Harlan Coben — Padurea

HARLAN COBEN 


PĂDUREA 


Original: The Wooas (2007) 


„Traducere: 
CATALIN CROITORU 


y 


virtual-project.eu 


2009 


VP - 


2 


PROLOG 


Îl văd pe tatăl meu cu lopata aceea. 

Pe față îi curg lacrimi. Un suspin oribil, gutural, își croiește 
drum din adâncul plămânilor lui și-i iese printre buze. Ridică 
lopata și o înfige în pământ. Lama cazmalei intră în pământul 
reavăn ca într-o bucată udă de carne. 

Am optsprezece ani și asta este cea mai vie amintire despre 
tatăl meu - el, în pădure, cu lopata aceea. El nu știe că-l 
urmăresc. Stau ascuns în spatele unui copac, în timp ce el sapă. 
O face cu furie, de parcă pământul l-ar fi înfuriat, l-ar fi supărat, 
și acum arvrea să se răzbune. 

Nu l-am mai văzut pe tatăl meu plângând până acum - nici 
atunci când a murit tatăl lui, nici când mama a fugit de-acasă și 
ne-a părăsit, nici când a auzit prima oară despre ce i s-a 
întâmplat surorii mele, Camille. Dar acum plânge. Plânge fără 
nicio rușine. Lacrimile i se rostogolesc pe față, curg liber. 
Suspinele se lovesc de copacii din jur. i 

E prima oară când îl spionez în felul ăsta. In majoritatea 
sâmbetelor spune că merge la pescuit, dar eu nu l-am crezut 
niciodată. Cred c-am știut dintotdeauna că locul ăsta, locul ăsta 
oribil este destinaţia lui secretă. 

Pentru că uneori și eu veneam aici. 

Stau în spatele copacului și-l urmăresc. Aveam să mai fac 
asta de încă opt ori. Niciodată nu l-am întrerupt. Nu m-am arătat 
niciodată. Cred că el nu știe că sunt acolo. Și apoi, într-o zi, în 
timp ce se îndrepta spre mașină, tatăl meu s-a uitat la mine cu 
ochii uscați și mi-a spus: 

— Astăzi, nu, Paul. Astăzi, mă duc singur. 

L-am petrecut cu privirea în timp ce mașina se îndepărta. S-a 
dus în pădurea aceea pentru ultima dată. 

Aproape douăzeci de ani mai târziu, pe patul de moarte, tatăl 
meu m-a luat de mână. Era sub influența medicamentelor. 
Mâinile lui erau aspre și bătătorite. Le-a folosit toată viața - 
chiar și în anii aceia îndepărtați, în ţara aceea care nu mai 
există. Are genul acela de piele ce pare arsă de soare și bătută 


VP-3 


de vânturi, dură, aspră, ca o carapace de broască ţestoasă. A 
avut dureri foarte mari, dar n-a vărsat nicio lacrimă. 

A închis ochii și le-a suportat. 

Tatăl meu m-a făcut întotdeauna să mă simt în siguranţă, 
chiar și acum, chiar dacă acum sunt adult și am și eu la rândul 
meu un copil. În urmă cu trei luni, pe vremea când era încă în 
putere, am fost împreună într-un bar. Acolo a început o bătaie. 
Tatăl meu s-a așezat în faţa mea. Gata să pocnească pe oricine 
s-ar fi apropiat prea mult de mine. Încă. Așa stăteau lucrurile. 

Mă uitam la el, cum zăcea în pat. Mă gândeam la zilele acelea 
petrecute în pădure. Mă gândeam cum săpa, cum într-un final s- 
a oprit, cum cred c-a renunţat după ce mama ne-a părăsit. 

— Paul? 

Tatăl meu deveni brusc agitat. 

Aș fi vrut să-l implor să nu moară, dar n-ar fi fost corect din 
partea mea. Am mai fost aici. Nu se mai făcea bine, pentru 
nimeni. 

— E în regulă, tată, i-am spus. Totul o să fie bine. 

Nu s-a liniștit. A încercat să se ridice în capul oaselor. Am vrut 
să-l ajut, dar m-a dat la o parte. S-a uitat adânc în ochii mei, și 
am văzut claritatea, sau poate că ăsta este unul dintre lucrurile 
pe care ne place să le credem când se apropie sfârșitul. O liniște 
finală, falsă. 

O lacrimă i-a scăpat de sub pleoape. Am urmărit-o 
prelingându-se ușor, în jos, pe obraz. 

— Paul, mi-a spus tatăl meu, cu un puternic accent rusesc. 
Trebuie s-o găsim. 

— O s-o găsim, tată. 

S-a uitat din nou la faţa mea. Am dat din cap, asigurându-l. 
Dar nu cred că voia să se asigure. Cred că, pentru prima oară, 
căuta o urmă de vinovăţie. 

— Ştiai? m-a întrebat el, cu o voce aproape stinsă. 

Am simţit că tot trupul îmi este străbătut de un fior, dar n-am 
clipit, nu mi-am ferit privirea. M-am întrebat ce vede, ce crede. 
Dar n-aveam să știu niciodată. 

Pentru că atunci, chiar atunci, tatăl meu a închis ochii și a 
murit. 


VP-4 


1. 


Trei luni mai târziu 


Stăteam în sala de sport a unei școli primare, privind-o pe 
fiica mea de șase ani, Cara, cum parcurgea agitată o bârnă 
situată la mai puţin de zece centimetri deasupra podelei, dar în 
mai puţin de o oră aveam să mă uit la faţa unui om care fusese 
omorât cu bestialitate. 

Asta n-ar trebui să șocheze pe nimeni. 

Am învăţat de-a lungul anilor - în cele mai oribile moduri 
posibile - că graniţa dintre viață și moarte, între frumuseţea 
splendidă și urâţenia feroce, între scena cea mai pură și mai 
inocentă și o baie de sânge este foarte fragilă. Traversarea ei nu 
ia decât o secundă. Într-un moment viaţa pare idilică. Te afli 
într-un loc nevinovat, ca, de exemplu, în sala de sport a unei 
școli primare. Fetiţa ta face piruete. Vocea îi e veselă. Ochii 
închiși. Recunoști figura mamei ei, felul în care mama ei 
închidea ochii și zâmbea, și-ţi aduci aminte cât de fragilă și 
îngustă e granița aceea. 

— Cope? 

Asta-i cumnata mea, Greta. Mă întorc spre ea. Greta se uită la 
mine, cu îngrijorarea ei obișnuită. Îi zâmbesc înapoi. 

— La ce te gândești? îmi șopti ea. 

Își dăduse seama. Dar am minţit, oricum. 

— La camerele video de mână. 

— La ce? 

Scaunele pliante fuseseră ocupate deja de ceilalţi părinţi. Eu 
stăteam în spate, cu braţele încrucișate. Deasupra ușii erau 
afișate câteva reguli, iar din loc în loc se vedeau planșe pe care 
erau scrise aforisme drăgute, de genul: „Nu-mi spune că limita e 
cerul, când pe lună sunt urme de pași”. Mesele pe care se luase 
masa de prânz erau strânse. Mă rezemasem și eu de una, 
simţeam răceala oţelului și a metalului. Sălile de sport din școlile 
primare nu se schimbă pe măsură ce îmbătrânim. Doar că mai 
târziu par mai mici. 

Am făcut un gest spre ceilalţi părinţi. 


VP-5 


— Sunt mai multe camere video aici decât copii. 

Greta dădu din cap. 

— Și părinţii filmează tot. Chiar tot, vreau să spun. Ce-or să 
facă cu toate filmele astea? Se mai uită cineva la un astfel de 
film de la cap la coadă? 

— Tu nu te-ai uita? 

— Mai degrabă aș naște. 

Zâmbi la auzul acestor cuvinte. 

— Nu, spuse ea, n-ai face așa ceva. 

— Bine, na, poate că nu, dar n-am crescut toţi ca parte a 
generaţiei MTV? Secvenţe scurte, tăiate. Filmări din mai multe 
unghiuri. Dar să filmezi chestia asta așa, de-a dreptul, să-și 
supună un membru nevinovat al familiei la așa ceva... 

Ușa sălii de sport se deschise. Încă din primul moment, în 
care cei doi bărbaţi pătrunseră în sală, mi-am dat seama că sunt 
polițiști. Chiar și dacă nu aș fi avut o experienţă prea mare - 
sunt procurorul districtului Essex, unde se află și orașul Newark, 
un loc destul de violent - tot mi-aș fi dat seama. Televiziunile 
mai nimeresc din când în când stereotipurile de genul ăsta. De 
exemplu, modul în care se îmbracă polițiștii - taţii din suburbiile 
astea înfloritoare nu se îmbracă așa. Nu ne înţolim cu costume 
când venim să ne privim copiii la gimnastică. Ne punem 
pantaloni din velur sau jeanși, o cămașă și eventual un pulover 
cu un decolteu în V. Tipii ăștia purtau niște costume prost croite, 
de un maroniu ce-mi amintea de niște așchii de lemn după o 
furtună. 

Nu zâmbeau deloc. Măturară cu privirea întreaga sală. Îi 
cunoșteam pe majoritatea polițiștilor din zonă, dar pe tipii ăștia 
doi nu-i știam. Și asta mă neliniștea. Ceva nu era în regulă. 
Știam că nu făcusem nimic, bineînţeles, dar simţeam totuși în 
stomac fiorul acela de genul „sunt nevinovat, dar mă simt 
cumva vinovat”. 

Cumnata mea, Greta, și soţul ei, Bob, aveau trei copii. Fiica 
lor cea mai mică, Madison, avea șase ani și era în aceeași clasă 
cu fetița mea, Cara. Greta și Bob mă ajutaseră enorm. După ce 
soția mea, Jane - sora Gretei - murise, se mutaseră în 
Ridgewood. Greta susţinea că plănuiseră asta de mai mult timp 
și că ar fi făcut-o oricum. Mă îndoiesc. Dar le sunt atât de 
recunoscător, încât nu mai avea niciun rost să le pun la îndoială 
spusele. Nici nu-mi pot imagina cum m-aș fi descurcat fără ei. 


VP-6 


De obicei, ceilalți taţi stăteau în spate, cu mine, dar cum de 
data asta era vorba de un eveniment, care avea loc în timpul 
zilei, foarte puţini taţi erau prezenţi. Mamele - în afară de cea 
care mă privea acum pe deasupra camerei video, pentru că 
auzise comentariile mele cu privire la mulţimea unor astfel de 
aparate - mă adorau. Nu datorită personalităţii mele, 
bineînţeles, ci datorită poveștii mele. Soţia mea a murit în urmă 
cu cinci ani, iar eu îmi cresc fiica singur. Mai sunt și alți părinţi 
singuri în oraș, majoritatea mame divorţate, dar mie mi se 
permit foarte multe. Dacă uit să scriu un bilet, dacă întârzii când 
vin s-o iau pe fiică-mea de la școală sau dacă îi uit pachețelul cu 
mâncarea pentru prânz pe masă, celelalte mame sau femeile de 
la școală îmi sar întotdeauna în ajutor. Ele cred că stângăcia 
mea tipic masculină e simpatică. Dacă o mamă singură ar face 
fie și numai unul dintre acele lucruri, ar fi considerată o mamă 
neglijentă și ar fi disprețuită la maximum de celelalte mame. 

Copiii continuau să facă tumbe și să se împiedice - depinde 
de punctul de vedere al fiecăruia. Eu mă uitam la Cara. Se 
concentra destul de bine și reușea să se descurce, dar 
suspectam că moștenise deficienţa în coordonare de la tatăl ei. 
Copiii erau ajutaţi de fete din echipa de gimnastică a liceului. 
Fetele erau în ultimul an, aveau, probabil, șaptesprezece sau 
optsprezece ani. Cea care o ajutase pe Cara în încercarea ei de 
săritură îmi amintea de sora mea, Camille, care murise când 
avea cam vârsta acestei adolescente, iar mass-media nu mă 
lăsa să uit chestia asta. Dar poate că ăsta era un lucru bun. 

Sora mea ar fi avut aproape patruzeci de ani acum, ar fi fost 
cel puţin la fel de în vârstă ca majoritatea mamelor din sală. E 
ciudat să te gândești în felul ăsta la ea. Eu am s-o văd 
întotdeauna pe Camille ca pe o adolescentă. E greu să-mi 
imaginez cum ar fi ea acum, cum ar fi trebuit să fie ea acum, 
stând într-unul din scaunele acelea, cu un zâmbet tâmp-fericit 
pe față, de genul „sunt în primul rând mamă”, filmându-și 
vlăstarul din toate unghiurile și poziţiile. Mă întreb cum ar arăta 
ea astăzi, dar în minte îmi apare tot adolescenta care a murit 
cândva. 

S-ar putea să pară că sunt cumva obsedat de moarte, dare o 
diferență imensă între uciderea surorii mele și moartea 
prematură a soţiei mele. Din cauza primei, a surorii mele, am 
ajuns să lucrez ce și unde lucrez acum, de aceea am avut 


VP -7 


această traiectorie profesională. Acum, mă pot lupta împotriva 
nedreptăţilor de felul ăsta în sala de judecată. Și asta și fac. 
Incerc să fac ceva, ca lumea să fie un loc mai sigur, încerc să-i 
bag la închisoare pe cei care le fac rău celorlalţi, încerc să le 
ofer altor familii lucrul de care familia mea nu a avut niciodată 
parte - un sfârșit, o rezolvare. 

In ceea ce privește cea de-a doua moarte - cea a soţiei mele - 
n-am prea avut ce să fac, am dat-o în bară și indiferent ce-aș 
face, nu voi putea niciodată să-mi răscumpăr greșelile. 

Directoarea școlii își agăţă un zâmbet preocupat de buzele 
date cu prea mult ruj și se îndreptă spre cei doi polițiști. Incepu 
să discute cu ei, dar niciunul dintre ei nu se uită la ea. Le-am 
urmărit ochii. Când cel mai înalt, și cu siguranță mai mare în 
grad, dădu cu ochii de mine, se opri. Pentru un moment am 
rămas amândoi nemișcaţi. Apoi el a clătinat foarte ușor din cap, 
făcându-mi semn să ies afară, să părăsesc acest mic templu al 
râsului și al tumbelor. Am clătinat și eu din cap, la fel de ușor. 

— Unde te duci? mă întrebă Greta. 

Nu vreau să par răutăcios, dar Greta era sora cea urâtă. 
Semănau, ea și scumpa mea soție moartă. Puteai să-ţi dai 
seama că aveau aceiași părinţi. Dar trăsăturile atât de frumoase 
ale dragei mele Jane, la Greta parcă arătau altfel. Soţia mea 
avea un nas proeminent, care o făcea să arate într-un fel mai 
sexy. Greta are un nas proeminent care arată... mă rog, numai 
foarte mare. Ochii soţiei mele, depărtaţi unul de celălalt, îi 
dădeau un aer exotic. Gretei această distanţă între ochi îi dă 
parcă un aer reptilian. 

— Nu sunt sigur. 

— Probleme? 

— S-ar putea. 

Se uită spre cei doi „probabil-poliţiști”, apoi din nou la mine. 

— Plănuisem s-o duc pe Madison la Friendly pentru masa de 
prânz. Vrei s-o iau și pe Cara? 

— Sigur, ar fi grozav. 

— Pot s-o și iau de la școală. 

Am dat din cap. 

— Mi-ar fi de mare ajutor. 

Greta m-a sărutat ușor pe obraz - o chestie pe care n-o face 
foarte des. M-am îndreptat spre ieșire. Ecourile râsetelor de 
copii m-au însoţit până la ușă. Am deschis-o și-am ieșit în hol. 


VP-8 


Cei doi polițiști au venit după mine. Nici coridoarele școlilor nu 
se schimbă prea mult de-a lungul anilor. Au un ecou de casă 
bântuită, un fel de semiliniște și un iz slab, dar distinct, care 
liniștește și agită în același timp. 

— Sunteţi Paul Copeland? 

— Da. 

Se uită la partenerul lui mai scund. Tipul mai scund era solid, 
aproape fără gât. Capul îi semăna cu un bloc de ciment. Pielea îi 
era cenușie, întărind astfel iluzia. De după colț, apăru un grup 
de copii, probabil de clasa a patra. Erau toţi roșii la față, de 
efort. Probabil că se întorceau de la joacă. Trecură de noi, 
urmaţi îndeaproape de profesoara lor chinuită. Ne aruncă un 
zâmbet obosit. 

— Poate c-ar trebui să stăm de vorbă afară, spuse cel mai 
înalt. 

Am ridicat din umeri. Habar n-aveam despre ce-ar fi putut fi 
vorba. Aveam naivitatea inocentului, dar și experiența necesară 
pentru a ști că atunci când vine vorba de polițiști aparențele pot 
fi înșelătoare. Nu era vorba despre cazul la care lucram și care 
făcuse multă vâlvă în presă. Dacă ar fi fost vorba de asta m-ar fi 
sunat la birou. Aș fi primit un mesaj pe telefonul mobil sau pe 
BlackBerry. 

Nu, veniseră aici pentru altceva, pentru ceva mai personal. 

Oricum, repet, nu făcusem nimic rău. Dar am văzut, la viaţa 
mea, o grămadă de suspecți și o grămadă de reacţii ale 
oamenilor. S-ar putea să vă surprindă. De exemplu, atunci când 
polițiștii rețin un suspect important îl lasă adesea să aștepte ore 
în șir în sala de interogatorii. Aţi crede că cei vinovaţi încep să 
se urce pe pereţi, dar, de cele mai multe ori, lucrurile stau exact 
invers. Cei nevinovaţi sunt cei mai agitaţi și mai nervoși. Habar 
n-au de ce sunt acolo, ce cred polițiștii c-au făcut. Cei vinovați 
adesea adorm. 

Am ieșit afară. Soarele ardea. Cel înalt se strâmbă și-și puse 
mâna streașină la ochi. Cap-de-ciment nu s-ar fi înjosit așa în 
ruptul capului. 

— Sunt detectivul Tucker York, spuse cel mai înalt. Işi scoase 
legitimaţia, apoi făcu un semn spre Cap-de-ciment. Dumnealui 
este detectivul Don Dillon. 

Dillon își scoase și el legitimaţia. Mi le băgară sub nas. Nu știu 
de ce-au făcut asta. Cât de greu era să falsifici chestiile alea? 


VP-9 


— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Vreți să ne spuneți și nouă unde aţi fost aseară? întrebă 
York. 

Ar fi trebuit să mi se declanșeze sirenele de alarmă la auzul 
unei astfel de întrebări. Ar fi trebuit să le reamintesc chiar 
atunci, în momentul acela, cine eram și să le spun că nu voi mai 
răspunde niciunei alte întrebări decât în prezenţa unui avocat. 
Dar și eu sunt avocat. Și încă unul al dracului de bun. Și asta, 
bineînțeles, mă face să fiu cu atât mai prost atunci când vine 
vorba de mine. Sunt în același timp și om. Când ești luat la 
întrebări de către poliţie, chiar și dacă ești o persoană cu 
experiență, așa, ca mine, încerci să le faci pe plac. Nu poţi să 
scapi de reflexul ăsta. 

— Am fost acasă. 

— Poate confirma cineva acest lucru? 

— Fiica mea. 

York și Dillon se uitară înapoi, spre școală. 

— Fata care făcea tumbe? 

— Da. 

— Altcineva? 

— Nu cred. Despre ce e vorba? 

York conducea discuţia. Imi ignoră întrebarea. 

— Cunoașteţi un bărbat pe nume Manolo Santiago? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? 

— Destul de sigur. 

— De ce doar destul de sigur? 

— Știţi cine sunt eu? 

— Da, spuse York. Tuși în pumn. Aţi vrea, poate, să ne lăsăm 
într-un genunchi și să vă sărutăm inelul sau ceva de genul ăsta? 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Bine, înseamnă că suntem pe aceeași lungime de undă. 
Nu-mi plăcea atitudinea lui, dar am lăsat de la mine. Deci, de ce 
spuneţi că sunteţi doar „destul de sigur” că nu-l cunoașteţi pe 
Manolo Santiago? 

— Am vrut să spun că numele nu-mi sună cunoscut. Nu cred 
că-l cunosc. Dar poate e cineva pe care l-am anchetat, sau 
vreun martor într-unul dintre cazurile mele, sau, la naiba, poate 
l-am întâlnit în urmă cu zece ani, la o acţiune de binefacere. 


VP - 10 


York dădu din cap, încurajându-mă să dau din gură mai 
departe. N-am făcut-o. 

— V-ar deranja să veniţi cu noi? 

— Unde? 

— N-o să dureze mult. 

— „N-o să dureze mult”, repetai eu. Nu prea sună a loc. 

Cei doi polițiști se uitară unul la celălalt. Am încercat să par 
decis să îmi apăr poziţia. 

— Un bărbat pe nume Manolo Santiago a fost ucis noaptea 
trecută. 

— Unde? 

— Trupul i-a fost găsit în Manhattan, în zona Washington 
Heights. 

— Și ce legătură are asta cu mine? 

— Credem că dumneavoastră ne-aţi putea ajuta. 

— Cum să vă ajut? V-am spus deja. Nu-l cunosc. 

— Aţi spus... York se uită în agenda lui, dar o făcea doar 
pentru efecte speciale, nu scrisese nimic acolo în timp ce 
discutase cu mine. Aţi spus că sunteţi „destul de sigur” că nu-l 
cunoașteţi. 

— Atunci sunt sigur. Bine? Sunt sigur. 

Închise agenda brusc, cu un gest teatral. 

— Domnul Santiago vă cunoștea. 

— De unde știți asta? 

— Am prefera să vă arătăm. 

— Și eu aș prefera să-mi spuneți. 

— Domnul Santiago - York ezită, de parcă îi venea greu să-și 
aleagă cuvintele - avea anumite obiecte asupra lui. 

— Obiecte? 

— Da. 

— Aţi putea fi mai clar? 

— Obiecte, spuse el, ce duc la dumneavoastră. 

— Duc la mine ca și ce? 

— Hei, domnule procuror-șef! 

Dillon - Cap-de-ciment - deschisese în sfârșit gura. 

— Sunt procuror districtual. A 

— Mă rog. Își trosni gâtul și arătă spre pieptul meu. Începi să 
mă iriţi ca o mâncărime în fund. 

— Poftim? 

Dillon se apropie de mine. 


VP -11 


— Ti se pare c-am venit până aici pentru o lecţie de 
semantică? 

Am crezut că întrebarea e retorică, dar l-am văzut că aștepta. 
După un timp, i-am răspuns: 

— Nu. 

— Atunci ascultă aici. Avem un cadavru. Tipul are legătură cu 
tine, într-un mare fel. Vrei să vii să ne ajuţi să clarificăm 
problema asta sau vrei să continui să te joci cu vorbele, chestie 
care, apropo, te face să pari al dracului de suspect? 

— Cu cine crezi tu, mai exact, că vorbești, detective? 

— Cu un tip care candidează pentru o funcție publică, și care 
n-ar vrea să ne ducem cu chestia asta direct la presă. 

— Mă ameninţi? 

York interveni. 

— Nimeni nu ameninţă pe nimeni, cu nimic. 

Dar Dillon mă lovise acolo unde mă durea mai tare. Adevărul 
era că numirea mea era doar temporară. Prietenul meu, actualul 
guvernator al Garden State! mă numise procuror districtual. Se 
vorbea foarte serios de o eventuală candidatură a mea pentru 
Congres, poate chiar pentru postul vacant de senator. Aș minţi 
dac-aș susține că sunt lipsit de ambiţii politice. Un scandal, ba 
chiar și numai ipoteza - falsă - a unui scandal, nu mi-ar fi picat 
foarte bine. 

— Nu văd cum v-aș putea fi de ajutor. 

— Poate că poţi, poate că nu. Dillon își roti blocul de ciment. 
Dar ai vrea să ne ajuţi, dacă ai putea, nu-i așa? 

— Bineînţeles. Adică nu vreau, chiar nu vreau ca fundul să te 
mănânce mai mult decât trebuie. 

Aproape că zâmbi la auzul acestei replici. 

— Atunci urcă în mașină. 

— Am o întâlnire importantă în după-amiaza asta. 

— O să te aducem înapoi până atunci. 

Mă așteptam să fi venit cu un Chevy Caprice vechi și ponosit, 
dar mașina se dovedi a fi un Ford nou și curat. M-am așezat în 
spate. Noii mei prieteni ocupară locurile din față. N-am vorbit pe 
drum. Traficul era cam aglomerat pe podul George Washington, 
dar au dat drumul la sirenă și-am trecut ca prin brânză. Când 
am ajuns în Manhattan, York a început să vorbească: 

— Credem că Manolo Santiago este, de fapt, un nume fals. 


1 Statul Grădină - poreclă a statului New Jersey. 
VP - 12 


— A-ha, făcui eu, pentru că nu știam ce altceva aș fi putut 
spune. 

— Vedeți dumneavoastră, n-am identificat încă victima. L-am 
găsit aseară. Pe permisul lui de conducere scrie Manolo 
Santiago. L-am verificat. Se pare că acesta nu este numele lui 
adevărat. l-am verificat amprentele, dar nu le-am găsit în baza 
noastră de date. Deci, de fapt, nu știm cine este. 

— Și credeți că eu aș putea ști? 

Nu se obosiră să-mi răspundă. 

Vocea lui York era relaxată ca o zi de primăvară. 

— Sunteţi văduv, domnule Copeland, nu-i așa? 

— Exact. 

— Cred că e greu să crești singur un copil. 

N-am răspuns nimic. 

— Soţia dumneavoastră avea cancer, din câte am înţeles noi. 
Sunteţi foarte implicat în activitatea unei organizaţii care vrea 
să contribuie la descoperirea unui tratament. 

— A-ha. 

— Admirabil. 

Dac-ar ști ei... 

— Cred că e destul de ciudat pentru dumneavoastră, spuse 
York. 

— Ce anume? 

— Să fiţi de partea cealaltă. De obicei, dumneavoastră puneţi 
întrebările, nu răspundeţi la ele. Cred că vă simţiţi un pic ciudat. 

Îmi zâmbi în oglinda retrovizoare. 

— Hei, York? 

— Ce-i? 

— Ai cumva un pliant sau un program? 

— Un ce? 

— Un pliant. Ca să văd și eu ce alte roluri ai mai jucat până 
acum, înainte să te scufunzi în preadoritul rol al „poliţistului 
bun”. 

York izbucni în râs. 

— Nu am vrut să spun decât că mi se pare foarte ciudat, atâta 
tot. Adică, aţi mai fost până acum luat la întrebări de către 
poliție? 

Era o întrebare-capcană. Știau, cu siguranţă că știau. Când 
aveam optsprezece ani am lucrat ca asistent/ghid la o tabără de 
vară. Patru tineri din tabăra aceea - Gil Perez și prietena lui, 


VP - 13 


Margot Green, Dough Billingham și prietena lui, Camille 
Copeland (adică soră-mea) s-au strecurat în pădure într-o 
noapte. 

Și după aceea n-au mai fost văzuţi. 

Doar două dintre cadavre fuseseră găsite. Margot Green, 
șaptesprezece ani, a fost găsită cu gâtul tăiat, la o distanţă de 
aproximativ o sută de metri de tabără. Dough Billingham, de 
asemenea, de șaptesprezece ani, a fost găsit la aproape opt 
sute de metri depărtare. Trupurile celorlalţi doi - Gil Perez și 
sora mea, Camille - nu au fost găsite niciodată. 

Cazul a făcut multă vâlvă în presă, a apărut pe prima pagină a 
ziarelor. Wayne Steubens, un puști bogat, asistent și el în tabăra 
respectivă, a fost prins trei ani mai târziu - după o a treia vară a 
terorii dar nu înainte să apuce să mai ucidă cel puţin încă patru 
adolescenţi. A fost poreclit Asasinul de Vară - o etichetă mult 
prea bătătoare la ochi și lipsită de subtilitate. Următoarele două 
victime ale lui Wayne fuseseră găsite lângă o tabără a 
cercetașilor din Muncie, Indiana. O altă victimă se afla într-una 
din taberele din zona Vienna, în Virginia. Ultima victimă fusese 
dintr-o tabără de sport din Poconos. Majoritatea se aleseseră cu 
gâtul tăiat. Toate fuseseră îngropate în păduri, unele chiar 
înainte să moară. Da, îngropate de vii. Durase destul de mult 
până ce trupurile lor fuseseră găsite. De exemplu, în cazul 
puștiului din Poconos fusese nevoie de șase luni. Majoritatea 
experților erau de părere că mai erau și alţii, încă îngropaţi în 
pădure. 

Ca sora mea. 

Wayne nu mărturisise niciodată, și în ciuda faptului că în 
ultimii optsprezece ani se aflase într-o închisoare de maximă 
siguranţă, insista că nu avea nimic de-a face cu primele patru 
crime cu care începuse povestea. 

Eu nu l-am crezut. Faptul că două trupuri - cel puţin două - nu 
fuseseră găsite era de natură a da naștere la speculaţii și a 
adânci misterul. Astfel, Wayne avea parte de mai multă atenţie. 
Cred că lui îi place la nebunie chestia asta. Dar necunoscuta 
asta - urma asta de speranţă - durea ca dracu'. 

Îmi iubeam sora. Cu toţii o iubeam. Cei mai mulţi oameni sunt 
de părere că moartea este cel mai crud lucru. Nu e chiar așa. 
După o perioadă, speranţa este cu mult mai chinuitoare. Când 
ajungi să trăiești cu ea atât cât am ajuns eu, cu gâtul mereu pe 


VP - 14 


butuc, cu toporul suspendat deasupra zile în șir, apoi luni, apoi 
ani, îţi dorești ca acesta să cadă odată și să-ţi reteze capul. 
Majoritatea oamenilor au crezut că mama a plecat de acasă 
pentru că sora mea a fost ucisă. Dar lucrurile nu stăteau deloc 
așa. Mama a plecat de-acasă pentru că n-am știut niciodată cu 
siguranţă că sora mea a murit. 

Îmi doream ca Wayne Steubens să ne povestească, să ne 
spună ce-a făcut cu ea. Nu neapărat pentru a-i aranja o 
înmormântare propriu-zisă sau ceva de genul ăsta. Ar fi frumos, 
dar nu despre asta era vorba. Moartea este pură, absolut 
distructivă. Te lovește, ești la pământ, apoi începi să reclădești. 
Dar faptul că nu știi - îndoiala, speranţa, face ca ideea morţii să 
te roadă ca termitele sau ca un soi de virus neobosit. Te roade 
din interior. Nu poţi să oprești putreziciunea. Nu te poți apuca 
de reclădit pentru că îndoiala va continua să roadă, fără oprire. 

Și încă mai roade, cred. 

Partea aceea din viața mea, oricât de mult mi-aș fi dorit să o 
țin ascunsă, era întotdeauna scoasă la suprafaţă de presă. Chiar 
și cea mai rapidă căutare pe Google a numelui meu stabilea o 
legătură cu misterul Turiștilor Dispăruţi, așa cum fuseseră 
imediat porecliţi de către presă. La naiba, povestea mai era încă 
prezentată la emisiunile de tipul „investigaţii reale” de pe 
Discovery sau de pe Court TV. Numele meu îl puteai găsi foarte 
ușor. Poliţia m-a luat la întrebări. Am fost interogat. Ba chiar am 
făcut parte din cercul suspecților. 

Așa că știau, cu siguranţă. 

Am ales să nu răspund. York și Dillon n-au insistat. 

Când am ajuns la morgă, m-au condus pe un coridor lung. 
Niciunul dintre noi nu a vorbit. Nu eram foarte sigur ce-ar trebui 
să fi înțeles din asta. Pricepeam acum mai bine ce-mi spusese 
York. Eram de partea cealaltă. Văzusem o mulţime de martori 
făcând ceea ce făceam eu acum. De obicei, cei care vin să 
identifice o victimă parcurg cu stoicism drumul. Nu știu de ce. 
Oare se pregătesc pentru ce e mai rău? Sau mai au o urmă de 
speranţă (iar cuvântul ăsta)? Nu sunt sigur. Oricum, speranţa se 
evaporă repede. Nu greșim niciodată în ceea ce privește 
identitatea victimei. Dacă noi credem că este vorba de cineva 
care ne este drag, așa și este. Morga nu e locul potrivit pentru 
miracole de ultim moment. Așa ceva nu se întâmplă niciodată. 


VP -15 


Știam că mă urmăresc, că-mi studiază reacțiile. Am început să 
fiu mai atent la modul cum pășeam, la poziţia corpului, la 
expresia feței. Am încercat să am o atitudine neutră, apoi m-am 
întrebat de ce m-aș obosi să fac asta. 

Mă aduseră în fața unei ferestre. Nu se intră în cameră. Se stă 
în spatele unui geam. Încăperea era pavată cu gresie, pentru a 
putea fi curățată mai ușor cu furtunul - n-are niciun rost să 
optezi pentru ceva pretenţios sau greu de curăţat, e vorba totuși 
de sala unei morgi. Toate tărgile, în afară de una, erau goale. 
Trupul era acoperit cu un cearșaf. Puteam vedea eticheta de la 
picior. Chiar foloseau astfel de etichete. Mă uitam la degetul 
mare - laba piciorului ieșea de sub cearșaf - mi se părea absolut 
necunoscut. Asta am gândit. Că nu recunosc degetul acela 
mare. 

Mintea e capabilă de chestii ciudate în momentele de stres. 

O femeie cu figura acoperită de o mască împinse targa mai 
aproape de fereastră. Mintea mi-a zburat înapoi, oprindu-se - 
ciudat - asupra zilei în care se născuse fetița mea. Imi 
aminteam sala de la maternitate. Geamul era cam la fel cu 
acesta, folia subţire aplicată pe el forma parcă diamante. 
Asistenta, o femeie cam de aceeași statură cu cea de aici, de la 
morgă, împinsese căruciorul în care se afla fiica mea mai 
aproape de geam. Ca și acum. In mod normal, presupun c-ar fi 
trebuit să mă gândesc că toată chestia asta avea și un înțeles 
mai profund - începutul vieţii, sfârșitul ei - dar astăzi nu putea fi 
vorba de așa ceva. 

Femeia dădu la o parte capătul cearșafului. M-am uitat la faţa 
cadavrului. Toţi ochii erau pe mine. Știam asta. Mortul era cam 
de vârsta mea, aproape patruzeci de ani. Avea barbă. Capul 
părea ras. Avea o cască de duș pe cap. M-am gândit că arăta 
destul de caraghios casca aceea de duș, dar știam de ce era 
acolo. 

— Împușcat în cap? am întrebat eu. 

— Da. 

— De câte ori? 

— De două ori. 

— Calibrul? 

York își drese vocea, de parcă ar fi încercat să-mi aducă 
aminte că acesta nu era cazul meu. 

— Îl cunoașteţi? 


VP - 16 


M-am mai uitat o dată. 

— Nu, am spus eu. 

— Sunteţi sigur? 

Aproape că începusem să dau din cap. Dar ceva m-a oprit. 

— Ce-i? spuse York. 

— De ce mă aflu aici? 

— Am vrut să vedem dacă îl cunoașteţi pe... 

— Bine, bine, dar de ce v-aţi gândit că l-aș cunoaște? 

Am tras cu coada ochiului și i-am văzut pe York și pe Dillon 
schimbând o privire rapidă. Dillon ridică din umeri, așa că York 
reluă: 

— Avea adresa dumneavoastră în buzunar, spuse el. Și mai 
avea și o grămadă de tăieturi din ziare despre dumneavoastră. 

— Sunt o persoană publică. 

— Da, știm. 

Se opri. M-am întors spre el. 

— Și altceva? 

— Tăieturile nu erau despre dumneavoastră. Nu chiar. 

— Despre ce erau? 

— Despre sora dumneavoastră, spuse el. Și despre ce s-a 
întâmplat în pădurea aceea. 

Temperatura din încăpere păru să scadă cu zece grade, dar, 
hei, până la urmă ne aflam într-o morgă. Am încercat să par 
nonșalant. 

— Poate că e un tip pasionat de crime. Sunt o grămadă de 
astfel de oameni. 

Ezită. L-am văzut uitându-se din nou la partenerul lui. 

— Ce altceva? 

— La ce vă referiţi? 

— Ce altceva mai avea la el? 

York se întoarse spre un subordonat, pe care nici nu-l 
observasem până acum. 

— Am putea să-i arătăm domnului Copeland, aici de faţă, 
efectele personale ale victimei? 

Am continuat să privesc fața mortului. Am vazut cicatrice și 
riduri. Am încercat să le îndepărtez mental. Nu-l cunoșteam. 
Manolo Santiago era un străin pentru mine. 

Cineva a scos o pungă roșie, pentru probe. Au golit-o pe o 
masă. De la distanță am putut vedea o pereche de jeanși și o 
bluză de flanel. Mai erau acolo un portofel și un telefon mobil. 


VP - 17 


— Aţi verificat telefonul mobil? i-am întrebat eu. 

— Da. E cu cartelă preplătită. Lista de apeluri este goală. 

Mi-am dezlipit cu greu privirea de pe faţa mortului și m-am 
apropiat de masă. Picioarele mi-au trosnit. 

Erau câteva bucăţi de hârtie, împăturite. Am desfăcut una, cu 
grijă. Articolul din Newsweek. Erau acolo fotografiile celor patru 
adolescenţi - primele patru victime ale Asasinului de Vară. Toţi 
începeau prezentarea cu Margot Green, pentru că trupul ei 
fusese găsit imediat. Doar după încă o zi, fusese găsit și Doug 
Billingham. Dar interesul presei se îndrepta către ceilalţi doi. S- 
au găsit câteva haine sfâșiate și sânge aparţinând atât lui Gil 
Perez, cât și surorii mele, dar trupurile lor nu erau nicăieri. 

De ce nu? 

Simplu. Pădurea era imensă. Wayne Steubens le ascunsese 
bine. Dar unii oameni, cei cărora le plăceau conspiraţiile, nu 
credeau o iotă din toate astea. De ce doar aceia doi nu fuseseră 
găsiţi? Cum ar fi putut Steubens să care și să îngroape trupurile 
lor atât de repede? A avut un complice? Cum de reușise? Și ce 
căutau cei patru în pădure în noaptea aceea? 

Chiar și în ziua de astăzi, la optsprezece ani după arestarea 
lui Wayne, oamenii vorbeau încă despre „stafiile” din pădurea 
aceea - sau poate că acolo exista o sectă ascunsă, care se 
adăpostea într-o cabană abandonată, poate că era vorba de 
niște nebuni evadați de la ospiciu, sau de oameni cu cârlige în 
loc de brațe, sau de victime ale unor experimente medicale 
nereușite. Vorbeau despre bau-bau, despre omul-negru, despre 
rămășițele unor focuri de tabără în jurul cărora puteau fi găsite 
oasele copiilor pe care îi mâncase. Povesteau cum noaptea îi 
puteau auzi încă pe Gil Perez și pe sora mea, Camille, urlând 
după răzbunare. 

Mi-am petrecut o grămadă de nopţi acolo, singur în pădurea 
aceea. N-am auzit niciodată pe nimeni urlând. Am trecut repede 
cu privirea peste fotografia lui Margot Green și peste cea a lui 
Doug Billingham. Următoarea era cea a surorii mele. Am văzut 
poza asta de un milion de ori. Presei îi plăcea poza asta, pentru 
că în ea apărea o fată minunat de obișnuită. Era vecina tipică, 
dădaca preferată a oricărei familii, adolescenta dulcică din casa 
de alături. Camille nu era deloc așa. Era răutăcioasă, cu ochii vii 
și cu un zâmbet arogant care-i făcea pe băieţi să se dea un pas 
înapoi. Nu era deloc așa cum apărea în fotografia asta. Era mult 


VP-18 


mai mult decât atât. Și poate că asta o costase viața. Eram gata 
să trec la următoarea fotografie, cea a lui Gil Perez, dar ceva m- 
a făcut să-mi ridic privirea. 

Am simţit că mi se oprește inima. 

Știu că sună dramatic, dar asta e ceea ce am simţit. M-am 
uitat la grămada de monede scoase din buzunarele lui Manolo 
Santiago și l-am văzut, și am simţit de parcă o mână mi-ar fi 
pătruns în piept și mi-ar fi strâns inima, oprindu-i bătăile. 

Am făcut un pas înapoi. 

— Domnule Copeland? 

Mâna mi s-a ridicat, de parcă ar fi fost condusă de o voință 
proprie. Mi-am privit degetele înșfăcându-l și ridicându-l la 
nivelul ochilor. 

Era un inel. Un inel de fată. 

M-am uitat la fotografia lui Gil Perez, băiatul care fusese ucis 
împreună cu sora mea în pădure. Mintea mi-a zburat douăzeci 
de ani înapoi. Și mi-am amintit cicatricea. 

— Domnule Copeland? 

— Arătaţi-mi braţul. 

— Poftim? 

— Braţul lui. M-am întors din nou spre geam și am arătat spre 
cadavru. Arătaţi-mi dracului braţul acela! 

York îi făcu semn lui Dillon. Dillon apăsă pe butonul 
interfonului. 

— Vrea să vadă brațul tipului. 

— Care dintre ele? 

Se uitară la mine. 

— Nu știu. Amândouă, zic. 

Părură uimiţi, dar femeia mi-a dat ascultare. A dat din nou 
cearșaful la o parte. 

Pieptul era acum plin de păr. Era mai mare, avea cu cel puţin 
cincisprezece kilograme mai mult decât pe vremea aceea, dar 
asta nu era o surpriză. Se schimbase. Cu toții ne-am schimbat 
între timp. Dar nu la asta voiam să mă uit. Voiam să văd braţul, 
voiam să caut cicatricea aceea neregulată. 

Era acolo. 

Pe brațul stâng. N-am tresărit, nimic de genul ăsta. Mă 
simţeam de parcă se rupsese ceva din mine și eram prea 
amorțit pentru a reacţiona, pentru a riposta, pentru a mă 
împotrivi. Pur și simplu, stăteam. 


VP-19 


— Domnule Copeland? 

— II cunosc. 

— Cine e? 

Am arătat spre fotografia din revistă. 
— Numele lui e Gil Perez. 


VP - 20 


2. 


Fusese o vreme când doamna profesor Lucy Gold, doctor atât 
în engleză, cât și în psihologie, iubea orele pe care și le petrecea 
la birou. 

Avea șansa să stea de vorbă între patru ochi cu studenţii ei și 
să îi cunoască cu adevărat. li plăcea când cei tăcuți, care 
stăteau în băncile din spate, cu capul plecat, luându-și notițe de 
parcă ar fi scris după dictare, cei care-și purtau părul pieptănat 
peste faţă, de parcă voiau să se ascundă după o cortină 
protectoare, ajungeau la ușa ei și-și ridicau ochii spre ea, 
spunându-i ce aveau pe suflet. 

Dar în cea mai mare parte a timpului, ca și acum, studenții 
care veneau la ușa ei erau cei mai băgăreţi, cei care considerau 
că nota lor ar trebui să depindă numai de entuziasmul pe care-l 
arătau, că nota avea să fie mai mare dacă erau văzuţi mai mult 
și mai des, de parcă cei extravertiţi nu erau deja favorizați peste 
tot în societatea asta. 

— Doamnă profesor Gold, spuse fata, pe care o chema Sylvia 
Potter. Lucy și-o imagină cu câţiva ani mai tânără, pe vremea 
când era la gimnaziu. Probabil că era fetița aceea enervantă 
care venea în dimineaţa testului plângându-se că avea să-l pice 
și, de fapt, termina prima, înmâna cu îngâmfare lucrarea 
perfectă profesorului înainte de terminarea orei, iar restul 
timpului și-l ocupa luând suplimentar notițe. 

— Da, Sylvia? 

— Când aţi citit astăzi la oră pasajul acela din Yeats, vreau să 
vă spun că am fost foarte impresionată. De cuvintele acelea, dar 
mai ales de modul în care vă puteţi folosi vocea, așa, știți, ca o 
actriţă profesionistă... 

Lucy Gold era tentată să-i spună: „Fă-mi un serviciu, mai bine 
fă-mi o prăjitură”, dar se mulţumi să-și păstreze zâmbetul. Nu 
era deloc ușor. Se uită la ceas, apoi se simţi foarte prost că 
făcuse asta. Sylvia era o studentă care-și dădea toată silinţa. 
Atâta tot. Cu toţii căutăm și găsim modalităţi de a ne descurca, 
de a ne adapta, de a supravieţui. Calea Sylviei era, probabil, mai 
bună și mai puţin distructivă decât majoritatea celorlalte. 


VP -21 


— Mi-a plăcut la nebunie și că a trebuit să scriem fragmentul 
acela de jurnal, spuse ea. 

— Mă bucur. 

— Eu am scris despre... ei bine, despre prima oară, dacă 
înțelegeţi ce vreau să spun... 

Lucy dădu din cap. 

— Toate lucrările sunt confidenţiale și anonime, îţi amintești? 

— Oh, da, aveți dreptate. Se uită în jos. Lucy se întrebă de ce 
oare Sylvia nu-și pleca niciodată privirea. 

— Poate, după ce le voi citi pe toate, spuse Lucy, dacă vrei, 
putem vorbi despre a ta. Intre patru ochi. 

Capul îi rămase plecat. 

— Sylvia? 

Vocea fetei era foarte slabă. 

— Bine. _ 

Programul se terminase. Lucy voia să meargă acasă. Incercă 
să nu pară prea distantă când o întrebă: 

— Vrei să vorbim acum despre asta? 

— Nu. 

Sylvia stătea în continuare cu capul plecat. 

— Bine, atunci, spuse Lucy, uitându-se ostentativ la ceas. Am 
o ședință care începe în zece minute. 

Sylvia se ridică în picioare. 

— Mulţumesc pentru că m-aţi primit. 

— A fost plăcerea mea, Sylvia. 

Sylvia păru că vrea să mai adauge ceva. Dar rămase tăcută. 
Cinci minute mai târziu, Lucy stătea în faţa ferestrei și se uita la 
curtea rectangulară de jos. Sylvia ieși pe ușă, se șterse pe faţă, 
își ridică capul și se forță să zâmbească. Incepu să traverseze 
campusul cu pași vioi, elastici. Lucy o văzu făcându-le cu mâna 
unor colegi, alăturându-se unui grup și apoi amestecându-se cu 
ceilalți, până când deveni o parte din mulţime. 

Lucy se întoarse. Își văzu chipul în oglindă. Nu-i plăcu deloc ce 
vedea. Oare fata aceea voia să strige după ajutor? 

Probabil, Luce, și tu nu i-ai răspuns. Bravo, vedeto! 

Se așeză la biroul ei și deschise sertarul de jos. Acolo era 
sticla de votcă. Votca era bună. Mirosul de votcă nu se simțea. 

Ușa biroului ei se deschise. Tipul care intră avea părul lung și 
negru, dat pe după urechi, în care avea mai mulţi cercei. Era 
nebărbierit, chestie care-i dădea o neglijenţă studiată, o 


VP - 22 


anumită frumuseţe de adolescent bătrân. Avea o bucată de 
argint trecută prin bărbie, o privire care parcă se ferea mereu, o 
pereche de pantaloni cu talie joasă, care abia se ţineau într-o 
curea cu ţinte și un tatuaj pe gât care spunea „Mă împerechez 
des”. 

— Tu, spuse tipul, aruncându-i cel mai bun zâmbet al lui, arăţi 
foarte apetisantă. 

— Mulţumesc, Lonnie. 

— Eh, chiar am vorbit serios. Foarte apetisantă. 

Lonnie Berger era asistentul ei, deși erau de aceeași vârstă. 
Era mereu inclus în procesul de învățământ, permanent învăţa 
să-și ia o diplomă, își petrecea timpul prin campus, numai 
ridurile din jurul ochilor îi dădeau de gol vârsta. Lonnie se 
săturase de oferta sexuală din campus, așa că se străduia să 
treacă de această limită și se dădea la toate femeile care-i 
ieșeau în cale. 

— Ar trebui să porţi ceva cu un decolteu mai mare, poate și 
un sutien din acelea push-up, adăugă Lonnie. Poate astfel îi vei 
face pe băieţi să fie mai atenţi în timpul orelor. 

— Da, să știi că asta îmi doresc. 

— Serios, șefa, de cât timp nu te-ai mai culcat cu cineva? 

— Au trecut opt luni, șase zile și cam... Lucy se uită la ceas. 
Patru ore. 

El râse. 

— Am scos la imprimantă fragmentele de jurnal, spuse el. 

Jurnalele confidenţiale și anonime. 

Cursul pe care-l preda era intitulat de către facultate: 
Raţionament Creativ, o combinaţie de psihologie traumatică, 
creativitate în scris și filosofie. Lui Lucy îi plăcea la nebunie. 
Ultima temă pe care o dăduse studenţilor săi - fiecare dintre ei 
trebuia să prezinte, în scris, un eveniment traumatic din viaţa 
lor, ceva ce în mod normal n-ar fi împărtășit nimănui. Nu 
trebuiau să folosească nume. Nu aveau să primească note. Dacă 
studentul anonim îi dădea permisiunea în scris, la sfârșitul 
lucrării, Lucy putea să citească în faţa clasei lucrarea sau 
fragmente din ea, pentru a putea fi supusă discuţiei și 
comentată de ceilalţi studenţi - bineînțeles, autorul rămânea 
anonim. 

— Ai început să le citești? întrebă ea. 


VP - 23 


Lonnie dădu din cap și se așeză în scaunul pe care stătuse 
Sylvia cu câteva minute înainte. Își puse și picioarele pe birou. 

— Chestiile obișnuite, spuse el. 

— Povestiri erotice proaste? 

— AŞ zice mai degrabă ceva pornografie ușoară. 

— Care-i diferența? 

— Să fiu al dracului dacă știu. Ti-am povestit de noua mea 
tipă? 

— Nu. 

— Delicioasă. 

— A-ha. 

— Serios. E chelneriţă. Are cel mai apetisant fund dintre toate 
femeile cu care m-am întâlnit până acum. 

— Și îmi spui mie asta pentru că...? 

— Geloasă? 

— Da, spuse Lucy. Cred că de asta. Dă-mi jurnalele acelea. 

Lonnie îi întinse câteva. Începură să citească împreună. Cinci 
minute mai târziu, Lonnie clătină din cap. 

— Ce-i? întrebă Lucy. 

— Câţi ani au cei mai mulţi dintre puștanii ăștia? întrebă 
Lonnie. Maximum douăzeci, nu? 

— Cam așa ceva. 

— Și escapadele lor sexuale durează, toate, în jur de două 
ore? 

Lucy zâmbi. 

— Au o imaginaţie bogată. 

— În tinereţea ta tipii rezistau atât de mult? 

— Nu rezistă atâta nici acum, spuse ea. 

Lonnie ridică o sprânceană. 

— Asta pentru că ești atât de sexy. Nu se pot controla. E vina 
ta, să știi. 

— Hmmm. Se bătu ușor cu capătul cu gumă al creionului 
peste buza de jos. Nu e prima oară când folosești replica asta, 
nu-i așa? 

— Crezi c-aș avea nevoie de una nouă? Ce zici de asta: „Nu 
mi s-a mai întâmplat niciodată până acum așa ceva, jur!” 

Lucy imită ţărâitul unei sonerii. 

— Îmi pare rău, mai încearcă. 

— La naiba! 

Se apucară din nou de citit. Lonnie fluieră și clătină din cap. 


VP - 24 


— Poate c-am crescut noi într-o epocă greșită. 

— Cu siguranţă. 

— Luce? Se uită peste foaia de hârtie pe care o citea. Chiar ar 
trebui să te mai culci și tu cu cineva. 

— A-ha. 

— Să știi că eu sunt gata să te ajut. Fără nicio obligaţie. 

— Și cu doamna chelneriță sexy cum rămâne? 

— Nu avem o relaţie exclusivă. 

— Înţeleg. 

— Deci ceea ce sugerez eu e doar o chestie fizică. O simplă 
întreținere reciprocă, ne curăţăm și noi ţevăria, dacă înţelegi ce 
vreau să spus. 

— Șșșșttt. Citesc. 

El înțelese aluzia. O jumătate de oră mai târziu, Lonnie se 
ridică din scaun și se uită la ea. 

— Ce-i? 

— Citește-o pe asta, spuse el. 

— De ce? 

— Citește-o, bine? 

Ea ridică din umeri, puse jos jurnalul pe care îl citea - încă o 
poveste a unei fete care se îmbătase împreună cu noul ei 
prieten și ajunsese să facă amor în trei. Lucy citise o grămadă 
de povești care se terminau cu partide de amor în trei. Și se 
părea că toate se întâmplau pe fondul consumului de alcool. 

Dar un minut mai târziu uitase de toate astea. Uitase că 
locuia singură, că nu mai avea pe nimeni din familie, că era 
profesoară la colegiu și că era în biroul ei care dădea spre curte, 
iar Lonnie stătea în faţa ei. Lucy Gold dispăruse. În locul ei era 
acum o femeie mai tânără, aproape o fetiţă, cu un alt nume, o 
adolescentă în pragul maturității, dar încă o fetiță: 


S-a întâmplat pe când aveam șaptesprezece ani. Eram în 
tabără. Lucram acolo, în tabără, ca și AP. Adică Asistent în 
Pregătire. Mi-a fost destul de ușor să obțin postul ăsta, tatăl 
meu era proprietarul taberei... 


Lucy se opri. Se uită la prima pagină. Bineînţeles, acolo nu era 
niciun nume. Studenții trimiseseră prin e-mail lucrările. Lonnie le 
printase. Se presupunea că nu exista nicio modalitate prin care 
să se poată identifica persoana care trimisese respectiva 


VP -25 


lucrare. Aceasta era modalitatea care asigura confortul 
emoţional al studenţilor. Nici măcar nu riscai să-ţi lași 
amprentele pe lucrare. Pur și simplu, apăsai, anonim, butonul 
„Trimite” din căsuţa de e-mail. 


A fost cea mai frumoasă vară din viața mea. Cel puțin până în 
acea noapte, ultima noapte. Chiar și acum îmi dau seama că n-o 
să mai am parte de nicio perioadă așa de frumoasă. Ciudat, nu-i 
așa? Dar știu. Știu că niciodată, dar niciodată n-o să mai fiu așa 
de fericită ca atunci. Nicicând. Acum zâmbetul meu e schimbat. 
E mai trist, parcă s-a stricat cumva și nu-l pot repara. 

In vara aceea, iubeam un băiat. O să-l numesc P în povestea 
asta. Era cu un an mai mare decât mine, el era deja asistent 
junior. Toată familia lui era în tabără. Sora lui lucra şi ea acolo, 
tatăl lui era doctorul taberei. Dar pe ei nu i-am observat prea 
bine, pentru că în momentul în care l-am întâlnit pe P am simțit 
că mi se strânge stomacul ghem. 

Stiu la ce vă gânditi. Că era o idilă naivă de-o vară. Dar nu era 
așa. Și acum încă mă tem că nu voi mai iubi pe nimeni niciodată 
așa cum l-am iubit pe el. Asta sună cam aiurea. Asta și crede 
toată lumea. Poate că au dreptate. Nu știu. Eu sunt încă tânără. 
Dar mie nu mi se pare o aiureală. Simt că am avut o șansă la 
fericire și am ratat-o. 


În inima lui Lucy se deschise o gaură, începu să se facă din ce 
în ce mai mare. 


Într-o noapte, ne-am dus în pădure. N-aveam voie să mergem 
acolo. Erau reguli stricte care ne interziceau chestia asta. 
Nimeni nu ştia regulile acelea mai bine decât mine. Îmi 
petrecusem acolo, în tabără, toate verile, încă de când aveam 
nouă ani. Atunci mă adusese tatăl meu pentru prima dată în 
tabără. Dar P era de „serviciu” în noaptea aceea. Și pentru că 
tatăl meu era proprietarul taberei, eu aveam acces peste tot. O 
chestie deșteaptă, nu-i așa? Doi puștani îndrăgostiți, care 
trebuiau să-i păzească pe ceilalți copii din tabără? Să fim serioși! 

EI nu voia să meargă în pădure, ar fi trebuit să stea de pază, 
dar, hei, știam cum să-l manipulez. Acum regret asta, 
bineînțeles. Dar am făcut-o. Așa că ne-am dus în pădure, doar 
noi doi. Singuri. Pădurea aceea e imensă. Dacă greșești drumul 


VP - 26 


te poți pierde, pentru totdeauna. Auzisem povești despre copii 
care merseseră în pădure și nu se mai întorseseră niciodată. 
Unii încă mai rătăceau prin pădure, trăiau ca animalele. Altii 
muriseră sau mai rău. Mă rog, știți cum sunt poveștile acelea de 
groază, spuse în jurul focului de tabără. 

Eu râdeam de toate poveștile astea. Nu-mi era frică de ele. 
Acum mă cutremur numai când mă gândesc. 

Am continuat să mergem. Știam drumul. P mă ținea de mână. 
În pădure era foarte întuneric. Nu se vedea la mai mult de trei 
metri în față. Am auzit un trosnet și ne-am dat seama că mai era 
cineva în pădure. Am înghețat, dar îmi amintesc că P a zâmbit în 
întuneric și a clătinat din cap, într-un mod ciudat, înțelegeți, 
singurul motiv pentru care cei din tabără se întâlneau în pădure 
era... Mă rog, în tabăra respectivă erau și băieți și fete. Exista o 
zonă a băieților și una a fetelor, și cele două zone erau 
despărțite de această fâșie de pădure. Ințelegeți ce vreau să 
spun. 

Pa oftat. „Ar trebui să ne întoarcem”, a spus el. Sau ceva 
asemănător. Nu-mi aduc aminte exact care au fost cuvintele lui. 

Dar eu nu voiam să mă întorc. Voiam să fiu singură cu el. 

Bateriile de la lanterna mea se terminaseră. Încă îmi mai 
amintesc cât de repede îmi bătea inima când am intrat între 
copaci. Eram acolo, în beznă, ținându-mă de mână cu tipul pe 
care-l iubeam. El avea să mă atingă, și eu aveam să mă topesc 
pur și simplu. Stiti senzația aceea? Când nu reziști să fii departe 
de un tip nici măcar cinci minute. Când legi totul de el. Faci 
ceva, orice, și te întrebi „Oare el ce părere ar avea despre 
asta?”. E un sentiment ciudat. E minunat, dar în același timp 
doare. Ești vulnerabilă și expusă, și asta te sperie. 

„S55, mi-a șoptit el. Oprește-te."” 

Si asta am și făcut. Ne-am oprit. 

P m-a tras în spatele unui copac. Mi-a prins fata în ambele 
palme. Avea mâini mari și-mi plăcea la nebunie senzația. Mi-a 
ridicat ușor fata spre el și m-a sărutat. Am simțit sărutul acela 
peste tot, un fior care a început din centrul inimii și s-a răspândit 
apoi în tot trupul. Și-a luat o mână de pe față. Mi-a pus-o pe 
coaste, chiar lângă sân. Am început să anticipez senzațiile. Am 
gemut tare, puternic. 

A continuat să mă sărute. Era atât de pasional. Voiam să ne 
apropiem mai mult și mai mult unul de celălalt. Mă simțeam de 


VP - 27 


parcă fiecare părticică din mine luase foc. Și-a mișcat mâna sub 
tricoul meu. N-am să povestesc mai multe despre asta. Uitasem 
de zgomotele pe care le auzisem mai devreme. Dar acum știu. 
Ar fi trebuit să chemăm pe cineva. Ar fi trebuit să-i oprim, să nu- 
i lăsăm să intre mai adânc în pădure. Dar n-am făcut-o. In loc să 
facem asta, am făcut dragoste. 

Eram atât de pierdută, în ceea ce făceam, încât, la început, 
nici n-am auzit tipetele. Și cred că nici el nu le-a auzit. 

Dar tipetele au continuat. Stiti cum descriu unii oameni o 
experiență apropiată de moarte? La fel ne simteam și noi, doar 
că într-un fel invers. Parcă ne îndreptam amândoi spre o lumină 
minunată, iar tipetele erau ca o funie care încerca parcă să ne 
tragă înapoi, chiar dacă noi nu voiam să ne întoarcem. 

S-a oprit din sărut. Și urmează chestia groaznică. 

Nu m-a mai sărutat niciodată. 


Lucy întoarse pagina, dar acesta era tot textul. Ridică brusc 
capul. 

— Unde-i restul? g 

— Asta-i tot. Nu le-ai spus tu să-ți trimită fragmente? Asta-i 
tot fragmentul. 

Se uită din nou la paginile acelea. 

— Eşti bine, Luce? 

— Tu te pricepi bine la computere, nu-i așa, Lonnie? 

El ridică din nou o sprânceană. 

— Mă pricep mai bine la femei. 

— Ti se pare că am dispoziția necesară pentru astfel de 
glume? 

— Bine, bine, da, mă pricep la computere. De ce? 

— Vreau să afli cine a scris asta. 


— Dar... 
— Trebuie, repetă ea, să aflu cine a scris asta. 
Lonnie îi întâlni privirea. li studie figura timp de câteva 


secunde. Ea ştia ce voia să-i spună. Chestia asta era contra 
tuturor principiilor lor. Citiseră o grămadă de povestiri oribile în 
biroul acesta, anul acesta citiseră chiar o povestire despre un 
incest, întâmplat între o fiică și tatăl său, dar niciodată nu 
încercaseră să dea de urma celui sau celei care le scrisese. 

— Vrei să-mi spui și mie despre ce e vorba? întrebă Lonnie. 

— Nu. 


VP - 28 


— Dar vrei să  încalc toate regulile referitoare la 
confidenţialitate și discreţie pe care tot noi le-am stabilit? 

— Da. 

— Atât de grav e? 

Ea se mulțumi să se uite la el. 

— Oh, la naiba! spuse Lonnie. O să văd ce pot face. 


VP - 29 


3. 


Vă mai spun eu încă o dată. Este Gil Perez. 

— Tipul care a murit împreună cu sora ta în urmă cu douăzeci 
de ani? 

— După cum se pare, n-a murit atunci. 

Nu cred că m-au crezut. 

— Poate că e fratele lui, a încercat York. 

— Cu inelul surorii mele? 

— Inelul acela nu e neobișnuit, interveni Dillon. Acum 
douăzeci de ani era o adevărată modă cu inele de-astea. Cred 
că și sora mea a avut unul exact la fel. L-a primit la aniversarea 
de șaisprezece ani, cred. Cel al surorii tale era gravat? 

— Nu. 

— Deci nu putem ști sigur. 

Am mai vorbit o vreme, dar nu aveam prea multe de adăugat 
la cele spuse până atunci. Chiar nu știam nimic altceva. Mi-au 
spus că o să ţinem legătura. Că o să ia legătura cu familia lui Gil 
Perez, să vadă dacă aceștia pot să-l identifice. Nu știam ce să 
fac. Mă simţeam pierdut, amorțit, confuz. 

Telefonul și BlackBerry-ul au început să-mi sune, de parcă 
înnebuniseră. Întârziasem la o întâlnire cu avocaţii apărării din 
cel mai important caz din cariera mea. Doi studenţi la colegiu, 
bogaţi, membri ai echipei de tenis, din suburbia de lux Short 
Hills, erau acuzați de violarea unei tinere de șaisprezece ani, o 
negresă din Irvington, pe nume Chamique Johnson - și da, 
numele nu mă ajuta deloc. Procesul începuse deja, fusese 
amânat și acum speram să închei o înțelegere cu avocaţii 
apărării, înainte ca judecata să se reia, o înţelegere care să 
implice și o pedeapsă cu închisoarea pentru cei doi. 

Poliţiştii m-au dus cu mașina până la biroul meu din Newark. 
Ştiam că avocaţii părţii adverse aveau să creadă că întârzierea 
mea era, de fapt, o tactică de negociere, dar nu puteam să fac 
prea multe în sensul ăsta. Când am intrat în birou, cei doi 
avocaţi ai apărării mă așteptau, așezați în fotolii. 

Unul dintre ei, Mort Pubin, se ridică și începu să mugească: 

— Ticălosule! Ştii cât e ceasul? Ştii? 


VP - 30 


— Mort, ai mai slăbit, cumva? 

— Nu mă lua cu rahaturi de astea. 

— Stai. Nu, nu e asta. Ești mai înalt, nu-i așa? Ai crescut. 
Acum ești băiat mare. 

— Să ţi-o trag, Cope! Stăm aici de aproape o oră. 

Celălalt avocat, Flair Hickory, rămase stând pe scaun, cu 
picioarele încrucișate. Părea că nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie de ce se petrecea în jurul lui. La Flair mă uitam eu cu 
atenţie. Mort era gălăgios și enervant și îi plăcea să se dea în 
spectacol. De Flair mă temeam mai mult ca de orice alt avocat 
al apărării. Nu era ceea ce s-ar fi așteptat lumea să fie. In primul 
rând, Flair - el se jurase că ăsta era numele lui adevărat, dar eu 
aveam unele îndoieli în privinţa asta - era homosexual. Mă rog, 
asta nu era o problemă. Sunt o grămadă de avocaţi 
homosexuali, dar Flair era homosexual sadea, total, parc-ar fi 
fost copilul iubirii dintre Liberace și Liza Minnelli?, crescut doar 
cu melodii de Streisand și cu musicaluri. 

Flair nu-și ascundea această latură în sala de judecată, ba din 
contră, o sublinia, intenţionat. 

Îl lăsă pe Mort să mai dea din gură un minut sau două. Flair își 
îndoi degetele, studiindu-și manichiura. Păru mulțumit de ceea 
ce vedea. Apoi ridică mâna și-l reduse la tăcere pe Mort cu un 
simplu gest. 

— Destul, spuse Flair. 

Purta un costum mov. Sau poate era culoarea pătlăgelei 
vinete, sau lila, sau nu-știu-ce altă nuanţă. Nu mă pricep prea 
bine la culori. Cămașa era de aceeași culoare ca și cea a 
costumului. La fel și cravata groasă. La fel și batista din 
buzunarul de la piept. La fel și - Doamne, Dumnezeule! - 
pantofii. Flair observă că îi cercetam cu privirea hainele. 

— Îţi place? mă întrebă Flair. 

— O combinaţie între Barney: și Village People”, am spus eu. 

Flair se încruntă la mine. 

— Ce? 

— Barney, Village People, replică, strângându-și buzele. Ai fi 
putut să găsești niște personaje din cultura pop mai uzate, mai 
vechi decât astea? 


? Personaje din industria spectacolului, considerate de referinţă în comunitatea gay. 
3 Barney, dinozaurul mov, personajul principal al unei emisiuni de televiziune. 
4 Trupă americană de pop, simbol pentru comunitatea gay. 
VP - 31 


— Primul meu impuls a fost să-l nominalizez pe acel 
Teletubby” mov, dar nu îmi mai amintesc cum îl cheamă. 

— Tinky Winky. Dar și acela e destul de vechi. Își încrucișă 
braţele și oftă. Acum că ne-am adunat cu toţii în acest birou - 
care în mod clar a fost decorat de un heterosexual -, putem să 
ajungem la o înţelegere, să îi eliberezi pe clienţii noștri și să 
terminăm astfel toată tărășenia? 

L-am privit drept în ochi. 

— Sunt vinovați, Flair. 

Nici nu s-a obosit să mă contrazică. 

— Chiar vrei s-o aduci pe ameţita aceea de stripteuză, 
devenită prostituată, în boxa martorilor? 

Aș fi vrut să-i iau apărarea, dar știa deja despre ce era vorba. 

— Da, vreau. 

Flair încercă să nu zâmbească. 

— O s-o distrug, spuse el. 

Eu n-am spus nimic. 

Avea s-o distrugă. Știam asta. Și asta era chestia la el. Putea 
să facă martorul harcea-parcea, și tot se făcea plăcut. Il mai 
văzusem făcând asta și înainte. Ai crede că măcar câţiva dintre 
juraţi ar putea fi homofobi, care s-ar teme de el sau l-ar urî. Dar 
cu Flair lucrurile nu stăteau așa. Femeile din juriu ar fi vrut să se 
ducă la cumpărături cu el și să-i povestească despre stângăciile 
soților lor. Bărbaţii îl găseau atât de inofensiv, încât credeau că 
nu avea cum să-i păcălească. 

Și astfel avea o apărare mortală. 

— Ce urmărești să obţii? îl întrebai eu. 

Flair rânji. 

— Ești nervos, nu-i așa? 

— Doar sper să o scutesc pe victima unui viol de atacurile 
tale. 

— Moi? Îşi lipi o palmă de piept. Mă simt insultat. 

M-am mulțumit să mă uit la el. Chiar atunci s-a deschis ușa 
biroului. Era Loren Muse, șeful echipei mele de investigatori. 
Muse era de vârsta mea, treizeci și ceva de ani, și fusese 
investigator în cazurile de crimă și pe timpul mandatului 
predecesorului meu, Ed Steinberg. 


5 Nume generic dat unui grup de patru personaje, după numele emisiunii pentru copii 
în care au apărut. 


VP - 32 


Muse se așeză, fără să scoată niciun cuvânt, fără să salute 
nici măcar cu un gest. 

M-am întors la Flair. 

— Ce vrei? îl întrebai eu din nou. 

— Pentru început, spuse Flair, vreau ca domnișoara Chamique 
Johnson să-și ceară scuze pentru că a distrus reputaţia a doi 
tineri cinstiți. 

Am continuat să mă uit la el. 

— Dar o să ne mulţumim și cu o retragere imediată a 
acuzațiilor ce ni se aduc. 

— Continuă să visezi. 

— Cope, Cope, Cope. Flair clătină din cap și țâțâi mărunt din 
buze. 

— Am spus nu. 

— Ești adorabil atunci când faci pe masculul feroce, dar cred 
că știi deja chestia asta, nu-i așa? Flair se uită la Loren Muse. Pe 
faţă îi apăru o expresie chinuită. Doamne, Dumnezeule, cu ce 
ești îmbrăcată? 

Muse se ridică în scaun. 

— Ce? 

— Hainele tale. Parc-aș asista la un nou reality-show de pe 
canalul Fox: „Când polițiștii se îmbracă singuri”. Doamne, 
Dumnezeule! Și pantofii aceia... 

— Sunt comozi, spuse Muse. 

— Draga mea, regula numărul unu în modă: Cuvintele pantofi 
și comozi n-ar trebui folosite niciodată în aceeași propoziţie. 
Fără să clipească, Flair se întoarse spre mine. Clienţii noștri s-ar 
multumi și cu o încadrare mai ușoară a faptei și o condamnare 
cu suspendare. 

— Nu. 

— Pot să-ţi spun două cuvinte? 

— Cuvintele respective n-or să fie pantofi și confortabili, nu-i 
așa? 

— Nu, mă tem că e vorba de ceva mai supărător pentru tine. 
Cal și Jim. 

Făcu o pauză. M-am uitat la Muse. S-a foit puţin în scaun. 

— Aceste două nume micuţe, continuă Flair pe o voce ușor 
cântată. Cal și Jim. Parcă-mi mângâie auzul. Ştii despre ce 
vorbesc, Cope? 

N-am mușcat momeala. 


VP - 33 


— În declaraţia așa-zisei tale victime... ai citit declaraţia, nu? 

. în declarația ei spune foarte clar că pe violatorii ei îi chema 
Cal și Jim. 

— Asta nu înseamnă nimic, am spus eu. 

— Ei bine, vezi tu, drăguță - și încearcă să fii atent la mine, 
pentru că după părerea mea chestia asta ar putea fi foarte 
importantă pentru cazul tău -, pe clienţii noștri îi cheamă Barry 
Marantz și Edward Jenrette. Nu Cal și Jim. Barry și Edward. 
Haide, spune-le și tu cu voce tare, împreună cu mine. Haide, știu 
că poţi s-o faci. Barry și Edward. Ți se pare că numele astea 
două seamănă vreun pic cu Cal și Jim? 

Mort Pubin răspunse la întrebarea asta. Rânji și spuse: 

— Nu, nu seamănă, Flair. 

Am rămas tăcut. 

— Și, vezi tu, e declaraţia victimei tale, continuă Flair. Chiar e 
minunat, nu crezi? Stai așa, stai să găsesc pasajul acela. Îmi 
place la nebunie să-l citesc. Mort, ai declaraţia? Stai, am gasit-o. 
Flair avea o pereche de ochelari cu lentile în formă de semicerc. 
Işi drese glasul și citi cu o voce schimbată: „Cei doi băieţi care 
mi-au făcut asta. Numele lor sunt Cal și Jim.” 

Lăsă în jos foaia de hârtie și se uită spre noi, așteptând parcă 
aplauze. 

— Sperma lui Barry Marantz a fost găsită în ea, spusei eu. 

— Ah, da, dar tânărul Barry - un băiat tare chipeș, apropo, și 
amândoi știm că asta contează - a admis că a întreţinut 
raporturi sexuale  consimţite cu tânăra dumneavoastră 
domnișoară Johnson, în seara aceea, înainte de producerea 
incidentului. Știm cu toţii că Chamique era la casa confreriei lor 
- nu pune nimeni la îndoială lucrul ăsta, nu? 

Nu-mi plăcea, dar am spus: 

— Nu, nu contestăm lucrul ăsta. 

— De fapt, amândoi suntem de acord că Chamique Johnson 
mai lucrase acolo, cu o săptămână în urmă, ca stripteuză. 

— Dansatoare exotică, îl corectai eu. 

Se uită lung la mine. 

— Și deci s-a întors. Fără ca de data asta să primească bani. 
Putem să cădem de acord și asupra acestui aspect, nu-i așa? Nu 
se obosi să-mi aștepte răspunsul. Și pot să aduc ca martori cinci, 
poate chiar șase băieţi care să depună mărturie că domnișoara 
era foarte prietenoasă cu Barry. Haide, Cope. Nici tu nu te-ai 


VP - 34 


născut alaltăieri. E stripteuză. E minoră. S-a strecurat la o 
petrecere a unei confrerii studențești. Și puştiul frumos și bogat 
i-a tras-o. Și după aceea, ce? A ignorat-o sau n-a sunat-o a doua 
zi? Și ea s-a supărat. 

— Și s-a ales și cu o grămadă de vânătăi. 

Mort lovi în masă cu un pumn care arăta ca un animal mic 
călcat de o mașină. 

— Voia bani, spuse el. 

— Nu acum, Mort, spuse Flair. 

— La naiba cu asta! Știm cu toţii cum stă treaba. Le-a făcut 
plângere pentru că sunt foarte bogaţi. Mort îmi aruncă cea mai 
dură privire de care era în stare. Știi că această curvă are cazier, 
nu? Chamiqgue - lungi numele în bătaie de joc, ca să mă 
enerveze - și-a luat deja un avocat. Vrea să-i scuture pe băieții 
noștri de ceva mălai. Pentru vaca aia toată chestia se reduce la 
bani. Atâta tot. La niște nenorociţi de bani. 

— Mort? întrebai eu. 

— Ce-i? 

— Șșșt, lasă-i pe oamenii mari să vorbească. Mort se strâmbă. 

— Nici tu nu ești mai bun ca ea, Cope. 

Am așteptat. 

— Singurul motiv pentru care-i urmărești penal este faptul că 
sunt bogați. Și tu știi asta. Joci piesa asta ieftină de teatru - 
bogaţi contra săraci - și pentru presă. Și nu spune că n-o faci. 
Știi ce-i nasol în toată chestia asta? Știi ce mă face pe mine să 
am arsuri la fund? 

Astăzi de dimineaţă îi provocam cuiva mâncărimi, acum am 
evoluat la arsuri. O zi mare pentru mine. 

— Spune-mi, Mort. 

— E o chestie acceptată de societatea noastră, spuse el. 


— Ce anume? 
— Ura faţă de bogaţi. Mort își ridică mâinile în aer, înfuriat. O 
auzi tot timpul. „II urăsc, e atât de bogat!” Uite-te la Enron și la 


toate celelalte scandaluri. Acum oamenii sunt încurajați să-i 
urască pe cei bogaţi. Dacă eu aș spune vreodată „Hei, eu îi 
urăsc pe săraci”, aș fi linșat. Dar dacă mă apuc să-i ponegresc 
pe bogaţi? Ei bine, pot să fac ce vreau. Toţi au voie să-i urască 
pe bogați. 


6 Numele dat unui mare scandal financiar din SUA, după compania cu ale cărei acţiuni 
s-au derulat înșelătoriile. 


VP - 35 


M-am uitat la el. 

— Poate c-ar trebui să se organizeze într-o asociație. 

— Să ţi-o trag, Cope! 

— Nu, chiar vorbesc serios. Trump, cei de la Halliburton’. 
Vorbesc serios, lumea chiar nu a fost corectă cu ei. O asociaţie. 
Asta ar trebui să-și facă. Poate chiar să organizeze un teledon 
sau ceva de genul ăsta. 

Flair Hickory se ridică în picioare. Teatral, bineînțeles. Mă 
așteptasem să se poarte așa. 

— Cred c-am terminat aici. Ne vedem mâine, frumosule. Și în 
ceea ce te privește - se uită la Loren Muse, deschise gura, o 
închise și se scutură. 

— Flair? 

Se uită la mine. 

— Chestia aceea cu Cal și Jim. Dovedește că ea spune 
adevărul. 

Flair zâmbi. 

— Cum vine asta, mai exact? 

— Băieții tăi au fost deștepți. Și-au spus Cal și Jim, pentru ca 
ea să creadă că așa îi chema. 

Ridică o sprânceană. 

— Crezi că raţionamentul ăsta o să reziste în instanță? 

— Altfel de ce-ar spune asta, Flair? 

— Pardon? 

— Vreau să spun, dacă Chamique le-ar fi înscenat ceva 
clienților tăi, nu crezi că le-ar fi folosit numele corecte? De ce să 
se fi obosit să inventeze toate acele dialoguri cu Cal și Jim? Ai 
citit și tu declaraţia. „Intoarce-o așa, Cal”, „Pune-o capră, Jim”, 
„Oau, Cal, îi place de moare!” De ce-ar fi inventat toate astea? 

Mort se repezi să răspundă. 

— Pentru că e o curvă avidă de bani și proastă de bubuie? 

Dar observasem că îl atinsesem cumva pe Flair. 

— Nu are sens, spusei eu. 

Flair se aplecă spre mine. 

— Uite ce e, Cope. Nici nu trebuie să aibă sens. Ştii și tu 
chestia asta. Poate că ai dreptate. Poate că nu are sens. Dar 
vezi tu, asta duce la confuzie. Și confuzia e îndrăgostită lulea de 
tipul meu preferat, domnul „Dincolo de orice urmă de îndoială”. 
Zâmbi. Poate că ai niște probe fizice. Dar, ei bine, dacă o pui pe 


7 Companie petrolieră americană, fondată în 1919. 
VP - 36 


fata aceea în boxa martorilor n-o să mă abţin deloc. O să fie 
game, set și meci. Știm amândoi chestia asta. 

Se îndreptară spre ușă. 

— Pe curând, prietene. Ne vedem la tribunal. 


VP - 37 


4. 


Muse și cu mine am tăcut pentru câteva momente. 

Cal și Jim. Numele acelea ne dezumflaseră. 

Postul de investigator-șef era aproape întotdeauna ocupat de 
câte un tip în vârstă, un tip dur, hăârșit, trecut prin multe, înăcrit 
de câte văzuse la viața lui, cu o burtă mare și o privire dură și 
îmbrăcat cu un pardesiu uzat. Și un astfel de bărbat s-ar fi 
ocupat de călăuzirea tânărului și naivului procuror districtual, 
numit politic, ca mine, prin meandrele întortocheatului sistem 
legal al districtului Essex. 

Loren Muse avea cam un metru șaizeci și cântărea cam cât un 
copil obișnuit de clasa a patra. Faptul că am ales-o pe ea i-a 
făcut pe mulţi veterani să mârâie, dar uitaţi cum pun eu 
problema: prefer să angajez o femeie singură de o anumită 
vârstă. Astfel de femei muncesc mai mult și sunt mai loiale. Știu, 
știu că pot fi acuzat de prejudecăţi, dar este adevărat în 
aproape toate cazurile. Dacă găsiţi o femeie trecută de vârsta 
de, să zicem, treizeci și trei de ani, care trăiește pentru carieră, 
puteţi fi siguri că veţi avea parte de devotamentul și dăruirea de 
care femeile măritate și care au copii n-ar fi niciodată capabile. 

Și ca să fiu sincer, Muse era și un anchetator extraordinar. Imi 
plăcea să discut cu ea despre cazuri. Aș fi vrut să spun că le 
pritoceam* împreună, dar știu c-aţi fi râs. În momentul acesta, 
avea privirea aţintită în podea. 

— La ce te gândești? 

— Chiar așa de urâţi sunt pantofii ăștia? 

M-am uitat la ea, fără să spun nimic, așteptând. 

— Ca să mă exprim foarte simplu, dacă nu găsim o cale prin 
care să explicăm ce-i cu Cal și cu Jim, suntem terminati. 

Mi-am ridicat ochii spre tavan. 

— Ce-i? spuse Muse. 

— Numele astea două. 

— Ce-i cu ele? 


8 Muse, în limba engleză înseamnă și a te gândi la ceva, a răsuci pe toate părţile, 
mental, un lucru, a pritoci (metaforic vorbind). Autorul a vrut să facă un joc de 
cuvinte, ţinând seama de asemănarea dintre numele investigatorului și verbul 
respectiv. 


VP - 38 


— De ce? întrebai eu pentru a nu știu câta oară. De ce Cal și 
Jim? 

— Nu știu. 

— Ai mai întrebat-o pe Chamique? 

— Da. Declaraţia ei nu s-a schimbat deloc. Cei doi au folosit 
numele astea. Cred că ai dreptate. Au făcut-o, pur și simplu, ca 
să se acopere. Pentru ca povestea ei să pară o idioţenie. 

— Dar de ce au folosit aceste două nume? 

— Le-au ales, probabil, la întâmplare. 

M-am încruntat. 

— Ne scapă ceva, Muse. 

Dădu din cap. 

— Știu. 

M-am priceput dintotdeauna să-mi împart viaţa pe 
compartimente. Cu toţii facem asta, dar eu mă pricep teribil de 
bine. Pot să creez universuri separate în lumea mea. Pot să mă 
ocup de un anumit aspect al vieţii mele, fără ca acesta să 
interfereze cu altul, în niciun fel. Unii oameni se uită la un film 
cu mafioţi și se întreabă cum de tipii aceia răi pot fi atât de 
violenţi pe stradă și atât de iubitori acasă. Eu înțeleg chestia 
asta. Pot și eu să fac așa. 

Nu sunt mândru de asta. Nu e neapărat un atribut pozitiv. Mă 
protejează, da, dar am văzut eu ce acțiuni poate justifica. 

Deci în ultima jumătate de oră am tot dat la o parte 
întrebările evidente: Dacă Gil Perez fusese în viaţă în toată 
această perioadă, unde trăise? Ce se întâmplase în seara aceea, 
în pădure? Și, bineînțeles, cea mai grea întrebare: Dacă Gil 
Perez supraviețuise acelei nopţi groaznice... 

Oare și sora mea supravieţuise? 

— Cope? 

Era Muse. 

— Ce s-a întâmplat? 

Voiam să-i spun. Dar acum nu era momentul. Trebuia să îmi 
limpezesc eu lucrurile în cap mai întâi. Să-mi dau seama care 
era locul fiecăruia. Să mă asigur că trupul acela chiar aparţinea 
lui Gil Perez. M-am ridicat și m-am apropiat de ea. 

— Cal și Jim. Trebuie să descoperim despre ce dracului e 
vorba aici, și asta încă repede. 


VP - 39 


Sora soţiei mele, Greta, și soţul ei, Bob, locuiau într-o casă 
arătoasă, nouă?, situată într-un cu/-de-sac! nou care arăta 
aproape la fel ca toate acele cu/-de-sac din America de Nord. 
Loturile de pământ sunt prea mici pentru edificiile enorme din 
cărămidă care se ridică pe ele. Chiar dacă aceste case sunt 
construite într-o mulțime de forme și de culori, arată parcă toate 
exact la fel. Totul e un pic prea lustruit, încercând să pară vechi 
și reușind doar să arate prea fals. 

Pe Greta am cunoscut-o înainte s-o întâlnesc pe soția mea. 
Mama a fugit de-acasă înainte ca eu să împlinesc douăzeci de 
ani, dar îmi amintesc ceva ce mi-a spus puţin înainte de noaptea 
în care Camille a dispărut în pădurea aceea. Eram cei mai săraci 
din orășelul nostru care avea o populaţie destul de amestecată. 
Eram imigranţi, venisem aici din Uniunea Sovietică pe vremea 
când eu aveam doar patru ani. La început, ne fusese bine - când 
ajunsesem în Statele Unite eram consideraţi eroi -, dar lucrurile 
au luat foarte repede o întorsătură urâtă. 

Locuiam la ultimul etaj al unei case construite pentru trei 
familii, în Newark, deși mergeam la școală la liceul Columbia din 
Maplewood. Tatăl meu, Vladimir Copinsky (și-a schimbat numele 
în Copeland), care fusese doctor la Leningrad, n-a putut primi 
permisiunea să practice medicina în ţara asta. A ajuns, până la 
urmă, să lucreze ca zugrav. Mama mea, o frumusete fragilă pe 
nume Natașa, care fusese cândva fiica mândră și educată a unei 
familii aristocrate, formată din profesori universitari, lucra aici 
ca femeie de serviciu la familiile mai bogate din Short Hills și din 
Livingston, dar nu reușea să-și păstreze un serviciu prea multă 
vreme. 

În acea zi sora mea, Camille, venise acasă de la școală și 
anunţase pe un glas prefăcut că fata cea mai bogată din oraș 
era îndrăgostită de mine. Mama era foarte încântată de vestea 
asta. 

— Ar trebui s-o inviţi în oraș, îmi spusese mama. 

Mă strâmbasem. 

— Ai văzut-o? 


? Autorul a folosit expresia McMansion, care ar putea fi tradusă ca și McConac, un 
eufemism folosit pentru a descrie case noi, construite pe bandă rulantă și destinate 
publicului larg, specifice cumva societății „fast-food” (de la McDonalds). 

10 Fundătură, în traducere literală. Este vorba de acele străzi închise la un capăt, unde 
formează și o buclă în formă de fund de sac, de unde și numele. 


VP - 40 


— Da. 

— Atunci știi, spusesem eu, vorbind așa cum numai un puști 
de șaptesprezece ani putea s-o facă. E o bestie. 

— E un vechi proverb rusesc, îmi replicase atunci mama, 
ridicând un deget pentru a da mai multă greutate vorbelor. O 
fată bogată este frumoasă când stă pe banii ei. 

Asta fusese primul gând care-mi apăruse în minte când o 
întâlnisem pe Greta. Părinţii ei - foștii mei socri, bunicii Carei - 
sunt bogați. Soţia mea venea dintr-o familie cu mulți bani. Acum 
toți acei bani sunt într-un cont special, pe numele Carei. Eu sunt 
executorul acelui fond. Jane și cu mine am discutat intens și 
foarte serios cu privire la vârsta la care Cara ar trebui să preia 
grosul averii sale. Pe de-o parte, nu e bine ca un tânăr să se 
trezească brusc moștenitorul unei sume atât de mari de bani, 
dar, pe de alta, până la urmă, sunt totuși banii ei. 

Jane a mea a fost foarte practică după momentul în care 
doctorii i-au anunţat condamnarea la moarte. Eu n-am putut să 
ascult. Afli o grămadă de lucruri atunci când o persoană iubită 
dispare din viaţa ta. Am aflat că soția mea era foarte puternică 
și avea mult curaj, trăsături pe care nu mi le-aș fi imaginat 
despre ea înainte să se îmbolnăvească. Și am mai aflat că eu nu 
sunt nici puternic și nici curajos. 

Cara și Madison, nepoata mea, se jucau pe aleea din fața 
casei. Zilele începuseră să se mărească. Madison stătea pe 
asfalt și desena cu niște bucăţi de cretă care semănau cu 
țigările de foi. Fiica mea mergea cu o minimașină motorizată, 
din acelea care merg foarte încet și care sunt foarte la modă 
printre copiii sub șase ani. Copiii care aveau așa ceva nu se 
jucau niciodată cu ele. Doar cei care îi vizitau pe acești copii. În 
așa-zisele vizite de joacă - Doamne, cât urăsc termenul ăsta! 

Am coborât din mașină și am strigat: 

— Hei, copii! 

Mă aşteptam ca fetiţele să se oprească din ce făceau, să vină 
în fugă spre mine și să-mi sară în braţe. Da, sigur! Madison s-a 
uitat spre mine, dar cred că privirea respectivă n-ar fi putut fi 
mai puţin interesată nici dacă ar fi avut creierul deconectat 
chirurgical de restul trupului. Fiică-mea s-a prefăcut că nu mă 
aude. Cara mergea cu Jeepul acela tip Barbie în cerc. Bateria se 
consuma rapid, vehiculul ajungând să meargă mai încet decât 
întindea unchiul meu Morris mâna după carnetul de cecuri. 


VP - 41 


Greta deschise ușa din plasă. 

— Salut. 

— Salut. Cum a fost restul spectacolului de gimnastică? 

— Stai liniștit, spuse Greta ducându-și mâna streașină la ochi, 
într-un fel de pseudo-salut. Am filmat totul. 

— Foarte drăguţ. 

— Și ia spune, cum a fost cu polițiștii aceia doi? 

Am ridicat din umeri. 

— Muncă. 

Nu mă credea, dar nu insistă. 

— Rucsacul Carei e înăuntru. 

Ușa se închise în urma ei. De după casă apărură câţiva 
muncitori. Bob și Greta își amenajaseră o piscină și în consecinţă 
modificau și curtea. Voiau să facă asta de câţiva ani buni, dar 
așteptaseră până când Madison și Cara se făcuseră destul de 
mari pentru a putea fi în siguranţă. 

— Haide, îi spusei fiicei mele, trebuie să mergem. 

Cara m-a ignorat din nou, pretinzând că Jeepul acela roz, tip 
Barbie, o împiedica să audă sau să vadă ceva. M-am încruntat și 
m-am îndreptat spre ea. Cara era foarte încăpăţânată. Aș zice 
„ca mama ei”, dar draga mea Jane era cea mai răbdătoare și 
mai înţelegătoare femeie din lume. Era uimitor. Vezi atât 
calitățile, cât și defectele copilului tău. In cazul Carei, se părea 
că toate defectele le moștenise de la tatăl ei. 

Madison lăsă jos creta. 

— Haide, Cara. 

Cara o ignoră și pe ea. Madison ridică din umeri și oftă așa 
cum numai un copil poate să o facă. 

— Salut, unchiule Cope. 

— Bună, scumpete. V-aţi jucat frumos? 

— Nu, spuse Madison cu mâinile în șolduri. Cara nu se joacă 
niciodată cu mine. Doar cu jucăriile mele. 

Am încercat să par înţelegător. 

Greta ieși cu rucsacul Carei. 

— Am făcut deja temele, spuse ea. 

— Mulţumesc. 

Făcu un gest cu mâna, semn că nu era nevoie să-i 
mulțumesc. 

— Cara, iubito? A venit tăticul tău. 


VP - 42 


Cara o ignoră și pe ea. Ştiam că trebuia să mă aştept la o 
astfel de criză. Și asta, presupun, e o moștenire de la tatăl său. 
În lumea noastră, inspirată din filmele Disney, relaţia dintre tatăl 
văduv și fiică este prezentată ca fiind una magică. Mărturie stă 
oricare dintre filmele astea de copii - Mica Sirenă, Frumoasa și 
Bestia, Mica Prințesă, Aladin - înţelegeţi ce vreau să spun. În 
filme, să nu ai mamă pare o chestie destul de drăguță, lucru 
care, dacă stai să te gândești, e destul de pervers. În viața 
reală, să nu ai mamă era cam cel mai rău lucru care i se putea 
întâmpla unei fetiţe. 

Am spus pe o voce mai fermă: 

— Cara, trebuie să mergem. 

Faţa îi era împietrită - m-am pregătit pentru o confruntare - 
dar, din fericire, au intervenit zeii. Bateriile de la mașinuţă au 
murit definitiv. jJeepul roz s-a oprit. Cara a încercat să-l mai 
împingă un metru sau doi, dar jucăria nu s-a mai mișcat. Cara a 
oftat, s-a dat jos de pe Jeep și s-a îndreptat spre mașină. 

— la-ţi la revedere de la mătușa Greta și de la verișoara ta. 

A făcut ce i-am spus, cu o voce îmbufnată care l-ar fi făcut 
gelos și pe cel mai răsfăţat adolescent. 

Când am ajuns acasă, Cara a deschis televizorul fără să-mi 
ceară permisiunea și s-a apucat să se uite la un episod din 
SpongeBobi!!. Am impresia că serialul ăsta cu SpongeBob e 
difuzat tot timpul. Mi se pare, de asemenea, că nu sunt mai mult 
de trei episoade diferite în tot serialul. Asta însă nu-i împiedică 
deloc pe copii să-l urmărească. 

Îmi venea să-i zic ceva, dar am lăsat-o moartă. În momentul 
ăsta, chiar îmi doream să fie ocupată cu ceva. Incă încercam să 
pun cap la cap lucrurile atât în cazul violului lui Chamique 
Johnson, cât și al apariţiei neașteptate și al uciderii lui Gil Perez. 
Mărturisesc că marele meu caz, cel mai mare caz din cariera 
mea, căzuse cumva pe locul doi. 

Am început să pregătesc cina. In majoritatea serilor mâncam 
în oraș sau comandam de mâncare. Aveam și o dădacă-femeie 
în casă, dar astăzi era ziua ei liberă. 

— Fierbem niște crenvurști? 

— Mi-e indiferent. 

Sună telefonul. Am răspuns. 

— Domnule Copeland? Sunt detectivul Tucker York. 


11 Personaj celebru de desene animate. 
VP - 43 


— Da, detective, ce pot să fac pentru dumneata? 

— l-am găsit pe părinţii lui Gil Perez. 

Am simţit cum mi se încleștează mâna pe receptor. 

— Au identificat cadavrul? 

— Nu încă. 

— Ce le-aţi spus? 

— Uitaţi, fără niciun fel de supărare, domnule Copeland, dar 
asta nu e o chestie pe care s-o spui la telefon, știți? „Fiul 
dumneavoastră mort ar fi putut fi în viaţă în tot acest timp - și, 
ah, da, tocmai a fost ucis”? 

— Înţeleg. 

— Așa că am fost destul de vagi. O să-i aducem aici și o să 
vedem dacă putem obţine o identificare. Dar mai e ceva. Cât de 
sigur sunteți că este Gil Perez? 

— Destul de sigur. 

— Ințelegeţi că asta nu este îndeajuns. 

— Da. 

— Și, oricum, e târziu. Partenerul meu și cu mine am terminat 
serviciul pe ziua de azi. Așa că o să trimitem pe cineva să-i 
aducă pe soţii Perez aici, mâine-dimineaţă. 

— Deci ăsta e un telefon de curtoazie? 

— Cam așa ceva. Vă înțeleg interesul pentru cazul ăsta. Și 
poate că ar trebui să fiţi și dumneavoastră mâine-dimineaţă aici, 
știți, în caz că apare vreo întrebare incomodă. 

— Unde? 

— Tot la morgă. Aveţi nevoie de mașină? 

— Nu, știu să ajung. 


VP - 44 


5. 


Câteva ore mai târziu mi-am băgat fiica în pat. 

Cara nu mi-a dat niciodată bătăi de cap în ceea ce privește 
ora de culcare. Avem niște tabieturi minunate. li citesc. Nu o fac 
pentru că așa scrie în toate revistele acelea pentru părinţi. O fac 
pentru că ei îi place. Nu adoarme niciodată în timp ce îi citesc. 
Asta fac în fiecare seară și nici măcar nu a aţipit vreodată. Eu, în 
schimb, da. Unele dintre cărţile acelea sunt groaznice. Am aţipit 
în patul ei. M-a lăsat să dorm. 

Nu puteam să ţin pasul cu foamea ei de cărți pe care trebuia 
să i le citesc, așa că am început să-i cumpăr cărți pe casete. Mai 
întâi, îi citesc eu o vreme, apoi o las să asculte o casetă - de 
obicei, de patruzeci și cinci de minute - înainte să adoarmă. 
Cara înţelege și acceptă cu plăcere regula asta. 

Acum îi citesc ceva de Roald Dahl. Are ochi mari. Anul trecut, 
când am fost cu ea la un spectacol de teatru unde se juca 
Regele Leu, i-am luat o păpușă Timon, foarte scumpă. O strânge 
și acum sub braţul drept. Și Timon este un ascultător avid. 

Am terminat de citit și am sărutat-o pe Cara pe obraz. Mirosea 
a șampon de bebeluşi. 

— Noapte bună, tati, mi-a spus ea. 

— Noapte bună, Dovlecel. 

Copiii. Acum sunt asemenea Medeei într-o zi proastă, iar în 
momentul imediat următor sunt îngerași sărutaţi de Dumnezeu. 

Am pornit casetofonul și am închis lumina. M-am dus în biroul 
meu de acasă și am deschis calculatorul. Trebuia să mă 
concentrez asupra dosarelor de la serviciu. L-am deschis pe cel 
al violului lui Chamique Johnson și am început să studiez. 

Cal și Jim. 

Victima mea nu era exact genul de persoană care să atragă 
simpatia juriului. Chamique avea șaisprezece ani și avea deja un 
copil din flori. Fusese arestată de două ori pentru prostituție și o 
dată pentru posesie de marijuana. Lucra la petreceri, ca 
stripteuză. Oamenii s-ar putea întreba ce căuta ea la petrecerea 
aceea. Chestiile astea nu mă descurajau. Mă făceau să lupt și 
mai tare. Nu pentru că îmi păsa prea mult de corectitudinea 


VP - 45 


politică, ci pentru că mie-mi place - chiar foarte mult - 
dreptatea, justiţia. Dacă Chamique ar fi fost o studentă blondă, 
vicepreședintă a consiliului studenților din facultate, venită din 
simandicosul Livingston și băieţii ar fi fost negri... ce să mai 
vorbim. 

Chamique era o persoană, o fiinţă umană. Nu meritase ce-i 
făcuseră Barry Marantz și Edward Jenrette. 

Și eu aveam să-i nimicesc pe tipii ăștia. 

M-am întors la începutul dosarului și-am început să-l răsfoiesc 
din nou. Casa confreriei era o clădire elegantă, cu coloane de 
marmură și litere grecești pe frontispiciu, zugrăvită proaspăt și 
cu podelele acoperite de covoare. Am verificat înregistrările 
convorbirilor telefonice. Erau o grămadă de apeluri, fiecare 
dintre copiii aceia avea linia lui telefonică separată, ca să nu mai 
vorbim de telefoanele mobile și de BlackBerry-uri. Unul dintre 
anchetatorii din echipa lui Muse verificase fiecare număr de 
telefon care fusese apelat în noaptea aceea. Erau peste o sută, 
dar nu găsise nimic. Restul facturilor erau obișnuite - 
electricitate, apă, contul de la magazinul local de băuturi 
alcoolice, servicii de curățenie, cablu TV, servicii de internet, 
Netflix, pizza comandată pe Internet... 

Stai așa. 

M-am gândit la toate astea. M-am gândit la declaraţia victimei 
mele - nu era nevoie s-o citesc din nou. Era dezgustătoare și 
destul de amănunţită. Cei doi băieţi o puseseră pe Chamique să 
facă o mulţime de lucruri, o așezaseră în diferite poziţii, 
vorbiseră tot timpul. Dar ceva din toate astea, felul în care o 
mutaseră de colo-colo, în care o așezaseră... 

Telefonul a început să sune. Era Loren Muse. 

— Vești bune? întrebai eu. 

— Doar dacă expresia „Nicio veste nouă e o veste bună” este 
adevărată în totalitate. Și nu e. 

— La naiba! 

— Tu ai găsit ceva? mă întrebă ea. 

Cal și Jim. Ce dracului îmi scăpa? Era acolo, doar că nu 
puteam să pun degetul pe el. Cunoașteţi senzaţia aceea, când 
simţiţi că ceea ce căutați e chiar sub nasul vostru - ca, de 
exemplu, cum îl chema pe câinele din Petticoat Junction - sau 
cum îl chema pe boxerul jucat de Mr. T în Rocky IIR Cam așa mă 
simţeam. Parcă-mi scăpa ceva printre degete. 


VP - 46 


Cal și Jim. 

Răspunsul era undeva pe-aici, ascunzându-se, înghesuit într- 
un ungher al minţii. Și să fiu al dracului dacă nu aveam să-l 
fugăresc pe nenorocitul ăsta de răspuns și o să-l bat în cuie 
când o să pun mâna pe el. 

— Încă nu. Dar hai să continuăm să lucrăm în sensul ăsta. 

e 

A doua zi de dimineață, detectivul York era aşezat la o masă, 
iar de partea cealaltă stăteau domnul și doamna Perez. 

— Vă mulţumesc c-aţi venit, spuse el. 

Acum douăzeci de ani, doamna Perez lucra la spălătoria din 
tabără, dar nu o mai văzusem decât o singură dată de la 
tragedie. Fusese o întâlnire a familiilor - bogata familie Green, și 
mai bogata familie Billingham, săraca familie Copeland, și mai 
săraca familie Perez - într-un birou de avocatură, mare și luxos, 
situat nu departe de unde stăteam acum. Cazul se transformase 
într-un proces intentat de cele patru familii proprietarului 
taberei. Cei doi membri ai familiei Perez n-au prea vorbit mult în 
ziua aceea. Se mulțumiseră să stea și să asculte în timp ce 
ceilalţi vorbiseră, pe rând. Îmi amintesc că doamna Perez își 
ținuse poșeta în poală, strângând-o în mâini. Acum stătea la 
masă, dar mâinile îi erau tot încleștate pe poșetă. 

Stăteau în sala de interogatorii. La sugestia detectivului York, 
îi urmăream printr-un geam care pe partea cealaltă era oglindă. 
York nu voia să dau ochii cu ei, încă. Mi se părea logic. 

— De ce suntem aici? întrebă domnul Perez. 

Perez era solid, iar burta proeminentă îi supunea la tensiuni 
inimaginabile nasturii cămășii cu un număr prea mică. 

— Nu e ușor să vă spun ce am de spus. Detectivul York 
aruncă o privire spre oglindă, și, deși greșise un pic direcţia, 
știam că pe mine mă căuta din ochi. Așa că o să vă spun pe 
șleau. 

Ochii domnului Perez se îngustară. Doamna Perez strânse și 
mai tare poșeta în mâini. Mă întrebam absent dacă era cumva 
aceeași poșetă de acum douăzeci de ani. E ciudat pe unde-ţi 
poate umbla mintea în astfel de momente. 

— leri a avut loc o crimă în Washington Heights, în 
Manhattan, spuse York. Am găsit cadavrul pe o alee din 
apropierea Străzii 157. 


VP - 47 


Nu mi-am luat ochii de la fețele lor. Dar pe figurile familiei 
Perez nu se putea citi nimic. 

— Victima e un bărbat, cu vârsta cuprinsă între treizeci și 
cinci și patruzeci de ani. Are un metru șaptezeci și cinci înălțime 
și aproape optzeci și cinci de kilograme. Glasul detectivului York 
căpătase o cadență profesională. Bărbatul folosea un nume fals, 
astfel că avem ceva probleme cu identificarea lui efectivă. 

York se opri. Tehnică clasică. Vezi dacă vreunul dintre ei 
spune ceva. Și domnul Perez o făcu. 

— Nu înţeleg ce legătură au toate astea cu noi. 

Ochii doamnei Perez se îndreptară către soțul ei, dar restul 
trupului ei rămase nemișcat. 

— Ajung și acolo. 

Aproape că puteam să văd rotițele din mintea lui York 
învârtindu-se. Se întreba ce strategie să aplice, să le spună 
despre tăieturile din ziare pe care le găsiseră în buzunarele 
mortului, despre inel, despre altceva? Aproape că mi-l puteam 
imagina repetând cuvintele în minte și realizând cât de 
prostește sunau. Tăieturi din ziare, inele - nu dovedeau, de fapt, 
nimic. Brusc, am început și eu să am dubii. lată-ne ajunși aici, în 
momentul în care lumea familiei Perez avea să fie întoarsă pe 
dos, ca un animal în abator. Imi părea bine că mă aflam în 
spatele geamului. 

— Am adus un martor care să identifice cadavrul, continuă 
York. Acest martor crede că victima ar putea fi fiul 
dumneavoastră, Gil. 

Doamna Perez închise ochii. Domnul Perez înmărmuri. Pentru 
câteva momente niciunul dintre ei nu scoase niciun cuvânt, 
nimeni nu se mișcă. Perez nu se uită la soția lui. Ea nu se uită la 
el. Rămaseră, pur și simplu, nemișcatţi, așezați la masa aceea, 
cu cuvintele plutind parcă între ei. 

— Fiul nostru a fost ucis în urmă cu douăzeci de ani, spuse 
domnul Perez într-un final. 

York dădu din cap, neștiind prea bine ce să spună. 

— Vreți să spuneți că i-aţi găsit, în sfârșit, trupul? 

— Nu, nu cred. Fiul dumneavoastră avea optsprezece ani în 
momentul dispariţiei, corect? 

— Aproape nouăsprezece, spuse domnul Perez. 

— Bărbatul acesta - victima - după cum v-am menţionat și 
mai înainte, are între treizeci și cinci și patruzeci de ani. 


VP - 48 


Tatăl lui Perez se lăsă pe spate în scaun. Mama încă nu se 
mișcase. 

York atacă: 

— Trupul fiului dumneavoastră nu a fost găsit, corect? 

— Vreţi să spuneți că... 

Vocea domnului Perez pieri după aceste cuvinte. Nimeni nu 
sări să vină cu completarea: „Da, exact asta sugerăm - că fiul 
dumneavoastră, Gil, a fost în viaţă în tot acest timp, douăzeci de 
ani, dar nu v-a spus, nici dumneavoastră nici nimănui altcuiva, 
și, acum, când aveaţi, în sfârșit, șansa să vă reuniți familia, să 
vă regăsiţi fiul dispărut, a fost ucis. Viaţa e frumoasă, nu-i așa?” 

Domnul Perez spuse: 

— E o nebunie! 

— Știu că vi se pare... 

— De ce credeţi că e vorba de fiul nostru? 

— Cum v-am mai spus, avem un martor. 

— Cine e? 

Era prima dată când o auzeam pe doamna Perez vorbind. 
Aproape că m-am ferit. 

York încercă să pară liniștitor. 

— Uitaţi ce e, înţeleg că sunteţi tulburați... 

— Tulburaţi? 

Vorbise din nou tatăl. 

— Știţi cum e... Vă puteţi imagina...? 

Vocea i se pierdu din nou. Soţia lui îi puse o mână pe braţ. Se 
mai îndreptă puţin în scaun. Pentru o secundă se uită spre 
geamul-oglindă și puteam să jur că mă putea vedea prin el. Apoi 
se uită în ochii lui York și spuse: 

— Presupun că aveţi un cadavru. 

— Da, doamnă. 

— Și de aceea ne-aţi chemat aici. Vreţi să ne uităm la acel 
cadavru și să vedem dacă e fiul nostru. 

— Da. 

Doamna Perez se ridică în picioare. Soţul ei se uită la ea, 
părând mic și neajutorat. 

— Bine, spuse ea. Hai să facem asta, atunci. 

e 

Domnul și doamna Perez o luară pe coridorul acela. 

l-am urmat la o distanţă discretă. Dillon mă însoțea. York 
rămăsese cu părinţii. Doamna Perez își ţinea capul sus. Își ţinea 


VP - 49 


poșeta strâns pe lângă ea, de parcă s-ar fi temut de vreun hoţ. 
Mergea cu un pas în faţa soţului ei. E misogin să te gândești că 
ar fi trebuit să fie invers, că mama ar fi trebuit să fie distrusă, iar 
tatăl cel puternic. Domnul Perez fusese cel puternic în faza de 
„spectacol”. Acum grenada explodase, așa că doamna Perez 
preluase conducerea, în timp ce soţul ei părea că se face din ce 
în ce mai mic. 

Cu linoleumul acela tocit și cu pereţi de ciment zgrunţuros, 
coridorul acela putea trece drept un simbol al birocraţiei. 
Auzeam ecoul pașilor. Doamna Perez purta la mână brățări grele 
din aur. Le auzeam zornăind în ritmul pașilor ei. 

Au făcut dreapta și au ajuns în fața aceluiași geam prin care 
mă uitasem și eu cu o zi înainte. Dillon întinse mâna și mă opri, 
cu un gest aproape protector, de parcă aș fi fost un copil aflat 
pe locul din față al unei mașini care ar fi frânat brusc. Am rămas 
la aproape zece metri în spate, plasându-ne în așa fel încât să 
nu intrăm în raza lor vizuală. 

Era greu să le văd fețele de acolo, din locul unde stăteam. 
Domnul și doamna Perez stăteau unul lângă celălalt. Nu se 
atingeau. L-am văzut pe domnul Perez plecându-și capul. Purta 
un sacou albastru. Doamna Perez se îmbrăcase cu o bluză 
închisă la culoare, aproape nuanţa sângelui uscat. Purta foarte 
mult aur. Am văzut cum o altă persoană - de data asta era un 
bărbat înalt, cu barbă - aduce targa lângă fereastră. Cadavrul 
era acoperit cu un cearșaf. 

Odată targa ajunsă la locul cuvenit, bărbatul cu barbă se uită 
la York care dădu din cap. Bărbatul respectiv ridică cu grijă 
cearșaful, de parcă dedesubt ar fi fost ceva fragil. Îmi era teamă 
să scot vreun sunet, dar tot mi-am aplecat trupul spre stânga. 
Voiam să văd faţa doamnei Perez, măcar o parte din profil. 

Mi-am adus aminte că citisem undeva despre victimele 
torturilor, persoane care vor să controleze ceva, orice, așa că se 
luptă din răsputeri să nu ţipe, să nu-și schimonosească faţa, să 
nu arate nimic, ca să nu le dea niciun fel de satisfacţie 
torționarilor lor. Ceva de pe fața doamnei Perez îmi aducea 
aminte de aceste persoane. Se pregătise. Primi șocul cu o mică 
tresărire, doar atât. 

Se uită o vreme la cadavru. Nimeni nu spunea nimic. Mi-am 
dat seama că-mi ţineam răsuflarea. M-am întors spre domnul 


VP - 50 


Perez. Ochii lui erau îndreptațţi spre podea. Erau umezi. Buzele îi 
tremurau. 

Fără să-și ia privirea de la cadavru, doamna Perez spuse: 

— Nu e fiul nostru. 

Liniște. Nu mă așteptasem la asta. 

— Sunteţi sigură, doamnă Perez? spuse York. 

Nu-i răspunse. 

— Când l-aţi văzut ultima dată era doar un adolescent, 
continuă York. Înţeleg că avea părul lung. 

— Așa este. 

— Capul acestui bărbat a fost ras. Victima poartă și barbă. Au 
trecut foarte mulţi ani, doamnă Perez. Vă rog, nu vă grăbiţi. 

Doamna Perez își dezlipi, în sfârșit, privirea de la cadavrul 
respectiv. Se uită la York. York se opri din vorbit. 

— Nu e Gil, spuse ea din nou. 

York înghiţi în sec și se uită spre tată. 

— Domnule Perez? 

Acesta reuși să dea din cap, își drese glasul. 

— Nici măcar nu seamănă. Avea ochii închiși, iar peste față îi 
trecu din nou un fior. E doar... 

— Are vârsta potrivită, termină doamna Perez propoziţia. 

— Nu sunt sigur că am înţeles ce vreţi să spuneţi, zise York. 

— Când pierzi un fiu în felul în care am păţit-o noi, nu încetezi 
niciodată să te întrebi. Pentru noi, el o să rămână un adolescent. 
Dar, dacă ar fi trăit, ar fi fost, da, cam de aceeași vârstă cu 
acest bărbat solid. Așa că ne întrebăm cum ar fi fost. S-ar fi 
căsătorit, oare? Ar fi avut copii? Cum ar fi arătat? 

— Și sunteţi sigură că acesta nu este fiul dumneavoastră? 

Zâmbi, cel mai trist zâmbet pe care-l văzusem în viața mea. 

— Da, domnule detectiv, sunt sigură. 

Începuseră să se întoarcă, dar atunci am intervenit eu: 

— Arătaţi-le brațul. 

Toţi se întoarseră spre mine. Privirea ca de laser a doamnei 
Perez se fixă asupra mea. Parcă observam ceva în ea, un fel de 
păcăleală, poate o provocare. Domnul Perez vorbi primul: 

— Cine ești dumneata? întrebă el. 

Mă uitam la doamna Perez. Zâmbetul acela trist îi revenise pe 
faţă. 

— Ești băiatul familiei Copeland, nu-i așa? 

— Da, doamnă. 


VP -51 


— Fratele lui Camille Copeland? 

— Da. 

— Tu ești cel care a identificat cadavrul? 

Aș fi vrut să-i explic despre tăieturile din ziare și despre inel, 
dar simțeam că timpul se scurgea prea repede. 

— Braţul, spusei. Gil avea cicatricea aceea groaznică pe braț. 

Dădu din cap. 

— Unul dintre vecinii noștri creștea lame. Avea un gard cu 
sârmă ghimpată. Gil a fost dintotdeauna un bun cățărător. A 
încercat să intre în ţarcul animalelor pe când avea vreo opt ani. 
A alunecat, și sârma aceea i-a intrat adânc în umăr. Se întoarse 
spre soţul ei. De câte copci a avut atunci nevoie, Jorge? 

Jorge Perez zâmbea și el trist. 

— Douăzeci și două. 

Nu asta era povestea pe care ne-o spusese Gil. El ne 
îndrugase o istorie despre o bătaie cu cuţitele, o poveste ce 
părea desprinsă dintr-o punere în scenă nereușită a piesei 
Poveste din cartierul de vest. Nu-l crezusem nici atunci, când 
eram doar un copil, așadar, minciuna nu mă surprinse nici 
acum. 

— Îmi amintesc de cicatricea asta din tabără, am spus eu. Am 
făcut semn cu barba spre geam. Uitaţi-vă la brațul lui. 

Domnul Perez clătină din cap. 

— Dar am spus deja... 

Soţia lui ridică o mână, făcându-l să tacă. Nu era nicio 
îndoială. Ea îl conducea aici. Dădu din cap spre mine înainte să 
se întoarcă spre geam. 

— Arătaţi-mi-l, spuse ea. 

Soţul ei părea confuz, dar i se alătură lângă geam. De data 
asta, ea îl luă de mână. Tipul cu barbă plecase deja cu targa. 
York bătu în geam. Tipul cu barbă tresări surprins. York îi făcu 
semn să aducă targa înapoi. Se conformă. 

M-am apropiat și mai mult de doamna Perez. Puteam să-i simt 
parfumul. Era o mireasmă vag familiară, dar nu-mi aduceam 
aminte de unde o știam. Am rămas la maximum o jumătate de 
metru în spatele lor, uitându-mă printre capetele lor. 

York apăsă butonul interfonului. 

— Arată-le, te rog, brațele. 

Tipul cu barbă dădu cearșaful la o parte, cu același gest 
grijuliu. Cicatricea era acolo, o tăietură urâtă. Pe fața doamnei 


VP - 52 


Perez reapăru un zâmbet, dar nu-mi puteam da seama dacă era 
unul trist, sau vesel, sau confuz, fals, studiat, spontan. 

— Stângul, a spus ea. 

— Ce? 

Se întoarse spre mine. 

— Cicatricea asta este pe brațul stâng, spuse ea. Gil avea o 
cicatrice pe dreptul. Și a lui Gil nu era atât de adâncă. Doamna 
Perez se întoarse spre mine și-și puse o mână pe braţul meu. Nu 
e el, domnule Copeland. Înţeleg de ce vă doreaţi atât de mult să 
fie Gil. Dar nu este. El nu se mai întoarce la noi. Și nici sora 
dumitale. 


VP-53 


6. 


Când m-am întors acasă, Loren Muse se plimba nervoasă, ca 
un leu pe lângă o gazelă rănită. Cara era așezată pe bancheta 
din spate. Trebuia să ajungă la dans într-o oră. N-aveam s-o duc 
eu. Dădaca noastră, Estelle, se întorcea astăzi. Avea și permis 
de conducere. li dau prea mulți bani lui Estelle, dar nu-mi pasă. 
Dacă găsești pe cineva bun, care se pricepe și care mai și 
conduce mașina, îi dai cât îţi cere. 

Am parcat pe alee. Casa era împărţită pe două etaje, o casă 
cu trei dormitoare care avea personalitatea acelui coridor de la 
morgă. Asta trebuia să fie casa noastră „de început”. Jane voia 
să evoluăm, să ne mutăm într-una dintre acele case noi, 
arătoase, de genul celei în care stătea cumnata mea, Greta, 
poate chiar o casă din Franklin Lakes. Mie nu-mi prea păsa unde 
locuiam. Nu prea sunt pasionat de case sau de mașini, aşa căo 
lăsam pe Jane să se ocupe de chestiile astea. 

Imi e dor de soția mea. 

Loren Muse avea un rânjet cât toate zilele pe faţă. Muse n-ar 
fi fost o jucătoare bună de pocher. 

— Am toate facturile. Și toate datele de pe computere. Tot. 
Apoi se întoarse spre fetița mea. Bună, Cara. 

— Loren! ţipă Cara. Sări din mașină. Carei îi plăcea Muse. Ea 
știa să se poarte cu copiii. Muse nu fusese niciodată măritată, 
nu avusese copii. In urmă cu câteva săptămâni, îl cunoscusem 
pe cel mai nou prieten al ei. Tipul nu era de nasul ei, dar asta 
părea ceva normal pentru femeile trecute de o anumită vârstă. 

Odată ajunși la etaj, eu și Muse am întins peste tot hârtiile - 
declaraţiile martorilor, rapoartele poliţiei, listingurile 
telefoanelor, toate facturile de la confrerie. Am început cu 
facturile, și nu erau deloc puţine. Fiecare telefon mobil în parte. 
Fiecare bere comandată. Fiecare obiect sau serviciu achiziţionat 
online. 

— Deci, spuse Muse, ce căutăm, mai exact? 

— Să fiu al dracului dacă știu. 

— Credeam că ai ceva în minte. 

— Doar o bănuială. 


VP - 54 


— Oh, la naiba! Nu-mi spune că mergi pe mâna instinctului. 

— N-aș face asta niciodată. 

Am continuat să frunzărim hârtiile acelea. 

— Deci, spuse ea, practic noi răscolim hârtiile astea în 
căutarea unui semn care ar putea fi un „indiciu important! Chiar 
aici!”? 

— Căutăm, am spus eu, un catalizator. 

— Frumos cuvânt. In ce sens? 

— Nu știu, Muse. Dar răspunsul este pe undeva pe-aici. 
Aproape că-l pot vedea. 

— Biiiineeeee, spuse ea, reușind, nu fără efort, să nu-și dea 
ochii peste cap. 

Așa că ne-am apucat de căutat. Comandaseră pizza aproape 
în fiecare seară, câte opt bucăţi de la Pizza-to-Go, plătind direct 
cu cardurile de credit. Aveau cont la Netflix, așa că puteau 
închiria regulat DVD-uri cu filme, aduse direct la ei la ușă, câte 
trei o dată. Aveau, de asemenea, cont la ceva numit HotFlixxx, 
ceea ce însemna că puteau închiria și filme deocheate. Își 
comandaseră bluze de golf cu emblema confreriei pe ele. Și, de 
asemenea, bile de golf cu emblema confreriei, o grămadă de 
astfel de bile. 

Am încercat să aranjăm facturile într-o oarecare ordine. Habar 
n-am de ce. 

Am luat factura de la HotFlixxx și i-am arătat-o lui Muse. 

— Cam ieftin, spusei eu. 

— Internetul a făcut ca pornografia să fie foarte accesibilă și, 
astfel, toată lumea își poate permite să aibă acces la ea. 

— E bine de știut. 

— Dar asta s-ar putea să însemne ceva, spuse Muse. 

— Ce anume? 

— Băieți tineri, femei frumoase. Sau, în cazul ăsta, o femeie 
frumoasă. 

— Explică-mi. 

— Vreau să angajez pe cineva din afara instituţiei. 

— Pe cine? 

— Un detectiv particular, de fapt, o femeie pe nume Cingle 
Shaker. Ai auzit de ea? 

Am dat din cap. Auzisem. 

— Ai auzit. Dar ai și văzut-o? 

— Nu. 


VP-55 


— Dar ai auzit cum arată? 

— Da. Am auzit. 

— Ei bine, vreau să-ți spun că poveștile despre ea nu sunt 
deloc exagerate. Cingle Shaker are un corp de milioane, poate 
cauza accidente pe autostradă. Și e foarte bună. Dacă există 
cineva care poate să-i facă pe băieţii ăștia simandicoși, cu 
avocaţi angajaţi, să vorbească, aceasta e Cingle. 

— Bine. 

Câteva ore mai târziu - nici nu mi-am dat seama cât timp 
trecuse - Muse s-a hotărât să se ridice. 

— Nu găsim nimic aici, Cope. 

— Aşa se pare, nu-i așa? 

— Mâine de dimineaţă, la prima oră, trebuie să-i iei declarația 
lui Chamique? 

— Da. 

Se aplecă peste mine. 

— Cred c-ar fi mai bine să-ţi foloseşti timpul rămas pregătind 
interogarea ei. ` 

l-am făcut semn că „Am înțeles, să trăiţi!” Incepusem deja să 
lucrez împreună cu Chamique la declarația ei, dar nu așa de 
amănunțit cum, probabil, ar fi trebuit. Nu voiam ca mărturia ei 
să pară că a fost pregătită dinainte. Aveam o altă strategie în 
cap. 

— O să te ajut cum pot, spuse Muse. 

A ieșit pe ușă cu cea mai nepăsătoare atitudine de care era în 
stare. 

Estelle ne pregăti cina - spaghete cu chiftele. Estelle nu este 
o bucătăreasă extraordinară, dar mâncarea era comestibilă. Am 
scos-o pe Cara la plimbare după masă, am dus-o să mâncăm 
câte o îngheţată Van Dyke. Era mai vorbăreaţă acum. Am privit- 
o în oglinda retrovizoare cum își punea centura. Pe vremea când 
eram eu copil, îmi amintesc că aveam voie să stăm pe scaunul 
din față. Acum pentru a putea sta în faţă trebuie să ai vârsta la 
care ai voie să bei. 

Am încercat să ascult ce spunea, dar Cara bălmăjea tot felul 
de prostii fără sens, așa cum fac adesea copiii. Din câte se 
părea, Brittany se purtase urât cu Morgan, așa că și Kylie a 
aruncat cu o gumă de șters, și cum de Kylie, dar nu Kylie G, ci 
Kylie N - erau două Kylie în clasa ei - cum de Kylie N nu voia să 
se dea în leagăne în pauză decât dacă și Kiera se dădea în 


VP - 56 


leagăne? Am continuat să mă uit la fața ei animată, care se 
strâmba în toate chipurile, încercând să imite un adult. Am 
simţit senzaţia aceea copleșitoare. M-a cuprins pe nesimţite. 
Părinților li se întâmplă asta din când în când. Te uiţi la copilul 
tău, e într-o ipostază obișnuită, nu e pe scenă, nu înscrie golul 
victoriei într-un meci, pur și simplu, stă acolo, și te uiţi la el și 
realizezi că el e viaţa ta și asta te mișcă și, în același timp, te 
sperie și te face să-ți dorești să poţi opri timpul în loc. 

Am pierdut o soră. Am pierdut o nevastă. Și, de curând, mi- 
am pierdut și tatăl. În toate aceste trei cazuri am reușit să trec 
mai departe. Dar în timp ce mă uitam la Cara, la modul în care 
se făcea înţeleasă cu ajutorul mâinilor și cum făcea ochii mari, 
mi-am dat seama că pierderea ei ar fi reprezentat într-adevăr o 
lovitură din care nu mi-aș mai fi revenit. 

M-am gândit la tatăl meu. În pădure. Cu lopata aceea. Cu 
inima frântă. Căutându-și fetița. M-am gândit la mama mea. 
Fugise. Nu știam unde era. Uneori, mă gândesc c-ar fi bine s-o 
caut. Dar, în ultima vreme, astfel de momente nu mai sunt atât 
de dese. Ani de zile am urât-o. Poate încă o mai urăsc. Sau 
poate acum, când am și eu un copil, înțeleg un pic mai bine 
durerea prin care trebuie să fi trecut. 

Când am intrat înapoi în casă a sunat telefonul. Estelle a luat- 
o pe Cara. Am ridicat receptorul. 

— Avem o problemă, Cope. 

Era cumnatul meu, Bob, soţul Gretei. Era președintele 
fundaţiei JaneCare. Greta, Bob și cu mine am înfiinţat această 
fundaţie după moartea soţiei mele. Datorită ei am avut o 
imagine foarte bună în presă. Este un fel de omagiu viu adus 
fermecătoarei, frumoasei și blândei mele soții. 

Doamne, ce sot minunat probabil că eram! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Violul tău ne costă foarte scump. Tatăl lui Edward Jenrette 
i-a convins pe o grămadă de amici de-ai lui să-și retragă 
donațiile și sprijinul. 

Am închis ochii. 

— Foarte frumos. 

— Mai rău, a început să facă valuri, să spună că ne-am fi 
folosit de fondurile fundaţiei în interes personal. EJ Jenrette e un 
ticălos cu o grămadă de relaţii. Am început deja să primesc 
telefoane. 


VP - 57 


— Și? Le punem la dispoziţie toate registrele. N-o să găsească 
nimic în neregulă. 

— Nu fi naiv, Cope. Suntem în competiţie directă cu alte 
organizaţii caritabile, pentru fiecare dolar pe care oamenii sau 
firmele vor să-l doneze. Dacă suntem amestecați în cel mai mic 
scandal, suntem terminati. 

— Nu prea putem face nimic în privinţa asta, Bob. 

— Știu. Doar că... Facem o grămadă de bine aici, Cope. 

— Știu. 

— Oricum, ne este foarte greu să obţinem fonduri. 

— Și ce vrei să-mi sugerezi? 

— Nimic. Bob ezită, mi-am dat seama că vrea să-mi mai 
spună ceva. Așa că am așteptat. Dar, haide, Cope, acuzaţii tăi 
încheie tot timpul înţelegeri cu procuratura, nu-i așa? 

— Mai facem și înțelegeri. 

— Și lăsaţi o nedreptate mai mică nepedepsită pentru a putea 
prinde pe cineva mai mare. 

— Atunci când trebuie, când nu avem altă șansă. 

— Și băieţii ăștia doi. Sunt băieţi buni din câte am auzit eu. 

— N-ai auzit bine. 

— Uite ce e, nu spun că n-ar trebui să fie pedepsiţi, dar 
câteodată e bine să cazi la pace. Să urmărești binele mai mare. 
JaneCare a făcut progrese mari. S-ar putea să reprezinte binele 
mai mare. Asta-i tot ce vreau să spun. 

— Noapte bună, Bob. 

— Fără supărare, Cope. Voiam doar să ajut. 

— Știu. Noapte bună, Bob. 

Am închis telefonul. Îmi tremurau mâinile. Jenrette, ticălosul 
ăla, se pusese cu greul pe mine. Atacase memoria soţiei mele. 
Am început să urc scările. Eram furios. Aveam să canalizez 
această energie negativă. M-am așezat la birou. Pe el erau doar 
două fotografii. Una era cu fiica mea, Cara, ultima poză făcută 
cu clasa. Prinsese cel mai bun loc, chiar în centrul fotografiei. 

Cea de-a doua poză era o fotografie veche, înceţoșată, cu 
bunica și bunicul meu din fosta mea ţară, Rusia - sau, cum se 
chema pe vremea când ei muriseră în gulagul acela, Uniunea 
Sovietică. Muriseră când eu eram foarte mic, pe vremea când 
locuiam încă la Leningrad, dar îmi mai aduc aminte vag de ei, 
mai ales de claia de păr alb a bunicului. 


VP -58 


Oare de ce, mă întrebam eu adesea, păstrez fotografia asta 
pe birou? 

Fiica lor, mama mea, mă abandonase, nu-i așa? Era o prostie 

când te gândeai mai bine. Dar, cumva, în ciuda durerii evidente, 
fotografia aceea mi se părea ciudat de relevantă. Mă uitam la 
ea, la bunica și la bunicul meu, și mă gândeam la răni și la 
blesteme de familie, și la locul unde a început totul. 
__ Mai demult țineam pe birou fotografii cu Jane și cu Camille. 
Imi plăcea să le am în raza vizuală. Mă linișteau. Dar tocmai 
pentru că găseam liniște în moarte nu însemna că și în ceea ce- 
o privea pe fiica mea lucrurile stăteau la fel. E destul de greu să 
păstrezi un echilibru când vine vorba despre un copil de șase 
ani. Ai vrea să-i vorbești despre mama ei. Aș fi vrut ca ea să știe 
de Jane, despre spiritul ei extraordinar și minunat, despre cât de 
mult ar fi iubit-o ea pe fetiţa ei. Aș fi vrut în același timp să-i ofer 
și o oarecare liniște, să o asigur că mama ei e sus în ceruri și o 
privește de-acolo. Dar eu nu credeam în asta. Aș vrea să cred. 
Aș vrea să cred că există viaţă după moarte și că de-acolo, de 
sus, tatăl meu, sora mea și soția mea ne privesc și ne zâmbesc. 
Dar nu mă pot face să cred toate astea. Și când îi povestesc 
fiicei mele despre toate astea mă simt de parcă aș minţi-o. Îi 
povestesc, oricum. Pentru moment e ceva asemănător cu Moș 
Crăciun sau cu lepurașul de Paști, ceva temporar și liniștitor, dar 
până la urmă și ea, asemenea tuturor copiilor, va afla că nu-i 
vorba decât de o minciună a părinţilor, foarte puţin justificabilă. 
Sau poate că eu greșesc și ei chiar ne privesc de acolo, de sus. 
Și poate că asta va fi concluzia la care Cara va ajunge într-o 
bună zi. 

Pe la miezul nopţii i-am permis, în sfârșit, minţii mele să 
zburde acolo unde își dorea - la sora mea, Camille, la Gil Perez, 
la vara aceea groaznică și magică. Gândurile mi-au zburat la 
tabăra aceea. M-am gândit la Camille. M-am gândit la noaptea 
aceea. Și pentru prima oară în mulţi ani mi-am permis să mă 
gândesc la Lucy. 

Pe față mi-a răsărit un zâmbet trist. Lucy Silverstein fusese 
prima mea iubită adevărată. Ne simţisem foarte bine împreună, 
o poveste de dragoste minunată, de vară, până în seara aceea. 
N-am avut ocazia să ne desparţim - am fost aruncați unul 
departe de celălalt de crimele acelea odioase. Am fost despărțiți 
când încă eram legaţi unul de celălalt, în momentul în care 


VP -59 


dragostea noastră - așa, caraghioasă și imatură cum se 
presupune a fi o idilă adolescentină - creștea, devenea mai 
profundă. 

Lucy făcea parte din trecut. Îmi dădusem un ultimatum și o 
închisesem acolo, în trecut. Dar inima e imună la astfel de 
ultimatumuri. De-a lungul anilor, am încercat să aflu ce mai face 
Lucy, i-am căutat numele pe Google, și alte chestii de genul 
ăsta, deși mă îndoiesc c-aș fi avut vreodată curajul s-o 
contactez. N-am găsit nimic niciodată. Pun pariu că, după toate 
câte se întâmplaseră, își schimbase numele, o chestie 
înțeleaptă. Probabil că Lucy era căsătorită acum, cum fusesem 
și eu. Probabil că era fericită. Speram să fie așa. 

Mi-am îndepărtat toate astea din minte. Acum trebuia să-mi 
concentrez gândurile asupra lui Gil Perez. Am închis ochii și-am 
încercat să mă scufund în trecut. M-am gândit la el, la cum era 
pe vremea când eram în tabără, cum ne prosteam împreună, 
cum îi loveam în glumă braţul și cum el îmi spunea 
„Pămpalaule! N-am simţit nimic!...” 

Puteam să-l văd, parcă aievea, cu pieptul lui osos, slăbănog, 
cu pantalonii prea largi, înainte ca asta să devină o modă, cu 
zâmbetul acela larg, care dezvăluia că avea nevoie de un 
ortodontist, cu... 

Am deschis ochii. Ceva nu se potrivea. 

M-am dus la subsol. Am găsit imediat cutia aceea de carton. 
Jane se pricepea foarte bine să organizeze și să eticheteze totul. 
l-am văzut scrisul foarte îngrijit, de mână, pe o latură a cutiei. 
Vederea lui m-a făcut să mă opresc pentru câteva momente. 
Scrisul de mână era ceva atât de personal. Mi-am trecut 
vârfurile degetelor peste el. Am atins literele și mi-am imaginat- 
o cu Magic Markerul acela mare în mână, cu capacul strâns între 
dinţi în timp ce scria „Fotografii - familia Copeland”... 

Am făcut multe greșeli în viață. Dar Jane... A fost șansa mea 
cea mare. Bunătatea ei m-a transformat, m-a făcut mai bun și 
mai puternic din toate punctele de vedere. Da, am iubit-o, am 
iubit-o cu pasiune, dar mai mult decât atât, avea capacitatea să 
mă facă să dau tot ce-i mai bun din mine. Eram nevrotic și 
nesigur, tânărul cu bursă socială într-o școală unde erau foarte 
puţini astfel de studenţi, și iat-o pe ea, creatura aproape 
perfectă care a văzut ceva în mine. Cum? Cum aș fi putut eu să 


VP - 60 


fiu groaznic și lipsit de orice valoare dacă această minunăţie de 
femeie mă iubea? 

Jane era stânca mea. Și apoi s-a îmbolnăvit. Lumea mea s-a 
prăbușit. Și la fel și eu. 

Am găsit fotografiile din vara aceea de demult. Nu era niciuna 
cu Lucy. Le aruncasem, înțelept, cu ani în urmă. Lucy și cu mine 
aveam și cântecele noastre - Cat Stevens, James Taylor - chestii 
atât de siropoase, încât ar fi putut să-ți provoace greaţa. Nici 
acum nu le pot asculta. Chiar și acum, după atâţia ani, mă 
asigur că nu sunt nici măcar în apropierea iPod-ului meu. Dacă 
aud vreunul la radio, schimb postul cu o viteză ameţitoare. 

Am răsfoit prin teancul de poze din vara aceea. Majoritatea 

erau cu sora mea. Le-am dat la o parte până am ajuns la una 
făcută cu trei zile înainte de moartea ei. Doug Billingham era și 
el în fotografie - era iubitul ei. Un puști bogat. Mama era de 
acord cu relația, bineînţeles. In tabăra aceea era un amestec 
ciudat de copii săraci și bogaţi, era locul unde clasele de sus se 
amestecau cu cele de jos până deveneau un amestec omogen. 
Așa voia hipiotul care conducea tabăra, așa voia lra, tatăl lui 
Lucy, adept al mișcării hippie. 
_ Margot Green, alt copil bogat, era chiar în mijlocul fotografiei. 
Intotdeauna se așeza în mijloc. Era cea mai frumoasă fată din 
tabără, și ea știa asta. Era blondă, cu sâni mari, și întotdeauna 
pusă pe treabă. Se întâlnea cu băieţi mai mari, cel puţin până la 
Gil, iar pentru muritorii de rând din jurul ei viaţa lui Margot era 
ca un serial TV, o telenovelă pe care noi toţi o urmăream 
fascinaţi. Mă uitam acum la ea și mi-o închipuiam cu gâtul tăiat. 
Am închis ochii pentru o secundă. 

Și Gil Perez era în fotografia aceea. Pentru asta venisem eu 
aici. 

Am orientat fasciculul de lumină al lămpii spre poză și am 
studiat-o cu atenţie. 

Sus, în birou, îmi amintisem ceva. Eu sunt dreptaci, dar când 
îl loveam în glumă pe Gil în braţ îmi foloseam mâna stângă. 
Făceam asta pentru a nu-i atinge cicatricea aceea îngrozitoare. 
E-adevărat, era vindecată, dar mie-mi era teamă să mă apropii 
de ea. Parcă m-aș fi temut că s-ar fi putut deschide brusc și că 
ar fi început să ţâșnească sângele. Așa că îl loveam cu mâna 
stângă în braţul drept. Am mijit ochii și m-am aplecat și mai 
aproape. 


VP - 61 


Am reușit să văd capătul de jos al cicatricei ieșindu-i de sub 
mâneca tricoului. 

Camera a început să se învârtă cu mine. 

Doamna Perez spusese că fiul ei avea cicatricea pe braţul 
drept. Dar în cazul acesta eu l-aș fi lovit cu dreapta în braţul 
stâng. Dar eu nu făceam așa. Eu îl loveam cu stânga în braţul 
drept. 

Acum aveam și dovada. 

Gil Perez avea cicatricea pe braţul stâng. 

Doamna Perez minţise. 

Și acum trebuia să mă întreb de ce făcuse asta. 


VP - 62 


7. 


A doua zi de dimineaţă am ajuns devreme la birou. În 
jumătate de oră aveam s-o aduc pe Chamique Johnson, victima, 
în faţa instanţei, să fie interogată. Îmi reciteam notițele. La ora 
nouă fix, n-am mai putut rezista. Așa că l-am sunat pe detectivul 
York. 

— Doamna Perez a minţit, îi spusei eu. 

Apoi mi-a ascultat explicațiile. 

— A minţit, repetă York după ce mă ascultase. Nu crezi că-i o 
exprimare cam dură? 

— Dumneata cum te-ai exprima în cazul ăsta? 

— Poate a făcut doar o greșeală? 

— A greșit braţul pe care fiul ei avea o cicatrice? 

— Sigur. De ce nu? Știa deja că nu era el. Normal. 

Nu credeam o iotă. 

— Aveţi vreun element nou în cazul ăsta? 

— Credem că Santiago locuia în New Jersey. 

— Aveţi o adresă? 

— Nu. Dar am găsit o iubită. Sau cel puţin așa credem, că era 
iubita lui. O prietenă, cel puțin. 

— Cum aţi găsit-o? 

— Telefonul mobil, cel cu agenda goală. A sunat pe el, îl 
căuta. 

— Deci cine este, de fapt? Mă refer la Manolo Santiago. 

— Nu știm. 

— lubita lui nu v-a spus? 

— lubita lui știa că îl chema Santiago. Oh, și mai e ceva, 
destul de important. 

— Ce? 

— Trupul lui a fost mutat. Eram, oricum, siguri de asta de la 
început, dar acum ni s-a confirmat. lar legistul nostru spune că 
după cantitatea de sânge pierdută și după alte parascovenii, pe 
care eu nu le pricep niciodată, și de care nici nu-mi pasă, 
Santiago era mort de, probabil, o oră, atunci când a fost lăsat 
acolo unde l-am găsit noi. Pe cadavru au fost găsite fibre 


VP - 63 


provenind de la un covor și chestii de genul ăsta. Analiza 
preliminară indică faptul că provin de la un covoraș de mașină. 

— Deci Santiago a fost ucis, băgat în portbagajul unei mașini 
și apoi aruncat în Washington Heights? 

— Asta-i teoria cu care lucrăm în momentul de față. 

— Aţi identificat tipul de mașină? 

— Încă nu. Dar omul nostru de la laborator spune că-i vorba 
de o mașină veche. Asta-i tot ce știm, deocamdată. Dar lucrăm 
în continuare la problemă. 

— Cât de veche? 

— Nu știm. Nu acum. Haide, Copeland, ai milă. 

— Sunt foarte interesat de cazul ăsta, personal. 

— Apropo de chestia asta. 

— Ce? 

— De ce nu ne dai și dumneata o mână de ajutor? 

— Adică? 

— Adică noi avem o grămadă de cazuri de rezolvat, îngrozitor 
de multe. Acum avem și o posibilă legătură cu New Jersey - 
Santiago locuia acolo. Sau cel puţin iubita lui acolo locuiește. ȘI 
doar acolo s-au văzut, în New Jersey. 

— În districtul meu? 

— Nu, cred că e Hudson acolo. Sau poate Bergen. La naiba! 
Nu știu. Dar e destul de aproape. Dar dă-mi voie să mai adaug 
ceva. 

— Ascult. 

— Sora ta locuia în New Jersey, nu? 

— Da. 

— Aceea nu e jurisdicţia mea. Probabil că dumneata ai putea 
să revendici competenţa în acel caz, chiar dacă nu e în districtul 
dumitale. Nimeni altcineva nu prea dorește redeschiderea unui 
caz vechi. 

M-am gândit la asta. Într-o oarecare măsură eram manipulat. 
Spera ca eu să fac o parte din munca lui și să-i cedez la sfârșit 
toată gloria - chestie care mie-mi convenea de minune. 

— lubita asta a lui, adăugai eu. Știţi cumva cum o cheamă? 

— Raya Singh. 

— O adresă? 

— Vrei să te duci să stai de vorbă cu ea? 

— Te deranjează? 


VP - 64 


— Câtă vreme nu-mi dai ancheta peste cap, poţi să faci ce 
vrei. Dar pot să-ţi dau un sfat prietenesc? 

— Sigur. 

— Nebunul acela, Asasinul de Vară. Nu mai știu cum îl chema 
exact. 

— Wayne Steubens. 

— ÎI cunoşteai, nu-i așa? 

— N-ai citit dosarul? 

— Ba da. Ai fost tratat cam dur, nu-i așa? 

Încă îl mai tineam minte pe șeriful Lowell, îmi aminteam 
figura lui plină de scepticism. O chestie de înţeles, firește. 

— Ce vrei să-mi spui? 

— Doar atât. Steubens încearcă să scape de condamnare. 

— N-a fost niciodată judecat pentru primele patru crime. 
Anchetatorii nici n-au avut nevoie de ele. Au avut probe mai 
concludente în celelalte cazuri. 

— Știu. Dar totuși. S-a făcut o legătură între ele. Dacă acela 
este într-adevăr Gil Perez, și Steubens aude de chestia asta, 
cred că i-ar fi de foarte mare ajutor. Ințelegi ce vreau să spun? 

Îmi spunea să păstrez tăcerea în privința celor descoperite 
până în momentul în care aveam să fiu sigur sută la sută. Am 
înțeles. Ultimul lucru pe care voiam să-l fac era să-l ajut pe 
Wayne Steubens. 

Am închis subiectul amândoi. Loren Muse a băgat capul pe 
ușă. 

— Ai ceva nou pentru mine? 

— Nu. Îmi pare rău. Se uită la ceas. Ești gata pentru marea 
depoziţie? 

— Da. 

— Atunci haide. E ora spectacolului. 

e 

— Acuzarea o cheamă pe Chamique Johnson. 

Chamique era îmbrăcată destul de convențional, dar nu într- 
atât pentru a cădea în ridicol. Se putea încă vedea dintr-o privire 
că venea din cartier. Se ghiceau curbele. O pusesem să poarte 
și pantofi cu toc înalt. Uneori, încerc să obstrucţionez vederea 
juraţilor. Și alteori, ca acum de exemplu, știu că singura șansă 
pe care o am e ca ei, juraţii, să vadă toată imaginea, cu 
punctele bune și cu cele slabe. 


VP - 65 


Chamique își ţinea capul sus. Ochii îi fugeau dintr-o parte într- 
alta, dar nu într-o manieră care să trădeze lipsa de onestitate, 
ca la Nixon, ci mai degrabă ca la un animal speriat, care nu știa 
de unde urmează să primească următoarea lovitură. Machiajul 
era un pic prea strident. Dar și asta era bine. O făcea să aibă 
aparenţa unei fete care voia să pară o femeie matură. 

Poate că o parte dintre subordonații mei nu erau de acord cu 
strategia asta. Dar eu sunt de părere că, dacă tot e să pierzi, 
atunci să pierzi cu o imagine adevărată. Și asta eram gata să fac 
acum. 

Chamique își spuse numele și jură pe Biblie, apoi se așeză. l- 
am zâmbit și am privit-o în ochi. Chamique a dat ușor din cap, 
făcându-mi semn să-i dau drumul. 

— Lucraţi ca stripteuză, nu-i așa? 

Deschiderea balului cu o astfel de întrebare - fără alte 
preliminarii - a surprins asistenţa. S-au auzit câteva sunete de 
mirare. Chamique a clipit. Știa cam ce voiam eu să fac, dar nu-i 
dădusem prea multe detalii, și asta cu bună știință. 

— Cu jumătate de normă, spuse ea. 

Nu-mi plăcea răspunsul ei. Părea prea precaut. 

— Dar vă dezbrăcaţi pentru bani, nu-i așa? 

— Da. 

Așa mai mergea. Fără nicio ezitare. 

— Faceți striptease în cluburi sau la petreceri private? 

— Amândouă. 

— In ce club faceţi striptease? 

— Pink Tail. Este în Newark. 

— Câţi ani aveţi? întrebai eu. 

— Șaisprezece. 

— N-ar trebui să aveţi minimum optsprezece ani pentru a 
putea face striptease? 

— Ba da. 

— Și cum reușiţi? 

Chamique ridică din umeri. 

— Am un buletin fals, din care reiese că am douăzeci și unu 
de ani. 

— Deci încălcaţi legea. 

— Bănuiesc. 

— Încălcaţi sau nu legea? Vocea mea căpătase o tentă mai 
dură. Chamique înţelese. Voiam să fie sinceră. Voiam să - să-mi 


VP - 66 


scuzaţi jocul de cuvinte, având în vedere că aveam în faţă o 
stripteuză - îmi arate adevărul gol-goluţ. Tenta aceea oţelită era 
menită să-i aducă aminte acest lucru. 

— Da, încalc legea. 

M-am uitat spre masa apărării. Mort Pubin se uita la mine ca 
la un nebun de legat. Flair Hickory își ţinea palmele împreunate, 
cu degetele arătătoare lipite de buze. Cei doi clienţi ai lor, Barry 
Marantz și Edward Jenrette, purtau sacouri albastre și erau palizi 
la faţă. Nu erau nici aroganţi, nu păreau nici plini de încredere și 
nici răi. Păreau cuprinși de remușcări, speriaţi și foarte tineri. 
Cinicii ar spune că era vorba de o atitudine studiată - că avocații 
lor le spuseseră cum să stea și ce expresii să aibă pe faţă. Dar 
eu știam că nu era adevărat. Doar că pentru mine nu conta 
lucrul ăsta. 

Am zâmbit martorului meu. 

— Nu ești singura, Chamique. Am găsit o grămadă de buletine 
false în casa confreriei din care fac parte și violatorii tăi - pentru 
ca toți membrii confreriei să poată merge în baruri, să poată 
petrece și ei un pic. Cel puţin tu ai încălcat legea pentru a-ţi 
câștiga pâinea. 

Mort era deja în picioare. 

— Obiectez! 

— Se susţine. 

Dar aruncasem deja momeala. Cuvintele nu pot fi luate 
înapoi, odată ce au fost rostite. 

— Domnișoară Johnson, continuai eu, nu mai ești virgină, nu-i 
așa? 

— Da. 

— De fapt, ai un copil din flori. 

— Da. 

— Câţi ani are? 

— Un an și trei luni. 

— Spune-mi, domnișoară Johnson, faptul că nu mai ești 
virgină și că ai un copil din flori te face mai puţin umană? 

— Obiectez! 

— Se susține. Judecătorul, un tip cu sprâncene stufoase, pe 
nume Arnold Pierce, se încruntă la mine. 

— Nu vreau decât să evidenţiez câteva chestiuni clare, 
onorată instanţă. Dacă domnișoara Johnson ar fi fost o blondă 
bogată din Short Hills sau din Livingston... 


VP - 67 


— Păstrează-ţi discursul pentru pledoaria finală, domnule 
Copeland. 

Așa aveam să fac. Și folosisem aceeași comparaţie și în 
pledoaria de deschidere. M-am întors spre victima mea. 

— Îţi place să te dezbraci pentru bani, domnişoară Johnson? 

— Obiectez! Mort Pubin era din nou în picioare. Nu este 
relevant. Ce contează dacă îi place să se dezbrace pentru bani 
sau nu? 

Judecătorul Pierce se uită la mine. 

— Ei bine? 

— Vă propun ceva, spusei eu, uitându-mă la Pubin. N-o s-o 
mai întreb nimic despre striptease dacă nici dumneavoastră n-o 
întrebaţi. 

Pubin înlemni. Flair Hickory încă nu deschisese gura. Lui nu-i 
plăcea să obiecteze. În general, juraţilor nu le plac obiecțiile. 
Cred că li se ascunde ceva. Flair voia să-și păstreze capitalul de 
simpatie. Așa că îl punea pe Mort să facă toate lucrurile murdare 
și neplăcute. Era versiunea avocăţească a trucului cu polițistul 
bun și polițistul rău. 

M-am reîntors spre Chamique. 

— Făceai striptease în seara în care ai fost violată, nu-i așa? 

— Obiectez! 

— Presupus violată, mă corectai eu. 

— Nu, spuse Chamique. Am fost invitată la petrecerea aceea. 

— Ai fost invitată la o petrecere care a avut loc în casa unei 
confrerii, acolo unde locuiesc domnii Marantz și Jenrette? 

— Exact. 

— Te-a invitat cumva domnul Marantz sau domnul Jenrette? 

— Nu. 

— Dar cine te-a invitat? 

— Un alt băiat care stă acolo. 

— Cum îl cheamă? 

— Jerry Flynn. 

— Înţeleg. Și cum l-ai cunoscut pe domnul Flynn? 

— Am lucrat la casa confreriei cu o săptămână înainte. 

— Și când spui că ai lucrat, vrei să spui că... 

— M-am dezbrăcat pentru ei, încheie Chamique fraza în locul 
meu. Îmi plăcea asta. Dădea nerv, ritm discuţiei noastre. 

— Și domnul Flynn era acolo? 

— Erau cu toţii acolo. 


VP - 68 


— Și când spui „cu toţii”... 

Arătă spre cei doi inculpați. 

— Și ei doi erau acolo. Și încă vreo câţiva tipi. 

— Cam câţi, în total, așa, estimativ? 

— Douăzeci, poate douăzeci și cinci. 

— Bine, dar domnul Flynn te-a invitat la petrecerea aceea, o 
săptămână mai târziu? 

— Da. 

— Și ai acceptat invitaţia? 

Avea ochii umezi deja, dar își ţinea capul sus. 

— Da. 

— De ce ai ales să te duci? 

Chamique se gândi puţin. 

— E ca și cum un milionar te-ar invita pe iahtul lui. 

— Erai impresionată de ei? 

— Da. Bineînţeles. 

— Și de banii lor? 

— Și de asta, spuse ea. 

Îmi plăcea la nebunie răspunsul ei. 

— Și, continuă ea, Jerry a fost foarte drăguţ cu mine când am 
făcut striptease. 

— Domnul Flynn s-a purtat frumos cu dumneata? 

— Da. 

Am dat din cap. Intram acum pe un teritoriu destul de dificil, 
dar asta era. 

— Apropo, Chamique, să ne întoarcem puţin la noaptea în 
care ai fost chemată pentru a face striptease... Am simţit cum 
respiraţia îmi devine mai rapidă. Ai mai prestat și altfel de 
servicii bărbaţilor din public? 

l-am întâlnit privirea. A înghiţit în sec, dar și-a păstrat calmul. 
Vocea îi era ușoară. Dispăruseră toate inflexiunile. 

— Da. 

— A fost vorba de servicii de natură sexuală? 

— Da. 

Își lăsă capul în jos. 

— Nu te rușina. Aveai nevoie de bani. Am făcut un gest spre 
masa apărării. Scuza lor care e? 

— Obiectez! 

— Se susţine. 

Dar Mort Pubin nu terminase. 


VP - 69 


— Onorată instanţă, remarca aceasta a fost îngrozitoare! 

— Da, e îngrozitor, îmi exprimai eu acordul. Ar trebui să vă 
pedepsiţi clienţii. 

Mort Pubin se înroși. Vocea îi deveni un scâncet. 

— Onorată instanţă! 

— Domnule Copeland. 

Mi-am ridicat palmele către judecător, făcându-i semn că 
avea dreptate și că aveam să tac. Cred foarte mult în ideea că 
toate aspectele negative ale unei depoziţii trebuie scoase la 
iveală în timp ce martorul e chestionat de mine. Așa las fără 
muniţie partea adversă. 

— Aţi fost interesată de domnul Flynn ca de un eventual 
prieten? 

Mort Pubin interveni din nou: 

— Obiectez! E irelevant! 

— Domnule Copeland? 

— Bineînţeles că este relevant. Apărarea o să spună că 
domnișoara Johnson a fabricat aceste acuze pentru a scoate 
ceva bani de la clienţii lor. Eu încerc să stabilesc care era 
rezoluţia mentală a clientei mele, ce avea ea de gând să facă în 
seara aceea. 

— O să permit întrebarea, spuse judecătorul Pierce. 

Am repetat întrebarea. 

Chamique s-a foit un pic, și asta a făcut-o să-și arate 
adevărata vârstă. 

— Jerry nu era de nasul meu. 

— Dar? 

— Dar, da, adică nu știu cum să vă explic. N-am întâlnit 
niciodată pe cineva ca el. Mi-a deschis ușa. S-a purtat foarte 
drăguţ cu mine. Eu nu sunt obișnuită cu așa ceva. 

— Și e bogat. Vreau să spun în comparaţie cu tine. 

— Da. 

— Asta înseamnă ceva pentru tine, nu? E important? 

— Sigur că da. 

Îmi plăcea la nebunie sinceritatea. 

Ochii lui Chamigque se îndreptară spre boxa juraţilor. li 
revenise expresia trufașă. 

— Am Și eu visuri. 

Am așteptat ca ecourile întrebării să se stingă, apoi am 
continuat: 


VP - 70 


— Și care a fost visul tău în seara aceea, Chamique? 

Mort era pe punctul să obiecteze din nou, dar Flair Hickory îi 
puse o mână pe braț. 

Chamiqgue ridică din umeri. 

— E o prostie. 

— Chiar și așa, spune-mi. 

— Mă gândeam că poate... O prostie, după cum v-am mai 
spus. Mă gândeam că poate lui îi place de mine, știți? 

— Da, știu, am spus eu. Cum ai ajuns la petrecerea aceea? 

— Am luat autobuzul din Irvington, restul drumului l-am făcut 
pe jos. 

— Și când ai ajuns la casa confreriei, domnul Flynn era acolo? 

— Da. 

— Și de data asta a fost drăguţ cu dumneata? 

— La început, da. O lacrimă i se prelinse pe obraz. A fost 
foarte drăguţ. A fost... 

Se opri. 

— A fost ce, Chamique? 

— La început - încă o lacrimă își croi drum pe obraz - a fost 
cea mai frumoasă seară din viața mea. 

Am lăsat și aceste cuvinte să răsune, să se stingă. O a treia 
lacrimă a scăpat de sub pleoape. 

— Te simţi bine? 

Chamique își șterse lacrima. 

— Sunt bine. 

— Eşti sigură? 

Vocea îi deveni din nou dură. 

— Puneti întrebările, domnule Copeland, spuse ea. 

Era minunată. Jurații aveau toți capul sus, ascultând - și 
crezând, speram eu - fiecare cuvânt. 

— A existat un moment de la care comportamentul domnului 
Flynn față de tine s-a schimbat? 

— Da. 

— Care a fost acel moment? 

— L-am văzut vorbind în șoaptă cu cel de-acolo. Arătă spre 
Edward Jenrette. 

— Cu domnul Jenrette? 

— Da. Cu el. 

Jenrette încercă să nu se facă mic sub privirea lui Chamique. 
Nu avu decât în parte succes. 


VP -71 


— L-ai văzut pe domnul Jenrette șoptindu-i ceva domnului 
Flynn? 

— Da. 

— Și apoi ce s-a întâmplat? 

— Jerry m-a întrebat dacă nu vreau să fac o plimbare. 

— Când spui Jerry te referi la Jerry Flynn? 

— Da. 

— Bine, povestește-ne ce s-a întâmplat. 

— Am ieșit afară. Aveau un butoi de bere. M-a întrebat dacă 
nu vreau o bere. Era agitat, neliniștit, cam așa ceva. 

Mort Pubin se ridicase deja în picioare. 

— Obiectez! 

Mi-am deschis brațele, încercând să par exasperat. 

— Onorată instanţă! 

— O să-i permit să continue, spuse judecătorul. 

— Continuă, zisei eu. 

— Jerry și-a turnat o bere din butoi, și se tot uita la ea. 

— Se uita la berea lui? 

— Da, cel puţin o vreme. Nu voia să se mai uite la mine. Se 
schimbase ceva, era ceva diferit. L-am întrebat dacă se simte 
bine. A spus că da, sigur, totul era minunat. Și apoi - vocea nu i 
se pierdu, dar fu cât pe ce - a spus că am un corp trăsnet și că i- 
a plăcut să mă privească scoţându-mi hainele. 

— Și chestia asta te-a surprins? 

— Da. Adică vreau să spun că până atunci nu-mi mai vorbise 
așa. Avea vocea mai dură, mai groasă acum. Inghiţi în sec. 
Semăna cu a celorlalţi. 

— Continuă. 

— Mi-a spus „Ai vrea să mergem sus, să-ţi arăt camera mea?” 

— Și tu ce i-ai răspuns? 

— Am spus, bine. 

— Voiai să mergi în camera lui? 

Chamique închise ochii. O altă lacrimă i se scurse pe obraz. 
Clătină din cap. 

— Trebuie să răspunzi cu voce tare. 

— Nu, spuse ea. 

— Atunci de ce te-ai dus? 

— Voiam ca el să mă placă. 

— Și te-ai gândit că el te-ar fi plăcut dacă ai fi urcat cu el? 

Vocea lui Chamique era slabă. 


VP- 72 


— Știu că nu m-ar fi plăcut dacă l-aș fi refuzat. 

M-am întors și m-am apropiat de masa mea. M-am prefăcut 
că-mi consult notițele. Voiam doar să las juraţilor timp să digere 
ce auziseră. Chamique își ţinea spatele drept. Avea bărbia 
ridicată. Încerca să nu lase să se vadă nimic, dar durerea 
emana, pur și simplu, din ea. 

— Ce s-a întâmplat după ce ai urcat? 

— Am intrat printr-o ușă. Se întoarse din nou cu privirea spre 
Jenrette. Și apoi el m-a apucat. 

Am rugat-o să mi-l arate cu mâna pe Edward Jenrette și să-l 
identifice după nume. 

— Mai era și altcineva în camera aceea? 

— Da. El. 

Arătă spre Barry Marantz. M-am uitat la cele două familii din 
spatele acuzaților. Părinții purtau parcă nişte măşti ale morții, 
parcă aveau pielea întinsă de la spate: pomeții păreau prea 
proeminenţi, ochii înfundaţi și goi. Erau niște santinele, aliniate 
pentru a-și proteja vlăstarele. Erau distruși. Mi-era milă de ei. 
Dar nu prea milă. Edward Jenrette și Barry Marantz erau 
protejaţi de cineva. 

Chamique Johnson n-avea pe nimeni. 

Și cu toate astea, o parte din mine înțelegea ce se 
întâmplase, de fapt, acolo. Începi să bei, îţi pierzi controlul, uiţi 
de consecințele faptelor tale. Poate că n-aveau să mai facă asta 
niciodată. Poate că își învăţaseră lecţia, într-adevăr. Dar, asta 
era, păcat. 

Unii oameni erau răi până-n măduva oaselor. Astfel de 
oameni aveau întotdeauna să fie cruzi, răi, aveau să rănească 
pe cei din jur. Alţii, majoritatea celor care ajungeau să treacă pe 
la mine prin birou, sunt doar confuzi. Nu e treaba mea să fac 
astfel de diferenţe. Las asta în seama judecătorului, cel care dă 
sentinţa în funcţie de toţi factorii fiecărui caz în parte. 

— Bine. Și după aceea ce s-a întâmplat? 

— A închis ușa. 

— Care dintre ei? 

Arătă spre Marantz. 

— Chamique, ca să ușurăm puţin lucrurile, ai putea să le spui 
domnul Marantz și domnul Jenrette? 

Dădu din cap. 

— Deci domnul Marantz a închis ușa. Și apoi ce s-a întâmplat? 


VP-73 


— Domnul Jenrette mi-a spus să mă așez în genunchi. 

— Domnul Flynn unde era în momentul acela? 

— Nu știu. 

— Nu știi? M-am prefăcut surprins. N-a urcat cu tine scările? 

— Ba da. 

— Nu stătea lângă tine când domnul Jenrette te-a apucat? 

— Ba da. 

— Și atunci? 

— Nu știu. N-a intrat în cameră. A lăsat ușa să se închidă. 

— L-ai mai văzut? 

— Doar mai târziu. 

Am respirat adânc și am plonjat în problemă. Am întrebat-o 
pe Chamique ce s-a întâmplat după aceea. Am condus-o prin 
toată agresiunea. Declaraţia ei era foarte grafică. Vorbea 
simplu, direct, foarte detașată. Erau multe de spus - ce-i 
ziseseră, cum râseseră, ce-i făcuseră. Aveam nevoie de 
amănunte. Nu credeam că juraţii aveau nevoie să audă toate 
astea. Înţelegeam asta. Dar aveam nevoie ca ea să dea cât mai 
multe detalii cu putinţă, să vorbească despre fiecare poziţie, 
despre cine fusese acolo, cine ce făcuse. 

A fost epuizant. 

Când am terminat întrebările referitor la agresiune, am lăsat 
să treacă câteva secunde, apoi am atacat problema cea mai 
dificilă: 

— În declaraţia ta de la poliţie ai spus că atacatorii tăi au 
folosit prenumele de Cal și Jim. 

— Obiectez, onorată instanţă. 

Era Flair Hickory, căreia i se auzea glasul pentru prima dată. 
Vorbea încet, cu genul acela de glas care face toate urechile 
atente. 

— N-a declarat că atacatorii au folosit prenumele de Cal și 
Jim, spuse Flair. A susţinut, atât în declaraţia sa, cât și în alte 
declaraţii anterioare, că cele două persoane chiar erau Cal și 
Jim. 

— O să reformulez, am spus eu cu un pic de exasperare în 
voce, de parcă aș fi vrut să spun juraţilor „Vă vine să credeţi cât 
de cusurgiu e?” M-am întors spre Chamique. Care dintre ei era 
Cal și care Jim? 

Chamique îl identifică pe Barry Marantz ca fiind Cal și pe 
Edward Jenrette ca Jim. 


VP - 74 


— S-au prezentat? o întrebai eu. 

— Nu. 

— Și atunci de unde le știi numele? 

— Le-au folosit când își vorbeau. 

— Să ne întoarcem la declaraţia ta. De exemplu, domnul 
Marantz a spus: „Pune-o capră, Jim!” Ceva de genul ăsta? 

— Da, așa. 

— Cred că știi că niciunul dintre acuzați nu se numește Cal 
sau Jim. 

— Știu, spuse ea. 

— Poţi explica acest lucru? 

— Nu. Vă spun doar ce-au spus ei. 

Fără nicio ezitare, fără nicio încercare de a-și găsi o scuză - 
era un răspuns bun. Am lăsat-o în pace. 

— Ce s-a întâmplat după ce te-au violat? 

— M-au pus să mă curăţ. 

— Cum? 

— M-au băgat sub duș. M-au săpunit. Dușul avea un furtun din 
acelea. M-au obligat să mă curâţ. 

— Apoi? 

— Apoi mi-au luat hainele. Au spus că voiau să le ardă. Mi-au 
dat un tricou și o pereche de pantaloni. 

— Și după aceea ce s-a întâmplat? 

— Jerry m-a dus până în staţia de autobuz. 

— Și pe parcursul acestui drum domnul Flynn ţi-a mai spus 
ceva? 

— Nu. 

— Nici măcar un singur cuvânt? 

— Niciun cuvânt. 

— Tu i-ai spus ceva? 

— Nu. 

Am părut din nou surprins. 

— Nu i-ai spus că fuseseși violată? 

A zâmbit pentru prima dată. 

— Nu credeţi că știa deja chestia asta? 

Am trecut repede și peste asta. Voiam să schimb din nou 
viteza. 

— Ţi-ai angajat un avocat, Chamique? 

— Cam așa ceva. 

— Cum adică „cam așa ceva”? 


VP -75 


— Nu l-am angajat eu. El m-a găsit pe mine. 

— Cum îl cheamă? 

— Horace Foley. Nu se îmbracă la fel de frumos ca domnul 
Hickory, de acolo. 

Flair zâmbi la auzul acestor cuvinte. 

— Și i-ai dat în judecată pe acuzaţi? 

— Da. 

— Pentru ce i-ai dat în judecată? 

— Ca să-i fac să plătească. 

— Nu asta facem aici? Vrem să găsim o cale să-i pedepsim. 

— Da. Dar procesul civil e pentru bani. 

M-am prefăcut că nu înțeleg despre ce e vorba. 

— Dar apărarea va susţine că tu ai inventat acuzațiile astea 
pentru a stoarce niște bani de la ei. Vor susţine că procesul civil 
pe care l-ai intentat este, de fapt, dovada că ești interesată de 
bani. 

— Sunt interesată de bani, spuse Chamique. Am spus eu 
vreodată că nu sunt interesată de bani? 

Am așteptat. 

— Dumneavoastră nu sunteţi interesat de bani, domnule 
Copeland? 

— Ba da. 

— Deci? 

— Deci, apărarea va susţine că banii sunt un motiv foarte bun 
pentru a minţi. 

— Eu nu pot să fac prea multe în privinţa asta, spuse ea. 
Vedeți dumneavoastră, dacă aș spune că nu-mi pasă de bani, ar 
fi o minciună. Se uită la juraţi. Dacă aș sta aici și v-aș spune că 
banii nu contează, nu înseamnă nimic pentru mine, m-aţi crede? 
Bineînţeles că nu. La fel, v-aș minţi dacă v-aș spune că nu mă 
preocupau banii și înainte ca ei să mă violeze. Acum îmi pasă de 
bani. Nu mint. M-au violat. Pentru asta vreau să se ducă la 
pușcărie. Și dacă pot să mai și iau niște bani de la ei cu ocazia 
asta, de ce nu? Mi-ar prinde bine. 

M-am dat un pas înapoi. Candoarea - adevărata candoare - 
are o aromă unică. 

— Nu mai am întrebări, spusei. 


VP - 76 


8. 


Procesul se întrerupse pentru prânz. 

Prânzul este, de obicei, momentul în care discut strategia cu 
subordonații mei. Dar acum nu voiam să fac chestia asta. Voiam 
să fiu singur. Voiam să reiau în minte toată depoziţia pe care o 
luasem, să văd ce scăpasem din vedere, să încerc să ghicesc ce- 
avea să facă Flair. 

Am comandat un cheeseburger și o bere unei chelneriţe care 
arăta de parc-ar fi vrut să joace în reclame. Mi-a spus „iubire”. 
Îmi place când o chelneriţă îmi spune „iubire”. 

Un proces e, de fapt, lupta a două povești care se întrec 
pentru captarea atenţiei. Trebuie să faci ca protagonistul tău să 
pară cât mai mult o persoană reală. E mult mai important să 
pară real decât pur. Avocaţii uită asta. Cred că trebuie să facă în 
așa fel încât clienţii lor să pară dulci și perfecţi. Greșesc. Așa că 
eu nu încerc niciodată să-i prostesc pe juraţi. Oamenii se pricep 
foarte bine când vine vorba să judece caracterul cuiva. Ai mai 
multe șanse să fii credibil în ochii lor dacă îţi arăţi punctele 
slabe. Cel puţin în ceea ce mă privește pe mine, care reprezint 
acuzarea. Dacă ești de partea cealaltă, a apărării, faci tot 
posibilul să tulburi apele cât mai mult. Așa cum îmi spusese 
foarte clar și Flair Hickory, vrei să scoţi la înaintare pe acel 
amant frumos de pică, pe nume „Dincolo de orice îndoială”. Eu 
voiam opusul. Eu voiam ca lucrurile să fie foarte clare. 

Chelneriţa reapăru și spuse: 

— Uite, iubire, în timp ce-mi punea burgerul în faţă. M-am 
uitat la el. Părea atât de gras, încât îmi venea să comand și o 
angiogramă ca garnitură. Dar adevărul era că mizeria asta era 
exact ceea ce îmi doream să mănânc. L-am prins cu ambele 
mâini și-am simţit că mi se afundă degetele în chiflă. 

— Domnule Copeland? 

Nu l-am recunoscut pe tânărul care se aplecase deasupra 
mea. _ 

— Îmi dai voie? spusei eu. Încerc să mănânc. 

— Asta este pentru dumneavoastră. 


VP - 77 


Lăsă o hârtie pe masă și plecă. Era o foaie galbenă ruptă 
dintr-o agendă juridică, împăturită într-un dreptunghi mic. Am 
despăturit-o. 


Vino te rog în separeul din spate, în dreapta ta. 
E] Jenrette. 


Era tatăl lui Edward. M-am uitat la iubitul meu burger. El s-a 
uitat la mine. Nu-mi plăcea să-mi las mâncarea să se răcească, 
și nici s-o reîncălzesc. Așa că m-am apucat de mâncat. Imi era 
foarte foame. Am încercat să-l mănânc încet. Berea avea un 
gust al dracului de bun. 

După ce-am terminat, m-am ridicat și m-am îndreptat spre 
separeul din spate, din dreapta mea. EJ Jenrette era acolo. In 
faţa lui, pe masă, stătea un pahar plin cu un lichid ce părea a fi 
scotch. Inconjurase paharul cu ambele mâini, de parcă încerca 
să-l protejeze. Ochii lui priveau, transfiguraţi, lichidul din pahar. 

Nu-și ridică privirea nici măcar atunci când am intrat în 
separeu. Dacă era deranjat de întârzierea mea - sau, la naiba, 
dacă măcar observase că întârziasem - EJ Jenrette se prefăcea 
foarte bine. 

— Aţi vrut să mă vedeţi? 

EJ dădu din cap. Era un tip solid, genul de fost atlet, cu o 
cămașă scumpă, al cărei guler părea să-l strângă de gât. Am 
așteptat. 

— Ai și dumneata un copil, spuse el. 

Am continuat să aștept. 

— Dumneata ce-ai face pentru a o proteja? 

— În primul rând, n-aş lăsa-o niciodată să meargă la o 
petrecere într-o casă a vreunei confrerii. 

Își ridică privirea. 

— Asta n-a fost amuzant. 

— Aţi terminat ce aveaţi de spus? 

Luă o sorbitură lungă din pahar. 

— O să-i dau fetei aceleia o sută de mii de dolari, spuse 
Jenrette. O să depun în contul fundaţiei soţiei tale încă o sută de 
mii. 

— Minunat. Vreţi să scrieţi cecurile acum? 

— O să renunţi la acuzaţii? 

— Nu. 


VP - 78 


Mă privi în ochi. 

— E fiul meu. Chiar vrei ca el să-și petreacă următorii zece ani 
în închisoare? 

— Da. Dar judecătorul e cel ce va pronunţa sentinţa. 

— E doar un copil. În cel mai rău caz s-a lăsat purtat de val. 

— Aveţi și dumneavoastră o fiică, nu-i așa, domnule Jenrette? 

Jenrette continuă să se uite la paharul lui. 

— Dacă doi puștani negri din Irvington ar pune mâna pe ea, ar 
târi-o într-o cameră și i-ar face lucrurile acelea, aţi vrea ca totul 
să fie mușamalizat? 

— Fiica mea nu este stripteuză. 

— Nu, domnule, nu este. Are tot ce-i trebuie, toate privilegiile. 
Se bucură de toate avantajele. De ce s-ar dezbrăca pentru bani? 

— Fă-mi o favoare, spuse el. Nu-mi turna gogoșile alea socio- 
economice. Vrei să spui că din cauza faptului că a fost 
dezavantajată a trebuit să aleagă calea preacurviei? Te rog! Eo 
adevărată insultă la adresa tuturor acelor persoane 
dezavantajate din punct de vedere socio-economic care au 
reușit să iasă din ghetouri prin muncă. 

Am ridicat din sprâncene: 

— Din ghetouri? 

Nu spuse nimic. 

— Locuiţi în Short Hills, nu-i așa, domnule Jenrette? 

— Și? 

— Spunetți-mi, câţi dintre vecinii dumneavoastră se dezbracă 
pentru bani sau, ca să folosesc cuvintele dumneavoastră, aleg 
calea preacurviei? 

— Nu știu. 

— Ce face sau nu face Chamique Johnson este total irelevant 
în cazul violului ei. Nu prea putem face astfel de alegeri. Fiul 
dumneavoastră nu poate decide cine merită să fie violat și cine 
nu. Dar, oricum, Chamique Johnson a ajuns să facă striptease 
pentru că opţiunile ei au fost limitate. Fiica dumneavoastră nu 
are astfel de limitări. Am clătinat din cap. Chiar nu înțelegeți. 

— Ce să înţeleg? 

— Faptul că ea e forțată să se dezbrace sau să-și vândă 
corpul nu-l face pe Edward mai puţin vinovat. Ba din contră, îl 
face și mai vinovat. 

— Fiul meu nu a violat-o. 

— Tocmai de aceea avem procese. Acum am terminat? 


VP - 79 


Își ridică într-un final capul. 

— Pot să-ţi fac viaţa foarte grea. 

— Din câte se pare deja încercaţi chestia asta. 

— Oprirea fondurilor pentru fundaţie? Ridică din umeri. Asta 
n-a fost nimic. Doar o flexare a mușchilor. 

Îmi găsi ochii și mi-i fixă cu privirea. Chestia asta durase deja 
prea mult. 

— La revedere, domnule Jenrette. 

Se întinse și mă apucă de braț. 

— O să scape de acuzaţii. 

— Mai vedem noi. 

— Astăzi ai marcat câteva puncte, dar târfa aceea mai trebuie 

interogată și de avocaţii apărării. Nu poţi explica faptul că a 
reținut greșit numele. Asta o să constituie punctul slab al 
acuzării. Știi foarte bine chestia asta. Așa că ascultă ce sugerez 
eu. 
Am așteptat. 
— Fiul meu și băiatul familiei Marantz vor pleda vinovaţi la 
orice acuzaţie atâta vreme cât pedeapsa nu implică închisoarea. 
O să facă muncă în folosul comunităţii. Pot să fie eliberaţi sub 
control foarte strict pentru orice perioadă vrei dumneata. Mi se 
pare corect așa. În plus, o s-o ajut pe această femeie lovită de 
soartă și o să mă asigur că JaneCare are parte de fonduri 
substanţiale. Este o variantă câștigătoare pentru toată lumea. 

— Nu, spusei eu. 

— Chiar crezi că băieţii ăștia o să mai facă ceva de genul ăsta 
vreodată? 

— Sincer? Probabil că nu. 

— Eu credeam că pedeapsa cu închisoarea se aplică pentru 
reeducare. 

— Da, dar eu nu prea sunt adeptul reabilitării și al reeducării. 
Sunt mai degrabă adeptul dreptăţii. 

— Și crezi că, dacă fiul meu va merge la pușcărie, se va face 
dreptate? 

— Da. Dar, oricum, pentru asta avem juraţi și judecători. 

— Ai făcut vreodată o greșeală, domnule Copeland? 

N-am spus nimic. 

— Pentru că o să mă apuc de săpat. Și o să sap până cândo 
să găsesc toate greșelile pe care le-ai făcut vreodată. Și o să 
folosesc aceste greșeli. Ai și dumneata schelete în debara, 


VP - 80 


domnule Copeland, lucruri din trecut pe care vrei să le ascunzi. 
Amândoi știm lucrul ăsta. Dacă vei continua această vânătoare 
de vrăjitoare, o să le scot la lumină, pentru ca toată lumea să le 
poată vedea. Părea din ce în ce mai încrezător acum. Nu-mi 
plăcea chestia asta. In cel mai rău caz, fiul meu a făcut o 
greșeală mare. Încercăm să găsim o modalitate prin care să-și 
răscumpere această greșeală, fără să-i distrugem și viaţa, în 
același timp. Poţi să înţelegi chestia asta? 

— Nu mai am nimic să vă spun. 

A continuat să mă ţină de braţ. 

— Ultimul avertisment, domnule Copeland. Voi face tot ce-mi 
stă în putinţă pentru a-mi apăra copilul. 

M-am uitat la EJ Jenrette și apoi am făcut un lucru care l-a 
surprins. Am zâmbit. 

— Ce? spuse el. 

— E frumos. 

— Ce e frumos? 

— Faptul că fiul dumneavoastră are atât de mulţi oameni care 
să se lupte pentru el. Și în sala de judecată, Edward are atâţia 
oameni de partea lui. 

— Este iubit. 

— Frumos, spusei eu din nou, trăgându-mi braţul. Dar când 
mă uit la toţi oamenii aceia care stau în spatele fiului 
dumneavoastră, știți ce altceva mai observ? 

— Ce? 

— Că Chamique Johnson n-are pe nimeni care să stea în 
spatele ei. 

e 

— Aș vrea să împărtășesc clasei un fragment dintr-un jurnal, 
spuse Lucy Gold. 

Lui Lucy îi plăcea ca studenţii să fie așezați în cerc cu băncile. 
Ea stătea în centru. Sigur, nu era ceva original - ea plimbându- 
se printr-un așa-numit „ring al învăţăturii” asemenea unui 
luptător de wrestling, dar văzuse că treaba mergea mai bine 
așa. Când îi așezi pe studenți în cerc, indiferent cât de larg ar fi 
acel cerc, cu toţii stau în primul rând. N-au unde să se ascundă. 

Lonnie se afla și el în încăpere. Lucy se gândise iniţial să-l lase 
pe el să citească fragmentul de jurnal, pentru ca ea să poată 
studia fețele lor, dar povestitorul era o femeie. N-ar fi sunat 
bine. In afară de asta, persoana care scrisese respectivul 


VP - 81 


fragment știa că Lucy avea să urmărească feţele tuturor în 
așteptarea unei reacţii. Trebuia să știe asta. Sigur se juca cu 
mintea ei. Așa că se decise să citească ea, în timp ce Lonnie 
avea să urmărească eventualele reacţii. Și, bineînțeles, Lucy 
avea să-și ridice des ochii de pe text, făcând pauze dese în 
timpul lecturii, sperând că avea să prindă ceva. 

Sylvia Potter, băgăcioasa, era chiar în faţa ei. Avea mâinile 
împreunate și ochii mari. Lucy îi prinse privirea și-i zâmbi ușor. 
Sylvia se lumină la față. Lângă ea stătea Alvin Renfro, un leneș 
și jumătate. El stătea așa cum ședeau cei mai mulți dintre 
studenţi, de parcă nu aveau oase și s-ar fi putut prelinge de pe 
scaune pe podea. 

— „S-a întâmplat pe când aveam șaptesprezece ani”, citi 
Lucy. „Eram în tabăra de vară. Lucram acolo ca AS. Adică 
Asistent Stagiar...” 

Continuă să citească despre incidentul din pădure, despre 
povestitoare și despre prietenul ei „P”, despre săruturile cu 
spatele lipit de copac, despre ţipetele din pădure, mișcându-se 
într-un cerc strâns. Citise deja bucata de vreo zece ori, dar 
acum, când o citea cu voce tare, când o citea altora, își simţi 
gâtul din ce în ce mai strâns. Picioarele i se înmuiară. Aruncă o 
privire scurtă spre Lonnie. Sesizase și el ceva în vocea ei, se uita 
la ea. ÎI privi încercând să-i sugereze: „Parcă trebuia să te uiţi la 
ei, nu la mine”, iar el își luă repede ochii de la ea. 

După ce termină, Lucy vru să audă comentariile. Solicitarea 
asta urma, de obicei, aceeași rutină. Studenţii știau că autorul 
fragmentului respectiv era chiar acolo, printre ei, în aceeași 
încăpere cu ei, dar, pentru că singurul mod în care poţi să te 
înalţi este să-i demolezi pe ceilalţi, se repezeau cu furie să 
critice. Ridicau mâna și începeau de fiecare dată cu o frază de 
genul „Oare doar mie mi s-a părut?” sau „Poate că mă înșel, 
dar...”, menită să-i disculpe cumva, și după aceea atacau: 

— Stilul e cam plat... 

— Chiar nu simt pasiunea ei pentru acest „P”, voi o simţiţi?... 

— l-a băgat mâna sub tricou? Te rog, scutește-mă... 

— Zău așa, mie mi s-a părut o mizerie. 

— Povestitoarea spune: „A continuat să mă sărute. Era atât 
de pasional.” Nu-mi spune că era pasional. Arată-mi... 

Lucy modera discuţia. Aceasta era cea mai importantă parte a 
orei. Era greu să predai studenţilor. Adesea se gândea la 


VP - 82 


educaţia ei, la orele nesfârșite de lectură, și realiza că nu-și mai 
amintea nimic din cele citite atunci. Lucrurile pe care și le 
amintea, cele pe care le reţinuse și le asimilase, iar acum le 
folosea, erau comentariile scurte, rapide, făcute de profesori în 
timpul discuţiilor din oră. Învățătura, predarea era o chestie 
calitativă, mai degrabă decât una cantitativă. Dacă vorbești 
prea mult, riști să cazi în derizoriu, asemenea muzicii deseori 
enervante care se aude pe fundal în supermarketuri. Dacă spui 
puține, ai putea avea o șansă să faci diferenţa. 

Profesorilor le place, de asemenea, atenţia. Și asta poate fi un 
lucru periculos. Unul dintre profesorii ei din tinereţe îi dăduse un 
sfat foarte simplu și direct în această privinţă: nu trebuie să te 
gândești doar la tine. Și păstra tot timpul în minte acest lucru. 
De cealaltă parte, studenţilor nu le plăcea deloc să te vadă prea 
detașat. Astfel, din când în când, atunci când relata câte o 
anecdotă, încerca să povestească o întâmplare despre ea, 
eventual una în care ea făcuse o greșeală - și nu erau puţine 
astfel de întâmplări - dar în care, până la urmă, reușise să se 
descurce. 

O altă problemă o reprezenta faptul că studenţii nu spuneau 
ceea ce credeau cu adevărat, cel puţin nu atât cât ar fi vrut ei 
să lase impresia. Bineînţeles, același lucru era valabil și la 
întâlnirile profesorilor - prioritatea nu era adevărul, ci imaginea. 

Însă, în momentul acesta, Lucy era mai pornită decât de 
obicei. Voia reacții. Voia ca autorul - sau autoarea - să se 
demaște. Așa că insistă: 

— Fragmentul ăsta trebuie să fie dintr-un jurnal, spuse ea. 
Dar chiar poate crede cineva că aceste lucruri s-au întâmplat? 

Tăcerea se lăsă peste încăpere. Erau reguli nescrise aici. Lucy 
se adresase autorului, mai mult sau mai puţin. Îl făcuse 
mincinos. Dădu puţin înapoi: 

— Ce am vrut să spun este că textul mi se pare a fi mai 
degrabă o ficţiune. De obicei, acesta este un lucru bun, dar oare 
în cazul ăsta nu face ca lucrurile să fie mai dificil de apreciat? Nu 
vă îndeamnă să puneţi la îndoială veridicitatea celor scrise? 

Discuţia deveni foarte animată. Mâinile se tot ridicau. 
Studenţii se contraziceau unul pe celălalt, dezbăteau, întorceau 
problema pe toate părţile. Asta era partea frumoasă a profesiei 
ei. Adevărul era că nu prea avea cine știe ce viaţă personală. 
Dar pe copiii ăștia îi iubea. În fiecare semestru, se îndrăgostea 


VP - 83 


din nou. Erau familia ei, fie din septembrie până în decembrie, 
fie din ianuarie până în mai. Apoi o părăseau. Unii se mai 
întorceau. Foarte puţini. Și ea se bucura de fiecare dată să-i 
vadă. Dar nu redeveneau niciodată familia ei. Doar studenții 
cărora le preda își câștigaseră acest statut. Era ciudat. 

La un moment dat, Lonnie ieșise din sală. Lucy se întrebase 
unde oare se dusese, dar era prea prinsă în discuţii pentru a 
putea face ceva. În unele zile, timpul se scurgea parcă prea 
repede. Și asta era o astfel de zi. Când ora se termină și 
studenţii începură să-și pună lucrurile înapoi în genţi, realiză că 
nu reușise să afle nimic despre cel sau cea care îi trimisese 
fragmentul acela de jurnal. 

— Nu uitaţi, spuse Lucy. Vreau încă două pagini de jurnal. Aș 
vrea să mi le trimiteţi până mâine. Apoi, adăugă: Aăă, puteţi să 
trimiteţi mai mult de două pagini, dacă vreţi. Oricât. 

Zece minute mai târziu ajunse în biroul ei. Lonnie era deja 
acolo. 

— Ai reușit să deslușești ceva pe fețele lor? întrebă ea. 

— Nu, spuse el. 

Lucy începu să-și strângă lucrurile, îndesând hârtiile în geanta 
laptopului. 

— Unde te duci? întrebă Lonnie. 

— Am o întâlnire. 

Tonul pe care rostise aceste cuvinte îl făcu să nu mai adauge 
nimic. Lucy mergea la această „întâlnire” o dată pe săptămână, 
dar nu avea suficientă încredere în nimeni pentru a dezvălui 
unde sau cu cine se întâlnea. Nici măcar în Lonnie. 

— Oh, spuse Lonnie. Privea în pământ. Lucy se opri. 

— Ce e, Lonnie? 

— Ești sigură că vrei să afli cine a trimis textul acela? Vreau 
să spun, nu știu. Toate chestia asta îmi miroase a trădare. 

— Trebuie să aflu. 

— De ce? 

— Nu pot să-ţi spun. 

El dădu din cap. 

— Bine, atunci. 

— Bine, ce? 

— Când te întorci? 

— Peste o oră, poate două. 

Lonnie se uită la ceas. 


VP - 84 


— Până atunci, spuse el, cred c-o să aflu cine l-a trimis. 


VP - 85 


9. 


Procesul se amână până a doua zi. 

Poate că există voci care să susţină că acest lucru ar fi fost în 
măsură să influențeze întrucâtva lucrurile - juraţii ar fi avut 
noaptea întreagă la dispoziţie pentru a digera depoziţia 
administrată de mine și ar fi putut să-și formeze o opinie, bla, 
bla, bla. Dar strategiile de genul acesta erau doar niște prostii. 
Era vorba, pur și simplu, de ciclul de viață al unui proces. Dacă 
într-adevăr amânarea asta ar fi putut fi considerată un punct 
pozitiv pentru mine, în același timp, ar fi putut reprezenta și un 
dezavantaj, pentru că acum Flair Hickory avea mai mult timp la 
dispoziție să-și pregătească propriul set de întrebări, și modul în 
care avea să le administreze. Așa sunt procesele. Chiar dacă 
astfel de amănunte te scot din minţi, până la urmă, lucrurile de 
genul ăsta au tendinţa de a se nivela, de a se egaliza. 

Am sunat-o pe Loren Muse de pe mobil. 

— Ai găsit ceva? 

— Incă mai lucrez la asta. 

Am închis și-am observat că aveam un mesaj de la detectivul 
York. Nu știam ce să fac în privinţa faptului că doamna Perez 
minţise în legătură cu cicatricea de pe braţul lui Gil. Dacă aș fi 
confruntat-o cu fotografia ar fi spus probabil că s-a încurcat. N-a 
făcut nimic rău, n-are nicio vină. 

Dar de ce oare spusese că cicatricea era pe celălalt braţ? 

Oare spusese ceea ce credea ea că e adevărat - că trupul 
respectiv nu aparţinea fiului său? Oare domnul și doamna Perez 
făceau această grosolană (dar de înțeles) greșeală pentru că le 
era foarte greu să înțeleagă, să creadă că Gil al lor fusese în 
viață în tot acest timp, și astfel nu puteau accepta ceea ce 
vedeau cu ochii lor? 

Sau minţeau? 

Și, dacă minţeau, ei bine, de ce minţeau? 

Inainte să-i confrunt cu adevărul aveam nevoie de mai multe 
fapte, de mai multe dovezi, de mai multe certitudini. Trebuia să 
produc cumva o dovadă incontestabilă că acel cadavru de la 
morgă, aparţinând unui om care se dăduse drept Manolo 


VP - 86 


Santiago, era, de fapt, al lui Gil Perez, tânărul care dispăruse în 
pădure împreună cu sora mea, cu Margot Green și cu Doug 
Billingham cu aproape douăzeci de ani în urmă. 

Mesajul lui York suna așa: „Imi pare rău că a durat atât de 
mult să aflu asta. Ai întrebat de Raya Singh, prietena victimei. 
Nu aveam decât un număr de mobil al ei, dacă-ţi vine să crezi. 
Oricum, am sunat la numărul acela. Lucrează la un restaurant 
cu specific indian pe Route Three, lângă Tunelul Lincoln.” Îmi 
dădea numele și adresa. „În mod normal ar trebui să fie acolo 
toată ziua. Hei, dacă afli ceva despre adevăratul nume al lui 
Santiago, spune-mi și mie. Din câte știm noi, are pseudonimul 
ăsta de ceva vreme. Am găsit câteva lucruri despre el în afara 
zonei Los Angelesului, niște chestii de acum șase ani. Nimic 
grav. Vorbim mai târziu.” 

M-am întrebat ce să înțeleg din chestia asta. Nu prea multe. 
M-am îndreptat spre mașină și imediat ce m-am urcat în ea mi- 
am dat seama că ceva nu era în regulă. 

Pe scaunul șoferului se afla un plic cafeniu. 

Știam că nu e al meu. Știam că nu-l lăsasem acolo. Și știam 
foarte bine că-mi încuiasem mașina. 

Cineva îmi spărsese mașina. 

M-am oprit și-am luat plicul. Nicio adresă, nicio ștampilă a 
poștei. Partea din față era complet goală. Părea foarte subţire. 
M-am așezat pe scaunul șoferului și am închis portiera. Plicul era 
sigilat. L-am desfăcut cu degetul arătător. Am băgat mâna 
înăuntru și am smuls ce era acolo. 

Am simţit să-mi îngheaţă sângele în vene în momentul când 
am văzut despre ce era vorba - o fotografie a tatălui meu. 

M-am încruntat. Ce mama dra... 

În partea de jos, tipărit cu grijă pe banda albă, era numele lui. 
„Vladimir Copeland.” Atât. 

Nu înțelegeam. 

Am rămas nemișcat pentru câteva clipe. Mă uitam la 
fotografia preaiubitului meu tată. Mi-am amintit cum a fost el un 
tânăr doctor la Leningrad, cât de mult suferise, cum viaţa lui se 
dovedise a fi un șir nesfârșit de tragedii și de dezamăgiri. Mi-am 
amintit cum se certa cu mama, amândoi răniţi, amândoi 
vărsându-și amarul unul pe celălalt. Mi-am amintit-o pe mama 
plângând singură. Mi-am amintit cum în unele dintre nopțile 
acelea stăteam cu Camille. Ea și cu mine nu ne-am certat 


VP - 87 


niciodată - lucru ciudat pentru doi fraţi -, dar poate că văzusem 
prea multe certuri. Uneori, mă lua de mână și-mi spunea că 
mergem să ne plimbăm puţin. Dar de cele mai multe ori 
mergeam în camera ei și Camille îmi punea cântecele ei pop 
favorite și-mi explica totul despre ele, de ce-i plăceau, de parcă 
acele idioțenii ar fi ascuns cine știe ce secrete sau înţelesuri, 
apoi îmi povestea despre cine știe ce băiat de la școală care-i 
plăcea. Și eu stăteam acolo și o ascultam și simţeam o ciudată 
mulțumire. 

Nu înțelegeam. De ce era fotografia aceea... 

Mai era ceva în plic. 

L-am întors cu susul în jos. Nimic. Am scormonit cu degetele 
până la fond. Părea a fi o carte de vizită. Am scos bucata 
respectivă de hârtie la lumină. Da, era o carte de vizită. Albă, cu 
linii roșii. Acea parte - partea liniată - era goală. Dar pe cealaltă 
parte - pe cea rămasă complet albă - cineva dactilografiase 
două cuvinte, cu litere mari: 


PRIMUL SCHELET 
e 

— Ai aflat cine a trimis jurnalul? întrebă Lucy. 

— Nu încă, spuse Lonnie. Dar o să aflu. 

— Cum? 

Lonnie își lăsă capul în jos. Acum nu mai era golanul plin de 
încredere. Lui Lucy îi părea rău. Lui Lonnie nu-i plăcea deloc ce-l 
pusese ea să facă. Nici ei nu-i plăcea. Dar nu avea de ales. Se 
străduise din greu să-și ascundă trecutul. Își schimbase numele. 
Nu-l lăsase pe Paul să o găsească. Se descotorosise de părul ei 
blond natural - Doamne, câte femei de vârsta ei se puteau 
lăuda cu păr blond natural? - și îl înlocuise cu mizeria asta 
castanie. 

— Bine, spuse ea. O să fii aici când mă întorc? 

El dădu din cap. Lucy cobori scările spre mașină. 

La televizor pare simplu să-ţi faci o identitate nouă. Poate că 
era într-adevăr simplu, însă lui Lucy nu i se părea deloc așa. Era 
un proces lent. Începuse cu schimbarea numelui de familie din 
Silverstein în Gold. Isteţ, nu-i așa? Ei nu i se părea așa, dar îi 
plăcea cumva numele ăsta, îi oferea parcă o legătură cu tatăl 
său, pe care-l iubise atât de mult. 


VP - 88 


Se tot mutase de colo-colo în ţară. Tabăra dispăruse de mult. 
La fel și averea tatălui său. La fel, până la urmă, și mare parte 
din tatăl său. 

Ceea ce mai rămăsese din lra Silverstein, tatăl ei, stătea 
acum într-un fel de cămin, aflat la șaisprezece kilometri de 
campusul Universităţii Reston. Merse cu mașina până acolo, 
bucurându-se de timpul pe care-l petrecea singură. Îl asculta pe 
Tom Waits cântând despre cum spera el să nu se 
îndrăgostească, dar cum, bineînţeles, se îndrăgostea. Opri 
mașina în parcare. Căminul respectiv, un fost conac situat pe o 
bucată mare de pământ, era mai frumos decât majoritatea 
stabilimentelor de acest gen. Aproape tot salariul lui Lucy 
ajungea aici. 

Parcă lângă mașina veche a tatălui său, un Volkswagen 
Broscuţă, galben, și plin de rugină. Broscuţa era întotdeauna în 
același loc. Se îndoia că mașina fusese mutată în ultimul an. 
Tatăl său avea libertate aici. Putea pleca și veni oricând. Dar 
trist era că nu ieșea aproape niciodată din cameră. Abţibildurile 
cu sloganuri stângiste cu care-și decorase mașina erau acum 
șterse, tocite. Lucy avea o cheie de rezervă a Broscuţei și din 
când în când o mai pornea, ca să-i menţină bateria în stare de 
funcționare. Când făcea asta, chiar dacă numai stătea în 
mașină, cu motorul pornit, amintirile o năpădeau, îl revedea pe 
lra conducând-o, cu geamul deschis, cu barba mare în vânt, 
zâmbind, claxonând și făcând cu mâna tuturor celor pe lângă 
care trecea. 

Nu o lăsase niciodată inima să facă o tură cu ea. 

Lucy semnă în registrul de la intrare. Sanatoriul era destul de 
specializat, ocupându-se de pacienţi care aveau fie probleme 
de-o viaţă cu drogurile, fie mentale. Pacienţii făceau parte din 
toate categoriile sociale și erau în toate stadiile de boală, de la 
unii care păreau absolut „normali” și până la tipi care ar fi putut 
juca fără probleme în piesa Zbor deasupra unui cuib de cuci. 

Ira făcea parte câte un pic din amândouă aceste categorii. 

Se opri la ușa camerei lui. Ira stătea cu spatele la ea și purta 
obișnuitul poncho din cânepă. Părul cărunt îi stătea în toate 
direcţiile. Din boxele sistemului pe care tatăl ei încă îl mai 
numea „hi-fi” bubuia melodia „Let's Live for Today” a celor de la 
Grass Roots, un cântec clasic al anului 1967. Lucy se opri în 
momentul în care Warren Entner scandă „1,2,3,4”, înainte ca 


VP - 89 


grupul să reia în forţă refrenul „Șa-la-la-la-la, let's live for 
today!” Închise ochii și repetă pe mutește cuvintele cântecului. 

O melodie super, super tare. 

În cameră erau șiraguri de mărgele, și textile vopsite manual 
și un poster cu „Unde au dispărut toate florile?” Lucy zâmbi, dar 
zâmbetul ei era lipsit de bucurie. Nostalgia era una, iar o minte 
care se deteriora rapid, alta. 

Demenţa își făcuse loc încet - poate încă din anii în care 
abuzase de droguri, nimeni nu putea spune - și acum se 
instalase definitiv. Ira fusese dintotdeauna aiurit, trăia, într-un 
fel, în trecut, astfel că era greu de spus cât de lentă fusese 
transformarea. Asta spuneau doctorii. Dar Lucy știa că șocul 
iniţial, începutul pantei descendente avusese loc în vara aceea. 
lra luase asupra lui mare parte din vină pentru ceea ce se 
întâmplase în pădurea aceea. Era tabăra lui. Ar fi trebuit să se 
preocupe mai mult de protejarea celor din tabără. 

Presa se năpustise asupra lui cu aceeași ferocitate ca și 
familiile victimelor. Ira era un om prea drăguţ pentru a le putea 
ține piept. Cedase. Fusese înfrânt. 

Abia dacă îi mai rămăsese și camera în care stătea acum. 
Mintea îi rătăcea în diferite perioade, dar aceasta - anii șaizeci - 
era singura decadă în care se simţea bine. In jumătate din timp 
chiar credea că era încă în anul 1968. Alteori, știa adevărul - 
asta se putea vedea în expresia lui - dar, pur și simplu, nu voia 
să se confrunte cu realitatea înconjurătoare. Astfel că doctorii îi 
lăsau camera să arate ca una din 1968. Permisiunea aceasta 
era, de fapt, parte a „terapiei de validare”, folosită în 
tratamentul lui. 

Doctorul îi explicase că acest soi de demenţă nu se ameliora 
odată cu trecerea timpului, astfel că pacientul trebuia să fie pe 
cât posibil ferit de stres și să se simtă cât mai fericit cu putință, 
chiar dacă acest lucru însemna, de fapt, că era lăsat să trăiască 
practic într-o minciună continuă. Pe scurt, lra își dorea să 
trăiască în anul 1968. Atunci fusese el cel mai fericit. Și, până la 
urmă, de ce să i te împotrivești? 

— Hei, Ira! 

Ira - nu dorise niciodată ca ea să-i spună „tată” - se întoarse 
încet, cu o mișcare specifică celor aflaţi sub influenţa 
calmantelor, atunci când îi auzi vocea. Ridică o mână, încet, de 
parcă s-ar fi aflat sub apă, și o flutură. 


VP - 90 


— Salut, Luce. _ 

Ea clipi, încercând să-și alunge lacrimile. Intotdeauna o 
recunoștea, știa cine era. Și, dacă între faptul că trăia în 1968 și 
își recunoștea fata, care în perioada aceea nu era nici măcar 
născută, exista o contradicţie evidentă, asta era. Dar iluzia lui 
Ira nu era afectată niciun pic. 

Îi zâmbi. Ira fusese dintotdeauna prea mărinimos, prea 
generos, prea copilăros și naiv pentru o lume atât de crudă. L-ar 
fi putut descrie ca pe un „fost hippy”, dar asta ar fi presupus 
existența unui anume moment în care el să fi renunţat să mai 
fie hippy. Multă vreme, după ce toţi ceilalți renunţaseră la 
hainele din in, imprimate, la flower-power și la mărgele, după ce 
toţi ceilalţi se tunseseră și-și răseseră bărbile, Ira rămăsese fidel 
cauzei. 

În timpul minunatei copilării a lui Lucy, Ira nu ridicase 
niciodată vocea la ea. Aproape că nu-i impusese niciun filtru, 
nicio limită, dorindu-și ca fiica lui să vadă și să experimenteze 
totul, chiar și ceea ce probabil că nu s-ar fi cuvenit. În mod 
surprinzător, lipsa cenzurii o făcuse pe Lucy Silverstein, singurul 
lui copil, să devină o persoană destul de pudică și de reținută, 
luând în considerare standardele zilei de astăzi. 

— Îmi pare atât de bine că ești aici..., spuse Ira, aproape 
împleticindu-se spre ea. 

Ea făcu un pas în față și-l îmbrăţișă. Tatăl ei mirosea a om 
bătrân și a transpiraţie. Hainele din cânepă trebuiau neapărat 
spălate. 

— Cum te simţi, Ira? 

— Minunat. Mai bine ca niciodată. 

Deschise un flacon și înghiţi o vitamină. Ira lua o grămadă de 
vitamine. În ciuda orientărilor lui non-capitaliste, tatăl ei făcuse 
o mică avere de pe urma vitaminelor pe la începutul anilor 
șaptezeci. Vânduse totul și cumpărase bucata aceea de pământ 
de la graniţa dintre Pennsylvania și New Jersey. O vreme, acolo 
se instalase o comunitate de hippy. Dar n-a durat prea mult. Așa 
că o transformase într-o tabără de vară. 

— Și cum mai ești? întrebă ea. 

— Niciodată n-am fost mai bine, Luce. 

Și apoi începu să plângă. Lucy stătu cu el, îl ţinu de mână. 
Plânse, apoi râse, apoi plânse din nou. Îi spunea întruna cât de 
mult o iubea. 


VP - 91 


— Ești lumea mea, Luce, spuse el. Când mă uit la tine... văd 
tot ce-ar fi trebuit să fie. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Și eu te iubesc, Ira. 

— Vezi? Exact asta am vrut să spun. Sunt cel mai bogat om 
din lume. 

Apoi începu din nou să plângă. 

Nu putea rămâne foarte mult. Trebuia să se întoarcă la birou 
și să vadă ce reușise Lonnie să afle. lra stătea cu capul pe 
umărul ei. Mătreaţa și mirosul lui începeau să o deranjeze. Când 
o asistentă intră în cameră, Lucy se folosi de această 
întrerupere pentru a pleca de lângă el. Se uri pentru asta. 

— Mă întorc săptămâna viitoare, bine? 

Ira dădu din cap. Zâmbea când ea plecă. 

Pe hol, asistenta - Lucy uitase cum o chema - o aștepta. 

— Cum s-a mai simţit? o întrebă Lucy. 

De obicei, era o întrebare retorică. Pacienţii aceștia erau cu 
toţii într-o stare destul de proastă, dar familiile nu voiau să audă 
asta. Așa că în mod normal asistenta ar fi spus „Oh, e foarte 
bine”, dar de data asta spuse altceva: 

— Tatăl dumneavoastră a fost cam agitat în ultima vreme. 

— Cum așa? 

— lra este în mod normal foarte dulce, cel mai amabil bărbat 
din univers. Dar are schimbări de dispoziţie... 

— Întotdeauna a avut schimbări de dispoziţie. 

— Nu ca acum. 

— S-a purtat urât? 

— Nu, nu e vorba de asta... 

— Atunci la ce vă referiți? 

Asistenta ridică din umeri. 

— A tot vorbit despre trecut. 

— Întotdeauna vorbește despre anii șaizeci. 

— Nu, nu de o perioadă atât de îndepărtată. 

— Atunci despre care perioadă? 

— Tot vorbește despre o tabără de vară. 

Lucy simţi brusc o greutate în piept. 

— Și ce spune? 

— Spune c-a avut o tabără de vară. Și că apoi a pierdut-o. 
După care începe să bolborosească pomenind despre sânge și 
despre păduri scufundate în întuneric, chestii de genul ăsta. 
Apoi tace. E ciudat, înspăimântător. Și înainte de săptămâna 


VP - 92 


trecută nu l-am auzit niciodată vorbind despre vreo tabără, cu 
atât mai puţin să povestească că a avut una. Asta dacă nu-și 
imaginează cumva că a avut o astfel de tabără. Mintea îi tot 
umblă aiurea. 

Remarcile astea sunau aproape ca o întrebare, dar Lucy nu 
răspunse. O altă asistentă de pe hol strigă: 

— Rebecca? 

Asistenta, pe care își dădu acum seama că o chema Rebecca, 
spuse: 

— Trebuie să fug. 

După ce rămase singură pe coridor, Lucy se întoarse și intră 
în cameră. Tatăl ei stătea cu spatele spre ea. Se uita la perete. 
Se întrebă oare ce-i trecea prin cap. Oare ce nu-i spunea? 

Ce știa el, de fapt, despre ce se petrecuse în noaptea aceea? 

Se dezlipi cu greu și se îndreptă spre ieșire. Ajunse la 
recepție, unde i se ceru să semneze de ieșire. Fiecare pacient 
avea pagina lui în registru. Recepţionerul deschise la pagina lui 
Ira și întoarse registrul spre Lucy. Avea pixul în mână și se 
pregătea să facă aceeași mâzgălitură absentă ca și atunci când 
intrase, dar se opri brusc. 

Pe pagină mai apărea un nume. 

Săptămâna trecută Ira avusese un vizitator. Primul și singurul 
lui vizitator în afară de ea. Dintotdeauna. Se încruntă și citi 
numele. Nu-i era deloc familiar. 

Cine mama naibii era Manolo Santiago? 


VP - 93 


10. 


PRIMUL SCHELET 


Aveam încă în mână fotografia tatălui meu. 

Acum trebuia să fac un ocol să-i fac o vizită lui Raya Singh. M- 
am uitat la cartea de vizită găsită în plic. Primul Schelet. 
Implicaţie: vor mai urma și altele. 

Dar hai să începem cu ăsta - tatăl meu. 

Nu exista decât o singură persoană care să mă poată ajuta 
atunci când venea vorba de tatăl meu și de eventualele lui 
secrete compromiţătoare. Mi-am scos telefonul mobil și am 
apăsat tasta șase. Sunam foarte rar la numărul acela, dar chiar 
și așa era în meniul de apelare rapidă. Și cred că așa avea să 
rămână, pentru totdeauna. 

Îmi răspunse încă de la primul apel, cu o voce răgușită, joasă. 

— Paul. 

Chiar și acest singur cuvânt era rostit cu un accent puternic. 

— Salut, unchiule Sosh. 

Sosh nu era, de fapt, unchiul meu. Era un prieten apropiat de 
familie, din ţara din care plecasem. Nu-l văzusem de mai bine 
de trei luni, de la înmormântarea tatălui meu, dar, imediat ce i- 
am auzit vocea, l-am revăzut în minte pe muntele acela de om, 
mare cât un urs. Tata spunea că unchiul Sosh fusese cel mai 
puternic și mai temut om din Pulkovo, orășelul de lângă 
Leningrad, unde crescuseră amândoi. 

— A trecut prea mult timp, spuse el. 

— Știu. Îmi pare rău. 

— Acch, spuse el, dezgustat parcă de scuzele mele. Dar mă 
gândeam eu c-ai să suni astăzi. 

Asta mă surprinse. 

— De ce? 

— Pentru că, tinere nepot, trebuie să vorbim. 

— Despre ce? 

— Despre ce nu vorbesc eu niciodată la telefon. 

Afacerile lui Sosh erau, dacă nu ilegale, cel puţin suspecte. 


VP - 94 


— Sunt la mine, în oraș. Sosh avea un apartament scump, tip 
penthouse, pe Thirty-sixth Street, în Manhattan. Când poţi să 
ajungi aici? 

— Intr-o jumătate de oră, dacă traficul nu e prea aglomerat. 

— Splendid. Ne vedem atunci. 

— Unchiule Sosh? 

Așteptă. M-am uitat la fotografia tatălui meu, care acum se 
afla pe scaunul din dreapta. 

— Poţi să-mi spui și mie cam despre ce-ar fi vorba? 

— E vorba de trecutul tău, Pavel, spuse el cu un accent 
puternic, folosind numele meu rusesc. Este vorba despre ceva 
ce-ar trebui să rămână acolo, îngropat în trecut. 

— Ce mama dracului înseamnă asta? 

— O să stăm de vorbă, spuse el din nou. Și apoi termină 
convorbirea. 

e 

Traficul nu era aglomerat, aşa că am ajuns al unchiul Sosh în 
cam douăzeci și cinci de minute. Portarul purta o uniformă dintr- 
acelea ridicole, plină cu fireturi. Felul în care arăta uniforma 
aceea m-a dus cu gândul la garderoba pe care-ar fi îmbrăcat-o 
Brejnev la o paradă de Întâi Mai - o chestie interesantă, mai ales 
că în clădirea asta locuia Sosh. Portarul mă știa din vedere și i 
se spusese că urma să vin. Dacă portarului nu i se spunea 
dinainte, nu răspundea la ușă. Pur și simplu, nu puteai intra. 

Prietenul vechi al lui Sosh, Alexei, stătea lângă ușa 
ascensorului. Alexei Kokorov era garda de corp a lui Sosh, de 
când îl știam eu. Se apropia, probabil, de șaptezeci de ani, era 
cu câţiva ani mai tânăr decât Sosh, și era cel mai urât om din 
lume pe care l-am văzut eu. Avea nasul borcănat, asemenea 
unei cepe, și mai era și roșu. Faţa îi era brăzdată de o reţea de 
vinișoare, chestie datorată, am presupus eu, consumului 
susținut de alcool. Sacoul nu se potrivea cu pantalonii, dar nu 
era el omul care să se dea în vânt după haine elegante. 

Alexei nu păru prea bucuros că mă vede, dar el nu avea o fire 
prea veselă, oricum. Mi-a ţinut ușa liftului. Am intrat în ascensor 
fără să scot niciun cuvânt. A dat scurt din cap spre mine și a 
lăsat ușa să se închidă. Am rămas singur. 

Liftul s-a oprit direct în dreptul apartamentului de la ultimul 
etaj. 


VP - 95 


__ Unchiul Sosh stătea la o distanţă de câţiva metri de ușă. 
Incăperea era imensă. Mobilată în stil cubist. Fereastra, care 
semăna cu o pictură, dezvăluia o priveliște incredibilă, iar pereții 
erau acoperiţi cu un tapet gros, de o culoare care, probabil, 
avea un nume pretenţios, de genul „Merlot”, dar care mie mi se 
părea că seamănă foarte mult cu sângele. 

Sosh se lumină la faţă când mă văzu. Desfăcu larg brațele. 
Una dintre cele mai vii amintiri din copilăria mea o reprezenta 
mărimea acelor mâini. Arătau încă imense. Încărunţise odată cu 
trecerea anilor, dar chiar și acum, când după calculele mele 
trecuse de șaptezeci de ani, simțeam încă puterea, mărimea lui, 
mă impresionau teribil. 

Am ieșit din lift și m-am oprit. 

— Ce-i, îmi spuse el, te simţi prea bătrân pentru o 
îmbrăţișare? _ 

Ne-am apropiat amândoi unul de celălalt. Imbrăţișarea fu, așa 
cum era și normal, având în vedere originea lui rusească, o 
adevărată strânsoare de urs. Emana putere, forță. Braţele lui 
erau încă asemenea unor cercuri de fier. M-a tras și mai mult 
spre el. Am simţit c-ar fi putut să-mi rupă foarte ușor coloana, 
dacă m-ar mai fi strâns un pic. 

După câteva secunde, Sosh m-a prins de partea superioară a 
braţelor și m-a ţinut așa, la o lungime de braţ, măsurându-mă 
din cap până-n picioare. 

— Tatăl tău, spuse el, rostind cuvintele cu un accent și mai 
pronunţat de data asta. Arăţi exact ca taică-tău. 

Sosh venise din Uniunea Sovietică la puţină vreme după noi. 
Lucrase pentru InTourist, o companie turistică sovietică, pentru 
biroul lor din Manhattan. Treaba lui era să ajute la cazarea și 
îndrumarea turiștilor americani care voiau pe vremea aceea să 
viziteze Moscova și orașul care pe atunci se numea Leningrad. 

Asta se întâmpla cu mulţi ani în urmă. După căderea 
guvernului sovietic se apucase de afaceri dubioase, genul acela 
numit de oamenii de afaceri „import-export”. N-am știut 
niciodată cu ce se ocupă mai exact, dar din banii câștigați așa 
își cumpărase acest penthouse. 

Sosh mă mai privi câteva secunde. Purta o cămașă albă, 
descheiată la gât suficient de mult pentru a lăsa să i se vadă 
maioul de dedesubt. Un smoc mare de păr gri îi ieșea prin 
deschizătura acestuia. Am așteptat. N-avea să dureze prea 


VP - 96 


mult. Unchiului Sosh nu-i prea plăceau discuţiile purtate pe ton 
oficial. 

De parcă mi-ar fi citit gândurile, Sosh mă privi drept în ochi și 
spuse: 

— Am primit niște telefoane. 

— De la cine? 

— De la niște prieteni vechi. 

Am așteptat. 

— Din fosta ţară, spuse el. 

— Nu sunt sigur că înțeleg. 

— Unii oameni au început să pună întrebări. 

— Sosh? 

— Da. 

— La telefon ţi-era teamă să fii ascultat. Ți-e teamă și aici de 
același lucru? _ 

— Nu. Aici ne aflăm complet în siguranţă. In fiecare 
săptămână verific camera în amănunţime. 

— Minunat. Atunci ce-ai zice să renunţi la exprimarea asta 
enigmatică și să-mi spui despre ce e vorba? 

Zâmbi. li plăcea asta. 

— Există niște oameni. Americani. Acum sunt la Moscova și 
aruncă cu bani în toate părțile și pun tot felul de întrebări. 

Am dat din cap ca pentru mine. 

— Întrebări despre ce? 

— Despre tatăl tău. 

— Ce fel de întrebări? 

— Mai ţii minte zvonurile acelea de demult? 

— Glumești? 

Totuși nu glumea. Și într-un fel ciudat, lucrurile se legau. 
Primul Schelet. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

Îmi aminteam zvonurile acelea, bineînțeles. Zvonurile acelea 
îmi distruseseră familia. 

Sora mea și cu mine ne născuserăm în ceea ce, pe atunci, se 
numea Uniunea Sovietică, într-o perioadă care se numea 
războiul rece. Tatăl meu fusese medic, dar își pierduse dreptul 
de practică după ce-i fusese înscenat un proces de malpraxis. 
Înscenarea aceasta i se făcuse pentru că era evreu. Așa stăteau 
lucrurile pe vremea aceea. 

În același timp, o sinagogă reformată din Statele Unite - din 
Skokie, Illinois, ca să fim mai exacţi - se străduia din răsputeri 


VP - 97 


să ajute comunitatea evreiască din Uniunea Sovietică. În timpul 
anilor șaptezeci, comunitatea iudaică din Uniunea Sovietică 
reprezenta un subiect foarte dezbătut în templele din America - 
trebuia găsită o cale prin care să poată fi scoși evreii din 
Uniunea Sovietică. 

Noi am avut noroc. Au reușit să ne scoată. 

Multă vreme, în noua noastră ţară, am fost consideraţi niște 
eroi. Tata povestea cu pasiune la slujbele de vinerea seara 
despre condiţia evreului sovietic. Copiii purtau insigne de 
susținere. Se donau bani. Dar după cam un an de la venirea 
noastră, tata s-a certat cu rabinul comunităţii și brusc au 
început să circule șoapte și zvonuri precum că tata reușise să 
fugă din Uniunea Sovietică pentru că, de fapt, făcea parte din 
KGB, că nu era nici măcar evreu, că totul era numai o 
înșelătorie. Acuzaţiile erau patetice, contradictorii și false, mai 
ales, și se întâmplaseră cu mai bine de douăzeci și cinci de ani 
în urmă. 

Am clătinat din cap. 

— Deci încearcă să dovedească cum că tata era KGB-ist? 

— Da. 

Nenorocitul de Jenrette. Am înțeles, m-am gândit eu. Acum 
eram socotit o figură publică. Astfel de acuzaţii, chiar și dacă 
până la urmă se dovedeau nefondate, mi-ar fi făcut mult rău. Ar 
fi trebuit să-mi dau seama. Acum douăzeci și cinci de ani, 
familia mea pierduse aproape tot din cauza unor astfel de 
acuzaţii. Am plecat din Skokie, ne-am mutat în est, în Newark. 
Familia noastră n-a mai fost niciodată la fel. 

Am ridicat privirea. 

— La telefon mi-ai spus că știai c-o să sun. 

— Dacă nu m-ai fi sunat tu, te-aș fi sunat eu, astăzi. 

— Ca să mă previi? 

— Da. 

— Deci, înseamnă că au ceva. 

Bărbatul solid din faţa mea nu-mi răspunse. M-am uitat la fața 
lui. Și-am simţit că tot universul meu, toate lucrurile în care am 
crezut în copilăria și adolescenţa mea începeau ușor să se 
clatine. 

— A făcut parte din KGB, Sosh? întrebai eu. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă, spuse Sosh. 

— Asta înseamnă da? 


VP - 98 


Sosh zâmbi ușor. 

— Nu poţi să înţelegi cum stăteau lucrurile atunci. 

— Te întreb încă o dată: asta înseamnă că da? 

— Nu, Pavel. Dar tatăl tău... poate c-ar fi trebuit să 
colaboreze. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii cum am ajuns eu în ţara asta? 

— Lucrai pentru o companie de turism. 

— Era Uniunea Sovietică, Pavel. Acolo nu existau companii. 
InTourist era o societate de stat. Totul aparţinea atunci statului. 
Înţelegi? 

— Presupun că da. 

— Așa că atunci când cei din guvernul sovietic au avut șansa 
să trimită pe cineva să locuiască la New York, chiar crezi că 
trimiteau persoana cea mai pricepută la organizări de vacanțe? 
Sau crezi c-au trimis pe cineva care să-i poată ajuta și în alte 
treburi? 

M-am gândit atunci la dimensiunile palmelor sale. M-am 
gândit la puterea lui. 

— Deci tu ai făcut parte din KGB? 

— Am fost colonel în armată. Nu-i spuneam KGB. Dar da, 
presupun că mi-ai fi putut spune - făcu semnul de ghilimele cu 
degetele - „spion”. Trebuia să mă întâlnesc cu unii oficiali 
americani. Trebuia să încerc să-i mituiesc. Oamenii cred 
întotdeauna că aflăm chestii importante, care pot influenţa 
balanţa puterilor. Prostii! N-am aflat nimic relevant. Niciodată. Și 
spionii americani? Nici ei n-au aflat nimic despre noi. Ne-am 
transmis idioţenii unii altora. A fost doar un joc stupid. 

— Și tatăl meu? 

— Guvernul sovietic l-a lăsat să plece. Prietenii voștri evrei 
credeau că în urma presiunilor făcute de ei. Dar, te rog! O mână 
de evrei dintr-o sinagogă cum să poată pună presiune pe un 
guvern care nu răspundea în faţa nimănui? Aproape că mă face 
să râd chestia asta. 

— Deci spui că... 

— Îţi spun doar cum au stat lucrurile. Vrei să știi dacă tatăl 
tău a promis c-o să ajute regimul sovietic? Bineînţeles. Dar a 
făcut-o doar ca să poată să plece. Este complicat, Pavel. Nici nu- 
ți poți imagina cum a fost pentru el. Tatăl tău a fost un doctor 
bun și un om și mai bun. Guvernul i-a înscenat un caz și l-au 


VP - 99 


acuzat de malpraxis. l-au ridicat licenţa de practică. Apoi bunica 
și cu bunicul tău... Dumnezeule, părinţii minunaţi ai Natașei... 
ești prea tânăr ca să-ți aduci aminte. 

— Îmi aduc aminte. 

— Chiar îţi amintești? 

M-am întrebat și eu dacă într-adevăr îmi aminteam. Țineam 
minte imaginea bunicului meu, papi al meu, claia de păr alb și 
poate și râsul lui răsunător, mi-o aminteam pe bunica, nana a 
mea, cicălindu-l cu blândeţe. Dar aveam doar trei ani atunci 
când au fost arestaţi. Chiar mi-i aminteam sau îmi imaginam 
doar adesea cum fotografia aceea veche prinde viață? Oare 
chiar erau amintiri reale sau doar ceva ce creasem în imaginația 
mea din povestirile mamei mele? 

— Bunicii tăi au fost intelectuali - profesori universitari. 
Bunicul tău era șeful catedrei de istorie. Bunica era un 
matematician strălucit. Știi toate astea, nu? 

Am dat din cap. 

— Mama mea spunea că a învăţat mai multe din discuţiile pe 
care le aveau în timpul cinei decât de la școală. 

Sosh zâmbi. 

— Probabil că e adevărat. Personalităţile cele mai importante 
ale intelectualității căutau sfatul bunicilor tăi. Dar, bineînţeles, 
asta a atras atenţia guvernului. Au fost etichetaţi ca fiind 
radicali. Erau consideraţi periculoși. Mai ţii minte când au fost 
arestaţi? 

— Imi amintesc, dar ce s-a întâmplat după aceea? 

Închise ochii pentru un moment mai lung. 

— Ce s-a întâmplat cu mama ta? 

— Da. 

— Nataşa n-a mai fost niciodată aceeași. Înţelegi asta? 

— Da. 

— Și în situaţia asta se afla tatăl tău. Pierduse atât de multe - 
cariera, reputaţia, licenţa de liberă practică și apoi pe părinţii 
mamei tale. Și dintr-odată, când era la pământ, guvernul i-a dat 
tatălui tău permisiunea să plece. Şansa unui nou început. 

— O viaţă în SUA. 

— Da. 

— Și tot ce trebuia el să facă era să spioneze? 

Sosh făcu un semn de lehamite spre mine. 


VP - 100 


— Nu înţelegi? Totul era un mare joc. Ce-ar fi putut afla un om 
ca tatăl tău? Chiar dac-ar fi încercat - și n-a încercat. Ce le-ar fi 
putut spune? 

— Și mama mea? 

— Pentru ei Nataşa nu era decât o femeie. Guvernului nu-i 
păsa prea mult de femei. Pentru o vreme ea a constituit o 
problemă. După cum ţi-am spus, părinţii ei, bunicii tăi, erau 
consideraţi de către ei radicali. Spui că-ţi aduci aminte când au 
fost arestați. 

— Cred că da. 

— Bunicii tăi puseseră bazele unui grup care să dezvăluie 
publicului abuzurile prin care se încălcau drepturile omului. 
Făceau progrese însemnate când un trădător i-a pârât 
autorităţilor. Agenţii au venit noaptea. 

Se opri. 

— Ce-i? 

— Nu-mi vine prea ușor să vorbesc de chestia asta acum. 
Despre ce s-a întâmplat cu ei. 

Am ridicat din umeri. 

— Acum nu le mai pot face niciun rău. 

Nu mi-a răspuns. 

— Ce s-a întâmplat, Sosh? 

— Au fost trimiși în gulag - un lagăr de muncă. Condiţiile erau 
groaznice. Bunicii tăi nu mai erau de mult tineri. Știi cum s-a 
terminat totul? 

— Au murit. 

Atunci Sosh se întoarse. Se duse spre fereastră. Avea o 
vedere superbă asupra Hudsonului. In port erau două nave 
foarte mari. Dacă te întorceai spre stânga puteai vedea și 
Statuia Libertăţii. Manhattanul e atât de mic - are doar 
doisprezece kilometri și jumătate de la un capăt la celălalt, dar, 
ca și în cazul lui Sosh, îi poţi simţi întotdeauna puterea. 

— Sosh? 

Când începu din nou să vorbească, o făcu cu o voce joasă. 

— Ştii cum au murit? 

— Cum mi-ai mai spus și înainte. Condiţiile de acolo erau 
groaznice. Bunicul meu avea probleme cu inima. 

Încă nu se întorsese spre mine. 

— Autorităţile n-au vrut să-l trateze. Nu i-au dat nici măcar 
medicamente. A murit în mai puţin de trei luni. 


VP - 101 


Am așteptat. 

— Deci ce vrei să-mi spui, Sosh? 

— Ştii ce i s-a întâmplat bunicii tale? 

— Știu ce mi-a povestit mama că s-a întâmplat. 

— Spune-mi și mie, zise el. 

— Nana s-a îmbolnăvit și ea. Cum soţul ei murise, nici inima ei 
nu a mai rezistat. Auzi o grămadă de chestii de genul ăsta, când 
vine vorba de cupluri care sunt împreună de foarte multă 
vreme. Unul moare. Celălalt renunţă și el să mai trăiască. 

Nu spuse nimic. 

— Sosh? 

— Într-un fel, spuse el, cred că e adevărat. 

— Într-un fel? 

Sosh rămase cu privirea pironită prin fereastră. 

— Bunica ta s-a sinucis. 

Am înţepenit. Am început să clatin din cap. 

— S-a spânzurat cu un cearșaf. 

Am rămas nemișcat. M-am gândit la fotografia bunicii mele, 
m-am gândit la zâmbetul ei atotștiutor. M-am gândit la poveștile 
pe care mi le spusese mama despre ea, despre mintea ei 
ascuțită, despre limba ei, și mai ascuţită. Sinucidere. 

— Mama mea a aflat? 

— Da. 

— Nu mi-a spus niciodată. 

— Poate că nici eu n-ar fi trebuit să-ți spun. 

— Și de ce mi-ai spus? 

— Voiam ca tu să știi cum s-au întâmplat lucrurile. Mama ta a 
fost o femeie foarte frumoasă. Atât de drăguță și de delicată. 
Tatăl tău o adora. Dar după ce părinţii ei au fost arestaţi și 
apoi... mă rog, de fapt, condamnaţi la moarte, n-a mai fost 
niciodată la fel. Ai simţit și tu asta, nu? Un fel de melancolie? 
Încă dinainte ca sora ta să dispară. 

N-am spus nimic, dar într-adevăr simţisem ceva. 

— Presupun că e bine ca tu să știi cum au stat lucrurile, spuse 
el. De dragul mamei tale. Poate așa înţelegi mai bine cum s-au 
petrecut toate. 

— Sosh? 

Așteptă. Încă nu se întorsese de la fereastră. 

— Ştii unde e mama? 

Bărbatul acela uriaș rămase tăcut. 


VP - 102 


— Sosh? 

— Ştiam, spuse el, atunci când a fugit. 

Am înghițit greu. 

— Unde s-a dus? 

— Nataşa s-a dus acasă. 

— Nu înțeleg. 

— S-a întors în Rusia. 

— De ce? 

— Nu poți s-o învinovățești, Pavel. 

— N-o învinovățesc. Vreau doar să știu de ce. 

— Poți să fugi de-acasă aşa cum au făcut ei. Poți încerca să te 
schimbi. Urăşti guvernul, dar niciodată nu-ți urăști compatrioții. 
Tara ta rămâne tara ta. Intotdeauna. 

Se întoarse spre mine. Privirile noastre se întâlniră. 

— Asta a fost raționamentul ei? spusei eu, aproape strigând. 
Am simţit cum îmi fierbe sângele în vene. A fugit pentru că ţara 
ei a rămas pentru totdeauna țara ei? 

— Nu mă asculţi. 

— Ba nu, Sosh, te ascult. Țara ta rămâne pe veci a ta. Astea-s 
niște rahaturi. Ce zici de expresia „familia ta e familia ta” sau de 
„sotul tău e soţul tău”, sau - mai la obiect - „fiul tău e fiul tău”? 

Nu-mi răspunse. 

— Cum rămâne cu noi, Sosh? Cum rămâne cu tata și cu mine? 

— N-am niciun răspuns la asta, Pavel. 

— Ştii unde e ea acum? 

— Nu. 

— Spui adevărul? 

— Da. 

— Dar ai putea s-o găsești, nu-i așa? 

Nu clătină din cap afirmativ, dar nici nu scutură din cap, în 
semn de negaţie. 

— Ai și tu un copil, îmi spuse Sosh. Ai o carieră foarte bună. 

— Și? 

— Și asta s-a întâmplat demult. Trecutul e al morţilor, Pavel. 
Și nu vrei să aduci morții înapoi. Morţii se îngroapă, restul lumii 
merge înainte. 

— Mama mea nu e moartă, nu-i așa? 

— Nu știu. 

— Atunci de ce vorbești despre morţi? Și, Sosh? Dacă tot veni 
vorba de morți, uite încă un lucru la care să te gândești. Nu m- 


VP - 103 


am putut abţine, și i-am spus. Nici de soră-mea nu mai sunt așa 
de sigur că ar fi murit. 

Mă aşteptam să văd pe faţa lui o expresie de șoc. Dar n-am 
avut parte de așa ceva. Abia dacă a părut surprins. 

— Pentru tine, spuse el. 

— Pentru mine, ce? 

— Pentru tine, spuse el, ar trebui să fie moarte amândouă. 


VP - 104 


11. 


M-am scuturat de cuvintele unchiului Sosh și m-am îndreptat 
înapoi spre Tunelul Lincoln. Voiam să mă concentrez asupra a 
doar două lucruri: primul țel era să obţin condamnarea celor doi 
ticăloși care o violaseră pe Chamique Johnson. lar cel de-al 
doilea - să aflu unde stătuse Gil Perez în ultimii douăzeci de ani. 

M-am uitat peste adresa pe care mi-o dăduse detectivul York, 
cea a prietenei lui Gil. Raya Singh lucra la un restaurant cu 
specific indian numit Curry Up and Wait!?. Urăsc numele astea 
gen parafrază. Sau le iubesc? Hai să zicem că-mi plac. 

Era în drumul meu. 

Fotografia tatălui meu era încă pe scaunul din dreapta. Nu-mi 
făceam prea multe griji în privinţa acuzațiilor de apartenenţă la 
KGB. Aproape că le așteptam după conversaţia pe care o 
avusesem cu Sosh. Dar acum m-am uitat din nou pe cartea de 
vizită: 


PRIMUL SCHELET 


Primul. Asta însemna că aveau să urmeze și altele. Cu 
siguranţă. Monsieur Jenrette, probabil, cu ceva ajutor bănesc de 
la Marantz, era pregătit să plătească oricât. Dacă aflaseră de 
aceste acuzaţii vechi la adresa tatălui meu - de cel puţin 
douăzeci și cinci de ani - era clar că erau disperaţi și flămânzi. 

Ce-ar fi putut să descopere? 

Nu eram un tip rău sau dubios. Dar nici perfect nu eram. 
Nimeni nu era perfect. Aveau să găsească ceva. Aveau să 
exagereze acel ceva, după ce aveau să-l găsească. Puteau cu 
ușurință să facă greutăţi fundaţiei JaneCare, să arunce o umbră 
asupra reputației mele, să mai tempereze ambițiile mele politice 
- dar și Chamique trebuie că avea secretele ei murdare. Eu o 
convinsesem să le scoată la iveală și să le arate întregii lumi. 

Oare puteam să cer mai puţin de la mine? 


12 Parafrază de la expresia Curl up and wait - Ghemuiește-te și așteaptă, curry fiind 
un condiment specific indian. 


VP - 105 


Când am ajuns în faţa restaurantului indian, am scos din 
viteză și am oprit motorul. Asta nu era jurisdicţia mea, dar n- 
aveam de ce să cred că acest lucru ar fi contat prea mult. M-am 
uitat pe geamul mașinii, gândindu-mă la acel „schelet”, apoi am 
sunat-o pe Loren Muse. 

— S-ar putea să am o mică problemă. 

— Ce anume? mă întrebă Muse. 

— Tatăl lui Jenrette vrea să mă termine. 

— Cum? 

— Îmi răscolește trecutul. 

— Poate să găsească ceva? 

— Dacă răscolești trecutul unei persoane, indiferent despre 
cine ar fi vorba, până la urmă sigur găsești ceva. 

— Nu și în cazul meu. 

— Zău? Ce zici de morţii aceia din Reno? 

— Am fost achitată de toate acuzaţiile. 

— Minunat, extraordinar. 

— Glumeam, Cope. Încercam să fac lucrurile să pară mai 
amuzante. 

— Eşti foarte nostimă, Muse. Și ai găsit și cel mai potrivit 
moment. E foarte încurajator. 

— Bine, bine, atunci să trecem la lucruri mai serioase. Ce vrei 
de la mine? 

— Ești prietenă cu tot felul de detectivi particulari, nu-i așa? 

— Da. 

— Dă și tu niște telefoane. Vezi dacă poţi afla cine e pe 
urmele mele. 

— Bine, o să mă ocup de asta. 

— Muse? 

— Ce-i? 

— Nu e o prioritate. Dacă n-ai destui oameni, nu-ţi face prea 
multe griji pentru problema mea. 

— Am destui oameni, Cope. După cum ţi-am spus, o să mă 
ocup de asta. 

— Cum crezi că ne-am descurcat astăzi, la tribunal? 

— A fost o zi bună pentru cei buni, spuse ea. 


— Da. 
— Dar, probabil, nu îndeajuns de bună. 
— Cal și Jim? 


VP - 106 


— În momentul de faţă parcă i-aș împușca pe toți bărbaţii pe 
care îi cheamă așa. 

— Păi, apucă-te de treabă, îi spusei eu și am închis. 

Dacă judecăm după decoraţiunile interioare, restaurantele cu 
specific indian se împart în două categorii: foarte întunecoase și 
foarte luminoase. Acesta era luminat strălucitor și colorat, într- 
un stil care imita un templu hindus - unul foarte vesel. Erau 
mozaicuri false și statui luminate ale lui Ganesh și ale altor 
zeități pe care eu nu le știam. Chelnerițele aveau niște costume 
de un albastru-verde-marin, cu buricul la vedere. Imi aminteau 
într-o oarecare măsură de costumul purtat de sora cea vitregă 
în filmul / Dream of Jeannie. 

Cu toţii suntem fixaţi pe anumite stereotipuri, dar întreaga 
scenă arăta de parcă era pe cale să înceapă un număr muzical 
de la Bollywood. Deși încerc din răsputeri să apreciez culturile 
străine, n-am reușit niciodată să nu urăsc muzica din 
restaurantele cu specific indian. Ceea ce se auzea acum semăna 
cu sunetele scoase de o pisică torturată de un sitar. 

Chelneriţa se încruntă la mine. 

— Câte persoane? mă întrebă ea. 

— N-am venit să mănânc. 

Nu spuse nimic, aștepta. 

— Raya Singh e aici? 

— Cine? 

Am repetat numele. _ 

— Nu șt... oh, stai așa, e fata cea nouă. Işi încrucișă braţele 
peste piept și tăcu. 

— E aici? 

— Cine întreabă? 

Am ridicat dintr-o sprânceană. Nu prea mă pricepeam la 
chestia asta. Voiam să par șmecher, dar nu reușeam decât să 
par constipat. 

— Președintele Statelor Unite. 

— Ha? 

l-am întins o carte de vizită. A citit-o și spre surprinderea mea 
a început să strige: 

— Raya! Raya Singh! 

Raya Singh a făcut un pas în față, eu unul în spate. Era mai 
tânără decât mă așteptam, douăzeci și ceva de ani, și absolut 
răpitoare. Primul lucru pe care-l observai - și n-aveai cum să nu- 


VP - 107 


| observi, mai ales în costumul acela albastru-verzui - era faptul 
că Raya Singh avea mai multe curbe decât era anatomic posibil. 
Stătea nemișcată, dar părea că se mișcă. Părul îi era ciufulit și 
negru și parcă ruga să fie atins. Pielea îi era mai degrabă aurie 
decât arămie. Avea niște ochi migdalaţi în adâncul cărora un 
bărbat se putea pierde cu ușurință. 

— Raya Singh? spusei eu. 

— Da. 

— Numele meu este Paul Copeland. Sunt procuror în districtul 
Essex. Am putea sta de vorbă un moment? 

— Este vorba despre o crimă? 

— Da. 

— Atunci da, sigur. 

Vocea avea un ușor accent de cămin din New England, care-i 
dădea o notă de rafinament. Încercam să nu mă holbez la ea. A 
observat asta și a zâmbit ușor. Nu vreau să par pervers, pentru 
că nu a fost genul acela de holbare. Frumuseţea feminină mă 
impresionează, mă atinge, ca atunci când admir un Rembrandt 
sau un Michelangelo. Mă impresionează ca panorama nocturnă 
a Parisului sau ca un răsărit de soare văzut la Marele Canion, 
sau ca un apus pe cerul Arizonei. Gândurile mele nu erau 
obscene, ci, am raţionat eu, mai degrabă artistice. 

Mă conduse afară, în stradă, unde era mai multă liniște. Își 
încrucișă braţele peste piept, îmbrăţișându-se de parcă i-ar fi 
fost frig. Această mișcare, ca, de fapt, toate mișcările pe care le 
făcea, părea să aibă un dublu înţeles. Probabil că nu se putea 
scăpa de această impresie. Toată înfățișarea ei te făcea să te 
gândești la nopţi cu lună plină și la paturi cu baldachin - și, 
astfel, bănuiesc, nu mai pot să afirm că gândurile mele erau 
doar artistice. Eram tentat să-i ofer haina mea sau ceva care să- 
i ţină de cald, deși nu era deloc frig. Ah, da, și eu nici nu purtam 
haină. 

— Cunoști un bărbat pe nume Manolo Santiago? o întrebai eu. 

— A fost ucis, spuse ea. 

Avea un ton ciudat în voce, de parcă citea un rol. 

— Dar l-ai cunoscut? 

— Da, l-am cunoscut. 

— Aţi fost amanți? 

— N-am apucat. 

— N-aţi apucat? 


VP - 108 


— Relaţia noastră, spuse ea, a fost platonică. 

M-am uitat la asfalt, apoi privirea mi s-a mutat pe cealaltă 
parte a străzii. Era mai bine așa. Nu-mi păsa prea mult de crima 
respectivă sau de persoana care o comisese. Voiam doar să aflu 
mai multe despre Manolo Santiago. 

— Știi cumva unde locuia domnul Santiago? 

— Nu, îmi pare rău, nu știu. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

— El m-a abordat, pe stradă. 

— Așa, pur și simplu? A venit la tine pe stradă? 

— Da, spuse ea. 

— Și după aceea? 

— M-a întrebat dacă nu vreau să beau o cafea cu el. 

— Și ai acceptat? 

— Da. 

Am riscat să-i mai arunc o privire. Frumoasă. Albastrul acela 
în combinaţie cu pielea măslinie... absolut mortal. 

— Întotdeauna procedezi așa? 

— Așa cum? 

— Te lași abordată de un străin și accepţi invitaţia lui la o 
cafea? 

Întrebarea mea păru să o amuze. 

— Trebuie să-mi  justific comportamentul în faţa 
dumneavoastră, domnule Copeland? 

— Nu. 

Rămase tăcută. 

— Trebuie să aflăm mai multe despre domnul Santiago, 
spusei eu. 

— Aș putea să întreb de ce? _ 

— Manolo Santiago era, de fapt, un pseudonim. In primul 
rând, încerc să-i aflu adevăratul nume. 

— N-aș avea de unde să știu asta. 

— Cu riscul de a sări peste cal, trebuie să-ţi spun că nu prea 
înţeleg. 

— Ce să înţelegeţi? 

— Probabil că ești abordată tot timpul de bărbați pe stradă. 

Zâmbetul ei era șmecheresc și atotștiutor. 

— E foarte flatant din partea dumneavoastră, domnule 
Copeland. Mulţumesc. 

Am încercat să rămân concentrat pe subiectul iniţial. 


VP - 109 


— Deci, de ce ai ieșit cu el? 

— Contează? 

— Ar putea reprezenta o informaţie în plus despre el. 

— Asta chiar nu pot să cred. Să presupunem, de exemplu, că 
v-aș spune că mi s-a părut un tip bine. Asta v-ar ajuta? 

— Așa ţi s-a părut? 

— Dacă mi s-a părut un tip bine? Zâmbi din nou. O șuviţă 
rebelă îi căzu pe ochiul drept. Aproape că păreţi gelos. 

— Domnișoară Singh? 

— Da? 

— Investighez o crimă. Așa că poate-ar fi mai bine să 
terminăm cu jocurile astea. 

— Crezi c-am putea? Își aranjă părul pe spate. N-am cedat. 
Bine, atunci, spuse ea. Mi se pare corect. 

— Mă poţi ajuta să aflu cine a fost el, de fapt? 

Căzu puţin pe gânduri. 

— Poate dacă aţi folosi înregistrările telefonului lui mobil? 

— Am verificat telefonul pe care l-am găsit asupra lui. 
Singurul număr pe care l-am găsit a fost al tău. 

— A mai avut și un alt număr, spuse ea. Inainte de ăsta. 

— ȚI-l mai aduci aminte? 

Dădu din cap și mi-l dictă. Am scos un pix mic și l-am notat pe 
spatele uneia dintre cărţile mele de vizită. 

— Altceva? 

— Nu prea. 

Am scos o altă carte de vizită și mi-am scris pe ea și numărul 
de mobil. 

— Dacă-ţi mai amintești ceva, mă suni? 

— Bineînţeles. 

l-am dat cartea mea de vizită. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit. 

— Ce-i? 

— Nu porţi verighetă, domnule Copeland. 

— Nu sunt căsătorit. 

— Divorţat sau văduv? 

— De unde știi că nu sunt burlac? 

Raya Singh nu se obosi să-mi răspundă. 

— Văduv. 

— Îmi pare rău. 

— Mulţumesc. 

— Cât timp a trecut? 


VP - 110 


Eram gata să-i spun că nu era treaba ei, dar nu voiam s-o 
supăr. Şi, Doamne, cât era de frumoasă. 

— Aproape șase ani. 

— Inţeleg, spuse ea. 

Se uită la mine cu ochii aceia. 

— Mulţumesc pentru cooperare. 

— De ce nu mă inviţi la o cafea? mă întrebă ea. 

— Poftim? 

— Știu că mă găsești frumoasă. Eu sunt singură, tu ești 
singur. De ce nu mă inviţi la o cafea? 

— Nu amestec munca cu chestiunile personale. 

— Am venit aici din Calcutta. Ai fost acolo? 

Schimbarea bruscă de subiect m-a derutat pentru un 
moment. Nici accentul ei nu se potrivea celui de prin partea 
locului, dar asta nu mai însemna prea multe în ziua de astăzi. l- 
am spus că n-am fost niciodată acolo, dar că, evident, auzisem 
de orașul respectiv. 

— E așa cum ai auzit, spuse ea. Ba chiar mai rău. 

N-am spus nimic, întrebându-mă unde voia să ajungă. 

— Mi-am planificat viaţa, spuse ea. Prima parte a planului era 
să ajung aici, în Statele Unite. 

— Și a doua parte? 

— Oamenii de aici ar face orice să avanseze, să se 
căpătuiască. Unii joacă la loterie. Alţii au vise de mărire. Vor să 
ajungă atleți profesioniști, chestii de genul ăsta. Unii aleg calea 
infracţionalitățţii, alţii se dezbracă pentru bani. Eu știu punctele 
mele forte. Sunt frumoasă. Sunt, de asemenea, simpatică și am 
învăţat cum să fiu - se opri și-și alese cu grijă cuvintele - bună 
pentru un bărbat. O să fac un bărbat incredibil de fericit. O să-l 
ascult. O să-i fiu alături. O să-l îmbărbătez. O să-i fac nopţile 
foarte speciale. O să mă dăruiesc lui ori de câte ori va vrea și în 
orice fel va vrea. Și o s-o fac cu bucurie. 

Aașșa, am gândit eu. 

Eram în mijlocul unei străzi aglomerate, dar jur că era atâta 
liniște, încât aș fi putut auzi greierii. Îmi simţeam gura foarte 
uscată. 

— Manolo Santiago, spusei eu cu o voce care părea că venea 
de foarte departe. Crezi că el ar fi putut să fie bărbatul acela? 

— Am crezut că poate fi, spuse ea. Dar nu a fost. Tu pari 
foarte drăguţ. Pari că ai ști cum să te porți cu o femeie. E posibil 


VP - 111 


ca Raya Singh să se fi mișcat spre mine. Nu pot fi sigur. Dar 
brusc parcă era mai aproape de mine. Văd că ești foarte 
tulburat. Îmi dau seama că nu dormi bine nopţile. Deci, de unde 
știi, domnule Copeland? 

— De unde știu ce? 

— Că nu sunt eu aceea. Că nu sunt eu cea care te va face 
foarte fericit. Că nu vei dormi foarte bine alături de mine. 

Oau! 

— Nu știu. 

Se uită la mine. l-am simţit privirea până în vârful degetelor 
de la picioare. Oh, eram jucat pe degete. Știam asta. Și totuși, 
replica aceasta directă, pledoaria ei sinceră, fără prea multe 
ocolișuri... mi se părea ciudat de încântătoare. 

Sau poate că eram din nou orbit de frumusețe. 

— Trebuie să plec, spusei eu. Ai numărul meu de telefon. 

— Domnule Copeland? 

Am așteptat. 

— Până la urmă de ce aţi venit aici? 

— Poftim? 

— De ce sunteţi interesat de această crimă căreia i-a căzut 
victimă Manolo? 

— Am crezut că ţi-am explicat deja asta. Sunt procurorul 
districtual... 

— Nu de asta ai venit aici. 

Am așteptat. Ea se uita la mine. La un moment dat, am 
întrebat-o: 

— Ce te face să spui asta? 

Am simţit răspunsul ei ca pe-un croșeu de stânga. 

— Tu l-ai ucis? 

— Cum? 

— Am spus... 

— Am auzit ce-ai spus. Bineînţeles că nu. De ce mă întrebi? 

Raya Singh scutură din cap. 

— La revedere, domnule Copeland. Îmi mai aruncă un zâmbet 
care mă făcu să mă simt ca un pește pe uscat. Sper că vei găsi 
ceea ce cauţi. 


VP - 112 


12. 


Lucy voia să caute pe Google numele „Manolo Santiago” - 
probabil era vorba de un reporter care scria un articol despre 
ticălosul acela de Wayne Steubens, Asasinul de Vară -, dar 
Lonnie o aștepta în birou. Nu-și ridică privirea atunci când ea 
intră. Se opri deasupra lui, vrând să-l intimideze puţin. 

— Ai aflat cine a trimis jurnalele acelea? 

— Nu pot fi foarte sigur. 

— Dar? 

Lonnie respiră adânc, pregătindu-se, spera ea, să facă ultimul 
salt. 

— Ştii ceva despre modul cum pot fi urmărite mesajele 
trimise pe e-mail? 

— Nu, spuse Lucy, îndreptându-se spre biroul ei. 

— Când primești un e-mail, știi că există anumite căi și ESMTP 
și identitatea fiecărui mesaj? 

— Eu zic că știu. 

— Pe scurt, așa se poate verifica modul în care a ajuns 
mesajul la tine. Unde s-a dus, de unde a venit, ce cale a urmat 
pe serverele de mail din punctul A în punctul B. Ca un fel de 
ștampile poștale. 

— Așa. 

— Bineînţeles, există modalităţi pentru a trimite mesajele 
complet anonim. Dar, de obicei, chiar dacă te folosești de aceste 
modalităţi, rămân anumite urme. 

— Minunat, Lonnie, super. Trăgea de timp. Deci pot să 
presupun că ai găsit câteva astfel de urme în e-mailul care avea 
în atașament jurnalul? 

— Da, spuse Lonnie. Își ridică privirea și reuşi să zâmbească. 
N-o să te mai întreb dacă vrei să-ți spun numele. 

— Bine. 

— Pentru că te cunosc, Lucy. Asemenea tuturor tipelor bune, 
ești o pacoste. Dar, în același timp, ești și foarte etică. Și dacă 
trebuie să trădezi încrederea pe care ţi-o acordă studenții tăi, 
dacă trebuie să-i trădezi pe ei, pe mine și tot în ceea ce crezi, 


VP-113 


înseamnă că ai un motiv foarte bun. Un motiv de viaţă și de 
moarte, aș putea să pariez. 

Lucy nu spuse nimic. 

— E de viaţă și de moarte, nu-i așa? 

— Spune-mi și gata, Lonnie. 

— E-mailul a fost trimis de la unul dintre computerele de la 
Biblioteca Frost. 

— De la bibliotecă, repetă ea. Acolo sunt cam cincizeci de 
calculatoare, nu? 

— Cam așa ceva. 

— Deci n-o să știm niciodată cine l-a trimis. 

Lonnie făcu un gest evaziv, gen „da-și-nu”, cu capul într-o 
parte. 

— Știm la ce oră a fost trimis. La șase și patruzeci și două de 
minute, după-amiaza, alaltăieri. 

— Și cum ne poate ajuta chestia asta? 

— Putem afla numele studenților care au folosit 
calculatoarele. Fiecare student trebuie să se înscrie într-o 
evidenţă. Nu trebuie să indice și calculatorul pe care-l vor folosi 
- conducerea a renunţat la prevederea asta acum doi ani dar 
pentru a folosi un calculator trebuie să-ți rezervi o oră. Așa că 
m-am dus la bibliotecă și-am verificat evidenţele cu înscrierile. 
Am comparat o listă a studenţilor tăi cu lista celor care și-au 
rezervat un computer alaltăieri, în intervalul dintre șase și șapte 
după-amiaza. 

Se opri. 

— Și? 

— N-am găsit decât un singur student din clasa ta. 

— Cine? 

Lonnie merse spre fereastră. Se uită în jos, spre curte. 

— O să-ţi dau un indiciu, spuse el. 

— Lonnie, chiar n-am chef de... 

— Nasul ei, spuse el, și-l bagă peste tot. 

Lucy îngheță. 

— Sylvia Potter? 

El era încă întors cu spatele la ea. 

— Lonnie, vrei să-mi spui că Sylvia Potter a scris fragmentul 
acela de jurnal? 

— Da, spuse el. Exact asta îţi spun. 


VP - 114 


Pe drumul de înapoiere spre birou am sunat-o pe Loren Muse. 

— Am nevoie de încă o favoare. 

— la spune. 

— Vreau să afli tot ce poţi despre un număr de telefon. Cine a 
avut acel număr de telefon. Cu cine a vorbit tipul respectiv. Tot. 

— Care-i numărul? 

l-am dat numărul pe care mi-l dictase Raya Singh. 

— Dă-mi răgaz zece minute. 

— Atât? 

— Hei, n-am ajuns șeful investigatorilor pentru că arăt bine. 

— Cine zice asta? 

Râse. 

— Imi place când ești așa vesel, Cope. 

— Nu te obişnui cu asta. 

Am închis. Oare replica mea fusese nepotrivită - sau putea fi 
justificată de remarca ei? E simplu să critici atunci când vine 
vorba de corectitudine în limbaj. Extremele pot deveni foarte 
ușor ţinta ironiilor. Dar am văzut și cum poate arăta un loc de 
muncă în care este permis comportamentul grobian. Atmosfera 
poate deveni foarte ușor intimidantă și întunecoasă. 

E ca și în cazul acelor reguli de siguranță - exagerate - pe 
care trebuie să le respecţi în ziua de azi dacă ai copii. Copilul 
trebuie să poarte cască de biciclist indiferent de modelul de 
bicicletă sau de locul pe unde merge cu ea. In locurile de joacă 
trebuie folosit un anume nisip și nu mai ai voie să pui niciun fel 
de bare de fier, copiii ar putea să se caţere prea sus și, oh, da, 
copilul tău n-ar trebui să meargă mai departe de trei străzi 
neînsoțit și, stai puţin, unde ţi-e apărătoarea pentru gură și 
pentru ochi? Și e atât de ușor să iei în balon toate chestiile astea 
și să râzi de ele, și se mai găsește și câte un deștept care să 
trimită tuturor un e-mail în care spune: „Hei, noi cu toţii am 
făcut așa când eram copii, și-am supraviețuit”. Dar adevărul e 
că o grămadă de copii n-au reușit să supravieţuiască. 

Copiii aveau o tonă de libertate pe vremea aceea. Nu știau de 
răul care-i pândea din întuneric. Unii dintre ei mergeau în 
tabere, dormeau acolo, pe vremea când securitatea lor nu era 
atât de respectată și copiii puteau să se comporte copilărește. 
Unii dintre ei se furișau noaptea în pădure și, uneori, dispăreau 
pentru totdeauna. 


VP - 115 


Lucy Gold sună în camera Sylviei Potter. Nu răspunse nimeni. 
Nu era de mirare. Verifică cartea de telefon a școlii, dar acolo nu 
apăreau numerele de mobil. Lucy își aminti că o văzuse pe 
Sylvia folosind un BlackBerry, așa că îi trimise un e-mail scurt, 
rugând-o pe Sylvia s-o sune cât mai repede cu putinţă. 

Reacția veni în mai puţin de zece minute. 

— Doreaţi să vă sun, doamnă profesoară Gold? 

— Da, Sylvia, mulţumesc. Crezi c-ai putea să treci pe la mine, 
pe la birou? 

— Când? 

— Acum, dacă poți. 

Urmară mai multe secunde de tăcere. 

— Sylvia? 

— Trebuie să-mi înceapă cursul de engleză, spuse ea. Astăzi, 
îmi prezint proiectul de final. Aș putea trece după ce termin? 

— Ar fi foarte bine, spuse Lucy. 

— Cred că ajung la dumneavoastră în două ore. 

— Minunat. O să fiu aici. 

Urmară mai multe clipe de liniște. 

— Mi-aţi putea spune despre ce este vorba, doamnă 
profesoară Gold? 

— Treaba poate să mai aștepte, Sylvia. Nu-ţi face griji în 
privința asta. Ne vedem după cursuri. 

e 

— Salut. 

Era Loren Muse. Eu mă aflam deja la tribunal, a doua zi de 
dimineaţă. Flair Hickory avea să înceapă audierea victimei în 
câteva minute. 

— Salut, spusei și eu. 

— Arăţi ca dracu'! 

— Oau, chiar ai calităţi de detectiv. 

— Eşti îngrijorat de cum va decurge audierea? 

— Bineînţeles. 

— Chamique o să se descurce. Ai făcut o treabă a dracului de 
bună. 

Am dat din cap, încercând să-mi adun gândurile și să mă 
concentrez la proces. Muse mergea alături de mine. 

— Oh, spuse ea. Numărul acela de telefon pe care mi l-ai 
dat... Am vești proaste. 

Am așteptat să continue. 


VP - 116 


— Este o cartelă de unică folosinţă. 

Adică o cartelă cumpărată cu bani gheață, cu un număr 
prestabilit de minute de convorbire pe ea, ceea ce însemna că 
nu era înregistrată pe un nume. 

— Nu vreau să știu cine a cumpărat-o, spusei eu. Vreau doar 
să aflu ce telefoane s-au dat și s-au primit pe numărul acela. 

— E cam greu de aflat, spuse ea. Și aproape imposibil prin 
intermediul surselor obișnuite. Persoana a cumpărat-o de pe 
Internet, de la un anonim care se dădea drept alt anonim. O să- 
mi ia ceva vreme să îi găsesc pe toţi și să forțez nota acolo unde 
trebuie pentru a face rost de înregistrările convorbirilor. 

Am clătinat din cap. Am intrat împreună în sala de judecată. 

— Și încă o chestie, spuse ea. Ai auzit de MVD? 

— „Most Valuable Detection”. 

— Exact, cea mai mare firmă de detectivi particulari din tot 
statul. Cingle Shaker, femeia pe care am pus-o să se ocupe de 
băieţii din confrerie, a lucrat acolo. Circulă vorba că au 
declanșat o investigaţie de o ferocitate extraordinară împotriva 
ta, având la dispoziţie un buget nelimitat. 

Am ajuns în partea din faţă a sălii de tribunal. 

— Superb. l-am întins acea fotografie veche a lui Gil Perez. 

Se uită la ea. 

— Ce-i cu asta? 

— ÎI mai avem pe Farrell Lynch la calculatoare? 

— Da. 

— Roagă-l să facă o simulare a procesului de îmbătrânire a 
tipului din fotografie. Să-l facă mai bătrân cu douăzeci de ani. 
Spune-i să-l și radă în cap. 

Loren Muse era gata să plece, dar ceva din figura mea o făcu 
să se oprească. Apoi ridică din umeri și se cără. M-am așezat. 
Judecătorul Pierce a intrat în sală. Ne-am ridicat în picioare cu 
toții. Și după aceea, Chamique Johnson s-a întors în boxa 
martorilor. 

Flair Hickory se ridică și-și încheie pedant sacoul. M-am 
încruntat. Ultima oară când văzusem un costum cu nuanța asta 
de albastru era într-o fotografie de la balul de absolvire, în 1978. 
Îi zâmbi lui Chamique. 

— Bună dimineața, domnișoară Johnson. 

Chamique arăta îngrozită. 

— 'Neaţa, reuși ea să îngaime. 


VP - 117 


Flair se prezentă, de parcă tocmai atunci se întâlniseră din 
întâmplare, la o petrecere. Atacă problema cazierului lui 
Chamique. Era blând, dar ferm. Fusese arestată pentru 
prostituție, corect? Fusese arestată pentru posesie de droguri, 
corect? Fusese acuzată că-și făcuse o ţigară cu marijuana și că 
luase optzeci și patru de dolari, corect? 

N-am obiectat deloc. 

Făcea parte din strategia mea „fără-secrete”. Ridicasem deja 
majoritatea problemelor în cursul audierii de ieri, dar audierea 
lui Flair era foarte eficientă. Încă nu-i ceruse să-și explice 
declaraţia dată. Se încălzea deocamdată, rezumându-se doar la 
fapte și la evidențele poliţiei. 

După douăzeci de minute, Flair începu adevărata audiere. 

— Aţi fumat marijuana, nu-i așa? 

— Da, spuse Chamique. 

— Aţi fumat marijuana și în noaptea în care a avut loc 
presupusul atac? 

— Nu. 

— Nu? Flair își puse o palmă pe piept, de parcă răspunsul l-ar 
fi șocat la maximum. Hmmm. Aţi ingurgitat alcool? 

— Ingu-ce? 

— Aţi consumat băuturi alcoolice? Bere sau poate vin? 

— Nu. 

— Nimic? 

— Nimic. 

— Hmmm. Dar vreo băutură răcoritoare? Poate un suc? 

Eram gata să obiectez, dar strategia mea era s-o las să ducă 
cât putea, să nu intervin decât în caz de urgenţă. 

— Am băut niște punch, spuse Chamique. 

— Punch. Înţeleg. Și era fără alcool? 

— Așa mi-au spus. 

— Cine? 

— Băieţii. 

— Care băieţi? 

Chamique ezită. 

— Jerry. 

— Jerry Flynn? 

— Da. 

— Și cine altcineva? 

— Ha? 


VP - 118 


— Ai spus băieţii. La plural. Adică mai mulți, nu unul. Jerry 
Flynn este unul singur. Deci cine ţi-a mai spus că punch-ul pe 
care l-ai consumat - apropo, câte pahare ai băut? 

— Nu știu. 

— Mai mult de un pahar? 

— Bănuiesc că da. 

— Te rog, fără presupuneri, domnişoară Johnson. Spuneţi că 
mai mult de un pahar? 

— Probabil, da. 

— Mai mult de două? 

— Nu știu. 

— Dar e posibil? 

— Da, poate. 

— Deci mai mult de două. Mai mult de trei? 

— Nu cred. 

— Dar nu poţi fi sigură. 

Chamique ridică din umeri. 

— Va trebui să răspunzi cu voce tare. 

— Nu cred c-am băut trei. Probabil că două. Poate nici măcar 
atât. 

— Și singura persoană care ţi-a spus că acel punch era fără 
alcool a fost Jerry Flynn. Corect? 

— Cred că da. 

— Înainte ai spus că „băieţii” ţi-au zis, adică mai mulți. Dar 
acum spui că doar o singură persoană ţi-a spus. lţi schimbi 
cumva declaraţia? 

M-am ridicat în picioare. 

— Obiectez. 

Flair flutură din mână spre mine. 

— Are dreptate, e un detaliu nesemnificativ. Să mergem mai 
departe. Își drese vocea și-și puse o mână în șold. Ai luat droguri 
în seara aceea? 

— Nu. 

— N-ai tras nici măcar un fum din, să zicem, o ţigară cu 
marijuana? 

Chamique scutură din cap și apoi, amintindu-și că trebuia să 
vorbească, se aplecă spre microfon și spuse: 

— Nu, n-am fumat. 

— Hmmm, bine. Deci când ai luat ultima dată vreun drog, de 
orice fel? 


VP - 119 


M-am ridicat din nou. 

— Obiectez. Cuvântul drog poate fi interpretat și ca 
medicament. Ar putea însemna inclusiv o aspirină... 

Flair părea amuzat. 

— Nu credeţi că toată lumea știe despre ce vorbim aici? 

— Aș prefera să clarificăm. 

— Domnișoară Johnson, mă refer la substanţe interzise, la 
droguri. Ca, de exemplu, marijuana. Sau cocaina. Sau LSD, sau 
heroina. Ceva de genul ăsta. Înțelegi? 

— Da, cred că înţeleg. 

— Deci când ai luat ultima dată un astfel de drog ilegal? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Ai spus că nu ai luat așa ceva în seara în care a avut loc 
petrecerea. 

— Exact. 

— Dar în seara de dinaintea petrecerii? 

— Nu. 

— Și în seara de dinainte de asta? 

Chamique se strâmbă puţin. 

— Nu, spuse ea, și nici eu nu eram foarte sigur c-o credeam. 

— Hai să vedem dacă putem stabili exact succesiunea 
evenimentelor. Fiul tău are cincisprezece luni, corect? 

— Da. 

— Ai luat droguri ilegale de când l-ai născut? 

Vocea îi era foarte înceată. 

— Da. 

— Ne poţi spune ce fel de droguri? 

M-am ridicat din nou. 

— Obiectez. Înţelegem unde bate domnul avocat. Domnișoara 
Johnson a luat droguri în trecut. Nimeni nu neagă lucrul acesta. 
Asta nu îi face pe clienţii domnului Hickory să pară mai puţin 
oribili. Și atunci de ce să mai insistăm pe subiectul ăsta? 

Judecătorul se uită la Flair. 

— Domnule Hickory? 

— Credem că domnișoara Johnson este un consumator 
obișnuit de droguri. Credem că în seara respectivă era sub 
influența substanțelor halucinogene, iar juraţii trebuie să aibă 
acest lucru în vedere în momentul în care vor evalua declaraţiile 
ei. 


VP - 120 


— Domnișoara Johnson a declarat deja că nu luase niciun fel 
de drog în seara respectivă și nici nu ingurgitase - de data asta 
am subliniat cuvântul cu o nuanţă de sarcasm - niciun pic de 
alcool. 

— lar eu, spuse Flair, am dreptul să pun la îndoială amintirile 
ei. Punch-ul respectiv era într-adevăr preparat cu alcool. Îl voi 
chema ca martor pe domnul Flynn, care va declara că victima 
știa acest lucru când a băut din el. Vreau, de asemenea, să 
demonstrez că dumneaei este o femeie care n-a ezitat să ia 
droguri chiar și în perioada în care alăpta un nou-născut... 

— Onorată instanţă! ţipai eu. 

— Bine, destul. Judecătorul lovi cu ciocănelul în masă. Aţi 
putea merge mai departe, domnule Hickory? 

— Sigur, onorată instanţă. 

M-am așezat la loc. Obiecţia mea fusese prostească. Lăsase 
impresia că vreau să ascund ceva și, mai rău, îi dăduse ocazia 
lui Flair să spună mai multe. Strategia mea se bazase pe tăcere. 
Îmi pierdusem disciplina, și asta ne costase. 

— Domnișoară Johnson, îi acuzi pe acești doi băieţi de viol, 
corect? 

Eram din nou în picioare. 

— Obiectez. Domnișoara Johnson nu este avocat și nici nu 
este familiarizată cu termenii și definițiile juridice. V-a spus ce i- 
au făcut. Este treaba Curții să găsească terminologia corectă. 

Flair părea din nou amuzat. 

— Nu i-am cerut o definiţie juridică. Eram doar curios, voiam 
să vad ce vocabular folosește. 

— De ce? Aveţi de gând să-i daţi un test de gramatică? 

— Onorată instanţă, spuse Flair, îmi daţi voie, vă rog, să pun 
întrebări martorului? 

— Ce-ar fi să ne explici și nouă ce urmarești, domnule 
Hickory? 

— Bine, voi reformula. Domnișoară Johnson, când vorbiţi cu 
prietenii dumneavoastră, le spuneţi că aţi fost violată? 

Chamique ezită puţin. 

— Da. 

— A-ha. Și, spuneţi-mi, domnişoară Johnson, mai cunoașteţi 
pe cineva care a sustinut c-a fost violată? 

Eram din nou în picioare. 

— Obiectez. Relevanta? 


VP - 121 


— O să permit întrebarea. 

Flair stătea lângă Chamiqgue. 

— Poţi să răspunzi, spuse el, de parcă voia să o ajute. 

— Da. 

— Despre cine e vorba? 

— Vreo două fete cu care lucrez. 

— Câte mai exact? 

Ea se uită în sus, de parcă ar fi încercat să își amintească. 

— Cred că două. 

— Dansatoare sau prostituate? 

— Și una, și alta. 

— Adică una e dansatoare și una... 

— Nu, amândouă sunt și dansatoare, și prostituate. 

— Înţeleg. Și aceste violuri au avut loc în timpul programului 
sau în timpul lor liber? 

M-am ridicat din nou. 

— Onorată instanţă, cred că ajunge. Care este relevanţa? 

— Distinsul meu coleg are dreptate, spuse Flair, gesticulând 
cu braţele spre mine. Când are dreptate, are dreptate, n-am ce 
să fac. Îmi voi retrage întrebarea. 

Îmi zâmbi. M-am așezat încet, urând fiecare secundă. 

— Domnișoară Johnson, cunoașteți vreun violator? 

Eu din nou: 

— Vreţi să spuneţi în afară de clienţii dumneavoastră? 

Flair îmi aruncă doar o privire, apoi se întoarse spre juraţi, de 
parcă ar fi vrut să spună Doamne, nu vi s-a părut o lovitură 
josnică? Adevărul era că lucrurile cam așa stăteau. 

La rândul ei, Chamique spuse: 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneți. 

— Nu contează, draga mea, spuse Flair, de parcă răspunsul ei 
l-ar fi plictisit. O să revenim la problema asta mai târziu. 

Uram când Flair spunea asta. 

— În cursul acestui presupus atac, clienţii mei, domnul 
Jenrette și domnul Marantz, au purtat cumva măști? 

— Nu. 

— S-au deghizat în vreun fel? 

— Nu. 

— Și-au ascuns fețele? 

— Nu. 


VP - 122 


Flair Hickory clătină din cap de parcă ăsta era cel mai ciudat 
lucru pe care-l auzise. 

— Și, conform declaraţiei dumneavoastră, aţi fost bruscată 
împotriva voinţei dumneavoastră, luată cu forța și trasă în 
cameră. Este corect? 

— Da. 

— Camera în care erau domnul Marantz și domnul Jenrette? 

— Da. 

— Nu v-au atacat afară, în întuneric, sau în vreun alt loc unde 
să nu-i fi putut vedea, vreun loc care să le fi permis să-și 
ascundă identitatea. Corect? 

— Da. 

— Ciudat, nu credeți? 

Eram pe punctul să obiectez din nou, dar m-am abținut. 

— Deci aţi declarat că aţi fost violată de doi bărbaţi, că acești 
doi bărbaţi nu purtau măști, că nu se deghizaseră în niciun fel, 
că, de fapt, și-au arătat fețele, că ţi-au făcut toate astea în 
camera lor, cu cel puţin un martor care a asistat la momentul în 
care aţi fost forțată să intraţi în camera lor. Corect? 

Mă rugam ca Chamique să nu răspundă timid. N-o făcu. 

— Cam așa ceva, da. 

— Și totuși, cu toate acestea - Flair arăta, din nou, precum cel 
mai mirat, cel mai perplex om din lume - au folosit nume de 
împrumut? 

Niciun răspuns. Foarte bine. 

Flair Hickory continuă să clatine din cap de parcă cineva i-ar fi 
spus că doi și cu doi fac cinci. 

— Atacatorii dumneavoastră au folosit numele de Cal și Jim în 
locul numelor lor adevărate. Așa aţi declarat, nu-i așa, 
domnișoară Johnson? 

— Ba da. 

— Și dumneavoastră găsiţi vreo logică în acest lucru? 

— Obiectez, spusei eu. Nimic din toată această agresiune 
brutală nu are logică pentru ea. 

— Oh, înţeleg asta, spuse Flair Hickory. Speram doar, având 
în vedere faptul că dumneaei a fost acolo, că domnișoara 
Johnson ar putea avea o teorie, o părere despre motivele pentru 
care cei doi și-au lăsat fețele la vedere, au atacat-o chiar în 
camera lor - și cu toate acestea au folosit nume false. Zâmbi 
dulce. Aveţi așa ceva, domnișoară Johnson? 


VP - 123 


— O ce anume? 

— O teorie, o explicaţie a faptului că doi băieţi pe nume 
Edward și Barry și-ar spune Cal și Jim. 

— Nu. 

Flair Hickory se întoarse la biroul lui. 

— Cu puţină vreme în urmă, v-am întrebat dacă știți vreun 
violator. Vă aduceţi aminte? 

— Da. 

— Bine. Deci, cunoașteți asemenea persoane? 

— Nu cred. 

Flair dădu din cap, apoi luă o foaie de hârtie. 

— Ce ziceţi de un bărbat care în momentul acesta este 
încarcerat la Rahway, fiind acuzat de violenţe sexuale, un 
bărbat pe nume - și-am să vă rog să fiţi atentă, domnișoară 
Johnson - Jim Broodway? 

Chamique făcu ochii mari. 

— Vreţi să spuneţi James? 

— Vreau să spun Jim - sau James, dacă vreţi varianta mai 
oficială a numelui - Broodway, care avea domiciliul pe Central 
Avenue numărul 1189, orașul Newark, New Jersey. Il cunoașteți? 

— Da. Glasul îi era stins. Il cunoșteam. 

— Știţi că acum este în închisoare? 

Ea ridică din umeri. 

— Știu o grămadă de tipi care sunt în închisoare acum. 

— Sunt sigur că știți - pentru prima dată în vocea lui Flair se 
simțea o nuanță mușcătoare - dar nu asta a fost întrebarea 
mea. V-am întrebat dacă știați că Jim Broodway este în 
închisoare. 

— Nu e Jim. Il cheamă James... 

— O să vă mai întreb o dată, domnişoară Johnson, după 
aceea, o să solicit Curţii să vă oblige să răspundeţi... 

Eram deja în picioare. 

— Obiectez. Bruschează martorul. 

— Se respinge. Răspundeţi la întrebare. 

— Am auzit ceva despre chestia asta, spuse Chamique, cu un 
glas foarte slab. 

Flair dădu drumul unui oftat dramatic. 

— Da sau nu, domnişoară Johnson, știaţi că Jim Broodway este 
încarcerat în momentul aceasta într-un penitenciar statal? 

— Da. 


VP - 124 


— Așa, vedeţi? A fost greu? 

— Onorată instanţă..., am spus eu din nou. 

— Nu-i nevoie de astfel de dramatisme, domnule Hickory. 
Mergeţi mai departe. 

Flair Hickory se îndreptă spre scaunul său. 

— Aţi făcut vreodată sex cu Jim Broodway? 

— Îl cheamă James! spuse Chamique din nou. 

— Haideţi să-i spunem „domnul Broodway”, ca să putem să 
discutăm normal, ce ziceţi? Aţi făcut vreodată sex cu domnul 
Broodway? 

— Obiectez. Viaţa sexuală a martorului este irelevantă în 
acest caz. Legea este foarte clară cu privire la acest aspect. 

Judecătorul Pierce se uită la Flair. 

— Domnule Hickory? 

— Nu încerc să mânjesc reputaţia domnișoarei Johnson și nici 
să insinuez că dumneaei ar fi o femeie de moravuri ușoare, 
spuse Flair. Avocatul părţii adverse a explicat deja foarte clar că 
domnișoara Johnson a lucrat ca prostituată și că s-a implicat 
într-o mulţime de activităţi cu tentă sexuală, cu o mulţime de 
bărbați. 

Când aveam să mă învăţ minte să ţin gura închisă? 

— Ceea ce vreau eu să clarific este un aspect total diferit, și 
vă promit că acest aspect nu este deloc de natură să o pună pe 
reclamantă într-o postură jenantă. A admis deja că a făcut sex 
cu mai mulţi bărbați. Faptul că unul dintre acești bărbați ar 
putea fi domnul Broodway nu o face mai mult sau mai puţin o 
femeie ușoară. 

— Este de natură să cauzeze anumite prejudicii. 

Flair se uită la mine de parcă tocmai aș fi căzut de pe 
spinarea unui cal. 

— Tocmai v-am explicat contrariul. Adevărul este însă că 
Chamique Johnson a acuzat doi băieţi de comiterea unei 
infracțiuni foarte grave. A declarat că un bărbat pe nume Jim a 
violat-o. Eu n-am întrebat-o - pur și simplu - decât atât: a 
întreținut sau nu raporturi sexuale cu domnul Jim Broodway - 
sau James, dacă așa preferă -, domn care, în prezent, execută o 
pedeapsă cu închisoarea într-un penitenciar de stat, pentru 
agresiuni sexuale? 

Acum mi-am dat seama unde bătea. Și nu era deloc bine. 

— O să permit întrebarea, spuse judecătorul. 


VP-125 


M-am așezat la loc. 

— Domnișoară Johnson, aţi întreţinut vreodată relaţii sexuale 
cu domnul Broodway? 

O lacrimă i se prelinse pe obraz. 

— Da. 

— De mai multe ori? 

— Da. 

Flair părea că ar fi vrut să forțeze nota pentru aflarea mai 
multor detalii, dar era îndeajuns de inteligent să nu sară calul. 
Schimbă puţin direcţia de atac. 

— Aţi fost vreodată beată sau sub influența drogurilor în 
timpul partidelor de sex cu domnul Broodway? 

— Este posibil să fi fost. 

— Da sau nu? 

Vocea îi era ușoară, dar fermă. Acum apăruse și o ușoară 
tentă reprobabilă. 

— Da. 

Plângea mai tare. 

M-am ridicat. 

— Cer o scurtă pauză, onorată instanţă. 

Flair lovi cu ciocanul înainte ca judecătorul să apuce să se 
pronunțe. 

— A mai fost vreodată și un alt bărbat implicat în relaţiile 
sexuale pe care le-aţi întreţinut cu Jim Broodway? 

Sala de judecată explodă. 

— Onorată instanţă! țipai eu. 

— Liniște! Judecătorul lovi din nou cu ciocănelul. Liniște! 

Încăperea se liniști rapid. Judecătorul Pierce se uită în jos spre 
mine. 

— Știu că e greu de ascultat, dar o să permit să se pună 
această ultimă întrebare. Se întoarse spre Chamique. Vă rog să 
raspundeţi. 

Stenografa instanței mai citi o dată întrebarea. Chamique 
stătea în boxă, cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji. Când 
stenografa termină de citit, Chamique spuse: 

— Nu. 

— Domnul Broodway a declarat că... 

— l-a lăsat pe niște prieteni de-ai lui să se uite! ţipă 
Chamique. Atât. Nu i-am lăsat niciodată să mă atingă! Mă 
auziţi? Nici măcar o dată! 


VP - 126 


Sala de judecată era scufundată în tăcere. Am încercat să-mi 
țin capul sus, am încercat să nu închid ochii. 

— Deci, spuse Flair Hickory, aţi întreţinut raporturi sexuale cu 
un bărbat pe nume Jim... 

— James! I| cheamă James! 

— ... și în momentele acelea mai era și un alt bărbat în 
cameră cu dumneavoastră, și totuși nu știți de unde v-au venit 
în minte numele de Jim și Cal? 

— Nu cunosc niciun Cal. Și pe el îl cheamă James. 

Flair Hickory se apropie de ea. Pe față avea acum o expresie 
înțelegătoare, de parcă ar fi vrut din tot sufletul să o ajute. 

— Sunteţi sigură că nu v-aţi imaginat toate astea, domnişoară 
Johnson? 

Vocea lui semăna teribil de mult cu aceea pe care o au 
doctorii psihiatri prezenţi în emisiunile TV. 

Chamique își șterse faţa. 

— Da, domnule Hickory, sunt sigură. Al dracului de sigură. 

Dar Flair nu renunţă la atac. 

— Nu spun neapărat că minţiţi, continuă el, iar eu mi-am 
mușcat buzele ca să nu obiectez, dar n-ar fi oare posibil ca 
dumneavoastră să fi băut prea mult punch - fără să fie vina 
dumneavoastră, bineînţeles; dumneavoastră credeaţi că este 
fără alcool -, apoi să fi întreţinut raporturi sexuale de bunăvoie, 
iar în timpul acelor raporturi sexuale să vă fi adus aminte de 
acele momente întâmplate mai demult? N-ar explica asta 
insistența cu care declaraţi că violatorii dumneavoastră se 
numeau Jim și Cal? 

Eram în picioare, gata să spun că nu era vorba de o întrebare, 
ci de două, dar Flair știa foarte bine ce făcea. 

— Îmi retrag întrebarea, spuse Flair Hickory, de parcă toată 
chestia asta era cel mai trist lucru pentru toate părțile implicate. 
Nu mai am alte întrebări. 


VP - 127 


13. 


În timp ce o aștepta pe Sylvia Potter, Lucy încercă să caute pe 
Google numele pe care-l văzuse scris în registrul vizitatorilor lui 
lra: Manolo Santiago. Găsi o mulţime de pagini care conţineau 
acel nume, dar niciuna dintre ele nu se dovedi de un real ajutor. 
Nu era vorba de un reporter - sau cel puţin în nicio pagină nu 
găsi o referinţă care să dovedească lucrul ăsta. Deci cine era? ȘI 
de ce îl vizitase pe tatăl ei? 

Bineînțeles, l-ar fi putut întreba pe Ira. Dacă acesta și-ar mai fi 
adus aminte. 

Trecură două ore. Apoi trei, apoi patru. Sună în camera 
Sylviei. Niciun răspuns. Încercă să-i trimită din nou un e-mail pe 
BlackBerry. Niciun răspuns. 

Nu era de bine. 

De unde naiba aflase Sylvia Potter despre trecutul ei? 

Lucy se uită în registrul studenţilor. Sylvia Potter locuia în 
casa Stone, în curtea dedicată studenţilor. Se hotărî să meargă 
până acolo, să vadă ce putea afla. 

Campusul studențesc avea o magie aparte. Nu există nicio 
unitate mai protejată, mai apărată, și, deși era foarte ușor să te 
plângi de asta, era, de fapt, așa cum trebuia să fie. Unele lucruri 
se dezvoltă mai bine într-un mediu steril. Era un loc în care te 
puteai simţi în siguranţă câtă vreme erai tânăr, dar când 
îmbătrâneai, așa cum era cazul ei și al lui Lonnie, devenea un 
loc în care te puteai ascunde. g 

Casa Stone era fosta casă a confreriei Psi U. In urmă cu zece 
ani, colegiul desființase confreriile, numindu-le 
„antiintelectuale”. Lucy era de acord că acele confrerii aveau o 
mulțime de aspecte și conotații negative, dar ideea interzicerii 
lor i se păruse prea dură și chiar fascistă pentru gustul ei. La un 
colegiu din apropiere, avusese loc acum un viol în care era 
implicată și o confrerie. Dar, dacă nu ar fi fost vorba de o 
confrerie a studenților, ar fi fost implicată echipa de hochei, sau 
un grup de duri dintr-un club de striptease, sau un grup de 
rockeri într-un club de noapte. Nu se ştie care ar fi fost 
rezolvarea tuturor acestor probleme, dar ştia cu siguranță că nu 


VP - 128 


desfiinţarea tuturor instituţiilor care nu erau pe placul unora ar fi 
putut fi considerată o formă de rezolvare. 

Pedepsește infracțiunea, se gândi ea, nu libertatea. 

Exteriorul casei își păstra încă superbul stil georgian, din 
cărămidă. Interiorul fusese însă dezbrăcat de toată 
personalitatea. Dispăruseră tapiseriile, lambriurile din lemn de 
mahon care proveneau din trecutul plin de istorie al clădirii. 
Albul și bejul înlocuiseră zugrăveala clasică, dând locului un 
aspect neutru, în cel mai bun caz. Era mare păcat. 

Studenţii circulau de colo colo. Intrarea ei atrase câteva 
priviri, dar nu prea multe. Din câteva combine muzicale - sau 
mai degrabă acele sisteme de boxe cu iPod integrat - se auzea 
muzică la volum maxim. Ușile erau deschise. Văzu postere cu 
figura lui Che pe pereţii câtorva camere. Poate că semăna mai 
mult decât își dădea seama cu tatăl ei. Campusurile universitare 
erau și ele încremenite în perioada anilor șaizeci. Poate că moda 
și muzica se mai schimbaseră între timp, dar sentimentul acela 
de frondă era întotdeauna prezent aici. 

Urcă pe scara din mijloc, și ea despuiată de originalitatea 
iniţială. Sylvia Potter locuia într-o garsonieră de la etajul al 
doilea. Lucy îi găsi ușa, pe care era fixată o tablă din acelea pe 
care se puteau scrie mesaje cu markerul. Tabla era curată lună, 
nu exista nicio urmă pe ea. Era fixată exact în centrul ușii, și 
foarte dreaptă. În partea de sus, era scris cu litere perfecte, 
caligrafice „Sylvia”. Lângă nume era o floare roz. Ușa asta, în 
întregul ei, părea teribil de nelalocul ei, parcă era dintr-o altă 
epocă. 7 

Lucy bătu la ușă. Niciun răspuns. Incercă clanța. Era încuiată. 
Se gândi să lase un mesaj - pentru asta era pusă acolo tabla 
aceea -, dar nu voia să o murdărească. În plus, i se părea un 
gest prea disperat. O sunase deja. li trimisese și un e-mail. 
Faptul că o căuta atât de insistent putea să pară un pic prea 
deplasat. 

Incepu să coboare scările, moment în care ușa principală a 
casei Stone se deschise. Sylvia Potter intră în casă. O văzu pe 
Lucy și îngheţă. Lucy cobori și restul treptelor și se opri în fața 
Sylviei. Nu spuse nimic, încercând să se uite în ochii fetei. Sylvia 
se uita în toate direcţiile, doar la Lucy nu. 

— Oh, bună seara, doamnă profesoară Gold. 

Lucy rămase tăcută. 


VP - 129 


— Cursul s-a prelungit până târziu. Îmi pare atât de rău. Și am 
și proiectul ăsta pe care trebuie să-l predau mâine. Și m-am 
gândit că se făcuse târziu, că plecaseţi deja acasă și că puteam 
să aștept până mâine. 

Se bâlbâia. Lucy o lăsă să se bâlbâie în continuare. 

— Vreţi să trec pe la dumneavoastră mâine? întrebă Sylvia. 

— Ai timp acum? 

Sylvia se uită la ceas fără să fie, de fapt, interesată de cât era 
ora. 

— Am foarte mult de lucru la proiectul ăsta, e o adevărată 
nebunie. N-ar putea aștepta până mâine? 

— La cine ai de predat proiectul ăsta? 

— Cum? 

— Ce profesor ţi-a dat să faci proiectul ăsta, Sylvia? Dacă o 
să-ţi răpesc prea mult timp, i-aș putea scrie respectivului 
profesor un bilet. 

Tăcere. 

— Putem să mergem în camera ta, spuse Lucy. Să stăm acolo 
de vorbă. 

Sylvia o privi, în sfârșit, în ochi. 

— Doamnă profesoară Gold? 

Lucy așteptă. 

— Cred că nu vreau să vorbesc cu dumneavoastră. 

— Este vorba de jurnalul tău. 

— Jurnalul meu...? Clătină din cap. Dar vi l-am trimis anonim. 
De unde ați reușit să știți care e al meu? 

— Sylvia... 

— Aţi spus! Aţi promis! Erau anonime. Așa aţi spus. 

— Ştiu ce-am spus. 

— Cum aţi...? Işi îndreptă spatele. Nu vreau să stau de vorbă 
cu dumneavoastră. 

Lucy se strădui să își păstreze glasul ferm. 

— Va trebui să vorbești. 

Dar Sylvia nu dădea înapoi. 

— Nu, nu sunt obligată. Nu mă puteţi forţa. Și... Doamne, 
Dumnezeule, cum aţi putut să faceţi asta? Să ne spuneţi că sunt 
anonime și confidenţiale, și apoi... 

— E vorba de ceva foarte important. 


VP - 130 


— Nu, nu este. Nu sunt obligată să vorbesc cu 
dumneavoastră. Și dacă veţi spune ceva despre jurnal, voi 
spune decanului ce aţi făcut. O să fiți concediată. 

Ceilalţi studenţi începuseră să se uite la ele. Lucy pierdea 
situaţia din mână. 

— Te rog, Sylvia, trebuie să știu... 

— Nimic! 

— Sylvia... 

— Nu sunt obligată să vă spun nimic! Lăsaţi-mă în pace! 

Sylvia Potter se întoarse, deschise ușa și fugi. 


VP - 131 


14. 


După ce Flair Hickory a terminat cu Chamique, m-am întâlnit 
cu Loren Muse la mine în birou. 

— Oau, spuse Loren. A fost cam nasol. 

— Vezi ce poţi să afli despre numele acela, spusei eu. 

— Care nume? 

— Află dacă îi zicea cineva lui Broodway „Jim” sau dacă, după 
cum susţine Chamique, toată lumea îi spunea James. 

Muse se încruntă. 

— Ce? 

— Crezi c-o să ne fie de vreun ajutor chestia asta? 

— Rău nu poate să ne facă. 

— Încă o mai crezi? 

— Haide, Muse, zău așa. Asta nu-i decât o perdea de fum. 

— E una bună. 

— Prietena ta, Cingle, a aflat ceva? 

— Încă nu. 

Judecătorul suspendă ședința pentru ziua respectivă, slavă 
Domnului. Flair mă cam snopise. Știu că un proces ar trebui să 
se concentreze pe aflarea adevărului și pe dreptate și nu pe 
faptul că e o competiţie sau ceva de genul ăsta, dar să fim 
serioși. 

Cal și Jim se întorseseră și constituiau un argument mai 
puternic decât niciodată. 

Telefonul mobil începu să sune. M-am uitat la număr. Nu-l 
cunoșteam. Am pus telefonul la ureche și-am spus: 

— Alo? 

— Raya la telefon. 

Raya Singh. Superba chelneriţă indiancă. Am simţit că mi se 
usucă gâtul. 

— Ce mai faci? 

— Bine. 

— Te-ai gândit la ceva? 

Muse se uită la mine. Am încercat s-o facă să înțeleagă din 
priviri că era o discuţie privată. Dar, pentru un investigator, 


VP - 132 


Muse nu părea să se prindă prea ușor la o aluzie. Sau poate că 
nu voia. 

— Poate c-ar fi trebuit să îţi fi spus ceva mai devreme, zise 
Raya. 

Am așteptat. 

— Dar faptul c-ai apărut așa... M-a surprins. Încă nu sunt 
sigură ce-ar trebui să fac. 

— Domnișoară Singh? 

— Te rog, spune-mi Raya. 

— Raya, habar n-am despre ce vorbești. 

— A fost motivul pentru care te-am întrebat de ce ai venit, de 
fapt, acolo. Îţi amintești? 

— Da. 

— Ştii de ce te-am întrebat asta... ce vrei, de fapt? 

M-am gândit un pic și am optat pentru varianta sinceră. 

— Pentru modul total neprofesionist în care mă holbam la 
tine? 

— Nu, spuse ea. 

— Bine, ascult. De ce m-ai întrebat asta? Și dacă tot suntem 
la capitolul întrebări, de ce m-ai întrebat dacă eu l-am omorât? 

Muse ridică o sprânceană. Nu-mi prea păsa. 

Raya Singh nu-mi răspunse. 

— Domnișoară Singh? Apoi: Raya? 

— Pentru că, spuse ea, a menţionat numele tău. 

M-am gândit că poate n-am auzit eu bine, așa că am puso 
întrebare stupidă: 

— Cine a menţionat numele meu? 

În vocea ei se strecură o urmă de nerăbdare. 

— Despre cine vorbim? 

— Manolo Santiago a menţionat numele meu? 

— Da, bineînţeles. 

— Și nu te-ai gândit să-mi spui și mie asta până acum? 

— Nu știam dacă pot avea încredere în tine. 

— Și ce te-a făcut să te răzgândești? 

— Te-am căutat pe internet. Chiar ești un procuror districtual. 

— Și ce-a spus Santiago despre mine? 

— A spus că ai minţit în legătură cu ceva. 

— In legătură cu ce? 

— Nu știu. 

Am insistat și mai mult. 


VP - 133 


— Cui i-a spus chestia asta? 

— Unui bărbat. Nu-i știu numele. Și în apartament mai avea și 
câteva tăieturi din ziare, articole despre tine. 

— În apartamentul lui? Parc-ai spus că nu știi unde locuia. 

— Asta pe vremea când nu aveam încredere în tine. 

— Și acum ai încredere în mine? 

Nu-mi răspunse direct la întrebare. 

— Poţi să treci să mă iei de la restaurant într-o oră, spuse 
Raya Singh, și-o să-ţi arăt unde locuia Manolo. 


VP - 134 


15. 


Când Lucy se întoarse în biroul ei îl găsi acolo pe Lonnie care 
ținea în mână câteva foi. 

— Ce-ai acolo? întrebă ea. 

— Fragmentul următor din jurnalul acela. 

Se stăpâni din răsputeri să nu-i smulgă foile din mână. 

— Ai găsit-o pe Sylvia? întrebă el. 

— Da. 

— Și? 

— Și mi-a făcut o scenă, parcă înnebunise, și n-a vrut să 
vorbească cu mine. 

Lonnie se lăsă pe spate în scaun și-și puse picioarele pe biroul 
ei. 

— Vrei să încerc eu să stau de vorbă cu ea? 

— Nu cred că-i o idee foarte bună. 

Lonnie îi aruncă cel mai cordial zâmbet al lui. 

— Pot fi destul de convingător. 

— Ești dispus să te sacrifici pentru mine? 

— Dacă trebuie. 

— Mi-aș face griji în ceea ce privește reputaţia ta, să știi. Se 
așeză, strângând paginile în mână. Le-ai citit deja? 

— Da. 

Ea se mulţumi doar să dea din cap și începu la rândul ei să 
citească. 


„P s-a desprins din îmbrăţișare şi-a luat-o la fugă spre direcția 
din care se auzeau tipetele. 

Am strigat după el, dar nu s-a oprit. Două secunde mai târziu, 
noaptea îl înghițise complet. Am încercat să-l urmez. Dar era 
prea întuneric. Ar fi trebuit să cunosc pădurea asta mai bine 
decât P. Asta era primul lui an aici. 

Țipetele aparținuseră unei fete. Cel putin asta puteam să-mi 
dau seama. Am rătăcit prin pădure. Nu mai strigam. Eram prea 
speriată să mai strig, nu știu de ce. Voiam să-l găsesc pe P, dar 
nu voiam ca să afle cineva unde eram. Știu că pare să n-aibă 
niciun sens, dar așa simteam atunci. 


VP-135 


Eram speriată. 

Luna lumina. În pădure, lumina lunii schimbă toate culorile. 
Parcă ar fi genul acela de lumină aruncată de lămpile pe care le 
avea tatăl meu. Li se spunea lumini negre, deși erau mai 
degrabă mov. Dar schimbau culorile tuturor lucrurilor din jur. La 
fel se întâmpla și cu razele lunii. 

Astfel că atunci când l-am găsit pe P și am văzut ce culoare 
avea cămașa lui, n-am recunoscut din primul moment ce avea 
pe ea. Nu-mi puteam da seama ce nuanță de roșu sau de mov 
era. Mi se părea că era mai degrabă un albastru lichid. S-a uitat 
la mine. Avea ochii mari. 

— Trebuie să plecăm, a spus el. Și nu putem să spunem 
nimănui c-am fost vreodată aici..." 


Atât era. Lucy mai citi foile încă de două ori. Apoi le puse 
alături. Lonnie o privea. 

— Deci, spuse el, trăgând de cuvinte. Presupun că tu ești 
povestitorul din această istorioară? 

— Ce? 

— Am tot încercat să-mi dau seama despre ce e vorba, Lucy, 
și n-am găsit decât o singură explicaţie posibilă. Tu ești fata din 
povestea asta. Cineva scrie despre tine. 

— E ridicol, spuse ea. 

— Haide, Luce. În tot teancul ăsta avem povești despre 
incesturi, pentru numele lui Dumnezeu. Nu ne obosim să-i 
căutăm pe copiii ăștia. Și cu toate astea te aprinzi toată când 
auzi povestea asta cu ţipete în pădure? 

— Las-o baltă, Lonnie. 

El clătină din cap. 

— Îmi pare rău, drăguță, nu e genul meu. N-aș renunţa nici 
dacă n-ai fi atât de superbună și n-aș vrea să te bag în pat. 

Nici nu se obosi să-i răspundă la obrăznicia aceasta. 

— Aş vrea și eu să te ajut, dacă pot. 

— Nu poţi. 

— Știu mai multe decât crezi. 

Lucy își ridică privirea spre el. 

— Despre ce vorbești? 

— Aăă... n-o să te superi pe mine? 

Ea așteptă. 

— Am făcut câteva cercetări referitoare la tine. 


VP - 136 


Simţi că i se întoarce stomacul pe dos. Reuși să-și păstreze 
figura neutră. 

— Lucy Gold nu e numele tău adevărat. L-ai schimbat. 

— De unde știi asta? 

— Haide, Luce, știi și tu ce ușor e să afli lucruri de genul ăsta 
cu ajutorul unui computer. 

Ea nu spuse nimic. 

— În jurnalul ăsta era o chestie care nu-mi dădea pace, 
continuă el. Ceva despre o tabără. Eram tânăr pe vremea aceea, 
dar îmi amintesc că am auzit de Asasinul de Vară. Așa că m-am 
apucat să fac mai multe cercetări. Incercă să-i arunce un 
zâmbet înfumurat. Ar trebui să redevii blondă. 

— A fost o perioadă foarte grea din viaţa mea. 

— Îmi imaginez. 

— De aceea mi-am schimbat numele. 

— Oh, am înţeles asta. Familia ta a primit o lovitură puternică. 
Voiai să scapi de anatema asta. 

— Da. 

— Și acum, din cine știe ce motiv ciudat, totul se întoarce. 

Ea dădu din cap. 

— De ce? întrebă Lonnie. 

— Nu știu. 

— Aş vrea să te pot ajuta. 

— După cum ţi-am mai spus, nu prea știu cum m-ai putea 
ajuta. 

— Pot să te întreb ceva? 

Ea ridică din umeri. 

— Am făcut câteva săpături. Știi că postul Discovery a difuzat 
un documentar special pe tema crimelor acelea acum câţiva 
ani? 

— Știu, spuse ea. 

— N-au spus nimic precum că ai fi fost acolo. Vreau să spun în 
pădure, în noaptea aceea. 

Lucy rămase tăcută. 

— Deci ce se întâmplă? 

— Nu pot vorbi despre asta. 

— Cine este P? E Paul Copeland, nu-i așa? Să știi că acum e 
procuror sau ceva de genul ăsta. 

Ea clătină din cap. 

— Nu-mi ușurezi deloc munca. 


VP - 137 


Ea își tinu gura închisă. 

— Bine, spuse el, ridicându-se în picioare. O să dau și eu o 
mână de ajutor, oricum. 

— Cum? 

— Sylvia Potter. 

— Ce-i cu ea? 

— O să o fac să vorbească. 

— Cum? 

Lonnie se îndreptă spre ușă. 

— Am eu metodele mele. 

e 

În drum spre restaurantul indian am făcut un ocol și-am trecut 
pe la mormântul lui Jane. 

Nu eram prea sigur de ce. Nu făceam lucrul ăsta prea des - 
poate de două-trei ori pe an. Nu prea simt prezența soției mele 
aici, în locul ăsta. Părinții ei au ales locul mormântului împreună 
cu Jane. „Înseamnă mult pentru ei”, îmi explicase ea pe patul de 
moarte. Și într-adevăr, chiar așa fusese pentru ei. Îi ajutase pe 
ei, mai ales pe mama ei, să-și ia gândul de la boala lui Jane și îi 
făcuse să se simtă utili. 

Nu-mi păsase atunci prea mult. Eu, oricum, eram într-o 
negare continuă a faptului că Jane era pe moarte - chiar și 
atunci când situaţia ei s-a înrăutățit, încă credeam că va reuși 
cumva să răzbată. Și pentru mine moartea e moarte - finalul, 
sfârșitul, nu mai există nimic după, linia de finiș, capătul. Sicriele 
elegante și mormintele bine îngrijite - chiar și cele foarte bine 
îngrijite, precum este cel al lui Jane - nu schimbă cu nimic 
situaţia. 

Am oprit mașina în parcare și am luat-o pe jos, pe alee. Pe 
mormântul ei erau flori proaspete. Noi, cei de credinţă ebraică, 
nu facem chestia asta. Noi punem o piatră la capătul 
mormântului. Îmi place chestia asta, deși nu sunt prea sigur de 
ce îmi place. Florile, ceva atât de viu și de strălucitor, păreau 
obscene pe griul mormântului. Soţia mea, frumoasa mea soție, 
putrezea la doi metri sub florile de liliac proaspăt tăiate. Mie 
chestia asta mi se părea scandaloasă. 

M-am așezat pe o bâncuţă din beton. N-am vorbit cu ea. Spre 
sfârșit, fusese foarte rău. Jane suferea. Eu am stat și m-am uitat. 
Cel puţin pentru o vreme. Aveam o cameră amenajată - Jane 
voia să moară acasă - dar pierderea în greutate, mirosul de 


VP - 138 


putreziciune și gemetele... Sunetul pe care mi-l aduc aminte, cel 
pe care-l mai aud și noaptea în somn câteodată, este tusea 
aceea groaznică, mai degrabă, sunetul scos de un înecat - Jane 
nu putea să expectoreze, și o durea atât de tare, și se simţea 
atât de rău, și asta a durat luni de-a rândul, iar eu am încercat 
să fiu puternic, dar n-am fost atât de puternic, ca și Jane, și ea 
știa asta. 

A fost o perioadă la începutul relaţiei noastre când ea știa că 
eu aveam îndoieli. Pierdusem o soră. Mama mea fugise de lângă 
mine. Și acum, pentru prima oară după o lungă perioadă de 
timp, lăsam o femeie să intre în viaţa mea. Îmi aduc aminte cum 
într-o seară, târziu, nu puteam să adorm și stăteam cu ochii 
pironiţi în tavan. Jane dormea lângă mine. Îmi amintesc că am 
auzit-o respirând adânc. Pe vremea aceea, răsuflarea ei era atât 
de dulce și de perfectă, atât de diferită de ce avea să ajungă în 
ultima perioadă a vieţii ei. Respiraţiile ei deveniseră din ce în ce 
mai scurte, se trezise încet. Mă luase în braţe și se lipise și mai 
mult de mine. 

— Eu nu sunt ea, șoptise ea, de parcă mi-ar fi putut citi 
gândurile. Eu n-o să te abandonez niciodată. 

Dar, până la urmă, mă părăsise și ea. 

După moartea ei, mă mai întâlnisem și cu alte femei. Ba chiar 
avusesem câteva relaţii intense, emoţionale. Sper ca într-o bună 
zi să găsesc și eu pe cineva și să mă recăsătoresc. Dar în 
momentul acesta, când îmi amintesc de noaptea aceea, de 
momentul acela din pat, îmi dau seama că asta s-ar putea să nu 
se întâmple. 

Eu nu sunt ea, îmi spusese soția mea. 

Și, bineînţeles, se referise la mama mea. 

M-am uitat la piatra de mormânt. Am citit numele soţiei mele. 
Mamă, fiică și soție iubitoare. Pe părţi erau un fel de aripi de 
înger, desenul potrivit cu textul. Cumpăraseră și locul de lângă 
mormântul lui Jane, fără să-mi spună. Dacă nu mă 
recăsătoream, bănuiesc, avea să fie al meu. Dacă mă 
recăsătoream, ei bine, habar n-am ce-ar fi făcut socrii mei cu 
locul acela. 

Voiam să-i cer ajutorul lui Jane a mea. Voiam s-o rog s-o caute 
pe acolo pe unde era ea pe sora mea, să-mi dea de veste dacă 
mai era în viaţă sau nu. Am zâmbit prostește. Apoi m-am oprit. 


VP - 139 


Sunt sigur că telefoanele mobile nu sunt bine văzute în 
cimitir. Dar nu credeam că pe Jane avea s-o deranjeze. Am scos 
telefonul din buzunar și am apasat din nou tasta șase. 

Sosh a răspuns aproape imediat. 

— Vreau să-ţi cer o favoare, spusei eu. 

— Ti-am mai spus. Nu la telefon. 

— Găsește-o pe mama, Sosh. 

Tăcere. 

— Poţi s-o faci. Te rog s-o faci. În amintirea tatălui meu și a 
surorii mele. Găsește-o pentru mine. 

— Și dacă nu pot? 

— Poți. 

— Mama ta e plecată de mult timp. 

— Știu. 

— Te-ai gândit că e posibil ca ea să nu vrea să fie găsită? 

— Da. 

— Și? 

— Și asta e. Nu primim întotdeauna ceea ce dorim. Așa că te 
rog, găsește-o pentru mine, Sosh. Te rog. 

Am închis telefonul. M-am uitat din nou la piatra de mormânt 
a soţiei mele. 

— Ne e dor de tine, i-am spus eu cu voce tare soției mele 
moarte. Carei și mie. Ne e foarte, foarte dor de tine. 

Apoi m-am ridicat și m-am înapoiat la mașină. 


VP - 140 


16. 


Raya Singh mă aștepta în parcarea restaurantului. Înlocuise 
uniforma albăstrie a restaurantului cu o pereche de jeanși și o 
bluză de un albastru-închis. Părul îl purta strâns în coadă. 
Efectul era la fel de fermecător. Am clătinat din cap. Tocmai 
fusesem la mormântul soţiei mele. Și acum admiram - nu foarte 
nevinovat - frumusețea unei tinere femei. 

Trăiam într-o lume interesantă. 

Se strecură pe scaunul pasagerului. Mirosea fantastic. 

— Unde mergem? întrebai. 

— Știi unde este Route Seventeen? 

— Da. 

— la-o spre nord. 

Am ieșit din parcare. 

— N-ai vrea să începi să-mi spui adevărul? 

— Nu te-am mințit niciodată, spuse ea. Am decis doar să nu-ți 
spun anumite lucruri. 

— Încă mai susţii că, pur și simplu, l-ai întâlnit pe Santiago pe 
stradă? 

— Da. 

N-o credeam. 

— Ai auzit vreodată menţionându-se numele de Perez? 

Nu-mi răspunse. 

Am insistat. 

— Gil Perez? 

— leșirea spre Route Seventeen este pe partea dreaptă. 

— Știu unde e ieșirea, Raya. 

M-am uitat la profilul ei perfect. Se uita pe geam, dureros de 
frumoasă. 

— Spune-mi când l-ai auzit menţionându-mi numele. 

— Ți-am spus deja. 

— Mai spune-mi o dată. 

Trase adânc aer în piept, în tăcere. Ochii i se închiseră pentru 
un moment. 

— Manolo a spus că ai minţit. 

— Că am minţit în legătură cu ce? 


VP - 141 


— Că ai minţit în privinţa unei chestii legate de... - ezită -.... 
de o pădure sau ceva de genul ăsta. 

Am simţit inima răsucindu-mi-se în piept. 

— A spus el asta? Despre o pădure? 

— Da. 

— Care au fost exact cuvintele lui? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Încearcă. 

— „Paul Copeland a minţit în legătură cu ceea ce s-a 
întâmplat în pădurea aceea.” Apoi își lăsă capul într-o parte. Oh, 
stai așa. 

Am stat. 

Apoi pronunţă un cuvânt care mai că mă făcu să ies cu 
mașina de pe drum. 

— Lucy. 

— Ce? 

— Asta este celălalt nume. A spus: „Paul Copeland a mințit 
despre ce s-a întâmplat în pădurea aceea. Și la fel și Lucy.” 

Acum venise rândul meu să rămân tăcut. 

— Paul, spuse Raya, cine este această Lucy? 

e 

Restul drumului a decurs în tăcere. i 

Eu eram pierdut în gânduri despre Lucy. Incercam să-mi 
amintesc senzaţia părului ei bălai, mirosul lui minunat și 
surprinzător. Dar nu puteam. Asta era chestia. Amintirile îmi 
păreau înceţoșate. Nu-mi puteam aminti ce fusese în realitate și 
ce-mi imaginam. Îmi veneau în minte doar lucrurile minunate. 
Îmi aminteam dorința. Eram amândoi proaspeţi, noi, 
neexperimentați, neîndemânatici, dar se întâmpla ca într-unul 
din cântecele lui Bob Seger sau poate ca pe „Bat out of Hell” al 
lui Meat Loaf. Doamne, dorinţa aceea! Cum începuse oare? Și 
când se transformase, pe nesimţite, dorinţa aceea în ceva ce 
semăna destul de mult cu dragostea? 

lubirile de-o vară se terminau repede. Asta era parte din 
înţelegerea iniţială, era parte din scenariu. lubirile de vară sunt 
asemenea unor plante sau insecte care nu reușesc să 
supravieţuiască mai mult de un anotimp. Am crezut că eu și cu 
Luce eram diferiţi. Eram, bănuiesc, dar nu așa cum credeam eu. 
Eu eram sigur că n-o să ne despărţim niciodată. 

Tinerii sunt atât de proști. 


VP - 142 


Apartamentul dintr-o clădire AmeriSuites se afla în Ramsey, 
New Jersey. Raya avea o cheie. Deschise ușa unei camere de la 
etajul al treilea. Aș vrea să descriu decorul, dar singurul cuvânt 
pe care l-aș putea folosi este indescriptibi/. Decoraţiunile și 
mobila aveau - cum să spun? - exact personalitatea unui 
apartament dintr-o clădire ieftină, situată pe o stradă numită 
Route Seventeen, în partea de nord a statului New Jersey. 

Când am intrat în cameră, Raya a scos un sunet de surpriză. 

— Ce-i? întrebai eu. 

Mătură cu privirea toată încăperea. 

— Pe masa aceea erau o grămadă de hârtii, spuse ea. Dosare, 
reviste, pixuri, creioane. 

— Acum e goală. 

Raya deschise un sertar. 

— Nici hainele lui nu mai sunt aici. 

Am căutat destul de amănunţit. Totul dispăruse - nu mai 
exista nicio hârtie, niciun dosar, niciun articol din revistă, nici 
măcar o periuţă de dinţi sau un alt obiect personal. Nimic. Raya 
se așeză pe canapea. 

— Cineva s-a întors aici și a făcut curățenie. 

— Când ai fost ultima oară aici? 

— Acum trei zile. 

M-am îndreptat spre ușă. 

— Haide. 

— Unde te duci? 

— Mă duc să vorbesc cu cineva de la recepţie. 

La recepţie lucra un puști. Nu prea ne dădu nicio informaţie 
folositoare. Ocupantul apartamentului respectiv semnase ca 
Manolo Santiago. Plătise cu bani gheaţă, lăsase și o garanţie. 
Camera era plătită până la sfârșitul lunii. Și nu, puștiul nu-și 
amintea cum arăta domnul Santiago, nu știa nimic despre el. 
Asta e problema cu genul acesta de clădiri de apartamente. Nu 
e obligatoriu să intri prin faţă, pe la recepţie. E foarte ușor să-ți 
păstrezi anonimatul. 

M-am întors împreună cu Raya în camera lui Santiago. 

— Ai spus că avea niște hârtii? 

— Da. 

— Și ce scria în ele? 

— N-am tras cu ochiul. 

— Raya. 


VP - 143 


— Ce-i? 

— Va trebui să fiu sincer cu tine. Chiar nu cred o iotă din rolul 
ăsta de neștiutoare pe care-l joci. 

Se uită la mine cu blestemații aceia de ochi ai ei. 

— Ce? 

— Vrei să am încredere în tine? 

— Da. 

— Și de ce-ar trebui să am încredere? 

M-am gândit puţin la asta. 

— M-ai minţit când ne-am întâlnit prima oară, spuse ea. 

— Cum te-am minţit? 

— Mi-ai spus că investigai doar uciderea lui. Ca un detectiv 
obișnuit sau cam așa ceva. Dar asta nu era adevărul, nu-i așa? 

N-am spus nimic. 

— Manolo, continuă ea, nu avea încredere în mine. Ai citit și 
tu articolele acelea. Știu că s-a întâmplat ceva cu voi în pădurea 
aceea, acum douăzeci de ani. Credea că tu ai minţit în legătură 
cu acele evenimente. 

Am rămas în continuare tăcut. 

— Și acum vrei ca eu să-ţi spun totul. Tu ce-ai face? Dac-ai fi 
în situația mea, mi-ai spune tot ce-ai ști? 

Am lăsat să treacă o secundă, mi-am adunat gândurile. Avea 
un pic de dreptate. 

— Deci ai văzut articolele acelea? 

— Da. 

— Atunci știi că am fost în tabăra aceea, în vara aceea. 

— Da, știu. 

— Și mai știi și că sora mea a dispărut tot în noaptea aceea. 

Dădu afirmativ din cap. 

M-am întors spre ea. 

— De aceea sunt aici. 

— Ești aici să o răzbuni pe sora ta? 

— Nu, am spus eu. Sunt aici pentru a o găsi. 

— Dar am crezut că a murit. Wayne Steubens a ucis-o. 

— Și eu tot asta credeam. 

Raya se întoarse pentru o clipă. Apoi se uită parcă prin mine. 

— Deci, despre ce-ai minţit? 

— N-am minţit. 

Privirea ei mă străbătu din nou, ca o rază de laser. 

— Poţi să ai încredere în mine, spuse ea. 


VP - 144 


— Am. 

Așteptă. Am așteptat și eu, la rândul meu. 

— Cine-i Lucy? 

— Era o fată din tabără. 

— Ce altceva? Ce legătură are ea cu toate astea? 

— Tatăl ei era proprietarul taberei. Apoi adăugai: Și pe 
vremea aceea era prietena mea. 

— Şi de ce aţi minţit amândoi? 

— N-am minţit. 

— Și Manolo despre ce vorbea, atunci? 

— Habar n-am. Asta încerc să aflu și eu. 

— Nu înţeleg. De ce ești așa sigur că sora ta e încă în viaţă? 

— Nu sunt sigur. Dar cred că șansele sunt destul de mari. 

— De ce? 

— Datorită lui Manolo. 

— Cum adică? 

I-am studiat faţa, întrebându-mă dacă nu cumva mă trăgea 
pe sfoară. 

— Ai tăcut brusc atunci când am menţionat numele de Gil 
Perez, spusei eu. 

— Numele lui era în toate articolele acelea. A fost și el omorât 
în noaptea aceea. 

— Nu. 

— Nu înțeleg. 

— Ştii de ce Manolo se interesa în legătură cu lucrurile 
petrecute în noaptea aceea? 

— Nu mi-a spus niciodată. 

— Și n-ai fost curioasă să afli? 

Ridică din umeri. 

— Mi-a spus că e vorba de niște afaceri. 

— Raya, Manolo Santiago nu era numele lui adevărat. 

Am ezitat, așteptând să văd dacă spune și ea ceva, dacă 
adaugă ceva la cele spuse de mine. Nimic. 

— Numele lui adevărat, continuai eu, era Gil Perez. 

Dură o secundă până procesă vorbele mele. 

— Băiatul din tabără? 

— Da. 

— Ești sigur? 

Bună întrebare. Dar am răspuns fără să ezit: 

— Da. 


VP - 145 


Se gândi puţin la asta. 

— Și ce-mi spui tu acum - dacă e adevărat - e că în toată 
această perioadă el a fost în viață? 

Am dat din cap. 

— Și dacă el a fost în viaţă... Raya Singh se opri. Așa că am 
terminat eu fraza în locul ei. 

— Poate că și sora mea este în viaţă. 

— Sau poate, spuse ea, Manolo - Gil, sau cum l-o mai fi 
chemat - i-a ucis el pe toți. 

Ciudat. Nu mă gândisem la asta. Dar teoria asta avea ceva 
sens. Gil îi ucide pe toţi și lasă la locul crimelor dovezi că și el ar 
fi fost omorât. Dar era Gil îndeajuns de deștept pentru a pune la 
cale așa ceva? Și cum se mai explică prezența lui Wayne 
Steubens? 

Asta dacă nu cumva Wayne spune adevărul... 

— O să aflu dacă lucrurile au stat așa sau nu, spusei eu. 

Raya se încruntă. 

— Manolo a spus că tu și Lucy aţi minţit. Dacă i-ar fi omorât 
el, de ce-ar fi spus așa ceva? De ce ar fi strâns toate hârtiile 
astea, de ce-ar fi vrut să cerceteze cele întâmplate atunci? Dacă 
i-ar fi omorât el pe toţi ar fi avut răspunsuri la toate întrebările 
astea, nu crezi? 

Traversă încăperea și se opri exact în fața mea. Era atât de 
tânără și de frumoasă. Chiar îmi venea s-o sărut. 

— Ce nu-mi spui, ce-mi ascunzi? mă întrebă ea. 

Telefonul meu mobil începu să sune. M-am uitat la numărul 
apelantului. Era Loren Muse. Am apăsat tasta de răspuns și-am 
spus: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Avem o problemă, spuse Muse. 

Am închis ochii și-am așteptat. 

— E vorba de Chamique. Vrea să-și retragă plângerile. 

e 

Biroul meu din centrul Newarkului. Tot se aude că orașul ăsta 
trece printr-un proces de revitalizare. Eu unul nu-l văd. Orașul 
ăsta se părăginește de când știu eu. Dar am ajuns să-l cunosc 
foarte bine. Istoria e încă acolo, sub suprafaţa scorojită. Oamenii 
sunt minunaţi. Noi, ca societate, avem păreri preconcepute 
despre orașele mici, la fel cum avem și despre anumite etnii sau 
minorităţi. Este ușor să le urăști de la distanţă. Îmi amintesc de 


VP - 146 


conservatorismul părinţilor lui Jane și de modul în care urau 
toate lucrurile care aveau legătură cu homosexualii. Colega de 
cameră a lui Jane, Helen, era lesbiană, dar ei nu știau acest 
lucru. Când au întâlnit-o pentru prima oară, atât mama, cât și 
tatăl lui Jane s-au îndrăgostit, pur și simplu, de ea. După ce au 
aflat că e lesbiană, au continuat să o iubească. Apoi au plăcut-o 
și pe partenera ei. 

Așa se întâmplă în cele mai multe cazuri. E ușor să-i urăști pe 
homosexuali, pe negri, pe evrei sau pe arabi. E mult mai greu să 
urăști niște persoane anume, niște individualităţi. 

Și Newarkul era la fel. Puteai să-l urăști ca pe o entitate, dar 
atât de multe străduţe, magazine, cetăţeni simpli aveau un 
farmec aparte și o putere pe care nu puteai decât să le 
apreciezi, să le îmbrăţișezi și să încerci să le faci mai bune. 

Chamique stătea în biroul meu. Era atât de tânără, dar pe faţa 
ei se vedeau urmele unei durități timpurii. Viaţa nu fusese 
ușoară pentru fata asta. Și probabil că nici în continuare nu avea 
să fie prea ușoară. Avocatul ei, Horace Foley, se dăduse cu prea 
multă apă de colonie și avea ochii prea depărtaţi unul de 
celălalt. Sunt și eu avocat, și, de obicei, nu am idei 
preconcepute despre cei din aceeași branșă, dar eram destul de 
sigur că, dacă o ambulanţă ar fi trecut pe-acolo, tipul ăsta ar fi 
sărit de la etajul trei, prin fereastra biroului meu, încercând s-o 
facă să încetinească”. 

— Am vrea să renunţaţi la acuzaţiile aduse domnilor Jenrette 
și Marantz, spuse Foley. 

— Nu pot să fac asta. M-am uitat la Chamique. Nu lăsase 
capul în jos, dar nici nu m-ar fi privit în ochi. Ai minţit cumva ieri 
în boxa martorilor? o întrebai eu. 

— Clienta mea n-ar minţi niciodată, spuse Foley. 

L-am ignorat și am privit-o pe Chamique în ochi. 

— N-aţi fi reușit, oricum, niciodată să-i condamnaţi, spuse ea. 

— N-ai de unde să știi asta. 

— Vorbiţi serios? 

— Da. 

Chamique îmi zâmbi, de parcă ar fi fost cea mai naivă 
creatură din câte lăsase Dumnezeu pe Pământ. 


15 Referire peiorativă la anumiţi avocaţi din sistemul de justiţie american, așa-numiții 
ambulance chassers (urmăritori de ambulanţe), avocaţi care vânează cazurile facile, 
urmărind doar un profit rapid, fără prea multe scrupule. 


VP - 147 


— Nu înțelegeţi, nu-i așa? 

— Oh, înţeleg. Ti s-au oferit bani pentru ca tu să-ţi retragi 
declaraţiile. În momentul acesta suma a ajuns la un nivel la care 
avocatul dumitale, aici de față, domnul „Cine-are-nevoie-de-duș- 
când-există-apă-de-colonie?” consideră că oferta trebuie 
acceptată. 

— Cum mi-ai spus? 

M-am uitat la Muse. 

— Fii drăguță și deschide o fereastră, te rog. 

— Imediat, Cope. 

— Hei! Cum mi-ai spus? 

— Fereastra e deschisă. Poţi să sari oricând dorești. Mi-am 
îndreptat din nou privirea spre Chamique. Asta înseamnă că atât 
mărturia ta de ieri, cât și cea de astăzi sunt mincinoase. Asta 
înseamnă că te faci vinovată de infracţiunea de sperijur, 
mărturie mincinoasă. Asta înseamnă că biroul acesta, instituția 
aceasta, a cheltuit milioane de dolari din banii contribuabililor pe 
o minciună, pe sperjurul dumitale. Aceasta este o infracţiune. O 
să mergi la închisoare. 

— Vorbește cu mine, domnule Copeland, nu cu clienta mea, 
spuse Foley. 

— Să vorbesc cu tine? Nici măcar nu pot respira stând lângă 
tine. 

— N-am să suport toate aceste... 

— Șșșșt, spusei eu. Apoi mi-am dus mâna căuș la ureche. 
Ascultă sunetul ăsta. 

— Ce sunet? 

— Sunetul pe care-l face tapetul meu când se încreţește sub 
duhoarea coloniei tale. Dacă asculți cu atenţie, îl poţi auzi. 
Șșșșt, ascultă. 

Chiar și Chamique zâmbi puţin. 

— Nu-ţi retrage declarațiile, îi spusei. 

— Trebuie să o fac. 

— Atunci o să te pun pe tine sub acuzare. 

Avocatul ei era gata să sară din nou la bătaie, dar Chamique îi 
puse o mână pe braț. 

— Nu veți face asta, domnule Copeland. 

— Ba da, o s-o fac. 

Dar mă cunoștea prea bine. Jucam la cacealma. Ea era o biată 
victimă a unui viol, speriată, o biată fată care avea acum șansa 


VP - 148 


să încaseze o sumă de bani, mai mulţi bani decât avea să mai 
vadă în toată viața ei. Cine naiba eram eu să îi ţin ei predici 
despre valorile morale și despre justiţie? 

Se ridică, împreună cu avocatul ei. Horace Foley spuse: 

— Am semnat o înţelegere în dimineaţa aceasta. 

N-am spus nimic. O parte din mine se simţea ușurată, și asta 
mă făcea să mă simt rușinat. Acum fundaţia JaneCare avea să 
supravieţuiască. Amintirea tatălui meu - bine, mă rog, cariera 
mea politică - nu va primi acele lovituri nedorite. Și cel mai bine 
era că eu nu puteam fi învinovăţit. Nu eu luasem decizia asta. 
Chamique o făcuse. 

Chamique îmi întinse mâna. l-am strâns-o. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

— Nu face asta, zisei eu, dar nu mai era pic de putere în 
încercarea mea. Își dădu și ea seama de asta. Zâmbi. Apoi ieșiră 
din biroul meu. Mai întâi, Chamique, apoi, avocatul ei. Mirosul de 
colonie rămase în urmă, ca o amintire. 

Muse ridică din umeri și spuse: 

— Ce poţi să faci? 

Mă întrebam și eu asta. 

e 

Am plecat acasă, unde am cinat cu Cara. Primise o „temă”, 
care consta în identificarea obiectelor roșii din reviste și 
decuparea lor. Asta ar putea părea o treabă foarte ușoară, dar, 
bineînţeles, nimic din ceea ce găseam împreună nu-i convenea. 
Nu-i plăcea nici vagonul roșu, nici rochia roșie a modelului, nici 
măcar camionul roșu al pompierilor. Problema era, după cum 
mi-am dat seama nu după multă vreme, că arătam prea mult 
entuziasm la ceea ce găsea ea. Spuneam „Rochia aceea chiar e 
roșie, draga mea! Ai dreptate! Cred c-ar fi perfectă!” 

După aproximativ douăzeci de minute de astfel de exclamații 
mi-am dat seama de greșeala mea. Când am ajuns la o 
fotografie cu o sticlă de ketchup am din umeri și-am spus cu o 
voce plată: „Nu prea-mi place ketchupul”. 

A luat o pereche de foarfeci cu dispozitiv de siguranță și s-a 
apucat de treabă. 

Copiii. 

În timp ce decupa, Cara începu să cânte un cântecel. Cântecul 
era dintr-un desen animat pe nume Dora Exploratoarea și 
practic consta din fredonarea cuvântului rucsac iar și iar, până 


VP - 149 


când capul unui părinte care se afla în apropiere exploda într-un 
milion de bucăţi. Făcusem greșeala să-i cumpăr un rucsac 
vorbitor Dora Exploratoarea (care spunea și el „rucsac, rucsac”) 
cu o hartă vorbitoare, asortată (care cânta întruna „eu sunt 
harta, eu sunt harta, eu sunt harta, eu sunt harta”). Când 
verișoara ei, Madison, venea în vizită pe la ea, se jucau de-a 
Dora Exploratoarea. Una dintre ele juca rolul Dorei, cealaltă era 
o maimuţă cu un nume foarte interesant, „Bocanci”. Nu auzi 
foarte des de maimuțe poreclite după articole de încălțăminte. 

Mă gândeam la asta, la Bocanci, la modul în care Cara și 
verișoara ei se certau care să fie Dora și care să fie Bocanci, 
când m-a lovit ca proverbialul trăsnet. 

Am înlemnit. Pur și simplu, m-am oprit din ce făceam și m-am 
așezat. Până și Cara a băgat de seamă că mă purtam ciudat. 

— Tati? 

— Un moment, pisicuţo. 

Am fugit sus, zguduind toată casa cu pașii mei grei. Unde 
dracului erau facturile acelea de la casa confreriei? Am început 
să întorc camera cu susul în jos. Mi-a luat câteva minute să le 
găsesc - fusesem aproape gata să le arunc după întâlnirea pe 
care o avusesem de dimineață. 

Bang, le-am găsit. 

Le-am răsfoit. Am găsit plăţile făcute prin intermediul 
Internetului, cele lunare, apoi am luat telefonul și-am sunat-o pe 
Muse. Mi-a răspuns aproape imediat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Când erai la facultate, cât de des făceai nopţi albe? 

— Cel puţin de două ori pe săptămână. 

— Și cum reușeai să stai trează? 

— Cu bomboane M&M. Multe. Cele portocalii sunt 
amfetamine, pot să jur. 

— Cumpără oricât de multe ai nevoie. Poţi să ți le și 
decontezi. 

— Imi place tonul vocii tale, Cope. 

— Am o idee, dar nu știu dacă avem timpul necesar s-o 
punem în practică. 

— Nu-ţi face griji în ceea ce privește timpul. Despre ce e 
vorba în ideea asta? 

— Este, spusei eu, despre vechii noștri prieteni, Cal și Jim. 


VP - 150 


17. 


Am făcut rost de numărul de telefon de acasă a avocatului- 
colonie Foley și l-am trezit din somn. 

— Nu semna actele până după-amiază, îi spusei eu. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă o s-o faci, o să mă asigur că procuratura se 
va ocupa de clienta dumitale în cel mai dur mod posibil. Ca și de 
dumneata. O să anunţăm pe toată lumea că nu încheiem 
înțelegeri cu Horace Foley și că întotdeauna ne asigurăm că 
distinșii lui clienţi primesc pedepse maxime. 

— Nu poţi să faci una ca asta. 

N-am spus nimic. 

— Am o obligaţie faţă de clienta mea. 

— Spune-i că i-am cerut mai mult timp de gândire. Spune-i că 
e în interesul ei. 

— Și părţii adverse ce să-i spun? 

— Nu știu, Foley, găsește ceva în neregulă cu actele, orice. 
Trage de timp până după-amiază. 

— Și cum ar putea să fie această tragere de timp în interesul 
clientei mele? 

— Dacă am noroc și reușesc să-i rănesc, poţi să renegociezi 
înţelegerea. Mai mult mălai în buzunarele tale. 

Făcu o pauză. Apoi: 

— Hei, Cope? 

— Ce-i? 

— E o puștoaică tare ciudată. La Chamique mă refer. 

— Cum așa? 

— Majoritatea persoanelor aflate în situaţia ei ar fi luat 
imediat banii. A trebuit să insist pe lângă ea pentru că, sincer, 
acceptarea imediată a banilor ar fi fost cea mai bună mișcare pe 
care ar fi putut-o face. Amândoi știm chestia asta. Dar nici n-a 
vrut să audă, asta până când au lovit-o cu chestia aceea cu 
Jim/james de ieri. Vezi tu, înainte de asta, dincolo de ce a 
declarat ea în instanţă, era mai interesată să-i vadă mergând la 
închisoare decât de un eventual profit. Voia cu tot dinadinsul să 
se facă dreptate. 


VP - 151 


— Și asta te surprinde? 

— Tu ești nou în slujba asta. Eu fac asta de douăzeci și șapte 
de ani. Devii cinic odată cu trecerea anilor. Așa că, da, mă 
surprinde al dracului de tare. 

— Și pentru ce-mi spui mie toate astea? 

— Există un motiv. În ceea ce mă privește, știi ce vreau. 
Vreau să-mi iau partea mea, o treime din suma convenită. Dar 
pentru Chamique situaţia e diferită. Pentru ea banii ăștia ar 
putea reprezenta șansa de a-și schimba viața. Așa că orice-ai 
avea de gând, domnule procuror, nu-i strica această șansă. 

a 

Lucy bea singură. 

Era noapte. Lucy locuia în campus, într-o locuință pusă la 
dispoziție de către facultate. Cei mai mulți dintre profesori 
munceau mult și din greu și puneau ban peste ban în speranţa 
că vor putea să se mute dracului din apartamentele puse la 
dispoziţie de facultate. Lucy locuia aici de peste un an. Inainte 
de ea, apartamentul fusese ocupat de o profesoară de limba 
engleză pe nume Amanda Simon, care-și petrecuse aici mai bine 
de trei decenii. Cancerul de plămâni o ucisese la vârsta de 
cincizeci și opt de ani. În urma ei, rămăsese, ca o amintire, 
mirosul de fum. În ciuda faptului că se înlocuise toată mocheta 
și se rezugrăvise tot apartamentul, duhoarea de ţigări încă 
persista. Era de parcă ai fi locuit într-o scrumieră gigantică. 

Lucy prefera votca. Se uita pe fereastră. De departe se auzea 
muzică. Era un campus studențesc. Intotdeauna se auzea 
muzică de undeva. Se uită la ceas. Miezul nopții. 

Își deschise micul sistem audio cu iPod încorporat și selectă 
lista de melodii pe care o denumise „Moale”. Toate melodiile 
erau nu doar lente, ci și absolut dureroase. Așa că avea să-și 
bea votca, stând în apartamentul acela deprimant, mirosind 
fumul de ţigară al unei femei moarte și ascultând cântece de 
jale, cântece despre dorinţă și despre despărțţiri și despre 
durere. Era demnă de milă, dar uneori așa reușea să simtă ceva. 
Nu conta dacă ceea ce simţea era durere sau nu. li ajungea să 
simtă ceva. 

În momentul ăsta, Joseph Arthur cânta „Honey and the 
Moon”, Îi cânta iubitei lui spunându-i că, dacă n-ar fi existat, ar 
fi inventat-o el. Oau, ce chestie. Lucy încercă să-și imagineze un 


14 jubita mea și luna. 
VP - 152 


bărbat, un bărbat adevărat, spunându-i ei aceste cuvinte. 
Clătină din cap, neîncrezătoare. 

Inchise ochii și încercă să pună toate piesele cap la cap. 
Trecutul se ridica din nou. Lucy își petrecuse toată viaţa de adult 
încercând să fugă de pădurea aceea, de tabăra tatălui ei. Fugise 
în cealaltă parte a ţării, în California, apoi venise înapoi. Își 
schimbase numele și culoarea părului. Dar trecutul fugea mereu 
după ea. Câteodată o lăsa să ia un avans confortabil - o 
amăgise să creadă că între noaptea aceea și prezent era o 
distanţă îndeajuns de mare - dar groaza, frica, teama, oroarea 
acopereau repede această distanţă. 

Și, până la urmă, noaptea aceea groaznică o ajungea 
întotdeauna din urmă. 

Dar de data asta... Cum? Fragmentele acelea de jurnal... cum 
puteau ele să existe? Sylvia Potter abia dacă era născută când 
Asasinul de Vară lovise Tabăra PLUS (Peace Love Understanding 
Summer!”). Ce putea ea să știe despre ce se întâmplase atunci? 
Bineînţeles, ar fi putut să intre pe Internet și să se documenteze, 
așa cum făcuse și Lonnie, descoperind astfel că Lucy avusese un 
trecut ciudat. Sau poate cineva, cineva mai în vârstă și mai 
înţelept, îi spusese ceva. 

Și totuși. De unde putea să știe? Sau, mai degrabă, cum putea 
cineva, oricine, să cunoască acele amănunte? O singură 
persoană știa că Lucy minţise despre ceea ce se întâmplase în 
noaptea aceea. 

Și, bineînţeles, Paul n-ar fi spus nimic. 

Se uită prin lichidul limpede din pahar. Paul. Paul Copeland. 
Putea încă să-l vadă, cu braţele și picioarele lui lungi, cu 
trunchiul zvelt, cu părul lui lung și cu zâmbetul lui răpitor. 
Interesant era că se cunoscuseră prin intermediul taţilor lor. 
Tatăl lui Paul, medic specialist în obstetrică-ginecologie la el în 
ţară, reușise să scape de represiunea din Uniunea Sovietică, dar 
aflase că și în SUA putea găsi la fel de multă represiune. Ira, 
tatăl sensibil al lui Lucy, n-ar fi putut niciodată să reziste unei 
astfel de drame. Așa că Ira îl angajase pe Vladimir Copeland în 
calitate de doctor al taberei. Îi dăduse familiei lui șansa să scape 
din Newark în vara aceea. 

Lucy încă mai putea să vizualizeze scena - mașina lor - un 
Oldsmobile Ciera obosit mergând pe drumul de ţară, oprindu-se, 


15 Vara Păcii, Dragostei și Înţelegerii. 
VP - 153 


cele patru portiere deschizându-se aproape în același timp, apoi 
familia alcătuită din patru persoane ieșind din mașină aproape 
în același timp. În momentul acela, Lucy îl văzuse pe Paul pentru 
prima dată. Ochii lor se întâlniseră, iar pământul parcă se 
cutremurase. Și își dăduse seama că și el simţise același lucru. 
Sunt acele momente rare în viaţă, când simţi acel fior puternic, 
ca pe o descărcare electrică, și te simţi minunat, și te doare al 
dracului de tare, dar simţi, simţi cu adevărat, și dintr-odată 
culorile par mai vii și sunetele au mai multă claritate, și 
mâncarea are un gust mai bun și niciodată, nici măcar pentru o 
secundă, nu te oprești din a te gândi la el și știi, pur și simplu, 
știi că și el simte exact același lucru, are aceleași sentimente 
faţă de tine. 

— Așa, pur și simplu, spuse Lucy cu voce tare și mai luă o 
înghiţitură din paharul cu votcă și apă tonică. Ca în cântecele 
alea patetice pe care le asculta încontinuu. Un sentiment. Un 
fior de emoție. Unul care să te urce pe culmi sau să te coboare 
în prăpăstii, nu conta. Dar acum nu mai era la fel. Cum cântase 
Elton John, pe versurile lui Bernie Taupin despre votca cu apă 
tonică? Ceva de genul că două pahare de votcă cu apă tonică te 
pun din nou pe picioare. 

Dar asta nu se întâmplase și în cazul lui Lucy. Dar de ce să se 
mai oprească acum din băut? 

Vocea aceea mică din capul ei îi tot repeta: Wu mai bea! 

Dar vocea cea mare, mult mai mare, îi spunea vocii celei mici 
să tacă, dacă nu vrea s-o ia pe coajă. 

Lucy strânse mâna pumn și o agită prin aer. 

— Haide Voce Mare! 

Râse, și sunetul acela, sunetul râsetului ei singur în camera 
nemișcată, o înfricoșă. Următoarea melodie de pe lista ei 
„Moale” era una în care Rob Thomas întreba dac-o poate ţine în 
braţe în timp ce se dezintegra, dac-o poate ţine în braţe în timp 
ce amândoi cădeau. Dădu din cap. Da. Da, putea s-o ţină în 
braţe. Rob îi reaminti că era rece și speriată și distrusă și, la 
naiba, că voia să asculte melodia asta împreună cu Paul. 

Paul. 

Ar fi vrut, probabil, și el să știe de existenţa acestor 
fragmente de jurnal. 

Trecuseră douăzeci de ani de când nu se mai văzuseră, dar, în 
urmă cu șase ani, Lucy îi căutase numele pe Internet. Nu voise 


VP - 154 


să facă asta. Ştia că Paul era o ușă care era mai bine să rămână 
închisă. Dar se îmbătase - mare surpriză! - și în timp ce unii 
oameni dădeau telefoane când erau beţi, ea se apucase să 
caute pe Google. 

Rezultatele căutărilor ei fuseseră surprinzătoare și nu prea. 
Paul era căsătorit. Lucra ca avocat. Avea o fetiţă. Lucy reușise 
chiar să găsească o fotografie a superbei sale soţii, care 
provenea dintr-o familie bună. Fotografia fusese făcută la un 
eveniment caritabil. Jane - așa o chema pe soţia lui - era înaltă, 
zveltă și purta perle. Arăta bine cu colierul de perle la gât. | se 
potriveau de minune, părea făcută pentru a purta perle. 

Încă o înghiţitură. 

Poate că lucrurile se schimbaseră în șase ani, dar, pe vremea 
aceea, Paul locuia în Ridgewood, New Jersey, la mai puţin de 
patruzeci de kilometri de locul unde era acum Lucy. Se uită în 
cealaltă parte a camerei, unde era computerul. 

Ar trebui să-i spună și lui Paul despre jurnal, nu? 

Și era foarte simplu să-l mai caute o dată pe Google. Doar să 
găsească un număr de telefon de-al lui - de acasă, sau, mai 
bine, de la birou. Să-l poată contacta. Doar pentru a-l avertiza. 
Nicio problemă. Fără vreun plan ascuns, fără vreo implicaţie, 
fără nimic de genul ăsta. 

Puse jos paharul de votcă cu apă tonică. Ploaia bătea în 
fereastră. Computerul era deja deschis. Pe ecran era, da, 
imaginea simplă și albastră a Windowsului. Nu avea o fotografie 
de familie. Niciun potpuriu cu fotografiile copiilor, nici măcar 
fotografia animalului preferat. Doar logoul de Windows care 
brăzda ecranul de colo colo, de parcă monitorul i-ar fi scos 
limba. 

Mai mult decât patetic. 

Deschise motorul de căutare pe Internet și era pe punctul să 
înceapă să tasteze, când auzi o bătaie în ușă. Se opri, așteptă. 

Încă o bătaie. Lucy se uită la ceasul din josul ecranului. 

Douăsprezece și șaptesprezece minute, noaptea. 

Cam târziu pentru o vizită de curtoazie. 

— Cine e? 

Niciun răspuns. 

— Cine...? 

— Sylvia Potter. 


VP - 155 


În glasul studentei se ghiceau lacrimile. Lucy se ridică în 
picioare și se împletici spre bucătărie. Aruncă restul de lichid din 
pahar în chiuvetă și puse sticla la loc în dulap. Mirosul de votcă 
nu se simţea, cel puțin nu foarte tare, așa că din punctul ăsta de 
vedere lucrurile stăteau bine. Aruncă o privire în oglindă. 
Imaginea pe care o văzu era groaznică, dar în privinţa asta nu 
putea face prea multe. 

— Acum vin. 

Deschise ușa și Sylvia aproape că se prăbuși înăuntru, de 
parcă s-ar fi sprijinit de ea. Fata era udă leoarcă. Aerul 
condiţionat era deschis aproape la maximum. Lucy fu gata să 
facă un comentariu despre o eventuală răceală, dar i se păru că 
un astfel de comentariu ar fi sunat prea matern. Inchise ușa. 

— Îmi pare rău că vă deranjez atât de târziu, spuse Sylvia. 

— Nu-ţi face griji. Nu dormeam. 

Fata se opri în mijlocul camerei. 

— Îmi pare rău pentru ce-am făcut mai devreme. 

— E în regulă. 

— Nu, e... Sylvia se uită împrejur. Se înconjură cu braţele. 

— Vrei un prosop sau ceva de genul ăsta? 

— Nu. 

— Pot să-ţi ofer ceva de băut? 

— Sunt bine. 

Lucy îi făcu semn Sylviei să ia loc. Sylvia se prăbuși pe 
canapeaua de la lkea. Lucy ura lkea și manualele lor de 
instrucțiuni formate exclusiv din simboluri grafice, concepute 
din câte se părea de către niște ingineri de la NASA. Lucy se 
așeză lângă ea și așteptă. 

— Cum aţi aflat că eu am scris jurnalul acela? întrebă Sylvia. 

— Asta nu e important. 

— L-am trimis anonim. 

— Știu. 

— Și aţi spus că vor fi confidenţiale. 

— Știu. Îmi cer scuze pentru asta. 

Sylvia își șterse nasul și se uită într-o parte. Din păr încă îi 
picura apă. 

— Chiar v-am minţit, spuse Sylvia. 

— Cum adică? 

— Despre ce am scris. Când v-am făcut o vizită la birou, 
alaltăieri. Vă mai aduceţi aminte? 


VP - 156 


— Da. 

— Vă aduceţi aminte despre ce v-am spus că era lucrarea 
mea? 

Lucy se gândi preţ de o secundă. 

— Despre cum s-a întâmplat prima dată. 

Sylvia zâmbi, dar în spatele zâmbetului ei nu era nimic. 

— Intr-un fel, bolnav, presupun că era adevărat. 

Lucy se gândi și la aceste cuvinte. Apoi spuse: 

— Nu sunt foarte sigură că te înțeleg, Sylvia. 

Sylvia tăcu o perioadă lungă de timp. Lucy își aduse aminte 
că Lonnie spusese că o va face el să vorbească. Dar ar fi trebuit 
să aștepte până a doua zi de dimineaţă. 

— Ţi-a făcut cumva Lonnie o vizită în seara asta? 

— Lonnie Berger? De la clasă? 

— Da. 

— Nu. De ce să mă fi vizitat Lonnie? 

— Nu e important. Deci ai venit aici de capul tău? 

Sylvia înghiţi cu greutate și păru un pic nesigură pe ea. 

— Am făcut o greșeală? 

— Nu, nicidecum. Mă bucur că ești aici. 

— Sunt foarte speriată, spuse Sylvia. 

Lucy dădu din cap, încercă să pară sigură pe ea, 
încurajatoare. Dacă forţa, risca să iasă urât. Așa că așteptă. 
Așteptă două minute întregi, apoi nu mai rezistă: 

— N-ai de ce să fii speriată, spuse Lucy. 

— Ce credeți că ar trebui să fac? 

— Spune-mi totul, bine? 

— V-am spus. Adică, vreau să spun cea mai mare parte. 

Lucy se întrebă ce să facă mai departe. 

— Cine este P? 

Sylvia se încruntă. 

— Ce? 

— In jurnalul tău. Vorbești despre un băiat pe care-l numești 
P. Cine este P? 

— Despre ce vorbiți? 

Lucy se opri. Apoi mai încercă o dată. 

— Spune-mi exact motivul pentru care te afli aici, Sylvia. 

Dar acum Sylvia devenise precaută. 

— De ce ați venit la mine acasă astăzi? 

— Pentru că voiam să stăm de vorbă despre jurnal. 


VP - 157 


— Atunci de ce mă întrebaţi despre un băiat pe nume P? N-am 
numit pe nimeni P. V-am spus exact că a fost vorba de... 
Cuvintele i se blocară în gât. Închise ochii și șopti:... tatăl meu. 

Barajul se frânse. Lacrimile începură să curgă în valuri, 
șiroaie, ca ploaia. 

Lucy închise ochii. Povestea cu incestul. Cea care îi șocase pe 
ea și pe Lonnie, îi oripilase de-a dreptul. La naiba! Lonnie 
greșise. Nu Sylvia era cea care scrisese jurnalul despre noaptea 
aceea din pădure. 

— Tatăl tău te-a agresat pe când aveai doisprezece ani, spuse 
Lucy. 

Sylvia stătea cu faţa în palme, suspinele rupându-i parcă 
pieptul. Tot trupul i se cutremura când dădea din cap. Lucy o 
privi pe biata fată, atât de dornică să placă tuturor, și și-l 
imagină pe tatăl ei. Întinse o mână și o puse peste cea a Sylviei. 
Apoi se apropie de ea și o îmbrăţișă. Sylvia se lipi de pieptul ei și 
plânse. Lucy o legănă, o ţinu în braţe și încercă să o liniștească. 


VP - 158 


18. 


N-am dormit deloc. Nici Muse. M-am bărbierit rapid, cu 
aparatul electric. Miroseam atât de urât, încât m-am întrebat 
dacă n-ar fi fost mai bine să-l rog pe Horace Foley să-mi 
împrumute apa lui de colonie. 

— Fă-mi rost de hârtiile alea, îi spusei lui Muse. 

— Imediat ce voi putea. 

Când judecătorul a deschis ședința de judecată am chemat un 
martor-surpriză. 

— Acuzarea îl cheamă pe Gerald Flynn. 

Flynn era băiatul „bun” care o invitase pe Chamique Johnson 
la petrecere. Arăta ca un băiat bun, cu pielea lui netedă, cu 
părul parțial blond și cu ochii mari și albaștri, care păreau a privi 
totul cu naivitate. Pentru că exista posibilitatea ca eu să închei 
oricând administrarea probatoriului, apărarea se asigurase că 
Flynn era pe-aproape. Era, până la urmă, martorul lor cheie, sau 
cel puţin așa ar fi trebuit să fie. 

Flynn confirmă declaraţiile fraţilor lui de confrerie. Dar una 
era să minţi la poliţie, chiar și în declaraţiile scrise. Altceva era 
s-o faci în timpul „spectacolului”. M-am uitat la Muse. Stătea în 
ultimul rând, încercând să-și păstreze o mină degajată. 
Rezultatele erau amestecate. Muse n-ar fi fost prima mea 
alegere dac-ar fi trebuit să vin cu un partener la o partidă de 
pocher. 

l-am cerut să-și spună numele, pentru conformitate. 

— Gerald Flynn. 

— Dar ţi se spune Jerry, corect? 

— Da. 

— Bine, atunci să începem cu începutul, bine? Unde ați 
întâlnit-o prima dată pe partea vătămată, domnișoara Chamique 
Johnson? 

Chamique venise și astăzi în sală. Stătea în zona de mijloc, în 
antepenultimul rând, împreună cu Horace Foley. Interesant loc 
își alesese. De parcă n-ar fi vrut să se implice. Auzisem ceva 
țipete pe coridor de dimineaţă, un pic mai devreme. Familiile 
Jenrette și Marantz nu erau deloc mulțumite de evoluţia pe care 


VP - 159 


o luaseră evenimentele în ceea ce privește retragerea 
declaraţiilor lui Chamique. Încercaseră să rezolve problema de 
la prima oră, dar nu le ieșise. Așa că am început ședința ceva 
mai târziu decât de obicei. Și totuși, cu toate astea, erau 
pregătiţi. Își luaseră din nou figurile potrivite pentru sala de 
judecată - îngrijorate, serioase, afectate. 

Era doar o întârziere temporară, își închipuiau ei. Totul avea 
să mai dureze doar câteva ore. 

— La casa confreriei, când a venit acolo pe doisprezece 
octombrie, răspunse el. 

— Îți amintești exact data? 

— Da. 

Am făcut o faţă uimită, de parcă aș fi vrut să spun „Vai, vai, 
nu-i așa că e interesant?”, deși nu era deloc așa. Sigur că știa 
exact data. Toată tevatura asta, tot procesul făcea parte și din 
viaţa lui acum. 

— De ce a venit domnișoara Johnson la casa confreriei 
voastre? 

— A fost angajată ca dansatoare exotică. 

— Dumneata ai angajat-o? 

— Nu. Mă rog, vreau să spun că, de fapt, toată confreria a 
angajat-o. Dar n-am fost eu cel care a semnat contractul cu ea, 
sau ceva de genul ăsta. 

— Înţeleg. Deci a venit la casa confreriei voastre și-a prestat 
niște dansuri exotice? 

— Da. 

— Și dumneata te-ai uitat la aceste dansuri? 

— Da. 

— Și cum ţi s-au părut? 

Mort Pubin era în picioare: 

— Obiectez! 

Judecătorul se încrunta deja la mine. 

— Domnule Copeland? 

— Din declaraţia domnișoarei Johnson reiese că domnul Flynn 
este cel care a invitat-o la petrecerea unde a avut loc și violul. 
Încerc să înţeleg de ce a făcut domnul Flynn asta. 

— Întrebaţi-l asta, atunci, spuse Pubin. 

— Onorată instanţă, aș putea totuși s-o fac așa cum cred eu 
de cuviinţă? 

— Încercaţi să reformulaţi, spuse judecătorul Pierce. 


VP - 160 


M-am întors la Flynn. 

— După părerea dumitale, domnișoara Johnson este o 
dansatoare exotică bună? 

— Presupun că da. 

— Da sau nu? 

— Nu e grozavă. Dar da, mi s-a părut destul de bună. 

— Ai găsit-o atrăgătoare? 

— Da, adică, presupun că da. 

— Da sau nu? 

— Obiectez! strigă Pubin, din nou. Nu este obligat să 
răspundă la o astfel de întrebare cu da sau nu. Poate că 
domnișoara i s-a părut oarecum atrăgătoare. Răspunsul nu este 
întotdeauna da sau nu la o astfel de întrebare. 

— Sunt de acord cu tine, Mort, spusei eu, surprinzându-l. Dă- 
mi voie să reformulez, domnule Flynn - cât de atrăgătoare vi s-a 
părut? 

— Adică, pe o scară de la unu la zece? 

— Ar fi minunat, domnule Flynn, dacă mi-ai spune cât de 
atractivă ţi s-a părut pe o scară de la unu la zece. 

Se gândi preţ de un moment. 

— Șapte, poate chiar opt. 

— Bine, mulțumesc. Și, la un moment dat, în seara aceea, ai 
vorbit cu domnișoara Johnson? 

— Da. 

— Și despre ce-aţi vorbit? 

— Nu mai știu. 

— Încearcă să-ţi amintești. 

— Am întrebat-o unde locuia. Mi-a spus că în Irvington. Am 
întrebat-o dacă mergea la școală și dacă avea un prieten. 
Chestii de genul ăsta. Mi-a povestit că are un copil. M-a întrebat 
ce studiam. l-am spus că voiam să merg la Medicină. 

— Altceva? 

— Lucruri de genul ăsta. 

— Înţeleg. Cam cât timp ai stat de vorbă cu ea? 

— Nu mai știu. 

— Atunci să văd, poate te ajut eu. Mai mult de cinci minute? 

— Da. 

— Mai mult de o oră? 

— Nu, nu cred. 

— Mai mult de o jumătate de oră? 


VP - 161 


— Nu sunt sigur. 

— Mai mult de zece minute? 

— Cred că da. 

Judecătorul Pierce mă întrerupse, spunându-mi că lumea 
înțelesese despre ce era vorba și că ar trebui să trec mai 
departe. 

— Cum a plecat domnișoara Johnson de la acel eveniment, 
dacă știți? 

— A venit o mașină și a luat-o. 

— Oh, a fost singura dansatoare exotică prezentă în seara 
aceea în casa confreriei? 

— Nu. 

— Câte alte dansatoare au mai fost acolo? 

— În total au fost trei. 

— Mulţumesc. Celelalte două au plecat împreună cu 
domnișoara Johnson? 

— Da. 

— Ai vorbit cu vreuna dintre ele? 

— Nu, nu cred. Poate că le-am salutat doar. 

— Crezi c-ar fi corect să spunem că singura dansatoare 
exotică cu care ai purtat o conversaţie a fost Chamique 
Johnson? 

Pubin arăta de parcă ar fi vrut să obiecteze, dar decise să n-o 
facă. 

— Da, spuse Flynn. Cred c-ar fi corect să spunem așa. 

Gata cu preliminariile. 

— Chamique Johnson a declarat că a câștigat ceva bani în 
plus prestând servicii de natură sexuală câtorva tineri prezenți 
la petrecerea respectivă. Ştii cumva dacă e adevărat? 

— Nu știu. 

— Zău? Deci dumneata nu ai apelat la serviciile ei? 

— Nu. 

— Și n-ai auzit niciodată pe vreun membru al confreriei tale 
povestind că domnișoara Johnson le-a prestat servicii de natură 
sexuală? 

Flynn era prins în capcană. Fie avea să mintă, fie avea să 
recunoască faptul că în casa aceea avuseseră loc ilegalităţi. 
Făcu cea mai proastă alegere dintre toate - alese calea de 
mijloc. 

— Este posibil să fi auzit ceva șoapte în sensul ăsta. 


VP - 162 


Foarte frumos o scăldase, acum arăta ca un mincinos. 

Am folosit cel mai neîncrezător ton de care eram în stare: 

— Este posibil să fi auzit niște șoapte? 

— Da. 

— Deci nu ești sigur că ai auzit acele șoapte, spusei eu pe un 
ton de parcă aceasta era cea mai mare prostie pe care-o 
auzisem în viaţa mea, dar este posibil să le fi auzit. Pur și 
simplu, nu-ți aduci aminte dacă ai auzit acele șoapte sau nu. 
Asta este declaraţia ta? 

De data asta se ridică Flair în picioare. 

— Onorată instanţă? 

Judecătorul se uită la el. 

— Acesta este un caz de viol sau, între timp, domnul 
Copeland s-a mutat la Brigada de moravuri ușoare? Işi deschise 
braţele. Oare acuzaţiile sale de viol sunt atât de slabe, atât de 
trase de păr încât acum încearcă să-i condamne pe acești băieți 
pentru solicitarea de servicii de natură sexuală? 

— Nu asta încerc să aflu, spusei eu. 

Flair îmi zâmbi. 

— Atunci, te rog, pune martorului întrebări care să privească 
această presupusă agresiune. Nu-l pune să-ţi înșiruie toate 
ilegalităţile pe care le-a văzut comise de prietenii lui. 

— Haideţi să înaintăm puţin, domnule Copeland, spuse 
judecătorul. 

Ticălosul de Flair! 

— l-ai cerut domnișoarei Johnson numărul de telefon? 

— Da. 

— De ce? 

— M-am gândit că poate o voi suna. 

— Ţi-a plăcut de ea? 

— M-am simţit atras de ea, da. 

— Pentru că era de nota șapte, poate opt? Am dat din mână 
înainte ca Pubin să poată face vreo mișcare. Retrag întrebarea. 
Ai ajuns să o suni pe domnișoara Johnson? 

— Da. 

— Ne poţi spune când anume și, pe cât de bine îţi amintești, 
te-aș ruga să-mi relatezi respectiva conversație? 

— Zece zile mai târziu, am sunat-o și am întrebat-o dacă vrea 
să vină la o petrecere organizată de confrerie. 

— În scopul de a o angaja din nou ca dansatoare exotică? 


VP - 163 


— Nu, spuse Flynn. L-am văzut înghițind în sec, iar ochii i se 
umeziseră puţin. Am chemat-o ca invitată. 

Am lăsat ca răspunsul să fie auzit de toţi. M-am uitat la Jerry 
Flynn. l-am lăsat și pe juraţi să-l studieze. Se vedea ceva pe 
figura lui. O plăcuse oare pe Chamique Johnson? Am lăsat 
momentul să se prelungească. Pentru că eram confuz. Mă 
gândisem că poate Jerry Flynn participase cumva la complot, că 
o chemase la petrecere cu un scop anume. Am întors problema 
pe toate feţele în minte. 

— Domnule Copeland, spuse judecătorul. 

— Domnișoara Johnson a acceptat invitaţia dumitale? 

— Da. 

— Când spui că ai chemat-o ca - am făcut semnul ghilimelelor 
cu degetele - „invitată”, vrei, de fapt, să spui „parteneră”? 

— Da. 

Am rememorat cu el întâlnirea și am ajuns la momentul în 
care a servit-o cu un punch. 

— l-ai spus că în punch-ul respectiv era și alcool? am întrebat 
eu. 

— Da. 

Era o minciună. Și se vedea clar că e o minciună, dar voiam 
să subliniez ridicolul respectivei susţineri. 

— Ai întrebat-o pe domnișoara Johnson dacă vrea ceva de 
băut? 

— Da. 

— Și ea a spus că da? 

— Da. 

— Și, după aceea, ce ai spus? 

— Am întrebat-o dacă vrea să bea niște punch. 

— Și ea ce-a zis? 

— A spus că da. 

— Și, după aceea, ce s-a întâmplat? 

Se foi în scaun. 

— l-am spus că avea alcool în el. 

Mi-am ridicat o sprânceană. 

— Așa, pur și simplu? 

— Obiectez! Pubin se ridică. Cum adică „așa, pur și simplu”? l- 
a spus că avea alcool în el. S-a răspuns exact la întrebare. 

Avea dreptate. Lasă-i cu minciuna evidentă. Am făcut semn 
cu mâna judecătorului, că aveam să renunţ la întrebare. Am 


VP - 164 


început apoi să rememorez împreună cu martorul ce se 
întâmplase în seara aceea, pas cu pas. Flynn spunea același 
lucru ca și în declaraţiile date până acum, povesti cum 
Chamique se îmbătase, cum începuse să flirteze cu Edward 
Jenrette. 

— Cum ai reacţionat tu când s-a întâmplat asta? 

Ridică din umeri. 

— Edward e într-un an mai mare. Eu sunt boboc. Se mai 
întâmplă. 

— Deci crezi că Chamique a fost impresionată de faptul că 
domnul Jenrette era mai mare? 

Pubin decise din nou să nu obiecteze. 

— Nu știu, spuse Flynn. Poate. 

— Oh, apropo, ai fost în camera domnilor Marantz și Jenrette? 

— Sigur. 

— De câte ori? 

— Nu știu. De multe ori. 

— Zău? Cu toate că nu ești decât un boboc. 

— Asta nu înseamnă că ei nu sunt prietenii mei. 

Am făcut o figură sceptică. 

— Ai fost în camera aceea de mai multe ori, nu doar o singură 
dată? 

— Da. 

— De mai mult de zece ori? 

— Da. 

Figura mi-a devenit și mai sceptică. 

— Bine, atunci spune-mi: ce fel de combină muzicală au în 
cameră? 

Flynn răspunse imediat: 

— Au un sistem Bose iPod. 

Ştiam deja asta. Percheziţionasem camera. Aveam și 
fotografii. 

— Dar televizor, au în cameră? Și dacă da, cât de mare este? 

Zâmbi, vrând să-mi spună că mirosise capcana mea. 

— Nu au televizor. 

— Niciun fel de televizor? 

— Nu. 

— Bine, atunci să ne întoarcem la seara în chestiune... 

Flynn continuă să-și depene povestea. Începuse să petreacă 
alături de prietenii săi. O văzuse pe Chamiqgue luând-o pe scări 


VP - 165 


în sus, de mână cu Jenrette. Nu știa ce se întâmplase după asta, 
bineînţeles. Apoi mai târziu în aceeași seară se întâlnise din nou 
cu Chamique și o condusese până în staţia de autobuz. 

— Părea supărată? întrebai eu. 

Flynn spuse că nu, ba chiar din contră. Chamique „zâmbea” și 
părea „fericită” și la fel de ușoară ca o boare de vânt. 
Descrierea lui era absolut criminală. 

— Deci când Chamique Johnson a povestit că a mers la 
butoiul de bere împreună cu dumneata, apoi a urcat scările și a 
ajuns în holul unde a fost apucată cu forța, a minţit? 

Flynn era îndeajuns de isteț să nu muște momeala. 

— Eu vă spun doar ce am văzut. 

— Cunoști pe cineva pe nume Cal sau Jim? 

Se gândi puţin. 

— Știu vreo doi tipi pe care îi cheamă Jim. Nu cred că știu pe 
nimeni cu numele de Cal. 

— Cunoști faptul că domnișoara Johnson susţine că bărbații 
care au violat-o se numeau - nu voiam ca Flair să obiecteze cu 
privire la cuvintele folosite de mine, dar mi-am permis să-mi dau 
puţin ochii peste cap atunci când am spus „se numeau” - Cal și 
Jim? 

Se gândea cum să răspundă la întrebarea asta. Alese varianta 
adevărului: 

— Am auzit. 

— La petrecerea aceea a participat cineva pe nume Cal sau 
Jim? 

— Din câte știu eu, nu. 

— Înţeleg. Și cunoşti vreun motiv pentru care domnul Jenrette 
și domnul Marantz și-ar fi spus Cal și Jim? 

— Nu. 

— Ai auzit vreodată aceste două nume împreună? Vreau să 
spun înainte de presupusul viol? 

— Nu-mi amintesc să fi auzit așa ceva. 

— Deci nu ne poţi edifica deloc asupra motivelor care ar fi 
făcut-o pe domnișoara Johnson să declare că atacatorii ei se 
numeau Cal și Jim? 

Pubin își strigă obiecţia: 

— Cum ar putea el să știe motivele pentru care această 
femeie tulburată și intoxicată cu substanțe euforice ar fi minţit? 

Nu mi-am luat ochii de la martor. 


VP - 166 


— Nu vă vine nimic în minte, domnule Flynn? 

— Nimic, spuse el cu fermitate. 

M-am uitat în spate, la Loren Muse. Avea capul plecat, 
meșterea ceva la BlackBerry-ul ei. Ridică privirea, o întâlni pe-a 
mea și dădu din cap o singură dată. 

— Onorată instanță, spusei eu, mai am câteva întrebări 
pentru martorul acesta, dar cred că ne-am putea opri acum 
pentru pauza de prânz. 

Judecătorul Pierce fu de acord cu mine. 

M-am străduit să nu alerg până la Loren Muse. 

— Am făcut rost de ea, spuse ea rânjind. Faxul e în biroul tău. 


VP - 167 


19. 


Lucy avea noroc că nu avea ore de dimineaţă. La cât băuse 
aseară se mai adăuga și faptul că stătuse până târziu cu Sylvia 
Potter, așa că nu se ridică din pat până la prânz. După ce se 
sculă, dădu un telefon unuia dintre consilierii facultății, 
Katherine Lucas, o doamnă psiholog pe care Lucy o considerase 
întotdeauna foarte bună. Îi explică situaţia Sylviei. Lucas avea 
să știe mai bine cum să procedeze în continuare. 

Se gândi la fragmentul acela de jurnal care declanșase toată 
această tevatură. Pădurea. Țipetele. Sângele. Nu Sylvia Potter îl 
trimisese. Atunci cine? 

Nu avea niciun indiciu. 

Aseară se decisese să-l sune pe Paul. Trebuia să știe și el de 
toate astea, concluzionase ea. Dar oare luase această decizie 
sub influența alcoolului? Acum, trează, în plină zi, mai părea 
oare o idee atât de bună? 

O oră mai târziu, găsi cu ajutorul calculatorului numărul de 
telefon al lui Paul, de la serviciu. Era procurorul districtului Essex 
- Și, de asemenea, află că era văduv. Jane murise de cancer. 
Paul pusese bazele unei fundaţii, numită după ea. Lucy se 
întreba cam ce părere ar fi trebuit să aibă ea despre toate 
astea, dar nici nu se gândea că ar putea ajunge acum la o 
concluzie. 

Formă numărul cu o mână tremurândă. Când ajunse la 
centralistă ceru să i se facă legătura cu Paul Copeland. O duru 
când spuse asta. Își dădu seama că nu-i mai rostise numele cu 
voce tare de douăzeci de ani. 

Paul Copeland. 

Răspunse o femeie și spuse: 

— Biroul procurorului districtual. 

— Aş vrea să vorbesc cu Paul Copeland, vă rog. 

— Pot să întreb cine-l caută? 

— O prietenă veche, spuse ea. 

Nimic. 

— Mă numesc Lucy. Spuneţi-i că e Lucy. De acum douăzeci de 
ani. 


VP - 168 


— Aveţi și un nume de familie, Lucy? 

— Spunetți-i doar atât, bine? 

— Domnul procuror Copeland nu este la birou în momentul 
acesta. Aţi vrea să lăsați un număr de telefon la care să vă 
contacteze? 

Lucy îi dădu numerele de telefon de acasă, de la birou și cel 
de mobil. 

— Aţi putea să-mi spuneţi și despre ce este vorba? 

— Spuneţi-i doar că a sunat Lucy. Și că e vorba de ceva 
important. 

e 

Muse și cu mine eram amândoi în biroul meu. Ușa era închisă. 
Comandasem pentru prânz sendvișuri de la restaurant. Eu 
comandasem unul cu salată de pui, cu pâine integrală, iar Muse 
înfuleca dintr-un sendviș cu chiftele, de mărimea unei plăci de 
surf. 

Aveam faxul în mână. 

— Unde e detectivul tău particular? Cingle și nu mai știu cum? 

— Shaker. Cingle Shaker. O să vină și ea. 

M-am așezat și am început să mă uit peste notițele mele. 

— Vrei să vorbim despre asta? 

— Nu. 

Avea un zâmbet larg pe faţă. 

— Ce-i? 

— Nu-mi prea place să spun asta, Cope, mai ales că ești șeful 
meu și așa mai departe, dar să știi că ești un adevărat geniu. 

— Da, cred că sunt. 

M-am întors la notițele mele. 

— Vrei să plec, să te las singur? întrebă Muse. 

— Nu. Poate îmi vine vreo idee și-ţi dau ceva de făcut. 

Ridică sendvișul spre mine. Era surprinzător cum reușea să 
facă asta fără ajutorul unei macarale industriale. 

— Predecesorul tău, spuse Muse mușcând din sendviș. 
Câteodată, când avea cazuri din astea mai mari, stătea acolo și 
privea în gol, spunea că se concentrează. De parcă era Michael 
Jordan. Faci și tu așa? 

— Nu. 

— Deci - mai mușcă o bucăţică, mai mestecă un pic - crezi că 
te-ar deranja dacă aș trece la un alt subiect? 

— Vrei să spui ceva care nu are legătură cu cazul ăsta? 


VP - 169 


— Asta vreau să spun 

Mi-am ridicat privirea. 

— Să-ţi spun drept, mi-ar prinde bine o schimbare de decor. 
Ce-ai pe suflet? 

Se uită în dreapta, așteptă un moment sau două. Apoi spuse: 

— Am niște prieteni la secția Omucideri din Manhattan. 

Imi închipuiam cam unde voia să bată. Am mușcat delicat din 
sendvișul meu cu salată de pui. 

— Cam seacă. 

— Ce anume? 

— Salata de pui. E cam seacă. Am pus sendvișul jos și m-am 
șters pe degete cu un șerveţel. Lasă-mă să ghicesc. Unul dintre 
prietenii tăi de la Omucideri ţi-a spus despre uciderea lui Manolo 
Santiago? 

— Da. 

— Ți-au spus și care este teoria mea? 

— Adică cum, după părerea ta, este unul dintre băieţii pe care 
Asasinul de Vară i-a ucis în tabăra aceea, chiar dacă părinţii lui 
au spus că nu este el? 

— Da, despre teoria asta vorbesc. 

— Da, mi-au spus. 

— Și? 

— Și cred că nu ești în toate minţile. 

Am zâmbit. 

— Dar tu ce crezi? 

— M-aș fi gândit și eu la fel, că nu ești în toate minţile. Doar 
că acum - arătă spre fax - îmi dau seama de ce ești capabil. 
Deci vreau să spun că vreau să particip și eu. 

— La ce? 

— Știi foarte bine la ce. O să te apuci să faci săpături, să 
investighezi, nu-i așa? O să încerci să afli ce s-a întâmplat, de 
fapt, în pădurile alea? 

— Da. 

Deschise braţele. 

— AŞ dori să particip și eu. 

— Nu vreau să te știu lucrând pe banii instituţiei pentru 
treburile mele particulare. 

— İn primul rând, spuse Muse, deși toate lumea e sigură că 
Wayne Steubens i-a omorât pe toţi, dosarul de omor este încă 
deschis, din punct de vedere procedural. De fapt, e vorba de o 


VP - 170 


crimă cvadruplă care, dacă te gândești mai bine, a rămas 
nerezolvată. 

— Crimă care nu a avut loc în jurisdicția noastră. 

— N-avem de unde să știm chestia asta. Nu știm decât unde 
au fost găsite trupurile victimelor. Și una dintre victime, adică 
sora ta, a locuit chiar în orașul acesta. 

— Te cam întinzi cu interpretările procedurale. 

— În al doilea rând, eu sunt angajată să lucrez patruzeci de 
ore pe săptămână. În realitate, lucrez în jur de optzeci. Tu știi 
foarte bine chestia asta. Tocmai de aceea m-ai și promovat. 
Ceea ce fac eu în afara celor patruzeci de ore mă privește. Sau, 
dacă e nevoie, o să lucrez și o sută pe săptămână. Nu-mi pasă. 
Și înainte să mă întrebi, nu, nu e o favoare pe care o fac șefului 
meu. Hai să spunem lucrurilor pe nume - sunt un investigator. 
Dacă reușesc să descâlcesc cazul ăsta, o să am cu ce să mă 
laud. Deci, ce zici? 

Am ridicat din umeri. 

— De ce nu? 

— Deci particip și eu? 

— Participi. 

Părea foarte fericită. 

— Și care-i primul pas? 

M-am gândit la asta. Trebuia să fac ceva. Tot evitasem, 
amânasem momentul. Acum nu mai puteam amâna. 

— Wayne Steubens, spusei. 

— Asasinul de Vară. 

— Trebuie să vorbesc cu el. 

— L-ai cunoscut, nu-i așa? 

Am dat din cap. 

— Am fost amândoi consilieri în tabăra aceea. 

— Cred c-am citit pe undeva că nu primește vizite. 

— Va trebui să-l facem să se răzgândească. 

— E într-o închisoare de maximă siguranţă, în Virginia, spuse 
Muse. Pot să dau niște telefoane. 

Muse știa deja unde era închis Steubens. Incredibil. 

— Fă asta. 

Cineva ciocăni la ușă. Secretara mea, Jocelyn Durels, își băgă 
capul înăuntru. 

— Câteva mesaje, spuse ea. Vrei să ţi le las pe birou? 

l-am făcut semn cu degetele să mi le dea mie. 


VP - 171 


— Ceva important? 

— Nu chiar. Destule mesaje de la presă. Ai zice că știu că ești 
la tribunal, dar tot sună aici după tine. 

Am luat teancul de bilete și am început să răsfoiesc. Mi-am 
ridicat privirea spre Muse. Se uita împrejur. In biroul ăsta nu 
prea erau lucruri personale. La început, imediat după ce m-am 
mutat, am pus o fotografie a Carei pe dulap. Două zile mai 
târziu, am arestat un violator de copii, care făcuse lucruri de 
neimaginat unei fetițe de vârsta Carei. Am vorbit despre caz în 
biroul meu și în tot timpul acela mă uitasem la fotografia fiicei 
mele. Până la urmă, a trebuit să o întorc cu fața la perete. In 
seara aceea, am dus-o înapoi acasă. 

Locul ăsta nu era pentru Cara. Nici măcar pentru o fotografie 
de-a ei. 

Răsfoiam mesajele, la un moment dat, ceva mi-a atras 
atenția. 

Secretara mea folosește foi de hârtie roz, autocopiante, și 
păstrează și ea o copie, galbenă, în agendă. Scrie mesajele de 
mână. Caligrafia ei e impecabilă. 

Persoana care mă sunase, conform foii mele roz, era: 


Lucy?? 


Pentru un moment m-am holbat la numele acela. Lucy. Nu se 
putea. 

Era un număr de telefon de la birou, unul de acasă și unul de 
mobil. Prefixul de la toate trei indica faptul că Lucy Două Semne 
de Întrebare locuia, muncea și circula prin New Jersey. 

Am luat receptorul telefonului și am format numărul de la 
secretariat. 

— Jocelyn? 

— Da? 

— Mă uit la un mesaj de la cineva pe nume Lucy, am spus eu. 

— Da. A sunat cam acum o oră. 

— Nu mi-ai scris și numele de familie. 

— Nu mi-a dat un astfel de nume. Tocmai de aceea am pus 
semnele alea de întrebare. 

— Nu înțeleg. l-ai cerut numele de familie și ea n-a vrut să ţi-l 
dea? 

— Exact. 


VP - 172 


— Şi ce ţi-a spus? 

— In partea de jos a paginii. 

— Ce? 

— Ai citit notițele din partea de jos a paginii? 

— Nu. 

Așteptă, fără să spună nimic. M-am uitat pe foaie și-am citit: 


Spune că e o prietenă veche, de douăzeci de ani. 


Am citit cuvintele acelea din nou. Și din nou. 

— Turnul de control cheamă pe Copet‘. 

Era Muse. Nu spusese cuvintele astea, le cântase, folosindu- 
se de linia melodică a cântecului lui David Bowie. Am tresărit. 

— Te pricepi la cântat, cum te pricepi la pantofi. 

— Foarte amuzant. Făcu un semn spre hârtia cu mesajul în 
chestiune și-și arcui o sprânceană. Deci, cine e această Lucy, 
barosane? O iubită din tinereţe? 

Am rămas tăcut. 

— Oh, la naiba! Sprânceana arcuită i se lăsă în jos. Glumeam 
doar. N-am vrut să... 

— Nu-ţi face griji, Muse. 

— Nici tu să nu-ţi faci griji, Cope. Cel puţin nu până mai târziu. 

Privirea ei se întoarse spre ceasul de lângă mine. M-am uitat 
și eu la el. Avea dreptate. Prânzul se terminase. Chestia asta 
trebuia să mai aștepte. Nu știam ce voia Lucy. Sau poate știam. 
Trecutul se trezea la viaţă. Tot. Parcă morții își croiau drum 
afară din morminte. 

Dar asta trebuia să mai aștepte. Am luat faxul și m-am ridicat 
în picioare. 

Muse se ridică și ea. 

— A venit momentul cel mare. 

Am dat din cap. Era mai mult decât atât. Aveam să-i distrug 
pe nenorociţii aceia. Și aveam să mă străduiesc al dracului de 
tare să nu se vadă cât de mult avea să-mi placă. 

e 

După prânz, în boxa martorului, Jerry Flynn părea destul de 
calm. Nu-l zdruncinasem prea mult de dimineață. Și n-avea 
niciun motiv să creadă că după-amiaza avea să fie diferită. 


16 în original Ground control to Major Cope, parafrază după celebra melodie Ground 
Control to Major Tom, aparținând lui David Bowie. 


VP - 173 


— Domnule Flynn, începui eu, îţi place pornografia? 

Nici măcar n-am așteptat reacţia evidentă. M-am întors spre 
Mort Pubin și-am făcut un gest sarcastic cu mâna, de parcă l-aș 
fi poftit pe scenă. 

— Obiectez! 

Pubin nici nu trebui să-și explice obiecţia. Judecătorul îmi 
aruncă o privire dezaprobatoare. Am ridicat din umeri și-am 
spus: 

— Proba numărul optsprezece. Am ridicat bucata de hârtie. 
Aceasta este o factură trimisă pe adresa casei confreriei și 
reprezintă achiziţiile făcute pe Internet. O recunoști? 

Se uită la ea. 

— Nu plătesc eu facturile. Trezorierul se ocupă de chestia 
asta. 

— Da, domnul Rich Devin, care a declarat deja că aceasta 
este într-adevăr o factură emisă pe numele confreriei. 

Judecătorul se uită la Flair și la Mort. 

— Aveţi vreo obiecţie? 

— Vom consemna că aceea este o factură a confreriei, spuse 
Flair. 

— Vezi rubrica asta, de aici? Am arătat spre un rând din 
partea de sus. 

— Da. 

— Poţi citi ce scrie aici? 

— Netflix. 

— Cu un singur x la final. Am citit pe litere „Netflix”, cu voce 
tare. Ce este acest Netflix, dacă știi? 

— Este un serviciu de închiriere de DVD-uri. Totul are loc prin 
poştă. Se pot păstra permanent până la trei DVD-uri. Când 
trimiţi unul înapoi, îţi trimit și ei altul. 

— Bine, mulţumesc. Am dat din cap și am coborât cu degetul 
câteva rânduri mai jos. Ai putea să-mi citești ce scrie aici? 

Ezită. 

— Domnule Flynn? 

Își drese vocea. 

— HotFlixxx, spuse el. 

— Cu trei „x” la final, corect? Am citit din nou cu voce tare 
cuvântul respectiv, pe litere. 

— Da. 

Arăta de parcă i se făcuse brusc rău. 


VP - 174 


— Ne poţi spune ce este acest HotFlixxx? 

— Este un serviciu la fel ca și Netflix, spuse el. 

— Deci este un serviciu de închiriere de DVD-uri? 

— Da. 

— Prin ce se deosebește el de Netflix, dacă știi? 

Se înroși. 

— Prin el se închiriază, ăăăă, alt gen de filme. 

— Ce gen? 

— Aăă, păi, filme pentru adulți. 

— Inţeleg. Deci mai devreme, atunci când te-am întrebat dacă 
îți place pornografia, poate că ar fi fost mai bine să te întreb „Te 
uiţi la filme porno?” 

Se foi în scaun. 

— Uneori, spuse el. 

— Nu-i nimic rău în asta, fiule. Fără să mă uit în spate, știind 
că se ridicase, am arătat spre scaunul părții adverse. Și pun 
pariu că domnul Pubin s-a ridicat să ne spună că și dumnealui îi 
plac filmele porno, mai ales intriga lor. 

— Obiectez! spuse Pubin. 

— Îmi retrag afirmaţia, spusei eu. Am revenit la Flynn. Îți 
place un anume film porno, ai vreo preferinţă? 

Culoarea îi dispăru din obraji. De parcă întrebarea mea 
rupsese un stăvilar. Capul i se întoarse spre masa apărării. M- 
am mișcat doar un pic, pentru a-i bloca privirea. Flynn tuși în 
pumn și spuse: 

— AȘ putea invoca Amendamentul al Cincilea!7? 

— Pentru ce? 

Flair Hickory se ridică în picioare. 

— Martorul a solicitat să fie consiliat. 

— Onorată instanţă, spusei eu, când eram la Facultatea de 
Drept am învăţat că Amendamentul al Cincilea este folosit 
pentru a preveni auto-incriminarea și - vă rog să mă corectaţi 
dacă greșesc - dar, ei bine, există oare vreo lege care să 
interzică cuiva să aibă un film porno preferat? 

— Putem face o pauză de zece minute? spuse Flair. 

— Nici gând, onorată instanţă. 

— Martorul, continuă Flair, a cerut să fie consiliat. 


17 Amendament la Constituţia Statelor Unite ale Americii, care statuează dreptul 
oricărei persoane de a refuza să răspundă la întrebări sub motivaţia că un eventual 
răspuns l-ar putea incrimina. 


VP - 175 


— Nu, n-a făcut acest lucru. A întrebat dacă poate invoca 
Amendamentul al Cincilea. Și dă-mi voie să-ţi spun ceva, 
domnule Flynn. Îţi ofer imunitate totală. 

— Imunitate pentru ce? întrebă Flair. 

— Pentru orice vrea el. Nu vreau ca acest martor să iasă din 
boxă. 

Judecătorul Pierce se uită din nou la Flair Hickory. Nu se grăbi. 
Dacă Flair reușea să vorbească cu el, avea să-mi facă probleme. 
Găseau ei ceva. M-am uitat în spate, la Jenrette și la Marantz. Nu 
se mișcaseră, nu ceruseră lămuriri. 

— Fără pauză, spuse judecătorul. 

Flair Hickory se așeză în scaunul lui. 

M-am întors la Jerry Flynn. 

— Ai un film porno preferat? 

— Nu, spuse el. 

— Ai auzit de un film porno care se numește - m-am prefăcut 
că citesc numele de pe o bucată de hârtie, dar îl știam pe 
dinafară - Romancing His Bone? 

Probabil că se așteptase la întrebarea asta, dar chiar și așa, îl 
lovise ca un trăsnet. 

— Aăă, aţi putea repeta titlul, vă rog? 

L-am repetat. 

— Ai auzit de filmul ăsta? 

— Nu cred. 

— Nu crezi. Deci e posibil să fi auzit? 

— Nu sunt sigur. Nu prea rețin titlurile filmelor. 

— Ei bine, să vedem dacă-ţi putem reîmprospăta memoria. 

Aveam la mine faxul pe care mi-l dăduse Muse. l-am dat o 
copie și avocatului apărării și-am depus-o ca probă. Apoi am 
reintrat în joc. 

— Din cele comunicate de HotFlixxx un exemplar al DVD-ului 
cu filmul acesta s-a aflat în posesia confreriei în ultimele șase 
luni. Și tot din evidențele HotFlixxx am aflat că filmul le-a fost 
trimis înapoi în ziua următoare celei în care domnișoara Johnson 
a reclamat violul la poliţie. 

Tăcere. 

Pubin arăta de parcă și-a fi înghiţit limba. Flair era prea bun 
pentru a arăta ceva. Citi faxul respectiv de parcă ar fi fost vorba 
de un articol monden din Circul Familiei. 

M-am apropiat și mai mult de Flynn. 


VP - 176 


— Am reușit cu asta să te fac să-ţi amintești ceva? 

— Nu știu. 

— Nu știi? Atunci să încercăm altceva. 

M-am uitat spre spatele sălii de judecată. Loren Muse stătea 
lângă ușă. Rânjea. Am dat din cap. Deschise ușa și o femeie 
care arăta ca o amazoană superbă dintr-un film de categoria B 
intră în sală. 

Detectivul particular al lui Muse, Cingle Shaker, pășea 
relaxată, simțindu-se ca peștele-n apă. Parcă toţi din încăpere își 
țineau respiraţia de uimire la vederea ei. 

— Recunoști femeia care tocmai a intrat în sală? îl întrebai eu. 

Nu-mi răspunse. Judecătorul spuse: 

— Domnule Flynn? 

— Da. Flynn își drese vocea pentru a mai câștiga ceva timp. O 
recunosc. 

— De unde o cunoști? 

— Am cunoscut-o la bar, seara trecută. 

— Înţeleg. Și aţi vorbit despre filmul Romancing His Bone? 

Cingle se dăduse drept o fostă actriţă porno. li făcuse pe mai 
mulţi membri ai confreriei să spună tot, în foarte scurt timp. 
După cum spusese și Muse, era și extrem de ușor pentru o 
femeie cu un corp atât de voluptuos, încât ar fi trebuit arestată 
pentru asta, să-i facă pe niște tineri să spună tot. 

— E posibil să fi povestit câte ceva despre el, spuse Flynn. 

— EI fiind filmul respectiv? 

— Da. 

— Hmmm, făcui eu, de parcă ar fi fost vorba de o descoperire 
foarte curioasă. Deci acum, cu domnișoara Shaker pe post de 
catalizator, îţi aduci aminte de filmul Romancing His Bone. 

Încercă să nu lase capul în jos, dar nu reuși aceeași figură și 
cu umerii. 

— Da, spuse Flynn. Cred că-mi aduc aminte. 

— Îmi pare bine că te-am putut ajuta. 

Pubin se ridică să obiecteze, dar judecătorul îi făcu semn să 
se așeze la loc. 

— De fapt, continuai eu, i-aţi spus domnișoarei Shaker că 
Romancing His Bone este filmul porno preferat al întregii 
confrerii, nu-i așa? 

Ezită. 


VP - 177 


— E în regulă, Jerry. Trei dintre „fraţii” tăi mi-au confirmat 
deja că și ei i-au spus domnișoarei Shaker același lucru. 

Mort Pubin: 

— Obiectez! 

M-am uitat înapoi, la Cingle Shaker. La fel a făcut toată 
lumea. Cingle a zâmbit și a făcut cu mâna, de parcă era o 
vedetă față în faţa cu publicul și tocmai fusese prezentată. Am 
adus în sală, pe o masă cu rotile, televizorul și un aparat DVD. 
Discul cu filmul era deja în aparat. Muse îl pregătise, derulase 
exact la scena relevantă. 

— Onorată instanţă, aseară unul dintre investigatorii mei a 
mers la magazinul King David's Smut Palace, din New York. M- 
am uitat spre juriu și-am zâmbit. Vedeţi dumneavoastră, e 
deschis non-stop, deși de ce-ar vrea cineva să meargă acolo la 
ora trei dimineaţa, chiar nu pot să-mi dau seama. 

— Domnule Copeland. 

Judecătorul mă opri, justificat, cu o privire dezaprobatoare, 
dar juraţii zâmbeau deja. Asta era bine. Voiam ca atmosfera să 
fie relaxată. Şi apoi când avea să apară contrastul, când aveau 
să vadă ce era pe DVD-ul acela, voiam să-i dau pe spate. 

— Mă rog, investigatorii mei au cumpărat toate filmele porno 
comandate prin HotFlixxx de confrerie în ultimele șase luni, 
inclusiv Romancing His Bone. Aş vrea acum să vă arăt o scenă 
care cred că este relevantă. 

Totul se opri. Toţi ochii se întoarseră spre judecător. Arnold 
Pierce nu se grăbi. Își mângâia bărbia. Mi-am ţinut răsuflarea. 
Nu se auzea niciun zgomot. Toţi se aplecară puţin în faţă. Pierce 
își mai mângâie puţin bărbia. Așteptam un semn de răspuns de 
la el. 

Apoi dădu simplu din cap și spuse: 

— Daţi-i drumul. Încuviinţez proba. 

— Așteptaţi! Mort Pubin obiectă, făcu tot ce putea face, 
insistă ca filmul să fie mai degrabă povestit, tot tacâmul. Flair 
Hickory i se alătură. Dar era o pierdere inutilă de energie. Până 
la urmă, draperiile sălii fură trase, ca să nu se poată vedea 
nimic. Și apoi, fară să explic nimic din ceea ce aveau să vadă, 
am apăsat butonul PLAY. 

Decorul era constituit de un dormitor cam ponosit. Părea a fi 
un pat foarte mare. Trei participanţi. Scena începu cu un 


VP - 178 


preludiu foarte scurt. Apoi începu o partidă dură de sex în trei. 
Doi bărbaţi. O fată. 

Cei doi bărbaţi erau albi. Fata era negresă. 

Bărbaţii albi o dădeau de la unul la altul, de parcă ar fi fost o 
jucărie. Chicoteau și râdeau și vorbeau tot timpul unul cu 
celălalt. 

„Întoarce-o, Cal... Da, Jim, așa... Acum pe partea cealaltă, 
Cal...” 

M-am uitat la reacția juriului, mai mult decât la ecran. O joacă 
de copii. Fiica mea și nepoata mea se jucau de-a Exploratoarea 
Dora. Jenrette și Marantz se jucau de-a o scenă dintr-un film 
porno. Sala de judecată era scufundată într-o linişte de 
mormânt. Am văzut cum fețele celor din spatele băncii apărării 
se prăbușesc, chiar și ale celor din spatele lui Jenrette și al lui 
Marantz, în timp ce negresa din film ţipa, iar cei doi bărbaţi albi 
se strigau pe nume și râdeau cu cruzime. 

„Apleac-o, Jim... Oau, Cal, târâturii ăsteia îi cam place... 
Trage-i-o, Jim, da, mai tare..." 

Așa, pur și simplu. Cal și Jim. lar, și iar. Vocile lor erau crude, 
îngrozitoare, venite parcă din iad. M-am uitat spre spatele sălii și 
am văzut-o pe Chamique Johnson. Avea spatele drept. Capul 
sus. 

„Ilu-hu, Jim... Da, acuma-i rândul meu...” 

Chamique se uită la mine și dădu din cap. Am dat și eu din 
cap, la rândul meu. Pe obrajii ei curgeau lacrimi. 

Nu pot fi foarte sigur, dar cred că și pe-ai mei erau ceva 
lacrimi. 


VP - 179 


20. 


Flair Hickory și Mort Pubin au obţinut o pauză de o jumătate 
de oră. Când judecătorul s-a ridicat pentru a ieși din sală, 
încăperea a explodat. Mi-am croit drum până la biroul meu, 
aruncând cu „Nu comentez!” în stânga și în dreapta. Muse a 
venit după mine. Era foarte mică, dar se purta de parc-ar fi fost 
agentul meu secret. 

După ce-am închis ușa în urma noastră a ridicat palma. 

— Bate palma! 

M-am uitat la ea. A lăsat mâna în jos. 

— S-a terminat, Cope. 

— Încă nu. 

— Dar peste o jumătate de oră? 

Am dat din cap. 

— O să se termine. Dar, între timp, mai avem o grămadă de 
treabă de făcut. 

M-am mutat la masa de conferinţe. Mesajul de la Lucy era 
încă acolo. Reușisem să-mi împart creierul în timpul interogării 
lui Flynn. O lăsasem le Lucy pe dinafară. Dar acum, oricât de 
mult mi-aș fi dorit să petrec cinci minute lăfăindu-mă în gloria 
momentului, mesajul mă trăgea înapoi. 

Muse mă văzu uitându-mă la bucata de hârtie. 

— O prietenă veche de douăzeci de ani, spuse Muse. Asta 
înseamnă că e de pe vremea incidentului de la Tabăra de vară 
PLUS. 

M-am uitat la ea. 

— Au legătură, nu-i așa? 

— Nu știu. Dar probabil că da. 

— Care e numele ei de familie? 

— Silverstein. Lucy Silverstein. 

— Bine, spuse Muse, așezându-se, cu braţele încrucișate. Așa 
mă gândeam și eu. 

— La ce te gândeai? 

— Haide, Cope. Mă știi doar. 

— Ştii că ești prea băgăcioasă? 


VP - 180 


— Ăsta este unul dintre lucrurile care mă fac atât de 
atrăgătoare. 

— De fapt, e vorba de curiozitatea ta și de pantofii pe care ţi-i 
alegi. Deci când ai început să te interesezi despre mine? 

— Imediat după ce am auzit că urmează să fii numit procuror 
districtual. 

Nu eram deloc surprins de asta. 

— Oh, și-am mai citit dosarul cazului o dată, de curând. Ți-am 
spus că vreau să mă implic în investigaţie. 

M-am uitat din nou la mesaj. 

— A fost prietena ta, spuse Muse. 

— O iubire de-o vară. Eram doar niște copii. 

— Când ai vorbit ultima oară cu ea? 

— A trecut multă vreme de-atunci. 

Am rămas tăcuţi câteva momente. Se auzea agitația de 
dincolo de ușă. Am ignorat-o. La fel și Muse. Niciunul dintre noi 
nu scoase niciun cuvânt. Stăteam, pur și simplu, acolo, cu 
mesajul acela pe masă. 

Într-un final, Muse se ridică în picioare. 

— Am niște treabă de făcut. 

— Du-te, îi zisei eu. 

— Crezi că reușești să ajungi la tribunal la timp, fără mine? 

— O să mă descurc eu în vreun fel. 

Când ajunse la ușă, Muse se întoarse spre mine. 

— Ai de gând să o suni? 

— Mai târziu. 

— Vrei să-i verific numele? Să văd ce găsesc? 

M-am gândit la asta. 

— Deocamdată nu. 

— De ce? 

— Pentru că fata asta a însemnat ceva pentru mine, Muse. N- 
aș vrea să te știu răscolindu-i viața. 

Muse ridică mâinile. 

— Bine, bine, Doamne, nu-mi tăia capul acum! Nu mă 
gândeam să o aduc aici, încătușată. Mă gândeam să fac un 
control de rutină al trecutului ei. 

— N-o face, bine? Cel puţin deocamdată. 

— Atunci o să mă apuc să lucrez la pregătirea vizitei pe care 
vrei să i-o faci lui Wayne Steubens. 

— Mulţumesc. 


VP - 181 


— Chestia asta cu Cal și Jim. N-o să-i lași să scape, nu-i așa? 
— Nicio șansă. 
e 

Singura mea grijă era ca apărarea să nu susțină că și 
Chamique Johnson văzuse filmul acela înainte și își regizase 
povestea pe baza lui, sau își închipuise, într-un moment de 
euforie, că acel film se întâmpla, de fapt, în realitate. Cu toate 
astea, mă sprijineam pe mai mulți factori. În primul rând, era 
foarte ușor de stabilit și de demonstrat faptul că respectivul film 
nu fusese pus pe televizorul cu ecran mare existent în camera 
comună din casa confreriei. Erau destui martori care puteau să 
confirme acestea. In al doilea rând, stabilisem deja, cu ajutorul 
declarației lui Jerry Flynn și al fotografiilor făcute de poliție, că 
Marantz și Jenrette nu aveau un televizor în cameră, deci nu l-ar 
fi putut vedea la televizor. 

Și totuși era singura direcţie spre care îi vedeam îndreptându- 
se. Un DVD putea să fie rulat și la un calculator. Intr-adevăr, 
calitatea era mult mai slabă, dar nu voiam să las niciun aspect 
neacoperit. Flynn era deja un martor „de coridă”, cum îmi place 
mie să spun. Intr-o coridă, la început, când taurul iese în arenă, 
dă peste mai mulţi tipi - printre care nu se află și matadorul - 
care își agită capele. Taurul se repede spre ei, îi atacă până 
obosește. Apoi, în arenă apar picadorii, călare. Aceștia își înfig 
lăncile în partea din spate a mușchiului gâtului, unde se află o 
glandă. Astfel curge mult sânge, iar gâtul taurului se umflă, 
împiedicându-l pe acesta să întoarcă prea mult capul. Apoi, ies 
în arenă alți tipi, care aruncă banderillas - niște pumnale 
decorate foarte artistic - în părţile laterale ale taurului, aproape 
de omoplați. Curge și mai mult sânge. Taurul e deja pe jumătate 
mort. 

După toate astea vine matadorul - cuvânt de origine spaniolă, 
de la matar - a ucide - și termină treaba cu ajutorul unei spade. 

Asta trebuia să fac eu acum. Imi obosisem martorul, îi 
înfipsesem o lance în gât și-l garnisisem și cu câteva săgeți 
colorate. Acum venise timpul să scot spada. 

Flair Hickory făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru a împiedica 
acest lucru. Ceru o pauză, argumentând că nu mai văzuse filmul 
acela până acum și că asta era nedrept și că ar fi trebuit să li se 
dea și lor o copie în momentul în care se decisese folosirea lui 
ca probă, bla, bla, bla. Am ripostat cu aceeași putere. Filmul 


VP - 182 


fusese în posesia clienţilor lui, până la urmă. Şi noi nu făcusem 
rost de o copie decât aseară, târziu. Martorii confirmaseră deja 
că filmul fusese vizionat în casa confreriei. Dacă domnul Hickory 
dorea să susţină că niciunul dintre clienţii lui nu-l văzuse, putea 
să-i cheme la bară. 

Flair se strădui îndelung. Trase de timp, solicită și chiar primi 
de mai multe ori permisiunea să vorbească judecătorului între 
patru - mă rog, șase - ochi, încercă, nu fără oarecare succes, să 
îi dea lui Jerry Flynn șansa să-și mai tragă răsuflarea, să-și 
revină puţin. 

Dar nu reuși mare lucru. 

Mi-am dat seama de asta în momentul în care Flynn s-a 
așezat în scaunul acela. Fusese prea rănit de săgețile acelea, de 
lance. Filmul îi dăduse lovitura de graţie. Închisese ochii în 
timpul vizionării, îi ţinuse atât de strâns închiși, încât cred că 
încerca să-și astupe chiar și urechile. 

Vă pot spune că Flynn, probabil, nu era un băiat rău. Adevărul 
era că, după cum și declarase în fața juraţilor, o plăcea pe 
Chamique. O invitase chiar și la o întâlnire. Dar, când cei care-i 
erau superiori în ierarhie aflaseră de chestia asta, l-au batjocorit 
și i-au forțat mâna, încercând să-l convingă să-i ajute la 
îndeplinirea planului lor de „repunere în scenă” a filmului. Și 
Flynn, bobocul, cedase până la urmă. 

— M-am urât pentru asta, spusese el. Dar trebuie să mă 
înţelegeți. 

Nu, nu te înțeleg, aș fi vrut să-i spun. Dar n-am făcut-o. În loc 
de asta m-am uitat la el până și-a plecat privirea. Apoi m-am 
uitat la juriu, cu un fel de provocare în priviri. Secundele 
treceau. 

Într-un târziu, m-am întors spre Flair Hickory și-am spus: 

— Martorul vă aparţine. 

e 

A durat destul de mult până când am reușit să rămân singur. 

După ce mă grozăvisem ridicol de tare în faţa lui Muse, m-am 
hotărât să mă apuc și eu să fac niște investigaţii de amator. Am 
căutat pe Google numerele de telefon ale lui Lucy. Despre două 
dintre ele n-am găsit nimic, dar al treilea - cel de la serviciu - s- 
a dovedit a fi numărul direct al unui profesor de la Universitatea 
Reston, pe nume Lucy Gold. 

Gold. Silverstein. Isteţ. 


VP - 183 


Știam deja că era vorba de Lucy „a mea”, dar aceste 
informaţii deja îmi confirmau lucrul ăsta. Întrebarea pe care mi-o 
puneam era: „Ce să fac eu acum?” Răspunsul era destul de 
simplu. S-o sun. Să văd ce vrea. 

Nu prea credeam în coincidențe. Nu auzisem nimic despre sau 
de la femeia asta în ultimii douăzeci de ani. Acum, din senin, mă 
sunase și nu-și dăduse numele de familie. Chestia asta avea în 
mod sigur legătură cu moartea lui Gil Perez. Sigur avea o 
legătură cu incidentul din Tabăra PLUS. 

Era evident. 

Împărţirea vieţii. Ar fi trebuit să fie ușor s-o las în trecut, să 
uit. O idilă de-o vară, chiar dacă fusese una intensă, fusese doar 
atât - o idilă trecătoare. Aș fi putut s-o iubesc, poate că o 
iubisem chiar, dar eram doar un copil. Dragostea copiilor nu 
supraviețuiește sângelui, cadavrelor. Există uși în mintea 
fiecărui om. Eu am închis-o pe aceea. Lucy a dispărut. Mi-a luat 
mult timp să accept chestia asta. Dar până la urmă am făcut-o 
și-am ţinut blestemata aceea de ușă închisă. 

Acum trebuia să o deschid. 

Muse voise să o verifice. Ar fi trebuit să-i dau permisiunea. 
Am lăsat sentimentele să-mi influențeze decizia. Ar fi trebuit să 
aştept. Doar vederea numelui ei era un șoc pentru mine. Ar fi 
trebuit să aștept, să trec peste șoc, apoi să privesc lucrurile într- 
o lumină mai clară. Dar n-am făcut-o. 

Poate că n-ar trebui s-o sun. 

Nu, mi-am spus. Gata cu trasul de timp. 

Am ridicat receptorul și-am format numărul ei de acasă. După 
ce-l de-al patrulea țârâit a răspuns cineva. O voce de femeie mi- 
a spus: 

— Nu sunt acasă în momentul acesta, dar vă rog să lăsaţi un 
mesaj după semnalul sonor. 

Semnalul sonor veni prea repede. Nu eram pregătit pentru el. 
Așa că am închis. 

Foarte matur. 

Capul îmi vâjâia. Douăzeci de ani. Trecuseră douăzeci de ani. 
Lucy ar avea acum treizeci și șapte de ani. Mă întreb dacă mai 
era la fel de frumoasă. Dacă stau să mă gândesc mai bine, 
trăsăturile ei promiteau și o frumuseţe matură. Unele femei au 
astfel de trăsături. 

Nu te mai gândi la prostii, Cope. 


VP - 184 


Încercam. Dar faptul că-i auzisem vocea, care-mi părea exact 
la fel, neschimbată... era aceeași senzaţie pe care ţi-o dă 
întâlnirea cu un vechi coleg de cameră din timpul facultății. 
După zece secunde, anii se topesc și te trezești înapoi în cămin, 
unde nimic nu s-a schimbat. Așa mă simţeam și eu acum. Vocea 
îi suna la fel. Aveam din nou optsprezece ani. 

Am respirat adânc de câteva ori. Se auzi o bătaie în ușă. 

— Intră. 

Muse își băgă capul prin deschizătura ușii. 

— Ai sunat-o? 

— Am încercat s-o sun acasă. Nu mi-a răspuns. 

— Probabil că nu e acasă acum, spuse Muse. E la cursuri. 

— Și de unde știi tu asta, mă rog? 

— Știu pentru că sunt investigator-șef. Nu trebuie să ascult tot 
ce-mi spui tu. 

Se așeză și-și puse pe masă picioarele încălţate cu o pereche 
de pantofi comozi. Imi studie figura fără să spună vreun cuvânt. 
Am rămas și eu tăcut, într-un târziu, spuse: 

— Vrei să plec? 

— Mai întâi, spune-mi ce-ai aflat. 

încercă din răsputeri să nu zâmbească. 

— Și-a schimbat numele în urmă cu șaptesprezece ani. Acum 
o cheamă Lucy Gold. 

Am dat din cap. 

— Adică imediat după înțelegerea cu care s-a încheiat 
procesul? 

— Ce proces? Ah, da, procesul dintre voi și proprietarul 
taberei, nu-i așa? 

— Familiile victimelor. 

— Și tatăl lui Lucy era proprietarul taberei. 

— Exact. 

— Voi l-aţi urât? 

— Nu știu. Nu am fost foarte implicat în chestia aceea. 

— Dar aţi câștigat? 

— Sigur. Era o tabără de vară, măsurile de siguranţă lipseau 
aproape cu desăvârșire. M-am strâmbat rostind aceste cuvinte. 
Familiile au câștigat cel mai valoros bun al lui Silverstein. 

— Tabăra în sine. 

— Da. Am vândut terenul respectiv unui dezvoltator imobiliar. 

— Tot? 


VP - 185 


— Era o prevedere referitoare la pădurea aceea. Este pe o 
bucată de pământ care nu prea poate fi folosită, așa că a fost 
dată cumva în administrarea comunităţii locale. Nu se poate 
construi pe ea. 

— Tabăra mai e încă acolo? 

Am clătinat din cap. 

— Dezvoltatorul a dărâmat vechea tabără și a construit un fel 
de sediu pentru comunitate, dar cu acces limitat. 

— Cât aţi scos? 

— După ce-am scăzut onorariile avocaţilor, fiecărei familii i-a 
revenit în jur de opt sute de mii. 

Ochii i se măriră. 

— Oau! 

— Da. Pierderea unui copil îţi poate aduce o grămadă de bani. 

— N-am vrut să... 

l-am făcut semn cu mâna. 

— Știu. Făceam doar pe nebunul. 

Nu mă contrazise. 

— Probabil că unele lucruri s-au schimbat din cauza asta. 

Nu i-am răspuns imediat. Banii erau într-un cont comun. 
Mama mea fugise cu o sută de mii. Restul ni-l lăsase nouă. 
Foarte generos din partea ei, pot să spun. Eu și cu tata ne-am 
mutat din Newark, într-un loc mai drăguţ, în Montclair. 
Obţinusem deja o bursă școlară la Rutgers, dar, date fiind noile 
condiţii, mi-am îndreptat atenţia spre Facultatea de Drept 
Columbia, din New York. Acolo am întâlnit-o pe Jane. 

— Da. Unele lucruri s-au schimbat. 

— Vrei să-ţi spun mai multe despre fosta ta dragoste? 

Am dat din cap. 

— S-a dus la UCLAJ!E. Specializarea psihologie. Și-a mai luat o 
diplomă, tot în psihologie, de la USC, alta în limba engleză, la 
Stanford. Nu am făcut rost încă de lista completă a locurilor ei 
de muncă, însă pot să-ți spun că, în prezent, lucrează în 
apropiere, la Universitatea Reston. A început anul trecut. Aăă, a 
fost sancţionată de două ori pentru conducere sub influenţa 
băuturilor alcoolice pe vremea când locuia în California. Una în 
2001, și alta în 2003. A reușit să scape cu faţa curată în ambele 
cazuri. În afară de asta, cazierul ei e curat. 


18 Universitatea California din Los Angeles. 
VP - 186 


Am picat pe gânduri. Conducere sub influența băuturilor 
alcoolice. Nu mi se părea ceva demn de Lucy. Tatăl ei, Ira, 
consilierul-șef din tabără, fusese un drogat - abuzurile lui o 
făceau să nu fie tentată de niciun fel de substanţă euforică. 
Acum însă avea două sancţiuni de conducere sub influenţa 
alcoolului. Era și greu de crezut. Însă, bineînţeles, fata pe care o 
cunoscusem eu nu avea vârsta legală pentru a putea bea. Era 
fericită, un pic naivă, foarte bine adaptată, familia ei avea bani, 
iar tatăl ei părea un tip libertin care nu făcea rău nimănui. 

Și toate astea muriseră în noaptea aceea, în pădure. 

— Și încă ceva, spuse Muse. Se foi în scaun, încercând să pară 
nonșalantă. Lucy Silverstein, cunoscută și sub numele de Gold, 
nu este căsătorită. Încă n-am finalizat toate cercetările, însă din 
câte cred eu, nici n-a fost vreodată căsătorită. 

Nu știam ce să înțeleg din asta. Cu siguranţă, n-avea nimic 
de-a face cu ce se întâmpla acum. Dar chiar și așa, m-a atins. 
Era o fată atât de plină de viaţă, atât de strălucitoare și de 
energică, era atât de ușor să te îndrăgostești de ea și s-o 
iubeşti. Cum a putut să rămână singură atâţia ani? Și apoi 
gândul îmi zbură din nou la acuzaţiile de condus sub influența 
băuturilor alcoolice. 

— La ce oră se termină cursurile ei? întrebai eu. 

— În douăzeci de minute. 

— Bine. O s-o sun atunci. Altceva? 

— Wayne Steubens nu primește pe nimeni în vizită, cu 
excepţia familiei și a avocatului. Dar mai lucrez încă la asta. Am 
băgat câteva lemne pe foc, dar deocamdată nu știu mai mult. 

— Nu pierde prea mult timp cu asta. 

— Nu pierd. 

M-am uitat la ceas. Douăzeci de minute. 

— Probabil c-ar trebui să plec, spuse Muse. 

— Da. 

Se ridică. 

— Ah, încă ceva. 

— Ce anume? 

— Nu vrei să vezi o fotografie a ei? 

Am ridicat privirea. 

— Universitatea Reston are site pe internet. Acolo găsești 
fotografiile tuturor profesorilor. Ridică o bucată de hârtie. Am 
aici adresa. 


VP - 187 


Nu așteptă răspunsul meu. Puse adresa pe masă și mă lăsă 
singur. 

(J 

Aveam la dispoziție douăzeci de minute. De ce nu? 

Am deschis pagina mea de start. Foloseam o variantă 
personalizată de Yahoo, pentru că astfel puteam să-mi aleg 
conținutul dintr-o varietate de categorii. Aveam știri, echipele 
mele preferate, cele două benzi desenate preferate - 
Doonesbury și FoxTrot - chestii de genul ăsta. Am tastat adresa 
site-ului Universităţii Reston, cea pe care o aveam de la Muse. 

Și am găsit-o. 

Nu era cea mai reușită fotografie a lui Lucy. Zâmbetul îi era 
forțat, expresia destul de întunecată. Pozase, dar se vedea că 
nu o făcea din toată inima. Părul nu mai era blond. Asta se 
întâmplă odată cu vârsta, știu, dar simţeam eu într-un fel anume 
că schimbarea era intenţionată. Culoarea aceea nu-i stătea 
bine. Era mai bătrână - mă rog! - dar o făcea să pară 
schimbată, așa cum îmi și imaginasem. Fața părea mai îngustă. 
Pometții înalţi ai obrajilor erau mai pronunţaţi. 

Și - la naiba! - părea cu toate acestea încă foarte frumoasă. 

În timp ce mă uitam la faţa ei, în adâncul fiinţei mele ceva 
adormit de mult s-a trezit și a început să mi se zvârcolească în 
măruntaie. N-aveam nevoie de asta acum. Viaţa mea era 
îndeajuns de complicată. N-aveam nevoie ca aceste sentimente 
vechi să revină la suprafaţă. l-am citit biografia scurtă din 
prezentare, n-am aflat nimic nou. În ziua de astăzi, studenţii 
dădeau note cursurilor și profesorilor lor. Astfel de informaţii se 
puteau găsi cu ușurință pe Internet. Le-am găsit, într-adevăr. 
Lucy era în mod clar foarte iubită de studenţii ei. Notele pe care 
le primise erau incredibile. Am citit câteva comentarii făcute de 
studenţi. Cursurile ţinute de ea, spuneau ei, aveau puterea să-ţi 
schimbe viața. Am zâmbit, cuprins de un sentiment ciudat de 
mândrie. 

Cele douăzeci de minute trecuseră. 

Am mai lăsat să treacă încă cinci, mi-am imaginat-o luându-și 
la revedere de la studenţi, vorbind cu doi, trei întârziaţi, 
strângându-și foile cu lecţia respectivă și băgându-le într-o 
geantă jerpelită din piele ecologică, alături de alte mărunțișuri. 

Am ridicat receptorul telefonului de pe birou. Am format 
numărul lui Jocelyn. 


VP - 188 


— Da? 

— Nu-mi da niciun telefon. Nu vreau să fiu deranjat. 

— Bine. 

Apoi am format numărul pentru exterior. Am tastat numărul 
de mobil al lui Lucy. După al treilea apel i-am auzit vocea. 

— Alo? 

Mi-am simţit inima ridicându-mi-se în gât, dar am reușit să 
îngaim: 

— Eu sunt, Luce. 

Și apoi, după câteva secunde, am auzit-o începând să plângă. 


VP - 189 


21. 


— Luce? spusei eu în receptor. Ești bine? 

— Sunt bine. Doar că... 

— Da, știu. 

— Nu pot să cred c-am făcut asta. 

— Întotdeauna ai plâns foarte ușor, spusei eu, regretând 
cuvintele în momentul în care-mi ieșeau din gură. Dar ea pufni 
în râs. 

— Acum nu mai sunt așa, spuse ea. 

Tăcere. 

— Unde ești? o întrebai eu. 

— Lucrez la Universitatea Reston. Acum traversez curtea. 

— Oh, făcui eu, pentru că nu știam ce altceva aș fi putut 
spune. 

— Îmi pare rău c-a trebuit să-ţi las un mesaj atât de criptic. 
Acum nu mă mai cheamă Silverstein. 

Nu voiam să știe că eu aflasem deja lucrul ăsta. Dar nici nu 
voiam s-o mint. Așa că am repetat același cuvânt neutru. 

— Oh. 

A urmat și mai multă tăcere. De data asta a rupt-o ea. 

— Doamne, ce ciudat e! 

Am zâmbit. 

— Da, știu. 

— Mă simt ca o mare idioată, spuse ea. De parcă am din nou 
șaisprezece ani și mi-e teamă să nu-mi iasă vreun coș. 

— La fel și eu. 

— Nu ne schimbăm niciodată cu adevărat, nu-i așa? Vreau să 
spun în interior, rămânem aceiași copii speriaţi, ne întrebăm ce- 
o să fim când o să ne facem mari. 

Încă mai zâmbeam, dar gândul mi-a zburat la faptul că nu 
fusese căsătorită niciodată și la acele acuzaţii de conducere sub 
influenţa alcoolului. Nu ne schimbăm, da, dar drumurile noastre 
cu siguranţă se schimbă. 

— Îmi pare bine să-ţi aud din nou vocea, Luce. 

— Și mie, pe-a ta. 


VP - 190 


Tăcere. 

— Te-am sunat pentru că... Lucy se opri. Apoi continuă: Nici 
nu știu cum aș putea să-ţi spun asta, așa că dă-mi voie să-ți pun 
o întrebare. Ți s-a întâmplat ceva ciudat în ultima perioadă? 

— Cum adică ciudat? 

— Adică ceva ciudat, legat de noaptea aceea. 

Ar fi trebuit să mă aștept la ceva de genul ăsta - să știu ce 
avea să urmeze - însă chiar și așa zâmbetul mi-a pierit brusc, de 
parc-aș fi primit o lovitură puternică. 

— Da. 

Tăcere. 

— Ce mama dracului se întâmplă, Paul? 

— Nu știu. 

— Cred c-ar trebui să aflăm. 

— Sunt de acord. 

— Vrei să ne întâlnim? 

— Da. 

— O să fie ciudat, spuse ea. 

— Știu. 

— Vreau să spun că eu nu-mi doresc să fie ciudat. Și nu de 
asta te-am sunat. Să te văd. Dar cred c-ar trebui să ne întâlnim 
și să discutăm despre chestia asta, nu crezi? 

— Ba da. 

— Mă bâlbăi, bat câmpii. Așa fac când sunt nervoasă. 

— Imi amintesc. Apoi, din nou, am regretat c-am spus asta, 
așa c-am adăugat repede: Unde ai vrea să ne întâlnim? 

— Ştii unde e Universitatea Reston? 

— Da. 

— Eu mai am un curs, apoi câteva întâlniri cu studenţii cam 
până la șapte și jumătate, spuse Lucy. Vrei să ne vedem la mine 
la birou? Este în clădirea Armstrong. Să zicem pe la opt? 

— O să fiu acolo. 

e 

Când am ajuns acasă am fost surprins să găsesc presa 
aşteptându-mă acolo. Auzi adesea despre aşa ceva - despre 
lucruri de astea făcute de presă -, dar asta era prima mea 
experiență de acest gen. Polițiştii locali erau deja în zonă, în 
mod clar încântați să facă ceva ce părea important. Se așezară 
de-o parte și de alta a aleii, pentru ca eu să pot intra cu mașina. 


VP-191 


Presa nu încercă să-i oprească. De fapt, când am intrat cu 
mașina, presa nici nu părea să fi băgat de seamă. 

Greta mă întâmpină ca pe un erou. Era plină de pupici, 
îmbrățișări și felicitări. Îmi plăcea de Greta. Există unii oameni 
despre care știi că-s valoroși, oameni care întotdeauna sunt de 
partea ta. Nu sunt însă prea mulţi. Dar câţiva tot sunt. Greta s- 
ar fi aruncat în fața unui glonţ pentru mine. Și asta mă făcea și 
pe mine să îmi doresc s-o protejez. 

Asta îmi amintea de sora ei. 

— Unde-i Cara? întrebai eu. 

— Bob le-a luat pe Cara și pe Madison și le-a dus la familia 
Baumgart, la cină. 

Estelle era în bucătărie, spăla rufele. 

— Trebuie să ies în seara asta, îi spusei. 

— Nicio problemă. 

— Cara poate să doarmă la noi, spuse Greta. 

— Cred c-ar fi mai bine să doarmă acasă în seara asta. 

Mă urmări până în birou. Ușa din faţă se deschise și Bob intră 
însoțit de cele două fete. Mi-am imaginat-o din nou pe fiica mea 
sărind în braţele mele ţipând „Tati! Ai venit acasă!” Nici de data 
asta nu s-a întâmplat. Dar îmi zâmbi și veni spre mine. Am luat- 
o în braţe și am sărutat-o apăsat. Păstră zâmbetul pe față, dar 
își șterse obrazul. Hei, mă mulţumesc și cu atât. 

Bob mă bătu pe spate. 

— Felicitări cu procesul, spuse el. 

— Încă nu s-a terminat. 

— Presa nu spune asta. Oricum s-ar termina, cred c-o să 
scăpăm de Jenrette. 

— Sau s-ar putea să devină și mai disperat. 

Faţa îi păli puţin. Dacă ai vrea să-l distribui pe Bob într-un 
film, rolul republicanului rău i s-ar potrivi ca o mănușă. Are o 
figură aspră, cu fălci puternice, are degete scurte și boante. Și el 
e un exemplu edificator al faptului că aparentele pot fi 
înșelătoare. Bob venea dintr-o familie compusă în totalitate din 
muncitori. Fusese nevoit să muncească din greu pentru tot ce 
avea. 

Cara intră în cameră cu un DVD în mână. Îl ţinea în sus, ca pe 
o ofrandă. Am închis ochii și, amintindu-mi ce zi din săptămână 
era, am înjurat în gând. Apoi i-am spus fetiţei mele: 

— Este seara în care ne uităm la film. 


VP - 192 


Continuă să ţină DVD-ul în mână. Avea ochii mari. Zâmbea. Pe 
copertă erau niște desene, ceva despre mașini care vorbeau, 
animale de fermă sau de la zoo, un film de la Disney sau de la 
Pixar, ceva ce văzusem deja de o sută de ori. 

— Exact. Faci floricele? 

Am pus un genunchi în pământ, ca să ajung la nivelul privirii 
ei. l-am pus câte o mână pe fiecare umăr. 

— Scumpa mea, am spus, tati trebuie să plece undeva în 
seara asta. 

Nicio reacție. 

— Îmi pare rău, iubito. 

Am așteptat lacrimile. 

— Se poate uita Estelle cu mine la film? 

— Sigur, draga mea. 

— Și poate să-mi facă și floricele? 

— Bineînţeles. 

— Super. 

Speram la puţină dezamăgire. Nici gând. 

Cara se îndepărtă, sărind într-un picior. M-am uitat la Bob. El 
mi-a întors privirea, vrând parcă să spună: Copiii - ce să le faci? 

— lnăuntru, spusei eu, arătând spre fiica mea. Pe dinăuntru e 
distrusă. 

Bob râse și telefonul meu bâzâi. Pe ecran scria doar New 
Jersey, dar am recunoscut numărul și am simţit o tresărire. Am 
răspuns: 

— Alo? 

— Frumoasă treabă ai mai făcut azi, vedeto. 

— Domnule guvernator. 

— incorect. 

— Pardon? 

— „Domnule guvernator.” Preşedintelui Statelor Unite i te 
adresezi corect cu „Domnule preşedinte”, dar guvernatorilor te 
adresezi fie simplu cu „guvernator”, fie cu „domnule 
guvernator” și numele de familie, ca de exemplu „Domnule 
guvernator Armăsar” sau „Domnule guvernator Magnet de 
Gagici”. 

— Sau, ce-ai spune de „Domnule guvernator Constipat”? 

— Sau așa. 

Am zâmbit. În timpul primului meu an de facultate, la Rutgers, 
l-am cunoscut la o petrecere pe Dave Markie, ajuns acum 


VP - 193 


guvernator. Mă intimida. Eu eram fiul unui imigrant. Tatăl lui era 
senator al Statelor Unite. Dar asta era frumuseţea facultăţii. Se 
legau amiciţii foarte ciudate. Am ajuns prieteni foarte buni. 

Criticii lui Dave n-au uitat să scoată la lumină această relaţie 
de prietenie în momentul în care am fost numit în funcţia de 
procuror al districtului Essex. Guvernatorul s-a mulțumit să 
ridice din umeri și m-a băgat în faţă. Imaginea mea în presă era 
foarte bună deja, și, deși n-ar trebui să mă gândesc la asta, ceea 
ce se întâmplase astăzi ar trebui să îmi întărească și mai mult 
poziția pentru o eventuală candidatură la un fotoliu de senator. 

— Așa, deci azi e o zi mare? Ești omul zilei. Ura! Haide, Cope! 
Haide, Cope! E ziua ta! 

— Incerci să câștigi voturi cu un nou limbaj de hip-hop? 

— Incerc s-o înțeleg pe fiică-mea, care e adolescentă. Oricum, 
felicitări. 

— Mulţumesc. 

— Eu o să-mi păstrez aceeași atitudine faţă de cazul ăsta, „nu 
comentez”, până la ultima suflare. 

— Nu te-am auzit niciodată în viața mea spunând „nu 
comentez”. 

— Ba sigur că m-ai auzit, doar că am făcut-o cu alte cuvinte, 
mai creativ. Cred în sistemul nostru judiciar, toţi cetățenii sunt 
considerați nevinovaţi până când justiția se pronunţă, roata 
justiției se va întoarce, nu sunt judecător și nici nu mă substitui 
juriului, ar trebui să așteptăm să se strângă toate faptele înainte 
să formulăm o poziţie clară. 

— Toate sunt niște clișee la fel de mari ca și „nu comentez”. 

— Și ca și orice alt comentariu, mă corectă el. Și, cum merge 
treaba, Cope? 

— Bine. 

— Cu femeile cum stai? 

— Mă descurc. 

_ — Omule, ești singur. Arăţi bine. Ai și ceva bani în bancă. 
Ințelegi unde vreau să ajung cu astea? 

— Eşti subtil, Dave, dar cred că pot să văd unde baţi. 

Dave Markie fusese dintotdeauna un bărbat fatal. Arăta destul 
de bine, dar avea un stil de agăţat care ar putea fi numit cu 
ușurință năucitor. Avea genul acela de charismă, reușea să o 
facă pe femeia pe care o curta să se simtă cea mai frumoasă și 
mai fascinantă femeie din lume. De fapt, el juca teatru. Nu voia 


VP - 194 


decât să le-o tragă. Atât. Chiar și așa, nu întâlnisem pe nimeni 
altcineva mai bun decât el la agăţat femei. 

Acum Dave era căsătorit, bineînţeles, avea și doi copii 
minunaţi, dar mă îndoiam că nu mai călca și pe alături. Unii 
bărbaţi nu pot să se abţină. E ceva instinctual, primitiv. Doar 
gândul că Dave Markie ar putea să nu se dea la o femeie părea 
de neconceput. 

— Am o veste bună, spuse el. Vin la Newark. 

— Pentru ce? 

— Newark e cel mai mare oraș din statul meu, de aia, și eu 
îmi respect alegătorii. 

— A-ha. 

— Și vreau să te văd. A trecut prea multă vreme de când nu 
ne-am văzut. 

— Ce s-a întâmplat, Dave? 

— E vorba de chestia de care am vorbit cu ceva vreme în 
urmă. 

Posibila mea candidatură pentru Senat. 

— Vești bune? 

— Nu. 

Tăcere. 

— Cred că este o problemă, spuse el. 

— Ce problemă? 

Vocea lui redeveni jovială. 

— Ar putea fi ceva nesemnificativ, Cope. O să vorbim. Hai să 
ne vedem la tine la birou. Să zicem pe la prânz? 

— Bine. 

— la senavișuri din acelea. De la restaurantul ăla de pe 
Brandford. 

— Hobby's. 

— Exact. Piept de curcan cu sos cu pâine de secară făcută în 
casă. la-ţi și tu unul la fel. Ne vedem atunci. 

e 

Clădirea în care se afla biroul lui Lucy Gold era cea mai urâtă 
dintre cele din curtea facultății, o structură gen „adunătură”, 
specifică anilor șaptezeci, care ar fi trebuit să aibă un aspect 
futurist, dar părea demodată la doar trei ani după finalizare. 
Restul edificiilor din curte erau arătoase, din cărămidă, mult mai 
rafinate, parcă. Am dus mașina în parcarea din colţul de sud- 
vest. Am înclinat oglinda retrovizoare și apoi, ca să-l parafrazez 


VP - 195 


pe Springfield, m-am uitat la mine, dorindu-mi să-mi schimb 
hainele, părul, înfățișarea. 

Am parcat și am traversat curtea. Am trecut de o duzină de 
studenţi. Fetele erau mult mai frumoase decât îmi aminteam eu, 
dar probabil că acesta era un efect al îmbătrânirii. l-am salutat 
cu o scurtă mișcare din cap. Nu mi-au răspuns la salut. Pe 
vremea când eram student, aveam un coleg în vârstă de treizeci 
și opt de ani. Fusese în armată și nu reușise să-și ia licenţa la 
timp. Îmi amintesc cât de tare ieșea în evidenţă în campus, 
pentru că părea al dracului de bătrân. Acum și eu aveam 
aceeași vârstă. Era greu de închipuit așa ceva. Ca eu să am 
aceeași vârstă cu moșul ăla nenorocit. 

Continuam să mă gândesc la astfel de aberaţii pentru că așa 
reușeam să ignor ceea ce făceam de fapt. Purtam o cămașă 
albă, nebăgată în pantaloni, blugi, un sacou albastru, pantofi 
Ferragamo, fără șosete. Haine obișnuite, ţinută șic. 

M-am apropiat de clădire, simțind că trupul începe să-mi 
tremure, de-adevăratelea. M-am înjurat. Eram adult. Fusesem 
căsătorit. Eram tată și văduv. Pe femeia asta o văzusem ultima 
oară acum o jumătate de viață. 

Când oare creștem îndeajuns de mult pentru a scăpa de un 
astfel de trac? 

M-am uitat la lista cu nume, deși Lucy îmi spusese că biroul ei 
era la etajul trei, ușa B. Am găsit-o. Profesorul Lucille Gold. Trei 
B. Am reușit cu greu să apăs butonul corespunzător al liftului. 
Am ajuns la etajul trei și am luat-o spre stânga, deși pe perete 
era desenată o săgeată spre dreapta, iar sub săgeată scria „A- 
E. 

Am găsit până la urmă ușa. Pe ea era lipită o foaie de hârtie 
cu orarul audienţelor. Cele mai multe locuri erau ocupate. Mai 
era și un orar al cursurilor și ceva despre data-limită de predare 
a lucrărilor. Aproape că mi-am suflat în palmă, să mă asigur că 
nu-mi miroase gura, dar mi-am dat seama în ultimul moment că 
mestecam deja gumă. 

Am ciocănit, două bătăi rapide, cu nodurile degetelor. Stăpân 
pe mine, m-am gândit eu. Bărbătește. 

Doamne, cât de patetic pot fi! 

— Intră. 

Când i-am auzit vocea mi s-a strâns stomacul. Am deschis ușa 
și-am pătruns în încăpere. Stătea lângă fereastră. Soarele încă 


VP - 196 


era pe cer, peste ea trecu o umbră. Era încă foarte frumoasă. 
Am primit lovitura șocului și-am rămas acolo unde eram. Pentru 
câteva clipe am rămas amândoi așa, la cinci metri unul de 
celălalt, fără ca niciunul dintre noi să se miște. 

— Cum pică lumina? spuse ea. 

— Poftim? 

— Încercam să mă hotărăsc unde să stau. Știi, când ai bătut 
la ușă. Oare să-i deschid eu? Eh, ar fi un contact mult prea 
timpuriu. Să stau la birou, cu un creion în mână? Să mă uit în 
sus, spre tine, pe deasupra ochelarilor mei semirotunzi? Mă rog, 
i-am cerut unui prieten să mă ajute să testez toate aceste 
ipostaze. Și el a fost de părere că asta mi se potrivea cel mai 
bine - în cealaltă parte a camerei, cu draperiile pe jumătate 
trase. 

Am zâmbit. 

— Arăți minunat. 

— La fel și tu. De câte ori te-ai îmbrăcat și apoi te-ai 
schimbat? 

— M-am îmbrăcat cu astea din prima. Dar mi s-a spus că arăt 
foarte bine așa. Tu? 

— Am încercat trei bluze. _ 

— Îmi place asta pe care-o porţi acum. Întotdeauna ţi-a stat 
bine în verde. 

— Pe vremea aceea eram blondă. 

— Da, dar încă mai ai ochii verzi. Pot să intru? 

Dădu din cap. 

— Închide ușa. 

— Crezi c-ar trebui - eu știu? - să ne îmbrăţișăm sau ceva de 
genul ăsta? 

— Încă nu. 

Lucy se așeză pe scaunul de la biroul ei. Eu m-am așezat pe 
scaunul din faţa ei. 

— E ciudat, așa-i? spuse ea. 

— Da, știu. 

— Am un milion de întrebări pe care vreau să ţi le pun. 

— Și eu la fel. 

— Am văzut pe internet ce s-a întâmplat cu soţia ta, zise ea. 
Îmi pare rău. 

Am dat din cap. 

— Ce mai face tatăl tău? 


VP - 197 


— Nu foarte bine. 

— Imi pare rău s-aud asta. 

— Toată dragostea aceea liberă, drogurile - își iau până la 
urmă obolul. De asemenea, lra... n-a reușit niciodată să treacă 
peste cele întâmplate atunci, înţelegi? 

Presupun că înțelegeam. 

— Dar părinţii tăi? întrebă Lucy. 

— Tatăl meu a murit acum câteva luni. 

— Îmi pare rău să aud asta. Mi-l amintesc foarte bine din vara 
aceea. 

— Atunci a fost ultima oară când a fost fericit. 

— Din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu sora ta? 

— Din mai multe cauze. Tatăl tău i-a oferit șansa să fie din 
nou doctor. Lui îi plăcea tare mult asta - să practice medicina. 
N-a mai apucat s-o facă niciodată. 

— Îmi pare rău. 

— Tatăl meu n-a vrut niciodată cu adevărat să participe la 
procesul acela - dar avea nevoie să dea vina pe cineva, și 
mama l-a forţat. Toate celelalte familii erau, de asemenea, 
foarte hotărâte. 

— Nu-i nevoie să-mi explici chestiile astea. 

M-am oprit. Avea dreptate. 

— Și mama ta? întrebă ea. 

— Mariajul lor n-a supraviețuit. 

Răspunsul nu păru să o surprindă prea tare. 

— Te superi dacă abordez puţin problema din punct de 
vedere profesional? întrebă ea. 

— Deloc. 

— Pierderea unui copil nu poate fi privită ca o povară pentru 
un mariaj, spuse Lucy. Majoritatea oamenilor cred că doar cele 
mai puternice căsnicii rezistă unei astfel de lovituri. Nu e deloc 
adevărat. Am studiat problema. Am văzut căsnicii care puteau fi 
catalogate drept dezastruoase rezistând la așa ceva, ba chiar 
devenind mai bune. Am văzut, de asemenea, altele, care păreau 
să reziste pentru totdeauna, desfăcându-se ca un pepene copt. 
Voi doi vă înțelegeți bine? 

— Eu cu mama? 

— Da. 

— N-am mai văzut-o de optsprezece ani. 

Am rămas tăcuți. 


VP - 198 


— Ai pierdut o grămadă de oameni, Paul. 

— N-o să mă analizezi din punct de vedere psihiatric, nu? 

— Nu, nu vreau să fac nimic de genul ăsta. Se lăsă pe spate și 
privi în depărtare. Imaginea asta mă transportă în trecut. 
Stăteam împreună, pe fostul teren de baseball al taberei, unde 
iarba creștea în voie, iar eu o ţineam în brațe, iar ea se lăsa pe 
spate și se uita în depărtare, așa, ca acum. Când eram la 
facultate, începu Lucy, aveam o prietenă. Avea o soră geamănă. 
Fraternală, nu identică. Nu cred că e o diferenţă prea mare, dar 
la gemenii identici legătura dintre ei pare să fie mai puternică. 
Mă rog. Când eram în anul întâi, sora ei a murit într-un accident 
de mașină. Prietena mea a avut o reacţie foarte ciudată. Era 
devastată, bineînţeles, dar o parte din ea era cumva ușurată. Se 
gândea „Ei bine, asta e, Dumnezeu m-a lovit. A fost rândul meu. 
De-acum o să fiu bine”. Dacă pierzi o soră geamănă, ești cumva 
în siguranţă pentru tot restul vieții. Câte o tragedie pentru 
fiecare. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da. 

— Dar viaţa nu e așa. Unii scapă fără niciun fel de tragedie 
pentru toată viaţa. Alţii, ca tine, de exemplu, au parte de mai 
multe decât trebuie. De mult mai multe. Și partea proastă e că 
nu devii imun după ce ai parte de mai multe. 

— Viaţa nu e întotdeauna corectă. 

— Amin. Apoi îmi zâmbi. E tare ciudat, așa-i? 

— Da. 

— Știu c-am fost împreună doar - cât a fost, șase săptămâni? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Și a fost doar o idilă de-o vară, dacă stai să te gândești mai 
bine. Probabil că de-atunci ai mai avut zeci de fete. 

— Zeci? 

— Ce, mai degrabă sute? 

— Cel puţin. 

Tăcere. Am simţit ceva care îmi apăsa pieptul. 

— Dar tu ai fost specială, Lucy. Ai fost... 

M-am oprit. 

— Da, știu, spuse ea. La fel ai fost și tu. Tocmai de aceea e 
atât de ciudat acum. Vreau să-mi spui totul despre tine. Dar nu 
sunt sigură că acum e cel mai potrivit moment pentru asta. 

Parcă era opera unui chirurg, a unui chirurg care se ocupa cu 
operaţiile plastice. Chirurgul ăsta tăiase ultimii douăzeci de ani 


VP - 199 


și îl trăsese în sus pe cel care eram la optsprezece ani, lipindu-l 
de cel care eram la treizeci și opt de ani, lipitura fiind aproape 
perfectă. 

— Deci, de ce m-ai sunat? întrebai eu. 

— Chestia ciudată? 

— Da. 

— Ai spus că și ţie ţi s-a întâmplat ceva ciudat. 

Am dat din cap. 

— N-ai vrea să începi tu primul? întrebă ea. Ştii, ca atunci 
când ne prosteam? 

— Au! 

— Îmi pare rău. Se opri, îşi încrucișă brațele peste piept, de 
parcă i-ar fi fost frig. Vorbește gura fără mine. Nu mă pot abține. 

— Nu te-ai schimbat, Luce. 

— Ba da, Cope. M-am schimbat. N-o să-ți vină să crezi cât de 
mult m-am schimbat. 

Ochii ni se întâlniră, cu adevărat, pentru prima dată de când 
intrasem în încăpere. Nu prea mă pricep să deslușesc privirile 
oamenilor în general. Am văzut la viaţa mea prea mulți 
mincinoși foarte buni pentru a mai crede multe din ce vedeam. 
Dar ochii ei îmi spuneau ceva, o poveste, și povestea asta avea 
multă durere în ea. 

Nu voiam ca între noi să mai existe minciuni. 

— Știi cu ce mă ocup acum? 

— Ești procuror districtual. Tot cu ajutorul Internetului am 
aflat și asta. 

— Exact. Poziţia asta îmi oferă acces la o grămadă de 
informații. Unul dintre investigatorii mei a făcut o verificare 
rapidă a trecutului tău. 

— Înţeleg. Deci ai aflat despre condusul sub influenţa 
băuturilor alcoolice. 

N-am spus nimic. 

— Beam prea mult, Cope. Încă mai beau. Dar nu mai conduc. 

— Nu e treaba mea. 

— Nu, nu este. Dar îmi pare bine că mi-ai spus. Se aplecă pe 
spate, își încrucișă mâinile în poală. Deci, spune-mi ce s-a 
întâmplat, Cope. 

— Acum câteva zile m-au vizitat doi detectivi de la brigada de 
Omucideri din Manhattan, și m-au rugat să vin să identific 
cadavrul unui bărbat, am spus. Cred că bărbatul acela - un tip a 


VP - 200 


cărui vârstă ei o estimau a fi între treizeci și cinci și patruzeci de 
ani - era Gil Perez. 

Rămase cu gura căscată. 

— Gil al nostru? 

— Da. 

— Cum mama dracului e posibil așa ceva? 

— Nu știu. 

— Și în tot timpul ăsta a fost în viaţă? 

— După câte se pare. 

Se opri și clătină din cap. 

— Stai puţin. Le-ai spus părinţilor lui? 

— Poliţiștii i-au adus și pe ei să-l identifice. 

— Și ei ce-au spus? 

— Au spus că nu era Gil. Că Gil a murit acum douăzeci de ani. 

Se prăbuși înapoi în scaun. 

— Oau! Am urmărit-o cum se bătea peste buza de jos în timp 
ce rumega această veste. Un alt gest pe care-l avea încă de pe 
vremea taberei. Și ce-a făcut Gil în tot acest timp? 

— Stai puţin. N-o să mă întrebi dacă sunt sigur că era el? 

— Bineînţeles că ești sigur. Nu mi-ai fi povestit dacă nu erai 
sigur. Deci părinţii lui fie mint, fie - cel mai probabil - neagă 
realitatea, neputând-o accepta. 

— Da. 

— Care dintre astea două? 

— Nu sunt sigur. Dar înclin spre minciună. 

— Ar trebui să vorbim cu ei. 

— Noi? 

— Da. Ce-ai mai aflat despre Gil? 

— Nu prea multe. M-am foit în scaun. Dar tu? Ție ce ţi s-a 
întâmplat? 

— Studenţii mei scriu jurnale anonime. Am primit un astfel de 
jurnal care descria în amănunt ce ni s-a întâmplat nouă în 
noaptea aceea. Cu destul de multă acuratețe. 

Am crezut că n-aud bine. 

— Jurnalul unui student? 

— Da. Și a nimerit o grămadă de chestii. Cum am intrat 
amândoi în pădure. Cum ne-am jucat. Cum am auzit ţipătul 
acela. 

Încă nu reușeam să înțeleg în totalitate ce-mi spunea. 

— Un jurnal, scris de unul dintre studenții tăi? 


VP - 201 


— Da. 

— Și nu știi cine l-a scris? 

— Nu. 

M-am gândit puţin. 

— Cine-ţi știe adevărata identitate? 

— Nu știu. Nu mi-am schimbat identitatea, ci doar numele de 
familie. Nu cred că e foarte greu de descoperit această 
schimbare. 

— Și când ai primit jurnalul ăsta? 

— Luni. 

— Cam la o zi după ce Gil a fost omorât. 

Am rămas amândoi tăcuţi, am lăsat problema să se 
decanteze. 

— Ai cumva aici jurnalul acela? 

— Ti-am făcut o copie. 

Îmi întinse paginile pe deasupra biroului. Le-am citit. Mi-am 
adus aminte de tot ce se întâmplase. M-a durut în timp ce 
citeam. M-am întrebat despre chestiile sentimentale, despre 
cum nu putuse ea să treacă peste acest misterios „P”. Dar după 
ce le-am pus jos, primul lucru pe care l-am spus a fost: 

— Nu așa s-au petrecut lucrurile. 

— Știu. 

— Dar seamănă destul de mult. 

Dădu din cap. 

— Am cunoscut o tânără care-l știa pe Gil. Mi-a spus că l-a 
auzit vorbind despre noi. Spunea că noi am minţit. 

Lucy rămase nemișcată pentru un moment. Se suci în scaun, 
acum îi vedeam doar profilul. 

— Așa am și făcut. 

— Nu am minţit despre lucrurile importante, despre cele care 
au contat. 

— Făceam dragoste, spuse ea, în timp ce ei erau uciși. 

N-am spus nimic. Îmi compartimentasem din nou mintea. Așa 
reușeam să trăiesc în fiecare zi. Pentru că dacă n-aș fi făcut 
asta, dacă nu mi-aș fi împărţit mintea pe compartimente, mi-aș 
fi amintit că, în seara aceea, eu eram consilierul de gardă. Că n- 
ar fi trebuit să mă furișez în pădure împreună cu prietena mea. 
Că ar fi trebuit să-i păzesc mai bine. Că, dacă aș fi fost un puști 
mai responsabil, dacă aș fi făcut ceea ce trebuia să fac, n-aş fi 
spus că i-am numărat pe toți elevii, deși n-o făcusem, n-aş fi 


VP - 202 


minţit despre asta în dimineaţa următoare. Poate că în timp ce 
eu bifam căsutele goale de pe diagramele de inspecție afișate 
pe fiecare ușă de cabană - inspecţie pe care, de fapt, n-o 
făcusem - cineva îi tăia gâtul surorii mele. 

— Eram doar niște copii, Cope, spuse Lucy. 

Tot nimic. 

— S-au furișat afară din tabără. Și s-ar fi furișat chiar dacă noi 
am fi fost acolo sau nu. 

Probabil că nu, m-am gândit eu. Aș fi fost acolo, la post, i-aș fi 
văzut. Sau aș fi observat paturile goale când mi-aș fi făcut 
rondul. Dar n-am făcut asta, ci m-am distrat împreună cu 
prietena mea. Și în dimineaţa următoare, când ei n-au fost de 
găsit, mi-am închipuit că și ei merseseră să se distreze. Gil încă 
se mai vedea cu Margot, deși se despărţiseră. Sora mea era cu 
Doug Billingham, deși relaţia lor nu era una serioasă. Fugiseră 
puţin, se distraseră. 

Așa că am minţit. Am spus c-am verificat cabinele și că i-am 
văzut dormind, în siguranţă. Pentru că nu mi-am dat seama de 
pericol. Am spus că în seara aceea am fost singur - și m-am 
ținut de minciuna asta foarte multă vreme - pentru că voiam s-o 
protejez pe Lucy. Nu-i așa că-i ciudat? Nu știam tot ce se 
întâmplase. Așa că, da, am minţit. După ce a fost găsită Margot 
Green, am recunoscut că n-am spus tot adevărul și că am fost 
neglijent în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. Dar am ascuns 
rolul jucat de Lucy în toate astea. Erau deja bănuitori în ceea ce 
mă privea - încă îmi mai amintesc figura sceptică a șerifului 
Lowell - și, dacă recunoșteam și asta ulterior, polițiștii s-ar fi 
întrebat de ce oare le-o ascunsesem până acum. Și, oricum, era 
o chestie irelevantă. 

Ce diferenţă ar fi fost în cursul evenimentelor dacă în seara 
aceea eram singur sau împreună cu cineva? Oricum aș fi fost, 
nu i-am păzit, nu i-am supravegheat așa cum ar fi trebuit s-o 
fac. 

În timpul procesului care a urmat, avocaţii lui Ira Silverstein 
au încercat să arunce o parte din vină asupra mea. Dar eu nu 
eram decât un copil. Erau douăsprezece cabane doar în 
jumătatea taberei rezervată băieţilor. Chiar și dacă aș fi fost la 
post, tot le-ar fi fost foarte ușor să iasă pe ascuns din tabără. 
Măsurile de siguranţă nu erau adecvate. Asta era adevărul. Din 
punct de vedere legal nu era vina mea. 


VP - 203 


Din punct de vedere legal. 

— Tatăl meu obișnuia să se întoarcă în pădurea aceea, spusei 
eu. 

Se întoarse spre mine. 

— Săpa. 

— După ce? 

— După sora mea. Ne spunea că merge la pescuit. Dar eu 
știam. A făcut asta timp de doi ani. 

— Și de ce s-a oprit? 

— Ne-a părăsit mama. Cred că și-a dat seama că obsesia lui l- 
a costat deja prea mult. În loc să mai sape, a angajat detectivi 
particulari. A sunat niște prieteni vechi. Dar nu cred c-a mai 
săpat vreodată. 

M-am uitat la biroul ei. Era foarte dezordonat. Foile de hârtie 
erau răspândite peste tot, unele stăteau să cadă, ca o cascadă 
înghețată. Oriunde te uitai se vedeau cărţi deschise, care 
zăceau în cele mai ciudate poziţii, asemenea unor soldaţi răniţi. 

— Asta-i problema, atunci când nu se găsește cadavrul, am 
spus eu. Presupun c-ai studiat toate stadiile durerii. 

— Da. Dădu din cap, înțelegând ce voiam să spun. Prima 
etapă e negarea. 

— Exact. Într-un fel, n-am trecut niciodată peste asta. 

— Nu există cadavru, deci apare negația. Aveaţi nevoie de o 
dovadă pentru a merge mai departe, pentru a trece peste asta. 

— Tatăl meu avea nevoie de o astfel de dovadă. Vreau să 
spun, eu am fost sigur că Wayne a ucis-o. Dar apoi l-am tot 
văzut pe tata plecând. 

— Și asta te-a făcut și pe tine să te îndoiești. 

— Să spunem că mi-a insuflat ideea că este posibil să mai 
trăiască încă. 

— Și mama ta? 

— A devenit din ce în ce mai distantă. Părinţii mei n-au avut o 
căsnicie foarte liniștită, oricum. Existau deja fisuri în relaţia lor. 
Când sora mea a murit - sau, mă rog, ce mama dracului s-a 
întâmplat - s-a rupt de tot de el. 

Am rămas amândoi tăcuţi. Ultimele rămășițe ale apusului de 
soare dispăreau încet. Cerul se transformase într-un vârtej 
violet. M-am uitat pe fereastra din stânga mea. Se uită și ea. Am 
rămas așa, mai apropiaţi decât fuseserăm vreodată în ultimii 
douăzeci de ani. 


VP - 204 


Am spus mai devreme că acești douăzeci de ani păreau 
secționaţi din viaţa mea de mâna unui chirurg. Acum, părea că 
se întorc înapoi. Tristeţea revenise. O vedeam pe faţa ei. 
Distrugerea lentă și îndelungată a familiei mele, care începuse 
în noaptea aceea, era evidentă. Sperasem ca Lucy să poată 
trece peste ea. Dar nu reușise. Pentru niciunul dintre noi nu 
existase un moment final, în care lucrurile să se rezolve, să se 
încheie într-un fel sau altul. Nu știam ce i se întâmplase în ultimii 
douăzeci de ani. Ar fi fost prea ușor să pun pe seama acelui 
incident tristeţea pe care o vedeam în ochii ei. Dar puteam să 
văd. Puteam să mă văd plecând de lângă ea în noaptea aceea. 

Jurnalul acelui student spunea că ea nu reușise niciodată să 
mă uite, să treacă peste mine. Nu mă flatez într-atât. Dar, în 
mod sigur, nu trecuse peste noaptea aceea. Ce-i făcuse noaptea 
aceea tatălui ei. Ce-i făcuse noaptea aceea copilăriei ei. 

— Paul? 

Se mai uita încă pe fereastră. 

— Da? 

— Acum ce facem? 

— Aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat în pădurea aceea. 


VP - 205 


22. 


Îmi amintesc că într-o excursie pe care am făcut-o în Italia am 
văzut o tapiserie care părea să se schimbe în funcţie de locul 
din care o priveai. Dacă te mișcai în dreapta, masa părea să fie 
îndreptată spre dreapta. Dacă te mutai în stânga, masa părea 
să te urmărească. 

Guvernatorul Dave Markie era întruchiparea umană a acelei 
tapiserii. Când intra într-o încăpere avea capacitatea de a face 
toate persoanele de acolo să simtă că se află permanent în 
atenţia lui. În tinereţe, îl văzusem cucerind o grămadă de femei 
și nu pentru că era arătos, ci pentru că părea foarte interesat de 
ele. Privirea lui avea o intensitate hipnotică. Îmi aduc aminte că 
o prietenă lesbiană de la Rutgers mi-a spus la un moment dat: 
„Când Dave Markie se uită așa la mine, la naiba, până și eu aș 
schimba echipa pentru măcar o noapte!” 

Asta se întâmpla și acum, la mine în birou. Jocelyn Durels, 
secretara mea, chicotea. Loren Muse era roșie la față. Chiar și 
procuroarea statală, Joan Thurston, avea pe faţă un zâmbet care 
mă făcea să mă gândesc că așa arătase ea în clasa a șaptea, 
când se sărutase prima dată cu vreun băiat. 

Majoritatea vor spune că puterea asta venea odată cu funcţia. 
Dar eu îl știam dinainte să devină cineva, o personalitate 
publică. Funcţia pe care o ocupa acum îi sporea această putere, 
nu îi dădea naștere. 

Ne-am salutat cu o îmbrăţțișare. Am observat că bărbaţii fac 
asta acum - se îmbrățișează în loc de salut. Îmi place, e o formă 
reală de contact uman. N-am mulţi prieteni adevăraţi, așa că 
aceia pe care-i am sunt foarte importanţi pentru mine. Sunt 
aleși pe sprânceană și îi iubesc pe fiecare în parte. 

— Sigur nu vrei să fie de față toţi oamenii ăștia, îmi șopti 
Dave. 

Ne-am desprins din îmbrățișare. Pe faţă avea un zâmbet, dar 
eu înţelesesem mesajul. l-am dat pe toţi afară din birou. Joan 
Thurston a mai rămas. O știam destul de bine. Biroul 
procurorului statal era chiar în clădirea alăturată. Încercam să 
colaborăm, să ne ajutăm unul pe celălalt. Aveam aceeași 


VP - 206 


jurisdicție - în districtul Essex se comiteau destule crime - dar 
ea era interesată de cazurile mari. În momentul de faţă, se axa 
pe cele de terorism și de corupţie în politică. Când cei de la 
biroul ei dădeau peste alt gen de infracţiuni, ni le pasau nouă. 

Imediat după ce ușa s-a închis și am rămas în birou doar noi 
trei, zâmbetul dispăru de pe faţa lui Dave. Ne-am așezat în jurul 
mesei de conferințe. Eu stăteam pe o parte. Ei s-au așezat în 
partea cealaltă. 

— E de rău? întrebai eu. 

— Foarte. 

Mi-am depărtat brațele și i-am făcut semn cu degetele să-mi 
spună despre ce era vorba. Dave se uită la Joan Thurston. Ea-și 
drese vocea. 

— Chiar în momentul acesta, când noi discutăm, detectivii 
mei intră în birourile unei instituţii caritabile cunoscută sub 
numele de JaneCare. Au mandat de percheziţie. O să ridicăm 
toate evidențele contabile și toate dosarele. Am sperat să 
putem ţine lucrurile sub tăcere, dar presa a aflat deja de 
această acțiune. 

Am simțit cum mi se accelerează pulsul. 

— E o porcărie. 

Niciunul dintre ei n-a scos vreo vorbă. 

— E mâna lui Jenrette. Pune presiune pe mine pentru ca eu s- 
o las mai moale cu fiu-său. 

— Știm, spuse Dave. 

— Și? 

Se uită la Thurston. 

— Asta nu înseamnă neapărat că acuzaţiile nu sunt 
adevărate. 

— Despre ce mama dracului vorbeşti? 

— Investigatorii lui Jenrette au ajuns în locuri în care noi n-am 
fi ajuns niciodată. Au găsit unele nereguli. Le-au adus la 
cunoștința celui mai bun om al meu. Omul meu a făcut și mai 
multe săpături. Am încercat să ţinem totul sub tăcere. Știm 
foarte bine cât rău pot face astfel de acuzaţii imaginii unei 
organizaţii de binefacere. 

Nu-mi plăcea direcția în care se îndreptau lucrurile. 

— Aţi găsit ceva? 

— Cumnatul tău a cam deturnat din fonduri. 

— Bob? Nici pomeneală. 


VP - 207 


— A deturnat cel puţin o sută de mii. 

— Unde? 

Îmi întinse două foi de hârtie. Mi-am aruncat o privire peste 
ele. 

— Cumnatul tău își face piscină, nu-i așa? 

N-am spus nimic. 

— Cincizeci de mii au fost plătiţi către Marston Pools, în mai 
multe tranșe, care aici sunt înregistrate ca fiind cheltuieli pentru 
extinderea unei clădiri. JaneCare și-a extins vreo clădire? 

N-am spus nimic. 

— O altă tranșă, în cuantum de aproape treizeci de mii, a fost 
plătită către Barry's Landscaping. Cheltuiala asta e înregistrată 
pentru înfrumusețarea zonelor înconjurătoare. 

Biroul nostru se afla într-o casă cu două camere din centrul 
Newarkului. Nu aveam în plan extinderi sau înfrumusețări. Nu 
aveam nevoie de mai mult spațiu. Ne concentram pe strânsul 
banilor pentru tratamente și medicamente. Asta era țelul nostru. 
Văzusem mult prea multe abuzuri în sistemul organizaţiilor de 
caritate, multe cazuri în care cheltuielile erau mult mai mari 
decât sumele de bani care mergeau spre scopurile nobile. 
Vorbisem cu Bob despre chestiile astea. Împărtășeam aceeași 
viziune. 

Mi s-a făcut greață. 

— Nu putem face favoritisme, spuse Dave. Știi chestia asta. 

— Știu. 

— Și chiar dacă am vrut să păstrăm discreţia, de dragul 
prieteniei noastre, n-am putut. Presa a fost anunţată. Joan 
urmează să susţină o conferință de presă. 

— O să-l arestezi? 

— Da. 

— Când? 

Se uită la Dave. 

— Este reţinut acum. L-am ridicat cu o oră în urmă. 

M-am gândit la Greta. M-am gândit la Madison. O piscină. Bob 
furase din fondurile organizaţiei caritabile înființată în memoria 
soției mele pentru a-și construi o blestemată de piscină. 

— L-aţi scutit măcar de arestarea în fața camerelor de luat 
vederi? 

— Nu. Imaginile or să fie difuzate peste aproximativ zece 
minute. Eu am venit aici ca prieten, dar am convenit amândoi că 


VP - 208 


în astfel de cazuri să mergem mai departe. Nu pot face 
favoritisme. 

Am dat din cap. Așa ne înțeleseserăm, într-adevăr. Nu știam 
ce să mai cred. 

Dave se ridică. Joan Thurston îl urmă. 

— Fă-i rost de un avocat bun, Cope. Cred c-o să iasă foarte 
urât. 

e 

Am deschis televizorul și am urmărit arestarea lui Bob. Nu, nu 
era difuzată live pe CNN sau pe Fox, ci pe News 12 New Jersey, 
canalul local de știri douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru. Aveau să apară fotografii în toate ziarele importante din 
Jersey, ca, de exemplu, în Star-Ledger și Bergen Record. O parte 
din materialul filmat putea să apară și la televiziunile afiliate, pe 
rețelele mai mari, deși mă îndoiam. 

Arestarea durase câteva secunde. Bob era încătușat. Nu-și 
ascunsese figura, nu plecase capul. Arăta, asemenea multora, 
uimit, ca un copil. Am simţit că mi se face rău. Am sunat-o pe 
Greta atât acasă, cât și pe mobil. Niciun răspuns. l-am lăsat 
mesaje pe ambele telefoane. 

Muse mi-a stat alături pe tot parcursul momentului. Când au 
trecut la următoarea știre n-a spus decât: 

— Nasol. 

— Da. 

— Ar trebui să-i ceri lui Flair să-l reprezinte. 

— Conflict de interese. 

— De ce? Din cauza acestui caz? 

— Da. 

— Nu văd cum ar putea fi vorba de conflict de interese. Nu 
există legătură între cele două cazuri. 

— Tatăl clientului său, EJ Jenrette, a început această 
investigaţie. 

— Oh, da. Se lăsă pe spate. La naiba! 

Am rămas tăcut. 

— Ai chef să vorbești despre Gil Perez și despre sora ta? 

— Da. 

— După cum știi, acum douăzeci de ani, au fost găsite în 
pădure hainele lor rupte, precum și urme de sânge. 

Am dat din cap. 


VP - 209 


— Tot sângele acela era din grupa 01, Rh pozitiv. La fel și cel 
al celor doi dispăruţi. Patru oameni din zece au grupa asta de 
sânge, așa că nu e deloc surprinzător. Pe vremea aceea, nu se 
puteau face teste ADN, așa că nu se putea stabili cu siguranţă 
nimic. Am verificat. Chiar dacă le-am grăbi, testele ADN nu ne-ar 
putea furniza niște informaţii concrete decât peste cel puţin trei 
săptămâni. Probabil, chiar mai mult. 

N-o ascultam decât cu o jumătate de ureche. Mă tot gândeam 
la Bob, la figura lui din momentul arestării. Mă gândeam la 
Greta, la draga și scumpa de Greta, cât de distrusă avea să fie 
de arestarea asta. M-am gândit la soţia mea, la Jane a mea, cum 
fundaţia înfiinţată în memoria ei avea să fie târâtă prin noroi, 
defăimată. O înființasem în amintirea soției mele, în faţa căreia 
greșisem cât fusese în viaţă. Acum greșisem din nou în fața ei. 

— În afară de asta, pentru testele ADN avem nevoie de un 
element de comparaţie. Am putea folosi sângele tău pentru a fi 
comparat cu acela al surorii tale, dar avem nevoie și de un 
membru al familiei Perez care să vrea să coopereze. 

— Altceva? 

— Nu cred că ai nevoie de rezultatele testelor ADN pentru 
Perez. 

— De ce? 

— Farrell Lynch a reușit să îmbătrânească fotografia. 

Îmi întinse două fotografii. Prima era cea făcută lui Manolo 
Santiago la morgă. A doua era cea rezultată prin modificarea 
fotografiei lui Gil Perez. 

Se potriveau perfect. 

— Oau! exclamai eu. _ 

— Ți-am făcut rost de adresa părinţilor lui Perez. Imi întinse o 
bucată de hârtie. M-am uitat la ea. Stăteau în Park Ridge. La mai 
puţin de o oră de aici. 

— O să mergi să vorbești cu ei? întrebă Muse. 

— Da. 

— Vrei să mă duc eu? 

Am clătinat din cap. Lucy insistase deja să mergem împreună. 
Două persoane erau de ajuns. 

— Mi-a mai venit o idee, spuse ea. 

— Și anume? 


VP - 210 


— Tehnologia pentru găsirea trupurilor îngropate este cu mult 
mai bună acum decât în urmă cu douăzeci de ani. Ți-l mai 
amintești pe Andrew Barrett? 

— Tipul de la laborator, de la John Jay? Vorbăreţ și ciudat. 

— Și un geniu, în același timp. Da, el este. Mă rog, ele, 
probabil, cel mai bun expert din ţară, care știe să lucreze cu 
această nouă tehnologie de căutare, care implică un radar cu 
penetrare în pământ. E o mașinărie inventată de el. Susţine că 
poate acoperi o arie foarte mare, într-un interval scurt de timp. 

— Zona aceea e totuși prea întinsă. 

— Dar putem încerca să cercetăm măcar o parte din ea, nu? 
Uite, Barrett abia așteaptă să testeze mașinăria asta. Spune că 
are nevoie de muncă de teren. 

— Ai vorbit deja cu el? 

— Sigur. De ce nu? 

Am ridicat din umeri. 

— Tu ești investigatorul. 

M-am uitat din nou spre TV. Deja difuzau în reluare arestarea 
lui Bob. De data asta arăta și mai patetic. Mi-am strâns pumnii. 

— Cope? 

M-am uitat la ea. 

— Trebuie să mergem la tribunal, îmi spuse. 

Am dat din cap și m-am ridicat fără să scot niciun cuvânt. A 
deschis ușa. Câteva minute mai târziu, l-am văzut pe E] Jenrette 
în hol. Stătea intenţionat în calea mea și rânjea uitându-se la 
mine. 

Muse se opri și încercă să mă ajute să-l ocolesc. 

— Hai s-o luăm la stânga. Putem ajunge prin... 

— Nu. 

Am continuat să merg drept înainte. Eram furios la culme. 
Muse aproape că alerga pentru a ţine pasul cu mine. EJ Jenrette 
stătea nemișcat, urmărindu-mi apropierea. 

Muse îmi puse o mână pe umăr. 

— Cope... 

N-am încetinit pasul. 

— Sunt bine. 

EJ continua să rânjească. l-am întâlnit privirea, îmi stătea în 
cale. M-am apropiat de el până ce fețele noastre erau despărțite 
de doar câţiva centimetri. Idiotul continua să rânjească la mine. 

— Te-am avertizat, spuse EJ. 


VP - 211 


Am rânjit la rândul meu și m-am aplecat și mai aproape de el. 

— S-a dus deja vorba, spusei eu. 

— Ce vorbă? 

— Orice deţinut care-l va forța pe micul Edward să-l servească 
o să capete tratament preferenţial. Băiatul tău o să fie târfa 
pușcăriei. 

Am trecut mai departe, fără să aștept vreo reacţie. Muse se 
împleticea după mine. 

— Foarte frumos, spuse ea. 

Am continuat să merg. Era o ameninţare falsă, bineînțeles - 
păcatele taţilor n-ar trebui să cadă asupra copiilor - dar, dacă 
imaginea aceea îi rămânea lui EJ în cap, când își punea capul pe 
perna lui moale, cu atât mai bine. 

Muse îmi sări în faţă. 

— Trebuie să te calmezi, Cope. 

— Nu îmi aduc aminte, Muse, ești cumva investigatorul sau 
psihiatrul meu? 

Își ridică mâinile într-un gest de predare și mă lăsă să trec. M- 
am așezat pe scaunul meu, în așteptarea judecătorului. 

Ce dracu' îi trecuse lui Bob prin cap? 

În unele zile, sala tribunalului are parte de o agitaţie 
furibundă fără niciun rezultat. Astăzi, era una dintre aceste zile. 
Flair și Mort știau că aveau probleme mari. Voiau să excludă 
DVD-ul acela din rândul probelor, pe motiv că nu fusese 
prezentat mai devreme. Au invocat vicii de procedură. Au făcut 
cereri și au adus probe, hârtii, studii. Probabil că secretarele de 
la firma lor și stagiarii avuseseră o noapte albă. 

Judecătorul Pierce îi ascultă, cu sprâncenele stufoase plecate. 
Își sprijinise bărbia în pumn și părea foarte - ei bine - judecător. 
Nu făcu niciun comentariu. Folosi termenul „în pronunțare”. Nu 
eram îngrijorat. Nu aveau nimic solid. Dar un gând începu să-și 
facă loc în mintea mea și să-mi roadă măruntaiele ca un vierme. 
Puseseră presiune pe mine. Puseseră foarte multă presiune pe 
mine. 

Oare procedaseră la fel și cu judecătorul? 

M-am uitat la faţa lui. Nu am reușit să disting nimic pe ea. M- 
am uitat la ochii lui, am încercat să prind măcar un semn că nu 
dormea. N-am văzut nimic, dar asta nu însemna nimic. 

Am terminat ședința de judecată la ora trei după-amiaza. M- 
am întors la birou și mi-am verificat mesajele. Nimic de la Greta. 


VP - 212 


Am sunat-o din nou. Niciun răspuns. Am încercat și mobilul lui 
Bob. Niciun răspuns. Am lăsat un mesaj. 

M-am uitat din nou la cele două fotografii - cea cu Gil Perez, 
îmbătrânit pe calculator, și cea cu Manolo Santiago, cel mort. 
Apoi am sunat-o pe Lucy. Mi-a răspuns de la primul apel. 

— Salut. 

A urmat o pauză ciudată, aproape fericită. 

— Am făcut rost de adresa familiei Perez, spusei eu. Aș vrea 
să mai încerc o dată să vorbesc cu ei. 

— Când? 

— Acum. Nu stau foarte departe de tine. Te pot lua pe drum. 

— O să fiu gata. 


VP - 213 


23. 


Lucy arăta fabulos. 

Purta un pulover verde, strâmt, care se mula exact acolo 
unde trebuia, cât trebuia. Părul îl avea legat la spate, în coadă. 
Işi aranjase după ureche o șuviţă rebelă. Purta ochelari în seara 
asta, și îmi plăcea cum îi stătea cu ei. 

Imediat după ce s-a urcat în mașină, Lucy s-a apucat să îmi 
verifice CD-urile. 

— Counting Crows, spuse ea. August and Everything After. 

— Îți plac? 

— Cel mai bun album de debut din ultimii douăzeci de ani. 

Am dat din cap. _ 

Il puse în aparat. Incepu „Round Here”. Am condus și am 
ascultat. Când Adam Duritz a început să cânte despre o femeie, 
spunând că ar trebui să încerci, că zidurile ei se prăbușeau, am 
riscat să arunc o privire. Lucy avea ochii umezi. 

— Ești bine? 

— Ce alte CD-uri mai ai? 

— Ce vrei? 

— Ceva fierbinte și sexy. 

— Meat Loaf. Am ridicat carcasa CD-ului la vedere. Un pic de 
Bat aut of Helh 

— Oh, vai, spuse ea. Îţi amintești? 

— Foarte rar plec la drum fără el. 

— Doamne, întotdeauna ai fost un romantic fără leac, spuse 
ea. 

— Ce zici de un pic de „Paradise by the Dashboard Light”? 

— Da, dar sări peste partea când ea îl face să-i promită că o 
va iubi pentru totdeauna, înainte ca ea să-i cedeze. 

— „Să-i cedeze”, repetai eu. Imi place la nebunie exprimarea 
asta. 

Se întoarse spre mine cu tot corpul. 

— Tu ce replică ai folosit cu mine? 

— Probabil, replica mea patentată, de seducţie. 

— Care anume? 

Am început cu o voce smiorcăită. 


VP - 214 


— „Te rog? Haide, te rog mult!” 

Râse. 

— Hei, cu tine a mers. 

— Dar eu sunt o ușuratică. 

— Da. Așa e, uitasem asta. 

Mă plesni în joacă peste braţ. Am zâmbit. Se întoarse la loc. L- 
am ascultat pe Meat Loaf în tăcere o vreme. 

— Cope? 

— Ce-i? 

— Ai fost primul meu bărbat. 

Aproape c-am apăsat pe frână. 

— Știu că eu ţi-am spus altceva. Tata, eu, stilul ăla de viaţă cu 
dragoste liberă... Dar eu nu, niciodată. Tu ai fost primul meu 
bărbat. Ai fost primul bărbat pe care l-am iubit. 

Tăcerea era grea. 

— Bineînţeles, după tine mi-am pus-o cu toată lumea. 

Am clătinat din cap, uitându-mă spre dreapta mea. Zâmbea 
din nou. 

Am luat-o la dreapta, sfătuit de vocea înțepată a GPS-ului 
meu. 

Familia Perez locuia într-un ansamblu rezidenţial în Park 
Ridge. 

— Ne așteaptă? întrebă Lucy. 

— Nu. 

— De unde știi că sunt acasă? mă întrebă ea. 

— Am sunat exact înainte să te iau. Numărul meu nu poate fi 
identificat, nici chiar de cei care sunt abonați ai acelui serviciu 
special de identificare a apelurilor. Când mi-a răspuns doamna 
Perez, mi-am schimbat vocea și-am cerut cu Harold. Mi-a spus c- 
am greșit numărul. Mi-am cerut scuze și-am închis. 

— Oau, chiar te pricepi la chestiile astea. 

— Încerc să rămân cât mai modest. 

Am coborât din mașină. Întreaga proprietate era foarte bine 
îngrijită. Aerul era parfumat de mireasma florilor. Nu-mi dădeam 
seama ce flori anume. Poate liliac. Mirosul era prea puternic, 
înecăcios, de parcă cineva ar fi vărsat o sticlă cu șampon ieftin. 

Înainte ca eu să apuc să bat, ușa se deschise. Era doamna 
Perez. Nu mă salută, nici măcar cu un semn al mâinii. Se uită la 
mine cu ochii aceia încercănaţi și aşteptă. 

— Trebuie să stăm de vorbă, spusei eu. 


VP - 215 


Ochii i se mișcară spre Lucy. 

— Cine ești dumneata? 

— Lucy Silverstein, spuse ea. 

Doamna Perez închise ochii. 

— Fiica lui Ira. 

— Da. 

Umerii părură să i se prăbușească. 

— Putem intra? întrebai eu. 

— Și dacă spun nu? 

Am privit-o în ochi. 

— N-o să las chestia asta să treacă așa de ușor. 

— Ce să treacă? Bărbatul acela nu era fiul meu. 

— Vă rog, spusei eu. Cinci minute. 

Doamna Perez oftă și făcu un pas în spate. Am intrat. Mirosul 
de șampon era și mai puternic aici. Prea puternic. Închise ușa și 
ne pofti să ne așezăm pe o canapea. 

— Domnul Perez este acasă? 

— Nu. _ 

Dintr-unul din dormitoare se auzeau zgomote. In colț, erau 
câteva cutii de carton. Inscripţiile de pe partea laterală indicau 
că era vorba de materiale medicale. M-am uitat prin încăpere. 
Totul, în afara acelor cutii, era atât de aranjat și de ordonat încât 
puteai să juri că achiziţionaseră apartamentul care servise drept 
model de vânzare. 

Apartamentul avea și un șemineu. M-am ridicat și m-am 
apropiat de poliţa acestuia. Pe ea erau câteva fotografii de 
familie. M-am uitat printre ele. În niciuna nu apăreau părinţii lui 
Perez. Nici Gil nu apărea în nicio poză. Polita era plină cu 
imaginile unor persoane despre care am presupus că erau cei 
doi fraţi ai lui Gil și sora lui. 

Unul dintre fraţi ședea într-un scaun cu rotile. 

— El e Tomás, spuse ea, arătând spre fotografia unui băiat 
zâmbitor, în scaun cu rotile, surprins în momentul absolvirii 
Universităţii Kean. Are PC. Ştii ce înseamnă asta? 

— Pareză cerebrală. 

— Da. 

— Câţi ani are? 

— Tomás are treizeci și trei de ani acum. 

— Și acela cine este? 


VP - 216 


— Eduardo, spuse ea. După expresia feței ei mi-am dat seama 
că nu mai puteam insista în direcţia asta. Eduardo arăta ca un 
dur. Îmi amintesc că Gil îmi povestea că fratele lui era într-o 
bandă sau ceva de genul ăsta, dar eu nu l-am crezut. 

Am arătat spre fată. 

— Îmi amintesc că Gil îmi povestea despre ea. Avea, cât, doi 
ani mai mult decât el? Îmi amintesc că-mi spunea că ea încerca 
să ajungă la colegiu sau cam așa ceva. 

— Glenda e avocat, spuse doamna Perez, și pieptul i se umilă 
de mândrie. A studiat la Facultatea de Drept a Universităţii 
Columbia. 

— Zău? Și eu tot acolo, spusei eu. 

Doamna Perez zâmbi. Se întoarse spre canapea. 

— Tomás locuiește în apartamentul alăturat. Am spart 
peretele despărțitor. 

— Poate să trăiască singur? 

— Am eu grijă de el. Și mai avem și o asistentă angajată. 

— E acasă acum? 

— Da. 

Am dat din cap și m-am așezat din nou. Nu știam de ce-mi 
păsa de chestia asta, dar am întrebat oricum. Știa el despre 
fratele lui, despre ce i se întâmplase, despre unde fusese în 
ultimii douăzeci de ani? 

Lucy nu se ridicase de la locul ei. Rămăsese tăcută, lăsându- 
mă pe mine să conduc discuţia. Voia să se acomodeze cu 
atmosfera, studia casa, probabil, făcea analizele ei psihologice. 

Doamna Perez se uită la mine. 

— De ce ai venit aici? 

— Trupul pe care l-au găsit era al lui Gil. 

— Ți-am explicat deja... 

Am ridicat plicul cafeniu. 

— Ce-i asta? 

Am deschis plicul și-am scos fotografia de deasupra. Era cea 
veche, din tabără. Am pus-o pe măsuta pentru cafea. S-a uitat 
fix la imaginea fiului său. l-am urmărit faţa, pândindu-i reacţia. 
Nimic nu părea să se miște sau să se schimbe, sau poate că se 
întâmpla atât de repede, sau cu atâta subtilitate, încât nu 
reușeam să observ nimic. Acum arăta foarte bine. Apoi, fără 
niciun fel de explicaţie, totul se prăbuși. Masca se crăpă, lăsând 
la vedere durerea, devastarea. 


VP - 217 


Închise ochii. 

— De ce-mi arăţi chestia asta? 

— Cicatricea. 

Ochii îi rămaseră închiși. 

— Aţi spus că cicatricea lui Gil era pe brațul drept. Dar priviţi 
fotografia asta. Era pe cel stâng. 

Nu spuse nimic. 

— Doamnă Perez? 

— Bărbatul acela nu este fiul meu. Fiul meu a fost ucis de 
Wayne Steubens acum douăzeci de ani. 

— Nu. 

Am băgat din nou mâna în plic. Lucy se aplecă, să vadă mai 
bine. Nu văzuse încă pozele. Am scos cealaltă poză. 

— Acesta este Manolo Santiago, bărbatul de la morgă. 

Lucy tresări. 

— Cum îl chema? 

— Manolo Santiago. 

Lucy înlemnise de uimire. 

— Ce-i? întrebai eu. 

Clătină din cap. Am continuat: 

— Și asta - am scos și ultima fotografie - este o simulare 
computerizată a primei fotografii, transformată cu ajutorul unui 
program ce simulează îmbătrânirea. Cu alte cuvinte, tipii de la 
laboratorul meu au luat fotografia veche a lui Gil și l-au 
îmbătrânit cu douăzeci de ani. Apoi, i-au ras capul și i-au pus 
barbă, ca să semene cu Manolo Santiago. 

Am pus cele două fotografii una lângă cealaltă. 

— Uitaţi-vă, doamnă Perez. 

Se uită. Se uită mult timp. 

— Seamănă cu el, poate. Dar atât. Sau poate ești de părere 
că toţi hispanicii arată la fel? 

— Doamnă Perez? Era Lucy, vorbind cu mama lui Gil pentru 
prima dată de când intrasem în casă. De ce nu ţineţi nicio 
fotografie cu Gil acolo? Lucy arătă spre polita de deasupra 
șemineului. 

Doamna Perez nu se uită în direcția indicată. Rămase cu ochii 
la Lucy. 

— Aveţi copii, domnişoară Silverstein? 

— Nu. 

— Atunci nu puteţi înțelege. 


VP - 218 


— Cu tot respectul, doamnă Perez, asta e o tâmpenie. 

Doamna Perez arăta de parcă tocmai primise o palmă. 

— Acolo aveţi fotografii de pe vremea când toţi copiii erau 
mici, de pe vremea când Gil trăia. Dar nicio fotografie cu fiul 
dumneavoastră? Am tratat părinţi care și-au pierdut copiii. Toţi 
aveau fotografiile lor la vedere. Toţi. Apoi ați mai și minţit în 
legătură cu brațul pe care era cicatricea. N-aţi uitat, n-aţi făcut o 
greșeală. Nicio mamă nu face o astfel de greșeală. Uitaţi-vă la 
fotografiile astea. Ele nu mint. Și, în ultimul rând, Paul nu v-a dat 
încă lovitura de graţie. 

Habar n-aveam despre ce lovitură de graţie vorbea. Așa că 
am rămas tăcut. 

— Testul ADN, doamnă Perez. Am primit rezultatele acestui 
test în timp ce veneam încoace. Sunt doar niște rezultate 
preliminare, dar din câte se pare este vorba de fiul 
dumneavoastră. 

Măi să fie, m-am gândit eu, e bună rău! 

— ADN? strigă doamna Perez. N-am dat nimănui permisiunea 
să se facă un test ADN. 

— Poliţia nu are nevoie de permisiunea dumneavoastră, spuse 
Lucy. Și, până la urmă, din cele spuse de dumneavoastră, 
Manolo Santiago nu este fiul dumneavoastră. 

— Dar... cum au făcut rost de ADN-ul meu? 

Am răspuns eu. 

— Nu avem permisiunea să vă comunicăm acest lucru. 

— Nu... nu puteți face asta. 

— Ba da, putem. 

Doamna Perez se lăsă pe spate. Rămase tăcută, mai multă 
vreme. Am așteptat-o. 

— Minţiţi. 

— Cum? 

— Testul ADN este greșit, spuse ea, sau voi doi minţiţi. 
Bărbatul acela nu este fiul meu. Fiul meu a fost ucis cu douăzeci 
de ani în urmă. La fel și sora ta. Au murit în tabăra de vară a 
tatălui tău pentru că nu i-a supravegheat nimeni. Amândoi 
alergaţi după niște fantome. Asta-i tot. 

M-am uitat la Lucy, sperând ca ea să găsească o soluţie. 

Doamna Perez se ridică. 

— Vreau să plecaţi, acum. 


VP - 219 


— Vă rog, îi spusei eu. Și sora mea a dispărut în noaptea 
aceea. 

— Nu te pot ajuta. 

Aveam de gând să spun mai multe, dar Lucy m-a tras afară. 
Am decis că era mai bine să ne regrupăm, să analizăm și 
părerea ei. 

După ce ieșirăm din casă, doamna Perez spuse: 

— Să nu mai veniţi aici. Lăsaţi-mă să-l jelesc în pace. 

— Credeam că fiul dumneavoastră a murit în urmă cu 
douăzeci de ani. 

— Nu reușești niciodată să treci complet peste asta, spuse 
doamna Perez. 

— Nu, continuă Lucy. Dar, la un moment dat, nu îţi mai 
dorești să fii lăsat în pace, să jelești. 

După asta Lucy nu mai continuă. M-am întors spre ea. Ușa s-a 
închis. După ce ne-am urcat în mașină, am întrebat-o: 

— Ei bine? 

— Doamna Perez minte, fără îndoială. 

e 

— Frumoasă cacealma, spusei. 

— Cu testul ADN? 

— Da. 

Lucy schimbă subiectul: 

— Când eram înăuntru ai spus ceva de un anume Manolo 
Santiago. 

— Era numele pe care îl folosea Gil. 

Procesa informaţia. Am mai așteptat câteva secunde, apoi am 
întrebat-o: 

— De ce? 

— leri l-am vizitat pe tatăl meu. La... ăăă... căminul unde stă. 
Am verificat registrul de intrări. În ultima lună nu a avut decât 
un singur vizitator în afară de mine. Un bărbat pe nume Manolo 
Santiago. 

— Oau, făcui eu. 

— Da. 

Am încercat să procesez, la rândul meu, informaţia. Nu 
reușeam. 

— De ce l-ar fi vizitat Gil pe tatăl tău? 

— Bună întrebare. 


VP - 220 


M-am gândit la ceea ce zisese Raya Singh, cum că eu și Lucy 
am fi minţit. 

— Poţi să-l întrebi pe Ira? 

— O să încerc. Nu se simte prea bine. Mintea lui are obiceiul 
să rătăcească. 

— Merită să încerci. 

Dădu din cap. Am luat-o pe prima stradă la dreapta și m-am 
hotărât să schimb subiectul. 

— De ce ești așa sigură că doamna Perez minte? 

— In primul rând, este într-adevăr cuprinsă de durere, jelește. 
Mirosul acela? Lumânări parfumate. Era îmbrăcată în negru. l-ai 
văzut și tu ochii roșii, umerii căzuţi. Toate astea. Și, în al doilea 
rând, fotografiile. 

— Ce-i cu ele? 

— N-am minţit acolo, înăuntru. Este foarte neobișnuit să 
păstrezi fotografii din copilărie, însă niciuna cu copilul mort. 
Numai asta n-ar însemna nimic, însă ai observat locurile goale 
dintre ele? Nu erau destule poze pe polița aceea. Părerea mea e 
că ea a luat de acolo pozele în care apărea și Gil. În caz că se 
întâmpla ceva de genul ăsta. 

— Adică în cazul în care trecea cineva pe la ea? 

— Nu îmi dau seama exact. Dar cred că doamna Perez a dorit 
să scape de probe. S-a gândit că ea ar fi fost singura persoană 
care să aibă fotografii cu fiul ei, fotografii care să ajute la o 
eventuală identificare. Nu s-a gândit că ai fi putut și tu avea 
una, din vara aceea. 

M-am gândit la asta. 

— Reacţiile ei au fost ciudate, Cope. Se purta de parcă ar fi 
jucat un rol. A minţit. 

— Deci, întrebarea e: cu privire la ce a minţit? 

— Când ai îndoieli, alege cea mai evidentă variantă. 

— Care este...? 

Lucy ridică din umeri. 

— Gil l-a ajutat pe Wayne să-i omoare. Asta ar explica totul. 
Oamenii au suspectat mereu că Steubens a avut un complice - 
cum altfel ar fi putut îngropa cadavrele atât de repede? Dar 
poate că a fost vorba de un singur cadavru. 

— Cel al surorii mele. 


VP - 221 


— Exact. Apoi Wayne și Gil au aranjat lucrurile în așa fel încât 
să pară că și Gil a murit. Gil îl ajuta întotdeauna pe Wayne. Cine 
știe? 

N-am spus nimic. 

— Dacă lucrurile stau așa, zisei eu la un moment dat, 
înseamnă că sora mea e moartă. 

— Știu. 

Am rămas tăcut. 

— Cope? 

— Ce-i? 

— Nu e vina ta. 

N-am spus nimic. 

— Dacă e să fie vina cuiva, atunci e a mea. 

Am oprit mașina. 

— Cum ai ajuns tu la concluzia asta? 

— Tu voiai să stai acolo în noaptea aceea. Voiai să rămâi la 
post, erai de serviciu. Eu sunt cea care te-a atras în pădure. 

— M-ai atras? 

Veni rândul ei să rămână tăcută. 

— Glumești, nu-i așa? 

— Nu, spuse ea. 

— Aveam și eu minte, Lucy. Tu nu m-ai obligat să fac nimic. 

Tăcu. Apoi spuse: 

— Încă te mai învinovăţești. 

Am simţit cum mâinile mi se strâng pe volan. 

— Nu, nu mă mai învinovăţesc. 

— Ba da, Cope, ba da. Haide. Dincolo de aceste descoperiri 
recente, știai că sora ta e moartă. Sperai la o nouă șansă. Sperai 
să îţi găsești iertarea. 

— Văd că-ţi folosește diploma aia în psihologie. 

— N-am vrut să... 

— Dar tu, Luce? Vocea îmi era mai tăioasă decât aș fi vrut să 
fie. Tu te învinovățești? De aceea bei atât de mult? 

Tăcere. 

— N-ar fi trebuit să spun asta, zisei. 

Vocea ei era stinsă. 

— Nu știi nimic despre viaţa mea. 

— Știu. Îmi pare rău. Nu e treaba mea. 

— Acuzaţiile alea de conducere sub influenţa alcoolului 
datează de mult. 


VP - 222 


N-am spus nimic. Se întoarse spre geam și începu să 
privească. Am condus în tăcere. 

— S-ar putea să ai dreptate, spusei eu. 

Privirea i-a rămas aţintită pe geam. 

— Chestia asta n-am mai spus-o nimănui, am zis. Am simţit că 
mă înroșesc la față și că ochii mi se umplu de lacrimi. După 
noaptea aceea din pădure, tatăl meu nu m-a mai privit niciodată 
la fel. 

Se întoarse spre mine. 

— Poate că am proiectat cumva sentimentul ăsta de vină. 
Vreau să spun, ai dreptate. M-am învinovăţit, într-o anumită 
măsură. Dacă n-aș fi plecat în pădure? Dacă aș fi rămas la post, 
unde, de fapt, trebuia să stau? Și poate că privirea lui, expresia 
feței lui nu era decât durerea unui părinte care pierde un copil. 
Dar mie mi s-a părut întotdeauna că era mai mult decât atât. Mi 
s-a părut că în privirea aceea era și ceva acuzator. 

Puse o mână pe brațul meu. 

— Oh, Cope. 

Am continuat să conduc. 

— Așa că poate ai dreptate. Poate chiar am nevoie să-mi 
răscumpăr păcatele trecutului. Dar tu? 

— Dar eu ce? 

— Tu de ce te implici în toate astea? Ce speri să câștigi, după 
atâţia ani? 

— Glumești? 

— Nu. Ce vrei tu să obţii, de fapt? 

— Viaţa care știu că s-a sfârșit în noaptea aceea. Nu înţelegi 
chestia asta? 

N-am spus nimic. 

— Familiile - chiar și a ta - l-au târât pe tata prin tribunale. 
Ne-aţi luat tot ce aveam. Ira nu era făcut pentru a suporta o 
astfel de lovitură. N-a rezistat unui astfel de stres. 

Am așteptat să spună mai multe. N-a făcut-o. 

— Înţeleg asta, am spus. Dar ce urmărești să obţii acum? 
Adică, așa cum ai spus și tu, eu încerc să-mi salvez sora. Sau 
măcar încerc să aflu ce i s-a întâmplat, de fapt. Tu ce vrei să 
obţii? 

Nu-mi răspunse. Am mai condus o bucată de drum în tăcere. 
Cerul începea să se întunece. 


VP - 223 


— Nici nu-ţi dai seama cât de vulnerabilă mă simt pentru 
faptul că mă aflu aici, spuse ea. 

Nu știam cum să-i răspund la asta. Așa că am zis: 

— Nu ţi-aș face niciodată niciun rău. 

Tăcere. 

— O parte din asta chiar îmi face rău, spuse ea. Mă simt de 
parcă aș fi trăit două vieţi. Una de dinainte de noaptea aceea, o 
viaţă în care lucrurile mergeau binișor, și una după noaptea 
aceea, când lucrurile nu mai stau tot atât de bine. Și, da, îmi 
dau seama cât de patetic sună chestia asta. Dar, uneori, mă 
simt ca și cum în noaptea aceea aș fi fost împinsă la vale, de pe 
un deal, și de-atunci mă tot rostogolesc. Ca și cum, uneori, 
reușesc să-mi găsesc echilibrul, dar povara e atât de mare și 
panta dealului atât de înclinată, încât mă dezechilibrez din nou 
și o iau iarăși la vale. Așa că poate - nu știu - dar poate, dacă 
aflu cum s-au întâmplat, de fapt, lucrurile în noaptea aceea, 
dacă pot să îndrept ceva din tot răul acela, o să îmi opresc 
căderea. 

Fusese atât de frumoasă când o cunoscusem. Aș fi vrut să-i 
amintesc asta. Aș fi vrut să-i spun că era prea melodramatică, 
că era încă frumoasă, că avea succes în carieră și că lucrurile îi 
mergeau destul de bine în multe aspecte, și că avea un viitor 
frumos. Dar știam că ar fi putut avea impresia că-i vorbesc de 
sus. 

Așa că, în loc de asta, am spus: 

— Îmi pare atât de bine că te văd din nou, Lucy! 

Inchise ochii, îi strânse de parcă aș fi lovit-o. M-am gândit la 
ce-mi spusese, că nu voia să pară prea vulnerabilă. M-am gândit 
la jurnalul acela, la ceea ce spusese, că nu avea să mai 
găsească niciodată o astfel de dragoste. Voiam să mă întind și 
să o iau de mână, dar știam că acum era prea devreme pentru 
astfel de gesturi, prea devreme pentru amândoi, că un astfel de 
gest ar fi fost prea mult, și prea puţin, în același timp. 


VP - 224 


24. 


Am lăsat-o pe Lucy la biroul ei. 

— Mâine de dimineaţă, spuse ea, o să-l vizitez pe Ira, să văd 
ce pot să scot de la el despre Manolo Santiago. 

— Bine. 

Lucy întinse mâna să deschidă portiera. 

— Am o grămadă de lucrări de corectat. 

— Te conduc până sus. 

— Nu. 

Lucy ieși din mașină. Am privit-o mergând spre ușă. Stomacul 
mi s-a strâns. Am încercat să îmi dau seama ce simţeam în 
momentul acela, dar părea a fi doar un val de emoție. Era greu 
de deslușit despre ce era cu adevărat vorba. 

Mobilul a început să sune. M-am uitat pe ecran. Era Muse. 

— Cum a mers cu mama lui Perez? mă întrebă ea. 

— Cred că minte. 

— Am găsit ceva ce s-ar putea să ţi se pară interesant. 

— Ascult. 

— Domnul Perez frecventează un bar local pe nume Smith 
Brothers. Îi place să stea acolo cu băieţii, să joace darts, chestii 
de genul ăsta. Din câte am auzit, e un băutor moderat. Dar în 
ultimele două seri s-a cam aprins. A început să plângă, a sărit la 
bătaie. 

— Suferă, spusei. 

La morgă, doamna Perez fusese cea puternică. Se sprijinise 
pe ea. Îmi amintesc că atunci am putut vedea primele crăpături 
din mască. 

— Și, oricum ar fi, băutura te face mai slobod la gură, spuse 
Muse. 

— Adevărat. 

— Apropo, Perez e acolo acum. La bar. Poate că e un moment 
bun să vorbești cu el. 

— Am plecat. 

— Încă un lucru. 

— Ascult. 

— Wayne Steubens a fost de acord să te vadă. 


VP - 225 


Cred că mi s-a oprit respiraţia. 

— Când? 

— Mâine. E închis la închisoarea statală Red Onion din 
Virginia. Ti-am aranjat și o întâlnire cu Geoff Bedford la biroul 
FBl-ului de acolo, imediat după. El a fost agentul special care s-a 
ocupat de cazul lui Steubens. 

— Nu pot. Avem instanţă. 

— Ba poţi. Poate să se ocupe și unul dintre ceilalţi procurori 
pentru o zi. Ți-am rezervat bilet pentru un avion de dimineaţă. 

e 

Nu ştiu cum mă aşteptasem să fie barul acela. Ceva mai dur, 
presupuneam eu. În schimb, localul ar fi putut face parte dintr-o 
rețea de genul T.G.I Friday? sau Bennigan's, ceva de felul ăsta. 
Barul era mai mare decât în restaurantele respective, sala de 
mese, evident, ceva mai mică. Avea lambriuri din lemn, floricele 
de porumb pe gratis și muzică din anii optzeci dată tare. In 
momentul ăsta, Tears for Fears cânta „Head over Heels”. 

Pe vremea mea, un loc ca ăsta s-ar fi chemat un bar de 
yuppie”. Erau acolo bărbaţi tineri cu cravatele ușor desfăcute și 
femei care încercau din răsputeri să arate cât mai aranjat. 
Bărbaţii beau bere din sticle, încercând din greu să arate că se 
simt bine cu prietenii lor, admirând femeile. Femeile beau vin și 
surogate de martini și le aruncau băieților priviri furișe. Am 
clătinat din cap. Canalul Discovery ar fi putut filma aici un 
documentar despre ritualurile de împerechere. 

Localul nu părea a fi genul frecventat de Jorge Perez, dar l-am 
găsit în spate. Stătea la bar, împreună cu patru sau cinci 
camarazi, bărbaţi care știau cum se bea, bărbaţi care își ţineau 
paharele cu alcool de parcă ar fi fost o fetișcană care avea 
nevoie de protecţie. Îi priveau pe tinerii secolului douăzeci și 
unu, bârfindu-i cu ochii întredeschiși. 

Am venit până în spatele domnului Perez și i-am pus o mână 
pe umăr. S-a întors încet spre mine. La fel și tovarășii lui. Avea 
ochii apoși și roșii. Am decis să adopt o atitudine directă. 

— Condoleanţele mele. 


19 Lant de restaurante din SUA, orientat către clasa medie (denumirea vine de la 
expresia „Thank God is Friday” - Slavă Domnului că e vineri). 

20 Denumire generică dată tinerilor americani din orașe, cu venituri peste medie 
(„yuppie” - young urban professional - tânăr profesionist din oraș). 


VP - 226 


Păru uimit. Prietenii lui, toţi hispanici, trecuţi de cincizeci de 
ani, se uitară la mine de parcă le-aș fi făcut ochi dulci fetelor lor. 
Erau îmbrăcaţi cu haine de muncă. Domnul Perez avea pe el un 
tricou Polo și o pereche de pantaloni kaki. M-am întrebat dacă 
asta însemna ceva, dar nu mi-am putut da seama ce. 

— Ce vrei? mă întrebă el. 

— Să vorbim. 

— Cum m-ai găsit? 

Am ignorat întrebarea. 

— V-am văzut figura la morgă. De ce minţiţi în legătură cu 
Gil? 

Ochii îi deveniră mici. 

— Mă faci mincinos? 

Ceilalţi bărbaţi se uitară la mine un pic mai dur. 

— Poate am putea vorbi între patru ochi. 

Clătină din cap. 

— Nu. 

— Știţi că și sora mea a dispărut în noaptea aceea, nu? 

Se întoarse și-și apucă berea. Era cu spatele la mine când 
spuse: 

— Da, știu. 

— Tipul de la morgă era fiul dumneavoastră. 

A continuat să stea cu spatele la mine. 

— Domnule Perez? 

— Pleacă de-aici. 

— Nu mă duc nicăieri. 

Ceilalţi bărbaţi, bărbaţi duri, bărbaţi care munciseră toată 
viața în aer liber, cu mâinile, se holbară la mine. Unul dintre ei 
se dădu jos de pe scaunul de bar. 

— Stai jos, îi spusei. 

Nu s-a mișcat. L-am privit drept în ochi, fără să-mi feresc 
privirea. Încă un bărbat se ridică și se poziţionă spre mine, cu 
brațele încrucișate. 

— Știţi cine sunt? întrebai eu. 

Am băgat mâna în buzunar și mi-am scos legitimaţia de 
procuror. Da, am o astfel de legitimaţie. Adevărul este că eu 
sunt la vârful sistemului judiciar din districtul Essex. Nu-mi 
placea să fiu ameninţat. Șmecherii mă enervează la culme. Știţi 
cum se zice, că șmecherul nu mai e atât de șmecher dacă îl 
înfrunţi? Ei bine, este adevărat doar dacă ai spate. Și eu aveam. 


VP - 227 


— Ar fi bine să fiți cu toţii în regulă din punct de vedere legal. 
Și la fel și familiile voastre, și prietenii voștri. Și oamenii cu care 
vă întâlniți accidental pe stradă, și ei ar trebui să fie în regulă. 

Ochii aceia înguști se lărgiră un pic. 

— Să văd și eu un act de identitate. La toți. 

Cel care se ridicase primul de pe scaun ridică mâinile. 

— Hei, nu vrem necazuri. 

— Atunci, valea! 

Aruncară câteva bancnote pe bar și se cărară. Nu fugiră, nu 
plecară în grabă, dar nici nu mai dădură semne c-ar mai vrea să 
stea. De obicei, mă simt prost atunci când mă apuc să fac astfel 
de ameninţări, fără acoperire, când abuzez așa de puterea cu 
care am fost învestit, dar și ei o ceruseră, mai mult sau mai 
puţin. 

Perez se întoarse spre mine, în mod clar deranjat. 

— Hei, spusei eu, ce rost are o legitimaţie dacă n-o mai și 
folosești din când în când? 

— Nu crezi c-ai făcut destule? mă întrebă el. 

Scaunul de bar de lângă el era liber. M-am așezat. 

l-am făcut semn barmanului și i-am spus să-mi dea o bere „de 
care bea domnul” și am arătat spre paharul lui Jorge Perez. 

— Bărbatul acela de la morgă era fiul dumneavoastră. V-aș 
putea arăta dovada, dar știm amândoi că așa este. 

Işi goli paharul de bere și făcu semn să i se mai toarne unul. 
Odată cu berea lui veni și a mea. Mi-am ridicat halba de parc-aș 
fi vrut să ţin un toast. S-a uitat la mine și nu s-a obosit să-și 
ridice berea. Am băut îndelung dintr-a mea. Prima gură de bere 
după o zi fierbinte precum fusese cea de astăzi este ca prima 
linguriţă de dulceaţă dintr-un borcan. Nu pot s-o asemuiesc 
decât cu nectarul lui Dumnezeu. 

— Putem să procedăm în două feluri, continuai eu. 
Dumneavoastră continuaţi să pretindeți că nu era el. Am cerut 
deja să se facă teste ADN. Știţi cum se fac testele astea, 
domnule Perez? 

Se uită spre restaurant, pe deasupra mulţimii. 

— Cine nu știe, în ziua de azi? 

— Da. Știu. CS/ și toate celelalte seriale polițiste de la 
televizor. Deci știți că n-o să fie foarte greu pentru noi să 
dovedim că Manolo Santiago a fost, de fapt, Gil. 


VP - 228 


Perez bău din bere. Mâna îi tremura. Faţa i se încreţise. Am 
insistat. 

— Deci întrebarea e, după ce vom dovedi că e vorba de fiul 
dumneavoastră, ce se întâmplă? Părerea mea e că 
dumneavoastră și soția dumneavoastră veţi spune „Dar, vai! N- 
am știut, nu ne-am dat seama!” sau o altă porcărie de genul 
ăsta. Dar asta n-o să ţină. De la început, veţi apărea în postura 
de mincinoși. Apoi, oamenii mei vor începe să investigheze 
serios cazul. O să verificăm toate listele de apeluri efectuate, 
toate conturile bancare, o să batem pe la uși, o să-i luăm la 
întrebări pe vecinii și prietenii dumneavoastră, o să punem 
întrebări despre copiii dumneavoastră... 

— Lăsaţi-mi copiii în pace! 

— Nici gând. 

— Nu e drept. 

— Nedrept e faptul că ne-aţi minţit în legătură cu fiul 
dumneavoastră. 

Clătină din cap. 

— Nu înţelegi. 

— Pe dracu’, nu înţeleg! Sora mea a fost și ea în pădurea 
aceea, în noaptea aceea. 

Lacrimile îi umplură ochii. 

—O0 să vă  anchetez pe dumneavoastră, pe soţia 
dumneavoastră, pe copiii dumneavoastră. O să sap și o să sap 
și, credeţi-mă, o să găsesc până la urmă ceva. 

Se uita fix la berea lui. Lacrimile i se prelingeau deja pe obraji. 
Nu le șterse. 

— La dracu'! spuse el. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Perez? 

— Nimic. 

Își lăsă capul în jos. Mi-am apropiat faţa de a lui. 

— Fiul dumneavoastră mi-a ucis sora? 

Și-a ridicat privirea. Ochii lui îmi scrutau fața de parcă ar fi 
căutat o urmă de compasiune care n-avea ce să caute acolo. 
Am rezistat eroic. 

— Nu mai vorbesc cu tine, spuse Perez. 

— A ucis-o? Asta încercaţi să ascundeţi? 

— Nu ascundem nimic. 

— Nu vă ameninţ în van, domnule Perez. Chiar o să vă 
anchetez, pe dumneavoastră și pe copiii dumneavoastră. 


VP - 229 


Mâinile i se mișcară atât de repede, încât n-am avut timp să 
reacționez. Mă prinse de revere cu ambele mâini și mă trase 
spre el. Avea cu cel puţin douăzeci de ani mai mult decât mine, 
dar îi simțeam forţa. Mi-am revenit repede și mi-am amintit o 
mișcare din artele marţiale pe care o învăţțasem pe vremea când 
eram copil. L-am lovit peste braţe. 

Mi-a dat drumul. Nu știu dacă din cauza loviturii mele sau 
pentru că așa a vrut el. Dar mi-a dat drumul. S-a ridicat în 
picioare. M-am ridicat și eu. Barmanul ne privea. 

— Aveţi nevoie de ajutor, domnule Perez? întrebă el. 

Am scos din nou legitimația. 

— Îţi declari toate bacșișurile la fisc? 

S-a dat puţin în spate. Toată lumea minte. Toată lumea are 
secrete pe care le ţine îngropate. Toată lumea încalcă legea și 
are secrete. 

Perez și cu mine am continuat să ne uităm unul la celălalt. 
Apoi Perez îmi spuse: 

— O să simplific un pic lucrurile, pentru tine. 

Am așteptat. 

— Dacă te iei de copiii mei, o să mă iau și eu de ai tăi. 

Am simţit pulsul accelerându-mi-se. 

— Ce mama dracului vrea să însemne asta? 

— Inseamnă, spuse el, că nu-mi pasă ce fel de legitimaţie ai. 
Nu te apuci tu să ameninţi că te iei de copiii cuiva. 

leși pe ușă. M-am gândit la cuvintele lui. Nu-mi plăceau. Apoi 
mi-am scos telefonul mobil și-am sunat-o pe Muse. 

— Află tot ce poţi despre familia Perez, îi spusei. 


VP - 230 


25. 


Greta m-a sunat, în sfârșit. 

Eram pe drum spre casă, încă în mașină. M-am luptat să-mi 
pun așa-numitul sistem „mâini-libere”, pentru ca procurorul 
districtului Essex să nu fie prins încălcând legea. 

— Unde ești? mă întrebă Greta. 

Îi auzeam lacrimile în glas. 

— În drum spre casă. 

— Te deranjează dacă ne întâlnim la tine? 

— Bineînţeles că nu. Am sunat și înainte și... 

— Eram la tribunal. 

— Bob a ieșit pe cauţiune? 

— Da. E sus, o culcă pe Madison. 

— Ţi-a spus...? 

— La ce oră ajungi acasă? 

— In cincisprezece, maximum douăzeci de minute. 

— Ne vedem într-o oră, bine? 

Greta închise înainte ca eu să apuc să-i răspund. 

Cara era încă trează când am ajuns acasă. M-am bucurat. Am 
culcat-o și ne-am jucat noul ei joc preferat, pe nume „Fantoma”. 
Jocul acesta e practic de-a v-aţi ascunselea combinat cu leapșa. 
O persoană se ascunde. Când respectiva persoană este găsită, 
încearcă să-l atingă pe cel care o găsește înainte ca acesta să 
ajungă la bază. Chestia care făcea versiunea aceasta de joc și 
mai prostească era că o jucam în patul ei. Din cauza asta 
locurile în care puteai să te ascunzi erau drastic limitate, la fel și 
șansele de a ajunge la bază. Cara se băga sub pătură și 
pretindea că acolo nu o pot vedea. Apoi închidea ochii și eu îmi 
băgăm capul sub perne. Se pricepea la fel de bine ca și mine la 
prefăcut. Uneori, mă ascundeam exact în faţa ochilor ei, pentru 
ca ea să mă vadă imediat ce îi deschide. Râdeam amândoi, ca - 
ei bine - niște copii. Era o prostie naivă, și Cara avea să crească 
foarte repede, avea să iasă din lumea asta candidă, și eu nu-mi 
doream deloc lucrul ăsta. 

Când Greta intră în casă - cu ajutorul cheii pe care i-o 
dădusem cu mulţi ani în urmă - eram atât de fermecat de copila 


VP - 231 


mea, încât aproape că uitasem totul - uitasem de tineri care 
violează, de fetiţe care dispar în pădure, de ucigași în serie care 
taie gâturi, de cumnaţi care îţi înșală încrederea, de taţi 
îndureraţi care ameninţă fetițe. Dar ciocănitul din ușă mi le-a 
readus pe toate înapoi în minte. 

— Trebuie să plec, îi spusei Carei. 

— Incă o tură, se rugă ea. 

— A venit mătușa ta, Greta. Trebuie să stau de vorbă un pic 
cu ea, bine? 

— Incă o dată? Te rog? 

Copiii se roagă întotdeauna pentru încă puţin. Și dacă cedezi, 
o vor face din nou, și din nou. După ce-ai cedat o dată nu se mai 
termină niciodată. Vor cere mereu încă puţin. Așa că am spus: 

— Bine, încă una. 

Cara zâmbi, și se ascunse, și eu am găsit-o, și ea mi-a dat 
leapșa, apoi i-am spus că trebuie să plec, și ea s-a rugat de 
mine să mai facem o tură, dar, dacă nu sunt consecvent, nu 
rezolv nimic, așa că am sărutat-o pe obraz și am lăsat-o 
implorând, aproape în lacrimi. 

Greta mă aștepta la capătul de jos al scărilor. Nu era palidă. 
Ochii îi erau uscați. Gura era o linie subţire care îi accentua și 
mai mult maxilarul prea proeminent. 

— Bob n-a venit? 

— Are grijă de Madison. Și o să treacă și avocatul lui pe la el. 

— Cine este? 

— Hester Crimstein. 

O știam. Era foarte bună. 

Am coborât scările. De obicei, o sărutam pe obraz. Astăzi, n- 
am făcut-o. Nu eram sigur ce să fac. Nu știam nici ce să spun. 
Greta s-a îndreptat spre birou. Am urmat-o. Ne-am așezat pe 
canapea. l-am luat mâinile într-ale mele. M-am uitat la fața 
aceea, la faţa aceea comună și, ca întotdeauna, am văzut îngeri. 
O adoram pe Greta. Chiar o adoram. Mi se frângea inima pentru 
ea. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebai eu. 

— Trebuie să-l ajuţi pe Bob, spuse ea. Apoi adăugă: Să ne 
ajuţi pe noi. 

— O să fac tot ce pot. Ştii asta. 

Mâinile îi erau reci ca gheaţa. Își lăsă capul în jos, apoi se uită 
drept la mine. 


VP - 232 


— Trebuie să declari că ne-ai împrumutat banii aceia, spuse 
Greta pe un ton monoton. Că știai despre ei. Că am fost de 
acord să ti-i dăm înapoi cu dobândă. 

Am rămas nemișcat. 

— Paul? 

— Vrei să mint? 

— Tocmai ai spus că ai face orice ai putea. 

— Vrei să spui - a trebuit să mă opresc, să fac o pauză -, vrei 
să spui că Bob chiar a luat banii aceia? Că a furat de la fundaţie? 

Vocea îi era fermă. 

— A împrumutat banii aceia, Paul. 

— Glumești, nu-i așa? 

Greta își trase mâinile dintr-ale mele. 

— Nu înţelegi. 

— Atunci explică-mi. 

— O să meargă la închisoare, spuse ea. Soțul meu. Tatăl lui 
Madison. Bob va merge la închisoare, întelegi asta? Vieţile 
noastre o să fie distruse. 

— Bob ar fi trebuit să se gândească la asta înainte să fure de 
la o fundaţie. 

— N-a furat. A împrumutat. La serviciu i-a mers destul de 
greu. Știai că a pierdut cele mai mari două conturi? 

— Nu. De ce nu mi-a spus? 

— Ce voiai să-ţi spună? 

— Și-atunci s-a gândit c-ar fi mai bine să fure. 

— N-a fu... Se opri în mijlocul negaţiei, clătină din cap. Nu e 
așa de simplu. Tocmai semnasem actele și contractasem 
piscina. Am făcut o greșeală. Ne-am extins prea mult. 

— Dar banii familiei tale? 

— După moartea lui Jane, părinţii mei s-au gândit c-ar fi mai 
bine să păstreze totul într-un singur cont. Nu mă puteam atinge 
de ei. 

Am clătinat din cap. 

— Şi-atunci a furat? 

— Încetează să mai spui asta! Uite. Îmi întinse un teanc de 
c6pii xerox. Bob a ţinut evidenţa fiecărui cent pe care l-a luat. A 
calculat și o dobândă de șase la sută. Avea să-i dea înapoi 
imediat după ce se punea pe picioare. Era doar pentru o vreme, 
cât să trecem peste perioada asta grea. 


VP - 233 


M-am uitat peste hârtiile acelea, am încercat să găsesc ceva 
ce i-ar fi putut disculpa, care să-mi dovedească cum că el nu 
făcuse faptele de care era acuzat. N-am găsit nimic. Erau doar 
niște bileţele scrise de mână, care ar fi putut fi scrise oricând. 
Am simțit că mi se rupe sufletul. 

— Știai despre chestia asta? 

— Nu e relevant. 

— Pe dracu' nu e! Știai? 

— Nu, spuse ea. Nu mi-a spus de unde avea banii. Dar 
ascultă, știi câţi bani a băgat Bob în JaneCare? El era directorul. 
Un om în poziția asta ar trebui să aibă un salariu. Cu cel puţin 
șase cifre.” 

— Spune-mi, te rog, că n-ai să justifici așa deturnările de 
fonduri! 

— O s-o justific în orice mod pot. Îmi iubesc bărbatul. Tu îl 
cunoști. Bob e un om bun. A împrumutat banii aceia și avea să-i 
pună la loc înainte să-și dea seama cineva de lipsa lor. Chestii 
de genul ăsta se fac tot timpul. Știi asta. Dar pentru că ești cine 
ești și din cauza acestui blestemat caz de viol poliţia a aflat. Și 
pentru că ești cine ești, o să facă un exemplu din cazul ăsta. O 
să-l distrugă pe bărbatul pe care-l iubesc. Și dacă o să-l distrugă 
pe el, o să mă distrugă și pe mine, o să-mi distrugă și familia. 
Înţelegi asta, Paul? 

Înţelegeam. Mai văzusem astfel de cazuri. Avea dreptate. 
Aveau să-i pună toată familia la zid. Am încercat să depășesc 
furia care mă cuprinsese. Am încercat să văd lucrurile așa cum 
le vedea și Greta, am încercat să îi accept scuzele. 

— Nu știu ce vrei să fac. 

— Vorbim despre viaţa mea. 

M-am strâmbat când am auzit aceste cuvinte. 

— Salvează-ne! Te rog! 

— Minţind? 

— A fost vorba de un împrumut. Doar că n-a avut timp să îţi 
spună. 

Am închis ochii și am clătinat din cap. 

— A furat din fondurile fundaţiei. A furat din fundația surorii 
tale. 

— Nu e a surorii mele, spuse ea. E ata. 


21 În SUA, atunci când se discută despre salarii, perioada de referinţă este de obicei 
un an. 


VP - 234 


Am trecut și peste asta. 

— Aș vrea să te pot ajuta, Greta. 

— Ne întorci spatele? 

— Nu vă întorc spatele. Dar nu pot să mint pentru voi. 

Se uită la mine, în tăcere. Îngerii dispăruseră. 

— Eu aș face-o pentru tine. Știi asta. 

N-am spus nimic. 

— Ai dezamăgit pe toată lumea din viaţa ta, spuse Greta. N-ai 
avut grijă de sora ta în tabăra aceea. Și la sfârșit, când sora mea 
suferea cel mai mult... Se opri. 

Temperatura camerei scăzu brusc cu zece grade. Șarpele 
acela ce dormea în pântecul meu se trezi la viață și începu să se 
târască. 

Am privit-o în ochi: 

— Spune-o! Haide, spune-o! 

— JaneCare n-a fost făcută pentru Jane. A fost făcută pentru 
tine. A fost rodul sentimentului tău de vinovăţie. Sora mea era 
pe moarte. Avea dureri foarte mari. Eu am fost acolo, lângă 
patul ei. lar tu n-ai fost. 

Suferinta aceea fără sfârșit. Zilele se transformaseră în 
săptămâni, săptămânile în luni. Am fost acolo. Am văzut totul. 
Mă rog, cea mai mare parte. Am văzut-o pe femeia pe care o 
adoram, centrul puterii mele, topindu-se. Am văzut lumina din 
ochii ei stingându-se încet. Am simţit duhoarea morţii venind 
dinspre femeia care mirosea a liliac când făceam dragoste 
afară, într-o după-amiază ploioasă. lar mai apoi, spre sfârșit, n- 
am mai putut suporta. N-am putut suporta să văd lumina aceea 
stingându-se de tot. Am cedat. Cel mai urât moment din viața 
mea. Am cedat și-am fugit, iar Jane a mea a murit fără mine. 
Greta avea dreptate. Dădusem greș din nou în serviciul de pază. 
Din nou. N-aveam să trec niciodată peste asta - și într-adevăr 
sentimentul de vinovăţie mă făcuse să înfiinţez JaneCare. 

Greta știa ce făcusem, bineînțeles. După cum tocmai îmi 
spusese, doar ea mai rămăsese lângă sora ei la sfârșit. Dar nu 
discutasem niciodată despre asta, până acum. Niciodată nu-mi 
aruncase această rușine în faţă. Întotdeauna am vrut s-o întreb 
dacă Jane întrebase de mine atunci, la sfârșit. Dacă știa că nu 
sunt acolo. Dar n-am adus niciodată vorba despre asta. M-am 
gândit s-o întreb acum, dar ce mai conta acum? Ce răspuns m- 
ar fi putut satisface? Ce răspuns meritam să aud? 


VP - 235 


Greta se ridică. 

— N-o să ne ajuţi? 

— O să vă ajut. N-o să mint. 

— Dacă ai fi putut să o salvezi pe Jane, ai fi minţit? 

N-am spus nimic. 

— Dacă minciuna ta ar fi putut salva viața lui Jane, dacă o 
minciună ţi-ar putea aduce sora înapoi, ai minţi? 

— E o situaţie al dracului de ipotetică. 

— Nu, nu e. Pentru că vorbim acum de viaţa mea. Tu nu vrei 
să minţi pentru a o salva. Și asta e destul de tipic pentru tine, 
Cope. Eşti gata să faci orice pentru morți. Cu viii nu te prea 
pricepi tu. 


VP - 236 


26. 


Muse îmi trimisese prin fax un rezumat de trei pagini despre 
Wayne Steubens. 

Poţi să te bazezi pe Muse. Nu-mi trimisese tot dosarul. Îl citise 
ea și selectase chestiile mai importante. Cele mai multe le 
știam. Imi aminteam că atunci când Wayne fusese arestat mulți 
se întrebaseră ce-l determinase să ucidă tineri aflaţi în tabără. 
Oare avusese vreo experiență urâtă într-o tabără de vară? Un 
psihiatru explicase că, deși nu vorbise cu Steubens, el credea că 
fusese molestat sexual într-o tabără de vară pe când era copil. 
In același timp, un alt psihiatru avansase ipoteza că era vorba 
de ușurința cu care ucidea. Își omorâse primele patru victime în 
Tabăra PLUS și scăpase nepedepsit. Și asociase emoția aceea, 
valul de adrenalină, cu taberele de vară și de aceea continuase 
cu același tipar criminal. 

Wayne nu lucrase la cealaltă tabără. Ar fi fost prea evident, 
bineînţeles. Dar circumstanţele îl dăduseră de gol până la urmă. 
Un specialist de top de la FBI, pe nume Geoff Bedford, îl 
prinsese cu ajutorul dovezilor circumstanţiale. Wayne fusese 
suspectat, dar cu moderație, de comiterea acelor prime patru 
crime. Când băiatul acela fusese măcelărit în Indiana, Bedford 
începuse să-i cerceteze pe toţi cei care fuseseră în ambele locuri 
la momentele potrivite. Și bineînțeles că a început cu 
persoanele cele mai ușor de suspectat - consilierii din tabăra 
aceea. 

Inclusiv eu, după cum știam foarte bine. 

In primă fază, Bedford n-a găsit nimic în Indiana, locul celei 
de-a doua crime, dar la un bancomat, situat la distanţă de două 
orașe de locul unde fusese ucis băiatul din Virginia, s-a 
descoperit o retragere făcută de către Wayne Steubens. Asta a 
fost marea șansă a anchetatorilor. Așa că Bedford s-a pus serios 
pe făcut săpături. Wayne Steubens nu retrăsese bani de la 
niciun bancomat din Indiana, dar scosese din Everett, 
Pennsylvania, și din Columbus, Ohio, lucru care sugera că 
făcuse un drum cu mașina de acasă, din New York, în direcţia 
respectivă. Nu avea niciun alibi pentru perioada aceea, și într-un 


VP - 237 


final anchetatorii au găsit și un proprietar al unui motel micuţ de 
lângă Muncie care l-a identificat pe Wayne. Bedford a mai făcut 
niște săpături și a reușit să facă rost de un mandat. 

Au găsit suveniruri îngropate în curtea lui Steubens. 

Acele suveniruri nu aparţineau primului grup de victime. Dar 
acelea, teoretic, erau probabil primele lui victime, și fie nu 
avusese timp suficient să ia astfel de suveniruri, fie nu se 
gândise la o eventuală colecţie. 

Wayne refuzase să vorbească. Și-a susținut cu tărie 
nevinovăția. A spus că i s-a înscenat totul. 

L-au condamnat pe viaţă pentru crimele comise în Virginia și 
Indiana. Pentru respectivele crime se găsiseră cele mai multe 
probe. N-au avut suficiente dovezi pentru a-l acuza și de crimele 
din tabără. Și cazul mai ridicase și alte probleme. Folosise un 
singur cuţit. Cum de reușise să-i omoare pe toţi patru? Cum îi 
dusese în pădure? Cum scăpase de două dintre cadavre? Toate 
puteau fi explicate - nu avusese timp decât pentru două 
cadavre, pe celelalte le ascunsese pe undeva prin pădure - dar 
rechizitoriul nu era curat. Pentru crimele din Indiana și Virgina 
instrumentarea cazului a fost foarte simplă. 

Lucy mă sună în jur de miezul nopţii. 

— Cum a fost cu Jorge Perez? mă întrebă ea. 

— Ai avut dreptate. Mint. Dar nici el n-a vrut să spună nimic. 

— Și care e următorul pas? 

— O să mă întâlnesc cu Wayne Steubens. 

— Pe bune? 

— Da. 

— Când? 

— Mâine-dimineaţă. 


— Când ai auzit că a fost arestat, ce-ai gândit? 

— Ce vrei să spui? 

— Ce vârstă avea Wayne în vara aceea, cam douăzeci de ani? 

— Da. 

— Eram consilier la cabana roșie. El era în cea galbenă, două 
cabane mai jos. Îl vedeam în fiecare zi. Am jucat baschet o 
săptămână întreagă, doar noi doi, pe terenul acela. Și, într- 
adevăr, mi se părea ciudat. Dar criminal? 


VP - 238 


— Înclinaţia asta, predispoziția asta nu se vede, nu e ca un 
tatuaj. Ai și tu de-a face cu infractori. Știi foarte bine chestia 
asta. 

— Mda. L-ai cunoscut și tu, nu-i așa? 

— Da. 

— Ție ce părere ţi-a făcut? 

— Mie mi s-a părut un dobitoc sadea. 

Am zâmbit în sinea mea. 

— Îl credeai capabil de una ca asta? 

— Adică, dacă îl credeam în stare să taie gâturile oamenilor, 
să-i îngroape de vii? Nu, Cope. Nu l-am crezut capabil de una ca 
asta. 

— Nu l-a ucis pe Gil Perez. 

— Dar i-a ucis pe ceilalţi. Știi asta. 

— Mda. 

— Și, haide, știi că el trebuie să fi fost cel care i-a ucis pe 
Margot și pe Doug. Adică ce altă teorie s-ar putea aplica aici - a 
fost consilier într-o tabără unde au avut loc niște crime și, după 
aceea, a început să ucidă și el? 

— Nu e imposibil. 

— Ha? 

— Poate crimele acelea i-au declanșat lui Wayne un impuls 
criminal. Poate că avea potenţialul necesar pentru a fi un 
criminal și faptul că a fost consilier în tabăra aceea unde câtorva 
oameni le-a fost tăiată beregata a funcţionat poate ca un 
catalizator. 

— Chiar crezi chestia asta? 

— Nu prea, dar cine știe? 

— Un singur lucru îmi aduc aminte despre el, spuse ea. 

— Ce anume? 

— Wayne era un mincinos patologic. Adică acum, după ce mi- 
am luat diplomele astea în psihologie, pot să-ţi confirm că ăsta e 
termenul tehnic. Dar chiar și pe atunci îl consideram un 
mincinos. Îţi mai aduci aminte ceva de asta? Minţea despre 
orice. Doar pentru plăcerea de a minţi. Era reacția lui naturală. 
Ar fi minţit și în legătură cu micul dejun. 

M-am gândit la asta. 

— Da, chiar îmi amintesc. Într-o oarecare măsură, era vorba 
despre lăudăroșenia specifică celor aflaţi în tabără. El era un 
copil de bani gata și încerca să se integreze printre cei mai 


VP - 239 


șmecheri. Era traficant de droguri, povestea el. Făcea parte 
dintr-o bandă. Avea o prietenă care pozase pentru Playboy. 
Turna întruna numai minciuni. 

— Ține minte chestia asta, spuse ea, când o să vorbești cu el. 

— Așa o să fac. 

Tăcere. Șarpele acela adormit dispăruse. Acum simţeam alte 
chestii adormite de mult, sentimente, senzaţii. Incă mai 
simțeam ceva pentru Lucy. Nu-mi dădeam seama dacă era ceva 
real sau doar o nostalgie, sau rezultatul acestui stres care se 
acumulase, dar simţeam ceva și nu voiam să ignor acel ceva, 
dar știam că trebuia s-o fac. 

— Mai ești acolo? spuse ea. 

— Da. 

— Încă ţi se pare ciudat, nu-i așa? Chestia asta, cu noi, vreau 
să spun. 

— Da, este ciudat. 

— Să știi, spuse Lucy, că nu ești singurul care simte așa. Și eu 
simt chestia asta, bine? 

— Bine. 

— Te ajută într-un fel să știi asta? 

— Da. Pe tine te ajută? 

— Da. Ar fi cam rău dacă numai unul dintre noi ar simţi asta. 

Am zâmbit. 

— Noapte bună, Cope. 

— Noapte bună, Luce. 

e 

Uciderea în serie a mai multor oameni - sau cel puţin o 
conștiință foarte încărcată - cred că este o chestie lipsită de 
stres, pentru că Wayne Steubens aproape că nu îmbătrânise 
deloc în ultimii douăzeci de ani. Pe vremea când îl cunoscusem 
eu era un tip arătos. Încă mai era arătos. Acum locul cârlionţilor 
lungi fusese luat de o tunsoare militărească, care îi stătea bine 
totuși. Știam că nu ieșea din celulă decât o oră pe zi, dar 
probabil că în ora aceea stătea numai la soare, pentru că nu 
avea deloc paloarea aceea tipică pușcăriașilor. 

Wayne Steubens îmi aruncă un zâmbet încrezător, aproape 
perfect. 

— Ai venit să mă inviţi la o reuniune cu colegii de tabără? 

— Reuniunea se ţine în Rainbow Room, în Manhattan. Vai, 
sper să poţi ajunge. 


VP - 240 


Râse hohotit, de parcă spusesem cea mai bună glumă. Nu 
fusese bună, bineînţeles. Mi-am dat seama că interogatoriul 
ăsta avea să semene cu un dans. Fusese interogat de către cei 
mai buni ofițeri federali din țară. Fusese analizat de psihiatri 
care știau toate trucurile din Manualul Psihopatului. Aici nu 
mergeau metodele tradiţionale. Aveam un trecut comun. 
Fusesem oarecum prieteni. Trebuia să mă folosesc de chestia 
asta. 

Râsul lui se transformă într-un chicotit, apoi zâmbetul îi pieri. 

— Incă ţi se mai spune Cope? 

— Da. 

— Și ce mai faci, Cope? 

— Super. 

— Super, repetă Wayne. Parc-ai fi unchiul Ira. 

In tabără, le spuneam celor mari, persoanelor mature, unchi și 
mătuși. 

— lra era un tip sărit de pe fix, nu-i așa, Cope? 

— Era dus. 

— Așa e. 

Wayne își feri privirea. Am încercat să mă concentrez asupra 
ochilor lui albaștri, dar aceștia se tot mutau de colo-colo. Părea 
un pic maniac. M-am întrebat dacă era cumva sub influenţa 
medicamentelor - probabil - și apoi m-am întrebat de ce nu 
verificasem aspectul ăsta. 

— Deci, spuse Wayne, ai de gând să-mi spui de ce ești aici? Și 
apoi, înainte ca eu să pot răspunde, ridică palma. Stai. Nu, nu- 
mi spune. Nu încă. 

Mă așteptasem la altceva. N-aș putea spune la ce anume. Mă 
așteptasem să fie mai evident nebun. Și când spun nebun mă 
refer la cei pe care ti-i închipui ca fiind ucigași în serie - privirea 
fixă, scrutătoare, violenţi, intenși, cu buzele roșii, mușcate, 
pumni strânși și deschiși ritmic, furie abia stăpânită. Dar la 
Wayne nu simţeam nimic din toate astea. Mă așteptam să fie ca 
sociopaţii aceia peste care dai în fiecare zi, tipii dezghețați 
despre care știi că mint și că sunt capabili de lucruri oribile. Nici 
asta nu simţeam la Wayne. 

Wayne îmi dădea o senzaţie mult mai înspăimântătoare. 
Faptul că stăteam aici și vorbeam cu el - cu omul care mai mult 
ca sigur îmi omorâse sora și încă cel puţin șapte persoane - mi 
se părea un lucru normal. Chiar fără nicio problemă. 


VP - 241 


— Au trecut douăzeci de ani, Wayne. Trebuie să știu ce s-a 
întâmplat în pădurea aceea. 

— De ce? 

— Pentru că sora mea a fost acolo. 

— Nu, Cope, nu asta am vrut să spun. Se aplecă puţin spre 
mine. De ce acum? După cum ai spus și tu, au trecut douăzeci 
de ani. Deci, de ce, bătrâne prieten, de ce vrei să știi tocmai 
acum? 

— Nu sunt sigur. 

Ochii lui își potoliră fuga și se opriră într-ai mei. Am încercat 
să nu-mi feresc privirea. Inversare de roluri - acum psihoticul 
încerca să-și dea seama dacă mint. 

— Alegerea momentului, spuse el, este foarte interesantă. 

— De ce? 

— Pentru că nu ești singurul vizitator-surpriză pe care l-am 
avut în ultima vreme. 

Am dat din cap încet, încercând să nu par prea nerăbdător. 

— Cine a mai venit? 

— De ce ţi-aș spune? 

— De ce nu? 

Wayne Steubens se lăsă pe spate. 

— Încă arăţi foarte bine, Cope. 

— Și tu la fel. Dar cred că nu se pune problema să ne cuplăm. 

— Ar trebui să fiu supărat pe tine. 

— Oh? 

— Mi-ai stricat vara aceea. 

M-am rupt de realitate. Am mai vorbit despre asta. Știam că 
pe faţa mea nu se vedea nimic, dar simțeam mii de lame 
ascuţite înfipte în măruntaie. Făceam conversaţie cu un criminal 
în serie. M-am uitat la mâinile lui. Mi-am imaginat sângele. Mi- 
am imaginat lama cuţitului lângă gâtul dezgolit. Mâinile acelea. 
Mâinile acelea ce păreau inofensive, care se sprijineau acum pe 
tăblia de metal a mesei. Ce făcuseră mâinile acelea? 

Mi-am păstrat respiraţia egală, liniștită. 

— Cum am reușit asta? 

— Ar fi trebuit să fie a mea. 

— Cine ar fi trebuit să fie a ta? 

— Lucy. Trebuia să se cupleze cu cineva în vara aceea. Dacă 
n-ai fi fost tu acolo, aș fi avut mai multe șanse, aveam deja 
bucurii la ea, dacă înţelegi ce vreau să spun. 


VP - 242 


Nu prea știam ce să raspund la asta, dar m-am strecurat 
printre jaloane. 

— Am crezut că erai interesat de Margot Green. 

Zâmbi. 

— Avea un corp a-ntâia, nu? 

— Într-adevăr. 

— Și se și dădea în spectacol. Mai ţii minte atunci când a venit 
pe terenul de baschet? 

Mai ţineam minte. Mi-am amintit imediat momentul. Ciudat, 
cum reușisem să fac asta. Margot era cea mai arătoasă tipă din 
tabără, și o știa și ea foarte bine. Purta întotdeauna niște 
maiouri atât de scurte încât păreau mai obscene decât nudul în 
sine. In ziua aceea, o fată oarecare se rănise pe terenul de volei. 
Nu-mi aduc aminte cum o chema pe fata aceea. Cred că-și 
rupsese piciorul, dar cine-și mai aduce aminte chestiile astea? 
Ceea ce ne aminteam cu toţii - imaginea pe care o împărţeam 
cu psihopatul ăsta - era cea a unei Margot Green panicată, 
sprintând de-a latul terenului de baschet într-unul dintre 
maiourile acelea blestemate, cu sânii săltându-i și scuturându- 
se, strigând după ajutor, iar noi toţi, cei treizeci, poate patruzeci 
de băieţi, care ne aflam pe teren, oprindu-ne și holbându-ne la 
ea cu gura căscată. 

Bărbaţii sunt porci, da. Dar la fel sunt și adolescenţii. E o lume 
tare ciudată. Natura transformă orice mascul între, să zicem, 
paisprezece și șaptesprezece ani într-o bombă hormonală, într-o 
erecţie pe două picioare. N-ai ce face în privinţa asta. Și totuși, 
după regulile societăţii, ești prea tânăr să faci ceva, nu poţi 
decât să suferi. Și suferința aceea devenea de zece ori mai mare 
în preajma unei Margot Green. 

Dumnezeu are un simţ al umorului foarte ciudat, nu credeţi? 

— Îmi amintesc. 

— Ce se mai dădea în spectacol, spuse Wayne. Ştii că i-a dat 
papucii lui Gil? 

— Margot? 

— Da. Chiar înainte de crimă. Ridică o sprânceană. Te face să- 
ți pui anumite întrebări, nu-i așa? 

N-am făcut nicio mișcare, l-am lăsat pe el să vorbească, 
sperând c-avea să spună mai multe. Așa a și făcut. 


VP - 243 


— Eu am avut-o, să știi. Pe Margot. Dar nu era la fel de bună 
ca Lucy. Își puse mâinile la gură, de parc-ar fi spus prea multe. 
Juca teatru. 

Am rămas nemișcat. 

— Ştii c-am avut o relaţie pasageră, Lucy și cu mine, în vara 
aceea, înainte ca tu să vii în tabără, nu? 

— A-ha. 

— Pari cam verde, Cope. Nu ești gelos, nu-i așa? 

— S-a întâmplat în urmă cu douăzeci de ani. 

— Da, într-adevăr. Și, ca să fiu sincer, n-am reușit decât s-o 
pipăi pe sâni. Pun pariu că tu ai ajuns mai departe, Cope. Pun 
pariu că tu i-ai cules cireașa, nu-i așa? 

încerca să mă înfurie. Nu i-am făcut jocul. 

— Un gentleman nu spune niciodată chestiile astea. 

— Da, sigur. Și nu mă înţelege greșit. Voi doi aveaţi ceva unul 
pentru celălalt. Până și un orb și-ar fi putut da seama. Tu și cu 
Lucy eraţi ceva deosebit. A fost o chestie foarte specială, nu-i 
așa? 

Zâmbi și clipi des spre mine. 

— A fost, cu multă vreme în urmă. 

— Nici tu nu crezi chestia asta, recunoaște. Îmbătrânim, într- 
adevăr, dar în multe privinţe ne simţim exact la fel ca pe 
vremea aceea. Nu crezi? 

— Nu prea, Wayne. 

— Ei bine, oricum, viața merge înainte. Știi, ne-au dat acces la 
Internet. Nu avem acces la site-urile porno sau la chestii de 
genul ăsta, și toate comunicațiile sunt atent supravegheate. Dar 
te-am căutat pe Internet. Știu că ești văduv, știu că ai o fetiță de 
șase ani. Nu i-am găsit numele pe Internet. Cum o cheamă? 

De data asta nu m-am mai putut abţine. Efectul a fost 
visceral. Să-l aud pe psihopatul ăsta vorbind despre fiica mea 
era mai rău decât să ţin fotografia ei în birou. Am ripostat și am 
revenit la subiect. 

— Ce s-a întâmplat în pădurea aceea, Wayne? 

— Au murit niște oameni. 

— Nu te juca cu mine. 

— Doar unul dintre noi se joacă, Cope. Dacă vrei adevărul, 
atunci să începem cu tine. De ce-ai venit aici? Astăzi. Pentru că 
momentul ales nu poate fi o coincidenţă. Știm amândoi chestia 
asta. 


VP - 244 


M-am uitat în spatele meu. Știam că eram urmăriți. Cerusem 
ca nimeni să nu ne asculte conversaţia. Am făcut semn să intre 
cineva. Un gardian a deschis ușa. 

— Domnule? mi s-a adresat el. 

— În ultimele două săptămâni, domnul Steubens a mai avut 
vreun vizitator? 

— Da, domnule. Unul singur. 

— Cine? 

— Dacă doriţi, vă aduc numele lui. 

— Chiar vă rog. 

Gardianul plecă. M-am uitat înapoi la Wayne, care nu părea 
supărat. 

— Touché, spuse el. Dar nu e nevoie. O să-ţi spun. Un tip pe 
nume Curt Smith. 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. 

— Ah, dar el te știe pe tine. Vezi tu, lucrează pentru o 
companie pe nume MVD. 

— Un detectiv particular? 

— Da. 

— Și a venit aici pentru că voia - acum înțelegeam, ticăloșii 
aceia! -, voia să afle lucruri murdare despre mine. 

Wayne Steubens își atinse nasul și apoi arătă către mine. 

— Ce ţi-a oferit? 

— Șeful lui a fost un federal mare. A spus că-mi poate obţine 
un tratament mai bun. 

— l-ai spus ceva? 

— Nu. Din două motive. În primul rând, oferta lui era o 
prostie. Un fost federal, chiar și mare, nu poate face mare lucru 
pentru mine. 

— Și în al doilea rând? 

Wayne Steubens se aplecă în faţă. Se asigură că-l priveam 
drept în ochi. 

— Vreau să mă asculţi, Cope. Vreau să mă asculţi cu foarte 
mare atenţie. 

l-am susţinut privirea. 

— Am făcut foarte multe lucruri rele în viața mea. N-o să intru 
acum în detalii. Nu e nevoie. Am făcut greșeli. Mi-am petrecut 
ultimii optsprezece ani în gaura asta împuţită plătind pentru 
aceste greșeli. Nu mai am ce căuta aici. Chiar nu mai am ce 
căuta aici. Nu vorbesc despre Indiana sau despre Virginia, 


VP - 245 


despre chestiile de genul ăsta. Oamenii aceia, care au murit 
acolo - nu-i cunoșteam. Erau niște străini. 

Se opri, închise ochii și-și frecă fața. Avea o faţă largă. Tenul îi 
era lucios, lăsa impresia de ceară. Deschise ochii din nou, se 
asigură că încă mă mai uitam la el. Mă uitam. N-aș fi putut să 
mă mișc nici dacă aș fi vrut. 

— Dar - și aici este și cel de-al doilea motiv, Cope - habar n- 
am ce s-a întâmplat în pădurea aceea, acum douăzeci de ani. 
Pentru că n-am fost acolo. Nu știu ce li s-a întâmplat prietenilor 
mei - nu erau străini, Cope, îmi erau prieteni -, Margot Green 
sau Doug Billingham sau Gil Perez sau surorii tale. 

Tăcere. 

— l-ai ucis pe copiii aceia din Indiana și din Virginia? 

— M-ai crede dacă ţi-aș spune că nu? 

— Au fost o grămadă de probe împotriva ta. 

— Da, au fost. 

— Dar încă îţi mai susţii nevinovăția. 

— Da. 

— Ești nevinovat, Wayne? 

— Hai să ne concentrăm asupra unui singur lucru, pe rând, n- 
ai vrea? Eu vorbesc despre vara aceea. Eu vorbesc despre 
tabăra aceea. Acolo n-am ucis pe nimeni. Nu știu ce s-a 
întâmplat în pădurea aceea. 

Am rămas tăcut. 

— Ești procuror acum, nu-i așa? 

Am dat din cap. 

— Oamenii sapă în trecutul tău. Înţeleg asta. Eu nu le-aș da 
prea multă atenţie. Doar că acum ai venit și tu aici. Ceea ce 
înseamnă că s-a întâmplat ceva. Ceva nou. Ceva care are 
legătură cu noaptea aceea. 

— Ce vrei să spui, Wayne? 

— Tu ai crezut întotdeauna că eu i-am ucis, spuse el. Dar 
acum, pentru prima dată, nu mai ești atât de sigur, nu-i așa? 

N-am spus nimic. 

— Ceva s-a schimbat. Văd pe faţa ta asta. Pentru prima dată 
te întrebi serios dacă eu am avut vreo legătură cu ceea ce s-a 
întâmplat în noaptea aceea. Și, dacă ai aflat ceva nou, ai 
obligaţia să-mi spui și mie despre ce e vorba. 


VP - 246 


— N-am nicio obligaţie, Wayne. N-ai fost judecat pentru 
crimele acelea. Ai fost judecat și condamnat pentru crimele din 
Indiana și din Virginia. 

Deschise braţele: 

— Atunci de ce să nu-mi spui ce s-a întâmplat? 

M-am gândit la asta. Într-un anume sens avea dreptate. Dacă 
îi spuneam că Gil Perez era încă în viaţă asta n-ar schimba cu 
nimic condamnarea pe care o primise, pentru că nu fusese 
condamnat pentru uciderea lui Gil. Dar ar fi aruncat o umbră. 
Cazul unui criminal în serie este foarte sensibil. Dacă se află că 
una dintre presupusele victime nu a murit - cel puţin nu în 
momentul respectiv și nu ucisă de criminalul în chestiune - 
atunci întregul caz ar putea exploda foarte ușor. 

Am ales să păstrez discreția, cel puţin deocamdată. Până 
când nu aveam probe solide, care să confirme că Manolo 
Santiago era într-adevăr Gil Perez, n-aveam niciun motiv să 
spun ceva. M-am uitat la el. Oare era nebun? Eu așa credeam. 
Dar cum mama dracului aș fi putut fi sigur? Oricum, aflasem 
cam tot ce puteam afla, cel puţin astăzi. Așa că m-am ridicat. 

— La revedere, Wayne. 

— La revedere, Cope. 

Am pornit spre ușă. 

— Cope? 

M-am întors. 

— Ştii că nu eu i-am ucis, nu-i așa? 

N-am răspuns. 

— Și, dacă nu i-am ucis eu, continuă el, va trebui să pui sub 
semnul întrebării tot ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea - 
nu doar lui Margot, lui Doug, lui Gil și lui Camille. Ci și ce mi s-a 
întâmplat mie. Și ţie. 


VP - 247 


27. 


— lra, uită-te la mine puţin. 

Lucy așteptase până când tatăl ei păruse ceva mai lucid. 
Stătea în celălalt capăt al camerei, în faţa lui. Ira își scosese 
astăzi discurile vechi, din vinil. Pe jos, erau răspândite mai multe 
coperţi: una cu James Taylor, care avea părul lung - Sweet Baby 
James, alta cu Beatles, traversând Abbey Road (Paul era desculț 
și deci „mort”), cu Marvin Gaye, purtând o eșarfă în What's 
Going On, și cu Jim Morrison, debordând de sexualitate pe 
coperta albumului original Doors. 

— lra? 

Ira zâmbea uitându-se la o fotografie veche făcută în tabără. 
Wolksvagenul Broscuţă de culoare galbenă fusese decorat de 
către fetele mai mari. Desenaseră flori și semne ale păcii peste 
tot. Ira stătea în mijloc, cu braţele încrucișate. Fetele înconjurau 
mașina. Toţi purtau tricouri și zâmbeau cu gura până la urechi. 
Lucy își amintea de ziua aceea. Fusese o zi bună, una dintre 
acele zile pe care ai vrea să le pui într-o cutie, într-un sertar, și 
pe care să o scoţi când te cuprinde melancolia. 

— lra? 

Se întoarse spre ea. 

— Te ascult. 

Se auzea „Eve of Destruction”, clasicul hit antirăzboi din 1965 
al lui Barry McGuire. Deși cântecul ăsta era tulburător, pe Lucy o 
liniştea întotdeauna. În melodie era zugrăvită o imagine 
întunecată a lumii. McGuire cânta despre lumea care 
explodează, despre trupuri neînsufleţite plutind în râul lordan, 
despre teama de declanșarea unui atac nuclear, despre ură în 
China Roșie și în Selma, Alabama - o rimă forțată, care mergea 
totuși -, despre ipocrizie și ură în lume, iar la refren întreba, 
parcă ironic, cum oare ascultătorul putea să fie într-atât de naiv 
încât să se gândească că lumea nu era pe buza prăpastiei. 

Și-atunci de ce o liniștea? 

Pentru că era adevărat. Lumea era un loc groaznic, teribil. Pe 
vremea aceea, planeta chiar era pe marginea dezastrului. Dar 
supravieţuise - unii ar putea spune chiar că o dusese foarte 


VP - 248 


bine. Lumea pare destul de urâtă și astăzi. Chiar nu-ți vine să 
crezi că o s-o scoatem la capăt. Lumea lui McGuire fusese la fel 
de îngrozitoare. Poate chiar mai îngrozitoare. Și dacă dai timpul 
înapoi cu încă douăzeci de ani - al Doilea Război Mondial, 
nazismul. În comparaţie cu astea, anii șaizeci ar fi putut părea o 
excursie la Disneyland. Dar trecusem și peste asta. 

Întotdeauna lumea pare să se afle pe marginea prăpastiei. Și 
întotdeauna reușim să o scoatem la capăt. 

Poate că supraviețuim cu toţii distrugerii create tot de noi. 

Clătină din cap. Cât de naiv. Câtă candoare. Ar fi trebuit să 
știe mai bine. 

lra avea barba aranjată astăzi. Părul, în schimb, îi era tot în 
dezordine. Griul căpătase aproape nuanțe albăstrui. Mâinile îi 
tremurau, iar Lucy se întrebă dacă nu cumva se preconiza și un 
început de Parkinson. Ultimii lui ani, știa, n-aveau să fie buni. 
Dar, până la urmă, nu prea fuseseră mulţi ani buni în ultimii 
douăzeci. 

— Ce s-a întâmplat, iubito? 

Îngrijorarea lui era atât de reală. Era una dintre trăsăturile 
cele mai sincere și mai bune ale farmecului său - îi păsa cu 
adevărat de oameni. Era un ascultător fantastic. Simţea durerea 
și voia să găsească o cale de a o alina. Toată lumea simțea 
această empatie cu lra - toţi copiii din tabără, toţi părinţii, toţi 
prietenii. Dar când ești singurul lui copil, persoana pe care o 
iubește mai mult decât orice pe lume, empatia asta se 
transformă în cea mai caldă pătură de care ai nevoie în zilele 
reci. _ 

Doamne, fusese un tată magnific! li era atât de dor de el! 

— În registru scrie că te-a vizitat un tip pe nume Manolo 
Santiago. Își lăsă capul într-o parte. Îţi amintești chestia asta, 
Ira? 

Zâmbetul îi pieri. 

— lra? 

— Da, spuse el. Îmi amintesc. 

— Ce-a vrut? 

— Să vorbim. 

— Despre ce să vorbiți? 

Ira își strânse buzele peste dinți, de parcă ar fi vrut să le 
forțeze să rămână închise. 

— lra? 


VP - 249 


Clătină din cap. 

— Te rog, spune-mi, zise ea. 

Gura lui Ira se deschise, dar nu ieși nimic din ea. Când, în 
sfârșit, începu să vorbească, vocea îi era aproape șoptită. 

— Ştii despre ce voia să vorbească. 

Lucy se uită peste umărul lui. Erau singuri în cameră. „Eve of 
Destruction” se terminase. The Mamas and the Pappas începură 
să le povestească cum erau frunzele ruginii. 

— Despre tabără? spuse ea. 

El dădu din cap. 

— Ce voia să știe? 

Ira începu să plângă. 

— lra? 

— N-am vrut să mă întorc acolo, spuse el. 

— Ştiu că n-ai vrut. 

— Mă tot întreba. 

— Despre ce, Ira? Despre ce te-a întrebat? 

Își prinse faţa în palme. 

— Te rog... 

— Ce mă rogi? 

— Nu mă mai pot întoarce acolo. Înţelegi? Nu mă mai pot 
întoarce acolo! 

— Nu-ţi mai poate face niciun rău. 

Rămase cu fața în mâini. Umerii i se scuturau. 

— Bieţii copii... 

— Ira? Părea de-a dreptul îngrozit. Tati? spuse ea. 

— Am dezamăgit pe toată lumea. 

— Nu, nu-i adevărat. 

Suspinele-i deveniseră de necontrolat. Lucy îngenunche în 
fața lui. Își simţea și ea ochii plini de lacrimi. 

— Te rog, tată, uită-te la mine. 

Nu voia să se uite. Asistenta, Rebecca, băgă capul pe ușă. 

— Mă duc să-i aduc ceva, spuse ea. 

Lucy ridică o mână: 

— Nu. 

Ira dădu drumul încă unui hohot de plâns. 

— Cred că are nevoie de un calmant. 

— Încă nu, spuse Lucy. Noi doar... te rog, lasă-ne un moment. 

— Am și eu responsabilităţile mele. 


VP - 250 


— E bine. E o discuţie privată. Doar că așa e el, mai 
emoțional, atât. 

— Mă duc să-l aduc pe doctor. 

Lucy era pe punctul de a-i spune să nu facă asta, dar 
asistenta plecase deja. 

— lra, te rog, ascultă-mă! 

— Nu... 

— Ce i-ai spus? _ 

— N-am putut să-i protejez decât pe puţini dintre ei. Inţelegi? 

Nu înţelegea. Îi luă faţa în palme și-i ridică capul. Țipătul lui 
aproape că o trânti la pământ. Îi dădu drumul. El se dădu înapoi, 
dărâmând scaunul. Se înghesui într-un colț. 

— Nu...! 

Asistenta Rebecca se întoarse cu încă două femei. Una era 
doctorita, o recunoscu Lucy. Cealaltă, o altă asistentă, 
presupuse Lucy, avea o seringă în mână. 

— E în regulă, Ira, spuse Rebecca. 

Încercară să se apropie de el. Lucy le tăie calea. 

— leșiţi afară, spuse ea. 

Doctoriţa - Julie Contrucci scria pe ecuson că o cheamă - își 
drese vocea. 

— E foarte agitat. 

— Și eu la fel, zise Lucy. 

— Pardon? 

— Aţi spus că e agitat. Mare lucru. Agitaţia face parte din 
viaţă. Și eu mă simt agitată uneori. Și dumneata te simţi agitată 
uneori, nu-i așa? Așa că el de ce n-ar putea să fie agitat? 

— Pentru că e bolnav. 

— E bine. Vreau să fie lucid pentru câteva minute. 

Ira dădu drumul încă unui suspin. 

— Vreţi să spuneţi că acum e lucid? 

— Vreau să stau un pic de vorbă cu el între patru ochi. 

Doctorita Contrucci își încrucișă braţele de-a curmezișul 
pieptului. 

— Nu dumneavoastră decideți asta. 

— Sunt fiica lui. 

— Tatăl dumneavoastră s-a internat aici benevol. Poate să 
vină și să plece oricând vrea. Niciun tribunal nu l-a declarat lipsit 
de discernământ. El decide. Contrucci se uită spre Ira. Vreţi un 
sedativ, domnule Silverstein? 


VP - 251 


Ochii lui Ira fugeau în toate părțile, ca și cei ai unui animal 
încolțit, așa cum brusc devenise. 

— Domnule Silverstein? 

Se holbă la fiica lui. începu din nou să plângă. 

— N-am spus nimic, Lucy. Ce-aș fi putut să-i spun? 

Începu să suspine din nou. Doctoriţa se uită la Lucy, iar ea se 
uită la tatăl ei. 

— E în regulă, Ira. 

— Te iubesc, Luce. 

— Și eu te iubesc. 

Asistentele preluară controlul. Ira își întinse braţul. Ira zâmbi 
frumos când acul seringii îi pătrunse în carne. Îi amintea lui Lucy 
de copilăria ei. El fuma iarbă în faţa ei fără nicio reţinere. ȘI-I 
amintea inhalând adânc, zâmbind așa cum zâmbea acum. O 
făcu să se întrebe acum de ce oare avea el nevoie de asta. Işi 
aminti de vremurile de după tabără. În timpul copilăriei ei, 
drogurile fuseseră, pur și simplu, o parte din el - o parte dintr-o 
„mișcare”. Dar acum se întreba. La fel cum era ea cu băutura. 
Oare  moștenise de la tatăl ei o genă specială, gena 
dependenței? Sau poate Ira, ca și Lucy, se folosea de substanțe 
- droguri, alcool - pentru a evada, pentru a amorțţi, pentru a nu 
se confrunta cu adevărul? 


VP - 252 


28. 


— Spune-mi, te rog, că glumești. 

Stăteam împreună cu agentul special FBI Geoff Bedford la 
masă, într-un local obișnuit, cu folie de aluminiu pe dinafară și 
cu poze ale celebrităților locale pe dinăuntru. Bedford arăta 
foarte îngrijit și purta o mustață în furculiță, cu vârfurile răsucite 
cu ceară. Sunt sigur că am mai văzut o astfel de mustață în 
viața mea, dar nu-mi amintesc exact unde. li tot aşteptam pe 
ceilalţi trei tipi să apară, să i se alăture într-un cvartet de 
frizerie. 

— Nu glumesc, spusei eu. 

Veni și chelnerița. Nu ne spuse „dragă” sau „iubitule”. Uram 
chestia asta. Bedford luă lista cu felurile de mâncare, dar nu 
comandă decât o cafea. Am înţeles aluzia și am comandat și eu 
același lucru. l-am dat meniurile înapoi. Bedford așteptă până ea 
plecă. 

— Steubens a făcut-o, cu certitudine. l-a ucis pe toţi oamenii 
aceia. Până acum n-a existat nicio îndoială. Nici acum nu există 
nicio îndoială. Și nu vorbesc doar despre acea sintagmă „dincolo 
de orice urmă de îndoială”. Nu există absolut nicio îndoială. 

— Primele crime. Cei patru din pădure. 

— Ce-i cu ei? 

— Nu există nicio dovadă care să facă legătura între el și 
crimele acelea. 

— Nu, nicio dovadă fizică. 

— Patru victime. Două dintre ele erau fete tinere. Margot 
Green și sora mea? 

— Exact. 

— Dar niciuna dintre celelalte victime ale lui Steubens n-a fost 
femeie. 

— Corect. 

— Toţi erau bărbaţi, băieţi cu vârsta cuprinsă între 
șaisprezece și optsprezece ani. Nu ţi se pare ciudată chestia 
asta? 

Se uită la mine de parcă mi-ar fi crescut brusc încă un cap pe 
umeri. 


VP - 253 


— Uite ce e, domnule Copeland, am fost de acord să ne 
întâlnim, în primul rând, pentru că ești procuror districtual și, în 
al doilea rând, pentru că sora ta a murit de mâna acestui 
monstru. Dar această punere sub semnul întrebării... 

— Tocmai l-am vizitat pe Wayne Steubens. 

— Știu asta. Și dă-mi voie să spun că este un psihopat şi-un 
mincinos patologic. 

Mi-am adus aminte că și Lucy îmi spusese același lucru. Mi- 
am amintit, de asemenea, că Wayne îmi spusese că el și Lucy 
avuseseră o relație pasageră înainte ca eu să ajung în tabără. 

— Știu asta. 

— Nu sunt foarte sigur că știi. Dă-mi voie să-ţi explic. Wayne 
Steubens a făcut parte din viaţa mea aproape douăzeci de ani. 
Gândește-te la chestia asta. Am văzut cât de convingător poate 
să mintă. 

Nu eram sigur ce tactică ar fi trebuit să abordez, așa că am 
început să tatonez. 

— Au apărut dovezi noi. 

Bedford se încruntă. Vârfurile mustăţii i se lăsară spre 
colțurile gurii. 

— Despre ce vorbești? 

— Știi cine este Gil Perez? 

— Bineînţeles că știu. Îi știu pe toţi cei care au fost implicaţi în 
cazul ăsta. 

— Nu i-aţi găsit niciodată cadavrul. 

— Așa e. Și nici pe-al surorii tale nu l-am găsit. 

— Cum îţi explici chestia asta? 

— Ai fost în tabăra aceea. Știi terenul de acolo. 

— Da. 

— Ştii câţi kilometri pătraţi de pădure sunt acolo? 

— Da. 

Işi ridică mâna dreaptă și se uită la ea. 

— Salut, domnule Ac. Apoi făcu la fel cu stânga. Fă cunoștință 
cu prietenul meu Carul cu Fân. 

— Wayne Steubens e un tip relativ mic de statură. 

— Și? 

— Și Doug avea un metru optzeci. Gil era un puști destul de 
dur. Cum crezi că a putut Wayne să-i ia prin surprindere sau să-i 
domine pe toţi patru? 


VP - 254 


— Avea un cuțit - așa a reușit. Margot Green era legată. Pur și 
simplu, i-a tăiat beregata. Nu suntem siguri în ce ordine au 
urmat ceilalți. Poate că au fost și ei legaţi - în locuri diferite din 
pădure. Pur și simplu, nu știm. L-a doborât pe Doug Billingham. 
Trupul lui Billingham a fost găsit îngropat superficial, la vreo opt 
sute de metri de cadavrul lui Margot. Avea mai multe plăgi 
înjunghiate, unele la mâini, răni făcute în timp ce se apăra. Am 
găsit sânge și haine aparţinând surorii tale și lui Gil Perez. Ştii 
toate astea. 

— Da. 

Bedford se lăsă cu scaunul pe spate, sprijinindu-se doar în 
vârfurile picioarelor. 

— Deci, spune-mi, domnule Copeland. Ce dovezi noi au ieșit 
brusc la lumină? 

— Gil Perez. 

— Ce-i cu el? 

— N-a murit în noaptea aceea. A murit săptămâna asta. 

Scaunul se prăbuși în față, la loc. 

— Cum? 

l-am spus despre Manolo Santiago, despre care eu credeam 
că era, de fapt, Gil Perez. Aș spune că părea sceptic, în realitate, 
lucrurile nu stăteau atât de bine pentru mine. Agentul Bedford 
se holba la mine de parcă aș fi încercat să-l conving că iepurașul 
de Paști există cu adevărat. 

— Deci, ca să înțeleg, spuse el după ce eu am terminat de 
vorbit. Chelneriţa se întoarse cu cafelele. Bedford nu mai spuse 
nimic. Ridică cu grijă ceașca și reuși să și-o ţină la nivelul 
mustăţii. Părinţii lui Perez neagă c-ar fi vorba de el. Brigada de 
Omucideri din Manhattan nu crede că e el. Și dumneata îmi 
spui... 

— Ele. 

Bedford chicoti. 

— Cred că m-ai făcut să pierd destul de mult timp, domnule 
Copeland. 

Işi puse ceașca cu cafea jos și se pregătea să iasă din 
separeu. 

— Știu sigur că e el. E doar o chestiune de timp până cândo 
voi putea dovedi. 

Bedford se opri. 


VP - 255 


— Hai să facem așa, spuse el. Hai să acceptăm jocul tău. Hai 
să spunem că tipul ăla e într-adevăr Gil Perez și că a 
supravieţuit acelei nopţi. 

— Așa. 

— Asta nu-l absolvă pe Wayne Steubens. Chiar deloc. Sunt 
mulţi - acum se uita mai dur la mine - cei care cred că Steubens 
a avut, probabil, un complice la primele lui crime. Până și 
dumneata te-ai întrebat cum ar fi putut el să le vină de hac 
atâtor persoane deodată. Ei bine, dacă ar fi fost doi și doar trei 
victime le-ar fi fost mult mai ușor, nu crezi? 

— Deci acum crezi că Perez a fost complice? 

— Nu. La naiba, nu cred nici măcar c-a supraviețuit acelei 
nopți. Vorbesc ipotetic. Dacă acel cadavru de la morga din 
Manhattan se dovedește ca fiind al lui Gil Perez. 

Mi-am turnat în cafea un pliculeţ de Splenda și un pic de 
lapte. 

— Ai auzit de Sir Arthur Conan Doyle? îl întrebai eu. 

— Tipul care a scris Sherlock Holmes. 

— Exact. Una dintre axiomele lui Sherlock sună cam așa: „E o 
mare greșeală să teoretizezi până când nu ai date concrete, 
pentru că ulterior ai putea interpreta datele respective pentru a 
se potrivi cu teoria ta, și nu invers”. 

— Îmi pui răbdarea la încercare, domnule Copeland. 

— Ți-am prezentat câteva date noi. În loc să încerci să 
regândești ce s-a întâmplat, ai găsit imediat o explicaţie care să 
facă aceste date să se potrivească cu teoria dumitale. 

Se holbă la mine. Nu-l învinovățeam. Eram dur, dar trebuia să 
acţionez așa. 

— Ştii ceva despre trecutul lui Wayne Steubens? mă întrebă 
el. 

— Puțin. 

— Se potrivește cu profilul la fix. 

— Profilurile psihiatrice nu sunt dovezi. 

— Dar ajută. De exemplu, știai că în adolescenţa lui Steubens 
animalele vecinilor dispăreau frecvent? 

— Zău? Ei, asta-i chiar dovada pe care o căutam. 

— Pot să-ţi dau un exemplu elocvent? 

— Te rog! 

— Avem un martor ocular la o astfel de dispariţie. Un băiat pe 
nume Charlie Kadison. N-a spus nimic la momentul acela pentru 


VP - 256 


că era prea speriat. Când Wayne Steubens avea șaisprezece ani 
a îngropat un câine mic și alb - ce rasă e aia, ceva franțuzesc... 

— Bichon Frise? 

— Exact. A îngropat câinele până la gât. Astfel că numai capul 
îi rămăsese la suprafaţă. Bietul animal nu putea să se miște. 

— Dezgustător. 

— Stai, e și mai rău. 

Gustă din nou din cafea. Am așteptat. Puse ceașca înapoi pe 
masă și-și tamponă gura cu un șervetel. 

— Așa, și după ce i-a îngropat trupul, fostul tău tovarăș de 
tabără s-a dus la casa familiei puștiului, lui Kadison. Vezi tu, 
familia lui avea o motocositoare, pentru tunsul gazonului. Le-a 
cerut-o cu împrumut... 

Se opri, se uită la mine și dădu din cap. 

— Bleah! făcui eu. 

— Mai am și alte cazuri ca ăsta. Vreo douăsprezece. 

— Și cu toate astea, Wayne Steubens a reușit să-și găsească 
o slujbă într-o tabără... 

— Mare surpriză! Vreau să spun că Ira Silverstein ăla nu prea 
părea genul de om pe care să-l intereseze trecutul celor pe 
care-i angaja. 

— Și nimeni nu s-a gândit la Wayne după ce au avut loc 
crimele acelea? 

— Nu știam nimic din toate astea. În primul rând, poliţia locală 
s-a ocupat de crimele de la Tabăra PLUS, nu noi. Nu era încă un 
caz federal. Nu atunci, cel puţin. Pe lângă asta, oamenii erau 
prea speriaţi pentru a veni să ne povestească despre ce făcuse 
Steubens până atunci. Cum era, de exemplu, Charlie Kadison. 
Trebuie, de asemenea, să ţii seama că Steubens provenea dintr- 
o familie bogată. Tatăl lui a murit când el era mic, dar mama lui 
l-a protejat, a plătit oamenii deranjaţi de el, a făcut tot posibilul 
să-l ocrotească. Era și foarte protectoare, apropo. Foarte 
conservatoare. Foarte strictă. 

— Incă o chestie bifată în profilul de ucigaș pe care l-ați 
alcătuit? 

— Nu e vorba doar despre profilul lui psihiatric, domnule 
Copeland. Cunoști faptele. Locuia la New York și cu toate astea 
s-a aflat în toate trei locaţiile - din Virginia, Indiana și 
Pennsylvania - în momentul în care au avut loc acele crime. Ce 
șanse ar fi fost pentru ca asta să fie doar o coincidenţă 


VP - 257 


nefericită? Și, bineînţeles, lovitura de graţie - după ce am 
obținut un mandat de percheziție, am găsit pe proprietatea lui 
obiecte - trofeele clasice -, lucruri care aparținuseră victimelor. 

— Nu de la toate victimele. 

— De la destule. 

— Dar niciun obiect de la primele patru victime, din tabără. 

— Corect. 

— De ce nu și de la acele victime? 

— Părerea mea? Probabil, se grăbea. Steubens încă ascundea 
cadavrele. N-a mai avut timp. 

— Și de data asta, mi se pare că interpretezi datele ca să se 
potrivească cu teoria. 

Se lăsă pe spate și mă studie. 

— Și care e teoria dumitale, domnule Copeland? Mor de 
curiozitate să o aud. 

N-am spus nimic. 

Își deschise braţele. 

— Că un ucigaș în serie, care le-a tăiat gâtul mai multor băieți 
din unele tabere în Indiana și Virginia, a fost din întâmplare și 
consilier la o tabără de vară, unde cel puţin două persoane s-au 
ales cu gâtul tăiat? 

Avea dreptate. Mă gândisem și eu la asta încă de la început, 
și nu găsisem nicio explicaţie satisfăcătoare. 

— Știi care sunt faptele, interpretate sau nu. Ești procuror. 
Spune-mi ce crezi dumneata că s-a întâmplat. 

M-am gândit la asta. El aștepta. M-am mai gândit puţin. 

— Nu știu încă. Poate că e prea devreme să emit o teorie. 
Poate că mai trebuie să adunăm fapte, dovezi. 

— Și în timpul ăsta, spuse el, un tip ca Wayne Steubens mai 
ucide câțiva tineri aflaţi în tabără. 

Și de data asta avea dreptate. M-am gândit la dovezile pe 
care le aveam în cazul violului săvârșit de Jenrette și Marantz. 
Dacă le priveai obiectiv, împotriva lui Wayne Steubens erau cel 
puţin la fel de multe probe adunate, poate chiar mai multe. 

Sau cel puţin fuseseră pe vremea aceea. 

— Nu l-a ucis pe Gil Perez. 

— Te-am auzit. Hai să adăugăm și asta în ecuație, de dragul 
discuţiei. Să zicem că nu l-a ucis pe puștiul acela, Gil Perez. 
Întoarse palmele în sus. Și ce concluzie tragi din asta? 


VP - 258 


Am întors pe toate feţele întrebarea lui. Trag concluzia, m-am 
gândit eu, că habar n-am ce mama dracului s-a întâmplat cu 
sora mea. 


VP - 259 


29. 


O oră mai târziu, mă aflam în avion. Ușa nu se închisese încă. 
Mă sună Muse. 

— Cum a mers cu Steubens? mă întrebă ea. 

— O să-ţi povestesc mai târziu. Cum e la tribunal? 

— Tot felul de cereri și de alte nimicuri, din câte am auzit. Au 
folosit foarte des fraza „în pronunțare”. Cred că e foarte 
plictisitor să fii avocat. Cum de nu-ţi zbori creierii când ai parte 
de o astfel de zi? 

— Am antrenament. Deci nu s-a întâmplat nimic? 

— Nimic, dar mâine ai zi liberă. judecătorul vrea să stea de 
vorbă cu toţi avocaţii în camera de consiliu joi dimineaţă, la 
prima oră. 

— De ce? 

— S-a tot vehiculat fraza aceea, „în pronunțare”, dar 
asistentul tău, am uitat cum îl cheamă, a spus că, probabil, nu-i 
o chestie foarte importantă. Ascultă, mai am ceva pentru tine. 

— Ce? 

— L-am rugat pe cel mai bun tocilar pe care-l avem noi la 
departamentul de informatică să verifice puţin jurnalele alea pe 
care le-a primit Lucy. 

— Și? 

— Și rezultatele s-au potrivit cu cele pe care le știi deja. Cel 
puţin la început. 

— Cum adică, cel puţin la început? 

— Am luat informaţiile descoperite de el, și apoi am dat 
câteva telefoane, am făcut câteva săpături. Și am găsit ceva 
interesant. 


— Ce? 

— Cred că știu cine i-a trimis jurnalele acelea. 
— Cine? 

— Ai BlackBerry-ul cu tine? 

— Da. 


— Sunt o tonă de date. Cred c-ar fi mai bine dacă ţi-aș trimite 
toate detaliile pe e-mail. 
— Bine. 


VP - 260 


— Nu vreau să spun mai multe. Aș prefera să te uiţi și tu 
peste ele și să ajungi la aceeași concluzie ca și mine. 

M-am gândit la asta și în minte mi-au răsunat ecourile 
discuţiei pe care o avusesem cu Geoff Bedford. 

— Nu vrei să interpretez faptele pentru a se potrivi cu teoria, 
nu? 

— Ce? 

— Nimic, lasă, Muse. Trimite-mi e-mailul acela. 

e 

La patru ore după ce mă despărțisem de Geoff Bedford 
stăteam în biroul de lângă cel al lui Lucy, un birou pe care în 
mod normal îl folosea un profesor de engleză, care acum era în 
concediu. Lucy avea cheia. 

Se uita pe fereastră când asistentul ei, un tip pe nume Lonnie 
Berger, intră fără să bată la ușă. Ciudat. Lonnie îmi amintea un 
pic de tatăl lui Lucy, Ira. Avea acea calitate de Peter Pan, un 
surogat de rebel. Nu am nimic împotriva hipioţilor, sau a celor 
de stânga, sau cum vreţi să le mai spuneţi. Avem nevoie de ei. 
Cred cu fermitate că avem nevoie de ambele extreme în 
politică, chiar și (poate chiar mai ales) de cei cu care nu suntem 
de acord, pe care am vrea să-i urâm. Ar fi plictisitor fără ei. 
Argumentele celorlalţi nu ar fi atât de bine primite. Gândiţi-vă la 
esenţa lucrurilor: nu poţi avea stânga fără dreapta. Și nu poți 
avea un centru fără stânga și dreapta. 

— Ce s-a întâmplat, Luce? Am o întâlnire importantă cu 
chelnerița mea cea sexy... Lonnie mă văzu și vocea parcă i se 
pierdu. Cine-i domnul? 

Lucy continua să se uite pe fereastră. 

— Și de ce ne aflăm în biroul profesorului Mitnick? 

— Sunt Paul Copeland. 

l-am întins mâna. Mi-a strâns-o. 

— Uau! spuse Lonnie. Tu ești tipul din poveste, nu-i așa? 
Domnul P sau ceva de genul ăsta. Vreau să zic, am citit și eu 
despre cazul asta pe Internet și... 

— Da, Lucy m-a pus la curent cu săpăturile tale de amator. 
După cum probabil știi, am și eu niște săpători destul de buni - 
de fapt, investigatori profesioniști - care lucrează pentru mine. 

Imi dădu drumul la mână. 

— Vrei să ne destăinui ceva? îl întrebai. 

— Despre ce vorbești? 


VP - 261 


— Aveai dreptate, apropo. E-mailul chiar a fost trimis de pe 
unul dintre computerele din Biblioteca Frost la ora șase și 
patruzeci și două de minute. Dar Sylvia Potter n-a fost acolo 
între șase și șapte. 

Incepu să facă pași înapoi. 

— Tu ai fost, Lonnie. _ 

Arboră un zâmbet strâmb și clătină din cap. Incerca să câștige 
timp. 

— E o porcărie, o minciună. Hei, stai așa... Zâmbetul îi 
dispăru, mimă șocul și ofensa. Haide, Luce, nu pot să cred că tu 
chiar ai impresia că eu... 

Lucy se întoarse, în sfârșit, spre el. Nu spuse nimic. 

Lonnie arătă spre mine. 

— Nu-l crezi pe tipul ăsta, nu-i așa? E... 

— Ce sunt eu? 

Niciun răspuns. Lucy se uita doar la el. Nu scoase niciun 
cuvânt. Se uită la el până când el începu să cedeze. Până la 
urmă, se prăbuși într-un scaun. 

— La naiba! spuse. 

Am așteptat. Și-a lăsat capul în jos. 

— Nu înțelegeți. 

— Povestește-ne, îl îndemnai. 

Și-a ridicat privirea spre Lucy. 

— Chiar ai încredere în tipul ăsta? 

— Mult mai multă încredere decât în tine, spuse ea. 

— Eu n-aș avea încredere. E soi rău, Luce. 

— Mulţumesc pentru recomandările extraordinare. Acum, ce- 
ar fi să ne spui de ce i-ai trimis lui Lucy acele jurnale. 

Începu să se joace cu un cercel. 

— Nu trebuie să-ți spun nimic ţie. 

— Ba sigur că da. Sunt procurorul districtual. 

— Și? 

— ȘI, Lonnie, te pot aresta pentru hărțuire. 

— Nu, nu poti. În primul rând, nu poţi dovedi că eu aș fi trimis 
ceva. 

— Ba, sigur că pot. Crezi că te pricepi la calculatoare, și poate 
că te și pricepi, într-o anumită măsură, ca un amator. Dar 
experții din biroul meu sunt profesioniști. Știm sigur că tu le-ai 
trimis. Avem deja dovada. 


VP - 262 


Se gândi la asta, cântărind dacă ar trebui să continue să nege 
sau s-o ia de la capăt, cu o nouă atitudine. Optă pentru noua 
atitudine. 

— Și ce dacă? Chiar dacă eu le-am trimis, cum e asta 
hărţuire? De când este ilegal să trimiţi o povestire de ficţiune 
unui coleg profesor? 

Avea dreptate. 

— Pot să aranjez să fii dat afară, spuse Lucy. 

— Poate da, poate că nu. Dar oficial, Luce, tu ai de dat mai 
multe explicaţii decât mine. Tu ești cea care a minţit în legătură 
cu trecutul tău. Tu ești cea care și-a schimbat numele pentru a- 
și ascunde trecutul. 

Lui Lonnie îi plăcea argumentul ăsta. Se ridică în scaun și își 
încrucișă braţele, arătând foarte trufaș. Lucy continuă să se uite 
la el. Nu-i putea suporta privirea. M-am dat un pic în spate, să-i 
fac loc. 

— Credeam că suntem prieteni, spuse ea. 

— Suntem. 

— Și? 

Clătină din cap. 

— Nu înţelegi. 

— Atunci explică-mi. 

Lonnie începu să se joace din nou cu cercelul. 

— Nu de faţă cu el. 

— Ba da, de faţă cu mine, Lonnie. 

Gata cu datul înapoi. 

L-am bătut pe umăr. 

— Sunt noul tău cel mai bun prieten. Ştii de ce? 

— Nu. 

— Pentru că sunt un organ al sistemului judiciar, puternic și 
furios. Și părerea mea e că, dacă investigatorii mei vor scormoni 
îndeajuns de adânc, până la urmă tot o să pice ceva. 

— Nici gând. 

— Ba da. Vrei să-ţi dau câteva exemple? 

A rămas tăcut. 

Mi-am scos BlackBerry-ul. 

— Am aici cazierul tău. Vrei să încep să-l scot la imprimantă? 

Înfumurarea i se topi dintr-odată. 

— Le am pe toate, amice. Chiar și pe cele ascunse. Asta vreau 
să spun când îţi explic că sunt un poliţist puternic și supărat. Pot 


VP - 263 


să ţi-o trag în cinci feluri până duminica asta. Așa că termină cu 
porcăriile și spune-mi de ce ai trimis jurnalele acelea. 

Am întâlnit privirea lui Lucy. A dat din cap, aproape 
imperceptibil. Poate că a înţeles. Pusesem la punct strategia 
înainte ca Lonnie să ajungă aici. Dacă rămânea singur cu ea, 
Lonnie ar fi redevenit Lonnie - ar fi minţit, ar fi inventat povești, 
s-ar fi eschivat și s-ar fi folosit de prietenia lor. Știam genul ăsta 
de om. La suprafaţă, părea degajat, nepăsător, încerca să se 
folosească de farmecul zâmbetului lui șmecheresc, dar, dacă-l 
scuturai un pic, un tip ca Lonnie ceda întotdeauna. Mai mult, 
frica produce un răspuns mai sincer și mai rapid decât un 
eventual șantaj sentimental. 

Acum se uită la Lucy. 

— N-am avut de ales, spuse el. 

A început să se scuze. Bine. 

— Adevărul e că am făcut-o pentru tine, Luce. Pentru a te 
proteja. Și, mă rog, pentru a mă proteja și pe mine. Vezi tu, eu 
n-am amintit de cazierul meu în cererea de înscriere de la 
Reston. Dacă află cei de la școală, mă dau afară. Imediat. Asta 
mi-a spus. 

— Cine ţi-a spus asta? îl întrebai eu. 

— Nu le știu numele. 

— Lonnie... 

— Serios. Nu mi-au spus. 

— Deci, ce ți-au spus? 

— Mi-au promis că nimic din chestia asta n-o să-i facă rău lui 
Lucy. N-aveau nimic de împărțit cu ea, nu îi interesa persoana 
ei. Mi-au spus că lucrurile pe care aveam să le fac erau și spre 
binele ei, că - Lonnie se întoarse teatral spre mine -, că încercau 
doar să prindă un criminal. 

Se uită la mine, aruncându-mi cea mai rea privire a lui, care 
nu era însă foarte dură. Mă aşteptam să ţipe: „/'accuse!” Când 
am văzut că nu strigă asta, am spus: 

— Vreau să știi că pe dinăuntru tremur tot. 

— Ei cred că tu ai avut ceva de-a face cu crimele acelea. 

— Minunat. Mulţumesc. Deci, după aceea, ce s-a întâmplat, 
Lonnie? i-au spus să trimiţi jurnalele acelea, nu? 

— Da. 

— Cine le-a scris? 

— Nu știu. Bănuiesc că ei. 


VP - 264 


— Tot spui „ei”. Câţi erau? 

— Doi. 

— Și cum îi cheamă, Lonnie? 

— Nu știu. Uite ce e, erau detectivi particulari, bine? Așa. Mi- 
au spus că au fost angajaţi de familia uneia dintre victime. 

Familia uneia dintre victime. O minciună. O minciună 
sfruntată. Erau cei de la MVD, firma de detectivi particulari din 
Newark. Brusc, totul începea să capete sens. Absolut totul. 

— Au menţionat cumva numele clientului? 

— Nu. Au spus că e confidenţial. 

— Pariez că așa ţi-au spus. Ce altceva ţi-au mai spus? 

— Mi-au spus că firma lor cerceta crimele alea vechi. Că nu 
credeau versiunea oficială care dădea vina pe Asasinul de Vară. 

M-am uitat la Lucy. Îi povestisem despre vizita pe care i-o 
făcusem lui Wayne Steubens și de discuţia cu Geoff Bedford. 
Discutaserăm despre noaptea aceea, despre rolul nostru în 
toată tărășenia, despre greșelile pe care le făcusem, despre 
cum nu mai eram atât de sigur că toţi patru erau morţi și că 
Wayne Steubens îi ucisese. 

Nu mai știam ce să mai credem. 

— Altceva? 

— Atât. 

— Oh, haide, Lonnie. 

— Asta-i tot ce știu, jur. 

— Nu, nu cred. Vreau să spun, tipii ăștia i-au trimis lui Lucy 
jurnalele acelea pentru că voiau ca ea să reacționeze în vreun 
fel, nu? 

Nu spuse nimic. 

— Tu trebuia să stai cu ochii pe ea. Tu trebuia să le spui tot ce 
zice și ce face ea. De aceea, ai venit aici alaltăieri și i-ai spus că 
ai aflat toate chestiile acelea despre trecutul ei de pe Internet. 
Ai sperat că o să-și deschidă inima în faţa ta, că o să ţi se 
spovedească. Asta era în parte sarcina ta, nu-i așa? Trebuia să-i 
exploatezi încrederea și să i te strecori în suflet, să-i intri în 
grații. 

— N-a fost chiar așa. 

— Ba sigur c-a fost. Ți-au oferit și un bonus dacă veneai cu 
ceva compromiţător? 

— Un bonus? 

— Da, Lonnie, un bonus. Adică mai mulţi bani. 


VP - 265 


— N-am făcut-o pentru bani. 

Am clătinat din cap. 

— Asta-i o minciună. 

— Cum? 

— Hai să nu pretindem c-ai făcut totul doar de frica de a nu fi 
dat afară sau din altruism, pentru a găsi un ucigaș. Te-au plătit, 
nu-i așa? 

Deschise gura să nege. l-am închis-o eu, înainte să se 
obosească să mai mintă. 

— Aceiași investigatori care au aflat de arestările tale vechi 
au acces la conturile din bănci. Pot să găsească, de exemplu, 
depozitul de cinci mii de dolari pe care l-ai făcut acum cinci zile 
la Chase, în West Orange. 

Nu mai scoase niciun sunet. Toată lauda calităţilor de 
investigator ale lui Muse. Era de-a dreptul incredibilă. 

— N-am făcut nimic ilegal, spuse el. 

— Asta-i discutabil, dar în momentul ăsta nu sunt în dispoziția 
necesară pentru o astfel de discuţie. Cine a scris jurnalul? 

— Nu știu. Mi-au dat paginile, mi-au spus să i le trimit pe rând, 
cu țârâita. 

— Și ţi-au spus și cum au pus mâna pe informaţiile acelea? 

— Nu. 

— Și n-ai nicio idee? 

— Mi-au spus că au sursele lor. Uite ce e, știau totul despre 
mine. Știau totul despre Lucy. Dar pe tine te voiau, amice. Doar 
de asta le păsa. Orice aș fi putut s-o fac să-mi spună despre Paul 
Copeland - asta era preocuparea lor principală. Sunt de părere 
c-ai putea fi un criminal. 

— Nu, nu cred asta, Lonnie. Au crezut că tu ai putea fi idiotul 
care va reuși să-mi mânjească numele. 

Lonnie se strădui foarte tare să pară perplex. Se uită la Lucy 
cu o privire mirată. 

— Chiar îmi pare rău. N-aș face niciodată ceva care să te 
rănească. Ştii doar asta. 

— Fă-mi o favoare, Lonnie, spuse ea. Piei dracului din ochii 
mei! 


VP - 266 


30. 


Alexander „Sosh” Siekierky stătea singur în penthouse-ul lui. 

Omul se obișnuiește cu mediul. Așa stăteau lucrurile. 
Devenise prea dependent de confort, mai ales pentru un om cu 
trecutul lui. Stilul său de viaţă era acum previzibil. Se întreba 
dacă mai era la fel de dur ca înainte, dac-ar mai fi putut străbate 
pădurile și bârlogurile acelea, fără frică, răspândind moarte. 
Răspunsul cu siguranţă era negativ. Nu din cauza vârstei se 
simţea acum mai slab, ci din cauza confortului. 

Pe când era copil, familia lui Sosh fusese prinsă în oribilul 
asediu al Leningradului. Naziștii înconjuraseră orașul și 
semănaseră peste tot suferință. Sosh împlinise cinci ani pe 21 
octombrie 1941, la o lună după începerea asediului. Avea să 
împlinească șase și șapte ani, și asediul avea să continue. In 
ianuarie 1942, când rațiile scăzuseră până la un sfert de pâine 
pe zi, fratele lui Sosh, Gavril, de doisprezece ani, și sora lui, 
Alina, de opt, muriseră de foame. Sosh supraviețuise mâncând 
animalele vagaboande. În majoritate, pisici. Oamenii aud 
poveștile astea, dar nu-și pot închipui teroarea, agonia acelor 
zile. Eşti neputincios. Pur și simplu, suporţi. 

Dar chiar și cu asta, chiar și cu acea teroare te obișnuiești 
până la urmă. Precum confortul, și suferința poate să devină 
ceva obișnuit. 

Sosh își amintea de ziua în care ajunsese în SUA pentru prima 
dată. Puteai să cumperi mâncare de peste tot. Nu erau cozi, nu 
erau lipsuri. Își amintea cum își cumpărase un pui. ÎI ţinuse în 
frigider. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Un pui. Se trezea 
noaptea cu sudori reci, fugea la frigider, se uita la puiul acela și 
se simţea în siguranţă. 

Incă mai făcea asta. 

Majorităţii colegilor lui sovietici le lipseau vremurile de 
demult. Duceau dorul puterii pe care o aveau. Câţiva se 
întorseseră în ţară, dar cei mai mulţi rămăseseră aici. Erau 
oameni aspri. Sosh îi angajase pe unii dintre colegii lui pentru că 
avea încredere în ei și pentru că voia să-i ajute. Aveau un trecut 
comun. Și când vremurile erau dure și când vechii lui prieteni 


VP - 267 


din KGB se simțeau trişti, Sosh știa că și ei își deschideau 
frigiderele și se minunau de cât de departe au ajuns. 

Nu te gândești la fericire și la împliniri când mori de foame. 

E bine să-ți aduci aminte chestia asta. ` 

Trăiești printre oameni ridicol de bogaţi și te pierzi. Incepi să- 
ți faci griji despre prostii ca spiritualitatea, sănătatea eului 
interior, unele satisfacţii și relaţii. Habar n-ai cât de norocos ești. 
Habar n-ai ce înseamnă să mori de foame, să te vezi ajungând 
numai piele și os, să stai neputincios, în timp ce cineva pe care 
îl iubești, cineva, care, altfel, era tânăr și sănătos, moare încet, 
în timp ce o parte din tine, o parte oribilă, instinctuală, aproape 
că se bucură pentru că acum vei primi o feliuţă de pâine deo 
mușcătură și jumătate, nu doar de o mușcătură, ca astăzi. 

Cei care cred că noi nu suntem animale sunt orbi. Toţi 
oamenii sunt niște sălbatici. Cei care sunt bine hrăniţi sunt doar 
mai leneși. Nu mai sunt nevoiţi să ucidă pentru a-și procura 
hrana. Așa că se înţolesc și-și găsesc niște idealuri așa-zis 
nobile, care să-i facă să creadă că sunt cumva deasupra tuturor. 
O prostie. Sălbaticii sunt doar mai flămânzi. Atâta tot. 

Ești capabil de lucruri oribile pentru a supravieţui. Oricine 
crede că el n-ar face nimic de genul ăsta își face iluzii aiurea. 

Primise mesajul pe computer. 

Așa mergeau lucrurile în ziua de astăzi. Nu prin telefon, nu 
personal. Computere. E-mailuri. Era atât de ușor să comunici în 
felul ăsta, și, mai ales, nu puteai fi ascultat sau urmărit. Se 
întrebă cum ar fi reacționat vechiul regim sovietic în privinţa 
Internetului. Controlul informaţiei constituia cea mai mare parte 
a activităţii lor. Dar cum să controlezi informaţia atunci când ești 
pus în fața a ceva de genul Internetului? Sau poate nu era o 
diferenţă prea mare. Până la urmă, pe inamici îi descopereai cu 
ajutorul turnătorilor. Oamenii vorbeau, se vindeau unul pe 
celălalt. Ei își trădau vecinii și persoanele iubite. Uneori, numai 
pentru o bucată de pâine. Alteori, pentru un bilet spre libertate. 
Totul depindea de cât de foame le era. 

Sosh citi din nou mesajul. Era scurt și simplu, iar Sosh nu era 
sigur ce trebuie să facă. Aveau un număr de telefon. Aveau o 
adresă. Dar primul rând al e-mailului îi atrăgea atenţia, se 
întorcea mereu la el. Era atât de simplu. 

Îl citi din nou: 


VP - 268 


AM GĂSIT-O. 


Și acum se întreba ce să facă cu informaţia asta. 
J 

Am sunat-o pe Muse. 

— Poţi s-o găsești pe Cingle Shaker pentru mine? 

— Presupun că da. De ce, ce s-a întâmplat? 

— Vreau să-i pun câteva întrebări referitoare la felul cum 
lucrează cei de la MVD. 

— Bine, mă ocup de asta. 

Am închis și m-am întors spre Lucy. Încă se uita pe fereastră. 

— Ești bine? 

— Aveam încredere în el. 

Voiam să spun: Îmi pare rău sau ceva de genul ăsta, dar am 
decis să mă abţin. 

— Ai avut dreptate, spuse ea. 

— La ce te referi? 

— Lonnie Berger era, probabil, cel mai apropiat prieten al 
meu. Aveam mai multă încredere în el decât în oricine. Mă rog, 
în afară de Ira, care, oricum, e cu un braţ în cămașa de forță. 

Am încercat să zâmbesc. 

— Apropo, cum sunt atunci când mă prefac că-mi plâng de 
milă? Destul de atrăgătoare, ha? 

— De fapt, cam da. 

Se întoarse de la fereastră și se uită la mine. 

— Încercăm din nou, Cope? Vreau să spun, după ce se vor 
termina toate astea și o să aflăm ce s-a întâmplat cu sora ta. O 
să ne întoarcem la vieţile noastre - sau o să încercăm să vedem 
ce s-ar putea întâmpla? 

— Îmi place la nebunie când te învârţi în jurul subiectului. 

Lucy nu zâmbea. 

— Da, aș vrea să încercăm. 

— Bun răspuns. Foarte bun. 

— Mulţumesc. 

— Nu vreau să fiu mereu cea care-și pune inima la bătaie. 

— Nu ești singură, sunt și eu cu tine. 

— Deci, cine i-a ucis pe Margot și pe Doug? întrebă ea. 

— Oau, ce schimbare rapidă. 

— Da, mă rog, cu cât aflăm mai repede ce s-a întâmplat... 
Ridică din umeri. 


VP - 269 


— Ştii ceva? o întrebai. 

— Ce? 

— E atât de al dracului de ușor să-mi aduc aminte de ceea ce 
simt pentru tine. 

Lucy se întoarse. 

— N-am să încep să plâng, n-am să încep să plâng, n-am să 
încep să plâng... 

— Nu mai știu cine i-a ucis. 

— Bine. Ce zici de Wayne Steubens? Încă mai crezi că el a 
făcut-o? 

— Nu știu. Nu știm cine l-a ucis pe Gil Perez. 

— Crezi că ţi-a spus adevărul? 

— A spus c-a avut o relație cu tine. 

— Bleah! 

— Dar că nu a ajuns decât să te pipăie pe sâni. 

— Dacă pui la socoteală faptul că o dată s-a lovit de mine 
intenționat în timpul unui meci de softball și atunci m-a pipăit, 
atunci, da, practic spune adevărul. Chiar ţi-a spus chestia asta? 

— Da. Și mi-a mai spus că s-a culcat cu Margot. 

— Asta probabil că e adevărat. O grămadă de tipi au avut-o 
pe Margot. 

— Eu nu. 

— Asta pentru că am pus eu mâna pe tine imediat ce ai ajuns 
în tabără. 

— Așa e. Mi-a mai spus că Gil și Margot se despărțiseră. 

— Și? 

— Crezi că e adevărat? 

— Nu știu. Dar știi și tu cum era în tabără. Aceasta era un fel 
de ciclu al vieţii în șapte săptămâni. Oamenii se cuplau, se 
despărțţeau, își găseau pe altcineva. 

— Adevărat. 

— Dar? 

— Dar teoria acestui caz era că ambele cupluri s-au dus în 
pădure în noaptea aceea să... ăăă... să facă prostii. 

— Așa cum am făcut noi, spuse ea. 

— Da. Și sora mea și cu Doug erau încă împreună. Nu se 
iubeau sau ceva de genul ăsta, dar înţelegi ce vreau să zic. Ce 
vreau eu să spun, dacă Gil și Margot nu mai erau împreună, de 
ce s-ar fi furișat în pădure? 


VP - 270 


— Înţeleg. Deci, dacă ea și cu Gil s-ar fi despărţit, și știm că 
Gil n-a murit în noaptea aceea... 

M-am gândit la ceea ce-mi sugerase Raya Singh - o femeie 
care îl cunoscuse bine pe Gil Perez, dar sub numele de Manolo 
Santiago. 

— Poate Gil a ucis-o pe Margot. Poate Camille și Doug au dat 
din întâmplare peste ei și-au văzut asta. 

— Și Gil i-a redus la tăcere. 

— Exact. Acum era în pericol. la gândește-te. E un puști sărac. 
Are un frate cu cazier. Oricum, ar fi fost suspect. 

— Deci și-a înscenat propria moarte, spuse ea. 

Am rămas amândoi tăcuți. 

— Ne scapă ceva, spuse ea. 

— Știu. 

— S-ar putea să fim destul de aproape de adevăr. 

— Sau foarte departe. 

— Una din două, fu de acord Lucy. 

Doamne, ce bine mă simțeam cu ea! 

— Mai e ceva. 

— Ce? 

— Jurnalele acelea. Despre ce se vorbea în ele - că tu m-ai fi 
găsit plin de sânge și că eu ţi-aș fi spus să nu spunem nimănui. 

— Nu știu. 

— Hai să începem cu prima parte - aceea pe care au descris-o 
corect. Partea în care se prezintă cum ne-am furișat în pădure. 

— Bine. 

— De unde ar fi putut să știe chestia asta? 

— Nu știu, spuse ea. 

— De unde să fi știut ei că tu m-ai condus? 

— Sau - se opri, înghiţi în sec - ce simţeam eu pentru tine? 

Tăcere. 

Lucy ridică din umeri. 

— Poate că era evident pentru toată lumea care vedea cum 
mă uitam la tine. 

— Încerc din răsputeri să mă concentrez, să nu zâmbesc. 

— Nu te strădui prea mult, spuse ea. Mă rog, am acoperit 
prima parte a jurnalului. Să trecem la partea a doua. 

— Povestea cu mine acoperit de sânge. De unde mama 
dracului au scos una ca asta? 


VP - 271 


— Habar n-am. Dar știi ce mă înspăimântă pe mine cel mai 
tare? 

— Ce? 

— Că știu că ne-am despărțit. Că știu că ne-am pierdut din 
ochi unul pe celălalt. 

Imi pusesem și eu întrebări în legătură cu chestia asta. 

— Cine ar putea să știe asta? 

— N-am spus nimănui nimic, spuse ea. 

— Nici eu. 

— Cineva ar fi putut să ghicească, spuse Lucy. Se opri, se uită 
la tavan. Sau... 

— Sau ce? 

— N-ai spus nimănui că ne-am despărţit, nu? 

— Nu. 

— Nici eu n-am spus nimănui că ne-am despărțit. 

— Așa, și? 

— Deci nu e decât o singură explicaţie, spuse Lucy. 

— Care ar fi aceea? 

Se uită la mine. 

— Cineva ne-a văzut în noaptea aceea. 

Tăcere. 

— Poate Gil, spusei. Sau Wayne. 

— Adică cei doi suspecți ai noștri, nu? 

— Da. 

— Atunci cine l-a ucis pe Gil? 

M-am oprit. 

— Gil nu s-a sinucis, nu și-a mutat singur cadavrul, continuă 
ea. Și Wayne Steubens este într-o închisoare de maximă 
siguranţă, în Virginia. 

M-am gândit la asta. 

— Deci, dacă nu Wayne e ucigașul, și nici Gil, spuse ea, cine 
altcineva mai poate fi? 

e 

— Am găsit-o, spuse Muse în timp ce intra în biroul meu. 

Cingle Shaker o urma. Cingle se pricepea cum să intre într-o 
încăpere, dar nu sunt sigur dacă era vorba de un efort conștient 
din partea ei. Avea o anume îndrăzneală în mișcări, de parcă ar 
fi forțat aerul să se dea la o parte. Nici Muse nu era o bleagă, 
dar, în comparaţie cu Cingle Shaker, părea o plantă de 
apartament. 


VP - 272 


Se așezară amândouă. Cingle își încrucișă picioarele lungi. 

— Deci, spuse Cingle, MVD te investighează la greu. 

— Așa se pare. 

— Așa este. Am verificat. Este o operaţiune în forţă. Cu buget 
nelimitat. Fără scrupule. Deja l-au distrus pe cumnatul tău. Au 
trimis pe cineva în Rusia. Au trimis oameni pe teren - nu știu 
exact câţi. Au trimis pe cineva să-l mituiască pe vechiul tău 
amic Wayne Steubens. Pe scurt, o să-ţi hăcuiască fiecare bucată 
de piele pe care o găsesc descoperită. 

— Ai aflat cumva dacă au găsit ceva până acum? 

— Nu, încă nu. Doar ceea ce știi și tu. 

l-am spus despre jurnalele lui Lucy. Cingle dădea din cap, 
ascultându-mă. 

— Au mai făcut chestia asta. Cât de exacte sunt jurnalele 
acelea? 

— Sunt o grămadă de greșeli în ele. N-am găsit niciodată 
sânge, n-am zis că trebuie să nu spunem nimănui nimic sau 
ceva de genul ăsta. Dar ei știu ce simţeam unul pentru celălalt. 
Știu cum ne-am furișat în pădure și când, și tot restul. 

— Interesant. 

— De unde ar fi putut face rost de astfel de informații? 

— E greu de spus. 

— Dar tu ce crezi? 

Se gândi câteva momente. 

— După cum ţi-am mai spus, așa acţionează ei. Vor să tulbure 
apele, să scoată ceva la iveală. Nu contează dacă e o chestie 
adevărată sau nu. Uneori, trebuie să schimbi realitatea. Inţelegi 
ce vreau să spun? 

— Nu, nu prea. 

— Cum să-ţi explic... Cingle căzu pe gânduri câteva secunde. 
Când m-am angajat prima dată la MVD, știi ce-am fost pusă să 
fac? 

Am clătinat din cap. 

— Să-i prind pe soţii care-și făceau de cap. E o afacere foarte 
mare - adulterul. Și la firma mea e la fel. Cam patruzeci la sută 
din contracte, poate chiar mai mult. Și cei de la MVD se pricep 
foarte bine la asta, chiar dacă metodele lor nu sunt foarte 
ortodoxe. 

— Cum? 


VP - 273 


— Depinde de caz, dar primul pas e întotdeauna același: 
citirea clientului. Adică să se afle ce vrea, de fapt, clientul. Vrea 
să afle adevărul? Vrea să fie minţit? Vrea să fie sigur pe relaţia 
lui, vrea să găsească un motiv de divorț, în concluzie, ce anume 
vrea? 

— Nu înțeleg. Nu toţi vor să afle adevărul? 

— Da și nu. Uite ce e, eu uram partea asta a meseriei mele. 
Nu mă deranja supravegherea sau verificările - știi ce vreau să 
spun, urmărirea soţului sau a soţiei, verificarea tranzacţiilor 
făcute cu cardurile de credit, înregistrările telefoanelor, chestiile 
de genul ăsta. E destul de urât, dar mergea. Avea sens. Dar mai 
e și un alt aspect. 

— Ce alt aspect? 

— Mai sunt și cazurile în care se vrea să existe o problemă. 
Unele soții, de exemplu, vor ca soţii lor să le înșele. 

M-am uitat la Muse. 

— M-aţi pierdut. 

— Nu, nu te-am pierdut. Un bărbat trebuie să-i fie credincios 
soţiei lui până la moarte, nu? De exemplu, am cunoscut un tip 
care la telefon - înainte să ne întâlnim faţă în faţă - îmi tot 
spunea că el nu și-ar înșela niciodată soţia, că el o iubește pe 
nevastă-sa, bla, bla, bla. Dar tipul era un urât, care lucra ca 
asistent al unui director la o firmă de calculatoare sau ceva de 
genul ăsta, așa că mi-am spus: „Cine ar putea să îl caute pe 
tipul ăsta?” N-am dreptate? 

— Încă nu reușesc să înţeleg. 

— E ușor să fii un tip onorabil, bun, când nu există tentaţii. 
Dar, în cazuri de genul ăsta, MDV schimbau un pic realitatea. 
Folosindu-mă pe mine ca momeală. 

— Pentru ce? 

— Pentru ce crezi? Dacă o soţie voia să-și prindă soțul 
înșelând-o, treaba mea era să-l seduc pe respectivul. Așa lucra 
MVD. Să zicem că soţul era la un bar sau ceva de genul ăsta. Mă 
trimiteau pe mine ca să facem - făcu semnul ghilimelelor cu 
degetele - un „test de fidelitate”. 

— Și? 

— Și cu riscul de a părea lipsită de modestie, uită-te un pic la 
mine. Cingle își desfăcu brațele. Chiar și îmbrăcată cu un 
pulover larg, priveliștea oferită era într-adevăr impresionantă. 


VP - 274 


Dacă asta nu este o înscenare, nu știu cum altfel i-am putea 
spune. 

— Pentru că ești atrăgătoare? 

— Da. 

Am ridicat din umeri. 

— Dacă un tip chiar e credincios soţiei lui, n-ar trebui să 
conteze cât de atrăgătoare este o altă femeie. 

Cingle Shaker se strâmbă. 

— Te rog! 

— Ce mă rogi? 

— Chiar faci pe prostul? Cât de greu crezi că mi-a fost să-l fac 
pe domnul de care am amintit mai sus să îmi arunce o privire? 

— Una e să-ţi arunce o privire. Alta e să facă mai mult decât 
atât. 

Cingle se uită la Muse. 

— Vorbește serios? 

Muse ridică din umeri. 

— Hai să punem altfel problema, spuse Cingle. Am făcut, 
probabil, treizeci sau chiar patruzeci de astfel de teste de 
fidelitate. Cam câţi bărbaţi crezi tu că m-au refuzat? 

— Habar n-am. 

— Doi. 

— Da, statisticile nu sunt așa grozave, recunosc, dar... 

— Stai, că n-am terminat. Cei doi care m-au refuzat? Știi de ce 
au făcut-o? 

— Nu. 

— S-au prins. Și-au dat seama că era ceva necurat la mijloc. 
Amândoi s-au gândit: „Stai așa. De ce o femeie care arată în 
felul ăsta s-ar da la mine?” Au mirosit capcana - de aceea n-au 
mers mai departe. Crezi că asta-i face să fie mai buni decât 
ceilalţi? 

— Da. 

— Cum așa? 

— N-au făcut pasul spre infidelitate. 

— Dar oare asta ar trebui să conteze? Poate că un tip o să 
refuze de frică să nu fie prins. Asta-l face mai moral decât tipul 
care nu e speriat? Poate că tipul care nu e speriat își iubește mai 
mult nevasta. Poate că e un soț mai bun, mai devotat. Poate că 
alt tip ar vrea să-și înșele nevasta, în stânga și în dreapta, dar e 
atât de molâu și de timid, încât nu poate s-o facă. 


VP - 275 


— Și? 

— Și frica - nu dragostea, nu jurămintele făcute la cununie, nu 
devotamentul - este singurul lucru care-l obligă la cinste. Deci 
care tip este mai bun? Cel care se preface sau cel care 
acționează? 

— E o întrebare grea, Cingle. 

— Tu ce zici, domnule procuror? 

— Exact. Eu sunt procuror. Pentru mine contează acțiunile. 

— Deci acţiunile noastre ne definesc? 

— Din punct de vedere juridic, da. 

— Deci tipul care a fost prea speriat să acţioneze e cinstit? 

— Da. N-a făcut-o. De ce n-a făcut-o n-are importanță. Nimeni 
nu spune că trebuie să-și respecte jurămintele din iubire. Frica 
poate să fie un motiv la fel de bun ca oricare altul. 

— Oau, spuse ea. Eu nu sunt de acord. 

— Mi se pare corect. Dar discuţia asta are vreun rost? 

— Uite care e rostul ei. MVD vrea să găsească lucruri 
compromițătoare despre tine. Dacă realitatea curentă nu le 
oferă astfel de chestii - adică dacă soțul nu își înșală 
deocamdată nevasta - o să schimbe această realitate - adică 
găsesc pe cineva ca mine, și trimit persoana respectivă să se 
dea la soț. Înţelegi acum ce vreau să spun? 

— Cred că da. Nu numai că trebuie să fiu atent la ceea ce am 
făcut, dar trebuie să am grijă și la ce fac sau la ceea ce mi se 
pare că fac, pentru că ar putea fi vorba de o cursă, deo 
înscenare. 

— Bingo. 

— Și n-ai nicio idee de unde ar fi putut să facă rost de 
informaţiile acelea pentru jurnale? 

— Încă nu. Dar, hei, acum m-am angajat să fac contraspionaj. 
Cine știe ce-o să aflu? Se ridică în picioare. Te mai pot ajuta cu 
ceva? 

— Nu, Cingle, cred că mi-ai spus tot ce voiam să aflu. 

— Bine. Apropo, am aici factura pentru serviciile prestate 
pentru cazul Jenrette-Marantz. Cui să i-o dau? 

— O s-o iau eu, spuse Muse. 

Cingle i-o dădu, apoi îmi zâmbi. 

— Mi-a plăcut de tine la tribunal, Cope. l-ai aranjat bine pe 
ticăloșii ăia. 

— N-aș fi putut să o fac fără ajutorul tău. 


VP - 276 


— Eh. Am mai văzut o grămadă de procurori. Tu ești unul 
adevărat. 

— Mulţumesc. Însă mă tot gândesc. Apropo de definiţia ta, nu 
cumva și noi am schimbat puţin realitatea? 

— Nu. Tu m-ai pus să aflu informaţii corecte. Fără înscenări. 
Da, e adevărat, m-am folosit de felul în care arăt pentru a obţine 
adevărul. Dar nu e nimic rău în asta. 

— Sunt de acord. 

— Oau! Atunci ar trebui să ne despărțim în termenii ăștia. 

Mi-am împreunat mâinile și mi-am sprijinit ceafa cu ele. 

— Cred că cei de la MVD îţi simt lipsa. 

— Am auzit că și-au găsit o nouă păpușică. Se pare căe 
foarte bună. 

— Sunt sigur că nu se compară cu tine. 

— Nu paria pe chestia asta. Oricum, s-ar putea să încerc să le- 
o fur. Aș avea nevoie de încă o tipă trăsnet, și ea se pare că 
aparţine unui alt grup etnic. 

— Cum adică? 

— Eu sunt blondă. Fata de la MVD are pielea măslinie. 

— E afro-americană? 

— Nu. 

Și atunci am simţit că podeaua cedează sub mine, când 
Cingle Shaker a adăugat: 

— Cred că e din India. 


VP - 277 


31. 


Am sunat-o pe Raya Singh pe mobil. Cingle Shaker plecase, 
dar Muse rămăsese în birou. 

Raya a răspuns după al treilea apel. 

— Alo? 

— Poate că ai dreptate, îi spusei. 

— Domnul Copeland? 

Accentul ăla era atât de fals. Oare cum de o crezusem - sau 
poate o parte din mine știuse asta tot timpul? 

— Spune-mi Cope. 

— Bine, ăăă, Cope. Vocea îi era atât de caldă. Am simţit unda 
aceea atotcunoscătoare. Și în legătură cu ce aș putea avea 
dreptate? 

— De unde știu eu că nu ai fi tu aceea? De unde știu eu că nu 
tu m-ai putea face nebun de fericire? 

Muse își dădu ochii peste cap. Apoi se prefăcu că-și bagă 
degetele pe gât și că vomită violent. 

Am încercat să stabilesc o întâlnire pentru seara aceea, dar 
Raya nu voia. N-am insistat. Dacă insistam, ar fi putut deveni 
suspicioasă. A rămas să ne întâlnim de dimineaţă. 

Am închis și m-am uitat la Muse, iar ea clătină din cap spre 
mine. 

— Nu începe. 

— Chiar a folosit cuvintele astea? „Nebun de fericire”? 

— Am spus să nu începi. 

Clătină din nou din cap. 

M-am uitat la ceas. Opt și jumătate seara. 

— Ar trebui să mă duc acasă. 

— Bine. 

— Dar tu, Muse? 

— Mai am niște treburi de făcut. 

— E târziu. Du-te acasă. 

Mă ignoră. 

— Jenrette și Marantz, spuse Muse. Chiar vor să pună 
presiune pe tine. 

— Mă descurc. 


VP - 278 


— Știu că te descurci. Dar e uimitor ce pot părinţii să facă 
pentru copiii lor, pentru a-i proteja. 

Eram pe punctul de a-i spune că înțelegeam, că aveam și eu o 
fetiță, că aș fi făcut orice ca s-o știu în siguranţă, s-o feresc de 
necazuri. Dar ar fi sunat prea încrezut din partea mea. 

— Nimic nu mă mai miră, Muse. Lucrezi și tu aici, zi de zi. Vezi 
de câte sunt în stare oamenii. 

— Exact asta voiam să spun. 

— Ce anume? 

— Jenrette și Marantz au auzit că vrei să avansezi în carieră, 
că ţintești un post mai înalt. Și-au închipuit că ăsta e punctul tău 
slab. Așa că au început să sape, să te atace, să facă totul pentru 
a te intimida. O chestie deşteaptă. Foarte mulţi tipi ar fi cedat în 
locul tău. Oricum, cazul tău e destul de slăbuţ. Și-au închipuit că 
o să vezi informaţiile pe care le au și că o să cazi la pace. 

— Au greșit. Și? 

— Și crezi că o să cedeze? Crezi că doar pe tine te-au atacat? 
Nu crezi că există un motiv pentru care judecătorul Pierce vrea 
să vă întâlniți mâine după-amiază în camera de consiliu? 

e 

Când am ajuns acasă am văzut că Lucy îmi trimisese un e- 

mail. 


Tii minte cum ne puneam unul pe celălalt să ascultăm 
anumite cântece? Nu știu dacă l-ai mai auzit pe ăsta, dar uite. 
N-o să fiu prea îndrăzneață, n-o să-ți spun să te gândești la mine 
când o să-l asculti. 

Dar sper s-o faci. 


Cu dragoste, 
Lucy 


Am descărcat cântecul atașat. Era o melodie clasică, destul 
de rară, de-a lui Bruce Springsteen, numită „Back in Your 
Arms”??. Am stat la calculator și am ascultat-o. Bruce cânta 
despre indiferenţă și despre regrete, despre tot ce aruncase și 
tot ce pierduse, despre tot ce tânjea să aibă din nou și apoi o 
implora dureros să-l lase să se întoarcă în brațele ei. 

Am început să plâng. 


22 înapoi în braţele tale. 
VP - 279 


Stând acolo, singur, ascultând cântecul acela, gândindu-mă la 
Lucy, am plâns pentru prima dată de la moartea soţiei mele. 

Mi-am încărcat melodia pe iPod și mi-am adus-o în dormitor. 
Am ascultat-o din nou. Apoi încă o dată. Și după o vreme, m-a 
luat, în sfârșit, somnul. 

e 

În dimineaţa următoare, Raya mă aștepta în faţă la Bistro 
Janice în Ho-Ho-Kus, un orășel din nord-estul statului New Jersey. 
Nimeni nu știa cu siguranță dacă numele respectiv era Ho Ho 
Kus sau HoHoKus. Unii spuneau că vine de la un cuvânt 
amerindian folosit de către Lenni Lenape care controla toată 
zona asta înainte ca olandezii să înceapă să se stabilească aici, 
în 1698. Dar niciuna dintre variante nu se sprijină pe dovezi, 
deși asta nu-i împiedică niciodată pe vârstnici să se certe pe 
marginea subiectului. 

Raya purta o pereche de jeanși închiși la culoare și o bluză 
albă descheiată la gât. Ucigătoare. De-a dreptul ucigătoare. 
Frumuseţea ei mă impresiona, chiar dacă știam acum cine era 
ea cu adevărat. Eram furios pentru că fusesem înșelat, și totuși 
nu mă puteam opri să nu simt o oarecare atracție, și mă uram 
pentru asta. 

Pe de altă parte, oricât de tânără și de frumoasă era, n-am 
putut să nu observ că nici nu se compara cu Lucy. Imi plăcea 
sentimentul ăsta. L-am păstrat. Am continuat să mă gândesc la 
Lucy și pe față mi-a apărut un zâmbet caraghios. Respirația mi-a 
devenit un pic mai accelerată. Așa se întâmplase mereu când 
eram alături de Lucy. Și acum începuse să se întâmple din nou. 

Încearcă să deslușești dragostea, dacă poți. 

— Îmi pare atât de bine că ai sunat, spuse Raya. 

— Și mie. 

Raya mă sărută pe obraz. Un miros subtil de levănţică venea 
dinspre ea. Tot peretele era ocupat de o pictură cu oameni de 
dimensiuni reale - opera fiicei patronului. Ochii aceia pictaţi 
păreau să ne urmărească. Separeul nostru era ultimul, deasupra 
aveam un ceas gigantic. De patru ani mâncam la bistroul ăsta. 
Niciodată n-am văzut ceasul respectiv arătând ora exactă. 
Presupun că era o glumă de-a patronului. 

Ne-am așezat. Raya mi-a aruncat cel mai frumos zâmbet al ei. 
M-am gândit la Lucy, iar zâmbetul n-a mai avut niciun efect 
asupra mea. 


VP - 280 


— Așa, începui eu, ești detectiv particular. 

N-avea niciun rost să folosesc subtilităţi, n-ar fi mers aici. 
Oricum, n-aveam nici timpul și nici răbdarea necesare pentru 
așa ceva. Am înaintat repede, înainte ca ea să înceapă cu 
scuzele. 

— Lucrezi pentru Most Valuable Detection, din Newark, New 
Jersey. De fapt, nu lucrezi la un restaurant indian. Ar fi trebuit 
să-mi dau seama de asta în momentul în care am văzut că 
femeia de la intrare nu știa cine ești. 

Zâmbetul îi tremură puţin, dar rămase la fel de intens. Ridică 
din umeri. 

— Cum de m-ai descoperit? 

— O să-ţi spun mai târziu. Cât din ce mi-ai povestit erau, de 
fapt, minciuni? 

— De fapt, nu prea mult. 

— Incă mai insiști în povestea ta iniţială, că nu știai cine este 
în realitate Manolo Santiago? 

— Partea aceea a fost adevărată. N-am știut că era Gil Perez 
decât când mi-ai spus tu. 

Lucrul ăsta a avut darul să mă deruteze. 

— Cum v-aţi întâlnit, totuși? 

Se lăsă pe spate și-și încrucișă brațele. 

— Ştii, nu sunt obligată să-ţi răspund. Intră sub clauza de 
confidenţialitate a contractului meu și toate informaţiile aparţin 
de drept avocatului care m-a angajat. 

— Dacă Jenrette te-a angajat fie prin Mort, fie prin Flair, ai 
putea să folosești acest argument. Dar uite care e problema ta: 
eu sunt obiectul investigației tale. N-ai cum să susţii că Gil Perez 
ar putea intra sub incidenţa contractului tău cu Jenrette sau 
Marantz. 

Nu spuse nimic. 

— Și pentru că n-ai avut nicio greață să te năpustești asupra 
mea, pot să mă iau și eu de tine. Cred că nu trebuia să lași să-ți 
fie aflată adevărata identitate. Dar MVD nu trebuie să afle 
chestia asta. Tu mă ajuţi pe mine, eu te ajut pe tine. Câștigăm 
amândoi. Dacă vrei să folosești și alt clișeu de genul ăsta, ești 
invitata mea. 

Zâmbi. 

— L-am întâlnit pe stradă, spuse ea. Exact așa cum ţi-am 
povestit. 


VP - 281 


— Dar nu din întâmplare. 

— Nu, nu din întâmplare. Misiunea mea era să mă apropii cât 
mai mult de el. 

— De ce de el? 

John, patronul de la Bistro Janice - Janice era nevasta lui și 
bucătăreasa localului -, apăru la masa noastră. Îmi strânse 
mâna și mă întrebă cine era încântătoarea domniţă. l-am 
prezentat-o. l-a sărutat mâna. M-am încruntat la el. A plecat. 

— Susţinea că are informaţii despre tine. 

— Nu înțeleg. Gil Perez venea la MVD... 

— Pentru noi era Manolo Santiago. 

— Așa. Bine, deci Manolo Santiago vine la voi și vă spune că 
poate să vă furnizeze mizerii despre mine. 

— „Mizerii” e un cuvânt destul de tare, Paul. 

— Mai bine mi te-ai adresa cu domnule procuror Copeland. 
Asta a fost sarcina ta, nu? Sa găseşti informaţii 
compromiţătoare despre mine? Să încerci să mă faci să dau 
înapoi? 

Nu-mi răspunse. Nici nu era nevoie. 

— Și în mod sigur nu te poţi ascunde în spatele 
confidenţialităţii specifice relaţiei dintre un avocat și clientul 
său, nu-i așa? De aceea îmi răspunzi la întrebări. Pentru că Flair 
n-ar lăsa niciodată vreun client de-al său să facă una ca asta. Și 
nici măcar Mort, așa enervant cum e el, nu e atât de lipsit de 
etică. EJ Jenrette v-a angajat de capul lui. 

— N-am voie să spun asta. Și, sincer, nici n-aş avea de unde 
să știu astfel de amănunte. Eu lucrez pe teren. Nu tratez cu 
clienţii. _ 

Nu-mi păsa de procedurile de lucru de la agenţia ei. Insă 
cuvintele ei păreau să-mi confirme supozițiile. 

— Deci, Manolo Santiago vine la voi. Spune că are informații 
despre mine. Apoi ce se întâmplă? 

— N-a spus exact despre ce este vorba. Era evaziv. Voia bani. 
Mulți bani. 

— Și voi i-aţi transmis mesajul lui Jenrette. 

Ridică din umeri. 

— Și Jenrette a fost de acord să plătească. De aici continuă tu. 

— Noi am insistat să vedem dovezile. Manolo a început să 
spună că mai are nevoie de timp să pună la punct anumite 
detalii. Dar uite care-i chestia. L-am verificat și pe el. Am aflat că 


VP - 282 


Manolo Santiago nu e numele lui adevărat. Dar am aflat, de 
asemenea, că ar putea avea informaţii despre ceva mare. Uriaș, 
chiar. 

— Cum ar fi? 

Chelnerul ne aduse paharele cu apă. Raya bău dintr-al său. 

— Ne-a spus că știa ce se întâmplase cu adevărat în noaptea 
aceea în care patru tineri muriseră în pădure, cu mulţi ani în 
urmă. Spunea că poate dovedi că ai minţit în declaraţiile date la 
poliție. 

N-am spus nimic, un timp. 

— Cum a aflat? 

— Ce vrei să spui? 

M-am gândit puţin. 

— Aţi trimis oameni în Rusia, să facă săpături, să adune 
informații despre părinţii mei. 

— Nu eu. 

— Nu, niște investigatori de la MVD. Și voi știți totul despre 
crimele acelea, despre declaraţiile date de mine la poliţie. Așa 
că... 

Acum înţelegeam. 

— Așa că aţi început să luaţi la întrebări pe toată lumea care 
avea o legătură cu acel caz. Aţi făcut o vizită familiei Perez. 
Mama lui, tatăl lui sau altcineva din familie v-a sunat. Perez a 
văzut în asta posibilitatea de a face rost de niște bani. A venit la 
voi. Nu v-a spus cine era în realitate. Dar v-a dat îndeajuns de 
multe informaţii pentru a vă stârni curiozitatea. Așa că MVD te-a 
trimis pe tine să, ce? Să-l seduci? 

— Să mă apropii de el. Nu să-l seduc. 

— Tu spui „roșie”, eu spun „tomată”. Și? A mușcat momeala? 

— Bărbaţii, de obicei, o mușcă. 

M-am gândit la ce-mi spusese Cingle. Nu voiam să mai merg 
pe drumul acela. 

— Și ce ţi-a spus? 

— Aproape nimic. Vezi tu, ne-a spus că în noaptea aceea erai 
cu o fată, pe nume Lucy. Asta-i tot ce știa - ce ţi-am spus. A 
doua zi, după ce ne-am întâlnit, l-am sunat pe Manolo pe mobil. 
Mi-a răspuns detectivul York. Restul îl știi. 

— Deci Gil încerca să vă aducă o dovadă? Pentru a face rost 
de bani? 

— Da. 


VP - 283 


M-am gândit puţin la asta. Îl vizitase pe Ira Silverstein. De ce? 
Ce-ar fi putut să-i spună lra? 

— Gil a spus ceva despre sora mea? 

— Nu. 

— A spus ceva despre... despre Gil Perez? Sau despre vreuna 
dintre victime? 

— Nimic. Era foarte evaziv, după cum ţi-am spus. Dar se 
vedea clar că avea informații importante. 

— Și apoi a fost găsit mort. 

Zâmbi. 

— Imaginează-ţi ce ne-a trecut nouă prin cap. 

Veni chelnerul. Ne luă comanda. Eu am cerut salată specială. 
Raya a comandat un cheeseburger, în sânge. 

— Ascult, spusei. 

— Un tip spune că are informaţii compromiţătoare despre 
tine. Vrea să ne furnizeze toate probele, contra unui preţ. Și 
apoi, înainte ca el să apuce să ne spună ce avea, e descoperit 
mort. Raya rupse o bucăţică de pâine și o înmuie în ulei de 
măsline. Tu la ce te-ai fi gândit? 

Am sărit peste răspunsul evident. 

— Deci, când Gil a fost găsit mort, ţinta ta a fost schimbată. 

— Da. 

— Trebuia să încerci să te apropii de mine. 

— Da. Am crezut că povestea mea, cu fata neajutorată din 
Calcutta, avea să te impresioneze. Păreai a fi genul. 

— Care gen? 

Ridică din umeri. 

— Un gen, atâta tot. Nu știu. Dar am văzut după aceea că nu 
suni. Așa că te-am sunat eu pe tine. 

— Apartamentul acela din Ramsey. Cel în care spuneai că a 
locuit Gil... 

— Era un apartament închiriat de noi. Pe atunci încercam să 
te fac să admiţi ceva. 

— Și ţi-am spus ceva? 

— Da. Dar nu eram siguri dacă spuneai adevărul sau dacă 
erai exact în afirmaţii. Nimeni nu credea cu adevărat că Manolo 
Santiago era Gil Perez. Ne-am gândit că, probabil, era vorba de 
vreo rudă de-a lui. 

— Și tu? Ce-ai gândit? 

— Ca să-ţi spun sincer, eu te-am crezut pe tine. 


VP - 284 


— Ți-am spus și că Lucy era prietena mea. 

— Știam deja asta. De fapt, o și găsisem în momentul acela. 

— Cum? 

— Doar suntem o agenţie de detectivi. Dar din câte ne-a spus 
Santiago, și ea minţea în legătură cu tot ce se întâmplase în 
noaptea aceea. Așa că ne-am gândit că o discuţie directă n-ar 


prea merge. 
— Și în locul unei astfel de discuţii i-aţi trimis fragmente de 
jurnal. 
— Da. 
— De unde ați făcut rost de informaţiile acelea? 
— Asta nu știu. 


— Și apoi Lonnie Berger trebuia să o spioneze? 

Nu se obosi să răspundă. 

— Altceva? 

— Nu, spuse ea. De fapt, să știi că asta e o ușurare pentru 
mine, faptul că tu ai aflat. Nu era o problemă atunci când 
credeam că ești un criminal. Acum însă mă simt murdară. 

M-am ridicat. 

— AŞ putea avea nevoie de tine, să depui mărturie. 

— N-o s-o fac, spuse ea. 

— Da. Aud asta mai mereu. 


VP - 285 


32. 


Loren Muse făcea cercetări despre familia Perez. 

Observă aproape imediat un lucru ciudat. Familia Perez era 
proprietara barului, cel în care Jorge Perez se întâlnise cu Cope. 
Lui Muse chestia asta i se părea interesantă. Inițial, fuseseră o 
familie săracă de imigranți, și acum aveau o avere estimată la 
peste patru milioane de dolari, net. Bineînțeles, atunci când 
începi cu aproape un milion de dolari, în urmă cu douăzeci de 
ani, chiar și o investiție rezonabilă le-ar fi adus un astfel de 
profit. 

Se întreba ce însemna chestia asta, dacă însemna ceva, în 
momentul în care sună telefonul. Se întinse după receptor și și-l 
tinu între umăr și ureche. 

— Muse la telefon. 

— Hei, drăguță, sunt eu, Andrew. 

Andrew Barrett era omul ei de legătură cu Colegiul John Jay, 
tipul de la laborator. În dimineaţa asta trebuia să se ducă pe 
locul fostei tabere și să înceapă căutările cadavrului cu noua lui 
mașinărie cu radar. 

— Drăguță? 

— Eu lucrez toată ziua cu mașinile, spuse el. Nu mă pricep la 
oameni. 

— Înţeleg. Deci, avem vreo problemă? 

— Ăăă, nu chiar. 

În vocea lui se ghicea o urmă de veselie. 

— Ai ajuns chiar la locul stabilit? întrebă ea. 

— Glumești? Bineînţeles că am ajuns. Imediat ce mi-ai dat 
undă verde am fost acolo. Am plecat încă de aseară, am rămas 
peste noapte la un anume Motel Six și am început să lucrăm 
chiar de la prima rază de lumină. 

— Și? 

— Și cum stăteam noi așa în pădure, am început să lucrăm cu 
XRJ-ul - ăsta e numele mașinii, XRJ. La început, n-a prea mers 
cum trebuie, dar l-am aranjat între timp. Oh, am adus și doi 
studenţi cu mine. E în regulă, nu? 

— Nu-mi pasă. 


VP - 286 


— Nici nu mă gândeam că ţi-ar păsa. Nu-i cunoști. Adică, de 
ce ţi-ar păsa? Sunt niște copii buni, știi, foarte entuziasmați că 
au parte de ceva muncă de teren. Ții și tu minte cum e. Toată 
noaptea au stat pe Google, căutând informaţii despre cazul 
ăsta, despre tabără și alte chestii de genul ăsta. 

— Andrew? 

— Da, scuză-mă. Cum ziceam, mă pricep la mașini, nu prea 
mă descurc cu oamenii. Bineînţeles, nu predau mașinilor, nu? 
Adică, vreau să spun că studenţii sunt oameni, în carne și oase, 
dar totuși... Işi drese vocea. Așa, mă rog, știi că ţi-am povestit 
că mașinăria asta, XR], e o adevărată minune? 

— Da. 

— Ei bine, am avut dreptate. 

— Vrei să spui câ...? 

— Vreau să spun c-ar trebui să vii încoace, imediat. Doctorul e 
pe drum, dar cred că vrei să vezi și tu asta. 

(J 

Telefonul detectivului York începu să sune. Răspunse. 

— York. 

— Salut, Max aici, de la laborator. 

Max Reynolds era omul de legătură de la laborator pentru 
cazul ăsta. Era o chestie nouă de la laborator. Omul de legătură. 
De fiecare dată când era vorba de un caz de crimă, primeai un 
om de legătură. Lui York îi plăcea puştiul ăsta. Era dezghețat și 
ştia cum să-i dea informațiile. Unii dintre tipii de la laborator se 
uitau la prea multe seriale la televizor și credeau că monologul 
explicativ era obligatoriu de fiecare dată. 

— Ce s-a întâmplat, Max? 

— Am primit rezultatele de la testele fibrelor de covor. Ştii 
care, cele găsite pe cadavrul lui Manolo Santiago. 

— Bine. 

De obicei, omul de legătură trimitea un raport. 

— Ceva ieşit din comun? 

— Da. 

— Ce anume? 

— Fibrele sunt vechi. 

— Nu cred că înţeleg. 

— Testul ăsta se face oricum, e ceva normal. Producătorii de 
maşini folosesc cam aceleaşi surse pentru mochete. Deci poți să 


VP - 287 


îți dai seama, de exemplu, că e vorba de o mașină GM? și se 
identifică și o perioadă de cinci ani în care mașina respectivă ar 
fi putut fi produsă. Uneori, poţi avea parte de mai mult noroc. O 
culoare care e folosită doar pentru un model anume sau doar 
pentru mașinile produse într-un anumit an. Chestii de genul 
ăsta. Deci, în raport - mă rog, știți chestia asta -, în raport va fi 
scris „mașină produsă de Ford, interior gri, fabricată în 1999- 
2004”. Ceva de genul ăsta. 

— Așa. 

— Fibrele din mocheta asta sunt vechi. 

— Poate că nu sunt de la o mașină. Poate cineva l-a înfășurat 
într-o mochetă sau într-un covor vechi. 

— Asta am crezut și noi la început. Dar am mai făcut câteva 
verificări. E de mochetă dintr-o mașină. Dar mașina trebuie să 
fie mai veche de treizeci de ani. 

— Oaul! 

— Mocheta asta a fost folosită între 1968 și 1974. 

— Altceva? 

— Producătorul, spuse Reynolds, era german. 

— Mercedes Benz? 

— Nu chiar atât de simandicos, spuse el. Părerea mea? 
Producătorul este, probabil, Volkswagen. 

e 

Lucy decise să mai facă o încercare cu tatăl său. 

Ira picta când ajunse ea la el. Asistenta Rebecca era cu el. Ea 
îi aruncă o privire lui Lucy când aceasta intră în cameră. Tatăl ei 
era cu spatele la ea. 

— lra? 

Când se întoarse, Lucy aproape că făcu un pas în spate. Arăta 
oribil. Fața îi era lipsită de culoare. Se bărbierise neglijent, 
uitase petice întregi de păr pe obraji și pe gât. Părul îl avusese 
mereu cumva în dezordine, era o imagine care îl prindea, 
oarecum. Nu și acum. Astăzi, părul arăta ca și cum stăpânul lui 
ar fi trăit ani buni printre cei fără casă. 

— Cum te simţi? întrebă Lucy. 

Asistenta Rebecca îi aruncă o privire de genul „ţi-am spus 
eu”. 

— Nu prea bine, spuse el. 

— La ce lucrezi? 


23 General Motors. 
VP - 288 


Lucy se apropie de pânză. Se dădu înapoi când văzu despre 
ce era vorba. 

Pădure. 

O purtă înapoi în timp. Era pădurea lor, bineînţeles. Locul 
vechii tabere. Ştia exact unde era locul pictat de tatăl ei. Ira 
reprodusese exact toate detaliile. Uimitor. Ştia că el nu mai 
avea fotografii cu locul acela, și, oricum, nimeni n-ar fi făcut o 
fotografie din unghiul ăsta. Ira își amintea. Imaginea asta 
rămăsese blocată în creierul lui. 

In pictură era surprins un tablou de noapte. Luna lumina 
vârfurile copacilor. 

Lucy se uită la tatăl ei, iar el se uită la ea. 

— Am vrea să rămânem singuri, îi spuse Lucy asistentei. 

— Nu cred că-i o idee foarte bună. 

Asistenta Rebecca era de părere că o eventuală discuţie i-ar fi 
înrăutățit situaţia. De fapt, lucrurile stăteau invers. Acolo, în 
capul lui Ira, era închis, încuiat ceva. Trebuiau să-l scoată la 
iveală acum, după atâţia ani. 

— Rebecca? spuse lra. 

— Da, Ira? 

— leși afară. 

Așa, pur și simplu. Glasul lui nu era rece, dar nici amabil. 
Rebecca își aranjă halatul, oftă și se ridică în picioare. 

— Dacă ai nevoie de mine, spuse ea, strigă-mă. Bine, Ira? 

Ira nu spuse nimic. Rebecca plecă. Nu închise ușa. 

Astăzi, nu se auzea niciun fel de muzică. Asta o surprinse pe 
Lucy. 

— Vrei să pun niște muzică? Poate un pic de Hendrix? 

Clătină din cap. 

— Nu, nu acum. 

Inchise ochii. Lucy se așeză lângă el și-i luă mâinile într-ale ei. 

— Te iubesc, spuse ea. 

— Și eu te iubesc. Mai mult decât orice pe lume. Întotdeauna. 
Pentru totdeauna. 

Lucy aşteptă. El rămase cu ochii închiși. 

— Te gândești la vara aceea, spuse ea. 

Ochii lui rămaseră închiși. 

— Când te-a vizitat Manolo Santiago... 

Ira își strânse și mai tare ochii. 

— lra? 


VP - 289 


— De unde ai aflat? 

— Ce? 

— Că m-a vizitat. 

— Din registrul tău. 

— Dar... Deschise în sfârșit ochii. Nu e doar atât, nu? 

— Ce vrei să spui? 

— Te-a vizitat și pe tine? 

— Nu. 

Păru uimit de răspunsul ăsta. Lucy se decise să încerce și într- 
un alt fel. 

— ÎI mai ţii minte pe Paul Copeland? 

El închise din nou ochii, de parcă întrebarea asta l-ar fi durut. 

— Bineînţeles. 

— M-am văzut cu el, spuse ea. 

Ochii lui se deschiseră brusc. 

— Cum? 

— Mi-a făcut o vizită. 

Rămase cu gura căscată. 

— Se întâmplă ceva, Ira. Cumva, după toţi anii ăștia, ceva 
aduce totul înapoi. Și eu trebuie să aflu ce anume. 

— Nu, nu trebuie să afli. 

— Ba da. Ajută-mă, bine? 

— De ce...? Vocea i se frânse. De ce te-a vizitat Paul 
Copeland? 

— Pentru că voia să știe ce s-a întâmplat cu adevărat în 
noaptea aceea. Înclină capul. Ce i-ai spus lui Manolo Santiago? 

— Nimic! ţipă el. Absolut nimic! 

— E în regulă, Ira. Dar ascultă, trebuie să aflu... 

— Nu, nu trebuie. 

— Ce nu trebuie? Ce i-ai spus, lra? 

— Paul Copeland. 

— Te-am auzit, Ira. Ce-i cu el? 

Ochii îi păreau aproape clari. 

— Vreau să-l văd. 

— Bine. 

— Acum. Vreau să-l văd acum. 

Devenea din ce în ce mai agitat, cu fiecare secundă care 
trecea. Își îndulci vocea. 

— O să-l sun, bine. Aș putea să-l aduc... 

— Nu! 


VP - 290 


Se întoarse și începu să se holbeze la tablou. Ochii i se 
umplură de lacrimi. Intinse mâna spre pădure, de parcă ar fi 
putut dispărea în ea. 

— lra, ce s-a întâmplat? 

— Singur, spuse el. Vreau să mă întâlnesc cu Paul Copeland 
singur. 

— Nu vrei să vin și eu? 

Clătină din cap, continuând să se uite la pădurea pictată. 

— Ție nu pot să-ţi spun lucrurile astea, Luce. Aș vrea. Dar nu 
pot. Paul Copeland. Spune-i să vină încoace. Singur. O să-i spun 
ce vrea să audă. Și apoi, poate, fantomele astea vor adormi din 
nou. 

e 

Când m-am întors la birou am avut parte de încă un șoc. 

— Glenda Perez e aici, spuse Jocelyn Durels. 

— Cine? 

— Spune că este avocată. Dar mi-a spus că s-ar putea s-o știi 
mai bine ca sora lui Gil Perez. 

Numele îmi dispăruse din minte. M-am năpustit în sala de 
așteptare și-am recunoscut-o imediat. Glenda Perez arăta la fel 
ca în pozele acelea de pe polita șemineului. 

— Domnișoară Perez? 

Se ridică și-mi strânse scurt mâna. 

— Presupun că-mi acordați puţin timp. 

— Da. 

Glenda Perez nu mă așteptă s-o iau înainte. Intră în biroul 
meu cu capul sus. Am urmat-o și am închis ușa. Aș fi apăsat 
butonul interfonului și-aș fi spus: „Să nu fiu întrerupt”, dar mi- 
am dat seama că Jocelyn înţelesese deja asta din limbajul 
trupului meu. 

l-am făcut semn să ia loc. Nu s-a așezat. Eu am ocolit biroul și 
m-am așezat. Glenda Perez își puse mâinile în șolduri și mă privi 
de sus. 

— Spune-mi, domnule Copeland, îţi place să ameninţi 
bătrânii? 

— Nu, la început nu mi-a plăcut. Dar, după aceea, după ce am 
prins gustul, da, bine, e destul de distractiv. 

Mâinile îi căzură din șolduri. 

— Crezi că ești amuzant? 

— De ce nu te așezi, domnișoară Perez? 


VP - 291 


— Mi-ai ameninţat părinţii? 

— Nu. Stai așa, da. Pe tatăl dumitale. l-am spus că, dacă nu- 
mi spune adevărul, o să-i distrug lumea și o să îl anchetez atât 
pe el, cât și pe copiii lui. Dacă numești asta ameninţare, atunci, 
da, am făcut-o. 

l-am zâmbit. Se așteptase, probabil, să neg, să mă scuz, să 
mă apuc să-i dau explicaţii. Nu i-am oferit nimic din așa ceva, nu 
am mai pus și eu paie pe focul ei. Deschise gura, o închise, se 
așeză. 

— Deci, hai să sărim peste partea introductivă. Fratele tău a 
ieșit viu din pădurea aceea acum douăzeci de ani. Vreau să știu 
ce s-a întâmplat. 

_ Glenda Perez purta un costum gri, elegant. Avea ciorapi albi. 
Işi încrucișă picioarele și încercă să pară relaxată. Nu prea îi 
ieșea. Am așteptat. 

— Nu e adevărat. Fratele meu a fost ucis odată cu sora 
dumitale. 

— Credeam că trecem peste partea introductivă. 

Rămase tăcută, bătându-se cu un deget peste buză. 

— Chiar o să-mi anchetezi familia? 

— Vorbim despre uciderea surorii mele.  Dumneata, 
domnişoară Perez, ar trebui să înţelegi lucrul ăsta. 

— O să consider asta un răspuns afirmativ la întrebarea mea. 

— Un „da” mare și rău. 

Se mai bătu un pic peste buză. Am continuat să aştept. 

— Ce-ai zice dacă ți-aş povesti o situație ipotetică? 

Am întins mâinile în lături. 

— Îmi plac la nebunie situaţiile ipotetice. 

— Să presupunem, începu Glenda Perez, că tipul ăsta mort, 
Manolo Santiago, ar fi într-adevăr fratele meu. Îţi reamintesc că 
vorbim de o situație pur ipotetică. 

— Bine, bine. Deci, presupunem asta. Mai departe? 

— Ce crezi că ar însemna asta pentru familia mea? 

— Ar însemna că m-aţi minţit. 

— Nu doar pe tine. 

M-am lăsat pe spate. 

— Pe mai cine? _ 

— Pe toată lumea. Incepu din nou să se bată peste buză. 
După cum știi, cele patru familii, printre care și ale noastre, au 


VP - 292 


început atunci un proces. Am câștigat milioane. În noile condiţii, 
asta ar însemna fraudă, nu-i așa? Ipotetic vorbind? 

Am rămas tăcut. 

— Am folosit acei bani, i-am investit, am cumpărat afaceri, din 
banii aceia a fost plătită școala mea, tratamentul medical al 
fratelui meu. Tomás ar fi fost mort sau într-un azil dacă n-am fi 
câștigat banii aceia. Inţelegi? 

— Da. 

— Și, vorbind tot ipotetic, dacă Gil ar fi fost viu și noi am fi 
știut asta, atunci întregul caz e bazat pe o minciună. Am putea fi 
amendaţi, ba chiar puși sub urmărire penală. Mai la obiect, 
forțele de poliţie au investigat o crimă cvadruplă. Și-au 
întemeiat cazul pe ipoteza că toți cei patru adolescenţi au murit. 
Dar, dacă Gil ar fi supravieţuit, am putea fi acuzaţi pentru 
obstrucţionarea unei anchete în curs. Înțelegi? 

Ne-am uitat unul la celălalt. Acum ea era cea care aștepta. 

— Mai e o problemă cu situația ta ipotetică. 

— Care anume? 

— Patru oameni intră în pădure. Unul iese viu. Ține ascuns 
faptul că a rămas în viaţă. Cineva ar putea, pe baza acestor 
ipoteze, să speculeze că el ar fi ucigașul celorlalți trei. 

Bătându-se peste buză: 

— Pot să înțeleg de ce raţionamentul tău ar lua-o în direcţia 
aceasta. 

— Dar? 

— N-a făcut-o. 

— Să te cred pe cuvânt în privinţa asta? 

— Mai contează? 

— Bineînţeles că da. 

— Dacă fratele meu i-ar fi ucis, atunci chestia asta ar fi 
încheiată, nu-i așa? E mort. Nu-l mai poți învia și trimite în 
judecată. 

— Ai dreptate. 

— Mulţumesc. 

— Fratele tău a ucis-o pe sora mea? 

— Nu, n-a ucis-o. 

— Cine a ucis-o? 

Glenda Perez se ridică în picioare. 

— Multă vreme n-am știut. În situaţia ipotetică pe care tocmai 
am discutat-o, eu n-am știut că fratele meu e încă în viaţă. 


VP - 293 


— Dar părinţii tăi? 

— Nu am venit aici să vorbesc despre ei. 

— Dar trebuie să aflu... 

— ... cine a ucis-o pe sora ta. Am înțeles asta. 

— Și? 

— Și o să-ți mai spun un singur lucru. Și atât. O să ţi-l spun cu 
o singură condiție. 

— Care? 

— Ca această situaţie să rămână ipotetică pentru totdeauna. 
Că te vei opri din a mai spune autorităţilor că Manolo Santiago 
este fratele meu. Că promiţi să-i lași în pace pe părinţii mei. 

— Nu-ţi pot promite toate astea. 

Tăcere. lată. Ajunsesem într-un impas. Glenda Perez se ridică, 
gata să plece. 

— Eşti și tu avocat. Dacă te voi ancheta, riști să fii exclusă din 
barou... 

— Gata cu amenințările, domnule Copeland. 

M-am oprit. 

— Știu un singur lucru despre ceea ce i s-a întâmplat surorii 
tale în noaptea aceea. Dacă vrei să știi despre ce e vorba, 
trebuie să cădem la învoială. 

— Și vei accepta doar cuvântul meu drept garanţie pentru 
toate astea? 

— Nu. Am redactat un document legal, un contract. 

— Glumești! 

Glenda Perez băgă mâna în buzunarul sacoului și scoase 
hârtiile. Le desfăcu. Era o convenţie de confidenţialitate. În 
cuprinsul ei se mai arăta că eu aveam să mă abţin de la a mai 
sustine că Manolo Santiago este Gil Perez și de la orice acţiune 
în sensul ăsta, și că părinţii ei aveau să fie imuni la orice măsură 
promovată de mine. 

— Ştii că o astfel de convenţie este lipsită de orice forță 
legală. 

Ridică din umeri. 

— Doar de atât am fost în stare. 

— N-o să spun nimic, decât dacă va fi absolut necesar s-o fac. 
N-am niciun interes să fac vreun rău familiei tale. De asemenea, 
n-o să-i mai spun nici lui York și nici altcuiva că eu cred că 
Manolo Santiago este fratele tău. Îţi promit c-o să fac tot ce-mi 
stă în putinţă. Dar știm amândoi că doar atât pot face. 


VP - 294 


Glenda Perez ezită. Apoi împături hârtiile și le îndesă înapoi în 
buzunar. Se îndreptă spre ușă. Puse o mână pe clanţă și se 
întoarse spre mine. 

— Continuăm să vorbim ipotetic? mă întrebă ea. 

— Da. 

— Dacă fratele meu ar fi ieșit viu din pădurea aceea, n-ar fi 
ieșit singur. 

Am simţit că mi se răcește tot trupul. Nu mai puteam vorbi. 
Am încercat să spun ceva, dar n-am reușit să articulez nimic. 
Am privit-o pe Glenda Perez în ochi. Și ea, la rândul ei, pe mine. 
Dădu din cap. Am văzut că avea ochii umezi. Se întoarse și 
apăsă pe clanţă. 

— Nu te juca cu mine, Glenda. 

— Nu mă joc, Paul. Asta-i tot ce știu. Fratele meu a 
supravieţuit acelei nopţi. La fel și sora ta. 


VP - 295 


33. 


Ziua ceda încet în fața umbrelor nopții când Loren Muse 
ajunse pe locul fostei tabere. 

Pe indicator scria Lake Charmaine Condominium Center. 
Suprafața de teren era imensă, știa asta, întinzându-se de-o 
parte și de alta a fluviului Delaware, care separă statele New 
Jersey și Pennsylvania. Lacul și cabanele erau pe partea dinspre 
Pennsylvania. Cea mai mare parte a pădurii era în New Jersey. 

Lui Muse nu-i plăcea deloc pădurea. li plăceau sporturile, dar 
nu putea să sufere tot ce însemna „aer liber”. Ura insectele și 
pescuitul, și drumeţiile și excursiile, făcute în vederea găsirii de 
antichităţi rare, și mizeria și mersul de colo-colo, și momelile și 
porcii, care câștigau concursuri de frumusețe, și târgurile de 
țară și tot restul ce putea fi considerat rural. 

Se opri lângă baraca în care stătea paznicul, îi arătă acestuia 
legitimaţia și aşteptă să se ridice bariera. Care nu se ridică. 
Paznicul, un umflat, tipul de fost halterofil, îi duse legitimaţia 
înăuntru și ridică receptorul telefonului. 

— Hei, mă grăbesc. 

— Ține-ţi chiloţii pe tine. 

— Să-mi ţin chiloţii...? 

Fierbea de nervi. 

În faţă, se zăreau lumini. Probabil, câteva mașini de poliţie, 
parcate, se gândi ea. Probabil, toți polițiștii de pe o rază de 
optzeci de kilometri voiau să ia parte la acţiunea asta. 

Paznicul închise telefonul. Rămase în cabina lui. Nu se 
întoarse la mașina ei. 

— Hei, strigă Muse. 

Nu răspunse. 

— Hei, amice, cu tine vorbesc! 

Se întoarse încet spre ea. La naiba! se gândi ea. Tipul era 
destul de tânăr. Asta era o problemă. Dacă dai de un paznic 
trecut de floarea vârstei, ei bine, de obicei ai de-a face cu un tip 
bine intenţionat, plictisit, care își suplimentează și el cumva 
pensia. Dacă dai de o femeie? De obicei, e vorba de o mamă 
care lucrează pentru a-și suplimenta veniturile. Dar un tip tânăr? 


VP - 296 


În șapte cazuri din zece, era vorba de tipi musculoși fără creier, 
care doreau să se facă polițiști. Dintr-un motiv sau altul nu 
reușiseră să-și vadă visul cu ochii. Fără să desconsider vreo 
profesie, e limpede că, dacă un tip își pune în cap, își stabilește 
ca țel să devină poliţist și nu reușește, există adesea un motiv, 
și de cele mai multe ori respectivul motiv e de natură să te facă 
să nu-ți dorești să stai prea mult prin preajma lui. 

Și ce altă modalitate mai bună de a-ţi îmbunătăţi viaţa de 
rahat decât să pui un investigator-șef - mai mult, un 
investigator-șef femeie - să aștepte? 

— Scuză-mă! încercă ea din nou, de data asta cu o octavă mai 
jos. 

— Nu poţi intra încă, spuse el. 

— De ce? 

— Trebuie să aștepți. 

— Ce anume? 

— Pe șeriful Lowell. 

— Pe șeriful Lobo? 

— Lowell. El a spus să nu intre nimeni fără permisiunea lui. 

Paznicul își ridică pantalonii. 

— Sunt investigatorul-șef al districtului Essex, spuse Muse. 

Paznicul pufni. 

— i se pare că aici suntem în districtul Essex? 

— Oamenii aceia de acolo sunt oamenii mei. Trebuie să intru. 

— Ține-ţi chiloţii pe tine. 

— Foarte bună. 

— Ce anume? 

— Replica asta cu chiloţii. Ai folosit-o deja de două ori. Este 
foarte, foarte amuzantă. Aș putea s-o folosesc și eu din când în 
când, știi, când vreau să îmi bat joc de cineva? O să spun că de 
la tine am învăţat-o. 

El luă un ziar, ignorând-o. Ea se gândi ce-ar fi dac-ar trece cu 
mașina prin bariera lăsată. 

— Ai pistol? îl întrebă Muse. 

Lăsă ziarul jos. 

— Ce? 

— Pistol. Ai așa ceva? Ştii, îl poţi folosi dacă-ţi termini replicile 
acide. 

— Taci dracului din gură. 


VP - 297 


— Eu am unul, să știi. Uite ce e, dacă îmi deschizi poarta, te 
las să-l atingi. 

El rămase tăcut. La naiba cu atinsul, se gândi Muse. Mai bine-l 
împușc direct. 

Paznicul se holba la ea. Ea începu să-și scarpine obrazul, 
arătându-i, în același timp, și degetul mijlociu. După cum se uita 
la ea, își dădu seama că atinsese un punct sensibil. 

— Faci pe deșteapta cu mine? 

— Hei, spuse Muse, punându-și înapoi mâna pe volan, ţine-ţi 
chiloţii pe tine. 

Era o prostie, Muse știa asta, dar era și distractiv, în același 
timp. Simţea cum i se vărsa adrenalina în sânge. Era 
nerăbdătoare, voia să știe ce găsise Andrew Barrett. judecând 
după mulţimea de girofaruri care luminau locul, sigur era vorba 
de ceva important. 

Ca, de exemplu, un cadavru. 

Trecură două minute. Muse era pe punctul de a-și scoate 
pistolul și de a-l forța pe paznic să-i deschidă poarta când văzu 
un bărbat în uniformă apropiindu-se încet de mașină. Purta o 
pălărie cu boruri mari și avea o insignă de șerif. Pe plăcuţa pe 
care era trecut numele se putea citi: LOWELL. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnişoară? 

— Domnișoară? Nu ţi-a spus cine sunt? 

— Ăă, nu, îmi pare rău. Mi-a spus doar că... 

— Sunt Loren Muse, investigatorul-șef din districtul Essex. 
Muse arătă spre ghereta paznicului. Tipul ăla, Bile-Mici, mi-a luat 
legitimaţia. 

— Hei, cum mi-ai spus? 

Șeriful Lowell oftă și-și șterse nasul cu o batistă. Avea nasul 
borcănat și imens. La fel îi erau și restul trăsăturilor - lungi și 
lăsate, de parcă cineva ar fi desenat o caricatură a lui și apoi ar 
fi lăsat-o să se topească în bătaia soarelui. Flutură mâna în care 
ținea batista spre paznic. 

— Liniștește-te, Sandy. : 

— Sandy, repetă Muse. Se uită spre gheretă. Asta nu-i nume 
de fată? 

Șeriful Lowell se uită în jos, de-a lungul nasului său imens, 
spre ea. Probabil, dojenitor. Nu putea să-l învinovăţească pentru 
asta. 

— Sandy, dă-mi legitimaţia doamnei. 


VP - 298 


Chiloţel, apoi domnişoară, acum doamnă. Muse încerca din 
răsputeri să-și păstreze calmul, să nu se înfurie. Era aici, la mai 
puţin de două ore de Newark și de New York, dar la fel de bine 
ar fi putut să fie și în blestematul de Mayberry. 

Sandy îi dădu legitimaţia lui Lowell, care își șterse din nou 
nasul, mai tare de data asta - avea pielea atât de lăsată, încât 
lui Muse îi era teamă că avea să i se desprindă o bucată. 
Examină legitimaţia, oftă și spuse: 

— Ar fi trebuit să-mi spui cine e, Sandy. 

— Dar mi-ai spus să nu las pe nimeni să intre fără aprobarea 
ta. 

— Și tu puteai să-mi spui la telefon despre cine e vorba, și eu 
aș fi lăsat-o să intre. 

— Dar... 

— Uite ce e, băieţi, îi întrerupse Muse, faceți-mi și mie o 
favoare. Discutaţi despre comportamentul vostru pădureț la 
următoarea întâlnire din poiană, bine? Trebuie să ajung acolo. 

— Parchează pe dreapta, spuse Lowell, fără să pară prea 
deranjat. O să mergem pe jos până acolo. Te conduc eu. 

Lowell dădu din cap spre Sandy, care apăsă pe un buton, și 
bariera se ridică. Muse se scărpină din nou pe obraz, cu degetul 
ridicat când trecu prin dreptul gheretei. Sandy suferea în tăcere, 
neputincios, spre satisfacția lui Muse. 

Opri mașina. Lowell veni după ea. Avea două lanterne, îi 
întinse ei una. Răbdarea lui Muse era pe sfârșite. Smulse 
lanterna și spuse: 

— Bine, bine, deci încotro? 

— Văd că știi cum să te porți cu oamenii, spuse el. 

— Mulţumesc, domnule șerif. 

— La dreapta. Haide. 

Muse locuia într-un apartament de bloc, într-o clădire din 
cărămidă, prea standard pentru a fi cu adevărat standard, așa 
că nu era cea mai în măsură să-și dea cu părerea, dar pentru 
ochiul ei de amator această comunitate arăta ca oricare alta, cu 
excepţia faptului că arhitectul ţintise spre un stil cvasirustic, dar 
îl ratase în întregime. Exteriorul realizat din aluminiu era 
nepotrivit la cabanele acelea din bușteni, o priveliște ce arăta 
ridicol într-o așezare de genul ăsta, în care casele aveau numai 
trei etaje. Lowell părăsi drumul asfaltat și o luă pe o cărare 
prăfuită. 


VP - 299 


— Sandy ţi-a spus să-ţi ţii chiloţii pe tine? întrebă Lowell. 

— Da. 

— Nu te supăra. Cuvintele astea le spune tuturor. Chiar și 
bărbaților. 

— El trebuie să fie cel mai amuzant tip din grupul vostru. 

Muse numără șapte mașini de poliţie și încă trei vehicule de 
urgență, de toate felurile. Toate aveau girofarurile pornite. La ce 
le foloseau acele girofaruri, habar n-avea. Cei ce locuiau în zonă 
- un amestec de bătrâni și familii tinere - se adunaseră aici, 
atrași de acele lumini inutile, și se uitau, de fapt, la nimic. 

— Cât e de mers pe jos? întrebă Muse. 

— Cam doi kilometri și ceva. Vrei să-ţi și prezint zona, pe 
drum? 

— Ce zonă sa-mi prezinţi? 

— Zona în care au avut loc crimele. O să trecem prin locul în 
care am găsit unul dintre cadavre, acum douăzeci de ani. 

— Te-ai ocupat de cazul acela? 

— Periferic, spuse el. 

— Ce înseamnă asta? 

— Periferic. M-am ocupat de aspectele minore sau irelevante. 
M-am ocupat de partea neesenţială, de periferia cazului. Deci 
periferic. 

Muse se uită la el. 

Era posibil ca Lowell să fi zâmbit, dar era greu de spus, având 
în vedere toate cutele pe care le avea pe față. 

— Nu-i rău pentru un ţărănoi pădureţ, care se adună cu 
prietenii prin poieni, nu? 

— Sunt de-a dreptul impresionată, spuse Muse. 

— Poate c-ai face bine să fii mai drăguță cu mine. 

— De ce? 

— İn primul rând, ai trimis niște oameni să caute un cadavru 
pe teritoriul meu, fără să mă informezi. În al doilea rând, eu 
conduc investigația aici. Eşti venită ca oaspete, ai permisiunea 
să asiști din pură curtoazie profesională. 

— Sper că n-ai să te joci cu mine de-a jurisdicţia. 

— Nu, spuse el. Dar îmi place să fac pe durul. Cum mi-a ieșit? 

— Așa și așa. Deci, continuăm turul? 

— Sigur. 

Poteca se îngustă până când, la un moment dat, dispăru pur 
și simplu. Acum se căţărau pe bolovani, ocoleau trunchiuri de 


VP - 300 


copaci. Muse fusese dintotdeauna mai băieţoasă. Îi plăcea să fie 
activă. Și - blestemat fie Flair Hickory - pantofii chiar o ajutau. 

— Stai așa, spuse Lowell. 

Soarele continua să apună. Profilul lui Lowell era doar o 
siluetă. Își scoase haina și-și suflă din nou nasul în batistă. 

— Aici l-am găsit pe puştiul acela, Billingham. 

Doug Billingham. 

Pădurea păru că se scufundă în liniște la auzul numelui, apoi 
vântul începu să fluiere un cântec vechi. Muse se uită în jos. Un 
puști. Billingham avea doar șaptesprezece ani. Fusese găsit cu 
opt plăgi înjunghiate, cele mai multe făcute în timp ce se apăra. 
Se luptase cu atacatorul lui. Se uită la Lowell. Avea capul plecat 
și ochii închiși. 

Muse își mai aminti ceva - o chestie din dosar. Lowell. Numele 
acela. 

— Periferic pe dracu’! zise ea. Ai fost conducătorul 
investigaţiei. 

Lowell nu răspunse. 

— Nu înțeleg. De ce nu mi-ai spus? 

El ridică din umeri. 

— Tu de ce nu mi-ai spus că-mi redeschizi cazul? 

— Nu aveam de gând să-l redeschid, zău așa, nu credeam că 
avem ceva care să impună redeschiderea lui. 

— Deci, tipii trimiși de tine să sape, spuse el, au avut, pur și 
simplu, noroc? 

Lui Muse nu-i prea plăcea direcţia pe care o lua discuţia. 

— La ce depărtare a fost găsită Margot Green? întrebă ea. 

— Cam la opt sute de metri spre sud. 

— Margot Green a fost găsită prima, nu? 

— Da. Vezi, acolo, pe unde ai intrat? Căsutele acelea? Acolo 
era partea din tabără destinată fetelor. Ştii ce vreau să spun. 
Cabanele lor. Băieţii stăteau mai spre sud. Fata aceea, Green, a 
fost găsită în apropiere. 

— La cât timp după descoperirea cadavrului lui Green l-ați 
găsit și pe cel al puștiului Billingham? 

— Treizeci și șase de ore. 

— Cam mult. 

— Mult teren de acoperit. 

— Chiar și așa. Cadavrul era lăsat acolo, pur și simplu? 


VP - 301 


— Nu, era îngropat superficial. Probabil, tocmai din această 
cauză nu l-am găsit la prima cercetare. Ştii cum se întâmplă. 
Lumea a auzit că lipsește un copil și toţi au vrut s-o facă pe 
cetăţenii model, așa că au venit aici și ne-au ajutat să acoperim 
o suprafaţă cât mai mare de teren. Au trecut peste el. Nu și-au 
dat seama că e aici. 

Muse se uita la pământ. Nimic deosebit. Doar o cruce mică, 
asemenea celor pe care le vezi pe marginea drumului, acolo 
unde au avut loc accidente mortale. Dar crucea era veche și 
aproape căzută. Pe ea nu se vedea nicio fotografie de-a lui 
Billingham. Nu erau vaze cu flori și nici ursuleți din pluș. Doar o 
cruce veche. Singur, în pădurea asta. Muse aproape că se 
înfioră. 

— Ucigașul - probabil, știi chestiile astea - se numea Wayne 
Steubens. Consilier în tabără, după cum s-a descoperit ulterior. 
Există o grămadă de teorii despre ce s-a întâmplat în noaptea 
aceea, dar cei mai mulţi sunt de părere că Steubens a avut 
grijă, mai întâi, de cei doi copii dispăruţi - Perez și Copeland. l-a 
îngropat. A început să sape un mormânt și pentru Douglas 
Billingham, dar atunci a fost găsită Margot Green. Așa că a tulit- 
o. După isteţii ăia de la Quantico, îngroparea cadavrelor îl incita 
în egală măsură. Știi că Steubens și-a îngropat toate celelalte 
victime, nu? Cele făcute în celelalte state? 

— Da, știu. 

— Ştii că două dintre victime erau încă în viață în momentul în 
care le-a îngropat? 

Știa și asta. 

— L-ai interogat vreodată pe Wayne Steubens? întrebă Muse. 

— Am stat de vorbă cu toţi cei din tabăra aceea. 

Pronunţase aceste cuvinte încet, cu grijă. În capul lui Muse se 
declanșă un semnal de alarmă. Lowell continuă: 

— Și da, puștiul acela, Steubens, m-a îngrozit - cel puţin așa 
gândesc acum. Sau poate că e doar o părere. Nici eu nu mai 
știu. N-am găsit nicio probă care să-l indice pe Steubens ca 
autor al crimelor. Practic n-am găsit nicio probă care să 
incrimineze pe cineva. În plus, Steubens era bogat. Familia lui a 
angajat un avocat. După cum îţi poţi imagina, tabăra și-a 
încheiat imediat programul. Toţi copiii au plecat acasă. Steubens 
a fost trimis în străinătate pentru semestrul următor. Într-o 
școală din Elveţia, cred. 


VP - 302 


Muse încă se mai uita la cruce. 

— Eşti gata să mergem mai departe? 

Dădu din cap. Porniră din nou la drum. 

— Și de când ești investigator-șef? o întrebă Lowell. 

— De câteva luni. 

— Și înainte de asta? 

— Am lucrat la brigada de Omucideri timp de trei ani. 

Işi șterse din nou nasul imens. 

— Munca asta nu devine niciodată mai ușoară, nu-i așa? 

Intrebarea părea retorică, așa că ea își continuă drumul în 
tăcere. 

— Nu-i vorba de grozăviile pe care le vezi, spuse el. Nici 
măcar de morți. Ei se duc. Nu poţi face nimic pentru asta. Este 
vorba de ceea ce rămâne după aceea - ecoul. Pădurile astea 
prin care mergem acum. Unii bătrâni spun că ecoul rătăcește în 
pădurile astea neîncetat. Și dacă stai să te gândești la asta, 
chiar pare plauzibil. Puștiul ăsta, Billingham. Sunt sigur că a 
tipat. El a ţipat, ecoul ţipătului lui s-a lovit de copaci, sunetul a 
devenit din ce în ce mai mic, fără să dispară niciodată. E ca și 
cum o parte din el încă mai strigă, poate chiar și acum. Crimele 
au astfel de ecouri. 

Muse continuă să se uite în jos, privindu-și picioarele 
mișcându-se pe pământ. 

— Te-ai întâlnit cu vreo rudă de-a victimelor? 

Se gândi la asta. 

— Unul dintre ei este șeful meu. 

— Paul Copeland, spuse Lowell. 

— ȚI-l amintești? 

— După cum ţi-am spus, am interogat pe toată lumea din 
tabăra aceea. 

Semnalul de alarmă din capul lui Muse sună din nou. 

— El este cel care te-a pus să faci cercetări în cazul ăsta? 
întrebă Lowell. 

Ea nu-i răspunse. 

— Crimele nu sunt corecte, continuă el. Dumnezeu are un 
plan anume, pune o ordine în lucruri. Și apare unul care de 
capul lui strică ordinea asta. Dacă rezolvi cazul, sigur, e bine, 
ajută. Dar e ca și cum ai mototoli o folie din aluminiu. Găsirea 
ucigașului ajută la netezirea ei, dar, pentru familie, aceasta nu 
își recapătă niciodată forma. 


VP - 303 


— Folie din aluminiu? 

Lowell ridică din umeri. 

— Ești un adevărat filosof, șerifule. 

— Uită-te din când în când în ochii șefului tău. Chestia aia 
care s-a întâmplat în noaptea aceea în pădure? E încă acolo. 
Încă se mai aude ecoul, nu-i așa? 

— Nu știu, spuse Muse. 

— lar eu nu știu dacă ar trebui să fii aici. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că eu l-am interogat pe șeful tău în noaptea aceea. 

Muse se opri din mers. 

— Crezi că aici e un fel de conflict de interese? 

— Cred că exact asta am vrut să spun. 

— Paul Copeland a fost unul dintre suspecți? 

— Cazul e încă deschis. Și în ciuda amestecului tău, cazul e 
încă al meu. Așa că n-o să-ţi răspund la întrebarea asta. Dar o 
să-ți spun asta. Paul Copeland a minţit în declaraţia dată despre 
ce s-a întâmplat. 

— Era un puști care era de serviciu în noaptea aceea. Nu știa 
cât de serioasă era treaba. 

— Asta nu e o scuză. 

— A spus adevărul mai târziu, nu? 

Lowell nu răspunse. 

— Am citit și eu dosarul, spuse Muse. A greșit și n-a făcut 
ceea ce trebuia să facă un consilier de serviciu în noaptea 
aceea. Vorbești despre durere, devastare. Ce zici de sentimentul 
de vinovăţie pe care probabil că l-a simţit după chestia aceea? 
Sigur, îi lipsește sora lui. Dar cred că mai tare îl roade vinovăția. 

— Interesant. 

— Ce anume? 

— Ai spus că-l roade vinovăția, zise Lowell. Ce fel de 
vinovăţie? 

Ea continuă să meargă. 

— Și e curios, nu crezi? 

— Ce anume? întrebă Muse. 

— Că și-a părăsit postul în noaptea aceea. Vreau să spun, 
gândește-te și tu. El era un puști responsabil. Toată lumea a 
spus asta despre el. Și brusc, în noaptea în care puștii ăia din 
tabără s-au furișat în pădure, în noaptea în care Wayne 


VP - 304 


Steubens plănuia să comită crimele acelea, Paul Copeland 
decide să tragă chiulul. 

Muse nu spuse nimic. 

— Asta, mai tânăra mea colegă, mi s-a părut întotdeauna o 
coincidenţă al dracului de mare. 

Lowell zâmbi și se întoarse. 

— Haide, spuse el. Se întunecă, și cred că vrei să vezi ce-a 
găsit prietenul tău, Barrett. 

e 

N-am izbucnit în plâns după plecarea Glendei Perez, dar nici 
mult nu mai aveam. 

Am rămas în birou, singur, încremenit de uimire, fără să fiu 
prea sigur ce să fac, ce să gândesc, ce să simt. Trupul îmi 
tremura. M-am uitat la mâinile mele. Tremurau vizibil. Am făcut 
până și chestia aia pe care o faci atunci când te întrebi dacă 
visezi. Am verificat. Nu visam. Toate astea se întâmplau cu 
adevărat. 

Camille trăia. 

Sora mea ieșise din pădurea aceea. Așa cum ieșise și Gil 
Perez. 

Am sunat-o pe Lucy pe mobil. 

— Salut, spuse ea. 

— N-o să-ţi vină să crezi ce mi-a spus sora lui Gil Perez. 

— Ce anume? 

Am pus-o la curent cu ultimele noutăți. Când am ajuns la 
partea cu Camille ieșind din pădure, Lucy oftă surprinsă. 

— O crezi? mă întrebă Lucy. 

— Te referi la ce-a spus despre Camille? 

— Da. 

— De ce mi-ar fi spus asta, dacă n-ar fi fost adevărat? 

Lucy rămase tăcută. 

— Ce? Crezi că minte? Ce motiv ar avea? 

— Nu știu, Paul. Dar ne lipsesc atâtea informații... 

— Ințţeleg asta. Dar gândește-te. Glenda Perez nu avea niciun 
motiv să mă mintă în legătură cu asta. 

Tăcere. 

— Ce s-a întâmplat, Lucy? 

— Mi se pare ciudat, atâta tot. Dacă sora ta este în viaţă, 
unde mama dracului a stat tot timpul ăsta? 

— Nu știu. 


VP - 305 


— Și acum ce ai de gând să faci? 

M-am gândit la asta, am încercat să mă liniștesc. Era o 
întrebare bună. Și acum ce facem? Ce facem mai departe? 

— Am stat din nou de vorbă cu tata, spuse Lucy. 

— Și? 

— Își amintește ceva în legătură cu noaptea aceea. 

— Ce anume? 

— N-a vrut să-mi spună. Mi-a zis că numai ţie îţi va spune. 

— Mie? 

— Da. Ira a spus că vrea să stea de vorbă cu tine. 

— Acum? 

— Dacă vrei. 

— Vreau. Trec să te iau? 

Lucy ezită. 

— Ce s-a întâmplat? 

— lra a spus că vrea să stea de vorbă cu tine între patru ochi. 
Că n-o să spună nimic cu mine de faţă. 

— Bine. 

O nouă ezitare. 

— Paul? 

— Ce-i? 

— Vino, oricum, să mă iei. O să aştept în mașină cât staţi voi 
de vorbă. 

e 

Detectivii de la Omucideri, York și Dillon, stăteau în camera 
„de serviciu” și mâncau pizza. Camera de serviciu era, de fapt, o 
încăpere folosită ca spaţiu comun, de întâlnire, unde aveau 
televizorul, aparatul video și alte asemenea. 

În încăpere intră Max Reynolds. 

— Ce mai faceți, băieți? 

— Pizza asta e groaznică, spuse Dillon. 

— Îmi pare rău. 

— Suntem la New York, pentru numele lui Dumnezeu. Marele 
Măr??. Patria pizzei. Dar chestia asta are gust de gunoi. 

Reynolds dădu drumul la televizor. 

— Îmi pare rău că bucătăria nu se ridică la standardele tale. 

— Exagerez? Dillon se întoarse spre York. Acuma, zău așa, 
chestia asta are gustul vomei de vagabond, nu-i așa? 

— Ești la a treia felie, spuse York. 


24 The Big Apple, în original, unul dintre numele de alint ale New Yorkului. 
VP - 306 


— Și probabil că asta va fi și ultima. Doar ca să-mi confirm 
punctul de vedere. 

York se întoarse spre Max Reynolds. 

— Ce noutăţi ai pentru noi? 

— Cred că l-am găsit pe omul vostru. Sau cel puţin i-am găsit 
mașina. 

Dillon mușcă din nou din felia de pizza. 

— Mai puţină vorbărie, mai mult spectacol. 

— Două străzi mai jos de locul unde aţi găsit cadavrul, pe colț, 
este un magazin universal, începu Reynolds. Proprietarul a tot 
avut probleme cu hoţii, care furau din produsele expuse pe 
trotuar. Așa că și-a orientat camerele de supraveghere în 
direcţia aceea. 

— E coreean? întrebă Dillon. 

— Cum? 

— Patronul magazinului acela universal. E coreean, nu? 

— Nu sunt sigur. Ce legătură are asta cu restul? 

— Pun pariu pe o cutie de gogoși că e coreean. Tipul își 
orientează camerele de supraveghere spre trotuar pentru că un 
biet nenorocit i-a furat o portocală. Și după aia se apucă să urle 
că el plătește impozite, când, probabil, are zece angajați la 
negru, și că ar trebui cineva să facă ceva și să-i rezolve 
problema. Ca, de exemplu, poliţia să ia la puricat casetele lui 
ieftine și cu imagini neclare pentru a-l găsi pe domnul Hoţ de 
Fructe. 

Se opri. York se uită la Max Reynolds. 

— Așa, mă rog, exact, camera de supraveghere ne oferă o 
imagine parţială a străzii. Așa am început să caut în înregistrări 
mașini care să corespundă din punctul de vedere al vechimii - 
adică, mai vechi de treizeci de ani - și uite ce-am găsit. 

Reynolds pregătise deja banda la secvenţa respectivă. Prin 
imagine trecea un Volkswagen vechi, model Broscuţță. Apăsă pe 
butonul care oprea imaginea. 

— Aia e mașina noastră? întrebă York. 

— Un Volkswagen Broscuţă din 1971. Unul dintre experții 
noștri a identificat modelul după suspensiile MacPherson din 
partea din față și după portbagajul situat în față. Și acum, ce e 
mai important, tipul ăsta de mașină corespunde cu fibrele de 
mochetă pe care le-am găsit pe hainele domnului Santiago. 

— La naiba! spuse Dillon. 


VP - 307 


— Se vede și numărul de înmatriculare? întrebă York. 

— Nu. Nu avem decât o imagine din lateral. Nu se vede 
numărul nici măcar parțial și nici statul în care e înregistrată. 

— Dar câte Broscuţe originale, galbene, se mai află în 
circulaţie? spuse York. Începem cu evidenţele serviciului de 
înmatriculări din New York, apoi ne mutăm în New Jersey și 
Connecticut. 

Dillon dădu din cap și începu să vorbească în timp ce mesteca 
asemenea unei vaci: 

— Ar trebui să găsim ceva. 

York se întoarse spre Reynolas. 

— Altceva? 

— Dillon a avut dreptate, calitatea imaginilor nu e foarte 
bună. Dar dacă măresc imaginea asta - apăsă un buton și o 
parte a imaginii se lăţi pe tot ecranul - avem o imagine parţială 
a șoferului. 

Dillon se uită la ecran, mijind ochii. 

— Tipul ăsta arată ca Jerry Garcia sau cam așa ceva. 

— Păr lung, cărunt, barbă lungă, căruntă, fu de acord 
Reynolds. 

— Atât? 

— Atât. 

York se întoarse spre Dillon. 

— Hai să începem căutările în registrul de înmatriculări. 
Mașina asta n-o să fie prea greu de găsit. 


VP - 308 


34. 


Ecourile acuzațiilor șerifului Lowell încă se mai auzeau prin 
pădure. 

Lowell, pe care nu-l păcălea nimeni, credea că Paul Copeland 
minţise în declaraţiile date în legătură cu crimele acelea. 

Oare minţise? Oare asta conta? 

Muse se gândi la asta. li plăcea Cope, fără îndoială. Era un șef 
minunat și un procuror al dracului de bun. Dar acum cuvintele 
lui Lowell o aduseră cu picioarele pe pământ. li amintiră ceea ce 
știa deja: acesta era un caz de crimă. Ca toate celelalte. 
Investigația mergea înainte, chiar dacă se îndrepta spre șeful ei. 

Fără favoritisme. 

Câteva minute mai târziu, din tufișuri se auzi un zgomot. 
Muse îl văzu pe Andrew Barrett. Acesta mergea foarte ciudat, 
avea mâinile și picioarele lungi, iar când le mișca îi săreau parcă 
din încheieturi. Trăgea de o chestie care semăna cu un cărucior 
de copii. Probabil că era vorba de XRJ. Muse îl strigă. Barrett își 
ridică privirea, în mod evident nemulțumit de întrerupere. Când 
văzu despre cine era vorba, faţa i se lumină. 

— Salut, Muse! 

— Andrew. 

— Oau, ce bine-mi pare să te văd. 

— A-ha, spuse ea. Ce faci? 

— Cum adică, ce fac? Puse aparatul jos. Pe lângă el mergeau 
câţiva tineri îmbrăcaţi cu tricouri pe care scria John Jay - 
probabil studenți, presupuse ea. Caut morminte. 

— Credeam c-ai găsit ceva. 

— Am găsit. Este acolo, cam o sută de metri mai în faţă. Dar 
am crezut că e vorba de două cadavre, așa că mi-am spus, hei, 
de ce să mă culc pe lauri, înţelegi ce vreau să spun? 

Muse înghiţi în sec. 

— Ai găsit un cadavru? 

Pe fața lui Barrett se ghicea un entuziasm specific marilor 
prezentări de invenții. 


VP - 309 


— Muse,  mașinăria asta! Oh, Doamne, e minunată! 
Bineînţeles, am avut și noroc. În zona asta n-a mai plouat de nu 
mai știu când. Cam de când, domnule șerif? 

— Două, trei săptămâni, spuse Lowell. 

— Vezi, asta ne-a fost de mare ajutor. Pământ uscat. Cunoști 
principiile de operare ale radarului pentru pământ? Am pus un 
emiţător de 800 MHz pe puișorul ăsta. Asta îmi permite să 
cercetez până la un metru douăzeci adâncime, dar e o distanţă 
suficientă. In cea mai mare parte a timpului, se caută prea 
adânc. Dar foarte puţini ucigași sapă mai jos de un metru, un 
metru și douăzeci. O altă problemă pe care o au mașinile de 
genul ăsta este că nu fac distincţie între obiectele de aceeași 
mărime. De exemplu, nu deosebesc o bucată de ţeavă sau o 
rădăcină de ceea ce ne interesează pe noi, adică de oase. In 
schimb, XRJ-ul nu numai că produce imagini mult mai clare ale 
secțiunilor de sol cercetate, dar cu noul sistem de redare în 3D... 

— Barrett? spuse Muse. 

EI își ridică ochelarii. 

— Ce? 

— Ţi se pare că m-ar interesa cât negru sub unghie cum 
anume funcţionează jucăria asta a ta? 

Își ridică din nou ochelarii. 

— Aăă... dăă... 

— Mie nu-mi pasă decât că funcţionează. Așa că, te rog, 
spune-mi ce-ai găsit, înainte să împușc pe cineva. 

— Oase, Muse, spuse el zâmbind. Am găsit oase. 

— Umane, nu? 

— In mod sigur. De fapt, primul lucru pe care l-am găsit a fost 
un craniu. Atunci am oprit noi săpăturile. Acum se ocupă 
profesioniștii de excavaţie. 

— Cât de vechi sunt? 

— Ce, oasele? 

— Nu, Barrett, stejarii ăia. Normal că oasele. 

— De unde mama dracului să știu eu? Poate că medicul legist 
ar putea avea o idee. O găsești la excavaţie. 

Muse trecu aproape în goană pe lângă el. Lowell se luă după 
ea. In față se vedeau câteva reflectoare mari, asemenea celor 
de pe platourile de filmare. Ştia că majoritatea echipelor de 
săpători foloseau proiectoare puternice, chiar și atunci când 
săpau la lumina zilei. După cum îi spusese ei odată un tip din 


VP - 310 


echipa de criminaliști, lumina puternică îi ajuta să distingă aurul 
de gunoaie: „Fără lumină puternică e ca și cum ai judeca 
frumusețea unei tipe beat fiind, într-un bar slab luminat. Poţi să 
crezi că ai pus mâna pe ceva special, dar a doua zi de dimineaţă 
să vină să-ţi dai palme.” 

Lowell arătă spre o femeie atrăgătoare care purta mănuși din 
latex. Muse își închipui că e vorba tot de o studentă - n-avea 
cum să aibă mai mult de treizeci de ani. Avea părul lung, negru 
ca abanosul, strâns perfect la spate, asemenea unei dansatoare 
de flamenco. 

— Ea e medicul O'Neill, spuse Lowell. 

— E legistul vostru? 

— Da. Știi că aici postul ăsta e ocupat prin alegeri? 

— Adică se face campanie electorală și chestii de genul ăsta? 
Ca, de exemplu: „Bună, eu sunt medicul O'Neill. Mă pricep 
foarte bine la morți”? 

— Ţi-aș da o replică isteaţă, spuse Lowell, dar voi, orășenii, 
sunteţi prea șmecheri pentru noi, ăştia mai de la ţară. 

Pe măsură ce se apropia, Muse constată că adjectivul 
„atrăgătoare” o cam nedreptăţea pe doctoriţă. Tara O'Neill era 
superbă. Muse observă și că frumuseţea ei distrăgea atenţia 
membrilor echipei de criminaliști. Nu medicul legist conduce 
cercetările de la locul unei crime. Poliţia se ocupă de asta. Dar 
toți aruncau priviri furișe spre O'Neill. Muse se apropie cu pași 
repezi de ea. 

— Sunt Loren Muse, investigatorul-șef al districtului Essex. 

Femeia îi întinse o mână înmănușată. 

— Tara O'Neill, medic legist. 

— Ce-mi puteți spune despre cadavru? 

Femeia păru precaută la început, dar Lowell dădu din cap, 
făcându-i semn că era în regulă. 

— Dumneata l-ai trimis pe domnul Barrett aici? întrebă 
O'Neill. 

— Da. 

— Interesant tip. 

— Da, știu asta. 

— Oricum, mașinăria lui merge. Nu știu cum Dumnezeu a 
găsit oasele astea. Dar e foarte bun. Cred că a contat că au 
găsit mai întâi craniul. O'Neill clipi și se uită într-o parte. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Muse. 


VP - 311 


O'Neill clătină din cap. 

— Am crescut în zona asta. Mă jucam pe-aici, chiar în locul 
ăsta. Te gândești, nu știu, te gândești că ar trebui să simţi ceva, 
o răceală, un fior. Dar nu, n-am simţit nimic de genul ăsta. 

Muse bătu ușor din picior, așteptând. 

— Aveam zece ani când au dispărut adolescenţii aceia. 
Făceam împreună cu prietenii mei drumeții în zona asta, știi? 
Făceam focuri de tabără. Inventam povești despre copiii aceia 
care n-au fost găsiţi niciodată, spuneam că încă bântuie pe aici, 
ne urmăresc, că nu sunt chiar morţi sau ceva de genul ăsta și că 
aveau să ne vâneze și să ne omoare. Niște prostii. Era o 
modalitate să-l faci pe prietenul tău să-ţi dea geaca și să te ia 
pe după umeri. 

Tara O'Neill clătină din cap și zâmbi. 

— Doamnă doctor O'Neill? 

— Da. 

— Spuneţi-mi, vă rog, ce ați găsit aici. 

— Incă mai facem cercetări, dar din câte văd avem un schelet 
destul de complet. A fost găsit la o adâncime de un metru. Va 
trebui să examinez oasele în laborator pentru o identificare mai 
completă. 

— Ce-mi puteți spune acum? 

— Veniţi încoace. 

O conduse pe Muse de cealaltă parte a digului. Oasele erau 
etichetate și aranjate pe un covoraș albastru. 

— Haine nu aţi găsit? spuse Muse. 

— Nu, niciuna. 

— S-au dezintegrat între timp sau cadavrul a fost îngropat 
fără haine pe el? 

— Deocamdată nu pot spune nimic sigur. Dar cum n-am găsit 
nici monede și nici bijuterii, nici nasturi, nici vreun fermoar, nici 
măcar încălțăminte - de obicei, astea rezistă perioade foarte 
îndelungate de timp - părerea mea e că a fost îngropat fără 
haine. 

Muse se uită la craniul cafeniu. 

— Cauza morții? 

— E prea devreme să mă pronunţ. Dar sunt câteva lucruri de 
care pot fi sigură. 

— Cum ar fi? 


VP - 312 


— Oasele sunt într-o formă destul de proastă. N-au fost 
îngropate prea adânc, și sunt aici de multă vreme. 

— De cât de mult timp? 

— E greu de spus. Am fost anul trecut la un seminar dedicat 
mostrelor de sol prelevate de la locul unei crime. Poţi să-ţi dai 
seama după modul în care e deranjat pământul de cât timp a 
fost săpată groapa. Dar e o constatare preliminară. 

— Măcar ceva? O presupunere, orice? 

— Oasele sunt aici de ceva vreme. Cea mai corectă estimare 
a mea - de cel puţin cincisprezece ani. Pe scurt - ca să răspund 
și întrebării tale nerostite - este posibil, chiar foarte posibil, să 
fie îngropate în aceeași perioadă în care au avut loc crimele din 
pădurea asta, acum douăzeci de ani. 

Muse înghiţi în sec și puse adevărata întrebare care-o 
frământa încă de la început. _ 

— Aţi putea să-mi precizaţi sexul cadavrului? Imi puteţi spune 
dacă oasele aparţin unei femei sau unui bărbat? 

O voce groasă o întrerupse: 

— Aăă, doamnă doctor? 

Era unul dintre criminaliști, purta chiar și o geacă de serviciu 
pe care scria chestia asta. Era un tip solid, cu o barbă deasă și 
cu o burtă destul de mare. In mână avea o lopată scurtă și 
răsufla greu, semn că era de mult ieșit din forma necesară 
pentru o astfel de muncă fizică. 

— Ce s-a întâmplat, Terry? întrebă O'Neill. 

— Cred că le-am găsit pe toate. 

— Vreți să încheiați. 

— Da, cred că pentru seara asta, cel puţin. Poate mai venim și 
mâine, să mai căutăm. Dar am vrea să transportăm acum 
rămășițele, dacă ne daţi voie. 

— Lăsaţi-mă două minute, spuse O'Neill. 

Terry dădu din cap și le lăsă singure. Tara O'Neill rămase cu 
privirea la oase. 

— Aveţi unele cunoștințe despre scheletul uman, doamnă 
investigator Muse? 

— Câte ceva, da. 

— Fără o examinare minuțioasă e destul de dificil să faci 
diferența dintre scheletul unui bărbat și cel al unei femei. Unul 
dintre criteriile folosite este mărimea și densitatea oaselor. Cele 
ale bărbatului au tendinţa să fie mai groase și mai mari, 


VP - 313 


bineînţeles. Uneori, și înălţimea victimei ne ajută - bărbaţii sunt 
mai înalţi. Dar lucrurile de genul ăsta nu sunt întotdeauna foarte 
exacte. 

— Vreți să îmi spuneți că nu știți? 

O'Neill zâmbi. 

— Nu spun deloc asta. Lăsaţi-mă să vă arăt. 

Tara O'Neill se lăsă pe vine. Muse o imită. O'Neill avea o 
lanternă mică în mână, de genul celor care aruncă o rază subţire 
și puternică. 

— Am spus „destul de dificil”. Nu imposibil. Uitaţi-vă. 

Îndreptă raza lanternei spre craniu. 

— Știţi la ce ne uităm acum? 

— Nu, spuse Muse. f 

— În primul rând, oasele par a fi mai degrabă mici. În al doilea 
rând, uitaţi-vă acolo, în locul unde au fost sprâncenele. 

— Așa. 

— Termenul științific pentru bucata aceea este creasta 
supraorbitală. Este mai pronunţată la bărbaţi. Femeile au 
frunţile foarte verticale. Acum, craniul acesta este foarte tocit, 
dar se poate vedea că respectiva creastă nu este pronunţată. 
Dar adevăratul indiciu - ce vreau să vă arăt - se află în zona 
pelviană, mai exact în cavitatea pelviană. 

Mută raza lanternei. 

— Vedeţi acolo? 

— Da, văd. Așa cred. Și? 

— E destul de largă. 

— Și asta ce înseamnă? 

Tara O'Neill stinse lanterna. 

— Înseamnă, spuse O'Neill, ridicându-se în picioare, că 
victima dumneavoastră este de rasă albă, în jur de un metru 
șaizeci și cinci înălţime - cam de înălțimea lui Camille Copeland, 
apropo - și, da, femeie. 


Dillon spuse: 

— N-o să-ţi vină să crezi. 

York ridică privirea. 

— Ce? 

— Am găsit ceva despre Volkswagenul acela în baza de date 
computerizată. Nu sunt decât paisprezece mașini de genul ăsta 
în cele trei state din zonă. Dar asta e chiar culmea. Unul dintre 


VP - 314 


ele e înregistrat pe numele unui anume Ira Silverstein. Îţi spune 
ceva numele ăsta? 

— Nu e tipul care avea tabăra aceea? 

— Chiar el. 

— Vrei să spui că e posibil ca tipul ăla, Copeland, să aibă 
dreptate? 

— Am adresa unde-l putem găsi pe acest lra Silverstein, 
spuse Dillon. E un fel de sanatoriu. 

— Și ce mai așteptăm? spuse York. Hai să ne mișcăm 
fundurile. 


VP - 315 


35. 


În momentul în care Lucy se urcă în mașină, am apăsat 
butonul CD-player-ului. Începu melodia lui Bruce, „Back in Your 
Arms”. Zâmbi. 

— Ai pus-o deja pe un CD? 

— Da. 

— Îţi place? 

— Foarte mult. Am mai pus și alte piese pe CD. O înregistrare 
pirat dintr-un concert solo de-al lui Springsteen, „Drive All 
Night”. 

— Melodia aia mă face de fiecare dată să plâng. 

— Toate melodiile te fac să plângi. 

— Nu și „Super Freak” a lui Rick James. 

— Ai dreptate. 

— Și nici „Promiscuous”. Nici aceea nu mă face să plâng. 

— Nici când Nelly cântă „Ils your game MVP like Steve 
Nash?”2 

— Doamne, mă cunoşti atât de bine! 

Am zâmbit. 

— Pari foarte calm pentru un tip care tocmai a aflat că e 
posibil ca sora lui moartă să fie încă în viaţă. 

— Compartimentez. 

— Cuvântul ăsta chiar există? 

— Asta fac. Așez lucrurile în cutii diferite. Așa reușesc să 
supraviețuiesc tuturor acestor nebunii. Pur și simplu, am pus 
informaţia asta deoparte pentru o vreme. 

— Compartimentarea, spuse Lucy. 

— Exact. 

— Noi, specialiștii în psihologie și psihiatrie, avem un alt 
termen pentru compartimentarea asta, spuse Lucy. li spunem 
„Negare Majoră”. 

— Spune-i cum vrei. Am o presimţire, Luce. O s-o găsim pe 
Camille. Și o să fie bine. 


25 jucătorul cel mai bun din jocul tău e asemenea lui Steve Nash? - traducere literală. 
Steve Nash a câștigat titlul de MVP - most valuable player - cel mai bun jucător - în 
NBA All Star Game doi ani la rând, în sezoanele 2004-2005 și 2005-2006. 


VP - 316 


— Noi, psihologii, avem un termen și pentru asta. Se numește 
„Iluzii sau chiar idei bolnave”. 

Am mai mers o bucată de drum. 

— Ce-ar putea tatăl tău să-și amintească acum, după atâta 
vreme? 

— Nu știu. Dar știm că Gil Perez l-a vizitat. Părerea mea e că 
vizita aceea a răscolit ceva în capul lui Ira. Nu știu ce. S-ar putea 
să nu fie vorba de ceva important. Nu se simte prea bine. Ar 
putea fi vorba de ceva ce și-a imaginat sau de vreo invenţie de- 
a lui. 

Am parcat chiar lângă Volkswagenul Broscuţă al lui Ira. Era 
ciudat să văd mașina aceea din nou. Ar fi trebuit să mă poarte 
cumva înapoi în timp. O conducea tot timpul prin tabără. Işi 
scotea capul pe geam și zâmbea și făcea tot felul de 
comisioane. Îi lăsa pe copii să o decoreze și pretindea că merge 
în fruntea unei parade. Dar în momentele astea vechiul 
Volkswagen nu-mi spunea nimic. 

Compartimentarea mea începea să cedeze. 

Pentru că acum începusem să sper. 

Speram că aveam să-mi găsesc, în sfârșit, sora. Speram că 
interacționam cu adevărat cu o femeie de la moartea lui Jane, că 
puteam să-mi simt inima bătând la unison cu inima altei 
persoane. 

Am încercat să mă pun în gardă. Am încercat să-mi amintesc 
că speranța era cea mai crudă dintre toate amantele posibile, că 
îți putea strivi sufletul ca pe un pahar de plastic. Dar, în 
momentul ăsta, nu voiam să mă gândesc la asta. Doream să 
sper, să mă agăţ de speranţa aceea și să o las să mă facă să mă 
simt mai ușor, măcar pentru scurtă vreme. 

M-am uitat la Lucy. Zâmbea, și am simţit că zâmbetul ei îmi 
spintecă pieptul. Trecuse atât de multă vreme de când simţisem 
așa ceva, de când simţisem ameţeala asta plăcută. Apoi, m-am 
surprins chiar și pe mine. Am întins amândouă braţele și i-am 
luat fața în mâini. Zâmbetul i s-a topit. Ochii ei îi căutau pe-ai 
mei. l-am lăsat capul într-o parte și am sărutat-o atât de ușor, 
încât aproape că m-a durut. Am simţit o descărcare electrică. 
Am auzit-o oftând surprinsă. M-a sărutat la rândul ei. 

Am simţit cum mă rupe în bucăţi de fericire. 

Lucy și-a lăsat capul pe pieptul meu. Am auzit-o suspinând 
ușor. Am lăsat-o. Am mângâiat-o pe păr și m-am luptat cu 


VP - 317 


vârtejul care ameninţa să mă cuprindă. Nu știu cât am stat așa. 
Poate că au trecut cincisprezece minute, poate doar cinci. Pur și 
simplu, nu știu. 

— Ar fi mai bine să te duci, spuse ea. 

— Rămâi aici? 

— lra mi-a spus foarte clar. Doar tu, singur. Eu o să mă duc, 
probabil, să-i pornesc mașina, să-i mai încarc bateria. 

N-am mai sărutat-o. Am ieșit din mașină și aproape că am 
plutit pe alee. Întregul ansamblu era liniștit și plin de verdeață. 
Conacul era din cărămidă, construit în stil georgian, bănuiam eu, 
aproape perfect rectangular, cu niște coloane albe în faţă. Îmi 
amintea de o casă simandicoasă de confrerie. 

La recepție era o femeie. l-am spus numele. Mi-a cerut să 
semnez în registru. Am semnat. A dat un telefon și a vorbit ceva 
în șoaptă. Am așteptat, ascultând versiunea instrumentală a 
unei melodii de Neil Sedaka?$, care semăna cu toate melodiile 
de genul celor care se aud prin clădirile publice sau 
supermarketuri. 

O femeie cu părul roșcat, îmbrăcată cu haine civile, veni să 
îmi vorbească. Arăta ca o asistentă care nu voia să pară o 
asistentă. 

— Eu sunt Rebecca, spuse ea. 

— Paul Copeland. 

— Vă conduc la domnul Silverstein. 

— Mulţumesc. 

Mă aşteptam să mă conducă pe un coridor, dar am ieşit pe 
uşa din spate a clădirii. Grădinile stabilimentului erau foarte bine 
întreținute. Era cam devreme pentru luminile de grădină, dar 
acestea erau aprinse. Un gard viu, des, înconjura ansamblul 
asemenea unor câini de pază. 

L-am recunoscut imediat pe Ira Silverstein. 

Se schimbase, dar, în același timp, parcă rămăsese același. 
Cunoașteţi genul ăsta de oameni, îmbătrânesc, încărunţesc, se 
lăţesc, se îngrașă, și, cu toate astea, rămân exact la fel. Așa era 
și cu lra. 

— lra? 

Nimeni nu folosea numele ăsta în tabără. Toţi adulții erau 
Mătuși și Unchi, dar nici nu mai puteam să-l strig „Unchiul Ira”. 


26 Compozitor și cântăreţ american de succes, faimos în anii '60 și '70. 
VP - 318 


Purta un poncho - ultima oară văzusem un astfel de articol de 
îmbrăcăminte într-un documentar despre Woodstock. În 
picioare, avea o pereche de sandale. Ira se ridică încet și întinse 
mâinile spre mine. Așa era și în tabără. Toată lumea se 
îmbrățișa. Toată lumea iubea pe toată lumea. Era o atmosferă 
foarte hippie. L-am lăsat să mă îmbrăţișeze. M-a strâns tare în 
braţe, cu toată puterea. l-am simţit barba pe obraz. 

Mi-a dat drumul și i-a spus lui Rebecca: 

— Lasă-ne singuri. 

Rebecca s-a întors. Ira m-a condus spre o băncuţă din ciment 
și lemn verde, de genul celor care sunt în parcuri. Ne-am așezat. 

— Nu te-ai schimbat deloc, Cope, spuse el. 

Ținea minte porecla mea. 

— Nici dumneata. 

— Ai crede că anii ăștia duri care au trecut peste noi ar fi 
trebuit să lase urme mai adânci pe fețele noastre, nu? 

— Presupun, lra. 

— Și, cu ce te ocupi acum? 

— Sunt procuror districtual. 

— Zău? 

— Da. 

Se încruntă. 

— Asta e parte din administraţia publică. 

Același Ira. 

— Nu-i pun sub acuzare pe protestatarii antirăzboi, l-am 
asigurat eu. Mă ocup de ucigași și violatori. Oameni de genul 
ăsta. 

Miji ochii. 

— De asta ai venit aici? 

— Poftim? 

— Incerci să găsești ucigași și violatori? 

Nu știam ce să înțeleg din asta, așa că am procedat instinctiv. 

— Într-un fel, da. Încerc să aflu ce s-a întâmplat în noaptea 
aceea în pădure. 

Ochii lui Ira se închiseră. 

— Lucy mi-a spus că vrei să mă vezi. 

— Da. 

— De ce? 

— Vreau să știu de ce te-ai întors. 

— N-am plecat nicăieri. 


VP - 319 


— Să știi că i-ai frânt inima lui Lucy. 

— l-am scris. Am încercat să o sun. N-a vrut să mă caute. 

— Chiar și așa. A suferit foarte mult. 

— N-am vrut s-o rănesc. 

— Și deci, de ce te-ai întors acum? 

— Vreau să aflu ce s-a întâmplat cu sora mea. 

— A fost ucisă. Asemenea celorlalți. 

— Nu, n-a fost ucisă. 

A rămas tăcut. M-am decis să insist puţin. 

— Ştii asta, Ira. Gil Perez a venit aici, nu-i așa? 

Ira plescăi din buze. 

— Uscat. 

— Cum? 

— Sunt uscat. Aveam un prieten din Cairns. Asta vine undeva, 
în Australia. Cel mai tare tip pe care l-am cunoscut vreodată. 
Obișnuia să-mi spună: „Omul nu e cămilă, amice”. Era stilul lui 
de a cere ceva de băut. Ira rânji. 

— Nu cred că putem face rost de ceva de băut aici, Ira. 

— Oh, știu. N-am fost niciodată cine știe ce băutor, oricum. Eu 
aveam o slăbiciune pentru ceea ce acum se cheamă „droguri 
recreaționale”. Dar mă refeream la apă. Au niște apă minerală 
Poland Spring” în frigiderul ăla. Ştiai că apa minerală Poland 
Spring vine direct din Maine? 

Râse. Nu l-am corectat în privinţa acelei vechi reclame de la 
radio. Se ridică și merse împleticit spre dreapta. L-am urmat. 
Acolo era un frigider - mai degrabă o ladă frigorifică - cu 
emblema celor de la New York Rangers pe el. Ira ridică capacul, 
scoase o sticlă cu apă, mi-o dădu, își luă și el una. Răsuci dopul 
de plastic și bău cu poftă. Apa i se prelingea pe față, 
transformând albul bărbii într-un gri-închis. 

— Ahhhh, spuse el după ce termină. 

Am încercat să-l readuc la subiect. 

— l-ai spus lui Lucy că vrei să mă vezi. 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că ești aici. 

Am așteptat să continue. 

— Sunt aici, spusei eu încet, pentru că ai cerut să mă vezi. 

— Nu aici. Aici, adică înapoi în vieţile noastre. 


27 izvorul Poloniei. 
VP - 320 


— Ți-am spus. Încerc să aflu... 

— De ce acum? 

Din nou întrebarea aceea. 

— Pentru că Gil Perez n-a murit în noaptea aceea. S-a întors. 
Te-a vizitat, nu-i așa? 

Privirea lui Ira era pierdută undeva, într-un punct aflat la 
kilometri distanţă. Începu să meargă. L-am prins din urmă. 

— A fost aici, lra? 

— N-a folosit numele acela, spuse el. 

Continua să meargă. Am observat că șchiopăta. 

Faţa îi era schimonosită de durere. 

— Te simţi bine? 

— Trebuie să merg. 

— Unde? 

— Sunt poteci. În pădure. Haide. 

— lra, n-am venit aici să... 

— A spus că-l cheamă Manolo și nu mai știu cum. Dar știam 
cine e. Micul Gilly Perez. Îl mai ţii minte? De pe vremea aceea, 
vreau să spun? 

— Da. 

Ira clătină din cap. 

— Un băiat de treabă. Dar așa de ușor de manipulat. 

— Ce voia de la tine? 

— Nu mi-a spus cine era. Nu la început, cel puţin. Nu arăta 
chiar la fel ca pe vremea aceea, dar gesturile lui parcă erau 
aceleași, știi? Poţi să ascunzi anumite lucruri. Poţi să te îngrași. 
Dar Gil era un pic sâsâit. Și se mișca la fel. De parcă tot timpul 
era în gardă. Ştii ce vreau să spun? 

— Da. 

Crezusem că erau garduri de jur împrejurul curții, dar nu erau. 
Ira se strecură printr-o breșă făcută în gardul viu. L-am urmat. In 
fața noastră era un deal împădurit. Ira începu să urce pe potecă. 

— Ai voie să ieși? 

— Bineînţeles. Sunt aici de bunăvoie. Pot să vin și să plec 
când poftesc. 

A continuat să meargă. 

— Ce-a vrut Gil să-ţi spună? 

— Voia să știe ce s-a întâmplat în noaptea aceea. 

— Nu știa? 

— Ştia câte ceva. Voia să afle mai multe. 


VP - 321 


— Nu înțeleg. 

— Nici nu trebuie să înţelegi. 

— Ba da, lra, trebuie. 

— S-a terminat. Wayne e în pușcărie. 

— Wayne nu l-a ucis pe Gil Perez. 

— Eu credeam că l-a ucis. N 

N-am prea înțeles ultima frază. Incepuse să se miște mai 
rapid, șchiopătând. Durerea îi era evidentă. Voiam să-i strig să 
se oprească, dar și gura i se mișca. 

— Gil a spus ceva de sora mea? 

Se opri pentru un moment. Zâmbetul îi era trist. 

— Camille. 

— Da. 

— Biata de ea. 

— A spus ceva de ea? 

— L-am iubit pe tatăl tău, să știi. Un om atât de drăguţ, atât 
de încercat de viaţă. 

— Gil a spus ceva despre ce i s-a întâmplat surorii mele? 

— Biata Camille. 

— Da, Camille. A spus ceva de ea? 

Ira începu din nou să urce. 

— Atât de mult sânge în noaptea aceea... 

— Te rog, lra, trebuie să te concentrezi. Gil a spus ceva 
despre Camille? 

— Nu. 

— Atunci ce-a vrut? 

— Același lucru ca și tine. 

— Adică? 

Se întoarse. 

— Răspunsuri. 

— La ce întrebări? 

— Aceleași întrebări, ca și ale tale. Ce s-a întâmplat în 
noaptea aceea. Nu a înțeles, Cope. S-a terminat. Sunt morți. 
Ucigaşul e în pușcărie. Ar trebui să lași morţii să se odihnească. 

— Gil n-a fost mort. 

— Până în ziua aceea, în ziua care m-a vizitat, a fost. Înţelegi? 

— Nu. 

— S-a terminat. Morţii s-au dus. Cei vii sunt în siguranţă. 

Am întins mâna și l-am apucat de braţ. 

— lra, ce ţi-a spus Gil Perez? 


VP - 322 


— Nu înţelegi. 

Ne-am oprit. Ira s-a uitat în vale. l-am urmărit privirea. Acum 
nu se mai vedea decât acoperișul casei. Eram în inima pădurii. 
Amândoi respiram greu, mai greu decât ar fi trebuit. Ira era 
palid la faţă. 

— Trebuie să rămână îngropat. 

— Ce anume? 

— Asta i-am spus lui Gil. S-a terminat. Mergi mai departe. S-a 
întâmplat atât de demult. Era mort. Acum nu mai era. Dar ar fi 
trebuit să fie. 

— lra, ascultă-mă. Ce ţi-a spus Gil? 

— N-ai de gând să lași baltă chestia asta, nu? 

— Nu. N-am de gând s-o las baltă. 

lra dădu din cap. Părea foarte trist. Apoi a băgat mâna sub 
poncho și a scos un pistol, l-a îndreptat spre mine și, fără să mai 
spună niciun cuvânt, m-a împușcat. 


VP - 323 


36. 


— Aici avem o problemă. 

Șeriful Lowell își șterse nasul cu o batistă atât de mare, încât 
putea înlocui fără probleme mantia unui clovn. Secţia lui era mai 
modernă decât se așteptase Muse, dar așteptările ei nu 
fuseseră foarte mari. Clădirea era nouă, interiorul era aranjat 
modern, curăţel, cu compartimente și computere. Mult alb și 
nuanţe de gri. 

— Aici avem un cadavru, replică Muse. 

— Nu asta am vrut să spun. Făcu un gest spre cana din mâna 
ei. Cum e cafeaua? 

— Sincer, excelentă. 

— Până nu demult era de tot rahatul. Unii o făceau prea tare, 
alţii prea slabă. Rămânea în filtru cu zilele. Și apoi, anul trecut, 
unul dintre bravii cetăţeni ai acestui oraș a donat o mașină de 
cafea care folosește plicuri de cafea. Ai folosit vreodată plicuri 
de cafea? 

— Domnule șerif? 

— Da? 

— E cumva asta una dintre încercările dumitale de a mă vrăji 
cu farmecul ăsta rustic? 

Lowell rânji. 

— Un pic. 

— Consideră-mă vrăjită. Care e problema noastră? 

— Tocmai am găsit un cadavru care stă îngropat în pădure de 
o grămadă de timp, după primele estimări. Știm trei lucruri: 
albă, femeie, un metru și șaizeci și cinci înălțime. Asta-i tot ce 
știm acum. Am căutat deja în arhivă. Nu există fete dispărute 
care să se potrivească acestei descrieri pe o rază de optzeci de 
kilometri. 

— Știm amândoi cine este, spuse Muse. 

— Nu, deocamdată nu știm. 

— Ce crezi, că o altă fată de un metru șaizeci și cinci a fost 
ucisă în tabăra aceea cam în aceeași perioadă, și îngropată în 
apropierea celorlalte două cadavre? 

— N-am spus asta. 


VP - 324 


— Atunci ce-ai spus? 

— Că nu avem o identitate sigură a victimei. Doctoriţa O'Neill 
se ocupă de asta. Am cerut să ne fie trimise amprentele dentare 
ale lui Camille Copeland. Ar trebui să avem o certitudine într-o zi 
sau două. Nu e nicio grabă. Mai avem și alte cazuri. 

— Nicio grabă? 

— Asta am spus. 

— Atunci nu înțeleg. 

— Vezi tu, aici eu trebuie să încep să mă întreb, investigator 
Muse, ce ești tu în primul și-n primul rând? Eşti polițistă sau ești 
implicată politic? 

— Ce mama dracului vrea să însemne asta? 

— Ești investigatorul-șef al districtului, spuse Lowell. Acum, aș 
vrea să cred că o persoană, mai ales o doamnă de vârsta ta, a 
ajuns în poziția asta datorită talentului și calităţilor sale. Dar, în 
același timp, sunt un om cu picioarele pe pământ. Sunt 
familiarizat cu favoritismele, cu învârtelile, cu pupatul în fund. 
Așa că întreb... 

— L-am meritat. 

— Sunt sigur că l-ai meritat. 

Muse clătină din cap. 

— Nu-mi vine să cred că trebuie să mă justific în faţa 
dumitale. 

— Dar, din păcate, draga mea, trebuie s-o faci. Pentru că 
acum, dacă ăsta era cazul tău și apăream eu, iar tu ai fi știut că 
o să dau fuga acasă și o să torn totul șefului meu - care este 
implicat, ca să nu spunem mai mult, în povestea asta - ce-ai fi 
făcut? 

— Crezi că aș putea să-i mușamalizez eventuala implicare? 

Lowell ridică din umeri. 

— Te întreb din nou, dacă eu aș fi fost ajutorul de șerif, dacă 
șeriful mi-ar fi dat slujba asta, iar șeriful ar fi fost implicat în 
cazul de crimă instrumentat de tine, tu ce-ai crede? 

Muse se lăsă pe spate. 

— Mi se pare corect, spuse ea. Deci, ce-aș putea să fac pentru 
a te convinge? 

— Ai putea să mă lași să identific cadavrul. 

— Nu vrei ca Paul Copeland să afle că am găsit ce-am găsit? 

— A așteptat douăzeci de ani. Ce mai contează o zi sau două? 

Muse înțelese unde voia să ajungă cu asta. 


VP - 325 


— Vreau să fac ceea ce trebuie pentru ca investigația să 
meargă bine, spuse ea, dar nu-mi prea place să mint un om în 
care am încredere și care-mi place. 

— Viaţa e dură, investigator Muse. 

Se încruntă. 

— Și mai vreau ceva, continuă Lowell. Vreau să-mi spui de ce 
era tipul ăla, Barrett, în pădure cu jucărioara aia a lui, căutând 
cadavre. 

— Ți-am spus. Voiau să-și testeze mașinăria pe teren. 

— Lucrezi în Newark, statul New Jersey. Vrei să-mi spui că în 
zona aceea nu există niciun presupus mormânt unde puteai să-l 
trimiţi? 

Avea dreptate, bineînţeles. Era momentul să spună adevărul. 

— A fost găsit un bărbat ucis în New York City, spuse Muse. 
Șeful meu crede că e Gil Perez. 

Lowell rămase cu gura căscată. 

— Poftim? 

Era pe punctul să înceapă să-i explice cum stăteau lucrurile, 
când Tara O'Neill se năpusti în încăpere. Lowell păru iritat de 
această întrerupere, dar își păstră un ton neutru al vocii. 

— Ce s-a întâmplat, Tara? 

— Am găsit ceva la cadavrul acela, spuse ea. Cred că-i vorba 
de ceva important. 

e 

După ce Cope ieșise din mașină, Lucy rămăsese încă pe puțin 
cinci minute fără ca pe buzele ei să apară vreo urmă de zâmbet. 
Încă se mai simţea transportată de sărutul lui. Nu mai simţise 
niciodată ceva de genul ăsta, cum mâinile lui mari îi 
cuprinseseră faţa, cum se uitase la ea... Era de parcă inima ei 
nu numai că începuse să bată din nou, dar își luase și zborul. 

Era minunat. Era înspăimântător. 

Se uită prin colecţia lui de CD-uri, alese unul cu Ben Folds și 
puse melodia „Brick”. Nu știuse niciodată sigur despre ce era 
cântecul acela - despre o supradoză de droguri, despre un 
avort, despre o prăbușire nervoasă - dar, la sfârșit, se spunea că 
femeia este o cărămidă, care-l trage la fiind. 

Muzica tristă era mai bună decât băutura, presupuse ea. Dar 
nu cu mult mai bună. 

Opri motorul și văzu o mașină verde, un Ford cu numere de 
New York, care opri în fața clădirii. Mașina oprise chiar sub 


VP - 326 


semnul de „Parcarea Interzisă”. Din ea coborâră doi bărbaţi - 
unul înalt, unul pătrăţos - care intrară înăuntru. Lucy nu știa ce 
să înţeleagă din asta. Probabil că nu era nimic important. 

Cheia de la Broscuţa lui Ira era în geanta ei. Răscoli prin 
poșetă și o găsi într-un final. Băgă o bucată de gumă în gură. 
Dacă Cope o săruta din nou, n-avea să lase respiraţia urât 
mirositoare să-i stea în cale. 

Se întrebă ce oare avea să-i spună Ira lui Cope. Se întrebă ce- 
și mai amintea, de fapt, Ira. Nu vorbiseră niciodată despre 
noaptea aceea, ca de la tată la fiică. Nici măcar o singură dată. 
Ar fi trebuit să o facă. Poate că asta ar fi schimbat totul. Sau 
poate că n-ar fi schimbat nimic. Morţii ar fi rămas morți, viii tot 
vii. Nu era cea mai profundă constatare, dar asta era. 

Cobori din mașină și o luă spre vechiul Volkswagen. Luă cheia 
în mână și o îndreptă spre mașină. Ciudate mai sunt gesturile 
astea reflexe. In ziua de astăzi nicio mașină nu se mai descuie 
cu cheia. Toate au telecomandă. Bineînţeles, Broscuța nu avea 
așa ceva. Băgă cheia în broasca portierei de pe partea șoferului 
și o întoarse. Yala era ruginită, trebui să răsucească cu putere, 
dar reuși până la urmă să o descuie. 

Se gândi la modul în care își trăise viața, la greșelile pe care 
le făcuse. Ar fi stat de vorbă cu Cope despre senzaţia pe care o 
avusese în noaptea aceea, senzaţia că fusese împinsă la vale, 
că se rostogolea și că nu știa cum să se oprească. Era adevărat. 
De-a lungul anilor, el încercase să dea de ea, dar ea rămăsese 
ascunsă. Poate că ar fi trebuit să ia legătura cu el mai devreme. 
Poate că ar fi trebuit să treacă imediat peste ce se petrecuse în 
noaptea aceea. In loc să îngroape acele întâmplări. Refuzi să le 
înfrunţi, îţi e teamă de o eventuală confruntare, așa că găsești 
modalităţi de a te ascunde - Lucy o alesese pe cea mai simplă, 
pe fundul unei sticle. Oamenii nu aleg alcoolul ca pe o scăpare. 

II folosesc pentru a se ascunde. 

Se strecură în scaunul șoferului și își dădu imediat seama că 
ceva era în neregulă. 

Primul indiciu pe care-l văzu se afla pe podeaua din fața 
scaunului pasagerului. Se uită în jos și se încruntă. 

O cutie de suc. 

O cutie de cola fără zahăr, mai exact. 

O luă de jos. Încă mai era puţin lichid în ea. Se gândi la asta. 
Cât trecuse de când se urcase ultima oară în Broscuţă? Cel puţin 


VP - 327 


trei, patru săptămâni. Atunci cutia nu fusese în mașină. Sau, 
dacă fusese, ea nu o văzuse. Era și asta o posibilitate. 

Atunci a izbit-o mirosul. 

Își aminti ceva ce se întâmplase în pădurea de lângă tabără 
pe vremea când avea doar doisprezece ani. Ira o luase la o 
plimbare. Auziseră împușcături și pe lra îl apucase o criză. 
Vânătorii le invadaseră terenul. Îi găsise și începuse să ţipe la ei 
că erau pe o proprietate privată. Unul dintre vânători începuse 
și el să ţipe. Se apropiase de ei, împingându-l pe Ira în piept, și 
Lucy își amintea că mirosea oribil. 

Același miros îl simţea și acum. 

Lucy se întoarse și se uită pe bancheta din spate. 

Pe podea era sânge. 

Și atunci auzi în depărtare un foc de armă. 

(J 

Rămășițele scheletului erau întinse pe o masă argintie 
prevăzută cu găurele mici. Găurile făceau ca masa să fie 
curățată mai uşor, cu furtunul. Podeaua era acoperită cu gresie 
și înclinată spre o gură de canalizare situată în centru, 
asemenea sălii dușurilor de la o sală de sport, făcând astfel mai 
ușoară curățirea. Muse nu voia să se gândească la resturile care 
rămâneau în astfel de scurgeri și ce se folosea pentru a le 
îndepărta, dacă se folosea un produs obișnuit sau ceva mai 
puternic. 

Lowell stătea de o parte a mesei, Muse de cealaltă, împreună 
cu Tara O'Neill. 

— Deci, ce s-a întâmplat? 

— În primul rând, ne lipsesc niște oase. O să mă întorc la locul 
excavaţiei și o să mai caut. Chestii mici, nimic important. E un 
lucru normal într-un astfel de caz. Tocmai eram pe punctul de a 
face niște teste cu raze X, să verific centrii de osificare, mai ales 
din clavicule. 

— Ce-am putea afla așa? 

— Putem să ne facem o idee în ceea ce privește vârsta. 
Oasele se opresc din creștere pe măsură ce îmbătrânim. Ultimul 
loc de osificare e aici, sus, cam unde se întâlnește clavicula cu 
sternul. Procesul de creștere se încheie în jurul vârstei de 
douăzeci și unu de ani. Dar asta nu e important acum. 

Lowell se uită la Muse, care ridică din umeri. 

— Deci, care-i marea descoperire pe care ai făcut-o? 


VP - 328 


— Asta. 

O'Neill arătă spre pelvis. 

— Mi-aţi mai arătat asta, spuse Muse. Asta e dovada că 
scheletul aparţine unei femei. 

— Ei bine, da. Pelvisul e mai larg, așa cum am mai spus. În 
plus, mai avem și o creastă mai puţin proeminentă și o 
densitate mai mică a oaselor - toate indică faptul că este vorba 
de o femeie. Nu există îndoială cu privire la acest lucru. Privim 
scheletul unei femei. 

— Dar ce vrei să ne arăţi? 

— Osul pelvian. 

— Ce-i cu el? 

— Vedeți, aici? Noi îi spunem la asta perforarea - sau, mai 
corect, concavizarea oaselor pelviene. 

— Bine. 

— Cartilajele ţin oasele laolaltă. Asta face parte din anatomia 
elementară. Probabil că știți chestia asta. În general, când 
spunem cartilaje ne gândim la coate sau la genunchi. Sunt 
elastice. Se întind. Dar vedeţi asta? Semnele de pe suprafaţa 
oaselor  pelviene? Acestea s-au format pe suprafața 
cartilaginoasă când oasele s-au apropiat, apoi s-au depărtat. 

O'Neill își ridică privirea spre ei. Faţa îi radia. 

— Mă urmăriţi? 

— Nu, spuse Muse. 

— Aceste perforaţii apar când cartilajul este supus unei 
presiuni mari. Când oasele pelviene se separă. 

Muse se uită la Lowell. Lowell ridică din umeri. 

— Și asta ce înseamnă? își încercă Muse norocul. 

— Asta înseamnă că la un moment dat în viața femeii 
acesteia oase s-au separat. Și asta înseamnă, doamnă 
investigator Muse, că victima dumneavoastră a născut. 


VP - 329 


37. 


Lumea nu pare că își încetinește mersul atunci când vezi o 
armă îndreptată spre tine. 

Din contră, parcă accelerează. Când Ira a îndreptat pistolul 
spre mine, mă aşteptam să am timp să reacționez. Am început 
să ridic mâinile, cea mai primitivă demonstraţie de pasivitate. 
Am început să deschid gura, să încerc să scap cu vorba bună din 
această situaţie, să-i spun că aveam să-i fac pe plac, să 
cooperez. Inima a început să-mi bată mai tare, respiraţia mi s-a 
oprit, iar ochii nu mai puteau vedea decât pistolul, doar gaura 
neagră a țevii, o imensă gaură neagră care era acum îndreptată 
spre mine. 

Dar n-am avut timp pentru toate astea. N-am avut timp să-l 
întreb pe lra de ce vrea să mă împuște. N-am avut timp să-l 
întreb ce se întâmplase cu sora mea, dacă era moartă sau dacă 
trăia, cum reușise Gil să iasă viu din pădure în noaptea aceea, 
dacă Wayne Steubens avea sau nu vreun amestec în toată 
povestea. N-am avut timp să-i spun lui lra că avea dreptate: că 
ar fi trebuit să las lucrurile așa cum erau, că aveam să le las 
baltă de acum încolo, că puteam cu toţii să ne întoarcem la 
vieţile noastre. 

N-am avut timp să fac nimic din toate astea. 

Pentru că lra apăsa deja pe trăgaci. 

În urmă cu un an, am citit o carte numită Clipește, scrisă de 
Malcolm Gladwell. Nu-mi permit să îi simplific argumentele și 
susținerile, dar în mare măsură spunea că trebuie să ne bazăm 
mai mult pe instinctele noastre - pe partea animalică a 
creierului nostru, care ne va face să sărim automat, instinctiv, 
din faţa unui camion ce vine în viteză spre noi. Mai spunea 
autorul că facem raționamente fulgerătoare, bazate, uneori, pe 
informații infime, pe așa-numitele  presimțiri, iar aceste 
raționamente sunt de cele mai multe ori corecte. Poate că așa a 
fost și în cazul meu. Poate că ceva din atitudinea lui Ira, din 
modul în care stătea, din felul în care a scos pistolul, mă rog, 
ceva de genul ăsta, m-a făcut să-mi dau seama că nu avea să 
aibă loc nicio discuţie, că avea să tragă, iar eu aveam să mor. 


VP - 330 


Ceva m-a făcut să sar imediat. 

Dar glonţul tot m-a lovit. 

Țintise spre centrul pieptului meu. Glonţul m-a lovit într-o 
parte, străpungându-mi șoldul ca o suliță încinsă. Am căzut rău, 
pe o parte, și am încercat să mă rostogolesc în spatele unui 
copac. Ira a tras din nou. De data asta a ratat. Am continuat să 
mă rostogolesc. 

Am găsit o piatră, pipăind cu mâna. Nu mai gândeam coerent. 
Am ridicat piatra și, în timp ce mă rostogoleam, am aruncat-o în 
direcţia lui. A fost o mișcare jalnică, născută din disperare, ceva 
ce-ar fi încercat să facă și un copil culcat pe burtă. 

N-am aruncat cu putere. Piatra l-a lovit, dar nu cred că asta a 
contat prea mult. Mi-am dat atunci seama că ăsta fusese planul 
lui Ira încă de la început. De aceea voise să-mi vorbească între 
patru ochi. De aceea mă dusese în pădure. Voise să mă 
împuște. 

Ira, sufletul acela blând, era un criminal. 

M-am uitat în spate. Era prea aproape. Mi-am amintit o scenă 
din versiunea originală a filmului Cuscrii, o comedie, o scenă în 
care lui Alan Arkin i se spune să evite gloanțele alergând în 
zigzag. Chestia asta n-ar fi mers aici. Tipul nu era decât la doi- 
trei metri în spatele meu. Avea un pistol. Eu eram deja rănit, 
simțeam sângele scurgându-se din mine. 

Aveam să mor. 

Coboram panta dealului, eu încă rostogolindu-mă, Ira 
încercând să nu cadă, încercând să-și găsească echilibrul 
necesar unei noi împușcături. Știam că avea să reușească. 
Știam că aveam la dispoziție doar câteva secunde. 

Singura mea șansă era să schimb direcţia. 

M-am apucat de pământ și m-am oprit. Surprins, Ira s-a 
dezechilibrat. A încercat să încetinească. M-am apucat cu 
ambele mâini de un copac și am încercat o mișcare de secerare 
cu picioarele. Şi asta, am gândit eu, era o mișcare patetică, 
parc-aș fi fost un gimnast prost, evoluând pe un cal cu mânere. 
Dar Ira era în raza loviturii mele și era deja dezechilibrat. L-am 
lovit cu piciorul în partea exterioară a gleznei drepte. Nu foarte 
tare. Dar îndeajuns de tare. 

A strigat de durere și s-a prăbușit la pământ. 

Pistolul, m-am gândit. Pune mâna pe pistol. 


VP - 331 


M-am împleticit spre el. Era mai mare. Eu eram mai tânăr. 
Eram într-o formă mult mai bună. El era un bătrân cu creierul pe 
jumătate prăjit. Sigur, era în stare să tragă cu o armă. Braţele și 
picioarele lui aveau destulă forță. Dar vârsta și abuzul 
îndelungat de droguri îi încetiniseră reflexele. 

M-am urcat pe el, căutând arma. Fusese în mâna lui dreaptă. 
M-am concentrat spre mâna respectivă. Brațul. Doar braţul. L- 
am apucat cu ambele mâini, m-am rostogolit cu tot corpul pe el, 
l-am țintuit de pământ și i l-am răsucit la spate. 

Dar nu avea nimic în mână. 

Fusesem atât de preocupat de braţul drept încât nu-i 
văzusem stânga venind spre mine. Mâna îi descrise un arc de 
cerc larg. Probabil că scăpase arma când căzuse. O avea acum 
în stânga, o ţinea ca pe o piatră. Mă lovi cu patul în frunte. 

Parcă mă trăsnise un fulger în cap. Mi-am simţit creierul 
deplasându-se spre dreapta, de parcă s-ar fi smuls din 
membrana lui și ar fi început să se lovească de craniu. Trupul mi 
se scutura convulsiv. 

l-am dat drumul. 

Mi-am ridicat privirea. Avea pistolul îndreptat spre mine. 

— Stai! Poliţia! 

Am recunoscut vocea. Era York. 

Aerul parcă s-a oprit, trosnind. Mi-am mutat privirea de la 
armă la ochii lui Ira. Eram foarte aproape unul de celălalt, cu 
pistolul îndreptat spre faţa mea. Și am văzut. Avea să mă 
împuște fix în faţă. Poliţiştii nu puteau să-l oprească. Ajunseseră 
la el, pentru el, oricum, se sfârșise totul. Sigur își dădea seama 
de asta. Dar avea să mă împuște, oricum. 

— Tată! Nu! 

Lucy. Îi auzi vocea și ceva în ochii lui se schimbă. 

— Aruncă arma, acum! Fă-o! Acum! 

York strigă din nou. Privirea mea era fixată tot în ochii lui Ira. 

Mă privea și el, la rândul lui. 

— Sora ta e moartă, îmi spuse. 

Apoi a luat pistolul din faţa mea, și-a băgat ţeava în gură și a 
apăsat pe trăgaci. 


VP - 332 


38. 


Am leșinat. 

Cel puţin asta mi s-a spus. Îmi mai amintesc și eu câte ceva 
totuși, dar destul de vag. Îmi amintesc cum Ira a căzut pe mine, 
cu jumătate de cap lipsă. Îmi amintesc că am auzit-o pe Lucy 
ţipând. Îmi amintesc că m-am uitat în sus și am văzut cerul 
albastru, cu norii care treceau peste mine. Presupun că eram pe 
spate, pe o targă, eram dus spre ambulanţă. Aici amintirile se 
opresc. La cerul albastru. La norii albi. 

Și apoi, când începusem să mă simt aproape împăcat și calm, 
mi-am amintit cuvintele lui Ira. 

Sora ta e moartă... 

Am scuturat din cap. Nu. Glenda Perez îmi spusese că sora 
mea, Camille, ieșise din pădurea aceea. lra n-avea de unde să 
știe. Nu putea ști asta. 

— Domnule Copeland? 

Am deschis ochii, clipind. Eram pe un pat. Într-un salon de 
spital. 

— Sunt doctorul McFadden. 

Mi-am plimbat privirea prin încăpere. L-am văzut pe York în 
spatele lui. 

— Aţi fost împușcat în partea laterală. V-am cusut. O să vă 
faceţi bine, dar o să vă mai doară... 

— Doctore? 

McFadden începuse tirada lui obișnuită de doctor, fără să se 
aștepte la o întrerupere atât de timpurie. Se încruntă. 

— Da? 

— Sunt bine, da? 

— Da. 

— Atunci am putea vorbi despre starea detaliată a sănătăţii 
mele un pic mai târziu? Chiar trebuie să vorbesc cu domnul 
poliţist de acolo. 

York își ascunse un zâmbet. Mă așteptasem la proteste. 
Doctorii sunt și mai aroganţi decât avocaţii. Dar nu m-a certat. A 
ridicat din umeri și a spus: 

— Sigur. Rugaţi o asistentă să mă cheme după ce terminaţi. 


VP - 333 


— Mulţumesc, doctore. 

Plecă fără să mai scoată vreun cuvânt. York se apropie de pat. 

— Cum de v-aţi dat seama că e vorba de Ira? 

— Tipul de la laboratorul nostru a descoperit, după fibrele de 
mochetă găsite pe cadavrul lui... ăăăă... Vocea lui York se 
pierdu. Incă nu avem o identitate sigură, dar, dacă vrei, putem 
să-i spunem Gil Perez. 

— Ar fi bine. 

— Așa. Mă rog, am descoperit niște fibre dintr-o mochetă pe 
el. Știam că provin de la mocheta unei mașini vechi. Am 
descoperit și niște imagini surprinse de o cameră de 
supraveghere din apropierea locului unde a fost aruncat 
cadavrul. Am văzut că era vorba despre un Volkswagen galben, 
al cărui proprietar era Silverstein. Așa că am mers repede la 
azil. 

— Unde-i Lucy? 

— Dillon îi pune câteva întrebări. 

— Nu înţeleg. Ira l-a ucis pe Gil Perez? 

— Da. 

— Sigur? 

— Foarte sigur. În primul rând, am găsit sânge pe bancheta 
din spate a Volkswagenului. Sunt sigur că probele de laborator o 
să dovedească faptul că e vorba de sângele lui Perez. In al 
doilea rând, personalul de la azil a confirmat că Perez - dându- 
se drept Manolo Santiago - l-a vizitat pe Silverstein în ziua de 
dinaintea crimei. Personalul a confirmat, de asemenea, că l-a 
văzut pe Silverstein plecând cu Volkswagenul a doua zi de 
dimineaţă. leșea pentru prima dată în ultimele șase luni. 

M-am strâmbat: 

— Și nu s-au gândit să-i spună toate astea și fiicei lui? 

— Cei care l-au văzut nu erau de serviciu în ziua când Lucy 
Gold l-a vizitat. In plus, hei, cei din personal mi-au spus de mai 
multe ori că Silverstein n-a fost niciodată declarat iresponsabil 
sau ceva de genul ăsta. Era liber să vină și să plece când voia. 

— Nu înțeleg. De ce să-l fi ucis Ira? 

— Presupun că din același motiv pentru care voia să te ucidă 
și pe dumneata. Amândoi voiaţi să aflaţi ce se întâmplase în 
tabăra aceea acum douăzeci de ani. Domnul Silverstein nu voia 
ca asta să se întâmple. 

Am încercat să pun informaţiile cap la cap. 


VP - 334 


— Deci el i-a ucis pe Margot Green și pe Doug Billingham? 

York rămase tăcut câteva momente, de parcă ar fi așteptat să 
o adaug pe listă și pe sora mea. N-am făcut-o. 

— S-ar putea. 

— Și Wayne Steubens? 

— Probabil că au lucrat împreună, în vreun fel. Nu știu. Ce știu 
sigur e că lra Silverstein l-a ucis pe tipul meu. Ah, și încă un 
lucru. Arma cu care te-a împușcat Ira? Este același pistol folosit 
și în cazul lui Gil Perez. Acum se fac testele balistice, dar știi și 
dumneata care vor fi rezultatele. Așa că, dacă mai adăugăm și 
sângele găsit pe bancheta din spate a Broscuței, imaginile 
surprinse de camera de supraveghere în care apare atât el, cât 
și vehiculul lui în apropierea locului în care a fost găsit 
cadavrul... Vreau să spun, haide, sunt mai multe probe 
concludente decât e, în general, nevoie. Dar, hei, Ira Silverstein 
e mort și, după cum știi și dumneata, e foarte greu să trimiţi un 
om mort în judecată. Cât despre ce a făcut sau nu a făcut Ira 
Silverstein cu douăzeci de ani în urmă... York ridică din umeri. Și 
eu sunt curios, dar altcineva trebuie să dezlege misterul ăsta. 

— O să ne ajuţi și dumneata, dacă vom avea nevoie de 
ajutor? 

— Sigur. Cu cea mai mare plăcere. Și după ce afli tot ce e de 
aflat și pui lucrurile cap la cap, ai putea să vii în vizită la New 
York, fac cinste c-o friptură. 

— S-a făcut. 

Ne-am strâns mâinile. 

— Cred c-ar trebui să-ţi mulțumesc că mi-ai salvat viața. 

— Da, ar trebui. Doar că nu cred că eu ţi-am salvat-o. 

Mi-am amintit expresia de pe faţa lui Ira, hotărârea lui de a 
mă ucide. O văzuse și York - Ira avea de gând să mă împuște, 
oricare ar fi fost consecințele. Vocea lui Lucy mă salvase mai 
degrabă decât pistolul lui York. 

Apoi York plecă. Zăceam singur într-o rezervă de spital. Sunt, 
probabil, și alte locuri în care poţi să fii singur, locuri mult mai 
rele, dar acum nu mă puteam gândi la un astfel de loc. Mintea 
mi-a zburat la Jane a mea, la cât de curajoasă fusese ea, cum 
singurul lucru care o speria de moarte, o îngrozea de-a dreptul, 
era să fie singură într-o rezervă de spital. Așa că rămâneam 
peste noapte cu ea. Dormeam în fotoliile acelea care se pot 
transforma în cele mai neconfortabile paturi de pe Pământ. Nu 


VP - 335 


spun asta pentru a fi aplaudat. A fost un moment de slăbiciune 
al lui Jane, prima noapte pe care urma să o petreacă în spital, 
când ea m-a luat de mână și mi-a spus, încercând să-și reprime 
disperarea din glas: „Te rog, nu mă lăsa singură aici”. 

Așa că nu am putut s-o las singură. Nu atunci. Ci mult mai 
târziu, când ea venise deja acasă, unde voia mai degrabă să 
moară decât să se întoarcă într-o cameră precum cea în care 
eram eu acum... 

Acum venise și rândul meu. Eram singur aici. Asta nu mă 
speria totuși foarte mult. M-am gândit la asta, la unde mă 
dusese viaţa mea. Cine avea să-mi stea alături într-un moment 
de cumpănă? Pe cine mă puteam baza să găsesc lângă patul 
meu când mă trezeam într-un spital? Primele nume care mi-au 
apărut în minte au fost Greta și Bob. Când mă tăiasem la mână, 
cu un an în urmă, în timp ce încercam să tai un covrig, Bob mă 
dusese cu mașina la spital, iar Greta rămăsese cu Cara. Erau 
familia mea, singura familie care îmi mai rămăsese. Și acum 
dispăruseră și ei. 

Mi-am amintit ultima dată când fusesem internat. Aveam 
doisprezece ani și m-am îmbolnăvit de reumatism acut. Pe 
vremea aceea, era o boală destul de rară, acum, e și mai rară. 
Am petrecut zece zile într-un spital. Îmi aduc aminte de vizitele 
pe care mi le făcea Camille. Uneori își aducea și enervantele ei 
prietene, pentru că știa că așa îmi distrăgea atenţia de la boală. 
Ne jucam foarte mult Boggle. Băieţii erau topiţi după Camille. Îi 
aduceau casete cu selecţii de melodii, aranjate special pentru 
ea, cu formaţii ca: Steely Dan și Supertramp și Doobie Brothers. 
Camille îmi spunea ce trupe sunt la modă, ce trupe sunt jalnice, 
și eu îi urmam sfaturile și gusturile de parcă ar fi fost literă de 
lege. 

Oare suferise, acolo, în pădure? 

Asta mă întrebasem dintotdeauna. Ce-i făcuse Wayne 
Steubens? O legase și o chinuise, așa cum făcuse cu Margot 
Green? Oare se luptase cu el și suferise răni defensive, ca Doug 
Billingham? Oare o îngropase de vie, ca pe victimele acelea din 
Indiana sau Virginia? De câtă durere avusese parte Camille? Cât 
de îngrozitoare fuseseră ultimele ei clipe de viaţă? 

Și acum... Noua întrebare: oare Camille reușise cumva să 
scape vie din pădurea aceea? 


VP - 336 


Mi-am îndreptat gândurile spre Lucy. M-am întrebat prin ce 
trecuse, când îl văzuse pe preaiubitul ei tată zburându-și creierii, 
dacă se întrebase cine era de vină, de ce se întâmplau toate 
astea. Voiam să vorbesc cu ea, să-i spun ceva, să încerc s-o 
liniștesc, s-o alin cumva. 

Se auzi o ciocănitură în ușă. 

— Intră. 

Mă așteptam să fie o asistentă. Nu era. Era Muse. l-am 
zâmbit. Mă aşteptam să-mi zâmbească. N-o făcu. Faţa ei nici că 
putea fi mai impenetrabilă decât era. 

— Nu-ţi lua fața asta de înmormântare, i-am spus. Sunt bine. 

Muse se apropie de pat. Expresia feței încă nu i se schimbase. 

— Am spus... 

— Am vorbit deja cu doctorul. Mi-a spus că s-ar putea să nu 
fie nevoie să te ţină aici peste noapte. 

— Atunci de ce ai fața asta? 

Muse apucă un scaun și-l trase lângă pat. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

O mai văzusem pe Loren Muse cu faţa asta. 

Era faţa ei de joc. Era faţa ei atunci când își punea în minte să 
înfunde pe cineva. Era fața ei atunci când voia să spună: „Nu 
încerca să minţi, o să mă prind”. O văzusem tratându-i cu fața 
asta pe criminali, pe violatori, pe hoţii de mașini și pe violatorii 
în grup. Acum, mă trata și pe mine cu faţa asta. 

— Ce s-a întâmplat? 

Expresia ei nu se îmblânzi deloc. 

— Cum a mers cu Raya Singh? 

— Așa cum ne-am închipuit noi că va merge. l-am dat toate 
detaliile, pe scurt, pentru că, zău așa, mi se părea că n-avea 
niciun rost să vorbim despre Raya în momentul ăsta. Dar vestea 
cea mare e că sora lui Gil Perez a trecut pe la mine. Mi-a spus 
despre Camille că este încă în viaţă. 

Am văzut că pe faţa ei se schimbă ceva. Era bună, fără nicio 
îndoială, dar și eu sunt destul de bun. Se spune că reacţia 
necontrolată a unui individ care minte, cea după care poate fi 
recunoscută minciuna, durează mai puţin de o zecime de 
secundă. Dar eu am observat-o. Nu era foarte surprinsă de ceea 
ce îi spuneam. Dar, oricum, o făcusem să tresară. 

— Ce s-a întâmplat, Muse? 

— Astăzi am vorbit cu șeriful Lowell. 


VP - 337 


M-am încruntat. 

— Nu s-a pensionat încă? 

— Nu. 

Urma să o întreb de ce l-a căutat, dar știam că Muse era 
foarte meticuloasă. Pentru ea era ceva firesc să ia legătura cu 
persoana care condusese investigația în cazul acelor crime. Așa 
se explica, parţial, și comportamentul ei față de mine. 

— Lasă-mă să ghicesc, am spus. Crede că am minţit în 
declaraţiile date despre noaptea aceea. 

Muse nu spuse nici da, nici nu. 

— E ciudat, nu crezi? Deși erai de serviciu în noaptea aceea, 
n-ai stat în post. 

— Știi de ce. Ai citit și tu jurnalele acelea. 

— Da, le-am citit. Te-ai furișat în pădure împreună cu prietena 
ta. Și n-ai vrut s-o bagi în bucluc. 

— Exact. 

— Dar în jurnalele acelea mai scria și că erai plin de sânge. Și 
asta e adevărat? 

M-am uitat la ea. 

— Ce mama dracului se întâmplă? 

— Pretind că nu ești șeful meu. 

Am încercat să mă ridic. Copcile mă dureau al dracului de 
tare. 

— Lowell ţi-a spus că sunt suspect? 

— N-a trebuit să-mi spună asta. Și nici tu nu trebuie să fii 
suspect, pentru ca eu să-ţi pun întrebări. Ai minţit în privinţa 
acelei nopți... 

— O protejam pe Lucy. Știi deja asta. 

— Știu ce mi-ai spus tu, da. Dar pune-te în situaţia mea. 
Trebuie să tratez cazul ăsta fără părtinire, fără niciun fel de 
prejudecată. Dacă ai fi în locul meu, tu nu te-ai simţi obligat să 
pui întrebările astea? 

M-am gândit la asta. _ 

— Înţeleg. Bine, în regulă, dă-i drumul. Întreabă-mă tot ce 
vrei. 

— Sora ta a fost vreodată gravidă? 

Am rămas ca trăsnit. Întrebarea mă lovise ca un croșeu 
puternic. Probabil că asta și intenţionase Muse. 

— Vorbești serios? 

— Da. 


VP - 338 


— De ce dracu' mă întrebi așa ceva? 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Nu, sora mea n-a fost niciodată însărcinată. 

— Ești sigur? 

— Cred c-aș fi știut dacă ar fi fost. 

— Ai fi știut? întrebă ea. 

— Nu înțeleg. De ce mă întrebi asta? 

— Am avut cazuri în care fetele au ascuns sarcina de familie. 
Știi foarte bine asta. La naiba, am avut un caz în care nici fata n- 
a ştiut până când a născut. Îţi aduci aminte? 

Îmi aminteam. 

— Uite ce e, Muse, o să fac uz de grad și de funcţie. De ce mă 
întrebi dacă sora mea a fost gravidă? 

Se uită cu atenţie la faţa mea. Îi simţeam privirea scurgându- 
mi-se pe figură, asemenea unor viermi scârboși. 

— Termină. 

— Trebuie să faci cerere de abţinere, Cope. Ştii asta. 

— Nu trebuie să fac nimic. 

— Ba da, trebuie. Lowell se află încă la conducerea anchetei. 
Este puiul lui. 

— Lowell? Ţărănoiul ăla n-a mai lucrat la caz de când l-au 
arestat pe Wayne Steubens, acum optsprezece ani. 

— Chiar și așa. E ancheta lui. El o conduce. 

Nu-mi dădeam seama ce-ar fi trebuit să înţeleg din asta. 

— Lowell știe că Gil Perez a fost în viaţă în tot acest timp? 

— l-am spus teoria ta. 

— Atunci de ce te năpustești așa asupra mea cu întrebări 
despre o eventuală sarcină a lui Camille? 

Nu spuse nimic. 

— Bine, fă cum vrei. Uite ce e. l-am promis Glendei Perez că o 
să încerc să nu-i amestec familia în toată chestia asta. Dar 
spune-i lui Lowell și despre ea. Poate o să te lase să te ocupi și 
tu de anchetă - am mai multă încredere în tine decât în șeriful 
ăla din fundul pădurii. Cel mai important lucru e că Glenda Perez 
a spus că sora mea a ieșit vie din pădurea aceea. 

— Da, spuse Muse, iar Ira Silverstein a spus că e moartă. 

Camera parcă împietri. Acum semnele erau mai evidente. M- 
am uitat la ea intens. A încercat să-mi susţină privirea, dar într- 
un final cedă. 

— Ce mama dracului se întâmplă, Muse? 


VP - 339 


Se ridică. În spatele ei se deschise ușa. Intră o asistentă. 
Spuse un „bună ziua” mormăit, îmi înfășură în jurul brațului un 
aparat de măsurare a tensiunii și începu să pompeze. Îmi băgă 
și un termometru în gură. 

— Mă întorc imediat, spuse Muse. 

Aveam încă termometrul în gură. Asistenta îmi luă pulsul. 
Probabil că era foarte accelerat. Am încercat să vorbesc pe 
lângă termometru. 

— Muse! 

Plecase deja. Am rămas în pat, fierbând. 

Însărcinată? Oare Camille fusese însărcinată? 

Nu-mi puteam imagina asta. Am încercat să-mi amintesc. 
Oare începuse să poarte haine mai largi? Cât fusese gravidă - în 
câte luni? Tatăl meu ar fi observat dacă s-ar fi văzut vreun pic - 
era doctor ginecolog. N-ar fi putut să-i ţină ascuns așa ceva. 

Dar poate că nici nu-i ascunsese. 

Aș fi spus că așa ceva era un nonsens, că era absolut 
imposibil ca sora mea să fi fost gravidă, doar că mai era un lucru 
care trebuia luat în considerare. Nu știam ce mama dracului se 
petrecea aici, dar Muse știa mai multe decât îmi spunea. 
Întrebarea ei nu fusese pusă la întâmplare. Uneori, un bun 
procuror trebuie să facă asta, în anumite anchete, să acorde o 
șansă și celei mai nebunești variante. Doar să vezi. Să vezi cum 
s-ar putea potrivi cu imaginea mai mare. 

Asistenta termină. Am întins mâna spre telefon și am sunat 
acasă, să văd ce făcea Cara. Am fost surprins să aud vocea 
Gretei, care răspunse cu un „alo” foarte prietenos. 

— Salut. 

Cordialitatea dispăru din glasul ei. 

— Am auzit c-o să te faci bine. 

— Așa mi-au spus și ei. 

— Sunt cu Cara acum, spuse Greta, preocupată. Dacă vrei, 
pot s-o iau la mine în seara asta. 

— Ar fi minunat, mulțumesc. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— Paul? 

De obicei, îmi spunea Cope. Nu-mi plăcea asta. 

— Da? 

— Cara este foarte importantă pentru mine. Ea rămâne 
nepoata mea. Fata surorii mele. 


VP - 340 


— Înţeleg. 

— Pe de altă parte, tu nu însemni nimic pentru mine. 

Închise telefonul. 

M-am lăsat pe spate și am așteptat ca Muse să revină, 
încercând să întorc problema pe toate feţele în capul care mă 
durea îngrozitor. Am parcurs-o pas cu pas. 

Glenda Perez spusese că sora mea ieșise vie din pădurea 
aceea. 

Ira Silverstein spusese că era moartă. 

Deci, pe cine să cred? 

Glenda Perez îmi păruse oarecum normală. Ira Silverstein 
fusese un nebun. 

Avantaj Glenda Perez. 

De asemenea, mi-am dat seama că lra tot vorbea despre 
lucruri care ar trebui să rămână îngropate. Îl ucisese pe Gil 
Perez - și fusese gata să mă ucidă și pe mine - pentru că voia ca 
noi să ne oprim din săpat. Poate că și-a închipuit că, atâta 
vreme cât eu cred că sora mea este în viaţă, aveam să continui 
cercetările. Că aveam să sap și că aveam să fac orice ar fi fost 
necesar, indiferent de consecințe, dacă mai credeam că mai 
exista măcar o șansă s-o aduc pe Camille înapoi acasă. Ira, în 
mod clar, nu-și dorea asta. 

Asta-i dădea un motiv să mintă - să spună că murise. 

Pe de altă parte, Glenda Perez voia și ea să opresc căutările. 
Atâta vreme cât investigația mea avea să continue, familia ei s- 
ar fi aflat într-un real pericol. Frauda lor, ca și celelalte 
cvasiinfracțiuni, pe care mi le înșirase, puteau fi scoase la 
lumină. Deci, și ea probabil că se gândise că poate cel mai bun 
mod de a mă face să renunţ era să mă convingă că într-adevăr 
nimic nu se schimbase de douăzeci de ani, că Wayne Steubens 
îmi ucisese sora. Ar fi fost în interesul ei să-mi spună că sora 
mea era moartă. 

Dar nu făcuse asta. 

Avantaj Glenda Perez. 

Am simţit cum în pieptul meu crește speranța - iarăși 
cuvântul acela. a 

Loren Muse se întoarse în cameră. Inchise ușa în spatele ei. 

— Tocmai am vorbit cu șeriful Lowell, spuse ea. 

— Oh? 


VP - 341 


— După cum ţi-am spus, el conduce ancheta asta. Nu pot să 
vorbesc despre anumite lucruri fără acordul lui prealabil. 

— Chestia asta are legătură cu întrebarea despre eventuala 
sarcină a surorii mele? 4 

Muse se așeză de parcă i-ar fi fost frică să nu rupă scaunul. Işi 
puse mâinile în poală. Era o chestie ciudată la ea. De obicei, 
Muse gesticula ca un sicilian plin de amfetamine care tocmai 
fusese cât pe ce să fie lovit de o mașină. N-o văzusem niciodată 
atât de calmă. Avea privirea îndreptată în jos. Mi se rupea un pic 
inima de mila ei. Incerca din greu să facă ceea ce trebuia. 
Intotdeauna făcea asta. 

— Muse? 

Ridică privirea. Nu mi-a plăcut ce-am văzut. 

— Ce se întâmplă? 

— Îți aduci aminte că l-am trimis pe Andrew Barrett în 
pădurea unde a fost tabăra? 

— Bineînţeles. Barrett voia să încerce nu știu ce nou radar de 
penetrare a solului. Și? 

Muse se uită la mine. Doar atât făcu. Se uită la mine și am 
văzut cum ochii i se umplură de lacrimi. Apoi dădu din cap spre 
mine. Era cel mai trist gest pe care-l văzusem. 

Am simțit că lumea mea se năruie brusc. 

Speranţa. Speranţa se cuibărise încet în inima mea. Acum, își 
întinsese tentaculele și o zdrobise. Nu mai puteam respira. Am 
scuturat din cap, dar Muse continua să dea dintr-al ei. 

— Au găsit niște rămășițe vechi nu departe de locul unde au 
fost găsite celelalte două cadavre, spuse ea. 

Am scuturat și mai tare din cap. Nu acum. Nu după tot ce se 
întâmplase. 

— Femeie, un metru șaizeci și cinci, probabil, îngropată cu 
între cincisprezece și treizeci de ani în urmă. 

Am mai scuturat puţin din cap. Muse se opri, așteptând să-mi 
revin. Am încercat să-mi fac ordine în gânduri, am încercat să nu 
aud ce spunea. Am încercat să blochez informaţiile astea, să 
dau cumva înapoi timpul. Apoi mi-am amintit ceva. 

— Stai așa. M-ai întrebat dacă cumva Camille a fost gravidă. 
Vrei să spui că acest cadavru... se poate spune dacă respectiva 
femeie era gravidă? 

— Nu doar gravidă, spuse Muse. A și născut. 


VP - 342 


Am rămas împietrit. Am încercat să procesez informaţia. Nu 
puteam. Era un lucru să aud că fusese gravidă. Asta s-ar fi putut 
întâmpla, ar fi fost posibil. Ar fi putut să facă un avort sau ceva 
de genul ăsta, nu știu. Dar să ducă sarcina la capăt și să și 
nască, și acum să fie moartă, după toate astea... 

— Află ce s-a întâmplat, Muse. 

— O să aflu. 

— Și dacă există un copil... 

— O să aflăm și chestia asta. 


VP - 343 


39. 


— Am vești. 

Alexei Kokorov era încă un specimen impresionant, deși 
hidos. Spre sfârșitul anilor optzeci, chiar înainte ca Zidul să se 
prăbușească și vieţile lor să se schimbe pentru totdeauna, 
Kokorov fusese subalternul lui Sosh la Intourist. Era amuzant 
când te gândeai. Acasă făcuseră parte din elita KGB-ului. În 
1974, făcuseră parte din Spetsgruppa A - Grupul Alfa. 
Respectivul grup se ocupa de contraterorism și infracționalitate, 
dar într-o dimineaţă geroasă de Crăciun, în 1979, unitatea lor 
atacase Palatul Darulaman din Kabul. Nu multă vreme după 
aceea, Sosh primise postul de la Intourist și se mutase la New 
York. Kokorov, un tip cu care Sosh nu se înţelesese niciodată 
prea bine, venise și el. Amândoi își lăsaseră familiile acasă. Așa 
era atunci. New Yorkul era seducător. Doar cei mai duri și mai 
înrăiți sovietici primeau permisiunea să meargă acolo. Dar chiar 
și aceștia trebuiau supravegheați de un coleg pe care nu-l prea 
înghițeau și în care nu aveau încredere. Chiar și celor mai duri și 
mai înrăiți trebuia să li se reamintească faptul că aveau familii 
acasă, oameni dragi cărora li se puteau întâmpla lucruri foarte 
rele, care ar fi putut avea de suferit. 

— Spune, zise Sosh. 

Kokorov era cam betiv. Dintotdeauna îi plăcuse să bea, dar în 
tinerețe lucrul ăsta fusese - curios - un avantaj pentru el. Era 
puternic și isteţ, iar băutura îl făcea foarte rău. Executa ordinele 
orbește, ca un câine. Acum, anii îl ajunseseră din urmă. Copiii i 
se făcuseră mari și nu prea mai vorbeau cu el. Nevasta îl 
părăsise în urmă cu mulți ani. Era patetic, dar acesta era 
trecutul. Nu se plăcuseră unul pe celălalt, era adevărat, dar între 
ei tot exista o legătură. Kokorov ajunsese să-i fie foarte loial lui 
Sosh. Așa că Sosh l-a păstrat pe statul său de plată. 

— Au găsit un cadavru în pădurea aceea, spuse Kokorov. 

Sosh închise ochii. Nu se așteptase la asta, dar cu toate astea 
nu era chiar așa de surprins. Pavel Copeland dorise să scormone 
în trecut. Sosh sperase că avea să-l poată opri. Sunt lucruri pe 
care un bărbat e mai bine să nu le știe. Gavril și Alina, fratele și 


VP - 344 


sora lui, fuseseră îngropaţi într-o groapă comună. Fără cruce, 
fără demnitate. Asta nu-l deranjase niciodată pe Sosh. Morţii cu 
morții, viii cu viii, și așa mai departe. Dar, uneori, se întreba. 
Uneori, se întreba dacă nu cumva Gavril avea să se scoale din 
morți într-o zi și avea să-l arate cu un deget acuzator pe fratele 
lui mai mic, cel care furase o mușcătură de pâine în plus, în 
urmă cu mai bine de șaizeci de ani. Nu fusese decât o 
mușcătură, Sosh știa bine asta. Nu schimbase cu nimic situația. 
Și totuși, Sosh se gândea în fiecare dimineaţă la ceea ce făcuse, 
la bucăţica aceea de pâine furată. 

Oare așa era și cu Pavel? Oare morții cereau răzbunare? 

— Cum ai aflat asta? întrebă Sosh. 

— De la ultima vizită a lui Pavel am urmărit știrile locale, 
spuse Kokorov. Pe Internet. S-a anunţat. 

Sosh zâmbi. Doi vechi duri din KGB folosind Internetul 
american pentru adunarea de informaţii - culmea ironiei. 

— Ce-ar trebui să facem? întrebă Kokorov. 

— Să facem? 

— Da. Ce-ar trebui să facem? 

— Nimic, Alexei. S-a întâmplat cu multă vreme în urmă. 

— În țara asta omorurile nu au termen de prescripţie. O să se 
facă o anchetă. 

— Și ce-or să descopere? 

Kokorov nu spuse nimic. 

— S-a terminat. Acum nu mai avem de protejat vreo ţară sau 
vreo agenţie. 

Tăcere. Alexei își mângâia barba și privea în gol. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ţi-e dor de zilele acelea, Sosh? zise Alexei. 

— Îmi e dor de tinereţea mea, spuse el. De nimic mai mult. 

— Oamenii se temeau de noi, spuse Kokorov. Tremurau de 
frică atunci când treceam pe lângă ei. 

— Și ce, asta era un lucru bun, Alexei? 

Zâmbetul lui era o chestie oribilă, avea dinţii prea mici pentru 
gura pe care i-o dăruise natura, semăna cu un rozător. 

— Nu te preface. Aveam putere. Eram zei. 

— Nu, eram niște bătăuși. Nu eram zei, eram servitorii zeilor, 
cei însărcinaţi cu treburile murdare. Ei aveau puterea. Noi eram 
speriaţi, așa că îi speriam și noi puţin mai tare pe ceilalţi. Asta 


VP - 345 


ne făcea să ne simţim oameni mari - faptul că-i terorizam pe cei 
slabi. 

Alexei făcu un gest cu mâna în direcţia lui Sosh. 

— Îmbătrânești. 

— Amândoi îmbătrânim. 

— Nu-mi place că se întoarce chestia asta. 

— Nici faptul că s-a întors Pavel nu ţi-a plăcut. Și asta pentru 
că-ţi aduce aminte de bunicul lui, nu-i așa? 

— Nu. 

— Bărbatul pe care l-ai arestat. Bătrânul acela, cu soţia lui, la 
fel de bătrână. 

— Crezi că tu ai fost mai bun, Sosh? 

— Nu. Știu că n-am fost. 

— N-a fost decizia mea. Ştii asta. Au fost denunţaţi, noi am 
trecut numai la acţiune. 

— Exact, spuse Sosh. Zeii ţi-au comandat s-o faci. Așa c-ai 
făcut-o. Acum te mai simţi așa un om mare? 

— N-a fost chiar așa. 

— Ba exact așa a fost. 

— Tu ai fi făcut același lucru. 

— Da, așa aș fi făcut. 

— Ajutam la construirea unei cauze măretțe. 

— Chiar ai crezut asta vreodată, Alexei? 

— Da. Și încă o mai cred. Încă mă mai întreb dacă am greșit 
atât de mult. Când văd pericolele pe care le-a adus cu sine 
libertatea, încep să-mi pun întrebări. 

— Eu nu, spuse Sosh. Eram niște bătăuși. 

Tăcere. 

— Deci, acum ce se întâmplă - acum că au găsit cadavrul? 
spuse Kokorov. 

— Poate nimic. Poate să moară mai mulți. Sau poate că Pavel 
va avea, în sfârșit, ocazia să-și înfrunte trecutul. 

— l-ai spus că n-ar trebui să facă asta? Că ar trebui să lase 
trecutul îngropat? 

— Da, spuse Sosh. Dar n-a vrut să mă asculte. Cine știe care 
dintre noi se va dovedi că a avut dreptate? 

e 

Doctorul McFadden veni şi-mi spuse că avusesem noroc, 
glonţul trecuse prin mine fără să atingă niciun organ intern. 
Întotdeauna când aud că eroul e împușcat și-și continuă viaţa ca 


VP - 346 


și când nimic nu s-ar fi întâmplat îmi dau ochii peste cap. Dar 
adevărul e că sunt o grămadă de răni de glonţ care se vindecă 
foarte repede. Și, oricum, dacă stăteam în patul ăsta rana nu s- 
ar fi vindecat mai repede decât dacă aș fi stat la mine acasă. 

— Sunt mai îngrijorat pentru lovitura pe care ați primit-o în 
cap, spuse el. 

— Dar pot să plec acasă? 

— Ar fi bine să mai dormiţi o vreme, bine? Să vedem cum vă 
simţiți după ce vă treziți. Cred c-ar trebui să rămâneți peste 
noapte aici. 

Aș fi protestat, dar n-aveam nimic de câștigat dacă mergeam 
acasă. Mă simțeam destul de rău, aveam dureri. Probabil că 
arătam ca dracu’ și aș fi speriat-o pe Cara cu înfățișarea mea. 

Muse îmi trimisese prin faxul spitalului raportul preliminar al 
autopsiei. Deocamdată, nu știau prea multe, dar era greu de 
crezut c-ar fi fost vorba de sora mea. Lowell și Muse cercetaseră 
mai în amănunt arhiva cu femei dispărute din zona aceea, să 
vadă dacă existau femei care să se fi potrivit cu descrierea 
făcută și care să fi fost date dispărute în perioada respectivă. 
Deocamdată, căutările nu fuseseră încununate de succes - după 
cercetarea preliminară, singura care se potrivea descrierii și 
perioadei era sora mea. 

Până în prezent, medicul legist nu identificase cauza morții. 
Nu era ceva neobișnuit atunci când era vorba de un schelet 
descoperit într-o astfel de stare. Dacă ucigașul i-ar fi tăiat gâtul 
sau ar fi îngropat-o de vie, probabil că nu s-ar fi aflat niciodată. 
Oasele n-ar fi păstrat niciun fel de urmă. Cartilajele și organele 
interne au dispărut de mult, au căzut pradă viermilor care se 
ospătaseră din ele cu multă vreme în urmă. 

Am sărit pasajele până la punctul-cheie. Perforaţia osului 
pelvian. 

Victima născuse. 

Am început să-mi pun din nou întrebări cu privire la acest 
lucru. Mă întrebam dacă așa ceva ar fi fost posibil. In niște 
condiţii normale, acest lucru m-ar fi ajutat să sper că acel 
schelet nu aparţine surorii mele. Dar, dacă nu era al ei, ce 
concluzie aș fi putut să trag? Că, în aproximativ aceeași 
perioadă, o altă fată - de care însă nu-și amintește nimeni și pe 
care n-o știa nimeni - fusese ucisă și îngropată în același loc în 
care fuseseră îngropate și celelalte două victime din tabără? 


VP - 347 


O astfel de teorie nu prea avea sens. 

Îmi scăpa ceva. Îmi lipseau câteva informaţii-cheie. 

Mi-am scos telefonul mobil. În spital, nu aveam acoperire, dar 
am căutat numărul lui York în agendă. Am sunat de pe telefonul 
din cameră. 

— Ai vreo noutate? îl întrebai. 

— Ştii cât e ceasul? 

Nu știam. M-am uitat la ceas. 

— E cu puţin trecut de zece. Ceva noutăţi? 

Oftă. 

— Testele balistice au confirmat ceea ce știam deja. Pistolul 
folosit de Silverstein pentru a te împușca e aceeași armă cu care 
a fost ucis Gil Perez. Și deși testele ADN vor mai dura câteva 
săptămâni, pot să-ţi spun că grupa sângelui prelevat de pe 
bancheta din spate a Volkswagenului Broscuţță se potrivește cu 
cea a lui Perez. Dacă ar fi să vorbim în termeni sportivi, ţi-aș 
spune că e game, set și meci. 

— Lucy ce-a spus? 

— Dillon mi-a spus că ea nu ne-a prea fost de ajutor. Era în 
stare de șoc. A spus că tatăl ei nu se simţea foarte bine, că, 
probabil, își imagina tot felul de ameninţări. 

— Și Dillon a crezut-o? 

— Sigur. De ce nu? Oricum, cazul e închis. Dumneata cum te 
simţi? 

— Foarte bine. 

— Și Dillon a fost împușcat, o dată. 

— Doar o dată? 

— O dată și bine. Oricum, asta nu-l împiedică să arate 
cicatricea tuturor femeilor pe care le cunoaște. El spune că asta 
le excită. Să ţii minte asta. 

— Ponturi de agăţat femei de la Dillon. Mulţumesc. 

— Ghici ce replică folosește după ce le arată cicatricea. 

— „Hei, scumpo, ai vrea să-mi vezi pistolul?” 

— La naiba, de unde ai știut? 

— Unde s-a dus Lucy după ce aţi terminat de vorbit cu ea? 

— Am dus-o cu mașina la apartamentul ei din campus. 

— Bine, mulțumesc. 

Am închis și-am format numărul lui Lucy. A intrat robotul. l-am 
lăsat un mesaj. După aceea, am sunat-o pe Muse pe mobil. 

— Unde ești? 


VP - 348 


— Mă duc spre casă. De ce? 

— Mă gândeam că poate vrei să te duci la Universitatea 
Reston, să-i pui câteva întrebări lui Lucy. 

— Am fost deja acolo. 

— Și? 

— N-a vrut să-mi deschidă ușa. Dar am văzut lumină. Era 
acasă. 

— E bine? 

— De unde vrei să știu eu? 

Nu-mi plăcea deloc. Tatăl ei a murit, iar ea e singură în casă. 

— Cât de departe ești de spital? 

— Cincisprezece minute. 

— Ce-ar fi să vii să mă iei? 

— Ai voie să pleci? 

— Cine-o să mă oprească? Și, oricum, n-o să dureze mult. 

— Și tu, șeful meu, îmi ceri să te duc cu mașina acasă la 
prietena ta? 

— Nu, eu, procurorul districtual, îţi cer să mă duci cu mașina 
la domiciliul unui martor foarte important pentru rezolvarea unui 
caz de crimă. 

— Oricum, spuse Muse, n-am cum să ratez asta. 

(J 

Nu a încercat nimeni să mă oprească să părăsesc spitalul. 

Nu îmi era prea bine, dar putea fi și mai rău. Îmi făceam griji 
în privința lui Lucy și mi-am dat seama că ceea ce simţeam era 
mai mult decât o îngrijorare obișnuită. 

Îmi era dor de ea. 

Îmi era dor de ea așa cum îţi e dor de persoana iubită. 
Puteam să mă învârt în jurul declaraţiei ăsteia, să o îndulcesc 
cumva, să spun că eram foarte surescitat din punct de vedere 
emoţional din cauza tuturor celor ce mi se întâmplaseră, că era, 
de fapt, o nostalgie după niște vremuri mai bune, mai inocente, 
niște vremuri când părinţii mei erau împreună și sora mea era în 
viață, și, la naiba, chiar și Jane era încă sănătoasă și frumoasă și 
într-un loc fericit. Dar nu era chiar așa. 

Îmi plăcea să stau cu Lucy. Îmi plăcea cum mă simţeam în 
preajma ei. Îmi plăcea să stau lângă ea, așa cum îţi place să stai 
lângă cineva pe care-l iubești. N-avea niciun rost să încerc 
explicaţii mai detaliate. 


VP - 349 


Muse conducea. Mașina ei era mică și înghesuită. Nu era o 
mașină de bărbat, habar n-aveam ce marcă era, dar știu că 
duhnea a fum de ţigară. Probabil că văzu expresia pe care o 
aveam pe faţă, pentru că spuse: 

— Mama mea fumează ţigară de la ţigară. 

— A-ha. 

— Locuiește cu mine. E doar ceva temporar. Până când și-l va 
găsi pe Soţul numărul Cinci. Între timp, îi tot spun să nu mai 
fumeze la mine în mașină. 

— Și ei nici că-i pasă. 

— Nu, nu, cred că tocmai faptul că-i spun mereu o face să 
fumeze și mai mult. La fel și în apartamentul meu. Când vin 
acasă de la serviciu și deschid ușa, mă simt de parc-aș înghiţi 
scrum. 

Mi-aș fi dorit să conducă mai repede. 

— Crezi c-o să te simţi îndeajuns de bine mâine pentru a 
merge la tribunal? întrebă ea. 

— Da, cred că da. 

— Judecătorul Pierce vrea să ne întâlnim cu avocaţii părții 
adverse în camera de consiliu. 

— Ai vreo idee de ce? 

— Nu. 

— La ce oră? 

— La nouă fix. 

— O să fiu acolo. 

— Vrei să trec să te iau? 

— Da. 

— Atunci pot să iau o mașină de la firmă? 

— Nu lucrăm la o firmă. Lucrăm pentru administraţia 
districtului. 

— Atunci măcar o mașină a districtului? 

— Se poate. : 

— Super. Mai conduse în tăcere o bucată de drum. Imi pare 
rău pentru sora ta. 

N-am spus nimic. Încă nu mă obișnuisem să reacţionez la 
ideea asta. Poate că trebuia să aud că fusese într-adevăr 
identificată ca fiind cea căreia îi aparţinea scheletul acela. Sau 
poate că o jelisem timp de douăzeci de ani, și acum n-o mai 
puteam jeli. Sau poate, cel mai probabil, îmi ascundeam toate 
emoțiile în spatele sufletului. 


VP - 350 


Acum mai muriseră încă doi oameni. 

Orice s-ar fi întâmplat în urmă cu douăzeci de ani în pădurea 
aceea... poate că puștii din locurile acelea aveau dreptate, cei 
care spuneau că un monstru îi mâncase pe toți sau că omul 
negru îi luase cu el. Oricine-ar fi fost cel care îi ucisese pe 
Margot Green și pe Doug Billingham, și cel mai probabil și pe 
Camille Copeland, era încă în viaţă, încă mai lua vieţi. Poate că 
dormise timp de douăzeci de ani. Poate că se dusese în altă 
parte, se mutase în alte păduri, din alte state. Dar acum 
monstrul acela se întorsese și eram hotărât să nu-l las să scape 
din nou. 

Clădirile care adăposteau apartamentele profesorilor de la 
Universitatea Reston erau mohorâte. Erau construite din 
cărămidă și parcă aruncate laolaltă. Iluminatul public era destul 
de slab, dar mă gândesc că poate era mai bine așa. 

— Te deranjează dacă te rog să rămâi în mașină? 

— Am de făcut un comision rapid, spuse Muse. Mă întorc 
imediat. 

Am luat-o pe alee. Luminile erau stinse, dar se auzea muzică. 
Am recunoscut melodia - „Somebody” a lui Bonnie McKee. A 
dracului de deprimantă - acel „cineva”? era dragostea perfectă, 
despre care ea știa că se află undeva acolo, în lume, dar pe care 
știa că n-o va găsi niciodată - dar așa era Lucy. Adora cântecele 
triste. Am ciocânit la ușă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat, 
am ciocănit din nou. Tot nimic. 

— Luce! 

Nimic. 

— Luce! 

Am ciocănit din nou. Efectul medicamentelor pe care mi le 
dăduseră la spital era pe cale să se sfârșească. Simţeam deja 
copcile într-o parte. Simţeam exact ce se întâmpla - fiecare 
mișcare mai amplă îmi sfâșia pielea. 

— Luce! 

Am încercat clanţa. Încuiat. Nu aveam cum să mă uit pe 
fereastră. Era prea întuneric. Am încercat să le deschid. 
Amândouă erau încuiate. 

— Haide, știu că ești acolo. 

Am auzit o mașină în spatele meu. Era Muse. A oprit mașina și 
a coborât. 


28 Somebody înseamnă cineva în limba engleză. 
VP - 351 


— Uite aici, îmi spuse. 

— Ce-i asta? 

— Cheia de la apartament. Am luat-o de la paznicul 
campusului. 

Muse. 

Mi-o aruncă și se întoarse în mașină. Am băgat cheia în 
broască, am mai ciocănit o dată, am întors cheia. Ușa se 
deschise. Am pășit înăuntru și-am închis ușa după mine. 

— Nu aprinde lumina! 

Era Lucy. 

— Lasă-mă în pace, Cope, bine? 

iPod-ul trecu la următoarea melodie. Alejandro Escovedo se 
întreba în cântec ce fel de dragoste e aceea care distruge o 
mamă și o trimite să se lovească de copaci înlănțuiți. 

— Ar trebui să te ocupi de realizarea unei colecţii de genul 
celor puse în vânzare, i-am spus. 

— Ce? 

— Ştii tu, colecţiile acelea de melodii la care se face reclamă 
pe TV. TimeLife prezintă „Cele mai depresive cântece din toate 
timpurile”. 

Am auzit-o pufnind. Ochii mi se obișnuiau cu întunericul. Am 
zărit-o stând pe canapea. M-am apropiat de ea. 

— Nu, spuse ea. 

Dar am continuat să mă apropii. M-am așezat lângă ea. Avea 
o sticlă de votcă în mână. Era pe jumătate goală. M-am uitat 
prin apartament. N-am văzut nimic personal, nimic nou, nimic 
strălucitor sau care să emane veselie. 

— lra, spuse ea. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Poliţiștii spun că el l-a ucis pe Gil. 

— Tu ce crezi? 

— Am văzut sânge în mașina lui. Te-a împușcat. Așa că, da, 
bineînţeles, cred și eu că l-a ucis pe Gil. 

— De ce? 

Nu-mi răspunse. Bău zdravăn din sticlă. 

— Ce-ar fi să-mi dai mie sticla aceea? 

— Asta sunt eu, Cope. 

— Nu, nu ești. 

— Nu sunt pentru tine. Nu poți să mă salvezi. 


VP - 352 


Mi-au venit în minte câteva replici, dar toate sunau ca niște 
clișee. Așa că am lăsat-o baltă. 

— Te iubesc, spuse ea. Vreau să zic, n-am încetat niciodată să 
te iubesc. Am fost cu alţi bărbaţi. Am avut relaţii. Dar tu ai fost 
mereu acolo. În cameră cu noi. Chiar și în pat. E o prostie, o 
imbecilitate, eram doar niște copii, dar așa stau lucrurile. 

— Înţeleg. 

— Ei cred că poate lra a fost cel care i-a ucis pe Margot și pe 
Doug. 

— Tu nu crezi asta? 

— El voia doar să scape de tot. Ştii? Evenimentele acelea l-au 
rănit atât de mult, au cauzat atât de multă distrugere. Și apoi, 
când l-a văzut pe Gil, probabil c-a fost de parcă ar fi văzut o 
fantomă care se întorcea să-l bântuie. 

— Îmi pare rău. 

— Du-te acasă, Cope. 

— Mai degrabă aș rămâne. 

— Nu e alegerea ta. Asta-i casa mea. Viaţa mea. Du-te acasă. 

Bău din nou din sticlă. 

— Nu-mi place să te las așa. 

Râsul ei era aproape nebunesc. 

— Ce, crezi că e prima dată? 

Se uită la mine, parcă provocându-mă să ripostez. N-am 
făcut-o. 

— Asta fac. Beau în întuneric și ascult cântecele acelea 
blestemate. În curând, o să amețesc sau o să leșin, mă rog, cum 
vrei să-i spui. Apoi, mâine, o să fiu ușor mahmură. 

— Vreau să rămân. 

— Eu nu vreau să rămâi. 

— Nu pentru tine. Pentru mine. Vreau să fiu cu tine. Mai ales 
în seara asta. 

— Nu te vreau aici. Prezenţa ta aici o să înrăutăţească 
lucrurile. 

— Dar... 

— Te rog, spuse ea, și glasul ei aproape implora. Te rog, lasă- 
mă singură. Mâine. Putem să începem din nou mâine. 


VP - 353 


40. 


Doctorul Tara O'Neill dormea foarte rar mai mult de patru- 
cinci ore pe noapte. Pur și simplu, nu avea nevoie de mai mult 
somn. Era înapoi în pădure la șase fix, la prima rază de lumină. Îi 
plăcea la nebunie pădurea asta - ca de altfel toate pădurile. 
Făcuse școala pregătitoare și Facultatea de Medicină în oraș, la 
Universitatea Pennsylvania, în Philadelphia. Oamenii se gândeau 
că avea să-i placă în oraș. Eşti o fată atât de drăguță, spuneau 
ei. Și orașul e atât de viu, sunt atât de mulţi oameni, atât de 
multe lucruri care se întâmplă. 

Dar, în timpul anilor petrecuți în Philadelphia, O'Neill se 
întorsese acasă la fiecare sfârșit de săptămână. Până la urmă, 
candidase pentru funcţia de medic legist și mai câștiga ceva 
bani în plus lucrând și ca anatomopatolog la Wilkes-Barre. 
Incercase să-și găsească propriul stil de viaţă și găsi o frază 
spusă de o vedetă rock - Eric Clapton, credea ea - într-un 
interviu. Acesta spusese că nu era un mare fan al, âăă, 
oamenilor. Nici ea nu era. Prefera - oricât de ridicol ar fi sunat - 
să stea singură. li plăcea să citească și să se uite la filme, fără 
comentarii. Nu prea se descurca cu bărbaţii, nu suporta orgoliile 
lor, lăudăroșenia lor și nici imensa nesiguranţă, atât de specifică 
lor. Nu voia să aibă un partener de viaţă. 

Asta - mersul prin pădure, ca acum - o bucura cel mai mult. 

O'Neill căra după ea trusa cu instrumente, dar din toate 
sculele noi și fițoase, cumpărate din bani publici, cea mai 
folositoare i se părea și cea mai simplă - o sită. Era aproape 
exact ca aceea pe care o avea acasă, la bucătărie. O scoase din 
trusă și începu să sape. 

Sita era folosită pentru găsirea dinţilor și a oaselor mici. 

Era o muncă epuizantă, solicitantă, nu foarte diferită de 
săpăturile arheologice - făcuse și ea așa ceva, în ultimul an de 
liceu. Işi făcuse ucenicia în Badlands, din Dakota de Sud, într-o 
zonă cunoscută sub numele de Big Pig Dig?, pentru că acolo 
fusese găsit iniţial un Arheoterium, care era, de fapt, un porc 


29 Groapa marelui porc - traducere literală. 
VP - 354 


preistoric imens. Lucrase cu fosile de porc și de rinocer 
preistoric. Fusese o experienţă minunată. 

Lucra acum la locul unde fusese descoperit scheletul cu 
aceeași răbdare - o muncă pe care majoritatea oamenilor o 
găseau extrem de plictisitoare și de migăloasă. Dar Tara O'Neill 
o savura, de-a dreptul. 

O oră mai târziu, găsi mica bucată de os. 

O'Neill simţi cum i se accelerează pulsul. Se așteptase la asta, 
își dăduse seama că era foarte posibil, mai ales după 
radiografiile care determinaseră gradul de osificare. Și totuși. Să 
găsești bucăţica lipsă... 

— Oh, Doamne... 

Spusese asta cu voce tare. Ecoul cuvintelor se răspândi în 
pădurea tăcută. Nu-i venea să creadă, dar dovada era chiar 
acolo, în palma ei înmănușată. 

Era osul hioid. 

Mă rog, o jumătate din el. Foarte calcifiat, aproape casant. Se 
întoarse la căutările ei, cernând pământul cât de repede putea. 
De data asta nu dură mult. După doar cinci minute, O'Neill găsi 
și cealaltă jumătate. Puse cele două bucăţi laolaltă. 

Chiar și după trecerea atâtor ani, fragmentele de os se 
potriveau ca două piese ale unui puzzle. 

Pe faţa Tarei O'Neill înflori un zâmbet fericit. Pentru câteva 
secunde se uită la rezultatele muncii ei, clătinând încântată din 
cap. 

Scoase telefonul mobil. Nu avea semnal. O luă repede înapoi, 
pe drumul spre oraș, până când, după aproape un kilometru, pe 
ecranul telefonului apărură două liniuţe. Formă numărul șerifului 
Lowell. Acesta răspunse după al doilea apel. 

— Tu ești, doctore? 

— Da. 

— Unde ești? 

— La groapă, spuse ea. 

— Pari fericită. 

— Sunt. 

— De ce? 

— Am găsit ceva în pământ. 

— Și? 

— Și tot ce-am crezut până acum despre cazul ăsta se 
schimbă. 


VP - 355 


M-a trezit un zgomot ascuţit, specific aparatelor de 
monitorizare din spital. M-am întors încet, am deschis ochii, am 
clipit des și-am văzut-o pe doamna Perez stând alături de pat. 

Işi trăsese un scaun chiar lângă pat. Avea poșeta în poală. 
Genunchii îi erau lipiţi, spatele drept. Am privit-o în ochi. 
Plânsese. 

— Am auzit de domnul Silverstein, spuse ea. 

Am așteptat. 

— Am auzit, de asemenea, că s-au găsit niște oase în pădurea 
aceea. 

Eram mort de sete. M-am uitat spre dreapta. Pe noptieră era 
cana de un plastic galben-cafeniu, specifică spitalelor, care pare 
special făcută să dea apei un gust oribil. Eram pe punctul de a 
mă întinde după ea, dar doamna Perez s-a ridicat înainte ca eu 
să apuc să întind mâna. A turnat apă într-un pahar și mi l-a 
întins. 

— Vrei să te ridici? mă întrebă doamna Perez. 

— Cred că e o idee bună. 

A apasat unul dintre butoanele telecomenzii și partea din 
spate a început să se ridice, patul transformându-se într-un 
fotoliu. 

— E bine așa? 

— E bine. 

Se așeză la loc pe scaun. 

— N-ai de gând să lași chestia asta baltă, spuse ea. 

Nu m-am obosit să-i răspund. 

— Ei spun că domnul Silverstein l-a ucis pe Gil al meu. Crezi 
că e adevărat? 

Gil al meu. Deci, gata cu minciunile. Gata cu ascunsul în 
spatele minciunii, ori a unei fiice. Gata cu ipotezele. 

— Da. 

Dădu din cap. 

— Uneori, mă gândesc că Gil a murit cu adevărat în pădurea 
aceea. Așa i-a fost scris. Toată perioada de după aceea a fost 
luată cumva cu împrumut. Când polițistul acela m-a sunat, 
alaltăieri, știam deja. Mă aşteptam la asta, înţelegi? O parte din 
Gil n-a scăpat din pădurea aceea. 

— Povestiţi-mi ce s-a întâmplat. 


VP - 356 


— Credeam că știu. Toţi anii ăștia... Dar poate că n-am știut 
niciodată adevărul. Poate că Gil m-a mințit. 

— Spuneţi-mi ce știți. 

— Erai și tu în tabăra aceea, în vara aceea. ÎI știai pe Gil. 

— Da. 

— Și o știai și pe fata aia. Pe Margot Green. 

l-am spus că o știam. 

— Gil s-a îndrăgostit foarte tare de ea. Era un copil nevoiaș. 
Locuiam într-o zonă săracă din Irvington. Domnul Silverstein 
avea un program prin care în tabără puteau fi înscriși și copiii 
muncitorilor. Eu munceam la spălătorie. Știi asta. 

Știam. 

— Imi plăcea foarte mult de mama ta. Era atât de deşteaptă. 
Vorbeam foarte mult. Despre orice. Despre cărți, despre viaţă, 
despre dezamăgirile noastre. Natașa era, așa cum spuneam noi, 
un suflet bătrân, înţelegi? 

— Cred că da. 

— Mă rog, Gil s-a îndrăgostit foarte tare de Margot Green. Era 
de înțeles. Avea optsprezece ani. În ochii lui, ea era un 
fotomodel cum numai în reviste vezi. Așa e cu toți bărbaţii. Sunt 
conduși de dorință. Gil al meu nu era nici el diferit. Dar ea i-a 
frânt inima. Și asta se întâmplă foarte des, nu e ceva neobișnuit. 
Ar fi trebuit să sufere câteva săptămâni, și apoi să-i treacă. Așa 
probabil că ar fi și făcut. 

Se opri. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Wayne Steubens. 

— Ce-i cu el? 

— A început să-i șoptească lui Gil la ureche. l-a spus că n-ar 
trebui s-o lase pe Margot să scape nepedepsită. A făcut apel la 
orgoliul lui Gil. Margot, spunea el, își bătea joc de Gil. „Trebuie 
să-i plătești faptul că te-a ispitit”, îi șoptea Wayne Steubens la 
ureche. Și, după o vreme - nu știu după câtă vreme - Gil a fost 
de acord. 

M-am strâmbat. 

— Și i-au tăiat gâtul? 

— Nu. Dar Margot se fâţâia prin toată tabăra. Ții minte asta, 
nu? 

Wayne spusese adevărul. Ispitea pe toată lumea. 


VP - 357 


— Erau mulți copii care ar fi vrut să-i dea cu ceva în cap. Fiul 
meu, bineînțeles. Doug Billingham, și el. Poate și sora ta. Și ea 
era acolo, dar asta, probabil, s-a întâmplat pentru că Doug a 
luat-o cu el. Nu e important. 

O asistentă deschise ușa. 

— Nu acum! 

Mă așteptam la vociferări și proteste, dar, probabil, ceva din 
tonul vocii mele mă ajută. Asistenta se retrase și lăsă ușa să se 
închidă în urma ei. Privirea doamnei Perez era îndreptată spre 
podea. Se uita la poșeta ei de parcă ar fi existat pericolul să i-o 
smulgă cineva din poală. 

— Wayne a plănuit totul cu foarte mare atenţie. Asta mi-a 

spus Gil. Aveau de gând s-o atragă pe Margot în pădure. Avea 
să fie o farsă. Sora ta a ajutat și ea la convingerea lui Margot. l-a 
spus că aveau să se întâlnească în pădure cu niște băieți 
drăguţi. Gil și-a tras o mască pe faţă. A înșfăcat-o pe Margot. A 
legat-o. Asta trebuia să fie tot, aici trebuia să se termine. Urmau 
s-o lase acolo câteva minute. Și ea fie reușea să se elibereze 
singură, fie ar fi dezlegat-o ei până la urmă. Era o prostie, o 
chestie foarte imatură, dar în tabere se fac astfel de farse. 
_ Ştiu că se făceau. Pe vremea aceea, tabăra era plină de farse. 
Imi aduc aminte că, la un moment dat, l-am luat pe un puști 
noaptea cu tot cu pat și l-am dus în pădure. S-a trezit a doua zi 
de dimineaţă singur, afară, îngrozit. Apoi aprindeam lanterna în 
ochii câte unui puști care dormea, făceam ca trenul, îi zgâlțăâiam 
și urlam: „Dă-te de pe șine!” și-l vedeam pe puști sărind ca ars 
din pat. Ţin minte că erau doi puști care făceau pe șmecherii și 
le spuneau celorlalţi copii „poponari”. Într-o noapte, când 
dormeau amândoi adânc, l-am luat pe unul dintre ei, l-am 
dezbrăcat și l-am pus în pat cu celălalt. De dimineaţă, ceilalți 
copii i-au văzut goi în același pat. După aceea, cei doi s-au 
calmat. 

Legatul unei fete care făcea pe vampa și lăsatul ei în pădure 
pentru puţin timp... nu era o farsă ieșită din comun. 

— Apoi, s-a întâmplat ceva, spuse doamna Perez. 

Am așteptat. O lacrimă se prelinse pe obrazul doamnei Perez. 
Se căută în geantă și scoase un pachet de șervețele. Se 
tamponă la ochi, luptându-se cu lacrimile. 

— Wayne Steubens a scos un cuțit. 


VP - 358 


Cred că ochii mi s-au lărgit un pic la auzul acestor cuvinte. 
Aproape că puteam vizualiza scena. Puteam să-i văd pe cei cinci 
în pădure, le puteam vedea feţele, surpriza întipărită pe ele. 

— Vezi tu, Margot știa ce se întâmplă, și-a dat imediat seama 
că e o farsă. Și le-a făcut jocul. L-a lăsat pe Gil să o lege. Apoi a 
început să-și bată joc de fiul meu. A început să râdă de el, să-i 
spună că nu știa cum să se poarte cu o femeie adevărată. 
Aceeași insultă pe care femeile au aruncat-o bărbaților de-a 
lungul întregii istorii. Dar Gil n-a făcut nimic. Ce putea să facă? 
Însă, brusc, Wayne a scos cuțitul. La început, Gil a crezut că face 
parte din scenariul farsei. Că voia să o sperie cu el. Doar că 
Wayne n-a ezitat deloc. S-a apropiat de Margot și i-a tăiat gâtul 
de la o ureche la cealaltă. 

Am închis ochii. Am revăzut scena în minte. Am văzut lama 
tăind pielea tânără, sângele ţâșnind, viaţa părăsind trupul. M-am 
gândit la asta. În timp ce Margot Green era înjunghiată, eu mă 
aflam la doar câteva sute de metri depărtare, făcând dragoste 
cu prietena mea. Probabil era ceva extraordinar, cel mai oribil 
gest de care e în stare un om să se petreacă, în același timp, cu 
cel mai frumos, dar acum îmi era greu să mă gândesc la asta. 

— Câteva secunde nimeni n-a mișcat. Au rămas, pur și 
simplu, împietriţi. Apoi Wayne a zâmbit spre ei și le-a spus: 
„Mulţumesc pentru ajutor”. 

M-am încruntat, dar începeam să înțeleg. Camille o atrăsese 
pe Margot în pădure, Gil o legase... 

— Apoi, Wayne a ridicat din nou cuțitul. Gil spunea că se 
vedea cât de mult îi plăcuse ce făcuse. După cum se holba la 
cadavrul lui Margot. Avea o dorinţă nebună în el. O porni spre ei. 
Și ei au luat-o la fugă. Au fugit în direcţii diferite. Wayne s-a luat 
după ei. Gil a fugit kilometri întregi. Nu știu ce s-a întâmplat 
exact. Dar pot să presupun. Wayne l-a prins din urmă pe Doug 
Billingham. L-a ucis. Dar Gil a reușit să scape. Și la fel și sora ta. 

Asistenta se întoarse în cameră. 

— Îmi cer scuze, domnule Copeland, dar trebuie să vă iau 
pulsul și tensiunea. g 

l-am făcut semn să intre. Trebuia să-mi trag răsuflarea. Imi 
simțeam inima bătându-mi ca un ciocan în piept. Din nou. Și 
dacă nu mă calmam aveau să mă ţină internat aici pe vecie. 

Asistenta lucra repede și eficient. Doamna Perez se uita 
împrejur, prin cameră, de parcă abia atunci intrase, de parcă 


VP - 359 


abia acum îşi dădea seama unde se află. Îmi era teamă c-am s-o 
pierd. 

— E în regulă, îi spusei. 

Dădu din cap. 

Asistenta termină ce avea de făcut. 

— O să fiți externat în dimineaţa aceasta. 

— Minunat. 

Îmi aruncă un zâmbet încordat și ne lăsă singuri. Am așteptat 
ca doamna Perez să continue. 

— Gil era îngrozit, bineînţeles. Poţi să-ți imaginezi. La fel era și 
sora ta. Trebuie să vezi lucrurile și din punctul lor de vedere. 
Erau tineri. Aproape că fuseseră uciși. Văzuseră cum Margot 
Green fusese înjunghiată. Dar poate cel mai rău era că erau 
bântuiţi de cuvintele lui Wayne: „Mulţumesc pentru ajutor”. 
Înţelegi? 

— l-a implicat și pe ei. 

— Da. 

— Și ce-au făcut mai departe? 

— S-au ascuns, pur și simplu. Pentru mai bine de douăzeci și 
patru de ore. Mama ta și cu mine eram foarte îngrijorate. Soţul 
meu era acasă, în Irvington. Tatăl tău era și el în tabără. Dar el 
era plecat cu echipele de căutare. Mama ta și cu mine eram 
împreună când a sunat telefonul. Gil știa numărul telefonului 
public din spatele bucătăriei. Sunase de trei ori până atunci, dar 
închisese când auzise vocea altcuiva. Apoi, la mai mult după o zi 
de la dispariţia lor, am răspuns eu. 

— Gil v-a spus ce s-a întâmplat? 

— Da. 

— Și dumneavoastră i-aţi spus mamei? 

Dădu din cap. Începeam să înţeleg. 

— L-aţi abordat pe Wayne Steubens? 

— N-a trebuit să facem asta. El o abordase deja pe mama ta. 

— Și ce-i spusese? 

— Nimic incriminator. Dar a lăsat să se înţeleagă foarte clar. 
Își găsise un alibi pentru noaptea respectivă. Și, vezi tu, noi 
știam deja. Așa sunt mamele, simt. 

— Ce știaţi? 

— Fratele lui Gil, Eduardo, era închis. Gil avea și el cazier - 
furase o mașină împreună cu niște prieteni. Familia ta era 
săracă. Familia noastră era la fel. Pe frânghie aveau să se 


VP - 360 


găsească amprente. Poliţia ar fi început să se întrebe de cea 
dus-o sora ta pe Margot Green în pădure. Wayne scăpase de 
probele care-l incriminau. Era bogat, plăcut de toată lumea, și-ar 
fi putut angaja cei mai buni avocaţi. Dumneata ești procuror, 
domnule Copeland. Spune-mi dumneata: dacă Gil și Camille 
apăreau, i-ai fi crezut? 

Am închis ochii. 

— Deci le-aţi spus să rămână ascunși? 

— Da. 

— Cine a dus în pădure hainele îmbibate cu sângele lor? 

— Eu. M-am întâlnit cu Gil. Era încă în pădure. 

— Aţi văzut-o și pe sora mea? 

— Nu. El mi-a adus hainele. S-a tăiat, a ţinut tricoul presat de 
rană. l-am spus să rămână ascuns până când punem un plan la 
punct. Mama ta și cu mine am încercat să găsim o cale dea 
răsuci cumva lucrurile, să facem cumva ca poliția să afle 
adevărul. Dar nu ne-a venit nicio idee. Au trecut mai multe zile. 
Știam cum lucrează poliţia. Chiar dacă ne-ar fi crezut, Gil ar fi 
fost acuzat pentru complicitate. La fel și Camille. 

Am mai înţeles un lucru. 

— Aveţi un fiu handicapat. 

— Da. 

— Și aveaţi nevoie de bani. Ca să aveţi grijă de el. Și poate 
pentru a plăti o școală decentă, pentru Glenda. M-am uitat în 
ochii ei. Când v-aţi dat seama c-aţi putea câștiga bani de pe 
urma unui proces? 

— La început, nu ne-am gândit la asta. Abia mai târziu - când 
tatăl lui Billingham a început să tipe că domnul Silverstein nu a 
avut grijă de fiul lui. 

— Aţi văzut o oportunitate. 

Se foi în scaun. 

— Domnul Silverstein ar fi trebuit să aibă grijă de ei. Așa nu s- 
ar fi dus niciodată în pădurea aceea. Nu era complet lipsit de 
vină în toată tărășenia asta. Așa că, da, am văzut o 
oportunitate. Și la fel și mama ta. 

Mi se învârtea capul. Am încercat să-l opresc puţin, cât să pot 
accepta această nouă realitate. 

— Vreţi să-mi spuneţi... M-am oprit. Îmi spuneţi că părinţii mei 
știau că sora mea este în viață? 

— Părinţii tăi nu, spuse ea. 


VP - 361 


Am simţit un fior rece în inimă. 

— Oh, nu... 

Nu spuse nimic. 

— Nu i-a spus nimic tatălui meu, nu-i așa? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că-l ura. 

Am rămas mască. M-am gândit la certurile dintre ei, la 
amărăciunea, la nefericirea părinţilor mei. 

— Atât de mult? 

— Cum? 

— E una să urâăști un bărbat. Dar oare îl ura atât de tare pe 
tatăl meu, încât să-l lase să creadă că fiica lui e moartă? 

Nu-mi răspunse. 

— V-am pus o întrebare, doamnă Perez. 

— Nu știu răspunsul. Imi pare rău. 

— Dumneavoastră i-aţi marturisit domnului Perez, nu? 

— Da. 

— Dar ea nu i-a spus niciodată tatălui meu. 

Niciun răspuns. 

— Se ducea în pădurea aceea și o căuta. Acum trei luni, pe 
patul de moarte, ultima lui dorinţă a fost ca eu să continui s-o 
caut. Atât de mult l-a urât, doamnă Perez? 

— Nu știu, spuse ea din nou. 

Am început să înțeleg. Adevărurile mă loveau ca niște picături 
grele de ploaie. Picături mari. 

— A tras de timp, nu-i așa? 

Doamna Perez nu-mi răspunse. 

— A ţinut-o pe sora mea ascunsă. Nu a spus nimic nimănui, 
nici măcar... nici măcar mie. A așteptat până când au venit banii 
de la proces. Asta a fost planul ei. Și imediat ce i-a primit... a 
fugit. A luat o parte din bani și a fugit, și s-a întâlnit cu sora 
mea. , 

— Asta a fost... ăsta a fost planul, da. 

Următoarea întrebare, pur și simplu, mi-a țâșnit de pe buze: 

— De ce nu m-a luat și pe mine? 

Doamna Perez se uită la mine. M-am gândit la asta. De ce? 
Apoi mi-am dat seama de ceva. 

— Dacă mă lua și pe mine, tatăl meu n-ar fi încetat niciodată 
căutările. l-ar fi cerut ajutorul unchiului Sosh și colegilor lui din 


VP - 362 


KGB. Pe mama putea s-o lase să plece. Probabil că nici n-o mai 
iubea. Se gândea că sora mea e moartă, așa că n-ar fi contat 
prea mult. Dar mama știa că la mine n-ar fi renunţat niciodată. 

Mi-am adus aminte de ceea ce-mi spusese unchiul Sosh, 
despre o eventuală întoarcere a ei în Rusia. Oare erau 
amândouă acolo? Erau amândouă acolo acum? Avea vreun 
sens? 

— Gil și-a schimbat numele, continuă ea. A călătorit peste tot. 
Viaţa lui nu era deloc spectaculoasă. Și când detectivii aceia 
particulari au venit la noi acasă și au început să pună întrebări, 
a aflat și el. A văzut în asta o posibilitate de a încasa din nou 
niște bani. Vezi tu, era ciudat. Te învinovăţea și pe tine. 

— Pe mine? 

— N-ai stat la post în noaptea aceea, nu ţi-ai făcut treaba. 

N-am spus nimic. 

— Așa că o parte din el te învinovățea și pe tine. Credea că 
acum era un moment foarte bun să se răzbune. 

Se potrivea. Se potrivea perfect cu ce-mi spusese Raya Singh. 

Se ridică în picioare. 

— Asta-i tot ce știu. 

— Doamnă Perez? 

Se uită la mine. 

— Sora mea era însărcinată? 

— Nu știu. 

— Aţi văzut-o vreodată? 

— Cum? 

— Pe Camille. Gil v-a spus că era în viaţă. Mama mea v-a spus 
că era în viaţă. Dar aţi văzut-o vreodată cu ochii 
dumneavoastră? 

— Nu, spuse ea. N-am văzut-o niciodată pe sora ta. 


VP - 363 


41. 


Nu știam ce să mai cred. 

Și aproape că n-aveam timp de nimic. La cinci minute după ce 
doamna Perez a plecat din camera mea, a venit Muse. 

— Trebuie să mergem la tribunal. 

Externarea mea a mers ca pe roate, fără prea multă zarvă. 
Aveam un costum de rezervă la birou. L-am luat pe mine. Și apoi 
ne-am îndreptat spre camera de consiliu a judecătorului Pierce. 
Flair Hickory și Mort Pubin erau deja acolo. Auziseră ce mi se 
întâmplase cu o seară înainte, dar, dacă le păsa, nu aveau să o 
arate astăzi. 

— Domnilor, spuse judecătorul. Sper să găsim o modalitate de 
rezolvare pe cale amiabilă a acestui caz. 

N-aveam niciun chef de așa ceva. 

— Despre asta e vorba? 

— Da. 

M-am uitat la judecător. El s-a uitat la mine. Am clătinat din 
cap. Da, avea sens. Dacă încercaseră să pună presiune pe mine, 
să-mi forțeze mâna prin dezgroparea a tot felul de mizerii, ce-ar 
fi putut să-i oprească să procedeze la fel și cu judecătorul? 

— Procuratura nu este interesată de o înțelegere, spusei. 

M-am ridicat în picioare. 

— Stai jos, domnule Copeland, spuse judecătorul Pierce. S-ar 
putea să fie anumite probleme cu DVD-ul pe care l-ai adus ca 
probă. S-ar putea să trebuiască să-l resping. 

Am luat-o spre ușă. 

— Domnule Copeland! 

— Nu mai stau. Dă vina pe mine, domnule judecător. 
Dumneata ţi-ai făcut partea de treabă. Dă vina pe mine. 

Flair Hickory se încruntă. 

— Despre ce vorbești? 

Nu i-am răspuns. Am întins mâna spre clanță. 

— Stai jos, domnule Copeland, sau o să te pun sub acuzare 
pentru sfidarea Curţii. 

— Pentru că nu vreau să cad la pace? 


VP - 364 


M-am întors și m-am uitat la Arnold Pierce. Buza de jos îi 
tremura puţin. 

— Îmi explică și mie cineva ce mama dracului se petrece aici? 
spuse Mort Pubin. 

Judecătorul și cu mine l-am ignorat. Am dat din cap spre 
Pierce, i-am făcut semn că am înţeles. Dar n-aveam de gând să 
cedez. Am apăsat clanţa și-am ieșit. Am luat-o pe hol. Șoldul 
rănit mă durea. Capul îmi crăpa de durere. Voiam să mă așez 
undeva și să plâng. Voiam să mă așez undeva și să mă gândesc 
la ce aflasem despre mama mea și despre sora mea. 

— Nici eu n-am crezut că o să meargă. 

M-am întors. Era EJ Jenrette. 

— Încerc doar să-mi salvez fiul, spuse el. 

— Fiul dumitale a violat o fată. 

— Știu. 

M-am oprit. În mână avea un plic cafeniu. 

— Stai jos o secundă, spuse Jenrette. 

— Nu. 

— Imaginează-ţi-o pe fiica dumitale. Pe Cara a dumitale. 
Imaginează-ţi că într-o zi va crește mare. Poate bea un pic mai 
mult la o petrecere. Poate că se urcă băută la volan și lovește 
pe cineva cu mașina. Poate persoana respectivă moare. Ceva de 
genul ăsta. Face o greșeală. 

— Violul nu este o greșeală. 

— Ba da, este. Știi că n-o să mai facă niciodată așa ceva. A 
făcut-o lată. Credea că e invincibil. Acum știe că nu e așa. 

— N-o să purtăm din nou aceeași conversaţie. 

— Știu. Dar toată lumea are secrete. Toţi fac greșeli, comit 
infracţiuni, cine știe ce fac. Doar că unii oameni se pricep mai 
bine decât alţii să le ascundă, să le îngroape. 

Am rămas tăcut. 

— N-am pornit niciodată împotriva copilului tău, spuse 
Jenrette. Împotriva ta am pornit. Împotriva trecutului tău. Ba 
chiar și împotriva cumnatului tău. Dar niciodată împotriva 
copilului tău. Asta e limita mea personală. 

— Eşti un prinţ. Deci, cu ce îl ai la mână pe judecătorul 
Pierce? 

— Asta nu e important. 

Avea dreptate. Nu trebuia să știu eu asta. 


VP - 365 


— Ce aș putea face eu pentru a-mi ajuta fiul, domnule 
Copeland? 

— Calul acela a pornit deja în cursă. 

— Chiar crezi asta? Chiar crezi că viaţa lui s-a sfârșit? 

— Fiul dumitale va face probabil cinci, maximum șase ani de 
pușcărie. Ceea ce va face el acolo, la închisoare, și ceea ce va 
face după ce va ieși - asta va decide cum va fi viaţa lui. 

EJ Jenrette ridică plicul cafeniu. 

— Nu știu ce să fac cu ăsta. 

N-am spus nimic. 

— Un bărbat face tot ce-i stă în putinţă pentru a-și apăra 
copiii. Poate că asta a fost scuza mea. Poate că asta a fost și 
scuza tatălui dumitale. 

— A tatălui meu? 

— Tatăl dumitale a făcut parte din KGB. Știai asta? 

— N-am timp de asta. 

— Ăsta e un rezumat al dosarului lui. Oamenii mei l-au tradus 
în engleză. 

— N-am nevoie să-l văd. 

— Eu cred c-ar trebui, domnule Copeland. Mi-l întinse. Nu l-am 
luat. Dacă vrei să vezi până unde poate merge un tată pentru a 
asigura o viaţă mai bună copiilor săi, ar trebui să citești asta. 
Poate că atunci o să mă înţelegi mai bine. 

— Nu vreau să te înţeleg. 

EJ Jenrette îmi întinse din nou dosarul. Până la urmă, l-am 
luat. A plecat fără să mai spună niciun cuvânt. 

M-am întors în birou și-am închis ușa. M-am așezat la birou și 
am deschis dosarul. Am citit prima pagină. Nimic surprinzător. 
Apoi am citit și cea de-a doua pagină și, încă o dată, atunci când 
credeam că durerea nu poate fi și mai mare, cuvintele de acolo 
mi-au spintecat pieptul și m-au rupt în bucăţi. 

Muse intră fără să bată la ușă. 

— Scheletul pe care l-au găsit în tabără, spuse ea. Nu e al 
surorii tale. 

Nu puteam vorbi. 

— Vezi tu, acest doctor O'Neill a găsit ceva, un os numit hioid. 
Osul ăsta se află în gât, presupun. Are forma unei potcoave. Mă 
rog, când l-a găsit era rupt în două. Asta înseamnă că, probabil, 
victima a fost ucisă prin strangulare. Dar vezi tu, osul acela 
vechi nu este casant la oamenii tineri - e mai degrabă un 


VP - 366 


cartilaj. Așa că O'Neill a făcut niște teste de osificare cu ajutorul 
razelor X. Pe scurt, e mult mai probabil ca scheletul să aparţină 
unei femei trecute de patruzeci de ani, poate chiar de cincizeci, 
decât al unei fete de-o vârstă cu Camille. 

N-am spus nimic. Mă uitam la pagina din faţa mea. 

— Nu înţelegi? Nu e sora ta. 

Am închis ochii. Îmi simţeam inima atât de grea! 

— Cope? 

— Știu. 

— Ce? 

— Cea din pădure nu e sora mea. E mama. 


VP - 367 


42. 


Sosh nu era surprins să mă vadă. 

— Știai, nu-i așa? 

Vorbea la telefon. Puse mâna pe receptor. 

— Stai jos, Pavel. 

— Te-am întrebat ceva. 

Termină de vorbit la telefon și puse receptorul în suportul său. 
Apoi văzu plicul maroniu din mâna mea. 

— Ce e ăla? 

— Este un rezumat al dosarului de la KGB al tatălui meu. 

Umerii i se prăbușiră. 

— Să nu crezi tot ce se scrie acolo, spuse Sosh, dar cuvintele 
lui păreau goale. Parcă le citea de pe un teleprompter. 

— La pagina doi, spusei, încercând să-mi stăpânesc tremurul 
vocii, scrie ce-a făcut tatăl meu. 

Sosh se uită la mine. 

— l-a denunţat pe bunicul și pe bunica, nu-i așa? El a fost 
sursa care i-a trădat. Propriul meu tată. 

Sosh tot nu voia să vorbească. 

— Răspunde-mi, la naiba! 

— Tot nu înţelegi. 

— Tatăl meu i-a turnat pe bunicii mei, da sau nu? 

— Da. 

M-am oprit. 

— Tatăl tău a fost acuzat că a dat greș la o naștere. Nu știu 
dacă așa a fost sau nu. Nu conta, oricum. Guvernul voia să-l 
aresteze. Ți-am povestit despre metodele lor de presiune. V-ar fi 
distrus întreaga familie. 

— Așa că i-a vândut pe bunicii mei pentru a-și salva pielea? 

— Guvernul ar fi ajuns, oricum, la ei. Dar da, bine, Vladimir a 
ales să-și salveze copiii cu preţul socrilor. Nu știa că lucrurile vor 
merge atât de rău. Credea că regimul avea doar să-i sperie un 
pic, o simplă demonstraţie de forță, atâta tot. S-a gândit că-i vor 
reține pe bunicii tăi pentru câteva săptămâni, cel mult. Și, în 
schimb, familia ta urma să primească o a doua șansă. Tatăl tău 


VP - 368 


avea să ofere o viață mai bună copiilor lui și copiilor copiilor lui. 
Nu înţelegi? 

— Nu, îmi pare rău, dar nu înţeleg. 

— Pentru că acum ești bogat și o duci bine. 

— Nu-mi servi mie rahaturile astea, Sosh. Oamenii nu-și vând, 
nu-și trădează familiile. Ar trebui să știi mai bine asta. Ai 
supravieţuit asediului. Oamenii din Leningrad nu s-au predat. 
Indiferent ce v-au făcut naziștii, aţi suportat și v-aţi păstrat capul 
sus. 

— Și crezi că asta a fost inteligent din partea noastră? izbucni 
el. Mâinile i se strânseră în pumni. Doamne, cât de naiv ești! 
Fratele și sora mea au murit de foame. Înţelegi asta? Dacă ne- 
am fi predat, dacă le-am fi dat nemernicilor ălora orașul acela 
blestemat, Gavril și Alina ar fi încă în viaţă acum. Până la urmă, 
lucrurile s-ar fi întors împotriva naziștilor. Dar fratele și sora mea 
ar fi trăit - ar fi avut copii, nepoți, ar fi ajuns să îmbătrânească. 
Însă în loc de asta... 

Se întoarse. 

— Când a aflat mama ce a făcut el? 

— Chestia asta îl bântuia. Pe tatăl tău, vreau să spun. Cred că 
o parte din mama ta a știut dintotdeauna. Cred că de aceea Îl 
disprețuia atât de mult. Dar în noaptea în care Camille a 
dispărut, a crezut că sora ta era moartă. S-a prăbușit. A cedat. 
Și i-a mărturisit mamei tale adevărul. 

Avea sens. Un sens oribil. Mama aflase ce făcuse tata. N-avea 
cum să-l ierte niciodată pentru ceea ce le făcuse preaiubiţilor ei 
părinţi. Avea să-l facă să sufere cu orice preţ, avea să-l lase să 
creadă că fiica lui era moartă. 

— Deci, mama a ascuns-o pe sora mea. A așteptat până când 
a făcut rost de destui bani, de pe urma procesului. Apoi, a 
plănuit să dispară împreună cu Camille. 

— Da. 

— Dar asta nu rezolvă principala problemă, nu-i așa? 

— Ce problemă? 

— Cum rămânea cu mine, singurul ei fiu? Cum a putut mama 
să mă părăsească, pur și simplu? 

Sosh nu spuse nimic. 

— Toată viața mea... Toată viaţa mea am crezut că mamei 
mele nu i-a păsat de mine. Că a fugit, pur și simplu, și nu s-a 


VP - 369 


mai uitat în urmă. Cum ai putut să mă lași să cred una ca asta, 
Sosh? 

— Crezi că adevărul era mai bun? 

M-am gândit cum îl spionam pe tatăl meu în pădurea aceea. 
Săpa și săpa după fiica lui. Și apoi, într-o zi, s-a oprit. Crezusem 
că se oprise din cauză că mama fugise. Îmi aduc aminte cum în 
ultima zi în care a plecat în pădure mi-a spus să nu vin după el. 

„Astăzi nu, Paul. Astăzi merg singur..." 

În ziua aceea a săpat ultima groapă. Nu pentru a o găsi pe 
sora mea. Ci pentru a o îngropa pe mama. 

Era justiție poetică - o îngropase în același pământ unde 
credea că se afla și sora mea, dar în același timp era și o decizie 
practică - cine s-ar fi gândit să caute un cadavru într-un loc care 
fusese deja cercetat în amănunt? 

— A aflat că voia să fugă? 

— Da. 

— Cum? 

— l-am spus eu. 

Sosh mă privi în ochi. N-am spus nimic. 

— Am aflat că mama ta a transferat o sută de mii de dolari 
din contul comun al familiei. Era protocolul obișnuit, în KGB, să 
stăm cu ochii unul pe celălalt. L-am întrebat pe tatăl tău despre 
retragerea respectivă. 

— Și el a înfruntat-o. 

— Da. 

— Și mama mea... Vocea mi se rupse. Mi-am dres glasul, am 
clipit, am încercat din nou: Mama mea nu plănuia să mă 
abandoneze. Avea de gând să mă ia și pe mine cu ea. 

Sosh se uită în ochii mei și dădu din cap. 

Adevărul acesta ar fi trebuit să-mi ofere un oarecare confort. 
Nu s-a întâmplat însă așa. 

— Știai c-a ucis-o, Sosh? 

— Da. 

— Așa, pur și simplu? 

Rămase din nou tăcut. 

— Şi n-ai făcut nimic în privinţa asta, nu-i așa? 

— Încă lucram pentru guvern, spuse Sosh. Dacă se afla că era 
un ucigaș, puteam fi cu toţii în pericol. 

— V-ar fi fost distrusă acoperirea. 

— Nu doara mea. Tatăl tău îi cunoștea pe mulți dintre noi. 


VP - 370 


— Aşa că l-ai lăsat să scape. 

— Așa procedam pe vremea aceea. Făceam sacrificii pentru o 
cauză mai nobilă. Tatăl tău a spus că ea a ameninţat că ne dă 
pe toți în vileag. 

— Și ai crezut asta? 

— Mai contează ce am crezut eu? Tatăl tău n-a vrut s-o 
omoare. Și-a pierdut cumpătul. Natașa avea de gând să fugă și 
să se ascundă. Voia să-i ia copiii și să dispară pentru totdeauna. 

Mi-am amintit ultimele cuvinte ale tatălui meu, cele de pe 
patul de moarte. 

„Paul, trebuie s-o găsim..." 

Se referea oare la cadavrul lui Camille? Sau la Camille? 

— Tatăl meu a aflat că sora mea era încă în viaţă. 

— Nu e chiar așa de simplu. 

— Ce vrei să spui, cum adică nu e chiar așa de simplu? A aflat 
sau nu? l-a spus mama? 

— Nataşa? Sosh scoase un zgomot. Niciodată. Vorbești despre 
curaj, despre puterea de a rezista în faţa durităţilor. Mama ta n- 
ar fi cedat niciodată. Indiferent ce i-ar fi făcut tatăl tău. 

— Nici dacă o strângea de gât? 

Sosh nu spuse nimic. 

— Atunci cum a aflat? 

— După ce a ucis-o pe mama ta, tatăl tău i-a căutat prin 
hârtii, a verificat evidențele apelurilor telefonice. A pus lucrurile 
cap la cap - sau cel puţin avea niște suspiciuni. 

— Deci cum a aflat? 

— După cum am spus, nu e atât de simplu. 

— Nu te prea înţeleg, Sosh. A căutat-o pe Camille? 

Sosh închise ochii. Se mută în spatele biroului. 

— M-ai întrebat mai înainte despre asediul Leningradului, 
spuse el. Ştii ce-am învăţat eu atunci? Că morții nu reprezintă 
nimic. Sunt duși. Îi înmormântăm și apoi mergem mai departe. 

— O să ţin minte chestia asta, Sosh. 

— Ai început căutarea asta. Nu i-ai lăsat pe morţi să se 
odihnească. Și cu ce te-ai ales? Au mai murit încă doi. Ai aflat că 
preaiubitul tău tată a ucis-o pe mama ta. A meritat, Pavel? A 
meritat să agiţi fantomele astea vechi? 

— Depinde. 

— De ce anume? 

— De ceea ce s-a întâmplat cu sora mea. 


VP - 371 


Am așteptat. 

Mi-au venit în minte ultimele cuvinte ale tatălui meu... 

„Știai?” 

Crezusem că mă acuza pe mine, că văzuse vinovăția pe 
chipul meu. Dar nu era asta. Știam eu care fusese adevărata 
soartă a surorii mele? Știam eu ce făcuse? Știam eu că îmi 
omorâse mama și o îngropase în pădure? 

— Ce s-a întâmplat cu sora mea, Sosh? 

— Asta am vrut să spun când ţi-am zis că nu e așa de simplu. 

Am așteptat. 

— Trebuie să înţelegi. Tatăl tău n-a fost niciodată sigur. A 
găsit niște dovezi, da, dar tot ce știa cu siguranță era că mama 
ta voia să fugă cu banii și să te ia cu ea. 

— Și? 

— Și m-a rugat pe mine să-l ajut. M-a rugat să mă uit peste 
dovezile pe care le avea. M-a rugat s-o găsesc pe sora ta. 

M-am uitat la el. 

— Și ce-ai făcut? 

— M-am ocupat, da. Făcu un pas spre mine. Și când am 
terminat, i-am spus tatălui tău că a înţeles greșit. 

— Ce? 

— l-am spus tatălui tău că sora ta a murit în noaptea aceea, în 
pădure. 

Eram confuz. 

— Și așa e, a murit? 

— Nu, Pavel. N-a murit în noaptea aceea. 

Am simţit cum inima începe să mi se mărească în piept. 

— L-ai minţit. Nu voiai s-o găsească. 

Nu spuse nimic. 

— Și acum? Unde e ea acum? 

— Sora ta știa ce făcuse tatăl tău. Bineînţeles, nu putea să 
vină să declare la poliţie așa ceva. Nu avea nicio probă care să-i 
dovedească vinovăția. Și încă mai exista o problemă - de ce 
dispăruse iniţial? Și, bineînţeles, se temea de tatăl tău. Cum ar fi 
putut ea să se întoarcă la bărbatul care-i ucisese mama? 

M-am gândit la familia Perez, la acuzaţiile de fraudă și la tot 
restul. S-ar fi întâmplat la fel și cu sora mea. Chiar înainte să-l 
adaug și pe tata în ecuaţie, ar fi fost dificil pentru Camille să se 
întoarcă acasă. 

Speranţa mi-a umplut din nou pieptul. 


VP - 372 


— Și, deci, ai găsit-o? 

— Da. 

— Și? 

— Și i-am dat bani. 

— Ai ajutat-o să se ascundă de el. 

Nu-mi răspunse. Nici nu era nevoie. 

— Unde e acum? 

— Am întrerupt legăturile cu mai mulţi ani în urmă. Trebuie să 
înţelegi. Camille nu voia să-ţi facă rău. Se gândea să te ia și pe 
tine cu ea. Dar era o soluţie nepractică. Știa cât de mult îl iubeai 
pe tatăl tău. Și apoi mai târziu, când ai ajuns o personalitate 
publică, s-a gândit la ce-ar însemna întoarcerea ei, la 
scandalurile care ar izbucni, la cât rău ţi-ar face asemenea 
scandaluri. Vezi tu, dacă revenea, trebuia să și recunoască tot. 
Și după ce s-ar fi întâmplat asta, cariera ta ar fi fost 
compromisă. 

— Deja e compromisă. 

— Da. Acum noi știm asta. 

Spusese „noi”. Noi. 

— Deci, unde e Camille? 

— E aici, Pavel. 

Încăperea se goli parcă de aer. Nu mai puteam respira. Am 
clătinat din cap. 

— A durat un pic să o găsim, după atâţia ani, spuse el. Dar am 
găsit-o. Am stat de vorbă. Nu știa că tatăl tău murise. l-am spus. 
Și asta, bineînţeles, a schimbat totul. 

— Stai puţin. Tu... M-am oprit. Tu și Camille aţi stat de vorbă? 

Cred că era vocea mea. 

— Da, Pavel. 

— Nu înțeleg. 

— Când ai venit, cu ea vorbeam la telefon. 

Am înţepenit. 

— Stă la un hotel, la două străzi distanţă de aici. l-am spus să 
vină încoace. Se uită spre ascensor. Cred că ea e. Urcă acum. 

M-am întors și m-am uitat la numerele care se succedau 
deasupra liftului. Am auzit un zgomot de clopoțel. M-am 
apropiat cu un pas de lift. Nu-mi venea să cred. Era un truc, o 
păcăleală crudă. Speranţa își bătea din nou joc de mine. 

Ascensorul se opri. Am auzit ușile începând să se deschidă. 
Nu alunecau ușor. Se mișcau greoi, de parcă n-ar fi vrut să dea 


VP - 373 


drumul pasagerului. Am îngheţat. Inima îmi bătea ca un ciocan 
pneumatic. Am rămas cu ochii lipiţi de ușile liftului, pe 
deschizătura dintre ele. 

Și apoi, la douăzeci de ani după ce se evaporase în pădurea 
aceea, sora mea, Camille, păși din nou în viața mea. 


VP - 374 


EPILOG 


O lună mai târziu 


Lucy nu voia ca eu să plec în călătoria asta. 

— S-a terminat, în sfârșit, îmi spuse ea chiar înainte să plec 
spre aeroport. 

— Am mai auzit asta până acum. 

— Nu trebuie să stai din nou de vorbă cu el, Cope. 

— Ba da. Am nevoie de niște răspunsuri. 

Lucy închise ochii. 

— Ce-i? 

— Totul e atât de fragil, știi? 

Știam. 

— Îmi e teamă că o să răscolești din nou pământul. 

Înțelegeam. Dar trebuia s-o fac și pe asta. ` 

O oră mai târziu, mă uitam pe geamul avionului. In ultima 
lună, viața mea se întorsese mai mult sau mai puțin la normal. 
Cazul lui Jenrette și al lui Marantz luase câteva întorsături 
ciudate, neaşteptate, sfârșindu-se apoi glorios. Familiile nu 
renunțaseră. Continuaseră să pună presiune pe judecătorul 
Arnold Pierce, și acesta cedase până la urmă. Îmi respinsese 
proba cu DVD-ul pornografic pe motiv că nu o produsesem în 
timp util. Cazul nostru părea să fie în pericol. Dar juriul văzuse 
adevărul prin această perdea de fum, așa că verdictul a fost 
unul de condamnare. Flair și Mort au atacat sentinţa, 
bineînţeles, cu apel. 

Aș vrea să-l pun sub acuzare pe judecătorul Pierce, dar n-am 
să reușesc. Aș vrea să-l pun sub acuzare pe EJ Jenrette și pe cei 
de la MVD pentru șantaj. Mă îndoiesc că o să reușesc. Dar 
procesul civil al lui Chamique merge destul de bine. Se zvonește 
că vor să scape repede de ea. Se pregătește o înțelegere care 
se învârte în jurul unei sume cu șapte cifre. Sper să primească 
banii. Dar, când mă uit în globul meu de cristal, tot nu văd prea 
multă fericire pentru Chamique Johnson în viitor. Nu știu. Viaţa 
ei a fost atât de agitată și plină de necazuri. Am senzaţia că 
banii nu vor schimba lucrul ăsta. 


VP - 375 


Cumnatul meu, Bob, a fost eliberat pe cauţiune. Am cedat în 
privinţa asta. Le-am spus autorităţilor federale că, deși nu îmi 
mai aminteam „prea bine”, cred că Bob mi-a spus că avea 
nevoie de un împrumut și că eu am aprobat să ia un astfel de 
împrumut. Nu știu dacă va ţine. Nu știu dacă fac ceea ce trebuie 
sau greșesc (probabil, greșesc), dar nu vreau s-o distrug pe 
Greta și familia ei. Sunteţi liberi să mă faceţi ipocrit - chiar sunt 
-, dar linia aceea de demarcaţie între bine și rău este câteodată 
învăluită într-o ceaţă deasă, este foarte neclară. E neclară în 
lumina orbitoare a lumii reale. 

Și, bineînţeles, e neclară și în întunericul pădurii aceleia. 

lată și un scurt, dar amănunţit rezumat despre Loren Muse. 
Muse rămâne Muse. Și îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru 
asta. Guvernatorul Dave Markie nu mi-a cerut demisia încă, și 
nici eu nu i-am înaintat-o. Probabil că ar trebui s-o fac, probabil 
că o voi face, dar deocamdată mai atârn pe aici. 

Raya Singh a plecat până la urmă de la Most Valuable 
Detection și a devenit parteneră cu nimeni alta decât Cingle 
Shaker. Cingle spune că se află în căutarea unei a treia 
„bunăciuni”, ca să schimbe numele agenţiei în „Ingerii lui 
Charlie”. 

Avionul aterizează. Cobor. Îmi verific BlackBerry-ul. Am primit 
un mesaj de la sora mea, Camille. 

„Salutare, frate - Cara și cu mine o să mâncăm în oraș, apoi 
mergem la cumpărături. Mi-e dor de tine și te iubesc, Camille.” 

Sora mea, Camille. E fantastic s-o am înapoi în viaţa mea. Nu- 
mi vine să cred cât de repede a devenit o parte importantă din 
viețile noastre, cât de bine s-a integrat. Dar adevărul e că între 
noi se mai simte o tensiune latentă. Lucrurile sunt pe calea cea 
bună. O să fie și mai bine. Dar tensiunea e acolo, e de 
necontestat și, uneori, ne străduim din răsputeri să o 
combatem, spunându-ne unul altuia „frate” și „soro” și zicându- 
ne că ne „iubim” și ne e „dor” unul de celălalt. 

Nici acum n-am aflat toată povestea lui Camille. Sunt anumite 
detalii pe care ea le evită. Știu că a luat-o de la capăt, cu o 
identitate nouă, la Moscova, dar că n-a stat prea mult acolo. A 
stat doi ani la Praga, apoi încă unul în Begur, pe Costa Brava, în 
Spania. S-a întors în Statele Unite, s-a mai mutat de colo-colo, s- 
a căsătorit și s-a stabilit undeva lângă Atlanta, apoi, a divorţat 
acum trei ani. 


VP - 376 


Copii n-a avut, dar e deja cea mai bună mătușă din lume. O 
iubește pe Cara și sentimentul e mai mult decât reciproc. 
Camille locuiește cu noi. E minunat - mai bine decât aș fi sperat 
vreodată - și lucrul ăsta ajută mult la calmarea tensiunilor. 

Bineînțeles, o parte din mine încă se mai întreabă de ce oare 
i-a luat atât de mult lui Camille pentru a se întoarce acasă - de 
aici vine și cea mai mare parte a tensiunii, cred. Ințeleg ce mi-a 
spus Sosh, că voia să mă protejeze, că voia să-mi protejeze 
reputația, amintirea tatălui meu. Și știu că se temea de tatăl 
meu, atâta vreme cât acesta trăia. 

Dar cred că mai e vorba și de altceva. 

Camille a ales să păstreze tăcerea despre ce s-a întâmplat în 
pădurea acea. N-a spus niciodată nimănui ce-a făcut Wayne 
Steubens. Alegerea ei, bună sau rea, i-a permis lui Wayne să 
rămână liber să mai ucidă și pe alţii. Nu știu ce-ar fi trebuit să 
facă - dacă ar fi fost mai bine sau mai rău pentru ea dacă ar fi 
anunţat poliţia. Se poate spune că Wayne tot ar fi scăpat, că ar 
fi fugit sau ar fi rămas în Europa, că ar fi fost mult mai atent cu 
viitoarele lui victime, ar fi reușit să facă mai multe. Cine știe? 
Dar minciunile au obiceiul să fiarbă, să se extindă ca o plagă. 
Camille credea că poate să îngroape minciunile acelea. Poate că 
toţi făceam asta. 

Dar niciunul dintre noi n-a scăpat neatins din pădurea aceea. 

Cât despre viața mea sentimentală, ei bine, sunt îndrăgostit. 
Așa de simplu. O iubesc pe Lucy din toată inima. N-am luat-o 
ușor. Am plonjat amândoi cu capul înainte, încercând să 
recuperăm timpul pierdut. Poate că este vorba și de o disperare 
nesănătoasă, de o obsesie, poate că ne agăţăm de viaţă ca 
înecații de un buștean. Vedem multe unul în celălalt, și atunci 
când nu suntem împreună mă simt pierdut și dezorientat și 
vreau să fiu din nou lângă ea. Vorbim la telefon. Ne trimitem 
mesaje scrise și e-mailuri fără încetare. 

Dar așa e dragostea, nu? 

Lucy e amuzantă și neîndemânatică și caldă și deșteaptă și 
frumoasă și mă copleșește în cel mai bun mod. Părem a fi de 
acord în absolut tot. 

Bineînţeles, în afară de faptul că eu am decis să fac această 
călătorie. 

Îi înţeleg teama. Știu prea bine cât de fragilă e situaţia asta. 
Dar nici nu pot trăi pe muchie de cuţit. Așa că iată-mă aici, în 


VP - 377 


închisoarea statală Red Onion din Pound, Virginia, așteptând să 
aflu încă câteva, ultime, adevăruri. 

Wayne Steubens intră în cameră. Ne aflăm în aceeași 
încăpere ca și data trecută când ne-am întâlnit. Se așază în 
același loc. 

— Măi, măi, îmi spuse el. Ai fost un băiat tare ocupat, Cope. 

— l-ai omorât. Până la urmă tu, criminalul în serie, tu ai făcut- 
O. 

Wayne zâmbi. 

— Ai plănuit totul cu atenţie, nu-i așa? 

— Ne ascultă cineva? 

— Nu. 

Ridică mâna dreaptă. 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvântul meu. 

— Atunci da, sigur, de ce nu? Da, am făcut-o. Am plănuit 
crimele acelea. 

Deci asta era. Se decisese și el să înfrunte trecutul. 

— Și le-ai dus la îndeplinire, așa cum a spus și doamna Perez. 
Ai spintecat-o pe Margot. Apoi Gil, Camille și Doug au fugit. Te-ai 
luat după ei. L-ai prins pe Doug. L-ai ucis și pe el. 

Ridică degetul arătător. Aici am făcut o greșeală. Vezi tu, m- 
am cam grăbit cu Margot. Voiam s-o las la urmă, pentru că ea 
era, oricum, legată. Dar gâtul ei era atât de deschis, atât de 
vulnerabil... N-am putut rezista. 

— La început, nu înțelegeam niște chestii. Dar acum cred că 
știu. 

— Ascult. 

— Jurnalele acelea pe care detectivii particulari i le-au trimis 
lui Lucy. 

— Ahhh. 

— Mă întrebam cine ne văzuse în pădure, dar Lucy a avut 
dreptate. Singura persoană care putea să ştie era ucigaşul. Tu, 
Wayne. 

Întinse mâinile în lături. 

— Modestia mă împiedică să spun mai multe. 

— Tu ești cel care a dat MVD-ului informaţiile pe care le-au 
folosit în jurnalele acelea. Tu ai fost sursa. 

— Modestia, Cope. Fac din nou apel la modestie. 

Îi plăcea la nebunie asta. 


VP - 378 


— Cum l-ai convins pe Ira să te ajute? 

— Dragul de unchiul Ira. Hipiotul cu creierul prăjit. 

— Da, Wayne. 

— Nu m-a ajutat foarte mult. Voiam doar să nu-mi stea în 
cale. Vezi tu - chestia asta o să te șocheze, Cope - lra lua 
droguri. Am fotografii, dovezi. Dacă se afla, draga lui tabără s-ar 
fi dus de râpă. Și la fel și el. 

Zâmbi și mai mult. 

— Așa că atunci când Gil și cu mine ameninţam să dezgropăm 
totul, Ira s-a speriat. După cum ai spus și tu, avea creierul cam 
prăjit încă de pe vremea aceea. Acum era și mai rău. Paranoia i- 
a înceţoșat mintea. Tu erai deja închis - Gil și cu mine am fi 
putut înrăutăți lucrurile, dacă deschideam din nou subiectul. Ira 
a intrat în panică. L-a redus pe Gil la tăcere, a încercat să-mi 
închidă și mie gura. 

Wayne zâmbi din nou. 

Dar în zâmbetul lui era ceva diferit acum. 

— Wayne? 

Nu vorbea. Rânjea doar. Nu-mi plăcea. Am reascultat în minte 
tirada pe care tocmai o încheiasem. Tot nu-mi plăcea. 

Wayne continua să zâmbească. 

— Ce-i? 

— Ai scăpat ceva din vedere, Cope. 

Am așteptat. 

— lra nu a fost singurul care m-a ajutat. 

— Știu. Gil a contribuit și el. A legat-o pe Margot. Și sora mea 
a fost acolo. A ajutat la atragerea lui Margot în pădure. 

Wayne miji ochii și-și depărta foarte puţin arătătorul de 
degetul mare. 

— Încă îţi mai scapă un lucru foarte, foarte mic, spuse el. Un 
mic secret pe care l-am ţinut ascuns toţi acești ani. 

Mi-am ţinut respiraţia. El zâmbea. Am spart tăcerea. 

— Ce? 

Se aplecă spre mine și-mi șopti. 

— Pe tine, Cope. 

Am rămas mut. 

— Uiţi ce contribuţie ai avut tu la toate astea. 

— Știu ce-am făcut. Mi-am părăsit postul. 

— Da, adevărat. Și dacă n-ai fi făcut-o? 

— Te-aș fi putut opri. 


VP - 379 


— Da, spuse Wayne, trăgând de cuvinte. Exact. 

Am așteptat să-mi spună mai multe. Dar n-a făcut-o. 

— Asta voiai să auzi, Wayne? Că mă simt și eu parţial 
responsabil? 

— Nu. Nu e chiar atât de simplu. 

— Atunci ce? 

Clătină din cap. 

— lţi scapă esențialul. 

— Care esenţial? 

— Gândește-te, Cope. Adevărat, ţi-ai părăsit postul. Dar ai 
spus-o chiar tu. Am plănuit totul. 

Își făcu mâinile pâlnie și șopti: 

— Așa că răspunde-mi la întrebarea asta. De unde am știut eu 
că tu n-o să fii la post în noaptea aceea? 

(J 

Am mers cu Lucy cu mașina în pădure. 

Căpătasem deja permisiunea șerifului Lowell, așa că paznicul 
despre care mă avertizase Muse nu ne-a făcut nicio problemă. 
Ne-a făcut semn să intrăm. Am lăsat mașina în parcarea 
complexului rezidenţial. Era ciudat. Nici eu și nici Lucy nu mai 
fuseserăm aici de douăzeci de ani. Bineînţeles, pe vremea aceea 
nu existase un astfel de complex rezidenţial. Dar chiar și așa, 
după atâta timp, știam exact unde ne aflam. 

Tatăl lui Lucy, dragul ei lra, fusese proprietarul acestui 
pământ. Ea venise aici acum mulţi ani, se simţise ca Magellan 
când descoperise o lume nouă. Ira, probabil, văzuse în pădurea 
asta întruchiparea visului lui de-o viaţă - o tabără, o comunitate, 
un habitat natural, liber de păcatele specifice omului, un loc al 
păcii și al armoniei, mă rog, ceva de genul ăsta, care să-i fi 
reprezentat valorile. 

Bietul Ira. 

Cele mai multe infracţiuni încep prin ceva mic. Soţia se înfurie 
pe soțul ei pentru un lucru neînsemnat - unde e telecomanda, o 
cină rece etc. - și, apoi, lucrurile escaladează. Dar în cazul ăsta 
fusese vorba de opusul acestei situaţii. Ceva mare a pus 
lucrurile în mișcare. Până la urmă, cel care a început totul a fost 
un criminal în serie, nebun. Setea de sânge a lui Wayne 
Steubens declanșase totul. 

Poate că noi toţi i-am făcut munca mai ușoară într-un fel sau 
altul. Până la urmă, frica s-a dovedit a fi cel mai bun complice al 


VP - 380 


lui Wayne. EJ Jenrette îmi arătase acest lucru - dacă oamenilor 
le este îndeajuns de teamă de tine, vor face ceea ce le ceri. 
Doar că asta nu funcţionase și în cazul de viol în care era acuzat 
fiul său. Nu fusese în stare s-o sperie pe Chamique Johnson. Nici 
pe mine nu reușise să mă sperie. 

Poate pentru că noi fusesem îndeajuns de speriaţi deja. 

Lucy avea cu ea un buchet de flori, dar ar fi trebuit să știe mai 
bine. Noi nu punem flori pe morminte, în tradiţia noastră nu 
există așa ceva. Noi punem pietre. De asemenea, nu știu exact 
pentru cine sunt florile acelea - pentru mama mea, pentru tatăl 
ei. Probabil, pentru amândoi. 

Am luat-o pe poteca veche - da, încă mai exista, deși fusese 
năpădită de buruieni - spre locul în care Barrett găsise 
rămășițele mamei mele. Groapa unde zăcuse atâţia ani era 
acum goală. Resturile benzilor galbene de plastic, folosite 
pentru marcarea unei zone în care se desfășurau cercetări, 
fluturau în vânt. 

Lucy îngenunche. Am ascultat vântul, întrebându-mă dacă aș 
fi putut auzi ţipetele. Nu le-am auzit. Nu auzeam nimic, doar 
golul din inima mea. 

— De ce-am mers în pădure în noaptea aceea, Lucy? 

Nu-și ridică privirea spre mine. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Toţi ceilalţi s-au întrebat. 
Toată lumea s-a întrebat cum am putut să fiu atât de 
iresponsabil. Însă eu nu. Pentru mine era evident. Eram 
îndrăgostit. Mă furișasem în pădure cu prietena mea. Ce putea fi 
mai natural decât asta? g 

Ea puse florile jos, cu grijă. Incă nu mă privea. 

— Nu lra l-a ajutat pe Wayne Steubens în noaptea aceea, îi 
spusei femeii pe care o iubeam. Tu l-ai ajutat. 

Am auzit vocea procurorului din mine. Aş fi vrut să tacă din 
gură și să dispară. Dar n-a făcut-o. 

— Wayne mi-a spus. Crimele au fost plănuite cu multă atenție 
- aşa că de unde să știe el că eu nu eram la post? Pentru că a 
fost treaba ta, să te asiguri că n-aveam să fiu acolo. 

Am văzut-o începând să se facă din ce în ce mai mică. 

— De aceea, n-ai putut să dai ochii cu mine. De aceea te simţi 
de parcă te-ai rostogoli la vale, fără să te poţi opri. Nu pentru că 
familia ta a pierdut tabăra, reputaţia, banii. Ci pentru că l-ai 
ajutat pe Wayne Steubens. 


VP - 381 


Am așteptat. Lucy și-a plecat capul. Stăteam în picioare în 
spatele ei. 

Își cuprinde fața în mâini. Suspină. Umerii i se scutură, simt că 
inima mi se frânge. Fac un pas spre ea. La naiba cu toate astea, 
mă gândesc. De data asta, unchiul Sosh are dreptate. Nu 
trebuie să știu totul. Nu trebuie să dezgrop totul. 

Am nevoie de ea. Așa că fac pasul. 

Lucy mă oprește ridicând o mână. Se adună, încetul cu 
încetul. 

— Nu știam ce avea de gând să facă, spune ea. Mi-a spus că, 
dacă nu-l ajut, o să îl denunțe pe Ira, și poliţia o să-l aresteze. M- 
am gândit... M-am gândit că o s-o sperie puţin pe Margot. Ştii. O 
farsă stupidă. 

Simt un nod în gât. 

— Wayne știa că ne despărţiserâm. 

Dă din cap. 

— De unde știa? 

— M-a văzut. 

— Pe tine, spun. Nu pe noi. 

Dă din nou din cap. 

— Tu ai găsit cadavrul, nu-i așa? Cadavrul lui Margot, vreau să 
spun. De aceea, în jurnalul acela, se vorbea despre sânge. 
Wayne nu vorbea de mine. De tine vorbea. 

— Da. 

M-am gândit la asta, la cât de speriată probabil că fusese, la 
cum probabil că fugise la tatăl ei, cum Ira se panicase și el. 

— lra te-a văzut plină de sânge. Și s-a gândit că... 

Nu mai scoate niciun sunet. Dar acum înțeleg. 

— lra nu ne-ar fi ucis, pe Gil și pe mine, pentru a se proteja pe 
el. Dar era și el tată. Până la urmă, dincolo de toată pacea, 
iubirea și înţelegerea, Ira era, în primul și în primul rând, tată. 
Un tată ca oricare altul. Așa că a ucis pentru a-și proteja fetița. 

Incepe din nou să plângă. 

Toată lumea păstrase tăcerea. Tuturor le fusese frică - surorii 
mele, mamei mele, lui Gil, familiei lui, și acum și lui Lucy. Cu 
toţii aveau o parte de vină, cu toţii plătiseră scump. Dar eu? Îmi 
place să mă scuz invocând tinerețea mea și nevoia de a... Ce? 
De a-mi rezolva niște porniri instinctuale? Dar asta este într- 
adevăr o scuză? Aveam o responsabilitate, trebuia să veghez 


VP - 382 


asupra celor din tabără în noaptea aceea. M-am eschivat, m-am 
dat rănit. 

Copacii parcă ne împresurau. Mi-am ridicat ochii spre ei, apoi 
m-am uitat la faţa lui Lucy. Am văzut frumuseţea. Am văzut 
distrugerea. Vreau să mă duc la ea. Dar nu pot. Nu știu de ce. 
Vreau, știu că asta trebuie să fac. Dar nu pot. 

În loc de asta mă întorc și plec de lângă femeia pe care o 
iubesc. Aștept să strige după mine să mă opresc. Dar n-o face. 
Mă lasă să plec. O aud plângând. Mai merg un pic. Merg până 
ies din pădure și ajung la mașină. Mă așez pe bordură și închid 
ochii. Până la urmă, va trebui să se întoarcă aici. Așa că o să 
stau și o s-o aştept. Mă întreb unde vom merge după ce ea va 
ieși din pădure. Mă întreb dacă vom pleca împreună sau dacă, 
după atâţia ani, pădurea asta va mai face încă o victimă. 


VP - 383 


virtual-project.eu 


VP - 384