James Patterson — [Alex Cross] 15 Justitia lui Cross

O ACUZAȚIE FALSĂ, UN MISTER CAPTIVANT, 
O CALATORIE IN 


A 
“JUSTIȚIA 
LUI 


CROSS 


JAMES ~ 
PATTERSON 


SERIA 
ALEX CROSS 


JAMES PATIERSON 


JUSTIŢIA LUI CROSS 


Traducerea din limba engleză: GRAAL SOFT 
Titlul original: Cross Justice, 2015 


~ 
. 
® 
e > 1 X 
virtual-project.eu 


Prolog 
SIMTE-TE DRĂGUŢĂ... 


Unu 


Coco a lăsat cadavrul scufundat în cadă și a intrat în dressingul 
enorm, îmbrăcată în chiloţi de mătase neagră, mănuși negre, lungi 
până la cot și nimic altceva. Ochii săi antrenați au scanat hainele 
atârnate - numai piese elegante, desigur —, dar nu ceea ce-și 
dorea Coco. 

Rochii couture. Haine elegante de seară. Drama și seducţia 
pieselor elegante o atraseră pe Coco așa cum un magnet atrage 
fierul. Priviri experte și degete atent înmănușate examinară o 
rochie cenușie, cu umerii goi, creată de Christian Dior, și apoi o 
rochie albă, Gucci, cu spatele gol. 

Lui Coco, croiala i se păru genială, dar finisajele nu erau la fel 
de precise, execuţia nu era la fel de minuțioasă cum te-ai fi 
așteptat de la niște rochii de zece mii de dolari și chiar peste. Chiar 
și în topul luxului, arta croitoriei de rochii suferea în prezent, 
vechile abilități fuseseră uitate. Păcat! O rușine! Strigător la cer, 
cum ar fi spus mama lui Coco, de mult plecată dintre noi. 

Totuși, ambele rochii intrară într-o husă de haine pentru a fi 
folosite cândva, în viitor. 

Coco mai dădu la o parte niște haine, căutând acea rochie care 
avea să iasă în evidenţă, cea care stârnea o emoție puternică, cea 
care te face să spui “Aaaa, da! Acesta este visul meu. Fantezia 
mea. Asta voi fi în seara asta!” 

O rochie de cocktail creată de Elie Saab a pus, în sfârșit, capăt 
căutării. Mărimea S. Perfectă! De culoare indigo închis, din mătase, 
fără mâneci, cu un decolteu adânc și un decupaj în formă de 
diamant la spate, era spectaculos de retro — de la finalul anilor '50, 
începutul anilor '60 —, ieșită direct din garderoba pentru Mad Men. 

Un apel pentru domnul Draper, puteţi saliva acum. 

Coco chicoti, dar nu era nimic amuzant la rochia aceasta. Era o 
haină legendară, la vederea căreia puteau să amuţească toate 
conversațiile dintr-un restaurant de trei stele Michelin sau o sală de 
bal plină cu oameni bogaţi, puternici și faimoși, tipul rar de rochie 
care părea să aibă propriul câmp gravitațional și putea să 
stârnească poftă fiecărui bărbat și invidie din partea fiecărei femei, 
pe o rază de o sută de metri. 

Coco o scoase de pe raft, se îndreptă spre peretele de oglinzi 
din celălalt capăt al dressingului și se opri acolo pentru o secundă 


de autoevaluare. Înaltă, suplă, cu un chip ca de copertă de revistă 
și o postură de dansatoare regală, Coco observă ochii de culoarea 
alunei și pielea impecabilă. Adaugă la asta niște sâni abia vizibili și 
niște șolduri înguste, băieţești, și, dacă lumea nu ar fi atât de 
crudă, această creatură ademenitoare ar fi fost vedeta 
podiumurilor din Paris până la Milano. 

Coco privi pentru un moment cu frustrare la singurul lucru care 
îi blocase o viaţă de vis ca supermodel de lux. În ciuda benzii lipite 
pe sub chiloţii negri, erau puţine îndoieli asupra faptului că, în 
realitate, Coco era bărbat. 


Doi 


Atent să nu își întindă machiajul, Coco își trase rochia marca 
Elie Saab peste capul neted, chel și peste umerii feminini, rugându- 
se ca fluxul rochiei să îi ascundă orice dovadă reliefată a 
masculinitățţii sale. 

Rugăciunile îi fură ascultate. Când Coco netezi materialul astfel 
încât să i se muleze pe șolduri și pe coapse, chiar și cu capul chel, 
era, după toate aparențele, o femeie superbă. 

Coco găsi o pereche de ciorapi până la coapse și și-i puse cu 
atenţie, senzual, înainte să treacă la rafturile de pantofi de lângă 
oglinzi. Se opri din numărat după două sute de perechi. 

Ce era Lisa, reîncarnarea Imeldei Marcos? 

El râse și alese o pereche de pantofi negri cu toc cui, marca 
Sergio Rossi. Erau puţin strâmţi la vârf, dar o fată trebuie să facă 
orice e nevoie când vine vorba despre modă. 

După ce își strânse șireturile pe picior și își recăpătă echilibrul, 
Coco ieși din garderobă și intră în apartamentul uriaș. Ignoră 
decorul deosebit și se îndreptă direct spre o cutie mare de bijuterii 
de pe măsuţa de toaletă. 

După ce dădu la o parte câteva obiecte, găsi un set de cercei 
cu perle de Tahiti și un colier asortat de la Cartier, care întregea, 
dar nu domina în niciun fel rochia. Așa cum spunea mama lui: Să 
știi pe ce te concentrezi și apoi adaugă accesorii. 

Işi puse cerceii cu perle și luă punga de cumpărături Fendi pe 
care o lăsase mai devreme lângă masă. Dădu la o parte hârtia de 
împachetat, ignorând cămașa polo împăturită, jeanșii și pantofii, și 
luă de acolo o cutie ovală. 


Coco scoase capacul, dezvelind o perucă. Era veche de peste 
cincizeci de ani, dar se mențţinuse într-o stare impecabilă. Părul era 
bogat, uman și nevopsit, o nuanţă cenușie de blond. Fiecare șuviță 
reținea strălucirea naturală, supleţea și textura. 

Se așeză la măsuţa de toaletă, căută din nou în punga de 
cumpărături și găsi o bucată de bandă dublu adezivă. Cu foarfeca 
din sertarul toaletei, tăie banda în patru bucăţi, fiecare având cam 
trei centimetri lungime, apoi își trase cu dinţii una dintre mănușile 
negre, lungi. 

Desfăcu spatele fiecărei bucăţi de bandă și lăsă hârtiile în 
punga Fendi. Apoi lipi bucăţile de bandă de scalp, una în creștet, 
alta la șapte centimetri de centru și câte una deasupra fiecărei 
urechi. 

După ce-și puse mănușa la loc, Coco scoase peruca din cutie, 
se uită în oglindă, apoi și-o puse pe cap și o poziţionă direct peste 
bandă. Urmă un oftat de plăcere. 

In ochii lui Coco, peruca arăta la fel de dramatic de parcă ar fi 
fost prima oară când o vedea, cu decenii în urmă. Fusese stilizată 
de un maestru în Paris, care i-a făcut cărare pe mijloc, a tuns-o 
scurt la spate și apoi i-a aranjat lungimea astfel încât șuviţele din 
faţă să fie mai lungi. Părul încadra faţa lui Coco într-o lacrimă care 
se termina exact sub falcă și imediat deasupra colierului cu perle. 

Extrem de încântat de ce vedea în oglindă, Coco își aranjă rujul 
și zâmbi seducător la femeia care îl privea înapoi. 

— Eşti superbă în seara asta, draga mea, spuse el, încântat. O 
operă de artă. 

Făcu cu ochiul spre reflexia sa, se ridică de la măsuţa de 
toaletă și începu să cânte. 

— Mă simt drăguță, o, atât de drăguță... 

In timp ce cânta, ochiul lui antrenat se întoarse la cutia cu 
bijuterii și scoase câteva piese promițătoare împodobite cu 
smaralde mari. Le puse în punga Fendi și se întoarse în dressing. 
Acolo dădu la o parte un rând de cămăși bărbătești apretate și 
scoase la iveală un seif și o tastatură digitală. Coco tastă codul din 
memorie și deschise seiful, bucuros să găsească zece teancuri de 
zece centimetri de bancnote, fiecare teanc având bancnote de 
cincizeci de dolari. Le băgă pe toate în pungă și închise seiful, apoi 
băgă punga și tot ce conţinea ea la fundul husei de haine și o puse 
pe umăr. 

In drum spre ieșirea din dressing, Coco luă un set de chei. Găsi 
o poșetă geometrică, negru cu auriu, marca Badgley Mischka Alba, 
și o înhăţă de pe raft. Ce noroc! 


Puse cheile înăuntru. 

Ezită în apartament, dar apoi se întoarse în baie, care avea 
dimensiunea unei case mai mici, și spuse: 

— Lisa, dragă, mă tem că a venit timpul să plec. Coco își 
înclină capul spre umărul stâng, privind spre faţa tristă a femeii 
brunete din cadă. Ochii turcoaz, fără viaţă ai Lisei, erau măriţi și 
buzele ei injectate cu colagen erau întinse, de parcă falca ei fusese 
deschisă atunci când radioul Bose acustic, băgat în priză, atinsese 
apa din cadă. E uimitor că, în ziua de azi — cu toată tehnologia 
sofisticată și circuitele protejate și tot restul electricitatea dintr-o 
casă și apa din cadă pot crea un șoc suficient de puternic cât să 
oprească o inimă. Trebuie să recunosc, draga mea prietenă, că ai 
avut gusturi mult mai bune decât anticipasem, se adresă Coco 
cadavrului. La urma urmei, după un scurt inventar al garderobei 
tale, văd că ai avut bani și i-ai cheltuit destul de bine. Și din 
adâncul inimii? Ești frumoasă chiar și după moarte. Bravo, draga 
mea! Bravo! 

El îi trimise un pupic, se întoarse și ieși din cameră. 

Coco mergea cu pași hotărâți prin vilă, apoi cobori scara în 
spirală până în hol. 

Era târziu, aproape de asfinţit, iar soarele Floridei care apunea 
proiecta o strălucire aurie prin ferestre, iluminând o pictură în ulei 
de pe zidul îndepărtat. 

Coco crezu că artistul o redase pe Lisa în toată gloria ei, 
surprinzând-o în apogeul puterii sale feminine, al eleganţei și al 
maturității. Nimeni nu putea să schimbe asta. Niciodată. De acum 
încolo, Lisa avea să devină femeia din tablou, nu acea carcasă fără 
viaţă de la etaj. 

El ieși pe ușile din faţă și pătrunse pe o alee circulară. Era spre 
sfârșitul lui iunie, iar căldura continentală era de nesuportat. Dar 
aici, în apropierea oceanului, sufla briza, făcând aerul destul de 
plăcut. 

Coco înaintă pe alee, pe lângă grădinile perfect îngrijite ale 
Lisei, bogate în culori tropicale și pline de orhidee înflorite. 
Papagali sălbatici cântau în cuiburile lor din palmieri. El apăsă un 
buton și poarta se deschise. 

Trecu pe lângă un cvartal plin de peluze bine îngrijite și case 
frumoase, savurând zgomotul pe care îl făceau tocurile înaintând 
pe trotuar și senzaţia produsă de rochia de mătase care-i scotea în 
evidenţă coapsele. 

O mașină sport veche, un Aston Martin DB5 verde - închis, 
decapotabilă, era parcată în față. Văzuse și zile mai bune și avea 


nevoie de reparaţii, dar Coco încă iubea mașina așa cum un copil 
nesigur se agaţă de pătura preferată până când aceasta, pur și 
simplu, se destramă. 

Se sui în mașină, puse husa de haine pe scaunul pasagerului și 
băgă cheia în contact. Mașina se trezi la viață. După ce cobori 
acoperișul, băgă Astonul în viteză și ieși în traficul ușor de seară. 

Sunt frumos în seara asta, se gândi Coco. Și este o seară 
spectaculoasă în paradisul meu, Palm Beach. Romantismul și 
oportunitatea mă așteaptă. Le simt deja venind spre mine. 

Așa cum spunea mama mereu, dacă o fată are simţul modei, 
romantism și puțină șansă în viaţă, nimic altceva nu mai contează. 


Partea întâi 
STARKSVILLE 


CAPITOLUL 1 


Când am văzut indicatorul care arăta că mai aveam 
șaisprezece kilometri până în Starksville, Carolina de Nord, mi s-a 
tăiat respiraţia, bătăile inimii s-au accelerat și m-a cuprins o 
senzaţie irațional de întunecată și opresivă. 

Soţia mea, Bree, stătea pe scaunul din dreapta al mașinii 
noastre Ford Explorer și probabil a observat reacţia mea. 

— Eşti bine, Alex? întrebă ea. 

Am încercat să alung senzațiile pe care le simţeam și am spus: 

— Un mare romancier din Carolina de Nord, Thomas Wolfe, 
scria că nu te mai poţi întoarce acasă. Mă întreb doar dacă este 
adevărat. 

— De ce nu ne putem întoarce acasă, tată? întrebă de pe 
bancheta din spate fiul meu, Ali, care urma să împlinească șapte 
ani. 

— Este doar o expresie, am răspuns. Dacă ai crescut într-un 
oraș mic și apoi te muţi într-un oraș mare, lucrurile nu vor mai fi 
niciodată la fel când te întorci. Asta e tot. 

— A, spuse Ali și se întoarse la jocul lui de pe iPad. 

Fiica mea de cincisprezece ani, Jannie, care fusese îmbufnată 
aproape tot timpul drumului dinspre Washington, spuse: 

— Nu te-ai mai întors niciodată aici, tată? Nici măcar o dată? 

— Nu, am răspuns, privind în oglinda retrovizoare. Nu de... cât 
timp a trecut, Nana? 

— Treizeci și cinci de ani, spuse bunica mea sfrijită, de 
nouăzeci și ceva de ani, Regina Cross. Ea stătea pe bancheta din 
spate, între cei doi copii ai mei, străduindu-se să privească afară. 

— Am ţinut legătura cu familia, dar lucrurile nu s-au aranjat ca 
să ne putem întoarce aici. 

— Până acum, spuse Bree, și îi simțeam privirea aţintită asupra 
mea. 

Soţia mea și cu mine suntem amândoi detectivi în cadrul 
Poliţiei Metropolitane din Washington și știam că eram analizat de 
un profesionist. 

Pentru că nu voiam să redeschid „discuţia” pe care o 
avusesem în ultimele câteva zile, am spus cu fermitate: 

— Căpitanul ne-a ordonat să ne luăm timp liber și să plecăm 
undeva, ceea ce am și făcut. 


— Am fi putut să mergem la plajă, oftă Bree. Din nou în 
Jamaica. 

— Imi place în Jamaica, spuse Ali. 

— În schimb, mergem la munte, am spus eu. 

— Cât timp va trebui să stăm acolo? mormăi Jannie. 

— Atât timp cât va dura procesul vărului meu, am spuse eu. 

— Ar putea însemna și o lună! strigă ea. 

— Probabil că nu, am spus eu. Dar e posibil. 

— Doamne, tată, cum o să rămân în formă pentru sezonul de 
toamnă? 

Fiica mea, o atletă de performanţă, devenise obsedată de 
exerciţiile fizice de când câștigase o cursă importantă la începutul 
verii. 

— Ai ocazia să exersezi de două ori pe săptămână cu o echipă 
de amatori din Raleigh, am spus eu. Ei vin chiar aici, pe terenul 
liceului, să se antreneze la altitudine. Antrenorul tău chiar a spus 
că ar fi bine pentru tine să alergi la altitudine, așa că, te rog, 
încetează cu subiectul ăsta. Am aranjat asta. 

— La ce atitudine este Starksville? întrebă Ali. 

— Altitudine, îl corectă Nana Mama, fostă profesoară de 
engleză și vicedirector de liceu. Înseamnă înălțimea a ceva 
deasupra mării. 

— Vom fi la aproximativ șase sute de metri deasupra nivelului 
mării, am adăugat eu și apoi am arătat drumul, spre siluetele vagi 
ale munţilor. Mai sus, acolo, în spatele acelor creste. 

Jannie stătu liniștită pentru câteva momente, iar apoi spuse: 

— Stefan e nevinovat? 

M-am gândit la acuzaţii. Stefan Tate era un profesor de sport 
acuzat că a torturat și a ucis un băiat de treisprezece ani pe nume 
Rashawn Turnbull. Era fiul surorii mamei mele care murise și... 

— Tată? spuse Ali. E nevinovat? 

— Scootchie așa crede, am răspuns eu. 

— Imi place de Scootchie, spuse Jannie. 

— Şi mie, am răspuns, privind spre Bree. Așa că, de fiecare 
dată când sună, încerc să vin. 

Naomi „Scootchie” Cross este fiica fratelui meu Aaron, care a 
murit. Cu ani în urmă, pe când Naomi era la Facultatea de Drept 
din cadrul Universităţii Duke, a fost răpită de un criminal sadic care 
se autodenumise Casanova. Am fost destul de norocos încât să o 
găsesc și să o salvez, iar supliciul îndurat a creat între noi o 
legătură care continuă și în ziua de azi. 


Am trecut pe lângă un câmp îngust, plin de porumb, aflat pe 
partea dreaptă, și o plantație de pin matur pe partea stângă. 

In adâncul memoriei am recunoscut locul și mi s-a făcut greață 
pentru că știam că, la capătul câmpului de porumb, avea să fie un 
semn care îmi ura bun venit într-un oraș care îmi smulsese inima 
din piept, un loc pe care mă străduisem toată viaţa să-l uit. 


CAPITOLUL 2 


Mi-am adus aminte de semnul de lemn, decolorat și sugrumat 
de kudzu», care marca limita copilăriei mele tulburate. Dar acum 
era un semn de metal în relief, destul de nou și fără plante 
agăţătoare. 


BINE AŢI VENIT ÎN STARKSVILLE, NC 
POPULAŢIE: 21010 locuitori 


Dincolo de semn am trecut pe lângă două fabrici de cărămidă 
de mult abandonate. Fără ferestre, ajunse în ruină, structurile 
decrepite erau înconjurate de garduri de sârmă înţesate cu 
înștiinţări de executare. Imi aminteam că, pe vremuri, prima 
fabrică producea pantofi, iar a doua — cearșafuri. Ştiam asta pentru 
că mama mea lucrase în fabrica de cearșafuri când eram mic, 
înainte să se lase pradă ţigărilor, băuturii, drogurilor și, în cele din 
urmă, cancerului pulmonar. 

Am privit în oglinda retrovizoare și am văzut pe chipul 
încruntat al bunicii mele că și ea era bântuită de amintirea mamei 
mele, a nurorii ei și probabil și a fiului său, tatăl meu, răposat și el. 
Am condus pe lângă un mall sordid de care nu îmi aminteam și 
apoi pe lângă un magazin Piggly Wiggly părăsit, de care îmi 
aduceam oarecum aminte. 

— Ori de câte ori mama îmi dădea o monedă de cinci cenți, mă 
duceam acolo și cumpăram bomboane sau un Mr. Pibb, am spus eu 
arătând spre magazin. 

— O monedă? spuse Ali. Puteai să cumperi bomboane cu cinci 
cenți? 

— Pe vremea mea, era o monedă de un penny, tinere, spuse 
Nana Mama. 

— Ce este un Mr. Pibb? întrebă Bree, care crescuse în Chicago. 

— Un suc, am spus eu. Cred că este un suc carbogazos de 
prune. 


— E dezgustător, spuse Jannie. 

— Nu, de fapt, este chiar bun, am spus eu. Este ca un fel de Dr. 
Pepper. Mamei mele îi plăcea. La fel și tatei. Mai ţii minte, Nana? 

— Cum aș putea să uit? oftă bunica. 

— Ai observat că niciunul dintre voi nu le rostește numele? 
spuse Bree. 

— Christina și Jason, spuse încet Nana Mama și, privind din nou 
în oglindă, am văzut cum dintr-odată a devenit tristă. 

— Cum erau? întrebă Ali, uitându-se tot la iPadul lui. 

Pentru prima oară în decenii, am simţit durere și tristețe pentru 
pierderea mamei și a tatălui meu. Nu am rostit niciun cuvânt. 

Dar bunica mea a spus: 

— Au fost amândoi niște suflete frumoase, dar tulburate, Ali. 

— Vine trenul, Alex, spuse Bree. 

Mi-am luat ochii de pe oglinda retrovizoare și am văzut luminile 
licărind și barierele de siguranţă coborând. Am încetinit la distanță 
de două mașini și o dubă de bariere și am privit vagoanele trecând 
lent prin faţa noastră. 

Mi-au venit în minte imaginile cu mine pe când aveam opt sau 
nouă ani, alergând pe lângă aceleași șine, care treceau prin 
pădure, aproape de casa noastră. Era o noapte ploioasă și, dintr-un 
motiv sau altul, eram foarte speriat. De ce oare? 

— Privește-i pe tipii aceia de deasupra trenului! spuse Ali, 
întrerupându-mă. 

Pe unul dintre vagoane erau doi oameni, un afro-american și 
un caucazian, ambii aproape de douăzeci de ani. Pe măsură ce 
înaintau spre trecerea peste calea ferată, se așezară cu picioarele 
atârnând spre faţa vagonului, de parcă se pregăteau pentru un 
drum lung. 

— Pe vremuri le spuneam vagabonzi celor care mergeau așa 
cu trenul, spuse Nana. 

— Sunt destul de bine îmbrăcaţi ca să fie niște vagabonzi, 
spuse Bree. 

Când vagonul cu cei doi depăși trecerea, mi-am dat seama la 
ce se referea Bree. Cei doi purtau șepci de baseball întoarse invers, 
ochelari de soare, căști în urechi, pantaloni largi, tricouri negre și 
pantofi sport noi, de calitate. Păreau să recunoască pe cineva din 
mașina din fața noastră, fiecare făcând cu mâna și un semn cu trei 
degete ridicate. Un braţ ieși de pe geamul acelei mașini și-i 
întoarse salutul. 

Apoi dispărură împreună cu ultimul vagon al trenului, 
îndreptându-se spre nord. Barierele se ridicară. Luminile se opriră. 


Am înaintat peste șine. Cele două mașini au luat-o la dreapta și eu 
a trebuit să încetinesc ca să las duba din fața mea să facă stânga 
la un indicator care spunea CAINE FERTILIZER CO. 

— Bleah, spuse Ali. Ce miroase așa? 

Am simţit și eu mirosul și am spus: 

— Uree. 

— Adică pipi? întrebă Jannie dezgustată. 

— Pipi de animale, am spus eu. Și probabil și rahat de animale. 

— Doamne, ce căutăm noi aici? spuse ea, gemând. 

— Unde vom sta? întrebă Ali. 

— Naomi a făcut aranjamentele, spuse Bree. Mă rog doar să fie 
aer condiţionat. Trebuie să fie treizeci și două de grade afară și 
dacă suntem în aval de mirosul acela... 

— Sunt douăzeci și șase de grade, am spus eu privind bordul 
mașinii. Acum suntem mai sus. 

Am condus din instinct, fără să îmi amintesc niciunul dintre 
numele străzilor, dar știind cumva drumul prin centrul din 
Starksville de parcă fusesem acolo cu o zi înainte și nu cu trei 
decenii și jumătate în urmă. 

Centrul orașului fusese creat la începutul anilor 1800, în jurul 
unei zone comune, în formă de pătrat, în mijlocul căreia se afla 
acum o statuie a colonelului Francis Stark, un erou local al 
Confederaţiei și fiul fondatorului, cel de la care vine numele 
orașului. Starksville ar fi trebuit să fie un loc pe care l-ai descrie 
drept demodat. Multe dintre clădiri erau mai vechi, unele dinainte 
de război, unele cu fațada din cărămidă, precum fabricile de la 
marginea orașului. 

Dar Starksville a fost lovit de criza economică. Pentru fiecare 
afacere deschisă - un magazin de haine, o librărie, un amanet, un 
magazin de arme și două magazine de băuturi alcoolice —, erau 
alte două magazine goale, cu ferestrele vopsite. Plăcuţe cu 
menţiunea „De Vânzare” atârnau peste tot. 

— Îmi aduc aminte de vremurile când Starksville nu era un loc 
rău în care să trăiești, chiar și cu legile Jim Crow, spuse Nana Mama 
cu tristeţe. 

— Ce sunt legile Crow? întrebă Ali, încreţindu-și nasul. 

— Erau legi împotriva oamenilor ca noi, spuse ea și apoi 
îndreptă un deget osos spre o farmacie dezafectată și o țâșnitoare 
numită Lords. Chiar aici, îmi amintesc de indicatoarele pe care 
scria „Interzis coloraţilor”. 

— Doctorul King le-a dat jos? întrebă fiul meu. 


— În cele din urmă, el a fost cel însărcinat cu asta, am spus eu. 
Dar din câte știu eu, el nu a reușit, de fapt, să... 

Jannie strigă: 

— Hei, uite-o pe Scootchi! 


CAPITOLUL 3 


Nepoata mea era pe trotuar în faţa curţii judecătorești a 
comitatului, certându-se cu un bărbat afro-american îmbrăcat într- 
un costum cenușiu bine croit. Naomi purta o fustă bleumarin și un 
sacou, ţinea strâns la piept un biblioraft maro și dădea ferm din 
cap. Am parcat și am oprit mașina, spunând: 

— Pare ocupată. Așteptaţi-mă aici! O să-mi spună pe unde s-o 
iau ca să ajungem la locul de cazare. 

Am ieșit afară în ceea ce era, după toate standardele din 
Washington, o zi fierbinte de vară. Umiditatea era surprinzător de 
scăzută și o briză care sufla ușor purta cu ea sunetul vocii nepoatei 
mele. 

— Matt, o să îmi respingi fiecare dintre motiuni? întrebă Naomi. 

— Sigur că da, spuse el. E treaba mea, nu-ţi amintești? 

— Treaba ta este să afli adevărul, se răsti ea. 

— Cred că știm cu toţii adevărul, răspunse el, iar apoi privi 
peste umărul ei, spre mine. 

— Naomi? am spus eu atunci. 

Ea se întoarse și mă văzu și păru că se mai relaxează. 

— Alex! 

Zâmbind larg, veni spre mine, mă îmbrăţișa și spuse încet: 

— Slavă Domnului că ești aici! Orașul acesta o să mă 
înnebunească. 

— Am venit cât de repede am putut, am spus eu. Unde e 
Stefan? 

— E încă la închisoare, spuse ea. Judecătorul refuză să 
stabilească orice fel de cauţiune. 

Matt ne studia — sau mai degrabă pe mine - cu atenţie. 

— Acesta este prietenul tău, procurorul? am întrebat încet. 

— Să vă fac prezentările, spuse ea. 

Naomi mă conduse spre el și spuse: 

— Matthew Brady, procuror asistent, acesta este unchiul meu 
și vărul lui Stefan, doctorul Alex Cross, care a lucrat la 


Departamentul de științe comportamentale al FBI și este, în 
prezent, detectiv special al Poliţiei Metropolitane din Washington. 

Brady nu s-a arătat impresionat, căci mi-a dat mâna lipsit de 
entuziasm. 

— De ce ești aici, mai exact? 

— Eu și familia mea am trecut printr-o perioadă dificilă în 
ultima vreme, așa că ne-am luat o mică vacanţă ca să vizităm 
familia și să-i oferim vărului meu sprijin moral, am spus eu. 

— Ei bine! pufni el, uitându-se la Naomi. Cred că ar trebui să te 
gândești la o înţelegere dacă vrei să-i oferi domnului Tate sprijin 
moral. 

Naomi zâmbi. 

— Poţi să te duci naibii cu ideea asta! 

Brady zâmbi binevoitor și ridică mâinile, cu palmele îndreptate 
în față. 

— Tu alegi, Naomi, dar așa cum văd eu lucrurile, tu vei pleda, 
iar clientul tău va rămâne toată viaţa după gratii. Du-te la proces și 
în mod sigur va primi pedeapsa cu moartea. 

— La revedere! spuse ea amabil, luându-mă de braţ. Trebuie 
să plecăm. 

— Mi-a făcut plăcere, am spus eu. 

— Asemenea, doctore Cross, spuse el și plecă. 

— E cam neprietenos, am spus eu după ce se îndepărtă 
suficient și ne-am îndreptat apoi spre mașina mea. 

— A devenit așa după Facultatea de drept, spuse ea. 

— Deci aveţi o relaţie? 

— Suntem doar vechi colegi, spuse Naomi și apoi chiui de 
bucurie când Jannie deschise ușa mașinii și se dădu jos. 

În câteva momente, toată lumea cobori pe trotuar, 
îmbrăţișând-o pe Naomi, căreia nu îi venea să creadă cât de înaltă 
și de puternică devenise Jannie. Ochii i se umplură de lacrimi când 
bunica mea o sărută. 

— Nu ai îmbătrânit deloc, Nana, spuse Naomi, ești minunată! 
Există vreun tablou ascuns în pod undeva care îţi arată vârsta 
reală? 

— „Portretul Reginei Cross” chicoti Nana Mama. 

— Îmi pare atât de bine să vă văd pe toţi, spuse Naomi, apoi 
chipul i se întristă. Însă mi-aş fi dorit să ne întâlnim în alte 
împrejurări. 

— O să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat, spuse soția mea, îl 
vom elibera pe Stefan și vom petrece o vacanţă frumoasă. 

Chipul lui Naomi se întristă și mai mult. 


— Ușor de zis, greu de făcut, Bree. Cred că ne așteaptă 
mătusșile. Mă urmaţi? 

— Pot să vin cu tine, Scootchie? întrebă Jannie. 

— Sigur că da, spuse Naomi și arătă spre stradă. Am un Chevy 
MIC și roșu, uite-l acolo! 

Am plecat din centru și am intrat în cartierele rezidenţiale, care 
erau pline de contraste puternice. Casele fie erau dărăpănate, fie 
proaspăt vopsite, mașinile — noi-nouţe, ori pe cale să se destrame. 
Chiar și oamenii pe care i-am văzut pe străzi ori erau neglijent 
îmbrăcați, ori purtau cele mai moderne haine. 

Am traversat cu mașina vechiul pod arcuit care se întindea 
peste defileul râului Stark. Pereţii de granit ai defileului erau înalţi 
cât șase etaje și flancau râul care curgea repede, strecurându-se 
printre bolovani uriași. Ali văzu oameni în caiace în apele 
înspumate și agitate ale râului. 

— Pot să fac și eu asta? strigă el. 

— În niciun caz, spuse ferm Nana Mama. 

— De ce nu? 

— Pentru că acel râu este periculos, spuse ea. Sunt tot felul de 
curenţi perfizi acolo, dar și roci, și bușteni. Te vor prinde și nu vei 
mai putea ieși. În vremea copilăriei mele, am cunoscut cel puţin 
cinci copii care au murit acolo, printre care și fratele meu mai mic. 
Trupurile lor nu au fost găsite niciodată. 

— Serios? spuse Ali. 

— Serios, spuse Nana Mama. 

Naomi traversă direct podul. Am trecut din nou peste șinele de 
tren înspre Birney, o parte foarte degradată a orașului. Marea 
majoritate a caselor din Birney aveau nevoie disperată de reparaţii. 
Copiii se jucau în curţile din faţă, pline de nămol roșu. Câinii lătrau 
în urma noastră. Găini și capre traversau șoseaua. lar adulţii 
stăteau pe treptele din faţa caselor și se uitau la noi bănuitori, de 
parcă îi cunoșteau pe toţi cei care veneau în cea mai săracă zonă 
din Starksville și știau că suntem străini. 

Retrăiam acel sentiment apăsător pe care l-am avut când am 
văzut indicatorul spre oraș. Deveni aproape copleșitor atunci când 
Naomi viră spre strada Loupe, un drum cu denivelări și gropi care 
se termina într-o fundătură, în fața singurelor trei case din cartier 
care păreau bine întreţinute. Cele trei case erau identice și păreau 
recent vopsite. Fiecare avea câte un gărduleţ verde în jurul unei 
peluze udate și flori care creșteau în straturi, precum și o verandă 
închisă cu o plasă pentru insecte. 


Am parcat în spatele mașinii lui Naomi și am ezitat să ies 
atunci când soţia și fiul meu s-au dat jos. Nana nu se grăbea nici ea 
și am surprins în oglindă expresia tristă de pe chipul ei. 

— Alex? spuse Bree, privind înapoi spre ușa șoferului. 

— Vin, am răspuns. M-am dat jos și am ajutat-o pe bunica mea 
să coboare din mașină. 

Am ocolit încet mașina și apoi ne-am oprit, privind cea mai 
apropiată casă de parcă era bântuită de fantome — ceea ce pentru 
noi era cumva adevărat. 

— Ai mai fost aici înainte, tată? întrebă Ali. 

Am încercat să respir profund, am încuviinţat și am spus: 

— Asta e casa în care a crescut tati, fiule. 


CAPITOLUL 4 


— Sfinte Sisoe, aţi ajuns deja, mătușă Regina? strigă o femeie 
înainte ca Ali sau alt membru al familiei mele să spună ceva. Mi-am 
desprins privirea de la casa în care am copilărit și am văzut o 
bătrână care purtă o rochie muumuu= cu imprimeu floral și 
sandale de plajă verde-deschis venind de pe veranda casei de 
alături. Avea un zâmbet larg și își scutură mâinile deasupra 
capului, de parcă era pregătită pentru o slujbă religioasă în stil 
vechi. 

— Connie Lou? strigă Nana Mama. Tânără doamnă, mi se pare 
că ai slăbit de vara trecută când ai venit să mă vezi! 

Connie Lou Parks era văduva fratelui mamei mele. Mătușa 
Connie slăbise de când o văzusem ultima oară, dar tot avea 
constituția unui fundaș. Totuși, când auzi lauda bunicii mele, trupul 
ei masiv tremură de plăcere, o îmbrăţișă pe Nana Mama și o sărută 
zgomotos pe obraz. 

— Dumnezeule, Connie, spuse Nana Mama. Nu e nevoie să 
salivezi. 

Mătușii mele i se păru amuzant și o sărută din nou. 

Bunica mea o făcu să se oprească, întrebând-o: 

— Cum ai reușit să slăbești? 

— Am urmat dieta Paleo și am început să merg zilnic pe jos, 
declară cu mândrie mătușa Connie, apoi chicoti din nou. Am slăbit 
douăzeci de kilograme și nu mai am probleme cu diabetul. Alex 
Cross, vino aici chiar acum și dă-mi un pupic! 


Își desfăcu braţele și mă îmbrăţișă. Apoi ridică privirea spre 
mine cu ochi înlăcrimați. 

— Îţi mulţumesc că ai venit să îl ajuţi pe Stefan. Contează 
foarte mult... 

— Desigur. Nici nu am stat pe gânduri, am spus eu. 

— Ba sigur ai stat și este de înţeles, spuse ea răspicat, apoi se 
duse să îi îmbrăţișeze pe Bree și pe copii, alintându-i pe fiecare în 
parte. Nana spunea mereu că mătușa Connie nu a întâlnit 
niciodată un străin. Şi avea dreptate. In amintirile mele era 
întotdeauna zâmbitoare și avea un râs contagios. 

După ce a terminat cu salutările, mătușa Connie se uită la 
mine și apoi îmi făcu semn cu capul, arătându-mi casa. 

— E în regulă dacă stai acolo? Totul a fost refăcut. Nu vei 
recunoaște absolut nimic. 

Mă îndoiam de asta și am întrebat: 

— Acum nu locuiește nimeni acolo? 

— Karen a mea împreună cu familia ei, dar sunt plecaţi pe 
coastă, în golf, cel puţin pentru restul verii; o îngrijesc pe mama lui 
Pete, care este cam bolnavă. Am vorbit cu ei. Vor să rămâi, dacă te 
simţi confortabil. 

l-am aruncat o privire lui Bree, care, din câte puteam vedea, 
punea în balanţă săptămâni în șir petrecute la un hotel plătit față 
de cazarea gratuită care ni se oferea și adăugă: 

— Ne simţim bine aici! 

Mătușa Connie zâmbi și mă îmbrăţișă. 

— Bun, vă instalaţi imediat după ce mâncaţi. Cui îi este foame? 

— Mie, spuse Ali. 

— Hattie pregătește masa la ea acasă, spuse Connie Lou. Hai 
mai întâi să te speli, iar apoi să stăm de vorbă cum se cuvine. 

Mătușa mea era o forță a naturii, așa încât Ali, Jannie și Naoini 
o urmară imediat. Bree întinse mâna să o ajute pe Nana Mama și 
îmi aruncă o privire întrebătoare. 

— O să vin și eu, am spus. Cred că, după atâta timp, trebuie să 
intru acolo singur. 

Îmi dădeam seama că soţia mea nu prea înţelegea. Desigur, îi 
spusesem foarte puţine despre copilăria mea, pentru că, de fapt, 
viața mea a început în ziua în care Nana ne-a luat la ea, pe mine și 
pe fraţii mei. 

— Fă ce crezi că e nevoie, spuse Bree. 

Bunica mea se uită la mine cu atenţie și adăugă: 

— Nu ai avut nimic de-a face cu asta. M-ai auzit? Nu ai putut să 
controlezi lucrurile, Alex Cross. 


Nana Mama îmi spunea așa tot timpul în primii ani după ce m-a 
luat la ea, învățându-mă să mă detașez de autodistrugerea 
celorlalţi și arătându-mi că există o cale mai bună de a merge mai 
departe. 

— Știu, Nana, am spus eu, deschizând poarta. 

Totuși, înaintând spre veranda închisă cu plasă pentru insecte, 
m-am simţit la fel de ciudat și dezrădăcinat cum mă simţisem toată 
viața. Parcă înăuntrul mereu erau două persoane: pe de o parte, un 
bărbat care era un detectiv capabil, un soț iubitor și un tată 
devotat, care se îndrepta spre o căsuță mică și liniștită din Sud și, 
pe de altă parte, un băieţel nesigur și temător de opt ani, care 
merge spre o casă plină de muzică, iubire și bucurie sau, 
dimpotrivă, ţipete, chin și nebunie. 


CAPITOLUL 5 


Mătușa Connie avea dreptate. Nu am mai recunoscut locul. 

De-a lungul ultimelor decenii, casa fusese demontată bucată 
cu bucată, iar configuraţia interiorului se schimbase complet. 
Veranda era singura parte pe care o recunoșteam complet. Holul 
de la intrare, unde ne lăsam pantofii, nu mai exista. La fel se 
întâmplase cu jumătate din peretele care despărțea bucătăria de 
sufragerie, unde eu și fraţii mei, Charlie, Blake și Aaron, ne jucam 
și ne uitam la televizor, atunci când aveam unul care chiar 
funcţiona. 

Mobila nouă era frumoasă și televizorul plat era mare. 
Bucătăria avea dulapuri și un aragaz -— toate noi —, un frigider și o 
mașină de spălat vase. Bucătăria avea mai multe ferestre acum și 
locul întunecat în care mâncam la o masă șubredă din lemn 
laminat era luminos și vesel cu un separeu pentru servit micul 
dejun. 

Stând acolo, aproape că o vedeam pe mama într-una din 
dimineţile ei bune, îmbrăcată în halatul subţire, dar radiind ca o 
regină a frumuseţii, fumând o ţigară Kent cu filtru, pregătindu-ne 
gofre cu ouă ochiuri și cântând alături de Sam Cooke pe frecvenţa 
WAAA 980 FM din Winston-Salem. 


„„„peen a long time coming, but I know a change gonna come... 


Era cântecul ei preferat; avea o voce răgușită, uimitoare, de 
gospel, pe care o cultivase în biserica baptistă a tatălui ei. O 


auzeam pe mama în mintea mea cântând în bucătărie, așa cum 
obișnuia, apoi mi s-a pus un nod în gât și am izbucnit în plâns. 

Nu mă așteptam la asta. 

Probabil că închisesem amintirea mamei într-unul dintre acele 
sertare ascunse din mintea mea, întrucât credeam că am depășit 
de mult tragedia ce a pus capăt vieţii ei. Dar, evident, nu era așa. 
Era o femeie deșteaptă, sensibilă și foarte amuzantă. Primise darul 
cuvintelor și al muzicii. Putea să inventeze cântece pe loc și când, 
rar, o vedeam cântând în biserică, jur că era ca și cum un înger o 
îmbrăţișa. 

Dar mai erau și alte dăţi, prea multe dăţi, când demonii 
puneau stăpânire pe ea. Pe când avea doisprezece ani, tatăl ei s-a 
sinucis în fața ei și asta o mutilase emoţional pentru tot restul 
scurtei sale vieți. A găsit alinare în votcă și heroină și, în ultimii ei 
ani de viaţă, rareori mi-o amintesc complet trează. 

Am spus că demonii o stăpâneau, dar, de fapt, amintirile care 
supurau în mintea ei amorţită de droguri și băutură creaseră 
monstrul în care se transforma uneori noaptea. Din paturile 
noastre, o auzeam plângând pentru tatăl ei mort sau urlând la el. 
In acele nopţi, ea devenea violentă, spărgea lucruri și îl blestema 
pe Dumnezeu și pe noi toți. 

Fiecare copil din familia unui dependent are un rol diferit și 
diverse mecanisme de apărare. Fraţii mei se retrăgeau în ei înșiși 
când mama se droga și devenea un pericol pentru noi. Rolul meu 
era să o împiedic să-și facă rău și, mai târziu, să o ridic de pe 
podea și să o pun în pat. In limbajul recuperării, eu jucam rolurile 
de erou și îngrijitor. 

Stând acolo, amintindu-mi toate aceste lucruri pe care 
încercasem să le uit, mi-am dat seama că mama mă crease în mai 
multe feluri decât cel fizic. De la o vârstă fragedă, am avut de-a 
face cu haosul și oamenii haotici și, ca să pot supravieţui, a trebuit 
să-mi stăpânesc fricile și să mă forţez să înţeleg și să lucrez cu 
minţile bolnave. Aceste abilități dobândite cu greu mă conduseseră 
în mod inevitabil spre chemarea din viaţa mea, spre Johns Hopkins, 
pentru doctoratul în psihologie, și apoi spre munca de poliţist. Din 
aceste motive și din altele, mi-am dat seama că, în ciuda haosului 
și a pierderii suferite, îi eram recunoscător mamei și mă simțeam 
binecuvântat că sunt fiul ei. 

Mi-am șters lacrimile, am ieșit din bucătărie și m-am îndreptat 
spre holul care dădea spre dormitoare. Când eram mic, în casă 
erau doar două dormitoare și o singură baie jalnică. Recent fusese 
construită o altă baie. Camera mare în care dormeam împreună cu 


frații mei fusese împărţită în două. Acum, în fiecare dintre ele erau 
paturi supraetajate. 

Privind în trecutul meu îndepărtat, indiferent faţă de alte 
zgomote din casă și din jurul meu, mi-am adus aminte de tatăl 
meu, într-una din serile lui bune, când era treaz și nostim. Ne 
povestea mie și fraților mei despre o călătorie în care urma să ne 
ducă să ascultăm jazz pe strada Bourbon din New Orleans. 

— Trebuie să aveţi visuri, băieţi, spunea el mereu înainte să 
stingă luminile. Trebuie să aveţi visuri, băieţi și trebuie să... 

— Nu te mișca! strigă un bărbat. Mâinile sus, la vedere! Am 
tresărit, dar am ridicat mâinile, privind peste umăr și înapoi pe hol, 
în bucătărie. Doi bărbaţi în haine civile și cu insigne de polițiști 
agăţate de gât ţinteau cu pistoalele spre mine. 


CAPITOLUL 6 


— În genunchi, urlă cel mai înalt și mai tânăr din cei doi 
polițiști, un afro-american suplu, robust, puţin trecut de treizeci de 
ani. Celălalt polițist în haine simple era un caucazian, în jur de 
cincizeci de ani, un bărbat palid, buhăit, cu părul vopsit și un chip 
căzut. 

— Ce se întâmplă? am spus eu, fără să mă mișc. Sunteţi 
detectivi? 

— Ai intrat prin efracţie în casa unui bun prieten de-al meu, 
spuse polițistul afro-american. 

— Această casă aparţine lui Connie Lou Parks, mătușa mea, 
care m-a lăsat să intru și care o închiriază fiicei sale, verișoara 
mea, Karen, și, bănuiesc, prietenului tău, Pete, am spus eu. Am 
locuit aici când eram copil și, apropo, și eu sunt poliţist. 

— Sigur că da, spuse cel mai bătrân. 

— Pot să vă arăt legitimațţiile? 

— Ai grijă, spuse el. 

Am dat încet la o parte sacoul, lăsând la vedere tocul de umăr. 

— Armă! strigă ofiţerul afro-american și amândoi luară o 
poziţie de luptă. 

Am crezut că mă vor împușca dacă aș fi încercat să îmi scot 
legitimaţia, așa că am dat mâna la o parte, spunând: 

— Sigur că am o armă. Sunt detectiv la Omucideri la 
Departamentul de Poliţie din Washington. Și, de fapt, am două 


arme la mine. Pe lângă Glock-ul de calibru patruzeci, am un Rueger 
LC9, mic, de nouă milimetri, legat de glezna dreaptă. 

— Numele? ceru polițistul mai bătrân. 

— Alex Cross. Tu? 

— Detectivii Frost și Carmichael. Eu sunt Frost, spuse el, iar 
partenerul său stătu drept. Deci uite ce o să faci acum, Alex Cross. 
Dă-ţi jos sacoul, începând cu mâneca dreaptă, și aruncă-l aici. 

Nu avea rost să-l contrazic, așa că am făcut ce mi-a cerut și am 
aruncat sacoul la jumătatea holului. 

— Acoperă-mă, Carmichael, spuse polițistul mai bătrân și se 
lăsă pe vine, pentru ca partenerul său să mă aibă în ţinta pistolului. 

Se comportau ca la carte. Nu mă cunoșteau, dar gestionau 
situaţia așa cum orice polițist veteran din Washington, inclusiv eu, 
ar fi făcut-o. 

Când Frost ajunse la sacoul meu, am spus: 

— Buzunarul stâng de la piept. 

El miji ochii spre mine și se dădu înapoi câţiva metri, tot pe 
vine, și pescui portvizitul cu insigna și legitimaţia mea. 

— Lasă jos arma, Lou, spuse Frost. E adevărat ce spune. 
Doctorul Alex Cross, de la Omucideri, din Washington. 

Carmichael ezită, apoi lăsă încet arma jos și spuse: 

— Aveţi permis să purtaţi o armă ascunsă în statul Carolina de 
Nord, doctore Cross? 

— Am un permis federal de portarma, am spus eu. Am fost 
agent FBI. E acolo, în spatele legitimaţiei. 

Frost îl găsi și îi făcu semn partenerului său. Carmichael păru 
iritat, dar își puse arma înapoi în toc. Frost făcu la fel, apoi îmi luă 
sacoul de pe jos, îl scutură de praf și mi-l dădu, alături de 
legitimațţiile mele. 

— Poţi să-mi spui ce cauţi aici? întrebă Carmichael. 

—  Investighez cazul lui Stefan Tate. Este vărul meu. 
Carmichael încremeni. Frost arăta de parcă simţea un gust amar în 
gură. 

Frost spuse: 

— Starksville poate că nu este un oraș mare, detective Cross, 
dar suntem buni profesioniști. Vărul tău e Stefan Tate? Nenorocitul 
ăla e sigur vinovat! 


CAPITOLUL 7 


În timp ce mergeam de-a lungul aleii de pe strada Loupe spre a 
treia casă, am observat mașina de poliţie, fără însemnele specifice, 
care opri în spatele meu. Mă întrebam cât de solide sunt acuzaţiile 
împotriva tânărului meu văr. Va trebui să o fac pe Naomi să-mi 
arate dovezile și... 

Vocea animată a mătușii Connie se auzi din casă, urmată de 
sunetul femeilor vorbind și râzând pe seama a ce spuseseră. 
Vântul își schimbă direcţia răspândind mirosurile misterioase și 
minunate din bucătăria mătușii mele Hattie Parks Tate, sora mamei 
mele. Nu mai simţisem acele mirosuri de treizeci și cinci de ani, dar 
mă făcură să-mi amintesc lucruri din copilărie: cum urcam aceleași 
trepte din faţă, miroseam aceleași arome și dădeam să deschid 
ușa de la intrare, nerăbdător să intru. 

Această casă fusese unul dintre refugiile mele, mă gândeam, 
amintindu-mi cât de pașnică și ordonată era în comparaţie cu 
haosul obișnuit din casa de peste drum. Nimic nu se schimbase în 
privinţa asta, am constatat după ce am privit prin geam și am 
văzut cum familia mea stătea în casa impecabilă a lui Hattie, cu 
farfuriile pline cu mâncarea ei deosebită. Li se citea încântarea pe 
feţe. 

— Cioc-cioc, am spus eu dechizând ușa și intrând. 

— Tată! strigă Ali de pe o canapea de nuiele, fluturând un os 
spre mine. Trebuie să încerci iepurele prăjit al mătușii Hattie! 

— Și salata ei de cartofi, spuse Jannie, dându-și ochii peste cap 
de plăcere. 

Hattie Tate ieși din bucătăria ei, ștergându-și mâinile pe șorț și 
radiind de bucurie, cu zâmbetul până la urechi. 

— Sfinte Sisoe, Alex, de ce a durat atât de mult să vii să mă 
vezi? 

Nu o mai văzusem pe sora mamei de aproape zece ani, dar 
mătușa Hattie nu părea să fi îmbătrânit nicio zi. Trecută puţin de 
șaizeci de ani, era încă suplă și înaltă, cu o faţă ovală, frumoasă și 
ochi mari, migdalaţi. Uitasem cât de mult semăna cu mama. M-am 
simţit cuprins din nou de o durere de mult îngropată. 

— Îmi pare rău, mătușă Hattie, am spus eu. Eu... 

— Nu contează, spuse ea, dându-i lacrimile. Se repezi spre 
mine și mă îmbrăţișă. Îmi dai speranță numai prin faptul că ești 
aici. 

— Vom face tot ce putem pentru Stefan, am promis eu. 

Hattie zâmbi printre lacrimi și spuse: 


— Ştiam că vei veni. Și Stefan știa. 

— Cum se simte? 

Înainte să poată răspunde, intră în cameră un bărbat de vreo 
șaptezeci și cinci de ani, cu un cadru de mers. Purta papuci, 
pantaloni sport maro și un tricou alb, larg. Privi în jur, apoi deveni 
agitat. 

— Hattie! strigă el, sunt străini în casă! 

Mătușa mea traversă camera ca o săgeată și spuse consolator: 

— E în regulă, Cliff. E doar familia. Familia lui Alex. 

— Alex? spuse el. 

— Eu sunt, unchiule Cliff, am spus, îndreptându-mă spre el. 
Alex Cross. 

Unchiul se uită la mine sec pentru câteva clipe în timp ce 
Hattie îl ținea de cot și îi masa spatele. Apoi Hattie spuse: 

— Alex, băiatul Christinei și al lui Jason. Mai ţii minte, nu? 

Unchiul Cliff clipi de parcă văzu ceva strălucitor în adâncurile 
minţii lui încețoșate. 

— Nu, spuse el. Acel Alex este doar un băiețel speriat. 

l-am zâmbit și am spus: 

— Băiețţelul acela s-a făcut mare. 

Unchiul Cliff își linse buzele, mă studie încă o dată și spuse: 

— Eşti înalt ca ea, dar ai chipul lui. Unde s-a dus acum, tatăl 
tău? 

Expresia lui Hattie se încordă ca și cum ar fi simţit o durere în 
Corp. 

— Cliff, Jason a murit de mult. 

— Da? spuse Cliff, cu ochii înlăcrimați. 

Hattie își sprijini faţa de braţul lui și spuse: 

— Alex, Cliff l-a iubit pe tatăl tău. Tatăl tău a fost cel mai bun 
prieten al lui, nu-i așa, Cliff? 

— Când a murit? Jason? 

— Acum treizeci și cinci de ani, am spus eu. 

Unchiul meu se încruntă și spuse: 

— Nu, asta e... 0... Christina e lângă Brock, dar Jason, el este... 

Mătușa mea înclină capul: 

— Cliff? 

Soţul ei păru din nou încurcat: 

— Doamne, ce-i mai plăcea blues-ul lui Jason. 

— Şi jazzul, spuse Nana. 

— Îi plăcea blues-ul cel mai mult, insistă Cliff. Să-ţi arăt? 

Hattie se înmuie. 

— Vrei chitara, dragă? 


— Cu șase coarde, spuse el și se îndreptă singur spre un scaun, 
purtându-se de parcă nu mai era nimeni cu el. 

Mătușa Hattie dispăru și se întoarse în curând cu o chitară cu 
șase coarde pe care mi-o aminteam vag din copilărie. Când unchiul 
luă chitara, o puse la piept și începu să cânte cu suflet un blues 
vechi. Parcă dădusem timpul înapoi și m-am văzut la vârsta de 
cinci ani, stând în poala tatălui meu, ascultându-l pe Clifford care 
cânta o melodie săltăreaţă. 

Îmi apăru și mama în acea amintire. Avea un pahar în mână și 
stătea cu fraţii mei, fredonând și încurajându-l pe Clifford. 
Amintirea a fost atât de reală, încât, pentru o secundă, aș fi putut 
să jur că am simţit mirosul ambilor mei părinţi în cameră, acolo, cu 
mine. 

Unchiul meu cântă toată melodia, terminând cu o înfloritură 
care arăta cât de bun fusese odată. Când se opri, toată lumea 
aplaudă. Chipul i se lumină atunci și spuse: 

— Dacă vă place, veniţi la spectacol diseară, bine? 

— Ce spectacol? întrebă Ali. 

— Cliff and the Midnights, spuse unchiul meu de parcă Ali ar fi 
trebuit să știe. Cântăm la... 

Dar vocea i se stinse și acea stare de confuzie reveni. Se uită 
după soţia lui și spuse: 

— Hattie? Unde e spectacolul meu din seara asta? Ştii că nu 
pot întârzia. 

— N-o să întârzii, spuse ea, luându-i chitara. O să mă asigur de 
asta. 

Unchiul meu se gândi puţin și apoi spuse: 

— Toţi la bord acum, Hattie. 

— Toţi la bord acum, Cliff, spuse ea, punând chitara deoparte. 
Se servește prânzul în vagonul-restaurant. Ţi-e foame, Cliff? 

— Mi s-a terminat tura? întrebă el, surprins. 

Mătușa îmi aruncă o privire și spuse: 

— Urmează o pauză, dragă. lţi aduc o farfurie, ţi-o aduc în 
vagonul-restaurant. Connie? Poţi să-l duci tu? 

— Unde e Pinkie? spuse Cliff, în timp ce Connie Lou se îndreptă 
spre el. 

— Ştii că este în Florida, spuse ea. Haide, acum. Și folosește-ţi 
cadrul. E groaznic să cazi în tren. 

— Hm, spuse Cliff, ridicându-se în picioare. Am lucrat în trenul 
acesta vreme de douăzeci și cinci de ani și nu am căzut încă. 

—  Întocmai, spuse mătușa Connie, urmându-l în timp ce 
mergea înapoi pe hol. 


— Îmi pare rău pentru asta, spuse mătușa Hattie tuturor. 

— Nu are de ce să-ţi pară rău, spuse Nana Mama. 

Mătușa Hattie își ridică mâinile și încuviință emoţionată; apoi 
se întoarse cu spatele și se duse în bucătărie. Stând acolo, mă 
simțeam vinovat că nu mă întorsesem și nu îmi văzusem unchiul în 
vremuri mai bune. 

— Alex, du-te să mănânci; eu și Ali mai mâncăm o porțţie, 
spuse Bree. 

— Să-mi mai lași și mie, spuse Jannie. 

Am urmat-o pe mătușa Hattie în bucătărie. Stătea la chiuvetă 
cu mâna la gură, ca și când se lupta să nu cedeze. Dar apoi m-a 
văzut și a arborat un zâmbet curajos. 

— Servește-te, Alex. 

Am luat o farfurie de pe masa din bucătărie și am început să 
pun pe ea iepure prăjit, salată de cartofi, un fel cu fasole verde, 
ciuperci și felii groase de pâine de casă, simțind unul din acele 
minunate mirosuri bine cunoscut. 

— De când ai știut? am întrebat eu. 

— Că suferă de demenţă? întrebă Hattie. Au trecut cinci ani de 
la diagnostic, dar cam nouă de când Cliff a început să uite lucruri. 

— Eşti singura lui îngrijitoare? 

— Connie Lou mă ajută, spuse ea. Și Stefan, în ultimul an de 
când a venit acasă. 

— Cum te descurci? 

— Avem pensia lui Cliff de la calea ferată și ajutorul de la 
Asistenţa socială. 

— E suficient? 

— Ne descurcăm. 

— E greu pentru tine, totuși. 

— Foarte, spuse ea și împinse scaunul.. Și acum toate astea cu 
Stefan... Hattie se opri, ridică mâinile și i se puse un nod în gât. 

— E copilul meu minune. Cum ar putea copilul meu minune... 

Îmi aduc aminte cum Nana Mama îmi spunea că Hattie și Cliff 
nu vor avea niciodată copii și apoi, pe la treizeci de ani, complet pe 
neașteptate, ea rămăsese însărcinată cu Stefan. 

Am lăsat jos farfuria și, în timp ce voiam să o consolez, Ali 
intră, spunând: 

— Tată! Sunt un miliard de licurici afară, serios! 


CAPITOLUL 8 


Când am ieșit pe veranda din faţă, soarele apusese de mult și, 
prin plasa de insecte, vedeam licurici peste tot, mii, cum nu mai 
văzusem din copilărie. Mi-au trecut prin minte imagini cu unchiul 
Clifford care ne învăţa pe mine și pe fraţii mei cum să îi prindem în 
borcane de sticlă. Mi-am amintit cât de uimit eram să văd câtă 
lumină puteau genera doi sau trei licurici. 

De parcă mi-ar fi citit gândurile, mătușa Hattie spuse: 

— Vrei să-i aduc un borcan, Alex? 

— Ar fi minunat. 

— Am un borcan mare de Skippy la reciclat, spuse ea și se 
duse să-l aducă. 

Am ieșit cu toţii afară, în curtea mătușii Hattie, și ne-am uitat 
cum dansau licuricii, ca niște stele în depărtare. M-am emoţionat 
când l-am văzut pe Ali cum învăţa să-i prindă, m-am liniștit să 
regăsesc ceva ce credeam pierdut cu atâţia ani în urmă. 

Bree mă luă de braț și spuse: 

— De ce zâmbești? 

— Amintiri frumoase, am spus eu și am arătat spre licurici. 
Erau mereu aici vara. E... nu știu. 

— Liniștitor? întrebă Nana Mama. 

— Mai bine zis etern, am spus eu. 

Înainte ca soţia mea să răspundă, se auziră strigăte pe stradă. 

— Dacă vă puneţi cu noi, cu asta vă alegeţi! 

M-am întors și ce am văzut m-a țintuit pe loc. 

Puțin mai jos pe stradă, sub unul dintre puţinele felinare de pe 
strada Loupe, doi băieți afro-americani, adolescenţi, legaţi la 
încheieturile mâinilor, erau trași cu o frânghie de trei băieți mai 
mari îmbrăcaţi în haine de hip-hoper. Cei doi din faţă erau albi. Cel 
din spate era negru. Toţi trei păreau să aibă aceeași plăcere sadică 
de a-i trage pe cei doi băieţi mai mici după ei, să le spună că e spre 
binele lor să se miște mai repede. Semănau cu niște sclavi în 
lanțuri, iar asta m-a șocat. 

Am privit către Bree, care era la fel de consternată ca mine. 

— Să nu te bagi, Alex, mă avertiză mătușa Connie. E un cuib 
de viespi acolo. Intreabă-l pe Stefan. 

Instinctul îmi spunea să o ignor, să alerg într-acolo și să opresc 
fapta asta barbară. 

— Ascult-o, spuse mătușa Hattie. Sunt un fel de gașcă locală, 
iar băieţii aceia mai mici sunt iniţiaţi acum. 

Chiar atunci o luară la stânga pe Dogwood Road și dispărură. 


— Dar îi ţineau pe băieţii aceia legaţi cu o frânghie, se plânse 
Jannie. Asta nu e ilegal? 

Eu așa vedeam lucrurile. Acei băieţi nu puteau fi majori. Am 
înghiţit gustul acid din gură și m-am forțat să stau în curtea mătușii 
mele, înconjurat de licurici și de sunetele nocturne din Carolina de 
Nord: broaște de copac, cicade și bufniţe, toate atât de ciudat de 
familiare și, totodată, amenințătoare. 

— Ai spus să îl întreb pe Stefan despre gașcă, spuse Bree. 

Mătușa Connie se uită la mătușa Hattie, care spuse: 

— Nu știu amănunte, dar cred că a avut probleme cu ei la 
școală. La fel și Patty. 

— Cine e Patty? întrebă Bree. 

— Logodnica lui Stefan, spuse mătușa Hattie. Şi ea tot 
profesoară de sport la școală. 

— Ce fel de probleme avea Stefan la școală? am întrebat-o pe 
Naomi. 

Nepoata mea a căscat și a spus: 

— Ar fi mai bine să-ţi spună el totul mâine-dimineaţă. 

Acum și Ali căsca, iar Nana Mama părea gata să aţipească. 

— Bine, hai să mergem la culcare, am spus. Să ne aranjăm 
lucrurile. 

Am îmbrăţișat-o pe mătușa Connie și m-am întors să fac la fel 
cu mătușa Hattie, care părea emoţionată. Cu o voce joasă, îmi 
spuse: 

— Alex, vreau să ai grijă. 

Am zâmbit și am spus: 

— Sunt băiat mare acum. Am chiar o insignă și un pistol. 

— Știu, spuse ea. Dar ai fost plecat mult timp și poate că ai 
încercat să uiţi, dar orașul acesta poate fi un loc crud. 

Eram conștient de vechile sentimente care se trezeau la viață 
în mine, ca lava care începea să se umfle într-un vulcan de mult 
adormit. 

— Nu am uitat, am spus, sărutând-o pe obraz. Cum aș putea? 

Mătușa Connie și Naomi au rămas să o ajute pe mătușa Hattie 
să facă ordine. Mi-am condus familia înapoi pe aleea dinspre casa 
și trecutul nostru. 

— Sunt simpatice, spuse Bree. Foarte drăguţe. 

— Da, așa e, spuse Nana Mama. Aerul e răcoros aici, nu? 

Toţi am fost de acord că vremea din Starksville era foarte 
diferită de o vară în Washington. 

— Îmi pare rău de unchiul tău, spuse Jannie. Știi, cred că nu am 
văzut pe nimeni așa ca Nana. 


— Cum așa? spuse bunica mea. 

— lute, Nana, spuse Jannie. Ştii tu. 

— Încă în toate minţile? spuse Nana Mama. Asta poate fi și o 
binecuvântare, și un blestem. 

— De ce un blestem? întrebă Ali când ajunserăm la mașină. 

— Sunt unele lucruri într-o viaţă lungă pe care mai bine le lași 
la o parte, tinere, mai ales noaptea, spuse ea încet. Acum, această 
doamnă foarte bătrână are nevoie de odihnă. 

Jannie o conduse în casă, iar eu am început să descarc mașina. 
Fiica mea ieși să mă ajute în timp ce Bree îl culcă pe Ali. 

— Tată, de ce o persoană îmbătrânește într-un fel și o alta în 
alt fel? întrebă ea. 

— Sunt multe motive, am spus eu. Genetica, în mod cert. Și 
alimentaţia. Contează și dacă ești activ, fizic și mental. 

— Nana este, spuse Jannie. Mereu citește sau ajută la treburi și 
mai face și acele plimbări lungi. 

— Probabil de aceea va trăi o sută de ani, am spus eu. 

— Crezi? 

— Pot să pun pariu, am spus eu, scoțând ultima geantă grea 
din portbagaj. 

— Atunci și eu, spuse Jannie și mă urmă spre verandă. Tată? 

— Da? am spus eu, oprindu-mă să o privesc. 

— Îmi pare rău că m-am purtat urât pe drum, spuse ea. 

— Nu te-ai purtat urât. Ai fost doar puţin încordată. 

Ea râse. 

— Eşti așa bun! 

— Incerc, am spus. 

— Cum ţi s-a părut întoarcerea aici, după atâta timp? 

Am lăsat jos valiza și am privit prin plasă spre licurici și 
ferestrele luminate ale caselor mătușilor mele și am simţit un miros 
dulce în aer. 

— Într-un fel, pare totul neschimbat, de parcă am plecat ieri, 
am spus eu. lar în altul, mi se pare o cu totul altă viaţă, iar 
amintirile mele nu se potrivesc deloc, ca și când ar fi vorba de o 
altă persoană. 


CAPITOLUL 9 


În ciuda zgomotului care venea de la ventilatorul de deasupra 
patului nostru, m-am perpelit toată noaptea, în vreme ce trenurile 


treceau zgomotos prin Starksville. La puţin timp după răsărit, m- 
am trezit de-a binelea în cântecul gaițelor albastre, care 
sporovăiau în pinii din spatele casei. 

Stăteam întins lângă Bree și ascultam acele cântece stridente; 
mă gândeam la mine pe când eram foarte mic — nu aveam mai 
mult de patru sau cinci ani. Stăteam în pat, cu păturile peste cap, 
dar eram treaz, în timp ce frații mei dormeau. Imi aminteam că 
fereastra era deschisă și se auzeau păsări ciripind. Imi aminteam și 
că mă temeam de păsări, de parcă strigătele lor erau cele care mă 
făceau să mă ascund sub pături. 

Acea senzație persista în mintea mea chiar și după ce Bree se 
rostogoli spre mine, își trecu un braţ peste pieptul meu și mormăi: 

— Cât e ceasul? 

— Aproape șapte. 

— Trebuie să ne luăm dopuri de urechi. 

— Subscriu. Ești încă dezamăgită că nu ești în Jamaica? 

— Foarte mult, spuse ea, cu ochii încă închiși. Dar îmi plac 
mătușile tale și îmi place de tine cel mai mult. Și cred că lui Jannie 
și lui Ali le va prinde bine să stea o vreme într-un oraș mic. 

— Damon are parte de asta la școala lui, am spus eu. 

Ea încuviinţă. 

— Înţeleg asta. 

Fiul meu cel mare, Damon, avea o slujbă de consilier junior, pe 
timpul verii, într-o tabără de baschet, la Kraft, școala pregătitoare 
din Berkshires pe care o frecventează. Aceeași tabără care îl 
îndrumase spre școală și datorită căreia obținuse bursa. Damon își 
arăta astfel recunoștința față de acest program și ăsta fusese 
motivul principal pentru care el nu venise cu noi în această 
călătorie, dar speram să ne viziteze măcar într-un weekend. 

— Este cazul să fac un duș, am spus eu, dând la o parte 
cearșafurile. 

— Stai așa, tipule, spuse Bree. 

— Tipule? 

— Nu știu de ce mi s-a părut potrivit, spuse ea, zâmbind. 

— La ce te gândești? am spus eu, cuibărindu-mă lângă ea. 

— Nu la asta, protestă ea cu blândeţe. 

— Sunt un bărbat lezat. 

Bree mă gâdilă și râse. 

— Nu, voiam doar să înţeleg mai bine câteva lucruri. 

— Cum ar fi? 

— Lucruri legate de familie. Nana e originară din Starksville? 

Am încuviinţat. 


— A crescut aici. Și familia ei, Hopes, este foarte veche. Bunica 
Nanei a fost sclavă undeva în zonă. 

— Inţeleg, și și-a cunoscut soţul aici? 

— Pe Reggie Cross. Bunicul meu era în marina comercială. S- 
au căsătorit de tineri și imediat li s-a născut un copil, tatăl meu. Ar 
trebui să o întrebi pe Nana; pentru că el petrecea mult timp pe 
mare, nu a fost o căsnicie prea reușită. A divorţat de Reggie pe 
când tatăl meu avea șapte sau opt ani și apoi l-a dus la 
Washington. Ea a lucrat ca să se întreţină la universitatea Howard 
ca să devină profesoară, dar timpul necesar avea să o coste fiul ei. 
Când a împlinit cincisprezece ani, el nu a mai suportat și s-a întors 
în Starksville ca să locuiască cu bunicul meu. 

— Reggie? _ 

— Exact, am spus eu, privind spre ventilatorul din tavan. Imi 
imaginez că aici nu a avut parte de îndrumare, ceea ce a condus la 
un comportament excesiv din partea tatălui meu. Cred că o doare 
cumplit pe Nana Mama că nu a avut niciodată o relaţie bună cu fiul 
ei după asta. Când el a murit, cred că, într-un fel, ea a încercat să 
îndrepte lucrurile având grijă de mine și de fraţii mei. 

— A făcut o treabă extraordinară, spuse Bree. 

— Îmi place să cred asta. Mai sunt și alte mistere legate de 
genealogia mea pe care vrei să le elucidez? 

— Doar unul. Cine e Pinkie? 

Am zâmbit. 

— Pinkie Parks. Singurul fiu al mătușii Connie. Locuiește în 
Florida și lucrează pe platforme petroliere marine. Evident, face 
mulţi bani din asta. 

— Acesta e numele lui adevărat? Pinkie? 

— Nu. Brock. Brock jr, am spus eu. Pinkie este doar porecla lui. 

— De ce Pinkie? 

— Şi-a pierdut degetul mic de la mâna dreaptă în ușa unei 
mașini când era copil. 

Bree s-a ridicat în coate și s-a holbat la mine. 

— Şi i-au pus porecla Pinkie? 

Am râs. _ 

— Ştiam că vei spune asta. Așa este în orașele mici. Imi aduc 
aminte că era un tip pe nume Barry, un prieten de-al tatălui meu, 
care odată, la un meci important de fotbal, a alergat pe teren în 
sens opus, așa că toată lumea i-a spus Bonehead. 

— Bonehead Barry? pufni ea. 

— Nu e groaznic? 

— ie cum îţi spuneau? 


— Alex. 

— Prea plictisitor pentru o poreclă într-un oraș mic! spuse ea. 

— Acesta-s eu, am spus, dându-mă jos din pat. Plictisitorul Alex 
Cross. 

— S-o văd și pe-asta. 

M-am oprit în cadrul ușii de la baie și am spus: 

— Mulţumesc, cred. 

— Îţi spun că te iubesc în felul meu mai special. 

— Știu că așa e, frumoasă Bree, am spus eu și i-am trimis un 
sărut. 

— Sună mai bine decât Bonehead Bree, spuse ea, râzând, și 
îmi returnă sărutul. _ 

Îmi plăcea că râdeam și ne tachinam așa din nou. În primăvară 
avuseserăm o perioadă dificilă și a durat ceva timp până când am 
putut să vedem din nou partea amuzantă a lucrurilor. 

M-am ras și am făcut duș și mă simţeam vesel în prima 
dimineaţă din nou în Starksville, ca și când viaţa lua o întorsătură 
bună pentru familia Cross. Nu e ciudat cum îţi poţi schimba 
perspectiva asupra lucrurilor doar prin schimbarea locului? 
Ultimele două luni petrecute în Washington îmi lăsaseră o senzaţie 
de claustrofobie, dar aici, pe strada Loupe, mă simţeam de parcă 
eram într-un câmp deschis, familiar, dar neexplorat. 

Apoi m-am gândit la Stefan Tate, vărul meu, și la acuzaţiile de 
care era învinuit. Și perspectiva mi s-a întunecat iar. 


CAPITOLUL 10 


O oră mai târziu le-am lăsat pe Bree și pe Nana Mama să ne 
aranjeze lucrurile în casă și am plecat cu Naomi la închisoarea 
unde era încarcerat Stefan Tate. Pe drum, am revizuit cele mai 
importante puncte ale acuzării din dosarul de optsprezece pagini 
prezentat juraţilor împotriva vărului meu. 

Cam cu un an și jumătate înaintea arestării sale, Stefan Tate s- 
a alăturat districtului școlar Starksville ca profesor de sport la 
gimnaziu și la liceu. Avea un trecut plin cu episoade de abuz de 
droguri și alcool pe care nu l-a dezvăluit în documente. L-a 
cunoscut pe elevul de gimnaziu Rashawn Turnbull și, în cele din 
urmă, a devenit mentorul băiatului. Vărul meu ducea o viață 
secretă vânzând droguri, inclusiv heroină, despre care se credea că 


fusese responsabilă pentru două supradoze înainte de Crăciun anul 
trecut. 

Consumul de droguri al lui Stefan a scăpat de sub control. A 
violat-o pe una dintre elevele mai mari și a ameninţat că o omoară 
dacă spune cuiva. Apoi i-a făcut avansuri lui Rashawn Turnbull, 
care l-a respins. Drept reacţie, vărul meu l-a violat, l-a torturat și l- 
a ucis pe băiat. 

Cel puţin astea sunt faptele potrivit acuzării. A fost nevoie de 
toată voinţa de care eram în stare ca să-mi amintesc că o acuzaţie 
nu era o condamnare. Era doar versiunea statului asupra 
evenimentelor, doar o parte a poveștii. 

Totuși, când am terminat de citit, m-am uitat la Naomi și am 
spus: 

— Au dovezi solide la dosar. 

— Știu, spuse nepoata mea. 

— Stefan a făcut-o? 

— El jură că nu. Și eu îl cred. I s-a înscenat totul. 

— De către cine? 

— În momentul ăsta sunt deschisă la orice sugestii, spuse ea, 
oprind într-o parcare publică aproape de primărie, tribunalul local 
și închisoare, care toate aveau fațade de cărămidă, dar și nevoie 
disperată de renovare. 

Peste drum, secția de poliţie și stația de pompieri păreau mult 
mai noi și am remarcat asta când am coborât din mașină. 

— Le-au construit cu fonduri de la stat și federale cu câţiva ani 
în urmă, a spus Naomi. Familia Caine a donat terenul. 

— Adică de la compania de îngrășăminte Caine? 

— Și numele de fată al mamei fetei, Cece Caine Turnbull. 

Am început să ne îndreptăm spre închisoare. 

— E credibilă? Mama? 

— E foarte specială, răspunse nepoata mea. Are antecedente 
de acum zece ani. Un adevărat copil sălbatic și cu adevărat oaia 
neagră a familiei Caine. Dar aici este mai mult decât credibilă. 
Crima a devastat-o. Asta nu poate fi negat. 

— Tatăl? 

— Vine și pleacă din peisaj, recent e mai mult plecat, spuse 
Naomi. Și are un alibi extrem de puternic. 

— A fost la închisoare? 

— E închis în Biloxi. Face opt săptămâni pentru abuz. 

— Deci nu a fost un model bun în viaţa băiatului. 

— Nu. Asta trebuia să fie treaba lui Stefan. 


Am ajuns la închisoare, am intrat. Un ajutor de șerif ne privea 
din spatele unei ferestre rezistente la gloanţe. 

— Avocaţii Naomi Cross și Alex Cross pentru Stefan Tate, vă 
rog, spuse nepoata mea, căutând prin geantă actul de identitate. 
Pe al meu îl scosesem deja. 

— Nu azi, mă tem, spuse adjunctul. 

— Cum adică nu azi? întrebă Naomi. 

— Adică, din ce mi s-a spus, clientul dumitale nu a fost deloc 
cooperant — de-a dreptul agresiv, de fapt. Așa că privilegiile de 
vizitare i s-au suspendat pentru patruzeci și opt de ore. 

— Patruzeci și opt de ore? strigă nepoata mea. Avem proces în 
trei zile! Trebuie să capăt acces la clientul meu. 

— Imi pare rău, doamnă avocat, spuse ea. Dar nu eu fac 
regulile. Doar le urmez. 

— Cine a luat decizia? am întrebat eu. Șeful poliţiei sau 
procurorul? 

— Niciunul. Judecătorul Varney a luat această decizie. 


CAPITOLUL 11 


Am așteptat două ore la etajul al doilea al tribunalului din 
Starksville și simțeam că fierb stând pe o bancă în fața biroului 
judecătorului Erasmus P. Varney, înainte ca asistentul lui să ne 
anunţe că era gata să ne primească. 

Judecătorul Varney ne-a privit din spatele mai multor teancuri 
de documente și a unei perechi de ochelari de vedere cu rame de 
corn. Părul lui de culoarea oţelului era periat pe spate în stil 
Pompadour, iar barba sa argintie era tunsă scurt. Purta o cravată 
cu dungi și niște bretele subțiri de piele peste o cămașă albă, 
apretată, și ne studia pe fiecare pe rând cu ochi ageri, inteligenţi. 

— Domnule judecător Varney, acesta este doctorul Alex Cross, 
unchiul meu și vărul lui Stefan Tate, spuse Naomi, încercând să își 
controleze furia. Mă ajută să rezolv cazul. 

— O adevărată afacere de familie, remarcă Varney, înainte să 
lase jos ochelarii de citit și să se ridice pentru a-mi da mâna ferm. 
Imi pare bine de cunoștință, doctore Cross. Reputația dumitale ţi-a 
luat-o înainte. Am citit un articol din Washington Post despre 
supliciul prin care ai trecut împreună cu familia ta în povestea cu 
acel maniac Marcus Sunday. Groaznic! E un miracol că ați 
supravieţuit. 


— A fost, domnule, am spus eu. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu 
în fiecare zi pentru acest miracol. 

— Sunt convins că da, spuse judecătorul Varney, susţinându-mi 
privirea. Apoi se întoarse spre Naomi. Așadar, doamnă avocat, ce 
pot face pentru dumneata? 

— Daţi-mi voie să îmi văd clientul, domnule. 

— Mă tem că nu pot să fac asta. 

— Cu tot respectul, domnule, spuse Naomi, avem mai puţin de 
șaptezeci și două de ore până la proces. Nu îmi puteţi limita timpul 
așa fără să îi puneţi în pericol dreptul la o apărare corectă. 

În spatele nostru se deschise ușa. M-am întors și am văzut 
patru oameni intrând: un bărbat alb, masiv, în jur de șaizeci de ani, 
într-o uniformă albastră a Secţiei de poliție din Starksville, un tip 
deșirat, tot în jur de șaizeci de ani, în uniforma kaki specifică 
biroului șerifului din comitatul Stark, o femeie înaltă și foarte slabă 
într-un costum gri business și Matt Brady, procurorul asistent pe 
care mi-l prezentase Naomi cu o zi în urmă. 

— Şi oamenii mei au drepturi, domnule judecător Varney, 
spuse bărbatul în kaki. 

— Șeriful Nathan Bean, șopti Naomi. 

— lar domnul Tate a încălcat aceste drepturi, spuse femeia 
care era, de fapt, procuroarea Delilah Strong. Nu vrem să răsplătim 
atacul asupra a doi gardieni. 

— De când este un proces corect o răsplată? întrebă Naomi. 
Este un drept garantat fiecărui cetățean de către al Patrulea, al 
Cincilea și al Paisprezecelea Amendament. 

Bărbatul în uniformă albastră, șeful poliției, Randy Sherman, 
după cum mă informă Naomi, spuse: 

— Clientul dumitale mi-a trimis doi ofițeri la urgente. 

— Puneţi-l în lanţuri atunci, am spus eu. Băgaţi-l la izolare, dar 
sunteţi obligaţi să îi permiteţi să ia legătura cu avocatul lui. 

— Ştim cine sunteţi, doctore Cross, spuse Strong. Dar nu aveți 
jurisdicție aici. 

— Nu, nu am, am spus eu. Am venit aici ca simplu cetăţean ca 
să ajut un membru al familiei. Dar din ziua în care am început să 
lucrez în calitate de ofițer de poliţie, în toţi anii petrecuţi la 
Departamentul de științe comportamentale de la FBI, am aflat că 
nu puteţi nega unei persoane dreptul la un proces corect. Dacă 
veți continua așa, puteţi să trimiteţi acest caz direct la Curtea de 
Apel. Așa că încătușaţi-l sau puneţi-l într-o cămașă de forță, dar 
lăsaţi-ne să îl vedem, altfel cum sunt un cetăţean responsabil, îmi 


voi contacta prietenii de la Birou care investighează încălcări ale 
drepturilor civile. 

Șeriful Bean arăta de parcă era gata să îi sară o siguranţă și 
începu să pufnească, dar Varney îl întrerupse. 

— Fă-o, spuse el. 

— Onorată instanţă, spuse șeriful. Asta sugerează un... 

— Sugerează mesajul corect, spuse judecătorul. Deși nu am 
văzut asta de la început, doctorul și doamna Cross au dreptate. 
Dreptul lui Tate la un proces corect depășește dreptul dumitale de 
a avea o închisoare sigură. Legaţi-l cum consideraţi de cuviinţă, 
dar vreau să fie disponibil pentru avocatul său într-o oră. 

— Ce i-a făcut nenorocitul acelui băiat? se răsti la mine șeful 
Sherman. Dacă mă întrebi pe mine, vărul tău și-a pierdut toate 
drepturile în noaptea aceea. 


CAPITOLUL 12 


Fetița drăguță de patru ani cu bucle aurii purta un costum roz 
de prinţesă și îngenunche lângă o masă joasă. Ea ridică un ceainic. 

— Vrei niște ceai cu biscuiţi? îl întrebă ea dulce pe bărbatul în 
vârstă care stătea cu picioarele încrucișate pe podea în faţa ei. 

— Cum aș putea să refuz o asemenea ofertă de la o 
domnișoară atât de adorabilă? răspunse el, zâmbind. 

Știa că arată ridicol cu coroana pe care i-o pusese pe cap. Dar 
era atât de vrăjit de fetiță, încât nu îi păsa. Pielea ei era de 
culoarea laptelui proaspăt și ochii îi străluceau ca safirele lustruite. 
Se uita la ea cum toarnă ceai în cana lui atât de delicat, încât îi 
venea să plângă. 

— Zahăr? întrebă ea, lăsând ceainicul jos. 

— Două cuburi, spuse el. 

Ea puse două cuburi în cana lui și unul în a ei. 

— Lapte? 

— Nu azi, Lizzie, spuse el, dând să ia cana. 

Lizzie luă o baghetă roz și îi atinse mâna cu ea. 

— Așteaptă, trebuie să mă asigur că nu sunt spirite malefice 
prin preajmă. 

El se încruntă și își retrase mâna. Fetiţa închise ochii, zâmbi și 
flutură din baghetă. Inima lui se topi când o văzu prinsă în fantezie 
așa cum doar un copil de patru ani poate fi. 

Lizzie deschise gura, fără îndoială, ca să rostească o vrajă. 


Dar înainte să facă asta, auzi în spatele lui un zgomot. 

lritat de întrerupere, bărbatul se întoarse, iar coroana îi căzu 
de pe cap, enervându-l și mai tare. Un tip alb, musculos și chel, de 
vreo treizeci de ani, stătea în cadrul ușii, străduindu-se să nu își 
arate amuzamentul. 

— Meeks, nu poate să aștepte? întrebă bărbatul. Lizzie și cu 
mine servim ceaiul. 

— Văd asta, șefule, dar e cineva la telefon, spuse Meeks. Este 
urgent. 

— Bunicule, nu ai băut ceaiul și nu ai terminat biscuiţii, 
protestă fetița. 

— Bunicul se va întoarce imediat ce va termina, spuse el 
mormăind când se ridică în picioare. 

— Când asta? întrebă ea, încrucișând braţele și strîmbând din 
nas. 

— Cât de repede o să pot, promise el. 

Bunicul merse spre Meeks, care încă zâmbea și spuse: 

— Ţine-mi locul. 

Acestuia îi pieri zâmbetul de pe faţă. 

— Cum? 

— Stai jos, bea niște ceai și mănâncă un biscuit cu nepoata 
mea. Dar nu poţi purta coroana. 

— Glumești, nu? 

— Arăt eu de parcă aș glumi? 

Comportându-se de parcă ar prefera mai degrabă să-și 
împungă degetul cu un cârlig de pescuit, Meeks încuviinţă și se 
duse spre masă, unde Lizzie zâmbea senină. 

— Luaţi loc, domnule Meeks, spuse ea cu grație. Beţi niște ceai 
în timp ce îl așteptați pe bunicul să se întoarcă. 

Bunicul lui Lizzie zâmbi larg din tot felul de motive în timp ce 
străbătu un hol lung și intră într-un birou-bibliotecă, bogat mobilat. 
El ignoră cărţile care umpleau pereţii. Totul fusese ideea soţiei lui. 
El nu citise nici măcar o zecime din ele, dar arătau bine când 
veneau musafirii. 

Luă un telefon mobil ieftin de pe birou și spuse: 

— Ascult. 

— Avem probleme, spuse un bărbat cu o voce profundă, 
răgușită. 

— Despre ce este vorba? 

— Fata nu înţelege cu vorba bună, spuse el. A început să 
vorbească în jur. 

Bunicul lui Lizzie miji ochii și calculă. 


— Ești sigur? 

— Da. 

— Cum vrei să procedăm? 

— O să ne ocupăm noi de asta. 

Asta îl surprinse. 

— Eşti sigur? Putem apela la alţii. 

— Noi am provocat problema, tot noi ne vom ocupa. 

Bunicul acceptă decizia, fără să se mai gândească, și spuse: 

— Alte probleme? 

— Naomi Cross a scos un as din mânecă. Și-a adus unchiul, pe 
Alex Cross. Caută-l pe internet. Fost profiler la FBI, acum este 
detectiv la Omoruri în Washington. 

— Ce reputaţie are? 

— Formidabilă. 

Bunicul a cântărit informaţia. 

— Altfel suntem curați? 

— Până acum, da. E 

— Atunci nu avem de ales. In situaţia asta, procedează cum 
crezi de cuviinţă. 

Trecu o clipă până când bărbatul de la celălalt capăt al 
telefonului răspunse. 

— De acord. 

— Sună-mă când rezolvi treaba. 

Bunicul a închis și a distrus telefonul. Apoi părăsi biroul și se 
întoarse înapoi spre hol, dornic să ia ceaiul cu micuța Lizzie. 


Partea a doua 
UN SIMBOL AL MODEI 


CAPITOLUL 13 


Palm Beach, Florida 


— Mă simt drăguță, așa de drăguță, cânta încet Coco în timp 
ce se privea în oglindă, conștient de femeia moartă îmbrăcată în 
rochie neagră, care atârna spânzurată de candelabrul din spatele 
lui, concentrându-se mai mult pe evaluarea noilor sale haine. 

Fusta de in de culoarea mandarinei îi îmbrăţișa sublim 
șoldurile. Sacoul asortat îi venea strâns pe umeri, dar îl încăpea. 
Pantofii Dries van Noten cu toc erau puţin strâmţi la vârfuri. Bluza 
de mătase creată de Carolina Herrera era, pur și simplu, 
remarcabilă. lar cerceii cu perle și colierul? Gradul perfect de 
sofisticare. 

Acum nu mai avea nevoie decât de coafura perfectă. Coco se 
uită în cutie și scoase o perucă bogată, până la umeri, 
strălucitoare, de culoarea ambrei. Era veche, cam din anii '70, 
dacă ţinea bine minte. Mama lui ar fi știut data exactă, fără 
îndoială. Odată așezată pe cap și lipită cu banda dublu adezivă, cu 
ultimele șuviţe aranjate la locul lor, peruca îl făcea pe Coco să pară 
o cu totul altă persoană. 

Misterioasă. Sexy. Atrăgătoare. Inabordabilă. 

— Te vei numi Vis de Mandarină, regina petrecerilor de 
grădină, îi spuse Coco femeii care se holba la el. O viziune a... 

El se întoarse și se uită la femeia minionă, moartă, care atârna 
de candelabru legată cu un cordon de draperie. 

— Ruth? Tu ce părere ai? Mă gândesc la o încrucișare între 
Julianne Moore, în Boogie Nights, și Ginger, din Gi/ligan's Island — 
coafura, oricum. Am dreptate sau sunt doar o fetiță prostuţă? 

Coco  chicoti încet și apoi luă punga de cumpărături 
inscripționată Prada împreună cu celelalte bunătăţi furate din 
colecţia lui Ruth. Dădu să iasă din dormitorul principal, apoi se opri 
să asculte. Deși știa că personalul avea o zi liberă și că soțul lui 
Ruth, doctorul Stanley Abrams, supranumit și „Regele Sânilor din 
West Palm”, era în Zurich la un simpozion medical, era mai bine să 
fie prudent. 

Sigur pe el acum, Coco înaintă printr-o galerie plină de opere 
de artă, singura piesă pe care se opri să o privească fiind o pictură 
în ulei a femeii decedate. /ată-te, se gândi el, studiind frumuseţea 


lui Ruth. Surprinsă chiar în momentul tău de glorie, draga mea, un 
dar pentru univers. 

Casa lui Ruth și a lui Stanley era enormă și mult prea modernă 
pentru gustul lui Coco. Dar, de fapt, la ce te puteai aștepta de lao 
casă construită cu bani din țâțe false? Ar fi multe de spus despre 
acest stil clasic subestimat, se gândi el. 

După cum spunea mama lui: Coco, când este vorba de artă, iar 
moda este o artă, nu există limită, dar fii cu băgare de seamă. 

Coco merse printr-o bucătărie suficient de mare cât să 
găzduiască un episod din /ron Chef și înaintă pe un hol care dădea 
spre o ușă din oţel. Verifică sistemul de securitate, scoase o cârpă 
cu praf alb din pungă și își acoperi degetele cu ea înainte să 
tasteze codul. Cinci secunde mai târziu, închise ușa de la garaj și 
așteptă ca vocea electronică să îi spună că sistemul era armat. 

Garajul avea patru locuri. Cel mai apropiat era gol. In al doilea 
stătea Mercedesul lui Ruth, iar în al treilea, Maseratiul soțului său. 
Coco credea că al patrulea loc era ocupat de un Aston Martin. Dar 
înainte să ajungă la el, căută în Mercedes și scoase telecomanda 
de la ușa garajului. 

Mută Astonul pe o zonă de beton colorată, ieși din mașină, 
apăsă telecomanda și apoi o șterse. Când ușa de la garaj începu să 
coboare, el o aruncă înăuntru, mulțumit că alunecă la câţiva 
centimetri de Mercedes. 

Cineva care voia să se sinucidă nu s-ar fi deranjat să o ia de pe 
jos, nu? Coco era încrezător că așa era. El ieși pe porţile de 
siguranţă ale vastei proprietăţi a lui Ruth și Stanley. Apoi își dădu 
seama că doamnele din Palm Beach se adunau deja pentru 
cocktailuri. Poate că se va plimba pe la Fashion Cuisine a lui Oli. 

Oare l-ar recunoaște cineva la Oli? Era încântat de îndrăzneala 
lui, de gustul pentru jocurile de mare risc. 

Hai s-o facem, fato! Hai să jucăm serios! 

Zece minute mai târziu, Coco parcă mașina Aston Martin la 
câteva cvartale distanță de zona lui ţintă. Să se afișeze cu o 
mașină sport vintage era un risc, iar el știa asta. Dar o adora, așa 
că adesea îl făcea să acţioneze impulsiv, cerându-i atenţia, pe 
când mașina marca Lexus ar fi fost suficientă. 

Data viitoare stai acasă, se gândi Coco și își puse o pereche de 
ochelari de soare retro, cu rame albe, ovale. El merse pe trotuar, 
așa cum îl învățase mama lui, cu umerii trași spre spate, capul 
drept, legănând șoldurile ca un pendul. 

Primul bărbat pe care îl întâlni fu un alergător în jur de cincizeci 
de ani. Coco îi simţea privirile perfide cum alunecau pe Visul de 


Mandarină. Al doilea bărbat, un european în haine de iahting, își 
scoase ochelarii de soare ca să se holbeze direct. 

Asta e, fată, se gândi Coco, unduindu-și puţin mai mult fundul 
pentru european care, fără îndoială, se întoarse să privească în 
continuare. În faţă, mesele galbene de la Oli erau deja înțesate de 
o mulțime veselă și stilată. 

El trase aer în piept și se gândi: Acum sunt misterioasă. Sexy. 
Atrăgătoare. De neatins. 

Asta e, Coco. Ai totul. Acum dă-i pe spate. 

Începu să meargă și mai provocator, legănându-și șoldurile. 

Coco ridică puţin bărbia când trecu pe lângă restaurant, 
prefăcându-se că ignoră reacția, dar perfect conștient de clienţii 
care își răsuceau capetele să se uite după el. Aproape că îl apucă 
râsul pentru că provoca atâta poftă și invidie. 


CAPITOLUL 14 
Starksville, Carolina de Nord 


Deși toată lumea auzise ordinele judecătorului clar și răspicat, 
se făcuse deja de mult amiază atunci când cei doi ofiţeri l-au adus 
într-o cameră de interogatoriu pe vărul meu, care purta cătușe la 
mâini și la picioare, legate de o curea de piele strânsă în jurul 
taliei. În ciuda vânătăilor și a umflăturilor, vedeam cum Stefan Tate 
semăna cu rudele din partea mamei mele. Era trecut bine de 
treizeci de ani, înalt și cu oase mari, ca mine și ca Damon. Și 
aveam aceeași formă a maxilarului. 

Mi-a venit în minte o imagine cu el copil, când alerga prin 
curtea Nanei în timpul uneia dintre rarele excursii ale mătușii 
Hattie la Washington. Avea un râs contagios, după toate 
aparențele, credea că totul era un mister și o aventură. 

— Alex, spuse Stefan când se așeză. Mă bucur că ai venit. 

Am încuviințat, dar nu am spus nimic. 

— Lăsaţi-i încheieturile legate, dar dezlegaţi-le de curea, spuse 
Naomi. S-ar putea să aibă nevoie să își folosească mâinile. Și opriţi 
toate camerele video și microfoanele. 

— Deja am rezolvat cu microfoanele și camerele, spuse un 
ofițer. Dar nu e posibil să-l lăsăm să-și folosească mâinile. 

Ignorând protestele ei, îi legară lui Stefan și cureaua de un 
cârlig fixat în podeaua de ciment și apoi plecară. 


Stefan se aplecă spre noi și spuse încet: 

— Eu aș verifica încăperea de microfoane. 

Mă întrebam dacă vorbea serios sau era doar melodramatic. 
Dar Naomi i-a dat crezare, astfel încât își scoase iPhone-ul și porni 
o aplicaţie care emitea un zgomot alb. 

— Asta funcţionează, spuse Stefan. Și îți mulțumesc din nou, 
Alex, pentru că ai venit. Nu știi cât înseamnă fapul că tu crezi că nu 
am făcut acele lucruri. 

— Nu cred nici una, nici alta, am răspuns, căutând la el 
semnele care ar fi indicat că era capabil să facă lucrurile de care 
fusese acuzat. 

— Mi s-a făcut o înscenare, spuse el. 

— Ascultă cu atenţie, am spus eu. Sunt vărul tău, dar nu te 
reprezint. În cele din urmă, sunt aici să-l reprezint pe Rashawn 
Turnbull. Dacă aflu despre orice probă care arată că tu l-ai ucis pe 
băiat, voi ajuta procurorul să te trimită pe scaunul electric sau să 
primești pedeapsa meritată. 

— Injecţia letală, spuse Stefan. Nu te voi minţi. Nu l-am omorât 
pe Rashawn. 

— De ce i-ai atacat pe paznici? întrebă Naomi. 

— Lucrurile stau exact pe dos. Ei m-au atacat pe mine. 

— O să ne întoarcem imediat și la asta, am spus. Ai citit 
punerea sub acuzare? 

— Am pierdut socoteala de câte ori am citit-o. Uite ce pot să-ți 
spun. Tot cazul acesta, toate circumstanţele — toate sunt fabricate, 
Alex. 

— Nu ai făcut nimic din ce ţi se impută? 

— Unele lucruri, recunoscu el. Dar nimic ilegal. Ei au 
răstălmăcit lucrurile, le-au scos din context. 

— Convinge-mă așa cum ai convins-o pe Naomi, am spus, 
încrucișându-mi braţele. Povestește de la început. 

— Un punct de plecare foarte bun, cântă Stefan și încercă să 
zâmbească. 

Potrivit detaliilor din punerea sub acuzație, cu două luni în 
urmă, Rashawn Turnbull a fost găsit mort într-o carieră abandonată 
de calcar, o bucată de pământ care urma să fie anexată orașului 
Starksville. Adolescentul a fost drogat și sodomizat, iar gâtul i-a 
fost tăiat cu fierăstrăul. La fața locului au fost găsite urme de 
spermă și alte dovezi care îl indicau drept criminal pe Stefan Tate, 
profesorul de sport din clasa a opta al lui Rashawn. Totodată, 
proba ADN îl lega pe Stefan de drogarea și violarea lui Sharon 


Lawrence, în vârstă de șaptesprezece ani, elevă la liceul din 
Starksville. Şi ea a fost de acord să depună mărturie împotriva lui. 

Așa că nu am zâmbit când vărul meu a fredonat acel vers din 
„Do-Re-Mi”. 

În schimb, în următoarea oră și jumătate, am ascultat cu 
atenție versiunea lui despre crimele teribile descrise în acuzare, 
întrerupându-l doar ca să clarificăm diferite detalii ușor de verificat, 
nume și date. În felul ăsta, am urmat sfatul conform căruia, dacă 
chiar vrei să afli lucruri despre cineva, trebuie doar să taci și să 
asculți. 


CAPITOLUL 15 


— În ziua următoare celei în care a fost găsit cadavrul lui 
Rashawn, mi-au pus cătușele, Alex, spuse vărul meu la finalul 
versiunii sale asupra evenimentelor. De atunci sunt aici. Fără 
cauțiune. Vizite limitate, chiar și cu Patty și Naomi. Iți spun, Alex, 
sunt atacat. 

Nu am spus nimic, încercând să îi filtrez povestea în lumina 
informaţiilor din acuzare. 

El se aplecă în faţă. 

— Mă crezi, nu-i așa? 

— Multe informații trebuie verificate. 

— Îţi jur pe Biblia mamei că sunt adevărate. 

— Să spunem deci că versiunea ta asupra evenimentelor este 
adevărată. Cine ar fi în spatele acuzațiilor? 

Stefan ezită și apoi spuse: 

— Nu știu. Speram ca voi să aflaţi. 

— Dar ai niște bănuieli? 

— Da, dar aș prefera să nu le exprim aici. 

— Stefan, aici e în joc viaţa ta, spuse Naomi. Avem nevoie de 
toate informaţiile. 

— Nu aveţi nevoie de speculaţii, spuse Stefan. Acesta este 
termenul, nu? 

— Da, dar... 

El făcu semn spre mine cu mâinile încătușate. 

— Aş prefera ca Alex să cerceteze cazul fără păreri 
preconcepute. Să lăsăm faptele despre care i-am povestit să îl 
conducă unde se va putea. In felul ăsta, când spune că mă crede, 
voi ști că spune adevărul. 


— Mi se pare corect, am spus eu și m-am uitat la ceas. Era 
trecut de șase. 

Naomi se duse spre ușă și ciocăni de două ori. Gardienii veniră 
să-l ia pe Stefan. 

— Spune-le lui Patty, mamei mele și tatălui meu că îi iubesc și 
că sunt nevinovat, spuse el. 

— Desigur, spuse Naomi. 

— Când vă voi revedea? ne întrebă el când gardienii îl ridicară 
și îi desfăcură lanţurile fixate de inelul din podea. 

— Mâine, răspunse nepoata mea. 

— Când o să avem despre ce să vorbim, am răspuns eu. 

— De acord, spuse vărul meu, iar gardienii îl conduseră afară. 

Naomi așteptă să ieșim afară din închisoare și, pe când ne 
apropiam de mașina ei, întrebă: 

— De ce nu-l crezi? 

— Cred totul până când mi se dovedește contrariul, am spus. 

— Dar ai părut sceptic acolo, înăuntru. 

— Sunt sceptic în privinţa a orice când e vorba despre viol, 
tortură și omorârea unui copil nevinovat, am spus eu hotărât. 

Asta păru să o supere. 

— Mă înșel dacă cred asta? am întrebat. 

— Nu, doar că Stefan are nevoie de oameni care să-l 
încurajeze, spuse Naomi. Am nevoie de oameni de partea lui. 

— Știu, dar, după cum am spus, în cele din urmă, sunt de 
partea lui Rashawn Turnbull. Doar așa lucrez. 


CAPITOLUL 16 


Era crepuscul când am parcat pe șoseaua Dogwood în Birney, 
la doar trei străzi spre est de Loupe. Am mers pe jos spre un 
duplex de două etaje care avea mare nevoie de renovare, de 
vopsea în mod sigur, dar cu o peluză care era proaspăt tunsă. Se 
simţea în aer mirosul de iarbă proaspăt tăiată. 

Una din luminile de pe verandă licărea când o femeie 
caucaziană, de vârstă mijlocie, blondă platinat, care purta 
pantaloni scurți de alergare și un tricou cu Charlotte Bobcats, ieși 
pe ușa din față. Ea ne privi în timp ce ne apropiam de verandă și 
spuse: 

— Prieteni sau dușmani? 

— Prieteni, spuse Naomi. Sunt avocata lui Stefan. 


— Sydney Fox, spuse ea, dând mâna cu Naomi. Vecină și 
proprietară. 

Eu m-am prezentat și am explicat legătura de familie cu 
Stefan. 

— Doamne, nu e groaznic? spuse încet Sydney, iar chipul i se 
întristă. Îmi place de tipul ăsta. Chiar îmi place. Stefan are suflet și 
pasiune, știi? Mă rog doar ca tot ce se spune să nu fie adevărat. Mi- 
ar frânge inima dacă ar fi adevărat și nu vreau să mă gândesc la ce 
i s-ar întâmpla lui Patty. Dar mai bine m-aș duce să alerg. Imi place 
când e răcoare, ca acum. Mi-a părut bine de cunoștință și, dacă vă 
pot ajuta cu ceva, nu ezitaţi să mă sunaţi. Patty are numărul meu. 

Lumina de pe verandă se stinse, lăsând-o în umbră. 

— La naiba, spuse Sydney, căutând să bage cheia în broască 
pe întuneric înainte să intre. Se pare că alergarea va trebui să mai 
aștepte câteva minute. 

Nepoata mea a sunat la cealaltă sonerie. Perdeaua s-a dat la o 
parte câteva momente mai târziu. 

— Suntem eu și cu unchiul meu, Patty, spuse Naomi. 

Ușa se deschise. Am intrat într-o sufragerie simplă, ordonată, 
cu o saltea în loc de canapea, un trunchi de copac în locul măsuţei 
de cafea și un televizor cu ecran plat pe perete. Ușa se închise și în 
încăpere apăru o femeie atrăgătoare, blondă, în formă, de aproape 
treizeci de ani. Arăta epuizată. 

Ea mă studie puţin înainte să-mi întindă mâna. 

— Patty Converse. Am auzit multe despre dumneata, doctore 
Cross. 

Cu privirea aţintită la inelul ei de logodnă mic, cu diamant, am 
spus: 

— lar eu am auzit foarte puţine despre tine, în afară de ce mi-a 
povestit Stefan. 

Ea ridică din sprâncene, iar vocea îi dezvălui neliniștea, 

— L-ai văzut pe Stefan? Nu m-au lăsat zile întregi să-l văd. Ce 
mai face? 

— E umflat și plin de vânătăi, dar este bine, spuse Naomi. A 
fost atacat fără să fi fost provocat mai întâi de alți deținuți și apoi 
de gardieni. 

îngrijorarea ei se transformă în furie. 

— Ar trebui să existe camere de supraveghere, casete. 

— O să le cer, promise Naomi. 

Mi-am propus să aflu dacă faptul că Patty și Stefan erau un 
cuplu mixt avea vreo legătură cu cazul. Patty ne oferi o cafea, pe 
care Naomi o refuză, iar eu am acceptat-o. Am urmat-o în 


bucătărie unde a făcut cafeaua la o presă franțuzească în timp ce 
răspundea la câteva întrebări de-ale mele. 

— Stefan spune că v-aţi cunoscut în prima zi de școală, am 
spus eu. Amândoi profesori nou-veniţi. 

— Așa e, spuse ea, punând cutia de cafea pe dulap. 

— A fost iubire la prima vedere? 

Patty roși. 

— Ei bine, pentru mine a fost. Va trebui să-l întrebaţi și pe 
Stefan. 

— A fost și pentru el, spuse Naomi. 

Lui Patty îi dădură lacrimile și mâna îi tremura, încercând să-și 
acopere buzele. _ 

— Nu a făcut el asta. Il iubea pe Rashawn. Amândoi îl iubeam. 

— Știu, spuse nepoata mea. 

— Cum s-a întâmplat să te angajezi în Starksville? am întrebat- 
O. 

Patty a spus că crescuse într-un oraș mic în Kansas și că 
primise o bursă pentru softball la Universitatea de Stat din 
Oklahoma. Se specializase în domeniul Științei sportului și avea ca 
specializare secundară Educaţia fizică. Când a absolvit, s-a decis să 
se mute în zona Raleigh, unde se stabilise sora ei mai mare, și aici 
a căutat un loc de muncă. 

— Aici erau cele mai apropiate posturi disponibile, spuse ea. 
Aveau nevoie de doi profesori de sport care să predea la clasele de 
liceu și de gimnaziu. 

— Se pare că soarta a vrut ca tu și Stefan să ocupați posturile, 
am spus eu. 

Ochii lui Patty se umplură din nou de lacrimi și răspunse cu 
glas tremurat: 

— Așa aș vrea să cred și eu. 


CAPITOLUL 17 


Am așteptat până când s-a calmat și apoi am spus: 

— Povestește-mi despre Rashawn Turnbull și Stefan. 

— Au fost pe aceeași lungime de undă încă de la început, 
spuse ea în timp ce îmi turna cafeaua. Și trebuie să recunosc faptul 
că m-a deranjat pentru că relaţia noastră era abia la început, iar 
Stefan părea să ofere la fel de mult timp lui Rashawn și celorlalţi 
elevi de care era apropiat pe cât îmi acorda și mie. 


În a treia sau a patra zi de la începutul anului școlar, spuse 
Patty, Stefan l-a găsit pe Rashawn stând în vestiar, refuzând să se 
schimbe pentru ora de sport. Băiatul era mic pentru vârsta lui și 
mai retras. Atât băieţii albi, cât și cei de culoare se luau de el 
pentru că mama lui era albă și o dependentă pe cale de 
recuperare, iar tatăl lui era afro-american și un escroc. 

— Rashawn se simţea singur, de parcă nu aparţinea niciunui 
loc, spuse ea. Stefan spunea că și el se simţise la fel în copilărie, 
înţelegi? 

— Sigur, am spus. Stefan a consumat vreodată droguri în 
prezenţa ta? 

— Niciodată. Ştia că nu aș fi acceptat asta. 

— Dar știai despre trecutul lui? 

Ea încuviinţă. 

— Nu ar fi vândut niciodată droguri. Le ura pentru că i-au răpit 
copilăria și se temea de ce ar putea să le răpească și copiilor. 

— Ai găsit vreodată droguri în casă? 

— Niciodată. 

— Stefan dispărea vreodată cu orele fără să îți spună unde se 
ducea? 

Ea cobori privirea în poală și spuse: 

— Ne iubim, dar nu suntem legaţi unul de celălalt. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, am spus. 

— Nu știu, spuse ea, agitată. Da. Uneori pleca, spunea că are 
lucruri de făcut. 

— Când Stefan se întorcea, unde îţi spunea că a fost? 

Ea se gândi o clipă. 

— De obicei, în drumeţii sau la alergat. Este o cărare paralelă 
cu șinele de tren pe care îi place să se plimbe. E prea zgomotoasă 
pentru mine. Alteori pândea locuri din oraș pe unde se adunau 
copiii. 

— De ce ar face asta? 

Patty spuse că, spre finele anului trecut, crescuse numărul 
incidentelor legate de consumul de heroină și metamfetamină la 
liceul din Starksville, inclusiv cele două cazuri de supradoză 
menționate în punerea sub acuzare. 

— Atât directorul, cât și consiliul școlii au făcut presiuni uriașe 
pentru identificarea sursei drogurilor, continuă ea. Nu cred că alt 
profesor s-a implicat atât de mult ca Stefan. A devenit obsedat să 
găsească sursa. 

— El spune că, în noaptea în care a fost ucis Rashawn, îl căuta 
pe băiat. 


Patty încuviință. 

— Cece, mama lui Rashawn, ne-a sunat pe la opt, a spus că fiul 
ei nu era acasă și a întrebat dacă era aici. 

— În noaptea aceea, Stefan a spus că era supărat din cauza 
multor lucruri, a luat o sticlă, pentru prima oară în ani de zile, s-a 
dus la calea ferată, a băut-o și și-a pierdut cunoștința, spuse 
Naomi. 

Logodnica vărului meu confirmă și spuse: 

— A spus că era frustrat că nu găsea sursa drogurilor și era 
șocat că Rashawn îi spusese puţin mai devreme în acea zi că nu 
mai voia să fie prietenul lui. Așa că s-a îmbătat. 

— Dar de ce Rashawn nu a mai vrut să fie prietenul lui Stefan? 
am întrebat eu. 

— Rashawn nu voia să spună, iar Stefan era... 

Undeva în față am auzit cum se trântește o ușă și apoi un 
bărbat strigă: 

— Căţea iubitoare de ucigași! Căţea iubitoare de negrotei, sper 
să putrezești în iad! 

Două gloanţe trase cu o pușcă puternică străpunseră 
întunericul nopții. 

M-am ridicat și m-am pus în mișcare de la prima împușcătură, 
scoţându-mi Glock-ul din toc. Alte trei împușcături spulberară 
ferestrele de la sufragerie, înțepându-mă cu bucățele de sticlă. 
Când cauciucurile au scrâșnit pe asfalt, am deschis ușa de la 
intrare și am ieșit în fugă pe veranda din față. Mașina avea farurile 
stinse, dar mi-am dat seama că era una veche, o Impala albă, cu 
niște tobe de eșapament groaznice. O siluetă cu cagulă neagră, 
haină și mănuși atârna de fereastră, ţintind cu o pușcă cu lunetă 
spre mine. A tras. 

Al șaselea glonţ a nimerit faţada de cedru aflată la câţiva metri 
de mine. Am încercat să ţintesc spre el, dar mașina dispăru. 

Respiram greu din cauza exploziei de adrenalină și am dat să 
mă ridic, când am văzut o siluetă blondă în haine de alergare 
căzută la baza scărilor verandei, cu sângele curgându-i din rana de 
la cap. Nu avea rost să mai verific dacă avea puls. In mintea mea 
nu exista îndoială că... 

— Sydney! strigă Patty în urma mea. Nu! Nu! strigă, fiind pe 
cale să se prăbușească. M-am întors și am prins-o în braţe. 

— De ce? se jeli Patty la pieptul meu. De ce Sydney? 

Atunci, pe loc, nu am avut inimă să îi spun că mi se părea un 
caz de identități confundate. 


CAPITOLUL 18 


În cincisprezece minute, strada Dogwood era blocată cu conuri 
de semnalizare și duplexul fusese delimitat de o bandă galbenă. 
Tehnicieni criminaliști fotografiau cadavrul lui Sydney Fox. Se 
adunase o mulţime de oameni. O mașină nemarcată se opri în 
apropiere și detectivii Frost și Carmichael își făcură apariţia. 

— Super, mormăi Naomi. 

— Îi cunoşti și pe ei? 

— Frost și Carmichael, spuse ea. Ei au condus cercetările în 
cazul uciderii lui Rashawn Turnbull. 

— Sunt polițiști buni? am spus eu, lăsând la o parte primele 
impresii despre ei. 

— Destul de isteţi, detectivi într-un oraș mic, adecvat instruiți, 
spuse ea. Se spune că acţionează ca la carte, dar cred că o mai iau 
și pe scurtătură, uneori mai încurcă faptele. Și tind să tragă 
concluzii pripite. 

— Voi ţine cont de asta, am spus eu, așteptând să-i văd cum 
cercetează cadavrul. 

Frost își scărpină nasul cu urme de cicatrice de acnee și se 
adresă lui Naomi. 

— Doamnă avocat. 

— Detective Frost, spuse Naomi. Acesta este Alex Cross, 
unchiul meu. 

— Am făcut cunoștință, spuse el lipsit de entuziasm. Se 
întoarse spre mine. 

— Acesta este cazul meu. 

— Sunt în vacanţă, am spus eu. 

— Sper că nu vei avea nimic de-a face cu această crimă, cu 
excepţia faptului că ești martor, insistă detectivul. Să fie clar de la 
început! 

— E orașul tău, mingea e la tine în teren, detective Frost. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Carmichael. 

Naomi, Patty și cu mine am relatat ce s-a întâmplat în seara 
aceea, inclusiv faptul că lumina se stinsese pe verandă și 
înjurăturile rasiste pe care le-am auzit cu toţii înainte de focurile de 
armă. 

Cu o figură scârbită, Frost a întrebat: 

— Și Sydney avea o relaţie interrasială? 

Patty se încruntă și spuse: 

— Nu, din câte știu eu. 


— Atunci încercau să te omoare pe tine și au împușcat-o pe 
Sydney din greșeală, spuse Carmichael, ușurându-mă de povara de 
a-i spune asta. Amândouă sunteţi blonde. 

Logodnica lui Stefan primi vestea cu greutate și păru că i se 
face rău. 

— O, Doamne. Aș fi vrut să nu fi venit niciodată în orașul 
acesta. 

— Mâine-dimineaţă trebuie să veniţi cu toţii la secţia de poliţie 
ca să daţi declaraţii sub jurământ, ne spuse Frost, între timp, 
trebuie să părăsiţi perimetrul. Trebuie să sosească mai mulţi 
membri ai echipei de criminalistică. 

— Nu pot să rămân aici? In casa mea? întrebă Patty. 

— Nu veţi putea închide un ochi, spuse detectivul mai în 
vârstă. 

— Vino acasă la mătușa Connie, am spus eu. Are două camere 
în plus. 

Logodnica lui Stefan părea prea obosită ca să se opună. 

— Dă-mi voie să-mi iau câteva lucruri. 

— Veţi pune pe cineva să supravegheze casa mătușii mele? i- 
am întrebat pe detectivi când Patty și Naomi intraseră în casă. 

— Aș putea să cer, dar asta nu înseamnă că veţi și primi, spuse 
Frost. 

— Reduceri de buget, preciză Carmichael. 

Asta însemna că Bree și cu mine va trebui să păzim casa pe 
rând. În timp ce Patty își aduna câteva lucruri într-o geantă, ne-am 
apropiat de trupul lui Sydney Fox. Un legist examina corpul 
folosindu-se de o lumină puternică, iar un tehnician făcea poze. 
Abia atunci mi-am dat seama că fusese lovită în frunte de două ori, 
două răni la o distanţă de aproape opt centimetri una de alta. 

Mi-am adus aminte ritmul împușcăturilor, cât de rapide și iuți 
fuseseră... 

Imediat am auzit o voce de bărbat strigând: 

— Doctore Cross? 

Am încetinit aproape de mașina lui Naomi și am văzut un tip 
masiv, atletic, în jeanși și hanorac negru, care cobora dintr-o 
camionetă gri Dodge. Purta o insignă legată la gât cu un lanţ și 
veni alergând spre noi. 

— Detectiv Guy Pedelini, spuse el zâmbind și întinzând mâna. 
Biroul șerifului din comitatul Stark. Este o onoare să vă cunosc, 
domnule. 

— Și pentru mine, detectiv Pedelini, am răspuns, dându-i 
mâna. 


— Eşti cam în afara jurisdicției tale, nu, Guy? întrebă Naomi cu 
răceală. 

Pedelini își reveni și spuse: 

— Vreau doar să îmi exprim respectul faţă de celebrul dumitale 
unchi, doamnă avocat. Dar acum că sunt aici, îmi poţi spune ce s-a 
întâmplat? 

— Un pușcaș foarte bine instruit aflat într-o Impala veche, albă, 
a ucis o altă femeie decât cea vizată, am spus eu. Apoi am descris 
strigătul pe care l-am auzit chiar înainte de Împuşcături. 

Detectivul șerifului încremeni și își îndreptă toată atenţia 
asupra mea. 

— De ce spuneţi că era foarte bine instruit? 

— A folosit o pușcă cu armare manuală, nu una semiautomată 
sau cu aer comprimat și a reușit să bage două gloanţe în fruntea 
doamnei Fox înainte să cadă la pământ, am spus eu. 

— Un vânător, spuse Pedelini. 

— Sau un individ cu instruire militară, am spus eu. Ştiţi vreun 
rasist care se potrivește profilului și are o Impala veche? 

Detectivul se gândi la asta și apoi clătină din cap. 

— Sunt câţiva rasiști cunoscuţi pe aici care conduc mașini 
vechi și albe și un număr mic de vânători și foști militari, dar 
nimeni care să fie capabil de un asemenea gest. Adică, ar trebui să 
aibă antrenament de lunetist, nu? 

— Ai dreptate, am spus eu. 

— De ce ești atât de interesat de asta, Guy? spuse Naomi. 

— Cineva încearcă să ucidă un martor esenţial într-un teribil 
caz de crimă, care a avut loc în jurisdicția mea, așa că sunt 
interesat, doamnă avocat, spuse Pedelini. 

— De ce v-ar păsa dacă aș fi împușcată? spuse Patty Converse. 
Sunt un martor al apărării. Credeţi că Stefan e vinovat. 

— Așa este, spuse Pedelini. Categoric îl cred vinovat. Dar asta 
nu mă oprește să fiu îngrijorat cu privire la siguranţa celorlalţi. 
Vedeţi, doamnă Converse, nu vreau să existe niciun fel de îndoială 
cu privire la acest proces. Vreau ca judecătorul și juriul să audă 
ambele părţi în totalitate, apoi să delibereze și să-l condamne pe 
logodnicul dumitale, să îl trimită la închisoarea Central în Raleigh și 
să-l pună pe lista de așteptare a condamnaților la injecţia letală. 


CAPITOLUL 19 


Era trecut de unsprezece când Naomi parcă în faţa casei 
mătușii Connie. Am coborât din mașină, dornic să mă îndrept spre 
vechea mea casă și spre familia mea. Dar am văzut că înăuntru 
toate luminile erau stinse. Bree deschise ușa din față a casei 
mătușii. 

O sunasem pe Bree la câteva minute după moartea lui Sydney 
Fox, dar căzusem de acord că era mai bine să rămână unde era, în 
timp ce eu vorbeam cu poliţia. 

Bree m-a îmbrățișat, m-a sărutat și a spus: 

— Mătușa ta s-a gândit că probabil sunteţi morţi de foame, așa 
că a tot gătit și a tot consolat. 

— Pe cine consolează? 

— Pe Ethel Fox, spuse Bree. Mama lui Sydney. Ea și Connie 
sunt prietene. 

— Cum a reacţionat mama fetei? 

— Nu-i vine să creadă. Este în stare de șoc. Sydney era singura 
ei fiică. Soţul ei a murit cu zece ani în urmă, iar fiul ei locuiește în 
California. Nu știu ce s-ar face dacă mătusșile tale nu ar fi aici. 

l-am pus o mână pe umăr și le-am urmat pe Naomi și Patty în 
casă. Mătușa Connie ţinea casa curată lună, dar asta nu însemna 
că era un loc rece sau steril. Mobila era caldă și confortabilă și 
peste tot erau poze cu ea, prietenii ei și copiii ei, Pinkie și Karen. 
Nu era nicio poză în care mătușa mea să nu zâmbească larg sau să 
nu îmbrăţișeze pe cineva. 

Așa cum am spus, ea nu întâlnise niciodată un străin. 

O vedeam pe mătușa Connie în bucătărie, purtând niște papuci 
pufoși și un halat roz asortat, bătând ouă într-un bol de inox. 
Mirosea a șuncă, usturoi, ceapă și cafea. Brusc, mi se făcu o foame 
cumplită și mă simţii obosit. Nu voiam nimic altceva decât să 
mănânc, apoi să mă duc în casa de alături și să dorm. 

Patty, Naomi, Bree și cu mine am intrat cu toții în bucătărie. Și 
mătușa Hattie era acolo, stătea la masă și ținea în mâinile ei 
mâinile unei femei albe mai în vârstă, cu păr cărunt. Pe obrajii 
acesteia curgeau lacrimi și părea să se uite în gol, nefiind 
conștientă de prezența noastră. 

— Sydney era cea mai dulce ființă, Connie, spuse Ethel Fox cu 
o voce slăbită. Era atât de blândă când era copil! 

— Imi aduc aminte, spuse mătușa Connie, încuviințând spre 
noi. 


— Încerca să se regăsească după divorţ, continuă femeia mai 
în vârstă. Era atât de fericită și încrezătoare în viitor! 

— Așa este, spuse mătușa Hattie. li mergea bine. O fiică de 
care trebuia să te simți mândră. 

Patty înghiţi cu noduri și spuse: 

— Îmi pare atât de rău pentru pierderea dumitale, doamnă Fox. 
Sydney era o persoană atât de bună, eu.... i 

Mama femeii moarte păru să iasă din transa ei. Intoarse capul 
încet și privi spre logodnica lui Stefan care își înghiţea lacrimile. 

— Poliția a spus că a fost împuşcată din cauza ta, spuse Ethel 
Fox pe o voce plată, îndurerată. 

Patty își acoperi gura cu mâinile și spuse cu o voce sugrumată: 

— Aș fi vrut să fi fost eu. Îţi jur, niciodată nu am... Am ţinut tare 
mult la fiica ta. Era cea mai bună prietenă a mea de aici. Singura 
mea prietenă. 

Ethel Fox se ridică încet, holbându-se atent la Patty și, pentru o 
secundă, am crezut că ar putea s-o lovească. In schimb, ea își 
deschise braţele și o îmbrăţișă pe logodnica lui Stefan, care îi 
plânse pe umăr. 

— Ştiu că și tu ai iubit-o, spuse Ethel Fox, bătând-o pe spate pe 
Patty. Ştiu că și tu ai iubit-o. 

— Nu mă învinuiești? Pe mine și pe Stefan? 

Bătrâna o îndepărtă pe Patty și clătină din cap. 

— Sydney credea că e nevinovat, la fel de mult ca și tine. Am 
vorbit despre asta alaltăieri. A spus că Stefan nu are așa inimă să 
facă ceva atât de sumbru, cu atât mai puţin unui băiat la care ţinea 
atât de mult. 

Mătușa Hattie se lupta să nu cedeze. 

Mătușa Connie își șterse lacrimile cu antebraţul și spuse: 

— Ethel, ascultă la mine. Nepotul nostru Alex o să-l găsească 
pe ucigașul lui Sydney la fel cum o să-l găsească pe cel al lui 
Rashawn. Pe cuvântul meu, o să îi facă să plătească! Nu-i așa, 
Alex? i 

Toate privirile din încăpere se îndreptară spre mine. In puținul 
timp de când mă aflam în Starksville, oraşul îmi dezvăluise 
dimensiuni mai sumbre decât îmi aminteam. In sinea mea, mă 
întrebam dacă mă simțeam în stare să aflu cine-l omorâse pe 
tânărul Turnbull și acum pe Sydney Fox. Dar toţi se uitau la mine 
cu atâta speranţă, încât am spus: 

— Vă promit că vinovaţii vor plăti. 

Mătușa Connie zâmbi larg și apoi turnă ouăle bătute într-o 
tigaie neagră care se auzi sfârâind. 


— Acum stai jos. O să termin aici. 

— Sydney avea dreptate, spuse mătușa Hattie. Persoana care 
l-a omorât pe băiatul acela are o inimă întunecată și Stefan al meu 
nu e așa. 

Mi-am dat seama că acest comentariu era îndreptat spre mine. 
Naomi îi spusese oare ce spusesem eu mai devreme, despre faptul 
că trebuie să-mi fac datoria față de victime? 

Inainte să pot răspunde mai diplomat, Ethel Fox spuse: 

— Dacă mă întrebi pe mine, pe aici există o singură inimă 
suficient de întunecată încât să omoare un băiat. Dacă mă întrebi 
pe mine, cred că Marvin Bell este implicat cumva. 

Numele mi se păru familiar, dar nu îmi dădeam seama de ce. 

Totuși, mătușile mele nu aveau această problemă. 

Hattie se uită la mine cu o privire jalnică și întoarse capul. 

Connie bătu tare cu lingura de lemn în marginea tigăii, privi 
spre mine și văzu că eram confuz. Apoi se uită la mama lui Sydney 
și o avertiză încet: 

— Ethel, știi că nu poţi să-l acuzi pe Marvin Bell de ceva dacă 
nu ai de partea ta cincizeci de creștini cu frică de Dumnezeu care 
să confirme că au fost martori, ziua în amiaza mare, și au văzut 
totul cu ochii lor. 

— Cine e Marvin Bell? întrebă Bree. 

Mătușile mele nu spuseră nimic. 

— E un tip alunecos, mereu în umbră, nu se arată niciodată, 
spuse Ethel Fox. Apoi îndreptă un deget osos spre mine. Și știi de 
ce mătușile tale nu îţi spun nimic despre el? 

Mătușile mele nu se uitară la mine. Am clătinat din cap. 

— Marvin Bell? spuse Ethel Fox. Odată, de demult, înainte să 
se îndrepte, Marvin era stăpânul tatălui tău. Tatăl tău a fost unul 
dintre negrii lui. 


CAPITOLUL 20 


Cuvântul reduse camera la tăcere, iar chipul lui Bree 
încremeni. La fel și Patty, și Naomi. 

Auzeai acest cuvânt în fiecare zi pe străzile din Washington, 
când o persoană de culoare se adresa alteia. Dar să-l auzi de pe 
buzele unei femei albe, bătrâne, din Sud, referitor la tatăl meu 
mort, era ca și cum m-ar fi plesnit peste față cu ceva. 


Fiica ei era moartă. Ea era tulburată. Probabil că nu a vrut să 
spună asta. Astea au fost primele argumente care mi-au venit în 
minte. Apoi am observat că mătușile mele nu erau la fel de șocate 
ca noi ceilalți. 

— Mătușă Hattie? am strigat-o. 

Mătușa Hattie nu se uită la mine, dar spuse: 

— Ethel nu a vrut să jignească numele tatălui tău sau pe al tău, 
Alex. Spune doar cum au fost lucrurile. 

Indurerată, mătușa Connie spuse: 

— Pe atunci, tatăl tău era sclavul lui Marvin Bell. Era 
proprietatea lui Bell. La fel și mama ta. Ar fi făcut orice le-ar fi 
cerut. 

— Din cauza drogurilor, spuse Ethel Fox. 

Brusc, mi se făcu atât de foame, încât mă luase ameteala. 

— Nu-l ţii minte pe Bell care venea la voi acasă când erai copil 
să aducă ceva pentru mama sau tatăl tău? întrebă mătușa Connie, 
punând ouăle cu lingura pe o farfurie. Un tip înalt, alb, cu faţă 
ascuţită, alunecos, cum a spus Ethel? 

— Amabil într-o secundă și apoi mai irascibil ca un câine 
turbat? adăugă Hattie. 

Îmi trecu prin minte ceva înceţoșat, tulburător și de mult 
îngropat, dar am spus: 

— Nu, nu mi-l amintesc. 

— Dar... Incepu mătușa Hattie și apoi se opri. 

Mătușa Connie adusese farfurii de clătite din cartofi, șuncă 
crocantă, rumenită și un munte de pâine prăjită din cuptorul cald și 
le puse alături de ouăle jumări, proaspete, aflate pe masă. Naomi 
și cu mine ne-am repezit la mâncare. Logodnica lui Stefan dădu la 
o parte ouăle și șunca și ronţăi o felie de pâine prăjită. 

Eu am mâncat în tăcere. Dar Bree a pus tot felul de întrebări 
despre Marvin Bell și atunci când am lăsat jos furculiţa în farfurie, 
sătul și simţindu-mă mai puţin ameţit și încordat, în mintea mea se 
derula încet o mică biografie a lui, o parte din ea, de fapt, dar în 
mare parte alcătuită din opinii, zvonuri, conjuncturi și presupuneri. 

Alunecos îl descria perfect pe Bell. 

Nimeni de la masa aceea nu putea să identifice exact când 
Marvin Bell a preluat controlul asupra vieţii părinţilor mei. Ei au 
spus că s-a strecurat în Starksville ca un cancer tăcut când mama 
mea a împlinit douăzeci de ani. El a adus heroină și cocaină, oferea 
mostre gratuite. L-a prins în capcană și pe tatăl meu, dar nu doar 
cu droguri. 


— Tatăl tău avea nevoie de bani pentru voi, copiii lui, spuse 
mătușa Connie. El a făcut bani vânzând și făcând pe intermediarul 
pentru Bell. Și așa cum spunea Ethel, Bell și-a înfipt ghearele în el 
atât de adânc, încât erau exact ca niște sclavi. 

Ethel Fox spuse: 

— Odată, Bell chiar l-a dat afară din casă pe tatăl tău, l-a legat 
cu o frânghie de spatele mașinii și l-a târât pe stradă. Nimeni nu s- 
a dus să-l oprească. 

Deodată, mi-am adus aminte de băieţii de ieri care erau trași 
cu o funie pe stradă, am rămas cu gura căscată la ea, îngrozit. 

— Alex, nu mai ţii minte? întrebă încet mătușa Hattie. Erai 
acolo. 

— Nu, am spus eu imediat și hotărât. Nu îmi amintesc asta. Aș 
ţine minte... așa ceva. 

Simpla idee îmi dădu dureri de cap și voiam doar să mă duc 
undeva la întuneric și să dorm. Atât mătușile mele, cât și mama lui 
Sydney Fox se uitară la mine cu îngrijorare. 

— Ce e? am spus eu. Pur și simplu, nu îmi amintesc să fi fost 
atât de rău. 

Mătușa Connie spuse cu tristeţe: 

— Alex, a fost atât de rău încât singura cale prin care mama și 
tatăl tău au putut să scape a fost prin moarte. 

Auzind asta după o zi atât de lungă, mi-am plecat capul 
copleșit de durere. 

Bree mi-a masat spatele și gâtul, iar apoi întrebă: 

— Bell este încă dealer? 

S-au contrazis asupra acestui fapt. Mătușa Hattie a spus că, 
imediat după moartea tatălui meu, Bell și-a luat profiturile și s-a 
mutat la treizeci de kilometri mai spre nord, unde a construit o 
casă mare, lângă lacul Pleasant. A cumpărat afaceri locale și a 
creat aparențele unui tip care a pornit pe calea cea dreaptă. 

— Nu cred asta nici măcar o secundă, se răsti Ethel Fox. Nu îţi 
schimbi năravul așa, pur și simplu, nu când poţi face bani ușor. 
Dacă mă întrebi pe mine, el conduce partea subterană a acestui 
oraș și a tuturor orașelor din jurul nostru. Poate chiar până în 
Raleigh. 

Am ridicat capul. 

— Nu a fost niciodată cercetat? 

— O, sunt sigură că cineva l-a cercetat, spuse Connie. 

— Dar Marvin Bell nu a fost niciodată arestat pentru ceva, din 
câte știu eu, spuse Hattie. Îl vezi din când în când prin Starksville, 
dar e ca și cum s-ar uita direct prin tine. 


— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Bree. 

Hattie se foi pe scaun. 

— Te face să te simţi incomod când ești în preajma lui, ca și 
când el ar fi o ameninţare imediată, chiar dacă îţi zâmbește. 

— Deci știe cine ești? Ce ai văzut? întrebă Bree. ` 

— O, cred că știe, spuse Connie. Doar că nu îi pasă. In regatul 
lui Bell, suntem nimic. La fel cum, pentru el, părinţii lui Alex nu 
erau nimic. 

— Există dovezi care să îl lege pe Bell de Rashawn Turnbull? 
spuse Bree. 

Naomi clătină din cap. 

Patty Convers părea pierdută în gânduri. 

— Stefan l-a menţionat vreodată? am întrebat-o eu. 

Logodnica vărului meu tresări când își dădu seama că vorbeam 
cu ea și spuse: 

— Jur pe Dumnezeu că nu am auzit niciodată de Marvin Bell. 


CAPITOLUL 21 


M-am trezit în dimineaţa următoare cu fiica mea, Jannie, lângă 
pat, zgâlţâindu-mă de umăr. Era îmbrăcată cu treningul albastru și 
ducea cu ea o geantă de gimnastică. 

— E șase dimineaţa, șopti ea. Trebuie să mergem. 

Am încuviințat obosit și m-am dat jos din pat, atent să nu o 
trezesc pe Bree. Am luat niște pantaloni, pantofi sport, un tricou 
Georgetown Hoyas și un hanorac Johns Hopkins, apoi m-am dus la 
baie. 

Mi-am dat cu apă rece pe faţă și apoi m-am îmbrăcat, forțându- 
mă să nu mă gândesc la ziua de ieri, la Martin Bell și la ce au spus 
mătușile mele că le făcuse părinţilor mei. Oare Nana Mama știa? 
Am alungat întrebarea din mintea mea. Timp de câteva ore, cel 
puţin, voiam să mă concentrez asupra fiicei mele și asupra visurilor 
ei. 

Nana Mama se trezise deja. 

— Cafea cu cicoare, spuse ea, dându-mi un pahar din carton cu 
cafea și o mică geantă frigorifică. Banane, apă și shake-urile ei de 
proteine sunt înăuntru. Mai sunt și niște brioșe cu mac care știu că- 
ți plac. 

— Vrei să mă îngrași? 

— Să pui puţină cărniţă pe oasele alea, spuse ea râzând. 


Am râs și eu. 

— Imi amintesc asta, am spus. 

Când eram adolescent, cam de vârsta lui Jannie, ajunsesem la 
înălţimea potrivită, dar cântăream cam 72 de kilograme când eram 
ud leoarcă. Visam să joc fotbal la facultate și baschet. Așa că, timp 
de doi ani, Nana Mama a gătit în plus pentru mine și am mai pus 
niște cărniță pe oase. Când am absolvit liceul, cântăream aproape 
90 de kilograme. 

— Tată! se smiorcăi Jannie. 

— Spune-i lui Bree că ne vom întoarce înainte de zece, am 
spus eu și am ieșit din casă împreună cu fiica mea. 

Jannie fu tăcută pe drumul spre liceul din Starksville. Nu mă 
mira. Era incredibil de competitivă și concentrată când venea 
vorba de alergat. Uneori era irascibilă înaintea unei provocări pe 
terenul de alergare. Alteori, ca în acea dimineaţă, era tăcută, 
afundată în sine însăși. 

— Acest antrenor presupun că e puternic, am spus eu. 

Ea încuviinţă. 

— E asistent la Duke. 

Vedeam cum încep să se pună în mișcare rotițele din mintea 
ei. Una dintre antrenoarele asistente de alergare de la 
universitatea Duke conducea echipa AAU din Raleigh pe perioada 
verii. Fără îndoială că unii dintre atleţii antrenați de ea se vor afla 
pe pistă. Jannie intenţiona să îi impresioneze pe toți. 

Am oprit într-o parcare aproape goală, lângă liceu. Sâmbătă 
dimineaţa la ora șase și un sfert erau doar câteva mașini, inclusiv 
două dube albe de pasageri. Lângă ele, dincolo de un gard de 
sârmă și de tribune, oamenii alergau, se încălzeau. 

— Ești aici să te antrenezi, da? am spus eu, în timp ce Jannie își 
scotea centura de siguranţă. 

Ea dădu din cap, zâmbi și spuse: 

— Nu, tati, sunt aici să alerg. 

Am intrat pe o poartă, pe sub tribune, și am înaintat spre piste. 
Acolo erau deja cincisprezece, poate douăzeci de atleți, unii făceau 
exercții de întindere în aerul răcoros, alții de-abia începeau turele 
de încălzire. 

— Jannie Cross? O femeie în pantaloni scurţi, pantofi de 
alergare și haină turcoaz-deschis alergă spre noi. Avea o mapă și 
afișă un zâmbet larg când întinse mâna, spunând: Melanie Greene. 

— Încântat să vă cunosc, doamnă antrenoare Greene, am spus 
eu, dând mâna cu ea și simţindu-i entuziasmul autentic. 


— Plăcerea este de partea mea, doctore Cross, spuse 
antrenoarea. 

Apoi își îndreptă farmecul spre Jannie și spuse: 

— lar tu, domnişoară, faci o adevărată senzaţie. 

Jannie zâmbi și plecă privirea. 

— Aţi văzut înregistrarea trimisă? 

— Împreună cu toţi ceilalți antrenori de Divizia 1 din ţară, 
spuse ea. Și iată-te acum aici, pe terenul meu. 

— Da, doamnă, spuse Jannie. 

— Doar ca să fiu sigură, în toamnă vei trece în clasa a X-a? 

— Da, doamnă. 

Antrenoarea Greene clătină din cap de uimire și apoi îmi dădu 
mapa adăugând: 

— O să am nevoie să îmi semnaţi niște formulare aici, în care e 
specificat că această întâlnire nu este nicidecum, sub nicio formă, 
una de recrutare. Aceasta este o activitate pe perioada verii și 
presupune doar antrenament. Și acolo, dedesubt, este un formular 
sportiv pe proprie răspundere care aparţine sistemului școlar din 
Starksville. 

Am scanat cu privirea documentele și am început să semnez. 

— Ce-ar fi să alergi o tură și să te încălzești, îi spuse 
antrenoarea Greene lui Jannie, acum pusă pe treabă. In dimineaţa 
asta lucrăm cursa de două sute de metri. 

— Da, doamnă antrenoare, spuse Jannie, părând serioasă și 
lăsându-și geanta pe una din băncile mai joase și alergând spre 
pistă. 

Am semnat și ultimele formulare și i-am înapoiat mapa. 

— Cât timp staţi aici? întrebă antrenoarea Greene. 

— Nu știu sigur, am spus eu. Am venit aici cu o problemă de 
familie. 

— Îmi pare rău, dar, totodată, mă bucur să aud asta, spuse ea 
și îmi dădu mâna din nou, apoi alergă spre mai multe femei care 
purtau jachete AAU și Duke. 

Acum veneau și alți băieţi și fete, mai tineri decât grupul de 
studenţi de pe pistă, unii cam de vârsta lui Jannie. Trei dintre ei 
purtau hanorace cu Starksville Track. Am luat un loc în tribune, mi- 
am băut cafeaua și am mâncat brioșe cu mac, în timp ce Jannie se 
pregătea: o tură lentă și o serie de întinderi și exerciţii, care 
creșteau în intensitate și care erau menite să îi pună în mișcare 
mușchii. 


Tot timpul, ceilalţi atleți se uitau la ea, o măsurau din priviri, 
mai ales fetele de liceu și în special cele din Starksville. Nu știu 
dacă Jannie observase, dar nu o arăta. Era pregătită de joc. 

Antrenoarea Greene chemă atleţii și îi împărţi în grupuri. Jannie 
a fost pusă alături de fetele din localitate. Nu știu dacă conta 
cumva. Era vorba doar despre timpii obţinuţi. 


CAPITOLUL 22 


Greene ceru șaizeci la sută efort și bărbaţii începură primii să 
alerge pe banda lungă, de pe stânga, cele două sute de metri și 
apoi încetiniră spre final. Apoi trimise următoarele grupuri unul 
după altul. Cele șapte fete studente erau atlete serioase, puternice 
și agile. Păreau să danseze pe pistă, de-abia atingeau suprafaţa, 
iar picioarele lor se mișcau într-un ritm rapid, puternic. 

Jannie le privi cu atenţie, dar nu lăsă să se vadă nimic. Când 
veni rândul grupului ei, al fetelor de liceu, să alerge, se duse spre 
exterior, lăsându-le pe celelalte fete să ocupe pistele preferate. 
Greene îi spuse ceva, dar eu nu am auzit. Jannie încuviință și se 
pregăti. 

Urmau să alerge pe pista fără obstacole, pornind doar la 
fluierul lui Greene. Unele dintre celelalte fete, mai ales cele din 
Starksville, erau surprinzător de curajoase și rămaseră în aceeași 
linie cu Jannie de-a lungul cursei. Dar se vedea că nu aveau 
fluiditatea și ritmul ei natural. 

Diferenţa deveni mai vizibilă după două ture, când Greene ceru 
accelerarea ritmului până la optzeci la sută efort. La fluier, Jannie 
porni cu o mișcare lină, automată, care se transformă repede în 
pașii lungi, explozivi, ai unui alergător de patru sute de metri când 
luă curba. Ea pornise de pe o poziţie cu zece metri în urma lor și 
tot le depăși pe liceene cu trei lungimi de corp. 

— Hei! îi spuse furioasă una dintre fete, respirând din greu. 
Optzeci la sută! 

Jannie zâmbi și spuse: 

— Asta a fost șaptezeci. 

Tonul ei era obiectiv, dar fata păru să creadă că Jannie îi 
vorbise de sus. Chipul îi deveni dur, se întoarse cu spatele și reveni 
la prietenele ei. 


Antrenoarea Greene o auzise pe Jannie spunând că dăduse 
doar șaptezeci la sută, pentru că alergă spre ea și îi spuse ceva. 
Jannie încuviinţă și alergă să le prindă din urmă pe fetele mai mari. 

—  Împărţiţi-vă în grupuri de patru, domnișoarelor, strigă 
Greene după ele. 

Fetele de facultate încuviințară spre Jannie când alergă spre 
ele, dar acestea erau atlete de Divizia 1. După acel moment de 
recunoaștere, ele se pregătiră de cursă. 

— Optzeci și cinci până la nouăzeci la sută efort acum, strigă 
Greene, iar fetele luară poziția de start. 

La cincisprezece ani și jumătate, fiica mea era la fel de înaltă 
sau mai înaltă decât majoritatea fetelor, dar nu avea forţa sau 
constituţia lor. Părea slabă pe lângă ele. Jannie alergă cot la cot cu 
două dintre cele mai puternice fete până când ajunseră la o sută 
cincizeci de metri. Apoi condiţia lor fizică și experienţa își spuseră 
cuvântul. Se desprinseră de ea și trecură de limita de încetinire cu 
aproape un metru în avans. 

— Nouăzeci, strigă Greene și toate celelalte fete din acel grup, 
inclusiv Jannie, încuviințară, piepturile lor ridicându-se sacadat din 
cauza respirației greoaie. 

Mai alergară încă de două ori așa și Jannie termină a treia de 
fiecare dată. Apoi Greene ceru să se oprească să facă exerciţii de 
relaxare și de întindere. Cele două studente mai rapide merseră și 
vorbiră cu Jannie, fetele din localitate încercară să o ignore. 

Antrenoarea Greene veni la gard și m-am dus să vorbesc cu 
ea. 

— A alergat în competiţia de două sute de metri? întrebă ea. 

— Nu, doar de patru sute de metri, am răspuns eu. De ce? 

— Cele două fete care au învins-o pe Jannie, Layla și Nichole, 
sunt sprintere pure. Cursa de două sute de metri este a lor. Layla a 
fost pe locul doi la campionatele Atlantic și a douăsprezecea la 
competiţiile naţionale NCAA. 

Nu știam ce să spun. 

— Cred că vrea cursa de patru sute de metri. 

— Știu, spuse Greene. Este nelucrată, dar e impresionant, 
doctore Cross. 

— Mulţumesc, așa cred și eu. 

Antrenoarea spuse: 

— Este un adevărat compliment. Eu... Ea se opri. Credeţi că o 
puteţi aduce la Duke sâmbăta viitoare de dimineaţă? 

— Pentru? 


— Este un grup de fete din Chapel Hill, Duke și Auburn, pentru 
cursa de patru sute de metri, care se antrenează acolo. Și aș vrea 
ca șeful din cealaltă viaţă a mea să o vadă pe Jannie alergând. 

— Parcă nu era vorba despre recrutare. 

— Este doar o sugestie prietenească. Cred că Jannie se va 
plictisi să alerge cu fetele de aici și sunt parteneri mai potriviţi de 
antrenament la distanţă de o oră de aici. 

— O să discutăm despre asta, am spus eu. Și va depinde de 
situația familiei mele. 

— Doar să știți că ușa este deschisă pentru ea, spuse 
antrenoarea și plecă alergând. 

Cele trei fete din Starksville veneau pe pistă și Greene bătu 
palma cu ele în trecere, spunându-le: 

— Marţi după-amiază. 

Fetele mă priviră ostil când trecură pe lângă mine și continuară 
să vorbească despre ceva. O priveam pe Jannie cum își încalță 
sandalele de cauciuc și își pune geanta pe umăr. Fiecare mișcare 
pe care o făcea era eficientă și naturală, chiar și felul în care 
mergea era fluid, umerii ei, șoldurile, genunchii și gleznele erau 
într-o sincronizare perfectă, lejeră. 

Imi dau seama că mă laud cu fiica mea, dar, lăsând la o parte 
faptul că sunt un tată mândru, știam suficiente despre atletism cât 
să înţeleg că ce avea Jannie nu se putea învăţa. Era genetic, o 
binecuvântare de la Dumnezeu, un nivel de conștientizare fizică cu 
mult dincolo de înțelegerea mea la acea vreme. Am ridicat privirea 
spre cer și am cerut îndrumare. 

Jannie veni spre mine, își făcu umbră cu mâna deasupra ochilor 
și privi și ea cerul. 

— Ce e acolo sus? 

Am pus braţul în jurul ei și am spus: 

— Totul. 


CAPITOLUL 23 


Am ajuns acasă cam pe la opt și douăzeci. Ali se trezise, dar 
era încă în pijama, stătea pe canapea și se uita la o emisiune 
despre pescuitul de mare adâncime pe Outdoor Channel, unul din 
puţinele canale care se vedea bine. 

— Ce tare e asta, tată! spuse Ali. Prind marlini uriași și le ia ore 
întregi să îi aducă la bord ca să le pună etichete și transmiţătoare. 


— Da, e tare, am spus eu, privind spre apele turcoaz. Unde e 
asta? 

— Insulele Canare. Pe unde sunt? 

— În largul coastei Africii, cred. 

Bree și Nana Mama erau în bucătărie, pregătind micul dejun. 

— De ce nu m-ai trezit? întrebă Bree când am intrat în 
încăpere. Voiam să merg și eu. 

— Îmi pare rău, am spus. Încercam să te las să te odihnești. 

— O să mă odihnesc în Jamaica, spuse ea cu fermitate. 

— Detectiv Stone, am salutat-o. 

— Pe loc repaus, spuse Bree, zâmbind. După ce mănânci, 
mergem la o plimbare cu mașina? Prin împrejurimi, adică? 

— Ca să îţi prezint ţinutul? am spus eu. 

— Sigur, e normal. 

— Luaţi-mă și pe mine, spuse Nana Mama. O iau razna stând în 
casa asta, iar la televizor nu sunt difuzate decât emisiuni despre 
pescuit și vânătoare. Și nu-mi pasă ce spune Connie Lou despre 
cât de mult s-a schimbat Starksville. Când închid ochii, eu îl văd 
așa cum era. A 

În mod bizar, eu nu îl vedeam așa. Îmi dădeam seama că nu 
mă mai gândisem la casă drept căminul copilăriei mele sau casa 
părinţilor mei din acea primă seară în oraș. Psihologul din mine se 
întreba de ce oare. Și de ce insistaseră mătușile mele că văzusem 
cum tatăl meu a fost târât, legat cu o frânghie? Oare blocam 
amintirea asta? Dacă da, de ce? 

— Eşti bine, Alex? întrebă Bree, întinzându-mi o farfurie. 

— Cum? 

— Te gândeai intens la ceva, spuse ea. 

— Pare o zi potrivită pentru gândire intensă. Am ridicat din 
umeri, m-am așezat la masă și am început să mănânc. 

Intră Naomi și spuse: 

— Aici rămăseserăm? 

— Nu e nimic în neregulă să mănânci de două ori micul dejun 
în decurs de opt ore, spuse Nana Mama. Vrei ceva, dragă? 

— De-abia pot să mă mișc după bomba de colesterol de 
aseară, spuse Naomi și apoi se uită la mine. Vrei să vezi unde a 
fost găsit? Rashawn? 

— Atâta vreme cât pe drum putem să admirăm și peisajele, cu 
siguranţă, am spus eu. 

O oră mai târziu, temperaturile urcau până spre douăzeci și 
șase de grade și cu fiecare minut aerul devenea mai lipicios. Am 


dat aerul condiționat al Explorerului pe setarea arctică, Bree se 
așeză la dreapta mea, iar Naomi și Nana erau în spate. 

Am mers încet spre nord, ocolind prin Birney, care era în mare 
parte la fel cum mi-l aminteam, aproape dărăpănat și locuit de 
oameni negri și câţiva albi săraci. In partea estică a cartierului, 
Naomi îmi arătă un duplex dezolant și spuse: 

— Rashawn locuia acolo. Aceea este casa lui Cece Caine 
Turnbull. 

— Când l-a văzut mama lui în viață pentru ultima oară? întrebă 
Bree. 

— În dimineaţa aceea, când a plecat la școală, spuse Naomi. 
Făcea parte dintr-un program after-school la YMCA, așa că nu s-a 
alarmat când nu a venit acasă până la șase. Dar la șapte, Cece a 
început să-l sune. Nu a răspuns la telefon. Prietenii lui au spus că 
nu îl văzuseră. Așa că Cece l-a sunat pe Stefan și la poliţie. 

— Poliția s-a dus să-l caute? întrebă Bree. 

— Nu prea s-au agitat. l-au spus lui Cece că probabil era 
undeva cu o fată sau fuma iarbă. 

— La treisprezece ani? întrebă Bree. 

— Se întâmplă pe aici, spuse nepoata mea. Chiar și mai mici. 

Am mers spre nord, traversând calea ferată și podul arcuit, 
apoi prin cartiere, până în centrul orașului. Am trecut de un 
magazin de băuturi spirtoase și am observat numele: Bell 
Beverages. Mă întrebam dacă aceasta era una dintre presupusele 
afaceri legitime pe care le cumpărase Marvin Bell cu profiturile 
obţinute din droguri. 

Am mers prin centrul orașului și am intrat în cartierele mai 
bogate. Nu erau la fel de bogate ca în New York sau Washington, 
dar aici exista în mod clar o clasă de mijloc, cu case mai mari, curți 
mai mari și mai bine întreţinute decât bungalow-urile și duplexurile 
din Birney. 

— Este la fel ca atunci când eram eu fată, spuse Nana Mama. 
Negrii săraci sunt în Birney, iar aici, în nord, albii cu locuri lor de 
muncă. 

— Cine este marele angajator acum? întrebă Bree. 

Naomi arătă prin geam spre un deal acoperit de iarbă, 
înconjurat de acele cartiere de clasă mijlocie și un zid uriaș de 
cărămidă și fier forjat. Dincolo de zid se întindea o peluză lungă, în 
pantă, îngrijită ca un teren de golf. In soare, peluza era de un 
verde intens și urca pe deal spre singura structură din Starksville 
care putea fi numită vilă în adevăratul sens al cuvântului. O 
interpretare modernă a unui design de dinainte de război, casa era 


placată cu cărămidă și avea multe ferestre albe, arcuite și un 
portic. Ocupa tot vârful dealului și era înconjurată de tufișuri joase, 
înflorite și de pomi fructiferi. 

— Aceea este casa Caine, spuse Naomi. Familia care deţine 
compania de îngrășăminte. 

— Bunicii lui Rashawn? întrebă Bree. 

— Harold și Virginia Caine, confirmă Naomi. _ 

— Cece a făcut un mare pas înapoi, am spus eu. În comparaţie 
cu locuinţa ei de acum. 

— Părinţii ei spun că au trebuit să apeleze la metode dure din 
cauza problemelor ei cu drogurile și alcoolul, spuse Naomi. 

— Deci Rashawn a fost o victimă nevinovată înainte să moară, 
spuse Nana Mama pe un ton trist. Nu suportam locul acesta acum 
cincizeci de ani și am sentimentul că nu s-a schimbat nimic de 
atunci. De aceea a trebuit să plec după ce l-am părăsit pe Reggie. 
De aceea am vrut să îl iau pe Jason de aici de la bun început. 

Am privit în oglinda retrovizoare și am văzut-o pe bunica mea 
frângându-și mâinile în timp ce privea pe fereastră. Reggie. Era 
una dintre puţinele dăți când am auzit-o rostind numele bunicului 
meu. Rareori aducea vorba despre tinereţea ei, căsnicia ei eșuată 
sau tatăl meu, de fapt. Povestea vieţii ei părea să înceapă mereu 
cu momentul când a ajuns la Washington și a intrat la Howard. Și 
evita să vorbească despre tatăl meu, de parcă ar fi fost o rană care 
prinsese coajă și pe care nu voia să o redeschidă. 

— Fă la dreapta, spuse Naomi. 

Am ocolit dealul pe la poalele casei Caine și am virat spre vest, 
unde erau mai puţine case. Drumul trecea pe lângă o biserică 
catolică, unde un îngrijitor tundea iarba. 

— Sfântul loan, spuse Nana Mama cu afecţiune. Aici am luat 
prima comuniune. 

Am privit din nou în oglindă și am văzut că ajunsese la o 
amintire mai frumoasă din Starksville. Dincolo de biserică, drumul 
ducea în pădure. 

— Poţi să oprești chiar în față, pe stânga, dincolo de cimitir, 
spuse Naomi. Vom vedea panorama de acolo. 


CAPITOLUL 24 


Am trecut de poarta deschisă a cimitirului catolic Sfântul loan. 
Sus, pe deal, se vedea locul. 


— Este foarte frumos, spuse Nana Mama, în timp ce priveam 
pentru a treia oară în oglindă, văzând-o pe bunica mea cum se uita 
spre cimitir. 

— Unchiul tău Brock este îngropat acolo. Ar fi putut să fie la 
Arlington, dar Connie Lou a ţinut să fie aici cu familia. 

— A murit în războiul din Golf, nu? întrebă Bree. 

— Beretele verzi, confirmă Naomi. Steaua de argint postumă 
pentru curaj în Fallujah. Se află pe raft în camera de la intrare. 

— Și Connie nu s-a mai recăsătorit niciodată? întrebă Bree. 

— Nu a simțit niciodată nevoia, spuse Nana. Brock a fost 
sufletul ei pereche și prietenii ei bărbaţi nici nu puteau fi comparațţi 
cu el. 

— Prieteni bărbaţi? am spus eu. 

— Nu e treaba ta. 

Știam că nu e bine să insist asupra subiectului. În schimb, am 
condus mai departe spre micul loc de parcare. Cam la 270 de metri 
în faţă, se vedeau niște stânci albe, palide și neregulate. Pe 
marginea stâncilor creșteau arbori de esenţă tare, arțari și nuci 
americani. Dar pe latura mai apropiată, arborii mai mari fuseseră 
tăiați pentru lemn, iar cioturile rămase fuseseră înghiţite de tufe de 
zmeură și puiet. 

Bree, Naomi și cu mine ne-am dat jos, conștienți de căldura 
care creștea și de insectele care băzâiau în jur. Bunica mea 
deschise geamul și rămase în mașină. 

— Aştept aici, mulțumesc, spuse ea. Am predat prea multor 
băieţi de treisprezece ani, nu pot să ascult ce aveţi de spus despre 
crimă. 

— Nu stăm mult, promise Naomi și îmi spuse: Ai putea să 
folosești binoclul, dacă ai. 

— Da, am unul, am spus eu și, dintr-un compartiment din 
spatele  Explorerului, am scos binoclul Leupold pe care îl 
cumpărasem pe când eram încă la FBI. 

Naomi ne conduse în față spre o potecă. Aveam înainte o 
carieră de calcar mare, adâncă și abandonată, care făcu să-mi 
crească imediat pulsul. Mă vedeam din nou, în vremea copilăriei, 
cum alergam prin ploaie noaptea. Nu știam unde sau de ce. Nu îmi 
aminteam. 

Sau nu voiam, 

In orice caz, m-am străduit să mă calmez și să cercetez cu 
atenție cariera chiar înainte să vorbească Naomi. Era adâncă de 
douăzeci și cinci - treizeci de metri. În unele locuri, fundul era 


astupat de tufăriș, iar în altele, era de piatră. Un pârâu trecea prin 
ea și dispărea printr-o deschizătură în zidul din stânga noastră. 

Un graffiti stricase pereţii de calcar în partea de jos. Deasupra, 
stâncile erau neregulate și zimţate, chiar acolo unde minerii 
tăiaseră plăci mari de piatră. In mai multe locuri erau găuri mari, 
zimţate, în fațadele de rocă -— intrări în peșteri. Apa curgea din 
peșteri și se prelingea pe pereţi ajungând în pârâu. 

Naomi arătă spre cea mai mare secţiune pustie de pe fundul 
carierei, un câmp palid și ars de soare, care îmi amintea de 
imaginile pe care le văzusem cu ruinele grecești. Bucăţi de calcar 
zăceau peste tot. Piesele mai pătrate erau așezate la întâmplare, 
iar bucăţile sparte erau înșirate peste tot. 

— Vezi grămada cea mai înaltă? întrebă nepoata mea. Cea mai 
îndepărtată, ușor spre dreapta? La stânga ei, spre centru, acel 
teanc cel mai aproape de noi. 

— İl văd, am spus eu, îndreptând binoclul spre cinci bucăţi de 
piatră spartă de dimensiunea unor uși. Zona din jurul acelui teanc 
nu era acoperită cu resturi. Era un fel de cărare care ducea de 
acolo spre gaura din peretele din stânga noastră. 

— Acolo a fost găsit Rashawn, spuse Naomi. Îți voi arăta 
fotografii de la locul crimei mai târziu, dar era pus cu faţa în jos pe 
acea placă de sus, cu jeanșii în jurul gleznei drepte, iar piciorul 
stâng îi atârna într-o parte. Nu cred că poţi vedea decolorarea de 
pe stânca aceea tocmai de aici, dar, când l-a găsit Pedelini, 
plouase de mai puţin de o oră și era o... 

— Stai, am spus eu, coborând binoclul de la ochi. Pedelini? 
Adică detectivul șerifului? 

— Corect, spuse Naomi. Pedelini a văzut cadavrul de aici. A 
spus că atunci când a ajuns la Rashawn, în ciuda ploii, era un cerc 
roz de sânge în jurul cadavrului. 

— In punerea sub acuzare era menţionat faptul că gâtul fusese 
tăiat cu fierăstrăul, am spus eu. 

Naomi încuviinţă. 

— Poţi citi tot raportul autopsiei. 

— S-a găsit arma crimei? întrebă Bree. 

Nepoata mea își drese glasul. 

— Un fierăstrău pliabil a fost găsit la subsolul duplexului unde 
locuiau Stefan, Patty și Sydney Fox. 

— Fierăstrăul pliabil al lui Stefan? 

— Da, răspunse Naomi. A spus că l-a cumpărat pentru că se 
apucase de vânat curcani și un profesor de la școală care vâna și el 
curcani i-a spus că era bine să aibă așa ceva. 


— Are amprentele lui pe el? întrebă Bree. 

— Şi ADN-ul lui Rashawn, spuse Naomi. 

Bree se uită la noi cu scepticism. 

— Și atunci cum explică el asta? 

— Nu își poate explica, spuse Naomi. Stefan spune că a 
cumpărat fierăstrăul, l-a scos din ambalaj acasă și l-a pus la subsol, 
alături de restul echipamentului pe care-l cumpărase ca să meargă 
la vânătoare. 

— Câte intrări sunt în subsol? întrebă Bree. 

— Trei, răspunse Naomi. De acasă de la Stefan, de la Sydney 
Fox și printr-o ușă mică din spate. Acolo nu sunt semne de intrare 
forţată. 

Am pus din nou binoclul la ochi și am ţintit spre vechea carieră, 
spre acel loc de pe stânci unde un băiat de treisprezece ani 
suferise și murise. 

— Vreau să cobor acolo, am cerut eu. Să văd de aproape. 

— Au închis vechiul drum de la biserică și este destul de mult 
de mers, spuse Naomi. Cel puţin douăzeci de minute de pe drumul 
principal. Vei avea nevoie de spray de insecte, pantaloni lungi și o 
bluză cu mânecă lungă, din cauza căpușelor. Se găsește și sumac% 
otrăvitor prin zonă. 

— Nu putem lăsa o femeie de nouăzeci de ani atât de mult 
timp în căldura asta, spuse Bree. O ducem pe Nana acasă, luăm tot 
ce avem nevoie și ne întoarcem. 

Pentru a doua oară în dimineaţa aceea, mi-am privit soţia cu 
admiraţie. 


CAPITOLUL 25 


Am ajuns pe strada Loupe cincisprezece minute mai târziu. Ali 
se uita în continuare la televizor, la o emisiune despre aventuri la 
vânătoare cu un tip mare și prietenos, care avea o pălărie neagră 
de cowboy. 

— Ai auzit vreodată de Jim Shockey? întrebă Ali. 

— Nu pot să zic că da. 

— Se duce în toate locurile neexplorate și vânează, de 
exemplu, un ibex în Turcia și oi în Mongolia Exterioară. 

— Mongolia Exterioară? am spus eu, privind mai aproape 
ecranul și văzând o linie a ceea ce ghiceam a fi mongoli cu 


rucsacuri, care urcau un fel de munte izolat alături de Shockey, 
tipul mare cu pălărie neagră de cowboy. 

— Da, e super, spuse Ali, cu ochii lipiți de ecran. Nu știam că se 
pot face astfel de lucruri. 

— Te interesează Mongolia Exterioară? 

— Sigur. De ce nu? 

— Exact, de ce nu? am spus eu și m-am dus la etaj să mă 
schimb. Naomi se decise să stea acasă și să lucreze la pledoaria de 
deschidere. Nana Mama făcea pentru ea și pentru Ali sandviciuri cu 
brânză topită și roșii verzi atunci când eu și Bree am plecat din 
casă. 

Aveam cu noi documentele și fotografiile de la locul crimei 
când ajunserăm din nou aproape de biserică. Ingrijitorul își 
terminase treaba și își încărca într-o remorcă mașina de tuns iarba. 
Căutam cu privirea drumul închis cu lanţuri și acoperit de ierburi, 
pe care Naomi ni-l arătase pe drum. 

— Nana Mama are dreptate, spuse Bree. Este un cimitir 
frumos. 

M-am uitat spre dealul domol, dincolo de biserică, și am văzut 
rânduri de pietre și monumente funerare. Mi-am adus aminte de 
ce-mi spusese unchiul Clifford cu două seri în urmă și ceva ce 
spusese bunica în acea dimineaţă. 

Am tras pe dreapta, am parcat Explorerul și am spus: 

— Așteaptă puţin aici. 

M-am dus la îngrijitor, m-am prezentat și i-am pus câteva 
întrebări. Răspunsurile lui mi-au dat fiori. 

După ce m-am întors în mașină, am propus: 

— Scurt ocol înainte să mergem la carieră. 

— Unde mergem? 

— În cimitir, am spus eu, înghiţindu-mi emoţiile și pornind 
mașina. Cred că părinţii mei sunt îngropaţi aici. 

În tăcere, Bree se gândi la asta preţ de câteva secunde și apoi 
întrebă: 

— Crezi că facem bine? 

— Acum două seri, soțul lui Hattie a spus: „Christina este lângă 
Brock.” Brock este fratele mamei mele, răposatul soț al mătușii 
Connie. Nana Mama a spus că el este îngropat aici. Mama mea 
trebuie să fie îngropată lângă fratele ei. Și îngrijitorul a spus că 
este un loc de veci al familiei Cross acolo. 

Am intrat pe poartă și am urcat dealul domol, căutând 
monumentele pe care mi le descrisese îngrijitorul. 


— Alex, spuse Bree încet. Nu ai fost niciodată la mormintele 
părinţilor tăi? 

Am clătinat din cap. 

— Toţi au crezut că eram prea mic să merg la înmormântarea 
mamei mele și am fost trimiși la Nana Mama imediat după ce a 
murit tatăl meu. Dat fiind toate cele întâmplate, ea a vrut să ne 
scutească de durerea unei înmormântări. 

Bree se gândi la asta și spuse: 

— Deci părinţii tăi au murit la puţin timp unul de altul? 

— La distanţă de un an, am spus eu. După ce a murit mama, 
tatăl meu a fost atât de îndurerat, încât a început să bea mai mult 
și să ia droguri. 

— Alex, asta este groaznic, spuse ea, încruntându-se. Cum de 
nu mi-ai spus niciodată asta? 

Am ridicat din umeri. 

— Până te-am cunoscut, trecutul meu era... trecutul meu. 

— Și cine a avut grijă de tine și de fraţii tăi când se întâmplau 
toate astea? 

M-am gândit la asta, conducând încet, încă scrutând dealul. 

— Nu mai ţin minte, am răspuns. Probabil mătușa Hattie. 
Mergeam mereu la ea acasă când lucrurile deveneau... 

Monumentul era din granit cenușiu și în spatele său era un 
rând de pietre funerare similare. Numele CROSS era cioplit pe 
fațadă. 

Am oprit mașina, am lăsat aerul condiţionat pornit și m-am 
uitat la soția mea. Pe chipul ei se citea durerea și empatia. 

— Du-te să vezi, spuse ea încet. Sunt aici dacă ai nevoie de 
mine. 

Am sărutat-o înainte să cobor și să ies în căldura și agitația 
insectelor care veneau din pădure. Am ocolit mașina și am luat-o 
pe cărarea dintre morminte, încercând să-l găsesc pe cel pe care 
scria „Cross”. 

Când am ajuns la mormânt, m-a cuprins o amorţeală generală. 
Locul nu era deloc îngrijit. La baza lui creștea iarba. A trebuit să mă 
aplec și să o dau la o parte ca să văd micile plăci de granit cu 
iniţiale. Pe ele scria, de la stânga la dreapta: 


A.C. G.C. R.C. 


Am căutat în iarbă să văd la dreapta R.C.-ului și nu am găsit 
nimic în afară de ierburi și pământ. Nu era o a patra piatră. Nu era 
un J.C. 


M-am ridicat și m-am dus în spatele monumentului unde am 
găsit mai multe informaţii despre oamenii îngropaţi acolo. 
Prenumele și detaliile mă surprinseră. 


ALEXANDER CROSS 
FIERAR 
NĂSCUT 12 IANUARIE 1890 
DECEDAT 8 SEPTEMBRIE 1947 


Pe a doua șia treia inscripţie scria: 


GLORIA CROSS 
MAMĂ ȘI SOŢIE 
NĂSCUTĂ 23 IUNIE 1897 


DECEDATĂ 12 OCTOMBRIE 1967 


REGINALD CROSS 
„MARINAR COMERCIAL 
NASCUT 6 NOIEMBRIE 1919 
DECEDAT 12 MARTIE 1993 


Nedumerit, m-am suit înapoi în mașină. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bree. 

— Tatăl meu nu este îngropat acolo. Sunt doar fostul soţ al 
Nanei, bunicul meu, și părinţii lui. Trebuie să fi fost numit după 
stră-străbunicul meu Alexander, care a fost fierar. 

— Nu ai știut asta niciodată? 

Am clătinat din cap că nu. 

— Poate că mai este un mormânt pe numele Cross pe aici, 
spuse Bree. 

— Poate, am spus eu băgând mașina în viteză. 

Nouă rânduri mai sus am văzut monumentul alb, palid, pe care 
scria PARKS, sub un steag american cioplit. Era mai aproape de 
aleea cimitirului, la distanţă de patru morminte, bine îngrijit, cu 
flori proaspete într-o vază. La fel ca lotul Cross de la baza dealului, 
erau pietre mai mici, două din ele fiind separate de o distanţă de 
mai mulți metri. Erau inscripționate B.W.P. și C.PC. 

Brock William Parks și Christina Parks Cross. 

M-am simţit cuprins de durere, învăluit de o ceaţă înfiorată, 
plină de regret și suferință. Lacrimile au început să-mi curgă pe 
obraji și am șoptit: _ 

— Îmi pare rău că nu am venit aici înainte, mamă. Îmi pare 
rău... pentru tot. 


Am stat acolo, încercând să-mi amintesc ultima oară când îmi 
văzusem mama, dar nu am reușit. Ea murise în casă. Eram sigur 
de asta pentru că mătușile mele erau mereu acolo lângă ea, 
îngrijind-o. Dar nu mi-o puteam aminti. 

Tulburat de asta, mi-a șters lacrimile, am dat ocol și am privit 
inscripţiile: 

BROCK WILLIAM PARKS 
BERETĂ VERDE 


EROU PENTRU NEAMUL SĂU 


CHRISTINA PARKS CROSS 
MAMA IUBITOARE 


Eram copleșit de emoţii și de imagini cu mama mea în zilele ei 
cele mai bune, când era iubitoare, atentă și era atât de distractiv 
să fii în preajma ei. Aș fi putut să jur că am auzit-o cântând atunci 
și m-am folosit de toată puterea de stăpânire ca să mă întorc 
liniștit la mașină. 

Bree mă văzu cu ochii plini de lacrimi. 

— E acolo? 

Am încuviințat și apoi am izbucnit în plâns. 

— Era acolo toți anii ăștia, Bree. Și nu am fost... niciodată aici. 
Nici măcar o dată. În tot timpul acesta, nici măcar nu m-am 
întrebat unde a fost îngropată. Vreau să spun, Dumnezeule, cine 
face așa ceva? Ce fel de fiu sunt? 


CAPITOLUL 26 
Palm Beach, Florida 


La prânz în aceeași sâmbătă, detectivii de la biroul șerifului din 
Palm Beach, Peter Drummond și Richard S. Johnson, au fost trimiși 
să inspecteze o vilă de pe North Ocean Boulevard. 

Detectivul Johnson era puţin trecut de treizeci de ani, era un 
tip masiv, atletic, fost ofițer de marină și recent angajat din 
comitatul Dade. Detectivul sergent Drummond avea cam șaizeci de 
ani, era un tip mare, robust, negru, cu un chip aproape lipsit de 
expresie, din cauza unei leziuni nervoase asociate cu o cicatrice 
mare de arsură, care pornea de sub ochiul drept și se întindea pe 
mare parte din obraz. 


Johnson știa că era norocos să-l aibă pe Drummond drept 
partener. Sergentul era o legendă în departament, unul dintre acei 
oameni care aveau un talent în a înţelege cum gândesc infractorii 
și, în special, criminalii. 

Sergentul Drummond viră la stânga pe North Ocean Boulevard 
și intră pe porţile deschise în curtea unei vile în stilul conacelor 
italiene, unde erau parcate două mașini, duba legistului și un Rolls 
Royce albastru închis. 

— Cine dracului își permite să trăiască așa? întrebă Johnson. 

— În zona asta, mulţi oameni, spuse Drummond. Și, în mod 
sigur, doctorul Stanley Abrams. El deţine o clinică mare de 
chirurgie plastică. | se spune Regele Sânilor. 

Se dădură jos din mașina fără însemnele poliţiei și ieșiră în 
căldura care era insuportabilă, în ciuda faptului că se aflau aproape 
de ocean. 

— Am crezut că majoritatea celor superbogaţi de pe Ocean 
Boulevard se duc spre nord vara, spuse detectivul mai tânăr. 

— Majoritatea, da, răspunse sergentul. Dar tipii precum 
Abrams stau în zonă indiferent de cât de cald se face. 

Unul dintre mulţii ofițeri în uniformă îi conduse în casă - un 
castel, de fapt, cu atâtea holuri încât în curând detectivul Johnson 
se pierdu. Urcară pe o scară masivă, trecură pe lângă un tablou în 
ulei cu o femeie drăguță într-o rochie de bal și auziră plânsul unui 
bărbat. 

Intrară într-un dormitor și găsiră un bărbat suplu într-un hol 
lângă dormitor, care sătea pe o băncuţă tapiţată, cu capul în jos. 

— Doctorul Abrams? spuse Drummond. 

Chirurgul plastician ridică privirea, dezvăluind un chip neted și 
un scalp cu un păr bogat care îi dădu lui Johnson de înţeles că 
suferise mai multe intervenții, chiar și un implant de păr. 

Drummond se prezentă și îi transmise lui Abrams 
condoleanţele lui. 

— Nu înţeleg, spuse Abrams, revenindu-și. Ruth era cea mai 
fericită persoană pe care am cunoscut-o vreodată. De ce și-ar fi 
făcut una ca asta? 

— Nu aveţi niciun indiciu cu privire la ce ar fi determinat-o să 
se gândească la sinucidere? întrebă Drummond. 

— Nimic, spuse doctorul. 

— A supărat-o ceva în ultimul timp? întrebă Johnson. 

Chirurgul plastician începu să dea din cap, dar apoi se opri. 

— Ei bine, poate moartea Lisei Martin de săptămâna trecută. 
Erau apropiate, frecventau aceleași cercuri. 


Ambii detectivi încuviințară. Investigaseră și acel caz. Dar 
moartea Lisei Martin, altă rezidentă de pe Ocean Boulevard, s-a 
stabilit că a survenit în urma unui accident. A dărâmat în cadă un 
radio Bose băgat în priză în timp ce făcea baie. 

— Deci soţia dumitale era tristă din cauza decesului 
domnișoarei Martin? spuse Drummond. 

— Da, tristă și supărată, spuse Abrams. Dar nu suficient cât 
să... Ruth avea toate motivele să trăiască și iubea viața. Doamne, 
este singura persoană din orașul acesta, aici mă includ și pe mine, 
care nu a luat niciodată antidepresive! 

— Dumneavoastră aţi găsit-o, domnule? întrebă Johnson. 

Ochii chirurgului se umplură de lacrimi și încuviinţă. 

— Ruth dăduse liber personalului weekendul ăsta. Am zburat 
peste noapte de la Zurich. 

— O să aruncăm o privire, spuse Drummond. Aţi atins ceva? 

— Am vrut să o dau jos, spuse Abrams, privindu-și mâinile. Dar 
nu am făcut-o. Doar... v-am chemat pe voi. 

Părea pierdut și singur. 

— Aveţi familie, domnule? spuse Johnson. 

Abrams încuviinţă. 

— Fiicele mele, Sara este la Londra și Judy este la New York. 
Vor fi... El oftă și începu din nou să plângă. 

Drummond intră în dormitor și Johnson îl urmă. Detectivul 
sergent se opri, studiind cadavrul /n situ. 

Ruth Abrams atârna de un cordon de draperie care era 
suspendat de un candelabru deasupra patului și era strâns tare în 
jurul gâtului ei. Era o femeie măruntă, nu cântărea mai mult de 50 
de kilograme și purta o cămașă de noapte neagră. Faţa umflată i 
se învineţise. Picioarele aveau o culoare roșiatic-maronie din cauza 
sângelui care se închegase. 

— Aţi stabilit ora decesului? îl întrebă Drummond pe medicul 
legist, o tânără asiatică, atentă, care lua notițe. 

— Momentan nu pot să estimez decât între optsprezece și 
douăzeci de ore de la ora decesului, spuse legista. Aerul 
condiţionat schimbă puţin lucrurile, dar mi se pare o estimare 
destul de clară. S-a spânzurat. 

Drummond încuviinţă fără să comenteze, cu privirea fixată pe 
cadavru. El înaintă spre pat și se opri cam la treizeci de centimetri 
de el. Johnson făcu la fel pe partea opusă. Şi lui Johnson i se părea 
destul de limpede. Aparent, femeia pusese un coș de gunoi cu gura 
în jos pe pat, se urcase pe el în timp ce și-a pus laţul de gât și apoi 


a dărâmat coșul. Era acolo, pe covorul din dreapta patului. S-a 
spânzurat. Capitol încheiat. 

Dar sergentul își pusese ochelarii de citit și studia cuvertura de 
pe pat, care era mototolită spre partea stângă a patului. El se uită 
la gâtul femeii, livid și julit de la funie, și apoi își scoase ochelarii 
pentru a studia nodurile care ţineau coarda de candelabru. 

— Sigilează casa, Johnson, spuse Drummond în cele din urmă. 
Asta nu este o sinucidere. 

— Cum? spuse tânărul detectiv. Cum poţi să-ţi dai seama? 

Sergentul arătă spre cuvertură și în jurul patului. 

— Astea mi se par urme de luptă. 

— Oamenii se luptă când se spânzură. 

— Adevărat, dar cearșafurile sunt toate trase spre stânga, ceea 
ce înseamnă că trupul a fost târât spre partea dreaptă și apoi coșul 
de gunoi a fost plasat spre dreapta pentru a sugera o sinucidere, 
spuse Drummond. 

Johnson își dădu seama despre ce vorbea sergentul, dar nu era 
prea convins. Drummond arătă spre mâinile ei. 

— Unghii rupte și smulse, spuse el. In fibrele cordonului de 
draperie este o bucată de ojă. Asta și zgărieturile verticale de 
deasupra gâtului sugerează că a zgâriat cordonul în timpul luptei 
inițiale, care a avut loc la nivelul solului. Și vezi cât de livide sunt 
liniile de deasupra și dedesubtul cordonului? 

Johnson se încruntă. 

— Da. 

— Nu ar trebui să fie acolo, spuse sergentul. Dacă ea ar fi lovit 
coșul de gunoi, cordonul i-ar fi suportat toată greutatea aproape 
imediat. Ar fi o linie în spate și de-a lungul cordonului și am putea 
vedea dovada că funia a strâns pielea pe măsură ce a alunecat în 
poziţie. Dar aceste două linii sugerează limpede că ucigașul a 
întors cordonul în jurul capului doamnei Abrams din spate și a 
strâns-o. Ea s-a luptat, l-a zgâriat la gât cu unghiile și poate chiar l- 
a lovit pe ucigaș. În orice caz, a creat un loc liber în laţ. Cordonul a 
alunecat și ucigașul a trebuit să îl strângă din nou, aici. 

A murit înainte să fie atârnată acolo. Vezi urmele de pe cordon, 
acolo unde este legat de candelabru? Au fost făcute atunci când 
ucigașul a tras în sus cadavrul. 

Tânărul detectiv clătină din cap a admiraţie. Legenda lui 
Drummond era reală și dovada devenea limpede odată ce-i auzeai 
explicaţiile. 

— Vrei să chem o echipă completă de criminaliști? întrebă 
Johnson. 


— Cred că este o idee foarte bună. 


CAPITOLUL 
Starksville, Carolina de Nord 


Pădurea de peste strada unde se afla biserica era plină de 
țânțari și muște care înțepau și zburau în jurul meu și al lui Bree, 
pe măsură ce înaintam spre vechea carieră. Deși era înăbușitor de 
cald, ne-am bucurat că urmaserăm sfatul lui Naomi, luând pe noi 
pantaloni lungi și cămăși cu mânecă lungă și dându-ne cu un 
repelent împotriva insectelor. 

Fiecare avea câte un rucsac în care erau mai multe sticle cu 
apă, o ruletă, o cameră foto, pungi cu fermoar cu pozele de la locul 
crimei, diagramele poliţiei și copii ale notițelor luate de detectivii 
Frost și Carmichael, de când fusese descoperit cadavrul lui 
Rashawn Turnbull. 

Poteca aproape acoperită șerpuia printre tufișuri de urzici 
înţepătoare și tufe de kudzu. Vântul nu bătea deloc. Aerul era 
incredibil de umed, iar băzâitul insectelor era suficient cât să ne 
înnebunească până când am reușit să traversăm pârâul. Poteca 
urma cursul apei printr-o crăpătură umbrită, artificială, în peretele 
de calcar, lată de trei-cinci metri și înaltă poate de doisprezece 
metri. Pârâul ieșea din matcă trecând prin crăpătură, făcând ca o 
porțiune mare de pământ să fie acoperită cu mușchi și alunecoasă, 
așa că a trebuit să ne sprijinim unul pe altul până când am 
traversat și am ajuns în cariera încinsă de soare. 

Bree privi prin deschizătură. 

— Se poate ca ucigașul să-l fi adus aici pe Rashawn, dar nu știu 
cum l-ar fi putut târî până aici. 

Am încuviinţat. 

— Ar fi căzut. Ar fi căzut amândoi. 

— Sunt menţiuni despre urme de mușchi și mâzgă date la o 
parte? 

— Nu, din câte am văzut. Dar, de fapt, a plouat târziu în 
noaptea aceea. Puternic. 

— Nu ar conta, insistă Bree. Nu cred că Rashawn a fost târât 
aici. A venit singur, ceea ce înseamnă că îl cunoștea pe criminal. 

Și poliţia crede asta. Scria în acuzare. 

— Sunt de acord, am spus eu. Ce altceva? 


Bree zâmbi. 

— Te anunţ când o să văd. 

Ne-am apropiat mai mult de teancul de plăci de piatră și ne-am 
oprit acolo de unde aveam perspectivă. Am scos fotografiile de la 
locul crimei, am privit spre cer pentru putere și apoi m-am detașat 
de faptul că eram tată, soț și ființă umană. Este singura cale prin 
care pot trece dincolo de lucrurile pe care trebuie să le văd și să 
îmi fac treaba în continuare. 

Dar când am văzut prima poză, m-a cuprins un fior. Cadavrul 
mic, aproape gol zăcea cu fața în jos, încălecând piatra de 
deasupra, cu încheieturile mâinilor legate la spate cu o curea de 
pânză. Braţele păreau dislocate. Jeanșii erau adunaţi în jurul 
gleznei drepte și un os îi ieșea din pielea părţii inferioare a 
piciorului stâng. Capul era atât de lovit și umflat, încât era de 
nerecunoscut ca fiind al unui băiat. 

— Dumnezeule mare, spuse Bree și privi în altă parte. Cine ar 
face așa ceva unui micuţ ca acesta? 

— Cineva cu multă furie acumulată, am spus eu, privind spre 
teancul de pietre. 

— Ceea ce acuzarea spune că a fost reacţia lui Stefan când 
Rashawn l-a respins, spuse Bree. 

— Nu cred asta, am spus eu. Acest nivel de ferocitate 
sugerează o ură patologică sau nebunie sadică, nu un acces de 
răzbunare. 

Eram la doisprezece metri de mormanul de pietre și ne-am 
chinuit să parcurgem fotografiile. Variau de la prim-planuri ale 
diverselor obiecte de dovezi, în ordinea în care fuseseră 
descoperite, până la o duzină de poze ale trupului brutalizat al lui 
Rashawn, inclusiv gâtul lui tăiat cu fierăstrăul. 

În poze, suprafaţa de piatră din jurul lui Rashawn era roz palid, 
sângele fiind diluat de ploaie. Se prelinsese pe celelalte pietre și 
intrase în crăpăturile podelei de piatră. La doi metri de pietre, 
sângele dispărea într-un câmp cu resturi de bucăţi de calcar de 
dimensiunea unor mingi de baseball și de fotbal care se termina în 
pârâul aflat la treisprezece metri distanţă. 

Pantofii lui Rashawn, tricoul rupt cu Duke Blue Devils și lenjeria 
au fost găsite pe o rază de cinci metri în jurul mormanului de 
pietre. La fel și cea mai puternică dovadă a acuzării. O fotografie 
ilustra un card alb murdărit de noroi, între bucăţile de calcar, la 
patru metri spre est de cadavru, iar în următoarea fotografie era 
același obiect, cu fața în sus, dezvelind o legitimaţie pătată de 


sânge, de la departamentul școlar Starksville cu poza vărului meu, 
Stefan Tate. 


CAPITOLUL 28 


În conversaţia noastră de la închisoare, cu o zi în urmă, Stefan 
mi-a spus că ultima oară când își amintea că avea legitimaţia era 
cu trei zile înainte de crimă. În timp ce antrena o clasă de a zecea 
afară, o pusese în buzunarul unei geci pe care a lăsat-o pe un 
scaun, în tribună. Abia a doua zi și-a amintit că uitase legitimațţia 
acolo. Când a căutat-o, nu a mai găsit-o. 

Logodnica lui, Patty Converse, preda un curs în același timp, în 
aceeași zonă, așa că în jur de șaizeci de copii se perindaseră pe 
lângă geacă. Totuși, singurele amprente identificabile îi aparţineau 
lui Stefan, care nu raportase că îi dispăruse legitimaţia. 

Amprentele vărului meu erau și pe o pungă din plastic de 
sandvici care fusese găsită în carieră la cinci metri distanță de 
legitimaţie. Punga de sandvici era sigilată într-o pungă mai mare, 
cu fermoar. Aceeași pungă conţinea droguri împachetate pentru 
vânzare în ambalaje de celofan: șase grame de heroină pură, trei 
grame de cocaină și nouă grame de cristale măcinate de 
metamfetamină. 

Vărul meu nu avea nicio explicație pentru amprentele de pe 
pungă. El specula că cineva ar fi putut să caute prin gunoi la școală 
și să fi scos o pungă pe care el o aruncase după prânz, într-o zi. 

Era foarte posibil, dar o scuză neverosimilă. Cele mai multe 
dovezi confirmau că Stefan fusese acolo în noaptea aceea. 

— Să mergem mai aproape și să luăm totul la verificat, am 
spus. Poziţia dovezilor, măsurătorile, unghiul fotografic, orice lucru 
la care ne putem gândi. 

— Alex, multe se pot schimba în două luni, spuse Bree cu 
îndoială, în timp ce ne apropiam de piatra unde Rashawn Turnbull 
fusese torturat și ucis. Nu mai e nicio urmă care să pară a fi sânge. 
De fapt, arată ca și când ar fi fost complet curăţat. 

Îmi dădeam seama la ce se referea. Pe suprafaţa de sus a 
pietrei și pe laturi erau urme rotunde și zgârieturi superficiale, ca și 
când, cineva ar fi frecat zona cu un detergent și o perie de oţel. 
Privind în jur, mă întrebam ce altceva ar fi putut fi curăţat după ce 
poliția a adunat dovezile. 


Pentru a încurca și mai mult lucrurile, zona era plină de sticle 
sparte de bere și whisky, cartușe de pușcă de vânătoare și de 
calibru 22, ambalaje de fast-food, ustensile de plastic rupte, mai 
multe cutii goale de Mountain Dew. 

— Toate lucrurile astea au fost aruncate aici după moartea lui 
Rashawn? întrebă Bree. 

Am ridicat din umeri. 

— Va trebui să comparăm fotografiile cu zona așa cum este 
acum. 

— Dar nu au fotografiat fiecare centrimetru dincolo de 
perimetrul de șapte metri și jumătate? 

— Nu, din câte se pare, am spus eu. Va trebui să ne descurcăm 
cât de bine putem cu ce avem. 

Am început să verific măsurătorile și să compar imaginile cu 
situația actuală. Diagramele scenei crimei arătau că deschizătura 
de intrare era la douăzeci de metri distanţă de teancul de pietre. 
Am folosit o ruletă cu laser și am notat că era mai aproape de 
douăzeci și unu de metri. Asta nu era important în sine, dar sugera 
că restul documentării criminalistice ar fi putut fi la fel de 
neglijentă. 

Am folosit din nou ruleta ca să îmi arate unde fuseseră găsite 
legitimaţia și drogurile. În comparaţie cu dovezile fotografice, și 
aceste distanţe erau ușor diferite față de poziţiile ilustrate în poze. 

Totuși, am observat linia creată de piatră, de legitimaţie și de 
droguri. Poziţia celor trei sugera că cineva a plecat de lângă piatră 
și s-a îndreptat spre est, spre pârâu. Varianta asta se potrivea cu 
teoria poliţiei cum că ucigașul fugise peste pietre, intrase în apă și 
apoi ieșise din carieră. Am continuat de-a lungul liniei, observând 
din poze că nicio piatră de-a lungul celor șapte metri dintre droguri 
și apă nu fusese lăsată neîntoarsă. Potrivit dosarului, poliția nu mai 
găsise alte dovezi pe drum, dar am continuat oricum să căutăm 
peste tot până la pârâu. 

Pârâul nu era mai adânc de douăzeci de centimetri și nici mai 
lat de patruzeci, avea fund de piatră și era plin de alge. Am parcurs 
încet drumul de la stânga la dreapta și am căutat și pe sub pâlcul 
de tufișuri pe care îl văzusem prin binoclu, puţin mai devreme, de 
dimineaţă. 

Am intrat în apă și am pășit prin pârâu, văzând cum sălciile 
atârnau deasupra lui. Dacă lucrurile nu se  schimbaseră 
considerabil în ultimele luni, un bărbat ar fi trebuit să se târască pe 
aici. La fel și o femeie. 


De ce să facă asta? De ce să folosească pârâul? Este miezul 
nopții. De ce să nu plece pe unde venise? 

Am presupus că oricine putea susţine că Stefan ar fi căutat apa 
ca să ascundă orice urmă. Dar ploua când plecase ucigașul. Și ce îl 
determinase pe ucigașul grăbit să scape legitimaţia și drogurile? 
Un buzunar rupt într-o luptă? 

M-am lăsat pe vine și m-am uitat printre ramuri și am văzut 
unde dispărea pârâul, la vreo doisprezece metri mai încolo, 
aproape de spărtura din peretele carierei. Pe maluri, prinse printre 
rădăcini, erau multe gunoaie: cutii de bere, o sticlă din plastic de 
lapte care arăta ca și când fusese spartă de un glonț și o aţă 
portocalie înfășurată printre rădăcini ca un joc de leagănul pisicii. 

Spre capătul îndepărtat era ceva ce semăna cu un ghidon 
ruginit de bicicletă și... 

În spatele meu, aproape de Bree, un glonţ ricoșă de o piatră cu 
o fracțiune de secundă înainte să aud zgomotul înfundat al unei 
puști puternice. 


CAPITOLUL 29 


M-am aruncat înapoi și m-am lăsat în jos, în pârâu, căutându- 
mi arma și strigând: 


— Bree! 

Am auzit a doua bubuitură lovind calcarul înainte ca ea să 
răspundă: 

— Sunt bine, Alex. Atacator pe marginea nord-estică, spre 
stânga! 


Aveam în mână pistolul de rezervă, am ridicat capul și am 
identificat marginea nord-estică împădurită și am văzut ceva 
sclipind printre copaci, chiar cu o secundă înainte de a treia 
împușcătură. De data asta, ţinta eram eu. 

Glonţul a detonat o piatră mică, aflată la un metru de 
picioarele mele, proiectând pietriș și praf în fața mea înainte să mă 
pot feri. 

Bree deschise focul cu pistolul ei de nouă milimetri, trei 
împușcături rapide și apoi încă două, toate cu boltă, la o distanţă 
de mai bine de 180 de metri. Dar contraatacul păru să îl facă pe 
lunetist să se gândească mai bine înainte să continue să tragă spre 
noi. 


Timp de aproape un minut, nu se auzi nimic. Mi-am băgat faţa 
în apă, cu ochii deschiși, ca să îi spăl. Am ridicat capul și am clipit, 
apoi am auzit un zgomot de motor care pornește și cauciucuri care 
scrâșnesc pe pietriș. 

M-am ridicat, am privit în jur ca prin ceaţă și am văzut o 
strălucire albă când trăgătorul trecu. 

— A fost o mașină Impala? am strigat eu. 

— Nu am putut să văd! strigă Bree către mine. Ești bine? 

— Mai bine decât mi-aș fi dorit, am spus, clipind și ștergându- 
mă la ochi cât să pot să văd rezonabil de bine. 

Bree stătea de partea opusă a grămezii de roci, cercetând 
marginea în caz că mai erau alţii care așteptau să tragă. 

— Unde au lovit primele două runde? am întrebat când am 
ajuns la ea. 

— La prima împușcătură, eram expusă de la talie în sus și a 
lovit acolo, spuse ea, arătând spre o ciobitură proaspătă din calcar 
la mai bine de un metru în dreapta ei. Apoi arătă spre a doua 
ciobitură de pe suprafaţa plăcii de deasupra, la jumătate de metru 
în faţa ei. Când a tras-o pe asta, eram deja în spatele pietrelor. 

Mi-am făcut umbră la ochi cu mâna și am privit spre locul unde 
văzusem strălucirea unui obiectiv de pușcă. 

— Trebuie să fie mai bine de două sute treizeci de metri, am 
spus eu. Dar nu e vânt. 

— Ce vrei să spui? 

— Tipul care a împușcat-o pe Sydney Fox era un lunetist 
experimentat, am spus. Dacă este vorba de același tip, are 
antrenament militar sau este un vânător experimentat, așa că, în 
condiţiile astea, ar fi trebuit să ne nimerească cu ușurință. 

— Sau poate că este un vânător local care este bun la adăpost 
sau un trăgător rapid care la distanţe scurte nu se descurcă bine, 
spuse Bree. 

— Sau cătarea era dereglată, am spus eu. Sau ne-a ratat 
intenţionat. 

— Ca să ne sperie? 

— Și ca să ne dea de înţeles că suntem priviţi și probabil 
urmăriți. 

Bree se uită în jur și spuse: 

— Mă simt ca o ţintă sigură aici. 

Și eu mă simţeam la fel și nu puteam să scap de senzaţia asta. 
Ne-am decis să plecăm, să sunăm la biroul șerifului și să încercăm 
să ne dăm seama unde fusese trăgătorul. Dar am trecut prin locul 


alunecos din zid și am simţit că mai erau lucruri de descoperit în 
acea carieră. Mi-am jurat să revin a doua zi. 

Odată ce am prins semnal la telefon, am sunat la singurul 
poliţist pe care îl cunoscusem de când ajunsesem în Starksville 
care părea mai mult decât competent. Detectivul Pedelini răspunse 
la al doilea apel. l-am spus ce s-a întâmplat. Pedelini spuse că era 
cam la douăzeci de minute distanță de noi și ne-a dat întâlnire la 
punctul unde lăsasem mașina. 

— Nu intraţi în pădure fără mine, spuse Pedelini. 

Așa am făcut. A venit cu un jeep Cherokee fără însemnele 
poliţiei cam la cinci minute după noi. l-am povestit totul, arătând 
spre poziţiile în care ne aflam când au început împușcăturile și i-am 
indicat locul cel mai probabil din care lunetistul ar fi putut să tragă. 

Pedelini încuviinţă și spuse: 

— Să nu o luaţi înainte. 

Detectivul începu să își croiască drum printre tufele de kudzu 
cu o macetă pe care o scoase din portbagaj. Din unghiul nostru, 
lunetistul părea să fie foarte aproape de margine, dar am 
descoperit în curând că, la aproape doi metri de margine, terenul 
era prea abrupt pentru ca cineva să meargă în siguranţă. 

Pedelini se opri acolo unde terenul deveni periculos și a trebuit 
să ne ţinem de copaci ca să ne sprijinim. 

— Uite-l pe lunetist, spuse el, arătând cu maceta spre urmele 
de pe frunze. Aici e urma picioarelor de la suport. 

Am înaintat, am văzut cele două găuri din sol și i-am arătat lui 
Bree locul unde ferigile fuseseră bătătorite. 

— Stătea cu picioarele sprijinite de acele rădăcini de arbori, 
într-o poziție fermă. 

Pedelini ne ascultă teoriile cu privire la motivele pentru care un 
trăgător bun, într-o poziție bună, ne-ar fi ratat în câmp deschis și 
ne spuse că erau rezonabile, dar neconcludente. Am căutat zona și 
nu am găsit cartușe goale, ceea ce însemna că trăgătorul a avut 
timp să le adune, iar asta sugera că era deștept și nimic mai mult. 

Pedelini ne conduse la ieșirea din pădure. Eram cu toţii leoarcă 
de sudoare și ne-am suit în mașina cu aer condiţionat a 
detectivului. 

— Ce căutaţi voi acolo jos? întrebă Pedelini. 

— Verificam niște informaţii, am spus. Îmi place să văd locurile 
crimelor dacă pot. 

— Aţi găsit ceva? 

— Unele dintre măsurătorile din diagrame nu sunt corecte, am 
spus. 


Detectivul păru dezgustat. 

— Măsurători. Asta e opera lui Frost și Carmichael. Alte erori? 

El spuse asta fără să sune defensiv, de parcă doar căuta 
ponturi de la investigatori mai experimentați. 

— Se pare că cineva a fost la grămada aceea de pietre și a 
frecat lespezile cu o perie de oţel și cu detergent, spuse Bree. 

Pedelini păru mâhnit. 

— Cece Turnbull a făcut asta cam la șase săptămâni după cea 
murit Rashawn. Auzise că unii dintre copiii de aici mergeau să vadă 
locul unde fusese violat și ucis copilul ei. Se duceau ca la un 
nenorocit de altar. Vă puteţi imagina? 

Obrazul lui Pedelini se smuci, mișcă falca spre stânga și apoi 
spuse: 

— În fine, Cece se apucase din nou de băutură și de droguri pe 
atunci și apoi a cedat. A adus o sticlă de Jack Daniels și niște 
metamfetamină și a atacat piatra aceea cu o perie de grătar și 
detergent de graffiti. Am găsit-o pe biata femeie acolo a doua zi 
dimineaţă, beată moartă și plângând. 


CAPITOLUL 30 


Pedelini ne-a pus să îl urmăm la biroul șerifului și să dăm o 
declaraţie. Până am ajuns acolo, trecuse de ora trei, în acea după- 
amiază de sâmbătă, și ofițerii în uniforme făceau schimb de ture. 

Pedelini ne-a condus în biroul detectivilor și ne-a făcut semn să 
luăm loc pe niște scaune de lângă biroul lui. Pe birou se afla o poză 
recentă cu el într-o barcă de pescuit, zâmbind, cu undiţa în mână, 
alături de cele două fetițe ale sale. 

— Fiicele dumitale? întrebă Bree. 

— Două dintre bucuriile vieţii mele, spuse detectivul, zâmbind. 

— Sunt frumoase, am spus eu. Când a murit soţia dumitale? 

Soţia mea se încruntă spre mine, dar Pedelini înclină capul și 
spuse: 

— De unde știți? 

— După felul în care v-aţi rotit inelarul de la mâna stângă, 
adineauri. Făceam și eu la fel după ce a murit prima mea soţie. 

Pedelini privi în jos spre mâna lui și spuse: 

— Ar fi bine să nu joc poker cu dumneata, doctore Cross. Ellen 
a murit cu șapte ani în urmă, în septembrie. A murit la nașterea 
fetiţei. 


— Îmi pare rău să aud asta, domnule detectiv, am spus eu. E 
greu. 

— Apreciez asta, spuse Pedelini. Chiar apreciez. Dar fetele și 
slujba mea mă determină să merg mai departe. Pot să vă aduc 
ceva de băut? Cafea? Ceai? Coca-Cola? Mr. Pibb? 

— Eu vreau o cafea, spuse Bree. Cu frișcă, fără zahăr. 

— Un Mr. Pibb, am spus eu. Nu am mai băut unul de ani de zile. 

— E și preferatul meu, spuse Pedelini și dispăru într-un hol. 

— Îmi place de el, spuse soţia mea. 

— Și mie, am adăugat. E un tip serios. 

O femeie ofițer intră în încăpere cu un braţ de dosare și 
corespondenţă, pe care le distribui pe la diverse birouri. Când 
ajunse la cel al lui Pedelini spuse: 

— Guy e aici? 

— Ne aduce ceva de băut, spuse Bree. 

Ea încuviinţă, puse câteva dosare vechi și prăfuite pe biroul lui 
și spuse: 

— Spuneţi-i că astea au venit de la funcţionar. El le-a cerut. 

— Așa vom face, am promis eu, și ofițerul plecă mai departe. 

Deodată am simţit o crampă în zona lombară, așa că m-am 
ridicat să mă întind. Din întâmplare, am aruncat o privire spre 
dosare. Am văzut etichetele decolorate de pe coperte și am simţit 
cum mă cuprinde ameţeala. 

Pe eticheta de pe dosarul de deasupra scria Cross, Christina. 

Pe cel de dedesubt — Cross, Jason. 

Am luat dosarul despre mama mea și tocmai urma să îl 
deschid, când Bree spuse, alarmată: 

— Alex, nu poţi să începi să... 

— O, Doamne, spuse Pedelini. 

Am ridicat privirea și l-am văzut pe detectiv ţinând o tavă mică 
cu o cană de cafea și două cutii de Mr. Pibb. Chipul lui devenise 
foarte palid. 

— Îmi pare atât de rău, doctore Cross, spuse el, stânjenit. Eu... 
Am căutat numele dumitale în bazele noastre de date și au apărut 
acele dosare. Așa că... le-am cerut. 

— Numele meu? am întrebat. Ce sunt astea? 

Pedelini înghiţi în sec, lăsă tava jos și spuse: 

— Dosare vechi de investigație. 

— Despre ce? spuse Bree, ridicându-se să vadă. 

Detectivul ezită și apoi spuse: 

— Despre ucigașul mamei dumitale, doctore Cross. 


La început mi s-a părut că nu l-am auzit bine. Nedumerit, am 
încruntat sprâncenele și am spus: 

— Vreţi să spuneţi moartea mamei mele? 

— Nu cred, răspunse Pedelini. Dosarele erau înregistrate la 
omucideri. 

— Dar mama mea a murit de cancer, am spus eu. 

Detectivul păru mirat. 

— Nu, nu se poate. Din baza de date știm că a fost ucidere prin 
asfixiere, caz închis, în cele din urmă, din cauza morții suspectului 
principal. A fost împușcat deoarece a încercat să fugă de poliţie și 
a căzut în defileu. 

Complet șocat, am întrebat: 

— Cine era suspectul principal? 

— Tatăl dumitale, doctore Cross. Nu știaţi? 


Partea a treia 
LUMEA SUBTERANĂ 


CAPITOLUL 31 


Trei ore mai târziu, Bree conducea mașina înapoi pe străzile 
din Birney. Durerea pe care am simţit-o după ce am citit acele 
dosare era copleșitoare și încă vie. 

Bree mă prinse de mână și spuse: 

— Nu-mi pot imagina prin ce treci acum, Alex. Dar sunt alături 
de tine, iubitule. Orice ai nevoie de la mine, sunt aici pentru tine. 

— Mulţumesc. Eu... asta schimbă totul, știi, nu? 

— Știu, iubitule, spuse Bree oprind în fața casei, acolo unde, 
după toate aparențele, tatăl meu o sufocase pe mama cu o pernă. 

M-am dat jos din mașină, simţindu-mă de parcă tocmai 
fusesem eliberat din spital după o boală agresivă, slab și nesigur 
de echilibrul meu. Am dat să urc pe veranda din față, dar mintea 
îmi juca feste, revedeam frânturi de amintiri spulberate, dislocate: 
când eram mic, alergam spre șine în ploaie; priveam cum tatăl 
meu legat cu o funie era târât pe jos; într-o altă amintire, vedeam 
trupul mort al mamei mele, în pat, părând slăbită, mică și lipsită de 
viață. Nu-mi amintesc când am căzut, doar că am lovit pământul 
destul de tare încât am rămas fără aer și m-a luat ameţeala. 

— Alex? strigă Bree, venind în goană spre mine. 

— Sunt bine, am spus eu. Trebuie să mă fi împiedicat sau... 
Unde e Nana? 

— Inăuntru, probabil, răspunse Bree. 

— Trebuie să vorbesc cu ea, am spus. 

— Știu, dar... 

— Tată! strigă Ali, deschizând plasa și sărind pe trepte. 

— Sunt bine, fiule, am spus eu, ridicându-mă în picioare. N-am 
mâncat suficient. 

Ușa se trânti din nou. leși Naomi, cu o figură îngrijorată. 

— A ametit puţin, explică Bree. 

— Unde e Nana? am întrebat eu. 

— E la mătușa Hattie, spuse ea. Pregătesc cina. 

— Cred că trebuie să intri și să te întinzi un pic, Alex, spuse 
Bree. 

— Nu acum, am răspuns, fixând cu privirea casa mătușii mele, 
de parcă era un far în noapte. 

Am făcut primii pași încă ameţit și căutând alinare din partea 
bunicii mele. Dar când am ajuns pe veranda mătușii Hattie, deja 


mă mișcăm mai repede, eram furios și voiam să aflu niște 
răspunsuri. 

Am dat buzna înăuntru. Mătușa Hattie, mătușa Connie și 
unchiul Cliff erau în bucătărie. Mătușile mele dădeau prin faină 
fileuri de pește tilapia, pregătindu-le de prăjit, atunci când am 
intrat și am întrebat: 

— Unde e Nana? 

— Aici sunt, spuse ea. 

Bunica mea era așezată pe un fotoliu în stânga mea, citind o 
carte. 

M-am dus la ea, m-am aplecat deasupra ei, cu mâinile 
încleștate în pumni, și i-am strigat: 

— De ce m-ai minţit? 

Nana Mama spuse: 

— Un pas înapoi, tinere! în legătură cu ce te-am minţit? 

— Cu mama mea! am strigat eu. Cu tatăl meu! Totul e o 
minciună! 

Bunica mea se ghemui și ridică braţul ca să se apere, crezând 
că o voi lovi. Fapt e că eram pe punctul să fac exact asta. 

Gestul ei m-a tulburat. M-am dat înapoi, am privit în jur. 
Mătușile mele se uitau la mine înfricoșate, iar Bree, Jannie, Ali și 
Naomi intraseră în încăpere și se uitau la mine de parcă 
înnebunisem. 

— Termină acum, tună unchiul Cliff, ridicându-se cu ajutorul 
cadrului și fluturând degetul spre mine. In trenul meu nu se 
jefuiesc doamne în vârstă. Stai jos, arată-mi biletul sau te dau jos 
la următoarea stație. M-auzi? 

Unchiul Cliff tremura din tot corpul și, brusc, am redevenit un 
copil, slab și ameţit. Am luat un scaun și m-am așezat, apoi mi-am 
ascuns capul în palme. 

— Alex, ce s-a întâmplat? întrebă Nana. 

— Spune-mi doar de ce m-aţi minţit cu toţii, am spus eu, 
gemând. Atât vreau să știu. 


CAPITOLUL 32 


— Iți jur, nu știam nimic despre asta! spuse Nana, când Bree i- 
a povestit tot ce am citit în dosare. S-a uitat la mătușile mele și a 
spus: 

— Este adevărat? Voi știați? 


Mătușa Hattie și mătușa Connie se ţineau una de alta în așa fel 
încât nu trebuiau să mai rostească nicio vorbă. 

— De, ce? întrebă Bree. 

— Pentru că, spuse mătușa Hattie, cu vocea tremurândă, acele 
lucruri groaznice care s-au întâmplat au fost atât de traumatizante, 
atât de oribile, încât tu, Alex, ai blocat orice amintire. Era ca și cum 
nu ai fi văzut niciodată ce s-a întâmplat cu tatăl tău. Ne-am gândit 
că era felul naturii de a te ajuta să faci faţă situaţiei și că ar fi mai 
bine pentru tine să crezi că mama ta a murit răpusă de cancer și 
tatăl tău din cauza băuturii și a drogurilor. 

— Dar de ce să mă minţiţi pe mine? întrebă bunica mea, la fel 
de tulburată ca și mine. 

— Ai trecut prin atât de multe deja și ai realizat atât de mult în 
viaţă cu propriile forţe, Regina, spuse mătușa Connie, înecându-se 
în lacrimi. Nu am vrut să te facem să suferi și mai mult. Alcoolul și 
drogurile le puteai înţelege. Jason se îndrepta de tânăr spre 
mormânt. Dar să o ucidă pe Christina și felul în care a făcut-o! Pur 
și simplu, nu am putut să-ți spunem. Am crezut că îţi va frânge 
inima, iar tu trebuia să fii puternică pentru Alex și frații lui. 

Nana Mama privi în depărtare, buza de jos îi tremura, apoi se 
uită la mine și începu să plângă. 

M-am dus la ea, m-am așezat în genunchi și mi-am pus capul în 
poala ei, simțind durerea ei ca pe a mea, simțind cum lacrimile ei 
picurau pe faţa mea și i-am spus: 

— Îmi pare rău că te-am făcut mincinoasă. 

— Îmi pare rău pentru tot, Alex, spuse ea, mângâindu-mi capul, 
așa cum făcea când m-am dus să locuiesc cu ea. Imi pare atât rău! 

În încăpere era o atmosferă încărcată care se mai risipi când 
ne-am îndreptat spre masa încărcată. Nu s-au spus prea multe pe 
tot parcursul serii. Sau, cel puţin, eu nu-mi amintesc nimic 
deosebit, până în momentul când m-am dus la mătușile mele, după 
desert, și le-am spus că le iert. Au început să plângă din nou când 
ne-am îmbrățișat. 

— Nu am vrut să se afle toate astea, spuse mătușa Connie. 

— Știu, am răspuns. E în regulă. 

— Eşti sigur? întrebă mătușa Hattie. i 

— Aţi încercaţi să mă protejaţi, am adăugat eu. Înţeleg asta. 

— Dar tot nu îţi mai amintești nimic? spuse mătușa Connie. 

— Doar frânturi, în ultimul timp, am recunoscut eu. Dar nu mai 
mult de atât. 

— Poate că atât vrea Dumnezeu să îți amintești, spuse mătușa 
Hattie. 


Am încuviințat, le-am sărutat pe amândouă și am ieșit să-mi 
caut familia. Jannie era deja pe treptele de la veranda casei 
noastre. Bree se plimba alături de Ali și Naomi. Ali mă văzu, se 
întoarse și alergă înapoi. 

L-am luat de după umăr pe fiul meu și i-am spus: 

— Vezi licuricii? 

— Da, spuse Ali, de parcă nu îi păsa. 

— Hei, am spus eu. Ce s-a întâmplat? 

— Tată? spuse el fără să se uite la mine. Putem să mergem 
acasă? 

— Cum? Nu. 

— Dar nu îmi place locul ăsta, spuse el. Nu am prieteni și nu 
îmi place că suferi aici. Şi la fel suferă și Nana. 

L-am luat în braţe pe fiul meu cel mic și l-am ţinut strâns, 
spunând: 

— Nici mie nu îmi place că suferim, fiule. Dar am promis să îl 
ajut pe Stefan. Şi, în viaţă, un om valorează cât cuvântul dat. 


CAPITOLUL 33 


După slujba din acea duminică dimineaţă, Nana Mama și cu 
mine i-am dus pe Bree și pe copii înapoi acasă. Am condus aproape 
de podul cu arcadă și am parcat în zonă. Bunica m-a luat de braţ și 
am mers încet pe pod, deasupra defileului. 

Sub noi, râul Stark era învolburat, formând o spumă albă, cu 
vârtejuri întunecate, și lovindu-se de pereţi cu putere. Mi-am 
amintit cum părinţii ne spuneau mereu, mie și fraţilor mei, să nu 
ne apropiem niciodată de pod sau de râu. 

— Tata ne spunea uneori că nu există moarte mai grea decât 
înecul, i-am spus Nanei. Sincer, cred că se temea de defileu. 

— Pentru că l-am învăţat să se teamă de el, spuse bunica mea 
încet. Fratele meu mai mic, Wayne, a murit acolo jos pe când avea 
șase ani. Nu i-au găsit niciodată cadavrul. 

Timp de câteva momente, ea nu spuse nimic, ci privea doar 
apa învolburată, aflată la o distanţă de patru etaje sub noi, ca și 
când ar fi cunoscut niște secrete teribile. 

Apoi Nana Mama dădu din cap. 

— Nu-mi pot imagina cât de îngrozit a fost tatăl tău când a 
căzut de la așa o înălțime. 


— Potrivit raportului, probabil că era deja mort înainte să 
atingă apa. 

— Şi tu nu îţi amintești nimic din toate astea? 

— Am avut un coșmar noaptea trecută. Afară ploua și fulgera, 
iar eu alergam de-a lungul căii ferate și apoi spre pod. Am văzut 
luminile farurilor înainte să aud împușcăturile. Și mai erau niște 
bărbaţi pe pod, privind în jos, la fel cum facem noi acum. 

— Ce pierdere, spuse bunica mea. Ce viaţă irosită, tragică! 

începu din nou să plângă, așa că am îmbrăţișat-o până s-a 
calmat. 

Ștergându-și ochii cu o batistă, spuse: 

— Crezi că în acel raport apare tot ce s-a întâmplat? 

— Nu știu, i-am răspuns. Mai sunt câţiva oameni cu care vreau 
să stau de vorbă despre asta. 

— O să mă anunțţi? 

— Dacă găsesc ceva, o să-ţi spun, promit. 

Pe drumul înapoi spre casă, am trecut prin capătul estic al 
Birney-ului, astfel încât Nana Mama să vadă casa în care locuia 
atunci când a murit Wayne. Am oprit lângă clădirea dărăpănată. 
Era la doar două cvartale de râu. 

— Nu voi uita niciodată ziua aceea, spuse ea, arătând spre 
casă. Aveam opt ani și eram acolo pe verandă cu una dintre 
prietenele mele, când mama a ieșit din casă și a întrebat unde se 
dusese Wayne. Am spus că plecase pe stradă la prietenul lui, Leon. 

Ea s-a dus să-l caute acasă la Leon, care era chiar acolo, pe 
dreapta, la colţul străzii South, dincolo de defileu, continuă ea. 
Mama i-a văzut pe Wayne și pe Leon pe stânci deasupra râului. L-a 
văzut căzând. Am auzit-o țipând de aici. Nu și-a revenit niciodată 
din asta. Faptul că trupul lui nu a fost găsit niciodată a măcinat-o 
puţin câte puţin, în fiecare primăvară, îl punea pe tata să meargă 
în aval cu ea, acolo unde defileul ajunge în zona de câmpie, ca să 
vadă dacă inundaţiile au scos la mal cadavrul lui Wayne. Au căutat 
vreme de douăzeci de ani. 

— Încep să înţeleg de ce ai vrut să pleci din locul acesta, am 
spus eu. 

— O, bunicul tău a avut grijă de asta, spuse ea. 

— Cum era el? am întrebat. Reggie. 

— Ei, spuse Nana Mama, de parcă nu voia să vorbească despre 
el, dar apoi îmi povesti. Nu semăna cu nicunul dintre oamenii pe 
care îi cunoscusem până atunci. Era fermecător, recunosc asta. 
Putea să te vrăjească din vorbe, de parcă era a doua lui limbă, și 
felul în care povestea despre aventurile lui pe mare te captiva să-l 


asculți întruna. M-a fermecat cu poveștile acelea. Și era chipeș, un 
bun dansator și făcea mulţi bani, după standardele din Starksville. 

— Dar? 

Nana Mama oftă. 

— Dar era plecat cinci-șase luni pe an. Sunt sigură că a avut 
relații în afara căsătoriei când era în porturi străine, dar nu se 
temea să facă asta nici când venea acasă. Am ajuns în punctul în 
care nu făceam altceva decât să ne certăm. Nu se sfia nici să bea 
în timp ce ne certam și nu ezita nici să își folosească pumnii. M-am 
hotărât într-o zi că, în ciuda jurămintelor de fidelitate de la 
căsătorie, asta nu era viaţa pe care mi-o doream sau pe care o 
meritam. Așa că am divorţat de Reggie și am obținut destul de 
mulţi bani după asta cât să mă mut la Washington și să o iau de la 
capăt. Până la urmă, a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o 
vreodată. 

Apoi tăcu preţ de câteva momente. 

— Ai văzut mormântul lui Reggie? 

— Este lângă cel al părinţilor lui, am spus. 

— Mi-au plăcut întotdeauna Alexander și Gloria. S-au purtat 
frumos cu mine și îl iubeau pe tatăl tău, mai ales Alexander. 

— Am fost botezat după el, am spus eu. 

— Așa este. 

— Era fierar. 

— Cel mai bun de prin părţile astea. Nu ducea niciodată lipsă 
de muncă. 

Ea oftă din nou și spuse: 

— Trebuie să trag un pui de somn. 

— Te cred, am spus eu, băgând mașina în viteză. 

Ne-am întors pe strada Loupe către casă, având geamurile 
mașinii deschise. Pe drum am trecut pe lângă casa lui Rashawn 
Turnbull. În față era parcat un Cadillac Escalade, strălucitor, de 
culoare crem. 

Am zărit trei oameni pe verandă. Un bărbat înalt, cu păr 
cenușiu, care purta un costum albastru, și o femeie blondă, elegant 
îmbrăcată, în jur de cincizeci de ani, angajaţi într-o ceartă aprinsă 
cu o altă femeie blondă, mai tânără, în pantaloni scurți și tricou. 

Femeia mai tânără părea beată când strigă: 

— O prostie! Nu aţi dat doi bani pe el când era în viață! Plecaţi 
din casa mea și nu vă mai băgaţi în viaţa mea! 


CAPITOLUL 34 


Bree și cu mine am așteptat aproape o oră, timp în care am 
luat prânzul și ne-am asigurat că Nana Mama s-a dus să se culce. 
Apoi ne-am întors la casa lui Rashawn Turnbull. 

— Eşti sigur că era Cece? întrebă Bree când am oprit mașina 
lângă locul unde fusese parcat Cadillacul Escalade. 

— Se potrivea cu siguranţă descrierii, am spus eu, coborând 
din mașină. 

Am urcat treptele până pe verandă. Un coș de gunoi fusese 
răsturnat și în jurul lui erau sticle sparte de bere și cutii vechi de 
pizza. Înăuntru, se auzea muzică tare de la un televizor, de la unul 
dintre filmele Star Wars, tema lui Darth Vader. 

Am ciocănit, dar nu a răspuns nimeni. Am ciocănit din nou, 
mult mai tare. 

— Plecați dracului odată! strigă o femeie. Nu vreau să vă mai 
văd niciodată! 

— Doamnă Turnbull? am strigat eu. Vreţi să veniţi la ușă, vă 
rog? 

înăuntru se auzi o sticlă spărgându-se, iar televizorul tăcu. Apoi 
perdeaua galbenă, veche, de la fereastra de lângă ușă fu dată într- 
o parte. Mama lui Rashawn ne privea prin plasă. lţi puteai da 
seama dintr-o privire că fusese frumoasă odinioară, dar acum părul 
era de culoarea și consistenţa paielor dezordonate, dinţii 
îngălbeniţi erau tociţi și pielea îi era palidă. 

Ochii cufundaţi în orbite, de culoarea alunelor, ne priviră când 
întrebă: 

— Voi cine dracului mai sunteţi? 

— Numele meu este Alex Cross, am spus eu. Aceasta este 
soţia mea, Bree. 

Cece ridică o ţigară, trase un fum cu dispreţ și spuse: 

— Nu mă bag în porcăriile astea cu lehova, așa că plecaţi 
dracului de pe veranda mea. 

— Suntem detectivi polițiști, spuse Bree. 

Mama lui Rashawn Turnbull miji ochii spre noi și spuse: 

— Cunosc toţi polițiștii din Starksville și din trei orașe 
dimprejur, dar pe voi nu vă știu. 

— Suntem din Washington, am spus eu. De la Departamentul 
de Criminalistică din Washington, iar eu am lucrat cu FBI. 

— Şi atunci ce faceţi aici? 

Am ezitat și apoi i-am spus: 

— Anchetăm cazul fiului dumitale. 


— De ce? 

— Pentru că vărul meu este Stefan Tate. 

De parcă i-aș fi dat un pumn, ea dădu capul pe spate și apoi se 
repezi înainte cu furie. 

Ea strigă cu o voce gâtuită: 

— Merită să moară nenorocitul acela diabolic pentru ce a făcut. 
Și eu o să fiu acolo și o să văd când o să se întâmple. Acum plecaţi 
de pe veranda mea înainte să găsesc pușca bunicului. Perdeaua se 
lăsă la loc. 

— Doamnă Turnbull! am strigat eu. Nu lucrăm pentru Stefan. 
Dacă vărul meu l-a omorât pe băiatul dumitale, o să stau exact 
lângă dumneata, când îl vor executa. l-am spus și lui Stefan același 
lucru. Lucrăm pentru o singură persoană. Fiul dumitale. Asta e tot. 

Nu se auzi niciun răspuns și, pentru o clipă, am crezut că poate 
chiar s-a dus să caute pușca bunicului său. 

Bree strigă: N 

— Cece, vrei, te rog, să stai de vorbă cu noi? Iți promit că nu 
avem nimic să-ţi reproșăm. Vrem doar să ajutăm. 

Timp de câteva secunde nu se auzi nimic. Apoi o voce jalnică 
spuse: 

— Nu aveţi cum să mă ajutaţi nici pe mine, nici pe Rashawn, 
nici pe Stefan. Nimeni nu poate schimba nimic. 

— Nu, nu putem schimba ce s-a întâmplat, am spus eu. Dar 
putem face în așa fel încât persoana vinovată să plătească pentru 
lucrurile groaznice pe care le-a suferit băiatul tău. Te rog, promit 
că nu îţi vom lua mult timp. 

După câteva momente, se auzi zgomotul unui zăvor și ușa se 
întredeschise. 


CAPITOLUL 35 


De-a lungul carierei mele, am intrat în casele multor mame 
îndoliate și am văzut multe altare ridicate în amintirea copilului 
pierdut. Dar nu văzusem nimic asemănător. 

Mobilă ruptă. Sticle de băutură sparte. Farfurii și căni sparte. 
Mica sufragerie era complet distrusă, cu excepţia unei măsuţe de 
cafea ovale pe care se afla o urnă verde, de marmură, înconjurată 
de o colecție de fotografii înrămate ale lui Rashawn, de când era 
bebeluș până în prezent. Fotografiile mai noi arătau toate ca niște 
portrete școlare. In fiecare dintre ele, Rashawn avea un zâmbet 


care te magnetiza. Serios, nu îţi puteai lua ochii de la zâmbetul 
băiatului. 

Pe toată marginea măsuţei și în jurul fotografiilor, erau așezate 
ca niște spiţe de bicicletă tot felul de jucării, de la un pistol de 
jucărie la figurine de acţiune, animale de pluș și mașinuţe 
Matchbox. Singurele lucruri de pe masă care nu îi aparținuseră lui 
Rashawn erau o sticlă de votcă Smirnoff pe jumătate goală, două 
pipe de sticlă înnegrite, o mică brichetă cu butan și o punguţă cu o 
substanţă albă. 

Pe perete atârna un televizor plat cu diagonala de un metru și 
jumătate. Era împărţit pe orizontală în două. Partea de jos difuza 
„Imperiul contraataca”, cu volumul dat încet. Cea de sus arăta 
filme cu Rashawn de când era mic, de patru sau poate cinci ani. 
Purta o pelerină, alerga și flutura o sabie luminoasă de jucărie. 

— Îi plăcea mult „Războiul Stelelor”, spuse Bree cu simpatie. 

Cece își frecă nasul, pufni și încercă să zâmbească. 

— Se uita mereu la filmele acestea. Ca și când se uita la ele 
pentru prima dată. Uneori ne uitam la ele împreună. Ştia toate 
replicile. Vreau să spun chiar pe toate. Cine poate să facă asta? 

— Un băiat foarte deștept, am spus. | 

— Era, spuse ea, stingându-și ţigara. Işi scărpină braţul și se 
uită cu jind la pipe și la droguri. 

— Povestește-ne despre Stefan Tate, am spus. 

Cece se încordă și spuse: 

— E un sadic și un ucigaș cu sânge-rece. 

— Crezi că era sadic înainte să moară Rashawn? 

— Oare se laudă cineva că e sadic? întrebă ea. 

— Corect, am spus. Dar nu ai avut niciun semn de avertizare? 

— Dacă aș fi avut, n-ar mai fi petrecut nicio secundă cu băiatul 
meu, spuse Cece, ocolind canapeaua și aproape dând să ia una 
dintre pipe. Apoi păru să-și dea seama că drogurile erau la vedere 
și împinse punguţa sub un ursuleţ de pluș. 

Ea își aprinse o altă ţigară. Am întrebat-o despre Rashawn și 
Stefan și ea confirmă ce ne spusese vărul meu: că se cunoscuseră 
la școală și se plăcuseră imediat unul pe celălalt, că Stefan 
devenise un fel de frate mai mare/ figură paternă pentru băiat și că 
ceva se întâmplase în zilele dinaintea morții lui Rashawn, ceva ce îl 
determinase să vrea să rupă relaţia cu vărul meu. 

— Stefan spune că nu știe ce-l frământa, am spus eu. 

Cece trase un fum, arătă spre urnă și spuse cu amărăciune: 

— El i-a făcut avansuri lui Rashawn, iar băiatul meu l-a respins. 

— Rashawn ţi-a spus asta? am întrebat eu. 


— Mi-am dat seama după felul în care se purta Rashawn ultima 
oară când l-am văzut. 

— Adică cum? întrebă Bree. 

— Ca și cum ceva îl speriase, spuse Cece, privind ecranul unde 
Luke Skywalker se pregătea să se lupte cu tatăl lui. M-am întrebat 
de un milion de ori de ce nu l-am determinat pe Rashawn să îmi 
spună în dimineața aceea. Dar întârziam la o întâlnire AA. Și 
încercam să stau trează. Şi încercam să fac ce e corect. 

Cece se opri, apoi o cuprinse un fior, se înecă și începu să 
plângă. 

— Ultima amintire cu băiatul meu este din dimineaţa aceea, 
când se uita fix în castronul cu cereale, ca și când vedea ceva 
important acolo. O, Doamne! 

Luă pipa, scoase punguţa și, cu mâinile tremurânde, încercă să 
încarce pipa cu substanţa pe care voia să o fumeze. Bree se duse 
la ea și puse mâna pe braţul ei. 

— Asta nu o să te ajute, spuse ea pe un ton liniștitor. 

Mama lui Rashawn își smulse braţul, se întoarse cu spatele la 
Bree, protejând pipa și se răsti: 

— Este singurul lucru care mă ajută. 

— Ai de gând să mergi la tribunal mâine? am spus eu. 

Cece luă mica brichetă cu butan și se duse către cealaltă parte 
a mesei, privindu-ne fix. 

— N-o să începeţi iar, nu? întrebă ea. Deja am auzit destule 
despre asta azi. 

Aprinse bricheta și privi cu lăcomie pipa, în timp ce trăgea ca 
să aprindă flacăra. Inspiră adânc, ţinu în piept și apoi dădu capul 
pe spate și expiră lung și încet. Credeam că urma să își piardă 
cunoștința, dar ea clipi sec spre noi de câteva ori și apoi lăsă pipa 
jos. 

— Cineva a vorbit cu tine despre prezenţa de mâine la 
tribunal? am întrebat încet. 

Furia o părăsise, fiind înlocuită de dispreţ. 

— Harold și Virginia, dragul de tata și mama, spuse ea, 
lăsându-se pe un fotoliu cu un spătar rupt. Apoi începu să imite 
accentul din Sud și pe cel al unui bărbat cu voce groasă. 

— Aranjează-te pentru proces, Cece. Nu e bine să fii văzută 
așa. Trebuie să faci asta în memoria dragului tău Rashawn, Cynthia 
Claire. 

Apoi se aplecă, luă sticla de votcă, luă o dușcă și începu o 
tiradă. 


—  Ipocriţi nenorociţi! Cât de mult le pasă, acum că e mort. 
Când trăia băiatul, le era rușine de sângele lui! 

Cece își strânse genunchii la piept și scutură violent din cap. 

— Tot nu le pasă. Alora doi nu le pasă decât de banii lor și de 
imaginea lor prețioasă în comunitate. 

Cu o voce mai groasă, spuse: 

— Nu vreau ca Cece să facă mai mult rău decât a făcut. 
Trebuie să facem tot ce putem pentru a minimiza asocierea 
noastră cu omorârea micului mulatru. Cu binecuvântarea lui 
Dumnezeu, niciunul dintre prietenii noștri eleganţi de la Hilton 
Head nu va auzi despre asta. 

Mai luă o dușcă de votcă și stătu acolo de parcă era singură, 
aproape un minut, apoi lăsă capul în jos, spunând: 

— Nu mă duc la tribunal mâine, e ca și cum mi-ar fi rușine cu 
el, mi-ar fi rușine să fiu mama lui, înţelegeţi? 

— Dacă nu te duci, înseamnă că ai renunţat la el, că nu mai 
contează pentru tine, spuse Bree. 

— Dar contează, plânse Cece. Rashawn era totul pentru mine. 
Singurul lucru bun și decent pe care l-am făcut în toată viața mea. 
Și uite ce a păţit! Dumnezeule, uite ce a păţit! 

Bree se duse și o strânse în braţe pe femeia ai cărei umeri 
tremurau. 

— Ştiu că pare imposibil, dar trebuie să fii puternică acum. 

— Nu am genul acesta de putere, gemu Cece. Nu am avut 
niciodată. E povestea vieții mele. 

— Până azi, spuse Bree, frecând-o pe spate. Noua poveste a 
vieţii tale este că azi ai ajuns la fund, Cece. Ai ajuns cel mai jos, în 
cel mai profund loc al disperării tale, ai cerut ajutorul. Și când ai 
făcut asta, spiritul lui Rashawn a venit, te-a luat de mână și ţi-a dat 
putere să mergi mâine în sala de tribunal cu mintea și ochii 
limpezi, pentru că doar tu poţi să-l reprezinţi la proces. Doar mama 
lui poate să stea acolo pentru el și să se asigure că justiţia învinge. 

Cu capul în jos, cu părul încă atârnându-i, Cece se încordă, de 
parcă voia să lupte din nou. Apoi începu să tremure din ce în ce 
mai încet. Şi după ce se opri, ceva păru să dispară în sufletul 
mamei băiatului mort. Cece se lăsă lângă Bree și adormi. Bree privi 
spre mine și șopti: 

— O să rămân aici cu ea. Toată noaptea dacă trebuie. 

Gâtul mi s-a strâns de emoție. 

— Ești de acord cu mine? a întrebat ea. 

— Sigur că da, am spus eu, răgușit, și am zâmbit. 

— Atunci de ce ești supărat? 


— Nu sunt. Ceea ce ai făcut cu ea a fost... pur și simplu... 
— Ce? 
— Nu am fost niciodată mai mândru de soţia mea, Bree Stone. 


CAPITOLUL 36 
Palm Beach, Florida 


Vila fusese proiectată după modelul unei construcţii de pe 
coasta Amalfi și fusese odată un loc măreț. Acum începea să-și 
arăta vârsta. Terenurile din jur nu erau la fel de bine îngrijite cum 
fuseseră odată. Poarta de la intrare și ușa trebuiau vopsite. Mare 
parte din zidărie trebuia reparată. Și cine știa când fuseseră 
curățate ferestrele ultima oară? 

Coco știa totul despre multele defecte și lipsuri ale casei. 
Trebuia doar să se uite în dormitor, acolo unde începu să simtă 
cum o cuprinde mâhnirea. Tapetul de mătase era rupt la margini în 
multe locuri și se îngălbenise. Pe aproape toată mobila se vedeau 
zgârieturi şi lovituri. Și covoarele orientale păreau a fi 
zdrențăroase. 

Coco refuză să zăbovească prea mult. Alese să ignore ce 
trebuia făcut cu casa, la fel cum alesese să ignore povestea din 
Palm Beach Post despre moartea lui Ruth Abrams. 

In schimb, se apucă să asorteze cele trei costume întinse pe un 
pat dublu. Adora să asorteze. Il calma la fel de mult ca atunci când 
se travestea. 

In ultima oră, de când citise că poliția suspecta că moartea lui 
Ruth fusese o crimă, Coco își aranja accesoriile pentru costum 
folosind obiecte dintr-o cutie mare de bijuterii. 

Nu era fascinant cum efectul se schimba atât de drastic după 
doar câteva mici modificări? Mama spunea mereu că detaliile fac 
diferența si avea dreptate... 

In casă se auzi telefonul sunând. 

Coco îl ignoră. Oamenii mereu sună, mereu atacă, vor mereu 
ba asta, ba aia, dar el, pur și simplu, avea nevoie de o detaşare de 
realitate pentru încă o vreme. 

Cer prea mult? Nu. Deloc. 

Coco alesese două costume din cele trei, când tocmai se auzi 
soneria. 

Acum vin și la ușa de la intrare? 


Se strădui să-și stăpânească consternarea. Nimic nu trebuia să 
îi întrerupă interludiul. Nu astăzi. Lasă-i să aștepte. O petrecere nu 
e o petrecere până când nu sosește sufletul ei. Wu am dreptate, 
mamă? 

Coco se opri la o ţinută compusă dintr-o fustă neagră de tafta 
din Argentina, o bluză de șifon de culoarea lavandei cu un decolteu 
îndrăzneţ, un dres negru și pantofi negri cu toc. Inaintă spre ușa 
dressingului, pescui o cheie de deasupra tocului și răsuci zăvorul. 
Deschise ușa. În interior atârnau mai multe halate și chimonouri. 
Dulapul era uriaș și era plin cu tot felul de haine de femeie, de 
marcă, acoperite de huse de plastic. Multe erau vechi de zeci de 
ani și el trebuia să treacă cu mult dincolo de măsuţa de toaletă cu 
oglindă ca să găsească loc noilor achiziţii. 

Atârnă mai întâi costumul Vis de Mandarină și apoi rochia 
indigo marca Elie Saab. În cele din urmă avea să le poarte din nou 
cândva, în mod sigur. Puse pantofii cu toc și curele de gladiator și 
pe cei portocalii sub costume și apoi scoase cutia cu bijuterii. 

Coco o puse la loc pe un raft lângă măsuţa de toaletă și trecu 
la treabă. Își lipi sexul cu bandă adezivă, să nu se vadă, aplică pe 
față un fond de ten Lancome și apoi își lipi din nou genele false. 
Întotdeauna se simţea ușor emoţionat când transformarea 
completă avea loc, așa că lăsă deoparte machiajul pentru moment. 

Găsi o pereche de chiloţi negri, tanga, aduși dintr-o călătorie la 
Paris, în urmă cu câţiva ani, și și-i puse. Apoi își puse jartierele și 
dresul. Adora dunga neagră, groasă, de la spatele dresului. 

Ce moale! 

Acum, Coco știa ce personaj urma să fie în seara aceea și se 
uită spre un raft de sus, plin cu cutii vechi de peruci. Atenţia i se 
îndreptă spre o cutie albastră și o luă. Nu avea să își fixeze peruca 
pe cap până când nu era complet îmbrăcat, dar nu putu să reziste 
tentaţiei de a o proba. 

Părul era negru și coafat pe spate într-un coc strâns. Coco își 
puse peruca pe capul neted, o aranjă și apoi încălță pantofii negri 
cu toc. 

Păși în faţa oglinzii și își ţuguie buzele satisfăcut. 

În seara asta vei fi Black Dhalia, se gândi Coco. O latină 
seducătoare cu o nuanţă de dominatoare și... 

Auzi o răsuflare lângă el. Capul acoperit de perucă se întoarse 
spre stânga. 

O femeie de culoare, dolofană, de vârstă mijlocie, în jeanși și 
cu hanorac negru și mănuși galbene de cauciuc stătea în ușa 
dressingului, holbându-se la el. 


— O, Doamne, nu! șopti ea cu un accent puternic. 
Apoi se întoarse și o luă la fugă. 


CAPITOLUL 37 


Coco aruncă pantofii cu toc, smulse peruca și fugi după ea. 

Femeia nu era în formă, nici sportivă, așa ca o prinse din urmă 
înainte să ajungă la ușa dormitorului. Coco o apucă de umăr, o 
întoarse pe femeie și o puse la zid. 

— Ce dracului cauţi în casa mea, Francie? întrebă el. 

— Eu... Am uitat ceva important, domnule Mize, spuse ea, 
îngrozită. Nu știam că sunteţi aici. 

— Evident, spuse Mize. Ce putea să fie atât de important încât 
ai dat buzna în casa mea cu mănuși de cauciuc, Francie? 

Ea începu să plângă. 

— Îmi căutam... cardul bancar. De ATM. 

— Ţi-ai dat seama că-ţi lipsește cardul bancar la trei luni după 
ce te-am concediat? 

Francie încuviință rapid. 

— Da. De-abia ieri. Căutat peste tot. Am spus că trebuie să fie 
acasă la Jeffrey Mize. Așa am venit. Sunat de afară. Sunat la 
sonerie. 

— Ca să te asiguri că nu eram acasă, spuse Mize. 

— Nu! Tu nu răspuns. Tu nu auzit? 

— Eram ocupat. 

Privirea fostei sale menajere cobori spre lenjeria lui neagră, 
spre jartiere și dresuri și reveni înapoi la genele sale și la machiaj. 

— Îmi pare atât de rău, bolborosi ea. Văd asta acum. 

— Viaţa mea secretă? spuse el. Garderoba mea? 

— Nu am vrut! Căutam doar... 

— Ceva de furat, nu-i așa? 

— Nu, domnule Mize, spuse menajera și făcu semnul crucii. 

Mintea lui Mize se întoarse din nou spre personalitatea unică a 
lui Coco și spuse: 

— Mă întrebam de ce nu găsesc unele dintre bijuteriile mai 
puţin valoroase ale mamei mele. Nu te-am bănuit niciodată, 
Francie, dar asta se datorează personalității mele naive. 

Menajera păru și mai înspăimântată. 

— Nu, nu este... 


— Sigur că da, spuse Mize. Francie, ești săracă lipită. Așa că 
furi. Asta faci tu. Dacă aș fi în locul tău, asta aș face și eu. 

Ea strânse din dinţi și încercă să scape, dar el o trânti cu 
spatele de perete. 

— Vă rog, domnule Mize, se smiorcăi ea. Nu sunaţi poliția. Fac 
orice, dar nu asta! 

Mize se gândi și spuse: 

— Francie, poţi să păstrezi un secret? 

Ea păru să nu înţeleagă pentru o clipă, dar apoi capul i se 
clătină ca o jucărie. 

— Desigur, nu spun la nimeni că vă îmbrăcaţi ca un /agyboy, 
domnule Mize. 

El râse. 

— Ladyboy? Așa mi s-ar spune în Haiti? 

Ochii lui Francie priviră disperaţi în jur, dar capul ei încuviinţă 
rapid din nou. 

— Pare rău, domnule Mize. E lucru rău? Ladyboy? 

— Tu să-mi spui. 

— Nu, domnule Mize, se bâlbâi ea. Nu am nimic de-a face cu 
secretele dumitale de /adyboy. 

— Atunci nu-mi pasă nici mie că ești o hoaţă, Francie. 

Ea nu știu ce să spună, dar încuviință resemnată. 

— Merci, domnule Mize. Vă rog, pare atât de rău. 

— Cum ai intrat? 

Francie lăsă privirea în jos. 

— Dacă o să împărtășim secrete, ai face bine să începi să fii 
cinstită, nu crezi? spuse Mize pe un ton mai plăcut. 

Francie încuviinţă, iar lacrimile i se prelingeau pe obraji. 

— Am făcut cheie anul trecut. 

— Arată-mi. 

Menajera își scoase una din mănușile de cauciuc, căută în 
buzunarul de la spate și scoase cheia. 

El o luă și spuse: 

— Codul de alarmă? 

Francie clipi. 

— Dumneavoastră mi l-aţi dat, domnule Mize. Nu vă amintiţi? 

Era adevărat. Ce prost sunt! 

— Imi aduc aminte, spuse Mize. 

— Ce să fac pentru dumneavoastră? întrebă ea. Să curăţ casa 
din nou? Arată ca și când nu ar fi fost curățată de mult timp, 
domnule Mize. 

— Poate că o să apelez la tine pentru asta. 


— Da, da, spuse Francie. Orice, domnule Mize. 

— Cine altcineva știa că vii aici la furat? 

— Nimeni! Jur pe spirite! 

Ea încuviinţă din nou. 

— Nu știe nimeni, e mai bine așa, cred. 

— Are sens, spuse Mize. Ce ai furat de la mine înainte? 

Francie lăsă din nou privirea în jos. 

— Ceva argint din sufragerie și poate brățări și colier din 
camera cealaltă. 

— Brăţări subţiri de aur? Ca niște inele mici? 

— Pare atât de rău. 

— Erai disperată, spuse el. Știu cum este. 

Francie îi luă mâna și i-o sărută. 

— Fiţi binecuvântat, domnule Mize! 

Mize zâmbi. 

— Ei bine, atunci, eu îţi cunosc secretele, vrei să le vezi pe ale 
mele? 

Menajera păru consternată. 

— Haide, dacă împărtășim secrete, suntem prieteni acum, 
spuse el. Hai să-ţi arăt dressingul și toate frumuseţile lui. 

Francie își linse buzele și ridică din umeri. 

— Bine. 

— Doamnele adevărate primele, spuse Mize și arătă cu un gest 
înflorit spre ușa deschisă a dressingului. 

Nesigură, ea trecu pe lângă el, traversă camera și se opri în 
faţa dulapului. Se uită în jur și făcu ochii mari. 

— Minunat, nu-i așa? întrebă Mize. 

În vocea lui Francie recunoșteai mirare sinceră. 

— Nu văzut astfel de lucruri până acum. Poate în filme. 

— Mama mea a început această colecţie, spuse Mize, luând un 
chimono alb din cârligul ușii și și-l puse pe umeri. Ea își adora 
hainele și m-a învăţat și pe mine să le iubesc. 

Chipul menajerei se încordă. 

— Este bine. Cred. 

— Asta ne-a legat, spuse el. Vezi cutia de bijuterii de pe 
măsuţa de toaletă? A fost a mamei. Era o risipitoare cu un gust 
grozav pentru bijuterii. Aruncă o privire. Ea ar vrea să vezi și tu. 

Francie se uită la el cum proba halatul. El se opri, zâmbind. 

— Haide. 

Menajera înaintă spre măsuţa de toaletă. Luminile din jurul 
oglinzii străluceau. Ea deschise capacul. Rămase cu gura căscată. 

— Asta sperai să găsești, nu-i așa? întrebă Mize. 


El se strecură în spatele lui Francie. În oglindă, ea nu îl văzu pe 
Mize, ci pe Coco, zâmbetul se răcise și ochii îi erau goi. 

Înainte ca menajera să poată răspunde sau chiar să își schimbe 
expresia, Coco trecu panglica halatului peste capul lui Francie. 

El o strânse frumos, cu forţă și brutal în jurul gâtului. 


CAPITOLUL 38 
Starksville, Carolina de Nord 


judecând după prezenţa de la priveghi din acea seară de 
duminică, Sydney Fox fusese o persoană foarte apreciată în 
Starksville. Nana Mama și cu mine ne-am dus să ne prezentăm 
omagiile, în timp ce Naomi își termina pledoaria de deschidere și îi 
supraveghea pe copii, iar Bree o ajuta pe Cece Turnbull, care se 
străduia să arate cât mai trează. 

— Un lucru groaznic, spuse Nana Mama în timp ce mă ţinea 
strâns de antebraţ. O femeie ca ea, în floarea vârstei, împuşcată 
pe propria verandă. Pe cât de rău era atunci când am crescut eu 
aici, dar nu am întâlnit asemenea violenţă. 

— Aici te cred pe cuvânt, am spus. Și da, este rău, face parte 
din răutatea generală a acestui oraș. O poţi simţi? 

— În fiecare zi de când am venit aici, spuse Nana Mama. Voi fi 
fericită să mă duc acasă când va veni vremea. 

— Sunt de acord, am adăugat eu. Și suntem aici doar de joi. 

Am urmat un cuplu îndurerat în sala mortuară. Printre cei 
patruzeci, poate cincizeci de oameni care veniseră pentru un ultim 
omagiu erau foarte puţini care nu plângeau. Am așteptat la rând să 
îi prezentăm condoleanţe lui Ethel Fox, care purta o rochie neagră, 
dar bine îngrijită, pe care o cumpărase când murise soţul ei. 

— Am crezut că o să o port din nou abia când voi fi moartă, 
spuse Ethel. Și acum, iată-mă aici, și iat-o pe fetița mea, închisă 
într-o cutie. 

Ea lăsă capul în jos și plânse încet. 

— Pur și simplu nu e drept. 

Nana Mama o bătu pe umăr și îi zise: 

— Orice ai nevoie, sun-o pe Hattie, pe Connie sau pe mine. Și 
ne vedem mâine la biserică. 

Ethel își șterse lacrimile cu o batistă și încuviinţă. 

— La zece dimineaţa. 


Am ajutat-o pe bunica mea să intre în capelă, unde trupul lui 
Sydney Fox zăcea întins într-un coșciug simplu, închis. Era o 
încăpere fără scaune, cu câţiva jelitori autentici, oameni care 
fuseseră profund impresionați, la un moment dat, de femeia 
decedată, unii suficient cât să apară în public și să își exprime liber 
durerea. 

Nana Mama se așeză pe un scaun pe care îl păstrasem pentru 
ea, alături de mătușile mele și de unchiul Cliff, care se ţinea de 
mâna mătușii Hattie și părea ușor speriat. Am găsit un loc chiar 
lângă ușă și am privit cum câţiva oameni se duc la sicriu și își 
prezintă omagiile. Apoi i-am urmat pe alţii într-o cameră unde erau 
servite cafea, prăjituri și brioșe, făcute de mătușa Hattie. 

Vorbind cu mai multe persoane, am aflat mai multe despre 
Sydney Fox. Cum crescuse în oraș. Cum se măritase cu iubitul din 
liceu, care se transformase într-un mare ticălos odată ce a aflat că 
ea nu putea avea copii. Dar și cum îndurase ani de zile abuzurile 
lui, în timp ce lucra la școala primară locală, fiind o profesoară 
apreciată de elevii din clasele întâi și a doua. Mulţi dintre oamenii 
cu care vorbisem erau părinţii copiilor care fuseseră binecuvântaţi 
să o aibă pe Sydney alături în primii lor ani de școală. 

După o vreme, m-am înfuriat. Am schimbat doar câteva 
cuvinte cu Sydney Fox, iar crima asta îmi răpise șansa să o cunosc. 
Am luat o cană de cafea, am mâncat mai multe prăjituri cu M&M 
decât ar fi trebuit și m-am dus înapoi să văd dacă Nana era gata de 
plecare. Mai veneau oameni. Le-am studiat chipurile, căutând ceva 
familiar. Crescusem cu vreunul dintre ei? l-aș fi recunoscut după 
toți acești ani? 

Răspunsul era nu, apoi am scos-o pe Nana Mama din capelă și 
am condus-o înapoi ca să mănânce câteva prăjituri. In partea 
opusă a camerei am văzut un bărbat afro-american impozant în 
costum negru, care bea cafea și mânca o brioșă. Mi se părea destul 
de cunoscut cât să îl studiez. 

Un tip masiv, la fel ca prietenul meu cel mai bun, John 
Sampson. Mai înalt și mai greu decât mine. Cu zece, poate 
cincisprezece ani mai tânăr. Costumul era scump, dar trupul de 
dedesubt sugera munca grea. Apoi a mutat cana de cafea dintr-o 
mână în alta și l-am recunoscut dintr-o privire. 

M-am asigurat că bunica mea era bine, am mers spre el și am 
spus: 

— Ce mai faci, Pinkie? A trecut multă vreme. 


CAPITOLUL 39 


Chipul singurului fiu al mătușii Connie, Brock „Pinkie” Parks jr 
s-a întunecat puţin când i-am folosit porecla, dar apoi și-a dat 
seama cine eram și a început să zâmbească. 

— Alex, spuse el, luându-mi mâna și strângând-o. Ultima oară 
când te-am văzut, m-ai dus în spate pe trotuar în faţa casei Nanei 
Mama. 

Aveam o vagă amintire despre asta și am spus: 

— Asta a fost demult. Cred că mi-ai rupe spatele dacă aș 
încerca să fac asta acum. Am auzit că viaţa a fost bună cu tine. 

— A fost până când am auzit că a murit Sydney, spuse Pinkie și 
i se umeziră ochii. Sincer? Am iubit-o pe Sydney. Am iubit-o de 
când aveam opt ani și ea avea zece. Era ceva la ea, știi, ca și când 
lucrurile intrau pe o orbită când ea era în preajmă. 

— l-ai mărturisit asta vreodată? am întrebat eu. 

— Nu, eram prieteni și apoi nu am mai ţinut legătura după ce 
s-a măritat cu Finn Davis, spuse el. Așa a preferat el. 

— Am auzit că Finn îi făcea probleme, am spus eu. 

— M-am luat de el o dată, dar ce era să fac? Am avut parte de 
o viaţă bună muncind pe platformele petroliere și, pur și simplu, nu 
puteam să fiu prin preajmă să o protejez, mai ales când, la un 
moment dat, nici ea nu a mai vrut să aibă grijă de ea. 

— A divorţat de el. 

— Mi-a spus, continuă el plin de regrete. Ne trimiteam mesaje 
pe Facebook și diverse chestii și voiam să vin aici să o văd. 

— Îmi pare rău. 

— Şi mie, spuse el. Se știe cine a făcut-o? 

— Mi s-a părut un caz de identitate greșită, am răspuns eu, 
apoi i-am explicat că și logodnica lui Stefan era blondă. 

Pinkie păru sceptic. 

— Nimeni nu l-a cercetat pe Finn Davis? 

— Am auzit înjurături rasiste înainte de împușcături, am spus. 
Strigau la Patty. 

— Poate, spuse Pinkie. Dar Finn Davis este suficient de isteț 
încât să folosească asta drept acoperire. Dar, de fapt, a fost 
antrenat de cel mai bun. 

— Despre cine vorbești? 

— Un vechi prieten de-al tatălui tău, spuse Pinkie sumbru. 
Marvin Bell. 

Înainte să apuc să spun ceva, apăru mătușa Hattie cu unchiul 
Cliff, care azi era în scaun cu rotile. Ea se lumină la chip când ne 


văzu și veni spre noi. După ce își salută nepotul, se scuză și merse 
să vorbească cu Nana Mama și mătușa Connie. 

Pinkie îngenunche lângă unchiul nostru și spuse: 

— Ce mai faci, unchiule Cliff? 

— Vacanţa a fost bună, spuse unchiul Cliff. Săptămâna viitoare 
mă întorc la muncă. Toată luna viitoare avem spectacole în New 
Orleans. O să mă întâlnesc cu Jason în Quarter săptămâna viitoare, 
să ascultăm niște blues bun și să vorbim despre cum era pe 
timpuri. 

— Tatăl meu a murit, Cliff, am spus eu. 

Unchiul meu se încruntă, dar apoi se uită la vărul meu și 
deveni anxios. 

— E adevărat, Pinkie? Când a murit Jason? De ce nu mi-a spus 
și mie nimeni? 

— A murit de mult, Cliff, i-a zis eu. Când eram copil. A fost 
împușcat și a căzut în defileu de pe pod. 

Clifford a devenit și mai agitat. 

— Pinkie, nu se poate. Jason e mort? 

Vărul meu își umezi buzele, privi spre mine și apoi îl bătu pe 
Cliff pe braţ spunând: 

— Așa este cum spune Alex. Ştii asta. Știm cu toții... 

Afară izbucniră ţipete. Părea a fi Ethel Fox. 

Pinkie și cu mine l-am lăsat pe unchiul Cliff și am ieșit afară pe 
veranda casei funerare. Mama minionă a lui Sydney Fox stătea nas 
în nas certându-se cu un bărbat care era cu aproape jumătate de 
metru mai înalt decât ea. Slab, cu un chip ascuţit, dur, era cam de 
vârsta lui Sydney și era îmbrăcat pentru ocazie, cu un costum 
cenușiu închis. 

— O să intri acolo doar peste cadavrul meu, spuse Ethel Fox. 

Bărbatul zâmbi. 

— Ethel, Sydney a fost soţia mea ani de zile. Cel puţin poţi să 
mă lași să îmi iau la revedere. 

— Nu ai respectat-o cât a trăit, Finn Davis, strigă Ethel Fox. De 
ce ai respecta-o când a murit? 

Davis se aplecă peste fosta lui soacră, puse un deget pe 
pieptul ei și spuse pe un ton jos, ameninţător: 

— Pentru că așa este corect, Ethel. 

Pinkie alergă de pe verandă într-o secundă, cu mine alături de 
el. 

— Dă-te la o parte, Finn, se răsti Pinkie. Dă-te la o parte sau o 
încasezi rău de tot! 


Dintr-odată, din penumbră și dintre mașini apărură patru 
bărbaţi. Fiecare dintre ei avea un aspect dur, încordat. 

— Pinkie Parks, spuse Davis încet, făcând un pas înapoi de 
lângă Ethel Fox cu o expresie amuzată. M-am gândit că vei fi aici, 
așa că am adus cu mine câţiva prieteni, pentru orice eventualitate. 
Cine este acolitul tău? 

— Vărul meu, spuse Pinkie. Este un poliţist valoros, lucrează 
pentru FBI. 

Nu am observat dacă Davis era impresionat sau intimidat, căci 
nu arăta asta. 

— Din câte am auzit, a venit aici ca să încerce să îl scape 
nepedepsit pe nenorocitul de Stefan, vărul tău, acuzat că l-a 
omorât pe băieţelul acela. Asta e sângele care curge prin venele 
tuturor verilor voştri înapoiaţi, acolo, pe strada Loupe? Sânge de 
bolnavi nenorociţi? 

— Continuă tot așa și o să afli, am spus pe un ton jos. 

Zâmbetul lui Davis se răci. 

— Pleacă! strigă Pinkie. Nu ai niciun drept legal să fii aici și, în 
mod sigur, nu ai niciun drept moral. Așa că pleacă. 

Davis ezită și apoi făcu un pas înapoi, cu mâinile în lateral, cu 
palmele deschise. 

— Cum vrei tu, Ethel, îi spuse el fostei sale soacre. Jelește-o pe 
draga de Sydney. Ingroap-o pe draga de Sydney. Săptămâna 
viitoare o să mă duc la cimitir, îmi voi prezenta omagiile și mă voi 
pișa pe mormândul lui Sydney. 


CAPITOLUL 40 


Procesul lui Stefan Tate începu în dimineaţa următoare la opt 
fix. Juriul de opt femei și patru bărbaţi fusese alcătuit cu o 
săptămână în urmă și judecătorul Erasmus P. Varney s-a ridicat la 
înălţimea așteptărilor pentru că ţinea procesele din sala de 
judecată într-un ritm alert. 

Sala era plină și pregătită pentru pledoariile de deschidere. 
Familia noastră venise să-l susțină pe Stefan. Pinkie era acolo cu 
mama lui. Eu stăteam cu mătușa Hattie și Patty Converse, chiar în 
spatele lui Naomi și Stefan, care intrară în sala de judecată destul 
de agitaţi. 

El părea destul de supărat pe oamenii care stăteau în spatele 
acuzării. Cece Turnbull era acolo, retrasă, slăbită, ținând-o de 


mână pe Bree. Bree își petrecuse toată noaptea cu ea și se 
asigurase că vine trează la proces. 

Șeful poliţiei, Randy Sherman, era de partea cealaltă a lui Cece 
și continua să o privească pe Bree de parcă încerca să își dea 
seama cum se potrivește ea în ecuaţie. In spatele lor erau mai 
mulţi reporteri din Raleigh și Winston-Salem și încă unul de la 
Associated Press. 

Harry și Virginia Caine, cuplul arătos pe care îl văzusem pe 
veranda lui Cece cu o zi în urmă, erau pe al treilea rând. Părinţii lui 
Cece erau îmbrăcaţi într-o ţinută business și păreau ușuraţi să 
vadă că fiica lor era trează. 

Detectivul biroului șerifului din comitatul Stark, Guy Pedelini, 
intră chiar în momentul când începură pledoariile de deschidere și 
se așeză în spate, lângă detectivii de la Omucideri, Joe Frost și Lou 
Carmichael. 

Procuroarea Delilah Strong susţinu pledoaria de deschidere a 
acuzării, cu Matt Brady drept coavocat. Prezentarea cazului 
împotriva vărului meu era clară, concisă și virulentă. 

Ea îl prezentă pe Stefan Tate drept un individ cu tulburări, dat 
afară de la mai multe școli și locuri de muncă din cauza abuzului 
de substanţe interzise, iar apoi drept un mincinos care și-a ascuns 
trecutul din documente pentru a putea preda în sistemul școlar din 
Starksville. Apoi îl înfăţișă ca profesor care a recidivat, a vândut 
droguri elevilor săi și a violat o elevă, apoi l-a agresat sexual și l-a 
măcelărit pe Rashawn Turnbull, după ce băiatul îi respinsese 
avansurile. 

Când Strong termină, membrii juriului îl săgetau cu privirile pe 
vărul meu. Cece Turnbull înnebuni, strigând: 

— O să ajungi în iad pentru ce i-ai făcut băiatului meu, Stefan 
Tate! 

A fost nevoie de Bree și de un aprod ca să o scoată pe mama 
victimei din sala de judecată. Când Cece a trecut pe lângă părinţii 
ei, era copleșită și plângea, iar Harry și Virginia Caine păreau 
îndurerațţi și pierduţi. 

Naomi îi solicită judecătorului Varney o pauză și să instruiască 
juriul să ignore ieșirea lui Cece. Judecătorul oferi instrucţiunile, dar 
refuză pauza și îi ceru să-și susţină pledoaria. 

Nepoata mea se ridică nesigură în picioare, spunând: 

— Procurorul îl descrie pe Stefan Tate drept un maniac ucigaș, 
consumator de droguri. Nimic mai neadevărat. 

Căpătând încredere, verișoara mea îl descrise pe tânărul meu 
văr drept un om care se abătuse de la calea cea dreaptă, se 


luptase cu demonii săi și păstrase ascunse circumstanţele 
dependenţelor sale în CV-ul depus la școală pentru că era dreptul 
lui legal. El venise acasă în Starksville, își descoperise pasiunea 
pentru predat și ţinea mult la elevii săi. Ea menţionă cazurile de 
supradoză de la școală și eforturile lui Stefan de a lupta și de a-i 
găsi pe traficanţii de droguri. 

— Doamnelor și domnilor din juriu, apărarea susține că Stefan 
Tate se apropiase foarte mult de descoperirea prezenţei unei 
rețele ample de trafic de droguri în Starksville și în împrejurimi, 
continuă Naomi. Pentru asta, clientului meu i s-a înscenat totul, că 
ar fi traficant de droguri chiar el, violatorul și criminalul crud al unui 
băiat pe care îl iubea ca pe un fiu. Când veţi vedea dovezile clare, 
când veţi vedea cât de lipsit de substanţă pare cazul la o 
examinare mai îndeaproape, vă veţi da seama că Stefan Tate nu 
este un traficant de droguri, nu este un violator și în mod sigur nu 
este un ucigaș. 


CAPITOLUL 41 


Judecătorul Varney a cerut o pauză la prânz. 

Bietele mele mătuși și Nana Mama erau epuizate. Patty 
Converse le-a dus acasă. După ce a dus-o acasă pe Cece Turnbull, 
Bree a venit cu mine și cu Pinkie să luăm prânzul la Bench, un local 
cu grătar, care era des frecventat de angajaţii de la tribunal. 

— Te-ai mai gândit la Finn Davis? întrebă Bree. 

La fel cum făcuse cu mine în seara precedentă, Pinkie o puse 
pe Bree la curent cu privire la fostul soț al lui Sydney Fox. Născut și 
crescut în Starksville, Finn Davis rămăsese orfan când părinţii lui 
au murit într-un accident de mașină. Marvin Bell, bărbatul care i-a 
făcut pe părinţii mei să devină dependenţi de droguri, l-a luat la el 
pe Finn Davis, l-a tratat pe băiat ca pe fiul lui. 

— Marvin l-a răsfățat pe Finn, l-a antrenat pe Finn, probabil l-a 
abuzat pe Finn, spuse Pinkie. Dacă mă întrebi pe mine, Finn a ajuns 
la fel ca tatăl lui adoptiv. Ambii pot să se folosească de propria 
charismă ca să te facă să uiţi cine sunt cu adevărat. 

— Adică cine? întrebă Bree. 

Pinkie începu să vorbească, dar apoi se opri și se uită peste 
umărul meu. El șopti: 

— Diavolul în persoană tocmai a intrat. 


Un bărbat slab, osos, Marvin Bell m-a dus cu gândul la actorul 
Bruce Dern, în timp ce se îndrepta spre separeul nostru. Păr destul 
de lung, cenușiu. Chip supt, îngust. Nas ascuţit. Și niște ochi verzi, 
opaci care, după cum spunea Bree, te străpungeau. 

Marvin Bell mă cercetă cu privirea lui verde și opacă pe mine și 
apoi pe Bree, fără nicio reacţie. Apoi rămase cu privirea aţintită 
spre Pinkie. 

— Părerea mea, Parks? spuse el. La înmormântări, toate 
certurile se suspendă. Băiatul meu avea toate drepturile s-o 
jelească pe Sydney și să își ia rămas-bun. 

— Asta dacă nu cumva băiatul tău a împușcat-o, spuse vărul 
meu. Ceea ce, după mine, se potrivește cu ameninţarea lui de a se 
ușura pe mormântul ei. 

Mușchii obrajilor lui Bell tremurară de tensiune, dar vocea lui 
rămase calmă când spuse: 

— Finn a semnat actele de divorţ. A trecut mai departe. Nu 
există niciun motiv pentru care i-ar face așa ceva fostei sale soții. 

— O, cred că se poate deschide un caz pentru obsesie, spuse 
Pinkie. Dar mă gândesc mai degrabă la ciudă. Ţie și băiatului tău 
nu v-a plăcut niciodată să picaţi prost. 

Bell rămase calm un moment, arătând de parcă își folosea tot 
autocontrolul de care era în stare să nu-l pocnească pe vărul meu. 

— Finn nu este un ucigaș. Apoi traversă încăperea spre alt 
separeu. 

— Cred că o să mă duc să mă prezint, am spus. 

— Crezi că este o idee bună? întrebă Bree. 

— Uneori, trebuie să știi să provoci ca să obţii un rezultat, am 
spus ridicându-mă. 

Chelneriţa puse o cană de cafea în faţa lui Bell și plecă. M-am 
așezat în fața lui. Nu știu dacă îl enervam în vreun fel, căci nu o 
arăta. Dacă fusese tulburat de acuzaţiile lui Pinkie, nu lăsa să se 
vadă nimic. 

— Nu cred că te-am invitat să te așezi, domnule, spuse Bell, 
desfăcând un pliculeţ de zahăr și turnându-l în cafea. 

— Ne-am întâlnit, domnule Bell, am spus. De mult de tot. 

— Serios? întrebă el, amestecând în cafea și îndreptându-și 
ochii verzi, ciudaţi, spre mine. Nu-mi amintesc de tine. 

— Alex Cross, am spus atunci. Jason Cross a fost tatăl meu. 

Bell înclină capul, studiindu-mă cu atenţie, bătu cu lingurița pe 
marginea cănii și zâmbi ușor. 

— lată, acum văd asemănarea. 

— Sunt detectiv la Omucideri în Washington. 


— Eşti departe de casă, detective Cross, răspunse el, lăsând 
linguriţa jos. Şi e ciudat, dar nu îmi amintesc să te fi cunoscut 
vreodată. 

— Eram mic, am spus. A fost cam la un an după ce a murit 
mama mea. 

— Vrei să spui după ce a fost ucisă, nu-i așa? spuse el pe un 
ton direct, cu o expresie care nu dezvăluia nimic. 

— Îmi amintesc noaptea aceea, am spus. L-ai legat pe tatăl 
meu cu o funie, l-ai târât pe străzi. 

Bell își sorbi cafeaua fără să-și ia privirea de la mine. 

— Erau alte vremuri. Asta îi făceai unui bărbat care își ucisese 
soția cu sânge-rece și care credea că asta e în regulă. 

Nu mă așteptasem la asta și nu am spus nimic, apoi Bell 
continuă. 

— l-am dat tatălui tău o parte din pedeapsa pe care o merita. 
Și apoi am făcut ce trebuia și l-am predat imediat poliţiei. Este trist 
ce s-a întâmplat mai departe, dar probabil a fost spre binele 
tuturor. Chiar și al tău. Chiar și al fraţilor tăi. 

Nu mă așteptasem nici la răspunsul ăsta și au trecut câteva 
momente până când am putut răspunde. 

— Le-ai vândut droguri mamei și tatălui meu, am spus eu. l-ai 
făcut să fie dependenți. 

Cu ochii încremeniţi, Bell zâmbi cu precizie. El învârti cana pe 
farfurie. 

— Această afirmaţie nu este adevărată, spuse el. Nu am 
vândut niciodată droguri și nici nu am fost amestecat în povestea 
asta. Pe mama și pe tatăl tău eu am încercat, de fapt, să-i fac să se 
lase și oricine spune altceva minte. 

— N-ai fost niciodată implicat în droguri? l-am întrebat eu. 

— Sunt implicat în afaceri, spuse Bell, sorbind din cafea. Am 
mai multe întreprinderi, toate de succes. De ce aș fi implicat în 
ceva atât de riscant precum drogurile? 

— Nu știu, am spus. Dar de fiecare dată când numele tău e 
menționat, oamenii îmi spun că ar trebui să te cercetez cu atenţie. 

Bell păru amuzat. 

— Să mă cercetezi, în ce fel? 

— Drept un geniu al crimei, am spus. 

Bell râse, luă alt pliculeţ de zahăr și spuse: 

— Așa este un oraș mic cu mulţi oameni săraci. 

— Ce are sărăcia de-a face cu asta? 

— Totul, spuse Bell. Majoritatea oamenilor săraci cred că 
oricine are succes nu a putut să facă asta legitim, cu iniţiativă, cu 


muncă grea. Pur și simplu, nu face parte din mitul pe care 
majoritatea oamenilor săraci vor să-l creadă. Așa că stau toată ziua 
și inventează povești aiurea ca să își poată explica lucrurile atunci 
când cineva reușește în viaţă. 

— Deci acuzaţia este complet nefondată? 

— E egală cu zero, spuse Bell, susținându-mi privirea. Cum de 
te-ai întors în oraș, detective Cross? 

Aveam senzația că știa lucrul ăsta, dar am jucat jocul și am 
spus că Stefan Tate este vărul meu. _ 

— Măcelar, spuse Bell, încordându-se. Imi pare rău că este 
vărul tău, dar pe baza a ceea ce am citit, sper ca băiatul acela să 
fie prăjit. 

— Este o părere comună. 

— lată. 

— Ai auzit poziția apărării? 

— Nu pot să spun că da, mărturisi Bell, dând să ia puţin zaț de 
cafea de pe vârful limbii. 

— Stefan a ajuns să creadă că în Starksville operează o 
organizație criminală uriașă și complexă, am spus eu. 

— Dacă este așa, nu am auzit nimic despre asta, spuse Bell. 

— Se ocupă cu drogurile, am spus. Poate chiar mai mult. 

— Poate mai mult? spuse Bell. Mie îmi sună poate a și mai 
multe aiureli. Sună ca o fantezie menită să acopere faptele care, 
din câte înţeleg, sunt concludente dincolo de orice îndoială. Vărul 
tău l-a ucis pe acel biet băiat și va plăti pentru asta. Dacă ar fi 
după mine, aș pune pe cineva să-l lege fedeleș și să-l târască pe 
străzi până la camera de execuţie. 

— Dacă ai conduce o întreprindere criminală, îmi imaginez că 
asta ai face, i-am răspuns. 

Bell sorbi și ultima gură de zaț, mă privi direct în ochi și spuse: 

— Dacă aș fi în locul dumitale, detective Cross, nu aș lansa 
acuzaţii nefondate. Nu e bine. Arată disperare. Dacă aș fi în locul 
tău, aș accepta realitatea despre vărul tău, mi-aş face bagajele și l- 
aș lăsa în voia sorții pe nenorocit. A 

— Asta nu se va întâmpla, am spus eu, încordându-mă. Imi 
pare rău că te-am reţinut. 

— Orice pentru fiul unui vechi prieten, spuse Bell. Dar spune-i 
nepoatei tale că dacă încearcă să îmi aducă numele în acest 
proces în vreun fel, o voi da în judecată de aici până în Raleigh și 
înapoi. 


CAPITOLUL 42 


Mi-am amintit cuvintele lui Bell în timp ce judecătorul Varney 
închise ședința de tribunal la cinci și jumătate în acea zi de luni, 
după patru ore de mărturii care îl făcură pe vărul meu să pară un 
monstru. 

Detectivul Guy Pedelini a fost primul în boxa martorilor. A 
depus mărturie despre cum a descoperit cadavrul și dovezile pe 
care procurorul le dorea admise în proces, în topul lor era mostra 
de spermă colectată de pe trupul lui Rashawn Turnbull. Se potrivea 
cu ADN-ul lui Stefan. Acuzarea a prezentat și probe de sânge care 
se potriveau cu cel al lui Rashawn, găsite pe fierăstrăul descoperit 
în subsolul vărului meu. 

Naomi se strădui cât putu de bine să-l determine pe detectiv 
să spună că aceste probe puteau fi puse intenţionat, dar el era 
extrem de sceptic că-l vor crede, așa că juriul luă notă de asta. 

Chiar și mai dăunătoare pentru cazul lui Stefan era mărturia 
dată de Sharon Lawrence, o adolescentă pe care am recunoscut-o 
ca fiind una dintre fetele din Starksville cu care se antrenase Jannie 
sâmbăta trecută. In boxa acuzaților era drăguță, elocventă și 
devastatoare. 

Procuroarea Strong începu examinarea lui Sharon Lawrence, 
făcând-o să recunoască faptul că îi era rușine că era acolo, dar că 
era hotărâtă să spună adevărul „de dragul lui Rashawn”. 

Juriul reacționă cu simpatie la mărturia ei. Și eu am reacționat 
la fel. 

Sharon Lawrence fusese într-una dintre clasele a 
douăsprezecea ale lui Stefan. Ea spuse că de la bun început 
existase ceva între ea și vărul meu. 

— Antrenorul Tate se uita mereu la mine, spuse ea. 

— ţi plăcea asta? întrebă Strong. 

Lawrence privi în poală și încuviinţă. 

— Antrenorul Tate ţi-a făcut avansuri? 

Fata încuviință din nou, roșind și frângându-și mâinile. 

— Ştiam că nu e bine, dar era... nu știu. 

— Deștept? Arătos? 

— Da, spuse ea. Și părea să îi pese de toată lumea. 

Stefan privi spre un caiet pe durata acestui schimb de replici, 
mâzgălind cu un pix și clătinând din cap. 

— Părea să îi pese de toată lumea, repetă Strong. 

— Da. 

— Dar mai ales de tine? 


— Cred că da. Da, spuse Lawrence. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pentru o vreme, nimic. Doar flirtam unul cu altul. 

— Şi apoi? 

— A mers mai departe, spuse ea încet. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cam la câteva luni după ce Billy Jameson și Tyler Marin au 
luat o supradoză și au murit și cam cu o săptămână înainte ca 
Stefan să-l omoare pe Rashawn. 

— Obiecţie! strigă Naomi. 

— Se admite, spuse judecătorul Varney. Juriul va ignora asta. 

— Deci, spune-ne ce s-a întâmplat, spuse Strong. 

Se vedea că Sharon Lawrence voia să fie oriunde în altă parte 
decât în acea sală de judecată și își adună energia, apoi spuse că, 
după cele două supradoze, vărul meu devenise obsedat să afle 
cine vindea droguri. 

— Vorbea despre asta la clasă, spuse ea. Cerea ca oricine știa 
ceva să mărturisească. 

— Și a mărturisit cineva? 

— Nu știu. Și oricum nu conta, erau, de fapt, numai minciuni. 

— Obiecţie, spuse Naomi. 

— Se respinge, spuse judecătorul Varney. 

— Ne poţi spune de ce crezi că erau minciuni? spuse Strong. 

— Pentru că antrenorul Tate era cel care vindea drogurile, 
spuse Lawrence. 

— Obiecţie! 

— Onorată instanţă, cu îngăduinţa curţii, domnișoara Lawrence 
va explica ce stă la baza afirmației sale. 

—  Continuaţi, dar sunteţi pe un teren alunecos, doamnă 
procuror. 

— Ce te face să crezi că antrenorul Tate vindea droguri? 

— Mi-a spus, spuse Lawrence. Mi-a arătat. 

— Unde erai când s-a întâmplat asta? 

— La el acasă. 

— Cum ai ajuns acasă la el? 

— In dimineaţa aceea, la școală, îmi spusese să trec pe la el, 
mărturisi Lawrence. A spus că doamna Converse este în Raleigh la 
o programare la medic. 

Am privit spre Patty Converse, care părea uluită. 

— Şi antrenorul Tate ţi-a arătat droguri? spuse Strong. 

— Da. 

— Ai luat droguri cu antrenorul Tate? 


— Da. 

— Ce fel de droguri? întrebă Strong. 

Lawrence își mușcă buza de jos, care tremura. 

— Nu le știu pe toate. Cocaină sigur. Și probabil 
metamfetamină. El îi spunea speedba//. Dar cred că a pus ceva și 
în paharul meu de suc. 

— De ce crezi asta? 

— M-am trezit câteva ore mai târziu în patul lui, spuse ea, 
lăsând din nou privirea în poală. Nu-mi amintesc cum am ajuns 
acolo. Dar eram goală și... mă durea. 

— Te durea unde? 

— Știţi dumneavoastră, spuse ea și începu să plângă. 

Strong se apropie de boxă, îi dădu un șerveţel și spuse: 

— Te descurci de minune. 

Lawrence dădu din cap încuviințând, dar nu ridică privirea. 

— Acuzatul era acolo când te-ai trezit? 

— A intrat în cameră. 

— El a recunoscut că a făcut sex cu tine? 

— Într-un fel. 

— Poţi să fii mai clară? 

— A spus că de acum aveam un mic secret. A mai zis că dacă 
nu păstram secretul, puteam să ajung ca Billy și Tyler. 

— Copiii care au murit de supradoză? 

Lawrence încuviinţă și izbucni din nou în plâns. 

După ce Sharon se adună, Strong întrebă: 

— Sexul a fost consensual? 

— Nu, spuse ea, forţat. 

— Dar te-ai dus acasă la antrenorul Tate. Ai luat droguri cu el. 
Ai flirtat cu el. În mod sigur trebuie să te fi gândit că aţi putea face 
sex. 

— Poate că da. Dar nu am avut ocazia să mă răzgândesc sau 
să spun nu. 

— El doar te-a drogat. 

— Da, spuse Lawrence, cu umerii tremurând. 

— Şi te-a violat? 

— Da. 

— Câţi ani aveai când s-a întâmplat asta? 

— Șaptesprezece. 

— Ai raportat la poliție? 

Ea lăsă capul în jos și răspunse: 

— Nu iniţial, nu. 

— După cât timp ai denunţat violul? 


— Cam la o zi după ce l-au arestat pe Stefan? 

— Şapte zile, spuse Strong. 

— Îmi doresc să fi mers la poliție imediat, spuse Sharon 
Lawrence, transmițând durere și, totodată, sinceritate. Dacă aș fi 
făcut asta, poate acel băiat ar fi încă în viaţă, știți? Dar am văzut 
cum era, de fapt, antrenorul Tate și m-am temut pentru viața mea. 


CAPITOLUL 43 


În seara aceea, la cină, atmosfera era sumbră și copleșitoare. 
Ne aflam toţi acolo, cu excepţia lui Naomi, care lucra la întrebările 
pentru interogatoriu, și a lui Patty Converse, care fusese atât de 
mâhnită de mărturisirile din sala de judecată, încât se întoarse 
singură acasă. 

Mătușa Hattie părea la fel de doborâtă. Stătea în liniște cu 
unchiul Cliff și Ethel Fox, care era epuizată după o zi petrecută 
planificând înmormântarea fiicei sale, dar insistase să-i ofere sprijin 
moral prietenei sale. 

Mătușa Hattie avea nevoie de asta. Posturile din Raleigh 
raportau despre mărturia lui Sharon Lawrence împotriva fiului ei, 
concentrându-se la fel de mult asupra poveștii sale, cât și pe 
chiloţii purtaţi de ea în ziua presupusului viol. Lawrence a pretins 
că nu i-a spălat pentru că nu știa dacă să îl denunțe sau nu pe 
Ștefan. 

Naomi obiectase față de prezentarea lenjeriei drept dovadă, 
numind-o „contaminată, cel puţin”, dar Varney respinse asta după 
ce Strong informă curtea că un specialist în analiza ADN, care lucra 
în slujba statului, avea să depună mărturie că pe lenjerie se găsise 
spermă uscată și fluide vaginale care proveneau de la vărul meu și 
de la Sharon Lawrence. 

Lucrurile nu arătau prea bine pentru echipa apărării. 

— Tată? spuse Ali când m-am dus să-l învelesc de culcare. 
Putem să mergem la pescuit cât suntem aici? 

— La pescuit? am repetat eu, și îmi reveniră în minte vagi 
amintiri cu tatăl meu și unchiul Cliff de când eram foarte tânăr și 
mergeam la pescuit cu ei. 

Ali încuviinţă. 

— M-am tot uitat la emisiunile acelea de pe canalul Outdoor. Și 
azi am cunoscut un puști pe nume Tommy. El spune că se duce cu 
tatăl lui pe lacul Stark. Spune că e distractiv. E mult pește acolo. 


— Ei bine, am răspuns eu. Nu știu nimic despre pescuit, dar 
dacă asta vrei să faci, ne descurcăm noi. 

Ali se lumină la faţă. 

— Mâine? 

— Mâine ar fi cam greu, am recunoscut eu. Dar lasă-mă să aflu 
ce ne trebuie și unde putem să mergem. 

— Ai putea să îl întrebi pe tatăl lui Tom, spuse el, căscând. 

— Dacă îl văd pe tatăl lui Tom, așa voi face, i-am spus și i-am 
tras cearșafurile până la bărbie. Te iubesc, amice. Somn ușor! 

— Și eu te iubesc, tată, spuse el. Avea ochii deja închiși. 

Când am ieșit din dormitor, mătușa Hattie se uită la mine și 
spuse: 

— Poţi să îl duci pe Cliff acasă? Vin și eu imediat. 

— O, sigur, am spus. Eşti gata, unchiule Cliff? 

Unchiul meu nu spuse nimic, doar se holba în gol. Bree îmi ţinu 
ușa deschisă și astfel i-am împins scaunul cu rotile pe rampa mică 
spre trotuar. 

— Ai nevoie de ajutor? întrebă Bree. 

— Mă descurc, i-am zis. Mă întorc repede. 

Bree îmi trimise un pupic și intră în casă. Eu am împins 
căruciorul spre stradă, spunând: 

— Unchiule Cliff, încă îţi mai place să pescuiești? 

Era ca și când se aprinsese un bec. Unchiul meu trecu de la 
starea confuză la luciditate în două secunde. 

— Ador să pescuiesc, spuse el. 

— Am auzit că e frumos pe lac, am zis. 

— Dimineaţa devreme, spuse unchiul Cliff, încuviințând. Cel 
mai bine este pe curentul de pe malul vestic. Nu departe de 
cabana mea. O știi? 

— Mi se pare că îmi amintesc, am răspuns. Ce alt loc mai este 
bun pentru pescuit, în afară de lac? 

— Acele iazuri mari de sub defileu sunt mereu bune pentru 
păstrăv, și mai devreme, dar și mai târziu. 

— Ce iazuri mari? am întrebat eu. 

— Ştii tu. Acolo unde înota tatăl tău. 

Am oprit și am venit în fața căruciorului. 

— La ce te referi? Unde înota tatăl meu? 

Unchiul meu mă privi cu o nouă stare de confuzie și spuse: 

— În acele iazuri. Mai tot timpul atunci când era copil. Unde 
este? Jason? 


Mătușa Hattie și Pinkie ne prinseră din urmă. Vărul meu ţinea 
niște resturi de plăcintă și Hattie avea două pungi cu copane de 
pui. 

— Jason a murit, Clifford, spuse Hattie. 

Expresia unchiului meu se transformă într-una de șoc. 

— Când a murit? i 

— Jason a murit de mult. In defileu, spuse Hattie. 

Unchiul Cliff începu să plângă. 

— Hattie, era ca un frate pentru mine. 

— Ştiu, Cliff, spuse Hattie, bătându-l ușor pe braț și apoi 
uitându-se la mine și la Pinkie, care era tulburat de toată scena. Nu 
știu ce este. Uneori devine confuz și supărat, îmi pare atât de rău! 

— Nu are de ce să-ţi pară rău, am zis eu. 

Ea trecu în spatele căruciorului și spuse: 

— Probabil e mai bine dacă îl duc de aici. Pinkie, poţi să aduci 
tu mâncarea care a mai rămas? 

Vărul meu încuviinţă și am rămas acolo, pe stradă, uitându-mă 
după ei până când au intrat în casă și s-au aprins luminile. 

Sperând să îmi limpezesc mintea și să capăt o nouă 
perspectivă asupra celor petrecute de-a lungul zilei, i-am trimis un 
mesaj lui Bree spunându-i că mă duc să mă plimb. Cutreierând pe 
strada Loupe, am recunoscut că toate dovezile împotriva lui Stefan 
păreau copleșitoare. Și nepoata mea trebuie să fi crezut la fel. 
După ședința de judecată se dusese direct să se consulte cu 
Stefan. Cum putea Naomi să explice prezența spermei? Cum urma 
să o examineze pe Sharon Lawrence? 

Marvin Bell avea dreptate oare? Era o cauză pierdută? Sau 
mătușile mele și Ethel Fox aveau dreptate? Oare Bell și fiul lui 
adoptiv, Finn Davis, erau implicaţi? Unul din ei o ucisese pe Sydney 
Fox? Erau ei în spatele afacerii criminale pe care Stefan o bănuia în 
Starksville? Cum puteam să răspund la aceste întrebări? 

Încă nu aveam o idee limpede, când mi-am dat seama că 
mersesem în întuneric până aproape de podul în arc, care se 
întindea peste râul Stark. Stând acolo, ascultând apa învolburată 
care trecea prin defileu, mi-a venit în minte acel vis pe care îl 
aveam când eram mai tânăr, în noaptea în care a murit tatăl meu: 
alergam de-a lungul șinelor de tren, am văzut mașinile de poliție cu 
girofaruri pornite și, ceea ce nu îi spusesem Nanei, ceea ce nu îmi 
amintisem până recent - tatăl meu, acolo, pe marginea 
balustradei, focul de armă și tata căzând. 


Am mers pe pod cam spre zona în care se afla tata în vis și am 
privit în jos, spre întuneric, auzind râul în adâncul defileului, dar 
neputând să-l zăresc. 

Lângă pod opri o mașină. Farurile trecură peste mine. Le-am 
ignorat, privind vidul de dedesubt și... 

Mașina opri cu un scrâșnet în spatele meu. M-am întors la timp 
să văd cum trei bărbaţi sar dintr-o Impala veche, albă. Purtau 
hanorace, aveau răngi și o bâtă de baseball. 


CAPITOLUL 44 


N-am avut timp să-mi iau pistolul de rezervă din tocul de la 
gleznă. Atât de repede s-au năpustit asupra mea. 

Cel mai important lucru pe care îl poţi face într-o situaţie ca 
asta este să fii atent la spaţiul deschis mai degrabă decât la 
atacatori sau arme. Cu cât ai mai mult spațiu sau poţi crea mai 
mult spaţiu, cu atât ești mai în siguranţă. 

În spatele meu era balustrada podului și trei bărbaţi se 
apropiau de mine din toate părţile, încercând să îmi limiteze 
spaţiul. M-am dus mult spre dreapta, de-a lungul balustradei și la 
un anumit unghi spre unul dintre tipii cu o rangă. 

El mormăi sfidător, ridică arma și mă obligă să mă aplec. Am 
înaintat spre marginea trotuarului cu piciorul drept și mi-am răsucit 
piciorul stâng în spatele meu, astfel încât ranga nu se mai îndrepta 
spre partea superioară a spatelui meu, ci spre faţa mea. 

Înainte să mă lovească ranga, am ridicat mâinile, întinzându-le 
pe sub arcul armei ca să îl apuc pe tip de încheietură. Cu mâna 
stângă am răsucit încheietura și ranga departe de mine. Cu podul 
palmei drepte l-am lovit puternic în stânga maxilarului. 

El se dădu în spate. 

L-am lovit din nou, de data asta cu pumnul în gât. Se auzi o 
trosnitură și el căzu la pământ, sufocându-se. l-am luat ranga și am 
făcut patru pași în spate, încercând să creez din nou spațiu. 

Dintre ceilalți doi, cel cu bâta de baseball a înțeles ce încercam 
să fac. Am privit spre el și am văzut că mai era un tip în mașină, la 
volanul Impalei. Şoferul băgă mașina în viteză. Cauciucurile 
scrâșniră spre mine în același timp în care tipul cu bâta de baseball 
sări înainte, cu bâta ridicată deasupra capului ca un topor. 


Impala urma să mă lovească în plin. Am sărit pe mașină, m-am 
rostogolit pe capotă. Şoferul a apăsat pe frâne. M-am lovit de 
parbriz și m-am dat jos pe partea cealaltă. 

Bâta m-a lovit tare pe mijlocul spatelui și am sărit de pe capotă 
pe trotuar. Am rămas fără suflare. Farurile mă orbeau. 

Dar încă aveam ranga și un instinct profund mi-a spus să îmi 
iau privirea de la faruri și să privesc în jos spre trotuar. 

— Nenorocitul, mormăi un bărbat. Am văzut umbra piciorului 
proiectată pe drum exact cu o secundă înainte să primesc o cizmă 
în coaste. 

Am simţit ceva rupându-se și am gâfâit de durere. 

— Sparge-i naibii capul și hai să terminăm odată, mârâi o a 
doua voce bărbătească din spatele farurilor. 

Am ţinut capul jos, forțându-mă să rezist durerii, privind 
suprafața străzii. Imediat cum am văzut o umbră în mișcare, m-am 
năpustit în sus cu ranga. 

Am simţit cum a lovit ceva înainte să văd silueta genunchiului 
îndoindu-se. Am simţit cum bâta se îndrepta spre capul meu. Nu a 
fost o lovitură directă, dar a fost suficient cât să mă ameţească și 
să devin nesigur de ce era sus și ce era jos. 

Tipul pe care l-am lovit ţipa și se ţinea de genunchi. S-a 
împleticit și a căzut pe capotă, ţinându-se de genunchi. 

Gemând de durere, încă luptându-mă să respir, m-am gândit: 
Au rămas doi. Celălalt cu ranga. Și șoferul. 

— Impușcă-l! 

Am întors capul, l-am văzut pe șofer ieșind din mașină și ţinând 
o pușcă de vânătoare cu lunetă. Când a îndreptat arma spre mine, 
am aruncat cu ranga în el. Aceasta s-a răsucit pe-o parte și a spart 
geamul din dreptul șoferului, împrăștiind cioburi în mașină. 

Pușca se declanșă, dar glonţul ricoșă în oţelul podului. 

Am auzit cauciucuri scrâșnind în depărtare. Pe sub Impala am 
văzut faruri care se îndreptau spre pod. 

— Am plecat de-aici! strigă șoferul și intră în mașină. 

Temându-mă că o să mă calce, m-am dat înapoi pe trotuar. Cel 
cu genunchiul spart a ţopăit în jurul mașinii și a sărit pe scaunul din 
față. Al doilea tip cu rangă l-a tras pe bancheta din spate pe 
bărbatul pe care îl doborâsem. Am ajuns pe trotuar, mi-am înghiţit 
durerea și m-am aplecat să ajung la pistolul Ruger din tocul 
gleznei. 

S-au trântit ușile. Cauciucurile au scos fum. Pe fereastră se 
vedea un pistol. 


L-am scos pe al meu și am tras intens spre Impala, nimerind 
luneta pe măsură ce mașina începea să accelereze. Tipul cu 
genunchiul lovit a tras din mașină, în timp ce treceau pe lângă 
mine. Glonţul a lovit oţelul chiar lângă capul meu. 

— Pleacă dracului din orașul nostru, Cross! a strigat unul dintre 
ei, în timp ce se îndepărtau rapid. Sau o să ajungi exact precum 
cretinul ăla de văr al tău. 


CAPITOLUL 45 


O camionetă Dodge albastră cu numere de Florida opri brusc 
lângă mine. 

— Alex! strigă Pinkie și sări din mașină. 

— Ajută-mă să mă ridic, am spus eu, gemând. Du-mă de aici. 

— S-au auzit împușcături! spuse el. 

— Și de aceea trebuie să mă iei de aici, am spus eu, 
străduindu-mă să mă ridic în picioare. Nu vreau să vorbesc cu 
poliția din Starksville. 

Niște mâini puternice m-au prins de subsuoară. Am scrâșnit din 
dinţi din cauza durerii de coaste și am șchiopătat până la ușa 
pasagerului. Pinkie m-a ridicat în camionetă și am plecat de pe pod 
înainte să aud sirenele poliţiei. 

Vărul meu stinse farurile și o luă pe un drum paralel cu defileul. 
Eram la patru sute de metri distanță înainte să văd luminile 
albastre trecând, îndreptându-se spre pod. 

— Unde mergem? întrebă Pinkie. 

— Undeva unde putem să așteptăm puţin până pleacă, am 
spus. Apoi mergem înapoi în Birney, pe podul Eighth Street. 

Îmi sună telefonul. Era Bree. 

— Unde ești? întrebă ea. 

— Cu Pinkie. 

— Ai auzit împușcăturile alea? 

— Da, am spus eu și i-am povestit ce s-a întâmplat. 

— Nu crezi că ar trebui să te duci la spital? întrebă ea. 

— Nu, am spus. Nu vreau să atrag atenţia asupra mea cu 
întâmplarea asta. 

— De ce? 

— Îți explic când ajung acasă, am spus. Lasă-mă trei sferturi de 
oră. 

— Ești sigur că ești bine? 


— Sunt bine și te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, Alex. 

Apoi am închis. 

Părăsiserăm partea estică a orașului și ne îndreptam pe o 
pantă lungă, lină, pe un drum de ţară, când Pinkie aprinse, în 
sfârșit, farurile. 

— Ce dracului căutai pe pod? întrebă el. 

Am început să îi povestesc despre visul meu, dar m-am oprit 
când mi-am dat seama că nu de aceea mă dusesem acolo. 

— Era ceva ce a spus Cliff despre tatăl meu. 

Pinkie mă privi scurt. 

— Ce anume? 

— A spus că dincolo de defileu sunt niște iazuri adânci și când 
am spus că nu știam de ele, mi-a răspuns că tatăl meu obișnuia să 
înoate în ele. 

— Așa... 

— Nu știu. Conversaţia m-a făcut, pur și simplu, să merg pe 
pod și să mă uit la râu, știi? 

— Cred că pot înţelege asta, spuse Pinkie. 

Eram aproape de poalele dealului atunci și mergeam prin 
pădure. 

— Ştii unde sunt iazurile alea? am întrebat, privind pe geam. 

Pe cer, luna se vedea aproape rotundă, proiectând o lumină 
albăstruie închisă. 

Pinkie era tăcut, dar a încetinit camioneta spunând: 

— Sigur. 

Un minut mai târziu, opri mașina și îmi arătă o potecă 
noroioasă care se desprindea din pavaj. 

— Asta te va duce acolo. 

— Camioneta ta poate să meargă pe aici? am întrebat. 

Pinkie ezită, dar apoi întoarse pe un drum care trecea printr-o 
pădure de pini. Vedeam după urme că drumul era bun, dar 
pădurea ne flanca din ambele părţi, în timp ce ramuri cu ţepi și 
crengi zgâriau camioneta de o parte și de cealaltă. 

Zece minute mai târziu, am ajuns într-un refugiu. Pinkie opri 
camioneta, apoi stinse farurile. Aici, unde copacii erau mai rari, 
luna proiecta o lumină și mai puternică. 

— Unde sunt iazurile? am întrebat. 

Vărul meu arătă spre o potecă de pietriș. 

— Nu sunt departe. Mulţi oameni se duc să înoate acolo. 

— Ai o lanternă? l-am întrebat. 

— Ce cauţi, Alex? 


— Nu știu. Vreau doar să văd iazurile. 

Pinkie se opri și apoi întrebă: 

— Ești sigur că ești în stare? 

— Dacă îmi dai o mână de ajutor la un urcuș mai abrupt, cred 
că da. 

— Cum vrei, spuse el, oftând. 

Vărul meu veni pe partea dreaptă a mașinii, deschise ușa și mă 
ajută să ies. Căută într-o cutie de unelte în spatele camionetei și 
scoase o lanternă. O aprinse. Apărură niște umbre lungi. 

Mă mișcăm încet, fiind atent la coaste și l-am urmat pe poteca 
de pietriș, spre o zonă ierboasă, plată, pe malul râului Stark. 
Lumina lunii scălda locul, unde erau două iazuri mari, aproape 
despărțite de o stâncă de granit care arăta ca un nebun de șah 
întins pe o parte. Pinkie stinse lanterna după ce am ajuns spre 
margine. Curentul era rapid acolo unde canalul se îngusta și 
curgea în jurul stâncii. Dar în iazuri, apa era mult mai liniștită, iar 
luna se reflecta strălucitor în ele. La patru sute de metri în amonte 
se vedea peretele stâncii și se auzea zgomotul apei care ieșea din 
gura defileului. 

— Ai auzit vreodată de cineva care să cadă în defileu și să 
supraviețuiască? am întrebat. 

Pinkie nu spuse nimic preţ de câteva secunde, apoi răspunse: 

— Sunt mereu pe aici oameni cu caiace. 

— Mă refeream la un înotător. Ai auzit vreodată de cineva care 
să înoate afară din defileu după ce a căzut de pe podul în arc? 

Pinkie răspunse abia după câteva momente lungi. M-am întors 
și l-am privit în lumina lunii. Se uita la apă. 

— Doar unul singur, Alex, spuse el încet. Tatăl tău. 


CAPITOLUL 46 


Cu durerea în coaste și lovitura pe care o primisem în cap în 
seara aceea, eram sigur că nu îl auzisem bine, 

— Ai spus tatăl meu? 

Pinkie încă nu se uita la mine, dar încuviinţă. 

Mi se strânse stomacul. Simțeam un gust amar. Vedeam 
puncte strălucitoare în faţa ochilor și am avut senzaţia că voi 
leșina. Apoi mă cuprinse o furie iraţională. L-am apucat pe vărul 
meu de gulerul cămășii. 

— Despre ce dracului vorbești? 


— Îmi pare rău, Alex, spuse Pinkie, părând vinovat. Unchiul Cliff 
m-a pus să jur că păstrez secretul despre asta cu ani în urmă. 

M-am uitat la vărul meu, nevenindu-mi să cred. 

— Vrei să spui că tatăl meu nu a murit în noaptea aceea? A 
reușit să iasă din defileu? 

— A ieșit undeva pe aici, spuse Pinkie. Cliff l-a găsit leșinat pe 
marginea asta cu mult timp înainte de zori și cu mult înainte să 
vină poliția să-i caute cadavrul. Tatăl tău nu era deloc într-o formă 
bună. Cliff l-a scos de aici, l-a dus la cabana lui de pescuit de pe 
lac, continuă vărul meu. L-a însănătoșit. 

— Și nu a spus nimănui? am întrebat eu, nevenindu-mi să cred. 

— Doar mie, spuse Pinkie. 

— De ce ţie? 

— Acum câţiva ani, eram acolo la cabana lui. Aveam probabil 
optsprezece ani. Cliff plecase de la mătușa Hattie și bea whisky 
brut. Mult. Apoi s-a întristat. A început să plângă și apoi să 
vorbească. Atunci a fost ca și când s-ar fi rupt un baraj. Tot 
secretul s-a revărsat. 

Unchiul Cliff i-a povestit lui Pinkie despre cum l-a găsit pe tatăl 
meu și l-a dus înapoi la cabană. l-a povestit cum tatăl meu a 
hotărât că era mai bine pentru toată lumea dacă nimeni, în afară 
de Cliff, nu știa că este în viaţă. Nana Mama nu trebuia să afle. Eu 
și fraţii mei nu trebuia să aflăm. 

— De ce? am întrebat eu, încă uimit și nesigur de sentimentele 
mele, care continuau să fie foarte intense. 

— Bănuiesc pentru că a omorât-o într-adevăr pe mama ta, 
spuse Pinkie. A fost un act de milă, dar a omorât-o, a sufocat-o. 
Indiferent cum priveşti lucrurile, în Carolina de Nord rurală, cu 
atâţia ani în urmă, tatăl tău ar fi fost acuzat de crimă. Odată ce s-a 
vindecat, s-a decis să meargă spre sud, să dispară, făcându-și o 
viață complet nouă. 

— Şi așa a făcut? am întrebat eu. 

— Da, răspunse Pinkie. 

Inima începu să-mi bată ca un ciocan în piept. Tatăl meu? Viu? 

— Unde a spus unchiul Cliff că s-a dus? 

— În Florida. 

— Unde în Florida? 

— Cliff știa doar că locuia undeva pe lângă Belle Glade, că 
lucra în agricultură și că, pentru o vreme, a aparţinut unei biserici, 
spuse Pinkie. 

— Deci vrei să spui că este în viață? am întrebat eu. 

Pinkie oftă și clătină din cap. 


— Nu spun asta deloc. Îmi pare rău, Alex. Din câte am înţeles, 
s-a sinucis la doi ani după ce a plecat din Starksville. 

Asta m-a lovit mai tare decât lovitura pe care o încasasem în 
seara aceea. Intr-o secundă am lăsat fantezia posibilității de a-mi 
găsi tatăl să construiască un sentiment bizar de speranţă în inima 
mea și, în următoarea, eram din nou un băieţel cuprins de durere. 
Sinucidere? 

— Cu treizeci și trei de ani în urmă? am spus eu, conștient de 
amărăciunea din vocea mea. 

Pinkie încuviinţă. 

— Unchiul Cliff a spus că într-o noapte a primit un telefon de la 
o femeie. A spus că a găsit numărul de telefon al lui Cliff printre 
obiectele unui bărbat pe nume Paul Brown care se sinucisese în 
spatele bisericii ei. Unchiul Cliff a spus că a întrebat-o unde era și 
ea a spus Belle Glade. 

— Cum se numea? am întrebat eu. 

— Nu știu, spuse Pinkie. Nu știu dacă unchiul Cliff a știut. A 
fost, pur și simplu, devastat că tatăl tău s-a sinucis după ce trecuse 
prin atâtea. 

Brusc, m-am simţit slăbit și am dat să mă agăţ de Pinkie. El mă 
apucă de braț și spuse: 

— Ești bine? 

— Nu chiar. 

— Este multă informaţie de asimilat, spuse Pinkie. 

— Este, am confirmat. 

— Hai să mergem acasă, să vedem ce ai păţit la coaste. 

— Probabil este o idee bună. 

Dar în timp ce îl urmam dinspre margine, mă tot opream să mă 
uit la luna care se oglindea pe suprafaţa iazului din amonte și m- 
am simţit golit și lipsit de ceva ce nici nu știusem că am avut. 


CAPITOLUL 47 


— E timpul pentru baie și apoi la culcare, dulceaţă, spuse el, 
ștergând crema de ciocolată de la colţurile gurii fetiţei. 

— Bunicule, îmi spui o poveste? 

— Una frumoasă, Lizzie, promise el. Du-te la bunica să faci 
baie. După ce te îmbraci în pijama, bunicul o să te învelească și o 
să îți spună cea mai frumoasă poveste pe care ai auzit-o vreodată. 


— Despre prințese fermecate? Ea zâmbi, prinzându-și mâinile. 
Și despre zâne? 

— Despre ce altceva? 

Fetița îl sărută pe bunicul ei pe obraz, ieși din biroul lui și 
merse pe hol. Ce putea fi mai bun decât aceste momente? Putea 
exista o legătură mai puternică decât asta? El credea că nu. Erau 
mai mult tată și fiică decât bunic și nepoată. Era ca și cum ar fi fost 
legați emoţional într-un fel care îl șoca uneori. 

Sună un telefon într-unul din sertare și îi întrerupse gândurile. 

El scoase telefonul, răspunse și spuse: 

— Așteaptă. 

Se duse spre ușă și auzi chicoteli și apa curgând în baie, 
dinspre hol. Inchise ușa și spuse: 

— Vorbește. 

— L-au avut pe Cross în bătaia puștii și l-au lăsat să scape. 

Bunicul lui Lizzie își masă sprânceana, îi venea să spargă ceva. 

— Ce idioţi, spuse el. Cât de greu poate să fie? 

— E un tip dur. 

— Cross este o adevărată ameninţare pentru tot ce am 
construit. 

— Așa este. 

Se gândi preţ de câteva clipe și spuse: 

— Trebuie să apelăm la un profesionist. 

— Te gândești la cineva? 

— Contacteaz-o pe femeia pe care am folosit-o anul trecut. Ea 
o s-o facă așa cum trebuie. 

— E scumpă. 

— Nu degeaba. Dă-mi de știre. 

Bunicul lui Lizzie sparse telefonul de unică folosinţă și îl aruncă 
la gunoi. Apoi ieși din birou și înaintă pe hol, spre baie. Cu fiecare 
pas, își îndreptă gândurile spre prințese și zâne fermecate. 


CAPITOLUL 48 
Belle Glade, Florida 
A doua zi de dimineaţă, detectivul sergent Pete Drummond 


conduse un vehicul fără însemnele poliției spre partea vestică a 
comitatului, departe de vilele uriașe și de marea albastră. 


Detectivul Richard S. Johnson privi pe geam în timp ce treceau 
pe lângă ceea ce fusese odată un spital și pe lângă ceea ce fusese 
cândva un magazin alimentar și apoi un alt magazin închis, unde 
se vindeau haine. În unele zone erau atâtea clădiri abandonate, 
fără ferestre, găurite de gloanţe, încât arătau ca unele părţi din 
Afghanistan pe care Johnson le văzuse pe când servea în marină. 

Traversară un canal și intrară pe Torry Island Road, spre 
câmpurile agricole, la sud de golful Pelican, pe lacul Okeechobee, 
unde se cultivau în mare parte trestie-de-zahăr, porumb și ţelină. 
Johnson vedea oamenii pe câmp, culegând legume, în căldura 
infernală. 

Drummond viră la stânga pe un drum lăturalnic. Mașina unui 
șerif era parcată la curba din față, cu luminile aprinse. Duba 
legistului din comitat era parcată dincolo de ea. Sergentul cobori 
din mașină și Johnson îl urmă. 

Agentul Gabrielle Holland se dădu jos din mașina sa și spuse: 

— Am pregătit-o pentru tine, sergent. Am avut noroc că nu a 
ajuns un aligator la ea înaintea mea. 

— Ai identificat-o? întrebă Drummond. 

— Francie Letourneau. Este din Belle Glade. Ilmigrantă din 
Haiti. O cunoști? 

Drummond clătină din cap. 

— Nu mai cunosc Glade-ul ca pe vremuri. 

— O doamnă amabilă, se pare. Lucra în Palm, făcea curăţenie. 

— O cunoșteai profesional pe decedată? întrebă Johnson. 

— Am reţinut-o pe Francie pentru consum de alcool și 
tulburarea liniștii publice de câteva ori, dar nimic grav, nu făcea 
decât să își descarce nervii. 

— Ai vreo adresă pentru doamna Francie aici? întrebă 
Drummond. 

— Pot s-o obţin, spuse Holland. 

— Te rog, spuse sergentul. Mergem să aruncăm o privire. 

— Mai bine vă luaţi cizmele, spuse agentul și se sui în mașină. 

Drummond se duse spre portbagajul mașinii și scoase de acolo 
o pereche de cizme de cauciuc înalte până la genunchi. Sergentul 
privi spre pantofii negri strălucitori ai lui Johnson și spuse: 

— O să ai nevoie de o pereche de cizme din astea, dacă vei 
lucra în vestul comitatului. 

— De unde se cumpără? întrebă Johnson. 

— Cel mai bun preţ este acela din catalogul Cabela, spuse 
sergentul în timp ce se încălța. Dar poţi să găsești ceva și la 
magazinele din zonă, precum Bass Pro din Dania Beach. 


Drummond o luă înainte pe lângă mașină, în spatele dubei 
legistului și peste malul unui șanț de irigaţii. Holland pusese bandă 
de protecţie peste o potecă noroioasă care ducea spre apă. 

— Este cel mai negru noroi pe care l-am văzut vreodată, spuse 
Johnson. 

— Este unul dintre cele mai bogate soluri din lume, îi spuse 
Drummond, trecând pe sub banda de protecţie, prin iarba înaltă 
din mlaștină. 

Johnson îl urmă. După trei pași, se scufundă în noroi și își 
pierdu pantoful. 

— Ţine minte, Cabela, spuse Drummond peste umăr. 

Tânărul detectiv înjură, își scoase pantoful, îl șterse de iarbă și 
apoi veni lângă sergent, jos, lângă șanț. Cadavrul lui Francie 
Letourneau zăcea cu faţa în sus în noroi, cu capul spre marginea 
apei și picioarele orientate în sus. Avea ochii deschişi și bulbucați. 
Fața părea extrem de umflată. Şi picioarele îi erau dezvelite și 
pline de noroi. 

— Cauza decesului? Ora decesului? îl întrebă Drummond pe 
asistentul legistului, un tânăr numit Kraft, care purta și el cizme 
verzi de cauciuc și stătea pe o prelată albastră lângă cadavru. 

Kraft își împinse ochelarii pe nas și spuse: 

— A fost strangulată în urmă cu treizeci și șase până la 
patruzeci de ore. Semnul e adânc și se pare că sunt fibre în rană. 

— A stat în căldura asta tot timpul? spuse Johnson. 

— Nu cred, răspunse Kraft. A fost ucisă în altă parte și aruncată 
aici, probabil noaptea trecută. Un pescar a găsit-o în zori. 

Sergentul dădu din cap. 

— Are un telefon la ea? 

— Nu, spuse legistul. 

Drummond privi în jur și apoi se lăsă pe vine să studieze 
cadavrul de la o distanţă de doi metri. Apoi urcă pe mal de-a lungul 
benzii ca să privească semnele din noroi și urmele de pași, din care 
mare parte erau pline cu apă noroioasă. 

Sergentul arătă spre șanțurile superficiale din noroi. 

— Călcâiele ei au lăsat acele urme, spuse el. A târât-o în jos, 
ţinând-o de subsuori. Chiar aici, unde șanțurile sunt mai mici, i-au 
căzut pantofii. Ucigașul a aruncat cadavrul și s-a întors să ia 
pantofii. Și de ce n-a împins cadavrul în apă? 

— Poate a vrut, dar ceva l-a speriat, spuse Johnson. O mașină 
pe drumul principal. Dar de ce să îi ia pantofii? Un fetiş sau ceva? 

— Nu i-a luat, spuse Drummond, arătând peste șanț. l-a 
aruncat. Unul din ei atârnă de o creangă acolo. 


Johnson se încruntă, văzu pantoful și spuse: 

— Cum ai văzut asta? 

— M-am uitat, detective. Te-au învăţat cum să faci asta la 
Dade, nu? 


CAPITOLUL 49 


O oră mai târziu, Drummond și Johnson erau înapoi în Belle 
Glade și parcau în fața barului Big O, care, potrivit ofițerului 
Holland, era locul în care lui Francie Letourneau îi plăcea să 
petreacă. 

Big O era o epavă care trecea printr-o perioadă grea. Podeaua 
de ciment era crăpată și neregulată. Vopseaua albastră de pe 
pereţi era ciobită și scorojită. Majoritatea scaunelor, taburetelor de 
la bar și a meselor erau scrijelite. Singura parte care arăta cât de 
cât îngrijită era în spatele barului. Sute de fotografii cu pescari 
fericiți care își ţineau trofeele în fața camerei priveau spre cei 
patru clienţi îmbrăcaţi pentru pescuit și spre barman. 

— Cecil, spuse sergentul. 

Barmanul, un bărbat mai în vârstă, cu o burtă mare, începu să 
râdă. 

— Drummond. Vrei ceva de băut? 

— Cred că îţi face plăcere să mă ispitești. 

— Cum să nu, spuse Cecil, venind să-i strângă mâna 
sergentului. Toată lumea are o slujbă, nu? 

— Amin, frate, spuse Drummond. Cecil Jones, fa cunoștință cu 
partenerul meu, detectivul Richard Johnson. Băiat de Miami. 

Barmanul dădu mâna cu Johnson și spuse: 

— Acum ieși în lume. 

— Îmi place să cred asta, spuse tânărul detectiv, zâmbind. 

Jones se uită la Drummond și spuse: 

— O să-l dai pe brazdă? 

— Incerc, spuse sergentul. 

— Am auzit că au găsit un cadavru pe insulă, spuse barmanul. 

— De-asta sunt aici, răspunse Drummond. Francie Letourneau. 

Faţa lui Jones căzu. 

— Rahat. Serios? Rahat. 

— Era o clientă fidelă, deci? 

— Nu venea mereu, dar destul de des. 

— A venit aici recent? 


— Duminică, pe la prânz, spuse el, ridicând privirea spre ceas. 
A băut un cocktail, un Bloody Mary, o votcă dublă și apoi încă una 
pentru curaj. 

— Curaj? 

— Se ducea în Palm, spuse Jones. A spus că avea un interviu 
pentru o slujbă nouă de la care spera să primească de patru ori 
mai mult decât cea veche. Am întrebat-o de ce îi trebuia o slujbă 
după ce câștigase la loto de două ori într-o lună. 

— Chiar așa? întrebă Drummond. 

— Cinci mii cu un loz de răzuit și șapte cu un talon săptămânal, 
spuse Jones. 

— Douăsprezece miare sunt mulţi bani, spuse Johnson. 

— Așa este, spuse barmanul. Dar a spus că totuși avea nevoie 
să muncească. Recent își pierduse două dintre clientele sale 
regulate. Nu din vina ei. Una a fost electrocutată în cadă. 

— Lasă-mă să ghicesc: alta a fost ucisă, spuse Drummond. 

— Da, așa e, spuse Jones. Soţia acelui chirurg plastician care își 
face mereu reclamă la televizor. Știi, Regele Sânilor. 

Douăzeci de minute mai târziu, cei doi detectivi au oprit 
mașina în fața micului apartament al lui Francie Letourneau cu o 
nouă pistă. Menajera, acum moartă, lucrase pentru două femei 
bogate de pe Ocean Boulevard, care muriseră și ele. Moartea lui 
Ruth Abrams era în mod clar o crimă prin strangulare. Acum, 
Drummond și Johnson se întrebau dacă Lisa Martin scăpase 
accidental radioul Bose în cadă. Oare și ea fusese ucisă? 

Proprietarul a deschis apartamentul menajerei și au intrat. Lui 
Johnson îi veni să vomite din cauza mirosului care venea dinspre 
altarul improvizat din colţ. 

Capul tăiat al unui cocoș fusese pus în mijlocul unei farfurii de 
aluminiu. În jurul lui se vedea o dâră de cinci centimetri de sânge 
uscat, urât mirositor. Și picioarele păsării erau acolo, puse cu 
ghearele înspre o păpușă făcută din trestii împletite, pânză de sac 
și coji de porumb. Dintre picioarele păpușii ieșea un fel de spin 
lung. Mai erau doi spini în inimă. Un al patrulea penetra vârful 
capului. 

— Santeria, mormăi Drummond. Se pare că nu a renunţat la 
obiceiul ăsta odată plecată din Port-au-Prince. 

— Cine ar trebui să fie păpușa? spuse Johnson. 

— Hai să aflăm. 

Căutară aproape o oră. 

Pe un birou mic, într-un plic maro, Johnson găsi chitanţe de 
luna trecută pentru o canapea nouă, un televizor și un robot de 


bucătărie Cuisinart. În sertarul de sus, el găsi chitanţa pentru un 
Apple MacBook Pro care era încă în cutie, pe podea, lângă un 
dulap. Totul fusese cumpărat cu bani gheaţă. 

Sertarul de jos al dulapului era parțial deschis. Un dosar fusese 
băgat acolo în grabă, deasupra altora. Johnson îl scoase și văzu că 
în ziua dinaintea morții lui Letourneau, ea cumpărase un telefon 
nou și își mărise abonamentul mobil prin Verizon. 

Johnson sună la număr și auzi că apelul fu preluat imediat de 
mesageria vocală. Işi notă să ceară desfășurătorul telefonic. 

Drummond se întoarse după ce căută prin dormitor. 

— Ai găsit ceva? întrebă el. 

— A cheltuit mult în ultima lună, spuse Johnson. Numai bani 
gheaţă. Cred că aproape patru mii. M-am uitat la conturile ei 
bancare. Nu sunt opt mii în cont și nu e nicio urmă de seif. 

— Ei bine, nu îi păstra sub saltea, spuse Drummond. Am căutat 
peste tot aici, în ambele dormitoare, în bucătărie, peste tot și... 

Johnson se uită la sergent. El amuţi și își fixă privirea pe altar și 
pe păpușă. 

— Poate doamna Francie era mai isteață decât am crezut, 
spuse Drummond, mergând spre el. Poate a lăsat sângele acela de 
găină acolo știind că o să pută și că obiectele voodoo ar descuraja 
pe oricine care ar intra în casa ei în căutare de bani. 

El ridică pânza maro, dezvelind picioarele unei măsuţe, covorul 
și nimic altceva. 

— Te-ai gândit bine, totuși. 

Drummond se lăsă în genunchi, căută sub măsuţă și spuse: 

— Miami, renunţi prea ușor. 

Sergentul pipăi covorul și scoase o secţiune de treizeci pe 
șaizeci de centimetri care fusese fixată cu bucăţi de arici. Apoi 
scoase un briceag și dădu la o parte o bucată de podea. 

Drummond băgă mâna înăuntru, găsi o poșetă neagră de piele 
și o scoase de sub altarul voodoo. Se ridică, puse poșeta pe birou și 
o deschise. 

Sergentul fluieră, clătină din cap și spuse. 

— Francie, Francie, în ce te-ai băgat? 

Johnson privi în poșetă. 

— Dacă sunt adevăraţi, sergent, sunt mult mai mult de opt mii 
acolo. 


CAPITOLUL 50 
Starksville, Carolina de Nord 


Sharon Lawrence rezistă bine în timpul examinării iniţiale a lui 
Naomi. Ea își menţinu povestea despre cum Stefan o drogase și o 
violase și cât de mult se temuse de el încât nu raportase incidentul 
decât după ce fusese arestat pentru asasinarea lui Rashawn 
Turnbull. 

— Sharon, ai multe prietene? întrebă Naomi. 

— Destule. 

— Cele mai bune prietene? 

— Câteva. Sigur. 

— l-ai spus vreuneia că urma să te duci acasă la antrenorul 
Tate în acea după-amiază în care spui că te-a violat? 

— Nu. Trebuia să fie un secret. 

— Te-a văzut cineva în preajma casei lui? 

— Nu cred, spuse Lawrence. El m-a pus să mă strecor prin 
subsol, prin ușa mică dinspre alee. 

Stăteam în spatele lui Naomi, iar Bree mă ţinea de mână și 
încercam să rămân concentrat pe mărturie și să-mi dau seama de 
neconcordante, dar mă dureau coastele și mintea continua să îmi 
fugă la seara trecută. Jannie și bunica deja se culcaseră când Pinkie 
m-a lăsat acasă. 

Bree și cu mine suntem foarte apropiaţi. Și-a dat seama într-o 
clipă că era ceva în neregulă cu mine, dincolo de câteva coaste 
crăpate. l-am repetat povestea lui Pinkie și a fost la fel de șocată 
ca și mine. 

— O să îi spui Nanei? întrebă Bree. 

Acea întrebare mă ţinuse treaz o mare parte din noapte, încă 
mă frământa în dimineața următoare la tribunal. La fel și faptul că 
Patty Converse nu apăruse și probabil câţiva dintre membrii juriului 
observaseră. 

Apoi Naomi spuse: 

— Domnișoară Lawrence, l-aţi văzut pe Rashawn Turnbull 
acasă la antrenorul Tate în după-amiaza aceea? 

Am dat uitării seara de ieri și pe logodnica lui Stefan și am 
încercat să mă concentrez. Era prima oară când auzeam despre 
victimă că ar fi fost la faţa locului presupusului viol. Am privit spre 
Cece care stătea lângă o femeie blondă, drăguță, de aproape 
patruzeci de ani. La două rânduri în spatele lui Cece erau părinţii ei 


și o tânără femeie pe care nu am recunoscut-o. Dar toţi păreau la 
fel de interesaţi ca și mine. 

— Nu, nu l-am văzut pe Rashawn acolo. De ce? spuse 
Lawrence. 

— Pentru că antrenorul Tate spune că singura persoană care a 
fost la el acasă după școală, în ziua aceea, a fost Rashawn 
Turnbull. 

Eleva din ultimul an de liceu părea confuză. 

— Nu știu nimic despre asta. 

— La ce oră ai plecat? 

Lawrence ridică din umeri. 

— Nu știu exact. Patru? Poate cinci? Eram încă destul de 
ameţită. 

— Ai ieșit prin subsol, spre alee? 

— Da. 

— Ciudat, spuse Naomi, uitându-se la niște foi de hârtie. Am 
aici o declaraţie sub jurământ de la Sydney Fox care spune că își 
amintește că l-a văzut pe Rashawn Turnbull că a bătut la ușa 
antrenorului Tate, în după-amiaza aceea, pe la patru. Işi amintește 
că l-a văzut pe Rashawn intrând în casă. 

Delilah Strong sări în picioare. 

— Obiecţie, onorată instanţă. Sydney Fox este moartă și nu 
poate fi întrebată. Aș vrea ca această declaraţie să fie considerată 
inadmisibilă. 

— Asta are de-a face cu credibilitatea martorului, domnule 
judecător, spuse Naomi. 

Varney se gândi pentru un moment la acest lucru și apoi 
spuse: 

— Se respinge. 

— Onorată instanţă! strigă Strong. 

— Am spus că se respinge. Domnișoară Cross, puteţi 
reformula? 

Naomi încuviinţă și spuse: 

— Eşti sigură că nu l-ai văzut pe Rashawn? 

Lawrence se încruntă, privi în jur, părea să caute pe cineva în 
sala de judecată și spuse: 

— Nu îmi amintesc. Eram ameţită. Poate că era acolo. 

— Sau poate că tu nu erai acolo, spuse Naomi. 

— Nu e adevărat! De ce aș minţi despre așa ceva? 

— Asta tot încerc să aflu, spuse Naomi. Sharon, părinţii tăi sunt 
aici azi? 

Lawrence privi din nou în sala de judecată și spuse: 


— Mama mea. Tata nu mai e prin preajmă. 

Femeia blondă, drăguță, care stătea cu Cece Turnbull își 
întinse capul să vadă mai bine. 

— Şi cine e mama ta? 

— Ann Lawrence. 

— Care este numele ei de fată? 

— Obiecţie, spuse Strong. Care este relevanţa întrebării? 

— Urmează să demonstrez relevanţa, onorată instanţă, spuse 
Naomi. 

Varney încuviinţă, dar am observat că, de când intrase în sala 
de judecată, devenise palid. 

— Numele de fată al mamei tale? 

— King, spuse ea. Ann King. 

— Are o soră? 

Lawrence păru stânjenită și spuse: 

— Nu văd... 

— Da sau nu. 

— Da, Louise era sora ei. A murit. 

— Și cu cine era Louise măritată când a murit? 

Fata păru că-și încordează puţin maxilarul înainte să spună: 

— Marvin Bell. 

Asta mi-a atras atenţia și m-am așezat mai drept. La fel și 
Bree. 

— Deci Marvin Bell este unchiul tău? 

— Da. 

— De când a plecat tatăl tău, unchiul tău ţi-a oferit ţie și 
mamei tale sprijin financiar? întrebă Naomi. 

— Obiecţie! strigă procurorul. Care este relevanţa aici? Domnul 
Bell nu are nicio legătură cu acest caz. 

— Cu permisiunea instanţei, încerc să stabilesc această 
legătură, spuse Naomi. 

— Ai grijă cum continui, doamnă avocat, spuse Varney, 
transpirând acum, în ciuda faptului că în sala de judecată era 
destul de răcoare. 

— Marvin Bell a dat bani familiei tale, e adevărat? spuse 
Naomi. 

— Da, spuse ea, ridicând bărbia. 

— Ar fi greu fără banii aceia, nu-i așa? 

Am observat că mama lui Sharon deveni foarte încordată, se 
aplecă în faţă, ținându-se de spătarul băncii din faţa ei. 

— Da, spuse încet Lawrence. 


— Suficient de mult încât ai minţi despre un viol, dacă ţi-ar 
cere asta? 

— Nu, spuse ea și apoi întinse mâna stângă să își scarpine 
umărul, acoperindu-și astfel inima. 

— ţi dai seama că ești sub jurământ, spuse Naomi. Și înţelegi 
care e pedeapsa pentru sperjur în cazuri de crime capitale? 

— Nu... adică da. 

—  Obiecţie, onorată instanţă, spuse Strong. Apărarea 
hărţuiește martorul. 

— Se susţine, spuse Varney, tamponându-și fruntea cu o 
batistă. 

Naomi se opri și apoi spuse: 

— Antrenorul Tate a venit vreodată să te întrebe despre 
unchiul tău? Marvin Bell? 

Lawrence păru încurcată. 

— Dacă da, nu îmi amintesc. 

— Ciudat, spuse Naomi, întorcându-se la masa apărării. Am 
vorbit cu Lacey Dahl, o prietenă bună de-a ta, corect? 

— Da. 

— Domnișoara Dahl va depune mărturie că l-a auzit pe 
antrenorul Tate întrebându-te despre Marvin Bell cu câteva zile 
înainte de violul despre care spui că a avut loc, spuse Naomi. Ea a 
auzit asta lângă vestiarul din liceu al fetelor. Acum îți amintești? 

Lawrence se foi. 

— Nu știu. Poate. 

— Despre ce te-a întrebat? 

— Nu-mi amintesc. 

— Te-a întrebat dacă unchiul tău este implicat în traficul de 
droguri din Starksville? 

— Cum? spuse Lawrence, jignită. Nu, asta niciodată... 

Inainte să poată termina, judecătorul Varney scoase un geamăt 
de parcă fusese înjunghiat. Chipul său schimonosit deveni roșu ca 
o sfeclă și tot corpul îi încremeni. Apoi gemu ca un animal rănit și 
căzu în faţă, peste pupitru. 


CAPITOLUL 51 


— Trei zile? am spus mai târziu în acea după-amiază, când 
stăteam cu Bree lângă stadionul de alergare de la liceul din 
Starksville. Vorbeam cu Naomi la telefonul pus pe difuzor. 


— Poate cinci, răspunse nepoata mea. Judecătorul Varney are 
pietre la rinichi și tocmai a eliminat două. Strong spune că putem 
cel mult spera să reluăm procesul vineri, dar cel mai probabil luni. 

— Cred că este o binecuvântare, spuse Bree. 

— De ce spui asta? întrebă Naomi. 

— Dacă tu și Stefan nu cumva ne ascundeţi ceva, Bree și cu 
mine ne-am uitat amândoi la dovezi și, în afară de bănuielile lui 
Stefan despre Marvin Bell, nu vedem nimic care să îl lege de 
traficul de droguri, am spus eu. 

— Sunt dovezi circumstanţiale, spuse Naomi. 

— Nu este suficient, spuse Bree. Trebuie să dovedim asta. 

— Dacă putem demonstra că Bell este un lord al drogurilor, 
ameninţat că poate fi dat în vileag, brusc, povestea nepoatei sale 
Sharon pare îndoielnică și avem un motiv bun pentru ca el să Îi 
facă o înscenare lui Stefan, am spus eu. 

— Probele de ADN tot rămân, spuse Bree. 

— Cred că pot să rezolv asta, spuse Naomi. Stefan și Patty 
foloseau prezervative. Am un martor expert gata să depună 
mărturie că este întru totul posibil ca sperma găsită pe Rashawn și 
pe acea lenjerie să fi fost sustrasă din gunoi și apoi lăsată 
intenţionat la locul crimei. 

— Dacă pui toate astea cap la cap, creezi o îndoială rezonabilă, 
am spus. 

— Dar tot nu îl avem pe Bell, spuse Bree. Și nu prea arată bine 
nici faptul că Patty Converse nu a apărut azi la tribunal. 

— Sunt în drum spre apartamentul ei, spuse Naomi. Nu 
răspunde la telefon. 

— Dă-ne de știre, i-am zis și am închis telefonul. 

Am intrat pe stadion și am urcat în tribune. Acolo erau mulţi 
dintre atleţii pe care îi văzusem cu o zi în urmă, inclusiv Sharon 
Lawrence, care ne-a săgetat cu privirea pe mine și pe Bree, în timp 
ce trecu alergând cu mai multe prietene de-ale ei. 

— Alaltăieri-seară, Cece Turnbull a spus că Rashawn era foarte 
supărat dintr-un anumit motiv cu câteva zile înainte să moară, 
spuse Bree. 

— Imi amintesc, am spus eu. 

— Oare a fi martorul unui viol ar fi suficient de supărător? 
întrebă ea încet. 

Am privit-o și am văzut că vorbea serios. 

— Ar fi suficient de supărător, am spus eu. 


Oare versiunea lui Stefan asupra evenimentelor era o 
minciună? Oare Rashawn l-a văzut cu Lawrence? Să-l fi atacat vărul 
meu pe băiat ca să-l facă să tacă? 

Jannie se antrena din nou cu celelalte fete. Antrenoarea 
Greene le pusese să alerge în pasul ștrengarului în ture de câte 
două sute de metri. Nu îmi amintesc ca Jannie să fi făcut asta 
vreodată într-o sesiune de antrenament și am observat că îi era 
greu să ţină pasul cu atletele de la facultate. 

Când se termină antrenamentul, Jannie se duse la geantă, își 
luă un hanorac și apoi veni la gard, având o expresie nefericită pe 
chip. 

— Nu sunt bună la pasul ștrengarului, spuse ea. Nu știu de ce 
trebuie să fac asta. 

— Ai întrebat? am spus eu. 

Jannie ridică din umeri și spuse: 

— Ar trebui să ajute la viteză. 

— Probabil că da, spuse Bree. 

— Sunt destul de iute când trebuie, spuse Jannie. 

— Nu strică să fii și mai iute, am adăugat eu, observând că 
antrenoarea Greene traversa pista spre noi, ţinând geanta de sport 
a lui Jannie și părând serioasă. 

— Doctore Cross, spuse ea, fără să o privească pe Jannie. 
Avem o problemă. 

— Cum așa? am întrebat eu, ridicându-mă. 

Ea ținea geanta lui Jannie de mânere. Era deschisă. 

Jannie se încruntă, încercând să vadă despre ce vorbea 
antrenoarea, iar eu coboram spre ea. Dar Greene ţinu geanta 
deoparte și spuse: 

— Vreau să vadă tatăl tău primul. 

M-am apropiat și m-am uitat în geantă. Acolo, ascunsă în cuta 
unei perechi de pantaloni de-ai lui Jannie, era o fiolă mică din sticlă 
plină cu pudră albă. 


CAPITOLUL 52 


— Asta nu e a mea! protestă Jannie în secunda în care o văzu. 
Tată, n-are cum să fie a mea. Ştii asta, da? 

Am încuviinţat. 

— Cineva a pus chestia aia în geanta ei. 

— Cine ar face asta? întrebă antrenoarea Greene. Şi de ce? 


Am privit spre Sharon Lawrence, care se întindea și vorbea cu 
prietenii ei, aparent indiferentă la ce se întâmpla în partea opusă a 
pistei. 

— Pot să mă gândesc la cineva, dar voi lăsa poliția să se ocupe 
de asta, am spus eu. 

— Vreţi să chem poliţia? 

— Aţi atins-o? 

Greene clătină din cap. 

— Atunci, da, sunațţi poliţia. Este ușor de dovedit dacă este sau 
nu a fiicei mele, am spus eu. Fie amprentele ei sunt pe ea, fie nu. 
Antrenoarea se uită la Jannie. 

— Sunt? 

— N-are cum, spuse Jannie. 

— Geanta era deschisă? am întrebat eu. 

— Geanta era deschisă, spuse Jannie. Mi-am luat hanoracul și 
am venit aici. 

— Așa aţi văzut, doamnă antrenoare? am întrebat eu. 

— Eliza Foster, una dintre atletele mele de la Duke, a observat 
și m-a chemat. 

— Deci a fost pusă acolo fie înainte de antrenament, fie 
imediat după ce Jannie și-a luat hanoracul și a venit să vorbească 
cu mine, am spus eu. 

— Eliza nu ar avea niciun motiv să facă așa ceva, spuse 
Greene. 

— Vreau să existe dovezi clare că asta nu aparţine în niciun 
caz fiicei mele. Jannie va da chiar și o probă de sânge pe care o 
puteţi testa pentru droguri. Da? 

Jannie încuviinţă. 

— Orice, tată. 

Am scos portofelul, am luat o carte de vizită și i-am dat-o 
antrenoarei. 

— Sunaţi-l pe tipul acesta. Detectivul șerifului, Guy Pedelini. El 
se va ocupa corect de caz. 

Greene ezită, dar apoi fu de acord. Plecă cu geanta lui Jannie, 
formând numărul de telefon. 

Jannie era pe cale să izbucnească în plâns când se așeză lângă 
mine și Bree. 

— O să fie bine, am spus, îmbrăţișând-o. 

— De ce ar pune cineva asta acolo? întrebă ea, tristă. 

— Ca să ajungă la mine și la Bree prin tine, i-am răspuns eu. 
Dar nu o să meargă. 


Detectivul Pedelini apăru după zece minute. L-am lăsat să 
vorbească cu Greene mai întâi, timp în care am așteptat răbdător 
cu Jannie și Bree. Și-a pus mănușile și a pus fiola într-o pungă de 
plastic. Îmi făcu semn și apoi se duse să vorbească cu Eliza Foster. 

Când termină, veni și îmi dădu mâna. 

— Antrenoarea spune că vrei să fie testată. 

— Da. 

El se uită la Jannie. 

— Ești de acord? 

— Da, spuse Jannie. Sigur. 

— Ai idee cine ar putea să facă asta? întrebă Pedelini. 

— Aș începe cu nepoata lui Marvin Bell, spuse Bree. Dacă 
Sharon Lawrence ar minţi despre un viol pentru unchiul ei, ar pune 
și droguri în lucrurile altora pentru el. 

Detectivul șerifului își țuguie buzele și spuse: 

— O să vorbesc cu ea. Intre timp, duceţi-o pe Jannie la secţie. 
Voi suna înainte ca să-i ia cineva amprente și sânge. 

Pedelini se îndreptă spre celelalte fete, care păreau enervate 
că nu aveau voie să plece. 

— Tată? spuse Jannie când ne ridicarăm și ne pregăteam să 
plecăm. Poţi să verifici dacă pot să mă duc în continuare la Duke să 
mă antrenez pentru cursa de patru sute de metri, sâmbătă? 

— Ne vedem la mașină, am spus eu. 

M-am dus la antrenoarea Greene și am întrebat-o. Ea ezită. 

— Este nevinovată până la proba contrarie, doamnă antrenor. 

— Aveţi dreptate și îmi pare rău, doctore Cross, spuse ea. |n 
toți anii mei ca antrenoare, nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva. 
Dacă acele teste nu confirmă altceva, Jannie poate să vină să 
alerge cu noi sâmbătă și în orice zi vrea. 

Am dat să plec, îndreptându-mă spre culoarul dintre tribune. 

Dar mi-au tăiat calea Marvin Bell și fiul lui adoptiv, Finn Davis. 

— Pentru un poliţist mare și tare, nu prea știi să asculţi, spuse 
Marvin Bell. 

— Da? am spus eu. Ce-am ratat? 

— Nepoata ta mi-a menţionat numele în sala de judecată azi, 
spuse Bell. 

— Nepoata ta a depus mărturie în sala de judecată azi, am 
spus eu. 

— Prostii, spuse Finn Davis. 

— E o prostie că depunea mărturie sau că este nepoata 
domnului Bell? 

Bell zâmbi amar. 


— Te-am avertizat să nu-mi mânjești numele în sala de 
judecată. 

— Să-l mânjesc? 

— Să-l calomniezi, spune-i cum vrei, continuă Bell. 

— Este calomnie sau denigrare numai dacă nu este adevărat, 
am adăugat eu. 

— Ascultă, detective Nenorocit, spuse Davis. Acea biată fată a 
fost violată de cretinul ăla degenerat, Stefan Tate. Ea a avut curaj 
să urce în boxa martorilor și să-și privească în faţă violatorul. 

— Nu contest asta, am spus. 

— Atunci nu mai încerca s-o discreditezi, spuse Bell. Poţi să 
crezi ce vrei despre mine, dar nu o amesteca pe Sharon. Este o 
victimă în toate astea și nu vreau să se transforme într-un sac de 
box. 

— lar eu nu vreau ca cineva să încerce să se răzbune pe mine 
printr-o înscenare făcută fiicei mele. 

— Despre ce dracului vorbești? 

— Cineva tocmai a pus o fiolă cu o pudră albă în geanta ei de 
sport, am spus eu. Acolo este un detectiv al șerifului care 
cercetează. Mă gândesc că Sharon a făcut treaba asta. 

— Prostii, spuse Bell. 

Am făcut un pas, m-am apropiat de ei și am spus: 

— Nu, domnilor, prostii sunt încercările voastre de a mă ucide 
și de a forța mâna familiei mele. V-am avertizat. Vă declar oficial 
război. 


CAPITOLUL 53 


Bree nu a spus prea multe în drum spre casă după ce am dus-o 
pe Jannie la biroul șerifului, unde a dat probe de sânge și urină 
pentru analiză. Am cerut și am primit mostre din aceleași 
specimene, drept măsură de precauţie. 

Când am ajuns acasă și am intrat, am pus mostrele într-o 
pungă maro și le-am băgat la frigider. Jannie a început să îi 
povestească Nanei despre tot ce se întâmplase. Ali stătea pe 
canapea, se uita la alt episod din Uncharted, cu Jim Shockey. 

— Unde este acum? am întrebat. 

Shockey schimbase pălăria de cowboy cu o bandană și mergea 
prin ape tulburi, într-o junglă. 

— În Congo? 


— Jim Shockey acesta e un plimbăreț, am spus. Bree a venit? 

— Sunt aici, strigă ea de pe verandă. 

Am ieșit și am găsit-o stând pe un balansoar, privind în zare. 
Nu era fericită. 

— Suntem bine? am întrebat. 

— Nu chiar, spuse ea încet. 

— De ce? 

— Trebuia să le spui lui Bell și lui Davis că le declari război? 

— Vorbeam din inimă. 

— Inţeleg asta, Alex. Dar acum ești o ţintă sigură, mai mult ca 
oricând. ; 

— Bun, am spus. li scoatem din zona lor de confort și îi 
învingem. 

Ea ridică privirea furioasă. 

— De ce te pui mereu în calea primejdiei? 

Am făcut un pas înapoi. 

— Bree, tu, în mod special, ar trebui să știi că asta face parte 
din riscurile... 

— Meseriei? întrebă ea. Nu cred. Eu nu mă pun în primejdie 
intenţionat, pe când tu faci asta mereu. Te-ai oprit vreodată o 
secundă să te gândești cât de egoist este năravul ăsta? 

— Egoist? am spus eu, uimit. 

— Da, egoist, spuse Bree. Ai o familie care are nevoie de tine. 
Ai o soţie care are nevoie de tine. Și cu toate astea, la primul 
semn, ești gata să riști fericirea și bunăstarea noastră. 

Preţ de câteva momente, am rămas fără grai. Nu o mai 
auzisem pe Bree vorbind așa. Pe răposata mea soţie, mama lui Ali, 
da. Dar nu pe Bree. 

Am lăsat capul în jos și am spus: 

— Ce-ar fi trebuit să fac? 

— Să detensionezi situaţia, spuse ea. Să-i faci să creadă că nu 
reprezinți o ameninţare, până când obţineai dovezi puternice 
împotriva lor. Dar e prea târziu, ai lansat deja ameninţarea, Alex 
şi... 

— Bree, am spus eu, cu mâinile ridicate. Înţeleg și îmi pare rău. 
Nu pot să mă justific altfel decât că m-am înfuriat cam tare, pentru 
că s-au folosit de Jannie. Nu se va mai întâmpla. 

— Mă bucur să aud asta, spuse ea, ridicându-se de pe 
balansoar. Dar în continuare ești o ţintă. 

Am rămas acolo pentru un moment, simțind o greutate pe care 
nu o mai simţisem cu zece minute în urmă. Avea dreptate. Am 
forțat atunci când trebuia să fiu mai deștept și să detensionez. 


În bucătărie, Jannie termina de preparat cina - coaste în stil 
country — cu Nana. 

Bunica mă studie și zise: 

— Ai dat de necaz? 

— Încerc să scap de el, am spus eu, punându-mi niște orez în 
farfurie și apoi luând niște coaste, care erau foarte fragede și 
miroseau incredbil. 

— Mulţumesc, Nana, spuse Jannie, terminând ce avea în 
farfurie. A fost foarte bun! 

— O reţetă ușoară, spuse ea primind cu plăcere complimentul. 
Suc de portocale și sos pentru grătar. Apoi le gătești încet la 120°, 
timp de patru ore. 

— Foarte gustos, am întărit eu, după ce am luat o îmbucătură. 

M-am așezat, am mâncat și am urmărit-o pe Jannie, căutând 
orice semn de teamă cu privire la evenimentele din ultimele ore. 
Dar părea încrezătoare când părăsi bucătăria. 

— Jannie mi-a spus, zise Nana Mama. 

— Ne-am ocupat de asta, i-am răspuns eu. 

— Ce te deranja de dimineaţă? 

O parte din mine voia să-i spună ce îmi povestise vărul meu că 
fiul ei supravieţuise căderii de pe pod și vâltorii din defileu și că a 
mai trăit doi ani ca fugar înainte să se sinucidă. 

— Doar o noapte mai agitată, am răspuns eu, în schimb. 

— Aha, spuse bunica mea, fără a fi convinsă și mă lăsă să 
înfulec mâncarea, care era remarcabil de bună, chiar după 
standardele înalte ale Nanei. Când am terminat tot din farfurie, m- 
am dus spre dormitorul nostru și am găsit ușa închisă. Am ciocănit. 

— E deschis, spuse Bree. 

Am intrat și am închis ușa. Bree stătea pe pat, cu ochii în 
laptop. 

— Imi pare rău, am spus eu, încet. 

— Ştiu, spuse ea, ridicând privirea și zâmbind firav. 

— Te așteaptă cina. Nişte coaste country grozave. 

— Mă duc imediat să mănânc, spuse ea. 

— Nu pot să-i spun Nanei ce mi-a spus Pinkie, am adăugat 
încet. 

— De ce nu? întrebă ea. 

— Nu... am continuat, masându-mi tâmplele. Cred că nu vreau 
să audă așa ceva, dacă nu pot dovedi că este și adevărat. 

— Unchiul Cliff nu este în stare să confirme povestea, spuse 
Bree. 


— Știu, am adăugat și apoi mi-am dat seama cum să rezolv 
două probleme simultan. 

— Așa că mă trezesc mâine devreme, plec la Raleigh și iau un 
avion spre Palm Beach. 

— Bun, spuse ea, încurcată. De ce? 

— Este cel mai apropiat aeroport de locul în care s-a sinucis 
tatăl meu, am explicat eu. Și mă detașez de Starksville pentru o zi 
sau două, ceea ce mă elimină drept ţintă. 

— Dar Stefan? In ciuda a ceea ce am spus pe stadion, i s-ar fi 
putut înscena totul. Poate chiar de către Bell. 

— Sau Finn Davis, am spus eu. Și de aceea o să ai grijă cât 
sunt plecat, stai deoparte și află tot ce poţi din dosarele publice 
despre cei doi. 

Bree se gândi la asta și apoi încuviinţă. 

— Asta pot să fac. 


CAPITOLUL 54 
Palm Beach, Florida 


Împinse de un vânt fierbinte, flăcările vuiau și aruncau fum 
negru spre cerul dimineţii târzii. Egretele albe zburau în jurul 
fumului, ospătându-se cu nori de insecte care fugeau de foc. 

Era sezonul recoltei și se dăduse foc trestiei-de-zahăr de 
ambele părți ale șoselei Route 441 din Florida. Eu mă îndreptam 
spre lacul Okeechobee și, de două ori, a trebuit să încetinesc, atât 
de gros era fumul. 

In cele din urmă, am ieșit din bătaia vântului și fumul dispăru. 
Am văzut indicatorul care mă întâmpina în Belle Glade. Eram în 
orașul unde, după toate aparențele, tatăl meu se sinucisese și 
părea un loc cu totul ocolit de noroc. Auzisem despre acest oraș, 
desigur. Cine din poliție nu auzise? Ca municipalitate, Belle Glade 
avea o rată a criminalităţii ca a unei zone metropolitane mari, 
precum Washington sau Chicago. După cinci minute petrecute în 
Belle Glade, vedeam exact din ce motive. 

Dar nu eram acolo să diagnostichez și să rezolv probleme 
sociale, așa că am ignorat clădirile goale și fațadele găurite de 
gloanţe și m-am bazat pe Google Maps ca să mă ducă spre 
diferitele biserici de prin oraș. Am vrut să aflu cum a ajuns tatăl 
meu să se sinucidă în spatele uneia dintre ele. 


Erau multe biserici în Belle Glade. La primele două, una pentru 
baptiști și alta pentru adventiști, nu am obţinut nicio informaţie de 
ajutor. La biserica catolica Sf. Cristofor am vorbit cu un preot care 
vopsea ușa rectoratului. Părintele Richard Lane avea în jur de 50 
de ani și fusese transferat recent la Belle Glade. 

— Acum treizeci de ani? spuse el, mijind ochii spre mine. Nu 
știu cum vei găsi pe cineva doar după nume. 

— Cred în miracole, părinte, am spus. 

— Ei bine, pot să verific dacă s-a ţinut vreo slujbă de 
înmormântare pentru un domn Brown, dar dacă vechile arhive sunt 
la fel de prost întreţinute ca și cele noi, nu vă pot da prea multe 
speranţe, detective Cross. 

l-am dat preotului cartea mea de vizită și i-am spus să mă sune 
dacă găsește ceva. 

În următoarele două ore, am bătut la ușile fiecărui lăcaș de cult 
din oraș. Cineva a răspuns la fiecare biserică, dar nimeni nu știa 
despre un Paul Brown care se sinucisese acolo cu ani în urmă. 

Un preot evanghelic mi-a spus să încerc la bisericile din orașele 
din apropiere mergând spre nord. Altul m-a sfătuit să caut 
certificate de deces în arhivele comitatului. Ambele erau idei bune 
și, după ce am plecat de la al doilea preot, am încercat să-mi dau 
seama ce să fac mai departe și cât mai bine. 

Era extrem de cald și umed și de-abia așteptam să mă sui în 
mașina mea închiriată și să mă răcoresc la aerul condiționat. Dar 
apoi am observat o dubă a șerifului din comitatul Palm Beach, care 
era parcată peste drum de unul dintre acele complexuri 
sărăcăcioase de apartamente cu două etaje și scări exterioare. 

M-am dus într-acolo, m-am uitat spre complex și am văzut un 
mic grup de oameni care se uitau la etajul superior unde fusese 
pusă bandă galbenă de protecţie pe ușa unuia dintre apartamente. 
Un criminalist tânăr cobori scările și dădu să treacă pe lângă mine. 

Am scos insigna, m-am legitimat și am întrebat unde pot lua 
legătura cu cineva de la departamentul șerifului ca să facă rost de 
niște documente pentru mine drept favor profesional. 

— Sincer, nu știu, spuse tehnicianul. Sergentul Drummond ar 
putea. 

— Unde este sergentul Drummond? am întrebat. 

— El este, spuse criminalistul, arătând spre doi bărbaţi 
îmbrăcați în costume care ieșeau din apartament. Cel cu cicatricea 
pe faţă. 

Unul dintre bărbaţi era un afro-american masiv, mai în vârstă, 
pe la 60 de ani. Celălalt avea cam 30 de ani, era arătos și, după 


fizicul lui, cred că ridica greutăţi. Pariam pe halterofil pentru 
cicatricea de pe faţă, deși nu pot spune de ce. Dar când detectivul 
mai bătrân s-a întors să coboare scările, am văzut bucata de piele 
aspră care începea de sub ochiul drept, cobora câţiva centimetri și 
apoi se continua în spate, deasupra fălcii, spre ureche. 

— Sergent Drummond, am spus eu, ţinând insigna. Sunt 
detectiv Alex Cross, de la Poliția Metropolitană din Washington, 
departamentul Omucideri. 

Chipul lui Drummond rămase neschimbat în timp ce îmi 
examina legitimația. 

— Așa? 

Detectivul mai tânăr a zâmbit și a întins mâna. 

— Detectiv Richard S. Johnson. Știu cine sunteţi doctore Cross. 
Aţi lucrat pentru FBI, nu-i așa? Am văzut înregistrarea uneia din 
prelegerile dumitale despre Quantico. Sergent? Nu ai auzit de Alex 
Cross? 

Drummond îmi dădu înapoi legitimaţia și spuse: 

— Sper că nu vă zdrobesc orgoliul dacă mărturisesc că nu am 
auzit. 

— Puțin probabil, domnule sergent, am spus eu zâmbind. Am 
un orgoliu destul de rezistent. 

— Și cu ce vă putem ajuta? spuse detectivul Johnson. Aţi venit 
aici urmărind un criminal în serie sau cum? 

— Nu, nimic de genul acesta, am spus eu și am explicat că îmi 
căutam o rudă de mult pierdută, care e posibil să fi murit în Belle 
Glade, cu ani în urmă. 

— Putem să căutăm pentru dumneata la secţie, se oferi 
Johnson. 

— Chiar putem? întrebă sergentul Drummond. Sau trebuie să 
ne dăm seama cine a ucis-o pe Francie Letourneau și pe două 
persoane importante din Palm Beach? 

— Nu vreau să vă stric investigația, am spus. Orientaţi-mă în 
direcția potrivită. Mă ocup eu mai departe de tot. 

Drummond ridică din umeri. 

— Urmează-ne la secție și vom vedea ce putem face pentru 
tine. 

— Și poate ai vrea să arunci o privire la cazul nostru? spuse 
Johnson. 

— Detectiv Johnson, mormăi Drummond. 

— Ce este, sergent? se răsti la el partenerul lui junior. Tipul 
ăsta este expertul experţilor. li instruiește pe agenţii FBI, pentru 
numele lui Dumnezeu! 


— Făceam asta în trecut, am răspuns eu. Şi vă ajut cu plăcere. 
Doar dacă nu vă rănește orgoliul... 

De data asta, sergentul chiar zâmbi și spuse: 

— Ce dracului, doctore Cross. E posibil să poţi preda trucuri noi 
chiar și unui câine bătrân. 


CAPITOLUL 55 


l-am urmat la secția de poliție din West Palm, un birou tipic, cu 
separeuri înconjurate de alte separeuri care aveau ferestre și uși. 
Acelea erau pentru ofițerii comandanţi, printre care și Drummond. 

— Johnson, ajută-l cu ce caută, spuse Drummond. Scuze că nu 
pot să-ţi ofer tratamentul regal pe care se pare că-l meriţi, Cross, 
dar mă cheamă datoria. Trebuie să dau niște telefoane și îți aduc și 
dosarele acestor crime. 

— Mulţumesc, domnule sergent, am răspuns. El dispăru în 
biroul său și închise ușa în urma sa. 

În timp ce Johnson se duse să aducă niște cafea, am stat acolo, 
ascultând sunetele familiare dintr-un departament de omucideri, 
unii detectivi la telefon, alţii în discuţii. Eram plecat de nici o 
săptămână și deja îmi lipsea atmosfera. 

Johnson se întoarse cu două căni de cafea. 

— Nu-mi vine să cred că Alex Cross stă la biroul meu. 

M-am ridicat. 

— Scuze. 

— Cum? Nu, ia loc. E o onoare. Acum, dacă poţi să-mi spui ce 
sau pe cine cauţi? 

— Un bărbat. Afro-american. A murit cam în urmă cu treizeci și 
trei de ani. 

Johnson se puse pe treabă, luă alt scaun și își deschise 
laptopul. 

— Numele? 

— Paul Brown. Se presupune că s-a sinucis în spatele unei 
biserici din Belle Glade. 

— O să mă uit la înregistrările deceselor și să verific dacă avea 
o fișă la noi. 

— Aveţi date digitale atât de vechi? 

— Pentru toată Florida, spuse Johnson în timp ce tasta. Statul a 
plătit pentru sistemul ăsta. Prevăzători, sincer să fiu. 


Îmi plăcea de tânărul detectiv. Era agil și plin de energie. Nu 
știam exact ce să cred despre Drummond, în afara faptului că avea 
un umor sec. 

— Şi care e povestea din spatele cicatricei lui Drummond? am 
întrebat eu. 

Johnson ridică privirea. 

— Primul război din Golf. Securiza un puț petrolier care a 
explodat. Au murit doi dintre oamenii lui. $rapnelul i-a deschis 
obrazul ca o clapă, a ars și a măcinat tot. Leziuni nervoase extinse. 
De aceea nu prea are expresie facială. Faţa lui atârnă, pur și 
simplu, nu? 

— Iţi place de el? 

Johnson zâmbi. 

— Să-mi placă? Nu știu încă, dar îl admir. Drummond este 
persoana potrivită, după standardele mele. 

— E suficient de bine pentru mine, am spus. 

— Paul Brown? 

— Corect. 

— Și cu treizeci și trei de ani în urmă, spuse Johnson, analizând 
ecranul și tastând. Punem plus sau minus un an, pentru siguranţă. 
Avem o dată a nașterii? 

l-am spus data nașterii tatălui meu. 

Johnson apăsă pe Enter. Aproape imediat clătină din cap. 

— Nicio potrivire. 

— Lasă necompletată data nașterii, am spus, gândindu-mă că 
tatăl meu trebuie să fi fost suficient de deștept cât să lase în urmă 
totul privind identitatea sa. 

Detectivul tastă și apăsă din nou Enter. 

— lată. Sunt trei. 

— Trei? am întrebat eu, ridicându-mă de pe scaun să privesc 
ecranul. 

În mod sigur, trei bărbaţi cu numele Paul Brown muriseră în 
Florida cu treizeci și trei de ani în urmă. Chiar atunci sergentul 
Drummond ieși din biroul său cu mai multe dosare mari, negre. 

— Aţi găsit ceva? 

— Avem trei persoane cu numele Paul Brown, spuse Johnson. 
Domnule sergent, se pot accesa certificatele de deces din 
statisticile vitale? 

— Miami, cât ai tu, cu treizeci de ani mai puţin ca mine? Tu 
trebuie să fii cel mai avansat tehnologic din echipă. 

Detectivul clătină din cap. 

— Eu nu... 


— Încearcă să apeşi pe nume, spuse Drummond. 

— O, spuse Johnson și apăsă pe primul. 

Ecranul afișă o imagine PDF a unui certificat de deces pentru 
Paul L. Brown din Pensacola, douăzeci și doi de ani. Cauza morții: 
impact traumatic. T 

— Prea tânăr, am spus. Incearcă-l pe următorul. 

Johnson apăsă. Apăru un nou certificat de deces pentru Paul 
Brown din Fort Lauderdale, şaptezeci şi nouă de ani. Cauza 
decesului: atac cerebral. 

— Prea bătrân, am spus de data asta şi acum doream cu 
disperare să aflu răspunsul din spatele celei de-a treia identități. 

Al treilea certificat se potrivea profilului. Paul Brown din 
Pahokee, Florida, treizeci și doi de ani, sărman. Cauza morții: rană 
de armă de foc autoindusă. 

— El este, am spus, simțind un nod în stomac. Unde este 
Pahokee? 

— La 24 de kilometri nord de Belle Glade. 

— Atunci trebuie să fie el, am răspuns într-un mod ciudat de 
detaşat, studiind certificatul. Ceea ce înseamnă că biserica este 
probabil acolo. Scrie aici că trupul a fost trimis la casa funerară 
Belcher Brothers pentru înhumare. 

— Înhumare? spuse Johnson. Majoritatea sărmanilor sunt 
incinerați în Florida. 

— Se pare că nu de data asta, am zis eu. 

— li cunosc pe cei care au acea casă funerară, spuse sergentul. 
Familia Belcher. Au și un serviciu de ambulanţă. Când patrulam în 
partea vestică a comitatului, apăreau la toate calamităţile. Le dau 
un telefon. 

— Aș aprecia asta, sergent Drummond. 

Drummond încuviinţă și arătă spre dosare. 

— Acestea sunt crimele pe care le investigăm. Am aprecia o 
privire proaspătă, dacă ai timp să le studiezi. 

Sergentul se întoarse în biroul lui. Am început să parcurg cu 
privirea dosarele de omucidere a persoanelor mondene, Lisa 
Martin, Ruth Abrams și a menajerei lor, Francie Letourneau. Două 
ore mai târziu aproape că terminasem și frunzăream apendicele 
rapoartelor despre menajeră, când se întoarse Drummond. 

— Mi-a luat ceva timp să iau legătura cu el, dar Ramon Belcher 
lucrează în tura de noapte și a spus că o să caute prin dosare ce te 
interesează, spuse sergentul. 

— Mulţumesc, i-am spus. 


Johnson se întoarse în separeul lui cu mai multă cafea. Am 
refuzat, spunând: 

— Dacă mai beau fără să mănânc ceva, o să fac ulcer. 

— Ai găsit ceva interesant acolo? spuse Drummond. 

— Am văzut câteva lucruri. 

— Ce vrei să mănânci? 

— Orice. Fructe de mare. 

Sergentul încuviinţă. 

— E un loc perfect de luat masa în Lake Worth. Johnson, vii? 
Putem să vorbim despre cazul nostru la cină. 

— Absolut, spuse Johnson. Soţia mea este însărcinată. Stai 
puţin să o sun. 

— Însărcinată? spuse Drummond. Nu mi-ai spus asta. 

— E încă la început de sarcină, domnule sergent, spuse 
Johnson, scoţându-și telefonul și îndepărtându-se. Abia sfârșitul 
primului trimestru. Avem gemeni. 

Sergentul se încruntă și se uită la mine. 

— Aș fi vrut să știu asta mai devreme. 

— Contează? 

— Sigur că da, mormăi Drummond. De acum încolo, voi face 
orice ca să-l împiedic pe detectivul Johnson să se pună în pericol, 
riscând ca acei copii să rămână fără tată. 

— Ești un om cu multe virtuţi, am spus. 

El se uită la mine cu acea față căzută, cicatrizată și spuse: 

— Asta nu e o virtute, e doar bun-simţ. Eu o am pe soţia mea și 
ea are o slujbă bună, care e mai bine plătită decât a mea. Dar 
acum de Johnson depind trei oameni. Fă o socoteală. Spune-mi 
care ar trebui să fie priorităţile mele când dăm de belele. 

Pe cât de morocănos era, sergentul Drummond începea să-mi 
placă. 


CAPITOLUL 56 
Pleasant Lake, Carolina de Nord 


Pinkie Parks arătă prin parbriz poteca de pietriș din faţă care 
ieșea dinspre autostradă și cobora abrupt spre lac. 

— Acolo este. 

Bree opri pe banda de serviciu Fordul Taurus albastru pe care îl 
închiriase în dimineaţa aceea și îl parcă. 


— De aici nu se vede mare lucru, spuse Pinkie. Cred că se vede 
mai bine din pădure. 

Bree luă un binoclu și spuse: 

— Atunci, hai să mergem în pădure! 

Când află că Alex plecase în Florida și că Bree îi urmărea 
îndeaproape pe Marvin Bell și pe Finn Davis, Pinkie insistase să o 
ajute. Dar acum ridică din sprânceană și spuse: 

— Vrei să agiţi un cuib de viespi? 

Ea se încruntă. 

— Sunt viespi prin pădurile astea? 

— Prin pădurile astea sunt Marvin Bell și Finn Davis și, după 
mine, e cam același lucru. 

— Cum zici tu, spuse Bree, deschizând ușa. Vin imediat. 

Pinkie mormăi, dar ieși și el din mașină. In jur era o păclă caldă 
și umedă. Au așteptat până s-a mai liniștit traficul, apoi au coborât 
pe panta abruptă și au intrat într-un desiș de zmeură cu spini. 
Pinkie o luase înainte, deschizând calea, până când ajunseră în 
pădurea de pini unde cântau greierii. 

În zare, mai în jos cu câteva sute de metri, Bree vedea apele 
curate ale lacului Pleasant. Auzi bărci cu motor și râsete de copii. 

Pinkie cobori pe o potecă de vânătoare care ducea printre 
copacii care creșteau pe panta de deasupra malului estic al lacului. 
Bree îl urmă, revizuind în mintea ei tot ce aflase în dimineaţa 
aceea despre Marvin Bell și Finn Davis. 

După ce a închiriat mașina, ea și Pinkie s-au dus la arhivele 
comitatului Stark unde au luat legătura cu biroul secretarului 
statului Carolina de Nord, verificând interesele de afaceri ale celor 
doi bărbaţi. Bell și Davis deţineau, atât împreună, cât și fiecare în 
parte, cinci afaceri în interiorul și în jurul orașului Starksville: un 
magazin de băuturi spirtoase, o curăţătorie chimică, două 
spălătorii automate de mașini și o casă de amanet. 

Pinkie observă imediat că toate afacerile generau și rulau mulți 
bani gheaţă. Ceea ce era convenabil dacă erai implicat și într-un fel 
de afaceri ilegale care rulau mulţi bani gheaţă. 

Dar Bree nu avea niciun fel de jurisdicție aici. Nu putea accesa 
baze de date care i-ar putea oferi acces la conturile bancare ale 
afacerilor celor doi. 

Făcând o încercare, Bree accesă bazele de date publice din 
Nevada și Delaware, pentru că ambele state aveau legi fiscale și 
de înmatriculare care le făceau atractive pentru oamenii interesați 
să înfiinţeze companii-paravan. Deși nu a găsit nimic în Nevada, ea 
fu încântată să afle că Marvin Bell și Finn Davis erau pe lista 


agenţilor de înmatriculare pentru șase companii din Delaware, câte 
trei pentru fiecare. Toate cele șase companii fuseseră organizate 
pentru „achiziţii și dezvoltare imobiliară”. 

Această descoperire o determină pe Bree să caute proprietăţile 
lor imobiliare din comitatul Stark. Spre surprinderea ei și a lui 
Pinkie, niciunul nu părea să deţină proprietăţi în zonă. 

Pinkie spusese că așa ceva, pur și simplu, nu era posibil, 
întrucât Bell deținea tot felul de proprietăți în comitatul Stark, 
începând cu un domeniu pe malul lacului Pleasant. Când căutară 
proprietatea de lângă lac, descoperiră că era deţinută de una 
dintre companiile lui Marvin Bell din Delaware și era evaluată la 3,1 
milioane de dolari, ceea ce o făcu pe Bree să dorească să vadă 
locul. 

Alex i-a spus să nu se implice, să stea la distanţă, dar Bree nu 
avea de gând să se caţere peste gardul pe care Marvin Bell îl avea 
împrejurul proprietăţii sale. Voia doar să arunce o privire peste el, 
să-și facă o impresie despre cum trăia omul acesta. 

Pinkie îi făcu semn lui Bree să se oprească. Ea se opri lângă un 
pin gros, tânăr, care mirosea a rășină și îi bloca vederea spre lac. 

Privind peste umăr, Pinkie șopti: 

— Dacă te lași în jos, în fața mea, și rămâi în umbră, poţi să 
vezi bine, fără să fii văzută. 

Bree se lăsă în patru labe. Pinkie dădu la o parte ramurile de 
pin și o lăsă să treacă. Strecurându-se, Bree se așeză în fund și se 
ajută de picioare pentru a se deplasa într-o parte, ajungând într-un 
loc umbrit de copaci. 

La treizeci de metri mai jos de Bree și nouăzeci de metri mai 
aproape de lac se vedeau poteca de pietriș și poarta care era 
oricum înaltă de trei metri. Bree privi cu binoclul de-a lungul 
gardului și văzu că rulourile de sârmă ghimpată erau acoperite cu 
o folie verde. De-o parte și de alta a stâlpilor porţii erau montate 
mici camere. Alte camere erau montate pe stâlpi, la aproape 
patruzeci de metri distanță, după care gardul se pierdea în 
depărtare, înghiţit de o vegetaţie deasă. Bree presupuse că erau 
camere de-a lungul întregului perimetru de douăzeci și patru de mii 
de metri pătraţi și își îndreptă atenţia spre complex. 

Dincolo de gard erau plantați rododendroni, fără îndoială 
pentru a bloca vederea dinspre aleea de pietriș. Dar de aici de 
deasupra gardului și peste tufe, Bree avea o perspectivă aproape 
completă asupra domeniului lui Marvin Bell, care avea în stânga o 
mică lagună și o bucată de teren plat în apropierea lacurilor. Pe o 
movilă, în dreapta lagunei și cu faţa spre lac era casa principală, o 


vilă din bușteni, de aproape o mie de metri pătraţi, cu un acoperiș 
de oţel roșu și obloane asortate. 

Casa era înconjurată de o terasă frumoasă, de grădini, aflate 
deasupra lagunei. Trei alei pietruite porneau dintr-o a doua terasă 
situată în faţa vilei, una ducea în direcţia unui promontoriu, a doua 
spre o magazie de bărci, pe partea stângă, și a treia spre un sistem 
de șase dane la dreapta, cu lifturi, care ţineau o flotă de skijeturi, 
bărci cu motor, canoe și bărci cu vele. Un bar și un grătar uriaș 
erau construite chiar pe doc, având în jurul lor șezlonguri și 
umbrele. 

Chiar în capătul promontoriului era o versiune în miniatură a 
casei dinspre care, își imagină Bree, vederea trebuie să fie 
incredibilă. Ea putea vedea prin mai multe ferestre mari și 
spectaculoase în clădirea principală și își dădu seama că nu 
fuseseră deloc zgârciţi în privinţa amenajării interiorului. Peste tot 
erau opere de artă: tablouri, sculpturi și mobilă. 

Locul arăta clar că ar valora 3,1 milioane de dolari, fără 
îndoială, ceea ce îi trezi și mai mult bănuielile. În mintea lui Bree, 
dacă aveai câteva mici afaceri în Starksville, Carolina de Nord, nu 
puteai să ai o casă în valoare de peste trei milioane de dolari. Ea 
presupuse că Bell ar fi putut să aibă succes pe piaţa bursei de 
valori sau poate că una dintre acele mari companii de investiţii 
imobiliare din Delaware dăduse lovitura. 

Dar dacă așa era, atunci de ce ar sta aici Marvin Bell? 
Proprietatea arăta, într-adevăr, ca o bucată de rai, dar oamenii 
care se îmbogăţesc nu preferă să-și etaleze bogăţia în locuri mai 
moderne? 

Poate că Marvin Bell era un casnic, ca Warren Buffet. Sau 
poate că avea un motiv să stea aici, în ciuda bogăției. Poate că 
avea afaceri cruciale de încheiat. 

Inainte să poată analiza aceste opţiuni, Bree zări pe cineva 
mișcându-se, îndreptă binoclul într-acolo și-l văzu pe Finn Davis 
care ieșea din vilă. Restul proprietăţii era liniștit și gol. Singurele 
sunete — râsete de copii, un motor de barcă în depărtare — veneau 
cu mult din josul țărmului. 

Finn Davis purta ochelari de soare, închiși la culoare, o șapcă 
murdară de baseball, un tricou verde de lucru, jeanși și cizme și 
mergea cu un pas lejer în jurul aleii care ducea spre un garaj cu 
cinci locuri. Apăsă pe o telecomandă. Imediat se ridică o ușă, 
scoțând la iveală un Ford Bronco vechi, portocaliu cu galben. 

Unde se duce cu rabla aia? Părea complet nelalocul său în... 


Bree se rostogoli din ascunzișul ei, se întoarse înapoi după pini 
și sări în picioare. 

— Trebuie să ne întoarcem la mașină, îi șopti lui Pinkie. 
Repede! 


CAPITOLUL 57 
Lake Worth, Florida 


Detectivul sergent Drummond parcă în fața restaurantului 
Kersmon Caribbean, apoi am intrat toți trei înăuntru. Althea, 
proprietara și bucătăreasa, îl văzu pe Drummond, ieși repede din 
spatele unei tejghele și îl îmbrăţișă, râzând. 

— ţi lași odată soţia pentru mine, Drummond? întrebă Althea 
cu un accent jamaican. 

— Ştii că este o femeie unică, răspunse sergentul. 

— Știu, spuse Althea. Verificam doar dacă ţi-ai pierdut minţile 
de când nu te-am mai văzut. 

Drummond făcu prezentările și ea ne găsi un loc în 
restaurantul mic. 

— Ceva de băut? întrebă Althea. Red Stripe? 

Johnson se uită la Drummond, care spuse: 

— Ești în afara programului. Tu decizi. 

— Red Stripe, spuse Johnson. 

— Două, am adăugat și eu. 

Drummond spuse: 

— Nu te deranja cu meniurile. Althea. Adu-ne ce crezi tu că ar 
trebui să mâncăm. Ar trebui să fie și un fel cu pește. 

Femeia păru încântată de cele auzite, așa că plecă. 

— O să devii dependent pe viaţă de mâncarea jamaicană, 
spuse Drummond. Nu glumesc. Jumătate din clienţi sunt din 
Caraibi. 

— N-o să-i pot spune soţiei mele, am spus eu. Adoră Jamaica. 
Și eu la fel. 

— Da? spuse Drummond. Și mie îmi place. 

Am privit spre Johnson, dorind să-l includ în conversaţie. 

— Detective Johnson, ești pregătit să fii tată? 

— Nu știu. 

— Tu ai fost? mă întrebă Drummond. Pregătit? 


— Nu, am spus eu. Nu știam decât că nu voiam să fiu ca tatăl 
meu. 

— Şi a funcţionat? 

— Destul de bine, am răspuns eu și m-am întors înapoi spre 
Johnson. Nu te teme. Te obișnuiești cu rolul, de la o zi la alta. 

Veniră berile. Alături de niște castronele cu ceea ce Althea 
numea ceai de pește, care era delicios, și un coș cu pâine 
proaspătă de dovlecei, care era la fel de delicioasă. N-aveam cum 
să-i spun lui Bree despre locul acesta. 

— Deci, ai văzut ceva ce nouă ne-a scăpat, doctore Cross? 
întrebă Johnson. 

— Spune-mi Alex, am insistat. Şi nu cred că aţi ratat nimic, dar 
sunt câteva lucruri care nu îmi sunt clare și câteva lucruri pe care 
aţi putea să le luaţi în calcul. 

— Bine... spuse Drummond. 

— Doar ca să ne asigurăm că suntem pe aceeași lungime de 
undă, am spus eu. Pe de o parte, le aveţi pe Lisa Martin și Ruth 
Abrams, persoane mondene bogate, ucise la o săptămână distanţă 
una de alta, făcute să pară sinucideri. 

— Așa este, spuse Johnson. 

— Prietene? 

— După toate aparențele, da, spuse sergentul. 

— Dincolo de asta, aveau aceeași menajeră, Francie 
Letourneau, care a furat bijuterii de la ambele femei înainte să fie 
și ea ucisă. 

— Corect, spuse Johnson. Avem confirmarea celor doi soți 
asupra pozelor pe care li le-am arătat cu câteva bijuterii găsite în 
apartamentul lui Francie. 

— Francie i-a spus proprietarului de bar din Belle Glade... 

Althea se întoarse cu o tavă. Banane prăjite. Orez și fasole 
neagră. Tocană de coadă de bou. Și un biban de epavă la aburi și 
condimentat. Sigur nu îi spun lui Bree. 

Ne-am înfruptat. Coada de bou era, pur și simplu, incredibilă. 
La fel și bibanul. La fel și a doua, și a treia bere. Uitasem cât de 
ușor alunecă pe gât. 

Odată ce am ajuns la a doua porţie, am spus: 

— Francie i-a spus proprietarului barului din Glade că venea în 
Palm Beach pentru un interviu în ziua în care a murit. 

— Așa este, spuse Drummond. Doar că nu am găsit nicio 
dovadă care să indice că a ajuns în Palm. A dispărut, pur și simplu. 

— Niciun telefon? 


— Mobilul ei lipsește, dar am găsit contul, spuse Johnson. Am 
cerut ieri desfășurătorul tuturor apelurilor din ultimele trei luni. 
Probabil vom afla ceva mâine. 

— Alte idei? întrebă Drummond. 

— Da. Cred că ar trebui să vă concentrați pe legăturile și 
încrengăturile dintre victime și să extrapolaţi de acolo. 

Johnson părea confuz, așa că am spus: 

— Mai întâi izolezi fiecare lucru care le leagă. Să spunem că vă 
concentrați la început pe Francie, ca legătură comună în ceea ce 
vom numi lanţul dintre mondenităţi, în acest scenariu, menajera le- 
ar fi putut ucide pe amândouă ca să le fure bijuteriile, dar apoi ea a 
fost ucisă la rândul ei de altcineva care a aflat despre bijuteriile pe 
care le avea. 

— E posibil, spuse Drummond, punându-și o a treia porţie de 
tocană în farfurie. 

— Care este a doua legătură? întrebă Johnson. Sau lanţ? 

— Prietenia dintre cele două, am răspuns eu. Poate că Francie 
lucra și pentru o a treia persoană, urma să o jefuiască și cineva a 
prins-o, a ucis-o și s-a descotorosit de cadavru. 

Johnson clătină din cap. 

— Din documentele pe care le-am găsit la apartamentul ei, 
Francie o dusese rău, își pierduse toate slujbele de menajeră. 

— Inainte să câștige la loto? 

— Da. 

— Deci poate că nu a existat niciun câștig la loto, am 
concluzionat eu. Poate că bijuteriile erau explicaţia din spatele 
noilor câștiguri de bani. Și poate că nu se ducea la un interviu în 
Palm Beach în ziua în care a murit, poate că urma să ucidă pe 
cineva și să fure alte bijuterii. 


CAPITOLUL 58 


Sergentul Drummond se gândi la asta și spuse: 

— O să întrebăm la loterie. 

— Eu aș întreba și foști clienți, am sugerat. Să văd dacă le 
lipsesc bijuterii. Adică au existat bijuterii pe care Abrams și Martin 
nu le-au putut identifica în fotografiile voastre, nu? 

— Adevărat, spuse Johnson între două îmbucături. 

Telefonul lui Drummond sună. Il scoase, se uită la el și spuse: 

— Scuze, domnilor, trebuie să răspund. 


Se ridică, mă lăsă cu Johnson, care spuse: 

— Mai este o posibilitate, să știi. 

— Spune, l-am invitat eu. 

— Poate că Francie era hoaţa de bijuterii, dar nu era ucigașa, 
spuse tânărul detectiv. Poate că s-a dus să jefuiască pe cineva și |- 
a luat prin surprindere pe criminal. 

— Adică în timp ce încerca să ucidă altă persoană mondenă? 

— De ce nu? 

— S-au raportat alte persoane mondene atacate? 

— Din câte știu eu, nu, spuse Johnson. 

— Desert? veni Althea și întrebă. 

— Sunt plin, am spus. 

Ea se încruntă la mine și spuse: 

— II fac de la bun început. 

Am ridicat mâinile. 

— Atunci îi fac loc. 

— Budincă de cartofi dulci, spuse ea, zâmbind. Cafea? Ceai? 

— Vreau o cafea, am zis eu. 

— Şi eu, Althea, spuse Drummond, revenind pe scaunul său. 

— Trebuie să plec, spuse Johnson. Putem cere nota? 

— Nu-ţi face griji, spuse Drummond. Vă fac cinste. 

— Lasă-mă să-mi plătesc partea, i-am propus. 

— Demnitar în vizită, nu cred, pufni sergentul. Johnson se 
ridică și spuse: 

— Din nou, mi-a făcut plăcere, Alex. 

— Asemenea, am răspuns și m-am ridicat în picioare să dau 
mâna cu el. 

— Ne vedem de dimineaţă, sergent Johnson. 

— La prima oră, mormăi Drummond. 

Veniră cafelele și budinca. Nu știam că budinca de cartof dulce 
poate fi atât de deosebită, dar era. 

Sergentul luă o gură de cafea și spuse: 

— Am vorbit doar despre cazul nostru. Tu la ce lucrezi zilele 
astea? 

Am ezitat la început, apoi am început să-i povestesc despre 
vărul meu Stefan și despre Starksville și toate întorsăturile ciudate 
pe care le luase cazul în cele câteva zile de când eram acolo. 
Drummond a ascultat totul cu atenţie, în liniște, bându-și cafeaua 
și mâncând budinca. 

Mi-a luat aproape o oră să povestesc totul și, cu berile la bord, 
probabil am spus mai multe decât ar fi trebuit. Dar Drummond era 
un bun ascultător, așa că totul părea natural. 


— Și am ajuns aici, am spus. 

După câteva clipe, sergentul spuse: 

— Tot pomenești despre tipul acesta, Marvin Bell, că a ucis 
acel copil, dar nu aud nimic despre cum l-aţi implicat. 

— Pentru că nu este implicat, am răspuns. Cum spune toată 
lumea din Starksville, este un tip alunecos. 

Drummond își mișcă falca spre stânga și încuviinţă, pierdut în 
gânduri. 

— Am cunoscut mulţi tipi alunecoși la viața mea, spuse el. 
$mecheria este să-i lași să devină atât de alunecoși încât vor 
deveni prea încrezători în sine și... 

li sună telefonul. Se uită la el, clătină din cap și spuse: 

— Scuze din nou. 

Sergentul se ridică și plecă, în timp ce eu îmi terminam 
cafeaua, gândindu-mă că ar fi bine să găsesc un loc în care să stau 
peste noapte. Althea aduse nota, care era incredibil de modestă 
dată fiind calitatea mâncării. 

— Las eu bacșișul, am insistat, când se întoarse Drummond. 

Sergentul zâmbi. 

— Cred că vei vrea să achiţi toată nota odată ce îţi voi povesti 
despre aceste ultime două apeluri. 

— Cum așa? 

— Primul telefon era de la casa funerară Belchers, spuse el. S- 
au ocupat de îmbălsămarea lui Paul Brown și i-au trimis trupul într- 
un sicriu de săraci unei biserici care nu mai este în Pahokee. S-a 
închis în urmă cu cincisprezece ani. 

M-am încruntat. 

— Şi al doilea telefon? 

— De la preoteasa care a condus acea biserică, spuse 
Drummond. Cei de la Belchers au sunat-o. Il cunoștea bine pe Paul 
Brown și spune că vrea să se întâlnească cu tine în Pahokee mâine 
pe la șase seara, să-ţi povestească despre el. 

Am zâmbit larg și am înhăţat nota de plată de pe masă. 


CAPITOLUL 60 


Starksville, Carolina de Nord 


Bree stinse farurile și opri Taurusul în piaţa orașului, în 
diagonală faţă de Bell Beverages. In față era oprit Fordul. Finn 
Davis intrase înăuntru. Ea începea să-și pună la îndoială instinctele. 

Când îl văzu pe Finn Davis plecând de la Marvin Bell în hainele 
largi și în mașina dărăpănată, își dădu seama că asta era un fel de 
deghizare, sau cel puţin o cale de a se deplasa fără a fi observat. 
Ea și Pinkie ajunseră la mașina închiriată cu două minute înainte ca 
Finn să iasă din complex. 

Din câte știa ea, Finn Davis nu o văzuse niciodată pe Bree. In 
timp ce Pinkie se lăsă în jos, ea se prefăcu că vorbește la telefon 
până când Davis trecu pe lângă ea, îndreptându-se spre sudul 
orașului. Ea întoarse odată ce el trecu de o curbă și îl urmări de la 
distanţă. 

— Arată doar ca un om care își vede de treabă, probabil adună 
cota zilnică, ceea ce explică hainele de muncitor, spuse Pinkie. Nu 
vrea să atragă atenția. 

Chiar așa arăta. Finn oprise la amanet, la curăţătorie și la 
ambele spălătorii de mașini înainte să oprească la magazinul de 
băuturi spirtoase. Poate că instinctele ei o înșelaseră. 

Bree se uită la ceas. Era opt și jumătate. Cu aproape o oră în 
urmă îi trimisese un mesaj lui Alex să afle cum se descurcase în 
ziua aia, dar până acum nu primise niciun răspuns. Și începea săi 
se facă foame. Nana Mama spusese că va amâna cina până... 

— Crezi că Alex o să găsească ce caută? întrebă Pinkie. 

Bree privi spre omul masiv, care părea sincer îngrijorat. 

— Așa sper, spuse ea. Dar, ca să fiu sinceră, Pinkie, nu cred că 
Alex știe exact ce caută. Un final, bănuiesc. 

— Despre asta este vorba? întrebă Pinkie. Vreau să spun, nu 
mi-am cunoscut niciodată tatăl. A murit când eram destul de mic. 
Oricum, mă gândesc încă la el și nu am ajuns la nicio concluzie 
finală. 

Fostul soț al lui Sydney Fox ieși din magazinul de spirtoase. 
Bree porni Taurusul. Ea îl lăsă pe Davis să capete un mic avans în 
traficul ușor, apoi îl urmă, în timp ce el se îndrepta spre sud, spre 
ieșirea din Starksville. La trei kilometri depărtare de hotarul 
orașului, Fordul a luat-o la dreapta, pe un drum bătătorit care 
ducea în pădure. 

— Drumul ăsta duce la lacul Stark, spuse Pinkie. Acolo nu o să 
fie prea mult trafic ca să ne putem ascunde. 

— Dar sunt oameni acolo? întrebă ea. 

— Sigur, oameni veniţi în vacanţa de vară și tot restul. Oameni 
veniţi la camping în parc. 


— Oameni de culoare? 

— Şi de culoare. 

— Atunci vom risca, spuse Bree. Ea așteptă până când farurile 
din spate ale mașinii lui Finn dispărură între arbori, înainte să 
întoarcă după el. 

Lacul Stark nu se ridica la înălțimea numelui. Era înconjurat de 
pădure. ărmul era înțesat de cabane care nu semănau deloc cu 
casa lui Marvin Bell, dar erau drăguţe, bine întreţinute. Bree 
conducea încet, de parcă urma niște instrucţiuni și privea cu 
atenţie pe fiecare alee, în căutarea Fordului. 

Drumul ducea spre dreapta, într-o curbă în ac de păr, în jurul 
unui golfuleț. 

— Oprește, spuse Pinkie. Dă înapoi și întoarce mașina, ca și 
cum te-ai pierdut. 

— Îl vezi? spuse Bree, frânând mașina. 

— A intrat într-o cabană de pe partea cealaltă a golfuleţului, 
spuse Pinkie, în timp ce ea băgă mașina în marșarier, întoarse și 
plecă. 

— Oprește aici și stinge farurile. 

Bree intră pe aleea către o cabană neagră. Se dădură jos și se 
adăpostiră după niște copaci de partea opusă a acelei curbe. Apa 
nu se afla la o distanță mai mare de patruzeci de metri, iar de 
acolo Bree vedea bine cabana și Fordul. Nicio mișcare. Niciun 
sunet. 

Cabana era drăguță, mai nouă și mai modernă decât celelalte 
locuri pe care le văzuse lângă lac, până acum. Nu era la fel de 
drăguță ca a lui Marvin Bell, dar tot era o casă-trofeu, după 
standardele majorităţii oamenilor, mai ales ale lui Bree. 

Pe veranda orientată cu fața spre apă ieși o fată de nouă, 
poate zece ani. Finn Davis ieși pe verandă după ea. Era urmat de 
un al doilea bărbat pe care Bree nu-l putea vedea bine. Işi puse 
binocilul la ochi când bărbatul se întoarse să dea mâna cu Davis, iar 
ea îl recunoscu. 

— Nenorocitul, șopti Bree. 

— Ce e? spuse Pinkie. 

— Așteaptă, spuse Bree, privind prin binoclu ca să se asigure 
că lumina de pe verandă nu-i juca feste. 

Nicio confuzie. Acela era chiar detectivul Guy Pedelini care 
zâmbea și lua un plic de la Finn Davis pe care îl puse cu nonșalanţă 
în buzunarul pantalonilor și apoi își trecu un braţ după umerii fetei, 
pe care Bree o luă drept una din fiicele lui Pedelini. Davis se 
îndreptă spre Ford. 


Bree rămase cu atenţia îndreptată spre detectivul Pedelini, 
văzu cum zâmbetul i se evaporă imediat ce Finn Davis se urcă în 
mașină, iar detectivul și fiica sa se întorc în cabană. 

— Dumnezeule, spuse Bree, întorcându-se la mașina lor. 

— Ce se întâmplă? întrebă Pinkie, gâfâind lângă ea. 

— Acea cabană scumpă îi aparţine lui Guy Pedelini, singurul 
om din Starksville pe care Alex și cu mine îl consideram corect și 
acum se pare că e omul lui Finn Davis și probabil al lui Marvin Bell, 
spuse Bree. Este chiar detectivul care l-a găsit pe Rashawn 
Turnbull și cel care cercetează modul în care au ajuns drogurile de 
la Marvin Bell la Jannie. 

— La dracu’! Unele lucruri nu se schimbă în Starksville. Pinkie 
gâfâia în timp ce farurile străluceau de-a lungul golfuleţului. Nu 
poţi avea încredere decât în familie. 

Farurile lui Davis se apropiau. Bree și Pinkie se opriră repede în 
spatele unui pin mare, la cincisprezece metri depărtare de mașina 
închiriată. Finn Davis trecu pe lângă ei. 

Au alergat spre Taurus și au sărit în mașină. Bree porni mașina, 
păstră farurile stinse și ieși pe alee, după Davis. 

Pierdură Fordul până când se apropiară de autostrada statală. 
Acolo văzură niște faruri care se îndreptau înapoi spre oraș. Bree 
aprinse farurile și acceleră. Pe drum erau mai multe mașini. Ea se 
tinu la o distanță de trei mașini în spatele Fordului, trecând pe 
lângă fabrica dărăpănată, din cărămidă, unde mama lui Alex 
cususe cearșafuri și fețe de pernă, apoi rămase pe poziție până 
aproape de vechiul magazin Piggly Wiggly. 

Inainte de trecerea peste calea ferată, Finn Davis viră scurt la 
stânga, de-a lungul șinelor, și dispăru din vedere. 

— Unde duce asta? întrebă ea. 

— Cred că este un drum forestier. 

Șine de tren. Nu spusese Stefan Tate că de-a lungul căilor 
ferate se întâmplau lucruri ciudate, pe care nu reușise să le pună 
cap la cap? 

Bree luă o decizie într-o fracțiune de secundă, opri în parcarea 
de la Piggly Wiggly și sări din mașină. Alergă de-a lungul trotuarului 
spre șinele de tren. Luminile de la barieră se aprinseră. Sirena 
începu să sune. Bariera cobori și putea auzi trenul apropiindu-se. 

Bree cercetă zona pe măsură ce trenul se apropia. O clădire 
abandonată în stânga ei. Un lot gol cu arbori aliniaţi pe o latură 
care îl separau de șinele de tren. Alergă într-o parte, de-a lungul 
lotului gol, printre arbori, și se trezi pe un mal abrupt deasupra 
șinelor. Dădu lianele la o parte. 


Farurile trenului și ale Fordului îl iluminară pe Finn Davis care 
stătea pe drumul forestier, la nici trei metri de șine. Bree îl privi 
prin binoclu. Nu părea deloc îngrijorat de locomotivă. Se uita la 
mașinile din spatele lui care veneau după curbă. 

Bree privi prin binoclu vagoanele și văzu siluetele a doi bărbaţi 
care stăteau pe un vagon, doi pe cel aflat cu patru vagoane în 
urmă și o altă pereche la o distanţă de alte șase vagoane. Când 
trecură pe lângă Davis, ridicară mâinile într-un fel de salut pe care 
nu-l putu distinge din cauza umbrelor. 

Dar fiul adoptiv al lui Marvin Bell era foarte vizibil când, drept 
răspuns la salutul lor, el ridică mâna dreaptă și ţinu trei degete 
ridicate. 


CAPITOLUL 61 


West Palm Beach, Florida 


O oră mai târziu, m-am trezit în patul meu de la Hampton Inn, 
m-am ridicat și am vorbit la telefon: 

— Acei tipi de pe trenul pe care l-am văzut când am venit în 
Starksville în acea primă zi au făcut același salut. 

— İn mod sigur, spuse Bree, din Carolina de Nord. 

Am încercat să îmi limpezesc mintea. 

— Câţi ai văzut? 

— Şase în total. 

— Erau pe anumite vagoane sau la întâmplare? 

— Erau pe vagoane de marfă, amestecate cu vagoane cisternă. 

— Ce a făcut Davis după ce a trecut trenul? 

— S-a suit înapoi în Ford, a întors și s-a îndreptat spre nord, 
probabil înapoi spre lacul Pleasant, spuse Bree. Atunci am renunţat 
să-l mai urmăresc. 

— Sunt încă surprins de Guy Pedelini. L-am considerat un tip 
bun. 

— Şi eu, spuse Bree. Dar încep să cred punctul de vedere al lui 
Pinkie. 

— Care este acela? 

— Să nu ai încredere decât în familie. 

— Cinic, dar probabil este o idee bună momentan. 

— Am acaparat toată conversaţia. Ai avut ceva noroc acolo? 


— Doar noroc, am răspuns eu și apoi am început să-i povestesc 
ziua mea. 

— Uau, ce rapid, spuse Bree după ce am terminat. Cine este 
preoteasa pe care o s-o întâlnești? 

— Se numește Maya, este reverend și se presupune că l-a 
cunoscut pe Paul Brown. Tipii de la casa funerară și-au amintit de 
ea. 

— Ei, asta e bine. Vei putea vorbi cu cineva care l-a cunoscut 
pe tatăl tău. 

— Așa cred, am adăugat. Apoi pot să las toate astea în urmă, 
pot să mă întorc și să te îmbrăţișez, iar împreună putem să 
dezlegăm acest mister al salutului cu trei degete. 

— Mâine-seară? 

— Cel mai probabil peste două zile, dimineaţa la prima oră. 
Urmă o tăcere între noi și apoi am continuat: 

— Eşti bine? 

— Incercam doar să îmi dau seama ce să fac mai departe. 
Vreun sfat? 

— Încearcă să îl vezi pe Stefan, dacă poţi. Află ce anume l-a 
făcut să fie bănuitor cu privire la zona din jurul căii ferate. Nu cred 
că a menţionat asta. 

— Am vorbit deja cu Naomi, spuse Bree. Se duce să-l vadă de 
dimineaţă. Ce faci mâine până te întâlnești cu preoteasa? 

— Le-am spus lui Drummond și lui Johnson că sunt liber să-i 
ajut, am răspuns eu. Măcar atât pot să fac, ţinând cont cât de mult 
m-au ajutat. 

— Imi e dor de tine, Alex, spuse ea încet. 

— Și mie îmi e dor de tine, am spus eu. Și mulţumesc. 

— Pentru? 

— Pentru că ţi-ai pus viaţa în joc pentru familie. 

— Sunt soţia lui Alex Cross, spuse ea, tachinându-l. Ce altceva 
puteam să fac? 

— Foarte amuzant, am adăugat eu, zâmbind. Te iubesc, Bree. 

— Şi eu te iubesc, Alex, spuse ea. Somn ușor. 

— Şi ţie, am zis eu și am închis. 

Era aproape ora unsprezece și eram treaz de la cinci. Ar fi 
trebuit să sting lumina și să încerc să adorm la loc. Dar mă 
simţeam ca și când aș fi băut o ceașcă de espresso, eram agitat, 
voiam să fac ceva. In cele din urmă, mi-a atras atenţia acel teanc 
de trei dosare referitoare la cazurile și investigaţiile privind 
omuciderea doamnelor mondene și a menajerei. 

Oare îmi scăpase ceva când mă uitasem pe ele prima oară? 


M-am gândit că ar fi mai bine să caut răspunsul la acea 
întrebare în loc să stau treaz pe întuneric și să mă întreb ce mi-ar 
putea povesti reverendul Maya despre tatăl meu. Așa că am 
deschis primul dosar și am început să citesc din nou documentele. 

La un moment dat, după miezul nopţii, eram epuizat, așa că m- 
am cufundat în întuneric și în vise care erau un amestec de lucruri 
pe care le văzusem în Starksville și Palm Beach: Sydney Fox care 
zăcea moartă în pragul ușii sale, trestia-de-zahăr care ardea, 
proiectând fum și insecte spre cer, cadavrul lui Rashawn Turnbull 
din pozele de la locul crimei și un bărbat cu pelerină, cu spatele la 
mine, pe o stradă din Belle Glade. 

El ridică mâna dreaptă, înmănușată și ţinu trei degete în sus. 


CAPITOLUL 61 
Starksville, Carolina de Nord 


Draga, dulcea Lizzie, se gândi bunicul ei în timp ce lăsă o vâslă 
în apa liniștită. Era încă îmbrăcată în cămașa de noapte albă și în 
halat, fetița lui scumpă stătea în genunchi pe podeaua bărcii cu 
vâsle, pe locul din faţă, cu mâinile lăsate peste bord și cu ochii 
adormiţi, care zăboveau pe frunzele de nuferi ce străluceau în 
primele raze ale soarelui. 

El trase încet și roti mânerul vâslei cu blândeţe, astfel încât 
barca cu fund plat se învârtea încet în cerc peste frunzele de nufăr. 
Lizzie se ţinu tare de laturile bărcii și chicoti, iar apoi scoase un: 

— Uiii! 

— Ţi-am spus că e distractiv, spuse el. 

— Chiar așa le prinzi, bunicule? Pe zâne? întrebă Lizzie în timp 
ce dădu la o parte inelele de păr blond care îi veneau peste ochii ei 
albaștri, atât de inocenți. 

Topit de dragul ei, bătrânul spuse: 

— Ştiu din surse sigure că o modalitate foarte sigură de a 
prinde prinţese-zâne este să aștepți în zorii unei zile călduroase, 
când ies și stau la soare pe frunzele de nufăr. Te învârţi deasupra 
lor, le încurci și apoi le prinzi. 

Lizzie făcu ochii mari. 

— Dar de ce? 

— Pentru că dacă prinzi o prinţesă-zână, ea ar trebui să-ţi 
îndeplinească trei dorinţe. 


— Trei? spuse fetița plină de mirare, privind apa și frunzele de 
nuferi care pluteau pe lângă ei. Cum o cheamă? Cum să-i spun? 

— Prinţesa? 

El se gândi repede și spuse: 

— Guinevere. 

— Prinţesa Guinevere, spuse ea, încântată. Ridică privirea și se 
uită la el cu un zâmbet care se transformă în teamă și confuzie. 

— Bunicule, cine sunt ei? întrebă Lizzie. 

Își dădu seama că ea privea în spatele lui, spre țărm. El privi 
peste umărul lui și văzu că trei bărbaţi veneau dinspre casa din 
deal înaintând spre peluză și apă. 

— Cine sunt acei oameni? întrebă ea, agitată. 

— Prieteni, Lizzie, răspunse el și întoarse barca spre doc. Vechi 
prieteni. Nu trebuie să-ţi faci griji. 

— Dar cum rămâne cu prinţesa Guinevere? se plânse ea. 

— O să fie aici și mâine, spuse el. 

El se apropie de doc și îi aruncă funia șefului poliţiei din 
Starksville, Randy Sherman. Apoi i-o dădu pe nepoată lui Nathan 
Bean, șeriful comitatului Stark, și urcă pe doc după ea. 

— Lizzie, du-te în casă, ia micul dejun, spuse el. 

Lizzie își sărută bunicul și alergă în picioarele goale pe peluză, 
făcând câteva piruete frumoase ca să-l încânte. 

— O ador pe fetița asta, spuse el și apoi privi spre al treilea 
bărbat de pe doc. 

— Cum mai merge cu pietrele la rinichi, domnule judecător? 

— E cumplit, spuse Erasmus Varney cu o expresie chinuită. Dar 
voi supraviețui. 

— Mă bucur să aud asta, spuse el, pentru că v-am adus aici pe 
toți în dimineaţa asta pentru o lecție de supraviețuire. 

Șeful Sherman și șeriful Bean îl studiară pe bătrân. Varney se 
străduia, dar pe faţa judecătorului se citea lupta cu durerea. 

— Aţi avut o viaţă bună, toţi, nu? întrebă bunicul lui Lizzie. 

Cei trei bărbaţi încuviinţară, fără ezitare. 

— Atunci este important pentru voi ca viața noastră bună să 
continue, da? 

Ei încuviinţară aprig. 

— Mă bucur să aud asta, spuse el, apoi deveni serios. Am 
început să mă tem că viața noastră bună este ameninţată. 

— De cine? întrebă judecătorul Varney. 

— De acest Alex Cross și de familia lui. Toţi. Soţia lui. Nepoata 
avocată. Mătusșile, și unchii, și verișorii. 

— Ce vrei să facem? întrebă Sherman. 


— Am făcut aranjamentele necesare, printr-o terță persoană, 
care să aducă o ţesătoare care nu va putea fi niciodată legată de 
niciunul dintre noi, spuse el. Trebuie să i se ofere toate șansele să 
reușească atunci când ea va fi în trecere prin Starksville. 

— Ea? spuse șeriful Bean. 

— Corect. 

— A mai venit prin oraș? întrebă șeful Sherman. 

— O dată. 

— Când este anunţată vizita ei? întrebă șeriful Bean. 

— Sosește azi. E vreo problemă cu asta? 

— Trebuie lucrat delicat cu cineva cum e Cross, spuse 
Sherman. Are o reputaţie. Prieteni sus-puși. 

— Suntem conștienți de acest aspect delicat, spuse bunicul lui 
Lizzie. De aceea am chemat o ţesătoare. O să ţeasă totul 
împreună, astfel încât morţile lor vor arăta ca niște întorsături 
tragice ale sorții. 


Partea a patra 
O COASTĂ DE AUR 


CAPITOLUL 62 
Palm Beach, Florida 


— Ce mod tragic de a muri pentru Maggie, spuse Coco pe un 
ton alintat. Dar, serios, acum, asta este acceptabil în cercul nostru 
social, nu-i așa? Sau, cel puţin, nu mai este rușinea care era odată. 

Imbrăcat într-o pereche de pantaloni albi de in, marca 
Stephanie Coudert, un jerseu crem pal și balerini, Jeffrey Mize 
stătea fără perucă la picioarele patului. Mândră de el, Coco analiza 
poziția fetală a lui Maggie, observând cum cearșafurile erau 
adunate perfect sub bărbia ei, de parcă biata de ea căutase un loc 
confortabil în care să moară. 

Sticla goală de Patron de pe noptieră completa imaginea unei 
supradoze. La fel și flacoanele goale care conţineau odată 
remediile pentru durere, anxietate și somn ale decedatei, celebre 
și abuzate. 

A fost nevoie de un singur cocktail, se gânai Coco cu satisfacţie 
când se dădu jos din pat. Maggie nici nu a știut ce i s-a întâmplat. 
Nu ca Lisa Martin, care devenise un fel de mireasă a lui 
Frankenstein, făcând ochii mari și țipâna, când radioul a atins apa 
din cadă. Și foarte diferită de Ruth Abrams, care se luptase cu 
latul, dând. dovadă de o forță surprinzătoare. 

Coco se opri în faţa oglinzii lui Maggie și admiră noile haine, 
machiajul, înfățișarea cu totul nouă înainte să se îndrepte spre 
cutia roșie. O deschise, scoase peruca. Blond-cupru și lung până la 
umăr, părul îi cădea moale pe lângă gât. 

Câteva ajustări și căpătă efectul pe care îl căuta: Faye 
Dunaway în The Thomas Crown Affair, aspectul casual, nu cel din 
scenele de șah cu Steve McQueen, unde Faye era întruchiparea 
eleganţei și a luxului pur. 

Cel puțin mama așa descria această perucă. Lejeră și cu toate 
astea plină de intrigă, sportivă și puternică. O femeie pe măsura lui 
McQueen. 

Coco râse pentru că văzuse filmul și mama avea dreptate. Își 
puse ochelarii de baga pentru a completa asemănarea cu Dunaway 
și se simţi aventuros, pus pe șotii și foarte sexy când își ţuguie 
buzele în oglindă. Coco plecă, în sfârșit, de lângă oglindă, luă 


geanta de pânză, ieși din dormitor și intră în bibliotecă. Se opri în 
dreptul unui tablou. 

Maggie era pictată stând în picioarele goale pe o dună de nisip, 
la asfinţit. Purta jeanși și o bluză roz cu guler și privea spre mare, 
în semiprofil, cu părul bătut de vânt, având o expresie care sugera 
conștientizarea frumuseţii sale trecătoare. Vei rămâne așa pentru 
totdeauna, se gândi el. Stând pe o coastă aurie și gândindu-te la ce 
ai pierdut. 

Coco se întoarse, lăsând-o pe Maggie în urmă și cu toate astea 
mereu cu el, în amintirea acelui tablou. Lângă bucătărie, într-o 
cămăruţă de lângă garaj, el verifică sistemul de securitate și fu 
încântat să vadă că era încă închis. 

Ce spusese Maggie? Ceva legat de o resetare de cincisprezece 
minute? 

Mult mai mult decât am nevoie, se gândi Coco și apăsă un 
buton care reporni sistemul. Se mișcă mai repede și ajunse în 
garaj, unde deschise ușa din spatele iubitului său Aston Martin. 

Coco se urcă în mașină, legă ușor peruca cu o eșarfă albastră, 
la fel cum făcuse Faye în scena celebră din The Thomas Crown 
Affair cu McQueen la volan. El băgă Astonul în viteză și ieși cu 
spatele din garaj, plecând în zorii zilei. 

Poarta proprietăţii se deschise. Coco conducea pe South Ocean 
Boulevard și se îndrepta spre nord cu plafonul mașinii deschis. 
Sarea condimenta aerul. Vântul făcea ca eșarfa să îi strălucească 
jucăușă împrejur. Ziua începea. Lumina era caldă. 

Era ca într-un film, cu Coco în rolul principal, întruchipând-o pe 
Faye Dunaway în timp ce trecea pe lângă tot felul de vile, scăldate 
în soarele dimineţii. Se gândi visător: Veţi fi toate ale mele într-o zi. 
Mama mereu spunea așa. Trebuie doar să visezi, Coco, și toată 
lumea poate fi a ta. 

În oraș se opri să ia micul dejun și jucă rolul lui Coco la 
perfecţie, hrănindu-se cu atenţia celor din jur, bucurându-se de 
cum îl făceau să se simtă admirat și cum publicul lui strălucea. Așa 
arată luxul adevărat, spunea mama. Frumuseţea este o experienţă 
împărtășită. 

Urcându-se înapoi în Aston Martin, Coco fu tulburat preţ de o 
clipă, nehotărât unde să meargă mai departe. Apoi, ca un 
porumbel călător, se bază pe instinct ca să-l ghideze. Conduse o 
vreme, parcă mașina și apoi merse până la ușa Mize Fine Arts. 

Petrecuse o noapte întreagă în pielea lui Coco și abia în faţa 
galeriei Mize își dădu seama cine și unde era. Simţindu-se brusc 


slăbit, bâjbâi încuietoarea înainte să reușească să deschidă ușa 
magazinului. 

înăuntru, răsuci zăvorul și opri alarma. Traversă galeria și 
merse spre biroul său, dar se simţi atât de ameţit, încât trebui să 
se oprească și să se așeze pe o grămadă de covoare orientale fine, 
într-unul dintre alcovuri. Oare când dormise ultima oară? Cu o zi în 
urmă? Cu o zi și jumătate? Coco îi furase tot acest timp? 

Mize se întinse, se rostogoli încet pe o parte și leșină. 

Nu știa cât de mult stătuse acolo, când fu trezit de zgomotul 
insistent al bătăilor în ușă. Mize privi în jur, ameţit, apoi privi într-o 
oglindă de pe peretele magazinului și văzu înfățișarea Dunaway 
intactă. 

Alte ciocănituri. 

Inima lui Mize începu să bată cu putere, dar se ridică și ocoli un 
colț înaintând spre ușa de la intrare. Acolo, un tip musculos într-o 
cămașă albă cu nasturi și cravată se uita înăuntru și arăta prin 
geam o insignă de poliţie. 


CAPITOLUL 62 


Detectivul Richard S. Johnson, de la biroul șerifului din 
comitatul Palm Beach, văzu femeia venind spre ușa de la Mize Fine 
Arts și se dădu înapoi. 

Se auzi încuietoarea. Ușa se deschise și după ea apăru o 
femeie uluitor de atrăgătoare, cu un păr blond perfect, de culoarea 
cuprului și a căpșunei. Ea zâmbi și spuse cu un accent sudist 
moale: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Detectivul Johnson nu dăduse niciodată înapoi în faţa unei 
lupte în viaţa lui. Fusese de două ori pe front în Afganistan și nu 
clipise o dată. Dar în preajma femeilor din această clasă de 
frumuseţe nu se descurcase bine niciodată. 

— Eu sunt ăăă... detectivul Johnson, ăăă biroul șerifului din 
comitatul Palm Beach. 

— Da? întrebă ea, părând să simtă efectul pe care îl producea 
asupra lui, mișcând încet mâna în sus, pe tocul ușii, ca un star de 
cinema. 

— ÎI caut pe Jeffrey Mize, spuse Johnson. 

— Nu este aici. De obicei apare abia peste o oră. 


— A, spuse Johnson. Am trecut pe la el acasă și nu era nici 
acolo. 

— la micul dejun în oraș. Reveniţi peste o oră și sunt sigură că 
o să vă primească. Pot să-i spun despre ce este vorba, domnule 
detectiv? 

— Lucruri de rutină, detalii despre un caz la care lucrez. Și 
dumneata ești? 

— Coco, spuse ea. Fac consultări și evaluări pentru domnul 
Mize. 

— Coco, pot să intru și să aștept? 

Coco oftă puţin deranjată. 

— Domnule detectiv, nu sunt o angajată. Lucrez pentru domnul 
Mize pe baza unui contract și vin devreme ca să îmi fac treaba în 
liniște. Puteţi reveni peste o oră? Este o cafenea drăguță puţin mai 
departe. 

— Ne vedem peste o oră, spuse Johnson. 

— Din păcate, voi fi plecată până atunci, se alintă Coco. Dar 
mulțumesc, domnule detectiv. 

— Cu plăcere, Coco, spuse el și înaintă pe trotuar, simțindu-se 
ușor hipnotizat de femeie. 

Johnson clătină din cap în timp ce se îndreptă spre cafenea. 
Crescuse într-o parte rău famată din Miami. Deși intrase în marină 
și fusese în două misiuni în Afganistan, tot se fâstâcea în preajma 
anumitor femei. El râse când se gândi la prima oară când o 
cunoscuse pe soţia lui, Angela, cât de amuţit rămăsese. 

Telefonul sună. Era detectivul sergent Drummond. 

— Ceva nou? întrebă Drummond. 

— O să vorbesc cu Mize într-o oră, spuse Johnson. Tu? 

— Am vorbit cu șefa de personal a lui Marie Purcell, spuse 
sergentul. Ea a concediat-o pe Francie în urmă cu patru luni. A 
bănuit-o că a furat monede rare. 

— A anunţat poliția? 

— Nu, spuse Drummond. Oamenilor ca Purcell nu le place să 
implice poliția. Au propriul personal de securitate și se ocupă de 
astfel de lucruri cu multă discreţie. 

— Asta se întâmplă frecvent pe aici? întrebă Johnson care 
stătea la coadă pentru o cafea, într-un magazin cu o atmosferă 
plăcută. 

— Așa aș zice. 

— Ai vreo veste de la Cross? 

— Sunt în drum spre el, spuse Drummond. 


Johnson era cam enervat. Sperase să petreacă mai mult timp 
cu doctorul Alex Cross, să îi ceară părerea despre câteva lucruri. 

— Cine e următorul pe lista ta? întrebă sergentul. 

Johnson scoase o bucată de hârtie din buzunar, se uită la nume 
și spuse: 

— Crawford. 

— Eu îl iau pe Schultz. 

Johnson fu de acord și închise telefonul. Cumpără un espresso 
și o cană de cafea neagră, kenyană, pe care le amestecă cu 
gheaţă. Citi Palm Beach Post din scoarță în scoarță și sună la vila 
Crawford și la mai multe de pe listă, dar nu reuși să ia legătura cu 
cineva, așa că lăsă mesaje. 

Johnson se întoarse la galerie cu cincisprezece minute mai 
devreme și bătu la ușă. În curând apăru un bărbat, înalt, cu umerii 
lăsaţi și complet chel, purta papuci albi, pantaloni negri largi, o 
cămașă neagră largă și mănuși albe de bumbac. 

— Domnul detectiv Johnson? spuse el cu o voce groasă. Coco a 
spus că veţi veni. Vă rog, intraţi. Scuze că nu am fost aici mai 
devreme și mă scuzați pentru mănuși, dar am o reacţie alergică 
urâtă la un lac cu care am lucrat alaltăieri. 

Johnson intră în magazin, privi în jur și spuse: 

— Multe lucruri frumoase aveţi aici! Cu ce vă ocupați, domnule 
Mize? 

— Cumpăr și vând obiecte frumoase, spuse Mize. Artă fină, 
bijuterii, covoare și mobilă. Ce pot face pentru dumneata? 

— Sunt aici pentru Francie Letourneau. 

El se încruntă și Johnson observă că nu avea sprâncene. Niciun 
pic de păr. Cum se numea afecțiunea asta? 

— Ce este cu Francie? întrebă Mize. 

— E moartă, spuse Johnson. 

Mize se îndreptă de spate, mută o mână înmănușată spre gura 
lui moale și întrebă: 

— Moartă? 

— Ucisă, spuse Johnson. Cadavrul ei a fost găsit lângă Belle 
Glade. 

— Dumnezeule, asta e groaznic, spuse Mize. Mereu mi-a plăcut 
de ea. Ei bine, cel puţin până când a trebuit să o concediez. 

— Din ce cauză? 

— Nu venea la timp și făcea lucrurile pe jumătate, răspunse 
Mize. Și, deși nu pot dovedi asta, cred că fura. 

— Credeţi? 

Mize arătă în jur. 


— Să ţin inventarul tuturor lucrurilor este mai mult o artă decât 
o știință. Nu îmi amintesc fiecare bijuterie, de exemplu. 

— Asta credeţi că a furat? întrebă Johnson. Bijuterii? 

— Da, spuse Mize. Mai multe piese care erau ale mamei mele 
și care, într-o zi, pur și simplu au dispărut. 

— Cum aţi ajuns să o angajaţi pe Francie? 

— Printr-o agenţie, pufni el. Mi s-a spus că are recomandări 
excelente. 

— Când a fost ultima oară când aţi văzut-o? 

— Când am văzut-o? Nu știu, cu cinci luni în urmă, dar m-a 
contactat acum câteva zile. Mi-a lăsat un mesaj pe aparat acasă. 
Vă puteţi imagina tupeul? 

— Care era mesajul? 

— A spus că îi pare rău pentru orice neînțelegere dintre noi și 
că voia să-și obţină slujba înapoi. 

— Aţi sunat-o înapoi? 

— Sigur nu și am șters mesajul. 

— În ce zi s-a întâmplat? 

— Sâmbătă? Duminică? 

— Unde eraţi duminică? 

Mize se gândi la asta. 

— Am lucrat aici toată după-amiaza. Am mâncat sushi 
devreme cu Coco și cu sora ei, m-am dus acasă pe la opt, m-am 
uitat puţin la filme vechi, pe Netflix. The Thomas Crown Affair, l-aţi 
văzut? 

— Nu. 

— Ar trebui. Este foarte bun. Originalul, nu varianta mai nouă. 
Dar, oricum, după ce am salivat la Faye Dunaway și Steve 
McQueen, m-am dus la culcare în jur de zece. Imi place să mă culc 
devreme și să mă trezesc devreme. Dumitale? 

— La fel, spuse Johnson. Le cunoașteţi pe Ruth Abrams sau pe 
Lisa Martin? 

După ce am văzut articolele din ziar, m-am tot gândit. Sunt 
sigur că le-am întâlnit pe amândouă cândva la vreun eveniment 
social. Groaznic, oricum. 

— Francie Letourneau lucra pentru ambele femei. 

— Serios? Crezi că a fost cumva implicată în omorârea lor? Și 
atunci, ea cum a fost ucisă? 

— Este posibil, spuse Johnson și simţi că îi vibra telefonul. Era 
Drummond, din nou. 

— Mișcă-te la casa Crawford, mormăi sergentul. Doamna a 
murit. 


CAPITOLUL 64 


Detectivul Johnson tocmai se dădea jos din mașină când 
sergentul Drummond opri lângă el și parcă pe Ocean Boulevard, 
între două mașini de patrulă cu girofarurile aprinse. 

Era o căldură îngrozitoare atunci când m-am întâlnit cu 
Drummond în parcarea de la Hampton Inn, în West Palm, dar acolo, 
atât de aproape de plajă și apă, se simţea o briză plăcută dinspre 
țărm. Nu e de mirare că acesta era locul preferat în care cei 
superbogaţi își petreceau iernile timp de... peste un secol? 

Nu asta spusese sergentul aseară? 

Înainte să mă asigur că cele trei beri nu îmi afectaseră 
memoria, Johnson începu să-i spună lui Drummond despre vizita lui 
la Mize Fine Arts, în timp ce se îndreptau spre domeniul Crawford, 
o casă albă, în stil mediteraneean, cu un acoperiș de ţigle roșii. 
Grădinile de dincolo de porţi erau uimitoare și lăsau să se vadă o 
cascadă dispusă într-un stil Zen. 

Casa era... ei bine, nu mai fusesem în niciuna asemănătoare. 
Dar, de fapt, nu am avut ocazia prea des să mă plimb prin vilele 
din Palm Beach. Să spunem doar că fiecare cameră fusese 
proiectată pentru Architectural Digest. 

Bucătăria era exagerată, cu echipamente suedeze și finlandeze 
care străluceau de parcă fuseseră instalate cu o zi în urmă și cu 
faianţă italiană, superbă. Biblioteca părea furată dintr-o abație din 
sudul Franţei. lar dormitorul unde zăcea Maggie Crawford era la fel 
de luminos ca o zi în Florida. 

Am cercetat camera cu privirea, am văzut pastilele, sticla de 
Patron și paharul de pe noptieră, lângă femeia îmbrăcată sumar, 
învelită cu pătura. Cred că a fost superbă la un moment dat. Dacă 
pielea nu îi era albastră, ai fi zis că doarme. 

— Să nu atingem nimic, spuse Drummond. Acesta va fi un caz 
amplu pentru echipa de criminalistică. 

Nu puteam să îl contrazic. Nu era niciun semn de luptă. Va 
depinde de oamenii de la laborator să ne spună cum a murit. 

In ușă apăru un ofiţer care spuse: 

— Asistenta personală a femeii decedate este la parter. Ea a 
chemat poliția. 

Am găsit-o pe Candace Layne într-o stare groaznică în acea 
bibliotecă frumoasă. 


— Toată lumea se temea că se va întâmpla asta, spuse Layne. 
De aceea a plecat John, viitorul ei fost soț. Nu putea să suporte să 
o vadă autodistrugându-se. 

— Probleme cu drogurile, cu alcoolul? am întrebat eu. 

Layne încuviinţă tristă. 

— În sinea ei, în ciuda banilor, a frumuseţii și a norocului, era o 
persoană nesigură pe ea, anxioasă. 

— Când aţi văzut-o ultima oară? întrebă Johnson. 

— leri, pe la cinci și jumătate, spuse ea. 

— Probabil aţi fost ultima persoană care a văzut-o în viață? 

— Așa cred, spuse Layne. Nu avea planuri pentru aseară. Avea 
de gând să citească și să vadă un film. 

Drummond o întrebă pe Layne dacă le cunoștea pe celelalte 
două femei celebre și pe Francie Letourneau. Când Layne răspunse 
și îl întrebă pe sergent dacă crede că Maggie Crawford fusese 
ucisă, îi spuse că voia doar să acopere toate variantele. Layne 
răspunse că o concediase pe Letourneau după ce Maggie o 
prinsese furând argintăria. Ea le trimisese e-mailuri asistentelor 
personale ale lui Ruth Abrams și Lisa Martin, dar nu le întâlnise 
niciodată. 

— Doamna Crawfrod se învârtea în cercurile lor? întrebă 
Drummond. 

— Aceleași evenimente de strângere de fonduri, lucruri de 
genul acesta, spuse Layne, încuviințând. 

Deși nu aveam nicio dovadă concludentă că Maggie Crawford 
fusese ucisă, în mintea mea, cele patru crime erau legate. Trei 
femei mondene, toate apelând la aceeași menajeră din Haiti, la un 
moment dat. Trei femei celebre și menajera acum moartă. Asta nu 
era o coincidenţă, ceea ce însemna că exista o legătură 
necunoscută, un factor care le lega pe toate la un loc. 

— De când lucraţi pentru ea? am întrebat eu. 

— Se fac cinci ani luna viitoare, spuse Layne cu tristeţe. 

— V-aţi da seama dacă lipsesc unele dintre obiectele ei? spuse 
Johnson. Bijuterii? Haine? 

Layne încuviinţă. 

— Așa cred. Vreţi să mă uit? 

— Vom aștepta până când echipa criminalistică își termină 
treaba, spuse Drummond. Povestiţi-mi despre ea. 

— Despre Maggie? spuse Lyne, gândindu-se. Majoritatea 
timpului era cea mai bună, amuzantă și generoasă persoană pe 
care o puteai întâlni, o adevărată bucurie să lucrezi pentru ea. Dar 
uneori, când mintea îi era tulburată, era o tirană, o fetiță bogată 


care voia totul chiar în clipa aia. Și, chiar și când era trează, 
adesea avea un fel de... nu știu... melancolie sau dor. Uite, puteți 
să-i vedeţi expresia în tabloul acela de acolo. 

Layne arătă spre un tablou în ulei cu Maggie Crawford, 
desculţă, îmbrăcată în jeanși și o bluză roz. Stătea pe o dună de 
nisip cu alge în jurul ei, prinsă într-un semiprofil în timp ce privea în 
zare, spre ocean. M-am apropiat să-l studiez și am observat 
expresia de pe chipul ei despre care vorbea asistenta ei personală. 

— Asta e ceva special printre cei superbogaţi, nu? spuse 
Johnson în spatele meu. Să ţi se facă portretul? 

— Nu știu, bănuiesc, spuse Layne. 

— Ruth Abrams și Lisa Martin aveau și ele propriile portrete 
pictate, spuse Drummond, apropiindu-se să examineze tabloul. 

— Coco. 

— Cum? spuse Johnson. 

— Aici, în colţ, spuse sergentul. Este semnat Coco. 

— Nu am idee cine este, spuse Lyne. 

— O, cred că știu eu, spuse Johnson. Am cunoscut o Coco chiar 
în dimineaţa asta. 


CAPITOLUL 65 
Starksville, Carolina de Nord 


Pe la ora patru în acea după-amiază, Bree merse de-a lungul 
șinelor de cale ferată unde îl văzuse pe Finn Davis cum îi salută cu 
trei degete pe cei șase tineri de pe vagoanele unui tren care se 
îndrepta spre nord. 

— Ce căutăm? întrebă Naomi. 

— Nu știu, spuse Bree. Și, din nefericire, nici clientul tău. 

Ea și Naomi veniseră în acel loc de lângă calea ferată făcând 
un lung ocol de la închisoare, unde au putut vorbi cu Stefan Tate 
doar o jumătate de oră. Când l-a întrebat de bănuielile lui în 
privinţa trenurilor, el spusese că auzise doi drogaţi de la liceu 
vorbind despre droguri și calea ferată. Se hotărâse să-l urmărească 
pe unul din ei. 

— Lester Michaels, în ultimul an, unul dintre acei copii care 
trăiau pentru droguri. L-am văzut sărind pe un tren de marfa. N-a 
mai venit la școală timp de două zile. Când l-am întrebat despre 


absenţa lui, a spus că fusese bolnav, dar am vorbit cu mama lui. Ea 
fusese gata să-l dea dispărut la poliţie. 

— Ai mai văzut pe cineva pe trenuri? întrebă Bree. 

— Nu, recunoscu Stefan. Am stat acolo câteva nopţi la pândă, 
dar trenurile vin prin Starksville în fiecare zi, șapte zile pe 
săptămână. 

— Am avut noroc atunci, spuse Bree. Am văzut tipi pe vagoane 
de două ori de când am venit aici și de fiecare dată au salutat pe 
cineva de la sol. Ştii ceva despre asta? 

Stefan se gândi o clipă, apoi încuviinţă. 

— Am văzut câţiva copii de la școală făcând ceva similar, cred. 

— Nume? întrebă Naomi. 

— Nu știu, spuse Stefan. Cred că erau elevii lui Patty. Unde 
este ea? N-a mai venit să mă vadă și nici nu a mai răspuns la 
telefon. 

Bree nu spuse nimic. 

— Sunt sigură că este doar stresată, spuse Naomi. 

— Sau nu mă mai susţine, spuse Stefan pe un ton agitat. 

Bree și Naomi încercară să-l asigure că nu era cazul. Dar după 
ce plecaseră de la închisoare, se duseseră acasă la Patty Converse. 
Mașina ei nu mai era, dar, din ce puteau vedea prin fereastră, 
lucrurile ei erau încă înăuntru. Naomi sunase de mai multe ori la 
numărul lui Patty, dar intrase mesageria vocală. 

Așa că în acea după-amiază se întoarseră la șinele de tren. 

Dinspre sud venea huruind un tren. Bree și Naomi mergeau pe 
lângă șine și se uitau la partea de sus a vagoanelor. Dar nu era 
nimeni. Alt tren veni la câteva minute dinspre nord. Nici pe el nu 
erau oameni. 

— Ce facem noi e de parcă am căuta un ac în carul cu fân, 
spuse Naomi. Adică nu putem să stăm aici toată ziua. 

Bree se gândi la asta, se uită în jur și înapoi spre păduricea 
dintre șinele de tren și parcarea Piggly Wiggly. Arborii dinspre șine 
îi declanșară o amintire cu Ali care se uita la o emisiune pe 
Outdoor Channel alaltăieri. 

— E vreun magazin pe aici care vinde echipamente de 
vânătoare și pescuit? întrebă Bree. 

— Este un magazin al armatei care vinde așa ceva, cred. 

În curând se urcară înapoi în mașină, îndreptându-se spre 
vestul orașului, la P and J's Surplus. Intrară și fură întâmpinate de 
mai multe steaguri ale Confederaţiei pe perete. 


Bree le ignoră și o găsi pe singura vânzătoare, o adolescentă 
albă, masivă, pe nume Sandrine. Ea se uită bănuitor la Bree și cu 
un ușor interes la Naomi. A 

— Te-am văzut în ziare și la televizor, îi spuse Sandrine. Il aperi 
pe acel ucigaș de copii, nu? 

— Sunt avocata domnului Tate, spuse Naomi. 

— Urmărești cazul? întrebă Bree. 

Ea ridică din umeri. 

— Tata spune că nu ar trebui să-i acord atenţie. 

— De ce? 

— Sunt doar negrotei care se omoară între ei. Fără supărare. 
Doar îl citam pe el. 

Sandrine spuse asta cu lejeritate. Bree își înfrână reacţia și se 
întrebă oare câţi oameni din Starksville și din împrejurimi gândeau 
astfel despre acest caz. 

Naomi reuși să rămână calmă și spuse: 

— Vrem să cumpărăm ceva de aici. 

— Da? se învioră Sandrine. Ce căutaţi? 

Bree îi spuse și fata veni legănându-se și zâmbind din spatele 
micii sale tejghele. 

— Avem de toate la P and J's. Am primit șase chiar alaltăieri. 
Câte doriţi? 

Bree se gândi și apoi spuse: 

— Vom începe cu două. 


CAPITOLUL 66 
West Palm Beach, Florida 


Trestia-de-zahăr care ardea umplea din nou aerul cu fum, în 
timp ce conduceam spre Belle Glade. Imi doream să fiu și acolo, 
dar în același timp și în Palm Beach, și în Starksville. 

Era cinci și douăzeci după-amiază. Petrecusem toată ziua cu 
Drummond și Johnson, care luaseră rapid legătura cu personalul de 
la reședințele Abrams și Martin și confirmaseră că tot Coco pictase 
portretele femeilor. Cu toate astea, niciun membru al personalului 
nu știa cine era Coco, cu atât mai puţin unde locuia. 

John, soţul lui Maggie Crawford, era la pescuit în Alaska. Regele 
Sânilor fusese toată ziua în operaţii și nu putea fi contactat. La fel 


și Elliot Martin, soțul miliardar al Lisei Martin, care era în Shanghai 
cu afaceri. A 

Lăsaseră mesaje asistenţilor lor. In drum spre Mize Fine Arts de 
pe Worth Avenue, Johnson accesă internetul de pe telefon și căută 
o Coco în Palm Beach și în împrejurimi. Nu exista nicio înregistrare. 

Apoi, în orele comerciale de vârf, am găsit Mize Fine Arts închis 
și nimeni nu răspundea când am ciocănit. 

— Aș vrea să intru acolo și să arunc o privire, spuse Johnson 
când eram pe picior de plecare. 

— Sunt sigur că ai vrea, spuse Drummond. Dar nu cred că un 
nume pe trei tablouri ne va ajuta să obţinem un mandat de 
percheziţie. Şi acesta pare un sistem de alarmă serios. Nu ai putea 
să oferi explicaţii dacă ai fi prins înăuntru. 

Când m-am uitat la Drummond, el îmi făcu cu ochiul. 

Am mers acasă la Mize. La un moment dat, trebuie să fi fost un 
loc măreț, nu uriaș ca megaconacele de pe Ocean Boulevard, dar 
totuși o structură impresionantă. Curtea din față și grădinile erau 
bine întreținute. Dar vila în sine trebuia zugrăvită. Și de aproape se 
vedea că ușa de la intrare trebuia restaurată, iar stucaturile de pe 
laterală erau ușor degradate. 

Drummond sună la sonerie. Niciun răspuns. Sună din nou. 

Eu m-am dus pe partea laterală, în umbra dintre casă și un 
tufiș de bambus care o separa de domeniul alăturat. Printre 
crăpăturile potecii din beton crescuseră buruieni. Curtea din spate 
arăta mai rău, ca și când nu fusese îngrijită de luni de zile. Un 
burlan era desprins la jumătatea înălțimii față de acoperiș. Partea 
de jos atârna de o sârmă. 

— Dacă e înăuntru, nu răspunde, spuse Drummond când m-am 
întors. 

— Aș verifica declaraţiile fiscale ale tipului ăstuia, am adăugat. 

— De ce? 

— Nu-și îngrijește proprietatea, ceea ce înseamnă că are o 
problemă financiară. 

Când ne-am întors la mașină, Drummond ceru toate 
informaţiile despre Jeffrey Mize. 

— Va trebui să supraveghem locul, spuse Johnson. 

— Și galeria de artă, am spus eu. Mai devreme sau mai târziu, 
Mize sau Coco va apărea. 

Pentru că Johnson era singurul care o văzuse pe Coco în 
persoană, el se duse să supravegheze magazinul. Drummond și cu 
mine am rămas lângă casă până când sosi vremea să plec pentru a 
afla ce se alesese de tatăl meu. 


— Sper să găsești ce cauţi, îmi spuse sergentul înainte să plec. 

O oră mai târziu, pe când conduceam la nord de Belle Glade, 
insectele începuseră să se înmulțească și erau atât de multe 
strivite de parbriz, încât a rămas mânijit indiferent de cât de mult 
lichid aș fi folosit. Aproape de marginea orașului Pahokee, m-am 
oprit să fac plinul și să curăţ parbrizul și apoi am intrat în oraș, 
văzând panouri despre echipa de fotbal a liceului. 

Drummond spusese că echipele de liceu din Pahokee și Belle 
Glade se număraseră mereu printre echipele de top din stat și 
ambele trimiseseră aproape șaizeci de jucători în NFL. Destul de 
impresionant, dată fiind situaţia economică devastatoare din oraș. 
În Pahokee erau mai puţine afaceri decât erau în Belle Glade. 

Dar cafeneaua Cozy Corner de pe strada Lake era încă 
deschisă. Am parcat în față. Umiditatea care venea din apropierea 
lacului Okeechobee era stupefiantă. In cei zece pași pe care i-am 
făcut de la mașină până la ușa de la intrarea în cafenea, m-am 
făcut leoarcă, deși poate că era o reacţie provocată de brusca 
nervozitate care mă cuprinsese. Ce se întâmplase cu tatăl meu în 
toți acești ani? 

În cafenea erau șase clienţi și doar o singură femeie neînsoţită. 
Ea îmi zâmbi și îmi făcu semn să mă apropii. O femeie latină 
drăguță, plinuţă, mai în vârstă, cu un zâmbet radiant, se ridică din 
separeu, dându-și pe spate coada lungă de păr negru amestecat cu 
gri și își potrivi o rochie atrăgătoare din batist mov. La gât avea o 
cruce mică, simplă, din lemn, care atârna de un lanţ. 

— Doctorul Cross? spuse ea, zâmbind când îmi luă mâna într- 
ale ei și privindu-mă cu blândeţe prin ochelari cu ramă de sârmă. 
Eu sunt reverendul Alicia Maya. Inţeleg că sunteţi interesat de Paul 
Brown? 


CAPITOLUL 67 


De-a lungul unei ore, a unei cafele cu gheaţă și a unei felii de 
plăcintă cu ananas, reverendul Maya mi-a spus tot ce știa despre 
Paul Brown. Îl întâlnise la scurtă vreme după ce preluase, pentru 
prima oară ca preoteasă, mica biserică unitariană universalistă din 
Pahokee. 

— Aveam douăzeci și cinci de ani, de-abia ieșisem din școala 
de preoţie și eram sigură că pot schimba lumea, spuse reverendul 
Maya. Nu ai crede asta acum, dar, pe atunci, Pahokee era un loc 


prosper. Toată lumea avea locuri de muncă. Oamenii veneau aici 
pentru locuri de muncă, inclusiv Paul Brown. 

Reverendul Maya spuse că Brown apăruse la una dintre 
slujbele ei de seară. Era slăbit și șchiopăta teribil. 

— Rămăsese după slujbă, spuse ea. A spus că nu avea unde să 
se ducă și că s-ar bucura să curețe prin biserică, dacă îl las să 
doarmă acolo. Aveam îndoieli, dar vedeam că era un bărbat cu 
dureri dincolo de cele fizice, așa că am acceptat. A ajuns să 
locuiască în biserică aproape opt luni, ziua lucra pe câmp la cules 
și noaptea făcea curat în biserică. 

Am ridicat mâinile. 

— Inainte să mergem mai departe, 
câteva întrebări scurte? 

— Voi încerca. 

— După ce a murit Brown, aţi sunat pe cineva pe nume Clifford 
Tate din Starksville, Carolina de Nord? 

Reverendul înclină capul, privi în zare și apoi spuse: 

— Da. Cred că numele și numărul erau într-o cărticică pe care 
am găsit-o printre lucrurile domnului Brown. 

Am simţit că l-am pierdut pentru totdeauna pe tatăl meu, iar 
asta probabil s-a văzut pe chipul meu, căci reverendul Maya spuse: 
— Sergentul Drummond a spus că era o rudă de-a dumitale? 

— Cred că era tatăl meu, am spus. 

Ea clipi, inspiră adânc și spuse: 

— O! Nu știam asta. 

Reverendul Maya spuse că Brown părea un om chinuit, care 
făcea tot ce putea să se căiască pentru păcatele sale din trecut, 
deși evita subiectul când venea vorba de natura lor. Vorbise rareori 
cu ea, dar ea îl găsea adesea îngenuncheat, rugându-se. 

— II întrebam pentru ce se ruga, spuse preoteasa. Nu-mi 
spunea decât că pentru iertare. 

— Nu v-a spus niciodată ce s-a întâmplat? Ce a făcut? 

Preoteasa păru încurcată și îmi dădeam seama că avea ceva 
de-a face cu confidenţialitatea mărturisirilor făcute unui preot de 
un membru al congregaţiei, chiar și unul mort. Așa că i-am povestit 
despre Jason Cross. 

Reverendul Maya a ascultat cu atenţie în timp ce am descris 
coborârea părinţilor mei în infern. l-am spus cum a murit mama 
mea și despre amintirile mele disparate a ceea ce crezusem timp 
de trei decenii și jumătate că era noaptea în care a murit tatăl 
meu. 


A 


îmi puteţi răspunde la 


— Domnul Brown mi-a mărturisit o parte din toate astea, deși 
nu a folosit niciodată nume. A spus că și-a ucis soţia pentru că 
suferea foarte mult. 

— Cred că asta este adevărat. A menţionat vreodată despre 
noi, copiii lui? Sau mama lui? 

Ea încuviinţă. 

— Da. A spus despre copiii lui că trăiau cu mama lui undeva în 
nord și că le era mult mai bine fără el. 

Reverendul Maya a spus că, după mai multe luni după ce 
Brown a apărut la biserica ei, într-o seară, se dusese să vadă ce 
face. Brown nu era în cămăruţa unde locuia. Apoi a auzit o 
împușcătură și l-a găsit mort în spatele bisericii. Se împușcase în 
faţă cu o pușcă. 

— Pot să văd unde s-a întâmplat? 

Ea clătină din cap. 

— Biserica era o clădire mâncată de termite, care a fost 
demolată cam la cinci ani după ce am plecat. Apoi am preluat o 
biserică din West Palm. Dar pot să vă arăt mormântul lui, dacă 
doriţi. 

— Mormântul lui. Da, mi-ar plăcea asta foarte mult. 


CAPITOLUL 68 


— Luăm mașina mea, spuse reverendul Maya. E mai distractiv. 

Spre surprinderea mea, mă conduse spre o Mazda Miada albă, 
cu două uși, decapotabilă, un model mai vechi, strălucitor. 

— Toţi preoţii unitarieni universaliști conduc mașini sport? am 
întrebat eu. 

Ea râse. 

— Eu, da. Este singurul meu viciu în viaţă. 

Reverendul Maya era pricepută la viciul ei, conducea Mazda pe 
drumurile rurale dincolo de străzile învechite din Pahokee de parcă 
se antrenase pentru curse. Nu am avut ocazia să o întreb dacă 
făcuse asta, pentru că mă bombarda cu întrebări despre viaţa și 
familia mea. 

Mi-am dat seama după drumul de cincisprezece minute că 
reverendul Maya era la fel de bună la testatul sufletelor după cum 
era la șofat. 


— Ai dus o viaţă uimitoare, spuse ea, încetinind și intrând pe 
poarta îngustă a unui mic cimitir de ţară. Cred că Paul, ăăă, tatăl 
tău, ar fi fost foarte mândru de tine. 

Am zâmbit, mi s-a pus un nod în gât și am spus: 

— Mulţumesc. 

Imediat ce opri mașina, insecte ciupitoare ne înconjurară. Dar 
atunci ea scoase din torpedou două dispozitive ThermaCell 
împotriva insectelor. Fixă unul de poșeta ei. Eu l-am pus pe al meu 
la curea și m-am bucurat să văd că funcţiona chestia asta. 

Am traversat cimitirul și am luat-o la stânga spre gardul de 
sârmă și vegetaţia deasă din spatele lui. La capăt era o placă 
simplă, roșiatică, de granit, cam de dimensiunea a două cărămizi 
alăturate. 


PAUL BROWN P 
SERVITOR DEDICAT AL DOMNULUI SAU, 
ISUS HRISTOS 


Am simțit cum mi se înmoaie umerii puțin, citind acele cuvinte 
și apoi data morţii dedesubt. M-am gândit la anii din urmă, m-am 
întrebat unde eram când tatăl meu s-a sinucis. 

Câţi ani să fi avut atunci, doisprezece? Treisprezece ani? Oare 
m-am gândit la el o singură dată pe atunci? 

Mă îndoiam de asta și această mărturisire desprinse un șuvoi 
de emoție pură, care se acumulase încă de când văzusem piatra 
funerară a tatălui meu. Capul mi se legănă încet înainte și înapoi. 
Plămânii mi se zbăteau în căutare de aer. 

El o ucisese pe mama și scăpase de acuzare doar ca să se lase 
consumat de vinovăţie și durere. Atunci am simţit cum în mine se 
rupe un baraj al emoţiilor și am cedat în faţa tuturor tensiunilor, a 
tragediei, a pierderii tatălui meu pentru a doua oară. Mi-am 
acoperit fața cu cotul și am izbucnit în plâns. 

Am simţit mâna reverendului Maya bătându-mă pe spate. 

— Este un lucru greu, spuse ea. Un lucru foarte, foarte greu. 

A durat aproape un minut până când mi-am revenit. Mi-am 
șters nasul și am privit în altă parte. 

— Scuze. 

— Nu trebuie să îți pară rău, spuse ea pe un ton consolator. 

— Mă simt prost pentru situaţia asta. 

— Cred că este ceva natural. Ce te supără cel mai mult? 

M-am gândit la asta și furia s-a adunat în mine. 

— Că nu am avut un tată. Asta mă înfurie cel mai tare. Un 
băiat are nevoie de un tată. 


— Așa este și îmi pare rău, spuse ea cu o expresie plină de 
empatie. 

— Dumneata nu ai de ce să îţi pară rău, am spus eu, cu o voce 
răgușită. Tatăl meu a luat această decizie. Sunt sigur că el a crezut 
că a făcut ceva corect. 

— Dar tot a fost greu. 

Am încuviinţat. 

— E ca și cum, în noaptea în care mama mea a murit, în urma 
lui s-a închis o ușă. Și apoi, în doar câteva zile, ușa s-a deschis, 
doar pentru o secundă și am prins o licărire a unui pasaj secret, dar 
care s-a terminat cu altă ușă încuiată. Una care va rămâne așa 
pentru totdeauna. 

Reverendul Maya părea să îmi simtă durerea, ca și când era a 
ei și, pentru o clipă, nu spuse nimic. In cele din urmă, zise: 

— Ai nevoie de mai mult timp singur? 

Am privit în jos, spre piatra funerară, simţindu-mă epuizat, și 
apoi i-am spus fantomei tatălui meu: 

— Te iubesc, tată. Te iert, tată. 

Reverendul Maya m-a bătut pe spate din nou, apoi am plecat 
împreună de la mormânt. In drum spre Pahokee am păstrat 
tăcerea. 

— Sper că am reușit să-ţi ofer alinare, doctore Cross, spuse ea 
după ce am coborât din Mazda. 

— Am vrut să cunosc toată povestea tatălui meu și acum o 
știu. De aici înainte va trebui să învăţ să trăiesc cu acest trecut, la 
fel și bunica mea. 

Reverendul Maya mă privi un moment îndelungat și apoi 
spuse: 

— Trebuie să merg acasă și să pregătesc cina pentru soţul 
meu, care probabil pleacă spre casă chiar acum. lţi urez ţie și 
familiei tale toate binecuvântările Domnului Isus. 

— Mulţumesc, doamnă reverend, am spus eu, zâmbind slab și 
încuviinţând. Vă doresc asemenea ţie și soțului dumitale. 
Conduceţi cu prudenţă. 

— Întotdeauna, spuse ea. Apoi băgă Mazda în viteză și dispăru 
în noapte. 


CAPITOLUL 69 


începu să plouă în timp ce conduceam pe pod pe la opt și 
jumătate, în seara aceea. Mă gândeam când să o sun pe Bree. O 
parte din mine voia să ia telefonul chiar atunci, dar nu am vrut să- 
mi reamintesc toate emoţiile nici în public, dar nici la volan. Voi 
suna când mă voi întoarce în camera mea de la Hampton Inn, după 
ce îl voi suna pe sergentul Drummond. 

Dar nici Drummond și nici Johnson nu au răspuns la telefon și, 
când am trecut pe lângă Mize Fine Arts, nu am văzut niciun semn 
că locul ar fi supravegheat. M-am dus la casa lui Mize, știind că 
procedam cum făceam de obicei în vremuri tulburi. Imi îndreptam 
mintea spre misterul și investigația dintr-un caz ca mod de a evada 
din haosul vieţii mele. 

Ar fi trebuit să mă duc undeva să mănânc, apoi să mă întorc la 
hotel și să încerc să prind un zbor devreme înapoi spre Carolina de 
Nord. În schimb eram în faţa casei lui Mize, liniștit să văd mașina 
lui Drummond exact unde o lăsasem. 

Am condus după colț, am parcat în afara razei vizuale și m-am 
plimbat pe trotuar la fel de nonșalant pe cât o poate face un bărbat 
afro-american în Palm Beach. Johnson m-a văzut în oglinda de pe 
partea dreapta și a descuiat mașina. 

M-am urcat pe bancheta din spate. 

— Ai avut ceva succes? întrebă Drummond, privindu-mă în 
oglinda retrovizoare. 

— A fost de mare ajutor. Chiar de mare ajutor. 

— Înseamnă că suntem fericiţi. 

— Da, mulţumesc, domnule sergent. 

— Măcar atât am putut să facem. 

— Aţi renunţat să mai supravegheați magazinul? 

Drummond făcu semn spre parbriz. 

— Luminile acelea s-au stins cam cu o oră în urmă. Nu știu 
dacă face parte din sistemul de securitate sau dacă Mize este 
înăuntru. 

— Cât veţi sta cu ochii pe el? 

— Nu știu. Până când... 

— Sergent, întrerupse Johnson. Se ridică ușa de la garaj. Ce 
mașină o fi? Lexusul sau... 

Spatele unei mașini decapotabile de culoare verde închis ieși 
din garaj și viră după colţ. Plafonul era ridicat și mașina trebuie să 
fi avut vreo patruzeci de ani. Mi s-a părut că Sean Connery ar fi 


putut conduce genul ăsta de mașină în anii în care l-a jucat pe 
Bond. 

— O decapotabilă Aston Martin DB Five, spuse Johnson cu 
apreciere. O mașină foarte rară. O mașină foarte rapidă și fiabilă. 
Un roadster. 

— O s-o urmărim, spuse Drummond, pornind mașina. 

Mașina ieși, lăsând să se întrezărească o siluetă înaltă la volan. 
Mașina întoarse cu spatele la noi, îndreptându-se spre nord într-un 
viraj rapid, dar regulamentar, spre Worth Avenue și magazinul lui 
Mize. 

— O să-l tragi pe dreapta? întrebă Johnson. 

— Vreau să văd unde se duce noaptea, după ce ne ignoră 
apelurile și ciocănitul insistent în ușă, spuse sergentul. 

— Poate că se duce acasă la Coco, spuse Johnson. 

— Crezi că lucrează împreună? întrebă Drummond. 

— De ce nu? Coco ar putea să-i indice ţintele lui Mize. Sau 
invers. 

Drummond se încruntă și mă privi în oglinda retrovizoare. 

— O femeie criminal în serie? Nu prea întâlnești așa ceva. 

— Aveţi mai multe crime de investigat, dar nu mi se par a fi în 
serie. In fiecare caz s-a depus efort ca decesele să pară sinucideri. 
Majoritatea criminalilor în serie se bucură când faptele lor sunt cât 
mai explicite. Așa că o femeie ar putea fi ucigașa noastră sau un 
complice. 

— Motivul? 

— Banii. 

Aston Martinul era la două mașini și aproape un cvartal în fața 
noastră când opri la stop. In loc să o ia la stânga spre Mize Fine 
Arts, Aston Martinul făcu dreapta și se îndreptă spre ocean. 

Drummond rămase cu mult în spate acum, nedorind să riște să 
fie observat, în timp ce Johnson și cu mine ne-am întins fiecare 
gâtul să vedem roadsterul virând spre stânga pe Ocean Boulevard, 
chiar când ploaia începea să se înteţească. Când am virat după ea, 
la mai puţin de un minut mai târziu, nu puteam vedea unde se 
dusese Mize. 

Apoi Johnson văzu niște stopuri în umbra de lângă o poartă 
fixată într-un zid care înconjura o casă mediteraneană cu două 
etaje. Casa era în mare parte ascunsă de multe plante și palmieri 
înalţi și nu era vizibilă de pe drum. Am ocolit întreg cvartalul ca să 
ne asigurăm că Mize nu se dusese în altă parte și că s-a întors, 
deoarece fusese lăsat să intre de cineva care locuia sau lucra 


acolo. Edwin și Pauline Striker erau înregistrați drept proprietari în 
registrele comitatului, pe care Johnson le accesă de pe iPad. 

— Pauline este o candidată pentru Coco? am întrebat eu. 

Johnson clătină din cap. 

— Ambii proprietari au aproape șaptezeci de ani. Dar poate 
Coco este fiica lor sau ceva. 

Drummond parcă într-un loc de unde puteam să vedem poarta 
și apoi începu să bată cu degetele pe volan. Chiar dacă pe chip nui 
se citea nicio expresie, învățam să citesc alte indicii nonverbale ale 
corpului său. Era frustrat și îmi dădeam seama de ce. 

Diversele legături pe care le stabiliserăm între victime, între 
Mize și Coco erau slabe, cel mult, și unele nu erau dovedite. Nici 
măcar nu știam de exemplu dacă Coco, cea care pictase 
portretele, era aceeași femeie care lucra pentru Mize. Și singurul 
lucru care îl lega pe Mize de orice eveniment era faptul că el o 
angajase pe Francie Letourneau și fusese sunat de menajeră chiar 
înainte ca aceasta să fie ucisă. 

Asta în mod sigur nu era suficient cât să obţinem un mandat 
de percheziție pentru casa lui Mize sau chiar pentru casa Striker. 
Din tot ce știam, membrii familiei Striker erau vechi și dragi 
prieteni ai comerciantului de artă și el venise într-o vizită târzie. 

Dar dacă... 

— Stau și mă întreb dacă Mize este acolo singur cu Pauline 
Striker, spuse Drummond. 

— Sau cu Coco și cu Pauline Striker. 

— Dă-le un telefon, am spus eu. Fă să pară că vrei să stai de 
vorbă cu persoanele care au angajat-o pe Francine Letourneau ca 
menajeră sau pe o femeie numită Coco, care pictează portrete. 
Vezi dacă asta îl pune în alertă. 

Johnson căută numărul, sună, auzi sunând o dată și apoi intră 
mesageria vocală. Lăsă un mesaj, identificându-se și cerând ca 
cineva să îl sune înapoi pe telefonul mobil cu privire la o 
investigaţie în curs. 

Când închise, mă îndoiam că cineva o să sune în curând și am 
căscat, uitându-mă la ceas. Era aproape zece. 

Apoi sună telefonul lui Johnson. 

— Familia Striker, spuse el. Puse telefonul pe difuzor și 
răspunse. 


CAPITOLUL 70 


Într-un hol de lângă dormitorul principal de la etaj, Jeffrey Mize 
deveni Coco. Stăpân pe sine și cu o voce răgușită, afectată, spuse: 

— Pauline Striker la telefon. Îl caut pe detectivul Johnson. 

— La telefon, spuse Johnson. Mulţumesc că ați sunat înapoi așa 
repede. 

— Despre ce este vorba? întrebă Coco. 

— O investigaţie pe care am demarat-o, spuse Johnson, încerc 
să aflu dacă dumneata sau prietenii dumitale aţi angajat o 
Francine Letourneau ca menajeră în ultimii patru sau cinci ani. 

— Pentru mine răspunsul este nu, spuse Coco. Am avut noroc 
și nu am avut nicio schimbare a personalului în zece ani. Ambele 
noastre fete fac parte din familie. In ceea ce privește celelalte 
case, nu aș ști să vă spun. 

— In regulă, spuse Johnson. 

— Asta este tot? Soţul meu și cu mine avem musafiri. 

— Îmi cer scuze că v-am întrerupt, dar mai am o întrebare. 

— Spuneţi. 

— Vi s-a făcut vreodată un portret de către o artistă pe nume 
Coco? 

Pentru o clipă, norul care era Coco se ridică, iar Mize simți cum 
este cuprins de panică. Dar în clipa următoare, Coco își recăpătă 
controlul și spuse: 

— Singurele portrete formale cu mine și familia mea sunt 
fotografii. Despre ce este vorba? Am oaspeţi de întreţinut. 

— Doar urmăream pistele, doamnă, spuse Johnson. Din nou, 
îmi pare rău că v-am întrerupt seara. 

Convorbirea se întrerupse. 

Coco lăsă receptorul jos, simțind că fusese evitat un pericol 
imediat. Dar rămase așa preţ de mai multe clipe îndelungate 
simțind că poliția se apropia. 

Circuitul din creierul lui Mize se activă: Johnson s-a întâlnit și cu 
mine și cu Coco. Johnson bătea la ușa de la intrare în după-amiaza 
asta. Se va duce înapoi la magazin de dimineaţă. Ar trebui să fugi 
acum. la tot ce poți și fugi. 

Dar zilele astea, Coco era cea care domina. El înlătură gândul 
plecării tot atât de ușor pe cât își schimba interiorul casei sale sau 
pe cât își ascundea adevărata față de lumea exterioară. 

Asta era tot ce conta. Aparenţa. In seara asta. In momentul 
acesta. 

O ultimă oară? 


Îmbrăcat doar în lenjerie neagră La Perla și un superb corset 
roz cu negru Chantal Thomass, Coco se întoarse în dormitorul 
principal unde Pauline Striker, goală, avea căluș la gură și era 
legată de un scaun, în mod evident îngrozită. 

— Ce crezi? întrebă Coco, trecându-și degetele pe marginea 
corsetului. Mă face suplă. Și senzuală. Dragă Pauline, nici în cele 
mai îndrăzneţe fantezii ale mele nu mi-aș fi imaginat că tu și Edwin 
sunteţi un cuplu atât de nonconformist, dar presupun că tot ce se 
întâmplă în spatele ușilor închise trebuie, pur și simplu, să rămână 
acolo. Dar apoi, într-o zi, iată-mă aici în rolul tău pervers și tu ești... 
ești aici. 

Coco era transfigurată și nu se mișcă preţ de câteva momente. 
Apoi luă o pereche de dresuri fine, negre, de mătase, proaspăt 
sosite de la Paris și se așeză pe un scaun la măsuţa cu oglindă, le 
rulă, apoi le întinse în sus pe gambe și pe coapse. Coco adora acea 
senzaţie. Nu i se părea deloc demodată. 

— Ai avut vreodată senzaţia că în creierul tău sunt două 
persoane? o întrebă Coco pe Pauline, apoi arătă spre corset. Când 
am găsit asta în sertarul tău, am avut senzaţia că da. Deci în caz 
că te întrebai, asta facem aici, ne explorăm personalităţile, ne 
îndeplinim fanteziile, știi? 

Ochii lui Pauline Striker erau lipiți de Coco. 

Când Coco trecu pe lângă ea, o atinse cu degetele mâinii 
stângi pe obraz, încet, spunând: 

— În seara asta, altcineva se joacă în mintea ta, Pauline. 
Numele ei este Miranda. Este un copil sălbatic și o iubesc. 

Sprâncenele lui Pauline exprimau confuzie când Coco veni pe 
partea cealaltă a scaunului și se așeză cu faţa la ea. 

— Miranda este un copil sălbatic și o iubesc, spuse el din nou și 
simţi cum se încordează. Dar este și mama mea și o urăsc. 

Coco o plesni pe Pauline peste față atât de tare, încât îi lăsă o 
urmă vizibilă. 

La plânsetele și suspinele de durere ale lui Pauline, Coco spuse 
cu răceală: 

— Gata cu mănușile, mami. Nu mai facem lucrurile să pară 
sinucideri de dragul lui Jeffrey. Asta nu-mi mai aduce nicio 
satisfacție. 


CAPITOLUL 71 


— Îţi spun, domnule sergent, la un moment dat părea a fi Coco 
la telefon, spuse Johnson. Avea o cadență distinctivă când vorbea 
și la fel avea și doamna de la telefon. 

— Cadenţă? spuse Drummond, sceptic. 

— Da, felul în care punea accentul pe cuvinte, spuse Johnson. 
Soţia mea este logoped. Ştie totul despre lucrurile astea, așa că 
am reținut și eu câte ceva. Ai observat cum din când în când vocea 
i se întrerupea? Părea bătrână și apoi într-un fel mai tânără? 

Nu auzisem vreodată vocea lui Coco, așa că nu puteam să mă 
pronunţ, dar era ceva ciudat la felul în care Johnson primise 
răspuns la întrebări. 

— Nu putem să intrăm doar bazându-ne pe percepţia ta că o 
femeie vorbește la telefon exact ca alta, spuse Drummond. 

— Dar poate că eu reușesc, am spus eu. 

— Cum? spuse sergentul, întorcându-se de pe scaun să se uite 
la mine. 

— Voi sunteţi în misiune, am spus. Sunteţi limitați de lege, dar 
aici, acum, eu nu am jurisdicție. Sunt un cetăţean privat care 
bănuiește că o femeie ar putea fi în pericol în casa aceea. 
Acţionând pe baza acestei bănuieli, intru pe proprietate. Mă uit prin 
ferestre. Dacă este o petrecere la care participă Edwin, Pauline, 
Mize și alţii, plec. Dacă văd ceva suspect, vă sun pe voi. 

— Ai putea să fii împușcat, spuse Drummond. 

— Dacă da, veţi fi primii care veţi afla, am spus, coborând din 
mașină. 

— Cum intri? întrebă Johnson. 

— Direct, am răspuns închizând ușa. 

Ploua cu găleata când am traversat în fugă bulevardul, care la 
ora aceea era mai puţin circulat. Nu era nimeni pe banda vestică 
atunci când am alergat spre poartă și apoi am sărit. 

M-am apucat cu ambele mâini de vârful porţii și m-am ţinut 
tare. Am dat din picioare și am tras până când am trecut pe 
deasupra ei. Am încălecat poarta, m-am răsucit, apoi m-am lăsat în 
jos și mi-am dat drumul. Am aterizat și m-am mișcat repede spre 
umbre. 

In timp ce treceam pe lângă vegetaţia care despărțea casa de 
drum, am observat că aleea făcută dintr-un fel de mozaic era 
alunecoasă și plină de băltoace peste tot. In curtea interioară erau 
lumini care puneau în evidenţă o peluză ce arăta ca un teren de 
golf din Augusta. In jurul casei erau straturi de flori perene. 


În fiecare colţ erau lumini. Nişte lumini mai mici puneau în 
evidenţă un spalier arcuit care încadra intrarea principală. Se pare 
că familia Striker folosea perdele opace, căci în partea de jos a 
casei nu era nicio lumină. 

Cu toate astea, vedeam cel puţin trei camere luminate la al 
doilea etaj. Și ploaia zgomotoasă făcea imposibil să aud ceva. Mă 
întrebam dacă ceea ce făceam nu fusese un alt gest impetuos, 
genul acela de decizie care o îngrijora pe Bree. 

Dar, cel mai adesea, am descoperit că rentează să riști. Am 
alergat de-a lungul peluzei până la alee și pe sub spalierul de la 
ușă. Am stat acolo pentru o clipă, încercând să aud ce se întâmplă 
înăuntru. Gândindu-mă că excursia mea era pe cale să se termine 
cel mai probabil destul de repede, am încercat mânerul ușii, pentru 
că, ei bine, nu se știe niciodată. 

Mânerul se mișcă în jos și ușa se deschise. Chiar nu știi 
niciodată. 

În acel moment eram destul de contrariat, pentru că deși ușa 
fusese lăsată descuiată, făcusem o ilegalitate, intram prin efracţie. 
Am ezitat și apoi m-am decis să ascult doar. Dacă nu auzeam nimic 
alarmant, plecam. 

Am intrat într-un foaier întunecat, cu aer condiţionat, am închis 
ușor ușa în urma mea și m-am străduit să ascult. Zumzăitul distant 
al unui compresor de frigider. Ticăitul apropiat al unui ceas. Un 
picurat despre care mi-am dat seama că venea de la mine, cel care 
lăsam urme pe podeaua de la intrare. 

Apoi undeva în casă, deasupra mea, am auzit vocea înăbușită 
a unei femei. Nu îmi dădeam seama ce se spunea, dar am prins 
ritmul ciudat al vorbirii sale. Oare despre asta vorbea Johnson? 

O plesnitură. Un plânset. Un scâncet. 

M-am concentrat pe sunete, nesigur de ce trebuie să fac. Dacă 
Mize sau Coco o tortura? Dar dacă familia Striker, și Mize, și Coco 
erau sadomasochiști sau mai știu eu cum și toate astea se 
petreceau între adulţi care și-au dat consimțământul? 

Polițistul din mine îmi spunea să plec de acolo. Dar când am 
auzit altă lovitură și alte plânsete, amantul misterios din mine m-a 
dus spre o scară în spirală, care pornea din foaier. 

Am urcat trepetele în tăcere, mișcându-mă cât de repede am 
îndrăznit. În capul scărilor am auzit din nou vocea femeii, mai 
clară, dar tot neinteligibilă. După ce mi-am dat jos pantofii, mi-am 
scos Rugerul din tocul de la gleznă și m-am furișat pe hol, unde am 
văzut lumină venind dintr-o cameră din capăt. Din fericire, 
dușumeaua nu scârțâia și nici... 


— La ce te așteptai, Miranda? spuse o femeie cu cruzime. Dacă 
îmbraci un băieţel în mătase și dantelă tot timpul, cu asta te alegi. 

Pac. Un geamăt. 

Un geamăt de durere? Sau de plăcere? 

— M-ai învăţat totuși secretele stilului clasic, îți acord meritul 
acesta, continuă femeia cu acea voce ciudat de ritmată. Dar nu ți- 
ai refuzat nimic. Urmă o pauză și apoi strigă: 

— Nimic! Pac. 

— Tot ce ai vrut, când ai vrut, mamă! Pac! Pac! Pac! 

Fiecare lovitură părea mai zgomotoasă și mai furioasă decât 
precedenta. Dacă acesta era vreun fel de act sexual, era S&M la 
intensitate maximă. Orice ar fi fost, intrare prin efracţie sau nu, 
aveam de gând să văd cine lovea și cine era lovit. 

— Cum o să fie pentru tine de data asta, Miranda? Să ne 
rezumăm la ceva tradiţional? Incercat? Erotic? Ştii ce efect are 
asfixia asupra orgasmului tău. 

Asta m-a oprit chiar lângă ușă și nu știam ce să fac. Dacă 
dădeam buzna și era ceva consensual, puteam să îmi iau adio de la 
multe lucruri. 

Femeia spuse: 

— După ce se termină, voi pune o jucărie în tine, îţi voi duce la 
capăt metoda, scenariul tău. 

Apoi scâncetul se transformă în vaiet, amplificat de ceea ce mi 
se părea a fi teroare și nu am mai vrut decât să o opresc. 

Cu pistolul ridicat, am împins ușa spre interior, am văzut o 
femeie mai în vârstă, goală, legată de un scaun și cu căluș la gură. 
De gât avea legată un fel de fundă albă sau coardă aurie. In 
spatele ei, pe pat, străduindu-se să strângă coarda, era o femeie 
foarte palidă, foarte drăguță și cheală, care purta machiaj și o 
costumațţie care ar face până și un camionagiu să roșească. 

Am intrat în panică și era pe cale să mă retrag, când ochii 
bulbucaţi ai femeii goale, în vârstă, îi întâlniră pe ai mei și începu 
să dea puternic din cap, cerând ajutor. 

— Dă-i drumul! am strigat, înaintând și mai mult în cameră, 
țintind direct spre femeia cheală. Dă-i drumul sau trag! 


CAPITOLUL 72 


Femeia cheală tresări, se dădu înapoi, dădu drumul funiei și se 
holbă la mine și la pistol. Apoi ridică mâinile tremurânde și spuse 
răgușit: 

— Ce-i asta? 

Am luat un halat de pe un scaun, l-am pus peste femeia în 
vârstă despre care presupuneam că era Pauline Striker și am trecut 
în spatele ei, încă ţintind spre femeia cheală. 

— În genunchi, Coco, apoi așază-te cu faţa în jos pe pat, cu 
mâinile la ceafa, am strigat eu. 

Ea părea chiar și mai înspăimântată acum că își dădu seama că 
știam cum o cheamă și începu să se lase în genunchi, în timp ce eu 
îi dădeam jos călușul doamnei Striker. Ea îl scuipă afară, se înecă și 
strigă: 

— El... 

— Eşti cu poliția? întrebă Coco într-un genunchi. 

— Urmează să fac asta, am spus, scoțând telefonul mobil. 
Trebuie să știu un singur lucru, doamnă Striker. A fost un act 
consensual? Sau viața vă era pusă în pericol? 

Înainte ca femeia în vârstă să vorbească, Coco spuse cu o voce 
joasă, masculină, care mă făcu să tresar: 

— Desigur că era consensual. Pauline, spune-i. Nu poţi permite 
ca interludiul meu să apară în Palm Beach Post. Nu cu noua 
afacere importantă a lui Edwin. Ar apărea peste tot. 

Am rămas cu gura căscată o secundă, dându-mi seama că 
Coco trebuia să fie Jeffrey Mize. Dar chiar dacă persoana din faţa 
mea era cheală, creierul meu avea probleme cu ideea că ea era un 
el. Dacă nu ar fi fost lipsa părului, Mize ar fi putut fi un supermodel 
îmbătrânit. 

— Doamnă Striker, am spus, simţindu-mă nesigur acum. Vă 
rog să îmi răspundeţi la întrebare. 

Femeia în vârstă părea mai puţin supărată decât înainte și se 
uită la mine, apoi spre Mize, care era în patru labe, privind-o. 

— Spune-i, Pauline, spuse Mize. Oricine ar fi el. 

Doamna Striker întoarse capul spre mine și spuse: 

— Cine ești? 

— Un bun samaritean, am răspuns. Sunt aici să ajut și să 
contactez poliția, dacă aveţi nevoie de ei. 

— Stai un pic, spuse Mize, împingându-se în genunchi. Nu ești 
poliţist? 


— Cum ai intrat aici? întrebă doamna Striker, care părea 
furioasă. 

— Asta nu e important, ceea ce este important este dacă asta 
a fost consensual sau nu, am insistat, simțind cum situația îmi 
scapă de sub control. 

— A fost consensual, spuse ea cu emfază. Dar în mod sigur nu 
mi-am dat consimțământul să intri în casa mea și să îndrepţi 
pistolul spre mine și spre musafirul meu. Cine ești și ce vrei? 

— Nu contează cine sunt, am spus eu, încercând să găsesc o 
cale să ies din situaţia asta cu graţie și fără să mă expun. Ceea ce 
contează este că domnul Mize este suspectat de asasinarea celor 
trei vedete din Palm Beach. 

— Asta nu e adevărat, se răsti Mize. 

— El le-a pictat portretele. Lisa Martin. Ruth Abrams. Maggie 
Crawford. Pauline, există un portret de-al tău în casă? Urma să 
devii numărul patru? 

Doamna Striker păru uluită pentru un moment și apoi spuse: 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Vezi? spuse Mize, zâmbind și stând drept. 

Era vremea fie să o iau la goană, fie să fac ceva îndrăzneţ. Am 
ales varianta îndrăzneață. 

— Atunci îmi cer scuze și voi pleca, am spus eu, coborând 
arma. Dar aș prefera să vă văd dezlegată înainte să plec. 

— Asta nu e necesar, spuse Mize. 

— Insist, am adăugat. 

Luându-mi privirea de la Mize, am strâns telefonul, apoi m-am 
aplecat și l-am pus pe covorul din spatele scaunului cu spătar de la 
picioarele patului. Cu mâna stângă am început să desfac nodurile. 
Cu degetul mare de la mâna dreaptă am găsit siguranţa de la 
Ruger și am apăsat-o, iar apoi am mutat arma în mâna stângă. Am 
scos un sunet de frustrare, am lăsat pistolul pe cuvertură și m-am 
apucat să desfac nodurile. Desfacusem două și o ocoleam pe 
doamna Striker, când Mize se lăsă pe burtă, apucă Rugerul și îl 
îndreptă direct spre mine. 

— Nu știu cine ești, dar o să-mi facă plăcere să te ucid, spuse 
Mize cu vocea lui Coco. Și nu te mișca, Pauline. Noi doi avem niște 
treburi neterminate. 

— Nu, Jeffrey, eu... 

Mize o lovi cu patul pistolului pe doamna Striker în cap, 
provocându-i o tăietură mare care sângera, iar ea gemu. 

— De ce ai făcut asta? am întrebat eu. 


— Trebuia s-o dau la o parte ca să ne distrăm, spuse el, 
coborând de pe pat, ţinând pistolul la un metru de pieptul meu. 
Cine ești? 

Mintea îmi era suprasolicitată, analizam puţinele informaţii pe 
care le știam despre Mize și despre crime, când am auzit pași 
dinspre scări. 

— De ce să mă ucizi? am întrebat. Nu mă potrivesc cu profilul 
tău. Complexul mamei. Ai avut un tată măcar? 

— Taci din gură, spuse Mize. 

— Nu este greu de înţeles de ce îţi urăști mama și te răzbuni 
pe aceste femei, am spus. Miranda, mama ta, te-a umilit chiar de 
la început, te-a îmbrăcat ca pe o fată până la vârsta... care? 

Mize mă fixa cu privirea și nu spunea nimic. 

— Bănuiesc că ăsta era unul dintre puţinele lucruri care o 
făceau să-ţi acorde atenţie, am adăugat. Moda feminină și stilul 
erau lucrurile pe care le aveaţi în comun. Poate moda era singurul 
fel prin care o puteai desprinde pe Miranda de toţi acei bărbaţi. 

— Nu știi nimic despre ea, se răsti Mize. 

— Stiu că a cheltuit mulţi bani. Mă gândesc că ai moștenit abia 
cât să poţi păstra casa pe care ţi-a lăsat-o. Sau poate cu 
moștenirea ta și portretele comandate și magazinul de artă ai avut 
destui bani pentru o vreme. Dar recent moștenirea s-a terminat 
sau comenzile s-au oprit, sau magazinul tău a început să o ia la 
vale. Şi totul a devenit prea mult pentru tine, nu-i așa, Jeffrey? 

Mize părea să privească direct prin mine acum. 

— Așa că te-ai dus la femeile care te știau, femeile pe care le- 
ai pictat, cele care îți aminteau de mama ta și te-ai decis să-ţi 
descarci furia puțin. 

— Taci din gură, am spus! strigă Mize și flutură arma spre 
mine. 

— Și poate că ai furat și ceva bani, bijuterii și haine de la 
victimele tale, ca să echilibrezi puţin balanţa. Cu toate ai făcut la 
fel, cu excepţia lui Francie Letourneau. Ai avut grijă de menajera ta 
pentru că fura de la tine, nu-i așa? Sau nu, pentru că ţi-a 
descoperit viața secretă sub identitatea lui Coco și... 

— Destul! ţipă Mize. Și făcu un pas mai aproape, ţintind pistolul 
spre fața mea, la mai puțin de un metru distanţă. 

— Mama spunea mereu să scap repede de paraziți! 


CAPITOLUL 73 


Privind de-a lungul ţevii Rugerului, am văzut mâna slabă și 
feminină a lui Mize apăsând pe trăgaci. 

— Stai pe loc, Coco! strigă detectivul Johnson. Lasă arma jos 
sau trag! 

— Nu te teme, detectiv Johnson, am spus eu. Nu este încărcat. 

Pielea perfectă, de porțelan, a lui Mize se încordă peste obrajii 
lui deosebiți și uimirea făcu loc furiei. Apăsă pe trăgaci. Nu se 
întâmplă nimic. Încercă din nou - nimic. fi 

Retrase arma ca și când ar fi vrut să mă lovească cu ea. Inainte 
să facă asta, l-am pocnit zdravăn și, ameţit, a căzut la pământ. 

Când apăru sergentul Drummond, trăgându-și răsuflarea, 
Johnson îi punea deja cătușele. 

— Poarta ţi-a făcut probleme? am întrebat eu. 

— Nici nu-ţi imaginezi, spuse Drummond, răsuflând. Sunt prea 
bătrân pentru prostiile astea. 

— Ai auzit totul? am întrebat eu, trecând pe lângă doamna 
Striker, care încă sângera și părea confuză. M-am aplecat spre 
covor și am ridicat telefonul și cartușul de la Ruger. 

— Cât se poate de limpede, spuse sergentul, fluturând 
telefonul spre mine. Suficiente probe după toate regulile. 

— Asta e o cursă, spuse Mize. Vreau un avocat. Sunt 
persecutat. 

— Pentru ce? spuse Johnson când îl ridică în picioare. 

— Pentru că am făcut puţin sex ciudat, spuse el. Nu-i așa, 
Pauline? 

Doamna Striker își ridică fruntea însângerată și îl fixă cu 
privirea. 

— A devenit un prieten de când mi-a pictat portretul, dar 
adineauri tocmai a încercat să mă omoare. S-a îmbrăcat cu lenjeria 
mea, a spus că în seara asta eram mama lui și a încercat să mă 
omoare. Și voi depune mărturie la tribunal, și la naiba cu noua 
afacere a lui Edwin! 

— Putem chema o ambulanţă pentru dumneata? am întrebat 
eu, zâmbind. 

— Vă rog, spuse ea. Și puteţi să-mi aduceţi niște haine? Nu 
vreau să fiu văzută așa. 

— Spuneţi-mi de ce aveţi nevoie, am zis eu, în timp ce Johnson 
îl scoase pe Mize din cameră. 


Ea ceru hainele de care o dezbrăcase Mize și i le-am ţinut, 
împreună cu halatul, până când se ridică nesigură pe picioare și 
intră în baie. Înainte să închidă ușa complet, mă privi. 

— Cine sunteţi? întrebă ea. 

— Este Alex Cross, nu știți? spuse Drummond. 

Ea dădu din cap și închise ușa. 

— Asta a fost ceva special, spuse sergentul și își scărpină 
bărbia. 

— Toată lumea e bine? am întrebat eu. 

— O, tu și cu mine suntem în regulă, spuse Drummond. Dar eu, 
șeful meu și procurorul? Asta e altă poveste. 

— Nu știu, am zis. Poate că felul în care am intrat aici nu va fi 
prezentat în sala de judecată. Dar chiar și așa! Acum știi cine le-a 
ucis pe cele patru. Trebuie doar să reconstruim cazul pe baza a 
ceea ce știm și să dovedim tuturor. Și voi depune mărturie dacă mi 
se va cere. 

Drummond se gândi la asta, încuviinţă și spuse: 

— Bănuiesc că cel mai important lucru a fost salvarea doamnei 
Striker și faptul că am îndepărtat de pe străzile din Palm Beach un 
nebun travestit. 

— Sau din dormitoare, în orice caz. 

Sergentul păru să se gândească la ceva și apoi spuse: 

— Așa decurg multe dintre cazurile tale? 

— De fapt, fiecare este diferit. 

— După ce dai declaraţia, te întorci în Carolina de Nord? 

— Sper că mâine totuși. 

— Să-l prinzi pe tipul acela, Melvin Bell? 

— Marvin Bell. Este unul dintre suspecțţii noștri, dar nu am 
exclus pe nimeni. 

— Am impresia că el este omul pe care-l cauţi. 

Se auzeau sirenele apropiindu-se. 

— Şi instinctul meu spune la fel, dar vom vedea, am zis. 

Drummond întinse mâna și spuse: 

— A fost o plăcere să te cunosc și mulțumesc pentru ajutorul 
dat aici! spuse Drummond. 

— Sentimentul este reciproc, sergent. Sper să ne revedem într- 
o zi, i-am răspuns. 

— Mi-ar plăcea asta, zise zâmbind. 

Se deschise ușa de la baie. Doamna Striker ieși îmbrăcată într- 
o cămașă de noapte frumoasă și un halat nou. [inea o cârpă la 
frunte. 


— Mă puteţi ajuta să cobor? spuse ea slăbită. Nu vreau să 
primesc vizitatori în dormitorul meu. 

— Desigur, am răspuns, apropiindu-mă de ea și oferindu-i 
braţul meu. 

Ea se ţinu de el. Drummond se dădu la o parte. Am mers încet 
spre hol. La capătul îndepărtat, dincolo de scări, atârna un portret 
în ulei. 

Trebuia să-i recunosc meritele lui Mize. Sub identitatea lui 
Coco, o surprinsese pe Pauline Striker în momentul care trebuie să 
fi fost apogeul frumuseţii și al farmecului ei. 


CAPITOLUL 74 
Starksville, Carolina de Nord 


În bucătăria renovată a casei în care am crescut, Nana Mama 
se uita la mine în gol și spuse încet: 

— Tatăl tău a mai trăit încă doi ani? 

Am încuviinţat și i-am povestit tot, inclusiv despre sinucidere și 
o descriere a micii pietre funerare a fiului ei. 

Bunica mea ridică un pumn tremurător pe care îl duse în 
dreptul gurii sale. Cu cealaltă mână își dădu jos ochelarii și își 
șterse lacrimile. 

— De ce s-a sinucis? întrebă ea. 

—  Vinovăţie? Durere? Singurătate? Cred că nu vom afla 
niciodată. 

— El trebuie să fi fost. 

— Cine? 

— Cel care suna, spuse Nana Mama. În primul an sau al doilea 
în care ai locuit cu mine, mereu în preajma unei sărbători sau, dacă 
stau să mă gândesc, de ziua unuia dintre voi, primeam un telefon 
și, la celălalt capăt al firului, nu se auzea nimic. La început am 
crezut că e o greșeală, dar se auzeau lucruri în fundal, un televizor 
sau muzică. Și apoi închidea. 

— Când s-a oprit? am întrebat eu. 

— Cam la doi ani după ce aţi venit în Washington. 

Se potrivea perioada, dar înainte să spun ceva, Jannie bătu în 
tocul de la intrarea în bucătărie. 

— Trebuie să plecăm. Vreau să am timp să mă încălzesc 
singură. 


M-am uitat la ceas. Într-adevăr, trebuia să plecăm. 

— Eşti bine? am întrebat-o pe Nana Mama, în timp ce mă 
ridicam de la masă. 

Ea ezită și spuse apoi: 

— Presupun că sunt. Mai bine ca înainte. 

— A fost pedepsit pentru păcatele lui și apoi a murit, am 
răspuns eu. 

— Probabil este un echilibru în toate. Mergem? spuse bunica 
mea. 

— Ești pregătită de drum? 

— N-aș rata așa ceva, spuse ea și se ridică. Mă luă de braţ. 

— Îţi mulţumesc, Alex. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai limpezit lucrurile. 

— Îmi doream să se fi terminat altfel lucrurile pentru el. 

— Și eu la fel. Mereu îmi voi dori asta. 

Am ajutat-o pe Nana Mama să iasă pe verandă, acolo unde 
Jannie, Bree, Ali și Pinkie ne așteptau. Am mers spre mașină și spre 
camioneta vărului meu. 

Ali și Jannie voiau să meargă cu Pinkie. Spre surprinderea mea, 
la fel și bunica mea, care era drăguță, dar ridicolă pe locul din față 
al unei camionete de o tonă. 

— N-am mers niciodată cu una din astea, strigă ea pe geam și 
ne făcu cu mâna cu atâta entuziasm, încât eu și Bree a trebuit să 
zâmbim. 

— E unică, spuse Bree, urcându-se în Explorer. 

— Îţi imaginezi cum ar fi fost dacă erau două? am spus eu 
pornind mașina. 

— Nu cred că lumea ar fi fost suficient de mare. 

Bree chicoti, se aplecă și mă sărută. 

— Oricum, mă bucur că te-ai întors. 

— Şi eu. Și apropo, mi-a plăcut ceremonia de revenire de 
aseară. 

Ea râse mulțumită și spuse: 

— Mmm. A fost bine, nu? 

Ne-am ţinut de mână în timp ce îl urmam pe Pinkie prin oraș. 
Aproape de șinele de tren, Bree spuse: 

— Crezi că avem timp să ne oprim? 

— Probabil, dar nu știu drumul. Putem să ne oprim la 
întoarcere? 

Bree privi cu alean spre linia arborilor dincolo de șine. 


— Este ciudat cum vrei să verifici la fiecare câteva ore. Este ca 
la jocurile de noroc. 

— Am observat, i-am zis și am continuat drumul. 

În curând, drumul deveni abrupt și șerpuit și cobora de pe 
platou într-o serie de curbe line. Am observat un joc al volanului 
Explorerului care nu exista înainte. Și frânele erau puţin cam lente. 

— Adu-mi aminte să verific nivelul lichidului de frână când 
ajungem în Raleigh, am spus eu. 

— Nu am făcut deja asta înainte să venim aici? întrebă Bree. 

— Ba da, dar ceva nu pare tocmai... 

Se auzi un zdrăngănit ușor. Mașina se cutremură. 

— Asta nu e de bine, spuse Bree. Mai bine trage pe dreapta și 
aruncă o privire. 

În acel moment eram pe o pantă de zece, poate douăsprezece 
grade, cu teren neted mărginit de arbori. In faţă era un loc de 
parcare. Am semnalizat, am apăsat frânele. Nimic. Am apăsat iar 
pe frâne. Mașina încetini doar puţin, apoi mai zdrăngăni o dată și 
se mai cutremură o dată. 

Apoi vehiculul păru să se elibereze cu totul și pornirăm într-o 
coborâre accelerantă, zorită, necontrolată. 


CAPITOLUL 75 


Coboram rapid panta. În faţa noastră, drumul vira ascuţit la 
stânga și dincolo nu se vedea decât cerul albastru pal. 

— Alex! ţipă Bree, în timp ce eu mă agăţțam de volan și 
apăsam pedala de frână în van. 

Am apucat schimbătorul de viteze, am încercat să reduc 
viteza. Maneta nu se urni. 

— Doamne, Alex, ne... 

Cu mâna dreaptă am tras frâna de mână, dar nu până la capăt, 
de teamă că ne vom răsturna. Se auzi scârțâitul cauciucurilor care 
se opreau, scoțând fum și lăsând urme negre pe drum. 

Explorerul se mișcă într-o parte, apoi în alta, dar am reușit să-l 
împiedic să iasă de pe drum, apoi chiar înainte de curba strânsă la 
stânga, am tras puternic de frâna de mână și motorul a mai 
încetinit. 

Am tras tare de volan și am întors partea din faţă. Spatele 
mașinii se izbi de parapet, care smulse bara și o aruncă pe cealaltă 
bandă, în urma noastră. 


Restul drumului în jos de pe platou fu marcat numai de mirosul 
plăcuţelor de frână arse, urletul unui motor turat și transpiraţia 
care se scurgea de pe frunţile amândurora. Când am ajuns la o 
porțiune mai plată, am pus schimbătorul de viteze în poziţia neutră 
și am oprit mașina. Ne-am oprit pe banda laterală și am pornit 
luminile de avarie, lăsând capul pe spate. 

— Ar trebui să-l suni pe Pinkie, am spus. Spune-i să facă loc în 
camionetă. 

— Nu vrei să vezi ce s-a întâmplat? întrebă Bree. 

— Nu mă pricep la mașini, i-am răspuns. Va trebui să o tractăm 
undeva ca să se poată uita cineva la ea. 

— Va trebui să completezi un raport de accident, spuse ea, 
scoțând telefonul și formând numărul lui Pinkie. 

— Aș rata cursa lui Jannie, am spus. Voi lăsa un bilet cu numele 
și numărul meu de telefon. 

— Asta se cheamă părăsirea locului... 

— Nu-mi pasă, am zis. Sună-l înainte să ajungă prea departe. 

Când se întoarseră, am subestimat situația intenţionat, 
spunând doar că se părea că era ceva în neregulă cu frâna, dar că 
eram teferi. Am folosit telefonul ca să găsesc o companie de 
tractări care fu de acord să ia mașina la un atelier din Winston- 
Salem și apoi m-am lăsat pe spate, am pus un braţ îl jurul lui Bree 
și am închis ochii. 

Am căzut într-un somn ciudat, agitat, ca acelea care urmează 
după experienţe stresante. Nu mai ţin minte niciun minut din 
drumul de o oră și jumătate spre Duke. 

Am bâjbâit puţin înainte să găsim pista. În ciuda evenimentului 
neplăcut, am ajuns suficient de devreme încât Jannie să poată 
începe să se antreneze înainte ca vreunul dintre ceilalți atleți să 
sosească. Totuși, sosiră toți până la ora unsprezece, împreună cu 
antrenoarea Greene, care zâmbi și veni spre mine. 

— Mă bucur că ați venit, spuse ea, dând mâna cu mine și cu 
Bree. 

— Jannie era atât de entuziasmată, încât s-a trezit înainte de 
răsărit, am spus. 

— N-aveam cum să ratăm, spuse Bree. 

Zâmbetul antrenoarei dispăru. 

— Doar să mă pun la curent. Testele acelea de sânge și urină? 

— Incă nu avem noutăţi, am răspuns eu. Dar, din nou, 
nevinovată până la... 

— Desigur, spuse ea și apoi îmi dădu un formular și se scuză 
pentru că trebuia să completez altul. 


— Va fi interesant totuși. 

— Cum așa? întrebă Nana Mama. 

Antrenoarea arătă spre trei femei care făceau sărituri pe pistă 
ca să se încălzească. 

— Alice și Trisha sunt aici, la Duke. Dawn este la Chapel Hill. 
Toate trei au fost pe locul doi în echipa all-americans în ultimul 
semestru. 

— Jannie știe asta? întrebă Bree. 

— Intr-un fel, sper că nu, spuse antrenoarea Greene și plecă. 

— Ce înseamnă all-americans? întrebă Ali. 

— Sunt printre cei mai buni din toată țara, am zis eu. 

— Şi Jannie este? 

— Sigur că nu, spuse Nana. Sora ta are doar cincisprezece ani, 
dar va fi o experienţă bună pentru ea. 

Așa cum o văzusem că mai tăcuse de două ori în trecut, 
antrenoarea Greene le conduse pe fete printr-o serie de exerciţii 
menite să le încălzească mușchii pentru viteză. Când fură gata, le 
împărți în echipe de câte cinci și le trecu printr-un antrenament de 
forță, punându-le să alerge la patruzeci la sută din capacitate, dacă 
nu rămâneau în urma plutonului. Căci apoi trebuiau să sprinteze 
până la final. 

Făcură asta de două ori la patru sute de metri. Jannie părea să 
nu aibă nicio problemă să vină din urmă în acești pași lungi, fluizi și 
apoi să își ocupe locul în frunte. După o pauză de cinci minute 
pentru apă și alte exerciţii de încălzire, Greene făcu niște 
schimbări, punând-o pe fiica mea cu fetele din lotul all-americans, 
care erau puţin trecute de douăzeci de ani și o altă fată care era cu 
cel puţin patru ani mai mare ca Jannie. 

Se uitau la fiica mea cu coada ochiului. Așa cum văzusem deja 
de mai multe ori de la începutul acelui an, Jannie părea neafectată 
de diferenţele de vârstă și de experienţă. 

— Se vor întrece acum? întrebă Ali, stând lângă mine în 
tribună. 

— Este doar un antrenament, spuse Bree. 

— Nu și pentru Jannie, am spus eu. 

— Hai să trecem la șaptezeci și cinci la sută, domnișoarelor, 
spuse Greene când se aliniară umăr la umăr. Trei, doi, unu, start. 

Fetele mai mari porniră cu pași scurţi, repezi, care în curând se 
transformară în salturi mai lungi și un ritm mai puţin frenetic. 
Jannie părea să accelereze fără efort, dar era cu câţiva metri în 
urma fetei de nouăsprezece ani și cu vreo doi metri în urma trioului 
din lotul all-americans, care tocmai intra pe ultima porţiune. 


Jannie rămase exact acolo până când dădu curba, acceleră 
puţin ritmul, și apoi termină chiar umăr la umăr cu fata de 
nouăsprezece ani. Era cu patru pași în urma fetelor mai mari, care 
respirau greu. Două dintre ele se uitară la Jannie și încuviinţară. 

Din partea fetei mele, niciun zâmbet, doar o înclinare din cap. 

A doua tură de patru sute de metri, la optzeci și cinci la sută, 
se termină în mare parte la fel. Apoi Greene ceru nouăzeci la sută 
efort. 

Când am văzut cum își rotea Jannie umerii înainte și înapoi, mi- 
am dat seama că acum lua lucrurile mai în serios și, chiar dacă 
erau mai puţin de cincisprezece persoane împrăștiate în tribune, 
nu m-am putut abţine să nu mă ridic. 

Pentru prima oară, Jannie adoptă același pas rapid încă de la 
început și rămase în rând cu plutonul fruntaș, în timp ce dădură 
prima tură. Fetele mai mari accelerară ritmul spre final. Jannie 
rămase exact în urma celor din lotul all-americans. Fata de 
nouăsprezece ani rămase în urmă. 

Fiica mea făcu mișcarea decisivă după a doua tură. Acceleră 
exact pe lângă cele trei și conducea când se îndreptau spre final. 

Chiar și fără binoclu, vedeai mirarea de pe feţele fetelor mai 
mari, urmată de îndârjirea și determinarea care le aduseseră 
aproape de apogeul rezultatelor lor. Au continuat să înainteze, iar 
două dintre ele o depășiră pe Jannie și trecură de ea chiar înainte 
de final. Dar fata mea era cu un pas în urma celor două și cu un 
pas în faţa uneia dintre atletele de talie naţională care îi călca pe 
urme. 


CAPITOLUL 76 


— Asta a fost o cursă adevărată! spuse Ali. 

— Jannie a făcut să fie o cursă, spuse Pinkie, zâmbind. 
Doamne, ce bună e! 

— Doctore Cross? spuse un bărbat, venind din tribune spre noi. 
Era îmbrăcat într-un trening fără însemne și un hanorac albastru, 
avea în jur de cincizeci de ani, un roșcat de categorie semimijlocie, 
cu maniera încrezătoare a unui cocoș. 

— Sunt Ted McDonald. Sincer să fiu, am venit aici să o văd 
alergând pe una dintre celelalte fete, dar aș vrea foarte mult să vă 
vorbesc despre Jannie. 

— Ce este cu Jannie? întrebă Nana Mama, privindu-l bănuitor. 


McDonald privi spre pista unde Greene și o altă femeie mai în 
vârstă, îmbrăcată în haine sport, vorbeau cu fetele. 

— Sunt antrenor de atletism și un fel de recrutor. Aș vrea să vă 
spun ceva dumitale și lui Jannie, dar hai să facem asta după ce 
antrenoarele Greene și Fall vor avea ocazia să vă vorbească. E bine 
așa? 

— Adică înainte să plecăm azi din Durham? 

— Stiu un loc foarte bun pentru prânz care o va ajuta pe Jannie 
să-și revină nutrițional după această sesiune, spuse McDonald. Fac 
cinste. 

Am privit spre Bree și Nana Mama, am ridicat din umeri și am 
spus: 

— Sigur. De ce nu? 

— Grozav, ne vedem în parcare, spuse el. Zâmbi și îmi dădu o 
carte de vizită pe care scria „Ted McDonald, Extreme Performance 
Systems, Austin, Toronto, Palo Alto”. 

McDonald îmi dădu mâna, se întoarse în tribună și își puse 
gluga hanoracului pe cap. Nu știam ce să înţeleg din asta, așa că 
am început să-l caut pe Google pe el și compania lui. Inainte să le 
tastez numele în telefon, veni antrenoarea Greene și cealaltă 
femeie mai în vârstă în trening, antrenorul principal de la Duke, 
Andrea Fall. 

După prezentări și strângeri de mână, antrenoarea Fall spuse: 

— Eram destul de rezervată cu privire la invitaţie și chiar mai 
mult după ce am ascultat descrierea antrenoarei Greene despre 
cum aleargă Jannie la cursa de două sute de metri, dar acum cred. 
Ce fel de note are? 

— Cele mai mari, spuse Nana Mama. Este foarte muncitoare. 

— Asta simplifică un pic lucrurile, spuse antrenoarea Fall. Aș 
vrea să îi ofer formal fiicei dumitale o bursă completă la Duke când 
va fi gata de facultate. 

— Cum? am întrebat, uluit. 

— Jannie nu poate să răspundă în mod oficial ofertei mele până 
în februarie, în ultimul an de liceu, dar am vrut să fie chiar prima 
din, presupun, multele oferte care vor veni, spuse antrenoarea Fall. 

— Este atât de bună? întrebă Bree uimită. 

— Pot să număr pe degetele de la o mână în treizeci de ani de 
antrenorat numărul atleţilor pe care i-am văzut cu potenţialul lui 
Jannie, răspunse ea. Cu excepţia accidentărilor, totul este posibil. 

— Asta este absolut uimitor, am răspuns. 

— Îmi imaginez că da, spuse antrenoarea Fall. Așadar, oricând 
aveţi întrebări, dumneata sau Jannie, sau vreţi să discutaţi despre 


antrenamentele ei sau cum decurg lucrurile, mă puteţi suna. Orice 
alege să facă sau orice facultate alege pe termen lung, nu este 
atât de important, în regulă? 

— În regulă, am spus și i-am întins mâna. 

— Aveţi grijă de ea, spuse antrenoarea Fall. Este de rasă pură. 

— Ce fel de rasă este pură? întrebă Ali după aceea. 

— Se referă la caii de curse, spuse Nana Mama. 

— Jannie este un cal? 

— Aleargă ca unul, spuse Bree și mă strânse de mână. 

Am strâns-o și eu, plin de mândrie, dar și de anxietate. Mă 
simţeam cu mult depășit când venea vorba de luat decizii despre 
viitorul lui Jannie. 

— Îi vei spune lui Jannie? întrebă Nana Mama. Despre ofertă? 

— Trebuie, i-am răspuns. Dar voi aștepta un loc mai liniștit ca 
să-i vorbesc. 

Când Jannie veni în tribune zâmbind, Ali spuse: 

— Ai primit o ofertă. 

— Cum? 

— Îți povestesc mai târziu, am adăugat eu îmbrăţișând-o. 
Suntem foarte mândri de tine. 

— Cine ar fi crezut? spuse ea radiind. 

— Dumnezeu a știut, spuse Nana Mama. Ai ceva ce doar 
Dumnezeu poate da. 

Am ieșit în parcare și am dat de Ted McDonald care aștepta. 
Dădu mâna cu Jannie, îi spuse ce îmi spusese și mie și ne conduse 
spre o cafenea din apropiere, care oferea sandviciuri organice și 
alte asemenea. 

Am comandat și ne-a întrebat cine va lua decizii cu privire la 
viitoarele antrenamente ale lui Jannie. Am spus că nici nu am 
început să mă gândesc la tot demersul. 

— Atunci sunt foarte bucuros că s-a întâmplat să fiu aici, spuse 
McDonald. 

El ne prezentă portofoliul său impresionant, inclusiv doctoratul 
în fiziologia mișcării de la Universitatea McGill și rolul său ca 
antrenor de top la Federaţiile naţionale de atletism din Canada și 
Franţa. În prezent, McDonald era consultant independent de 
antrenament pentru atleți la mai multe universităţi americane, 
inclusiv Rice, Texas, Texas A&M, UCLA, USC și Georgetown. 

— Sunt și căutător de talente pentru... 

Prânzul era servit. McDonald comandase o salată pentru Jannie 
— legume, pui și ouă fierte tari — și un smoothie făcut din fructe 


braziliene acai, despre care ea spuse că e delicios. Am gustat și am 
comandat și eu unul. 

În timp ce mâncam, McDonald îi punea întrebări lui Jannie. 
Câte tracţiuni putea să facă fără oprire? Câte flotări? Care era cea 
mai bună săritură în lungime? În înălțime? Flexibilitate? Anduranţă? 
Timpii ei per kilometru? Cel mai rapid scor la patru sute de metri? 

Jannie nu știa răspunsul exact la unele întrebări, dar la altele 
știa să răspundă imediat. A 

Întrebările au continuat. Sărise vreodată în lungime? În 
înălţime? Cu prăjina? Peste obstacole? 

Jannie clătină din cap. 

— Nu contează, spuse el. Spune-mi ce se întâmplă când alergi. 
Vreau să spun, cum este experienţa pentru tine? 

Jannie se gândi la asta și spuse: 

— Intru într-un fel de lume a mea și totul încetinește oarecum. 

— Ai emoţii înainte de cursă? 

— Nu chiar, nu. 

— Nici măcar azi? 

— Nu. De ce? 

— Fetele cu care ai terminat acea ultimă cursă erau din lotul 
all-americans. 

— Serios? spuse Jannie, surprinsă. 

— Serios. 

Ea zâmbi. 

— Cred că aș fi putut să le înving. 

— Pun pariu că ai fi putut, spuse el, apoi luă un șerveţel, 
scoase un pix și notă ceva timp de un minut sau două. 

Întinse șerveţelul spre mine și Jannie. Pe el scria: 


HF: 

2018 — CN SUA 
2020 —- TCJO 
2021 — PCM 
2022 - CM 
2024 —- MAJO 


— Ce înseamnă astea? am întrebat eu. 
Imi explică și părea că totul se va schimba în vieţile noastre. 


CAPITOLUL 77 


Mai târziu în acea după-amiază, încă mă străduiam să accept 
ceea ce scrisese Ted McDonald pe șerveţel la prânz. 

Era posibil? Să începi să te gândești la asta? 

— A spus că nu trebuie să îi dăm un răspuns pe loc, spuse Bree 
aflată la volanul unei mașini închiriate pe care o luaserăm din 
Winston-Salem. 

— Știu, am spus. Dar sunt multe aspecte de analizat. 

— Nu crezi că ar trebui să încerce? 

— Are doar cincisprezece ani, am spus eu. Nu e prea devreme 
să se gândească la așa ceva? 

— Poate pentru copiii care practică alte sporturi, cu siguranţă, 
da, spuse ea, în timp ce trecurăm de semnul cu Bine ați venit în 
Starksville! 

M-am uitat din nou la șerveţel și m-am străduit să îi înțeleg 
sensul. 


Heptatlonul feminin 

2018 - Campioană naţională SUA 

2020 - Top cinci la Jocurile Olimpice 

2021 — Podiumul Campionatelor Mondiale 
2022 - Campioană Mondială 

2024 —- Medaliată cu aur la Jocurile Olimpice 


Era posibil să se întâmple toate astea? McDonald spunea că 
da. Ne spusese că Jannie ar putea câștiga ca alergătoare oricare 
dintre titlurile pe care le enumerase, dar văzuse un talent de atletă 
așa de deosebit la fiica mea încât credea că era mai potrivită 
pentru cursele de heptatlon. 

— Heptatlonul decide care este cea mai bună atletă din lume, 
spuse McDonald. Jannie, ai fi interesată să fii acea atletă? Cea care 
poate să facă orice? Superwoman? 

Se vedea pe chipul fiicei mele cum, în clipa în care el a aruncat 
scânteia, a luat foc. 

— De ce aș avea nevoie pentru a deveni așa? întrebă ea. 

— De inimă puternică, de suflet și de ani de muncă grea, spuse 
el. Ești pregătită să faci asta? 

Ea privi spre mine, apoi spre el, și fu de acord. M-au luat fiorii. 

McDonald spuse că, dacă Jannie e de acord, o va vizita regulat 
în Washington, în cursul anului, să o înveţe cum să abordeze 


diferitele probe din heptatlon. Ea va participa ca alergătoare până 
când el va fi mulțumit de abilităţile ei. Dacă vom fi mulţumiţi de 
performanţele ei după primul an, el va aranja să primească o bursă 
la o școală privată din Austin, unde va putea să lucreze cu el în 
mod frecvent. 

— Este o școală excelentă! Va avea parte de provocări la nivel 
academic, astfel încât să fie gata pentru orice facultate va alege, 
spuse el. 

— Cât ne va costa asta? întrebă Bree. 

— Nimic, spuse antrenorul. 

— Cum? am spus eu. 

— Cum este posibil? 

McDonald spuse că era finanțat de mai multe companii de 
încălțăminte și echipamente sportive și era însărcinat să găsească 
și să pregătească talente pe pista de atletism. Dacă Jannie 
devenea genul de atlet pe care și-l imagina el, va fi aleasă pentru 
sponsorizări care îi vor face viața mai ușoară pe termen lung. 

Educaţie gratuită. O carieră ca atletă profesionistă. Campioană 
olimpică... 

— Se îndreaptă spre casă, Alex, spuse Bree, întrerupându-mi 
gândurile. 

Nana, Ali și Jannie erau în camioneta lui Pinkie, în faţa noastră. 
Pinkie scoase mâna lui mare cu patru degete pe geam, când 
traversă calea ferată, și ne făcu semn. 

I-am răspuns cu același semn, în timp ce Bree semnaliză și opri 
în parcarea vechiului magazin Piggly Wiggly. Am împăturit 
șerveţelul și l-am pus în buzunarul de la cămașă. 

— Crezi că are capacitatea să facă asta? întrebă Bree, în timp 
ce ne îndreptam spre rândul de copaci de pe mica faleză de 
deasupra șinelor. 

— Incep să cred că este ca tine, am spus eu. Capabilă de orice 
și de tot. 

Ea zâmbi, mă împunse în coaste și spuse: 

— De când ai devenit atât de dulce? 

— Din ziua în care te-am cunoscut. 

— Bun răspuns. 

— Mi se întâmplă și mie uneori. 

Când am ajuns aproape de copaci, Bree mă conduse spre un 
fag mare din apropierea șinelor. Se vedeau câteva trepte de oţel 
înfipte în copac. Ea spuse că de obicei le foloseau vânătorii cu arcul 
și că ea le cumpărase de la magazinul local de arme. 


Urcă trei metri spre o altă achiziţie recentă. Camera nocturnă 
Bushnell de vânătoare era proiectată să facă poze la orice era în 
apropiere. Vânătorii le foloseau pentru urmărirea căprioarelor. Pe 
canalul Outdoor le făceau reclamă la fiecare opt minute. 

— Chiar și Jim Shockey le folosește, spuse Bree. Așa că m-am 
gândit, de ce nu? Vom face poze fiecărui tren care trece prin 
Starksville. 

Bree montase această cameră și încă una la o distanţă de două 
sute șaptezeci de metri spre vest. Verificase cardurile de memorie 
o dată la douăzeci și patru de ore și găsise poze cu călători pe tren 
îndreptându-se spre nord, joi după-amiaza, cam la aceeași oră la 
care văzuserăm călători și joia trecută, când am intrat în oraș. 

Acum schimbase cardurile de memorie la ambele camere și le 
reactivase. Am dus cardurile înapoi la mașina închiriată și ne-am 
uitat la ele pe computerul ei. Ne-a luat ceva timp să le vizionăm, 
dar am văzut poze cu mai mulţi călători, făcute noaptea trecută, la 
zece, cam pe la aceeași oră când Bree îl văzuse pe Finn Davis 
făcând acel salut cu trei degete miercuri seara. 

Davis nu apărea în nicio fotografie, dar Bree observase niște 
acţiuni care se repetau. Erau călători la zece seara, o dată la două 
seri. Mai erau și alţii la ora cinci, în după-amieze alternative. 

Ne-am uitat la ceas și era trecut de patru. Cineva ar trebui să 
vină într-o oră. În ciuda căldurii, ne-am decis să ne întoarcem la 
copaci să vedem dacă acţiunile se repetau. In timp ce transpiram 
așteptând în căldură, insectele băzâiau în jurul nostru și aveam 
senzaţia ciudată că pe picioarele mele se urcau căpușe. 

Telefonul sună. Era Naomi. 

— Stefan a fost bătut din nou, spuse ea. Nişte deținuți l-au 
atacat. 

Am oftat și am spus: 

— Așa se întâmplă în orice închisoare cu ucigașii și abuzatorii 
de copii. 

— Doar că Stefan e nevinovat, unchiule Alex, spuse Naomi cu 
hotărâre. 

— Așa e. Unde se află acum? 

— La spitalul Starksville Memorial, sub pază, spuse ea. 

Trenul semnaliză sonor trecând din dreapta noastră, la o 
distanţă de aproape o sută de metri. 

— O să încerc să trec pe la... am început eu și apoi am 
observat un tren venind încet dinspre sud. La o distanță de 
douăzeci de vagoane în urmă, puteam distinge un călător aflat pe 
un vagon. Trebuie să închid, Naomi. 


— Unul singur, spuse Bree, în timp ce îmi puneam telefonul în 
buzunar. 

— E mai bine decât niciunul, am zis eu. 

— Cum vrei să procedăm? mă întrebă, în timp ce locomotiva 
înainta cu mai puţin de douăzeci și cinci de kilometri la oră. 

— Du-te la mașină și mergi în paralel cu mine spre nord, i-am 
spus. Te sun eu. 

— Unde te duci? 

— Pe trenul acela, am adăugat eu, în timp ce călătorul, un tip 
tânăr alb, cu o șapcă de baseball, ochelari de soare și un tricou 
lung și negru, trecu pe lângă noi. Stătea cu picioarele atârnând 
spre locomotivă, privind direct înainte. 

Când m-am întors, Bree plecase deja. 

Am așteptat până când mai trecură încă cincisprezece 
vagoane, apoi am părăsit zona copacilor, am sărit de pe faleză și 
am început să alerg. 


CAPITOLUL 78 


Alergând la o anumită distanţă de tren, m-am sincronizat cu o 
scară de oțel sudată de unul dintre vagoanele care venea direct 
spre mine, apoi am accelerat cu un ultim efort, am întins mâna și 
m-am prins de una dintre barele de deasupra capului. Inainte ca 
trenul să mă smulgă de pe picioare, am sărit pe ultima treaptă a 
scării. 

Am atârnat acolo până mi-am recăpătat suflul, apoi clinchetul 
de la barieră mi-a amintit că urma să fiu văzut de toate mașinile 
care așteptau să treacă pe partea mea. M-am căţărat. 

Am auzit claxoane în timp ce vagonul meu trecu prin dreptul 
barierei. Nu m-am uitat peste umăr și nu m-am urcat pe acoperișul 
vagonului până când nu am trecut de el, iar trenul începu să 
accelereze. 

Am tras cu ochiul peste marginea vagonului ca să verific 
călătorul, să mă asigur că el încă privea înainte, apoi m-am căţărat 
pe vagon. Am stat întins, ţinându-mă de una dintre bare până când 
am avut destul aer și putere ca să mă ridic. James Bond face ca 
lucrurile să pară atât de ușoare, dar este greu să stai în picioare pe 
un tren care se mișcă chiar și încet. Să mergi pe un tren în viteză, 
care se zguduie și se leagănă, necesită un echilibru superuman pe 


care nu îl posed. Nu puteam să stau deloc drept în picioare și m-am 
mulţumit să mă ghemuiesc, făcând un pas unul după celălalt. 

Mi s-a făcut greață când am sărit pe celălalt vagon, dar am 
făcut-o cumva, holbându-mă la vagonul din fața mea, apoi la 
călător și apoi la șinele de tren de dinainte, cu teama iraţională că 
urma să ratez o săritură și să cad de pe tren. 

Mi-a luat un sfert de oră să înaintez optsprezece vagoane. 
încercam să par un ninja când am sărit pe al nouăsprezecelea 
vagon, chiar cel de după vagonul container pe care stătea 
călătorul. 

Trebuie să fi produs vreun zgomot sau poate că era, pur și 
simplu, momentul ca el să se întoarcă. Atunci când am aterizat, se 
uita direct la mine. 

Își desprinse braţul drept de la piept, scoțând un pistol cu 
amortizor. M-am aruncat pe burtă chiar înainte să tragă. Glonţul 
ricoșă din vagonul de oţel cam la jumătate metru spre dreapta 
mea. 

Zdruncinătura trenului îi afectase ținta. Sau era un prost ţintaș. 
Sau poate o combinaţie. In orice caz, m-am aplecat, am scos 
Rugerul meu mic de nouă milimetri, chiar înainte să apese iar pe 
trăgaci. 

Glonţul lui a lovit o bară la cincisprezece centimetri de capul 
meu. Am tras în el și am ratat. Dar era suficient cât să schimbe 
dinamica lucrurilor. El nu mai deţinea controlul. Se retrăgea, sărind 
pe vagonul din faţă, în timp ce eu mă ridicam în picioare. 

Tocmai era pe punctul de a sări pe un vagon container oval, 
când am ajuns pe vagonul din spatele lui. Am aterizat bine, dar nu 
mai vedeam călătorul. Apoi mi-am dat seama că alunecase când 
aterizase pe container și căzuse cu faţa în jos. 

Se mișca încet, ameţit de căzătură și am putut să mă apropii 
suficient de mult de el. Când se ridică, în sfârșit, în picioare, am 
văzut că nu mai avea pistolul cu amortizor. Il scăpase oare? 

— Stai! am strigat. Vreau doar să vorbesc cu tine. 

Dar el a continuat să meargă înainte. 

— Stai sau trag! 

Nu a încetinit. 

Am ţintit spre stânga, trăgând un glonț pe lângă urechea lui. 
Asta îl făcu să se aplece și se întoarse spre mine cu mâinile 
ridicate. 

Așa mai merge, m-am gândit. Acum vom ajunge undeva. 

În față vedeam că ne apropiem de o estacadă. Am sărit cu grijă 
pe container și m-am apropiat cu încă trei metri de călător. Eram la 


mai puțin de șase metri unul de celălalt. Se lăsă pe vine, ținându- 
se de o roată de pe vagon. 

— Vreau doar să vorbim, am spus din nou. 

— Despre ce, omule? întrebă el, încercând să pară dur, dar 
arătând speriat. 

Am întins mâna, i-am arătat salutul cu trei degete și am 
adăugat: 

— Vreau să vorbim despre asta. Şi despre Finn Davis. Și Marvin 
Bell. Și despre tine care mergi pe trenul acesta. 

El se uită la mine de parcă îmi crescuseră coarne și clătină din 
cap. 

— În niciun caz, omule. 

— Stim că protejezi ceva de pe trenul acesta. Ce este? 

El privi în altă parte, apoi clătină din nou din cap. 

— În niciun caz. Nu pot. 

— Te putem proteja. 

— Nu, nu puteţi, spuse el. Nimeni nu te poate proteja de Bunic 
și de companie. 

— Bunicul și compania? am spus eu, în timp ce trenul trecea 
peste estacadă, sus, deasupra unui canion adânc, îngust, cu păduri 
dese. Cine e Bunicul? Ce e compania? 

— Moartea mea, spuse el, privindu-mă cu o expresie împietrită. 

El dădu drumul roții, se lansă din poziţie și alunecă de pe 
container, de pe estacadă, ţipând și fluturând braţele și încercând 
să zboare, în timp ce căzu în coronamentul arborilor, se prăbuși 
printre ei și dispăru. 


CAPITOLUL 79 


Nu-mi venea să cred și m-am răsucit, privind înainte și înapoi 
în canion și spre pădurea care îl înghiţise pe acel tânăr cu totul. 
Singurele vietăţi pe care le vedeam erau ciorile zburând în cerc, 
leneș, deasupra arborilor, toate dispărând din vederea mea atunci 
când trenul luă o curbă. 

Tunelul apăru în față atât de repede, încât a trebuit să mă 
arunc pe container și să mă ţin strâns până când am ieșit la celălalt 
capăt, în adâncul pădurii. Am încercat să o sun pe Bree, dar nu 
aveam semnal. Nu aveam nicio șansă să mă dau jos de pe tren 
pentru încă aproape douăzeci de kilometri. 


Până când a încetinit și apoi s-a oprit, se lăsase noaptea și 
răsărise luna. Mersesem mult. In lumina slabă vedeam câmpuri 
agricole de o parte și de alta a șinelor. M-am uitat înainte, căutând 
o barieră. De ce ne opriserăm? Tocmai urma să mă dau jos când.... 

— Hai să facem asta, omule, strigă o voce masculină de sub 
estacadă. 

Am tresărit când mi-am dat seama că vorbește cu mine. 

— Ce să facem? am întrebat eu. 

— La naiba, omule, nu te prosti, spuse el, nervos, iar apoi am 
distins silueta lui sub mine. Dă-mi comanda. Am banii. 

— Scuze, eu sunt nou, am spus eu, improvizând. Cât de mare e 
comanda aia? 

— Ştii foarte bine, omule, spuse el, iritat. Deschide trapa, ia-o 
și facem afacerea. 

Am privit în jur. Roata de care se ţinuse călătorul. Controla o 
trapă. 

Am mers spre ea, am îngenuncheat și am apucat roata. Nu 
mergea să o învârt în sensul opus acelor de ceas. Nici în sensul 
acelor de ceas. Apoi m-am gândit că trapa s-ar putea să fie 
acționată de un arc. M-am lăsat cu greutatea pe ea, am simţit ceva 
lăsându-se în jos și am rotit. Roata s-a întors în sensul acelor de 
ceas. 

Când am auzit un zgomot de deblocare, am tras. Capacul s-a 
ridicat și aerul se umplu de un miros plăcut de vanilie. Am apucat 
mica lanternă pe care o am mereu la mine și am aprins-o. Sub 
trapă, suspendat, era un fel de coș de aluminiu, adânc cam de un 
metru și cam jumătate de metru în diametru. Raza lanternei 
lumina prin găuri mari în pereţii coșului, lăsând să se vadă zeci de 
pachete de hârtie galbenă, fiecare de mărimea unei bucăţi mari de 
săpun. Unele erau legate împreună. Altele erau singure. 

— Haide, omule, spuse individul. Trenul o să plece în... 

Roţile trenului scrâșniră. Containerul se urni. Era aproape să 
cad. Aproape că am dat drumul capacului de la trapă, a coșului și a 
ce era în el. 

— Hei! strigă el. Hei, la naiba, omule! 

— Nu se mișcă, am strigat eu. E ceva în neregulă cu 
mecanismul. Voi plasa comanda ta pentru o livrare mâine-seară la 
zece și douăzeci. Vei primi o reducere. 

O pauză. 

— Cât? 

— Zece la sută, am strigat eu în timp ce ne îndepărtam. 

— Bine omule, așa mai merge. 


Am așteptat până când a rămas cu mult în urma mea, apoi am 
stat cu picioarele depărtate pe pereţii trapei. M-am mișcat în jurul 
coșului, inspectându-l cu lanterna și am găsit o ușă cu balamale. 
Am deschis-o și am scos trei din acele pachete cu hârtie galbenă. 
Fiecare cântărea cam jumătate de kilogram. 

Atunci sună și telefonul. Era Bree. 

— Unde ești? spuse ea speriată. Te-am tot sunat. 

— Am ieșit de pe platou și am intrat prin tuneluri, dar nu am 
nici cea mai vagă idee unde sunt. 

— Ai vorbit cu călătorul? 

I am povestit tot ce s-a întâmplat. 

— Doamne, a sărit, pur și simplu? 

— Nu mi-a venit nici mie să cred, adică era mai bine să moară 
decât să vorbească cu mine și să înfrunte furia acestui Bunic. 

— Crezi că Marvin Bell este Bunicul? 

— Așa pare. 

— Deci, droguri în pachetele galbene? 

— Așa bănuiesc, am spus eu. Ingenios, dacă stai să te 
gândești. Să folosească trenurile. 

— Este. Vei sta pe tren și vei vedea unde te duce? 

— Nu, pun coșul la loc, închid trapa și mă dau jos la 
următoarea oprire. II vom lăsa pe Bell sau oricine se află în spatele 
afacerii să creadă că omul lor a fugit cu o parte din produsul lor. 

— Bun plan, spuse ea. 

— Te sun în curând, îţi transmit unde sunt. 

Puțin mai jos, peste șine, se vedeau luminile de pe străzi. Am 
pus la loc coșul și am închis trapa până când s-a oprit trenul, 
pentru a doua oară. In dreapta mea, din tufișurile de lângă șine, 
am auzit un fluierat puternic. 

In loc să răspund, m-am dat jos pe o scară de pe partea 
cealaltă a containerului și m-am furișat, în timp ce fluieratul 
devenea mai tare și din ce în ce mai insistent. 


CAPITOLUL 80 


Fetița mică și dulce cu ochi adormiţi ţinea o bucată de blană de 
oaie cam de mărimea și forma unui prosop de faţă. Lizzie îl frecă 
de obrazul ei de porțelan și își supse degetul în timp ce mergea 
prin cameră spre bunicul ei. 


Lui îi treceau prin minte lucruri groaznice, dar când o vedea 
atât de scumpă, de inocentă, toate dispăreau. O luă în braţe pe 
Lizzie și spuse: 

— Ești gata de culcare, domnișoară? 

Ea încuviință, se cuibări în braţele lui și îl făcu să se simtă 
minunat. Ochii ei erau pe cale de a se închide, dar ea zise: 

— Spune-mi o poveste. Ce se întâmplă mai departe cu 
prințesa? Cu Guinevere? 

Bunicul ei ezită și apoi spuse: 

— Într-o zi, un dragon intră în regatul prinţesei Guinevere. 

Lizzie deveni mai atentă. 

— Dragonul a rănit-o pe Guinevere? 

— A încercat, dar bunicul lui Guinevere, regele mag, și-a trimis 
cei mai buni războinici să omoare dragonul. Fratele mai mare al lui 
Guinevere a încercat la început, dar a eșuat să omoare bestia care 
ameninţa regatul fermecat. Apoi a încercat și o fată războinică. 

Lizzie asculta cu mare atenţie acum. 

— Avea un arc cu săgeți? întrebă ea. 

El încuviinţă și spuse: 

— A tras spre dragon când el a zburat pe lângă ea și l-a ratat la 
un centimetru. 

În spatele lui se auzi o bătaie ușoară în ușă. Meeks stătea 
acolo, extrem de serios. 

— E cineva la parter care trebuie să te vadă, spuse Meeks. 

El înțelese și dădu din cap. 

— Vin într-un minut. 

— Nu, bunicule, se plânse Lizzie. Cum rămâne cu dragonul? 

— Îţi povestesc mâine-seară, spuse el. 

— Oooo, gemu ea. De-abia aştept. Mai trage o dată în dragon? 
Fata războinică? Cum o cheamă? 

El se gândi și spuse: 

— Lace. Și, da, Lace mai capătă o ocazie să nimerească 
dragonul, dar îţi povestesc mâine ce se întâmplă. 

Lizzie căscă și spuse: 

— Lacey va nimeri dragonul. O va salva pe prinţesa Guinevere. 
Știu asta. 

În timp ce ochii ei se închideau, el se aplecă și o sărută pe 
obraz. Stinse lumina, dar lăsă ușa dinspre hol deschisă puţin, așa 
cum îi plăcea ei. Înaintă pe hol, gândindu-se la câte schimbări 
urmau și câte provocări apăruseră. 

La parter, trecând pe lângă picturi în ulei și sculpturi, intră în 
bibliotecă. 


Finn Davis stătea acolo, părând nesigur și inconfortabil. 

— Ce este? întrebă bunicul lui Lizzie. 

— Am pierdut un om din companie, spuse Davis. Livrările lui nu 
s-au efectuat. 

— Produsul? 

— Intact, cu excepţia unui kilogram și jumătate. 

— Fugar, deci. 

— Vrei să-l găsim? întrebă Davis. Să ne ocupăm de el? 

— Desigur, dar avem probleme mult mai urgente. 

— Familia Cross? 

Bunicul lui Lizzie încuviinţă și spuse: 

— Au supravieţuit tentativei asasinei. Dar va încerca din nou. 
Între timp, cred că ar trebui să mai încerci o dată să răpui dragonul 
cel mare și rău. 


CAPITOLUL 81 


La opt și jumătate, luni dimineaţa, Pinkie ne duse pe mine și pe 
Bree la tribunal, unde urma să se reia procesul lui Stefan. Nana 
Mama urma să vină mai târziu cu mătușa Hattie și mătușa Connie. 
Jannie avea grijă de Ali. 

Mă simţeam iritat și neîmplinit. Bree și vărul meu arătau 
epuizați. În ultimele treizeci și șase de ore dormiserăm foarte 
puţin. Şi toate secretele din Starksville erau mai ascunse și mai 
alunecoase ca niciodată. 

Am desfăcut unul dintre pachetele învelite în hârtia galbenă și 
am descoperit ceva ce păreau a fi blocuri de sticlă spartă, de 
culoarea topazului, împachetate în plastic vidat. Nu mi-am dat 
seama ce putea fi, după gust și miros, așa că am cerut o favoare 
de la niște prieteni de la laboratorul de criminalistică al FBI din 
Quantico. Mai târziu în acea după-amiază aveau să primească 
mostrele și să le analizeze. 

Încă nu știam cine deţinea containerul. Camera de filmat 
făcuse o poză bună pe latura dreaptă a vagonului container, 
dezvăluind un cod de cincisprezece litere și numere scrise cu 
negru. Când am revăzut primele poze ale călătorilor, majoritatea 
stăteau pe un vagon în spatele vagoanelor container cu coduri 
similare. Pinkie căutase codurile, încercând toată după-amiaza și 
seara de duminică să le dea de urmă, dar nu ajunsese nicăieri. 


Bree și cu mine ne-am instalat în acei copaci deasupra șinelor 
din Starksville pe la nouă seara și am rămas acolo cu mult după 
unsprezece. Nu au trecut călători pe lângă noi. 

Pe scurt, nu am avut noroc să facem legătura între Marvin Bell 
sau Finn Davis sau oricine altcineva cu așa-numitul Bunic și 
compania. Incepuserăm chiar să speculăm că oamenii de deasupra 
containerelor și reţeaua de droguri nu aveau nicio legătură cu 
Starksville, că operaţiunea era organizată în altă parte, iar 
transporturile erau doar în trecere. 

— Mă întreb dacă acel om care a dispărut a declanșat vreo 
alarmă în sistemul de livrare, spuse Pinkie, făcând la stânga în 
piaţa orașului. 

— S-ar putea, am agreat eu. 

— Cred că e posibil să vedem dacă oamenii de pe containere 
sunt din Starksville, spuse Bree. 

— In regulă... am răspuns eu. 

— Instalăm mai multe camere de supraveghere, zise ea. Le 
punem la bariere, spre nord și spre sud. Dacă oamenii vin din altă 
parte, vor fi deja la bord. 

Pinkie încuviință și opri în parcarea tribunalului. 

— Şi dacă nu sunt, vom ști că acesta este punctul lor de 
plecare. 

— Și nimeni din zonă nu produce vanilie, nu? am întrebat eu. 

— Din câte știu eu, nu, spuse Pinkie, în timp ce parca. 

Când am ajuns în holul tribunalului, reporterii, spectatorii și 
martorii se îndreptau spre sala de judecată și erau surprinși de 
vestea că șeriful Nathan Bean avusese un atac de cord fatal, la o 
cafenea din zonă, cu o oră în urmă. Șeriful Bean avea un lung 
istoric de probleme cardiace, dar părea oricum o veste șocantă. 

În sala de judecată am auzit un reporter care l-a întrebat pe 
șeful poliţiei, Randy Sherman, cine avea cele mai mari șanse să-l 
înlocuiască pe șerif. 

— Șeriful este votat, răspunse Sherman. Dar pun pariu că Guy 
Pedelini ar fi un candidat puternic. 

Mi-am adus aminte de cum îl descrisese Bree pe Finn Davis, 
care stătea pe veranda din spate a casei lui Pedelini, cu câteva seri 
în urmă, și pentru prima oară am simţit că exista cu adevărat un 
maestru păpușar care trăgea sforile în spatele cortinei, aici în 
Starksville. Să fie oare Bunicul? Chiar și fără dovezi concrete 
împotriva lui, îl puteam vedea prea bine pe Marvin Bell în acel rol, 
stând în umbră, sub o aparenţă legitimă și folosindu-l pe Finn Davis 
în toate afacerile. Ne-am gândit că Bell și Davis îl mituiau pe 


Pedelini. Cum altfel și-ar permite un detectiv o casă frumoasă ca 
aceea, chiar pe malul lacului? 

Se deschise o ușă laterală. Un ofiţer îl conduse pe Stefan în 
sala de judecată. Am tresărit auzind-o pe mătușa mea Hattie 
ţipând. Ochiul stâng al vărului meu era vânăt, închis și avea falca 
cusută. 

Naomi înaintă furioasă și-l ajută să se așeze pe scaun. 

— Așa-i trebuie, am auzit o femeie șoptind, și m-am uitat de 
cealaltă parte a culoarului spre Ann Lawrence, care vorbea cu o 
Cece Turnbull trează. Mama lui Rashawn nu răspunse, dar părinţii 
lui Cece, care stăteau cu două rânduri mai în spate, își aplecară 
capetele aprobator. 

Totuși, procuroarea Delilah Strong părea sincer îngrijorată de 
starea vărului meu. La fel și asistentul ei, Matthew Brady, care 
merse să îi spună ceva lui Naomi. 

Ea îl alungă mânioasă. Intră Patty Converse și se așeză pe 
rândul din spatele nostru. Era prima oară când o vedeam în 
ultimele cinci zile. Nu ne privi pe niciunul dintre noi, ci se uita în 
gol, în timp ce funcţionarul și dactilografa își ocupau locurile. 

Aprodul strigă: 

— În picioare! Curtea este acum în sesiune; prezidează 
judecătorul Erasmus P. Varney. 


CAPITOLUL 82 


Judecătorul Varney era mai slab și mai palid față de ultima 
oară când îl văzusem, transpirat și schimonosit de durere din cauza 
pietrelor la rinichi, în timp ce ambulanţierii l-au scos din sala de 
judecată. Dar judecătorul încă avea o prezenţă impunătoare în 
timp ce se așeză, luă ciocănelul și ceru ordine în sală. 

— Îmi cer scuze pentru boala mea, spuse el. Din cauza 
sângelui ucrainean din partea mamei. Și vreau să mențţionez cât 
de tragic este că șeriful Bean a murit atât de brusc în dimineaţa 
aceasta. A fost un om integru și de onoare. 

Ochii lui Varney erau aţintiţi în față în timpul acestor remarci 
introductive, de parcă nu se adresa sălii în ansamblu, ci cuiva 
anume care stătea în sală. Cui, nu mi-am dat seama. Dar poate că 
era doar impresia mea. 

Varney luă o foaie de hârtie de pe masă și spuse: 


— Domnișoară Cross, Curtea a fost notificată că martora 
dumitale pentru examinare, Sharon Lawrence, nu va fi disponibilă 
astăzi, întrucât s-a îmbolnăvit și este la spital. Este corect? 

Ann Lawrence, mama ei, se ridică și spuse: 

— Da, onorată instanţă. Este pe perfuzii și are febră treizeci și 
nouă de grade. 

— Atunci probabil doriţi să-i fiţi alături, spuse Varney. 

— Da, domnule judecător. Vă mulţumesc. 

Mama fetei care l-a acuzat pe vărul meu de viol și care a 
încercat să îi facă o înscenare lui Jannie privi repede spre noi și 
apoi plecă. 

— Ascunde ceva, îmi șopti Bree la ureche. 

— Ceva important, am spus eu, dorind să mă ridic și să o 
urmez, ca să îi pun mai multe întrebări. 

Dar apoi judecătorul Varney spuse: 

— Domnișoară avocat, când domnișoara Lawrence își va 
reveni, veţi avea posibilitatea să vă continuaţi examinarea. Intre 
timp, aș vrea să mergem mai departe. Dacă nu aveţi întrebări sau 
sau alte solicitări? 

— Am îngrijorări, onorată instanţă, spuse Naomi. Cu tot 
respectul pentru memoria șerifului Bean, s-a produs o breșă gravă 
în sistemul de protecţie al clientului meu. Agenţii șerifului au 
permis deţinuţilor să-l bată și să-l lovească pe clientul meu până 
când... 

— Obiecţie! strigă procuroarea. Nu există dovezi că vreun 
ofițer a „permis” altercația. 

— Domnule judecător, domnul Tate apare azi în fața 
dumneavoatră cu multiple vânătăi, inflamații, o falcă ruptă și o 
posibilă contuzie, spuse Naomi. Aţi putea cel puţin permite să fie 
examinat de un neurolog competent înainte să continuăm 
procesul? 

— Domnul Tate a fost tratat de medicii închisorii care mi-au 
spus că nu prezintă semne grave, spuse Strong. | 

— Domnule Tate? spuse judecătorul Varney. Inţelegeţi ce se 
întâmplă cu dumneavoastră? Unde sunteţi? Ce faceţi aici? 

Stefan încuviinţă și vorbi cu dificultate din cauza firelor de la 
gură. 

— Da, domnule judecător. 

Naomi părea exasperată. 

— Prea bine atunci, procesul va continua. Ordon biroului 
șerifului să dubleze paza pentru domnul Tate, să-l supravegheze în 


permanenţă, spuse judecătorul. Sunteţi mulțumită acum, 
domnișoară avocat? 

Naomi ezită, apoi renunţă și spuse: 

— Da, domnule judecător. 

În privinţa apărării, acela fusese momentul important al zilei. 
Procuroarea a cerut experți criminaliști care au prezentat dovezile 
incriminatoare, după cum fuseseră prezentate: sperma lui Stefan 
pe trupul lui Rashawn, sperma lui Stefan pe chiloţii lui Sharon 
Lawrence, sânge și ţesut de la Rashawn pe un fierăstrău pliabil 
găsit în subsolul vărului meu. 

Patty Converse se înnegri la faţă în această ultimă mărturie, 
mai ales când un expert în amprente digitale jură că singurele 
amprente clare de pe fierăstrău erau ale lui Stefan. 

Naomi încercă să atace dovada ADN-ului lui Stefan de pe 
lenjeria adolescentei, întrebând dacă în zilele dintre momentul în 
care Lawrence pretindea că vărul meu o violase și moartea lui 
Rashawn cineva ar fi putut pune intenţionat sperma acolo. Expertul 
a spus că era posibil, dar improbabil, dat fiind că Lawrence se 
gândise să pună lenjeria într-o pungă cu fermoar. 

— Asta dacă nu cumva domnișoara Lawrence a pus ea însăși 
sperma acolo, spuse Naomi. 

— Corect, dar nu avem nicio dovadă a acestui lucru, spuse 
expertul. 

In timpul pauzei de prânz, managerul service-ului unde 
lăsasem Explorerul m-a sunat să îmi spună că, aparent, o piatră 
lovise un furtun hidraulic de frână deja slăbit și îl deconectase. 
Lichidul de frână se scursese. Frânele nu mai funcționau. 

— Aţi condus pe multe drumuri de pământ? întrebă el. 

— Câteva, dar nu ţin minte să fi lovit o piatră mare cu partea 
de dedesubt, am mărturisit eu. Nu vedeţi niciun semn de sabotaj? 

— Adică cineva care ar fi acţionat special ca să vă cedeze 
frânele? spuse el. 

— Da. 

— Sunt căi mai simple de a face frânele să cedeze decât să dai 
cu o piatră în cablul hidraulic. 

— Asta dacă nu vrei să pară un accident, am spus. 

— Bănuiesc că da. 

L-am rugat pe manager să facă poze cu daunele și am agreat 
un preț pentru repararea mașinii și o oră la care să mă duc să o iau 
în dimineața următoare. 

După prânz, procesul a devenit și mai dificil pentru Stefan și 
Naomi. Detectivul Carmichael a depus mărturie și a povestit 


juriului despre dovezile care fuseseră găsite în vechea carieră de 
calcar, inclusiv legitimaţia de școală a lui Stefan, pătată de sânge. 

Naomi încercă să îl facă pe Carmichael să recunoască faptul că 
legitimaţia putea fi pusă acolo intenţionat, dar detectivul nu mușcă 
momeala, spunând: 

— Clientul dumitale era atât de năucit de băutură și de droguri 
și atât de adâncit în sadismul lui, încât nu gândea limpede. 

Detectivul Frost a depus mărturie despre fotografiile făcute la 
fața locului. Le mai văzusem și înainte, dar mărite așa, brutalitatea 
a ceea ce păţise trupul lui Rashawn era vizibilă. In cameră se 
auzeau suspine, mai multe din partea juraţilor. 

— Monstrule! strigă Cece Turnbull, sărind în picioare și arătând 
cu degetul spre Stefan. L-ai măcelărit de parcă nu avea nimic 
uman și bun înel! 

Judecătorul Varney lovi de mai multe ori cu ciocănelul și ceru 
ordine în sală, apoi instrui aprozii să o scoată din nou din sală pe 
mama lui Rashawn. 

Cece nu se potoli și ţipă și îl scuipă pe Stefan înainte ca aprozii 
să o scoată cu forța. Mama lui Cece plânse, iar tatăl ei își ţinea 
soția în braţe și se uita cu ură la vărul meu. 

După ședință, Naomi ieși din tribunal și încercă să prezinte într- 
o lumină pozitivă ziua pentru reporterii adunaţi afară. 

Într-un final, îi lăsă și veni spre Bree, Pinkie și spre mine în 
parcare. Mătușile mele și Nana Mama se duseseră acasă la prânz. 

— Știu că judecătorul a instruit juraţii să ignore ieșirea lui Cece, 
dar o vor ţine minte, spuse Naomi. 

— Nu vor putea să nu și-o amintească, spuse Bree. Am 
tremurat. 

Naomi privi în altă parte și își șterse ochii umezi. 

— Şi eu. Știu că este neprofesional din partea mea, dar încep 
să mă întreb dacă Stefan nu i-a făcut într-adevăr acele lucruri 
îngrozitoare lui Rashawn. 

— Şi eu, spuse Patty Converse, care veni spre noi. Mă întreb 
cum de aș fi putut să ratez atâtea. 

— Mă întreb dacă să cer sau nu o negociere a pedepsei, spuse 
Naomi. Îl știu pe Matt Brady. Va fi corect. 

— Nu renunţa încă, am spus. 

— Nu avem nimic care să contrazică faptul că Stefan a fost la 
locul crimei, spuse Naomi. Au ADN-ul lui peste tot. 

Înainte să răspund la asta, mi-a sunat telefonul și m-am 
îndepărtat. Mă suna antrenoarea Greene. 


— Nu știți cât de mult detest să vă spun asta, doctore Cross, 
dar tocmai am primit un telefon de la detectivul Pedelini, de la 
biroul șerifului. Testele de sânge și urină ale fiicei dumitale sunt 
pozitive pentru cocaină și metamfetamină. Mă tem că Jannie nu se 
mai poate antrena cu noi, iar Duke își va retrage oferta pentru 
bursă. 


CAPITOLUL 83 


— Asta e o făcătură, doamnă antrenor, am spus eu, încercând 
să îmi controlez furia. Acele mostre trebuie să fi fost măsluite. 
Probabil chiar de detectivul Pedelini. 

— Ei bine, spus ea sceptică, nu știu cum veţi... 

— Cum voi dovedi asta? Avem mostrele noastre din acea zi 
într-o pungă de hărtie, în frigider. Le-am cerut ca măsură de 
precauţie. Voi trimite acele mostre la un laborator imparţial. Duke 
va crede FBI pe cuvânt? 

În telefon se auzi tăcere. Apoi antrenoarea Greene spuse: 

— Dacă FBI va spune că Jannie e curată, atunci e curată. 

— Vă mulţumesc, doamnă antrenor, am spus eu scurt. Păstrăm 
legătura. 

Am încheiat conversaţia, dorind să îmi azvârl telefonul mobil 
prin parbrizul mașinii închiriate. Dar am apelat la toate resursele 
de autocontrol pe care le mai aveam și le-am povestit lui Bree și 
celorlalți despre raportul laboratorului. 

— Nu se poate ca Jannie să fi alergat așa alaltăieri dacă era pe 
cocaină și metamfetamină, spuse Bree. 

— Da, aprobă și Pinkie. Nu-și dau seama de asta? 

— Evident că nu, până nu avem dovezi care să ateste 
contrariul, am spus eu și le-am povestit despre acordul lui Greene 
de a lăsa laboratorul FBI să aibă ultimul cuvânt. 

— Asta e bine, spuse Pinkie. 

Așa era și deja începeam să mă calmez. Apoi toată problema 
cu detectarea drogurilor din sânge și din urină mă făcu să întreb: 

— Naomi, aţi testat pentru droguri sperma de pe trupul lui 
Rashawn și de pe lenjeria tinerei Lawrence? 

Ea se gândi un moment și spuse: 

— Nu, din câte știu eu. 

— Ai acces la acele mostre? 


— Am primit mici mostre pe care le putem folosi pentru a ne 
realiza propriile teste, spuse ea. Sunt la birou. 

— la-le și adu-le la noi acasă, am spus eu, apoi i-am spus lui 
Bree. 

— Scoate mostrele lui Jannie din frigier, pune bine ce-ţi aduce 
Naomi și împachetează totul. Pinkie te va duce la aeroportul 
Winston-Salem. 

— Bine... 

— Cumpără un bilet dus-întors pentru National Airport, am 
adăugat eu. li sun pe prietenii mei de la Quantico. Cineva se va 
întâlni cu tine când aterizează avionul. Te duci acasă, verifici dacă 
e totul în regulă și te întorci aici mâine-dimineaţă. 

— Crezi că acest test pentru droguri îl va ajuta pe Stefan? 
spuse Pinkie. 

— Depinde de rezultate, am spus. 

— Şi tu ce vei face cât timp voi fi plecată? întrebă Bree. 

— Îi voi face o vizită detectivului Pedelini și poate și lui Marvin 
Bell. 


CAPITOLUL 84 


A 


Până când am ajuns la biroul lui Pedelini, detectivul își 
încheiase ziua. 

Am condus spre lac, urmând indicaţiile pe care mi le dăduse 
Bree, și am găsit casa unde îl văzuse pe Finn Davis livrându-i o 
plată lui Pedelini. Era un loc frumos, un teren superb, o casă mare, 
bine îngrijită, cu un leagăn montat pe iarbă și un doc. Casa era 
orientată spre est și m-am gândit că acolo răsăritul soarelui trebuie 
să fie cu adevărat special. 

Am condus mai departe, am parcat în spatele mașinii 
detectivului Pedelini și am ocolit, mergând pe punte. Înăuntru, 
televizorul era aprins, un prezentator de baseball anunţa un joc. Pe 
lângă asta, se auzeau mai tare zgomotele făcute de copii chicotind 
și am simţit miros de pui la cuptor. Am ciocănit la ușă. 

— Tati! strigă o fată. E cineva la ușă. 

L-am auzit pe Pedelini spunând ceva în genul: 

— Sunt ocupat cu pisica. Mergi și vezi cine este. 

O secundă mai târziu, o fetiţă drăguță cam de zece ani veni la 
ușă și spuse: 

— Bună ziua! 


— Bună ziua și ţie, am spus. Cum te cheamă? 

— Tessa Pedelini. 

— Tessa Pedelini, poţi să-i spui tatălui tău că Alex Cross a venit 
să-l vadă? 

Ea încuviinţă și alergă să transmită mesajul. 

Urmă o pauză, iar apoi îl auzii pe Pedelini spunând: 

— Haide, ajut-o tu atunci. Incet, da? 

— Da, spuse Tessa. 

Detectivul veni la ușă, ezită și apoi ieși pe verandă, îmi întinse 
mâna. Nu i-am întins-o pe a mea. 

— Am fost la fel de surprins ca și tine când am văzut acele 
rapoarte despre fiica ta, spuse el, băgând mâinile în buzunare. Dar 
sunt concludente. 

Mă simţeam stăpân pe mine și nemilos și am spus: 

— Te-am apreciat greșit, să știi! 

— Cum așa? spuse el, încruntându-se. 

— Am întâlnit mulţi polițiști corupți la vremea mea, dar nu mi- 
ai ridicat deloc semne de întrebare atunci când te-am cunoscut, 
am spus. Mi-ai lăsat impresia că ești unul dintre cei buni. La fel a 
crezut și Bree. 

— Chiar sunt unul dintre cei mai buni, spuse Pedelini, privindu- 
mă în ochi. Cel mai bun de pe aici. 

— Asta nu e chiar un compliment, nu-i așa? 

El miji ochii. 

— Când sunt pe teren și îmi fac treaba, poţi să mă ataci cât 
vrei. Dar aici sunt singur pe veranda casei mele și nu voi tolera 
asta. Te rog să pleci înainte ca unul din noi să facă ceva necugetat. 

Pedelini se uită la mine așteptând. 

Am rămas locului spunând: 

— Soţia mea te-a văzut acceptând o plată de la Finn Davis 
alaltăieri seară. Chiar aici. Și fiica ta era aici și a fost martoră. 

Șocat de ce auzi, făcu un pas înapoi și spuse: 

— Nu a fost așa. 

— Ce n-a fost așa? am întrebat eu. O plată e o plată. 

Tot corpul lui Pedelini se încordă de parcă urma să se 
năpustească spre mine, se ridică pe vârfuri, strânse și desfăcu 
pumnii, apoi spuse cu voce subțire: 

— Nu ai idee la ce presiuni sunt supus. 

Într-adevăr, puteam vedea asta la el. Ceea ce credeam a fi un 
preambul al atacului era, de fapt, trupul lui care se tensiona sub o 
povară grea. 

— De ce nu-mi spui totul, atunci? am întrebat. 


— De ce aș face asta? i 

— Sunt și psihiatru, și poliţist, am mărturisit. Iți fac o ofertă 
dublă. 

Pedelini aproape zâmbi. Apoi privi în jur de parcă ar fi căutat o 
cale de evadare. 

— Poate că nu m-am înșelat, am spus atunci, dorind ca el să se 
deschidă. Poate că la început am apreciat bine. Poate că ești un 
om bun, iar eu nu am dat dovadă de înţelegere. 

— Așa este, spuse el. 

— Povestește-mi atunci. 

În el se dădea o luptă. Și, în cele din urmă, spuse: 

— Vino cu mine. 

Detectivul se întoarse și intră în casă. L-am urmat printr-un hol 
mic spre o bucătărie de ţară, unde, la un televizor cu ecran mic, 
era un meci de baseball. O fată mai mică, de opt, poate nouă ani, 
stătea la o masă rotundă și mânca sticksuri, captivată de joc. 

— Braves au două puncte în plus, tati, spuse ea. 

— Există un Dumnezeu până la urmă, Lassie, spuse Pedelini. 

— Când e gata cina? întrebă Lassie. 

El privi spre un cronometru de pe aragaz și spuse: 

— În treizeci și două de minute. 

Pedelini ieși din bucătărie. Fiica lui nici nu mă privi, în timp ce îl 
urmam într-o sufragerie cu o fereastră mare care dădea spre lac. 

— Frumos loc, am spus. 

— Dacă te gândești că a fost cumpărat cu bani murdari, te 
înșeli, spuse Pedelini. Răposata mea soţie l-a moștenit de la tatăl 
ei. 

El intră pe o ușă. 

Am pășit în urma lui și m-am trezit într-o cameră de spital. 


CAPITOLUL 85 


Două rafturi de oţel erau pline de echipamente medicale. Un 
scaun cu rotile stătea gol într-un colț. Monitoare aprinse erau fixate 
de perete, deasupra și de o parte, și de alta a unui pat de spital cu 
bare înalte. 

— Cat? spuse Pedelini fetei care stătea în pat, străduindu-se 
să-și deschidă gura ca să înghită ce îi dădea Tessa cu linguriţa. 
Acesta este doctorul Cross. A vrut să te cunoască. 


Fiica mezină a detectivului luă lingurița, închise gura și își 
îndreptă privirea spre mine. Pe o voce groasă, răgușită, spuse: 

— Altul? 

Ea se numea Catrina Pedelini și îmi amintea de un pui de prigor 
pe care îl văzusem odată când mergeam cu mama mea spre 
fabrica de cearșafuri. Puiul proaspăt ieșit din ou, cu puţine pene și 
numai piele și os, căzuse din cuibul său. Cat Pedelini era numai 
oase, cu un piept de porumbel, o coloană arcuită spre stânga, 
mâini și braţe rahitice care erau arcuite spre trunchiul ei, astfel 
încât părea că ţine la piept ceva valoros. Chipul ei era în același 
timp desfigurat și atractiv. 

— Nu sunt medic, am spus eu. Sunt aici să-l văd pe tatăl tău, 
dar îmi face plăcere să te cunosc. 

— Tata are nevoie de un doctor? întrebă ea, uitându-se spre 
tatăl ei. 

— Este aici cu treabă, draga mea, spuse Pedelini, venind să-i 
mângâie părul blond-argintiu de pe cap. Te descurci grozav. 

— Pot să mă uit la Criminal Minas după cină? întrebă ea. 

Tessa se uită la mine și spuse: 

— Este serialul preferat al lui Cat. 

— Mănânci tot din farfurie, apoi poţi să te uiţi la un episod 
înainte de baie, spuse Pedelini. 

Ea scoase din gât un sunet gâlgâitor, a încântare, și apoi 
spuse: 

— Dar eu mănânc din castron. 

— Din castron atunci, spuse Pedelini cu blândeţe și o sărută pe 
cap. Revin imediat. 

Detectivul trecu pe lângă mine, se întoarse înapoi în hol, iar eu 
l-am urmat în bucătărie, unde fiica lui mijlocie spuse: 

— Braves au un punct în plus, tată. Când e gata cina? 

— Există un Dumnezeu până la urmă, spuse Pedelini în trecere. 
În douăzeci și patru de minute. la un covrigel. 

— Am mâncat aproape toată punga. 

— Încă una din tragediile vieţii. 

El înainta pe un hol îngust, ieși pe ușă, spre verandă. 

— Povestește-mi ce a păţit Cat, am spus eu. 

Pedelini ridică din umeri și spuse: 

— A avut de la început un defect genetic sau, cel puţin, așa mi 
s-a spus. Dar a fost și mai afectată de travaliul prin care a trecut la 
naștere, în urma căruia Ellen a murit. Diagnosticul oficial este 
paralizie cerebrală. 

— Pare a fi isteaţă, am spus eu. 


— Foarte. Este o fetiță aparte. O luptătoare. 

Detectivul șerifului avea lacrimi în ochi. Le șterse. 

— Pentru ea iei bani de la Finn Davis? l-am întrebat eu. 

— Ai idee cât efort am depus ca să ajungă la nivelul ăsta? 

— Nu-mi pot imagina, am spus eu. 

— Cu fiecare celulă, cu fiecare fibră din fiinţa mea. l-am promis 
soției mele, când știa că era pe moarte și deja o văzuse pe Cat. l- 
am promis că voi muta cerul și pământul pentru copilul nostru. Și 
asta am și făcut. 

Avusesem dreptate. Guy Pedelini era un om de conștiință și 
bunătate interioară. Aproape că simțeam asta pulsând în el în clipa 
aceea. 

— Dar îngrijirea asta costă mulţi bani, am răspuns, revenind la 
subiect. 

— Foarte mulţi, aprobă el. 

Dădu din picior și privi spre verandă. 

— Mai mulţi decât ar putea plăti asigurarea ta, am adăugat. 

— Așa este, spuse el și își trase nasul. 

— Și banii lui Marvin Bell acoperă diferența de costuri? 

El se opri, de parcă era dezgustat de sine însuși și spuse: 

— Aproape. 

— Ce te plătește să faci? am întrebat eu. 

Detectivul respiră adânc, merse spre balustradă și privi spre 
lac, unde imaginea lunii se reflecta în apă, strălucind. 

— Să te faci că nu vezi? am întrebat eu, urmându-l. Când 
trenurile trec prin Starskville cu niște indivizi care folosesc un salut 
cu trei degete, de pe vagoane care transportă încărcături de 
droguri împachetate pentru dealeri? Asta faci tu ca să le ajuţi pe 
Lassie, Tessa și Cat? 

Pedelini era cu spatele la mine. Umerii lui tremurau ușor și 
începu să se întoarcă spre mine. Eram la o distanţă mai mică de 
jumătate de metru unul de celălalt. Capul detectivului se întorsese 
cu aproape nouăzeci de grade spre stânga lui și era cu fața spre 
golful îngust și spre drumul de lângă țărm, când se auzi o 
împușcătură. Am zărit strălucirea ţevii de dincolo de golf cu o 
secundă înainte să aud împușcătura. 

Pedelini se întoarse, se lăsă pe balustradă și apoi se prăbuși. 

Sângele îi curgea dintr-o rană de la cap. 


CAPITOLUL 86 


M-am aruncat peste detectiv ca să îl protejez de o a doua 
împușcătură, dar aceasta nu mai veni. Nu mai auzeam decât 
tipetele fetelor lui Pedelini. 

— Sună la 911! am strigat spre Tessa, care venise la ușă. 

Nu am așteptat să văd dacă m-a ascultat, doar m-am întors 
spre tatăl ei, ai cărui ochi erau daţi peste cap. Totuși mai respira. 
Și avea un puls puternic. 

Nu am vrut să-l mișc, dar i-am întors ușor capul ca să mă uit la 
rană. Glonţul făcuse un șanț urât prin scalp și de-a lungul 
suprafeţei craniului, ca și când fusese cioplit cu o unealtă de 
sculptat lemn. Dar nu vedeam nicăieri dacă glonţul penetrase 
craniul. 

Am auzit o mașină pornind, roţile scârțâind. M-am ridicat, am 
privit spre golf și am văzut luminile din spate ale unei mașini care 
gonea pe drumul de lângă țărm. Mașina viră și am văzut cum un 
cuplu de bătrâni se dădu la o parte din calea sa. 

Mașina pierdu controlul, lovi ceva tare cu un bubuit zgomotos. 
Stopurile nu se mai aprinseră. 

Am început să o iau la fugă într-acolo. Acela era lunetistul. 

— Așteaptă! strigă Tessa după mine. 

— Tatăl tău o să fie bine! am strigat eu, sărind de pe verandă 
și alergând spre mașina închiriată. 

Am băgat mașina în marșarier, am accelerat repede, roțile 
împrăștiind pietrișul de pe jos. Aproape că am pierdut controlul în 
curba strânsă din spatele golfului și am încetinit în curba din 
apropierea locului de unde trebuie să fi tras lunetistul. Când mi s- 
au aprins din nou farurile, am văzut doi bătrâni care stăteau, 
tulburaţi, pe marginea drumului. Dar nu era nicio mașină în spatele 
lor. 

Am înaintat spre ei și păreau înspăimântați. 

— Sunt poliţist, am spus eu. Unde a plecat mașina aceea? 

Mâna bărbatului în vârstă aproape că tremura. 

— Pe drum, încolo. O Impala albă. Aproape că ne-a lovit. 

O Impala Albă. Am plecat încet, încercând să nu arunc pietre 
care i-ar putea lovi pe cei doi, atenţia mea îndreptându-se în afara 
drumului spre un ciot decojit și lovit, cu bucăţi de oțel înfipte în el. 
M-am gândit că îl lovise din plin, ceea ce însemna că radiatorul sau 
bordul ar putea fi afectate. 

In orice caz, nu vedeam cum mașina putea să își menţină 
ritmul în jos, pe drumul șerpuitor de munte dinspre lac înapoi spre 


oraș. În clipa în care am virat pe lângă țărm înapoi pe drumul 
principal, am accelerat din nou. 

La jumătatea drumului în jos de pe munte am zărit în faţă 
lumini de frână, apoi mașina viră în curbă. Am ajuns-o la 
următoarea curbă și am folosit faza lungă ca să luminez spatele 
Impalei. judecând după siluetele vizibile prin lunetă, erau doar 
două persoane înăuntru. 

Pasagerul din dreapta se întoarse, ca și când se uita înapoi la 
mine, și scoase un pistol. Am apăsat pedala și am lovit bara din 
spate înainte ca el să poată trage. Impactul proiectă Impala într-un 
unghi ascuţit pe drum și o îndepărtă de mine. Farurile din faţă ale 
mașinii mele luminară șoferul care trăgea de volan. 

Finn Davis reuși să restabilească direcția mașinii și căpătă 
viteză până la următoarea curbă. Când am ieșit din curbă, tipul 
scosese pe geamul din dreapta o pușcă și ţintea spre mine. 


CAPITOLUL 87 


El trase chiar când am apăsat pe frâne. 

Alicele mari spulberară partea dreaptă a parbrizului. Am apăsat 
din nou pe acceleraţie când am văzut cum ţintașul încerca fără 
îndemânare să încarce pușca. Nu era stângaci. 

Am virat pe cealaltă bandă, unde nu putea să mă nimerească 
ușor, apoi i-am prins din urmă, am tras de volan și am mai lovit o 
dată Impala, care o luă puternic spre dreapta. Tipul cu pușca fu 
azvârlit din mașină și dispăru în noapte. 

Finn Davis apăru din nou în lumina farurilor mele, trăgând de 
volan. 

Nu i-am mai dat o a doua ocazie, am accelerat și am lovit a 
treia oară Impala, aproape în lateral. Mi-era teamă că mașina mea 
va începe să se învârtească și a trebuit să apăs tare pe frână. Dar 
mașina lui Finn trecuse pe banda de urgenţă și se răsturna de pe 
terasament. 

Am frânat și m-am oprit, am auzit sirenele de la depărtare, mi- 
am scos pistolul și lanterna și am alergat înapoi pe drum. Impala se 
răsucise de cel puţin două ori și se înțepenise în trunchiul unui pin 
bătrân. Unul din faruri era încă pornit, brăzdând puternic pădurea. 

Am luminat cu lanterna în jos, înspre șanț, încercând să găsesc 
ușa șoferului și pe Davis. Dar nu era înăuntru. 


Am aprins lumina din plafonul mașinii și l-am găsit. Sângera, se 
sprijinea de geamul de la ușa din dreapta și ţinea o pușcă de 
vânătoare cu lunetă îndreptată spre mine. 

Am tras, practic, amândoi în același timp, eu dinspre șold, de la 
cincisprezece metri și Davis de pe un suport. Probabil că luneta i-a 
fost dereglată pentru că, la fel ca în cazul lui Pedelini, glonţul trecu 
pe lângă partea mea stângă, ratându-mă cu câţiva centimetri. 

Am stins lumina, m-am aruncat pe banda de urgenţă și am 
ascultat sunetul puștii peste zgomotul radiatorului Impalei și al 
sirenelor care se auzeau venind dinspre munte. Am numărat până 
la douăzeci, am rămas jos, pe burtă, am întins mâna până la 
marginea șanțului și am aprins și am stins repede lanterna. 

Nimic. 

Am aprins-o din nou, m-am dat într-o parte și am privit jos, 
spre șanț. Finn Davis era sprijinit cu spatele de trunchiul copacului, 
cu ochii goi, deschiși, începând deja să se stingă. Un șuvoi de 
sânge curgea din rana din mijlocul gâtului. 


CAPITOLUL 88 


— Mă arestaţi? am întrebat opt ore mai târziu. 

— Încercăm doar să înţelegem toată povestea, spuse 
detectivul Frost, frecându-se pe burtă într-o cameră de 
interogatoriu. 

Slăbit, am spus: 

— M-am dus să-l văd pe detectivul Pedelini în privinţa unor 
teste de laborator și cineva l-a împușcat în timp ce stăteam de 
vorbă pe veranda lui. Am văzut că glonţul l-a lovit destul de tare 
cât să-l doboare, dar nimic fatal. Așa că am plecat și am început 
urmărirea. Niște oameni din zonă, un cuplu în vârstă, aproape că 
au fost călcaţi cu mașina de Davis care încerca să fugă. Am plecat 
în urmărirea lui. Complicele lui a tras în mașina mea. Am acţionat 
defensiv. Mașina lui Davis a ieșit de pe drum. A încercat să mă 
omoare. L-am ucis în legitimă apărare. 

— De ce ar încerca Finn Davis să îl ucidă pe Pedelini? întrebă 
Carmichael. 

Obosit cum eram, mi-am dat seama că nu puteam să am 
încredere în cei doi bărbaţi care mă interogau. M-am abținut de la 
toate teoriile care îmi treceau prin cap. 


— Nu vă pot da un motiv clar, am spus. Tatăl său adoptiv ar 
putea face asta. 

— Am sunat acasă la Marvin și pe telefonul său mobil, spuse 
Carmichael. Nu răspunde. 

— Mergeţi la casa lui de pe lacul Pleasant. 

— Un agent s-a dus acolo cu o oră în urmă. N-a răspuns nimeni 
la ușă, aşa că a intrat. Erau semne de luptă. Ştii ceva despre asta? 

— Nimic, am spus eu. Din câte știți, Bell i-a comandat lui Finn 
să-l omoare pe Pedelini și acum este fugar, iar casa lui este 
răvășită ca să vă facă să credeţi altceva. Dar, oricum, rămâne cert 
faptul că Finn a tras în Pedelini și în mine. Verificaţi-i pușca. Vă 
garantez că se potrivește cu cea folosită la uciderea lui Sydney 
FOX. 

— Crezi că Finn a ucis-o pe Sydney? spuse Frost. 

— Da, i-am răspuns. 

— De ce? 

— Un fost soţ ranchiunos. Poate mai mult de atât. 

Ei tăcură. Carmichael a băut dintr-o cutie de Diet Coke. Frost își 
sorbi cafeaua și spuse neîncrezător: 

— Te descrii drept un martor inocent. 

— Am văzut încercarea de a-l ucide pe detectivul Pedelini, deci 
sunt martor. Cum se simte, apropo? 

— Este în comă indusă medical, spuse Carmichael. Are o 
ușoară inflamație a creierului. 

— Are cineva grijă de fiicele lui? 

— Sunt în grija cuiva, spuse Frost. 

M-am lăsat pe spătarul scaunului și am spus cu încredere: 

— Atunci nu spun nimic până nu se trezește Pedelini. Vorbiţi cu 
el. Îmi va susţine afirmaţiile. 

Se deschise ușa și intră Naomi, spunând: 

— Alex, niciun cuvânt în plus. 

— Urmez deja planul ăsta, am spus eu. 

— II acuzaţi? se răsti nepoata mea. 

— Nu acum, recunoscu Frost. 

— Atunci aș aprecia dacă l-aţi elibera, spuse ea. Doctorul Cross 
este o parte integrantă a apărării mele. Nu pleacă din oraș. Il veţi 
găsi în sala judecătorului Varney, dacă aveţi nevoie de el. 

Zece minute mai târziu am ieșit pe ușa din spate a secţiei de 
poliție, ca să evităm echipele de televiziune, și am plecat pe alee 
spre tribunal, în lumina zorilor. O parte din mine voia să meargă 
acasă și să doarmă. În schimb am sunat-o pe Nana, i-am spus că 
eram bine și că ne vom vedea la proces în timp ce mergeam la o 


cafenea să luăm micul dejun cu Pinkie. l-am trimis un mesaj lui 
Bree să mă sune. 

Am băut trei căni de cafea, am mâncat trei ouă ochiuri cu 
șuncă și friganele și am povestit tot ce mi se întâmplase în noaptea 
precedentă. 

— De ce ar vrea Finn Davis să-l omoare pe Guy Pedelini? 
întrebă Naomi. 

— Poate că Davis l-a văzut pe Pedelini cum îl vedeam și eu: un 
tip bun în esenţă, corupt de circumstanţe, am spus eu. In condiţii 
extreme, acest gen de oameni nu ţin secrete pentru mult timp 
înainte să cedeze, se confesează și îi implică pe alţii. 

— Deci șeriful și apoi Pedelini? spuse Pinkie. Crezi că cineva 
încearcă să facă curat? 

— Dacă adaugi și frânele tăiate de la mașina noastră, cu 
siguranţă așa pare. 

— Cineva este strâns cu ușa, spuse Naomi. 

— Cineva? spuse Pinkie. Nu cumva Marvin Bell? 

— Bell a dispărut, le-am spus și lor. 

— Ceea ce înseamnă că ne apropiem, nu? spuse Pinkie. Ne 
apropiem de ceva. Dar tot este ca un puzzle care nu este întreg... 

Telefonul sună. Un număr pe care aproape că-l recunoșteam, 
dar nu știam exact de unde. 

— Aici Cross, am zis eu. 

— Drummond. 

Am zâmbit. 

— Ce mai faci, domnule sergent? 

— Super, spuse el. Mize neagă tot și invocă nebunia. 

— S-ar putea să aibă dreptate. 

— Nu pot să mă pronunţ, spuse Drummond. Cazul tău cum e? 
L-ai prins pe tipul acela, Bell? 

— Pe-aproape, am spus eu. Dara dispărut. 

— E fugar. 

— Așa se pare. 

— Și procesul nepotului tău? 

— Procesul vărului meu. Sincer să fiu, dacă nu putem găsi niște 
dovezi repede, îl paște pedeapsa cu moartea. 

Drummond nu răspunse timp de mai multe secunde, iar apoi 
spuse: 

— Nu știi niciodată când ceva poate schimba lucrurile. 

— Adevărat, am confirmat eu. Am auzit un băzâit, am privit 
ecranul telefonului și am văzut că suna Bree. 


l-am spus sergentului că trebuia să preiau alt apel, dar că îl voi 
ţine la curent și apoi am comutat către apelul ei. 

— Hei, am salutat-o eu. Unde ești? 

— Pe National Airport, pe cale să mă îmbarc pentru un zbor 
înapoi spre Winston-Salem, spuse Bree. Tocmai am primit pe e- 
mail niște rezultate preliminare de la laboratorul FBI. 

— Şi? 


CAPITOLUL 89 


La ora nouă, în acea dimineaţă de marţi, judecătorul Varney a 
cerut ordine în sală. 

Inainte ca oricare dintre avocaţi să vorbească, arătă cu 
ciocănelul spre spectatori și spuse: 

— Cece Turnbull? Tu, în sala mea? 

Ochii lui Cece erau roșii ca sfecla și umflaţi când se ridică și 
încuviinţă. 

— O să mai creezi probleme? întrebă el. 

— Nu, domnule judecător Varney, spuse ea cu o voce 
tremurândă. Imi cer scuze... Doar că... 

— Nimic, spuse judecătorul. Atâta vreme cât păstrezi tăcerea, 
poţi rămâne. Dar la primul zgomot, te dau afară definitiv. Înţelegi? 

Cece încuviinţă și se așeză. Ann Lawrence se aplecă în faţă și o 
bătu consolator pe umăr. Sharon Lawrence stătea lângă mama ei, 
palidă, slăbită, uitându-se la telefonul mobil. Mama și tatăl lui Cece 
erau în spatele celor două fete Lawrence. Doamna Caine se uita în 
poală, în timp ce soţul ei stătea drept și țeapăn în costumul lui de 
afaceri, cu brațele încrucişate, concentrându-se doar pe 
judecătorul Varney. 

In aceleași momente, șeful poliţiei, Randy Sherman, ne privea 
cu asprime pe mine și pe Nana Mama, care stătea lângă mine, și 
pe Pinkie, mătușa Connie și mătușa Hattie, care erau pe rândul din 
spatele nostru. 

Aprodul îl conduse pe vărul meu în sala de judecată. Faţa lui 
Stefan Tate nu mai era așa umflată, dar pielea îi era vânătă. 

Patty Converse intră și se așeză lângă Pinkie. Am zâmbit. Ea 
încuviinţă, dar nu îmi întâlni privirea. 

— Unde suntem cu amânarea? întrebă judecătorul Varney pe 
funcţionarul său. 


— Detectivul Frost, spuse funcţionarul. Doamna Strong este 
încă la bară. 

Detectivul mai bătrân, care arăta la fel de obosit ca și mine, 
trecu la interogatoriu. 

— Vă reamintesc faptul că sunteţi sub jurământ, spuse Varney. 

— Da, domnule judecător, spuse Frost. 

Procurorul Delilah Strong îl lăsă pe asistentul ei, Matthew 
Brady, să conducă chestionarea detectivului. Brady se concentră 
pe alte obiecte adunate de la locul violului și al crimei lui Rashawn 
Turnbull. Acele dovezi includeau o sticlă spartă de votcă 
Stolichnaya cu amprentele lui Stefan Tate pe ea, la nici trei metri 
de locul în care fusese găsit cadavrul. 

In timpul primei noastre discuţii în închisoare, vărul meu 
spusese că sticla era probabil a lui, dar că trebuie să fi fost furată 
din apartamentul său. Argumentul nu era prea solid. 

Greutatea dovezilor împotriva lui Stefan părea să fie din nou 
copleșitoare. Se vedea pe feţele multor juraţi. Sperma lui Stefan 
fusese găsită la locul crimei. Amprentele lui erau acolo. Îl ucisese 
pe băiatul acela, merita să fie prăjit. 

— Domnule detectiv, spuse Matthew Brady. În ziua în care a 
fost descoperit cadavrul lui Rashawn, v-aţi dus să vorbiţi cu 
acuzatul. A 

— Corect, spuse Frost. In acea dimineață l-am găsit acasă pe 
domnul Tate. 

— Cum i-ați descrie starea în care era? întrebă Brady. 

— Mahmur. Se simţea miros de băutură în respirația lui. 

— Ce i-ați spus? 

— Că fusese găsit cadavrul lui Rashawn, spuse Frost. Și că i-am 
găsit legitimația pătată de sânge. 

— Care a fost reacția lui? 

— S-a lăsat în genunchi și a început să plângă. 

Frost a spus că l-au luat pe vărul meu pentru interogatoriu și 
au sigilat apartamentul, până când ar fi putut fi cercetat de o 
echipă de la criminalistică. Inainte să-l interogheze pe Stefan, i-au 
măsurat nivelul de alcool din sânge, care era la 0,65%o0. Nu era 
peste limita legală în Carolina de Nord, dar indica foarte clar că 
băuse mult cu o seară în urmă. 

Brady îl trecu pe detectiv prin interogatoriu, în care Stefan își 
susținuse nevinovăția. Da, băuse cu o noapte în urmă. El și 
logodnica lui se certaseră. leșise afară furtunos, plecase într-o 
plimbare lungă și luase o sticlă. Ajunsese să-și piardă cunoștința 
lângă șinele de tren. 


Am privit înapoi spre Patty Converse. Avea privirea în pământ. 

— Domnul Tate a spus de ce se dusese la calea ferată? întrebă 
Brady. 

— Nu a dat niciun fel de motiv și asta l-a făcut să fie isteric, 
spuse Frost. 

— L-ai crezut? 

— Isteria? Angoasa a ceea ce făcuse? Da. Că se dusese la 
șinele de tren și leșinase? Nu, nu am crezut și nu-l cred nici acum. 
Nu exista nicio dovadă acolo care să indice că era unde spusese el 
că se trezise. 

Frost continuă să descrie cum îl lăsase pe Stefan într-o celulă 
supravegheată, în timp ce el și Carmichael au căutat duplexul unde 
locuia vărul meu cu Sydney Fox și Patty Converse. Celălalt detectiv 
găsise pe un raft, în subsolul comun, un fierăstrău cu bucăţi de 
carne și sângele lui Rashawn, alături de câteva echipamente de 
vânat curcani și o fiolă de metamfetamină. 

— Fierăstrăul și metamfetamina erau ascunse? întrebă Brady. 

— Da. Într-un pachet. 

— Ciudat că a păstrat arma. 

— Nivelul de alcool în sânge trebuie să fi fost foarte mare 
pentru domnul Tate, iar brutalitatea cu care a fost atacat Rashawn 
sugerează o stare de nebunie, spuse Frost. Când și-a dat seama, 
probabil nu gândea limpede, a lăsat fierăstrăul acolo unde l-a găsit. 

— Obiecţie, spuse Naomi. Martorul speculează. 

— Se admite. 

— Amprentele domnului Tate erau pe acel fierăstrău? spuse 
Brady. 

— Cinci amprente. 

— Mai erau și ale altcuiva? 

— Nu. 

Întrebările lui Brady au continuat pentru încă o oră. Pe la zece 
și jumătate, asistentul procurorului a spus: 

— Nu mai am întrebări. 

Judecătorul Varney spuse: 

— Domnișoară Cross, puteţi alege să continuaţi cu examinarea 
detectivului Frost acum sau să terminaţi cu Sharon Lawrence. 

Mama lui Sharon Lawrence o împunse pe fiica ei cu degetul în 
coapsă. Sharon Lawrence tresări, ridică privirea din telefon cu 
dezgust. 

Naomi se uită înapoi spre mine. l-am făcut semn din cap. 

— Apărarea va începe cu detectivul Frost, spuse ea. 


CAPITOLUL 90 


Când Naomi a ieșit din spatele mesei apărării, a privit din nou 
spre mine și i-am zâmbit încurajator. 

— Are vreun argument solid, ceva? îmi șopti Nana Mama. 

— Poate, am spus eu și am strâns-o de mână. 

— Detective Frost, începu Naomi. La ce oră aţi sosit la 
apartamentul clientului meu în dimineaţa după ce a fost descoperit 
cadavrul victimei? 

— Nouă? Nouă și un sfert? 

— Cum era îmbrăcat domnul Tate? 

— Pantaloni sport gri, hanorac albastru. 

— Avea părul ud? 

— Corect, spuse Frost. Domnul Tate a spus că tocmai ieșise de 
la duș când am bătut la ușă. 

— A fost verificată și scurgerea de la duș? întrebă Naomi. 

— Da. 

— S-au găsit urme de sânge al lui Rashawn Turnbull în acea 
scurgere? 

— Nu. 

— S-au găsit dovezi de sânge de orice fel în acea scurgere? 

— Al domnului Tate. 

— Domnul Tate v-a spus că are un istoric de sângerări ale 
nasului? Că apar adesea atunci când este expus la apă caldă? 

— A spus asta, spuse Frost, foindu-se pe scaun. 

Naomi se întoarse la masa apărării, luă un document și spuse: 

— Apărarea vrea să prezinte proba A: date medicale datând 
din copilăria domnului Tate care reflectă această problemă 
continuă cu sângerările nasului. 

Judecătorul Varney luă documentele și încuviinţă. 

Dacă faptul că vărul meu suferea de sângerări din nas și asta 
contrazicea în vreun fel cazul acuzării, nici Delilah Strong, Matt 
Brady și nici detectivul Frost nu arătau asta. 

— Deci aţi găsit sângele domnului Tate în scurgere? spuse 


Naomi. 

— Corect. 

— Dar nu și al lui Rashawn Turnbull? 

— Întrebare și răspuns, doamnă avocat, spuse judecătorul 
Varney. 


— Nu vi se pare ciudat? îl întrebă nepoata mea pe Frost. Adică 
acuzarea a prezentat această teorie despre clientul meu, care era 
într-o stare de beţie, alimentată și de droguri, o stare de furie, în 


care l-ar fi violat și ucis pe Rashawn Turnbull, tăind gâtul băiatului 
cu un fierăstrău. Și am văzut poze cu petele de sânge de la locul 
crimei. Deci de ce nu este sânge în scurgere? Dacă teoria dumitale 
ar sta în picioare, sângele băiatului ar fi trebuit să fie pe toate 
hainele și pe corpul clientului meu. 

— Credem că domnul Tate a scăpat de haine și s-a spălat în 
altă parte. 

— Dar nu există dovezi care să susțină asta. 

Frost nu spuse nimic. 

— Aveţi hainele clientului meu cu sânge pe ele? 

— Nu. 

— Aţi găsit sângele victimei în orice altă parte a clădirii în afară 
de fierăstrăul de la subsol? 

Frost se foi vizibil incomodat și spuse: 

— Nu. 

— Aţi găsit droguri ilegale oriunde în casă în afară de fiola de 
metamfetamină de la subsol? 

— Nu. 

— În biroul domnului Tate de la școală? 

— Nu. 

— În mașină? 

— Nu. 

— Și, cu toate astea, vreţi să credem că domnul Tate nu doar 
că folosește de obicei metamfetamină, dar este și un dealer ale 
cărui activităţi au avut drept rezultat două cazuri de supradoză în 
rândul unor liceeni. 

— Domnul Tate are un istoric de abuz de droguri și alcool, 
spuse Frost. A fost dat afară de la... 

— Obiecţie, domnule judecător, spuse Naomi. 

— Se susţine, spuse Varney. Juriul va ignora asta. 

Dar afirmaţia fusese deja făcută. Nu puteai să-ţi retragi astfel 
de vorbe și să te aștepți ca juraţii să elimine, pur și simplu, 
informaţia din creierele lor. Stefan avusese probleme în trecut. 
Numai despre asta le va păsa. Naomi părea frustrată, dar continuă. 

— În dimineaţa arestului, a existat vreun semn al prezenţei 
metamfetaminei în sângele clientului meu? 

— Urme, spuse detectivul Frost. 

— Urme? Am crezut că în noaptea aceea se aflase într-o stare 
de furie indusă de alcool și droguri. 

— Cantități mari de alcool în sânge pot masca prezenţa 
metamfetaminei la anumite teste. 


— Serios? spuse Naomi. Nu auzisem de asta. Dar, de fapt, nu 
sunteţi expert. 

— Obiecţie, spuse procurorul. 

— Se admite, spuse Varney și apoi lovi cu ciocănelul. Vom lua 
o pauză de prânz și vom relua ședința la ora unu. 


CAPITOLUL 91 


Pinkie intră în același separeu pe care îl folosisem și altă dată 
la Bench, restaurantul de lângă tribunal. Am stat în faţa lui în timp 
ce Nana Mama și mătușile mele au ocupat o masă lângă noi. Am 
încercat să o invit pe Patty Converse, dar ea plecase din sala de 
judecată înainte ca Varney să încheie ședința de dimineaţă. 

— Mi s-a părut că azi lucrurile au mers mai bine pentru Stefan, 
spuse Pinkie. 

— Și mie, am confirmat eu. Pentru prima dată de când a 
început procesul, i-am văzut pe unii dintre juraţi care chiar se 
gândeau la dovezile împotriva lui. 

Telefonul mi-a bâzâit. O alertă de e-mail. Chelneriţa veni să ne 
preia comenzile. Am cerut un sandvici cald cu brânză și carne și o 
salată în loc de cartofi prăjiți plus încă o cană de cafea. Eram treaz 
de atâtea ore, încât la acel moment mă simţeam din nou ameţit. 

— Dacă Stefan a făcut-o, ar fi trebuit să fie plin de sângele lui 
Rashawn, spuse Pinkie. 

— Dacă nu cumva Frost are dreptate și s-a spălat în altă parte, 
apoi și-a îngropat hainele, am spus eu. 

— Dar atunci de ce nu și fierăstrăul? 

— Știu. Nu este logic. Dar uneori crima și urmările sale nu sunt 
evenimente logice. Transformă oamenii în ceva de nerecunoscut. 

— O cam descurajezi pe Naomi. 

— Deloc, am răspuns eu, bucuros să o văd pe chelnerița care 
îmi aducea cafeaua. Cred că va realiza o apărare foarte bună 
pentru Stefan. 

— Urmează cumva un dar? 

— Dar am lucrat la suficient de multe astfel de cazuri încât să 
știu când dovezile pentru condamnarea unui ucigaș de copii sunt 
formidabile. Apărarea trebuie să facă mai mult decât să găsească 
defecte în povestea acuzării. 

— Cum ar fi? întrebă Pinkie. 


— Cum ar fi găsirea adevăratului criminal, am spus eu. Dacă 
facem asta, Stefan pleacă liber. Dacă nu, chiar și cu o parte din 
rezultatele de laborator pe care le-am primit, riscă condamnarea. 

— Jur pe mormântului tatălui meu mort că Finn și Marvin au 
fost implicaţi în asta, spuse Pinkie. 

Am privit spre separeul unde vorbisem cu Bell săptămâna 
trecută și am continuat: 

— Ei bine, dacă poliţia nu găsește vreo dovadă care să îi lege 
pe Bell și Davis de crimă, juri degeaba. 

— Finn a încercat să-l omoare pe Pedelini, care a recunoscut în 
fața ta, înainte să fie împușcat, că închidea ochii la fărădelegi 
pentru bani. 

— Poate. 

— Ce vrei să spui, poate? 

— Trebuie să văd rezultatele probelor luate de pe pușca lui 
Davis, dar există posibilitatea ca Davis să fi ţintit spre mine și să-l fi 
nimerit pe Pedelini. Eram destul de aproape unul de altul, iar 
distanţa dintre el și noi, peste golful acela, era destul de mare. 

Chelneriţa reveni cu mâncarea comandată și ne-am năpustit, 
înfometați fiind. Mă durea capul și a trebuit să mănânc cu forța. 

După ce am terminat, m-a surprins că Nana Mama voia să 
rămână la ședința de după-amiază. In ultimele câteva luni, după- 
amiaza dormea de obicei. 

— Simt că în această sală de judecată se va întâmpla ceva 
important, spuse ea, ţinându-mă de braţ în timp ce ne întorceam la 
tribunal. Și nu vreau să ratez. 

— Acum ai premoniţii? am întrebat eu, amuzat. 

— Nu sunt vrăjitoare sau clarvăzătoare, se răsti ea. Uneori, pur 
și simplu, simt anumite lucruri, iar acesta este unul dintre ele. 

— Bine. Chestia asta importantă pe care o simţi este de bine 
sau de rău pentru Stefan? 

Bunica mă privi cu o expresie de confuzie pe chip și spuse: 

— Nu pot să-ţi spun nici una, nici alta. 

Eram în fața tribunalului, când telefonul îmi vibră din nou, de 
data asta era un mesaj. Am trimis-o pe Nana Mama înăuntru să ne 
ocupe locurile cu Pinkie și mătușile mele, am scos telefonul și am 
citit mesajul de la Bree: 

Am aterizat, sunt în taxi în drum spre service să ridic mașina. O 
să fac o oprire pe drum și apoi ne vedem la tribunal în două ore. 
Cum merg lucrurile? 

I-am răspuns la mesaj: Mai bine. Naomi îl examinează pe Frost 
și adună puncte. Condu prudent și ne vedem în curând. Te iubesc. 


Un moment mai târziu: Și eu te iubesc. 

Voiam să-mi bag telefonul în buzunar, când mi-am amintit de 
e-mailul care venise la prânz. Era de la unul dintre prietenii mei de 
la Quantico, un raport asupra compusului chimic pe care îl luasem 
din acel coș din vagonul container. 


CAPITOLUL 92 


Am intrat în grabă în sala unde prezida judecătorul Varney care 
se umplea rapid, m-am dus la pupitru și am chemat-o pe Naomi. 

— Ai raportul de evaluare asupra metamfetaminei găsite în 
fiola din subsolul lui Stefan? am întrebat eu. 

Ea se gândi puţin, încuviinţă și începu să caute prin mai multe 
cutii de documente ca să-l găsească. 

— Ce se întâmplă? întrebă Naomi. 

— Incă nu știu, am spus. Momentan am doar o bănuială. 

— Imi vei spune dacă e mai mult decât o bănuială? 

— Vei fi prima care află. 

M-am așezat lângă Nana Mama, am sărutat-o pe obraz și am 
început să citesc din raport valoarea unei analize chimice care 
identifica substanţa din fiola găsită în subsolul lui Stefan drept 
metamfetamină foarte pură. Raportul descria structura chimică, 
dar aspectele științifice mă depășeau. Totuși, pe a doua pagină, 
era o reprezentare grafică a acelei structuri. 

Apoi am scos raportul pe care tocmai îl primisem de la prietenii 
mei din FBI și am văzut că graficele se potriveau. Am citit din nou 
nota atașată de analiza Biroului, care spunea că substanţa era „un 
drog de marcă, creat de un chimist foarte priceput”. 

Toate presupunerile și supoziţiile pe care le vehiculasem 
deveniră acum un fapt concret. O persoană numită Bunicul, 
probabil Marvin Bell, conducea o operaţiune de distribuire a 
metamfetaminei pure prin intermediul rețelei de trenuri de marfă. 

O parte din metamfetamina pură a fost găsită în subsolul lui 
Stefan. Fie vărul meu avea acces la drog și nu ne spusese totul, fie 
cineva implicat în sistemul de distribuire a metamfetaminei o 
pusese acolo. 

M-am ridicat și i-am dat lui Naomi un rezumat a ceea ce 
găsisem înainte ca aprodul să strige: 

— Ridicaţi-vă! 


— Continuaţi, domnişoară Cross, spuse judecătorul Varney 
după ce intră în sală. 

Nepoata mea se apropie de boxa martorului și spuse: 

— Să facem o recapitulare a faptelor, de acord, detective 
Frost? Acuzarea crede că, în noaptea respectivă, domnul Tate a 
intrat într-o stare de furie, amplificată de alcool și droguri și l-a 
violat și apoi l-a ucis pe Rashawn Turnbull. 

— Nu am îndoieli în privinţa asta, spuse Frost. 

Naomi trecu cu vederea remarca și spuse: 

— Care este motivul domnului Tate? De ce și-ar fi descărcat 
furia pe un băiat? Un băiat care îl idolatriza, se pare? 

— Nu știți câte nopţi am stat treaz și m-am gândit la asta, 
spuse Frost, îndreptându-și răspunsul spre juriu. La un anumit 
nivel, nu poţi să înţelegi depravarea unuia care i-a făcut așa ceva 
lui Rashawn. Probabil dintr-un sentiment pur de ură. Dar Tate o 
luase razna rău de tot. Vindea droguri fetelor minore, le viola. 
Sydney Fox a spus că l-a văzut pe Rashawn intrând în casa lui Tate 
în aceeași zi în care Sharon Lawrence afirmă că Tate a drogat-o și 
a atacat-o. Dacă e așa, atunci cred că Rashawn a văzut violul. Cred 
că Rashawn a spus că va denunta fapta la poliţie, iar Tate, pur și 
simplu, a clacat. 

În tăcerea care a urmat, patru sau cinci juraţi s-au uitat la 
Stefan de parcă se îndrepta deja spre locul de execuţie. Ceilalţi se 
uitau la nepoata mea de parcă se întrebau de ce nu obiectase la 
speculația lui Frost. 

Naomi se îndreptă spre boxa juraţilor, căci acum obținuse 
atenţia lor, și spuse: 

— Domnule detectiv, cum vă explicaţi faptul că Sydney Fox l-a 
văzut pe Rashawn intrând în acel apartament, dar Sharon 
Lawrence a depus mărturie că nu a văzut deloc victima în ziua în 
care afirmă că a fost atacată? 

Am privit-o pe Sharon Lawrence și am văzut cum se dezlipește 
de telefonul ei mobil. 

— A fost drogată cu drogul violului, spuse Frost. 

— La momentul în care ea a raportat presupusul viol, s-au găsit 
urme ale acestui drog în sângele lui Sharon Lawrence? 

— Ea a raportat atacul la o săptămână după ce s-a întâmplat 
fapta, spuse Frost. 

Naomi se îndreptă spre masa apărării și luă un dosar. 

— Apărarea vrea să prezinte o mărturie sub jurământ din 
partea mai multor experţi care susţin cu toţii că drogul violului 
poate persista în sistemul sangvin până la paisprezece zile. 


Varney miji ochii, luă documentele, le cercetă și apoi le înmână 
funcţionarului. El își trecu mâna peste perucă, cu o figură 
tulburată. Urma oare să elimine o altă piatră de la rinichi? 

— Deci acea parte a poveștii lui Sharon Lawrence nu este 
tocmai corectă, nu-i așa, detective Frost? spuse Naomi. Nu a fost 
drogată, nu-i așa? 

— Aţi spus că drogul poate persista până la paisprezece zile, 
spuse Frost. Până la înseamnă că la unii oameni drogul dispare în 
mai puţin de două săptămâni. 

Naomi se opri, părând să schimbe viteza. 

— Sperma de pe lenjeria ei. S-a potrivit perfect cu proba de la 
clientul meu? 

— ADN-ul nu minte, spuse Frost. 

— Nu testul ADN este în dispută, spuse Naomi. Când 
domnișoara Lawrence a venit la poliție cu povestea despre viol, 
avea ADN-ul clientului meu pe lenjeria ei. 

— Corect, spuse Frost. 

— Aţi găsit și ADN-ul domnișoarei Lawrence pe lenjeria ei? 
spuse Naomi. 

— Da, spuse Frost. 

Sharon Lawrence se uita la tavanul de deasupra judecătorului 
Varney. Mama ei o ţinea strâns de mână. 

— Deci aţi luat probe de spermă de la domnul Tate și fluidele 
corporale de la domnișoara Lawrence și le-aţi trimis pentru 
testarea ADN. Pentru ce altceva ați testat acele probe? 

Detectivul poliţiei se încruntă. 

— Nu știu ce urmăriți. 

— Aţi cerut laboratorului să facă și alte teste pentru spermă și 
fluidele corporale ale domnișoarei Lawrence? De exemplu teste de 
droguri? 

Frost clipi și nu spuse nimic. 

Domnule detectiv? 

— Aăă, nu, nu cred, nu. 

— Am verificat dosarele și nu aţi făcut-o, spuse Naomi. Așa că 
am apelat la FBI pentru teste suplimentare asupra acelor mostre. 


CAPITOLUL 93 


Naomi ridică un document și spuse: 
— Apărarea dorește să prezinte proba... 


— Obiecţie! spuse Strong, ridicându-se în picioare. Acuzarea nu 
știa despre astfel de teste. 

— Pentru că le-am comandat noaptea trecută și au venit în 
dimineaţa aceasta. 

— Asta este imposibil. Perioada de așteptare la laboratorul FBI 
este... 

— Quantico a făcut analizele mai repede, ca o favoare pentru 
unchiul meu. 

Procuroarea se uită la judecătorul Varney. 

Judecătorul își roti capul ca să scape de o crampă de la gât, 
privi spre mine și spre ceilalți de pe scaune și spuse: 

— Curtea va admite testele FBI. 

Naomi radia. Ea dădu copii funcţionarului, acuzării și 
detectivului Frost. Interesaţi de întorsătura situației, juraţii se foiră 
pe scaune, întrebându-se ce indicau testele. Am încercat să nu 
zâmbesc, dar eram mândru de nepoata mea. Le captase atenţia 
tuturor persoanelor din acea sală de judecată. 

— Veţi vedea ștampilele, semnăturile și tot restul pe paginile 
unu și doi, spuse Naomi. Daţi la pagina trei. Veţi vedea că am 
trimis fluidele corporale ale domnișoarei Lawrence de la data 
presupusului viol pentru probe de droguri ilicite folosite de obicei în 
violuri, precum Rohypnol. 

Ea merse spre martor și spuse: 

— Domnule detectiv, puteţi citi rezultatele? 

— Nu sunt prezente droguri sau alcool, spuse Frost. 

— Nu au fost prezente nici urme de droguri și nici alcool în 
mostra domnișoarei Lawrence, spuse Naomi. 

Sharon Lawrence arăta de parcă urma să i se facă rău. l-a spus 
ceva mamei sale, care a dat din cap și a ţinut-o strâns de mână. 

Intre timp, Strong și Brady analizau paginile. La fel și 
judecătorul, şi detectivul din boxa martorilor. Juraţii erau 
transfiguraţi. Șeful poliţiei, Sherman, se apleca peste balustradă, 
încercând în zadar să obţină atenţia procurorilor. 

— Detective Frost, citiți la pagina patru care sunt rezultatele 
testului pentru sperma clientului meu la vremea presupusului viol! 
spuse Naomi. 

Vocea lui Frost se subțţie, își drese glasul și spuse: 

— Negativ pentru droguri și alcool. 

— La momentul presupusului viol? 

— Corect. 

— Niciun fel de droguri sau alcool, spuse ea juraţilor. Dar 
realitatea este complet diferită de povestea pe care domnișoara 


Lawrence a mărturisit-o sub jurământ. Ea a spus că au băut, au 
luat droguri și așa mai departe, distrându-se foarte bine înainte ca 
domnul Tate să îi strecoare drogul violului și să o siluiască. Am 
rezumat corect povestea sa, domnule detectiv? 

— Așa e, spuse Frost. 

— Acum credeţi că a violat-o clientul meu pe domnișoara 
Lawrence, așa cum a descris ea? 

— Obiecţie! spuse Strong. 

Sharon Lawrence plângea în tăcere. Mama ei arăta de parcă 
voia să intre în pământ. 

— Domnule judecător, solicit unui detectiv cu o experienţă de 
peste două decenii și jumătate să evalueze faptele așa cum le știe 
acum și să-și formeze o opinie, spuse Naomi. 

Varney ezită și spuse: 

— Se respinge, domnişoară Strong. Reformulaţi întrebarea, 
domnișoară Cross. 

— Povestea domnișoarei Lawrence se potrivește cu aceste 
teste făcute de FBI? 

— Nu, dar ea ar fi putut, pur și simplu, să înflorească acea 
parte a poveștii, spuse Frost. 

— Sau a înflorit toată povestea, caz în care poate fi acuzată de 
sperjur, alături de mama sa și pentru plasare de dovezi false, 
spuse Naomi. Amândouă vor merge la închisoare. 

— Nu! strigă Ann Lawrence, ridicându-se în picioare. Ea... noi... 

Varney bătu cu ciocănelul și spuse: 

— Staţi jos, doamnă Lawrence. 

Ea se așeză la loc, cuprinsă de ameţeală, lângă fiica ei care se 
uita în pământ. 

— Apărarea o cheamă pe Sharon Lawrence în boxa martorilor, 
spuse Naomi. 

— Aţi terminat cu detectivul Frost? întrebă judecătorul Varney. 

— Pentru moment, domnule judecător, spuse Naomi. Dar aș 
prefera să rămână disponibil. 

Varney îl instrui pe Frost să rămână și, alături de publicul din 
sala aglomerată de judecată, îl privi pe detectiv trecând pe lângă o 
Sharon Lawrence palidă și emoţionată, care se îndrepta spre boxa 
martorilor. 

Ann Lawrence se înroși la față și se chirci pe locul ei. Mama lui 
Cece și tatăl ei se uitau la femeie de parcă era un mister de 
nepătruns. 

— Domnișoară Lawrence, spuse Naomi. Aţi auzit mărturia 
detectivului Frost de adineauri? 


— Da. 

— Şi rezultatele testelor pentru droguri? 

Sharon Lawrence încuviinţă slab. 

— Antrenorul Stefan Tate v-a drogat și v-a violat? 

Fata nu spuse nimic timp de mai multe clipe grele. îi tremurau 
buzele și se uită spre mama ei, apoi spre Stefan Tate. 

— Nu, șopti ea, în timp ce pe faţă îi curgeau lacrimile. Totul a 
fost o minciună. 


Partea a cincea 
JUSTIŢIE 


CAPITOLUL 94 


Sala de judecată se descătușă. Vărul meu își puse mâinile pe 
faţă, iar umerii îi tremurau. Judecătorul Varney părea uimit, în timp 
ce lovea cu ciocănelul, cerând liniște în sală. Stefan ridică privirea 
și se uită la mama lui și apoi la Patty Converse. Pentru prima oară 
în zile întregi, am văzut speranţă pe chipul lui Patty. 

— Domnișoară Lawrence, spuse judecătorul. Înţelegeţi că ați 
recunoscut comiterea sperjurului? 

Ea încuviință, plângând. 

— O să ajung la închisoare? 

Varney nu spuse nimic. Mai trecu o secundă și apoi alta. 

— Nu și dacă spui Curţii adevărul, spuse Naomi. 

Judecătorul o privi enervat pe Naomi, privi spre public și apoi 
spuse: 

— Da, adevărul te va ajuta. 

Naomi luă o batistă de hârtie și i-o dădu lui Sharon Lawrence, 
așteptând să-și recapete calmul. 

— De ce ai minţit? întrebă Naomi. 

Cu umerii aplecațţi în faţă, ea răspunse: 

— A fost așa cum aţi spus. Noi, mama mea și cu mine, nu 
avem multe. Finn a spus că se va asigura că nu ne va lipsi nimic 
dacă îl voi acuza pe antrenorul Tate că m-a violat. 

— Răposatul Finn Davis? întrebă Naomi. 

— Da. 

— Fiul adoptat al unchiului dumitale, Marvin Bell? 

— Da. 

— Ştiam eu, șopti Pinkie în spatele meu. 

— Cât v-a oferit Finn Davis, ţie și mamei tale, ca să-l acuzi de 
viol pe antrenorul Tate? 

Sharon Lawrence privi spre mama ei. Ann Lawrence se uita la 
mâinile din poala ei de parcă erau găuri adânci, negre. 

— Şase mii de dolari pe lună cât timp va trăi mama mea, spuse 
Sharon Lawrence printre lacrimi. Nu vedeţi? A salvat-o. De-asta am 
făcut-o. 

Ann Lawrence izbucni în lacrimi și își ascunse chipul în mâini. 

— De ce a vrut Finn Davis ca tu să-l acuzi pe antrenorul Tate 
de viol? 


— Nu știu, spuse Sharon Lawrence. A spus că voia să se 
asigure că antrenorul Tate era pedepsit pentru ce făcuse. 

— Finn Davis a făcut rost de sperma de pe lenjeria dumitale? 

— Da, spuse ea, părând dezgustată. Nu știu cum a obținut-o. 

— O ultimă întrebare, spuse Naomi. Finn Davis ţi-a cerut să 
plasezi droguri în geanta sport a lui Jannie Cross? 

— Obiecţie! Nu are relevanţă în acest caz, spuse Strong. 

Varney păru din nou prins între ciocan și nicovală și spuse în 
cele din urmă: 

— Se admite. 

— Da, spuse Sharon oricum. Finn. Mi-a promis două mii pe lună 
dacă pun drogurile în geanta ei. Vom ajunge la închisoare? Eu și 
mama? 

Această ultimă întrebare era îndreptată spre judecătorul 
Varney, care spuse: 

— Aceasta este o chestiune care se va discuta altă dată, 
domnișoară. Momentan, poţi să pleci. 

Deși părea greu de crezut, Sharon Lawrence părea mai mică și 
mai slabă atunci când se ridică și plecă din boxa martorilor. Nu se 
uită nici la Stefan, nici la vreunul dintre noi, doar se așeză lângă 
mama ei, care o ţinea strâns în brațe, șoptindu-i: 

— E în regulă. Totul va fi în regulă. 

— Domnule judecător, spuse Naomi. Având în vedere 
retractarea acuzațiilor din mărturia domnișoarei Lawrence și 
claritatea dovezilor fizice, apărarea cere să se renunțe la acuzațiile 
de viol împotriva clientului meu. 

Varney se linse pe buze și spuse: 

— Domnișoară Strong? 

Procurorul ezită și apoi spuse: 

— Statul nu obiectează. 

— Așa hotărâm, spuse Varney. 

Naomi merse și puse mâna pe umărul lui Stefan, spunând: 

— Apărarea cere ca detectivul Frost să revină în boxa 
martorilor. 

Varney se uită la ceas și apoi încuviinţă. 

Frost părea tulburat când se așeză. 

Naomi mai luă și alte documente și spuse: 

— Apărarea dorește să prezinte următoarea probă, o a doua 
serie de teste FBI efectuate asupra probelor găsite la locul crimei. 

Strong nu obiectă nici de data asta, doar luă copia testelor pe 
care i-o dădu Naomi de parcă se temea de ce conţine. 

Frost luă copia sa, iar Naomi spuse: 


— Aceasta este o analiză pentru droguri efectuată asupra 
mostrelor de spermă luate de pe trupul lui Rashawn Turnbull, 
corect, domnule detectiv? 

Frost privi documentul și spuse: 

— Așa este. 

— Aceasta ar fi aceeași probă de spermă pe care testarea ADN 
făcută de stat a identificat-o ca fiind a clientului meu? 

— Aăă, corect. 

— Vă rog să citiţi paginile patru și cinci, spuse Naomi. 

Frost dădu paginile și citi. Toţi îl văzură cum se făcea din ce 
mai mic precum un balon care se dezumfla. 

Naomi spuse: 

— Detective Frost, puteți citi cu voce tare rezultatele testelor 
efectuate asupra spermei clientului meu, recoltate de pe cadavrul 
lui Rashawn Turnbull? 

Frost își mușcă buza pe interior. 

— Negativ pentru droguri și alcool, spuse el cu o voce înfrântă. 

— Negativ pentru droguri și alcool, repetă ea spre jurați. 
Acuzarea a afirmat că domnul Tate bea în exces, că lua multe 
droguri și că se afla într-o stare de furie de necontrolat în noaptea 
violului și în cea a crimei lui Rashawn. Dar FBI demonstrează că 
Stefan Tate era foarte treaz când a fost produsă acea spermă. 


CAPITOLUL 95 


Bree se așeză pe locul din sala de judecată pe care îl 
păstrasem pentru ea. Avea o strălucire deosebită în ochi când 
șopti: 

— Am găsit ceva. Ceva mare. 

— Stai puţin, i-am șoptit eu înapoi. Naomi este pe cale să 
distrugă cazul acuzării. 

— Domnule detectiv Frost? Sunteţi de acord că asta indică 
testul? întrebă nepoata mea. 

— Așa se pare, spuse detectivul, de parcă se luptase mai multe 
runde cu un adversar de categorie grea. 

— Ce ciudat, spuse Naomi, îndreptându-se spre juraţi. Pentru 
că mostra de sânge pe care aţi luat-o de la clientul meu în 
dimineața de după uciderea lui Rashawn Turnbull arăta că avea un 
nivel de alcoolemie de 0,65%o, indicând că fusese foarte beat în 
noaptea dinainte. Corect? 


Frost inspiră adânc și spuse: 

— Da. 

— Dar acum știm că asta este contrar rezultatelor de la 
laboratorul FBI, spuse Naomi, cu mâna pe boxa juraţilor. Ceea ce 
înseamnă că sperma de pe trupul lui Rashawn și de pe lenjeria lui 
Sharon Lawrence provenea de la clientul meu, dar nu din serile în 
cauză. Asta arată că cineva, probabil Finn Davis, a reușit să ia 
cumva unul dintre prezervativele clientului meu, după ce a avut 
relaţii sexuale cu logodnica lui. 

Am privit peste umăr și am văzut că Patty Converse se înroșise 
la faţă, dar dădea din cap aprobator. 

— Obiecţie, domnule judecător! strigă Strong. Avocatul apărării 
trage concluzii fără fond. 

— Aceste concluzii nu sunt nefondate! insistă Naomi. Acestea 
sunt fapte științifice, domnişoară Strong. Daţi la pagina nouă a 
raportului FBI, paragraful trei, referința unei a treia probe de ADN 
din lenjeria domnișoarei Lawrence. Testele inițiale indică faptul că 
ADN-ul este de la o femeie neînrudită cu domnișoara Lawrence. 
Secreţii vaginale ale altei femei, care sugerează, din nou, faptul că 
a fost furat un prezervativ după utilizare pentru a se plasa dovezi. 
Se dorea să i se facă o înscenare clientului meu pentru o crimă pe 
care, în mod limpede, nu a comis-o. 

Atât judecătorul, cât și procuroarea răsfoiau documentul, 
căutând referinţa. Naomi le acordă douăzeci de secunde și apoi 
spuse: 

— Acestea sunt fapte care nu pot fi răstălmăcite. Toate 
dovezile găsite la locul crimei trebuie considerate viciate. Sticla de 
votcă,  legitimaţia de școală a domnului Tate, mostra de 
metamfetamină și sperma trebuie eliminate. 

— Domnule judecător, votca, metamfetamina și legitimaţia 
sunt probe concludente, spuse Strong. 

— Ba nu, nu sunt, spuse Naomi. Amplasarea acelor dovezi este 
cel mult ilogică, mai ales că au fost lăsate de un așa-zis „ucigaș” 
într-o stare de furie. Sperma clientului meu a fost limpede plasată 
de cineva. La fel și votca, metamfetamina și legitimaţia. 

Nepoata mea se întoarse cu faţa la tribună. 

— Pe scurt, domnule judecător Varney, statul nu mai are un 
caz viabil împotriva clientului meu. Cer să se declare eroare de fapt 
și eliberarea imediată din custodie a lui Stefan Tate. 

Sala de judecată explodă. 


Stefan se legănă pe scaunul său, privind spre ceruri și 
strângându-se în braţe. Mătușa Hattie începu să chiuie și să 
aplaude. Pinkie, Nana Mama și cu mine am făcut la fel. 

Judecătorul Varney afișa o expresie de panică atunci când lovi 
cu ciocănelul și ceru ordine în sala sa. 

Bree mă bătu pe umăr și ţinu iPhone-ul în fața mea, arătându- 
mi vagoane fără călători deasupra, traversând o trecere cu calea 
ferată la sud de Starksville. Apoi îmi arătă o imagine a acelorași 
containere, prin aceeași trecere, pe drumul principal din 
Starksville. Doi călători erau la bord. 

— Cum... am zis eu. 

Delilah Strong strigă: 

— Domnule judecător, rămân alte dovezi concludente care îl 
leagă pe domnul Tate de această crimă. 

— Domnule judecător, este limpede acum că altcineva l-a ucis 
pe Rashawn Turnbull și i-a înscenat clientului meu această crimă, 
spuse Naomi. 

— Apărarea nu oferă niciun fel de dovezi în sprijinul afirmației, 
spuse Strong. Cine crede că l-a ucis pe acel băiat? 

— Asta chiar nu este preocuparea noastră, spuse Naomi. Dar 
avem o teorie. 

— Alex, trebuie să vezi asta, spuse Bree, arătându-mi din nou 
iPhone-ul. Am privit ecranul, am văzut o imagine din satelit a 
șinelor de tren de lângă un complex industrial. Am ridicat degetul 
arătător și apoi m-am uitat din nou la Naomi. Nepoata mea privi 
spre mine și eu am încuviințat. 

Ea spuse: 

— Domnule judecător, avem dovezi că metamfetamina plasată 
în subsolul domnului Tate are legătură cu o reţea de droguri care 
folosește trenurile ce trec prin Starksville să distribuie 
metamfetamină și alte droguri de-a lungul Coastei de Est. Clientul 
meu avea suspiciuni despre trenurile de marfă și credem că 
traficanţii de droguri l-au ucis pe Rashawn și i-au făcut înscenarea 
clientului meu pentru crimă ca să-l împiedice să caute probe. 

— Asta este ridicol, spuse Strong. Apărarea nu a prezentat 
nicio dovadă a existenței unei asemenea reţele de droguri. 
Domnule judecător, nu puteți... 

Ușile din spate ale sălii de judecată se deschiseră brusc, cu 
zgomot. 

Strong, Naomi, judecătorul Varney, aprodul, funcţionarul și 
mulți dintre juraţi rămaseră îngroziți, cu gura căscată, nevenindu- 
le să creadă. 


M-am întors pe scaun să văd la ce priveau și am avut șocul 
vieții mele. 

Detectivul sergent Peter Drummond din comitatul Palm Beach 
arăta de parcă era însetat de sânge, în timp ce ţinea ţeava unui 
pistol Remington de calibru doisprezece spre tâmpla lui Marvin 
Bell. 


CAPITOLUL 96 


— Nu mișcă nimeni sau omul acesta moare! strigă detectivul 
sergent Drummond și trase de funia pe care o legase de gâtul lui 
Bell și de mâinile lui, teribil de umflate și vinete. Mai multe dintre 
degetele lui Bell erau orientate în direcții nefirești. 

Spectatorii începură să plângă, să se panicheze și să se 
lipească de ziduri. Nana Mama scânci de frică lângă mine și am 
ridicat un braţ să o apăr. Bree dădu să-și scoată pistolul de 
rezervă, dar am spus: 

— Nu. Il cunosc pe tipul acesta. 

Drummond strigă: 

— Scoate arma acolo, aprod, pune-o pe podea! Tu, din boxa 
martorilor, fa la fel! 

Frost și aprodul făcură după cum li se spuse. 

Drummond cercetă camera să prevină alte ameninţări și 
spuse: 

— Şi tu, șef Sherman, și tu, detective Carmichael. Armele 
primare și de rezervă pe podea. 

Sherman și Carmichael păreau șocați că nebunul le știa 
numele, dar făcură după cum li se spuse. Apoi Drummond îl 
împinse pe Bell mai mult în sala de judecată. Marvin Bell arăta mai 
mult pierdut decât speriat, mergând înainte, uitându-se la mâinile 
sale și tremurând de durere. 

Pe măsură ce se apropiară, m-am ridicat și am spus: 

— Sergent, ce faci? 

Drummond își întoarse chipul cicatrizat și fără expresie spre 
Bree și spre mine și spuse: 

— Ceva ce ar fi trebuit să fac de mult. 

— Haide, Drummond! Nu vrei să faci asta. 

— Doctore Cross, nu înţelegi. Trebuie să fac asta. 

Sergentul îl târî pe Bell în faţa sălii. El privi spre Strong și 
Naomi și spuse: 


— Luaţi loc, doamnelor avocate. 

Apoi îi făcu semn lui Frost să coboare și spuse: 

— Acest om vrea să depună mărturie. 

Detectivul ezită, dar cobori din boxa martorilor. 

— Stai acolo pe podea, lângă boxa juriului, spuse Drummond. 

Frost făcu după cum i se spuse. Sergentul îl împinse pe Marvin 
Bell pe scaun și trecu în spatele lui, ţinându-i pistolul la cap și 
lăsând funia jos, astfel încât să atârne pe spătarul scaunului. 

— Domnule sergent, oricine aţi fi, începu judecătorul Varney, și 
orice probleme aţi avea cu domnul Bell, nu așa se procedează... 

— Cu tot respectul, domnule judecător, spuse Drummond, nu 
mai suntem într-o sală de judecată a legii. In căutarea adevărului, 
scopul scuză mijloacele. 

Lângă mine, Bree scria pe telefon și apoi îl ridică sus. Mi-am 
dat seama că-l filma. Am privit peste umăr și am văzut că Patty 
Converse și Pinkie Parks făcuseră ochii mari. 

— Ce facem? mimă Pinkie din buze. 

— Nimic, am șoptit eu și m-am uitat la mătușile mele, care 
stăteau atente pe scaunele lor și îl priveau cu aviditate pe 
Drummond. 

Sergentul privi în sala de judecată de parcă era stăpân acolo, 
apoi se concentră pe boxa juraţilor și spuse: 

— Nu aţi vrea să știți ce s-a întâmplat cu adevărat? Fără 
păcăleli. Toate faptele, deschis, ca să le judecaţi cum trebuie? 

În ciuda fricii colective, mai mulţi membri ai juriului 
încuviințară. 

— Și eu aș vrea, șopti Nana Mama. Alex, îl cunoști? 

— L-am cunoscut în Florida, am șoptit eu. Este polițist. 

— Ce s-a întâmplat cu faţa lui? 

— Războiul din Golf. 

Ştiam de unde avea cicatricele, dar ce se întâmplase cu 
Drummond în cele câteva zile de când ne despărţisem? De ce 
Dumnezeului ar face ceva atât de necugetat? Să-și distrugă cariera 
și reputaţia? Viaţa? 

Am vorbit cu Drummond despre Marvin Bell și despre cât de 
frustrat eram că nu puteam să fac legătura între el și plasa de 
secrete pe care le tot descopeream în Starksville. Și sergentul mă 
întrebase de mai multe ori despre Bell. Chiar în acea dimineaţă o 
făcuse la telefon. Drummond evident fusese aproape când mă 
sunase. Și Bell nu plecase din zonă. Sergentul îl ţinuse ostatic 
undeva, torturându-l ca să obţină o mărturisire. Dar de ce? 


— Vom începe cu începutul, Marvin, cu mult timp în urmă, mai 
mult de treizeci și cinci de ani, spuse Drummond. Pe atunci vindeai 
droguri în Starksville, apoi ţi-ai construit o afacere mică și 
frumoasă din asta, nu-i așa? 

— Nu, spuse Marvin Bell, părând uluit. Eu... _ 

De nicăieri, Drummond scoase un mic ciocan. Il lovi pe Bell cu 
putere, viteză și precizie. Capul rotunjit al ciocanului lovi mâna 
stângă, umflată a lui Bell, iar el urlă în agonie. 

— Mai încearcă o dată, Marvin, spuse Drummond, fluturând 
ciocanul prin faţa lui Bell. Vindeai droguri. Ai construit o gașcă. 

— Da, scânci Marvin Bell. Am vândut droguri. Am construit o 


gașcă. 
— Aici, în Starksville? 
— Da. 
— Numele acelei găști? 
— Compania. 


Asta este, m-am gândit. Bell a fondat Compania. El este 
Bunicul. 

— Ai avut un model de afaceri nemilos, Marvin, spuse 
Drummond. Ai făcut ca oamenii să devină dependenţi de ce le 
ofereai gratuit până când au devenit sclavii tăi. Ai pus să fie 
omorâţi oameni. Ai ucis oameni chiar tu. 

— Nu am ucis niciodată pe nimeni, spuse Marvin Bell, 
plângând. Iți tot spun asta, dar nu mă crezi. 


CAPITOLUL 97 


— Nu te cred, spuse Drummond, fluturând ciocanul. Dar vom 
reveni la asta. Recunoști că ai făcut mulţi bani din vânzarea 
drogurilor? 

Marvin Bell se uită la mâinile lui și la ciocan și încuviinţă trist. 

— Ai spălat acei bani prin intermediul unor afaceri legitime pe 
care le deţineai prin tot orașul Starksville, continuă Drummond. 

— Da, spuse Bell, arătând de parcă lumea lui se prăbușea. 

— Dar chiar și după ce ai cumpărat afacerile legale, nu ai stat 
departe de comerţul cu droguri, nu-i așa? 

Bell își încleștă falca, de parcă voia să riposteze, dar apoi 
clătină din cap. 

— Sigur că nu, spuse sergentul. Era prea profitabil să transporţi 
cocaină, heroină și metamfetamină. Banii erau aproape prea ușor 


de făcut, dacă erai suficient de deștept. Așa că ai observat 
trenurile de marfă care se plimbă toată ziua și toată noaptea prin 
Starksville și te-ai gândit: De ce să nu le folosesc? De ce să nu mă 
extind? Am sintetizat corect povestea ta personală? 

Bell încercă să își miște mâinile și gâfâi, iar apoi încuviinţă. 

— Da, spuse Drummond. Ai construit o rețea de distribuţie care 
se întinde din Montreal până în Miami? 

— Da, răspunse din nou Bell. 

— Şi cu toţi acei bani, ai cumpărat un domeniu pe lacul 
Pleasant, o casă superbă pe plajă pe Hilton Head și un apartament 
în Aspen. Călătorii prin toată lumea. Colecţii de artă. Nu-i așa? 

El încuviinţă. 

— L-ai implicat și pe fiul tău adoptiv, Finn Davis. 

— Finn e părtaș, spuse Bell și înghiţi. 

— Finn și-a ucis fosta soție? întrebă Drummond. Pe Sydney 
Fox? 

Am auzit un scârțâit în spatele meu, în timp ce Pinkie se apleca 
în față. 

Marvin Bell se uita disperat prin încăpere dorind ca cineva să-l 
salveze. Drummond se năpusti din nou cu ciocanul, îl lovi pe Bell 
peste mâna dreaptă. Bell scoase un urlet care îi tulbură pe toți cei 
prezenţi în sală, cu excepţia lui Drummond, care părea calm, 
neimplicat. 

— Răspunde la întrebare, Marvin, spuse sergentul. Finn Davis a 
împușcat-o pe Sydney Fox? 

— Da, gemu Bell. 

— La dracu', știam eu, spuse Pinkie și lovi cu pumnul în palmă. 
Nenorocitul ăla! 

— De ce a ucis-o? întrebă Drummond. 

— Pentru că o ura și trebuia ucisă. 

— De ce trebuia ucisă Sydney Fox? 

— Fiind căsătorită în trecut cu Finn, ea bănuia multe lucruri, 
spuse Bell. Și vorbea cu Tate, care își băga nasul pe lângă calea 
ferată. Nu avea niciun rost, așa că a ucis-o. 

— Sydney Fox știa cine te aprovizionează? întrebă Drummond. 

Marvin Bell gemu, se foi pe scaun și spuse: 

— Nu. 

— Sistemul tău de distribuţie a crescut atât de mult încât aveai 
probleme să te aprovizionezi, mai ales cu metamfetamină, corect? 
Drummond flutură ciocanul prin aer și îl prinse. 

— Da, spuse Marvin Bell după ce tresări. 


— Deci ai găsit un partener secret, chiar aici în Starksville, care 
putea fabrica metamfetamină pentru tine. De fapt, un partener 
care îţi putea furniza o cantitate aproape nelimitată și care nu 
putea fi niciodată prins. Nu-i așa? 

Un partener secret? m-am gândit eu. 

— Eu am zis prima, șopti Bree, lăsând jos telefonul și 
încordându-și pumnul. 

— Ce ai zis? am întrebat eu. 

Înainte ca Bree să poată răspunde, Drummond spuse: 

— Este corect, Marvin? 

— Da. Am avut un partener. 

Judecătorul Varney transpira și părea agitat și mă temeam că 
urma să se prăbușească din nou din cauza durerii de rinichi. 

— Ţie și partenerului tău nu v-a plăcut că Stefan Tate 
cercetează, analizează lucrurile care se petreceau pe lângă calea 
ferată, nu-i așa? spuse Drummond. 

— Nu. 

— Tu și partenerul tău v-aţi decis că Stefan Tate trebuie să 
dispară. 

Marvin Bell își mișcă mâinile, tresări și spuse: 

— Am fost de acord că Stefan Tate trebuie să dispară. Dar nu 
știam ce avea de gând. Nu știam că urma să-i facă toate astea 
băiatului. 

— Ştii sigur că partenerul tău l-a ucis pe Rashawn Turnbull? 

Bell privi spre spectatori și părea să i se adreseze direct lui 
Cece Turnbull. 

— Ştiu sigur că l-a ucis pe Rashawn și i-a făcut înscenarea lui 
Tate. Mi-a spus chiar el după aceea. 

— Ce a spus partenerul tău? spuse Drummond. Cuvânt cu 
cuvânt. 

Bell înghiţi și răspunse: 

— El a spus că a scăpat de două probleme în același timp, 
Stefan Tate și nepotul său negru, bastard. 


CAPITOLUL 98 


Pentru două secunde, tăcerea din sala de judecată era atât de 
profundă și completă încât ai fi putut auzi un șoarece ascuns în 
perete. Eram obosit, epuizat. Mi-a luat două secunde să-mi dau 


seama cine era ucigașul și apoi m-am răsucit, căutându-l cu 
privirea pe Harold Caine. 

Bunicul lui  Rashawn.  Deţinătorul unei companii de 
îngrășăminte. Chimist, fără îndoială. Rasist? Bunic? 

Expresia de pe faţa lui Caine înfățișa o încordare extremă. 
Trupul lui devenise rigid. Işi încordase buzele. Și se ţinea atât de 
tare de banca din faţa lui, încât am crezut că degetele urmau săi 
se rupă, ca ale lui Bell. 

Soţia lui Caine se uită fix la el, ca și când ar fi auzit ceva de 
neimaginat, și se îndepărtă. 

Caine observă, întoarse capul spre ea și spuse: 

— Nu este adevărat, Virginia. El este... 

— Este adevărat! ţipă Cece Turnbull. 

Fiica lui Caine se răsucise și se uita peste Ann și Sharon 
Lawrence spre tatăl ei, aflat la două rânduri mai în spate. 

— Mereu l-ai urât pe Rashawn! Mereu ai urât faptul că un 
negrotei și-a pus-o cu fiica ta albă ca laptele, sudistă, și te-a lăsat 
cu o pată vie care mânjea numele familiei Caine cu fiecare 
respiraţie! 

— Nu, nu este adevărat! 

Atunci, Cece se îndreptă spre marginea rândului, merse lângă 
Ann Lawrence și se năpusti la tatăl ei. Se lovi de el, plesnindu-l și 
zgâriindu-l pe faţă. 

— Toată viaţa lui mi-ai tratat băiatul de parcă nu dădeai doi 
bani pe el! ţipă ea. Și mi-ai furat-o pe Lizzie a mea. Rashawn avea 
la fel de mult din sângele tău preţios pe cât avea Lizzie a mea, iar 
tu l-ai omorât cu un fierăstrău! 

Bree sări în picioare și merse spre Cece, care izbucnise în plâns 
în timp ce încerca, slăbită, să-și continue asaltul asupra tatălui său. 
Bree o desprinse pe Cece de tatăl ei și o tinu, în timp ce Caine 
zăcea acolo, cu pieptul pulsând, sângele curgând din zgârieturile 
ei, privind ca un animal încolţit spre toţi oamenii din sala de 
judecată care îi priveau. 

— Nimic nu este adevărat, le spuse Caine într-o șoaptă 
răgușită. Nimic! 

— Totul este adevărat! strigă Bell din boxa martorilor. 
Nenorocit bolnav ce ești! Meriţi să arzi în iad pentru ce ai făcut! 

Ușile sălii de judecată se deschiseră din nou. Doi bărbaţi și o 
femeie, toţi în haine business, intrară cu pistoalele și legitimaţiile la 
vedere. 


— Numele meu este Carol Wolfe, agent special FBI, și mă ocup 
de biroul din Winston-Salem, spuse femeia. Lasă arma jos, sergent 
Drummond. 

Drummond continua să ţină pușca la ceafa lui Bell și spuse: 

— Încă nu am terminat, agent Wolfe. Domnul Bell mai are să 
mărturisească încă ceva. 


CAPITOLUL 99 


Marvin Bell părea sincer nedumerit și adăugă: 

— Ţi-am spus totul. 

— Nu totul, spuse Drummond. Ai spus că nu ai ucis pe nimeni 
în viaţa ta. 

— Așa este, spuse Bell. 


— Nu ai sufocat pe nimeni - o femeie, poate? spuse 
Drummond. Cu treizeci și cinci de ani în urmă? 
— Nu. 


— Erai dealerul ei de droguri, insistă sergentul. Ea murea de 
cancer și nimeni nu te plătea pentru heroina pe care soţul ei o 
folosea pentru a-i alina durerea. 

Bell clătină din cap. 

— Aproape că l-ai făcut pe soţul ei să moară de o supradoză de 
heroină, spuse Drummond. Și apoi ai sufocat-o cu o pernă în timp 
ce el privea, atât de amorţit, încât nu te putea opri. 

Drummond respira anevoios. El continuă: 

— Apoi, timp de aproape un an, l-ai făcut să lucreze pentru tine 
și, în cele din urmă, când nu ţi-a mai fost de niciun folos, l-ai legat 
pe omul acela de mașina ta cu o funie, la fel ca aceasta de acum 
din jurul gâtului tău, și l-ai târât pe bietul nenorocit pe străzi, l-ai 
făcut ucigaș de nevastă, un ucigaș de mamă. Ai anunţat poliţia, ai 
spus că și-a ucis soţia și l-ai predat tinerilor ofițeri care erau deja 
controlaţi de tine: ofițerul Randy Sherman și agentul Nathan Bean. 
l-ai plătit ca să pară că a încercat să fugă. Și judecătorul Varney 
era acolo, pe vremea aceea un tânăr asistent de procuror. L-au 
împins pe omul acela până la balustradă, iar el nu înţelegea de ce 
s-au întors înapoi la mașini. S-au întors mai apoi și au scos armele. 
Apoi l-au împușcat și el a căzut de pe pod, în defileu. Nu așa s-a 
întâmplat, Marvin? 

Drummond lăsase ciocanul și ţinea pușca lângă capul lui Bell, 
atât de tare încât îi tremurau mâinile. 


— Da, da, se văicări Bell. Așa s-a întâmplat. 

Judecătorul Varney lovi cu ciocănelul. 

— Nu este adevărat! 

Șeful poliţiei, Sherman, era în picioare, pe cale să protesteze, 
dar agentul FBI spuse: 

— Șefule Sherman, ești arestat. Şi la fel și dumneata, domnule 
judecător Varney! 

Nu îmi aduc aminte cum m-am ridicat în picioare, dar așa m- 
am trezit, brusc, privindu-l prin sala de judecată pe Drummond, de 
parcă priveam printr-un tunel în timp. 

— Sergent, cine ești? am spus eu, dându-mi seama că Nana 
Mama stătea lângă mine, în picioare. Cum de știi toate aceste 
lucruri? 

Pe chipul fără expresie al lui Drummond curgeau lacrimi, în 
timp ce își retrase ţeava puștii de lângă capul lui Bell și privi spre 
mine și bunica mea. 

— Ştiu aceste lucruri, Alex, spuse el cu un glas sugrumat, 
pentru că, în altă viață, numele meu a fost Jason Cross. 


CAPITOLUL 100 


Nana Mama gâfâi, puse mâna la inimă și leșină în braţele mele. 
Trupul ei fragil, de patruzeci de kilograme, aproape că mă dobori 
de pe picioarele mele care se înmuiaseră. A trebuit să-mi iau ochii 
de la Drummond ca să-mi recapăt echilibrul și să o ţin în braţe. 

— Este adevărat? șopti bunica mea, cu capul în pieptul meu, 
de parcă nu putea să privească în direcţia lui Drummond. 

— Este imposibil, spuse Bell, lungindu-și gâtul să se uite la 
Drummond. Jason Cross a încasat un glonţ, a căzut în defileu. N-a 
mai ieșit niciodată. 

— Ba da, spuse Pinkie, care se ridicase și el în picioare. Unchiul 
Clifford l-a găsit în râu în noaptea aceea. L-a pus pe picioare. 

— Clifford este aici în Starksville? strigă Drummond spre Pinkie. 
Mi-ar plăcea foarte mult să-l revăd pe al doilea cel mai bun prieten 
pe care l-am avut vreodată. Poate să-l duc pe Bourbon Street, așa 
cum vorbeam mereu. 

— O, Dumnezeule, rosti mătușa Hattie. 

— Este un miracol! strigă mătușa Connie. 

Am privit în jos, spre Nana Mama, și vedeam cum bunica mea 
se topea sub șiroaie de lacrimi. 


— El este, am șoptit eu. Nu știu cum, dar el este. 

Când am ridicat privirea, Drummond îl lăsase pe Bell în boxa 
martorilor, îi dădu pușca detectivului Frost și venea spre noi, cu 
lacrimile curgându-i pe chipul lipsit de expresie și cu braţele 
deschise. 

— Nu știți cât de dor mi-a fost de voi! spuse el. Nu aveţi idee 
cât de singur am fost fără voi! 

L-am luat pe tatăl meu în braţe, iar el și-a îmbrățișat mama, de 
parcă era cel mai natural și familiar gest posibil. 

Ne-am apropiat capetele unul de celălalt, izolați dintr-odată de 
toată lumea din sala de judecată, ca într-un mic univers doar al 
nostru. Nu cred că vreunul dintre noi a reușit să rostească un 
cuvânt inteligibil în primele momente de revedere. Dar am simţit 
cum comunicam profund într-o altă limbă, ca oamenii îmbrățișați 
de spirite sfinte care vorbesc limbi de foc. 


CAPITOLUL 101 


La două săptămâni și două zile după ce am sosit în Starksville, 
într-o după-amiază caldă, senină, de sâmbătă, am avut parte de o 
reuniune adevărată în curtea mătușii Hattie. Toţi cei care contau în 
viața mea erau acolo. 

Damon zburase de pe Winston-Salem cu o zi înainte pentru a-și 
cunoaște bunicul, ceea ce fusese la fel de emoţionant și plăcut ca 
momentul întoarcerii tatălui meu în viaţa mea. Cilla, mama lui 
Naomi, și fratele meu, Charlie, veniră a doua zi după aceea. 

La început, Charlie nu ne crezuse pe Nana Mama și pe mine, 
când l-am sunat să îi dăm vestea. Apoi se înfurie și spuse că nu era 
interesat să cunoască pe cineva care ne exclusese din viața sa cu 
treizeci și cinci de ani în urmă. Dar Cilla și Naomi insistară, iar când 
Charlie dădu cu ochii de tata, totul fu dat iertării. Un singur lucru ar 
fi putut fi mai bun, și anume să fie prezenţi la întâlnire și răposaţii 
mei frați, Blake și Aaron, drept care am vărsat toţi lacrimi din 
cauza tragediilor care ni-i răpiseră. 

Cel mai bun prieten al meu, John Sampson, și soţia lui, Billie, 
veniseră în acea dimineaţă. Sampson și tatăl meu se înţeleseră 
bine imediat și, când Drummond nu stătea lângă unchiul meu Cliff, 
el și John făceau schimb de povești cu polițiști și râdeau. 


Stefan Tate era acolo cu logodnica lui, Patty Converse, 
amândoi arătând la fel de îndrăgostiţi ca orice cuplu pe care îl 
știam. Agentul special Wolfe era și el acolo. 

Evident, FBI urmărea cu suspiciune micul orășel Starksville, 
suspectând proasta administrare judiciară și poliţienească cu mult 
timp înainte ca tatăl meu să o fi sunat pe Wolfe și să o cheme să 
asculte mărturia care urma să aibă loc în sala de judecată a lui 
Erasmus P. Varney. 

M-am dus la agentul Wolfe și i-am spus: 

— Ce șanse credeţi că are tatăl meu? 

— Ei bine, nu se întoarce la postul lui de la biroul șerifului din 
comitatul Palm Beach, spuse ea. Fusese destul de clar acest lucru, 
dar nu cred că va ajunge să fie cercetat pentru că l-a luat ostatic 
pe Bell și a dat buzna cu el în sala de judecată. 

— Nu credeţi? am întrebat eu. E o mișcare destul de extremă. 

— A fost, spuse ea. Dar l-am arestat pe șeful poliţiei și pe cel 
care judeca oameni în comitatul Stark; șeriful a fost ucis. Guy 
Pedelini și-a recăpătat cunoștința și a mărturisit totul despre ei. 
Până și biroul procurorului se află sub cercetare. Practic, nu a mai 
rămas nimeni în Starksville care să-l atace pe tatăl tău și, oricum, 
nu știu ce statut federal i s-ar aplica. 

— Așa că va merge liber spre o nouă viaţă, am spus. 

— Merge liber spre o veche viaţă, spuse Bree, venind lângă 
mine. 

— lar Marvin Bell și Harold Caine sunt condamnaţi pentru 
atâtea lucruri, spuse Wolfe. Dacă nu primesc pedeapsa capitală, 
ceea ce cred că ar fi cea mai potrivită, cel puţin nu vor mai vedea 
lumea din afara închisorii. 

M-am gândit la Harold Caine, la indiferența lui crudă, 
nemiloasă. Am aflat mai multe despre toată povestea chiar de la 
Cece. 

După naşterea lui Rashawn, părinții ei au alungat-o. Apoi Cece 
a rămas însărcinată cu un prieten alb pe care și l-a făcut cât timp 
tatăl lui Rashawn era la închisoare. Părinții ei au aflat și că Cece 
consuma droguri în timpul sarcinii. 

Familia Caine a folosit instanţele corupte din Starksville 
împotriva lui Cece și au făcut în așa fel încât să îi ia fetiţa, pe 
Lizzie, din braţe, la câteva minute după naștere. Instanţele le-au 
acordat bunicilor lui Lizzie custodia completă a fetiţei și au limitat 
la minimum implicarea lui Cece în viaţa fiicei sale. 

Harold Caine, evident, petrecuse mulți ani amărât și umilit din 
cauza nepotului său de rasă mixtă și, în același timp, își creștea 


nepoata albă ca laptele, conducând o afacere cu metamfetamină 
din laboratoare secrete, subterane, aflate sub fabrica sa de 
îngrășăminte. 

Cel mai groaznic lucru dintre toate fusese faptul că ferocitatea 
rănilor pe care le suferise Rashawn înainte de moarte indicase în 
mod limpede că lui Caine îi făcuse plăcere să-și omoare nepotul. li 
făcuse plăcere să ucidă sânge din sângele lui. La urma urmei, acel 
biet băiat nevinovat fusese torturat și ucis din cauza culorii pielii 
sale. 

De-a lungul anilor, am auzit prea multe variante ale acelei 
povești — băiat tânăr, negru, ucis din cauza rasei sale dar aceasta 
era cea mai gravă. Cea mai crudă. Cea mai oribilă. Cea mai sadică. 
Cel mai greu de înţeles. 

Asemenea lui Cece Turnbull, nu am putut să trec niciodată 
peste moartea lui Rashawn. 

Caine se înarmase cu avocaţi și nu vorbea. Marvin Bell vorbea 
cu procurorii care îl cercetau pe Caine pentru crimă, răpire și 
indiferență depravată a unui incident rasist. Am sperat ca orice va 
decide juriul în privinţa lui Caine să-i provoace și lui suferință. 

Varney, Bell și Sherman continuau să predea dovezi împotriva 
lui Caine și cu toţii spuseseră că el angajase o femeie asasin, 
cunoscută sub numele de „croitoreasa”, pentru a-i ucide pe 
membrii familiei mele și astfel totul să pară a fi fost niște 
accidente. 

Ea ratase încercarea de a ne elimina pe mine și pe Bree când 
tăiase cablul de la frână. Acum, când Caine era după gratii, nu mai 
aveam motiv să credem că asasina se mai afla prin preajmă. Dar 
nu puteai ști niciodată. 

Am văzut o femeie între două vârste, purtând o șapcă 
inscripționată Dominos, care venea de după colţ și avea două cutii 
de pizza. Wolfe, Bree și cu mine ne-am alertat imediat. 

— Pot să iau astea? am întrebat-o pe femeie. 

— Vă rog, spuse ea, zâmbind și dându-mi cutiile. Am întârziat 
puţin, așa că aveţi o reducere de cinci dolari. 

— Cine le-a comandat? întrebă Bree. 

— Connie Lou. 

— A, Edith, aici erai, spuse mătușa mea, venind repede cu 
banii. 

Se îmbrățișară și Bree și cu mine ne relaxarăm. 

Atunci am văzut ceva ce îmi încălzi inima. Cece Turnbull intră 
în curtea din spate cu o fetiță mică și frumoasă care semăna leit cu 
mama ei, iar Cece arăta trează și curată, încântată să fie cu fiica ei. 


Bree se duse în casă pentru a lua ceva de băut. Eu m-am 
așezat la rând să-mi iau ceva de mâncare. Cu farfuria plină cu 
iepure prăjit, salată de varză, salată de brocoli și cartofi mici, copţi, 
l-am văzut pe Pinkie vorbind cu Bree și am luat-o de la capăt. 

— Tată, doar nu ai de gând să mănânci tot iepurele, nu? 
întrebă Jannie, așezat pe un scaun între Damon și Ali. 

— Doamne, este foarte bun, spuse Damon! Ar fi bine să avem 
și felul doi. 

— Și eu mai vreau, spuse Ali. Dar Pinkie spune că va găti 
bibanul pe care l-am prins ieri pe lac. 

— Sunt sigur că nu a uitat, am spus eu. Dar o să-i aduc aminte. 

— Antrenoarea Greene și antrenoarea Fall au spus că vor 
încerca să vină pe aici mai târziu, spuse Jannie. 

— De-abia aştept să le văd, i-am răspuns. Dar vreau să nu te 
grăbești să faci o alegere, domnișoară. Bine? 

— Da, serios, Jannie, spuse Damon. Dacă Duke bate deja la ușa 
ta, să știi că vor mai urma multe altele. 

Jannie încuviinţă și apoi deveni serioasă. 

— Sharon și mama ei vor ajunge la închisoare? 

— Furnizează dovezi împotriva lui Marvin Bell, dar chiar dacă 
vor convinge un juriu că el le-a forțat să mintă în privinţa violului, 
să plaseze ADN-ul lui Stefan și drogurile în geanta ta, tot cred că 
urmează să fie puse sub acuzare și condamnate. 

— Nu vreau să -— știi tu — să le distrug complet vieţile, spuse 
Jannie. 

— Nici eu, am adăugat. Distracţie plăcută! 

— Mereu, spuse Ali. 

Am zâmbit. 

— Chiar te distrezi, nu-i așa? 

— Ca Jim Shockey. Viaţa este o aventură. 

Mă simţeam de parcă fiul meu cel mic înţelegea viaţa cu o 
maturitate care nu era caracteristică vârstei lui și m-am dus la 
Pinkie și la Bree. 

— Dă-mi niște iepure ca să nu trebuiască să stau la coadă, 
spuse Bree, uitându-se cu foame la farfuria mea. 

— Nicio șansă, am spus eu. 

— Cum? spuse ea, mirată. După cât de mult și ingenios am 
muncit pentru vărul tău? 

— Bine, am spus eu. la pulpa de aici. 

Bree o înșfacă de pe farfurie. 

— Dar eu? spuse Pinkie. 


— Tu ești suficient de bine făcut cât să lucrezi pe platforme 
petroliere, am adăugat eu. Așa că stai la coadă! Vărul meu râse și 
se duse să se servească. 

Bree luă două îmbucături din iepure și arăta de parcă era în rai. 

— Am făcut toate legăturile, să știi, în ce îl privește pe Caine. Ei 
bine, totul, mai puţin Rashawn. 

— Te cred. 

Așa era. Acea fotografie din satelit pe care mi-o arătase în sala 
de judecată era a complexului Caine Industries, care se afla lângă 
șinele de tren dintre Starksville Road și trecerea la nivel cu calea 
ferată, aflată la cinci kilometri spre sud. Bree își dăduse seama din 
fotografiile făcute de camerele pentru vânătoare că pasagerii se 
deplasau între acele două treceri. 

A intrat pe Google Earth, a văzut calea ferată care ieșea din 
complexul industrial al lui Caine și s-a gândit: Ce acoperire bună 
pentru o operaţiune de producere a metamfetaminei! 

— Dacă tatăl tău nu s-ar fi transformat în Rambo, l-aș fi prins 
pe Caine, spuse Bree. 

— Da, așa este, am confirmat eu. Și pentru asta cred că ai 
câștigat o vacanţă în Jamaica. 

Bree se învioră. 

— Serios? 

— De ce nu? 

— Doar noi? 

— De ce nu? 

— Când? 

— Când vrei. 

— Dumnezeule, uneori ador felul în care te gândești la toate, 
spuse ea și mă sărută. 

— Luaţi-vă o cameră, voi doi, râse Nana Mama și se așeză pe 
șezlong lângă noi. 

— Tocmai despre asta vorbeam, am spus eu. 

— Prea multe informaţii, după cum spune Jannie, adăugă 
bunica mea și ne făcu cu mâna. 

— Eşti fericită că te-ai întors în Starksville, Nana? întrebă Bree. 

— Aș fi o cotoroanţă nerecunoscătoare altfel, spuse Nana. 
Aceasta este ca povestea fiului risipitor, doar că o trăiesc în 
realitate. Sincer, Bree, aș putea să mor chiar acum și nu m-ar 
deranja deloc. 

— Nu e și cazul meu, i-am răspuns eu. 

— Nici al meu, spuse tatăl meu, venind în spatele ei, 
aplecându-se și sărutând-o pe obraz. 


De obicei, Nana Mama se opunea gesturilor de afecţiune în 
public, dar puse mâna pe obrazul fiului ei și închise ochii și parcă 
am avut o viziune cu ea pe când era foarte tânără și își ţinea 
copilul nou-născut în braţe. 

Telefonul tatălui meu vibră. El se ridică, îl scoase și citi un 
mesaj. Se uită la mine și apoi la bunica mea. 

— Mă tem că nu v-am spus totul, spuse el. Cum am ajuns să fiu 
Peter Drummond și tot restul. 

Era adevărat. Evitase să povestească partea aceea a vieţii 
sale. 

— Ne vei povesti? întrebă Nana Mama. 

— Într-un minut, spuse el. Mai întâi vreau să faceţi cunoștință 
cu cineva. 


CAPITOLUL 102 


Tatăl meu se întoarse ţinându-se de mână cu reverendul Alicia 
Maya, care arăta absolut radiantă în razele de soare târzii. 

— Alex, spuse tatăl meu, mamă, vreau să v-o prezint pe cea 
mai bună prietenă, femeia a cărei dragoste m-a salvat. Soţia mea, 
Alicia. 

Pentru a nu știu câta oară în ultimele două săptămâni, aveam 
lacrimi în ochi. 

— Îmi pare atât de rău că a trebuit să te mint în ziua aceea la 
cimitir, spuse reverendul Maya, venind spre mine și luându-mă de 
mâini. Dar tatăl tău s-a gândit că va fi mai bine pentru tine dacă 
vei continua să crezi că este mort. A considerat asta drept șansa 
lui să te vadă ca pe un dar de la Dumnezeu și a spus că pentru el 
era suficient. Dar după ce ai plecat din Florida, și-a dat seama că 
nu era suficient. Voia să te cunoască, să facă parte din viaţa ta. Ca 
să facă asta, trebuia să se întoarcă și să-l înfrunte pe Bell. 

Ei depănară povestea pe măsură ce soarele se apropia de 
asfinţit și toată lumea de la petrecere se opri să asculte. 

Reverendul Maya l-a găsit pe tatăl meu așa cum îmi povestise, 
slăbit, fără adăpost. Într-o zi, venise șchiopătând în biserica ei. Ea îl 
lăsase să doarmă acolo. l-a oferit consiliere și l-a ajutat să se lupte 
cu dependenţele sale. 

— Prin Alicia l-am găsit pe Dumnezeu și am rămas curat 
treizeci și patru de ani, spuse tatăl meu. Eram vinovat că v-am 
abandonat pe voi, băieţii, și pe tine, mamă, dar eram îngrozit de ce 


s-ar putea întâmpla cu mine și cu voi toți dacă mă întorceam 
vreodată în Starksville. 

— El mi-a mărturisit totul într-o noapte, cam la un an după cea 
început să locuiască în biserică, spuse reverendul Maya. Mi-a spus 
că l-a văzut pe Marvin Bell cum ţi-a ucis mama, cum a fost arestat 
și împușcat, cum a supravieţuit săriturii în defileu, cum s-a 
vindecat cu ajutorul dragului său prieten, Clifford. l-am spus că 
știam că Dumnezeu îl va ierta. 

— Atunci te-ai îndrăgostit de el? întrebă Nana Mama. 

— Nu, iubirea a venit mai târziu, după război, când mi-am dat 
seama cât de aproape fusesem să-l pierd. 

In noaptea în care tatăl meu a cunoscut-o pe Alicia Maya, el 
avea documente false care îl identificau drept Paul Brown. Dar la 
scurt timp după ce i-a mărturisit reverendului adevărata sa 
identitate, a avut loc un miracol. 

Un băiat de nouăsprezece ani, pe nume Peter Drummond, a 
venit în biserica reverendului Maya în căutare de îndrumare, la fel 
ca tatăl meu, cu un an în urmă. 

Drummond îi spusese că era orfan și că plecase din centrul de 
protecție a copiilor orfani din Kansas City de mai puţin de un an. 
Nu avea adăpost, așa că se înrolase în marină dintr-un impuls. 

— El a recunoscut că făcuse o greșeală, spuse reverendul 
Maya. Că nu ar fi trebuit niciodată să se înroleze și că știa că era 
incapabil să facă faţă presiunilor războiului, mai ales să ucidă alți 
oameni. 

Ea se opri din povestit, iar tatăl meu își puse mâna pe umărul 
celei de-a doua soții și spuse: 

— Nu aveai de unde să știi. 

— Ştiu, oftă ea. S-a dovedit că el avea niște suferințe 
psihologice și spirituale mult mai profunde decât estimasem eu. l- 
am spus să se roage și să aibă încredere că Dumnezeu îi va arăta 
calea... O podidiră lacrimile. 

— Drummond s-a dus în spatele bisericii și s-a împușcat în cap 
cu O pușcă, spuse tatăl meu. 

— Doamne! exclamă Pinkie. 

— Noi am fost singurii care au auzit împușcătura, spuse 
reverendul Maya. Eram isterică atunci când tatăl tău și cu mine l- 
am găsit. 

— Ea mi-a spus să sun la poliţie, iar eu nu am îndrăznit, pentru 
că eram speriat, spuse tatăl meu. Apoi l-am căutat în buzunare. Și 
acolo am găsit actul de identitate și actele de recrutare, care 
menţionau că, peste două zile, trebuia să fie la Camp Lejeune. 


— Ai schimbat documentele, spuse Ali. 

— Foarte bine, tinere, spuse tatăl meu. La început, Alicia nici 
nu a vrut să audă de asta, dar i-am arătat că, pentru mine, asta 
putea însemna o renaștere totală și o șansă să fac ceva dificil și 
bun pentru prima oară în viaţa mea. 

— Nimeni nu a pus la îndoială actele? întrebă Bree. 

— Niciuna din cele două fotografii nu era prea bună, iar el se 
împușcase în faţă, spuse reverendul Maya. Poliţia din Pahokee nu a 
pus niciodată la îndoială faptul că omul mort era Paul Brown. 

— Și am fost bine primit în marină, spuse tatăl meu. Am ajuns 
caporal și am luptat în Kuweit în timpul Războiul din Golf. Am făcut 
parte dintr-un echipaj care trebuia să captureze și să protejeze 
puţurile de petrol pe care irakienii le incendiau când se retrăgeau. 
Unul a explodat, iar eu am fost prea aproape. 

Reverendul Maya a spus că ea și tatăl meu au păstrat legătura, 
și-au scris scrisori înainte să aibă loc explozia. 

— Când l-am văzut, acolo, întins pe patul Spitalului Veteranilor 
de Război, spuse ea, nu știu, mi-am dat pur și simplu seama că îl 
iubeam și că nu puteam să trăiesc fără el. 

— Și eu am simţit la fel, spuse tatăl meu. Nu știu ce s-a 
întâmplat cu inima mea când a venit să mă vadă. 

— Apoi ai devenit polițist, am spus. 

— Fusesem infractor, răspunse el. M-am gândit că m-aș 
pricepe să-i prind. 

— Este bun la asta, spuse reverendul Maya. Dar Alex, când a 
aflat că ai intrat în același domeniu, era plin de mândrie. [i-a 
urmărit fiecare pas al carierei. 

— Şi aţi dat nas în nas în Belle Glade, Florida, spuse Nana. 

— Care erau șansele să se întâmple asta? întrebă Jannie. 

— Astronomice, spuse reverendul Maya. De aceea, cred că am 
fost ghidaţi de o mână divină. 

— Crezi asta? întrebă Nana Mama. 

— Da, spuse ea. 

— Și eu, spuse tatăl meu. 

— La fel și eu, am adăugat. 

— Cum altfel se poate explica? spuse Nana Mama zâmbind. 

Toţi am căzut pe gânduri, s-a făcut liniște și am început să mă 
întreb despre misterul vieţii mele și cât de complet mă simţeam în 
acel moment. 

— Aș vrea să ţin un toast, spuse tatăl meu. Așa că toată lumea 
să ia un pahar. 


Licuricii se adunară printre pini, luminând, în timp ce toți ne- 
am luat câte un pahar și ne-am strâns la un loc. 

Tatăl meu ridică paharul cu bere de ghimbir și spuse: 

— Pentru familia noastră extinsă și toți prietenii noștri, în viață 
sau nu, și care acum trăiesc din nou: Dumnezeu să binecuvânteze 
familia Cross! 

— Amin, spuse Nana Mama și toți am răspuns în cor: 

— Amin. 


Cine este Alex Cross? 


VIAŢA PERSONALĂ 

Alex Cross s-a născut lângă Winston-Salem, Carolina de Nord. 
Și-a pierdut părinţii de mic și a fost trimis la Washington să 
locuiască împreună cu bunica lui, Regina Cross Hope (Nana Mama), 
o profesoară de engleză și asistentă de director. Are trei fraţi (doi 
decedați) care nu au fost crescuţi de Nana Mama. 

Damon și Janelle (Jannie) sunt copiii lui Cross din prima lui 
căsătorie, cu Maria, o asistentă socială, care a fost ucisă într-un 
atac armat cu mașină, care nu a fost niciodată rezolvat. 

Cross mai are un fiu, Alex jr (Ali). Mama lui, Christine Johnson, 
a fost directoare la școala Sojourner Truth. Cei doi nu s-au 
căsătorit. 

Alex Cross locuiește acum pe Fifth Street în Washington cu 
soția Brianna (Bree) Stone - un „star” în devenire la 
Departamentul Metropolitan de Poliţie - Nana Mama, Ali, Jannie și 
Rosie pisica. Damon este plecat la școală în Massachusetts. 


HOBBY-URI 

Pianul: Cross adoră să cânte Gershwin și muzică clasică. Este 
un cititor avid de ficţiune și nonficţiune. În tinereţe juca box și 
acum îi place să-i înveţe și pe copiii săi. 

Alex face voluntariat la cantina St. Anthony's unde este 
cunoscut drept „Omul cu untul de arahide” și „Samariteanul 
Negru”. Oferă sesiuni gratuite de terapie. 


MÂNCAREA PREFERATĂ 
Supa de fasole albă. Cel mai puţin preferată: omletă cu gem de 
struguri. li plac vinurile bune și berea. 


LOCUL PREFERAT PENTRU VACANŢĂ 
Insulele Caraibi 


EDUCAŢIE 

Alex are un doctorat în psihologie la Universitatea Johns 
Hopkins, din Baltimore, Maryland. S-a specializat în domeniul 
psihologiei anormale și a psihologiei criminalistice. 

După absolvire, Cross a lucrat la o fermă timp de un an. 


PROFESIE 

Alex Cross a avut un cabinet privat de psihologie. A întâmpinat 
dificultăţi financiare, iar după trei ani a renunţat la el. 

S-a alăturat Poliţiei Metropolitane din Washington ca psiholog, 
a lucrat la Departamentul de Criminalistică și Crime majore ca 
profiler criminal. A lucrat cu ViCAP (Programul de capturare a 
criminalilor  violenţi)  intermediind legătura dintre FBI și 
Departamentul de poliţie. După ce a lucrat cu FBI ca agent senior, 
Alex s-a întors în practica privată de psihologie și a continuat să 
ofere consultaţii pentru Departamentul Metropolitan de Poliţie din 
Washington și pentru FBI, la nevoie. S-a alăturat din nou 
Departamentului de Poliţie din Washington în calitate de consultant 
special al Diviziei Cazuri Majore. 

Un amplu articol al Washington Post Magazine l-a numit pe 
Cross „Ultimul gentleman din Sud” și l-a lăudat pentru munca lui 
de la Departamentul Omucideri. 

Articole scrise de Alex Cross despre mintea criminală au apărut 
în Psychiatric Archives şi American Journal of Psychiatry. El a scris 
și un profil psihologic de diagnostic al criminalului psihopat Gary 
Soneji/Murphy. 


& Kudzu - viţă de vie agresivă din sud-estul Statelor Unite. Kudzu poate înăbuși atât 
producția agricolă, cât și creșterea lemnului frecvent ea devine o buruiană în zonele care 
nu sunt cultivate, câmpuri vechi, terenuri virane, curți de clădiri abandonate sau pădurilor 
urbane, care poate depăși rapid orice tip de vegetaţie și o poate suprima sau ucide prin 
umbrire puternică. 

2 Muumuu — rochie hawaiiană largă, colorată, deseori având modele florale. 

= Sumac — numele mai multor arbori sau arbuști mediteraneeni cu frunze compuse, 
dintre care unele specii sunt cultivate și folosite în industria pielăriei, în medicină etc.