Tami Hoag — [Elena Estes] 02 Crima in lumea buna

TAMI HOAG 


Seria: Elena Estes 
Volumul 2 


CRIMĂ ÎN LUMEA BUNĂ 


Original: The Alibi Man (2006) 


E] 
L 
e 5 4 


i 


virtual-project.eu 


EDITURA MIRON 
2010 


VP - 


Capitolul 1 


Plutea pe suprafața apei din piscină ca un nufăr exotic. Părul i 
se răsfira în jurul capului, unduindu-se, - frunză mătăsoasă de 
lotus pe care să te tolănești la soare. Straturile subţiri de 
material ale rochiei erau luminate în contre-jour de reflectoarele 
din bazin, cu luciri irizate de purpură și glicină, ca aripile unei 
creaturi rare a mării, care iese numai noaptea din adâncuri, de-a 
lungul unul recif de corali. 

Era o vedenie, o zeiță mitică dansând pe apă, cu braţele suple 
desfăcute larg ca să-l primească. 

Era o sirenă, ispitindu-l să se apropie tot mai mult de apă. 
Ochii ei albaștri îl priveau, buzele pline, senzuale, stăteau ușor 
despărțite, așteptându-i sărutarea. 

l-o gustase. O ţinuse în brațe, îi simţise fierbințeala pielii pe a 
lui. 

Era un vis. 

Era un coșmar. 

Era moartă. 

Deschise telefonul celular și formă un număr. De la celălalt 
capăt al conexiunii, se auzi semnalul de apel sunând... sunând... 
sunând... În sfârșit, un glas somnoros și posomorât răspunse: 

— Ce naiba...? 

— Am nevoie de un alibi. 


VP-3 


Capitolul 2 


Nu sunt polițistă. 

Nu sunt nici detectiv particular, în pofida tuturor zvonurilor 
contrare. Călăresc ca să am din ce trăi, dar nu m-aleg nici c-un 
sfant din toată treaba asta. Sunt o proscrisă din propria mea 
meserie și nu-mi doresc alta. 

Din păcate, destinele noastre au foarte puţin de-a face cu 
ceea ce vrem sau nu vrem. Știu asta cum nu se poate mai bine. 

În acea dimineaţă de februarie, am ieșit din casa de oaspeţi 
unde locuiam de peste un an, tocmai când soarele începea să 
răsară la orizont. Cerul estic era saturat cromatic cu dâre de un 
portocaliu intens, un roz la fel de intens și un galben viu. Imi 
place mult momentul acesta, dinainte ca partea cea mai mare a 
oamenilor și celorlalte vieţuitoare să se trezească din somn. 
Lumea pare încremenită și mută, dându-mi senzaţia că eu sunt 
singura fiinţă vie. 

larba cu fire late era îngreunată de rouă, iar peste câmpii 
pluteau straturi subţiri de ceață, așteptând ca soarele din 
Florida să le evapore. Mirosul de plante verzi, de apă murdară 
de canal și de cai plutea prin aer, ca un parfum organic 
înțepător. 

Era luni, ceea ce însemna că aveam liniștea și pacea 
singurătăţii totale. Vechiul meu prieten și salvator Sean Avadon, 
proprietarul micii ferme de cai de la marginea orașului 
Wellington, își dusese cea mai nouă iubită la South Beach, unde 
aveau să se ungă cu ulei și să se prăjească la soare, alături de 
alte câteva mii de oameni frumoși. Irina, grăjdărița noastră, 
avea zi liberă. 

Toată viaţa am preferat compania cailor în locul celei a 
oamenilor. Caii sunt niște făpturi cinstite și sincere, fără gânduri 
ascunse și motivații egoiste. Cu un cal, întotdeauna știi cum 
stau lucrurile. Experiența m-a învăţat că nu același lucru se 
poate spune despre fiinţele omenești. 

Mi-am început programul matinal de a hrăni cele opt animale 
minunate care trăiau în grajdul lui Sean. Toţi caii fuseseră 
importati din Europa, fiecare costând peste valoarea locuinţei 


VP -4 


unei familii americane de categorie medie. Grajdul fusese 
proiectat de un arhitect renumit din Palm Beach, în stilul 
plantațiilor din Caraibe. Tavanul înalt era placat cu lemn de tec, 
iar deasupra culoarului central stăteau suspendate niște 
candelabre art deco uriașe, recuperate de la un vechi hotel din 
Miami, condamnat la demolare. 

În dimineaţa aceea, nu m-am așezat să-mi savurez prima 
ceașcă de cafea ascultând sunetele ușoare ale cailor ce-și luau 
micul dejun. Nu dormisem bine - nu că aș fi făcut-o vreodată. Să 
zicem doar că dormisem și mai prost decât de obicei. Douăzeci 
de minute acum, alte zece minute mai târziu... Discuţia mi se 
reluase în minte la nesfârșit, reverberând din pereţii craniului și 
lăsându-mă cu pulsaţiile unei dureri de cap surde. 

Eram o egoistă. O lașă. O javră de om. 

Unele dintre astea erau adevărate. Poate chiar toate. Nu-mi 
păsa. Niciodată nu mă prefăcusem că aș fi fost altceva decât 
eram de fapt. Niciodată nu susţinusem că aș vrea să mă schimb. 

Mai tulburător decât conflictul propriu-zis era faptul că încă 
mă mai urmărea. Și nu voiam asta. Tot ce-mi doream era să uit 
cât mai repede. 

Tot gândindu-mă la cele întâmplate, pierdusem noţiunea 
timpului. Caii își terminaseră micul dejun și se ocupau de altele - 
priveau afară, cu capetele scoase pe ferestre sau pe deasupra 
ușiţelor de la boxele lor din grajd. Unul apucase cu dinţii un 
căpăstru gros de bumbac agăţat lângă ușă și se distra 
răsucindu-și-l în jurul botului. 

— În regulă, Arli, am mormăit. Ţi-a venit și ţie rândul. 

L-am scos pe marele jugan sur din boxă, i-am pus șaua și am 
luat-o din loc. 

Localitatea unde se afla ferma lui Sean era numită Palm 
Beach Point - deși nu se afla deloc aproape de Palm Beach, și 
nici urmă de cap sau promontoriu prin zonă. Pe toate 
proprietăţile trăiau cai, așa că se întâmpla adesea să vezi 
călăreţi pe șosea sau pe drumurile nisipoase care mergeau de-a 
lungul canalelor. Poneii de polo erau adesea purtaţi la trap, câte 
trei-patru încadrându-și dresorul. Dar acum era luni, singura zi 
din șapte când cei mai mulţi dintre lucrătorii la cai își luau liber. 

Eram singuri, iar calului de sub mine nu-i plăcea deloc. Părea 
să aibă convingerea că nu eram bună de nimic. Era un soi 
nervos, mereu încordat, și sperios la drum. Tocmai din acest 


VP-5 


motiv îl alesesem. Cu unul ca el, la prima secundă de atenție, 
m-aș fi pomenit în aer, apoi la pământ, și în sfârșit întorcându- 
mă pe jos spre casă. Nu-mi puteam permite să mă gândesc la 
altceva decât la fiecare pas al lui, la fiecare tresărire a unei 
urechi, la cea mai mică încordare de mușchi. 

Drumul mergea paralel cu șoseaua, aflată în dreapta mea, și 
un canal îngust și murdar, cu ape negricioase, la stânga. M-am 
așezat în șa, am dat pinteni juganului, iar el porni în trap vioi, 
trăgând de frâu, dornic s-o ia la fugă. Un mic stol de ibiși albi, 
care ciuguleau pe mal, tresăriră speriaţi și-și luară zborul. 
Explozia de aripi strălucitoare îl surprinse pe Arli, care făcu un 
salt, necheză, se cabră și o zbughi la galop, întinzându-și la 
maximum picioarele lungi și puternice. O persoană mai întreagă 
la minte s-ar fi sufocat de groază, smucind de căpăstru și 
rugându-se să scape cu viaţă. Eu, însă, l-am lăsat să alerge în 
voie, necontrolat. Adrenalina îmi străbătea venele ca un narcotic 
Arli gonea de parcă l-ar fi mânat din urmă o oștire de draci. Mă 
tineam de el ca o căpușă, așezată cât mai stabil pe centrul de 
greutate. În faţă, drumul cotea strâns la dreapta. 

Nu mă atingeam de hățuri. Calul fugi drept înainte, ieșind de 
pe drum, paralel cu canalul. Fără ezitare sări peste un șanț și-și 
văzu de goană, pe lângă capătul unui alt drum înfundat. 

Ar fi putut să-și rupă un picior, să cadă cu mine, să mă azvârle 
la pământ, lăsându-mă paralizată. Ar fi putut să se împiedice 
atât de tare, încât să mă răstoarne din șa și apoi să mă târască 
pe jos, cu un picior prins în scări. Dar nu de cal mi-era teamă, 
nici de pericolul de a mă accidenta grav sau chiar mortal. Ceea 
ce mă speria era surescitarea pe care o simţeam, disprețul 
euforic la adresa propriei mele vieţi. 

Această senzaţie a fost aceea care, în cele din urmă, m-a 
determinat să reiau controlul - asupra calului și asupra mea. Arli 
își reveni puţin câte puţin, din goana nebunească, la un galop 
măsurat, apoi la trap vioi și, în sfârșit, la trap liniștit. Când, într- 
un târziu, ajunse să meargă la pas, gata să se oprească, își ținea 
capul sus și răsufla zgomotos prin nările dilatate. Din trupurile 
noastre ieșeau aburi, amândoi fiind lac de nădușeală. Inima-mi 
bătea cu putere. Mi-am apăsat o mână tremurătoare pe gâtul 
lui. Pufni, își scutură capul, sări într-o parte. 

Nu știam cât de departe alergaserăm. Câmpiile rămăseseră 
de mult în urma noastră. De o parte și de alta a drumului 


VP-6 


desfundat se întindeau acum păduri. Brazii înalți și subțiri se 
repezeau spre cer ca niște sulițe. O vegetaţie deasă sufoca 
malul opus al canalului. 

Arli dansa sub mine, nervos, irascibil, gata să s-o zbughească 
iar din loc. Işi răsuci capul mare, încercând să-mi smulgă din 
mâini dârlogii. Îi puteam simţi mușchii palpitând sub mine, și mi- 
a trecut prin minte că nu surescitarea îl făcea să se agite așa - 
ci teama. 

Pufni din nou și azvârli violent din cap. Am scrutat malurile 
canalului și marginile pădurilor din ambele părți. Prin tufișuri 
râmau mistreți, pe care câinii sălbăticiţi - pitbulli înrăiți cu 
bătaia de mârlanii din zonă, care apoi îi lăsau de izbeliște - nu 
ne voiau prin preajmă. Oamenii raportau că, ocazional, mai 
văzuseră prin zonă și câte o panteră. Tot timpul circulau zvonuri 
despre fiare evadate de la Lion Country Safari. Prin canale 
vânau aligatori. 

Trupul mi se încorda înainte de a apuca măcar să procesez 
ceea ce-mi văzuseră ochii. 

Din apa neagră a canalului ieșea un braţ omenesc, 
întinzându-se ca și cum ar fi cerut ajutor cuiva aflat prea 
departe ca să mai ajungă la timp. Ceva - o pisică sălbatică, 
poate, sau o vulpe foarte ambițioasă - încercase să tragă braţul 
afară din apă, dar nu cu intenţii prea binevoitoare. Mâna și 
încheietura erau mutilate, cu carnea sfâșiată și ceva oase 
expuse la vedere. Muște negre dădeau târcoale membrului și 
umblau pe el, ca o mănușă vie de dantelă. 

Nu se vedeau urme de mașină care că coboare malul, până în 
apă. De obicei, așa se întâmpla: prea multă băutură, adormit la 
volan, - minte dusă cu colindul. Oamenii mureau sărind în 
canalele din Sudul Floridei în fiecare zi a săptămânii, după câte 
se părea. Dar acolo nu era nici vorbă de vreo mașină. 

Am strâns cu putere frâul într-o mână, iar cu cealaltă mi-am 
scos de la centură telefonul celular și am format un număr. 

Aparatul apelat sună de două ori. 

— Landry, se auzi, scurt, răspunsul. 

— Trebuie să vii până aici, i-am spus. 

— De ce? Ca să-mi dai iar un șut în dinţi? 

— Am găsit un cadavru, l-am informat, fără nicio emoție. Un 
braţ, mai precis. Poţi să vii sau să nu vii - tu decizi. 


VP -7 


Am închis telefonul, fără să-i mai dau nicio atenţie când 
începu să sune, și mi-am întors calul spre casă. 
Se anunţa o zi de pomină. 


VP-8 


Capitolul 3 


O pereche de ajutoare de șerif, într-o mașină verde cu alb a 
Comitatului Palm Beach, intrară pe poartă, în urma lui Landry. 
Eu mă înapoiasem la fermă, ca să elimin complicațiile generate 
de prezenţa unui cal la locul faptei, dar nu avusesem timp să fac 
duș sau să mă schimb. 

Și chiar dacă aș fi avut timp, nu mi-aș fi dat osteneala. Voiam 
să-i arăt lui James Landry că nu-mi păsa ce credea despre mine. 
Nu mă interesa impresia pe care i-o făceam. Sau, poate, voiam 
să-l impresionez doar cu indiferența mea. 

Stăteam lângă mașină, cu brațele încrucișate pe piept și un 
picior îndoit într-o parte - imaginea vie a nerăbdării arțăgoase. 
Landry se dădu jos din mașină și veni spre mine, dar fără să mă 
privească. Se uita prin jur, cu ochii acoperiţi de niște ochelari 
negri. Avea un profil al cărui loc era pe o monedă romană. 
Mânecile cămășii-i erau suflecate cu grijă până la jumătatea 
antebrațelor, dar încă nu-și lărgise cravata în jurul gâtului. Ziua 
abia începuse. 

Când în sfârșit trase aer în piept ca să vorbească, i-am luat-o 
înainte: 

— Hai după mine. 

M-am urcat în mașină, am trecut pe lângă el și am intrat pe 
poartă, lăsându-l pe alee. 

Locul sinistrei mele descoperiri, unde ajunsesem atât de 
repede în galopul rapid al calului, era destul de dificil de găsit cu 
mașina. Mai simplu mi-era s-o iau înainte, decât să încerc să-i 
dau îndrumări unui om care oricum nu m-ar fi ascultat. Drumul 
cotea, se înfunda în formă de T, apoi o lua la stânga și iar la 
stânga, trecând pe lângă o alee cu o motocicletă veche 
transformată în suport pentru cutia de scrisori. Resturile de la 
ultimul uragan - cu trei luni în urmă - încă mai zăceau 
îngrămădite pe marginea drumului, așteptând să vină un 
camion ca să le ia de-acolo. 

Am oprit mașina și am coborât, în mijlocul norilor de praf 
ridicaţi de sub roți. Landry se dădu jos și el din sedanul 


VP-9 


comitatului pe care-l luase în ziua aceea, dând din palme ca să- 
și împrăștie praful de pe faţă. Încă mai refuza să se uite la mine. 

— De ce n-ai stat lângă cadavru? se răsti el. Eşti polițistă. Știi 
ce ai de făcut. 

— la mai du-te-n mă-ta, Landry, am ripostat. Sunt cetăţean 
particular. Nici măcar nu eram obligată să te sun. 

— Atunci, de ce-ai făcut-o? 

— Uite-ţi victima, Șefule, i-am arătat eu spre canal. Sau, o 
parte din ea. Hai, la treabă. 

Se uită peste apa de baltă, către creanga de care se agăţase 
membrul omenesc. Muștele se învârteau pe deasupra ca o 
eșarfă fluturată de vânt, în timp ce o egretă albă ca zăpada 
ciugulea mâna cu ciocul ei lung. 

— Fir-ar a dracului ea de natură, mormăi Landry. 

Luă o piatră și o aruncă spre pasăre. Egreta scoase un țipăt 
indignat și plecă, pe picioarele ei ca niște catalige galbene. 

— Detectiv Landry? îl strigă unul dintre ajutoarele de șerif, de 
lângă capota mașinii, unde stăteau în așteptare. Să sunăm la 
C.S.1? 

— Nu! lătră el. 

Porni pe mal, până la cincizeci de metri distanță, unde un mic 
baraj permitea trecerea de pe o parte pe alta. N-ar fi trebuit s-o 
fac, dar m-am luat după el. Se prefăcu că nu-mi dă atenție. 

Mâna era a unei femei. De aproape, prin voalul muștelor, 
puteam distinge manichiura unghiei rupte de la degetul cel mic. 
Ojă de un roșu închis. O noapte de distracții în oraș se sfârșise 
foarte prost. 

Părul blond îi plutea pe suprafața apei. Dedesubt se mai 
ascundeau destule părți din ea. 

Landry se uită în lungul malului, în căutarea unor urme de 
pantofi ori de cauciucuri, sau a oricărui semn despre modul cum 
ajunsese cadavrul în acel loc. 

— Uite acolo, i-am arătat eu o formă imprimată în pământul 
moale, chiar pe margine, la vreo zece pași de victimă. 

Landry se lăsă pe vine, încruntat, apoi le strigă celor doi: 

— Aduceţi-mi niște marcatoare! 

— Pentru puţin, am replicat eu. 

În sfârșit, mă privi. Pentru prima oară, am observat că era tras 
la faţă, ca și cum n-ar fi dormit bine. Gura-i era strânsă într-o 
expresie acră. 


VP - 10 


— Ai vreun motiv să te afli aici? 

— E o țară liberă, am răspuns. Mai mult sau mai puţin. 

— N-am chef de tine aici, să știi. 

— E în zona mea. 

— Nu ești de serviciu. Ţi-ai dat demisia - ai uitat? 

Cuvintele lui mă izbiră ca un pumn în stern. Am făcut efectiv 
un pas înapoi, sub impactul lor, neputându-mi stăpâni o 
exclamație șocată. 

— Ce bou ești! l-am repezit, mai iritată decât îmi convenea să 
arăt - și decât aș fi vrut să fiu. De ce-aș vrea să mă încurc cu 
tine? Când nu-ţi iese cum ai chef, primul lucru pe care-l faci e să 
joci necinstit. Zău că știi să te vinzi, Landry. Nu-mi vine să cred 
că nu vin femeile să-ţi scoată ușa din ţâţâni, labagiu' dracu’ ce 
ești! 

Ochii-mi aruncau văpăi, și tremuram de furie ca o coardă de 
pian întinsă. M-am întors să revin spre cadavru, cu gândul că 
femeia fusese adusă fără îndoială acolo de vreun bărbat în care 
n-ar fi trebuit să aibă încredere - de parcă existau și unii de alt 
soi. 

Brațul părea să mă cheme, și o clipă am crezut că aveam 
halucinaţii. Apoi, se mișcă din nou, violent, și în clipa aceea mi- 
am dat seama ce se întâmpla. Înainte de a apuca să reacţionez, 
se produse un plescăit teribil, și o jerbă de apă mă stropi din cap 
până-n picioare. 

— Isuse Christoase! strigă Landry, în spatele meu. 

— Aligator! exclamă și unul dintre ajutoarele șerifului. 

Landry mă lovi în spate, împingându-mă într-o parte. În timp 
ce cădeam în patru labe, deasupra mea bubui o detunătură de 
pistol, ca un pocnet din bici. 

M-am îndepărtat de mal, încercând să mă ridic iar, cu tălpile 
tocite ale cizmelor de călărie alunecându-mi prin iarba umedă. 

Landry își descărcă pistolul Glock de 9 mm. în apa agitată. 
Unul dintre ajutoare fugea pe malul opus, cu o pușcă de 
vânătoare la umăr, strigând: 

— L-am ras! L-am ras! 

Împușcătura fu asurzitoare. 

— Fir-aș al naibii! strigă Landry. 

Sub ochii mei, făptașul se ridică la suprafață, plutind pe spate, 
cu o gaură însângerată în burta gălbuie. Era un aligator lung 


VP -11 


cam de un metru și jumătate, care încă mai strângea în fălci o 
parte dintr-un tors omenesc. 

— Fir-aș a naibii! înjură Landry. S-a zis cu câmpul 
infracţional... 

Începu să se învârtească în loc, furios, uitându-se după ceva 
ce să ia în șuturi. 

M-am dus pe mal și am privit în jos. 

Se știe că aligatorii au obiceiul de a se rostogoli prin apă, cu 
victima în bot, ca s-o dezorienteze și s-o înece chiar în timp ce-i 
zdrobesc oasele și-i sfâșie vasele de sânge. Acesta își smulsese 
prada din crengile în care se încurcase. Se prea putea ca el 
însuși să și-o fi depus acolo mai devreme - altă practică 
frecventă: păstrarea mâncării pentru mai târziu, după ce 
cadavrul se descompune parțial, prins sub câte un trunchi de 
copac. 

Natura e crudă. Aproape la fel de crudă ca omul. 

Priveam în apa mâloasă, uitându-mă după restul cadavrului. 
Când ieși la suprafaţă, am simţit că amorțeam din creștet până- 
n tălpi. 

„O, Doamne...!” am articulat mut. Aveam senzaţia că pluteam 
afară din propriul meu trup, și am căzut în genunchi, 
acoperindu-mi gura cu mâinile - ca să-mi înăbuș ţipătul, ca să 
nu vomit, nici eu nu mai știam de ce... 

Faţa vineţie și palidă care se holba la mine ar fi trebuit să fie 
frumoasă - buze pline, pometți înalţi... Ar fi trebuit să aibă niște 
ochi de un albastru translucid, precum cerul siberian iarna - dar 
peștii mici și alte vietăţi care trăiau în canal începuseră să se 
hrănească din ei. Din nou manopera Maicii Natură: o mască 
mortuară dintr-un film horror. 

De-a lungul anilor, lucrând ca poliţist de stradă și detectiv la 
narcotice, văzusem multe cadavre. Privisem nenumărate fețe 
neînsufleţite. Învăţasem să nu le mai consider fiinţe omenești. 
Esența lor personală se pierduse. Nu mai rămâneau decât 
elementele unor crime, pe care să le procesez și să le 
cataloghez. 

Dar, privind faţa aceea, nu puteam face același lucru. Nu mă 
puteam detașa, nu puteam să-mi alung din minte imaginile de 
pe vremea când fusese în viață. li auzeam vocea - insolentă, 
disprețuitoare, cu accent rusesc. O vedeam mergând prin curtea 
grajdurilor - mlădioasă, leneșă, elegantă, ca o felină. 


VP - 12 


Se numea lrina Markova. Lucrasem împreună cu ea un an și 
mai bine. 

— Elena... Elena... Elena... 

Undeva, în străfundurile minţii, mi-am dat seama că cineva 
încerca să-mi vorbească, dar vocea părea să vină de foarte 
departe. 

O mână fermă mi se depuse pe umăr. 

— Elena. Ai pățit ceva? 

Landry. 

— Nu, am răspuns, dându-i mâna la o parte. 

Mă chinuiam să mă ţin pe picioare și mă rugam să nu cad, în 
timp ce mă îndepărtam. Dar după câţiva pași, genunchii mi s-au 
înmuiat, și am căzut în patru labe. Aveam o senzaţie de 
sufocare, și am început să vomit. 

Panica mă apucase de beregată - atât de teama propriilor 
mele emoţii, cât și la gândul că puteam muri înecată cu propria 
vomă. Îmi venea s-o iau la goană, ca să scap de propriile mele 
sentimente. Aș fi fugit la fel ca Arli, mai devreme, când mă 
adusese în locul acela îngrozitor. 

— Elena. 

Glasul lui Landry îmi răsuna în ureche. Braţul său mă cuprinse 
pe după umeri, oferindu-mi putere și siguranţă. Nu voiam să 
primesc acele lucruri de la el. Nu voiam nimic de la el. Nu voiam 
să mă vadă așa - slabă, vulnerabilă, lipsită de control. 

Avuseserăm relaţii intime, din când în când, pe tot parcursul 
ultimului an. El ajunsese la concluzia că voia mai mult. Eu 
conchisesem că nu-mi doream nimic. Cu nici zece ore în urmă, îl 
respinsesem cu ambele mâini, prea puternică pentru a avea 
nevoie de el - sau, cel puţin, așa susțineam. Acum nu mă mai 
simţeam la fel de puternică. _ 

— Hai, liniștește-te, îmi spuse el încet. Încearcă doar să respiri 
cât mai rar. 

L-am împins la o parte și m-am săltat iar pe picioare, 
încercând să spun ceva - nici eu nu știu ce anume. Sunetele 
care-mi ieșeau pe gură nu se puteau numi cuvinte. Mi-am 
acoperit fața cu mâinile, încercând să mă adun. 

— irina e, am spus, străduindu-mă să-mi normalizez 
respirația. 

— Irina? Irina de la Sean? 

— Da 


VP - 13 


— O, lisuse, murmură el. Îmi pare rău... Nici nu știu ce să zic... 

— Nu spune nimic, i-am șoptit. Te rog... 

— Elena, mai bine stai jos. 

li spuse unuia dintre ajutoare să cheme o echipă criminalistică 
și mă conduse spre mașina lui. M-am așezat pe locul din 
dreapta, cu picioarele afară, aplecată peste genunchi, ţinându- 
mi capul în mâini. 

— Vrei să bei ceva? 

— Da. Votcă cu gheaţă. 

— Am apă. 

Îmi întinse o sticlă. Mi-am clătit gura. 

— O ţigară n-ai? l-am întrebat - nu fiindcă aș fi fost chiar 
fumătoare, ci pentru că fusesem și, la fel ca atâţia polițiști 
cunoscuţi de-ai mei (inclusiv Landry) nu mă lăsasem niciodată 
complet de răul nărav. 

— Caută-n torpedou. 

Era o ocupație pentru mâinile care-mi tremurau, un subiect 
neînsemnat asupra căruia să mă concentrez. Mă silea să respir 
încet, ca să nu mă înec. 

— Când ai văzut-o ultima oară? 

Am tras cu sete din ţigară și am expirat ca și cum aș fi stins 
luminările de pe un tort, la ziua mea, suflând cu forţa tot aerul 
din plămâni. 

— Sâmbătă. Spre seară. Era nerăbdătoare să plece. M-am 
oferit să dau eu de mâncare la cai și să-i verific înainte de 
culcare. 

Spre deosebire de mine, Irina avea o viață socială activă. 
Unde anume și-o trăia și cu cine, nu știam - dar o văzusem 
adesea plecând din apartamentul ei de deasupra grajdurilor, 
îmbrăcată de parcă ar fi căutat necazul cu luminarea. 

— Unde se ducea? 

— Nu știu. 

— Unde-ar fi putut să se ducă? 

N-aveam putere nici măcar să ridic din umeri. 

— Poate la Players, sau la Galipette... Prin cluburi, pe Clematis 
Street... Știu eu...? 

— Îi cunoști ceva prieteni? 

— Nu. Cred că erau mai mult ruși, tot grăjdari ca și ea. 

— Vreun iubit? 


VP - 14 


— Dacă avea unul, nu-l aducea la fermă. Era foarte discretă 
cu viaţa ei. 

Acesta era lucrul care-mi plăcuse întotdeauna cel mai mult la 
ea. Irina nu-i pisa pe cei din jur cu detalii lascive din viaţa ei 
sexuală, cu cine se văzuse sau ce făcuse. 

— În ultima vreme părea să fi fost într-o stare mai specială? 

Am încercat să râd, fără vlagă. 

— Nu. Era mârlancă și arogantă, ca de obicei. 

Nişte trăsături deloc căutate la un grăjdar, dar pe mine nu mă 
deranjau. Dumnezeu îmi era martor că arăta ca un înger. Avea 
opinii și nu se sfia să și le exprime - lucru pe care-l respectam la 
ea. Și era o profesionistă a naibii de bună, deși uneori se purta 
de parcă ar fi fost la muncă silnică într-un lagăr siberian. 

— Vrei să te duc acasă? mă întrebă Landry. 

— Nu. Stau aici. 

— Elena... 

— Am zis că stau aci. 

Am stins ţigara pe tălpica mașinii și am aruncat chiștocul în 
scrumieră. 

Mă aşteptam să-ncerce să mă oprească - dar, când am 
coborât iar din mașină, îmi făcu loc să trec. 

— Despre familia ei știi ceva? 

— Nu. Și mă îndoiesc că Sean ar ști. Nici nu s-ar fi gândit 
vreodată s-o întrebe. 

— Nu era membră a clubului contribuabililor? 

l-am aruncat o privire semnificativă. 

Străinii neînregistraţi reprezintă o mare parte a forței de 
muncă din Sudul Floridei, mai ales în afacerile cu cai. Migrează 
spre Wellington în fiecare iarnă, la fel ca proprietarii și antrenorii 
celor cinci, șase mii de cai aduși acolo ca să participe la cele mai 
importante și mai scumpe competiţii ecvestre din lume. 

Din ianuarie până în aprilie, populaţia orașului se tripla, 
îmbogăţindu-se cu oameni din toate categoriile - de la 
miliardari, până la cei mai amărâţi fomiști. Principalele locuri de 
prezentare - Palm Beach Polo și Clubul Ecvestru - deveneau 
niște adevărate turnuri ale lui Babel. Nigerienii lucrau în firmele 
de securitate,  haitienii duceau gunoaiele, mexicanii și 
guatemalezii făceau curat în grajduri. O dată pe an, I.N.S.-ul 
trecea în revistă terenul, făcându-i pe imigranții ilegali să se 
împrăștie ca șobolanii alungaţi dintr-o pivniţă. 


VP -15 


— Ştii bine că va trebui să raportez, și-au să vină băieţii, mă 
preveni Landry. 

„Băieţii” erau detectivii de la oficiul șerifului - nu tocmai cel 
mai entuziast fan club al meu, în ciuda faptului că făcusem și eu 
parte dintre ei. Mai făcusem și ca unul din ei să fie omorât într-o 
razie după droguri, cu trei ani în urmă. O decizie neinspirată 
(împotriva ordinelor, desigur) și doi dealeri de metadonă nervoși 
- reţetă sigură de dezastru. 

Nu scăpasem nevătămată nici fizic, nici mintal - dar nici nu 
murisem, și existau destui polițiști care-n veci n-aveau să mi-o 
ierte. 

— Că-ţi convine, că nu, am spus, eu am găsit cadavrul. 

Mie, una, sigur nu-mi convenea. Nu voiam să mă amestec în 
povestea aia. Nu voiam s-o cunosc pe femeia care devenise un 
cadavru sfârtecat de un aligator. Dar, cumva, problema reușise 
să mă găsească ea pe mine, și n-aveam ce face. 

Viaţa-i o curvă și pe urmă mori. 

Unii, mai devreme decât alții. 


VP - 16 


Capitolul 4 


Victimele omuciderilor au parte de foarte puţină demnitate în 
locul unde este găsit cadavrul. Cineva îl găsește, e îngrozit să 
vadă cum arată, cheamă poliția. Apar ofiţerii în uniformă, apoi și 
detectivii, după care mai vine și echipa de investigații 
criminalistice, cu un fotograf, un tehnician pentru prelevarea 
amprentelor, un topograf care măsoară distanțele dintre 
reperele câmpului infracţional. Sosește anchetatorul de la 
parchet, care examinează cadavrul, întorcându-l pe toate 
părţile, în căutarea oricăror elemente semnificative, de la răni 
de ieșire până la viermi. 

Din necesitate, omenii care lucrează în asemenea locuri - și 
au mai lucrat în sute și sute similare în trecut, după cum și în 
viitor vor lucra în alte sute și sute - nu-și pot permite să 
recunoască victima (cel puţin, la nivel exterior) ca fiind copilul, 
mama, fratele sau iubita cuiva. Indiferent cine a fost acea 
persoană în timpul vieții, acum, în timp ce zace în câmpul 
infracțional, supusă procesărilor, nu mai e nimeni. Abia când 
investigaţiile încep la nivel extins, victima revine la viaţă în 
mintea acelor oameni, ca tată, soră, soţ, prietenă. 

Cadavrele găsite în apă sunt numite de obicei „plute”. Nimic 
nu e mai rău decât o plută care a stat în apă câteva zile - timp 
suficient pentru ca să înceapă descompunerea internă, umplând 
cadavrul cu gaze care-l umflă până la proporţii grotești; timp 
suficient pentru ca pielea să înceapă să-și piardă flexibilitatea; 
timp suficient pentru ca peștii și insectele să invadeze cadavrul, 
începând să-l devoreze. 

O văzusem pe lrina pentru ultima oară sâmbătă după-amiază. 
Acum era luni. 

Nu m-am uitat, în timp ce era scoasă din apă - sau, cel puţin, 
n-am privit direct într-acolo. L-aș fi putut lăsa pe Landry să mă 
ducă acasă, scutindu-mă de tot acel proces, dar mă simţeam 
datoare să mai rămân, măcar pentru un timp. Irina făcuse parte 
din așa-zisa mea familie. Simţeam o anumită nevoie stranie de a 
o proteja. 

Prea puţin, prea târziu, din păcate. 


VP - 17 


Ajutoarele în uniformă primiră ordin să tragă pe mal aligatorul 
mort. Oamenii medicului legist supervizară desprinderea 
ţesuturilor omenești dintre fălcile reptilei. 

Eu mi-am aprins încă o ţigară. Mâinile continuau să-mi 
tremure. 

M-am rezemat de capota mașinii, prea nervoasă ca să stau 
jos. 

Pe vremuri, când eram „în misiune”, cum spun polițiștii, nu 
mă afecta nimic. Eram amorţită. Apă rece ca gheaţa îmi curgea 
prin vene. Nu exista caz căruia să nu-i fac față. Eram o femeie 
cu o sarcină clară: aceea de a aplica legea - făcând dreptate, 
sau cel puţin servindu-i pe tavă procurorului districtual, legaţi 
fedeleș, pe cei care o încălcau. Treceam de la un caz la altul, ca 
un toxicoman care-și caută încontinuu doza următoare. 

Ultima victimă de omor cu care avusesem de-a face fusese o 
cunoștință, un om cu care lucrasem și pe care-l plăceam. Din 
vina mea murise. Luasem hotărârea neinspirată de a intra într- 
un laborator de metadonă, în zona rurală din Loxahatchee. Unul 
dintre dealeri, un toxicoman cu ochi demenţi pe nume Billy 
Golam, îndreptase spre mine un pistol 357 - după care se 
răsucise brusc, trăgând. 

Am privit cu groază cum glonţul l-a lovit pe ajutorul de șerif 
Hector Ramirez drept în faţă, zburându-i partea dinapoi a 
capului; sângele și materia cerebrală au împroșcat pereții, 
tavanul și pe locotenentul meu, care stătea în spatele lui. 

Trecuseră de atunci trei ani, iar eu încă mai revedeam scena 
aceea derulându-se în coșmarurile mele. Chipul lui Hector 
Ramirez îmi plutea prin memorie în fiecare noapte. 

Bănuiam că în seara următoare faţa Irinei avea se înlocuiască 
pe a omului care murise din cauza mea. Faţa vânătă și palidă a 
Irinei urma să mă privească prin ceața somnului, cu ochii și 
buzele ei desfigurate. Ideea mă făcea sa-mi vină rău și să mă ia 
din nou cu leșin. 

Cât de bine o cunoscusem? mă întrebase Landry. 

O știam de peste un an, și n-o cunoșteam aproape deloc. Deși 
evoluau în jurul aceluiași centru, viețile noastre nu se atingeau 
aproape deloc. Regretam acest lucru. Mustrările conștiinței 
vinovate - pe care cu toţii le simţim când pierdem o persoană 
pe care nu ne-am consumat timpul ca s-o cunoaștem cu 


VP-18 


adevărat. Mereu credem că vom avea timp mai târziu, după 
asta, după aia... Dar după moarte nu mai există timp. 

Pe cealaltă parte a canalului, Landry și ceilalţi lucrau la 
expertizarea scenei și colectarea indiciilor. Avea să le ia mult 
timp. Nu așteptau - nu doreau - de la mine nimic altceva în 
afara declaraţiei, pe care Landry avea să mi-o ia mai târziu. 

Irina era moartă. Nu mai puteam face nimic ca să schimb 
asta. Degeaba stăteam acolo privind, în timp ce oamenii umblau 
prin jurul rămășițelor ei pământești care arătau ca o pungă de 
gunoi răscolită de animale. 

Nu făcusem efortul de a o cunoaște în timpul vieţii. Înainte ca 
totul să se termine, aveam s-o cunosc bine. Măcar atâta lucru 
puteam face pentru ea. Știam că ancheta avea să mă ducă în 
locuri care nu-mi plăceau. Dac-aș fi știut și unde anume, poate 
că în ziua aceea aș fi luat o altă hotărâre. Sau poate că nu. 

Ca și cum ar fi simţit încotro mi se îndreptau gândurile, 
Landry se uită spre mine, încruntat. M-am urcat în mașină, am 
întors-o și am pornit înapoi spre casă. 

e 

Irina și cu mine veniserăm la ferma lui Sean cam în același 
timp, pentru acelaşi post. O coincidență, pentru cine crede în 
așa ceva. Soarta, pentru cei care cred în mai mult. Pe-atunci, nu 
credea în nimic. 

Răspunsesem la un anunţ din „Side/ines”, o revistă locală 
pentru cei din industria cabalină. „Căutăm grăjdar”. Anunţul era 
dat de Sean Avadon. 

Sean și cu mine ne cunoscuserăm pe vremea când eram și eu 
fiica unor părinţi cu care locuiam pe Insulă (Palm Beach-ul 
propriu-zis). Eram rebelă și anxioasă, iar caii constituiau fuga 
mea de restul unei vieţi răsfățate, privilegiate și goale. Sean, 
mai vârstnic și mai sălbatic, crescuse la două conace distanţă, 
pe aceeași stradă. Fuseserăm prieteni, formând un cuplu ciudat, 
ca un frate și o soră neînrudiţi. Sean era pentru mine simbolul 
umorului - și al modei, afirma el. De ce se îndepărtase apoi de 
mine, n-am înţeles niciodată. 

Mă aflam într-un loc foarte întunecat când Sean revenise în 
viaţa mea - sau eu într-a lui - plină de furie, silă de mine însămi 
și fantezii sinucigașe. Cei doi ani dinainte mi-i petrecusem prin 
spitale, în timp ce medicii încercau să-mi adune viaţa la loc ca 
pe un Humpty Dumpty. In ziua când Hector Ramirez a fost 


VP -19 


omorât în schimbul meu, ajunsesem sub roţile camionetei 4X4 a 
unui dealer de metadonă și fusesem târâtă pe drum, asfaltul 
rupându-mi oasele și sfâșiindu-mi pielea și carnea de pe trup: 
De ce nu murisem, nu puteam înţelege, și în cei de ani care 
urmaseră mă pedepsisem zi de zi pentru asta. 

Sean îi dăduse Irinei postul de grăjdar și apartamentul. Pe 
mine mă luase ca pe o pasăre rănită și mă cazase în casa de 
oaspeți. După ce mă mai întremasem, mă pusese să ajut la 
călăritul cailor, știind că asta avea să-mi fie mai de folos mie 
decât lor. 

Apartamentul Irinei se afla deasupra salonului de lângă 
grajdul lui Sean. Am intrat în salon, în spatele barului, am scos o 
sticlă de Stoli din frigider și mi-am turnat într-un pahar mare de 
cristal. Rezemându-mă de bar, m-am uitat prin încăpere ca și 
cum ar fi fost o scenă pustie, amintindu-mi de o conversaţie pe 
care o avusesem acolo cu lrina, în urmă cu un an. 

Tocmai aruncase cu o potcoavă în capul unui dealer de cai 
belgian care încerca să-l fraierească pe Sean de niște sume 
substanţiale de bani. L-ar fi omorât pe loc, dacă ar fi putut. Furia 
ei era palpabilă, fierbinte și amarnică. Se aruncase asupra lui, 
lovindu-l cu pumnii până când Sean o apucase de coada-de-cal 
blondă și de un braţ, și o trăsese de-colo. 

Eu o adusesem în salon, în timp ce Sean încerca să rezolve 
situaţia cu belgianul. Irina mi-a spus povestea unei prietene a ei 
din Rusia care se dusese să lucreze pentru dealer, iar acesta 
profitase de ea. Până la urmă, fata își pusese capăt zilelor - iar 
acum lrina voia să se răzbune. 

O admiram pentru asta. Nu mai întâlnisem pe nimeni care să 
țină atât de mult la altcineva, încât să caute să se răzbune 
pentru acea persoană. 

Plină de pasiune. Cu o inimă de tigroaică. Mă întrebam dacă și 
pentru sine însăși ar fi luptat la fel de feroce. Oare pe undeva se 
ascundea un ucigaș cu zgârieturi de unghii pe faţă, cu un ochi 
lipsă și incapabil să umble drept? 

Am ridicat paharul în semn de salut și am terminat votca. 

Apoi, punându-mi o pereche de mănuși subțiri și strâmte, de 
călărie, am urcat scara în spirală care ducea la apartamentul 
Irinei. Dacă Landry mă surprindea făcând ceea ce mă 
pregăteam să fac, aveam să plătesc scump. Desigur, ideea 


VP - 20 


ramificaţiilor negative nu mă oprise niciodată în viaţă să fac 
ceva. 

Irina, care fusese o persoană foarte discretă, își încuia 
întotdeauna ușa, dar știam unde avea ascunsă cheia și am luat- 
o de-acolo. Actul violent săvârșit asupra ei nu se comisese aici. 
Locuinţa arăta normal, deloc răvășită. In coșul de scurgere din 
chiuvetă se afla doar o ceașcă de cafea. Câteva reviste de modă 
erau împrăștiate pe măsuţă. 

Își lăsase fardurile pe polita din baie. Mi-am amintit că 
sâmbătă fusese  nerăbdătoare să plece. Era îmbrăcată 
provocator, ca un model de pe copertele revistelor din living. 
Oricum, chiar și la muncă, în tricou, șort larg și cizme, emana o 
stare aproape regală de siguranță de sine și eleganță. Eu o 
numeam adesea „[arina”. 

Sertarele măsuţei de toaletă conţineau articolele obișnuite: 
lac de unghii, tampoane, vată, prezervative. M-am întrebat 
dacă-și luase în poșetă și vreo două din astea, în seara aceea, 
anticipând o cucerire. 

Ce fel de bărbaţi ar fi atras-o pe Irina? Bogați. Foarte bogați. 
Și cât mai arătoși. In veci nu s-ar fi mulțumit doar cu banii, dacă 
individul care ţinea băierile pungii era vreun broscoi gras, scund 
și chel, cu palme transpirate. Avea o părere prea bună despre 
sine însăși, pentru așa ceva. 

In timpul sezonului, orașul Wellington nu ducea lipsă de tipi 
trăsnet cu grămezi de bani. Sporturile ecvestre de elită fuseseră 
subscrise de cei bogaţi încă de pe vremea lui Caesar, dacă nu 
chiar și mai dinainte. Fiii și fiicele privilegiate, prinții și prinţesele 
din America - și dintr-o duzină de alte ţări - făceau parte din 
peisaj. Populau petrecerile și acţiunile pentru colectare de 
fonduri în scop de caritate care umpleau calendarul înaltei 
societăţi din ianuarie până în martie. 

Oare Irina plănuise să agaţe vreun asemenea vlăstar, în seara 
aceea? Imi puteam imagina foarte ușor teroarea crudă și rece 
care trebuia s-o fi cuprins, când își dăduse seama că viaţa ei 
urma s-o ia pe o cale îngrozitor de greșită. 

M-am dus în dormitor, iar acolo am găsit probe suficiente ale 
atitudinii regale rusești. Patul era plin de haine studiate și 
refuzate, în timp ce se îmbrăca pentru seara în oraș. 

Avea o garderobă foarte costisitoare pentru o imigrantă 
ilegală care-și câștiga existenţa muncind la grajduri. Dar, la o 


VP-21 


adică, în Wellington un grăjdar bun putea câștiga câte șase sute 
de dolari lunar, sau chiar mai mult, per cap de cal, plus taxe 
zilnice pentru prezentările ecvestre, și încă treizeci și cinci până 
la cincizeci de dolari per cal, zilnic, pentru împletitul coamei 
înainte de spectacol. 

În grajdul lui Sean erau opt cai. lar apartamentul Irinei era al 
ei, fără nicio chirie de plătit. Cheltuielile cotidiene erau reduse la 
minimum - ţigări (pe care nu le fuma decât în aer liber, departe 
de grajd; în apartament nu se simţea nici cel mai slab iz de fum) 
și mâncare (pentru care nu părea să aibă decât un interes 
trecător, judecând după ceea ce văzusem în frigiderul ei). 
Principala ei prioritate păreau să fie hainele. 

Etichetele spuneau enorm: Armani, Escada, Michael Kors. Fie 
își cheltuia pe haine toți banii pe care-i câștiga, până la ultimul 
cent, fie avea și o sursă alternativă de venituri. 

Dar lrina muncea zi și noapte la grajduri. Primul cal trebuia să 
fie gata de ieșire pe la șapte și jumătate dimineaţa. Controlul de 
seară se făcea la ora zece. Singura ei zi liberă era lunea. Nu 
avea la dispoziţie prea mult timp pentru o carieră paralelă, 
aducătoare de comori. 

Printre obiectele de pe scrin: e eșarfă Herm's, câteva sticle de 
parfum scump, brățări de argint, o perie de păr, și o cameră 
digitală cât un pachet de cărţi de joc. Pe aceea am luat-o, 
vârând-o în buzunar. 

Apoi, am căutat prin sertarele scrinului. Lenjerie pe care nu 
oricine și-o poate permite. Sumară. Sexy. O serie de tricouri și 
șorturi pe care le purta la lucru. Sertarul cel mare din dreapta, 
jos, conţinea o casetă de bijuterii din lemn cu încrustații, iar 
înăuntru se găseau câteva piese foarte frumoase - mai multe 
perechi de cercei cu diamante, două brățări de tenis, tot cu 
diamante, două coliere și niște inele. 

Am luat o brățară de aur alb masiv și i-am examinat 
talismanele - o cruce bătută în granate mici, sângerii, un trifoi 
cu patru foi smălţuit în verde, o cizmă de călărie din argint și o 
inimă de inox. Pe inimă era gravată inscripţia: „Pentru I. De la 
B”. 

B. 

Lângă pat se afla o măsuță, servind drept noptieră și birou de 
scris. Irina își lăsase laptopul deschis, în graba ei de a pleca, 


VP - 22 


sâmbătă. Screen saver-ul era un slide-show de fotografii 
personale. 

M-am așezat pe scaun și am început să le privesc. Erau acolo 
câteva instantanee ale cailor pe care-i îngrijea, apoi Sean 
călărind în arena cea mare a hipodromului de prezentare din 
Wellington. Mai era și o fotografie cu mine, călare pe 
D'Artagnan, chipeșul murg arămiu al lui Sean, cu ceața zorilor 
acoperind pământul sub noi, astfel încât păream să plutim. 

Cele mai interesante fotografii erau de la petrecerile Irinei cu 
prietenii ei, pe marginea terenului de polo. In fundal se înălțau 
tribunele Stadionului International de Polo. Un meci tocmai era 
în plină desfășurare. 

La petrecerea aceea nu se purtau blugi și tricouri. Toţi erau 
îmbrăcaţi la patru ace. lrina purta o pereche de ochelari de 
soare mari, Dior, și o rochie neagră simplă, care-i dezvăluia câte 
o milă de picior. Părul îi era strâns la spate, într-o coadă-de-cal. 
Și prietenele ei erau echipate la fel. Pălării mari, zâmbete largi, 
pahare de șampanie în mâini. 

N-o cunoșteam pe niciuna dintre ele. Chiar dacă erau alte 
grăjdărițe de prin vecini, oricum nu le-aș fi recunoscut, 
îmbrăcate altfel decât de lucru. Așa merge în lumea cailor. La 
evenimentele mondene, îţi petreci prima oră a petrecerii 
încercând să recunoști persoanele pe care altfel le vezi zilnic în 
pantaloni de călărie și cu șepci de baseball pe cap. 

Fotografiile nu se limitau la aceste prietene. Mai erau pe-acolo 
vreo șase jucători argentinieni de polo, chipeși-foc, unii pe cai, 
alţii în picioare, râzând, cu brațul pe după umerii câte uneia 
dintre fete. Mă întrebam dacă vreunul dintre aceștia o fi fost 
numitul „B.”. 

Am atins mouse-ul. Screen saver-ul dispăru, dând la iveală 
ultimul website pe care-l vizitase lrina: www.horsedaily.com. 

Fără ezitare, mi-am pus mâinile înmănușate pe keyboardul 
computerului și am început să tastez, până am găsit folderele 
unde se aflau fotografiile. Voiam să mi le trimit prim e-mail mie 
însămi, dar asta ar fi lăsat o urmă care să-l aducă pe Landry 
grămadă pe capul meu. Așa că, în schimb, am scos din buzunar 
camera digitală a Irinei și pur și simplu am început să fotografiez 
imaginile rând pe rând, după cum apăreau pe display. 

Când am închis folderul cu pozele, se ivi din nou desktopul. 
Iconul AOL îmi făcea cu ochiul. Dacă aveam noroc, Irina își 


VP - 23 


setase contul cu passwordul salvat, ca să nu trebuiască să-l 
scrie ori de câte ori se loga. Locuia singură. Nu avea nicio colegă 
de cameră băgăreaţă, de care să fi fost nevoie să se ferească. 

Am clicat ca să mă loghez și imediat am fost răsplătită cu 
formula AOL de întâmpinare și anunţul că lrina avea mail - 
mesaje pe care nu le puteam deschide, fiindcă logic era ca 
nimeni să nu aibă acces la acel computer, după moartea Irinei. 
Corespondența trebuia să rămână intactă. Totuși, am scos din 
sertarul mesei o fișă și am scris adresele de e-mail ale 
expeditorilor. 

Cu accesul la mesajele salvate nu aveam asemenea 
probleme. Am intrat în cutie și am început să parcurg lista, 
deschizând toate mesajele din cele trei zile dinainte de a o fi 
văzut pentru ultima oară pe lrina, și le-am printat. Aveam să le 
citesc cu atenţie mai târziu, uitându-mă după orice indicii 
despre ceea ce avea să se întâmple. Acum nu aveam timp. 

Pe aceeași masă se mai afla și un coșuleț cu scrisori. Un 
cupon pentru Bed Bath & Beyond, o factură medicală, o invitaţie 
de a se înscrie într-un club de sănătate. Pe dosul uneia dintre 
hârtiile cu email-uri printate, am scris numele și adresa 
medicului. 

Beculeţul de mesaje al telefonului clipea, dar oricât de mult aș 
fi dorit să le ascult, n-o puteam face fără să se afle. Totuși, 
puteam să aflu numerele apelurilor pierdute, fără să afecta 
mesajele vocale. 

Afișajul din ferestruica aparatului mă înștiinţa că Irina primise 
patru apeluri pierdute. Cu vârful pixului, am apăsat butonul de 
derulare a listei, apoi am notat numerele. Două erau locale, unul 
părea să fie din Miami, iar ultimul era „număr necunoscut”, cu 
apelul blocat. Toate sosiseră duminică, cel din urmă datând de 
la orele 11:32 p.m. Era un apei de la Lisbeth Perkins. 

Mă întrebam ce-aveau să zică apelanţii la aflarea veștii că 
Irina era moartă, că se prea putea să fi fost moartă deja când o 
sunaseră ei. 

Ce prieteni avea? Dar rude? Oare vreunul dintre apelurile 
acelea fusese de la cineva drag? 

„Pentru |. De la B”. 

Am căutat în sertar, dar n-am găsit nicio agendă. Irina fusese 
o maniacă a telefonului celular. Probabil își ţinea adresele și 
numerele de telefon importante acolo, sau în computer. Trebuia 


VP - 24 


să fi avut la ea, în momentul morţii, telefonul mobil - care 
devenise ca o excrescenţă pe partea laterală a capului ei. M-am 
întrebat dacă nu cumva Landry și ai lui găsiseră vreo poșetă 
printre buruieni, sau în canal. 

Dacă nu-i puteam obţine telefonul, mă puteam multumi și cu 
nota de plată a acestuia, pe care am găsit-o într-o mapă de 
plastic, sub masă. Am luat ultimele două facturi, am coborât 
grăbită și le-am copiat la faxul din biroul lui Sean. 

M-am uitat spre capătul grajdului, temându-mă că Landry 
avea să dea buzna înăuntru, deși știam că încă nu era cazul. 
Urma să mai petreacă mult timp la locul faptei. Nu avea niciun 
motiv de a se grăbi să viziteze și locuinţa victimei. Principala 
prioritate era aceea de a găsi probe acolo unde fusese 
abandonat cadavrul. O urmă de pantof, un muc de ţigară, o 
armă, un prezervativ folosit - ceva pierdut de făptaș. 

Landry conducea ancheta, avea să stea pe loc, pentru a 
superviza totul în amănunt. Și mai trebuia să se ocupe și de 
presă, fiindcă reporterii, la fel ca niște dulăi însetaţi de sânge, 
aveau să fi prins de veste până acum, repezindu-se cu toţii într- 
acolo. 

Totuși, am urcat repede înapoi la etaj și am pus hârtiile la loc. 
Copiile le-am împăturit, vârându-le sub betelia pantalonilor. 

Scrâșnetul unor cauciucuri pe aleea cu nisip de afară mă 
atrase la fereastră. Venise potcovarul, să-i pună la loc unui cal 
potcoava căzută - urmat de camionul cu nutreţ de la Gold Coast 
Feed. 

Viața mergea înainte - un lucru care întotdeauna mi se păruse 
nespus de crud. Nu se păstra niciun moment de reculegere - 
decât în minţile celor dragi, rămași în urmă. 


VP -25 


Capitolul 5 


— Mama mă-sii de porcărie! mormăi Landry, în timp ce-i 
privea pe lucrătorii de la morgă punând într-un sac de plastic 
negru diversele bucăți din trupul fetei. Toţi transpirau și 
încercau să alunge muștele. Era o caniculă umedă, iar mâinile 
lui Landry asudau în mănușile de latex pe care le purta. 

O plută, un abandon în alt loc, niciun câmp infracţional 
concludent și, pe deasupra, mai era și Estes implicată. 

— De ce era aici? întrebă Weiss, pe un ton tăios. 

— Fiindcă aici a aruncat-o cineva, replică Landry, deturnând 
intenţionat întrebarea detectivului. 

Weiss îi stătea ca un cui în cap, mereu cu nasul pe sus și 
braţele lui atât de musculoase, după cât timp petrecea zilnic la 
sala de forţă, încât îi ieșeau lateral din trup ca ale unei păpuși 
gonflabile. 

— De Estes ziceam. Ce căuta ala aici? 

— Ea a găsit cadavrul. A reieșit că moarta era o colegă de-a 
ei. 

— Zău? Şi de unde știm că n-a omorât-o chiar ea? 

— Nu fi bou. 

— Nu-mi place să ne dea târcoale, se plânse Weiss. 

— Nu ea a cerut să-și găsească o cunoștință moartă în canal. 

— O să ne facă probleme. 

Landry nu mai spuse nimic. Weiss avea dreptate. Elena urma 
să le creeze mari probleme. N-avea să stea cu mâinile-n sân, 
lăsându-i pe detectivi să-și vadă de treburi. Le cunoștea 
meseria. Ea însăși o practicase, și fusese o profesionistă foarte 
bună. lar lrina era o persoană alături de care lucrase zi de zi. Nu 
putea să nu pună la suflet moartea fetei. Se prea putea ca 
tocmai în clipa aceea să facă pentru lrina ceva ce n-ar fi trebuit. 

— Te-a sunat? continuă Weiss să-l sâcâie. Nu erai tu de 
serviciu. Eu eram. De ce n-am primit eu apelul? 

Landry își dădu ochii peste cap. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! Ai draci fiindcă n-ai prins 
tu cazul ăsta, sau ce te-a apucat? N-avem câmp infracţional, n- 
avem probe, n-avem martori, n-avem suspecți - avem doar un 


VP - 26 


cadavru mutilat de un aligator. E de-ajuns să dai pe gură, Weiss, 
și poţi să te speli pe cap cu minunăţia asta de caz. Și cu Estes, 
din partea mea. O să moară de bucurie să coopereze cu tine, 
de-asta poți fi sigur. 

— Nu-l vreau, răspunse Weiss, ziceam doar. Anunţul n-a venit 
pe canalele normale. 

— Ei, atunci n-ai decât să te duci și să mă spui la doamna, 
aruncă sarcastic Landry, în timp ce pornea spre un tehnician 
criminalist care lua un mulaj după urma de pantof pe care i-o 
arătase Elena pe mal. 

— De ce te-a sunat pe tine? 

Landry îl măsură cu privirea. 

— Ce tot ai? M-a sunat pe mine fiindcă mă cunoaște. Dacă tu- 
ți găseai mort un prieten - presupunând că ai vreunul - pe cine- 
ai fi anunţat? Pe un cunoscut, îţi spun eu. N-ai fi riscat ca apelul 
să ajungă la primul cretin nepriceput care se nimerea pe-acolo. 

Weiss se îmbățoșă imediat. 

— Adică mă faci cretin? 

— Te fac pisălog. Mai tacă-ţi și ţie gura măcar o dată, și vezi-ți 
de treburile tale. lisuse, te porți ca o muiere geloasă! 

Urma de pantof. Landry cobori privirea spre ea. Poate că 
aparţinea făptuitorului. Sau putea să fie de la vreun mitocan 
care-și vărsase-n canal uleiul de motor folosit, în urmă cu o 
săptămână. Nu le spunea nimic, nu le deschidea nicio pistă. 
Mulajul nu le-ar fi fost de folos decât dacă găseau vreun suspect 
căruia să-i poată verifica încălțămintea. 

— Pare de la o cizmă, spuse tehnicianul criminalist, fără să 
ridice privirea. De la o cizmă de lucru. Vârf rotund, și striaţii de 
adâncime medie. 

— Faci și urmele de roți? 

Atâtea câte erau. Câteva adâncituri în nisipul de pe celălalt 
mal al canalului, gata să fie șterse la prima rafală de vânt mai 
puternică. 

— Grant e pe drum încoace. Ea e mai bună cu astea fragile. 

Landry își înfipse mâinile sub curea și se uită în jur. 
Întinseseră banda galbenă de-a curmezișul drumului, între 
mașina lui și malul canalului. Dincolo de barieră staţionau mai 
multe mașini de patrulare, sedanuri fără însemne și furgonul de 
la medicină legală. Microbuzele presei se opriseră în spatele lor, 
aglomerând și mai mult singura cale de ieșire din haznaua aia. 


VP - 27 


Reporterii se năpusteau asupra oricărei crime mai prompt 
decât corbii, și erau la fel de hămesiţi și gălăgioși. Un hoit din 
care să se înfrupte? Tainul lor favorit! În Wellington și prin 
împrejurimi nu prea aveau parte de așa ceva, deși statisticile 
creșteau treptat, de la un an la altul. Zona se dezvolta cu 
repeziciune. Se construia încontinuu. Și, odată cu fluxul de 
oameni, se înmulțeau și problemele de tot felul, inclusiv 
criminalitatea. 

— Localnicii încep să devină cam neliniștiţi, anunţă Weiss, 
arătând cu capul spre mulţimea tot mai numeroasă. 

— Dă-i în mă-sa. 

— Hei, Landry! strigă alt detectiv, de pe mal. la uite ce-am 
găsit aici: o geantă! 

Poșeta era mică, cilindrică, din material auriu bătut în strasuri. 
Landry o fotografie cu camera digitală, după care fotograful 
criminalist îi mai luă vreo șase imagini, din unghiuri diferite. 
Unul dintre tehnicieni măsura distanțele dintre poșetă și locul 
unde fusese găsit cadavrul, și de la poșetă la urma de cizmă. 

După ce locul fu marcat, Landry luă poșeta și o deschise. Un 
ruj de buze roșu precum cireașa, o pudrieră, un card American 
Express gold, trei hârtii de douăzeci de dolari, două 
prezervative. 

— Cred că putem exclude jaful ca mobil al crimei, comentă 
Weiss, destul de tare ca să atragă atenţia câtorva reporteri de 
pe celălalt mal al canalului. 

Landry îi aruncă o privire. 

— De obicei, fetele nu sunt azvârlite în canale fiindcă umblă 
cu prea mulţi bani la ele. 

— Ziceam și eu, doar... 

Weiss mereu zicea și el. Nici mort n-ar fi lăsat să-i treacă un 
gând prin cap fără să-l dea și pe gură. 

— Nu e niciun permis de conducere, observă Landry. Şi nici 
telefon mobil. 

— Haitienii obișnuiesc să fure celulare, preciză Weiss. Au o 
ditamai rețeaua. Cumnatu-meu a primit de la Verizon o factură 
lungă de douăzeci de pagini - convorbiri în Zimbabwe, în 
Ucraina, în toată lumea. Se prea poate ca niște haitienii s-o fi 
urmărit când a ieșit din club... 

Landry nu-l mai asculta. Încă două fraze, și Weiss avea să 
ajungă iar la teoria lui că Fidel Castro era la originea tuturor 


VP - 28 


tipurilor de infractori care veneau din Caraibe în Sudul Floridei. 
Și poate că și era, dar pe Landry nu-l interesau ideile astea. El 
trebuia să se ocupe de prezent, de aici și acum, de cadavrul 
zilei. In legătură cu Castro își puteau face griji unităţile de 
contrainformaţii. 

__ Deschise un buzunăraș cu fermoar din interiorul poșetei. 
lnăuntru găsi o monedă cu aspect străin. Fata era rusoaică. 
Probabil își adusese un ban din ţara ei, ca să-i poarte noroc. 

Criminaliștii trecură pe lângă el, cu cadavrul în sacul de 
plastic negru. 

Atâta despre teoria cu talismanul. 

— In regulă, spuse el, cu un oftat. Mă duc să vorbesc cu ăia, și 
să terminăm odată. 

In timp ce traversa canalul, scoase din buzunar două pastile 
de excedrină și le înghiţi fără apă, cutremurându-se din cauza 
gustului amar pe care i-l lăsară în gură. 

Ca porcii la troacă, reporterii se înghionteau și se îmbrânceau, 
întrecându-se pentru marea onoare de a-i întinde mai întâi 
microfonul: 

— Domnule detectiv! 

— Domnule detectiv! 

— Domnule detectiv! 

Cea mai insistentă era blonda de la filiala N.B.C. din West 
Palm Beach. 

— Domnule detectiv, ce ne puteți spune despre victimă? Dar 
despre crimă, ce ne puteţi spune? 

— Despre victimă nu vă pot spune nimic, și încă nu știm dacă 
a fost o crimă sau nu. Medicul legist va determina cauza morții. 

— Dar e clar că trupul a fost dezmembrat, stărui femeia. 

— Nu știm când s-a întâmplat acest lucru. Nu știm nici cât 
timp a stat în apă. 

— Vreţi să spuneţi că e tot un atac din partea aligatorilor? 

Grupul era cuprins de emoție, vorbind tot mai tare, ca și cum 
povestea nefericitei devorată de vie de o reptilă uriașă ar fi fost 
mai interesantă decât o omucidere obișnuită. Presa prea dornică 
să promoveze ideea că aligatorii conspirau să-și ocupe din nou 
habitatul, ca într-un film horror prost. 

Trei localnici muriseră recent, în incidente de acest gen 
separate - unul într-o piscină, altul în timp ce-și plimba câinele 


VP - 29 


pe o cărare de lângă un canal iar al treilea pentru că, beat fiind, 
adormise pe malul altui canal, prea aproape de apă. 

— Nu, n-am spus asta, răspunse Landry. 

— Dar ar fi posibil? 

„Ar fi posibil și s-o fi omorât extratereștrii”, îi veni lui să spună 
- dar sarcasmele nu erau privite cu ochi buni în oficiul șerifului. 

— Nu pot emite niciun fel de ipoteze cu privire la cauza morții, 
răspunse în schimb. În momentul de faţă, n-avem nici cea mai 
vagă idee cum a murit tânăra femeie, nici cum a ajuns aici. 
Oficiul șerifului va da publicităţii în cursul zilei de azi o schiţă a 
victimei, și vom cere ajutorul publicului pentru a încerca să 
aflăm pe unde și-a petrecut ultimele ore de viață. 

— Era tânără? 

— Câţi ani avea? 

— Cine era? 

— Aţi găsit arma crimei? 

— Fusese agresată sexual? 

— Nu putem ști despre așa ceva, până nu i se face autopsia, 
răspunse Landry. 

Blonda se aplecă iar înaintea celorlalți: 

— Cine a găsit cadavrul? 

— Cineva din zonă. 

— Îi veţi anunţa numele? 

— Nu. 

— Când veţi putea să ne daţi mai multe informaţii? 

— Când le vom avea, se răsti Landry. lar acum, va trebui să 
vă daţi mașinile la o parte, ca să ne putem vedea de treabă. 
Pierdem vremea de pomană. 


VP - 30 


Capitolul 6 


S.U.V.-ul din fotografie avea numărul de înmatriculare STAR 
POLO 1. 

Cele mai bune partide de polo se joacă la Wellington, Florida, 
în timpul lunilor de iarnă. Echipe sponsorizate fabulos. Jucători 
cu statut de rock-staruri. În fiecare duminică, tribunele de la 
International Polo Club erau umplute de cei ultrabogaţi, 
ultraputernici, ultracelebri. Primele partide ale campionatelor se 
jucau în decursul săptămânii, pe terenurile din spatele 
stadionului principal. 

Eram familiarizată în treacăt cu acest sport, după ce 
avusesem relații cu câţiva bărbaţi complet nepotriviţi care erau 
implicaţi în el, pe vremea când una dintre principalele priorităţi 
ale vieţii mele era aceea de a-l scoate din minţi pe tata. 
Conform reputației, jucătorii de polo sunt nebunatici, pătimași, 
agresivi, temperamentali, necredincioși și maeștri în călărit nu 
numai caii de polo. 

In Wellington există o droaie de femei care cred că o aventură 
nebunească împreună cu un jucător de polo e cea mai potrivită 
pentru sarea și piperul vieţii. Se prea putea ca și lrina să fi făcut 
parte dintre ele. 

Nedorind să rămân prin zonă la sosirea echipei lui Landry, m- 
am urcat în mașină și am pornit spre oraș, încă în hainele de 
călărie și mirosind a sudoare și cai. Nimeni n-ar fi întors capul 
după mine. Jumătate din populaţia orașului așa umbla zilnic, în 
timpul sezonului. 

Totuși, mă simţeam vulnerabilă și bătătoare la ochi, ca și cum 
oricine mă vedea și-ar fi dat seama imediat ce se întâmplase în 
acea dimineaţă. Mi-am tras pe cap o șapcă neagră de baseball, 
la ochi mi-am pus o pereche de ochelari negri, și am intrat în 
Tackeria. 

Tackeria, aflată într-un mall comercial de pe Wellington Trace, 
era un magazin de echipamente cabaline și un centru social 
unde se adunau toţi cei din domeniu, ca să-și cumpere cele 
necesare și să se pună la curent cu ultimele bârfe. Specialitatea 


VP - 31 


magazinului era  polo-ul, având câteva culoare dedicate 
echipamentelor și îmbrăcămințţii sportive. 

Eram cunoscută în magazin, unde intram uneori ca să mai iau 
câte ceva pentru Sean, sau să-mi cumpăr pantaloni de călărie 
noi. Una dintre vânzătoare ridică privirea și mă salută în timp ce 
mă apropiam. 

— Cu ce te putem servi azi, Elena? 

Atâta despre travestiul meu. 

— Am doar o întrebare. Trebuie să mă duc la Star Polo, dar nu 
știu unde e. 

— Mergi în spate, îmi răspunse vânzătoarea. Jim Brody. El e 
proprietarul. Ai noroc. 

— Mda, am făcut eu. Mulţumesc. 

Am pornit spre fundul magazinului, dar am cotit pe unul 
dintre culoarele cu echipamente de polo. Lucrasem prea mulți 
ani la narcotice, și voiam întotdeauna să știu în ce mă băgăm. 

În jurul meu, conversațiile continuau. Cineva se plângea de 
prețul benzinei. O femeie voia să știe dacă magazinul ţinea o 
anumită marcă de mănuși. Trei oameni discutau aprins despre 
șansele unui pony de polo rănit. 

— ... ruptură de tendon flexor, dreapta spate. 

Glasul numărul unu: puternic, cu potenţial de agresivitate. 

— Cât o să dureze? 

Glasul numărul doi: mai liniștit, mai monoton. 

— Prea mult. Pentru ea, s-a zis cu sezonul ăsta, răspunse 
glasul numărul unu. S-ar putea chiar să nu se mai întoarcă 
deloc. 

— Ce păcat, o compătimi glasul numărul doi. 

— Echipa are un punctaj așa de bun, că nici n-o să i se simtă 
lipsa, interveni încă un glas - numărul trei: accent spaniol 
unsuros. 

— Barbaro a marcat multe puncte cu ea, preciză iar glasul 
numărul doi. 

— Barbaro ar putea să marcheze și călare pe un măgar, 
declară numărul unu. 

M-am dus până în capătul culoarului ca să-i văd, în timp ce 
mă prefăceam că examinam niște hamuri. Un tip mătăhălos, 
roșu la faţă și cu o cămașă Tommy Bahama. Ca la vreo cincizeci 
și ceva de ani, cărunt, arătos. Unul înalt și slab, în haine de doc, 
cu un chip îngust ce părea gravat în piele veche. Și un al treilea, 


VP - 32 


bronzat, în haine kaki călcate și bluză de polo roz, cu gulerul 
ridicat, având părul negru lins pe spate. Trecut de cincizeci de 
ani. Probabil argentinian. Cu dinţi de un alb strălucitor. 

Cel înalt lucra în spate, reparând echipamente și ajustând șei. 
ÎI mai văzusem acolo și cu alte ocazii, dar nu-i știam numele. 
Asta însemna că Jim Brody, proprietarul Star Po/o-ului, era cel cu 
cămașa Tommy Bahama. Nu-l recunoșteam din nicio fotografie. 
Al treilea, hispanicul, fusese prezent în fundalul uneia dintre 
imagini, unde râdea, ridicând un pahar de șampanie, cu o 
fâșneață blondă drăgălașă, de vreo douăzeci și ceva de ani 
lângă el. 

Brody îl bătu pe umăr pe cel cu cămașa de doc și-i spuse că 
avea să mai treacă în curând pe la el. 

M-am întors și am pornit înapoi, spre partea din faţă a 
magazinului, atentă ca vânzătoarea cu care vorbisem să nu mă 
vadă. Era ocupată cu un client. Am ieșit pe furiș și m-am dus la 
mașină. 

Brody și hispanicul ieșiră și ei. Brody se urcă într-un Cadillac 
Escalade perlat: STAR POLO 1, iar argentinianul se așeză la 
volanul unui Mercedes decapotabil argintiu, ieșind din parcare în 
urma Cadillac-ului. M-am luat după ei. 


VP - 33 


Capitolul 7 


Intrarea principală la Star Polo, aflată pe South Shore Drive 
(care, desigur, nu are în apropiere alt mal decât al unui canal de 
scurgere) arăta ca a unei staţiuni de cinci stele. Coloane de 
piatră, copaci uriași, urne cu geranii roșii, iarbă tunsă. Cadillac- 
ul și Mercedes-ul intrară. Eu am trecut mai departe și m-am dus 
la poarta pentru grajduri. 

Pe lângă mine trecu un călăreț cu câte trei pony legaţi de-o 
parte și de alta, purtându-i la trap. Un potcovar bătea cu 
ciocanul într-o potcoavă  înroșită, ajustând-o ca să se 
potrivească pe copita calului ţinut alături de un ajutor. O 
grăjdăriţă stropea cu furtunul picioarele unui murg, în spălătoria 
de vis-à-vis de grajduri. Se părea că la Star Polo nu existau zile 
de odihnă. 

Mi-am parcat mașina la umbră și m-am dus la fata de la 
spălătoria cailor. 

Îngândurată, ţinea furtunul într-o mână, iar cu cealaltă se juca 
obsesiv cu un medalion pe care-l purta la gât, pe un șnur negru. 
Părea tristă - dar, poate, mi se părea doar; poate nu făceam 
decât să proiectez asupra altcuiva propriile mele stări. Găseam 
că era anormal ca oamenii să-și vadă de vieţile lor ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar, în fond, realitatea lor nu era și a 
mea. 

— Plicticoasă muncă, am spus. 

Ridică privirea spre mine, clipind din ochi. Să tot fi avut vreo 
douăzeci şi-un pic de ani, mi-am spus. Părul cârlionţat, blond cu 
șuvițe decolorate, îi stătea ca o claie, prins la întâmplare într-o 
agrafă. Deși arăta diferit, în maioul decolorat și pantalonii scurți 
și largi, am recunoscut-o dintr-o fotografie. Acum se uita la mine 
cu ochii ei mari și albaștri. 

— Cu furtunul, am continuat. E o muncă foarte plicticoasă. 

— Mda... Pot să te ajut cu ceva? mă întrebă. Îl cauţi pe șeful 
grajdurilor? 

— Nu, de fapt, pe tine te căutam. 

Sprâncenele i se îmbinară. 

— Te cunosc de undeva? 


VP - 34 


— Nu, dar cred că avem o cunoștință comună: pe Irina 
Markova. 

— Sigur, o știu pe Irina. 

— Te-am recunoscut dintr-o fotografie de la ea din computer. 
Eu sunt Elena, apropo, m-am prezentat, întinzându-i mâna. 
Elena Estes. 

Mi-o strânse cu un gest nesigur, încă neștiind ce să creadă 
despre mine. 

— Lisbeth Perkins. 

Prietena care-i dăduse ultimul apel de pe listă. 

— Pe Irina n-ai văzut-o? am întrebat. 

— Nu lucrează aici. 

— Ştiu. Aşa, în general, voiam să zic. 

— Am ieșit împreună sâmbătă seara. De ce? 

— Şi eu lucrez la acelaşi grajd cu ea. N-a mai apărut pe-acolo 
de vreo două zile. 

Fata ridică din umeri. 

— Azi are liber. 

— Ştii cumva unde s-ar fi dus? Ce face de obicei, în zilele ei 
libere? m-am interesat, căutând orice informații posibile despre 
viața Irinei din afara muncii la grajduri. 

— Nu știu. Uneori, când suntem libere amândouă, mergem la 
plajă. Sau la cumpărături. 

— Şi sâmbătă seara unde v-aţi dus? 

— Da' ce, ești polițistă, sau ceva...? 

— Nu, sunt doar îngrijorată. Trăim într-o lume de toată 
spaima, Lisbeth. Nici nu știi ce lucruri rele se pot întâmpla. 

Fata râse scurt, involuntar. 

— Ba, Irinei, nici gând! Știe să-și poarte singură de grijă. 

Cât aș mai fi vrut să fie așa, în momentul când devenise clar 
că nu știa... 

— Sâmbătă seara era foarte grăbită să plece, am continuat. 
Aveaţi ceva planuri? 

— Doar să ieșim în oraș. Nu undeva anume. Am umblat prin 
vreo două cluburi de pe Clematis Street. 

— Ce cluburi? 

Cu o mutră nemulțumită, se întoarse spre robinet și închise 
apa. 

— Nu știu, răspunse ea, nervoasă. 


VP - 35 


Întrebările mele o iritau vizibil. Dacă avea motive să se 
teamă, sau doar simţea că era ceva în neregulă, nu puteam ști. 

— Ce contează? Am mers și noi prin cluburi, am mai și băut 
câte ceva... 

— Cu cineva anume? 

— Auzi, nu-mi plac toate întrebările astea. Nu te privește pe 
tine ce-am făcut noi. 

Desprinse căpăstrul calului din pripon și porni cu el spre grajd. 
Am urmat-o. 

— Ba mă privește, Lisbeth, i-am spus. 

Fără să-mi răspundă, mână calul într-o boxă și-și făcu de lucru 
cu închizătoarea ușii. 

— Ai văzut-o, sau ai mai auzit ceva de ea, de sâmbătă seara 
încoace? 

— Nu. Știi, mă cam sperii... 

— Da, am uneori efectul ăsta asupra oamenilor. 

— Aș vrea să pleci și să mă lași în pace. 

Știa că se anunţa ceva rău. Voia să mă duc înainte de a-i da 
îngrozitoarea veste - atunci, poate că nici nu era adevărată și n- 
avea cum să-i afecteze viața. O, să ai douăzeci de ani și încă să 
mai crezi în inocență! 

— Lisbeth... 

Nu se uită la mine. Părea să-și adune puterile pentru ceea ce 
urma să audă. Aproape că mă așteptam s-o văd vârându-și 
degetele în urechi. 

— Irina e moartă. Cadavrul ei a fost găsit azi-dimineaţă, într- 
un canal. 

Ochii ei mari și albaștri se umplură de lacrimi, devenind 
sticloși. 

— Minti! Ce, ești nebună la cap...? 

Cu coada ochiului, l-am văzut pe unul dintre grăjdari privindu- 
ne încruntat. Porni către noi, cu o furcă pentru fân în mână. 

M-am întors spre el și i-am spus în spaniolă că totul era în 
regulă, dar fusesem nevoită să-i dau lui Lisbeth o veste foarte 
proastă: una dintre prietenele ei murise. 

Tot aerul agresiv îi pieri ca prin farmec; se scuză și se întoarse 
la treburile lui. 

— Îmi pare rău, Lisbeth, i-am spus. Dar ăsta e adevărul, și n- 
am cum să ţi-l spun într-un mod mai plăcut. 


VP - 36 


Fata își acoperi faţa cu mâinile și se lăsă la pământ, cu 
spatele rezemat de ușa boxei. Își trase respiraţia, tremurător, și 
murmură cu voce slabă, înfundată: 

— Nu... Nu se poate, minți... 

— Nu mint. Aș vrea și eu să nu fie adevărat, dar din păcate 
este... 

— O, Doamne! 

M-am lăsat pe vine lângă ea și i-am pus mâna pe umăr. 

— Îmi pare nespus de rău. Eraţi prietene apropiate? 

Dădu din cap și continuă să suspine, cu fața în mâini, până se 
înecă. 

— Putem merge să ne așezăm undeva? am întrebat-o, încet. 

Din nou dădu din cap, apoi scoase o cârpă murdară din 
buzunarul șortului, se șterse pe faţă și-și suflă nasul. In timp ce 
ne ridicam, se ţinu de brațul meu. Era la fel de slăbită și 
tremurătoare ca o bătrână bolnavă. 

— Ce i s-a întâmplat? întrebă ea, sughițând printre silabe. A 
ieșit de pe șosea? E o șoferiță îngrozitoare... 

— Nu, am răspuns, fără să mai adaug nimic până când ne-am 
așezat pe o bancă, la capătul opus al grajdului. 

Abia atunci, am început să-i povestesc: 

— Încă nu e clar ce s-a întâmplat. Mașina ei nu era nicăieri 
prin apropiere. 

Fata se uită la mine, nedumerită. 

— Nu înțeleg. 

— Cadavrul ei a fost aruncat acolo. Cel mai probabil, fusese 
asasinată. 

Era așa de palidă, încât mă temeam să nu leșine. Dar reuși 
totuși să se ridice, ca să alerge până după colţul grajdului și să 
vomite. Am așteptat-o, simţindu-mă secătuită de orice puteri. 

Când reveni și se așeză iar, își rezemă capul în mâini. 
Tremura vizibil. 

— Nu-mi vine să cred ce se întâmplă. 

— Nici mie, am replicat. 

— Cum e cu putinţă? 

l-aș fi spus că viaţa e crudă și imprevizibilă, dar tocmai 
descoperise singură acest lucru. 

— Lisbeth, trebuie să știu tot ce s-a întâmplat sâmbătă 
noapte. 


VP - 37 


— Am dat o raită prin cluburile de pe Clematis. Am băut 
câteva pahare, am mai și dansat... 

— V-aţi întâlnit cu bărbați? 

— Sigur. Făceam o întrecere... să vedem care din noi reușește 
să primească mai mult de băut pe gratis. 

— Și vreunul din ei părea să dorească ceva în schimb? 

— Ha... făcu ea, fără vlagă. Toţi o voiau. Doar erau bărbaţi, 
nu? 

— lar pe Irina o interesa vreunul? 

— Nu. „Băieţii ăștia...” zicea ea și făcea tot felul de mutre... 
Nu-și pierdea vremea cu ei. 

— A fost vreunul căruia să nu-i convină că-l refuzase? 

— Toţi, repetă ea. Erau bărbați. 

— Nu, vreau să zic unul care să se înfurie, s-o amenințe 
poate, să pară periculos... 

— Nu, sau mă rog... 

Scutură din cap, ca pentru a alunga un gând care nu-i plăcea. 

— Hai, zi odată. Poate că nu e nimic, dar la fel de bine poate 
să fie ceva important. 

— E un tip cu care ne vedem destul de des. lrina dansează cu 
el... îl cam duce cu preșul... El vrea mereu să plece împreună, 
dar ea nu acceptă niciodată. 

— Și sâmbătă noapte? 

— A insultat-o. Noi tocmai plecam, și lrina a râs de el. Dar nu 
s-a luat după noi, sau așa ceva... 

— Ce i-a zis? 

— Îi spusese să meargă cu el, la o plimbare cu mașina. Ea a 
răspuns că-i place să se plimbe doar călare, și numai pe 
armăsari, nu și pe un pony ca el. 

— Și el ce-a răspuns? 

— „Fir-ai a dracului de târfă rusoaică”, scuză-mi limbajul... lar 
lrina n-a făcut decât să râdă și să-i trimită o bezea. 

— Cum îl cheamă? 

— Brad și nu mai știu cum... Nu-mi dădea nicio atenţie, și nici 
eu lui. 

— In ce club era asta? 

Își frecă fața cu mâinile, ridicând din umeri. 

— Monsoon, cred... sau poate Deuce. Nu mai ţin minte. 

— Și după ce-aţi terminat cu cluburile? 


VP - 38 


— Ne-am întors la Wellington și ne-am dus pentru un timp la 
Players. Era ziua de naștere a domnului Brody, și veniseră mulți 
invitaţi. Am plecat pe la unu. 

— Și Irina? 

— Ea a mai rămas. 

— Cu cineva anume? 

— Nu neapărat. 

— Și nimeni nu-i dădea atenție în mod deosebit? 

Fata râse un moment, dar imediat ochii i se umplură din nou 
de lacrimi. 

— Toţi îi dădeau atenţie. Toţi bărbații. 

În clipa aceea, își dădu seama de un lucru și spuse: 

— la stai... 

Și, căutându-se prin numeroasele buzunare ale șortului, își 
scoase telefonul mobil. 

— Am făcut și câteva fotografii. 

Le afișă pe display și parcurse câteva, până se opri la una 
anumită. 

— Asta-i tipul de care-ţi spuneam. Brad. 

Fotografia era strâmbă și slab luminată, dar puteam distinge 
chipul. Un tânăr arătos, cu expresia răsfăţată a unui băiat de 
bani gata. 

— Poţi să mi-o trimiţi și mie? am rugat-o. 

— Sigur, răspunse ea, și-mi oferi telefonul. Trimiteţi-o singură 
- și vezi că mai sunt vreo câteva. 

M-am uitat la toate. Irina dansând, Irina râzând împreună cu o 
altă fată. 

— Asta cine e? 

— Rebecca. E meditatoarea fetei lui Sebastian Foster. 

Sebastian Foster fusese un tenisman extraordinar, în tinerețe. 
Miracolul de jos - păr blond zburlit, iute ca o felină, cu un 
serviciu năprasnic - până când îi cedase umărul. Citisem în 
revista „Wellington Lifestyle” că-și petrecea iarna la noi, astfel 
încât fiica lui putea lipsi de la cele mai multe ore, ca să 
călărească la prezentări ecvestre. 

Cunoșteam bine acel stil de viaţă. Și pe mine mă scosese 
mama de la școală ca să călăresc - singura activitate care părea 
să mă ferească de necazuri. 

Am deschis o altă fotografie. O petrecere la Players, un 
restaurant și club de-lângă comunitatea de golf și polo din Palm 


VP - 39 


Beach. La fel ca majoritatea localurilor din Wellington, iarna era 
plin de oameni din industria cabalină. 

— Ăsta cine-i? am întrebat. 

Lisbeth privi fotografia. 

— Faci mişto? E Barbaro. Juan Barbaro, jucătorul de polo. 

— Nu urmăresc polo, am recunoscut. 

— E un tip de zece puncte, cel mai bun din lume. 

Și arăta trăsnet. Păr negru des, ochi întunecoși ce păreau să 
te privească drept din fotografie, plini de încredere în sine și o 
energie sexuală arzătoare. La fel trebuia să fi arătat și Adonis. 

— Călărește la noi, spuse Lisbeth. Pentru Star Polo. 

Nu mă îndoiam că Juan Barbaro călărea mult - și nu numai 
cai. Probabil că femeile-și aruncau chiloţii pe terenul de polo, 
când juca el. 

Alături, în aceeași fotografie, stătea Jim Brody, cu braţul pe 
după umerii lrinei, care era destul de tânără ca el să-i poată fi 
bunic. 

lar în cealaltă parte a Irinei se afla un chip pe care nu-l mai 
văzusem de ani de zile - decât în cele mai groaznice coşmaruri. 

Timpul se opri în loc. Am simţit cum îmi amorțea tot trupul. Mi 
se tăiase și respiraţia, dar nu mi-am dat seama decât când a 
început să mi se tulbure vederea. 

Bennett Walker. Tot chipeș. Brunet, bronzat, cu ochi albaștri. 
Vlăstar al familiei Walker care avea în proprietate jumătate din 
Sudul Floridei. 

Bennett Walker. Omul pe care era vorba să-l iau de bărbat cu 
ani în urmă, înainte ca totul să se schimbe, cu mine și în jurul 
meu. Inainte să mă las de colegiu. A 

Inainte să mă dezmoștenească tatăl meu. Inainte să devin 
polițistă, înainte să devin cinică. 

Inainte de a înceta să mai cred în fericirea până la adânci 
bătrâneţi - cu douăzeci de ani în urmă. 

Înainte ca Bennett Walker să-mi ceară să-i ofer un alibi pentru 
noaptea în care era să omoare în bătaie o femeie, după ce o 
violase. 


VP - 40 


Capitolul 8 


În acel sezon hibernal din 1987, locuiam intermitent într-un 
condominion din Polo Club. Întrerupsesem anul doi la Duke, 
Alma Mater a tatălui meu. 

Nu învățam bine - nu fiindcă n-aș fi fost capabilă, ci fiindcă 
așa îl iritam pe tatăl meu, ceea ce în acea perioadă era foarte 
important pentru mine. Din același motiv, desigur, alesesem și 
Duke. 

Toată viața îl considerasem pe Edward Estes tată numai cu 
numele. Până și în cele mai vechi amintiri ale mele, era mereu 
distant, deconectat, prezent numai de ochii lumii. Probabil că și 
el ar fi spus același lucru despre mine și eforturile mele de a-i fi 
fiică, dar eu eram un copil, iar el nu mai era. 

Copiii sunt niște mici făpturi stranii. Descifrează subtextul și 
identifică subtilităţile complexe ale oamenilor. Și-și adaptează în 
conformitate cu asta gândirea, acțiunile și reacțiile. Copiii sunt 
mai apropiaţi de propria lor intuiţie, se încred mai mult în ea, și 
niciuna dintre influențele care ne distrag pe noi, adulţii, n-ar 
putea să încețoșeze această limpezime a instinctului. 

Edward Estes nu era tatăl meu biologic. Când eram mică, 
fusesem adoptată de el și de soţia lui, Helen Ralston Estes. O 
adopţiune privată și costisitoare de care aveau să-mi aducă 
aminte, toată viaţa, cel puţin o dată pe an și întotdeauna în 
momentul când avea să mă rănească emoţional cel mai 
puternic. 

Nu putuseră avea copii. Edward Estes fusese iritat de propria 
lui neputinţă de a produce un moștenitor propriu-zis și reușise, 
prin labirintul uluitor al minţii lui, să-și dirijeze această furie 
împotriva Hellenei și a mea. Spre Helen, din cauza insistenţei ei 
de a mă adopta. Către mine, pentru că eram pilda vie a 
incapacității lui fizice. 

Helen, o tânără de bani gata superficială și privilegiată, 
constatase că din viaţa ei lipsea accesoriul la modă cu care se 
lăudau toate prietenele ei din acea perioadă: un bebeluș. Așa că 
a găsit un plasator de copii, i-a plătit un avans, s-a înscris pe 
listă și a început să aștepte cu nerăbdare. Exerciţiul urma să se 


VP - 41 


repete aidoma, cu exact aceeași intensitate emoţională, în anii 
nouăzeci când trebuia să capete musai o poșetă Birkin verde- 
dolar de la Herm's. 

Spre deosebire de poșeta Birkin clasică, eu ieșisem curând din 
modă. La vârsta de doi ani, când descoperisem rebeliunea, 
fusesem dată pe mâna unei doici, fără a mai fi văzută prea des 
în public până am împlinit vârsta drăgălășeniei perfecte: cinci 
ani. Atunci, am redevenit păpușica favorită a Hellenei, pe care s- 
o îmbrace elegant și s-o ducă la petreceri cu mama-și-copilul și 
alte activități cu potenţial fotografic, cum ar fi lecţiile de 
echitație. 

Spre marele meu noroc, aveam un talent înnăscut la călărie. 
Nu numai că eram dulce-foc cu funde-n păr și cască acoperită 
cu catifea, dar mă mai și ţineam în șa ca un scai și, cât ai zice 
pește, am început să câștig tot felul de concursuri. 

O învingătoare îi e dragă oricui. 

Până și tatăl meu, oricât de mult mă antipatiza, se bucura 
peste măsură de laudele și atenţia pe care le atrăgeam ca 
viitoare speranţă ecvestră. Talentul meu în șa a devenit moneda 
de negociere care m-a salvat de școala elveţiană cu internat, la 
paisprezece ani, când am fost prinsă fumând iarbă și pilind cu 
fiul de douăzeci și unu de ani al grădinarului. Faptul că 
fotografia mea apărea în multe reviste de pe lista de lecturi a 
tuturor locuitorilor din Palm Beach mi-a dat posibilitatea să sar 
peste o jumătate de semestru la Duke, ca să fac prezentări de 
cai la Wellington, în iarna lui 1987. 

Aceea era iarna când m-am îndrăgostit de un bărbat pentru 
prima oară în viaţa mea. Înainte, nu văzusem ce rost ar fi avut. 
În experienţa mea de nouăsprezece ani de observaţii, nu 
văzusem decât povești de dragoste luând-o razna și 
terminându-se cum nu se poate mai prost. Nimeni nu scăpa 
nevătămat, și mi se părea mult mai prudent să mă distrez și să- 
mi văd de drum, atunci când relația începea să se răcească - 
lucru care se întâmpla invariabil. 

Mi-ar fi fost mult mai bine în viaţă, numai dacă-mi respectam 
acest principiu. Dar a apărut Bennett Walker. În ziua când m-am 
îndrăgostit de el, am știut că existența mea avea să se schimbe 
pentru totdeauna. N-aveam idee cât de adevărată avea să fie 
această presimţire, și nici cât de tragică. 


VP - 42 


Familia Walker făcuse avere din afacerile cu construcţii de 
vapoare, în timpul Primului Război Mondial. În perioada Marii 
crize, au cumpărat companii de navlosiri și și-au diversificat 
activităţile, intrând și în afacerile cu petrol. Averea s-a dublat, s- 
a triplat, s-a cvadruplat în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial și pe parcursul conflictelor globale ulterioare. În anii 
cincizeci, ajunseseră la dezvoltări comerciale și antreprize 
imobiliare. 

Cea mai mare parte a banilor tatălui meu proveneau din 
munca lui de avocat al celor bogați și de tristă faimă. El însuși 
devenise la fel de celebru, ajutând tot felul de bogătași să 
scape. Vechea aristocrație din Palm Beach îl dispreţuia pentru 
cum își obținuse averea - deși fără să i-o arate pe faţă, desigur. 
Când aveau câte o încurcătură cu legea, însă, le redevenea pe 
loc cel mai bun prieten. 

Ştia și el asta, desigur - și-l și amuza, îl și nemultțumea. 
Resentimentul era punctul forte al tatălui meu. Nimeni nu 
umblase vreodată cu nasul mai pe sus decât Edward Estes. 

Așa că imaginaţi-vă ce satisfacție pe capul lui, când rebela sa 
fiică a fost văzută la braţul celui mai eligibil burlac, fiu al celei 
mai bogate familii de viţă veche din Palm Beach. Fiica lui, care 
era bine-cunoscută pentru iubiții scandaloși pe care și-i alegea - 
jucătorii de polo și rockerii fiind genurile mele favorite. Pe lângă 
realizările mele de călăreață, faptul de a mă îndrăgosti de 
Bennett Walker era primul lucru din viața mea care-l mulțumea 
pe Edward Estes. Era de la sine înţeles, cred, că tot de-aici avea 
să se tragă, în ultimă instanţă, și distrugerea relaţiei noastre. 

(J 

Am plecat de la Star Polo ameţită, conducând mașina ca prin 
vis. Nu gândeam, nu-mi puteam face niciun fel de planuri. 
Funcţionam pe pilot automat. Era o ușurare să fiu atât de 
amorţită și goală pe dinăuntru. Porcăria aia de zi mi se 
comprima într-un colț întunecos a minţii. Nu mai auzeam nimic. 
Împrejurimile păreau ireale și îndepărtate. 

Mintea mea conștientă se  supra-încărcase.  Pe-atunci, 
evadarea părea o idee bună - dar subconștientul avea propriul 
lui program și, după câteva mile m-am pomenit trecând podul 
peste Lake Worth, spre Insulă. În Palm Beach. 

Palm Beach este o lume în sine, un grind nisipos lung de 
șaisprezece mile, cu palmieri și vile. jumătatea sudică a insulei e 


VP - 43 


atât de îngustă, încât nu conţine decât un singur drum care 
duce spre nord. Pe măsură ce se lățește, din el se ramifică străzi 
laterale. Peisajul e atât de luxuriant, încât abia dacă se poate 
zări câte ceva din conacele grandioase. 

Casa părinţilor mei era o vilă roz, în stil italian, cu porți de fier 
forjat înalte. O alee cu caldarâm încercuia o fântână arteziană 
cu o sirenă cocoţată pe trei cai de mare, turnând apă dintr-o 
urnă. Nu o dată, în copilărie, fusesem scoasă din fântâna aceea, 
goală ca-n ziua venirii mele pe lume, și plină de bucuria 
libertăţii, Doamne ferește! 

Am parcat ilegal vis-ă-vis și am rămas așezată în mașină. 
Dacă mai stăteam acolo încă paisprezece minute, aveam să fiu 
legitimată de prima mașină de patrulare. Colţul gurii mi se arcui 
în sus, într-un zâmbet ironic. 

Nu mai pusesem piciorul în casa aceea de aproape douăzeci 
de ani. Nici măcar nu trecusem cu mașina prin faţa ei. La 
douăzeci și unu de ani, ieșisem pe poarta de fier forjat, fără să 
mă mai întorc niciodată. 

Sub portic era parcat un Bentley decapotabil negru. Al tatălui 
meu, probabil. Mama mea detestase dintotdeauna soarele și se 
înfășa în şifon și mătăsuri pentru a-și ascunde fiecare 
centimetru de piele, de arăta ca o mumie împopoţonată la 
Valentino. Tată meu era mereu bronzat și în formă, juca golf și 
tenis, și-și pilota șalupa proprie, în curse pe Lake Worth. 

Mă întrebam ce-ar fi făcut dacă mă vedea așezată acolo, în 
fața casei. Oare m-ar fi recunoscut, măcar? Ultima oară când mă 
văzuse, aveam o coamă neagră, lungă și buclată, o expresie 
furioasă și, spre oroarea mea, ochii plini de lacrimi. 

Cu un an în urmă, într-un acces de furie, îmi tăiasem 
băieţește părul și de-atunci numai așa mi-l purtam. Pe față 
aveam acum expresia neutră și imobilă pe care mi-o creaseră 
chirurgii plastici, după aproape doi ani de operaţii estetice. Și 
eram incapabilă fizic să mai plâng. 

Ca un narcisist egocentric ce era, mă îndoiam că m-ar fi văzut 
altfel decât ca pe cineva care pierdea vremea pe-acolo. Și-ar fi 
scos mobilul ca să sune la poliție, în timp ce-și vedea de drum 
pe stradă. 

Mama mea venise să mă viziteze în spital, după întâlnirea 
mea cu asfaltul, sub jeepul lui Billy Golam. Nu fiindcă aș fi 
chemat-o. Nici pentru că mi-era mamă și o interesa soarta mea. 


VP - 44 


Venise fiindcă menajera îmi văzuse numele în „Pa/m Beach 
Post” şi o întrebase dacă eram rude. 

Helen venise să mă vadă, dar o dată ajunsă acolo, nu mai 
știuse ce să spună sau ce să facă. Nu mai semănăm cu fiica pe 
care o cunoscuse - nici fizic, nici altfel. Plecasem din viaţa ei de 
aproape tot atâta vreme câtă petrecusem în ea. 

Se simţise atât de incomod, încât după cincisprezece minute 
m-am prefăcut că adormisem, ca s-o las să plece. 

Mă întrebam de ce venisem acolo. Nu mi-era destul că toate 
acele amintiri vechi se infiltrau iar prin cicatricele care le 
acopereau? Trebuia neapărat să vin personal acolo, ca să mă 
doară cu atât mai tare? 

Se pare că da. 

Ce ironie ciudată, că moartea Irinei se împletea cumva cu 
trecutul meu, și că dorind s-o ajut trebuia să mă confrunt iar cu 
acel trecut, un lucru pe care îl evitam de când mă 
maturizasem... 

Am pornit mașina și am plecat. Spre casă. 


VP - 45 


Capitolul 9 


Ziua era pe terminate, când am ajuns înapoi la fermă. Caii, 
fără să știe și fără să le pese de cele întâmplate, erau flămânzi. 
Peste tot erau parcate mașini de la oficiul șerifului, inclusiv cea 
a lui Landry. Poliţiștii urcaseră în apartamentul Irinei, reluând 
aceleași cercetări pe care le făcusem eu cu câteva ore înainte. 

Un ajutor de șerif mă opri în drum spre grajd. 

— Îmi pare rău, duduie. Se fac niște investigaţii aicea. Nu 
puteți trece. 

L-am privit în ochi. 

— Ba pot și am să trec. Caii ăștia sunt ai mei, am minţit, și 
trebuie să le dau de mâncare. Vrei să fii răspunzător de 
îmbolnăvirea sau moartea vreunuia dintre ei? Și înainte să-mi 
răspunzi, mai dă-mi voie să te informez că fiecare dintre ei 
valorează mai mult decât ai câștiga dumneata în cinci ani de 
zile. 

Gata, era intimidat oficial. Cu cei tineri merge atât de ușor...! 

— Nu, doamnă. Dar aţi putea aștepta aici, vă rog, până mă 
duc să-l informez pe detectivul șef? 

Am oftat, dându-mi ochii peste cap, și am trecut pe lângă el. 
Nu mă opri, dar intră totuși în salon, probabil ca să urce în 
apartament și să-i spună lui Landry despre mine. 

În timp ce începeam să le dau cailor mâncarea, am încercat 
să ignor prezenţa polițiștilor și a detectivilor. Dacă ei nu erau 
acolo, îmi puteam închipui că nici lrina nu era moartă. Și atunci, 
nu mai aveam motive să interacţionez cu Landry. 

Nu ieșea valvârtej din salon. Semn bun. Mi-am văzut de 
treabă în continuare, ocupându-mă de nevoile individuale ale 
cailor. Aplicam alcool pe picioarele care tindeau să se umfle 
peste noapte, apoi le bandajam cu grijă - nici prea strâns, nici 
prea larg. Îi acopeream pe toţi cu cearșafuri subţiri, în afară de 
Oliver, care găsea că era o distracţie nemaipomenită să-și sfâșie 
în bucăţi păturile scumpe, făcute de comandă. Câţiva morcovi în 
plus pentru Arli, ca o compensație a dimineţii atât de 
traumatice. Alţi câţiva morcovi suplimentari și pentru Feliki, 
fiindcă era iapa șefă și nimeni nu putea primi ceva fără ca și ea 


VP - 46 


să capete, altfel făcând niște crize de mai-mai să dărâme 
pereţii. 

La sfârșit am intrat în boxa noii prințese a grajdului: Coco 

Chanel. Coco era uluitor de frumoasă, ciocolatie cu puţin alb pe 
picioarele dinapoi și o stea perfectă în frunte. Cu urechile ciulite, 
mă privea cu ochii ei mari și languroși plini de bucurie că 
venisem s-o vizitez. 
_ l-am vorbit încet, atingând-o pe gât și scărpinându-i chișiţele. 
Işi arcui grumazul, mirosindu-mă pe cap, apoi îmi ciufuli părul cu 
botul și începu să-și frece nasul de umărul meu. Reciprocitate 
fără obligaţii, fără niciun fel de interes meschin. 

l-am cuprins gâtul cu braţele, închizând ochii, și mi-am lipit 
obrazul de ea. O asemenea senzaţie de încredere și inocenţă 
pură la sfârșitul unei zile ca aceea era purificatoare. lapa aceea 
dulce nu fusese nicicând maltratată, nu cunoscuse decât 
adoraţie, toată viața. Nu știa ce era aceea violenţa, ura sau 
perversiunile care otrăveau minţile oamenilor. Aș fi vrut să pot 
spune și despre mine același lucru. 

— Ai fost în apartament? 

Am dat drumul iepei, m-am întors și l-am privit pe Landry, 
întrebându-mă de cât timp venise. Gândul că s-ar fi putut să se 
afle acolo de multă vreme, privindu-mă fără ca eu să știu, mă 
cam irita. 

— Da, am răspuns. Cred că amprentele mele sunt încă la 
dosar, în oficiul șerifului. N-o să fie nevoie să mi le mai iei o 
dată. 

— Nu trebuia să te duci acolo, spuse el, dar fără ostilitate; era 
tras la faţă, și cu cravata lărgită. Ai luat ceva? 

— Ştii bine că nu, am răspuns, prefăcându-mă jignită. Mă 
crezi idioată? Ce crezi, că nu știu procedurile? 

— Ba cred că te doare-n fund de proceduri. Niciodată nu ţi-a 
păsat de ele. De ce-ai începe tocmai acum? 

— Vrei de la mine ceva anume? l-am întrebat. Fiindcă, dacă 
nu vrei, aș dori să dau jos de pe mine hainele astea împuţite, să 
fac un duș și să trag o dușcă. Și să mă culc. După o zi ca asta, 
nici nu mă mai ţin pe picioare. 

Probabil și el era de aceeași părere. Nu mă îndoiam că lucra 
de zece ore, neîntrerupt și fără să fii mâncat nimic. Și încă îl mai 
aștepta o noapte lungă și grea. 


VP - 47 


Nu-mi părea rău pentru el. Asta era meseria lui. Irina era doar 
o frumusețe oarecare, o cunoscuse doar cât să-i dea bună-ziua 
și atât. Emoţiile lui personale nu jucau niciun rol, și nici n-ar fi 
trebuit. 

— Ce-ai văzut acolo, sus? mă întrebă 

— Ce-ai văzut și tu. 

— Vreau să zic, ţi s-a părut că era ceva mutat din loc? 

— N-am de unde să știu. N-am mai fost niciodată în 
apartamentul Irinei, până azi. Era o persoană foarte închisă în 
sine. 

Dădu din cap, apoi își frecă fața și ceafa cu mâinile. 

— Unde-ai fost? mă întrebă, pe același ton pe care m-ar fi 
întrebat dacă voiam să luăm cina împreună. „Ce mai e nou...? 
Ce-ai mai făcut...? Pe unde-ai mai umblat...?” 

— Trebuie să stau jos. 

Am ieșit prin ușa laterală a grajdului, spre arena de călărie. 
Reflectoarele ornamentale se aprinseseră, acum, că soarele 
asfinţea. M-am așezat pe o bancă, iar Landry luă și el loc, la 
capătul celălalt. 

l-am spus despre fotografia din laptopul Irinei, că o găsisem 
pe Lisbeth Perkins la Star Polo și ce aflasem de la ea despre 
întâlnirea cu tipul de la clubul de pe Clematis Street. 

— Nu-i știa și numele de familie? 

— Nu, dar are o fotografie a lui pe mobil. 

Nu i-am spus că și eu aveam fotografiile. Nu voiam să i le 
arăt, și să fiu nevoită să mă uit iar, cu spectatori, la acea ultimă 
poză. 

— Mai are și fotografii de-ale Irinei luate mai târziu, în aceeași 
seară, la Players, de ziua lui Brody. Lisbeth a plecat pe la unu, 
iar lrina a mai rămas. 

— Cineva interesant la petrecere? 

— O mulţime de bărbaţi bogaţi și de o moralitate îndoielnică. 
Jim Brody, proprietarul Star Po/o. Doi jucători de polo, de mare 
succes. Paul Kenner, domnul Baseball... 

— Spitball, mă corectă el, încruntat. Kenner se dăduse odată 
la mine, în faţa lui. Bărbații... 

— ...Vreo doi băieţi cu bani din Palm Beach. Și Bennett 
Walker. 

Cumva mă aşteptam ca Landry să sară-n sus la auzul acestui 
nume, ca și cum ar fi știut pe loc toată povestea mea cu Weiss. 


VP - 48 


Ceea ce era o prostie. Landry nici măcar nu locuia în Sudul 
Floridei, pe-atunci. Şi-n niciun caz nu mă confesasem lui. 
Convorbirile noastre de alcov se referiseră la evenimente mult 
mai actuale. 

— Bennett Walker, repetă el. Pilotează șalupe de curse, nu? 

— Nu știu, am răspuns, deși știam. 

Bennett și tatăl meu aveau sportul acela în comun. Ar fi putut 
vorbi ore întregi despre bărcile cu motor. Și, cine știe, poate că 
încă o mai făceau... 

— Face parte din scena poloului. 

— Bogat. 

— Putred. Ar fi cazul să discuţi cu el, am adăugat, îngrozită de 
acel gând. 

Dădu din cap. 

— Va trebui să vorbesc cu toţi cei care au fost la Players în 
seara aia, până la ospătari și valeţii de parcare. 

Ar fi trebuit să-i spun despre Bennett și acuzațiile de viol și 
agresiune care i se aduseseră pe vremuri. Ar fi trebuit să-i spun 
și că depusesem mărturie la proces. 

Ar fi trebuit să-i spun că-l iubisem cândva pe Bennett Walker. 
Că-l iubisem destul de mult ca să spun da când mă ceruse în 
căsătorie. Dar nu i-am spus nimic din toate astea. Oricum avea 
să le afle destul de curând. 

Smulgerea tuturor acelor amintiri din țesutul cicatricial al 
psihicului și emotivităţii mele avea să fie o experienţă cumplită. 
Voiam să amân inevitabilul cât mai mult posibil. Mă simțeam ca 
Harrison Ford în secvenţa din prologul filmului „Raiders of the 
Lost Ark”, când bolovanul gigantic se rostogolește după el în 
timp ce încearcă să scape din templul secret. Sfera uriașă care 
era trecutul și durerea mea se rostogolea spre mine, și nu 
puteam face nimic ca să scap. 

Landry întinse mâna și mă mângâie tandru pe partea dinapoi 
a capului. 

— Elena, îmi spuse el încet. Îmi pare rău pentru cele de azi- 
dimineaţă. Pentru lrina. Pentru felul cum m-am purtat cu tine 
când am ajuns la locul faptei. Nu sunt cel mai cu tact om din 
lume, când mă înfurii. . 

— Ai fost crud, am răspuns, uitându-mă drept ia el. Işi mută 
privirea. 


VP - 49 


— Știu. Aș vrea să nu fi spus ceea ce-am spus despre demisia 
ta. N-am vorbit serios. 

— Atunci, de ce ai spus-o? 

Își căută un moment cuvintele, punând adevărul în balanţă cu 
ceva ce cântărea mai puţin. 

— Fiindcă voiam să te doară... la fel cum mă durea și pe 
mine. 

N-ar fi trebuit să vreau să mă atingă, dar n-aveam încotro. 
Dacă m-aș fi putut întoarce în timp până în seara de duminică, 
știind ceea ce avea să se întâmple în lunea următoare, probabil 
că nu m-aș fi despărțit de el. Probabil că aș mai fi amânat, 
numai ca să-mi acord luxul de a apela la el. lar el probabil se 
aștepta s-o fac totuși, chiar și așa. 

Aș fi putut să mă aplec spre el și să-l sărut. Atât de mult se 
apropiase. lar apoi, el m-ar fi cuprins cu brațele, ţinându-mă 
strâns. Și am fi intrat în casa mea de oaspeţi, unde am fi ajuns 
în pat - fiindcă întotdeauna ajungeam în pat. Şi ne-am fi epuizat 
unul pe altul, și poate că după aceea aș fi reușit să adorm, fără 
să mai visez nimic. 

Chiar atunci, pe poartă intrară niște faruri. Sean, care se 
întorcea de la plajă. 

— Ăsta-i Sean? mă întrebă Landry. Vrei să-i spun? 

Am clătinat din cap, în timp ce mă ridicam în picioare. 

— Îi spun eu. 

— Am de vorbit cu el. 

— Nu mai poate aștepta până mâine? 

Se uită la ceas. 

— Poate aștepta până puţin mai târziu. Acum trebuie să 
mănânc ceva. Plec, dar am să revin. 

— Mulţumesc. 

Mai vru să spună ceva, dar nu se putu hotărî. Am luat-o din 
loc înainte de a apuca să se răzgândească. 

Cel mai bun lucru pe care-l poţi face într-un moment de 
slăbiciune. Să pleci. 

Fără nicio privire în urmă. 


VP - 50 


Capitolul 10 


Landry o privi cum se îndepărta. Apoi porni pe urmele ei, la o 
oarecare distanţă, până ajunse în ușa grajdului. Sean Avadon își 
parcase  Mercedes-ul negru printre autovehiculele oficiale. 
Cobori, cu o expresie nedumerită. Elena mergea spre el. 
Începură să vorbească. Landry recunoscu expresiile, limbajul 
corporal. Nedumerirea, șocul, refuzul, apăsarea zdrobitoare a 
emoțiilor care însoțeau acceptarea cumplitului adevăr. 

Sean o cuprinse pe Elena cu braţele, strângând-o la piept, iar 
Landry simţi un junghi tăios de gelozie. Nu i-l ușura nici chiar 
faptul de a ști că Sean Avadon era gay. Nu conta că 
îmbrăţișarea n-avea nimic romantic sau sexual. Il invidia pe 
Avadon fiindcă avea voie s-o atingă. 

Se întoarse în loc și urcă iar la etaj, în apartament. Weiss 
scotocea prin sertarele scrinului, cercetând lenjeria Irinei 
Markova. 

— Unde-ai fost? se răsti ei la Landry, nervos. 

— De ce? Vrei să ies din nou, ca să te las singur să faci laba-n 
rufăria intimă a unei fete moarte? 

e 

Tehnicianul care preleva amprentele digitale latente nici 
măcar nu-i învrednici cu vreo privire. 

— Ai fost cu Estes, continuă Weiss. Ţi-a luat muie, sau ce? 

Lui Landry îi venea să-l ia în șuturi. Cu putere. Apoi, poate, să- 
| arunce și pe fereastră. Una dintre acestea dădea spre arenă. 
Se întrebă dacă Weiss îi pândise. 

— Îmi dădea informaţii, tăntălăule. Despre ce-a făcut victima 
sâmbătă seara. 

Telefonul începu să sune, și toţi întoarseră capetele spre el, 
ca și cum ar fi fost o bombă gata să explodeze. Landry se duse 
la biroul de alături și miji ochii spre identitatea apelantului. 
„Privat”. Numărul nu era afișat. Când robotul intră în funcţiune, 
vocea Irinei îi spuse persoanei să lase un mesaj, fără niciun salut 
introductiv. După semnalul sonor, se auzi un torent de vorbe în 
rusă. Glasul era al unui bărbat. 

Landry așteptă un moment, apoi ridică receptorul. 


VP -51 


— Alo? 

Rusul amuți. 

— Alo? repetă Landry. Cine-i la telefon? 

— Da' cine ești dumneata? întrebă glasul. 

— O cauţi pe Irina Markova? 

O nouă ezitare. 

— Cine întreabă? 

— Detectiv Landry, de la oficiul șerifului din comitatul Palm 
Beach. Cu cine vorbesc? 

— De ce ești la telefonul ăsta? 

— Ca să vorbesc cu dumneata. Eşti rudă cu domnișoara 
Markova? 

— De ce? 

— Ești sau nu ești? 

— Da. E nepoată-mea. 

Landry trase aer în piept, adânc, apoi îl expiră prelung. 

— Domnule, cu regret vă informez că Irina Markova a 
decedat. 

— Cum? Ce mama mă-sii zici acolo? 

Nedumerirea. 

— Cadavrul ei a fost descoperit azi-dimineaţă într-un canal din 
apropiere de Wellington. 

— Nu se poate! Minţi! Cine mă-ta ești, nebun nenorocit? 

Șocul, refuzul. 

— Imi pare rău, domnule. Cadavrul a fost identificat categoric, 
la locul faptei, de o cunoștință. 

Respirația bărbatului devenise superficială și sacadată. 

— A murit? Adică vrei să spui că-i moartă? Irina? 

— Da. 

— Ce-a fost, un accident de mașină? 

— Nu, domnule. Se pare că a fost asasinată. 

— Ce? Asasinată? Da cine să-i facă asta? Ce fel de bestie i-ar 
face una ca asta? 

— Nu știm. Aș dori să vorbesc cu dumneavoastră personal. 
Cine știe, poate reușiţi să ne ajutaţi. 

Tăcere. O tăcere prelungită. Omul mormăi ceva în rusă, ce 
suna ca o rugăciune. Apoi: 

— O, Doamne... O, Doamne, Dumnezeule, Irina... 

Apăsarea zdrobitoare a emoţiei care însoțește acceptarea 
cumplitului adevăr. 


VP - 52 


— Domnule...? insistă Landry. Trebuie să vă notez numele și 
adresa. Voi avea nevoie să discut cu dumneavoastră în 
persoană, despre dispunerea de trupul neînsufleţit ale nepoatei 
dumneavoastră... 

Legătura se întrerupse. 

Landry închise telefonul și, cu al său, sună la comandantul de 
gardă al închisorii de comitat, ca să ia legătura cu un interpret 
de limbă rusă. Beţivi, vagabonzi și criminali de toate 
naţionalităţile treceau cu regularitate prin arest. Era foarte 
important să existe oameni capabili să le traducă drepturile, să 
le spună cum să manipuleze sistemul, și să-i înveţe toate 
cuvintele în engleză pe care aveau nevoie să le cunoască: „Am 
nevoie de un avocat”. 

Landry voia să afle ce conţinea mesajul pe care începuse să-l 
lase apelantul. N-avea de unde ști dacă era sau nu cu adevărat 
unchiul Irinei Markova, sau dacă singura lor verigă de legătură 
era limba rusă. 

Mafia rusească își înfipsese rădăcinile în Miami cam prin anii 
optzeci și, la fel ca și kudzu, se întinsese în tot statul, infiltrându- 
se prin toate afacerile ilegale și corupte care existau. Rușii erau 
deștepți și nemiloși - o combinaţie înspăimântătoare. 

Nu avea niciun motiv de a crede că Irina Markova ar fi avut 
vreo legătură cu lumea crimei, dar știa că avusese gusturi foarte 
costisitoare, imposibil de satisfăcut dintr-un salariu de grăjdar. 
Haine la ultima modă, pantofi de firmă, genţi asemenea, bijuterii 
cu diamante... 

— Ti-a dat vreun nume? se interesă Weiss. 

— Nu. 

— l-e rudă sau ceva...? 

— Posibil. Așa a zis. 

Landry se așeză la birou și luă telefonul Irinei pentru a încerca 
să apeleze câteva numere. Primul aparținea cuiva pe nume 
Alexi. 

Apăsă pe dial. Telefonul de la celălalt capăt al conexiunii 
începu să spune. Nu răspunse nimeni. După patru semnale, se 
deschise mesageria vocală. 

— „Nu pot vorbi acum. Lăsaţi mesaj”. 

— Bingo, șopti Landry. 

Câștigase din prima. Glasul era același. Acum, avea și un 
prenume cu care să-l asocieze: Alexi. 


VP-53 


Se auzi beepul. 

— Domnule, sunt detectivul Landry, am revenit cu un telefon. 
Cadavrul nepoatei dumneavoastră a fost dus la cabinetul de 
medicină legală din Complexul de Justiție Penală al Comitatului 
Palm Beach, pe Gun Club Road, 3126 West Palm Beach. Mâine i 
se va face autopsia. Îi veţi putea ridica rămășițele pământești la 
sfârșitul săptămânii. Vă rog să mă sunați când puteți. 

Îi dădu numărul său de mobil și închise. 

— L-ai luat numărul? întrebă Weiss. 

— Nu. 

Landry se lăsă pe vine și scoase din priză cablul telefonului. 

— Eu mă întorc la birou, spuse el. 

Luă telefonul, îl înfășură cu cablul și porni spre ușă. 

— Și eu ce să fac? se răsti Weiss, iritat că rămânea de 
izbeliște. 

— Du-te-acasă. N-am nevoie de tine. A 

Landry cobori scara în spirală și ieși din grajd. In casa Elenei 
ardeau luminile, dar în cea mare, nu. Probabil că Sean era cu ea. 
Probabil că beau ceva împreună. Avadon îi punea întrebări. 
Elena îi dădea raportul amănunțit. Işi împărtășeau neîncrederea, 
șocul, durerea. 

Ştia că nu era invitat și el. Dacă încerca să li se alăture, Elena 
s-ar fi înfuriat îngrozitor. Era un străin pentru ei, iar ea oricum 
nu-l dorea acolo. Luase această hotărâre. Nu voia o relaţie, n- 
avea nevoie de el. Landry se și mira că-l lăsase s-o mângâie pe 
ceafă, în timp ce stăteau pe bancă. Un moment de slăbiciune. Ar 
fi vrut să dureze mai mult. 

Izgonindu-și gândul, se urcă în mașină și porni motorul. Avea 
o treabă de făcut, iar noaptea abia începuse. 

e 

Alexi Kulak ieși pe ușa din spate a barului și începu să se 
plimbe încoace și încolo. Înainte și înapoi, înainte și-napoi, 
mereu aceiași patru pași, iar și iar, ca un animal în cușcă. Nu 
mai auzea zgomotul din bar, acoperit de vâjâitul din capul lui. 
Nu era conștient nici de împrejurimi, știind doar că era noapte și 
că singura lumină venea de la un bec de deasupra ușii barului. 

Irina moartă. Nu era cu putinţă. Așa ceva n-avea cum să se fi 
petrecut. Nu voia să creadă. Trebuia să fie vreo greșeală. 

Îi era rău, și se simţea furios și... și pierdut. Lui nu i se 
întâmplau asemenea lucruri. El era întotdeauna cel stăpân pe 


VP - 54 


situaţie. În jur, lumea mergea după regulile lui, cu permisiunea 
lui. Era de neconceput ca în lumea lui să intre cine știe cine și să 
facă grozăvia aia. Așa ceva era pur și simplu imposibil. 

Cu mâini tremurătoare, își scoase telefonul celular din 
buzunar și apăsă pe numărul mobilului ei. Nu conta că sunase 
deja de două ori la acel număr și imediat îi răspunsese 
mesageria vocală. 

— „Aici lrina. Lăsaţi vă rog un mesaj”. 

Așteptă nerăbdător beepul. 

— Irina? Irina, răspunde naibii la telefon! Răspunde-mi odată! 
Răspunde-mi! răcni el în aparat, continuând să se plimbe pe loc. 
Sudoarea i se prelingea pe frunte, intrându-i în ochi. Avea părul 
năclăit tot, iar inima-i bătea cu putere. 

— Irina? Irina! 

O strigă pe nume de mai multe ori, până când nu se mai auzi 
decât un țipăt îndurerat, de animal sălbatic. 

Alexi Kulak era cunoscut pentru puterea sa de a-și stăpâni 
emoțiile. Majoritatea oamenilor ar fi spus că nici nu le avea, dar 
nu era adevărat. În acel moment, cunoştea genul de suferință 
de care numai moartea te poate scăpa. In acel moment, îl 
încerca o furie capabilă să pârjolească pământul cu toate cele 
de pe suprafața lui. În acel moment, simțea soiul de neputinţă 
care strivește spiritul. 

Irina era moartă. Acum nu se mai îndoia. Îi simțea absența 
forței vitale. Goliciunea aceea era ca o nicovală grea, care-l 
apăsa zdrobitor. K 

Telefonul îi căzu din mână, ricoșând pe asfaltul crăpat. Işi 
duse mâinile la față, simţindu-și fierbințeala lacrimilor, apoi se 
lăsă în genunchi și căzu înainte, fără să-i pese de costumul croit 
impecabil pe care-l purta. 

Ce conta, un costum? Nu însemna nimic. Nimic nu mai avea 
sens pentru el. Irina era moartă, ucisă, pierdută, viața îi fusese 
smulsă din trup și sfărâmată. Zăcea aruncată ca un hoit de 
animal, într-un canal împuţit. 

Acum nu mai conta decât că cineva trebuia să plătească 
pentru moartea ei. Avea să-i dea el de urmă. Avea să-l 
găsească, iar individul urma să sufere în toate felurile care se 
pot concepe, până ajungea să se milogească și să-și cerșească 
moartea. 


VP-55 


Lucrul ăsta Alexi Kulak îl promitea și toți știau că Alexi Kulak 
era un om de cuvânt. 


VP - 56 


Capitolul 11 


Telefonul celular era încrustat cu cristale roz. Foarte copilăros, 
ceea ce-l surprindea. Irina nu fusese în niciun alt sens infantilă. 
Era mai matură decât anii ei, călită într-un fel la care nimeni nu 
s-ar fi așteptat. Un suflet îmbătrânit înainte de vreme, cum ar fi 
spus unii. 

El nu credea în suflete. 

Tonul de apel al telefonului era un semnal clasic, melancolic. 

Toată seara sunase. Așteptă câteva momente, după 
terminarea frazei muzicale, și deschise telefonul. Pe display era 
scris anunțul unor mesaje vocale. Atinse butonul de activare și 
ascultă. 

Erau trei mesaje, toate în rusă, toate de la același bărbat. 
Tonul primului mesaj era calm. În al doilea se simţea tensiunea - 
tensiunea și nerăbdarea. Al treilea era disperat, în panică. 

Salvă mesajele, apoi parcurse meniul până la „setări” și 
„mesagerie vocală”. 

„Aici lrina. Lăsaţi vă rog un mesaj”. 

Apăsă iar pe buton. 

„Aici Irina. Lăsaţi vă rog un mesaj... Aici Irina. Lăsaţi vă rog un 
mesaj... Aici Irina. Lăsaţi vă rog un mesaj... Aici Irina. Lăsaţi vă 
rog un mesaj...” 


VP - 57 


Capitolul 12 


Făcusem dușul, îmi băusem paharul, dar oricât eram de 
obosită, nu m-am dus la culcare după plecarea lui Sean. Ce rost 
ar fi avut? Aș fi dormit pe apucate vreo două ore - dacă 
reușeam să adorm cât de cât. Pe la două noaptea aș fi început 
să mă învârtesc prin casă, fără a încerca să mă mai culc, știind 
că în pat mă așteptau coșmarurile. 

Puțin gel pentru păr. O pereche de jeanși negri strânși pe 
picior, un tricou negru simplu, sandale sexy. Rimel, ruj și cercei 
cu diamante. Măcar arătam prezentabil, deși nu mă simţeam în 
stare de interacțiuni publice. 

Mașina lui Landry coti pe alee. O parcă și stătu lângă ea 
câteva momente, uitându-se în direcţia mea. Îl priveam prin 
obloanele întredeschise ale ferestrei de la dormitor. Apoi se 
întoarse și o luă spre casa lui Sean. 

Am așteptat vreo două minute, după care am plecat, 
conducând mașina cât mai încet, în speranţa că nimeni nu mă 
auzea. 

La Players era liniște în serile de luni. Am intrat în bar, ocolind 
ringul de dans unde o duzină de oameni erau destul de beți ca 
să-și fi pierdut orice inhibiţii. Barmanul, un tânăr focos, cu ochi 
negri și umbra bărbii pe obraz, se apropie de cum mă văzu 
așezându-mă lângă capătul tejghelei. 

— Cu ce să vă servesc, doamnă? 

— Pentru început, poţi să nu mă iei cu „doamnă”, scumpișor, 
am replicat cu un zâmbet răutăcios, arcuindu-mi în sus colțul 
drept al gurii. Cum te-aștepţi să-ţi faci de cap cu femeile mai 
coapte ca tine, dacă le tratezi ca pe mătușica Biddie? 

Tânărul zâmbi. Avea o dantură desăvârșită. 

— Ce-oi fi crezut? 

— Habar n-am. Și acum, poţi să-mi aduci o votcă Ketel One cu 
tonic și multă lămăie. 

— S-a marcat. 

Se întoarse să-mi pună băutura. Cineva uitase un pachet de 
țigări pe bar. M-am servit cu una, simţindu-mă vag vinovată, nu 


VP -58 


fiindcă o furasem, ci pentru că fumam. Scârbos nărav. Când îmi 
aduse paharul, l-am întrebat cum îl chema. 

— Kayne Jackson. 

— Kayne Jackson. Dumnezeule, ești un star de soap care 
așteaptă să fie descoperit! am exclamat. Kayne Jackson, eu sunt 
Elena Estes. 

Am sorbit din băutură, savurând-o, și am oftat. 

— E o mare plăcere să te cunosc. Ai fost de serviciu aici 
sâmbătă seara? 

— Da' de ce? 

Printasem fotografiile de pe telefonul celular a lui Lisbeth 
Perkins. l-am arătat-o pe cea cu lrina așezată între Jim Brody și 
Bennett Walker. 

— Ai văzut-o pe fata asta? 

— Mhm. E Irina. Umblă mereu cu de-alde ăștia. O puicuţă hot, 
da’ la mine nici nu s-ar uita. 

— Crezi c-o fi avut vreo problemă cu vederea? 

— Cred că n-am eu portofelul destul de mare. 

— Aha... Una din alea... Caută să-și tragă un bărbățel bogat? 

Kayne Jackson ridică din umeri. 

— Întâmplător, ai văzut când a plecat? 

— Nu, n-aș putea să zic. Era ziua lui Jim Brody. Se adunase 
ditamai menajeria aicea. De ce? mă privi el cam bănuitor. Ești 
polițistă, sau ceva? 

Am mai luat o înghiţitură din pahar și am tras încă un fum din 
țigară. 

— Sau ceva... Părea să aibă vreo problemă cu cineva? 

— Nu. Se distra, răspunse el, apoi păru să-și amintească mai 
mult. Ea și Lisbeth Perkins s-au certat nu știu de ce, în hol. 
Lisbeth s-a supărat și a plecat. Cred că era în jur de unu. 

— A plecat cu cineva? 

— Singură. 

Formaţia tocmai luase o pauză, așa că la bar se adunau mai 
mulți oameni. Kayne Jackson se scuză și se duse să-i servească. 

— Îţi place ţigara mea? 

Glasul era cald și mătăsos ca un brandy fin, aproape 
seducător, puţin amuzat. Cu accent străin, spaniol. 

L-am privit cu coada ochiului, în timp ce expiram un fuior de 
fum. 


VP -59 


— Păi, da, îmi place, mulțumesc. Vrei și tu una? i-am oferit eu 
pachetul. 

În ochii negri îi luci o luminiţă. 

— Mulţumesc. Eşti mult prea generoasă, señorita. 

— Señorita. l-ai putea da o lecţie juniorului aci de față. M-a 
luat cu „doamnă”. 

Mă privi șocat și dezaprobator. 

— Nu, nu. Așa ceva e inacceptabil. 

— La fel am zis și eu. 

Zâmbi, cu genul de surâs care ar trebui să aibă nevoie de 
autorizaţie legală, din cauza impactului pe care-l poate avea 
asupra femeilor luate pe nepregătite. 

— Nu ne-am cunoscut. 

l-am întins mâna. 

— Elena Estes. 

Mi-o luă ușor, o întoarse și-mi atinse dosurile degetelor cu 
buzele, fără să-mi slăbească ochii din privire. 

— Juan Barbaro. 

Barbaro. Marele om. Domnul jucător de zece puncte. N-am 
reacţionat, doar ca să văd ce făcea. Nu părea să-i pese. 
Magnetismul sexual crud pe care-l răspândea ca pe o aură nu 
scăzu câtuși de puţin. 

— Estes, repetă el. Nu știu de ce, dar am impresia că știu 
numele ăsta. 

Am ridicat din umeri. 

— Mă rog, pe mine nu mă cunoști. 

— Acum te cunosc. 

Contact vizual. Direct, consistent, de mare efect. Avea ochii 
mari și întunecoși, cu gene negre, luxuriante. 

— Ce aduce o femeie frumoasă aici, singură, într-o seară atât 
de plicticoasă? 

M-am uitat la fotografiile pe care le adusesem cu mine; mă 
săturasem să mai continui jocul. 

— Caut să înţeleg ceva de neînțeles, am răspuns. 

Am ridicat o fotografie, arătându-i-o, ca și cum ar fi fost o 
carte de tarat. 

Umerii lui laţi se cam înmuiară, și făcu o mutră tristă, în timp 
ce-mi lua fotografia din mână. 

— lrina. 

— O cunoșteai. 


VP - 60 


— Da, desigur. 

— A fost găsită moartă, azi. 

— Știu. Mi-a spus grăjdăriţa noastră, Lisbeth. Erau prietene 
foarte bune. Biata Beth e distrusă. Nici nu-ţi vine să crezi că 
ceva atât de violent, de îngrozitor, i se poate întâmpla unei 
persoane pe care o cunoști. Irina... așa de plină de viață și de 
foc, cu un caracter atât de puternic... 

Clătină din cap, oftând, cu ochii închiși. 

— O cunoșteai bine? l-am întrebat. 

— Nu prea bine. Ne vedeam pe la petreceri, ne salutam, mai 
schimbam câte o vorbă, două... Și tu? 

— Lucram împreună. Eu am găsit-o. 

— Madre de Dios... șopti el. Imi pare foarte rău. 

— Și mie. 

Barmanul îi aduse un pahar fără ca el să i-l fi cerut, iar 
Barbaro sorbi prelung. 

— Asta a fost ultimul loc unde a văzut-o cineva în public, am 
continuat. Îţi amintești dacă ai văzut-o în noaptea aia? 

— Era ziua de naștere a patron-ului meu, domnul Brody. 
Toată lumea se distra de minune. Genul de distracţie care te 
face să nu ţii minte prea bine, recunoscu el. Dar știu că Irina a 
fost aici. Am stat de vorbă. 

— Despre ce? 

— Nimicuri. 

Mă privi lung, curios. 

— Pentru cineva care lucrează la grajduri, vorbești cam ca o 
polițistă. 

— Mă uit mult la televizor. 

— Lisbeth zicea că Irina a fost omorâtă. E adevărat. 

— Detectivii așa cred. 

— O crimă... Treburile astea... n-ar trebui să se întâmple în 
Wellington. 

Wellington, Palm Beach, Hampton - micile Cameloturi ale 
bogătașilor de pe Coasta de Est. Locurile unde fiecare zi și 
fiecare seară ar trebui să fie pline numai de distracții, plăceri și 
frumusețe. Niciodată ceva atât de hidos ca un omor. 

— O fată a fost omorâtă la terenurile de prezentare, anul 
trecut, am continuat. Sufocată cu fața în jos într-o boxă, în 
timpul unei tentative de viol. 


VP-61 


— Serios? Nu ţin minte să fi auzit - dar, în fond, lumea mea e 
în altă parte. Nu știu aproape nimic din ceea ce se întâmplă în 
afara terenurilor de polo. Și ce crezi, s-ar putea să fie vreo 
legătură între cele două crime? 

— Nu, am răspuns, nu e nicio legătură. 

— O cunoșteai și pe fata aia? 

— De fapt, da. 

Jill Marone. O fată afurisită, cu ochi de scroafă. Mincinoasă și 
hoață. Tot grăjdăriță, și ea. 

Barbaro își arcui o sprânceană stufoasă. 

— E o coincidenţă foarte stranie. 

Am zâmbit forțat, deși gândurile mi se abătuseră dintr-odată 
pe alt drum. 

— Poate-ar fi bine să te mai gândești dacă vrei să faci 
cunoștință cu mine sau nu. 

— N-aș crede, domnişoară Estes, mă luă el cu blândețe de 
mâna stângă, ridicând-o ca să-mi examineze mai bine degetul 
inelar gol. 

Formaţia se încălzea din nou. Pauza se terminase. Barbaro 
privi spre estradă, încruntat. 

— Vino cu mine, mă chemă el, coborând de pe taburetul înalt 
de la bar. Mâna mea încă mai era într-a lui. 

— N-ar fi foarte înțelept din partea mea, am răspuns. Dacă 
stăm să ne gândim că există un criminal care umblă liber... 

— Nu te duc în niciun loc unde n-au să fie martori. 

Mă conduse în hol, iar de acolo am coborât la restaurant unde 
la ora zece și jumătate mai erau ocupate destule mese. Toţi îl 
recunoșteau pe Barbaro. Nu mă îndoiam că una dintre 
nenumăratele caricaturi înrămate ale starurilor polo celebre, de 
pe pereţi, era a lui. 

Am ieșit pe terasă. Acolo, îi șopti ceva unui ospătar, care 
plecă grăbit. 

— E mai bine așa, da? mă întrebă, trăgându-mi un scaun. 
Dintr-odată toată zarva aia dinăuntru a început să mi se pară 
foarte nepotrivită. 

— Da, parcă nici n-ar fi adevărat: să-i vezi pe alţii cum se 
distrează... Tragedia mea n-a avut niciun efect asupra vieților 
lor. 

— Într-adevăr. N-au ce face, dacă nu știu. Locurile vesele nu 
le sunt destinate celor în doliu. 


VP - 62 


Ospătarul reveni cu o sticlă de vin spaniol roșu și două 
pahare. 

— Nu argentinian? l-am întrebat. 

— Nu. Și nici eu nu sunt. Sunt spaniol get-beget. 

— Interesant, să fii spaniol într-un sport dominat de sud- 
americani. 

Barbaro zâmbi. 

— Argentinienilor nu li se pare c-ar fi la fel de interesant. 
Ticăloși înfumurați ce sunt... 

— Nu mă îndoiesc că și ei ar zice același lucru despre toţi 
spaniolii. 

Zâmbi. 

— Fără discuţie. 

Am sorbit din vin. Era foarte bun. Cald, mătăsos, ca fumul, cu 
un buchet blând, prelung... 

— De unde, din Spania? Din sud? Din Andaluzia? 

— Din nord. Pedraza. Castilia. 

— Frumoasă regiune. Nu e tocmai un leagăn de poloiști. 

— Cunoști España? 

— Am fost trimisă acolo pentru un semestru, când aveam 
șaisprezece ani și-mi scandalizasem familia - în ce fel, nici eu nu 
mai știu... Cumva, părinţilor mei nu le-a dat prin minte că și în 
străinătate puteam fi la fel de scandaloasă. 

— Și erai? 

Am ridicat din umeri. 

— Dacă ţi se pare scandalos să dansezi în pielea goală cu fiul 
unui diplomat, în fântâna arteziană din Plaza de Canovas del 
Castillo. 

Barbaro râse. 

— Sunt sigur că erai favorita întregului Madrid! 

— Tinereţea mea irosită. 

— Și acum ești altfel? 

Am privit peste un teren de polo luminat de lună, gândindu- 
mă că de-atunci păreau să fi trecut două vieţi de om, și abia 
dacă mai puteam să-mi amintesc măcar o părere vagă despre 
ceea ce însemna să fiu atât de rebelă. 

— lartă-mă, spuse el încet, punându-și mâna peste a mea. Nu 
e seara cea mai potrivită pentru... 

— Mă gândeam doar că lrina nu era foarte diferită de mine, 
așa cum eram la vârsta ei. Incăpăţânată, cu opinii ferme... 


VP - 63 


— Pasională, hotărâtă, completă el; înălță o sprânceană. Cred 
că nu era prea diferită nici de tine, așa cum ești acum. 

— Într-adevăr. 

— De-asta ai venit aici astă-seară. Puțin contează șocul de a o 
fi găsit, puţin contează povara durerii. Te afli aici ca să găsești 
niște răspunsuri, să lupţi pentru ea, într-un fel. Nu-i așa? 

— Așa e. 

Am sorbit încă o înghiţitură de vin. 

— Sâmbătă noapte... ai observat întâmplător un bărbat înalt, 
în jur de cincizeci și cinci de ani, cu părul negru și cărunt la 
tâmple? Belgian. 

Barbaro clătină din cap. 

— Nu. Are și un nume, omul ăsta? 

— Sunt sigură că are mai multe. Mă îndoiesc că ar fi atât de 
prost încât să-l folosească pe cel pe care oamenii l-ar putea 
recunoaște: Tomas Van Zandt. 

— N-am auzit niciodată de el. Ar fi trebuit? 

— Nu. E cineva pe care Irina avea pică. 

Dealerul de cai pe care încercase să-l pocnească-n cap cuo 
potcoavă, anul trecut, în grajdul lui Sean. Van Zanat, care 
fusese suspectat de moartea fetei de pe terenurile de 
prezentare, dispăruse pur și simplu la două zile după crimă. Nici 
Van Zandt și nici mașina închiriată cu care circula nu mai 
apăruseră vreodată. Întotdeauna suspectasem că abandonase 
mașina și plecase din ţară cu vreun avion cargo plin de cai - un 
lucru șocant de ușor de făcut, în ciuda întregului tapaj făcut de 
mass-media apropo de securitatea patriei. i 

Și dacă se întorsese? Irina știa prea multe despre el. Il 
acuzase că ţinea o fată cunoscută de ea ca sclavă sexuală, într- 
o rulotă din Belgia. Pentru modul sucit de a gândi al lui Van 
Zandt, cel mai grav aspect al acuzațiilor ei consta în posibilul 
pericol față de reputaţia lui publică. 

— Ai observat când a plecat de la petrecere? am întrebat. Mai 
era cu cineva? 

— N-aș putea să spun. Tin minte că a dansat. Cu Jim Brody. 
Toate fetele tinere au dansat cu el. 

— Animal de petrecere. Domnul Brody are și o doamnă 
Brody? 

— Mai multe. La timpul trecut - toate. 

— Îi plac fetișcanele? 


VP - 64 


Barbaro ridică din umeri, cu cel mai european aer. 

— E bărbat, nu? 

— Cât de mult o plăcea pe Irina? 

Se încruntă la mine. 

— Doar nu-l crezi în stare de așa ceva. 

— De ce nu l-aș crede? 

— Señor Brody e un om foarte puternic, și foarte bogat. Poate 
avea tot ce-și dorește. 

— Și crezi că un om bogat n-ar comite o crimă cu violenţă? 

Sprâncenele lui negre se îmbinară, într-o expresie mai 
degrabă de nedumerire sau frustrare, decât de iritare. 

— N-are nevoie să forţeze femeile, nici să le omoare. 

— Ceea ce s-a întâmplat cu lrina n-avea nicio legătură cu 
„Nevoile”, domnule Barbaro, am precizat. Acolo era vorba de 
putere și control. Ce animal știe mai multe despre putere și 
control, decât un om bogat? 

Barbaro clătină din cap și-și ridică mâinile, ca pentru a-mi 
respinge teoria. 

— Nu, nu, nu... Numai un psihopat ar face asemenea lucruri: 
să ucidă o femeie tânără, și să-i arunce cadavrul ca pe un 
gunoi... 

Mi-am proptit bărbia în palmă, cu cotul rezemat de tăblia 
mesei, privindu-i chipul, uimită de convingerea lui că ucigașii nu 
se puteau ascunde și prin păturile superioare ale societăţii, deși 
știam că mulţi oameni aveau asemenea prejudecăţi. Nu le 
înțelesesem nicicând, și nici n-aveam să le înțeleg vreodată. 

— Cum crezi dumneata că arată un ucigaș, domnule Barbaro? 
l-am întrebat. Îţi închipui că are părul lung și lăţos și ochii 
injectaţi? Barba nerasă, cicatrice, tatuaje? Crezi că fiecare 
asasin, fiecare violator, arată ca un monstru? Pot să te asigur că 
nu poate fi nici vorbă de așa ceva. Creaturile periculoase pot fi 
incredibil de frumoase. 

— Într-adevăr, răspunse el încet. Așa este. Pot fi. Spune-mi, 
Elena, vorbești din experienţă? Aș fi dezolat să aflu că da. 

— Povestea asta, noul meu prieten, e pentru altă dată. Oricât 
de fascinant ești, lucru de care nici nu mă îndoiesc, am avut o zi 
grea. 

— Ai dreptate, se ridică el, odată cu mine. Dă-mi voie să te 
conduc până afară. Cum spuneai, prin orașul nostru umblă liber 
un criminal. 


VP - 65 


— Și cum pot ști că nu ești tocmai dumneata acela? 

— Sunt vinovat de multe lucruri, Elena, recunoscu el. Dar nu 
și de asta. Am un alibi. 

— Serios? 

— Da, continuă el, în timp ce porneam prin restaurant, 
punându-mi o mână la baza spatelui, într-un gest nevinovat și 
nepremeditat. Mărturisesc că băusem cam mult în noaptea 
aceea. M-am dus acasă la o cunoștință, aici în Polo Club, ca să- 
mi ispășesc păcatele prin somn. 

— Și va garanta ea pentru dumneata, nu mă îndoiesc, am 
spus, în timp ce urcam scara. 

— Va garanta e/ pentru mine. Niciunul dintre noi nu era destul 
de treaz ca să facă față femeilor. Mi-am petrecut noaptea pe 
masa lui de biliard, idee care pe moment mi se păruse 
excelentă. A doua zi dimineaţă, îmi cam schimbasem părerea. 

— Și prietenul ăsta are și un nume? 

— Sigur că da, mă încredinţă el, tocmai când ajungeam în 
holul de la intrare. 

Nici chiar un regizor de la Hollywood n-ar fi putut sincroniza 
mai precis mișcările. Ușa din faţă se deschise și Barbaro spuse, 
râzând: 

— Vorbești de lup... 

Curat lup! 

Am simţit că îngheţam, privind chipul omului care asigura 
alibiul lui Juan Barbaro. 

Bennett Walker. 


VP - 66 


Capitolul 13 


Cabinetul de autopsii din clădirea centrului de medicină legală 
al Comitatului Palm Beach nu fusese niciodată un loc pe care lui 
Landry să-i placă să-l viziteze. Dar aceasta făcea parte din 
meseria lui - era o sarcină obligatorie, după cum o considera, 
deși i-ar fi pasat-o bucuros lui Weiss. 

Weiss era ca elevul ciudat din laboratorul de științe, care 
ţinea mortis să disece el broaștele tuturor celorlalţi - uite de-aia! 
Dar, din clipa când i se dădea comanda unui caz, Landry 
devenea susținătorul victimei. Sarcina lui era aceea de a se 
îngriji ca persoanei respective să i se facă dreptate. Și, în acest 
scop, trebuia să știe, să vadă cu ochii lui, tot ce se putea afla 
despre victimă - cum trăise și cum murise. 

Stătea lângă masa de autopsie, vis-ă-vis de medicul legist, cu 
halat, cizme, mănuși, bonetă și mască. Numai ochii li se vedeau, 
amândurora. 

Medicul era Mercedes Gitan, legist șef, mai exact. Șansa ei 
fusese plecarea predecesorului la o catedră călduţă de la 
Universitatea din Miami. Dacă cei aflaţi la putere în comitat 
aveau un dram de minte, îi ofereau postul definitiv. 

— Vezi aici? întrebă ea, arătând rana căscată în locul unde 
aligatorul mușcase o bucată mare de ţesuturi din partea 
inferioară a torsului lrinei. E o secțiune a capului de femur. 
Aligatorul l-a frânt ca pe un oscior de pui. Incredibil, ce putere 
poate să aibă în fălci - între o mie două sute și două mii de livre- 
forță. Egală cu greutatea unei automacarale mici. 

— Aș prefera să fiu sub automacara, decât în botul lui, replică 
Landry. 

— Ba bine că nu. Am autopsiat două victime ale atacurilor de 
aligatori recente. Nu e deloc o moarte plăcută. Nici nu pot să-mi 
imaginez groaza pe care o simțeau oamenii ăia. Cred că partea 
cea bună e că victima noastră de-aici nu mai simţea de mult 
nimic, când a fost atacată - de al doilea animal, vreau să zic, 
adăugă Gitan, cu o voce sumbră. 

Oftă adânc, clătinând din cap, în timp ce se uita la faţa Irinei 
Markova, cu ochii și buzele mutilate. 


VP - 67 


— Astea-s cazurile cele mai grele pentru mine. Dealeri de 
droguri și violatori pot să secționez și să mărunţesc cât e ziua de 
lungă. Aia știu în ce se bagă, când fac ceea ce fac. Asta-i o 
victimă pură. N-a căutat-o cu luminarea, ca alții. 

— Am cunoscut-o puţin, spuse Landry. Doar cât să ne dăm 
bună ziua. Era cunoștința unei prietene. 

— Îmi pare rău. Nu e nevoie să stai aici, James. Pot să te sun 
mai târziu. 

— Nu. Sunt dator să stau. E victima mea. Mă știi cum sunt. 

— Superstiţios? 

Landry ridică din umeri, fără să-și ia privirea de la cadavru. 

— Am nevoie să văd cu ochii mei ce-au păţit. Simt... simt că le 
sunt dator să fiu aici, cel puţin în partea asta, înţelegi? O 
nebunie, mm? 

— Deloc. O dovadă că încă mai ești uman. Întotdeauna îmi zic 
că atunci când voi începe doar să număr cadavrele, fără să mă 
mai gândesc la ele ca la niște fiinţe omenești, va însemna că a 
venit vremea să încep să mă gândesc la o altă carieră. Sigur, nu 
mă implic emoţional - nu poţi să faci așa ceva și să rămâi cu 
mintea întreagă. Dar e un semn de respect la adresa lor să le 
știu măcar numele. 

— Îţi mulţumesc că ai luat-o tu în primire pe asta, spuse 
Landry. 

O sunase personal ca s-o roage. Se cunoșteau de vreo șase, 
șapte ani, Landry îi urmărise ascensiunea profesională, știa că 
era foarte competentă și meticuloasă. Cazul nu se anunţa deloc 
ușor. Gitan urma să sistematizeze toate detaliile, oricât de 
neînsemnate ar fi părut. Nu lăsa să-i scape nimic. 

— Ei, cine are nevoie să-și mai trăiască și viaţa personală? 
comentă ea. Și-n plus, după tine, m-au mai sunat și primarul din 
Wellington, primarul din West Palm, primarul din Palm Beach, 
șeriful, procurorul de stat și încă vreo șase ștabi. 

Landry râse fără chef. 

— Pe toţi îi doare-n cot când vreunui ţopăârlan din 
Loxahatchee îi zboară cineva creierii. Pe când o femeie tânără și 
frumoasă, strangulată și aruncată într-un canal, nu face deloc 
bine la turism, nu-i așa...? Nu putem lăsa un ucigaș să zburde 
liber în plin sezon! 

Gitan se uită la ceas și pufni nervoasă. 

— Unde naiba-i Cecil? UNDE NAIBA-I CECIL! 


VP - 68 


— Așteptam doar să zbieri, şefa. 

Asistentul lui Gitan, un travestit negru înalt de doi metri și 
ceva, intră în cabinet. Chiar și cocoţată pe taburetul de lângă 
masă, Gitan trebuia să-și aplece capul pe spate ca să se uite la 
el. 

Procesul începu cu examenul extern al cadavrului. Gitan 
vorbea încet în microfon, identificând victima, consemnându-i 
vârsta, statura, greutatea, sexul, culoarea părului. Culoarea 
ochilor nu putea să i-o definească, pentru că nu mai rămăsese 
nimic din ei. 

Landry privea mâna fetei, unghiile, încă lăcuite impecabil într- 
un roșu vibrant, în pofida timpului petrecut în apă. Vreo două 
erau rupte. Spera să și le fi înfipt în ucigaș. Și mai spera și ca 
Gitan să descopere ceva care avea să sugereze acest lucru - 
celule epidermice, o particulă microscopică de sânge, suficient 
pentru stabilirea unui profil A.D.N. 

Trupul stătuse un timp în apă dar, dacă nu cumva peștii se 
apucaseră de făcut manichiură, puteau fi unele șanse să mai 
rămână sub unghii ceva intrat acolo. 

Analiza probelor de acest tip avea nevoie de timp. Profil 
A.D.N., serologic, toxicologic... În viaţă nu-i ca la televizor. Chiar 
și în regim de urgenţă, aveau să treacă zile, dacă nu chiar 
săptămâni, până la sosirea rezultatelor. Și chiar dacă obțineau 
un profil A.D.N. al făptuitorului, ar fi fost util imediat numai dacă 
individul mai comisese vreun alt delict și figura în banca de date 
naţională. 

Gitan examina centimetru cu centimetru trupul fetei. Fiecare 
semn, fiecare tăietură, fiecare vânătaie era măsurată și 
fotografiată. Landry spera să se găsească și niște urme de 
mușcături. Niciun avocat al apărării nu putea să le conteste în 
instanţă. Erau la fel de folositoare ca amprentele digitale. 

— Astea ce crezi că sunt, mușcături? întrebă el, arătând 
câteva semne semicirculare din jurul aureolei sânului stâng pe 
care-l cerceta prin ochelarii de citit, aplecat ca să le vadă cât 
mai de aproape. 

— S-ar putea, confirmă Gitan. Forma corespunde, dar nu văd 
urmele individuale ale dinţilor. E posibil s-o fi mușcat prin ceva, 
cum ar fi niște cearșafuri sau o pătură subţire, ca să estompeze 
semnele. Poate că l-a dus mintea. 

— Poate că a mai făcut-o și înainte, completă Landry. 


VP - 69 


Era o idee tulburătoare. Nu discutau despre vreun nemernic 
oarecare, în călduri, care nu suporta să fie refuzat. Nu era vorba 
de o situaţie scăpată de sub control, ci de o faptă săvârșită 
metodic, care avea nevoie de gândire organizată și destul sânge 
rece, în focul momentului, pentru a lua măsuri de prevedere 
împotriva auto-incriminării. 

Gitan trecu la urmele legăturii din jurul gâtului. 

— Ce crezi c-o fi fost asta? întrebă Landry. O frânghie? Un 
cablu? 

— Mai întâi, răspunse Gitan, avem urme ale degetelor mari de 
ambele părți ale laringelui. Vezi aici? Știm, așadar, că ucigașul a 
sugrumat-o manual, la un moment dat, în timpul atacului. Dar 
apoi, mai avem și urmele de legătură. Cablu n-a fost. 
Abraziunea e prea accentuată. Trebuie să fi fost un obiect cu 
textură aspră. Dacă a fost o frânghie, era destul de subțire. Nu 
văd niciun fel de fibre naturale, dar să nu uităm că a stat în apă. 
Ar fi exagerat să ne așteptăm să mai găsim fibre. Sau, la fel de 
posibil e și să fi folosit o coardă sintetică. De nylon, eventual. 

Uitându-se printr-o lupă cu lanternă, studie îndelung brazdele 
adânci lăsate în pielea gâtului fetei. Pe alocuri, pielea se 
fisurase. 

— Hmm, făcu ea, în timp ce lua o pensetă și, cu mare grijă, 
culegea ceva dintr-o rană. 

— Ce este? 

— Un cheguleţ de sânge uscat. Uite. 

Landry privi prin lupă cojiţa. In ea erau prinse câteva fibre 
atât de mici, încât aproape că nici nu se puteau vedea cu ochiul 
liber. Scurte, infim de subţiri, închise la culoare. Aproape ca 
niște firicele de păr. 

— După ce-l bagă la microscop, șoarecii de laborator vor avea 
niște răspunsuri, spuse Gitan. 

— Mă mir că ai găsit fie și atât, comentă Landry. 

— Uneori, mai avem și noroc. Ucigașul n-a aruncat-o imediat. 
Rănile au avut timp să se usuce și să se întărească. 

Când Gitan fu convinsă că examinaseră fiecare milimetru din 
partea anterioară a trupului, Landry îl ajută pe Cecil să întoarcă 
fata cu fața în jos. Gitan îi dădu la o parte părul, pentru a-i 
examina eventualele urme de pe ceafă. Nu exista niciuna. 


VP - 70 


— Okay, spuse ea. Sau a existat ceva în spatele ei, între ea și 
ucigaș, sau poate acesta stătea deasupra ei, ţinând-o 
imobilizată jos cu legătura de la gât. 

— Știu din experienţă că ucigașii de soiul ăsta vor să vadă 
fața victimei în timp ce se sufocă, preciză Landry. Spaima îi 
excită. Imaginea ochilor din care se stinge viaţa le dă o senzaţie 
de mare putere. 

— Mie mi se pare că a strangulat-o până la leșin, apoi a lăsat- 
o să-și revină, numai ca s-o mai „omoare” și a doua oară. 

— Un nenorocit de dement, mormăi Landry. 

— A lăsat-o să zacă undeva o vreme, înainte de a o arunca în 
canal, mai adăugă Gitan. 

Fără a mai fi împins prin sistemul circulator de către bătăile 
inimii, sângele fetei se adunase în josul spatelui și pe părțile 
dinapoi ale membrelor, formând niște vânătăi uriașe. Cadavrul 
rămăsese pe spate timp suficient pentru ca sângele să se 
coaguleze - ceea ce lua câteva ore. Indiferent ce se întâmpla 
după aceea, lividitatea nu se mai schimba, nici nu se muta din 
loc. 

— Poate a trebuit să aștepte înainte s-o poată abandona, 
presupuse Landry. Sau poate e unul dintre nebunii ăia cărora le 
place să-și facă de cap cu ele după ce au murit. 

Landry mai rămase acolo până când Gitan fu gata să execute 
incizia peste creștetul fetei. Scalpul avea să fie dat la o parte, 
pentru a se examina interiorul în căutarea oricăror fracturi 
craniene și a altor indicii de traume. Pentru asta, nu era nevoie 
să mai fie de faţă. Nu era nevoie nici să aștepte incizia 
principală, în formă de Y, peste torace și în josul abdomenului - 
și nici să se uite cum era despicat în două sternul Irinei Markova, 
pentru a i se putea deschide pieptul ca o stridie. Nu avea niciun 
motiv să vadă cum îi erau organele interne scoase din corp și 
cântărite. 

Mai văzuse așa ceva de multe ori. Fiecare om avea ficat. 
Fiecare avea intestine. Și creier. Nu-l interesau. Organele erau 
examinate, se făceau însemnări, fiindcă asta era procedura. Dar 
ceea ce o ucisese pe lrina Markova nu era nicio boală, nici vreo 
altă anomalie internă. 

Anomalia altcuiva o omorâse pe lrina - acel tip de nebunie 
care se instala în minţile asasinilor. 


VP -71 


Reflectând la acest lucru, Landry porni prin parcare, spre 

oficiul șerifului și secția de jafuri și omucideri. 
e 

— A venit interpretul, anunță Weiss. 

Intrară în camera de interogatoriu de unde ieșise Weiss. 
Bărbatul vârstnic care stătea în picioare lângă capătul mesei nu 
avea pe față nicio expresie inteligibilă. Chipul său prelung parcă 
ar fi fost sculptat în piatră. Îmbrăcat în negru, era înalt și slab, și 
purta o mustață albă tunsă scurt și un barbișon mic ca un 
triunghi ascuţit, chiar sub bărbie. 

Ochiul stâng îi era de un albastru intens, iar dreptul alb 
lăptos, mutilat complet dar lăsat acolo, la vedere. Nu și-l 
acoperea cu o bandă neagră sau cu ochelari de soare. Bătrânul 
preot părea să fie mândru de el, ca de o decorație hidoasă. 
Deasupra, sprânceana-i era brăzdată de o cicatrice. 

Weiss făcu prezentările: 

— Părinte Chernoff, acesta este detectivul Landry, care se 
ocupă și el de aceeași investigaţie. 

Landry trecu peste nesimţirea celuilalt. Nu simţea nevoia să-și 
scoată scula pe masă în faţa unui om sfânt, numai pentru a-l 
pune la punct pe Weiss. 

Îi întinse mâna preotului, care avea o strânsoare foarte 
puternică pentru un om vizibil trecut de șaptezeci de ani. 
Degetele lui erau noduroase și strâmbe, ca ramurile unui copac 
bătrân, bătute de vânt. 

— Părinte Chernoff. Vă mulţumesc că aţi venit atât de repede. 
Din păcate, niciodată nu dispunem de mult timp, când 
anchetăm o omucidere. 

Bătrânul preot îl privi lung, de sus, în timp ce se așezau. 
Landry își aminti de școala catolică, unde stătuse mult în 
genunchi, rostind Wăscătoarea pentru diverse încălcări ale 
regulamentului, sub privirea severă a Părintelui Arnaud. 

— Am auzit că a murit o fată rusoaică. 

Vorbea cu accent străin puternic, dar stăpânea perfect limba 
engleză. 

— Da, părinte. lrina Markova. Lucra la o fermă de cai, lângă 
Wellington. Mai cunoașteţi pe cineva cu numele de Markov, în 
zonă? Dacă are rude aici, am dori să le contactăm. 

Preotul nu luă în seamă întrebarea. 


VP- 72 


— Acesta spuse el, arătând cu capul în direcţia lui Weiss, mi-a 
pus banda de la robot. 

— Da. Ne-o puteţi traduce? 

Din nou, preotul ignoră întrebarea, ca și cum puţin i-ar fi 
păsat de problemele lui Landry. 

— Fata asta, era delincventă? 

— Din câte știu eu, nu. De ce? Ce spune omul de pe bandă? 

— Numele lui este Alexi, da? Mi-a spus acesta. 

Din nou își înclină capul spre Weiss, fără a-l învrednici nici cu- 
o privire. 

— Da, așa credem. De ce aţi întrebat dacă fata era 
delincventă? 

— Mai puneţi o dată banda, vă rog. 

Weiss atinse butonul aparatului, iar din boxe se auzi iar glasul 
rusului, în rafale sacadate. 

— Spune așa: „De ce naiba nu m-ai sunat? Te-ai ajuns acum, 
în mă-ta, cu americanii tăi fandosiţi? Nu uita cine ești, Irina. Nu 
uita a cui ești. Am să-ţi dau o treabă de făcut. Voi plăti bine, 
nesătulo”. 

— Recunoașteţi glasul? se interesă Landry. 

— Există mulţi bărbaţi ruși pe nume Alexi, replică preotul. 

— Și aveţi idee cine ar putea fi ăsta? 

Preotul se uită prin jur, ca și cum s-ar fi temut ca unul sau mai 
mulţi dintre toţi acei bărbați ruși pe nume Alexi să nu se 
ascundă prin colţuri, ascultând. 

— Sunteţi familiarizat cu crima organizată rusească, detectiv 
Landry? 

— Știu câte ceva. 

— Atunci, nu este nevoie să vă spun că oamenii aceștia sunt 
foarte violenţi și necruţători. Fac de rușine comunitatea noastră. 
Nu toţi rușii sunt bandiți. 

— Dar m-aţi întrebat dacă o bănuiam pe Irina Markova că ar 
fi. 

— Există un anumit om, un om foarte periculos. Alexi Kulak e 
numele lui. E un lup crud și feroce. S-ar putea ca glasul acesta 
să fie al său. 

— Și îl cunoașteţi? întrebă Weiss. Știți cumva unde l-am putea 
găsi? 

— Știu unele lucruri despre el. Este genul de om care crede că 
e „stăpân” peste alţii și că poate face cu ei ce vrea. 


VP-73 


Înverșunarea din tonul bătrânului părea să aibă motive 
personale. 

— El v-a distrus ochiul? vru să știe Landry. 

Preotul își trase nasul. 

— Nu. K.G.B.-ul mi-a făcut-o, în tinereţe. Mi-au ars ochiul 
fiindcă n-am vrut să depun ca martor pentru ei. Văzusem un om 
furând două pâini ca să nu-i moară familia de foame. Era 
imediat după război. Oamenii nu aveau ce mânca. Noi, în Rusia, 
ne temeam numai de K.G.B. Bandiţi nu existau. Acum K.G.B.-ul 
nu mai există, dar e plin de bandiți. Și nici așa nu e bine. 

— Cunoașteţi pe cineva care ne-ar putea ajuta să-l găsim pe 
Alexi Kulak? întrebă Landry. 

— Știu pe cineva. Dar nu se va învoi să vorbească cu 
dumneavoastră. 

— Dacă se teme, putem discuta și la telefon, propuse Weiss. 
În momentul de faţă, nu încercăm decât să-l găsim pe acel 
Alexi. 

Bătrânul preot se ridică de pe scaun. Rămase pe loc, drept ca 
un vătrai, arătând impresionant în sutana lui neagră, cu guler 
clerical. 

— Nu va vorbi cu dumneavoastră, reluă el, fiindcă Alexi Kulak 
i-a tăiat limba. 


VP - 74 


Capitolul 14 


În imaginaţia mea, îmi închipuisem mereu că aveam să fiu 
pregătită pentru acest moment, că avantajul urma să fie de 
partea mea, că știam exact ce să spun. Mă vizualizam pe mine 
însămi ca fiind puternică și stăpână pe situaţie, neafectată de 
apariţia lui arătând ca un milion afurisit de dolari. lar Bennett 
Walker ar fi fost cel luat prin surprindere, descumpănit și 
zguduit, incapabil să scoată o vorbă. Dar nici pomeneală de așa 
ceva. 

Intră pe ușă cu un aer hotărât, atent la prietenul și alibiul său, 
Juan Barbaro. Timpul și stilul de viață îi brăzdaseră chipul, dar 
într-un fel pe care femeile îl pot găsi atrăgător. Încă mai avea 
tot părul pe cap - brunet, ondulat, căzându-i peste ochi. Încă 
mai avea și un trup de atlet - înalt, lat în umeri, îngust în șolduri. 
Era îmbrăcat impecabil - pantaloni albi, sacou, cămașă neagră 
cu dungi descheiată la gât. Vlăstarul aristocratic bătător la ochi, 
doar atât de răvășit cât să arate mai sexy. 

Aruncă o privire spre mine, în treacăt, fără să mă recunoască. 

Acum eram o persoană cu totul diferită de fata pe care o 
cunoscuse. Nu mai aveam coama de păr negru zburlit, zâmbetul 
ce părea să caute necazul cu luminarea, lucirea aventurieră din 
ochi. Pe-atunci, mă simţisem vibrantă, însufleţită de prima 
dragoste, inocentă - măcar în cuget, dacă nu și în fapte. 

Douăzeci de ani înseamnă o perioadă îndelungată. De când 
nu-l mai văzusem, se întâmplaseră multe în viața mea. Și totuși, 
o parte din mine era ofensată că nu mă recunoscuse din prima 
clipă, că nu se oprise ca trăsnit, palid, începând să se bâlbâie. 
Fusesem atât de neînsemnată pentru el încât nici nu-și 
imaginase vreodată acest moment? Ochii care nu se văd se 
uită... Orice amintire neplăcută e mai bine să rămână în trecut. 

— Juan, scumpule, spuse el, apucând mâna lui Barbaro și 
începând să i-o scuture energic, ca un politician. Mi-ai putea 
acorda câteva momente... 

— Unde ţi-s bunele maniere, prietene? îl întrerupse Barbaro. 
Mă ţine de braţ o domnişoară fermecătoare, în caz că n-ai 


VP -75 


observat. De ce m-aș despărţi de ea fie și numai pentru o clipă, 
ca să-mi pierd vremea cu de-alde tine? 

— Scuze, aruncă Walker spre mine - nu mie. Dar am... 

Barbaro îl ignoră. 

— Elena, ăsta e bădăranul meu de prieten Bennett Walker. 
Bennett, frumoasa mea însoţitoare pentru seara asta, Elena 
Estes. 

În sfârșit, mă văzu. Se uită la mine pentru prima oară, și mă 
văzu. Pe chipul lui apăru expresia uluită și rezervată pe care mi- 
o dorisem. 

— Niciodată nu te-am mai văzut incapabil să-ţi găsești 
cuvintele, Bennett, am spus, ca și cum aș fi fost calmă. 

— Elena. 

Ar fi vrut să se caște podeaua și să mă înghită. Ar fi vrut să se 
întoarcă și să iasă pe ușă. Să spele putina, numai să n-o mai 
vadă pe femeia care încercase să-l bage la pușcărie. 

— Vă cunoașteţi? se miră Barbaro. Da-n fond, de ce mă mir? 
Există vreo femeie frumoasă, pe-o rază de cincizeci de kilometri, 
pe care tu să n-o cunoști, prietene? 

— A, îl știu pe Bennett de mult, am răspuns, savurând teama 
din ochii lui. Sau, cel puţin, așa credeam... 

— Elena, repetă el. A trecut ceva vreme... Cum o mai duci? 

— Numai de-atâta ești în stare? 

— Pe moment, da. 

— Și când te gândești că erai atât de iute de picior, am 
comentat, privindu-l o clipă pe Barbaro cu coada ochiului, atât 
de sprinten la limbă și la minte. Ben reușea să te facă din vorbe 
în orice situaţie - nu-i așa, Ben? 

Nu zise nimic. 

— Și, ca să-ţi răspund la întrebare, am continuat, n-o duc prea 
bine. Sunt foarte supărată. O prietenă a mea a fost găsită azi- 
dimineaţă ucisă. Imaginează-ţi ce surpriză pe capul meu, să 
descopăr că fuseseși văzut cu ea chiar în noaptea când a 
dispărut! 

— Nu știu nimic despre asta, replică el. 

Începea să se irite. Îmi dădeam seama după felul cum își 
înclina capul, cum strângea din fălci, cum evita să mă privească. 

— Mă rog, am remarcat eu, unele lucruri nu se schimbă 
niciodată. 


VP - 76 


— Dacă vrei să ne scuzi un moment, Elena, dar am ceva de 
vorbit cu prietenul meu. 

Îi puse o mână pe umăr lui Barbaro, pregătindu-se să-l tragă 
deoparte. 

— Ca să vă potriviţi poveștile? l-am întrebat, cu o voce dulce. 

O mare prostie din partea mea - dar ce să fac? Uneori, nu mă 
pot stăpâni. 

Barbaro urmărea schimbul de replici cu un soi de uimire 
amuzată, uitându-se de la unul la altul ca și cum ar fi asistat la o 
partidă de tenis. 

Walker stătu un moment să-și recapete calmul, inspirând și 
expirând. Era foarte conștient de cele două cupluri care tocmai 
urcaseră din restaurant și stăteau de vorbă, la nici zece pași 
distanță. 

— N-am nevoie de niciun fel de povești, spuse el încet, venind 
puţin mai aproape. 

Nu m-am retras. Nici moartă n-aș fi făcut-o. Îl priveam în ochi, 
știind că asta-l făcea să se simtă incomod. 

— Așa crezi? Un martor de alibi inconștient? 

Am clătinat din cap. 

— Nu ţine, Bennett. Deși, cel puţin, nu poate contrazice 
versiunea ta despre ceea ce s-a întâmplat. 

— Elena, înțeleg că ești supărată, spuse el. Dar n-am avut 
nimic de-a face cu moartea acelei fete, și mă nemulţumește că 
insinuezi altceva, mai ales având în vedere că te pot auzi și alte 
persoane. 

Am pufnit în râs de-a binelea. 

— Vai de mine, ce-or să zică vecinii? E inadmisibil, să-ţi întinez 
eu reputaţia nepătată! Ești de-a dreptul incredibil, am adăugat, 
coborând vocea. 

— Au trecut de-atunci douăzeci de ani, și încă mă mai urâăști... 

— Pentru ceea ce-ai făcut tu nu există termen de prescriere, 
Bennett. Nu cu mine. 

— Indiferent ce-ţi convine ţie să crezi, am fost exonerat de 
orice vină. 

— Ce reinventare interesantă a istoriei! 

— N-am de gând să port conversaţia asta cu tine, Elena. Nu 
acum, și nu aici. 


VP - 77 


— Ei bine, când descoperi că ai un loc în carnetul tău de bal, 
să mă treci și pe mine. Nimic nu se compară cu retrăirea 
vremurilor de altă dată, am ripostat, sarcastic. 

Apoi, am întors privirea spre Barbaro. 

— Și acum, dacă vreţi să mă scuzaţi, domnilor, am avut o zi 
foarte grea și foarte urâtă. Am să găsesc singură ieșirea. 

Am plecat, trecând pe lângă ghișeul valetului de la parcare. 
Îmi parcasem mașina la nivelul inferior. Un Glock 9 mm. Stătea 
ascuns după un panou secret, în portiera din faţă-stânga a 
mașinii. Nu-mi puteam asuma riscul de a-l lăsa să cadă în 
mâinile unui puști prost plătit, care se plictisise să-i mai tot 
servească pe oamenii bogaţi. 

— Elena! 

Barbaro. Mă ajunse din urmă, alergând ușor. Nu părea să știe 
ce să spună, și avea expresia cuiva care a nimerit în mijlocul 
unei conversații. 

— Mă tem că nu înțeleg ce s-a întâmplat. 

— Sunt sigură că bunul dumitale prieten te va pune la curent. 
Totuși, reţine un sfat: nu investi prea mult în a-i furniza un alibi. 
Dacă aflu că a avut ceva de-a face cu uciderea Irinei, voi avea 
grijă să plătească, și nu-mi va păsa cine-o să-mi stea în cale. 

— Dar asta-i o nebunie! Bennett mi-e prieten bun. 

— De cât timp îl cunoști? 

— De ani de zile. Pentru nimic în lume n-ar face rău unei 
femei. 

— Serios? Și de ce nu, mă rog? Fiindcă e chipeș? Fiindcă e 
fermecător? Și bogat? Pentru un om de lume ca dumneata, 
domnule Barbaro, ești teribil de naiv. Când te întorci acolo și stai 
jos să bei un pahar cu amicul dumitale, întreabă-l dacă-i spune 
ceva numele Maria Nevin. 

Nu știa ce să răspundă, așa că am continuat: 

— Și orice ţi-ar spune, să ţii minte un lucru: Bennett Walker e 
un mincinos și un violator. O știu bine, fiindcă și eu i-am oferit o 
dată un alibi. 

Avu bunul-simţ să nu spună nimic nici de data asta. 

M-am întors să-mi deschid portiera mașinii. În sfârșit, Barbaro 
îmi puse o mână pe umăr. 

— Elena, te rog, nu pleca furioasă. 

Stătea prea aproape de mine. Nu m-am întors iar cu faţa spre 
el. 


VP - 78 


— Nu pe dumneata sunt furioasă. 

— Ești furioasă pe întreaga lume, cred. 

— Da, am șoptit, simţindu-mă doborâtă de toate greutăţile 
acelei zile. Doborâtă fizic. Secătuită emoţional. Mâna lui se mută 
de pe umărul meu pe ceafă. 

— Te rog, nu încerca să mă mângâi, l-am oprit. Serios, nu 
cred c-aș suporta, tocmai acum. 

— Ești întotdeauna cea mai puternică? 

— Nu prea am de ales. lar acum, dacă mă scuzi, zău că 
trebuie să plec. 

Făcu un pas într-o parte, ca să pot deschide portiera. 

— Pot să te sun? mă întrebă. 

Am râs, fără umor. 

— Nu-mi pot imagina de ce ai vrea s-o faci. N-am fost cea mai 
plăcută companie. 

— Moartea unei prietene nu creează circumstanţe plăcute. 
Totuși... asta nu schimbă faptul că ești o femeie frumoasă, 
complexă și interesantă, și aș dori să am ocazia de a te 
cunoaște mai bine. 

— Hmmm... Ai un suflet curajos, am comentat, privindu-l. 

În lumina alb-negru de film noir a parcării, arăta uluitor de 
frumos, și puteam simţi energia sexuală pe care o emana valuri- 
valuri. 

— Fortuna îi preferă pe cei viteji, cită el, și aplecându-se mă 
sărută ușor, foarte scurt - doar atâta cât să mă facă să mă 
gândesc că s-ar fi putut să mai vreau. 

— Nu ești cuminte! 

Vocea se auzi din cealaltă parte a mașinii mele. O persoană 
de sex nedefinit stătea în picioare, în spatele următoarei mașini, 
privindu-ne. Femeie, după voce, dar alte indicaţii nu existau. Era 
acoperită cu un fel de eșarfă neagră care-i lăsa vizibile doar 
trăsăturile feţei, machiate ca ale unui personaj de la Cirque du 
Soleil. Pe cap purta o tichie conică neagră, cu un pompon în 
capăt. 

— Nu ești deloc cuminte! repetă ea. La fel ca și ceilalţi. Deloc 
cuminte! 

Barbaro făcu doi pași ameninţători într-acolo. 

— Pleacă de-aici, Freak! Dispari! Dispari până nu chem poliția 
să te aresteze de nebună ce ești! 


VP - 79 


Freak făcu o reverență și se îndepărtă în fugă, pășind 
împiedicată pe tocurile înalte. Se târî prin portiţa care ducea în 
incinta Palm Beach polo și dispăru. 

M-am întors spre Barbaro 

— Asta ce naiba a mai fost? 

— Freak, răspunse el. N-ai mai văzut-o niciodată? 

— Nu. Nu prea plec de la fermă. 

— Se învârtește prin oraș. Am mai văzut-o și altă dată pe-aici. 
E nebună. 

— Mi-am dat seama: 

— N-o lua în seamă, îmi recomandă el. Du-te acasă și 
încearcă să te odihnești. 

Ridică mâna şi-mi atinse obrazul stâng, cu blândeţe, sunt 
convinsă, deși nu puteam s-o simt cu adevărat. 

M-am așezat la volanul B.M.W.-ului și i-am spus numărul meu 
de telefon - după care am plecat, întrebându-mă oare în ce 
anume mă vârâsem. 

Mă gândeam la sărutul lui Barbaro și mă simţeam vinovată. 
Mă gândeam la Landry și la momentul pe care-l împărtășiserăm 
lângă grajd, cum dorisem să apelez la el dar n-o făcusem. lar 
asta mă făcea să mă simt și mai vinovată. Nu că aș fi avut 
motive. Îmi terminasem relaţia cu Landry. Dorea de la mine 
ceva ce nu puteam să-i dau, ce nu mai voiam să-i dau. li 
făcusem o favoare, indiferent dacă el accepta s-o vadă astfel 
sau nu. 

Poate o aventură cu un star polo hot l-ar fi făcut să înțeleagă 
mai bine. 

„Nu te repezi să vezi lucruri care nu sunt, Elena”, mi-am spus. 
Oricât plănuisem să-mi folosesc noua relaţie cu Juan Barbaro 
pentru a investiga cazul, era foarte posibil ca și el să pună la 
cale același lucru. Fusese de faţă în noaptea când dispăruse 
Elena, la fel ca Bennett Weiss și patronul lui Barbaro, 
sărbătoritul Jim Brody. Poate că plănuia să joace rolul diversiunii 
care să-mi abată atenţia dinspre prietenii lui cei bogați. 

Nu mă îndoiam că Juan Barbaro putea avea femei bogate și 
frumoase pe alese, din Wellington. De ce să-i fi cășunat tocmai 
pe mine? 

În casa lui Sean luminile erau stinse. M-am bucurat. Oricât de 
mult țineam la el, nu voiam să interacţionez cu nimeni în 
noaptea aceea. 


VP - 80 


Am intrat în casă și nici măcar nu m-am deranjat să aprind 
lumina. Luna strălucea puternic, aproape plină, luminând destul 
de tare ca să pot străbate ușor coridorul spre dormitor. Am 
intrat în baie, am aprins lumina și am dat drumul la duș. Mirosul 
acrișor al tensiunii și al fumului de ţigară stătut se ţinea lipit de 
mine ca o mâzgă. 

M-am aplecat peste lavabou ca să mă spăl pe dinţi. Când am 
terminat și am ridicat privirea, nu mai eram singură. 

În spatele meu stătea un bărbat. O secundă, n-am putut decât 
să-l privesc stupefiată, după care m-am răsucit spre el. Se 
oprise în ușă, cu costumul în neorânduială și albul ochilor roșu. 

— Ești Elena Estes, spuse el, cu accent rusesc. 

— Și tu cine mă-ta ești? l-am întrebat. 

— Kulak este numele meu. Alexi Kulak. 


VP - 81 


Capitolul 15 


Barul Magaa's era o bombă căcăcioasă într-un cartier 
industrial împuţit din West Palm - o clădire dărăpănată de placaj 
care arăta de parcă ar fi fost condamnată la demolare cu zece 
ani înainte. Parcarea se afla în spate - un poligon de beton 
crăpat prin care creșteau bălării. Un gard în eclise, încununat cu 
sârmă ghimpată, îi despărțea pe clienţii Magdei de un cimitir de 
mașini. 

Probabil că acela avea să fie un exerciţiu, își spuse Landry, în 
timp ce cobora din mașină. Bătrânul preot îi indicase acel bar ca 
pe un loc unde se putea să-l găsească pe Kulak, dar șansele ca 
vreo persoană de-acolo să-i vorbească erau infime. Comunitatea 
rusească era strâns sudată și zgârcită la vorbă. Totuși, trebuia 
să înceapă și el de undeva, nu? 

Împreună cu Weiss, stabilise să încheie pe ziua în curs, pentru 
a o lua de la capăt în dimineaţa următoare. Landry se uită la 
ceas: era ora 00:14. Dimineaţa. Avea să-i fie destul de greu să-i 
convingă pe oamenii aceia să stea de vorbă fie și doar cu un 
singur poliţist, darmite cu doi. Mai ales dacă unul dintre cei doi 
era Weiss. lar Alexi Kulak era o pistă prea importantă ca s-o 
compromită. 

Kulak avea la activ multe arestări, dar nicio condamnare. 
Fusese acuzat de atac cu violenţă și tentativă de omor, însă 
niciuna dintre învinuiri nu rezistase vreodată. Martorii aveau 
goluri de memorie. Victimele preferau să îngroape trecutul. Era 
un om cu care nimeni nu voia să aibă încurcături. 

Landry cunoștea un tip care lucra în forța operativă contra 
crimei organizate, dar nu-l sunase. Ar fi putut să obţină câteva 
informaţii despre Kulak, însă detectivii de la crimă organizată 
erau de un egoism și un spirit paranoid notorii. Ultimul lucru de 
care aveau chef era câte un papagal de la omucideri care să le 
dea peste cap investigaţiile. 

Aflase datele esenţiale despre Kulak - cum arăta, ce dosar 
avea, și așa mai departe. Părintele Chernoff îl informase că 
cimitirul de mașini din spatele cârciumii era firma legitimă a lui 
Kulak. Dar ultimul său domiciliu cunoscut era localizat drept în 


VP - 82 


mijlocul magazinului Baby Gap din centru, iar Landry nu găsise 
nicio altă adresă, sau nume de-ale unor eventuale rude. 

Totuși, Kulak îi fusese apropiat Irinei Markova. ÎI oferise o 
slujbă - o slujbă bine plătită. Activităţile criminale erau 
incomparabil mai rentabile decât munca la grajduri. Asta explica 
garderoba costisitoare. De asemenea, era posibil să-i fi dat 
cuiva motive s-o atace. Poate îi stătuse cuiva în drum. Poate că 
cineva voise să se răzbune astfel pe Kulak. Poate chiar Kulak o 
ucisese, iar telefonul fusese dat la derută. 

Landry intră pe ușa din spate a barului și străbătu un culoar 
îngust și întunecos, cu podele denivelate. Localul mirosea a bere 
și a varză fiartă, iar fumul era atât de gros încât înțepa ochii și 
înfunda gâtlejul ca un pumn strâns. Când Landry intră și se 
așeză la bar, toate conversațiile amuţiră. Oamenii se holbară la 
el, după care începură să schimbe între ei priviri și șușoteli în 
rusește. 

Privindu-l pe barman, un chelios masiv cu tatuaje albastre 
peste tot scalpul, Landry comandă: 

— O votcă. Seacă. 

— Ce vrei, curcane? întrebă barmanul. 

— O votcă, repetă Landry. Seacă. Ai votcă, nu? 

e 

Barmanul râse zgomotos, îi turnă un pahar și i-l puse în faţă, 
pe tejghea. Landry îl dădu pe gât, înfruntându-și nevoia de a se 
strâmba, icnind. Barmanul îi mai turnă un rând, iar Landry 
repetă figura, deși era cu stomacul aproape gol. 

Barmanul râse iar. 

— Eşti rus, curcane? Bei ca un ruznac. 

— Ce te face să crezi c-aș fi curcan? 

— Toţi sunteți la fel. Vă daţi mari de nu să poate. N-avem 
nimica ce să-ți zicem aicea, curcane. 

— Nici măcar nu știi ce voiam să întreb. 

— Nu contează. 

— Deci, n-ai să-mi spui unde-l pot găsi pe Alexi Kulak? 

— Nu. 

— Mare păcat. O rudă apropiată de-a lui a fost găsită moartă, 
azi, și trebuie să ne spună ce să facem cu cadavrul. 

Barmanul făcu o mutră acră, ridicând din umeri. 

— Dac-a murit, de ce atâta grabă? La fel de moartă o să fie și 
mâine, și poimâine. 


VP - 83 


— Și-atuncea ce să fac, să mai vin mâine, și poimâine, și tot 
așa, așteptând până se-arată Alexi Kulak? întrebă Landry. Sunt 
un om ocupat, să știi, nu-mi pot pierde vremea la nesfârșit. 
Poate-ar fi mai bine să trimit vreo două mașini aici, cu agenţi în 
uniformă. Preferi așa? 

Barmanul se încruntă, făcându-și tatuajele de pe frunte să se 
unduiască. 

In spatele lui, cineva râse: 

— E la mişto! Voi, poliţaii americani, nu sunteţi în stare să 
faceţi pe nimeni să vorbească. 

Landry aruncă o privire peste umăr. Omul din spatele lui era 
aproape la fel de mătăhălos ca barmanul. Foarte bine. Dacă se 
punea problema să se impună, ăsta era adversarul cel mai 
nimerit. 

— Voi aicea ziceţi vă rog și vă mulţumesc și lăsaţi criminalii să 
scape doar cu-o urecheală, ca pe puștii neastâmpărați la școală, 
continuă omul. Nu-i ca-n Rusia. 

De peste tot se auziră murmure de încuviințare. 

Landry se răsuci în loc, pe taburetul de la bar. 

— Dacă-n Rusia-i așa de nemaipomenit de grozav, ce cauţi 
aici, Boris? Te-ai săturat să mai stai la coadă o zi-ntreagă pentr- 
un Sul de kur-papier? Sau nici măcar nu folosiţi? Măcar au 
instalaţii sanitare în ţara aia înapoiată a voastră? 

Rusul se încruntă ameninţător. Avea părul des și țepos, ca o 
blană de urs, îngustat în V chiar deasupra sprâncenelor. O venă 
îi ieșea în relief pe-o parte a gâtului. 

— La vezi cum vorbești, băi polițache! Tu ești unu’, și noi, mai 
mulți. 

— Mi se pare mie, sau tocmai ai încercat să mă ameninţi? 
întrebă Landry. Să ameninţi un reprezentant al legii în exerciţiul 
funcțiunii, mai precis. 

Se întoarse spre barman. 

— M-a ameninţat? 

— Și ce-ai să faci? întrebă celălalt. Ai să-l cerți? Ai să-i tai din 
porţie la cină? 

— Am dreptul să mă apăr, răspunse Landry. S-ar putea să fie 
nevoie să procedez așa. 

Și, răsucindu-se, aplică un cot în plexul solar al omului din 
spatele lui. În același timp, îşi scoase pistolul din teaca de la 
subsuoară și-l trânti cu spatele de perete pe rusul sufocat. 


VP - 84 


Cu ţeava armei înfiptă în fața lui, strigă: 

— Uite-așa s-ar putea să fac! Cum îţi place, boule? M-am făcut 
clar înţeles? S-ar putea să-ți zbor creierii de rahat! Acuma-i mai 
ca-n Maica Rusia, băi muie? 

În ochii celuilalt, care se uitau cruciș spre gura ţevii, se citeau 
șocul și spaima. 

La fel de repede cum îl atacase, Landry îi dădu drumul. Rusul 
lunecă pe jumătate în josul peretelui și se îndoi de mijloc, cu 
gura mișcându-i-se ca a unui pește pe uscat. 

— Să nu mă calci pe coadă, Boris! strigă Landry, 
ameninţându-l cu degetul. Să nu mă calci! 

Și, întorcându-se la bar, mai comandă încă o votcă. Apoi se 
uită prin jur, la ceilalţi. 

— Și voi la ce mama măssii beliţi ochii? 

Acum păreau convenabil de impresionați - încă prudenți, încă 
necooperanțţi, fără îndoială, dar se zărea și o mică undă de 
respect. Acesta era singurul mod de a ajunge la un acord cu unii 
ca ei. 

Își luă votca și o dădu pe gât, sperând să nu borască în clipa 
următoare. Din haină, scoase o fotografie printată de pe 
computerul Irinei Markova și o ridică. 

— Asta-i lrina Markova, spuse el cu glas sonor. A fost găsită 
moartă azi. Era rusoaică. S-ar putea ca unii dintre voi s-o fi 
cunoscut. lar eu am să muncesc pe brânci ca să-l găsesc și să-l 
arestez pe ucigaș, ca să mă asigur că n-o să mai vadă niciodată 
lumina zilei. 

Dacă cineva de-aici are ceva să-mi spună, îmi las cartea de 
vizită pe bar. lar dacă-mi poate spune cineva unde-l pot găsi pe 
Alexi Kulak, am nevoie să aflu acum. Dacă nu vine să ridice 
cadavrul în trei zile, va fi înmormântată într-un sicriu de brad, în 
cimitirul săracilor. 

Aceasta era o minciună, dar lui Landry nu-i păsa. Trebuia să 
afle ceea ce era de aflat. Se întoarse iar spre barman și puse 
fotografia Irinei pe bar. Fata stătea așezată într-o boxă de 
potcovit, între doi bărbaţi bine îmbrăcaţi, care probabil nu mai 
puseseră niciodată piciorul într-un asemenea loc. Zâmbetul ei 
era orbitor. Nu părea să poată exista nicio legătură între fata 
aceea și cadavrul care zăcea pe o lespede de marmură în 
cabinetul de autopsie. 

Barmanul privea și el fotografia, cu o expresie gânditoare. 


VP - 85 


— Tipul a strâns-o de gât, apoi a strangulat-o cu o funie, 
continuă Landry, înflorind, de dragul unui efect maxim. A violat- 
o și a torturat-o. 

Gitan nu-i putuse spune cu certitudine dacă lrina fusese 
violată, și nici semne clare de tortură nu se vedeau. 

— Dementul i-a tras-o chiar și după ce murise. Și pe urmă, a 
aruncat-o-ntr-un canal, ca să-i mănânce peștii ochii. 

În timp ce privea fotografia, barmanului începu să-i tremure 
gura. 

— Nu vrei să-i dăm de urmă nemernicului care-a făcut asta? 
continuă Landry. Eu, unul, le-aș da sticleţilor capul propriului 
meu frate, pe tavă, dac-aș afla ca făcut una ca asta. Dar, în 
fond, eu nu sunt rus. 

Aruncă pe tejghea vreo șase cărţi de vizită și o hârtie de 
douăzeci de dolari, și-i adresă barmanului un mic semn de salut. 

— Do svidaniya. 

Votca începea să se facă simțită, pe măsură ce efectul 
adrenalinei trecea. leși pe ușa din spate și vărsă. Acolo nu era 
nimeni care să-l vadă. Se rezemă de clădire și inspiră de câteva 
ori, adânc. Avea nevoie doar de câteva momente, de puţin aer. 

Acum se putea întâmpla un lucru din trei. Să nu iasă nimeni; 
să iasă cineva, care să vorbească, sau nu, cu el; să iasă Boris și 
să-l snopească în bătaie. 

Își frecă faţa cu mâinile, apoi își aprinse o ţigară, ca să-și 
alunge din gură gustul de vomă, întrebându-se dacă Elena 
dormea sau nu. Apoi, își reproșă faptul că se gândea la asta. N- 
avea nicio șansă de a se apropia de ea. Nu l-ar fi lăsat. Bine 
măcar că mai vorbea cu el. 

Ușa se deschise și ieși o femeie. Păr tapat, machiaj prea gros, 
fusta scurtă de abia-i acoperea fundul. Se opri cu profilul spre el, 
își aprinse o ţigară și suflă un fuior de fum în sus, către lună. 

Landry aștepta. 

— La naiba, spuse ea nu peste mult, privindu-l. Mi s-a stins 
ţigara. Ai un foc? 

Apropiindu-se, Landry își aprinse bricheta. Femeia îl privi pe 
sub sprâncene, în timp ce trăgea adânc din ţigară. 

— Eşti o figură, remarcă ea, expirând. L-ai cotonogit pe 
Gregor. Era și timpul să i-o facă cineva. 

— N-a fost chiar atât de greu, spuse Landry. 

Cu un mic râs cochet, femeia bătu din gene. 


VP - 86 


— Sigur ești polițai? 

— Pe legitimaţia mea așa scrie. 

— Mă cheamă Svetlana. Svetlana Petrova. Îl cauţi pe Alexi? 

— Știi cumva unde pot să-l găsesc? 

Bosumflându-se încruntată, Svetlana ridică dintr-un umăr. 

— În iad, sper. 

— Nu-l admiri? 

— E un porc, declară ea, întorcând capul pentru a trage un 
scuipat. De înaltă clasă. 

— Ce-a făcut? vru să știe Landry. Ţi-a tras-o și te-a dat pe ușă 
afară? 

Scânteia care scăpără în ochii ei îi spuse că tocmai asta se 
întâmplase. 

— Băi! se răsti ea, dându-i o lovitură cu podul palmei în piept. 
Mie nu-mi dă nimeni papucii! Eu îi zbor pe ei cu șuturi în cur, nu 
ei pe mine. Tipu-i un scârțan și se-nvârtește numai printre curve 
ordinare. 

Landry își mușcă limba și se uită spre ușă. Din clipă-n clipă 
putea să mai apară și altcineva. 

— Și una din curvele astea ordinare era lrina Markova? 

Femeia făcu o mutră acră. 

— lrina-l ducea de capu’ sculei ca de-un căpăstru. Ajunsese 
de râsu' lumii. 

— Și nu crezi că s-ar putea să se fi săturat de toată treaba 
asta? Poate i-a venit ideea s-o-nvetțe o lecţie. 

La asta, Svetlana nu se gândise. 

— Alexi? S-o omoare...? 

Ideea părea să-i placă. 

— Știu eu...? Poate. Ar fi fost în stare. Are un temperament ca 
toți dracii. 

— Pe tine te-a bătut vreodată? 

Ezitând, rusoaica se uită în jos, apoi ridică din nou privirea. 
Probabil tocmai pusese la cale o minciună. 

— Da. De multe ori. Da’ am dat și eu. 

— Deci, poate că acum nu vrei decât să-i faci un pocinog. 

Svetlana încercă să afișeze o mutră inocentă - stare care, cu 
siguranţă, nu-i mai era comună de cel puţin două decenii. 

— Ce pocinog? Ce, am zis eu c-am să-ți spun ceva? 

— N-ai să-mi spui? Ei, atunci mai bine plec. 


VP - 87 


Întinzând mâna, tocmai când Landry dădea să se întoarcă, 
femeia îl apucă de rever. 

— Te dai bătut prea ușor. 

— Am de rezolvat o crimă, replică el. Nu pot să stau aici și să 
joc alba-neagra cu tine, scumpo. Dacă ai ceva de zis, zi. 

Se încruntă, apoi se bosumflă din nou. 

— N-ai niciun haz. 

— Mda, mi s-a mai spus. Kulak a trecut pe-aici în seara asta? 

— A fost mai de vreme, pentru vreo oră, două... 

— În ce stare era? 

— Cu draci. Mereu are draci. 

— Când ai văzut-o pentru ultima oară pe Irina Markova? 

Din nou, aceeași mutră acră. 

— Nu mai știu. N-o caut în mod special. 

— A fost aici sâmbătă noaptea? 

Aproape că putu vedea cum începeau brusc să se învârtească 
rotițele din capul Svetlanei. Rusoaica își îngustă ochii, 
înfrânându-și un început de zâmbet. 

— Da, răspunse ea. Sâmbătă noaptea. 

— Cam pe la miezul nopţii? În jur de unu? 

— Da, da. M-am uitat la ceas. Am văzut că se certau. 

Landry se întoarse și porni spre mașină. Svetlana îl urmă 
grăbită, ţăcănind cu tocurile pe ciment. 

— Ce e...? 

— M-ai minţit. Irina Markova n-a fost aici sâmbătă noaptea. 
Dacă mă minţi, n-am nevoie de tine. Nu mi-ai spus niciun lucru 
care să-mi poată fi de folos. 

— Bine, bine... Am să-ţi spun unde stă Alexi. Ai o hârtie și un 
pix? 

Landry îi dădu una dintre cărțile lui de vizită și un pix din 
buzunarul interior al hainei. Femeia puse cartea de vizită pe 
capota mașinii, scrise ceva și i-o înapoie. Detectivul miji ochii. 

— Sper că-i adevărată, zise el. 

— Jur că e. Și este un mare secret. Aproape nimeni n-o știe. 
Nici gaborii. Nici chiar federalii. 

— lar ăsta-i numărul lui de telefon? 

— Nu, ridică ea privirea, venind puţin cam prea aproape. E 
telefonul meu. Să mă suni. Am să-ți arăt niște distracţii, cum n- 
ai mai văzut. 


VP - 88 


Landry își vâri cartea de vizită în buzunarul de la piept, se 
urcă în mașină și plecă, lăsându-și informatoarea acolo, 
înfierbântată și dezamăgită. Primul tăntălău care ieșea din bar 
avea să fie foarte norocos în noaptea aceea. 


VP - 89 


Capitolul 16 


— Ce cauţi în casa mea? m-am răstit, întrebându-mă ce armă 
improvizată aș fi putut avea la îndemână. Poate reușeam să-i 
dau în cap cu savoniera de plastic - dac-aș fi putut s-o iau fără 
ca el să mă observe. 

— O cunoşti pe Irina, spuse el. 

— Și dac-o cunosc...? 

Părea năuc, poate chiar nebun, sau în orice caz bolnav. Ce 
știam eu? Poate chiar el o ucisese. 

— li plăcea de tine. 

N-am spus nimic. O secundă, ochii lui se abătură în altă parte. 
Am profitat de ocazie ca să mă strecor cu câţiva centimetri mai 
la dreapta. 

— Ai cunoscut-o pe Irina? l-am întrebat. 

Mă privi din nou. 

— Am iubit-o. 

Și totuși, nu era exclus s-o fi sugrumat. Nimic nu avea o 
putere mai mare de a împinge oamenii dincolo de limita 
violenţei, decât dragostea. O iubise, dar ea nu-l iubise pe el. O 
iubise, dar ea îl înșelase. O iubise obsesiv și nu voise să renunțe 
la ea. Existau destule scenarii posibile. 

— Ai cunoscut-o în Rusia? l-am întrebat, mutându-mi 
greutatea de pe un picior pe celălalt, astfel încât să mai câștig 
un sfert de pas înainte. 

— Era cea mai bună prietenă a surioarei mele, Sasha. 

Numele îmi spunea ceva. Sasha Kulak. Prietena Irinei care se 
sinucisese din cauza lui Tomas Van Zanat, dealerul de cai pe 
care-l atacase Irina în grajd. 

Kulak. Alexi Kulak. Ruși... 

— Vorbea cu drag de Sasha, am spus, strecurându-mi 
degetele mâinii drepte în sertarul din spatele meu. Nu păru să 
observe. 

— Și de mine cum vorbea? întrebă el. 

Îi puteam vedea, în vestonul descheiat, patul unui pistol. 

— lrina era o persoană foarte discretă. Nu prea vorbea despre 
viaţa ei personală. 


VP - 90 


Ochii i se umplură de lacrimi. Părea să fie în ghearele unei 
suferinţe atroce. 

— Eram o stafie în viaţa asta pe care o ducea ea. Mă ţinea la 
distanță... 

În materie de mobil al crimei, cuvintele lui nu sunau deloc 
bine. Degetele mele găsiră ceva în sertar și am strâns obiectul 
în mână. O pereche de foarfeci. 

În prag, Alexi Kulak se răsuci și se rezema de tocul ușii, roșu 
la chip și cu ochii închiși, în timp ce încerca să-și stăpânească 
lacrimile. 

— Ce vrei de la mine? l-am întrebat. 

Se șterse la ochi cu o mână mare, pătrăţoasă. Pe dosul palmei 
avea tatuaje. Din pușcărie, oare...? 

Pe vremea când lucram la narcotice, rușii acaparaseră o mare 
parte din traficul cu heroină în Sudul Floridei. Se zvonea că se 
combinaseră cu columbienii, ca să se infiltreze și ei pe piața 
cocainei. Pe-atunci, încă nu se aventuraseră și în domeniul 
metadonei cristalizate. Aceea încă mai fusese - și încă mai era - 
un bastion al albilor. 

Alexi Kulak. Mafia rusească? Asta fusese cea de-a doua 
muncă a Irinei? Slujba care-i finanța stilul de viaţă printre cei 
bogaţi și celebri? 

— E moartă, spuse el. Asasinată. 

Își luase emoţiile în stăpânire, ferecându-le cine știe unde. 
Puteam să-l văd clar cum se schimba, se calma, devenea mai 
concentrat. 

— Da, am încuviințat. 

— Mi-a spus cum ai ajutat-o pe fetiţa aia. 

Cu un an în urmă, Molly Seabright, în vârstă de doisprezece 
ani, venise la mine, crezându-mă detectiv particular, ca să-mi 
ceară ajutorul pentru a o găsi pe sora ei dispărută. 

— Îi cunoşti pe oamenii ăia cu care umbla, continuă el. Pe 
filfizonii ăia americani bogaţi, arde-i-ar focul pe ei și pe tot 
neamul lor! 

— Nu, am minţit. Nu-i cunosc. 

Kulak mă ţintui cu o privire care mă făcea să mă simt ca o 
insectă pe planșetă. Energia pe care o emana acum era 
focalizată și intensă. 

— Ba-i cunoști. 

N-am mai spus nimic. 


VP - 91 


— Vreau să știu care din ei a omorât-o pe Irina. 

— Nu sunt detectiv particular, domnule Kulak. 

Făcu un pas în baie, devenind dintr-odată agresiv. 

— Puțin îmi pasă cum mama mă-sii-ţi zici. Am nevoie că aflu 
cine-a omorât-o pe Irina! 

— Asta-i treaba poliţiei. 

N-aveam unde să mă mai retrag. Stăteam deja rezemată de 
chiuvetă. 

Kulak ridică mâna și mă apucă de partea de jos a feței. Pe 
dedesubt, am repezit înainte forfecuța pe care o găsisem, 
înfigându-i-o în burtă. Am simţit vârful lovind o coastă. 

Cu un urlet, Kulak se împletici înapoi, privind în jos cu uimire 
cum cămașa i se înroșea de propriul sânge. 

Mi-am împreunat mâinile și l-am lovit din lateral, nimerindu-l 
în obraz și tâmplă. 

Se clătină pe spate, se dezechilibră și căzu. 

Am dat să sar peste el, dar mă apucă de o gleznă, așa că am 
căzut mușcându-mi adânc buza de jos. Gustul sângelui îmi 
umplu gura. L-am aplicat o lovitură de picior, ca să mă eliberez. 
Dând din braţe și picioare, am încercat să mă trag înainte, m-am 
săltat în genunchi și mi-am adunat picioarele sub mine. 

In timp ce căutam să mă avânt înainte, Kulak mă prinse de 
ceafă, dădu cu mine de un perete și mă ţintui acolo, 
imobilizându-mă cu greutatea lui. 

— Căţea! M-ai înjunghiat! 

— Te-am și sper să mori din asta! 

Pe neașteptate, Kulak începu să chicotească, apoi să râdă, din 
ce în ce mai tare. 

— Eşti la fel ca Irina, cred. 

Speram să nu fie cazul. Nu voiam să mă gândesc la tot felul 
de jivine acvatice ciugulindu-mi faţa, pe când zăceam moartă 
într-un șanț de scurgere. 

— Dumneata, urmă el, redevenind complet serios. O să fii 
ochii mei, urechile mele, creierii mei. Pe dumneata au să te 
accepte. Ești de-a lor. 

— Nu lucrez pentru dumneata, am replicat. Și eu vreau să 
descopăr cine-a omorât-o pe Irina, dar de lucrat pentru 
dumneata, nici vorbă. 


VP - 92 


Mă răsuci în loc, ţinându-mă de gât, cu spatele lipit de perete. 
Abia dacă mai atingeam pardoseala cu vârfurile picioarelor. Nu 
părea să-i pese dacă-mi strivea laringele. 

— Ba da, domnișoară Estes, spuse el încet. Mă tem că da. 

Nu l-am mai contrazis. Glasul și atitudinea lui făceau să mă ia 
cu frig, pe sub nădușeala spaimei și a adrenalinei. Avea ochii 
negri și sticloși, că ai unui rechin. Am înghiţit în sec sub 
apăsarea mâinii lui pe beregată. 

Își apropie faţa de a mea și șopti din nou: 

— Ba da. 


VP - 93 


Capitolul 17 


Soarele încă nu răsărise, când am ieșit din casă și m-am dus 
la cai. Le-am dat de mâncare apoi m-am așezat pe aceeași 
bancă unde stătusem cu Landry, în seara trecută. De-atunci 
păreau să fi trecut săptămâni de zile. 

Mă gândisem îndelung la Alexi Kulak. O persoană în toate 
minţile l-ar fi sunat pe Landry ca să-i spună totul, înainte de a 
lua avionul spre o destinaţie necunoscută. 

Alexi Kulak era un criminal. Un infractor volatil și periculos. 
Faptul că o iubise pe lrina nu făcea decât să-l înrăiască și mai 
mult. După plecarea lui, făcusem unele cercetări - așezată la 
computer, cu o pungă de gheaţă înfășurată în jurul gâtului. 

Cu mafia rusească nu-i de glumă. Faptul că despre el se 
găseau foarte puţine lucruri pe net îmi dădea de veste că Alexi 
Kulak era isteţ. Nu era nevoie să-mi spună nimeni că mai era și 
necruţător. 

Însă chiar și așa, instinctul îmi spunea să ţin totul pentru 
mine. Voiam să-l descopăr pe ucigașul Irinei. Kulak și cu mine 
aveam acest lucru în comun. Dacă reușeam să găsesc vreun 
rezultat, nu avea niciun motiv să-mi facă ceva rău. În schimb, 
dacă-l turnam la poliţie, aveam toate șansele să sfârșesc în 
portbagajul cine știe cărei rable date la compresat, în cimitirul 
lui de mașini. 

Dacă asasinarea lrinei avea ceva de-a face cu legătura dintre 
ea și Alexi Kulak, atunci urma să obţin accesul, prin intermediul 
lui, la o latură a vieţii ei pe care Landry n-ar fi reușit s-o 
investigheze. 

Așa-mi spuneam, deși știam prea bine că Alexi n-ar fi venit la 
mine dacă avea vreun amestec în moartea Irinei. Acesta era 
principalul motiv pentru care acceptasem să închei pactul cu 
diavolul. lar prin ungherele cele mai întunecoase ale minţii mele 
mai pândeau și alte motive, pe care refuzam să le scot la 
suprafață. 

Am făcut un duș, m-am îmbrăcat și m-am aranjat cât puteam 
de prezentabil. In legătură cu buza umflată, nu aveam încotro 
decât să scornesc o minciună. O eșarfă Gucci scurtă, la gât, îmi 


VP - 94 


ascundea vânătăile pe care punga cu gheaţă nu reușise să le 
ascundă. 
e 

Billy Quint ar fi trebuit să fie căpitan de vas cu un secol în 
urmă. Aproape atâta trecuse de când îl cunoscusem, pe vremea 
când lucram la narcotice, iar el conducea echipa sub acoperire a 
O.C.B. Biroul de Crimă Organizată, care lucra în portul Fort 
Lauderdale, împreună cu DEA. Echipele de la agenţiile 
individuale aveau o agendă comună - aceea de a zădărnici 
acțiunile de spălare a banilor obţinuţi din droguri, urmărindu-i pe 
cei care scoteau sume mari din ţară la bordul navelor cu 
destinaţia Panama. Legătura cu Palm Beach County se realiza 
prin marfa adusă la întoarcere: cocaină. Enorm de multă. 

Quint locuia într-o vilă de pe malul canalului intra-litoral, la 
sud de Lake Worth. Pensionar, nu de bunăvoie. Refuzase să-mi 
vorbească la telefon. Tipii de la O.C.B. învaţă repede să-și ia 
toate măsurile de prevedere posibile. Trebuie să facă față în 
fiecare zi unor fiare ucigașe, și nu toţi scapă cu viaţă. Așa că nu 
m-am mirat când Quint n-a vrut să discute cu mine. Paranoia 
veche moare greu - mai ales în cazul cuiva care a fost cât pe ce 
să-și lase oasele pe terenul de joc. 

— Credeam că ai murit, mormăi el ursuz, în timp ce mă 
dădeam jos din mașină. 

— larba rea nu piere, am replicat. La fel ca-n cazul tău. 

— Dură ca-ntotdeauna. 

Își împinse fotoliul rulant pe cheu și aruncă niște echipamente 
de pescuit într-o barcă rablagită. 

— Aia-i în stare să se ţină pe apă? am întrebat, cu îndoială. 

Miji spre mine ochii, dintre care unul i se strângea mai mult 
decât celălalt. Pe cap avea un chipiu de căpitan vechi și murdar. 
Mi-ar fi fost imposibil să spun unde i se terminau perciunii și 
începea părul. 

— Ce contează? mi-o întoarse el. a 

Glasul îi era gâjâit ca scrâșnetul pietrișului. IIl apucă un acces 
de tuse sacadată, hârâită, după care avu nevoie de câteva 
momente ca să-și revină. 

— Te simţi bine? l-am întrebat, ca proasta. 

— Cancer pulmonar, explică el, ca și cum ar fi zis: „o simplă 
răceală”. Tot o să m-ajungă diavolul din urmă, mai devreme sau 
mai târziu. L-am fentat de prea multe ori. 


VP - 95 


— Îmi pare rău de ce aud, Billy. 

Ridică din umeri, indiferent. În acel moment, arăta foarte 
bătrân, deși nu avea nici șaizeci de ani. Picioarele infirme îi 
stăteau răsturnate într-o parte a scaunului de invalid, iar pielea 
avea o tentă gălbuie anormală. 

Nu era nevoie să-l întreb dacă avea dureri. Știam ce înseamnă 
să-ți fie trupul zdrobit în feluri din care alţii n-ar mai scăpa vii - 
așa că de multe ori îţi dorești ca nici tu să nu fi avut norocul ăsta 
îndoielnic. 

Picioarele lui Quint fuseseră sfărâmate cu un baros de doi 
bandiți ruși în slujba unui șef mafiot ambițios. Fusese lăsat în 
viață ca să-și poată juca rolul în circul mediatic ce urmase. 
Publicitate pe gratis, dând de știre tuturor că nu-i bine să te pui 
cu rușii - valabil pentru oricine. 

Se operaseră câteva arestări, dar fără a se găsi nimic care să 
reziste. Șeful mafiot și oamenii lui dispăruseră de pe continent, 
și nimeni dintre cei rămași nu avea de gând să vorbească. 

Din casa lui Quint ieși o filipineză între două vârste, clădită ca 
o cutie de scrisori. Veni cu pas greoi pe cheu și spuse, 
încruntată: 

— E gata micul dejun. Nu gătesc prea grozav, așa că decât să 
lași să se strice mâncarea, mai bine ţine-te de nas și vino la 
masă! 

Apoi, arătând spre mine cu degetul, ca Unchiul Sam de pe 
afișul de recrutare continuă: 

— Și tu! la vino și tu-n casă să îmbuci ceva. Eşti prea 
slăbănoagă. Ce-i cu tine, nu mănânci? 

Quint își dădu ochii peste cap. 

— Simi. Îngrijitoarea mea. 

— Parcă spuneai că diavolul încă nu te-a ajuns din urmă. 

Râse scurt și sonor, ca un lătrat, și izbucni într-un nou acces 
de tuse. 

e 

Am înfulecat pilaful gras al lui Simi, cu ceapă, ardei iuți și 
cârnaţi și mai iuți, profitând de momentele când nu se uita ca 
să-l mai ospătez și pe Jack Russel terrierul de sub masă. 

— Să știi că te văd! mă repezi ea, deși era întoarsă cu faţa 
spre aragaz. Dacă-i dai de mâncare la câine, o să aibă gaze. Ai 
de gând să stai aici și să-i miroși toate bășinile, domnișorico? 


VP - 96 


— Of, mai tacă-ţi fleanca, femeie! mârâi Quint. Tu nu trebuia 
să te duci la biserică? 

— Ca să mă rog pentru mântuirea sufletului tău! strigă 
filipineza. 

— Și de ce mama dracu' ai vrea s-ajung în paradis? ripostă el. 
Că doar tu n-o să fii acolo. 

l-am strecurat câinelui încă o îmbucătură, pe sub masă. 

Au mai continuat să strige unul la altul și să se înjure încă 
vreo cinci minute, înainte ca Simi să iasă valvârtej pe ușă, nu 
fără a puncta cu un gest obscen. 

— Mereu e așa? am întrebat. 

— Nnt. Astea-s manierele ei de petrecere. Avem musafiri, 
spuse Quint. 

Își luă farfuria cu mâncare de pe masă și o puse pe podea, în 
fața câinelui. 

— Mie puţin îmi pasă dacă se bășește. Oricum doarme în 
camera ei. 

Mi-am pus și eu farfuria jos. 

— Și, ia zi, ce vânt te aduce încoace, Elena? se interesă el. Că 
doar nu te-ai trezit din somn azi-dimineaţă și ţi-ai zis, așa din 
bunătate sufletească, să te duci în vizită la un bătrân schilod. 

— Ce părere proastă ai despre mine, Billy. 

Râse și tuși. 

— Cum spuneai, ești la fel ca mine. Hai, dă pe gură. 

— Alexi Kulak. Știi ceva despre el? 

N-o mai fi fost el angajat în poliţie, dar oamenii ca Quint nu se 
lasă niciodată complet de meserie. Rămân cu ochii-n patru și cu 
urechea lipită de pământ. Într-o vreme, știa mai multe despre 
crima organizată rusească din Sudul Floridei decât oricine 
altcineva. Și eram gata să pariez că la fel stăteau lucrurile și 
acum. 

Făcu o mutră acră. 

— De ce? Nu cumva ai o șustă cu el...? 

— Nu, dar a iubit o fată pe care am cunoscut-o. A fost 
omorâtă în weekend. 

— Și vrei să mă întrebi dacă s-ar putea s-o fi făcut el? Din 
câte-l cunosc, ăsta ar fi n stare să-ţi scoată ochii cu deștele și să 
ti-i halească la desert. 

— N-a omorât-o el, am spus. Vrea să afle cine a făcut-o. 


VP - 97 


— Ca să-i taie nemernicului bijuteriile de familie și să i le vâre 
pe gât? 

— Nu l-am întrebat. 

— Pot să garantez. Și ce-ţi pasă ţie ce vrea Alexi Kulak? De la 
el te-ai ales cu buza asta umflată? 

— M-am împiedicat, am căzut și mi-am mușcat buza. 

— N-ar fi mai simplu să-mi spui c-ai luat o ușă-n gură? 

— Ti-am spus adevărul, am insistat, uitându-mă drept în ochii 
lui. 

Un avantaj dobândit de pe urma accidentului și a vătămărilor 
neurologice ulterioare: nu-mi era greu să mint fără să clipesc. 
Desigur, încă dinainte de asta fusesem o mincinoasă destul de 
talentată. 

— Și Alexi Kulak nu era acolo la momentul respectiv? 

— Cu ce se ocupă? m-am interesat, ignorându-i ostentativ 
întrebarea. 

— Cu ce nu se ocupă? replică el. E un mafiot cu normă 
întreagă.  Deturnări de camioane, extorcări, cămătărie, 
prostituate, droguri... Da prietena asta a ta, ea cu ce se ocupa? 

— Cu bărbați bogaţi. Avea gusturi costisitoare. 

Am ridicat din umeri. 

— Cu cât aflu mai multe, cu atât am senzația c-o cunosc tot 
mai puţin. 

— Lucra pentru Kulak? 

— Nu știu. Am senzația că-l ducea cu zăhărelul. Dar știu că 
nu-și cumpăra poșete Gucci din salariul de la grajduri. 

— Cum agaţă o fată ca asta bogătașii? 

— De libidouri, cred. Era foarte frumoasă. 

— Era posibil ca Alexi Kulak s-o fi folosit ca să ajungă la unul 
dintre prietenii ei bogaţi? vru să știe Quint. 

— Dacă da, ce nevoie mai avea de mine? Ar fi știut din start 
pe cine să spintece. Mi-a spus că Irina - fata moartă - nu-i 
împărtășea partea asta din viaţa ei. 

— Același lucru ar fi valabil și dacă ea lucrase pentru el într-o 
altă calitate, sublinie Quint. Beregăţile alea ar fi fost deja tăiate. 
Ce l-a făcut să creadă că i-ai putea fi de vreun folos? 

— Se pare că lrina mă simpatiza, am răspuns, deși n-aș putea 
spune că eram foarte apropiate. Lucram împreună. 

— La ce? 

— La grajduri. Eu călăresc. 


VP - 98 


— Din asta trăieşti? 

— Caii au adus anul trecut, în Wellington, șaizeci de milioane 
de dolari. 

— lisuse, murmură el, impresionat. Și nici nu trebuie să stai în 
calea gloanţelor. 

— De obicei, nu. 

— Deci, Kulak știa că lucrai în lumea aia. Te învârteai prin 
aceleași cercuri cu fata moartă? 

— Nu. 

— Știe că ai fost polițistă? 

— Ştie ce i-o fi spus Irina. l-a spus că anul trecut am ajutat o 
fată să-și găsească sora dispărută. 

— Oare ce mă face să cred că e mai mult decât atât? 

— Este, am confirmat, dar nu e nimic relevant pentru 
povestea asta. 

— Și ce-ai de gând să faci? 

Am ridicat din umeri. 

— Și eu vreau să aflu cine a omorât-o pe Irina. 

— N-ai spus nimănui de-acolo, unde lucrezi, despre Kulak? 

— Nu vreau să te jignesc, Billy, da aș prefera să n-ajung și eu 
sub capul unui baros. 

— N-ai nicio garanţie că n-o să se întâmple asta, chiar dacă-l 
ajuţi, Elena. N-o să vrea să lase niciun fel de ițe nedescurcate, 
mă preveni Quint. Cu tipul ăsta nu-i de joacă. E isteţ și nemilos. 
lar prin vene îi curge un sânge la fel de rece ca al unui șarpe. 
Știi cum a ajuns aici? 

— De-asta am venit la tine, ca să învăţ. 

— Se spune că a coborât dintr-un avion care venea de la 
Moscova, și s-a dus în West Palm, unde era vorba să fie făcut 
aghiotant al lui Serghei Yagoudin. S-au întâlnit toţi trei - Kulak, 
Yagoudin și încă un locţiitor. Kulak i-a tăiat lui Yagoudin 
beregata de la o ureche la cealaltă. L-a omorât și pe locţiitor, și 
i-a aplicat amprentele pe cuţit. Pe urmă, s-a debarasat de 
cadavrul lui, dar i-a păstrat mâinile. Am auzit că și acum le mai 
ține-n congelator și le folosește, din când în când, ca să lase 
amprente pe diverse locuri ale unor crime. 

— Dacă numai ei trei s-au întâlnit, de unde știi că totul nu-i 
decât o legendă scornită de ruși? 

— Povestea e adevărată, fu singurul lui răspuns. 

Mai mult nu spuse. Nici nu era nevoie. 


VP - 99 


— Te joci cu o cobră, Elena. Pân-la urmă, tot o să te muște. 
Totul e când, și cât de rău. 


VP - 100 


Capitolul 18 


Stăteau așezați în jurul unei mese cu tăblie de mozaic, 
importată din Italia. Era veche de trei sute de ani și provenea 
din vila unui neguţător bogat din Florenţa. Cântărea la fel de 
mult ca un pony de polo dintre cei care pășteau pe câmpia 
irigată, din cealaltă parte a grădinilor și gazonului întins și tuns 
cu mare grijă, din spatele casei. 

Jim Brody credea în plăcerile vieții și avea destui bani ca să și 
le satisfacă pe toate. Fără nimic altceva decât o diplomă, un 
orgoliu cât toate zilele și un bluff îndrăzneț, își fondase propria 
firmă în 1979, reprezentând sportivi profesioniști în negocierile 
pentru contracte și finanţare. La început, reputaţia i se clădise 
pe baza flerului său de a alege atleți subestimați dar cu șanse 
de a deveni rapid superstaruri. În continuare, tranzacţiile 
fabuloase pe care le încheia îi aduseseră la rândul lor parteneri 
la fel de fabuloși. 

Își numea adeseori firma „o tipografie de bani autorizată” - și 
nu-i era deloc greu să și-i cheltuiască. 

Doi tineri hispanici, în sacouri albe și pantaloni negri, serveau 
micul dejun - omlete preparate după comandă, cârnaţi, șuncă, 
paturi, fructe, trei sortimente de suc, șampanie și cafeaua 
proaspăt râșnită pe care Brody o primea lunar de pe o plantație 
privată din Columbia. 

Prietenii lui se adunau acolo o dată pe săptămână, la micul 
dejun. Clubul Alibi, aşa își spuneau. Oameni care-i împărtășeau 
pasiunile pentru bani, polo, femei frumoase și diverse alte vicii. 
Sebastian Foster, în vârstă de patruzeci și trei de ani, la un 
moment dat cotat ca al cincilea tenismen al lumii. Paul Kenner, 
patruzeci și nouă de ani, fost baseballist de ligă majoră, unul 
dintre primele succese ale lui Brody. Antonio Ovada, cincizeci și 
unu, patron al uneia dintre cele mai bune echipe de polo din 
Florida, crescător de cai calitatea întâi. Bennett Walker, 
patruzeci și cinci de ani Palm Beach, milionar cu tradiție; Brody îl 
cunoștea de ani de zile. Charles Vance al IV-lea, cincizeci și trei, 
președintele unei companii care avea o escadrilă de avioane 


VP - 101 


private charter. Juan Barbaro, treizeci și trei de ani, spaniol, unul 
dintre primii jucători de polo ai lumii. 

— Detectivii au vorbit cu tine? se interesă Ovada. 

— Nu. 

— Au s-o facă. lar atunci, ce-o să le spui? 

Brody se uită în gol, fără să vadă șezlongurile de pe marginea 
piscinei. 

— Că a fost ia petrecerea mea. Și că o cunoșteam. Asta nu-i o 
crimă. 

— Da, așa s-ar zice. 

— Și tu ce-ai să le spui? întrebă Brody. 

— Că am văzut-o la petrecere. N-am observat nici când a 
plecat, nici cu cine. Am stat toată noaptea aici, cu tine, și am 
băut scotch din cel mai scump și am fumat havane cubaneze de 
contrabandă. 

— Și eu la fel, interveni Kenner. 

— Și femeia cu care erai? vru să știe Ovada. Ea ce-o să 
spună? 

— Nimic. Nu vrea ca bărbatul ei să afle. Și nici eu nu vreau. 
Are proporţiile și temperamentul unui urs grizzly. 

— L-am cunoscut, spuse Foster. E clar că ai nevoie de un alibi. 

— Și tu te-ai culcat cu ea? îl întrebă Kenner. 

— Mda. Bună bucăţică, da' nu merită să te-alegi cu picioarele 
rupte pentru ea. 

Bennett Walker, cu ochelari de soare care să-i ascundă 
mahmureala, se foi pe scaun, nervos. 

Charles Vance își tăie o bucată de cârnat, pe farfurie, și 
începu s-o mestece cu entuziasm. 

— Acasă, cu nevasta, declară el. Ne-au venit cuscrii în vizită. 
Nici n-am stat la petrecere mai mult de-o oră. Am și martori. 

Brody se uită în lungul mesei, spre Barbaro. 

— Eu leșinasem pe masa de pool a prietenului meu, zâmbi 
spaniolul. Zău că știi să dai petreceri, Patron! A doua zi, chiar și 
Bennett era mort pentru patrie. Niciunul dintre noi n-ar mai fi 
făcut față unei femei - nu-i așa, prietene? 

Walker îl privi distrat, ridicând o mână ca pentru a spune: 
„Cum zici tu...”, după care se sculă de pe scaun și intră în casă. 

— Ce problemă are? întrebă Kenner. 

Barbaro ridică din umeri. 

— Prea multă votcă la Players, azi-noapte. 


VP - 102 


— lar are necazuri nevastă-sa? se interesă Vance. 

— Cine poate ști? Dintotdeauna a fost o ființă fragilă, nu? 

— L-aș compătimi, spuse Vance, dar dacă stau să mă gândesc 
la tot ce-a câștigat însurându-se cu ea, nu mi se mai pare o 
problemă chiar atât de mare. 

— Tu nu ești obligat să trăieşti cu ea, sublinie Kenner. 

— Nici el nu e, preciză Vance. Când a trecut Bennett ultima 
oară podul, pe insulă? 

Walker ieși iar și reveni la masă. Avea părul ud și dat pe 
spate. 

— Ce mai face Nancy, Ben? se interesă Brody. 

— Bine. O ajută pe maică-sa să pună la cale nu știu ce acţiune 
de caritate. Are și ea o ocupaţie... 

Soţia lui Bennett Walker era fiica uneia dintre cele mai bogate 
familii aristocratice din Connecticut. Frumoasă dar instabilă 
emoțional, Nancy Whitaker părea să trăiască mai mult într-o 
lume numai de ea știută, îndopată cu medicamente atât cât să 
poată funcţiona, intrând și ieșind mereu din spitale și sanatorii 
de boli mintale. 

Unii oameni fuseseră surprinși când se anunţase că eligibilul 
Bennett Walker avea să se însoare cu ea. Alţii se uitaseră la 
valoarea netă a celor două familii și văzuseră nu o căsătorie, ci o 
fuziune de afaceri. 

Realitatea era că Whitakerii își măritaseră copilul problemă, 
Walkerii câștigaseră relaţii politice și de afaceri în valoare de 
milioane, iar Bennett putea profita de starea nevesti-sii ca să-și 
facă de cap - un târg deloc rău, după părerea lui Brody. 

Trecuseră de-atunci șaptesprezece sau optsprezece ani. 

— Deci, toţi suntem acoperiţi, spuse Jim Brody. 

Întotdeauna se asigurau de asta, acoperindu-și unii altora 
spatele. Era rostul clubului lor. Nimeni nu rămânea fără alibi, la 
nevoie. Târfe, amante, droguri, alcool, jocuri de noroc - oricare 
ar fi fost viciul, se acopereau unii pe ceilalți. 

În cea mai mare parte, la început, păruse ceva inofensiv. Cui îi 
păsa cine și-o trăgea cu cine? Ce mare lucru, să spui o 
minciunică nevinovată pentru un amic care avea o mică 
problemă cu cocaina? Sau care pierduse banii companiei pe un 
pariu la sigur, în a cincea cursă de la Gulfstream? Nimic nu era 
prea mult. Se acopereau între ei. 


VP - 103 


În timp ce stătea acolo, privindu-și prietenii, dintre care 
fiecare avea propriile sale secrete, Brody se întreba dacă-și 
imaginaseră vreodată că aveau să acopere și un ucigaș. 


VP - 104 


Capitolul 19 


Kulak nu se arătă la adresa pe care Svetlana i-o dăduse lui 
Landry. Cel puţin, nu în cele două ore cât așteptase în fața 
intrării, înainte de a se duce acasă să mai prindă și el puţin 
somn. Probabil îl trimisese pe un drum înfundat, își spuse el. Mai 
târziu, Svetlana și gașca de la Magda aveau să se prăpădească 
de râs, pe seama lui. 

Indiferent dacă femeia îl minţise sau nu, vizita la bar nu 
fusese o pierdere de timp. Făcuse impresie. Vestea avea să 
ajungă sigur și la Alexi Kulak. 

— Arăţi de tot rahatu', remarcă Weiss, în timp ce mergeau pe 
South Shore, să găsească Star Polo. 

Stătea la volan, ceea ce-l făcea să se simtă important. Landry 
era prea mahmur ca să-i mai pese. 

— Ce-ai păţit, te-a târât un camion pe jos, sau ce? Credeam 
că te duseseși acasă, aseară. Parc-ai fi dormit în mașină. 

— M-am dus în oraș și m-am îmbătat, răspunse Landry. M-am 
oprit la barul ăla rusesc și am turnat în mine niște votcă. N-ar 
strica s-o mai faci și tu din când în când, Weiss. |ți mai destinde 
sfincterul. 

— Te-ai dus acolo fără mine? se ofuscă Weiss. Parcă ne 
înţeleseserăm să așteptăm până azi. 

— Păi azi a fost. 

— Nu-mi vine să cred că te-ai dus acolo fără mine! 

Landry îi aruncă o privire plictisită. 

— Și tu ce-oi fi, gagică-mea aia nouă? Încep să-ţi iasă la iveală 
tendinţele homosexuale latente? E cazul să-mi păzesc spatele, 
Weiss? 

— Futu-te-n cur, Landry! 

— Mersi, nu servesc. 

Weiss își trase respiraţia, ca să se răstească la el, dar Landry 
i-o luă înainte: 

— Vezi să nu treci de curbă, iubiţel. La curbă, șinele trosnesc 
- Știi și tu asta! 

— Erai tu găozar, da' niciodată la fel de mare ca acum. lei 
lecţii de la Estes? 


VP - 105 


— Nu face pe deșteptul, Weiss, îl preveni Landry. Așa, se vede 
și mai clar ce papagal ești. 

Weiss întinse mâna pe fereastră și apăsă pe butonul 
interfonului de la poartă. Persoana care răspunse le spuse că 
trebuia să întrebe dacă domnul Brody îi putea primi. 

Weiss pufni. 

— Grăsanul ăla precis ne vede printr-un monitor cu circuit 
închis. l-așa de bogat, că se cacă bani. Il reprezintă pe Milton 
Marbray, bobocul anului la W.B.A. Jumate din vedetele de 
baseball ale lui sunt. Bani luaţi pe de-a moaca. 

Porţile de fier forjat se deschiseră, invitându-i să intre. Un 
bărbat în pantaloni negri și sacou alb îi salută în timp ce opreau 
în faţa unui conac ca pe plantațiile din Caraibe. Mașinile parcate 
pe aleea curbă din faţa casei arătau de parcă tocmai ar fi ieșit 
din sala de prezentare a unei reprezentanţe de autovehicule 
exotice - un Jaguar, un Ferrari, un Mercedes și un Porsche. 

Landry cobori din mașină și i se prezentă lacheului, arătându- 
și și insigna. 

— Domnul Brody e pe terasa din spate, are niște prieteni în 
vizită. Urmaţi-mă, vă rog. 

În timp ce treceau prin centrul conacului, Landry nu era atent 
la podelele din lemn de tec, nici la pereţii albi pe care erau 
agăţate tablouri valorând fiecare mai mult decât salariul lui pe 
zece ani. Se uita deja spre ușile deschise ale terasei, unde vreo 
șase bărbaţi stăteau tolăniţi în jurul mesei, la umbra unei 
copertine de pânză dungată. 

Îl recunoscu imediat pe Paul Kenner, jucătorul de baseball. 
Elena îi spusese că în noaptea dispariţiei Irinei Kenner fusese la 
petrecerea lui Brody. Un alt tip de la masă apărea în reclame la 
bere - un tenismen australian din deceniul trecut. Pe ceilalți nu-i 
cunoștea. 

Un bărbat înalt, cu zâmbet agresiv și cămașă bălțată strident, 
se ridică din capul mesei și veni peste pardoseala de dale, cu 
mâna întinsă. 

— Domnule detectiv. Jim Brody, se prezentă el. 

Avea o strânsoare în stare să sfărâme cutii de conserve. 

— Domnule Brody. Sunt detectivul Landry. Acesta este 
detectivul Weiss, completă el, arătând vag cu capul. Investigăm 
moartea lrinei Markova, și discutăm cu oricine a putut-o vedea 
în noaptea când dispărut. 


VP - 106 


— Cumplită tragedie, comentă Brody, cu un glas bubuitor. 
Desigur, abia ieri am aflat, de la știri. Chiar despre asta 
vorbeam. Toţi cei de-aici au fost cu mine la petrecea aceea, în 
diverse perioade ale nopții. 

— Serios? l-auzi, Weiss, am împușcat șapte iepuri dintr-un foc, 
remarcă Landry. Grozavă coincidenţă, nu-i așa? 

Weiss se uita la Brody de parc-ar fi fost un rahat de câine. 
Tipul cel dur. 

— Și ziceţi că tocmai vorbeaţi despre asta? comentă el, sec. 
Atunci, totul vă e proaspăt în cap. 

Landry îi privea pe cei din jurul mesei. Vreo doi păreau curaţi. 
Alţii doi, nu tocmai. 

Kenner se ridică în picioare, cu un rânjet nătâng pe faţă. 

— Auzi, eu am impresia că ne cunoaștem. 

Landry îl măsură cu o expresie tipică de poliţist. 

— Zău? Te-am arestat vreodată? 

— Nu. 

— Mare greșeală. 

— Domnule detectiv. 

Un bărbat distins, abia trecut de cincizeci de ani, cu cămașă 
Lacoste verde ca iarba, pantaloni kaki călcaţi la dungă, se ridică 
de pe scaun și-i dădu lui Weiss o carte de vizită. 

— Mă tem că eu trebuie să plec. Am o partidă de golf cu 
socrul meu. Dar vă voi vorbi cu plăcere mai târziu, deși nu prea 
am cu ce să contribui. N-am văzut-o pe fată. Am stat la 
petrecere foarte puţin, abia pe la început. După aceea, mi-am 
petrecut toată noaptea cu familia. 

Un altul își împinse scaunul înapoi. Brunet, cu părul umed, dat 
pe spate. Ochelari negri, împrejurul capului. Cămașă Ralph 
Lauren: deschisă la guler, cu mânecile suflecate îngrijit până la 
jumătatea antebraţelor musculoase. Se ridică de pe scaun și 
păși într-o parte, ca și cum ar fi căutat să se furișeze pe 
neobservate. 

— Și dumneata ești...? se interesă Landry. 

Mahmur, atâta lucru se vedea cu ochiul liber că era. | se citea 
pe față. Landry recunoștea semnele, după ce nu mai demult în 
aceeași dimineaţă le văzuse în oglinda de la baie. 

Chiar și adus de umeri, individul era înalt. Arătos, în genul 
fraţilor Kennedy. Întoarse capul într-o parte, ca și cum nu și-ar fi 
dat seama că i se vorbea. 


VP - 107 


— Ai un lapsus? îl îmboldi detectivul. 

— Bennett Walker, răspunse acesta, ștergându-se cu o mână 
peste partea de jos a feței. Mă tem că nu mă simt prea bine, 
domnule detectiv. Am băut prea mult, azi-noapte. 

Landry ridică din umeri, cu un aer amical. 

— Ce coincidenţă, și eu! Am un cap acuma, uite-atâta - cât o 
minge medicinală! Dac-aș putea să-ţi pun vreo două întrebări 
doar, în drum spre ieșire... 

Walker dădu din cap abia perceptibil și o luă din loc, cu 
detectivul lângă el. 

— Votcă rusească, remarcă Landry. De la ruși adevăraţi. Cred 
c-au preparat poșirca asta în cada de la baie. Nașpa rău. 

Walker respira cu mare grijă, pe gură. 

— Și eu, zise el. Tot votcă. Da' de cunoscut, nu cunosc niciun 
rus. 

— Ba cum să nu? replică Landry, în timp ce intrau în casă. Pe 
Irina Markova ai cunoscut-o. 

Pașii lui Walker șovăiră. 

— Nu tocmai. 

— Am văzut niște fotografii de la petrecerea din noaptea aia, 
blufă Landry. Păreaţi destul de apropiați. 

— Ce naiba, a fost dezmăț. Toţi am băut de ne-am spart. 

— Ai obiceiul ăsta, domnule Walker? Să bei peste măsură? 

— Nu mai mult ca alţii. 

— Petrecerea a fost sâmbătă noaptea. leri a fost luni. Nu 
cunosc mulţi oameni care să se-mbete din două-n două nopţi pe 
săptămână. Ce zici? 

Oprindu-se, Walker își luă capul în mâini, pentru o clipă; se 
vedea clar că-i plesnea de durere. 

— A fost dezmăţ, repetă el. 

— Și azi-noapte? 

— Am băut cu un prieten, după o zi grea. Ascultă, domnule 
detectiv, continuă el, începând să-și piardă răbdarea. Îţi înțeleg 
preocuparea pentru detalii, dar stilul meu de a bea nu e treaba 
dumitale. 

Landry își desfăcu mâinile. 

— Ştii că ai dreptate? Habar n-am de nimic despre dumneata. 
Poate ai probleme cu banii, cu nevasta sau cu iubita, cu iubitul, 
cu cine știe cine... De unde să știu eu? Eu nu știu decât ce-mi 
spui dumneata... și ce-mi mai spun și alţii - prieteni, dușmani, 


VP - 108 


cunoștințe. N-ai prefera să mi le spui dumneata, personal, pe 
toate? 

— Nu e nimic de zis, replică Walker. Am plecat de la bairam... 
știu eu cât să fi fost ceasul... vreo două jumate, cred... M-am 
dus acasă. Și mi s-a rupt filmu'. 

— Poate cineva să jure că așa a fost? 

— Da. Juan Barbaro. 

— Și unde-l pot găsi pe domnul Barbaro? 

Walker arătă înapoi, în direcţia din care veniseră. 

— E la masă, acolo. Acum dacă mă scuzi, domnule detectiv, 
aș prefera să mă duc acasă și să vomit fără martori. Dacă mai ai 
și alte întrebări, pot încerca să le răspund mai târziu. 

Landry îi ignoră cuvintele. 

— Ai văzut-o pe Irina Markova plecând de la petrecere? 

— Nu. 

— Ai văzut-o cu cineva anume, pe parcursul serii? 

— Nu. Toată lumea vorbea cu toată lumea, ca la toate 
petrecerile. 

— O familie mare, unită și fericită. 

— Acolo trebuie că erau vreo sută de oameni, dacă nu chiar 
mai mulţi, spuse Walker, frustrat. N-aveam niciun motiv să-i țin 
cuiva evidenţa. Așa că nu vă pot ajuta cu nimic. 

— Scuzaţi-mă, domnule detectiv, dar am o întrebare scurtă 
pentru prietenul meu. 

Walker păru ușurat. 

— Domnule detectiv, acesta este Juan Barbaro; alibiul meu - 
nu că aș avea nevoie de vreunul. 

Barbaro întinse mâna, iar Landry i-o strânse. Era puternică, 
dar fără să pară că ar fi vrut să dovedească ceva. Omul îl privea 
în ochi în timp ce vorbea - lucru pe care Bennett Walker încă nu 
reușise să-l facă. Totuși, părea prea spilcuit ca să fie demn de 
încredere, prea sigur de propriul lui farmec. În cizme și pantaloni 
de călărie, arăta ca un model dintr-o reclamă la vreo colonie cu 
denumire sportivă: Rider, Player, Jock... 

— Ne-am făcut de cap cam rău, aseară, spuse Barbaro, cu un 
zâmbet dezinvolt, așezându-se pe braţul unui fotoliu umflat, cu 
tapiţerie de piele. Mare minune că am reușit să ajungem până la 
el acasă. 

— V-aţi dus amândoi acolo și aţi dat în primire, completă 
Landry. 


VP - 109 


— Chiar așa. 

— Numai voi doi. 

— Da, confirmă Barbaro. Mă tem că niciunul nu mai avea 
putere să continue cheful. 

— Locuiţi împreună? se interesă detectivul. 

— Nu, nu. Casa lui Ben era mai aproape, și știam că nu 
puteam șofa prea mult. 

— Înţeleaptă alegere, deci. 

Și comodă. Îl privi pe Walker, care afișa o paloare foarte 
nesănătoasă. Pe frunte începuseră să-i apară broboane de 
transpirație. 

— Trebuie să mă duc, spuse el, și se întoarse iar spre ușă. 

Landry nu încercă să-l oprească. 

— Mai încolo ai să joci, Ben? strigă Barbaro în urma lui. 

Fără să se întoarcă, Walker răspunse din mers: 

— Nu. 

— Nu se simte prea bine, amicul dumitale de colo, comentă 
Landry, în timp ce Walker ieșea grăbit pe ușa din faţă. 

Barbaro se încruntă. 

— Prietenul meu e un om complex, cu o viaţă complicată. 

— Complicată în ce sens? 

— În materie de femei, desigur. Soţia lui este... o persoană 
foarte dificilă. 

— A fost și ea la petrecere, azi-noapte? 

— Nu, în niciun caz! 

— Dar când aţi ajuns la el acasă, era acolo? 

— Doamna Walker locuiește „pe Insulă”, cum se spune. Auo 
casă fermecătoare, pe malul oceanului. Ben și cu mine ne-am 
dus la locuinţa lui din Polo Club. 

— Trăiesc despărțiți? 

— Nu, sunt doar foarte bogaţi, explică Barbaro. Bogaţii nu 
trăiesc ca dumneata și ca mine, domnule detectiv. Bennett are o 
casă aici, în Wellington, unde stă în timpul stagiunii de polo. E 
un jucător amator destul de bun. 

— Și soţia lui? 

— Are acţiunile ei de caritate, și altele la fel, în Palm Beach. 
Baluri, colecte de fonduri și așa mai departe. 

— Și n-are nimic împotrivă că soţul ei stă aici și-și face de cap 
cu puștoaice de douăzeci și ceva de ani? 


VP - 110 


Barbaro ridică din umeri, cu acel aer european care-l făcea pe 
Landry să-i vină să-i ardă una peste ceafă. 

— Cum am mai spus, oamenii bogaţi gândesc altfel decât 
dumneata și cu mine. 

— Așa o fi, consimţi Landry, dar știu din experienţă că femeile 
rămân tot femei, orice-ar fi, și nu le place ca bărbaţii lor să calce 
în străchini. 

Barbaro îi zâmbi, ca un înţelept unui cretin. 

— Mai ai multe de aflat despre genul ăsta de oameni, 
domnule detectiv. 

— A, păi fii sigur că am de gând să aflu tot ce se poate afla 
despre ei. Dar dumneata, domnule Barbaro? Ai petrecut ceva 
timp cu lrina Markova în noaptea aceea, la petrecere? 

— Atâta cât să ne dăm bună-seara și să conversăm câteva 
nimicuri. S-ar putea să fi și dansat puţin, adăugă el, ridicând 
privirea, ca și cum ar fi putut să revadă scena proiectată pe 
tavan. 

— Cât de bine o cunoșteai? 

Din nou, o ridicare din umeri. 

— Irinei îi plăcea scena socială, la fel ca multor alte tinere de 
vârsta ei. Cam de prin zona aia o știam. E îngrozitor ce i s-a 
întâmplat. 

— Lucra la grajduri, continuă Landry. Mi se pare cam 
neobișnuit ca o grăjdăriță să frecventeze lumea bună. 

— Ai cunoscut-o vreodată? i-o întoarse Barbaro, înălțând din 
sprâncene. Aye yai yai! Era o domnișoară sofisticată și frumoasă 
cum nici nu poţi să-ţi imaginezi! Forte sigură pe sine, foarte 
sexy. O tânără ca ea e binevenită oriunde s-ar duce, nu crezi? 

— Ai avut relații personale cu ea? 

— Nu. 

— Dar Bennett Walker? 

— Va trebui să-l întrebi pe el. 

— Eu te întreb pe dumneata, insistă Landry. 

— Ben e un om foarte bogat, replică Barbaro. lar lrinei îi 
placeau bărbaţii bogaţi. 

— Se culcau împreună? 

— Nu știu. Erau prieteni. Dar ea se purta la fel de prietenos și 
cu alţi bogătași. 

— Se culca cu unii, cu alții... 


VP - 111 


— Nu obișnuiesc să mă bag în dormitoarele cunoștințelor 
mele, domnule detectiv. Găsesc că e neînțelept să știu prea 
multe, zise Barbaro. Sunt jucător de polo, sportiv profesionist. 
Om de spectacol. Mă pricep foarte bine la meseria mea și, din 
acest motiv, multe dintre aceste persoane din înalta societate 
vor să mă cunoască - dar nu facem parte din aceeași lume. Eu 
nu fac decât să-mi câștig existența din mărinimia lor. Sunt un 
angajat și nimic mai mult. 

— Nu văd niciun alt angajat stând la masa de-acolo, domnule 
Barbaro, sublinie Landry. 

— Și cu toate acestea... dacă eram un jucător neînsemnat, nu 
m-aș fi aflat acum aici. Oricât v-ar spune acești domni 
contrariul, știu eu ce știu. 

Ciudat, își spuse Landry. Barbaro se distanţa singur de ceilalți. 
Majoritatea oamenilor nu știau ce să mai facă pentru a părea că 
aparţin acelei societăţi exclusiviste. 

— De cât timp îi cunoști pe acești oameni? 

— De vreo patru, cinci ani, de când vin la Palm Beach și 
Wellington. Prima oară am venit ca să joc pentru Ralph Lauren, 
când eram doar un jucător de trei puncte. 

— Asta ce înseamnă? 

— E un sistem de rating, un handicap. În funcţie de statisticile 
și capacităţile lor, jucătorii se situează pe o scară de la unu la 
zece puncte. Cu cât stă mai sus un jucător, cu atât e mai bun, 
explică el. Când eram de numai trei puncte, domnul Brody mi-a 
văzut potenţialul și mi-a găsit un post. Acum, de trei ani 
încoace, sunt jucător de zece puncte. 

— Domnul Brody are ochi bun. 

— Așa a și făcut avere. 

— Ţi-ai câștigat pe merit locul la masă, remarcă Landry. 

— L-am ajutat pe domnul Brody, la fel cum m-a ajutat și el pe 
mine, declară Barbaro, ridicând mâinile. lar acum, trebuie să mă 
duc la lucru, pentru ca toate astea să rămână la fel. 

Landry îi luă numărul de telefon și-l lăsă să plece. Chiar 
atunci, în hol intră Weiss, venind de pe terasa din spate, cu un 
aer morcovii. 

— Nu pot să-i sufăr pe ăștia. 

— Fiindcă-s bogaţi? 

— Fiindcă-s niște căcănari. 

— Îţi trădezi neamul? 


VP - 112 


— Ce-am mai râs. N-au văzut nimic, n-au auzit nimic, nu știu 
nimic, și toţi își asigură alibiuri unii altora. Și pe urmă, vor să știe 
unde pot să trimită rapoarte scrise. Îmi venea să borăsc. Ai tăi 
ce-au avut de spus? 

— La fel, răspunse Landry, în timp ce ieșeau. Barbaro e alibiul 
lui Walker. Walker e alibiul lui Barbaro. Amândoi o cunoșteau pe 
fată, dar niciunul dintre ei n-a văzut-o plecând de la petrecere. 
Ea se regula cu toată lumea, da' cu ea nu se regula nimeni. 

— Nu-mi place deloc, mormăi Weiss. Nu-mi place că toţi s-au 
adunat aici. Nu-mi place că tocmai despre fată vorbeau. 

— E un club de alibi de tot rahatul, afirmă Landry. 

— Și acum, ce facem? 

Landry se uită spre grajduri. 

— Găsim pe cineva care să nu fie membru. 


VP - 113 


Capitolul 20 


M-am hotărât să nu mă gândesc la Alexi Kulak. Pur și simplu 
nu aveam ce să fac în legătură cu el. Voiam să-l descopăr pe 
asasinul Irinei. Asta era prioritatea mea - care, întâmplător, 
coincidea cu a lui. De restul aveam să mă ocup la momentul 
potrivit. 

Mă întrebam dacă autopsia lrinei era în curs de desfășurare. 
Oare ce informaţii avea să ne comunice medicul legist? Fusese 
violată?  Torturată? Când anume murise? Suferise mult? 
Putuseră găsi, prin cine știe ce miracol, ceva din care să afle 
profilul A.D.N. al ucigașului? 

Maica Natură e o cotoroanţă stranie. Ştiam despre cazuri când 
n-ar fi trebuit să existe nicio șansă de a se găsi celule 
epidermice ale făptuitorului sub unghiile victimei - și totuși, 
fuseseră găsite. Era posibil - oricât de puţin probabil... 

Mă gândeam la cazul Laci Peterson, din California, când orice 
speranţe de a găsi cadavrul femeii se scufundaseră odată cu ea 
și cu blocul de beton legat de trupul ei. Și totuși, acel cadavru 
sfidase toți sorții, nu numai fiind adus de valuri la mal, unde să 
poată fi găsit, ci chiar eșuând la câţiva pași de laboratorul 
criminalistic al statului. 

Ştiam că Irina era genul care n-ar fi cedat niciodată fără luptă. 
Nu puteam decât să sper că expertiza medico-legală găsise 
dovezi în acest sens. 

La întoarcerea spre fermă, m-am oprit la un Starbucks, ca să 
cumpăr ceva dulce și aromatizat sintetic pentru Sean, și un 
expresso dublu și tare pentru mine. Când am intrat, Sean 
tocmai ducea un cal spre grajd. Arăta ca o reclamă la Ralph 
Lauren - înalt, chipeș, îngust în șolduri. 

— Ti-am adus o mocha de ciocolată albă cu frişcă și destul 
îndulcitor artificial cât să omoare o duzină de cobai, i-am spus, 
oferindu-i cafeaua, în timp ce el priponea iapa pentru țesălat. 

Mă privi cu ochi mari. 

— Dumnezeule, El! Ce ţi s-a întâmplat? Ce-ai păţit la buză? 

— M-am împiedicat și am căzut. Nu face caz din asta. la-ți 
cafeaua. 


VP - 114 


Luă ceașca și o puse deoparte, fără să-și ia ochii de la mine. 

— Nu te cred. 

— De ce? 

— Fiindcă toată lumea știe ce mincinoasă ești, duduiță! 

— Și totuși, am insistat eu, asta mi s-a întâmplat. 

— Elena, deja sunt cu nervii în pioneze. Te rog, nu mă face să 
mă îngrijorez și mai mult pentru tine. 

— Frumos costum, am remarcat. Pantalonii maro, cămașa 
asortată, dungile... Foarte șic. 

Făcu o mutră ofuscată. 

— Chiar atât de superficial mă crezi, încât să-mi poţi distrage 
atenţia cu complimente din astea ieftine? 

— Până acum, am reușit de fiecare dată. 

In spatele lui, mica iapă murgă ciuli urechile și clătină din cap, 
ridicând un picior din faţă ca să bată cu copita în pământ. 

— Cred că regina albinelor e gata să se retragă în iatacul ei, 
am observat. 

Sean duse calul înapoi în boxă, dar asta nu-i distrase atenţia 
dinspre buza mea spartă. 

— Jură-mi că nu e rezultatul unui act de violenţă casnică, îmi 
ceru el. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Mai întâi: m-am despărţit de Landry acum două zile. Așa 
că, cine să dea-n mine? Prietenul meu imaginar? Aseară, am 
fost singură acasă. Și doi: sincer, mă jignești crezând că aș lăsa 
cine știe ce nemernic să scape, după ce mi-ar fi făcut una ca 
asta. Mă simt jignită în numele lui Landry. 

— N-am spus că l-ai lăsa să scape. Ai cumva în casă un 
cadavru de care trebuie să ne debarasăm? 

Nici nu rostise bine aceste cuvinte, că ochii i se și umplură de 
lacrimi. 

— O, Doamne, nici nu-mi vine să cred ce-am fost în stare să 
spun! 

Bietul Sean. Spre deosebire de mine, preferase să plutească 
mai departe pe norul moale al stilului de viață ferit din Palm 
Beach. Sensibilităţile lui nu se tociseră prin munca la droguri și 
omucideri, nici prin viața de zi cu zi printre cruzimile unei 
existențe mai josnice. 

Se uită spre ușa salonului. 


VP - 115 


— Mă tot aștept s-o văd ieșind pe-acolo, ca să se plângă de 
ceva. Așa aș mai vrea s-o facă... 

— Știu. Și eu aș vrea ca ziua de ieri să nu se fi întâmplat în 
realitate. 

— Niciodată în viața mea n-am crezut că voi cunoaște o 
persoană care să fie asasinată, continuă el. 

— Eu nu contez? 

— Tu ești o iarbă prea rea ca să mori. 

Se întoarse iar spre mine, privindu-mă cu o expresie 
neașteptat de severă. 

— Și n-ar strica să rămâi așa. Ești sora mai mică și mai 
băieţoasă pe care n-am avut-o niciodată. În veci nu te-aș ierta, 
să-mi faci una ca asta. 

— O să-mi dau toată silința, am răspuns, gândindu-mă că, în 
urmă cu un an, s-ar fi putut să nu spun același lucru. Sean era și 
el de aceeași părere. 

— Nu te-am adunat de prin șanțuri ca să mă lași cu ochii-n 
soare, spuse el. 

— N-am nici cea mai vagă intenţie să dau colțu'. 

intinse o mână spre buza mea umflată, dar fără să mi-o 
atingă. 

— Asta arată groaznic. Nu știi cum să ţi-o camuflezi cu 
machiaj? lar puţin Preparat H ar ajuta-o să se dezumfle mai 
repede. Și-apoi, ai putea crea și iluzia de simetrie, cu un contur 
de buze neutru. 

— Ai ajuns și travestit de-acum? 

— lubito, nici nu știi câte se pot ascunde în mine. N-am 
cheltuit o avere pe instructori personali și mentori dietetici ca 
să-mi acopăr fizicul ăsta cu articole femeiești. Hai să ne bem 
cafeaua. 

Am ieșit din grajd, ca să ne așezăm pe banca de lângă arenă. 
Sean rămase cu privirea în gol, spre drumul pe care erau 
parcate vreo două furgoane de la știri. 

— Au încercat să stea de vorbă cu tine? l-am întrebat. 

— Am refuzat orice interviuri. Nu puteam fi atât de nesimțitor, 
încât să comentez asasinarea unei persoane pe care o 
cunoscusem. Desigur, asta nu-i împiedică să rămână acolo, cu 
camerele lor de luat vederi. 

Și, schimbându-și glasul, începu să chirăie, chipurile 
surescitat: 


VP - 116 


— la uite! Ăla-i grajdul unde victima lua bălegaru' cu lopata! 
Aia-i iarba pe care călca! 

— E un subiect de știri, am replicat. Vrei, nu vrei, oamenii se 
lasă absorbiți de reportajele astea - în parte, ca să-și dea seama 
și mai clar cât de norocoși sunt. Or fi având ei niște vieți de tot 
rahatu', da’ cel puţin nu i-a omorât nimeni. Încă. 

Sean sorbi prelung din cafea și tăcu o vreme. Când vorbi din 
nou, spuse: 

— Ai să te bagi pân-la gât în toată povestea asta, este? 

— Care poveste? Asta, cu presa? 

— Cu ancheta. 

— Normal. Ce altceva crezi c-aș face? 

— Ce altceva te-ai gândi tu să faci? mi-o întoarse el. Nimic. Și 
ce altceva ai putea să faci? Ei bine, ai putea să lași totul în 
seama lui Landry. 

Era rândul meu să stau tăcută câteva momente. 

— De ce te-ai despărțit de el? mă întrebă în continuare Sean. 

— Dumnezeule, parc-am fi în liceu! Cum să poată fi vorba de 
o despărţire, când în primul rând nici măcar nu exista o relaţie? 
Doar sex, și nimic mai mult. 

— Și ce, el voia ceva mai mult? 

M-am întors să-l privesc, nemulțumită că mă credea pe mine 
cea care bătuse în retragere - deși, la drept vorbind, ăsta era 
adevărul. 

— Păi, știam că n-ai putea fi tu aia care să fi insistat pentru un 
angajament mai solid, se justifică el. 

— l-am făcut o favoare. Abia dacă mă pot suporta eu pe mine 
însămi, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile 
pe săptămână. N-aș vrea să abuzez de răbdarea nimănui 
altcuiva. 

Spre satisfacția mea, Sean nu comentă. 

— Și acum ce-o să urmeze? se interesă el. 

— Azi vor termina autopsia, vor continua să-i interogheze pe 
oamenii care o cunoșteau, și pe cei care au văzut-o în noaptea 
de sâmbătă. Apropo, tu ai întâlnit-o vreodată pe Irina prin oraș? 

— De câteva ori. Pe la P/ayers... o dată sau de două ori la 
Galipette... 

— In restaurant sau la bar? 

— În restaurant. 

— Era cu cineva? 


VP - 117 


— Cu niște prietene. 

— Cam scump restaurant, pentru o salariată la grajduri. 

Sean ridică din umeri. 

— Irina câștiga bine. Pe ce să-și cheltuiască banii? Chiria n-o 
avea de plătit. 

— Avea o debara plină numai cu haine de la Worth Avenue, |- 
am informat. 

Păru ușor șocat. 

N-o plăteam chiar atâta încât să-și cumpere hainele de pe 
Worth Avenue. 

Worth Avenue era Rodeo Drive-ul, Fifth Avenue, cea mai 
elegantă stradă din Palm Beach. Terenul de vânătoare al 
matroanelor din familii bogate și al  nevesticilor-trofeu 
deopotrivă. Prânzul pe Worth Avenue ar fi costat cât salariul pe- 
o zi al unui grăjdar obișnuit. 

— Irina avea o viaţă despre care noi nu știam mai nimic, 
Sean. Umbla cu cei de la polo, cu baștanii. Și lucra nu știu ce 
pentru un mare mafiot rus, unul Alexi Kulak. 

Sean se holbă la mine, uluit. 

— Pentru un mafiot rus? Dar asta-i o nebunie! 

— ÎI cunoşti pe Jim Brody? 

— Agentul sportiv? Nu prea. L-am văzut la meciurile de polo, 
desigur, dar nimic mai mult. 

— Sâmbătă noapte, Irina s-a dus la petrecerea de ziua lui. Din 
câte-am aflat, atunci a fost văzută pentru ultima oară. Din 
fotografii reiese că ea era sufletul petrecerii. 

— Doar nu poţi să crezi că cineva din lumea de-acolo... 

La vederea privirii pe care i-am aruncat-o, lăsă fraza 
neterminată, pentru ca în schimb să mă întrebe: 

— Care erau? 

— Ben, Paul Kenner... am răspuns. Jucători de polo, 
bineînţeles... Juan Barbaro... 

— O, Doamne, ăla-i un tip superb! 

Mi-am ţinut respiraţia un moment, încercând să mă decid 
dacă să rostesc următoarele cuvinte care-mi veneau pe limbă, 
sau să mi le înghit. 

— Bennett Walker. 

De pe chipul lui Sean se șterse cu grijă orice expresie, în timp 
ce mă privea. 

— Oh, el... 


VP - 118 


— Nu se poate să nu fi știut și tu că era prin zonă, Sean. Ai 
lojă la stadionul de polo. Trebuie să-l fi văzut. Cercurile voastre 
din societate se suprapun. 

— Sigur că l-am văzut, recunoscu el. Doar că... nu voiam să 
afli că e aici. 

— Prea târziu. L-am văzut la Players, aseară. 

— O, lisuse... Și te-a văzut și el? 

— Da. Tocmai plecam. El intra pe ușă. 

Nu i-am spus că nemernicul nici măcar nu mă recunoscuse. 

— Am fost fermecătoare ca de obicei: insinuantă, sarcastică, 
vindicativă și amenințătoare. 

— Și el...? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu s-a bucurat deloc să mă vadă. 

Erau atâtea de spus, dar el nu spuse nimic. Sean fusese 
prezent pe tot parcursul relaţiei mele cu Bennett. Mă văzuse 
îndrăgostindu-mă, logodindu-mă, iubindu-l... Fusese singurul 
meu sprijin când Bennett venise să-mi ceară un alibi, iar basmul 
meu cu feți-frumoși și zâne se transformase într-un coșmar. 
Sean era singura ființă de pe Pământ care cunoștea tot adevărul 
despre acea poveste. 

— Sean, era acolo în noaptea când a dispărut Irina. Am văzut- 
o în niște fotografii, așezată între el și Jim Brody. Păreau foarte 
amicali. 

— Elena, doar nu vrei să spui că Bennett ar putea fi cel care-a 
omorât-o? 

— Trebuie să-l includem între suspecți. 

— De ce s-o fi omorât el pe Irina? 

— Da’ pe Maria Nevin de ce-a violat-o și a maltratat-o? i-am 
întors-o. 

— Asta a fost acum douăzeci de ani. 

— Și ce vrei să zici, că dacă atunci a violat și a bătut o femeie, 
acum nu poate s-o mai facă? Cel mai sigur indicator al viitorului 
comportament e comportamentul trecut. 

— Cât avea, douăzeci și patru de ani? Douăzeci și cinci? 
întrebă Sean. S-a maturizat, de-atunci. S-a și căsătorit. Acum 
are responsabilităţi. 

— Ted Bundy era un tânăr republican. Ce-are a face una cu 
alta? Are antecedente de violență faţă de femei; a fost văzut cu 
victima, în noaptea când ea a dispărut. 


VP - 119 


— Poate că are un alibi. 

— Sigur că are un alibi! m-am răstit. Bennett are întotdeauna 
alibiuri. E Omul Alibiurilor! Întotdeauna se găsește câte cineva 
dispus să mintă pentru un om bogat. Juan Barbaro susţine că au 
plecat de la petrecere beţi, s-au dus acasă la Bennett și acolo li 
s-a rupt filmul. Și mai cred și că i-a mâncat câinele caietul cu 
lecţiile. 

— A văzut-o cineva pe lrina plecând cu el de la petrecere? 
întrebă Sean. 

— Din câte-am aflat până acum, nu. Dar asta nu înseamnă că 
nu s-a întâmplat. 

— Și nu înseamnă nici că s-a întâmplat. 

M-am ridicat de pe bancă, întorcându-mă cu fața spre el. 

— De ce ești așa de bou? 

— Nu sunt! Dar văd că ai făcut o fixaţie... 

— Fixaţie? Jumate din viaţa asta am fost polițistă. Știu să 
recunosc dintr-o ochire un suspect viabil. E cunoscut ca un 
agresor sexual violent... 

— A comis și el un delict, acum douăzeci de ani... 

— Nu-mi vine să cred! l-am întrerupt, strigând revoltată. A 
fost cât pe ce s-o omoare pe femeia aia, strângând-o de gât! 
Agresorii sexuali violenţi care comit o agresiune și scapă nu se 
lasă cu una, cu două. Li se trezește pofta de putere, și o fac din 
nou, iar și iar... 

— Şi-n ultimii douăzeci de ani a fost un ucigaș în serie, care n- 
a fost prins sau măcar bănuit pentru nicio crimă? se ridică și el 
de pe bancă, dominându-mă cu statura lui. 

— N-am zis că e ucigaș în serie - dar cât de greu ţi-e să ţi-l 
imaginezi scăpând nepedepsit? Dacă Bennett Walker era un 
puști dintr-o minoritate săracă, la ora asta tocmai ar fi ieșit din 
pușcărie pentru ceea ce i-a făcut Mariei Nevin. 

— Înţeleg toate astea, Elena. Nu vreau decât să spun că 
simpla lui prezență la petrecere nu-l incriminează automat. Cred 
că au mai fost acolo încă vreo sută de oameni, cel puțin. 

— Ştii, habar n-am de ce port discuţia asta cu tine. Cred că 
mă așteptam la puţin sprijin din partea singurului om în stare să 
înțeleagă... 

— Dar te sprijin! Pentru numele lui Dumnezeu, cum poţi să 
spui că nu te sprijin? mă repezi el, revoltat. Te sprijin chiar și 
acum, în clipa asta, doar că ești tu prea încăpăţânată ca să-ţi dai 


VP - 120 


seama. Nu vreau să te văd prinsă în cine știe ce încurcături 
care-au să te dezamăgească și-au să te rănească și-au să te 
ducă pe-un drum... 

Am ridicat o mână, ca să-l opresc. 

— Cred că ceea ce s-a întâmplat cu lrina e puţin mai 
important decât dezamăgirea mea faţă de un fost iubit cu care 
trebuie să am iar de-a face. Dar îți mulțumesc pentru 
contribuţie, am adăugat, cu o undă tăioasă în ton. 

Sean strânse din fălci și-și mută privirea, așa cum făcea 
întotdeauna când nu putea discuta raţional cu mine. Dar mie 
numai să fiu rezonabilă nu-mi ardea. Voiam să speculez asupra 
posibilităţii ca Bennett Walker s-o fi asasinat pe lrina, fiindcă 
această teorie oferea posibilitatea de a fi obligat în sfârșit să 
plătească pentru ceea ce făcuse în urmă cu atâţia ani. Și voiam 
ca prietenul meu cel mai bun să mă susţină în acest demers, 
indiferent dacă-l considera rezonabil sau nu. 

Unul dintre noi ar fi trebuit să zică ceva ca să risipească 
tensiunea, dar niciunul n-o făcu. Telefonul meu începu să sune. 

— Da? 

Probabil aveam un ton nervos sau ostil, căci apelantul ezită 
înainte să vorbească. 

— Elena, Juan Barbaro la telefon. Te-am prins într-un moment 
nepotrivit? 

Am avut nevoie de o secundă ca să-l recunosc și să-mi alung 
tensiunea din voce. 

— A, Juan... Nu... îmi pare rău că m-am răstit la tine. Sunt 
nervoasă din cauza tuturor celor întâmplate, am explicat, 
uitându-mă la Sean. 

— Atunci, înseamnă că ai nevoie de puţin timp liber ca să te 
liniștești, nu? 

— Da, categoric. 

— Atunci, hai să ne întâlnim în după-amiaza asta. Mergem la 
un meci de polo, pe urmă bem ceva... Luăm și cina împreună, 
dacă vrei... 

— Aa... da, sigur... Cine joacă? 

— Eu, domnul Brody și alţi câţiva prieteni. Bennett Walker nu, 
mă asigură el. Și trebuie să-mi promiţi că n-ai să acuzi pe nimeni 
de crimă, adăugă, pe un ton glumeţ. 

— Voi fi cât se poate de cuminte. 


VP - 121 


— Ei, nu, nici chiar așa... Atunci, unde-ar mai fi distracţia? 
chicoti el din adâncul gâtlejului - ca un leopard torcând, mi-am 
spus. 

Am stabilit ora când să ne întâlnim la /nternational Polo Club 
și am încheiat convorbirea. 

Apoi, am tras aer în piept, adânc, după care l-am expirat 
încercând să-mi alung din minte discuţia în contradictoriu cu 
Sean. Fusesem invitată într-un cerc de suspecți. Trebuia să fiu 
cât mai lucidă. 

— Trebuie să plec, i-am spus lui Sean și, întorcându-mă, am 
luat-o din loc. 

Ar fi trebuit să-i prezint scuze. Era singurul om din viața mea 
pe care-l consideram cu adevărat prieten și știam că așa și era. 
Dar mă domina o stare meschină și infantilă, așa că am plecat 
fără o vorbă. 


VP - 122 


Capitolul 21 


Vechiul stadion al Po/o Club-ului din Palm Beach, aflat la o 
zvârlitură de băț distanţă de Players, era de ani de zile Meca 
poloului mondial. /nternationa! Polo Club, de pe 120th Avenue, 
devenise locul unde se cădea să fii văzut, cu tribune pentru o 
mie trei sute de spectatori și șapte terenuri îngrijite impecabil, 
fiecare acoperind o suprafață mai mare decât nouă terenuri de 
fotbal. 

Am găsit un loc de parcare și m-am uitat în jur după autovana 
de la Polo Club. Lisbeth Perkins tocmai trecea cu un pony care 
gâfâia, transpirat. Mergea cu privirea în pământ, dusă de 
gânduri triste, și tresări la auzul vocii mele, când am strigat-o pe 
nume. 

Mă privi cu ochii ei albaștri ca floarea de in mărginiţi cu roșu. 
Părea aproape speriată să mă vadă, ca și cum aș fi adus vestea 
cine știe cărei nenorociri. 

— Ce-ai păţit la buză? mă întrebă. 

Atâta despre teoria lui Sean cu camuflarea prin machiaj și 
alifia antihemoroidală. 

— Un fleac. Am căzut, i-am răspuns, schimbând apoi 
subiectul. Mă mir că lucrezi azi. Domnul Brody știe ce prietene 
apropiate erați tu și Irina. N-ar fi fost normal să-ţi dea liber? 

— Nu i-am cerut, răspunse ea, cu vocea aspră și răgușită. Nu 
știu ce-aș fi făcut. 

M-am întrebat dacă voia să spună că s-ar fi simţit singură și 
dezorientată, sau că se temea de ceea ce și-ar fi putut face 
sieși. Prima reacţie ar fi fost ușor de înțeles, iar cea de-a doua, 
cam extremă. 

— Ești detectiv particular, așa-i? mă întrebă. 

— Nu. 

— lrina mi-a vorbit despre tine. Ai găsit-o pe fata aia care 
dispăruse, anul trecut. De-asta mi-ai pus toate întrebările alea, 
ieri, nu? Cauţi ucigașul. 

N-am negat. 

— L-ai spus despre mine detectivului ăluia, Landry. 

— Te-a luat la întrebări? 


VP - 123 


— A venit la fermă, azi-dimineaţă. L-am spus tot ce ţi-am spus 
și ţie. 

— Aseară, m-am dus la Players, am continuat. Barmanul mi-a 
spus că tu și Irina vă certaserăţi, în noaptea aia. 

— Nu ne-am certat deloc! se repezi ea să nege, atât de 
vehement încât mi-am dat seama imediat că mintea. 

Am ridicat din umeri. 

— Mi-a spus că v-a văzut pe amândouă în hol, vorbind răstit, 
și că tu arătai supărată, după care ai plecat. N-ar avea nimic de 
câștigat minţindu-mă. 

— A fost o nimica toată, insistă ea. Eu voiam să mă duc 
acasă, iar lrina n-avea chef. Asta a fost tot. 

— Vă duseserăţi acolo cu o singură mașină? 

— Nu. 

— Atunci, care era problema? Se distra mai bine ca tine? 

Își dădu ochii peste cap, oftând în stilul acela perfecţionat de 
fetele adolescente. Deși avea douăzeci și ceva de ani, încă se 
mai comporta ca o puștoaică. 

— Nu contează, se încăpăţână ea să-l ia pe „nu” în braţe. N-a 
fost nicio problemă. 

— Atunci de ce aţi dat impresia că vă certați? 

Ar fi vrut să mă trimită la toţi dracii, dar cred că fusese 
învățată să nu vorbească așa. 

— De unde ești, Lisbeth? 

— Din Michigan, de ce? 

— Buna creștere din Midwest. Părinţii tăi erau oameni 
bisericoși, așa-i? 

— Ei, și? Asta ce vrea sa-nsemne, că-s o mironosiţă? replică 
ea, ofensată. 

— Înseamnă că ești politicoasă, rezervată, responsabilă, 
discretă. Eşti o fată bună și civilizată, presupun. Ştii ce 
înseamnă prietenia adevărată. 

Nu spuse nimic, continuând doar să ducă de dârlogi calul. 
Între timp, freca între degete medalionul pe care-l purta, 
probabil punându-și dorinţa să dispar. 

— l-ai fost o prietenă bună Irinei, am continuat. Vrei ca 
ucigașul ei să fie adus în faţa justiţiei, nu? 

— Da 

— Atunci, de ce mă minţi? S-ar putea ca motivul pentru care 
v-aţi certat în noaptea aceea ţie să ţi se pară neînsemnat, dar e 


VP - 124 


posibil să îndrepte ancheta într-o direcție care ne va duce la 
criminal. Dacă a fost o nimica toată, de ce nu-mi spui și gata? 

— Mă gândeam doar c-ar fi fost mai bine să plece și ea, asta-i 
tot, recunoscu Lisbeth. 

— Fiindcă...? 

— Era târziu, urmă ea, tot cu privirea în pământ. Și uneori 
petrecerile alea devin... un pic cam... ciudate. 

— Ciudate, cum, mai exact? În sens bizar? Macabru? 
Sexual...? 

Nu răspunse, dar imaginaţia mea o luase deja la trap. Bărbaţi 
cu bani și cu chef de distracţie, fără neveste de faţă, fără 
morală, fără niciun fel de scrupule... 

— Lisbeth, știi ce este un ordin de martor material? 

— Nu. 

— Dacă detectivul Landry crede că reţii informaţii vitale într-o 
investigaţie de omucidere, poate să te bage la închisoare și să 
te oblige să depui mărturie, i-am explicat, denaturând puţin 
legea, pentru efect. Nu e nevoie decât ca eu să-i spun că am 
purtat conversaţia asta. 

La auzul acestor cuvinte, ridică privirea spre mine, vizibil 
îngrijorată. 

— La închisoare? Da' n-am făcut nimic! 

— Și acest „nimic” poate fi ilegal - dacă nu ne spui tot ce știi. 

Privirea ei se abătu prin jur, în căutarea unei scăpări, 
tresărind și ricoșând ca o bilă de pinball. Credea că eram 
detectiv particular. Folosisem pluralul maiestăţii de suficiente ori 
ca să sugerez că detectivii de la oficiul șerifului și cu mine 
lucram împreună. Se simţea prinsă ca într-o capcană. Speram să 
facă ceea ce-ar fi făcut majoritatea fetelor cuminţi din Midwest 
într-o asemenea situaţie - să se încline în fața autorităţii, 
spunând adevărul. 

Lisbeth se uită în jur după orice posibili martori, apoi reveni cu 
privirea în pământ, stânjenită și rușinată, dacă nu chiar 
amândouă. 

— Uneori, treburile scăpau de sub control. Toţi se-mbătau, se 
drogau, una, alta... Și se duceau să petreacă mai departe acasă 
la cineva sau la altcineva, unde făceau și sex. 

— Ca un fel de orgii, adică? 

Din nou, Marele Oftat. 

— Da, cam așa ceva. 


VP-125 


— Şi tu nu voiai să te duci, dar Irinei nu-i păsa? 

— Intr-un fel, răspunse ea, coborând vocea, în timp ce ne 
apropiam iar de autovana Star Polo. 

Introduse calul în boxa lui, lângă ceilalţi, și începu să-i scoată 
harnașamentul. 

Am rămas în așteptare, simțind că o forțasem la maximum, 
pentru moment. N-aș fi putut spune că mă mirau cele aflate de 
la ea. Când oamenii știu că nu mai au niciun fel de îngrădiri, 
rareori își impun singuri altele. Prea mulţi bani, timp liber cât 
cuprinde, atelierul diavolului la dispoziţie, etc. etc... 

După ce m-am asigurat și eu că pe moment nu aveam niciun 
martor, am intrat în mașină, lângă cal. 

— Lisbeth, cine se ducea la petrecerile alea? am întrebat-o, 
vorbind încet. 

— Toţi ăia... bombăni ea, aruncând o privire nervoasă peste 
umăr. Clubul. 

— Care club? Polo Club-ul? 

— Nu, domnul Brody și prietenii lui... Își zic Clubul Alibi. 

La auzul acestor cuvinte, mă străbătu o senzaţie neplăcută. 
Clubul Alibi. Pe Bennett Walker îl numisem Omul Alibiurilor - iar 
acum, mă pomeneam că exista un adevărat club. Băieți răi și cu 
bani, acoperindu-și unii altora fundul, când nimereau la 
înghesuială. Și, mai mult ca sigur, acum aveau parte de ditamai 
beleaua. 

— Lisbeth! lătră Jim Brody, din spatele unui cal. Ce mama 
dracu' durează atâta? Manuel are nevoie de tine aici. 

— Da, domnule Brody. Imediat, răspunse fata, profitând de 
ocazie ca să scape de mine. 

__ Privirea lui Jim Brody și cu a mea se încrucișă un moment. 
Incerca să se decidă dacă mă cunoștea, dacă merita osteneala. 

— Elena! strigă Barbaro, în timp ce sărea de pe un cal, 
aruncându-i căpăstrul unui grăjdar. 

Arăta ca o imagine vie a virilităţii, cu pantaloni albi de călărie 
și cizme înalte. Animalul în elementul lui. 

— Ce bine-mi pare c-ai venit! 

Zâmbetul îi era lătăreț și strălucitor, iar părul, ciufulit de vânt. 
Veselia, însă, îi pieri de pe față, când m-am întors complet spre 
el. 

— Ce-ai păţit? mă întrebă, cuprinzându-mi cu blândețe fața 
între palme. 


VP - 126 


— M-am împiedicat și am căzut, l-am minţit eu. Ar trebui să 
inventez o poveste mai credibilă, în loc de a recunoaște ce 
căscată sunt, dar asta e... 

— Te doare rău? 

Degetul lui mare îmi atinse colțul gurii - cel din dreapta, 
partea pe care simţeam - și un fior electric îmi străbătu toţi 
nervii nevătămaţi din trup. 

— Numai mândria mă doare. 

Rămase cu privirea spre gura mea exact atâta cât să mă facă 
să cred că s-ar fi putut să mă sărute, dar în schimb îmi sărută 
doar obrazul - cel care nu simţea nimic. 

— Elena, dumnealui este domnul Brody, patron-ul meu. 

Îmi trânti o mână înmănușată pe umăr, pentru a mă conduce 
spre Brody. 

— Domnule Brody, v-o prezint pe fermecătoarea mea nouă 
prietenă, Elena Estes. 

— Estes? repetă Brody, în timp ce descăleca. Vreo legătură cu 
Edward Estes? 

lată și momentul de care mă temusem. Cu Bennett implicat în 
toată povestea asta, nu mă mai puteam da drept altcineva. lar 
dacă Jim Brody îl cunoștea pe tatăl meu, atunci acesta din urma 
avea să audă despre mine, de la unul din acoliţii lui. Mă rugam 
la toți sfinţii să nu se hotărască să facă pe lezatul, așteptând 
întoarcerea fiicei rătăcitoare. 

— Nu din vina mea, am replicat dulce, cu un zâmbet forțat pe 
jumătate de gură, încercând să arăt ca o femeie-problemă, de 
soi comic. Într-o vreme, a fost taică-meu. 

Sprâncenele lui Brody se înălţată, în timp ce hohotea scurt. 

— Stai pe-aici să bem ceva. Vreau s-aud toată povestea. 

Brody se urcă pe un cub de încălecat și sări în șaua unui cal 
odihnit. Oricât de mult îl amuzam, n-avea de gând să-și 
întrerupă partida de polo. 

— ÎI cunoaște pe tatăl tău? întrebă Barbaro, surprins. 

— Lumea e mică. 

— Tatălui tău îi place poloul? 

— Puterea îi place, nu neapărat poloul. Cândva, pilota bărci 
de curse. Poate o mai fi făcând-o și acum, ce știu eu...? 

— Cum se poate să nu știi? se miră el. 

— N-am mai vorbit cu tatăl meu de douăzeci de ani, am 
recunoscut. N-ar trebui să încaleci? 


VP - 127 


Făcu un gest spre teren. 

— Stau cu un chukker pe margine. Prietenii ăștia ai domnului 
Brody sunt bogaţi și le place jocul, dar nu prea știu să dea cu 
ciocanul. Organizează jocul în așa fel încât la fiecare chukker din 
fiecare echipă să aibă și câte un profesionist. In restul meciului, 
nu fac decât să-și dea pase. 

Se întrerupse, atent la mine, observându-mi ţinuta: balerini 
Chanel cu toc plat, pantaloni albi înguști, de in un tricou negru 
simplu, fără guler, cu mâneci trei-sferturi. 

— Foarte  șic, comentă el, zâmbind. Simplu, elegant, 
încrezător în sine. 

— Mă rog, în două vorbe, trei... asta-s eu. 

Barbaro chicoti. 

— Elegantă și șic, da. Simplă, n-aș prea crede. 

Apoi, mă chemă să stăm puţin de vorbă. 

— Haide, ia loc. Mașina mea e pe marginea terenului. 

Avea un Aston Martin verde, decapotabil, cu tapițerie de piele 
bej și un abţibild cu drapelul Spaniei într-un colţ al parbrizului. 
Îmi deschise portiera să intru. 

— Frumos motor, am remarcat, așezându-mă. 

— L-am închiriat până la sfârșitul sezonului. Așa, am câte-o 
jucărie nouă în fiecare an. 

— Și la sfârșitul sezonului ce-ai să faci? 

— Mă duc în alt loc și închiriez altă mașină. La vară am de 
gând să joc în Europa. Am pus ochii pe un Lamborghini. 

— Poloul e foarte avantajos pentru tine, am comentat. 

— Modelingul a fost cel mai avantajos. Poloul e pasiunea mea. 
Și acum, ia spune-mi și mie, de ce n-ai mai vorbit cu tatăl tău de 
atâta vreme? 

— Fiindcă nu avem ce să ne spunem - nimic mai simplu, am 
răspuns. Nu e mare lucru - nici măcar nu suntem rude. Ințelegi, 
am fost adoptată... 

— Dar el este singurul tată pe care l-ai cunoscut? 

— Edward Estes e proprietarul casei în care am crescut. Ca 
persoană, nu-l interesam decât în măsura în care-i puteam fi de 
folos - așa că am avut grijă tot timpul să nu-i fiu deloc 
folositoare. 

Barbaro nu spuse nimic. Mă privea doar, foarte serios, ca și 
cum ar fi încercat să mă înţeleagă cât mai bine. 


VP - 128 


— Nu-mi vine să cred că bunul tău prieten nu te-a pus la 
curent cu nimic din toate astea, aseară, am continuat. 

— Nu mi-a spus decât că aţi fost logodiţi - odată, demult... 

Am râs. 

— Ce drăguţ știi să minţi. Reușești până și să pari inocent. L- 
am acuzat în faţă că era un violator care putea chiar și să ucidă, 
iar tu îmi spui că niciunul dintre voi n-a mai adus vorba de asta, 
după plecarea mea? 

Își trecu o mână prin păr, mutându-și privirea, stânjenit. 

— Mi-a spus că fusese acuzat pe nedrept și tu credeai tot ce 
putea fi mai rău despre el; pe lângă asta, nu m-a mai interesat 
să aud nimic altceva de la el, în legătură cu tine. 

Nu-l credeam cu adevărat, dar atitudinea pe care o adopta 
devenea interesantă. Îl priveam fără ocolișuri, drept în faţă, 
întrebându-mă ce urmărea. 

— La ce te gândești? mă întrebă. 

— La faptul că mă intrigi, și nu știu de ce. 

Înălță din sprâncene, în timp ce gura i se arcuia la colţuri. 

— Asta-i bine, cred... 

— Depinde de ce anume voi afla. 

Își schimbă poziţia în fotoliu, aplecându-se spre mine. 

— O să afli, începu el vorbind încet, senzual, că sunt un 
gentleman - atâta vreme cât vrei să fiu astfel; că sunt 
pasional... 

Se aplecă și mai mult, cuprinzându-mi o latură a gâtului în 
căușul palmei și frecându-mă seducător cu degetul mare, sub 
păr. Pulsul mi se acceleră. 

— Abia te-am cunoscut, Elena, spuse el, dar deja am decis că 
niciodată n-am mai întâlnit o femeie ca tine. 

— A, de-asta poţi fi sigur! am replicat. 

— Hei, Casanova! 

Strigătul cu accent australian provenea de la un călăreț pe 
care l-am recunoscut ca fiind Sebastian Foster, tenismenul. 
Stătea călare la nici trei metri distanţă de mașina lui Barbaro. 

— Îţi vine rândul, colega! Fă bine și grăbeşte-te. 

Barbaro se rezemă de spătar, cu o mutră nemulțumită, 
retrăgându-și mâna de pe gâtul meu. 

— Ultimul chukker, îl anunţă Foster. Încă șapte minute, și ești 
liber. 

— Mai rămâi? mă întrebă Barbaro. 


VP - 129 


— Desigur, am răspuns - dar nu din motivele pe care le dorea 
el, sau nu în primul rând. 

Eram adoptată sub aripa Clubului Alibi, și știam fără nici cea 
mai mică umbră de îndoială că printre acei oameni aveam să-l 
găsesc pe ucigașul Irinei Markova. Parcă mi s-ar fi deschis 
poarta unei cuști cu lei. Norocul meu că eram dependentă de 
adrenalină. 

— N-aș vrea pentru nimic în lume să pierd ocazia. 


VP - 130 


Capitolul 22 


— Uite ce-am pentru tine până acum, spuse Mercedes Gitan. 
la loc, te rog. 

Landry se așeză. Cabinetul ei era extraordinar de ordonat. 
Tăblia biroului se putea vedea cu ochiul liber. 

— Cauza morţii: strangulare cu o legătură. 

— Și strangularea manuală? 

— Osul hyoid era intact. M-aș aștepta să se fi fracturat, dacă 
ucigașul o sugruma cu mâinile. 

— Ora morții? 

— E cam greu de spus, din cauza scufundării cadavrului în 
apă. 

— Estimativ? 

— Era moartă de vreo douăzeci și patru de ore, plus-minus, 
cred. 

— Violată? 

— N-aș putea spune. Partea inferioară a torsului era prea grav 
mutilată de aligator. 

— Și altceva? 

— A făcut sex oral înainte de a muri și n-a mâncat niciun 
aliment solid. Stomacul conţinea spermă și un martini de măr 
verde. Află la ce oră mâncase de cină și adaugă perioada de 
digestie. Așa, vei ajunge la un rezultat mai concret. 

— Câtă spermă? 

— Multă. Nu era de la un singur partener, spuse Gitan. Fata a 
supt tot clubul. 


VP - 131 


Capitolul 23 


— Și cât de bine îl cunoașteţi pe tatăl meu? 

Cea mai bună apărare e atacul. 

Stăteam cu Jim Brody la o masă, în 7th Chukker, unul dintre 
barurile numai pentru membri de la /nternational Polo Club. 
Aflat în corpul tribunei principale, era mai mic și mai intim decât 
Mallet Grille and Bar, din clădirea clubului. O ușă discretă ducea 
în Wanderers Room, un salon mic și privat, cu un bucătar de 
cinci stele, pentru clienţii putrezi de bogați. 

Brody o chemă pe ospătăriță, în timp ce-mi răspundea: 

— Am avut un client în comun, acum doi ani. Dushawn Upton. 

Dushawn Upton, cunoscut și ca Uptown. Mare vedetă a 
sportului, cunoscut pentru că-și bătea nevasta, judecat după ce 
instigase la asasinarea unei amante gravide. Alt personaj 
ireproșabil, destul de bogat ca să cumpere sprijinul și loialitatea 
lui Edward Estes. 

Eram la curent cu cazul - nu fiindcă tatăl meu apăruse la știri, 
ci pentru că fusesem obligată să îl urmăresc în timp ce zăceam 
pe un pat de spital, după ce fusesem târâtă pe Okeechobee 
Boulevard ca o păpușă de cârpă prinsă în portiera unei 
automacarale. 

— E un avocat extraordinar, îl lăudă Brody. Și joacă poker la 
fel de bine. 

— E ușor să mergi la cacealma, când nu ai conștiință. 

Se uită la mine de parcă n-ar fi fost sigur de pe ce planetă 
aterizasem. 

— Ce ţi-a făcut, ca să-i devii o fiică atât de iubitoare? 

— Nimic, am răspuns. Absolut nimic. Avem doar filosofii de 
viaţă diferite. 

— Nu credeai că Dushawn era nevinovat? încercă el să pară 
uimit, amuzat chiar. N-am intrat în joc. 

— Nimeni nu-l credea nevinovat pe Dushawn. Nici juraţii n-au 
crezut-o, dar fuseseră bătuţi la cap cu „dubiul rezonabil” până n- 
au mai putut să vadă limpede. Graţie tatălui meu, acum încă un 
criminal umblă liber. Un adevărat tribut pentru sistemul nostru 
de jurisprudență. 


VP - 132 


Brody înălță din sprâncene. Probabil nu era obișnuit cu 
femeile care aveau opinii, ba mai și puteau să și le exprime în 
propoziţii cu subiect și predicat. Asta-l făcea să fie intrigat de 
mine, adică exact ceea ce urmăream. 

— Atunci, să-i trimit salutări din partea ta când îl văd? mă 
întrebă. 

— Numai dacă vreţi să-i stricaţi seara, am replicat eu suav. ȘI 
poate-mi spuneți și mie când o să fie asta - vreau să mi-o trec în 
calendar. 

— Săptămâna viitoare, la Mar-a-Lago - e o acţiune de caritate 
gen boala-săptămânii. 

Cât de ireal părea totul, să stau acolo, apropiindu-mă brusc 
de tatăl meu, din nou, după douăzeci de ani trăiţi într-un univers 
paralel. Nu-mi plăcea deloc. Nu-mi plăcea ideea că ar fi putut 
afla ceva despre mine. Nu voiam să fiu în mintea lui. 

— Toată situaţia asta de-aici pare mult prea serioasă, 
interveni Barbaro, așezându-se și el lângă mine. Ce-a făcut? mă 
întrebă el, arătând cu capul spre Brody. 

— Nimic - retrăim doar vremurile de altă dată, am răspuns. 

— Așa ceva n-ar avea niciun rost, dacă nu-s niște vremuri 
care să ne facă să zâmbim, spuse Barbaro. 

Așa ceva mi-ar fi limitat drastic capacitatea de a conversa, 
mi-am zis, dar n-am spus-o cu voce tare. 

Chelneriţa aduse un rând de băuturi. Nu-l slăbea din ochi pe 
Barbaro. Reuși să-și împingă sânii în faţa lui, în timp ce se 
apleca să potrivească șervețelele de cocktail. Barbaro o 
învrednici cu un zâmbet politicos, spunându-i: 

— Gracias. 

Dar era în continuare atent la mine. 

Impresionant. Dintre toţi playboys-ii ca niște zei pe care-i 
cunoscusem vreodată, niciunul n-ar fi dat dovadă de o 
asemenea reținere, oricât de mult ar fi dorit să-mi capteze 
atenția. 

— Elena lucrează cu caii, îi spuse el lui Brody. 

O secundă, acesta păru cam nedumerit, încercând să 
înțeleagă cum era posibil ca fiica lui Edward Estes să lucreze 
într-un grajd. Dar era un jucător de poker cel puţin la fel de bun 
ca tatăl meu, și-și ascunse atât de repede surpriza, încât oricine 
altcineva ar fi crezut că i se năzărise. 


VP - 133 


— Prefer să-mi câștig existenţa cinstit, am ripostat sarcastic, 
închinând cu paharul. Călăresc caii lui Sean Avadon. 

— Nu-l cunosc. Nu-i din lumea poloului, declară el, pe un ton 
care dădea de înțeles că nimeni din afara acelei comunităţi nu 
merita să fie cunoscut. 

— Într-adevăr, dar n-aveţi de ce să vă simţiţi prost, am 
răspuns. Sunt sigură că nici el nu vă cunoaște, și nici nu l-ar 
interesa. 

Brody râse sonor. 

— Îmi place fata, Juan, îi spuse el lui Barbaro, ca și cum 
acesta m-ar fi prezentat ca pe o posibilă concubină. Are snagă-n 
vene. Îmi place snaga. 

— E ziua dumneavoastră norocoasă, am replicat. Dau pe din 
afară de-atâta snagă câtă am în mine. 

— Elena a fost colegă cu Irina Markova, îi explică Barbaro. 

Brody nici nu clipi. Cu siguranţă, era imbatabil la masa 
negocierilor. 

— lrina. Ce fată cuminte. Mare nenorocire ce i s-a întâmplat... 

— Într-adevăr, am încuviinţat, deși îmi devenise cât se putea 
de clar că „fetele cuminţi” nu prea aveau ce căuta în anturajul 
lui. O să-i ducem lipsa. Înţeleg că aţi văzut-o în noaptea când a 
dispărut. 

Brody dădu din cap, în timp ce lua o sorbitură din paharul său 
cu scotch vechi de treizeci de ani. 

— A fost la petrecerea de la Players. Cred că am făcut un 
dans împreună, dar trebuie să spun că, în calitatea mea de 
invitat de onoare, mă distram mult prea copios ca să mai țin 
minte mare lucru. 

— Nu vă mai amintiţi dacă a fost și la petrecerea de după 
petrecere? l-am întrebat; și eu aș fi putut să fiu neîntrecută la 
poker. 

— Nu știu să mai fi avut loc nicio petrecere după aceea, îmi 
evită Brody privirea, în timp ce se căuta prin buzunarul de la 
piept al cămășii. 

— Atunci, probabil că am înțeles greșit. Parcă-mi spusese 
cineva că a fost. 

— Cine? se interesă el, privindu-mă pe sub sprâncene. 

Am clătinat din cap. 

— N-are importanţă. E clar că n-am auzit bine. 


VP - 134 


— Pe mine m-a dus acasă Tony Ovada, cu mașina. Am fumat 
și niște havane împreună, adăugă el, luând una din buzunar, ca 
un magician care scoate un iepure dintr-un joben. Ești sigură că 
nu ești cu adevărat fiica tatălui tău? Toate astea seamănă 
enorm cu un interogatoriu. 

— Îmi pare rău, m-am scuzat, sorbind din paharul cu votcă și 
tonic. Ce pot să spun? În casa noastră, așa se desfășurau toate 
conversațiile. Am crescut numai cu interogatorii în cap, iar 
întrebările-capcană erau niște componente normale ale celor 
mai civilizate relații. lar Irina mi-a fost prietenă. Vreau ca 
ucigașul ei să fie judecat. 

— Și eu, mă asigură Brody. 

— Mă gândeam doar că cineva care-a văzut-o în noaptea 
aceea ar putea să știe ceva, ar putea să fi văzut vreun lucru fără 
să-și dea măcar seama. 

Brody făcu un gest cu trabucul. 

— Juan era de faţă. Ţi s-a părut ceva ciudat, Juan? 

— Elena și cu mine am discutat deja despre problema asta, 
răspunse Barbaro. Aș vrea să pot spune că am văzut ceva, c-am 
auzit ceva, dar eram prea preocupat să mă distrez - la fel ca 
tine și ca toată lumea. 

Brody își aprinse havana, trase din ea cu putere și expiră, 
privind fumul. 

Nu reușesc nici în ruptul capului să înțeleg atracţia pe care o 
exercită ţigările de foi. Eu un miros ca al rahaţilor de câine 
uscați cărora li s-a dat foc. 

— Poate n-ar strica să oferim un soi de recompensă, spuse el. 
Banii vorbesc - sau, cel puţin, îi fac pe oameni să vorbească. 

După care, se hotărî brusc: 

— Aşa am să fac. Îl sun pe detectivul ăla. Cum îl chema...? 

— Landry? am sugerat. 

— Care ar fi o sumă potrivită pentru o asemenea 
recompensă? se interesă el. Zece mii? Douăzeci? Cincizeci? 

— Sunt sigură că asta depinde numai de dumneavoastră, am 
răspuns. Sunteţi foarte generos, indiferent ce decizie luați. 

O expedie cu o mișcare a mâinii. 

— Măcar atâta pot face și eu. Într-un fel, mă simt răspunzător. 
La urma urmei, la ziua mea a fost văzută ultima oară. 

— Cu excepţia ucigașului, am subliniat eu. 


VP - 135 


Ușile barului se deschiseră și intră Bennett Walker. Avea părul 
lins pe spate și purta o pereche de ochelari negri Gucci, 
împrejurul capului, deși soarele începuse deja să se ascundă la 
orizont. Ajunsese la jumătatea drumului spre masa noastră, 
când își dădu seama că și eu eram prezentă. Ezită, dar nu i-am 
dat șansa să scape. 

— Ce interesant moment ţi-ai ales să-ţi faci apariţia, Ben, am 
remarcat sec. 

Barbaro se încruntă la mine. 

Bennett se așeză în fața mea. 

— Faci mişto de mine, am impresia, spuse el. 

— Cam așa ceva. 

Făcu un semn spre ospătăriță, care se întoarse și porni spre 
bar ca să-i aducă băutura fără a avea nevoie să-l întrebe ce 
dorea. Era un client regulat - poate chiar prea regulat. Nu arăta 
tocmai în apele lui. 

— Sunt surprins să te văd aici, Bennett, îl întâmpină Jim 
Brody, cu o expresie neutră. 

Bennett ridică din umeri. 

— Tot trebuie să fie omu’ undeva, nu? Așa că de ce nu printre 
prieteni? 

Apoi, uitându-se drept la mine, adăugă: 

— Excepţia se reține, Elena. 

Brody înălţă o sprânceană. 

— Vă cunoașteţi? 

— Dintr-o viaţă anterioară, am replicat eu. 

Vedeam clar rotițele învârtindu-se în mintea lui Brody. N-avea 
să se lase până nu-i dădea de capăt. Nu făcuse atâta avere fără 
să cunoască trecutul fiecărui client - și al fiecărui adversar: 
numele de fată al mamei, data când își pierduseră primul dinte 
de lapte, virginitatea și prima slujbă. Probabil știuse înaintea 
oricui altcuiva că Dushawn Upton era capabil să omoare o 
femeie însărcinată. 

Avea să dezgroape povestea relaţiei mele cu Bennett Walker 
cât ai bate din palme. Acum știa că tatăl meu era Edward Estes. 
Probabil știa și că fusese apărătorul lui Bennett. Nu-i era deloc 
greu să potrivească toate piesele laolaltă. Viaţa mea era un joc 
de puzzle pentru copii cu vârste de la nouă ani în sus. 


VP - 136 


— Domnul Brody s-a hotărât să ofere o recompensă pentru 
orice informaţii care vor duce la arestarea ucigașului Irinei 
Markova, l-am informat eu pe Bennett. 

— Bine gândit, răspunse, aruncând o privire scurtă spre 
prietenul lui. 

O reacţie destul de stranie, mi-am spus. „Bine gândit” fiindcă 
va ușura investigaţiile, sau „bine gândit” fiindcă alunga orice 
suspiciuni? Oare generoasa ofertă a lui Jim Brody echivala cu 
versiunea Clubului Alibi asupra eforturilor lui O.J. Simpson de a-l 
prinde pe adevăratul ucigaș? In acest caz, putea pune la bătaie 
cea mai extravagantă recompensă, fiindcă știa că n-avea să fie 
nevoit s-o achite niciodată. 

— Cred că poţi încă de pe-acum să completezi cecul pe 
numele Elenei, spuse Bennett. Susţine că are un fler special 
pentru chestii din astea. 

— Adică, ce fel de „chestii”? am întrebat, fără să-mi pot 
ascunde tonul tăios. Cum ar fi, să-mi dau seama dintr-o ochire 
dacă un om e criminal sau nu? 

Ospătărița sosi cu băutura și-l trată la fel ca pe Barbaro. 
Bennett își împinse ochelarii de soare înapoi pe frunte și-i 
acordă toată atenţia lui, deși în ochi i se citea o răceală care 
făcea să mă treacă fiorii. 

— Elena a fost detectiv de poliţie, spuse el, cu ochii spre 
fundul ei, în timp ce femeia se îndepărta. 

După care, întorcându-se spre mine, mă întrebă: 

— Te miri că am aflat? 

— Mă mir că te-ai deranjat, am replicat eu sec. Ar trebui să fiu 
flatată? 

Brody își lăsă jos havana și mă privi lung. 

— Detectiv? Ce fel de detectiv? La omucideri? 

— La narcotice. 

— Vai de mine, aruncă rece Bennett. Ti-am compromis 
acoperirea. 

— N-am nevoie de nicio acoperire. Nu mai am nimic de 
ascuns, am răspuns. Şi-n plus, nici nu mai lucrez în domeniu. 

— Atunci, de ce te afli aici? se interesă el, cu subințeles. 

— Am fost invitată pentru compania mea fermecătoare și 
replicile spirituale pe care le dau. De ce te afli dumneata aici - în 
afară de a-ţi îmbiba ficatul în votcă pentru a treia oară la rând, 
numai de când am venit eu? 


VP - 137 


Cu coada ochiului, am văzut că Barbaro arăta nefericit, dacă 
nu chiar de-a dreptul furios. 

— Mă mir că nu te-ai apucat să anchetezi crime sexuale, 
remarcă Bennett. La cât ești tu de turbată pe tema asta... 

Barbaro se aplecă spre el, cu ambele mâini ridicate în față. 

— Destul, spuse el, încet. Nimeni dintre noi n-a venit aici ca să 
se simtă prost. Ajunge. 

— Nu eu am început, replică Bennett, îmbufnat. 

— Da, tu nu ești niciodată vinovat de nimic, i-am întors-o eu. 
Și când tragi câte un vânt, mereu altcineva e de vină. 

— lisuse Christoase! exclamă Brody. Voi doi vorbiţi de parcă 
ați fi soţ și soţie. 

Mi-am mutat privirea dinspre Bennett, trăgând încet aer în 
piept, într-o încercare de a mă calma. Dintotdeauna am fost și 
am rămas cel mai rău dușman al meu propriu. Ar fi trebuit să-mi 
păstrez calmul cu el - sau, măcar, să mă prefac că nu eram 
afectată de prezenţa lui. Dar îmi ţinusem prea mult timp 
emoţiile față de Bennett Walker ferecate în suflet, unde se 
inflamaseră ca un abces. Cine-a zis că timpul vindecă totul 
habar n-avea pe ce lume trăiește. 

— Nu, i-am spus lui Brody, încercând un zâmbet forţat, doar 
cu jumătate de gură. Am reușit să scap ca prin urechile acului 
de soarta aia. 

După care, ridicându-mă de pe scaun, am spus: 

— Cred că e timpul să plec. În fond, eu nu sunt membră a 
clubului, așa-i? 

Chiar dacă vreunul dintre ei mi-a prins dublul-înţeles, nimeni 
n-a dat un semn. Făcusem doi pași spre ușă, înainte ca Brody să 
vorbească. 

— Nu pleca, doar fiindcă a venit el, îmi spuse, arătând spre 
Bennett cu trabucul. 

— E-n regulă, Jim, spuse Bennett. Nu-i prima oară când Elena 
dă bir cu fugiţii. 

Îmi venea să-l iau la palme. Îmi venea să-l strâng de gât, la fel 
cum o sugrumase și el pe Maria Nevin, cu douăzeci de ani în 
urmă. Numai cu preţul unui mare efort am reușit să-mi ţin 
mâinile pe lângă trup. 

— Chiar ţii morţiș, Bennett? l-am întrebat încet. Chiar ţii cu tot 
dinadinsul să mă provoci? Mai ales tu, dintre toţi, ar trebui să ai 
mai multă minte. Știi prea bine că mă doare-n cot de ceea ce 


VP - 138 


cred oamenii despre mine și despre ce fac eu. Vrei să apari din 
nou la știri? Vrei să fie iar dezgropat cazul Maria Nevin, ca presa 
să aibă din nou cu ce să-și facă de cap? Fiindcă dacă-mi forţezi 
mâna, îţi garantez că asta o să se întâmple. Vrei să-ţi bagi 
familia-n așa ceva - n-ai decât! Vrei să-ţi aduni o grămadă de 
reporteri în faţa casei, să se ţină după nevastă-ta oriunde s-ar 
duce, s-o vâneze peste tot... 

— Pe ea să n-o amesteci! 

— Atunci, nu te pune cu mine, Bennett, l-am prevenit, cu glas 
scăzut, vibrând de mânie. Eu nu mai am nimic de pierdut. 

Și, răsucindu-mă pe călcâie, am ieșit. 


VP - 139 


Capitolul 24 


Afară se înserase. Era destul de rece ca să simt nevoia unei 
jachete, și nu aveam niciuna la mine. Noroc că furia mea 
reziduală era mai mult decât suficientă ca să mă înfierbânte 
dinăuntru spre în afară. 

Ce naiba să fac acum? Cum puteam să mă folosesc de ceea 
ce aflasem? Oare tocmai îmi făcusem rost de-un bilet de ieșire 
din cercul interior, sau Jim Brody era genul de om care-și ţinea 
prietenii aproape, iar pe dușmani și mai aproape? 

Bănuiam - ba chiar mizam pe acest fapt - că Brody mă voia 
într-un loc unde să mă poată vedea și influența. Și bănuiam că 
avea să se folosească de Barbaro în acest scop. 

— Elena. 

Bingo. M-am întors. Era îmbrăcat cu aceiași pantaloni albi de 
călărie și bluza de polo, iar în picioare avea cizmele bej până la 
genunchi. Când era serios, arăta întru totul la tel de sexy ca 
atunci când zâmbea - ba poate chiar mai mult. 

— Tocmai mă gândeam că s-ar putea să ai misiunea de a 
limita pagubele, am comentat. 

Se prefăcu că nu înţelegea. 

— Te-a trimis patron-ul tău, am continuat. 

— Ba nu m-a trimis nimeni, replică el, iritat. Nu sunt servitorul 
nimănui. Atâta doar că nu-mi convine să te văd supărată. Nu 
vreau ca seara noastră să fie stricată de această... această 
ostilitate dintre tine și Bennett. 

— Cam greu. Aici e vorba despre o furie care a stat închisă și 
s-a învechit ca un butoi cu scotch de malţ, timp de douăzeci de 
ani. 

— Comportamentul lui... continuă Barbaro, căutându-și 
cuvintele... n-a fost deloc elegant. Îţi prezint scuze pentru asta. 

— De ce să-mi prezinţi tu scuze? Şi-n plus, nici eu nu m-am 
purtat tocmai ca o lady. 

Își trecu o mână prin coama deasă și ondulată. Ar fi trebuit să 
apară pe coperta unui roman de dragoste. 


VP - 140 


— Îmi pare rău, Juan, m-am scuzat. Nu sunt sigură, dar cred 
că provin dintr-o veche familie plină de femei înverșunate și 
răzbunătoare. 

— Și ce urmărești? mă întrebă el. 

— Cum adică? 

— În ce scop ţii în tine toată furia asta? La ce-ţi folosește? 

— A bătut și a violat o femeie, am răspuns eu, nervoasă. 
Trebuia să se înfurie cineva din cauza asta. 

— Femeia pe care spui că a violat-o. 

— Pe care spun, doar? Dacă n-ar fi adevărat, crezi c-aș 
spune? E 

— Și furia ta ce rezolvă? Îl pedepsește pe Bennett? Îl face să 
nu doarmă noaptea, apăsat de remușcări? 

Evident că nu. Dacă revolta mea ar fi avut vreun efect asupra 
lui Bennett Walker, acesta ar fi fost de mult mort, strivit sub 
impactul ei. 

— Ura e ca o otravă pe care tu o iei, și speri ca din cauza ei să 
moară altcineva. 

— Mulţumesc, Părinte Barbaro, am spus sarcastic. Păstrează- 
ţi restul omiliilor pentru cineva căruia-i pasă de ele. Ușor ţi-e ţie 
să predici că să lăsăm morții cu morții și viii cu viii. N-ai fost 
acolo. N-ai văzut ce i-a făcut acelei fete. 

„Sau ăsteia”, am adăugat în sinea mea, deși pe asta n-aș fi 
spus-o niciodată cu voce tare. 

— Nu pe el îl pedepsești, Elena. Numai pe tine însăţi te 
pedepsești. 

N-am răspuns. Nu voiam s-o apuc iar pe acel drum, nici măcar 
în gând. 

Barbaro mă atinse pe umăr. 

— Nu vreau să te văd tulburată, Elena, din cauza unui lucru 
pe care nu-l poţi schimba. 

— Dar tocmai asta mă înfurie, Juan, am replicat. Vrei să-l 
absolv de orice vină, numai fiindcă mi-ar fi mai ușor așa? 
Sistemul juridic a dat greș, asta e - ce pot eu să fac? Așa că, mai 
bine să-mi imaginez că nu s-a întâmplat nimic - că n-a brutalizat 
o femeie în timp ce era logodit cu mine, nici nu mi-a pretins să 
comit sperjur ca să-l scap. Uite, vezi, nu înţeleg. Asta nu înțeleg, 
și pace: nu-nţeleg cum crezi că așa ceva poate fi în regulă. 
Fiindcă nu e deloc în regulă. 

Își mută privirea, oftând. 


VP - 141 


— Dacă nu poţi să înţelegi asta, am continuat, ce să cred eu 
despre tine? Te faci că nu vezi orice lucru care-ţi displace? 
Închizi ochii faţă de asasinarea Irinei? Cineva și-a pierdut 
controlul, fata a murit, dar acum nu mai putem face nimic, așa 
că hai să chefuim mai departe, fără nicio grijă. 

— Cum poţi să-ţi închipui așa ceva despre mine? protestă 
Barbaro. 

— Cum aș putea să nu-mi închipui? i-am întors-o. Te știu doar 
de douăzeci și patru de ore - și te-am cunoscut numai fiindcă 
fata aia a fost omorâtă. Cine poate să-mi garanteze că n-ai 
făcut-o chiar tu? 

— Ti-am spus clar că n-am fost eu. 

Am izbucnit în râs. 

— A, da, și pe mine nu m-a minţit nimeni, niciodată, așa că 
pot foarte bine să te cred pe cuvânt. 

— Tu n-ai încredere chiar în nimeni, Elena? 

— Nu, în nimeni, i-am răspuns, cu cea mai mare sinceritate. 
Nu cunosc nicio persoană care nu m-ar minţi, la nevoie, ca să-și 
servească propriile scopuri. ` 

— Asta e o situație foarte tristă, remarcă el, cu pioșenie. Imi 
pare rău pentru tine. 

— Hai, te rog! am replicat. Faci parte din lumea cailor, te 
învârtești printre ăștia - putrezi de bogați, plictisiți, blazați, 
răsfăţaţi, amorali, ahtiați după putere. Viaţa e un joc pe mize 
mari, fără niciun regulament. Dacă nu ești un Forrest Gump al 
poloului, știi al naibii de bine că cel puţin șase oameni de pe-aici 
te-au minţit înainte de masa de prânz. 

Barbaro cobori privirea spre trotuar, cu mâinile în șolduri. 
Părea să nu mai aibă nimic de spus. 

— Acum mă duc acasă, am încheiat, dând s-o iau din loc. 

— Nu, Elena, mai stai, mă opri el, apucându-mă cu blândețe 
de braţ, Nu pleca. Te rog. 

— Doar n-ai să crezi că mă mai pot întoarce acolo, înăuntru. 

— Nu, dar lasă-mă să te invit undeva la cină, mă rugă el, 
venind puţin cam prea aproape. Într-un loc liniștit. Doar noi doi. 

instinctul nu mă înșela. Pesemne îmi simţise încordarea, dar 
nu avu timp să reacționeze. 

— Aveţi vreo problemă? 

Landry. Vinovăţia mă cutremură ca un duș cu apă rece, 
aproape înainte de a-i fi recunoscut glasul. Știam ce impresie îi 


VP - 142 


făceam - că purtam o conversație intimă cu cel mai eligibil star 
de pe circuitul de polo. 

— Nu, e totul în regulă, am răspuns. Detectiv Landry, acesta 
este Juan Barba... 

— Ne-am cunoscut, mă întrerupse Landry, cu un aer de 
dezgust care sugera că nu fusese deloc impresionat. la-ţi mâna 
de pe domnișoara, Jos? 

— Domnișoara nu are nicio obiecţie, replică Barbaro. 

— Așa e? mă întrebă Landry. 

M-am întors cu faţa spre el, uitând cum arătam. 

Ochii i se dilatară. 

— El ţi-a făcut asta? mă întrebă, repezindu-și un deget spre 
Barbaro. 

Chiar dacă încercam să-i răspund, tot nu m-ar fi auzit. Se 
întorsese deja spre spaniol, ca un câine de atac. 

— Tu i-ai făcut-o? 

Barbaro făcu un pas sănătos înapoi, ridicând mâinile. 

— Nu! 

Landry nu-l auzi nici pe el. Continuă să avanseze, la fel de 
agresiv. 

— Nu știu ce vă fac ăia acolo de unde vii tu, Paco, da aici, 
dacă dai într-o femeie, în ocnă-ţi putrezește curu'! 

— Landry, am intervenit eu, gândindu-mă că trebuia să-l 
lovesc cu ceva, ca să-i captez atenţia. Landry! Detectiv Landry! 

În sfârșit, se uită din nou la mine. 

— Am căzut, i-am spus. Dacă mi-o făcea vreun tip, crezi că 
mai era viu acum, ca să dea explicaţii? 

Nu voia să mă creadă. Murea să-l pocnească pe Barbaro. 
Totuși, rămase cu privirea asupra mea, așa că am continuat să-l 
mint - drept în faţă. 

— Nu m-a lovit nimeni. 

Întoarse capul de la mine spre Barbaro, apoi din nou către 
mine, neavând încredere în niciunul dintre noi. 

— Nimeni, înţelegi? 

Afișă expresia poliţaiului. Era furios. Simțeam cum emana 
mânia ca niște aburi încinși. 

— Am ceva de discutat cu dumneata, domnişoară Estes, 
spuse el. În legătură cu asasinarea grăjdăriţei dumitale. 

— Elena? mă întrebă Barbaro. Vrei să stau cu tine? 

— Nu, Juan. Îți mulțumesc, dar nu e nevoie. 


VP - 143 


Barbaro îl privea încruntat pe Landry. Landry îl privea 
încruntat pe Barbaro. 

Bărbaţii. 

Am început să mă retrag. 

— Cred că ai prefera să vorbim între patru ochi, detectiv 
Landry. 

Nu răspunse, dar își luă în sfârșit privirea dinspre Barbaro și 
mă urmă. 

— Nimic nu se compară cu mirosul de testosteron în aerul 
curat al nopţii, am comentat. 

— Găsești că-i de râs, chestia asta? se răsti el. 

— Nu știu la ce „chestie” te referi. 

— Ce naiba faci? întrebă el repezit, punându-mi o mână pe 
braţ ca să mă oprească. 

Am coborât privirea spre punctul de contact. 

— la-ţi mâna de pe braţul domnișoarei, domnule detectiv. 

Imi dădu drumul, dar nu-și prezentă scuzele. Conceptul îi era 
necunoscut. 

— Ce faci aici? mă întrebă din nou. 

— Port o conversație cu un cunoscut. 

— Cunoscut? De când? 

— De când nu te privește naibii pe tine, am ripostat. 

— Ba mă privește, dacă-i de mai mult de două zile. 

Am rămas cu gura căscată de uimire. 

— De ce nu mă faci târfă-n față, atunci? i-am întors-o. Acum 
două zile, te gândeai că ar fi cazul să locuim împreună - iar 
acum, mă bănuiești că m-am regulat tot timpul c-un jucător de 
polo, pe la spatele tău. Ești incredibil de bou. 

— Cred că pe-asta mi-ai spus-o deja încă de ieri. 

— Nu zău? Și de-atunci s-a schimbat ceva? 

incepu să răspundă, se stăpâni, făcu un pas înapoi și se 
regrupă. Eu m-am mulţumit să-l privesc, apoi am clătinat din 
cap. 

— Nu vreau să umbli cu gașca ăstora, Elena, îmi mărturisi el. 
Nu e sigur. 

— La părerea pe care e clar c-o ai despre mine, nu văd de ce- 
ți pasă. De ce nu mă lași în pace, și gata? Știu eu ce fac, n-avea 
grijă. 

— Nu-ţi face iluzii. Tu ești una, ei sunt mai mulți. 


VP - 144 


— Și ce crezi c-au să facă, au să mă sfâșie ca o haită de 
șacali? Sau, poate, știi ceva ce eu încă n-am aflat? 

— Știu eu multe, replică el criptic. 

M-am uitat peste umărul lui. Barbaro stătea lângă intrarea 
spre tribune, privindu-ne, în așteptare. Nu putea să ne audă, dar 
sunt sigură că ne interpreta corect limbajul trupului. Foarte bine. 
Nu voiam ca membrii Clubului Alibi să creadă că mai lucram 
pentru oficiul șerifului. Și-așa era destul de rău că știau ce știau 
despre mine. 

— Nu zău? i-am aruncat lui Landry. Știi și că ăștia se susţin 
unul pe altul orice-ar fi? Știi că de obicei petrecerile lor sfârșesc 
prin a fi cu îmbrăcăminte facultativă - lucru pe care apropo, nu-l 
știu din proprie experiență, oricât de greu ţi-o fi să mă crezi. Ştii 
că-și zic Clubul Alibi? 

— Clubul Alibi? 

Unu-zero pentru mine. Nu știa. Reușisem să i-o iau înainte. 
Încă mai aveam acea nevoie de a prelua conducerea, dea mă 
situa în avantaj, de a găsi câte o pistă, câte o dovadă, câte un 
indiciu măcar, înaintea tuturor celorlalţi. Cine-a fost cândva 
poliţist, poliţist rămâne... 

Am aruncat o privire pe lângă el, tocmai când Barbaro intra 
înapoi în clădire. 

— Cine ţi-a spus asta? întrebă Landry. 

— Lisbeth Perkins. Se certase cu Irina la Players, în noaptea 
aia, fiindcă nu voia ca lrina să mai rămână și la petrecerea de 
după. 

— Dar ea a rămas oricum, murmură Landry. 

Se întoarse într-o parte, pe gânduri, încercând să-și pună în 
ordine piesele de puzzle din minte. Îi cunoșteam bine expresia 
aceea. 

— Ce știi? l-am întrebat. 

Nu răspunse. 

— Ce știi? am repetat, știind că n-avea să-mi spună. 

„Autopsia”, mi-am zis. 

— Ştii ce i s-a întâmplat, am continuat eu. Știi cum a murit, ce 
i-a făcut ucigașul. Știi dacă a fost un singur ucigaș, sau mai 
mulți. 

Nu spuse nimic. 

— Mi-a fost prietenă, Landry. 

Făcu o mutră. 


VP - 145 


— Nu-mi veni cu din astea. Tot timpul nu făceai altceva decât 
să te plângi de atitudinea ei. 

— Ei, și? Mă plângeam și de atitudinea ta, pe vremea când 
încă te mai consideram prieten. Cred că, de vreme ce nu maie 
cazul, nu mă pot aștepta să-mi spui nimic. 

Ridică din umeri. 

— Fii sigură că mie nu mi-ai spus nimic. 

— Despre ce? Ti-am spus tot ce știu, tot ce-am reușit să aflu. 

— Nu mi-ai spus despre tine și Bennett Walker, îmi reproșă el. 
De ce? Nu se putea să nu știi că tot aveam să aflu până la urmă. 

— Nu ţi-am spus fiindcă nu e relevant. Au trecut de-atunci 
douăzeci de ani. 

— Pun pariu că pentru tine e relevant. 

— Adică...? 

— Adică, îl suspectezi pe Walker că el i-a făcut de petrecanie 
Irinei. 

— N-ai de unde să știi ce gândesc eu, am replicat. Devine tot 
mai clar că nu mă cunoşti deloc, în sensuri care să conteze cu 
adevărat. 

— Poate dacă mi-ai oferi... 

— Și de ce s-o fac? l-am întrerupt. De ce să-ți împărtășesc ţie 
din informațiile pe care le-am aflat numai eu? De ce-aș avea 
încredere în tine, James? 

Mă atinse pe braț, în timp ce dădeam s-o iau din loc. Mi-am 
smucit braţul și am mers mai departe, dorindu-mi să pot ieși din 
viața mea, ca să trec într-o alta, unde să nu am trecut, unde 
nimeni să nu știe nimic despre mine și unde să pot fi oricine 
voiam. 


VP - 146 


Capitolul 25 


Weiss parcă la bordură, pe contrasens, tocmai când Elena 
pleca, pornind spre mașina ei. 

— S-a dus beleaua, spuse el, coborând. 

— Tacă-ţi gura, i-o reteză Landry și se întoarse spre clădire. 

Îi ardea buza după un pahar și o ţigară. După cum mergeau 
lucrurile, avea să ajungă de timpuriu în mormânt. 

— N-au să coopereze, continuă Weiss. Aștia-s genul care-și 
angajează avocaţi de trei sute de dolari ora, în costume Brooks 
Brothers, doar ca să facă act de prezență pe motiv că arată 
bine. 

— Deci, pot să-și cheme dulăii la ordine, se răsti Landry. Și ce- 
i cu asta? 

— Ziceam doar... 

— Nici nu mă aștept să coopereze. Vreau doar să creez puţină 
tensiune. Refuzul de a preda mostrele A.D.N. îi va face să pară 
vinovati. 

— Sau ne ajută să obținem o reducere de preţ la muia 
colectivă, replică Weiss. De-aici și până la a dovedi o omucidere, 
e cale lungă. 

— Își zic Clubul Alibi. 

— Clubul Alibi? Pe-asta de unde-ai mai auzit-o? 

— De la Perkins. 

Nu era tocmai o minciună. 

— Și a mai zis și că la bairamurile lor lucrurile o cam iau pe 
arătură. 

— A fost și ea acolo sâmbătă noaptea? Parcă înțelesesem că 
plecase... 

— A încercat s-o convingă pe Markova să nu rămână. 

Weiss se opri pe loc, privindu-l. 

— Când ai convins-o să-ţi spună toate astea? Azi-dimineaţă, 
abia am reușit să smulgem de la ea numele și prenumele. 

— Poate că nu-i erai simpatic, și atâta tot, Weiss, sugeră 
ironic Landry. 

— Ba pe-a măctii, Landry. 


VP - 147 


— la vino cu mine, îl chemă detectivul și intră în barul „7th 
Chukker”. 

Nici nu se compara cu Magda's. Tejghea antică frumoasă, 
televizor cu plasmă unde se transmitea un meci de polo, o 
ospătăriță care nu arăta de parcă ar fi trebuit să se bărbierească 
de două ori pe zi. 

Se duse drept la masa unde stăteau Brody, Walker și Barbaro. 
Weiss luă în primire masa lui Sebastian Foster. 

Landry îl privi lung pe Barbaro. Amintirea mâinii spaniolului pe 
atingând-o pe Elena făcea să-l străbată un val de furie 
dogoritoare. 

— Scuzaţi neînțelegerea, domnule Barbaro, începu el, fără 
prea multă sinceritate. Când e vorba de tratarea abuzivă a 
femeilor, am un punct sensibil. Crima asta mi-a întins nervii la 
limită. 

— E de înțeles, răspunse Barbaro; nici el nu suna prea sincer. 
Sunteţi prieten cu domnișoara Estes? 

— N-aș spune asta, nu... Ea a găsit cadavrul Irinei Markova. 

— A lucrat ca detectiv, interveni Jim Brody. Nu se poate să nu 
vă fi cunoscut. 

— Nu, replică Landry, pe-atunci încă nu ne cunoșteam. 
Oricum, sunt sigur că domnul Walker, aici de față, știe mult mai 
multe despre domnișoara Estes decât mine. 

Bennett Walker se încruntă, posomorât. 

— Ce vă aduce aici, domnule detectiv? întrebă Brody, 
ridicându-se pe jumătate de pe scaun, cu aerul unui amfitrion 
plin de solicitudine. 

— N-avem faţă de membri? replică Landry, aruncând o privire 
spre Weiss, care ridică din umeri. 

— Nu vreau să vă jignesc, continuă Brody, dar dacă oricare 
dintre dumneavoastră are un cont de peste șapte cifre în bancă, 
nu pot crede decât că v-aţi tras niște slujbe paralele al naibii de 
lucrative! 

— İncercăm să eliminăm oameni de pe lista de posibili 
suspecți, răspunse Weiss. 

— Puteți să ne tăiaţi pe toţi, spuse Brody. Credeam că pe-asta 
am lămurit-o încă de azi-dimineaţă. 

— Nu că nu v-am crede, zise Landry, dar trăim în era 
criminalisticii. Colectăm mostre de A.D.N. de la bărbaţii cu care 
și-a petrecut Irina Markova timpul în noaptea când a dispărut. 


VP - 148 


Nu e decât o ușoară prelevare din interiorul obrazului - o nimica 
toată. 

Sprâncenele lui Brody se înălțară. 

— Mostre A.D.N? Mie nu mi se pare deloc doar o nimica toată. 

— În scopuri de eliminare, îi explică Weiss. Dacă nu i-aţi făcut 
nimic fetei, nu e nicio problemă. 

— Ba avocatul meu o să aibă o problemă cu treaba asta, 
interveni și Bennett Walker, ridicându-se de pe scaun, gata s-o 
ia la goană spre ușă. 

— Și de ce, mă rog? i-o întoarse Landry. Fiindcă aţi fost deja 
suspectat de un delict sexual? 

— Din cauza atitudinii ăsteia! împunse Walker aerul cu 
degetul spre el. N-am fost niciodată condamnat pentru nimica. 
Și n-am intenţia să las ca numele meu să fie asociat cu crima 
asta, indiferent în ce context. 

— E puţin cam târziu pentru așa ceva, replică Landry. V-aţi 
aflat în compania Irinei Markova, într-un loc public, în noaptea 
când a fost ucisă. M-aș mira ca știrea asta să nu apară diseară, 
la actualităţile de la unsprezece. Poate-ar fi bine să-i daţi un 
telefon soţiei ca să-i spuneţi să se culce mai devreme. 

Walker avea draci; se vedea clar cum îi pulsa o arteră, într-o 
parte a gâtului. 

— Aţi plasat informaţia asta presei? 

— Am lucruri mult mai importante de făcut cu timpul meu, îi 
răspunse Landry. Presa se pricepe de minune să scormonească 
și singură prin gunoaie. Ar trebui să știți de mult cum merg 
treburile astea. 

Walker se întoarse spre Brody: 

— Să știi că eu n-am de gând să înghit hărțuielile astea. Tu ce 
zici? 

— Da, nici eu, răspunse Brody, indiferent. Hai că mă duc la 
cină acum... 

Și, ridicându-se, îi spuse lui Landry: 

— Dacă vrei să scoţi un ordin judecătoresc, detectiv Landry, 
n-ai decât. Atunci, vei putea să discuţi cu avocatul meu. 

— E valabil și pentru mine, adăugă Walker. Știu foarte bine 
cum se pot măslui probele, ca să incriminezi pe cineva pe 
nedrept. 

Landry ridică din umeri. 


VP - 149 


— Cum dorești. Dar să știi că arăţi destul de vinovat, refuzând 
testul, dacă e să ţinem seama de trecutul dumitale. Când toate 
astea vor ajunge în presă, să nu vii la mine plângând. 

Walker se făcuse roșu la faţă, iar pe frunte îi ieșeau broboane 
de sudoare. li venea să-l lovească pe detectiv - i se citea în ochi 
- ceea ce-l amuza în chip pervers pe Landry, care zâmbi. 

— Vrei să-mi dai una? întrebă el. N-ai decât - hai! Nimic nu-mi 
doresc mai mult decât să te înhaț pentru ultraj. 

Brody interveni: 

— Bennett, să mergem. Ne așteaptă bucătarul. 

Ceilalţi se uitau de la unul la altul, simțind clar tensiunea. 
Nimeni nu spunea nimic, în așteptarea reacției lui Walker. Cum 
aceasta întârzia, Paul Kenner, fostul jucător de baseball, se 
ridică în picioare și-l bătu pe umăr. 

— Hai să mergem, frăţioare, fripturile mă strigă pe nume, îl 
chemă el, pornind încet, de-a-ndărătelea, spre o ușă din capătul 
îndepărtat al încăperii. 

Walker nu-și lua ochii de la Landry. 

— Șeriful va afla despre comportamentul dumitale, de la 
avocatul meu. 

Landry râse. 

— Nu mai ești pe Insulă. Asta-i lumea reală. Pe mine nu poţi 
să mă cumperi, nici să mă ameninţi, doar pentru că-mi fac 
datoria. Dacă ești pe listă, asta e - ești pe listă, domnule Walker. 
Ca potenţial suspect - la fel cu oricare alt potenţial suspect. lar 
atitudinea dumitale nu reușește decât să-ţi urce tot mai mult 
numele spre capul listei. 

La asta, băiatul de bani gata nu mai avu ce să spună. Porni 
împreună cu Kenner și Brody spre ușa care dădea, probabil, în 
vreun salon secret, numai pentru membrii clubului. Ceilalţi îi 
urmară și ei. 

— Cred că ăsta a fost un „nu” colectiv, își dădu Weiss cu 
presupusul. 

Landry îl privea pe Barbaro, care se îndrepta spre ieșire. 

— Poate că da... sau poate că nu. 

II urmară pe spaniol până afară. Acolo, Ben dădu colţul și 
porni pe trotuar către toaletă, dar la jumătatea distanţei se opri, 
întorcându-se cu faţa spre ei. 

— Voi da testul, domnule detectiv, îi spuse el lui Landry. N-am 
nimic de ascuns. 


VP - 150 


— Și prietenii dumitale? 

— Sunt niște bogătași răzgâiați. Cum spuneam: bogaţii nu 
sunt ca dumneata sau ca mine. Au anumite păreri preconcepute 
cu privire la modul în care ar trebui să se poarte lumea cu ei. 

— Nişte căcănari, declară scurt Landry. 

Weiss își pregăti punga de plastic și tamponul steril. 

— Vrei s-o facem aici? întrebă el. Nu dorești să fie prezent și 
avocatul? Nu te temi că vom măslui proba? N-ai să ne dai în 
judecată pentru că ţi-am încălcat drepturile civile? 

— Nu am nimic de ascuns, domnule detectiv. Niciunul din 
punctele menționate de dumneata nu se aplică, fiindcă A.D.N.-ul 
meu nu se va potrivi cu niciun alt eșantion pe care l-aţi putea 
obţine. 

Totul dură doar câteva secunde. La sfârșit, Barbaro se 
întoarse spre ușa clădirii și intră din nou. 

— Ce zici de asta? îl întrebă Weiss pe Landry. 

— Zic c-aș fi preferat mostra lui Walker. 

— Ţi s-a pus pata pe tipul ăla? se interesă Weiss. Care-i 
treaba cu el? 

— Acum douăzeci de ani, a fost judecat pentru agresiune și 
viol. Din lipsă de dovezi, a plecat liber. A fost o chestie gen 
William Kennedy Smith - un puști bogat dintr-o familie de vază, 
faţă de o victimă care nici oală de noapte personală n-avea. 

— Așa a zis ea... 

— Ba, până la urmă, n-a zis. Pe neașteptate, a refuzat să mai 
depună mărturie contra lui. 

— A mituit-o, ghici Weiss. 

— Așa cred și eu... 

— Asta a fost acum douăzeci de ani. 

— Lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba, cită Landry. Mai 
ales dacă a scăpat o dată nepedepsit. 

— Și în toţi anii care-au trecut de-atunci, n-a fost prins 
niciodată. 

— Cine știe? Poate a început să plătească pentru sex dur. 
Poate-și bate nevasta, și totul rămâne în familie. N-am de unde 
să știu, spuse Landry. Dar de-un lucru sunt sigur: că se poartă 
ca și cum ar avea ceva de ascuns. Am văzut o fotografie cu el 
așezat lângă Irina Markova, în noaptea când ea a dispărut. 

— Mie nu-mi place niciunul din tipii ăștia, spuse Weiss. Cred 
că mint cum respiră. Și toți se dau așa de mari, de parcă s-ar 


VP - 151 


căca dulceaţă de trandafir. Ar trebui să intre-n pușcărie numai 
fiindcă-s așa de încrezuţi. Să vedem acolo ce aere și-ar mai da. 

Weiss plecă spre laborator, cu mostra de A.D.N. Landry îl 
urmă, dar se duse la secția de /afuri/ Omucideri. Se așeză la 
birou, și accesă articolele de presă arhivate despre arestarea și 
procesul lui Bennett Walker, începând să le citească din nou, 
printre rânduri. 

Îl apărase Edward Estes, tatăl Elenei - un avocat cunoscut 
pentru metoda sa de a deruta juraţii denaturând faptele și 
deturnând atenţia, care-și scăpa clienţii cu bine indiferent cât de 
vinovaţi erau. 

În cazul lui Walker, Estes folosise cunoscuta cale de apărare a 
învinuirii victimei. Fata era frivolă, îi plăcea sexul brutal, își 
făcuse un avort la șaptesprezece ani. Il sedusese pe Bennett 
Walker. O căutase cu luminarea. lar acum, îl acuza numai ca să 
smulgă bani de la el. 

Landry privi fotografia victimei, în spital, la două zile după 
atac. Arăta ca lovită de un camion. Nimeni nu căuta cu 
luminarea o asemenea bătaie. Fata era o victimă în toată 
puterea cuvântului. 

Nu putea decât să-și imagineze cum reacţionase Elena, care 
credea în justiție - câtă vreme tatăl ei nu credea decât în 
victoria cu orice preţ. 

Elena depusese mărturie pentru acuzare, împotriva 
logodnicului ei, ceea ce nu-i putuse cădea bine deloc scumpului 
ei tătic. Propria lui fiică să-i saboteze cazul, să spulbere alibiul 
clientului său - și anume, că fuseseră împreună în momentul 
atacului. 

Prin presă se zvonise că Elena un urmărea decât să se 
răzbune - poate nici măcar nu era prea stabilă mintal. 

Landry nu se întreba de unde proveneau acele bârfe - știa că 
le lansase tabăra lui Bennett Walker, al cărei general de 
campanie era Edward Estes. 

Propriul ei tată se întorsese împotriva Elenei, numai ca să 
câștige un caz. 

„De ce-aș avea încredere în tine, James?” 

Logodnicul ei reieșise că era un violator, iar tatăl ei o trădase 
pe față. 

De ce-ar mai fi avut încredere în oricine? 

N-ar fi avut. 


VP - 152 


Nu avea. 
Nici chiar în el. 


VP - 153 


Capitolul 26 


Mă aștepta, așa cum știusem încă dinainte, la intrarea în Palm 
Beach Point. Alexi Kulak. 

Lumina farurilor îl mătură în timp ce stătea lângă mașină. 
Arăta mai îngrijit, elegant chiar, într-un costum maro de 
comandă. Se bărbierise și se pieptăânase. Părea un om de afaceri 
care așteaptă să-i fie înlocuită roata mașinii. Nervos. 

Am tras mașina pe dreapta, am parcat-o, și am vârât mâna în 
compartimentul secret al portierei. Măcar de data asta eram mai 
bine pregătită. 

În sfârșit, am coborât din mașină și am pornit spre ei, cum 
mâinile pe lângă trup. 

— Domnule Kulak, l-am salutat, oprindu-mă la câţiva pași în 
faţa lui. 

— Ce-ai aflat? se interesă el direct, sărind peste orice 
formalisme. 

— Nimic, am răspuns. 

— Nimic? repetă Kulak, răstit. Fă bine și nu-mi zi că nimic! 

— Atunci, ce vrei să zic? Să inventez ceva? 

— Sprintenă la limbă și la minte. 

— Bine, n-ai decât să mă dai afară, dacă nu-ţi convine. Nu eu 
ţi-am cerut să mă angajezi. 

Lăsasem farurile aprinse, și stăteam cu spatele spre ele, ca 
să-l pot vedea clar, dar rămânând luminată în contre-jour. Era 
limpede că replica mea nu-l încântase. 

— Ştii cum dau eu afară oamenii, domnişoară Estes? mă 
întrebă, încet. 

— Membru cu membru, și la urmă capul? 

Zâmbi ca un rechin, arătând întru totul la fel de feroce. 

— Bună, asta. Cred c-am să mi-o includ în repertoriu. Ți-ar 
conveni să fii prima? 

— Nu, am răspuns eu, cu tot atât de mult calm. Vrei să aflu 
cine-a omorât-o pe Irina? 

— Da 

— Atunci, lasă-mă să-mi fac meseria. 

— Juma’ de zi ai stat cu oamenii ăia. 


VP - 154 


— Da, atâta am stat. Ce voiai, să-i întreb la un păhărel dacă 
vreunul dintre ei i-a făcut de petrecanie? Și unul să se ridice în 
două piciorușe și să-mi răspundă: „Păi, da, eu am terminat-o - 
da’ de ce mă-ntrebaţi?”? 

Se cam săturase. Făcu o mișcare agresivă spre mine, ridicând 
mâna ca pentru a mă lovi sau a mă înhăţa. 

Am scos pistolul de 9 mm. De la spate și i l-am proptit drept 
între ochi, făcându-l să se oprească pe loc ca trăsnit. 

— Nici să nu te-atingi de mine, l-am prevenit, pe un cu totul 
alt ton. 

Furia mea îl împinse înapoi cu un pas, apoi cu încă unul. L-am 
urmat, fără să întrerup contactul între ţeava pistolului și fruntea 
lui. Continuă să se retragă, până se propti de mașină. Ochii i se 
dilataseră de spaimă și uimire. 

— Niciodată n-ai să mă mai atingi, am declarat, simțind cum 
adrenalina mă străbătea ca un narcotic. Că de nu, jur c-am să 
te-omor pe loc, în mă-ta. Să nu-ţi închipui că n-am s-o fac! Sunt 
în stare să te omor și pe urmă să mă cocoţ pe hoitul tău și să 
urlu la lună. 

Respirația i se accelerase - nu credea că mințeam. Cu atât 
mai bine. Trebuia să știe că nu era singurul imprevizibil în tot 
acel aranjament. 

M-am retras și am coborât pistolul lângă trup. O mașină 
venea spre poartă. Şoferul o deschise cu telecomanda și intră, 
fără să ne învrednicească nici măcar cu-o privire, din simplă 
curiozitate. 

— Pe care-l suspectezi? mă întrebă Kulak. 

— N-am un favorit anume, și nu-s nici metapsihică. Am nevoie 
de o pistă, de un martor, sau să prind pe cineva cu minciuna, 
am răspuns. Dacă vrei o soluţie mai rapidă decât asta, de ce nu- 
ți pui vreo doi asociaţi să-i bată unul câte unul, până vorbesc? 

Ezită, mutându-și puţin privirea. Cam ciudat... mi-am spus. 

Treaba asta e a mea, spuse el. A mea și numai a mea. 

In lumea lui, Alexi Kulak era șeful. Putea să pocnească doar 
din degete, și nimeni n-avea să-i mai vadă vreodată pe Jim 
Brody, sau pe Bennett Walker, sau pe oricare altul din gașca lor. 

Am ridicat din umeri. 

— Omoară-i pe toţi și lasă-l pe Dumnezeu să decidă care-i 
vinovat și care nu. 

— Dumneata așa ai face? mă întrebă el. 


VP - 155 


— Nu, am spus. Eu aș proceda calm și cu răbdare. Aș aduna 
probe și aș vorbi cu prietenii ei. Aș discuta cu oricine a putut-o 
vedea în noaptea aceea, oricât de improbabil ar fi să aibă un 
răspuns. La vremea când aș da lovitura de graţie, n-aș mai avea 
nici cea mai mică îndoială cu privire la identitatea ucigașului. Și 
n-aş avea niciun dram de milă față de individul respectiv. 

Am tras aer în piept, apoi am încheiat: 

— Eu așa aș face - și așa fac deja. Dacă dumneata preferi o 
altă cale, te privește. 

Oftă și se rezemă de mașină, cu capul în piept, frecându-și 
fața cu mâinile. 

— Durerea asta... spuse el, ducând pumnul la piept. Nu mă 
mai slăbește... îmi vine s-o scuip în urlete. E ca un foc, mă arde 
și mă tot arde, și nu pot face nimic ca să-i pun capăt. Mă 
înnebunește de tot. 

Îmi părea rău pentru ei - chiar îmi părea... Ce moment 
straniu! Era un om atât de necruţător, încât nu m-ar fi mirat să 
aflu că-și începea ziua mâncând globurile oculare ale dușmanilor 
și ale trădătorilor - și totuși, în același timp, nu era decât un om; 
un om în suferință. 

— Ai senzaţia că ești închis în cușcă împreună cu un demon, 
am comentat. Nu poţi să scapi. N-ai unde să fugi. N-ai nici unde 
să te ascunzi, măcar. 

Se uită la mine, și am văzut că pe faţă-i luceau lacrimile pe 
care încercase să și le șteargă. 

— Ai cunoscut și dumneata o durere ca asta? 

— Știu cum e să dorești atât de tare să schimbi trecutul, încât 
să fii gata să te întorci singur pe dos, cu înăuntrul spre afară. 
Lasă-mă să-mi fac meseria, domnule Kulak. Apoi, ţi-o vei putea 
face și dumneata pe a dumitale. 

Și, fără a-l mai aștepta să-mi răspundă, m-am întors la mașină 
și am pornit înapoi spre Wellington. 

„Aș discuta cu oricine a putut-o vedea în noaptea aceea, 
oricât de improbabil ar fi să aibă un răspuns”. Propriile mele 
cuvinte îmi reveniră în minte, precum și imaginea acelei femei 
ciudate care ne interpelase, pe Barbaro și pe mine, în parcarea 
de la Players, cu o seară în urmă. 

„... oricât de improbabil...” 


VP - 156 


Capitolul 27 


Am intrat în parcarea de la Burger King ca să-mi pun burta la 
cale, apoi mi-am continuat drumul pe Greenview Shores, spre 
South Shore. In sfârșit, am oprit la Players și am rămas o vreme 
în mașină, încercând să înghit câteva îmbucături dintr-un 
sandviș cu carne de pui. 

In timp ce mă apropiam de faţada clubului, am scos o 
fotografie cu Irina și Lisbeth și m-am îndreptat spre ghereta 
valetului de la parcare. Puștiul de-acolo era înalt și deșirat, 
arătând ca un gânsac cu acnee. La vederea buzei mele umflate, 
făcu ochii mari. 

— Să-l vezi pe ălălalt cum arată, am zis. 

— Îai? 

Viitorul Americiu 

— Ai lucrat sâmbătă noaptea? 

— Nu. 

— Cunoști pe cineva care-a fost de serviciu atunci? 

— Mda... 

Făcu o pauză atât de lungă, încât am crezut că devenise 
catatonic. 

— ...Jeff a fost. 

Jeff, care tocmai venea de după un Lexus alb, vârându-și în 
buzunarul pantalonilor negri și largi bacșișul, ridică privirea. 

— Jeff a fost ce? 

— De serviciu sâmbătă noaptea, am răspuns. 

li aruncă o privire colegului său de parcă acesta tocmai l-ar fi 
pârât la diriginte. Era mai scund ca el cu vreo treizeci de 
centimetri și avea păr portocaliu, cu un mot lins pe frunte. 

— Mhm... confirmă el fără tragere de inimă. 

— Ai văzut-o pe fata asta? l-am întrebat, îndoind pe mijloc 
fotografia astfel încât să-i arăt numai jumătatea cu lrina. 

Abia dacă-i aruncă o privire. 

— Nu, n-aș crede. 

— Poate-ar fi bine să te mai uiţi o dată, i-am propus. Mai mult 
de-o nanosecundă. 

O privi din nou. 


VP - 157 


— Nu știu. Poate. 

— Nu știi? l-am repezit, sever. Ce, ești gay? 

Pentru prima oară, se uită în ochii mei, șocat că puteam crede 
așa ceva despre el, mai ales în fața colegului său, care izbucnise 
în râs. 

— Nu! 

Am ridicat fotografia. 

— O fată care arată așa, vine aici îmbrăcată trăsnet, și tu nu 
mai știi dac-ai văzut-o sau nu? 

— Eram foarte ocupați, răspunse el, ocolindu-mi privirea. Un 
tip cu bani dădea un chef de ziua lui. 

— A ieșit pe ușa asta, la o oră destul de târzie. Bairamul 
tocmai începuse să se spargă. Nu mai rămăseseră decât 
petrecăreţii înrăiţi. 

Se foia în loc ca puștiul care-a fost prins c-a spart cu mingea 
de baseball geamul scorpiei din vecini. 

— Ştii de ce te întreb? am continuat. 

În parcare intră un B.M.W. Serie 7, negru. 

Jeff porni într-acolo. 

— Eu am de lucru... 

— E rândul meu! protestă gâscanul. 

— E rândul lui, am repetat și eu. Ce-i cinstit, e cinstit, Jeffrey. 

Ar fi vrut să poată pocni din degete, ca să devină invizibil. Am 
încercat din nou. 

— Ştii de ce te întreb dacă ai văzut-o pe fata asta sâmbătă 
noaptea? 

N-am așteptat încă un răspuns tâmpit. 

— Fiindcă e moartă, Jeff. A venit aici sâmbătă noaptea și s-a 
distrat. Și pe urmă a plecat de-aici, și cineva a dus-o nu știu 
unde și a strâns-o de gât, după care i-a aruncat trupul într-un 
canal, ca să putrezească acolo și s-o mănânce aligatorii. 

Puștiul făcu o mutră îngrețoșată. 

— Băi... ce scârboșenie... 

— Într-adevăr. Acum începe să-ţi revină memoria? Ai văzut-o 
plecând de-aici, sâmbătă noaptea? 

Se uită lung la fotografie, apoi își mută privirea, încruntat. 

— Nu, spuse. N-am văzut-o. 

Pe alee apăru un Porsche. 

— Tre' să mă duc, se scuză băiatul și o zbughi din loc ca un 
cal nevricos. 


VP - 158 


M-am uitat după el, imaginându-mi-l la lucru, sâmbătă 
noaptea. O seară agitată, un du-te-vino continuu de bani. 
Cineva îi strecoară un bacșiș grăsuț în plus, ca să-și piardă 
memoria. Așa, ca-ntre noi, bărbaţii - și-i face cu ochiul. 

Gânsacul reveni, fără să simtă tensiunea din jur. Aruncă o 
privire spre fotografie. 

— Ei, o știu pe-asta! remarcă el. E hot rău, gagica! 

— Ai văzut-o pe-aici? 

— Mhm. Vine des. 

— Cu cineva, sau singură? 

— Cu alte fete. 

— Și cu vreun bărbat ai văzut-o? 

— Sigur. 

— Cu cine? 

— Nu-ș.. 

Îmi venea să-mi înfig mâna-n creierul lui ca să smulg de-acolo 
informaţiile cu forța. 

— Hai să încercăm așa, am propus. Mereu cu același bărbat, 
sau și cu alții? 

— Și cu alţii. 

— Mai tineri? Mai bătrâni? 

— Mai bătrâni. Babalâci bogaţi. 

— Dacă vin cu niște fotografii, crezi că i-ai putea recunoaște 
pe vreunii din ei? 

— Nu-ș.... 

Nici chiar eu nu mă puteam da la nesfârșit cu capul de același 
zid de cărămizi. 

— Ai un telefon mobil la care să te pot suna? 

— Mada... 

Am scos din geantă un carneţel. 

— Zi numărul. 

Mi-l spuse. l-am mulțumit și am intrat în club, gândindu-mă că 
meritam și eu o băutură, după toate astea. 

La bar era din nou răpitorul Kayne Jackson - o sărbătoare 
pentru ochi, în tricou negru cu imprimeuri, cu bicepșii unduindu- 
i-se, în timp ce prepara un cosmo pe care să-l trimită cu 
ospătăriţa la o masă. 

— Deci, Kayne Jackson, l-am interpelat, așezându-mă pe un 
taburet liber din apropierea lui. Care-s marile tale scopuri în 
viată? 


VP - 159 


Ridică privirea spre mine, zâmbind. 

— Ketel One cu tonic și o felie mare de lămâie? 

Î-am adresat zâmbetul meu pe jumătate de gură. 

— Nimic nu e mai valoros, nici mai periculos, decât un 
barman cu memorie bună. 

Chicoti, în timp ce punea gheaţă într-un pahar mare. 

— Nu sunt periculos. Cum te-ai garnisit cu buza aia? 

— Se vând la Wal-Mart - zici că-i adevărată, nu? 

— Pare cam dureroasă. 

— Nimic ce să nu se vindece cu votcă. 

— Am mai auzit eu povești din astea. 

— Toţi i se confesează barmanului. Și dacă stau să mă 
gândesc ce lume se-nvârtește pe-aici, sunt sigură c-ai auzit 
povești care-ar lăsa pe oricine cu gura căscată. 

— De-aia sunt valoros, fiindcă sunt discret, replică el, 
turnându-mi băutura. Altfel, n-aș fi rezistat în meseria asta. 

— Hmm, am făcut, întrebându-mă dacă circula cu un 
Maserati; o altă meserie colaterală, foarte profitabilă, putea fi și 
șantajul. Cred că unii dintre clienţii tăi îți preţuiesc discreţia 
destul ca să-ţi mai plătească și câte ceva în plus. 

— Am niște clienţi generoși, răspunse el neutru, în timp ce 
storcea felia de lămâie. 

Puse paharul în faţa mea și se duse la celălalt capăt al 
barului, să ia o comandă. L-am privit cum destupa două beri. 

— Revenind la prima mea întrebare, am reluat, când se 
întoarse. Ce vrei să te faci când ai să crești mare, Kayne? 

Ridică din umeri, în timp ce clătea niște pahare la chiuvetă. 

— Ce sunt și-acum. 

— Barman? 

— Găsești că e ceva în neregulă cu ocupația asta? 

— Nu, dar mă mir, totuși, am mărturisit. Eşti un bărbat tânăr, 
fermecător și extrem de arătos. Ai putea fi fotomodel, sau actor. 
N-am nimic contra profesiunii tale, dar mă îndoiesc că 
bacșișurile te ridică în aceeași categorie fiscală ca a unui model 
Ralph Lauren. 

— Despre asta va trebui să-l întrebi pe Juan Barbaro, replică 
el. O duc bine. 

— Nu aspiri în taină să ajungi star de polo? Spion? Gigolo de 
înalt nivel? 


VP - 160 


Zâmbi, iar inimile feminine din tot localul se opriră o clipă în 
loc. 

— De ce mă întrebi? 

Am râs. 

— Nu caut necazul cu lumânarea, dar în Palm Beach ai valora 
cât greutatea ta în aur. 

Simulă un fior. 

— N-am chiar atâta nevoie de bani. Și prefer doamnele mai 
tinere de vârsta pensionării. 

Și cine-ar fi putut să-l condamne? Vârsta medie a locuitorilor 
de pe Insulă se cățăra încet dar sigur spre aceeași valoare cu 
limita de viteză legală. Chirurgia estetică era o industrie în plină 
expansiune. 

— Prin urmare, tragi linia la ușa dormitorului, am conchis. Ai 
idee cât poate câștiga un domn de companie în timpul 
sezonului? 

— Escortarea bătrânelor la baluri de binefacere nu e tocmai 
distracţia mea favorită. Imi place ceea ce fac, îmi plac oamenii 
pe care-i întâlnesc. E amuzant. 

— Îți faci mulţi prieteni aici. 

— Îmi fac... 

Chelnerița veni, îi transmise o comandă, iar pe mine mă 
măsură cu o privire ostilă. Javra. 

— Spuneai c-ai cunoscut-o pe Irina. 

Incepu să prepare un martini. Mușchii îi palpitau pe piept și 
braţe. 

— Părerea mea: Irina avea cunoscuţi și rivali, dar nu și 
prieteni. Nu mi se părea genul de fată care să se confeseze 
cuiva. 

— Rivali? 

— Rivali, rivale... Fetele care frecventează cercurile alea vor, 
toate, același lucru iar numărul de multimilionari și jucători de 
polo chipeși e, totuși, limitat. 

Mă privi cu o expresie ciudată. 

— Aţi lucrat împreună. Ar trebui să știi despre ea mai multe 
decât mine. 

— Mi-e tot mai clar că n-o cunoșteam deloc, am spus. Și pe 
Lisbeth Perkins n-o pui la socoteală? îi era prietenă. 

— Adoratoare. 

— Lisbeth e gay? 


VP - 161 


— Nu, era mai mult ca idolatrizarea unui model ideal. Irina era 
exotică, strălucitoare, sofisticată, sigură pe sine. 

Adică tot ceea ce Lisbeth nu era. 

— Irina a venit vreodată aici cu un iubit? 

— Nnt. 

Turnă martiniul și adăugă două măsline. 

— A plecat de-aici cu vreunul? 

— Din câte-am observat, nu, dar vederea mea slăbește tot 
mai mult pe măsură ce oamenii se apropie de ușă. 

— Oare o infuzie de bani lichizi ți-ar îmbunătăţi-o la loc? 

— Mai am și alți clienți, spuse el, dând să se întoarcă în altă 
direcție. 

Își ținea mâna stângă rezemată de tejghea, l-am apucat-o de 
încheietură. 

— E moartă, Kayne. Dacă știi ceva, valorează de-o mie de ori 
mai mult decât cel mai mare bacșiș pe care-l poţi primi. Una e 
să închizi ochii la o aventură amoroasă, și alta e o crimă. Dacă 
știi ceva despre asta, dar spui poliţiei că nu știi, comiţi un delict 
penal. Poţi fi acuzat de favorizarea infractorului. 

Își retrase mâna din strânsoarea mea, încruntându-se. 

— Nu știu cine-a omorât-o pe lrina. Dacă știam, le-aș fi spus 
detectivilor. Mai vrei să bei un rând? 

— Nu, mulțumesc. 

— Atunci, face șase cincizeci. 

Și plecă. 

Mi-am terminat paharul, am lăsat o hârtie de zece pe bar și 
m-am întors în hol, frustrată. Existau destui oameni care aveau 
informaţii, dar n-aveam cum să le scot de la ei. Niște nemernici 
egoiști și fără conștiință. Poate n-ar fi stricat să-i dau lui Alexi 
Kulak o listă cu numele lor... 

Am coborât la restaurant, în drum spre toaletă, și l-am văzut 
pe Sean la o masă, citind revista „POLO”. Nu ridică privirea, în 
timp ce mă apropiam. Nu se uită nici când m-am așezat pe 
scaunul din faţa lui. 

— Pari cam singur și părăsit, aici, am remarcat. 

— N-aveam chef de compania nimănui, îmi răspunse. 

Încerca să-mi creeze un sentiment de vinovăţie. Cred că o 
meritam. 

Oftând, mi-am rezemat coatele pe masă. Mama mea ar fi fost 
oripilată să mă vadă într-o asemenea poziţie. 


VP - 162 


— Îmi pare rău pentru azi-dimineaţă, am spus. Nu trebuia să 
insinuez că nu-mi dai niciun sprijin. Doamne, Dumnezeule, ești 
singurul sprijin pe care l-am avut, aproape toată viaţa. Ştii ce 
mult înseamnă asta pentru mine. 

Ochii începuseră să mă usture. Mi s-ar fi umplut de lacrimi, 
dacă nu erau vătămaţi de „Incident”, cum îi plăcea avocatului 
meu să-l numească. 

Expresia lui Sean se îmblânzi, și întinse mâna peste masă, 
punându-și-o peste a mea. 

— Ţin mult la tine, iubito, îmi spuse el cu sinceritate. Nu vreau 
să fii nevoită să dezgropi iar toate gunoaiele alea. Și eu îl urăsc 
pe Bennett Walker cel puţin pe jumătate cât tine. Dacă a fost 
implicat în moartea Irinei, n-are decât să înfunde pușcăria - dar 
nu vreau ca tu să suferi din cauza asta, El. Adu-ţi aminte ce 
efect a avut asupra ta procesul lui Bennett. Mi s-a frânt inima 
când am văzut. 

Aveam în gât un nod cât o chiflă și a trebuit să-mi mut 
privirea ca să mă reculeg. 

— Mda, am încercat eu să glumesc. Am ajuns epava nevrotică 
din ziua de azi. 

Îmi luă bărbia în căușul palmei și-mi întoarse faţa într-o parte, 
examinându-mi buza. 

— Dacă aici îți rămâne o cicatrice, am cel mai bun medic care 
să ţi-o rezolve. 

— Nu zău? am replicat. Și unde-l ţii, într-un dulap? 

— E la New York, bineînțeles. El mi-a făcut ochii. 

— Poftim? ` 

— Blefaroplastie, preciza Sean. Inseamnă... 

— Știu și eu ce înseamnă. 

— Acum cinci ani. Nici n-ai fi ghicit, nu-i așa? 

— Într-adevăr. Mereu am crezut că erai doar o minune a 
naturii. 

— lubito, până și minunile naturii mai au nevoie de o mână de 
ajutor, din când în când. 

Am râs, coborându-mi privirea spre masă. Revista lui îmi 
atrase din nou atenţia. 

— Ce citești? 

— Nu citesc, mă uit doar la poze, mărturisi el. Tare-aș mai 
vrea să-i dezbrac la piele pe unii dintre poloiștii ăștia 


VP - 163 


argentinieni, să-i înmoi în ciocolată și să mi-i expediez singur 
acasă, prin poștă. 

— Îmi dai voie? i-am cerut, întinzând mâna spre revistă. Sean 
o împinse spre mine. 

— Ar fi cazul să prinzi în laţ și pentru tine un armăsar din 
ăștia, El, mă sfătui el. Lasă-l încolo pe Landry. E un scump, dă-i 
prea ciufut. Pune mâna pe unul din tipii ăștia - și dii, și dii, 
călăreaţo! 

N-am răspuns. Abia dacă-l auzeam. Bannerul de pe copertă 
anunţa: „Mare distracţie mare: Principalii amatori din Florida”, 
iar în fotografie apăreau Sebastian Poster, Jim Brody, Paul 
Kenner și Bennett Walker. 

— Pot s-o împrumut puţin? l-am întrebat. 

Sean se încruntă. 

— De ce? 

Mă ridicasem deja de pe scaun. Am ocolit masa, l-am sărutat 
pe obraz și am ieșit din restaurant. 

Gâscanul era la ghișeul valeţilor, cu privirea în gol și gura 
căscată. Tresări, când mă auzi vorbind. 

— Auzi, puștiule, ia uită-te tu la poza asta, i-am spus, ţinându- 
i revista în faţă. Îl recunoști pe vreunul dintre oamenii ăștia de- 
aici? 

— Nu-ș'... 

— Cum adică, nu știi? Sau îi recunoști, sau nu. 

Se uită la mine de parcă s-ar fi așteptat să-i fac ceva. 

— Ei, cum e? Îi cunoști, sau nu-i cunoști? am insistat. 

— Mada... 

Puse un deget pe Jim Brody. 

— Ăsta merge cel mai des c-un Escalade. Da' mai are și alte 
mașini - vreo trei... Sunt foarte hot, toate. 

| l-am arătat pe Sebastian Foster. 

— Un Jaguar, ca-n „Austin Power”. Tare tărăboanţă, râse el 
fără rost. 

Paul Kenner. 

— Ferrari. 

Bennett Walker. 

— Porsche Carrera. 

Am scos fotografia Irinei și am pus-o lângă coperta revistei. 

— Ai văzut-o vreodată pe fata asta plecând de-aici cu oricare 
dintre ei? 


VP - 164 


— Mda 

— Cu care? 

Ridică din umeri. 

— Cu ăsta. 

Mi-am ţinut respiraţia, în timp ce tânărul ridica mâna, o 
întindea spre revistă și-i atingea coperta cu un deget. 

— Porsche Carrera. 

Bennett Walker. 


VP - 165 


Capitolul 28 


Am început să tremur. Inima-mi bătea atât de repede, încât 
aș fi avut motive să mă sperii. Găsisem un martor care putea 
confirma că Irina Markova plecase de la club împreună cu 
Bennett Walker, în mașina lui. 

— Când, l-am întrebat. Când i-ai văzut plecând? 

Tânărul își lăsă capul în piept, ridicând din umeri. 

— Nu-ș'... Acu’ vreo săptămână... 

Deci, nu în noaptea dispariţiei. Puștiul acela nu lucrase 
sâmbătă noaptea. Totuși, declaraţia lui stabilea că se 
cunoșteau, că-și petreceau timpul în doi, măcar uneori. 

Doar dacă nu cumva ăsta era lucrul pe care-l ascundea Jeff 
Nevăstuica - faptul că Bennett Walker era cel cu care plecase 
Irina, și că Bennett îi cumpărase tăcerea. 

— Și ăsta. 

Glasul lui mă smulse iar din gânduri. 

— Ce...? 

— Ăsta, repetă el, atingând coperta revistei cu vârful 
degetului. Cu Escalade. 

Jim Brody. 

— El agaţă multe, continuă băiatul. Și nu pricep de ce, că doar 
e aproape un moș... 

— Și aproape bogat, am completat eu. 

Jeff Nevăstuica apăru în fugă din parcare, cu o privire 
suspicioasă. 

— L-auzi, Jeff, ce zice prietenul tău, i-am spus. Că a văzut-o pe 
fata aia plecând cu Jim Brody. 

— A văzut-o din părţi, replică Jeff. El nici nu era de serviciu, 
sâmbătă noaptea. 

— Nu sâmbătă, preciză cel înalt. Săptămâna trecută, mai știi? 
Erai și tu aici. 

Jeff se holbă la el. 

— Băi, da' tu ești prost făcut grămadă! se răsti el. Taci dracu' 
din gură! Nu știi că n-avem voie să vorbim despre clienți? 

— Știi ceva, Jeff? am intervenit, sec. Dacă unul din tipii ăștia a 
fost ultimul om care-a văzut-o pe fata aia în viață, nu mai 


VP - 166 


vorbim despre un client, ci despre un ucigaș. lar favorizarea 
unui vinovat de omucidere nu se pedepsește cu școala de 
corecție. După una ca asta, o rogi pe mămica să-ți împacheteze 
chiloțeii curăței și un tub mare de alifie K-Y, fiindcă pleci să 
trăiești câţiva anișori cu dulăii cei mari și răi. 

Mi-am scos telefonul din geantă și l-am sunat pe Landry. Nu 
eram sigură dacă avea să răspundă sau nu. Spre cinstea lui, 
răspunse. 

— Sunt la parcarea de la Players doi valeţi cu care trebuie să 
vorbești imediat, i-am spus, fără niciun preambul. Au informaţii 
importante. 

Și am închis. Băieţii stăteau unul lângă altul, cu gurile căscate 
- literalmente. 

— Vine imediat detectivul Landry, de la oficiul șerifului, să 
stea de vorbă cu voi, i-am informat. Vă rog să-i transmiteți 
salutările mele. 

Și, lăsându-i să stea acolo în panică, am pornit spre mașină. 
Când am apăsat pe butonul telecomenzii, ca să deblochez 
portierele, farurile se aprinseră o clipă și mașina scoase un 
șuierat scurt - iar de pe capotă sări jos cineva, care se întoarse 
cu faţa spre mine. 

Nu știu care dintre noi era mai surprinsă: eu, sau mica făptură 
stranie pe care o prinsesem cu mâna-n punga de la Burger King 
lăsată pe capotă. 

Ne-am uitat una la alta. Era îmbrăcată la fel ca data trecută - 
în combinezonul negru care-i lăsa descoperită doar faţa, tichia 
tuguiată cu pompon și pantofii cu tălpi groase. Doar machiajul i 
se schimbase. Acum avea faţa fardată într-o culoare închisă - 
albastră sau vânătă, nu puteam distinge prea bine, în lumina 
slabă din parcare iar zona din jurul ochiului stâng era conturată 
cu argintiu. Intre colţul drept al gurii și colțul ochiului drept își 
pictase câteva linii arcuite. 

— Ce rea ești! mă dojeni ea. 

— Tot eu? Aia pe care-o mănânci acolo e cina mea. 

Făcu ghemotoc punga și o ascunse la spate. 

— Nu mănânc nimic. 

— Ai și un nume? am întrebat-o. 

— Mă cheamă Fără Nume, zise ea. N-ai cum să-mi treci asta 
la dosar. 

— Nici nu mă gândeam. Cum să-ţi zic? 


VP - 167 


Ochii îi săgetară spre stânga, ca și cum ar fi ascultat sfatul 
unei prietene invizibile. 

— Poţi să-mi zici Prinţesa Cindy Lullabell. 

— Cindy, am repetat. Pe mine mă cheamă Elena. 

— Nu mă interesează, replică ea brutal. Ești rea. La fel ca și 
ceilalţi. 

— Care ceilalți? 

Clătină din cap, cu pomponul bălăbănindu-i-se în vârful tichiei 
conice. 

— Ce înseamnă că sunt rea, Cindy? m-am interesat. Dacă-mi 
spui, voi încerca să nu mai fiu. 

Prinţesa Cindy Lullabell aruncă pe jos punga de la Burger 
King, îmi întoarse spatele, își cuprinse trupul cu brațele, ca și 
cum ar fi îmbrățișat-o un iubit, și începu să chicotească, 
unduindu-se. La un moment dat se opri, ca să se uite la mine 
peste umăr, suflându-mi o bezea. 

— Vorbești despre oamenii care se sărută? am întrebat-o. 

— Pe-asta au să ţi-o treacă la dosar, chiar dacă ai permis 
special. 

— Îți mulțumesc că m-ai prevenit. Pot să-ţi arăt ceva, Cindy? 

Mă privi cu îndoială. 

— E doar o poză, am încercat s-o liniștesc. 

Întoarse capul într-o parte, spre consultantul ei invizibil. 

— E o șmecherie? 

— Nu. Vreau doar să știu dacă ai văzut-o pe femeia asta. 

l-am întins fotografia, sperând ca felinarul cu vapori de sodiu 
să dea destulă lumină. Își duse mâna la pompon și aprinse o 
lanternă minusculă. Mama invențiilor. 

În final, luă fotografia din mâna mea și le studie pe Irina și 
Lisbeth. 

— A, da, spuse ea. Sunt FOARTE rele. Nu vor avea voie să 
promoveze, și asta o să li se treacă la dosar. 

Am luat înapoi fotografia și i-am arătat-o pe Irina. 

— Pe ea ai văzut-o aici sâmbătă noaptea? 

Stătu un moment pe gânduri, probabil sfătuindu-se cu vocea 
pe care fi auzit-o în cap. Când se întoarse spre mine, mă 
întrebă: 

— Când e sâmbătă? 

— Acum trei zile. În noaptea aia a fost o mare petrecere. 


VP - 168 


— Eu nu mă duc la petreceri, spuse ea. Acolo poate să se lase 
cu băutură și răutăți. Sfătuitorul meu spune că acuma trebuie să 
plec. Îţi mulţumesc foarte mult. A fost o cină delicioasă. Noapte 
bună. 

Făcu o reverență, apoi o zbughi din loc spre incinta Polo Club 
de dincolo de poartă. În pofida acelor pantofi cu tălpi groase, 
avea niște mișcări surprinzător de agile. Am urmat-o de la 
distanţă, curioasă să văd unde se ducea. 

Nu voiam să se sperie de mine. Cine știe ce informaţii erau 
încuiate printre păsărelele din capul ei? Am escaladat poarta și 
am luat-o la fugă în trap ușor după ea. 

Fugea înaintea mea, cu coatele strânse lângă trup și 
antebraţele bălăngănindu-i-se, ca și cum ar fi fost o pasăre 
stranie, rănită, care încerca să-și ia zborul. Coti într-o fundătură 
mărginită cu condominioane ieftine - „ieftine” însemnând că se 
închiriau cu doar 3.500 de dolari pe lună, pentru un dormitor și o 
baie. 

Am cotit ca s-o tai peste iarbă, dar m-am împiedicat în vârful 
adorabilului meu pantof de balet Chanel și am căzut în patru 
labe. Când m-am ridicat și am privit în jur, Prinţesa Cindy 
Lullabell nu se mai vedea nicăieri. 

La naiba. 

Mi-am încălțat pantoful la loc și am luat-o spre locul unde o 
văzusem înainte de a cădea. Acolo se întindea un șir de garaje, 
toate închise. Palmierii, bananierii și ferigile uriașe formau un 
tunel pe lângă ultima clădire. 

Nu aveam lanternă, și chiar dacă aș fi avut, nu simţeam nicio 
înclinaţie s-o iau pe-acolo. Vegetaţia decorativă luxuriantă era 
paradisul șoarecilor și al șobolanilor; șoarecii și șobolanii atrag 
șerpii. De cealaltă parte se afla un canal - iar canalele atrag 
aligatorii. 

Prin minte îmi străfulgeră imaginea aligatorului care se 
rostogolea prin apă cu trupul neînsuflețit al Irinei între fălci. 

M-am mai uitat prin jur încă vreo cincisprezece minute, am 
încercat ușile magaziilor... Nimic. M-am dus până la ghereta de 
pază a intrării dinspre apus, care dădea spre South Shore. 
Paznica urmărea un film, la un mic televizor. 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, am început, dar n-aţi văzut pe 
cineva trecând pe-aici în fugă, adineaori? O femeie îmbrăcată în 
negru, cu o tichie conică și pantofi mari, cu tălpi groase? 


VP - 169 


— Freak? întrebă  paznica, indignată că-i pusesem o 
asemenea întrebare. 

— Da, ea. 

— Nu, n-am văzut-o. 

Femeia era cât un pui de hipopotam, și stătea proţăpită pe 
scaun ca Jabba the Hutt. 

— Știţi ceva despre ea? am insistat. 

— Nu. 

— Nu știți nici unde locuiește? 

— Nu. Ce treabă am eu cu asta? Arăt ca una care s-ar învârti 
cu Freak? 

— Nici vorbă. Dar, lucrând aici, mă gândeam că vedeţi și 
auziţi tot felul de lucruri. 

Pe ecusonul cu numele scria: /. Jones. 

— Nu cumva, întâmplător, știți cum o cheamă, doamnă Jones? 

— Freak o cheamă! replică ea, enervată. Ce, ești surdă? 

— Nu cred că mama ei, când a născut-o, s-a uitat la ea și a 
zis, plină de mândrie: „Hai s-o botezăm Țicnită!” 

J. Jones făcu o mutră. 

— Nu-i căzu să faci pe deșteaptă cu mine. 

— Ba se pare că e. 

Mă măsură cu privirea, observându-mi buza umflată și 
pantalonii albi pătaţi cu verde, de la căderea pe iarbă. 

— Locuiești aici, cucoană? 

— Nu. 

— Atunci, ce treabă ai? Nu e voie să te-nvârţi p-acilea fără 
motiv. Cum ai intrat pe proprietate? 

— Am sărit peste poarta dinspre Players. 

— Aia-i pătrundere prin efracţie. Și de ce umbli pe străzi 
arătând așa? Ce treabă ai cu Freak, arătând așa? Numai 
mânjituri de iarbă și pământ, de parcă te-ai tăvălit pe jos ca 
animalele. 

— M-am împiedicat și am căzut. 

— Da, că fugeai după Freak, completă ea, dezgustată. Ce te-o 
fi apucat? 

M-am lăsat păgubașă. 

— N-are nicio importanţă. Vă mulţumesc pentru ajutor. 

— Da, că mult te-am și ajutat! pufni paznica. 

— Asta voiam și eu să zic. 


VP - 170 


Nu mă mai uitam la ea, ci la monitoarele unde se vedeau 
mașinile intrând și ieșind pe poartă. 

Vizitatorii erau puși să se oprească la poartă pentru a cere 
permisiunea de a intra. Locatarii treceau direct, codurile de bare 
de pe autocolantele aplicate pe mașini fiind citite din timp de un 
senzor care acţiona deschiderea porții. Și toate acestea se 
înregistrau pe bandă. M-am întrebat câţi dintre locatari știau 
acest lucru. 

Barbaro spusese că el și Bennett veniseră acasă la acesta din 
urmă, sâmbătă noaptea. insemna că intraseră fie pe aici, fie pe 
poarta principală, de pe Forest Hill Boulevard. Dacă Irina venise 
de bunăvoie cu unul dintre ei - sau cu propria ei mașină - se 
înregistrase de asemenea pe bandă. 

Epuizată, m-am întors la parcarea unde-mi lăsasem mașina. 
M-am dus acasă, am intrat și m-am trântit pe pat cu faţa-n jos, 
nemaiavând putere nici măcar să mă gândesc ce urma să fac în 
continuare. 


VP - 171 


Capitolul 29 


Landry parcurgea fotografiile pe care le făcuse Lisbeth Perkins 
cu telefonul mobil în noaptea dispariţiei Irinei Markova. Le 
transferase în propriul lui computer, unde mai avea și avantajul 
suplimentar de a le putea mări îndeajuns ca să le studieze în 
detaliu. 

Îl tulbura întotdeauna faptul de a vedea victimele imortalizate 
într-un moment fericit. În clipa aceea, persoana nu se gândea că 
avea să moară curând, că cineva avea să-i pună capăt vietii 
printr-un act violent. Și, de cele mai multe ori, ucigașul era un 
cunoscut al victimei. Ce senzaţie trebuia să fie și asta - să te uiţi 
la o faţă familiară și să vezi cum ţi se apropie moartea... 

„Splendidă fată”, reflectă el, absent. „Infăţișare de model, 
atitudine cât cuprinde... O fată cu o viaţă întreagă înainte - o 
viaţă pe care și-ar fi trăit-o din plin!” 

Weiss imprimase fotografia cu individul despre care Lisbeth 
Perkins spunea că o deranjase pe lrina în noaptea aceea și 
pornise spre Clematis Street, în centrul orașului West Palm 
Beach, pentru a-și încerca norocul la aflarea unui nume pe care 
să-l asocieze cu chipul. 

Landry presimţea că avea să fie o fundătură, dar trebuia să 
verifice și pista aceea. Mult mai interesante erau fotografiile de 
la aniversarea lui Jim Brody. Includeau instantanee de-ale Irinei 
în timpul unui soi de dans senzual al fertilităţii, cu domnul Mare- 
Sculă Barbaro, sau așezată între Jim Brody și Bennett Walker, 
precum și dansând cu celelalte fete. 

Cel mai mult îl preocupa Juan Barbaro - în parte fiindcă o 
atinsese pe Elena, dar mai ales din motive legitime. Sportivii 
profesioniști aveau năravul de a se crede îndreptăţiţi să capete 
orice voiau, inclusiv femei - ba chiar, în special femei! 

Trimise două e-mail-uri cu întrebări la F.B.I. și la un cunoscut 
al său de la /nterpo!/, cerându-le orice informaţii aveau despre 
spaniol. 

Bennett Walker îl interesa din motivele cele mai evidente. 

Și Jim Brody îl interesa. Fusese ziua lui. Oare pe lrina i-o 
adusese vreun prieten, cadou? | se dăruise ea însăși, pe gratis? 


VP - 172 


O plătise cineva? Conform examenului medico-legal, chiar 
înainte de moarte lrina fusese foarte ocupată să ia muie de la 
mai mulți. 

Până acum, părea să fi dispărut ca și cum nici n-ar fi fost. 
Nimeni nu recunoștea c-o văzuse la Players. Landry nu știa dacă 
plecase cu mașina ei, sau cu a vreunuia dintre bărbaţi. lar 
mașina ei nu mai apăruse pe nicăieri. 

l-ar fi fost de folos să afle unde se ţinuse orgia de după 
petrecere. Bănuia că acasă la Brody, dar numai pe bază de 
bănuieli nu putea obţine mandat de percheziţie. 

Apelul telefonic de la Elena îl trimisese înapoi la Players, ca 
să-i interogheze pe cei doi valeţi de parcare, dar unul o tulise 
înainte de sosirea lui acolo, iar celălalt nu fusese de serviciu 
sâmbătă noaptea. Puștiul îi spusese c-o văzuse pe Irina Markova 
cu diverși bărbaţi, în mașinile lor, dar asta nu-i folosise la mare 
lucru. 

Se întreba oare ce-o fi avut de spus celălalt băiat. Dacă era o 
mare dezvăluire, Elena l-ar fi anunțat încă de când îl sunase. 
Poate se gândea că dacă-l constrângea pe valetul care fusese 
de serviciu în noaptea aceea, acesta avea să se sperie îndeajuns 
ca să vorbească. ` 

Landry notase numele puștiului și numărul de telefon. Incercă 
să-l sune. Niciun răspuns. Avea să mai încerce o dată, 
dimineaţa. Era convins că unul din acoliţii lui Jim Brody știa ceva 
despre moartea fetei, dar până nu spunea cineva c-o văzuse 
plecând de la club cu un membru al autointitulatului Club Alibi, 
rămânea cu mâinile legate. 

Parcursese e-mail-urile Irinei, dar cele mai multe erau în rusă, 
așa că le pusese deoparte până-l puteau chema iar pe bătrânul 
preot ca să le traducă. Luase scurt în considerare ideea de a i-o 
cere cuiva din barul Magda's, dar nu se îndoia că l-ar fi minţit 
fără să clipească. Dacă, întâmplător, reieșea că un rus asasinase 
o rusoaică, și mobilul era scris în rusă, într-un email, niciun rus 
sau rusoaică nu i-ar fi dezvăluit adevărul. 

Verificase convorbirile telefonice ale fetei și descoperise că-i 
plăcea ce se întindă la vorbă cu prietenele. De asemenea, părea 
să aibă fir direct la unii dintre cei mai bogaţi oameni din zona 
Palm Beach. 

Populară fetișcană, pentru o simplă grăjdăriţă. 


VP - 173 


Landry se gândi la hainele scumpe din debaraua fetei. Dacă 
nu de la amicul ei mafiot, Kulak, primise banii pentru ele, atunci 
de unde-i avea? Oare cunoscuţii ăia ai ei erau doar generoși, 
sau clienţi? Il avea cu ceva la mână pe vreunul dintre ei? 
Șantajul putea fi oricând un mobil temeinic pentru crimă. 

Probabil că existau destule lucruri compromiţătoare despre 
Brody și gașca lui. Niște oameni care-și ofereau unui altuia 
alibiuri, ca un hobby aproape permanent, nu puteau să nu fie 
vinovați de ceva. 

Revăzu însemnările pe care le făcuse în apartamentul 
victimei, notând amănunţit tot ceea ce văzuse acolo. Nimic ieșit 
din comun. Obișnuitul junk mail, câteva facturi... Nicio fotografie 
explicit sexuală a lui Jim Brody, gol și împopoţonat cu valtrapuri 
sado-maso ca un curcan de Thanksgiving. Un cupon pentru Bed 
Bath & Beyona, nota de plată de la o clinică, și o invitaţie de a 
se înscrie într-un anumit club de sănătate. 

Nota de la clinică era scrisă într-o limbă care-ar fi putut foarte 
bine să fie sanscrita. Trebuia să plătească șaptezeci și cinci de 
dolari pentru un cod alfanumeric. 

Landry se hotărî să sune la clinică, a doua zi dimineaţa. Își 
scoase ochelarii de citit și-și frecă fața cu mâinile. Nu mai avea 
combustibil. Era timpul să tragă pe dreapta, să doarmă, să-și 
reîncarce bateriile. 

Ultimul lucru de care mai avea chef acum era să răspundă la 
telefon. 

— Landry. 

— Domnule detectiv Landry, e aici un om care cere să 
vorbească cu dumneavoastră. 

Fata de la biroul de jos. 

— Cine e? 

— Un anume domn Kulak. Alexi Kulak. 


VP - 174 


Capitolul 30 


— Domnule Kulak. 

Landry îi întinse mâna. 

Rusul i-o strânse. 

Era un om foarte îngrijit - costum elegant, păr tuns scurt și 
pieptănat atent, nod perfect la cravată, la fel cum arătase și 
Landry, cu douăsprezece ore în urmă. 

— Domnule detectiv. Am venit să mă interesez de Irina 
Markova, spuse el. 

— Îmi pare foarte rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o. 

Kulak dădu din cap, iar Landry îl conduse pe ușă afară. 

— Vom merge până la morgă cu mașina mea. _ 

Niciunul dintre ei nu scoase o vorbă pe drum. In parcarea 
institutului medico-legal, Landry sună, iar paznicul le dădu 
drumul. 

Deși era atât de vechi în meserie, Landry nu reușise niciodată 
să scape complet de spaima pe care i-o producea morga 
noaptea. Pe holuri domnea o liniște prea adâncă; luminile erau 
palide. Kulak pășea pe lângă el, cu privirea drept înainte și 
chipul lipsit de orice expresie. Tensiunea din trupul lui era atât 
de intensă, încât Landry putea s-o simtă. 

— Puteţi vedea trupul neînsufleţit pe monitorul de televiziune 
cu circuit închis... începu el. 

— Nu. 

— Cum doriţi. Numai ca să fiți pregătit, vă spun că trupul 
nepoatei dumneavoastră a stat scufundat în apă un timp, șia 
suferit unele... vătămări... la faţă, de la pești, și așa mai 
departe... 

Pe obrazul lui Kulak pulsă un mușchi gros, dar expresia nu i se 
schimbă. 

— Medicul legist a efectuat autopsia azi-noapte. Veţi vedea și 
cusăturile. 

Mușchiul maxilarului tresări din nou. 

Îngrijitorul de noapte îi duse în camera frigorifică, unde 
cadavrele erau depozitate în sertare, ca niște documente fiscale 
vechi. Kulak se opri, cu spatele drept și mâinile în față. Dacă ar 


VP - 175 


fi avut o bandă peste ochi și o ţigară-n gură, ar fi arătat ca un 
condamnat în faţa plutonului de execuție. Landry îi făcu 
îngrijitorului un semn cu capul. 

La vederea Irinei, Kulak zvâcni ca sub imperiul unui șoc 
electric, înghiţindu-și icnetul de durere din gât. Tot trupul începu 
să-i tremure, în timp ce pe frunte îi apăreau broboane de 
sudoare. Mușchii feţei i se contorsionau. 

Când în sfârșit își luă ochii dintr-acolo, din piept i se desprinse 
un sunet cumplit, de animal sălbatic. Căzu în genunchi, cu fața 
în mâini. 

Omul acela era considerat unul dintre cei mai necruţători boși 
ai mafiei rusești din Sudul Floridei. Lucrurile pe care le văzuse, 
cele pe care se vorbea că le ordonase, erau groaznice. Și toate - 
cu siguranţă - fără a clipi din ochi. lar acel om stătea acum 
chircit pe dușumea, plângând mut în pumni. 

Până și lui Landry îi era milă de el, oricât de maniheist 
obișnuia să vadă lumea, numai în alb și negru. Suferinţa era un 
numitor comun, care trecea peste toate frontierele. 

Se retrase mai într-o parte, lăsându-l câteva minute pe Kulak 
singur cu durerea lui. Când rusul începu să-și revină, Landry îi 
spuse: 

— Va trebui să reveniţi mâine dimineaţă, pentru a face toate 
aranjamentele. Medicul legist vă va preda trupul de îndată ce 
revin toate rezultatele autopsiei. 

leșiră din încăpere după care Kulak se așeză pe un scaun 
tapiţat cu vinilin, în sala de vizitare. Landry ocupă un loc 
perpendicular cu al lui. 

— Am câteva întrebări pentru dumneavoastră, începu el. 

Kulak nu-i dădu nicio atenţie. 

Landry insistă: 

— Când aţi auzit pentru ultima oară ceva despre Irina? 

Rusul nu-i răspunse. Stătea doar cu privirea în gol, distrus. 

— Știţi ceva despre viaţa ei personală? Îmi puteţi vorbi de 
prietenii sau iubiții săi? 

— Am să-l omor pe ăla care i-a făcut asta, murmură încet 
Kulak. 

Landry nu se deranjă să-i spun că pentru aşa ceva ar fi mers 
la închisoare. La drept vorbind, nu-l condamna. Dacă ar fi 
condus el lumea, așa ar fi rânduit-o - astfel încât apropiații 


VP - 176 


victimelor să poată intra într-o cameră cu făptuitorii și să nu mai 
iasă de-acolo până nu terminau. 

— Domnule Kulak, aveţi idee cine ar putea fi? 

Kulak îl privi cu o expresie care ar fi putut străpunge oţelul. 

— Dacă știam asta, domnule detectiv, chiar acum i-aș fi smuls 
inima din piept, bătând încă. 

Și, cu aceste cuvinte, se ridică de pe scaun și ieși. 

Landry îl lăsă să plece. 


VP - 177 


Capitolul 31 


Jeff Cherry nu cunoscuse nicio valoare în viaţa lui, până când 
fusese angajat ca valet de parcare la Players. Iși alesese acea 
slujbă fiindcă părea aproape o sinecură și-i dădea ocazia să 
conducă mașini la care altfel nici n-ar fi visat. Dar își dăduse 
seama destul de repede că putea câștiga câte cincizeci dolari în 
plus de la anumiţi clienţi, dacă le răspundea prompt la comenzi, 
le făcea complimente doamnelor, și se oferea să le facă mici 
servicii în plus, ca golitul scrumierelor, în timp ce proprietarii 
mâncau de cină. 

Cu cât începea să fie mai atent la clienţi, cu atât mai 
recunoscători deveneau și aceștia. Apoi, într-o noapte, un domn 
i-a strecurat un pol ca să închidă ochii când o anumită tânără - 
alta decât soţia lui - pleca împreună cu el. 

Având un spirit întreprinzător, Jeff își pusese la cale o mică 
afacere colaterală, făcându-se că nu vedea tot felul de lucruri, 
după care trecuse și la alte servicii, ca procurarea unor cantități 
mici de droguri ușoare, livrate în timp ce clienţii lui se aflau în 
club. 

Succesul lui se baza pe discreţie și cunoașterea unor lucruri 
pe care n-ar fi trebuit să le știe. 

Vorbitul cu sticleţii nu făcea parte din agenda lui. 

O tăie imediat ce boarfa cu întrebările și mobilul se făcu 
nevăzută. 

Dădu un telefon din parcarea centrului comercial Town 
Square de pe Forest Hill și South Shore. 

Clientul nu răspunse, desigur. Niciunul dintre acei oameni nu 
primeau telefoane de la un valet. Așteptă beep-ul, apoi începu 
pe nerăsuflate: 

— Alo, aici Jeff de la Players. De la parcare. Deci, oricum, o 
tipă a sunat la poliţie și a zis că s-ar putea să știu eu ceva de 
fata aia moartă - ca de pildă, cu cine a plecat în noaptea aia. 
Așa c-am întins-o, fin'că nu vreau să vorbesc cu ei, da' cred c-au 
să vie să mă caute. Nu pot să plec din Dodge așa, simplu. Fac 
niște afaceri din care-mi ies bani, iar să mint gaborii nu-i o slujbă 


VP - 178 


regulată. Așa că, ce vreau să zic: tre' să taxez în plus pentru 
asta. Așa că să mă sunați. 

Lăsă numărul și închise, cu sufletul la gură. 

Wow. Oare cât valora o minciună de soiul ăsta? Zece miare? 
Douăzeci? Depindea de un lucru - dacă, își spunea el, clientul o 
omorâse sau nu pe fata aceea. Nu-și putea imagina așa ceva. 
Oamenii aceia erau bogați, iar bogaţii nu omorau în stânga și-n 
dreapta. Dar nici n-ar fi vrut ca lumea să creadă că s-ar fi putut 
s-o facă, chiar dacă n-o făceau, așa că preţul creștea. 

Cincizeci de miare? Mai mult? 

Și dacă acel client chiar o omorâse pe fată? Cât de 
înspăimântător ar fi fost așa ceva? 

Ca la o sută de bătrâne? 

Se duse la benzinărie și-și luă o pungă de gogoși Krispy 
Kreme crocante, și un sfert de lapte cu ciocolată, apoi se 
întoarse la mașină, așteptând să-i sune telefonul. 


VP - 179 


Capitolul 32 


— E o problemă. 

— E detectiv. 

— A fost detectiv, preciză Barbaro. 

— Cu sau fără insignă, investighează uciderea fetei, insistă 
Brody. 

După o cină tensionată, se regrupaseră acasă la Brody, în 
camera de jocuri, unde o masă antică de biliard domina tot 
spaţiul, iar fotoliile de club tapiţate cu piele sângele-boului 
stăteau risipite pe covoare persane vechi de o sută de ani. 

Walker se plimba încoace și-ncolo, urmând o linie nu tocmai 
dreaptă. 

— Nu vreau să se amestece. 

— Și ce-ai vrea, Ben? S-o lichidezi? 

Răsucindu-se pe călcâie, Walker strigă: 

— Te bag în mă-ta! Ai auzit, Kenner? Te bag în mă-ta! 

— Tu ești problema! ripostă Kenner, stropind cu scotch din 
paharul cu care gesticula. Trebuie tu să fii un căcănar, ori de 
câte ori deschizi gura! 

— A încercat să mă bage-n pușcărie! răcni Walker. Și o s-o 
mai încerce! l-o târfă borâtă, și mă urăște! 

— Să nu ne abatem de la subiect, propuse calm Ovada. Cum 
a aflat de bairamul de după? 

— Ce a aflat de bairamul de după? îl corectă Kenner. 

— Azi după-amiază, am văzut-o vorbind cu Lisbeth, interveni 
Brody. 

Foster făcu o mutră. 

— Cu Lisbeth? Nici măcar n-a fost cu noi, în noaptea aia. Nu 
știe nimica. 

— A fost la alte chefuri, sublinie Barbaro, care stătea așezat 
pe spătarul unuia dintre fotolii, arătând plictisit și foarte 
nemulţumit că se afla acolo. 

— Ei, și? întrebă Kenner. Nicio lege nu-ţi interzice să tragi câte 
un chef. 


VP - 180 


— Nu de chefuri e vorba aici, insistă Brody. Sticleţii vor 
mostre de A.D.N., pentru numele lui Dumnezeu! Asta-nseamnă 
că au ceva cu care să le compare. 

— Legea nu interzice nici ca adulţii cu drept de consimțământ 
să facă sex. 

— Și nici să ai pistol nu-ţi interzice nicio lege, replică Ovada, 
da' dacă ești văzut cu el și cu o victimă împușcată, înainte de 
comiterea crimei, ești suspect. 

Walker se întoarse spre Brody, privindu-l încruntat. 

— E grăjdăriţța ta. Concediaz-o. Alung-o de-aici. Trimite-o 
înapoi de unde-a venit. 

— Și să-i dau motive să ne facă belele? i-o întoarse Brody. Nu, 
mersi. Prefer să-mi ţin prietenii aproape, și dușmanii, și mai 
aproape. 

— Ei, atunci ţine-ţi-o aproape și convinge-o să-și ţină și ea 
gura aia tâmpită, aruncă Walker. Fir-ar a dracului de curvă 
proastă! li dă prin minte, măcar, ce noroc a avut? Câte gagicuţe 
din Michigan, au bafta să ducă viaţa pe care o trăiește ea? Și ea, 
drept recunoștință, dă din gură în faţa uneia pe care-o cunoaște 
abia de ieri. 

— Nu e singura tipă care-a fost la un bairam, spuse Barbaro. 

— N-o fi, replică Walker, dă-i singura care vorbește. 

— Poate crede c-o să aibă parte de minutul ei de faimă, 
presupuse Ovada. 

— Nemaipomenit! exclamă Walker. Acum să ne facem griji și 
c-o să se ducă la presă, și ăia au să se repeadă la noi imediat 
după detectivi. 

— Am o veste pentru voi, gagiilor, interveni Sebastian Foster. 
Treaba asta, cu gaborii și presa, e ca și făcută. Și n-are nicio 
legătură nici cu Estes, aia, nici cu Lisbeth. Detectivii au venit de- 
a dreptul. Fata moartă a fost la petrecerea de la Players. Nu-i 
niciun secret în asta. Cred c-au fost acolo pe puţin o sută de 
oameni care s-o vadă. De ce n-ar veni detectivii să ne ia pe noi 
la întrebări? 

— Și dacă nu cooperăm cu ei, o să părem vinovaţi, scânci 
Kenner. 

— lar dacă cooperăm, o să arătăm și mai vinovaţi, adăugă 
Brody. De voi, ăștilalţi, nu știu, da’ eu n-am de gând să intru la 
pârnaie doar fiindc-am dat o muie de ziua mea. 

— Și ce-ai de gând să le zici? vru să știe Ovada. 


VP - 181 


— Nicio iotă, naibii! se amestecă Walker. 

— Îl luăm pe un în braţe, îi ţinu și Foster isonul. Altceva, ce să 
facem? Să le spunem - o, da, toţi am făcut sex cu ea? Așa ceva 
n-o să i se pară nimănui suspect. 

Brody se întoarse spre Barbaro. 

— Ești neobișnuit de tăcut azi, Juan. Ce gânduri te frământă? 

Barbaro ridică din umeri. 

— Numai oamenii care-au fost la cheful de după petrecere 
știu ce s-a întâmplat acolo. Și toţi sunt în camera asta - cu o 
singură excepţie. Nu văd niciun motiv de a vorbi despre toată 
treaba. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Mă scuzaţi, domnilor, urmă el, ridicându-se de pe scaun. Eu 
mâine am de jucat un meci. Sunt sigur că domnul Brody ar 
prefera să fiu în formă. 

leși din încăpere și din casă, oprindu-se pe veranda din față. 
Walker îl urmă imediat. 

— Vrei să te duc acasă cu mașina, prietene? se interesă 
Barbaro. 

— Nu, nicio problemă. 

— Tu ai omorât-o? 

Walker tresări, aruncându-i o privire suspect de scurtă. 

— Nu! Ți-am spus doar că nu. Era moartă când am găsit-o. 

Barbaro nu făcu decât să se încrunte, clătinând din cap, cu 
ochii spre curte. 

— Ce-ai mă? insistă Walker. Doar ai fost și tu la petrecere. La 
fel de bine pot să te-ntreb dacă tu ai omorât-o. 

După câteva clipe, continuă: 

— Te lași otrăvit de Elena - și nici nu știi cât mă enervezi cu 
chestia asta. Credeam că mi-ești prieten. 

— Îţi sunt. 

— Prieten pe dracu', ești la fel de al naibii ca târfa aia mică de 
la grajduri. O cunoști pe Elena doar de douășpatru de ore și o 
crezi pe ea în locul meu? Ce mama dracu-i asta? Ce fel de 
prieten zici că-mi ești? 

Barbaro își deschise braţele, făcându-i semn lui Walker să 
vorbească mai încet. 

— Ar fi mai bine să te calmezi... prietene. 

— Să mă calmez? Ai idee ce-o să se întâmple cu viața mea 
dacă se află c-am avut ceva de-a face cu o fată care-a fost 


VP - 182 


omorâtă? Un coșmar de mama mă-sii, asta o să se-ntâmple! Vor 
începe să le dezgroape iar pe toate, să le răstălmăcească, să 
facă din mine un al doilea Ted Bundy. 

Și, după o secundă de gândire, continuă: 

— ȘI... și... ce-o să se-ntâmple cu Nancy? N-ar fi deloc corect 
fată de Nancy. 

Barbaro își arcui o sprânceană. 

— Nu știu de ce, prietene, dar nu prea cred că nevasta e 
principala ta grijă. 

— Pe bune? E, atunci ia mai du-te și tu-n mă-ta, Juan! 
explodă. Tie ţi-ar conveni să-ţi apară numele-n ziare ca violator? 

— Nimeni n-a zis că fata a fost violată. 

— Acolo or să bată, c-a fost violată și omorâtă, și că numai eu 
puteam fi ăla, fiindcă... 

Se opri brusc, ca trăsnit. 

— Fiindcă nu-i prima oară? 

Barbaro se dădu la o parte. Când Walker încercă să-l 
lovească, își pierdu echilibrul și se rostogoli pe treptele de piatră 
până pe peluză, unde ateriză cu o bufnitură înfundată și un 
geamăt. Când se săltă din nou în genunchi, din buza spartă îi 
curgea sânge. 

Barbaro cobori treptele, își propti piciorul în umărul lui și-l 
trânti încă o dată la pământ. 

— Uită-te la tine cum arăţi, spuse el, dezgustat. Te-ai îmbătat, 
ai ajuns de râsu' lumii. Ce fel de bărbat ești? 

Walker se săltă într-un genunchi, ștergându-și sângele de la 
gură cu dosul mâinii. Trase aer în piept de vreo câteva ori, ca 
să-și revină. 

— Socru-meu mă bate la cap să candidez în alegeri, spuse el, 
ridicându-se în picioare. Imaginează-ţi. 

— O alegere nu prea inspirată, din câte se pare, comentă 
Barbaro. 

— Suntem în America, amigo. Se poate întâmpla orice. Uită-te 
la Bill Clinton. Tipului nu-i scăpa nimic din tot ce purta fustă, și 
tot a luat două mandate de președinte. 

— A fost asociat și cu asasinarea vreunei fete, cumva? 

— Ştii, replică tăios Walker, chestia cu clubul ăsta e că nimeni 
nu-i nevinovat. Fiecare a mai avut nevoie de un alibi cel puţin o 
dată. 


VP - 183 


— La drept vorbind, replică Barbaro, eu n-am avut nevoie 
niciodată. În schimb, am furnizat de multe ori alibiuri - inclusiv 
ție, de multe ori. 

— Atunci, din una-n plus n-ai să mori, spuse Walker. Ne ţinem 
de povestea noastră. Am plecat de ia Players, și ne-am dus la 
mine să mai bem un păhărel înainte de culcare. Pe lrina n-am 
mai văzut-o în noaptea aia, după petrecere. 

— Și dacă detectivii obţin un mandat ca să-ţi intre-n casă, și 
găsesc dovezi că fata a fost acolo? 

Walker se uită la ceas. 

— In veci n-au să intre la mine-n casă. De ce crezi că există 
avocaţi pe lumea asta? 

Și, cu pași doar puţin nesiguri, porni spre mașină, se urcă la 
volan și dispăru în noapte. 


VP - 184 


Capitolul 33 


Mi-am distrus de mult orice șanse de a dormi ca o ființă 
omenească normală. Încă dinaintea accidentului, dinaintea 
anilor de muncă pe străzi ca detectiv la narcotice. Cu mult 
înainte de toate astea. 

Un somn de cinci ore - rareori continuu, rareori - odihnitor, și 
plin de vise complicate - devenise ceva normal pentru mine. 
După accident, un anumit nivel de durere cronică făcuse ca totul 
să devină și mai dificil. Și refuzam (din mai multe motive, unele 
întemeiate, altele prostești) genul de medicamente care mi-ar fi 
ușurat durerea și m-ar fi ajutat să mă scufund mai jos de nivelul 
conștiinței. 

Un medic mi-a spus odată că mintea mea hotărâse că stadiile 
de somn unu, doi și cinci erau esenţiale pentru viaţă, iar stadiile 
trei și patru nu erau decât o pierdere de timp. Propria mea 
teorie era mai puţin sofisticată și mai umană - aceea că după 
etapa viselor, somnul R.E.M., nu mai voiam altceva decât să 
scap de ceea ce aveam în subconștient. 

Oricare ar fi fost teoria, avantajul nesomnului era acela de a 
putea munci mai mult decât în condiţii normale. 

Stăteam la micul birou de scris din livingul meu, făcând 
însemnări. Doar două lămpi slabe ardeau, iar din boxe se auzea 
trompeta sexy a lui Chris Botti. 

Dacă lrina plecase de la P/ayers cu Bennett sau cu Jim Brody, 
unde-i era mașina? Dacă se dusese singură la cheful de după 
petrecere, unde-i era mașina? Landry n-o menţționase nicăieri, 
ceea ce mă făcea să deduc că încă n-o găsise. 

Am făcut o însemnare: Mașina? 

Și unde se duseseră la cheful de după petrecere? Afară din 
oraș, la Star Polo? Sau mai aproape, acasă la Bennett, în Polo 
Club? Așa, scădea riscul ca un poliţist să-i oprească și să-i pună 
să sufle-n fiolă. 

Am făcut o însemnare: Poliţist cu alcooltest? 

Dacă se duseseră acasă la Bennett, intraseră pe una dintre 
cele două porţi de la Po/o Club, care erau monitorizate cu 
camere video - și înregistrate pe o bandă la care eu nu aveam 


VP - 185 


acces. Dar dacă-i găseam casă, puteam vorbi cu vecinii. Existau 
șanse ca vreunul să se plângă de o petrecere prea zgomotoasă 
de sâmbătă noaptea. lar Sean știa unde se afla casa. 

Am făcut o însemnare: Sean - adresa lui Bennett? 

Apoi, am început să scotocesc prin lucrurile pe care le luasem 
din apartamentul Irinei. Cele mai multe dintre e-mail-urile pe 
care le printasem din computerul ei erau în rusă. Primise și de la 
Lisbeth Perkins vreo două - unul prin care o întreba dacă voia să 
vină la un bar de karaoke cu alte câteva fete, și altul despre 
locul și ora întâlnirii pentru petrecerea de sâmbătă noaptea. 

Acele e-mail-uri păreau atât de inocente, față de cele 
întâmplate în acea noapte. Două tinere care se duceau să se 
distreze, fără a-și imagina o clipă ce le aștepta. 

„Cre co să fie 1 bairam d coma! N vdm acolo. Abia aștept!” 

Lisbeth semnase e-mail-ul cu o serie de emoticoane 
zâmbitoare galbene. 

M-am gândit la Molly Seabright, fata de doisprezece ani care 
venise la mine cu un an în urmă, ca să-i găsesc sora dispărută. 
Adeseori, Molly mi se păruse mai matură decât mine. 

Viaţa ne călește pe toţi, în moduri diferite, în ritmuri diferite și 
la vârste diferite. 

Aveam cam vârsta lui Lisbeth, când viaţa mea se dăduse 
complet peste cap. Cel mai tragicomic aspect era acela că, pe- 
atunci, deja mă credeam cinică. 

În seara aceea trebuia să ieșim împreună, Bennett și cu mine 
- dar eu nu mă simţeam bine, așa că anulasem întâlnirea. El îmi 
adusese flori, mă înveselise, mă culcase - apoi ieșise cu câţiva 
amici, să mănânce de cină și să bea ceva. Adormisem în culmea 
fericirii - nu-mi venea să cred că mi se împlinise visul: un om 
care mă iubea cu adevărat. 

A doua zi, totul se schimbase. 

Soarta mi-a tras cea mai crudă lovitură sub centură. 

Am luat camera digitală a lrinei, pe care o adusesem din 
apartamentul ei, am conectat-o la computer cu un cablu U.S.B. 
și am descărcat tot ce conţinea: douăzeci și două de imagini din 
cealaltă viaţă a ei, inclusiv cele de pe screen-saver. 

După ce le-am parcurs pe toate, m-am ridicat de pe scaun și 
am început să mă plimb prin cameră ca o pisică nervoasă. 

Dacă Irina se dusese la orgia de după petrecere, cu siguranţă 
știa prea bine ce fel de lucruri aveau să se întâmple acolo. 


VP - 186 


M-am așezat iar la birou și am mai făcut încă o însemnare: 
Mobilul? 

Care fusese mobilul lui Bennett, când o bătuse și o violase pe 
Maria Nevin? Niciunul. Înaintea acelei nopţi, nici măcar n-o mai 
văzuse vreodată. Nu avusese niciun motiv concret de a o ataca. 

Barmanul din ultimul club pe unde trecuseră Bennett și amicii 
lui declarase la poliţie că acesta era beat, gălăgios și cu capsa 
pusă. Amicii lui îl tot îndemnau să se însoare, că cică îi trecuse 
vremea alergatului după fuste, la care Bennett replicase că 
putea să aibă orice femeie din lume i se năzărea, oricând voia. 

Până la proces, barmanul își revizuise declarația, diluând-o la 
fel ca pe băuturile pe care le boteza la bar. 

Însă chiar și dacă și-ar fi menţinut prima variantă, nimic nu 
spunea că noaptea aceea ar fi putut să furnizeze un mobil 
pentru cele întâmplate. 

Maria Nevin le spusese încă de la început polițiștilor - și-și 
menţinuse povestea până cu o zi înainte de a compărea la bară 
- că Bennett flirtase cu ea. Dansaseră împreună, băuseră un 
pahar... două... trei... Se duseseră la o plimbare pe plajă, se 
așezaseră pe nisipul umed, în timpul refluxului, și începuseră să 
se mozolească... 

Bennett, care băuse cam mult, nu-și putuse menţine erecţia, 
așa că se înfuriase. O lovise pe Maria cu putere, de mai multe 
ori. Ea se zbătuse să scape, zgâriindu-l cu acea ocazie. El o 
țintuise la pământ, strângând-o de gât, se erectase în sfârșit și o 
violase. 

Oare la fel se întâmplase și cu Irina? 

Nu voiam să am în minte asemenea imagini. 

Ca să-mi distrag gândurile, am început să-mi pun în ordine 
hârtiile împrăștiate pe birou. E-mail-urile Irinei... Îmi atraseră 
atenția niște însemnări pe care le făcusem în timp ce mă aflam 
în apartamentul ei. Numele unei clinici. L-am tastat pe Google. 
Motorul de căutare îmi înșiră o listă de websiteuri. Am clicat pe 
primul, iar pe display se deschise site-ul: 


Clinica Lundeen 


Tratează femeile din Palm Beach, din 1987 
Obstetrică și ginecologie 


lată și mobilul... 
VP - 187 


Capitolul 34 


Când venise la Star Polo să dea interviu pentru postul de 
grăjdăriță, Lisbeth trecuse cu mașina prin fața casei unde locuia 
Jim Brody timp de câte trei sau patru luni pe an (pe-atunci, era 
locuinţa lui secundară, de vacanţă), și-și spusese că într-o bună 
zi avea să locuiască și ea într-o casă ca aceea. Un bărbat 
incredibil de bogat, incredibil de sexy, incredibil de chipeș, avea 
s-o culeagă de la grajduri, făcând-o să devină întocmai ca Julia 
Roberts în „Pretty Woman” atâta doar că ea nu trebuia să fie 
mai întâi prostituată. 

Cât de amarnic se înșelase...! 

Primise postul, i se dăduse și un apartament deasupra 
grajdurilor, își făcuse intrarea magică în viaţa celor bogați și 
celebri. Da - toate acestea se întâmplaseră... 

Jucătorii de polo întorceau capul după ea, fiindcă era 
drăgălașă și avea o siluetă extraordinară. Domnul Brody făcuse 
pentru ea o adevărată febleţe, și dintr-odată începuse să 
primească invitaţii la petreceri și să se bucure de atenţia genului 
de bărbaţi la care visase. Dar niciunul dintre ei nu se 
îndrăgostise de ea - și, fără îndoială, n-o făcuseră să se simtă 
altfel decât exact ca o prostituată. 

Stătea așezată pe pat, cu genunchii la piept, uitându-se la 
hainele scumpe pe care și le cumpărase cu ajutorul prietenilor ei 
bogaţi. Îi plăcea să arate bine. Îi plăceau și petrecerile. 

Și Irinei îi plăcuseră. 

Lisbeth își cuprinse genunchii cu brațele și începu să se 
legene ușor, în timp ce ochii i se umpleau iar de lacrimi. Erau 
deja umflați. Nu mai putea să se oprească din plâns. 

Mai avea și alte prietene, desigur, dar lrina fusese atât de 
puternică, atât de sigură pe sine însăși... Dispariţia ei o făcea pe 
Lisbeth să se simtă pierdută, ca plutind în derivă... Acum, avea 
senzaţia că ea era singura care mai știa toate secretele, ceea ce 
o înspăimânta îngrozitor. 

„„Ceasul o salvă de afundarea și mai adâncă în melancolie. 
Sosise ora controlului de noapte, și era rândul ei să-l facă. 


VP - 188 


Își tinu câteva minute pe faţă un prosop umed, de parcă asta 
i-ar fi folosit la ceva. Caii aveau să se sperie oricum văzând-o, 
aproape sigur. Își simţea capul ca un balon plin cu apă. 

Noaptea, grajdurile erau slab luminate, ca să nu fie deranjaţi 
caii. Lisbeth porni de la o boxă la alta, aranjând fânul, 
examinând picioarele, potrivind păturile. 

Era o muncă ușoară și liniștită, care în mod normal îi plăcea - 
dar acum era nervoasă și extenuată, așa că tremura 
necontrolat. Mergea în lungul culoarului și-napoi, adusă de spate 
ca o bătrână. 

„Aşa de singură...” își tot spunea. Se simţea atât de singură... 

Știa că trebuia să se adune. Se gândea să plece de la Star 
Polo. Grăjdarii buni erau întotdeauna la mare căutare, în timpul 
sezonului. Dar se temea s-o facă. Nu voia să atragă atenția 
asupra sa însăși. Nu voia ca domnul Brody să creadă că avea 
ceva cuel. 

Oare ce-ar fi făcut Irina, dacă s-ar fi aflat ea în acea situaţie? 

Ar fi mers înainte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Știind acest lucru, Lisbeth nu făcea decât să se simtă și mai 
rău. 

Își termină treaba, ieși din grajd și se opri cu privirea în 
noapte. Își freca medalionul între degetul mare și cel arătător, 
sperând că așa să se calmeze mai repede. Lumina lunii se 
reflecta în apa iazului care se întindea ca o folie de mercur între 
grajduri și canalul perpendicular pe drum. Un cocostârc umbla 
prin apa mică de la mal, pe picioarele lui ca niște catalige. Nu-i 
dădea nicio atenţie... 

„Așa de singură...” 

Punga îi intră peste cap atât de repede, încât Lisbeth nu putu 
nici măcar să reacționeze. Într-o clipă, nu mai putu să vadă, nici 
să respire. O legătură i se strânse în jurul gâtului, tăindu-i 
respirația. 

Lisbeth încercă s-o lărgească. Voia să ţipe, dar nu putea. 
Căută să dea cu picioarele în omul de la spatele ei, însă acesta o 
ridică în aer și o zgâlţăi ca pe o păpușă de cârpe, dezorientând-o 
complet. 

Ameţită, buimacă, înspăimântată, Lisbeth vomă în pungă, 
imediat ce legătura din jurul gâtului slăbi puţin. Omul o târî de- 
a-ndărătelea, în timp ce fata se zvârcolea și dădea din mâini și 
din picioare ca un animal prins într-o capcană. 


VP - 189 


Legătura se strânse din nou. Mai tare. Și mai tare. Sub 
pleoape îi explodau stele colorate. „O să mor”, își spuse ea, 
uluită. 

Fu ultimul ei gând conștient. 


VP - 190 


Capitolul 35 


Ce e moartea? Unde se duce sufletul? 

Oamenii readuși la viață prin tehnici de resuscitare vorbesc 
întotdeauna despre o lumină puternică, albă, despre prieteni și 
rude care s-au dus înaintea lor și acum îi primesc cu braţele 
deschise. 

Lisbeth nu vedea nimic. Beznă. Întinse mâinile și atinse ceva 
solid. Împinse obiectul, dar acesta nu se clinti. „Un sicriu”, își 
spuse, începând să intre în panică. Nu era moartă - era 
îngropată de vie. 

Lovi de mai multe ori cu pumnii în capac, ţipând - sau, mai 
bine zis, încercând să ţipe: avea gâtul umflat și o durea, iar 
gura-i era atât de uscată, încât i se părea că limba-i devenise de 
două ori mai mare, făcută din bumbac. Încercă să-și scoată 
punga de pe cap, dar nu reuși. 

Apoi, începu să-și dea seama că se simţea o mișcare. lar când 
sunetul propriului ei puls bubuindu-i în urechi se mai estompă, 
auzi și fâșâitul cauciucurilor pe asfalt. 

Era în portbagajul unei mașini. 

În clipa când își dădu seama de acest lucru, o străbătu un nou 
val de panică. _ 

Cine o răpise? Unde o duceau? In ce scop? 

Nu exista niciun răspuns liniștitor la aceste întrebări. 

Mașina începu să încetinească, apoi se opri. O portieră se 
deschise, fu închisă la loc. Lisbeth așteptă să fie deschis 
portbagajul, dar degeaba. 

Inima-i bătea nebunește. Tremura toată. Mirosul propriei 
vome îi ardea nările. Se încorda să audă voci, dar la urechi nu-i 
ajungea niciuna. 

Acum ce-avea să i se întâmple? 

Urma să-și dorească să fi murit deja? 

PLEOSC! PLEOSC! PLEOSC! 

Cineva arunca niște obiecte grele în apă. 

Apoi, tăcere. 

În sfârșit, portbagajul se deschise și Lisbeth fu apucată brutal, 
trasă afară din mașină și pusă pe picioare. Genunchii i se îndoiră 


VP-191 


sub trup, dar fu împiedicată să cadă de frânghia din jurul 
gâtului, ca un câine în lesă. Işi adună picioarele sub ea, pe când 
cel care o răpise o târa de pe asfalt, peste o porțiune cu iarbă. 
Pământul era afânat și umed. 

— Nu... horcăi ea abia auzit. Nu, nu...! 

Simţi că pășea în apă. Încercă să se întoarcă în loc și s-o ia la 
fugă. Răpitorul o împinse înaintea lui. 

Acum, apa îi ajungea până la glezne... până la fluierele 
picioarelor... 

Avea de gând s-o înece. 

— Nu! Nu! 

În urechi îi răsuna un sunet ascuţit, isteric. Nici măcar nu-și 
dădea seama că era propria ei voce. Oricum s-ar fi zbătut, 
împroșcând în jur, înainta inexorabil, apa-i venea acum până la 
genunchi, la coapse... Mâlul îi absorbea picioarele. 

— Nu! Nu mă omori! Nu mă omori! 

Răpitorul nu spunea nimic. 

— Te rog, nu mă omori! 

„.până la pubis, la burtă... 

Suspina. 

Individul tăcea, împingând-o doar tot mai departe, tot mai 
adânc, în apă. 

Acum îi trecea de sâni. 

Mâna lui îi apăsă capul, i-l împinse dedesubt și i-l ţinu acolo cu 
forța. 

Înecându-se, Lisbeth începu să se zvârcolească nebunește, 
orbită de panică. A 

Fu smucită înapoi la suprafaţă. Işi dădu capul pe spate, pentru 
a face să se scurgă afară apa rămasă în pungă. Inghiţise, 
inhalase apă, nu-și putea trage respirația ca să tușească, să 
strănute, s-o elimine. Zgâria cu unghiile punga lipită de faţă. 

Omul o împinse sub apă pentru a doua oară. După ce o trase 
din nou la suprafaţă, o târî înapoi pe mal, ca pe un sac de gunoi. 

Lisbeth începu să tușească și să icnească, înecată, încercând 
să expulzeze apa din plămâni, pentru a o înlocui cu aer. Avea un 
gust și un miros de nesuportat, ca de canal. Reuși să se salte în 
patru labe, deși o parte din ea nu mai voia decât să rămână 
culcată la pământ. Prin minte i se învolburau frica și panica - și 
o sumedenie de întrebări. Cine-i făcea asta? Voia s-o violeze? S- 
o omoare? Poate și s-o tortureze mai întâi? 


VP - 192 


Și, în tot acel timp, atacatorul nu scotea o vorbă - ceea ce, 
într-un fel, era mult mai înspăimântător decât dacă ar fi răcnit la 
ea. Parcă n-ar fi simţit niciun fel de emoție. 

Cu plămânii sfâșiaţi de durere, Lisbeth se lăsă iar la pământ, 
prea slăbită ca să se mai sprijine pe membre. Era complet la 
discreția lui. 

In stânga ei, cineva mârâi. Cineva... sau ceva. Nu era un om, 
își dădu ea seama. 

Un nou sunet - un fel de scrâșnet... Un animal. Apoi, un sâsâit 
sonor. 

O, Doamne, Dumnezeule! 

Un aligator. 

Lisbeth se săltă iar în patru labe, încercând să se îndepărteze, 
dar nu putea să vadă nimic, n-avea cum să știe încotro s-o ia, ca 
să scape de pericol. 

Panica o cuprinse din nou. 

— O, Doamne! O, Doamne, Dumnezeule! 

Apoi, ca o marionetă, fu culeasă de pe picioare și ridicată în 
aer. Răpitorul o cuprinse cu un braţ peste piept, ţinând-o strâns 
lângă el. Vârful unui cuţit atinse punga o străpunse, îi înțepă 
obrazul, apoi sfâșie pânza pe partea dreaptă. 

Lumina crudă a farurilor o orbi. În clipa următoare, răpitorul o 
răsuci în loc, ca să vadă locul pe care cădea lumina: o porţiune 
de drum asfaltat care se sfârșea cu o barieră rutieră, pe malul 
unei mlaștini, unde trei aligatori își căscau boturile spre mașină. 
Câteva cutii goale de șuncă zăceau pe jos, iar Lisbeth își aminti 
plescăiturile pe care le auzise când zăcea în portbagaj. Fuseseră 
momelile. 

Atacantul o apucă de păr, prin pungă, și-i trase capul pe 
spate, în timp ce pornea cu ea spre primul aligator, ajuns deja 
pe asfalt. Lisbeth începu să se zbată, încercând nebunește să 
scape. Omul o trase de păr și mai tare, continuându-și drumul 
spre uriașa reptilă. 

— Nu! Nu! Nu! Nu! 

Aligatorul își căscă larg botul, sâsâind ameninţător. 

Omul se opri la nici trei metri de el și, pentru prima dată, 
vorbi, șoptindu-i lui Lisbeth la ureche: 

— Așa pățesc fetele care nu-și ţin gura. 


VP - 193 


Capitolul 36 


— Știţi de ce vă aflaţi aici? 

Landry nu mușcă momeala. 

Weiss zâmbi afectat. 

— Ca să primim niște felicitări? 

Locotenentul William Dugan îl privi lung. Era înalt, bronzat, 
cărunt și cu un aer autoritar. Șeful brigăzii de jafuri și omucideri 
stătea în spatele biroului, cu mâinile proptite în talie și umerii 
încordați. 

Weiss aruncă o privire spre Landry. 

— Se pare că nu... 

— Până acum, continuă Dugan, în dimineaţa asta mi-au venit 
să mă bată la cap și șeriful, și jumate din politicienii Comitatului 
Palm Beach - plus procurorul de stat și vreo șase avocaţi ai 
apărării în costume de firmă, dintre care făceau parte, nu în 
ultimul rând, Bert Shapiro și Edward Estes. 

— Estes? repetă Weiss, înălțând o sprânceană spre Landry. 

— Gura, Weiss, mărâi detectivul. 

— Ce naiba v-a apucat? întrebă Dugan. De ce le faceţi 
probleme ăstora? 

— Sunt suspecți, răspunse Landry. Ce să facem, să le 
trimitem invitaţii în relief să vină aici și să stea de vorbă cu noi? 
Eventual, să-i tratăm și cu niște hors d'oeuvres și ceai de 
plante? Cine știe, dacă-i rugăm frumos, s-ar putea și ca unul din 
ei să vină cu o mărturisire. 

— Am să-ţi spun eu ce nu puteți să faceţi, replică Dugan. Nu 
puteți să daţi buzna într-un club privat și să le pretindeţi să vă 
dea mostre de A.D.N. Ce mama dracului oți fi avut în cap? 

— Să le pretindem? repetă Landry, aruncând o privire spre 
Weiss. Le-ai pretins tu ceva bulangiilor ălora, aseară? 

— Eu, nu. Da’ tu...? 

Landry îl privi pe locotenent. 

— Hai să n-o mai dăm cotită. Despre cine anume e vorba aici? 
De Bennett Walker? 

— Printre alţii. 


VP - 194 


— Fiindc-am să-ţi spun chiar acum: e un căcănar, continuă 
Landry. Un căcănar răsfăţat de bani gata, care crede c-are 
dreptul să facă toate blestemăţiile care-i bubuie prin minte, 
inclusiv să bată femeile și să le violeze. 

— Acuzaţiile astea nu s-au confirmat, preciză Dugan. 

Landry își dădu ochii peste cap. 

— A, da, sigur, atunci precis e nevinovat, fiindcă Dumnezeu 
ni-i martor că sistemul de justiţie nu greșește niciodată. 

— Scutește-mă de sarcasmele tale, se răsti Dugan. 

— Astea-s gogoși, urmă Landry. Ai de gând să ne spui să 
umblăm pe vârfuri prin jurul boilor ăstora, fiindcă au bani ca să- 
și cumpere niște mari scule pe bascule de avocaţi? Hai las-o jos 
că măcăne! 

— Ştii ce pot face cele mai mari scule pe bascule de avocaţi 
cu cazul tău? i-o întoarse Dugan. Dacă Bennett Walker îţi dădea 
o mostră de A.D.N. aseară, și aia se potrivea cu A.D.N.-ul găsit 
în cadavrul victimei, puteai să-ţi iei adio de la probă. Edward 
Estes e-n stare să-i obțină respingerea în instanţă cât ai bate din 
palme. 

— Bine, și ce vrei să facem? întrebă Weiss. Să sunăm la 
agenţiile de casting și să cerem altă cartotecă de suspecți? 
Poate și niște traficanţi de droguri...? 

— Mai aveţi și alte piste, în afara ăstora? 

— Am mers pe niște indicii despre un tip numit Brad Garland, 
spuse Weiss. A văzut victima în noaptea aia, ea l-a refuzat, lui i- 
au venit dracii... 

— Și? 

— Și a pupat un stâlp cu mașina, când venea de la nu știu ce 
club. A zăcut la urgenţă opt ore și a fost internat pentru a fi ţinut 
sub observație, cu o leziune la cap. 

— Irina Markova și-a petrecut ultimele ore în care toată lumea 
recunoaște c-a văzut-o cu Jim Brody și Bennett Walker, și haita 
aia de javre, interveni Landry. E o pierdere de timp să căutăm 
prin alte părţi. Dacă vrei să dăm impresia asta, însărcinează pe 
altcineva s-o facă. Noi avem piste reale. 

Dugan se încruntă. 

— Vorbești serios, în legătură cu Walker? 

— Cât se poate de serios. Între ei, tipii ăștia își zic Clubul Alibi. 
Sunt convinși că pot să scape basma curată cu orice. 

— Totuși, o omucidere e cam mult... 


VP - 195 


— De ce? Un sociopat e un sociopat. Nu contează cât are-n 
cont la bancă. 

— Și ar acoperi toţi un ucigaș? 

Landry ridică din umeri. 

— Poate că toţi au fost amestecați. Știm că fata a făcut sex 
oral cu mai mulţi parteneri. Poate că de-asta nimeni nu toarnă 
pe nimeni - fiindcă toţi sunt vinovați. 

— lisuse, mormăi Dugan. O să iasă un circ media de toată 
frumusețea. Simpla idee că s-ar putea să se întâmple așa ceva... 

Se întoarse și privi pe fereastră, ca și cum s-ar fi așteptat să 
vadă parcarea plină de ziariști și care de reportaj. 

— Nu suflaţi o vorbuliță, ordonă el. La cea mai mică 
informaţie care transpiră de-aici, aţi zburat amândoi. Paznici la 
Wal-Mart, asta o s-ajungeţi! 

— Slujba visurilor mele, glumi Weiss. 

— Vorbesc serios. Niciun cuvânt. Aţi mai vorbit cu cineva 
despre Clubul Alibi asta? De unde-aţi auzit de el? 

— De la Lisbeth Perkins, răspunse Landry, repetând minciuna 
pe care i-o spusese și lui Weiss în seara trecută. E grăjdăriţă la 
Brody - și una dintre dulceţile alea mici care se-nvârtesc cu tipii 
ăia. Era cea mai bună prietenă a fetei care a murit. Mă îndoiesc 
că e singura care știe despre toată povestea. Printre cei cu bani, 
bârfa e un sport fu//-contact. Nu-i decât o chestiune de timp. 

— Până acum, n-aţi putut stabili cu care din tipii ăștia s-a dus 
fata, după ce au plecat de la Players? 

Landry clătină din cap. 

— M-am dus să vorbesc cu unul dintre valeţii de la parcare, 
aseară, da a tăiat-o înainte s-ajung eu acolo. Poate el s-o fi văzut 
în mașină cu cineva. Weiss o s-o ia azi pe urmele lui. 

— Mare halima o să iasă de-aici, comentă Dugan. 

Telefonul celular al lui Weiss sună. Dugan îi făcu semn să iasă 
din birou. 

Landry se întoarse să plece și el, dar Dugan îl opri. 

— Povestește-mi despre vizita lui Alexi Kulak de-aseară. 

Ridicând din umeri, Landry răspunse: 

— Nu e nimic de povestit. Irina Markova îi era nepoată - sau, 
cel puţin, așa susține el. A venit să vadă cadavrul, să se 
intereseze de aranjamentele pe care le va avea de făcut. 

— În toiul nopţii? 


VP - 196 


— Dac-ai fi în locul lui, ce-ai face - ai intra în oficiul șerifului 
ziua-n amiaza mare? 

— E suspect? se interesă Dugan. 

— Nu. 

— De ce? 

— Când îi face de petrecanie cuiva, Alexi Kulak se duce să 
mănânce un borș, sau ce naiba or mânca rușii. Nu merge la 
morgă să vadă cadavrul. Nu cade în genunchi, plângând și 
jurând răzbunare. 

— Weiss mi-a spus că Elena Estes a găsit cadavrul fetei. 

— Da, ea l-a găsit. Și...? 

— Și mie ai omis să-mi spui. 

— Am scris în raport. 

— Pe care încă nu l-am văzut. 

— Am fost puţin cam ocupat, se răsti Landry. Și-n plus, nici nu 
e relevant, adăugă el. Își vedea de treburile ei și, din întâmplare 
a găsit un cadavru. 

— lar victima lucra acolo unde locuiește ea, nu se lăsă Dugan. 

— Și ce vrei, să i-o pun ei în cârcă? Grozav ar mai da, pe 
prima pagină a tabloidelor. Am putea scorni o legătură lesbiană 
între ele - sau am putea s-o întoarcem pe ideea că a omorât-o 
pe fată ca să-și înfunde fostul logodnic, pentru violul cu care a 
scăpat nepedepsit atunci. Și pe urmă, taică-său îl reprezintă iar 
pe boul ăla la proces. 

Dugan își frecă faţa cu mâinile, gemând: 

— Ai dreptate. Elena Estes e fiica lui Edward Estes. 

— Mhm. 

— Am nevoie de-un Advil. 

— N-ar strica nici să bei ceva, îi propuse Landry, în timp ce 
începea să-i sune telefonul mobil. 

— S-a apucat să scormonească prin cazul ăsta? vru să știe 
Dugan. Nu pot permite aşa ceva. Mai ales din cauza lui taică- 
său. Sigur o să ne muște de fund, într-un fel sau altul. 

Se uită pe displayul telefonului. Apelul era de la Elena. 

— Recomand votcă, mai spuse Landry, retrăgându-se spre 
ușă. Merge cu orice. 


VP - 197 


Capitolul 37 


— Landry. 

Răspunsese la al treilea semnal. Sperasem să-l las mesajul pe 
robot. 

— Dacă petrecerea aia s-a mutat de la Players la Walker 
acasă, toate mașinile care s-au dus acolo sunt pe banda video a 
serviciului de pază de la intrările în Polo Club, am spus, fără 
niciun preambul; nu-mi ardea de politețuri și alte 
convenționalisme. 

— Numai că nu știm unde anume s-a mutat petrecerea, îmi 
răspunse Landry. Administraţia Polo Clubului face caz de 
respectarea vieții personale. Nu cooperează cu noi dacă nu le 
prezentăm un mandat. 

— Fir-aș... 

— Ne ocupăm de asta, continuă el. O să-l obţinem, îmi pare 
rău pentru aseară. 

Am avut nevoie de o jumătate de minut ca să asimilez aceste 
cuvinte. 

— Am întrecut cu mult orice măsură, adăugă Landry. De ce, 
nu contează... 

— Într-adevăr, am răspunse eu, încet. Nu are nicio importanţă 
de ce. 

Și am închis. Nu de furie, ci numai fiindcă nu mai avea niciun 
rost să continuăm conversaţia. Nici el nu mă mai sună. 

Am mers până la Star Polo, la grajduri, în căutarea lui Lisbeth 
Perkins. 

— Nu e de serviciu, îmi spuse unul dintre grăjdari, în spaniolă. 
Nimeni n-a văzut-o azi. 

— Ştii cumva unde s-a dus? l-am întrebat. 

Ridică din umeri. 

— Nici mașina ei nu e aici? 

— Ba da, mașina este, răspunse el, arătându-mi un mic saturn 
roșu, decapotabil, la capătul aleii. 

l-am mulțumit și m-am dus să arunc o privire mai de aproape. 
Unde s-o fi putut duce, fără mașină? Până în oraș era un drum 


VP - 198 


destul de lung. Mă îndoiam că i-ar fi convenit cuiva să-l parcurgă 
pe jos. 

Oare avusese o întâlnire amoroasă în seara dinainte? 
Rămăsese peste noapte la Bennett, sau la vreunul dintre amicii 
lui? Probabil era speriată - și pe bună dreptate. Cea mai bună 
prietenă a ei tocmai fusese asasinată. 

Nu m-aș fi mirat dacă-și dădea demisia. Și, ca oricine care 
lucra cu caii, la Wellington, în timpul sezonului, m-am întrebat 
imediat dacă aș fi putut aranja să se angajeze la Sean, în locul 
Irinei. Una ca asta l-ar fi făcut pe Jim Brody să moară de dragul 
meu. 

— Elena! 

Și iată-l, în cămașă albastră cu nasturi și pantaloni de călărie, 
cu burta revărsată peste curea. 

— Bună dimineaţa... sper că e bună, am precizat, simulând un 
sentiment de teamă. Tocmai pe dumneavoastră vă căutam. 

— Ei bine, m-ai găsit, răspunse el, jovial ca întotdeauna. 

Am pornit spre el, îndepărtându-mă de mașina lui Lisbeth. 

— Vreau să-mi prezint scuzele pentru aseară, am spus. 

— N-ai de ce să te scuzi. Ben întrecuse măsura. 

— Totuși... 

— Atunci, demult, încă nu-l cunoșteam, continuă el. Dar acum 
îl știu de câţiva ani. Poate fi ce! mai nesuferit bulangiu, dar în 
fond e un tip cumsecade. 

Un tip cumsecade care-și înșela pe faţă nevasta instabilă 
mintal, cu fete pe jumătate cât vârsta lui. Se părea că cineva 
coborâse cu mult ștacheta cumsecădeniei, de ultima oară când 
mă uitasem. 

— N-ar trebui să ni se dea voie să ne apropiem la mai puţin 
de douăzeci de pași unul de altul, asta-i tot, am spus. Avem un 
trecut prea încărcat. 

— Mă rog, asta n-ar trebui să ne împiedice pe noi, ceilalţi, să 
ne bucurăm de compania ta. Doar nu crezi c-a avut într-adevăr 
ceva de-a face cu uciderea Irinei, așa-i? Pot să-ți spun eu că 
ținea mult la fata aia. 

— Ţinea...? Cât de mult? 

Brody chicoti. 

— Poate n-am folosit cuvântul cel mai potrivit. Irinei îi plăcea 
să se distreze. Era puternică, știa ce voia. Ar fi ajuns departe în 
viaţă. Niciodată nu se simţea satisfăcută cu ce avea. 


VP - 199 


— Asta nu-i întotdeauna bine, am replicat, cu gândul la nota 
de plată de la Clinica Lundeen. Cred că totul depinde de ce 
anume îţi dorești. Poate că Irina voia prea mult. 

Sprâncenele i se coborâră abia perceptibil. 

— Astea-s aiureli, nu există așa ceva, spuse el. Știi vorba aia: 
excesul face succesul. Știi cine-a spus asta? _ 

O tresărire de sprânceană, o lucire în ochi... Incerca să 
schimbe subiectul. 

— Oscar Wilde, am răspuns. Ei, uite că lui nu prea i-a ţinut. A 
murit sărac, într-o cameră cu chirie. 

— Acuma, știi... se încruntă el, căutând degeaba o replică 
inteligentă. 

— Vorba mea e alta: „Trăiește până mori”. O viaţă ai, bucură- 
te de ea... 

— Subscriu din tot sufletul, îmi dădu dreptate Brody. Așa ar 
trebui să facem cu toţii. E lecţia pe care o avem de învăţat din 
tragedia asta. 

— Eu aș prefera altă lecţie: să aflu cine-a omorât-o, mai întâi, 
iar mai târziu să am luxul timpului de a reflecta la morala 
fabulei. 

Răspunsul meu nu-i plăcu deloc. Viaţa i-ar fi fost mult mai 
ușoară dacă reușea să-mi distragă atenţia cu vreo bijuteriile 
scânteietoare sau o vilegiatură în Bermude. Asta-i problema cu 
femeile: suntem mult mai greu de impresionat, după ce trecem 
de vârsta chicotelilor și a roșeţii în obraji. 

— Cu asta n-am cum să te ajut, spuse el, începând vizibil să-și 
piardă răbdarea. De fapt, am fost sfătuit să nu vorbesc deloc 
despre fata aia. 

— Sfătuit? De cine? 

— De avocatul meu, răspunse, privindu-mă drept în ochi. 
Tatăl tău. 

Această veste n-ar fi trebuit să mă surprindă, și totuși îmi 
produse un șoc deloc binevenit. Tatăl meu tocmai se apropiase 
iar, cu încă un pas, de viaţa mea. 

— Ei bine, am spus, n-ar strica să urmaţi un sfat ca ăsta, 
pentru care plătiţi atât de mult. 

— Am senzaţia că tu n-ai făcut-o niciodată. 

— Într-adevăr... 

„Şi am plătit la rândul meu - scump de tot”. 


VP - 200 


— ...Dar, în fond, pe mine nu m-a suspectat nimeni, vreodată, 
de vreo crimă. 

— Cea mai bună apărare e atacul, continuă el. N-am avut 
nimic de-a face cu moartea fetei, și nu permit nimănui să 
insinueze că aș fi fost implicat. 

M-am întrebat ce se întâmplase ca să precipite această 
mișcare. Oare Landry și Weiss apăsaseră pe butonul respectiv? 
Sau, poate, mass-media? 

— Te mai pot ajuta cu ceva? întrebă Brody. Nu vreau să te 
alung de-aici, Elena, dar trebuie să ajung undeva. 

— Nicio problemă, am răspuns, aruncând o privire înapoi spre 
mașină. Am adus câteva lucruri pentru Lisbeth. Nişte fotografii 
pe care m-am gândit că i-ar plăcea să le păstreze ea, de la Irina. 
Știu că erau apropiate. 

— N-am văzut-o, spuse el, uitându-se prin jur, ca și cum s-ar fi 
prefăcut că o căuta. Nu cred că e pe-aici. 

— Și nu vi se pare ciudat? am insistat. Mașina este - uitaţi-i-o 
acolo. 

— S-o fi dus undeva cu vreo prietenă, expedie Brody 
răspunsul, dând să plece. 

— Cred că aveţi dreptate. 

I-am mulțumit pentru timpul acordat și m-am întors la mașină. 
Jim Brody se urcă în Escalade-ul său. L-am urmat până la ieșirea 
de pe alee. El coti la stânga, eu la dreapta. După vreo milă de 
drum, mi-am întors mașina cu o sută optzeci de grade și am 
revenit. 

Am intrat în grajd, l-am găsit pe omul cu care vorbisem 
înainte și i-am spus că aveam niște lucruri pentru lrina și voiam 
să i le las în fața ușii, întrebându-l așadar dacă nu cumva știe 
unde locuiește. 

Mi-a spus că locuia la etaj, deasupra grajdului, în stânga 
scării. Se oferi să mă și conducă, dar i-am răspuns că nu era 
nevoie, mulțumindu-i. 

Nimeni nu-mi dădu nicio atenţie în timp ce urcam spre 
apartamentul lui Lisbeth. De pe palierul scării, am văzut un 
călăreț ducând pe alee șase cai de polo, legaţi câte trei în 
fiecare parte. In cealaltă direcţie, un șir des de copaci bloca 
vederea dintre casa cea mare și zona grajdurilor. 


VP - 201 


Am bătut în geamul ușii și am așteptat. Am bătut puţin mai 
tare și am așteptat din nou. Apoi, am încercat clanța. Ușa era 
încuiată. 

Prin perdeaua subțire de după geam, puteam să văd în 
livingul micului apartament. O canapea, un scaun, o comodă 
pentru televizor, în dezordine, o măsuţă de cafea acoperită cu 
reviste împrăștiate. Un bar pentru micul dejun, despărțind 
livingul de bucătăria minusculă. 

Am ciocănit în fereastra ușii pentru o ultimă oară, apoi am 
scos din geantă un șperacilu dintre cele mai simple, am deschis 
și am intrat. 


VP - 202 


Capitolul 38 


— Am câteva vești pentru dumneata, detectiv Landry, spuse 
Mercedes Gitan, scoțând capul pe ușa cabinetului de autopsie. 

— Vești bune? 

— Depinde de punctul de vedere. Vino-năuntru. Tocmai am 
terminat victima unui înec. 

— Grozav mod de a începe ziua, comentă Landry. Gitan își 
scoase boneta, eliberându-și claia de păr negru și creţ, și o 
aruncă într-un container pentru rufe, odată cu mănușile 
chirurgicale. 

— Trist. O tânără care avea toată viaţa înainte. 

— La fel ca Irina Markova. Ce-aţi mai aflat despre ea? 

— Ne-a venit raportul toxicologic. 

— Droguri? 

— Ecstasy. Mult. 

— Nu-i de mirare, dacă stăm să ne gândim la ce fel de bairam 
a fost. X cât cuprinde, sex cât încape... 

— Era participantă activă. Nu s-au găsit urme de droguri ca 
pentru viol. 

— Pe sub unghii, nimic? 

— Ba da. Propria ei piele. Probabil scormonea cu degetele pe 
sub legătura din jurul gâtului. 

— Și altceva? 

— Particule de fibre de piele. S-ar putea să fi fost strangulată 
cu o curea sau o coardă de piele subţire. Fibrele pe care i le-am 
recoltat de pe gât par să fie tot de piele. 

— Dar nimic care să ne dea vreun indiciu despre identitatea 
ucigașului. 

— Din păcate... Ești disperat? 

— Nu. Am două piste destul de solide, dar viaţa mea ar fi mult 
mai ușoară dacă aș putea să spun: „Dumneata ai făcut-o - și 
iată dovada!” 

— Și viaţa mea ar fi mult mai ușoară dacă m-ar răpi George 
Clooney, ca să mă ducă la vila lui din Italia. 

— Ha-ha. Eu, acum ar cam fi cazul să pornesc spre groapa cu 
lei. Mă așteaptă o zi grea. 


VP - 203 


— Noi am primit deja vreo șase telefoane de la presă, și cam 
tot atâtea de la diverși ștabi care-mi spun să nu suflu o vorbă 
presei. Pistele astea solide pe care zici că le ai, deduc că nu-s 
suspecții de serviciu. 

— Nici pe departe. Averi mari, poziţie socială, belele câte vrei. 

— Oooh... un scandal cinstit și mustos, în lumea bună din 
Palm Beach...! exclamă Gitan, prefăcându-se entuziasmată 

— Dă-te mai încolo, William Kennedy Smith. Încă n-ai văzut 
nimica. 

— Ei bine, atunci iată și suplimentul de scandal - și un posibil 
mobil al crimei: victima ta era însărcinată. 

— Măi să fie... șopti Landry. 

Va să zică, nu mai era nevoie să descifreze factura de la 
Clinica Lundeen. 

— A reieșit din analizele sangvine, continuă Gitan. Partea 
inferioară a torsului era atât de mutilată de aligator, încât la 
examenul post-mortem n-am mai avut ce să găsesc. _ 

— Să ţinem asta pentru noi, deocamdată, spuse Landry. Incă 
mă mai pot folosi de ameninţarea cu A.D.N.-ul. 

— Buzele mi-s pecetluite. 

Landry îi mulțumi și ieși în lumina orbitoare a soarelui. Ardea 
cu putere, așa că-și suflecă mânecile cămășii, în timp ce 
traversa parcarea, spre tribunal. 

Încă de la distanţă putu să vadă carele de reportaj și ziariștii 
răspândiţi prin toate locurile cu fundal telegenic. Apocalipsa 
fusese declarată oficial. Cineva ciripise în legătură cu suspecţii 
de asasinarea Irinei Markova. 

Landry o luă pe un drum ocolit, spre mașina lui. Era încă 
destul de departe pentru ca nimeni să nu-i dea atenţie. O 
scoase în marșarier și porni încet spre clădire, ca să arunce o 
privire mai de aproape. Între timp, îl depăși un sedan negru, cu 
șofer și un bărbat așezat pe bancheta din spate. Avea numărul 
de înmatriculare: ESTES ESQ. 

Edward Estes. Tatăl Elenei. 

Marele om sosise. Acum spectacolul putea să înceapă. 

Telefonul lui Landry sună. 

— Landry. 

— Weiss. Am găsit mașina Irinei Markova. 

Spectacolul avea să se joace cu un spectator în minus, își 
spuse Landry, în timp ce cotea la stânga și ieșea din complex. 


VP - 204 


Avea de făcut lucruri mai importante decât să se uite cum 
dădea din gură Edward Estes - ca de pildă, să dovedească lumii 
că acesta apăra un ucigaș. 

e 

— Tipul ăsta e ajutor de șerif, începu să explice Weiss, în timp 
ce Landry cobora din mașină. Se ocupă de pază, în partea asta - 
așa a găsit-o. 

— Ai sunat la C.S./? 

— Sunt pe drum încoace. 

Mașina Irinei Markova era un Volkswagen Jetta sport, mic, 
albastru închis. Avea ferestrele închise. 

Stătea parcat printre alte câteva sute de mașini în parcarea 
mallului Wellington Green. 

— Alea de-acolo sunt camere? se interesă Landry, privind în 
sus spre stâlpii cu felinare de iluminat. 

— Nu. 

— Bine. Te-ai uitat înăuntru? 

— Pe fereastră, răspunse Weiss. Nu m-am atins de nimic. Nu 
sunt urme vizibile de sânge, sau așa ceva. Preșurile de pe jos 
par să prezinte particule de nisip și pământ. Și o urmă parţială 
de picior. E slabă, dar distinctă. 

— Mda, o văd și eu, confirmă Landry. Hai să ne asigurăm că e 
fotografiată înainte să atingă cineva preșul. 

— Ce șanse crezi că sunt ca tipul să ne fi lăsat și ceva 
amprente? se interesă Weiss. 

— Slabe, sau chiar niciuna, dacă a fost unul din gașca lui 
Brody. Aia-s prea deștepţi ca să nu le șteargă. Poate să găsim 
vreo câteva fire de păr - tot e mai mult decât nimic. La naiba, 
ce-aș mai vrea să fi avut aici camere de supraveghere. 


VP - 205 


Capitolul 39 


Copitele celor doi cai tropoteau pe iarbă. Păstrând o distanţă 
de vreo zece iarzi între ei, înaintau ba unul, ba celălalt, după 
cum era lovită și urmărită mingea, iar și iar. 

Barbaro își legănă ciocanul cu o ușurință dezinvoltă care 
ascundea forța loviturii. Mingea se rostogoli spre Bennett 
Walker, care-și calculă greșit unghiul și distanța. Își struni calul 
și se răsuci în șa, ca să dea o lovitură stângace înapoi. 

Barbaro fu nevoit să revină pentru a prelua mingea, care 
acum se deplasa destul de încet, și o expedie din nou spre 
partenerul său. 

Și de data asta, Walker calculă greșit. Mingea trecu peste linie 
la cinci pași în faţa lui. Injură sonor, dădu pinteni fără niciun 
rost, apoi trase de hăţuri atât de tare, încât picioarele dinainte 
ale iepei se ridicară în aer. 

Barbaro se apropie și-l împunse puternic în coaste cu capul 
ciocanului. 

Walker îl privi încruntat. 

— Ce aia mea vrei? 

— lapa n-are nicio vină pentru că tu joci ca un fund! strigă 
spaniolul. N-o pedepsi pentru propriile tale greșeli. 

li mai adresă câteva epitete bine alese, în limba sa natală, și-l 
mai înghionti o dată. 

Furios, Walker dădu cu ciocanul spre el, însă Barbaro pară cu 
antebraţul. 

— Vrei să ne batem? strigă el. Îţi trag un șut de nu te vezi! Să 
știi că eu nu-s una din fetișcanele tale cărora le faci ce vrei! 

Walker își aruncă ciocanul la pământ, privindu-și lung 
instructorul. Apoi, se uită din nou pe teren. În capătul 
îndepărtat, câţiva copii mici se adunau pentru lecţie. Nu era 
nimeri prin apropiere, ca să-i audă. Totuși, vorbi cât se putea de 
încet. 

— De ce n-o spui pe-a dreaptă, Juan? Orice-aș zice, tu tot mai 
crezi că eu am omorât-o. Crezi că am eu, așa, un obicei, să 
umblu noaptea și să omor fete. 


VP - 206 


Barbaro se așeză mai bine în șa. Calul lui stătea în alertă, 
simțind tensiunea. 

— Brody mi-a spus azi-dimineaţă că am nevoie de un avocat, 
și că mi-a angajat unul - pe tatăl Elenei. 

— Mă rog, asta o să-ţi cam taie din șansele s-o regulezi, 
comentă Walker. Ghinionul tău. 

— l-am spus că mai bine nu. 

— Bun, deci ai să-ţi iei altul. 

— Ba n-o să-mi iau pe nimeni. 

Walker digeră acest răspuns, se uită spre copii, apoi reveni cu 
privirea la Barbaro. 

— Dacă noi, ceilalţi, avem avocaţi, și tu n-ai, o să se creeze 
impresia că noi am făcut ceva, iar tu, nu. Copoii vor crede că se 
pot folosi de tine împotriva noastră. 

Barbaro nu spuse nimic. 

— Ei, cum e? insistă Walker. Pot, sau nu? 

— Nu vreau să mă amestec în toată povestea asta. Mă 
dezgustă. 

— Ei, nu mai spune! Te dezgustă? De parcă nu ţi-ai fi făcut și 
tu de cap cât ai vrut! lisuse, ai regulat mai multe femei decât 
văd majoritatea bărbaţilor toată viața. 

— Nimeni n-a murit vreodată din cauza asta, se apără 
Barbaro. 

— Ascultă, nu se lăsă Walker, degeaba o dai cotită. Ești băgat 
și tu, până peste cap. Ce, crezi că sticleţii au să te creadă 
flăcău? la-ţi naibii avocatu' ăla. Dacă rămânem uniţi, nimeni n-o 
să pățească nimic. 

Barbaro își rezemă mâinile pe oblâncul șeii și oftă, privind 
spre copiii ale căror căști păreau mai mari decât ei înșiși. Pentru 
acei copii, viaţa era încă nouă și strălucitoare, plină de inocenţă 
și posibilităţi. 

— Era moartă când am găsit-o, urmă Walker. Nu știu ce s-a 
întâmplat. Mi se rupsese filmul, mai știi? 

— Erai ultimul om care rămăsese cu ea, spuse Barbaro. Pe- 
asta o știu. Și mai știu și că erai furios din cauza asta. Tin minte 
cum râdea Irina de tine, că te îmbufnaseși. Și că ţie nu-ți 
convenea deloc. 

— Și ce, asta-nseamnă că eu am omorât-o? se revoltă Walker, 
deși fără a-l putea privi pe Barbaro în ochi. Era o târfă. Ei, și? Ar 


VP - 207 


fi putut să sugă și albu' din boabele de orez. Asta-i tot ce mă 
interesa. Și pe tine la fel. 

— Eu n-am fost cu ea, îi aminti Barbaro. Tu ai luat-o cu tine, 
iar eu am plecat. Mai ţii minte? 

Walker își îngustă ochii. 

— Nu, nu mai țin minte așa ceva. Erai și tu acolo, te-am văzut. 
Toată lumea te-a văzut. Ai pe careva care să poată zice că n-ai 
fost acolo? 

Barbaro trecu peste asta. 

— Atunci, cine a omorât-o? La ora aia, toți ceilalți plecaseră. 

— Dracu' să mă ia dacă știu, spuse Walker. 

— Atunci, de ce nu mă priveşti în ochi când spui asta, 
prietene? 

Nu-i răspunse. 

— Dacă nu știi cine a omorât-o, continuă Barbaro, poate 
motivul e că nu-ți mai aduci aminte ce-ai făcut. Ai fost ultimul 
om care mai rămăsese cu ea, după care a murit. Poate că într- 
adevăr nici nu mai știi dacă ai făcut-o tu sau nu. Poate crezi că 
ai făcut-o. Poate chiar a; făcut-o. 

Bennett Walker nu se uita la el nici acum. 

„_— Ai strâns-o de gât în timp ce făceaţi sex? stărui Barbaro. 
Asta-i un joc periculos, pe care știu că ție-ți place să-l joci. Erai 
furios. Mereu ești furios cu femeile. Îţi place să le posezi la 
modul brutal... 

— Și ea... 

— De unde știi că nu tu ai omorât-o? 

Secundele păreau să ticăie cu încetinitorul. 

În sfârșit, Walker îl privi. Avea ochii reci și maţi, că ai unui 
rechin. 

— Ce mai contează? zise el. Fata e moartă. Nu mai pot să 
schimb asta. Și nici în pușcărie n-am de gând să mă duc. 

Își întoarse calul și plecă de pe teren, lăsându-l pe Barbaro 
singur. 


VP - 208 


Capitolul 40 


M-am strecurat în apartamentul lui Lisbeth și am închis încet 
ușa în urma mea. 

— Lisbeth? 

Nimic. Ceea ce însemna că eram liberă să-i scotocesc prin 
viața personală. ` 

Nu căutam nimic anume. Invățasem că îngustarea prea mare 
a perspectivei duce la ignorarea unor lucruri care se pot dovedi 
utile mai târziu. 

Lisbeth avea obișnuitele țoale la modă, plus câteva reviste de 
polo Barbaro pe coperta unui număr din „Sidelines” și o selecție 
de tabloide. Bea multă Cola dietetică, avea un bol plin cu ouă 
fierte tari, mai consuma și mult pește ton. În frigider era o sticlă 
de Stoli. 

Nu-mi făcuse impresia unei băutoare de votcă. Mi-o imaginam 
cu o piña colada, margarita, o băutură cu nume drăguţel, dulce 
și în culori vii. 

lrina, însă, îi fusese prietenă. lar lrina sugea la votcă mai ceva 
ca un hamal rus. Poate că pentru ea o ţinea. 

La fel ca atâţia alţi oameni, și Lisbeth ţinea o colecţie de 
fotografii prinse pe ușa frigiderului. Multe păreau aceleași din 
computerul și camera digitală a Irinei. Poze de la petreceri, de la 
meciuri de polo, de la cluburi. Prietene, jucători de polo, amicii 
lui Brody. 

Lisbeth apărea doar în câteva fotografii. Una cu pantaloni 
scurți și tricou, ţinând un pony de căpăstru. Alta, într-o rochiţă 
neagră, cu ochelari de soare Dior, arătând foarte elegantă. 

Era aceeași fotografie cu Lisbeth și Irina așezate în șezlonguri, 
pe marginea piscinei, ca în camera foto a Irinei. Și încă una cu 
ele amândouă, la o petrecere. 

lar în altele apărea numai Irina. Irina din profil, vorbind cu 
cineva din afara cadrului. lrina așezată la o masă de bistro, cu 
un pahar de vin. Irina așezată pe genunchii unui bărbat a cărui 
faţă era ascunsă de o altă fotografie. Am dat-o la o parte. 
Bennett Walker. L-am acoperit la loc. 


VP - 209 


Am mai stat acolo un moment, gândindu-mă că, la fel cum 
Irina avea cam multe fotografii de-ale lui Bennett, și Lisbeth 
avea cam prea multe fotografii de-ale Irinei. 

M-am dus la bucătărie, străbătând un holișor scurt. Mica baie 
era plină de prosoape umede. Un tricou ud și un șort fuseseră 
aruncate în coșul de gunoi. Miroseau a mlaștină și a vomă. 

Dormitorul era destul de spaţios, cu pereţii zugrăviți în 
culoarea lavandei. Patul avea așternutul răvășit, iar coșul de 
gunoi era plin cu șerveţele făcute ghemotoc. De la plâns, mi-am 
spus. Lisbeth își pierduse cea mai bună prietenă - foarte 
probabil, era și speriată. Ştia mai multe decât lăsa să se 
înţeleagă. Toate acestea formau o povară destul de grea pe 
umerii unei fete amărâte din Michigan. 

Pe peretele din fund se afla un cuier portabil, plin cu o 
versiune condensată a garderobei Irinei. Poșeta era pusă pe 
scrin. Înăuntru, portofelul și telefonul celular. 

Unde să se fi dus, fără portofel? Care fată de vârsta ei nu 
umbla cu mobilul legat de cap? 

O stare de neliniște mă pătrunse, prelingându-mi de pe șira 
spinării. M-am întors cu faţa spre ușă. 

Debaraua era ușor întredeschisă. Am deschis-o complet, ca să 
dezvălui alte haine, agăţate de bară și îngrămădite pe jos. lar 
dintr-un colţ, aproape acoperiţi de hainele agăţate, mă priveau 
doi ochi roșii ca sângele. 

Cu o înjurătură, am sărit înapoi, după care am încercat să mă 
reculeg. 

— Lisbeth? O, Doamne, ce-ai păţit? 

Am dat la o parte hainele atârnate deasupra și m-am lăsat pe 
vine. Arăta ca într-un film horror. Albul ochilor îi era injectat cu 
sânge, astfel încât irișii albaștri-i păreau fosforescenți. Avea 
părul încâlcit nebunește, plin cu fire de iarbă și bucățele de 
frunze uscate. Faţa-i era atât de umflată, încât devenise 
aproape de nerecunoscut. 

— Lisbeth, am chemat-o din nou. Mă auzi? 

Am întins mâna spre ea, întrebându-mă dacă nu cumva era 
moartă. Tresări însă, când am tras de pătura cu care era 
acoperită. 

— Haide. leşi de-acolo. 

l-am oferit o mână, și mi-o luă. Degetele-i erau reci ca niște 
turturi. Începu să plângă, în timp ce o trăgeam afară din debara. 


VP - 210 


Înfășurată într-un halat lung flaușat, tremura atât de rău încât 
abia mai putea să se ţină pe picioare și, într-adevăr, se chirci la 
podea, strânsă ghem, și începu să tușească - o tuse adâncă, 
aspră, convulsivă. 

Am îngenuncheat lângă ea. 

— Lisbeth, te-a violat cineva? 

Scutură din cap, începând însă să plângă și mai tare; din gât îi 
ieșeau niște sunete scrâșnite, sfâșietoare. 

— Hai, spune-mi adevărul. 

Încă o dată scutură din cap, articulând mut cuvântul: 

N-o credeam. Fusese sugrumată. li vedeam clar urmele 
legăturii pe gât. Fusese strangulată atât de strâns, încât îi 
plesniseră capilarele din ochi. 

— Eu chem salvarea, am spus. 

Mă apucă de braţ. 

— Nu... te rog... horcăi ea, înainte s-o apuce încă un acces de 
tuse. 

— Atunci, am să te duc eu la spital. 

Îmi strânse braţul atât de tare, încât am fost convinsă că avea 
să-mi lase vânătăi. 

— ... așa... de frică... șopti. 

Căzu la pieptul meu, dârdâind și suspinând, și am cuprins-o 
cu braţele, ținând-o astfel nici eu nu știu cât timp... 

— Ești în siguranţă, i-am spus încet. Acum ești la adăpost, 
Lisbeth. Nimeni n-o să-ţi mai facă niciun rău. 

Mă rugam la toţi sfinţii să fie adevărat ce spuneam. 

— Cine ţi-a făcut asta? am întrebat-o. 

Clătină din cap. 

— Trebuie să-mi spui, Lisbeth. Acum nu-ţi mai poate face 
nimic. 

— ... nu știu... murmură și iar începu să tușească. 

— Nu l-ai văzut? 

Nu-mi răspunse, dar se desprinse din brațele mele, căzând în 
patru labe și tușind mai departe, l-am pus o mână pe spate, 
așteptând să-i treacă. 

Când se mai liniști, i-am spus: 

— Mă întorc imediat, și pe urmă ne ducem la spital. 

l-am luat poșeta de pe scrin și am intrat în baie, unde i-am 
scos hainele umede din coșul de gunoi și le-am îndesat într-o 
pungă de rufe agăţată pe dosul ușii. Apoi, am dus totul jos, mi- 


VP - 211 


am adus mașina și-am parcat-o după colțul grajdului, la baza 
scării. 

Doi grăjdari mă priveau. Unul se întrerupse din ceea ce făcea 
și porni spre celălalt capăt al grajdului. 

Am luat cheile, mi-am scos pistolul din compartimentul 
portierei și am fugit înapoi la etaj. 

Cineva o atacase pe Lisbeth - brutal, pervers. lar 
probabilitatea de a fi fost o întâmplare era foarte redusă. 
Avusese de-a face cu clubul lui Brody, fusese prietenă cu lrina, 
vorbise și cu mine - iar eu nu le inspiram încredere. 

Când am ajuns înapoi în camera ei, Lisbeth stătea ghemuită, 
cu bărbia pe genunchi, rezemată de piciorul patului. 

— Haide, Lisbeth. 

Nu răspunse; nu făcea decât să privească spre podea. 

— Hai! 

Încet, clătină din cap. 

— Nu... șopti ea. Lasă-mă-n pace... 

— Nicio șansă, Lisbeth. Poţi să te ridici și să vii cu mine, sau 
am să te târăsc de-aicea de păr. Scoală! 

Spuse ceva - atât de încet, încât n-am putut înțelege. Apoi 
repetă - o dată, și încă o dată. 

„Trebuie să mor..."? „Trebuia să mor..."? Nu eram sigură. 

— Nu știu ce zici, i-am spus, da’ n-o să se întâmple în 
schimbul meu. 

Am apucat-o de braț și am pornit spre ușă, trăgând-o după 
mine. 

— Ce mama dracu', Lisbeth, ridică-te! am strigat. 

incepu să plângă din nou, încercând să se smulgă din 
strânsoare. 

— Termină odată! m-am răstit la ea. 

Auzeam de-afară glasuri. Doi bărbaţi, vorbind în spaniolă. M- 
am uitat pe fereastră și i-am zărit - stăteau lângă mașina mea. 

Așa cum o amenințasem, mi-am înfășurat pe mână părui des 
și umed al lui Lisbeth, înfigându-mi unghiile în scalpul ei, și am 
smucit-o spre ușă. 

Scoase un țipăt, dar mă urmă, împleticindu-se. Lacrimile îi 
șiroiau pe fața umflată, în timp ce o forțam să coboare scara. 

Cei doi ridicară privirea spre mine. 

— Alo, ce-i faci? strigă unul. 


VP - 212 


Era îndesat, îmbrăcat îngrijit, cu blugi călcaţi și cămașă 
western. Purta o pălărie de cowboy și un Fu Manchu. Am dedus 
că era administratorul grajdului. 

— O duc la spital, am spus. 

— Nu vrea să se ducă cu mata. 

— Mare păcat, i-am întors-o. N-am s-o las să moară - ce zici? 

— Zici că mai bine i-ai da drumu'! se oţări el, încercând să-mi 
taie calea spre portiera mașinii. 

— Și eu zic să faci bine și să te dai naibii din faţa mea. 

— Îl sun pe domnu’ Brody! declară el, scoţându-și telefonul 
celular. 

— Nu zău? Ei, atunci așa să faci! Hai, sună-l pe domnul Brody. 
Ce-ai zice să sun și eu la oficiul șerifului? Și ei să sune la I.N.S. 
Cum ti-ar plăcea treaba asta? 

Auzindu-mă, celălalt începu să se neliniștească. 

— Și cum ţi-ar conveni să le spun detectivilor ce i-ai făcut 
fetei? am continuat. 

— Nu i-am făcut nimica! strigă el. 

— Nu pe bune? Și pe cine crezi c-au să creadă sticleţii, pe tine 
sau pe mine? 

Cel neliniștit făcuse doi pași spre stânga. Mai făcu încă doi, 
căutând să se apropie pe nesimţite de Lisbeth. Șeful făcu un pas 
în direcția opusă. 

Am dus mâna la spate, arcuindu-mi-o pe patul pistolului. 

— Înapoi! am strigat la cel din stânga, scoțând arma și 
îndreptând-o spre fața lui. 

Ochii i se dilatară. 

Cu coada ochiului, l-am văzut pe șef pornind spre mine. Fără 
să-i dau drumul lui Lisbeth, m-am răsucit și i-am dat un dos de 
palmă peste faţă, cu mâna în care ţineam pistolul. Omul căzu în 
genunchi, ducându-și mâna la obrazul pe care i-l zgăriase 
cătarea pistolului. 

Când m-am întors spre celălalt, acesta o luă la goană. Cu 
siguranţă, ca să cheme întăriri. 

Am deschis portiera mașinii și am împins-o pe Lisbeth pe 
scaunul din dreapta, apoi am ocolit în fugă, m-am așezat la 
volan și am pornit motorul. 

Azvârlind cu pietriș de sub roți, B.M.W.-ul ieși de după colțul 
grajdului. Un cal care era adus de dârlogi spre mine se sperie și 
sări într-o parte, dând cu copitele spre grăjdar. Il scăpă din 


VP - 213 


mână, luând-o la fugă. Omul strigă un noian de înjurături spre 
mine, în timp ce treceam pe lângă el. 

Cauciucurile scrâșneau și se încingeau, în timp ce am cotit de 
pe alee pe drum, apăsând pedala acceleratorului până la refuz. 
Am trecut atât de repede pe lângă Escalade-ul alb care venea 
din sens opus, încât abia după o jumătate de oră am 
conștientizat în minte chipul lui Jim Brody. 


VP - 214 


Capitolul 41 


Urăsc spitalele. În special secţiile de urgenţă le urăsc. Nimeni 
dintre cei care lucrează acolo nu te crede vreodată că ai într- 
adevăr o urgență - decât, poate, dacă ai o plagă împuşcată 
vizibilă, hemoragie arterială sau materie cerebrală expusă. 

Eu avusesem două dintre ele, când m-a adus ambulanța, în 
ziua-n care mașina cu dublă tracţiune a lui Billy Golam mă 
târâse pe asfalt. Fusese singura oară în viaţa mea când, intrând 
într-o cameră de urgenţă, nu fusesem abandonată ore-n șir, 
numai pentru ca mai târziu să fiu tratată ca o ipohondră 
enervantă. 

Lisbeth n-o avea pe niciuna dintre Cele Trei. Au plasat-o într-o 
boxă care arăta ca o debara de mături, cu patul înghesuit 
printre diverse echipamente de niciun folos. Continua să stea 
ghemuită, în halatul de baie. Eu mă plimbam prin faţa ei, 
rozându-mi o unghie deja ferfeniţă. 

— De ce nu te întinzi puţin, Lisbeth? i-am sugerat, încearcă să 
te odihnești. Când o s-ajungă aici, detectivul va dori să-ți pună o 
mulțime de întrebări. Și va trebui să le răspunzi. 

În timp ce aşteptam, reușisem să scot de la ea măcar o parte 
din povestire. Cineva - nu știa cine - îi trăsese o pungă peste 
cap, o strânsese de gât, o dusese undeva în mlaștini și o ţinuse 
cu capul sub apă până când fusese cât pe ce să se înece. 

Eram gata să pariez că în Michigan, oamenilor nu li se 
întâmplau asemenea lucruri. În viaţa mea nu văzusem o 
persoană mai traumatizată ca ea. 

O fată în salopetă medicală intră în cămăruţă, se uită la mine 
de parcă aș fi fost o bucată de brânză stricată, apoi se duse la 
Lisbeth și-i luă pulsul, fără să zică măcar bună ziua. 

— Scuze, dumneata cine ești? am întrebat-o. 

Se uită urât la mine. 

— Soră? Doctoriţă? am continuat. O puștoaică de doișpe ani 
care se joacă de-a tanti doctora? 

— Sunt Doctor Westral, se răsti ea. 

— Sigur că da. Ar fi trebuit s-o știu, prin telepatie. Ești un 
medic adevărat, sau îți mai păstrezi pușculița neatinsă pân-o să 


VP - 215 


fii destul de mare ca să traversezi singură strada până la cutia 
poștală? 

— Sunt rezidentă în anul întâi, replică ea, de parcă asta ar fi 
plasat-o cu zece etaje mai sus decât o nespălată ca mine. 

— Deci, e valabil al doilea răspuns: nu ești o doctoriță 
adevărată. 

Dădu capul lui Lisbeth pe spate și-i examină un ochi sângeriu 
la lumina lanternei medicale. 

— Ea e Lisbeth Perkins, am continuat. Și este o ființă 
omenească. 

Ochi de șarpe. 

— Liniște, te rog. 

Îi ascultă pieptul cu stetoscopul, în timp ce Lisbeth tușea și 
ţiuia. 

— Cineva a încercat s-o înece. 

Aceeași privire. 

— Nu poate și ea să vorbească? 

— De ce n-o întrebi? Are și ea gură să vorbească - și creier, și 
de toate. 

— Da’ dumneata cine ești? se interesă doctorița-copil. Maică- 
sa? 

— O prietenă. Adică, o persoană care ţine la alta și e 
preocupată de binele ei. Îți explic asta fiindcă sunt sigură că n-ai 
niciun prieten, jăvruţă mucoasă ce ești. 

Chiar atunci, intră pe ușă Landry. 

— Gata, v-aţi împrietenit? 

— Detectiv Landry, l-am întâmpinat eu. Persoana asta 
pretinde că ar fi medic. Bănuiesc că o cheamă Brittany, sau 
Tiffay, sau altul dintre toate numele alea populare terminate în - 
ny. 

Westral o abandonă pe Lisbeth și i se prezentă lui Landry, 
care-și arătă insigna. Ea îi strânse mâna, cu un zâmbet politicos, 
ca o profesionistă desăvârșită. Mi-am dat ochii peste cap. 

Apoi, se întoarse spre mine. 

— Gata, duduie, e cazul să plecați. 

— Așa crezi? i-am întors-o. Ba eu cred că-i cazul să mă pupi. 

Landry interveni: 

— Domnișoara doctor Westral, trebuie să vă cer să ieșiţi 
puţin. Puteţi continua examenul medical al domnișoarei Perkins 


VP - 216 


după ce Agentul Special Estes și cu mine terminăm 
interogatoriul. 

Mi-am îngustat ochii spre ea, în timp ce trecea pe lângă mine, 
spre ușă. 

— Agent Special? l-am întrebat apoi pe Landry. Văd că urc pe 
scara socială. 

— Mai bine vezi să nu ţi se urce la cap. 

— Nu mă expediezi și pe mine afară? 

— Nu. 

— Bravo ţie. 

Se apropie cu un pas, intercalându-se între mine și Lisbeth. 

— Am găsit mașina Irinei, spuse el încet. 

— Unde? 

— În parkingul mallului Wellington Green. Acum e procesată. 
Avem o urmă de picior parțială, destul de bună, de pe preș. O s- 
o comparăm cu urma din locul unde am găsit cadavrul. 

— Amprente? 

— Când am plecat, încă nu erau. 

Arătă cu capul spre Lisbeth. 

— Ţi-a spus ceva? 

L-am pus la curent cu tot ce știam. 

— Deci, cel care-a omorât-o pe lrina i-a făcut asta lui Lisbeth, 
ca să-i închidă gura, conchise Landry. 

— Și, până acum, a reușit. 

— Weiss caută să obțină accesul la benzile video ale 
serviciului de pază de la Polo Club, pentru zilele de sâmbătă și 
duminică. Dacă punem mâna și pe banda de-aseară, poate 
reuşim să-i aruncăm o privire lui Walker, să-l vedem cu ce 
mașină a venit acasă în noaptea aia. Dacă el a fost. 

Lisbeth începu iar să tușească. M-am dus la ea, m-am așezat 
pe targă și i-am pus o mână pe spate. 

— Lisbeth, detectivul Landry are nevoie să-i spui tot ce poți 
despre cele de azi-noapte. Eu am să-ţi găsesc un doctor 
adevărat. Dacă nu mă dau ăștia afară din spital, am să mă 
întorc cât de curând. 

Tremura toată, ca și cum ar fi îngheţat de moarte. 

— Nu m-mă lăs-ssa si-si-singură... Te ro-rog... 

— N-ai să fii singură, i-am promis. Detectivul Landry va sta 
aici, cu tine, sau afară lângă ușă, până vin eu înapoi, okay? E un 


VP - 217 


tip de treabă, am asigurat-o, aruncând o privire spre el. Poate fi 
cel mai nesuferit capsoman, da' tot de treabă e. 

Landry mă urmă pe culoar. Am rămas aproape de ușă, și nici 
el nu se îndepărtă, ca să putem vorbi cât mai încet. 

— Crezi c-au s-o ţină aici? 

Am ridicat din umeri. 

— Trăim în epoca asistenţei medicale administrate. Spitalele 
ca ăsta de obicei nu administrează asistenţa medicală nicio 
secundă mai mult decât e nevoie. 

— Și dacă n-au s-o ţină? 

— O iau acasă, cu mine, am răspuns, fără ezitare, înapoi la 
Brody nu se mai poate duce. 

Landry se încruntă. 

— Nu-mi place ideea de a o lua cu tine. Cineva a încercat s-o 
omoare, Elena. 

— Nu, a încercat doar s-o sperie, l-am corectat. Dacă-i voiau 
moartea, era moartă de-acum. 

— Detalii semantice, replică el. A fost cât pe ce s-o omoare. 
Dacă ea e în pericol, și tu ești în pericol. 

— Auzi, ia ghici: nu-i treaba ta. 

Își propti mâinile în șolduri, oftând. 

— Elena... 

— Degeaba. N-ai nicio șansă. Las-o moartă. 

Deschise gura, vrând să mai adauge ceva, apoi se răzgândi, 
își mută privirea, încercă din nou, nu reuși. 

— Dacă nu mai ai vreo urgenţă cu cazul, am continuat, stai și 
tu cu fata asta până mă duc să-i găsesc un doctor adevărat, 
trecut de vârsta pubertății. 

— Toţi au avocaţi, spuse el. Gașca lui Brody. 

— Știu. M-am întâlnit cu el, azi-dimineaţă. 

— Atunci, știi și cine-i avocatul lui. 

— Da 

— Și ce părere ai? 

— De rahat, am răspuns, iritată că aducea vorba despre asta. 
Ajung să retrăiesc una dintre cele mai nasoale perioade ale vieţii 
mele, presa o să răscolească iar tot rahatul, iar mult-stimatul 
meu tată va da cu mine de toţi pereţii și va spune lumii întregi 
că sunt o epavă, o femeie răzbunătoare, instabilă mintal, în 
stare de orice numai ca să dea peste cap viaţa bărbatului care-a 


VP - 218 


trădat-o cu douăzeci de ani în urmă. Tu, să fii în locul meu, ce 
părere ai avea? 

La asta, nu mai avu ce să zică. Cum s-ar fi simţit? Cum mă 
simţeam eu?... În afară de enervată că amintirile acelea 
continuau să aibă atâta putere asupra mea. 

Pagerul lui Landry începu să sune. Se uită la număr, apoi se 
încruntă. 

— Mai bine du-te să vorbești de afară, i-am spus, bucuroasă 
că aveam o scuză să scap de el. Până n-o iau razna toate 
stimulatoarele cardiace din clădire. 

Își prinse aparatul din nou la centură. 

— Am să te sun de cum aflu ceva, îmi spuse. 

Ramura de măslin, am reflectat. Sau momeala. Sau un fir 
subțire care să ne ţină legaţi. 

— Bine, am răspuns eu, încet. Îţi mulțumesc. 

O luă din loc, apoi se întoarse, mă cuprinse cu o mână de 
ceafă și mă sărută cu frustrare stăpânită. 

— Te rog, ai grijă să nu mori, îmi mai spuse. 

Surprinsă, am rămas pe loc, privindu-l cum se îndepărta. Mă 
întrebam dacă nu cumva îl alungam pe unul dintre puţinii 
oameni din viața mea care mi-ar fi putut sta alături în ceea ce 
urma să mi se întâmple. 


VP - 219 


Capitolul 42 


Edward Estes era un bărbat distins la înfățișare: zvelt, îngrijit, 
îmbrăcat elegant. Chipul lui părea să se aranjeze de la sine într- 
o expresie dezaprobatoare. 

Alexi Kulak stătea așezat în biroul său din spatele barului 
Magda 's, privindu-l pe Estes, la televizor, cu o intensitate care l- 
ar fi speriat pe acesta, dacă ar fi avut cum s-o vadă. 

Estes. 

Sângele lui Alexi dădea în clocot de fiecare dată când îi citea 
numele, în josul ecranului. 

Nu era un nume comun, își spuse el. Știa, după diversele 
lucruri pe care i le spusese Irina, că Elena Estes provenea dintr- 
un mediu bogat. li cunoștea pe bărbaţii aceia cu care se 
încurcase Irina. lar acum, erau reprezentaţi de un avocat scump, 
pe care-l chema la fel ca pe ea. 

Cât de strânse erau legăturile acelui grup cu femeia pe care o 
alesese ca să afle cine-o omorâse pe Irina lui? 

Cu fiecare moment ce trecea, devenea tot mai convins că 
Elena n-avea să-i dea numele ucigașului. Avea să-l mintă. Avea 
să mintă pentru a-i proteja pe ai ei. 

Se auzi o bătaie în ușă, apoi aceasta de deschise și Svetlana 
Petrova vâri capul înăuntru. 

— Ti-am adus mâncarea, spuse ea, intrând în birou. 

Avea niște mișcări aproape reptiliene, și o privire la fel de 
rece și vicleană. Pe lângă Irina, înaltă, elegantă, mândră și 
graţioasă, Svetlana era scundă și bondoacă, cu ochișorii ei 
porcini și fardul ţipător, cu hainele prea strânse pe trup și claia 
de păr prea mare și plină de gel. 

Ocoli biroul și veni să se așeze pe colțul acestuia. 

— Ești prea trist, Alexi, îi spuse. Te chinuiești singur. N-a fost 
vina ta. Irina făcea întotdeauna numai ce-o tăia capul, și uite ce 
s-a întâmplat. 

Kulak o privi lung, urând-o tot mai mult cu fiecare secundă ce 
trecea. Nu era demnă nici măcar să-i sărute Irinei picioarele. 

Femeia se aplecă înainte, astfel încât să i se vadă sânii în 
bluza subţire. Întinse o mânuţă butucănoasă i-l atinse pe obraz. 


VP - 220 


— Lasa-mă să te consolez, Alexi, șopti ea. Lasă-mă să-ţi alung 
durerea, fie și numai pentru scurt timp. 

— Ziceai că mi-ai adus mâncarea, replică el scurt. 

Svetlana îi surâse, cu zâmbetul ei reptilian. 

— Sigur că da... 

Işi propti picioarele pe brațele fotoliului, se lăsă pe spate și-și 
ridică fusta, desfăcând larg coapsele. 

Alexi o privi cum se atingea, se deschidea cu degetele. Era 
umedă și roșie pe dinăuntru. Îi simţea mirosul - și i se urca la 
cap. 

Dar nu de poftă... 

ÎI îneca furia. 

— Fir-ai a dracului cu mă-ta! strigă el, sărind din fotoliu. 

li dădu un dos de palmă, cu putere, peste gură, răsturnând-o 
de pe birou. 

— Indrăznești să-mi faci asta! răcni, ocolind biroul, îndrăznești 
să-mi înjosești jalea! Nu ești decât o târfă, și nimic mai mult! 

Svetlana căzuse la podea năucită. Ridică privirea spre el, îl 
văzu cum se repezea asupra ei și încercă să se întoarcă în patru 
labe, ca s-o ia la fugă. 

Kulak o apucă de pieptarul subţire al bluzei, care se rupse 
când vru s-o ridice în picioare. Femeia căzu iar, pe spate, și 
căută să se târască de-a-ndărătelea, dar nimeri peste niște 
rafturi vechi cu hârtii. 

De data asta, Kulak o înșfăca de păr și o săltă cu forţa în 
picioare, ca pe o păpușă. 

Svetlana încercă să îngaime: „Nu...!”, dar gura-i stătea 
căscată, inertă, și nu reușea să scoată decât niște sunete 
animalice, de groază. 

— Indrăznești să crezi că-i poţi lua locul, vacă proastă și 
spurcată? 

Și, ţinând-o de păr, strânse pumnul celeilalte mâini și o lovi 
din răsputeri în sân - o dată, și încă o dată. 

De-acum, femeia plângea isteric, încercând să se smulgă. 
Avea nasul spart și însângerat, iar sângele îi curgea în gură. 

Alexi o împinse brutal la podea, unde femeia căzu grămadă, 
pe jumătate goală, cu rimelul curgându-i în dâre negre pe față, 
de arăta ca un clovn sinistru. Aruncă o privire spre ușă, sperând 
să apară cineva care s-o salveze, deși știa că n-avea cine. 


VP - 221 


Când Alexi schiță gestul de a o lovi din nou, se chirci speriată, 
ca un câine. 

— Ai merita să te omor! răcni el. Și am s-o și fac! 

Se prea poate s-o fi făcut, dacă nu-i atrăgea atenţia ceva la 
televizor - fotografia unui bărbat, chipeș, arogant, având 
dedesubt scris numele: „Bennett Walker”. lar lângă el era poza 
unei femei - mult mai tânără decât era acum, cu o coamă 
bogată de păr negru. Și ea avea numele sub fotografie: „Elena 
Estes”. 

Se uită la Svetlana și o scuipă: 

— Nu meriţi să mă obosesc cu tine. 

Avea lucruri mai importante de făcut. 

Se uită din nou la ecran. În imagine apăruse o fotografie a 
Irinei, sub titlul: 

„CAZUL MARKOVA”. 

Alexi ocoli biroul, scoase din sertar un pistol și plecă. 


VP - 222 


Capitolul 43 


— Am mandatul. Sunt la Palm Beach Polo, spuse Weiss. Am 
văzut mașina fetei intrând pe poarta dinspre vest, la două 
jumate dimineaţa, duminică. 

— Poţi s-o distingi și pe ea, în mașină? 

— Inregistrarea nu-i chiar așa de bună. 

— Și pe Walker? întrebă Landry, care aproape simţea mirosul 
sângelui lui Bennett Walker. 

— Walker și Barbaro au intrat cu Porsche-le lui Walker. A mai 
intrat și Esalade-ul lui Brody, cu un pasager. Ovada, poate. Și 
alte două mașini, pe care l-am pus pe un ajutor să le identifice, 
dar cred că una-i a lui Paul Kenner, și cealaltă a lui Sebastian 
Foster. 

— lisuse... șopti Landry. 

Stătea în capătul opus al trotuarului, față de intrarea la 
urgență. Dacă revenea înăuntru ca să i se ia pulsul, probabil că 
ar fi fost internat. 

Avea adresele tuturor oamenilor din clica lui Brody. Dintre ei, 
doi locuiau în complexul Polo Club: Paul Kenner și Bennett 
Walker. 

— Și ieșiri? se interesă el. 

— Brody a plecat pe poarta de vest prin jurul orei trei jumate: 
mașina despre care cred că-i a lui Foster îl urma. Kenner și 
Walker, nu. 

— Și mașina fetei? 

— A ieșit tot pe poarta de vest, duminică noaptea, târziu. 

— Se distinge șoferul? 

— Nu. 

— Rahat... mormăi Landry. Du-te acasă la Walker și întreabă 
prin vecini. Vezi dacă știe cineva despre vreo petrecere care a 
avut loc pe-acolo duminică dimineaţa. Și Kenner locuiește tot în 
Polo Club. Dacă nu găsești nimic într-un loc, încearcă în celălalt. 

— Dacă putem confirma prezenţa mașinilor la oricare dintre 
adrese, am să obţin un mandat de percheziţie, spuse Weiss. 
Între timp, să-i rețin pe Walker și Kenner pentru interogatoriu? 


VP - 223 


— Nu. Așteptăm până vom avea destule temeiuri pentru un 
mandat de arestare. Dacă-i reținem acum, nu vom reuși decât 
să le întărâtăm avocaţii, și să-i oferim lui Dugan încă o scuză ca 
să ne facă gât. Îi voi spune lui Dugan să pună pe cineva să-i 
urmărească de la distanţă. 

— Perfect. 

— Amprente pe mașină s-au găsit? 

— Câteva parţiale, atâta tot. 

— Tot e mai mult decât nimic. 

— Eu mizez pe urma de picior, spuse Weiss. Cu Lisbeth 
Perkins ce se mai aude? 

— Încă n-am chestionat-o. Arată ca o figurantă dintr-un film 
horror. Și face pe ea de frică, dar susține că nu știe cine a 
atacat-o. 

— Parcă ziceai că încă n-ai chestionat-o. 

— Acuma tre' să plec, replică brusc Landry și puse capăt 
convorbirii. 

Îl sună imediat pe Dugan și-l puse la curent cu înregistrările 
video. 

— Avem vreo cale de a îngheţa pașapoartele ăstora? întrebă 
el. Au acces la avioane particulare. 

— Am să-l sun pe procurorul de stat, răspunse Dugan. Totuși, 
cred că nu putem. Dacă n-ai destule date pentru un mandat de 
arestare, sunt liberi să facă tot ce vor. 

— Nu-i putem pune sub urmărire permanentă? 

— Și să-nceapă Estes și Shapiro să zbiere că le hărţuim 
clienţii? 

— De la distanţă. 

Dugan ezită. 

— lisuse Christoase, se răsti Landry, acuma trebuie să-i 
rugăm în genunchi și să le mulţumim frumos când le punem 
cătușele unor suspecți? Trebuie să le cerem permisiunea 
avocaților înainte de a-i aresta pentru c-au asasinat o fată și-au 
dat-o la aligatori? Cel care-a făcut asta e un criminal afurisit. Mă 
doare-n fund câţi bani are-n contul din bancă. 

— Mda, ai perfectă dreptate, James - în principiu! Dar 
realitatea, pe care o cunoști la fel de bine ca și mine, e că 
poziţia socială are privilegiile ei. Viaţa nu e dreaptă. Dacă cineva 
trecut de șase ani n-a înțeles asta până acum, înseamnă că 
trebuie să-și scoată capul din cur și să se uite în jurul său. 


VP - 224 


— Deci, răspunsul este da, înţelese Landry. Trebuie să mă duc 
acasă și să-mi iau mănușile albe și manierele de salon, înainte 
de a-l aresta pe oricare din boii ăia. 

— lar când va veni vremea, Landry, o virgulă să nu lipsească, 
o literă să nu greșești, că de nu, Edward Estes o să-și mănânce 
fript mandatul. E clar. 

— Cât se poate de clar. 

— Cealaltă Estes cum stă, în toată afacerea asta? 

— De unde să știu eu? 

— Ai tu un obicei să tot dai peste ea. Acum mai trebuie să am 
și grija asta pe cap? 

Landry nu răspunse imediat, analizând ramificaţiile. Deși 
Elena nu mai purta insigna de detectiv, cazul îi aparţinea din 
toate punctele de vedere. Era vendetta ei, mai ales dacă Walker 
o asasinase, într-adevăr, pe lrina. Putea să-i refuze acest drept? 
Era cazul s-o facă? 

— Landry? 

— Mda, aici sunt. Am pierdut semnalul. Ce ziceai? 

— Presa dezgroapă iar totul, de-acum douăzeci de ani, spuse 
Dugan. A fost încurcată cu Bennett Walker. Pe urmă, a depus 
mărturie contra lui, într-un proces de viol brutal. lar acum, iar a 
nimerit la mijloc. Și mai e și fiica lui Edward Estes. Asta ar putea 
fi rahatul de Cub al lui Rubik, în domeniul conflictelor de 
interese. Știi unde e? 

— Nu, răspunse Landry. Habar n-am. Ascultă, eu trebuie să 
mă duc acum, s-o interoghez pe Lisbeth Perkins. E internată în 
spital. Cineva a snopit-o în bătaie, azi-noapte. 

— Știe cine? se interesă Dugan. 

— Vei fi primul care să afle. 

Închise telefonul și se duse înapoi înăuntru, ca să ia declaraţia 
lui Lisbeth Perkins. 


VP - 225 


Capitolul 44 


O soră practicantă, care era pe cât de competentă, pe atât de 
înţelegătoare, o examinase pe Lisbeth și-i făcuse și testul de 
viol, fără să găsească nimic. Landry mi-a dat voie să fiu de faţă 
în timp ce o interoga - de parcă ar fi putut cumva să scape de 
mine...! Am ascultat relatarea fetei pentru a doua oară, 
gândindu-mă că trecuse printr-una dintre cele mai înfricoșătoare 
experienţe pe care mi le puteam imagina: legată la ochi, 
neajutorată, aflându-se complet la discreţia unui demon nemilos 
și fără chip. 

Fizic, scăpase aproape nevătămată. Sângele din ochi avea să 
i se retragă în următoarele câteva zile. Gâtul urma să i se 
dezumfle și el. Luase o doză mare de mega-antibiotice, 
împotriva oricărei posibile infecţii de la apa de baltă pe care o 
inhalase. Psihic, însă, se prezenta cu mult mai rău. 

În timp ce mergeam de la spital spre fermă, se uita ţintă la 
bordul mașinii, fără să spună nimic, atât de nemișcată încât 
parcă ar fi fost catatonică. Eu o lăsam în pace. Ultimul lucru pe 
care avea nevoie să-l audă era s-o bată la cap cineva că ce 
norocoasă fusese să scape cu viaţă. Pe moment, probabil că 
viaţa nu i se părea prea grozavă. 

Când am intrat pe alee, Sean tocmai îl călărea pe d'Artagnan. 
Aș fi vrut să pot fi acolo afară, cu el, să scap de toate celelalte 
complicaţii. 

Am parcat în faţa casei, după care am ocolit mașina, și am 
deschis portiera de lângă Lisbeth. 

— Haide, puștoaico, am chemat-o. Să te instalăm. 

A trebuit să-i pun o mână pe umăr, ca s-o fac să se miște în 
continuare, altfel s-ar fi oprit după primii pași, ca un ornament 
de grădină. 

În casă, am dus-o în apartamentul de oaspeţi și i-am arătat 
cum funcţiona dușul. În timp ce se spăla, i-am pregătit o 
pereche de pantaloni de trening de-ai mei și un tricou, după 
care m-am dus la bucătărie și am pus la încălzit niște supă. 

Elena Estes, zeița-gospodină. 


VP - 226 


După ce am pus farfuria cu supă pe o tavă, am dus-o în 
camera de musafiri, bătând la ușă înainte de a intra. 

Părul ei buclat era umed și încâlcit, dar măcar și-l spălase. 
Luase pe ea hainele pe care i le pregătisem și stătea ghemuită 
pe pat, cu genunchii sub bărbie. Işi frământa între degete micul 
medalion de la gât. 

— Mănâncă puţin din asta, dacă poţi, am îmbiat-o, punându-i 
tava pe noptieră. O să-ţi facă bine la gât. Și eu era să mă înec, 
zilele trecute, așa că știu. 

Se uită la mine, nefiind sigură ce să înțeleagă din ceea ce-i 
spusesem. 

Ridicând din umeri, m-am așezat pe marginea patului. 

— Lumea asta se duce dracului în pas alergător. Mai mult, ce- 
aș putea zice? 

Lisbeth închise ochii și clătină din cap. 

— Nu știu cum de s-au întâmplat toate astea... șopti ea. Nu 
înțeleg... 

— Cred că acolo de unde ești tu, oamenii nu sunt stâlciți în 
bătaie, trataţi ca niște rahaţi, și omorâţi, prea des. 

Nu mă asculta. Işi duse mâinile la cap, ca pentru a și-l ţine să 
nu-i plesnească. 

— Numai eu am fost de vină... murmură ea. 

— Se vede că ai o părere extraordinară despre tine însăţi, am 
remarcat. 

Nedumerită și ofuscată, deschise ochii și mă privi, în 
așteptarea unei explicaţii. 

— Să crezi că ai puterea de a controla universul, cu tot ce 
conţine, am continuat. Îţi imaginezi că dac-ai fi putut-o convinge 
pe lrina să nu se ducă la petrecerea aia... Știm amândouă că, 
atunci când Irina își punea ceva în cap, nimeni și nimic nu putea 
s-o oprească. 

— M-am rugat de ea să nu se ducă. 

— inseamnă că ai făcut tot ce-ai putut. 

Işi mută privirea, uitându-se afară, pe fereastră. 

— AȘ vrea... aș vrea... 

— Dacă vrei să spui c-ai vrea să fi murit tu în locul ei, îţi 
răcești gura de pomană. Nu ţie îţi venise rândul - așa merg 
uneori lucrurile. Profită de ocazii când ţi se ivesc, Lisbeth. Nu 
peste mult, viaţa o să-ţi tragă iar preșul de sub picioare. Și eu 
am făcut cu un prilej o alegere proastă, și a murit degeaba un 


VP - 227 


om, am continuat. A fost împușcat în față, sub ochii mei. Avea 
familie, iar acum rudele lui au rămas singure, din cauza mea. 

— Și nu te simţi vinovată? mă întrebă. 

— Ba da, îngrozitor de vinovată mă simt - dar asta nu l-a adus 
înapoi la viaţă, așa că ce rost ar avea? Nimeni nu mi-a dat vreo 
medalie ca răsplată pentru mustrările mele de cuget. Lumea nu 
e cu nimic mai buna din cauza lor. 

După un moment de reflecţie, am adăugat: 

— Nimănui nu-i plac martirii, Lisbeth. Nu-ţi irosi degeaba anii 
cu remușcări, dispreţ de sine și abuz de substanţe chimice, și 
trăiește-ţi viața înainte. 

Fata mă privea lung, neștiind ce să spună. 

— Ce mai mamă aș fi fost, am continuat eu, sarcastic. Donna 
Reed s-ar răsuci în mormânt! 

— Cine-i Donna Reed? 

l-am aruncat o privire dojenitoare. 

— Pentru asta, chiaro să ajungi în iad. 

Nu mă întrebă de ce. Încerca să scape de o nouă predică a 
nebunei între două vârste. 

— Ceea ce vreau să spun, Lisbeth, e că trebuie să-ţi rezolvi 
sentimentele de vinovăţie, nu să te bălăcești în ele la nesfârșit. 

— Cum? 

— Ajută-mă să aflu ce i s-a întâmplat Irinei. 

— Dar eu nu m-am dus la cheful de după petrecere, replică 
ea, cu privirea în altă parte, spre perete ca și cum acolo, pe un 
ecran numai de ea văzut, s-ar fi derulat amintirea acelei nopţi. 

— Unde s-a ţinut cheful? am întrebat-o, pe un ton ferm. Și să 
nu-mi spui că nu știi. 

Pe obraz i se rostogoli o lacrimă mare. 

— La Bennett, șopti ea. 

Nu mă Surprindea, dar cu toate acestea am simţit un șoc dur, 
aproape electric, în abdomen. O reacţie condiţionată la auzul 
numelui său. 

— Cât de strânse erau relaţiile ei cu Bennett? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui... 

— Îl iubea? am întrebat de-a dreptul. 

Incă o lacrimă, la fel de mare. 

— Nu, răspunse ea, deși cu o notă de incertitudine în voce. 
Nu-l iubea. 


VP - 228 


— Erau amanți, am continuat, dur și rece, fără să-mi pese de 
sentimentele ei. 

Dădu din cap. Alte două lacrimi. 

— Urmărea ceva? 

— Nu înţeleg... 

— Am auzit de la mai multă lume că Irina voia să pună mâna 
pe un soț bogat. 

Trase aer în piept, tremurător. Nici acum nu îndrăznea să se 
uite la mine. 

— Lisbeth, știu că lrina a fost examinată recent de un medic, 
la o clinică pentru femei. S-ar putea să fi fost însărcinată? 

Noi lacrimi. 

— Era? 

Dădu din cap, aproape imperceptibil. 

— Nu-l iubea, spuse ea din nou. 

— Încerci să mă convingi, Lisbeth? am întrebat-o, cu blândete. 
Sau numai pe tine însăți încerci să te convingi? 

Nu răspunse. Am oftat, așteptând, lăsând să se acumuleze 
presiunea emoţională. 

— Îţi lipsește mult de tot, i-am spus, încet. 

Umerii i se zguduiau, în timp ce încerca să-și stăpânească 
emoţiile. 

M-am gândit la votca din frigiderul său. Era nelalocul ei 
acolo... Și la fotografiile de pe ușa frigiderului. Prea multe o 
reprezentau pe Irina. 

— A fost cea mai bună prietenă a ta. 

Închise strâns ochii. 

— Lisbeth...? 

Am făcut o pauză. 

— Irina ţi-a fost mai mult decât prietenă? 

— Nu ș-știu ce vrei să zi-zici... 

— Erai îndrăgostită de ea? 

În sfârșit, se uită la mine - șocată, ofensată... vinovată. 

— Nu-s lesbiană! ȘI nici Irina nu era! 

Îi reconstituisem profilul îndeajuns ca să știu că Irina era tot 
ce voia să fie, în orice moment. 

— Ţi-a fost greu, nu-i așa? am spus, încet. Ai venit aici 
crezând c-ai să-ţi găsești o slujbă, ai să câştigi bine, ai să 
cunoşti oameni și-ai să te distrezi. Poate te așteptai să-ţi găsești 
iubirea vieţii tale, nu știu... Dar ai dat peste cu totul altceva. Ai 


VP - 229 


fost absorbită în anturajul lui Brody, te-ai simţit copleșită. Tu ești 
o fată bună, Lisbeth. Nu știai nimic despre lumea asta a lor - 
agitată, superficială, amorală. Într-un fel, ai avut cea mai 
limpede imagine a ceea ce era, și cât de anormal e să trăiești 
astfel. 

Bennett crezuse întotdeauna că lumea era obligată să meargă 
cum voia el. Dacă lrina îi dăduse planurile peste cap? Dacă 
hotărâse să-i forțeze mâna? Dacă-i spusese că era însărcinată 
și-i ceruse s-o ia de nevastă? 

Îmi puteam imagina furia lui. 

— Te temeai că s-ar fi putut întâmpla ceva, în noaptea aia, 
Lisbeth? am întrebat-o. De-asta ai încercat s-o împiedici pe Irina 
să se ducă? 

— Sunt foarte obosită, șopti ea. Acum aș vrea să dorm. 

Un moment, m-am gândit să mai insist, dar până la urmă am 
decis să n-o fac. 

— O ultimă întrebare, i-am mai spus. L-ai văzut vreodată pe 
Bennett Walker - sau pe oricare dintre ceilalţi, în fond - făcându- 
i vreun rău fizic lrinei? 

Nu-mi răspunse. Poate se prefăcea, poate adormise într- 
adevăr. Nu conta. Oricum, nu aveam nevoie ca Lisbeth Perkins 
să-mi spună că Bennett Walker era capabil să lovească o 
femeie. 

O știam din proprie experienţă. 


VP - 230 


Capitolul 45 


— Știam eu că nu-i bun de nimic, spuse paznica de la poartă, 
K. Jones. Avea mărimea unui mic congelator, proptit în poziţie 
verticală. 

Își boţi buzele și clătină din cap, în timp ce se uita cu ochii 
îngustaţi la fotografia lui Bennett Walker. 

— De unde știai? întrebă Landry. 

— Păi bărbaţii așa de arătoși ca el îs numa’ niște hahalere, 
replică femeia, privindu-l de parcă ar fi fost bătut în cap. Și 
niciodată nu umblă cu mașina aia. Mereu se dă mare, ba-n 
Porsche, ba-n una, ba-n alta... Nu umblă el cu Volkswagen. El și 
străinu' ăla brunet. Ooo, da’ tre’ să spun că la ăla tare-mi place 
să mă uit! 

— Ești sigură că era el? insistă Weiss, bătând cu pixul în capul 
lui Bennett Walker, din fotografie. Și că a fost în noaptea de 
sâmbătă? 

— Dacă-s sigură? repetă ea, jignită de prostia lui atât de 
vizibilă. Dacă-s sigură? Asta mi-i meseria. Cu asta mă ocup. 
Mata ești sigur că ești detectiv? 

— Trebuie să-mi pun și eu întrebarea asta, măcar din când în 
când, domnişoară Jones, răspunse Landry, cu o expresie 
serioasă. 

Hohotul ei de râs explodă ca o bubuitură de tun. Pieptul masiv 
i se ridică și cobori ca un val de trei metri înălțime, pe ocean. 

— Ai haz! îl lăudă. 

— De fapt, nu prea am. 

Paznica se întoarse din nou spre Weiss. 

— Scumpete, eu lucrez aici în toiu' nopţii. Cine vine, cine 
pleacă, eu tre' să știu. Asta mi-i singura distracţie. Ce crezi, că 
doar șed și-mi fac unghiile, toată noaptea? Sau că mă uit la 
filme și atâta? 

— Ai fost aici în noaptea de sâmbătă? insistă Landry. 

— Nu, am avut liber. Mai am și eu o viaţă personală, așa să 
știți... Nu șed aici-șa zi și noapte, toată viaţa, ca o beșică. 

— Nu contează, spuse nervos Weiss, avem banda. Să 
mergem. 


VP - 231 


Landry îi mulţumi paznicei și părăsi ghereta, în urma lui 
Weiss, care ajunsese deja la jumătatea distanţei spre mașină. 

— Deci? întrebă acesta. Ce-avem aici o să ne fie de-ajuns ca 
să obţinem un mandat de percheziţie pentru casa lui Walker: 
banda video, și o martoră oculară care confirmă că l-a văzut în 
mașina moartei. 

Telefonul lui Landry sună. Elena. Ridică un deget spre Weiss și 
răspunse. 

— Landry. 

— Cheful de după a fost acasă la Bennett Walker, în Po/o 
Club. Lisbeth mi-a spus. 

— Am reţinut. Mersi. 

Închise telefonul și-i spuse lui Weiss: 

— Orgia a avut loc în casa lui Walker. Abia acum avem destul 
pentru un mandat. Hai, să-l înfundăm. 


VP - 232 


Capitolul 46 


Umblam prin living cu mobilul în mână, încercând să mă 
hotărăsc ce să fac în continuare. Puteam să mă duc în zona 
unde locuia Bennett și să întreb vecinii, ca să aflu dacă-l văzuse 
cineva ucigând o fată sâmbătă noaptea. Așa ceva ar fi făcut 
senzație în toată regula! 

Agitată, m-am dus în dormitor și am acoperit-o pe Lisbeth cu 
un șal de cașmir, apoi i-am atins fruntea să simt dacă nu avea 
febră. 

Elena Estes: Maica Terra. 

Telefonul celular vibră în mâna mea. M-am dus în hol și am 
răspuns. 

— Elena? Juan sunt. Trebuie să-ţi vorbesc. 

— Eu sunt, am răspuns. Te-ascult. 

— Nu, nu... Nu așa. Vreau să ne vedem. 

— De ce? 

— Nu-mi ușurezi deloc situaţia... 

— Mă rog, știu cum îţi place ţie, da acum n-am chef, Juan. 
Lisbeth Perkins a fost bătută, strangulată și aproape înecată. 

— Ce? exclamă el, aparent sincer șocat. Lisbeth? Când s-a 
întâmplat asta...? Cum...? 

— Azi-noapte. Își făcea rondul prin grajduri, când a răpit-o 
cineva. 

— O, Doamne...! 

Încerc să mă decid dacă să fiu afectată sau indiferentă, am 
continuat, sarcastic. Mai ales de vreme ce n-a murit, și-o dorește 
doar. Tu ce crezi? 

— Cred că încerci să subliniezi un lucru pe care l-am înțeles 
deja. 

Aceste cuvinte mă puseră pe gânduri. 

— Am reflectat mult, urmă el, mi-am sondat adâncul 
sufletului... 

— Mă bucur să aflu că ai așa ceva. 

— Cred că merit să vorbești așa cu mine. 

— Și eu cred. 

Oftă adânc, încercând să-și revină. 


VP - 233 


— Te rog, Elena. Hai să ne întâlnim. Sau pot veni eu la tine - 
cum preferi. 

Preferam să nu vină la mine acasă, unde singura mea martoră 
zăcea în dormitor, fără cunoștință. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre Bennett. 

N-am spus nimic. 

— Hai să ne întâlnim la Players. Vreau să vorbesc cu tine 
înainte de a mă duce la poliţie. Te rog, Elena, dă-mi șansa asta. 

Voia să-l toarne pe Bennett. Nici n-aș fi putut să fiu mai 
şocată... după care urmă speranţa, apoi suspiciunea. 

— Ai și suflet, și conștiință, am remarcat. Pare prea frumos ca 
să fie adevărat. 

— Te rog, vino. 

— Ajung acolo în douăzeci de minute, am mai spus, și am 
închis telefonul. 


VP - 234 


Capitolul 47 


Două care de reportaj ocupau parcarea principală de la 
Players. Cablurile încâlcite, groase cât șerpii anaconda, se 
întindeau până la proiectoarele albe, orbitoare, și blendele 
cocoţate pe stative subţiri ca picioarele de păianjen, așteptând 
ca talentele live să pășească în fața camerelor. 

Asasinarea Irinei făcea din nou senzaţie, odată cu răspândirea 
zvonurilor despre Clubul Alibi și membrii săi. Acela era ultimul 
loc public unde Irina fusese văzută în noaptea de sâmbătă - cel 
mai firesc fundal pentru un reportaj. O femeie blondă, cu o 
expresie foarte serioasă, se pregătea să intre în emisie. 

Tânărul cel înalt și ciolănos lucra la ghereta valeţilor. Avea 
părul zburlit, ţepos, și arăta copleșit - ceea ce cred că i se 
întâmpla tot timpul, dată fiind încetineala cu care i se învârteau 
rotițele creierului. 

— Unde ti-i amicul, Jeff? l-am întrebat. 

— Nu-ș', răspunse el, cu respiraţia destul de accelerată. 
Întârzie, și-i multă lume aicea. 

Și se grăbi să deschidă poarta, pentru un Bentley crem. Eu 
am intrat în club, am coborât scara și i-am spus șefului de sală 
că aveam întâlnire cu domnul Barbaro. 

Abia intraserăm în sala de mese, când am văzut adevăratul 
centru de interes al presei: o masă unde luau cina Bennett 
Walker și tatăl meu. Era o lovitură publicitară pe care semnătura 
tatălui meu se cunoștea de la o poștă. 

Picioarele mi s-au oprit în loc; nu mai puteam să-mi iau 
privirea de la ei. 

Furia, revolta, remușcarea, senzaţia aceea insuportabilă de 
inadecvare pe care o aveam întotdeauna când se uita la mine 
cu acea privire rece și ostilă... Privirea care-mi întâlni ochii și 
acum, de la masa unde stătea împreună cu violatorul și, 
probabil, ucigașul care-mi distrusese viața cu douăzeci de ani în 
urmă. 

— Elena, spuse el, cu aceeaşi undă subtilă de 
condescendenţă dintotdeauna, ca și cum ar fi fost un rege care 
catadicsește să i se adreseze unui om de rând. 


VP - 235 


Îmi ardeau ochii în orbite, ceea ce mă înfuria și mai mult. Dar 
n-am avut la dispoziţie decât acea fracțiune de secundă ca să 
mă gândesc ce să fac, fiindcă fotografii și operatorii de 
televiziune și-au dat seama imediat cine eram și s-au întors spre 
mine. 

Eram prinsă ca într-o capcană. Aș fi putut să plec și să arăt ca 
o lașă, sau să rămân și să le fac față tuturor. Altă soluţie nu 
aveam. 

Nu ne despărțeau nici măcar trei metri. Am făcut un pas, apoi 
încă unul, spre el. 

— Edward, am spus, imitându-i aidoma tonul. 

_ lam observat încordarea aproape impercepitibilă a fălcilor. 
Incetasem să-i mai zic „tată” de la vârsta de doisprezece ani - 
un act de sfidare pe care el îl detesta. Nu-mi îndoiam spinarea în 
fața lui. Mă pedepsise în repetate rânduri, dar nu cedasem nicio 
clipă. Singurul lucru care însemna cu adevărat ceva pentru mine 
fuseseră caii, și știam că pe aceia nu mi i-ar fi luat niciodată, 
fiindcă n-ar fi făcut decât să-și dea arama pe faţă, arătându-se 
ca un tiran ce era. 

l-am aruncat o privire lui Bennett, apoi m-am uitat din nou la 
Edward. 

— La fel ca pe vremuri, am spus. Bennett distruge viața unei 
femei, tu îl aperi, iar eu stau de partea dreptăţii. 

Era furios pe mine, însă n-ar fi arătat-o niciodată în public. Se 
ridică, așa cum ar fi făcut orice gentleman. Bennett rămase pe 
scaun, bosumflat. 

— la seama, Elena, mă preveni tatăl meu, foarte încet. 

— Să iau seama? am repetat tare, ca să audă toată lumea. La 
ce să iau seama? Mă ameninţi? 

— N-ar fi bine să rostești vreo calomnie, replică el, cu același 
glas calm și scăzut cu care i-ar fi vorbit unui copil mic. 

Am râs, după care am afișat faimosul meu zâmbet sardonic, 
cu jumătate de gură. 

— E calomnie doar dacă nu-i adevărată. 

Obturatoarele fotografice și motoarele camerelor video parcă- 
și ieșiseră din minţi. 

Edward clătinăa din cap cu tristeţe. 

— Mare păcat că ai devenit atât de veninoasă... 

Monarhul binevoitor. Vezi să nu! 


VP - 236 


— Și de ce faci pe dezamăgitul? i-am întors-o, cu mult calm. 
Sunt exact așa cum m-ai făcut tu să fiu. 

Oftă, cu aerul unui părinte răbdător. 

— Nu trebuie să te ambalezi așa, Elena. Nu-ţi face bine. 

Insinua că aș fi fost instabilă psihic. 

— Ce să zic, tată, am răspuns, cu atâta silă în voce încât n-ar 
mai fi vrut să audă în veci acel cuvânt, tocmai când cred că n-ai 
cum să mă dezamăgești mai mult decât ai făcut-o deja, reușești 
să găsești încă o cale. Felicitări. 

Și, întorcându-i spatele, am plecat. 

— Am să-i transmit salutări mamei tale! strigă el în urma 
mea. Dacă vrei... 

Mi-am văzut de drum. Puțin îmi păsa dacă oamenii mă 
considerau o fiică nerecunoscătoare. Se crezuseră despre mine 
și lucruri mult mai rele. 

— Domnișoară Estes! 

— Domnișoară Estes...! 

Am ridicat o mână, dând de înțeles că n-aveam intenţia să 
vorbesc cu presa. N-au încercat să se ţină după mine până la 
toaletă. 

Abia atunci mă izbi în plin amețeala, tremurul, sudorile reci. 
Am vomat, după care mi-am clătit gura și m-am stropit pe faţă 
cu apă rece. Nu m-am uitat în oglindă, fiindu-mi teamă de ceea 
ce-aș fi putut vedea în propriii mei ochi - vulnerabilitate. M-aș fi 
urât pentru asta. 

Mi-am mai clătit o dată gura, apoi am scos un Altoid din 
poșetă. 

Când am ieșit iar în hol, eram singură. Toţi șacalii alergaseră 
înapoi să muște câte-o ciozvârtă din tatăl meu. 

M-am întors spre terasă și am dat cu ochii de Barbaro, care se 
uita la mine. 

Văzând roșu înaintea ochilor, m-am dus drept la el și i-am 
spus în faţă, făcând mari eforturi să vorbesc încet: 

— Nenorocitule! Fir-ai al dracului să fii de nemernic spurcat! 
Mi-ai întins cursă! 

— Nu-i adevărat, Elena, ţi-o jur! se apără el. 

I-am aruncat o privire atât de scârbită, încât m-am și mirat că 
nu căzu mort. 

— Elena, te rog! insistă, dând să mă apuce de braţ când m- 
am întors cu spatele. 


VP - 237 


Mi-am smuls brațul din mâna lui. Bătăile inimii îmi bubuiau în 
urechi. Am ieșit spre scara exterioară, trântind ușa, și am pornit 
în sus. 

Știam că venea după mine. Mi-am văzut de drum. 

— N-am știut că erau aici! insistă el, ajungându-mă din urmă 
în parcare. 

— Hai, lasă-mă! O scuză mai bună ca asta n-ai găsit? 

— Ăsta-i adevărul! Îți jur! Nu ţi-aș fi făcut una ca asta! 

— Și de ce nu? L-am întrebat, oprindu-mă în sfârșit și 
întorcându-mă cu faţa spre el. De ce n-ai fi făcut-o, Juan? Jim 
Brody e pâinea și untul tău. Vrei să cred că nu mi-ai fi întins o 
cursă, dacă el ţi-o cerea? Bennett ţi-e cel mai bun prieten. Nu l- 
ai ajuta, să te roage? Ai și făcut-o deja, în condiţii mult mai 
grave decât ca o diversiune pentru mine... 

— Ba n-am... 

— Sau, poate, tocmai scumpul meu tătic te-o fi pus? Sunt 
sigură că l-ai cunoscut. Poate chiar ai fost la bordul vreunuia 
dintre iahturile lui, cu Ben. Christoase, nu m-ar mira să fie și 
avocatul tău! 

— Am refuzat, replică el. Mi-a propus-o Brody; și l-am refuzat. 

— Deci, ești un șobolan fugind de pe o corabie care se 
scufundă. Asta e? |ți încerci norocul pe cont propriu? 

— Singura mea vină e aceea dea mă fi uitat în altă parte. 

— Nu zău? Ei bine, în timpul ăla, cât te uitai tu în altă parte, a 
murit o fată. Asta-nseamnă că omul care se uita în altă parte a 
fost complice. 

— N-am fost acolo, insistă el. 

— Asta-i noua ta versiune? 

— Nu e nicio versiune. Ascultă-mă! 

Se uită peste umăr, după camere video și microfoane. Nimeni 
nu ne observase. 

— N-am stat toată noaptea acolo, cu Bennett. 

_ Mi-am stăpânit nervii și i-am studiat chipul, în lumina slabă. 
Invăţasem de mult să recunosc un mincinos, și mă pricepeam 
de minune la treaba asta. Dacă Barbaro încerca să mă ducă de 
nas, era foarte talentat. 

— Și atunci, unde-ai fost? l-am întrebat. 

— După petrecere, m-am dus acasă la Bennett, dar n-am 
rămas prea mult. Nu voiam să iau parte la ce se întâmpla acolo. 


VP - 238 


— Și ce anume se întâmpla acolo? am insistat, cu tot felul de 
posibilităţi sordide și cumplite învârtindu-mi-se prin minte. 

Își mută privirea. 

— Nu mai sunt la Micii Cercetași. Mi-am făcut și eu de cap, la 
viaţa mea. Nu-i niciun secret. 

— Dă pe gură-odată, pentru numele lui Dumnezeu! m-am 
răstit. Sunt mare, și nici tu nu ești un Pui de Cercetaș, cum 
ziceai. Nu mă face să-mi pierd vremea prefăcându-te jenat, sau 
că vrei să mă iei cu binișorul. Ani de zile am lucrat în poliţie, 
nimic din tot ce-o să spui nu poate să mă șocheze. 

— Irina... era drogată, băuse... începu el. Toţi luaseră la bord, 
ba una, ba alta. Și i-a zis lui Jim Brody că voia să-i dea un cadou 
cu totul deosebit, de ziua lui. 

Se vedea clar că amintirea celor întâmplate îl stânjenea. Eu 
așteptam. 

— Irina a fost singura fată care a venit și acasă la Bennett, în 
noaptea aia, urmă el. 

Mi se făcea rău numai când mă gândeam ce se putuse 
întâmpla în continuare. Irina, îndrăzneață, drogată, plină de 
sine, cu o duzină de bărbaţi cărora nu le stătea mintea decât la 
un singur lucru. 

— Voia să... 

Am ridicat o mână, pentru a opri orice amănunte pe care 
poate s-ar fi pregătit să mi le dea. Detaliile dezmăţului nu 
contau. Nu conta decât un singur lucru. 

— Cine a omorât-o? 

— Nu știu. Plecasem, ţi-am mai spus. M-am întors pe jos până 
aici, unde-mi lăsasem mașina. 

— Te-a văzut cineva plecând de la petrecere? 

— Erau ocupați cu altele. 

— Dar pe drum? 

— Nu, însă am văzut-o pe Beth - pe Lisbeth - când am ajuns 
în parcare. 

— Mai încearcă, l-am sfătuit. Lisbeth a plecat de la Players în 
jurul orei unu. 

Barbaro ridică din umeri. 

— Mie mi s-a părut că ea era. Cel puţin, semăna. Stăteam în 
mașină, a trecut pe-alături... S-a uitat la mine. M-am și gândit că 
ce ciudat era s-o văd acolo. Da-n fond, băusem... Cred că s-ar 
putea - o fi confundat. 


VP - 239 


— Și eu cred. 

— Ai putea s-o întrebi, îmi sugeră el. 

Am scos un sunet evaziv. Imi aminteam chipul lui pe coperta 
revistei „Sidelines”, pe măsuţa de cafea din apartamentul lui 
Lisbeth, și fotografiile cu el și amicii, pe ușa frigiderului din 
bucătăria ei. 

Era posibil să se fi așteptat la sprijinul ei, fiindcă era cine era, 
sau datorită slăbiciunii lui Lisbeth pentru el. Sau, poate, contase 
pe tăcerea ei fiindcă îi fusese asigurată în noaptea dinainte, 
când cineva îi șoptise fetei la ureche: așa pățesc fetele care nu- 
și țin gura. 

— Și pe altcineva, nu? m-am interesat. 

— Se mai învârtea și Freak pe-acolo. 

— Și cum ţi-ai luat cheile mașinii? am continuat. Știu că 
foloseşti serviciile valeţilor, iar ei plecaseră, la ora aia. 

— Le dau doar cheile pentru valeți. Pe-ale mele mi le păstrez 
la mine. 

— Și nu mai era pe-acolo nimeni, care să te vadă? 

— Nu. 

— N-ai pe nimeni care să-ţi confirme povestea. 

— Nu, recunoscu, iritat că-l descoseam așa, când el nu 
încerca decât să fie bun și nobil. 

Puțin îmi păsa. „Bun” și „nobil” erau două cuvinte pe care toţi 
cei din anturajul lui le cunoșteau doar din auzite. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu fac decât să-ți pun aceleași întrebări pe care ţi le vor 
pune și detectivii. 

Se ofuscă și mai tare. 

— Ce n-aş da să fi văzut zece oameni, da’ n-am văzut 
niciunul! De unde era să știu eu că mai târziu urma să am 
nevoie de un alibi? 

— Și chiar dacă știai, tot n-ar fi contat, nu? N-ai făcut decât să 
răspunzi la un telefon. 

Barbaro nu spuse nimic. Nu avea nicio apărare în acest sens, 
și o știa. 

— Cine-a omorât-o? l-am întrebat din nou. 

— Nu știu. 

— Cine crezi că a omorât-o? 

Își frecă faţa cu mâinile și făcu câţiva pași, învârtindu-se în 
cerc. 


VP - 240 


— Am primit un telefon de la Bennett, spuse el. Chiar înainte 
de crăpatul zorilor. 

— Avea nevoie de un alibi? 

— Da. 

Imi aminteam și eu apelul acela. Nu fusese telefonic, ci 
personal - cu douăzeci de ani în urmă. La patru dimineaţa. 
Dormeam adânc. Bennett intrase singur în condominionul meu. 
Sunetul dușului, în baie, m-a trezit din somn - și m-a surprins. 
De ce să facă el duș în camera de oaspeţi? Când m-am dus să-l 
întreb, ușa era închisă și încuiată. 

Cu un sentiment de neliniște, m-am întors în pat. După un 
timp, s-a strecurat și el în așternut, lângă mine, cald și gol, iar 
când m-am mișcat, mi-a spus că era acolo de câteva ore. 

— Nu-i adevărat, am șoptit, pradă unei stări de teamă 
nelămurită. 

— Dar vei spune că da, pentru mine - nu-i așa, baby? Vei 
spune că așa a fost - pentru mine... 

Amintirea mă făcea să-mi vină rău. 

— Mai târziu, mi-a spus că Irina murise, continuă Barbaro. Că 
o găsise la el în piscină, și era gata moartă. A zis că probabil se 
înecase. 

— Și tu l-ai crezut. 

— Voiam să-l cred. Mi-e prieten. Nu-mi puteam imagina că 
fusese altceva decât un accident. 

— Dacă fusese un accident, de ce n-a sunat la 911? 

— Fata era moartă. Se temea de un scandal. E un om foarte 
bogat, foarte vizibil, dintr-o familie influentă. Soţia lui e o 
persoană fragilă... 

— Mă întreb dacă s-a gândit vreodată la asta în timp ce era 
atât de ocupat să reguleze fete de douășopt de ani, am replicat. 
Așa că, întrucât Irina era deja moartă, și din grijă înduioșătoare 
pentru sărmana lui nevastă invalidă, a considerat - și tu la fel - 
că era o idee absolut acceptabilă să-i aruncaţi cadavrul într-un 
canal, pentru ca organismele acvatice să se poată hrăni cu ochii 
și buzele ei, și un aligator să-i poată propti hoitul sub un trunchi 
scufundat, unde să putrezească până se fezanda la fix pentru 
cină. 

Barbaro închise strâns ochii, ca și cum așa ar fi scăpat de 
imaginea pe care tocmai i-o descrisesem. Cu glas tremurător, 
răspunse: 


VP - 241 


— N-am știut. Jur că habar n-am avut ce-a făcut cu ea, până 
luni, când am auzit. 

— Și dacă știai, ar fi contat cu ceva, Juan? l-am întrebat. 

Clătinând din cap, am ridicat mâinile, pentru a-l împiedica să- 
mi răspundă. 

— Nu spune nimic. Nu te deranja. 

Câteva clipe, niciunul dintre noi nu vorbi. Barbaro se uita într- 
o direcție, cu gândul la cine știe ce... Eu priveam în partea 
cealaltă, gândindu-mă la tânăra vibrantă și cu tot viitorul în față 
care ar fi putut să fie în continuare lrina, dacă n-ar fi existat 
câteva priorităţi denaturate și o jumătate de duzină de oameni 
care credeau că regulile societăţii civilizate nu li se aplicau și lor. 

Luase vreo două hotărâri prostești, nechibzuite. Faptul că le 
plătise cu viața era o tragedie în toată puterea cuvântului. 

— lrina credea că Bennett avea s-o ia de nevastă? am 
întrebat. 

Barbaro mă privi nedumerit. 

— De ce să creadă una ca asta? Ştia că era însurat. 

— Mă gândesc că s-ar fi putut să fie gravidă. Îl luase în vizor... 
Una peste alta, nu cred că i-ar fi trecut prin minte că soția lui 
putea fi un obstacol. 

Era tânără, frumoasă, vibrantă, interesantă, sexy. Din păcate, 
nu-și dădea seama că acestea sunt calităţile pe care un bărbat 
bogat le-ar căuta la o amantă, nu la nevastă. lar cele două 
lucruri care-i lipseau erau singurele care contau pentru un om 
ca Bennett Walker: banii și relaţiile. 

— Niciodată nu m-am așteptat să se întâmple una ca asta, 
spuse încet Barbaro. 

— Mda, i-am răspuns și eu, pe același ton. Totu-i vis și 
armonie - până când cineva își pierde viaţa. 

— Și acum ce-o să se întâmple? 

— Ai să vorbești cu Landry. 

Mi-am scos din geantă telefonul mobil, dar am ezitat înainte 
de a apela numărul. 

— Ai fi putut să-l suni direct pe el, i-am spus. De ce-ai vrut să 
vorbești mai întâi cu mine? 

— Datorită ţie fac asta, Elena, spuse el, privindu-mă în ochi, 
cu aparentă sinceritate. Datorită lucrurilor pe care mi le-ai spus 
aseară. Nu ăsta e genul de om care-mi doresc să fiu. 

„Cu ce texte drăgute-mi vine”, am reflectat. 


VP - 242 


Nu-l credeam. Și nici încredere nu aveam în el. 
— Sunt flatată, am spus rece - după care am deschis telefonul 
și l-am sunat pe Landry. 


VP - 243 


Capitolul 48 


— Ce mama dracu' mai e și aiureala asta, că trebuie să-i 
anunţăm avocatul înainte de a executa mandatul de 
percheziţie? întrebă Landry, nevenindu-i să-și creadă urechilor. 
Așa ceva - i incredibil! 

E un act de curtoazie, explică Dugan, ca și cum ar fi spus: 
„colită ulceroasă”. 

De curtoazie?! De când intră curtoazia în atribuţiile noastre? 

Dugan aruncă o privire spre individul în costum trois-pieces 
care stătea lângă biroul lui. „Cine naiba mai poartă costume în 
trei piese, la ora asta?” se întrebă Landry. 

— Viceprocurorul de Stat Paulson, aici de faţă, te poate pune 
la curent, spuse Dugan. 

Landry se uită la Paulson, un tip molatec și păstos, cu niște 
ochelari pretenţioși, mici și rotunzi. 

— Câte mandate de percheziţie la domiciliile unor suspecți de 
crimă ai executat? 

— Păi, eu 

— Am să-ţi spun eu câte, continuă Landry. Niciunul. Unu’, 
măcar! Așa c-am să te învăţ ce și cum, Paulson. Nu trimitem 
invitaţii tipărite în relief. Dacă vindem pontul, suspectul are timp 
să ascundă unele, să arunce altele - cel mai probabil, probe 
materiale. 

— Ăsta nu-i un suspect ca oricare altul, replică Paulson. 
Familia Walker e foarte proeminentă în Florida, la fel ca și rudele 
lor prin alianță... 

Landry se uită lung la Paulson, apoi din nou la Dugan. 

= Îţi vine să crezi ce-auzi? Îţi vine să crezi, toată frecţia asta? 
E aproape sigur că Bennett Walker a omorât o fată și i-a aruncat 
cadavrul la aligatori. S-ar putea ca tot el s-o fi atacat și pe fata 
cealaltă, ca să-i închidă gura. Puțin îmi pasă cine e - și el, și 
familia lui... 

— Guvernatorului îi pasă mai mult, spuse Paulson. 

De furios ce era, lui Landry îi pieri graiul. leși din biroul lui 
Dugan, înhăţă două fotografii din teancul de documente despre 
moartea Irinei Markova, și reveni cu ele. 


VP - 244 


— Uite pe cine aperi! îi spuse el lui Paulson. Pe tipul care-a 
făcut asta! 

Paulson făcu un pas înapoi, oripilat la vederea feţei mutilate 
din fotografii. 

— Nu-l apărăm... susţinu el. Ne luam doar măsuri de 
prevedere. Nimeni nu spune să închidem ochii, numai fiindcă 
Bennett Walker este... 

Landry își dădu ochii peste cap. 

— Da, sigur... 

— la-o așa, James, interveni Dugan. Dacă Edward Estes e și el 
de faţă, n-o să te poată acuza că ai plantat dovezi. 

— Și de ce să nu poată? i-o întoarse Landry. Individul e un 
mincinos notoriu, care în trecut și-a vândut propria fiică numai 
ca să-l scape pe Walker. 

— Trageţi totul pe video, îl sfătui Dugan. Inclusiv pe Estes 
însuși. 

Da, ca să mai trebuiască să așteptăm și echipa de filmare, se 
plânse Landry. Nu cumva vrei să-l chemăm pe Spielberg, să facă 
el regia? S-ar putea ca Walker să-l cunoască - ce zici, îl rugăm 
să-l sune? 

Dugan se încruntă la el. 

— Mai vedem. Știm unde e Walker în momentul de față? 

— De unde să știu? ridică Landry din umeri, demonstrativ. Nu 
m-ai lăsat să-l pun sub urmărire. 

— Pune sub urmărire casă, ripostă Dugan. Toate să fie puse la 
punct, iar pe Estes îl anunțăm în ultima clipă. 

— Vin și eu cu voi, să servesc mandatul, interveni Paulson. 

— Servește-te și cu o cafea, dacă tot vii, îl ironiza Landry. Eu 
pe-a mea o beau neagră, cu două cuburi de zahăr. Sau, poate, o 
să iau un espresso. Ne așteaptă o noapte grea. Ce-ar fi să sune 
Walkerii la Starbucks, ca să ne comande cateringul? 

Și ieși înainte ca Dugan să-l expedieze afară din birou. 

Punându-și ochelarii de citit pe nas, își verifică e-mail-ul, într-o 
încercare de a se calma. Nimic de la Amprente Latente, nimic de 
la Gitan. Un mesaj îi atrase atenţia, și clică pe el. 

Era un răspuns la întrebarea pe care o trimisese /nterpolului, 
la nimereală, în seara trecută. Se încruntă, în timp ce-l citea - o 
dată, și încă o dată... 

Weiss intră pe ușă, arătând cam surescitat. 


VP - 245 


— Avem o corespondență probabilă între urma de pantof de 
la locul faptei și cea din mașină. Ai obținut mandatul de 
percheziție? 

— Mda, făcu Landry, fără să se uite la el. Trebuie să punem 
imediat sub observaţie casa lui Walker. O să vină cu noi și un 
bou de procuror de stat, și mai așteptăm și vreo doi 
cameramani video. 

— Ca o familie mare și fericită, comentă Weiss. Și cine mai 
vine? Walker? 

— Cu avocat cu tot. 

— Faci mişto de mine. 

— Un semn de curtoazie de la Oficiul Șerifului din Comitatul 
Palm Beach. 

— Ne dau și cafele cu fursecuri? 

Landry nu-i răspunse. 

— La ce te uiţi, la poze porno? 

— Fii atent aici, îi arătă Landry pe displayul computerului. 
Juan Barbaro a fost interogat în legătură cu un delict de viol și 
omucidere, lângă Londra, în 2001. 

— Și ce? _ 

— Și nimic. L-au chestionat și l-au lăsat să plece. In 2000, alt 
tip a fost judecat pentru aceeași crimă, și a scăpat și el. 

Weiss înălță din sprâncene. 

— Ce alibi are pentru noaptea de sâmbătă? 

— A fost cu Walker, răspunse Landry. lar Walker a fost cu el. 

— Ce comod. 

— Mhm. 

— E singurul din bandă care ne-a dat mostra de A.D.N., mai 
spuse Weiss. Trebuia să știe că n-o să corespundă. Sigur, asta- 
nseamnă doar că n-a făcut sex neprotejat cu ea, nu și că nu s-ar 
fi putut s-o omoare el. 

— Dar de ce să aibă de-a face Walker cu cadavrul fetei, dacă 
nu el a omorât-o? Paznica de la poartă l-a localizat în mașina 
Irinei. Nimeni nu poate fi chiar atât de generos, și mai ales un 
tip ca Walker. Asta numai la el se gândește, e un împuţit de 
sociopat. Le pretinde altora să mintă pentru el, iar el nu-și pune 
capul la bătaie pentru nimeni. 

— Trebuie să facem rost de încălțămintea lui, spuse Weiss. 
Dacă-l putem plasa în mașină, ca și pe malul canalului, n-are 


VP - 246 


decât să-și bage capu-ntre picioare și să se pupe-n cur singur, 
de rămas-bun. 

In timp ce se ridica de pe scaun, Landry văzu că avea un 
mesaj pe mobil. 

Era de la Elena. 

„S-a zis cu alibiul lui Bennett Walker. Juan Barbaro își schimbă 
declaraţia”. 

— Fiecare pentru el, mormăi Landry, în timp ce nota numărul 
de telefon a lui Barbaro. Clubul Alibi tocmai a pierdut un 
membru, îi mai spuse el lui Weiss. Barbaro își schimbă 
declaraţia. 

Weiss chicoti maniacal. 

— Mor de plăcere când își sar unul altuia la beregată! 

Landry își luă sacoul sport de pe spătarul scaunului și își vâri 
telefonul în buzunar. 

— Hai, să-nceapă bâlciul! 


VP - 247 


Capitolul 49 


— Nu mă crezi, spuse Barbaro. 

— Ba te cred, l-am contrazis. E un silogism: dacă acum mi-ai 
spus adevărul, înseamnă că ai recunoscut că ești un mincinos. 

— Nu vreau să cred că Bennett a omorât-o pe Irina, spuse el. 
De ce ţi-aș spune că alibiul lui e fals, dacă n-ar fi ăsta adevărul? 

— Te cunosc de trei zile, Juan, i-am amintit. Nu știu nimic 
despre tine, în afara lucrurilor care se văd cu ochiul liber, cine- 
mi garantează că nu lași în urma ta victime peste tot pe unde 
treci? Bennett ar putea fi un tap ispăşitor foarte comod. 

— Dar e ridicol! 

— O fi...? 

— Totuși, și tu crezi că Bennett a omorât-o pe Irina, sublime 
el. 

— Vreau să cred că el a făcut-o, am spus. Vreau să intre-n 
pușcărie și să stea acolo tot restul vieţii, știind că până la urmă 
n-a scăpat nepedepsit pentru nimic din tot ce-a făcut. Dar dacă 
vreau atât de tare asta, încât să scap din vedere un adevăr pe 
care prefer să nu-l văd, atunci Irinei nu i se va face dreptate. 

Mă privi un moment în tăcere, ca și cum ar fi încercat să 
descifreze o lucrare de artă modernă, într-un târziu, spuse: 

— Văd că ești una dintre cele mai extraordinare femei... 
persoane... pe care le-am cunoscut vreodată. Mă faci să-mi 
doresc să fiu un om mai bun, Elena. 

— l-auzi, am exclamat. Cred c-ar trebui să am o părere mai 
bună despre mine însămi. 

Întinse mâna ca să-mi atingă partea dreaptă a feței, și am 
avut impresia că fiecare dintre vârfurile degetelor lui conţinea 
câte o mică sarcină electrică. M-am întrebat dacă avea idee cât 
de puternică era atingerea lui, magnetismul acela animal. Chiar 
și fără să am deplină încredere în el, simţeam valul de căldură al 
atracției. 

— Te-a rănit foarte rău, șopti el. 

Nu i-am spus că Bennett nu era primul bărbat care mă rănise, 
nici ultimul, și nici că în viața mea nu exista aproape niciunul 
care să n-o fi făcut - sau că pe cei care încă nu avuseseră ocazia 


VP - 248 


îi așteptam la cotitură, și avea să fie primul care să intre-n club, 
dacă se apropia prea mult. 

— Ce semeni, aia culegi, am spus. Cred cu tărie în răzbunare. 

Degetele lui îmi atinseră ușor firișoarele fine de păr de pe 
ceafă, făcând să mă străbată un fior. 

— Te-aș putea ajuta să-l uiţi, Elena, spuse el, cu un glas cald 
și blând, coborând capul până ajunse destul de aproape ca să 
mă sărute. 

— Sunt sigură că m-ai putea ajuta să uit și cum mă cheamă, 
am răspuns, îndepărtându-mă puţin. Dar nu în seara asta. 

I-am simţit ochii aţintiţi spre spatele meu, în timp ce plecam. 
Mult timp după aceea, i-am mai simţit și atingerea pe piele. 


VP - 249 


Capitolul 50 


— Atâta despre telefonul de ultim minut pentru a-l anunţa pe 
Estes, spuse Weiss, în timp ce mergea spre ușa micii case de 
weekend a lui Bennett Walker, care părea să fi fost smulsă din 
Europa și răsădită în Sudul Floridei, cu grădini cu tot. 

Mașina neagră a lui Edward Estes opri pe aleea circulară, iar 
avocatul cobori de pe bancheta din spate, cu chipul tras și 
încordat. „Are draci”, reflectă Landry. „Foarte bine”. 

— La naiba, spuse el, mă gândeam c-o să ajungă aici încă de- 
acum o oră, ca să spele covoarele cu șampon. 

— E inadmisibil! se răsti Estes furios, spre vice-procurorul de 
stat. Guvernul o să afle despre povestea asta. 

— A și aflat, domnule Estes, replică Paulson. Aceștia sunt 
detectivii Landry și Weiss. Ei vor executa percheziţia. 

Estes îi ignoră pe polițiști, privind în lungul nasului hârtiile din 
mâna lui Paulson. 

— Se vede de la o poștă că mandatul nu e valabil, îl voi suna 
pe judecătorul Beckman, ca să... 

— Aveţi o cheie a casei, sau va trebui să intrăm singuri? îl 
întrerupse Landry, deloc impresionat de atitudinea lui. 

— Ai de gând să mergi până la capăt? îl întrebă Estes pe 
Paulson. Când mandatul ăsta o să fie respins, orice obiect ridicat 
în timpul percheziţiei va deveni rodul unui pom otrăvitor. 

Ridicând din sprâncene, Landry întoarse capul spre Weiss. 

— Ai auzit? Domnul Estes pare să creadă că vom găsi aici 
ceva care să-i incrimineze clientul. 

— N-am spus așa ceva... 

— Poate știe ceva ce noi nu știm, sugeră Weiss. 

Mda, făcu Landry. Ca de pildă, de câte cadavre despre care 
noi n-am aflat s-a descotorosit Bennett Walker de-a lungul 
anilor. 

— O singură remarcă de-asta să faci în faţa presei, detectiv 
Landry, îl repezi Estes, și-ai să-ţi cauţi o meserie nouă. 

Landry ridică din umeri, ca și cum puţin i-ar fi păsat. 

— Poker profesionist, propuse Weiss. Bani pe de-a moaca. 


VP - 250 


— Eu mă gândeam să mă fac avocat, îi spuse Landry. Cât de 
greu poate fi? 

— Vă arde de comicării, spuse Estes. Din păcate, bufoneriile 
nu prea impresionează jurații. 

— Știu eu? comentă Weiss. Se pare că vouă, celor mai mulţi, 
vă merge. 

Paulson își drese glasul. 

— Domnule Estes, procuratura v-a anunţat ca o formă de 
curtoazie. După cum puteţi citi în mandat, avem temeiuri 
suficiente pentru percheziţie. Ce-ar fi să mergem înainte, ca s-o 
putem încheia cu cât mai puţine neplăceri? 

— Aș prefera să-l așteptăm pe clientul meu, spuse Estes. 

— Da' unde e? se interesă Weiss. S-a dus să îngroape arma 
crimei? 

Estes se întoarse spre el: 

— Domnul Walker e un om inocent. Beneficiază de 
prezumpţia de nevinovăție. Dacă ai o atitudine vizibil 
părtinitoare, domnule detectiv... 

— Câtuși de puţin, domnule Estes, îl întrerupse Landry. Nu 
mergem decât încotro ne duc probele. 

— Care probe? protestă Estes. Aţi venit aici la nimereală. 

— Putem plasa aici victima în noaptea când a murit, spuse 
Landry. Avem un martor care l-a văzut pe clientul 
dumneavoastră în mașina victimei, părăsind incinta, după nici 
douăzeci și patru de ore. Putem pune mașina în legătură cu 
locul unde a fost găsit cadavrul tinerei femei, și pariez că vom 
putea pune și piciorul clientului dumneavoastră în gheata care a 
lăsat două urme - una în mașină, cealaltă la locul abandonării 
cadavrului. 

— Clientul meu are un alibi foarte solid pentru noaptea în care 
a dispărut domnișoara Markova. 

— Domnul Barbaro și-a revizuit declarația iniţială, preciză 
Landry. 

Nu se întâmpla prea des ca pe Edward Estes să-l ia cineva 
prin surprindere, dar își dădu seama că tocmai reușise s-o facă - 
folosindu-se de informaţiile primite de la Elena. Ar fi fost foarte 
mulțumită. 

— E o veste cam neașteptată pentru dumneavoastră, nu-i 
așa, domnule Estes? 


VP - 251 


Estes nu răspunse. Își scoase telefonul mobil din buzunarul 
interior al sacoului și se îndepărtă, fără o vorbă. 

Zâmbind ca un rechin, Landry mai adăugă: 

— Spuneți-i clientului dumneavoastră și că Elena îi trimite 
salutări! 


VP - 252 


Capitolul 51 


Jeff Cherry își cheltuise deja banii. Cunoștea un tip care lucra 
într-o curte de vechituri de unde se trimiteau în Rusia multe 
mașini de lux la „mâna a doua”. Individul aproape îi promisese 
că-i putea face rost de un Mercedes decapotabil mic și drăguţ, 
pentru douăzeci și cinci de mii, cu un V.I.N. curat. 

Desigur, ar fi putut să-i depună la bancă, sau să-și achite 
datoriile, dar - ce mama naibii... Muncea din greu pentru un 
salariu. Mda, mă rog, exista și aspectul lucrului potrivit la 
momentul potrivit - dar, pe partea pozitivă, își servea clienţii 
ținându-și gura. „Management al informaţiilor”, cum îi spunea 
el. 

Alesese un loc public pentru plată, fiindcă nu era prost. Se 
uitase destul la televizor ca să aibă atâta minte. Așa că alesese 
parkingul centrului comercial din Town Square. Parcase pe o 
stradă laterală, aproape de Restaurantul-ltalian al lui Sal, 
fiindcă-i plăcea pizza de-acolo și nu știa cât de punctual avea să 
fie clientul. 

Era un om cu un plan. Suma aceea urma să fie Prima Rată - 
ca să tacă în legătură cu ceea ce păţise fata rusoaică în noaptea 
de sâmbătă. Apoi, urma să ceară A Doua Rată, în schimbul celei 
mai importante informaţii pe care o deţinea. O păstrase în 
buzunar multă vreme - aproape un an - iar acum își găsise în 
sfârșit curajul de a scoate bani de pe urma ei. 

Cu aroma sosului de roșii și al cârnaţilor italienești umplându-i 
mașina, și cu capul plin de gânduri la cea nouă, începu să 
aștepte. 


VP - 253 


Capitolul 52 


Bennett Walker își conducea mașina cufundat în gânduri, cu 
capul învârtindu-i-se de atâtea întrebări despre ce ar fi trebuit 
să facă, ce se întâmplase, ce s-ar fi putut întâmpla, imaginându- 
și scenarii cu privire la deznodământ, dacă se alegea praful de 
toate. Trebuia să-și păstreze calmul. Ştia din experienţă că nu 
putea să intre în panică. Atâta vreme cât rămânea lucid, putea 
oricând să câștige. 

Așa trebuia să privească totul - ca pe o victorie, nu doar o 
simplă supravieţuire. Așa-l învățase Edward Estes, cu ani în 
urmă. 

Ușor de zis, greu de făcut. _ 

Presiunea creștea. Presa prinsese de veste. Il luaseră la ochi. 
Ce conta că nu fusese singurul bărbat văzut cu lrina Markova în 
noaptea aceea? Era singurul pe nume Walker, căsătorit cu o 
Whitaker, care în trecut mai fusese judecat pentru agresiune și 
viol. 

Mesageria vocală îi fusese ore întregi plină de apeluri de la 
mulţime de oameni din viaţa lui care erau furioși sau dezamăgiţi 
de el. Și toţi îi adresau aceeași întrebare pe care și-o punea și el 
însuși: 

Cum naiba se întâmplase? 

Nu avea niciun răspuns. 

Dacă lrina Markova nu l-ar fi provocat... Dacă n-ar fi fost o 
curvă cum era... Dacă nu luau atâta X... Dacă n-ar fi fost beat... 

Dacă Elena n-ar fi găsit cadavrul. 

Încă nu-i venea să creadă ce se întâmplase. Tocmai ea... 
Nimeni n-ar fi trebuit să treacă pe drumul acela. Nimeni n-ar fi 
trebuit să găsească acel cadavru. Faptul că persoana care o 
făcuse era singura femeie de pe fața Pământului care-l ura de 
moarte era de-a dreptul incredibil. 

Dacă Elena n-ar fi găsit cadavrul, nimic din toate acelea nu s- 
ar fi întâmplat. Toţi și-ar fi văzut de viețile lor. Nici el nu i-ar mai 
fi făcut ceea ce-i făcuse târfei ăleia proaste de Lisbeth. N-ar fi 
trebuit să facă ce se pregătea să facă acum. 


VP - 254 


Nu era un criminal. Nimic din toate acele lucruri - ar fi trebuit 
să se întâmple vreodată. 

„Control al daunelor”, spusese Edward. „Să limitezi și să 
reduci la minimum pagubele”. Totul depindea de ceea ce aveau 
detectivii, de ce anume găseau în casă. 

La acest gând, îi venea rău. În veci n-ar fi trebuit să se ajungă 
la așa ceva. Nu-l aveau la mână cu nimic. Cum naiba obţinuseră 
mandatul? 

„Respectă planul. Control al pagubelor. Limitează-le și redu-le 
la minimum”. 

De-asta se dusese Edward acolo. Și tot de-asta Bennett n-o 
făcuse. Edward atrăsese atenţia asupra lui însuși, făcând caz în 
legătură cu mandatul de percheziţie. Bennett rămăsese pe loc, 
își terminase cina, băuse un pahar, conversase cu niște 
cunoștințe, apoi plecase. Se dusese cu mașina până la Brody, 
într-ale cărui grajduri locuiau propriii lui cai, și-și schimbase 
ținuta de seară cu un tricou și niște blugi, plus vechile lui cizme 
Blundstone. Avea o treabă de făcut. 

Trebuia să se concentreze asupra lucrurilor în legătură cu 
care putea face ceva. 

Coti de pe Wellington Trace la dreapta, pe Forest Hill. 

Stomacul îi ardea. 

Amintirea nopţii de sâmbătă era fragmentată imaginile din 
timpul serii rămăseseră vii, vibrante, electrice, pe când orele de 
după plecarea de la Players deveniseră întunecate și ceţoase. Işi 
amintea sexul - mirosul, gustul... își amintea fierbințeala, 
turbarea... 

Își amintea propriile lui mâini împrejurul gâtului ei, privirea ei 
sfidătoare. 

Își amintea senzaţia de oroare din burtă, când îi văzuse trupul 
plutind în piscină. 

Trebuia s-o fi ucis. Era moartă. Nu-și mai amintea. 

Coti de pe Forest Hill în parcare și zări mașina. 

„Respectă planul. Control al pagubelor. Limitează-le și redu-le 
la minimum”. 


VP - 255 


Capitolul 53 


Mă uitam prin frunzișul care despărțea proprietatea lui 
Bennett de curtea învecinată. Clădirea din spatele meu era 
întunecoasă și pustie. Prin casa lui Bennett circulau oameni, 
intrând și ieșind, cu diverse lucruri în mâini. 

Tatăl meu era ţinut la ușă. Imi dădeam seama după limbajul 
său corporal că era furios. Mi-era ușor să-mi imaginez cum 
reușise să se insereze în situaţie. Walkerii, Whitakerii, 
guvernatorul, tatăl meu... Toate acestea însemnau privilegii. 

În timp ce mă uitam cum intrau și ieșeau oamenii din casă, 
mi-i imaginam pe Irina și acoliţii lui Bennett mergând pe trotuar 
și intrând, într-o noapte de sâmbătă. Toate scenariile 
tenebroase ale celor întâmplate în casa aceea mi se învolburau 
prin cap ca un gaz toxic. 

Nu pentru prima oară în viața mea, mi-am dorit să fi fost 
adoptată de un cuplu de Contabili Publici Autorizaţi din Midwest, 
să fi avut o slujbă, un soț, vreo doi copii... Oamenii care duc o 
asemenea viaţă nu știu lucrurile pe care le aflasem eu despre 
latura întunecată a existenţei. Îi invidiam. 

Fiindcă aveam nevoie să mă concentrez asupra unui subiect 
tangibil, m-am dus spre partea din spate a proprietăţii și am 
privit printre ramuri spre o porţiune din curtea dosnică a lui 
Bennett. Lumina din casă se revărsa prin geamurile 
glasvandului, peste apa închisă la culoare a piscinei. Prin jur 
erau risipite șezlonguri. 

M-am gândit la fotografia cu Irina și Lisbeth stând așezate una 
lângă alta, atât de fericite, în acele șezlonguri, lângă aceeași 
piscină. Recunoșteam fundalul și dungile de pe pernele 
scaunelor. 

Lisbeth încercase s-o împiedice pe lrina să vină acolo, în 
noaptea aceea. Se certaseră. „Am implorat-o să nu se ducă”, îmi 
spusese Lisbeth. 

lar Barbaro povestise: „... mi-a spus că Irina era moartă... că 
era moartă când o găsise în piscină...” 


VP - 256 


M-am întrebat de ce-și revizuise declaraţia. Care era 
adevăratul lui motiv? Eram prea cinică pentru a crede că o 
făcuse fiindcă reușisem cumva să-i trezesc glasul conștiinței. 

Dar dacă urmărea doar să iasă din combinaţie, dacă se 
hotărâse să arunce crima în cârca lui Bennett și să se 
exonereze, de ce spusese o poveste cu o componentă asupra 
căreia nu avea niciun control? 

„Am văzut-o pe Beth - pe Lisbeth - când am ajuns în 
parcare...” 

De ce să spună asta? Doar dacă nu cumva știa că putea s-o 
controleze pe Lisbeth, fiindcă avusese grijă să fie prea speriată 
ca să facă altceva decât ceea ce i spunea el. 

Asta însemna că pentru el totul era un joc. Că el însuși era un 
monstru. 

Nu mi se părea plauzibil - dar nici din partea lui Bennett 
Walker nu mă așteptasem la așa ceva. 

Aș fi spus că nimic nu mă mai putea surprinde în această 
viaţă, dar în acel moment m-am gândit că nu mai eram sigură 
de nimic. Poate că era rezultatul timpului și al experienţelor 
nefaste - această capacitate de a ști că, indiferent ce-mi fusese 
dat să văd, lucrurile puteau întotdeauna să meargă și mai rău. 

Și așa avea să se și întâmple. 


VP - 257 


Capitolul 54 


Bennett Walker își cobori pe jumătate geamul, se uită la 
tânărul din mașina de alături, și spuse: 

— N-o fac aici. Nu vreau să fiu văzut cu tine. 

Ridică de pe locul din dreapta o mică geantă de molton. 

— Aici sunt douăzeci și cinci de mii de dolari, așa cum ne-am 
înțeles. Dacă-i vrei, vino după mine și ia-i. 

Băiatul se holba la el cu gura căscată. Avea pe faţă sos de 
pizza. Din cine știe ce motiv, acea imagine urma să i se 
întipărească în minte: puștiul idiot cu sos de pizza pe mutră. 

Ocoli încet capătul clădirii, trecând în spatele centrului 
comercial, și porni spre South Shore, uitându-se în oglinda 
retrovizoare. 

Tânărul venea după el. Sigur că da. Căcăţiș mic și lacom ce 
era. 

Coti la dreapta pe South Shore și trecu pe lângă P/ayers, apoi 
făcu stânga o dată și încă o dată, prin incinta vechiului stadion 
de polo, intrând pe fosta poartă de serviciu. Abandonat de 
câţiva ani, stadionul arăta părăginit, avariat de uragan, 
așteptând să vină progresul și să-l măture de-acolo. 

Bennett opri în capătul îndepărtat al stadionului, își parcă 
mașina și coborî. Sinistru loc, își spuse el. Nu mai arăta deloc ca 
pe vremuri, când grajdurile erau pline, și peste tot vibra energia 
electrizantă din jurul meciurilor internaţionale de polo pe miză 
mare. Vechile felinare de serviciu erau aprinse, dar nu 
răspândeau prea multă lumină și nici nu reușeau să risipească 
atmosfera de oraș-fantomă. 

Puștiul opri lângă el și cobori din mașină. 

Niciunul dintre ei nu observă a treia mașină, care stinse 
farurile și se opri la o oarecare distanţă. 

— Auzi, dom'le, începu băiatul, pe un ton exagerat de 
familiar, ca și cum ar fi fost de-o seamă. Pot să-nţeleg că nu-ţi 
convine să faci treaba asta în văzul lumii. Crede-mă că nu vreau 
să-ţi fac greutăţi. Eu doar prestez servicii. Vreau să-mi fac 
clienţii să se simtă bine. 

Bennett ÎI privi lung. 


VP - 258 


— Ce paștele mă-tii tot vorbeşti acolo, băi căcăţel nespălat ce 
ești? Nu ești decât un șantajist. 

Băiatul ridică mâinile, făcând o mutră jignită. 

— Nu, nu, nu! Ăsta-i un cuvânt așa de urât...! Nici vorbă de 
așa ceva! Mă plătești ca să am grijă de niște informaţii, și atâta. 
O afacere ca oricare alta. Un om ca dumneata are un nume de 
protejat, și totuși vrei să trăiești într-un anumit fel... Gândește-te 
la mine ca la asistentul dumitale personal. 

— Nu vreau să mă gândesc la dumneata în niciun fel, replică 
sec Bennett. Hai, să terminăm odată. 

Își puse geanta pe capota mașinii puștiului și-i desfăcu 
fermoarul. 

— Douăzeci și cinci de mii. N-am să stau să te-aștept până-i 
numeri. 

— Foarte bine, domnule Walker, replică tânărul. Măcar de-ar fi 
numai atât. 

Bennett se întoarse spre el, privindu-l din nou. Incredibil. Ce 
mai era de spus? 

— Sunt sigur că înţelegeți că suma asta acoperă doar noaptea 
de sâmbătă, continuă puștiul. 

— Ce...? 

— Informaţiile despre noaptea de sâmbătă, clarifică el. Mai e 
și treaba cealaltă, pe care n-am discutat-o. 

— Care treaba cealaltă? 

Băiatul făcu iar aceeași mutră chinuită. 

— Îmi pare rău că trebuie să aduc vorba. Chiar îmi pare rău. 
Dar, după tot ce s-a-ntâmplat în ultima vreme... 

Bennett se apropie de el, dominându-l cu statura sa. 

— Ce naiba tot îndrugi acolo? 

Mâinile tânărului se ridicară din nou. 

— În aprilie trecut. La sfârșitul sezonului. În timpul marelui 
Super Bowl, sau cum i-o fi zicând la polo. 

— U.S. Open? Ce-a fost atunci? 

— Păi, într-o noapte, la Players... o fată... în mașina 
dumitale... Nu se simţea deloc bine... 

Bennett simţi că îngheţa tot. O admiratoare... Se dăduse la 
el... O voise... leșisera... 

— Plângea, îi reaminti tânărul. Mi-ai zis că n-am văzut nimic... 


VP - 259 


Îi plătise fetei zece miare ca să-și ţină gura. Oricum, în club 
sărise pe el în văzul tuturor, nimeni n-ar fi crezut-o - fără un 
martor care să-i confirme varianta. 

Ciudat, își spuse Bennett, se chinuise atâta cu gândul la ceea 
ce avea de făcut... pentru ca acum, să acţioneze rapid. Vârî 
mâna în geanta de molton, strânse cu degetele ranga scurtă, o 
scoase și-l lovi cu ea pe Jeff Cherry din răsputeri, înfigându-i în 
țeastă colții încovoiaţi din capăt. 

Craniul băiatului crăpă ca o coajă de ou, împroșcând cu sânge 
și materie cerebrală - dar nu atât de mult pe cât se așteptase 
Bennett. O singură lovitură fusese de ajuns. Nici măcar nu era 
nevoie să smulgă ranga, ca să-i mai dea una. 

Făcu un pas îndărăt și rămase pe loc, în timp ce băiatul cădea 
în genunchi, apoi la pământ mort. 

Nimic mai simplu. 

Deschise portbagajul mașinii lui Cherry, puse cadavrul 
înăuntru, lângă vreo șase cutii aproape goale de la Sal's și 
numeroase pungi de Krispy Kreme ghemotocite. Mai scoase din 
geanta de molton două pliculeţe de cocaină și le plantă printre 
toate lucrurile de-acolo, neuitând să lase ceva urme de drog pe 
degetele puștiului. 

Apoi, închise portbagajul. Când mașina și cadavrul aveau să 
fie descoperite, nimănui nu i-ar fi venit prea greu să creadă că 
băiatul fusese implicat într-o tranzacţie cu droguri terminată 
prost. Toţi știau că le furniza clienţilor de la Players substanţe 
recreative. Jeff Cherry avea să fie considerat doar încă o victimă 
din războiul drogurilor. 

„Control al daunelor...” 

— Păcat că n-o să-ţi meargă așa de ușor. 

Tresări la auzul glasului și se răsuci în loc. 

Un bărbat masiv, cu umeri laţi, în costum maro, stătea cu un 
pistol îndreptat spre el. 

— Te întrebi cine sunt, spuse omul. 

Vorbea cu accent rusesc. Revelația îl făcu pe Bennett Walker 
să fie străbătut de fiori tăioși ca niște cioburi de sticlă. 

— Sunt Alexi Kulak, continuă celălalt. Am iubit-o pe Irina 
Markova. Tu ai omorât-o. Așa că am venit să te omor și eu pe 
tine. 

Nimic mai simplu. 


VP - 260 


Capitolul 55 


— Ghetele nu sunt aici, spuse Weiss. Fie a scăpat de ele, fie le 
poartă în picioare chiar acum. 

Stăteau în faţa casei, într-o scurtă pauză de lucru, chipurile ca 
să-și limpezească gândurile. Landry tare ar mai fi fumat o ţigară, 
dar nu permitea nimănui să-și aprindă, pe-o rază de o sută de 
metri în jurul unui câmp infracţional pe care-l opera el. Nu voia 
să-și asume niciun risc de contaminare a spaţiului, mai ales 
când avocatul apărării stătea alături, pândindu-i fiecare mișcare. 

— N-o să găsiţi nimic, fiindcă nu e nimic de găsit, anunţă 
Edward Estes. 

— Știm că fata a fost aici sâmbătă noaptea, repetă Landry. 

— Aici nu veţi găsi niciun fel de dovezi ale unei crime, insistă 
Estes. 

— Mhm, ăsta-i avantajul când strângi pe cineva de gât, spuse 
Weiss. Nu există pistol care să fumege, nici cartușe trase, nici 
cuțite mânjite de sânge. 

— Se presupune că aveţi mărturia unui singur om care spune 
că fata ar fi fost vreodată aici, continuă Estes. Nu v-a trecut prin 
minte să vă întrebaţi dacă nu cumva acel individ o fi avut 
motivele lui ca să-l implice pe clientul meu în povestea asta? 
Propria lui vinovăţie, de pildă. 

— De ce s-ar deranja? vru să știe Landry. 

— Poate n-ar strica să adresaţi Scotland Yard-ului această 
întrebare. 

Își făcuse temele, reflectă Landry - sau i le făcuse altcineva. 
Estes știa despre legătura dintre Barbaro și cazul din Anglia. Dar 
dacă Barbaro o omorâse pe Irina, de ce s-ar mai fi complicat să- 
și schimbe depoziţia? Lăsând la o parte vreun martor surpriză 
care să apară pe neașteptate, nimeni n-ar fi putut să spargă 
alibiul pe care-l avea împreună cu Bennett Walker. 

Poate că asta era plăcerea lui: să omoare o fată, să pună 
crima în cârca unui prieten, să asiste la spectacol. Toţi prietenii 
lui erau oameni bogaţi și influenţi. Oamenii bogaţi și influenţi nu 
intrau în pușcărie pentru crime pe care nu ei le comiseseră. 


VP - 261 


Rareori păreau să ajungă acolo chiar și pentru crimele pe care le 
comiseseră. 

— N-aveţi nici cea mai mică probă materială că fata a fost 
aici, în casa asta, în noaptea respectivă. 

Landry nu răspunse. Chiar dacă găseau urme - fire de păr, 
fluide corporale, orice - n-ar fi putut spune dacă datau din 
noaptea crimei. Estes ar fi pus să defileze prin tribunal un pluton 


de mercenari - dacă reușeau să aducă vreodată cazul în 
instanţă - care ar fi imprimat îndoieli rezonabile în minţile 
juraților. 


Aveau nevoie de ceva sigur. Ceva care să nu se fi putut afla în 
casa lui Bennett Walker înainte de noaptea crimei, vreun obiect 
personal de-al Irinei. Landry nu s-ar fi mirat să descopere că 
Walker își trăgea pe video cuceririle sexuale. Avea acel gen de 
orgoliu. Însă chiar și cu o înregistrare video, ar fi putut să fie 
dificil de dovedit de când era, în afara cazului că fusese pus în 
funcţiune afișajul digital al datei și al orei. 

Se gândi la lucrurile Irinei pe care le găsiseră în ziua aceea, 
lângă canal: o poșetă mică, cilindrică, aurie cu strasuri. 
Înăuntru, un ruj de buze de culoarea cireșei, o pudrieră, un gold 
card American Express, trei hârtii de douăzeci de dolari, două 
prezervative. Telefon celular, nu. 

Estes continua să turuie - obișnuitul monolog al avocatului 
despre felul cum clientul său va da în judecată oficiul șerifului 
pentru hărţuire și cum toţi își vor blestema tot restul zilelor 
pentru că se puseseră cu el și cu scula lui aia mare pân-la cer și- 
napoi. 

Landry își scoase mobilul din buzunar și o sună pe Elena. 
Aceasta îi răspunse de la primul apel. 

— Elena, Landry sunt, se prezentă el. Taică-tu-i un căcănar 
colosal. 

Edward Estes închise brusc gura, pentru prima oară în câteva 
ore, privindu-l cu suspiciune. 

— Nicio noutate, replică Elena. Te-am ameninţat deja c-o să-ţi 
ruineze cariera? 

— Da, de câteva ori. Weiss crede c-ar trebui să ne apucăm de 
poker profesionist. 

— Bani pe de-a moaca. 

— Ascultă, care-i numărul de mobil al Irinei? 


VP - 262 


Elena i-l dădu. După ce-i mulțumi, Landry puse capăt 
convorbirii. 

— Grozavă fată aţi mai crescut, domnule Estes, spuse el. Deși 
am impresia că e așa cum e nu datorită dumneavoastră, ci 
tocmai în ciuda dumneavoastră. 

Se întoarse și intră iar în casă, formând numărul pe care i-l 
dăduse Elena. Weiss îl urmă. 

— E la plesneală, îi spuse el. Ce șanse sunt să mai aibă 
baterie? 

— Mă cac în ele de șanse. 

— Eu ziceam doar... 

Bennett Walker era un om ahtiat după putere, adrenalină, 
cuceriri. Genul căruia îi place să păstreze amintiri ale victoriilor 
sale. Suveniruri. 

În timp ce umbla prin casă, le văzuse peste tot: fotografii ale 
lui Walker jucând polo, gonind cu șalupa, schiind pe pârtie. 
Bronzat, arătos, cu zâmbetul larg al victoriei pe faţă, cu o mână 
ridicată triumfal și o gagică hoţ oferindu-i câte un trofeu sau 
altul. 

Telefonul apelat de Landry sună de câteva ori, apoi trecu pe 
mesagerie vocală. Formă din nou. Același lucru. 

Intră în dormitorul principal - un spaţiu modern, aproape gol, 
în contrast cu stilul european tradiţional al casei. Patul era 
acoperit cu mătase stacojie peste cearșafurile de bumbac alb, 
dar nu părea să mai fi fost făcut cu grijă de câteva zile. Peste 
scaune și pe jos zăceau haine împrăștiate, pe noptieră erau 
pahare de băutură nespălate și peste tot domneau mirosuri 
stătute de sudoare și sex. 

— N-a mai trecut camerista pe-aici, de nu știu când - decât, 
poate, ca să și-o tragă cu el, comentă Weiss. 

Landry îi făcu semn să tacă, și dădu comanda redial. 

Sunetul era slab. Înfundat. Dar se auzea clar. Landry habar n- 
avea de muzică, dar Elena avea să-i spună mai târziu că era o 
melodie de Beethoven: „Fur Elise”. 

Walker pusese telefonul între saltea și somieră, aproape de 
capul patului - la îndemână ca să-i îngâne un cântecel de 
leagăn, la culcare. 

Edward Estes încă-l mai bătea la cap pe Paulson, când Landry 
ieși iar pe ușa din faţă. 


VP - 263 


— Ce fel de probe credeţi că ar fi convingătoare, domnule 
Estes? întrebă Weiss. Pentru a dovedi că lrina Markova era aici 
în noaptea când a fost asasinată? 

Estes nici măcar nu se uită la el. Ochii lui se îndreptară direct 
spre telefonul celular acoperit cu cristale roz pe care Landry îl 
ținea într-o mână înmănușată. 

Ce-aţi zice de-o voce de pe lumea cealaltă? sugeră detectivul, 
apăsând pe butonul pentru formula de salut a telefonului. 

„Aici lrina. Vă rog să-mi lăsaţi un mesaj...” 


VP - 264 


Capitolul 56 


Pornisem deja înapoi spre mașina mea, când Landry mă sună 
ca să-mi ceară numărul de telefon al Irinei. Ce moment gen 
Perry Mason avea să mai fie și acela, mi-am spus: să-i arate 
avocatului ucigașului telefonul celular al victimei găsit în casă! 
Pe lângă evidenta valoare incriminatoare a prezenţei aparatului 
în casă, era foarte probabil ca în memoria acestuia să se fi 
păstrat fotografii de la festivitățile serii. 

Speram ca Landry să aibă parte de acest moment triumfal 
chiar în fața tatălui meu. 

„Bang, bang, tăticule! Încă un cui bătut în sicriul lui Bennett 
Walker!” 

Probabil avea să jelească încarcerarea lui Bennett mai mult 
decât deplânsese vreodată despărțirea mea de familie. Și de ce 
nu? Bennett era fiul pe care ar fi trebuit să-l poată concepe el 
însuși: chipeș, inteligent, nemilos, lipsit de conștiință. O așchie 
care nu sare departe de trunchi. 

Asta ar fi însemnat pentru tatăl meu o căsnicie între mine și 
Bennett Walker: făptui de a-l câștiga drept ginere. Altminteri, 
fericirea mea era complet irelevantă pentru el. Eu fusesem doar 
mijlocul de atingere a unui scop. Ar fi trebuit să-mi mulțumească 
pentru că plecasem. Fără mine, îl avea pe Bennett numai pentru 
el însuși. 

lar de-acum încolo, avea să-l vadă în zilele de vorbitor la 
penitenciarul statului - în afară de cazul că reușea să-l scoată. 
Nu încăpea nicio îndoială că avea să aducă în discuţie toate 
probele posibile și imposibile. Urma să pună sub semnul îndoielii 
toate aspectele investigaţiei. Mă așteptam pe deplin să încerce 
să mă împingă sub autobuz, insinuând că intervenisem cumva 
în mersul anchetei. 

Chiar în timp ce-mi venea în minte acest gând, mă străbătu 
un fior. Landry mă sunase ca să-mi ceară numărul Irinei. Dacă 
făcuse asta în fața tatălui meu, puteam auzi deja scuza cu 
femeia răzbunătoare. Avea să susțină că eu plantasem telefonul 
Irinei în casa lui Bennett, pentru ca apoi să-i spun lui Landry 
unde să-l găsească. 


VP - 265 


Până să se sfârșească totul, era în stare să convingă juriul că 
eu o omorâsem pe lrina, cu unicul scop de a-l înfunda pe 
Bennett, sau din gelozie turbată că Bennett umbla cu grăjdărița 
mea, sau că grăjdăriţa mea umbla cu Bennett. Deja îmi 
contestase stabilitatea mintală, de ce să nu se agate și de 
sexualitatea mea? 

Puteam să-l văd pe băiatul acela înalt și deșirat, care încă mai 
lucra la ghișeul valeţilor, în timp ce-mi luam mașina din 
parcarea de jos. Probabil că prietenul lui, Jeff Nevăstuica, se 
dusese să-și vândă povestea la „National Enquirer”: AM PARCAT 
MAȘINA UNUI UCIGAȘ. 

Mașina lui Barbaro nu se vedea nicăieri. Oare chiar în acel 
moment stătea într-o cameră de interogatoriu de la 
Jafuri/Omucideri, prestându-și cea mai recentă variantă a celor 
întâmplate în noaptea când murise Irina? 

„Am văzut-o pe Beth - Lisbeth...” spuse el. 

Beth. 

Am căzut pe gânduri. 

„Pentru |. De la B”. 

O inimioară de argint pe o brățară. Un obiect drăguţ, inocent, 
afectuos. 

Nu era treaba mea. Îmi părea doar rău pentru Lisbeth, atâta 
tot. Își pierduse cea mai bună prietenă. Se simţea singură și 
speriată. Eu nu fusesem niciodată atât de inocentă pe cât 
bănuiam că fusese Lisbeth înainte de a veni în Sudul Floridei, 
dar știam ce însemna sentimentul de abandon. 

Dumnezeule, Elena, ești cumva în pericol să-ţi crească o 
inimă în piept? 

Speram să nu fie nici vorbă de așa ceva. N-ar fi ieșit nimic bun 
din asta. 

e 

Casa lui Sean era cufundată în întuneric. Se dusese la vreunul 
dintre balurile de binefacere apropo de Boala Lunii, care 
dominau sezonul. Am intrat la mine, întrebându-mă cum să-mi 
petrec restul nopții. 

Am primit răspunsul când, aprinzând luminile, l-am găsit acolo 
pe Alexi Kulak, care mă aștepta cu pistolul în mână. 

— N-ar fi cazul să lăsăm în urmă chestiile astea? l-am 
întrebat. 


VP - 266 


Kulak nu păru deloc amuzat. Veni spre mine, cu pistolul spre 
fața mea, împingându-mă cu spatele la perete la fel cum îi 
făcusem și eu lui în seara trecută. 

Sărutul rece al oțelului îmi atinse fruntea, când n-am mai avut 
unde să mă retrag. Ajunsese atât de aproape, încât îi simţeam 
căldura trupului și mirosul de sudoare. Avea ochii larg deschiși și 
sticloși cu pupilele cât două gămălii de ac. 

— Acum o să afli, spuse el încet, ce păţesc femeile care mă 
trădează. 


VP - 267 


Capitolul 57 


— Nu știu despre ce vorbești, am răspuns sincer speriată, 
fiindcă într-adevăr n-aveam nici cea mai vagă idee. Când 
minţeam, foloseam întotdeauna replici mult mai convingătoare. 

Kulak arăta la fel de înnebunit ca în prima seară când venise 
la mine. Deosebirea cea mai semnificativă era aceea că 
demenţa lui de-atunci era cauzată de durere, iar cea de acum 
avea în plus și efectele drogurilor. Emoţii crude și reacţii chimice 
- o combinaţie volatilă, genul de amestec care se lasă cu morți 
în fiecare zi a săptămânii. Mai ales când recipientul mixturii 
dispune și de un pistol. 

— Târfă mincinoasă, mărâi el, împingându-mi ţeava armei în 
piele, sub pometul obrazului stâng. Te-am văzut cu ochii mei. 
Te-am văzut la televizor. 

— Ce tot spui acolo? Unde, la televizor? 

— Pe tine și pe gagică-tu. El a omorât-o pe Irina mea. Și tu 
voiai să-l aperi. N-aveai de gând să-mi zici niciodată. 

Am înghiţit un nod, încercând să nu tremur, în timp ce-l 
priveam în ochi. 

— Alexi. Nu știu despre ce vorbești. Trebuie să mă crezi. 

— Nu trebuie să fac nimica, replică el. Fac numai ce vreau eu. 
Și cred că vreau să te omor. 

— Și dacă mă omori, cum am să te mai pot ajuta? 

— De-acuma, nu-mi mai foloseşti la nimica, târfă mincinoasă 
ce ești! 

Mă înhăţă de ceafă și mă duse cu forța prin cameră, spre 
glasvandul care dădea pe terasa din spate. Când am trecut prin 
holul dinspre apartamentul de oaspeţi, m-am întrebat ce-i 
făcuse lui Lisbeth. Nici ea nu-i mai era de niciun folos. Oare o 
ucisese? Sau era tot în pat, adormită, fără să știe ce pericol o 
pândea chiar dincolo de ușă? 

Kulak începuse să mormăie ceva în rusește. Mă îmbrânci pe 
ușă afară, l-am văzut mașina parcată lângă capătul opus al 
grajdului, unde nu putea fi observată de pe alee. 

Dacă reușea să mă urce în mașină, eram ca și moartă. 


VP - 268 


M-am prefăcut că mă împiedicam, făcându-l să-și piardă și el 
echilibrul, după care am lovit înapoi cu cotul, nimerindu-l în 
mărul lui Adam. Se prăvăli pe spate, înecat, apucându-se de 
beregată cu o mână. 

Am sărit într-o parte și am luat-o la goană. 

Aproape înainte de a auzi detunătura, am simţit impactul. 
Glonţul îmi sfâșie carnea brațului, ca un cuţit fierbinte. M-am 
prins de braţ chiar când Kulak se năpusti în mine, din spate, 
trântindu-mă pe pietre, cu brațul drept prins sub mine și fără 
nicio altă cale de a-mi amortiza căzătura. 

Aerul mi se revărsă afară din plămâni, pe când în faţa ochilor 
îmi explodau stele. 

Alexi Kulak se ridică, mă apucă de eșarfa pe care mi-o 
legasem în jurul gâtului ca să ascund semnele pe care mi le 
lăsase sugrumându-mă, și mă săltă în picioare. 

Fu nevoit să mă târască până la mașină - nu fiindcă m-aș fi 
împotrivit, ci pentru că nu mai puteam face nicio mișcare. Eram 
ametțită, pe jumătate leșinată, şi-mi curgea sânge. 

Când am ajuns la Mercedes, deschise portbagajul și mă 
împinse înăuntru. 

Am avut la dispoziţie doar o secundă ca să înregistrez faptul 
că în portbagaj era deja încă un trup. 

Bennett Walker. 


VP - 269 


Capitolul 58 


Edward Estes refuză să emită vreo presupunere despre locul 
unde s-ar fi putut afla clientul său. 

— Poate n-ar strica să-i daţi un telefon, spuse Landry, pe un 
ton plin de mărinimie sarcastică. Ca să-l puneţi la curent. Ca o 
formă de curtoazie din partea oficiului șerifului, Palm Beach 
County. 

Îl lăsă pe Paulson să se ocupe de avocat. 

— Toţi polițiștii din comitat caută mașina lui Walker, spuse 
Weiss, în timp ce ieșeau din casă. Am pus sub urmărire și 
aeroporturile. 

— Dar porturile? întrebă Landry. Walker pilotează bărci de 
curse. Dacă poate ajunge la un debarcader, o ia din loc cât ai 
bate din palme. 

— Voi anunţa Paza de Coastă. Să știi, Estes va încerca să 
spună că telefonul a fost plantat. 

— Poate să spună tot ce vrea. Avem momentul descoperirii 
tras pe video. Niciun juriu din zonă n-o să creadă a doua oară 
textul cu sărăcuţul băieţaș bogat. 

Telefonul începu să-i sune. Era Dugan. 

— Eu ziceam doar... 

— Lasă, i-o reteză Landry, închizând telefonul. Hai să-i 
spargem alibiul. Ne așteaptă Barbaro. 

e 

Spaniolul stătea în camera de interogatoriu, aşteptând. 
Landry îi privea prin oglinda unidirecțională. Părea calm și 
relaxat, nici pe departe ca un om care era gata să-și toarne cel 
mai bun prieten, pentru crimă. Își trecea o mână prin păr, se 
uita la ceas, pianota nepăsător cu degetele pe tăblia mesei. 

Părea foarte încrezător în sine. 

Landry se întoarse spre Dugan. 

— Ai dat drumul la chestia aia? 

Aparatul de analizat nivelul de stres din voce - avea o 
denumire kilometrică pe care Landry nu se deranjase niciodată 
s-o înveţe - determina dacă oricare dintre interlocutori se afla 
sub imperiul tensiunii sau al anxietăţii. Un fel de poligraf al 


VP - 270 


săracului, de mare folos dacă persoana interogată era ușor de 
speriat. 

Landry bănuia că, în cazul de faţă, n-avea să le ajute la mare 
lucru. 

— Presează-l în legătură cu cazul de la Londra, îi recomandă 
Dugan, potrivind un buton al aparatului. La asta n-o să se 
aștepte. 

Landry dădu din cap, luă dosarul cu hârtiile cazului și intră în 
cameră. 

— Domnule Barbaro. Vă mulțumesc că aţi venit. 

Barbaro făcu un mic gest de expediere, cu mâna. 

— Aveam o obligaţie. 

— Faţă de cine? 

Spaniolul îl studie o secundă, până să se hotărască. 

— Faţă de Irina, desigur. 

— Când aţi dat prima declaraţie, nu păreaţi să vă simţiţi 
obligat în niciun fel. Aţi spus că dumneavoastră și domnul 
Walker v-aţi dus la el acasă, în noaptea aceea, și n-aţi mai 
văzut-o pe lrina Markova niciodată după ce-aţi plecat de la 
Players. De ce? 

Barbaro oftă, ca un om împovărat de o mare dezamăgire. 

— Nu mi-am imaginat nicio clipă tot ce se întâmplase. Că 
bunul meu prieten putuse s-o omoare. 

— Serios? făcu Landry. Mi se pare cam ciudat, dacă stau să 
mă gândesc cum aţi trecut printr-o experienţă aproape identică, 
la Londra, acum câţiva ani. 

Ochii negri ai spaniolului îi întâlniră pe ai lui. 

— Aia a fost cu totul altceva. 

— O tânără violată și ucisă. În ce sens e altceva? 

— Autorul acelei crime nu mi-era prieten. 

— A scăpat. Și despre el știaţi că era vinovat? 

Barbaro ridică din umeri. 

— N-am fost surprins. 

— Alt bogătaș, continuă Landry. Și tot din lumea poloului. 

— Sponsor, da. 

— Scotland  Yard-ul a încercat să vă incrimineze pe 
dumneavoastră. 

— Le-ar fi fost mult mai ușor să dea în urmărire penală un 
poloist străin decât un englez bogat. 

— Privilegiile avuţiei. 


VP - 271 


— Banul e un limbaj universal, nu? 

— Așa că iată-vă acum, câţiva ani mai târziu, în State. Jucând 
polo, văzându-vă de treburile dumneavoastră, și să vezi ghinion, 
o fată pe care-o cunoșteaţi e omorâtă. Cred că vi s-a părut o 
coincidenţă incredibilă. 

— Am venit aici din proprie iniţiativă, domnule detectiv, 
declară Barbaro. Am venit să vă spun adevărul. 

— In locul minciunii pe care mi-o spuseserăţi înainte. 

— Nu-mi scuz prin nimic comportamentul. 

— Asta-i bine. Ce v-a făcut să vă răzgândiţi? 

— Am fost acuzat că începe să mi se deștepte conștiința. 

— Chiar așa? 

— Doar sunt aici, nu? 

— Aveţi pe cineva care să vă poată confirma afirmaţia - că aţi 
părăsit petrecerea din casa lui Walker? 

— Mi s-a părut c-o văd pe Lisbeth Perkins. Nu știu dacă m-a 
văzut și ea pe mine. 

— Lisbeth Perkins ne-a spus că era acasă, în pat, pe la ora 
unu și ceva. De ce să nu ne fi spus că v-a văzut acolo, mai 
târziu? 

— Asta întrebaţi-o pe ea, nu pe mine. 

— Știţi că azi-noapte Lisbeth a fost atacată și amenințată? 

— Da, am auzit. 

— Credeţi că acum ar fi șanse mai mari decât înainte de asta 
ca să ne spună că v-a văzut? 

— Mă  nemulţumește această aluzie, domnule detectiv, 
protestă Barbaro, ridicându-se de pe scaun. Eu am venit aici ca 
să clarific lucrurile privitoare la noaptea aceea. Dacă nu vă 
interesează, prefer să plec. 

— N-aţi văzut pe nimeni altcineva întorcându-se la mașina 
dumneavoastră? continuă Landry cu întrebările. Nici pe 
dumneavoastră nu v-a mai văzut nimeni? 

— Am văzut-o pe Freak. 

— Care Freak? 

— Freak, repetă Barbaro, nervos. Așa i se zice. E o nebună 
care se învârtește mereu prin parcarea de-acolo. 

— Și Freak asta e alibiul dumneavoastră? 

Barbaro oftă. 

— Domnule detectiv, dacă voiam doar să inventez o poveste, 
nu credeţi c-aș fi venit cu o explicaţie mai puţin ridicolă? 


VP - 272 


Landry ocoli răspunsul. 

— Credeţi că Bennett Walker a asasinat-o pe Irina Markova? 

Dintr-odată, pe faţa lui Barbaro se așternu o adâncă oboseală. 

— Cred, domnule detectiv Landry, că pentru unii oameni, care 
au prea mult, niciodată nu e destul. 

— Mă întreb, domnule Barbaro, replică Landry, dacă nu 
sunteți și dumneavoastră unul dintre acei oameni. Vi s-a mai 
întâmplat așa ceva și înainte. Aţi fost suspectat, ați negat, v-aţi 
răzgândit, aţi vorbit, iar un cunoscut de-ai dumneavoastră a fost 
cât pe ce să ajungă la închisoare. Poate că ăsta de-acum e 
modul dumneavoastră de a echilibra balanța. 

— Și poate, ripostă Barbaro, vă puteţi duce dracului. 

Când se întoarse spre ușă ca să iasă, aceasta se deschise și 
apăru capul lui Weiss. 

— Am găsit mașina lui Walker - și un mort. 


VP - 273 


Capitolul 59 


— O să ne omoare, spuse Bennett, cu glasul tremurându-i de 
spaimă. O să ne omoare, nu-i așa? 

— Gura! l-am repezit. 

În portbagaj era întuneric beznă. Mirosul de motorină, 
sudoare acră și frică mă înăbușea. Zăceam peste el, iar când 
încercam să mă mișc, îmi pocneam capul de capacul 
portbagajului. 

— E rus, continuă Bennett. El e gangsterul ăla de care vorbea 
Irina. A mai omorât oameni. 

— Mai taci! m-am răstit din nou. 

Rana din braț mă ardea ca focu’ și încă mai sângera. 

— O, Doamne! Nu-mi vine să cred ce se întâmplă... 

— Taci odată...! am răcnit, lovindu-l cu genunchiul cât puteam 
de tare. Taci din gură! Taci dracu' din gura! Da, o să ne omoare! 
O să te omoare pe tine, și mai întâi o să te tortureze, și eu am 
să mă uit, nenorocitule! 

— lisuse Christoase, Elena! Chiar atât de mult mă urăști? 

— E exact ceea ce meriţi, pentru vieţile pe care le-ai distrus. 

— O, Doamne! zise el din nou. Nu-mi vine să cred că mi se 
întâmplă una ca asta... 

Că /ui i se întâmplă... 

— Poţi să te miști? l-am întrebat. Ai mâinile libere? 

— Nu. Mi le-a legat la spate. 

— Intoarce-te, i-am ordonat. Voi încerca să desfac frânghia. 

— E bandă adezivă. 

— Întoarce-te! 

Bennett se chinui să se miște, întorcându-se cu spatele spre 
mine. Eu mă chinuiam să-mi poziționez mâinile. Braţul rănit îmi 
pulsa ca bătaia unei tobe bass. Puteam să-mi mișc degetele, dar 
mi le simţeam umflate și stângace. Nu reușeam să găsesc 
capătul benzii adezive. Încercând s-o desprind prin zgâriere, mi- 
am rupt o unghie. 


VP - 274 


Dracu' să-l ia pe Bennett, mi-am spus. Nu-mi folosea la nimic 
să-l eliberez, fiindcă s-ar fi gândit numai la sine însuși, lucru care 
ne-ar fi costat viața pe amândoi. 

Am început să caut pe pipăite, prin portbagaj, orice obiect mi- 
ar fi putut servi ca armă. Nu eră nimic. 

Mașina coti brusc la stânga, apoi la dreapta, după care se opri 
pentru câteva momente, timp în care afară ceva zdrăngăni și 
scârţăi. 

O poartă. 

Apoi, mașina înaintă puţin, după care poarta scârțâi din nou, 
închizându-se. 

Când portbagajul se deschise, primul lucru pe care l-am văzut 
a fost țeava pistolului lui Kulak. Mi-am ţinut respiraţia, așteptând 
să apese pe trăgaci. 

— Afară, ne comandă el. leșiți afară! 

Am coborât, cam ameţită, pe picioarele care mi se 
împleticeau sub trup. 

Cu mâinile legate la spate, Bennett se căzni să iasă și el, 
oprindu-se o clipă îndoit de mijloc. 

— Ridică-te! ordonă Kulak. 

Bennett se balansă o dată pe vârfurile picioarelor, apoi se 
repezi înainte, lovindu-l pe Kulak ca un berbece de asalt. Il 
dobori pe rus într-o parte și-și continuă goana spre poartă. 

Foarte calm, Alexi Kulak își regăsi echilibrul, ochi și trase. 

Am privit, îngrozită, cum piciorul drept al lui Bennett se îndoia 
sub trup, iar omul cădea, cu un țipăt. 

Din depărtare se auzeau niște sirene ale poliţiei, dar știam, cu 
o senzaţie cumplită de gol în stomac, că nu spre noi veneau. 
Eram încuiați în curtea de mașini vechi a lui Alexi Kulak, la 
cheremul unui nebun. 


VP - 275 


Capitolul 60 


— Ăsta cine mai e? întrebă Landry, luminând în portbagajul 
mașinii cu lanterna sa Maglite. 

— Jeffrey C. Cherry, răspunse ajutorul lui, examinând permisul 
de conducere al victimei. West Palm Beach: 06 - 20 - 88. Are un 
abțibild pentru parcarea angajaţilor de la Players. 

— Băi frate, murmură Weiss, scormonind prin mizeriile din 
jurul cadavrului. Dacă n-avea ranga aia înfiptă-n cap, puteam să 
jur c-a murit mâncând din căcaturile astea. 

— Sunt aici și două pliculeţe de coca, anunță ajutorul de șerif. 
S-ar putea să fi fost o tranzacţie cu droguri care-a ieșit prost. 

Landry aruncă o privire peste Porsche-le lui Bennett Walker. 

— Tot ce se poate. Dar ce căuta Bennett Walker aici, și unde e 
acum? 

— Și care-i dealerul ăla de droguri care lasă o mașină fără s-o 
fure? completă Weiss. Cheile-s în contact. 

Landry scoase un pix din buzunar și deschise cu capătul lui 
mica geantă de molton pusă pe pieptul victimei. Două topuri de 
bancnote - de câte un dolar, cu hârtii de douăzeci deasupra - și 
ceva ce păreau a fi niște resturi de cocaină. 

— Pute de la o poștă, comentă el. E o înscenare. Puștiul ăsta 
lucra la Players... 

— Ca valet, adăugă Weiss, uitându-se înăuntru, prin portiera 
deschisă. Are aici un ecuson cu numele. 

Landry se îndepărtă de mașină și o sună pe Elena, îi răspunse 
direct mesageria vocală. Nu-i plăcea deloc asta. Elena ar fi 
trebuit să aştepte ultimele noutăți despre rezultatele 
percheziţiei. 

Ea îi spusese să discute cu valeţii de la parcare. Probabil ăsta 
era puștiul care o tulise înainte de sosirea lui acolo. Prin urmare, 
Elena îl cunoscuse. lar Walker trecuse și el pe-acolo. 

— Nu-mi miroase deloc a bine treaba asta, spuse el. 

Weiss își îndreptă lanterna spre ranga înfiptă în craniul lui 
Jeffrey C. Cherry. 

— Închipuie-ţi cum îi miroase lui! 


VP - 276 


Capitolul 61 


Kulak îl lăsă pe Bennett căzut la pământ, însângerat, și mă 
apucă de brațul vătămat, ca să mă tragă în clădire, înfigându-și 
degetul mare în rană de fiecare dată când încetineam pasul. 

Mă duse într-un garaj spaţios, cu elevatoare hidraulice și guri 
de scurgere în pardoseala de ciment. Sub grinzile de oţel ale 
tavanului atârnau lămpi iar într-o parte a spaţiului se afla un șir 
de dulapuri metalice, cu plasă de sârmă în faţă. Mă târî spre ele, 
deschise unul, mă împinse înăuntru, cu spatele la perete, 
închise iar ușa de plasă și o încuie. 

Eram închisă într-o cușcă - public captiv, la propriu, pentru 
cine știe ce spectacol de groază voia să prezinte în faţa mea. 

Cușca nu era cu mult mai înaltă decât mine, și nici mult mai 
lată sau adâncă. Îmi puteam ridica mâinile în faţă, dar nu aveam 
destul spaţiu, nici forţă fizică, pentru a încerca să împing ușa. 
__Păru să treacă foarte mult timp, până la întoarcerea lui Kulak. 
Incepusem să cred că l-o fi dus pe Bennett Walker în altă parte, 
ca să-l tortureze și să-l omoare, urmând să mă lase în cușca aia 
ore și ore în șir, fără să știu ce avea să mi se întâmple - când, în 
sfârșit, i-am auzit: Kulak strigând la Bennett să se miște, zgomot 
de pași, o căzătură, alte strigăte de-ale lui Kulak. 

Bennett veni de-a berbeleacul pe ușă, căzând pe jos lângă o 
gură de scurgere. Kulak îl urmă, cu pistolul în mână. Părea 
foarte calm, relaxat chiar, ca și cum și-ar fi oprit emoţiile de la 
un comutator. 

— Scoate-ți hainele, spuse el. 

Bennett îl privi nedumerit. 

— Ce...? 

— Scoate hainele de pe dumneata, domnule Walker. 

— De ce? 

Kulak îi dădu o lovitură cu piciorul în coaste - un gest sălbatic, 
care contrasta bizar cu atitudinea lui calmă, aproape politicoasă. 

— Scoate-ţi hainele, domnule Walker. Acum ai să simţi și 
dumneata ce înseamnă să fii vulnerabil. 

Când Bennett tot nu se mișcă, Kulak îi mai dădu două șuturi, 
unul în spate, celălalt în piciorul rănit. Abia după asta, 


VP - 277 


strâmbându-se de durere, Bennett se chinui să se ridice în capul 
oaselor. Chipul îi lucea de sudoare, în timp ce-și scotea tricoul și 
blugii. li era greu să-și miște piciorul rănit, pe care abia dacă 
mai putea să-l îndoaie din genunchi. 

Păru să dureze o veșnicie, până termină. În tot acel timp, 
Alexi Kulak nu făcu decât să stea alături, așteptând, cu pistolul 
în mână. Fuma o ţigară, uitându-se indiferent la caznele victimei 
sale. 

Când rămase gol, Bennett se ghemui pe-o parte și rămase 
culcat pe ciment, gâfâind. Stătea întors cu spatele spre mine, și 
puteam să-i văd rana de intrare a glonţului în coapsă - o gaură 
mică și aparent inofensivă, care nu trăda prin nimic vătămările 
cauzate de proiectil în picior. 

Kulak își aruncă pe jos mucul de ţigară și-l stinse cu vârful 
pantofului. Scoase o pereche de cătușe, aplică una pe 
încheietura stângă a lui Bennett, iar pe cealaltă o prinse de o 
bară metalică a gurii de scurgere. 

Se duse la un banc de lucru, își lăsă pistolul acolo și alese o 
unealtă de pe un rastel prins pe perete. O selecţionă cu mare 
grijă, ca un muzicant alegându-și un instrument sau un sculptor 
care-și ia dalta cea mai potrivită. 

Era un clește de tăiat tablă. 

Bennett îl privea, cu teroarea întipărită pe față. Ca un animal 
speriat de o fiară, se aruncă înapoi, cât putea de departe - adică 
pe o distanţă jalnic de mică, atât cât îi permiteau cătușele. 

— De ce-ai omorât-o pe lrina mea? îl întrebă Kulak, cu un 
calm sinistru. 

— Nu eu... răspunse Bennett. N-am omorât-o eu... 

Kulak făcu un pas spre el și-l călcă pe încheietura mâinii, 
făcându-l să ţipe. 

— De ce-ai omorât-o pe lrina mea? întrebă el din nou. 

— N... n-am... omorât-o eu, se bâlbâi Bennett. Abia dac-o cu- 
cunoșteam... 

Ca și cum ar fi curățat peluza de buruieni, Kulak se aplecă și 
tăie din rădăcină arătătorul mâinii stângi a lui Bennett Walker. 

O sudoare fierbinte mă inundă din cap până-n picioare. 
Urletele lui Bennett erau oribile. O clipă, am închis ochii, dar am 
fost nevoită să-i deschid din nou, ca să-mi alung ameteala. 

Bennett suspina. Din ciotul degetului îi șiroia sângele. 


VP - 278 


Cu vârful pantofului, Kulak îi împinse degetul tăiat în canal. Se 
retrase puţin, își aprinse încă o ţigară, o fumă pe jumătate. 
După un moment, reveni spre Bennett, se lăsă pe vine și-i aplică 
jarul ţigării pe degetul mutilat, cauterizând rana. 

Bennett urlă. Sunetul mă străbătu ca o lamă de brici. 

— De ce-ai omorât-o pe Irina mea? îl întrebă Kulak, cu același 
calm. 

— Nu știu... scânci Bennett. 

— Nu știi? 

— Nu mai ţin minte. 

— Ai omorât-o pe fata asta extraordinară, spuse Kulak, și 
însemna atât de puţin pentru tine încât nici măcar nu-ţi mai 
amintești de ce-ai făcut-o? 

— Nu știu... 

Kulak își privi chiștocul ţigării, apoi se aplecă liniștit și apăsă 
capătul incandescent pe pielea sensibilă de la încheietura mâinii 
lui Bennett, ţinându-l acolo. 

Trupul lui Bennett se smunci sălbatic, convulsiv. Urletele sale 
proveneau dintr-o sursă atât de primordială, încât nu mai aveau 
nimic omenesc. 

Am încercat să-mi mut privirea, dar încă îl mai puteam vedea, 
la marginea câmpului vizual. Dacă închideam ochii, ameţeala și 
greata îmi dădeau o stare de vomă. Și nu trebuia să dau semne 
de slăbiciune. 

În aer se răspândi duhoarea fecalelor calde, și am încercat să 
nu icnesc. 

Kulak așteptă ca răcnetele să se stingă, victima sa rămânând 
să zacă în propriile-i dejecții. 

Dar panica era un lux pe care nu mi-i puteam permite. Alexi 
Kulak știa să recunoască mirosul panicii. Se hrănea cu el. Il 
savura ca pe un vin bun. 

— Am iubit-o, spuse el. Aș fi făcut orice pentru ea. Și vo; face 
orice pentru ea. De ce te-ar fi vrut pe dumneata, dom'le Walker? 
Eşti slab. Nu ești bărbatul potrivit pentru o femeie ca Irina. Te-ar 
fi jucat pe degete ca pe un pony dresat. De-asta ai omorât-o? 

Bennett clătină din cap. 

— Nu. 

— Fiindcă era prea puternică pentru tine? 

— Nu... 


VP - 279 


— Atunci, de ce? continuă el, ca și cum l-ar fi întrebat pe un 
copilaș mic și dulce. De ce ai omorât-o? 

— Cre... cred că eram furios. 

— Așa... 

— Ea m-a înfuriat. 

— Așa... Și, deci, ai omorât-o? 

— Jur pe toţi sfinţii, se smiorcăi Bennett. Nu ţin minte s-o fi 
omorât. Nu mai ţin minte nimica... Cred că mi s-a rupt filmu”... 

Kulak arătă spre ciotul degetului arătător al lui Bennett. 

— Te doare rău, așa-i? 

Bennett dădu din cap. Zăcea pe burtă, cu obrazul lipit de 
ciment. 

— Hai să te fac să uiţi de durerea asta... spuse Kulak. 

Se ridică, luă iar cleștele și reteză jumătate din degetul 
mijlociu de alături. 

Am vrut să-mi astup urechile cu degetele, ca să nu mai aud 
urletele, dar nu-mi puteam îndoi atât de strâns braţul rănit. Îmi 
venea să vărs. Îmi venea să plâng. Panica mi se umfla în gât ca 
un balon. 

Kulak stătea alături, privindu-l pe Bennett Walker cum 
suspina, privind cum îi curgea sângele din mâna mutilată, 
prelingându-se în gura de scurgere din pardoseală. 

— Îmi pare rău! ţipă Bennett. Îmi pare așa de rău! Nu știu ce 
s-a întâmplat! 

Îl ascultam. Îl priveam cum zăcea acolo. De multe ori în viaţa 
mea îmi spusesem că pe lumea asta nu exista o pedeapsă 
destul de severă pentru el. Dar în acel moment nu-mi puteam 
spune decât că nu el o făcuse. 

Bennett Walker era un tip brutal, dar mai era și așa cum 
spusese Alexi Kulak: slab. Nici în ruptul capului n-ar fi avut 
putere să nu spună adevărul, în timp ce Kulak îl tortura așa. 
Insemna că nu avea ce să spună. 

— Nu știi ce s-a întâmplat... repetă Kulak. 

Se întoarse și se uită la mine. 

— Dacă tu nu știi, continuă el, atunci poate c-o să ne spună 
ibovnica ta. 


VP - 280 


Capitolul 62 


Landry parcă pe marginea drumului, la cincizeci de metri 
distanţă de aleea care ducea spre ferma lui Sean Avadon. 

În casa cea mare era întuneric. 

Se vedea doar o lumină, la fereastra Elenei. Mașina ei era 
parcată în faţă. Ușa de la intrare stătea întredeschisă. 

Scoțând arma, ocoli până într-o parte a casei. 

Și ușile glasvandului erau deschise. j 

Landry se strecură înăuntru. Lumina ardea numai în living. In 
rest, nu mai era nimic în funcțiune - nici televizorul, nici 
sistemul de sunet, cu eternele sale piese de jazz. 

Porni prin casă, tot mai neliniștit. Apartamentul de oaspeţi era 
gol. Și al Elenei la fel. 

Telefonul mobil sună. 

— Landry. 

— Dom’ detectiv? 

Accentul era rusesc. Glasul, gros. 

— Sun de la Magaas. 

— Zău...? 

Barmanul, îl recunoscu Landry. Uriașul chel cu tatuaje 
albastre pe scalp. 

— ÎI vrei pe Kulak? 

Aproape că spuse nu. Aproape că spuse că nu-i mai păsa de 
Kulak - dar n-o făcu. a 

— Tipul ăla de la știri, continuă barmanul. Ala de care se zice 
că poate-a omorât-o pe Irina... 

— Bennett Walker? 

— E-n mâinile lui Kulak. La fiare vechi. 

— Și de ce-mi spui mie? întrebă Landry. 

— Aşa a zis Svetlana, răspunse omul. Kulak l-a prins pe ăla, și 
pe o femeie. 

— O femeie...? repetă Landry, simțind cum îl străbătea un 
fior. 

Alexi Kulak o capturase pe Elena. 

— Du-te și pune mâna pe Kulak, mai spuse barmanul. Să-i zici 
că Svetlana te-a trimis. 


VP - 281 


Capitolul 63 


— Nu e amantul meu, am spus, cu toată bravura pe care 
puteam să mi-o adun. 

Dacă reușeam să-i ţin piept, poate aveam o șansă de a 
câștiga puţin timp, ca să-i vin de hac sau să găsesc o cale de 
scăpare. 

Grozave planuri, pentru o femeie închisă-n cușcă! 

— Ce-aș putea să vreau de la el? am continuat, în timp ce 
Kulak se apropia. Nu-nseamnă nimic pentru mine - e doar un 
căcăţel de câine pe trotuar. 

— V-am văzut la televizor, replică el. Aţi fost amanți. Taică-tu 
e avocatul lui. 

— N-am tată, am răspuns. 

În ochii lui scânteie ceva hidos. 

— Încă n-ai învăţat, duduie Estes, că nu-mi place să fiu minţit 
în faţă? 

— Ei bine, nici pe mine nu mă prea încântă să fiu făcută 
mincinoasă, nene Kulak. Așa că suntem chit, cred. 

Nu știa ce să mai înţeleagă. 

— Edward Estes, am continuat, a încetat să-mi mai fie tată în 
ziua când mi-a cerut să mint sub prestare de jurământ, ca să-i 
ofer lui Bennett Walker un alibi, deși știam amândoi că era un 
violator. 

Kulak stătea lângă cușcă, foarte aproape, studiindu-mă de 
parcă aș fi fost un specimen într-un muzeu. 

— Eşti foarte îndrăzneață pentru o femeie în situaţia dumitale. 

— Și de ce n-aș fi? am replicat. Oricum vei face numai ce ai 
chef. Măcar, îmi păstrez demnitatea intactă. 

Se întoarse și-l privi pe Bennett, care zăcea pe pardoseală, 
plângând. 

— Nu mi-ai spus adevărul, zise el. Ştiai că el a fost, da’ n-ai 
vrut să-mi spui. Mă crezi un prost. Eu am venit la tine să aflu 
cine-a făcut-o, și tu mi-ai zis că nu știai nimica. : 

— Fiindcă nici nu știam. Voiai să afli adevărul. Incă nu-l 
descoperisem. Crede-mă, ăsta-i ultimul om de pe Pământ pe 


VP - 282 


care aș vrea să - apăr. E un violator, în cel mai bun caz - în cel 
mai rău, e și un ucigaș. De ce mi-aș risca viaţa pentru el? 

Bennett, care auzea ce vorbeam, ridică o privire rugătoare 
spre mine. 

— Pentru Dumnezeu, Elena...?! 

— Gura! am strigat la el. Exact asta ești, și-o știi foarte bine! 

Kulak se uită de la mine la Bennett, apoi din nou la mine. 

— In regulă, duduie Estes, reluă el, descuind ușa cuștii. Crezi 
că e un violator și un ucigaș. Arată-mi. 

Deschise ușa și mă trase afară, de braţul rănit. Peste ochi îmi 
străfulgerară pânze negre de păianjen, iar picioarele mi se 
înmuiară sub trup. 

Kulak mă duse spre locul unde zăcea Bennett, plin de sânge, 
cu pielea de un alb păstos, lucind de sudoare. Intra în stare de 
ŞOC. 

Incă o dată, Kulak îi dădu un șut în coaste. 

— Intoarce-te! Pe spate! 

— O, Doamne...! O, Doamne...! scânci Bennett. 

Când se răsuci cu faţa în sus, de la colțurile ochilor i se 
prelinseră lacrimi. 

Kulak îmi puse cleștele în mâini, apoi scoase din teaca de la 
centură un pistol 38 și mi-l lipi de tâmplă. 

— Vrei dreptate, duduie Estes? întrebă el. Vrei răzbunare? Eu, 
unul, vreau. Pentru lrina. Dă-i ceea ce merită un violator. 
Castrează-l. 


VP - 283 


Capitolul 64 


Cleștele de tăiat tablă era greu. Lamele ascuţite, de oțel, 
ezitau deasupra organelor genitale ale lui Bennett Walker. 
Metalul rece al ţevii pistolului îmi apăsa tâmpla. 

— Ai vreo problemă, duduie Estes? șopti Kulak. 

— Nu, am răspuns. De mult aştept clipa asta. Bennett 
plângea, îngăimându-mi numele, repetând la nesfârșit: 

— Te rog... te rog... 

— Doar că... am puţină ameţeală... am murmurat, clătinându- 
mă pe picioare. 

— Hai, fă-o... mă îndemnă Kulak. 

M-am prefăcut că încercam zadarnic să descleștez foarfecele. 

— Mă simt foarte slăbită... am spus. 

— Fă-o! strigă el. Fă-o odată! 

Brusc, m-am lăsat să cad în genunchi și i-am dat un cot între 
picioare. 

În timp ce se îndoia din mijloc, am ridicat cu toată puterea 
cleștele, nimerindu-l în față cu o latură, care-i sfărâmă osul 
obrazului. Cealaltă îl nimeri sub mandibulă. Capul îi zvâcni 
înapoi, iar mâna cu pistolul i se abătu în sus. 

Arma se descărcă, glonţul lovind un obiect metalic din 
încăpere, cu un Ping! sonor. 

Cobori iar pistolul spre mine. 

L-am lovit cu cleștele în partea laterală a piciorului, și căzu în 
genunchi, trăgând încă un foc. 

Împungând spre el cu vârful cleștelui, am reușit să-l lovesc în 
antebraţ. 

Pistolul trase din nou. 

M-am ferit spre dreapta. 

Acum Kulak răcnea, turbat de furie, cu ochii rostogolindu-i-se 
în orbite. 

— Kulak! Nu mișca! 

— Oficiul șerifului! 

— Mâinile sus! 

— Aruncă arma! 

Am auzit strigă ele și împușcăturile care le urmară imediat. 


VP - 284 


Apoi, peste mine căzu o ploaie de sânge și ţesuturi. 

Trupul lui Alexi Kulak se smuncea convulsiv, contorsionându- 
se, deasupra mea. 

Arăta surprins. Șocat. 

Apoi, lumina din ochi i se stinse, furia i se dezumilă, și căzu cu 
totul peste picioarele lui Bennett Walker. 

M-am târât într-o parte, pe un braţ, tremurând violent, cu 
inima bătându-mi nebunește. Urechile îmi ţiuiau. Am rămas 
culcată pe cimentul rece. La nici doi metri de mine, Bennett 
Walker mă privea fix, cu ochii holbatţi, fără să clipească. 

Unul dintre gloanţele pornite din pistolul lui Kulak îl lovise în 
frunte. 

Era mort. 


VP - 285 


Capitolul 65 


Landry se repezi în fugă prin garaj, strigând-o pe Elena din 
răsputeri, deși știa că era improbabil să-l audă. Detunăturile 
încă-i mai răsunau în urechi. Abia dacă-și putea auzi propriile 
gânduri. 

— Elena! Elena! 

Nemișcată, Elena se uita la privirea goală, fără viață, a lui 
Bennett Walker. 

— Elena! 

Ajunse lângă ea, îngenunche, se aplecă, începu să-i șteargă 
fața stropită de sânge și țesuturi, rugându-se la toţi sfinţii să nu 
fie de-ale ei. Mâinile îi tremurau. 

— Eşti rănită? strigă el, holbându-se în ochii ei. Ai păţit ceva? 

Elena clipi, abia atunci văzându-l pentru prima oară. 

— E-e-e... Mo-mort... bâigui ea. 

Landry dădu din cap. Cu blândete, o cuprinse în braţe, ținând- 
o strâns, cu obrazul rezemat de creștetul capului ei. Păru să stea 
astfel mult vreme, chiar și în timp ce prin jurul lor începuseră să 
mișune ajutoarele de șerif și criminaliștii. 

Inima-i galopa nebunește, pe când efectele adrenalinei 
treceau treptat. Nu-și amintea să mai fi fost vreodată atât de 
speriat ca în clipa aceea când îl văzuse pe Alexi Kulak cu pistolul 
la tâmpla femeii pe care o ţinea acum în braţe. 

Ce mai idiot era și el, să se îndrăgostească de una care 
ajungea încontinuu în asemenea situaţii! Dar asta era, și tot ce 
putea face era s-o ţină în braţe și să-i mângâie părul, șoptindu-i 
vorbe pe care nu era sigur că putea să le audă. 

Nu conta. Nu conta nici măcar ce vorbe erau acelea. Conta 
numai că le rostea. 


VP - 286 


Capitolul 66 


Ca prin minune, doctoriţa de la urgență și cu mine eram de 
aceeași părere. Ea nu voia să mă primească, iar eu nu voiam să 
fiu internată. 

— A fost împușcată, pentru numele lui Dumnezeu! mârâi 
Landry. 

Doctoriţa, care se prea poate să fi fost un biet zigot pe 
vremea când eu aveam vârsta ei de-acum, îl privi chiorâș. 

— E doar o rană superficială. 

— Zău? replică Landry. De câte ori ai fost împușcată, scumpo? 
Asta nu-i o zgârietură cu marginea hârtiei. 

M-am dat jos de pe targă, cu braţul suspendat în eșarfă, și am 
pornit spre ușă. 

— Elena... 

— Vreau să mă duc acasă, am spus simplu, ieșind în hol. 

— Vin și eu cu tine, se oferi el. 

Nu l-am oprit. Nici nu i-am confirmat că nu mă puteam duce 
acasă fără ei. Nu eu mă dusesem la Alexi Kulak. Alexi Kulak 
venise la mine. Nu voiam ca Landry să mă întrebe de ce. 

— Lisbeth e acolo, și... 

— Ba nu mai e, mă întrerupse el. 

M-am oprit, privindu-l. 

— Ce spui...? 

— Nu mai e acolo. Când am trecut eu pe la tine, în casă nu 
mai era nimeni. 

Prin minte îmi săgetară vreo duzină de scenarii proaste, dintre 
care cel mai rău era cu Alexi Kulak lichidând-o în timp ce ea mă 


aștepta. 

— Trebuie s-o găsim, am spus. 

— O s-o găsim. 

— Nu, stai - nu înţelegi... Trebuie s-o găsim. Ea știe ce s-a 
întâmplat. 


Landry își miji ochii spre mine. 
Cum adică, știe ce s-a întâmplat? Doar știm și noi ce s-a 
întâmplat. Bennett Walker a omorât-o pe irina fiindcă era 


VP - 287 


gravidă, și avea să-i distrugă viaţa. A omorât-o și i-a aruncat 
cadavrul în canal. 

Am clătinat din cap. 

— Ba nu, n-aș crede... 

— N-ai crede? Din prima zi l-ai reperat pe Bennett Walker ca 
ucigaș. 

— Nu cred că el a făcut-o, am recunoscut. L-am privit pe Alexi 
Kulak torturându-l. Singurul lucru pe care voia Kulak să-l știe 
era: de ce? De ce o omorâse? lar Bennett nu era în stare să 
spună altceva decât că nu știa, decât că nu-și amintea s-o fi 
făcut. 

— Ei, și? Cine-ar mărturisi un lucru despre care știe că l-ar 
oftica pe Alexi Kulak? 

— Dar tocmai asta îl oftica pe Alexi Kulak, am subliniat. Dacă 
Bennett avea un răspuns, l-ar fi dat. Cred că într-adevăr credea 
că el o făcuse. Cel mai probabil, s-a trezit din somn duminică 
dimineaţa, a găsit o fată moartă în piscină, și s-a convins că 
numai el putuse s-o ucidă. lar lui Kulak nu i-a putut răspunde, 
fiindcă nu avea niciun răspuns. 

— Și ce te face să crezi că Lisbeth îl are? 

intuiţia, mi-am spus. Flerul... O presimţire care prinsese încet 
rădăcini în mintea mea, pornind de la tot felul de mici informaţii 
adunate laolaltă. 

— Când Barbaro și-a schimbat depoziţia, am spus, l-am 
întrebat dacă văzuse pe cineva care i-ar fi putut confirma 
declaraţiile. El mi-a răspuns că o văzuse pe Lisbeth. Când s-a 
întors la mașina lui, în parcarea de la Players, ea tocmai trecea 
prin apropiere. Dar Lisbeth mi-a spus că se dusese acasă cu 
mult înainte de asta. 

— Deci, Barbaro minte, conchise Landry. 

Am clătinat din cap. 

— N-are niciun sens. De ce să mintă atât de prostește? De ce 
nu spune pur și simplu că nu l-a văzut nimeni? E imposibil să 
dovedești falsitatea unui enunţ negativ. 

— Și de ce-ar fi minţit Lisbeth în legătură cu prezenţa ei acolo, 
altfel decât pentru că avea ceva de ascuns? întrebă Landry, în 
timp ce explicaţia începea să se contureze și în mintea lui. 

— Exact. leri, i-am arătat o fotografie cu Irina și Lisbeth unei 
femei bolnave mintal care se învârtește pe la Players și Polo 
Club, și am întrebat-o dacă a văzut-o vreodată pe Irina. S-a uitat 


VP - 288 


la amândouă și a spus că erau foarte rele. Cred că se referea la 
ele ca la un cuplu. 

— Crezi că între Irina și Lisbeth era ceva? 

— Posibil. Sau, în orice caz, Lisbeth așa credea. 

— Dar de ce s-o fi omorât Lisbeth pe Irina? vru să știe Landry. 

Am stat un moment pe gânduri, rearanjându-mi în minte 
toate fragmentele de amintiri. Fotografiile celor două fete 
împreună, Lisbeth atât de fericită și zâmbitoare - și pozele cu 
Lisbeth stând puţin mai la o parte, stânjenită, în compania 
bărbaţilor. Prea multe fotografii ale lrinei pe ușa frigiderului ei, 
mi se păruse încă de atunci. 

M-am gândit cât de rău se certase Lisbeth cu Irina, în legătură 
cu orgia de după petrecere. M-am gândit la jalea și remușcările 
ei. 

— Irina era gravidă, am spus. Îşi dorea un soţ american bogat, 
nu o țărăncuță lesbiană naivă din East Backwater, Michigan. 

— Respingere, comentă Landry. 

Un profund sentiment de tristețe mă cuprinse, când am stat 
să mă gândesc. In materie de mobiluri ale crimelor, era unul 
dintre cele mai vechi. Dragostea neîmpărtășită. Nu contenea 
niciodată să mă uimească faptul că o stare emotivă care ar fi 
trebuit să aducă atâtea bucurii devine adesea așa de 
distructivă. 

Și, oricât de mult încearcă viața să ne înveţe acest lecţie, tot 
revenim și revenim mereu să mai cerem. 


VP - 289 


Capitolul 67 


— Barbaro mi-a spus că lrina nu se sfia deloc în legătură cu 
planurile ei de a se distra cu băieţii în seara aceea, am spus. 
Lisbeth a implorat-o să nu se ducă, dar lrina s-a dus oricum. 

— Crezi că pe urmă Lisbeth a revenit ca să-i ceară socoteală 
Irinei? mă întrebă Landry. Cu care ocazie, a văzut-o Barbaro. 

Trase mașina pe alee și o parcă lângă a mea în apropierea 
casei. 

În timp ce coboram, m-a încercat o senzaţie cumplită de 
urgență. Oboseala care mă cuprinsese fu risipită de un nou val 
de adrenalină. 

Lisbeth era singură, cine știe pe unde... Aveam sentimentul 
că de foarte multă vreme era singură. Probabil asta și era sursa 
compasiunii mele pentru ea - vedeam în Lisbeth Perkins toate 
părțile din mine pe care viaţa le arsese de mult... 

În timp ce am intrat în casă, am strigat-o pe nume, ştiind că 
n-avea să-mi răspundă. 

Deși-i era îngrozitor de rău după cele prin care trecuse în 
noaptea trecută, etica ei de lucrătoare din Midwest nu-i 
îngăduise totuși să lase deranj într-o casă unde fusese găzduită. 
Făcuse patul și pufuise pernele. 

Mesajul era rezemat de sulul de catifea verde de pe pat, scris 
cu caligrafia ei rondă, copilărească. 

L-am citit, simțind că mi se strângea inima. 

Îmi mulțumea că o ajutasem. 

Îmi mulțumea că-i fusesem o prietenă bună Irinei. 

Se scuza pentru tot ce greșise, pentru toate defectele ei, 
pentru toate calităţile pe care nu le avea. 

Mai adăugase numele și umărul de telefon al părinţilor ei din 
Michigan. 

Și-și luase rămas-bun. 


VP - 290 


Capitolul 68 


Cum de crezuse că ar fi putut să fie vreodată iubită de 
cineva? 

Lacrimile îi șiroiau ca ploaia, în timp ce stătea așezată pe 
margine, așteptând. Avea senzaţia că era făcută din sticlă 
spartă. Putea chiar să vadă liniile dintre cioburi, când își privea 
antebrațele în lumina puternică a lunii. 

Ore întregi stătuse rezemată de peretele casei lui Bennett 
Walker, în noaptea aceea, pulsând toată de durere. 

La un moment dat, înaintea zorilor, Irina ieșise să fumeze o 
țigară. Se așezase într-unul din șezlongurile de lângă piscină, cu 
picioarele ei lungi întinse înainte. 

— Nu te mai recunosc, îi spusese Lisbeth, apropiindu-se până 
lângă șezlong. 

O privi de sus în jos pe străina din care-și plăsmuise o 
prinţesă de poveste. 

— Cum ai putut să faci asta, Irina? Cum ai putut să-mi faci 
una ca asta? 

— Nimeni nu ţi-a făcut nimic, Lisbeth. Numai mie mi-au făcut 
tot felul - cu toţii! 

Și râse - dur, cinic, cu un sunet discordant ca niște capace de 
oale ciocnindu-se. 

— Bagă-ţi minţile-n cap, fetiţo. 

Rănită mai presus de cuvinte, Lisbeth se retrăsese în spatele 
șezlongului. Acolo, se  ghemuise zguduită de suspine, 
acoperindu-și fața cu mâinile. 

— Te-am iubit, șoptea ea întruna. Te-am iubit, te-am iubit... 

Durerea crescuse și tot crescuse, presiunea ei amenințând să- 
i strivească plămânii, și inima, și capul. 

Încet, mâinile i se strecuraseră pe lângă spătarul scaunului, 
trecându-și vârfurile degetelor peste braţele Irinei. 

Și apoi, fără măcar să-și dea seama pe deplin cum, apucase 
curelușa de piele cu medalion, de la gâtul Irinei - un colier la fel 
ca a ei. Și le cumpăraseră împreună, la târgul de cai din 
Wellington. 

Și mâinile i se strânseseră pe curea. 


VP - 291 


Și durerea crescuse. 

Și văzuse numai roșu. 

Și în sinea ei spusese: „N-am vrut decât să mă iubești”. 

Acum plângea zgomotos, cu un sunet atât de îndurerat și 
chinuit încât nici nu mai suna omenesc. Plângea după tot ceea 
ce pierduse - inima, inocenta... Plângea după tot ce n-avea să 
aibă în veci - un viitor, o familie, iubire... 

lar când plânsul se opri, nu-i mai rămase nimic. Era golită, 
sfârşită. Sosise vremea. 

Fără nicio tresărire de emoție, se dezbrăcă. Scoase din 
buzunarul jachetei împrumutate un cuţit mic, foarte ascuţit, pe 
care-l luase tot din bucătăria Elenei. 

Și, cu vârful acelui cuțitaș, își deschise o venă la încheietura 
mâinii stângi, și una de la dreapta. 

Și cobori în apa neagră a canalului, lăsându-și viaţa să se 
scurgă acolo picătură cu picătură. 


VP - 292 


Capitolul 69 


Uneori, tot ce putem face mai mult nu e de ajuns - nici pentru 
cei din jur, nici pentru cei care ne iubesc, și nici chiar pentru noi 
înșine. 

Landry și cu mine am ajuns la canalul unde o găsisem pe Irina 
într-un timp record. Dar timpul record nu era destul de scurt. 

Landry apăsă pe frâne, și cred că am sărit amândoi jos din 
mașină încă înainte de a se fi oprit complet. 

Am luat-o la fugă cât puteam de repede peste micul pod, spre 
malul opus, unde lumina farurilor scotea în evidenţă grămăjoara 
de haine împrumutate pe care Lisbeth le împăturise cu grijă și le 
lăsase acolo, anume spre a fi găsite. 

Am strigat-o pe nume, întorcându-mă în loc, ca și cum s-ar fi 
putut materializa în faţa ochilor mei. 

Landry mă prinse înainte de a apuca să mă întorc mai departe 
și să văd prea mult. Și mă trase cu putere spre el, strângându- 
mă cât putea de tare, în timp ce eu plângeam în singurul mod 
de care eram în stare - cu sufletul. 


VP - 293 


Capitolul 70 


Într-un fel, aveam senzaţia că murisem pe parcursul acelor 
câteva zile. In schimb, unele părți din mine, despre care 
credeam că muriseră de mult, erau acum din nou vii, purificate. 

În moartea Irinei, văzusem moartea tuturor viselor care n-ar fi 
trebuit să existe niciodată. Viaţa pe care și-o dorise, motivele 
pentru care voise acea viaţă, nu i-ar fi adus niciodată fericirea. 
La fel cum nici eu nu mi-aș fi găsit vreodată fericirea alături de 
Bennett. 

În moartea lui Bennett, în schimb, am văzut rotiţele justiţiei 
învârtindu-se - în timpul lor propriu, nu într-al meu. lar vechea 
ură și înverșunare pe care le nutrisem la adresa lui, atâţia ani 
de-a rândul, au încetat pur și simplu să mai existe. Nu mă 
simțeam deloc mulţumită. Nici ușurată nu mă simţeam. Nu mă 
simțeam răzbunată, învingătoare sau oricum altfel. Singurul 
lucru pe care-l simțeam era absenţa oricărui simțământ, și știam 
că avea să treacă mult timp până să înţeleg pe deplin ce 
însemnau toate acele lucruri. 

lar în moartea lui Lisbeth am văzut prea mult, prea de 
aproape, și mă durea atât de rău să mă uit acolo, încât nu 
puteam decât s-o scot pentru câte un interval de timp infim, din 
cel mai secret loc al inimii mele, și s-o privesc pieziș, înainte de 
a o pune la loc. 

Le-am telefonat părinţilor ei din Michigan și le-am depănat o 
poveste despre scumpa lor fiică și un accident tragic. Nu era 
nevoie să știe nimic despre viaţa ei din săptămânile anterioare 
morţii. Unele adevăruri sunt prea crude pentru a fi transmise. Pe 
al lui Lisbeth l-am păstrat ascuns. 

Tam-tamul stârnit în jurul schimbului de focuri din curtea de 
mașini vechi a lui Alexi Kulak a avut nevoie de câteva săptămâni 
ca să se stingă. Era un calvar pe care trebuia să-l îndur, ca o 
înțepătură de ţânţar. 

N-am dat niciun interviu, n-am comentat nimic. Am refuzat o 
ofertă pentru un film-al-săptămânii. Mi-am luat o zi liberă și am 
pus ca lui Billy Quint să-i fie trimisă o barcă fără găuri. 

Când m-am întors, Barbaro era la fermă, așteptându-mă. 


VP - 294 


— Am multe pentru care să-mi cer iertare spuse el, ţinându- 
mi portiera mașinii în timp ce coboram. 

— Mie, nu, i-am răspuns. Până la urmă, ai făcut ce trebuia. 

— Prea puţin, prea târziu... 

N-am comentat. 

— Cum o mai duci, Elena? mă întrebă. 

Nu se uită la eșarfa din jurul braţului meu. Nu la asta se 
referea. 

Am ridicat din umeri. 

— N-am aflat nimic nou. Avantajul de a fi călită și cinică. Mi-e 
greu să mai fiu șocată sau dezamăgită. _ 

— Îmi pare rău pentru asta, spuse Barbaro. Îmi pare rău că nu 
ne-am putut cunoaște cu altă ocazie, în împrejurări diferite. 

— Din câte știu eu, asta-i singura ocazie de care dispunem, 
am replicat. Tot ce putem face e să jucăm cartea care ne-a fost 
servită. 

Dădu din cap, oftând, apoi își mută privirea. 

— Mă duc înapoi în Spania, pentru o vreme, spuse el. 

— Și sezonul? 

— Au să mai fie și alte sezoane. Voiam doar să-mi iau rămas- 
bun. Și să-ţi mulțumesc. 

— Pentru ce? 

Zâmbi trist, obosit, şi-mi atinse obrazul. Cu blândeţe, sunt 
sigură, deși n-o puteam simţi cu adevărat. 

— Pentru că ești cine ești, îi spuse el. Și pentru că m-ai ajutat 
să văd cine am devenit. 

(J 

Soarele coborâse spre apus, ca o flacără portocalie pe 
orizontul neted, când Landry trecu și el pe la mine, mai târziu, în 
aceeaşi zi. 

Stăteam lângă gardul ocolului pe unde se învârtea frumoasa 
iapă Coco Chanel, a lui Sean. Păștea la fel de delicat ca și cum 
ar fi mâncat sandvișuri cu felii de castraveciori la o petrecere în 
grădină. 

Landry veni și se opri lângă mine. Un moment, amândoi am 
privit animalul. 

— Cum te simţi? mă întrebă. 

— Am avut și zile mai bune, i-am răspuns. Și zile mai rele... 

— Tatăl tău a ţinut azi o conferință de presă. Ai văzut-o? 

— Cred că invitaţia mea s-a pierdut la poștă. 


VP - 295 


— Acum încearcă să pună toată povestea în seama mafiei 
rusești. Potrivit lui, Irina făcea parte dintr-un complot complicat 
pentru ca Alexi Kulak să obţină accesul spre familia Walker. 

— De-asta câștigă atâta. Cred că și ăia din cinematografie ar 
trebui să se ducă la el. 

— Imi pare rău că a trebuit să fii implicată în toate astea, se 
scuză Landry. 

— Mie-mi pare rău că oricare dintre noi a fost implicat, am 
răspuns. 

— Mda... 

— Imi pare rău că el trebuie să fie tatăl meu, punct. Dar hai să 
nu vorbim despre el. N-ar face decât să compromită un apus de 
soare superb. 

Dădu din cap și mă cuprinse cu un braţ pe după umeri. 
Atingerea lui îmi dădea o senzaţie plăcută, faptul de a ști că, 
deși avea atâtea părţi dure, avea să-mi fie alături când conta. 

M-am gândit să-l întreb ce avea să se întâmple în continuare 
cu membrii C/ubului Alibi, dar știam răspunsul. Nimic. Nimic n- 
avea să se întâmple cu Jim Brody, și nici cu oricare dintre 
ceilalţi. 

Pe lângă câteva droguri recreative minore, nu comiseseră 
nicio ilegalitate. Probabil aveau să se dea la fund pentru o lună, 
două, poate chiar până la sfârșitul sezonului. Apoi, însă, totul 
avea să reintre în normal. 

Așa merge lumea. Aveau oare să apară alte Irine, alte 
Lisbethe? Cu siguranță. Dar acestea urmau să intre în cercul 
acela din proprie iniţiativă, și să plătească preţul cerut. Nu 
puteam fi salvatoarea tuturor - și nici nu voiam să fiu. Aveam 
propria mea viaţă ne care să o trăiesc. 

— Nu ești o cutie cu bomboane de ciocolată, Estes, spuse 
Landry după un timp. 

Am afișat micul meu zâmbet de Mona Lisa. 

— Las’ că nici tu nu ești. 

— Nnt. 

— Înseamnă că ne merităm unul pe altul, nu? 

Zâmbi, dând din cap afirmativ. 

Apoi, am redevenit serioasă, ridicând privirea spre el. 

— Nu știu ce vreau, James. Nu știu de ce anume am nevoie. 

Imi rezemă capul de umărul lui și-mi depuse un sărut pe păr. 


VP - 296 


— Nu contează, spuse el încet. Avem ceea ce avem, și nu voi 
lăsa să se piardă. Asta-i tot ce contează. 
Și avea dreptate. 


SFÂRȘIT 


VP - 297 


€ CRMA A 


VP - 298