Tami Hoag — [Elena Estes] 01 Mastile crimei

TAMI HOAG 


Seria: Elena Estes 
Volumul 1 


MĂȘTILE CRIMEI 


Original: Dark Horse (2011) 


y 


virtual-project.eu 


EDITURA MIRON 
2014 


VP - 


ACTUL ÎNTÂI - SECVENȚA UNU 


Câmpii întinse, netede, cu vegetație măruntă, întinzându-se 
spre apus. Un drum desfundat se îndreaptă la nord către 
proprietatea centrului ecvestru, iar la sud, spre micile ferme de 
cai aflate la o oarecare distanţă. Nu se zărește nimeni prin jur. 
Câmpiile sunt pustii. Niciun om, niciun cal. Seară de duminică: 
toţi s-au dus acasă. 


Erin stă la poarta din spate. Așteaptă pe cineva. E nervoasă. 
Crede că se află aici într-un scop secret. Crede că astă seară 
viaţa ei se va schimba. 


Se va schimba. 


Se uită la ceas. E nerăbdătoare. Se teme că cel pe care-l 
așteaptă n-o să vină. Nu știe că e filmată. Crede că e singură. 


Își spune: poate nu mai vine, poate m-am înșelat în privinţa 
lui. 


Un furgon alb ruginit se apropie dinspre sud. Îl privește cum 
vine spre ea. Pare nemulțumită. La ora asta, nimeni nu mai 
folosește acel drum dosnic. Poarta spre terenul de paradă a fost 
deja închisă cu lanțul, pentru noapte. 


Furgonul se oprește. Din el sare jos un atacant mascat. 


Erin o ia la fugă spre poartă. Omul o prinde de braţ și o 
răsucește în loc. Erin îl lovește cu piciorul. El îi dă un dos de 
palmă peste față, trântind-o într-o parte. Fata se smulge din 
strânsoarea lui, se poticnește, încearcă s-o ia din nou la fugă, 
dar nu reușește să-și adune picioarele sub trup. Atacantul o 
doboară de la spate, aruncându-se peste ea, cu un genunchi 
proptit în șale. Scoate o seringă din buzunarul hainei și-i înfige 
acul în brat. Erin ţipă de durere și începe să plângă. 


Individul o ridică în picioare și o împinge în furgon. Trântește 
portiera, se urcă la volan, întoarce furgonul și pleacă. 
VP -3 


Viaţa se schimbă cât ai clipi din ochi. 


VP - 


Capitolul 1 


Viața se poate schimba cât ai clipi din ochi. 

Dintotdeauna am știut asta. Trăiesc adevărul acestei afirmatii 
efectiv din ziua când m-am născut. Uneori, văd cum se apropie 
aceste momente, le simt, le anticipez, ca și cum ar avea o aură 
care le precede sosirea. Văd că și acum vine unul. Adrenalina 
îmi aleargă prin vene ca un carburant de rachetă, inima-mi bate 
ca un piston. Sunt gata de lansare. 

Mi s-a spus să stau pe loc, să aștept, dar știu că nu e bine așa. 
Dacă intru prima, dacă intru acum, i-am spart pe frații Golam. Ei 
cred că mă cunosc. Vor avea garda jos. Trei luni am lucrat la 
cazul ăsta. Stiu ce fac. Știu că am hotărât just. Știu că frații 
Golam tremură deja. Știu că-mi doresc această lovitură și că o 
merit. Știu că Locotenentul Sikes a venit aici pentru spectacol, 
ca să se umile în pene când va sosi presa și ca să dea publicului 
impresia că ar trebui să-l voteze la următoarele alegeri pentru 
funcția de șerif. 

M-a înghesuit într-o parte a trailerului și mi-a spus să aștept. 
Habar n-are de nimic. Nu știe nici măcar că ușa laterală e cea pe 
care frații o folosesc cel mai des. În timp ce Sikes și Ramirez 
supraveghează intrarea din fată, frații îşi îndeasă banii în saci și 
se pregătesc s-o tulească printr-o parte. Mașina cu dublă 
tracțiune a lui Billy Golam e parcată la zece pași distanță, plină 
de noroi. Dacă fug, vor lua camioneta, nu Corvette-ul parcat în 
față. Camioneta poate să se abată de pe șosea. 

Sikes pierde timp prețios. Frații Golam au două fete în trailer 
cu ei. Situația s-ar putea transforma ușor într-o luare de ostatici. 
Dar dacă intru acum, cât sunt cu garda jos... 

Ducă-se-n mă-sa Sikes. Intru până nu se sperie tremuricii ăia. 

E căzuli meu. Știu ce fac. 

Apăs pe butonul aparatului de radio. 

— Asta-i o prostie. Se vor repezi la camionetă. Eu intru. 

— La naiba, Estes... 

Sikes. 

Inchid aparatul și-l las în buruienile de lângă trailer. E cazul 
meu. E lovitura mea. Știu ce fac. 


VP-5 


Mă duc la ușa laterală și ciocănesc cu semnalul clienților: 
două lovituri, una, două. 

— Auzi, Billy, Elle sunt. Am nevoie de nitică. 

Billy Golam deschide smucit ușa, cu ochii holbați și mintea 
trosnită de specialitatea casei - meth cristal. Găâfâie. Are un 
pistol în mână. 

Căcat. 

Ușa din față zboară înăuntru. 

Una dintre fete ţipă. 

Buddy Golam strigă: 

— Gaborii! 

Billy Golam ridică 0,357-le spre fata mea. Trag aer în piept - 
probabil pentru ultima oară. 

Apoi deschid ochii și mi se face rău la gândul c-am rămas în 
viaţă. 

Așa întâmpin fiecare zi, de doi ani încoace. Am retrăit 
amintirea asta de-atâtea ori, încât parc-aș fi reluat la nesfârșit 
un film. Nu s-a schimbat nimic, niciun cuvânt, nicio imagine. N- 
aș da voie. 

Zac în pat și mă gândesc să-mi tai venele. Nu la modul 
abstract. Concret. Mă uit la încheieturile mâinilor, în lumina 
slabă a lămpii - delicate, cu oase fine ca ale aripilor unei păsări, 
cu pielea subţire ca hârtia, brăzdată de vinișoare albastre - și 
mă gândesc cum aș face-o. Mă uit la acele dungi albastre subțiri 
şi-mi imaginez că sunt niște linii de demarcaţie. Repere. Tãiati 
aici. 

Las șalul să cadă și intru în baie. 

— Bună dimineaţa, Elena. Arăţi ca dracu’. 

Prea slabă. Părul, o claie neagră încâlcită. Ochii prea mari, 
prea întunecoși, ca și cum n-ar avea înăuntru nimic care să 
strălucească. 

Cândva, am fost frumoasă. 

Furioasă, tremurând, abia respirând, eliberez peria. Cade pe 
jos, înfășurată în păr. Apăsarea din piept slăbește. Amorțeala se 
prelinge prin mine ca o ploaie. Calmă. Scot o foarfecă. 

Fără nicio emoție, încep să-mi ciopârţesc și restul coamei, 
tăindu-mi-o băieţește în zece minute. Arăt ca și cum mi-aş fi 
băgat degetele-n priză. Lasă, că-n „Vogue” am văzut și mai rău. 

Mătur mizeria - părul căzut, cioburile - arunc totul la gunoi, și 
ies din baie. 


VP-6 


Toată viaţa am purtat părul lung. 
e 

Dimineaţa era răcoroasă, învăluită într-o ceață deasă la sol, 
cu văzduhul plin de mirosurile sudului Floridei: plante verzi și 
canalul mocirlos care trecea prin spatele proprietăţii; mâl, 
bălegar și cai. M-am oprit pe terasa micii case de oaspeţi unde 
locuiam, inspirând adânc. 

Venisem la fermă ca o refugiată. Fără slujbă, fără casă, o 
paria în meseria pe care mi-o alesesem. Nedorită, neiubită, 
abandonată. Și toate, pe merit. Nu mai aveam slujbă de doi ani, 
timp petrecut mai mult prin spitale, unde medicii reparaseră 
stricăciunile suferite de trupul meu în ziua aceea, la trailerul 
fraţilor Golam, lipind la loc oasele, cârpind carnea, adunându-mi 
la loc partea stângă a feței ca pe un puzzle în trei dimensiuni. 
Cu psihicul nu le-a reușit la fel de bine. 

Aveam nevoie să fac ceva până mă puteam hotărî să pun 
mâna pe cuţit, și am răspuns la un anunț din „Side/ines”, o 
revistă bisăptămânală locală a crescătorilor de cai: CAUTAM 
GRĂJDAR. i 

Numărul de telefon din anunţ era al lui Sean Avadon. Il 
cunoscusem pe Sean cu un secol în urmă, pe vremea când 
călăream, când eram o adolescentă răsfăţată și bosumflată din 
Palm Beach, iar el era un tânăr răsfățat de vreo douăzeci și ceva 
de ani care-și cheltuia contul de depozit pe cai și aventuri 
nebunești cu tineri drăgălași din Suedia și Germania. Fuseserăm 
prieteni, Sean spunându-mi întotdeauna că aveam nevoie de el 
ca înlocuitor al simțului umorului și modei, care mie-mi lipseau 
complet. 

Familiile noastre locuiau la două case distanţă, pe partea 
dinspre Lake Worth a insulei. Tatăl lui Sean era magnat 
imobiliar, iar al meu, avocat al celor mai bogaţi escroci din sudul 
Floridei. Seniorul mahalalelor și juristul unsuros, fiecare aducând 
pe lume câte o progenitură ingrată. Sean și cu mine fuseserăm 
uniți de disprețul filial şi de iubirea pentru cai. 

N-am primit postul. În halu-n care eram, până și eu i-am putut 
citi mila în ochi, când ne-am întâlnit să bem ceva la The Players. 
Eram o umbră tulbure a fetei pe care o cunoscuse Sean cu 
douăzeci de ani în urmă, atât de jalnică, încât nu aveam nici 
măcar mândria de a mă preface întreagă la minte. Cred că asta 


VP -7 


le-ar fi putut pune capac la toate. În seara aceea, m-aș fi întors 
în apartamentul închiriat, ca să caut cuțitul. 

În schimb, Sean m-a adoptat ca pe o pisică vagabondă - o 
temă recurentă în viața mea. M-a cazat în casa lui de oaspeţi și 
mi-a cerut să lucrez la câţiva cai, pentru sezonul de iarnă. 
Susţinea că avea nevoie de ajutor. Fostul lui antrenor și amant 
fugise în Olanda cu grăjdarul, lăsându-l în găleată. Vorbea de 
parcă mi-ar fi oferit o slujbă. De fapt, nu-mi oferea decât o 
amânare a execuţiei. 

Trecuseră trei luni. Încă mă mai gândeam la sinucidere, și în 
fiecare seară luam un flacon de Vicodin de pe noptieră, îl 
goleam de pastile, mă uitam la ele și le număram, și-mi 
spuneam cum una dintre ele mi-ar alunga durerea fizică de care 
nu mai scăpăm din ziua „incidentului”, cum îl numea avocatul 
meu. 

D'Artagnon și cu mine mergeam peste nisipul arenei, prin 
ultimele fuioare ale ceţii de dimineață. Mușchii calului se umflau 
și se unduiau, copitele lui loveau pământul într-un ritm perfect 
de metronom. l-am masat șoldul stâng, m-am așezat mai bine, |- 
am strâns între pulpe. Energia se degaja din crupa lui, peste 
spinare; gâtul i se rotunjea, iar genunchii i se înscriau în trapul 
stilizat, cu încetinitorul, numit pasaj. Părea aproape să plutească 
sub mine, să tresalte ca o minge uriașă și moale. Simţeam că și- 
ar fi putut lua zborul, numai de-aș fi știut acel cuvânt secret pe 
care să i-l șoptesc. _ 

Ne-am oprit în mijlocul arenei, pe locul numit X. In acel 
moment, simțeam bucurie și pace. _ 

Am lăsat căpăstrul să-i cadă pe gât și l-am bătut cu palma. Işi 
cobori capul și porni înainte, apoi se opri, devenind atent. 

Pe gardul de scânduri albe paralel cu drumul stătea așezată o 
fată. Mă privea cu o expresie de așteptare. Deși n-o 
observasem, mi-am dat seama că se afla de mai mult timp 
acolo, așteptând. Părea să aibă cam doisprezece ani. Părul îi era 
lung și castaniu, cu firele perfect drepte, legat în fiecare parte 
cu câte o baretă. Purta ochelari mici, cu lentile rotunde și rame 
negre, care-i dădeau un aer foarte serios. Am pornit spre ea, cu 
un sentiment vag de teamă nelămurită care în acel moment nu 
părea să aibă niciun sens. 

— Te pot ajuta cu ceva? am întrebat-o. 


VP-8 


D'Artagnon fornăi spre ea pe nări, gata să sară din loc, pentru 
a ne scăpa pe amândoi de intrusă. Mai bine l-aș fi lăsat. 

— O caut pe doamna Estes, răspunse cuviincioasă fata, ca și 
cum ar fi venit cu o afacere. 

— Elena Estes? 

— Da. 

— lar dumneata ești...? 

— Molly Seabright. 

— Ei bine, Molly Seabright, doamna Estes nu e aici pe 
moment. 

— Dumneavoastră sunteţi doamna Estes, declară ea. V-am 
recunoscut calul. Se numește D'Artagnon, ca în „Ce; trei 
muschetari”. 

Își îngustă ochii. 

— V-aţi tuns. 

Dezaprobatoare. 

— Te cunosc? 

— Nu. 

— Atunci, dumneata de unde mă cunoști pe mine? am 
întrebat-o, cu teama ridicându-mi-se prin piept ca fierea, spre 
gâtlej. Poate că era o rudă a lui Hector Ramirez, care venise să- 
mi spună că mă ura. Poate fusese trimisă ca momeală de un 
neam mai bătrân, care acum avea să apară ca din pământ, ca 
să mă împuște, să strige la mine sau să-mi arunce acid în faţă. 

— Din „Sidelines”, răspunse ea. 

Aveam senzaţia că nimerisem în mijlocul unei piese de teatru. 
Lui Molly Seabright i se făcu milă de mine și cobori cu grijă de 
pe gard. Era slabă de constituţie și îmbrăcată decent, în 
pantaloni negri sobri și un mic tricou albastru cu margarete 
brodate la gât. Veni până lângă umărul lui D'Artagnon și-mi 
arătă cu grijă revista, deschisă la o pagină din interior. 

Fotografia era color. Eu călare pe D'Artagnon, mergând prin 
panglicile subţiri ale ceţii din zori. Soarele îi făcea părul să 
strălucească viu ca o monedă nouă. Părul meu era legat la 
spate, într-o coadă groasă. 

Nu-mi aminteam să fi fost fotografiată. În niciun caz nu mi se 
luase vreun interviu, deși autorul părea să fi aflat despre mine 
lucruri pe care nici măcar eu însămi nu le știam. Textul spunea: 
Detectivul particular Elena Estes se bucură de o plimbare în zorii 


VP-9 


zilei cu D'Artagnon, la Ferma Avadonis a lui Sean Avadon, în 
Palm Beach Point Estates. 

— Am venit să vă angajez, spuse Molly Seabright. 

M-am întors spre hambar și am strigat-o pe lrina, rusoaica 
uluitoare care luase funcţia de grăjdar în locul meu. leși 
încruntată, îmbufnată. Am coborât de pe D'Artagnon și am 
rugat-o să-l ducă înapoi în grajd. Luă frâul, oftând, și plecă încet, 
cu umerii aduși, ca un fotomodel plouat. 

Mi-am trecut prin păr o mână înmănușată, surprinsă să 
constat că ajungeam atât de repede la capătul firelor. Un 
bulgăre de tensiune începea să-mi trepideze în stomac. 

— Sora mea a dispărut, explică Molly Seabright. Am venit să 
vă angajez ca s-o găsiţi. 

— Imi pare rău. Nu sunt detectiv particular. E o greșeală. 

— Atunci, în revistă de ce scrie că sunteți? întrebă ea, din nou 
cu o expresie severă și dezaprobatoare. 

Nu avea încredere în mine. Deja o minţisem o dată. 

— Nu știu. 

— Am bani, continuă fata, pe un ton defensiv. Dacă am doar 
doisprezece ani, nu-nseamnă că nu pot să vă angajez. 

— Nu mă poți angaja fiindcă nu sunt detectiv particular. 

— Atunci, ce sunteți? 

Un fost detectiv de la oficiul șerifului, dărâmat și dat afară, de 
mai mare jalea. Dădusem cu tifla vieții în care fusesem crescută, 
fusesem ostracizată din viaţa pe care mi-o alesesem. Ce eram? 

— Nimic, am răspunse eu, dându-i revista înapoi. 

N-o luă. 

Am pornit spre o bancă ornamentală de la capătul arenei și 
am băut îndelung din sticla cu apă pe care mi-o lăsasem acolo. 

— Am la mine o sută de dolari, insistă Molly Seabright. Pentru 
un avans. Cred că aveţi o taxă zilnică și probabil cereți și plata 
cheltuielilor. Sunt sigură că putem ajunge la o înţelegere. 

Sean ieși din grajd, privind cu ochii mijiţi în depărtare. Stătea 
cu un picior îndoit și-și scotea de la centura pantalonilor maro 
de călărie mănușile din piele de căprioară. Chipeș și în formă. O 
reclamă perfectă pentru Ralph Lauren. 

Am traversat arena, fierbând de furie. Furie, și o stare de 
panică tot mai intensă. 

— Ce mă-sa-i asta? am strigat, lovindu-l în piept cu revista. 

Sean făcu un pas înapoi, ofensat. 


VP - 10 


— Cred că e „Sidelines”, dar cum nu pot citi cu țâțele, nu-s 
sigur, lisuse Christoase, El, ce ţi-ai făcut la păr? 

l-am dat încă una, și mai tare. Îmi smulse revista din mână, se 
îndepărtă cu un pas și privi coperta. 

— Armăsarul lui Betsy Steiner, Hilltop Giotto. L-ai văzut? Să 
mori pentru el, și mai multe nu. 

— l-ai spus unui reporter că-s detectiv particular. 

— M-au întrebat cine ești. Trebuia să le spun ceva. 

— Ba nu trebuia deloc! Nu trebuia să le spui nimic! 

— E doar, „Sidelines”, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Este numele meu într-o împuţită de revistă pe care-o citesc 
mii de oameni. Mii de oameni care, acum, știu unde să mă 
găsească. Bine că nu mi-ai pictat o ţintă cât toate zilele pe 
piept! 

Sean se încruntă. 

— Secţiunea de dresaj o citesc numai cei pe care-i 
interesează - și doar ca să vadă dacă le-au apărut și lor numele 
pe listele cu rezultate. 

— Mii de oameni cred acum că-s detectiv particular. 

Molly Seabright stătea pe banca din capătul arenei, cu mâinile 
împreunate în poală. Am pornit spre hambar, sperând să plece. 
Căpăstrul lui D'Artagnon atârna de un cârlig cu patru vârfuri 
suspendat sub tavan, lângă un dulap vechi de mahon plin cu 
materiale pentru curăţatul pieilor. Am ales un mic burete umed, 
l-am frecat pe un săpun cu glicerină și am început să curăţ șaua, 
încercând să mă concentrez asupra acestei acțiuni strict fizice. 

— Sunteţi foarte nepoliticoasă. 

O vedeam cu coada ochiului: se ţinea cât putea de înaltă - 
cam un metru și cincizeci - cu gura strânsă ca un noduleț. 

— Da, așa e. O parte din plăcerea de a fi eu însămi: mă doare- 
n cot. 

— N-o să mă ajutați. 

— Nu pot. Nu-s persoana de care ai nevoie. Dacă sora ta a 
dispărut, părinţii voștri ar trebui să anunţe poliţia. 

— M-am dus la oficiul șerifului. Nici ei n-au vrut să mă ajute. 

— Tu te-ai dus? Dar părinţii tăi? Nu-i interesează că fiica lor a 
dispărut? 

Pentru prima dată, Molly Seabright păru să ezite. 

— E complicat... 

— Ce să fie atât de complicat? Sau a dispărut, sau nu. 


VP -11 


— Erin nu stă cu noi. 

— Câţi ani are? 

— Optsprezece. Și nu se înțelege bine cu părinţii noștri. 

— Nu mai spune. 

— Nu c-ar fi o fată rea, sau așa ceva... îi luă apărarea Molly. 
Nu ia nici droguri, nici nimic. Dar are părerile ei, atâta tot. lar 
părerile ei nu-s aceleași cu ale lui Bruce. 

— Bruce cine-i? 

— Tatăl nostru vitreg. Mama îi ţine mereu partea, oricât de 
bou ar fi. lar asta o înfurie pe Erin, așa că s-a mutat. 

— Deci, Erin e majoră, și locuiește singură, liberă să facă orice 
vrea. Are vreun prieten? 

Molly clătină din cap, evitându-mi ochii. Nu era atât de sigură 
de acest răspuns, sau considera că o minciună i-ar fi fost de mai 
mult folos. 

— Ce te face să crezi că a dispărut? 

— Trebuia să vină sa mă ia luni dimineața. Atunci e ziua ei 
liberă. Lucrează la grajdurile terenurilor de paradă ale lui Don 
Jade, care antrenează săritori. N-aveam școală. Voiam să 
mergem la plajă, dar n-a venit, nici nu m-a sunat. l-am telefonat 
ca să-i las un mesaj pe mobil, și n-a mai revenit. 

— O fi ocupată, am spus eu, frecând cu buretele un ham. 
Grăjdarii au mult de lucru. 

Chiar în timp ce vorbeam, am văzut-o pe lrina așezată pe 
cubul de călărie, cu fața spre soare, suflând alene fumul de 
țigară spre cer. Mă rog, majoritatea grăjdarilor. 

— M-ar fi sunat, insistă Molly. M-am dus a doua zi la terenul 
de paradă - ieri. Un om de la grajdul lui Don Jade mi-a spus că 
Erin nu mai lucrează acolo. 

Grăjdarii mai și demisionează. Sunt concediați. Se hotărăsc 
într-o bună zi să se facă florari, iar în următoarea, își zic că mai 
bine ar fi chirurgi pe creier. Pe partea negativă, există antrenori 
cu reputaţie de stăpâni de sclavi, și primadone temperamentale 
care trec prin grăjdari ca prin brânză. Am cunoscut antrenori 
care-i cereau unui grăjdar să doarmă noapte de noapte în boxa 
unui armăsar psihopat, pentru că puneau mai mult preţ pe cal 
decât pe persoană. Am cunoscut antrenori care concediau câte 
cinci grăjdari pe săptămână. 

Erin Seabright era, după câte se părea, o fată îndărătnică și 
irascibilă, căreia poate-i umblau și ochii după bărbaţi. Avea 


VP - 12 


optsprezece ani și simţise pentru prima oară gustul 
independenţei... Și oare de ce-mi spuneam că lăsasem în urmă 
toate astea? Din obișnuinţă, poate. Cine a fost odată poliţist... 
Dar eu nu mai eram polițistă de doi ani, și nici n-aveam să mai 
fiu vreodată. 

— Am impresia că Erin are și o viaţă personală. Poate că 
deocamdată nu-i mai rămâne timp și pentru sora ei mai mică. 

Expresia lui Molly Seabright se întunecă. 

— V-am zis că Erin nu e așa. N-ar pleca dintr-odată, fără să-mi 
spună. 

— De-acasă a plecat. 

— Dar pe mine nu m-a părăsit. N-ar face-o niciodată. 

În sfârșit, suna ca un copil, nu ca un procuror de patruzeci și 
nouă de ani. O fetiță nesigură și speriată. Care-mi cerea 
ajutorul. 

— Oamenii se schimbă. Se maturizează, am insistat eu brutal, 
luând căpăstrul din cârlig. Poate că acum e rândul tău. 

Cuvintele mele își găsiră ţinta ca niște gloanțe. Înapoia 
ochelarilor ca ai lui Harry Potter luciră lacrimi. Nu mi-am permis 
să simt milă sau remușcare. Nu-mi doream o slujbă, nici o 
clientă. Nu voiam ca oamenii să intre în viața mea făcându-și 
speranţe. 

— Credeam că dumneavoastră sunteţi altfel... spuse ea. 

— Și de ce să crezi una ca asta? 

Aruncă o privire spre revista pe care o pusesem pe raft, lângă 
materialele de curățenie. D'Artagnon și cu mine plutind peste 
pagină ca prin vis. Dar nu spuse nimic. Dacă avea vreo 
explicație pentru ceea ce crezuse, prefera să nu mi-o 
împărtășească. 

— Nu sunt eroina nimănui, Molly. Îmi pare rău dacă ţi-ai făcut 
impresia asta. Sunt sigură că dacă părinţii tăi nu-și fac griji 
pentru sora ta, și nici poliția nu se alarmează, înseamnă că nu 
există niciun motiv de îngrijorare. N-ai nevoie de mine - și, 
crede-mă, dacă ai avea, ţi-ar părea foarte rău. 

Nu mă privi. Stătu un moment pe loc, stăpânindu-se, apoi 
scoase un mic portofel roșu din borseta prinsă la cingătoare. Luă 
din el o hârtie de zece dolari și o puse pe revistă. 

— Vă mulţumesc pentru timpul pe care mi l-aţi acordat, spuse 
ea politicos, apoi se întoarse și plecă. 


VP - 13 


Nu m-am clintit din loc. N-am încercat să-i dau înapoi cei zece 
dolari. Am privit-o cum se îndepărta și mi-am spus că era mai 
matură decât mine. 

Irina apăru în apropiere, rezemându-se de arcadă ca și cum n- 
ar fi avut putere să se ţină pe picioare. 

— Vrei să-i pun eu șaua lui Feliki? 

Probabil că Erin Seabright demisionase. Probabil că era în 
Keys, savurându-și proaspăta independență cu cine știe ce 
pierde-vară drăguţ. Molly nu voia să creadă, fiindcă asta ar fi 
însemnat o schimbare imensă în relaţia cu sora ei mai mare pe 
care o idolatriza. Viaţa e plină de decepţii. Molly avea să învețe 
această lecţie la fel ca toată lumea: fiind părăsită de o fiinţă pe 
care o iubea și în care avea încredere. 

Irina oftă dramatic. 

— Da, am răspuns, înșeueaz-o pe Feliki. 

Porni spre boxa iepei, după care i-am pus o întrebare la care 
ar fi fost mult mai bine pentru mine să nu primesc niciun 
răspuns: 

— Irina, știi ceva despre un antrenor de sărituri pe nume Don 
Jade? 

— Da, răspunse ea nepăsătoare, fără să se uite la mine. E un 
ucigaș. 


VP - 14 


Capitolul 2 


Lumea cailor este populată de două genuri de oameni: cei 
care iubesc caii și cei care exploatează caii și pe oamenii care-i 
iubesc. 

Din câte mi-a spus lrina, Don Jade făcea parte din a doua 
categorie. 

Duminică dimineaţa - cu o zi înainte ca Erin Seabright să nu 
vină să-și ia sora mai mică la plajă - un cal de sărituri care se 
antrena cu Don Jade fusese găsit mort în boxă, victimă a unei 
presupuse electrocutări accidentale. Numai că, potrivit bârfelor, 
în preajma lui Don Jade nu putea fi niciodată vorba de 
accidente. 

Am intrat online și am încercat să aflu tot ce puteam despre 
Jade, din articolele de la horsesdaily.com și de pe alte câteva 
site-uri ecvestre. 

Nu voiam să mă duc la el. Don Jade mă interesa numai din 
cauza celor pe care mi le spusese Irina despre el. Eram curioasă, 
dar nimic mai mult. Curiozitatea nu ajungea ca să mă facă să-mi 
doresc interacțiuni cu oamenii. N-aveam niciun chef să-mi 
părăsesc sanctuarul, mai ales după ce văzusem fotografia din 
„Sidelines”. 

Am început să mă plimb prin casă, rozându-mi ce-mi mai 
rămăsese din unghii. 

e 

Luni dimineața, grăjdărița lui Don Jade, Erin Seabright, trebuia 
să-și ia sora mai mică și s-o ducă la plajă. N-a apărut, și de- 
atunci n-a mai luat legătura cu familia ei. 

Mă plimbam prin camerele casei de oaspeți și-mi rodeam un 
ciot de unghie. Pe cei de la oficiul șerifului nu-i interesaseră 
temerile unei fete de doisprezece ani. Era îndoielnic că știau 
ceva, sau că Don Jade prezenta vreun interes pentru ei. Probabil 
că nici părinţii lui Erin Seabright nu știau nimic despre Jade, 
altfel Molly n-ar fi fost singura din familie care căuta ajutor. 

Bancnota de zece dolari pe care mi-o dăduse fata era pe 
micul birou de scris, lângă laptop. În îndoitura hârtiei se afla 
cartea de vizită mică, scrisă de mână, a lui Molly: numele, 
adresa și o pisică vărgată pe o etichetă de poștă; eticheta era 

VP - 15 


lipită pe un mic dreptunghi albastru. În josul cartonașului își 
scrisese cu grijă numărul de telefon. 

Don Jade era în pat cu una din angajatele lui când murise 
calul numit Titan, cu cinci ani în urmă. Mă întrebam dacă ăsta 
era un obicei: să-și reguleze grăjdărițele. N-ar fi fost primul 
antrenor cu un asemenea hobby. Mă gândeam cum îmi evitase 
Molly privirea când îmi spusese că sora ei nu avea niciun 
prieten. 

Am plecat de lângă birou cu un sentiment de anxietate. Mai 
bine nu m-aș fi dus la doctorul Dean. Mai bine n-aș fi aflat 
niciodată tot ce-mi spusese despre Don Jade. Viaţa mea era 
destul de încurcată și fără amestecul lui Molly Seabright, cu 
problemele ei de familie. Ar fi trebuit să-mi rezolv propriile 
necazuri, să răspund la întrebările mele interioare, să mă 
regăsesc pe mine însămi - sau să accept faptul că nu era nimic 
care să merite găsit. 

Dacă nu mă puteam găsi pe mine, cum să găsesc pe 
altcineva? Nu voiam să cad în capcana asta. Relaţiile cu caii ar fi 
trebuit să fie salvarea mea. Nu voiam să am nimic de-a face cu 
oameni ca Don Jade, oameni în stare să omoare un cal prin 
electrocutare, ca pe Stellar, sau înfundându-i nările cu bile de 
ping-pong, ca să se sufoce, ca lui Titan al lui Warren Calvin. 

Așa se sufoca un cal. Cu bile de ping-pong în nări. Mi se 
comprima pieptul la gândul imaginii cu animalul intrând în 
panică, lovindu-se de pereţii boxei și încercând disperat să 
scape. li vedeam ochii dându-se peste cap înnebuniţi, îi auzeam 
gemetele când se izbea de zid. Auzeam cum se zvârcolea, 
sunetul cumplit al piciorului dinainte rupându-se. Coșmarul 
părea atât de real, cu sunetele urlând în mintea mea. Mă 
străbăteau grețurile și ametelile. Îmi simţeam gâtul comprimat. 
Îmi venea să vărs. 

Am ieșit pe mica terasă, transpirată, tremurând. Mă sufocam. 
M-am întrebat ce anume spunea despre mine faptul că, în tot 
timpul cât fusesem detectiv, niciodată nu-mi venise rău văzând 
ce-și făceau oamenii unii altora, dar ideea cruzimii faţă de un 
animal îmi venea de hac. 

Aerul serii era curat și răcoros, și-mi risipea încet imaginile 
oribile din minte. 


VP - 16 


Capitolul 3 


Centrul Ecvestru Polo din Palm Beach e ca un mic stat 
suveran, cu tot cu familie regală și gărzi la poartă. La poarta din 
față. Porţile din spate stau deschise în timpul zilei și sunt 
accesibile în cinci minute cu mașina, de la ferma lui Sean. 
Oamenii din vecinătate își aduc regulat caii în zilele de 
prezentare și economisesc costurile grajdurilor - nouăzeci de 
dolari pe weekend pentru o boxă de aluminiu și prelată într-un 
cort de circ. Un paznic care-și face rondul de noapte încuie 
poarta la un moment dat, seara târziu. În noaptea aceea, 
paznicul încă nu-și făcuse rondul. 

Am intrat pe poartă, cu un permis de parcare galben, furat de 
pe Mercedes-ul lui Sean, agăţat de oglinda retrovizoare, pentru 
orice eventualitate. Am parcat într-un șir de vehicule oprite de-a 
lungul unui gard, vizavi de ultimul dintre cele patruzeci de 
corturi mari pentru cai. 

Aveam un B.M.W. decapotabil, verde ca marea, cumpărat de 
la o licitaţie a șerifului. Uneori, pe ploaie puternică, intra apa 
prin capotă, dar avea o opţiune interesantă care nu provenea de 
la fabrica bavareză: o cutie mică de metal, căptușită cu buret, 
ascunsă în portiera de lângă volan, suficient de încăpătoare 
pentru o pungă de cocaină sau un pistol. Glock-ul de nouă 
milimetri pe care-l ţin acolo era înfipt sub centura blugilor, la 
spate, ascuns de poalele cămâășii. 

În zilele de prezentare, incinta e la fel de plină și agitată ca 
străzile din Calcutta. Cărucioare de golf și motorete gonesc 
încoace  și-ncolo printre grajduri și arene, ocolind câini, 
camionete și remorci, echipamente grele, Jaguar-uri și Porsche- 
uri, oameni pe cai și copii pe ponei, grăjdari ducându-și caii 
ferchezuiţi impecabil și gătiţi cu valtrapuri de două sute de 
dolari în culorile distinctive ale grajdurilor. Corturile arată ca 
într-o tabără de refugiaţi, cu veceuri mobile în faţă, oameni 
umplându-și găleţile de la pompele de pe marginea drumului și 
imigranţi ilegali vărsând căldări de bălegar peste grămezile 
uriașe ridicate o dată pe zi de autogunoiere. Oamenii își 
instruiesc caii pe fiecare palmă de loc liber, antrenorii le strigă 


VP - 17 


elevilor comenzi, încurajări și înjurături. Anunţurile urlă din 
megafoane, o dată la câteva minute. 

Noaptea, zona devine o cu totul altă lume. Tăcută, aproape 
pustie. Drumurile sunt părăsite. Paznicii își fac periodic rondul. 
Câte un grăjdar sau antrenor poate veni să facă un control 
nocturn ritual sau să se ocupe de un animal cu o problemă 
medicală. Unele grajduri își lasă propriul grăjdar la post, în 
camera de echipamente decorată elaborat. Doici pentru niște 
cai în valoare de milioane. 

La adăpostul întunericul se pot întâmpla lucruri rele. Rivalii 
pot deveni dușmani. Invidia se transformă în răzbunare. Am 
cunoscut odată o femeie care trimitea peste tot un detectiv 
particular cu caii ei, după ce unul dintre cei mai buni săritori 
primise L.S.D. în noaptea dinaintea unei competiţii premiate cu 
cincizeci de mii de dolari. 

Dădusem câteva lovituri de răsunet pe acel teren de 
prezentare, în vremea când lucram la narcotice. Acolo se puteau 
găsi orice fel de droguri - pentru oameni sau pentru animale, 
pentru vindecare sau pentru recreere - numai să știi cui să te 
adresezi. Pentru că făcusem cândva parte din acea lume, mă 
puteam pierde în peisaj. Lipsisem destul pentru ca nimeni să nu 
mă mai cunoască. Și totuși, puteam să mă port și să vorbesc ca 
una de-ale casei. Nu-mi rămânea decât să sper că micul banc al 
lui Sean din „Side/ines” nu-mi compromisese anonimatul. 

Am ajuns în zona din spate numită eufemistic „Pajiștea”, 
ghetoul de corturi unde administraţia cazează întotdeauna caii 
de dresaj care vin pentru doar câteva prezentări în fiecare 
stagiune. De acolo mai sunt douăzeci de minute de mers până-n 
centrul terenurilor de prezentare. Echipamentele de prelucrare a 
solului stăteau parcate într-un colț al spațiului proaspăt defrișat 
din păduricea tânără. Incinta se extindea din nou. 

In corturi ardeau lumini. Răâsul melodios al unei femei răsuna 
în noapte, subliniat de chicotitul gros al unui bărbat. Îi vedeam 
pe cei doi stând în capătul unui culoar din cortul nouăsprezece. 
Decoraţiunile exterioare foarte elaborate din colţul cortului 
formau ambianța unei firme luminoase dintr-un singur cuvânt, 
auriu pe fond verde vânătoresc: JADE. 

Am trecut mai departe. Acum, că găsisem grajdurile lui Jade, 
nu știam ce să fac în continuare. Nu gândisem până aici. În 


VP-18 


capătul cortului optsprezece, m-am întors, luând-o pe culoarele 
cortului nouăsprezece, până am auzit din nou vocile. 

— Auzi ceva? 

Glasul bărbătesc. Cu accent străin. Olandez sau flamand. 

Mi s-a oprit respiraţia. 

— Îi ghiorăie burta, răspunse femeia. N-are nimic, dar o s-o 
vadă totuși veterinarul. Nu putem părea neglijenţi, după ce s-a 
întâmplat cu Stellar. 

Omul râse fără chef. 

— Oamenii și-au format deja părerea. Cred numai ce vor. 

— Adică, ce-i mai rău, replică femeia. Azi a sunat Jane Lennox. 
Se gândea să schimbe antrenorul pentru Park Lane. Am convins- 
o să renunțe. 

— Nu mă îndoiesc. Ești foarte persuasivă, Paris. 

— Suntem în America. Oricine e considerat nevinovat până la 
proba contrarie. 

— Și rămâne definitiv nevinovat, dacă e bogat sau 
fermecător. 

— Și Don e bogat și fermecător, dar toţi îl consideră vinovat. 

— La fel ca pe 0.].? Joacă golf și se cordește cu femei albe. 

— Vezi cum vorbești! 

— Asta-i adevărul. lar Jade are un hambar plin de cai. 
Americanii... 

Cu dispreţ. 

— Și eu sunt americancă, V. 

Pe un ton tăios. 

— Vrei să zici c-ăs proastă? 

— Paris... 

Lingușeală spăsită. 

— Americanii ăștia proști îți cumpără ţie caii şi-ţi căptușesc 
buzunarele. Ar trebui să dai dovadă de mai mult respect. Sau 
tocmai asta dovedește ce proști suntem? 

— Paris... 

Lingușeală și mai spasită. 

— Nu fi supărată pe mine. Nu vreau să fii supărată pe mine. 

— Normal că nu vrei. 

De după colţ apăru un terrier Jack Russel, adulmecând, și mă 
privi în timp de ridica piciorul și uda un balot de fân, gândindu- 
se dacă să mă dea sau nu de gol. Piciorul cobori, iar câinele își 
dădu drumul ca alarma unei mașini. Am rămas pe loc. 


VP -19 


Femeia strigă: 

— Milo! Milo, vino-aici! 

Milo nu se clinti. De fiecare dată când lătra, se bâţâia ca o 
jucărie cu arc. 

Femeia ieși de după colț, surprinsă să mă vadă. Era blondă și 
drăguță, cu pantaloni de călărie închiși, o bluză polo verde și 
vreo două coliere de aur la gât. Afișă un zâmbet ca o reclamă la 
pasta de dinţi, care nu consta decât într-o flexare a mușchilor. 

— Scuzaţi. Se crede Rottweiler, spuse ea, luând Russell-ul în 
brațe. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Nu știu. Caut o fată. Mi s-a spus că lucrează pentru Don 
Jade. Erin Seabright...? 

— Erin? Ce treabă aveţi cu ea? 

— E cam complicat, am răspuns. Am auzit că-și căuta altă 
slujbă, și am un prieten care are nevoie de un grăjdar. Știţi cum 
e, în timpul sezonului. 

— Mie-mi spuneţi? oftă ea dramatic, dându-și peste cap ochii 
mari, căprui; actriță. Și noi căutăm un grăjdar. Erin a plecat, din 
păcate. 

— Serios? Când? 

— Duminică. Ne-a lăsat cu ochii-n soare. O fi găsit ceva mai 
interesant în Ocala, cred. Don a-ncercat s-o convingă să 
rămână, dar a spus că se hotărâse. Mi-a părut rău să aud. O 
plăceam pe Erin, dar știți ce schimbătoare pot fi fetele astea. 

— Hm. Mă mir. Din câte-am înțeles eu, voia să rămână în zona 
Wellington-ului. A lăsat vreo adresă... ca să i se trimită salariul? 

— Don i l-a plătit înainte de a pleca. Eu sunt antrenoarea 
asistentă a lui Don, Paris Montgomery. 

Ținând câinele strâns sub un braț, îmi întinse mâna. Avea o 
strânsoare puternică. 

— Și dumneavoastră? 

— Elle Stevens. 

Un nume pe care-l folosisem sub acoperire, în trecut. Îmi ieși 
pe gură fără nicio emoție. 

— Deci, a plecat duminică. Înainte, sau după ce a murit 
Stellar? 

Zâmbetul îi pieri de pe buze. 

— De ce mă întrebaţi? 

— Păi... o angajată nemulțumită pleacă, și deodată pierdeţi 
un cal... 


VP - 20 


— Stellar a ros un cablu electric. A fost un accident. 

Am ridicat din umeri. 

— Ce știu eu? Lumea vorbește. 

— Lumea nu știe ce vorbește. 

— E vreo problemă? 

Bărbatul apăru și el. Vreo cincizeci și cinci de ani, înalt și 
elegant, cu tâmple argintii strălucindu-i pe fondul părului bogat, 
brunet. Avea o expresie severă, aristocratică, pantaloni bej 
călcaţi, cămașă tricotată Lacoste roz, și un ascot de mătase 
neagră la gât. 

— Niciuna, am răspuns eu. Căutam doar pe cineva. 

— Pe Erin, îi spuse Paris Montgomery. 

— Pe Erin? 

— Erin, grăjdăriţa mea. Aia care a plecat. 

Bărbatul făcu o mutră acră. 

— Fata aia? Nu era bună de nimic. Ce vreţi cu ea? 

— Nu mai contează, am răspuns eu. Dacă tot a plecat... 

— Cum îl cheamă pe prietenul dumneavoastră? întrebă Paris. 
În caz că aud de cineva... 

— Sean Avadon. De la Avadonis Farm. 

Ochii albaștri și reci ai grăjdarului se luminară. 

— Are niște cai foarte frumoși. 

— Într-adevăr. 

— Lucraţi pentru el? mă întrebă. 

Cred că arătam ca o zilieră, cu părul ciopârțit, blugii vechi și 
cizmele de lucru. 

— Suntem vechi prieteni. Am închiriat un cal de la el, până voi 
găsi ceea ce caut. 

Auzindu-mă, bărbatul zâmbi ca un cotoi la vederea unui 
șoarece încolţit. Avea dinţii de un alb strălucitor. 

— V-aș putea ajuta eu cu asta. 

Un geambaș. A treia dintre cele mai vechi meserii din lume. 
Înaintașii comercianților de mașini la mâna a doua. 

Paris Montgomery își dădu ochii peste cap. La capătul cortului 
opri un camion. 

— Ăsta-i doctorul Rittter. Eu trebuie să plec. 

Afișă din nou zâmbetul acela larg și-mi strânse iar mâna. 

— Incântată de cunoștință, Elle, declară ea, ca și cum nici n-ar 
fi existat acel moment neplăcut, când menţionasem moartea lui 
Stellar. Succes cu grăjdarul. 


VP -21 


— Mulţumesc. 

Puse Russell-ul jos și dispărură amândoi după colț, în timp ce 
câinele lătra, iar veterinarul o chema. 

Bărbatul îmi întinse mâna. 

— Tomas Van Zandt. 

— Elle Stevens. 

— Îmi pare bine. 

Îmi tinu mâna într-a lui o idee prea mult. 

— Mai bine plec acum, am spus eu, făcând un pas înapoi. E 
cam târziu ca să mai caut. 

— Te conduc până la mașină. O femeie frumoasă n-ar trebui 
să umble neînsoţită pe-aici, prin bezna asta. Nu știi peste ce fel 
de oameni poţi să dai. 

— Cam am idee, dar mulţumesc pentru solicitudine. Femeile 
n-ar trebui nici să intre în mașini cu bărbaţi pe care tocmai i-au 
cunoscut, am adăugat. 

Râse, punându-și o mână pe inimă. 

— Eu sunt un gentleman, Elle. Inofensiv. Fără planuri ascunse. 
Tot ce-mi doresc de la tine e doar un zâmbet. 

— Mi-ai vinde un cal. M-ar costa o grămadă. 

— Dar numai cei mai buni cai, promise el. Am să-ţi găsesc 
exact ceea ce vrei, și la un preţ bun. Prietenului tău Avadon îi 
plac caii de calitate. Poate ne faci cunoștință. 

Negustorii de cai... Mi-am dat ochii peste cap, zâmbind cu 
jumătate de gură. 

— Poate că nu vreau decât să merg până la mașină și atâta 
tot. 

Cu o mutră mulţumită, mă conduse afară din cort, până la un 
Mercedes sedan negru, unde-mi deschise portiera. 

— Cred că ai mulţi clienţi satisfăcuţi dacă poţi închiria o 
mașină ca asta pentru sezon, am remarcat. 

Van Zandt zâmbi ca un motan care tocmai a înfulecat 
smântâna și canarul. 

— Clienţii mei sunt atât de fericiţi, încât unul mi-a împrumutat 
mașina asta până la primăvară. 

— Dumnezeule! Dacă fostul meu mi-ar face o asemenea 
bucurie, s-ar mai putea să mă gândesc la el la prezent. 

Olandezul râse. 

— Unde ţi-ai parcat mașina, Miss Elle? 

— La poarta din spate. 


VP - 22 


În timp ce porneam spre pajiște, l-am întrebat: 

— O cunoșteai pe fata asta, Erin? Nu lucra bine? 

Van Zandt își ţuguie buzele ca și cum ar fi simţit un miros 
stricat. 

— Atitudine necorespunzătoare. Gură bogată. Flirta cu clienţii. 
Fetele americance nu pot fi grăjdărițe bune. Sunt răsfățate și 
leneșe. 

— Și eu sunt o fată americancă. 

Trecu peste cuvintele mele. 

— la-ţi o poloneză harnică. Sunt serioase, rezistente și ieftine. 

— Se găsesc la Wal-Mart? Acum am o rusoaică. Se crede 
țarina. 

— Rusoaicele sunt arogante. 

— Și olandezii cum sunt? 

Opri Mercedes-ul în locul pe care i-l indicasem, lângă Beemer- 
ul meu. 

— Eu sunt din Belgia, mă corectă el. Bărbaţii belgieni sunt 
fermecători și știu cum să se poarte cu doamnele. 

— Nişte parșivi unși cu toate alifiile, mai degrabă, am 
comentat. Doamnele ar trebui să fie în gardă, cred. 

Van Zanat chicoti. 

— Nu te dai bătută ușor, Elle Stevens. 

— E nevoie de mai mult decât un zâmbet și un accent străin 
ca să cad de pe picioare. Trebuie să faci eforturi. 

— O provocare! declară el, încântat. 

Am coborât din mașină fără a-l aștepta să ocolească și să-mi 
deschidă portiera, scoțându-mi cheile din buzunar. Dosul mâinii 
mele atinse patul pistolului înfipt sub curea. 

— Mulţumesc pentru drum, am spus. 

— Și eu îți mulțumesc, Elle Stevens. Mi-ai înveselit o seară 
altminteri plicticoasă. 

— Vezi să nu te-audă domnișoara Montgomery. 

— Mă deprimă îngrozitor, numai despre calul mort vorbește. 

— Pierderea unui cal atât de costisitor m-ar deprima și pe 
mine. 

— Nu erau banii ei. 

— Poate că-i plăcea calul. 

Van Zandt ridică din umeri. 

— Se găsesc oricând alţii. 


VP - 23 


— Pe care sunt sigur că ești gata să-i oferi cu plăcere 
stăpânului îndoliat, contra unui preț. 

— Firește. De ce nu? O afacere profitabilă, și pentru mine, și 
pentru ea. 

— Nu ești decât un fraier sentimental. 

În lumina dură a lămpii de serviciu de deasupra, am văzut 
mușchii fălcilor lui Van Zanat flexându-se. 

— Fac treaba asta de treizeci de ani, Elle Stevens, spuse el, 
cu o undă de nervozitate în glas. Nu sunt lipsit de inimă, dar 
pentru profesioniști, caii vin și pleacă. E păcat că a murit calul, 
dar printre profesioniști un fraier sentimental nu e decât un 
fraier și nimic mai mult. Oamenii trebuie să meargă înainte - și 
proprietarii de cai. Compania de asigurări va plăti pentru calul 
mort, iar stăpânul lui își va cumpăra altul. 

— Pe care dumneata vei fi bucuros să i-l găsești. 

— Firește. Știu deja un cal din Belgia: radiografii curate și de 
două ori mai bun decât ăla la obstacole. 

— Și pentru doar unu-virgulă-opt milioane, i-ar putea aparţine 
unui american norocos, iar Don Jade îl va putea călări. 

— Cei buni costă - și câștigă. 

— lar ceilalţi pot să roadă cabluri electrice în toiul nopţii și să 
se frigă? Ai grijă ce vorbești, și cu cine, Van Zandt. S-ar putea să 
te-audă vreun detectiv de la asigurări, și să-și închipuie cine știe 
ce. 

Nu mai ridică din umeri. L-am simţit încordându-se. 

— N-am spus niciodată că cineva a omorât calul, declară el 
încet, crispat. 

Era furios. N-ar fi trebuit să am creier. Ar fi trebuit să fiu o 
americancă oarecare, cu prea mulţi bani și prea puţină minte, 
așteptându-l să mă vrăjească și să mă ducă în Europa, într-o 
călătorie de achiziţii. 

— Nu, dar Jade are reputaţia asta, nu-i așa? 

Van Zandt făcu un pas spre mine. Mi-am rezemat spatele de 
capota mașinii. Trebuia să-l privesc de jos în sus. Nu era nici 
țipenie de om în jur. Mi-am strecurat o mână la spate, sub 
cămașă, atingând pistolul. 

— Eşti cumva persoana aceea de la asigurări, Elle Stevens? 
întrebă el. 

— Cine, eu? am râs. Dumnezeule, nu. Nu lucrez. 


VP - 24 


Am pronunțat cuvântul cu același dispreţ cu care-l rostea 
mama mea. 

— E doar o poveste interesantă, atâta tot. Don Jade: omul 
periculos și misterios. Ştii cum suntem noi, cei din Palm Beach. 
Nu putem rezista unui scandal suculent. Cea mai mare grijă a 
mea în viaţă pe moment, e de unde-o să iau următorul cal bun. 
Tot ce se întâmplă în lumea asta a demonstrațiilor de sărituri 
sunt doar bârfe interesante pentru mine, și nimic mai mult. 

_ Se relaxă, convins că eram destul de preocupată de ale mele. 
Imi dădu cartea lui de vizită, scoțând din nou șarmul pe interval. 
Nimic nu se compară cu lăcomia, ca să-ţi faci un aliat. 

— Să mă cauţi, Elle Stevens. Am să-ţi găsesc calul. 

Am încercat să zâmbesc, știind că numai o parte a gurii mi se 
mișca în sus. 

— Contez pe dumneata pentru asta, domnule Van Zandt. 

— Spune-mi V., mă invită el, pe un ton de o intimitate stranie. 
V., de la Vai ce Cai Buni. V. de la Victorie în arenă. 

V. de la vomă. 

— Acum suntem prieteni, declară el în continuare. 

Se aplecă și mă sărută pe obrazul drept, apoi pe stângul, și 
din nou pe dreptul. Avea buzele reci și uscate. 

— De trei ori, anunţă, pe cel mai suav ton. Ca olandezii. 

— O să ţin minte. Mulţumesc încă o dată că m-ai adus. 

M-am așezat la volan și am scos mașina în marșarier. 

Poarta din spate era încuiată. Am întors și am pornit pe drum, 
prin faţa cortului nouăsprezece. Van Zandt mă urmă până la 
intrarea camioanelor. În cele patru hambare permanente mari 
din dreapta ardeau luminile. Un paznic stătea în ghereta dintre 
benzile de circulaţie, în faţa porţii principale, ascultând muzică 
reggae care urla dintr-un radio. l-am făcut cu mâna. Îmi făcu 
semn să trec fără niciun comentariu, atent la autovana 
comercială cu optsprezece roţi care tocmai intra. Aș fi putut 
avea portbagajul plin de șei furate. Aș fi putut duce un cadavru. 
Aș fi putut să fiu oricine, să fi făcut orice. Un gând neliniștitor, 
pentru drumul până acasă. 

Am cotit la dreapta, pe Pierson. Van Zanat coti și el la 
dreapta, pe Pierson. Il priveam în oglindă, întrebându-mă dacă 
mă crezuse când îi spusesem că nu eram detectiv de asigurări. 
Intrebându-mă cum ar fi reacţionat dacă vedea fotografia din 
„Sidelines”. 


VP -25 


Dar oamenii au ciudățenia de a se lăsa păcăliţi mai ușor decât 
am crede. Nu arătam ca femeia din fotografie. Aveam părul 
scurt. Nu mă prezentasem cu numele femeii din fotografie. 
Singurul punct comun era Sean. Și totuși, cuvintele „detectiv 
particular” ar fi dat alarma. Trebuia să sper că Sean avea 
dreptate: că numai cei din domeniul dresajului citeau secțiunea 
de dresaj. 

Pe South Shore, am cotit la stânga. Van Zandt coti la dreapta. 

Am stins farurile, am întors cu o sută optzeci de grade și m- 
am luat după el, de la distanţă, prin dreptul stadionului de polo. 
Intră la clubul „The Players”. Mâncare și băutură. O parte din 
munca unui geambaș de cai. Un prieten nou la barul unui 
asemenea local poate reieși că are buzunare adânci și niciun 
dram de scrupule. 

Van Zandt avea șanse să scoată un profit gras vânzându-l pe 
săritorul belgian stăpânului lui Stellar, care urma să încaseze 
daune generoase pentru un cal fără niciun viitor. lar Don Jade - 
care-l antrenase și-l prezentase pe Stellar, și avea să-l antreneze 
și să-l prezinte și pe următorul - se afla la mijloc, primind bani 
din ambele părţi. Era posibil să se afle cu toţii la „P/ayers” chiar 
în acel moment, bând pentru sfârșitul prematur și oportun al lui 
Stellar. 

Despre Erin Seabright nu mai auzise nimeni din noaptea 
morții lui Stellar. 

Am respins ideea de a intra în club. Nu eram pregătită. 
Ambalând motorul, am întors mașina și am pornit spre casă. 

Urma să devin detectiv particular. 


VP - 26 


Capitolul 4 


Mă întreb de ce mai sunt în viaţă. _ 

Billy Golam îndreptase pistolul exact spre faţa mea. In 
nenumărate coșmaruri, am privit prin gura ţevii acelui 0,357 și 
am tras aer în piept, pentru ultima oară, după cum ar fi trebuit. 
Dar Golam s-a întors și a tras în altă direcţie. 

Oare viața era pedeapsa mea, purgatoriul meu? Sau ar fi 
trebuit să mi-o sfârșesc din proprie iniţiativă, ca să-mi plătesc 
nechibzuința? Ori eram doar al naibii de norocoasă și nu-mi 
venea să cred? 

Patru-treizeci A.M. 

Zăceam în pat, privind palele ventilatorului care se roteau 
deasupra. Casa de oaspeţi fusese renovată de un decorator de 
interioare din Palm Beach care-o luase razna cu halucinații 
despre plantaţii din Caraibe. Mi se părea un clișeu, dar pe mine 
nu mă plătise nimeni vreodată ca să aleg zugrăveli și fețe de 
pernă. 

La patru, am ieșit și am dat de mâncare la cai. Pe la cinci, am 
făcut duș. Trecuse atâta timp de când trebuise să mă prezint 
unor oameni și să mă preocup de ceea ce credeau despre mine, 
încât nici nu mai ţineam minte cum se face. Nu puteam scăpa 
de ideea că aș fi respinsă la prima vedere - dacă nu din cauza 
înfățișării, atunci dintr-a reputației. 

Ce înfumurare stranie, să cred că toată lumea de pe glob știa 
despre mine, despre tot ce făcusem și ce mi se întâmplase la 
sfârșitul carierei. Subiectul apăruse la actualitățile de seară, 
vreo două zile. O declaraţie live. Umplutură pentru spaţiul de 
emisie dinainte de buletinul meteo. Probabil că de fapt nimeni 
nu privise mai mult decât în treacăt reportajele, în afara celor 
direct implicaţi. Adevărul e că oamenilor rareori le pasă de 
catastrofele din viaţa altora, mai mult decât pentru a-și spune: 
„Bine că n-am fost eu”. 

Stăteam în lenjerie, privindu-mă în oglindă. Mi-am pus niște 
gel în păr și am încercat să-l fac să pară aranjat anume așa. Mă 
întrebam dacă n-ar trebui să încerc să mă fardez. Nu m-am mai 
machiat niciodată, după operaţia de chirurgie plastică. Medicul 
îmi dăduse cartea de vizită a unei machieuze specializate în 


VP - 27 


farduri post-operatorii. Avon Lady Post-Traumatica. Am aruncat 
cartea de vizită. 

M-am îmbrăcat, refuzând vreo șase variante diferite pentru a 
alege în cele din urmă o bluză de mătase fără mâneci, în 
culoarea cimentului proaspăt turnat, și o pereche de pantaloni 
maro atât de largi în talie, încât a trebuit să-i prind c-un ac de 
siguranţă ca să nu-mi cadă. 

Cândva, îmi păsa cum arătam. 

Mi-am omorât ceva timp pe Internet, mi-am ros unghiile și am 
făcut niște însemnări. 

N-am găsit nimic demn de interes despre Tomas Van Zandt. 
Numele nu apărea nici măcar pe propriul lui website: 
worldhorsesales.com. Site-ul trecut pe cartea de vizită conţinea 
fotografii ale unor cai vânduți prin mijlocirea firmei lui Van 
Zandt. Figurau numerele de telefon ale unui sediu din Bruxelles, 
un număr pentru vânzările europene și două pentru agenţii din 
S.U.A., dintre care unul era Don Jade. 

Am găsit câteva articole despre Paris Montgomery în 
„Cronicile cailor” și „Cotidianul cailor”, descriind victorii recente 
în arenă, vorbind despre începuturile ei modeste, când călărea 
ponei pe deșelate în Pine Barrens, New Jersey. Conform 
propagandei, urcase prin muncă de la rangul de grăjdar până la 
cel de student angajat și, în cele din urmă, antrenor asistent; o 
ajutase hărnicia și talentul. Și farmecul. Și faptul că ar fi putut să 
se facă model. 

Era asistenta lui Don Jade de trei ani și-și exprima 
recunoştinţa, bla-bla-bla. Prea puţini oameni își dădeau seama 
ce tip extraordinar era el de fapt. Avusese nenorocul de a face 
afaceri cu niște indivizi de o etică discutabilă, dar n-ar fi trebuit 
să fie condamnat prin asociere, etcetera, etcetera. Jade era citat 
cu declaraţia că Paris Montgomery avea un viitor strălucit, 
ambiția și talentul de a atinge orice scop își alegea. 

Fotografiile articolelor o arătau pe Montgomery sărind peste 
un obstacol cu o iapă numită Park Lane, și prim-planuri în care 
zâmbea strălucitor. 

Zâmbetul ăla mă irita. Era prea luminos și apărea prea ușor. 
Șarmul părea ipocrit. Dar, în fond, nu vorbisem cu ea decât zece 
minute. Poate nu-mi plăcea fiindcă cu nu puteam să zâmbesc și 
nu aveam farmec. 


VP - 28 


Am închis laptopul și am ieșit. Zorii întindeau dâre palide la 
răsărit, în timp ce intram în casa lui Sean, prin glasvandul 
sufrageriei. Dormea sforăind, singur în pat. M-am așezat lângă 
el și l-am bătut ușor pe obraz. Pleoapele i se ridicară încet, 
dezvăluind o mulţime de vinișoare roșii. Își frecă faţa cu o mână. 

— Speram să fie Tom Cruise, mormăi el cu un glas hodorogit. 

— Regret că te dezamăgesc. Dacă vine pe-aici un geambaș 
pe nume Van Zandt, mă numesc Elle Stevens, iar tu cauţi un 
grăjdar. 

— Ce...? 

Se săltă în șezut, scuturând din cap ca să se dezmeticească. 

— Van Zandt? Tomas Van Zandt? 

— Îl cunoști? 

— Am auzit de el. E al doilea escroc din Europa. De ce să vină 
aici? 

— Crede că s-ar putea să cumperi niște cai de la el. 

— Și de ce să creadă una ca asta? 

— Fiindcă i-am cam dat-o eu de înțeles. 

— Hai, mă...! 

— Nu face pe ofensatul. Expresia asta îţi adâncește ridurile 
din jurul gurii. 

— Căţea. 

Stătu un moment bosumflat, apoi își masă faţa cu mâinile, 
întinzându-și pielea din jurul gurii. Liftingul de zece secunde. 

— Ştii că am deja o filieră europeană. Și mai știi că nu lucrez 
decât cu Toine. 

— Da, știu. Ultimul negustor de cai cinstit. 

— Singurul din istoria lumii, din câte știu eu. 

— Atunci, dă-i lui Van Zandt impresia că te poate ademeni să- 
| lași pe Toine. O să aibă un orgasm. Dacă apare pe-aici, prefă-te 
interesat. Îmi ești dator. 

— Nu-ţi datorez chiar atât de mult. 

— Serios? Mulțumită ţie, am acum o clientă și o carieră pe 
care nu mi-o doream. 

— Ai să-mi mulțumești mai târziu. 

— Am să mă răzbun mai târziu. 

M-am aplecat și l-am bătut iar pe obrazul ţepos. 

— Succes în comerțul cu cai. 

Gemu. 


VP - 29 


— Și, apropo, am mai adăugat, oprindu-mă în ușă. Crede că-s 
o diletantă din Palm Beach și că pe D'Artagnon l-am închiriat de 
la tine. 

— Și vrei să ţin minte toate astea? 

Am ridicat din umeri. 

— Cu ce altceva să-ți umpli timpul? 

Aproape ieșisem din dormitor, când vorbi din nou. 

— El... 

M-am întors spre el, cu o mână pe tocul ușii. Mă privea cu o 
expresie nefiresc de serioasă, oarecum blândă. Voia să spun 
ceva prietenos. Eu voiam să-și închipuie că era o zi ca oricare 
alta. Fiecare părea pe deplin conștient de gândurile celuilalt. Imi 
tineam respiraţia. Un colț al gurii i se ridică într-un zâmbet 
confesiv. 

— Sexy costumaţie, remarcă el. 

I-am făcut cu mâna și am ieșit din casă. 

Molly Seabright locuia într-o casă cu etaj și stucaturi, la 
marginea unui cartier numit Binks Forest. Elegant. Curte din dos 
cu peisaj. Un Lexus alb pe alee. In casă ardeau luminile. Pătura 
superioară a clasei muncitoare mijlocii pregătindu-se pentru o 
nouă zi lucrătoare. Am parcat mașina pe stradă și am așteptat. 

La șapte și jumătate, copiii din cartier au început să iasă din 
case, pornind spre autobuzul școlii care aștepta la capătul 
străzii. Molly ieși trăgând după ea un ghiozdan pe rotile, ca o 
funcționară corporatistă în miniatură grăbită să prindă avionul. 
Am coborât din mașină și m-am rezemat de capotă, cu braţele 
încrucișate. Mă zări de la douăzeci de pași distanţă. 

— M-am mai gândit, i-am spus eu, când se opri în faţa mea. 
Te voi ajuta să-ţi găsești sora. 

Nu zâmbi. Nu sări în sus de bucurie. Mă privi doar, întrebând: 

— De ce? 

— Fiindcă nu-mi plac oamenii cu care era încurcată. 

— Credeţi că i s-a întâmplat ceva rău? 

— Știm că i s-a întâmplat ceva, am răspuns. Era aici, iar acum 
nu mai e. Dacă a fost sau nu ceva rău, rămâne de văzut. 

Molly dădu din cap, părând mulţumită că nu încercasem să-i 
dau speranţe false. Majoritatea adulţilor le vorbesc copiilor ca și 
cum ar fi proști, doar fiindcă n-au trăit tot atâţia ani ca ei. Molly 
Seabright nu era proastă. Era inteligentă și curajoasă. N-aveam 


VP - 30 


de gând s-o tratez cu condescendență. Hotărâsem chiar să n-o 
mint, dacă aveam de ales. 

— Dar, dacă nu sunteţi detectiv particular, cum o să puteţi? 
mă întrebă ea. 

Am ridicat din umeri. 

— Cât de greu poate fi? Pun câteva întrebări, dau câteva 
telefoane... Nu-i o operaţie pe creier. 

Stătu un timp pe gânduri. Poate se întreba dacă să spună sau 
nu următoarele. 

— Mai demult, aţi fost detectiv la oficiul șerifului. 

N-aș fi fost mai șocată nici dacă-mi dădea în cap cu un ciocan. 
Eu, care nu voiam să-i vorbesc de sus unui copil. Nu-mi trecuse 
prin minte că Molly Seabright avea să dea fuga acasă și să-și 
facă propriile ei investigaţii online. Dintr-odată, mă simţeam 
goală, expusă în acel mod despre care tocmai mă convinsesem 
singură că era improbabil să se întâmple. Întrecută de o fată de 
doisprezece ani. 

Mi-am mutat privirea. 

— Ala-i autobuzul tău? 

Un autobuz de școală oprise la bordură, iar copiii se adunau 
lângă el și urcau. 

— Mă duc pe jos, răspunse ea înțepată. Am găsit un articol 
despre dumneavoastră în arhivele de Caroline Mary de la 
„Post. 

— Numai unul? Sunt dezamăgită. 

— Mai multe. 

— Okay, deci secretul meu necurat a ieşit la iveală. Am fost 
detectiv pentru Palm Beach County. Acum nu mai sunt. 

Înţelese că nu trebuia să mai insiste. Mai înțeleaptă decât 
majoritatea oamenilor cu vârste de trei ori cât a ei pe care-i 
cunoscusem. 

— Trebuie să discutăm despre onorariu, spuse ea, pe un ton 
de afaceri. 

— Voi lua suta pe care mi-ai oferit-o, și pe urmă mai vedem. 

— Mă bucur că nu încercaţi să mă luați de sus. 

— Tocmai am spus că iau o sută de dolari de la un copil. Mi se 
pare destul de josnic. 

— Ba nu, n-aș crede, replică ea, și privindu-mă cu ochii aceia 
prea serioși, măriţi prin lentilele ochelarilor à la Harry Potter; îmi 
întinse mâna. Vă mulțumesc că mi-aţi acceptat cazul. 


VP - 31 


— lisuse, mă faci să mă simt de parcă ar fi trebuit să semnăm 
un contract, am răspuns, strângându-i mâna. 

— În principiu, așa ar trebui. Dar am încredere în 
dumneavoastră. 

— Și de ce să ai încredere în mine? 

Simţeam că avea un răspuns, dar considera că mi-ar fi fost 
prea greu să-l înțeleg. Incepeam să mă întreb dacă era într- 
adevăr de pe planeta noastră. 

— De-aia, răspunse ea. 

Răspunsul standard al unui copil pentru cineva care nu-i dă 
atenție. 

— Voi avea nevoie de niște informaţii de la tine. O fotografie a 
lui Erin, adresa ei, marca și modelul mașinii, detalii din astea. 

In timp ce-i vorbeam, să aplecă, deschise fermoarul unui 
compartiment al ghiozdanului și scoase un plic de manila, 
întinzându-mi-l. 

— O să le găsiţi pe toate aici. 

— Desigur. 

Nici n-ar fi trebuit să mă mir. 

— Și când te-ai dus la departamentul șerifului, cu cine-ai 
vorbit? 

— Cu detectivul Landry. Îl cunoașteţi? 

— Știu cine e. 

— A fost foarte nepoliticos și condescendent. 

— Și eu am fost la fel. 

— Dumneavoastră n-aţi fost condescendentă. 

Un Jaguar negru ieși în marșarier din garajul familiei 
Seabright, cu un bărbat în costum la volan. Bruce Seabright, 
probabil. Coti în direcția opusă și se îndepărtă. 

— Mama ta e acasă? am întrebat-o. Va trebui să vorbesc cu 
ea. 

Ideea nu păru s-o încânte. Făcu o mutră aproape îngreţoșată. 

— Se duce la serviciu la nouă. E agent imobiliar. 

— Trebuie să discut cu ea, Molly. Și cu tatăl tău vitreg. Pe tine 
n-am să te amestec. Am să le spun că sunt detectiv de 
asigurări. 

Dădu din cap, cu aceeași expresie posomorâtă. 

— Acum ar trebui să pleci la școală. Nu vreau să fiu arestată 
pentru instigare la delincvenţă juvenilă. 


VP - 32 


— Nu, replică ea, pornind înapoi spre casă, târându-și în urmă 
ghiozdanul cu rotile. Cu toţii ar trebui să avem măcar atâta 
caracter. 

e 

Krystal Seabright vorbea la telefonul portabil, când Molly și cu 
mine am intrat în casă. Se rezema de masa din hol, cu privirea 
într-o oglindă rococo cu ramă ornamentală, încercând să-și 
lipească o geană falsă cu unghia lungă și roz, în timp ce 
pălăvrăgea cu cineva despre o casă din Sag Harbour Court 
absolut fabuloasă. Nimeni n-ar fi bănuit că era mama lui Molly. 
Cunoscând-o pe Molly mai întâi, poate că mi-aș fi imaginat-o pe 
mama ei ca pe o avocată în taior, o doctoriţă sau o fiziciană 
nucleară. Poate - dacă n-aș fi știut din proprie experienţă că 
părinţii și copiii nu seamănă întotdeauna. 

Krystal era o blondă platinată care se platinase o idee cam 
prea mult în cei treizeci și ceva de ani ai ei. Părul îi era aproape 
alb și arăta la fel de fragil ca vata de zahăr. Se farda o idee 
peste măsură. Costumul roz era o idee prea strâmt și o idee 
prea ţipător, iar tocurile cui ale sandalelor, o idee prea înalte. Ne 
aruncă o privire cu coada ochiului... 

— ... pot să-ţi faxez toate detaliile imediat ce ajung la birou, 
Joan. Dar trebuie neapărat s-o vezi cu ochii tăi ca s-o apreciezi 
just. Acum, în timpul sezonului, nu se mai găsesc case ca asta. 
Ai mare noroc c-a apărut. 

Se întoarse dinspre oglindă și se uită la mine, apoi la Molly, de 
parcă ar fi spus „Acum ce mai e?”, dar își continuă conversaţia 
cu invizibila Joan, stabilind o întâlnire la unsprezece și măzgălind 
ceva într-o agendă dezordonată. In sfârșit, închise telefonul. 

— Molly? Ce s-a întâmplat? întrebă ea, privindu-mă pe mine. 

— Dumneaei e doamna Estes, răspunse Molly. E detectiv. 

Krystal se uită la mine de parc-aș fi fost teleportată de pe 
Marte. 

— Ce zici că e? 

— Vrea să te întrebe despre Erin. 

Furia cuprinse fața lui Krystal ca un foc de paie, aprinzând-o 
până la rădăcinile firelor de păr. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! Molly, nu-mi vine să cred 
c-ai fost în stare să faci una ca asta! Ce-oi fi având în cap? 

Durerea din ochii lui Molly fu îndeajuns de acută ca s-o simt 
eu însămi. 


VP - 33 


— Ti-am spus eu că s-a întâmplat ceva rău, insistă ea. 

— Nu pot să cred ce chestii faci! strigă Krystal, fiind clar că 
enervarea contra fiicei sale mai mici nu era deloc o noutate. 
Slavă Domnului că Bruce nu-i aici. 

— Doamnă Seabright, am intervenit, anchetez un caz de la 
centrul ecvestru, în care s-ar putea să fie implicată și fiica 
dumneavoastră, Erin. Aș dori să vă vorbesc între patru ochi, 
dacă se poate. 

Mă privi cu ochii holbati, încă furioasă. 

— N-avem nimic de discutat. Habar n-am ce se întâmplă pe- 
acolo. 

— Dar, mamă... începu Molly, încercând cu disperare să-i 
trezească interesul. 

Maică-sa o fulgeră cu o privire feroce. 

— Dacă i-ai spus acestei femei cine știe ce prostii, să știi c-ai 
dat de dracu', domnișoară! Nu pot să cred, ce dificultăţi ne faci. 
De nimeni nu-ţi pasă, numai de tine. 

Pe obrajii altminteri palizi ca aluatul ai lui Molly apărură două 
pete roșii. Părea gata să izbucnească în plâns. 

— Sunt îngrijorată pentru Erin, spuse ea cu voce mică. 

— Erin e ultima persoană din lume pentru care ar avea cineva 
de ce să-și facă griji, declară Krystal. Du-te la școală. Du-te! 
Afară cu tine! In clipa asta-s așa de furioasă, că-mi vine să... 
Dacă întârzii la școală, n-ai decât să rămâi în detenţie, după- 
amiază. Și nu care cumva să mă suni! 

Imi venea s-o apuc pe Krystal Seabright de părul ei 
hiperplatinat și s-o zgâlțâi până i-l smulgeam pe tot din cap. 

Molly se întoarse și ieși, lăsând ușa larg deschisă. Privind-o 
cum își trăgea după ea ghiozdanul pe rotile, mi se frângea 
inima. 

— Poţi să pleci și dumneata după ea, se răsti la mine Krystal 
Seabright. Că de nu, chem poliţia. 

M-am răsucit spre ea și un moment n-am spus nimic, 
încercând să-mi stăpânesc nervii. Imi aminteam de faptul că 
fusesem un ofițer de poliţie îngrozitor la începutul carierei, 
pentru că-mi lipseau aptitudinile diplomatice necesare în situaţii 
casnice. Intotdeauna am fost de părere că unii oameni nu 
merită altceva decât să fie pocniţi peste gură. Mama lui Molly 
făcea parte din această categorie. 


VP - 34 


Krystal, care avea și ea unele probleme cu autocontrolul, 
tremura ca un Chihuahua. 

— Doamnă Seabright, nu știu la cât folosește, dar Molly n-are 
niciun amestec în povestea asta, am minţit eu. 

— Nu zău? N-a încercat să-ți spună că sora ei a dispărut și că 
ar trebui să sunăm la poliţie și la F.B.I. și la „America's Most 
Wanted”? 

— Ştiu că pe Erin n-a mai văzut-o nimeni de duminică după- 
amiază. Nu sunteți îngrijorată? 

— Insinuezi că nu-mi pasă de copiii mei? 

Aceiași ochi holbați și o indignare îndelung exersată - 
întotdeauna un semn al respectului scăzut față de sine. 

— Nu insinuez nimic. 

— Erin e adultă. Cel puțin, aşa crede ea. A vrut să trăiască 
singură, să-și vadă de ale ei. 

— Deci, nu știți că lucra pentru un om care a fost implicat în 
planuri de fraudare a agenţiilor de asigurări? 

Mă privi nedumerită. 

— Păi lucrează pentru un antrenor de cai. Molly aşa mi-a spus. 

— Cu Erin n-aţi vorbit? 

— Când a plecat de-acasă, a spus foarte clar că nu mai voia 
să aibă nimic de-a face cu mine. Se plictisea prea mult, să aibă 
o viaţă civilizată, într-o casă omenească. După tot ce-am făcut 
pentru ea și sora ei... 

Se duse la masa din hol, își aruncă o privire în oglindă, apoi 
deschise poșeta Kate Spade roz cu portocaliu și scoase o ţigară 
și o brichetă îngustă, pornind spre ușa de la intrare, rămasă 
deschisă. 

— Am muncit ca o roabă, am făcut atâtea sacrificii... continuă, 
vorbind mai mult sau mai puţin de una singură, ca și cum s-ar fi 
simţit mai bine portretizându-se pe sine însăși ca pe eroina 
povestirii; își aprinse ţigara și suflă fumul afară. Numai necazuri 
ne-a făcut, încă din noaptea când am conceput-o. 

— Tatăl lui Erin locuiește prin apropiere? Poate s-o fi dus să 
stea un timp la el? 

Krystal izbucni într-un râs lipsit de umor, fără să mă 
privească. 

— Aiurea! N-ar fi făcut una ca asta. 

— Tatăl ei unde-i? 


VP - 35 


— De unde să știu eu? N-am mai auzit de el de cincisprezece 
ani. 

— Știţi ce prieteni are? 

— Ce vrei cu ea? mă întrebă. Acum ce-a mai făcut? 

— Nimic, din câte știu eu. S-ar putea să aibă niște informaţii. 
Aș dori doar să-i pun câteva întrebări în legătură cu omul pentru 
care lucra. A mai avut probleme în trecut? 

Se aplecă pe ușă afară, trase încă un fum, cu sete, și-l suflă 
spre o tufă de ibisc. 

— Nu văd cu ce te privesc pe dumneata problemele mele de 
familie. 

— A avut vreodată ceva ce-a face cu drogurile? 

Întoarse brusc capul spre mine. 

— Deci, asta era? S-a înhăitat cu traficanţii de droguri? 
Dumnezeule, atâta-mi mai trebuia! 

— Mă interesează să aflu unde s-a dus, am răspuns. 
Întâmplător, dispariţia lui Erin a coincis cu moartea unui cal 
foarte valoros. 

— Crezi c-a omorât un cal? 

Aveam senzaţia că-mi crăpa capu-n două. Krystal părea 
preocupată de oricine, numai de fiica ei nu. 

— Vreau doar să-i pun câteva întrebări despre șeful ei. Aveţi 
idee unde s-ar fi putut duce? 

leși din casă, scutură scrumul într-o jardinieră și reveni. 

— Nu le prea are pe-astea cu responsabilitatea. Crede că a fi 
adultă înseamnă să poată face tot ce-i trăsnește prin cap. O fi 
fugit la South Beach, cu vreun băiat. 

— Are vreun prieten? _ 

Se încruntă, privind spre pardoseala antreului. In jos, și la 
dreapta: minţea. 

— De unde să știu eu? Nu vine să-mi dea raportul. 

— Molly a spus că n-a putut-o găsi la telefonul celular. 

— Molly...! 

Trase din ţigară și încercă să vânture cu mâna fumul spre 
stradă. 

— Molly are doișpe ani. Molly crede că Erin e cool. Molly 
citește prea multe romane polițiste și se uită prea mult la A&E. 
Ce fel de copil se uită la A&E? „Lege și ordine, rapoarte de 
investigații”. Eu, când aveam doișpe ani, mă uitam la reluările 
cu „Brady's Bunch”. 


VP - 36 


— Cred că Molly are motive să fie îngrijorată, doamnă 
Seabright. Și mai cred că ar fi bine să vă duceţi la Oficiul 
Șerifului și să completaţi un raport de dispariţie de persoană. 

Krystal Seabright mă privi îngrozită - nu de gândul că fiica ei 
ar fi putut cădea victima unei ticăloșii, ci de ideea că cineva din 
Binks Forest ar fi trebuit să completeze un raport la poliţie. Ce- 
aveau să spună vecinii? 

— Erin n-a dispărut, insistă ea. Doar s-a... dus undeva, atâta 
tot. 

Un băiat adolescent ieși pe o ușă, în holul de la etaj, și cobori 
tropăind scara. Părea să aibă vreo șaptesprezece, optsprezece 
ani, și era mahmur. Pământiu la faţă și posac, cu păr brunet ale 
cărui vârfuri platinate stăteau zbârlite în smocuri murdare. 
Tricoul arăta de parcă ar fi dormit cu el și chiar mai rău decât 
atât. Nu semăna nici cu Krystal, nici cu fiicele ei. Am presupus 
că era fiul lui Bruce Seabright și m-am întrebat de ce Molly nu- 
mi spusese nimic despre el. 

Krystal înjură printre dinţi și-și aruncă pe furiș ţigara afară. 
Ochii băiatului îi urmăriră mișcarea, apoi reveniră la ea. O 
prinsese. 

— Chad? Ce-i cu tine acasă? 

O voce cu totul nouă. Nervoasă. Servilă. 

— Nu te simţi bine, iubitule? Credeam că te-ai dus la școală. 

— Sunt bolnav, răspunse el. 

— A... Aha... ăă... Vrei să-ţi fac niște pâine prăjită? îl întrebă, 
veselă. Trebuie să mă duc la birou, dar ţi-aș putea prăji puţină 
pâine. 

— Nu, mersi. 

— Aseară ai stat până foarte târziu, continuă Krystal, suav. 
Probabil că ești doar nedormit, atâta. 

— Poate. 

Chad îmi aruncă o privire și se îndepărtă, cu umerii pleoștiţi. 

Încruntându-se la mine, Krystal spuse încet: 

— Ascultă, n-avem nevoie de dumneata. Pleacă și gata. O s- 
apară ea, Erin, când o să aibă nevoie de ceva. 

— Ce-i cu Erin? întrebă Chad. 

Revenise în hol, cu o sticlă de Cola de doi litri în mână. Micul 
dejun al campionilor. 

Krystal Seabright închise ochii, pufnind zgomotos. 

— Nimic. Doar... Nimic. Du-te și te culcă la loc, scumpule. 


VP - 37 


— Trebuie să-i pun câteva întrebări despre omul pentru care 
lucrează, i-am spus eu băiatului. Intâmplător, știi unde aș putea 
s-o găsesc? 

Ridică din umeri, scărpinându-și pieptul. 

— Îmi pare rău, n-am văzut-o. 

În timp ce vorbea, pe alee apăru din nou Jaguar-ul negru. 
Krystal făcu o mutră panicată. Chad dispăru pe un culoar. Omul 
despre care presupuneam că era Bruce Seabright cobori din 
mașină și veni spre ușa deschisă, cu pas hotărât. Era îndesat, cu 
păr rar lins pe spate și o expresie lipsită de umor. 

— lubitule, ai uitat ceva? îl întrebă Krystal, folosind același ton 
pe care i se adresase lui Chad - de slujnică zeloasă. 

— Dosarul Fairfields. În dimineaţa asta mi-a venit o negociere 
majoră pentru proprietatea aia, și n-am dosarul la mine. Știu că 
l-am pus pe masa din sufragerie. Cred că tu l-ai mutat de-acolo. 

— Nu, n-aș crede... N-am... 

— De câte ori trebuie să-ţi spun, Krystal? Nu te mai atinge de 
dosarele mele de afaceri. 

În glasul lui se simţea o condescendenţă care n-ar fi putut să 
fie considerată abuzivă - dar era, într-un mod subtil, insidios. 

— Îmi... îmi pare rău, iubitule, se bâlbâi femeia. Stai... mă duc 
să ţi-l găsesc... 

Bruce Seabright mă privi cu o undă de prudenţă în ochi, ca și 
cum ar fi bănuit că puteam avea un permis de a solicita donații 
în scopuri de caritate. 

— Vă rog să mă scuzați că v-am întrerupt, spuse el politicos. 
Trebuie să ajung la o întâlnire foarte importantă. 

— Mi-am dat seama. Elena Estes, m-am prezentat eu, 
întinzându-i mâna. 

— Pe Elena o interesează un condominiu în Sag Harbor, se 
grăbi Krystal să-i explice, privindu-mă cu o undă de disperare în 
ochi, pentru a-mi implora complicitatea. _ 

— De ce să-i arăţi o casă de-acolo, iubito? o întrebă el. In 
cartierul acela, valorile proprietăţilor nu vor face decât să scadă. 
Ar trebui să-i arăţi ceva din Palm Groves. Trimite-o la sediu. 
Pune-o pe Kathy să-i arate un model. 

— Da, desigur, murmură Krystal, înghițind gălușca și lăsându-l 
să-i sufle vânzarea de sub nas. Mă duc să-ţi găsesc dosarul ăla. 

— ÎI caut eu, iubito. N-aș vrea să scapi ceva din el. 


VP - 38 


Un obiect de pe prag îi atrase atenţia. Se aplecă și ridică 
mucul de ţigară pe care-l aruncase Krystal. Ținându-l între două 
degete, parcă într-o pensetă, se uită la mine. 

— Mă scuzați, dar fumatul nu e permis pe proprietatea mea. 

— Îmi pare rău, am răspuns, luându-i chiștocul. E un obicei 
prost. 

— Da, așa este. 

Intră în casă să-și găsească dosarul rătăcit. Krystal își frecă 
fruntea, cu privirea în jos, spre sandalele o idee cam prea 
țipătoare, clipind din ochi ca și cum abia și-ar fi stăpânit 
lacrimile. 

— Pleacă, te rog, șopti ea. 

Am înfipt chiștocul în jardinieră și am plecat. Ce i-aș mai fi 
putut spune unei femei care era atât de timorată de soțul ei 
autoritar, încât mai degrabă și-ar fi abandonat propriul copii, 
decât să-l nemulțumească? 

În repetate rânduri, de când mă știu, am constatat că oamenii 
sunt uluitori - și rareori în sens bun. 


VP - 39 


Capitolul 5 


Nu cunoaștem niciodată calitatea vieții altcuiva, deși rareori 
rezistam ispitei de a emite supoziţii și judecăţi. Multe femei ar fi 
privit situaţia lui Krystal Seabright prin prisma distanţei și ar fi 
presupus că se ajunsese. Casă mare, mașină scumpă, carieră în 
afacerile imobiliare, soț antreprenor. Dă bine, pe hârtie. 
Povestea avea chiar și un element din Cenușăreasa: mamă 
celibatară, cu două fete, salvată de greutăţile vieţii, etcetera, 
etcetera. 

Același lucru era valabil și pentru oamenii aparent bine 
chivernisiţi care erau proprietarii celor patru mii de cai scumpi 
de la centrul ecvestru. Șampanie și caviar la gustarea zilnică. În 
fiecare casă câte o cameristă, în fiecare garaj câte un Rolls. 

Adevărul era mult mai multicolor și mai puţin mirific. Existau 
povestiri personale pline de mici întorsături neplăcute ale 
intrigii: incertitudini și infidelităţi. Existau oameni care veneau în 
Florida mânaţi de un vis și strâmtoraţi, punând deoparte ban cu 
ban tot anul ca să poată împărţi un condominiu ieftin cu încă doi 
călăreţi, să ia câteva lecţii de la un antrenor de renume, și să-și 
arate calul mediocru publicului anonim din zona amatorilor, 
numai de dragul sportului. Existau profesioniști de categoria a 
doua, cu câte două ipoteci pe fermele din East Buttcrack, care 
se învârteau pe lângă marile grajduri, sperând să agaţe unul, doi 
clienţi adevăraţi. Existau dealeri ca Van Zandt: hiene 
adulmecând la adăpătoare, în căutarea prăzilor vulnerabile. 
Viaţa de lux are multe nuanțe cenușii pe sub pojghița aurie. lar 
acum, sarcina mea oficială era de a dezgropa câteva dintre 
aceste filoane insalubre. 

M-am gândit că n-ar strica să-mi petrec cât mai mult timp 
posibil pe lângă grajdul lui Jade, înainte ca vreo persoană din 
anturajul lui să intre la toaletă cu un număr din „Side/ines” și să 
iasă cu o revelaţie. Imi petrecusem destul timp lucrând sub 
acoperire la narcotice ca să știu că riscul era minor, dar exista 
totuși. Oamenii văd ceea ce sunt programaţi să vadă, rareori se 
uită după altceva. Oricum, viaţa unui poliţist sub acoperire nu e 
niciodată scutită de teama demascării. Se poate întâmpla în 


VP - 40 


orice clipă, și cu cât e mai avansată treaba, cu atât cade mai 
prost momentul. 

Strategia mea de lucru sub acoperire fusese întotdeauna 
aceea de a aduna cât mai multe informaţii posibil și cât mai 
repede posibil; de a-mi schiţa imaginea în linii rapide și apăsate. 
Să orbesc prada, s-o atrag lângă mine, apoi s-o ameţesc cu o 
directă și să dispar. Superiorii mei de la oficiul șerifului îmi 
priviseră chiorâș metodele, pentru că era un stil împrumutat mai 
degrabă de la escroci decât de la polițiști. Dar rareori fuseseră 
nemulţumiţi de rezultate. 

Cu permisul de parcare al lui Sean încă agăţat de oglindă, am 
trecut pe lângă paznicul de la poartă și am intrat în vârtejul 
schimbului de zi al terenurilor de prezentare din Wellington. Se 
vedeau cai pretutindeni, oameni pretutindeni, maşini 
pretutindeni, cărucioare de golf pretutindeni. Tocmai avea loc o 
paradă, care avea să dureze duminică toată ziua. Cai şi ponei 
săreau peste obstacole, în vreo șase arene de concurs. Haosul 
acţiona în favoarea mea, ca și cum aș fi jucat alba-neagra într- 
un colț din Times Square. E greu să urmărești bila când ești în 
mijlocul unui circ. 

Am parcat în spaţiul al doilea, am tăiat-o pe lângă hambarele 
permanente și clinica veterinară, am ocolit standurile de 
concesionare și am ajuns pe Fifth Avenue în versiunea terenului 
de prezentare: un șir de ateliere mobile și buticuri scumpe, în 
rulote pe cinci roţi. Bijuterii la comandă, croitorie la comandă, 
negustori de antichităţi, tonete de monograme, tarabe cu 
cappuccino. M-am oprit pe la două buticuri ca să-mi aleg 
recuzita pentru rolul de diletantă. Imaginea e totul. 

Am cumpărat și mi-am pus pe cap o pălărie de pai cu boruri 
largi și panglică neagră. Bărbaţii nu iau niciodată în serios 
femeile cu pălărie. Mi-am ales două bluze de mătase și fuste-șal 
lungi, făcute din sariuri vechi. M-am asigurat că vânzătoarele se 
întreceau pe sine cu ambalajele, astfel încât sacoșele să dea pe 
din afară de pline ce erau. Am mai cumpărat o pereche de 
sandale nepractice și niște brățări trendy, și mi le-am pus. Când 
am considerat că arătam destul de frivolă, am pornit în căutarea 
lui Don Jade. 

La grajduri, nu se zărea nici urmă de el, nici de Paris 
Montgomery. Un guatemalez subnutrit mătura într-o boxă, cu 
capul în piept, încercând nu atragă atenţia, în caz că printre 


VP - 41 


vizitatori se nimerea și un agent de la imigrări ilegale. Fațada 
altei boxe fusese demontată, pentru a forma un salon de 
țţesălat. Înăuntru, o fată supraponderală cu un maiou prea 
decoltat se căznea să perie un cal sur rotat. Fata avea ochii 
înguști și răi ai cuiva care acuză pe toată lumea, numai pe sine 
nu, că s-a născut fără noroc. Am zărit-o privindu-mă pieziș, cu o 
mutră acră. 

Mi-am dat capul pe spate, uitându-mă la ea pe sub borul 
ridicol al pălăriei. 

— O caut pe Paris. E pe-aici? 

— O călărește pe Park Lane în arena de instructaj. 

— Don e cu ea? 

Don, vechiul meu mic. 

— Mda. 

Și ce voiam să zic cu asta? 

— lar dumneata ești...? 

Păru surprinsă că mă deranjam s-o întreb, apoi suspicioasă, 
apoi hotărâtă să profite de ocazie. 

— Jill Morone. Sunt grăjdăriţa şefă a domnului Jade. 

După cum arăta, era doar grăjdărița domnului Jade și nimic 
mai mult, iar felul anemic cum mânuia peria arăta că până și 
această funcţie era definită cu multă îngăduință. 

— Serios? Atunci trebuie c-o cunoști pe Erin Seabright. 
Reacţiile fetei erau atât de lente, încât creierul ei s-ar fi putut să 
funcționeze după alt fus orar. Îi vedeam fiecare gând târându-i- 
se greoi prin minte, în timp ce încerca să aleagă un răspuns. Işi 
trecu peria peste umărul surului. Calul ciuli urechile și-și 
rostogoli un ochi spre ea. 

— Nu mai lucrează aici. 

— Știu. Mi-a spus Paris. Știi cumva unde s-a dus? Un prieten al 
meu voia s-o angajeze. 

Jill ridică din umeri, cu privirea lunecându-i într-o parte. 

— Nu știu. Paris zicea că s-a dus la Ocala. 

— Nu eraţi prietene, cred. Vreau să zic, nu pari să știi prea 
multe. 

— Știu că nu era o grăjdăriţă prea bună. 

Râde ciob de oală spartă. 

— Și să înțeleg că dumneata ești? am întrebat-o. Te-ar 
interesa să te transferi? 


VP - 42 


Păru încântată de sine, ca și cum ar fi avut un mic secret 
ștrengăresc. 

— A, nu. Domnul Jade se poartă foarte frumos cu mine. 
Domnul Jade probabil că abia dacă-i știa numele - doar dacă nu 
era ultimul lui alibi, lucru de care mă îndoiam. Bărbaţii ca Don 
Jade vor fete drăguţe și folositoare. Jill Morone nu era niciuna, 
nici alta. 

— Bravo ţie, am spus. Sper c-ai să-ţi mai poţi păstra slujba, 
după toată dandanaua aia cu Stellar. 

— N-am fost eu de vină. ` 

— Moare un cal aşa, pe nepusă masă. In circumstanțe 
suspecte. Proprietarii devin nervoși, încep să dea telefoane la 
alți antrenori... Afacerile pot intra rapid în declin. 

— A fost un accident. 

Am ridicat din umeri. 

— Ai văzut când s-a întâmplat? 

— Nu. Da eu l-am găsit, recunoscu ea, cu o lucire ciudată de 
mândrie în ochii ei ca două bobițe; șansa celebrităţii; putea ieși 
la arlechinul unei rampe, pentru vreo săptămână și ceva. Zăcea 
acolo cu picioarele întinse. Și avea ochii deschiși. Am crezut că 
lenevea doar, așa că l-am plesnit pe fund ca să se scoale. Și am 
văzut că era mort. 

— Dumnezeule! Îngrozitor! 

Am privit în lungul șirului de boxe ale lui Jade - cam o duzină, 
poate puţin mai multe - fiecare cu câte un ventilator în afara 
zăbrelelor din față. 

— Dacă stau bine să mă gândesc, mă mir că mai folosiţi 
ventilatoarele... 

Ridică iar din umeri, dând încă de două ori cu peria peste 
părul surului. 

— E cald. Ce să facem? 

Calul o așteptă să facă un pas înapoi, apoi o plesni cu coada. 
ÎI lovi în coaste cu peria. 

— N-aș vrea să fiu eu persoana care a lăsat din neatenție 
cablul ăla să atârne în boxa lui Stellar, am spus. Un asemenea 
grăjdar ar trebui să se lase de meserie. Aș avea eu grijă în 
sensul ăsta, să am un cuvânt de spus. 

Ochișorii de pe faţa ei păstoasă se umplură iar de răutate. 


VP - 43 


— Nu eu aveam grijă de el. Era al lui Erin. Acum vedeți ce fel 
de grăjdăriţă era? Să fi fost eu în locul domnului Jade, o 
omoram. 

Poate c-o fi și făcut-o, mi-am spus, în timp ce ieșeam din cort. 

Am zărit-o pe Paris Montgomery la o oarecare distanţă, în 
arena de instructaj, cu coada-de-cal aurie săltându-i și ochelarii 
de soare la ochi, în timp ce-și mâna calul peste o serie de 
obstacole. Poezie în mișcare. Don Jade stătea pe margine, 
filmând-o cu o cameră video, în timp ce un bărbat înalt, 
slăbănog și roșu la faţă și la păr îi vorbea cu gesturi furioase. 
Arăta ca un Howdy Doody uriaș și nevricos. M-am apropiat de ei, 
părând atentă la caii din jur. 

— Dacă apare cel mai mic semn suspect în rezultatele 
testelor, Jade, ai să fii pus sub acuzare! spunea în gura mare 
roșcovanul, fie fără să-i pese, fie vrând anume să atragă atenția 
tuturor celor din jur. Nu-i vorba doar dacă General Fidelity 
plătește sau nu. Și-așa ţi-a mers prea mult cu porcăriile astea. E 
timpul să le pună cineva punct. 

Jade nu spunea absolut nimic, nici cu furie, nici ca să se 
apere. Nici măcar nu se întrerupea din filmat. Era un om 
compact, cu  antebraţele musculoase ale unui călăreț 
profesionist. Profilul lui părea gravat pe o monedă romană. Să 
tot fi avut între treizeci și cinci de ani și cincizeci, și cred că la fel 
avea să se spună despre el și după șaptezeci de ani. 

Işi privi asistenta trecând cu Park Lane peste o combinaţie de 
obstacole, și se încruntă când calul își lovi gleznele din faţă, 
doborând o stinghie. În timp ce Paris trecea în trap vioi prin 
dreptul lui, ridică ochii spre ea și-i strigă vreo două indicaţii 
pentru a face iapa să-și strângă mai bine crupa sub ea când își 
lua avânt. 

Celuilalt nu părea să-i vină a crede că amenințările lui nu 
primiseră niciun răspuns. 

— Mare figură ești, Don. Nici măcar nu te deranjezi să negi? 

Jade nu-l privi nici acum. 

— De ce să mă deranjez, Michael? Nu vreau să mai fiu acuzat 
și de infarctul tău, pe lângă toate celelalte. 

— Ticălos încrezut ce ești! Încă mai crezi să poţi face oamenii 
să te pupe-n fund, convinși că miroase a trandafiri. 


VP - 44 


— O fi și mirosind, Michael, replică Jade calm, privindu-și în 
continuare calul. N-ai să știi niciodată adevărul, fiindcă nu vrei. 
Nu vrei să fiu nevinovat. Îţi place prea mult să mă urăști. 

— Nu-s tocmai singurul. 

— Știu. lar am devenit distracţie naţională. Dar asta nu 
schimbă faptul că sunt nevinovat. 

Își frecă ceafa arsă de soare, se uită la ceas și oftă. 

— Ajunge pentru ziua de azi, Paris, strigă el, închizând camera 
video. 

— Am să-l sun pe doctorul Ames, spuse celălalt. Dacă aflu că 
ai relaţii la laboratorul ăla... 

— Dacă Ames îţi spune ceva despre Stellar, îl las fără licență, 
îl întrerupse calm Jade. Nu c-ar avea ce să-ţi spună. 

— A, sunt sigur că e o întreagă poveste. Cu tine, mereu e așa. 
De data asta, cu cine mai erai în pat? 

— Și dacă eram cu cineva, nu te privește pe tine, Michael. 

— Am eu grijă să mă privească. 

— Ești obsedat, declară Jade, întorcându-se spre grajduri, în 
timp ce Paris se apropia călare pe Park Lane. Dac-ai munci cu 
tot atâta energie câtă consumi ca să mă urăști pe mine, poate 
chiar s-ar alege ceva de capul tău. Acum, dacă mă scuzi, 
Michael, mai am și treabă. 

Chipul lui Michael se schimonosi ca o mască pistruiată. 

— N-o să mai ai multă vreme, dacă-i după mine. 

Jade se îndepărtă spre hambar, nepărând afectat de 
convorbire. Adversarul lui rămase pe loc un moment, gâfâind, cu 
o expresie dezamăgită. Apoi se răsuci pe călcâie și plecă. 

— Urâtă treabă, am comentat. 

Tomas Van Zandt stătea la nici zece pași de mine. Urmărise 
pe furiș schimbul de replici dintre cei doi, prefăcându-se că 
privea ceilalţi cai din arenă, la fel ca mine. Îmi aruncă o privire 
indiferentă și dădu să plece. 

— Credeam că bărbaţii din Belgia sunt fermecători, după cum 
se zice... 

Se opri brusc și mă privi din nou, recunoscându-mă încet. 

— Elle! la uite la ea! 

— Mă pricep la curăţenie, cum se spune în parcarea de rulote. 

— Tu n-ai fost niciodată într-o parcare de rulote! pufni el, 
privindu-mi pălăria și costumaţia. 


VP - 45 


— Cum să nu fi fost? Odată, am dus o cameristă acasă cu 
mașina, am spus, după care am arătat cu capul spre bărbatul cu 
care se certase Jade. Ala cine-i? 

— Michael Berne. Un mare smiorcăit. 

— E proprietar, sau ceva? 

— Da. _ 

— Aha... Ăștia de la sărituri sunt așa de dramatici. În 
fundătura mea ecvestră, nu se întâmplă niciodată lucruri atât de 
interesante. 

— Atunci, poate-ar trebui să-ţi vând un săritor, propuse Van 
Zandt, privindu-mi sacoșele de cumpărături și calculându-mi în 
minte limitele credit cardului. 

— Nu știu dacă sunt gata pentru așa ceva. Pare o adunătură 
destul de dură. Și-n plus, nu cunosc niciun antrenor. 

Mă luă de braţ, ca un gentleman curtenitor. 

— Vino. Să-ţi fac cunoștință cu Jade. 

— Grozav, am răspuns, privindu-l cu coada ochiului. Pot să 
cumpăr un cal și să încasez asigurarea. Doi iepuri dintr-un foc. 

Ca și cum aș fi apăsat pe un comutator, chipul afabil al lui Van 
Zandt deveni furtunos; ochii săi cenușii erau acum reci ca Marea 
Nordului, și îngrozitor de ameninţători. 

— Nu spune asemenea prostii, se răsti el. 

M-am îndepărtat cu un pas. 

— A fost o glumă. 

— Cu tine, toate sunt glume, remarcă el dezgustat. 

— lar dacă nu știi de glumă, Van Zanat, am replicat, te bag în 
mă-ta. 

L-am privit cum se chinuia să-l îndese pe Mr. Hyde la loc în 
cutie. Starea de spirit i se schimbase atât de repede, încât nu-mi 
venea să cred că nu-l atinsesem într-un punct sensibil. 

Își frecă gura cu o mână, făcând un gest nervos. 

— În regulă. A fost o glumă. Ha, ha, făcu el, încă vizibil furios 
și porni spre cort. Las-o-ncolo. Vino cu mine. 

Nu m-am mișcat. 

— Nu vin. Prezintă-ţi scuzele. 

— Ce? 

Mă privi neîncrezător. 

— Nu fi tâmpită. 

— Ţine-o tot așa, că-i bine, Van Zandt. Sunt proastă, și 
tâmpită, și mai cum? 


VP - 46 


Mușchii feței îi tresăriră. Voia să-mi spună căţea, sau și mai 
rău. | se citea în ochi. 

— Scuzele, am insistat. 

— N-ar fi trebuit să faci o glumă ca aia. Hai odată. 

— lar dumneata ar trebui să-ți prezinţi scuzele, am replicat, 
fascinată să văd că părea incapabil să-și ceară iertare, și uimită 
că totuși mai insistam. 

— Eşti încăpăţțânată. 

Am râs scurt, zgomotos. 

— Eu sunt încăpățânată? 

— Da. Acum vino. 

— Nu-mi da ordine ca unui cal pe care-l porți de colo-colo, am 
obiectat. Poţi să-ți prezinți scuzele, sau să mă pupi în fund. 

Am aşteptat, pregătită pentru o explozie, nesigură de ceea ce 
avea să se întâmple în continuare. Van Zandt se uită la mine, 
apoi își mută privirea, iar când întoarse din nou capul, zâmbea 
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Ești o tigroaică, Elle! Îmi place. Ai caracter. 

Dădu din cap, dintr-odată enorm de mulţumit. 

— E foarte bine. 

— Mă bucur nespus că ești de acord. 

Chicoti și mă luă iar de braț. 

— Să mergem. Am să te prezint lui Jade. O să-i placi. 

— Dar el o să-mi placă mie? 

Nu-mi răspunse. Puțin îi păsa lui ce-mi plăcea și ce nu-mi 
plăcea. Era fascinat că-l sfidasem. Nu mă îndoiam că i se 
întâmpla destul de rar așa ceva. Majoritatea clienţilor lui 
americani trebuie să fi fost femei bogate pe ai căror bărbaţi și 
amanți nu-i interesau caii. Femei care-i acordau un credit 
nemeritat numai fiindcă era european și le dădea atenţie. Femei 
nesigure, care puteau fi fermecate și manipulate ușor, 
impresionate de câteva cunoștințe, de puţină eleganţă 
continentală, și de un orgoliu cât toate zilele, cu accent străin. 

Văzusem cu ochii mei fenomenul, de multe ori, de-a lungul 
anilor. Femeile flămânde după atenţie și aprobare puteau face 
multe prostii, inclusiv să se despartă de mari sume de bani. 
Aceasta era clientela care-i îmbogăţea pe dealerii lipsiți de 
scrupule. Clientela care-i făcea pe de-alde Van Zandt să râdă pe 
la spate de „americanii ăștia tâmpiţi”. 


VP - 47 


Van Zandt ieși, urmat de Jill grăjdărița, tocmai când intram pe 
culoar. Van Zandt se răsti la fată să fie atentă pe unde mergea, 
bombănind aproape neauzit - aproape - „vacă idioată”, în timp 
ce iapa o trăgea după ea. 

— D.]., de ce nu poţi tu să găsești și fete care au creier în 
cap? întrebă el cu voce tare. 

Jade stătea în ușa deschisă a unei boxe drapată cu verde și 
împodobită cu panglicile cocardelor câștigate la prezentările 
recente. Bea calm dintr-o Cola dietetică. 

— Asta-i un fel de șaradă? 

Van Zandt stătu o clipă să înţeleagă poanta, apoi râse. 

— Da - o întrebare încuietoare. 

— Mă scuzaţi, am intervenit cu politicos, dar dau cumva 
impresia că stau aici cu un penis? 

— Nu, replică Paris Montgomery, ieșind din boxă. Cu două 
cariciuri. 

Van Zandt scoase un mârâit gutural, dar se prefăcu amuzat. 

— lute de limbă mai ești, Paris! 

Montgomery își afișă zâmbetul cât toate zilele. 

— La fel zic și băieții. 

Umor de înaltă clasă. Jade nu le dădea atenţie. Se uita la 
mine. l-am susținut privirea, întinzându-i mâna. 

— Elle Stevens. 

— Don Jade. Ești prietenă cu personajul ăsta? se interesă el, 
arătând cu capul spre Van Zanat. 

— Nu-s eu de vină. Şansa a făcut să ne cunoaștem. 

Colţul gurii lui Jade tresări în sus. 

— Ei, când e vorba de șansă, Tomas e primul care să profite. 

Van Zandt se bosumflă. 

— Nu-s eu omul care s-aștepte să-i bată șansa la ușă. Mă duc 
și-o invit, politicos. lar șansa asta a venit să-ți fure grăjdăriţa, 
adăugă, arătându-mă pe mine. 

Jade îl privi nedumerit. 

— Pe aia drăgălașă, preciză Van Zanat. Blonda. 

— Erin, adăugă și Paris. 

— A, cea care a plecat, remarcă Jade, continuând să mă 
privească. 

— Da, am spus eu. Se pare că mi-a luat-o cineva înainte. 

Nu avu niciun fel de reacție. Nu-și mută privirea, nici nu 
încercă să-și exprime tristeţea că fata plecase. Nimic. 


VP - 48 


— Mda, glumi Paris. Elle și cu mine vom înființa un grup de 
sprijin pentru oamenii fără grăjdari. 

— De ce-ai venit s-o cauţi tocmai pe Erin? întrebă Jade. Nu 
avea prea multă experienţă. 

— Lucra bine, Don, o apără Paris. Aș lua-o înapoi fără să stau 
pe gânduri. 

— O prietenă a unei prietene a auzit că ar fi interesat-o o 
schimbare, i-am spus eu lui Jade. lar acum, că a început sezonul, 
nu prea putem face mofturi, nu? 

— Asta cam așa e. Ai cai aici, Elle? 

— Nu, deși Z. aci de faţă încearcă să remedieze situaţia. 

— V., mă corectă Van Zandt. 

— Imi place mai mult Z., am spus eu. Am să te numesc Z. de- 
acum încolo. 

Van Zandt râse. 

— Ai grijă cu asta, Jade! E o tigroaică! 

Jade nu-și luase ochii de la mine. Privea dincolo de pălăria 
ridicolă și ţinuta șir. Nu s-ar fi lăsat ușor dus de nas. Am 
constatat că nici eu nu voiam să-mi mut privirea de la el. 
Magnetismul vibra în jurul lui ca un curent electric. Aveam 
impresia că-l puteam simţi atingându-mi pielea. Mă întrebam 
dacă și-l putea controla - dacă putea să-l închidă și să-l 
deschidă, cum voia. Probabil. Don Jade nu supravieţuise atâta 
vreme fără să aibă talent. 

Mă întrebam dacă mă puteam ridica la înălțimea lui. 

Inainte de a răspunde la această întrebare, în imagine apăru 
un pericol iminent. 

— Dumnezeule din ceruri! Cine-i sadicul care mi-a pus cursul 
la ora asta indecentă? 

Stăpânul lui Stellar: Monte Hughes al Ill-lea, pentru prieteni și 
acoliți Trey. Playboy din Palm Beach. Desfrânat și betiv. Prima 
mea mare pasiune pe vremea când eram tânără și rebelă, și 
credeam că playboyii desfrânaţi și beţivi erau romantici și 
interesanti. 

Ochelarii de soare îi ascundeau ochii - injectați, fără îndoială. 
Părul tuns ă la Don Johnson din „Miami Vice” îi era argintiu și 
răvășit de vânt. 

— De fapt, cât e ceasul? întrebă el, cu un zâmbet strâmb. În 
ce zi suntem? 


VP - 49 


Era beat sau drogat - sau și una, și alta. Întotdeauna era așa. 
Probabil că sângele lui avea un nivel permanent de alcool, după 
atâţia ani de chefuri. Trey Hughes: bețivul vesel, sufletul oricărei 
petreceri. 

Am rămas absolut nemișcată în timp ce venea spre noi. Nu 
prea riscam să mă recunoască. Fusesem o fetișcană ultima dată 
când mă văzuse - cu douăzeci de ani în urmă - iar termenul 
„creier la saramură” nu indica niciun fel de conservare. N-aș fi 
putut spune că mă cunoscuse cu adevărat, deși flirtase cu mine 
de câteva ori. Tin minte că fusesem foarte impresionată, fără să 
știu că Trey Hughes flirta cu orice tinerică drăguță care-i tăia 
calea. 

— Paris, scumpo, de ce-mi fac asta? întrebă el, sărutând-o pe 
obraz. 

— E o conspirație, Trey. 

Râse. Glasul îi era aspru și cald, de la excesul de whisky și 
țigări. 

— Mda, credeam că sunt paranoic, și pe urmă a reieșit că într- 
adevăr toată lumea își pusese-n cap să mi-o facă. 

Era îmbrăcat de călărie, cu pantaloni bej, cămașă și cravată. 
Avea geanta agăţată pe umăr. Pentru mine, arăta exact la fel ca 
în urmă cu douăzeci de ani: atrăgător, semicentenar și 
autoagresat. Desigur, pe-atunci avea doar o treime de centenar. 
Orele prea îndelungate la soare îi bronzaseră și-i ridaseră faţa, și 
încărunţise prematur - o trăsătură de familie. Pe vremuri, mi se 
păruse cutezător și sofisticat. Acum nu mai părea decât jalnic. 

Se aplecă și privi spre mine, pe sub borul pălăriei. 

— Ştiam eu că trebuie să fie o persoană aici, dedesubt. Sunt 
Trey Hughes. 

— Elle Stevens. 

— Te cunosc? 

— Nu, n-aș crede. 

— Slavă Domnului. Mereu spun că nu uit niciodată o faţă 
frumoasă. Mă făcuseși să cred că poate încep să iau virusul 
senilităţii. 

— Trey, creierul tău e prea îmbibat în alcool ca să mai 
supravieţuiască vreun virus, comentă sec Jade. 

Hughes nici nu se uită la el. 


VP - 50 


— De ani de zile le spun oamenilor: beau în scopuri 
medicinale. Poate că în sfârșit începe să dea roade. Nu mă lua în 
seamă, scumpo, Îmi spuse. Nici eu nu mă iau vreodată. 

— Sunt o mutră nouă, l-am întrerupt, aproape amuzată de 
umorul propriei mele replici. Ai fost vreodată la Cleveland? 

— Dumnezeule, nu! Ce să caut acolo? 

— Mi-a părut rău când am auzit despre Stellar. 

— A, mda, mă rog... murmură el evaziv, cu un gest indiferent. 
Se mai întâmplă. Nu, Donnie? 

Întrebarea era cu subînteles. Nici acum nu se uita la Jade. 

Acesta ridică din umeri. 

— Ghinion. Așa-i cu caii. 

C'est la vie. C'est la mort. 

Asta-i viața. Asta-i moartea. 

Era copleșit de durere. 

— Dumnezeu să-i ţină pe-ăia de la Golam, continuă Hughes, 
ridicând un pahar imaginar. Cu condiţia să scuipe mălaiu'. 

Din nou, în cuvintele lui se simţea ceva acid, dar Jade nu 
părea afectat. 

— Cumpără calul belgian, spuse Van Zandt. Și pe urmă, ai să 
spui: care Stellar? 

Hughes râse. 

— Nu-ţi ajunge că ţi-am dat Mercedes-ul, acum îmi mai 
cheltuiești și banii încă înainte să-mi intre-n buzunar, V.? 

— Mi se pare cel mai înțelept, din câte te cunosc, prietene. 

— Toate lovelele mele intră-n hambarul cel nou, spuse 
Hughes. Casa de Money Pit. 

— La ce bun un grajd fandosit, dacă n-ai ce să bagi în el? i-o 
întoarse Van Zandt. 

— Las’ că vine cineva ca domnul Jade aici de față c-un camion 
plin de clienţi să-mi plătească ipoteca și să-mi cumpere o șalupă 
nouă, replică Hughes. Așa, ca la jumate din Wellington. 

Destul de adevărat. Mulţi wellingtonieni plăteau o ipotecă pe 
un an cu chiriile exorbitante pe care le cereau pentru cele trei, 
patru luni de iarnă cât stăteau străinii în oraș. 

— Trey, treci pe cal, îi ordonă Jade. Vreau să fii destul de treaz 
ca să termini traseul. 

— Ce naiba, D.J., pe mine numai pileala mă pune-n mișcare. 
Treaz n-aș fi bun de nimic. 

Se uită în jur, căutând ceva din ochi. 


VP -51 


— Erin, piersicuţa mea! strigă. Fii tu dulce și adu-mi nobilul 
armăsar. 

— Erin nu mai lucrează aici, Trey, ai uitat? îi aminti Paris, 
luându-i geanta cu echipamentul și oferindu-i casca. 

— A, da. V-aţi descotorosit de ea. 

— A plecat. 

— Hm. 

Zâmbi de unul singur, cu privirea în gol. 

— Aveam impresia că tocmai am văzut-o. 

După ce se uită în jur, ca să se asigure că nu-l auzea nimeni, îi 
șopti sonor lui Paris: 

— Scumpo, de ce n-aţi putut scăpa mai bine de văcuţa aia 
grasă? 

Paris își dădu ochii peste cap. 

— Pe cal, Trey. 

Îi strigă în spaniolă guatemalezului să aducă surul rotat, iar 
ceilalți începură să se dea la o parte de pe culoar. M-am întors 
să-i urmez. Jade stătea în același loc, continuând să mă 
privească. 

— Mi-a părut bine să te cunosc, Elle. Sper să te mai vedem 
pe-aici - indiferent dacă V. îţi vinde un cal sau nu. 

— Nu mă îndoiesc c-o să mă mai vedeţi. Incep să mă simt 
atrasă. 

— Ca molia de flacăra lumânării? 

— Cam așa ceva. 

Clătină din cap, și am simţit din nou curentul electric 
străbătându-mă. 

l-am privit cum porneau spre arena de instructaj. Van Zandt 
mergea pe lângă sur, șușotindu-i lui Hughes la ureche despre 
săritorul din Belgia. Hughes se înclina spre un șold al calului. 
Paris aruncă o privire în urmă, să vadă dacă Jade venea și el. 

Am luat-o înapoi spre mașină, dorindu-mi să am timp să trec 
pe-acasă și să fac un duș, ca să mă spăl. Gașca lui Jade era atât 
de unsă cu toate unsorile, c-ar fi trebuit să miroasă, așa cum 
considerasem dintotdeauna c-ar trebui să miroasă și șerpii. Nu 
voiam să mai am nimic de-a face cu ei, dar roţile se puseseră în 
mișcare. Vechea vibraţie familiară a emoţiei anxioase în minte. 
Familiară, dar nu tocmai binevenită. 

Stătusem prea mult timp pe tușă. Trăiam de pe o zi pe alta, 
fără să știu niciodată dacă nu cumva mă voi decide că trăisem 


VP - 52 


cu o zi în pus. Nu știam, dacă eram destul de întreagă la minte 
ca să fac o asemenea treabă. Și dacă nu eram, viaţa lui Erin 
Seabright putea atârna de un fir de păr. 

Dacă Erin Seabright mai avea o viață. 

V-ati descotorosit de ea, spusese Trey Hughes. O afirmaţie 
destul de nevinovată, la prima vedere. O figură de stil. Și din 
gura unui om care nu știa nici măcar ce zi era. Totuși, mă 
zgândărise. 

Nu știam dacă să mă încred în instinctele mele sau nu. Prea 
mult timp mi le lăsasem nefolosite. Și uite ce se întâmplase 
ultima dată când avusesem încredere-n ele, mi-am spus. 
instinctele mele, deciziile mele - și consecinţele lor. Toate, 
proaste. 

Dar de data asta, nu acțiunile mele urmau să aibă rezultate 
negative, ci lipsa de acţiune. Din partea mamei lui Erin 
Seabright, din partea șerifului... 

Cineva trebuia să facă ceva. Acești oameni pe care Erin 
Seabright îi cunoscuse și pentru care lucrase deveneau prea 
indiferenți când venea vorba de ea, și prea frivoli când venea 
vorba de moarte. 


VP-53 


Capitolul 6 


La adresa pe care mi-o dăduse Molly ca fiind a lui Erin se afla 
un garaj cu trei locuri pe care cineva cu spirit întreprinzător îl 
convertise în locuință cu chirie. Geografic, era doar la câteva 
mile de casa familiei Seabright din Binks Forest. În orice altă 
privinţă, se găsea într-o altă lume. 

Zona rurală din Loxahatchee, unde drumurile lăturalnice sunt 
desfundate și șanțurile înfundate; unde nimeni n-a întâlnit 
vreodată un cod de clădire pe care să nu-l ignore. Un amestec 
straniu de case dărăpănate, locuinţe noi de clasă mijlocie și mici 
proprietăţi pentru cai. Un loc unde oamenii bat pe trunchiurile 
copacilor de lângă drum anunţuri cu „Câștigă și la tine acasă”, 
„Căței de vânzare” şi „Cutite ascuțim ieftin ca braga”. 

Proprietatea unde locuise Erin era năpădită de pini înalţi și 
palmieri pitici piperniciţi. Casa principală era în stil ranch 
pseudospaniol, cam de pe la jumătatea anilor șaptezeci. Stucul 
alb devenise cenușiu de mucegai. Curtea consta din nisip 
murdar și iarbă anemică, uscată. O Honda veche maro stătea 
într-o parte a aleii, nespălată și plină de cocoloașe întărite de 
rășină de pin. Nu părea să se fi urnit de mult timp de-acolo. 

M-am dus la ușa din faţă și am sunat, sperând să nu fie 
nimeni acasă în toiul zilei. Mi-ar fi convenit mult mai mult să 
intru singură în garajul devenit casă de oaspeţi. Am plesnit un 
țânţar care mi se pusese pe antebraţ și am așteptat, apoi am 
sunat încă o dată. 

O voce ca o balama ruginită strigă: 

— Sunt în spate! 

Niște șopârle gecko mici și brune o zbughiră din calea mea, în 
buruienile din jur, în timp ce ocoleam pe lângă garaj. In spatele 
casei se afla nelipsita piscină. Cușca de sârmă destinată să ţină 
gângăniile în afara terasei era zdrenţuită pe alocuri, ca de niște 
gheare uriașe. Ușa larg deschisă spânzura în ţâţânile rupte. 

Femeia care stătea în ușă trecuse cu mult de vârsta și silueta 
când ar fi fost cineva curios s-o vadă în costum de baie bikini, 
dar asta purta. Carnea molatică și pielea fleșcăită îi atârnau pe 
trupul cocârjat ca un ciorchine de baloane dezumflate. 

— Ce pot face pentru tine, drăguță? mă întrebă. 


VP - 54 


Un transplant din New York cu ochelari de soare Jackie-O 
gigantici. Bătea spre șaptezeci, și părea să-și fi petrecut șaizeci 
și opt din ei tolănită la plajă. Avea pielea maronie și pătată ca a 
șopârlelor din curte. Fuma o ţigară și ţinea de lese două pisici 
roșcate obeze. La vederea ei, am amuţit pentru câteva clipe. 

— O caut pe nepoată-mea, am spus într-un târziu. Erin 
Seabright. Aici stă, nu? 

Dădu din cap, aruncă chiștocul ţigării și-l strivi cu vârful labei 
de înot din neopren acvamarin. 

— Erin. Aia drăgălașa. N-am mai văzut-o de vreo două zile, 
drăguță. 

— Nu? Nici familia ei n-a mai văzut-o. Suntem cam îngrijorați. 

Femeia își ţuguie buzele, cu un gest de lehamite 

— Eh! S-o fi dus undeva cu drăguţă-su. 

— Drăguţ? Nu știam că avea un prieten. 

— Ce surpriză! remarcă ea sarcastic. O fată de nici dooj de ani 
care nu zice la familia ei nimic. Totuși, credeam că erau pe 
terminate. l-am auzit cum se certau în curte, într-o noapte. 

— Când a fost asta? 

— Săptămâna trecută. Nu mai știu... Joi sau vineri, poate... 

Ridică din umeri. 

— Eu-s la pensie. Ce-mi mai pasă mie de zile? Toate-s la fel. 
Știu c-am ieșit să-mi plimb puicile a doua zi dimineaţă, și cineva 
zgâriase mașina lui Erin cu-o cheie de-i stricase vopseaua. Am 
și-o poartă, să ţie afară bagabonţii, dacă trândavul de fiu-miu ar 
veni să mi-o dreagă. Nu i-ar păsa nici să mă violeze și să m- 
omoare careva. Își închipuie c-o să mă moștenească. 

Chicoti, privindu-și pisicile roșcate, ca și cum le-ar fi 
împărtășit gluma telepatic. Una dintre ele zăcea pe spate în 
noroi, cu picioarele întinse. Cealaltă se repezi la piciorul ei, cu 
urechile lipite de cap. 

— Eh! Cecil! N-o mușca pe mămica de deget! îl mustră ea. 
Data trecută, m-am ales c-o infecţie. Credeam c-o să mor de ea, 
și mai multe nu! 

Plesni motanul, iar motanul o plesni la rândul lui, după care o 
tuli cât îi permitea lesa, sâsâind gros. Să tot fi avut vreo 
treisprezece kilograme. 

— N-aș putea arunca o privire în apartamentul ei? am întrebat 
eu, politicoasă. Poate-mi fac o idee unde s-o fi dus. Maică-sa nu 
mai poate de îngrijorare. 


VP -55 


Femeia ridică din umeri. 

— Sigur. De ce nu? Doar ești rudă. 

Genul de proprietăreasă pe care cu toţii ne-o dorim. 

Legă lesele pisicilor de clanţa ușii cu plasă ruptă și se scobi în 
borseta de pe burtă, scoțând un inel de chei, o ţigară și o 
brichetă Bic de culoare roz-incandescentă. Își aprinse ţigara în 
drum spre garaj, unde două uși încadrau ferestrele practicate în 
peretele de placaj din locul fostei porți a garajului. 

— Când mi-am făcut casa de oaspeţi, le-am cerut să puie 
două apartamente, mărturisi ea. O baie. Așa, iei mai mult pe 
chirie. Semiprivat. Șapte foi jumate pe lună. 

Șapte sute cincizeci de dolari ca să locuiești într-un garaj și să 
împarți baia c-un străin. 

— Apropo, eu-s Eva, se prezentă ea, ridicându-și pe cap 
ochelarii de soare. Eva Rosen. 

— Ellen Stuart. 

— Nu pari rudă cu ea, comentă Eva, privindu-mă cu ochi 
mijiţi, în timp ce intram în apartament. 

— După soț. 

Apartamentul avea o singură cameră, cu linoleum de vinil 
murdar și o adunătură de mobilă ieftină hidoasă. Într-un colţ se 
înghesuiau câteva articole de bucătărie: o chiuvetă mică plină 
cu vase murdare forfotind de furnici, două ochiuri de aragaz, un 
cuptor cu microunde și un minifrigider. Patul era în fund, 
nefăcut. 

Nu se zărea niciun alt semn că acolo ar fi locuit cineva. Nicio 
haină, niciun pantof, niciun fel de obiecte personale. 

— Arată de parcă s-ar fi mutat, am spus. N-aţi văzut-o cumva 
încărcându-și lucrurile în mașină? 

În mijlocul camerei, Eva se răsuci spre mine cu gura căscată 
și ţigara bâţâindu-se precar, lipită de buză. 

— Nu! Mie nu mi-a zis nimeni nimica de plecare. Și să mă lase 
cu vasele nespălate, și-alta nu! Le dai la oameni o casă drăguță, 
și ei, uite ce-ţi fac! 

— Aţi mai văzut pe cineva intrând și ieșind, în ultimele câteva 
zile? 

— Nu. Doar pe ailaltă. Aia durdulia. 

— Jill Morone? 

— Mare răutate. Ochii ăia mici ca două boabe. În veci nu mi- 
aş lăsa puicile cu aia. 


VP -56 


— Ea locuiește alături? 

— Cineva o să trebuiască să-mi dea socoteală, mormăi Eva. 
Au închiriat pe tot sezonul. Trebuie să plătească. 

— Cine plătește chiria? 

— Cecurile vin de la Jade Farms. Fata aia drăguță, Paris, le- 
aduce mereu personal. Așa-i de drăguță... Nu-mi vine să cred c- 
a lăsat să se-ntâmple una ca asta. 

Pufăind cu furie din ţigară, se duse la chiuvetă și dădu drumul 
la apă. Ţevile începură să tușească și să scuipe. Când în sfârșit 
țâșni apa, era maronie. 

— Nu se poate să pleci în toiu’ nopții și să zici că nu mai 
trebuie să plătești. Pierde-vară ăla de fiu-meu, numai de una-i 
bun: e garant de cauţiuni. Se pricepe la oameni. 

Am urmat-o în timp ce deschidea o ușă și trecea prin baia 
comună, până în partea din garaj locuită de Jill Morone. 
Dușumeaua era plină de prosoape ude, iar pereţii cabinei de la 
duș înroșiţi de rugină și înnegriţi de mucegai. 

— Asta-i încă aici, bombăni Eva. Purcica. la uite ce mizerie! 

Camera părea întoarsă pe dos, dar am bănuit că asta era 
ideea de gospodărie a fetei. Peste tot zăceau haine și reviste. O 
scrumieră plină de chiștoace stătea pe măsuţa de cafea. Am 
văzut pe jos numărul din „Side/ines” în care-mi apăruse 
fotografia și l-am împins pe furiș cu piciorul sub canapea. 

— Niciun câine n-aș lăsa să trăiască așa, mormăi Eva Rosen, 
răscolind în voie prin lucrurile lui Jill Morone. De unde le-are pe 
toate astea? Haine de la B/loomingaale's. Cu etichetele încă pe 
ele. Pun pariu că fură. E soiu'. 

N-am contrazis-o. M-am uitat prin maldărul de bijuterii de pe 
scrin, întrebându-mă dacă era posibil ca vreunele dintre ele să fi 
venit din vecini. Un schimb cinstit pentru un vraf de vase 
murdare. 

— Duminică aţi fost pe-aici, doamnă Rosen? 

— Donșoară. Am fost aicea toată ziua. 

— Și duminică seara? 

— Duminica seara mă duc cu prietenul meu Sid la A-1 Thai. 
Am luat curry de pui. Așa de iute-i! Zile-n șir m-a durut burta 
după aia. 

— Și la ce oră aţi ajuns acasă? 

— Nu-i treaba matale. 


VP - 57 


— Vă rog, domnişoară Rosen, s-ar putea să fie foarte 
important. Erin a dispărut. 

Un moment, mai făcu pe încăpăţânata, apoi își înclină capul 
într-o parte, ridicând din umeri. 


— Sid i-un prieten așa, mai deosebit, dacă-nţelegi ce vreau să 
zic. N-am ajuns acasă până luni. Pe la amiază, să fi fost. 

Timp berechet pentru ca Erin să-și strângă lucrurile - sau s-o 
facă altcineva în locul ei. 

— A șters-o c-un băiat, asta a făcut, declară Eva, terminându- 
și ţigara și adăugând-o peste mormanul din scrumieră. Nu vreau 
să vă jignesc familia, da' arăta-n stare, cu bluzele alea strâmte 
cu buricu' gol. 

Zicea una de șaptezeci de ani în bikini. 

— Ce-mi puteţi spune despre prietenul ei? am întrebat-o. Ştiţi 
cumva ce mașină are? 

— Șaișapte de ani am trăit în Queens. Și vrei să mă pricep la 
mașini? 

Am încercat să respir încet. Altul dintre defectele mele ca 
polițistă: lipsa de diplomaţie cu publicul. 

— Culoarea? Mărimea? Orice-aș putea spune la poliţie? 

— Neagră, poate. Sau albastru închis. N-am văzut-o decât o 
dată, și era noapte. 

— Dar băiatul? El cum arăta? 

— Și cu gradu' trei ce se-aude? întrebă ea, prefăcându-se 
indignată. Ce, acuma-s la „Lege și ordine“? Eşti Donșoara 
Procuror Districtual, sau ce? Acuma o să iasă și Sam Waterston 
din debara? 

— Sunt doar îngrijorată pentru nepoata mea, domnișoară 
Rosen. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva. N-a spus nimănui că 
voia să se mute. Familia ei nu știe nimic despre acest prieten. 
Cum putem fi siguri că s-a dus cu el de bunăvoie? 

Eva se gândi o vreme, cu ochii luminându-i-se un moment la 
gândul  posibilei intrigi, apoi își fâlfâi o mână, chipurile 
indiferentă. 

— Nu l-am văzut bine. l-am auzit că se certau, m-am uitat 
printre jaluzele, am văzut un cap, din spate. 

— Mi-aţi putea spune dacă era înalt sau scund? Mai tânăr, mai 
în vârstă...? 

Ridică din umeri. 


VP -58 


— Așa și-așa. Stătea cu spatele la mine. 

— L-aţi cunoscut vreodată pe omul pentru care lucra Erin? 

— Care om? Credeam că lucra pentru Paris. 

— Don Jade. Între două vârste, destul de zvelt, arată foarte 
bine. 

— Nu-l știu. Numai pe Paris o știu. Așa-i de drăguță... Mereu 
își găsește timp să-ntrebe de puicile mele. Nu pot decât să cred 
că nu știe că Erin a fugit, altfel mi-ar fi spus. 

— Sunt sigură că așa e, am răspuns. N-aţi observat nimic la 
prietenul ei, domnișoară Rosen? Orice... 

Eva Rosen clătină din cap. 

— Îmi pare rău, drăguță. Te-aș ajuta, să pot. Și eu-s mamă, să 
știi. Mata ai copii? mă întrebă, privindu-mi cu suspiciune 
tunsoarea. 

— Nu, n-am. 

— Te scot din minţi cu-atâtea griji. Și pe urmă, mai vin și 
dezamăgirile... Grea încercare. 

— Aţi auzit-o vreodată pe Erin adresându-i-se prietenului ei pe 
nume? 

Își scormoni memoria. 

— Poate. Cred că s-ar putea s-o fi auzit zicând un nume, în 
noaptea aia. Da. Era ceva ca dintr-un serial de la televizor. 
Brad...? Tad...? 

— Chad? 

— Asta-i! 

Chad Seabright. 

e 

Dragoste interzisă. Mă întrebam dacă acel scenariu 
shakespeareian contribuise la fuga lui Erin din casa Seabright. 
Nu mi-l puteam închipui pe Bruce Seabright aprobând o relaţie 
sentimentală între fiul lui bun și fiica lui vitregă, indiferent de 
faptul că nu erau rude de sânge. lar dacă lui Bruce nu-i plăcea, 
nu i-ar fi plăcut nici lui Krystal. 

Mă întrebam de ce Molly nu-mi spusese despre Erin și Chad, 
de ce nu-mi spusese nimic despre Chad. Poate crezuse că nici 
eu n-aș fi fost de acord. Dacă așa era, mă supraestimase. Nu-mi 
păsa atât de mult încât să-mi formez opinii despre moralitatea 
surorii ei. Viaţa amoroasă a lui Erin mă interesa doar ca 
motivaţie a dispariţiei. 


VP -59 


M-am întors la casa Seabright. Chad Invalidul era pe alee, 
spălându-și camioneta Toyota neagră. Băiatul american tipic, în 
pantaloni kaki și tricou alb. Îmi aruncă o privire prin ochelarii de 
soare cu lentile oglindă Oakley, în timp ce clătea de detergent 
capacele roților. 

— Frumos motor, am comentat, venind pe alee. Mi-a spus Eva 
Rosen despre el. 

— Cine-i Eva Rosen? 

— Proprietăreasa lui Erin. Nimic nu-i scapă, bătrânei Eva. 

Chad se ridică, uitând de furtun și roți. 

— Mă scuzaţi, spuse el politicos. N-am reţinut cum vă 
cheamă. 

— Elena Estes. O caut pe sora ta vitregă. 

— V-am spus și azi dimineaţă, doamnă Estes: n-am văzut-o. 

— Ciudat, pentru că Eva mi-a spus c-ai fost la ea în curte 
acum câteva nopți. Pare să știe niște lucruri destul de 
interesante despre tine, am adăugat. Despre tine și Erin. 

Ridică din umeri și clătină din cap, completându-și apoi aerul 
à la Matt Damon cu un zâmbet puștesc. 

— Mă iertaţi, nu știu despre ce vorbiti. 

— Ei, haide, Chad. Nu trăiesc de ieri, de-alaltăieri, pe lumea 
asta. Ce-mi pasă mie dacă între tine și Erin e ceva? N-am să mă 
șochez pentru că un băiat și-o trage cu soră-sa vitregă. 

Acuzaţia îl făcu să se încrunte. 

— De-asta a plecat Erin de-acasă, nu? am întrebat. Tatăl tău 
n-ar fi permis s-o faceţi sub nasul lui. 

— Nu e nimic între noi, insistă el. 

— Eva mi-a spus că deunăzi v-aţi certat la ea pe alee. Ce s-a 
întâmplat, Chad? Erin ţi-a dat papucii? Stai, lasă-mă să ghicesc: 
n-ai mai fost la fel de interesant ca iubit, o dată ce mămica și 
tăticu' vitreg nu vă mai vedeau. 

Își mută privirea dinspre mine, încercând să decidă cum să 
reacționeze. Să răspundă sincer, indignat, să-l ia pe nu în brațe, 
să-și păstreze calmul? Pentru început, alese ultima tactică, dar 
stilul meu direct începea să-l irite. 

— Nu-s sigur cine sunteţi, doamnă, replică el, căutând încă să 
simuleze buna dispoziţie, da’ sunteți nebună. 

Am găsit un loc uscat pe bara din faţă a camionetei și m-am 
rezemat de ea, cu braţele încrucișate pe piept. 


VP - 60 


— Pentru cine te-a lăsat, Chad? Pentru unul mai bătrân? Șeful 
ei, poate? 

— Nu știu cu cine se vede Erin, replică el scurt. Și nici nu mă 
interesează. 

Vărsă apa de la spălat pe alee și duse găleata în garaj. L-am 
urmat. 

— Okay. Poate că am nimerit pe-alături. Poate că pentru 
altceva v-aţi certat, am propus eu. Dacă e să mă iau după 
mahmureala de-azi dimineaţă, îţi plac chefurile. Din câte-am 
auzit, și lui Erin îi plăcea să se distreze. Și a ajuns la centrul 
ecvestru, o întreagă lume nouă de dealeri și consumatori de 
droguri. Poate că pentru asta v-aţi certat pe aleea Evei Rosen: 
pentru droguri. 

Chad trânti găleata pe un raft, unde articolele de întreţinere a 
mașinii erau aranjate ca în vitrină la „Pep Boys”. 

— Ai luat-o razna rău, cucoană. 

— Te-a tăiat de la porție, Chad? De-asta te-ai întors pe urmă 
și i-ai dat cu cheia pe mașină? 

— Ce vrei? se răsti. De ce-ai venit aici. Ai mandat, sau ceva? 

Stăteam prea aproape de el. Ar fi vrut să se dea mai înapoi. 

— N-am nevoie de mandat, Chad, am răspuns încet, privindu-l 
fix în ochi. Nu-s genul ăla de poliţist. i 

Nu prea știa ce însemna asta, dar îl neliniștea. Işi propti 
mâinile-n șolduri, își foi picioarele în loc, își încrucișă braţele pe 
piept, se uită spre stradă... 

— Unde-i Erin? l-am întrebat. 

— Ți-am zis. Nu știu. N-am văzut-o. 

— De când? De vineri? Din seara când te-ai certat cu ea? 
Când i-ai zgâriat și mașina? 

— Nu știu nimic de asta. Vorbește cu vaca aia grasă cu care 
lucrează. Jill Moron. E sonată. Întreab-o pe ea unde-i Erin. O fi 
omorât-o, ca s-o mănânce. 

— De unde-o cunoşti pe Jill Morone? De unde știi despre 
oamenii cu care lucrează Erin, dacă n-ai ţinut legătura cu ea? 

Rămase nemișcat și privi spre ușă. 

Te-am prins. Era plăcut să constat că încă nu-mi pierdusem 
flerul. 

— De ce v-aţi certat vineri seara, Chad? l-am întrebat din nou, 
așteptând apoi cu răbdare în timp ce se chinuia să găsească un 
răspuns. 


VP-61 


— l-am dat cu flit, spuse el, întorcându-se iar spre rafturi, de 
unde alese un prosop alb de bumbac dintr-un vraf de prosoape, 
toate împăturite cu grijă. N-am nevoie de belele. 

— Nnt. Gogoși. După ce-i dai cu flit unei fete, nu te-ntorci să-i 
zgârii mașina cu cheia. Ce rost are, dacă nu ţi-a dat cu flit ea 
ție? 

— Nu i-am zgâriat eu mașina! 

— Nu te cred. 

— E, asta-i treaba dumitale, nu a mea. 

— Nu mi te pot imagina părăsind-o, Chad. S-o fi certat Erin cu 
Krystal și Bruce pentru că s-a mutat, dar tu încă mai puteai să-i 
dai cu tifla bătrânului, rămânând cu ea. 

— Nu știi nimic despre familia mea! 

— Așa crezi? 

M-am uitat prin garaj, unde exista câte un loc pentru toate și 
toate erau la locurile lor. 

— Bătrânul tău e un constipat obsedat de ordine și disciplină. 
Numai ce știe el e permis. Numai opinia lui contează. Toată 
lumea din casă trebuie să-l servească și să-i confirme 
superioritatea. Până aici cum mă descurc? 

Nervos, Chad se duse la camionetă și începu să șteargă 
petele de apă care începuseră deja să se usuce. 

— Dacă n-o ștergi bine, o să-ţi facă zile fripte, nu-i așa, Chad? 
am continuat, urmându-l în jurul mașinii. Nu se poate să aibă 
pete pe mașină. Ce-ar crede vecinii? Și imaginează-ţi, dacă ar 
afla despre tine și Erin? Mai mare rușinea, s-o faci cu propria ta 
soră vitregă! E aproape incest. Zău c-am găsit butonul roșu al 
lui tata, nu? 

— Cucoană, mă enervezi! 

Nu i-am spus că tocmai asta era ideea. M-am ţinut după el 
prin jurul capotei, până în cealaltă parte a camionetei. 

— Spune-mi ce vreau să știu și am să plec. 

— N-am nimic de spus. Nu știu unde-i Erin, și mă doare-n cur. 

— Pariez c-o să te doar și mai tare în cur când ai să te trezești 
cu poliţia pe urme. Fiindcă dispariţia lui Erin s-ar putea să aibă 
legătură și cu drogurile. Îţi spun din experienţă, nimic nu-i place 
mai mult unuia de la narcotice decât să prindă-n gheare un 
puști cu bani și relaţii. Și cum o să fie când îl vor chema pe 
taică-tău la interogatoriu? Cred că s-ar putea să te distreze... 


VP - 62 


Se întoarse spre mine, cu mâinile ridicate, ca și cum l-aș fi 
ameninţat cu pistolul. 

— Gata, gata! lisuse, da' ești ceva, cucoană... remarcă el, 
clătinând din cap. 

Am așteptat. 

— În regulă, repetă, oftând. Erin și cu mine am fost împreună. 
Credeam că însemna ceva, da pentru ea n-a însemnat nimic. M- 
a lăsat. Asta e. Asta-i toată povestea. N-are nicio treabă cu 
drogurile sau cu altceva. Asta-i tot. M-a zburat. 

Ridică din umeri, apoi braţele îi căzură pe lângă trup, 
moleșite. Mărturisirea îl secătuise de energie. Orgoliul masculin 
e foarte fragil, la șaptesprezece, optsprezece ani. 

— Ţi-a dat vreun motiv? l-am întrebat încet. Nu m-ar interesa, 
am adăugat, văzând că iar se încorda, dar acolo unde lucra Erin 
s-a întâmplat ceva, și acum nimeni n-o mai găsește nicăieri. 

— Are probleme? 

— Nu știu. 

Stătu un moment pe gânduri. 

— A zis că-l avea pe altul. „Un bărbat”, a zis - de parcă cu aș 
avea doișpe ani, sau așa ceva, adăugă, clătinând din cap 
dezgustat. 

— A spus și pe cine? 

— N-am întrebat-o. Vreau să zic, de ce să-mi pese? Ştiam că 
pusese ochii pe boss, da ăla are vreo cincizeci, sau cam pe- 
acolo... 

— Și-a spus dacă se ducea undeva? A spus ceva despre un 
transfer sau o mutare? 

Clătină din cap. 

— Nimic despre Ocala? 

— Ocala? Ce să caute acolo? 

— Șeful ei spune că și-a dat demisia și și-a luat altă slujbă, la 
Ocala. 

— Acum aud prima dată. Nu, n-ar fi făcut-o. N-are niciun sens. 

— Mulţumesc pentru informaţii. 

Am scos din buzunar o carte de vizită, cu telefonul mâzgălit 
pe ea. 

— Dacă primeşti vreo veste, ai aici numărul meu de telefon. 
Mă suni și-mi lași un mesaj? 

Chad luă cartonașul și-l privi lung. 


VP - 63 


M-am întors la mașină și am stat un moment în capătul aleii, 
uitându-mă prin jur. Cartier liniștit, elegant, scump; jucători de 
golf antrenându-se în curtea din spate. Visul american. 

Mă gândeam la familia Seabright. Ajunși, bogaţi; nevrotici, 
irascibili, colcăind de resentimente ascunse. Visul american într- 
o casă a oglinzilor. 

e 

Am parcat în fața școlii - mamele fotbaliștilor și cu mine. Până 
și-ntr-o formaţie de balet m-aș fi simţit mai la largul meu. Elevii 
începură să iasă pe uși, pornind spre autobuze sau spre mașinile 
mamelor. 

Krystal Seabright nu se vedea nicăieri - nu că m-aș fi așteptat 
s-o văd. Mi se părea foarte clar că Molly nu era decât o adultă 
mică locuind întâmplător în aceeași casă cu Krystal. Ajunsese 
așa cum era graţie norocului, instinctului de conservare sau 
emisiunilor A&E. Probabil că urmărise toate tramele, revoltele și 
conflictele între generaţii din viaţa lui Erin și, în mod conștient, o 
luase în altă direcţie ca să câștige respectul oamenilor. 

Curios, mi-am spus, Molly Seabright era, probabil, exact așa 
cum ar fi trebuit să fie sora mea mai mică, dacă ar fi existat. 
Părinţii mei mă adoptaseră și se declaraseră învinși. Eram o 
problemă suficientă pentru ei. Ghinionul lor. Copilul care învăța 
din greșelile mele ar fi putut ajunge tocmai fiica pe care și-o 
doriseră din capul locului. 

Când am zărit-o pe Molly ieșind din școală, am coborât din 
mașină. Nu mă văzu imediat. Mergea cu capul în piept, 
trăgându-și după ea ghiozdanul negru pe rotile. Deși era 
înconjurată de alţi copii, părea singură, adâncită în gânduri. Am 
strigat-o când a cotit și a pornit în lungul trotuarului. La vederea 
mea, fața i se lumină de speranță atent temperată. 

— Aţi și găsit-o? mă întrebă. 

— Nu, nu încă. Toată ziua am pus întrebări în stânga și-n 
dreapta. S-ar putea să fie în Ocala. 

Molly clătină din cap. 

— Nu s-ar fi mutat fără să-mi spună, fără să mă sune. 

— Erin îţi spune totul? am întrebat-o, deschizându-i portiera 
mașinii. 

M-am uitat în jur ca să văd dacă nu mă luase cineva la ochi ca 
răpitoare de copii. Nimeni nu-mi dădea nici cea mai mică 
atenție. 


VP - 64 


— Da. 

Am ocolit până lângă volan, m-am așezat și am pornit 
motorul. 

— Ţi-a spus că ea și Chad erau încurcaţi? 

Mă privi o clipă, apoi păru să se comprime în scaun. 

— De ce nu mi-ai spus despre Chad? 

— Nu știu... mormăi ea. Prefer să nu recunosc existenţa lui 
Chad. 

Sau că Erin se transformase din soră în ființă sexuală, am 
adăugat în sinea mea, pornind spre fundătura unde locuia 
familia Seabright. Erin fusese eroina și protectoarea ei - un idol. 
Dacă Erin o abandona, Molly rămânea singură în mijlocul 
disfuncţionalei familii Seabright. 

— Chad a fost acasă la Erin vineri seara, i-am spus. S-au 
certat. Știi ceva despre asta? 

Molly ridică din umeri. 

— Poate s-or fi despărțit. 

— De ce crezi așa ceva? Pe Erin o interesa altul? 

— Avea o slăbiciune pentru șeful ei, dar ăla-i prea bătrân 
pentru ea. 

Asta era o chestiune de opinie. Din tot ce aflasem despre Erin, 
n-aș fi fost deloc surprinsă să aflu că luase în colimator un 
bărbat destul de vârstnic ca să-i fie tată. lar dacă era să mă iau 
după cele din trecut, Jade n-ar fi fost în afara acestei limite. 

— Altcineva? 

— Nu știu, răspunse iritată Molly. Lui Erin îi plăcea să flirteze. 
Nu eram prea atentă. Nici nu voiam s-aud despre asta. 

— Molly, e foarte important, am insistat, oprind în capătul 
străzii. Când îţi pun întrebări despre Erin, sau despre oricine, 
despre orice, trebuie să-mi spui tot ce știi. Adevărul și numai 
adevărul. N-ai voie să treci peste detaliile care nu-ţi plac. Ai 
înţeles? 

Se încruntă, dar dădu din cap. 

— Trebuie să ai încredere în mine, am continuat, simțind cum 
mă străbătea un fulger alb și rece de teamă. 

Molly mă privi cu expresia ei stabilă, mult prea înţeleaptă, și 
răspunse: 

— V-am spus deja că am. 

De data asta, n-am mai întrebat-o de ce. 


VP - 65 


Capitolul 7 


Stau lângă rulota fraților Golam. Mi s-a spus să stau pe loc, să 
aștept, dar știu că nu e bine așa. Dacă intru prima, dacă intru 
acum, i-am spart pe frații Golam. Ei cred că mă cunosc. Vor 
avea garda jos. Trei luni am lucrat la cazul ăsta. Știu ce fac. Știu 
că am hotărât just. Știu că frații Golam tremură deja. Știu că-mi 
doresc această lovitură și că o merit. Știu că Locotenentul Sikes 
a venit aici pentru spectacol, ca să se umfle în pene când va 
sosi presa și ca să dea publicului impresia că ar trebui să-l 
voteze la următoarele alegeri pentru funcția de șerif. 

M-a înghesuit într-o parte a trailerului și mi-a spus să aștept. 
Habar n-are de nimic. Nu știe nici măcar că ușa laterală e cea pe 
care frații o folosesc cel mai des. În timp ce Sikes și Ramirez 
supraveghează intrarea din față, frații își îindeasă banii în saci și 
se pregătesc s-o tulească printr-o parte. Mașina cu dublă 
tracțiune a lui Billy Golam e parcată la zece pași distanță, plină 
de noroi. Dacă fug, vor lua camioneta, nu Corvette-ul parcat în 
față. Camioneta poate să se abată de pe șosea. 

Sikes pierde timp prețios. Frații Golam au două fete în trailer 
cu ei. Situatia s-ar putea transforma ușor într-o luare de ostatici. 
Dar dacă intru acum, cât sunt cu garda jos... 

Ducă-se-n mă-sa Sikes. Intru până nu se sperie tremuricii ăia. 

E cazul meu. Știu ce fac. 

Apăs pe butonul aparatului de radio. 

— Asta-i o prostie. Se vor repezi la camionetă. Eu intru. 

— La naiba, Estes... 

Sikes. 

Închid aparatul și-l las în buruienile de lângă trailer. E cazul 
meu. E lovitura mea. Știu ce fac. 

Mă duc la ușa laterală și ciocănesc cu semnalul clienților: 
două lovituri, una, două. 

— Auzi, Billy, Elle sunt. Am nevoie de nițică. 

Billy Golam deschide smucit ușa, cu ochii holbați și mintea 
trosnită de specialitatea casei - meth cristal. Gâfâie. Are un 
pistol în mână. 

Căcat. 

Ușa din față zboară înăuntru. 


VP - 66 


Una dintre fete ţipă. 

Buddy Golam strigă: 

— Gaborii! 

Billy Golam ridică 0,357-le spre fata mea. Trag aer în piept - 
probabil pentru ultima oară. 

Se întoarce brusc și trage. Zgomotul e asurzitor. Glonțul îl 
lovește pe Hector Ramirez în fată și-i zboară partea dinapoi a 
capului, sângele și materia cerebrală împroșcându-l pe Sikes, 
care e în spatele lui. 

Imaginea se ștergea încet din mintea mea, iar în față mi se 
contura treptat clădirea în care lucrasem. 

Complexul de Justiţie Criminalistică al Comitatului Palm Beach 
stă retras pe o parcelă de teren amenajat decorativ, lângă Gun 
Club Road, în apropiere de Lake Lytal Park. Găzduiește oficiul 
șerifului, cabinetele de medicină legală, morga, tribunalele de 
comitat și închisoarea. Escală pentru cei care încalcă legea și 
victimele lor. 

Stăteam în parcare, privind clădirea unde se afla oficiul 
șerifului, și mi-era rău de la stomac. De mult nu mai intrasem pe 
ușile acelea. O parte din mine credea că toată lumea din clădire 
m-ar recunoaște într-o clipă și că toți mă urau cu patimă. La 
nivel logic, știam că nu putea fi adevărat. Probabil că doar 
jumătate dintre ei mă mai cunoșteau - și mă urau. 

Se apropia ora ieșirii din schimb. Dacă nu-l prindeam acum pe 
James Landry, trebuia să aștept până a doua zi. Voiam să-i înfig 
în cap numele lui Erin Seabright, să-l înţepe ca un ghimpe toată 
noaptea. 

Cu picioarele slăbite, am pornit spre uși. Câţiva deţinuţi cu 
uniforme gri închis lucrau la aranjamentul exterior, 
supravegheați de un gardian de culoare cu pantaloni camo, 
tricou negru cu imprimeuri pictate și o cască militară pe cap. 
Conversa fleacuri cu doi polițiști care-și fumau ţigările pe 
trotuar. Niciunul nu se uită la mine. 

Am intrat în hol. Nimeni nu m-a strigat pe nume, nici nu s-a 
repezit să mă atace. Poate datorită tunsorii. 

Recepţionera, în spatele geamului antiglonţ, era o tânără cu 
faţa rotundă, unghii de opt centimetri lăcuite purpuriu și părul 
negru împletit în nenumărate cozi ca șerpii Meduzei. 

— Vreau să vorbesc cu detectivul Landry, am spus eu. 

— In ce problemă, doamnă? 


VP - 67 


— Un caz de dispariţie de persoană. 

— Numele dumneavoastră? 

— Elena Estes. 

Niciun semn de recunoaștere. Niciun țipăt indignat. N-o 
cunoșteam, nu mă cunoștea. Il chemă pe Landry la telefon și-mi 
spuse să-l aștept într-un fotoliu. Am rămas în picioare, cu 
braţele încrucișate pe piept, privind spre scară, abia respirând. 
Păru să treacă o oră până când ușa cenușie și grea de la casa 
scării se deschise. 

— Doamna Estes? 

Landry rămase ţinând ușa deschisă, în semn de invitaţie. 

Era un om în jur de patruzeci și cinci de ani, cu constituţie 
atletică și compactă, și un aer meticulos. La ora patru după- 
amiaza, încă i se mai cunoștea apretul cămășii. Părul îi era tuns 
scurt, aproape militărește; negru, înspicat cu argintiu. Avea o 
privire de vultur: pătrunzătoare și ușor dispreţuitoare. Sau poate 
nu era decât efectul paranoiei mele. 

li cunoscusem pe câţiva dintre cei șaptesprezece detectivi de 
la jafuri și omucideri, brigada de cazuri majore, dar pe Landry 
nu-l știam. Datorită naturii muncii lor, detectivii de la narcotice 
își văd de obicei - sau sunt puși să-și vadă - numai de ale lor, 
căile încrucișându-li-se cu ale altor detectivi numai peste 
cadavre. 

Urcă scara până la etajul întâi fără să-mi adreseze o vorbă. 
Dincolo de geam, în micul hol care ducea la birourile brigăzii de 
jafuri și omucideri, nu era nimeni. Landry deblocă ușa cu un 
card. 

Birourile de oţel grupate laolaltă formau câteva insule pe 
suprafața încăperii spaţioase. Majoritatea erau neocupate. N-am 
recunoscut pe nimeni. Privirile care se abătură momentan spre 
mine erau reci, nepăsătoare, de nepătruns. Ochi de copoi. 
Mereu aceeași expresie, indiferent de agenţie, indiferent de 
geografie. Privirea oamenilor care nu au încredere în nimeni și 
mereu suspectează pe toată lumea de câte ceva. Nu-mi puteam 
da seama ce gândeau. Știam doar că unele dintre priviri 
stăruiau prea mult. _ 

M-am așezat pe scaunul indicat de Landry, lângă birou. Işi 
trecu o mână peste cravată, în timp ce se așeza, fără să-și ia 
ochii dinspre faţa mea. Deschise computerul și-și puse pe nas 
ochelarii de citit. 


VP - 68 


— Sunt detectiv Landry, spuse el, scriind. O să vă iau 
declaraţia. Ințeleg că vreţi să reclamaţi o dispariţie de persoană. 

— A fost deja reclamată. Erin Seabright. Sora ei a vorbit cu 
dumneavoastră, acum două zile. Molly Seabright. Mi-a spus că 
ați fost grosolan și condescendent, și n-aţi vrut s-o ajutați. 

Încă un capitol din „Ghidul Elenei Estes pentru a lega prietenii 
și a influența oamenii”. 

Landry își scoase ochelarii și mă privi din nou. 

— Puștoaica aia? Are doișpe ani. 

— Asta schimbă cumva faptul că sora ei a dispărut? 

— Nu primim reclamaţii de la copii. Am vorbit la telefon cu 
maică-sa. N-a vrut să depună reclamaţie. Zice că fata n-a 
dispărut. 

— Poate că a omorât-o chiar ea. N-o s-o căutaţi, pentru că 
asasinul nu vrea să depună plângere? 

Se încruntă. 

— Aveţi motive să credeţi că mama ei ar fi omorât-o? 

— Nu. Nici nu mă gândesc la așa ceva. Nu vreau decât să 
spun că aţi refuzat plângerea fetei fără să aveţi date suficiente. 

— Deci, aţi venit aici ca să vă certaţi cu mine? întrebă el, 
neîncrezător. Sunteţi bolnavă mintal? Ce legătură aveţi cu 
oamenii ăștia? Vă sunt rude? 

— Nu. Molly mi-e prietenă. 

— Are doisprezece ani. 

— Mi-a cerut ajutorul. Intâmplător, cred că are motive 
întemeiate să se teamă că sora ei a dispărut. 

— De ce? 

— Fiindcă a dispărut. N-a mai văzut-o nimeni de duminică. 

L-am pus la curent cu saga lui Don Jade și moartea lui Stellar. 
Landry era furios pe mine. Nervozitatea vibra în jurul lui ca o 
sarcină electrică. Nu-i convenea că-i făcusem treaba în locul lui, 
deși nici măcar nu credea că avea vreo treabă de făcut. Poliţiștii 
pot avea asemenea instincte teritoriale. 

— Credeţi că fetei ăsteia i s-a întâmplat ceva din cauza unui 
cal mort, spuse el, ca și cum ar fi fost cea mai ridicolă teorie pe 
care o auzise vreodată. 

— Oamenii sunt omorâţi și pentru pantofii din picioare, am 
replicat eu. Sunt omorâţi și fiindcă au cotit pe altă stradă. Calul 
ăsta mort, în sine, valorează un sfert de milion de dolari în bani 
de asigurări, iar vânzarea unui înlocuitor către proprietar ar 


VP - 69 


valora probabil aproape la fel de mult, numai în comisioane 
comerciale. Nu mi-e greu să cred că cineva ar recurge la 
violenţă pentru o asemenea sumă, ce ziceți? 

— lar antrenorul susţine că fata și-a dat demisia și s-a mutat 
la Ocala. 

— Antrenorul care s-ar putea să fi omorât calul și să obţină un 
profit gras din următoarea tranzacţie. 

— Știţi sigur că nu s-a mutat la Ocala? mă întrebă Landry. 

— Nu. Dar mi se pare improbabil. 

— Aţi fost în apartamentul ei? Aţi găsit urme de violență? 

— Am fost. Acolo nu mai e nimic. 

— Nimic, repetă el. Ca și cum s-ar fi mutat? 

— Eventual. Dar nu vom ști niciodată, dacă n-o caută cineva. 
Aţi putea da un telefon la Ocala. 

— Sau aţi putea da dumneavoastră o fugă până acolo cu 
mașina, ca s-o căutați. 

— Sau aţi putea suna la departamentul local de poliţie sau la 
oficiul șerifului ori ce-o avea în Ocala. 

— Și ce să le spun? Că s-ar putea ca fata asta să se fi mutat 
acolo ca să se angajeze? Are optsprezece ani. Poate să facă 
orice-i trăsnește naibii prin cap. 

— Daţi-le o descriere a mașinii. 

— De ce? A fost furată? 

M-am ridicat. Eram mai furioasă decât el și mă bucuram că nu 
mi se vedea pe față. 

— Okay, Landry. Te doare-n cur că fata asta a dispărut, puţin 
îți pasă că s-ar putea să fi și murit, și nu te interesează un caz 
de fraudă pe sume cu șase cifre. Eu pentru ce plătesc impozite? 

— Frauda în asigurări nu-i fraudă în asigurări până n-o declară 
compania de asigurări. lar fata n-a dispărut, dacă are 
optsprezece ani și s-a mutat de bunăvoie altundeva - decât 
dacă familia ei o declară dispărută. 

— Familia ei a declarat-o dispărută. Sora ei a reclamat. 
Lăsând asta la o parte, vrei să spui că dacă e înstrăinată de 
familie și i se întâmplă ceva, numai ea își poate reclama propria 
dispariţie - ceea ce e absurd. Vei lăsa să i se întâmple 
Dumnezeu știe ce, fiindcă maică-sa-i o aeriană preocupată 
numai de sine, care se bucură c-a scăpat de ea. 

Pe un ton sarcastic, am adăugat: 


VP - 70 


— Dar cred că înţeleg. În fond, ti-ar putea consuma o oră, 
două, din anchetele de furturi din poșete, ca să dai niște 
telefoane, să faci câteva verificări, să pui ceva întrebări... 

Landry se ridică și el. Chipul bronzat i se înroșise. Toţi cei din 
încăpere mă priveau. Cu coada ochiului, vedeam că unul dintre 
sergenţi ieșise din birou lui să caște gura. Undeva, un telefon 
suna fără să-i răspundă nimeni. 

— Încerci să mă înveţi cum să-mi fac treaba, Estes? 

— Ti-am făcut-o eu, Landry. Nu-i chiar așa de greu. 

— Zău? Ei bine, văd că acum nu mai lucrezi aici. De ce oare? 

Telefonul încetă să mai sune. |n sală domnea o tăcere ca în 
spaţiul cosmic: absolută. 

Prin cap îmi trecură o jumătate de duzină de răspunsuri 
valide. Nu l-am dat pe niciunul. Numai un singur răspuns conta - 
pentru cei din cameră și pentru mine. Nu mai lucram acolo, 
fiindcă din cauza mea murise unul de-ai noștri - unul de-ai /or. 
Nimic nu putea fi mai semnificativ. 

Într-un târziu, am dat din cap, spunând încet: 

— În regulă. Ai câștigat. Premiul de consolare pe ziua de azi îi 
revine lui Landry. Bănuiam eu că ești un căcănar cât toate zilele, 
și nu m-am înșelat. Dar Erin Seabright a dispărut, și cuiva 
trebuie să-i pese de asta. Dacă pe capul meu a căzut pacostea 
asta, așa să fie. Dar dacă fata asta moare fiindcă n-am putut-o 
găsi destul de repede iar dumneata ai fi putut, o să se mute pe 
capul dumitale, Landry. 

— E vreo problemă aici? se interesă sergentul, apropiindu-se. 
A, mda, continuă, când ajunse în faţa mea. O văd. Mare tupeu 
ai, să mai intri-n clădirea asta, Estes. 

— Scuză-mă. Nu știam că lupta contra crimei e acum permisă 
numai cu invitaţie specială. Probabil a mea s-a rătăcit la poștă. 

În timp ce plecam, drumul spre ușă părea să se alungească 
sub picioarele mele. Mi le simțeam ca pe două coloane de apă. 
Mâinile-mi tremurau. Am ieșit din sala brigăzii, am luat-o pe 
culoar și am intrat la toaletă, unde m-am îndoit de mijloc și am 
vomat. 

Trecură câteva momente, timp în care am stat rezemată de 
peretele unei cabine, cu ochii închiși și fața în mâini. Eram 
înfierbântată, transpirată, și gâfâiam. Epuizată. Dar eram în 
viață - și la propriu, și la figurat. Intrasem singură în groapa cu 


VP -71 


lei și supraviețuisem. Probabil că ar fi trebuit să fiu mândră de 
mine însămi. 

M-am adunat pe picioare și mi-am clătit faţa și gura cu apă de 
la robinet. Încercam să mă concentrez asupra micii mele victorii. 
James Landry n-avea să și-o mai poată scoate atât de ușor din 
minte pe Erin Seabright, fie și numai pentru că-l sfidasem. Dacă 
în urma confruntării cu mine dădea un singur telefon care să 
scoată la iveală o pistă, merita efortul și tot ceea ce mă costase 
pe plan emoţional. 

În timp ce mergeam spre mașină, m-am întrebat ca prin ceaţă 
dacă nu cumva îmi refăceam sentimentul unui scop precis. De- 
atâta vreme nu-l mai avusesem, încât nu puteam fi sigură. 

Am intrat în B.M.W. și am așteptat. Tocmai când eram gata să 
hotărăsc că Landry își făcuse ieșirea în timp ce eu îmbrăţișam 
colacul de salvare al toaletei, ieși din clădire, cu ochelarii de 
soare pe nas și un sacou sport pe braţ. L-am privit cum intra 
într-un Pontiac Grand argintiu și pornea cu el din parcare. M-am 
luat după ei, la două mașini distanţă, vrând să aflu cu cine 
aveam de-a face. Avea să se ducă direct acasă, la nevastă și 
copii? Puteam să folosesc asupra lui unghiul părintesc? Nu 
văzusem să poarte verighetă. 

Se duse direct la un bar al polițiștilor de pe Military Trail. 
Dezamăgitor de previzibil. Nu l-am urmat înăuntru, știind că 
aveam toate șansele să fiu primită cu ostilitate făţișă. Acolo 
veneau toate gradele să se descarce de frustrări, să se plângă 
de superiori, de civili, de fostele neveste. Landry avea să se 
plângă de mine. Nicio problemă. Puțin îmi păsa ce gândea James 
Landry despre mine... atâta vreme cât asta-l făcea să se 
gândească și la Erin Seabright. 


VP- 72 


Capitolul 8 


Spre deosebire de mine, lui Sean încă îi mai plăcea să-și 
stânjenească familia cuviincioasă din Palm Beach, apărând 
ocazional la balurile de caritate ale înaltei societăţi din timpul 
sezonului hibernal. Balurile sunt niște petreceri opulente și 
excentrice, care costă aproape la fel de mult cât încasează 
pentru diversele lor cauze nobile. Venitul net în scopuri de 
binefacere poate fi șocant de scăzut, în comparaţie cu cel brut, 
dar pe parcurs te poţi distra de minune - dacă-i place așa ceva: 
rochii de la casa de mode, bijuterii de firmă, cele mai recente 
progrese în materie de chirurgie estetică, fanfaronada și jocurile 
intelectuale ale celor ridicol de bogaţi. Deși fusesem crescută în 
acea lume, niciodată nu avusesem răbdare pentru ea. 

L-am găsit pe Sean în debaraua lui - care e mai mare decât 
un dormitor obișnuit - într-un smoking Armani, legându-și 
papionul. 

— Care-i boala zilei? l-am întrebat. 

— Incepe cu P. 

— Psoriazis? 

— Parkinson. La mare modă printre celebrităţi, în ultima 
vreme. O să se-adune o gașcă mai tânără decât pentru bolile 
tradiționale. 

Işi puse sacoul de smoking și se admiră în oglinda-triptic. 

M-am rezemat de placa de marmură a mesei de toaletă din 
mijloc, privindu-l cum se ferchezuia. 

— Mâine-poimâine, o să li se termine bolile. 

— Am ameninţat-o pe maică-mea că organizez un bal pentru 
herpesul genital, replică Sean. 

— Martor mi-e Dumnezeu că jumate din populaţia Palm 
Beach-ului ar avea de câștigat de pe urma lui. 

— lar cealaltă jumătate l-ar lua la dezmăţțurile de după bal. 
Vrei să-mi fii parteneră? 

— Ca să iau herpes? 

— La bal, Cenușăreaso. Părinţii tăi sigur vor fi acolo. Dublezi 
scandalul, dublezi și distracţia. 

Ideea de a-mi vedea mama și tatăl mă atrăgea chir mai puţin 
decât aceea de a fi intrat în oficiul șerifului. Cel puţin, 


VP-73 


confruntarea cu Landry avea șanse să ducă la un rezultat 
pozitiv. 

Mama mea venise să mă viziteze la spital de vreo două ori. 
Datoria maternă a unei femei fără nicio celulă maternă în tot 
trupul. Insistase să adopte un copil din motive care nu aveau 
nimic în comun cu afecțiunea faţă de copii. Fusesem un 
accesoriu în viața ei, ca o poșetă sau un câine. 

Un câine adunat de pe stradă, cum făcea aluzie tatăl meu ori 
de câte ori pășeam pe de lături - adică adesea. Era nemulţumit 
că-i complicasem viața. li aminteam mereu că nu putea avea 
copii. Resentimentele mele faţă de sentimentele lui nu făcuseră 
decât să-mi alimenteze spiritul rebel. 

Nu mai vorbisem cu el de peste zece ani. Mă dezmoștenite 
când abandonasem colegiul ca să mă fac polițistă. Un afront la 
adresa lui. O palmă în obraz. Adevărat. Și o scuză șubredă ca să 
pună capăt unei relaţii care ar fi trebuit să fie de nezdruncinat. 
O scuză de care profitaserăm amândoi. 

— Imi pare rău, am răspuns, desfăcându-mi braţele. Nu-s 
îmbrăcată potrivit. 

Sean îmi privi cu un ochi critic blugii vechi și col-roule-ul 
negru. 

— Da’ cu modelul de revistă de azi dimineaţă ce s-a 
întâmplat? 

— S-a consumat de-a lungul unei zile grele dedicate enervării 
oamenilor. Van Zandt a trecut pe la tine? 

Işi dădu ochii peste cap. 

— lubito, din cauza unora ca Tomas Van Zandt am porţi la 
intrare. Și dacă trecea, tot n-aș fi aflat. 

— Cred că e prea ocupat să umble cu șoșele și momele pe 
lângă Trey Hughes ca să toace câteva milioane de dolari pe cai. 

— O să aibă nevoie. Ai văzut hambarul nou pe care-l 
construiește? Taj Mahal-ul din Wellington. 

— Am auzit ceva de el. 

— Cincizeci de boxe cu ipsosărie pe tavan, pentru numele lui 
Dumnezeu. Patru apartamente pentru grăjdari la etaj. Arenă 
acoperită. Teren de sărituri cât toate zilele. 

— Unde e? 

— Zece acri de teren clasa-ntâi în cartierul ăla nou de lângă 
Grand Prix Village: Fairfields. 

La auzul numelui, am avut un șoc. 


VP - 74 


— Fairfields? 

— Da, confirmă el, în timp ce-și potrivea manșetele 
franțuzești, privindu-se iar în oglindă. O să fie o monstruozitate 
kitsch de mai mare dragul, care-o să-l facă pe antrenorul lui să 
fie invidiat de toţi jockeyii săritori de pe Coasta de Est. Trebuie 
să mă duc, iubito. 

— Stai... O hală cum o descrii tu o să-l coste soarele și luna de 
pe cer. 

— Şi stelele. 

— Își poate Trey permite să cheltuiască atâta din contul lui de 
depozit? 

— N-are nevoie. Maică-sa i-a lăsat aproape toată averea 
familiei Hughes. 

— Sally Hughes a murit? 

— Anul trecut. A căzut pe scară, în casă, și a făcut o fractură 
de craniu. Așa se zice. Zău c-ar trebui să mai asculţi bârfele din 
cartier, El, mă dojeni el. 

Apoi mă sărută pe obraz și plecă. 

Fairfields. Chiar în acea dimineaţă, Bruce Seabright fusese pe 
cale să încheie o tranzacţie în Fairfields. 

Nu-mi place să cred în coincidenţe. Nu cred că o coincidenţă 
se întâmplă accidental. În colegiu, am asistat odată la o 
conferinţă a unui binecunoscut guru New Age care credea că 
toate formele de viață, la cel mai elementar nivel al structurii 
moleculare, constau în energie. Tot ce facem, fiecare gând pe 
care-l avem, fiecare emoție pe care o trăim, se poate converti în 
energie pură. Vieţile noastre sunt energie, în mișcare, în 
căutare, în goană, în ciocnire cu energiile celorlalți oameni din 
micile noastre lumi. Energia atrage energie, intenţia devine o 
forţă a naturii, și nu există niciun fel de coincidente. 

Când îmi vine să cred cu tărie în teoria mea, îmi dau seama 
că trebuie să accept faptul că nimic în viață nu poate fi cu 
adevărat arbitrar sau accidental. Și atunci hotărăsc că ar fi mai 
bine să nu cred în nimic. 

Dacă stăteam să mă gândesc, la oamenii implicaţi în viața lui 
Erin Seabright, ceea ce se întâmplă, orice-ar fi fost, nu era deloc 
pozitiv. Mama ei părea să nu fi știut pentru cine lucra Erin, și-mi 
venea a crede că așa era. Lui Krystal nu i-ar fi păsat nici dacă 
fiica ei lucra pentru dracul în persoană, atâta vreme cât mica ei 
lume nu se clătina din cauza asta. Probabil că prefera nici să n-o 


VP -75 


considere pe Erin fiica ei. Dar Bruce Seabright? Îl cunoștea oare 
pe Trey Hughes? Dacă-l cunoștea pe Hughes, îl cunoștea și pe 
Jade? lar dacă-l cunoștea pe oricare dintre ei, sau pe amândoi, 
cum intra Erin în combinaţie? 

Să zicem că Bruce voia ca Erin să dispară din casă fiindcă era 
încurcată cu Chad. Dacă-l cunoștea pe Hughes - și, prin Hughes, 
avea legătură și cu Don Jade - o putuse combina cu Jade ca să-și 
atingă scopul. Intrebarea cea mai importantă era dacă lui Bruce 
Seabright îi păsa ori nu ce se întâmplă cu Erin după ce pleca din 
casa lui. Și dacă-i păsa, oare îi păsa în sens pozitiv sau negativ? 
Dacă voia să dispară permanent? 

Acestea erau gândurile și întrebările care-mi ocupau seara. 
Mă plimbam prin casa de oaspeţi, rozându-mi cioturile unghiilor. 
Acordurile suave de jazz răsunau încet din boxele stereo, ca un 
fundal sonor melancolic al scenariilor ce mi se derulau în cap. La 
un moment dat, am ridicat receptorul și am format numărul de 
mobil al lui Erin, pentru a auzi o voce înregistrată spunându-mi 
că poșta vocală a abonatei era plină. Dacă se mutase pur și 
simplu la Ocala, de ce nu-și ascultase mesajele până acum? De 
ce n-o sunase pe Molly? 

Nu voiam să-mi pierd o zi ducându-mă la Ocala după cai verzi 
pe pereţi. Dimineaţa aveam să sun un detectiv particular de- 
acolo și să-i dau informaţiile pertinente, plus instrucţiuni 
specifice. Dacă Erin lucra pe terenurile de prezentare din Ocala, 
aveam să aflu într-o zi, cel mult două. Detectivul particular urma 
s-o sune pe pagerul de la biroul terenului, anunțând că avea un 
telefon important. Dacă răspundea cineva la apel, putea verifica 
dacă era sau nu Erin Seabright într-adevăr. Un plan simplu. Și 
Landry ar fi putut face același lucru, pe căi legale. 

Idiotul. Speram să n-aibă somn. 

Era trecut de miezul nopţii. Nici vorbă de somn pentru mine. 
Nu mai dormisem cu adevărat o noapte de ani de zile - parţial 
din cauza stării de spirit, parţial dintr-a durerilor cronice cu care 
rămăsesem de pe urma accidentului. Nu mă întrebam ce efect 
avea nesomnul asupra trupului sau minţii mele. Puțin îmi păsa. 
Mă obișnuisem. Cel puţin, în noaptea asta nu scormoneam prin 
amintirile greșelilor pe care le făcusem, sau ideile despre cum ar 
fi trebuit să mi le plătesc. 


VP - 76 


Mi-am luat o jachetă și am ieșit din casă. Noaptea era 
răcoroasă, un vânt de furtună suflând peste Everglades spre 
Wellington. Departe, la apus, fulgerele luminau norii. 

Am luat-o pe Piersaon, pe lângă intrarea camioanelor la 
Clubul Ecvestru, prin dreptul extravagantelor grajduri din Grand 
Prix Village, apoi am cotit și am ajuns la poarta cu stâlpi de 
piatră de la Fairfields. O pancartă prezenta topografia 
șantierului, împărțit în opt parcele cu mărimi de la cinci până la 
zece acri. Trei loturi erau marcate cu inscripţia „Vânadut”. Se 
promitea o frumusete graţioasă pentru facilităţile ecvestre 
exclusiviste, și era trecut un număr de la Gryphon Development, 
Inc. 

Coloanele de piatră erau gata, fusese construită și o gheretă 
pentru paznic, dar porţile metalice mai aveau până să fie 
instalate. Am urmat aleea șerpuitoare, luminând cu farurile 
bălării și iarbă neîngrijită. Pe două șantiere ardeau lămpi de 
serviciu albe. Chiar și în puterea nopţii, nu mi-era greu să observ 
care dintre cele două proprietăţi îi aparţinea lui Trey Hughes. 

Grajdul era acolo. Silueta lui semăna cu a unui Kmart uriaș. 
Un paralelipiped enorm, cu un etaj, paralel cu drumul, etalându- 
și gigantismul. Îl despărțeau vreo treizeci de iarzi de gardul 
șantierului. Poarta era închisă cu lanț și lacăt. 

Am oprit mașina cât mai aproape de poartă și am început să 
privesc în jur, căutând să rețin cât mai mult posibil. Lumina 
farurilor scălda un echipament de prelucrare a terenului, sol 
răscolit și mormane de pământ. Dincolo de grajd, la capătul 
apropiat, distingeam o rulotă unde se afla, probabil, biroul 
șefului de șantier. În faţa grajdurilor, un panou mare al 
companiei de construcţii, mândră să clădească Lucky Dog Farm. 

Nu puteam decât să deduc costul proprietăţii. Zece acri atât 
de aproape de terenurile de prezentare valorau o avere. O 
amenajare ca aceea planificată de Trey Hughes trebuia să 
înghită două, poate chiar trei milioane numai pentru clădiri. lar 
aici intrau doar facilităţile cailor. La fel ca în Grand Prix Village, 
Fairfields nu avea să conţină locuințe de lux. Proprietarii acestor 
grajduri aveau case șic la Po/o Club sau pe insulă, ori în ambele 
locuri. Familia Hughes avea o proprietate pe plajă, lângă 
Blossom Way, între exclusivista Pa/m Beach Bath și Tennis Club. 
Trey însuși avusese un conac în Polo Club, ultima oară când îl 


VP - 77 


întâlnisem. lar acum avea de toate, graţie unui pas greșit făcut 
de Sally Hughes pe scară. 

Norocos om, într-adevăr. Scăpase de femeia pe care o numea 
Dominatriarha, obţinând și accesul nestânjenit la o avere 
obscenă, numai dintr-o simplă căzătură. Ideea mi se încolăcea 
prin minte ca un șarpe în umbră. 

După ce vorbisem cu Sean, intrasem online ca să caut orice 
articole despre moartea lui Sally Hughes, dar nu găsisem decât 
ferparul. Nimic despre vreo investigaţie. 

Desigur, nu puteau fi articole. Ce vulgar, să permiţi apariţia 
unor asemenea lucruri în ziare, cum ar fi spus maică-mea. Presa 
de pe insulă conţinea știri mondene și anunțuri. N-o interesau 
murdăriile ca decesele și anchetele poliţiei. Ziarul pe care-l citea 
mama mea era tipărit pe hârtie lucioasă, cu cerneală care nu se 
lua pe mâinile cititorului. Curat și pe dinăuntru, și pe din afară. 

În „Palm Beach Post” - tipărit în West Palm Beach (unde 
locuiesc oamenii de rând) - scria că Sally Hughes murise la 
domiciliu, în vârstă de optzeci și doi de ani. 

Oricum se întâmplase, Trey Hughes era acum un gâscan de 
aur gras mai-mai să crape. Sigur s-ar fi putut găsi ceva oameni 
dispuși să-i facă o mică favoare, cum ar fi să scape de un săritor 
cu mai mult suflet decât talent. Nu conta câţi bani avea deja 
Trey. Un sfert de milion în plus era binevenit oricând. 

Don Jade trebuia să fie în capul listei de ajutoare pline de 
speranţă. Ce târg avantajos pentru Jade, sau pentru oricare alt 
antrenor: să intre într-un hambar ca ăsta, genul de loc care avea 
să-i refacă legitimitatea și să atragă și mai mulţi clienţi cu 
buzunare fără fund. 

Mă întrebam ce-o fi însemnat tensiunea pe care o simţisem 
între cei doi în acea dimineaţă. Trey Hughes își putea permite 
acum să-și ia în grajd aproape orice antrenor de renume dorea. 
De ce-l alesese pe Don Jade - un om a cărui reputaţie se baza 
mai mult pe scandal decât pe succes? Un om cu reputaţia de a 
săvârși fapte rele scăpând nepedepsit... 

Indiferent ce-l adusese acolo, Don Jade se afla pe locul cel mai 
râvnit, care-i atrăgea dușmănia multor oameni amarnic de 
invidioși. 

Îmi veni în minte Michael Berne. Recunoscusem numele 
imediat ce-l rostise Van Zandt, dimineaţa. Berne fusese 
menţionat în anunţul mortuar al lui Stellar din revista online 


VP - 78 


„Horses Daily”. Îl călărise pe Stellar înaintea lui Jade, doar cu un 
succes limitat în arenă. Apoi, Jade preluase calul. Preluase calul, 
stăpânul, și Taj Mahal-ul din Wellington. Nici nu era de mirare că 
Berne se înfuriase. Nu pierduse numai un cec, când Stellar ieșise 
din grajdul lui. Pierduse un bilet de masă în stil mare. 

Nu era doar rivalul lui Jade, apa cum spusese Van Zandt, îi era 
dușman. 

Un dușman putea fi un valoros izvor de informații. 

e 

M-am întors la centrul ecvestru, dorind să dau târcoale în voie 
fără grija că m-ar fi văzut cineva dintre oamenii lui Jade. Voiam 
să găsesc hambarul lui Berne. Dacă aflam un număr de telefon, 
puteam stabili o întâlnire undeva unde să nu ne surprindă 
confederații lui Jade. 

Paznicul ieși din ghereta de la poartă, cu o mutră plictisită și 
nemulțumită. 

— E foarte târziu, spuse el, într-o engleză cu accent străin. 

Am oftat adânc. 

— Mie-mi spui? Avem un cal cu colici. Pe mine a căzut 
măgăreața. 

Mă privi încruntat, ca și cum ar fi bănuit că-l înjurasem. 

— Un cal bolnav, i-am explicat. Sunt în schimbul de noapte, la 
fel ca dumneata. 

— A, da, dădu el din cap. Înţeleg. Îmi pare foarte rău că aud. 
Noroc la cal, domnișoară. 

— Mulţumesc. 

Nu se osteni să mă întrebe cum mă numeam, nici în ce 
hambar era calul fantomă. Aveam un permis de parcare și o 
explicaţie credibilă. De-ajuns atât. 

Am parcat pe pajiște, nedorind să atrag nimănui atenţia 
asupra mașinii. Cu lanterna Maglite în mână și pistolul sub 
curea, la spate, am pornit pe culoarele corturilor, căutând 
numele lui Michael Berne, în speranța de a nu trezi bănuielile 
vreunui grăjdar sau paznic. 

Furtuna se apropia. Vântul sufla tot mai puternic, făcând să 
fluture pânza corturilor, iar caii erau nervoși. Țineam lanterna pe 
faza mică, uitându-mă la inscripţiile boxelor și numerele de 
urgență, dar tot am reușit să sperii niște cai, făcându-i să se 
învârtească prin boxe, cu albul ochilor vizibil. Alţii își întindeau 
boturile spre mine, sperând să capete vreo trataţie. 


VP - 79 


Am stins lanterna pe scurtătura dintre pajiște și următorul șir 
de corturi. Dacă aveam noroc, caii lui Berne se aflau relativ 
aproape de ai lui Jade. Își făcuseră încălzirea în arena de 
instructaj de lângă hambarul lui Jade. Poate că aceeași era și 
zona de instructaj a lui Berne. Dacă nu aveam noroc, Berne se 
dăduse peste cap să se ia la ceartă cu Jade, și aveam de parcurs 
patruzeci de grajduri până să găsesc ceea ce doream. 

O rafală de vânt se repezi dinspre apus, zgâlțâind corturile. 
Deasupra se rostogoli un tunet. Am intrat în cortul douăzeci și 
doi și am început să citesc numele. 

La un sfert din lungimea primului șir, m-am oprit ascultând. 
Aceleași sunete ca și în celelalte corturi: cai foindu-se, fornăind, 
dând cu copitele în ţevile de susţinere a prelatei. Numai că 
aceste sunete nu proveneau de la caii din jurul meu. Agitaţia 
avea loc cu vreo două rânduri mai încolo. Scârţâitul unei uși de 
boxă deschizându-se. Freamăt de copite pe un strat gros de 
paie. Un nechezat sonor. Calul din boxa de lângă mine scoase 
capul peste ușă, nechezând și el. 

Aprinzând lanterna, am văzut un murg, cu urechile ciulite și 
ochii holbatți, privind dincolo de mine și de calul de vizavi. 
Necheză din nou și se învârti în loc. Altul de pe același rând îi 
urmă exemplul. 

Am stins lanterna și m-am furișat pe culoar spre fundul 
cortului, ţinând-o ca pe o măciucă. Era grea de un kilogram și 
jumătate. În poliţie o folosisem o dată în legitimă apărare contra 
unui motociclist de o sută treizeci de kilograme. Ajunsese la 
spital, cu comoţie cerebrală. 

N-am scos arma. Voiam să văd nu să lupt. Glock-ul era soluţia 
de ultimă instanţă. 

Vântul urla, iar acoperișul cortului se umfla în sus ca un balon 
dornic să-și ia zborul. Corzile groase care ţineau ţărușii trosneau 
și pârâiau. M-am strecurat prin jurul ultimelor boxe, ţinându-mă 
lângă perete. În spatele cortului, terenul cobora în pantă spre o 
zonă defrișată și arsă în timpul verii, care aștepta alte corturi și 
alte arene de instructaj. Arăta ca un peisaj lunar. Văzduhul 
mirosea a cenușă. 

Când am pornit pe după ultima boxă, spre culoarul alăturat, 
am auzit o ușă mișcându-se în balamale, urmată de un sunet 
tăios, distinctiv, pe care nu l-am conștientizat decât când 
următorul fapt se consumase deja. 


VP - 80 


Ca un duh venit de pe altă lume, un cal uriaș, de un cenușiu 
spectral, se repezi pe culoar, drept spre mine. Fu cât pe ce să 
mă calce în picioare până să reacţionez, și m-am aruncat înapoi. 
Un ţăruș ai cortului îmi intră în glezna dreaptă, făcându-mă să- 
mi pierd echilibrul și să cad la pământ cu o bufnitură înfundată. 
Am încercat să mă strâng ghem, acoperindu-mi capul, pregătită 
pentru loviturile cumplite ale potcoavelor de oțel sub greutatea 
animalului de o jumătate de tonă. Dar surul sări pe deasupra 
mea, apoi se înălță peste marginea taluzului. M-am adunat în 
genunchi și am privit cu groază cum cobora poticnindu-se greoi 
malul, căzând în genunchi, în timp ce picioarele dinapoi 
continuau să alerge. Necheză speriat, chinuindu-se să-și revină, 
se ridică iar și dispăru în noapte. 

M-am săltat în picioare, întorcându-mă spre cort, tocmai când 
alt cal se repezea afară. Închis la culoare, cu o stea. Nechezând 
pe urmele surului. Am sărit într-o parte când trecu pe lângă 
mine. 

O palmă pe crupă. 

Sunetul pe care-l auzisem înainte: latul unei mâini plesnind 
crupa unui cal. 

Am alergat înapoi în cort. Prin tot restul hambarului se 
dezlănţuise haosul, caii zbierând și agitându-se în boxe. 
Construcţia precară de ţevi și prelată se clătina și zdrăngănea. 
Pereţii cortului se zbuciumau, bătuţi de vânt. Am strigat, 
sperând să-l sperii pe făptaș și să-l pun pe fugă. 

Un alt cal se repezi dintr-o boxă deschisă, mă văzu, fornăi și 
zbură pe alături, aruncându-mă în ușa din spate. Apoi ușa mă 
împinse iar înainte, doborându-mă în genunchi. 

M-am târât într-o parte ca un crab, agăţându-mă de ușa de 
vizavi ca să mă ridic. Calul ieși din boxa din spatele meu ca într- 
o arenă de rodeo, cu un muget răgușit, cabrându-se și dând cu 
copitele spre mine. Am simţit aerul vâjâindu-mi pe la ureche, 
când o copită îmi trecu pe lângă cap. 

Înainte de a apuca să mă întorc, un întuneric sufocant și 
mirositor îmi învălui capul și umerii, și am fost împinsă înainte în 
peretele unei boxe. Am încercat să smulg pătura, dar nu-mi 
puteam ridica brațele. Aveam nevoie de aer. De lumină, atâta 
câtă era. Aveam nevoie de mișcare, ca să-mi înfrunt atacatorul, 
care mă smuci înapoi și lateral, într-o parte și-n alta. 


VP - 81 


Mă lua cu ameteli și am început să mă clatin, căzând într-un 
genunchi. Apoi ceva mă lovi în partea dinapoi a capului, 
făcându-mă să văd stele verzi. 

La a treia lovitură, am cazut pe burtă și nu m-am mai mișcat. 
Respiram scrâșnit și fierbinte, doar cu o câtime din plămâni. Nu 
auzeam decât vuietul din cap, și mă întrebam dacă aveam să 
știu ce se întâmpla înainte ca următorul cal să mă strivească 
sub copite. Am încercat să mă ridic, dar n-am putut. Mesajele se 
risipeau undeva între creier și terminaţiile nervoase. Durerea 
mă înjunghia în spate, mă înecam și tușeam, aveam nevoie de 
aer și nu reușeam să respir. 

Trecu un moment. Nu mai venea niciun cal. Nicio furcă nu mă 
străpungea. Am bănuit că atacantul fugise, lăsându-mă într-un 
loc foarte nepotrivit, într-un moment la fel de nepotrivit. Caii 
alergau liberi. Dacă venea cineva în hambar și mă găsea... 

Am încercat din nou să-mi adun puterile și am reușit să-mi 
smulg de pe cap pătura pentru cai. Inghiţind aer, învingându-mi 
greaţa, m-am agăţat de ușa boxei și m-am săltat pe picioare. 
Ameţită, cu senzaţia că se clătina pământul sub mine, m-am 
împleticit afară prin fundul cortului și am căzut din nou. 

Lanterna zăcea pe pământ, în locul unde căzuse când mă 
lovise primul cal, aruncându-și raza galbenă prin întuneric. Am 
luat-o, ţinându-mă de o coardă, și m-am ridicat iar. 

Caii fugeau prin spaţiul defrișat din josul pantei. Unii alergau 
printre cele două corturi. Vântul sufla tot mai tare, aducând 
primii stropi de ploaie. Am auzit pe cineva strigând în depărtare. 
Era timpul să dispar. 

Am intrat în cort, doar atâta cât să luminez cu lanterna ușa 
deschisă a unei boxe. 

În caz de urgență sunati la Michael Berne... 

— Nu mișca! aruncă lanterna. 

Glasul se auzea din spatele meu, iar lumina altei lanterne îmi 
învălui umerii. Mi-am îndepărtat braţele de trup, dar fără să las 
Maglite-ul din mână. 

— Am auzit zgomot, am spus, întorcându-mă parţial. A fost 
cineva aici și a deschis ușile boxelor. 

— Mda, sigur, replică omul, sarcastic. Mă-ntreb cine. Aruncă 
lanterna. 

— N-am fost eu, am răspuns, continuând să mă întorc. Am 
încercat să-i opresc. Sunt plină de vânătăi, dacă nu mă crezi. 


VP - 82 


— Îţi spun pentru ultima oară, femeie: aruncă lanterna. 

— Vreau să văd cine ești. De unde știu că n-ai făcut-o chiar 
dumneata? 

— Sunt de la pază. 

Nu suna deloc liniștitor. Securitatea terenurilor de prezentare 
era încredinţată unei companii private care ceruse cel mai puţin 
la licitaţie. Probabil că angajaţii erau la fel de bine instruiți și 
demni de încredere ca paznicii care lăsau să urce în avioane 
nebuni cu pistoale și cuțite. Din câte știam, jumătate din ei erau 
foști pușcăriași. Cu spatele spre el, nu puteam fi sigură nici 
măcar că avea uniformă. 

— Vreau să te văd. 

Pufni nervos. Inainte de a apuca să răspundă, m-am răsucit, 
luminându-i fața. 

Apoi i-am observat hainele. Mai întâi îi văzusem pistolul. 

— Face parte din uniformă? l-am întrebat. 

— Face parte din uniforma mea, gesticulă el cu arma. Gata 
cu-ntrebările. Stinge lanterna și dă-mi-o. Să mergem. 

M-am conformat, mai mult decât dispusă să ieșim în spaţiu 
liber, unde știam că veniseră și alţii. Am analizat și respins ideea 
de a încerca să scap cu fuga. Nu voiam să fiu căutată, cu 
semnalmentele și portretul robot pe prima pagină a ziarului. Și 
nici de-un glonţ în spate n-aveam chef. Dacă-i făceam un timp 
jocul, aveam șansa să mai aflu câte ceva. 

Afară, oamenii strigau, caii nechezau. Auzeam ropot de copite 
pe pământul bătătorit. Paznicul mă duse spre un cărucior de golf 
parcat lângă cortul nouăsprezece - cortul lui Jade. 

M-am întrebat de cât timp era căruciorul acolo. M-am întrebat 
cât de ușor era să cumperi un tip ca el ca să deschidă câteva 
boxe. Munca de noapte pe două parale, păzind niște cai care 
valorau mai mult decât ar fi câștigat unul ca el toată viaţa, 
putea distorsiona imaginea despre ce e bine și ce e rău a unui 
om. 

M-am așezat pe locul din dreapta al banchetei umezite de 
ploaia care se înteţea. Paznicul își mută pistolul în mâna stângă, 
iar cu dreapta porni căruciorul și-l întoarse. M-am răsucit ușor 
spre el, atingând pe furiș Glock-ul de la spate, sub jachetă și 
pulover. 

— Unde mergem? 


VP - 83 


Nu-mi răspunse. Un walkie-talkie îi părâi la centură. Alţi 
paznici care anunțau despre caii scăpaţi. Nu-și luă aparatul ca 
să spună nimănui că mă capturase, și nu-mi plăcea deloc. Am 
pornit pe drum, spre zona principală a terenurilor de prezentare, 
ca printr-un oraș fantomă la ora două noaptea. 

— Vreau să vorbesc cu superiorii dumitale, am spus eu pe un 
ton autoritar. lar cineva va trebui să-l cheme pe detectivul 
James Landry de la oficiul șerifului. 

Asta îl făcu să întoarcă privirea spre mine. 

— De ce? 

Era rândul meu să nu-i răspund. N-avea decât să se întrebe. 
Am trecut pe lângă alţi paznici, alţi oameni care alergau prin 
ploaie ca să se-alăture distracţiei de a încerca să prindă o 
jumătate de duzină de cai cu sânge fierbinte, îmbătaţi de gustul 
libertăţii. 

După ce am străbătut labirintul corturilor, am luat-o de-a 
lungul unui șir de magazine închise. Acum ploua torențial. Ne 
îndepărtam tot mai mult de orice posibil ajutor. Bătăile inimii mi 
se accelerau. Adrenalina îmi circula prin sistem ca un narcotic, 
perspectiva pericolului fiind euforizantă și surescitantă. L-am 
privit pe paznic și m-am întrebat ce-ar fi crezut, să afle asta. Pe 
cei mai mulți i-ar fi neliniștit. 

Opri căruciorul de golf lângă una dintre rulotele mari care 
găzduiau diverse birouri ale administraţiei și închise motorul. 
Am urcat câteva trepte de metal și am intrat. Un individ masiv 
stătea la un birou de fier, ascultând sunetul ce ieșea dintr-un 
walkie-talkie cât o cărămidă. Avea un gât ca al unui broscoi: un 
sac de carne mai lat decât capul, revărsându-i-se peste gulerul 
cămășii. Și el purta uniforma albastră de securitate, cu vreo 
două galoane în plus pe piept. Decorat pentru stat-pe-cur cu 
onoare și delegarea responsabilităţilor, probabil. Mă privi 
încruntat, în timp ce stăteam în faţa lui, șiroind de apă. 

— Ea e, spuse paznicul. Am prins-o deschizând ușile boxelor. 

L-am privit drept în față și am spus, cu suficient subiînțeles ca 
să fie clar la ce mă refeream: 

— Mai ai și alte surprize în buzunar? 

Işi ascunsese pistolul. L-am văzut cum se lupta cu ideea că se 
compromisese, lăsându-mă să-l văd. Îl aveam la mână. Era 
interzis să umble înarmat în timpul programului. Probabil nici 
permis n-avea. Dacă așa era, și-l reclamam la poliţie, se prea 


VP - 84 


putea să-și piardă slujba - cel puţin. l-am citit pe faţă toate 
aceste gânduri, chiar în timp ce-i treceau prin minte. 

Dacă ar fi fost puţin mai deștept, n-ar fi lucrat ca paznic într-o 
uniformă de poliţist închiriată. 

__— M-ai găsit stând în hambar cu lanterna, i-am spus. 
Incercam să ajut. La fel ca dumneata. 

— Ai ceva împotriva lui Michael Berne? mă întrebă broscoiul. 

Vorbea cu accentul gros și tărăgănat din centrul Floridei, unde 
Statul Soarelui și Sudul Tradițional se freacă-n fund, cum se 
spune. 

— Nu l-am cunoscut niciodată pe Michael Berne, deși l-am 
văzut certându-se zgomotos și ameninţându-l pe Don Jade, azi- 
dimineaţă. Poate n-ar strica să te interesezi unde e acum 
domnul Jade. 

Șeful pazei mă privi lung. 

— Berne e pe drum încoace, spuse el. Cu două ajutoare ale 
șerifului, la loc, domnișoară...? 

Nu i-am răspuns și nici nu m-am așezat, deși mă durea 
îngrozitor spatele de la loviturile primite. 

— Va trebui să le spui ajutoarelor de șerif să trateze zona 
boxelor ălora ca pe un câmp infracţional, i-am spus. Pe lângă că 
a dat drumul cailor, făptașul m-a atacat când am încercat să-l 
opresc. Vor găsi o furcă sau o mătură - un obiect cu coadă lungă 
- pe care s-ar putea să fie amprente. Vreau să depun plângere. 
Și mai vreau și să mă duc la urgenţă pentru un examen medical, 
și ca să-mi fotografieze vânătăile. S-ar putea să introduc o 
acţiune. Ce fel de administraţie e aici, dacă nu-i în stare să 
asigure protecţia animalelor și a oamenilor? 

Broscoiul mă privi de parcă n-ar mai fi văzut în viaţa lui o 
femeie. 

— Da dumneata cine ești? 

— Nu-ţi spun. 

— Am nevoie să-ţi știu numele, domnişoară. Trebuie să scriu 
un raport. 

— Atunci, ai o problemă, pentru că n-am să ţi-l spun. Nu-s 
obligată să-ţi spun nimic. Nu ești ofiţer al justiţiei sau al statului, 
și prin urmare nu ai dreptul să-mi ceri informaţii. 

— Ajutoarele de șerif vin încoace, replică el, pe un ton 
ameninţător. 


VP - 85 


— Foarte bine. Voi merge bucuros la secție, deși n-au niciun 
motiv să mă aresteze. Din câte știu, legea nu interzice să stai pe 
culoarul unui grajd. 

— Bud zice c-ai dat drumul la cai. 

— Cred c-ar trebui să-l mai întrebi o dată pe Bud ce-a văzut. 

ÎI privi pe Bud. 

— Le-a dat drumul sau nu? 

Bud părea constipat, incapabil să mintă, ca să-și acopere 
fundul sau să facă un pas spre grațiile șefului. 

— Păi, era acolo... 

— Și dumneata erai tot acolo, am intervenit eu. De unde știm 
că nu dumneata ai deschis ușile? 

— Dă-i ridicol, spuse Broscoiul. De ce să facă una ca asta? 

— Nu pot decât să mă întreb. Pentru bani...? Din răutate...? 
Boală mintală...? 

— Poate că toate astea ţi se aplică și dumitale. 

— In cazul de față, nu. 

— Ai cai pe-aici, domnișoară...? 

— Cu dumneata am terminat de vorbit, am anunţat eu. Pot 
să-mi chem avocatul de la telefonul ăsta? 

Mă privi cu ochii mijiţi. 

— Nu! 

Atunci m-am așezat pe un scaun cu spătar drept, lângă birou. 
Radioul Broscoiului pârâi. Paznicul de la poartă anunţa că 
sosiseră ajutoarele șerifului. Norocul meu. Nu voiam să fac 
cunoștință cu Michael Berne în asemenea împrejurări. Broscoiul 
îl instrui pe portar să trimită mașina la sediul pazei. 

— Să dai drumul la cai e delict grav, îmi spuse el. Poţi să intri 
la pușcărie. 

— Ba nu pot, pentru că nu eu le-am dat drumul. Făptașul ar 
putea fi acuzat de o farsă răutăcioasă, ceea ce e contraventie. 
Se pedepsește cu amendă, poate și muncă în serviciul 
comunităţii. Nici nu se compară cu, să zicem, port ilegal de 
armă, am spus, privindu-l pe Bud, care stătea încruntat. 

— Parcă ziceai c-ai terminat de vorbit, bombăni el. 

Mi-am netezit cu mâinile părul ud, ridicându-mă, când afară 
se trânti o portieră de mașină. Ajutorul de șerif intră pe ușă, 
arătând de parcă apelul l-ar fi trezit dintr-un somn adânc 

— Ce e, Marsh? A dat cineva drumul la niște cai? Cine, ea? 


VP - 86 


— Era pe-acolo, răspunse Broscoiul. S-ar putea să aibă 
informații. 

Ajutorul mă privi, neimpresionat. 

— Aveţi, doamnă? 

— Nu vorbesc decât cu detectivul Landry, am răspuns eu. 

— Cum vă numiţi, doamnă? 

Am trecut pe lângă el, spre ușă, privindu-i din mers ecusonul 
cu numele. 

— Discutăm în mașină, ajutor Saunders. Hai, să mergem. 

ÎI privi pe Broscoi, care răspunse, clătinând din cap: 

— Îţi doresc succes cu ea, fiule. E o fiară. 


VP - 87 


Capitolul 9 


— Pentru asta m-ai sculat din pat? 

Landry se uită de la ajutorul de șerif Saunders la mine, cu 
genul de dezgust rezervat de obicei mâncării stricate. 

— Cu altcineva nu vrea să vorbească, răspunse Saunders. 

Mergeam pe culoar, spre sala brigăzii. Landry bombăni: 

— Bafta mea. Nu văd ce căutăm aici. Puteai s-o rezolvi pe 
teren, în juma de oră. lisuse! 

— Am fost atacată, am spus eu. Cred că asta justifică apelul la 
un detectiv. 

— Atunci, se ocupă cine-i de serviciu. Știi bine. 

— Dar cu dumneata am stabilit deja o relaţie în privința 
cazului ăstuia. 

— Ba n-ai stabilit nicio relaţie, pentru că nu există niciun caz. 
Tot ce mi-ai înșirat ieri nu se cheamă caz. 

Am intrat în birourile diviziei, pe la recepţie. Landry îi dădu 
insigna și arma ofițerului de securitate, prin sertarul de sub 
geamul antiglonţ. Saunders îi urmă exemplul. Mi-am scos Glock- 
ul din centura blugilor și l-am pus în sertar, cu cheile mașinii. 
Landry se holbă la mine. 

Drept răspuns, am ridicat din umeri. 

— Am permis. 

Se întoarse spre Saunders. 

— Futu-te-n cur de idiot! Putea să-ţi zboare creierii ăia pe care 
nu-i ai, în mașină! 

— Ei, domnule detectiv, am gângurit eu, strecurându-mă pe 
lângă el, în timp ce ofiţerul de securitate deschidea ușa. Nu-mi 
stă în caracter. 

— Cară-te de-aici, Saunders! se răsti Landry. Eşti la fel de 
folositor ca un carici moleșit. 

L-am lăsat pe Saunders cu o mutră amărâtă, în antecameră. 
Landry trecu pe lângă mine, cu mușchii fălcilor palpitându-i. Am 
depășit biroul lui, spre o cameră de interogatoriu. Deschise ușa. 

— Intră aici. 

Am intrat și m-am așezat cu grijă pe scaun. Durerea de spate 
mă împiedica să respir. Începusem să mă întreb dacă n-ar fi 
trebuit într-adevăr să mă duc la urgenţă. 


VP - 88 


Landry trânti ușa. 

— Ce naiba ai avut în cap? 

— Asta-i o întrebare destul de generală, așa c-am să dau doar 
un răspuns parţial: m-am dus la centrul ecvestru ca să caut 
indicii despre ceea ce i s-a putut întâmpla lui Erin Seabright. 

— Dar nu erai în hambarul unde-a lucrat ea, nu? Lucra pentru 
un tip numit Jade. Atunci, ce căutai în celălalt hambar? 

— Michael Berne îi e dușman lui Don Jade. Azi-dimineaţă l-am 
văzut ameninţându-l. 

— Cum îl ameninţa? 

— Gen „dacă aflu că tu ai omorât calul ăla te distrug”. 

— Deci, acest Jade se strecoară și le dă drumul la caii tipului. 
Mare scofală. 

— E o scofală foarte mare, pentru un om a cărui existenţă 
depinde de sănătatea acelor cai. O scofală foarte mare pentru 
antrenorul care trebuie să le explice proprietarilor cum a ajuns 
un cal de-un milion sau un milion jumate de dolari să-și rupă 
piciorul alergând necontrolat în toiul nopţii. 

Landry oftă greu și-și întoarse capul într-un unghi ciudat, ca 
pentru a-și trosni o vertebră de la ceafă. 

— Și pentru asta mă scoli din pat? 

— Nu, aia a fost doar ca să mă distrez. 

— Mi-ești ca un cui în cap, Estes. Nu că nu ţi-au mai spus-o și 
alții... 

— Asta, și mai rău decât atât. Nu mă deranjează. Nici eu n-am 
o părere prea grozavă despre mine însămi. Probabil mă crezi 
cam ţăcănită, și nu greșești. Puțin îmi pasă ce gândești despre 
mine. Vreau numai să știi că se întâmplă niște nasoleli, și toate 
par să se-nvârtească în jurul lui Don Jade. Don Jade este omul 
pentru care lucra Erin Seabright. Erin Seabright a dispărut. 
Observi vreo legătură? 

Clătină din cap. 

— Deci, aflu c-ai fost prinsă stând în hambarul ăluilalt. De 
unde știu că n-ai dat dumneata drumul la cai, doar ca să atragi 
atenţia? Vrei ca oamenii să-l ia la ochi pe Jade, așa că pui la cale 
farsa asta... 

— Îmi place cum le-ntorci. Și tot singură m-am cotonogit și cu 
coada furcii? Îţi dau cuvântul meu că nu-s chiar atât de flexibilă. 

— Văd că umbli pe picioare. Nu pari prea paradită. 

Mi-am scos jacheta și m-am ridicat. 


VP - 89 


— În regulă. De obicei, n-o fac de la primul interogatoriu, dar 
dacă-mi promiţi că n-ai să mă faci curvă... 

Întorcându-mă cu spatele spre el, mi-am ridicat puloverul 
până la gât. 

— Dacă semnele astea arată la fel cum le simt-eu... 

— lisuse. 

Rostise cuvântul încet, fără furie, fără energie, dezumflat 
complet. Ştiam că, probabil, nu avea legătură atât cu vânătăile, 
cât cu peticeala de piele care-mi fusese grefată de doi ani 
încoace. 

Nu asta voisem. Nici vorbă. Trăiam de mult timp cu cicatricele 
alea. Făceau parte din mine. Mi le ţinusem secrete, pentru că 
duceam o viaţă retrasă. Nu insistam asupra lor. Nu le priveam. 
În chip ciudat, vătămarea suferită de trupul meu era 
neimportantă pentru mine, fiindcă cu însămi devenisem 
neimportantă pentru mine. 

lar acum, dintr-odată, vătămarea era foarte importantă. Mă 
simţeam dezbrăcată emoţional. Goală, vulnerabilă. 

Mi-am tras puloverul la loc și mi-am luat jacheta, stând tot cu 
spatele la Landry. 

— Las-o baltă, am spus, stânjenită și furioasă pe mine însămi. 
Mă duc acasă. 

— Vrei să depui plângere? 

— Contra cui? am întrebat, întorcându-mă cu faţa spre el. 
Contra boului pe care nu te deranjezi să-l cauţi, necum să-l mai 
interoghezi, fiindcă nu te interesează nimic din ce se-ntâmplă cu 
adunătura aia de la cai? Doar dacă nu cumva, desigur, iese la 
iveală vreun mort. 

La asta, nu avu ce să-mi răspundă. 

Colţul gurii mi se arcui într-un simulacru de zâmbet amar. 

— Ca să vezi: ești măcar atât de uman ca să te simţi spăsit. 
Bravo ţie, Landry. 

Am trecut pe lângă el, spre ușă. 

— Pe cât ţii pariul că Saunders stă în parcare și-o freacă? Ți-aș 
lua banii, cred. Mai vorbim, Landry. Când găsesc un cadavru, te- 
anunț. 

— Estes. Stai! 

Când m-am întors din nou, privindu-l, îmi evită ochii. 

— Ar trebui să te duci la urgenţă. Te iau eu cu mașina. S-ar 
putea să-ţi fi rupt o coastă, sau ceva. 


VP - 90 


— Am păţit-o și mai rău de-atât. 

— lisuse Christoase, căpoasă mai ești! 

— N-am nevoie de mila dumitale, i-am replicat. Nici de 
compasiune. Nu vreau să-ţi plac, sau să-ţi pese de ce se 
întâmplă nu mine. Nu vreau nimic de la dumneata decât să-ți 
faci datoria. Și se pare că până și asta e prea mult. Merg 
singură, mersi. Știu drumul. 

Mă însoţi până la recepţie. Niciunul din noi nu scoase o vorbă, 
în timp ce ne luam înapoi armele. Mă purtam de parcă Landry ar 
fi încetat să mai existe, în timp ce ne continuam drumul pe 
culoar și în jos pe scară. 

— Sunt bun pe meserie, spuse el, când apăru ușa de la 
intrare. 

— Serios? Care meserie? Mai ai încă o calificare, de căcănar 
profesionist? 

— Mare figură mai ești. 

— Sunt așa cum trebuie să fiu. 

— Aiurea. Eşti grosolană și te porţi ca o cățea, și asta te face 
cumva să te simţi superioară nouă, ăstorlalţi. 

Continua să plouă. Stropii păreau albi la trecerea prin razele 
lămpilor de serviciu din parcare. Saunders și mașina lui 
plecaseră. 

— Excelent, am spus. Se pare că tot trebuie să-ţi primesc 
oferta, până la urmă. 

Landry mă privi pieziș, în timp ce-și ridica gulerul hainei. 

— Mai du-te-n mă-ta. Cheamă un taxi. 

M-am uitat la el cum se urca în mașină, rămânând pe loc, în 
ploaie, până o scoase din parcare și plecă. Apoi m-am întors în 
clădire să dau telefon. 

Nu puteam spune că nu mi-o făcusem singură. 

Când apăru în sfârșit, taximetristul avea chef de vorbă, curios 
de ce plecam de la oficiul șerifului la patru fără un sfert 
dimineaţa, i-am spus că iubitul meu era urmărit pentru crimă. 
După asta, alte întrebări nu-mi mai puse. 

Stând dreaptă pe bancheta din spate a taxiului, mă întrebam 
cum își petrecea noaptea Erin Seabright. 


VP - 91 


ACTUL DOI - SECVENȚA UNU 


INTERIOR; RULOTĂ VECHE 


Noapte. Un singur bec, într-o lampă fără abajur. Fereastra 
murdară nu are perdele. Un cadru de pat metalic vechi, ruginit. 
Saltea pătată, fără cearșafuri. 


Erin stă pe pat, ghemuită lângă tăblie, speriată, goală. E 
legată cu un lanţ de încheietura mâinii. Părul îi e răvășit. Are 
ochii încercuiți de rimel. Buza de jos e spartă și însângerată. 


E foarte conștientă de camera de filmat și de regizorul 
secvenţei. Încearcă să se acopere, atât cât poate. Plânge încet, 
căutând să-și ascundă faţa. 


REGIZORUL: 


Uită-te-n cameră, curvo. Zi textul. 
Erin clatină din cap, ascunzându-se în continuare. 


REGIZORUL: 
ZIi-l! Sau vrei să te fac eu? 


Erin clatină din cap și privește în obiectiv. 


ERIN: 
Ajutor. 


VP - 92 


Capitolul 10 


Landry nu reușea să adoarmă, și numai din vina lui Estes. Ea 
era de vină că fusese dat jos din pat, în primul rând. Ea era de 
vină că nu mai avea somn, după ce se întorsese acasă. De 
fiecare dată când închidea ochii, îi vedea spatele, străbătut 
cruciș și curmeziș de liniile unde pielea nouă o cârpise pe cea 
veche. Vânătăile apărute după ciocnirea de la centrul ecvestru 
erau neînsemnate, niște umbre palide pe sub vătămarea veche. 

Vătămare. Se gândea la Estes și la ceea ce știa despre ea. Pe 
vremea când fusese în poliție, drumurile nu li se încrucișaseră. 
Cei de la narcotice le aveau pe ale lor. Işi petreceau prea mult 
timp sub acoperire, în ce-l privea pe el. Asta-i făcea să fie 
nervoși și imprevizibili. O opinie născută din incidentul care-o 
costase cariera, iar pe Hector Ramirez îl costase viața. Ştia 
despre acel incident ceea ce știa toată lumea: Estes se pripise, 
încălcase ordinele ca să dea ea lovitura, și praful se-alesese de 
toate. 

Niciodată n-o învrednicise pe Estes cu vreun gând, în afară de 
a-și spune că primise ce merita, pierzându-și slujba. Știa că 
fusese rănită, internată, că dăduse în judecată oficiul șerifului 
pentru pensia de handicap - ceea ce părea o obrăznicie cam 
mare, dacă stăteai să te gândești - dar toate astea n-aveau 
nicio legătură cu el, și-l durea-n cur de ea. Era o belea. Bănuise, 
iar acum știa sigur. 

Căţea băgăreaţă. Auzi, să-l învețe pe el cum să-și facă 
meseria! 

Se întreba ce i se întâmplase la centrul ecvestru, se întreba 
dacă avea într-adevăr vreo legătură cu fata aia despre care 
spunea că dispăruse... 

Dacă fata dispăruse, de ce-o reclama numai o puștoaică de 
doisprezece ani? De ce nu și părinţii ei? De ce nu patronul? 

Părinţii, care poate voiau să scape de ea. 

Patronul, care poate pusese de-o țeapă majoră, și poate o 
bătuse pe Estes cu coada măturii pe spate. 

Îi vedea spatele, o peticeală de piele desperecheată întinsă 
peste oase. 


VP - 93 


La cinci și jumătate, se dădu jos din pat, luă pe el un șort de 
jogging, se întinse, făcu o sută de tracţiuni și o sută de flotări, și- 
și începu ziua. Din nou. 


Stau lângă rulota fraților Golam. Mi s-a spus să stau pe loc, să 
aștept, dar știu că nu e bine așa. Dacă intru prima, dacă intru 
acum, i-am spart pe frații Golam. Ei cred că mă cunosc. Vor 
avea garda jos. Trei luni am lucrat la cazul ăsta. Știu ce fac. Știu 
că am hotărât just. Știu că frații Golam tremură deja. Știu că-mi 
doresc această lovitură și că o merit. Știu că Locotenentul Sikes 
a venit aici pentru spectacol, ca să se umfle în pene când va 
sosi presa și ca să dea publicului impresia că ar trebui să-l 
voteze la următoarele alegeri pentru funcția de șerif. 


M-a înghesuit într-o parte a trailerului și mi-a spus să aștept. 
Habar n-are de nimic. Nu știe nici măcar că ușa laterală e cea pe 
care frații o folosesc cel mai des. În timp ce Sikes și Ramirez 
supraveghează intrarea din fată, frații îşi îndeasă banii în saci și 
se pregătesc s-o tulească printr-o parte. Mașina cu dublă 
tracțiune a lui Billy Golam e parcată la zece pași distanță, plină 
de noroi. Dacă fug, vor lua camioneta, nu Corvette-ul parcat în 
față. Camioneta poate să se abată de pe șosea. 

Sikes pierde timp prețios. Frații Golam au două fete în trailer 
cu ei. Situatia s-ar putea transforma ușor într-o luare de ostatici. 
Dar dacă intru acum, cât sunt cu garda jos... 

Ducă-se-n mă-sa Sikes. Intru până nu se sperie tremuri cu ăia. 

E cazul meu. Știu ce fac. 

Apăs pe butonul aparatului de radio. 

— Asta-i o prostie. Se vor repezi ia camionetă. Eu intru. 

— La naiba, Estes... 

Sikes. 

Inchid aparatul și-l las în buruienile de lângă trailer. E cazul 
meu. E lovitura mea. Știu ce fac. 

Mă duc la ușa laterală și ciocănesc cu semnalul clienților: 
două lovituri, una, două. 

— Auzi, Billy, Elle sunt. Am nevoie de nitică. 

Billy Golam deschide smucit ușa, cu ochii holbați și mintea 
trosnită de specialitatea casei - meth cristal. Gâfâie. Are un 
pistol în mână. 

Căcat. 

Ușa din față zboară înăuntru. 


VP - 94 


Una dintre fete ţipă. 

Buddy Golam strigă: 

— Gaborii! 

Billy Golam ridică 0,357-le spre fata mea. Trag aer în piept - 
probabil pentru ultima oară. 

Se întoarce brusc și trage. Zgomotul e asurzitor. Glonțul îl 
lovește pe Hector Ramirez în fată și-i zboară partea dinapoi a 
capului, sângele și materia cerebrală împroșcându-l pe Sikes, 
care e în spatele lui. 

Imi scot arma, în timp ce Billy se repede afară pe ușă și mă 
doboară din prag. 

Fuge spre camionetă, pe când eu mă chinuiesc să-mi adun 
picioarele sub mine. 

Motorul începe să duduie. 

— Billy! răcnesc, luând-o la goană spre camionetă. 

— Futu-i! Futu-i! Futu-i! 

Tendoanele gâtului îi ies în relief, când ţipă. Bagă mașina în 
marșarier și calcă pe accelerator. 

Mă arunc spre portiera de lângă volan, mă agăt de oglindă și 
de marginea ferestrei, pun un picior pe tălpică. Nu mă gândesc 
la ceea ce fac. Acționez doar. 

Urlu. Urlă și ei. 

Ridică pistolul și-mi ținteşte fata. 

Lovesc pistolul, îl lovesc în fată. 

Trage de volan, în timp ce camioneta gonește cu spatele. Un 
picior îmi alunecă de pe treaptă. Bagă în viteză, iar roțile azvări 
cu pietriș. ' 

Mă chinui să nu cad. Incerc să apuc volanul. 

Cauciucurile ajung pe asfalt. Golam cotește brusc la stânga. 
Fața-i e o mască schimonosită, cu gura căscată și ochii holbați. 
Incerc să-l înșfac. Deschide violent portiera, în timp ce 
camioneta derapează pe șosea. 

Atârn în gol. 

Cad. 

Asfaltul mă lovește în spate. 

Obrazul stâng mi se sparge ca o coajă de ou. 

Pe urmă, umbra neagră a camionetei cu dublă tracțiune a lui 
Billy Golam mă acoperă, și mor. 

Și mă trezesc. 


VP - 95 


Cinci-treizeci a.m. După două ore de moţăit pe apucate, 
așteptând ca un fragment de coasă să-mi dezumfle un plămân 
sau pe amândoi, m-am scurs peste marginea patului și am făcut 
un efort să încerc să mă-ntind. 

Am intrat în baie, m-am oprit goală în faţa oglinzii și mi-am 
privit trupul. Prea slab. Dreptunghiuri pe ambele coapse, în 
locurile de unde-mi fusese luată piele pentru grefă. Găuri în 
carnea piciorului stâng. 

M-am întors și am încercat să privesc peste umăr, pentru a-mi 
vedea spatele în oglindă. M-am uitat la ceea ce-i arătasem lui 
Landry și m-am făcut proastă. 

Singurul lucru util pe care l-am învăţat vreodată de la taică- 
meu: nu-ţi arăta niciodată o slăbiciune, niciodată să nu pari 
vulnerabilă. 

Vânătăile lăsate de lovituri arătau ca niște dungi maro închis. 
Mă dureau când respiram. 

La șase și un sfert - după ce dădusem de mâncare la cai - m- 
am dus la urgenţă. Radiografiile n-au descoperit nicio fractură. 
Mă chestionă un rezident cu ochi cârpiţi, care dormise și mai 
puţin decât mine; era clar că nu-mi credea povestea despre o 
căzătură pe scară. Tot personalul mă privea pieziș, cu 
suspiciune. De două ori am fost întrebată dacă nu vreau să 
vorbesc cu un poliţist. Le-am mulțumit și am refuzat. Nimeni n-a 
forțat problema, ceea ce m-a făcut să mă întreb câte femei 
bătute sunt pur și simplu lăsate să plece înapoi în iadul lor 
personal. 

Rezidentul vomă o listă lungă de termeni medicali, încercând 
să mă intimideze cu studiile lui scumpe. 

L-am privit neimpresionată și am răspuns: 

— Am vânătăi pe coaste. 

— Aveţi vânătăi pe coaste. O să vă dau o rețetă de 
analgezice. Mergeţi acasă și odihniţi-vă. Nu faceți eforturi fizice 
mari în următoarele patruzeci și opt de ore. 

— Mda, bine. 

Imi dădu o rețetă pentru Vicodin. Când m-am uitat la ea, am 
râs. Am îndesat-o în buzunarul hanoracului și am ieșit din 
clădire. Brațele îmi funcționau, picioarele-mi funcționau, niciun 
os nu-mi ieșea prin piele, nu-mi curgea sânge. Eram 
ambulatorie, eram sănătoasă. Atâta vreme cât știam că n- 


VP - 96 


aveam să mor, că aveam unde să mă duc, că aveam oameni pe 
care să-i întâlnesc. 

Primul telefon l-am dat la Michael Berne - sau, mai bine zis, la 
asistentul lui Michael Berne; numărul de telefon de pe ușa 
grajdului. Michael era un om ocupat. 

— Întreabă-l dacă e prea ocupat ca să stea de vorbă cu o 
posibilă clientă, i-am spus. Dacă da, pot oricând să mă adresez 
lui Don Jade. 

Ca prin miracol, Michael se eliberă dintr-odată, iar asistentul îi 
dădu receptorul. 

— Aici Michael. Cu ce vă pot ajuta? 

— Aruncând cu puţin noroi în prietenul dumneavoastră, 
domnul Jade, am răspuns calmă. Sunt detectiv particular. 


VP - 97 


Capitolul 11 


M-am îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, mi-am uns 
părul cu o mână de gel, mi-am pus o pereche de ochelari de 
soare înguști care-mi înconjurau tot capul, și am furat Mercedes- 
ul S.L. negru al lui Sean. Arătam ca un personaj din „Matrix”. 
Serioasă, misterioasă, tăioasă. Nu era un travesti, ci o uniformă. 
Imaginea e totul. 

Îi cerusem lui Berne să ne întâlnim în parcarea de la Dennys, 
în Royal Palm Beach, la cincisprezece minute cu mașina de 
terenurile de prezentare. Bombănise din cauza distanţei, dar nu- 
mi puteam asuma riscul de a fi văzută cu el lângă centrul 
ecvestru. 

Berne sosi cu o Honda Civic care cunoscuse vremuri mai 
bune. Cobori din mașină nervos, aruncând priviri în jur. Un 
detectiv particular, o întâlnire clandestină. Chestii care se urcă 
la cap. Era îmbrăcat de călărie, în pantaloni gri cu câteva pete și 
o bluză polo roșie care nu i se asorta cu părul. 

Am coborât fereastra laterală a Mercedes-ului. 

— Domnule Berne. Cu mine aveţi treabă. 

Mă privi cu ochi mijiţi, îndoielnic, nesigur, incapabil să-și 
formeze o impresie despre mine. O agentă din partea unei 
organizaţii din umbră. Poate că se așteptase la Nancy Drew. 

— O să vorbim aici, am spus eu. Urcaţi în mașină, vă rog. 

Ezită ca un copil invitat de un străin. Privi iar prin jur, ca și 
cum s-ar fi așteptat să se întâmple ceva rău. Agenţi operativi 
mascaţi, sărind din tufișuri ca să-l atace. 

— Dacă aveţi să-mi spuneţi ceva, intraţi în mașină, am 
repetat, nerăbdătoare. 

Era atât de înalt, încât fu nevoit să se îndoaie ca să încapă în 
Mercedes, de parcă ar fi intrat într-o mașinuţă de circ. Ce 
contrast cu imaginea elegantă și atrăgătoare a lui Jade! Howdy 
Doody cu hormoni de creștere. Păr roșcat și pistrui, slăbănog ca 
un ţâr. Citisem destule despre Michael Berne ca să știu că 
fusese un concurent minor în lumea prezentărilor de paradă 
internaţionale la începutul anilor nouăzeci, când călărise un cal 
pe nume Iroquois. Dar cea mai mare realizare a lui fusese un tur 
al Europei cu divizia a doua a echipei olimpice a S.U.A. Pe urmă, 


VP - 98 


proprietarii lui Iroquois vânduseră armăsarul de sub el, iar de- 
atunci Michael Berne nu mai câștigase nimic important. 

Când Trey Hughes intrase în hambarul lui, Berne fusese citat 
într-un interviu spunând că Stellar era biletul lui de întoarcere în 
luminile rampei internaționale. Și pe urmă, Stellar trecuse în 
grajdurile lui Don Jade, iar steaua lui Michael Berne pălise din 
nou. 

— Mai spuneţi-mi o dată, pentru cine lucraţi, doamnă Estes? 
mă întrebă el, privind mașina scumpă. 

— N-am spus nici prima dată. 

— Sunteţi de la compania de asigurări? De la poliţie? 

— Câţi polițiști aţi văzut umblând cu Mercedes-ul, domnule 
Berne? l-am întrebat, cu o undă infimă de amuzament; mi-am 
aprins una dintre ţigările franţuzești ale lui Sean și am suflat 
fumul spre parbriz. Sunt detectiv particular - particular fiind 
cuvântul operativ. N-aveţi de ce să vă faceți griji, domnule 
Berne. Decât, desigur, dacă ați făcut ceva rău. 

— N-am făcut nimic rău, răspunse el pe un ton defensiv. Am o 
firmă cinstită. Despre mine nu circulă povești cu cai omorâţi 
pentru asigurări. Ala-i teritoriul lui Don Jade. 

— Credeţi că el a pus să fie omorât Stellar? 

— Știu sigur că așa e. 

L-am privit cu coada ochiului, iar când am vorbit am adoptat 
un ton sec, monoton, profesional. 

— Aveţi ceva cu care să vă susţineți afirmaţiile? Dovezi, 
eventual? 

Gura i se boţi acru. _ 

— Jade e prea istet pentru așa ceva. Işi acoperă întotdeauna 
urmele. Azi-noapte, de exemplu. Nimeni n-o să-l pună pe Jade în 
legătură cu ce s-a întâmplat, dar a pus să li se dea drumul cailor 
mei. 

— De ce să facă una ca asta? 

— Fiindcă i-am cerut socoteală. Știu ce fel de om e. Cei ca 
Jade fac răul renume al afacerilor cu cai. Tranzacţii trucate, 
clienți furaţi, cai omorâţi. Oamenii se fac că nu văd, atâta vreme 
cât nu sunt ei victimele. Cineva trebuie să facă ceva. 

— Trey Hughes v-a abordat vreodată în legătură cu ceea ce i 
s-a întâmplat lui Stellar? 


VP - 99 


— Nu. Stellar făcea progrese. Credeam că aveam o șansă la 
Cupa Mondială. Oricum n-aș fi avut niciodată nimic de-a face cu 
un asemenea plan. 

— De ce v-a luat Hughes calul? 

— L-a ademenit Jade. Tot timpul fură clienţi. 

— Nu avea nicio legătură cu faptul că nu câștigați? 

Berne mă privi încruntat. 

— Ajungeam noi și acolo. Nu era decât o chestiune de timp. 

— Dar Hughes n-avea chef să mai aștepte. 

— Probabil Jade i-a spus că el putea ajunge mai repede. 

— Mda, mă rog, și acum Stellar n-o să mai ajungă nicăieri. 

— Ce se-aude cu autopsia? 

— Necropsie. 

— Poftim? 

— La cai, se numește necropsie. 

Nu-i convenea că-l corectasem. 

— Deci, ce-a scos la iveală? 

— N-am dreptul să divulg asemenea detalii, domnule Berne. 
Au circulat ceva zvonuri înainte de moartea calului? Am auzit că 
nu era sănătos. 

— Îmbătrânea. Caii mai bătrâni au nevoie de întreţinere - 
injecții în articulaţii, suplimente, din astea... Dar era rezistent. 
Avea o inimă mare și mereu își făcea datoria. 

— Nimeni n-a făcut aluzie că în hambarul lui Jade se întâmpla 
ceva necurat? 

— Despre Jade circulă mereu zvonuri. A mai făcut treaba asta 
și-nainte, să știți. 

— Sunt la curent cu trecutul domnului Jade. În ultima vreme, 
ce fel de zvonuri erau? 

— Obișnuitele. Ce droguri iau caii lui. După ai cui clienți 
umblă. Cum l-a luat de coaie pe Trey Hughes - scuzați limbajul. 

— De ce-ar spune cineva una ca asta? 

— Ei, haideţi, replică el, din nou în defensivă. Trebuie să-l aibă 
cu ceva la mână. Altfel, cum să capete hambarul ăla pe care-l 
construiește Hughes? 

— Pe merit? Pentru fapte bune? Din prietenie? 

Niciuna dintre sugestiile mele nu-l inspira. 

— Aţi lucrat pentru Trey Hughes, am continuat. Cu ce i-ar fi 
putut avea Jade la mână? 

— Cu ce vreți: drogul zilei, cu a cui nevastă se culcă... 


VP - 100 


— Sau, cum a ajuns să moștenească averea atât de brusc? 
am sugerat eu. 

Berne se lăsă puţin pe spate, încercând să mă studieze un 
moment, cu o expresie asemănătoare cu a lui Jill Morone când 
se întreba cum să mă joace pe degete. 

— Credeţi că și-a omorât mama? 

— Nu cred nimic. Pun doar niște întrebări. 

Se gândi un moment, apoi râse. 

— Trey n-ar fi avut niciodată curajul ăsta. Ori de câte ori 
vorbea despre Sally, se bâlbâia. Se căca pe el de frica ei. 

Nu i-am atras atenţia că Tomas avea nevoie doar să angajeze 
pe altcineva ca să rezolve problema. Cu siguranţă, delegarea 
sarcinilor îi venea destul de ușor unui om care-și trăise toată 
viaţa ferindu-se de orice răspunderi. 

— N-aţi auzit niciun fel de zvonuri în sensul ăsta? l-am 
întrebat. 

— Oamenii glumesc pe la spatele lui. Nimeni n-o crede cu 
adevărat. Trey abia-și poate organiza viaţa de pe-o zi pe alta. 
Nu-i în stare nici să-și ţină ordine în portofel, darmite să pună la 
cale o crimă și să mai și scape. Oricum, era cu cineva în noaptea 
când a primit telefonul despre maică-sa. 

— Zău? Cu cine? 

Își mută privirea. 

— Ce importanţă are? 

— O importanță foarte mare, dacă acea persoană e de fapt 
complice la crimă. 

— Nu se pune problema. 

— Într-un fel sau altul, tot voi afla răspunsul, domnule Berne. 
Vreți să întreb pe toate terenurile de prezentare, să scormonesc 
în răni vechi, să stârnesc bârfe de demult? 

Berne se uită afară pe fereastră. 

— Să-ncep să ghicesc? am întrebat. Poate că era cu 
dumneavoastră. Asta ar aduce o doză nouă de interes unei 
povești vechi, nu credeți? 

— Nu-s poponar! 

— Ăsta nu e tocmai un stigmat în comunitatea ecvestră, nu-i 
așa? am comentat, la limita plictiselii. Din câte-am auzit, poate 
că un tip din trei e hetero. Gândiţi-vă la toţi prietenii 
dumneavoastră noi, dacă ar ieși asta la iveală. Sau, poate a și 
ieșit. Aș putea căuta un fost amant... 


VP - 101 


— Era cu nevastă-mea. 

Pe care-o dăduse de gol fără să clipească, numai să nu creadă 
o necunoscută că era pe invers. 

— Soţia dumneavoastră era cu Trey Hughes în noaptea când 
a murit maică-sa? Era cu el în sens biblic? 

— Da. 

— Cu sau fără consimţământul dumneavoastră? 

Berne se făcu vânăt la față. 

— Ce fel de întrebare mai e și asta? 

— Dacă vă gândeaţi că eraţi pe punctul de a pierde un client, 
poate că dumneavoastră și doamna aţi pus la cale un mic plan 
pentru a-l convinge să rămână. 

— Ce perversitate! 

— Lumea nu-i întreagă la cap, domnule Berne. Nu vreau să vă 
jignesc, dar nu știu prea multe despre dumneavoastră ca 
persoană. De exemplu: nu știu dacă sunteţi demn de încredere. 
Am nevoie ca numele și sarcinile mele să nu ajungă la 
cunoștința publicului. Constat că oamenii își pun lacăt la gură 
dacă au un secret pe care preferă să-l păstreze. Ințelegeţi unde 
bat, domnule Berne? Sau trebuie să vorbesc mai explicit? 

Mă privi neîncrezător. 

— Mă ameninţaţi? 

— Prefer să consider că ajungem la o înţelegere reciprocă 
privitoare la importanța confidenţialităţii. Vă păstrez secretul, 
dacă-l păstraţi și dumneavoastră pe al meu. 

— Nu lucraţi pentru General Fidelity, deduse el. Phil mi-ar fi 
spus. 

— Phil? 

— Phil Wilshire. Agentul de asigurări. Îl cunosc. Mi-ar fi vorbit 
despre dumneavoastră. 

— V-a vorbit despre cazul ăsta? 

— Vreau ca lui Jade să i se înfunde o dată pentru totdeauna, 
replică el, cu chipul schimonosit de indignare. Ar trebui să fie 
zburat afară din afaceri. Dacă pot face ceva, orice, am să fac. 

— Orice? am repetat, cu  subințeles. Eu în locul 
dumneavoastră aș avea mai multă grijă ce vorbesc, domnule 
Berne, l-am prevenit. Se poate construi ușor o ipoteză că-l urâţi 
atât de mult pe Don Jade, încât l-ați omorât pe Stellar și 
încercați să-i puneţi crima în cârcă lui Jade, ca să-l ruinaţi. Adio, 


VP - 102 


carieră! Adio, poziţie pe lângă Trey Hughes. Cu Hughes o 
dregeţi cumva, și poate reveniţi în combinaţie. 

— M-aţi chemat aici ca să mă acuzaţi?! explodă Berne. Ce, 
sunteți nebună? 

— Vai de mine, ce temperament aveţi, domnule Berne, am 
răspuns eu calmă. Ar trebui să consultaţi un specialist în 
stăpânirea nervilor. Furia face rău la sănătate. 

li venea să urle. Aproape că-l vedeam înecându-se. 

— Ca să vă răspund la întrebarea dinainte, am continuat. Nu, 
nu sunt nebună. Sunt doar directă. Trebuie să acopăr toate 
bazele, și n-am timp s-o iau cu încetul. Asta nu mă ajută să-mi 
fac prieteni, dar obțin răspunsurile de care am nevoie. Poate că 
nu sunteți vinovat de nimic, domnule Berne. Cum spuneam, nu 
vă cunosc. Dar știu din experienţă că majoritatea crimelor au la 
bază trei motive: banii, sexul sau invidia. Dumneavoastră vă 
înscrieţi în toate cele trei categorii. Deci, să ne lămurim de pe- 
acum, ca să mă pot concentra asupra lui Jade: unde eraţi în 
noaptea când a murit Stellar? 

— Acasă. In pat. Cu nevastă-mea. 

Am tras un ultim fum prelung din ţigară și l-am expirat, 
zâmbind cu jumătate de gură. 

— Va trebui să-și schimbe numele în Alibi. 

Berne ridică palmele. 

— Asta a fost. Am terminat. Vin aici din bunătate sufletească, 
să vă ajut... 

— Las-o jos că măcăne, Berne. Știm amândoi de ce-ai venit 
aici. Vrei ca Jade să fie ruinat. N-am nimic împotrivă. Am și eu 
agenda mea. 

— Și anume? 

— Interesul clientului meu. Poate reuşim să obţinem fiecare 
ceea ce dorim. La cât timp după moartea lui Sally Hughes și-a 
dus Trey caii la Jade? 

— La două săptămâni. 

— lar dumneata când ai auzit că Hughes cumpărase 
proprietatea din Fairfields? 

— Peste o lună. 

Aveam senzaţia că-mi strângea cineva capul într-o menghină. 
Nu voiam să știu detaliile sordide ale vieții lui Trey Hughes, a lui 
Michael Berne sau a lui Don Jade. Voiam doar s-o găsesc pe Erin 
Seabright. Norocul meu că locuia în cutia Pandorei. 


VP - 103 


l-am scos fotografia din buzunarul interior al jachetei și i-am 
întins-o lui Berne. 

— Ai văzut-o vreodată pe fata asta? 

— Nu. 

— A lucrat pentru Jade până duminica trecută. Era grăjdăriţă. 

Berne făcu o mutră. 

— Grăjdarii vin și pleacă. Abia reușesc să le ţin urma alor mei. 

— Asta a dispărut. Mai uită-te o dată, te rog. N-ai văzut-o 
niciodată cu Jade? 

— Jade e tot timpul înconjurat de femei. Personal, nu înțeleg 
ce le atrage la el. 

— Jade are o reputaţie în sensul ăsta, nu-i așa? Se culcă 
adesea cu ajutoarele? 

— Cu ajutoarele, cu clientele, cu clientele altora. Se coboară 
la orice nivel. 

— De-asta mă temeam, domnule Berne. 

l-am dat un cartonaș alb cu numărul meu de telefon. 

— Dacă ai să-mi spui ceva de folos, te rog să mă suni la 
numărul ăsta și să-mi lași un mesaj. O să te contacteze cineva. 
Îți mulţumesc pentru timpul acordat. 

e 

Landry își parcă mașina printre camionete gigant cu dublă 
tracțiune, B.M.W.-uri și Jaguar-uri, apoi cobori, uitându-se deja 
pe jos ca să nu calce în nimic. Crescuse la oraș. Nu știa altceva 
despre cai decât că erau uriași și miroseau urât. 

Ziua era însorită și caldă. Își miji ochii prin lentilele ochelarilor 
de soare aviatici, în timp ce scruta împrejurimile. Părea o 
afurisită de tabără de refugiaţi - corturi și animale peste tot. 
Oameni pe biciclete și scutere. De sub roţile camioanelor se 
ridica praful. 

Văzu firma lui Jade, intră în cort și o întrebă pe prima 
persoană care-i ieși în cale unde era domnul Jade. Un bărbat de 
rasă hispanică, având în mână o furcă plină de bălegar, arătă cu 
capul spre o latură a cortului: 

— Afară. 

Landry porni în direcția indicată. La jumătatea drumului între 
cortul lui Jade și următorul, un bărbat în echipament de călărie 
sorbea dintr-o ceașcă Starbucks, ascultând-o nepăsător pe o 
blondă atrăgătoare care-i vorbea. Blonda părea nervoasă. 

— Domnul Jade? 


VP - 104 


Cei doi se întoarseră să-l privească, în timp ce se apropia 
arătându-le insigna. 

— Detectiv Landry, oficiul șerifului. Aș dori să vă pun câteva 
întrebări. 

— O, Doamne! râse blonda, afișând un zâmbet larg. Știam eu 
c-o să te prindă! Nu trebuia să rupi eticheta de la salteaua aia. 

Se întoarse spre Landry. 

— Paris Montgomery. Sunt antrenoarea asistentă a domnului 
Jade. 

Landry nu-i răspunse la zâmbet. Trei ore de somn nu-i 
refăcuseră îndeajuns energia ca să și-o irosească pe dulcegării 
false. Privi pe lângă ea. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Jade? 

— Despre ce e vorba? întrebă Jade, intrând în cort pe lângă 
Landry, pentru a-l atrage într-un loc unde nu-i putea vedea 
niciun trecător. 

— Sunteţi la curent cu cele întâmplate aici azi-noapte? întrebă 
Landry. Câţiva cai au fost lăsaţi să scape dintr-un cort, puţin mai 
încolo. 

— Ai lui Michael Berne, completă Paris Montgomery. Sigur că 
știm. E îngrozitor. Trebuie să se ia măsuri mai drastice cu paza. 
Aveţi idee cât valorează animalele astea? 

— Cât propria lor greutate în aur, cred, replică Landry, 
plictisit. De ce naiba să valoreze un cal un milion de parai, dacă 
nu alerga pe pista de curse? 

— O să se ia de tine, Don, îi spuse Paris șefului ei. Știi bine că 
Michael va spune oricui îl ascultă că tu ai făcut-o - sau ai pus pe 
cineva. 

— De ce spuneţi asta, doamnă Montgomery? se interesă 
Landry. 

— Fiindcă așa e Michael: dușmănos și răzbunător. Pentru 
toate dă vina pe Don, nu pe propria lui lipsă de talent. 

Jade o privi cu pleoapele coborâte. 

— Destul, Paris. Toată lumea știe că Michael e invidios. 

— Pe ce anume? întrebă Landry. 

— Pe Don, răspunse femeia. Don e tot ceea ce Michael nu 
este, iar când clienţii lui Michael își dau seama și-l părăsesc, el îl 
acuză pe Don. Cred să singur și-a eliberat caii, numai ca să-l 
învinuiască public pe Don. 

Landry rămase cu ochii la Jade. 


VP - 105 


— Cred că o ţine de mult așa. Niciodată nu simţiţi nevoia să 
faceţi ceva ca să-i închideţi gura? 

Expresia lui Jade nu se schimbă. Era calmă, rece, controlată. 

— Am învăţat de mult să ignor oamenii ca Michael. 

— Ar trebui să-l ameninţi că-l dai în judecată pentru 
defăimare, insistă Paris. Poate că asta l-ar face să se astâmpere. 

— Calomnie, o corectă Jade. Calomnia e orală, defăimarea e 
în scris. 

— la un mai face pe deșteptul! se stropși Paris. Face tot ce 
poate ca să-ţi distrugă reputaţia. lar tu umbli de parc-ai crede că 
ești în vreo armură impenetrabilă. Crezi că nu te poate atinge? 
Crezi că nu-i șușotește lui Trey la ureche cu fiecare ocazie? 

— Nu-l pot opri pe Michael să-și verse veninul, și nici pe 
oameni nu-i pot împiedica să-l asculte, replică Jade. Sunt sigur 
că detectivul Landry n-a venit aici ca să ne asculte pe noi cum 
ne plângem. 

— Nici pentru cai n-am venit aici, interveni Landry. O femeie a 
fost atacată, în timp ce încerca să-l oprească pe cel care le-a dat 
drumul. 

Ochii căprui ai lui Paris Montgomery se dilatară, șocați. 

— Ce femeie? Stella? Soţia lui Michael? A păţit ceva? 

— Înţeleg că ieri a avut loc o scenă între dumneavoastră și 
domnul Berne, domnule Jade, continuă Landry. Vreţi să-mi 
spuneţi unde ați fost în jurul orelor două a.m.? 

— Nu, nu vreau să vă spun, replică scurt Jade, ducându-se 
lângă un cal legat într-o boxă deschisă. lar acum, dacă mă 
scuzaţi, domnule detectiv, am un cal de călărit. 

— Poate preferaţi să discutăm pe larg, la oficiul șerifului, 
sugeră Landry. Nu-i plăcea să fie expediat ca un servitor. 

Jade îi aruncă o privire. Îngâmfarea i se distingea chiar și prin 
ochelarii de soare. 

— Poate preferaţi să discutaţi cu avocatul meu. 

— Să nu irosim banii dumneavoastră și nici timpul meu, 
domnule Jade. Nu e nevoie decât să-mi spuneţi unde eraţi. Dacă 
ați fost aici, e o întrebare foarte simplă. 

— Am fost cu o cunoștință. Nu aici. 

— Cunoștinţa asta are și un nume? 

— Nu vă privește. 

Strânse chinga șeii. Calul ciuli urechile. 


VP - 106 


Landry se uită în jur după un loc unde să se ascundă dacă 
animalul își ieșea din minţi, sau ceva. Părea răutăcios, gata să 
muște. 

Jade desfăcu cataramele priponului. 

— Am terminat orice discuţie, anunţă el. Dacă nu aveţi nimic 
care să mă pună în legătură cu ceea ce s-a întâmplat, decât știri 
din auzite că Michael și cu mine nu ne înţelegem - și știu că nu 
aveţi - n-am de gând să vă mai spun o vorbă. 

Scoase calul din boxă, pornind cu el pe culoar. Landry se lipi 
de perete, ţinându-și respiraţia - ceea ce oricum nu era rău, cu 
toate mirosurile de-acolo. Duhoarea de bălegar, de cai și de 
Dumnezeu mai știe ce plutea prin aer ca un smog. Când calul 
ajunse destul de departe, îl urmă. 

— Dar dumneavoastră, doamnă Montgomery? 

Blonda își zări șeful aruncându-i o privire, apoi se întoarse 
spre Landry. 

— Am zis. La fel ca el. Cu un prieten. 

leșiră la soare, iar Jade încălecă. 

— Paris, adu-mi tunica și casca. 

— Imediat. 

N-o așteptă, pornind cu calul pe drum. 

— Aţi fost împreună? întrebă Landry, însoţind-o pe 
Montgomery înapoi în cort. 

— Nu. Dumnezeule, nu! exclamă ea. Toată ziua primesc 
ordine de la el. Măcar noaptea să am puţină liniște. 

— Are o atitudine dificilă. 

— Pe merit. Oamenii nu sunt prea îngăduitori cu el. 

— Poate fiindcă nu merită îngăduinţă. 

O urmă într-o boxă drapată cu verde, care avea un covor 
oriental pe jos și tablouri înrămate pe pereţi. Paris deschise un 
dulap antic și scoase o tunică verde oliv și o cască acoperită cu 
catifea maro. 

— Nu-l cunoașteţi, spuse ea. 

— lar dumneavoastră îl cunoașteţi. Cu cine credeţi că a fost 
azi-noapte? 

Râzând, Paris clătină din cap. 

— Nu știu nimic despre viața personală a lui Don. Acum aud 
prima oară că e în relaţii cu cineva. 

Atunci, părea improbabil să fi fost, își spuse Landry. Din câte 
dedusese, oamenii aceia din lumea cailor trăiau aproape 


VP - 107 


grămadă unii peste alţii. Și, lăsând la o parte dimensiunile 
restrânse ale universului lor, cu toții erau bogaţi, sau se 
prefăceau că erau bogați; iar singurul lucru care le plăcea 
bogaţilor mai mult decât regulatul era bârfa. 

— E foarte discret, spuse Paris. 

— Cred că asta l-a ţinut până acum afară din închisoare: 
discreția. Șeful dumneavoastră a călcat de câteva ori pe de 
lături. 

— Și niciodată n-a fost condamnat pentru nimic. lar acum, 
dacă mă scuzaţi, mai bine mă duc la arena de instructaj, altfel 
mă omoară. 

Îi adresă din nou zâmbetul acela strălucitor. 

— Și atunci, chiar veţi avea de lucru. 

Landry o urmă afară din cort. Femeia se așeză la volanul unui 
cărucior verde de golf, cu sigla lui Jade pe bot, împături tunica și 
o puse alături, pe banchetă. Casca intră într-un coș din spate. 

— Dar dumneavoastră, doamnă Montgomery? Misteriosul 
dumneavoastră prieten are un nume? 

— Da, are, răspunse ea, bătând cochet din gene. Dar nici eu 
nu-mi trâmbiţez relaţiile, domnule detectiv. Praful s-ar alege de 
reputația mea. 

Porni căruciorul și se îndepărtă, salutând din mers diverse 
persoane. Miss Popularitate. 

Landry rămase un moment cu mâinile în șolduri, conștient că 
din cort îl privea o fată. O vedea cu coada ochiului: dolofană, 
neîngrijită, tricou strâmt reliefându-i tot felul de curbe și 
umflături care-ar fi fost mai bine să rămână în seama 
imaginaţiei. 

Voia să se întoarcă la mașină și să plece. Estes avea dreptate: 
puţin îi păsa ce-și făceau unii altora oamenii ăia. Dar trebuia să 
dea socoteală pentru ceea ce se întâmplase noaptea la birou, 
când Estes ceruse să vorbească numai cu el, și nu completase 
nicio hârtie, și ce coșmar de futu-i mă-sa! Locotenentul n-ar fi 
acceptat ideea că Estes nu depunea plângere. Trebuia să dea 
curs cazului. 

Oftă și se întoarse, pornind drept spre fată. 

— Lucrezi aici. 

Ochii mici ai fetei se dilatară. Părea nehotărâtă dacă să facă 
pe ea sau să aibă un orgasm. Dădu din cap. 


VP - 108 


Landry intră din nou în cort, scoțându-și carnețelul din 
buzunarul pantalonilor. 

— Numele? 

— Jill Morone. M-O-R-O-N-E. Sunt grăjdărița şefă a domnului 
Jade. 

— Mhm... Și unde erai azi-noapte, pe la două? 

— În pat, răspunse ea fudulă, plină de-un secret pe care 
murea să-l divulge. Cu domnul Jade. 


VP - 109 


Capitolul 12 


Birourile firmei Gryphon Development se aflau într-o clădire 
de stuc cu veleităţi de stil spaniol, pe Greenview Shores, vizavi 
de intrarea de vest la Polo Club. Am parcat într-un spaţiu pentru 
vizitatori, lângă Jaguar-ul lui Bruce Seabright. 

Un afiș de reclamă pentru Fairfields ocupa fereastra din faţă a 
biroului, cu fotografia lui Bruce Seabright în colțul de jos, 
dreapta. Avea genul de zâmbet care spunea: „Sunt mare 
baştan, ia să vă vând eu ceva la suprapreț!” După câte dădea 
impresia, cu unii îi mergea. 

Birourile erau decorate profesional, astfel încât să arate 
scumpe și îmbietoare. Canapele de piele, mese de mahon. Pe 
perete se aflau fotografii reprezentând patru bărbaţi și trei 
femei, fiecare cu datele profesionale gravate în alamă pe rama 
portretului. Krystal Seabright nu era printre ei. 

Recepţionera semăna mult cu Krystal Seabright. Bijuterii de 
aur și spray de păr peste măsură. M-am întrebat dacă nu cumva 
așa se cunoscuseră Bruce și Krystal. Șeful și secretara. Învechit 
dar adevărat, în majoritatea cazurilor. 

— Elena Estes îl caută pe domnul Seabright, am anunţat. Am 
câteva întrebări despre Fairfields. 

— Minunat loc, răspunse recepţionera, cu un zâmbet de 
comerciantă în curs de instruire. Se construiesc și câteva 
hambare spectaculoase. 

— Da, știu. Am trecut pe-acolo. 

— Proprietatea Hughes! preciză, în pragul euforiei. Moare 
lumea după ea! 

— Mă tem că așa e. 

II sună pe Seabright. Un moment mai târziu, ușa din latura 
opusă a recepţiei se deschise și Bruce Seabright ieși din birou, 
rămânând cu mâna pe clanţă. Purta un costum de in bej scrobit, 
cu cravată în dungi. Foarte formal pentru sudul Floridei, ţara 
cămășilor înflorate și a sandalelor. 

— Doamna Estes? 

— Da. Vă mulţumesc că m-aţi primit. 

Am intrat în cabinet și m-am oprit în latura opusă a încăperii, 
cu spatele spre un dulap de mahon. 


VP - 110 


— Luaţi loc, mă invită el, așezându-se la birou. Vă pot oferi 
ceva? O cafea? Apă? 

— Nu, mulţumesc. Și vă mulţumesc și pentru că m-aţi primit 
fără programare. Sunt sigură că sunteţi un om foarte ocupat. 

— Mă bucur să spun că așa e, răspunse el, cu același zâmbet 
din fotografie. Afacerile prosperă. Mica noastră comoară din 
Wellington tocmai a fost descoperită. Proprietăţile de-aici sunt la 
fel de valoroase ca oricare altele din sudul Floridei. lar terenul 
despre care vă interesaţi este un exemplu de prima calitate. 

— De fapt, n-am venit aici ca să cumpăr proprietăţi, domnule 
Seabright. 

Zâmbetul i se șterse de pe buze, înlocuit de o ușoară 
nedumerire. Trăsăturile-i erau mărunte și ascuţite, ca ale unui 
dihor. 

— Nu înțeleg. Aţi spus că aveţi de pus niște întrebări despre 
Fairfielads. 

— Într-adevăr. Sunt detectiv, domnule Seabright. Anchetez un 
incident de la centrul ecvestru în care a fost implicat un client al 
dumneavoastră: Trey Hughes. 

Seabright se rezemă de spătar, nemulţumit de această nouă 
întorsătură. 

— Sigur că-l cunosc pe Trey Hughes. Nu e niciun secret că a 
cumpărat un teren în Fairfields. Dar în nici un caz nu vorbesc în 
gura mare despre clienţi, doamnă Estes. Am și eu etica mea. 

— Nu mă interesează niciun fel de informaţii personale. Mai 
mult mă preocupă proprietatea. Când anume a fost scos terenul 
la vânzare. Când și-a cumpărat domnul Hughes lotul. 

— Astea sunt date publice, răspunse Seabright. Puteţi să le 
aflaţi de la biroul de comitat. 

— AȘ putea, dar prefer să vi le cer dumneavoastră. 

Suspiciunea îi devenise mai puternică decât nedumerirea. 

— Despre ce este vorba? Ce „incident” investigaţi? 

— Domnul Hughes a pierdut recent un cal foarte scump. 
Trebuie să verificăm toate detaliile. Știţi cum e. 

— Și ce legătură are proprietatea cu acest cal? 

— Informaţii elementare de rutină. Dacă proprietarul era 
strâmtorat financiar, etcetera. Proprietatea unde construiește 
domnul Hughes era costisitoare, iar construcţiile propriu-zise... 


VP - 111 


— Trey Hughes n-are nevoie de bani, mă întrerupse 
Seabright, ofensat de sugestie. Oricine vă poate spune că anul 
trecut a moștenit o sumă imensă. 

— Înainte, sau după ce a cumpărat proprietatea Fairfields? 

— Ce importanţă are? întrebă el, iritat. Proprietatea îl interesa 
de mai multă vreme. A achiziționat-o în primăvara trecută. 

— După moartea mamei lui? 

— Nu-mi place ce insinuaţi, doamnă Estes. Și nu mă simt 
deloc bine purtând această conversație. 

Se ridică de pe scaun, gata să mă dea afară. 

— Știţi că fiica dumneavoastră vitregă lucra pentru antrenorul 
domnului Hughes? l-am întrebat. 

— Erin? Ce legătură are Erin cu toate astea? 

— Și eu aș dori să aflu răspunsul. Dar se pare că ea a 
dispărut. 

Nivelul de agitaţie al lui Seabright crescu și mai mult. 

— Ce vreţi să... De fapt, pentru cine anume lucraţi? 

— Această informaţie e confidențială, domnule Seabright. Și 
eu am etica mea, i-am întors-o. Aveţi ceva de-a face cu 
angajarea lui Erin în acea funcţie? 

— Nu văd cu ce vă privește asta. 

— Știaţi că nimeni n-a mai aflat nimic despre Erin de aproape 
o săptămână? 

— Erin nu ţine legături strânse cu familia. 

— Serios? Mi s-a spus că avea o legătură destul de strânsă cu 
fiul dumneavoastră. 

Bruce Seabright se făcu roșu ca vinul burgund și împunse 
aerul cu degetul, spre mine. 

— Vreau numărul dumitale matricol. 

Am înălţat singura sprânceană pe care o puteam mișca și mi- 
am încrucișat braţele pe piept, rezemându-mă de dulap. 

— De ce vă supăraţi pe mine, domnule Seabright? M-aș fi 
așteptat ca un tată să fie mai preocupat de fiica lui decât de un 
client. 

— Nu sunt... 

Se opri la timp, închizând gura. 

— Tatăl ei? am completat. Și dacă nu-i sunteţi tată, nu e 
nevoie să vă preocupe soarta ei? 

— Nu mă preocupă, pentru că Erin răspunde singură de sine 
însăși. E adultă. 


VP - 112 


— Are optsprezece ani. 

— Și nu mai locuiește sub acoperișul meu. Face ce-i place. 

— Asta a fost o problemă, nu-i așa? Ceea ce-i place lui Erin nu 
vă place și dumneavoastră. Fetele adolescente... 

Am clătinat din cap, chipurile cu compătimire. 

— Viaţa e mai ușoară fără ea prin preajmă, nu-i așa? 

Mi s-a părut că-i puteam vedea trupul vibrând de furie pe care 
abia reușea să și-o stăpânească. Mă privea lung, întipărindu-și 
imaginea mea în creier ca s-o poată vizualiza și să mă urască 
după ce plecam. 

— leşi afară din biroul meu, mârâi el încet, crispat. Și dacă te 
mai prind pe proprietatea asta, chem poliţia. 

M-am desprins de dulap, fără să mă grăbesc. 

— Și ce-o să le spuneţi, domnule Seabright? Să mă aresteze 
pentru că mă interesează mai mult decât pe dumneavoastră ce i 
s-a întâmplat fiicei dumneavoastră vitrege? Sunt sigură că li se 
va părea foarte ciudat. 

Seabright deschise smuncit ușa și-i strigă recepţionerei: 

— Doris, sună la oficiul șerifului. 

— Și cere cu detectivul Landry de la jafuri și omucideri, am 
adăugat. Spune-i numele meu. Se va deplasa bucuros până aici. 

Seabright își îngustă ochii, încercând să deducă dacă șarjam. 

Am ieșit agale din sediul Gryphon, m-am urcat în mașina lui 
Sean și am plecat - doar pentru eventualitatea că Bruce 
Seabright nu pleca și el. 


VP - 113 


Capitolul 13 


— Dumnezeule, El, parc-ai fi dintr-o formaţie de fete de-ale lui 
Robert Palmer, din anii optzeci. 

La întoarcerea acasă, coborâsem capota mașinii, sperând ca 
aerul să-mi limpezească minţile. În schimb, soarele îmi copsese 
creierul, iar vântul îmi ciufulise părul ca într-o reclamă la 
tunsorile hip tragice. Voiam să beau ceva și să trag un pui de 
somn pe marginea piscinei, dar știam că nu-mi puteam permite 
niciuna, nici alta. 

Sean se aplecă și mă sărută pe obraz, după care mă dojeni: 

— Mi-ai furat mașina. 

— Se potrivea cu ţinuta. 

Am coborât din Mercedes și i-am dat cheile. Era în pantaloni 
de călărie și cizme, cu mânecile tricoului negru suflecate, lăsând 
să i se vadă bicepșii cât niște grapefruit-uri. 

— Cred că vine Robert să-ţi dea lecții, am remarcat. 

— De ce spui asta? mă întrebă el, nervos. 

— Din cauza tricoului. lubitule, ești așa de transparent... 

— Ei, miau, miau. Ne cam pisicim pe ziua de azi, este? 

— Doar o mamă de bătaie ar avea efectul ăsta asupra mea. 

— Sunt sigur c-ai meritat-o. Data viitoare să mă inviți și pe 
mine. Tare mi-ar plăcea să mă uit. 

Am traversat împreună curtea grajdurilor, spre casa de 
oaspeți. Sean mă privi cu coada ochiului și se încruntă. 

— E totul în regulă? 

În loc să dau obișnuitul răspuns fără sens, m-am gândit 
nemeritat de mult la întrebarea lui. Ce moment ciudat să mă 
lovească intuiţia! Totuși, m-am oprit, recunoscând în sinea mea 
adevărul. 

— Da, am răspuns. E-n regulă. 

Oricât de încurcat și dificil devenea cazul, oricât mă 
implicasem în el împotriva voinţei mele, mă simţeam bine 
folosindu-mi vechile deprinderi. Mă simţeam bine să văd că 
puteam fi de un folos. 

— Bine, spuse el. Și-acum, pudrează-ţi nasul și transformă-te 
din nou, Cenușăreaso. Alter ego-ului tău îi vin musafiri. 

— Cine? 

VP - 114 


— Van Zandt, scuipă el numele, ca pe un fruct stricat cu 
sâmbure înăuntru. Să nu spui că n-am făcut niciun sacrificiu 
pentru tine. 

— Nici propria mea mamă n-ar face atât de mult. 

— Fă bine și crede-o, iubito. Mama ta nu l-ar primi pe 
nemernicul ăsta nici pe ușa de serviciu. Mai ai douăzeci de 
minute până la ridicarea cortinei. 

e 

Am făcut un duș și m-am îmbrăcat cu câteva dintre hainele pe 
care le cumpărasem la terenurile de prezentare: o fustă-șal 
rubinie făcută dintr-un sari indian și o bluză galbenă de pânză. 
Mi-am încărcat un braţ de brățări, am încălţat o pereche de 
sandale cu tălpi groase, mi-am pus ochelarii de soare cu rame 
de baga, și am devenit Elle Stevens, Diletanta. 

Van Zandt tocmai sosise, când am pornit prin parcare spre 
grajduri. Era îmbrăcat ca să mă impresioneze, în uniforma de 
patriarh din Palm Beach: cămașă roz, pantaloni bej, blazer 
albastru, semnătura ascot la gât. 

De cum mă zări, veni spre mine cu braţele deschise; vechiul 
prieten de mult pierdut. 

— Elle! 

— Z. 

l-am îndurat numărul cu pupături pe obraz, rezemându-mi 
mâinile de pieptul lui ca să nu mă îmbrăţișeze. 

— De trei ori, îmi aminti el, făcând un pas înapoi. Ca olandezii. 

— Mie asta mi se pare o scuză ca să mă pipăi, am replicat, 
zâmbind cu jumătate de gură. Un libidinos isteț. Din ce alte 
culturi mai șterpelești ca să simţi niște forme sub pretextul 
bunelor maniere? 

Îmi adresă zâmbetul lui suav/zaharisit. 

— Depinde de parteneră. 

— Și eu, care crezusem că ai venit să-mi vezi caii, remarcă 
Sean. Mi-ai tras bărbi? 

Van Zandt îl privi nedumerit. 

— Ce bărbi? Nici măcar n-ai barbă. 

— E o figură de stil, Z., i-am explicat. Trebuie să te obișnuiești 
cu Sean. Mama lui l-a trimis la tabăra de artă dramatică, în 
copilărie. Nu se poate stăpâni. 

— Aha! Actor! 


VP - 115 


— Nu toţi suntem actori? replică Sean inocent. l-am cerut fetei 
mele să-l înșeueze pe Tino - juganul despre care ţi-am vorbit. Aș 
încerca să obţin optzeci de mii pe el. E talentat, dar am prea 
mulți la fel. Dacă ai vreun client care caută... 

— S-ar putea, răspunse Van Zanat. Mi-am adus și camera. Voi 
face un video ca să i-l trimit unei cliente care-mi vine din 
Virginia. lar când vei fi gata să cauţi ceva nou, am să-ţi arăt cu 
plăcere cei mai buni cai din Europa. S-o aduci și pe Elle. O să ne 
distrăm de minune. 

Se uită la mine, observându-mi fusta. 

— Azi nu călărești, Elle? 

— Mi-am făcut de cap prea mult azi-noapte, am răspuns. 
Acum recuperez. Sean și cu mine ne-am dus la Balul 
Psoriazisului. 

— Elle nu poate rezista niciodată unei cauze nobile, spuse 
Sean. Sau unui pahar de șampanie. 

— Aţi pierdut toată distracţia de pe terenurile de prezentare, 
se repezi Van Zandt încântat să-nceapă cu bârfele. Au scăpat 
caii. Cineva a fost atacat. Incredibil. 

— Și erai acolo? l-am întrebat. În toiul nopţii? Poate vor 
polițiștii să staţi de vorbă... 

— Normal că n-am fost acolo, replică el iritat. Cum poţi crede 
că aș fi făcut una ca asta. 

Am ridicat din umeri. 

— Z., n-am idee ce poţi sau nu poți să faci. Dar știu că nu-ţi 
plac glumele. Serios, toanele astea ale tale devin obositoare, și 
nu te cunosc decât de două zile, am continuat, fără să-mi 
ascund iritarea. Şi te mai aștepți să cutreier toată Europa în 
aceeași mașină cu tine și cu personalităţile tale multiple? Cred 
c-aș prefera să stau acasă și să-mi dau cu ciocanul peste degete 
până nu mi le mai simt. 

Işi puse o mână pe piept, ca și cum l-aș fi rănit. 

— Sunt un om sensibil. Nu doresc decât binele tuturor. Nu-mi 
place să acuz oamenii în glumă. 

— N-o lua în sens personal, Tomas, îi spuse Sean, în timp ce 
ne apropiam de hambar. Elle își ascute limba pe polizor în 
fiecare seară înainte de culcare. 

— Ca s-o simţi tu cât mai tăioasă, dragul meu. 

Van Zandt mă privi îmbufnat. 

— Limbile ascuțite nu atrag peţitorii. 


VP - 116 


— Peţitori? De ce-aș avea nevoie de ei? Am avut un sot, 
odată, și l-am expediat. 

Sean zâmbi. 

— De ce să fii nevastă fleaţă, când poţi să fii fată de viaţă? 

— Fostă e cel mai bine, i-am dat eu dreptate. Jumate din bani 
și nicio durere de cap. 

Van Zandt mă ameninţă cu degetul, încercând să-și găsească 
simţul umorului. 

— Ai nevoie de un îmblânzitor, domnișoară Tigroaică. Atunci 
ai cânta altă melodie. 

— Pentru asta, adu un bici și un scaun, îi propuse Sean. 

Van Zandt părea să se fi și gândit la așa ceva, și chiar mai 
mult decât atât. Zâmbi din nou. 

— Știu eu cum e cel mai bine să te porţi cu o doamnă. 

Cu coada ochiului, am văzut-o pe lrina apropiindu-se. 

Picioare lungi dezgolite și ghete butucănoase. Avea ceva în 
mână. Părea furioasă, și am presupus - greșit - că Sean 
întârziase și-i dăduse programul peste cap, sau comisese altul 
dintre celelalte cincizeci de delicte care de regulă o făceau pe 
Irina să-i vină dracii. Se opri la cinci pași de noi, strigă ceva urât 
în rusă, și azvârli obiectul din mână. 

Van Zandt scoase un strigăt surprins, abia apucând să ridice 
braţul ca să se ferească de potcoavă înainte de a-l lovi în frunte. 

Sean făcu un salt înapoi, îngrozit. 

— lrina! 

Grăjdăriţa se aruncă asupra lui Van Zandt ca o rachetă, 
zbierând: 

— Porcule! Porc nerușinat! 

Am rămas pe loc, privind cu uimire cum lrina îl lovea cu 
pumnii. Era zveltă ca o trestie, dar mai puternică decât un 
boxer, cu mușchii braţelor conturați clar. Van Zandt se împletici 
înapoi și într-o parte, încercând să scape de ea, dar rusoaica se 
ținea de el ca o lipitoare. 

— Boarfă nebună! strigă el. Luaţi-o de-aici! Luaţi-o...! 

Sean se repezi s-o apuce de coada blondă cu o mână, iar cu 
cealaltă de braţul care-și lua iar avânt. 

— lrina! Termină! 

— Ticălosul! Ticălos împuţit! continuă ea să strige, în timp ce 
Sean o smulgea de lângă Van Zandt, împingând-o înapoi pe 
culoar. Aruncă încă o înjurătură în rusește și scuipă spre belgian. 


VP - 117 


— E nebună! strigă Van Zandt, ștergându-și buza de sânge. Ar 
trebui s-o închidă! 

— Înţeleg că voi doi vă cunoașteţi, am remarcat eu sec. 

— N-am mai văzut-o în viața mea! Vacă rusoaică sonată! 

Irina se zbătea în braţele lui Sean, cu o expresie de ură 
turbată. 

— Data viitoare-ţi smulg beregata și mă cac în plămânii tăi, 
bestie! Pentru Sașa! 

Van Zandt făcu un pas înapoi, șocat, cu părul zbârlit în toate 
direcţiile. 

— Irina! strigă Sean, oripilat. 

— Ce-ar fi ca noi, doamnele, să ne retragem un moment? am 
sugerat eu, luând-o pe Irina de braţ și conducând-o spre salon. 

Mărâind, Irina făcu un gest nedelicat spre Van Zandt, dar veni 
cu mine. 

Am intrat în salon, o încăpere cu lambriuri de mahon și dotată 
cu un bar și câteva scaune tapiţate cu piele. Irina continua să se 
învârtească în loc, bombănind insulte. M-am dus la bar, am luat 
o sticlă de Stoli din frigider și am turnat trei degete într-un pahar 
înalt de cristal. 

— În sănătatea ta, fato, am închinat, ridicând paharul, după 
care i l-am oferit; bău votca de parc-ar fi fost apă. Sunt sigură că 
a căutat-o cu lumânarea, dar n-ai vrea să mă pui și pe mine în 
temă? 

Fierbând de furie, Irina îl mai făcu pe Van Zandt în câteva 
feluri, apoi oftă adânc și se calmă. Așa, brusc. 

— Nu e un om drăguţ, spuse ea. 

— Nici tipul care-aduce nutrețul nu e drăguţ, dar pentru el n- 
ai făcut niciodată asemenea eforturi. Cine-i Sașa? 

Scoase o ţigară din cutia de pe bar, o aprinse și trase adânc, 
cu sete. Suflă fumul încet, cu capul înclinat grațios. Nu era 
exclus ca într-o viață anterioară să fi fost Greta Garbo. 

— Sașa Kulak. O prietenă din Rusia. S-a dus să muncească 
pentru porcul ăsta în Belgia fiindcă i-a promis tot felul de 
minuni. C-o s-o plătească și-o s-o lase să călărească pe cai buni, 
și-au să fie ca doi parteneri și-o să facă din ea o stea la 
prezentările de cai. Minciuni gogonate. Nu voia decât s-o aibă. A 
adus-o în Belgia și-a crezut că, gata, era stăpânul ei. l-a zis că 
să-l reguleze și să zică mersi. Ea a zis că nu. Era o fată 
frumoasă. De ce să se reguleze c-un bătrân ca el? 


VP - 118 


— De ce s-o facă oricine? 

— S-a purtat ca un monstru cu ea. O ţinea într-o rulotă de 
țigani, fără căldură. Trebuia să se ducă la toaletă din grajduri, și 
o spiona prin găurile din pereţi. 

— Și de ce n-a plecat? 

— Avea optsprezece ani și-i era frică. Venise într-o ţară 
străină unde nu cunoștea pe nimeni și nici nu le știa limba aia 
tâmpită. Nu știa ce să facă. 

— Nu se putea duce la poliţie? 

Mă privi de parc-aș fi fost bătută-n cap. 

— Până la urmă, s-a culcat cu el, continuă ea, ridicând din 
umeri în felul acela pe care americanii nu-l pot imita niciodată. 
Da tot groaznic s-a purtat cu ea. l-a dat herpes. După un timp, a 
furat niște bani și a fugit, când căutau cai, în Polonia. Van Zanat 
a dat telefon la familia ei și a-nceput să amenințe, din cauza 
banilor. Le-a spus minciuni despre Sașa. Când a ajuns acasă, 
tatăl ei a aruncat-o în stradă. 

— L-a crezut pe Van Zanat, nu pe propria lui fiică? 

Irina făcu o mutră. 

— Aştia doi sunt la fel. 

— Și cu Sașa ce s-a întâmplat? 

— S-a sinucis. _ 

— O, Doamne, Irina! Imi pare-așa de rău... 

— Sașa era fragilă, ca o păpușă de sticlă. 

Mai fumă un timp, pe gânduri. 

— Dacă mie mi-ar face un bărbat una ca asta, nu m-aș 
sinucide. l-aș tăia penisul și l-aș da la porci. 

— Foarte eficient. 

— Și pe urmă l-aș omori. 

— Cu puţin noroc, ai fi reușit, cu potcoava aia. 

Irina își mai turnă trei degete de Stoli și sorbi din pahar. Mă 
gândeam la Van Zandt, cum abuzase de propria lui autoritate 
asupra unei fete atât de tinere. Celor mai mulţi adulţi le-ar fi fost 
greu să facă față temperamentului său mercurial. Dar fata de 
optsprezece ani n-avea nicio șansă. Merita cu prisosință ceea 
ce-și imaginase Irina pentru el. 

— AȘ vrea să spun că l-aș ţine jos în timp ce tu i-ai da șuturi, 
am spus. Dar Sean va vrea să-ţi prezinţi scuzele, Irina. 

— Poate să mă pupe-n curul meu rusesc. 

— Nu e nevoie să fii sinceră. 


VP - 119 


Stătu un moment pe gânduri. Eu în locul ei, tot i-aș fi spus lui 
Sean să mă pupe-n cur. Dar nu-mi puteam permite să-l 
înstrăinez pe Van Zandt, mai ales după tot ceea ce-mi spusese 
lrina. Prietena ei, Sașa, era moartă. Poate că Erin Seabright mai 
era în viață. 

— Haide, am chemat-o, pentru a nu-i lăsa timp să se 
hotărască. Să terminăm mai repede. Poţi să-l omori în prima ta 
zi liberă. 

Am condus-o afară. Sean și Van Zandt stăteau pe iarbă, lângă 
cubul de încălecare. Van Zandt era încă roșu la faţă și-și freca 
braţul în locul unde-l lovise potcoava. 

Irina desprinse priponul lui Tino din boxa de ţesălat și duse 
calul afară. 

— Sean, îmi cer iertare pentru ieșirea de adineaori, spuse ea, 
dându-i căpăstrul. Îmi pare rău că te-am făcut de râs. 

ÎI privi pe Van Zandt cu dispreţ rece. 

— Țarina, am comentat eu. 

— Îmi prezint scuze că te-am atacat pe proprietatea domnului 
Avadon. 

Van Zandt nu spuse nimic, privind-o doar încruntat. Fata se 
uită la mine, ca și cum ar fi spus: „Vezi ce porc e?” Se îndepărtă, 
urcă scara spre chioșcul din capătul arenei și se așeză pe un 
scaun. 

Van Zandt stătea bosumflat. 

— Ar trebui să chem poliţia. 

— Dar nu cred c-ai s-o faci. 

— Merită s-o închidă. 

— La fel cum ai închis-o și tu pe prietena ei? l-am întrebat pe 
un ton inocent, dorindu-mi să-i fi putut înfige un cuţit în coaste. 

Gura începu să-i tremure ca și cum ar fi fost gata să 
izbucnească în plâns. 

— Îi crezi minciunile? N-am făcut nimic rău. l-am dat fetei 
ăleia o slujbă, o locuinţă... 

Herpes... 

— M-a furat, continuă el. Am tratat-o ca pe o fiică, și ea mi-a 
furat banii, îndrugând la minciuni despre mine! 

lar făcea pe victima. Toată lumea era pornită împotriva lui. 
Motivele sale erau întotdeauna imaculate. Nu i-am atras atenţia 
că, în America, dacă un om se purta cu fiica lui așa cum se 


VP - 120 


purtase el cu Sașa, intra în pușcărie și ieșea cu dosar de 
delincvent sexual. 

— Câtă nerecunoștinţă, am comentat. 

— O crezi! mă acuză el. 

— Cred că e cazul să-mi văd de treburi, iar viața ta sexuală nu 
face parte dintre treburile mele și nici n-o să facă vreodată. 

Işi încrucișă braţele pe piept, posomorât, privindu-și mocasinii 
cu ciucuri. Sean încălecase și-și făcea încălzirea, în arenă. 

— Las-o-ncolo pe lrina, am spus. E doar o lucrătoare cu ziua. 
Cui îi pasă ce zic grăjdarii? Aștia ar trebui să fie ca și copiii: să-i 
vezi Și să nu-i auzi. 

— Fetele astea nu-și știu locul, bombăni el morocănos, în timp 
ce-și scotea camera video. Ar trebui să fie puse la punct. 

Un fior mă trecu pe șira spinării, ca un deget rece, osos. 

In timp ce stăteam și-l priveam pe Sean cum lucra cu calul, 
știam că niciunul dintre noi nu se gândea la calitatea animalului. 
Van Zandt era foarte prost dispus. Probabil se întreba cum 
putea limita daunele aduse reputației lui, așteptându-se ca Irina 
- poate și eu - să răspândim povestea Sașei prin Wellington, 
ceea ce l-ar fi făcut să piardă clienţi. Sau poate își imagina doar 
cum ar fi sugrumat-o pe lrina cu mâinile lui, frângându-i oasele 
gâtului ca pe niște vreascuri. Irina fuma în pavilion, legănându-și 
un picior peste braţul fotoliului de răchită, fără să-și ia ochii de 
la Van Zandt. 

Gândurile mele se îndreptau într-o altă direcție. Mă întrebam 
dacă Tomas Van Zandt își spusese că Erin Seabright ar fi trebuit 
să-i accepte bucuroasă avansurile, sau dacă „o pusese la 
punct”. Mă gândeam la bănuiala mea că Erin îl părăsise pe 
Chad, și mă întrebam dacă nu cumva Van Zandt sau altul ca el îi 
făcuse unele promisiuni, după care și le încălcase în modul cel 
mai îngrozitor. Și iar mă întrebam dacă toate acele grozăvii 
fuseseră posibile cu contribuţia lui Bruce Seabright. 

Erin nu corespunsese cu concepţia lui de fiică perfectă, iar 
acum nu-l mai deranja. Dacă apărea moartă, avea să se simtă 
vinovat măcar o clipă? Dacă nu mai apărea deloc, niciodată, 
avea să se simtă o secundă responsabil? Sau avea să se bucure 
că-i reușise bine treaba? 

Mă gândeam la propriul meu tată și mă întrebam dacă ar fi 
fost recunoscător ca nerecunoscătoarea lui fiică să dispară pur 
și simplu. Probabil. Contestasem zgomotos tot ceea ce era, tot 


VP - 121 


ce reprezenta. Îi dădusem cu tifla și-mi alesesem meseria de a-i 
închide pe oamenii pe care-i apăra el în instanţă, oamenii care 
finanţau stilul de viaţă în care fusesem crescută. Dar, în fond, 
poate chiar dispărusem pentru el. Nu-l mai văzusem și nu-i mai 
vorbisem de ani de zile. Ce știam eu, în mintea lui putusem 
înceta să mai exist. 

Cel puţin, tatăl meu nu-mi hărăzise nicio osândă. Pe-asta 
singură mi-o făcusem, întru totul. 

Dacă Bruce o combinase pe Erin cu Trey Hughes, iar Hughes o 
combinase cu Jade, și prin Jade intrase în legătură cu Van Zandt, 
însemna că Erin nu avusese niciun cuvânt de spus în ceea ce 
privea soarta ei. Printr-o ironie, crezuse că-și câștiga 
independenţa, că devenea stăpână pe propria ei viață. Dar, cu 
cât trecea mai mult timp de când dispăruse, cu atât creșteau 
riscurile să nu mai poată fi vorba despre nicio viaţă a ei. 

Când Sean termină prezentarea cu Tino, instructorul sosise 
deja la lecţii, lăsându-mă să-l conduc eu pe Van Zandt la 
plecare. 

— Crezi c-o s-o intereseze pe clienta ta din Virginia? l-am 
întrebat. 

— Pe Lorinda Carlton? 

Ridică din umeri în stil continental. 

— Am să-i spun eu c-o interesează, așa c-o s-o intereseze. 

Grăit-a Van Zandt, amin. 

— Nu e o călăreaţă talentată, dar are o sută de mii de dolari 
de cheltuit. Nu trebuie decât s-o conving că acest cal e destinul 
ei, și toți vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. 

Cu excepţia femeii care cumpăra un cal căruia nu-i putea face 
față. Atunci, Van Zandt urma s-o convingă să-l vândă și să-și 
cumpere altul. Avea să câștige bani din ambele tranzacţii, iar 
ciclul urma să se reia de la început. 

— N-ar trebui să-ţi dezvălui secretele meseriei, i-am spus. Ai 
să mă deziluzionezi. 

— Ești o femeie foarte deșteaptă, Elle. Te pricepi la lumea 
asta a cailor. Sunt afaceri dure. Oamenii nu-s întotdeauna 
cumsecade. Dar eu am grijă de clienţii mei. Le sunt loial și 
aștept să-mi fie loiali și ei mie. Lorinda are încredere în mine. Mă 
lasă să-i folosesc casa din oraș, când vin aici, pentru sezon. Vezi 
ce recunoscători îmi sunt prietenii? 

— Se poate spune și așa, am replicat eu sec. 


VP - 122 


Și și-ar fi trădat fară să clipească cea mai recunoscătoare 
prietenă, ca să cultive o relaţie mai profitabilă cu Sean Avadon. 
Mi-o spusese pe nerăsuflate, ca și cum n-ar fi însemnat nimic 
pentru el, iar în clipa următoare vorbea despre loialitate de 
parcă ar fi fost întruchiparea virtuţii personale. 

— Eşti liberă la cină, Elle? mă întrebă. Te invit la „The 
Players”. Putem vorbi despre genul de cal pe care-l doresc 
pentru tine. 

Sugestia mi se părea revoltătoare. Eram epuizată, aveam 
dureri și mă săturasem până peste cap de caracterul lui greţos 
și oscilaţiile bipolare ale stărilor de spirit. Îmi venea să fac ca 
Irina, să mă reped la el cu pumnii și să-l fac în toate felurile 
posibile. În schimb, am spus doar atât: 

— În seara asta nu, Z. Mă doare capul. 

Din nou se arătă rănit și furios. 

— Nu sunt un monstru. Am integritate. Am caracter. Oamenii 
din domeniul ăsta se înfurie, răspândesc zvonuri. N-ar trebui să-i 
crezi. 

Am ridicat mâna. 

— Termină. Termină în clipa asta, da? lisuse. Sunt obosită. Mă 
doare capul. Vreau să-mi petrec seara în jacuzzi, fără să-mi 
vorbească nimeni. Oricât de imposibil de înțeles ţi s-ar părea, nu 
e vorba de tine. 

Nu mă crezu, dar măcar schimbă tactica. Se îndreptă de 
umeri, dând din cap. 

— Vei vedea, Elle Stevens. Am s-o fac pentru tine. Am să te 
fac campioană. 

Și adăugă: 

— Vei vedea ce fel de om sunt. 

În cele din urmă, aceasta a fost singura lui profeție care avea 
să se adeverească. 


VP - 123 


Capitolul 14 


Jill stătea în faţa oglinzii ieftine, numai cu machiajul pe ea, un 
sutien negru de dantelă și niște chiloţi tanga. Se întorcea într-o 
parte şi-n cealaltă, exersând diverse atitudini: sfioasă, 
ștrengăriță, sexy. Cel mai mult îi plăcea sexy. Se potrivea cu 
sutienul. 

Era mai mic cu două numere și-i intra în coaste, dar îi făcea 
sânii să pară mult mai mari, ceea ce după părerea ei era bine. 
La fel ca la modelele din „Hust/er”, ţâţele păreau să i se reverse 
din cupe. ȘI-l putea imagina ușor pe Jade îngropându-și fața 
între ele. Ideea o făcea să simtă furnicături între picioare, ceea 
ce-i atrăgea atenţia spre tanga. 

Și chiloţii erau prea mici pentru ea, baretele subţiri înfigându- 
i-se în grăsimea de pe șolduri. Părul pubian îi ieșea prin ambele 
părţi ale fâșiuţei de dantelă neagră din faţă. Se răsuci și-și privi 
fundul, gol și alb, lat și plin de gropiţe. Nu-i plăcea senzația 
șiretului prin crăpătură, dar considera că n-ar fi stricat să se 
obișnuiască. Chiloţii tanga erau sexy. Bărbaţilor le plăceau. Nu- 
și dorea decât ca boarfa aia de Erin să nu fi fost așa de-a naibii 
de slăbănoagă. Poate că, dacă ar fi avut o măsură normală, 
lenjeria n-ar fi fost atât de incomodă. 

Mda, mă rog... Era pe gratis. Și o cam excita faptul că-i 
aparţinea altcuiva. Lua locul lui Erin - la grajduri, în lume. O dată 
ce Erin plecase, Jill putea deveni cea care flirta. Putea fi cea 
deșteaptă. 

Dar tot avea să rămână în umbra lui Paris Montgomery. 

Ștoarfa aia. 

Se încruntă, amintindu-și. Imaginea care o privea din oglindă 
nu era deloc drăguță. 

O ura pe Paris. li ura zâmbetul, îi ura ochii mari, îi ura părul 
blond. O ura pe Paris mai mult decât o ura pe Erin. Și le ura pe 
amândouă mai mult decât pe oricine și orice. Împreună, 
fuseseră ca fetele populare din școală: prea cool ca să fie 
prietene cu cineva, pline de glume private și priviri viclene. Bine 
măcar că nu mai trebuia să suporte toate căcaturile astea. Dar 
mai trebuia s-o suporte pe Paris. 


VP - 124 


Bărbaţii întreceau orice măsură pentru Paris. Îl putea 
convinge pe oricare să facă orice pentru ea. Nimeni nu părea să 
observe că nu era decât o ditamai prefăcuta. Toată lumea o 
credea nemaipomenit de nostimă și dulce și drăguță. Și nu era 
drăguță deloc. Când oamenii nu se uitau, era tiranică și cață și 
rea. Mereu făcea aluzii maliţioase că Jill mânca prea mult și Jill 
ar fi trebuit să facă mișcare și Jill nu știa cum să se îmbrace. 

Privindu-se din cap până-n picioare în oglindă, Jill văzu dintr- 
odată exact ceea ce vedea Paris Montgomery. Nu o femeie sexy 
în lenjerie sexy, ci o moacă grasă cu ochișori porcini și gură 
acră, răsucită-n jos la colţuri; braţe umflate de grăsime; picioare 
dolofane cu genunchi ca două găluști; un trup pe care-l ura atât 
de tare încât adesea își făcea fantezii cum ar fi luat un cuţit ca 
să-nceapă să taie din el felii-felii. Urâtă și jalnică, în lenjeria ei 
prea mică, de furat. 

O podidiră lacrimile, iar fața i se acoperi cu pete roșii. Ce vină 
avea ea că era grasă? Mama ei o lăsase să ajunge așa, când era 
mică. Acum ce să facă, dacă-i dăduse de mâncare tot ce nu 
trebuia? Și nu era vina ei că nu facea mișcare. După fiecare zi 
de muncă era frântă de oboseală - chit că boarfa aia de Paris o 
acuza mereu că nu muncea destul. 

De ce să muncească mai mult pentru Paris? Paris n-o stimula 
cu nimic, așa că dacă nu făcea atâta cât îi cerea, ea era de vină, 
nu Jill. Și nu era vina ei nici că n-avea haine frumoase. N-o 
plătea destul, ca să și le cumpere. Pentru a avea haine 
frumoase, trebuia să fure din magazine. Și le merita la fel de 
mult ca oricine - ba chiar mai mult, dacă se gândea cât de răi 
erau cu ea oamenii. 

Ei bine, avea să-i arate ea lui Paris Montgomery, își spuse, 
scotocind prin grămada de haine încâlcite printre cearșafurile 
patului nefăcut. Avea să ia locul lui Paris Montgomery, la fel cum 
îl luase și pe al lui Erin. 

Jill știa că nu ar fi putut călări la fel de bine ca Paris, dacă-i 
dădea cineva o șansă. Niciodată nu avusese un cal destul de 
bun, asta era tot. Tatăl ei îi cumpărase o mârțoagă Appaloosa 
ieftină. Cum s-ajungă cineva în lumea săritorilor, cu gloaba aia? 
Odată, îi scrisese fratelui mamei ei, ca să-l întrebe dacă n-ar fi 
vrut să-i cumpere un cal adevărat. Nu vedea de ce n-ar fi făcut- 
o. În fond, era bogat. Ce însemnau pentru el șaptezeci, optzeci 


VP-125 


de mii de dolari? Dar nu primise niciun răspuns. Căcăcios 
zgârcit! 

Și lui avea să-i arate. Avea să le arate ea tuturor. Avea să 
ajungă bogată, și să călărească cei mai buni cai, și să se ducă la 
olimpiade. Își planificase totul. Nu avea nevoie decât de-o șansă, 
și știa foarte clar unde o putea găsi. 

Scoase o bluză de dantelă albă transparentă din maldărul de 
haine lăsate de Erin. De ce să nu și le însușească? Nici măcar nu 
era furt, dacă fata cealaltă le lăsase acolo. Se chinui să și-o 
tragă pe trup. Oricât era de supraelastică, tot se căsca între 
nasturi. Îi descheie pe primii trei, lăsând să i se vadă sutienul 
negru și brazda dintre sâni. Era mai bine așa. Și arăta și sexy. 
Exact cum se îmbrăca mereu Britney Spears. De-asta și-o 
cumpărase Erin. Și Erin se îmbrăca mereu așa: tricouri strâmte 
și pantaloni mulaţi pe șolduri. lar bărbaţii o sorbeau din ochi tot 
timpul - inclusiv Don. 

Jill începu să cotrobăiască printr-o altă grămadă. Scoase la 
iveală o fustă mini violetă pe care o furase de la Wal-Mart. 
Oricum era la mărfuri cu preț redus. Păși în ea, se răsuci și se 
pâțâi până reuși să și-o potrivească. Chiloţii prea strâmţi făceau 
să i se vadă de la o poștă adâncitura baretelor în carne, dar își 
spuse că era mai bine așa. Arăta ca într-o reclamă. 

Doi cercei-cercuri mari și un colier din mormanul de bijuterii 
care fuseseră ale lui Erin, și brăţările zornăitoare pe care le 
manglise de la B/oomingaale's, și era gata. Işi îndesă picioarele 
într-o pereche de sandale, își luă poșeta și ieși din apartament. 
Era hotărâtă să le-arate tuturor de ce era în stare, începând 
chiar din seara aceea. 

e 

Landry stătea la birou, simțindu-se ca un nătâng, în timp ce 
parcurgea fișiere pe displayul computerului. Vineri seara, și uite 
de ce-avea parte! 

Numai Estes era de vină, își spuse el, încruntat. Asta-i 
devenise mantra zilei. Ca un ghimpe, i se înfipsese sub piele ca 
să-l irite. Din cauza ei stătea acum la birou, citind articole vechi 
din ziare. 

Sala brigăzii era aproape goală. Doi colegi în schimbul de 
noapte lucrau la hârtii. Landry ieșise de mult din schimb, iar 
ceilalți patru cu care lucra se duseseră acasă, la neveste, copii 


VP - 126 


sau amante, ori stăteau în obișnuita adăpătoare, bând și bârfind 
ca orice polițiști. 

Landry stătea la birou, încercând să descopere ceva despre 
cei din lumea cailor. Nici Jade și nici asistenta lui nu aveau 
cazier. Grăjdăriţa despre care se spunea că și-o trăgea cu Jade 
fusese săltată de vreo două ori pentru furturi din magazine și o 
dată pentru condus sub influenţa alcoolului. Îi trezise suspiciuni, 
iar acum vedea că nu se înșelase. Nu credea că fusese cu Jade 
joi noapte, dar se simţise totuși datoare să-i asigure individului 
un alibi. Landry nu putea să nu se întrebe de ce. 

Oare fata aia știa cumva că Jade fusese implicat în eliberarea 
cailor lui Michael Berne? O făcuse chiar ea, iar alibiul le folosea 
astfel la amândoi? Poate că Jade o pusese. Părea prea abil ca să 
riște să facă el însuși o asemenea figură. Dacă fata era prinsă, 
putea oricând să nege că ar fi știut de ce treburi se ţinea. Putea 
să spună că fusese o tentativă degenerată de a-i câștiga 
bunăvoința. 

Cu siguranţă, Michael Berne credea că Jade se afla la originea 
incidentului. Landry îl chestionase în timpul după amiezii, și 
avusese impresia că Berne era gata să plângă sau să se înece, 
în timp ce-l acuza pe Don Jade pentru toate problemele din viaţa 
lui. Cum spusese Paris Montgomery? Că Berne îl considera pe 
Jade vinovat de toate, numai de lipsa lui de talent nu. Berne 
părea să creadă că Jade era Antihristul, răspunzător de toate 
relele din afacerile cu cai. 

Poate că nici nu era chiar atât de departe de adevăr. 

Estes îi vorbise lui Landry despre trecutul lui Jade prima oară 
când venise la oficiul șerifului, descriindu-i planurile de 
asasinare a cailor pentru a încasa asigurările. Nimeni nu reușise 
vreodată să-l acuze de așa ceva. Jade le scăpa tuturor printre 
degete, ca un șarpe bine uns. 

Fraudă în asigurări, ucideri de cai - ce-o fi știut Erin Seabright 
despre toate astea? Și de ce nu mai era prin zonă, ca să o 
întrebe? 

In aceeași după-amiază, dăduse un telefon la autorităţile din 
Ocala ca să vadă dacă n-o puteau găsi pe-acolo, și-i dăduse 
mașina în urmărire la toate agenţiile de aplicare a legii din Palm 
Beach County. Probabil c-o ștersese din oraș ca să-și ia o slujbă 
nouă sau un iubit nou, dar în caz contrar, nu strica să aibă toate 
bazele acoperite. 


VP - 127 


lar dacă-l întreba cineva ce naiba făcea, avea să spună că 
Estes era de vină, își zise el nervos. 

Sorbi din cafea și aruncă o privire peste umăr. Tipii din 
schimbul de noapte continuau să lucreze la hârtii. Landry apăsă 
pe câteva taste și afișă un articol din presă despre incidentul cu 
fraţii Golam, vechi de doi ani. ÎI mai citise o dată în aceeași zi, 
știa ce conţinea, știa foarte bine spre care paragraf aveau să i 
se îndrepte ochii: pasajul care descria cum stătuse detectivul de 
la narcotice Elena Estes agățată de portiera camionetei fraţilor 
Golam, după care căzuse dedesubt. Fusese târâtă cincizeci de 
iarzi pe Okeechobee Boulevard, și internată în stare critică. 

Se întreba prin ce trecuse începând din acea zi, câte 
săptămâni, câte luni zăcuse în patul de spital. Se întreba ce-o 
apucase să sară pe tălpica mașinii și să-ncerce să-i smulgă 
volanul lui Billy Golam. 

Aia de la narcotice. Niște cowboys, până la ultimul. 

Trecuseră doi ani. Se întreba ce făcuse în tot acel timp, și de 
ce ieșise iar la lumină pentru cazul ăsta. Se întreba de ce 
drumurile ei se încrucișaseră cu ale lui. 

Numai de-o asemenea problemă nu-i ardea. Dar n-avea ce 
face. Mușcase momeala. Lucra la caz. 

Doar Estes era de vină. 

(J 

Jill ieși în fugă din „The Players”, gâfâind și sughițând, cu 
lacrimile care-i șiroiau pe obraji lăsând dâre negre de rimel în 
urma lor. Se șterse cu dosul mâinii la nas, apoi își dădu la o 
parte din ochi o șuviță de păr negru și lăţos. 

Valeţii de la parcare stăteau într-o parte, privind-o fără o 
vorbă. N-o întrebară dacă să-i aducă mașina, pentru că știau, 
doar văzând-o, că n-avea o mașină pe care să merite s-o lase în 
parcarea lor. Ei parcau mașinile oamenilor bogaţi, frumoși și 
zvelţi. 

— La ce vă uitaţi? se răsti Jill. 

Cei doi schimbară o privire, zâmbind ironic. 

— Să vă fut! ţipă ea și fugi mai departe, plângând, prin 
parcare, împiedicându-se într-o sanda și sucindu-și glezna. În 
cădere, își scăpă poșeta cu paiete pe care o furase de la Neiman 
Marcus, iar conţinutul se împrăștie pe asfalt. 

— Fir-ar mă-ta a dracu'! 


VP - 128 


Târându-se în patru labe, își rupse o unghie în timp ce 
culegea un ruj și un pachet de prezervative. 

— Futu-i! Futu-i! 

Lacrimile, scuipatul și mucii îi curgeau pe jos. Se strânse 
ghem și începu să suspine, sfâșietor, hidos. Era urâtă. Avea 
haine urâte. Până și plânsu-i era urât. Durerea i se umfla în piept 
ca o bășică, și plesni dând drumul unui nou val de lacrimi. 

De ce? Își pusese întrebarea asta de-un milion de ori în viaţa 
ei. De ce trebuia să fie ea aia grasă, aia urâtă; aia care nu 
plăcea nimănui, necum s-o mai și iubească cineva? Nu era 
drept. De ce trebuia să muncească pe brânci ca să se schimbe, 
când niște boarfe ca Erin și Paris aveau totul pe degeaba? 

Își șterse fața cu mâneca bluzei albe de dantelă, în timp ce-și 
aduna lucrurile, și se ridică în picioare. Un cuplu vârstnic, 
elegant, venind dinspre un Jaguar, o privi cu oroare. Jill le arătă 
mijlociul. Femeia icni, iar bărbatul o cuprinse protector cu braţul, 
conducând-o grăbit spre clădire. 

Jill deschise portiera mașinii și-și aruncă în direcţia fotoliului 
din dreapta poșeta și obiectele care căzuseră din ea. Se prăvăli 
la volan, trânti portiera și izbucni iar în plâns. Incepu să bată cu 
pumnii în volan, apoi în parbriz, după care lovi involuntar 
claxonul, făcându-l să urle. 

Marele ei plan. Marea seducţie. Ce banc! 

Intrase la Players, știind că Jade era acolo, așteptându-se s-o 
invite la un pahar, ca să flirteze cu el și să-i spună că-l ajutase 
cu polițistul ăla. Jade ar fi trebuit să fie recunoscător și 
impresionat de agerimea minţii ei, și să-i mulțumească pentru 
loialitate. Apoi ar fi trebuit să ajungă amândoi la el acasă, unde 
s-o reguleze de să-i iasă ochii. Faza întâi din planul de înlăturare 
a lui Paris. 

Dar totul ieșise pe dos, fiindcă ei nu i se acorda niciodată vreo 
șansă. Toată lumea asta tâmpită era împotriva ei. Jade încă nu 
sosise, iar șeful de sală voise s-o dea afară. Își dăduse seama 
după felul cum o măsura cu privirea, ca și cum ar fi fost o jartea 
ieftină, sau așa ceva. N-o crezuse când îi spusese că avea 
întâlnire cu cineva. lar ospătăriţa și barmanul începuseră să 
râdă pe înfundate când stătea la masă, așteptând ca o idioată și 
bând cola dietetică, fiindcă nu-i înghiţiseră cardul de identitate 
falsificat, ca să-i servească alcool. Și pe urmă apăruse jegul ăla 
de Van Zandt, și se autoinvitase la masa ei. 


VP - 129 


Ce  nesimţit! După toate porcăriile pe care-l auzise 
îndrugându-le despre ea, acum credea că putea dintr-o dată să 
facă pe amabilul și să-și croiască drum în chiloţii ei. In primul 
sfert de oră, o clipă nu-și luase ochii de la brazda dintre sâni. lar 
când îi spusese că aștepta pe altcineva, mai avusese și tupeul 
să se-arate ofensat. De parc-ar fi vrut ea să se culce c-un 
babalâc ca el! Ei, și ce dacă-i făcuse rost de două păhărele? Asta 
nu-nsemna că-i datora o muie, cum voia el. Dac-avea să sugă o 
sculă-n seara aia, nu era a lui. 

După care, în sfârșit, intrase Jade. Și se uitase la ea cu atâta 
dezgust, încât simţise că se spărgea ca sticla. Cuvintele lui 
furioase îi răsunau în urechi ca și cum ar fi strigat, când de fapt 
o chemase într-un hol pustiu și vorbise aproape în șoaptă. 

— Ce-ai avut în cap, să vii aici îmbrăcată așa? Ești angajata 
mea. Tot ce faci în public, mă afectează și pe mine. 

— Dar eu doar... 

— Nu vreau ca expresia „curvă de trotuar” să fie asociată cu 
hambarul meu. 

Jill rămăsese cu gura căscată, ca și cum ar fi pălmuit-o. 
Și atunci, în hol intrase Michael Berne. Il văzuse cu coada 
ochiului cum îi privea, în timp ce se prefăcea că dădea un 
telefon. 

— Aici mă întâlnesc cu clienţi, continuase Jade. Fac afaceri. 

— Eu vo-voiam doar să vă v-văd... se bâlbâise Jill, cu 
respiraţia întretăiată și ochii plini de lacrimi. Voiam să-să vă spu- 
spun despre... 

— Nu ţi-e bine? Îţi închipui că poţi veni aici, să mă deranjezi? 

— Da-dar trebuie s-să vă spun... Știu despre Stellar... 

— Dacă ai de vorbit ceva cu mine, poţi s-o faci la hambar, în 
orele de program. 

— Dar... dar... 

— E totul în regulă? intervenise slăbănogul ăla pistruiat 
Michael Berne, de parcă ar fi avut vreo treabă cu ei. 

— Nu te privește, Michael, răspunsese Jade. 

— Domnișoara pare tulburată. 

Dar, când Berne o privise, Jade își dăduse seama că puţin îi 
păsa de tulburarea ei. Avea aceeași expresie cu a tuturor - de 
parcă ar fi ieșit la produs și n-ar fi stricat să mai taie din preț. 

ÎI privise încruntată printre lacrimi, răstindu-se: 


VP - 130 


— Valea! N-avem nevoie de dumneata, nici aici, nici în altă 
parte! 

Berne se îndepărtase. 

— Ar trebui să-ţi rezolvi mai discret problemele personale, 
Jade, aruncase el peste umăr, sarcastic. E foarte neprofesional, 
zău așa. 

Jade îl așteptase să dispară, apoi se întorsese iar spre ea, și 
mai furios decât înainte. 

— leşi afară de-aici. leşi până nu mă faci și mai rău de râs 
decât ai reușit deja. O să vorbim noi despre asta mâine 
dimineaţă la prima oră. Dacă mai suport să te văd în ochi. 

Parcă ar fi înjunghiat-o cu un cuţit, atât de adânc o 
străpunsese durerea. 

Futu-l în cur pe mă-sa, își spuse Jill. Don Jade îi era șef, nu 
tată. N-avea niciun drept să-i spună cum să se îmbrace sau 
unde avea voie să se ducă și unde nu. Nu putea s-o facă târfă și 
să nu păţească nimic. 

După cât muncise pentru el, uite cum o trata. l-ar fi putut fi 
parteneră - și în pat, și în rest. l-ar fi fost loială. Ar fi făcut orice 
pentru el. Dar Jade nu-i merita loialitatea, nici devotamentul. 
Merita ca oamenii să-l trădeze și să-l înjunghie pe la spate. 
Merita tot ce i se întâmpla. 

În timp ce stătea astfel în mașină, pe gânduri, în mintea lui Jill 
începu să se contureze o idee. Nu era obligată să se lase tratată 
ca un gunoi. N-o putea obliga nimeni să înghită toate insultele. 
Putea să se angajeze la orice grajd voia. lar Don Jade putea să 
se ducă-n mă-sa. 

leși din parcare și o luă la stânga, pe South Shore, spre 
centrul ecvestru, fără să dea atenţie mașinii care pornise după 
ea. 


VP - 131 


Capitolul 15 


Molly îi auzea pe Bruce și mama ei certându-se. Nu distingea 
toate cuvintele, dar tonul era inconfundabil. Stătea culcată pe 
podeaua dormitorului ei, lângă conducta de aer condiţionat. 
Camera se afla chiar deasupra biroului lui Bruce, unde-i chema 
adesea, pe mama ei, pe Chad sau pe Erin, ca să strige la ei 
pentru cel mai mic semn că păcătuiseră împotriva lui. Molly 
învățase de mult să treacă neluată în seamă de bărbaţii cu care 
se întâlnea Krystal. Nici Bruce nu făcea expresie, deși acum era, 
în sens tehnic, tatăl ei. Nu-l considera astfel. Îl considera doar un 
om într-a cărui casă locuia din întâmplare. 

Se certau în legătură cu Erin. Numele surorii ei se auzise de 
mai multe ori pe parcursul discuţiei. Era clar că se întâmpla 
ceva. Mama ei fusese deja nervoasă când Molly se întorsese de 
la școală, umblând agitată prin casă, repezindu-se afară pe ușa 
din spate, să fumeze ţigară după ţigară. Cina fusese adusă la 
pachet, de la Domino's. Krystal nici nu se atinsese de mâncare. 
Chad înfulecase ca un lup, apoi o ștersese înainte ca Bruce să 
ajungă acasă. 

lar când Bruce intrase pe ușă, Krystal îi ceruse imediat să-i 
vorbească, la el în birou. 

Molly simţea un gol în stomac de îngrijorare. Distinsese 
numele lui Erin și auzise cuvântul „poliţie”. Tonul mamei sale, la 
început insistent, devenise furios, apoi isteric până la lacrimi. 
Bruce suna doar furios. lar printre vocile lor se auzea un sunet 
mecanic, ca și cum în video s-ar fi derulat o bandă, la nesfârșit. 
Molly nu putea să-și imagineze ce însemna. Poate Krystal găsise 
o casetă porno în camera lui Chad. Dar atunci, de ce pomeneau 
numele lui Erin, și nu pe al lui Chad? 

Cu inima bătându-i, Molly ieși din cameră și cobori pe furiș 
scara din spate. Casa era întunecată, cu excepţia luminii din 
birou. Străbătu tiptil holul, ţinându-și respiraţia. Dacă ușa de la 
birou se deschidea, o prindeau. Camera de familie se afla 
alături. Numai de-ar fi reușit să se strecoare acolo... Se ascunse 
în colț, după ficus, și se ghemui lângă perete. _ 

— Nu chemăm nicio poliţie, Krystal, spunea Bruce. In primul 
rând, nu cred că e adevărată. Cine știe ce făcătură o fi... 


VP - 132 


— Și dacă nu e? 

— Am spus că nu anunț poliţia. 

— Dumnezeule, nu-mi vine să cred că se întâmplă așa ceva... 
răspunse Krystal, cu vocea tremurându-i. 

— Nu înțeleg de ce nu, replică Bruce. E fiica ta. Ştiai că 
niciodată n-a făcut altceva decât probleme. 

— Cum poți vorbi așa? 

— Ușor. E adevărat. 

— Ce crud poţi să fii! Nu-mi vine să cred... Au! Bruce! Mă 
doare! 

Ochii lui Molly se umplură de lacrimi. Își strânse genunchii la 
piept, încercând să-și stăpânească tremurul. 

— Ti-am mai spus să nu folosești un limbaj vulgar, Krystal. Nu 
poţi fi o doamnă, cu o gură de marinar. 

Krystal se grăbi să se scuze. 

— lartă-mă. lartă-mă. Sunt tulburată. N-am vrut. 

— Ești iraţională. Trebuie să te controlezi, Krystal. Gândește 
totul logic, până la capăt. Pe bandă ni se spune să nu anunţțăm 
poliția. 

— Și ce-o să facem? 

— Rezolv eu. 

— Dar mă gândesc... 

— Ţi-a cerut cineva să gândești? 

— Nu. 

— Cine ia deciziile în casa asta, Krystal? 

Krystal trase aer în piept, tremurător. 

— Persoana care e cel mai bine înzestrată ca să le ia. 

— Și cine este acea persoană? 

— Tu. 

— Mulţumesc. Și acum, lasă totul în seama mea. Du-te, ia un 
somnifer și culcă-te. În seara asta nu mai putem face nimic. 

— Da... răspunse încet Krystal. Cred c-așa am să fac. 

Molly știa din experiență că mama ei lua mai mult decât un 
singur somnifer, și că-l înghițea cu votcă. Se retrăgea în mica ei 
lume, imaginându-și că totul în viaţa ei era perfect și minunat. 
lar între timp, lui Molly i se făcea rău de la stomac. Tot ceea ce 
auzise o îngrozea. Ce mai făcuse Erin? Ceva îngrozitor, dacă 
mama ei voia să anunţe poliția. 


VP - 133 


— Mă duc să fac o plimbare cu mașina, să-mi limpezesc 
gândurile, spuse Bruce. Am avut o zi îngrozitoare - iar acum, și 
problema asta...! 

Molly rămase nemișcată, rugându-se ca niciunul dintre ei să 
nu intre în camera de familie. Auzi tocurile lui Krystal pe gresia 
din hol. Mama ei urca mereu pe scara principală, fiindcă era 
somptuoasă și întotdeauna visase să locuiască într-o casă 
aristocratică. 

În drum spre bucătărie, Bruce trecu prin dreptul camerei de 
familie. Molly nu se clinti din loc până-l auzi intrând în garaj. 
Așteptă ca mașina să pornească și poarta garajului să se 
închidă, apoi mai stătu un timp. Când fu sigură că plecase, ieși 
încet din ascunzătoare și intră în biroul lui. 

Nimeni nu avea voie acolo în lipsa lui Bruce. Acesta pretindea 
ca toţi să-i respecte intimitatea, deși el le-o invada cu 
regularitate pe a celorlalţi. Era casa lui, și avea grijă ca nimeni 
să nu uite vreodată. 

Molly aprinse lampa de pe birou și privi în jur, la rafturile și 
pereţii acoperiţi cu fotografii ale lui Bruce dând mâna cu diverse 
persoane importante, cu diversele lui premii profesionale și 
pentru servicii aduse comunităţii. Toate erau puse cu precizie la 
locurile lor, iar Bruce ar fi observat dacă un obiect fusese mutat 
cu un milimetru. 

Aruncând o privire peste umăr, Molly luă telecomanda, apăsă 
pe butonul PLAY și așteptă, atât de nervoasă încât tremura 
toată. 

Filmul începu fără generic, fără titluri, fără nicio introducere. 
O fată stând lângă o poartă, pe un drum lăturalnic. Erin. Molly 
privi cu groază cum sosea un furgon, iar un individ mascat sărea 
jos, o înhăţa și o arunca în mașină. 

Din boxe se auzi un glas straniu, mecanic. 

— Am prins-o pe fiica ta. Nu anunţa poliţia... 

Cu lacrimile șiroindu-i pe sub ochelari, Molly apăsă pe butonul 
STOP, apoi pe EJECT, se urcă pe un scaun și scoase caseta din 
aparat. li venea să plângă în hohote. Îi venea să verse. Nu făcu 
niciuna, nici alta. 

Ținând strâns caseta, alergă prin casă până în spălătorie și-și 
luă geaca din cui. Înfășură caseta în geacă, pe care și-o legă în 
jurul mijlocului. Tremura atât de rău, încât nici nu știa dacă 


VP - 134 


urma să mai aibă putere să facă ceea ce avea de făcut. Nu știa 
decât că trebuia să încerce. 

Deschise ușa garajului, se urcă pe bicicletă și porni, pedalând 
din răsputeri pe stradă, în noapte. 


VP - 135 


Capitolul 16 


În ciuda faptului că fiecare agent de aplicare a legii din Palm 
Beach County mă ura, încă mai aveam relaţii în breaslă. L-am 
sunat pe un agent F.B.I. pe care-l cunoșteam de la biroul de 
teren din West Palm. Armedgian și încă un agent își 
coordonaseră eforturile cu cele ale brigăzii de narcotice din 
P.B.S.O. într-un caz cu traficanţi de heroină din West Palm Beach 
și o filieră din Franţa. Armedgian se ocupase de toate relaţiile 
dintre cele două servicii, omul de legătură al F.B.I.-ului de la 
Paris, autorităţile franceze și Interpol. Cazul durase șase luni, iar 
în acel timp, Armedgian îmi devenise nu numai coleg, ci și 
prieten - genul de prieten la care puteam apela pentru 
informații. 

L-am sunat la sfârșitul zilei și m-am prezentat din nou: 

— Estes la telefon. Mă mai ţii minte? Parisul, veșnic vom avea 
Parisul... 

— Da, desigur, răspunse el, deși cam crispat, și numai după o 
scurtă pauză. 

l-am cerut să-mi găsească de la Interpol tot ce putea despre 
Tomas Van Zandt și World Horse Sales. Din nou, o pauză. Apoi, 
mă întrebă dacă revenisem în branșă. Ştia că mă lăsasem de 
meserie, după... mă rog, după... 

l-am explicat că ajutam un prieten care se încurcase cu acel 
personaj într-o tranzacţie de afaceri și auzisem că individul era 
un escroc. Nu-i ceream să-mi spună nimic, voiam doar să aflu 
dacă avea dosar. Nu era prea mult, nu? 

Armedgian emise  tradiţionalele sunete de nemulțumire, 
teamă de descoperire și cenzură. Agenţii federali erau elevii din 
școală care chiar se temeau că dacă se duceau la toaletă fără să 
ceară voie urmau să aibă în carnet o menţiune negativă care 
avea să le distrugă toată viața. Dar, în cele din urmă, acceptă să 
mă ajute. 

Tomas Van Zandt nu devenise peste noapte ceea ce era. N-ar 
fi fost nerezonabil să presupun că, dacă terorizase o fată, mai 
terorizase și altele. Poate că una dintre ele îndrăznise să se 
adreseze autorităţilor. Dar, în fond, o parte din controlul 


VP - 136 


exercitat de el asupra Sașei Kulak se bazase pe faptul că era 
străină într-o ţară străină - și, probabil, se afla acolo ilegal. 

Mă înfuriam numai când mă gândeam. Era o fiară care vâna 
femei vulnerabile, fie angajate de-ale lui, fie cliente. lar cel mai 
enervant fapt era că femeile vulnerabile adesea refuză să 
recunoască pericolul pe care-l reprezintă un om ca Van Zandt, 
sau se conving singure că nu au altă soluţie decât să îndure 
totul. Un sociopat ca Van Zanat putea mirosi asta de la o poștă. 

l-am scos cartea de vizită și am privit-o. Era târziu, dar încă 
mai puteam să-l sun pe mobil, prezentându-i iar scuze pentru 
comportamentul Irinei și propunându-i să ne întâlnim la un 
pahar... Poate aveam noroc și trebuia să-l omor în legitimă 
apărare, la sfârșitul întrevederii. 

Tocmai întindeam mâna spre telefon, când ceva lovi în plin 
ușa. Mâna mi se repezi spre Glock, pe care-l pusesem pe masă 
ca să-l curăț. Prin minte mi se succedară cât ai clipi mai multe 
scenarii. Apoi începură bătăile în ușă, și o voce pierită pătrunse 
prin lemn. 

— Elena! Elena! 

Molly. 

Am deschis ușa, iar fata căzu în casă ca împinsă de un 
uragan. Avea părul năclăit de sudoare și era palidă ca 
pergamentul. 

— Molly, ce e? Ce s-a întâmplat? 

Am condus-o la un fotoliu, în care Molly se moleși ca o 
macaroană fiartă, gâfâind, cu respiraţia tăiată. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Cu bicicleta. 

— Dumnezeule! E miezul nopţii. De ce nu m-ai sunat, dacă 
voiai să mă vezi? 

— N-am putut... N-am avut curaj... 

— Ai aflat ceva de Erin? 

Scoase geaca pe care o avusese legată în jurul taliei și scotoci 
prin faldurile materialului. Cu mâini care-i tremurau violent, găsi 
o casetă video și o împinse spre mine. 

Am dus-o la videorecorder, am derulat-o și am apăsat pe 
PLAY. Am privit drama care se desfășura așa cum știam că o 
privise și Molly, dar cu o nuanţă în plus a sentimentului de 
oroare. Ştiam că ea n-o simţise, pentru că nu trăise la fel de 
mult ca mine, nici nu văzuse toate lucrurile pe care le văzusem 


VP - 137 


eu. Am văzut-o pe sora ei doborâtă la pământ și împinsă în 
furgonul alb. Apoi se auzi glasul, prelucrat mecanic pentru a 
deveni anonim sau înspăimântător - sau amândouă: 

— Am prins-o pe fiica ta. Nu anunţa poliţia, altfel moare. Trei 
sute de mii de dolari. Detaliile mai târziu. 

Imaginea se opri. Am închis videoul și m-am întors spre Molly. 
Molly mini-funcţionara dispăruse. Molly adulta deghizată nu se 
mai vedea nicăieri. La masa mea, arătând mică și fragilă, stătea 
Molly fetița, copilul de doisprezece ani care se temea pentru 
sora sa mai mare. Lacrimile dinapoia ochelarilor că ai lui Harry 
Potter îi măreau și mai mult spaima din ochi. 

Se străduia să fie curajoasă, în timp ce aștepta ceva de la 
mine. Acest lucru mă speria aproape și mai mult decât banda 
video. 

M-am ghemuit în fața ei, cu mâinile rezemate pe brațele 
fotoliului. 

— De unde-o ai, Molly? 

— l-am auzit pe mama și Bruce certându-se în legătură cu 
Erin, răspunse ea grăbită. Când au ieșit din birou, am intrat și 
am găsit-o. 

— O văzuseră. 

Dădu din cap. 

— Și ce-au făcut? 

Lacrimile începură să i se rostogolească de sub ochelari, pe 
obraji. Vorbi cu o voce foarte, foarte mică. 

— Nimic. 

— N-au chemat poliţia? 

— Bruce a zis că rezolvă el. Pe urmă, a trimis-o pe mama la 
culcare. 

Clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Puteam vedea cum îi 
creștea furia, înroșindu-i fața. 

— Și s-a dus la o plimbare cu mașina să-și limpezească 
minţile, fiindcă avusese o zi proastă! Îl urăsc! ţipă, bătând cu 
pumnul ei mic în masă. Îl urăsc! N-o să facă nimic, fiindcă nu 
vrea s-o mai vadă! Erin o să moară din cauza lui! 

Acum lacrimile îi șiroiau de-a binelea, și căzu peste mine, 
aruncându-și brațele pe după gâtul meu. 

Niciodată n-am știut cum să consolez oamenii. Poate fiindcă 
n-am învăţat din exemple concrete. Sau poate că întotdeauna 
mi-am ascuns atât de adânc în mine durerile personale, încât nu 


VP - 138 


lăsam pe nimeni să se atingă de ele. Dar durerea lui Molly 
dădea pe din afară, și nu aveam încotro decât să i-o 
împărtășesc. Am cuprins-o în brațe, mângâindu-i părul cu o 
mână. 

— N-o să iasă cum vrea el, Molly. Mă ai pe mine, mai știi? 

În acel moment, am cunoscut adevărata teamă. Nu mai era 
vorba de un caz pe care nu-l doream, cu un rezultat fără prea 
mare importanţă. Nu mai era doar îndeplinirea unei misiuni. Mă 
unea ceva cu fetiţa aceea din brațele mele. Îmi luasem un 
angajament. Eu, care nu doream nimic mai mult decât să mă 
ascund cu amarul meu până-mi găseam curajul să scot capul. 

Am strâns-o și mai tare - nu pentru ea, ci pentru mine. 

e 

Am copiat banda, apoi am pus bicicleta lui Molly în 
portbagajul mașinii mele și am pornit spre Binks Forest. Era 
aproape miezul nopții. 


VP - 139 


Capitolul 17 


Jill intră în camera de echipamente a lui Jade și aprinse lampa 
de pe scrinul antic. Luă un bidon cu ulei pentru pielărie de pe un 
raft, îi răsuci capacul, deschise sertarul unde erau pantalonii de 
prezentare ai lui Jade și turnă ulei peste ei. Văzuse în cataloage 
că acei pantaloni costau cel puţin două sute de dolari perechea. 
Deschise un dulap, îi scoase cele două sacouri de comandă, le 
îmbibă pe amândouă cu ulei, apoi făcu același lucru cu cămășile 
proaspăt călcate. î 

Nu i se părea de ajuns. Işi dorea o satisfacție mai deplină. 

Ar fi trebuit să curete grajdurile seara, fiindcă Javier, 
guatemalezul, fusese nevoit să plece mai devreme. Dar lui Jill 
nu-i plăcea să adune bălegarul cu furca, așa că nu făcuse decât 
să-l acopere cu paie. Râzând cu răutate, se duse la prima boxă 
și scoase calul sur al lui Trey Hughes, îl duse în boxa goală unde 
stătuse Stellar, apoi reveni în boxa surului cu o furcă și 
descoperi grămezile de bălegar și băltoacele de urină. Când 
simţi în nări mirosul arzător de amoniac, zâmbi maliţios. 

Lăsând furca deoparte, reveni în boxa de echipamente și luă 
grămada de haine. 

Jade urma să facă o criză când găsea toată mizeria. Avea să 
știe că ea o făcuse, dar nu putea dovedi nimic. lar în dimineaţa 
aceea trebuia să se ducă în arena de prezentare - și nu mai 
avea cu ce să se îmbrace. Nici caii n-aveau să fie gata. lar Jill 
urma să fie ocupată să zacă tolănită pe plajă, bronzându-se și 
căutând un tip sexy. 

Imprăștie hainele prin boxă, peste grămezile de balegă și 
bălțile de pișat, apoi le călcă în picioare, îndesându-le cât mai 
bine. Așa, să se înveţe minte, să nu mai trateze oamenii ca pe 
niște slugi! Mare dobitoc. Avea să regrete ce-i făcuse. Ar fi putut 
să fie aliata lui, spioana lui. Așa, n-avea decât să putrezească de 
viu. 

— Futu-te-n cur, Don Jade. Futu-te-n cur, Don Jade... scanda 
ea încet, mergând în cadență prin boxă. 

Nu se temea că ar fi putut-o prinde Jade. Era la clubul ăla 
căcăcios, încercând să impresioneze cine știe ce client sau vreo 


VP - 140 


femeie. Paris ar fi trebuit să facă inspecția de noapte, dar Jill știa 
sigur că nu venea aproape niciodată, când era ea la rând. 

Nu-i trecea prin minte că s-ar fi putut să treacă prin grajd 
cineva de la alt habar, sau vreun paznic făcându-și rondul. 
Aproape niciodată nu era prinsă când își făcea mendrele. Ca 
atunci când zgâriase rabla lui Erin. Și, cândva, fusese angajată 
la un Wal-Mart, unde furase tot felul de lucruri, chiar de sub 
nasul managerului. Așa le trebuia, să plătească, dacă fuseseră 
atât de tâmpiţi încât să angajeze un bou ca managerul ăla. 

— Futu-te-n cur, Don Jade. Futu-te-n cur, Don Jade... continua 
să intoneze, călcându-i cu satisfacție hainele în picioare. 

În clipa aceea, luminile din grajd se stinseră. 

Jill rămase nemișcată. Își simţea bătăile inimii. Bubuitul din 
urechi o împiedica să audă dacă venea cineva. In timp ce ochii i 
se acomodau cu întunericul, reușea să distingă unele forme, dar 
boxa era prea departe spre fundul cortului ca să ajungă până 
acolo lumina felinarului de lângă drum. 

Unii dintre cai se foiau în boxe. Câţiva fornăiau - nervoși, 
după câte se părea. Jill dibui orbește pe lângă perete în căutarea 
furcii. O lăsase în partea cealaltă a boxei. In timp ce o căuta, se 
întoarse cu spatele spre ușă. 

Totul se întâmplă atât de repede, încât nu apucă să 
reacționeze. Cineva se repezi în spatele ei. Auzi foșnetul paielor, 
simţi prezenţa altei persoane. Înainte de a putea să tipe, o mână 
îi acoperi gura. Propriile ei mâini strânseră cu disperare coada 
furcii, în timp ce se răsucea, încercând să se smulgă din 
strânsoare. Scăpă, împleticindu-se înapoi, și lovi cu furca într-un 
arc larg, nimerind ceva. O ţinea prea aproape de capătul cozii, 
astfel încât lovitura nu avea precizie și forță, iar furca îi zbură 
din mâini, lovindu-se de peretele de prelată. 

Încercă să urle, și nu putu. Ca într-un coșmar, sunetul îi pieri 
în gât. În acea fracțiune de secundă, știu că-i sunase ceasul. 

Totuși, încercă să fugă spre ușă. Își simțea picioarele grele ca 
de plumb. | se împiedicară în hainele de pe jos, iar acestea, 
strângându-se în jurul gleznelor ca un laţ, o făcură să-și piardă 
echilibrul. Căzu înainte, îndesat, și i se tăie respiraţia. Atacantul 
se aruncă asupra ei din spate. 

Se auzea un sunet - un glas - dar nu-l putea distinge peste 
vâjâitul din urechi și scrâșnetele sfâșietoare ce-i ieșeau din gât, 
în timp ce încerca să se roage, gâfâind și suspinând. Simţi fusta 


VP - 141 


mini ridicată peste fund, o mână dibuindu-i printre picioare, 
sfâșiind chiloţii tanga. 

Încercă să se târască înainte. Ceva o apăsă zdrobitor în 
mijlocul spatelui, apoi pe cap, apăsându-i-l în jos, cu faţa în 
bălegarul pe care-ar fi trebuit să-l curețe. Nu mai putea respira. 
Vru să întoarcă într-o parte capul - degeaba; căută să inspire, 
iar gura i se umplu cu balegă; îi veni să verse, și simţi o arsură 
îngrozitoare în piept. 

Apoi, nu mai simţi nimic. 


VP - 142 


Capitolul 18 


Cartierul Binks Forest era cufundat în tăcere. În toate casele 
mari și elegante era întuneric, locatarii dormind fără să aibă 
habar de disfuncţiile din vecini. Într-un capăt al casei Seabright, 
la parter, încă mai ardeau luminile. Etajul era întunecat. M-am 
întrebat dacă într-adevăr Krystal dormea. 

Bruce o „trimisese la culcare”, spunea Molly. Ca pe un copil. 
Fiica ei fusese răpită, iar soţul o expedia să se culce. Că avea să 
rezolve el. Dacă Krystal nu vedea banda, mă întrebam dacă 
Bruce n-ar fi aruncat-o pur și simplu la gunoi ca pe o reclamă 
primită prin poștă. 

Molly deschise ușa din faţă și mă conduse spre biroul lui 
Bruce Seabright, unde ardea lumina. Ușa cabinetului era 
deschisă. Bruce se afla înăuntru, mormăind printre dinţi în timp 
ce căuta pe rafturile din jurul televizorului. 

— Pe asta o cauţi? l-am întrebat, arătându-i caseta. 

Se răsuci spre mine. 

— Ce cauţi aici? Cum ai intrat în casa mea? 

Privirea lui furibundă o descoperi pe Molly, care se ascundea 
în spatele meu. 

— Molly? Tu i-ai dat drumul acestei persoane? 

— Elena ne poate ajuta... 

— Cu ce să ne-ajute? i-o reteză el, luându-l pe nu în braţe, 
deși banda cu răpirea fiicei lui se afla la mine în mână. N-avem 
nevoie de niciun ajutor. 

— Crezi că poţi rezolva singur problema asta? l-am întrebat, 
aruncând caseta pe birou. 

— Cred că poţi să ieși din casa mea, dacă nu vrei să chem 
poliția. 

— Cu mine, amenințările astea nu ţin. Crezusem c-ai învățat 
lecţia, azi-dimineaţță. 

Gura i se strânse cu furie, în timp ce mă privea cu ochi 
îngustați. 

— Elena a fost detectiv la oficiul șerifului, spuse Molly, ieșind 
din spatele meu. Știe totul despre oamenii aceia cu care lucra 
Erin, și... 


VP - 143 


— Molly, du-te la culcare, ordonă scurt Seabright. O să mă 
ocup mâine de tine, domnişoară. Tragi cu urechea la 
conversații, intri în biroul meu fără permisiune, o aduci pe 
persoana asta în casa mea... Ai multe pentru care să dai 
socoteală. 

Molly rămase cu fruntea sus, privindu-și lung tatăl vitreg. 

— Și tu la fel, replică ea. 

Apoi se întoarse și ieși din cameră, demnă ca o regină. 

Seabright se duse la ușă și o închise. 

— Cum i-a venit ideea să te caute? 

— Crezi sau nu, oamenii care locuiesc în casa dumitale ai și ei 
minţi și vieţi ale lor, și-și îngăduie să gândească și fără să-ţi 
ceară permisiunea. Acum, că știi, sunt sigură că n-ai să le mai 
dai voie. 

— Cum îndrăznești să critici felul în care-mi organizez casa? 
Nu știi nimic despre familia mea. 

— A, ba știu totul despre familia dumitale, crede-mă, l-am 
asigurat, auzindu-mi propria înverșunare în voce. Dumneata ești 
semizeul, iar muritorii gravitează în jurul dumitale ca planetele 
în jurul soarelui. 

— Unde crezi c-ai s-ajungi vorbindu-mi așa? întrebă el, 
înaintând spre mine, pentru a mă face să bat în retragere și la 
propriu, și la figurat. Nu m-am cilintit din loc. 

— Nu eu sunt cea care are explicaţii de dat, domnule 
Seabright. Fiica dumitale vitregă a fost răpită, iar Molly e 
singura persoană căreia pare să-i pese dacă va mai fi văzută 
vreodată în viaţă. Ce ai de spus despre asta? 

— N-am nimic să-ţi spun. Nimic din toate astea nu te privește. 

— Am avut eu grijă să mă privească. Unde, când și cum a 
sosit caseta asta? 

— Nu-s obligat să-ţi răspund la nicio întrebare. 

Trecu pe lângă mine, ca pentru a mă expedia, revenind la 
bibliotecă spre a închide ușile compartimentului cu televizorul. 

— Preferi să răspunzi la întrebările unui detectiv de la oficiul 
șerifului? 

— Ai spus să nu anunţ poliţia, îmi aminti el, în timp ce muta 
cotorul unei cărţi cu cinci centimetri mai la stânga. Vrei să fii 
responsabilă de moartea fetei? 

— Nu. Dumneata vrei? 

— În niciun caz. 


VP - 144 


Îndreptă un teanc de cărţi, căutând deja din privire următorul 
detaliu al regatului său mutat din loc. Era nervos, mi-am spus. 

— Dar dacă nu mai revine niciodată, n-ai să-i plângi prea mult 
dispariţia, nu-i așa? am continuat. 

— E o insultă ce spui. 

— Mda, mă rog... 

Se opri din aranjatul cărților, afișând o mină ofensată. 

— Ce fel de om mă crezi? 

— Nu ţi-ar plăcea să auzi răspunsul la întrebarea asta. Când a 
sosit banda, domnule Seabright? Erin a dispărut de aproape o 
săptămână. De obicei, răpitorii vor banii cât mai repede. Cam 
ăsta e tot rostul, înţelegi. Cu cât așteaptă mai mult cu un 
ostatic, cu atât crește riscul să se întâmple ceva neprevăzut. 

— Banda abia a venit, spuse el, fără să mă privească. 

Eram gata să pariez că o avea de cel puţin două zile. 

— Și răpitorii n-au dat telefon. 


— Nu. 

— Cum au trimis banda? 
— Prin poștă. 

— Acasă, sau la birou? 
— Acasă. 


— Adresată dumitale, sau soţiei? 

— Nu... nu mai știu. 

Lui Krystal. lar el i-o ascunsese. Probabil că-i selecta toată 
corespondenţa, maniacul. lar când ea în sfârșit o văzuse, o 
trimisese la culcare și ieșise să se plimbe. 

— Aş vrea să văd plicul, am spus. 

— L-am aruncat. 

— Atunci, e la gunoi. Hai să-l luăm. S-ar putea să aibă 
amprente, iar ştampila poștei ne-ar furniza informatii 
importante. 

— S-a dus. 

— Unde s-a dus? leri, gunoiul dumitale era la bordură. Dacă 
banda a sosit azi... 

La asta nu mai avu ce să-mi răspundă, canalia. Am oftat 
adânc, cu dezgust, și am încercat din nou. 

— Au dat telefon? 

— Nu. 

— Dacă minţi, să te ferească Dumnezeu, Seabright. 

Chipul i se înroși. 


VP - 145 


— Cum îţi permiţi să mă faci mincinos? 

— Păi ești. 

Amândoi ne-am întors spre ușă, unde apăruse Krystal, 
arătând ca o prostituată bătrână drogată cu crack. Avea faţa 
trasă și palidă. Ochii-i erau încercuiți cu rimel, iar părul platinat îi 
stătea ca peruca unei sperietori. Purta un halat scurt roz, cu 
volane de pene la manșete și guler, și niște papuci cu toc înalt 
din aceeași garnitură. 

— Eşti un mincinos, repetă ea, fixându-și cu ochi sticloși soțul. 

— Ai băut! o acuză Bruce. 

— Probabil. E mai bine, decât să-ţi vorbesc neîntrebată. 

L-am privit pe Seabright. Tremura de furie. Dacă nu aș fi fost 
acolo, nu știu ce-ar fi făcut. Dar, în fond, dacă n-aș fi fost acolo, 
Krystal n-ar fi avut curaj să-i spună nimic. M-am întors spre ea, 
observându-i pupilele dilatate și rujul mânjit. 

— Doamnă Seabright, când aţi văzut prima dată banda cu 
răpirea fiicei dumneavoastră? 

— Văzusem cutia. Avea numele meu scris pe ea. Nu știam de 
ce Bruce nu mi-o dăduse. Credeam că era ceva ce comandasem 


prin poștă. 
— Krystal... mârâi Bruce. 
— În ce zi era? 
Cu buze tremurătoare, Krystal răspunse: 
— Miercuri. 
Două zile. 


— N-avea niciun rost să te stresezi, interveni Seabright. Uită- 
te la tine! Uite ce efect a avut totul asupra ta. 

— Azi am găsit-o, continuă ea. Fiica mea a fost răpită. Bruce 
considera că nu trebuie să știu. 

— Ti-am spus c-am să rezolv eu, Krystal, scrâșni el printre 
dinţi. 

Krystal continua să mă privească, îngrozită, cu o expresie 
tragică, jalnică. 

— În familia noastră, lăsăm deciziile în seama persoanei cea 
mai capabile ca să le ia. 

L-am privit lung pe Bruce Seabright. Îl treceau nădușelile. Știa 
că putea să intimideze o femeie ca nevastă-sa, dar pe mine n- 
avea nicio șansă. 

— Te întreb pentru ultima oară, domnule Seabright. lar înainte 
de a-mi răspunde, află că oficiul șerifului îţi poate obține datele 


VP - 146 


de apel de la compania telefonică, pentru a verifica informaţiile. 
Răpitorii au telefonat? 

Își propti mâinile în șolduri, cu privirea în tavan, întrebându-se 
ce răspuns să aleagă. Nu era genul care să sfideze pe faţă 
poliţia. Dacă mă credea pe cuvânt în legătură cu compania 
telefonică, și se gândea ce s-ar fi întâmplat dacă se implica 
oficiul șerifului... imaginea lui publică putea să aibă de suferit... 

Îmi ţineam respiraţia. 

— Aseară. 

Din pieptul lui Krystal se smulse un sunet chinuit; se îndoi de 
mijloc, peste spătarul unui fotoliu de piele, ca și cum ar fi fost 
împușcată. 

Seabright se umflă în pene ca un porumbel furios, încercând 
să se justifice. 

— În primul rând, eu cred că toată tărășenia nu-i decât o 
farsă. Erin încearcă să mă umilească, atâta tot... 

— Pe ziua de azi, mi-e până-n gât de teoriile bărbaţilor cu 
mania persecuției, l-am întrerupt. N-am chef s-o aud și pe-a 
dumitale. Am văzut banda. Știu cu ce fel de oameni avea de-a 
face Erin. N-aș fi dispusă să pariez pe viaţa ei contra fricii 
dumitale de situaţii penibile. Cine a sunat? Un bărbat? O 
femeie? 

— Suna la fel ca glasul de pe bandă, spuse el rece. 
Distorsionat. 

— Și ce-a spus? 

Nu vrut să răspundă. Gura i se strânse iar ca un bot mofturos 
pe care-mi venea să i-l șterg în pumni. 

— De ce să-ţi spun dumitale toate astea? replică el. Nu știu 
nimic despre dumneata. Nu știu pentru cine lucrezi. Nu știu nici 
dacă ești dintre ei sau nu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-i! ţipă Krystal. 

Se târî prin jurul fotoliului de piele și se așeză, ghemuită în 
poziție fetală. 

— Și eu de unde știu dacă dumneata nu ești de-ai lor sau nu? 
am replicat eu. De unde știe soția dumitale că nu ești? 

— Nu fi ridicolă! se răsti Seabright. 

— În cazul de faţă, n-aş folosi cuvântul „ridicol”, domnule 
Seabright. Erin a fost o sursă de iritare considerabilă pentru 
dumneata. Poate ai găsit o cale de a elimina problema. 

— O, Doamne! strigă Krystal, acoperindu-și gura cu mâinile. 


VP - 147 


— Dar e absurd! răcni Seabright. 

— Nu cred că oficiul șerifului va fi de aceeași părere, am 
răspuns. Așa că, fă bine și începe să-mi dai detaliile. 

Oftă din nou, adânc, ca un patriarh pus la grea încercare. 

— Glasul a spus să pun banii într-o cutie de carton și s-o las 
într-un anumit loc al terenurilor de prezentare de la Equestrian 
Estates, undeva în Loxahatchee. 

Cunoșteam zona. Aflată la douazeci de minute distanţă de 
Wellington, Equestrian Estates era o proprietate încă 
nefinalizată. Spaţii mai mult sau mai puţin largi, cu un teren de 
prezentare folosit doar de câteva ori pe an. 

— Când? 

— Azi. La ora cinci. 

— Și ai dus banii? 

— Nu. 

Krystal începu să suspine: 

— Ai omorât-o! Ai omorât-o! 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, Krystal, termină! o repezi 
el. Dacă au răpit-o cu adevărat, n-au s-o omoare. Ce rost ar 
avea? 

— Rostul de a pune mâna pe bani, am replicat eu rece. Vor 
încerca să-i obţină indiferent dacă mai e vie sau nu. Au promis 
c-o vor aduce pe Erin la locul de întâlnire? Au spus c-o s-o puteţi 
lua din altă parte, dacă aduceţi banii? 

— N-au spus. 

Nu exista nicio garanţie că Erin nu era deja moartă. Dacă 
răpitorul era destul de lipsit de scrupule, o putuse ucide imediat 
după răpire, ca s-o elimine ca posibilă martoră. Sau, s-ar fi putut 
să urmărească asta de la început - s-o elimine - înscenând 
varianta răpirii pentru recompensă, ca paravan. 

— Și de-atunci au mai sunat? 

— Nu. 

— Nu-mi prea vine a crede. Dacă eu așteptam trei sute de mii 
de dolari la ora cinci după-amiază și nu-i primeam, aș fi vrut să 
aflu de ce. 

Ridică mâinile și se duse la o fereastră printre ale cărei 
jaluzele întredeschise se vedea întunericul de-afară. Privindu-l, 
mă întrebam cât de rece putea fi un om. Destul de rece ca să-și 
arunce cu bună știință fiica vitregă în ghearele unui agresor 


VP - 148 


sexual? Destul de rece ca să-i cauzeze deliberat moartea? 
Poate. 

Singurul lucru pe care îmi venea greu să-l accept era ideea că 
Seabright ar fi abandonat controlul în orice fel de cooperare care 
l-ar fi lăsat vulnerabil. Dar atunci nu avea de ales decât să-și 
murdărească singur mâinile, ceea ce nu mi se părea credibil. 
Conspirația era răul cel mai mic din două. Putea fi negată 
oricând. 

Privirea mi se opri asupra biroului lui Seabright, organizat 
impecabil. Poate că aveam să văd acolo un dosar cu eticheta 
RAPIRE ERIN. în schimb, m-am oprit la telefon, un aparat 
Panasonic fără cablu, cu o fereastră de identificare a apelantului 
pe receptor. Același tip pe care-l foloseam și eu, în casa de 
oaspeţi a lui Sean. M-am dus la birou, m-am așezat în fotoliul 
directorial din piele, și am ridicat receptorul. Beculeţul roșu de 
identificare a apelantului clipea. 

— Ce faci?! strigă Bruce, revenind grăbit. 

Am apăsat pe butonul de căutare al receptorului, și în 
fereastră fu afișat un număr. 

— Profit de miracolele tehnologiei moderne. Dacă răpitorul a 
sunat aici de la un post neblocat, numărul a rămas în memoria 
aparatului și poate fi verificat. Nu ţi se pare foarte deștept? 

Am notat numărul pe mapa lui de birou imaculată, am trecut 
la următorul și l-am notat și pe el. Bruce încercă să-mi smulgă 
telefonul din mână. Îi vedeam mușchii fălcilor flexându-se. 

— Aici mă sună clienţii și asociaţii mei de afaceri! protestă el. 
N-am să-ţi permit să-i hărțuiești. 

— De unde știi că unul dintre ei nu e chiar răpitorul? l-am 
întrebat. 

— E o nebunie! Sunt oameni bogaţi, respectabili... 

— Poate doar cu o excepție. 

— Nu vreau să fie târâţi și alţii în mizeria asta. 

— Ai vreun dușman, domnule Seabright? 

— În niciun caz! 

— N-ai supărat niciodată pe nimeni? Pe vreun antreprenor 
imobiliar din sudul Floridei? Ar fi surprinzător. 

— Sunt un om de afaceri cu reputaţie, doamnă Estes... 

— Și cam la fel de agreabil ca dizenteria, i-am retezat-o. Nu 
pot să cred că n-ai o listă de oameni cărora le-ar plăcea să te 
vadă suferind. Și mă gândesc doar la rudele cele mai apropiate. 


VP - 149 


Mă ura. | se vedea în ochii mici și răi. Am găsit ideea 
multumitoare - sentimentul era reciproc. 

— O să-ţi iau numărul matricol, spuse el crispat. Sunt ferm 
hotărât să te reclam la autorităţile competente. 

— Atunci, ar fi o prostie să ţi-l dau, nu? am replicat eu, notând 
încă un număr; telefonul anunța că memorase treisprezece 
numere de când fuseseră șterse ultima dată. Şi-n plus, nu te 
prea văd în situaţia în care ţi-ar da mâna să mă reclami, 
domnule Seabright. Știu prea multe lucruri pe care ai prefera să 
nu le vezi în ziare. 

— Mă ameninţi? 

— Întotdeauna sunt uimită când oamenii simt nevoia să pună 
întrebarea asta. Datorezi bani cuiva? 

— Nu. 

— Joci la cazinou? 

— Nu! 

— Cunoști un om numit Tomas Van Zanat? 

— Nu. Cine e? 

— l-ai aranjat lui Erin să se angajeze la Don Jade? 

Am notat ultimul număr de telefon și am ridicat privirea spre 
el. 

— Ce importanţă are asta? mă întrebă. 

— Ai făcut-o, sau nu? 

lar părea nervos. Mută cu o șaisprezecime de centimetru un 
burete de umezit degetele, de pe birou. 

— Ar fi o mare coincidenţă dacă Erin s-ar fi angajat 
întâmplător la antrenorul unui client căruia i-ai vândut o 
proprietate fabulos de scumpă. 

— Și ce legătură au toate astea? Poate am menţionat că-și 
căuta o slujbă pe la cai. Ei, și? 

Am clătinat din cap, rupând din mapă hârtia cu numerele, și 
m-am ridicat. Am privit-o pe Krystal, care rămăsese chircită în 
fotoliu, cu ochii sticloși, închisă în infernul ei personal. Voiam s-o 
întreb dacă găsea că merita - casă, hainele, mașina, banii - dar 
probabil suferea destul și fără s-o mai acuz și eu că-și vânduse 
propriul copil. l-am dat o carte de vizită cu numărul meu de 
telefon, și am mai pus una și pe birou. 

— Voi verifica numerele astea, ca să văd ce descopăr, am 
spus. Dacă primiţi vreo veste de la răpitori, să mă anunţaţi 
imediat. Voi face tot ce pot. După opinia mea profesională, ar 


VP - 150 


trebui să sunați la oficiul șerifului, divizia de detectivi, și să 
vorbiţi personal cu detectivul James Landry. 

— Dar au spus că fără poliţie! obiectă Sean, suspect de 
încântat să accepte această cerere. 

— Agent în civil, mașină fără însemne. Nimeni n-o să știe că 
nu-i un martor al lui lehova. 

Seabright se îmbufnă din nou. 

— Nu vreau ca alţii să ia decizii în legătură cu familia mea. 

— Nu? Ei bine, contrar maniilor dumitale de grandoare, nu ești 
cel mai capabil să iei aceste decizii. În privinţa asta, ai nevoie de 
ajutor profesionist. Și dacă nu-l accepţi de bunăvoie, am să ţi-l 
bag pe gât cu forţa. 


VP - 151 


Capitolul 19 


Orele două patruzeci a.m. Bruce Seabright nu putea să 
doarmă. Nici nu încerca. N-avea niciun chef să împartă patul cu 
Krystal în noaptea aia, deși știa că era inconștientă. Era prea 
agitat ca să doarmă, sau măcar să stea jos. O oră întreagă își 
făcuse curăţenie în cabinet: ștersese amprentele de pe mobilă, 
dezinfectase fiecare obiect de pe birou, pulverizase Lysol pe 
telefon. Sanctuarul lui interior fusese profanat, contaminat. 

Krystal intrase acolo fără știrea lui și-i umblase prin 
corespondenţa de pe birou, deși îi spusese foarte clar să nu facă 
niciodată asta. Numai el se ocupa de corespondenţă, 
întotdeauna. lar Molly venise și luase caseta. Avusese alte 
pretenţii de la amândouă. Dezamăgirea îi lăsa în gură un gust 
amar. Ordinea lumii lui fusese deranjată, iar acum, boarfa aia de 
detectiv particular încerca să ia inițiativa. N-avea să-i permită. 
Urma să afle pentru cine lucra, și să se asigure că niciodată n- 
avea să mai lucreze pentru nimeni. 

Se învârtea prin încăpere, inhalând adânc mirosurile de ulei 
de lămâie și dezinfectant, încercând să se calmeze. 

N-ar fi trebuit să se însoare cu Krystal. Asta fusese o mare 
greșeală. Știuse că fiica ei mai mare avea să creeze probleme 
pe care el trebuia să le rezolve, și avusese dreptate. 

Deschise corpul de bibliotecă în care era televizorul, luă o 
casetă de pe raft, o introduse în videorecorder și-i dădu drumul. 

Erin goală, legată de un pat, încercând să se acopere. 

— Uită-te-n cameră, curvo. Zi textul. 

Erin datină din cap, căutând să-și ascundă fața. 

— ZIi-I! Sau vrei să te fac eu? 

Erin clatină din cap și privește în obiectiv. 

— Ajutor: 

Bruce scoase caseta și o puse în învelitoarea de carton. Se 
duse la micul seif secret ascuns în perete, în spatele unui șir de 
tomuri de drept imobiliar, îl deschise, puse caseta înăuntru și 
încuie. Nimeni n-avea să mai vadă banda. Era decizia lui. El era 
cel mai capabil s-o ia. 


VP - 152 


Capitolul 20 


Niciodată nu m-a stânjenit convingerea că oamenii sunt, în 
esenţă, buni. Știu din experienţă că oamenii sunt la un nivel 
fundamental egoiști, și adesea cruzi. 

Am dormit trei ore, fiindcă trupul meu nu-mi dădea de ales. 
M-am trezit fiindcă mintea mea nu mă lăsa să mă odihnesc. Am 
dat de mâncare la cai, apoi am făcut un duș și m-am dus la 
Caroline Mary, în tricou și chiloţi, începând să iau urma 
numerelor de telefon din aparatul lui Bruce Seabright, cu 
ajutorul unei liste inverse de pe Internet. 

Dintre cele treisprezece numere, șase aveau prefix de 
Wellington și nu figurau, patru erau însoţite de nume, unul era 
de la Domino's Pizza, iar două aparțineau aceluiași post din 
Royal Palm Beach, tot fără să figureze pe listă. Seabright 
susținea că răpitorul sunase doar o dată, dar nu-l credeam. Nu 
se prezentase cu banii. Nu-mi venea să cred că pe urmă nu mai 
primise niciun telefon. 

Am format numărul din Royal Palm și l-am ascultat cum suna 
fără să răspundă nimeni. Nicio formulă binevoitoare: Răpiri la 
Cerere, S.A. 

Am format numerele absente de pe listă, unul câte unul, 
nimerind peste roboți și servitoare și trezind din somn un cuplu 
foarte nervos care avea să sune fără îndoială la biroul lui Bruce 
Seabright pentru a se plânge de noua lui asistentă. 

Am sunat la oficiul șerifului, croindu-mi drum printre diverse 
recepţionere pentru a ajunge la poșta vocală a lui Landry, în 
timp ce-mi consultam adresa de e-mail în așteptarea unui 
răspuns de la omul meu din Interpol. Încă nimic. În timp ce 
ascultam mesajul lui Landry și-i notam numărul de pager, m-am 
gândit să-l sun și pe Armedgian ca să-l grăbesc cu răspunsul, 
dar am preferat să nu-i forțez mâna. Orice informaţie din afară 
n-avea să joace decât un rol de confirmare. Știam deja că Van 
Zandt era un nemernic clasa-ntâi. 

Oare avea destul curaj ca să încerce o răpire? De ce nu? Cu 
prietena Irinei, Sașa Kulak, fusese doar la un pas de așa ceva. 
Dacă Bruce Seabright aranjase angajarea lui Erin prin mijlocirea 
lui Trey Hughes, era de la sine înțeles că Van Zandt putea să fi 


VP - 153 


aflat despre legătura lui Erin cu antreprenorul din Fairfields. 
Antreprenorii încasează mulți bani, ar fi putut el să judece. De 
ce n-ar avea și el dreptul la o parte din ei? Motivaţie: lăcomia. O 
cunoștea pe fată, cunoștea terenurile de prezentare, știa când 
circulau pe-acolo oameni și când nu. Ocazii: berechet. 

Mijloace? Ştiam că Van Zandt avea o cameră video, deci ar fi 
putut înregistra el banda. Dispozitivul de distorsionare vocală i- 
ar fi camuflat accentul. Și furgonul alb? De unde era, iar dacă 
Van Zandt mânuise camera video, cine era individul mascat? 

Cine se-aseamănă se-adună. Prin umbrele din jurul terenurilor 
de prezentare pândeau destui indivizi care s-ar fi lăsat convinși 
să facă orice pentru bani. Poate că oamenii civilizați n-ar fi putut 
să-i găsească, dar Tomas Van Zanat nu era un om civilizat. 

Cel mai tulburător aspect al ipotezei cu Van Zandt ca răpitor 
era posibila lui legătură cu Bruce Seabright și pasivitatea lui 
Seabright faţă de cererea răscumpărării. Dar dacă Seabright era 
implicat, de ce-i fusese adresată banda video lui Krystal? Și de 
ce el încercase s-o ascundă de ea? Dacă urmărea să scape de 
Erin, dând impresia unei răpiri scăpate de sub control, Seabright 
avea nevoie de confirmări. Nu prea avea sens să ţină totul 
pentru sine. 

Pasivitatea lui nu putea fi negată, indiferent de motivaţie. 
Eram gata să pariez că nici acum nu voia să acţioneze, cu toate 
amenințările mele. 

Am format numărul de pager al lui Landry și i-am lăsat 
telefonul meu. La identitatea apelantului avea să apară 
Avadonis Farm. Așa, creșteau șansele să mă sune. Dacă mi 
vedea numele, imediat l-ar fi șters. 

In timp ce așteptam să sune telefonul, mi-am turnat o ceașcă 
de cafea și am început să mă plimb prin casă, gândindu-mă și la 
alte variante. Faptul că Erin îl îngrijise pe Stellar, iar Stellar era 
mort; posibilele conexiuni cu Jade și cu trecutul lui tulbure. 
Faptul că Erin avusese o relaţie cu Chad Seabright; faptul că 
fuseseră văzuţi certându-se cu două zile înainte de dispariţia ei. 
Il părăsise - pentru un bărbat mai bătrân, spunea Chad. Il luase 
la ochi pe șeful ei, spusese Molly. 

Telefonul sună. Am ridicat receptorul. 

— Aici detectiv James Landry. Am primit un apel pe pager de 
la acest număr. 


VP - 154 


— Landry. Estes la telefon. Erin Seabright a fost răpită. Părinţii 
ei au primit o casetă video și o cerere de răscumpărare. 

Tăcere la celălalt capăt al firului, în timp ce Landry digera 
vestea. 

— Tot mai crezi că nu e un caz? l-am întrebat. 

— Când au primit cererea? 

— Joi. Tatăl vitreg ar fi trebuit să depună banii ieri. A dat cu 
pas. 

— Poftim? 

— E o poveste lungă. Hai să ne întâlnim undeva. Am să te pun 
la curent, și pe urmă te duc la ei. 

— N-o să fie nevoie, replică el. Voi afla detaliile de la părinţi. 
Îți mulţumesc că m-ai anunţat, dar n-am chef să fii și tu acolo. 

— Puțin îmi pasă mie de chefurile tale, am declarat sec. Tot 
am să vin. 

— Perturbi o investigație oficială. 

— Până acum, perturbarea a fost domeniul tău de predilecție. 
Fără mine, n-ar fi existat nicio investigaţie. Tatăl vitreg nu vrea 
să facă nimic. S-ar bucura să spună „asta e” și să spere că 
făptuitorii vor arunca fata într-un canal, cu-o ancoră legată de 
mijloc. Am un avantaj de trei zile față de tine și acces la oamenii 
pentru care a lucrat fata. 

— Nu mai ești polițistă. 

— Și mare nevoie aveam să-mi amintești. Du-te-n mă-ta, 
Landry. 

— Ziceam doar. Nu tu iei hotărârile, Estes. Dacă vrei s-o faci 
pe şefa peste cineva, angajează-ţi un subaltern. Eu nu lucrez 
nici pentru tine, nici cu tine. 

— Perfect. Atunci, voi pastra pentru mine tot ce știu. Ne 
vedem acolo, vită. 

Am închis și m-am dus să mă îmbrac. 

Puţine fiinţe pe lumea asta sunt mai încăpăţânate decât 
polițiștii. Pot s-o spun cu toată certitudinea, pentru că și eu fac 
parte dintre ei. Poate că nu mai aveam insignă, dar nu asta 
înseamnă să fii poliţist. A fi poliţist ţine de firea omului, o are în 
oase. Un polițist rămâne poliţist, indiferent de statut, indiferent 
de uniformă, indiferent de agenţie, indiferent de vârstă. 

ÎI înţelegeam pe Landry fiindcă eram înrudiţi prin vocaţie. Nu- 
mi plăcea, dar îl înțelegeam. Bănuiam că și el mă înţelegea, la 


VP - 155 


un anumit nivel - atât cât ar fi putut oricine să mă înțeleagă. Nu 
voia să recunoască, și nu-i plăceam, dar știa cum stăteam. 

Am luat pe mine o pereche de pantaloni bej și un tricou 
negru, fără mâneci. Telefonul sună din nou în timp ce-mi 
puneam ceasul la mână. 

— Unde stai? 

— Nu vreau să vii la mine. 

— De ce? Vinzi crack? Tăinuiești bunuri furate? De ce ţi-e 
frică? 

Nu voiam să-mi violeze nimeni sanctuarul, dar pe-asta n- 
aveam de gând să i-o spun. Niciodată să nu-ţi dezvălui de 
bunăvoie un punct vulnerabil în faţa unui adversar. Ezitarea 
mea era destul de elocventă. l-am dat adresa și m-am 
blestemat pentru că-i acordasem această mică victorie. 

— Sunt acolo-n treizeci de minute, mai spuse el, și închise. 

e 

I-am deschis poarta în douăzeci și trei de minute. 

— Drăguţ bârlog, comentă Landry, uitându-se la casa lui 
Sean. 

— Sunt în vizită aici. 

L-am condus din parcarea de lângă hambar, spre casa de 
oaspeţi. 

— Merită să cunoști oameni care nu stau în cutii de carton și 
nu mănâncă din tomberoane. 

— Prin cercuri de-astea te învârtești? l-am întrebat. Ai putea 
tinti puţin mai sus. În fond, locuiești lângă port. 

Îmi aruncă o privire - suspicios, ofensat că aveam cunoștințe 
despre el fără permisiunea lui. 

— De unde știi? 

— Te-am verificat. Mâini leneșe pe World Wide Web... 

Nu-i convenea deloc. Perfect. Voiam să știe că eram mai 
deşteaptă decât el. 

— Ai grupa de sânge AB negativ, și ai votat cu Republicanii la 
ultimele alegeri, am adăugat, deschizând uşa casei. O cafea? 

— Ştii și cum o beau? întrebă sarcastic. 

— Neagră. Cu două pliculeţe de zahăr. 

Mă privi lung. 

Am ridicat din umeri. 

— La ghiceală. 


VP - 156 


Se opri în cealaltă parte a mesei din bucătărie, cu brațele 
încrucișate pe piept. Parc-ar fi fost un afiș de reclamă la 
recrutare. Cămașă albă apretată cu dungi Bordeaux înguste, 
cravată  sângerie, ochelarii de soare  aviatici, postura 
militărească. 

— Arăţi ca un agent federal, am comentat eu. Ce te roade? 
Invidia? 

— De ce ești așa de curioasă în legătură cu mine? întrebă el, 
iritat. 

— Cunoașterea e putere. 

— Deci, pentru tine ăsta-i un fel de joc? 

— Câtuși de puţin. Îmi place doar să știu cu cine am de-a face. 

— Mai bine de-atât n-ai să mă cunoști. Povestește-mi despre 
familia Seabright. 

l-am arătat înregistrarea video și i-am spus ce se întâmplase 
în noaptea trecută la casa Seabright. Mă ascultă fără să 
clipească. 

— Crezi că s-ar putea ca tatăl vitreg să fie implicat în vreun 
fel? mă întrebă. 

— Nu încape nicio îndoială în privinţa sentimentelor lui faţă de 
Erin, și e suspect, fără îndoială, felul cum a reacţionat până 
acum. Nu-mi plac relaţiile lui. Dar dacă toată răpirea e o 
înscenare și a participat și el, de ce a ascuns caseta? Asta nu 
înțeleg. 

— Ca să-și păstreze controlul, poate, răspunse Landry, 
derulând banda ca s-o pună încă o dată. Poate vrea să aștepte 
până când fata moare, iar atunci îi va arăta nevesti-sii caseta și-i 
va spune cum a protejat-o de cumplitul adevăr și a încercat să 
rezolve situaţia cum știa el mai bine. 

— A, da. Deciziile din familie sunt lăsate în seama celei mai 
capabile persoane ca să le ia, am mormăit eu. 

— Ce? 

— Motto-ul familiei. Bruce Seabright e un maniac al autorităţii. 
Caz patologic. Egotist, brutal, abuziv psihologic. Familia parc-ar 
fi dintr-o piesă de Tennessee Williams. 

— Atunci, se potrivește. 

— Într-adevăr. Problema e că fata trăia într-o adevărată 
groapă cu șerpi. Mai pot indica încă trei suspecți legitimi. 

— Zi. 


VP - 157 


l-am spus despre Chad Seabright, și încă o dată despre Don 
Jade. 

— Și aștept să aflu de la un cunoscut din Interpol despre 
trecutul lui Tomas Van Zandt. Are antecedente de 
comportament abuziv faţă de femei tinere și, după toate 
probabilitățile, e corupt până-n măduva oaselor. 

— Fermecătoare gașcă, ăștia cu caii. 

— Lumea cailor e un microcosm. Cei buni și cei răi; urâtul și 
frumosul. 

— Bogaţii și săracii. Asta ţine închisorile pline. Invidia, lăcomia 
și perversiunile sexuale. 

— Fac lumea să se învârtească. 

Landry oftă și derulă din nou banda. 

— Și tu ce miză ai în toată halimaua asta, Estes? 

— Ti-am spus. O ajut pe sora cea mică. 

— De ce? De ce-a venit la tine? 

— E o poveste lungă și fără prea mare importanţă. Acum, c- 
am intrat în joc, merg până la capăt. Ai vreo problemă? 

— Mda, aș cam avea... răspunse el, cu privirea spre televizor. 
Dar sunt sigur că n-o să te oprească. 

— Într-adevăr. 

Apăsă pe butonul PAUSE și miji ochii spre ecran. 

— Poţi să distingi numărul mașinii? 

— Nu. Am încercat. Nici pe banda lui Seabright nu se vedea. O 
să ai nevoie de un expert tehnic. Ascultă, Landry, am reușit să 
mă infiltrez deja printre oamenii lui Jade. Ar fi o prostie să te 
lipsești de avantajul ăsta. Ai tu multe cusururi, sunt sigură, dar 
nu cred că și prostia face parte dintre ele. 

Mă privi lung, încercând să distingă și altceva dincolo de ceea 
ce-l lăsam să vadă. 

— Mi-am făcut și eu temele, spuse el. Ești imprevizibilă, Estes. 
Întotdeauna ai fost, din câte-am auzit, și nu mă încântă. Susţii 
că acest Seabright e un maniac al controlului. Eu consider asta o 
calitate. Când mă ocup de un caz, e al meu. Punct. N-am vrut să 
mă amestec în povestea asta și mă întrebam ce naiba ai să faci 
în continuare. Și-ţi garantez că nici altcineva din oficiul șerifului 
n-o să fie de acord. Dacă locotenentul meu află că ţi-ai vârât 
coadă, o să mă frigă. 

— N-am ce face. Sunt implicată, și așa rămân. Am spus c-am 
să lucrez cu tine, dar nu pentru tine. Nu mă poţi controla, 


VP - 158 


Landry. Dacă urmărești asta, avem o problemă. Aici ne 
interesează un singur lucru: s-o salvăm cu viață pe Erin 
Seabright. In caz că ţi se pare vreo întrecere, poţi să-ţi ţii scula-n 
nădragi. Sunt sigură c-o ai mai mare ca a oricui, dar nu-s 
curioasă s-o văd. Mersi oricum. Și acum, putem să mergem mai 
departe? Trece soarele. 

Landry stătu o clipă, apoi făcu un semn spre ușă. 

— la-o înainte. Sper să nu regret. 

l-am susţinut privirea, cu aceeași expresie. 

— Sentimentul e reciproc. 

e 

Bruce Seabright nu se bucură deloc să mă vadă. Veni chiar el 
la ușă - după ce le interzisese tuturor celorlalți s-o facă, fără 
îndoială - în pantaloni kaki de golf și bluză polo de culoarea 
tangerinei. Avea în picioare niște mocasini cu ciucuri la fel că ai 
lui Van Zandt. Era ora opt și un sfert dimineața. 

— Domnule Smith, dumnealui este detectivul Landry de la 
oficiul șerifului, am făcut eu prezentările, în timp ce Landry își 
arăta insigna. Mi-a spus că n-a primit niciun semn de la 
dumneavoastră. 

— E sâmbătă, replică Seabright. Nu știam la ce oră pot să sun. 

— Așa că aţi preferat să așteptați până seara? 

— Doamna Estes mi-a spus că fiica dumneavoastră vitregă a 
fost răpită, interveni Landry. 

Seabright se uită urât la mine. 

— Răpitorii au cerut să nu anunț poliţia, așa că n-am anunțat- 
o. Sper că doamna Estes n-a pus-o pe Erin într-un pericol și mai 
mare, aducându-vă aici. 

— Nu cred că e un pericol mai mare decât cel de a chiuli de la 
plata răscumpărării, am repliat eu. Putem intra? 

Fără tragere de inimă, făcu un pas înapoi și se grăbi să 
închidă ușa, ca nu care cumva să ne vadă vecinii. 

— Aţi mai primit vreun mesaj de la răpitori? întrebă Landry, în 
timp ce-l urmam pe Seabright în sanctuarul lui. 

Krystal nu se zărea nicăieri. Casa era tăcută ca un mausoleu. 
Am observat-o pe Molly ghemuită în holul de la etaj, privindu-ne 
printre zăbrelele balustradei. 

— Nu. 

— Când a sosit ultima veste de la ei? 

— Joi seara. 


VP - 159 


— De ce n-aţi plătit răscumpărarea, domnule Seabright? 

Seabright închise ușile cabinetului și porni spre birou. 

Landry ajunsese deja acolo și stătea în spatele fotoliului, cu o 
mână pe spătar. 

— Sunt sigur că doamna Estes v-a spus: nu sunt deloc convins 
că toată povestea asta nu e o farsă. 

— Sunteţi destul de convins ca să nu anunțați oficiul șerifului 
de teama a ceea ce i s-ar putea întâmpla lui Erin, dar nu destul 
de convins ca să plătiţi răscumpărarea? i-o întoarse Landry. Nu 
sunt sigur că vă înțeleg, domnule Seabright. 

Seabright se plimba prin capătul încăperii, cu mâinile în 
Șolduri. 

— |lmi pare rău că nu cunosc protocolul pentru răpirea 
victimelor. Acum mi s-a întâmplat prima oară. 

— Aveţi banii? 

— Îi pot obţine. 

— Azi, sâmbătă? 

— Dacă trebuie. Președintele băncii mele mi-e prieten 
personal, fac enorm de multe afaceri cu el. 

— Bun, spuse Landry. Sunaţi-l. Spuneţi-i că s-ar putea să 
trebuiască să-i cereți o favoare, în cursul zilei de azi. Aveti 
nevoie de trei sute de mii de dolari în bancnote însemnate. Ca 
să le adune, va avea și el nevoie de câtva timp. Spunetți-i că va 
veni la bancă cineva de la oficiul șerifului, să-l asiste. 

Seabright îl privi șocat. 

— D-dar nu va trebui să dăm cu a-adevărat banii, nu-i a-așa? 
se bâlbâi el. 

— Ba da, dacă vreţi să vă mai vedeți vreodată fiica vitregă în 
viaţă, răspunse Landry. Și vreți asta, nu-i așa, domnule 
Seabright? 

Seabright închise ochii și oftă zgomotos. 

— Da. Firește. 

— Perfect. Într-o oră, voi aduce aici oamenii ca să vă pună 
telefonul sub urmărire. Când veți primi următorul apel, îi vom 
putea identifica sursa. Veţi stabili întâlnirea. Le spuneţi că veniţi 
cu banii, dar Erin trebuie să fie acolo, într-un loc vizibil, altfel nu 
le daţi nimic. Știu deja că nu pot să vă domine. Dacă n-au 
omorât-o deja, o vor aduce. Vor banii, nu fata. 

— Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, mormăi Seabright. Veţi 
fi și dumneavoastră acolo? La locul întâlnirii? 


VP - 160 


— Da. Am discutat deja cu locotenentul meu despre situaţia 
dumneavoastră. Vă va suna curând, ca să vorbiţi personal. 

— Și F.B.I.-ul? întrebă Seabright. Ei nu se implică întotdeauna 
în răpiri? 

— Nu obligatoriu. Îi putem chema, dacă doriţi. 

— Mai bine nu. Deja s-a exagerat prea mult. Mi-au spus să nu 
chem poliţia, iar acum casa mea o să fie plină de polițiști. 

— Vom fi foarte discreţi, domnule Seabright, îl asigură Landry. 
Și voi dori să vorbesc cu toate persoanele care mai locuiesc în 
casă. 

— Soţia mea a luat tranchilizante. Pe lângă Krystal, mai sunt 
doar eu, fiul meu Chad, și fiica mai mică a lui Krystal, Molly. 

— Detectivul Landry știe despre relația sexuală dintre Erin și 
Chad, i-am spus eu. 

Roșeaţa se ridică pe gâtul lui Seabright ca alcoolul într-un 
termometru. 

— Va dori neapărat să discute și cu Chad. 

— Fiul meu n-are absolut nimic de-a face cu toate astea. 

— Fiindcă așa spuneţi dumneavoastră? l-am provocat eu. Fiul 
dumneavoastră a avut destul de-a face cu Erin. A fost văzut 
acasă la ea cu două nopţi înainte de dispariţie, și se certau. 

— Numai Erin e de vină! o acuză dușmănos Seabright. L-a 
ademenit doar ca să-mi facă mie în ciudă. 

— Și nu credeţi că Chad ar vrea să vă facă și el în ciudă, în 
nume propriu? 

Seabright veni spre mine și-mi înfipse un deget în faţă. 

— M-am săturat de dumneata și de toate acuzaţiile dumitale. 
Nu-mi pasă pentru cine lucrezi, dar nu vreau să te mai văd aici. 
Acum s-a implicat oficiul șerifului. Sunt sigur că n-au nevoie de 
un detectiv particular - nu-i așa, domnule detectiv? 

II privi pe Landry. Landry mă privi pe mine, cu o expresie la fel 
de neutră ca a mea. 

— De fapt, spuse el, cooperarea doamnei Estes în acest caz e 
foarte importantă, domnule Seabright. Dacă nu era ea, acum n- 
aș fi fost aici. 

Polițistul bun, polițistul rău. N-a lipsit mult să zâmbesc. 

— Poate aţi dori să explicaţi și asta, când veţi vorbi cu 
locotenentul detectivului Landry, i-am spus eu lui Seabright. 

li venea să mă ia de gât și să mă sugrume. | se citea în ochi. 


VP - 161 


— Sunt sigură că-i va interesa foarte mult să audă toate 
motivele pentru care nu vreţi să vă deranjaţi cu răpirea fiicei 
dumneavoastră vitrege, am continuat, îndepărtându-mă de el. 
Știți, domnule detectiv Landry, poate că într-adevăr ar trebui să 
chemaţi F.B.I.-ul. Am un prieten la biroul regional cu care aș 
putea lua legătura. În fond, toată afacerea asta s-ar putea să 
aibă implicaţii internaţionale, dacă a participat vreunul dintre 
cetățenii străini de la centrul ecvestru. Sau ar putea fi 
amestecați unii clienţi de-ai domnului Seabright din afara 
statului. Dacă Erin a fost dusă peste frontiera de stat, devine 
automat caz federal. 

A fost de-ajuns să menţionez relaţiile lui de afaceri, că 
sfincterul lui Seabright se strânse ca un nod marinăresc. 

— Nu-mi place să fiu ameninţat, mărâi. 

Trecând iar pe lângă el, m-am aplecat să-i șoptesc la ureche: 

— Tocmai asta era ideea. 

— Trebuie să vă concentrați asupra fiicei dumneavoastră 
vitrege, domnule Seabright, îi spuse Landry. Dacă vă plângeţi de 
persoanele care par să ţină la fata asta mai mult decât 
dumneavoastră, nu veți apărea într-o lumină prea favorabilă. 
Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Îmi daţi senzaţia că ar trebui să-mi chem avocatul, replică 
Seabright. 

— Puteţi s-o faceţi, dacă vă temeţi să discutaţi cu mine. 

Asta-i închise gura. Își frecă faţa cu mâinile, privind spre 
tavan. 

— Mă consideraţi pe mine suspect? întrebă el. 

— Investigaţiile în acest gen de crime merg întotdeauna pe 
două direcţii, domnule Seabright. Trebuie să ţinem seama atât 
de posibilităţile din afara familiei, cât și de cele din interiorul ei, 
îi explică Landry. Acum aș dori să vorbesc cu fiul 
dumneavoastră. E acasă? 

Seabright se duse la interfonul de pe perete și apăsă pe un 
buton: 

— Chad, vrei să vii până la mine în birou, te rog? 

Mi-am imaginat glasul lui Bruce Seabright răsunând din pereţi 
prin toată casa. Nu mai avea nevoie decât de un tufiș care săi 
se aprindă prin telecomandă, și imaginea demiurgică ar fi fost 
completă. 


VP - 162 


— Chad a avut vreodată probleme cu legea, domnule 
Seabright? se interesă Landry. 

Seabright îl privi ofensat. 

— Fiul meu este un student strălucit. 

Se auzi un ciocănit politicos în ușă, iar Chad Seabright își vâri 
capul în cameră, după care se strecură înăuntru, cu expresia 
unui căţelandru timid și plin de speranţe. Era îmbrăcat îngrijit, în 
pantaloni kaki și un tricou polo Tommy Hilfiger bleumarin. Părea 
gata să se ducă la un miting al Tineretului Republican. 

— Chad, dumnealor sunt domnul detectiv Landry și doamna 
Estes, spuse Bruce Seabright. Vor să-ţi pună câteva întrebări 
despre Erin. 

Chad făcu ochii mari. 

— l-auzi! Sigur. Cu doamna Estes am vorbit deja. Știe că n-am 
văzut-o pe Erin. Aș vrea să vă pot ajuta mai mult. 

— Dumneata și Erin aţi avut o relaţie, interveni Landry. 

Tânărul făcu o mutră încurcată. 

— S-a terminat de mult. Recunosc că am greșit. S-a întâmplat 
așa, deodată... Erin e foarte convingătoare. 

— Săptămâna trecută v-aţi certat. În legătură cu ce? 

— Că ne-am despărţit. 

— Chad! se  răsti Bruce Seabright. Mi-ai spus că vă 
despărțiserăţi de luni de zile! Atunci, când s-a mutat Erin. 

Chad privi în podea. 

— Păi, cam... atunci a fost. lartă-mă, tată. 

— Chad, unde-ai fost duminica trecută, între orele patru și 
șase după-amiaza? îl întrebă Landry. 

Băiatul se uită în jur, ca și cum răspunsul ar fi fost scris pe 
pereţi. 

— Duminică? ăă... cred c-am fost... 

— Am fost la cinema, interveni Bruce Seabright. Mai ţii minte, 
Chad? Nu duminică ne-am dus la filmul ăla nou cu Bruce Willis? 

— Duminică am fost? A, mdaa... dădu din cap Chad, privindu-l 
pe Landry. La cinema. 

— Ce film aţi văzut? 

— „Ostaticul”. A fost excelent. L-aţi văzut și dumneavoastră? 

— Eu nu mă duc la filme, răspunse Landry. 

— Intâmplător, nu mai ai cotorul biletului? am întrebat eu. 

Chad zâmbi mânzește. 

— Cine le păstrează pe-alea? Constipaţii? 


VP - 163 


— Atunci am să vă întreb pe dumneavoastră, domnule 
Seabright. Îmi faceţi impresia unui om care-și păstrează biletele 
și le laminează. 

— Nu, nu-l mai am. 

— Sunteţi exact genul de om care și-ar încuraja copilul să 
mintă un detectiv de la oficiul șerifului, am continuat. 

— V-aţi dus și cu altcineva? întrebă Landry. Oricine care-ar 
putea confirma că v-a văzut acolo? 

— Nu, răspunse Bruce. Am fost numai noi doi. 

— La care cinematograf? 

— Cel mare, de pe State Road Seven. 

— La ce oră a început filmul? am întrebat eu. 

Seabright era pe punctul să-și piardă din nou calmul. 

— Ultimul spectacol de la matineu. 

Îl privi încruntat pe Landry. 

— De ce ne interogaţi? Dac-a răpit-o cineva pe Erin, probabil o 
cunoștea de la centrul ecvestru. Știţi câţi bandiți se învârtesc pe 
lângă afacerile cu cai. N-ar trebui să vorbiţi cu ei? 

— Dumneavoastră aţi făcut-o? am replicat. 

Mă privi fără să-mi răspundă. 

— l-aţi găsit o slujbă prin intermediul lui Trey Hughes. Aţi 
vorbit cu el? L-aţi întrebat dacă a văzut-o pe Erin, dacă știe 
ceva, dacă a auzit ceva? 

Gura lui Seabright se mișcă, dar nu ieși niciun sunet. 

— După ce-aţi văzut banda și aţi știut că Erin fusese răpită de 
la terenurile de prezentare, nu i-aţi dat telefon singurului 
cunoscut al dumneavoastră care avusese o legătură cu 
angajarea ei acolo? 

— Păi... eu... Trey n-avea cum să știe nimic... se bâlbâi el. Erin 
era doar o grăjdăriţă. 

— Pentru Hughes. Dumneavoastră vă e fiică vitregă. 

Telefonul celular al lui Landry sună, iar detectivul se scuză și 
ieși, lăsându-mă față-n faţă cu cei doi Seabright. Consideram că 
amândoi ar fi meritat să fie spânzurați de fudulii și bătuţi cu 
vergile, dar această procedură nu se mai aplică, nici chiar în 
sudul Floridei. 

— Am avut de-a face cu mulţi oameni corupți și fără suflet la 
viața mea, i-am spus lui Bruce, dar dumneata, domnule 
Seabright, zău că meriţi să fii încoronat ca rege cu mot al 


VP - 164 


mormanului de rahat. Acum trebuie să ies o clipă. Am o 
problemă cu controlatul furiei. 

Landry stătea lângă ușa din faţă, încruntat, vorbind încet la 
telefon. Am privit în sus și am văzut-o pe Molly, ghemuită în 
același loc, lângă balustradă. Arăta mică și părăsită. Probabil se 
simțea complet singură în casa aia. Krystal nu-i era de niciun 
ajutor, iar Bruce și odrasla lui îi erau dușmani. 

Voiam să urc scara, să mă așez lângă ea și s-o cuprind de 
umeri, ca să-i spun că știam cum se simțea, dar Landry își 
terminase convorbirea. 

Expresia de pe chipul lui îmi puse un gol în stomac. 

— Ce e? am întrebat încet, pregătită pentru tot ce putea fi 
mai rău. 

Și exact asta am auzit. 

— La centrul ecvestru a fost găsit cadavrul unei fete. 


VP - 165 


Capitolul 21 


Nimic nu e mai umilitor pentru un cinic autoproclamat decât 
să fie atât de afectat de o veste încât să i se taie respiraţia. 

Efectiv, am simţit că mi se scurgea sângele din cap. Landry 
mă lăsă în hol și intră să-l anunţe pe Bruce Seabright. 

Oare Erin era? Cum murise? Și din ce cauză? Pentru că nu 
reușisem s-o salvez la timp? Cât orgoliu din partea mea! Dacă 
Erin era moartă, vina îi aparţinea în primul rând criminalului, 
apoi lui Bruce Seabright. În termenii vinovăţiei, locul meu era 
mult mai în jos pe listă. M-am gândit că poate nu era Erin, iar în 
următoarea fracțiune de secundă mi-am spus că altcineva nu 
avea cine să fie. 

— Ce s-a întâmplat? 

Molly apăru dintr-odată lângă mine. Limba mea, care de 
obicei era mai ageră decât mintea, mi se încleiase în gură. 

— E ceva cu Erin? întrebă ea, speriată. A găsit-o cineva? 

— Încă nu știm. 

Acesta era adevărul, dar aveam senzaţia că mint, și probabil 
așa și păream, căci Molly făcu un pas înapoi. 

— Spune-mi. Am dreptul să știu. Nu-s o... o puștoaică proastă, 
căreia toată lumea-i vorbește pe ocolite și-i ascunde totul, spuse 
ea revoltată. 

— Da, Molly, nu ești, i-am răspuns. Dar nu vreau să te sperii 
fără a ști toate datele. 

— M-ai speriat deja. 

— Îmi pare rău. 

Am tras aer în piept, ca să câștig timp până găseam o cale de 
a-i da vestea. 

— Detectivul Landry tocmai a primit un telefon de la căpitanul 
lui că la centrul ecvestru a fost găsit un cadavru. 

Ochii i se dilatară enorm. 

— Erin e? A murit? Din cauza poliţiei! Pe bandă au spus că 
fără poliţie! 

— Nu știm cine e, Molly, am spus eu, luând-o de umeri. Dar 
pot să-ţi spun că nimeni n-a omorât-o pe Erin din cauză că 
Landry e aici. Răpitorii n-au de unde să știe cine e, nici că 
lucrează la oficiul șerifului. 


VP - 166 


— De unde știi? Poate pândesc casa. Poate au pus 
microfoane! 

— Nu-i adevărat. În casă nu e niciun microfon. Lucruri din 
astea se întâmplă numai în filme. Și, indiferent al cui e cadavrul, 
a murit cu mult timp înainte ca Landry să fi venit aici. Mă duc 
acum la terenul de prezentare. Imediat ce aflu mai multe 
amănunte, am să te anunţ. 

— Vin și eu cu tine, insistă ea. 

— În niciun caz. 

— Dar e sora mea! 

— lar eu îmi fac datoria. Nu te pot lua acolo, Molly, dintr-o 
mulţime de motive. 

— Dar nu suport să stau aici! obiectă fata, cu încăpățânare. 
Erin are probleme. Vreau s-o ajut. 

— Dacă vrei s-o ajuţi, uită-te foarte atentă la tot ce se 
întâmplă. În caz că răpitorii mai trimit vreo casetă, trebuie să 
știm în clipa când sosește. Asta-i misiunea ta. In regulă? 

Îi înţelegeam frustrarea. Era singura persoană care luase 
măsuri ca s-o găsească pe Erin, iar acum avea o senzaţie de 
neputinţă. 

— În regulă, se învoi ea, oftând. 

Am dat să mă întorc spre ușă. 

— Elena? 

— Ce? 

Mă privea cu ochi mari. 

— Mi-e foarte frică. 

l-am atins capul, ca pentru a-i da un soi de binecuvântare, 
dorindu-mi să fi avut o asemenea putere și știind prea bine că n- 
o aveam. 

— Știu. Stai aici. Facem tot ce putem. 

Landry ieși din birou. Bruce Seabright nu-l urmă. M-am 
întrebat dacă-i dădea lui Krystal vestea - prin interfon. 

— Am să te sun imediat ce aflu ceva, i-am spus lui Molly și am 
ieșit pe ușă, cu Landry după mine. 

— Ştii unde e hambarul patruzeci? mă întrebă. 

— Da. E în fundul proprietăţii. Vino cu mine, am să te introduc 
prin spate. Așa, ajungem mult mai repede. Ai aflat vreun 
detaliu? 

Landry clătină din cap. 


VP - 167 


— N-am înţeles mare lucru. Locotenentul mi-a spus că cineva 
a dezgropat-o. Nu știu ce înseamnă asta - dacă e un cadavru 
recent, sau un schelet, sau ce. 

— Vom afla destul de curând, am răspuns, ocolind prin faţa 
mașinii. 

Și asta mi se părea o minciună. Fiecare minut părea lung cât 
o oră. Din cauza lui Molly. Nu voiam să fiu nevoită să-i spun că 
sora ei murise. 

Am luat-o prin Aero Club - un cartier pentru posesorii de 
avioane proprii - până la Palm Beach Point, de unde începea 
drumul neasfaltat care ducea la poarta din spate a centrului 
ecvestru. Poarta de unde fusese răpită Erin Seabright, cu 
aproape o săptămână în urmă. Hambarul patruzeci era pe 
Pajiște, chiar lângă poartă. 

Ca în fiecare weekend din timpul sezonului, zona forfotea de 
călăreți, grăjdari, câini și copii, mașini, camioane, cărucioare de 
glod și motociclete. Dar cei mai mulţi se adunaseră în jurul unui 
stivuitor galben ruginit și al unei autogunoiere parcate lângă o 
groapă pentru bălegar dintre corturi. Am văzut mai multe bluze 
albastre. Securitatea. O mașină de poliţie albă cu verde stătea 
parcată în noroi, pe marginea drumului. 

Am oprit vizavi de mulţimea adunată, mi-am luat casca de pe 
bancheta din spate și am coborât. Landry se opri în mijlocul 
drumului și deschise fereastra. M-am aplecat spre el și i-am 
spus: 

— Nu mă cunoști. 

Își dădu ochii peste cap. 

— Cel mai mare vis al meu. 

În timp ce mă apropiam, inima-mi bătea tot mai puternic. Am 
întrebat o fată cu o coadă-de-cal care-i ieșea prin deschizătura 
de la spate a șepcii de baseball dacă știa ce se întâmplase. 

Părea surescitată. 

— Au găsit un cadavru! 

— Dumnezeule! Știe cineva al cui e? 

— Am auzit că al unei grăjdărițe. Mai mult nu știu. 

Am trecut pe lângă ea, croindu-mi drum prin mulţime. Paznicii 
le spuneau oamenilor să se întoarcă la treburile lor. Şoferul 
autogunoierei stătea așezat pe treapta cabinei, alb la faţă, cu 
mâinile atârnându-i între genunchi. Cel al stivuitorului stătea în 


VP - 168 


picioare lângă mașina lui, gesticulând în timp ce vorbea cu un 
paznic, ajutorul de șerif, și Landry. 

Ajunsesem în primele rânduri ale mulțimii. Dincolo de 
stivuitor, groapa de gunoi era golită până la jumătate. Din 
bălegar ieșea un braţ omenesc. Feminin, cu unghii purpurii și 
niște brățări sclipind la soare. O pătură pentru cai fusese 
aruncată peste restul trupului. 

— Domnișoară? mă interpelă Landry, apropiindu-se. Paznicul 
a zis că c-ar putea să ne ajutați. Dacă puteţi... 

— A... nu ştiu... Nu sunt sigură că pot face ceva... am răspuns, 
ca să m-audă spectatorii care mă priveau întrebându-se cine 
naiba eram. 

Landry mă luă de braţ și mă conduse, în ciuda falselor mele 
proteste, spre groapa de gunoi. Când am ajuns destul de 
departe de mulţime, îmi spuse: 

— A dezgropat-o tipul care golea groapa. Fusese acoperită cu 
bălegar. Unde-a dispărut respectul pentru morţi? A zis că groapa 
nu mai fusese curățată de joi, dar atunci a golit-o până la fund. 

— Dacă e Erin, vreau un cuţit mare cu zimţi și zece minute cu 
Bruce Seabright. 

— Eu îl ţin și tu-i scoţi inima din piept. 

— S-a făcut. 

Strâmbându-se din cauza mirosului de balegă și urină, Landry 
se aplecă peste cadavru și ridică marginea păturii. 

M-am pregătit pentru tot ce putea fi mai rău. Cadavrul era alb 
și ţeapăn. Dârele de rimel, fardul de pleoape albastru și rujul 
roșu aprins dădeau feţei aspectul unei opere de artă macabră. 
Pe obraz avea o vânătaie cât degetul. Gura stătea parţial 
deschisă, iar din ea ieșeau bucăţi fărâmiţate de bălegar uscat. 

Am dat drumul aerului pe care-l ţinusem în piept, ușurată și 
îngrețoșată în același timp. 

— E Jill Morone. 

— O cunoști? 

— Da. Și ghici pentru cine lucra. 

Landry se încruntă. 

— Pentru Don Jade. Mi-a spus ieri că se culcase cu el. 

— leri? Ce-ai căutat ieri aici? l-am întrebat, uitând de rolul pe 
care trebuia să-l joc de ochii spectatorilor. 

Făcu o mutră încurcată, evitând să mă privească în ochi. 

— Dădeam curs atacului asupra ta. 


VP - 169 


— l-auzi! Și eu, care-am crezut că nu-ţi păsa. 

— Imi păsa de hârtiile pe care m-ai pus să le fac, se plânse el. 
Hai, pleacă de-aici, Estes. Du-te și te joacă de-a diletanta. Fii și 
tu de folos cu ceva. 

Am afișat o mutră tragică și m-am dus grăbită la mașină, de 
unde am sunat-o pe Molly Seabright ca să-i spun că sora ei nu 
murise... din câte știam. Apoi am pornit spre hambarul lui Don 
Jade, în căutarea unui ucigaș. 


VP - 170 


Capitolul 22 


Când am ajuns la grajdul lui Jade, tocmai se făcea curăţenie 
generală. Paris îl supraveghea pe guatemalez, care căra articole 
vestimentare dintr-o boxă și le arunca într-un cărucior pentru 
bălegar. Se răstea alternativ când la el, când în telefonul celular. 

— Cum adică, hainele nu-s asigurate? Aveţi idee cât costă 
toate echipamentele astea? 

M-am uitat la grămada din cărucior. Pantaloni de călărie albi 
și bej; o tunică de lână oliv pentru trei sezoane, probabil croită 
de comandă; cămăși de comandă. Toate, foarte scumpe. Toate, 
pline de balegă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Paris închise telefonul, cu ochii ei negri scăpărând de furie. 

— Grăsana aia urâtă și proastă, nesimţita... 

— Grăjdăriţa? 

— Nu numai că n-a venit la program, și n-a ţesălat caii, și n-a 
făcut curat în boxe aseară, după plecarea lui Javier - dar a mai 
făcut și porcăria asta! arătă ea cu degetul spre mormanul de 
haine distruse. Javră răzbunătoare și... 

— E moartă, am întrerupt-o. 

Paris se opri în mijlocul tiradei și mă privi de parcă mi-ar fi 
crescut un al doilea cap. 

— Ce...? Ce tot spui? 

— N-aţi auzit? Au găsit un cadavru în groapa de bălegar de la 
hambarul patruzeci. E al lui Jill. 

Se uită lung la mine, apoi privi în jur, ca și cum s-ar fi temut 
să nu fie filmată cu camera ascunsă. 

— Glumești, așa-i? 

— Nu. Am intrat prin spate. Poliţia e acolo. Sunt sigură că în 
curând vor ajunge și aici. Știu că Jill lucra pentru Don. 

— Of, nemaipomenit! exclamă ea, cu gândul la complicaţii, nu 
la soarta fetei; am observat că-și dădu seama la timp și afișă o 
expresie potrivită, de preocupare. Moartă... E îngrozitor... Nu-mi 
vine să cred. Ce i s-a întâmplat? A avut un accident? 

— Nu cred că s-a îngropat accidental în bălegar de cal. 
Trebuie să fi fost asasinată. Eu în locul vostru, nu m-aș atinge de 
nimic de pe-aici. Dumnezeu știe ce-au să creadă detectivii. 


VP - 171 


— Ei, doar nu pot crede că ar fi omorât-o cineva dintre noi, 
replică ea îngâmfată. E singura grăjdăriţă care ne mai 
rămăsese. 

De parcă ăsta ar fi fost singurul motiv ca să n-o omoare. 

— De ce crezi că a făcut mizeria asta? am întrebat-o, arătând 
spre haine. 

— De ciudă, sunt sigură. Don mi-a spus că a văzut-o aseară la 
„The Players” și a certat-o pentru nu știu ce boroboaţă. O, 
Doamne! exclamă ea, făcând ochii mari. Nu cumva crezi că a 
fost omorâtă aici, nu? 

Am ridicat din umeri. 

— Şi-n care alt loc să fi fost? 

— Nu știu... Poate avea întâlnire cu vreun tip în alt hambar, 
sau ceva... 

— Avea un prieten? 

Paris făcu o mutră. 

— Vorbea despre bărbaţi de parcă ar fi fost curva satului. 
Niciodată n-am crezut că avea vreunul. 

— Ei, se pare că aseară i s-a împlinit dorinţa, am remarcat. 
Voi, ăștia de la sărituri, aveţi parte de toate distracţiile: crime, 
intrigi, haos... 

Javier o întrebă în spaniolă dacă să curețe mai departe. Paris 
se uită printre gratii. Am privit și eu. Boxa era plină de bălegar, 
rumeguș de brad și ulei pentru pielărie. 

— Ala-i sânge? am întrebat, arătând cu degetul. 

Pe rumeguș erau câţiva stropi care-ar fi putut să fie de sânge. 
Puteau fi de la fata moartă. Puteau fi ai ucigașului. Puteau 
aparţine calului care ocupa în mod normal boxa. Numai o 
analiză de laborator ne putea spune sigur. Cine știe ce mai 
scoseseră din boxă până la venirea mea. 

Paris privi lung. 

— Nu știu. Poate. Of, e pur și simplu prea macabru, n-am 
cuvinte... 

— Don unde-i? 

— S-a dus să-și cumpere alte haine. Azi are prezentare. 

— N-aș conta pe asta. A văzut-o pe Jill aseară. Ea a venit aici 
și a făcut ce-a făcut, iar acum e moartă. Cred că poliţia o să aibă 
de vorbit cu el. 

Paris se îndreptă spre un scaun pliant cu cuvântul JADE brodat 
pe spătar. 


VP - 172 


— Elle, e pur și simplu îngrozitor, spuse ea, așezându-se, ca și 
cum dintr-odată n-ar mai fi ţinut-o picioarele. Doar nu crezi că 
Don ar fi putut să... 

— Nu contează ce cred sau ce nu cred eu. Abia dacă-l cunosc. 
Tu ce părere ai? Ar fi capabil de așa ceva? 

Rămase cu privirea în gol. 

— AŞ vrea să spun că nu. Nu l-am văzut niciodată violent. 
Întotdeauna e atât de stăpânit... 

— Am auzit că ar fi avut probleme cu niște cai omorâţi pentru 
banii de asigurare. 

— Nu s-a putut dovedi niciodată nimic. 

— Dar Stellar? 

— A fost un accident. 

— Eşti sigură? Agentul de asigurări ce-a spus? 

Un moment, își lăsă capul în mâini, apoi și le trecu peste părul 
auriu. La mâna dreaptă purta un inel antic cu smaralde și 
diamante care părea să valoreze o avere. 

— Compania caută orice scuză ca să nu plătească, spuse ea 
dezgustată. Pentru că e implicat Don. E perfect ca proprietarii să 
plătească prime de mii de dolari, dar Doamne ferește să depună 
vreodată o cerere. 

— Dar dacă a fost un accident... 

— Agentul a sunat azi-dimineaţă și a susţinut că necropsia lui 
Stellar a scos la iveală un sedativ în sângele calului. Asta-i 
ridicol, dar dacă pot refuza despăgubirea, știu că au s-o facă. 
Tomas o să se înfurie când va auzi. 

Și, adio grajd de-un milion de dolari, mi-am spus. Chiar dacă 
Hughes dorise moartea calului, nu voia să fie prins că era 
implicat într-o fraudă de asigurări. Avea să dea vina pe Jade și 
să-l concedieze. 

— Exista vreun motiv pentru ca Stellar să aibă un 
medicament în organism? am întrebat. 

Paris clătină din cap. 

— Nu. Avem pe-aici diverse substanţe, desigur. Rompun, 
acopromazină, banamină - în fiecare grajd există așa ceva la 
îndemână. Când un cal are colici, îi dăm banamină. Dacă-i e 
greu să-și miște picioarele, primește puţin ace. Nu-i cine știe ce. 
Dar nu era niciun motiv ca Stellar să aibă ceva în sânge. 

— Crezi că s-ar fi putut ca Jill să știe ceva despre asta? 


VP - 173 


— Nu văd ce. Abia dacă-și făcea treaba. În niciun caz n-avea 
ce să caute aici în toiul nopţii când a murit Stellar. 

— Azi-noapte a fost aici, i-am amintit eu. 

Paris se uită spre capătul culoarului, pe unde Jade tocmai 
intra în cort. 

— Mă rog, cred că niciodată nu-i cunoaștem cu adevărat pe 
oamenii cu care lucrăm, nu? 

Jade ţinea în ambele mâini niște sacoșe cu cumpărături. Paris 
sări de pe scaun și intră cu el în camera de echipamente, ca să-i 
dea vestea despre Jill. Am încercat să ascult, dar n-am putut 
distinge decât tonul agitat și câte un cuvânt pe ici, pe colo, și 
răspunsurile lui Jade care-i spunea să se calmeze. 

L-am privit pe Javier, care continua să stea lângă ușa boxei 
așteptând instrucţiuni, și l-am întrebat în spaniolă dacă nu 
înnebunea în meseria asta. 

— Mai mult decât credeţi, seriora, îmi răspunse el, după care 
se duse cu furca în altă boxă. 

Mașina lui Landry opri în capătul cortului. Trebuia să aștepte 
să sosească echipa criminalistică și oamenii de la morgă, și 
probabil chemase câteva ajutoare de șerif în plus ca să 
cerceteze locurile, în căutarea oricui care ar fi putut-o vedea pe 
Jill Morone în noaptea trecută. Veni cu încă un poliţist în civil, în 
același timp cu Michael Berne, care dădu buzna în cort, roșu la 
faţă. 

Berne se opri la ușa camerei de echipamente, dând la o parte 
perdeaua cu o mână. 

— Eşti terminat, Jade, declară el sonor, pe un ton agitat. Am 
să le spun polițiștilor ce-am văzut aseară. Poţi tu să scapi cu 
multe, dar cu-o crimă n-o să-ți meargă. 

Părea aproape încântat că cineva murise. 

— Și ce crezi c-ai văzut Michael? întrebă plictisit Jade. M-ai 
văzut vorbind cu o angajată. 

— Te-am văzut cum te certai cu fata aia, care acum e moartă. 

Landry și celălalt detectiv sosiră tocmai la timp pentru a auzi 
afirmaţiile lui Berne. Landry îi arătă insigna. 

— Perfect, spuse Berne. Vreau neapărat să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

— Puteţi vorbi cu detectivul Weiss, replică Landry, intrând în 
camera de echipamente. Domnule Jade, trebuie să veniţi cu 
mine. 


VP - 174 


— Sunt arestat? întrebă calm Jade. 

— Nu. De ce-ați fi? 

— Trebuia să fie de mult, interveni Berne. 

Landry îl ignoră. 

— Credem că o angajată a dumneavoastră a fost găsită 
moartă. Aș dori să veniţi cu mine pentru identificarea cadavrului 
și ca să-mi răspundeți la câteva întrebări de rutină. 

— Intrebaţi-l ce făcea cu ea la „The Players”, aseară, spuse 
Berne. 

— Domnișoară Montgomery, va trebui să vorbim și cu 
dumneavoastră, continuă Landry. Cred c-o să ne fie tuturor mai 
comod la oficiul șerifului. 

— Are treburi importante, obiectă Jade. 

— Don, pentru numele lui Dumnezeu, fata a murit! se răsti 
Paris. Ce știm noi, s-ar putea să fi fost omorâtă chiar aici, în 
grajdul nostru. Știm c-a fost aici azi-noapte, ocupată să-mi 
distrugă garderoba, iar acum... 

— Ce-a făcut aici azi-noapte? se interesă Landry. 

Jade nu spuse nimic. Paris făcu o mutră șocată și închise gura. 

Landry o privi lung. 

— Domnișoară Montgomery? 

— Păi... ăă... cineva a venit noaptea, târziu, și a distrus niște 
lucruri. Am presupus că a fost Jill, pentru că știa cifrul încuietorii 
de la ușa camerei de echipamente. 

Landry îl privi pe Weiss, comunicându-i ceva telepatic. Weiss 
se duse la mașină. Chema echipa criminalistică în grajdul lui 
Jade, după ce termina la groapa de gunoi. Și ajutoarele de șerif, 
ca să izoleze zona până soseau criminaliștii. 

Berne arătă cu degetul spre Jade. 

— L-am văzut aseară, la „The Players”, certându-se cu fata 
care a murit. 

Landry ridică o mână. 

— O să vă vină și dumneavoastră rândul, domnule. 

Deranjat de dezinteresul lui Landry, Berne ieși din boxă și se 
întoarse spre mine. 

— Au fost împreună în bar! spuse el tare. Era îmbrăcată ca o 
pițipoancă. 

Se uită din nou în camera de echipamente. 

— Din laţul ăsta nu mai scapi, Jade. Am auzit-o pe fată când a 
spus că știa despre Stellar. Ai omorât-o ca să-i închizi gura. 


VP - 175 


— E complet ridicol. Nici gând să fi făcut așa ceva. 

— Să mergem, domnule Jade, îl chemă Landry. Infirmierii de 
la medico-legal vor dori să ridice cadavrul. 

— Doar nu vreţi să mă uit la ea aici, nu? protestă Jade. Refuz 
să mă dau în spectacol. 

Făcea rău la afaceri. Don Jade văzut uitându-se la grăjdărița 
lui moartă. 

— Ne putem întâlni cu ei la morgă. 

— Nu putem face toate astea mai târziu? După ce-mi termin 
treburile pe ziua de azi? 

— Domnule Jade, a murit o fată. Asasinată. Cred că așa ceva 
e puţin mai serios decât una dintre zilele dumneavoastră de 
muncă, replică Landry. Veţi veni cu noi acum, de bunăvoie sau 
nu. Ce efect credeţi că ar avea asupra reputației dumneavoastră 
să fiţi văzut cu cătușele la mâini? 

Jade oftă adânc, teatral. 

— Paris, sună clienţii și anunţă-i ce se întâmplă. Nu vreau s- 
audă vestea din surse nedemne de încredere, continuă el, 
privind semnificativ spre Michael Berne. Pe urmă, treci pe la 
biroul de prezentări și anulează programările noastre pentru azi. 

— Taie-le pe tot restul vieţii lui, aruncă sarcastic Berne. Nici n- 
aș putea fi mai fericit. 

l-am privit cum ieșeau din cort: Landry, Jade, și Paris 
Montgomery; Michael Berne mergea la coadă, dând din gură. M- 
am gândit la ceea ce spusese Berne. ÎI aţâţasem în ajun, 
sugerând că l-ar fi putut omori pe Stellar el însuși, ca să-l 
ruineze pe Jade. Dar poate că tot era ceva la mijloc... După 
părerea lui Berne, Jade îi distrusese visul de-o viaţă, când i-l 
luase pe Trey Hughes. Ce preţ ar fi meritat ca să-și câștige visul 
înapoi, și să se răzbune? Viaţa unui animal? Viaţa unui om? 
Invidia poate fi o motivaţie foarte puternică. 

Stellar avusese un sedativ în organism când murise. Cum 
spusese Paris: medicamentele de soiul ăsta se găsesc în toate 
grajdurile - inclusiv în al lui Berne, fără îndoială. 

Calul murise electrocutat - metoda preferată a asasinilor 
cabalini, pentru că nu lasă semne vizibile și imită moartea de 
colici, o boală comună și uneori fatală la cai. Crima fusese foarte 
ușor de comis, de un singur om cu două fire și o sursă de curent 
electric. Dacă procedase corect, era greu de dovedit că moartea 
fusese altfel decât naturală. 


VP - 176 


În caz că zvonurile despre trecutul lui erau adevărate, Jade 
știa cu siguranţă acest lucru. Dar apariţia unui sedativ la 
necropsie arăta ca un steag mare și roșu, iar Jade o știa și pe 
asta. Dacă el omorâse calul, în veci nu i-ar fi introdus în sistem 
ceva care să se descopere la examenul toxicologic. 

În fond, dacă Jade îl omorâse pe Stellar, de ce n-ar fi afirmat 
că murise de colici? De ce n-ar fi spus că pur și simplu nu știa ce 
se întâmplase? De ce toată povestea cu electrocutarea 
accidentală? Trebuia să existe un soi de probe. Cu atât mai rău 
că persoana care găsise calul mort nu mai trăia, ca să ne spună 
în ce putuseră consta acele probe. 

„Am auzit-o pe fată când a spus că știa despre Stellar”. 

Berne o spusese că să-l implice și mai mult pe Jade, dar dacă 
Berne omorâse calul și Jill Morone știa și voise să i-o spună lui 
Jade... Avea un mobil pentru crimă. 

Berne o văzuse pe fată la „The Players”. O putuse vedea 
plecând. O putuse urmări până la grajd... Avea și posibilitatea. 

M-am așezat pe scaunul eliberat de Paris, întrebându-mă cum 
se legau toate astea cu răpirea lui Erin Seabright. 

— Grozavă afacerea asta în care te-ai implicat, mormăi 
Landry, revenind. O fată e omorâtă, iar toţi oamenii ăștia nu se 
pot gândi la altceva decât ce mult îi incomodează totul. 

— Uită-te bine la Berne, i-am răspuns eu încet, când se opri 
lângă mine. Dacă moartea fetei are legătură cu moartea calului, 
poate fi la fel de suspect ca Jade. A pierdut o mare șansă, când 
proprietarul cailor i-a mutat în grajdul lui Jade. 

— În regulă. Poţi să-mi explici asta mai târziu. Nici măcar de 
zece minute nu-i cunosc pe oamenii ăștia, și deja cred că pot fi 
capabili de orice. Cu belgianul ce se mai aude? 

— Nu l-am văzut, dar sigur o să apară. S-ar putea ca în boxa 
asta să fie sânge, am adăugat, arătând într-acolo cu capul. Ar fi 
bine ca echipa criminalistică să înceapă cât mai repede. 

Landry dădu din cap. 

— Okay. Îl duc pe Jade la secţie pentru interogatoriu. Weiss îl 
ia pe Berne. Tehnicienii și locotenentul meu sunt acasă la 
Seabright, să pună telefoanele sub urmărire. 

— Mă rog la toţi sfinţii să nu fie prea târziu. 

O senzaţie neplăcută îmi cuprinse partea dreaptă a trupului, 
după care l-am văzut cu coada ochiului pe Van Zanat. Nu știam 
de cât timp stătea acolo. 


VP - 177 


— Serios, nu știu nimic, domnule detectiv, a spus. O 
cunoșteam pe fată din vedere, atâta tot. 

M-am întors spre Van Zandt. 

— Z., ai văzut-o pe Jill aseară? 

Van Zandt făcu o mutră de parcă l-ar fi durut burta. 

— Care Jill? 

— Jill. Grăjdăriţa. Aia a lui Don. 

— De ce s-o văd? se răsti el, nervos. Ar trebui s-o concedieze. 
Nu e bună de nimic. 

— E moartă, interveni Landry. 

Van Zandt îl privi șocat. 

— Moartă? Cum a murit? 

— Asta va afla medicul legist. Sarcina mea e să descopăr de 
ce a murit, și cine a ucis-o. Aţi văzut-o aseară? 

— Nu le dau atenţie grăjdarilor, răspunse cu dispreţ Van 
Zandt și intră în camera de echipamente. 

— Domnule, trebuie să vă cer să nu atingeţi nimic, îi spuse 
Landry. 

Van Zandt deschisese mini-frigiderul. Închise ușa privindu-l 
arogant pe Landry. 

— Și cine ești dumneata ca să mi-o ceri? 

— Detectiv Landry, de la oficiul șerifului. Dumneavoastră cine 
sunteţi? 

— Tomas Van Zandt. 

— Ce legătură aveţi cu Don Jade? 

— Suntem asociaţi de afaceri. 

— Și nu știți nimic despre fata asta, Jill? Decât că nu era bună 
de nimic? 

— Nu. 

Chiar atunci intrară ajutoarele șerifului să izoleze locul faptei 
și ne scoaseră din cort, în soarele arzător. Landry se așeză în 
mașină, cu Jade, și plecă. 

— Îl arestează pe Jade? întrebă Van Zandt. 

În lumina zilei, chipul îi arăta palid și bolnăvicios. Purta la gât 
un ascot albastru cu roșu, care-i strângea gulerul cămășii 
albastre. Probabil îi tăia accesul sângelui spre creier. 

— Nu, e doar un interogatoriu de rutină, am răspuns eu. 
Angajata lui a fost asasinată. Nu ți se pare șocant? N-am 
cunoscut niciodată pe cineva care să fie victima unei crime. 

Van Zanat ridică din umeri. Nu părea deloc tulburat. 


VP - 178 


— Era o târfă, mereu vorbea ba de unu, ba de altu', și se- 
mbrăca tot ca o stricată. Nici nu mă mir c-a ajuns s-o sfârșească 
așa. 

— Vrei să spui că a căutat-o cu lumânarea? 

— Vreau să spun că dacă te culci cu câinii, uneori te mușcă. 

— Ei, poftim. O lecţie pentru noi, toți. 

— Soarele ăsta împuţit, se plânse el, în timp ce-și punea 
ochelarii, schimbând subiectul ca și cum moartea violentă a 
fetei n-ar fi contat mai mult decât o prezentare ratată în arenă. 
Nici măcar atât. 

— Ce-ai păţit, Z? l-am întrebat. Și tu arăţi ca moartea 
încălzită. Ai petrecut aseară fără mine? 

— Mi-a căzut rău mâncarea. Nu-s mahmur, negă el 
încăpățânat. Eu nu mă îmbăt niciodată. 

— Pentru că nu încerci, sau pentru că ne ești superior nouă, 
celorlalţi? 

Reuși să zâmbească subțire. 

— Al doilea motiv, Elle Stevens. 

— Serios? Și eu, care credeam că nemţii sunt rasa 
stăpânitoare. 

— Numai ei cred asta. 

— Cum le știi tu pe toate, Z. Vino, l-am chemat, luându-l de 
braţ. Îţi fac cinste cu un Bromo-Seltzer, și poţi să-mi povestești 
despre Noua Ordine Mondială. 


VP - 179 


Capitolul 23 


— Aţi văzut-o aseară la „The Players”. V-aţi certat. 

— Nu se poate numi ceartă, răspunse calm Jade. Era 
îmbrăcată nepotrivit. 

— Și ce vă privea pe dumneavoastră? Veniserăţi acolo 
împreună? 

— Nu, dar e angajata mea. Felul cum se comportă în public 
are efect și asupra mea. 

— Nu v-aţi dus acolo ca s-o întâlniți? 

— Nu. Lucra pentru mine. Nu aveam relaţii personale cu ea. 

Landry își înălţă sprâncenele. 

— Serios? Ciudat, ieri mi-a spus că vă culcaţi cu ea. 

— Ce? Asta-i o minciună! 

În sfârșit, o reacţie umană. Landry începuse să suspecteze că 
Jade n-avea niciun nerv în trup. Stăteau așezați faţă-n față la 
masă, într-o cameră de interogatoriu. Până în acel moment, Jade 
fusese absolut calm, fără niciun fir de păr clintit din loc, cămașa 
albă scrobită, cu monogramă pe manșetă, accentuându-i 
bronzul. 

Michael Berne era în camera de alături, cu Weiss. Blonda se 
frământa în sala de recepţie. Jill Morone zăcea pe o lespede la 
morgă, cu diverse contuzii pe trup dar nicio rană vizibilă 
cauzatoare de moarte. Landry bănuia că murise strangulată sau 
sufocată. Părea să fi fost agresată și sexual. 

Dădu din cap, mușcând din sandvișul cu salată de ton. 

— Mi-a spus că a fost cu dumneavoastră în noaptea de joi, 
când caii lui Michael Berne au fost lăsaţi să fugă din grajd. 

Jade își frecă faţa cu mâinile, mormăind: 

— Of, proasta! Credea că mă ajuta. 

— Că vă ajuta, în sensul de a vă furniza un alibi? De ce să 
creadă că aveaţi nevoie? Fusese de faţă când mi-aţi spus că aţi 
fost cu cineva în noaptea aceea. Știa cumva că nu era adevărat? 

— În niciun caz. Jill habar n-avea de nimic. Era o amărâtă 
neghioabă, cu o fantezie bogată. 

— Făcuse o slăbiciune pentru dumneavoastră. 

Jade oftă prelung. 


VP - 180 


— Da, așa se pare... De-asta a venit la club, aseară. Mă 
aștepta, probabil cu intenţia de a mă seduce. 

— Dar dumneavoastră n-aţi vrut să aveţi de-a face cu ea. 

— l-am cerut să plece. Se făcea de râs. 

— Și pe dumneavoastră. 

— Într-adevăr, recunoscu Jade. Clienţii mei sunt oameni 
bogaţi, sofisticaţi, domnule detectiv. Vor să fie reprezentați într- 
un anumit fel. 

— lar Jill nu corespundea cu imaginea. 

— Nici pe Javier nu l-aș fi invitat la „The Players”, dar nu l-am 
omorât. 

— Javier n-a afirmat că-l regulaţi, remarcă Landry, luându-și 
iar sandvișul. Din câte știu. 

Jade făcu o mutră nemulțumită. 

— Trebuie neapărat să vorbiţi atât de vulgar? 

— Nu. 

Landry se rezemă de spătar, mestecând, mai mult ca să-l irite 
decât de foame. 

— Deci, continuă el, lăsând să se vadă cum recapitula în 
minte toate faptele, ca pentru a-și contura o idee, s-a 
împopoţonat și s-a dus la „The Players” ca să vă întâlneasc 
doar mizând pe șansa improbabilă că v-ar trezi interesul? 

Jade făcu un gest plictisit, schimbându-și poziția pe scaun. 

— Haide, Don. Era la-ndemână, în călduri, pe gratis... Vrei să 
spui că n-ai profitat niciodată? 

— O asemenea sugestie îmi repugnă. 

— De ce? Ţi-ai mai regulat ajutoarele și-n trecut. 

Săgeata își atinse ţinta. Jade tresări, ca sub efectul unui mic 
șoc electric. 

— O singură dată am avut o legătură cu o grăjdăriță. Nu era 
Jill Morone. Oricum, m-am învățat minte, și de-atunci am avut 
grijă ca niciodată să nu mă mai încurc cu ajutoarele. 

— Nici chiar cu Erin Seabright? Nu e una și aceeași cu Jill 
Morone, dacă-nțelegi ce vreau să spun. 

— Erin? Ce legătură are ea cu toate astea? 

— De ce nu mai lucrează la tine, Don? 

Nu-i plăcea tonul familiar. Ochii i se îngustau infim ori de câte 
ori Landry i se adresa pe numele mic. 

— A demisionat. Mi-a spus că-și găsise o slujbă în altă parte. 


S 
ă 


VP - 181 


— Din câte-am putut afla, ești singurul om căruia i-a spus 
despre această schimbare importantă în viaţa ei. O slujbă nouă, 
într-un alt oraș... Nici măcar familiei nu i-a spus. Mi se pare 
ciudat. V-a spus numai dumneavoastră. Și de-atunci, nimeni n-a 
mai văzut-o, nici n-a auzit de ea. 

Jade îl privi un moment, amuţit, sau poate știind că era mai 
bine să-și ţină gura. În cele din urmă, se ridică. 

— Nu-mi place în ce direcţie se îndreaptă conversaţia asta. 
Mă acuzi de ceva, detectiv Landry? 

Landry rămase rezemat de spătar, cu coatele rezemate pe 
brațele scaunului. 

— Nu. 

— În cazul ăsta, acum aș dori să plec. 

— A... Mă rog, aș mai avea câteva întrebări. 

— Atunci, aș prefera să fie prezent și avocatul meu. Mi-e tot 
mai clar că aveţi o agendă care nu e în interesul meu. 

— Încerc doar să-mi formez o imagine mai clară despre ceea 
ce se întâmplă, Don. Face parte din meseria mea: să reconstitui 
lumea victimei, să pun toate fragmentele la locurile lor. Nu vrei 
să aflu adevărul despre moartea lui Jill Morone? 

— Sigur că vreau. 

— Și consideri că pentru asta e necesară prezența unui 
avocat? Nu ești în stare de arest. Mi-ai spus că n-ai nimic de 
ascuns. 

— Nici nu am. 

Landry își desfăcu mâinile. 

— Și-atunci... care-i problema? 

Jade își mută privirea, pe gânduri, analizând posibilităţile. 
Landry bănui că poate mai avea să reziste încă cinci minute, cel 
mult. Un sergent supervizor stătea într-o cameră de pe aceiași 
culoar, urmărind interogatoriul la un televizor cu circuit închis și 
studiind graficul de stres vocal generat de computer, în 
căutarea oricăror minciuni. 

— Ai dreptul să-ţi chemi avocatul, dacă vrei, spuse generos 
Landry. Îl putem aștepta... 

— N-am timp pentru așa ceva, mormăi Jade, revenind la 
masă. Altceva? 

— Domnul Berne a zis c-a auzit-o pe Jill spunându-ţi că știa 
ceva despre Stellar. Ce anume știa? 


VP - 182 


— Habar n-am despre ce vorbea. Calul a murit accidental, 
noaptea. N-avea ce să știe. 

— Avea ce să știe, dacă n-a fost un accident. 

— Dar a fost un accident. 

— Erai acolo când s-a întâmplat? 

— Nu. 

— Atunci, chiar n-ai de unde să știi ce s-a întâmplat. Dacă a 
fost un accident, ce căuta sedativul în organismul calului? 

Jade îl privi lung. 

— De unde știți asta? 

Landry se uită la el ca la un idiot. 

— Sunt, totuși, detectiv. 

— Moartea lui Stellar n-a avut nimic criminal. 

— Dar proprietarul are șanse să primească o sumă mare de la 
asigurări, nu? 

— Dacă firma de asigurări acceptă să plătească, ceea ce 
acum e improbabil. 

— Ai fi primit și dumneata o parte din acei bani? 

Jade se ridică. 

— Am plecat de-aici. 

— La ce oră ai plecat aseară de la „The Players”? 

— Pe la unșpe. 

— Și unde te-ai dus? 

— Acasă. M-am culcat. 

— N-ai trecut pe la terenurile de prezentare ca să vezi ce mai 
fac caii? 

— Nu. 

— Nici chiar după ceea ce se întâmplase în noaptea trecută? 
Nu erai îngrijorat? 

— Aseară, Paris a făcut inspecția. 

— Și n-a observat nimic în neregulă? N-a văzut hainele 
distruse? 

— E clar că a trecut pe-acolo înainte să se întâmple asta. 

— Deci, te-ai dus acasă și te-ai culcat. Singur? 

— Nu. 

— Cu aceeași prietenă de joi seara? 

Jade oftă din nou și privi spre perete. 

— Ascultă, Don, spuse Landry pe un ton confesiv, ridicându-se 
de pe scaun. Trebuie să-mi spui. Asta-i treabă serioasă. Nu-i 
vorba doar de niște cai care au luat-o razna în toiul nopții. A 


VP - 183 


murit o fată. Îmi dau seama că, în lumea ta, s-ar putea să nu fi 
fost o persoană prea importantă, dar în lumea mea o crimă 
înseamnă mult. Toţi cei care au cunoscut-o și au avut probleme 
cu ea trebuie să explice unde erau. Dacă ai un martor care să-ţi 
confirme declaraţiile, mai bine spune, altfel am să-ţi consum 
mult mai mult timp, care e atât de preţios. 

Se aștepta ca Jade să se lase dominat de aroganță și să plece. 
Dar Jade nu era prost. Jade își imagina cum mintea lui organiza 
informaţiile ca un computer. In cele din urmă, spuse: 

— Susannah Atwood. Mi-e clientă. Aș fi recunoscător dacă n- 
aţi spune asta nici unui alt client al meu. 

— Toţi vor să intre în grațiile antrenorului? comentă Landry. Îţi 
merge bine, Don, n-am ce să zic. Călărești caii, călărești și 
clientele. 

Jade porni spre ușă. 

— Voi avea nevoie de adresa și de numărul ei de telefon, 
continuă Landry, și de numele și telefonul celei mai apropiate 
rude a lui Jill Morone. 

— Intreab-o pe Paris. Ea se ocupă de detalii. 

De detaliile lui, își spuse Landry, privindu-l cum ieșea. Asta 
era viaţa unei tinere fete pentru Don Jade: un detaliu. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, domnule Jade. 

e 

— Jade trebuie să-și schimbe stilul de lucru, declară Van 
Zandt. 

Stăteam împreună lângă gardul unei arene de competiție, 
privind cum o călăreaţă de-o șchioapă își mâna pony-ul pe un 
traseu cu obstacole mici, împodobite elaborat. Fata și căluțul 
aveau expresii absolut concentrate, cu ochii strălucind de 
hotărâre și flacăra spiritului de competiţie. Formau o echipă: om 
și cal față-n faţă cu lumea. 

Imi aminteam bine starea aceea. Eu și un pony arămiu, pe 
nume Party. Cel mai bun prieten și confident al meu. Chiar și 
după ce crescusem, mă duceam la Party cu toate problemele 
mele, iar el mă asculta fără nicio prejudecată. Când a murit, la 
venerabila vârstă de douăzeci și cinci de ani, l-am plâns mai 
mult decât pe oricine altcineva. 

— Mă asculți? întrebă irascibil Van Zandt. 

— Da. Credeam că e o afirmaţie retorică. 


VP - 184 


Îl invitasem la prânz, dar mă refuzase. Mă oferisem să fac 
cinste cu shake, și-mi spusese că m-ar fi îngrășat. Dobitocul. Mi- 
am cumpărat totuși un shake. 

— Da, i-am dat eu dreptate. Crimele descurajează potenţialii 
clienţi. 

Van Zandt se încruntă. 

— N-am chef de bancurile tale. 

— Crezi că glumesc? O grăjdăriță dispare, alta e găsită 
moartă... 

— Dispare? Aia a plecat. 

— N-aș crede, Z. Detectivul întreba despre ea. 

Întoarse brusc capul spre mine, privindu-mă în lungul nasului. 

— Și ce i-ai spus? 

— Nimic. Nici măcar n-o cunoscusem. Te anunţ, doar. Probabil 
o să te întrebe și pe tine. 

— N-am nimic de spus despre ea. 

— Aseară, ai avut destule de spus. Că flirta cu clienţii, că avea 
gură mare... Dacă stau să mă gândesc, și despre Jill ai spus cam 
aceleași lucruri. Știi, Z., nu e bine să-i vorbeşti de rău pe morți. 
Mai ales când e pe-aproape și-un detectiv care să te-audă. 

— N-au niciun drept să mă interogheze. 

— Ba cum să n-aibă? Le-ai cunoscut pe ambele fete. Și, 
sinceră să fiu, n-ai avut o atitudine prea grozavă faţă de niciuna 
dintre ele. 

Își umflă pieptul, ofensat. 

— Mă acuzi de ceva? 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! am exclamat, dându-mi 
ochii peste cap. Poartă-te tu așa și cu polițiștii, și te vor inculpa 
pentru crimă doar de-ai dracu'. lar eu mă voi oferi voluntar să 
apăs pe pistonul seringii, când îţi vor înfige acul în braţ. 

— Ce tot vorbești? Care ac? 

— În statul ăsta se aplică pedeapsa cu moartea. Asasinatul e 
un delict grav. 

— Asta-i o barbarie! declară el, profund ofuscat. 

— La fel ca îngroparea unei fete sub un munte de bălegar. 

— Și crezi că eu aș fi fost în stare să fac grozăvia asta? afișă 
Van Zandt o expresie lezată, ca și cum l-aș fi acuzat că-și 
trădase un prieten de-o viață. 

— N-am spus asta. 

— Numai târfa aia rusoaică e de vină... 


VP-185 


— Ai grijă, Van Zandt, l-am oprit, pe un ton ameninţător. 
Întâmplător, ţin la Irina. 

Pufni, mutându-și privirea. 

— Sunteţi amante? 

— Nu. Încerci să mă ataci? Acuzându-mă că aș fi lesbiană? 

Făcu o mișcare cu gura, ca și cum ar fi ridicat din umeri. 

— Ești jalnic, i-am spus. Pariez că fiecărei femei care nu se 
regulează cu tine îi spui că-i lesbiană. 

Chipul îi dobândi o nuanţă roșiatică, dar nu spuse nimic. 
Conversaţia nu mergea așa cum ar fi vrut el. lar. 

— Nu că te-ar privi cu ceva, l-am informat, în timp ce fata și 
pony-ul își încheiau numărul, într-o rundă de aplauze, dar se 
întâmplă să fiu o heterosexuală fericită. 

— De partea cu fericirea mă cam îndoiesc. 

— De ce? Fiindcă n-am avut plăcerea companiei tale la pat? 

— Fiindcă nu zâmbești niciodată, Elle Stevens. Cred că nu ai o 
viaţă fericită. 

— Nu sunt fericită când încerci tu să-mi intri pe sub piele - 
sau măcar pe sub chiloţi. 

— N-ai un scop clar în viaţă, declară el. 

Credea că redevenise stăpân pe situaţie, că aveam să-l 
ascult, așa cum făceau atâtea femei slabe și singure. 

— În viaţă, ai nevoie de un scop. Ceva pentru care să te 
străduiești. Ești o persoană căreia îi plac provocările, iar în 
momentul de față n-ai de înfruntat niciuna. 

— N-aș spune asta, am murmurat. Simplul fapt de a purta o 
conversație cu tine e o provocare. 

Râse forțat. 

— Mare tupeu ai, să vii cu supoziţii din astea despre mine, am 
continuat eu, calmă. Nu știi despre mine nimic, crede-mă. 

— Mă pricep foarte bine la oameni, replică el. De multă vreme 
îi observ și-i evaluez, ca să-mi dau seama de ce au nevoie. 

— Poate-ar fi bine să-mi aleg ca scop rezolvarea asasinării lui 
Jill, am ripostat, întorcând iar discuţia împotriva lui. Sau să 
rezolv dispariția celeilalte fete. Pot începe prin a te interoga pe 
tine. Când ai văzut-o ultima oară pe Erin Seabright în viață? 

— Mă gândeam că mai degrabă ai avea nevoie de un cal pe 
care sa-l călărești, spuse el, nemultumit. 

— Ei, haide, Z., fă-mi jocul, l-am zădărât. Poate mă ajuţi să-mi 
construiesc o carieră. Ai auzit-o spunând că voia să 


VP - 186 


demisioneze, sau și asta-i tot o invenţie a lui D.J? Minţile 
iscoditoare vor să știe. 

— Mă doare capul. 

— Poate a fost răpită! am continuat eu, prefăcându-mă 
fascinată, dar privindu-l cu mare atenţie. Poate o ţine cineva 
prizonieră, ca sclavă sexuală. Ce părere ai de asta? 

Van Zandt mă privi lung, fără nicio expresie. Aș fi plătit o 
avere ca să știu la ce se gândea în acel moment. Ce-și imagina? 
se gândea la Erin, ascunsă undeva pentru propriile lui plăceri 
perverse, înainte de a încasa banii? Işi amintea de Sașa Kulak? 
Își închipuia cum aș fi fost eu ca următoarea victimă? 

Telefonul celular îi sună. Răspunse și începu o conversaţie în 
franceză. Am continuat să sug prin pai din paharul cu shake, 
trăgând cu urechea. 

În general, europenii presupun, pe bună dreptate, că 
americanii abia ar fi în stare să-și vorbească propria limbă, 
darmite s-o mai înţeleagă și pe a altcuiva. Lui Van Zanat nici nu- 
i trecea prin minte că urmasem niște studii costisitoare și aveam 
talent la limbi străine. Ascultându-l ce vorbea, am dedus că 
înșela pe cineva într-o tranzacţie și era nemulțumit că 
partenerul nu se lăsa dus chiar ca mielul la tăiere. Îi spuse 
persoanei să contramandeze transportul unui cal în State. Așa, 
să se înveţe minte să nu-l calce pe bătătură. 

Apoi, conversaţia trecu la niște aranjamente pentru trimiterea 
unor cai din Florida la Bruxelles, via New York, și aducerea 
altora doi de la Bruxelles, cu zborul retur. 

În Europa, se fac afaceri cu cai în stil mare. Când eram 
adolescentă, m-am întors o dată din Germania cu un cal nou, 
într-un avion cargo cu încă douăzeci și unu de cai aduși la noii 
lor proprietari din Statele Unite. Asemenea zboruri se fac cam o 
dată la două săptămâni. 

Van Zandt încheie convorbirea și-și vâri telefonul la loc în 
buzunar. 

— Agentul meu de transporturi, Philipe, spuse el. Un escroc 
împuțit. 

— De ce spui asta? 

— Fiindcă așa e. Mereu vrea să-i trimit tot felul de chestii din 
State. Să le împachetez alături de echipamentele pentru cai și 
să le expediez odată cu caii. Fac asta tot timpul, mărturisi el 
vesel. Nimeni nu verifică vreodată lăzile. 


VP - 187 


— Și ești furios deoarece comite fraude vamale? 

— Nu fi proastă. Cine mai plătește vamă în ziua de azi? Numai 
fraierii. Sunt furios fiindcă niciodată nu vrea să mă plătească. 
Prosoape Ralph Lauren în valoare de cinci sute de dolari, pentru 
care încă-mi mai e dator. Cum ai putea să ai încredere într-un 
asemenea om? 

N-am știut ce să-i răspund. Era posibil să stau lângă un 
agresor sexual în serie, un răpitor, un ucigaș, și cea mai mare 
grijă a lui era că pierdea cinci sute de dolari pe prosoape de 
contrabandă. 

M-am îndepărtat de el, când sosi un alt dealer și începură să 
discute afaceri, l-am făcut cu mâna, promițându-i că porneam 
să-mi caut scopul în viaţă. 

Principala aptitudine a unui sociopat e capacitatea de a 
descifra omenii normali, ca să le identifice punctele vulnerabile 
și să profite de ele. Mulţi președinți de corporație au ajuns pe 
lista Celor Cinci Sute din „Fortune” folosindu-și talentul ăsta - și 
mulţi escroci și-au căptușit așa buzunarele. Mulţi ucigași în serie 
și-au găsit victimele... 

Van Zandt nu era inteligent, dar era viclean. Cu ajutorul 
acestei viclenii o ademenise în Belgia pe prietena Irinei, ca să 
lucreze pentru el. Mă întrebam cum își folosise acel instinct cu 
Erin, sau cu Jill. Nu-mi plăcea cum și-l întorsese asupra mea, 
când spusese că nu mă considera fericită. Eu ar fi trebuit să fiu 
pentru el diletanta fără griji. Nu-mi convenea să cred că ar fi 
putut să vadă și altceva. Nu-mi plăcea să cred că oricine ar fi 
putut vedea înăuntrul meu, pentru că mă jenam de puţinul care 
era de văzut acolo. 

Totuși, într-o privinţă se înșela. Aveam un scop. Și dacă, în 
drumul spre acel scop, îl prindeam pe el în colimator, l-aș fi 
doborât bucuroasă. 

M-am întors pe jos la hambarul lui Jade. Panglica galbenă 
bloca accesul la boxe prin ambele capete ale culoarului. In 
pofida avertismentului scris pe bandă, Trey Hughes trecuse de 
ea și stătea pe un scaun, cu picioarele pe o ladă, o bere într-o 
mână și o ţigară în cealaltă. 

Miji ochii spre mine, rânjind. 

— Te cunosc! 

— Nu prea, i-am reamintit eu. Faci parte din câmpul 
infracţional? 


VP - 188 


— Scumpo, eu sunt un câmp infracţional ambulant. Ce se 
întâmplă aici? Parc-am fi într-o afurisită de morgă. 

— Da, mă rog, probabil din cauza crimei. 

— Dar de-atunci au trecut câteva zile. 

— De când au trecut câteva zile? 

Gândurile i se împiedicau unul de altul, prin creierul îmbibat 
cu bere. 

— Cred că mi-a scăpat ceva. 

— Cred că mie mi-a scăpat ceva, dacă aici s-a comis o crimă 
acum câteva zile. La cine te referi, la Erin? 

— Erin a murit? 

M-am aplicat pe sub bandă și m-am așezat în faţa lui. 

— Cine-i primul? 

— Poftim? 

— Și cine-i al doilea? 

— Nu știu. 

— Bază trei. 

Hughes își aruncă pe spate capul și râse. 

— Dumnezeule, cred că-s beat. 

— Cum ţi-ai dat seama? l-am întrebat sec. 

— Prinzi repede. Ellie, da? 

— Pe-aproape. 

Trase din ţigară și scutură scrumul pe jos. Sunt sigură că nicio 
clipă nu-i trecea prin cap că ar fi putut declanșa un incendiu într- 
un cort plin de cai. 

— Deci, cine-a murit? mă întrebă. 

— Jill. 

La asta, se îndreptă în scaun, dezmeticindu-se cât de mult, 
probabil, putea. 

— Glumești, da? 

— Nu. E moartă. 

— Și de ce-a murit? De răutate, sau de urâţenie? 

— Ce suflet bun ai. 

— Caca-m-aș. Tu n-a trebuit s-o suporţi niciodată. Chiar a 
murit? 

— A asasinat-o cineva. Azi-dimineaţă i-au gasit cadavrul, 
lângă hambarul patruzeci. 

— lisuse! mormăi el, trecându-și prin păr mâna cu ţigara. În 
pofida comentariilor, părea tulburat. 


VP - 189 


— Până acum, nimeni nu-i duce dorul, am spus. Biata fată. 
Am auzit că i se aprinseseră călcâiele după Don. Poate-o să-i fie 
lui dor de ea. 

— N-aș crede. 

Hughes își rezemă capul pe spate și închise ochii. 

— Ar fi scăpat de mult de ea, dacă știa că se poate așa de 
uşor. 

— li făcea probleme? 

— Avea gură mare și minte deloc. 

— O combinaţie nu prea bună, în domeniul ăsta. Am auzit că 
aseară a fost la „The Players” și i-a spus că știa ceva despre 
Stellar. 

Un ochi tulbure încercă să mă privească. 

— Ce putea să știe? 

Am ridicat din umeri. 

— Ce era de știut? 

— Habar n-am. Eu le aflu întotdeauna ultimul. 

— Cu atât mai bine, altfel ai putea să pățești ca Jill. 

— Cineva a omorât-o, murmură el. 

Aplecându-se înainte, își stinse ţigara de vârful cizmei și 
rămase așa, cu capul în piept și mâinile spânzurându-i între 
genunchi, ca și cum ar fi așteptat să-i treacă un val de greață. 

— Poliţia îl interoghează pe Don, am spus. Crezi că ar fi fost în 
stare să omoare pe cineva? 

M-am așteptat la o negaţie promptă. Când colo, Hughes tăcu 
atât de mult, încât m-am gândit că poate intrase în catalepsie. 
Într-un târziu, spuse: 

— Oamenii pot face cele mai mari blestemâţii, Ellie. Nu se știe 
niciodată. Niciodată nu se știe... 

e 

Paris Montgomery îl privea cu ochii ei căprui mari și 
strălucitori. Nu arăta ca o căprioară în lumina farurilor, își spuse 
Landry. Expresia ei sugera mai mult concentrare decât teamă. 
Se pieptănase și se rujase în timp ce el îl interoga pe Jade. 

— Când aţi văzut-o ultima oară, ieri, pe Jill? o întrebă. 

— Pe la șase. Se plângea că trebuia să stea până atât de 
târziu. Toată ziua făcuse aluzii că pentru seara aia avea niște 
planuri mari. 

— Aţi întrebat-o în ce constau acele planuri? 


VP - 190 


— Nu. Nu-mi place să-i vorbesc de rău pe morţi, dar trebuie 
să recunosc că fata mi-era antipatică. Avea o atitudine proastă 
și minţea tot timpul. 

— În legătură cu ce? 

— Cu de toate. Că făcuse câte o treabă pe care n-o făcuse, că 
ar fi cunoscut persoane pe care nu le cunoștea, că lucrase cu tot 
felul de celebrităţi, că avea nu știu câţi iubiţi... 

— A spus numele vreunuia dintre acești iubiți? 

— Nu mă interesa. Știam că nu era adevărat. Nu era decât 
sinistru și jalnic. Căutam pe cineva cu care s-o înlocuiesc, dar e 
greu să găsești ajutoare bune, după ce a început sezonul. 

— Deci, a plecat pe la șase. Ştiaţi că ar fi fost ceva între ea și 
șeful dumneavoastră? 

— Don? Dumnezeule, nu. Vreau să zic, știu că se ţinea după 
el, dar nimic mai mult. Don mă bătuse la cap să scap de ea. Nu-i 
inspira încredere. Mereu dădea din gură, oricui era gata s-o 
asculte. 

— Despre ce? 

Clipi din ochii ei mari și încercă să decidă cât de mult să-i 
spună. 

— Despre tot ce se întâmpla în hambarul nostru. De exemplu, 
dacă un cal se rănea ușor, sau... 

— Murea? sugeră Landry. 

— În lumea asta a cailor se bârfește mult, domnule detectiv, 
replică ea înţepată. O reputaţie se poate clădi sau distruge 
numai din vorbe. Discreţia e o calitate foarte importantă a 
angajaţilor. 

— Deci, dacă umbla peste tot trâmbiţând în legătură cu calul 
care murise, probabil că asta v-ar fi nemulţumit. 

— Da. Categoric. 

— Și Don? 

— S-ar fi înfuriat. Moartea lui Stellar a fost un coșmar pentru 
el. Nu mai avea nevoie ca și propria lui angajată să toarne gaz 
peste foc. 

Se întrerupse, încruntându-se. 

— Nu vreau să spun că i-ar fi făcut ceva. Nu pot să cred asta. 
Pur și simplu nu pot. 

— Nu are și el nervi? 

— Nu chiar așa. Don e un om foarte controlat, foarte 
profesional. Îl respect enorm. 


VP-191 


Landry se aplecă peste hârtiile cu însemnări, masându-și 
fruntea încordată. 

— Și mai târziu, aseară, n-aţi mai văzut-o pe Jill? 

— Nu. 

— Aţi făcut inspecția de noapte. La ce oră... 

— Nu, n-am făcut-o, spuse ea. Don a făcut-o. Mă oferisem, dar 
a insistat. După ceea ce se întâmplase în hambarul lui Michael 
Berne în noaptea trecută, a spus că era periculos ca o femeie să 
umble singură noaptea pe-acolo. 

— Mie mi-a spus că dumneavoastră ați făcut inspecția aseară, 
replică Landry. 

Fruntea frumoasă a lui Paris Montgomery se încreţi. 

— Nu-i adevărat. O fi uitat, cred... Dumnezeule, dacă ar fi fost 
acolo aseară unul dintre noi, poate am fi reușit să prevenim 
ceea ce s-a întâmplat... 

Sau poate că unul dintre ei fusese acolo și contribuise la ceea 
ce se întâmplase. 

— La ce oră ar fi făcut inspecția - dacă-și amintea? se 
interesă Landry. 

— În mod normal, unul dintre noi controlează caii pe la 
unsprezece. 

Jade spunea că fusese la „The Players”. Dacă se dusese la 
grajduri mai târziu, sigur ar fi văzut distrugerile, poate chiar ar fi 
prins-o pe fată asupra faptului. Nu era o exagerare să creadă că 
se putuseră certa, conflictul scăpase de sub control... 

— Dumneavoastră unde-aţi fost aseară? o întrebă. 

— Acasă. Mi-am făcut unghiile, mi-am organizat facturile, m- 
am uitat la televizor. Nu-mi place să ies în oraș, când a doua zi 
avem prezentare. 

— Eraţi singură? 

— Doar eu și Milo, câinele meu. Ne certăm pentru 
telecomandă, adăugă ea, cu un zâmbet cochet. Sper că n-am 
trezit vecinii. 

Landry nu zâmbi. Lucra de prea mult timp ca poliţist ca să se 
mai lase influențat de farmece. Pentru el, nu era decât o formă 
de ipocrizie. _ 

Asta ar fi însemnat că Estes era fata ideală pentru el. In viața 
lui nu mai cunoscuse o persoană atât de directă ca Elena. 

— Aţi observat pe cineva suspect învârtindu-se prin jurul 
grajdurilor? 


VP - 192 


Paris făcu o mutră. 

— Pe la centrul ecvestru umblă tot felul de ciudațţi. Nu pot 
spune că am remarcat pe cineva în mod special. 

— Deci, acum aţi rămas fără grăjdari, reluă el. Am auzit că aţi 
mai pierdut una, săptămâna trecută. 

— Da. Pe Erin. Pac - pe nepusă masă. Ne-a lăsat și s-a dus în 
altă parte. 

— V-a explicat și de ce? 

— Nu mi-a vorbit despre asta. Nici măcar n-a spus că se 
gândea să plece. Duminică, la sfârșitul zilei, i-a spus lui Don că 
ea pleca, și dusă a fost. 

— N-a lăsat nicio adresă? 

Paris clătină din cap. 

— Trebuie să spun că m-a afectat, cum ne-a părăsit așa. Erin 
îmi plăcea. Credeam că va sta mult la noi. Tot spunea ce bine 
avea să fie când urma să ne mutăm în hambarul cel nou. Abia 
aștepta să vină cu noi la prezentarea din Europa, în primăvară. 
Pur și simplu nu mă așteptam să plece. 

— Când aţi văzut-o ultima oară? 

— Duminică după-amiază. Am plecat de la centrul ecvestru pe 
la trei. Mă durea capul. 

— lar Erin părea să fie în regulă când aţi vorbit cu ea? 

Începu să dea un răspuns automat, apoi se întrerupse și căzu 
pe gânduri. 

— Ştiţi, cred că-n ultima săptămână fusese cam distrată. 
Necazuri sentimentale. Se despărțise de-un băiat de vârsta ei și 
pusese ochii pe altul. Nu știu pe cine. Unul care nu mai era un 
copil, a spus. Pe urmă, cineva i-a zgâriat mașina, cu vreo două 
seri în urmă. Era supărată din cauza asta. Pun pariu că Jill i-a 
făcut-o. Era îngrozitor de invidioasă pe Erin. 

Se opri din nou, nedumerită. 

— Da’ de ce mă întrebaţi despre Erin? 

— Se pare că a dispărut. 

— Păi, cred că s-a dus la Ocala. 

— Nu, nu e acolo. 

Clipi din ochi, asimilând vestea. 

— O, Doamne... murmură ea încet. Nu cumva credeţi... O, 
Doamne... 

Landry împinse pe masă, spre ea, o carte de vizită, și se ridică 
în picioare. 


VP - 193 


— Vă mulțumesc pentru timpul acordat, domnişoară 
Montgomery. Vă rog să mă sunați dacă vă mai amintiți de ceva 
ce mi-ar putea fi de folos. 

— Am terminat? 

— Pentru moment, răspunse Landry, ducându-se la ușă. Voi 
avea nevoie de la dumneavoastră de un număr de telefon, ca să 
anunț familia lui Erin. 

— Da, desigur. 

— A... și un număr al lui Susannah Atwood, și ale celorlalți 
clienţi, dar în primul rând al doamnei Atwood. 

— Al lui Susannah? De ce tocmai al ei? 

— Se pare că domnul Jade a făcut un alt fel de inspecţie azi- 
noapte, răspunse el, urmărindu-i atent reacţia. Se aștepta la 
gelozie. Avu parte de o decepţie. 

Paris își înălță sprâncenele. 

— Don și Susannah? spuse ea amuzată, cu un colț al gurii 
arcuindu-i-se. În fiecare zi afli câte ceva nou. 

— M-aș fi așteptat ca secretele să se păstreze cam greu, într- 
o lume atât de mică. 

— O, aţi fi surprins, domnule detectiv Landry, replică ea, 
stând prea aproape de el, cu mâna chiar sub a lui, pe marginea 
ușii deschise. Lumea cailor e plină de două lucruri: secrete și 
minciuni. Totul e să le deosebești între ele. 


VP - 194 


Capitolul 24 


Oamenii pot face cele mai mari blestemătții. 

Din gândirea filosofică a lui Monte Hughes al Ill-lea. Poate că 
la urma urmei exista totuși o fărâmă de substanţă, în interiorul 
narcisistului obsedat de sine și îmbibat în alcool. Cu siguranţă, 
pândea ceva sub suprafața lui tocită - ceva care străpunsese 
ceața suficient ca să-l tulbure. 

— ... probabil din cauza crimei. 

— Dar de-atunci au trecut câteva zile. 

Trebuia să mă gândesc că se referise la Stellar - și, ca atare, 
recunoscuse că fusese omorât. Dar, în același timp, nu-mi 
puteam alunga din minte imaginea cadavrului lui Jill Morone. 
Legătura dintre Jill și Erin mă neliniștea. Dacă una putuse fi 
asasinată, de ce nu și cealaltă? 

Detestam faptul că toate acestea se întâmplau în lumea care 
devenise refugiul meu. Dar oamenii sunt oameni. Ambianţa nu 
schimbă emoţiile omenești fundamentale - invidia, lăcomia, 
pofta, furia, gelozia. Personajele acelei drame puteau să fi fost 
culese de pe o anumită scenă și mutate pe oricare alta. 
Povestea ar fi rămas aceeași. 

L-am părăsit pe Trey Hughes și am pornit în căutarea singurei 
persoane pe care n-o chestionase nimeni și despre care 
bănuiam că ar fi putut să contribuie cu ceva relevant. Singurul 
om din hambarul lui Jade care era prezent tot timpul, dar practic 
invizibil. Javier. 

Faptul că nu știa engleza nu-l făcea să fie orb, surd sau prost, 
dar îl învăluia în mantia anonimatului. Cine știe la ce asistase, 
printre angajaţii și clienţii lui Jade? Nimeni nu-i dădea nicio 
atenţie, numai ordine. 

Dar Javier dispăruse în acea dimineaţă, când intrase Landry în 
hambar, și n-am reușit să-l găsesc. Muncitorii hispanici de la 
grajdurile din apropiere nu aveau nimic de spus unei femei bine 
îmbrăcate care le punea întrebări, chiar dacă vorbea în limba 
lor. 

Mă simţeam dezorientată. Pentru prima oară în acea zi, am 
recunoscut în sinea mea că mi-aș fi dorit să am o insignă și să 
pot sta într-o cameră de interogatoriu, apăsând pe butoanele și 


VP - 195 


trăgând de sforile oamenilor care o cunoscuseră și o 
antipatizaseră pe Jill Morone, ale oamenilor care o cunoscuseră 
pe Erin Seabright și puteau deţine cheia locului unde se afla. li 
cunoșteam pe acei oameni și-i înţelegeam într-un fel cum 
detectivii care-i interogau n-ar fi putut niciodată. 

Cel puţin, voiam să fiu acolo și să-i suflu la ureche întrebări lui 
Landry. Dar știam că nu mi s-ar fi permis niciodată să mă apropii 
atât de mult de o anchetă activă. Și, în pofida amenințărilor 
mele la adresa lui Bruce Seabright, de-acum aveam să fiu ţinută 
complet în afara investigaţiei pentru răpire. Nu mai puteam 
forța intrarea în casa aia, când se implicase jumătate din divizia 
de detectivi a Comitatului Palm Beach. Nici măcar pe Molly nu 
puteam s-o sun la telefon, pentru că apelurile erau interceptate 
și înregistrate. 

Fusesem retrogradată la rolul de informator, și nu-mi placea - 
deși eu eram cea care-l târâse de la bun început pe Landry în 
toată tărășenia. 

Eu, care nu voiam să am nimic de-a face cu cazul. 

Scrâșnind din dinţi frustrată, am plecat de la terenurile de 
prezentare și m-am dus la un magazin de telefoane, de unde mi- 
am cumpărat un mobil cu convorbiri preplătite, de unică 
folosinţă. Aveam să i-l strecor cumva lui Molly, ca să putem ţine 
legătura fără să ne asculte cei de la oficiul șerifului. 

M-am gândit la persoana de pe acea listă lungă de numere 
care-l sunase pe Bruce Seabright de două ori, și m-am întrebat 
dacă și răpitorii avuseseră atâta minte să facă ceea ce făceam 
eu acum. Oare aveau un telefon pe care puteau să-l arunce? Il 
cumpăraseră cu banii în mână, declarându-și o identitate falsă? 

Îi dădusem lista numerelor de telefon și în Landry, care putea 
să le repereze pe toate, prin intermediul companiei telefonice. 
Mă îndoiam că urma să aibă norocul de a afla că vreunul dintre 
ele îi aparţinea lui Tomas Van Zanat, lui Don Jade sau lui Michael 
Berne. Avea să afle până la sfârșitul zilei. Mă întrebam dacă 
urma să-mi spună rezultatul. Acum, că intrase-n toată 
încurcătura pân-la gât, mă întrebam dacă avea să mă mai 
includă cât de cât și pe mine. Mi se pusese un mic gol de teamă 
în stomac, la gândul că s-ar fi putut să n-o facă. 

Când am intrat cu mașina în curte, Sean îmi făcu semn să vin 
spre hambar. La apus, soarele cobora spre asfinţit. Cerul era 
portocaliu, cu un panaș de fum negru ridicându-se deasupra 


VP - 196 


orizontului. Fermieri arzându-și miriștile de pe plantațiile cu 
trestie de zahăr. Irina le dădea cailor cina. Am inspirat mirosul 
de animale, melasă și fân. Efect mai garantat, pentru mine, 
decât al Valiumului. D'Artagnon scoase capul peste ușa 
grajdului și întinse botul spre mine. M-am apropiat, i-am 
mângâiat fața și mi-am rezemat obrazul de al lui, spunându-i că 
mi-era dor de el. 

— Tocmai la timp pentru cocktailuri, iubito. Vino, mă chemă 
Sean, conducându-mă în salon. Era încă în pantalonii și cizmele 
de călărie. 

— Îmi pare rău că nu ţi-am fost de niciun ajutor în ultimele 
câteva zile, i-am spus. Ai să mă concediezi și ai să mă arunci în 
stradă? 

— Nu fi proastă. M-ai atras într-o intrigă internaţională. Ani de 
zile am să mă hrănesc din ea. 

Se duse la bar și-și turnă un pahar de merlot. 

— Vrei și tu? Roșu ca sângele. Ar trebui să te atragă. 

— Nu, mulțumesc. M-ar ameti. 

— AŞ vrea s-o văd și pe asta! 

— Un tonic cu chitră ar merge. 

Îmi prepară băutura, iar eu m-am târât până pe un taburet de 
la bar, obosită și cu dureri în tot trupul. 

— Azi am vorbit cu niște prieteni din Olanda, îmi spuse el. 
Aflaseră deja că Van Zandt a trecut prin grajdul meu. 

— Asta zic și eu reţea de bârfă. 

— După câte se pare, Van Zandt n-a așteptat mult ca să se 
laude că s-ar putea să fac comerţ de cai cu el. 

— Nu mă îndoiesc. Eşti o partidă grasă, piersicuțule. Gust 
excelent și bani cu grămada. Sunt sigur c-a vrut ca vestea să 
ajungă cât de curând posibil la agentul tău. 

— Da. Slavă Domnului că-l sunasem din timp pe Toine, ca să-l 
previn că mă sacrificam pentru o cauză nobilă. Ar fi sărit în 
primul avion care decola de la Amsterdam, ca să mă salveze din 
ghearele diabolice ale lui Van Zandt. 

— lar ceilalţi prieteni ai tăi ce-au avut de zis despre diabolicul 
Z.? 

— Că-i un paria. A fost alungat de la cele mai bune ferme din 
Olanda. Pur și simplu nu mai vor să aibă de-a face cu el. 

— Dar o mulţime de alţi oameni vor. 

Ridică din umeri. 


VP - 197 


— Dealerii reușesc oricând să-și afle clienţi, iar oamenii cu cai 
de vânzare au nevoie de cumpărători. Dacă nimeni n-ar face 
afaceri cu indivizi dubioși ca Van Zandt, nu s-ar mai încheia 
multe tranzacţii pe lumea asta. 

— Am să-i spun, diseară, la cină. 

Sean făcu o mutră. 

— lei cina cu el? N-ar strica să-ţi cumperi o navetă de Lysol 
lichid. 

— Ca să-l beau? 

— Ca să faci baie-n el, pe urmă. Serios, Elle, continuă el, 
încruntat, ai grijă cu licheaua asta. lrina mi-a spus ce i-a făcut 
prietenei ei. lar acum, la terenurile de prezentare a avut loco 
crimă. E implicat? Acolo ai stat toată ziua, nu? 

— Nu știu dacă a fost implicat sau nu. S-ar putea ca și alţii să 
fi avut motive de a dori moartea fetei. 

— lisuse, Elle. 

— Știu ce fac. lar acum a intervenit și poliția. 

— Tipul care-a fost aici azi-dimineață? întrebă, cu o lucire 
ștrengărească apărându-i în ochi. Domnul Arătos Foc cu mașina 
argintie? 

— Detectiv, l-am corectat eu. Și e arătos foc? N-am observat. 

— lubito, dacă n-ai observat asta, ai nevoie de un oftalmolog. 

— Personalitatea lui lasă întrucâtva de dorit. 

— Și a ta la fel, replică el, încercând să nu zâmbească. S-ar 
putea să fiți perechea ideală. 

— S-ar putea să ai nevoie să te cauţi la cap. Toată încurcătura 
asta în care m-am băgat - mulțumită ţie, apropo - e plină de 
chestii urâte. N-am romantismul în agendă, chiar dacă m-ar 
interesa - ceea ce nu e cazul. 

Sean fredonă un acord, cu gândul la ceva ce eram sigură că 
nu voiam să știu. Nu-mi convenea ideea de a se gândi cineva la 
mine în sens sexual, după ce eu îmi alungasem din minte orice 
asemenea gânduri cu doi ani în urmă. 

La un nivel și mai profund decât al cicatricelor de pe trup, 
sentimentul de sine îmi fusese redus la zero, în ziua aceea din 
Loxahatchee, când Hector Ramirez fusese omorât, iar eu 
căzusem sub roţile camionetei lui Billy Golam. 

În ciuda faptului că medicii petrecuseră ultimii doi ani 
remediind vătămările fizice pe care mi le suferise trupul - 
sudând oase rupte, peticind piele arsă de fricțiunea cu asfaltul, 


VP - 198 


refăcându-mi jumătatea zdrobită a feţei - știam că niciodată n- 
aveam să mă mai simt întreagă. Lipseau părţi esenţiale din 
mine - părți ale sufletului, ale eului meu psihologic. Poate că, 
într-un târziu, straturile aveau să se completeze la loc. Poate că 
acel proces începuse deja. Dar mai aveam mult de mers, și cel 
mai adesea mă îndoiam că-mi mai rămăsese putere și voință 
pentru un asemenea drum. Știam că nu voiam să ajungă nimeni 
destul de aproape pentru a urmări procesul. Și-n niciun caz 
James Landry. 

— Niciodată să nu spui niciodată, iubito. 

Sean își termină vinul și se duse să se pregătească pentru o 
seară în oraș. Eu m-am dus la casa de oaspeţi și mi-am verificat 
e-mail-ul. 

Agentul special Armedgian, omul meu de legătură cu biroul 
de teren al F.B.I.-ului din West Palm, îmi trimisese informațiile 
obținute de la Interpol. 

Conform lui Armedgian, Van Zandt nu avea antecedente 
penale, dar Interpolul îi făcuse un dosar care spunea destule. Își 
vârâse nasul în multe plăcinte din lumea afacerilor, mereu la 
limita legalităţii, însă fără s-o depășească vreodată - dar, în 
orice caz, fără să fie prins. 

Nu se menţiona că ar fi fost luat la ochi pentru vreo 
suspiciune de natură sexuală. Eram dezamăgită, dar nu 
surprinsă. Dacă existau și alte victime ale farmecelor lui 
îndoielnice, probabil erau la fel ca prietena Irinei: tinere, lipsite 
de experienţă, singure în câte-o ţară străină, fiindu-le teamă să 
se plângă cuiva. 

Aveam nevoie să-mi limpezesc minţile înaintea jocurilor 
intelectuale ale serii, așa că mi-am luat un costum de baie și m- 
am dus la piscină pentru ca apa caldă și mătăsoasă să-mi 
liniștească trupul și să-mi curețe straturile de zgură din creier. 

Sorele apusese, dar piscina strălucea cu irizaţii albastre, 
luminată din interior. Fără să mă gândesc absolut la nimic, 
înotam alene, întorcându-mă încet sub apă după fiecare lungime 
de bazin. Tensiunea se risipea și, pentru scurt timp, devenisem 
doar un animal acvatic suplu, numai oase, mușchi și instincte. 
Era o senzaţie plăcută, să fiu o făptură atât de fundamentală și 
necomplicată. 

După ce am înotat pe săturate, m-am întors pe spate și am 
început să fac pluta, privind vârfurile de ac ale stelelor pe cerul 


VP - 199 


de catifea neagră. Apoi apăru Landry, oprindu-se pe marginea 
bazinului. 

M-am scufundat și am ieșit din nou la suprafaţă, scuturându- 
mi apa de pe cap. 

— Landry. M-ai luat pe nepregătite, am spus, călcând apa. 

— Sunt sigur că asta nu ți se întâmplă prea des. 

Era încă în hainele de lucru, deși își lărgise cravata și-și 
suflecase mânecile cămășii. 

— E vina mea, că ţi-am dat codul de la poartă, i-am spus. O zi 
grea, la strânsul degetelor în menghină? 

— Lungă. 

— Îmi pare rău c-am lipsit. Nu există un poliţist rău mai bun 
ca mine. 

— N-am nicio îndoială, zâmbi el vag. Nu mă inviţi? Numi spui 
că apa e minunată? 

— Ar fi un clișeu. Detest previzibilitatea. 

Am înotat până la scară și am ieșit, făcând un efort pentru a 
nu mă repezi să-mi acopăr trupul cu prosopul. Nu voiam să știe 
cât de vulnerabilă mă simţeam. Cumva, credeam că până și în 
lumina difuză din jurul piscinei mi-ar fi văzut fiecare cicatrice, 
fiecare imperfecţiune. lar faptul că-mi păsa mă înfuria. 

M-am șters, mi-am frecat bine părul, apoi m-am înfășurat cu 
prosopul ca într-un sarong, pentru a-mi ascunde carnea găurită 
și sfârtecată a picioarelor. Landry mă privea, cu o expresie de 
nepătruns. 

— Nimic la tine nu e previzibil, Estes. 

— Am s-o iau ca pe un compliment, deși cred că nu consideri 
imprevizibilitatea o calitate. Ai vreo veste bună? l-am întrebat, 
conducându-l spre casa de oaspeţi. 

— Ajutoarele de șerif au găsit mașina lui Erin Seabright, 
răspunse el. Parcată sub un praf de vreo șase degete, într-un 
colț al primei parcări de lângă intrarea pentru camioane a 
centrului ecvestru. 

M-am oprit cu mâna pe clanţă, ţinându-mi respiraţia, gata să 
aud că Erin fusese găsită moartă în portbagaj. 

— Echipa  criminalistică o examinează, caută amprente, 
etcetera. 

Am oftat, pentru moment ușurată. 

— Unde era? 


VP - 200 


— În prima parcare, cum intri pe poarta camioanelor, lângă 
spălătorie. 

— Ce căuta acolo? am întrebat, fără să aștept un răspuns. Ar 
fi trebuit s-o parcheze lângă grajdul lui Jade, nu la o jumătate de 
milă distanţă. De ce-a dus-o acolo? 

Landry ridică din umeri. 

— Poate lăsase niște rufe la spălătorie. 

— Și pe urmă a mers pe jos tocmai până la hambarul lui Jade? 
Și până la poarta din spate, unde avea întâlnire? N-are niciun 
sens. 

— N-are sens nici ca răpitorii s-o fi mutat acolo. Au răpit-o. Ce 
le mai păsa lor unde era parcată mașina? 

Am intrat în casă, cu gândul la ceea ce auzisem. 

— Ca să câștige timp? Luni urma să fie ziua liberă a lui Erin. 
Dacă nu era Molly, nimeni nu i-ar fi observat lipsa până marți 
dimineața. 

— lar atunci, nimeni nu s-ar fi întrebat unde era, fiindcă Jade 
susține că demisionase și se transferase la Ocala, completă 
Landry teoria. 

— Cum s-a comportat la interogatoriu? 

— Incomodat. Și de interogatoriu, și de crimă. 

— Nervi, ceva? 

— Nesemnificativi. 

— Mă rog... tipul își câștigă existenţa sărind cu caii peste 
obstacole mai înalte decât mine. Nu-i un joc pentru cei slabi de 
inimă. 

— Nici crima nu e. 

Un joc. Unui om obișnuit i-ar fi greu să considere crimele și 
răpirile niște simple jocuri - dar, într-un sens macabru, sunt 
jocuri. Jocuri cu mize foarte serioase. 

— Vreo veste de la răpitori? 

Landry se rezemă de spătarul unui scaun, cu mâinile în 
buzunare. Clătină din cap. 

— Nu. Telefoanele din casa Seabright sunt interceptate. Am 
pus doi băieţi să se intereseze prin vecini. N-au aflat nimic. 

— In dulăpiorul de sub televizor e un bar, i-am spus. Servește- 
te cu ceva, până mă schimb. Pari să ai nevoie. 

L-am lăsat să aștepte, timp în care am făcut un duș rapid, 
apoi am stat câteva momente în faţa oglinzii, privindu-mă, 
încercând să-mi descifrez propria expresie de nepătruns. 


VP - 201 


Nu-mi plăcea senzaţia de anxietate care-mi stăruia în 
abdomen. Fiorul de teamă fusese înlocuit de o stare pe care 
aproape că n-o mai recunoșteam: speranţa. Nu voiam să 
însemne atât de mult pentru mine faptul că Landry se întorsese, 
că mă punea la curent și mă includea și pe mine în anchetă. 

— l-ai spus lui Seabright că ești detectiv particular, se auzi 
glasul lui, puternic și limpede; probabil stătea chiar lângă ușa 
dormitorului. Ești? 

— Nu tocmai. 

— Asta-i fraudă. 

— Nu. E minciună, l-am corectat. Ar fi fraudă doar dacă m-aș 
prezenta ca atare printr-un fals, și aș accepta bani de la familia 
Seabright pe baza acelui fals. N-am făcut-o și nici n-am s-o fac. 

— Ai fi un avocat extraordinar. 

La fel îmi spunea întotdeauna și tatăl meu, motiv pentru care 
mă și făcusem polițistă - nu voisem să fiu ca el, îndoind legile de 
parc-ar fi fost făcute din sârmă, manipulându-le spre a satisface 
nevoile oamenilor corupti, corupți și bogaţi. Pe-atunci, încă nu- 
mi dădeam seama că și ca polițistă aveam să ajung că mă 
manipulez pe mine însămi în tot atâtea feluri și să-mi scuz 
acțiunile deoarece credeam că luptam pentru o cauză dreaptă. 
Și totuși, nu eram ca el. Asta era lucrul cel mai important. 

— Am verificat dosarul juniorului Seabright, continuă Landry. 
N-a avut nicio problemă. Un student bun, cu multe activităţi 
extrașcolare. 

— Ca de pildă, c-o regula pe soră-sa vitregă? 

— Și clubul de matematică. 

— Nu-mi place că ne-a minţit în legătură cu locul unde a fost 
duminică. 

— Așa tată, așa fiu. 

Am luat pe mine un rând de lenjerie neagră, uitându-mă 
peste umăr, pregătită să-l văd pe Landry stând în ușă. Nu era 
acolo. 

— Seabright îi susţine pe cei care-s sânge din sângele lui, am 
spus, în timp ce mă îmbrăcam cu o bluză albă de smoking și o 
pereche de pantaloni negri pană. Nu va lăsa loc pentru nicio 
posibilitate ca fiu-său să fie cumva implicat. 

— Asta, presupunând că tatăl e cel care-i furnizează alibiul. Și 
e valabil și invers. 


VP - 202 


Mi-am legat bluza în talie și am ieșit din dormitor. Landry 
stătea rezemat de bufetul din bucătărie, cu un pahar de scotch 
în mână. Îmi privi ţinuta pe sub pleoapele coborâte. 

— Nu trebuia să te îmbraci elegant pentru mine. 

— Nici n-am făcut-o. Nu mi-l închipui pe Bruce Seabright 
participând activ la răpire. Chiar dacă voia ca Erin să dispară, nu 
și-ar fi murdărit mâinile. Era prea riscant. Și-atunci, de ce să 
aibă nevoie de un alibi? am întrebat. Chad era cel încurcat cu 
Erin. 

— lar Erin e cea cu dosarul juvenil, completă Landry. Furturi 
din magazine. Posesiune de substanţe. 

— Ce substanţe? 

— Ecstasy. l-au săltat la o petrecere. S-a ales cu un 
avertisment. Am pus pe cineva de la divizia juvenilă să-i verifice 
pe amicii cu care-a fost arestată, spuse Landry. Și am vorbit cu 
un cunoscut de la narcotice să se intereseze de dealer. 

— Cine de la narcotice? 

— Brodie. Îl cunoști? 

Privindu-mi picioarele, am dat din cap. Stăteam în faţa lui 
Landry, rezemată de celălalt bufet, cu brațele încrucișate pe 
piept. Bucătăria era atât de mică, încât degetele mele de la 
picioare aproape se atingeau de pantofii lui. Oxforzi din piele 
maro, de calitate. Fără ciucuri. 

Matt Brodie îmi fusese prieten cândva. Sau, cel puţin, așa 
crezusem. Mai bine nu l-aș fi întrebat. Acum, aștepta să intru în 
detalii. 

— E destul de bun, am spus. 

— Sunt sigur că laudele tale îl vor bucura, replică Landry, cu o 
undă de sarcasm sec. 

M-am întrebat ce-o fi spus Brodie despre mine - nu că ar fi 
contat. Landry putea să creadă ce voia. 

— Jade e cel care susţine că fata a plecat pur și simplu, spuse 
el. E ultimul care a văzut-o. Cred că a fost așa: Erin știa ceva 
despre calul mort. Jade voia s-o înlăture. A înscenat răpirea, ca 
să se mai aleagă și cu un ban în plus pentru deranj. Probabil că 
fata e la fel de moartă ca aia din groapa cu bălegar. 

— În legătură cu ultima parte, sper că te înșeli, am răspuns, 
știind că se prea putea să aibă dreptate. Și eu mă gândisem la 
același lucru. 


VP - 203 


— Ascultă, Estes, îți datorez scuze. De-asta am venit aici. 
Poate că, dacă te-ascultam prima dată când ai venit, Jill Morone 
n-ar fi murit. Poate că și pe Erin Seabright am fi avut-o înapoi, la 
ora asta. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu știu ce să-ți răspund. 

Avea dreptate și o știam amândoi. N-aveam de gând să-i 
îndrug platitudini, ca o nevestică ascultătoare care scuză micile 
greșeli ale soțului. Nici n-aveam să-i împing adevărul în faţă. 
Făcuse o eroare de judecată - una gravă. Eram ultima persoană 
care să aibă dreptul de a-l critica pentru asta. 

— Nu e vorba numai de tine, am spus. Ţi-o luasem înainte. N- 
am împiedicat asasinarea acelei fete. N-am găsit-o pe Erin. 
Uneori, lucrurile merg de la sine, orice-ai face. 

— Chiar crezi asta? 

— N-am încotro. Dacă n-aș crede-o, ar trebui să mă consider 
vinovată pentru toate porcăriile care s-au întâmplat în general, 
și știu sigur că nu răspund decât pentru două treimi din ele. 

Mă privi un moment... două... trei... îmi venea să mă întorc 
sau s-o iau din loc, dar n-am făcut-o. 

— Deci, Jade are un alibi pentru aseară? l-am întrebat. 

— O femeie. Clientă. Susannah Atwood. 

— A confirmat? 

Landry înclină capul afirmativ. 

— Și avea pe cineva care să confirme și varianta ei? 

Își dădu ochii peste cap. 

— Sigur. Pe Jade. De ce? O cunoști? 

— Am auzit de ea. Sean o cunoaște. Are o reputaţie de 
libelulă mondenă. 

— Fluturaș, vrei să spui? 

— Nu. 

Înălţă din sprâncene. 

— Îi știu genul, am explicat. Susannah și-ar putea închipui că 
un alibi oferit unui ucigaș e echivalentul sexului oral în noul 
mileniu. N-aș avea încredere în ea. Dar, în fond, eu n-am 
încredere în nimeni. 

M-am uitat la ceas și am plecat de lângă bufet. 

— Acum trebuie să te dau afară, Landry. lau cina cu diavolul. 

— Cu care dintre ei? 

— Cu Van Zandt. 


VP - 204 


În timp ce mă duceam să-mi caut o pereche de pantofi, i-am 
povestit ce aflasem de la Sean și de la Interpol, prin intermediul 
lui Armedgian. Îi spusesem lui Van Zandt că aveam să ne 
întâlnim la „The Players”, la ora opt. Avusesem inspiraţia să-i 
refuz oferta de a veni să mă ia cu mașina. 

Landry stătea în ușa debaralei, cu mâinile în șolduri. 

— Vrei să zici că tipul ăsta s-ar putea să fie un obsedat 
sexual, dar te duci la cină cu el? 

— Da. 

— Și dacă a omorât-o pe Jill Morone? Dacă o ţine pe Erin 
închisă undeva? 

— Să sperăm că voi afla ceva cu care să-l înfund. 

— Ai luat crack? mă întrebă el, nevenindu-i să creadă. Sau 
ești doar proastă? 

— Cu mine n-o să încerce nicio figură, am răspuns, ieșind din 
debara cu un pantof într-un picior și cu celălalt în mână. In 
primul rând știe că nu mi-e frică de el și că nu mă poate 
controla. În al doilea rând: crede că poate câștiga bani de pe 
urma mea, în calitate de clientă, nu de victimă. 

— Și dacă nu-i decât un pervers care vrea să te violeze și să-ţi 
taie beregata? 

— Atunci, înseamnă că am făcut o eroare gravă de judecată - 
și nu e cazul. 

— Estes, s-ar putea s-o fi omorât pe fata aia, aseară. A minţit 
în legătură cu ea. Fusese și el acolo, la „The Players”. Barmanul 
și ospătăriţa spun că l-au văzut, i se scurgeau ochii după ea. L- 
am fi săltat de-acum, dar nu știm unde e. 

— La ce oră a plecat de la bar? 

— Nimeni nu-și mai amintea sigur. 

— Atunci, umflaţi-l și ţineţi-l un timp pe jăratic, dacă vreţi, am 
răspuns. 

Am intrat în baie și mi-am privit părul. N-aveam ce să-i fac. 

— Mi-aș petrece bucuros seara în cadă, citind o carte. Dar 
dacă a ascuns-o pe Erin undeva, sigur n-o să vă spună. 

— Și crezi că ţie ţi-ar spune-o așa, una-două? întrebă Landry, 
din ușă. De parc-ar fi un text de efect: vrei să vii până la mine s- 
o vezi pe fata pe care-am răpit-o? lisuse Christoase! 

— Atunci, urmărește-ne! Ce te enervezi așa? 

Clătină din cap și se răsuci pe călcâie, revenind în dormitor. 


VP - 205 


— De-asta nu vreau să te amesteci, spuse el, arătând cu 
degetul spre mine, în timp ce ieșeam din baie. Tu ai agenda ta, 
ești mereu cu capsa pusă... 

— N-ai decât să închizi ochii, l-am întrerupt, dându-i la o parte 
degetul pe care mi-l agita prin faţă, tot mai nervos. Sunt 
cetăţean particular, Landry. N-am nevoie de permisiunea și nici 
de aprobarea ta. Dacă mor, vei ști pe cine să arestezi. Îţi rezolv 
cazul, în mă-sa. Vei ajunge un erou în oficiul șerifului - scapi 
lumea de mine, și mai prinzi și-un ucigaș, ambele dintr-o 
lovitură. 

— Nu e treaba mea să te las să te omori! strigă el. 

— Crede-mă, dacă n-am făcut-o până acum, n-o să las un 
fraier ca Van Zandt să mi-o facă. 

Stăteam aproape nas în nas, iar aerul dintre noi trosnea de 
electricitate. Landry vru să mai spună ceva, dar se abţinu. Poate 
că număra până la zece. Poate făcea tot ce putea să nu mă 
strângă de gât cu mâinile goale. Nu știam ce gândea. Nu știam 
decât că stăteam prea al naibii de-aproape de el. 

— Și eu am fost bună, Landry, am spus încet. Pe meserie. Știu 
că nu tuturor le convine să-și amintească asta, dar eram bună. 
Ai fi un prost să nu profiți. 

Incă o eternitate veni și trecu. Ne uitam unul la altul ca doi 
arici furioși - cu toţi țepii zburliţi. Landry clipi din ochi primul și 
făcu un pas înapoi. M-aș fi așteptat să fiu mândră de asta, dar n- 
am simţit decât dezamăgire. 

— Van Zandt vrea să mă impresioneze, i-am spus. 

M-am întors în debara și am găsit o poșetuţă în care să-mi 
pun reportofonul. 

__— Vrea să se dea mare, dar mai mare.-i e gura decât creierul. 
Il pot face să spună lucruri pe care n-ar trebui să le spună. Am 
să înregistrez convorbirea. Pe urmă, te sun. 

— Pe urmă, când? întrebă el cu subiînţeles. 

— Pe urmă - după cafea. Am tras linie înainte să mă 
prostituez. Totuși, mă bucur că ai o părere atât de bună despre 
mine. 

— Și eu mă bucur că ai replică, mormăi el. 

Işi scoase telefonul celular din buzunar, formă un număr și 
rămase privindu-mă în timp ce aștepta să i se răspundă. Știam 
ce făcea. O parte din mine ar fi vrut să-i ceară să renunțe, în 


VP - 206 


ciuda a ceea ce spusesem înainte. Dar n-o puteam îngădui. Mai 
mult de-atât nu puteam să mă milogesc. 

— Weiss. Landry sunt. Van Zandt e la „The Players”. Umilaţi-l. 

Fără să-și ia ochii de la mine, puse telefonul la loc în buzunar 

— Mulţumesc pentru pont. 

l-aș fi spus să se ducă dracului, dar nu aveam încredere în 
propria mea voce. Mă simțeam ca și cum mi s-ar fi pus un 
pietroi în gât. Aș fi preferat să nu simt nimic, să nu-mi pese de 
nimic altceva decât cum să trăiesc de pe-o zi pe alta - sau nici 
măcar de asta. Dacă nu aștepți nimic, dacă n-ai niciun scop, 
niciun ţel, nu poţi avea dezamăgiri, nu simți durerea. 

Landry se întoarse și ieși, cu informaţiile pe care i le dădusem, 
cu planurile mele pentru seara aceea, cu toate speranțele mele 
de a face un pas decisiv spre rezolvarea cazului. Mă simțeam ca 
o proastă. Crezusem că venise ca să mă includă și pe mine, dar 
el nu voia decât să fie cu cugetul împăcat. Cazul era al lui. 
Proprietate personală. 

Multumesc pentru pont. 

Am început să mă plimb prin casă, încercând să-mi stăpânesc 
emoţiile care mă frământau. Trebuia să fac ceva. Aveam nevoie 
de un plan nou. Nu puteam să stau singură acasă, cu gândul la 
toate acele sentimente, și n-aveam nicio carte interesantă pe 
care s-o citesc în cadă. 

În mintea mea începu să se contureze o idee. Înainte de a 
depăși faza de embrion, mi-am schimbat hainele și am ieșit pe 
ușă. 

Viaţa mea ar fi fost mai ușoară dacă mă duceam la Barnes & 
Noble. 


VP - 207 


Capitolul 25 


Adresa din Wellington unde locuia Lorinda Carlton era a unei 
case de pe Sag Harbor Court. Dacă nu cumva Van Zandt făcea o 
mare dezvăluire în timpul convorbirii cu Landry, nu exista niciun 
motiv de a obține un mandat de percheziţie pentru a cerceta 
proprietatea. Dar dacă Van Zandt fusese implicat în răpirea lui 
Erin sau în asasinarea lui Jill, și păstrase un suvenir, existau 
toate șansele să se fi debarasat de el imediat ce se întorsese 
acasă. 

Am parcat într-un loc pentru vizitatori din capătul cvartalului 
unde se afla locuinţa lui Carlton. În jumătate din case luminile 
erau aprinse, dar pe-afară nu se desfășura nicio activitate. 
Niciun vecin prietenos nu stătea pe prispă, să admire stelele 
sâmbăta seara. 

Pentru că în Wellington e așa cum e, pentru că, datorită 
sezonului hibernal de prezentări, în fiecare an vin mulţi chiriași. 
Dacă unii oameni din lumea cailor au locuinţele lor proprii, mulţi 
ocupă în fiecare iarnă câte un alt apartament. Felul de a fi al 
celor cu cai face ca mai întâi să se facă aranjamentele locative 
pentru animale, cele pentru oameni așteptând adesea până în 
ultimul moment. In consecință, complexele locative nu sunt 
unite printr-un sentiment comunitar prea strâns. 

Casa lui Carlton era în capătul opus al fundăturii, complet 
cufundată în întuneric. M-am uitat prin fereastra de lângă ușă, în 
căutarea unui panou al sistemului de alarmă. Dacă exista 
vreunul, se afla în afara câmpului meu vizual. lar dacă îl 
declanșam, mi-era greu să ajung repede la mașină. Trebuia să 
găsesc o cale de scăpare prin sau peste gardul viu înalt de la 
capătul complexului, cu speranţa că nimeni n-avea să mă vadă, 
apoi să mă întorc mai târziu pentru a-mi lua mașina. 

Cu acest plan, am scos câteva instrumente din buzunar și am 
atacat broasca de la ușă. Orice trecător ar fi privit cu mai puţină 
suspiciune pe cineva care încerca să descuie intrarea din faţă, 
decât dacă se strecura prin spate. Puteam oricând să ridic din 
umeri, spunând că-mi pierdusem cheia, să inventez o poveste 
cum că venisem în weekend la prietenul meu Van Zandt, care 
uitase să mă aștepte, nesimţitul. 


VP - 208 


Ținându-mi respiraţia, manevram încuietoarea ușii. Forţarea 
broaștelor nu se studiază la academia de poliție. O învăţțasem de 
la un grăjdar, când aveam unsprezece ani. Bobby Bennet 
petrecuse ani de zile lucrând pe pistele de curse din Florida, 
până când o neînțelegere ghinionistă în legătură cu o spargere îi 
adusese o condamnare de trei până la cinci ani în pușcărie. 
Susținea că se îndreptase după liberare, dar nu-și uitase vechile 
deprinderi și mi le împărtășise și mie, pentru că eram o pacoste 
și mă simpatiza. 

I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-l scosese în cale pe Bobby 
Bennet, când broasca se deblocă. Inima continua să-mi bubuie 
în piept, când am deschis ușa și am intrat. Multe sisteme de 
alarmă îţi permit să intri cu cheia, dar apoi cer introducerea 
codului corect pe tastatura cheii în interval de un minut sau 
două - altfel, se declanșează alarma atât în casă, cât și la 
agenţia unde e conectat sistemul, fie una privată, fie oficiul 
șerifului. 

Am găsit panoul de control al sistemului pe peretele din 
spatele ușii. O luminiţă verde arăta că era dezamorsat. 

Ușurată, mi-am văzut de treabă. Am aprins o lampă mică, pe 
o masă din living. Orice vecin observa lumina ar fi presupus că 
în casă nu se aflau altcineva decât locatarii - care hoţ ar aprinde 
luminile? 

Casa era cam neîngrijită și mirosea a câine. Mocheta fusese 
cândva albă. La fel și canapelele din imitație de piele, acum 
crăpate și jegoase. Van Zandt avea nevoie de un client mai 
bogat, ca să-și poată acoperi cheltuielile. Probabil că pentru asta 
îl luase la ochi pe Sean. Cred că deja plănuia ca-n sezonul viitor 
să-i ia în primire casa de oaspeţi. 

Am trecut prin bucătăria mică, uitându-mă în treacăt prin 
sertare și dulapuri. Nimic altceva decât obișnuitele ustensile 
desperecheate, cutii de cereale și detergenţi. Îi plăcea berea 
Heineken și sucul de portocale cu multă pulpă de fructe. În 
frigider și congelator nu se aflau fragmente din niciun trup 
omenesc. Câteva rufe recent spălate zăceau mototolite în 
uscător. Pantaloni, șosete și lenjerie. Ca și cum s-ar fi dezbrăcat 
și le-ar fi aruncat pe toate în mașina de spălat de-a valma. Doar 
cămașa lipsea. M-am întrebat de ce. 

Livingul nu conţinea nimic demn de interes. O colecţie de 
casete video pe etajera cu televizorul. Filme science fiction și 


VP - 209 


romanţioase. Ale Lorindei Carlton, am presupus. Nu mi-l puteam 
imagina pe Van Zandt cu ochii la „Titanic”, plângând în timp ce 
Leonardo DiCaprio se ducea la fund pentru a treia oară. Nicăieri 
nu se vedea camera video pe care o adusese la Sean. 

Am urcat pe scară până la etaj, unde se aflau dormitoarele - 
unul mic, decorat cu jucării pentru câini, altul mare, cu mobilă 
laminată, de prost gust. Se simţea mirosul coloniei lui Van 
Zandt. Patul era făcut, cu așternutul pus în sertare. Ar fi putut să 
fie un soț bun, dacă nu avea nenorocitele alea de tendinţe 
sociopate și misogine. 

Camera video era pe podeaua debaralei, lângă un șir de 
pantofi. Am deschis geanta de piele și m-am uitat peste casete, 
toate etichetate cu numele unor cai de vânzare. Van Zanat filma 
caii, apoi copia înregistrările (montându-le cu grijă astfel încât 
să prezinte numai calităţile fiecăruia) ca să le arate clienţilor de 
perspectivă. Am introdus în cameră o casetă, am derulat-o și i- 
am dat drumul. Pe ecranul de control apăru un cal sur, sărind 
peste o serie de obstacole, în formă bună. Imaginea deveni 
unsharff, apoi din nou clară, și apăru un murg. Am oprit-o și am 
schimbat caseta. Același lucru. Van Zandt reușise să filmeze nu 
numai calul respectiv, ci și o tinerică zâmbitoare asociată cumva 
cu el. Călăreață, grăjdăriță sau stăpână. Motiv să-ţi dai ochii 
peste cap, nu să te alarmezi. 

Pe a treia bandă, am găsit-o pe Paris Montgomery călare pe 
un jugan negru cu stea albă în frunte. Stellar. 

Mi s-a frânt inima când i-am văzut lucrând. Era un animal 
frumos, cu o lucire ștrengărească în ochi și obiceiul de a-și fâlfâi 
coada ca un steag când sărea. Ataca obstacolele cu entuziasm, 
dar elanul nu era destul de elastic și nu întotdeauna își ferea 
picioarele dinapoi la timp ca să nu atingă stinghia de sus. Dar 
avea voinţă, suflet - așa cum spusese doctorul Dean. Când 
dobora câte o bară, Stellar își ciulea urechile și clătina din cap la 
aterizare, parcă reproșându-și că nu fusese mai atent. Avea 
multă „străduinţăa”, cum spun oamenii care lucrează cu caii, dar 
era nevoie de mai mult pentru a câștiga la nivel de elită sau a fi 
vândut la un preţ de elită. 

Era clar că, în spatele camerei, Van Zandt se plictisise de cal. 
Apăreau prea multe prim-planuri ale lui Paris și ale zâmbetului ei 
de fotomodel. M-am întrebat cât de apropiaţi erau de fapt, dacă 


VP - 210 


Paris Montgomery trăgea aceeași linie ca mine când se punea 
problema să obţină ceea ce voia de la un bărbat. 

Urmă apoi un cadru lung al unei fete care-l ţinea pe Stellar de 
căpăstru, astfel încât calul fără călăreț să pozeze pentru o 
vedere din profil. Erin Seabright, într-un tricou strâmt și un șort 
care lăsa să i se vadă picioarele suple și bronzate. Tocmai când 
poziţiona calul ca să se vadă cât mai bine, acesta o împinse cu 
capul, făcând-o să se împleticească înapoi, râzând. O fată 
drăguță, cu un zâmbet drăguţ. Cuprinse capul calului și-l sărută 
pe nas. 

Fata cea rea, cinică și spurcată la gură. În imaginea asta, nu. 
Distingeam clar legătura strânsă dintre Erin și cal. Se vedea în 
felul cum îi vorbea, cum îl atingea, cum întârzia cu mâna pe 
gâtul lui în timp ce-l muta dintr-un loc în altul. Cunoscându-i 
situaţia familială, nu mi-era greu să-mi imaginez că Erin se 
simțea mai apropiată de caii pe care-i îngrijea decât de oricine 
din casa Seabright. Caii n-o judecau, n-o criticau, n-o 
dezamăgeau. Caii nu știau dacă respecta sau nu regulile, și nici 
nu le păsa. Ei știau numai dacă era sau nu blândă și răbdătoare, 
dacă le aducea sau nu trataţii, și dacă știa unde le plăcea să-i 
scarpine. 

Știam aceste lucruri despre Erin Seabright pentru că și eu 
fusesem Erin Seabright, cu o viață de om în urmă. Fata care nu 
se potrivea în tiparul familiei, care nu voia să se ridice la 
înălțimea așteptărilor prea stricte ale familiei; fata care-și 
alegea cunoștințele bazându-se pe calităţile lor obiective. 
Singurii ei prieteni adevăraţi trăiau în grajduri. 

Banda îmi dezvăluia mai multe despre Erin decât despre Van 
Zandt. Am derulat-o și am urmărit din nou partea cu Erin, 
sperând să am cândva ocazia de a o vedea zâmbind astfel și 
personal, deși știam că, chiar dacă reușeam s-o scot din toată 
beleaua, avea să treacă mult timp până să zâmbească din nou. 

Am înlocuit caseta cu alta și am derulat-o înainte rapid peste 
trei cai, până au apărut Sean și Tino, iar atunci am lăsat-o să 
meargă normal. Arătau fermecător, cum mergeau prin arenă. 
Sean era un călăreț excelent, puternic, elegant, calm și foarte 
concentrat în propriul său trup. Juganul murg era zvelt și cu 
picioare lungi, și umbla cu stil. Camera îi urmări lateral prin 
arenă, spre pavilion, picioarele încrucișându-se în diagonală cu 


VP - 211 


graţia unui balerin, trupul calului curbându-se ca un arc în jurul 
piciorului lui Sean. Apoi, ieșiră din cadru. 

Camera rămase spre chioșc, transfocând spre lrina. Fata își 
mută privirea undeva în afara cadrului, cu o expresie de ură 
rece, trase din ţigară și suflă fumul drept spre obiectiv. Nu părea 
s-o tulbure faptul că Van Zandt o filma. Mie-mi făcea pielea să 
se zgârcească pe trup. Voiam să mă duc la apartamentul Irinei 
și s-o dăscălesc să-și încuie ușa noaptea. 

Elena Estes, mama cloșcă. 

Am pus camera la loc și m-am întors în dormitor, la măsuţa pe 
care se aflau videoul și încă un televizor. Și o colecţie de casete 
porno. Grupuri de fete cu câte un bărbat. Grupuri de bărbaţi cu 
câte o fată. Lesbianism. Mult lesbianism. Bărbaţi gay. Unele 
dintre filme păreau să fi fost violente, dar majoritatea nu. 

Un pervers al șanselor egale, domnul Van Zandt al nostru. 

Am căutat prin sertarele scrinului și ale noptierelor. M-am 
uitat sub pat, unde am găsit foștoloace de praf și niște rahați de 
câine pietrificaţi. Clienta lui Van Zandt avea nevoie de o femeie 
nouă la curățenie. 

N-am găsit nicio bandă legată de răpirea lui Erin. Cea trimisă 
familiei Seabright era o casetă V.H.S. mare. Majoritatea 
camerelor video moderne sau sunt digitale, sau înregistrează pe 
casete V.H.S.C. mici ori de opt milimetri, ca acelea din debara. 
Apoi, înregistrarea se copia printr-un videorecorder pe o casetă 
mare. De asemenea, răpitorul avusese acces la echipamente 
audio mai sofisticate decât cele pe care le văzusem în casă. 
Glasul de pe bandă fusese modificat artificial. Dacă Van Zanat 
era implicat în răpire, își ţinea benzile și echipamentele de 
înregistrare ascunse în altă parte. 

Dezamăgită, am stins luminile și m-am întors la parter. Ceasul 
meu intern îmi spunea că era timpul să plec. Intârziasem prea 
mult la benzile cu cai. Ştiam că Landry încerca să-l ţină pe Van 
Zandt în camera de interogatoriu cât mai mult timp posibil, dar 
exista oricând și posibilitatea ca Van Zandt să se ridice pur și 
simplu de pe scaun și să plece. Nu era în stare de arest - din 
câte știam. Nici măcar nu credea că i se aplicau legile Statelor 
Unite. 

Am privit ușa din faţă, dar n-am pornit într-acolo. Ideea de a 
mă lăsa păgubașă nu mă atrăsese niciodată. Voiam să găsesc 
ceva mai incriminator decât obsesiile porno, ceva - orice, care 


VP - 212 


putea fi măcar folosit împotriva lui ca factor de influenţă, chiar 
dacă nu-l asocia direct cu răpirea. 

Trecând prin bucătărie, am intrat într-un garaj destul de mare 
ca să încapă o singură mașină și niște dulapuri de scule, lângă 
un perete. Erau închise cu lacăte. N-aveam timp că le forțez. Pe 
dulapuri erau puse într-un echilibru precar diverse vechituri: un 
cooler de plastic, jucării de piscină, cutii de suc Diet Rite, un 
pachet cu douăsprezece suluri de hârtie igienică ieftină - cu alte 
cuvinte, nimic. 

De-a lungul peretelui din fund se înșirau câteva pubele și cutii 
de plastic pentru gunoi. Strâimbând din nas, am pornit spre ele. 

Gunoiul unui infractor poate fi o hazna cu comori. Comori 
împuţite și umede, de cele mai multe ori, dar tot cu valoare 
probatorie. 

Am ridicat capacul primei lăzi și m-am uitat înăuntru. Singurul 
bec din garaj era pe peretele de lângă ușa bucătăriei. Nu lumina 
destul de puternic ca să-mi fie de vreun folos. Imi doream să-mi 
fi adus lanterna din mașină, dar nu mai aveam timp să mă duc 
s-o iau. 

Am scormonit prin gunoi, nevoită să mă aplec mult prea 
aproape ca să văd ce făceam. Corespondenţă nesolicitată, cutii 
și casolete de la cine la pachet, cofraje de ouă, coji de ouă, 
smac de ouă, pungi de mâncare chinezească, cutii de pizza. 
Aceleași gunoaie din casa oricui. Nicio chitanță de credit cârd, 
nicio listă de sarcini pe care să figureze o crimă și o răpire. 

Am găsit o hârtie pe care erau scrise nume de cai, o dată, o 
oră a plecării din Palm Beach, o oră a sosirii în New York, 
numărul cursei și programul unui zbor la Bruxelles. Caii erau 
transportaţi în Europa. Mi-am strecurat-o în buzunarul blugilor. 
Dacă Van Zandt scotea cai din ţară, putea ieși și el odată cu ei. 
Putea să zboare cu avionul cargo, ieșind de sub jurisdicţia lui 
Landry ca un hoţ în noapte. 

Apoi am ridicat capacul celei de-a doua lăzi de gunoi, și 
adrenalina mi se repezi prin sistem ca un drog. 

Singurul obiect din ladă era o cămașă. Cămașa care nu fusese 
pusă la spălat cu pantalonii, șosetele și lenjeria - haine scoase 
în grabă și aruncate în mașină la grămadă. 

A trebuit să mă aplec în container ca să ridic cămașa de pe 
fundul acestuia. Mirosul de gunoi îmi întoarse stomacul pe dos, 


VP - 213 


umplându-mi ochii de lacrimi. Dar am scos cămașa și am dus-o 
la lumină, s-o văd mai bine. 

Bumbac egiptean fin, de un albastru franțuzesc cald. Am 
ridicat cămașa în lumină, căutând o monogramă, dornică să 
găsesc o probă clară că-i aparţinea lui Van Zanat. N-am găsit 
niciuna, dar pe partea stângă a gulerului se vedea ceva ce l-ar fi 
putut identifica și mai categoric pe posesor: pete întunecate ce 
păreau a fi de sânge. Latura din stânga a pieptarului avea o 
ruptură mare, pătată și ea cu sânge. 

Inima-mi bătea nebunește. 

Era posibil ca Van Zandt să se fi tăiat la bărbierit, ar fi susținut 
un avocat al apărării. Și tot singur s-a și înjunghiat? ar fi întrebat 
procurorul. Probele sugerau că se putea să fi fost rănit într-o 
luptă, ar fi afirmat acuzarea. 

Mi-o puteam imagina ușor pe Jill Morone luptându-se cu 
atacatorul, dând din braţe, cu degetele încârligate ca niște 
gheare, zgâriindu-l. L-ar fi putut nimeri pe gât, de unde sângele 
i-ar fi curs pe cămașă. Dacă la autopsie se găseau particule de 
piele sub unghii... Dacă Van Zandt avea pe gât răni care să 
corespundă... Nu observasem niciuna, dar și le putuse ascunde 
sub nelipsitul său ascot. M-am gândit la boxa din grajdul lui 
Jade, la ceea ce păruse a fi sânge, pe rumegușul de brad. Putea 
fi de la a doua rană. Jill îl putuse lovi cu ceva, cu un obiect tăios. 
În fond, poate că nu din cauza alcoolului fusese Van Zandt atât 
de palid în cursul dimineţii. 

Inima-mi bubuia atât de tare, încât îmi tremurau mâinile. 
Câștigasem jackpotul. Pe vremuri, după o descoperire ca asta, 
aș fi dat de băut la toată lumea. Acum, nu mai puteam nici 
măcar să-mi revendic victoria, și chiar dacă aș fi putut, nu eram 
binevenită în barurile polițiștilor. Stăteam în lumina slabă din 
garaj, încercând să-mi stăpânesc emoția, străduindu-mă să mă 
gândesc la următorii pași decisivi pe care-i aveam de făcut. 

Cămașa trebuia să fie găsită de Landry. Oricât de mult mi-ar fi 
plăcut să i-o arunc în faţă, știam că dacă o duceam la el, n-ar 
mai fi ajuns niciodată în instanţă. Ca un cetăţean privat, nu 
aveam nevoie de mandat ca să percheziţionez casa cuiva. Al 
Patrulea Amendament ne apără de agenţii guvernului, nu de 
semenii noștri. Dar nici nu aveam dreptul să intru ilegal în casă. 
Dacă Van Zandt m-ar fi invitat, și pe parcursul vizitei aș fi găsit 
cămașa, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Și încă ar mai fi existat 


VP - 214 


complicații. Pentru că lucrasem cândva într-o agenţie de 
aplicare a legii, și fiindcă avusesem contacte cu oficiul șerifului 
în legătură cu acest caz, un avocat al apărării abil ar fi susținut 
că trebuia să fiu considerată de facto un agent în casa lui Van 
Zandt, astfel anulându-mi statutul de cetățean nevinovat și 
făcând ca dovezile pe care le găsisem să nu poată fi admise în 
instanţă. 

Nu. Trebuia să se procedeze ca la carte. Să se stabilească 
succesiunea de custodie. Oficiul șerifului trebuia să intre în garaj 
cu un mandat. O informaţie anonimă, plus antecedentele lui Van 
Zandt și relaţiile lui cu Jill Morone, puteau fi de ajuns pentru 
obținerea mandatului. 

Totuși, nu voiam să pun cămașa la loc în lada de gunoi. Nu 
puteam fi convinsă că n-avea să intervină ceva; că Van Zandt n- 
avea să se sperie după discuţia cu Landry și să vină grăbit acolo 
ca să se debaraseze de dovezi. Trebuia s-o ascund într-un loc 
unde Van Zandt să n-o poată găsi. 

Nici nu-mi venise bine această idee, că am auzit o mașină 
intrând pe aleea casei, iar ușa garajului începu să huruie. 

Se ridicase deja pe o treime, când am ajuns la ușa bucătăriei, 
iar farurile mașinii luminară peretele ca niște proiectoare în 
căutarea unui deţinut evadat. 

Mașina claxonă. 

M-am repezit în bucătărie, am trântit ușa și am încuiat-o, 
câștigând câteva secunde preţioase. Innebunită, m-am uitat în 
jur, după un loc unde să ascund cămașa. 

N-ai timp. N-ai timp. Arunc-o și fugi. 

Am îndesat-o în fundul unui dulap de sub bufet, am închis ușa 
și am luat-o la fugă, chiar când am auzit cheia în broască. 

lisuse Christoase. Dacă Van Zandt mă recunoștea... 

Trecând în goană prin sufragerie, am lovit un scaun cu șoldul, 
m-am împiedicat, am căzut, m-am chinuit să rămân în picioare, 
cu ochii spre ușa glisantă a terasei. 

În spatele meu, am auzit un câine lătrând. 

Am ajuns la ușa terasei și am smucit de clanţă. Era blocată. 

O voce - de femeie? 

— Şo pe el, Cricket! 

Câinele: mârâind. Îl vedeam venind, cu coada ochiului. Un 
proiectil mic și închis la culoare, cu dinți. 


VP - 215 


Degetul meu mare găsi foraibărul ușii și-l ridică. Am tras ușa 
pe jumătate și m-am strecurat prin deschizătură, în timp ce 
dinţii câinelui mi se înfigeau în pulpă. 

Mi-am smucit piciorul înainte, iar câinele schelălăi, când am 
încercat să trântesc ușa peste capul lui. 

M-am repezit peste terasă, până la ușa cu plasă din afară, m- 
am izbit de ea, apoi am zburat mai departe, când ușa se 
deschise. Eram în curtea din spate. 

Casa Lorindei Carlton era ultima din șir. Un gard viu înalt 
mărginea cvartalul. Trebuia să ajung dincolo de el. Acolo 
începea un spaţiu larg, neamenajat, în proprietatea satului 
Wellington, iar în capătul acestui teren se afla centrul comercial 
din piaţa localităţii. 

Am alergat spre gardul viu. Câinele continua să fugă după 
mine, lătrând și mârâind. Am cotit la dreapta și am gonit în 
lungul gardului, căutând o deschizătură. Fălcile câinelui 
clănțăneau pe lângă călcâiele mele. Din fugă, mi-am scos 
hanoracul, înfășurându-i o mânecă pe antebraţul drept și lăsând 
restul să atârne pe jos. 

Câinele se repezi și înhăţă hanoracul între dinţi. Apucând cu 
ambele mâini mâneca, m-am sprijinit bine pe un picior și am 
pivotat în loc, întorcând celălalt capăt al hainei, de care era 
prins câinele. O piruetă, două, ca la aruncarea ciocanului, și i-am 
dat drumul. 

Nu știam cât de departe aveau să-l propulseze inerția și 
propria lui greutate, dar era suficient ca să mai câștig câteva 
secunde. Am auzit o bufnitură și un schelălăit, tocmai când 
zăream un loc pe unde să sar gardul. 

O camionetă era parcată lângă latura din fund a altei case. 
Am sărit pe capotă, pe acoperișul cabinei, și peste gard. 

Am aterizat ca un parașutist - genunchi îndoiţi, cădere, 
rostogolire. Durerea care-mi străbătu trupul fu vie, sfâșietoare, 
pornind din labele picioarelor și fulgerându-mă toată, până-n 
creștetul capului. Un moment, nici n-am încercat să mă mișc, 
zăcând doar grămadă pe pământ. Dar nu știam dacă mă văzuse 
sau nu cineva sărind peste gard. Nu știam dacă javra aia 
nesuferita n-avea să se năpustească prin frunziș, cu colții 
dezveliți, ca un cap miniaturizat al lui Cujo. 

Crispată, mi-am adunat picioarele sub mine, m-am săltat de 
la pământ și am pornit mai departe, ţinându-mă cât de aproape 


VP - 216 


de gard puteam. Două junghiuri de durere mă străpunseră din 
șale, prin nervii sciatici, până înapoia genunchilor, făcându-mă 
să icnesc. Coastele lovite mă pedepseau la fiecare respiraţie. Aș 
fi înjurat, dar și aia m-ar fi durut. 

Încă cincizeci de metri, și ajungeam la centrul comercial. 

Am luat-o la trap, încetinind apoi într-un marș rapid, cu un 
efort de voință de a merge înainte. Transpiram ca un cal și mi se 
părea că miroseam a gunoi. Undeva departe, în spatele meu, 
auzeam o sirenă. Până ajungea poliţia la casa Lorindei Carlton și 
a lui Tomas Van Zandt și afla primele date despre spargere, 
aveam să fiu în siguranţă. Pentru moment, oricum. 

Ce ghinion! Dac-aș fi ieșit din casă cu două minute mai 
devreme... dacă n-aș fi pierdut atâta timp privind benzile cu cai 
sau minunându-mă de colecția porno a lui Van Zandt... Dacă n- 
aș fi întârziat câteva minute în garaj, ca să scormonesc prin 
gunoiul lui Van Zandt... în veci n-aș fi găsit cămașa. 

Trebuia să-l sun pe Landry. 

Am intrat în zona luminată din piaţă. Era sâmbăta seara. Pe 
trotuarul din fața restaurantului italian stăteau oameni, 
așteptând să se elibereze o masă. Am trecut pe lângă ei, cu 
capul în piept, încercând să arăt cât mai firesc, încercând să-mi 
liniștesc respiraţia. Pe ușa de la „Cobblestones”, următorul 
restaurant, se auzea muzică. Am trecut de China-Tokyo, 
inspirând mirosul de M.S.G. prăjit, care-mi aminti că nu 
mâncasem. 

Fiinţe omenești normale, petrecând o seară plăcută, mâncând 
pui kung pao și sushi. Probabil că în tot localul nu era nicio 
femeie care să fi pătruns vreodată prin efracţie într-o casă, 
căutând probe asupra unei crime. 

Eu am fost întotdeauna altfel. 

La acest gând, îmi venea să râd și să plâng în același timp. 

Mi-am cumpărat din magazinul „Eckerd's” o sticlă de apă, o 
ciocolată Power Bar, o cămașă ieftină de doc și o șapcă de 
baseball, și am schimbat bani pentru un telefon public. Afară, 
am rupt eticheta cămășii și mi-am tras-o peste tricoul leoarcă de 
sudoare, după care mi-am pus și șapca. 

Am scos din buzunarul blugilor două hârtii: lista din gunoiul lui 
Van Zanat și numerele de telefon ale lui Landry. L-am sunat pe 
Landry pe pager, i-am lăsat numărul telefonului public și am 
închis. În timp ce așteptam, am început să mă torturez singură, 


VP - 217 


întrebându-mă cât de clar mă văzuse femeia din casa lui Van 
Zandt, întrebându-mă cine era, întrebându-mă dacă Z. fusese cu 
ea. _ 

Nu credeam că mă putuse vedea prea bine. li spusese 
câinelui: „Șo pe el!” îmi văzuse părul scurt și presupusese, la fel 
ca majoritatea oamenilor, că un hoţ nu poate fi decât bărbat. 
Poliția avea să caute un bărbat - dacă-l căuta cât de cât. O 
simplă pătrundere prin efracţie, nu dispăruse nimic, nimeni nu 
fusese rănit. Nu mă așteptam să facă prea mari eforturi. Mă 
rugam la toţi sfinţii să nu facă. 

Chiar dacă se deranjau să caute amprente, ale mele nu 
figurau în nicio bază de date penală, iar celelalte baze de date 
nu erau consultate, în mod normal. Pentru că lucrasem în 
poliţie, amprentele mele erau înregistrate la Palm Beach 
County, dar nu alături de ale infractorilor de rând. 

Totuși, ar fi trebuit să port mănuși. Măcar mi-ar fi prins bine 
când răscoleam gunoiul. 

Am lăsat ambalajul în jurul ciocolăţii Power Bar, în timp ce o 
mâncam. 

Aveau să-mi găsească hanoracul - sau ce mai rămânea din el, 
după ce câinele termina să-l smotocească - dar n-aveau cum sa 
să-l pună în legătură cu mine. Era un hanorac negru simplu. 

Am încercat să-mi amintesc dacă avusesem ceva prin 
buzunare. Un lustru de buze Tropicana contra soarelui, un tub 
de Breathsavers aproape terminat, o chitanţă de la benzinăria 
Shell. Slavă Domnului că plătisem cu credit cardul. Și altceva? 
Când purtasem ultima oară haina? In dimineața când mă 
dusesem la urgență. 

Inima îmi căzu printre măruntaie. 

Rețeta. Reţeta pentru analgezice, pe care n-avusesem de 
gând s-o ridic. O îndesasem în buzunar. 

Of, căcat. 

Oare o scosesem? O aruncasem cumva, și uitasem? Știam că 
nu. 

Îmi venea rău. 

M-am rezemat de zid, încercând să-mi amintesc cum să 
respir, cum să gândesc. Numele meu era pe rețetă - Elena 
Estes, nu Elle Stevens. Numele n-ar fi însemnat nimic pentru 
Van Zandt. Decât dacă-mi văzuse fotografia în „Sidelines”. 
Fotografia cu mine călărind la ferma lui Sean, și cu textul care 


VP - 218 


mă identifica. lar dacă se întâmpla asta, cât de repede aveau să 
se așeze la locurile lor toate piesele din puzzle? 

O greșeală prostească, din neatenţie. 

Dacă poliția venea să-mi bată la ușă, aveam să neg că 
fusesem pe Sag Harbor Court. Aveam să spun că-mi pierdusem 
hanoracul la terenurile de prezentare. N-aveam niciun martor 
care să-mi confirme alibiul, dar de ce să am eu nevoie de un 
alibi, pentru numele lui Dumnezeu? aveam să protestez, 
indignată. Nu eram o infractoare. Eram o cetăteancă 
binecrescută, cu bani destui, nu o toxicomană nevoită să fure ca 
să-și cumpere următoarea doză. 

Și aveau să-i arate fotografia mea lui Van Zanat, ca să-l 
întrebe dacă mă recunoștea, și atunci aveam s-o încurc. 

La naiba, de ce nu telefona Landry? L-am sunat din nou pe 
pager, i-am lăsat numărul telefonului public, urmat de 911, am 
închis și am început să mă plimb prin jur. 

Cel mai rău, în toată încurcătura aia, n-avea să fie felul cum 
scăpăm de acuzaţii. Cel mai rău era dacă Van Zandt găsea 
cămașa înainte ca Landry să poată merge la el cu un mandat. 

La dracu”, la dracu”, la dracu’! lmi venea să mă dau cu capul 
de zid. 

Nu îndrăzneam să mă întorc la Van Zandt. Chiar dac-aș fi 
putut să mă spăl și să-mi schimb hainele, prezentându-mă ca 
partenera invitată de Z. la cină și abandonată, care spera să-l 
găsească acasă, nu puteam risca să fiu recunoscută de acea 
femeie - sau de Van Zandt însuși, dacă și el fusese în mașină. In 
acel moment, nici măcar nu îndrăzneam să mă întorc în cartier 
să-mi iau propria mea mașină. 

Ce încurcătură! Avusesem cele mai bune intenții, dar existau 
toate riscurile ca acţiunile mele să ducă la pierderea unei dovezi 
cruciale, și de a-mi fi compromis acoperirea faţă de Van Zandt - 
și, astfel, în ochii tuturor celor din anturajul lui Jade. 

De-asta n-ar fi trebuit să mă amestec, îmi spunea o voce mică 
și răutăcioasa. Dacă din cauza asta scăpa un ucigaș, urma să-l 
am pe conștiință. Încă o piatră mă apăsa pe inimă. lar dacă 
rezultatul era moartea lui Erin Seabright... 

De ce mama dracu’ nu sună Landry? 

— Dă-l în mă-sa, am mormăit. 

Și, ridicând receptorul, am format 911. 


VP - 219 


Capitolul 26 


Telefonul de la celălalt capăt al firului suna fără să răspundă 
nimeni. Landry înjură și închise. Nu recunoștea numărul. Cifrele 
911 de la sfârșit îl duceau cu gândul la Estes. Vârâtă-n cine știe 
ce, pân-la fundul ei cel drăgălaș. Putea pune pariu că nu stătuse 
acasă, scufundată în cadă cu o carte. 

Mare figură! Să se ducă la cină cu un posibil ucigaș sexual, de 
parcă ar fi fost o nimica toată. Landry bănuia că reacționase 
exagerat faţă de planul ei. In fond, era polițistă - fusese... Și mai 
era și ultima femeie pe care un bărbat ar fi trebuit să se simtă 
dator s-o protejeze, dar n-avea încotro. Lipsa instinctului ei de 
conservare avea ceva care-l atrăgea, care-o făcea să pară nici 
mai mult nici mai puţin decât... vulnerabilă. Se tot gândea la ea 
cum sărise pe treapta camionetei lui Billy Golam, încercând să-i 
smulgă volanul din mâini... și căzând sub roți... târâtă pe asfalt 
ca o păpușă de cârpe... 

Nu știa destul - sau nu-i păsa destul - ca să-și poarte singură 
de grijă. Și putea paria că nu-i convenea să facă el treaba în 
locul ei. Incă-i mai vedea expresia din ochi, când îl chemase pe 
Weiss și-i spusese să-l ridice pe Van Zandt. Furie, ofensă, 
dezamăgire - toate, sub o prefăcătorie de indiferenţă dură. 

Stătea pe culoar, lângă sala a autopsie a instituţiei de 
medicină legală. Venise direct de la interogatoriul cu Van Zandt, 
ca să-l prindă pe legist la sfârșitul disecării și spintecării lui Jill 
Morone. 

Van Zandt nu avusese nimic de oferit decât frustrare, 
plângându-se un sfert de oră de inferioritatea sistemului justițiar 
din Statele Unite, apoi exercitându-și dreptul de a avea prezent 
un avocat. Gata interogatoriul. Nu avuseseră nimic destul de 
solid ca să justifice un mandat de arestare. După cum i se 
amintise recent, nicio lege nu interzicea nesimţirea. 

O încurcase rău cu mișcarea asta. Dacă aștepta până după 
autopsie ca să-l aducă pe Van Zandt la interogatoriu, ar fi avut 
niște fapte pe care să se bazeze, să le folosească împotriva lui, 
poate să-l sperie, să-l facă să spună ceva ce de-acum n-avea să 
mai spună niciodată. 


VP - 220 


Landry își zise din nou că trebuia să rămână stăpân pe 
situaţie, nu să lase un factor imprevizibil - Elena - să sporească 
și mai mult haosul. 

Se întreba în ce mai intrase în acel moment. În nimic pozitiv, 
era sigur. 

Avea să ceară să știe totul despre autopsie. Să afle că Jill 
Morone fusese trântită cu faţa în jos pe podeaua unei boxe din 
grajd. In gât, gură și nas i se găsiseră particule de rumeguș și 
bălegar. Murise asfixiată. O mână o strânsese de ceafă, 
apăsând-o destul de tare ca să-și lase urmele degetelor 
imprimate în piele. La un moment dat, se luptase cu atacantul, 
rupându-și câteva unghii. Dar sub cele rămase nu i se găsise 
nici piele, nici sânge, nici altceva. 

Pentru Landry, asta nu avea niciun sens. Dacă se luptase atât 
de tare încât să-și rupă unghiile, ar fi trebuit să se găsească 
ceva sub ele. Zăcuse cu fața în jos în murdărie. Sub unghiile 
rămase ar fi trebuit să aibă urme de rumeguș și bălegar, intrate 
acolo când încercase să se ridice. Și când colo, nu era nimic. 

Și cu toate că hainele-i fuseseră rupte într-un mod care 
sugera o agresiune sexuală, pe trup nu se găsise spermă. De 
fapt, indiciile de viol erau minime. Câteva zgârieturi pe coapse și 
labii, dar nicio contuzie sau ruptură vaginală. S-ar fi putut ca 
agresorul să aibă un prezervativ, sau să-și fi pierdut erecţia, fără 
să poată merge până la capăt. Ori ideea tentativei de viol îi 
venise pe urmă, înscenând-o pentru a face un omor calificat să 
pară altceva. 

Landry ar fi putut folosi toate acele informaţii împotriva lui 
Van Zandt înainte ca individul să ceară un avocat, mai ales 
aparenta tentativă eșuată de viol. Cu asta, l-ar fi lovit drept în 
amorul propriu, umilindu-l și provocându-l. Van Zandt ar fi 
explodat. Era prea arogant ca să i se pună la îndoială 
masculinitatea, prea arogant ca să-și controleze temperamentul. 
Dar era și destul de istet ca să ceară totuși un avocat, iar acum 
nu putea să mai aibă loc niciun interogatoriu, nicio umilire, nicio 
provocare, fără ca acel avocat să fie prezent. 

Cine era prea arogant? 

Landry se ocări singur, în timp ce Weiss ieșea din sala de 
autopsie. Transferat de la New York, Weiss era un om scund, 
care-și petrecea prea mult timp în sala de gimnastică și, ca 
urmare, avea un tors ce părea umflat cu pompa mai-mai să 


VP - 221 


plesnească. Sindromul piticului. Nici nu-și putea ţine braţele 
perfect vertical pe lângă trup. 

— Ce părere ai? 

— Cred că-i al naibii de ciudat că avea unghiile curate, 
răspunse Landry. Ce fel de ucigaș omoară o fată într-un loc 
aproape public, apoi stă să-i curețe unghiile? 

— Unul profesionist. 

— Unul care a mai fost prins - ori a învăţat din experienţă. 

— Unul care se uită la Discovery Channel. 

— Unul care știe că ar fi rămas urme. 

— Ceea ce înseamnă că l-a zgâriat, spuse Weiss. Van Zandt 
avea ceva urme? 

— Din câte-am putut să văd, nu. Purta un pulover pe gât. Nici 
la Jade n-am văzut nimic. Și n-o să-i vedem bine pe niciunul 
dintre ei, dacă nu găsim vreo dovadă suficient de concludentă 
ca să-i arestăm. Ai aflat dacă în boxă era sânge sau nu? 

Weiss își dădu ochii peste cap. 

— E sâmbătă seara. Dacă doctorului Felnick nu i-ar fi venit 
cuscrii în weekend, nici autopsia n-ai fi avut-o gata în seara 
asta. 

— Ba cred că da, răspunse Landry. Administraţia de la centrul 
ecvestru are relaţii sus-puse. Vor ca totul să se rezolve și să se 
mușamalizeze cât mai repede. Crima face rău la moralul 
clienţilor. 

— In Wellington, oamenii nu prea sunt omorâți. 

— Da, pentru asta, trebuie să vină în West Palm. 

— Și agresiunea din cealaltă noapte? se interesă Weiss. Când 
au scăpat caii. Crezi că există vreo legătură? 

Landry se încruntă, amintindu-și de vânătăile de pe spatele lui 
Estes, deși atunci abia dacă le conștientizase. Fusese prea uluit 
de vechile ei cicatrice și liniile de demarcaţie ale grefelor de 
piele. 

Joi noaptea, Estes fusese bătută, dar nu spusese nimic despre 
vreo molestare sexuală. Surprinsese pe cineva asupra faptului 
de a da drumul cailor. Locul nepotrivit, momentul nepotrivit. 
Acum, Landry se întreba dacă nu avusese noroc. Și Jill Morone 
se nimerise într-un loc nepotrivit, la un moment nepotrivit. Cu 
doar două corturi mai încolo. 

— Nu știu, spuse el. Cei de la pază ce-au avut de spus? 


VP - 222 


— Nimic. După ei, acolo cică n-ar avea loc niciun delict. Câte 
un furtișag mărunt, pe ici, pe colo. Nimic serios. 

— Nimic serios. Ei bine, acum s-au ales și cu ceva serios. 
Estes a spus că nu-i plăcea paznicul pe care l-a întâlnit în 
noaptea aia. Am vorbit cu el a doua zi. Nici mie nu mi-a plăcut. 
Am vrut să-l verific, și pe urmă? 

— Estes? repetă Weiss, privindu-l ca și cum ar fi fost sigur că 
auzise greșit. 

— Victima. 

— Cum o mai cheamă? 

— Ce importanţă are? întrebă Landry, pe un ton defensiv. 

— Nu cumva Elena Estes? 

— Și dacă o cheamă așa? 

Weiss își răsuci capul într-o parte, iar ceafa lui scoase un 
sunet ca de scoici călcate sub bocanci. 

— E o belea, asta e. Cunosc destui care s-ar bucura s-o vadă 
pe ea acolo, pe masa aia dinăuntru, continuă el, arătând spre 
sala de autopsie. 

— Eşti și tu unul dintre ei? 

— Hector Ramirez era un tip grozav. Și din vina boarfei ăsteia, 
i-au zburat creierii pe pereţi. Am o problemă cu asta, declară 
Weiss, umflându-și pieptul, ceea ce făcu ca braţele să i se ridice 
și mai sus pe lângă trup. Ce caută în povestea asta? Auzisem că 
s-a dat la fund. 

— Nu știu nimic, se răsti Landry. E implicată în povestea asta 
fiindcă a ajutat pe cineva. 

— Nu zău? De ajutoare ca ale ei n-am nevoie. Locotenentul 
știe că e amestecată? 

— Of, pentru Dumnezeu! Ce te-a apucat, Weiss, te crezi la 
grădiniță? Acuma vrei s-o pârăști? întrebă Landry, sarcastic. Joi 
noaptea, a fost zvântată în bătaie. Bucură-te de asta și ține-ți 
capul unde-i e locul. Avem de-a face cu o fată moartă și cu una 
răpită. 

— De ce-o aperi? întrebă Weiss. O regulezi, sau ce? 

— N-o apăr. Abia dac-o cunosc, și ce știu despre ea, nu-mi 
place nici mie. Îmi fac doar treaba. Ce, acum ne alegem și 
victimele? Am lipsit cumva la lecţia asta? Îmi pot permite să șed 
pe cur toată ziua, până ne vine o victimă pe care s-o găsesc 
demnă de serviciile mele? Pot să-ţi spun că pentru așa ceva mi- 


VP - 223 


ar tăia o grămadă la salariu. Adio târfe drogate, adio jeguri 
albe... 

— Nu-mi place că e băgată în povestea asta, declară Weiss. 

— Ei, și? Nici mie nu-mi place c-am văzut adineaori o fată 
moartă cum era secționată ca o jumate de vita. Nu-ţi convine 
meseria, du-te și te fă taximetrist, aruncă el, întorcându-se să 
pornească pe culoar. Dacă nu te simţi în stare să lucrezi la cazul 
ăsta, spune-i șefului și cară-te naibii ca să faci loc unuia care 
poate. _ 

Pagerul îi sună din nou. Înjură, se uită pe display, apoi se 
întoarse la telefon și formă un număr. 

— Landry. 

Ascultă, în timp ce i se spunea despre un pont anonim care 
denunța cu precizie locul unor probe privitoare la asasinarea lui 
Jill Morone: un dulap din bucătăria unei case locuite de Tomas 
Van Zandt. 

— Hotărăște-te, Weiss, mai spuse el, închizând telefonul. Eu 
trebuie să mă duc să cer un mandat de percheziţie. 

e 

N-aveam cum să știu ce se întâmplase cu apelul meu la 911. 
Centralista îmi făcuse probleme, crezând în mod clar că era o 
farsă și ținându-mă pe fir ca să poată trimite o mașină în locul 
unde mă aflam. Am insistat cât am putut că știam că Van Zanat 
o asasinase pe „prietena mea” Jill Morone de la centrul ecvestru, 
și că detectivul Landry putea găsi cămașa murdară de sânge a 
lui Van Zandt în casa Lorindei Carlton de pe Sag Harbor Court. 
Am descris cămașa cât am putut de amănunţit, apoi am închis, 
mi-am șters amprentele de pe telefon și m-am așezat pe o 
bancă în fața restaurantului chinezesc. Nu peste mult, mașina 
unui ajutor de șerif trecu prin faţă. 

Speram că Landry primise mesajul. Însă chiar dacă îl luase în 
serios, avea să treacă mult timp până să ajungă la Van Zanat. 

Un mandat de percheziţie nu-i un document pe care un 
detectiv să-l poată scoate imediat din computer. Trebuia să 
scrie un raport, motivând solicitarea, specificând cauzele 
probabile ale percheziţiei și precizând amănunţit ce anume 
căuta. Dacă voia să execute percheziţia noaptea, trebuia să 
aducă argumente convingătoare că există un pericol iminent ca 
probele să fie distruse sau să se comită un alt delict, altfel 
executarea unei percheziţii noaptea putând fi considerată un 


VP - 224 


temei pentru acuzaţii de hărţuire. Raportul trebuia să ajungă la 
un judecător, care să hotărască dacă emitea sau nu mandatul. 

Toate astea aveau nevoie de timp. lar în acel timp, suspectul 
putea să facă orice - să distrugă probele, să fugă și să dispară. 

Oare Van Zanat fusese și el în mașină cu femeia aceea? N- 
aveam de unde să știu. Știam că mașina avea o culoare închisă, 
dar nu apucasem să-i rețin marca și modelul. Putea să fi fost 
Mercedes-ul pe care i-l dăduse Trey Hughes lui Van Zandt ca să- 
| folosească, sau nu. Presupuneam că femeia era Lady Caroline. 

Dacă mă văzuseră cu cămașa în mâini, nu-mi rămânea decât 
să sper că presupuneau că o luasem cu mine. 

M-am uitat la ceas, întrebându-mă dacă agenţii ciocăneau pe 
la ușile caselor din jurul mașinii mele. În caz că apăream acolo 
nonșalantă, cu cheia unui B.M.W. în mână, aș fi fost interogată? 
M-am dus la benzinăria Chevron, am intrat la toaletă și m-am 
spălat, apoi mi-am consultat din nou ceasul. Trecuse peste o oră 
de când scăpasem. 

M-am întors pe drum ocolit spre Sag Harbor Court. N-am 
văzut niciun poliţist, niciun proiector de căutare. Mercedes-ul 
negru al lui Van Zandt staţiona pe alee, în curtea Lorindei 
Carlton. 

Nu veni în fugă pe stradă să mă acosteze. Pe Sag Harbor 
Court părea să domnească liniștea, la fel ca atunci când sosisem 
prima oară. M-am întrebat dacă Lorinda Carlton reclamase într- 
adevăr spargerea, sau poate mașina a cărei sirenă o auzisem 
mergea în altă parte. M-am întrebat când venise și Van Zanat și 
dacă nu cumva o convinsese să nu cheme poliţia pentru că nu 
voia să-i intre-n casă o turmă de agenți. 

Incă alarmată să nu fiu prinsă, mi-am luat B.M.W.-ul și am 
pornit spre casă, ocolind prin Binks Forest. 

Pe strada familiei Seabright erau parcate vreo două mașini. 
Probabil de la oficiul șerifului, pentru supraveghere. Ferestrele 
casei erau luminate. 

Aș fi vrut să intru, să estimez nivelul de stres al locatarilor. 
Voiam s-o văd pe Molly, s-o anunţ că nu era singură. Că mă 
avea de partea ei. 

Și tocmai comisesem gafa secolului, îmi divulgasem 
acoperirea și compromisesem probe care l-ar fi putut asocia pe 
Van Zanat cu o omucidere. 


VP - 225 


Mda. Mare consolare ar fi fost pentru ea asta. Mă avea de 
partea ei. 

Deprimată și necăjită, m-am dus acasă să mă reculeg și să 
aștept consecinţele. 

(J 

—E un scandal! protesta Van Zandt. Ăsta-i un stat 
polițienesc? 

— N-aș crede, replică Landry, deschizând ușa unui dulap și 
privind înăuntru. Dacă statul ar fi condus de poliţie, sunt 
aproape sigur c-am câștiga mai bine. 

— Nu-mi vine să cred că cineva l-ar putea suspecta pe 
Tommy de o asemenea oroare! 

Lorinda Carlton avea înfățișarea unei femei care-și dorea să fi 
fost cândva hippy, dar probabil învățase la o școală cu internat. 
La patruzeci și ceva de ani, își împletea în cozi părul lung și 
brunet și purta un tricou cu niște aiureli New Age imprimate pe 
piept. Probabil ar fi susținut că era descendenta unor șamani 
indieni sau reîncarnarea cuiva din Egiptul Antic. 

Stătea lângă Van Zandt, încercând să-l calmeze. Van Zandt își 
smulse brațul. 

— Nici măcar nu e casa mea, spuse el. Cum puteți intra așa la 
Lorinda? 

Weiss îi arătă iar mandatul, dându-și capul pe spate ca să 
poată privi de sus un om cu cincisprezece centimetri mai înalt 
decât el. 

— Ştiţi să citiţi în engleză? Aici sunt scrise numele și adresa 
ei. 

— Locuiește și el aici, nu? o întrebă Landry. 

— E prietenul meu! răspunse Lorinda pe un ton dramatic. 

— Mda. Poate n-ar strica să vă mai gândiţi. 

— E cel mai bun și mai cinstit om din câţi cunosc. 

Landry își dădu ochii peste cap. Asteia nu-i mai lipsea decât 
cuvântul „victimă” tatuat pe frunte. Jigodia aia nesuferită se 
învârtea pe la picioarele ei, mărâind și lătrând. Arăta ca o torpilă 
păroasă și dințoasă. Fără discuţie, ar fi mușcat cu prima ocazie. 

— Nu știu ce vă așteptați să găsiţi, spuse Van Zandt. 

Weiss se uită sub chiuvetă. 

— O cămașă. Ruptă și cu pete de sânge. 

— Ce să caute așa ceva la mine? Și de ce-aș ţine-o în dulapul 
din bucătărie? E ridicol! Ce, mă credeţi prost? 


VP - 226 


Niciunul dintre detectivi nu-i răspunse. 

Landry mută un teanc de cărţi de telefon de pe frigider, 
iscând un nor de praf. Informatorul precizase că bluza se afla 
într-un dulap, dar Landry indusese în mandat toată proprietatea, 
în ideea că Van Zandt o mutase. Și se părea că așa făcuse. 
Căutaseră prin toate dulapurile din bucătărie. Un ajutor de șerif 
se uita prin camerele de la etaj. 

— Pe ce temei aţi scos acest mandat? se interesă Van Zandt. 
Sau vi se permite să persecutați orice cetățean străin? 

— Un judecător a determinat că există cauze probabile de a 
crede că acel obiect e în posesia dumneavoastră, domnule Van 
Zandt, răspunse Landry. Avem și un martor. Cum vi se pare, ca 
temei? 

— Minciuni. N-aveţi niciun martor. 

Landry își arcui o sprânceană. 

— Și de unde știți, dacă nu dumneavoastră aţi fost acolo și n- 
ați omorât-o pe fata aia? 

— N-am omorât pe nimeni. Și cine poate ști ce am eu la mine- 
n casă? N-a intrat nimeni aici, decât un hoț, și sunt sigur că nici 
nu vă pasă. 

— Când a intrat hoţul? întrebă Landry indiferent, privind în 
debaraua cu mașina de spălat și uscătorul. 

— Astă seară, răspunse Lorinda. Tocmai când veneam de la 
aeroport. Am văzut pe cineva în garaj. Cricket l-a fugărit prin 
casă, dar a scăpat. 

Auzindu-și numele, câinele începu să latre din nou. 

— V-a dispărut ceva? 

— Din câte-am putut să vedem, nu. Dar asta nu schimbă 
faptul că cineva a intrat în casă. 

— Aţi văzut semne de fortare a ușilor? 

Carlton se încruntă. 

— Aţi sunat la nouă-unsprezece? 

Van Zanat făcu o mutră dezgustată. 

— Și ce-ar fi făcut? Nimic. Nu ne luase nimic. Ne-ar fi spus să 
fim mai atenţi când încuiem ușile. O pierdere de vreme, l-am 
spus Lorindei să nu-și bată capul. 

— Vă săturaserăţi de instituţiile legii pentru seara asta? 
remarcă Landry. Excelent. Nu puteţi ști dacă nu cumva acel 
individ a omorât pe cineva săptămâna trecută, iar acum umblă 
liber, mulţumită dumneavoastră. 


VP - 227 


— Atunci, trebuia să-l prindeţi când a comis crima! declară 
Van Zandt. 

— Mda, ne ocupăm de asta, răspunse Weiss, ciocnindu-se de 
Van Zandt în timp ce trecea pe lângă el ca să intre în living. 

— Aţi văzut bine persoana, doamnă Carlton? se interesă 
Landry, în timp ce-și spunea că trebuia s-o închidă pe Estes într- 
o celulă până se termina toată povestea. lar dacă Lorinda 
Carlton ar fi sunat la 911, treaba ar fi fost deja rezolvată. 

— Nu prea bine, răspunse ea, aplecându-se să-și prindă 
câinele. Era întuneric. 

— Bărbat, femeie? Alb, hispanic, negru? 

Lorinda clătină din cap. 

— N-aș putea spune. Alb, cred. Poate hispanic. Nu sunt sigură. 
Constituţie zveltă. Haine închise. 

— Hmm, făcu Landry, mușcându-și buza. 

lisuse Christoase. Ce-o fi avut în cap Estes? 

O cămașă cu urme de sânge. Dar fusese surprinsă asupra 
faptului, iar Van Zandt făcuse obiectul să dispară în timp ce el 
obținea mandatul. 

— Vreţi să completaţi o plângere? întrebă Weiss. 

Carlton ridică din umeri, atentă la câine. 

— Păi... nu ne-a furat nimic... 

lar Van Zandt nu voia ca poliţia să-i ia casa la puricat. De-asta 
nu anunţaseră. Și ce naiba credea femeia aia? Cum îl putea 
asculta când îi spunea să nu anunţe poliția, după ce li se 
spărsese casă, fără să se întrebe dacă nu cumva avea ceva de 
ascuns? 

Modul de a gândi al victimelor ucigașilor în serie nu înceta să-l 
uimească. Era gata să parieze că Lorinda avea la activ vreun 
fost soț jalnic sau doi, iar boul ăsta de-acum reușise cumva s-o 
convingă că era un om de treabă - în timp ce trăia din 
mărinimia ei. 

— S-ar fi putut ca persoana aceea să planteze dovezi, spuse 
ea. 

În sfârșit, Landry își dădu seama cum explicase Van Zandt 
prezența cămășii însângerate. 

— Dovezile pe care nu le-am găsit? întrebă Weiss. 

— Putem să căutăm amprente, să vedem dacă luăm urma 
vreunui infractor cunoscut cu antecedente penale, spuse 
Landry, privindu-l pe Van Zandt. Desigur, va trebui să vi le luăm 


VP - 228 


și pe ale dumneavoastră, pentru eliminare. Știţi, s-ar putea ca 
individul să fie un ucigaș în serie, sau așa ceva. Căutat în lumea 
întreagă. 

Ochii lui Van Zanat se îngustară, duri ca două pietricele de 
cremene. 

— Futu-le muma-n cur de dobitoci, mormăi el. Eu îmi chem 
avocatul. 

— Așa să faceţi, domnule Van Zanat, îl sfătui Landry, intrând 
în garaj. Cheltuiţi-vă banii - sau pe-ai fraierului care vă 
finanţează ca să aveţi un avocat ca Bert Shapiro. Nu ne poate 
împiedica în niciun fel să percheziționăm casa. Și, știți, chiar 
dacă aţi scăpat de cămașa aia, avem probe de sânge din boxa 
unde a murit Jill Morone. Nu e sângele ei. E al dumneavoastră. 
Tot o să vă dovedim, în cele din urmă. 

— N-are cum să fie al meu, declară Van Zandt. N-am fost 
acolo. 

Landry se opri, cu mâna pe clanţă. 

— Atunci, sunteţi dispus să vă supuneți unui examen fizic 
pentru a vă dovedi nevinovăția? 

— Asta-i hărţuire. Îl chem pe Shapiro. 

— Cum spuneam, zâmbi cu răutate Landry, e o ţară liberă. 
Știți, totuși, ce-i curios la crima asta? A arătat ca un viol, dar nu 
s-a găsit spermă. La examenul medico-legal nu s-a descoperit 
nicio urmă. Ce s-a întâmplat, domnule Van Zandt? Vi s-a tăiat 
cheful după ce s-a sufocat? Vă place să urle și să se zbată? Sau 
doar nu vi s-a sculat? 

Tremura de furie. Lui Van Zandt părea gata să-i explodeze 
capul. Se repezi la telefonul de pe perete și-l scăpă pe jos. 

Landry se duse la ușă. Cel puţin, marcase un punct. 

Mai percheziționară proprietatea încă patruzeci de minute - 
dintre care zece numai ca să-l enerveze pe Van Zanat. Dacă 
existase vreo cămașă cu urme de sânge, nu mai era de găsit. 
Nu descoperiră decât o colecţie de filme porno și că nimeni din 
casă nu se deranja vreodată să facă curăţenie. Landry era sigur 
că simţea ploșniţele mușcându-l de glezne prin ciorapi. 

Weiss îl expedie pe ajutorul de șerif, apoi se uită la Landry ca 
pentru a-l întreba: „Și acum...?! 

— Deci, spărgătorul ăsta... spuse Landry, în timp ce stăteau în 
antreu. Aţi văzut încotro a luat-o? 


VP - 229 


— Pe terasă, și într-acolo, prin curţi, de-a lungul gardului, 
spuse Lorinda. Cricket a fugit după el. Micul meu erou. Pe urmă, 
am auzit un schelălăit îngrozitor. Probabil că monstrul ăla l-a 
lovit. 

Câinele ridică privirea spre Landry, mârâind. Lui Landry îi veni 
să-i dea și el un șut. Potaie nesuferită și plină de purici! 

— O să aruncăm o privire, spuse el. Poate și-o fi scăpat 
portofelul, la plecare. Uneori, mai avem și noroc. 

— N-o să găsiţi nimic, spuse Van Zandt. M-am uitat eu deja. 

— Mda, mă rog, nu sunteţi chiar coechipierul nostru, comentă 
Weiss. O să ne uităm cu ochii noștri. Mulţumim oricum. 

Van Zanat plecă, ofuscat. 

_ Weiss și Landry se duseră la mașină și luară o lanternă. 
impreună, ocoliră casă, luminând tufișurile și iarba. Porniră în 
direcția indicată de Lorinda Carlton, ajungând până la marginea 
proprietăţii fără a găsi nici măcar un ambalaj de gumă. 

— O coincidență destul de stranie, remarcă Weiss, din mers. 
Casa lui Van Zandt e spartă tocmai în timp ce el e interogat. 

— Hoţul a profitat de ocazie. 

— Nu i-a luat nimic. 

— Furtus Interruptus. 

— Și pe urmă, am primit pontul ăla. 

Landry ridică din umeri, în timp ce se întorceau la mașină. 

— Calul de dar nu se caută la dinţi, Weiss. Poate să te muște. 


VP - 230 


Capitolul 27 


Apelul sosi la orele 03: 12 a.m. 

Molly luase pe furiș receptorul telefonului portabil din living, îl 
dusese la etaj și-l ascunsese sub o revistă, pe noptiera ei. Nu i 
se permitea să aibă propriul ei telefon, deși aproape toate 
colegele ei de clasă aveau unul. Bruce considera că o fată cu 
telefon la dispoziţie căuta necazul cu luminarea. 

Nici pe Chad nu-l lăsa să aibă telefon, deși Molly știa că Chad 
avea un celular și un pager, așa că el și fraierii ăia proști de 
prieteni ai lui își puteau trimite între ei mesaje și apeluri pe 
pager, de parcă ar fi fost niște V.I.P.-uri. Bruce nu știa. Molly 
păstra secretul, fiindcă-l antipatiza pe Bruce chiar mai mult 
decât pe Chad. Conform lui Bruce, toată lumea din casă - cu 
excepţia lui - trebuia să dea telefoane din bucătărie, unde ar fi 
auzit toţi ceilalţi ce se vorbea. 

Telefonul sună de trei ori. Molly privi aparatul pe care-l ținea 
strâns în mână, ţinându-și respiraţia, cu reportofonul strâns în 
cealaltă mână, mică și transpirată. Se temea că Bruce, care 
dormea, n-avea să audă apelul. Puțin îi păsa lui ce se întâmpla 
cu Erin. Dar, tocmai când se hotărî să răspundă, sunetul se opri. 
Işi mușcă buza și apăsă în același timp pe butonul telefonului și 
pe cel al reportofonului. 

Auzi același glas îngrozitor, sinistru și distorsionat, ca dintr-un 
film horror, de pe banda video. Fiecare cuvânt era rostit 
prelung, deliberat, sunând metalic și ameninţător. Ochii lui Molly 
se umplură de lacrimi. 

— Calci regulile. Fata va plăti. 

— Ce vrei să spui? întrebă Bruce. 

— Calci regulile. Fata va plăti. 

— N-am vrut... 

— Calci regulile. Fata va plăti. 

— N-a fost vina mea. Nu eu am chemat poliţia. Ce vreţi să 
fac? 

— Adu banii. Duminică. Șase seara. Fără poliţie. Fără detectiv. 
Doar tu. 

— Cât? 


VP - 231 


— Adu banii. Duminică. Șase seara. Fără poliţie. Fără detectiv. 
Doar tu. Calci regulile. Fata va plăti. Calci regulile. Fata va plăti. 

Legătura se întrerupse. 

Molly închise telefonul și reportofonul. Tremura atât de tare, 
încât se temea să nu verse. Calci regulile. Fata va plăti. 
Cuvintele i se reluau în cap la nesfârșit, atât de tare încât fi 
venea să-și trântească mâinile peste urechi ca să nu le mai audă 
- dar glasul răsuna în mintea ei. 

Numai ea era de vină. Crezuse că era bine ce făcea, că 
judecase corect. Crezuse că numai ea putea s-o salveze pe Erin. 
Trecuse la acţiune. Chemase în ajutor. lar acum, Erin putea să 
moară. Și numai din vina ei. 

Din vina ei și a Elenei. 

Calci regulile. Fata va plăti. 


VP - 232 


Capitolul 28 


În ceasul nesigur dinaintea aurorei. 


Spre sfârșitul nesfârșitei nopți. 


Ciudate sunt lucrurile pe care ni le amintim și motivele pentru 
care ni se întâmplă. Imi aminteam acele versuri dintr-o poezie 
de T.S. Eliot fiindcă, la optsprezece ani, ca studentă ambițioasă 
la Duke, făcusem o pasiune obsesivă pentru profesorul meu de 
literatură, Anthony Terrell. Tin minte o discuţie aprinsă despre 
operele lui Eliot, la un cappuccino în cafeneaua locală, și 
afirmaţia lui Terrell că „Four Quartets” era o explorare a 
problemelor timpului și  reînnoirii spirituale, la care eu 
răspunsesem că Eliot era cauza de bază a musicalului „Cats” de 
pe Broadway și, ca atare, nu făcea două parale. 

Aș fi susținut și că soarele era albastru, doar ca să-mi petrec 
timpul cu Anthony Terrell. Subiect de dezbatere: stilul meu de a 
flirta. 

Nu mă gândeam la Anthony, în timp ce stăteam ghemuită în 
colţul canapelei, rozându-mi o unghie și privind pe fereastră, în 
întunericul dinaintea zorilor. Mă gândeam la incertitudine și la 
ceea ce avea să urmeze la sfârșitul nesfârșitei nopţi. Nu-mi 
îngăduiam să meditez la problemele reînnoirii spirituale. 
Probabil fiindcă bânuiam că-mi spulberasem orice șansă. 

Mă străbătu un fior, făcându-mă să tremur violent. Nu știam 
cum aș mai fi trăit cu conștiința împăcată, dacă incidentul din 
casa lui Van Zandt dusese la dispariţia unei probe care putea 
dovedi că el era ucigașul. Dacă avea vreo legătură cu dispariţia 
lui Erin Seabright, iar eu îi compromisesem șansele de a fi 
acuzat de ceva și, astfel, de a fi forțat s-o elibereze pe Erin... 

Ciudat. Inainte de a fi auzit vreodată despre Erin Seabright, 
nu știusem cum aveam să trăiesc cu moartea lui Hector Ramirez 
pe conștiință. Diferenţa era că acum conta pentru mine. 

Undeva, printre toate astea, speranţa se strecurase pe ușa 
din spate. Dacă ar fi ciocănit la intrare, aș fi alungat-o la fel de 
repede ca pe un misionar care umblă din ușă-n ușă. Nu, 
mulțumesc. Nu mă interesează ceea ce vindeti. 


VP - 233 


„Speranța” e făptura cea cu pene 


Ce se strecoară-n suflet și în gând 

Și-ngână cântece fără cuvinte 

Deloc nu se oprește - și nicicând. 
Emily Dickinson 


Nu voiam să-mi fac speranţe. Voiam doar să exist. 

Existenţa nu e complicată. Pui un picior în faţa celuilalt. 
Mănânci, dormi, funcţionezi. A trăi, a trăi cu adevărat, cu toate 
emoţiile și riscurile pe care le implică viaţa, e mai greu. Fiecare 
risc prezintă atât posibilitatea succesului, cât și pe a eșecului. 
Fiecare emoție e echilibrată de cea opusă. Frica nu poate exista 
fără speranţă, nici speranţa fără frică. Eu nu-mi doream niciuna, 
nici alta. Și le aveam pe amândouă. 

În timp ce priveam pe fereastră, orizontul devenea trandafiriu, 
și o egretă albă zbură de-a lungul fâșiei dintre întuneric și 
pământ. Înainte s-o pot interpreta ca pe un semn, m-am dus în 
dormitor și m-am îmbrăcat cu hainele de călărie. 

Niciun ajutor de șerif nu venise să-mi bată la ușă în puterea 
nopţii pentru a mă chestiona despre hanorac și despre 
spargerea din casa Lorindei Carlton și a lui Tomas Van Zandt. 
Întrebarea era: dacă polițiștii nu-mi găsiseră hanoracul, cine-l 
găsise? Oare câinele îl târâse înapoi la Lorinda Carlton? Trofeul 
lui pentru eforturile depuse. Oare Carlton sau Van Zandt se 
luaseră după mine și-l găsiseră? Dacă rețeta cu numele meu pe 
ea ajunsese în cele din urmă la Van Zandt, ce-avea să se 
întâmple? 

Incertitudinea este întotdeauna infernul misiunilor sub 
acoperire. Construisem o casă din cărți de joc, prezentându-mă 
într-un fel unui grup de oameni și în alt fel altuia. Nu-mi 
regretam această decizie. Cunoșteam riscurile. Totul era să 
obţin rezultatul înainte de a fi demascată, casa dărâmându-se în 
jurul meu. Dar nu mă apropiasem nici cu un pas de găsirea lui 
Erin Seabright, iar dacă-mi pierdeam camuflajul în faţa celor din 
lumea cailor, ieșeam cu adevărat din joc și însemna că nu mă 
achitasem faţă de Molly. 

Am dat de mâncare cailor, întrebându-mă dacă să-l sun pe 
Landry sau să-l aştept. Voiam să aflu cum decursese 
întrevederea cu Van Zandt, și dacă se făcuse sau nu autopsia lui 


VP - 234 


Jill Morone. Ce m-o fi făcut să cred că avea să-mi spună ceva din 
toate astea după cele întâmplate în noaptea trecută, nu știam. 

Stăteam în faţa boxei lui Feliki în timp ce-și termina micul 
dejun. Era mică de statură și avea un cap cam mare, nefeminin, 
dar avea un suflet și un orgoliu cât ale unui elefant, și o 
atitudine pe măsură. Sfida întotdeauna caii mai arătoși în arenă 
și, dacă ar fi putut, nu mă îndoiesc că le-ar fi arătat rivalilor ei 
degetul mijlociu la ieșire. 

Ciuli urechile și mă privi clătinând din cap, ca și cum ar fi 
spus: „Da' tu la cete uiţi?” 

Îmi scăpă din gât un chicotit - o surpriză plăcută, în mijlocul 
atâtor neplăceri. Am scos din buzunar o pastilă de peppermint. 
Urechile iepei se ridicară când auziră foșnetul hârtiei, și scoase 
capul peste ușă, cu cea mai drăgălașă expresie. 

— Facem pe grozava, da? am întrebat. 

Culese delicat pastila din palma mea și începu s-o ronțăie. Am 
scărpinat-o sub bărbie, și se topi toată. 

— Mda, am murmurat, în timp ce adulmeca în căutarea altei 
trataţii. Îmi amintești de mine. Numai că eu n-am pe nimeni care 
să-mi dea altceva decât bătăi de cap. 

Un sunet de pneuri pe alee îmi atrase atenţia spre ușă. La 
capătul hambarului opri un Grand Am argintiu. 

— Vezi, ce-ţi spuneam? i-am zis eu iepei. 

Privi spre mașina lui Landry, cu urechile ciulite. Ca toate 
iepele alfa, Feliki era mereu atentă la intruși și pericole. Se 
învârti în boxă, necheză și lovi cu copita peretele. 

Nu i-am ieșit în întâmpinare lui Landry. Putea naibii să vină el 
la mine. În schimb, m-am dus la D'Artagnon, l-am scos din boxă 
și l-am dus la ţesălat. Cu coada ochiului, îl vedeam pe Landry 
apropiindu-se. Era îmbrăcat de lucru. Briza dimineţii îi flutura 
cravata roșie peste umăr. 

— Ești cam matinală, pentru cineva care-a umblat pe drumuri 
toată noaptea, remarcă el. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Am ales o perie din dulap și am început un țesălat de formă 
care-ar fi făcut-o pe Irina să se uite chiorâș la mine, bombănind 
ceva în rusește, dacă n-ar fi fost ziua ei liberă. 

Landry se rezemă de un stâlp, cu mâinile în buzunare. 

— Nu știi nimic despre o pătrundere prin efracţie în casa 
Lorindei Carlton - unde locuiește Tomas Van Zandt? 


VP - 235 


— Nnt. Ce-i cu ea? 

— Am primit azi-noapte un apel de la nouă-unșpe care 
susținea că acolo exista o probă care l-ar fi înfundat pe Van 
Zandt pentru asasinarea lui Jill Morone. 

— Excelent. Și aţi găsit-o? 

— Nu. 

Mi se strânse inima. Numai o singură veste ar fi fost mai 
proastă decât asta - cea a găsirii cadavrului lui Erin Seabright. 
Mă rugam la toți sfinţii să nu fie următoarea la rând. 

— Deci, n-ai fost acolo, spuse Landry. 

— Ți-am spus că mă duceam la culcare, cu o carte. 

„_— Mi-ai spus că te duceai în cadă, cu o carte, mă corectă el. 
Asta nu-i un răspuns. 

— Nici tu nu mi-ai pus o întrebare. Ai făcut o afirmaţie. 

— Ai fost acolo azi-noapte sau nu? 

— Ai vreun motiv să crezi că am fost? Mi-ai găsit amprentele? 
Mi-a căzut ceva din buzunar? Benzi video de supraveghere? 
Vreun martor? 

Mi-am ţinut respiraţia, nesigură de care răspuns mă temeam 
mai tare. 

— Pătrunderea prin efracţie e delict penal. 

— Ştii, parcă-mi amintesc asta, de când eram în meserie. Și 
au existat urme de forţare a intrării în casa aia? 

Replica mea isteață nu păru să-l amuze. 

— Van Zandt a ajuns înapoi înainte să pot obţine eu 
mandatul. Dacă acea cămașă era acolo, a scăpat de ea. 

— Ce cămașă? 

— La naiba, Estes! 

Mă apucă de umăr și mă răsuci în loc, făcându-l pe 
D'Artagnon să tresară. Marele jugan se agită, mișcându-și 
picioarele în piedici, sări înainte, apoi se cabră. 

L-am lovit pe Landry cu podul palmei în piept, puternic. Parc- 
aș fi dat într-un bloc de ţunder. 

— Fii atent ce faci, pentru numele lui Dumnezeu! am șuierat 
la el. 

Îmi dădu drumul și se retrase, mai impresionat de cal decât 
de mine. M-am dus la D'Artagnon să-l calmez. Il privi pe Landry, 
nesigur că potolirea era cea mai înțeleaptă alegere. Ar fi 
preferat să fugă. 


VP - 236 


— N-am închis ochii toată noaptea, se justifică Landry. Nu-mi 
arde de jocuri intelectuale. Nu ţi s-au citit drepturile, ca la carte. 
Nimic din ce spui nu poate fi folosit împotriva ta. Oricum, nici 
Van Zandt și nici femeia aia tembelă nu vor să dea curs 
problemei pentru că, așa cum sunt sigur că știi, nu li s-a furat 
nimic. Vreau să-mi spui ce-ai văzut. 

— Dacă a scăpat de ea, nu mai contează. Oricum, trebuie să 
presupun că ai primit o descriere destul de precisă a probei 
materiale, altfel n-ai fi obținut mandatul. Sau îţi furnizase 
temeiuri pentru asta în timpul interogatoriului? Dacă-i așa, ar fi 
trebuit să ai destulă minte ca să-l reţii până obţineai mandatul și 
efectual percheziţia. 

— N-a avut loc niciun interogatoriu. A cerut un avocat. 

— Cine? 

— Bert Shapiro. 

Uluitor. Bert Shapiro era la egalitate cu tatăl meu, în materie 
de clienți sus-puși. M-am întrebat care dintre porumbeii 
recunoscători ai lui Van Zandt îi achita notele de plată. 

— Ghinion. 

Pentru mine, ghinionul era de două ori mai mare. Shapiro mă 
cunoștea de-o viață. Dacă Van Zandt îi arăta rețeta de la 
farmacie, mă arsesem. 

— Păcat că n-ai aşteptat până la sfârşitul autopsiei ca să-l 
ridici. Atunci, ai fi putut avea ceva cu care să-l zgâlțâi înainte de 
a folosi cuvântul cu A. 

Cu asta, l-am atins într-un punct sensibil. Mi-am dat seama 
după felul cum își flexă muşchii fălcilor. 

— S-a găsit ceva la autopsie? am continuat. 

Am ales o pătură de șa albă, cu sigla Avadonis brodată în colț, 
și am pus-o pe spatele lui D'Artagnon, apoi am luat șaua din 
rastel și am așezat-o deasupra. Simţeam tensiunea interioară a 
lui Landry în timp ce mă privea. Sau, poate, tensiunea era a 
mea. 

Am ocolit calul, potrivindu-i chinga - treabă care în cazul lui 
D'Artagnon trebuia să se facă treptat, cu pași ridicol de mici, 
pentru că era, cum spunea Irina, delicat ca o floare. Am strâns 
chinga cu o gaură, apoi am îngenuncheat să-i înfășor jambierele 
de protecție. L-am văzut pe Landry cum își schimba poziţia, 
foindu-și nervos picioarele. 


VP - 237 


— Familia Seabright a primit un nou telefon, spuse el în cele 
din urmă. Răpitorul a spus că fata va fi pedepsită pentru că 
Sean a încălcat regulile. 

— O, Doamne...! 

M-am așezat pe călcâie, simțind că mă lăsau puterile. 

— Când a sunat? 

— Azi-noapte, spre ziuă. 

După fiascoul de la Van Zandt. După ce Landry executase 
mandatul de percheziţie. 

— Ai pus pe cineva să-l supravegheze pe Van Zandt? 

Landry clătină din cap. 

— Locotenentul n-ar aproba. Shapiro a și început să urle că-i 
hărțuire, din cauza percheziţiei. Nu-l avem naibii la mână cu 
nimic. Cum să justific supravegherea? 

Mi-am frecat fruntea crispată. 

— Excelent. De-a dreptul excelent. _ 

Van Zandt era liber să facă tot ce poftea. Insă chiar dacă n-ar 
fi fost, știam că nu era singurul implicat în răpire. O persoană 
folosise camera video, alta prinsese fata. Nimic nu l-ar fi oprit pe 
complicele lui să-i facă ceva lui Erin, chiar dacă Van Zandt era 
urmărit zi și noapte. 

— Se vor răzbuna pe ea fiindcă te-am implicat și pe tine, am 
spus. 

— În primul rând, știi la fel de bine ca mine că s-ar putea ca 
fata să fie deja moartă. În al doilea rând, mai știi și că ai făcut ce 
trebuia. Bruce Seabright n-ar fi mișcat un deget. 

— Asta nu mă încălzește cu nimic, pe moment. 

M-am ridicat în picioare și m-am rezemat de dulap, 
cuprinzându-mi strâns trupul cu braţele. Mă străbătu încă un 
tremur, din mijloc spre exterior, în timp ce mă gândeam la 
consecinţele pe care avea să le suporte Erin pentru faptele 
mele. Dacă nu era deja moartă. 

— Au stabilit o nouă întâlnire, continuă Landry. Cu un dram de 
noroc, până diseară punem mâna pe complice. 

Cu un dram de noroc. 

— Unde și când? l-am întrebat. 

Nu făcu decât să mă privească tăcut, cu chipul împietrit și 
ochii ascunși după ochelarii de soare. 

— Unde și când? am repetat, pornind spre el. 

— Nu poţi veni acolo, Elena. 


VP - 238 


Am închis un moment ochii, știind unde avea să ajungă 
discuţia. 

— Nu mă poți ţine deoparte. 

— Nu de mine depinde. Locotenentul va trage toate sforile. 
Crezi c-o să te primească și pe tine? Chiar dacă decideam eu, îţi 
închipui că te-aș fi luat, după figura pe care ne-ai făcut-o azi- 
noapte? 

— Figura aia a scos la iveală o cămașă ruptă și plină de 
sânge, a unui suspect de crimă. 

— Pe care n-o avem. 

— Nu din vina mea. 

— Te-ai lăsat prinsă. 

— Nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă tu nu trebuia să-ţi arăţi 
mușchii aseară și să-l reții pe Van Zandt tocmai atunci. Poate 
reușeam să aflu ceva de la el, în timpul cinei. L-ai fi putut sălta 
pe urmă, după autopsie. Puteai să-l reţii, să scoţi mandatul și să 
găsești singur cămașa. Dar, nu. N-ai putut să procedezi așa, iar 
acum individul ăsta umblă liber... 

— A, deci eu sunt de vină că i-ai spart casa! exclamă Landry, 
nevenindu-i să creadă. Și cred că și Ramirez a fost de vină c-a 
intrat în calea glonţului ăluia. 

Am scos o exclamaţie, ca și cum m-ar fi pălmuit. Instinctul mă 
îndemna să pășesc înapoi. Cumva, am reușit să n-o fac. 

Am rămas uitându-ne unul la altul mult timp, cu efectul 
îngrozitor al cuvintelor lui plutind între noi în aer. Apoi m-am 
întors, foarte deliberat, și m-am aplecat spre piciorul lui 
D'Artagnon ca să-i pun și cealaltă jambieră. 

— lisuse, murmură Landry. lartă-mă. Nu trebuia să spun asta. 

N-am răspuns. Mă concentram asupra fâșiilor de fetru, ca să 
le aliniez perfect. 

— lartă-mă, repetă el, în timp ce mă ridicam. Da' m-ai înfuriat 
așa de tare... 

— Nu-mi veni cu de-astea, l-am întrerupt, răsucindu-mă spre 
el. Am destule pe conștiință și fără să mă mai încarc și cu 
remușcările tale. 

Își mută privirea, rușinat. M-aș fi putut lipsi de această mică 
victorie. Plătisem un preţ prea scump pentru ea. 

— Mare căcănar mai ești, Landry, am spus, dar fără 
resentimente. La fel de bine i-aș fi putut spune că avea părul 
scurt. Era o simplă constatare. 


VP - 239 


Dădu din cap. 

— Mada. Sunt. Pot fi. 

— N-ai de pregătit o întâlnire pentru plata răscumpărării? Că 
eu, una, am un cal de călărit. 

Am luat din cui frâul lui D'Artagnon și m-am dus să i-l pun. 
Landry nu se clinti. 

— Trebuie să-ţi pun o întrebare, spuse el. Crezi că s-ar putea 
ca Don Jade și Van Zandt să fie împreună în treaba asta? In 
răpire? 

Am stat un moment pe gânduri. 

— Van Zandt și Jade au avut amândoi legătură cu Stellar - 
calul omorât. Amândoi au de câștigat mulţi bani, dacă Trey 
Hughes îl cumpără pe săritorul ăla din Belgia. 

— Deci, într-un fel, sunt parteneri. 

— Într-un fel. Jade voia să scape de Jill Morone - poate fiindcă 
era leneșă și proastă, sau poate pentru că știa ceva despre 
Stellar. Erin Seabright era grăjdărița personală a lui Stellar. S-ar 
putea să fi știut și ea ceva. De ce? Ai descoperit ceva despre 
Jade? 7 

Stătea la îndoială, dacă să-mi spună sau nu. Intr-un târziu, 
trase adânc aer în piept, îl expiră, și mă minți. Simțeam. l-o 
vedeam în expresia mată din ochi. Ochi de polițist. 

— Încerc doar să reconstitui imaginea de ansamblu, spuse el. 
Există prea multe coincidențe pentru ca între toate astea să nu 
fie nicio legătură. 

Am clătinat din cap, cu jumătatea mea de zâmbet amar și 
ironic, gândindu-mă la ce spusese Sean despre potriveli. Da, da: 
eu și Landry. Ne potriveam ca pisica și șoarecele. 

— Și ce s-a descoperit la autopsie? l-am întrebat din nou. Sau 
și asta-i secret de stat? 

— S-a sufocat. 

— A fost violată? 

— Părerea mea personală: a încercat s-o violeze și n-a reușit. 
A trântit-o cu faţa-n jos în boxa aia, iar fata s-a sufocat în timp 
ce el încerca s-o violeze. A inhalat vomă și balegă de cal. 

— Dumnezeule! Biata de ea... 

Să mori așa, și să nu te plângă nimeni din câţi te-au 
cunoscut... 

— Ceva sub unghii? 

— Nici măcar o particulă de piele. 


VP - 240 


Am terminat de încheiat cataramele căpăstrului și m-am 
întors spre el. 

— l-a curățat unghiile? 

Landry ridică din umeri. 

— Poate că nu-i chiar atât de prost pe cât pare. 

— Asta a-nvăţat-o de undeva. Nu-i un caz de: „pardon, am 
sufocat-o involuntar pe fata asta și acum trebuie să intru în 
panică”. E un modus operandi. A mai făcut așa ceva. 

— L-am dat deja la verificare ca M.O. prin baza de date de la 
V.I.C.A.P., și am sunat la Interpol să întrebe autorităţile belgiene 
de cazuri similare. 

Eu mă gândeam deja la ceea ce-ar fi putut însemna pentru 
Erin să se afle nu în mâinile unui răpitor pe care nu-i interesau 
decât banii, ci într-ale unui ucigaș în serie care nu-și cunoștea 
decât el motivațiile. 

— De-asta au dosarul lui, am spus, mai mult pentru mine. 
Palavrele despre practicile lui de afaceri - știam că n-ar fi 
justificat implicarea  Interpolului. Futu-te-n cur pe mă-ta, 
Armedgian, am mormăit. 

— Cine-i Armedgian? 

Filtrase informaţiile de la Interpol. Dacă nu mă înșelam, dacă 
Van Zanat avea într-adevăr un dosar care-l confirma ca obsedat 
sexual, bunul meu prieten de la F.B.I. reținuse pentru el această 
informaţie. Și știam de ce. Fiindcă nu mai făceam parte din 
gașcă. 

— Federalii au luat legătura cu oficiul? l-am întrebat pe 
Landry. 

— Din câte știu eu, nu. 

— Sper ca asta să-nsemne că mă înșel, nu doar că-s niște 
idioţi. 

— A, sunt idioţi, declară Landry. lar dacă încearcă să se bage 
peste cazul meu, vor avea fiecare câte unul nou. 

Se uită la ceas. 

— Trebuie să plec. Executăm un mandat de percheziţie la 
Morone și în apartamentele lui Seabright. Să vedem dacă găsim 
ceva care să ne indice vreo direcție. 

— În apartamentul lui Jill veţi găsi multe dintre obiectele 
personale ale lui Erin, i-am spus, în timp ce-mi luam calul de 
căpăstru. 

— De unde știi? 


VP - 241 


— Fiindcă, în fotografia lui Erin pe care o am, poartă bluza pe 
care o avea pe ea Jill Morone când a murit. De-asta se părea că 
Erin se mutase - Jill i le-a furat pe toate. 

L-am dus pe D'Artagnon spre cubul de încălecat, lăsându-l pe 
Landry să plece singur. Cu coada ochiului, vedeam cum stătea 
cu mâinile în șolduri, uitându-se după mine. În spatele lui, ușa 
salonului se deschise și apăru lrina, într-o pijama de mătase 
albastră, cu cana de cafea în mână. Il fulgeră pe Landry cu o 
privire dezgustată, când trecu pe lângă el, în drum spre scara 
apartamentului ei. Landry nu observă. 

Am încălecat și am pornit spre arenă. Nu știu cât a mai rămas 
Landry acolo. În timp ce luam hăţurile, mi-am șters din minte 
rămășițele întrevederii. Inspiram mirosul de cal, simţeam 
soarele încălzindu-mi pielea, ascultam chitara lui Marc Antoine 
din difuzoarele arenei. Mă aflam acolo ca să mă purific, să-mi 
regăsesc echilibrul, să simt atingerea încurajatoare a mușchilor 
familiari palpitând și sudoarea ce mi se prelingea printre 
omoplaţi. Chiar dacă n-aş fi meritat câteva momente de liniște, 
mi le-aș fi acordat oricum. 

Când am terminat, Landry plecase. În locul lui venise alt 
vizitator. 

Tomas Van Zandt. 


VP - 242 


Capitolul 29 


— Deci ea era persoana pe care-au găsit-o moartă la 
terenurile de prezentare? 

Landry o privea pieziș pe bătrână. Purta colanţi roz, un 
pulover cu umeri goi și niște papuci miţoși. In brațe ţinea o 
pisică portocalie uriașă, care părea gata să muște. 

— Nu vă pot spune, doamnă, răspunse el, uitându-se prin 
micul apartament. 

Arăta ca o cocină. O cocină necurăţită de mult. Și răscolită. 

— A mai fost cineva aici de vineri seara? 

— Nu. Nimeni. Am stat acasă tot timpul. Și prietenul meu, Sid, 
a stat cu mine, mărturisi ea, roșind sfios. De când am aflat că 
cealaltă a dispărut, e bine ca o fată să fie prudentă, în ziua de 
azi. 

Landry arătă în jur. 

— De ce arată așa? 

— Fiindcă-i o purcică, de-aia! Nu că mi-ar sta în caracter să-i 
vorbesc de rău pe morţi, da’... 

Eva Rosen ridică privirea spre cerul înnegrit de nicotină, să 
vadă dacă Dumnezeu se uita la ea. 

— Și mai era și rea. Știu c-a încercat să-i dea un picior lui Cecil 
al meu. 

— Cui? 

— Lui Cecil! săltă ea în braţe motanul, care sâsâi. 

Landry se duse să scormonească printr-o grămadă de haine 
lăsate pe patul nefăcut. Multe articole arătau prea mici pentru 
Jill Morone. Pe unele încă se mai vedeau etichetele cu prețurile. 

— Cred că fura, spuse Eva. Și, cum a murit? 

— N-am permisiunea să comentez. 

— Da’ a omorât-o cineva, nu? Așa au zis la știri. 

— Serios? 

— A fost o crimă cu sex? 

Se vedea clar că așa spera. Oamenii erau uluitori. 

— Știţi cumva dacă avea un prieten? se interesă Landry. 

— Asta? făcu Eva o mutră. Asta, nu. Cealaltă. 

— Erin Seabright. 


VP - 243 


— Cum i-am zis și prietenei dumneavoastră de alături. Thad 
Cutare. 

— Chad? întrebă Landry, ducându-se la o măsuţă de cafea 
plină cu ambalaje de dulciuri și o scrumieră care deborda de 
chiștoace. Chad Seabright? 

Eva îl privi îngrozită. 

— Îi chema la fel? Erau căsătoriţi? 

— Nu, doamnă. 

începu să frunzărească un teanc de reviste. „People”, 
„Playgirl” „Hustler. lisuse. 

— Oy vey! Sub acoperișul meu! 

— Aţi văzut vreodată pe cineva venind sau plecând? Prieteni? 
Șeful lor? 

— Șefa. 

— Șeful, sau șefa? 

— Pe șef nu-l cunosc. Paris venea. Blondă, drăguță, o fată 
foarte de treabă. Mereu avea timp să schimbăm două vorbe. Tot 
întreba de puicile mele. 

— Puici? 

— Cecil și Beanie. Ea plătea chiria - Paris. O fată așa de 
cumsecade... 

— Când a fost ultima oară aici? 

— Nu prea recent. Știţi, e foarte ocupată. Cu caii ăia. Zvârrr - 
peste garduri! 

Săltă în braţe cotoiul cel gras, ca și cum ar fi vrut să-l arunce 
cât colo. Motanul își lipi urechile de cap și scoase din gâtlej un 
sunet ca de sirenă. 

Landry se duse la noptiera de lângă pat și deschise sertarul. 

Bingo. 

Scoase un pix din buzunar și dădu cu grijă la o parte un 
vibrator roz-incandescent, după care ridică prada. Fotografii. 
Poze ale lui Don Jade călare pe un cal negru, cu o panglică de 
premiu la gât. Imagini cu el sărind peste un obstacol uriaș, cu alt 
cal. O fotografie în care stătea lângă o fată a cărei faţă era 
ștearsă din fotografie. 

Landry întoarse fotografia și se uită pe verso. Prima jumătate 
a inscripţiei fusese tăiată atât de apăsat, încât pixul lăsase 
șanțuri în carton, dar destul de neglijent ca să se mai poată încă 
citi. 

Pentru Erin. 


VP - 244 


Cu drag, Don. 


VP - 245 


Capitolul 30 


— Ar trebui să fie mai rotund, mai moale, în tranziţiile de la 
coborâre. 

Van Zandt parcase lângă drum - un Chevrolet albastru închis, 
nu Mercedes-ul - și stătea rezemat de gard, privindu-mă. La 
vederea lui, mi se întorcea stomacul pe dos. Sperasem să-l văd 
cu proxima ocazie, dacă nu la știri, luat în custodie de autorități, 
măcar la centrul ecvestru, în mijlocul unui puhoi de oameni. 

Escaladă cu grijă gardul și veni spre arenă, cu ochii ascunși 
după ochelarii-oglindă și o expresie calmă, plată. Mi s-a părut că 
încă mai arăta bolnav, și m-am întrebat dacă-l frământa gândul 
la crima comisă, sau teama de a fi prins. Ori, poate, ideea că-i 
rămăsese o problemă nerezolvată: eu. 

Am aruncat o privire spre parcarea de lângă hambar. Mașina 
Irinei nu mai era acolo. Plecase în timp ce eu eram ocupată cu 
călăritul. 

Pe Sean nu-l văzusem nicăieri. Dacă se întorsese acasă, încă 
mai dormea. 

— Trebuie să-ţi ţii spatele mai destins, ca să și-l poată 
destinde și calul, mă sfătui Van Zanat. 

M-am întrebat dacă știa - iar un glas fatalist îmi răspunse că 
da. Posibilităţile mi se succedau prin minte, cum se întâmpla 
încontinuu de la gafa din casa lui Carlton. Găsise reţeta și-mi 
recunoscuse numele din „S'del/ines”, ori mi-l recunoscuse 
Lorinda. Era posibil să aibă revista pe undeva, prin casă. Era 
posibil să se fi uitat împreună la fotografie. Era posibil ca Van 
Zandt să fi recunoscut calul, sau profilul meu, ori să fi rezolvat 
enigma după referirea la ferma lui Sean. Se putea să fi găsit 
hanoracul și reţeta, să fi presupus că Elena Estes era o polițistă 
care făcuse o percheziţie ilegală în timp ce el era la 
interogatoriu, și să-și fi sunat avocatul ca să verifice numele. lar 
Shapiro mi l-ar fi recunoscut. 

Nu conta cum s-ar fi putut să mă identifice. Important era ce 
avea de gând să facă. Dacă știa că fusesem în casa lui sâmbătă 
noaptea, știa și că văzusem cămașa însângerată. Acum îmi 
doream s-o fi luat cu mine, uitând de orice consecinţe privitoare 
la admiterea ca probă în instanţă. Cel puţin pentru un timp ar fi 


VP - 246 


fost închis, și n-aș fi rămas singură cu un om pe care-l 
suspectam de crimă. 

— Mai încearcă, îmi spuse. Pasul mai vioi. 

— Tocmai terminam pe ziua de azi. 

— Americanii, comentă el cu dispreţ, proptindu-și mâinile-n 
șolduri, la marginea arenei. Abia dacă s-a încălzit. Lucrul e doar 
la început. Pasul mai vioi. 

Imi venea să-l sfidez, dar preferam să rămân pe cal, când Van 
Zandt avea față de mine un avantaj de treizeci de kilograme și 
un cap în înălțime. Cel puţin până-l descifram mai bine și 
puteam presupune ce știa și ce nu, părea mai cuminte să-i fac 
hatărul. 

— Pe cercul de douăzeci de metri, mă instrui Van Zandt. 

Am înscris calul pe o traiectorie circulară cu diametrul de 
douăzeci de metri, încercând să respir și să mă concentrez, deși 
strângeam așa de tare căpăstrul în mâini, încât îmi simţeam 
sângele pulsând prin ele. Am închise ochii cale de doi pași, 
expirând și lăsându-mă în șa. 

— Mâinile mai relaxate. De ce ești așa de încordată, Elle? mă 
întrebă cu un glas onctuos care făcu să mă treacă un fior pe șira 
spinării. Calul simte, și se încordează și el. Mai mult șezut, mai 
puţină mână. 

Am făcut o încercare de a mă conforma. 

— Ce te-a adus aici la ora asta? 

— Nu te bucuri că mă vezi? replică el. 

— M-aș fi bucurat să te văd la cină, aseară. M-ai lăsat cu 
buzele umflate. Cu chestii de-asta nu câștigi în ochii mei. 

— Am fost reţinut fără voia mea. 

— Dus pe o insulă pustie? Undeva unde nu erau telefoane? 
Până și poliţia te lasă să dai un telefon. 

— Acolo crezi că am fost? La poliţie? 

— Fii sigur că nici nu știu, nici nu-mi pasă. 

— l-am lăsat vorbă șefului de sală. N-am putut să te sun. Nu- 
mi dăduseși numărul, continuă el, apoi schimbă tonul pe 
nerăsuflate. Adunat, adunat, adunat! Bagă energie, redu viteza. 
Hai! Șezi pe el! 

Am adunat calul sub mine până ajunse aproape să stea pe 
loc, bătând nisipul cu copitele în ritm de trei la unu. 

— Încerci să mă împaci cu o lecţie de călărie pe gratis? 


VP - 247 


— Nimic nu e pe gratis, Elle, răspunse Van Zandt. Poartă-/ în 
mers. Ca și cum ai depune o pană. 

M-am conformat - sau am încercat, mai degrabă - fără să 
reușesc, din cauza tensiunii. 

— Nu-l lăsa să piardă pasul așa! strigă Van Zandt. Vrei să 
meargă în mâini? 

— Nu. 

— Atunci, de ce-l lași? 

Adică de proastă. 

— Înc-o dată! Trap vioi! Și bagă mai multă energie în tranziţie, 
nu mai puţină! 

Am reluat exerciţiul de mai multe ori. De fiecare dată, ceva nu 
era tocmai în regulă, și numai din vina mea. Sudoarea de pe 
gâtul masiv al lui D'Artagnon începea să spumege. Tricoul meu 
era leoarcă. În mușchii spatelui mi se puneau cârcei. Aveam 
braţele atât de obosite, încât îmi tremurau. 

Începeam să mă întreb cât de înțeleaptă eram. Nu puteam sta 
în șa toată ziua, iar când descălecam, aveam să mă prăvălesc la 
pământ moleșită, ca o meduză scoasă pe mal. Din partea lui, 
Van Zandt mă pedepsea, și știam că-i făcea plăcere. 

— ... Și fă-l să plutească în mers ca un fulg de zăpadă când se 
depune. 

Am adus din nou calul la pas, ţinându-mi respiraţia în 
așteptarea unei noi izbucniri. 

— E mai bine, bombăni el, morocănos. 

— Destul, am spus, lăsând frâul larg. Încerci să mă omori? 

— De ce ţi-aș face una ca asta, Elle? Suntem prieteni, nu? 

— Așa credeam. 

— Și eu așa credeam. 

La trecut. Intenţionat, mi-am spus, nu o scăpare a limbii care 
probabil era a treia sau a patra pe lista lui. 

— Am sunat la restaurant, mai târziu, spuse el. Șeful de sală 
mi-a spus că nu trecuseși pe-acolo. 

— Am fost. Nu te-am găsit. Am plecat. Pe șeful de sală nu l- 
am văzut. O fi fost la toaletă. 

Van Zandt stătu un moment pe gânduri. 

— Te pricepi, remarcă el. 

— La ce? am întrebat privindu-l, în timp ce-l duceam pe 
D'Artagnon în cerc, așteptând să i se calmeze respiraţia. 

— La dresaj, firește. 


VP - 248 


— Ai zbierat la mine o jumătate de oră ca să fac o singură 
tranziţie corectă. 

— Ai nevoie de un instructor ferm. Ești prea îndărătnică. 

— N-am nevoie de agresivitate. 

— Mă crezi agresiv? Violent? ripostă el, cu o lipsă de emoție 
mai tulburătoare decât atitudinea lui obișnuită. Cred în 
disciplină. 

— Punându-mă la punct? 

Nu răspunse. 

— Ce te-a adus aici atât de devreme? l-am întrebat. Doar n-ai 
venit ca să te scuzi pentru aseară. 

— N-am de ce să mă scuz. 

— N-ai recunoaște nici dacă te-ar lovi în faţă. Ai venit să 
vorbești cu Sean despre Tino? Clienta ta s-a întors din Virginia? 

— A venit aseară. Imaginează-ţi ce șoc pe ea, când a ajuns 
acasă și-a dat peste un intrus. 

— Ţi-a spart cineva casa? E îngrozitor. A dispărut ceva? 

— În chip ciudat, nu. 

— Norocul vostru. N-a păţit nimic, așa-i? Am vazut recent un 
reportaj la știri despre doi bătrâni care-au fost jefuiti în casă de 
doi haitieni cu satăre. 

— Nu, nu i-a făcut nimic. A fugit. Câinele Lorindei a fugărit 
persoana prin curte, dar nu s-a întors decât cu o jachetă. 

Am simţit din nou un gol în stomac. În pofida căldurii, pe braţe 
mi se făcu piele-de-găină. 

— Unde ţi-e grăjdărița? întrebă Van Zandt, privind spre 
hambar. De ce nu-i aici, să-ţi ia calul? 

— Are o pauză de-o cafea, am răspuns, dorindu-mi să fi fost 
adevărat. Am văzut privirea lui Van Zandt îndreptându-se spre 
parcare, unde B.M.W.-ul meu era singura mașină. 

— Bună idee, o cafea, spuse el. Priponește calul. O să bem o 
cafea împreună, ca să mai facem niște planuri. 

— Trebuie să-l răcoresc cu furtunul. 

— Poate s-o facă rusoaica. E treaba ei, nu a ta. 

M-am gândit dacă să iau căpăstrul în mână și să-l mân pe 
D'Artagnon peste el. Ușor de zis, mai greu de făcut. Ar fi fost o 
țintă în mișcare, iar calul ar fi încercat să-l evite. Și chiar dacă 
reușeam să-l dobor, pe urmă ce făceam? Ar fi trebuit să trec 
peste un gard ca să ies din incintă. D'Artagnon n-ar fi sărit. 


VP - 249 


Putea foarte bine să refuze, aruncându-mă din șa în fața 
obstacolului. 

— Vino, ordonă Van Zandt. 

Se întoarse și porni spre grajd. 

Nu știam dacă avea vreo armă la el. Știam numai că eu nu 
aveam. Dacă intram cu el în clădire, îi ofeream un mare avantaj. 

Am strâns hăţurile. Picioarele mi se încordară în jurul lui 
D'Artagnon. Calul dansa sub mine, suflând pe nări. i 

O pată colorată lângă gard îmi atrase atenţia. Molly. Işi 
rezemase bicicleta de gard și trecea pe deasupra, luând-o la 
fugă spre mine. 

Am ridicat un deget la buze, sperând să nu mă strige pe 
nume. De parcă ar fi contat cu ceva. Antrenamentul meu de 
fiică a unui avocat ai apărării: să nu recunoști niciodată nimic. 
Chiar și în faţa celor mai covârșitoare dovezi: ia-l pe un în brațe, 
și gata. 

Molly se opri din fugă, mă privi pe mine, apoi pe Van Zandt, 
care tocmai o observase. Am descălecat de pe D'Artagnon și i- 
am întins fetei mâna. 

— la te uită, Miss Molly Magnifica! am exclamat. A venit în 
vizită la Mătușica Elle. 

În ochi i se citi nesiguranța, dar expresia îi rămase stăpânită. 
Prea multă experienţă cu situaţiile volatile dintre Krystal și 
bărbaţii din viaţa ei. Veni spre mine, respirând greu, cu fruntea 
lucindu-i de sudoare, l-am cuprins cu braţele umerii înguști și 
am strâns-o, dorindu-mi s-o fi putut face să devină invizibilă. Se 
afla acolo din cauza mea - iar acum, tot din cauza mea, era în 
pericol. 

Van Zandt o privi cu un fel de dezaprobare. 

— Mătușica Elle? Ai rude pe-aici? 

— Mătușică onorifică, am răspuns. 

Strângând-o pe Molly de braţ, am făcut prezentările: 

— Molly Avadon, iar el e prietenul meu, domnul Van Zandt. 

Nu voiam ca Van Zandt să descopere legătura dintre ea și 
Erin. Și mai consideram și că, dacă pe mine m-ar fi putut face să 
dispar, s-ar fi gândit de două ori înainte de a ucide o rudă alui 
Sean. Trebuia să creadă, cu înfumurarea oricărui sociopat, că 
avea mari șanse să scape cu tot ce făcuse până atunci. Altfel, 
probabil ar fi fost deja în avion, zburând spre Bruxelles sau cine 
știe încotro. Dacă încă mai credea că putea să scape nevătămat, 


VP - 250 


însemna că se aștepta să mai facă afaceri în Florida, să 
socializeze cu cei bogaţi și celebri. 

Molly se uită iar de la mine la Van Zandt și-l salută cu răceală 
rezervată. 

Van Zandt zâmbi strepezit. 

— Bună, Molly. 

— Î-am promis că azi o duc la prezentarea de cai, am spus eu. 
Mai bine lăsăm cafeaua aia pe altă dată, Z. Pe Irina n-o văd, și 
trebuie să duc calul ăsta în grajd. 

La asta se încruntă, pe gânduri. 

— Atunci, dă-mi voie să te ajut, se oferi, luându-l pe 
D'Artagnon de căpăstru. 

Molly mă privi cu ochi îngrijoraţi. M-am gândit să-i șoptesc s-o 
șteargă, să fugă după ajutor. Van Zandt se întoarse spre noi 
înainte de a apuca să deschid gura. 

— Vino, Miss Molly, o chemă el. Te interesează caii? Ca pe 
unchiul Sean? 

— Oarecum, răspunse Molly. 

— Atunci, hai și ajută-mă să-i scot jambierele. 

— Nu, am intervenit eu. Dacă o lovește cu copita, va fi vina 
mea. 

Am  privit-o pe Molly, încercând s-o fac să-mi ghicească 
gândurile. 

— Molly, iubito, ce-ar fi să fugi tu până la unchiul Sean acasă 
și să vezi dacă s-a trezit? 

— Nu-i acasă, spuse Van Zandt. L-am sunat de pe drum 
încoace. Mi-a răspunse robotul. 

— Poate că dormea, replică Molly. 

Van Zanat se încruntă și-și continuă drumul spre grajd, cu 
calul. 

M-am aplecat ca pentru a o săruta pe Molly pe obraz și i-am 
suflat la ureche: 

— Sună la nouă-unșpe. 

Fata se întoarse și o luă la fugă spre casă. Van Zandt aruncă o 
privire peste umăr, uitându-se după ea cum se îndepărta. 

— Nu-i așa că-i o scumpă? am comentat. 

Nu răspunse. 

Am intrat în grajd, iar Van Zanat îl duse pe D'Artagnon la 
boxa de țesălat, scoțându-i căpăstrul și punându-i priponul. Am 
trecut în cealaltă parte a calului și m-am ghemuit să-i scot o 


VP - 251 


jambieră, cu picioarele bine strânse sub mine și fără să-l scap 
din ochi pe Van Zandt. 

— Îmi datorezi o cină, am spus. 

— lar tu îmi datorezi o lecţie. 

— Deci, suntem chit? 

— N-aș zice. Cred că mai am să-ţi dau câteva lecţii, Elle 
Stevens. 

Ocoli prin faţa calului. Am trecut în partea cealaltă, prin spate, 
și m-am aplecat să-i scot încă o jambieră. 

— Dacă spui tu... 

— Sunt multe feluri de lecţii, continuă el, enigmatic. 

— N-am nevoie de un mentor. Îţi mulţumesc oricum. 

M-am dus la dulapul cu materiale și am scos pe furiș o 
foarfecă. N-aș fi ezitat să-l înjunghii, la prima mișcare suspectă. 

Poate, mi-am spus, ar fi fost bine să-l înjunghii oricum - cea 
mai bună apărare fiind atacul. Era un ucigaș. De ce să-mi asum 
riscul de a-mi face ceva, mie sau lui Molly? Puteam să mă 
apropii și să-i înfig foarfecă în burtă, până la inele. Ar fi pierdut 
destul sânge înainte să-și dea seama că-l omorâsem. 

Și aș fi acuzat legitimă apărare. Apelul la 911 confirma că mă 
simţisem în pericol. Van Zandt era deja cunoscut la oficiul 
șerifului ca suspect de crimă. 

Puteam apela la tatăl meu ca să mă apere. Presa ar fi devorat 
subiectul. Tatăl și fiica-problemă, reuniți în timp ce el se luptă s- 
o salveze de camera morții. 

Niciodată nu luasem intenţionat viaţa unui om. Mă întrebam 
dacă aș fi avut remușcări, știind tot ceea ce știam despre Van 
Zandt. 

— Am fi putut face o echipă bună, noi doi, spuse el. 

Trecu iar prin fața calului. 

Am palmat foarfecă, privindu-l cum venea spre mine. 

Brațele îmi tremurau de oboseală și nervozitate. Mă întrebam 
dacă mai aveam putere să-i înfig foarfecă în trup. 

— Vorbești de parcă n-o să ne mai vedem, am remarcat Pleci 
undeva? Sau plec eu? 

Incă mai avea ochelarii de soare pe nas. Nu-i vedeam ochii. 
Chipul îi era lipsit de orice expresie. Totuși, nu credeam că m-ar 
mai fi omorât. Chiar dacă ar fi fost dispus s-o ucidă și pe Molly, 
nu putea fi sigur că Sean nu era în casă. 

— Nu plec nicăieri, răspunse el, continuând să se apropie. 


VP - 252 


— Tomas! se auzi glasul lui Sean de pe culoar. 

Ușurarea mă inundă ca un val seismic, luându-mi puterile. 

— Nu credeam să te mai întorci! De data asta nimeni n-a mai 
încercat să te rănească, așa-i? 

— Nu pe el, doar mândria lui, am replicat eu, în timp ce mă 
rezemam de dulap, punând foarfecă la loc. l-am refuzat 
plăcerea de a-mi deveni instructor. 

— O, Doamne! râse Sean. De ce să-ţi dorești slujba asta? Pe 
ultimul l-a eviscerat și i-a servit măruntaiele cu sos și fasole 
fava, și-un Chianti de soi ales! 

— Are nevoie de un îmblânzitor, comentă Van Zanat, cu un 
zâmbet subţire. 

— lar eu am nevoie să fiu iarăși tânăr ca la douăzeci de ani, 
da nicio șansă! aruncă Sean, venind spre mine; mă sărută pe 
obraz, strângându-mă încurajator de braţ. lubito, Molly te 
așteaptă cu nerăbdare. Ce-ar fi să fugi? Mă ocup eu de 
D'Artagnon. 

— Dar știu că și tu trebuie să pleci, am răspuns. Azi ești 
invitat la prânzul ăla, nu? 

— Într-adevăr. 

ÎI privi pe Van Zandt cu o expresie de scuză. 

— Călăreţii Contra Reumatismelor, sau altă cauză la fel de 
nobilă. Îmi pare rău că trebuie să te expediez, Tomas. Sună-mă 
mâine. O să luăm cina împreună, sau vedem noi. Poate ieșim cu 
toţii în oraș, când îţi vine clienta din Virginia. 

— Da, firește, răspunse Van Zandt. 

Veni la mie, îmi puse mâinile pe umeri și mă sărută pe obraji. 
Pe dreptul, pe stângul, iar pe dreptul. Ca olandezii. Mă privi, și 
am avut impresia că-i puteam simţi ura din ochi, chiar și prin 
lentilele-oglindă. 

— Până data viitoare, Elle Stevens. 


VP - 253 


Capitolul 31 


Am început să tremur, în timp ce-l priveam pe Van Zandt cum 
se îndepărta. Ar fi putut să mă omoare. Aș fi putut să-l omor. 

Până data viitoare... 

— Ce naiba a fost asta? întrebă Sean. Mica ta prietenă a venit 
în fugă, spunându-mi să sun la nouă-unu-unu. 

— Eu i-am spus. Nu știam că erai acasă. Ai dat telefon? 

— Nu. M-am repezit încoace, să te salvez! Pentru numele lui 
Dumnezeu, n-am să aștept în casă până ajung aici labagiii ăia 
de polițiști, în timp ce pe tine te dezmembrează dracu' știe ce 
maniac. 

L-am îmbrățișat. 

— Eroul meu! 

— Explicații, te rog, îmi ceru el ferm. 

Retrăgându-mă, am aruncat o privire să mă asigur că diavolul 
nu revenea. 

— Am motive destul de serioase să cred că Van Zandt a 
asasinat-o pe fata aia de la terenurile de prezentare. 

— lisuse, Elle! Și-atunci, de ce nu-i în pușcărie? Ce caută aici? 

— Nu-i în pușcărie fiindcă a eliminat probele. O știu, fiindcă 
am văzut dovada cu ochii mei și am chemat poliţia. Dar când 
Landry a ajuns acolo, ia-o de unde nu-i. Și cred că Van Zandt s-a 
prins că știu. 

Sean mă privi șocat, încercând să înțeleagă. Bietul de el. Zău 
că nu știuse ce-l aștepta, când mă luase sub aripa lui. 

— Am să profit de momentul ăsta de tăcere, ca să-ţi amintesc 
că tu m-ai băgat în povestea asta, i-am spus. 

Se uită spre tavan, apoi în lungul culoarului, apoi la 
D'Artagnon, care stătea cuminte în boxă. 

— Ăsta ar trebui să fie un sport civilizat, spuse el. Animale 
blânde, oameni politicoși, concursuri cinstite... 

— Toate au și o faţă întunecată. Ai văzut-o cu ochii tăi. 

Clătină din cap, cu tristeţe. 

— Da, am văzut oameni înșelaţi, cunosc destui care s-au 
păcălit în tranzacţiile cu cai, știu de unii care-au scăpat cu niște 
practici foarte discutabile. Dar, pe toţi sfinţii, Elle... Omucidere? 
Răpire? Îmi descrii o lume despre care încă nu știu nimic. 


VP - 254 


— lar eu sunt vârâtă-n ea pân-la gât. 

Ridicând mâna, l-am mângâiat ușor pe obraz. 

— Ai crezut c-o să fie interesant cu mine. 

— Dac-aș fi știut... Îmi pare rău, scumpo. 

— Nu, mie îmi pare rău, am replicat, fără să prea știu cum se 
cere iertare pentru că i-ai adus unui prieten un ucigaș pe cap. Aș 
fi putut să refuz. Sau m-aș fi putut eschiva când a preluat cazul 
oficiul șerifului. N-am făcut-o. Decizia îmi aparţine. Dar nu 
trebuia să te târăsc și pe tine în povestea asta. 

Stăteam amândoi șocați, secătuiţi de puteri. Sean mă 
cuprinse cu braţele, strâns, și mă sărută pe creștet. 

— Te rog, El, ai grijă, murmură. Nu te-am salvat ca de aici să 
ţi se tragă moartea. 

Abia dacă-mi mai aminteam când mă îmbrăţișase cineva 
ultima oară. Uitasem cât de bine e să fii învăluit de căldura altei 
ființe omeneşti. Uitasem cât de fragilă și nepreţuită e 
preocuparea sinceră a unui prieten adevărat. Mă simţeam foarte 
norocoasă - încă o premieră, după atât de mult timp. 

În timp ce ridicam privirea spre el, colţul gurii mi se arcui în 
sus. 

— Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, am spus. 

Cu coada ochiului, am văzut-o pe Molly uitându-se de după 
colțul hambarului, cu ochii mari. 

— S-a dus, Molly, i-am spus. E-n regulă acum. 

Fata se apropie pe culoar, alungându-și urmele de spaimă 
firească pentru orice copil care a fugit să cheme în ajutor. 

— Cine era? întrebă. Unul dintre răpitori? 

— Încă nu știu. S-ar putea. E un om rău, de-asta sunt sigură. 
Mare noroc am avut c-ai apărut la timp, Molly. iți mulţumesc. 

ÎI privi pe Sean și spuse: 

— Mă scuzati. 

Apoi se uită la mine cu expresia ei de mică femeie de afaceri. 

— Trebuie să discutăm între patru ochi, Elena. 

Sean înălţă sprâncenele. 

— Eu mă ocup de D'Artagnon, se oferi el. Trebuie să fac ceva 
ca să mă calmez, și e prea devreme ca să beau. 

I-am mulţumit și am dus-o pe Molly în salon. Prin aer plutea 
aroma cafelei făcute de lrina. Absentă, m-am întrebat de ce 
coborâse din apartamentul ei ca să și-o facă acolo. Avea și ea o 


VP - 255 


chicinetă. Dar nu conta. Recunoscătoare că mai rămăsese, mi- 
am turnat o ceașcă, adăugând și o doză sănătoasă de whisky. 

Prea devreme, vezi să nu! 

— Nu vrei și tu ceva? am întrebat-o pe Molly. Apă, un suc? Un 
scotch de malț dublu-distilat? 

— Nu, mulţumesc, spuse ea pe un ton politicos. Eşti 
concediată. 

— Poftim? 

— Îmi pare rău, dar trebuie să reziliez contractul. 

Am privit-o lung, încercând să-mi dau seama de unde-i venise 
ideea. Apoi, prin smogul amenințărilor voalate ale lui Van Zandt, 
mi-am amintit de vestea adusă de Landry. 

— Ştiu despre ultimul telefon, Molly. Mi-a spus Landry. 

Fața ei mică și sinceră se albi de spaimă. In spatele 
ochelarilor, ochii i se umplură de lacrimi. 

— Au s-o pedepsească pe Erin, din cauza mea. Fiindcă te-am 
angajat, iar tu i-ai adus pe detectivii șerifului. 

Niciodată nu mai văzusem o persoană care să arate atât de 
însingurată. Molly Seabright stătea în mijlocul camerei, cu 
pantaloni roșii și un tricou bleumarin, cu mâinile ei mici 
încleștate în față, în timp ce făcea eforturi eroice să nu 
izbucnească în plâns. Mă întrebam dacă și eu arătasem măcar 
pe jumătate la fel de deznădăjduită mai devreme, când îi 
spusesem aproape aceleași cuvinte lui Landry. 

leșind din spatele barului, i-am indicat un fotoliu de piele și m- 
am așezat în celălalt. 

— Molly, nu te învinui pentru ceea ce-ai auzit la telefon. Ai 
procedat bine chemând în ajutor. Unde-ar fi fost Erin acum, dacă 
nu venea la mine? Ce-ar fi făcut Bruce ca s-o salveze? 

Acum lacrimile i se rostogoleau de-a binelea pe obraji. 

— D-dar au s-spus că fff-fără poliţie Poate că... dacă erai doar 
tu... 

Am luat-o de mâini și i le-am strâns. Erau reci ca gheața. 

— Asta nu-i o treabă pentru o singură persoană, care să caute 
în stânga și-n dreapta, Molly. Avem nevoie de toate resursele 
posibile pentru a încerca s-o salvăm pe Erin și să-i prindem pe 
oamenii care au răpit-o. Oficiul șerifului are acces la telefoane, 
la dosare penale; pot intercepta convorbirile, pot analiza 
probele. Ar fi fost o greșeală să nu-i chemăm. N-ai făcut nimic 


VP - 256 


rău, Molly. Și nici eu n-am făcut. Singurii vinovaţi aici sunt cei 
care au răpit-o pe sora ta. 

— Da-da' vocea tot, tot spunea iar și iar, că o să p-plătească, 
pentru că am căl-călcat regulile... 

Işi deschise borseta de la centură și scoase un 
microreportofon, pe care mi-l întinse. 

— Uite, ascultă. 

— Ai înregistrat convorbirea? 

Dădu din cap și căută în borsetă o hârtie, întinzându-mi-o și 
pe aceea. 

— Și am notat și numărul de la care au sunat. 

Am luat reportofonul și hârtia și am apăsat pe buton. 

Din micul amplificator se auzi glasul metalic, modificat 
electronic: Calci regulile. Fata va plăti. lar și iar, intercalat cu 
răspunsurile scurte ale lui Bruce Seabright. Apoi: Adu banii. 
Duminică. Șase seara. Fără poliție. Fără detectiv. Doar tu. Calci 
regulile. Fata va plăti. Caid regulile. Fata va plăti. 

Molly își acoperi gura cu o mână. Lacrimile i se rostogoleau pe 
faţă. 

Voiam să derulez banda și s-o mai ascult o dată, dar preferam 
să n-o fac în faţa ei. Și-așa avea să audă glasul acela în 
coșmaruri. 

M-am gândit la lucrurile care fuseseră spuse, la felul cum 
fuseseră spuse. 

Fără poliție. Fără detectiv. 

La Landry se referiseră? Sau la mine? În ambele cazuri, de 
unde știau? În jurul casei lui Seabright nu se văzuse nicio 
mașină de poliţie, nicio uniformă. Nu existase niciun contact 
direct cu răpitorii. Dacă supravegheau casa de la distanţă, 
văzuseră câţiva oameni venind și plecând, sâmbătă. 

Fără poliție. Fără detectiv. 

Landry și Weiss vorbiseră cu majoritatea celor din anturajul lui 
Jade, punând întrebări despre Jill Morone și despre Erin 
Seabright. Toţi acei oameni știau că oficiul șerifului ancheta 
crima. Dar eram gata să pariez că nu se făcuse nicio referire la 
răpire, numai la faptul că Erin lipsea, și întrebau dacă cineva o 
văzuse sau auzise de ea. 

Fără poliție. Fără detectiv. 

De ce să precizeze, dacă detectivul - la singular - era Landry? 
Cine știa că eram implicaţi amândoi? 


VP - 257 


— La ce oră a sunat? am întrebat-o pe Molly. 

— La trei și douăsprezece minute dimineața. 

După fiascoul meu din casa lui Van Zandt. 

Lăsându-l la o parte pe Van Zandt, cine mai știa de implicarea 
mea? Familia Seabright, Michael Berne și Landry. Pe Molly 
puteam s-o elimin. Și pe Krystal. Bruce răspunsese la telefon, 
deci nu putea fi el autorul. Asta nu-l absolvea de orice posibilă 
implicare, de vreme ce știam că erau mai mulți răpitori, iar 
Bruce minţise în legătură cu locul unde se afla în momentul 
răpirii. 

Părea îndoielnic ca Van Zanat să fi sunat de-acasă, știind că 
poliţia îl suspecta deja pentru crimă și punea întrebări despre 
Erin. S-ar fi putut să iasă în oraș ca să dea telefonul. Sau ar fi 
putut suna din dormitor, folosind un telefon celular, în timp ce 
se uita la filme porno. Lorinda Carlton dormea în camera 
alăturată, cu jigodia ei nesuferită. 

— Am vrut să sun acolo, dar mi-a fost frică, spuse Molly. 
Știam că detectivii șerifului ascultau. M-am gândit că o să am 
probleme. 

M-am ridicat și m-am dus la telefonul de pe bar, am format 
numărul și am ascultat cum suna fără să răspundă nimeni. Am 
privit hârtia lui Molly, cu scrisul ei îngrijit, copilăresc. Ce mai 
copil - să înregistreze convorbirea, să noteze numărul... la 
doisprezece ani, era mai responsabilă decât oricare alt membru 
al familiei. 

Mă întrebam cu ce se ocupa Krystal în timp ce Molly se afla 
acolo, salvându-mi viaţa și încercând s-o salveze și pe a surorii 
ei. 

— Vino cu mine, am chemat-o. 

Ne-am dus la casa de oaspeți și am scos lista cu numerele lui 
Bruce Seabright, ca să le compar. Era același număr ca la două 
apeluri primite de Bruce. Cel cu prefixul din Royal Palm Beach. 

Îi dădusem lui Landry lista de numere. De-acum, trebuia să le 
fi alăturat tuturor câte un nume - dacă existau nume de găsit 
pentru toate. 

Crezi că s-ar putea ca Don Jade și Van Zanat să fie împreună 
în treaba asta? În răpire? 

Oare Landry localizase acel număr la Jade? Ăsta era detaliul 
pe care se hotărâse să nu mi-l dezvăluie? 


VP - 258 


N-avea niciun sens ca Jade să fie atât de neglijent încât să 
folosească un telefon identificabil pentru a cere răscumpărări. 
Orice idiot ar fi avut atâta minte ca să știe că asemenea apeluri 
se fac de la telefoane publice sau cu celulare de unică folosinţă. 

Dacă se sunase cu un celular de unică folosinţă, ca acela pe 
care-l cumpărasem eu în ajun, iar oficiul șerifului putuse 
identifica magazinul, ar fi fost șanse să obţină identitatea lui 
Jade de la vânzător. 

— Ce facem acum? întrebă Molly. 

— Mai întâi, am să ţi-l dau pe ăsta, am spus, înmânându-i 
telefonul pe care-l cumpărasem pentru ea, împreună cu o hârtie 
pe care-mi scrisesem numerele. Ca să mă contactezi. Are o oră 
gata plătită, după care nu mai merge. Astea-s numerele mele. 
Dacă vezi sau auzi ceva în legătură cu Erin, să mă suni imediat. 

Privi telefonul ieftin ca și cum i-aș fi dat un lingou de aur. 

— Ai tăi știu că ai plecat de-acasă? 

— l-am spus mamei că mă duc să fac o plimbare ci bicicleta. 

— Era conștientă? 

— Aproape. 

— Te duc acasă cu mașina. Nu e nevoie ca polițiștii să te 
caute și pe tine. 

Am pornit amândouă spre ușă, după care Molly mă privi din 
nou. 

— Ai să te duci la locul de schimb? mă întrebă. 

— Nu mi se va permite, dar am alte piste de urmat. Mai lucrez 
pentru tine? 

Părea nesigură. 

— Mai vrei? 

— Da. Vreau. Și chiar dacă mă concediai, aș fi mers până la 
capăt. Eu când încep ceva, nu mă las până nu termin. Vreau ca 
Erin să se întoarcă nevătămată. 

Cu telefonul încă în mână, Molly veni și mă cuprinse de mijloc, 
strâns. 

— Îţi mulţumesc, Elena, spuse ea, mai serios decât ar fi fost 
normal pentru orice fată de doisprezece ani. 

— Și eu îți mulțumesc, Molly, am răspuns, mai serios decât 
bănuia; speram să mă dovedesc demnă de încrederea și 
recunoștinţa ei. Eşti o persoană foarte deosebită. E un privilegiu 
să te cunosc. 


VP - 259 


La asta nu știu ce să răspundă, acea fetiţă deosebită despre 
care știam că trecea neobservată de oamenii care ar fi trebuit s- 
o preţuiască cel mai mult. Într-un fel, bănuiam că era mai bine 
așa. De una singură, Molly crescuse mult mai onorabil decât ar fi 
putut-o crește maică-sa. 

— Aș vrea să nu trebuiască să fiu deosebită, mărturisi ea 
încet. Aș vrea să fiu doar normală și să am o familie normală, și 
o viață normală. 

Cuvintele ei mă atinseră în locul cel mai sensibil. Și eu 
avusesem doisprezece ani cândva, și-mi dorisem să am o 
familie normală, să nu fiu copilul problemă, persoana din afară. 
Nedorită de omul care ar fi trebuit să-mi fie tată. O povară 
pentru femeia care ar fi trebuit să-mi fie mamă. La doisprezece 
ani, îmi pierdusem de mult valoarea de accesoriu al vieții ei. 

Am spus singurul lucru de care eram în stare: 

— Nu ești singură, Molly. Noi, fetele deosebite, trebuie să 
ținem aproape. 


VP - 260 


Capitolul 32 


— ÎI săltăm? întrebă Weiss. 

Se înghesuiseră în biroul locotenentului - Landry, Weiss, și alți 
doi detectivi: Michaels și Dwyer; și un oaspete nebinevenit la 
petrecere - agentul special Wayne Armedgian, de la F.B.I. 
Locotenentul William Dugan de la jafuri și omucideri stătea în 
picioare la birou, cu mâinile în șolduri - un om înalt, bronzat și 
cărunt, aspirând să se pensioneze și să se ducă în turul 
Seniorilor P.G.A. 

Dugan îl privi pe Landry. 

— Ce părere ai, James? 

— Cred că ceea ce avem e prea subţire și circumstanţial, doar 
dacă nu cumva se întâmplă ca grupa sangvină a lui Jade să 
corespundă cu ceea ce-am găsit în boxa unde a fost omorâtă Jill 
Morone. Nici chiar atâta n-ar fi de ajuns ca să-l arestăm. Dacă 
am avea idee care-i grupa lui sangvină. Mai mult ca sigur că n-o 
să ne spună. Am avea nevoie de un ordin judecătoresc ca să-i 
luăm o mostră. Şi-n plus, știm deja oricum că sunt toate șansele 
ca sângele să fie al lui Van Zandt. 

— Crezi tu asta, îl contrazise Weiss. Jade a fost văzut 
certându-se cu fata la „The Players”. Şi a minţit când a spus că 
nu s-a mai întors la centrul ecvestru. 

— A minţit că nu trebuia să se întoarcă, preciză Landry. 
Nimeni de la poartă nu l-a văzut intrând. Nu l-au văzut nici cei 
de la grajduri. 

— Și nici pe Van Zandt nu l-a văzut nimeni, replică Weiss. 

Landry ridică din umeri. 

— Amândoi cunosc intrarea prin spate. Van Zandt îi tot dădea 
târcoale lui Jill Morone, la „The Players”, înainte ca Jade să 
ajungă acolo. Și am primit și informaţia despre cămașa cu 
sânge. 

— Cămașa pe care n-o avem, îi aminti Weiss. Nici măcar nu 
știm dacă există cu adevărat. Ceea ce știm e că Jill Morone a 
distrus haine de-ale lui Jade în valoare de două miare. Dac-a 
intrat peste ea și a prins-o... S-ar putea s-o fi omorât într-un 
moment de furie, după care să însceneze o tentativă de viol, ca 


VP - 261 


să i-o arunce în cârcă lui Van Zandt. Poate că el a plantat 
cămașa și a dat telefon la nouă-unșpe. 

— Să zicem că amândoi au făcut-o, propuse Landry. M-aș 
multumi și cu asta. Pot avea execuţii alăturate. 

— Ce știm despre apelul la nouă-unșpe? se interesă Dugan. 

— A venit de la un telefon public din față de la Publix, în 
centrul comercial din piaţa satului, la o stradă distanţă de casa 
unde stă Van Zandt, răspunse Weiss, privindu-l pe Landry. 

— Avocatul lui Van Zanat urlă ca din gură de șarpe despre 
hărțuire și conspirație, spuse Dugan. 

Landry ridică iar din umeri. 

— Judecătorul Bonwitt a spus că aveam suficiente motive 
pentru percheziţie. Bert Shapiro poate să-l pupe-n cur, și pe 
mine. 

— Conspiraţie cu cine? întrebă Armedgian. 

— Azi-noapte, în timp ce noi îl interogam pe Van Zandt aici, 
cineva i-a spart casă, îi explică Weiss. Și pe urmă, am primit 
pontul despre cămașa însângerată. 

— Mai bine că n-aţi găsit-o, răspunse Armedgian. Probabil ar fi 
fost respinsă în instanţă. Shapiro ar fi susţinut că a fost plantată 
de cineva. 

— Van Zandt ar putea să se mute la Miami, să joace golf cu 
O.J., sugeră Weiss. 

Toţi în afară de Landry chicotiră politicos la adresa glumei lui 
nesărate. 

— Sau s-ar putea să-l acuzăm pe bulangiu de crimă și să-l 
închidem până rezolvăm cazul, replică Landry, în loc să mai 
umble liber, gata oricând să se suie-ntr-un avion și să iasă din 
țară când îi vine. 

— Crezi că Van Zandt și Jade sunt implicaţi împreună în 
răpire? îl întrebă Armedgian. 

— S-ar putea. Van Zandt e perversul, iar Jade, creierul. Sau 
Jade și altcineva. 

— Mobilul? 

— Banii și sexul. 

— Și cu ce-l ai la mână? 

— Jade a fost ultimul care a văzut-o pe Erin Seabright. Susţine 
că și-a dat demisia și a plecat din oraș, dar fata nu i-a mai spus 
nimănui altcuiva că pleca, răspunse Landry. 

Dwyer interveni și el: 


VP - 262 


— Telefoanele primite acasă la Seabright de la răpitori s-au 
dat cu un telefon celular cu minute plătite dinainte. l-am luat 
numărul și am aflat numele companiei care l-a produs, iar de- 
acolo am aflat seria aparatului. A fost cumpărat de la magazinul 
Radio Shack de pe Okeechobee, în Royal Palm Beach. Magazinul 
are notate vânzările, dar nu și seriile telefoanelor vândute. În 
săptămâna dinaintea răpirii lui Erin Seabright, au vândut 
șaptesprezece telefoane celulare. Pe trei cumpărători i-am găsit 
cu ajutorul credit cardurilor. Restul au plătit pe loc. 

— Le-am arătat angajaţilor fotografia lui Jade, continuă 
Michaels. Niciunul nu l-a putut identifica, dar unul dintre 
vânzători parcă-și amintea vag de undeva numele. 

— De ce să-și fi dat Jade numele real? întrebă Armedgian. 

— Am putea să-l aducem aici și să-l întrebăm, spuse Landry. 
Dar a ameninţat deja că-și cheamă avocatul, și dacă aduce unul 
de-aceeași speţă cu al lui Van Zandt, iese de-aici în trei minute, 
și compromitem schimbul de după-amiază fără niciun rezultat. 
Când mai e atât de puţin timp, s-ar putea să intre în panică și să 
omoare fata - sau s-o omoare doar de-ai dracu', fiindcă i-am 
scos din pepeni. 

— Sau aţi putea să-l reţineţi pe Jade și să-l faceți să-și toarne 
complicele, sugeră Armedgian. 

Landry îl privi de parcă ar fi spus: „Da' pe tine te-a-ntrebat 
cineva ceva?» 

— Îi cunoști pe oamenii ăștia? Ai vorbit cu Don Jade? 

— Păi, nu... 

— Nici gheața nu i s-ar topi în gaura curului. Nimic nu-l 
clintește. Dacă ne-apropiem de el, își cheamă dulăii. Ar fi o 
pierdere de timp. Cel mai bine e să-i urmărim pe Van Zandt și 
Jade de la distanţă, să vedem dacă vreunul dintre ei se duce la 
fată, sau dacă reușim să-l prindem pe unul ori pe amândoi la 
locul de schimb. Atunci, vom avea argumente solide, iar avocații 
vor accepta și ei să vorbească serios. 

Armedgian își făcu de lucru cu nodul de la cravată. 

— Chiar credeţi că vor veni la locul de schimb? 

— Avem de ales? întrebă Landry. Ce vrei să faci, Armagedon? 
S-o umpli de sânge și pe urmă să mănânci scoici la „Chuck and 
Harold's"? 

— Landry, mârâi Dugan. 

— Ce? Ce-am zis? 


VP - 263 


— Atitudinea... Agentul special Armedgian a venit aici ca să 
ne ajute. 

— Știu și eu de ce-a venit aici. 

Armedgian înălță sprânceana. Părea să aibă numai una - o 
omidă neagră și stufoasă care i se târa dintr-o parte a alta a 
capului ca o bilă de bowling. 

— Și de ce, mă rog? 

Landry se aplecă spre el: 

— Ești aici din cauza belgianului - deși nu e vina ta. lar dacă 
scuipai datele despre el prima dată când ai fost întrebat, poate 
că acum Jill Morone mai era în viaţă. 

Armedgian își cobori pleoapele la jumătate. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Nici eu, spuse Dugan. Care-i chestia, James? 

— Chestia e că federalilor li s-a făcut să-și pună la pălărie o 
mică pană internaţională. Dacă reiese că Van Zandt e un ucigaș 
în serie, vor să dea ei marea lovitură. 

— Tot ce știm despre Van Zandt, spuse Armedgian, sunt niște 
presupuneri de la o agenţie din Europa. Atât, și nimic mai mult. 
A avut vreo două acuzaţii minore care au fost clasate. Ar fi 
trebuit să afli același lucru doar întrebând la Interpol, detectiv 
Landry. 

Lui Landry îi venea să-i strige-n faţă că cineva întrebase, dar 
dobitocul ar fi pronunţat numele lui Estes, și-atunci să vezi 
scandal. Și-așa Weiss se uita chiorâș la el. 

— N-ai luat legătura cu ei? întrebă Dugan. Eu credeam că da. 

— Mada, i-am contactat, răspunse Landry, fără să-l scape din 
ochi pe agentul federal. In regulă, am să joc. Ce caută oamenii 
tăi aici? N-am chef să-și bage coada peste tot. 

Armedgian ridică palmele. 

— Voi faceţi totul. Eu am venit doar pentru consultaţii și 
sfaturi. 

S-o spui tu lu’ mutu”, răspunse Landry în sinea lui. 

— Am mai lucrat la răpiri, continuă Armedgian. Aţi verificat în 
prealabil locul schimbului? 

Landry făcu ochi mari. 

— l-auzi, trebuia s-o facem și pe asta? 

— Landry... 

— Înţeleg că e un spaţiu foarte deschis, spuse Armedgian. 


VP - 264 


— Am pus acolo un om, pentru supraveghere, preciză Dugan. 
E un loc dificil. Stă ascuns într-o rulotă de cai, vizavi de 
terenurile de prezentare. 

— E o șosea care ocolește prin Equestrian Estates, adăugă 
Michaels. Și un drum lăturalnic neasfaltat, accesibil printr-o 
poartă din apropiere. Nu putem trimite mașinile să patruleze pe- 
acolo, încheie el, privindu-l dur pe agentul federal. 

— Oamenii mei îl pot urmări pe Van Zandt, locotenente, se 
oferi Armedgian. Așa, ai dumitale nu vor putea fi acuzaţi de 
hărţuire. 

— Mărinimos de futu-i mă-sa, mormăi Landry. 

Dugan se încruntă la el. 

— Dacă nu termini în clipa asta, îl chem pe Bert Shapiro. 

Landry rămase cu ochii la Armedgian. 

— Sau avocaţi, sau federali... oricum am îmbulinat-o. 

Spera doar ca, în cele din urmă, Erin Seabright să nu 
plătească prețul suprem. 


VP - 265 


Capitolul 33 


Adu banii. Duminică. Sase seara. 

Intrucât nu mai existaseră și alte instrucţiuni, nu-mi rămânea 
decât să presupun că locul de schimb era cel pe care-l aleseseră 
iniţial răpitorii. 

Parcul Cailor de la terenurile de prezentare din Equestrian 
Estates există doar din sezonul anului 2000, când acolo au avut 
loc probele de dresaj pe echipe ale Echipei Ecvestre Olimpice a 
S.U.A. Spre deosebire de terenurile de prezentare din 
Wellington, era un spațiu simplu și compact, cu patru arene de 
competiţie folosite numai la dresaj și trei arene de încălzire 
dispuse în formă de U în jurul unui teren mare cu iarbă. 
Asemenea celei mai mari părţi din grajdurile de la centrul 
ecvestru, hambarele constau în câteva corturi uriașe cu boxe 
portabile, toate situate în zona din faţă a incintei. Boxele erau 
ocupate numai în timpul prezentărilor. În rest, complexul era un 
teren de joacă uriaș și gol, în plină pustietate. 

In partea din centru-spate a proprietăţii se înălța singura 
construcţie permanentă: o clădire grandioasă cu un etaj, de 
stuc, cu coloane albe enorme în faţă. înăuntru se afla 
secretariatul, la parter, și centrul de control pentru anunţurile 
sonore, la etaj. 

De la etaj se putea vedea toată incinta. Era un loc ideal 
pentru supraveghere, pentru cine putea ajunge înăuntru 
neobservat. 

Clădirea stătea chiar în fundul proprietăţii. Prin spatele ei 
curgea un canal, având un desiș de copaci pe malul opus. 
Dincolo de copaci trecea un drum folosit de motociclete și 
vehicule de teren, spre marea disperare a oamenilor care-și 
prezentau caii. Dacă cineva voia s-o ia pe drum și să traverseze 
canalul, putea folosi o scară din spatele clădirii. 

Cu siguranţă, răpitorii știau toate aceste lucruri. Ei aleseseră 
locul. O alegere cam stranie, după părerea mea. Nu existau 
multe căi de acces. Ar fi văzut de la distanţă orice inamic, dar la 
fel i-ar fi văzut și inamicul. Înconjurarea și capturarea lor nu 
depindea decât de numărul de oameni folosiți. De ce nu 


VP - 266 


aleseseră un loc frecventat, cu multe persoane, multă mișcare și 
multe căi de salvare? 

Fără poliție. Fără detectiv. Doar tu. Calci regulile. Fata va 
plăti. 

Nicio șansă ca totul să meargă bine. 

Răpitorii știau că se implicase oficiul șerifului. Nu puteau risca 
să apară cu Erin într-un spaţiu atât de deschis. Nu vedeam de 
ce-ar fi riscat să vină chiar și numai ei. Concluzia mea era că n- 
aveau să apară. 

Ora șase seara. Duminică. La o săptămână după dispariţia lui 
Erin Seabright. Mă întrebam dacă momentul era semnificativ. 
Mă întrebam dacă toţi polițiștii aveau să fie la Equestrian 
Estates, în Loxahatchee, în timp ce răpitorii aruncau cadavrul lui 
Erin la poarta din spate a centrului ecvestru din Wellington - 
locul de unde fusese răpită. 

Am pus banda video cu răpirea, sperând să văd ceva ce nu 
observasem, dorindu-mi o revelaţie neașteptată. 

Erin stând lângă poartă. Așteptând. Pe cine? Un prieten? Un 
iubit? Un dealer de droguri? Pe Don Jade? Pe Tomas Van Zandt? 
Nu pare neliniștită, în timp ce furgonul alb se apropie. 
Recunoaște mașina? Crede că e persoana cu care trebuie să se 
întâlnească? Este persoana cu care trebuie să se întâlnească? 

Landry îmi spusese că luase legătura cu cei de la narcotice ca 
să se intereseze despre relaţiile lui Erin Seabright din lumea 
drogurilor, dacă arestarea pentru posesie de Ecstasy nu fusese 
doar un incident izolat. Mă întrebam ce aflaseră. Eu aș fi știut 
clar cui să cer informaţii, cu doi ani în urmă, când lucrasem la 
narcotice. Dar doi ani înseamnă mult în afacerile cu droguri. 
Lucrurile se schimbă repede. Dealerii intră în închisoare, placă la 
Miami, sunt uciși... Rotirea personalului merge deosebit de 
repede când e vorba de droguri plasate elevilor de liceu. 
Dealerii trebuie să aibă vârste apropiate de ale clienţilor, altfel 
nu le-ar câștiga încrederea. 

Oricum, mi-era greu să acord prea mult credit ipotezei cu 
drogurile. Dacă Erin ar fi fost implicată în traficul de cocaină sau 
heroină, pe sume mari, poate. Dar era nevoie de foarte mult 
Ecstasy ca să aduni trei sute de mii de dolari care-ar fi dus la o 
răpire din disperare, pentru a obţine răscumpărarea. Delictul lui 
Erin nu meritase mai mult decât un avertisment din partea 


VP - 267 


tribunalului pentru minori. Nu fusese acuzată de trafic, numai de 
posesie. 

Mă întrebam ce știa Chad Seabright, student strălucit, despre 
consumul de droguri al lui Erin. Mă întrebam cât de completă 
fusese coruperea lui Erin de către el. Nu avea niciun alibi 
credibil pentru seara răpirii. 

Dar Landry nu mă întrebase despre Chad. 

Crezi că s-ar putea ca Don Jade și Van Zanat să fie împreună 
în treaba asta? În răpire? 

Landry nu-mi pusese degeaba întrebarea asta. Oare Erin se 
dusese acolo pentru a se întâlni cu Jade? Era Jade bărbatul mai 
vârstnic din viaţa ei? Puteam presupune că da. Dar dacă așa 
era, atunci Jade ar fi avut-o pe Erin sub control, nu s-ar fi temut 
de ea, chiar dacă știa ce i se întâmplase cu adevărat lui Stellar. 

M-am gândit din nou la cal și la felul cum murise, și că se 
găsise un sedativ în organismul lui. Paris nu-l identificase; 
enumerase câteva posibilități:  Rompun,  acepromazină, 
Banamină. 

Toată lumea știa că Jade mai omorâse cai și-n trecut, și 
scăpase nepedepsit. Dar dacă așa era, ar fi știut că nu trebuia 
să tranchilizeze calul înainte. N-ar fi riscat să apară ceva la 
necropsie. 

Dacă momeala pe care i-o aruncasem lui Michael Berne ca să- 
| provoc era adevărată? m-am întrebat. Dacă Berne îl ura pe 
Jade îndeajuns ca să-l ruineze, dacă-l ura atât de mult încât ar fi 
sacrificat un animal pe care el însuși îl iubise, numai ca să-l 
înfunde pe Jade? 

Berne ar fi știut la fel de bine ca oricine că un sedativ în 
sângele calului ar fi sărit imediat în ochii companiei de asigurări. 
Moartea ar fi fost declarată rezultatul unui act deliberat. 
Compania n-ar fi plătit. Trey Hughes ar fi pierdut un sfert de 
milion de dolari. Jade și-ar fi distrus cariera și, foarte posibil, ar fi 
intrat în pușcărie. 

Dacă ceea ce Erin știuse despre eliminarea lui Stellar era că 
fusese orchestrată de Berne, însemna că Berne avea un motiv 
să scape de ea. Dar de ce să riște înscenarea cu răpirea? Chiar 
atâta nevoie de bani avea? Riscurile de a fi prins păreau mult 
prea mari - doar dacă nu cumva avea vreo soluție de a pune și 
răpirea în cârca lui Jade, și nu vedeam cum ar fi putut. lar dacă 


VP - 268 


Van Zandt era la rândul lui implicat în răpire, nu observasem 
nicio legătură între el și Berne. 

M-am ridicat de pe scaun și am ocolit casa, încercând să 
separ ițele încâlcite ale adevărurilor și speculațiilor. 

Știam în măduva oaselor că Tomas Van Zandt era un 
sociopat, un infractor, un ucigaș. Era de la sine înţeles: dacă se 
făcea vinovat de moartea unei fete, răspundea și de dispariţia 
celeilalte. Avea aroganţa de a crede că putea să-i reușească o 
răpire pentru răscumpărare. Dar în cine ar fi avut încredere ca 
partener? Și cine ar fi avut încredere în el? 

Toate păreau mult prea riscante pentru Jade. Se putea să fi 
fost și el un sociopat, dar între Van Zandt și Don Jade exista o 
diferenţă ca de la cer la pământ. Van Zanat era imprevizibil. 
Jade era calculat și metodic. De ce să pună la cale un plan care 
să-l facă să apară ca un escroc și un ucigaș? De ce să-l omoare 
pe Stellar într-un fel care i-ar fi făcut pe toţi să se repeadă la 
concluzia că el era vinovatul? De ce-ar fi riscat s-o răpească pe 
Erin pentru răscumpărare? 

Dacă avusese nevoie să scape de ea, de ce n-o făcuse să 
dispară pur și simplu? Dacă voia să declare că se mutase din 
oraș, de ce nu se debarasase și de mașina ei? De ce o lăsase 
parcată lângă terenurile de prezentare, mizând pe șansa 
improbabilă că nimeni n-ar fi căutat-o vreodată? 

Nu avea niciun sens. Dar Landry bănuia că Jade era implicat. 
De ce? 

Legătura dintre Erin și Stellar. 

Erin îi spusese lui Jade, chipurile, că demisiona. l-o spusese 
numai și numai lui. 

Jade era ultimul om care o văzuse. 

Spusese că fata plecase la Ocala. Nu era adevărat. 

De ce să inventeze Jade o asemenea poveste - o poveste care 
putea fi verificată și contestată atât de ușor? 

Nu avea niciun sens - pentru mine; pentru Landry, cum 
necum, avea sens. Ce alte informaţii aflase, pe care eu nu le 
știam? Ce fir invizibil îl lega pe Don Jade de crimă? 

Numerele de telefon ale apelurilor primite la casa Seabright. 

Detestam ideea că Landry avea detalii necunoscute de mine. 
Eu eram cea care-i dăduse acele numere, dar el era cel care 
putuse să le verifice. Și tot eu eram cea care-i dăduse banda 
video cu răpirea, însă el avea acces la tehnicienii care s-o 


VP - 269 


proceseze. Eu eram cea care încercase să ia legătura cu 
Interpolul, pentru a-l verifica pe Van Zanat. Dar știam că dacă 
Landry intra și el în contact cu cei de la Interpol, nimeni nu i-ar fi 
ascuns informaţiile despre posibilul trecut de obsedat sexual 
violent al lui Van Zandt. 

Frustrarea creștea în mine ca un nor de furtună. Rămăsesem 
pe dinafară. Era cazul meu. Eu eram cea care se preocupase 
îndeajuns pentru a încerca s-o ajute pe fata aia. Eram cea care 
făcuse toată munca de rutină. Și totuși, acum eram exclusă, mi 
se ascundeau informaţii. Informaţii strict necesare - și se 
trăsese concluzia că mie nu-mi erau necesare. 

Și din vina cui? 

A mea. 

Eu eram de vină că nu mai lucram în poliţie. Eu eram de vină 
că-l adusesem în combinaţie și pe Landry. Procedasem corect, 
dar cu același prilej mă eliminasem pe mine însămi. 

Cazul meu. Cazul meu. Cuvintele îmi bubuiau în cap ca o 
tobă, în timp ce mă plimbam nervoasă. Cazu/ meu. Cazul meu. 
Cazul pe care nu-l dorisem. Cazul meu. Cazul meu. Ceea ce 
pusese din nou în contact viața mea și lumea reală. Lumea din 
care mă retrăsesem. Viaţa la care renunțasem. 

Emoţiile contradictorii scoteau scântei ca niște pietre de 
cremene, enervându-mă tot mai tare. Neputând să mai rezist 
tensiunii, am luat un bibelou și l-am aruncat din răsputeri în 
perete. 

Gestul îmi făcu bine. Explozia fu satisfăcătoare. Am luat încă 
un obiect - un soi de bilă grea de lemn, dintr-o colecţie aflată 
într-un vas - și am aruncat-o ca la baseball. Un sunet sălbatic, 
animalic, îmi izbucni din piept. Un strigăt asurzitor, care se 
prelungi până când capul începu să-mi vâjâie de efort. lar când 
se sfârși, mă simţeam secătuită, ca și cum mi-aș fi exorcizat un 
demon din suflet. 

M-am rezemat de spătarul canapelei, răsuflând greu, cu 
privirea spre perete. Avea două adâncituri mari, cam la nivelul 
capului. Părea un loc ideal pentru a agăța un tablou. 

M-am lăsat pe un scaun, cu capul în mâini, fără să mă 
gândesc absolut la nimic, zece minute bune. Apoi, m-am ridicat, 
mi-am luat cheile și pistolul, și am ieșit din casă. 

A dracului să fiu dacă-l lăsam pe James Landry să mă ţină pe 
din afară. Era a cazul meu. Rămâneam până la sfârșit. 


VP - 270 


Sfârșitul cazului sau sfârșitul meu - oricare avea să vină 
primul. 


VP - 271 


Capitolul 34 


Nu există mod mai sigur de a spune dincotro bate vântul 
decât acela de a scuipa în el. i 

Duminica e o zi mare la prezentările de cai din Wellington. In 
timpul Festivalului Ecvestru de larnă, concursurile importante de 
sărituri au loc duminica după-amiaza. Sume mari, mulţimi și mai 
mari. 

La mică distanţă de stadionul de polo, unde se juca un meci 
internațional, tribunele și restul spaţiilor din jurul arenei 
internaţionale erau pline cu sute de fani, proprietari, călăreţi, 
grăjdari - toţi veniţi să asiste la săriturile celor mai buni dintre 
cei buni pe un traseu complicat cu obstacole, pentru premii de 
la o sută de bătrâne în sus. 

Echipele de filmare de la Fox Sports împânzeau peisajul. 
Tarabele se înșirau pe aleea tribunei întâi, între arena 
internaţională și terenurile vânătorilor de mai jos, forfotind de 
oameni dispuși să-și arunce banii pe de toate, de la îngheţată 
până la bijuterii cu diamante și căţelanari Jack Russell. In același 
timp cu competiţia pentru marele premiu se desfășoară și 
concursuri mai puţin importante, într-o jumătate de duzină de 
arene mai mici din jurul ei. 

Am intrat pe poarta expozanţilor și am parcurs șirul de corturi, 
oprindu-mi mașina într-un loc aflat cam la trei corturi distanță 
de cel al lui Jade. Nu aveam de unde să știu dacă nu cumva Van 
Zandt mă turnase, eliminându-mă din tabăra lui Jade. Dacă o 
făcuse, foarte bine. Îmi rămăsese prea puţină răbdare ca să mă 
mai ţin de jocuri. 

Nu venisem îmbrăcată ca o diletantă. Blugi și adidași. Tricou 
negru și șapcă de baseball. Centură cu teacă și Glock-ul sub 
bluza largă, la spate. 

Ocolind cortul lui Jade, am intrat la fel ca în prima noapte 
când venisem acolo. Am parcurs culoarul cu boxele altui 
antrenor, unde niște oameni pe care nu-i cunoșteam stăteau de 
vorbă, râzând și strigând unii la alţii, în timp ce se pregăteau. 
Caii erau ţesălaţi și ferchezuiţi, materialele erau curățate, 
cizmele erau lustruite. 


VP - 272 


Mai încolo, chiar în spatele grajdurilor lui Jade, caii unui alt 
antrenor stăteau plictisiţi în boxele lor. Doi lucraseră deja în ziua 
aceea, iar coamele lor scurte erau încă încreţite de la codițele 
despletite după prezentări. Alţii mai aveau până să simtă ţesala. 
Nicăieri prin apropiere nu se zărea vreun grăjdar. 

Cu șapca trasă pe ochi, am luat o furcă și am tras un cărucior 
de gunoi lângă una dintre boxe, după care am intrat. Ocupantul 
abia dacă mă învrednici cu o privire. Cu capul în piept, am 
început să răscolesc rumegușul, mergând spre fundul boxei, 
unde am privit printre rama metalică și prelată. 

În boxa din spate, o fată cu păr roșcat ţepos stătea urcată pe 
un taburet de pășit, împletind coama lui Park Lane. Degetele i 
se mișcau rapid, cu îndemânare. Fixa codițele cu fir negru gros, 
fiecare împletită perfect, lipită de gâtul calului. Capul i se bâţâia 
în timp ce lucra, preluând ritmul unei melodii pe care numai ea 
o auzea, în căștile audio. 

Unul dintre numeroasele meșteșuguri casnice ale sezonului 
hibernal este împletitul coamelor și al cozilor. Cu patru mii de 
cai în incintă, majoritatea având nevoie de împletituri pentru 
arena de prezentare, și un număr insuficient de grăjdari, un bun 
împletitor poate câștiga pe zi o sumă frumușică. Există fete care 
nu fac altceva decât să meargă de la un grajd la altul, începând 
dinainte de răsăritul soarelui și împletind coame și cozi până nu- 
și mai simt degetele. Se pot câștiga așa câteva sute de dolari pe 
zi - cu banii în mână, când clienţii sunt dispuși să plătească pe 
loc. 

Fata care împletea coama calului lui Jade se uita numai la 
ceea ce făcea, iar degetele i se mișcau fulgerător. Nu mă 
observă. 

Paris se plimba prin faţa boxei de țesălat, vorbind la telefonul 
celular. Era îmbrăcată pentru prezentare, cu pantaloni bej de 
călărie și o bluză în talie, verde-salvie. Jade sau Van Zandt nu se 
zăreau prin apropiere. 

Mă îndoiam că Landry îl arestase pe vreunul dintre ei. N-avea 
să facă nicio mișcare înainte de întâlnirea pentru plata 
răscumpărării. Dacă mai exista vreo șansă de a pune mâna pe 
bani, răpitorii aveau un motiv s-o ţină pe Erin în viaţă - cu 
condiția de a n-o fi ucis deja. Dacă Landry nu-l avea pe Jade la 
mână cu ceva solid, ar fi fost prea riscant să-l reţină în custodie. 
Împotriva lui Van Zandt încă nu avea nimic. Dacă aresta un 


VP - 273 


suspect, celălalt rămânea liber să-i facă lui Erin orice voia. Și, 
știind că partenerul său era la poliţie, putea să intre în panică, 
să omoare fata și să fugă. 

Landry trebuia să mizeze totul pe predarea răscumpărării, în 
speranţa improbabilă că răpitorii aveau s-o aducă pe Erin, deși 
știa că șansele erau infime. 

Nu puteam distinge mare lucru din ceea ce vorbea Paris la 
telefon. Nu părea agitată. Vocea i se ridică și cobora ca o 
melodie. Râse de vreo două ori, arătându-și zâmbetul 
strălucitor. 

Am aruncat două furci de bălegar în căruciorul cu gunoi, apoi 
am trecut în boxa alăturată și am repetat procedeul. Privind 
printre prelată și bară, l-am văzut pe Javier ieșind din boxa de 
țesălat a lui Jade, cu harnașamentul lui Park Lane în braţe. 

— Mă scuzaţi? Mă scuzaţi? 

Vocea din spatele meu mă făcu să tresar. Întorcându-mă, am 
văzut o femeie mai în vârstă care se uita la mine. Avea părul de 
culoarea caisei, gelat și rigid ca o cască, fard exagerat de gros, 
prea multe bijuterii de aur, și expresia severă a unei matroane 
din înalta societate. 

Am încercat să mă arăt nedumerită. 

— Imi puteţi spune unde se găsesc grajdurile Jade? întrebă ea. 

— Grajdurile Jade? am repetat, cu accent franțuzesc. 

— Grajdurile lui Don Jade, explică ea, vorbind cu o dicţiune 
foarte precisă. 

Am arătat spre peretele din spatele meu și am continuat să 
răscolesc bălegarul. 

Femeia îmi mulțumi și ieși prin capătul cortului. Un moment 
mai târziu, am auzit vocea lui Paris Montgomery: 

— Jane! Ce bine-mi pare că te văd! 

Jane Lennox, stăpâna lui Park Lane. Proprietăreasa care 
sunase după moartea lui Stellar, vorbind despre transferul 
calului la un alt antrenor. 

Prin spaţiul de lângă prelată, le-am văzut pe cele două femei 
îmbrăţișându-se - Paris aplecându-se s-o cuprindă cu brațele pe 
cea mai vârstnică, fără a se putea apropia prea mult, din cauza 
pieptului voluminos al lui Jane Lennox. 

— Regret mult, Jane, Don nu e aici. E ocupat cu ceva în 
legătură cu moartea acelei sărmane fete. A sunat ca să spună 
că n-o să se întoarcă la timp pentru prezentarea lui Park Lane. 


VP - 274 


Am să-l înlocuiesc eu. Sper că nu ești prea dezamăgită. Știu c-ai 
venit aici tocmai din New Jersey, ca să-l vezi pe Don călare pe 
ea... 

— Paris, nu te scuza. Și tu călărești superb. N-am să fiu 
dezamăgită dacă o văd cu tine în arenă. 

Intrară în boxa de echipamente, iar vocile le deveniră mai 
înfundate. Am trecut în boxa din dreptul lor, ca să ascult prin 
prelată. Vorbeau când în șoaptă, când tare, volumul vocilor 
crescând și scăzând odată cu stările emotive. 

— ... Ştii cât îmi place să te ocupi tu de Parkie, dar trebuie să- 
ţi spun, Paris, că sunt foarte nemulțumită de ceea ce se 
întâmplă. Credeam că și-a lăsat trecutul în urmă, când s-a dus în 
Franţa... 

— Înţeleg ce vrei să spui, dar sper să te mai gândești, Jane. E 
o iapă așa de bună... Are un viitor strălucit. 

— Și tu la fel, draga mea. Trebuie să te gândești și la viitorul 
tău. Știu că-i ești loială lui Don, dar... 

— Pardon? făcu tăios o voce în spatele meu. Cine ești 
dumneata? ce cauţi aici? 

M-am întors și am văzut o femeie cu păr des și cărunt, și o 
faţă ca o stafidă aurie sfrijită. 

— Ce faci aici? întrebă ea, deschizând ușa boxei. Chem paza! 

Am simulat din nou nedumerirea, ridicând din umeri și 
întrebând în franceză dacă acelea nu erau grajdurile lui Michael 
Berne. Mi se ceruse să fac curat în boxele lui Michael Berne. Nu 
nimerisem bine? 

Numele lui Berne fu singurul pe care femeia îl înţelese. 

— Michael Berne? repetă ea, cu o mutră schimonosită. Ce-i cu 
el? 

— Am de muncă pentru Michael Berne, am răspuns, cu pauze 
între cuvinte. 

— Ășştia nu-s caii lui! se răsti femeia. Ce-i cu dumneata, nu știi 
să citești? Ai greșit grajdul. 

— Greșit? am întrebat. 

— Ai - greșit - grajdul, repetă ea mai clar. Michael Berne. Pe- 
acolo! stradă, arătând vag cu braţul. 

— Îmi pare foarte rău, m-am scuzat, ieșind din boxă și 
închizând ușa. Îmi pare foarte rău. 

Am pus furca deoparte, ridicând din umeri și desfăcându-mi 
braţele, într-o atitudine spăsită. 


VP-275 


— Michael Berne! repetă femeia, gesticulând ca o participantă 
nebună la un joc de mimă. 

Am dat din cap, retrăgându-mă. 

— Merci, merci. 

Cu capul în piept, șapca trasă pe ochi și umerii adunaţi, am 
ieșit din cort. Paris se îndepărta călare pe Park Lane, arătând ca 
un model pentru „Town and Country”. Căruciorul de golf al lui 
Jade o urma, cu Jane Lennox așezată la volan. 

M-am strecurat înapoi în cort, pe rândul lui Jade. Javier, care 
părea să fi fost avansat, îl ducea pe surul lui Trey Hughes în 
boxa de țesălat. Am așteptat să înceapă lucrul, apoi m-am 
furișat pe neobservate în camera de echipamente. 

Echipa criminalistică examinase totul cu o zi în urmă. Pe 
suprafețele dulapurilor se mai vedeau urmele ca de funingine 
ale prafului pentru amprente. Resturile panglicii galbene de 
delimitare a câmpului infracţional mai atârnau de rama ușii. 

Nu-mi plăcea că Jade era absent, când până la plata 
răscumpărării mai erau doar vreo două ore. Ce detalii privitoare 
la moartea lui Jill Morone aveau nevoie de intervenţia lui 
personală? Nu voise să-și sacrifice timpul pentru a răspunde la 
câteva întrebări despre ea, când poliţia o scosese din groapa de 
bălegar. Nu voia să fie deranjat cu fleacuri, când ar fi trebuit să 
călărească. Amănuntele cădeau în sarcina lui Paris Montgomery, 
ca asistentă. Detaliile, rutina, relaţiile cu publicul, activităţile 
cotidiene. Munca de jos, fără pic de glorie. Soarta antrenorului 
asistent. 

Azi, însă, nu. Azi Paris avea s-o călărească în arenă pe vedeta 
grajdurilor, sub privirea bogatei stăpâne. Ce noroc pe capul ei! 

M-am întrebat cât de loială îi era de fapt Paris Montgomery lui 
Jade. Nu ezita să-l susțină, dar laudele și complimentele ei 
pentru Don Jade păreau întotdeauna să aibă două feţe. Trei ani 
lucrase în umbra lui, conducându-i activităţile, ocupându-se de 
clienți, învățându-i caii. Dacă Jade ieșea din combinaţie, pentru 
Paris Montgomery asta ar fi fost o ocazie nesperată. Pe de altă 
parte, nu avea nicio reputaţie în arena internaţională de sărituri. 
Talentul ei încă nu fusese descoperit. Pentru asta, avea nevoie 
de sprijinul unor oameni cu bani. 

Și, peste puţin timp, avea s-o călărească pe Park Lane în faţa 
lui Jane Lennox, care era pe punctul de a părăsi corabia lui Don 
Jade. 


VP - 276 


M-am uitat prin încăpere, atentă și la ușă, gata în orice 
moment să fiu surprinsă asupra faptului. Paris lăsase dulapul 
deschis. Pe bară erau agăţate în ordine cămăși și jachete curate. 
O pereche de blugi și un tricou zăceau aruncate pe podea. O 
geantă de piele era pe jumătate ascunsă sub o bluză aruncată 
neglijent în dulap. 

Uitându-mă din nou la ușă, m-am lăsat pe vine și am deschis 
geanta, unde n-am găsit nimic interesant sau de valoare. O 
perie de păr, un program de prezentări, o trusă de machiaj. 
Niciun portofel, niciun telefon celular. 

În dreapta dulapului, la fundul unui șir de sertare, se afla o 
cutie mică de plastic, prinsă de podea. Am încercat s-o deschid. 
Era încuiată, dar avea o broască simplă, cu cheie, și balamale 
șubrede de plastic, care se zgâlțâiră când am mișcat ușița. Orice 
hoț ar fi lăsa-o în pace, trecând la una dintre numeroasele boxe 
deschise unde poșetele erau lăsate la vedere, fără grijă. 

Eu nu eram orice hoţ. 

Am aruncat din nou o privire spre ușa boxei, apoi am atacat 
ușița casetei, mișcând-o în loc și trăgând de latura cu 
balamalele. În scurt timp cedă, ispitindu-mă cu posibilitatea de a 
se deschide. Imediat am auzit un telefon celular, sunând cu 
uvertura de la „Wilhelm Tell”. Celularul lui Paris Montgomery. Și 
nu suna în cutia din faţa mea, ci într-un sertar de sus. 

Cu poalele tricoului, mi-am șters amprentele de pe ușița 
cutiei, apoi m-am ridicat și am început să deschid sertarele de 
deasupra ei. Pe displayul telefonului era afișat numele: doctor 
Ritter. Am închis telefonul, mi l-am prins la centură și l-am 
acoperit cu tricoul. Am închis sertarul și am ieșit din boxă. 

Javier era în camera de pregătire, cu surul, trecându-i atent 
țesala de cauciuc peste piele. Calul moţăia, savurând procesul 
ca și cum ar fi fost un masaj profesionist. 

Am pășit în ușa boxei, m-am prezentat cum se cuvine, în 
spaniolă, și am întrebat politicos dacă Javier știa unde-l puteam 
găsi pe domnul Jade. 

Mă privi cu coada ochiului și răspunse că nu știa. 

În ultima vreme se întâmplau cam multe lucruri rele, am 
remarcat. 

Da, foarte rele. 

Îngrozitor, ce i se întâmplase lui Jill. 

Îngrozitor. 


VP - 277 


Detectivii îi puseseră întrebări despre ceea ce știa? i 

Nu voia să aibă de-a face cu poliţia. N-avea nimic de spus. In 
noaptea aceea, fusese la familia vărului său. Nu știa nimic. 

Păcat că Señor Jade nu venise să facă inspecția în noaptea 
aceea, poate ar fi împiedicat săvârșirea crimei. 

Sau Señora Montgomery, replică Javier, continuând să 
mânuiască țesala. 

Desigur, unii oameni credeau că Señor Jade era vinovatul. 

Oamenii cred întotdeauna tot ce poate fi mai rău. 

Ştiam și că detectivii vorbiseră cu Van Zandt. Ce părere avea 
despre asta? 

Javier se preocupa numai de munca lui, pentru care și așa nu-i 
mai ajungea timpul, acum că nu mai era niciuna dintre cele 
două fete. 

Da, și cealaltă fată dispăruse. O cunoscuse bine pe Erin 
Seabright? 

Nu, n-o cunoscuse aproape deloc. Nu se putea împrieteni cu 
fetele, fiindcă nu știa prea bine engleza. 

Asta complica lucrurile, am comentat eu. Oamenii nu te 
respectă. O clipă nu le trece prin minte că și tu ai putea avea 
aceeași părere despre ei, fiindcă nu vorbesc spaniola. 

Fetele tinere se gândesc numai la ele și la bărbaţii pe care-i 
doresc. 

Erin pusese ochii pe Señor Jade, nu? 

Da. 

Pusese și Señor Jade ochii pe ea? 

Niciun răspuns. 

Sau poate Van Zandt? 

Javier nu-și făcea decât datoria. Nu se băga în treburile altora. 

Așa era cel mai bine, am fost eu de acord. De ce să ai parte 
de necazuri și de la alţii? Poftim, Jill, de pildă. Spusese că știa 
ceva despre moartea lui Stellar, și acum, uite ce i se întâmplase. 

Morţii nu spun povești. 

Privirea lui se abătu pe lângă mine. M-am întors și l-am văzut 
pe Trey Hughes apropiindu-se. 

— Pe cinstea mea, Ellie, ești o femeie plină de talente! 
exclamă el. 

Părea mai potolit, nu ca de obicei, beat și jovial. 

— Vorbești și limbi străine. 

Am ridicat dintr-un umăr. 


VP - 278 


— O limbă ici, una colo... Orice fată care învaţă la internat le 
prinde. 

— Eu mă descurc numai cu engleza. 

— Nu călărești? l-am întrebat, privindu-i ţinuta de oraș. 
Pantaloni de trening, bluză polo, espadrile. 

— Azi îl scoate Paris, spuse el, atingând nasul surului. Îl poate 
scăpa de toate zăpăcelile pe care i le-am cauzat vinerea trecută. 

Imi privi îmbrăcămintea și arcui o sprânceană. 

— Nici tu nu arăţi ca de obicei azi. 

Mi-am desfăcut mâinile. 

— Sunt deghizată în om obișnuit. 

Zâmbi somnoros. M-am întrebat dacă luase liftul moralului în 
jos, cu puţin ajutor de natură chimică. 

— Am auzit un mic zvon despre dumneata, domnișorico, 
spuse el, privindu-mă cu coada ochiului, în timp ce-i dădea un 
braţ de fân calului. 

— Serios? Sper că a fost suculent. Am o aventură pasională cu 
cineva? Cu dumneata? 

— Mă-ntreb și eu. Ce ţi-e și cu bătrâneţele astea... Încă mă 
mai distrez, da nu mai ţin minte nimic. 

— Atunci, toate sunt mereu noi și proaspete. 

— Mereu vezi partea pozitivă a lucrurilor. 

— Deci, ce-ai auzit despre mine? l-am întrebat, mai curioasă 
să știu de la cine auzise. De la Van Zandt? De la Bruce 
Seabright? Van Zandt putea răspândi zvonuri ca să instige 
oamenii împotriva mea, în propriul lui interes. Seabright i-ar fi 
putut spune lui Hughes pentru că-și prețuia clientul mai mult 
decât fiica vitregă. 

— Nu ești cea care pari a fi, spuse Hughes. 

— Cine oare e? 

— Că bine zici, draga mea. 

leși din boxă și pornirăm spre capătul culoarului. Cerul se 
acoperise, și amenința a ploaie. Peste drum, apa lagunei se 
unduia argintie sub briza razantă. 

— Deci, cine s-ar zice că sunt - dacă nu-s ceea ce para fi? am 
întrebat. 

— O spioană. 

Nu părea tulburat, ci de un calm straniu. Poate se săturase să 
tot facă jocul. M-am întrebat cât de important era rolul lui, sau 
dacă se lăsase doar purtat de curentul altcuiva. 


VP - 279 


— Spioană? Ce interesant! Pentru o putere străină? Sau o 
celulă teroristă? 

Hughes ridică din umeri, ostentativ, înclinându-și capul într-o 
parte. 

— Ştiam eu că te cunoșteam de undeva, spuse el încet. 
Numai că nu știam de unde să te iau. Un creier bătrân nu mai 
percutează ca altă dată. 

— Cel mai îngrozitor e să-ți pierzi minţile. 

— Mi-aș face un transplant, dar tot uit să sun la medic. 

Era într-adevăr îngrozitor, mi-am spus, în timp ce stăteam 
acolo unul lângă altul. Trey Hughes le avusese pe toate: un 
aspect arătos, o minte ageră, bani cu care să facă orice. Și iată 
ce cale alesese: să devină o epavă alcoolică la bătrânețe. 

Curios, mi-am spus, oamenii care mă cunoscuseră în trecut 
puteau gândi același lucru: A avut toate avantajele, provenea 
dintr-o familie atât de bună, și pe toate le-a aruncat în fata lor. 
Pentru ce? Uite ce-a ajuns. Ce păcat! 

Nu putem cunoaște niciodată sufletul altcuiva, ce anume le dă 
oamenilor putere, ce-i doboară, cum definesc curajul, rebeliunea 
sau succesul. 

— Și de unde crezi că mă cunoști? l-am întrebat. 

— L-am cunoscut pe tatăl tău. Am avut ocazia să-i folosesc 
serviciile, de-a lungul anilor. De la nume mi-am amintit. Estes. 
Elle. Elena Estes. Aveai un păr superb. 

Privea în gol, prin ceața amintirilor, cu o expresie pierdută. 

— Un prieten mi-a spus că acum ești detectiv particular. Ca să 
vezi... 

— Nu-i adevărat. Sună la comisia de licenţiere și întreabă-i. 
Nu mă cunosc sub niciun nume. 

— Bună meserie, continuă el, ignorându-mi negația. 
Dumnezeu e martor că pe-aici nu lipsesc niciodată secretele. 
Oamenii sunt în stare să facă orice, pentru bani. 

— Să omoare un cal? 

— Să omoare un cal. Să ruineze o carieră. Să distrugă o 
căsnicie. 

— Să omoare și un om? 

Sugestiile mele nu păreau să-l șocheze. 

— Cea mai veche poveste din lume: lăcomia. 

— Da. Şi întotdeauna se termină la fel: prost. 

— Pentru cineva. Totul e să nu fii tu acel cineva. 


VP - 280 


— Tu ce rol joci în piesa asta, Trey? 

Încercă să afișeze un zâmbet obosit. 

— Clownul cel trist. Tuturor le e drag un clown trist. 

— Pe mine mă interesează doar personajul negativ, am spus. 
Ai putea să-mi indici vreo direcţie? 

încercă să râdă, dar nu avea destulă energie. 

— Sigur. Din sala oglinzilor, prima pe stânga. 

— A murit o fată, Trey. Erin Seabright a fost răpită. Nu e un 
joc. 

— Într-adevăr. Mai degrabă un film. 

— Dacă știi ceva, acum e momentul să spui. 

— lubito, replică el, privind peste apa lagunei. Dacă știam 
ceva, nu eram aici, unde sunt acum. 

Și plecă de lângă mine, se urcă în mașina decapotabilă și 
porni încet. L-am privit cum se îndepărta, spunându-mi că 
greșisem, la început, când considerasem că toate pistele duceau 
spre Jade. Toate duceau la Trey Hughes - tranzacţia imobiliară 
cu Seabright, angajarea lui Erin la Jade, Stellar. Trey era factorul 
comun al tuturor. 

Și astfel, întrebarea de-un milion de dolari devenea: se afla în 
mijlocul furtunii pentru că el o cauzase, sau furtuna izbucnise 
împrejurul lui? 

Trey umbla cu ochii după fete. Nu era un secret pentru 
nimeni. lar numele lui al doilea era Scandal. Dumnezeu știa câte 
aventuri avusese la viaţa lui. O relaţie cu Stella Berne, când 
Michael îi fusese antrenor. Se aflase cu ea în noaptea morţii 
mamei lui. Nu era greu să-mi imaginez că o luase în vizor și pe 
Erin. Dar... o răpire? Și cu Jill Morone cum rămânea? 

Nu-mi puteam imagina, și nici nu voiam. Monte Hughes al IIl- 
lea, prima mea mare pasiune. 

L-am cunoscut pe tatăl tău. Am avut ocazia să-i folosesc 
serviciile, de-a lungul anilor. 

Ce naiba voise să spună cu asta? De ce avusese nevoie de 
serviciile unui avocat al apărării de calibrul tatălui meu? Și cum 
aveam să aflu? Să-mi sun tatăl după atâţia ani de tăcere ostilă și 
să-l întreb? 

Deci, tată, uită că te-am sfidat la tot pasul și am dat cu 
piciorul la studii ca să mă fac polițistă. Și nu contează nici că ai 
fost mereu un părinte denaturat, distant și indiferent, dezamăgit 
de mine pentru simplul motiv că n-am fost copilul pe care ti l-ai 


VP - 281 


dorit. Ce-a fost, a trecut. Spune-mi de ce a avut nevoie Trey 
Hughes de respectabila ta competență. 

Tatăl meu și cu mine nu ne mai vorbiserăm de zece ani. N- 
aveam s-o facem tocmai acum. 

M-am întrebat dacă Landry îl interogase pe Trey. Mă întrebam 
dacă îi procesase numele prin sistem, cu titlu de rutină. Dar 
Landry nu-mi pusese nicio întrebare despre Trey Hughes, numai 
despre Jade. 

M-am dus la mașină și m-am așezat la volan, în așteptare. 
Curând, Paris avea să iasă cu surul lui Hughes. Trey urma să se 
întoarcă la hambar pentru discuţii despre cursă. lar după aceea, 
când pleca, aveam să mă iau după el. 

Trey Hughes tocmai devenise centrul universului. Toate 
gravitau în jurul lui. Și aveam de gând să aflu de ce. 


VP - 282 


ACTUL DOI - SECVENȚA DOI 


SECVENȚA DOI 


EXTERIOR: PARCUL CAILOR DE LA EQUESTRIAN ESTATES - 
ASFINȚIT 


Spaţii larg deschise pe trei laturi. Copaci și un canal, în partea 
din spate. Un drum asfaltat se arcuiește din față. Nicăieri, nici 
țipenie de om, dar polițiștii sunt în preajmă, ascunși. 


O mașină neagră se apropie și oprește la poartă. Bruce 
Seabright coboară și se uită în jur. Pare iritat și neliniștit. Crede 
că e o capcană. 


Are dreptate. 


Deschide portbagajul și scoate două sacoșe mari, albastre. Le 
trece peste poartă, apoi o escaladează, ridică genţile și privește 
iar în jur. Caută un semn, o persoană. Poate se așteaptă chiar s- 
o vadă pe Erin, deși ar prefera să n-o mai vadă niciodată. 


Pornește pe alee, spre clădire, fără tragere de inimă. Are 
expresia unui om gata să facă pe ei la primul zgomot mai 
puternic. 


_ La jumătatea drumului spre clădire, se oprește și așteaptă. 
Incet, se răsucește în cerc. Se întreabă ce se va întâmpla în 
continuare. Pune genţile jos și se uită la ceas. 

6:05 p.m. 


Se lasă întunericul. Lumina de serviciu se aprinde, cu un 
pâzâit sonor. Vocea, aceeași voce modificată electronic din 
convorbirile telefonice, se aude din staţia de amplificare. 


VOCEA: 
Lasă genţile jos. 


VP - 283 


BRUCE: 
Unde-i fata? 


VOCEA: 
Lasă genţile jos. 
BRUCE: 


Vreau s-o văd pe Erin! 


VOCEA: 


În cabină. Arena unu. În cabină. Arena unu. 


BRUCE: 


Ce cabină? Care arenă? 


E agitat, nu știe încotro s-o ia. Nu-i place să nu fie stăpân pe 
situaţie. Nu vrea să lase banii acolo. Privește spre cele două 
arene de lângă clădire și o alege pe cea din dreapta, la genţile 
cu el și se duce până la marginea arenei. 


BRUCE: 
Care cabină? Nu văd nicio cabină! 


Stă pe loc, nervos. Afară se întunecă văzând cu ochii. Privește 
un moment spre ghereta arbitrului - o construcție mică, de lemn 
- dintr-o parte a arenei, și pornește într-acolo. 


BRUCE: 
Erin? Erin! 


Înconjoară prudent cabina. Cineva s-ar putea să sară 
dinăuntru și să-l împuște sau să-l înjunghie. Trupul lui Erin ar 
putea să cadă la pământ. 

Nu se întâmplă nimic. 

Bruce se apropie încet de ușă, o deschide, sare înapoi. 


Nu se întâmplă nimic. 


VP - 284 


BRUCE: 
Erin? Ești aici? 


Niciun răspuns. 


Încet, pune genţile jos și pornește iar spre cabină, într-un 
târziu intrând pe ușă. În cabină nu e nimeni. Pe podea a fost 
lăsată o casetă video. Are o etichetă pe care scrie cu litere 
negre groase: PEDEAPSA. 


VOCEA: 
Ai călcat regulile. Fata a plătit. 


Poliţiștii ies din decor. Câţiva se reped pe scara clădirii. 
Forţează încuietoarea, zboară ușa din ţâţâni, năvălesc în cameră 


strigând, cu pistoalele scoase. Razele lanternelor saltă și mătură 
camera. Acolo nu e nimeni. 


În timp ce se apropie de consola instalaţiei radio situată sub 
ferestrele pe unde se vede toată incinta, zăresc dispozitivul 
simplu care a pus aparatele în funcţiune la ora 6:05 p.m. 


Banda continuă să se deruleze. 


VOCEA: 
Ai călcat regulile. Fata a plătit. Ai călcat regulile. Fata a plătit. 


Ecoul vocii reverberează prin noaptea pustie. 


VP - 285 


Capitolul 35 


Trey Hughes nu s-a mai întors la grajdul lui Don Jade. 

Am așteptat în mașină, uitându-mă la ceas din trei în trei 
minute, pe măsură ce se apropia ora șase. Javier îl duse pe sur, 
îmbrăcat cu un valtrap Lucky Dog răcoros, și reveni cu Park 
Lane de căpăstru. Paris și Loxahatchee se întoarseră cu 
căruciorul de golf, apoi Lennox se urcă într-un Cadillac auriu și 
plecă. 

M-am uitat iar la ceas: 5:43. 

Pe un alt teren de prezentare, la câteva mile distanță, Landry 
și echipa lui de la jafuri și omucideri stăteau la posturi, 
așteptând să apară răpitorii. 

Voiam să fiu și eu de faţă, să văd cum se desfășura schimbul, 
dar știam că nu mi s-ar fi permis să mă apropii. Voiam să știu 
unde erau Jade și Van Zandt, ce făceau, cine-i supraveghea. 
Voiam să știu unde se dusese Trey Hughes. Voiam să-mi spună 
și mie cineva aceste lucruri. Voiam să rezolv cazul. 

Vechiul val de adrenalină revenise,  accelerându-mi 
metabolismul, făcându-mă să simt vibrația electricităţii sub 
piele. Făcându-mă să mă simt vie. 

Paris ieși din hambar, îmbrăcată de stradă, se urcă într-un 
Infiniti prăzuliu și porni spre ieșirea camioanelor. M-am luat 
după ea, lăsând să ne despartă o camionetă. Coti la stânga pe 
Pierson și ne-am continuat drumul pe la periferia orașului 
Wellington, trecând prin Binks Forest. 

Molly era în casa Seabright, ascunsă într-un cotlon, ca un 
șoricel, cu ochii mari, cu urechile ciulite, ţinându-și respiraţia, 
așteptând disperată vreo veste de la Erin și despre cele 
întâmplate la locul de schimb. 

Mi-aș fi dorit să-i pot fi alături, atât pentru ea, cât și pentru 
mine însămi. 

Am încetinit, când Paris își opri mașina la colțul cu Southern - 
o stradă circulată care trecea de la est la vest, ducând într-o 
parte spre Palm Beach, iar în cealaltă, spre zona rurală. O 
traversă spre Loxahatchee și-și continuă drumul pe B Road, în 
regiunea împădurită și întunecată. 


VP - 286 


Nu scăpam din ochi luminile de poziţie ale Infiniti-ului, 
conștientă tot timpul că ne îndreptam spre Equestrian Estates. 

Pe șira spinării mă zgândărea o senzaţie sinistră de déjà vu. 
Ultima oară când străbătusem acele drumuri noaptea, fusesem 
detectiv la narcotice. Rulota fraţilor Golam nu era departe. 

Luminile de frână ale Infiniti-ului se aprinseră. Fără să 
semnalizeze stânga sau dreapta. 

Am încetinit și m-am uitat în oglinda retrovizoare, spre o 
pereche de faruri care mă luminau orbitor prin lunetă. Bătăile 
inimii mi se accelerară. 

Nu-mi plăcea să am pe cineva în spate. Acela nu era un drum 
prea circulat. Nimeni nu venea pe-acolo dacă nu avea un motiv, 
dacă nu locuia sau lucra prin apropiere. 

Retrăiam sentimentul bolnăvicios de dimineaţă, când apăruse 
Van Zandt la fermă și crezusem că eram singură cu el. 

Până data viitoare, spusese, când mă sărutase pe obraz. 

În faţa mea, Paris cotise pe o alee. Am trecut mai departe, 
aruncând din mers o privire. La fel ca majoritatea caselor din 
zonă, clădirea era în stil ranch, din anii șaptezeci, cu o junglă în 
loc de grădină. Ușa garajului se ridică, iar Infiniti-ul dispăru 
înăuntru. 

De ce să locuiască Paris Montgomery aici? m-am întrebat. 
Jade avea o firmă bănoasă. Paris ar fi trebuit să câștige bine. 
Suficient ca să aibă o casă în Wellington, lângă terenurile de 
prezentare, suficient ca să-și permită un apartament într-unul 
dintre numeroasele complexe care-i serveau pe cei de la cai. 

Una era să cazezi aici, la periferie, grăjdarii - chiria era relativ 
ieftină. Dar Paris Montgomery, cu Infiniti-ul ei prăzuliu și inelul 
cu diamante și smaralde moștenit...? 

Luminile din spate deveniră mai puternice, în timp ce mașina 
se apropia. 

Am frânat brusc și am cotit la dreapta, pe alt drum lăturalnic. 
Dar nu era un drum - era o fundătură înconjurată de loturi 
recent defrișate. Farurile mele luminară schelăria unei case în 
construcţie. 

Cealaltă pereche de faruri coti în fundătură, în urma mea. 

Am ambalat motorul, luând curba aleii înapoi spre șosea, 
după care am frânat cu derapaj lateral, blocând ieșirea. 

A dracului să fi fost dacă-l lăsam pe nenorocitul ăla să mă 
fugărească de parc-aș fi fost un iepure. 


VP - 287 


Am scos Glock-ul din compartimentul portierei. 

Dintr-un șut, am deschis portiera, în timp ce mașina cealaltă 
oprea alături și fereastra din dreapta cobora. 

Cu arma în poziție de tragere, am ochit faţa șoferului: ochi 
mari, gură larg căscată. 

Nu era Van Zandt. 

— Cine ești? am strigat la el. 

— O, Doamne! O, Doamne! Nu mă omori! 

— Taci din gură-n mă-ta! am răcnit. Un act de identitate - 
acum! 

— Eu doar... Eu doar... se bâlbâi șoferul. 

Părea să aibă vreo patruzeci de ani, foarte slab, cu prea mult 
păr. 

— Jos din mașină! Mâinile la vedere! 

— O, Doamne...! șopti el. Vă rog, nu trageţi. Vă dau tot ce 
am... 

— Gura. Sunt de la poliţie. 

— lisuse... 

Părea să fie mai rău decât dac-aș fi fost gata să-l jefuiesc și 
să-l omor. 

Cobori din mașină, ţinându-și mâinile ridicate în faţă. 

— Ești stângaci sau dreptaci? 

— Ce...? 

— Ești stângaci sau dreptaci? 

— Stângaci. 

— Atunci, cu mâna dreaptă, scoate portofelul și pune-l pe 
capota mașinii. 

Se conformă, punând portofelul pe capotă și împingându-l 
spre mine. 

— Cum te cheamă? 

— Jimmy Manetti. 

Am deschis portofelul și m-am prefăcut că-i puteam citi 
numele în lumina slabă reflectată de la faruri. 

— De ce mă urmăreai? 

Incercă să ridice din umeri. 

— Credeam că și dumneavoastră căutați adresa... 

— Ce adresă? 

— De la petrecere. Kay și Lisa. 

— Care Kay și Lisa? 

— Nu știu... Kay și Lisa. Chelneriţe...? La „Steamer's”? 


VP - 288 


— lisuse  Christoase, am mormăit, aruncându-i portofelul 
înapoi pe capotă. Ești idiot? 

— Mda... așa cred... 

Clătinând din cap, am coborât pistolul. Tremuram. Efectele 
adrenalinei și faptul că fusesem cât pe ce să împușc în faţă un 
cretin nevinovat. 

— Ține distanţa, pentru numele lui Dumnezeu, am spus, 
retrăgându-mă spre mașină. S-ar putea ca următorul pe care-l 
calci pe coadă să nu fie la fel de cumsecade ca mine. 

L-am lăsat pe Jimmy Manetti stând cu mâinile sus, am ieșit 
din fundătură și m-am întors în direcţia pe unde venisem. Încet. 
Încercând să-mi calmez bătăile inimii. Încercând să-mi pun capul 
la loc. 

In casa unde intrase Paris Montgomery, luminile erau aprinse. 
Câinele ei își fugărea coada în curtea din faţă. Pe alee era 
parcată o mașină. 

Un Porsche clasic decapotabil, cu capota coborâtă și număr 
personalizat: LKY DOG. 

Lucky Dog. 

Trey Hughes. 


VP - 289 


Capitolul 36 


— E clar, au intrat acolo și au pus banda și timerul încă înainte 
de a da ultimul telefon, spuse Landry. 

Se adunaseră în sala de conferinţe: Landry și Weiss; Dugan și 
Armedgian. Maiorul Owen Cathcart, șeful diviziei de investigații, 
venise și el la ședință și avea să acţioneze ca om de legătură cu 
Șeriful Sacks. Grupul era completat de Bruce și Krystal 
Seabright, și de o femeie de la serviciul pentru victime căreia 
Landry nu-i reținuse numele. 

Femeia de la serviciul victimelor și Krystal Seabright stăteau 
într-o parte. Krystal tremura ca un câine Chihuahua, cu ochii 
duși în fundul capului și părul ca o perucă platinată băgată-n 
priză. Bruce nu se bucurase deloc s-o vadă acolo, insistând să se 
ducă acasă și să-l lase pe el să se ocupe de toate. Krystal se 
prefăcuse că nu-l auzea. 

— În ultimele trei săptămâni, acolo n-a mai avut loc nicio 
activitate, spuse Weiss. Ușile sunt încuiate, dar numai cu lacăte. 
Niciodată nu s-a pus problema securităţii, din cauza locului unde 
se află. Dar nu era deloc greu să pătrundă. 

— Ceva amprente? se interesă Cathcart. 

— Câteva sute, răspunse Landry. Dar niciuna pe caseta audio, 
nici pe caseta video, nici pe timer, nici pe pupitru... 

— Și încearcă cineva să facă vocea aia să sune ca a unei ființe 
omenești? 

— Lucrează la ea, spuse Dugan. 

— lar pe banda video ce e? la s-o vedem. 

Landry ezită, aruncând o privire spre Krystal și femeia de la 
serviciul pentru victime. 

— E destul de dură, domnule. Nu știu dacă familia... 

— Vreau s-o văd, spuse Krystal, vorbind pentru prima dată. 

— Krystal, pentru Dumnezeu! se răsti Bruce, care se plimba 
nervos prin spatele ei. De ce vrei s-o vezi? Detectivul tocmai ţi-a 
spus... 

— Vreau s-o văd! insistă ea, mai tare. E fiica mea. 

— Și vrei să vezi cum o ataca nu știu ce animal? Cum o viola? 
Asta vrei să spui, nu-i așa, Landry? întrebă Bruce. 


VP - 290 


Landry își mișcă fălcile. Seabright îi strepezea dinţii. Dacă 
reușea să ducă tot cazul la bun sfârșit fără să-l pocnească, mare 
minune. 

— Am spus că e un spectacol destul de dur. Nu a fost violată, 
dar a primit o bătaie. Nu v-aș recomanda să vă uitaţi, doamnă 


Seabright. 

— Krystal, nu există niciun motiv... începu Bruce. Soţia lui îl 
întrerupse: 

— E fiica mea. 


Apoi se ridică, încleștându-și în față mâinile tremurătoare: 

— Vreau s-o văd, domnule detectiv Landry. Vreau să văd ce i- 
a făcut soțul meu fiicei mele. 

— Eu? 

Bruce se înroși la faţă, scoțând un icnet gâtuit, ca și cum ar fi 
suferit un atac de inimă. Îi privi pe polițiștii din cameră. 

— Eu nu sunt decât o victimă! 

Krystal se răsuci spre el. 

— Ești la fel de vinovat ca oamenii care au răpit-o! 

— Nu eu am amestecat poliţia în treaba asta! Au spus că fără 
poliție! 

— Tu n-ai fi făcut nimic, spuse Krystal cu înverșunare. Nici 
măcar nu mi-ai fi spus că dispăruse. 

Seabright făcu o mutră încurcată. Gura îi tremura de nervi. Se 
apropie de soția lui și-i spuse mai încet: 

— Krystal, nu e nici locul și nici momentul să avem discuția 
asta. 

Krystal îl ignoră, privindu-l în schimb pe Landry. 

— Vreau să văd banda. E fiica mea. 

— De parcă ţi-ar păsa de ea, mormăi Bruce. Și o pisică-i o 
mamă mai bună ca tine. 

— Cred că e important ca doamna Seabright să vadă măcar o 
parte din bandă, interveni și femeia de la serviciul pentru 
victime. Le poţi cere s-o oprească în orice moment, Krystal. 

— Vreau s-o văd. 

Krystal porni înainte, clătinându-se nesigură pe pantofii din 
piele de leopard cu tocuri-cui. Arăta la fel de fragilă ca un 
bibelou de sticlă, gata să se spargă la prima atingere, într-un 
milion de cioburi ţipător colorate. Landry o luă de braț. Femeia 
de la serviciul pentru victime își urni și ea fundul grăsan ca s-o 
ajute, venind lângă ea. 


VP - 291 


— Eu rămân la părerea mea, doamnă Seabright, insistă 
Dugan. 

Krystal îl privi cu ochii ieșiţi din orbite. 

— De câte ori trebuie să spun? Vreţi să urlu? Să iau un ordin 
de la judecător? Vreau s-o văd! 

Dugan ridică mâna, cu un gest de capitulare. 

— Vom pune banda. Să ne spuneţi doar când s-o oprim, 
doamnă Seabright. 

Dădu din cap spre Weiss, care introduse caseta în 
videorecorderul aflat pe un cărucior, lângă televizorul cu 
diagonala de cincizeci și trei de centimetri. 

Toţi cei din cameră rămaseră tăcuţi, în timp ce pe ecran 
apărea treptat imaginea unui dormitor ce părea să se afle într-o 
rulotă. II dădea de gol fereastra: ramă de aluminiu ieftină, în 
jurul unui geam murdar. Cineva scrisese cu degetul pe sticla 
prăfuită HELP, de-a-ndoaselea, astfel încât cuvântul să poată fi 
citit din afară. 

Era noapte. O singură lampă cu un bec gol lumina scena. 

Erin Seabright stătea goală, așezată pe o saltea murdară și 
pătată, fără cearșafuri, având încheietura unei mâini legată cu 
un lanț de rama ruginită a patului. Abia dacă mai semăna cu 
fata pe care Landry o văzuse numai într-o fotografie. Buza de jos 
îi era spartă și plină de sânge uscat. Rimelul îi încercuia ochii. Pe 
braţe și picioare avea dungi roșii și vânătăi. Stătea cu genunchii 
strânși, încercând să-și acopere cât putea de mult goliciunea. Se 
uita direct în obiectiv, cu ochii sticloși de groază și lacrimile 
șiroindu-i pe faţă. 

— De ce nu mă ajutați? V-am cerut să mă ajutaţi! De ce nu 
faceţi ce vă spun ei? întrebă, cu un fior de isterie făcând să-i 
tremure vocea. Mă urâţi chiar atât de mult? Știţi ce-o să-mi 
facă? De ce nu mă ajutaţi? 

— O, Doamne, Dumnezeule, murmură Krystal. 

Își acoperi gura cu o mână. Ochii i se umplură de lacrimi, care 
i se revărsară pe obraji. 

— O, Doamne, Erin! 

— Te-am prevenit, spuse glasul metalic, vorbind tărăgănat, cu 
cuvintele alungite și ușor deformate. Ai călcat regulile. Fata va fi 
pedepsită. 

Un personaj îmbrăcat în negru din cap până-n picioare intră în 
cadru, din spatele camerei - mască neagră, haine negre, mănuși 


VP - 292 


negre - și porni spre pat. Erin începu să scâncească. Se chirci pe 
pat, ghemuindu-se lângă perete, încercând să se ascundă, să-și 
acopere capul cu brațul liber. 

— Nu! Nu! ţipă ea. Nu e vina mea! 

Personajul o lovi cu o cravașă. Landry simţi cum tresărea el 
însuși, ia auzul contactului dintre vargă și pielea dezgolită. 
Cravașa o lovi iar și iar, cu forță și cruzime, peste brate, 
picioare, fese. Fata zbiera încontinuu, cu un sunet ascuțit, oribil, 
care-l străpungea pe Landry ca un spărgător de gheaţă. 

Dugan opri banda fără să se mai lase rugat. 

— Dumnezeule... mormăi Bruce Seabright. 

Întorcându-se, își frecă faţa cu o mână. 

Krystal Seabright căzu lângă femeia de la serviciul pentru 
victime, încercând să plângă, dar fără ca niciun sunet să-i poată 
ieși din gura deschisă. Landry o prinse de un braţ, Weiss de 
celălalt, și o conduseră spre un scaun. 

Bruce Seabright rămase pe loc, ca un bou, uitându-se la 
femeia aceea cu care se căsătorise, privind-o ca și cum s-ar fi 
întrebat dacă nu putea să iasă din joc atunci, pe loc. 

— Ti-am spus c-o să te șocheze, zise el. 

Krystal se așeză pe scaun, îndoită de mijloc, cu faţa în mâini 
și fusta roz ridicată până la jumătatea coapselor. 

Landry se întoarse cu spatele spre ea, făcu un pas spre Bruce 
și-i spuse încet: 

— Dac-ai putea să-ţi ieși din cur măcar trei secunde, puţină 
compasiune prefăcută n-ar strica, în clipa asta. 

Seabright avu neobrăzarea să se arate ofensat. 

— Nu eu sunt vinovatul aici! Nu eu v-am chemat, când 
răpitorii au zis să nu vă chem. 

— Da, răspunse Krystal, ridicând capul. N-ai chemat pe 
nimeni! N-ai făcut nimic! 

— Erin ar fi fost acum acasă, dacă nu-și băga nasul detectiva 
aia! replică furios Bruce. Mă descurcam eu. l-ar fi dat drumul. Și- 
ar fi dat seama că nu cedam terorismului lor, și ar fi lăsat-o să 
plece. 

— O urăști! zbieră Krystal. Vrei să moară! Nu vrei s-o mai vezi 
niciodată. 

— Of, Krystal, pentru numele lui Dumnezeu! Nici tu nu vrei s-o 
mai vezi! răcni Seabright. Nu-i decât un gunoi, la fel cum erai și 


VP - 293 


tu înainte să te găsesc! Da' asta nu-nseamnă că vreau să 
moară! 

— Pân-aici! interveni Landry, pornind spre Seabright. leşi 
afară! 

— Ți-am dăruit o viaţă cum altfel n-ai fi avut niciodată! 
continuă Seabright spre nevastă-sa. Și nu voiai ca Erin să ţi-o 
încurce. Tu însăţi ai dat-o afară din casă. 

— De frică! ţipă Krystal. Mi-era frică! 

Începând iar să suspine, căzu de pe scaun pe podea, 
strângându-se ghem. 

— Afară! insistă Landry, împingându-l pe Seabright spre ușă. 


Seabright îl îmbrânci înapoi și ieși pe hol. Landry îl urmă, 
însoţit de Dugan. 

— Vă dau în judecată! strigă Seabright. 

Landry se uită la el de parcă și-ar fi pierdut minţile. 

— Ce...?! 

— Vreau ca femeia aia să fie dată în urmărire penală! 

— Nevastă-ta? 

— Estes! Dacă nu era ea, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat! 

Dugan îl privi pe Landry. 

— Despre ce vorbește? 

Ignorându-l, Landry înaintă spre Seabright. 

— Fiica dumitale vitregă a fost răpită. Nu din vina lui Estes. 

Seabright îi înfipse un deget în faţă. 

— Îi vreau licenţa. Și-mi chem avocatul. Niciodată n-am vrut 
să vă amestecați, și-acum, uite ce s-a-ntâmplat! Bag acţiune. 
Dau în judecată departamentul ăsta, și-o dau în judecată și pe 
Elena Estes. 

Landry îi dădu mâna la o parte și-l trânti de perete. 

— Gândește-te de două ori înainte să-ncepi cu amenințările! 

— Landry! strigă Dugan. 

— Dacă găsesc un singur lucru care să te lege de răpire, poți 
să te-ndoi pe spate și să te pupi singur în cur de rămas-bun! 

— Landry! 

Dugan îl apucă de umăr, brutal. Landry îl împinse în lături și 
făcu un pas lateral, privindu-l încruntat pe Seabright. 

— Du-te la o plimbare, detectiv Landry, îl sfătui Dugan. 


VP - 294 


— Întreabă-i ce-a vrut să spună, zise Landry. Întreabă-l ce-a 
vrut să spună și Erin, când a zis că-i ceruse s-o ajute. Când i-a 
cerut? Noi de ce nu știm nimic? Vreau un mandat pentru casa 
aia, și pentru biroul nemernicului ăstuia. Dacă tăinuiește probe, 
n-are decât să putrezească-n pușcărie. 

— leși, îi ordonă Dugan. Acum! 

Landry porni pe culoar, intră în camera brigăzii și se așeză la 
biroul lui, unde căută prin sertarul de creioane un pachet de 
Marlboro Lights pe care și-l ţinea acolo. Se lăsase de fumat, în 
principiu, dar anumite momente permiteau excepții, iar acesta 
era unul dintre ele. Scoase o ţigară, bricheta, și ieși din clădire, 
să se plimbe pe trotuar fumând. 

Tremura tot. Îi venea să se întoarcă-n clădire și să-l bată pe 
Bruce Seabright până nu se mai ridica de jos. Nenorocitul...! 
Fiica lui fusese răpită, și ce soluţie găsise? Să nu facă nimic! S-o 
lase-n mâinile ălora. N-aveau decât s-o violeze, s-o omoare, s-o 
arunce-ntr-un canal. lisuse! 

De ce nu mă ajutați? V-am cerut să mă ajutați! Mă urâţi chiar 
atât de mult? 

Seabright nu spusese nimic despre vreo convorbire personală 
cu Erin. Landry era gata să-și parieze pensia că Seabright mai 
avea o bandă ascunsă pe undeva. O bandă în care Erin îi cerea 
ajutor. lar Bruce Seabright nu mișcase naibii un deget. 

Dar nu pentru asta era Erin pedepsită, nu? Se afla în coșmelia 
aia jegoasă, legată de un pat, goală, bătută cu biciul, fiindcă 
regulile fuseseră încălcate, și fusese anunţat oficiul șerifului. 

Era posibil ca Estes să fi scormonit în viesparul nepotrivit. 
Vorbise cu toţi cei care avuseseră legătură cu Erin Seabright. 
Poate că Van Zandt dedusese că nu era ceea ce părea a fi. 

Toţi oamenii lui Jade fuseseră interogaţi sâmbătă în legătură 
cu moartea lui Jill Morone. Fusese pronunţat și numele lui Erin. 
Se putea ca asta să-l fi pus în alertă pe Jade. 

Cineva din apropiere putuse pândi neobservat, dar Landry nu 
credea. Se uitase peste rapoartele despre vecini: familiile lor, 
profesiunile, relaţiile cu familia Seabright. Nimic. 

Poate că răpitorii plasaseră microfoane în casă, dar asta 
părea o ipoteză cam trasă de păr. Nu era vorba de un 
multimiliardar pe care încercau să-l scuture de parale. 

Sau răpitorii aveau informaţii din interior. De la fiul lui 
Seabright. Sau de la Seabright însuși. 


VP - 295 


Ce mod mai potrivit avea de a se îndepărta de orice suspiciuni 
decât cooperând cu polițiștii, dând apoi vina pe ei când se- 
mpuţea brânza? N-ar fi făcut nimic ca s-o ajute pe Erin, dacă nu- 
și băga coada Estes. 

Ar fi făcut exact ceea ce spusese Landry la început: păstra 
toate informaţiile pentru sine, până când fata apărea moartă - 
dacă mai apărea. lar atunci i-ar fi spus nevesti-sii că făcuse tot 
ce putea, tot ce considerase el că era mai bine. Ce păcat că nu 
ieșise - da’, ce naiba, Erin era oricum doar un gunoi care le 
făcea probleme. 

Țigara se terminase. Landry o aruncă pe trotuar, strivi 
chiștocul, îl ridică și-l aruncă în coșul de gunoi. 

Și cum se potrivea Don Jade în toată combinaţia? 

Estes îi spusese că Seabright îi vânduse pământ lui Trey 
Hughes, iar Don Jade lucra pentru Trey Hughes. Bruce îi 
obținuse lui Erin slujba la Jade prin intermediul lui Trey Hughes. 
Mai bine-ar fi fugit de-acasă să facă trotuarul la Miami. 

Toate drumurile duceau înapoi la Jade, cum spusese Estes la 
început. Dar nu era tocmai așa. Toate drumurile duceau la Trey 
Hughes. 

Landry își scoase telefonul celular și formă numărul lui Dwyer, 
care-l urmărea pe Jade. 

— Unde e? 

— la cina la „Michael/'s Pasta”. Specialităţile serii: penne 
putanesca și risotto cu fructe de mare. 

— Cu cine-i? 

— Cu o babetă scundă cu ţâţe false cât toate zilele și păr 
portocaliu. Îl umflăm? 

— Nu. 

— Cum a mers schimbul? 

— A fost o înscenare. Știau că vom veni. 

— De unde? 

— Am o presimţire. 

— Pentru asta se găsesc și medicamente de-acum. 

— Mda, le zice arestări. Știi cumva unde-s federalii? 

— Stau cu palma-n cur. Zic că Van Zanat n-a plecat de-acasă. 
Mercedes-ul e pe alee. 

— Și mașina lui Carlton unde e? 

— Pe mine mă-ntrebi? Eu îmi fac datoria mea. 

— Excelent. 


VP - 296 


Landry își dori încă o ţigară, când îl văzu pe Dugan ieșind din 
clădire, în urma lui Bruce Seabright. Seabright traversă parcarea 
spre Jaguar-ul său, se așeză la volan și porni. Soţia lui se 
remarca prin absenţă. Dugan se întoarse și veni pe trotuar. 

— Acum trebuie să te las, îi spuse Landry lui Dwyer și închise 
telefonul. 

— Ce știi despre Elena Estes? îl întrebă Dugan. 

— Că a lucrat la narcotice. 

— Și știi și că lucrează ca detectiv particular? 

— Știu că nu. 

— Atunci, de ce Seabright are alte idei? 

Landry ridică din umeri. 

— De ce are idei în general? Eu un bou împuţit. Își închipuie 
că cel mai bine e să-i lase pe perverșii ăia să ţină o fată de 
optsprezece ani cât vor, ca s-o bată cu biciul. 

— Ce știi despre legătura dintre Estes și cazul ăsta? continuă 
Dugan, cu chipul încordat de nervi. 

— Știu că n-ar exista niciun caz, dacă Estes nu venea la mine- 
n birou să-mi spună ce se întâmplă, replică Landry. 

— E implicată. 

— Trăim într-o ţară liberă. 

— Nu chiar atât de liberă, se răsti Dugan. Cheam-o aici. 


VP - 297 


Capitolul 37 


Dintr-odată, o locuinţă în zona rurală din Loxahatchee avea 
sens.  lzolată, departe de forfota din jurul cailor, era 
ascunzătoarea ideală pentru o legătură clandestină. 

După câte se părea, Don Jade nu era singurul din hambarul lui 
care să fie dispus pentru jocuri de dormitor spre a-și susține 
cauza. Dacă Trey Hughes se afla în acea casă din alt motiv 
decât cel de a discuta performantele calului său în arenă, 
însemna că Paris Montgomery pusese mâna pe cel mai înstărit 
client al lui Jade. Cu maliţios spirit de prevedere. 

Sau poate că Jade știa. Poate că îi dăduse și binecuvântarea. 
Poate că Paris era polita de asigurare a lui Jade ca să reţină 
atenția lui Trey. 

Instinctul îmi spunea că nu era cazul. Nu asistasem la nicio 
manifestare vădită de afecțiune între Paris și Trey. Relaţiile lor, 
la grajduri, păruseră a fi strict cele dintre un client și o 
antrenoare. 

Paris era o fată isteaţă și ambițioasă. Dacă-l făcea pe Trey 
fericit, cu siguranţă însemna că și Trey o fericea pe ea. 

In timp ce mă întorceam spre Wellington, m-am întrebat dacă 
Paris știa că Hughes fusese încurcat cu nevasta lui Michael 
Berne înaintea ei. Desigur, asta nu-i asigurase lui Michael un loc 
în grajdurile cele noi și elegante - și nici Stellei Berne, la urma 
urmei. 

Mă întrebam de cât timp dura legătura. Hughes își adusese 
caii la Jade cam cu nouă luni în urmă, ceea ce însemna că-și 
petrecuseră vara în grajdul lui Jade din Hamptons. Cel mai 
probabil, și Tomas stătuse peste vară acolo, lăfăindu-se în 
iureșul monden. Era posibil ca atunci să se fi înfiripat o relaţie. 

Cu gândul la toate aceste lucruri, am intrat în Wellington și 
am luat-o spre Sag Harbor Court. 

Mercedes-ul pe care Trey Hughes i-l împrumutase lui Van 
Zandt era parcat pe alee. In parcarea de pe stradă, doi bărbați 
cu cămăși și cravate stăteau într-un Ford Taurus de culoare 
închisă. 

Federali. 


VP - 298 


Mi-am parcat mașina la o oarecare distanţă de sedan și m-am 
apropiat de acesta din faţă. Tipul de la volan deschise fereastra. 

— Pentru informarea voastră, băieți, am spus. L-am văzut azi- 
dimineaţă la volanul unui Chevy Malibu albastru închis. 

Șoferul mă privi cu ochi de poliţist. 

— Poftim? 

— Tomas Van Zandt. Pe el îl pândiţi, nu? 

Se uitară unul la altul, apoi din nou la mine. 

— Doamnă? Da’ dumneavoastră cine sunteţi? mă întrebă cel 
de la volan. 

— l-am fost prietenă bulangiului de Armedgian. Spuneți-i c- 
așa am zis. 

l-am lăsat stând acolo ca boii, supraveghind o mașină care 
probabil nu plecase toată ziua de pe alee. 

Tomas Van Zandt era un om liber. 

Până data viitoare... 

Mi-am pus pistolul pe locul din dreapta al mașinii și imam dus 
acasă, să aștept. 

În zona fermei lui Sean nu se zărea niciun semn vizibil al 
prezenţei vreunui intrus. Ştiam că Sean nu i-ar fi dat lui Van 
Zandt codul de la poartă, dar simţurile îmi stăteau totuși în 
alertă. 

Am parcat mașina lângă grajd și am controlat caii, pornind pe 
culoar cu pistolul în mână. M-am oprit să mângiâi fiecare cal, 
simțind cum de la o boxă la alta tensiunea mi se risipea treptat. 
Oliver voia să mănânce pistolul. Feliki ciuli urechile spre mine, 
ca să-mi aducă aminte cine era iapa alfa, și că aștepta o 
trataţie. D'Artagnon nu voia decât să-l scarpin pe gât. 

Între timp, mă gândeam la Erin Seabright, la felul cum îi râdea 
lui Stellar pe banda video din dormitorul lui Van Zandt. Mă 
întrebam dacă lăsa amintirile de acest fel s-o consoleze sau s-o 
chinuiască, oriunde s-ar fi aflat, orice i s-ar fi întâmplat. 

Voiam să-l sun pe Landry și să aflu cum mersese treaba la 
schimb, dar n-am făcut-o. Nu-mi era nici prieten, nici confident. 
N-ar fi apreciat just dorinţa mea de a ști. Speram ca Molly să mă 
fi sunat, dar știam că n-ar fi fost prima care aflase veștile. Bruce 
fusese trimis să facă schimbul. Indiferent ce transpira, urma să 
aibă loc o analiză a operaţiunii, la oficiul șerifului. Și, în acel 
timp, nimeni nu se gândea sau nu binevoia s-o anunţe pe Molly 
ce se întâmplase. 


VP - 299 


Nu-mi mai rămânea decât să aștept, mi-am spus - după care 
mi-am amintit că aveam telefonul celular al lui Paris 
Montgomery în mașină. În drum spre casă, l-am luat, apoi m-am 
așezat cu el la masa de scris. 

Telefonul era un Nokia 3390. Iconul pentru poșta vocală arăta 
că avea mesaje, dar nu le puteam asculta, neștiindu-i parola. 
Știam însă, din experienţă, că acel model de telefon păstra 
automat în memorie ultimele zece numere formate. 

Am derulat până la ultimul. Pe display apăru: Mesaje vocale”. 
Am trecut la următorul: Jane L - cel. Următorul: Don. 

Pe alee apăru lumina unor faruri. 

Nu era Sean. Când venea el acasă, nu-i vedeam niciodată 
farurile, pentru că întotdeauna intra direct în garaj, care era în 
cealaltă parte a casei principale. 

Irina, poate. 

Sau poate că nu. 

Am lăsat telefonul deoparte, am luat Glock-ul, am stins 
singura lumină care ardea în casă și m-am dus să mă uit pe 
fereastră. 

Becul de serviciu din capătul grajdului nu lumina până la 
mașină. Dar, când șoferul cobori și porni spre casa mea, l-am 
recunoscut după mers: era Landry. 

Inima începu să-mi bată mai repede. Aducea vești. Bune sau 
rele, sigur avea vești. Am deschis ușa înainte să ajungă pe 
terasă. Se opri și ridică mâinile, cu ochii la pistol. 

— Nu-l ucide pe mesager, spuse el. 

— Veşti proaste? 

— Da. 

— E moartă? 

— Din câte știm, nu. 

M-am rezemat de tocul ușii, oftând, ușurată și îngreţoșată în 
același timp. 

— Ce s-a întâmplat? 

Îmi povesti despre locul de schimb, despre mesajul înregistrat 
și programat cu ajutorul timerului, despre banda video în care 
Erin era bătută. 

— Dumnezeule, am murmurat, frecându-mi faţa cu palmele și 
simţind-o doar pe o parte; în acel moment, îmi doream să fi 
putut amorti toată. O, Doamne... Biata fată... 

Calci regulile. Fata va plăti. 


VP - 300 


Eu fusesem cu ideea să încalce regulile. Îmi petrecusem toată 
viața încălcând reguli, fără să mă gândesc decât când era prea 
târziu. Nu păream în stare să învăţ acea lecție. lar acum, Erin 
Seabright plătea preţul. 

Ar fi trebuit să fac ceva altfel. Dacă nu eram atât de brutală 
cu Bruce Seabright, dacă nu insistam să intre în combinaţie și 
oficiul șerifului... 

Dacă n-aș fi fost eu. Dacă Molly s-ar fi adresat altcuiva. 

— Nu te învinovăţi singură, Estes, spuse încet Landry. 

Am râs. 

— Dar ăsta-i unul dintre puţinele lucruri la care chiar mă 
pricep. 

— Nu... murmură el. 

Stătea foarte aproape de mine. Umbrele noastre se 
suprapuneau pe dalele de gresie, în lumina ce ieșea pe ușa din 
faţă. Dacă aș fi fost o altă femeie, poate că în acel moment m-aș 
fi sprijinit de el. Dar nu-mi aminteam când îmi oferisem ultima 
dată vulnerabilitatea cuiva. Nu știam cum. Și nu aveam 
încredere în Landry că n-avea să mi-o înapoieze. 

— Nu e vorba numai de tine, spuse el. Uneori, lucrurile merg 
de la sine. 

Și eu îi spusesem același lucru, cu doar douăzeci și patru de 
ore în urmă. 

— Tot ce spun poate și va fi folosit împotriva mea. 

— Orice-ar merge. 

— A mers când ţi-am servit-o? 

Clătină din cap. 

— Nu. Dar mi-a plăcut cum suna. 

— Mulţumesc. 

— N-ai de ce. 

Ne-am uitat unul la altul puţin cam prea lung, apoi Landry își 
frecă ceafa și privi pe lângă mine, în casă. 

— Pot să mă autoservesc cu un scotch de la tine? Am avut o 
zi groaznică. 

— Sigur. 

Se duse la bar și-și turnă două degete de whisky la fel de 
vechi ca mine. Sorbi din pahar. 

M-am așezat pe braţul unui fotoliu, privindu-l. 

— Unde era Jade la ora schimbului? 


VP - 301 


— În West Palm, să-i întâlnească pe părinţii lui Jill Morone. Au 
venit de la Butterack, Virginia, în după-amiaza asta, și au cerut 
să se întâlnească personal cu el. 

— Și Van Zandt? 

Clătină din cap, cu fălcile încordându-i-se. 

— În dimineața asta am avut o întrevedere cordială cu 
prietenul tău de la F.B.I. 

— Armedgian? Nu mi-e prieten - și nici ţie, din câte-mi 
imaginez. 

— A apărut hodoronc-tronc, pentru „consultații și sfaturi”. 
Oamenii lui îl urmăresc pe Van Zandt. 

— Oamenii lui urmăresc o mașină care stă pe alee. Azi- 
dimineaţă, Van Zandt a venit aici cu un Chevy. 

Landry mă privi pătrunzător. 

— Ce voia? 

— Să-mi dea preavizul, cred. 

— Știe că tu ai fost la el azi-noapte? 

— Da, așa cred. 

— Nu-mi place. 

— Închipuie-ţi cum mă simt eu. 

Sorbi din scotch, gânditor. 

— Mă rog... La locul schimbului n-a fost. Atâta lucru știm. 

— Asta nu înseamnă că n-ar avea nicio legătură cu răpirea. 
Nici cu Jade, în fond. Sunt sigură că și ăsta a fost unul dintre 
motivele pentru care au programat banda cu un timer: pentru 
ca toţi să aibă alibiuri pentru momentul schimbului. 

— Și ca să-l pedepsească pe Seabright. 

— Sigur știau că aveaţi să veniţi acolo. Nicio clipă nu sau 
gândit să se prezinte, cu sau fără Erin. 

— Totuși, trebuia să mergem până la capăt. 

— Desigur. Dar nu-mi place ce înseamnă asta pentru Erin. 
Acum știu că nu vor primi banii. Ce mai au de câștigat dacă o 
lasă în viaţă? Nimic. 

— Jocuri și distracţii cu cravașa, replică Landry. 

Privi în podea, clătinând din cap. 

— lisuse. Să-l fi văzut cum dădea-n ea. Dacă la fel își bătea și 
caii, Societatea pentru Protecţia Animalelor l-ar fi băgat în 
pușcărie. 

— Pe Jade? Sunt sigură că știi despre el ceva ce mie-mi scapă, 
dar am îndoieli serioase că ar fi omul nostru. 


VP - 302 


— Tu ești aia care mi-a spus că toate drumurile duc la el. 

— Intr-un fel, da. Dar într-un fel care, pentru mine, nu se 
leagă. Profesional, stă destul de bine cu Trey Hughes, 
instalându-l pe proprietatea aia nouă, cumpărând pentru el cai 
scumpi. De ce-ar risca toate astea, făcând ceva atât de 
periculos ca răpirea lui Erin? 

— Erin ştia ceva despre calul ăla pe care l-a omorât. 

— Și-atunci, de ce n-a eliminat-o pur și simplu? Suntem în 
sudul Floridei. Aici e cel mai ușor lucru din lume să scapi de un 
cadavru. De ce să se încurce cu înscenarea unei răpiri? 

Landry ridică din umeri. 

— Să zicem că-i psihopat. Se crede atotputernic. 

— Explicaţia asta i s-ar putea aplica lui Van Zanat. Dar nu-l 
văd pe Jade riscând totul cu un asemenea plan, și nu-l văd nici 
asociindu-se cu un factor imprevizibil ca Van Zandt. 

Landry luă încă o înghiţitură de scotch. Încerca să se 
hotărască dacă să-mi spună sau nu totul, probabil. 

— Unul dintre numerele de telefon pe care mi le-ai dat de pe 
lista lui Seabright aparţinea unui mobil preplătit căruia i-am luat 
urma la magazinul Radio Shack din Royal Palm Beach. N-am 
putut obţine datele de identitate de la vânzători, după fotografia 
lui Jade, dar unul dintre ei are impresia că a fost sunat de cineva 
numit Jade, care l-a întrebat despre telefoane și i-a cerut să-i 
pună unul deoparte. 

— De ce să facă Jade o asemenea prostie? Nu e genul. 

Landry ridică din umeri. 

— Poate și-a spus că unui telefon de unică folosinţă nu i se 
poate lua urma, așa că nu conta cu cine vorbea. 

M-am ridicat să mă plimb prin casă, clătinând din cap. 

— Don Jade n-a ajuns unde-a ajuns făcând prostii. Dacă voia 
să i se păstreze un telefon, de ce n-a dat un nume fals? De ce 
nu le-a spus doar prenumele? Nu, n-are niciun sens... 

— E singura pistă pe care o avem, replică Landry pe un ton 
defensiv. N-am s-o ignor. Ştii la fel de bine ca mine că toți 
criminalii o zbârcesc la un moment dat. Devin neglijenţi. Fac 
greșeli. 

— Mda, poate că altcineva a făcut greșeala asta în locul lui. 

— Cum? Crezi că cineva încearcă să-l înfunde? 

— Mie așa mi se pare. Jade are mai mult de pierdut decât de 
câștigat din toată afacerea asta. 


VP - 303 


— Dar a mai făcut-o și înainte - frauda de asigurări cu caii 
morți. 

— Da, însă pe-atunci lucrurile stăteau altfel. 

— Lupu-și schimbă părul, dar năravul... 

— Ascultă, am spus, nu încerc să-l apăr. Cred numai că-n 
coșul ăsta sunt mai multe mere stricate, nu numai Don Jade. Ce- 
a avut de spus Michael Berne despre noaptea când a fost 
asasinată Jill? 

— S-a dus la „The Players” să bea ceva cu un client, iar 
clientul n-a venit. Berne a ieșit în hol să-l sune și a asistat la 
scena dintre Jade și fată. 

— Și pe urmă? 

— S-a dus acasă și și-a petrecut seara cu nevastă-sa. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— A, da, binevoitoarea Doamnă Alibi. 

— Ce? făcu Landry, iritat. Crezi că Berne a pus la cale totul? 
De ce? 

— N-am spus asta. Totuși, nu văd de ce să riște cineva tot 
planul cu răpirea. Dar Michael Berne îl urăște din rărunchi pe 
Don Jade - o spun la propriu. Berne a pierdut enorm, când l-a 
părăsit Trey Hughes. E definiţia răzbunării. S-ar putea să fi 
omorât calul. Poate crede că, dacă-l înlătură pe Jade, Hughes se 
va întoarce la el. Și chiar dacă n-o să se întâmple așa, tot va 
avea satisfacția de a-i fi distrus viaţa lui Jade. 

— Și care-i legătura dintre Van Zanat și Berne. Continui să 
crezi că el a omorât-o pe Jill, nu? 

— Da, dar s-ar putea să nu fie nicio legătură. Poate că a 
omorât-o pe Jill numai din motive legate de sex. Sau poate e 
partener cu Berne, ori cu Paris Montgomery - care se regulează 
cu Trey Hughes, apropo - dar nu cred că e complice cu Don 
Jade. Și pe urmă, mai e și Trey Hughes. Tot coșmarul ăsta se 
învârtește în jurul lui. 

— lisuse, ce încurcătură a dracului... mormăi Landry. 

Işi termină scotchul și puse paharul pe masa de cafea. 

— Eu în locul tău nu i-aș spune nimic din toate astea 
Locotenentului Dugan. 

— De ce să i le spun? 

Pagerul lui Landry sună. Se uită pe display, apoi ridică privirea 
spre mine. 

— Fiindcă vrea să te duci la el - cu toată viteza. 


VP - 304 


Când am intrat în clădire, Landry îmi deschise ușa. N-aveam 
chef să-i mulțumesc. Mă gândeam numai la întâlnirea care mă 
aștepta. Aveam nevoie de o strategie bună, altfel Dugan și 
Armedgian m-ar fi eliminat din caz cât ai clipi. 

Mă așteptau în biroul locotenentului: Dugan, Armedgian și 
Weiss. Weiss mă privi încruntat, cu ochii impenetrabili de poliţist 
plini de furie acumulată. Nu i-am dat atenţie și m-am îndreptat 
direct spre Dugan, privindu-l în ochi și întinzându-i mâna. 

— Locotenente, Elena Estes. Aș spune că e o plăcere, dar sunt 
sigură că nu va fi. 

M-am întors spre Armedgian. 

— Wayne. Îți mulţumesc pentru informaţiile despre Van 
Zandt. Mi-ar fi fost mai de folos dacă-mi spuneai tot adevărul, 
dar, ce mama dracu’? Jill Morone nu-i era oricum simpatică 
nimănui. 

Chipul rotund al lui Armedgian se coloră. 

— Nu-i pot da informaţii sensibile unei persoane civile. 

— Sigur. Înţeleg. Și de-asta ai venit drept la Locotenentul 
Dugan aci de față, nu? Ca să-l avertizezi, și să pună pe cineva 
să-l urmărească pe individ, nu? 

— Nu aveam niciun motiv să credem că Van Zandt reprezenta 
un pericol iminent pentru cineva, se apără Armedgian. Nu 
fusesem informat despre răpirea tinerei Seabright. 

— Sunt sigur că asta va fi o mare mângâiere pentru familia lui 
Jill Morone. 

— Grija dumitale pentru familia ei e impresionantă, 
domnişoară Estes, interveni Dugan. Și surprinzătoare, dacă stau 
să mă gândesc cum te-ai purtat cu familia Seabright. 

— Familiei Seabright i-am arătat curtoazia cuvenită. 

— Bruce Seabright nu e de aceeaşi părere. 

— Lui nu i se cuvenea nicio curtoazie, după cum probabil ați 
aflat și singuri până la ora asta. Sincer, nu-s convinsă că nu e 
implicat în răpire. 

— Nu mă interesează teoriile dumitale, domnişoară Estes, 
spuse Dugan. 

— Atunci, de ce m-ai chemat aici? 

— Familia Seabright vrea să depună o plângere împotriva 
dumitale. Se pare că te-ai prezentat fals în faţa lor. 

— Nu e adevărat. 


VP - 305 


— Nu ești detectiv particular, spuse Dugan. 

— N-am spus nimănui că eram. Familia Seabright a făcut o 
supoziţie eronată. 

— Nu încerca să mă ameţești cu semantica. Dacă-ţi arde de 
jocuri de cuvinte, fă-te avocat. 

— Mulţumesc pentru sfat. 

— Păcat că nu-și urma sfaturile și înainte să moară unul de-ai 
noștri din cauza ei, mormăi Weiss la spatele meu. 

Am rămas cu privirea spre Dugan. 

— Am intrat în povestea asta încercând să ajut o fetiţă care se 
temea că sora ei avea necazuri, când nimeni - inclusiv din oficiul 
ăsta - n-o credea. Alt scop n-am avut, locotenente. Dacă Bruce 
Seabright se simte cumva ameninţat de asta, n-ar strica să 
încercaţi să aflaţi de ce. 

— Avem situaţia sub control, spuse Dugan. Vreau să nu te 
mai amesteci. Începând din clipa asta. 

Am privit în jur. 

— l-auzi, mi-a scăpat ceva? M-a angajat din nou agenţia asta? 
Fiindcă, dacă nu e așa, sunt destul de sigură că nu-mi poţi 
spune ce să fac, unde să mă duc, sau cu cine pot sta de vorbă 
ori nu. Sunt cetăţean privat. 

— Stânjenești o investigaţie oficială. 

— Dacă nu eram eu, n-ar fi existat nicio investigaţie. 

— Nu pot permite ca un cetăţean să umble aiurea, să 
pătrundă prin efracţie în domicilii, să umble la probe... 

— Pătrunderea prin efracţie e un delict, l-am întrerupt. Dacă 
ai vreo dovadă că am comis o asemenea infracţiune, trebuie să 
mă arestezi. 

— Zi doar, locotenente, se oferi Weiss, fac eu onorurile. 

— De Van Zandt ne ocupăm noi de-acum, Elena, îmi spuse 
Armedgian. Șeriful și F.B.I.-ul. 

M-am uitat la el, plictisită. 

— Mhm. Bună treabă. Azi-dimineaţă a venit la mine acasă și 
m-a ameninţat. Unde erai la ora aia, Wayne? Și mai știi ceva? 
Pun pariu pe-o sută de dolari că nici acum nu știi unde e. Sau 
știi? 

Expresia de pe chipul lui fu cel mai grăitor răspuns. 

— Familia Seabright intenţionează să ceară un ordin de 
reţinere asupra dumitale, domnișoară Estes, spuse Dugan. Dacă 


VP - 306 


te mai apropii de ei, de locuința lor, sau de firma domnului 
Seabright, va trebui să te arestăm. 

Am ridicat din umeri. 

— Puteaţi trimite un ajutor de șerif să-mi spună asta. Dacă nu 
vreți cu adevărat să discutăm despre caz, locotenente, mă 
faceţi să-mi pierd timpul. 

Dugan își arcui o sprânceană. 

— Ai vreo treabă presantă undeva? 

Mi-am scos telefonul celular din buzunar, am derulat peste 
câteva numere și am apăsat pe butonul de apelare. Fără să-l 
scap din ochi pe locotenent, am ascultat cum suna telefonul. 

— Van Zandt? Elle sunt. Scuză-mă că am fost grăbită azi- 
dimineaţă. Mai ales după ce ţi-ai sacrificat atâta timp ca să ţipi 
la mine și să mă faci să simt că nu eram în stare să călăresc nici 
măcar o bicicletă, darmite un cal. 

Tăcere. Doar zgomot de fundal. Era într-o mașină. M-am 
gândit să continui conversaţia chiar dacă-mi închidea telefonul. 
Voiam ca Dugan să știe că nu era stăpân pe viaţa mea, și în 
același timp să-i demonstrez că-i puteam fi de folos, indiferent 
dacă ideea îi plăcea sau nu. 

— Crezi că am fost prea dur cu tine? întrebă Van Zandt. 

— Nu. Îmi plac durităţile, am răspuns eu, sugestiv. 

O nouă pauză, apoi chicoti. 

— N-am mai cunoscut pe nimeni ca tine, Elle. 

— Asta-i de bine sau de rău? 

— Cred că rămâne de văzut. Mă mir că mă suni. 

— Fluturele atras de flacără, am răspuns. Îmi pui creierul la 
lucru, Z. Sean și cu mine mergem la „The Players”, ca să luăm o 
cină târzie și un pahar, două, trei... Ești liber? 

— Pe moment, nu. 

— Mai târziu? 

— Nu cred că pot avea încredere în tine, Elle. 

— De ce? N-am nicio putere. Eu sunt a cincea roată la căruţă. 

— Nici tu n-ai încredere în mine. Îţi închipui despre mine tot 
felul de lucruri rele, care nu sunt adevărate. 

— Atunci, convinge-mă că ești un om de treabă. Niciodată nu 
e prea târziu să ne împrietenim. Și-n plus, n-am face decât să 
bem ceva, pentru numele lui Dumnezeu. Ad-o și pe prietena ta, 
Lorinda. Poţi să-i vinzi calul lui Sean, la desert. Pe curând. Ciao. 

Am terminat convorbirea și am pus telefonul la loc în buzunar. 


VP - 307 


— Da, i-am spus lui Dugan, am treburi presante. Se pare că 
am o întâlnire cu Tomas Van Zandt. 

Apoi m-am întors spre Wayne Armedgian. 

— Crezi că poţi să-i iei urma dintr-o parcare unde mașina lui 
stă nemișcată? 

N-am așteptat răspunsul. 

— A fost pe bune, băieţi, le-am mai spus - și, cu un gest de 
salut, am ieșit. 

Mă lua cu amețeli. Aveam senzaţia că mersesem până în faţa 
unui uriaș și-l scuipasem în ochii. Reușisem să mi-l înstrăinez pe 
comandantul secției de jafuri și omucideri și pe un agent special 
F.B.I. de supervizare regională, dintr-o singură mișcare. 

Ce naiba. Fusesem o străină printre ei. Ei mă excluseseră pe 
mine, nu invers. Le-aș fi spus bucuroasă tot ce știam despre caz, 
dar nu avuseseră nevoie. Așa că le atrăsesem doar atenţia că 
nu puteau face cu mine ce voiau. Imi cunoșteam drepturile. 
Cunoșteam și legile. Și știam că aveam dreptate: n-ar fi avut 
niciun caz de anchetat, dacă nu-l atrăgeam cu forţa pe Landry, 
și dacă nu-l sunam pe Armedgian să-i cer informaţii. lar acum, 
nu-i lăsam să mă mângâie pe cap și să mă trimită pe tușă. 

In faţa clădirii, am început să mă plimb nervoasă pe trotuar, 
inspirând aerul cald și dens al nopţii, întrebându-mă dacă 
procedasem bine, întrebându-mă dacă avea vreo importanţă, 
sau era deja prea târziu. 

— Grozav te-ai mai umflat în pene, Estes. 

Landry venea spre mine, cu o ţigară într-o mână și bricheta în 
cealaltă. 

— Mda, mă și mir că mă mai încap pantalonii. 

— Crezi că Van Zandt o s-apară la „The Players”? mă întrebă, 
aprinzând. g 

— Cred că da. li place prea mult jocul. Și nu e în pericol 
iminent de a fi arestat. Știe că nu-l ai cu nimic la mână, altfel ar 
fi fost închis deja. Cred c-o să vină numai ca să-ţi facă în ciudă - 
și mie la fel. 

Pradă unui impuls, i-am luat ţigara dintre degete și am tras un 
fum. Landry mă privi. 

— Fumezi? 

— Nu, i-am răspuns, suflând fumul. M-am lăsat cu ani în urmă. 

— Și eu. 

— Pachet de birou? 


VP - 308 


Luă ţigara înapoi. 

— E sau asta, sau plosca. Pentru fumat nu pot să mă 
suspende. Încă. 

— Weiss are-n cur o muscă de toată frumusețea. 

— E pitic, explică Landry. 

— Știu că nu-s binevenită în povestea asta. Dar la început a 
fost cazul meu, și încă mai pot fi de folos. 

— Mda, știu. Tocmai i-ai trântit-o locotenentului în faţă. 

Gura i se arcui într-un zâmbet vag. Aprobarea lui însemna 
prea mult pentru mine. 

— Subtilitatea e depășită și ia prea mult timp, am răspuns. N- 
avem timp s-o frecăm. 

l-am luat ţigara ca să mai trag un ultim fum, atingând cu 
buzele locul unde fuseseră ale lui. Nu voiam să mă gândesc că 
era ceva erotic în asta, dar sigur că era, iar Landry o știa și el. 
Privirile ni se întâlniră și se susţinură, în timp ce printre noi 
circula un curent. 

— Trebuie să plec, am spus, retrăgându-mă. 

Landry rămase pe loc. 

— Și dacă Dugan vrea să te întorci? 

— Ştie unde mă duc. Poate veni să-mi facă cinste c-un rând. 

Clătină din cap cu uimire. 

— Mare figură ești, Estes. 

— Încerc doar să supraviețuiesc, am răspuns, întorcându-mă 
spre mașină. 

În timp ce treceam prin dreptul clădirii, în drum spre ieșirea 
din parcare, farurile mele îl luminară pe Weiss, care apăruse în 
ușă. Prichindel prăpădit. M-am gândit că avea să-i facă 
probleme lui Landry pentru că-și poștise ţigara cu mine, dar asta 
era problema lui Landry, nu a mea. Problema mea era că aveam 
o întâlnire cu un ucigaș. 


VP - 309 


Capitolul 38 


Femeile. Nişte boarfe proaste și nerecunoscătoare. Van Zandt 
își petrecuse aproape toată viaţa făcându-le curte, flatându-le - 
indiferent cum arătau - ducându-le cu el să se uite la cai, 
dându-le sfaturi și poveţe. Aveau nevoie de el ca să le spună ce 
să facă, ce să gândească, ce să-și cumpere. Și erau 
recunoscătoare? Nu. Cele mai multe erau egoiste și proaste și n- 
aveau pic de creier în capete. Meritau să fie înșelate. Meritau 
orice li se întâmpla. 

Se gândea la Elle. Încă se mai gândea la ea cu acest nume, 
deși știa că era fals. Ea nu era ca „majoritatea femeilor”. Era 
deşteaptă, parșivă și îndrăzneață. Gândea cu logica dură a unui 
bărbat, dar cu viclenia și sexualitatea unei femei. lar acest lucru 
îl excita, îl provoca. Era un joc pe care merita să-l joace. 

lar Elle avea dreptate: nu-i putea face niciun rău. Nu exista 
nicio dovadă împotriva lui - prin urmare, era nevinovat. 

Zâmbi, simțindu-se încântat, inteligent și superior. 

Scoase telefonul celular, apăsă pe butonul pentru formarea 
automată a numărului de-acasă, și ascultă cum suna fără să 
răspundă nimeni. Moralul i se prăbuși vertiginos. Incă un 
semnal, și urma să audă robotul. Nu voia să vorbească naibii cu 
un robot. Unde dracu' era Lorinda? Se plimba cine știe pe unde, 
cu javra aia a ei nesuferită. Jigodie infectă și plină de purici. 

Robotul răspunse, iar Van Zandt îi lăsă un mesaj scurt, 
spunându-i să-l aștepte la „The Players”, mai târziu. 

Înfuriat de-a binelea, aruncă telefonul pe locul din dreapta al 
rablei de căcat pe care i-o dăduse Lorinda să circule cu ea. N- 
avusese chef să se ţină după el poliţia. Îl urmăreau degeaba, 
așa spusese. Era victima inocentă a unei hărțuiri din partea 
poliţiei. lar proasta îl crezuse, firește, cu toate că văzuse cămașa 
plină de sânge. Și pentru aia găsise o scuză, pe care i-o înghiţise 
pe nerăsuflate. 

Vacă tâmpită. De ce nu închiria o mașină mai bună când 
călătorea, nu reușea să înțeleagă. Lorinda avea o grămadă de 
bani, moșteniţi de la familia ei din Virginia. Tomas făcuse 
cercetările din proprie iniţiativă. Dar îi toca pe opere de caritate 
pentru câinii abandonaţi și caii ologi, în loc să-i folosească 


VP - 310 


singură. Trăia ca o ţigancă, la ferma care fusese a bunicăzsii, 
închiriind conacul mare de pe plantație și locuind - cu tot cu 
haita ei de câini și pisici - într-o cocioabă veche de lemn în care 
nu făcea curat niciodată. 

Tomas îi spusese că trebuia să-și facă un lifting la faţă și la 
țâţe, și să se aranjeze și ea puţin, altfel în veci n-avea să-și mai 
găsească un soţ bogat. Lorinda râsese și-l întrebase ce nevoie 
avea ea de alt soț, când Tomas era acolo, să se ocupe de 
interesele ei. 

Idioată mai era. 

Femeile. Beleaua vieţii lui. 

O luă spre est, pe Southern Boulevard, gândindu-se la femeia 
cu care avea întâlnire. Credea că putea să-l șantajeze. Îi 
spusese că știa totul despre fata moartă - ceea ce, firește, nu 
era adevărat. Dar începuse să-i facă probleme încă dinainte, din 
cauza minciunilor pe care le spusese americanilor despre el. 
Pizdă veninoasă și răzbunătoare. Așa erau rusoaicele. Un neam 
de oameni mai ticăloși nu trăise niciodată pe lumea asta. 

Asta avea să moară, firește, din vina Sașei Kulak. Tomas o 
luase la el, îi oferise un acoperiș deasupra capului, o slujbă, o 
șansă de a învăța de la el, profitând de vastele lui cunoștințe - 
în grajd și în dormitor. 

Ar fi trebuit să-l adore. Ar fi trebuit să vrea să-l satisfacă și să- 
| servească. Ar fi trebuit să-i mulţumească. Și când colo, îi furase 
banii și-l înjunghiase pe la spate și răspândise povești despre el. 

Cu mari sacrificii, îi sunase pe toți clienţii pe care-i cunoscuse 
rusoaica, și cu care putuse intra în legătură după ce-l părăsise, 
ca să-i prevină că fata aia era periculoasă, că era o hoaţă și 
probabil se mai și droga; ca să le spună, firește, că el nu făcuse 
nimic rău. 

lar acum trebuia să aibă de-a face cu prietena ei, rusoaica lui 
Avadon. Avadon ar fi trebuit s-o concedieze pe loc, vineri, când 
încercase să-l omoare în grajdul lui. Incredibil, câte erau în stare 
să tolereze americanii ăştia! 

Se săturase de Florida. Era gata să se întoarcă în Belgia. Avea 
locul în avion pregătit deja. Un zbor cargo până la Bruxelles, cu 
o încărcătură de cai. Mergând ca grăjdar, nici nu era nevoie să 
plătească. Urma să mai facă afaceri aici o singură zi, să le arate 
tuturor că nu avea nimic de ascuns, niciun motiv de a se teme 
de poliţie. lar pe urmă, avea să se întoarcă în Europa pentru o 


VP - 311 


vreme, și să revină când oamenii urmau să aibă lucruri mai 
bune de făcut decât să-l bârfească pe el. 

Încetini, în timp ce căuta indicatorul. Propusese să se 
întâlnească în spatele terenurilor de prezentare, dar fata 
refuzase, insistând să vină într-un loc public. Și pe ăsta-l 
alesese: „Magda's”, o cârciumă căcăcioasă în cartierul industrial 
din West Palm Beach. O clădire de placaj care până și pe 
întuneric se vedea că avea nevoie de zugrăveală și era mâncată 
de termite. 

Van Zandt intră pe aleea de lângă bar și ocoli până în spate, 
să găsească un loc de parcare. 

Urma s-o întâlnească pe fată în bar, să-i ofere ceva de băut. 
Și, când nu era atentă, avea să-i strecoare drogul în pahar. Era 
foarte simplu. Aveau să stea de vorbă, el urma să încerce s-o 
asigure că se produsese o neînțelegere în legătură cu Sașa. 
Drogul începea să-și facă efectul. La momentul potrivit, când 
fata nu mai putea să protesteze, urma s-o ajute să iasă. 

Avea să pară beată. El urma s-o așeze în mașină și s-o ducă 
într-un loc unde putea s-o omoare și să scape de cadavru. 

Găsi un loc de parcare, lângă un gard care despărţea 
proprietatea barului de o curte cu mașini vechi. Locul ideal. 
Nevăzut de nicăieri. Avea să rezolve problema rapid și curat, 
apoi urma să se ducă la „The Players” ca să bea un pahar cu 
Elena Estes. 

e 

Am intrat la „The Players” de una singură. Dacă Van Zandt 
apărea cu Lorinda Carlton, aveam să-l scuz pe Sean că nu 
putuse veni. Nu voiam să-l bag în încurcătură și mai mult. 

Clubul era plin. Câștigătorii din arenă sărbătorindu-și 
victoriile, și perdanţii înecându-și amarul. Majoritatea grajdurilor 
sunt închise lunea, pentru ca toată lumea să se poată reface 
după întrecerile din weekend. Nimeni nu avea motive să se 
culce devreme duminica seara. 

Localul era o scenă cu o sută de actori. Femei etalând 
ultimele confecţii la modă în Palm Beach și cele mai recente 
operaţii estetice. Jucători de polo oacheși, din America de Sud, 
dându-se la toate ființele care purtau fustă și erau bogate. 
Celebrităţi minore venite în oraș pentru un weekend prelungit. 
Neamuri regale din Arabia Saudită. Toate perechile de ochi din 
salon căutau cel mai promiţător partener de conversaţie. 


VP - 312 


Am găsit o masă mică în colţ și m-am așezat cu spatele la 
perete, astfel încât să văd toată încăperea. Am comandat un 
tonic cu lămâie și am refuzat un fost campion de baseball care 
voia să afle dacă ne cunoșteam. 

— Nu, am spus eu, amuzată că mă alesese tocmai pe mine. Și 
nici n-ai vrea. 

— De ce? 

— Fiindcă n-aduc decât ghinion. 

Se așeză pe celălalt scaun, aplecându-se peste masă. 
Zâmbetul lui luminase multe reclame la convorbiri telefonice 
interurbane ieftine și lenjerie colorată. 

— Nu trebuia s-o spui. Acum sunt intrigat. 

— Și aştept pe cineva. 

— Norocos, tipul. Ce are el, și eu n-am? ă 

— Nu știu, am răspuns, zâmbind cu jumătate de gură. Incă nu 
l-am văzut în lenjerie. 

Își desfăcu mâinile, rânjind cu toţi dinţii. 

— N-am niciun secret. 

— N-ai pic de rușine, asta n-ai. 

— Într-adevăr. Dar nu ratez niciodată o cucerire. 

Am clătină din cap. 

— Nu și de data asta, asule. 

— Îţi face probleme personajul ăsta, Elle? 

Am ridicat privirea, pentru a-l vedea pe Don Jade în picioare 
lângă mine, cu un martini în mână. 

— Nu, mă tem că eu îi fac probleme, am răspuns. 

— Mai mult sau mai puţin, replică Domnul Baseball, dând din 
sprâncene. Nu pe el îl așteptai, nu-i așa? 

— Că tot veni vorba, da. 

— Chiar și după ce m-ai văzut în lenjerie? 

— Îmi plac surprizele. Mai mult de-atât, ce pot să zic? 

— Zi c-ai să-i dai papucii mai târziu, spuse el, ridicându-se. Mă 
găsești în capătul barului. 

L-am privit cum se îndepărta, surprinsă că-mi plăcuse flirtul. 

— Nu mai fi așa de impresionată, îmi spuse Jade, așezându-se 
pe scaunul eliberat. Numai pălărie și nicio vită, cum se spune în 
Texas. 

— Și de unde știi? 

Mă privi fix, contrar impresiei pe care ar fi făcut-o băutura din 
mâna lui. Era treaz ca un judecător. 


VP - 313 


— Te-ai mira să afli câte știu, Elle. 

Am sorbit din tonic, întrebându-mă dacă știa și despre mine; 
întrebându-mă dacă Van Zanat îi spusese, sau Trey, sau dacă 
intenţionat îl lăsaseră în afara combinației. 

— Nu, nu cred că m-aș mira, am răspuns. Sunt sigură că nu 
sunt multe care să-ţi scape. 

— Nu prea multe. 

— De-asta ai stat așa de mult ieri cu detectivii? Fiindcă aveai 
atâtea să le spui? 

— Nu, mă tem că asasinarea lui Jill este un subiect despre 
care nu știu nimic. Tu știi ceva? 

— Eu? Nicio iotă. Să întrebăm pe altcineva? Van Zandt vine și 
el, mai încolo. Vrei să-l întrebăm pe el? Presimt că ne-ar putea 
povesti niște chestii de ni s-ar face părul măciucă. 

— Nu e prea greu să convingi pe cineva să-ți spună o poveste, 
Elle, replică Jade. 

— Într-adevăr. Mai greu e să-l faci să spună adevărul. 

— Și asta cauţi? Adevărul? 

— Ştii vorba aia: adevărul te eliberează. 

Sorbi din martini, cu privirea în gol. 

— Depinde cine ești, nu-i așa? 

e 

Fata aștepta sub lampa de la ușa din spate. Părul îi stătea 
înfoiat în jurul capului ca o coamă de leu. Purta colanţi negri 
strânși pe picioarele lungi și o geacă de doc, iar gura-i era rujată 
într-o culoare închisă. Fuma o ţigară. 

Cel puţin, Van Zandt credea că era grăjdăriţa lui Avadon. 
Fetele alea când plecau de la grajduri, nu mai arătau niciodată 
la fel. 

Deschise portiera mașinii și cobori, întrebându-se dacă n-ar fi 
fost mai simplu s-o ademenească de lângă clădire, s-o împingă 
în mașină și să plece. Dar pericolul ca un posibil martor să iasă 
pe ușa din spate a barului era prea mare. Chiar în timp ce se 
gândea la asta, ușa se deschise și un bărbat robust păși sub 
lumină. Se postă acolo, cu picioarele depărtate și mâinile 
împreunate în faţă. Fata ridică privirea spre el, cu un zâmbet 
vrăjitor, și-i spuse ceva în rusă. 

La jumătatea distanţei între mașină și clădire, un fior de 
teamă începu să-i înfrigureze lui Van Zandt pielea. Încetini 
pasul. Rusul cel înalt ţinea ceva în mână. Un pistol, poate. 


VP - 314 


În spatele lui, niște portiere se deschiseră, iar de pe asfaltul 
crăpat se auzi sunetul unor tălpi de pantofi. 

Făcuse o greșeală îngrozitoare, își spuse Van Zandt. Ajunsese 
destul de aproape ca să poată vedea că fata se uita la el cu un 
zâmbet plin de răutate. Se întoarse să revină la mașină, 
pomenindu-se față-n faţă cu trei oameni, doi cladiţi ca niște cai 
de arat, iar între ei unul mai scund, într-un costum elegant de 
culoare închisă. 

— Gândești că poate nu trebuia să fi venit, domnule Van 
Zandt? întrebă cel scund. 

Van Zandt îl privi de sus. 

— Te cunosc de undeva? 

— Nu, răspunse individul, în timp ce acoliţii lui îl apucau pe 
Van Zanat fiecare de câte un braţ. Dar poate cunoști numele de 
la mine. Kulak. Alexi Kulak. 

e 

— Crezi în karma, Elle? întrebă Jade. 

— Dumnezeule, nu! 

Încă mai era la același martini. Eu ajunsesem la al doilea tonic 
cu lămâie. Ne aflam acolo de cincisprezece minute, și încă nici 
vorbă de Van Zandt. 

— De ce-aș vrea să cred în așa ceva? l-am întrebat. 

— Tot ce se întâmplă, revine în cerc. 

— Pentru toată lumea? Pentru mine? Nu, mulțumesc. 

— Și ce-ai făcut tu vreodată pentru care ar trebui să plătești? 

— Am omorât un om, cândva, am mărturisit calmă, doar ca 
să-i văd expresia; probabil că i se întâmplă pentru prima oară în 
ultimul deceniu să fie surprins. Aș prefera ca asta să nu se 
întoarcă împotriva mea. 

— Ai omorât un om? întrebă Jade, încercând să-și ascundă 
uimirea. Te-a provocat? 

— Nu. A fost un accident - pentru cine crede în accidente. Dar 
tu? Aștepţi ca faptele tale trecute să te prindă într-o 
ambuscadă? Sau speri ca altcineva să le suporte consecinţele? 

Își termină martini-ul, în timp ce Susannah Atwood intra pe 
ușă. 

— Uite în ce cred eu, Elle, spuse. Cred în mine însumi, cred în 
momentul prezent, cred în planificarea atentă. 

Voiam să-l întreb dacă planificase la fel de atent asasinarea 
lui Jill Morone și răpirea lui Erin Seabright. Voiam să-l întreb dacă 


VP - 315 


planificase ca Paris Montgomery să aibă o relaţie intimă cu Trey 
Hughes, dar deja nu mai era atent la mine. 

— A venit invitata mea la cină, spuse el, ridicându-se. 

Mă privi, zâmbind cu o combinaţie de amuzament și 
nedumerire. 

— Îți mulţumesc pentru conversaţie, Elle. Eşti o persoană 
fascinantă. 

— Succes cu karma, i-am urat. 

— Și ţie, cu a ta. 

În timp ce-l priveam cum se îndepărta, m-am întrebat ce-i 
determinase trecerea bruscă la atitudini filosofice. Dacă era 
nevinovat, se gândea oare că acea întorsătură neașteptată și 
ghinionistă era răsplata pentru faptele cu care scăpase în 
trecut? Sau gândea la fel ca mine, că nu există ghinion, nici 
accidente, nici coincidenţe? Dacă-și spunea că cineva îi punea 
ștreangul de gât, cine-ar fi preferat să candideze? 

Cu coada ochiului, l-am văzut pe jucătorul de baseball 
reperând scaunul eliberat de Jade. M-am ridicat și am ieșit din 
salon; nu mai aveam răbdare pentru flirturi. Voiam ca Van Zandt 
să apară odată, fie și doar ca să le-arunc în față lui Dugan și 
Armedgian utilitatea mea evidentă. 

Mă așteptam să vină. Mă așteptam să nu poată rezista ispitei 
de a sta într-un loc public, relaxat și mulţumit de sine, 
conversând cu o persoană care știa că era un ucigaș și nu putea 
face nimic. Senzaţia de putere pe care i-ar fi prilejuit-o acest 
lucru era prea îmbătătoare ca s-o refuze. 

Mă întrebam cu ce treburi era ocupat în seara aceea, și dacă 
aveau vreo legătură cu răpirea. Mă întrebam dacă el era omul în 
negru despre care Landry îmi spusese cât de sălbatic o bătuse 
pe Erin Seabright cu cravașa. Ticălos bolnav la cap. Nu mi-era 
greu să mi-l imaginez excitându-se cu așa ceva. Plăcerea lui era 
controlul. 

În timp ce stăteam în faţa ușii de la „The Players”, mi l-am 
imaginat în închisoare, suferind de pierderea totală a 
controlului, cu fiecare minut al vieții lui dictat de alţii. 

Karma. Poate că voiam totuși să cred în ea, la urma urmei. 

(J 

Nu bătaia era cea mai rea. Cea mai rea era conștiința faptului 
că, atunci când se termina bătaia, avea să se sfârșească și viața 
lui. Sau, poate, că nu avea niciun control asupra situației. Toată 


VP - 316 


puterea se afla în mâinile lui Alexi Kulak, vărul pizdei ăleia 
rusoaice care acum îi distrusese viaţa. 

In timp ce rusul postat la ușa din spate avea grijă să nu iasă 
nimeni și să vadă ce se întâmplă, Kulak îi aplicase personal 
peste gură lui Van Zanat o fâșie lată de bandă adezivă și-i 
legase mâinile la spate. Îl împinseseră pe bancheta mașinii 
închiriate a Lorindei, pe care o duseseră, printr-o poartă 
deschisă, până în curtea cu mașini vechi din spatele barului. 
Acolo, o introduseseră într-un garaj murdar și întunecos ca o 
cavernă, și-l trăseseră iar afară. 

încercase să scape, desigur. Împiedicat, cu mâinile legate la 
spate și panica inundându-i picioarele ca un torent, voise s-o ia 
la fugă, dar ușa părea să nu se apropie deloc. Bandiţii îl 
prinseseră cu mâinile lor aspre și-l trăseseră înapoi, pe o prelată 
mare și neagră întinsă pe ciment. La margine erau înșirate mai 
multe obiecte, ca niște instrumente chirurgicale: un ciocan, o 
rangă, un clește. Ochii i se umplură de lacrimi, iar vezica îi cedă, 
într-un șuvoi cald. 

— Rupeţi picioarele la el, îi instrui calm Kulak. Ca să nu poată 
fuga, ca un laș cum este. 

Cel mai uriaș dintre haidamaci îl ţinu imobilizat pe prelată, în 
timp ce altul lua un baros. Van Zandt începu să dea din picioare, 
zvârcolindu-se. Rusul își luă elan și nimeri pe-alături, înjurând 
sonor când ciocanul lovi în ciment. A doua izbitură își atinse 
ținta, în marginea interioară a rotulei, care se sfărâmă ca o 
coajă de ou. 

Urletele lui Van Zandt erau blocade de banda adezivă. 
Durerea îi explodă în creier ca o novă albă. | se răsuci prin trup 
asemenea unei tornade. Rectul i se goli, mirosul fetid făcându-l 
să se sufoce. A treia lovitură căzu drept peste fluierul piciorului, 
sub celălalt genunchi, capul ciocanului frângând osul și 
străbătând țesuturile moi din jur. 

Cineva îi smulse banda de la gură, iar Van Zanat se răsuci 
într-o parte și vomă convulsiv, interminabil. 

— Pângăritor de fete tinere, spuse Kulak. Ucigaș. Violator. 
Justiţia american e prea bun pentru tine. Asta e ţară grozav, dar 
prea blând. Americanii zici please și thank you și lasă ucigași să 
umble liber din cauză de tehnice. Sașa a murit din cauză de tine. 
Acum tu omori încă un fată, și poliția nu poate nici să bage pe 
tine în închisoare. 


VP - 317 


Van Zandt scutură din cap, ștergându-și de prelată faţa 
mânjită. Gâfâia și sughiţa. 

— Nu... nu... nu... n-am... accident... n-a fost... vina mea... 

Cuvintele îi ieșeau în rafale sacadate. Durerea pulsa prin el în 
șocuri arzătoare, de un alb incandescent. 

— Căcat mincinos, se răsti Kulak. Știu de cămașă cu sânge. 
Știu de ai încercat să violezi la fata asta, cum ai violat și la Sașa. 

Îl înjură în rusă și făcu un semn cu capul spre ceilalţi. 
Retrăgându-se, privi calm cum îl luau pe Van Zandt la bătaie cu 
răngile. Îl loveau pe rând, când unul, când altul, alegându-și 
metodic ţintele. Din când în când, Kulak le dădea instrucțiuni în 
engleza lui aproximativă, ca să înțeleagă și Van Zandt. 

Nu trebuiau să-l lovească în cap. Kulak îl dorea conștient, 
capabil să audă, să simtă durerea. Nu trebuiau nici să-l omoare 
- nu merita o moarte rapidă. 

Loviturile erau plasate strategic. 

Van Zandt încerca să vorbească, încerca să se roage, încerca 
să explice, încerca să dea vina pe oricine altcineva. Nu din 
cauza lui se sinucisese Sașa. Nu din cauza lui se sufocase Jill 
Morone. Niciodată nu încercase să ia o femeie cu forța. 

Kulak păși pe prelată și-i dădu un picior în gură. Van Zandt își 
înghiţi dinţii și sângele, se înecă, tuși, icni. A 

— Am greață de scuzele de tine, spuse Kulak. In lume ta, nu 
ești responzator de nimic ce faci. În lume mea, un om plătește 
de păcatele lui. 

Își aprinse o ţigară și aşteptă până când lui Van Zandt nu-i 
mai curse sânge din gură, apoi îi înfășură partea de jos a capului 
cu banda adezivă, acoperindu-i gura sub câteva straturi. li 
legară laolaltă și picioarele rupte și-l aruncară în portbagajul 
Chevrolet-ului închiriat al Lorindei. 

Ultimul lucru pe care-l văzu fu chipul lui Alexi Kulak, 
aplecându-se să-l scuipe, după care capota portbagajului se 
trânti. În lumea lui Tomas Van Zandt se făcu întuneric, și începu 
îngrozitoarea așteptare. 


VP - 318 


Capitolul 39 


Mă uitam cum clienţii intrau și ieșeau de la „The Players”, iar 
Tomas Van Zandt nu mai apărea. Am auzit o femeie întrebând 
de el la bar și m-am gândit că s-ar fi putut să fie Lorinda Carlton: 
panta abruptă de după patruzeci, cu o înfățișare de Cher la preţ 
redus. Dacă ea era, însemna că Van Zandt o chemase la 
întâlnire. El, însă, nu se zărea nicăieri. 

Am văzut-o pe lrina intrând cu câteva prietene, în jurul orei 
unsprezece. Cenușărese ieșite în oraș, tocmai la timp pentru a 
toca vreo câţiva dolari pe băutură și a flirta cu niște jucători de 
polo, înainte ca trăsurile să li se transforme iar în dovleci și să se 
întoarcă în camerele lor cu chirie și apartamentele de la 
grajduri. 

Pe la miezul nopţii, Domnul Baseball își încercă iar norocul. 

— Romantism, ultima strigare. 

Zâmbetul de învingător, sprâncenele ridicate. 

— Ce? am întrebat, prefăcându-mă uimită. Ai stat aici toată 
seara, și nu ţi s-a agăţat nicio dulceaţă de braţ? 

— M-am păstrat pentru tine. 

— Ai toate textele pregătite. 

— Mai trebuie și altul? 

— Mai trebuie să dai cu roiu’, bulache, apăru lângă el Landry, 
arătându-i insigna. 

Domnul Baseball se uită la mine. 

Am ridicat din umeri. 

— Ti-am spus că aduc ghinion. 

— Te-ar hali de viu, amice, adăugă Landry, cu un zâmbet de 
rechin. Și nu în sens bun. 

Baseball făcu un mic gest de salut resemnat și se retrase. 

— Ce-a mai fost și asta? întrebă Landry nemulțumit, în timp 
ce se așeza la masă. 

— Trebuie să-și omoare și fata timpul cu ceva. 

— Ai renunţat la Van Zandt? 

— AŞ zice că am fost trasă-n piept oficial. Și, la fel de oficial, 
arăt ca o proastă. Dugan a chemat copiii? 

— Acum cinci minute. A pariat pe tine. Tot e ceva. 


VP - 319 


— Să nu pariezi niciodată pe calul negru, am replicat. De nouă 
ori din zece, îţi rupi biletul. 

— Dar poţi să recuperezi totul, când câștigă, sublinie el. 

— Dugan nu mi-a făcut impresia unui jucător. 

— Ce-ţi pasă ţie cum gândește Dugan? Nu trebuie să răspunzi 
în faţa lui. 

Nu voiam să recunosc că era important să recâștig o parte din 
respectul pe care-l distrusesem la sfârșitul carierei. Nu voiam să 
spun că voisem să mă grozăvesc în faţa lui Armedgian. Aveam 
senzaţia neplăcută că nu era nevoie să le spun. Landry mă 
privea mai atent decât mi-ar fi convenit. 

— A fost o mișcare curajoasă, să-l chemi așa pe Van Zandt, 
îmi aminti el. Și s-ar fi putut să dea rezultate. Ce-a spus când l-ai 
întrebat dacă era liber? 

— A spus că avea de rezolvat niște treburi. Probabil să arunce 
cadavrul lui Erin cine știe unde. 

— Am văzut-o pe Lorinda Carlton, spuse Landry. Am oprit-o la 
ieșire. 

— O coadă lungă cu o pană înfiptă-n ea? Naufragiată pe 
acostamentul autostrăzii modei? 

Descrierea mea îl amuză. 

— Miau. 

— Auzi, orice femeie atât de proastă încât să creadă 
tertipurile lui Van Zandt nu merită pic de respect din partea 
mea. 

— Aici sunt de aceeași părere. Asta a primit o doză-n plus de 
prostie. Pe-o sută de dolari că a văzut cămașa cu sânge, ba 
chiar l-a și ajutat pe Van Zanat să scape de ea, și încă-l mai 
crede un prinţ. 

— Ce-a avut de spus în seara asta? 

Landry pufni. 

— N-ar suna la nouă-unșpe nici dac-ar lua casa foc. Crede că 
eu sunt ăla răul. N-a avut nimic de spus. Dar nu cred că a venit 
aici ca să umble după bărbaţi. Am impresia că pentru ea cea 
mai grozavă distracţie ar fi să ardă tămâie și să citească poezie 
proastă cu voce tare. 

— L-a întrebat pe barman dacă-l văzuse pe Van Zanat, i-am 
spus. 

— Atunci, înseamnă că se aștepta să-l găsească aici. Vezi? N- 
ai fost chiar atât de departe de adevăr. 


VP - 320 


Barul se închidea, iar personalul ridica scaunele pe mese și 
ducea paharele înapoi după tejghea. M-am ridicat încet, cu tot 
trupul ţeapăn și îndurerat după aventurile din ultimele câteva 
zile, și am lăsat pe masă o hârtie de zece dolari, pentru 
ospătăriţă. 

Landry își arcui o sprânceană. 

— Câtă mărinimie! 

Am ridicat din umeri. 

— Are o slujbă de căcat, iar eu am un cont de depozit. 

Am ieșit împreună. Valeţii de la parcare plecaseră deja. 

Mașina lui Landry stătea vizavi de a mea, în parkingul de jos. 

— Nu cunosc niciun poliţist cu un cont de depozit, spuse el. 

— Nu-ţi face mari speranțe, Landry. Şi-n plus, cum îţi place 
atât de mult să-mi amintești, nu mai sunt polițistă. 

— Nu mai ai insignă, preciză el. 

— O, mă flatez singură cumva, sau ăsta a fost un compliment 
pe rever? am întrebat, în timp ce ajungeam la mașini. 

— Nu-ţi face mari speranţe, Estes, mi-o întoarse el cu un ușor 
zâmbet. 

— Mă rog, am să fiu o doamnă și-ţi voi mulţumi oricum. 

— De ce te-ai făcut polițistă? mă întrebă. Puteai să fii orice, să 
faci orice. 

M-am uitat în jur, ca și cum aș fi căutat un răspuns. Noaptea 
era aproape toridă, cu lumina lunii lucind albicios prin umezeala 
din atmosferă. Mirosurile de plante verzi, pământ reavăn și flori 
exotice parfumau aerul. 

— Un freudian ar căsca și ţi-ar spune că alegerea mea a fost o 
revoltă evidentă împotriva tatălui. 

— Și a fost? 

— Da, dar nu numai atât, am recunoscut. În timp ce 
creșteam, îl vedeam pe tatăl meu cum o îndoia pe zeiţa justiţiei 
ca pe-o păpușă Gumby și o vindea cui oferea mai mult. M-am 
gândit că cineva trebuia să încline balanţa și-n cealaltă parte, să 
facă un efort să echilibreze lucrurile. 

— Atunci, de ce nu te-ai făcut procuror? 

— Prea multă structură. Prea multă politichie. Poate n-ai fi 
ghicit, dar diplomaţia și pupincurismul nu intră pe lista mea de 
talente. Și-n plus, procurorii nu ajung să facă chestii marfă, ca 
de pildă, să fie caftiţi și să se tragă-n ei. 


VP - 321 


Landry nu râse. Mă privi în felul acela care mă făcea să mă 
simt goală. 

— Ești ceva, Estes... murmură. 

— Mada, sunt ceva. A 

N-o spusesem în același sens ca el. In interval de-o 
săptămână, pierdusem noţiunea a ceea ce eram. Mă simţeam 
ca o fiinţă care iese dintr-un cocon, fără să știu prea bine în ce 
anume mă metamorfozasem. 

Landry îmi atinse faţa, pe partea stângă - unde simţirea era 
mai mult o amintire vagă, decât o senzaţie reală. Părea destul 
de potrivit, că nu putea să mă atingă cu adevărat, că nu-mi 
puteam permite s-o simt în felul acela dinainte, acut, care 
sfărâma nervii. Trecuse atâta timp de când nu mai lăsasem pe 
cineva să mă atingă, încât nu știu dacă aș fi putut s-o iau altfel. 

Am ridicat bărbia și l-am privit în ochi, întrebându-mă oare ce 
putea să vadă într-ai mei. Că mă simţeam vulnerabilă și nu-mi 
plăcea? Că aveam o senzaţie de anticipare și mă făcea să fiu 
nervoasă? Că nu prea aveam încredere în el, dar totuși simțeam 
atracţia? 

Landry se aplecă și mai aproape și-și depuse gura peste a 
mea. L-am lăsat să mă sărute, am participat, deși cu o timiditate 
care ar fi putut să pară necaracteristică pentru mine. Dar 
adevărul era că acea Elena care stătea acolo în acel moment din 
timp nu fusese sărutată niciodată. Experientele dinaintea 
exilului erau atât de îndepărtate, încât păreau citite într-o carte. 

Avea gust de cafea și un iz de fum. Gura-i era caldă și fermă. 
Hotărâtă, mi-am spus. Plăcută. Excitantă. 

M-am întrebat ce simţea, dacă mă considera inertă, dacă se 
mira de felul cum funcţiona gura mea - sau nu funcţiona. Mă 
simţeam stânjenită. 

Palma mea se rezema pe pieptul lui. Îi simţeam inima bătând 
și mă întrebam dacă mi-o putea simţi și el cum galopa. 

Înălță capul și mă privi. Așteptând. Așteptând. Așteptând... 

N-am umplut tăcerea cu o invitaţie, deși o parte din mine o 
dorea, desigur. Pentru prima dată, am gândit înainte de a 
acționa. Ştiam că s-ar fi putut să regret, dar dacă eram destul 
de curajoasă să mă joc cu un ucigaș și să sfidez autoritatea 
F.B.I.-ului, pentru așa ceva nu aveam destulă îndrăzneală. 


VP - 322 


Colţurile gurii lui Landry se arcuiră în sus când păru să 
ghicească toate aceste lucruri pe care nu mi le puteam rânduli în 
minte. 

— Am să vin după tine până acasă, spuse el. Ca să fiu sigur că 
Van Zandt nu te așteaptă. 

Mutându-mi privirea, am dat din cap. 

— Mulţumesc. 

Mă temeam să mă uit la el, mă temeam să deschid gura și să- 
i cer să rămână peste noapte la mine. 

M-am întors și am intrat în mașină, mai speriată decât 
dimineaţa, când crezusem că va trebui să înjunghii un om în 
legitimă apărare. 

Drumul până la ferma lui Sean fu lipsit de evenimente. Casa 
principală era cufundată în întuneric. O singură lumină ardea în 
fereastra apartamentului Irinei, deasupra grajdului, Van Zandt 
nu stătea la pândă, așteptându-mă. 

Landry intră în casă și privi în jur. Apoi se duse la ușă, ca un 
gentleman, și așteptă din nou să spun ceva. 

Mă foiam, îmi rodeam unghia... Mi-am încrucișat braţele pe 
piept... 

— Eu... dă... te-aș invita să rămâi, dar sunt așa, în toiul 
problemei ăsteia cu răpirea... 

— Înţeleg, răspunse el, privindu-mă foarte intens. Rămâne pe 
altă dată. 

Dacă aveam un răspuns pentru asta, mi se opri în gât. Apoi, 
Landry plecă. 

Am încuiat ușa și am stins luminile, apoi am intrat în dormitor 
și m-am dezbrăcat. Am făcut un duș, spălându-mi mirosul de 
fum de ţigară din păr. După ce m-am șters, am stat mult timp în 
fața oglinzii, privindu-mi trupul, privindu-mi faţa; încercând să 
mă decid pe cine vedeam, cine devenisem. 

Pentru prima oară în doi ani de zile, mă simţeam conștientă 
de mine însămi ca femeie. Mă priveam și vedeam o femeie, nu o 
arătare, nu o mască, nu carcasa propriului meu dezgust de mine 
însămi. 

Îmi priveam cicatricele de pe trup, unde asfaltul mă jupuise 
de piele și altă piele, nouă, astupase golurile. Mă întrebam ce 
reacţie ar fi avut Landry dacă-l lăsam să vadă toate vătămările 
de aproape, pe lumină. Îmi displăcea să mă simt vulnerabilă cu 


VP - 323 


el. Voiam să cred că s-ar fi uitat la trupul meu fără să fie șocat, 
fără să scoată o vorbă. 

Faptul că mă gândeam, măcar, la acele lucruri, era uluitor 
pentru mine. Înviorător. Încurajator. Dătător de speranţă. 

Speranţă. Ceea ce nu-mi dorisem. Dar aveam nevoie de ea. 
Aveam nevoie de ea pentru Erin, pentru Molly... pentru mine. 

Poate, mi-am spus, poate doar, fusesem destul de pedepsită, 
astfel încât dacă o mai lungeam nu rezolvam nimic, ajungând 
doar să mă autodistrug. Nu făcusem nimic bine în anchetarea 
cazului, dar îmi dădusem toată silința pentru Erin Seabright, și 
trebuia ca și asta să conteze cu ceva. 

Am trecut în dormitor, am deschis sertarul noptierei și am 
scos o cutie de analgezice. Cu un amestec straniu de euforie și 
teamă, am dus pastilele în baie și le-am turnat pe placa de 
marmură. Le-am numărat una câte una, așa cum făcusem 
aproape în fiecare seară, vreme de doi ani. Și, tot una câte una, 
le-am aruncat în toaletă și am tras apa. 


VP - 324 


ACTUL TREI - SECVENȚA UNU 


EXTERIOR: NOAPTEA, TÂRZIU - MARGINEA PARCĂRII 
CENTRULUI COMERCIAL 


Parcarea e aproape pustie. Câteva mașini stau aliniate lângă 
supermarket, care e deschis non-stop. Restul magazinelor sunt 
întunecate. 


Fata fuge spre magazin. Picioarele-i sunt slăbite și obosite. 
Plânge. Are părul încâlcit și fața plină de vânătăi. Braţele îi sunt 
brăzdate de dungi roșii. 


Vede două mașini de poliție ale Comitatului Palm Beach 
parcate una lângă alta și cotește spre ele. incearcă să strige 
după ajutor, dar are gâtul uscat și ars, și nu iese aproape niciun 
sunet. 


La câţiva pași de mașină, se împiedică și cade în patru labe. 


FATA: 
Ajutor... Ajutaţi-mă... Vă rog... 


Ştie că ajutorul de șerif nu-i poate auzi rugăminţile șoptite. 
Mai are doar câţiva metri până la mașină, dar n-o mai ţin 
puterile să se ridice. Zace pe asfalt, suspinând. Polițistul o vede 
și se dă jos din mașină. 


AJUTORUL DE ȘERIF: 
Domnișoara? Domnișoara? Aţi păţit ceva? 


Fata îl privește, suspinând ușurată. 
Ajutorul de șerif îngenunchează lângă ea. Își cheamă colegul. 


AJUTORUL DE ȘERIF: 


Reeger! Cheamă salvarea! (Apoi, fetei): Domnișoară? Puteți 
vorbi? Imi puteţi spune cum vă numiți? 


VP - 325 


FATA: 
Erin. Erin Seabright. 


VP - 326 


Capitolul 40 


— În ce stare e? întrebă Landry, intrând în camera de urgenţă 
a spitalului Pa/ms West. Ajutorul de șerif care o adusese pe Erin 
Seabright mergea grăbit pe lângă el. 

— Cineva a bătut-o măr, dar e conștientă și vorbește. 

— Molestare sexuală? 

— Doctorul îi face acum examenul de viol. 

— Și unde-aţi găsit-o? 

— Reeger și cu mine eram în parcarea de la Publix, mai 
încolo. A apărut în fugă, ca din pământ. 

Îi indică lui Landry un cabinet de examinare. 

— A spus cum a ajuns acolo? 

— Nu. Era destul de isterizată, plângea... 

— Aţi văzut pe cineva în apropiere? Vreun vehicul? 

— Nu. Am pus două mașini să patruleze, să se uite după orice 
ar părea neobișnuit. 

Landry bătu în ușă și-i arătă insigna surorii care-i deschise. 

— Suntem aproape gata, spuse ea. 

— Cum arată? ceva...? 

— Neconcludent, aș zice. 

Dădu din cap și se îndepărtă de ușă, scoțându-și telefonul din 
buzunar. Dugan se dusese să anunţe familia Seabright. Weiss 
încă nu apăruse. 

Formă numărul Elenei și ascultă cum suna. Încercă să nu și-o 
imagineze. Gustul gurii ei încă îi mai stăruia în memorie. 

— Alo...? 

Suna mai mult temătoare decât obosită. 

— Estes? Landry. Ești trează? 

— Da. 

Tot temătoare. 

— Erin Seabright e la urgență, în Palm West. Răpitorii i-au dat 
drumul, sau a evadat. Încă nu știu. 

— O, Doamne. Ai văzut-o? Ai vorbit cu ea? 

— Nu. Acum i se face examenul de viol. 

— Slavă Domnului că e-n viaţă. Familia ei a fost anunţată? 


VP - 327 


— Locotenentul Dugan s-a dus într-acolo. Cred că vor fi aici 
curând. Ascultă, continuă el, când îl văzu pe Weiss la recepție, 
cam dezorientat. Acum trebuie să te las. 

— Okay. Landry? 

— Da? 

— Îţi mulțumesc pentru încurajare. 

— Mda, mă rog, a fost cazul tău la început. 

Încheie convorbirea și-și prinse telefonul la centură, cu ochii 
spre Weiss. 

— Cu Dugan vorbeai? întrebă acesta. 

— E cu familia. 

— Ai vorbit cu fata? 

Înainte ca Landry să răspundă, doctorița ieși din cabinet, 
privind în jur. Landry îi arătă insigna. 

— Detectivi Landry și Weiss, făcu el prezentările. Cum e? 

— Destul de zguduită, cum vă puteţi imagina, răspunse 
doctorita. 

Era o pakistaneză scundă, cu nişte ochelari care-i măreau 
ochii cam de trei ori. 

— Are multe tăieturi minore, julituri și contuzii, deși nu e 
niciun semn de fractură. Am impresia că a fost lovită cu un 
cablu sau un fel de bici. 

— Urme de viol? 

— Unele leziuni vaginale și semne pe coapse. Nu sunt urme 
de spermă. 

La fel ca la Jill Morone, își spuse Landry. Nu-i rămânea decât 
să spere că aveau să găsească alte surse de A.D.N. din partea 
atacatorului, eventual un fir de păr pubian... 

— A spus ceva? 

— Că a fost bătută. Că e speriată. Tot spune că nu poate să 
creadă c-a fost în stare să-i facă una ca asta. 

— A dat și vreun nume? întrebă Weiss. 

Doctorița clătină din cap. 

— Putem vorbi cu ea? 

— l-am dat un sedativ uşor, dar ar trebui să vă poată 
răspunde la întrebări. 

Erin Seabright arăta ca scăpată de pe platoul unui film horror. 
Părul blond îi stătea încâlcit în jurul capului. Avea faţa plină de 
vânătăi și buza spartă. Îi privi pe Landry și Weiss cu ochi mari, 
hăituiţi, când intrară în cabinet. 


VP - 328 


Landry îi recunoscu expresia. Lucrase vreo doi ani la crime 
sexuale. Descoperise repede că nu avea un temperament 
potrivit pentru așa ceva. Nu-și putea stăpâni furia în relaţiile cu 
suspecţii. 

— Erin? Sunt detectiv Landry. Dumnealui este detectiv Weiss, 
spuse el încet, trăgând un taburet lângă pat. Mă bucur că te 
văd. Mulţi oameni au făcut mari eforturi să te găsească. 

— De ce nu le-a dat banii? întrebă ea, aiurită. 

Ținea în mâini o sticlă de plastic cu apă și o tot învârtea, ca și 
cum mișcarea repetată i-ar fi oferit o mângâiere. 

— Atâta trebuia să facă. Îl sunau și-l tot sunau, și i-au trimis 
benzile alea. De ce n-a putut să facă ce i-au spus ei? 

— Tatăl tău vitreg? 

Lacrimile i se revărsară pe obraji. 

— Mă urăște atât de mult! 

— Erin? Trebuie să-ți punem câteva întrebări despre ceea ce 
ți s-a întâmplat, spuse Landry. Crezi că te simţi în stare? Vrem 
să-i putem prinde pe oamenii care ţi-au făcut asta. Înţelegi? 

Nu răspunse. Nu-i privea ochii. Așa ceva nu era neobișnuit. 
Landry știa că nu voia să fie o victimă. Nu voia ca toate acele 
lucruri să fie reale. Nu voia să trebuiască să răspundă la 
întrebări care i-ar fi cerut să retrăiască cele întâmplate. Se 
simţea furioasă, stânjenită și rușinată. lar Landry era dator să 
scoată oricum totul de la ea. 

— Ne poţi spune cine ţi-a făcut asta, Erin? o întrebă el. Fata 
privea drept înainte, cu buza tremurându-i. Ușa cabinetului se 
deschise, iar Erin începu să plângă și mai tare. 

— El a făcut-o! strigă ea, fulgerându-l cu privirea pe Bruce 
Seabright. Tu mi-ai făcut asta! Ticălosule! 

Se ridică în capul oaselor și aruncă sticla spre el, stropind cu 
apă peste tot în jur, în timp ce Bruce Seabright își ridica braţele 
să se apere. 

Krystal ţipă și se repezi spre pat. 

— Erin! O, Doamne! Fetiţo! 

Landry se ridică de pe scaun, când femeia încercă să se 
arunce peste pat. Erin se ghemui la capul patului, ferindu-se de 
mama ei, privind-o cu durere, furie și ceva asemănător cu 
dezgustul. 

— Pleacă de lângă mine! strigă ea. Totdeauna i-ai ţinut 
partea! Niciodată nu ţi-a pasat de mine! 


VP - 329 


— Fetiţo, nu-i adevărat! se tângui Krystal. 

— Ba e adevărat! De ce nu l-ai pus să mă ajute? Ai făcut 
măcar ceva? 

Krystal suspina, întinzând mâinile spre fiica ei dar fără s-o 
atingă, ca și cum le-ar fi despărțit un câmp de forţă. 

— leşi afară! răcni Erin. leșiţi afară de-aici! Amândoi! 

Un agent de pază al spitalului intră de pe culoar. 

Landry o luă pe Krystal de braţe și o duse spre ușă. 

Weiss își dădu ochii peste cap, mormăind: 

— Nimic nu se compară cu o reuniune de familie. 


VP - 330 


Capitolul 41 


Telefonul lui Molly sosi imediat după cel al lui Landry. Mă 
îmbrăcam deja. l-am spus că mă duceam la spital, deși știam că 
n-aveam să mă pot apropia de camera lui Erin. Dacă Bruce 
Seabright mă vedea, aș fi fost scoasă cu escortă din clădire. 
Dacă avea influenţă necesară pe lângă cine trebuia, și obținuse 
un ordin de reţinere de la un judecător într-o sâmbătă seară, 
puteam ajunge chiar să fac un drum până la arestul comitatului. 
Fusesem avertizată, în fond. 

Toate acestea fiind zise, am plecat fără să stau pe gânduri. 

Când am intrat în sala de așteptare, Molly veni în fugă spre 
mine. Era palidă de spaimă, iar ochii-i străluceau surescitaţi. In 
expresia ei se combinau ușurea că sora ei era vie și teama de 
ceea ce i se putuse întâmpla, din moment ce trebuia să stea în 
spital. 

— Nu-mi vine să cred că Bruce te-a lăsat să vii aici, i-am spus 
eu. 

— Nu m-a lăsat. Am venit cu mama. S-au certat. 

— Bravo ei, am mormăit, conducând-o spre canapelele din 
sala de așteptare. De ce s-au certat? 

— Mama dă vina pe Bruce pentru ce-a păţit Erin. Bruce tot 
zice că el a făcut cum a considerat că era cel mai bine. 

Cel mai bine pentru Bruce, evident. 

— Vei putea vorbi cu ea? mă întrebă Molly. 

— Nu prea curând. 

— Dar eu? 

Biata fetiță. Mă privea cu atâta speranţă, dar și teamă de o 
eventuală dezamăgire. Nu avea pe nimeni, în toată încurcătura 
aia, numai pe mine. În mintea ei, sora mai mare pe care o iubea 
atât de mult îi era singura rudă adevărată. Și cine putea ști cât 
mai semăna Erin cea de-acum cu acea Erin pe care Molly o 
idolatrizase până în urmă cu doar o săptămână? După tot ceea 
ce aflasem despre Erin în ultimele câteva zile, nu puteam să nu 
presupun că imaginea lui Molly despre ea fusese un vis, chiar și 
înainte de răpire. 

Îmi aminteam că mă gândisem, în prima zi când venise la 
mine, că Molly Seabright avea să înveţe ce plină de dezamăgiri 


VP - 331 


e viaţa. Îmi aminteam că-mi spusesem că trebuia să primească 
această lecţie la fel ca toată lumea: fiind decepţionată de o 
fiinţă pe care o iubea și în care avea încredere. 

Îmi doream să fi avut puterea de a o apăra. Nu puteam face 
altceva decât să n-o dezamăgesc și eu. Venise la mine când 
nimeni altcineva n-ar fi făcut-o, și pariase pe acel cal negru 
despre care încercasem să-i ţin predici lui Landry. 

— Nu știu, Molly, am răspuns, atingând-o pe cap. S-ar putea 
ca în seara asta să nu ajungi s-o vezi. Poate peste o zi, două... 

— Crezi că a fost violată? mă întrebă. 

— N-ar fi exclus. Medicul a examinat-o și a recoltat anumite 
mostre... 

— Cu trusa de viol, spuse ea. Știu ce e. Mă uit la „New 
Detectives”. Dacă a fost violată, vor lua probe de A.D.N. ca să le 
compare cu ale unui suspect. Doar dacă n-a fost foarte 
meticulos și a folosit un prezervativ, iar pe urmă a pus-o să facă 
un duș. Așa, n-am mai avea nimic. 

— O avem pe Erin, am spus. Acum, numai asta contează. 
Poate reușește să-i identifice pe răpitori. Și chiar dacă nu poate, 
tot o să-i prindem, Molly. M-ai angajat să fac o treabă. Nu mă las 
până n-o termin. Și nu se termină până nu zic eu. 

Mi se părea o replică bună, pe moment. In cele din urmă, 
aveam să-mi doresc să n-o fi spus. 

— Elena? întrebă Molly, privindu-mă cu o expresie deschisă. 
Încă-mi mai e frică. Chiar dacă Erin s-a întors, mie tot mi-e frică. 

— Știu. 

Am cuprins-o de umeri, iar ea își rezemă capul de mine. Era 
unul dintre acele mici momente despre care știam că aveau să- 
mi rămână întipărite în memorie pentru totdeauna. Cineva care 
apela la mine, în căutarea unei consolări, pe care eu i-o puteam 
oferi. 

De undeva din secția de urgenţă se auzi un zgomot puternic, 
urmat de un țipăt și o serie de strigăte. Am privind în lungul 
holului și l-am văzut pe Bruce Seabright retrăgându-se dinspre o 
ușă, cu o expresie uluită. Apoi, din aceeași încăpere ieși Landry, 
trăgând-o după el pe Krystal, care suspina isteric. 

— Voi afla tot ce pot, i-am spus lui Molly, știind că sosise 
momentul să dispar. Sună-mă mâine dimineaţă. 

Dădu din cap. 


VP - 332 


Am pornit pe lângă recepţie, spre toaletă, și m-am ascuns 
înăuntru, convinsă că nici Krystal nu mai avea mult. Intră peste 
o jumătate de minut, plângând, cu faţa mânjită de rimel și rujul 
întins. 

Îmi era milă de ea. În unele privinţe, Krystal era mai infantilă 
decât Molly. Toată viaţa visase să aibă un soț respectabil și o 
casă frumoasă, cu toate cele. O clipă nu-și imaginase că viaţa 
unei păpuși Barbie conţinea aceleași neajunsuri ca o viaţă trăită 
în sărăcie. Sunt sigură că niciodată nu-i trecuse prin minte că 
alegerea neinspirată a unui bărbat poate trece peste toarte 
graniţele socioeconomice. 

Se rezemă de lavabou, cu capul în piept și faţa transfigurată 
de angoasă. 

— Krystal? Pot să te ajut? am întrebat-o, știind că nu puteam 
face nimic. 

Ridică privirea spre mine, ștergându-și cu mâinile faţa de 
lacrimi și muci. 

— Ce cauţi aici? 

— M-a chemat Molly. Știu că Erin s-a întors. 

— Mă urăște. Mă urăște, și nu pot s-o acuz, mărturisi ea; se 
privi în oglindă, vorbindu-i imaginii reflectate. Totul e distrus! 
Totul e distrus! 

— O ai pe fiica ta înapoi. 

Krystal clătină din cap. 

— Nu. Totul e distrus. Ce-am să mă fac? 

Eu, una, aș fi început prin a-l duce pe Bruce Seabright la 
curăţătorie, printr-un divorț, dar firea mea e înverșunată și 
răzbunătoare. Am preferat să nu-i dau acest sfat. Indiferent ce 
decizie lua, trebuia s-o ia singură. 

— Și pe Bruce îl acuză, continuă ea. 

— Și tu nu? 

— Ba da, șopti. Dar de fapt a fost vina mea. Totul a fost din 
vina mea. 

— Krystal, viaţa ta nu mă privește, am spus. Și Dumnezeu știe 
că probabil n-ai să mă asculţi, dar am să ţi-o spun totuși. Poate 
că totul s-a întâmplat din vina ta. Poate că n-ai făcut decât să 
alegi greșit, toată viața. Dar viaţa ta nu s-a sfârșit, nici viața lui 
Erin nu s-a sfârșit, și nici a lui Molly. Încă mai ai timp să îndrepţi 
lucrurile. 

După o scurtă pauză, am continuat: 


VP - 333 


— Nu mă cunoști, așa că nu știi că sunt expertă în subiectul 
distrugerii propriei vieţi. Dar am descoperit recent că în fiecare 
zi mi se oferă încă o șansă. Și ţie la fel. 

Psihologie de toaletă a femeilor. Mă simțeam ca și cum ar fi 
trebuit să-i ofer un prosop, cu speranţa să-mi lase un bacșiș în 
coșul de pe poliţă. 

O femeie grasă, într-un mumu hawaiian purpuriu, intră pe ușă 
și ne privi încruntată, ca și cum ar fi bănuit că ne ascunseserăm 
acolo pentru o partidă de sex lesbian. M-am încruntat și eu la 
ea, după care se întoarse într-o parte și intră cu pas clătinat într- 
o cabină. 

Am ieșit pe culoar. Bruce Seabright era în sala de așteptare, 
lângă ieșire, unde se certa cu detectivul Weiss și locotenentul 
Dugan. Landry nu se vedea nicăieri. M-am întrebat dacă-l 
anunţase cineva pe Armedgian de salvarea lui Erin. Ar fi vrut s-o 
interogheze, cu speranţa ca fata să-l nominalizeze pe Van Zandt 
printre răpitori. 

Nu mai aveam altceva de făcut decât să aștept până plecau 
forțele ostile. Aveam să aștept în parcare, păzind mașina lui 
Landry. Dacă prindeam un moment singură cu el, voiam să 
profit. 

Am pornit pe culoar, în căutare unei cești de cafea proastă. 

e 

Doctorița îi oferi lui Erin Seabright un sedativ mai puternic. 
Erin se răsti la ea s-o lase în pace. Floarea cea fragilă scoțându- 
și spinii, își spuse Landry. Stătea într-un colț, fără să spună 
nimic, privind-o pe fată cum o dădea pe doctoriţă afară din 
cabinet. Apoi întoarse capul spre el. 

— Nu vreau decât să se termine, spuse ea. Vreau doar să 
dorm și să mă trezesc și să văd că s-a terminat. 

— Nu va fi chiar atât de ușor, Erin, răspunse el, apropiindu-se 
să se așeze din nou. Am să fiu sincer cu tine. Nu ești decât la 
jumătatea calvarului. Știu că vrei să se termine. La naiba, ai 
vrea nici să nu se fi întâmplat vreodată. Și eu aș vrea. Dar acum 
ești datoare să ne ajuţi să-i prindem pe oamenii care ţi-au făcut- 
o, ca să n-o mai poată face și altcuiva. Știu că ai o soră mai 
mică, pe Molly. Știu că n-ai vrea să-ţi imaginezi că ceea ce-ai 
pățit tu i s-ar putea întâmpla și ei. 

— Molly, rosti Erin numele surorii ei, închizând un moment 
ochii. 


VP - 334 


— Molly e o puștoaică foarte cool, spuse Landry. De la bun 
început, n-a vrut decât să vii înapoi, Erin. 

Fata își șterse cu un șerveţel ochii umflaţi și oftă tremurător, 
pregătindu-se să înceapă. 

— Ştii cine ţi-a făcut-o, Erin? 

— Purtau măști, spuse ea. Nu m-au lăsat niciodată să le văd 
feţele. 

— Dar ţi-au vorbit? Le-ai auzit glasurile? Poate ai recunoscut o 
voce, un gest, ceva... 

Nu răspunse că da, însă nu spuse nici nu. Rămase tăcută, cu 
ochii spre mâinile împreunate în poală. 

Landry aștepta. 

— Cred că știu cine era unul dintre ei, spuse ea încet. Ochii i 
se umplură iar de lacrimi, în timp ce o năpădeau emoţiile. 
Dezamăgire, tristeţe, durere. 

Își atinse fruntea cu o mână, acoperindu-și parţial ochii. 
Încercând să se ascundă de adevăr. 

— Don, șopti ea într-un târziu. Don Jade. 


VP - 335 


Capitolul 42 


Weiss ieși primul din spital, alergând spre mașină. În timp ce 
trecea pe lângă mine, am văzut că vorbea la telefonul celular. 
Se întâmpla ceva. 

Zece minute mai târziu, Armedgian sosi în fine și intră în 
spital, pentru a ieși iar după un minut, cu Dugan. Se opriră pe 
trotuar, Armedgian furios și agitat. Vorbeau când mai tare când 
mai încet, fragmente din discuţie ajungând până la mine. 
Armedgian considera că fusese exclus, că ar fi trebuit să fie 
anunţat pe loc, bâra-bâra-bâra. Dugan îl lua din scurt. Că nu era 
el secretarul F.B.I.-ului, că să-l lase-n pace, că toţi sunt egali, 
etcetera, etcetera, etcetera. 

Se duseră fiecare la mașina lui și porniră, cu girofarurile în 
funcţiune. 

Am coborât din mașină și am intrat iar la urgenţă, spre 
cabinetul unde fusese Erin. Landry ieși pe ușă cu o pungă mare 
de hârtie maro, pentru probe; hainele lui Erin, care aveau să fie 
duse la laborator spre a fi examinate în căutarea mostrelor de 
A.D.N. 

— Ce se întâmplă? am întrebat, luându-mă după el. 

— Erin spune că Jade era unul dintre răpitori. 

— Identificare fermă? am întrebat, nevenindu-mi să cred. L-a 
văzut? 

— Zice că purtau măști, dar are impresia că el era. 

— De ce? Cum a ajuns la concluzia asta? După voce? După un 
tatuaj? După ce? 

— N-am timp acum, Elena, replică el nervos. Weiss și niște 
agenţi s-au dus să-l ridice. Eu trebuie să mă întorc la secţie. 

— Despre Van Zandt a spus ceva? 

— Nu. 

— Atunci, cine mai era? 

— N-a spus. Încă nu știm toată povestea. Dar îl înhăţăm pe 
Jade înainte s-o taie. Dacă știe că ea a scăpat, știe și că trebuie 
să dispară din Dodge. Dacă-l umflăm acum, o să-l facem să-și 
toarne și complicele. 

Ușile automate se deschiseră și ieșirăm, îndreptându-ne spre 
mașina lui Landry. Aș fi vrut ca totul să se oprească, și timpul să 


VP - 336 


se oprească în loc, ca să pot gândi înainte de a se mai întâmpla 
și altceva. Intriga luase o întorsătură neașteptată, și mi-era greu 
să o ignor. Landry, însă, nici nu se gândea să încetinească pasul. 

— Unde-au tinut-o? am întrebat. Cum a scăpat? 

— Mai târziu, aruncă Landry peste umăr, urcându-se în 
mașină. 

— Dar... 

Ambală motorul și am fost nevoită să sar înapoi, când demară 
din parcare, cu viteză. 

Am rămas pe loc ca o idioată, privindu-l cum pleca, încercând 
să diger cele întâmplate. Pur și simplu nu avea niciun sens ca 
Jade să-și asume riscul de a răpi pe cineva - sau să aibă 
temperamentul potrivit pentru asta. Nu-l vedeam pe Jade ca 
partener într-o asemenea combinație. 

Landry îl alesese pe Jade ca suspect, adunase probe 
circumstanţiale împotriva lui. Avea un interes personal ca Jade 
să fie făptașul. 

Voiam să aflu ce spusese Erin. Voiam să aud totul din gura ei. 
Voiam să-i pun întrebări și să-i interpretez răspunsurile din 
propria mea perspectivă, cu propriile mele cunoștințe despre 
caz și despre persoanele implicate. 

O ambulanţă veni spre spital urlând din sirenă, și frână cu 
zgomot în fața porții pe unde infirmierii ieșeau deja în fugă. O 
femeie uriașă, zbierând ca din gură de șarpe, fu scoasă din 
salvare pe targă, invocând numele lui lisus, în timp ce sângele 
arterial îi ţâșnea ca un gheizer din piciorul stâng ce părea să 
aibă fracturi multiple. Cineva striga că vine și victima din 
cealaltă mașină. 

M-am strecurat înapoi în spital, pe urmele grupului, în timp ce 
duceau în grabă femeia spre camera de traume. Personalul 
alerga care-ncotro, în haosul momentului. M-am dus direct spre 
camera unde fusese Erin și m-am strecurat înăuntru. 

Patul era gol. O mutaseră deja într-un salon. În rest, cabinetul 
încă nu fusese degajat. Într-o tasă de oțel se aflau echipamente 
de suturare și tampoane de vată însângerate. Un speculum 
zăcea în chiuvetă, aruncat după examenul de viol. 

Aveam senzaţia că petrecerea se terminase, iar pe mine nu 
mă invitase nimeni. Landry luase hainele lui Erin și trusa de viol. 
Nu mai aveam ce să găsesc acolo. 


VP - 337 


Am oftat și m-am retras de lângă masă, cu privirea absentă 
coborându-mi spre podea. Sub masă căzuse o mică brățară de 
argint. M-am aplecat s-o ridic. Verigile erau în forma unor scări 
de șa înlănţuite, și avea agăţate două mici talismanuri - un cap 
de cal și o literă E, de la Erin. 

Podoaba tipică a unei adolescente înnebunite după cai. M-am 
întrebat dacă o primise cadou. M-am întrebat dacă o avea de la 
un bărbat, și dacă nu cumva acel bărbat o trădase în modul cel 
mai cumplit. 

Ușa se deschise și, întorcându-mă, m-am pomenit față-n faţă 
cu un ajutor de șerif. 

— Unde-au dus-o pe nepoata mea? am întrebat. Pe Erin 
Seabright. 

— La etajul trei, doamnă. 

— O să aibă paznic? Vreau să zic, dacă unul din cei care-au 
răpit-o vine aici... 

— Am postat pe cineva la ușă. Nu vă faceţi griji, doamnă. 
Acum e în siguranţă. 

— Ce ușurare, am răspuns, fără entuziasm. Vă mulţumesc. 

Îmi ţinu ușa în timp ce ieșeam. Am plecat, dezamăgită. Nu 
puteam ajunge la Erin. Nu puteam ajunge nici la Jade. Nu știam 
pe unde se ascundea Van Zandt. Era ora trei dimineaţa, și iar 
rămăsesem pe din afară. 

Mi-am pus brățara în buzunar și am pornit spre casă, să mă 
Culc. 

Calmul dinaintea furtunii. 


VP - 338 


Capitolul 43 


— Ce aveţi de spus despre asta, domnule Jade? 

Landry puse fotografiile pe masă, în fața lui Don Jade, una 
lângă alta. Jade călare pe un cal, zâmbind spre aparat. Jade în 
picioare lângă un obstacol colorat, în arenă, cu profilul spre 
cameră, în timp ce arăta spre ceva. Jade pe alt cal, sărind peste 
un obstacol. Jade cu braţul pe după umerii lui Erin, a cărei față 
fusese mâzgălită cu pixul de Jill Morone, într-o criză de gelozie. 

— N-am nimic de spus. 

Landry întoarse ultima fotografie, ca un dealer de blackjack 
întorcând un as. 

— Înainte de a o tăia cineva cu o linie, inscripţia asta spunea: 
„Pentru Erin. Cu drag, Don”. Acum aveţi ceva de spus? 

— N-am scris-o eu. 

— Putem chema un expert care să compare scrisul. 

— Nici să nu-ncepi să te baţi în experți cu mine, detectivule, 
interveni Bert Shapiro, pe un ton de parcă ar fi murit de 
plictiseală; Landry o și dorea. Am în geantă bastoane mai mari 
ca ale dumitale. 

Bert Shapiro: un rahat umblător, vorbitor, îmbrăcat de 
comandă. 

Landry îl privi pe sub pleoape. 

— Ce legătură ai cu oamenii ăștia, domnule avocat? 

— Ar trebui să fie clar, dar în fond, știu că avem de-a face cu 
oficiul șerifului, replică amuzat Shapiro; mama măsii de bulangiu 
încrezut! Sunt avocatul domnului Jade. 

— Mda, pe-asta am reţinut-o. Și avocatul lui Van Zandt. 


— Într-adevăr. 
— Și al mai cui, din cuibul ăsta de șobolani? Al lui Trey 
Hughes? 


— Lista clienţilor mei e confidențială. 

— Voiam doar să nu-ţi pierzi timpul, spuse Landry. Hughes va 
veni aici următorul, ca să ne vorbească despre domnul Jade. Așa 
că, dacă și el ţi-e client, poţi sta toată ziua cu noi, cretinii de la 
oficiul șerifului. Delectează-te cu ospitalitatea noastră și poșirca 
de cafea. 

Shapiro se încruntă. 


VP - 339 


— Ai vreun motiv legitim de a-l face pe domnul Jade să-și 
piardă timpul aici, detectivule? 

Landry privi în jur, la fel cum făcuse și Shapiro. 

— Ar trebui să fie clar, de vreme ce i s-au citit drepturile. E 
acuzat de răpirea lui Erin Seabright. 

Jade își împinse scaunul de la masă și se ridică, începând să 
se plimbe nervos. 

— Dar e absurd! N-am răpit pe nimeni. 

— Ce dovezi aveți în sprijinul acestei acuzaţii, detectivule? se 
interesă Shapiro. Și, înainte de a răspunde, dă-mi voie să-ţi 
precizez că nicio lege nu interzice să te lași fotografiat de un fan 
sau angajat entuziast. 

Landry privi spre Jade, lăsând să se acumuleze tensiunea. 

— Da, dar e împotriva legii să reţii o tânără împotriva voinţei 
ei, legată de un pat, și s-o baţi cu cravașa. 

Jade explodă: 

— E ridicol! 

Lui Landry îi plăcea la nebunie. Cotoiul cel calm fusese 
încolțit. Temperamentul îi ieșea la iveală. 

— Erin n-a părut să se amuze deloc. Susţine că dumneata erai 
creierul. i 

— De ce să spună una ca asta? protestă Jade. Intotdeauna am 
fost bun cu fata aia. 

Landry ridică din umeri, doar ca să-l enerveze. 

— Poate fiindcă ai terorizat-o, ai abuzat de ea, ai bătut-o... 

Shapiro puse o mână pe braţul clientului său. 

— la loc, Don. E clar că fata se înșală, îi spuse el lui Landry. 
Dacă a fost torturată, cum spui dumneata, cine știe ce chestii i- 
au băgat în cap răpitorii. E posibil s-o fi convins de orice. S-ar 
putea să-i fi dat și droguri... 

— De ce spui asta? întrebă Landry. 

— Fiindcă e clar că nu e în toate minţile, dacă-și închipuie că 
Don a avut vreun amestec. 

— Ei bine, cineva a înţeles ceva greșit, spuse Landry. Ultima 
oară când am vorbit, domnul Jade a negat că ar fi avut mai mult 
decât o relaţie profesională cu Erin Seabright. Poate că a înțeles 
greșit sensul expresiei „relaţie profesională”. In general, asta nu 
implică sexul între angajat și angajator. 

Jade pufni zgomotos. 

— V-am mai spus: n-am făcut niciodată sex cu Erin. 


VP - 340 


Landry se prefăcu că nu-l asculta. Atinse cu degetul 
fotografiile de pe masă. 

— Ştii, am găsit fotografiile astea azi-dimineaţă - duminică 
dimineaţă - în apartamentul unde locuiau în comun Jill Morone - 
victima unui asasinat cu agresiune sexuală - și Erin Seabright - 
victima unei răpiri cu agresiune sexuală. Jill Morone a fost 
văzută ultima oară în viaţă certându-se cu dumneata, și 
dumneata însuţi recunoști că ai fost ultima persoană care a 
văzut-o pe Erin înainte de a dispărea. 

— A venit să-mi spună că-și dădea demisia, replică Jade. N- 
aveam idee că a dispărut, până nu mi-aţi spus voi. 

— Relaţiile cu angajaţii nu sunt punctul tău forte, nu-i așa, 
Don? continuă Landry. Erin vrea să te părăsească, așa că o legi 
de pat. Jill te dezamăgește, așa că o-nfunzi cu faţa într-o 
grămadă de bălegar și o sufoci... 

— Dumnezeule! exclamă Jade, continuând să se plimbe. Cine- 
ar fi în stare să creadă c-aș face așa ceva? 

— Aceiași oameni care cred că ai electrocutat un cal pentru 
banii pe asigurare. 

— N-am făcut una ca asta. 

— Erin știa, Jill știa și ea. Una a murit, alta a avut norocul să 
scape. 

— Toate astea-s speculaţii, spuse Shapiro. N-aveţi nici cea 
mai mică dovadă împotriva lui. 

Landry îl ignoră. 

— Unde erai acum o săptămână, duminică, Don? Duminică pe 
seară, pe la ora șase, să zicem. 

Shapiro îi aruncă o privire de avertisment clientului său. 

— Nu răspunde, Don. 

— Lasă-mă să mă gândesc, continuă Landry. Cu prietena ta, 
doamna Atwood, care are uluitoarea facultate de a fi în două 
locuri în același timp? 

Jade cobori privirea. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Mi-ai spus că doamna Atwood era cu tine joi noaptea, când 
li s-a dat drumul cailor lui Michael Berne, și o femeie a fost 
atacată la nici cincizeci de iarzi de grajdul tău. 

Shapiro ridică un deget. 

— Nu spune nimic, Don. 

Landry vorbi mai departe: 


VP - 341 


— În aceeași noapte, doamna Atwood a fost văzută și la un 
bal de binefacere din Palm Beach. Credeai c-o să te credem pe 
cuvânt, Don? Sau pe ea, la o adică? 

— Ne-am întâlnit după bal. 

— Don, nu... 

— Aha, dădu din cap Landry. Deci, în același timp în care 
petrecea cu niște prieteni la Au Bar? 

Jade se lăsă la loc pe scaun, masându-și tâmplele. 

— Nu-mi mai amintesc exact ora... 

— Ar fi fost mai bine s-o alegi pe Jill pentru alibiul de joi 
noaptea, la urma urmei, remarcă Landry. Era gata să mintă 
pentru tine, și probabil că la ora aia stătea acasă, singură. 

Shapiro se ridicase, în spatele clientului său. Se aplecă înainte 
și spuse: 

— Domnul Jade nu mai are nimic să vă spună, nici despre 
subiectul ăsta, nici despre altul. Am terminat. 

Landry îi aruncă avocatului o privire. 

— Clientul dumitale încă își mai poate ușura situaţia, domnule 
Shapiro. Să nu mă înţelegi greșit. A intrat în rahat, dar încă ar 
mai putea să iasă și să facă un duș. Complicele lui e încă liber, 
alergând cine știe pe unde. Poate că nu Don a pus mâna pe 
cravașă. Poată că tot planul a fost ideea complicelui. Poate că 
Don reușește să-și simplifice situaţia, dându-ne un nume. 

Jade închise un moment ochii, inspiră, expiră, încercând să se 
calmeze. 

— Incerc să cooperez, detectiv Landry, spuse el, chinuindu-se 
să-și țină cumpătul. Nu știu nimic despre nicio răpire. De ce-aș 
risca să fac o nebunie ca asta? 

— Pentru bani. 

— Am o carieră strălucită. O situaţie excelentă cu Trey 
Hughes, la noua lui amenajare. Nu duc tocmai o lipsă disperată 
de bani. 

Landry ridică din umeri. 

— Atunci, poate ești doar psihopat. Am cunoscut odată un tip 
care a omorât o femeie și i-a tăiat limba, ca să vadă cât de 
lungă era. 

— Dezgustător. 

— Da, e dezgustător, dar totuși văd mereu asemenea lucruri, 
spuse Landry pe un ton rezonabil. lar acum, uite ce văd: o fată 


VP - 342 


moartă, o fată dispărută, și un cal omorât pentru banii de 
asigurare; și toate se învârtesc în jurul dumitale, domnule Jade. 

— Dar n-are niciun sens, insistă Jade. Aș fi obţinut bani buni 
pe Stellar vânzându-l... 

— Cu condiţia să fi găsit un cumpărător. Am înţeles că avea 
unele probleme. 

— Tot l-aș fi vândut până la urmă. ȘI, între timp, îmi încasam 
în fiecare lună costul antrenamentului. 

— Și vei încasa costul antrenamentului și pentru înlocuitorul 
lui, nu? 

— Trey Hughes n-are nevoie să aștepte până vinde un cal ca 
să-și cumpere altul. 

— Intr-adevăr. Dar am descoperit, de-a lungul anilor, că puţini 
oameni sunt mai lacomi și mai nerăbdători decât bogătașii. lar 
ţie îţi revine un comision mare pentru calul înlocuitor, nu-i așa? 

Jade oftă și închise ochii un moment, căutând să se adune. 

— Intenţionez să am o relaţie de lucru îndelungată și fericită 
cu Trey Hughes. În acest timp, va cumpăra și va vinde mulţi cai. 
Eu voi profita de pe urma tuturor. Așa merg afacerile. Și-atunci, 
de ce-aș risca toate astea, răpind pe cineva? Ar fi un risc mai 
mare decât orice posibil câștig. 

După o clipă, continuă: 

— Dar, pe de altă parte, trăiesc o viaţă în spiritul respectului 
faţă de lege. Sunt pregătit să mă mut pe o proprietate nouă și 
elegantă, ca să antrenez cai pentru oameni care-mi vor plăti 
mari sume de bani. Prin urmare, detectiv Landry, îţi dai seama 
că pur și simplu n-ai niciun argument împotriva mea. 

— Nu e chiar așa, Don, replică Landry, prefăcându-se întristat. 

Jade îl privi pe Shapiro. 

— Ce-ţi închipui că ai, Landry? întrebă avocatul. 

— Am câteva telefoane pentru răscumpărare date la casa 
Seabright de la un celular preplătit, cumpărat de Don Jade acum 
două săptămâni. 

Jade îl privi lung. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Și ai și un martor care să-l poată identifica indubitabil pe 
domnul Jade ca fiind cumpărătorul acelui telefon? se interesă 
Shapiro. 

— N-am cumpărat niciun telefon, protestă Jade, iritat că 
avocatul său vorbea de parcă ar fi făcut-o. 


VP - 343 


Landry rămase cu privirea spre el. 

— O am pe Erin Seabright, bătută, însângerată și speriată de 
moarte, care-mi spune că tu ești vinovatul. Mai real de-atâta nu 
se poate, Don. 

Jade se întoarse într-o parte, clătinând din cap. 

— N-am avut niciun amestec. 

— Te-ai lăcomit, spuse Landry. Dacă voiai s-o înlături pentru 
că știa ceva despre Stellar, ar fi trebuit doar s-o omori și să-i 
arunci cadavrul într-un canal. Când ţii un ostatic, se mai 
întâmplă și greșeli. Oamenii sunt imprevizibili. Poate că ai scris 
scenariul, dar nu toată lumea urmează instrucțiunile la fel de 
bine ca o fată legată de un pat. 

Jade nu spuse nimic. 

— Ai vreo proprietate în zona orașului Wellington, domnule 
Jade? 

— Asta ar fi o informaţie publică, răspunse Shapiro. 

— Doar dacă n-o are în asociere, sau în orb, preciză Landry. 
Ne împărtășești această informaţie, sau ne lași să scormonim 
după ea? Ori poate-ar fi mai bine s-o întreb pe domnișoara 
Montgomery, care-ţi ţine evidenţa celor mai mici detalii? 

— Nu văd ce legătură are asta cu ce discutam, obiectă 
Shapiro. 

Din nou, Landry îl ignoră, atent la Jade, urmărindu-i fiecare 
nuanţă a expresiei. 

— Ai avut vreodată de-a face cu Bruce Seabright sau cu 
Gryphon Development? 

— Știu că Gryphon Development e însărcinată cu proprietatea 
Fairfields, unde se construiește grajdul lui Trey Hughes. 

— Ai avut vreodată relaţii personale cu firma? 

— S-ar putea să fi vorbit cu cineva de la sediu, o dată sau de 
două ori. 

— Cu Bruce Seabright? 

— Nu-mi mai amintesc. 

— Cum a ajuns Erin Seabright să lucreze pentru dumneata? 

— Trey știa că aveam nevoie de un grăjdar și mi-a vorbit 
despre ea. 

— De când ești asociat cu domnul Hughes? 

— II cunosc pe Trey de ani de zile. Anul trecut, și-a adus caii la 
mine. 

— La scurt timp după ce i-a murit mama? 


VP - 344 


— Asta a fost, interveni Shapiro. Dacă ai chef de pescuit, 
detectiv Landry, îţi propun să închiriezi o barcă. Vino, Don. 

Landry îi lăsă să ajungă la ușă, vorbind numai când Shapiro 
întinse mâna spre clanţă. 

— Am propria mea barcă, domnule avocat. Și, când mușcă un 
trofeu, îl trag, îl curăț și-l frig. Nu-mi pasă nici cine e, nici ce 
prieteni are, nici cât timp îmi ia. 

— Bravo ţie, spuse Shapiro, deschizând ușa. 

Pe culoar așteptau Dugan, Armedgian și un asistent al 
procurorului districtual. 

— Ești liber să pleci, domnule Shapiro, spuse Dugan. Clientul 
dumitale, însă, va beneficia de ospitalitatea comitatului în restul 
acestei nopţi. Mâine are loc audierea pentru cauţiune. 


VP - 345 


Capitolul 44 


— Mi-a propus să ne întâlnim ia poarta din spate, spuse ea 
încet, cu privirea în pământ. 

Landry dormise pe un pat de campanie, la secţie, și revenise 
la spital în zori, așteptând nerăbdător ca Erin Seabright să se 
trezească. Jade urma să fie interogat din nou în cursul dimineţii. 
Landry voia ca avocatul statului să adune toate muniţiile 
posibile pentru a-l ţine la bulău. 

— Oamenii bârfesc... mai ales în legătură cu Don, spuse Erin. 
A zis că nu voia să vorbească lumea despre noi. L-am înţeles 
perfect. Chiar mi se părea foarte interesant. „Aventura noastră 
secretă”! O jale... 

— Avuseseși relaţii sexuale cu el înainte de asta? întrebă 
Landry. 

Vorbea pe un ton neutru. Nici acuzator, nici interesat. 

Erin clătină din cap. 

— Flirtam. Eram prieteni - eu așa credeam. Vreau să zic, era 
șeful meu, dar... Dar eu voiam să fie mai mult decât atât, și voia 
și el. Cel puţin, așa mi-a spus. 

— Deci, ţi-a dat întâlnire la poarta din spate. Știai că acolo n- 
avea să vă vadă nimeni? 

— In ultimele două grajduri nu erau cai în weekendul acela. 
Acolo sunt puși caii de dresaj când vin la Wellington pentru 
prezentare, dar acum nu era programată nicio prezentare. Plus 
de asta, era duminică seara. Nimeni nu se-nvârtește pe-acolo. 

— Nu-i spuseseși domnului Jade că-ţi dădeai demisia, ca să te 
muţi la Ocala? 

— Nu. De ce s-o fac? Voiam să lucrez pentru el. Eram 
îndrăgostită. 

— Și pe urmă ce s-a întâmplat, Erin? Te-ai dus la poarta din 
spate să vă întâlniți... 

— A întârziat. Mă temeam să nu se fi răzgândit. Apoi a apărut 
un furgon, și un tip mascat a sărit jos și... și... s-a repezit la 
mine... 

Vocea i se stinse, într-un nou acces de lacrimi. Landry îi dădu 
o cutie cu șervețele și aşteptă. 

— L-ai recunoscut, Erin? 


VP - 346 


Fata clătină din cap. 

— Nici glasul nu i l-ai recunoscut? 

— Mi-era așa de frică! 

— Știu că ţi-era frică. E greu să-ți amintești detalii când ești 
speriată și ţi se întâmplă un lucru îngrozitor ca ăsta. Dar trebuie 
să încerci să revezi totul în minte cu încetinitorul. În loc de a se 
întâmplă la fel de repede ca în realitate, încearcă să observi 
momentele separate, ca pe niște fotografii. 

— Încerc... 

— Știu că încerci, spuse el încet. Nu te grăbi, Erin. Dacă ai 
nevoie de o pauză, îmi spui și luăm o pauză. Okay? 

Privindu-l, fata încercă să zâmbească. 

— Okay. 

— Dacă nu le-ai văzut niciodată feţele, de ce crezi că Jade era 
unul dintre răpitori? 

— El îmi spusese să aştept acolo, la poarta din spate. 

— Știu, dar ai recunoscut ceva anume la vreunul dintre 
răpitori care să te facă să crezi că el era? i 

— ÎI cunosc, declară ea, cu frustrare vizibilă. Îi știu constituţia. 
Știu cum se mișcă. Sunt sigură că i-am auzit glasul de mai multe 
ori. 

— Și glasul celuilalt? Ţi se părea cunoscut? Avea vreun accent 
deosebit? 

Erin clătină din cap, frecându-se cu o mână la ochi, epuizată. 

— Nu prea vorbea. Și când o făcea, vorbea numai în șoapte și 
mormăieli. Mie nu mi-a vorbit niciodată. 

— Știi unde te-au ţinut? Ai putea să ne duci acolo? 

Din nou, semn negativ din cap. 

— Într-o rulotă. Asta-i tot ce știu. Era oribilă. Murdară și veche. 

— Nu ţi-ai putut da seama dacă era lângă un drum circulat? 
Existau unele sunete pe care le auzeai cu regularitate? 

— Nu știu... Mașini, cred, în depărtare... Nu știu... Mă ţineau 
drogată aproape tot timpul. K special... 

— De unde știi că foloseau drogul ăsta? 

Își mută privirea, încurcată. 

— L-am mai luat. La o petrecere. 

— Și aseară ce s-a întâmplat? Cum ai reușit să scapi? 

— Unul din ei - celălalt - m-a târât afară din rulotă și m-a 
urcat în furgon. Credeam că voia să mă omoare și să-mi arunce 
cadavrul undeva, fără ca nimeni să mă mai găsească vreodată! 


VP - 347 


Se opri să-și tragă respiraţia, întretăiat, încercând să se 
reculeagă. Landry aștepta. : 

— Am mers un timp. Nu știu cât de mult. Imi dăduse o doză 
de K. Eram aproape dusă. Tot aşteptam să oprească maşina, 
ştiind că atunci avea să mă omoare. 

— Nu puteai să vezi afară pe fereastră? 

Clătină din cap. 

— Eram culcată pe jos. Și când am oprit, m-am speriat așa de 
tare! A deschis portiera și m-a tras afară. Eram ametţită. Nu 
puteam să mă ţin pe picioare. Am căzut pe jos pe un... un... un 
drum de ţară. lar el s-a urcat în mașină și a plecat. 

Aruncată pe marginea drumului ca o pungă cu gunoi. Un 
obiect pe care-l folosiseră și de care nu mai aveau nevoie. 
Totuși, avusese un noroc al dracului de mare, își spuse Landry. 

— Nu știu cât timp am zăcut acolo, continuă Erin. Pe urmă, 
într-un târziu, m-am ridicat și am luat-o din loc. Vedeam niște 
lumini. Un oraș. Am mers într-acolo. 

Un moment, Landry nu spuse nimic, lăsând povestirea lui Erin 
să se așeze. O analiza în minte, desprinzând alte și alte 
întrebări. 

Așadar, Jade și compania înţeleseseră că n-aveau să capete 
răscumpărarea. Preferaseră să abandoneze fata, decât să riște 
și o acuzaţie de omucidere. Numai că, după cum vedea Landry 
lucrurile, Van Zandt era complicele lui Jade, și era deja 
suspectat de un omor. De ce să riște ca Erin Seabright să-i 
identifice? Fiindcă știau că n-o putea face categoric? Fiindcă se 
străduiseră să se asigure că nu existau niciun fel de probe 
materiale care să facă legătura între ei și ea? 

Rămânea de văzut, desigur. Hainele pe care le purtase Erin 
erau la laborator, analizate la microscop și sub lumină 
fluorescentă, testate cu substanţe și pigulite cu pensete. 

Poate că și eliberarea lui Erin făcea parte tot din joc pentru ei. 
Să lase victima în viaţă, conștientă că nu le putea face nimic. 
Victima în viaţă, iar polițiștii conștienți de vinovăția lor, dar fără 
nicio probă cu care s-o dovedească. Mania puterii. 

Problema cu această teorie era că Landry n-avea de gând să 
lase pe nimeni să scape nepedepsit. 

— Erin, au vorbit vreodată despre motivul pentru care te-au 
ales pe tine? 


VP - 348 


Fata clătină din cap, cu ochii spre reportofonul pus pe 
noptieră, în funcţiune. 

— Eram drogată aproape tot timpul. Știu că voiau bani. Știau 
că Bruce are bani. 

— li spuneau Bruce? 

— L-au sunat de nu știu câte ori... 

— Când vorbeau despre el, preciză Landry, foloseau numele 
mic? Îi spuneau Bruce? 

Erin dădu din cap, deși Landry avu impresia că nu înţelegea 
semnificația răspunsului. 

— Le-ai spus tu numele lui? 

— Nu. Știau cum îl chema și atât. 

Lui Landry i se părea ciudat că răpitorii vorbeau despre 
Seabright folosindu-i numele de botez. Cu familiaritate. Ca și 
cum ar fi fost prieteni. 

— Puteam să mor din cauza lui, spuse Erin cu înverșunare. 
Nu-mi vine să cred că mama mea mai stă cu el. E așa de slabă... 

— Oamenii sunt complicaţi... comentă Landry, nefiind în 
elementul lui. 

Erin privi în jos, clătinând din cap, fără să mai adauge nimic. 

— Erin, câte înregistrări video au făcut cu tine cât timp ai stat 
în rulotă? 

— Nu știu. Trei sau patru. Era așa de umilitor... Mă puneau să 
mă milogesc. Îmi făceau tot felul de lucruri... Mă loveau... 

începu să plângă iar. 

— A fost oribil. 

Ticălosul ăla, își spuse Landry. Trei sau patru casete. 
Seabright le mai dăduse doar una, pe lângă cea găsită la locul 
de schimb. 

— Erin, vreunul dintre ei a făcut sex cu tine? 

Lacrimile i se înteţiră. 

— Mă to-tot drogau. Nu puteam face nimica. Nu pu-puteam 
să-i opresc. N-nu puteam fff-face nimica... 

— Ne vom da toată silinţa să facem de-acum încolo, Erin. O să 
lucrăm împreună - tu și cu mine - ca să constituim cazul 
împotriva lor. Ne-am înțeles? 

Îl privi cu ochii plini de lacrimi și dădu din cap. 

— Acum odihnește-te, îi mai spuse Landry, pornind spre ușă. 

— Detectiv Landry? 

— Da? 


VP - 349 


— Vă mulțumesc. 

Landry ieși, sperând că avea să-i poată da un motiv adevărat 
de a-i mulțumi - cât mai curând. 

Așteptam pe culoar, când Landry ieși din rezerva lui Erin. Nu 
păru surprins să mă găsească acolo. Se opri în faţa ușii, își 
scoase telefonul celular și vorbi cu cineva, cam trei minute. 
Când termină, aruncă o privire în direcția opusă, spre oficiul 
surorilor, apoi veni către mine. 

— Ce-a spus? l-am întrebat, în timp ce porneam spre ieșirea 
de urgenţă. 

— Zice că a fost Jade, dar că răpitorii purtau măști tot timpul 
și o ţineau drogată cu ketamină. Nu l-a văzut niciodată efectiv 
pe Jade. Pe celălalt nu-l poate identifica sub nicio formă. Zice că 
nu vorbea decât rareori. 

— Nu pare să fie Van Zandt, am comentat. În viaţa mea n-am 
cunoscut un om căruia să-i placă mai mult cum îi sună propria 
voce decât lui Tomas Van Zandt. 

— Dar i-ar fi recunoscut-o, după accent, spuse Landry. Poate 
e mai isteţ decât pare. 

Oftă, clătinând din cap. 

— N-o să fie o bună martoră. 

Se încrunta, și-mi dădeam seama că nu era foarte atent la 
mine. Relua în minte tot ceea ce-i spusese Erin, încercând să 
găsească o pistă sau un indiciu doveditor. 

— Incă nu e nevoie să fie o bună martoră, i-am amintit. Avem 
destule date despre Jade ca să-l ţinem în arest. Poate găsești 
niște probe criminalistice. 

— Mda... Nu face risipă de entuziasm, spuse el sarcastic. 

Am ridicat din umeri. 

— Cu ce-l ai la mână și eu nu știu? Ai găsit ceva în 
condominiu? 

Nu-mi răspunse. 

— Ceva din apartamentul fetelor? 

— Nişte fotografii de-ale lui Jade. Întruna, era împreună cu 
Erin. Cineva a scris pe spate: „Pentru Erin. Cu drag, Don”. Jill le 
păstrase. Măzgălise faţa și numele lui Erin cu pixul. 

— Toate fetele-l iubesc pe Donnie. 

— Eu, unul, nu prea observ, mormăi Landry. 

— Ai aflat dacă mai are și altă proprietate, a lui sau cu chirie, 
pe lângă condominiu? 


VP - 350 


— N-ar fi fost atât de prost încât s-o ţină pe Erin într-un loc 
care să poată fi asociat cu numele lui. Și nici eu n-am norocul 
ăsta. 

— Cum a scăpat? 

— Zice că i-au dat drumul. Au înțeles că nu vor obține banii, 
așa că au urcat-o în furgon, au plimbat-o pe drumuri și au 
aruncat-o ca pe-o zdreanţă. 

— Deci, nu poate spune unde au ţinut-o. 

— Nu. Undeva, într-o rulotă. Asta-i tot ce știe. 

— N-ai putut deduce nimic din ultima bandă video? Ceva 
sunete de fundal? 

— Se auzeau unele zgomote în apropiere. Tehnicienii încearcă 
să le descifreze. Mi s-a părut că erau de mașini grele. 

— Și Erin ce-a spus? 

Se uită pe fereastră. 

— Că nu era sigură. Că o ţineau drogată. K special, a zis. Ușor 
de găsit. Mai ales pentru oamenii care au mult de-a face cu 
veterinarii. 

— Dar nu e un sedativ pe care să-l folosim la cai, i-am atras 
eu atenţia. De obicei, se folosește pentru animalele mici. 

— Totuși, e la fel de accesibil. 

— Ceva despre Chad? 

— Aseară n-a ieșit din casă, răspunse Landry, deschizându-și 
din nou telefonul. Și-n plus, între Erin și Chad e o relaţie intimă. 
Crezi că nu l-ar fi recunoscut când o viola? 

— Poate că el era cel tăcut. Poate că nu făcea decât să se 
uite. Poate o drogau așa de tare, încât nu l-ar fi recunoscut nici 
pe Santa Claus dacă i-o făcea. 

Landry se încruntă o clipă spre mine, în timp ce-și consulta 
mesajele. 

— Știi ceva? Mă doare capul de tine, Estes. 

— Mda, de parcă asta ar fi cine știe ce noutate. Ce s-o mai 
frecăm, Landry? Omoară-i pe toţi, și lasă-l pe Dumnezeu să se 
descurce cu ei. 

— Nu-mi zi de două ori. jumate din oamenii implicaţi în viața 
fetei ăsteia ar trebui să fie în pușcărie, dacă vrei să știi părerea 
mea, bombăni el, în timp ce-și asculta mesajele vocale. În două 
ore vom executa un mandat de percheziţie în casa Seabright. 
Voi avea grijă ca Dugan să includă și drogurile în inventarul 
mandatului. 


VP - 351 


— Și altceva ce mai cauţi? 

— Erin tot spune că răpitorii l-au sunat de nenumărate ori pe 
Bruce Seabright, și că au înregistrat mai multe casete în rulotă. 
Trei sau patru, zice. 

— lisuse Dumnezeule, și ce face cu ele? am întrebat. Le 
vinde? 

— Mda, și va susține că încerca doar să acopere valoarea 
răscumpărării, mormăi Landry. Canalia. 

M-am așezat pe pervazul ferestrei, cu soarele dimineţii 
încălzindu-mi spatele, gândindu-mă la posibila implicare a lui 
Bruce Seabright. 

— Deci, să zicem că Seabright voia să scape de Erin. 
Înscenează răpirea fără a avea de gând să anunte poliţia, sau s- 
o mai aducă vreodată pe Erin acasă. De ce n-a fost omorâtă 
imediat? Puteau să facă benzile într-o oră, s-o omoare și s-o 
arunce undeva. Pe urmă, m-am implicat eu, și te-am adus și pe 
tine. lar acum, Bruce trebuie să ducă jocul mai departe. Din nou, 
de ce nu și-a pus complicele să se debaraseze de ea, și gata? 

— Fiindcă acum stăm cu ochii pe el, și punem întrebări. 
Complicii văd că poliţia dă târcoale și se sperie. 

— Așa că-i dau drumul lui Erin ca să te poată ajuta să-i 
înfunzi? 

Am clătinat din cap. 

— Nu se leagă. 

— Joc cu cărţile pe care le am, Estes, răspunse nervos Landry. 
Erin zice că a fost Jade. Merg pe ideea asta. Ar fi o prostie să n-o 
fac. Dacă toată povestea duce înapoi la Bruce Seabright, merg 
și pe direcţia aia. Crima creează tovărășii ciudate. 

N-am spus nimic. Uneori, îmi dau și eu seama de virtuțile 
discreţiei. Landry avea un suspect și probe circumstanţiale. 
Avea o victimă pe jumătate sigură și propriile lui îndoieli. 

— Trebuie să plec, spuse, închizând telefonul. Avocatul 
statului vrea să ne întâlnim înainte de a prelungi arestarea lui 
Jade. 

Mă gândeam să mă strecor în rezerva lui Erin după plecarea 
lui, dar am văzut că ajutorul de șerif se întorsese deja la post, 
după pauza de cafea. 

— Landry? am întrebat, în timp ce porneam pe culoar. 

Îmi aruncă o privire. 

— Vreun semn de la Van Zanat? 


VP - 352 


— Nu. Nici acasă nu s-a întors. 

Dădu să se întoarcă, dar l-am oprit încă o dată. 

Am scos brățara lui Erin din buzunar și i-am întins-o. 

— Am găsit-o pe jos, în cabinetul de examinare unde a fost 
Erin aseară. Întreab-o de ea. Poate a primit-o cadou de la Jade. 

Mi-o luă din mână, atingându-mi degetele cu ale lui. Dădu din 
cap. 

— Îți mulțumesc, am spus. Pentru că m-ai pus la curent. 

Landry înclină din cap. 

— Cazul a fost mai întâi al tău. 

— Nu mă așteptam. 

— Toate au un început. 

Privi brăţara, apoi plecă. 

Am ieșit din spital și am dat un ocol parcării, uitându-mă după 
un Chevrolet bleumarin, dar Van Zandt nu era prin zonă. Nu se 
vedea nici Lexus-ul alb al lui Krystal Seabright, sau Jaguar-ul lui 
Bruce. Părinţi iubitori ca întotdeauna. Erin le ceruse să plece, 
așa că plecaseră. Gata cu orice obligații. 

Nu i-am înțeles niciodată pe oamenii care au copii dar nu și-i 
cresc, nu și-i apropie, nu-i ajută să devină ființe omenești. Ce alt 
motiv ar mai exista să-i aibă? Doar să ducă numele de familie 
mai departe? Să primească alocaţia? Să păstreze dovada unei 
relaţii? Fiindcă asta trebuie să faci, într-un anumit moment al 
vieţii: să te căsatorești, să ai copii. De ce, nimeni nu explica 
vreodată. 

Nu știam prea multe despre educaţia primită de Erin 
Seabright, dar știam că nu cu iubire ajunsese unde se afla. După 
cum îmi spusese propria ei soră, era o fată înverșunată și 
furioasă. 

Nu-mi plăcea relatarea ei schematică. Ştiam din proprie 
experiență că fetele furioase și înverșunate vor ca oamenii care 
le-au rănit cel mai rău să-și plătească păcatele. Mă întrebam 
dacă nu cumva dădea vina pe cine ar fi vrut ea să fie vinovat. 
Poate că Jade n-o iubise. Poate că-i frânsese inima. Și, de 
durere, de groază, sub influenţa drogurilor, îi putuse proiecta 
identitatea asupra torţionarilor ei. 

Sau poate că însuși torţionarul o făcuse să creadă asta. 

M-am gândit iar la Michael Berne. l-ar fi fost simplu să sune la 
Radio Shack și să ceară să fie pus deoparte telefonul ăla. Ar fi 
putut trimite un subaltern să-l cumpere. Dacă știuse despre 


VP - 353 


atracţia lui Erin faţă de Jade, ar fi putut-o specula în timpul 
captivităţii ei. 

Dar cine să fi fost complicele lui Michael? Nu știam să aibă 
nicio legătură cu familia Seabright. lar cu Trey Hughes avea 
probleme. 

Trey Hughes, care ţinea în portofel numărul de telefon al 
tatălui meu. Trey, cu ochii care-i fugeau după fete și conexiunile 
lui cu toate aspectele acestei povești sordide. 

Nu voiam să cred că putea fi părtaș la o asemenea ticăloșie 
cum i se făcuse lui Erin Seabright. Continuam să mizez pe Van 
Zandt. 

Dar aveam impresia că lucram cu piese din trei jocuri de 
puzzle diferite. Totul era să-mi iasă un tablou final care să nu fie 
abstract. 


VP - 354 


Capitolul 45 


Asistentul procurorului de stat părea netulburat de faptul că 
Erin Seabright nu văzuse fetele răpitorilor. Așa cum spusese 
Elena, aveau destule probe ca să-l reţină sub acuzare, să-i 
prelungească mandatul și să aducă argumente solide contra 
eliberării pe cauţiune sau măcar pentru o cauţiune mare. În 
continuare, conform legilor din Florida, le rămâneau la dispoziție 
o sută șaptezeci și cinci de zile pentru a-l aduce pe Jade în faţa 
juraților. Timp destul ca să definitiveze cazul, cu condiţia să 
existe și alte dovezi suplimentare. 

Sângele găsit în boxa unde murise Jill Morone fusese analizat. 
Dacă-i puteau corobora grupa sangvină cu a lui Jade, erau în 
drum spre o inculpare pentru crimă, pe lângă acuzaţia de răpire. 
Trebuia să pună la îndoială alibiul lui Jade pentru noaptea când 
murise Jill. Nu avea niciun alibi pentru noaptea morţii calului, 
evenimentul despre care Estes credea că pusese totul în 
mișcare. 

Landry se gândea la Elena, în timp ce ieșea din biroul 
procurorului. Nu-i plăcea faptul că avea îndoieli cu privire la 
implicarea lui Jade, și nu-i plăcea nici că părerile ei contau 
pentru el. Ea îl târâse în toată încurcătura, și voia ca totul să le 
contureze la fel de simplu ca teoria ei iniţială. Așa erau 
majoritatea crimelor: simple. Ucigașul de factură medie urmărea 
banii sau sexul, și nu era nevoie de un Sherlock Holmes pentru 
rezolvarea cazului. La fel și în privinţa răpirilor pentru 
răscumpărare. Munca poliţienească de calitate ducea la arestări 
și condamnări. Nu voia ca acest caz să fie altfel. 

Și poate că motivul pentru care îndoielile lui Estes îl deranjau 
atât de mult era că și pe el îl rodeau unele dintre ele. Încercă să 
și le alunge, în timp ce mergea pe culoar. Weiss îi ieși în 
întâmpinare din sala brigăzii. 

— Paris Montgomery e aici. Întreabă de tine, adăugă el, cu o 
privire complice. 

— Aţi găsit ceva acasă la Seabright? 

— Jackpot, răspunse Weiss. Am găsit o casetă video ascunsă 
pe un raft, în biroul lui Seabright. N-o să-ţi vină să crezi. Arată 


VP - 355 


efectiv cum fata a fost violată. L-am adus pe Seabright în sala 
de conferinţe. Intr-acolo mă duceam acum. 

— Așteptaţi-mă și pe mine, îi spuse Landry, începând să 
clocotească de furie. Vreau să-i dau și eu una nenorocitului. 

— Trebuie să stai la coadă, îl asigură Weiss. 

Când Landry intră în camera de interogatoriu, Paris 
Montgomery se plimba prin spatele mesei. Părea tulburată și 
nervoasă, deși starea emotivă n-o împiedicase să se fardeze și 
să se coafeze. 

— Domnișoară Montgomery. Vă mulțumesc că aţi venit, îi 
spuse Landry. Luaţi loc. Să vă servesc cu ceva? O cafea? 

— Dumnezeule, nu! răspunse ea, așezându-se. Dacă mai 
consum multă cafeină, o să-ncep să mă-nvârtesc pe-aici ca un 
titirez. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Don în închisoare. Erin 
răpită. Dumnezeule! A păţit ceva? Adineaori am sunat la spital, 
dar n-au vrut să-mi spună nimic. 

— A fost maltratată, răspunse Landry. Dar o să-și revină. 

— Mă vor lăsa s-o văd? 

— Numai rudele apropiate, deocamdată. Poate mai târziu, în 
cursul zilei de azi. 

— Mă simt îngrozitor pentru ce s-a întâmplat. Vreau să zic, 
lucra pentru mine. Ar fi trebuit să am grijă de ea. 

Ochii ei mari și căprui se umplură de lacrimi. 

— Trebuia să fac ceva... Când Don mi-a spus că-și dăduse 
demisia și plecase... ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult s-o 
contactez. Trebuia să-mi dau seama că ceva era în neregulă... 

— De ce? Aveaţi motive să fiți suspicioasă? 

Paris își mută privirea. Ochii ei păreau să aibă acel aspect 
sticlos, ca atunci când oamenii privesc niște amintiri care li se 
derulează în minte. 

— Erin părea mulțumită de slujbă. Vreau să zic, știam că avea 
probleme cu prietenul, dar ce fată de vârsta ei nu le are? Doar 
că... ar fi trebuit să mă întreb de ce-a plecat așa, dintr-odată. 
Dar trebuie să înţelegeţi, în timpul sezonului, grăjdarii vin și 
pleacă încontinuu. Se ivesc prea multe ocazii. Cineva oferă mai 
mulți bani, sau o asigurare de sănătate, sau o zi în plus, și duși 
sunt! 

Landry nu răspunse nimic - nicio platitudine, nicio consolare. 
Era clar că cineva ar fi trebuit să fie mai atent la ceea ce se 
întâmpla cu Erin Seabright. N-avea chef să absolve pe nimeni. 


VP - 356 


— Știaţi despre relaţia dintre Erin și Don? o întrebă el. 

— Erin făcuse o pasiune pentru el. 

— Din câte știți, Don a marșat? 

— Păi... cum să spun... Don e foarte charismatic. 

— Asta înseamnă da sau nu? 

— Are un magnetism puternic. Femeile se simt atrase de el. 
Şi-i place. Îi place să flirteze. 

— Cu Erin? 

— Păi... sigur... dar nu cred c-ar fi profitat de ea. Nu vreau să 
cred că a făcut-o. 

— Dar e posibil. 

Paris afișă o expresie nesigură, suficientă, ca răspuns. 

— Erin v-a spus ceva despre moartea calului? 

— Era tulburată. Cu toţii eram. 

— A insinuat că ar fi știut ce se întâmplase? 

Din nou, Paris se uită în altă parte, apăsându-și două degete 
pe cuta mică dintre sprâncene. 

— Nu credea că fusese un accident. 

— Ea îngrijea calul, da? 

— Într-adevăr. Era foarte atentă cu el - cu toţi caii, de fapt. 
Lucra și peste program cu ei. Uneori, venea să-i controleze 
seara. 

— Îi controlase și în noaptea aceea? 

— Pe la unsprezece. Totul era în regulă. 

— De ce credea că nu fusese un accident? 

Paris Montgomery începu să plângă. Privi în jur, ca și cum ar fi 
căutat un loc pe unde să dispară. 

— Domnișoară Montgomery, dacă Don Jade a făcut ceea ce 
credem noi că a făcut, nu-i datoraţi nicio loialitate. 

— Nu credeam că făcuse ceva rău, spuse ea cu voce mică, 
încercând să se scuze pe sine, nu pe Jade. 

— Ce se întâmplase? 

— Erin mi-a spus că, dimineaţa când a ajuns la grajd, Don era 
deja acolo. Devreme. Foarte devreme. In ziua aceea aveam 
prezentări de cai, iar Erin trebuise să vină la timp ca să-i 
pregătească și să le împletească părul. Mi-a spus că l-a văzut pe 
Don în boxa lui Stellar, făcând ceva la cablul ventilatorului. Și s- 
a apropiat de el, ca să-l întrebe de ce venise atât de devreme. 

Se întrerupse și încercă să se calmeze, respirând întretăiat. 
Landry așteptă. 


VP - 357 


— A văzut că Stellar zăcea pe jos. Don i-a spus că rosese 
cablul ventilatorului, și i l-a arătat. Dar Erin a zis că-n cealaltă 
mână ţinea ceva. Un soi de instrument. 

— Și credeţi că a tăiat cablul ca să pară un accident. 

— Nu știu! se tângui ea, acoperindu-și fața cu mâinile. Nu 
vreau să cred că a fost capabil să omoare bietul animal! 

— lar acum, asta s-ar putea să fie cea mai puţin gravă dintre 
faptele lui, remarcă Landry. 

Sorbi nepăsător din cafea, în timp ce Paris Montgomery își 
deplângea păcatul omisiunii. În mintea lui, analiza noile 
informaţii. Era posibil ca Erin să-l fi reperat pe Jade pentru 
înscenarea accidentului. În mod logic, asta ar fi dus la moartea 
ei, precum și la cea a lui Jill Morone. Dar dovezile privitoare la 
cumpărarea telefonului celular indicau că răpirea fusese 
planificată înainte de uciderea calului. Prin urmare, între cele 
două nu putea exista nicio legătură. 

— Ce-aţi făcut când Erin a venit să vă spună asta? o întrebă 
el. 

Paris se șterse la ochi cu un șerveţel. 

— M-am înfuriat, i-am spus că nu putuse fi decât un accident. 
Că Don n-ar fi făcut-o... 

— In ciuda faptului că o făcuse de mai multe ori, în trecut. 

— N-am crezut niciodată asta, se încăpăţână ea să nege. Nu 
s-a dovedit niciodată nimic. 

— Decât că e inteligent și să pricepe să evite consecințele 
propriilor lui fapte. 

Chiar și acum, Paris încercă să-i ia apărarea. 

— In trei ani de când îl cunosc, niciodată nu l-am văzut pe 
Don purtându-se crud cu vreun cal aflat în grija lui. 

— Și ce reacţie a avut Erin când n-aţi crezut-o? 

— La început, s-a revoltat. Pe urmă, am mai stat de vorbă, l- 
am spus ceea ce v-am spus acum și dumneavoastră despre 
experiența mea cu Don. Am întrebat-o dacă-l putea crede 
capabil de a face vreun rău cuiva. Am făcut-o să se rușineze că 
se gândise, măcar, la asta. 

— Deci, când Jade v-a spus că și-a dat demisia... 

— N-am fost foarte surprinsă. 

— Dar nici n-aţi încercat s-o sunați. 


VP - 358 


— Am încercat, și nu mi-a răspuns. l-am lăsat un mesaj pe 
poșta vocală. Peste vreo două zile, am trecut pe la ea pe-acasă, 
dar se părea că se mutase. 


Oftă dramatic și-l privi pe Landry cu ochii ei mari, parcă 
cerându-i iertare. 


— Aș da orice să mă pot întoarce în trecut și să schimb ceea 
ce s-a întâmplat. 


— Mda, făcu Landry. Pariez că și Erin ar vrea același lucru. 


VP - 359 


Capitolul 46 


M-am întors în trecut, la ziua când începuse totul. Ziua când 
Stellar fusese găsit mort în grajd. Ziua când Erin Seabright 
fusese răpită de la poarta din spate a centrului ecvestru din 
Palm Beach. Am scris totul în ordine, cu negru și ecru, pe colile 
de hârtie fină găsite în birou. O succesiune cronologică. 
Momentul când se presupunea că Jade cumpărase telefonul 
celular. Momentul când Erin și Chad se certaseră. Momentul 
răpirii lui Erin. Tot ceea ce știam despre caz, am scris și am pus 
foile în ordine pe podeaua dormitorului. 

Mă concentrasem asupra ideii că totul începuse cu moartea 
lui Stellar, dar privind cronologia, și reflectând la ceea ce știam, 
mi-am dat seama că nu putea fi așa. Când murise Stellar, planul 
răpirii se pusese deja în mișcare. Cineva cumpărase telefonul 
celular de unică folosinţă. Cineva pregătise rulota unde fusese 
ținută Erin, adunase echipamentele audio și video, procurase 
ketamina ca s-o drogheze pe Erin, și găsise furgonul folosit 
pentru răpire. Un plan elaborat, implicând cel puţin două 
persoane. 

Voiam să știu tot ceea ce se întâmplase în duminica aceea, 
ziua morţii lui Stellar și a răpirii lui Erin. Voiam să știu ce se 
petrecuse între Erin și Jade, în acea zi și înainte. Voiam să știu 
unde fusese Trey Hughes în ziua aceea, și unde fusese Van 
Zandt. 

Analizam succesiunea faptelor și toate lucrurile pe care le 
știam. Indiferent de câte ori le reluam, cea mai simplă explicaţie 
nu era și cea mai credibilă. Dar cunoșteam destui oameni care 
s-ar fi oprit bucuros aici. Printre care și Landry. 

Niciodată nu putusem alege soluţiile simple. 

M-am întors în living, am luat caseta cu răpirea și am 
introdus-o în videorecorder. 

Erin la poarta din spate, așteptând. Privește furgonul care se 
apropie. Stă pe loc, în timp ce individul mascat coboară. Strigă: 

— Nu! 

Apoi o ia la fugă. Mascatul o prinde. 

Am derulat banda și am pus-o din nou. 


VP - 360 


Mă gândeam la lucrurile pe care i le spusese lui Landry, și la 
cele pe care nu i le spusese. 

Mă gândeam la persoane care deveniseră suspecte, și la cele 
care nu erau. 

Don Jade era în închisoare. Bruce Seabright era sub 
microscop. Tomas Van Zandt, cunoscut cu antecedente sexuale, 
suspect de crimă, nu era nicăieri. 

M-am întors la masa de scris și am răscolit printre hârtii, în 
căutarea listei pe care o scosesem din coșul de gunoi al lui Van 
Zandt. Programul de zbor pentru caii expediaţi la Bruxelles. 
Avionul avea să decoleze în aceeași seară, la orele unsprezece. 
Aveam să-i dau această informaţie lui Landry. lar Landry urma 
să i-o transmită lui Armedgian. 

Pe mă-sa. Nu-i dădeam nimic lui Armedgian. Dacă puteam 
găsi o cale de a-l face de râs, n-aș fi ezitat. Dumnezeu mi-era 
martor că, după fiascoul de la „The Players”, nici Armedgian și 
nici Dugan nu mai aveau nimic de împărțit cu mine. 

Am hotărât ca, la momentul potrivit, să mă duc la aeroport și 
să-l aștept eu însămi pe Van Zanat, apoi să-l chem și pe Landry. 
Dacă Tomas Van Zandt își închipuia că putea scăpa cu o crimă 
în ţara mea, se înșela amarnic. 


VP - 361 


Capitolul 47 


Habar n-avea de cât timp zăcea în portbagajul mașinii. 
Noaptea devenise zi. O știa, din cauza căldurii. Soarele ăla 
împuţit din Florida ardea mașina, făcând ca temperatura din 
portbagaj să devină insuportabilă. 

Avea să moară în carcera aia groaznică, din cauza pizdei 
rusoaice. A amândurora. În mintea lui, feţele lor se amestecau. 
Delirul venea și trecea succesiv, alimentat de durere și arșiță. 

Ar fi încercat să scape, dar nu se putea mișca. Nu știa câte 
oase îi rupseseră. Ar fi încercat să urle, dar partea de jos a feţei 
îi era înfășurată în bandă. De multe ori, în ultimele ore, se 
temuse să nu vomite și să moară sufocat. 

La fel ca grăjdăriţa aia grasă. Curviștină tâmpită. Fusese gata 
să facă sex cu Jade. Ar fi fost dispusă să facă sex și cu el. Și ea 
era de vină că mâncase bătaie. Kulak știuse despre moartea ei. 

Un accident. Nu fusese crimă. Dacă ar fi scăpat de cadavrul ei 
așa cum voise, nimeni n-ar fi aflat vreodată. Nimeni n-ar fi 
întrebat unde era Jill. Cine să dea o para chioară pe aia? 

Dacă nu s-ar fi lăsat convins să arunce cadavrul în groapa cu 
bălegar, multe din cele întâmplate de-atunci ar fi putut fi 
evitate. Și poate că acum n-ar fi ajuns nici la un pas de moarte. 

Auzea sunete din apropiere. Mașinării în funcţiune, voci 
bărbătești. Ruși vorbind rusește. Futu-le muma-n cur de ruși! 

Ceva lovi mașina, făcând-o să se clatine, apoi aceasta porni 
înainte. Zgomotul motoarelor devenea tot mai puternic, ca 
mârâitul unei fiare a iadului devorând totul în calea ei. Ajunse 
asurzitor - fiara mugea, iar botul mașinii fu strivit, cu un trosnet 
metalic. 

Știa ce urma. Știa, și începu să urle, deși sunetul nu-i putea 
ieși din cap. Urla numele tuturor femeilor care se întorseseră 
împotriva lui. 

Femei. Curve proaste și nerecunoscătoare. Blestemul vieții 
lui. De multe ori spusese că de la femei avea să i se tragă 
moartea. Și, ca întotdeauna, avusese dreptate. 


VP - 362 


Capitolul 48 


Era cea mai coșmărescă scenă pe care o văzuse Landry 
vreodată. Erin Seabright, legată pe pat cu bratele și picioarele 
desfăcute, urlând și plângând, în timp ce unul dintre răpitori o 
viola. 

Dugan, Weiss, Dwyer și Landry stăteau în semicerc, cu braţele 
încrucișate, privind înregistrarea, cu chipuri împietrite. În 
mijlocul semicercului, Bruce Seabright stătea pe un scaun, cu 
faţa de culoarea lutului. 

Landry stinse televizorul și-i dădu un pumn în carcasă. Se 
răsuci spre Seabright. 

— Nenorocit bolnav la cap. 

— N-am văzut asta în viaţa mea! strigă Seabright, sărind în 
picioare. 

— Landry... îl preveni Dugan. 

Landry nu-l auzi, nu auzi nici telefonul lui Weiss sunând. 
Uitase de prezenţa tuturor celorlalți. Nu-l vedea decât pe Bruce 
Seabright, și-i venea să-l omoare-n bătaie. 

— Cum? O păstrai pentru mai târziu? Pentru micul festival 
cinematografic? 

Seabright scutură vehement din cap. 

— Nu știu cum a ajuns în biroul meu. 

— Tu ai adus-o. 

— Nu-i adevărat! Jur! 

— Ți-au trimis-o răpitorii, la fel ca pe prima. 

— Nu! 

— Și dacă rămânea după tine, nimeni n-ar fi văzut-o pe 
niciuna. 

— Nu... nu-i adevărat... 

— Mincinos de tot căcatu'! îi strigă Landry în față. 

Dugan încercă să treacă între ei, împingând pieptul lui Landry. 

— Detectiv Landry, înapoi! 

Landry îl ocoli. 

— Nu era destul de rău că voiai să scapi de ea? Mai voiai s-o 
vezi și torturată? 

— Nu! Eu... 

— Gura! răcni Landry. Taci din gură-n mă-ta! 


VP - 363 


Seabright făcu un pas înapoi, cu ochii lui mici ieșind din cap 
de frică. Lovi cu picioarele scaunul pliant pe care stătuse, își 
pierdu echilibrul și căzu pe el, împleticit. 

— Landry! strigă Dugan. 

Dwyer păși în fața lui, ridicând o mână. 

— James... 

— Vreau un avocat! protestă Seabright. Și-a pierdut controlul! 

Landry rămase nemișcat, încercând să-și calmeze respiraţia, 
cu privirea spre Seabright. 

— Mai mare nevoie ai avea de Dumnezeu, Seabright, spuse el 
încordat. N-o să-ţi fie de-ajuns un avocat ca să-ţi scoată curu’ 
din găleata asta. 

e 

Audierea pentru eliberarea lui Jade pe cauţiune dură douăzeci 

de minute. Cinci minute pentru formalităţi, și cincisprezece 
minute pentru ca Shapiro să se-audă vorbind. Știind că-și 
calcula taxele cu ora, Landry bănuia că s-ar fi cuvenit măcar să 
dea iluzia că valora mai mult decât un costum de gata. 
_ Landry stătea în fundul sălii, trecând în revistă participanții. 
Incă mai tremura de furie. Ca și cum ar fi numărat oi, număra 
capetele. Suita de avocaţi ai lui Shapiro, asistentul procurorului 
de stat, un mic grup de reporteri, și Trey Hughes. 

Procurora, Angela Roca, își declară intenţia de a duce cazul în 
faţa marelui juriu și ceru o cauţiune de un milion de dolari. 

— Onorată Instanță, se smiorcăi Shapiro. Un milion de dolarii? 
Domnul Jade nu e la fel de bogat cum sunt clienţii dumnealui. 
Din toate punctele de vedere, o asemenea sumă echivalează cu 
refuzul cauțiunii. 

— Nu avem nicio obiecţie, Onorată Instanță, replică Roca. 
Domnul Jade a fost identificat de victimă ca răpitor și violator. În 
plus, oficiul șerifului îl consideră suspect în asasinarea cu 
violenţă a uneia dintre angajatele sale. 

— Cu tot respectul cuvenit, Onorată Instanță, domnul Jade nu 
poate fi penalizat pentru o crimă care nu i s-a pus în sarcină. 

— Mda, ţin minte asta, din școală, răspunse sarcastic 
Onorabila Ida Green. 

Ida, o newyorkeză scundă și roșcată, era una dintre 
judecătoarele favorite ale lui Landry. Nimic n-o impresiona, nici 
chiar Bert Shapiro. 

— Onorată Instanță, cazul acuzării. 


VP - 364 


— Nu mă privește. Asta-i o audiere pentru cauţiune, domnule 
Shapiro. E nevoie să-ţi explic procedura elementară? 

— Nu, Onorată Instanță. Mi-o amintesc vag, de la facultatea 
de drept. 

— Bun. Părinţii dumitale nu și-au aruncat banii de pomană. 
Cauţiunea se fixează la cinci sute de mii, cash. 

— Onorată Instanță... începu Shapiro. 

Ida îl întrerupse cu un gest. 

— Domnule Shapiro, clienţii clientului dumitale cheltuiesc la 
fel de mult pe un cal, fără să clipească. Sunt sigură că dacă-i 
sunt la fel de devotați ca dumneata domnului Jade, au să-l ajute. 

Shapiro făcu o mutră acră. 

Roca profită de ocazie pentru o nouă ofensivă. 

— Onorată Instanță, întrucât domnul Jade a locuit în Europa și 
are multe relaţii acolo, considerăm că putem risca să 
părăsească ţara. 

— Domnul Jade va preda pașaportul. Altceva, doamnă Roca? 

— Cerem ca domnului Jade să i se solicite o analiză sangvină 
și un eșantion de păr în scopul confruntării cu probele materiale 
aflate în custodie, Onorată Instanță. 

— Conformează-te, domnule Shapiro. 

— Onorată Instanță, obiectă Shapiro. Aceasta este o violare 
grosolană a persoanei clientului meu... 

— O colonoscopie ar fi o invazie grosolană, domnule Shapiro. 
Se aprobă eșantioanele de sânge și păr. 

Înfăţișarea luă sfârșit cu o lovitură de ciocan. Trey Hughes se 
ridică, înaintă spre masa judecătoarei, completă un cec pentru 
grefier, iar Don Jade plecă liber. 


VP - 365 


Capitolul 49 


Am derulat din nou banda. 

Mă întrebam dacă oamenii lui Landry găsiseră la Bruce 
Seabright vreuna dintre celelalte casete video despre care 
vorbise Erin. Dacă da, speram să fie arestat și acuzat - de 
tăinuire a probelor, de obstrucționare a anchetei, de conspirație, 
de ceva, de orice. Indiferent care era deznodământul calvarului 
lui Erin, indiferent de cauzele sau motivele celor întâmplate, 
Bruce Seabright demonstrase o indiferenţă depravată faţă de 
viaţa omenească. 

Mă gândeam la banda cu bătaia primită de Erin, pe care n-o 
văzusem, dar despre care Landry îmi spusese că era bestială. 
Ochi pentru ochi, Bruce, am spus în sinea mea. 

Am pus iar în funcţiune singura bandă pe care o aveam. 

De câte ori o văzusem? Nu știam. De suficiente ori pentru a fi 
reținut toate detaliile, și totuși mă simţeam obligată s-o 
urmăresc din nou și să mă uit la lucruri pe care nu le văzusem, 
nu le putusem vedea sau nu voisem să le văd. O priveam iar și 
iar, și ceva continua să mă sâcâie, o senzaţie care-mi zgândărea 
conștiința fără s-o pot defini. 

Furgonul se apropie. Erin stă și așteaptă. 

Furgonul se oprește. Erin stă și așteaptă. 

Un individ mascat sare jos. Erin strigă: 

— Nu! 

Vrea să fugă. 

Am apăsat pe PAUSE, imortalizând imaginea în stop-cadru. O 
bandă albă lată acoperi faţa lui Erin și faţa urmăritorului, în timp 
ce alergau spre poartă. Fără ca expresia ei și masca lui să fie 
vizibile, imaginea ar fi putut însemna orice. Scoase din context, 
cele două personaje puteau arăta ca doi îndrăgostiţi care se 
zbenguiesc. Puteau fi doi oameni care fug de un dezastru, sau 
ca să-i salveze pe alţii. Fără expresii, erau doar două trupuri cu 
blugi decoloraţi. 

Încetineala reacţiilor lui Erin mă deranja. Era cauzată oare de 
spaimă? De refuzul de a crede? Sau de cu totul altceva? 

Am dat drumul benzii mai departe, privind cum bărbatul o 
prindea brutal de la spate și o răsucea în loc. Erin îl lovi cu 


VP - 366 


piciorul. El îi dădu un dos de palmă peste faţă, cu destulă forță 
ca aproape s-o doboare de pe picioare. 

Oribil. Absolut oribil. Violenţă complet reală. Nu puteam s-o 
neg. 

L-am privit cum o împingea din spate, trântind-o cu faţa la 
pământ. L-am privit cum îi înfigea un ac în braţ. Ketamină. K 
special. Drogul preferat al chefiliilor, violatorilor și veterinarilor 
de animale mici. 

Erin mai folosise droguri în trecut, la petreceri. Ea însăși îi 
spusese lui Landry că-i administraseră ketamină. De unde să 
știe, dacă nu pentru că recunoștea drogul din proprie 
experienţă? 

M-am gândit la lucrurile pe care i le spusese Erin lui Landry, la 
cele pe care nu i le spusese, la fragmentele din povestirea ei 
care nu se potriveau toate în același puzzle. 

Nu se îndoia că Jade era unul dintre răpitori, dar nu-l văzuse 
niciodată. Era sigură că el era - omul pentru care făcuse o 
slăbiciune, cel pentru care se presupunea că-l părăsise pe Chad. 
Și totuși, fără a-i fi văzut măcar o dată fața, îl putea crede în 
stare s-o brutalizeze. De ce? De ce să creadă asta? De ce s-o fi 
făcut el? 

Și, deși era absolut convinsă că Jade era unul dintre răpitori, 
n-avea nici cea mai vagă idee în legătură cu complicele lui. 

Apoi, după ce o violaseră, o bătuseră, o drogaseră, și nu 
obținuseră recompensa pentru care făcuseră asemenea eforturi, 
răpitorii o duseseră pur și simplu cu mașina până la o oarecare 
distanţă și-i dăduseră drumul. Pe nepusă masă. Și nu numai că o 
lăsaseră să place, dar îi mai înapoiaseră și hainele, până și 
brățara. 

N-o credeam. Nu-i credeam povestea, și aș fi dat orice ca să 
scap de acest sentiment. Voiam să mă îndoiesc de propriile 
mele instincte, așa cum mă îndoisem de ele zi de zi, de când 
murise Hector Ramirez. Ce ironie, că pe tot parcursul acestui 
caz îmi redobândisem încrederea în mine însămi, și totuși nu 
doream nimic mai mult decât să mă înșel. 

M-am gândit la Molly și mi-am dorit să fi putut plânge. 

M-aș fi rugat sa greșesc, dar niciodată n-am crezut că mă 
asculta vreo putere superioară. 

Simţind că-mi venea rău, am derulat din nou banda și mi-am 
impus s-o privesc iar, de astă dată cu încetinitorul, ca s-o pot 


VP - 367 


studia mai îndeaproape, în căutarea vreunui detaliu pe care mă 
temeam că n-aveam să-l găsesc. 

Aparatura mea era de calitate medie. Landry putea să 
studieze mult mai amănunţit banda, cu toate echipamentele de 
înaltă tehnicitate de la laborator. Totuși, în timp ce urmăream 
imaginile secundă cu secundă, am reușit să le disting destul de 
bine. Pe tot parcursul filmării, imaginea o urmărise destul de 
strâns pe Erin, care părea să se afle la un mai mult de doi, trei 
metri distanță. Vedeam că avea părul strâns la spate cu o 
agrafă și purta un tricou roșu strâmt care lăsa să i se vadă 
abdomenul plat. Pe o coapsă, blugii aveau o mică pată 
albicioasă. 

Când atacantul o prinse de braţ, am observat că purta și un 
ceas de mână. Dar n-am văzut singurul lucru pe care doream cu 
disperare să-l văd. 

Învârtindu-mă prin casa de oaspeţi ca o panteră în cușcă, am 
început să mă gândesc la persoanele implicate în viaţa lui Erin: 
Bruce, Van Zandt, Michael Berne, Jill Morone, Trey Hughes, Paris 
Montgomery. Voiam ca Bruce să fie vinovat. Știam că Van Zanat 
era un ucigaș. Michael Berne avea motive să-l ruineze pe Don 
Jade, dar o răpire n-ar fi avut niciun sens. Jill Morone era moartă. 
Trey Hughes era centrul universurilor tuturor. Și mai rămânea 
Paris Montgomery. 

Paris și loialitatea ei dubioasă faţă de Don Jade. Avea la fel de 
mult de câștigat de pe urma ruinării lui ca Michael Berne - chiar 
mai mult. Muncise trei ani în umbra lui Jade, cu zâmbetul ei de 
model și iubirea de lucruri scumpe și foamea după luminile 
rampei. Îi coordonase viaţa, îi condusese grajdurile, rezolvase 
toate interferenţele. 

M-am gândit la micile „adevăruri” distructive pe care mi le 
mărturisise Paris despre moartea lui Stellar, chiar în timp ce-l 
apăra pe Don Jade. Dacă-mi spusese mie acele lucruri, ce 
seminţe ale îndoielii sădise în mintea lui Trey Hughes, de fiecare 
dată când se culcau împreună? 

În dimineaţa când fusese găsit cadavrul lui Jill Morone, Paris 
supraveghease curăţenia făcută ele Javier la locul crimei. Chiar 
în timp ce suna la agentul de asigurări pentru a reclama 
distrugerea hainelor și a efectelor personale ale lui Jade, îl 
pusese pe Javier să le strângă... M-am întrebat acum dacă 
vestea morţii lui Jill o surprinsese cât de cât. 


VP - 368 


M-am gândit la presupusul viol și la sentimentul lui Landry că 
era posibil să fi fost înscenat. M-am gândit la cadavrul lui Jill, 
îngropat în groapa de bălegar, la hambarul patruzeci, unde sigur 
avea să fie găsit. lar când era găsit, cine urma să devină 
principalul suspect? Don Jade. 

Clienţii lui puteau tolera câteva scandaluri - dar asasinarea 
unei fete? Nu. O răpire? Nu. ȘI, o dată Jade eliminat din 
combinaţie, iar câţiva clienţi bogaţi își pierdeau încrederea în el, 
cine ar fi avut cel mai mult de câștigat? Paris Montgomery. 

L-am sunat pe Landry și i-am lăsat un mesaj vocal. Apoi am 
închis televizorul și am ieșit din casă. 

Într-un capăt al hambarului, Irina stătea întinsă pe un șezlong, 
în sutien de costum bikini și pantaloni scurți, cu niște ochelari de 
soare spectaculoși la ochi. 

— Irina, am strigat-o, în drum spre mașină. Dacă vine Tomas 
Van Zanat, sună la nouă-unu-unu. E căutat pentru crimă. 

Ridică alene o mână în semn de salut și se întoarse pe burtă, 
să-și bronzeze și spatele. 

M-am dus la terenurile de prezentare, pentru a mai face o 
încercare cu Javier. Lunea risca mai puţin să fie văzut vorbind cu 
mine. Grajdurile erau închise. Trey Hughes, sau Paris, nu aveau 
niciun motiv să vină. Poate că avea să se simtă mai liber să-mi 
spună ce știa. 

Dar la grajdurile lui Jade nu era nimeni. Boxele nu fuseseră 
curățate, iar caii cereau de mâncare. Păreau să fi fost 
abandonaţi. Culoarul arăta ca un traseu cu obstacole, plin de 
furci, greble, mături și găleți răsturnate. Ca și cum cineva le-ar fi 
răscolit în mare grabă. 

Am luat câteva baloturi de fân din magazia de nutreţ și i-am 
aruncat fiecărui cal câte unul. 

— Nu-mi spune. Acum te dai drept grăjdăriță? 

Am întors capul spre ușa din spate a cortului, unde apăruse 
Michael Berne, în blugi și tricou polo. Arăta la fel de încântat 
cum îl văzusem tot timpul de când începuse toată povestea. 
Relaxat. Rivalul lui era în pușcărie, iar lumea mergea ca pe 
roate. 

— Sunt o persoană cu numeroase talente, am răspuns. Ce 
pretext ai să vii aici? 

Ridică din umeri. Am observat că ţinea în mână o cutie mică. 
De la cabinetul veterinar. 


VP - 369 


— Nu-i rost de odihnă pentru cei obosiţi, replică el. 

— Sau pentru cei cu gânduri rele. 

Rompun. Unul dintre sedativele folosite curent la cai. Toată 
lumea îl are, cum spusese Paris, când vorbea despre drogul 
găsit în sângele lui Stellar. 

— Te duci la o petrecere? l-am întrebat, privind semnificativ 
cutia. 

— Am un cal care-i greu de potcovit, răspunse Berne. Are 
nevoie de puţin calmant. 

— Stellar era și el greu de potcovit? 

— Nu. De ce întrebi? 

— Din niciun motiv. Ai văzut-o azi pe Paris pe-aici? 

— Mai devreme. Tocmai la timp ca să văd cum cei de la I.N.S. 
i-l luau pe ultimul grăjdar. 

— Ce?!? 

— A fost o razie, azi-dimineaţă. Pe guatemalezul ei l-au săltat 
printre primii. 

— Cine l-a turnat? Tu? am întrebat, fără menajamente. 

— Nu. Și eu am pierdut un om. 

Agenţii de la imigrări ilegale veneau într-o razie-surpriză, și 
primul ridicat era un om de la hambarul nouăsprezece. Singura 
persoană din tabăra lui Jade care ar mai fi putut fi convinsă să 
spună adevărul - dacă-l știa - dispăruse tocmai când cazul 
părea gata să se rezolve. 

Tomas mă văzuse vorbind cu Javier. Era posibil să-i fi spus lui 
Paris. Sau, poate, Bert Shapiro voise să-l expulzeze pe 
guatemalez din ţară, în eventualitatea că știa ceva despre Jade. 

— Am auzit că-i închis, continuă Michael Berne. 

— Jade? Da. Dacă n-o fi ieșit pe cauţiune. Inculpat pentru 
răpire. Știi ceva despre asta? 

— De ce-aș ști? 

— Poate erai aici în seara când s-a întâmplat. Acum o 
săptămână, duminică, după apusul soarelui, la poarta din spate. 

Berne clătină din cap și porni spre ieșire. 

— Eu, nu. Eram acasă. Cu nevastă-mea. 

— Eşti un soț foarte devotat și iertător, Michael, am remarcat. 

— Într-adevăr, răspunse el arogant. Nu eu sunt criminalul aici, 
domnișoară Estes. 

— Într-adevăr. 

— Don Jade e. 


VP - 370 


Nu, mi-am spus eu în timp ce se îndepărta, cred că nici el nu 
e. 


VP - 371 


Capitolul 50 


Telefonul îmi sună în timp ce mă întorceam la mașină. 

— Ne vedem la prânz, îmi spuse Landry. 

— Eticheta ta telefonică lasă jalnic de dorit, am replicat eu. 

Imi indică un fast-food aflat la zece minute distanţă și închise. 

(J 

— Erin Seabright l-a surprins pe Jade în grajd cu calul mort, 
spuse Landry. 

Stăteam în mașina lui. Pe locul dintre noi se afla o pungă cu 
mâncare, umplând aerul cu aromă de carne friptă și cartofi 
prăjiţi. Niciunul nu ne atingeam de ea. 

— L-a văzut umblând la cablul electric al ventilatorului. 

— Erin ţi-a spus asta? 

— Acum mă duceam s-o întreb. Azi-dimineaţă, n-am apucat 
să depănăm toată povestea, l-am cerut numai detalii despre 
răpire. Paris Montgomery a venit și ea din proprie iniţiativă și mi- 
a spus. La știrile de dimineaţă se dăduse un reportaj despre 
salvarea lui Erin. Se pare că ăsta a speriat-o pe domnișoara 
Montgomery. 

— Mie-mi inspiră mai degrabă hiena dând târcoale unui 
animal pe moarte. A mirosit ocazia. Susţine că Erin l-a văzut pe 
Jade, și în aceeași seară Jade a răpit-o? Nu se leagă, Landry. 

— Știu. Planul răpirii se pusese deja în mișcare. 

— Dacă a fost într-adevăr așa. Tehnicienii au descoperit ceva 
de pe prima bandă video? 

— Da, dar n-am avut ocazia să mă uit. De ce? 

— Uită-te după brăţara pe care ţi-am dat-o în dimineaţa asta. 

— Ce-i cu ea? 

— Crezi că răpitorii i-au dat-o cadou la despărțire? M-am uitat 
la banda aia de cincizeci de ori. Nu se vede nicio brățară, dar 
aseară o avea la mână. 

Landry mă privi neîncrezător. 

— Vrei să spui că totul s-a făcut cu complicitatea fetei? Ti-ai 
ieșit din minţi. Estes, tu n-ai văzut-o. Au snopit-o în bătaie. N-ai 
văzut banda în care răpitorul o lovește cu cravașa. Şi, azi- 
dimineaţă, Weiss și Dwyer au găsit încă o casetă, în biroul lui 
Seabright. Arată cum a fost violată bestial. 


VP - 372 


Am ridicat brusc capul. 

— O avea acasă? In biroul lui? 

— Ascunsă după niște lucruri, pe un raft. 

La asta n-am mai știut ce să spun. Era ceea ce sperasem - ca 
Seabright să fie pus să plătească. Dar violul filmat dădea totul 
peste cap. 

— Părea autentică? am întrebat. 

— Mi-a făcut părul măciucă, spuse Landry. Îmi venea să-l iau 
pe Seabright de gât și să-l sugrum până-i ieșeau ochii din cap. 

— Şi acum unde e? 

— In arest. Avocatul statului încearcă să aleagă un cap de 
acuzare. 

— Cu prelungirea arestării lui Jade cum a mers? 

— Trey Hughes a plătit cauțiunea. 

— Mă întreb dacă Paris știe. 

— Pariez că tot el plătește și onorariul lui Bert Shapiro. 

— L-ai interogat? Pe Trey? 

— A fost invitat. Shapiro nu e de acord. 

— Rulează-i numele prin sistem. Trey are un trecut pestrit. leri 
mi-a spus că-l cunoaște pe tatăl meu, în plan profesional. 
Oamenii nu-l angajează pe Edward Estes pentru amenzi la 
circulaţie. 

Landry clătină din cap dezgustat. 

— Parc-ar fi un sac cu șerpi, toată adunătura asta. 

— Așa e. Și-acum, vom afla câţi dintre ei sunt și veninoși. 

e 

Nimic nu cauzează un dispreţ mai virulent decât 
devotamentul neîmpărtășit. Mă îndreptam spre Loxahatchee, 
gândindu-mă cum intrase Paris Montgomery la oficiul șerifului 
ca să-și toarne șeful pentru asasinarea calului și frauda din 
asigurări. Paris era genul de primadonă care cântase vioara a 
doua pe lângă Don Jade trei ani de zile. Îl ajutase să-și adune 
clientela. 

Il apărase cu o mână, iar cu cealaltă îl săpase. 

Mă întrebam dacă Paris le vânduse celor de la I.N.S. pontul în 
legătură cu Javier. În noaptea dinainte, fusese cu Trey. Era 
posibil să fi aflat de la el că eram detectiv particular, și că mă 
găsise conversând fluent în spaniolă cu singurul angajat rămas 
al lui Jade care s-ar fi putut să știe ceva folositor. 


VP - 373 


Sau, poate, Trey îl denunţase el însuși, din motive pe care 
numai el le știa. Am încercat să mi-l imaginez ca fiind unul 
dintre răpitori. Oare anii de desfrâu îl pervertiseră atât de rău, 
încât putea considera răpirea unei fete un joc? 

După-amiaza trecuse deja pe jumătate, când am cotit spre 
casa lui Paris Montgomery. În pădurile dese din Loxahatchee, o 
mare parte din lumină căzuse deja victimă umbrelor alungite ale 
pinilor înalţi și subţiri. 

Am trecut pe lângă casa unde locuia Paris, în fundătura unde 
fusesem cât pe ce să-l împușc pe Jimmy Manetti cu o noapte în 
urmă. Casele parțial construite fuseseră abandonate de lucrători 
pe ziua respectivă. Am oprit mașina, mi-am scos Glock-ul din 
ascunzătoare și m-am întors pe jos, ascunzându-mă cât puteam 
de repede la adăpostul copacilor. 

Casa era foarte asemănătoare cu a Evei Rosen: stil pseudo- 
spaniol din anii șaptezeci, cu stucaturi albe mucegăite și un 
acoperiș de șiţe din cedru năpădit de mușchi. Am intrat pe o ușă 
laterală în garaj, care era plin de echipamentele de grădinărit 
ale locatarei și podoabe de Crăciun. Infiniti-ul verde-prăzuliu nu 
era acolo. 

Ușa spre casă era încuiată, iar luminile panoului de alarmă 
arătau că sistemul fusese amorsat. Am ocolit casa pe-afară, 
căutând o ușă descuiată, o fereastră întredeschisă. Nimic. 

Prin ferestrele livingului, am văzut un covor miţos care 
cândva fusese alb și multă mobilă „mediteraneeană” demodată 
pe care nu și-ar fi revendicat-o nimeni din bazinul Mediteranei. 
Televizorul arăta aproape la fel de înalt ca mine și avea tot felul 
de aparate conectate în jur - videorecorder, D.V.D. player, 
sistem de sunet Dolby cu un pupitru de control care părea adus 
de la N.A.S.A. 

Am ajuns în spatele casei, unde o cadă mare de lemn stătea 
pe obligatoria terasă împrejmuită, lângă diverse piese de 
mobilier de grădină și plante uscate de soare. Ușa cu plasă nu 
era încuiată, dar glasvandul glisant spre sufragerie, da. Vedeam 
pe masă corespondenţa: reviste, note de plată. 

O a doua ușă glisantă cu geam, în capătul opus al terasei, 
dădea într-un dormitor cu mochetă pufoasă roz. Draperiile erau 
trase, lăsând să se vadă un pat imens, cu o cuvertură de catifea 
roșie. Deasupra tăbliei din imitație de lemn, cu ornamente, era 
agăţat un tablou reprezentând o femeie goală, cu trei sâni și 


VP - 374 


două feţe. Un televizor stătea pe o măsuţă, în capătul încăperii. 
M-am uitat la titlurile casetelor de pe raftul de jos, întrebându- 
mă dacă eu eram singura persoană din sudul Floridei care n- 
avea o colecție de filme porno. 

Undeva, în apropierea curţii, pornise motorul unei mașinării 
grele, cu un mârâit gros. Norocul meu că revenise cineva pe 
șantierul de construcții de vizavi și se pregătea să-mi strivească 
mașina. 

În curte începea să se întunece, dar cerul de deasupra 
copacilor încă mai era de un albastru intens. Zgomotul nu 
provenea dinspre casele noi de peste drum, ci de după copaci, 
dincolo de curtea din spate a lui Paris Montgomery, spre apus. 

Un motor mare duduia întruna, măcinând intermitent 
materiale. Un tocător, am presupus, gata să mă întorc. In clipa 
următoare, m-am oprit. 

Landry spusese că de pe banda sonoră a înregistrării cu Erin 
bătută de răpitori se auzea un sunet de mașini grele. Un sunet 
pe care Erin nu și-l putuse aminti, când o întrebase despre locul 
unde fusese sechestrată. 

Am pornit spre partea din spate a proprietăţii. Plină de copaci 
tineri și bambuși sălbatici, printre care se încâlceau cârcei de 
viță, latura din fund era o junglă care, lăsată în voia ei, ar fi 
înghiţit și curtea, și casa. 

Zgomotul mașinii devenea tot mai puternic. Un motor de 
camion fu ambalat, apoi urmă semnalul de avertizare, când 
șoferul băgă în marșarier. 

În timp ce încercam să văd prin desișul de verdeață, spre 
proprietatea vecină, a fost cât pe ce să-mi scape ceva. Stătea în 
mijlocul vegetației ca o ruină arhaică. Cenușie și ruginită, 
devenise aproape una cu peisajul, de-a lungul timpului. O rulotă. 
Probabil biroul unui șef de șantier, cândva, având în capăt o 
fereastră plină de praf. Cineva scrisese pe ea, cu vârful 
degetului, un singur cuvânt: HELP. 


VP - 375 


Capitolul 51 


Viața se poate schimba cât ai clipi din ochi. 

Fusesem cât pe ce să n-o observ. Fusesem gata să mă întorc 
și să plec. Și deodată, iat-o: adevărata cauză pentru care Paris 
Montgomery închiriase acea casă dărăpănată, atât de departe 
de terenurile de prezentare. Crezusem că venise acolo ca să 
scape de priviri indiscrete, și avusesem dreptate. Dar relaţia ei 
cu Trey Hughes nu fusese singurul lucru pe care voise să-l 
ascundă. 

Rulota stătea parţial ascunsă în vegetaţie ca o fiară chircită, 
de coșmar. Imaginea ei îmi trezea amintiri pe care aș fi preferat 
să nu le am. 

Adrenalina îmi aleargă prin vene ca un carburant de rachetă, 
inima-mi bate ca un piston. Sunt gata de lansare. 

Am scos pistolul și m-am apropiat, pe lângă o latură a rulotei. 
Numai când am ajuns chiar acolo am putut vedea cărarea care 
ducea le treptele metalice ruginite agăţate în spatele ei. 

Deși soarele nu mai ajungea acolo de cel puţin o oră, și se 
lăsa răcoarea, mă treceau nădușelile. Îmi auzeam propria 
respirație. 

Mi s-a spus să stau pe loc, să aștept, dar știu că nu e bine 
așa... timp pretios... E cazul meu. Știu ce fac... 

La fel mă simţeam și acum. Cazul meu. Descoperirea mea. 
Dar și o ezitare. Teamă. Aprehensiune. Ultima dată când luasem 
această decizie, mă înșelasem. Amarnic mă înșelasem. 

M-am rezemat de peretele rulotei, făcând un efort să-mi 
calmez pulsul, încercând să-mi încetinesc procesele de gândire, 
căutând să-mi alung emoţiile care aveau mai mult de-a face cu 
stresul post-traumatic decât cu prezentul. 

Paris trebuia să fi închiriat acea proprietate cu luni de zile în 
urmă, am judecat. Dacă o alesese datorită izolării, datorită 
rulotei, însemna că perioada de premeditare data dinaintea 
începerii sezonului. Mă întrebam dacă Erin fusese aleasă în 
slujbă pentru potenţialul ei de grăjdăriță sau de victimă. 

Mâna stângă îmi tremura, în timp ce-mi scoteam telefonul. 
Am format numărul de pager al lui Landry, lăsându-l pe al meu 


VP - 376 


și 911. Am sunat la mesageria lui vocală, i-am lăsat adresa lui 
Paris Montgomery și i-am spus să vină imediat. 

Și acum? m-am întrebat, în timp ce puneam telefonul la loc în 
buzunar. Să aștept? Să aștept ca Paris să vină acasă și să mă 
găsească în curtea din spate? Să las să treacă lumina zilei, și 
ocazia, până mă suna Landry? 

E cazul meu. Știu ce fac... 

Știam ce-ar fi spus Landry. Mi-ar fi spus să-l aștept. Să stau în 
mașină, ca o fată cuminte. 

N-am fost niciodată o fată cuminte. 

E cazul meu. Știu ce fac... 

Ultima dată când gândisem așa, greșisem grav. 

Voiam ca acum să am dreptate. 

Încet, am urcat scărița de fier care de-a lungul timpului se 
afundase în solul nisipos, îndepărtându-se cu câteva degete de 
rulotă. Stând într-o parte a ușii, am bătut o dată, spunând: 

— Poliţia! 

Nu se întâmplă nimic. Din rulotă nu se auzea nicio mișcare. 
Niciun foc de armă nu găuri ușa. Îmi trecu prin minte că era 
posibil ca Van Zanat să fie înăuntru, stând ascuns până putea 
lua avionul spre Bruxelles. Putea să fi fost complicele lui Paris 
Montgomery în tot planul, ajutând-o să-l elimine pe Jade și să-și 
asigure locul în viaţa lui Trey Hughes, în timp ce el, Van Zandt, 
își satisfăcea plăcerea de a domina fete tinere. Poate că 
răscumpărarea trebuia să fie recompensa lui pentru că o ajutase 
să-l ruineze pe Don Jade. 

Și ce rol avusese Erin? Nu mai eram sigură, după tot ceea ce- 
mi spusese Landry despre benzile video cu bătaia și violul. 
Înregistrarea răpirii, pe care o văzusem de zeci de ori, mă 
făcuse să mă întreb dacă Erin era cu adevărat o victimă. Poate 
că Paris o ademenise spunându-i că avea ocazia să-și 
pedepsească părinţii - și, o dată ce planul se pusese în mișcare, 
o lăsase pe mâna lui Van Zandt. Ideea mă îngreţoșa. 

Stând într-o parte, mi-am ţinut respiraţia, în timp ce 
întredeschideam încet ușa cu mâna stângă. 

Billy Golam deschide smucit ușa, cu ochii holbați și mintea 
trosnită de specialitatea casei - meth cristal. Gâfâie. Are un 
pistol în mână. 

Un strop de sudoare mi se prelingea printre sprâncene, 
coborând pe nas. 


VP - 377 


Cu Glock-ul în față, am sărit în rulotă, plimbând ţeava armei 
de la stânga la dreapta. In prima cameră nu era nimeni. Am 
zărit doar în treacăt mobilierul: un birou vechi de oțel, un 
lampadar, un scaun. Toate, acoperite cu praf și pânze de 
păianjeni. Grămezi de ziare vechi. Cutii de vopsea aruncate. 
Mirosurile stătute și scârboase de praf și ţigări, și al mucegaiului 
care creștea sub linoleumul vechi de pe jos, îmi asaltară nările. 
Sunetele mașinăriilor de afară păreau să se amplifice în rulota 
metalică. 

Prudentă, am pornit spre a doua cameră, cu pistolul în poziţie 
de tragere. 

Nu văzusem banda cu bătaia primită de Erin, dar știam din 
descrierea lui Landry că acolo se întâmplase. Lângă peretele din 
spate se afla un pat cu tăblie de metal. O saltea murdară, 
pătată, fără așternut. Pete de sânge. 

Mi-am imaginat-o pe Erin acolo, așa cum o descrisese Landry: 
goală, plină de vânătăi, cu un braţ legat de tăblia patului, urlând 
în timp ce atacantul o lovea cu cravașa. Mi-am imaginat-o ca 
victimă. 

La câţi pași de picioarele patului se afla un trepied cu o 
cameră video. In spatele trepiedului, o masă plină cu cutii de 
suc goale, sticle de apă pe jumătate goale, pungi de chipsuri 
desfăcute și o scrumieră plină de chiștoace. Mai erau vreo două 
scaune de grădină, unul cu un număr al revistei „/n Sty/ee” lăsat 
pe tăblie, celălalt cu niște haine aruncate la întâmplare pe brațe 
și spătar, și prin jur. 

Un platou de filmare. Decorul dramei perverse al cărei act 
final încă nu se jucase. 

Duduitul motoarelor de afară încetase. Simţeam tăcerea ca pe 
prezenţa fizică a cuiva care tocmai intrase pe ușă. Pielea de pe 
braţe și ceafă mi se încreţi, în alertă. 

Am trecut lângă peretele alăturat ușii, cu Glock-ul ridicat, gata 
să trag. 

Am auzit, fără s-o văd, ușa de-afară deschizându-se. Am 
așteptat. 

Mișcare în prima cameră. Zgomot de pantofi pe linoleumul 
vechi. Zăngănitul cutiilor de vopsea lovite. Miros de dizolvant. 

M-am întrebat, în timp ce ieșeam pe ușă, cu care din ei 
aveam să mă confrunt. Cu Paris? Cu Van Zandt? Cu Trey 
Hughes? 


VP - 378 


Am ieșit în ușă și mi-am îndreptat pistolul spre Chad 
Seabright. 

— Ai să-ţi pierzi locul în senatul studenţesc, pentru asta. 

Se holbă la mine, în timp ce dizolvantul de vopsea se aduna 
într-o baltă la picioarele lui. 

— Te-aș întreba ce faci aici, Chad, dar se vede cu ochiul liber. 

— Nu... îngăimă el, clătinând din cap, cu ochi mari. Nu-i ceea 
ce credeți. 

— Serios? Nu te văd pregătindu-te să distrugi dovezi ale unei 
crime? 

— Eu n-am avut niciun amestec! insistă el. Erin mi-a dat 
telefon de la spital. M-a rugat s-o ajut. 

— lar tu, care ești absolut nevinovat, ai lăsat totul baltă ca să 
comiţi un delict pentru ea? 

— O iubesc, spuse el cu sinceritate. A rasolit-o. Nu vreau să 
ajungă-n pușcărie. g 

— Și pentru ce să ajungă la pușcărie, Chad? Ințelesesem că 
ea era victima, în toate astea. 

— Păi este...! 

— Dar ţi-a spus să vii aici și să dai foc rulotei? Detectivilor le-a 
spus că nu știa unde fusese sechestrată. Cum de ai știut să vii 
aici? 

Vedeam rotițele învârtindu-i-se în minte, în timp ce căuta 
înnebunit o explicaţie. 

— De ce-ar putea avea Erin probleme, Chad? am întrebat din 
nou. Detectivul Landry are benzile video cu ea bătută și violată. 

— A fost ideea ei. 

— Să mănânce bătaie? Să fie violată? Astea au fost ideile lui 
Erin? 

— Nu, ale lui Paris. Nu era vorba să fie pe bune. Așa a zis Erin. 
Trebuia să fie ca o înscenare. Paris i-a spus. Ca să-l ruineze pe 
Jade și să-i ia firma-n primire. Dar toate au ieșit aiurea. Paris s-a 
întors împotriva ei. Erau cât pe ce se omoare. 

— Cine „erau”? 

Își mută privirea și oftă greu, agitat. Fruntea-i lucea de 
sudoare. 

— Nu știu. Numai despre Paris vorbea. lar acum se teme că 
Paris o să-ncerce s-o tragă și pe ea-n jos după ea. 

— Așa că tu dai foc locului crimei, și toţi sunt chit. Asta a fost 
înțelegerea? 


VP - 379 


Mărul lui Adam i se mișcă în sus și-n jos, în timp ce înghiţea. 

— Știu cum pare. 

— Pare că ai intrat în rahat pân-la gât, băiete, am replicat. 
Fața la perete și picioarele desfăcute. 

— Vă rog, nu faceţi asta, mă imploră el, înghiţindu-și lacrimile. 
Nu vreau să am probleme cu poliţia. La toamnă, era vorba să 
merg la Brown. 

— Trebuia să te gândești la asta înainte de a accepta să 
comiţi o crimă de incendiere. 

— O ajutam doar pe Erin, spuse el din nou. Nu-i o fată rea. 
Zău că nu e. Doar că... doar că... mereu o-ncurcă. Și voia să i-o 
plătească și lui taică-meu. 

— Și tu nu voiai? 

— Eu am să-mi termin curând studiile. N-o să mai conteze ce 
zice el. Atunci, Erin și cu mine o să putem fi împreună. 

— La perete, am ordonat din nou. 

— Chiar nu puteţi să mă înțelegeți? se milogi el plângând de-a 
binelea, în timp ce făcea un pas spre perete. 

— N-am o fire prea înţelegătoare. 

Am făcut încă doi pași în cameră, pe când Chad pornea spre 
peretele despărțitor. Un dans lent al unor parteneri care nu prea 
vor să-și schimbe locurile. Îmi ţineam pistolul spre el. Când am 
trecut prin dreptul ușii deschise, privirea mi se repezi într-o 
parte. 

Paris Montgomery urca treptele. 

Imediat ce-am întors capul, Chad se întoarse și se repezi la 
mine, cu chipul schimonosit de furie. 

Pistolul mi se descărcă în timp ce mă lovea peste antebraţe, 
deviind glonţul. M-am clătinat înapoi, împinsă de greutatea lui, 
împiedicându-mă de cutiile de vopsea și teancurile de ziare 
vechi. Când am lovit podeaua, mi se tăie respiraţia. M-am lovit 
la cap atât de tare de-am văzut stele verzi. 

Aveam încă Glock-ul în mâna dreaptă, cu degetul petrecut 
prin garda trăgaciului. Pistolul stătea într-o poziţie piezișă, iar 
degetul meu se îndoise nefiresc. Nu puteam să trag, dar am 
ridicat arma și l-am lovit din răsputeri pe Chad Seabright în cap. 
Gemu, iar sângele îi țţâșni din obraz când încercă să mă înhațe 
de beregată. 

Mi-am luat avânt și l-am lovit din nou, nimerindu-i ochiul drept 
cu ţeava pistolului. Globul ocular îi explodă, sângele și fluidul 


VP - 380 


revărsându-se din țesuturile turtite. Chad urlă și se aruncă într-o 
parte, cu mâinile la faţă. 

M-am rostogolit de sub el, încercând să-mi adun picioarele 
sub trup, alunecând pe dizolvantul de vopsea, căutând să mă 
agăţ de orice-mi ieșea în cale. 

— Curvă! Futu-te-n cur de boarfă! răcni Chad în spatele meu. 

Apucând piciorul biroului metalic, m-am ridicat. Am aruncat o 
privire înapoi și l-am văzut pe Chad, cu o mână peste ochiul 
mutilat, iar cu cealaltă ridicând o cutie de vopsea. Cutia mă 
nimeri în falca stângă, smucindu-mi capul într-o parte. 

Am căzut peste birou, agățându-mă cu o mână de marginea 
opusă, și m-am tras pe deasupra, în timp ce Chad începea să 
dea de mai multe ori în mine cu cutia. 

Căzând pe podea în cealaltă parte, am încercat să-mi 
desprind pistolul de degetul rupt. Adrenalina îmi amorţea 
durerea. Aveam s-o simt mai târziu - dacă nu mă părăsea 
norocul. 

Mă așteptam ca și Chad să sară peste birou, dar când am 
ridicat privirea am văzut o văpaie translucidă, portocalie cu 
albastru, când dizolvantul fu aprins și gazele izbucniră în sus. 

Apucând Glock-ul, cu degetul arătător al mâinii stângi pe 
trăgaci, m-am săltat în picioare și am tras, în timp ce Chad 
zbura pe ușă afară, trântind-o în urma lui. 

Partea opusă a camerei era în flăcări, focul lingând hulpav 
peretele cu lambriuri ieftine, spre tavan, cuprinzând mormanele 
de hârtie de pe jos. Ardea spre mine. Ardea spre camera a doua. 
În câteva minute, rulota avea să devină un rug. Și, din câte 
vedeam, nu exista nicio ieșire. 

e 

Landry văzu aura focului de la o milă distanță, deşi spera, 
împotriva oricărei nădejdi - chiar în timp ce apăsa pe 
accelerator și dădea drumul girofarurilor și sirenei - că sursa 
vâlvătăii era altceva, altundeva. Dar, pe măsură ce se apropia 
de adresa pe care i-o dăduse Elena, se convingea tot mai mult 
că nu era așa. Dispecerul de comitat îi apela codul prin radio. 

Landry opri în curte, sări din mașină și o luă la fugă spre 
partea din spate a proprietăţii. 

Pereţii și ferestrele unei mici rulote se profilau pe un fundal 
portocaliu. 


VP - 381 


— Elena! răcni el, încercând să se facă auzit peste vuietul 
focului. Elena! 

lisuse Dumnezeule, dacă era înăuntru... 

— Elena! 

Alergă spre rulotă, dar dogoarea îl împinse înapoi. 

Dacă era înăuntru, era moartă. 

e 

Tușind, m-am repezit spre a doua cameră, fugărită de flăcări, 
care se repezeau deja în susul peretelui, pe lângă ușă. O singură 
pălălaie m-ar fi înghiţit toată. 

O altă ușă de ieșire se afla în colțul opus al celei de-a doua 
camere. Fumul era atât de gros, încât abia o distingeam. 
Împiedicându-mă de scaune, am alergat într-acolo, m-am izbit 
de ea din fugă, am apăsat pe clanţă și am împins. Încuiată. Am 
răsucit yala și am încercat din nou. Era încuiată pe din afară. Nu 
ceda. 

Focul se rostogolea în cameră ca un torent, pe sub tavanul 
subțire. 

Văârându-mi pistolul în blugi, am luat camera video de pe 
trepied, am aruncat-o pe pat și am ridicat trepiedul ca pe o bâtă 
de baseball, lovind spre fereastra unde Erin Seabright scrisese 
cuvântul HELP în praf. O dată. De două ori. Geamul se crăpă, dar 
rămase în rama ferestrei. 

Am izbit în mijloc cu capătul trepiedului, încercând să-l împing 
afară, alarmată că în acel moment valul de oxigen proaspăt 
avea să alimenteze flăcările. Mi-ar fi calcinat pielea și mi-ar fi 
topit plămânii, iar dacă nu muream pe loc, mi-aș fi dorit-o. 

Vedeam flăcările venind și mă gândeam la infern. 

Tocmai când crezusem că eram mântuită... 

Pentru ultima oară, am dat cu trepiedul în geam. 

e 

— Elena! urlă Landry. 

Încercă din nou să se apropie de rulotă, și căzu lat la pământ, 
când ceva dinăuntru explodă. Flăcările se rostogoliră prin 
ferestrele sparte, în vâlvătăi portocalii învolburate. În depărtare, 
se auzeau sirenele venind. Prea târziu. 

Zguduit, sfârșit, se ridică în picioare și rămase pe loc, 
incapabil să mai facă sau să se mai gândească la ceva. 


VP - 382 


În prima clipă am crezut că era Chad, care stătea în curte 
admirându-și opera, încântat că mă omorâse. Apoi porni spre 
mine, strigându-mă pe nume, și am știut că era Landry. 

Strângând camera video la piept, am încercat să alerg spre el, 
cu picioarele ca de cauciuc, slăbite de efort și ușurare. 

— Elena! 

Mă apucă de umeri și mă trase după el, îndepărtându-mă de 
rulota aprinsă, spre terasa lui Paris Montgomery. 

— lisuse Christoase, gâfâi el, așezându-mă pe un scaun și 
cercetându-mă, cu ochii, cu mâinile, care-i tremurau. Am crezut 
că erai acolo. 

— Eram, am răspuns, tușind. Chad Seabright a pus focul. E 
înhăitat cu Paris și Erin. L-ai prins? l-ai prins? 

Clătină din cap. 

— Nu e nimeni în casă, doar câinele ei. 

Jack Russell-ul se agita după ușile terasei, sărind ca o minge și 
lătrând încontinuu. 

Din faţa casei se auzi urletul sirenelor. Un ajutor de șerif 
apăru în fugă pe lângă garaj. Landry îi ieși în întâmpinare, 
ridicându-și insigna. În timp ce eu tușeam, scuipându-mi din 
plămâni fumul, l-am văzut arătând spre casă. Polițistul dădu din 
cap și-și scoase arma. 

— Eşti rănită? mă întrebă, lăsându-se iar pe vine în fața mea. 

Îmi atinse obrazul, unde mă lovise cutia de vopsea. Nu mi-l 
simțeam, nu știam dacă fusesem rănită grav. Am bănuit că nu, 
când privirea lui Landry trecu mai departe, inspectându-mă în 
continuare. 

— Mi-am rupt degetul, am spus, ridicând mâna dreaptă. 

Mi-o luă ușor într-a lui, privindu-mi degetul. 

— Am trecut prin altele și mai rele. 

— Capoasă afurisita, mormăi el. De ce nu m-ai așteptat? 

— Dacă te așteptam, Chad îi dădea foc... 

— Fără tine înăuntru! completă Landry, ridicându-se; se 
învârti în loc, în faţa mea. Nu trebuia să intri acolo, Elena. Ai fi 
putut compromite probele... 

— Și noi? Nu ne-am mai fi ales cu nimic! am strigat, ridicându- 
mă și eu în picioare. 

— Noi? repetă el, cu un pas înainte, încercând să mă 
intimideze. 

Nu m-am descurajat. 


VP - 383 


— E cazul meu. Eu te-am chemat și pe tine. Eu plus tu fac 
„noi”. Nici să nu te gândești să mă mai dai la o parte, Landry. 
Sunt în povestea asta pentru Molly, iar dacă reiese că sora ei a 
participat de bunăvoie, am s-o strâng pe Erin Seabright de gât 
cu mâinile mele. Și atunci, n-ai decât să mă-nchizi și-am să 
dispar din viața ta pentru următorii douăzeci și cinci de ani. 

— N-a lipsit mult să dispari din viața mea pentru totdeauna! 
răcni el, făcând un gest violent în direcția focului. Crezi că asta 
vreau? 

— Asta vrea toată lumea din O.S! 

— Ba nu! Nu și eu! Uită-te la mine! Eu nu vreau asta. 

Stăteam faţă-n faţă. Îi înfruntam încruntată privirea. Se uită 
lung la mine, cu expresia îmblânzindu-i-se treptat. 

— Nu, șopti el. Nu, Elena. Nu vreau să dispari din viaţa mea. 

În mod excepţional, n-am știut ce să-i răspund. 

— M-ai speriat îngrozitor, continuă încet Landry. 

Asemenea, mi-am spus, deși pentru mine încă nu trecuse. Am 
preferat să schimb subiectul. 

— Spuneai c-ai să mă ţii la curent. Cazul a fost al meu mai 
întâi. 

Landry dădu din cap. 

— Da... Da, așa am spus. 

Tocmai soseau mașinile de pompieri din Loxahatchee, prima 
repezindu-se cu viteză în curte. l-am privit pe pompieri cum 
intrau în acțiune, nepăsătoare ca și cum i-aș fi văzut pe un 
ecran de cinematograf, apoi mi-am privit mâinile. Incă mai 
tineam în ele camera video, l-am întins-o lui Landry. 

— Am salvat-o pe-asta. O să poţi lua amprentele. 

— Aici au ţinut-o? întrebă el, privind înapoi spre rulotă. 

— Chad a spus că Erin a fost și ea complice la început, dar pe 
urmă Paris s-a întors împotriva ei. Dar, în cazul ăsta, de ce n-a 
omorât-o? 

— Cred că întrebarea asta va trebui să i-o punem lui Paris, 
răspunse el. Și lui Erin. Știi cumva ce mașină are Paris? 

— Un Infiniti verde-prăzuliu. Chad are o camionetă Toyota 
neagră. Și un ochi lipsă. S-ar putea să se ducă la un spital. 

Landry își arcui o sprânceană. 

— Un ochi lipsă? l-ai scos ochiul? 

Am ridicat din umeri, mutându-mi privirea, cu oribila imagine 
încă atât de clară în minte încât îmi întorcea stomacul pe dos. 


VP - 384 


— Face fata ce poate... 

Își frecă gura cu o mână, clătinând din cap. 

— Eşti cam dură, Estes. 

Sunt sigură că în acel moment numai dură nu arătam. 
Greutatea adevărului care ieşea la iveală mă apăsa. Valul de 
adrenalină al momentelor din preajma morții trecuse. 

— Vino-aici, mă chemă Landry. 

L-am privit, iar el îmi atinse faţa cu mâna - în dreapta, pe 
partea cu care puteam să simt. l-am simțit mâna până-n 
adâncul inimii. 

— Mă bucur că n-ai murit, murmură. 

Aveam senzaţia că nu vorbea despre prezent, despre rulotă. 

— Și eu, am răspuns, rezemându-mi capul de umărul lui. Și 
eu. 


VP - 385 


Capitolul 52 


Landry îi dădu în urmărire generală pe Paris Montgomery și 
Chad Seabright. Toate unitățile rutiere ale comitatului și ale 
statului aveau să caute Infiniti-ul verde-prăzuliu și camioneta 
Toyota a lui Chad. Semnale suplimentare de alarmă fuseseră 
trimise la Paza de Coastă și la aeroporturile din West Palm 
Beach și Fort Lauderdale, precum și la aeroporturile mai mici din 
vecinătate. 

Unul dintre motivele pentru care sudul Floridei a fost 
întotdeauna un canal de trafic al drogurilor este acela că există 
numeroase căi de intrare și de ieșire, iar o fugă promptă te 
poate duce imediat în altă ţară. Paris Montgomery cunoștea 
mulți oameni din afacerile cu cai, mulţi bogătași care aveau 
avioane și iahturi. 

Și-l cunoștea și pe unul care transporta cai spre Europa chiar 
în acea seară: Tomas Van Zandt. 

— A fost reperat? l-am întrebat pe Landry. 

Stăteam în mașina lui, în curtea din faţă a casei închiriate de 
Paris Montgomery. 

— Nu. La faza asta, tipii lui Armedgian au marcat frecţia 
secolului. 

l-am spus despre transportul de cai în Europa. 

— Pariez că amândoi vor încerca să fugă din ţară la noapte. 

— Am pus în alertă liniile aeriene, răspunse Landry. 

— Nu, n-ai înţeles. Zborurile cargo sunt cu totul altceva. Dacă 
ai chef vreodată de-o sperietură ca la carte în materie de 
terorism, zboară la un moment dat peste Atlantic cu un 
transport de cai. 

— Excelent. Weiss și federalii pot merge să păzească 
terminalul cargo. 

Comandantul pompierilor din Loxahatchee se apropie de 
mașină în timp ce Landry își scotea telefonul celular. Era un om 
înalt, cu mustață stufoasă. Fără echipament pe el, îmi imaginam 
că ar fi arătat slab ca un stâlp. 

— Tratează-l ca pe-un câmp infracţional, șefule, îi spuse 
Landry pe fereastră. 

— Just. Incendiere. 


VP - 386 


— Și asta. L-ai găsit pe proprietarul lotului? 

— Nu, domnule. E plecat din ţară. Am luat legătura cu 
compania de administrare a proprietăţilor. Îl vor contacta ei pe 
proprietar. 

— Ce companie de administrare a proprietăţilor? Ai întrebat? 

Șeful pompierilor se aplecă să mă privească. 

— Gryphon Property Management. Wellington. 

M-am uitat la Landry, pe când telefonul lui începea să sune. 

— E timpul să mai avem o conversaţie cu Bruce. E tot în 
custodie? 

— Nu. l-au dat drumul. Landry, se prezentă el în telefon. 

Mușchii feței i se crispară, în timp ce se încrunta. 

— Ce dracu’ vrei să spui, a dispărut? Unde mama mă-sii era 
paznicul? 

Erin, mi-am spus. 

— Când? întrebă Landry. Bine, da-i de-a dreptul fantastic de 
nu se poate! Zi-i ăluia că după ce-și scoate capu’ din cur, am să 
i-l smulg de pe umeri și i-l împing la loc în găoz! 

Închise nervos telefonul și mă privi. 

— Erin a șters-o. Cineva a dat foc hârtiilor dintr-un coș de 
gunoi, în cealaltă parte a oficiului surorilor, iar fraierul de la ușa 
ei și-a părăsit postul. Când s-a întors, nu mai era. 

— E cu Chad. 

— ȘI fug. 

Landry porni mașina. 

— Te las la urgenţă. Eu am de alergat. 

— Lasă-mă la mașina mea, i-am spus. Am să merg singură. 

— Elena... 

— Nu-i decât un deget, Landry. N-am să mor din asta. 

Oftă adânc și nu mai spuse nimic. 

e 

Era o noapte înceată la urgenţă. Mi-au făcut o radiografie și 
au constatat că nu aveam degetul rupt, ci doar dislocat. Medicul 
îmi făcu în mână o injecție cu lidocaină și-mi potrivi degetul la 
loc. Am refuzat atela, care ar fi fost prea greoaie, preferând ca 
degetul să fie legat de vecinul lui. Îmi dădu și o reţetă de 
analgezice. Am dat-o înapoi. 

La plecare, m-am oprit să întreb dacă venise cineva cu o 
leziune gravă la ochi. Mi se răspunse că nu. 


VP - 387 


În timp ce ieșeam din spital, m-am uitat la ceas. Încă cinci ore 
până la decolarea avionului lui Van Zandt, mai întâi spre 
Aeroportul Kennedy, și de-acolo, la Bruxelles. 

Toată poliţia din Palm Beach County îl căuta, o căuta pe Paris, 
îi căuta pe Chad și Erin. Între timp, Don Jade ieșise pe cauţiune, 
iar Trey Hughes completase cecul. 

Toate se învârteau în jurul lui Trey Hughes - tranzacţia cu 
terenuri, Stellar, Erin - și, din câte știam, nimeni nu-l căuta. Am 
pornit după el. Dacă el se afla în mijlocul întregii combinaţii, 
poate că tot acolo se găsea și cheia. 

Știam că Trey avusese o casă în Polo Club, lângă terenurile de 
prezentare pentru clienţii cu bani. Am pornit într-acolo, luând-o 
pe străzile lăturalnice care treceau pe lângă Fairfielas. 

Poarta de la Lucky Dog Farm era deschisă. Am distins forma 
unei mașini lângă rulota șefului de șantier. Când am cotit, 
farurile mele trecură peste partea din spate a Porsche-ului clasic 
al lui Trey. Am oprit motorul și am coborât, cu Glock-ul în mâna 
stângă. 

Singura lumină pe care o vedeam era a lămpii mari de 
serviciu montate pe un stâlp, dar undeva în apropiere Jimmy 
Buffett cânta ceva în legătură cu plăcerile iresponsabilităţii. 

M-am luat după sunet, pornind în lungul grajdurilor uriașe și 
întunecate și ocolindu-le capătul. La etajul clădirii, un balcon o 
parcurgea pe toată lungimea, cu vedere spre arena cu 
obstacole. Scena era luminată de lumânări și lampioane. L-am 
văzut pe Trey dansând, cu jarul nelipsitei sale ţigări lucind ca un 
punct portocaliu în întuneric. 

— Vino sus, scumpo! mă chemă el. Credeam că n-o să mai 
ajungi aici. Am început petrecerea fără tine. 

Am urcat scara, nescăpându-l din ochi. Era drogat. Cu ce 
anume, n-aveam de unde să știu. În anii optzeci, preferata lui ar 
fi fost cocaina. Tocmai reintra în modă, când ieșisem eu din 
divizia de narcotice. Nostalgii de-ale eroilor tragici ai drogurilor. 

— Ce sărbătorim, Trey? l-am întrebat, când am ajuns pe 
balcon. 

— Viața mea ilustră și stelară, răspunse el, continuând să 
danseze. 

Într-o mână ţinea o sticlă de tequila. Cămașa aloha îi atârna 
descheiată peste o pereche de pantaloni kaki. Era desculț. 

— Stelară, repetă, începând să râdă. Ce banc prost! Șocant! 


VP - 388 


Cântecul se sfârși, iar Trey se rezemă de balustradă și trase o 
dușcă din sticlă. 

— Mă așteptai? l-am întrebat. 

— Nu, de fapt așteptam pe altcineva. Da știi, de fapt nici nu 
prea contează, nu-i așa? 

— Nu știu, Trey. Cred că s-ar putea să conteze - depinde ce 
motive ai. O așteptai pe Paris? 

Își frecă fața, făcând să-i sară scântei din ţigară în jurul 
capului, ca niște licurici. 

— Așa e. Acum ești pe post de detectiv particular. Galoș. 
Carici privat - sau asta-i politic incorect? Ar trebui să zic 
păsărică privată, nu? 

— Nu cred că Paris o să mai vină în seara asta, Trey. A fost 
reţinută. 

— Zău? Ce treabă are? 

— Fuge de poliţie, am răspuns. Ea și Chad Seabright au 
încercat azi să mă omoare. 

Miji ochii spre mine, așteptând poanta. 

— lubito, ce-ai fumat? 

— Haide, Trey. Ai fost la ea acasă de cel puţin o sută de ori. 
Știu despre relaţia voastră. Nu-ncerca să-mi spui că nu știi nimic 
de rulotă, de Erin... 

— Erin? Pe Erin a răpit-o cineva. Praful se-alege de lumea asta 
împuțită... 

Am clătinat din cap. 

— Totul a fost o înscenare. Nu știai? O înscenare pentru tine. 

Îi vedeam faţa în lumina lumânărilor. Încerca să se 
dumirească prin ceața din creier. Fie nu știa despre ce vorbeam, 
fie voia să se convingă singur că nu știa. 

— O piesă în trei acte, am spus. Înșelătorie, inducere în 
eroare, sex, crimă. Shakespeare ar fi fost mândru. Incă nu 
cunosc tot scenariul, dar începe cu o căutare a pământului 
făgăduinţei - ferma Lucky Dog - și regele său - adică, tu. 

Ultimele urme ale zâmbetului nedumerit i se șterseră de pe 
faţă. 

— Uite ce știu până acum: povestea începe cu o fată numită 
Paris, care vrea foarte mult să ajungă regină. O dorește atât de 
mult, încât complotează să-l ruineze pe singurul om care stă 
între ea și împlinirea visului: Don Jade. 


VP - 389 


N-ar trebui să fie prea greu, își spune ea, fiindcă Don Jade are 
deja o reputaţie proastă. Oamenii sunt dispuși să creadă despre 
el tot ce poate fi mai rău. Vor crede că a omorât un cal de 
sărituri care nu aducea sume fabuloase. Fraudă în asigurări? A 
mai făcut-o și-nainte, și i-a mers. 

Grăjdăriţa lui dispare. El e ultima persoană care a văzut-o. 
Reiese că a fost răpită. Și când va scăpa, pe cine o să-l acuze de 
răpire? Pe Don Jade. p 

Desigur, își spune Paris, acum Trey o să-l părăsească. In orice 
caz, Jade va intra curând la pușcărie. lar ea va deveni regina 
fermei Lucky Dog. 

Trey mă întrerupse: 

— Nu-i o poveste prea amuzantă. 

Își stinse ţigara pe muchia de piatră a balustradei și o aruncă 
în noapte. 

— Într-adevăr, nu e. Și nici nu va avea un final prea fericit. 
Credeai că da? 

— Mă cunoști, Ellie. Încerc să nu cred nimic. Eu nu sunt decât 
o ceașcă Dixie pe marea vieţii. 

Își trase nasul și se frecă din nou pe faţă. O masă rotundă 
stătea chircită ca o ciupercă în faţa unui glasvand deschis care 
dădea într-o cameră întunecoasă. Câteva lumânări aprinse în 
mijlocul ei își revărsau lumina peste o tavă de sticlă cu cocaină 
tăiată în linii. Lângă tavă se afla un pistol Beretta calibru 0,32. 

— Pistolul pentru ce e, Trey? l-am întrebat, încurajată de 
greutatea propriei mele arme - chiar dacă o ţineam în mâna 
stângă. 

— Pentru șobolani, răspunse el, scoțând încă o ţigară din 
buzunar. 

Își aprinse bricheta și trase un fum, suflându-l spre cerul 
nopții. 

— Poate-am să joc o mică ruletă rusească, mai târziu. 

— Ar fi un joc foarte scurt, am remarcat. E pistol automat. 

Zâmbind, ridică din umeri. 

— Povestea vieţii mele: prizonierul unui joc trucat. 

— Mda, ai suferit de n-ai mai putut. Cât ai moștenit la 
moartea lui Sally? Optzeci de milioane? O sută? 

— Cu obligaţii atârnate de fiecare. 

— Nu par să te împiedice să cheltuiești. 

— Într-adevăr. 


VP - 390 


Se întoarse și privi peste proprietate, care nu se vedea decât 
ca o combinaţie de nuanțe diverse ale culorii negre. 

— De ce-ai plătit cauţiunea lui Jade, Trey? De ce i l-ai adus pe 
Shapiro? l-am întrebat, rezemându-mă și eu de balustradă. 

Îmi zâmbi scurt. 

— Pentru că tatăl tău era indisponibil. 

— Niciodată-n viaţa ta n-ai fost mai loial decât un cotoi. De 
ce-i rămâi alături tocmai lui Don Jade? 

— Datorită lui am ajuns ceea ce sunt azi, spuse, cu încă un 
zâmbet strâmb. 

— El a omorât-o pe Sally, nu-i așa? Tu erai cu nevasta lui 
Michael Berne, regulând-o pentru alibi, iar Jade a intrat în casă și 
a pândit-o... lar acum, nu mai poţi să scapi. 

— De ce-aș vrea să scap de toate astea? replică el, cu ţigara 
săltându-i pe buză, în timp ce-și desfăcea larg braţele. Sunt 
regele lumii! 

— Nu, Trey, l-am contrazis. Ai avut dreptate prima dată când 
ai spus: ești clownul cel trist. Ai avut parte de toate, și ai s-o 
sfârșești fără nimic. 

— Ştii și tu câte ceva despre asta, nu-i așa, Ellie? replică el. 

— Știu totul. Dar eu ies acum din groapă, Trey, iar tu vei 
ajunge înmormântat în ea. 

Mi-am scos telefonul din buzunarul blugilor și am încercat să 
formez numărul lui Landry, folosindu-mi cu greutate mâna 
dreaptă, încă pe jumătate amorțită și înfierbântată de o durere 
care pulsa pe sub anestezic, așteptând să se trezească la viaţă. 
Landry trebuia să știe că Trey o așteptase pe Paris. Probabil se 
gândise să vină la el pentru a lua o mașină pe care poliţia n- 
avea s-o caute. Poate voia să-i ceară bani pentru a se ascunde 
undeva în Europa. Sau, poate, avea să încerce să-l convingă pe 
Trey s-o însoțească și el. Doi fugari bogaţi, cutreierând 
capitalele strălucitoare ale Europei. 

M-am retras cu doi pași, mutându-mi pistolul și telefonul dintr- 
o mână în alta, cu ochii la Trey, playboy-ul în mizerie, Peter Pan 
complet corupt de timp și desfrâu. 

Telefonul lui Landry începu să sune, în timp ce Paris 
Montgomery ieșea din întuneric, prin glasvandul deschis. Fără 
ezitare, luă pistolul Beretta de pe masă și-l ridică drept spre faţa 
mea. 


VP - 391 


Capitolul 53 


— Administrăm multe proprietăţi, domnule detectiv, spuse 
Bruce Seabright. Cu cele mai multe dintre ele, eu n-am nimic 
de-a face. 

— Nu mă interesează decât ce aveţi de-a face cu asta, spuse 
Landry. 

Se aflau în biroul lui Seabright de la domiciliu. Seabright se 
învârti în loc, oftând, cu ochii spre tavan. 

— N-am nimic de-a face nici cu ea! 

— Știm amândoi că nu e adevărat. 

— Nu știu de unde-a apărut banda aia video, continuă 
Seabright. Cineva a strecurat-o aici. 

— Mda, sigur. Ține-o tot așa. Mă interesează proprietatea din 
Loxahatchee. 

— Am un avocat. Vorbește cu el. 

— Sunt subiecte diferite. 

— lar eu ţi-am spus că nu știu nimic despre acea proprietate 
închiriată. 

— Te-aștepţi să cred că cineva implicat în răpirea lui Erin a 
închiriat întâmplător tocmai proprietatea aia de la compania 
dumitale? La fel cum oamenii la care ai trimis-o pe Erin să se 
angajeze erau, tot întâmplător, niște ucigași și violatori și 
Dumnezeu mai știe ce? 

— Nu-mi pasă ce crezi dumneata, replică Seabright, întinzând 
mâna spre telefon. N-am avut niciun amestec în toate astea, nici 
eu și nici fiul meu. Și-acum, ieși afară din biroul meu, altfel îţi fac 
raport pentru hărțuire. 

— Bagă-ţi-l în cur, Seabright, ripostă Landry. Dumneata și 
nemernicul de fi-tu o să putreziți amândoi în pușcărie. Am să mă 
ocup personal de asta. 

leși din birou, fără să mai vrea altceva decât să-i ducă pe toţi 
la Lion Country Safari și să-i arunce în cușca felinelor. 

Krystal Seabright stătea pe culoar, la câţiva pași de ușa 
biroului. Pentru prima oară, nu mai arăta drogată, ci stupefiată. 
Ridică o mână, oprindu-l, în timp ce încerca să articuleze mut 
niște cuvinte care nu voiau să se audă. 

— Vă pot ajuta cu ceva, doamnă Seabright? 


VP - 392 


— Eu am făcut-o... îngăimă ea. 

— Poftim? 

— Femeia aceea a venit la mine, la biroul meu. Eu i-am 
închiriat proprietatea. Îmi amintesc numele ei. Paris. Toată viaţa 
am vrut să vizitez Parisul. 

Nu prea știa cum să reacționeze, își spuse Landry. Să se simtă 
vinovată? Șocată? Indignata? 

— Cum de-a venit tocmai la dumneavoastră? o întrebă. 

— Mi-a spus că o trimisese un prieten. 

În ochi îi luceau lacrimi. Clătină din cap, privind spre biroul 
soțului ei. 

— El a fost? Credeţi că el a fost? 

— Nu știu, doamnă Seabright, recunoscu Landry. Cred că ar 
trebui să-l întrebaţi. 

— Și eu cred... murmură ea, cu ochii spre ușa biroului. 
Trebuie să fac ceva. 

Landry o lăsă în hol, bucuros că era doar un poliţist. Putea să 
lase totul în urmă, când avea să se termine. Krystal Seabright 
nu era la fel de norocoasă. 


VP - 393 


Capitolul 54 


Priveam ţeava pistolului din mâna lui Paris Montgomery. În 
apropiere, Jimmy Buffett continua să cânte. 

— Pune jos pistolul și telefonul, îmi ordonă Paris. 

Acum ţineam Glock-ul în mâna dreaptă, rănită și slăbită. 

Aș fi putut încerca să-l ridic, însă n-ar fi arătat convingător. 
Dacă era nevoie să apăs pe trăgaci, n-o puteam face. Mi-am 
cântărit variantele, în timp ce auzeam stabilindu-se legătura cu 
mesageria vocală a lui Landry. 

Paris porni spre mine. Era furioasă și speriată. Micul ei plan se 
destrăma ca o zdreanţă. 

— Părea atât de simplu, nu-i așa, Paris? am spus. Ai pus-o pe 
Erin să te ajute să-l înfunzi pe Jade. Ea și Chad se alegeau cu 
distrugerea lui Bruce Seabright. Totul ar fi mers strună, dacă 
Molly Seabright nu venea la mine să-mi ceară ajutorul. 

— Pune pistolul și telefonul jos! se răsti ea din nou. Mi-am 
prins telefonul de blugi și am aruncat o privire spre Trey, care 
stătea nemișcat, fără nicio expresie. 

— De ce l-ai cooptat și pe Van Zandt? am întrebat-o. Ori s-a 
băgat cu forţa? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Atunci, de ce mă ameninţi cu pistolul, Paris? 

Se uită la Trey. 

— Don le-a făcut pe toate, spuse ea. L-a omorât pe Stellar. A 
răpit-o pe Erin. A omorât-o și pe Jill. Toate au fost opera lui Don, 
Trey. Trebuie să mă crezi. 

— De ce? o întrebă el. Fiindcă și asta face parte din planul 
tău? 

— Fiindcă te iubesc! declară Paris emfatic, deși mă privea pe 
mine, prin cătarea pistolului. Erin l-a văzut pe Don omorându-l 
pe Stellar. Ca s-o pedepsească, Don i-a făcut niște lucruri 
îngrozitoare. lar pe Jill a omorât-o. 

— Nu-i adevărat, scumpo, replică obosit Trey. Știu că n-a 
omorât-o el. 

— Ce spui...?! 


VP - 394 


— Tu ai inspectat grajdurile în noaptea morții lui Jill. Ai plecat 
de la mine ca s-o faci. La fel ca în noaptea dinainte, când au 
scăpat caii lui Berne. 

— Le-ai încurcat în minte, Trey, spuse tăios Paris. 

— În general, da. Viaţa e mai ușoară așa. Dar nu și cânde 
vorba de asta. 

Paris mai făcu un pas spre mine. Ajungea la capătul răbdării. 

— Lasă dracu' pistolul ăla jos! 

Oftând, m-am lăsat încet pe vine ca pentru a depune pistolul 
pe podea, apoi am sărit într-o parte și m-am rostogolit. 

Paris trase două focuri, unul dintre gloanțe lovind lângă mine 
pardoseala, din care săriră ţăndări de travertin. 

Mi-am mutat pistolul în mâna stângă, încercând să-l stabilizez 
cu dreapta, m-am ridicat în picioare și am sărit asupra ei înainte 
de a apuca să tragă șia treia oară. 

— Aruncă-l Paris! Aruncă-l! Aruncă-l! 

Întorcându-se, se repezi spre scara din capătul balconului. Am 
luat-o la fugă după ea, oprindu-mă brusc când dădu colţul și 
trase un foc înapoi. 

Prudentă, m-am uitat după colț, pentru a vedea scara pustie, 
luminată slab de reflexia lămpii de serviciu. Putea să mă aștepte 
dincolo de palier, lipită de perete, pândind momentul când 
aveam să mă reped după ea. Mă și vedeam trecând de colț și 
primind un proiectil drept în piept, sângele meu punând singura 
pată de culoare într-o imagine alb-negru. 

În schimb, m-am dus la capătul balconului și am privit în jos. 
Plecase. Am cobori în fugă scara. Când am ajuns în curte, 
motorul Porsche-ului lui Trey se trezi la viaţă. Farurile mă orbiră, 
iar mașina ţâșni spre mine. 

Am ridicat pistolul, trăgând un glonţ prin parbriz, apoi am sărit 
într-o parte. 

Paris încercă să cotească, aruncând cu pietriș și pământ de 
sub cauciucurile care se învârteau în loc. Mașina derapă lateral 
și lovi violent zidul de beton al clădirii, declanșând claxonul și 
sistemul de alarmă. 

Portiera se deschise și Paris căzu afară, după care se ridică și 
o luă la goană pe alee, cu o mână apăsată pe umărul stâng. Se 
împiedică și căzu, sări în picioare și mai alergă câţiva pași, apoi 
căzu iar. Rămase la pământ, gemând, nu departe de pancarta 
care anunţa cu mândrie construirea fermei Lucky Dog. 


VP - 395 


— Nu, nu, nu, nu, nu...! se tânguia ea la nesfârșit, când am 
ajuns alături. Sângele îi curgea printre degete, din rana de glonţ 
de la umăr. 

— Jocul s-a terminat, Paris, am spus, privind-o. Te-a părăsit 
norocul, cățea. 


VP - 396 


Capitolul 55 


Molly stătea ghemuită pe pat, cu genunchii strânși sub bărbie. 
Tremura, chinuindu-se să nu plângă. 

Asculta scandalul de jos, vocile părinţilor ei răsunând prin 
podea. Bruce striga. Se spărgeau lucruri. Plină de ură și furie, 
mama ei zbiera ca o făptură de coșmar, cum Molly n-o mai 
auzise niciodată. Un sunet sinistru, ascuţit, care creștea și 
scădea ca o sirenă. Părea nebună. Bruce o și făcuse nebună, de 
mai multe ori. 

Molly se temea că s-ar fi putut să aibă dreptate. Că poate 
carapacea strânsă care-o ţinuse pe Krystal adunată atâta timp 
cedase, și tot ceea ce adunase în ea exploda. 

Când tipetele crescură din nou în intensitate, Molly sări din 
pat, își încuie ușa și se căzni să-și tragă noptiera în dreptul ei. 
Luă telefonul pe care i-l dăduse Elena, se repezi înapoi pe pat și 
formă numărul. 

Ascultă cum suna, fără să răspundă nimeni. Lacrimile îi șiroiau 
pe obraji. 

La parter, gălăgia încetă brusc, înlocuită de o tăcere stranie, 
oribilă. Molly își încordă auzul, încercând să prindă orice sunet, 
dar tăcerea devenise atât de apăsătoare, încât se întrebă dacă 
nu asurzise. 

Apoi se auzi o voce mică și înceată, plutind prin sistemul de 
aerisire, ca dintr-o altă dimensiune: 

— N-am vrut decât o viaţă frumoasă... N-am vrut decât o 
viaţă frumoasă... 


VP - 397 


Capitolul 56 


Landry ajunse imediat după ambulanţța care fusese chemată 
pentru Paris. Glonţul tras de mine prin parbriz îi ștersese 
umărul. Pierduse ceva sânge, dar mai avea zile - zile și zile 
întregi, speram, trăite toate într-o celulă de închisoare. 

Landry cobori din mașină și veni direct spre mine, făcându-i 
semn ajutorului de șerif care izolase locul faptei să ne lase 
singuri câteva momente. Saunders, cel care mă escortase în 
noaptea când scăpaseră caii lui Michael Berne, mă păzea, 
refuzând să mă creadă pe cuvânt că eram nevinovată. 

Landry îl expedie, cu privirea spre mine. 

— N-ai păţit nimic? 

l-am adresat jumătatea mea de zâmbet. 

— Te-oi fi săturat să mă tot întrebi asta. E-n regulă. 

— Ai mai multe vieţi decât o pisică, mormăi el. 

l-am descris pe scurt cele întâmplate, cele declarate, propriile 
mele opinii. 

— Ce te-a făcut să vii aici? mă întrebă. 

— Nu știu. M-am gândit că poate Paris ar fi încercat să ajungă 
la Trey. Toate gravitau în jurul lui - în jurul lui Trey ca persoană, 
în jurul banilor, în jurul proprietăţii ăsteia. 

M-am uitat din nou spre grajd, ale cărui ziduri masive erau 
scăldate în luminile pestrițe ale girofarurilor. Trey era condus 
spre o mașină de poliţie, cu cătușe la mâini. 

— Cred că Trey și Jade au urzit un plan de a o ucide pe Sally 
Hughes, astfel încât Trey s-o moștenească și să construiască 
proprietatea asta. L-am luat la întrebări, și nici măcar nu s-a 
ostenit să nege. De-asta i-a rămas loial lui Jade. N-avea încotro. 
Paris voia să-l înlăture pe Jade, ca să pună ea mâna pe toate. Și, 
în cele din urmă, nimeni nu s-a ales cu nimic. Toate înșelătoriile, 
toate intrigile, toate suferinţele pe care le-au cauzat - de 
pomană. Toată lumea a pierdut. 

— Mda, făcu Landry, în timp ce ambulanta pleca, urmată de o 
mașină a poliţiei. Cazurile ca ăsta mă fac să-mi doresc să-l fi 
ascultat pe bătrânu'. El voia să mă fac inginer civil. 

— Ce meserie avea? 

Gura i se arcui amar. 


VP - 398 


— Era copoi, ce altceva? Treizeci de ani în poliţia din Baton 
Rouge. 

— Van Zandt încă n-a apărut? am întrebat, în timp ce ne 
întorceam spre mașini. 

— Incă nu. Tipul de la hangarul cargo ne-a spus că au sosit 
caii, cu un transportor comercial, dar de la Van Zandt n-au 
primit nicio veste, toată ziua. Crezi că era înhăitat cu Paris? 

— Mai cred și acum că el a omorât-o pe Jill. Dar Trey a spus 
că-n noaptea aia Paris a plecat din patul lui ca să inspecteze 
caii. Cadavrul lui Jill fusese lăsat la dispoziţia primului venit, iar 
autorul știa că toată lumea avea să-l pună în legătură cu Jade. 
Asta ajuta și mai mult planul lui Paris. 

— Știm că Van Zandt a fost la „The Players” în noaptea aia, 
spuse Landry. | se aprinseseră călcâiele după fată. Zic că s-a 
ținut după ea la plecare, cu gândul să adune cioburile după ce 
Jade îi zdrobise inima. Poate că ea l-a refuzat, iar el nici n-a vrut 
s-audă. Și s-a lăsat cu morți. 

— Apoi, Paris sosește la faţa locului și-l convinge pe Van 
Zandt să arunce cadavrul în groapa cu bălegar, am speculat eu. 
A fost implicat și în restul faptelor? Nu știu. Chad a încercat să- 
mi spună că cineva o violase efectiv pe Erin, că Paris lăsase 
situația să scape din mână. Poate că a intervenit și Van Zandt. 

— Dacă așa a fost, sunt sigur c-o să spună, afirmă Landry. Ea 
e în custodie, el nu. Nimic nu distruge o complicitate mai repede 
decât ameninţarea cu închisoarea. Bună treabă ai făcut, Estes. 

— Nu mi-am făcut decât datoria de cetăţean. 

— Ar trebui să mai ai insignă. 

Mi-am mutat privirea. 

— l-auzi, da știu că spui cele mai drăguțe lucruri. Eu în locul 
tău, nu mi-aș exprima opinia asta pe la oficiul șerifului. 

— Dă-i în mă-sa. Asta-i adevărul. 

Mă simțeam stânjenită că laudele lui însemnau atât de mult 
pentru mine. 

— Vreo veste de la Chad și Erin? am întrebat, în timp ce-mi 
suna telefonul. 

Landry clătină din cap. 

— Estes, am răspuns. 

— Elena? 

Vocea ei tremurătoare făcu să mă treacă fiorii, ca niște 
cioburi de sticlă. 


VP - 399 


— Molly? Molly, ce s-a întâmplat? 

Mă grăbeam deja spre mașina lui Landry. l-am văzut 
îngrijorarea pe față, în timp ce ţinea pasul cu mine. 

— Elena, trebuie să vii. Te rog, vino! 

— Sunt pe drum! Ce-i cu tine? 

În apropiere se auzeau bubuituri, ca și cum cineva ar fi bătut 
cu pumnul într-o ușă. 

— Molly? 

Urmă un sunet straniu și cumplit, ţiuitor, care se sfârși cu 
numele ei. 

— Mai repede! insistă Molly. 

Ultimul lucru pe care l-am auzit înainte ca legătura să se 
întrerupă a fost o voce lugubră: 

— N-am vrut decât o viaţă frumoasă... N-am vrut decât o 
viaţă frumoasă... 


VP - 400 


Capitolul 57 


— Okay, spuse Landry. Uite cum facem: eu intru primul, cu 
agenţii... 

L-am lăsat să vorbească, fără să-mi pese ce spunea, fără să 
mă intereseze ce plan avea. Nu mă puteam gândi decât la 
Molly. 

Dacă-i făcuse cineva vreun rău... 

Mă gândeam la Chad și Erin, care umblau liberi. Dacă se 
întorseseră acasă... 

— Elena, ai auzit ce-am spus? 

Nu i-am răspuns. 

Coti cu mașina pe alee și intră pe peluză. O mașină de 
patrulare ne urmă. Am coborât încă înainte ca a noastră să fi 
oprit. 

— La naiba, Estes! 

Ușa din faţă era deschisă. M-am repezit înăuntru fără să mă 
gândesc ce pericole puteau pândi în casă. 

— Molly! 

Landry alerga după mie. 

— Seabright? Aici Landry! 

— Molly! 

Am urcat treptele câte trei. 

Dacă-i făcuse cineva vreun rău... 

e 

Landry porni spre biroul lui Seabright. În casă domnea o 
tăcere stranie, cu excepția unui sunet slab care se auzea de 
după uşile biroului. 

— Seabright? 

Își continuă drumul pe lângă perete, cu pistolul scos. Cu 
coada ochiului, o văzu pe Elena repezindu-se în sus pe scară. 

— Seabright? strigă el din nou. 

Sunetul devenea mai clar. Un cântec, își spuse Landry. Glisă 
spre ușă, întinzând braţul cât putea de mult ca să ajungă cu 
mâna la clanţă. 

Un cântec. Ba nu, mai degrabă un îngânat. 

— N-am vrut decât o viaţă frumoasă... N-am vrut decât o 
viaţă frumoasă... 


VP - 401 


— Molly! 

N-aveam idee care dintre ușile închise era a ei. M-am tras 
într-o parte și am deschis-o pe prima la care ajunsesem. Camera 
lui Chad. 

Dacă-i făcuse cineva vreun rău... 

Am deschis încă o ușă. Un dormitor nefolosit. 

— Molly! 

Dacă-i făcuse cineva vreun rău... 

A treia ușă se deschise și lovi un obstacol. Am împins-o cu 
putere. 

— Molly! 

Dacă-i făcuse cineva vreun rău... 

e 

Ușile cabinetului se  deschiseră, dezvăluind un tablou 
macabru. Krystal Seabright stătea în spatele biroului, în 
picioare, plină de sânge. Petele îi înroșeau faţa, părul platinat, 
rochia roz pe care o purtase și înainte. Bruce Seabright zăcea 
prăbușit peste biroul său de o ordine impecabilă ca întotdeauna, 
cu un cuţit de bucătărie ieșindu-i dintr-una din rănile spatelui, 
cefei și capului - să tot fi fost vreo cincizeci. 

— lisuse Dumnezeule...! murmură Landry. 

Krystal îl privea cu ochi mari și sticloși. 

— N-am vrut decât o viaţă frumoasă... Și mi-a distrus-o... A 
distrus totul... 

Dacă-i făcuse cineva vreun rău... 

M-am retras, am inspirat adânc și am izbit din răsputeri ușa 
cu umărul. 

— Molly! 

Obstacolul din partea cealaltă cedă cu câţiva centimetri, 
suficient ca să mă strecor prin deschizătură și să-l împing încă 
puţin. Cineva îngrămădise după ușă jumătate din mobila 
camerei, formând o baricadă. 

— Elena! 

Molly se repezi la mine în plin. Am căzut în genunchi, am 
cuprins-o în braţe și am strâns-o cum niciodată-n viaţa mea nu 
mai strânsesem pe cineva. O încercuiam cu brațele pe Molly 
Seabright și o ţineam în timp ce plângea, și am mai ţinut-o în 
braţe mult timp și după aceea. 

Pentru ea... și pentru mine. 


VP - 402 


Capitolul 58 


Tot ce-i puteam spune lui Molly, în timp ce o ţineam strâns în 
brațe, era că se terminase. S-a terminat. S-a terminat. S-a 
terminat. Dar era o minciună atât de uriașă, încât toate 
minciunile dinaintea ei nu mai însemnau nimic. Pentru Molly, 
nimic nu se terminase - decât faptul că avusese o familie. 

Krystal, care era fragilă chiar și în cele mai bune momente ale 
ei, cedase presiunii. Îl acuza pe soţul ei pentru ceea ce credea 
că i se întâmplase lui Erin. Răpirea, violul... Landry mi-a spus că- 
| bănuise pe Bruce de a o fi trimis pe Paris Montgomery la ea ca 
să închirieze casa din Loxahatchee unde fusese înscenată toată 
piesa. 

Ajunsese la limită. În ultimă instanţă, am fi putut lua o 
atitudine nobilă, afirmând că-și apărase fiica, sau că o 
răzbunase. Din păcate, nu credeam nicio iotă din asta. Credeam 
că-l ucisese pe Bruce ca pedeapsă nu pentru că-i distrusese 
fiica, ci fiindcă-i spulberase basmul în care trăia. 

N-am vrut decât o viață frumoasă. 

Mă întrebam ce atitudine ar fi avut Krystal faţă de Bruce dacă 
descoperea că toate cele prin care trecuseră fuseseră 
orchestrate măcar în parte de fiica ei. Bănuiam că ar fi dat vina 
doar pe Erin, și-n rest, pe nimeni. Ar fi găsit o cale de a scuza 
păcatele lui Bruce și a-și menţine intactă viaţa ei „frumoasă”. 

Mintea omenească are o capacitate uluitoare de a răstălmăci 
lucrurile. 

Landry o trimise pe Krystal la oficiul șerifului cu o mașină de 
patrulare, apoi ne duse pe Molly și pe mine la ferma lui Sean. 
Nimeni nu scoase o vorbă despre anunţarea Serviciului de 
Protecţie al Copiilor, care era procedura standard într-un caz ca 
al lui Molly. 

Am tăcut aproape tot drumul, secați de energie și emoții, 
apăsaţi de enormitatea celor întâmplate. In mașină nu se auzea 
decât părâitul stației radio a lui Landry. Un zgomot vechi și 
familiar pentru mine. Pentru câteva clipe, mă cuprinse nostalgia, 
ca și cum aș fi auzit un cântec din adolescenţă. 


VP - 403 


Când am cotit pe poarta fermei Avadonis, Landry îl sună pe 
Weiss la aeroport. Van Zandt încă nu apăruse, iar avionul era 
gata să ruleze pe pistă. 

Epuizată, Molly adormise rezemată de mine, pe bancheta din 
spate. Landry o luă în braţe și o duse în casa de oaspeţi. l-am 
conclus până în al doilea dormitor mic, spunându-mi că formam 
un tablou familial foarte ciudat. 

— Biata fată, remarcă el, când am ieșit amândoi din nou pe 
mica terasă. O să se maturizeze rapid. 

— A şi făcut-o, am răspuns, așezându-mă lateral pe un scaun 
delicat de fier forjat, cu pernă groasă. Copilăria ei a durat un 
minut jumate. Ai copii? 

— Eu? Nu, replică Landry, așezându-se lângă mine. Tu? 

— Întotdeauna mi s-a părut o idee proastă. Am văzut prea 
mulți oameni încurcând-o. Știu cât de rău doare. 

Mă privea, încercând să-mi descifreze înțelesurile ascunse ale 
cuvintelor. Am privit stelele, surprinsă că-mi dezvăluisem așa 
vulnerabilitatea. 

— Totuși, Molly e grozavă, am spus. Se potrivește. A crescut 
cu ochii pe Discovery Channel și A.&E. 

— Am fost însurat cândva, spuse Landry. Și, o vreme, am trăit 
cu o femeie. N-a mers. Știi cum e: slujba, orele, eu sunt un om 
dificil... Blablabla. 

— Eu n-am încercat niciodată. Treci direct la „sunt dificilă. 
Blablabla”. 

Zâmbi obosit și scoase din buzunar o ţigară și o brichetă. 

— Pachet de mașină? l-am întrebat. 

— Tre’ să-mi alung gustul de cadavru din gură. 

— Am băut cândva, am mărturisit. Ca să-mi clătesc cerul 
gurii. 

— Și te-ai lăsat? 

— Am renunţat la orice-mi amorţea durerea. 

— De ce? 

— Fiindcă eram de părere că o meritam. Ca pedeapsă. 
Ispășire. Purgatoriu. Zi-i cum vrei. 

— Prostie, proclamă Landry. Nu ești Dumnezeu, Estes. 

— O veste îmbucurătoare pentru toţi credincioșii, sunt sigură. 
Poate-am crezut că-L pot întrece la dat cu pumnul. 

— Ai făcut și tu o greșeală, o dată. Cred că nici Papa nu-i 
infailibil. 


VP - 404 


— Ereticule. 

— Spun doar că ai prea multe lucruri bune în tine ca să lași o 
singură greșeală gravă să le anuleze pe toate. 

Colţul gurii mi se arcui în jumătatea de zâmbet. 

— Știu, am răspuns. Acum o știu. Graţie lui Molly. 

Landry aruncă o privire peste umăr, spre casă. 

— Ce-ai să-i spui despre Erin? 

Am oftat. 

— Adevărul. Nu s-ar mulţumi cu mai puţin. 

Acest gând mă făcu să mă ridic în picioare. Oricât eram de 
obosită, încă nu-mi trecuse agitația, revolta la adresa 
nedreptăţilor din viaţa lui Molly Seabright și frustrarea față de 
nepriceperea mea la oameni. Încrucișându-mi braţele pe piept 
ca să mă feresc de umezeala nopţii, am mers până a marginea 
terasei. 

— În prima zi, ţin minte că mi-am spus că Molly va primi o 
lecție de la viață. Că va învăţa că pe lumea asta nu poate conta 
pe nimeni, numai pe ea însăși, așa cum învaţă toată lumea: fiind 
trădată de cineva drag și de încredere. Acum aș vrea s-o pot 
scuti de asta. 

Landry veni lângă mine. 

— Poţi, spuse el. Ai și făcut-o. Are încredere în tine, Elena. N- 
ai dezamăgit-o. Și nici n-ai s-o faci. 

Aș fi vrut să pot fi și eu la fel de sigură de mine însămi. 

Pagerul lui Landry sună. Privi numărul, își scoase telefonul de 
la centură și făcu apelul. 

— Landry. 

I-am privit chipul, simţindu-i încordarea. 

Când termină convorbirea, se întoarse spre mine și-mi spuse: 

— Erin și Chad au fost arestaţi pe Alligator Alley, la jumătatea 
distanţei spre Venice. Susţine că Chad a răpit-o. 


VP - 405 


Capitolul 59 


— Ai optsprezece ani, spuse Landry. În fața legii, ești adult. Ai 
luat niște hotărâri proaste care au consecințe grave, iar acum 
vei plăti. Intrebarea este: ai de gând să te-arunci, sau ne vei 
ușura viaţa tuturor? 

Chad Seabright privea peretele. Un pansament gros de tifon îi 
acoperea orbita unde avusese ochiul drept. 

— Nu-mi vine să cred ce se-ntâmplă... mormăi el. 

Un poliţist al statului îi văzuse camioneta gonind pe șoseaua 
cunoscută ca Alligator Alley, care făcea legătura între coasta de 
est a Floridei și Coasta Golfului. Se declanșase o urmărire. În 
cele din urmă, fuseseră opriţi la un baraj rutier și aduși înapoi la 
distinsele spaţii de cazare ale sistemului judiciar din Palm Beach 
County, unde amândoi fuseseră examinati și tratați la infirmerie. 

Acum stăteau în două camere de interogatoriu alăturate, 
întrebându-se fiecare ce-o fi povestind celălalt. 

Dacă Bruce Seabright ar fi supravieţuit, Landry nu se îndoia 
că fiul lui ar fi avut alături un avocat de calibrul lui Bert Shapiro. 
Dar Bruce Seabright era mort, iar Chad își luase primul apărător 
public disponibil. 

Asistenta Procurorului de Stat Roca bătu nervoasă cu pixul în 
masă. 

— Mai bine-ai începe să vorbești, Chad. Prietena ta ne-a spus 
o poveste foarte interesantă, în camera de alături. Cum ai răpit- 
o ca să extorchezi bani de la tatăl tău. Avem banda video în 
care o baţi. 

— Cred c-ar trebui s-o vadă, spuse avocatul din oficiu. 

Roca îi aruncă o privire. 

— E foarte convingătoare. Va fi o martoră simpatizată de 
mulți. 

— Asta-i o minciună, protestă Chad îmbufnat, bosumflat, 
speriat. Erin nu mi-ar face așa ceva. 

— Nu ti-ar face ce? întrebă Landry. Nu ne-ar spune cum ai 
luat-o din spital în timp ce paznicul încerca să stingă focul pe 
care-l aprinseseși? 

Chad scutură din cap vehement. 


VP - 406 


— Nu crezi că Erin ne-ar spune cum ai violat-o și ai drogat-o 
cu ketamină? întrebă și Roca. 

Apărătorul public stătea pe scaun ca un broscoi, deschizând și 
închizând gura, fără să iasă niciun sunet. 

Oftând, Landry se ridică. 

— Ştii, eu m-am cam săturat, îi spuse el lui Roca. Răhăţelul 
ăsta vrea să se-arunce. Foarte bine. N-are decât să putrezească. 
Taică-su a fost un căcănar. Un căcănar e și el. Să-l eliminăm din 
fondul genetic. Du-te și încheie un târg cu fata. Știi că juraţii au 
să-și scoată batistele la vederea ei. 

Roca se prefăcu că stătea pe gânduri, apoi îl privi pe avocat. 

— Vorbește cu clientul dumitale. Acuzaţiile vor fi un ghiveci 
de delicte penale: răpire, viol, tentativă de omor, incendiere... 

— N-am violat pe nimeni, interveni Chad. Doar ieri m-am dus 
la rulotă, ca s-o ajut pe Erin. 

— Ca să distrugi dovezile fiindcă ea era creierul întregului 
complot? întrebă Roca. 

Chad închise ochiul și-și lăsă capul pe spate. 

— V-am spus: Erin mi-a zis că la-nceput a fost și ea băgată, 
da' pe urmă Paris s-a întors împotriva ei. Eu n-am avut niciun 
amestec Nimic din toate astea nu s-au întâmplat din vina mea. 
Încercam doar s-o ajut pe Erin. De ce să fiu pedepsit pentru 
asta? 

Landry se aplecă peste masă, dominându-l cu statura lui. 

— Au murit oameni, băiete. Ai încercat s-o omori pe o 
prietenă a mea. Te-ai ras. 

Chad își lăsă capul în mâini și începu să plângă. 

— N-a fost vina mea...! 

— Și cu banda pe care-am luat-o din biroul de-acasă al tatălui 
tău cum a fost, Chad? Banda care arată așa-zisul viol. Era pusă 
la îndemână, pe un raft. Cum a ajuns acolo? 

— Nu știu! 

— Eu știu. Tu ai pus-o. 

— Nu-i adevărat! N-am avut nicio legătură! 

Landry oftă scârbit. 

— Vrei să-ţi spun ceva, Chad? Știu sigur că tu ai pus-o. Poţi 
sau să-ţi asumi răspunderea, ca să-ți fie mai ușor, sau să-ţi sapi 
și mai adânc groapa cu fiecare minciună care-ţi iese pe gură. 

Se duse la oglinda unidirecțională de pe perete, ridică storul și 
apăsă pe butonul interfonului. 


VP - 407 


Roca se ridică și ea. 

— Gândiţi-vă bine, domnilor. Soluţia cea mai avantajoasă 
merge prima. Cine ezită, pierde. 

(J 

— De ce te-a luat Chad de la spital, Erin? întrebă Landry. 

— El trebuie să fi fost celălalt, răspunse fata, cu o voce slabă 
ca a unui pisoi. 

Își ținea privirea în jos, ca și cum i-ar fi fost teamă sau rușine. 
Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, ca nişte broboane mici de 
cristal. 

— El trebuie să fi fost celălalt răpitor. De-asta nu vorbea 
niciodată. Ştia că l-aș fi recunoscut. 

— Așa că a intrat în rezerva ta de spital ziua-n amiaza mare și 
te-a răpit a doua oară, ca să nu spui nimănui că oricum nu-l 
puteai identifica? 

Erin își ridică o mână tremurătoare la gură, plângând. 
Apărătoarea ei publică, o avocată durdulie și mămoasă pe nume 
Maria Onjo, o bătu pe umăr. 

Landry le privi nepăsător. 

— Chad ne-a spus că vă iubiţi. Că te-ai dus cu el de bunăvoie. 

Erin îl privi cu gura căscată. 

— Nu! Nu-i adevărat! Am... noi doi... am avut o relaţie, un 
timp. Înainte să mă mut din casă. 

Clătină din cap la adresa propriei sale neghiobii. 

— Am făcut-o doar ca să-l scoatem din minţi pe Bruce. Nu 
suporta ideea că băiatul lui perfect era încurcat cu mine, spuse 
ea cu înverșunare. Chad s-a înfuriat când m-am despărţit de el. 
Mi-a și spus-o. Mi-a spus că nu mă lasă să plec. 

Maria Onjo îi oferi o cutie de șerveţele. 

— Erin, spuse Roca. Chad susţine că tu ai fost complice la 
răpire, nu el. Că totul a fost o înscenare pentru a-l discredita pe 
Don Jade, și pentru a-l face de râs și a extorca bani de la tatăl 
tău vitreg, și că lucrurile au scăpat de sub control. 

— De sub control? exclamă Erin, neîncrezătoare și furioasă. 
M-au violat! 

— Și n-ai observat că unul dintre ei era Chad? întrebă Landry. 
Tipul cu care avuseseși o relație, cu care te culcaseși...? 

— Mă ţineau drogată! V-am mai spus! De ce nu mă credeți? 


VP - 408 


— S-ar putea să aibă o legătură și cu faptul că medicul care 
te-a examinat în noaptea când ai ajuns la spital n-a putut trage 
concluzia fermă că fuseseși violată. 

— Ce? Dar... dar... aţi văzut banda. 

— A, am văzut-o, confirmă Landry. Era oribilă, brutală, 
perversă. lar dacă totul era real, ar fi trebuit să ai rupturi și 
contuzii vaginale grave. Nu le-ai avut. 

Expresia fetei era ca a unei persoane prinse într-un coșmar. 

— Nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă... murmură ea. M-au 
bătut. M-au violat. Uitaţi-vă la mine! 

Își ridică mânecile, arătându-le dungile roșii lăsate de cravașă. 

— Mda, făcu Landry. Arată foarte convingător. Deci, susţii că 
Don Jade și Chad au fost complici la răpirea ta, împreună cu 
Paris Montgomery. De unde-l cunoștea Chad pe Don? 


— Nu știu. 

— Și de ce să se înhăiteze cu un bărbat care te luase de la el? 
Nu înțeleg. 

Îi vedea frustrarea crescând. Respira tot mai sacadat și 
superficial. 


Avocata îl privi încruntată. 

— Nu poţi pretinde ca Erin să-ţi rezolve tot cazul, domnule 
detectiv. N-are de unde să știe ce-au gândit cei implicaţi. 

— N-aș băga mâna-n foc, doamnă Onjo. Erin avea relaţii 
intime cu Chad, lucra pentru Don Jade, susținea că-l iubea. Am 
impresia că dacă cineva ar putea ști răspunsurile la toate aceste 
întrebări, Erin ar fi acea persoană. 

Onjo o bătu pe spate. 

— Erin, nu ești obligată să faci asta... 

— N-am făcut nimic rău! o întrerupse fata. N-am nimic de 
ascuns. N-a fost vina mea! 

Landry o privi pe Roca și-și dădu ochii peste cap. 

— Și-atunci, cum s-a înhăitat Chad cu Jade, Erin? Din câte-mi 
dau eu seama, singurul lucru pe care-l au în comun Don Jade și 
Chad Seabright e faptul că te cunosc pe tine. Nu mi-i pot 
imagina împrietenindu-se. 

— Întrebaţi-i pe ei! se răsti ea. Poate s-or fi îndrăgostit unul de 
altul! Nu știu. 

— Și amândoi erau în cârdășie și cu Paris Montgomery, da? 
Te-au ţinut într-o rulotă, în curtea ei din spate. 

Erin își lăsă faţa în mâini. 


VP - 409 


— Nu știu! 

— Erin e victima aici, spuse Onjo. E ultima persoană care ar 
trebui să intre în închisoare. 

— Chad nu e de aceeași părere, replică Roca. Nici Paris nu e 
de aceeași părere. Amândoi spun că Erin a fost cu ideea răpirii. 
Paris a gândit complotul pentru a omori calul și a-l implica pe 
Jade. Erin a insistat să însceneze răpirea, ca să smulgă bani de 
la tatăl ei vitreg și să bage zâzanie între Seabright și mama ei, 
precum și să-l implice pe Jade într-o crimă care i-ar fi ruinat 
cariera. 

— Și mai știi ceva? interveni Landry. Povestea asta are mult 
mai mult sens decât aia cu Chad și Jade ca amanți bisexuali 
sociopaţi. 

— E un coșmar...! suspină Erin. M-au violat! 

Landry oftă, se ridică, își întinse umerii, își frecă fața. 

— Am o mare problemă cu asta, Erin. a 

Onjo își împinse scaunul înapoi și se ridică. In picioare, nu era 
mai înaltă decât așezată. 

— E o barbarie ce se întâmplă aici, și s-a terminat. 

Și-l chemă pe paznicul de la ușă. 

— Nu staţi la film? întrebă Landry, arătând spre televizorul și 
videorecorderul care se aflau pe un cărucior metalic, în colţ. 

Onjo se încruntă la el. 

— Ce tot vorbești? Ce film? 

— Au făcut și înregistrări video, spuse Erin. M-au silit să fac 
tot felul de lucruri. A fost oribil. 

— Pe-asta nu cred c-au făcut-o pentru consumul public, spuse 
Roca. Poate-ar fi bine să-ți regândești strategia, Erin. Tind să 
ofer târgul cel mai avantajos persoanei care-mi spune cele mai 
puţine minciuni. 

Landry apăsă pe butonul videoului. 

— Ești o actriţă foarte talentată, domnișoară Seabright, spuse 
el. Dacă nu îmbrăţișai cariera crimei, ai fi putut ajunge o vedetă 
porno cu trei X-uri. 

Banda era o copie a celei din camera video pe care Elena o 
salvase din rulotă. Din culisele pretinsei răpiri. Cum s-a turnat 
filmul. Repetiții cu actorii. 

Imaginea care apăru pe ecranul televizorului o reprezenta pe 
Elena pozând sugestiv pe pat, cu un zâmbet seducător spre 
obiectiv. Pe același pat unde fusese legată în înregistrările video 


VP - 410 


trimise lui Bruce Seabright. Același pat unde stătuse ghemuită 
în imaginile care o arătau bătută atât de brutal, încât până și 
polițiștii cei mai căliţi fuseseră șocați. 

Maria Onjo privea înregistrarea, în timp ce-i dispărea și 
culoarea din obraji, și orice șansă a apărării. 

Erin se uită de la avocată la Landry. 

— M-au silit s-o fac! Trebuia să fac exact ce spuneau ei, altfel 
mă băteau! ţipă ea. Credeţi c-am vrut să fac asta? 

Propria ei față o privea de pe ecranul televizorului, în timp ce 
se atingea între picioare și-și lingea degetele. 

— Mda, răspunse Landry. Așa cred. 

Un glas bărbătesc din apropiere murmură ceva, apoi Erin și 
bărbatul nevăzut râseră. 

Erin își împinse scaunul de la masă și se ridică, începând să se 
învârtească prin cameră, ca un animal mic și furios, închis în 
cușcă, încolțit. 

— A trebuit să le fac jocul! insistă ea. Mi-era frică să nu mă 
omoare! Ce-aveţi, de ce nu mă credeți? Chad era. Acum știu. Mă 
pedepsea. 

Ceva izbi oglinda unidirecțională, din partea cealaltă. Erin și 
Onjo tresăriră. Landry o privi pe Roca. 

Pe ecran, Chad Seabright trecu în faţa camerei video și i se 
alătură lui Erin, pe pat. Îngenuncheară faţă-n față pe salteaua 
pătată. 

— Cum îţi place, pui? întrebă el. 

Erin îl privi cu un zâmbet șiret. 

— Știi cum îmi place. Îmi place dur. 

Izbucniră amândoi în râs. Doi adolescenți jucându-se. Actori 
repetând. 

Landry aruncă o privire spre oglinda unidirecțională, dând din 
cap spre cineva din camera alăturată, apoi se duse la ușă șio 
deschise, sub pretextul de a-i spune ceva paznicului de afară. 

— A naibii să fii! răcni Chad Seabright, în timp ce un ajutor de 
șerif îl escorta prin dreptul ușii, cu cătușele la mâini; încercă să 
se smulgă, repezindu-se spre camera de interogatoriu. Te-am 
iubit! Te-am iubit! 

Încercă s-o scuipe de la trei metri distanţă. Landry păși într-o 
parte, încruntându-se dezgustat. 

— Unii oameni sunt foarte  prost-crescuţi, comentă el, 
închizând ușa. 


VP - 411 


Onjo își umflă pieptul. 

— E inadmisibil! Să-mi terorizaţi clienta, cu agresorul... 

— Las-o baltă, doamnă avocat, spuse obosită Roca. Ajunge ca 
juraţii să arunce o singură privire la banda asta, iar clienta 
dumitale poate să-și ia adio de la cariera ei cinematografică. 

— Vreau un târg! răcnea Chad. Vreau un târg! 

Erin sări de e scaun. 

— Taci din gură! Taci! 

— Pentru tine am făcut-o! Te-am iubit! 

Erin îl privi încruntată, cu dispreț veninos. 

e 

Landry ieşi pe trotuar, în soarele fierbinte al după-amiezii, să 
fumeze o ţigară. Trebuia să-și curețe gura de gustul minciunilor 
altora, să cauterizeze usturimea a ceea ce făcuseră. 

Chad Seabright cooperase întru totul, renunțând la orice 
pretenții de nevinovăție numai ca să se răzbune pe Erin. 
Susținea că Erin îi propusese planul. Aveau să-i însceneze 
răpirea și să încaseze răscumpărarea de la Bruce Seabright. 
Dacă nu plătea în bani, avea să plătească altfel: cu reputația, cu 
căsnicia. In același timp, Don Jade avea să fie implicat și ruinat, 
iar Paris Montgomery urma să obţină ceea ce dorea: firma lui 
Jade și grajdurile lui Trey Hughes. 

Un plan simplu. 

Toţi trei compuseseră împreună scenariile pentru benzile 
video, ca și cum ar fi făcut un film pentru un curs de regie. 
Conform lui Erin, bătaia fusese ideea lui Erin. Insistase s-o 
lovească efectiv cu cravașa, ca să arate cât mai realist. 

Fusese ideea lui Erin. Fusese ideea lui Paris Montgomery. 
Chad n-avea nicio vină. 

Nimeni n-avea niciodată vreo vină. 

Chad fusese înșelat și folosit de Erin. Era nevinovat. Pe Erin, 
maică-sa n-o crescuse bine. Bruce Seabright n-o iubea. Paris 
Montgomery o spălase pe creier. 

Paris încă nu fusese interogată, dar Landry avea s-o asculte în 
cele din urmă, plângând și spunându-i cum o pusese tatăl ei să 
cânte la flautul de piele când avea trei ani, și cum pierduse 
concursul de miss în liceu, și cât o traumatizaseră toate astea. 

Chad susţinea că nu știa nimic despre Tomas Van Zandt sau 
despre moartea lui Jill Morone. Landry bănuia că nici pentru 
acea crimă nu era nimeni vinovat. 


VP - 412 


Ceea ce voia acum să știe era: dacă nimic nu se întâmpla din 
vina cuiva, cum de oamenii ajungeau să fie asasinați, să rămână 
orfani, să le fie distruse vieţile? Paris Montgomery, Erin 
Seabright și Chad Seabright luaseră niște hotărâri care 
ruinaseră vieţile altora, și chiar le răpiseră. Cum de nu era vina 
nimănui? 


VP - 413 


Capitolul 60 


În ceasul nesigur dinaintea aurorei, 
Spre sfârșitul nesfârșitei nopți. 


Mi-am reamintit aceste versuri în timp ce stăteam ghemuită 
pe șezlongul de pe terasă, privind răsăritul soarelui, a doua zi 
după ce Chad Seabright încheiase un târg cu procurorul de stat. 

Chad o turnase pe Erin. Erin o turnase pe Paris Montgomery. 
Paris îl turnase pe Van Zandt ca ucigaș al lui Jill Morone, 
încercând să câștige favorurile procurorului. Toţi meritau să 
ardă-n focurile iadului. 

M-am gândit la Molly și am încercat să aplic cuvintele lui T.S. 
Eliot ca un motto al situaţiei prin care trecea și al drumului vieții 
ei. Încercam să nu insist asupra ironiei faptul că Molly era cea 
care se luptase să-și reunească familia, angajându-mă s-o 
găsesc pe sora ei, și în cele din urmă numai ea mai rămăsese. 

Bruce Seabright era mort. Krystal își pierduse minţile. Dacă 
înainte fusese vreodată de un sprijin real în viaţa lui Molly, era 
îndoielnic că avea să mai redevină cândva. lar Erin, sora pe care 
Molly o iubise atât de mult, era pierdută pentru totdeauna. Dacă 
nu prin condamnarea la pușcărie, în orice caz prin propria ei 
trădare. 

Viaţa se poate schimba cât ai clipi din ochi, într-o fracțiune de 
secundă, în timpul necesar pentru a lua o hotărâre greșită... sau 
una justă. 

Îi dădusem lui Molly vestea implicării lui Erin în complot cu o 
seară înainte și o ţinusem în braţe în timp ce plânsese până 
adormise. 

leși pe terasă, înfășurată într-o enormă pătură verde, se așeză 
în şezlong și se ghemui lângă mine, fără o vorbă. l-am mângâiat 
părul, dorindu-mi să fi avut puterea de a face ca acel moment 
să se prelungească mult, mult timp. 

După un timp, am întrebat-o în sfârșit: 

— Și ce știi despre această mătușă Maxine? 

Oficiul șerifului o găsise pe singura rudă din zonă a lui Krystal 
Seabright, o văduvă de vreo șaizeci și ceva de ani, din West 
Palm Beach. Urma s-o duc pe Molly la ea după-amiază. 


VP - 414 


— E okay, răspunse fata fără entuziasm. E... normală. 

— Ei, să nu fie cam mult spus. 

Am tăcut o vreme, privind doar peste câmpii, spre soarele 
care răsărea. Îmi căutam cuvintele, cu stângăcie. 

— Ştii, îmi pare îngrozitor de rău pentru tot ce s-a întâmplat la 
sfârșit, Molly. Dar nu-mi pare rău că ai venit la mine în ziua 
aceea și mi-ai cerut ajutorul. De când te cunosc pe tine, sunt o 
persoană mai bună. 

Apoi, pe cel mai arţăgos ton, am adăugat: 

— Și dacă madam Maxine asta nu-mi place, ai să te întorci 
direct acasă, cu mine. 

Molly mă privi prin micii ei ochelari ca de bufniţă și, pentru 
prima oară de când o cunoșteam, zâmbi. 

e 

Strămătușa Maxine locuia într-un complex de apartamente 
destul de drăguţ, și părea așa cum auzisem: normală. Am 
ajutat-o pe Molly să-și ducă lucrurile în casă și am stat la o cafea 
și un fursec proaspăt de ovăz. Normal. 

Molly mă conduse afară și ne-am luat rămas-bun. 

— Ştii, poţi să mă suni oricând, pentru orice, Molly, i-am spus. 
Sau chiar și fără motiv. 

Zâmbi ușor, înțelepțește, și dădu din cap. Dincolo de lentilele 
ochelarilor, în ochii ei albaștri și sinceri luceau lacrimi. Imi dădu 
o carte de vizită, tăiată dintr-o coală de carton. Își scrisese pe ea 
numele, noua adresă și numărul de telefon, lângă un mic 
abţibild cu o pansea violetă. 

— Va trebui să-mi trimiţi nota de plată finală, spuse ea. Sunt 
sigură că-ţi datorez o grămadă de bani. Va trebui să ţi-i plătesc 
în rate. Ajungem noi la o înţelegere. 

— Nu, am murmurat. Nu-mi datorezi absolut nimic. 

Am tinut-o strâns în braţe, mult timp. Dacă puteam, aș fi 
plâns. 

(J 

Când m-am întors la fermă, ziua era pe terminate, soarele 
șiroind portocaliu peste orizontul de la apus. Mi-am parcat 
mașina și am pornit agale spre grajd. 

lrina o priponise pe Feliki, îi unsese picioarele cu mixtură de 
alcool și alune și i le învelea pentru noapte. 

— Cum merge? am întrebat-o. 


VP-415 


— Bine, răspunse ea, concentrată ca bandajul din dreapta să 
se potrivească perfect cu cel din stânga. 

— Îmi pare rău, nu ţi-am fost de prea mare ajutor în ultima 
vreme, am spus. 

Ridică privirea spre mine, cu un zâmbet tainic. 

— E în regulă, Elena. Nu contează. Știu lucrurile care 
contează. 

M-am simţit tentată s-o întreb care era sensul vieţii. 

Trecu la picioarele dinapoi ale iepei și le unse cu mixtură. 

— Poliţia a găsit belgianul? întrebă. 

— Nu. Se pare că a dispărut pur și simplu, cu mașina 
închiriată a Lorindei Carlton. Au să pună ei mâna pe el, până la 
urmă. 

— Plătește pentru crimele lui, cred, spuse lrina. Eu cred în 
karma. Tu nu? 

— Nu știu. Poate. 

— Eu cred că da. 

Când am ieșit din grajd, am auzit-o cântând. 

Landry aștepta într-un şezlong, pe marginea piscinei. Privea 
prin ochelarii negri apusul soarelui. M-am așezat lângă 
picioarele lui, blocându-i vederea. 

— Ce știi tu, Landry? 

— Oamenii-s niște jeguri. 

— Nu toți. 

— Într-adevăr. Îmi placi, Estes, spuse el. Eşti o fiinţă 
omenească bună și decentă. 

— Mă bucur că așa crezi. Și mă bucur că și eu cred la fel, am 
recunoscut, deși nu credeam că înţelegea profunzimea a ceea 
ce însemna asta cu adevărat pentru mine. 

Sau poate că înțelegea. 

— Trey Hughes l-a turnat azi pe Jade, spuse el. Zice că Jade a 
fost cu ideea s-o termine pe bătrână, pentru ca Trey s-o 
moștenească. Cică nu-i vina lui că tipul a și pus-o în aplicare. 

— Sigur că nu. Și Jade ce are de spus? 

Se mulțumi să clatine din cap. 

— Ai ajutat-o pe Molly să se instaleze? 

— Da. O să fie în regulă. Mi-e dor de ea, am mărturisit. 

Landry întinse mâna și o atinse pe a mea. 

— Și cu tine o să fie în regulă. 

— Știu. Da. O să fie. Va fi. Este. 


VP - 416 


— Este, încuviinţă el, strângându-mi mâna într-a lui. Ce-ai zice 
să ne cunoaștem mai bine? 

Cu jumătatea mea de zâmbet, am dat din cap și am pornit 
spre casa de oaspeţi, ţinându-ne de mână. 

Viaţa se poate schimba cât ai clipi din ochi. 


virtual-project.eu 


VP - 417 


VP - 418