Justin Scott — BEN ABBOTT — V1 Dincolo de aparente

JUSIIN SCOII 


JUSTIN SCOTT 


BEN ABBOII 


Vol. 1 - DINCOLO DE APARENŢE 


Ceva îmi spunea că Alex Rose nu venise tocmai de la New 
York, la volanul Mercedesului său, numai ca să cumpere o 
reşedinţă de vacanţă în Newbury. Trecuse ceva vreme de 
când nu mai activam în New York, dar, după cum îmi 
păstrasem costumele Armani la naftalină, tot atât de bine 
îmi păstrasem şi instinctele. N-am dat însă ascultare 
instinctelor şi m-am oferit să-i arăt proprietatea Richardson 
în speranţa că, totuşi, spunea adevărul. Cu recesiunea care 
mai stăruia încă în Connecticut şi care nu părea să dea 
curând înapoi, şi cu mulţimea de case disponibile, la un preţ 
„cinstit”, dar şi cu multe şi fine crăpături, aveam timp 
berechet şi cincizeci de liste de oferit fiecărui cumpărător. 

L-am plimbat cu maşina mea, ridicând în slăvi Main Street- 
ul. Casele noastre sunt situate mult mai în spate. O fâşie 
verde separă bordura trotuarului de şoseaua străjuită de 
ulmi bătrâni de sute de ani şi arţari ce se înalţă şi alcătuiesc 
o adevărată boltă. Cumpărătorii sunt încântați de această 
privelişte. Chiar la o asemenea stradă s-au gândit când, la 
grădiniţă fiind, au desenat prima lor casă cu fumul ieşind pe 
hornul casei, cu flori şi gărduţ. 

Rose stătea ca o statuie, insensibil la plăcutele noastre 
case în stil colonial ori la elegantele reşedinţe în stil federal, 
la bisericile albe ca zăpada şi chiar la faimosul nostru 
catarg. Singurele clădiri comerciale care se vedeau erau 
Magazinul Universal din Newbury, vopsit în roşu, Banca de 
Economii din Newbury, aflată într-o clădire la fel de 
conservatoare ca şi poliţele ei de împrumut, şi pitorescul 
han „Yankee Drover”. Se mai aflau acolo firma mea, 


Benjamin Abbott Realty, şi încă alte câteva ale concurenţilor 
mei. Şi cam asta era tot, mulţumită bunicului meu care a 
stabilit legile zonelor de proprietate şi tatălui meu care le-a 
întărit. 

I-am explicat că toate clădirile moderne - cum sunt Grand 
Union, centrul de închirieri video, benzinăria şi barul 
motocicliştilor - se află ascunse la capătul străzii Church 
Hill Road. Rose a mormăit ceva. l-am mai spus de catargul 
nostru că este cel mai înalt din Connecticut. Nu părea să-l 
intereseze nimic. 

Era un bărbat solid, cu un abdomen impresionant, în jur 
de patruzeci şi cinci de ani, cu un chip de om sănătos şi 
voinic, cu părul şaten mătăsos. Aplecat asupra hărților 
mele, mă studiase cu multă atenţie, pe furiş. 

Era îmbrăcat adecvat pentru acea excursie „în provincie”, 
cu ghete solide în picioare şi cu o jachetă de vânătoare din 
catifea reiată, cu un buzunar special pentru patul puştii şi 
cu multe alte buzunare pentru gloanţe. De asemenea, 
judecând după maşina luxoasă cu care venise, arăta a om 
avut. Am continuat deci să conduc mai departe, plin de 
speranţe. În afara oraşului, drumul 7 merge de-a lungul 
râului, urmându-i îndeaproape cursul, cu limită de viteză de 
patruzeci şi şapte de mile pe oră pe porțiunile de drum 
drept, marcate cu linie discontinuă. Am depăşit o Toyota 
care mergea agale cu cincizeci de mile la oră, apoi am 
încetinit în dreptul hergheliei Calvary. 

— Aici dau lecţii de călărie copiilor, m-am aventurat eu să 
spun... Dar bineînţeles că domeniul Richardson este destul 
de mare încât să-ţi permiţi să ţii propriul cal. Ellie a ţinut 
câţiva până când a murit. 

Cinci mile mai la sud de oraş am cotit spre Academy Lane 
şi, după încă o milă de mers, am apucat-o pe un drum 
murdar care se chema strada Richardson, străjuit de arţari 
bătrâni, neîngrijiţi şi devastaţi de insectele dăunătoare. 
Totuşi, alcătuiau o boltă măreaţă între două dintre cele mai 
frumoase câmpuri din regiune. 


— Acest pământ făcea parte tot din domeniul Richardson, 
dar a fost vândut. Casa se ridică pe un teren de şase acri, 
având încă şaisprezece acri împrejur. 

Tăcerea lui Rose m-a descurajat. Orice alt cumpărător 
interesat de ipotecă m-ar fi întrebat dacă terenul liber avea 
să fie ocupat de case. Din obişnuinţă, i-am spus: 

— Înainte de 1990 m-aş fi gândit serios la un plan de 
dezvoltare. Dar perioada aceea este de domeniul trecutului. 
Oraşul va continua să se dezvolte încet, fără schimbări 
spectaculoase... Am ajuns! 

Ferma, dărăpăânată şi totuşi elegantă, era o construcţie 
relativ nouă pentru istoria oraşului Newbury. Fusese 
construită la treizeci de ani după revoluţie. Pe măsură ce 
prosperase, familia Richardson adăugase la clădirea iniţială 
noi aripi şi elemente de decor în stil neogrec, până când 
Noua Anglie intrase în declin, lăsând generaţiilor 
următoare o casă mult prea mare pentru a fi încălzită cum 
trebuie şi, mai ales pentru a putea fi zugrăvită 
corespunzător. Cel ce ţinuse în viaţă această clădire 
frumoasă, dar decrepită, fusese un membru al familiei 
Richardson, care devenise om de afaceri la New York. El se 
îngrijise de întreţinerea acestei case de ţară din 1920 până 
la începutul anilor '90. I-am atras atenţia lui Rose asupra 
aleii înguste de cărămidă ce şerpuia prin grădina plină de 
buruieni. Un cireş crescuse chiar pe terenul de tenis, iar 
patinoarul se transformase într-un teren mlăştinos. 

— Adiai Stevenson obişnuia să-şi viziteze aici amanta. Sau 
cel puţin aşa vorbeşte lumea. Casa ei era acolo, printre 
platani. 

Rose a aruncat o privire împrejur, asigurându-se că 
suntem singuri. Eu am scos inelul mare cu nenumărate 
chei. 

— E acolo un salon frumos din cărămidă ce dă chiar spre 
patinoar. Jur că într-o zi de iarnă se poate simţi şi acum 
mirosul de cacao fierbinte. 

— Cunoşti mulţi oameni pe-aici? 


I-am spus că m-am născut în Newbury. 

— Cunoşti familia Long? Pe Jack şi pe Rita Long? 

Ştiam la cine se referă. Şi, ca toată lumea, cunoşteam casa 
din piatră cu treizeci şi şapte de camere pe care tocmai şi-o 
construiseră vizavi de Morrisville, căreia oamenii îi spuneau 
„Castelul”. Fred Gleason le vânduse o sută de acri şi 
petrecuse iarna aceea în Caraibe. Familia Long construise 
casa într-un stil asemănător celui victorian, cu creneluri şi, 
din câte ştiam eu, aveau şi un şanţ cu apă plin cu aligatori. 
Jim York le decorase câteva camere. El povestise că familia 
Long cheltuieşte cu dărnicie şi-şi achită obligaţiile în 
monedă valabilă. 

— Vă sunt prieteni? am întrebat eu. Sunt surprins că nu l- 
aţi solicitat pe Fred Gleason să vă arate casele. Fred a fost 
agentul lor. 

Rose se făcu că nu mă aude. 

— E un tip cam de statura mea, brunet şi cu mustăcioară. 
Poate puţin cam gras. 

Rose nu renunţă la subiectul lui. 

— Vin aici la sfârşit de săptămână. Poate că i-ai văzut prin 
oraş, cumpărând „limes”. 

Mă plictisisem de acest joc. 

— Presupunând că atunci când spun „o brunetă 
nemaipomenit de atrăgătoare”, amândoi ne gândim la 
acelaşi lucru. Sunt sigur că am întâlnit-o. Ei sunt motivul 
pentru care cauţi o casă în Newbury? 

— Povesteşte-mi despre tine. Ochii lui iscoditori s-au 
deschis larg, înăsprindu-i trăsăturile chipului şi aşa dur. 

I-am răspuns: 

— Am 0 idee mai bună. De ce nu mi-ai spune tu ce ştii 
despre mine, iar eu am să completez spaţiile goale. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că m-ai adus aici sub un pretext 
oarecare, ca să vorbim de fapt despre familia Long. Ceea ce 
înseamnă că vrei ceva de la mine, deoarece crezi că ştii 
ceva despre mine. Spune-mi ce crezi că ştii. 


Rose s-a înfipt bine pe picioare şi şi-a încrucişat braţele. 
Jacheta lui de vânătoare era mult prea nouă şi arăta 
oarecum caraghios în ea. Eu purtam obişnuitul meu costum 
de agent imobiliar - pantaloni din bumbac, o haină tipică 
pentru un provincial, care părea veche de treizeci de ani, şi 
pantofi ieftini cu talpă de cauciuc, buni pentru iarba udă. În 
maşină aveam o şapcă şi o haină de vânt pentru cazul în 
care s-ar fi schimbat vremea. 

O clipă, am rămas unul în faţa celuilalt, foarte aproape 
unul de altul - un vânător neînarmat şi un gentleman de 
ţară fără proprietate -, apoi Rose mi-a făcut cu ochiul, 
strâmbându-şi chipul masiv. 

— Tu ai vrut-o, mi-a spus el şi, spre surprinderea mea, din 
ce în ce mai nervos, mi-a recitat dosarul pe dinafară. 

— Benjamin Abbott al III-lea. Te-ai născut aici şi ai făcut 
şcoala primară tot aici. Tatăl tău a condus afacerile 
imobiliare. De asemenea, el a fost aici numărul unu, ceea ce 
echivalează, într-un fel, cu funcţia de primar. Ai urmat 
cursurile şcolii de pregătire cu frecvenţă zilnică, apoi 
Academia Navală a Statelor Unite din Annapolis. Ai lucrat în 
serviciul de spionaj naval, de unde ai demisionat după 
îndeplinirea obligaţiilor de serviciu şi ţi-ai găsit de lucru pe 
Wall Street. Până aici e bine? 

Uitase să amintească de clasa a XII-a, când mătuşa mea îl 
convinsese pe tata să mă trimită la Academia Militară 
Stonybrook, aparent ca să mă pregătesc pentru Annapolis, 
dar de fapt ca să mă ţină departe de vărul Renny. 
Considerau că vărul Renny avea o influenţă nefastă asupra 
mea şi-l numeau „huliganul acela de prieten al tău”. Numai 
eu şi cu Renny ştiam care era adevărul. 

La tăcerea mea, Rose a răspuns cu un surâs afectat şi a 
abordat părţile bune ale relatării. 

— Pe Wall Street ai făcut o mulţime de bani din tot felul de 
investiţii şi fuziuni, ai fost prins cu şmecherii în afacerea 
Michigan Machine şi ai fost închis. 

— N-am încălcat legea. 


— Dar ai fost închis. 

— Ba bine că nu. 

Mă simţeam în pericol. Îmi înfipsese cuțitul în rană şi-l 
răsucea fără milă. 

— Când ai ieşit, te-ai întors acasă şi ai preluat afacerile 
tatălui tău. Relaţiile lui te-au ajutat să rezolvi cât mai 
repede, la Curtea de Justiţie, problemele cu banii şi 
proprietăţile moştenite. 

Mă întrebam cum i-ar sta cu nasul sângerând şi curgând 
pe jacheta lui de vânătoare. Rose se dădu un pas înapoi. 

— Nu vrei să ştii de ce-ţi spun toate astea? 

Bineînţeles că eram curios să ştiu de ce parcursese o sută 
de mile numai ca să mă sâcâie pe mine. 

— Tu ai fost mai nerăbdător decât mine. 

Mai făcu un pas înapoi. 1 se putea citi neliniştea în ochi, 
dar, înainte ca eu să apuc să i-o sporesc, m-a surprins din 
nou. 

— Sunt detectiv particular. 

Eu mă gândisem că este avocat, după lipsa manierelor şi 
după maşină. Ar fi putut să fie medic, dar Mercedesul lui nu 
avea plăcuţa MD. Şi ştiam că nu se poate să lucreze pe Wall 
Street; aceia sunt mult mai prietenoşi, ştiu cum să-şi vândă 
marfa. Eu eram unul de-al lor. Dar acum nu aveam 
sentimente prea prieteneşti. 

— Cine te plăteşte ca să-mi dezgropi trecutul? 

— Îţi ofer o slujbă. 

— O slujbă? Ce vrei să spui? Ce să fac? 

— Domnul Long este clientul meu. Vreau s-o filmezi pe 
doamna Long în timp ce face dragoste cu amantul ei. 

Am râs. 

— Crezi că glumesc? 

— Întotdeauna m-am gândit că trebuie să existe 
profesionişti care să-şi câştige o pâine cu aşa ceva. 

— Există. Şi dacă s-ar fi văzut cu tipul ei la New York, aş fi 
folosit un asemenea profesionist. Dar nu cunosc pe nimeni 


de încredere care să bântuie prin pădurile de aici fără să fie 
prins de poliţia locală. 

— Asta nu-i o problemă, am spus eu. N-avem decât un 
singur poliţist local care patrulează şaizeci de mile pătrate 
în jurul oraşului. Spune-le oamenilor tăi că sunt în siguranţă 
atâta timp cât nu-i ies în cale. 

— Vorbesc serios, spuse Rose. Casa familiei Long se află 
adânc cufundată în pădure. Am nevoie de un localnic. Un 
om obişnuit cu pădurea. Îţi plătesc două mii de dolari 
pentru o jumătate de oră de filmare. 

— Două mii de dolari? Am râs din nou. Am să-ţi fac 
cunoştinţă cu un pădurar care va face acest lucra pentru 
două mii de dolari şi pentru încă cincizeci e în stare să dea 
şi foc la casă. Mă gândeam la unul din băieţii Chevalley. 

— Am nevoie de un om cu capul pe umeri, nu de un 
zănatic. 

Articula neclar cuvintele. L-am lăsat în pace, ca şi mai 
înainte, când pronunţase greşit Newbury. leşise un fel de 
„Newbrie”. 

— Eu nu sunt cameraman. 

— E vorba de un video-recorder Sony. Şi un copil ştie să 
umble cu el. 

— Încerc să-ţi explic cât mai clar că nu mă interesează 
această afacere cu filme porno. 

De fapt, eram intrigat. Cu siguranţă că mi-ar fi prins bine 
două mii de dolari, iar perspectiva de a face pe detectivul 
mă încânta, cu condiţia să nu-mi rup gâtul alunecând de pe 
acoperişul casei acelei femei. Dar avusesem destule 
necazuri, iar reputaţia mea avusese serios de suferit, aşa că 
nu aveam nevoie să mi se ducă vestea prin oraş că trag cu 
ochiul prin casele oamenilor. 

— Trei mii de dolari. 

M-am îndreptat spre maşină. 

— Trebuie să mă întorc în oraş, domnule Rose. 

S-a urcat în maşină şi am plecat de-acolo, de data asta eu 
fiind cel tăcut. Rose deveni vorbăreţ. Făcea tot felul de 


remarci în legătură cu copacii, râul, caii, chiar şi în legătură 
cu zguduitura puternică ce se auzise când am depăşit un 
vagon militar. 

— Ce fel de maşină e asta? 

Aceasta era o ultimă şi nereuşită încercare de a mă 
măguli, căci marca maşinii era înscrisă cu litere mari pe o 
plăcuţă. 

— Oldsmobile. Despre maşini aveam chef să vorbesc. 

— N-aş fi crezut că sunt atât de puternice. 

— Au un motor rezistent. Toarce frumos. Întrece până şi 
un BMW... Ticălosul! 

— Ce s-a întâmplat? 

Am încetinit şi am tras într-o parte, oglinzile mele 
strălucind ca nişte artificii la 4 Iulie. Polițistul Oliver Moody, 
care ar fi trebuit să fie în dreptul liceului la ora aceea în loc 
să meargă în spatele unui camion Northeast Utilities, şedea 
țanţoş pe motocicleta lui şi se şi apucase să scrie numele 
meu pe carnetul de amenzi pe care-l purta în 
compartimentul pentru mănuşi. M-a trecut prin toate 
formalităţile, savurând din plin fiecare moment. Mi-a 
înapoiat carnetul de conducere şi talonul maşinii şi mi-a 
comunicat că pot plăti amenda de optzeci de dolari la 
primărie. Rose spuse: 

— Credeam că localnicilor nu le aplică amenzi. 

— Nu ne prea simpatizăm. 

Oliver a plecat aruncându-mi un salut ironic, iar eu mi-am 
continuat liniştit drumul spre oraş. 

— Ştiu la ce te gândeşti, spuse Rose. Te gândeşti că, atunci 
când erai pe Wall Street, trei mii de dolari erau o sumă 
neînsemnată. 

De fapt, eu mă gândeam că aş putea repara hambarul 
înainte de venirea iernii. 

În dreptul catargului, Rose spuse: 

— Patru mii de dolari şi asta-i ultima mea ofertă. 

Oferta suna din ce în ce mai atrăgător. Nu puteam nega 
faptul că mi-ar fi prins bine. Şi nici nu puteam să nu mă 


gândesc la nopţile pline de nelinişte, când în Newbury 
stăpânea o linişte mormântală, iar decizia mea de a-mi 
reface viaţa pe aceste meleaguri părea mai curând o 
autopedepsire la domiciliu. Eram departe de a accepta, dar 
de ce nu l-aş mai fi tras pe Rose de limbă, ca să aflu despre 
ce era vorba? 

— Te întreb din nou: de ce tocmai eu? 

— Pentru Dumnezeu, explodă Rose. Vrei să-ţi fac un 
desen? Domnul Long nu-i vrea decât pe cei mai buni. Atunci 
consideră că primeşte ceea ce vrea şi pentru cât plăteşte. 
Nu-mi discută onorariile, se aşteaptă doar ca eu să-i fac 
treaba. Îşi permite. Începi să înţelegi ce-ţi explic? 

— Tu îi ceri mai mult. 

— Exact cum ai făcut şi tu când ai condus operaţiunea de 
preluare a conducerii economice. Sunt aşa de mulţi bani în 
joc încât cui îi mai pasă de onorarii? 

— Şi eu sunt printre cei mai buni pentru că am fost la 
închisoare? 

— E vorba de faptul că ai făcut închisoare pentru că nu ai 
acceptat să-ţi trădezi prietenii. Loialitatea e la mare preţ. 
Iar faptul că ai ieşit cu bine dovedeşte că ai învăţat să te 
descurci singur. E o mare calitate. 

— Transmite-i şefului tău că dacă se va găsi vreodată într- 
o situaţie similară, s-o trateze ca pe mişcarea Outward 
Bound. 

— În legătură cu închisoarea, am exprimat o părere 
personală. Ceea ce l-a impresionat profund pe domnul Long 
este activitatea ta în cadrul serviciului de spionaj. 

— De-abia un civil este în stare să aprecieze un militar la 
adevărata lui valoare. 

— A luptat în Vietnam. 

— Spune-i că m-am ocupat în general cu cazurile în care 
obsesiile sexuale erau pe primul loc. 

— Un antrenament grozav pentru un detectiv particular - 
probabil că ai putea să-ţi iei şi o diplomă. În restul timpului, 
cu ce fel de investigaţii te ocupai? 


N-am răspuns. 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse Rose, făcându-mi din nou 
cu ochiul. Ceea ce însemna că suntem amândoi de acord că 
asemenea secrete nu se comentează. 

Cu toată linguşeala lui, tot nu eram absolut sigur de cemă 
alesese tocmai pe mine. Dar probabil că acest fapt sporea 
farmecul situaţiei. Şi aveam presentimentul că, dacă voi 
deschide portiera fără nici o vorbă, el va ridica preţul. 

Am deschis portiera. 

— Cinci mii de dolari. 

Singurul lucru nebunesc pe care l-a făcut tatăl meu de-a 
lungul vieţii sale a fost acela că s-a căsătorit cu mama, 
Margot Chevalley - devenită „Chevalier” în New England, 
unde localnicii nu mai aveau nevoie de negri ca să-şi 
reverse disprețul asupra lor, pentru că îi aveau pe francezi. 

Cu mult timp înainte de construirea şoselei, Newbury avea 
o zonă de drumuri proaste numită Frenchtown. Strămoşii 
mamei îşi construiseră o fermă în afara Frenchtownului, pe 
un teren mlăştinos şi cu multe povârnişuri. După moartea 
tatălui meu, ea s-a mutat din nou la fermă, lăsându-mi mie 
imensa casă albă în stil georgian de pe Main Street, cu 
prundiş în faţă, verandă închisă cu geamuri şi un hambar 
de culoare roşie în curtea din spate. 

Alex Rose, detectivul particular, scrise un cec de cinci mii 
de dolari şi mi-l întinse surâzând. 

— Îmi pare rău că nu-ţi pot oferi bani lichizi. 

— N-are nici o importanţă, am răspuns. Intră direct în 
bancă. 

— Domnului Long îi plac mai mult hârtiile. Zicând aceasta, 
deschise o geantă de piele pe care o adusese din Mercedes 
şi scoase un aparat de filmat. Poate că vrei să exersezi puţin 
prin curte, dar zău că este foarte simplu de mânuit. Are un 
mecanism care compensează tremuratul mâinii. 

— De ce-aş tremura? 

Mi-a răspuns foarte serios, explicându-mi că oricărui om îi 
tremură mâna şi că atunci când japonezii au inventat 


aparatul de filmat de mână, ei au descoperit acest tremur al 
mâinii, care trebuia eliminat. Mi-a făcut o demonstraţie 
practică. 

— Şi lumina aceea roşie pentru ce este? 

— Indică faptul că aparatul înregistrează. 

— Nu cred că e un lucru prea bun. 

— Dar aşa vei ştii că aparatul funcţionează. 

— Mi-ai spus că vrei să filmez prin geamul de la fereastră, 
în timpul nopţii, ascuns în pădure. Dar să presupunem că, 
în plină distracţie cu prietenul ei, doamna Long se uită pe 
fereastră, poate ca să se bucure de imaginea lor reflectată 
în geam, şi vede această luminiţă roşie venind dinspre 
pădure. 

— În regulă, înţeleg ce vrei să spui. O acoperi cu ceva. 

— Grozav! 

Îmi displăcea din ce în ce mai mult această afacere. Se 
pare că mă pierdusem în negocierea preţului şi uitasem să 
mă interesez serios de amănuntele afacerii - un vechi obicei 
de-al meu de care nu scăpam prea uşor. 

— Eu nu prea înţeleg ce rost are toată această afacere. 
New York şi Connecticut sunt două state în care 
proprietatea în comun se împarte în mod egal între soţi. Ce 
avantaj are domnul Long de pe urma acestei casete care 
demonstrează că soţia lui îl înşală? Ea tot va beneficia de o 
împărţire egală. Nu-şi va pierde drepturile numai pentru că 
a fost prinsă asupra faptului. 

Rose îşi luă un aer superior şi-mi spuse: 

— Legea divorţului e ceva mai complicată decât ştii 
dumneata, domnule Abbott. 

Eram pe punctul de a-i răspunde că un agent imobiliar 
care sfârşeşte prin a vinde rămăşiţele unor căsnicii 
sfărâmate este îndeaproape familiarizat cu legea divorţului, 
dar în clipa aceea năvăli în biroul meu, ca un şoricel scăpat 
din cursă, o fetiţă uscăţivă, de vreo unsprezece ani, cu un 
surâs timid, vag ştrengăresc. 

— Mama vrea să ştie dacă luaţi masa cu noi diseară. 


— Spune-i mamei tale că accept cu plăcere şi că-i 
mulţumesc. Şi întreab-o ce să aduc. Întoarce-te şi spune-mi. 
Acesta este domnul Rose din New York, care a venit să se 
uite la case. Ea e vecina mea, Alison Mealy. 

Alison încremeni. Am intervenit din nou: 

— Salută-l pe domnul Rose şi dă mâna cu el. 

Rose i-a întins mâna şi ea s-a conformat. Apoi a văzut 
aparatul de filmat şi a făcut ochii mari de uimire. I-am întins 
aparatul şi i-am spus: 

— Du-te şi filmeaz-o pe mama în timp ce pregăteşte masa. 

Rose privi cum dispare aparatul în mare viteză. O urmări 
pe Alison care alerga pe drum. 

— Se duce cu el în hambar. 

— Acolo locuieşte. 

— L-ai închiriat? 

Am spus da pentru că era mult mai simplu aşa, deşi eram 
surprins că, în cercetările lui despre mine, nu auzise ce se 
vorbea în legătură cu şederea lui Alison şi a mamei sale în 
hambarul meu. Rose spuse: 

— Ai vreo armă? 

— De ce mă întrebi? 

— O armă mică pe care s-o porţi la tine? 

— Pentru ce? 

— Tipul ăsta cu care se întâlneşte doamna Long are 
reputaţia că este cam violent. 

— Cam violent. Vrei să spui că e posibil să se înfurie dacă 
descoperă că este filmat prin fereastră de un individ ascuns 
în pădure? 

— Bineînţeles că cel mai bine ar fi să nu fii prins. Dar e 
bine să fii pregătit în caz că se întâmplă ceva. 

Am împins banii peste masă, spre el. 

— Eu cred că ar fi mult mai înţelept să renunţ la această 
afacere. Mulţumesc foarte mult. Dacă vei avea vreodată 
nevoie de o casă în Newbury, te rog să nu eziţi să mă cauţi. 
După cum ţi-ai dat seama, agenţia Abbott se ocupă de cele 


mai vechi şi mai frumoase case. M-am ridicat în picioare şi i- 
am întins mâna. Rose m-a privit îngrozit. 

— Stai puţin! Am încheiat un târg împreună. 

— Nu ne-am înţeles până la sfârşit. Mi-ai pus banii pe 
masă, apoi mi-ai spus că am nevoie de un pistol. La început 
n-a fost vorba de nici un pistol. Aşa că n-am încheiat nici un 
târg. 

— Ideea cu arma n-a fost decât o sugestie. Unora le plac 
armele. Dar e clar că ţie nu-ţi plac. 

— Îmi plac armele la nebunie. Admir din tot sufletul o 
armă bună. Dacă voiam să trag în oameni, mă făceam 
poliţist. La revedere, Rose. Te-ai adresat cui nu trebuie. 

Mă simţeam uşurat. Cu cât mă gândeam mai mult la ideea 
de a filma un cuplu care face dragoste, cu atât mai mult mi 
se părea un mijloc nedemn de a câştiga bani. Fie şi cinci mii 
de dolari. 

Rose arăta foarte rău, ca un tip care tocmai ratase o 
afacere cu adevărat importantă. Asta mă nedumerea foarte 
tare pentru că, în fond, nu era vorba decât de o treabă pe 
care ar fi putut-o face oricine era dispus la aşa ceva. Părea 
atât de îngrijorat şi supărat că m-a făcut curios. 

— Eşti detectivul lui Long numai în problema divorţului 
sau şi în alte chestiuni? 

— De orice are nevoie. 

Acum începusem să înţeleg că Rose era o persoană utilă şi 
scump plătită, genul de tip pe care-l găseşti în preajma 
persoanelor bogate care au nevoie de tot felul de servicii. În 
cazul de faţă, el avea să se ducă la New York cu caseta 
video şi cu alte materiale strânse, la un avocat viclean 
specializat în divorţuri, care va încerca s-o convingă pe 
doamna Long să renunţe la partea ei de avere. Cel puţin 
aşa se proceda pe vremea când lucram pe Street. 

Rose îmi dovedi cu viclenie că-şi merită banii câştigaţi. 
Rânji. 

— Micuța ta vecină are nevoie de un aparat dentar. 


— Poftim? De obicei, trăsăturile mele nu-mi trădează 
gândurile, dar când detectivul m-a luat aşa, pe neaşteptate, 
m-a lăsat cu gura căscată. Nu-mi dădeam seama ce 
legătură aveau dinţii lui Alison cu caseta sexy. Oricum, Rose 
a întrezărit o cale de care s-a grăbit să profite. 

— Fetiţa care locuieşte în hambar are nevoie de un aparat 
înainte ca dinţii să i se strâmbe de tot. 

Mi-am redobândit controlul, dar încă nu eram stăpân pe 
situaţie. El avea dreptate. Alison avea un zâmbet 
ştrengăresc, însă avea să zâmbească din ce în ce mai puţin 
pe măsură ce va creşte. 

— Şi? 

— Am avut un client care este cel mai bun dentist din New 
York. Părinţii din East Side îşi înscriu copiii la el încă de la 
naştere pentru a prinde o programare. Tu îmi faci treaba, 
eu voi avea grijă de dinţii fetiţei, de transportul până la 
New York, de vizitele la sfârşit de săptămână în New 
Milford, la casa lui, şi de tot ce mai trebuie. Asta înseamnă, 
prietene, că te scutesc de mii de dolari. Multe mii de dolari. 

— Cine e tipul? 

— Care tip? 

— Cu care e combinată doamna Long? 

— Un oarecare. Un vechi cunoscut de-al lor. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu e nevoie să ştii, amice. Nu e treaba ta. 

L-am privit cu suspiciune. Rose râse. 

— Ce, te gândeşti că te-am pus să filmezi vreo persoană 
faimoasă? 

— Ar fi o explicaţie pentru banii pe care mi i-ai oferit. Rose 
oftă lung, ca un antrenor de box plictisit, care-i aminteşte 
elevului său uituc cum că niciodată n-a lovit prea bine cu 
dreapta. 

— Credeam că ţi-am explicat deja că domnul Long plăteşte 
numai serviciile ireproşabile... Uite ce e, Abbott, îţi spun eu 
cum facem. Hai să stabilim o înţelegere. Am aşteptat. Rose 
clipi. Dacă descoperi că este combinată cu preşedintele 


Clinton sau cu Robert Redford, nu-i filma. Dacă nu, fă-ţi 
treaba, ia banii şi fă-i micuţei Alison un bine. Îţi va mulţumi 
toată viaţa. 

Îmi dădeam seama că pierdusem. La fel şi Rose. Spuse: 

— Vor fi la vilă diseară. 

— Atunci am să acţionez diseară. 

— Aşa te vreau. 

— Nu prea am de ce să fiu entuziasmat. Va fi lună plină. Cu 
atâta lumină, mă pot descoperi imediat. 

L-am condus pe Rose la maşină şi m-am dus cu cecul lăsat 
de el la bancă. Apoi l-am sunat pe John Butler şi i-am spus 
că sunt gata să izolez hambarul. 

Acceptasem invitaţia mamei lui Alison la masă fără să-mi 
fac prea multe iluzii. Janet Mealy era o femeie palidă şi 
obosită, de douăzeci şi şase de ani, dar care arăta mult mai 
în vârstă. O născuse pe Alison la cincisprezece ani, scăpând 
de un tată beţiv pentru a da peste un soţ beţiv. Fusese 
chelneriţă într-un local de pe Route 4, după care avusese 
câteva slujbe în fabrica din Torrington. O existenţă precară, 
trăită continuu cu spaima zilei de mâine. Avusese parte de o 
scurtă perioadă de linişte şi speranţe când soţul ei îşi găsise 
o slujbă în Newbury, ca şofer pe un plug de zăpadă, dar nu 
durase prea mult, căci foarte curând fusese închis pentru 
că furase piese din garaj. De atunci căzuseră pradă sărăciei 
şi rămăseseră chiar şi fără casă. 

Le întâlnisem primăvara trecută pe Route 7, făcând 
autostopul, în speranţa că Janet avea să găsească de lucru 
la motelul New Milford despre care eu auzisem deja că nu 
mai funcţionează. Atunci nu-mi trecea prin cap să le 
găzduiesc. Dar imaginea lui Janet Mealy, cu părul ud în 
ploaie, a pungilor de plastic din picioarele lor şi felul cum o 
ţinea pe Alison pe după umeri, dezvelind un braţ alb şi 
ciolănos, m-au înduioşat profund. Le-am luat cu mine acasă 
şi le-am instalat în hambar, unde-şi avusese locuinţa 
grăjdarul străbunicului meu, Haughton Moody. 


Janet avea rădăcini puternice în New England - era 
urmaşa a zece generaţii de fermieri - şi întotdeauna mi se 
adresa cu „domnule Abbott”, arătând astfel că-mi respectă 
familia, casa de pe Main Street şi diferenţa socială ce exista 
între noi. I se părea normal ca şi eu să-i spun „doamna 
Mealy”, ţinând seama de faptul că era o femeie măritată 
care trăia cu speranţa că, odată şi odată, tatăl lui Alison 
avea să se întoarcă acasă treaz. Bineînţeles, Alison mi-a zis 
Ben de îndată ce ne-am împrietenit, dar formalismul dintre 
mine şi mama ei le permitea „domnului Abbott” şi „doamnei 
Mealy” să-şi păstreze demnitatea şi intimitatea. Cei din oraş 
lansaseră tot felul de zvonuri. 

Gurile rele spuneau că hambarul era aşa, de faţadă, şi că 
doamna Mealy dormea de fapt cu mine în pat, în timp ce 
unele persoane cu vederi marxiste declarau cu convingere 
că lucrează ca o sclavă pentru mine, făcând curăţenie prin 
casele pe care încercam să le vând. Adevărul este că fusese 
ideea ei să facă curăţenie prin casele goale pe care le 
aveam de vânzare, ceea ce presupunea ceva muncă. Ne 
desfăşuram împreună activitatea în cea mai deplină linişte. 
Ea curăța pereţii de păianjeni, în timp ce eu tundeam 
pajiştile, sperând că, poate printr-o minune, avea să apară 
un cumpărător şi să exclame: „Ce iarbă minunată! Ce 
curăţenie! O cumpăr!” 

Aşa că nu-mi făceam nici o iluzie în privinţa cinei. Doamna 
Mealy prefera mâncarea gata preparată, ca de exemplu 
cartofii copţi preambalaţi. Cu foarte multă delicateţe, 
încercasem să-i explic cum că alimentele îngheţate sunt 
mult mai costisitoare decât cele în stare proaspătă. Dar ea 
era mândră sau poate că ambalajele acelea frumoase o 
făceau să se simtă mult mai bine. 

Am mâncat cartofi copţi, hamburgeri deja preparaţi şi 
spanac proaspăt, pe care o învăţasem pe Alison cum să-l 
culeagă din grădină şi cum să-l spele de pământ. Desertul 
era specialitatea casei - jeleu de fructe cu frişcă. 


După cină ne-am dus la mine acasă şi am pus caseta cu 
filmul pe care îl făcuse Alison în timp ce mama ei pregătea 
masa. Janet Mealy îşi ascunsese faţa în palme, dar începu să 
tragă cu ochiul printre degete când Alison exclamă 
entuziasmată: „Mămico, arăţi grozav!”. Şi chiar aşa şi era. 
După un moment de ezitare, timp în care încercase să se 
ascundă de cameră, se preschimbase într-o vedetă de 
cinema - desfăcea pachetul cu cartofi şi prăjea 
hamburgerii, dar arunca din când în când privirea spre 
aparatul de filmat. Dintre toate trăsăturile chipului ei, 
ieşeau mai ales în evidenţă ochii mari şi trişti. Erau foarte 
frumoşi şi străluceau pe ecran. Alison, care cotrobăise toată 
vara prin hârtiile mele, a căutat un cuvânt adecvat. 

— Arăţi „exotic”, mămico. 

— Sst! 

Pe neaşteptate, însăşi Alison a apărut pe ecran, 
strâmbându-se în toate felurile, în timp ce obiectivul 
zumzâia. 

— Cum ai făcut asta? am întrebat-o eu. 

— Cu telecomanda, fraiere. Nu vezi că ţin ceva îndreptat 
spre cameră? 

Am văzut atunci că agita o telecomandă, demonstrându-şi 
aptitudinile înnăscute pentru mânuirea aparatelor 
electronice şi reamintindu-mi de faptul că ar fi foarte 
nimerit să-i iau fetiţei un computer la mâna a doua şi ceva 
ustensile ajutătoare. Îmi reparase deja aparatul video 
numai cu o şurubelniţă şi un pistol de lipit, aşa că aveam 
motive să cred că are un oarecare viitor în domeniu. 

Alison a vrut să mai vadă o dată caseta. Le-am lăsat acolo 
şi m-am retras, nerăbdător să ajung la Morrisville cât mai 
era încă lumină, pentru a mă orienta pe teren. Am pus o 
casetă nouă în aparat şi m-am schimbat cu jeanşi, un 
pulover închis la culoare şi cu ghetele mele sport, pe care le 
cumpărasem când mă întorsesem de la Aspen şi pe care le 
purtam când spărgeam lemne. 


Am ieşit şi mi-am dat cu spray Deep Woods prin păr şi pe 
mâini, ba chiar puţin şi pe faţă. Apoi am urcat scările şi am 
luat vreo două lanterne de buzunar din noptieră. Aveam 
acolo şi un pistol. Tatăl meu, care colecţionase arme, când 
îmbătrânise obişnuia să doarmă cu un pistol calibrul 38 
lângă pat. Era o armă veche, dar frumoasă, ideală pentru a 
o purta în buzunar în timp ce filmai un cuplu de 
îndrăgostiţi; cu toate acestea, am lăsat-o acasă. 

Nu mă pricep deloc să umblu cu armele. Tata îmi tot 
promisese că mă va învăţa să trag, dar nu se ţinuse de 
cuvânt, sarcina revenindu-le unchilor mei, care preferau 
însă armele de vânătoare. În plus, mă îndoiam că tipul 
doamnei Long avea să vină cu arma peste mine; iar dacă 
totuşi avea să se întâmple aşa ceva, cea mai bună scăpare 
era să dispar în întuneric sau să ridic mâinile. În sfârşit, 
dacă avea să se repeadă spre mine, furios, cu pumnii gata 
încleştaţi, în nici un caz n-aş avea nevoie de armă. 

Drumul 39 începe de la est de catargul pentru drapel şi se 
întinde peste deal, spre Morrisville. La nordul drumului se 
află Frenchtown, iar la sud o regiune de coastă unde se 
găsesc proprietăţi impozante şi herghelii, un teren divizat 
de o linie invizibilă şi fără rost, Newbury-Morrisville. Multe 
locuri încalcă linia. „Castelul” se află în partea de est, într-o 
parte fiind pădurea şi în cealaltă păşunea, frumos 
împrejmuită cu un gard alb. 

Se vedea imediat că familia Long nu suferea de pe urma 
recesiunii economice. Se cheltuiseră mulţi bani acolo şi încă 
se mai cheltuiau pe întreţinere şi extindere. Înainte să 
ajung la casă, am trecut pe lângă hambare şi depozite 
minunat restaurate, scăldate în lumina soarelui de asfinţit. 
Apoi, pe măsură ce înaintai spre povârniş, copacii începeau 
să se rărească, până ce ajungeai pe o pajişte largă care se 
unea undeva mai departe cu o câmpie, pentru ca apoi 
relieful să urce din nou, ca în descrierile din „Ivanhoe”. 

Avea chiar un foişor. Dintotdeauna considerasem că 
discuţia în jurul acestuia era o exagerare, dar într-unul din 


colţuri se înălța un foişor rotund, cu acoperiş conic şi 
ferestre înguste, tocmai bune pentru a adăposti nişte 
arcaşi. Mă întrebam cum de scăpaseră de vigilenţa celor de 
la construcţii. La Newbury exista o limită de înălţime de 
treizeci şi şapte de picioare, ca măsură de protecţie a 
spaţiului înconjurător, dar casa familiei Long trebuie să fi 
avut peste şaizeci de picioare. Şi, de fapt, arăta foarte bine, 
chiar şi fără şanţ cu apă. 

Majoritatea caselor noi pe care încercam să le vând aveau 
împrejurimile amenajate după ce construcţia clădirii fusese 
definitivată. Aceasta este cea mai frecventă greşeală şi cea 
mai bătătoare la ochi. În cazul proprietăţii Long, era de- 
ajuns o privire ca să-ţi dai seama că, înainte de începerea 
lucrărilor de construcţie, terenul fusese studiat de un 
peisajist. Ceea ce ar fi putut părea o construcţie 
pretențioasă şi fără gust fusese transformat într-o clădire 
cu aspect romantic; şi asta nu cu ajutorul naivelor creneluri 
sau al foişorului mult prea înalt, ci datorită armonizării 
perfecte cu peisajul înconjurător, casa fiind amplasată la 
marginea pădurii. În partea de sud, ferestrele dădeau spre 
priveliştea minunată pe care o oferea dealul dincolo de care 
se cobora până la râu. Dar în spate, pădurea alcătuia un 
peisaj grandios, însă plin de viaţă, cu cedri foarte 
întunecaţi. Îmi imaginam că, din spate, casa putea fi 
percepută ca un mare copac, pădurea de pe deal ivindu-se 
blândă şi misterioasă. 

Imediat mi-am dat seama că se ridicau două probleme. 
Mai mult ca sigur că dormitorul doamnei se afla în partea 
din faţă, ca să beneficieze de priveliştea frumoasă, în timp 
ce, pentru mine, partea cu pădurea oferea cel mai bun 
unghi de filmare. A doua problemă era maşina. Prin partea 
locului, ne cunoşteam cu toţii maşinile. Am condus din nou 
spre drumul 349, m-am învârtit până ce s-a înserat, apoi am 
tras în spatele unui frumos hangar al familiei Long şi am 
continuat să mă apropii mergând pe jos. 


Noaptea era blândă, caldă şi liniştită. Ultimul ger fusese 
cam cu o săptămână în urmă şi parcă toate gâzele îşi 
făcuseră bagajul pentru iarnă. Un ţânţar îmi dădea 
târcoale, dar spray-ul cu care mă dădusem îl ţinea la 
distanţă şi în curând şi-a pierdut interesul. 

Îmi potrivisem camera pe umăr în aşa fel încât s-o pot 
prinde cu cureaua în jurul taliei, lăsându-mi astfel mâinile 
libere; am pus lanternele în buzunarul de la piept al gecii 
pe care o purtam peste pulover. Ghetele făceau mai mult 
zgomot pe drumul prăfuit decât ar fi făcut nişte pantofi de 
sport, de parcă îşi luau revanşa pentru cât mă purtaseră 
până atunci. 

O maşină venea în urma mea. Luminile farurilor ce se 
plimbau pe firele electrice m-au avertizat imediat că trebuie 
să mă ascund în spatele unui copac. Era maşina lui Oliver 
Moody, care lucra până târziu; Ollie obişnuia s-o ia pe 
drumuri mai lăturalnice. Cu un ochi închis, i-am urmărit 
luminile farurilor până au dispărut complet, apoi am revenit 
la drum ca un hoţ. 

Trecuse foarte multă vreme de când nu mă mai plimbasem 
pe întuneric, cam de pe când nu aveam încă permis de 
conducere. Când eram copii, făceam lungi plimbări în 
nopţile de la sfârşitul săptămânii, sperând să se întâmple 
ceva. Newbury era un loc grozav pentru copii şi adulţi. Dar 
dacă te aflai la vârsta dintre cincisprezece şi treizeci de ani, 
oraşul ţi se părea plictisitor ca un zid de cimitir. Doar dacă 
nu cumva aveai curajul să-ţi găseşti singur ceva palpitant 
de făcut. Pentru mine era ca un fel de distracţie. Acesta era 
încă un motiv pentru care acceptasem această slujbă 
împotriva judecății mele. 

Cele câteva ferestre slab luminate ale Castelului erau mai 
toate la etajul al doilea, ceea ce însemna că doamna Long şi 
prietenul ei se îndreptau spre dormitor. Mi-am băgat 
manşetele pantalonilor în ciorapi ca să mă apăr de insecte 
şi am traversat pajiştea, îndreptându-mă spre câmpia 
aşternută cu un covor de iarbă moale. Am făcut un ocol prin 


spatele casei, apucând drept spre pădure în timp ce urcam 
panta. 

Silueta unei persoane - părea a fi un bărbat - a trecut prin 
dreptul unei ferestre de la etajul doi, la treizeci de picioare 
de locul unde mă aflam eu, trăgându-mi răsuflarea după 
urcuş. Casa era foarte aproape de pădure, iar panta atât de 
abruptă, încât stăteam pur şi simplu deasupra celui de-al 
doilea etaj, privind în jos prin ferestrele din spate. 

Se întoarse ţinând în mână două pahare. M-am ghemuit ca 
să-mi pot da mai bine seama de planul acelui etaj. Se pare 
că el venise sus pe o scară din spate care avea legătură cu 
bucătăria. Toate acestea se petreceau în mijlocul casei şi 
fereastra în dreptul căreia l-am văzut părea să lumineze în 
hol. Am luat-o în stânga, prin pădure, paralel cu traseul 
parcurs de el. La capătul casei, o structură pătrată, ciudată 
ieşea în relief pe acoperiş. M-am gândit că acele creneluri 
alcătuiau o faţadă falsă, în spatele căreia acoperişul cobora 
spre etajul al doilea. La capătul acela se afla o lucarnă 
pătrată. 

O lumină albă, puternică mi-a explodat în faţă. Strălucea 
ca soarele. M-am afundat în pădure, gândindu-mă că m-au 
văzut şi au chemat serviciul de pază. Dezorientat şi ameţit, 
m-am târât prin tufişuri şi tufe de mărăcini, căutând, mânat 
de un instinct animalic, adâncimile pădurii. M-am lovit de 
ceva tare, un copac mare. M-am ascuns în spatele lui şi am 
încercat să mă gândesc încotro să fug mai departe. 

Dar nu ţipa nimeni. Nu se auzeau lătrături de câini în plină 
urmărire. Nu trăgea nimeni. Am privit precaut de după 
copac şi am văzut că lumina nu provenea de la vreun sistem 
de pază, ci de la un perete de sticlă iluminat din interior. 
Lucarna ce strica linia acoperişului ascundea un studio, o 
încăpere imensă, înaltă şi albă. Era clar că cineva îşi 
impusese punctul de vedere în faţa arhitectului şi-i spusese 
ceva de genul „în regulă, te-am lăsat să-ţi faci foişorul, 
crenelurile, şanţul de apă şi podul mobil, dar acum eu am 
nevoie în spatele casei de un studio în vechiul stil 


Greenwich Village, cu ferestre înalte, orientate spre nord; 
nici măcar nu se va observa, doar dacă cineva se va 
strecura în pădure”. 

Îmi plăcea casa din ce în ce mai mult. Studioul acela parcă 
îi conferea un scop. Nu puteai spune că e o simplă fantezie. 
O pânză uriaşă era prinsă pe un şevalet, şi el imens, 
acoperit cu un cearşaf. Alături se afla un şevalet mai mic, pe 
care se sprijinea un caiet de schiţe. Şevaletul era orientat 
spre un podium scund. 

Pe perete s-au mişcat nişte umbre. O clipă m-am simţit din 
nou în Manhattan, lângă o femeie parfumată, aşteptând. Să 
înceapă spectacolul. 

Dezbrăcat, tipul despre care Rose îmi spusese că ar fi 
înclinat spre violenţă, arăta ca un om căruia îi place munca 
în aer liber. Avea umerii laţi, pieptul de asemenea şi braţe 
musculoase, iar talia şi coapsele erau zvelte. Oricum, se 
vedea totuşi că nu e un model profesionist. S-a urcat pe 
podium cu oarecare stângăcie, a depărtat braţele timid şi a 
zâmbit ca unei persoane dragi, altcum excitaţia lui ar fi fost 
inutilă. 

Părea foarte fericit. Un tânăr fericit, frumos, cu părul de 
un blond deschis. Am întins mâna după aparatul de filmat 
abia când doamna Long a apărut în raza mea vizuală, cu 
spatele la mine şi îmbrăcată într-o bluză lungă, argintie, 
peste o pereche de jeanşi. Era în picioarele goale. Rose o 
categorisise drept brunetă, ceea ce nu se potrivea pe deplin 
cu splendoarea părului ei de orientală, care-i cădea 
strălucitor pe spate. 

Când eu am pornit aparatul, doamna Long se apucase deja 
de lucru în creion. Filmând peste umărul ei, vedeam 
desenul la fel de clar ca şi ea. A schiţat rapid masa 
musculară a pieptului, trecând apoi la abdomenul plat. Am 
insistat asupra desenului, a şevaletului, după care m-am 
depărtat pentru a cuprinde imaginea ei în faţa şevaletului şi 
am plimbat camera asupra întregului studio. Apoi am 
îndreptat aparatul spre corpul lui şi spre chip. Am revenit la 


desen chiar în clipa în care ea trecea printr-un moment de 
ezitare. 

Îi desenase talia şi picioarele cu o îndemânare 
nemaipomenită, reuşind să redea linia generală a corpului 
înainte de a se concentra asupra musculaturii. El nu-şi 
schimbase deloc poziţia, arătând puţin stingher şi, mai mult 
ca sigur, simțindu-se incomod. Rămânând în aceeaşi poziţie, 
cu braţele desfăcute, dădea semne de oboseală, fapt de 
care îţi puteai da lesne seama judecând după dispariţia 
semnelor de excitație. De fapt, chiar la reprezentarea 
sexului ezitase ea. 

Brusc, femeia şi-a îndreptat atenţia asupra chipului. Am 
pornit iar aparatul. El avea un chip aproape oval, dar pe 
desenul ei numai un medic patolog l-ar fi putut recunoaşte. 
În loc să-i schiţeze chipul, ea nu-i desenase decât conturul 
capului. I-a desenat apoi osatura obrajilor, dar fără obraji, 
linia sprâncenelor, dar fără sprâncenele propriu-zise, fără 
păr, fără ochi, doar orbitele. A desenat rapid dinţii, 
maxilarul colţuros şi linia scurtă şi lipsită de conţinut a 
nasului. M-am cutremurat. Era atât de pricepută încât 
părea să-i pătrundă pe sub piele, până în adâncimile fiinţei 
lui şi chiar mai departe, în viitor. 

Puse creionul jos şi se îndreptă spre el. În momentul acela 
ţineam camera cu o singură mână. El se pregătea să 
coboare. O privea cum se apropie de el şi-i zâmbea 
anticipativ, lucru care nu s-ar mai fi întâmplat dacă şi-ar fi 
văzut chipul desenat de ea. Începusem să simt o oarecare 
nedumerire în legătură cu doamna Long, dar iubitul ei 
părea foarte sigur. Sări de pe podium şi o luă în braţe, 
sărutând-o. S-au sărutat un timp, ceea ce eu am înregistrat 
conştiincios, deşi, văzută din spate, ea putea fi oricare 
femeie cu păr negru, frumos. În cele din urmă s-au 
despărţit şi eu am putut să-mi dau seama, după expresia lui, 
că puţin i-ar păsa de desenul ei. 

Ea l-a împins înapoi pe podium, făcându-i semn să-şi reia 
poziţia. Mi-am pregătit aparatul pentru o nouă mişcare pe 


care o anticipasem, ţinând seama de partea nedesenată de 
pe schiţă. S-a desfăcut la bluză cu mişcări încete şi destul 
de sigure şi a lăsat-o să-i alunece de pe umeri. Unele 
fotomodele au umerii laţi, iar altele îi au ca ai curtezanelor 
pictate de Rubens. Doamna Long avea umeri rotunzi şi albi 
de curtezană. Cum se vedea asta din faţă mi-am putut da 
seama după exclamaţiile înfocate ale iubitului ei, exclamaţii 
care se auzeau destul de clar prin fereastra deschisă. Ea a 
râs şi a schiţat o mişcare de dans ce i-ar fi putut asigura o 
slujbă în trupa Madonnei. Cămaşa i-a alunecat pe spate, 
dezvelindu-i pielea albă şi catifelată, cu muşchii uşor 
rotunjiţi de-a lungul şirei spinării. 

— Da! Da! Da! 

— Nu te mişca! Se apropie şi mai mult, înclinând capul. 

Părul ei mi-a blocat imaginea, dar orice curte de justiţie 
din lume ar fi înţeles despre ce era vorba. Iubitul ei scâncea 
de plăcere. Se întinse după ea, dar femeia îi împinse mâinile 
la loc. El râse. Apoi ea s-a dat înapoi, lăsându-l nemişcat şi 
fericit, şi s-a răsucit spre şevalet. Era rândul meu să exclam. 
Mi-am reţinut respiraţia de uimire când i-am văzut pentru 
prima oară chipul. Nu mai văzusem niciodată o femeie atât 
de frumoasă şi fericită. Avea chipul oval, cu trăsături pur 
feminine, sprâncene arcuite, obrajii bine conturaţi care 
încadrau un nas puternic şi ochi albaştri imenşi. Fineţea 
trăsăturilor ei m-a dus cu gândul la femeile norvegiene, în 
ciuda părului ei negru ca tăciunele. Ochi albaştri, păr 
negru, poate de provenienţă irlandeză sau scoțiană, cine 
ştie? Cui îi pasă? Buzele erau pline şi umede, iar când râdea 
radia numai veselie în jurul ei. 

Am scos caseta din aparat şi am aruncat-o în pădure. O 
fracțiune de secundă m-am simţit mult mai bine. Mi-am dat 
seama că fusesem pe punctul de a face un lucru îngrozitor 
unui cuplu de oameni fericiţi. Ar fi fost un păcat mult mai 
mare decât să sacrific aparatul dentar al lui Alison. Şi am 
înţeles din ce treburi murdare îşi câştiga Rose existenţa. 


Dar afurisita de casetă s-a lovit de un copac şi a făcut un 
zgomot surprinzător de strident, după care a ricoşat şi a 
căzut pe pământ. Caseta era din plastic negru, cu excepţia 
etichetei albe de pe faţă, şi eram aproape sigur că aterizase 
cu fata în sus, strălucind în lumina care venea de la 
fereastră. Dacă ei n-o găseau, cu siguranţă aveau să dea 
peste ea cei care tăiau iarba şi în felul acesta avea să 
ajungă în mâinile soţului ei. Se pare că doamna Long a auzit 
zgomotul prin fereastra deschisă, pentru că am auzit-o 
întrebând: 

— Ce-a fost asta? 

Am pornit degrabă prin pădure să găsesc caseta. Eram la 
un pas de ea, târându-mă prin iarba scurt tunsă, când am 
auzit-o strigând: 

— Ratonii! Ratonii! Aprinde lumina. 

Din fericire, el nu se orienta prea bine prin casă şi a durat 
ceva până ce-a găsit comutatorul, timp în care eu am 
coborât panta, am înhăţat caseta şi m-am grăbit să mă 
ascund. Mai că reuşisem. De fapt, eram doar cu capul şi 
umerii în spaţiul întunecat dintre două tufişuri. Atunci a 
găsit el comutatorul de unde se aprindea lumina de afară şi, 
brusc, curtea din spate a fost invadată de o lumină 
puternică. 

— Uite, e un urs! 

— Nu e nici un urs. E un ticălos care se ascunde în 
pădurea voastră. Hei! 

— Nu. 

— Ba da. 

Ascuns în sfârşit în întuneric, am privit înapoi. El stătea 
aplecat pe marginea ferestrei, ea îl trăgea înapoi. 

— Şi dacă e înarmat? 

Atunci ea acţionă ca o fată deşteaptă de la oraş. În loc să 
scoată propria armă sau să pună câinii pe urma mea, a 
alergat la panoul de siguranţă încastrat în perete şi a 
apăsat pe butonul de alarmă. 


S-au aprins şi mai multe lumini. Sursa de lumină era pe 
acoperiş şi cuprindea o mare suprafaţă, sclipitoare, în 
acelaşi timp declanşându-se şi alarma sonoră, atât de 
puternică încât se putea auzi şi în districtul învecinat. Parcă 
am fi fost într-un film de acţiune şi nu m-aş fi mirat deloc să- 
Il văd pe Sean Connery apărând în preajma Castelului. Şi 
eram sigur că alarma casei era conectată la alarma 
companiei New Milford, de unde aveau să trimită imediat o 
maşină şi să-l anunţe pe Oliver Moody că a avut loco 
spargere pe teritoriul lui. Oliver ar răspunde primul 
înarmat şi primejdios. Am alergat, m-am împiedicat de o 
cracă şi am căzut, lovindu-mă la genunchi de un pietroi. 

De două ori în viaţă mă cuprinsese panica, dar niciodată 
ca acum. Mă simţeam de parcă cineva îmi găurise 
genunchiul şi-mi bătuse acolo un piron ruginit. Câteva 
secunde n-am mai ştiut de mine, rupt de lume, nemai- 
auzind decât sirena alarmei care slăbea treptat. Apoi am 
vomitat. 

Mi-am revenit cât de cât, am strâns tare din dinţi şi m-am 
afundat şi mai mult în pădure. Sirena continua să urle, 
sunetul parvenindu-mi în valuri şi mi se părea că-i aud 
certându-se. El voia să vină după mine. Ea nu era de acord, 
îl sfătuia să se ascundă. Am făcut eforturi să-mi potolesc 
respiraţia. Când am reuşit şi bătăile inimii s-au mai domolit, 
am încercat să îndoi genunchiul. 

Am reuşit. Nu prea mult şi nu fără să simt o durere 
ascuţită. Dar eram în stare să merg şi să ajung la maşină, în 
aproximativ o jumătate de oră, dacă o luam uşurel pe 
marginea drumului. Înăuntrul studioului, doamna Long se 
mişcă din nou. Se îndreptă mai întâi spre panoul de alarmă 
şi formă codul ce întrerupea funcţionarea sirenei, lăsându- 
mă cu ecoul sunetului în urechi. Apoi îşi îmbrăcă bluza şi se 
duse la fereastra deschisă, unde iubitul ei privea concentrat 
în întuneric. Îl luă de braţ. 

— Închide-te în camera noastră. Mă descurc eu cu 
poliţiştii. El protestă. Totul va fi bine. Uite-i că vin. Du-te! 


Am auzit şi eu sirena poliţiei care venea de-a lungul 
dealului. Iar sunetul acesta mă avertiza şi în legătură cu 
viitorul sumbru ce mă aştepta. Chiar dacă îngropam 
aparatul de filmat şi ascundeam caseta, ce explicaţie le 
puteam oferi pentru încălcarea proprietăţii doamnei Long 
în toiul nopţii? Şi chiar dacă Oliver nu mă aresta, ceea ce 
numai în gândul meu se putea întâmpla, pentru că el 
aştepta de douăzeci de ani momentul ăsta, numele meu 
avea să fie din nou împroşcat cu noroi, iar asta însemna 
sfârşitul afacerilor mele în oraş. Nu mai puteam face bani 
din vânzarea caselor. Când mă întorsesem acasă, unii dintre 
localnici se purtaseră frumos cu mine, probabil în memoria 
tatălui meu. Dar a doua oară nu s-ar mai petrece lucrurile 
la fel. Această ultimă prostie m-ar distruge pentru 
totdeauna. 

M-am ridicat, am făcut un pas şi m-am prăbuşit din nou. 
Mă durea îngrozitor, dar ştiam că nu mi-am rupt nimic. 
Trebuia doar să mă mai odihnesc puţin. Sirena lui Oliver se 
auzea tot mai aproape, iar luminile farurilor lui jucau pe 
pajiştea din jurul locuinţei familiei Long în timp ce el parca 
maşina pe aleea ce ducea până la intrarea casei. Am 
apucat-o pe panta împădurită, târându-mă de la un copac la 
altul, şi am reuşit să înaintez ceva în felul ăsta. Am ajuns la 
un stejar imens, ce stătea ca o santinelă singuratică, mai 
bătrân decât tot ce se afla în jurul lui. Crengile de jos erau 
uscate şi foarte mari, aproape ascunzând tot ceea ce se afla 
în spatele copacului. M-am agăţat de o cracă, m-am 
balansat şi am reuşit să mă caţăr. Apoi, apucând în braţe 
trunchiul, am urcat pe o cracă mai sus şi m-am aşezat cu 
grijă, la cincisprezece picioare deasupra solului şi cam la 
douăzeci-treizeci de picioare de pajiştea luminată. Priveam 
pe după copac. 

Oliver intrase pe uşa din faţă, iar în momentul acela ieşea 
prin spate, agitând o lanternă foarte lungă, cu bec halogen. 
În instrucţiunile acestui tip de lanternă scria că nu trebuie 
folosită ca instrument „contondent”. 


— Staţi înăuntru! îi comandă el doamnei Long. 

Se uita în susul pantei. Lanterna o ţinea în mâna stângă. 
Dreapta o ţinea în dreptul armei. 

Poliţiştii districtuali fac parte dintr-o clasă anume. Ei sunt 
nişte poliţişti singuratici, nişte tipi duri, de prima clasă. 
Supraveghează respectarea legii prin simpla lor prezenţă 
morală, iar pe răufăcători îi stăpânesc cu autoritate, 
înspăimântându-i. Oliver Moody, care avea un metru şi 
nouăzeci şi cântărea o sută şi ceva de kilograme, urca panta 
ca un străjer în armură. Era cu zece ani mai în vârstă decât 
mine, dar aveam bănuiala că dacă ne-am fi luat la întrecere 
în susul dealului, el m-ar fi întrecut, aşteptându-mă în vârf 
cu instrumentul lui „contondent”. Am rămas nemişcat, 
stând la pândă şi aruncând din când în când priviri piezişe 
în jurul copacului. El se mişca cu grijă printre arbuştii pitici, 
îndreptând lanterna spre zonele întunecate. Spre uşurarea 
mea, cerceta numai la nivelul solului, nu şi spre vârfurile 
copacilor. Încet, mi-am forţat genunchiul să se îndoaie, 
întrebându-mă dacă am să mai fiu în stare să-l îndrept. 

Oliver s-a oprit. Şi-a îndreptat lanterna spre ceva la 
suprafaţa solului. L-a studiat, l-a ridicat şi l-a băgat în 
buzunar. N-am putut vedea ce găsise. Abia după ce a făcut 
încă un pas spre tufişuri, s-a întors şi a pornit înapoi spre 
casă. 

Un țipăt s-a auzit atunci dinspre vârful copacului, apoi o 
cădere prin coroana de frunze şi o aterizare grea, cu un 
scâncet, tocmai pe craca pe care şedeam eu. După ce şi-a 
recăpătat echilibrul şi s-a întors spre mine, am văzut în 
lumina lunii chipul unui raton. Oliver urcă cu zgomot panta. 

Eram conştient de comicul situaţiei, dar nu aveam deloc 
chef de râs. Ratonii nu cad din copaci decât dacă ceva nu 
este în regulă cu ei, iar atunci tocmai bântuia printre ei o 
epidemie de turbare. Turbarea se manifesta diferit la 
aceste animale - unele erau cuprinse de panică, altele 
deveneau agresive. Când a văzut lumina lanternei lui Oliver 
luminând trunchiurile copacilor, s-a tras înapoi, apropiindu- 


se de mine. În cele din urmă m-a simţit şi a început să 
mârâie. Am îndreptat camera spre el. S-a tras în direcţia 
din care venise, lovit drept în faţă de lumina lanternei. 
Oferea o imagine înfricoşătoare. Îşi sfâşiase singur cu 
ghearele abdomenul, în plină agonie. Îşi dezveli dinţii şi 
mârâi către polițistul care se oprise sub el. 

— Oh, nenorocitul de tine, spuse Oliver. Acum stai liniştit. 
Într-un minut se va termina totul. Dinspre casă s-a auzit 
vocea doamnei Long: 

— Totul e-n regulă, domnule poliţist? 

— V-am găsit hoţul, strigă Oliver peste umăr. Un raton 
turbat. Duceţi-vă şi luaţi o pungă de plastic şi staţi în casă 
până vă spun eu. 

M-am făcut una cu copacul, rugându-mă să nu mă vadă şi 
sperând că nu mă va împroşca cu bucăţi din ratonul turbat 
când va folosi arma pe care o purta la brâu. Apoi Oliver, 
care de felul lui era un dur, m-a surprins din nou, 
renunțând la primul gând. A privit înapoi, asigurându-se că 
nu poate fi văzut de doamna Long, şi s-a aplecat, scoțând un 
mic Beretta 22 pe care-l ţinea ascuns la picior, sub 
pantalon. În toţi anii aceia de când îl ştiam eu, n-am bănuit 
niciodată şi n-am auzit pe nimeni vorbind despre faptul că 
el ar avea o armă ascunsă. Dar în fiecare zi înveţi câte ceva. 

Era exact arma potrivită pentru raton. Cu lanterna într-o 
mână şi cu arma în cealaltă, Oliver captase atenţia 
animalului, vorbind cu el, repetându-i că totul se va rezolva, 
după care a ţintit în cap. A căzut la picioarele lui. 

— Aduceţi punga! a strigat el. 

Doamna Long a urcat în fugă panta. Oliver o aştepta la 
marginea pădurii. Având grijă să nu atingă animalul cu 
mâinile, a pus punga în jurul lui şi a legat-o la gură. S-a 
îndreptat spre casă trăgând punga după el. 

— Ce-ai de gând să faci cu el? a întrebat doamna Long. 

— Să-l îngrop. A ocolit casa şi, după ce a trântit portiera, a 
pornit motorul. 


Camioneta companiei de siguranţă împotriva hoţilor se 
îndepărta pe drum, însoţită de licărirea aceea caraghioasă 
a girofarului pe capotă. 

În primărie, luminile erau aprinse chiar şi la ora aceea 
târzie, venind din biroul primului membru al municipalităţii. 
Când treceam pe Main Street, pustie la ora aceea, ceasul a 
bătut de unsprezece. Era uimitor de devreme dacă ţinem 
seama de câte mi se întâmplaseră în seara aceea. 

Automatul de la telefon pâlpâia. M-am îndreptat glonţ spre 
sticla de whisky, apoi am introdus caseta în aparatul video şi 
am apăsat butonul de ştergere. Mi-am adus aminte de 
Nixon şi de cele optsprezece minute lipsă şi m-am întrebat 
dacă nu cumva casetele şterse pot fi reconstituite cu 
ajutorul computerului. Am dat drumul la televizor. Nu se 
vedeau decât nişte puncte albe. Dar dacă Rose bănuia că 
am filmat ceva înainte de a fi prins şi, folosindu-se de banii 
domnului Long, angajează un specialist în computere? Dacă 
acest geniu reuşeşte să refacă imprimarea cu zbenguiala 
doamnei Long şi a iubitului ei? 

Nu puteam nici s-o arunc. Prin locurile acelea reciclarea 
era în toi, iar o casetă aruncată ar fi atras imediat atenţia 
supraveghetorului. Îmi dădeam seama că exagerez, dar din 
moment ce hotărâsem să nu mă implic în divorţul Long, nu 
voiam să risc inutil. Dacă aş fi avut un foc mare în cămin, aş 
fi putut s-o ard, sau cel puţin aşa credeam, dar ar fi mirosit 
cale de şapte poşte. Aşa că am ascuns-o. Comparativ cu o 
celulă, o casă veche şi mare oferă mai multe posibilităţi 
decât un labirint. 

Mi-am mai turnat un pahar şi am ascultat mesajul. Nu mă 
sunase nici un cumpărător, nici un agent de bursă, nici 
măcar vreun detectiv nerăbdător din New York. Singurul 
mesaj era din partea primăriei. Primul membru al 
municipalităţii din Newbury, o tânără femeie pe nume Vicky 
McLachlan, mă sunase ca să-mi reamintească: „Un 
adevărat agent imobiliar care-şi pierde carnetul de 


conducere pentru depăşire de viteză este ca o cioară cu o 
singură aripă”. 

Vicky şi cu mine eram, cum obişnuia să se spună pe 
vremea mătuşii mele Connie, „buni prieteni”. Eram 
singurele persoane necăsătorite din oraş, de aceeaşi vârstă 
şi, în plus, ne simpatizam reciproc. Relaţia noastră se 
rezuma la respectul şi admiraţia mea pentru realizările şi 
ambiția ei, iar din partea ei la o teamă respectuoasă faţă de 
trecutul meu zbuciumat. Eram de părere că, în adâncul 
sufletului ei, mă privea ca pe un animal interesant, pe care-l 
ţii pe lângă casă. Dar orologiul ei biologic îşi spunea 
cuvântul şi începuse să mă privească într-o lumină mult 
prea strălucitoare şi deformantă, atribuindu-mi calităţi pe 
care nu le aveam. Îi repetam întruna că o tânără şi 
strălucită politiciană ca ea, care avea şanse reale să ajungă 
în legislatură sau poate chiar în guvern, până la patruzeci 
de ani, nu trebuia văzută în compania unui fost puşcăriaş. 
Nobilul meu sacrificiu de dragul perspectivei de a o vedea 
ajunsă în guvern pare că dăduse roade. Nu ne văzusem de 
multe săptămâni. 

Dar povestea cu doamna Long şi amantul ei mă tulburase. 
De fapt, mă simţeam chiar singur, ceea ce nu mi se prea 
întâmpla. Aşa că am ieşit din casă, am luat-o în sus pe Main 
Street şi am rămas un timp în faţa primăriei, gândindu-mă 
că nu fac nici un rău dacă trec s-o salut. Hotărât, m-am 
strecurat pe uşa deschisă, am traversat holul întunecat şi, 
băgând capul pe uşa biroului ei, am ciocănit uşor în lemnul 
tocului. 

— Ţi-am primit mesajul. Îmi pare bine că ţi-am auzit vocea. 

Vicky a ridicat capul din grămada de hârtii de pe birou. 
Era o femeie micuță, cu trăsături fine şi colţuroase, a cărei 
claie de păr castaniu şi cârlionţat o făcea să pară mai mare 
decât era în realitate. Avea reflexe aurii şi roşcate şi în 
fotografii ieşea foarte bine. lar în campanii nu trecea 
niciodată neobservată. Prinsă de tăbliţa indicatoare, sub 
textul „Era şi timpul”, se afla o fotografie de ziar a soţiei 


preşedintelui, cu trei reprezentante feminine ale guvernului 
american. 

— Doar ştii foarte bine că nu-ţi poţi permite să plăteşti 
amenda. 

— Am vreo şansă să scap altfel? Eventual cu ceva muncă în 
interesul public? 

Ea spuse: 

— Sunt mult prea obosită şi flămândă, dar rosti acestea 
zâmbind. 

Dacă părul lui Vicky atrăgea imediat atenţia, cu zâmbetul 
ei câştiga toate voturile. Era un zâmbet cald, deschis, 
venind din adâncul inimii şi parcă voia să-i spună fiecărui 
alegător „Eu sunt o persoană muncitoare şi cinstită, iar 
singura diferenţă între noi este că tu nu ai timp să conduci 
în guvern, aşa că lasă-mă s-o fac eu pentru tine”. Un 
zâmbet seducător. 

— Ce-ai zice de o omletă? 

— Nu vreau omletă. 

— Dar friganele unse cu brânză topită şi o bere? 

O cunoşteam eu bine. Maică nu a sărit în sus de bucurie. 

— Vino încoace. la să te văd. M-am dus. 

— Şchiopătezi, a mai spus ea. 

— M-am lovit la genunchi. 

— Arăţi ca dracu”. De parcă ai fi dormit în pădure. Ai ace 
de brad în păr. S-a întins şi mi le-a scuturat. Au căzut pe 
biroul ei. 

Era o companie minunată când nu era ocupată, dar ea era 
mai mereu ocupată. Şi era sexy în felul ei nesofisticat de a-şi 
alege partenerul, locul şi momentul. Se simţea mult mai 
bine în casa ei, o vilă micuță, ascunsă în spatele Bisericii 
Congregaţionale. Avea o bucătărie-sufragerie foarte mare şi 
un dormitor şi mai mare, pe care cuvântul budoar l-ar fi 
descris perfect dacă cuvertura de dantelă n-ar fi fost 
frecvent acoperită cu tot felul de hârtii. 

— Eu am să strâng puţin până pregăteşti tu masa. 


Ne oprisem la mine acasă pentru bere şi ingrediente. Am 
deschis câteva St. Pauli Giris şi m-am apucat să amestec 
brânza topită pe aragaz. 

— Dar cum te-ai rănit la genunchi? 

— Poţi să ţii un secret? 

Ea apăru în uşă cu ochii larg deschişi. 

— Desigur. Ce-ai făcut? 

— Aşa nu merge. N-am chef de glume. 

— Jur pe sufletele copiilor mei nenăscuţi. Haide, Ben. 
Spune-mi ce se întâmplă? 

— M-a angajat un detectiv să filmez un cuplu în timp ce 
comite adulterul. Vicky mă privi nedumerită. E un caz de 
divorţ. 

— 'Te ocupi cu filme murdare? 

— N-am făcut-o. Era de presupus că o s-o fac. Adică am 
fost de acord. Dar n-am mai filmat. La început m-a încântat 
ideea. Dar mi-am dat seama că nu-i aşa. N-am putut s-o fac. 

— Sper că nu. 

I-am povestit despre Alex Rose şi dinţii lui Alison, şi despre 
cum decursese seara acolo, lăsând deoparte motivul pentru 
care încetasem să mai filmez. Povestea cu ratonul i-a 
provocat o grimasă, asta până când i-am spus cum l-a 
împuşcat Oliver. I s-au umezit ochii. 

— Trebuia să-i curme suferinţele. 

— Ştiu, ştiu. Numai că este foarte trist. Ei îşi trăiesc viaţa 
liniştiţi şi deodată vine boala peste ei şi nu se pot apăra 
singuri şi noi trebuie să-i împuşcăm. 

Vicky crescuse într-o numeroasă familie de catolici 
irlandezi dintr-o mică suburbie şi nu era obişnuită cu 
asprimea celor ce-şi construiau ferme în marginea 
pădurilor. l-am spus: 

— De ce nu o rogi pe Sally să încerce vaccinurile orale? 
Am citit că se experimentează aşa ceva în Belgia. 

Sally Butler se ocupa de câini. Discuţia despre vaccinul 
contra turbării m-a ajutat s-o îndepărtez pe Vicky 
McLachlan de tema adulterului care observasem că o 


tulbură. Şi mai târziu, în noaptea aceea, pe întuneric, ea m- 
a întrebat: 

— De ce ai făcut-o? 

— Alison... 

— Nu da vina pe dinţii ei. 

I-am spus de teoria mea cu afacerile din anii '80, când 
faptul în sine - acela de a conduce o afacere - era mult mai 
important decât rezultatul. 

— Nu, a spus ea, ţie îţi place întotdeauna să mergi pe 
muchie de cuţit. E singurul lucru care te excită. 

— M-am excitat şi ceva mai devreme. Ai uitat? 

— Nu din cauza mea. Aveai în cap ceea ce-ai văzut pe 
fereastră. 

Pe când îmi formulam replica, Vicky s-a răsucit şi mi-a 
comunicat că vrea să doarmă. M-am aşezat strâns lipit de 
spatele ei, aşa cum îi plăcea, şi am sărutat-o pe umăr. Mi-a 
luat cam multă vreme să-mi dau seama că plângea. 

Newbury sărbătoreşte Ziua Muncii în a treia săptămână 
din septembrie, pe de-o parte pentru că oraşele mari 
organizează parăzi uriaşe care ne atrag mulţimea de care 
avem nevoie ca să ne cumpere biletele la picnicul nostru 
organizat de pompieri, iar pe de altă parte pentru că vara 
n-ar trebui să se sfârşească în prima zi de luni a lunii. 

Din punctul de vedere al vremii, este cam riscant, de multe 
ori întâmplându-se să sărbătorim pe furtună. Dar în 
dimineaţa de după expediţia pe proprietatea familiei Long a 
început o zi cu vreme caldă şi însorită ca în luna august. 

Vicky m-a trimis să împachetez devreme, ea având de 
repetat un discurs. Am mers şchiopătând până acasă. 
Automatul licărea. Era Alex Rose. Mi-a răspuns automatul 
lui. M-a sunat el din nou. 

— Aşadar, cum a mers? 

— Prost de tot. 

— Da? 

— Mda. 


— Cum aşa? Ai fost prins sau ceva de genul ăsta? Din câte 
ştiam, pusese microfoane la telefonul familiei Long, aşa că 
aflase de declanşarea alarmei. I-am spus adevărul, în linii 
generale. 

— M-am decis să nu mai încerc încă o dată. Îţi trimit prin 
poştă aparatul de filmat. 

— Stai puţin. 

— Şi banii, am adăugat şi am închis. Banca era deschisă 
până duminică la prânz, la fel ca şi poşta. Am cumpărat o 
casetă nouă, m-am întors acasă, i-am scris lui Rose un cec 
de cinci mii de dolari, am împachetat camera într-o cutie, 
am umplut spaţiile goale cu ziare şi casetele de rezervă, 
după care m-am dus la poştă, de unde am trimis coletul, 
asigurându-l pentru cinci sute de dolari. Am revenit acasă şi 
mi-am curăţat grătarul, cleştele lung, spatula şi am plecat 
cu toate pe câmpia din spatele primăriei. 

Scoseseră afară pompa de incendiu ca să se caţere copiii 
pe ea şi agăţaseră un drapel pe care scria „Compania de 
incendii Newbury nr. 1, înfiinţată în 1879”. Doug Schimdle, 
custodele primăriei, construia o tribună pentru spectatori. 
Gary Nello se ocupa de un aparat de făcut sifon, 
împrumutat de la Yankee Drover. Mildred Gill instalase un 
cazan pentru floricele, iar doamnele din serviciul auxiliar 
din Newbury aranjau farfurii de carton, ketchup, 
condimente şi muştar pe mesele întinse. 

Am aranjat grătarele în ordinea frumuseţii. Primul era cel 
al lui Rick Bowland, care mergea cu gaz, un monstru cu 
suficiente cadrane şi gradaţii pentru a putea fi folosit în 
serviciul public. L-am aşezat cu faţa spre vânt. Ultimul şi cu 
vântul din spate era al meu. l-am pus picioarele de rezervă, 
ridicându-l până la nivelul taliei. Rick Bowland i-a făcut 
semn cu capul lui Scooter. „Ce Dumnezeu e chestia aia cu 
care a venit Ben?” 

Scooter nu avea intenţia să suporte o insolenţă din partea 
cuiva care gătea pe un grătar cu gaz. Avea o voce 
puternică. 


— Ştii ce mă intrigă? a tunat el. Faptul că înainte ai fost un 
bărbat adevărat te-ar mai scuza pentru gestul de a-ţi fi 
cumpărat un cuptor cu gaz. Astăzi, bieţii fraieri nici măcar 
nu înţeleg că au sperat degeaba. 

— Ce? 

— Sunteţi o generaţie pierdută, spuse Scooter. Nişte copii 
ignoranţi. 

Rick s-a gândit să scape de el tachinându-mă pe mine. 

— Mda, bine, dar ce ai acolo, Ben? 

— Acesta este un grătar de trei ori mai înalt, pe bază de 
cărbuni, pentru prepararea cărnii de pui, de porc şi a 
legumelor în aer liber. Se bazează pe un design hibachi. L- 
am cumpărat la târgul Caldor din Danbury, cu nouă dolari, 
şi mă aştept ca vechii prieteni să prăjească pe el nalbă mare 
lângă mormântul meu. 

— Nouă dolari? 

Am spus: 

— Poţi să fii sigur. 

— Ce-ar fi să prăjeşti tu chiftelele şi cârnaţii? lar Scooter şi 
cu mine ne-am ocupa de burgeri. 

— Hei, grătarul ăsta este grozav pentru burgeri. 

— Îi vom face noi, a spus Scooter. 

El era un excelent redactor de ziar, dar mult prea 
îndrăzneţ cu grătarul, aşa că i-am spus: 

— Eu îi voi face mai în sânge, tu la flacără medie şi bine 
pătrunşi. 

La prânz, Vicky a urcat pe noua pompă de incendiu pentru 
a-şi ţine discursul. Se strânsese ceva lume în jurul ei, iar 
primul membru al municipalităţii nu şi-a dezamăgit 
auditoriul. I-a elogiat pe bravii noştri pompieri voluntari, 
sugerând ca, atunci când facem o donaţie, să comparăm 
uşurinţa cu care semnăm un cec cu neplăcerea de a te 
scula în toiul nopţii pentru a stinge incendiul vecinului. A 
lovit cu măiestrie în Partidul Republican, comparând 
controlul lor asupra bugetului statului cu epidemia de 
turbare şi şi-a încheiat discursul cu o chemare înfocată 


către toate şcolăriţele prezente, spunându-le că fiecare 
dintre ele are şansa să devină într-o zi preşedintele Statelor 
Unite. 

A încheiat cu „Haideţi să mâncăm”, ceea ce a făcut ca, 
imediat, în jurul grătarelor să se înghesuie toată lumea. 

Ora următoare a fost ca o furtună de mâini care-mi 
întindeau chifle tăiate. Eu mi-am văzut de treabă, făcând 
burgerii mai în sânge, dar nu cruzi. Lângă mine, Scooter îi 
prăjea moderat, ridicând capacul cu o mişcare ostentativă 
şi agitată, spre admiraţia celor din jur. Săracul Rick a 
declanşat un mic incendiu din cauza grăsimii, ceea ce a 
făcut ca pompierii să vină alergând cu stingătorul. Apoi am 
declanşat şi eu un alt mic incendiu, pe care l-am stins cu 
apă dintr-o sticlă. Atunci l-am auzit pe Scooter spunând, 
obosit: 

— În sânge? Duceţi-vă la colegul meu cu grătarul de nouă 
dolari. 

L-am auzit pe Pinkerton Chevalley, fratele mai mare al lui 
Renny, chicotind: 

— Ea îl poate avea pe al meu în sânge oricând pofteşte. 

Am ridicat privirea spre faţa zâmbitoare a Ritei Long, care 
mi-a spus: 

— Am auzit că tu eşti omul cu burgerii în sânge. 

Greu de spus cât timp am rămas cu ochii aţintiţi asupra ei. 

M-a întrebat: 

— S-a întâmplat ceva? Şi focul pe care tocmai îl înteţisem 
s-a ridicat ameninţător între noi, făcându-i pe Rick şi 
Scooter să ţipe - ei erau încă pe direcţia din care bătea 
vântul -, iar pe cei cu extinctorul să se apropie în mare 
grabă de mine. Pompierii de serviciu tocmai găsiseră 
undeva nişte bere. 

— În sânge, am spus, punând cel mai bun burger pe chifla 
ei cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta mă prezentam: 
Ben Abbott. Nu cred că ne-am mai întâlnit. 

Ea ţinea în mâna cealaltă o sticlă de pepsi, dar îmi întinse 
cotul cu un zâmbet, spunându-mi: 


— Rita Long. Suntem de curând în oraş. 

— Oh, da. Fred Gleason v-a găsit terenul. 

— Şi dumneavoastră sunteţi agent imobiliar? Da, da. V-am 
văzut firma. Aveţi casa aceea frumoasă în stil georgian, de 
lângă catarg. 

Îmi plac nou-veniţii. Ei nu mă salută pentru că se gândesc 
că stau de vorbă cu fiul lui Bertram Abbott. Cel care... Ea 
mă considera pur şi simplu drept tipul care locuia în casa 
georgiană de lângă catarg. Dumnezeule, era într-adevăr 
foarte frumoasă, la fel de minunată cum o văzusem în seara 
trecută. Dar acum, îmbrăcată în pantaloni kaki şi o cămaşă 
de culoare deschisă, arăta exact ca o femeie măritată, 
prietenoasă, dar nu dispusă să cocheteze. Dacă aş fi 
întâlnit-o în felul acesta prima oară, aş fi considerat-o o 
femeie splendidă, plăcută şi inabordabilă. Acum însă, ştiind 
ce ştiam, o consideram o femeie loială iubitului ei, 
splendidă, plăcută şi absolut inaccesibilă, o femeie 
credincioasă unui singur bărbat. 

Mă întrebă: 

— Vă ocupați şi de evaluări? 

— La fel ca şi Fred. Nu suntem experţi de bancă, dar ne 
pricepem la preţuri. Aveţi un prieten interesat de aşa ceva? 
Înainte de a-mi putea răspunde, o mână plină de grăsime 

se vâri între noi, întinzând o chiflă goală - era Pinkerton 
Chevalley, cerând cel de-al treilea hamburger şi privind la 
cămaşa doamnei Long. I-am picurat grăsime pe degetul 
mare, dar se pare că n-a simţit nimic. Doamna Long se 
retrăsese şi se îndrepta acum spre masa cu ketchup. Pink a 
înfulecat cel de-al treilea hamburger şi a mai cerut unul. 

Am văzut-o pe Rita Long mergând de-a lungul pajiştii, cu 
un zâmbet secret pe chip, i-am urmărit privirea şi mi-am 
dat seama cui zâmbea. Iubitul ei era acolo, mâncând liniştit 
dintr-un hot dog. La rândul lui, i-a adresat un zâmbet, apoi 
a pornit prin mulţime, oprindu-se să cerceteze noua pompă 
de incendiu, privind însă tot timpul spre ea, urmărind-o în 
plimbarea ei. Mi-am dat seama că sunt amanți de curând, 


îndrăgostiţi unul de altul până peste poate, iar acest lucru 
se citea din fiecare din gesturile lor. Şi, ca şi în noaptea 
trecută, le-am admirat fericirea. Probabil că se zbenguiau 
ca nişte copii în intimitate. 

El părea ceva mai în vârstă acum decât atunci când îl 
văzusem dezbrăcat. Purta pantaloni dintr-o stofă subţire şi 
o cămaşă în dunguliţe cu mânecile suflecate. Avea un aer 
tare preocupat. Îmi amintea de un tip pe care îl 
cunoscusem pe vremea când lucram pe Street - genul de 
tip care începe o afacere modestă şi apoi caută să se 
extindă treptat, ori tipul întreprinzătorului care se 
străduieşte să preia o afacere. Numai că acest bărbat era 
numai zâmbet, ca şi cum încheiase deja afacerea. La un 
moment dat, pe când se uita după ea, de-a lungul pajiştii, ea 
privea nişte copii; ei bine, în clipa aceea, chipul lui aproape 
că s-a topit de duioşie. O asemenea clipă, dacă ar fi fost 
surprinsă pe peliculă, i-ar fi condamnat mai tare decât 
scena din noaptea precedentă. Se vedea că e îndrăgostit 
nebuneşte de femeia aceea, ceea ce eu înțelegeam perfect. 
Şi ea părea înnebunită după el, ceea ce însemna că aveau 
probleme. Mă întrebam dacă avea idee de faptul că soţul ei 
ştia totul. 

Doamna Long reveni. 

— Încă unul? 

— Nu, mulţumesc, acela a fost grozav. Ascultă, ai avea 
timp să vii să-mi faci o evaluare? 

— A casei dumneavoastră? 

Se uită în jurul ei. 

— Ai vrea? 

Aveam timp berechet la dispoziţie, dar mie îmi plăcea să 
fiu cinstit şi ţineam la prietenie. 

— Ei bine, Fred Gleason este... 

— Aş dori părerea unei persoane neutre. 

— Ah. 

— Ah? 


M-am decis să vorbesc cu această femeie uitând de faptul 
că o văzusem cu o seară înainte făcând dragoste cu iubitul 
ei. Ceea ce însemna că trebuia să judec doar din punctul de 
vedere al unui agent imobiliar. Ce înseamnă o părere 
neinteresată? Ei bine, nu era pentru prima oară că eram 
rugat să fac evaluarea unei case de către una dintre părţile 
implicate într-un divorţ. 

Am răspuns: 

— Dar sper că ştiţi că acum nu este o perioadă propice 
vânzărilor de case, chiar şi în cazul unei reşedinţe atât de 
splendide ca a dumneavoastră. 

— Cu toate acestea, mă interesează o evaluare. Plătesc la 
preţul curent. 

— Nu, nu, nu. Eu nu lucrez în felul ăsta. O să vin să arunc 
o privire. 

— Ce-ai zice să vii chiar după acest picnic? 

— Pot să fiu acolo pe la ora cinci. 

— Perfect. Trebuie să mă duc până în centru, dar mă 
întorc până la cinci. După ce studiezi casa, avem timp să şi 
bem ceva. 

După cum am mai spus, Rita Long nu era dispusă să 
cocheteze. Cu toate acestea, am considerat invitaţia la 
Castel drept cea mai interesantă ofertă care mi se făcuse în 
săptămâna asta. Vicky McLachlan se apropie în timp ce-mi 
strângeam grătarul: câţiva se îndreptau spre „Yankee 
Drover” ca să prelungească picnicul cu câteva pahare de 
bere. Am răspuns că poate mai târziu, dar mai aveam ceva 
de lucru. Ea mă privi şi întrebă: 

— Cine era femeia cu părul negru? 

— Doamna Long. Ea şi soţul ei au construit Castelul. 
Răspunsul îmi atrase încă o privire întrebătoare din partea 
ei, după care spuse: 

— O muncă plăcută dacă o poţi obţine. 

Îmi reamintea astfel, nu că ar fi fost necesar, că viitoarea 
membră a guvernului din Connecticut nu fusese aleasă în 
funcţia de prim membru al municipalităţii, la douăzeci şi 


şase de ani, datorită buclelor ei castanii şi zâmbetului ei 
cuceritor. 

Am făcut un duş ca să scap de mirosul de fum din păr şi m- 
am îmbrăcat în ţinuta mea obişnuită, luându-mi o jachetă pe 
umăr, deşi era o după-amiază caldă. Tocmai eram pe 
punctul de a mă urca în Oldsmobile când m-am gândit - ce 
naiba, e ultima zi caldă. Am băgat maşina în garaj şi am dat 
deoparte husa de pe Fiat. Era un '79 Spyder 2000, de 
culoare verde, pe care tata îl cumpărase pentru mama la 
împlinirea vârstei de şaizeci de ani. Avea mai puţin de 
douăzeci de mii de mile la bord, deoarece mama nu-l prea 
folosise, considerându-l mult prea ostentativ pentru ea, 
indiferent de câte ori îi repetase tata că îi stă foarte bine la 
volanul lui. Şi chiar aşa şi era; dar când s-a mutat în 
Frenchtown, mi l-a lăsat mie. 

Pe lumină, drumul ce ducea la Castelul familiei Long era 
foarte frumos. Mergea paralel cu apa şerpuitoare, pe care 
se vedeau stârci albi cu care s-ar fi mândrit şi Regent Park. 
Peisajul din jurul casei era splendid conceput şi excelent 
realizat. 

Cuvântul „Hardscape” nu există în Webster. Este un 
termen inventat de designerii de exterior pentru a distinge 
elementele artificiale, construite, de cele naturale - zidăria 
de pepinieră, piatra de pavaj, de lipscânoaică. (Designerii 
sunt împărţiţi pe baza folosirii termenului corespondent 
„softscape” pentru grădini, iarbă şi copaci. Unii dintre cei 
pe care îi cunosc ar fi în stare să traverseze o mlaştină 
noaptea pentru a evita măcar şi să audă acest cuvânt.) 
Hardscape este ceea ce vezi iarna când florile au murit şi 
crengile sunt goale. Reprezintă trăsătura esenţială a unei 
case, la fel ca oasele feţei de sub piele. 

Auzisem că zidurile din granit ale Castelului şi terasele cu 
lespede din piatră, curtea cu piatră de pavaj şi aleile care 
şerpuiau pe lângă grădinile încă neplantate fuseseră 
construite de către un meşter italian care lucra de obicei în 
Greenwich şi Cos Cob. Şi se vedea. În Newbury există 


câteva reşedinţe deosebite, dar această construcţie avea un 
finisaj deosebit, rar întâlnit la nord de Long Island Sound. 
Zidurile, care făceau impresia a fi alcătuite din piatră tare, 
fuseseră asamblate cu măiestrie, printr-o tehnică secretă 
de preparare a mortarului; n-aş fi putut să-mi strecor 
cartea de vizită între plăcile zidului. 

— Îmi place maşina ta, m-a întâmpinat Rita Long. Îşi 
schimbase cămaşa cu un pulover comod de bumbac. Ce 
marcă este? 

I-am povestit cum am primit-o de la mama, după care i-am 
lăudat peisajul înconjurător şi calitatea construcţiei din 
piatră. Mi-a explicat că deţine o mare proprietate în 
Greenwich. 

— Când ne-am decis să construim aici, Jack a spus că e mai 
bine să apelăm la constructorii pe care-i cunoaştem. M-am 
simţit oarecum ciudat că n-am apelat la localnici. 

— Bine spus, am fost eu de acord. Sunt mulţi meşteşugari 
buni pe-aici, dar e mai bine să lucrezi cu oameni pe care-i 
cunoşti. Cine este arhitectul? 

— Planul a fost făcut de Jack. Eu l-am desenat şi apoi am 
plătit un arhitect să se ocupe de detaliile tehnice. 

— Frumos. Şi de peisajul exterior cine s-a ocupat? 

— Eu. 

— Zău? Am privit din nou în jur. Nu-mi pasă cât de talentat 
este un artist sau ce stil deosebit are un decorator de 
interior, dar numai unul la un milion îşi păstrează simţul 
măsurii la exterior. Cerul nu este un simplu tavan, în fiecare 
zi am ocazia să văd case minunate cu trepte nepotrivite, cu 
terase ciudate, piscine amplasate greşit şi terenuri de tenis 
care seamănă cu nişte grădini zoologice. 

Ea se grăbi să-mi explice: 

— Am avut un ajutor minunat. Meşterii pietrari m-au 
împiedicat adesea să fac greşeli. 

Îmi puteam lesne imagina cum un zidar îi făcea o favoare 
Ritei Long. Zâmbetul ei, minunatul păr fluturând în vânt: 


„Vreţi să mutăm acest zid? Nici o problemă, Signora, doar e 
din granit. Guido, adu-mi, te rog, perforatorul pneumatic”. 

Am privit spre foişor. Ferestrele arcaşilor erau cu adevărat 
înguste. Câţiva ţărani voinici ar fi putut ţine piept unui atac 
puternic. 

— Prin oraş se vorbeşte că împuşcaţi căprioare din foişor. 

— Oh, Doamne, Jack a împuşcat. Anul trecut, în timpul 
sezonului de vânătoare. Dar i-am spus că-l împuşc dacă mai 
face aşa ceva. 

— Deci căprioarele sunt acum în siguranţă. 

— În ceea ce-l priveşte pe Jack, râse ea. De asta poţi fi 
sigur. Eşti gata să vezi şi interiorul? 

Am intrat şi am colindat prin numeroasele camere, multe 
dintre ele fiind încă nemobilate. O scară centrală luminată 
de sus era minunat îmbrăcată în lemn de trandafir. 

— Cine este tâmplarul? 

— Mobila e veche. Când a murit mama lui Jack, am răscolit 
prin apartamentul ei. Îşi comandase mobila prin anii 
'20-'30. La ea, părea foarte întunecoasă, dar aici, luminată 
puternic, arată foarte bine, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

Bucătăria era în genul celor pe care le găseşti în casele 
celor cu averi imense - totul era de ultimă modă, iar aerul 
vibra de neîncetatul zumzăit al motoarelor electrice. Era de 
o curăţenie desăvârşită, iar în frigider găseai mâncare gata 
preparată de la restaurantul Church Hill Road Shanghai şi 
de la localul nostru Lorenzo's Rizza Palace. 

Casa nu avea chiar treizeci şi şapte de camere, cum se 
zvonea, dar sus, la etaj, existau trei minunate camere 
pentru primirea musafirilor şi un dormitor principal 
spectaculos, cu şemineu şi două băi, plus două closete; de 
asemenea, mai era un mic living, cu televizor şi cu şemineu. 
Patul era magnific, cu lucrături în oţel în stil franţuzesc- 
canadian la cap şi la picioare, şi mi-o închipuiam pe doamna 
Long întinsă acolo, zâmbind de sub părul bogat şi negru ca 
pana corbului. N-am putut rezista să n-o întreb: 


— Ce este sub hol? 

— Studioul meu. 

— Vrei să mă uit şi acolo? 

Ea a ezitat. 

— Desigur. O secundă. 

A fugit înainte şi când a strigat „Poţi să vii acum”, am 
intrat în studioul alb şi am văzut că acoperise atât şevaletul 
mare, cât şi pe cel mic. 

— Merge treaba? 

— Încet... Deci? Ce părere ai? 

— Sunt de părere că aveţi o casă minunată. Şi sunt sigur 
că nu vă spun o noutate dacă vă amintesc cum că sunt 
puţini cumpărători pentru o asemenea casă. 

— Dacă te-ai ocupa de vânzare, ce preţ ai propune? 

— Ei bine, nu mă ocup de vânzare, dar dacă m-aş ocupa... 
patru milioane. 

— Şi cât m-ai sfătui să accept? 

Am ezitat. Apoi am întrebat: 

— Vă ocupați de afaceri? Sau pictaţi? 

— Nu sunt pictoriţă. 

— Mie mi se pare acesta un studio de pictură, am spus. 

— Mă joc, când am timp. Nu - ca să-ţi răspund la întrebare 
- lucrez împreună cu Jack. Mă pricep la afaceri. 

— Deci nu discut cu o fetiţă rătăcită în pădure. 

Nici acum nu cocheta, dar mi-a zâmbit. 

— Depinde în a cui pădure. 

— Noi purtăm acum o discuţie liberă - doar între noi -, dar 
ar trebui să ştiţi că, în discuţia cu agentul imobiliar, cât veţi 
pretinde, atât vă va aduce în final. 

— În regulă. 

— N-aş accepta mai puţin de trei milioane. Şi m-aş lupta 
din răsputeri să obţin trei milioane şi jumătate. 

— Chiar şi în acest climat? 

— Mai ales în acest climat. Vei da de nişte şmecheri care 
vor încerca să te păcălească, dar sigur că va avea banii 
necesari şi, dacă soţia lui se va îndrăgosti de acest loc, el va 


plăti trei milioane şi jumătate sau, altfel, nevasta lui nu va 
mai dormi în acelaşi pat cu el. 

Doamna Long râse. 

— Am înţeles. Mulţumesc. Haide să bem ceva. 

Am coborât în bucătărie şi ea m-a întrebat: 

— Ai ceva împotriva şampaniei? 

— Nu. l-am zâmbit, gândindu-mă că nu mi-aş fi putut 
închipui un sfârşit de zi sau un început de seară mai plăcut 
ca ăsta. 

Ea a umplut frapiera cu gheaţă şi a cufundat acolo sticla. 
Apoi a luat două pahare şi mi-a spus: 

— Ia te rog frapiera, dacă nu te superi. Există un loc 
minunat unde putem să bem şampania. Am trecut pragul 
unei uşi masive de stejar şi m-a condus de-a lungul unui 
culoar până la baza unei scări în spirală ce ducea în foişor. 

Mirosea a praf de puşcă. 

I-am spus: 

— Soţul tău a împuşcat din nou căprioare? 

— Nu, a aşezat nişte ţinte săptămâna trecută. De mărimea 
şi forma unor căprioare, dar din carton. 

Mie îmi mirosea a focuri trase mult mai recent. 

Am urmat-o pe scară în sus, admirându-i fundul şi 
imaginându-mi tot felul de lucruri plăcute, cum ar fi că ea s- 
ar fi despărţit de iubitul ei după incidentul cu polițistul 
Moody şi spărgătorul din pădure, că l-ar fi trimis înapoi la 
New York şi acum simţea nevoia să fie consolată. Aceste 
gânduri se potriveau foarte bine dacă făceam abstracţie de 
faptul că doar în urmă cu patru ore se jucaseră de-a v-aţi- 
ascunselea la picnicul din Newbury. 

Am tot urcat pe scara în spirală; zgomotul paşilor noştri pe 
treptele de metal se lovea de zidurile de piatră, stârnind un 
ecou. Din ce în ce mai sus, până când, sub acoperişul conic, 
am ajuns la o platformă rotundă, suficient de mare pentru 
câteva scaune micuţe şi o masă. Am pus frapiera jos şi m- 
am aşezat o dată cu gazda. 

— Vrei s-o deschizi? îmi ceru ea. 


Am rupt poleiala de la capătul sticlei, am îndepărtat sârma 
şi am scos dopul cu o mică pocnitură, după care am turnat 
în pahare. Am ciocnit şi privirile ni s-au întâlnit. Avea o 
privire deschisă şi mulţumită. 

— Nu e minunată? m-a întrebat ea şi în clipa aceea mi-am 
dat seama că era pur şi simplu fericită să mă aibă ca 
oaspete în casa ei. 

Chiar în faţa noastră era o deschidere mai largă decât 
ferestrele arcaşilor. Vedeam foarte departe, un peisaj 
asemenea celui din tablourile maegştrilor olandezi sau de la 
şcoala Hudson River, dealuri, copaci şi câmpuri, toate 
îmbrăţişate de lumina palidă a serii de septembrie. 

Mânat de o curiozitate ce nu-mi da pace, am întrebat: 

— Cum de te lasă inima s-o vinzi? 

Ea a sorbit îndelung din pahar şi imediat am regretat că i- 
am pus o asemenea întrebare, pentru că imediat am 
observat că expresia ei s-a schimbat brusc. Idiotul pe care 
ea îl tratase cu atâta ospitalitate îi amintise tocmai de 
problema care îi măcina existenţa. Cel puţin aşa am 
interpretat eu tristeţea ce i-a apărut în privire. A rămas cu 
ochii aţintiţi pe pahar şi mi-a răspuns: 

— Totul e de vânzare. 

Mi-a trecut prin cap că poate familia Long e în pragul 
falimentului. Castelul n-ar fi fost prima reşedinţă magnifică 
ce ar ascunde disperarea financiară a stăpânului. Dar ştiind 
ceea ce ştiam despre ea, mi-am închipuit că se gândeşte să- 
şi părăsească soţul şi se interesează de bani pentru iubitul 
ei. 

Am vrut s-o avertizez că soţul ei ştie totul. Problema era 
câtă loialitate - sau cel puţin discreţie - îi datoram lui Alex 
Rose. În fond, acceptasem slujba şi banii lui. Faptul că 
renunţasem mă absolvea de orice responsabilitate? 

M-am uitat la ea şi ea şi-a schimbat direcţia privirii. S-a 
ridicat şi s-a dus spre deschizătura din zid. A rămas cu 
privirea aţintită în depărtare. Am băut din şampanie. Pe 
neaşteptate, trupul femeii s-a încordat. Şi-a împins capul şi 


umerii în piatra din jurul deschizăturii, căznindu-se să vadă 
ceva. 

— Ce-i aia? 

M-am ridicat şi m-am apropiat de ea, privind în direcţia 
indicată. Soarele tocmai părăsise pajiştea, dar în partea de 
răsărit, la marginea pădurii, în ultimele raze, ceva 
strălucea. Era la mare distanţă, cu toate acestea simţeam 
tremurul când vântul mişca iarba din jur. 

— Nu ştiu, am spus. Parcă ar fi coada albă a unei 
căprioare, dar ele nu prea stau în câmp deschis şi mai mult 
ca sigur nu la vremea asta. E ora la care mănâncă. N-ai mai 
observat-o niciodată acolo? ... Poate că soţul tău a mai 
omorât vreo căprioară. 

— Nu, a răspuns ea, nervoasă. El e plecat. S-a întors 
îngrijorată spre scară şi a spus cu voce tare: Trebuie să văd 
ce este acolo. 

A pornit în mare grabă pe treptele de metal. Mi-am lăsat 
paharul şi am urmat-o. La coborâre, genunchiul meu rănit 
mă ţinea. Am trecut mai departe prin uşa masivă, până jos, 
în hol, prin bucătărie şi am ieşit afară pe uşa din spate. Pe 
pajişte, ea a luat-o la fugă. Am pornit-o după ea 
şchiopătând. S-a avântat prin iarba înaltă înainte ca eu să fi 
avut timp s-o avertizez în legătură cu căpuşele de 
căprioară. M-am oprit să-mi vâr pantalonii în ciorapi şi am 
continuat să merg după ea. Va face un duş după aceea şi aş 
putea s-o ajut eu să se curețe. 

A traversat pajiştea exact pe unde fusesem eu cu o seară 
înainte şi s-a apucat să urce panta spre pădure. Brusc a 
încetinit, apoi s-a oprit, nemişcată, şi şi-a dus mâna la gură. 
Am ajuns-o. Acel ceva alb, în bătaia vântului şi strălucind în 
soare, era păr. Păr blond. Iubitul ei zăcea întins pe spate, cu 
o rană largă în piept. 

E adevărat ce se spune că oamenii par a se împuţina după 
ce mor. Tatăl meu părea scofâlcit în timpul serviciului 
funerar de la Butler's Funeral Home; până să-l ducem la 
cimitir, devenise aproape transparent. Un prizonier pe care 


l-am văzut - un om voinic - a căzut ca o cârpă. lubitul 
doamnei Long era deosebit - robust -, cu privirea mirată 
aţintită în înaltul cerului. Îmi amintesc cum că, în clipa 
aceea, m-am gândit că plecase ultimul inocent de pe 
planetă, iar noi, cei rămaşi, eram morţii. 

Îl chema Ron; îl striga întruna Ron, îngenuncheată lângă 
el, cu trupul lui în braţe. M-am apropiat s-o consolez şi să 
încerc s-o iau de-acolo, până când mi-am zis, ia stai puţin, 
nu e vorba de o scenă dintr-un film, aşa că las-o pe biata 
femeie să-şi plângă mortul. M-am retras, rămânând de pază 
la o oarecare distanţă. 

Putea fi un accident de vânătoare. Putea fi vorba de nişte 
ticăloşi de braconieri care, văzând strălucirea părului lui 
Ron, au crezut că este coada albă a unei căprioare. Se 
întâmplă - atât în sezonul de vânătoare, cât şi în afara 
acestuia -, deşi frecvenţa cea mai mare se înregistrează 
atunci când se eliberează permise pentru vânătoare de 
căprioare, pentru că atunci vânătorul nici nu mai este 
obligat să încerce să confirme că vede coarnele unui cerb. 
Vede o pată albă şi trage - oh, Dumnezeule, zice după 
aceea, era puştiul meu; sau tatăl meu; sau vărul meu; sau 
soţia mea. (Uneori se numeşte divorţ provincial) Arme 
puternice, coeficient de inteligenţă foarte scăzut şi multă 
băutură; nu-i de mirare că văd prea multe căprioare. 

Îmi doream să nu fi simţit mirosul de praf de puşcă din 
foişor. 

În curând avea să se lase întunericul. Trebuia să-l chem pe 
Oliver. Dar doamna Long - Rita, pentru mine nu mai putea 
fi doamna Long, sau pentru altcineva, când era deja stabilit 
că Ron se afla pe proprietate - Rita îl ţinea încă în braţe, 
şoptindu-i vorbe dulci la ureche. 

Braconierii nu prea au accidente de vânătoare. În felul lor, 
sunt nişte profesionişti. Un pădurar care se hrăneşte cu 
carne de căprioară sau o vinde măcelarului pentru a câştiga 
nişte bani tratează de obicei armele cu respectul pe care-l 
merită. Nu spun că vreunul din băieţii Chevalley - sau unul 


din clanul Jervis - nu e posibil să aibă un accident în timp ce 
fac braconaj, dar e mai puţin probabil. Totuşi, Oliver Moody 
şi investigatorii din partea poliţiei vor veni în pădure să 
caute urme. De îndată ce aveam să-i chem eu. 

M-am dus la Rita şi i-am spus: 

— Doamnă Long, ar fi bine să chem poliţia. Vreţi să 
rămâneţi aici sau mergeţi cu mine? 

— Nu-l pot lăsa aici. 

— Mă întorc să aduc o pătură. 

— Nu. Nu pot să-l las aici. 

I-am interpretat greşit vorbele, gândindu-mă că voia să 
spună că nu era bine ca trupul lui Ron să fie găsit pe 
proprietatea ei, ceea ce mi s-a părut o dovadă de 
insensibilitate şi nepricepere. Am spus: 

— Nu e bine să-l mişcăm de-aici. Poliţia trebuie să 
investigheze la locul faptei. 

— E mort. Nu mai are nici o importanţă. Ajută-mă să-l duc 
în casă. 

— În casă? 

Mi-a înmuiat inima din nou. 

— Noaptea sunt animale pe-aici. Se întunecă. Nu vreau să 
mai păţească ceva. 

Tare mult mi-aş fi dorit s-o pot ajuta. 

— Chem poliţia şi mă întorc cu o pătură şi o lanternă şi 
vom sta lângă el până sosesc ei. 

Pe la jumătatea drumului spre casă, m-am întors să privesc 
înapoi. Ea îl trăgea prin iarbă. 

— Iisuse! 

Am fugit spre ea. Răul se produsese. Îl apucase de 
subsuori şi reuşise să-l mute cam zece picioare de la locul 
unde fusese împuşcat. Respira cu greu, gâfâind la fiecare 
pas. 

Expresia de concentrare de pe chipul ei lăsa să se 
înţeleagă că nu-şi dorea altceva decât să-şi ducă omul iubit 
în casă. 


L-am apucat de un umăr şi un braţ, ea de celălalt şi l-am 
târât prin iarbă, cu călcâiele pe jos, în timp ce sângele îi 
curgea din rană, prin cămaşă, şi se scurgea spre abdomen. 
Pe pajiştea tunsă, am îngenuncheat, l-am luat în braţe şi l- 
am cărat, legănându-l. Rita îl ţinea de mână şi i-a dat 
drumul numai ca să deschidă uşa de la intrare. Ghidat de 
ea, l-am pus pe o canapea din living. Era tapiţată cu un 
brocart mătăsos, dar mi-am dat seama că nu are nici un 
rost să-i sugerez să pună mai întâi un prosop sau o pătură. 
Ea i-a aranjat braţele şi picioarele în aşa fel încât părea că 
doarme, apoi a îngenuncheat pe covorul persan, şi-a 
rezemat capul de umărul lui şi a început să plângă. M-am 
dus la bucătărie şi i-am telefonat lui Oliver. 

— Ce vrei? 

— Un tip a fost împuşcat pe domeniul familiei Long. 

— E mort? 

— Da. 

— Cine l-a împuşcat? 

— Nu ştiu. 

— Cine este acolo acum? 

— Doar eu şi doamna Long. 

— Nu atinge nimic. 

Furios, Ollie părea şi mai mare. 

— Ţi-am spus să nu te atingi de nimic. 

Stătea aproape de mine, cu muşchii încordaţi, gata să-mi 
dea un pumn. 

— Mi-ai spus prea târziu. 

— Ai mutat trupul. Ai împiedicat investigația. 

— Faptul e consumat. 

— La naiba, să nu crezi că ai să scapi aşa de uşor. Am să te 
învinovăţesc. 

— Vrei să-ţi arăt unde l-am găsit cât mai e lumină afară? 

Şi a vrut. Am traversat pajiştea, Oliver cercetând urmele 
pe care le făcusem prin iarbă. 

— lisuse, Ben, ai făcut o mulţime de grozăvii în viaţa ta, 
dar asta le întrece pe toate. 


— L-am găsit acolo. 

— Dă-te la o parte. 

A pus o bandă galbenă în jurul unei suprafeţe circulare în 
care se vedeau urmele de sânge ale lui Ron. Când l-am 
văzut prima oară, mi s-a părut că omul căzuse mort chiar 
acolo şi trupul nu se mişcase deloc. Acum, nu mai eram aşa 
de sigur. Rita şi cu mine tăvălisem iarba. Oliver stătea în 
afara zonei încercuite şi scruta pădurea întunecată. 

— Ce-aţi căutat în locul ăsta? 

— Evaluam casa. 

Şi-a scos ochelarii cu lentilă oglindă şi m-a fixat cu ochii lui 
de un cenuşiu şters. Întotdeauna preferasem să-l văd cu 
ochelarii de soare la ochi. Ochii lui erau ca de reptilă: reci şi 
tâmpi. Şopârlele Komodo sunt şi ele proaste, dar mănâncă 
mamifere. 

— Evaluai casa sau nevasta? 

— Casa. 

— Îl cunoşteai pe tip? 

— Nu. 

— Ea? 

— Nu mi-a spus. 

— Atunci de ce boceşte? 

— Nu mi-a spus. 

Mă gândeam că ar fi fost mai înţelept să mă pun în 
siguranţă de la început, povestindu-i eu despre noaptea 
trecută - înainte ca ei să dea de urma lui Alex Rose prin 
domnul Long şi Rose să le spună „Oh, da, am angajat un 
fraier de prin partea locului ca să-i filmeze în timp ce fac 
dragoste”. Şi să-i spun să-l întrebe chiar pe el - ar fi 
confirmat că erau amanți - dar asta prea mirosea a treabă 
de informator. Eram prins la mijloc. Nu puteam să scap 
basma curată trădând şi nici nu puteam minţi; nu sunt un 
mincinos. Aşa că discuţia asta precaută cu ofiţerul de poliţie 
Moody era doar o repetiţie pentru scena ce urma să aibă 
loc la secţia de criminalistică pe care, am observat eu, chiar 
poliţiştii o numesc detaşamentul de cazuri majore. 


Au sosit, în cele din urmă, doi tineri, cu părul tuns scurt şi 
îngrijit ca şi întreaga lor ţinută. Arătau ca o reclamă a FBI- 
ului, cei doi fiind sergentul Arnold Bender şi polițistul 
Marian Boyce. Au ascultat raportul lui Oliver, apoi i-au 
ordonat să instaleze nişte lanterne pe partea unde se 
produsese incidentul. Femeia, Boyce, s-a dus în casă, la 
Rita; Bender s-a apropiat de mine. 

— De ce aţi mutat trupul? 

— Se întunecase. 

— Şi ce dacă? 

— L-ar fi mâncat animalele. 

— Faci pe spiritualul? 

— Avem pe-aici ratoni, ciori, şoareci, nevăstuici şi şobolani. 

Îmi încercam norocul; n-aveam nici o idee dacă animalele 
astea mănâncă mortăciuni, dar voiam să le-o iau înainte, să 
nu le las răgazul să mă ia prin surprindere cu vreo acuzaţie. 
Simţeam pericolul în aer; banii, sexul şi frumuseţea duc mai 
întotdeauna la arest. 

— N-ar fi trebuit să mutaţi trupul. 

— Zilele trecute am găsit un raton mort. Până să fac rost 
de o pungă de plastic ca să-l pun în ea şi să-l duc la 
departamentul de sănătate, să-l testeze de turbare, ciorile îl 
mâncaseră deja. Nu mai rămăsese decât blana. 

Bender a oftat adânc. 

— Îţi mai aduci aminte în ce poziţie era cadavrul? Înainte 
de a-l muta? 

— Am văzut o gaură foarte mare în pieptul tipului. Avea 
ochii larg deschişi, cu privirea aţintită spre cer. 

— Era pe spate? 

— Da. 

— Ghemuit? Întins? 

— Întins. Ca şi cum s-ar fi lungit să privească cerul. 

Ne-am dus spre margine. Bender clătină din cap la 
vederea ierbii bătătorite. 

— Încearcă să-ţi aduci aminte, domnule Abbott, arăta de 
parcă s-ar fi târât până aici, rănit? Venea de departe? 


Din moment ce căzuse pe spate, chiar dacă ar fi fost 
împuşcat din spate, presupun că s-ar fi clătinat probabil, 
încercând să-şi recapete echilibrul, apoi s-ar fi prăbuşit pe 
spate. Dar asta era treaba lui Bender să deducă, aşa că am 
spus doar: 

— Nu. Am avut impresia că a căzut chiar acolo, imediat ce 
a fost împuşcat. 

— Cum zăcea? 

— Cu capul spre pădure, iar cu picioarele în direcţia 
noastră. 

— Ai auzit împuşcături? 

— Nu. 

— Atunci cum de l-aţi găsit? 

M-am întors şi i-am arătat foişorul. 

— Eram în foişorul acela şi priveam pe fereastră. Vedeţi 
deschizătura aceea pătrată? l-am văzut părul. 

— Părul? 

— Strălucea în soare. Ne-am dus să vedem ce este. 

— De ce? 

— Este proprietatea doamnei Long. Ea a văzut ceva în 
neregulă. Eu am crezut că este o căprioară moartă. 

— De ce moartă? 

— Nu zac aşa în prag de seară. Părea o coadă albă de 
căprioară. Aşa că mi-am închipuit că este moartă. 

— Eşti vânător cumva? 

— Unchii mei erau. M-au învăţat cum să mă descurc prin 
pădure. 

— Ce făceaţi în foişor? 

— Beam şampanie. 

— Ai vreo relaţie cu tipa? 

— Nu. 

— Ofiţerul Moody îmi spune că o acoperi. 

— Ofiţerul Moody ar trebui să rămână la amenzile lui 
pentru depăşirea de viteză. 

Sergentul Bender era pe jumătate cât Moody, dar avea 
acea ţinută impunătoare specifică poliţiştilor, de care a 


făcut uz şi în faţa mea. M-a privit cu asprime. 

— Ofiţerul Moody m-a informat că ai fost închis. 

— Mi-am terminat pedeapsa. Nu mai sunt sub 
supraveghere. Nu ajungi nicăieri în direcţia asta. 

— Am un mort, în aparenţă împuşcat. Tu l-ai mişcat. Când 
locotenentul meu va citi raportul, mă va întreba de ce nu 
am adus cu mine pe fostul puşcăriaş. 

— Procesul meu de fals-arest se va baza pe două fapte: 
mai întâi am fost învinuit de o abatere funcţionărească; în al 
doilea rând, când tipul ăsta, săracul de el, a păţit Dumnezeu 
ştie ce, eu eram la grătar pregătind hamburgeri pentru trei 
sute de persoane, la primărie. 

— Ai vreo problemă cu polițistul Moody? 

— Oliver are o problemă cu mine. 

— De ce? 

— Întreabă-l când ai timp. Dacă vrei să faci haz. 

— Doamna Long îl cunoaşte pe tipul mort? 

Eu nu-i pusesem ei intenţionat această întrebare, aşa că 
am răspuns: 

— L-a strigat pe numele de Ron. 

În apropiere a tras un Mercedes mai vechi, din care a 
coborât doctorul Steve Greenan, care îndeplinea, o 
jumătate de zi, funcţia de doctor legist al districtului. Retras 
de mult la pensie, era un bărbat înalt, cu părul alb, bine 
făcut, ai cărui umeri începuseră să se gârbovească cu 
vârsta. S-a îndreptat spre noi, văzând banda galbenă; 
sergentul Bender i-a ieşit în întâmpinare. L-am urmat, 
trecând pe lângă Oliver care întindea nişte sfoară dinspre 
casă. 

— Ben! a strigat Greenan. 

— Ce mai faci, Steve? 

— Minunat. Îmi omoram spatele plantând nişte bulbi 
pentru Mildred. Telefonul ăsta m-a salvat. În regulă, fiule, i 
se adresă el sergentului Bender, unde este? 

Nu m-a oprit nimeni, aşa că i-am urmat în casă. Şi în jurul 
livingului era o bandă galbenă. Ron zăcea acolo singur. 


Cineva îi închisese ochii - am bănuit că Rita - şi parcă se 
făcuse mai mic. 

— lisuse! a spus Steve. S-a terminat cu canapeaua asta. A 
păşit pe sub banda galbenă. 

Poliţiştii au vorbit ceva între ei, după care Bender s-a 
îndreptat spre etajul superior, unde partenerul lui o lăsase 
pe Rita cu o polițistă. Femeia Boyce m-a dus într-o 
sufragerie vastă, cu tavan înalt care favoriza ecoul. 
Încăperea nu fusese încă mobilată, cu excepţia unui bufet 
American Empire, întunecat. 

Era o femeie drăguță, care purta o fustă lungă până la 
genunchi, pantofi sport şi o bluză albă sub un blazer bej. 
Tunsă scurt, avea o gură mare, prietenoasă şi o purtare 
autoritară, cam ca o profesoară exigentă, cu excepţia 
ochilor vioi, cenuşii, care trădau înţelepciune. Ochii lăsau să 
se citească mai multă vigilenţă decât chipul ei deschis. Avea 
mâini mari. La început m-a luat cu uşurelul. 

— Am să repet multe din întrebările pe care ţi le-a pus 
sergentul Bender, astfel încât să adunăm cât mai multe 
informaţii despre ceea ce tu şi doamna Long vă amintiţi, în 
regulă, Ben? 

— Desigur. 

Într-adevăr, a repetat fiecare întrebare pe care mi-o 
pusese şi Bender, inclusiv povestea cu arestarea mea, 
bineînţeles, într-o manieră mult mai blândă şi mai cizelată. 

— Am înţeles că ai fost închis? 

Cuvântul „puşcăriaş” folosit de partenerul ei m-a enervat 
mai mult decât ar fi trebuit. Aşa că, înainte de a mi-l arunca 
şi ea în faţă, am spus: 

— Am fost reabilitat. 

A devenit imediat ostilă. 

— Îţi arde de glumă? Avem aici un mort. 

— Tu ai un mort aici. Nu l-am omorât eu. Nu-l cunoşteam. 
Eu doar l-am găsit. Dacă vrei să spun că-mi pare rău căa 
murit, am s-o fac. 


Şi adevărul este că îmi părea realmente rău că murise. lar 
ca o ciudăţenie, eram mult mai impresionat de moartea lui 
decât a multor altor oameni pe care-i cunoşteam. Aşa că m- 
am calmat şi i-am spus poliţistei Boyce, cât mai frumos 
posibil: 

— Am fost foarte impresionat când l-am găsit. Părea un tip 
de treabă - foarte nevinovat. Aşa că, într-un fel, cu toţii ne 
simţim trişti de dispariţia lui. Dacă vi s-a părut că fac pe 
deşteptul, asta este pentru că m-am enervat că vă tot legaţi 
de trecutul meu, în timp ce acela care l-a împuşcat a şi 
trecut probabil în statul vecin. 

— Ce te face să crezi că a fost împuşcat? 

— Este grav rănit în piept. Doar dacă nu vă gândiţi că se 
filmează pe-aici „Alien IV”. Eu cred că a fost împuşcat în 
spate. Probabil cu o puşcă puternică de vânătoare. Sunt 
sigur că Steve îmi va confirma spusele. 

— Steve? 

— Doctorul Greenan. Medicul legist. 

— Este medicul tău? 

— El m-a adus pe lume. 

Poliţista s-a încruntat asupra notiţelor sale. Am întrebat-o: 

— Doamna Long se simte bine? 

— Este foarte supărată. Cât de bine o cunoşti? 

— Am cunoscut-o în după-amiaza asta. 

— La picnic? 

— Mi-a cerut un hamburger. Apoi m-a rugat să vin să-i 
evaluez casa. 

— Aşa, din senin? 

— Se mai întâmplă. La petreceri se întâmplă ca oamenii 
să-i ceară sfaturi lui Steve în legătură cu alergiile lor. Pe 
mine mă întreabă cât valorează casa lor. Fac pariu că pe 
tine te întreabă care este limita de viteză. N-am dreptate? 

Am obţinut în sfârşit un zâmbet din partea ei, un zâmbet 
drăguţ, care a mai îndulcit următoarea întrebare: 

— Aşadar, de ce ai mutat cadavrul? 

— l-am explicat acest lucru şi sergentului Bender. 


— Mai explică-mi şi mie o dată. De data asta nu mai 
zâmbea. 

— Noi am considerat că e mai bine să aducem corpul în 
casă pentru că se lăsa noaptea. 

— Noi? 

— Doamna Long şi cu mine. 

— Şi dacă ţi-aş spune că doamna Long a declarat că tu ai 
sugerat să mutaţi cadavrul? 

N-am crezut-o. Am răspuns: 

— Tocmai mi-aţi reamintit că am fost închis. Nu încercaţi 
să mă duceţi de nas cu chestia asta. Doamna Long n-a 
declarat aşa ceva. 

— Eşti sigur de asta? 

— Ofiţer, în cel mai rău caz vom comite o greşeală de 
judecată. Investigaţi cum a fost ucis un om sau construiți un 
caz împotriva mea şi a doamnei Long pentru că nu ne-am 
sincronizat declaraţiile? 

— Felul în care a murit omul ne poate da un indiciu despre 
ucigaş. S-ar putea ca tu să fii un expert în viaţa de puşcărie, 
Ben. Dar eu sunt expertă în omucideri. 

În punctul ăsta m-a învins. Dar nu am recunoscut în faţa 
ei. Am spus: 

— Încep să înţeleg că în loc să jucaţi rolurile de poliţist 
bun-poliţist rău, tu şi cu Bender jucaţi rolurile de poliţist 
deştept-poliţist tâmpit. Tu eşti cel deştept, nu-i aşa? 

— Te străduieşti din răsputeri să mă învrăjbeşti împotriva 
ta, a răspuns Marian Boyce. Nu e o idee prea bună. 

— Bănuiesc că voi avea nevoie de un avocat, am spus şi m- 
am gândit la Tim Hall, întrebându-mă cu ce naiba am să-l 
plătesc. Mi-ar fi prins bine acum banii lui Alex Rose. Dar, 
desigur, dacă Rose nu m-ar fi căutat, n-aş fi stat în clipa asta 
într-un living gol, cu o polițistă furioasă dinaintea mea. 

— Nu-mi pot da seama dacă eşti pur şi simplu un tip isteţ 
sau îmi ascunzi cu adevărat ceva, a spus ea. 

Am trecut în revistă ceea ce ascundeam: Rose şi caseta 
video; şi mai ales mirosul de praf de puşcă pe care l-am 


simţit în foişor. Dar nu puteam crede nici o clipă că femeia 
fericită pe care o văzusem cu o seară înainte ar fi fost în 
stare să-şi omoare iubitul. 

— Respecţi cumva un cod al deţinuţilor care nu-ţi îngăduie 
să vorbeşti? 

— Nu foloseam niciodată cuvântul „deţinut”. 'Te duce cu 
gândul la nişte psihopaţi. 

— Oh, îmi cer scuze. Ce termen preferi, „criminal”? 

— Întotdeauna am fost de părere că, în acest caz, cel mai 
potrivit este cuvântul „prizonier”. 

— Deci, respecţi cumva vreun asemenea cod al 
prizonierilor care nu-ţi dă voie să vorbeşti? 

— În copilărie am învăţat două lucruri: să nu trădezi şi să 
nu minţi. M-au ajutat foarte bine, atât în puşcărie, cât şi în 
libertate. 

— Deci nu ne vei ajuta? 

— N-am văzut nimic. Nu vă pot ajuta decât cu speculaţii, 
ceea ce am şi făcut până acum. Mie mi se pare a fiun 
accident de vânătoare. 

Îşi tot strecura o mână pe sub jachetă, de unde am prins 
strălucirea unor cătuşe atârnate la brâu. Şi-a retras mâna 
când doctorul Steve a intrat în încăpere, spunând: 

— Dacă aş fi în locul vostru, aş căuta prin iarbă un cartuş 
de armă de vânătoare. Cu asta a fost omorât. L-a pătruns şi 
a ieşit pe partea cealaltă. 

— De la ce distanţă? 

— Cam aceeaşi de la care împuşti o căprioară. Cincizeci- 
şaizeci de yarzi. 

Am lăsat să-mi scape un oftat. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
Ron nu fusese împuşcat din foişor. Trupul lui fusese găsit la 
o distanţă de peste optzeci de yarzi de foişor. Indiferent de 
mirosul de praf de puşcă pe care-l simţisem acolo, n-avea 
legătură cu cazul de faţă. Probabil că fusese un accident de 
vânătoare, caz în care vânătorul ori nu ştiuse că l-a 
împuşcat, ori fugise mâncând pământul, profitând de 
lăsarea nopţii. Acum Bender şi Boyce nu aveau decât să 


caute cartuşul, să identifice arma şi să emită un mandat de 
arestare. Dar bineînţeles că fugarul era în posesia armei şi 
poliţiştii aveau foarte puţine şanse să-l găsească. De fapt, 
dacă era isteţ - ceea ce se potrivea cu toţi băieţii familiei 
Chevalley şi cu majoritatea celor din clanul Jervis - el ar 
arunca arma în râu. 

Sergentul Bender a intrat în cameră, strigând: 

— Hei, doctore! Vrei să vii să-i faci doamnei Long o injecție 
sau s-o calmezi cumva? A devenit isterică. 

Steve Greenan n-a răspuns; el, ca şi mine şi Marian Boyce, 
se uita fix la arma pe care Bender o ducea ţinând-o de 
curea. Sergentul de la omucideri a spus: 

— Marian, ia-ţi trusa şi ia-i amprentele doamnei Long după 
ce o calmează doctorul. 

— Unde ai găsit asta? 

— Şi ia-i şi puşcăriaşului amprentele, aşa, ca să le avem. 

— Unde ai găsit asta? a întrebat sever Steve. 

Bender a zâmbit, încântat de propria-i persoană. 

— În rastelul pentru arme din foişor. S-a tras recent cu ea. 
Steve a ieşit grăbit cu trusa medicală, ca s-o ajute pe 
doamna Long. Polițistul Moody a intrat în încăpere, ţinând 
într-o mână o lanternă şi o punguliţă de plastic în cealaltă. 

— Am găsit un cartuş, a anunţat el. 

Nu aveam decât un singur prieten în casa aceea şi acela 
era Steve. Bender şi Boyce m-au pierdut din vedere când 
au sosit şi mai mulţi poliţişti, aşa că eu am profitat de 
situaţie ca să-l trag de limbă pe Steve. Ca medic legist, el 
era stăpân peste locul crimei, situaţie care dura până ce 
cadavrul era dus la morgă. 

— O pot vedea? 

— Nu cred că ei ţi-ar da voie. 

— Asta ştiu şi eu. 

Steve Greenan mi-a zâmbit. Ştiam foarte bine că nici lui 
nu-i plăceau poliţiştii. Se întâmplă uneori ca ei să-şi piardă 
simţul măsurii şi să fie mult prea brutali, momente în care 
aveau nevoie ca din raportul lui medical să reiasă că 


prizonierul vătămat căzuse pe scări. Odată îmi spusese că 
în asemenea cazuri avea două alternative: dacă inculpatul 
vătămat era un ticălos violent, Steve dădea vina pe scări; 
dacă remarca semne de brutalitate exagerată, le spunea să- 
şi găsească alt medic. Dar în niciunul din cazuri nu-i plăcea 
rolul de judecător. 

— E în camera de oaspeţi. Prima la dreapta, în capătul 
scărilor de la bucătărie. Mă duc să mă mai uit o dată la 
cadavru şi să fac nişte aprecieri. 

— Mulţumesc. 

— Ai vreo relaţie cu ea? 

— Nu sunt eu aşa de norocos. 

Steve a năvălit în living, strigând în gura mare după 
ajutoare ca să întoarcă corpul. Am trecut prin bucătărie şi 
am continuat să urc pe scara din spate. Mă temeam că mă 
vor auzi dacă bat la uşă, aşa că am deschis-o pe prima de pe 
dreapta şi am închis-o în urma mea. 

Camera era mare pentru un dormitor de musafiri, mai 
mare decât în majoritatea caselor. Rita şedea întinsă peste 
o cuvertură frumos lucrată. Şedea pe o parte, privind fix în 
şemineul rece, ghemuită ca un semn de întrebare. Părul ei 
negru splendid lucea în lumina împrăştiată de veioza de 
lângă pat. Îmi aduceam aminte de când eram copil că părul 
mamei era aproape la fel de lung şi de negru; uneori, seara, 
mă lăsa s-o ajut să-l perie de o sută de ori. 

Am ocolit patul şi am ajuns în faţa Ritei. Părea ameţită şi 
avea aerul că se luptă împotriva efectului provocat de 
calmantul pe care i-l dăduse Steve. Medicamentul 
împăienjenise ochii ei albaştri. 

— Cine eşti tu? Oh, tu eşti. Acum nu va mai trebui să vând 
casa. 

Începuse să articuleze cuvintele cu greu. 

— Te pot ajuta cu ceva? am întrebat. 

Ea a clătinat din cap. Lacrimile îi curgeau pe obraji şi se 
adunau în colţul gurii. A scos limba şi le-a lins. M-am tras 
înapoi. 


— Era atât de minunat, a spus ea. 

— Ron? 

— Atât de minunat... Ne simţeam minunat. 

— Îmi pare foarte rău, am spus, adăugând: Săraca de tine. 

— Mda, e vai de mine, dar asta e. Săraca de mine... 
Săracul Jack... Este atât de stupidă întâmplarea asta. Ne- 
am străduit din răsputeri să nu-l facem să sufere. Ne-am 
ascuns de el şi tot timpul ne-am gândit cum ar fi mai bine să 
procedăm pe mai departe. Şi acum... acum... va afla totul. 

Ar fi trebuit să-i spun că soţul ei ştia deja totul, dar puteam 
să mai aştept până a doua zi de dimineaţă. 

— De ce mă tot întreabă de ce l-am adus în casă? S-a 
ridicat şi a pus picioarele pe podea. Apropo, le-am spus că a 
fost ideea mea. Le-am spus că tu doar m-ai ajutat, ceea ce 
chiar aşa a şi fost. De ce îmi tot pun această întrebare? 

— Are legătură cu ancheta lor. Nu am respectat procedura 
legală şi sunt supăraţi. Nu-ţi face griji în privinţa asta. 

— De ce mi-au luat amprentele? 

— Au găsit o armă în foişor cu care s-a tras de curând. 

— De aceea mi-au luat amprentele? Ochii îi scăpărau. 
Idioţii! Jack şi cu mine am tras cu puşca săptămâna trecută. 

— Şi au găsit un cartuş de puşcă în iarbă. 

— Trebuie să fi fost un braconier. Am prins unul luna 
trecută. Şi noaptea trecută a fost cineva ascuns în pădure. 

— Le-ai pomenit poliţiştilor despre asta? 

— Au venit aici. Au împuşcat un raton şi mi-au spus că el 
era pungaşul... 

— Poliţia ştie cine este el? 

— Bineînţeles. Le-am spus. De ce era să mă ascund? 
Oricum se va afla totul. În nici un caz Jack nu se va gândi că 
Ron se afla aici cu vreun alt motiv decât cel care este atât 
de evident. 

— Nu poţi evita subiectul? 

— Când încetezi să te culci cu soţul tău şi într-o zi fostul lui 
partener de afaceri vine la tine acasă în timp ce soţul însuşi 
este la Washington, el va înţelege perfect despre ce este 


vorba. S-a lăsat din nou pe pat şi şi-a acoperit faţa cu 
mâinile. 

— Fostul partener? am repetat, surprins că Alex Rose, 
detectivul particular, uitase să-mi spună acest amănunt 
important. 

— Jack i-a preluat afacerile, a murmurat ea printre degete. 

După câte îmi aminteam, Rose îmi spusese doar că familia 
Long îl cunoaşte foarte bine pe Ron. Punându-mă în locul 
lui, m-am gândit că nici eu nu aş fi menţionat acest amănunt 
unui terchea-berchea care acceptă să se furişeze noaptea 
ca să filmeze un cuplu făcând dragoste. 

Rita tremura. l-am spus: 

— Ai vrea să-ţi chem pe cineva? Un prieten sau pe 
altcineva? 

— Ron era prietenul meu. Era cel mai bun prieten al meu. 
Lui îi spuneam orice. Dacă aveam o zi bună în studio, îl 
sunam şi-i spuneam. lar dacă aveam o zi proastă, tot aşa 
făceam. Dacă Jack mă înnebunea, îi spuneam, întâlneam pe 
cineva simpatic, îl chemam şi-i spuneam... Aveam de gând 
să-i spun că te-am cunoscut... Şi-a îndepărtat mâinile de pe 
faţă şi a părut surprinsă să mă vadă acolo. Ce cauţi aici? 
Medicamentul lui Steve începuse să-şi facă efectul. 

— Am vrut doar să văd dacă... dacă te pot ajuta cu ceva. 

— Nu, mulţumesc. Cu nimic. 

— Vrei un ceai? Cafea? 

— Nu... Ceai. Mda, un ceai ar fi grozav. Doctorul mi-a dat o 
pastilă. Îmi vâjâie capul. 

— Mă duc să fac ceaiul. Vrei să vii cu mine? 

S-a ridicat brusc. 

— O să-l sun. A smuls receptorul, m-a văzut pe mine 
uitându-mă mirat la ea şi, în timp ce forma numărul, mi-a 
spus: 0 să-mi răspundă automatul lui Ron. O să-i aud vocea. 

Jos era un fum gros de ţigară. Erau poliţişti peste tot, în 
uniforme şi în haine civile, care căscau gura la lambriul de 
pe pereţi, la mobila din living şi la bucătăria 
nemaipomenită, totul fiind construit la un preţ mult mai 


mare decât casa oricărui funcţionar public. Poliţiştii 
districtuali provin în general din familii de fermieri 
muncitori şi îmi imaginam ce le trecea lor prin minte în timp 
ce hoinăreau prin studioul Ritei şi după ce dezveliseră 
schiţa lui Ron, reprezentat gol şi cu capul lipsit de viaţă. 

— Daţi-mi voie. M-am strecurat printre două matahale cu 
pălăriile pe cap, am umplut un ibric şi l-am pus să fiarbă pe 
plita electrică ultramodernă. Erau acolo mai multe 
congelatoare. În primul am găsit bere şi vin. În al doilea am 
găsit lapte, nişte pizza în aluminiu, o sticlă de şampanie 
deschisă cu tirbuşonul rămas în ea şi o farfurie frumos 
decorată cu creveţi aşezaţi în cerc şi nişte sosuri albe. 
Dispăruseră doar câţiva creveţi, de parcă Rita şi Ron 
mâncaseră în grabă înainte de a se duce în dormitor. Cel 
puţin aşa am interpretat eu. 

Am găsit ceaiul într-un bufet închis etanş şi am ales 
Constant Comment. 

Zahărul era la locul lui, iar ceaşca de ceai lângă el. 

Poliţista Boyce mă privea din uşă. 

— Cunogşti destul de bine casa, nu-i aşa? 

— Îmi câştig existenţa vânzând case. Am turnat apă 
fierbinte peste pliculeţul de ceai din ceaşcă. Vrei nişte ceai? 

— Nu. 

Nu-mi plăcuse expresia partenerului ei când găsise arma. 
Şi în caz că şi cartuşul găsit de Oliver în iarbă se potrivea cu 
puşca, m-am hotărât să fiu mai amabil şi să câştig simpatia 
poliţiştilor. 

— Doamna Long doreşte un ceai. Eşti sigură că nu vrei şi 
tu? De ce nu vii sus cu mine? 

— Cine ţi-a dat voie s-o vezi pe doamna Long? 

— Sper că n-am făcut o greşeală. Dacă este aşa, îmi pare 
rău. Dar m-am gândit că aţi terminat cu noi, iar ea părea 
tare abătută. E vreo problema? 

Marian Boyce m-a privit neîncrezătoare. 

— O să beau un ceai aici. le las pe tine să te ocupi de ea. 
Văd că eşti foarte îndemânatic. 


— Lapte şi zahăr? 

Sus, în camera de oaspeţi, Rita adormise. I-am pus ceaşca 
cu ceai pe noptieră şi am acoperit-o cu supra-coperta unui 
roman de Patrick O'Brian. M-am aşezat pe scaun şi am 
sorbit din ceai, studiind încăperea. Se vedea că noaptea 
trecută făcuseră focul în cămin - probabil că aici era 
camera „lor” -, iar lumânările de pe poliţă arseseră complet. 
Era acolo o vază cu flori, iar în baie două pahare goale de 
vin, clătite, aşteptând să fie duse dimineaţa la bucătărie. 
Două halate de baie atârnau de uşa de la baie, albastre 
precum ochii ei. Şi ca ai lui Ron. Ce cuplu grozav, mi-am zis 
din nou. Dar era ciudat cât de neglijent se purtaseră în 
camera lor. Dacă erau atât de dornici să nu fie prinşi, de ce 
lăsaseră atâtea semne care dovedeau noaptea lor de 
dragoste? M-aş fi aşteptat ca ei să facă ordine înainte de 
plecarea lui Ron. 

Poate că el nu plecase. Long era departe. Poate că Ron se 
dusese numai până la New York, ca să-şi ridice 
corespondenţa sau altceva, ori avusese de gând să se 
întoarcă în aceeaşi seară. O călătorie lungă, dar posibilă. 
Apoi mi-a venit o idee: având în vedere că fusese împuşcat, 
el trebuie să fi plecat de la picnic înaintea Ritei pentru a se 
întoarce aici înainte de a pleca la New York. 

Am auzit portiera maşinii trântindu-se. M-am ridicat şi am 
privit afară, spre pajiştea puternic luminată. O ambulanţă 
din Newbury tocmai trăgea pe alee, cu luminile stinse şi cu 
sirena oprită, lucrând şi ca maşină de morgă în acest caz. 
Am mai stat o vreme, privind-o pe Rita care dormea. Pe 
neaşteptate s-au auzit mai multe uşi trântite. M-am uitat pe 
fereastră şi am văzut o scenă ca în filme. Poliţiştii ieşeau 
buluc din casă, îndreptându-se în mare grabă spre maşinile 
lor. Sirenele urlau şi nisipul zbura în toate părţile. Luminile 
farurilor străluceau şi o întreagă caravană de maşini s-a 
îndreptat cu viteză în josul şoselei. 

Rita s-a mişcat, dar nu s-a trezit. M-am dus în bucătărie. 
Steve vorbea la telefon, explicându-i grăbit lui Mildred că 


avea să întârzie şi nu ştia cât de mult. I-a spus că o iubeşte 
şi a fugit pe uşa de la intrare, cu geanta lui neagră în mână. 
Era destul de grea, iar el nu mai era atât de tânăr, aşa că i- 
am înhăţat-o eu şi am alergat alături de el. Am trecut la uşă 
pe lângă un poliţist solid, care părea uitat acolo. 

— Ce se întâmplă? 

— S-a prăbuşit un avion, spuse Steve urcându-se în 
maşină. Vii şi tu? Urcă-te. 

Am privit înapoi spre casă. Rita nu avea să se trezească 
prea curând, iar polițistul de la uşă păzea casa, aşa că m-am 
dus. Un om împuşcat şi un avion prăbuşit, amândouă 
evenimentele într-o singură zi, erau cele mai importante de 
când arsese Hawleyville Tavern. 

— Ce-i atâta agitaţie? De ce s-au dus şi civilii? 

— Au găsit avionul la marginea pistei lui Al Bell. 

— Şi? Erau mai multe piste particulare în zonă - un sfert 
din ele păşuni de vite pe platourile de pe înălţimi. 

— Şi când s-a dus Al până acolo ca să vadă dacă pilotul 
este teafăr, cabina acestuia arăta de parcă avusese loc o 
furtună de zăpadă. 

— Cum? 

— Poliţiştii sunt de părere că nu este praf de copt. 

— Oh! 

Oraşul nostru, deşi izolat şi mic, făcea totuşi parte din 
America. Nu vezi spărgători şi comercianţi de heroină pe 
Main Street, iar drogaţii nu atacă femeile, dar asta nu 
înseamnă că nu avem şi noi cetăţeni care preferă drogurile 
alcoolului. Cunoscând foarte bine ţinutul, îi puteam conduce 
pe poliţişti în câteva locuri cu marijuana. Cu puţin timp în 
urmă, luaseră cu asalt o casă din afara Norfolk-ului, unde 
au găsit un laborator de droguri condus de nişte tipi din 
Boston. Dar chiar şi cu aceste cazuri, situaţia nu este atât 
de gravă precum într-un oraş ca Waterbury. Nu există prea 
mulţi traficanţi de droguri în Newbury. Aşa că nu e de 
mirare că toţi poliţiştii plecaseră de la casa Ritei în mare 
grabă, în plină noapte, în direcţia pistei lui Al. Era o ocazie 


bună de a face carieră. O moarte suspectă petrecută pe 
domeniul unui tip bogat reprezintă un caz promiţător, dar 
ziarele erau nevoite să aştepte până la proces ca să facă 
senzaţie. În timp ce prăbuşirea unui avion plin de heroină în 
partea de nord-vest a Connecticutului garanta un subiect 
fierbinte, care avea să atragă atenţia multor cititori şi 
telespectatori. 

— Ce mai zi, spuse Steve posomorât, încovoiat pe volan. 

Dacă nu i-ar fi condus polițistul Moody, ceilalţi ar fi căutat 
toată noaptea pista lui Bell. Am urcat pe Morris Mountain 
pe un drum prăfuit, am apucat-o pe mai multe cărări 
nemarcate, după care am rulat prin pădure până am ajuns 
pe un platou, la două mii de picioare. În lumina farurilor lui 
Steve am văzut un indicator al direcţiei vântului. La capătul 
celălalt se adunaseră toate maşinile poliţiei. Am pornit 
săltând de-a lungul platoului. Ei îndreptaseră farurile către 
avion, un micuţ Cessna alb, care se proptise cu botul într-un 
copac, îndoind elicea. Au pus din nou bandă galbenă. Un 
poliţist s-a grăbit spre noi şi i-a cerut lui Steve să vină să-l 
vadă pe pilot. M-am dus cu el, cărându-i geanta. Oliver 
Moody păzea intrarea. M-a văzut şi mi-a spus: 

— Pleacă de-aici. 

I-am dat lui Steve geanta şi m-am întors la maşină. 
Doctorul a revenit la scurtă vreme, arătând foarte abătut. 

— Ben, îmi pare rău. 

— Ce s-a întâmplat? 

— E vorba de Renny Chevalley. 

Vărul meu Renny era singurul pilot din familia Chevalley. 

Femeile din neamul Chevalley se descurcaseră 
dintotdeauna foarte bine, în schimb, bărbaţii nu prea 
reuşiseră. Nu era un Crăciun petrecut în familie de la care 
să nu lipsească unul din bărbaţi pentru că fusese închis 
dintr-un motiv sau altul. În general, abandonau şcoala prin 
clasa a opta, când ştiau să citească destul de bine ca să-şi 
poată lua permisul de conducere. Le lua mult timp ca să 
ajungă la un oarecare grad de prosperitate: se pricepeau 


de minune la ferăstrău, dar nu găseai unul care să dea la 
lopată din pasiune sau pentru bani; erau predestinaţi să 
lucreze pe buldozer, dar nu aveau talent de antreprenor, 
aşa încât să-şi poată achiziţiona propriul lor utilaj. Ei 
găseau de lucru numai când construcţiile erau în plin avânt. 
Erau şi şoferi de camioane pricepuţi, dar asta până când se 
îmbătau şi se luau la bătaie. Iar când se încingea bătaia, 
ajungeau, firesc, pe mâna poliţiei. Se mai potoleau însă pe 
măsură ce înaintau în vârstă: fraţii mamei erau nişte unchi 
minunaţi. 

Renny rămăsese la şcoală. În clasa a şaptea, domnul Tyler, 
maistrul, îl învățase să strunjească metalul. Când noi, 
ceilalţi, ne-am întors acasă cu veioze făcute din lemn, Renny 
s-a dus la mama lui cu una strălucitoare, făcută din 
aluminiu. Când am intrat la liceu, Renny a reparat un 
Pontiac GTO cu care fratele lui mai mare, Pinkerton, 
câştigase o cursă pe un teren accidentat, ajungând până în 
Maine. Când eu am fost admis la Annapolis, Renny a făcu 
praf GTO pe drumul 361. Şi asta chiar cu o noapte înainte 
de a se prezenta la Hartford spre a primi diploma pentru 
locul întâi la un concurs de măiestrie pentru o versiune din 
crom a primei lui lămpi. Era gata să-şi piardă viaţa atunci. 
Când s-a făcut bine, a reparat un Piper Cub avariat şi a 
învăţat să zboare. 

M-am gândit atunci că nimic nu-i va mai sta în cale, ceea 
ce s-a şi întâmplat când a fost primit în Forţele Aeriene. Dar, 
deşi a obţinut note mari şi aproape nimeni nu-l întrecea pe 
un simulator sau pe un aparat de instrucţie, pantele şi 
mlaştinile din nordul rece al Frenchtownului şi-au spus 
cuvântul şi Renny a fost brusc eliberat. Nu-i plăcea să 
vorbească despre treaba asta, nici măcar când mergeam să 
bem ceva împreună. Mulţi ani mai târziu, după ce am ieşit 
din închisoare, mi-a spus că pur şi simplu i se făcuse dor de 
casă. În timpul şcolii de zbor dormise pentru prima oară 
departe de căminul lui. Dar îşi dorea în continuare să 
zboare, aşa că a început să se pregătească pentru a obţine 


permisul pe un avion cu motor în patru timpi, ceea ce i-ar fi 
îngăduit să piloteze un asemenea avion pe liniile aeriene. 

Să execute orele de zbor obligatorii şi să dobândească 
îndemânarea necesară era un proces lung şi lent fără 
sprijinul Forţelor Aeriene, precum şi foarte scump. Lucrase 
ca instructor de zbor cu diferite ocazii, iar în ultimii ani 
zburase pe avioane de marfă. În acest caz, lucra noaptea, 
zburând între mici aeroporturi pentru a livra cecuri de 
bancă la sediile centrale. Mergeam şi eu cu el din când în 
când; era minunat să zbori în înaltul cerului luminat de 
stele, deasupra unui pământ uimitor de întunecat, cu 
luminiţe firave care reprezentau oraşele. Ne duceam până 
la Hartford, Teterboro, Wilmington, Philly şi înapoi la 
Hartford, terminând călătoria în zori. În timpul zborului, nu 
zăboveam la sol decât atât cât dura ca să descărcăm marfa. 

Treptat, el renunţase la gândul de a ajunge pilot pe un 
avion de pasageri. Această hotărâre avea legătură şi cu una 
din fetele familiei Butler, cu care se căsătorise când ea avea 
optsprezece ani. Apoi a venit un copil, şi încă unul. Tatăl lui 
s-a decis să se retragă şi, automat, el a preluat garajul lui 
din Frenchtown - un loc rece şi neplăcut, veşnic murdar de 
ulei, cu un câine nesociabil care speria toţi clienţii. Renny 
avea fler în afaceri. A făcut curăţenie în garaj, a investit în 
unelte moderne, a iniţiat un serviciu de remorcare pe gratis 
pentru clienţii lui speriaţi şi a transformat totul într-o 
întreprindere prosperă. 

I-am spus lui Steve că vreau să-l văd. 

— Vino cu mine, mi-a răspuns Steve Greenan, apucându-şi 
cu o mână geanta, iar cu cealaltă luându-mă de braţ. 

M-a trecut pe lângă Oliver Moody care abordase un surâs 
răutăcios şi m-a condus direct la avion. 

— Te simţi bine? m-a întrebat. 

— Nu ştiu. 

Ne-am căţărat pe bara de protecţie, apoi pe capota unei 
maşini care fusese trasă special lângă avion. Becurile de pe 
capotă luminau cabina pilotului. Parbrizul era spart. Renny 


şedea ghemuit pe scaunul său. Sângele i se prelinsese pe 
faţă şi se uscase, pătându-i chipul frumos şi bronzat. Pentru 
prima oară am observat că-i apăruseră fire de păr alb pe la 
tâmple. Purta o geacă din piele. Era deschisă şi, atât pe 
geacă, cât şi pe partea din faţă a cămăşii, avea pulbere 
albă. 

— Nu-mi vine să cred, am spus. 

— Îmi pare tare rău, a zis Steve. 

— E cocaină? 

— Mie aşa mi se pare. 

— Renny n-ar fi transportat droguri. 

Tăcerea doctorului îmi dădea de înţeles că şi el, ca 
majoritatea celor din Newbury, îi credea în stare de orice 
pe băieţii Chevalley. 

— Zău, Steve, nu avea nevoie de aşa ceva. Avea afacerea 
lui. Nu-i aşa? 

Steve a replicat: 

— Eu ţi-am spus doar că are gust de cocaină. 

— Ei bine, dar nu este a lui. 

— "Tocmai aici este problema, a mormăit Steve. 

— Ce vrei să spui? 

— Uită-te la el. 

M-am uitat şi am observat ceva ce nu observasem mai 
înainte. Cabina era întreagă, cu excepţia parbrizului spart, 
iar avionul era abia zgâriat, dacă nu punem la socoteală 
elicea îndoită. Renny avea încă centura de siguranţă şi mie 
mi se părea că el nici nu atinsese geamul. Şi nici nu avea 
prea mult sânge pe faţă. 

— Ce i-a provocat moartea? 

— A fost împuşcat. 

— Împuşcat? 

— Poliţiştii au încurcat-o... Stai aşa! 

Mă întinsesem să-i ating chipul lui Renny. Steve m-a oprit 
rapid. 

— Sunt sigur că nu vrei să vezi cum arată la spate... Hai să 
mergem acum. Să plecăm de-aici. Le-am spus poliţiştilor că 


am nevoie de tine pentru analize... Haide, Ben, te conduc 
acasă. 

M-am îndepărtat de avion, cuprins de ameţeală, abia 
înțelegând ce se întâmplă în jurul meu. N-am înregistrat 
decât chipul zâmbăreţ al lui Oliver Moody. Din punctul lui 
de vedere, un mort sau un rănit din neamul Chevalley şi 
Jervis reprezenta o victorie mult prea mică. Şi, în general 
vorbind, nu-l puteam acuza: el era cel care trebuia să 
intervină în cazul unei bătăi sau al unei scene violente între 
bărbat şi soţie. Dar în ceea ce-l priveşte pe Renny nu era 
cinstit şi nu aveam să-i iert niciodată zâmbetul acela. Era o 
uşurare că puteam fi furios. 

— Vrei să-ţi iei maşina? m-a întrebat Steve când am ajuns 
pe drumul 361. 

— Nu, o las aici... la naiba, am decapotat-o. Ar fi mai bine 
s-o iau. Îmi pare rău, Steve. 

— Nu-ţi face probleme. 

Luminile de la casa familiei Long străluceau din plin, iar 
polițistul de pază era tot la uşă. 

Am ridicat capota şi l-am condus pe Steve până în 
Newbury, unde am aprins focul şi am băut ceva. M-am 
gândit să mă duc s-o văd pe soţia lui Renny. Dar eram sigur 
că voi găsi acolo tot clanul şi asta însemna că era 
înconjurată de femei consolatoare, în timp ce bărbaţii beau 
împreună. lar eu aveam chef să beau singur. 

Al treilea pahar m-a ameţit. M-am îndreptat spre pat 
împleticindu-mă, am înghiţit un pumn de vitamina B pentru 
dimineaţă, m-am suit în pat şi am încercat să dorm. Am 
rămas treaz multă vreme, gândindu-mă încet, încercând, să 
înţeleg de ce un bărbat de treizeci şi cinci de ani, având 
propria lui afacere, doi copii, ar accepta să transporte 
cocaină. 

Eram sigur că avea multe datorii de pe urma afacerii lui. 
Să transformi un garaj prăpădit într-un atelier 
computerizat - asta costă o groază de bani. Îi 
împrumutasem şi eu câteva mii de dolari, dar o parte mi-i 


achitase reparându-mi motorul la vechea maşină Olds, a 
tatălui meu. Presupuneam că mai are şi alte datorii, deşi 
grosul de bani venea de la băncile dispuse să meargă pe 
mâna unui începător. Probabil că se împrumutase la Peebles 
Bank, mult mai accesibilă, şi poate la Circle Bank, preluată 
mai apoi de guvern. 

Pe de altă parte, lui îi mergea afacerea foarte bine. (O 
numise Chevalley Enterprises şi stătea ca un pai în ochiul 
vechilor familii, obişnuite să deţină supremaţia comercială 
în partea aceea a oraşului.) El intrase în afaceri la 
momentul potrivit. Recesiunea fusese exact ceea ce era 
necesar pentru a-i convinge pe oameni că e mai bine să-şi 
repare vechile maşini decât să cumpere altele noi. Aşa că, 
de îndată ce termenul de garanţie al strălucitoarelor maşini 
Buick “88 şi Toyota '87 expira, proprietarii s-au îndreptat 
spre Chevalley Enterprises, care le-a făcut ca noi şi la un 
preţ rezonabil. 

Ultima oară când fusesem la el pentru un schimb de ulei, 
toate rampele erau ocupate, iar Renny se gândea să mai 
adauge încă două dacă reuşea să facă rost de banii 
necesari. 

Pe când băutura îşi făcea efectul asupra mea, mi-a apărut 
dinainte zâmbetul lui Oliver Moody. Ultimul meu gând a fost 
că l-am interpretat greşit. Plăcerea provocată de moartea 
lui Renny nu era un fenomen general. El nu ura decât două 
persoane: pe Renny şi pe mine. Zâmbetul lui voia să spună 
că „Am scăpat de unul, e rândul celuilalt”. 

M-a trezit telefonul. Ar fi trebuit să-l cuplez pe automat, 
dar am sărit la primul ţârâit şi, până să mă dumiresc despre 
ce este vorba, aveam deja receptorul în mână. Am spus un 
„Alo” răguşit de băutură şi am auzit vocea mătuşii mele 
Connie: 

— Sper că nu te-am trezit. 

— Nu, nu, nu, Connie. Stăteam aşa... Am găsit ceasul şi am 
văzut că era ora şapte. 


Ea a luat ameţeala mea somnoroasă drept ezitare şi m-a 
întrebat: 

— Ai auzit de Renny, nu? 

— Noaptea trecută. 

Ea vorbea pe linia specială, înfiinţată pentru persoanele în 
vârstă, care puteau să se cheme astfel în fiecare dimineaţă 
ca să verifice dacă toată lumea este bine-sănătoasă. În felul 
acesta, cei singuri şi bătrâni puteau rămâne în casele lor, 
nefiind nevoiţi să se mute în vreun azil; şi cu ajutorul 
acestor linii telefonice, veştile circulau mai repede decât 
prin intermediul CNN-ului. 

— Îmi pare rău pentru tine. Ştiu că ţineai la el. Oricum, 
trebuie să trec pe la „fata Butler”. Vrei să vii cu mine? 

Connie se apropia de nouăzeci de ani, dar, fiind născută la 
câţiva ani după începutul secolului, felul ei de a vorbi 
trebuia decodificat. „Fata Butler” însemna „soţia lui Renny”. 
Toţi ceilalţi îi spuneau Betty Chevalley, dar, mătuşa Connie 
avea tendinţa să ne cheme după numele din copilărie; pe de 
altă parte, ea nu avea nici o legătură cu familia Chevalley. 
Dar, ca o bună creştină, ea ajuta pe oricine se afla la 
ananghie. „Vrei să vii cu mine?” era maniera ei de a-mi 
spune că vrea s-o duc cu maşina. Ar fi putut să conducă ea 
însăşi - felul cum privea ea pe sub marginea volanului i-ar fi 
împrăştiat şi pe cei câţiva imprudenţi care nu s-ar fi pus 
suficient de repede la adăpost la vederea Lincolnului ei 
negru -, dar dacă aş fi constrâns-o să facă acest lucru, s-ar fi 
simţit jignită. Dar nu m-ar fi rugat direct. Am răspuns: 

— Mi-ar face plăcere să merg cu tine, mulţumesc. Ne va fi 
mai uşor dacă o vedem împreună. 

— Ce maşină luăm? 

— De ce n-ai lua-o pe a ta, Connie? Conduc eu dacă mă 
laşi. 

— Peste o jumătate de oră? 

— E prea devreme, Connie. Ar trebui să-i mai lăsăm puţin. 
O să vin după ora nouă. 


Am traversat strada ce ducea la Connie. Casa ei era una 
dintre cele mai vechi şi grandioase. Ea o donase Societăţii 
de Istorie şi, dacă avea să moară - lucru de care se îndoiau 
toţi cei care o cunoşteau -, Newbury se alegea cu una dintre 
cele mai splendide case-muzeu din New England, ticsită cu 
antichităţi pre-revoluţionare, covoare persane, obiecte de 
artă chinezeşti, porţelanuri şi vaze. Ea făcea parte din 
ramura cea mai bogată a familiei Abbott, averea ei fiind 
rezultatul sârguinţei mai multor generaţii de oameni 
ingenioşi şi întreprinzători; ramura se încheia cu această 
femeie bătrână, care avea să-şi lase întreaga avere statului. 
M-am dus prin spatele casei. Mă aştepta deja în uşa 
bucătăriei, îmbrăcată cu haina, cu pălăria pe cap şi cu 
mănuşile în mâini. Era subţire şi dreaptă. Statura mândră şi 
coroniţa de păr alb şi bogat îi făceau pe străini să creadă că 
avea vreo optzeci de ani. 

— Am lăsat motorul să meargă ca să se încălzească, m-a 
informat ea, adăugând, caustică, în timp ce eu îi ofeream 
braţul: Dacă nu ajungem acolo mai repede, biata fată se va 
simţi obligată să ne oprească la masa de prânz. 

— Am pornit. 

— Nu vom rămâne la masă. 

— Bineînţeles că nu. 

— Vom merge la biserică la ora unsprezece. 

Era duminică. Uitasem să-mi iau cravata. 

Garajul era plin de fum. Soarele îşi arunca razele pe o 
limuzină cu patru uşi, neagră ca smoala şi cu un crom 
strălucitor. 

— Connie, te rog să ţii minte să nu mai porneşti motorul 
înainte de a deschide uşile. 

— Să mergem! 

A urcat împrăştiind fumul cu cartea ei de rugăciuni. Am 
ajutat-o să-şi pună centura de siguranţă şi am ieşit din 
garaj, după care am coborât ca să închid uşile - în casa 
aceea nu exista nici o uşă electronică. Am condus apoi mai 
departe şi am apucat-o pe Main Street. 


Când te urcai în maşina ei, era ca şi când te întorceai la 
vremurile de glorie ale Americii. Era mare cât o camionetă, 
avea un motor cu opt cilindri în V, fără sistem antipoluare, 
cu o putere de propulsare care l-ar fi uimit şi pe Oliver 
Moody, cu maşina lui de teren. Era toată numai oţel, 
geamuri şi crom. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cu Renny? 

— Da, cu Renny. De ce a făcut-o? 

Era exact întrebarea pe care mi-o pusesem şi eu. Când a 
văzut că nu răspund imediat, Connie a spus: 

— Ştii că făcea contrabandă cu cocaină? 

— Eu nu cred asta. 

— De ce nu? Ei au spus că avionul era plin cu aşa ceva. 

— Am văzut. 

— Ai fost acolo? M-a privit cu asprime, chipul ei osos, 
încadrat de bucle albe ca zăpada fiind cuprins de o uimire 
profundă şi - am fost şocat de expresia ei - de teamă. În 
clipa aceea mi-am dat seama că poate fusesem şi eu 
implicat. 

— Steve Greenan m-a luat cu el la identificarea cadavrului. 

— Pentru ce Dumnezeu? îl cunoaşte pe Renny de când s-a 
născut. 

— Ştia că vreau să-l văd. 

Connie clătină din cap, lăsându-se relaxată pe spate. 

— Stevie Greenan a fost întotdeauna un băiat foarte atent. 
Deci l-ai văzut? 

— Da. 

— Şi atunci ce crezi? 

— Connie, toată povestea asta n-are nici un sens. Renny nu 
era un criminal. Era un om de afaceri. 

— Om de afaceri? Un Chevalley? Haida-de, Ben! Ştiu că îl 
simpatizai, dar exagerezi. 

— Nu el ţi-a reparat maşina? 

— Era un mecanic excelent. Şi a venit, mi-a luat maşina şi 
tot el mi-a adus-o înapoi. N-am fost nevoită să mă duc acolo, 


slavă Domnului. 

— Connie, avea şapte mecanici care lucrau pentru el, doi 
şoferi de camioane cu remorcă şi o secretară. Devenise om 
de afaceri. 

Connie nu era proastă. 

— Îţi trebuie mulţi bani ca să angajezi şapte mecanici, doi 
şoferi şi o secretară, ca să nu mai punem la socoteală banii 
pentru unelte, camioane şi birou. De unde avea atâţia bani? 

— De la bănci. 

— Poate că avea dificultăţi cu înapoierea banilor. 

— Poate. Dar pur şi simplu nu-l văd pe el făcând aşa ceva. 
Unii oameni sunt cinstiţi din naştere. 

— Unii oameni primesc o educaţie adecvată. 

— Unii au noroc în această privinţă, i-am reamintit eu, 
rememorând timpurile când eu aveam cincisprezece ani, iar 
ea şaptezeci, şi ea m-a dus la Danbur, să văd filme la 
cinematograf. 

„Omul care avea să devină rege” - a fost cel mai frumos 
lucru din viaţa mea şi nici o imagine televizată nu se va 
putea compara vreodată cu aceea la care asistasem. Când 
s-a terminat, m-am prăbuşit în scaunul meu, îngrozit apoi 
de lumina orbitoare a zilei. 

— Ai vrea să-l mai vezi o dată? m-a întrebat ea atunci. 

— Se poate? 

— Bineînţeles. Vino cu mine. 

Nedumerit, am urmat-o pe culoar. Înţelesesem că-mi 
spusese că vom mai vedea încă o dată filmul, dar iată că noi 
ne îndepărtam de sală, în timp ce alţi oameni ocupau 
locurile. Ne-am grăbit spre casa de bilete şi Connie a mai 
cerut încă două. Băiatul care le vindea s-a uitat la ea ca la o 
minune, iar directorul a venit degrabă, să vadă ce se 
întâmplă. Connie l-a întâmpinat ţanţoşă. A mai plătit pentru 
încă două bilete, am intrat şi am mai văzut încă o dată 
filmul. Cu ea îmi venea întotdeauna foarte uşor să vorbesc, 
aşa că am întrebat-o de ce plătise din nou când am fi putut 
rămâne în sală pe gratis. Mi-a răspuns: „Onorăm obiectele 


dorințelor noastre plătind pentru ele. Şi îi respectăm pe cei 
care le-au creat”. 

Niciodată nu fusese de acord cu prietenia mea cu Renny. Îi 
sprijinise pe părinţii mei în decizia de a mă trimite la Şcoala 
din Newbury şi, când a început să se teamă că aş putea să 
mă sălbăticesc de tot, a insistat să fiu trimis la Şcoala 
Militară din Stonybrook. Intervenise personal ca să fiu 
primit la Annapolis. Şi asistase la fiecare şedinţă a 
procesului meu, luându-şi o cameră la Carlyle Hotel. 

— Crezi că există vreo legătură? m-a întrebat ea în timp ce 
mergeam pe Church Hill. 

— Între ce şi ce, mătuşă Connie? 

— Între cele două morți. 

— Oh! Ai auzit de bărbatul de pe domeniul familiei Long. 

— Am auzit că se afla unde nu-i era locul. 

— Cum aşa? 

— Domnul Long era plecat. Doamna Long se distra. 

Connie m-a privit pieziş. La majoritatea oamenilor în 
vârstă pe care-i cunosc în oraşul nostru, ochii albaştri devin 
apoşi o dată cu trecerea anilor. Ai ei erau negri şi tăioşi. 

— Tu eşti legătura. 

— Eu? 

— Ei bine, am auzit că tu ai găsit corpul bietului om. Şi 
acum îmi spui că tu şi cu Stevie l-aţi găsit pe Renny. 

— Al Bell l-a găsit pe Renny. 

— Ben, ar trebui să-mi fac griji în privinţa asta? 

— Nu, Connie. Este pur şi simplu o coincidenţă nefericită, 
îmi pare rău că vei fi nevoită să mai asculţi cine ştie ce bârfe 
stânjenitoare. 

— Ha! râse ea, aducându-mi aminte că, atunci când venea 
vorba de „societate” în acest colţ de lume din New England, 
Connie Abbott era cea care stabilea standardele şi alcătuia 
regulile. Acum, ce să-i spun oare bietei fete? 

Am coborât panta lungă ce ducea în Frenchtown - grozavă 
de străbătut cu bicicleta, dar un iad dacă erai nevoit să 
mergi pe jos - şi am trecut pe lângă Chevalley Enterprises, 


închis duminica. Avionul avariat era tras în faţă, acoperit cu 
o pânză neagră. 

Dacă avusesem impresia că întrebarea retorică legată de 
problema consolării lui Betty Chevalley îmi fusese adresată 
mie, ei bine, mă înşelasem. 

— O ştiai pe doamna Long? 

— Foarte puţin. 

— Dacă ea e fata cu care te-am văzut sporovăind la picnic, 
trebuie să spun că e o adevărată frumuseţe. 

— Din partea ta, consider că este un compliment. 

— Taci din gură, Ben. 

— Da, Rita Long este o frumuseţe. 

— Îmi aduce aminte de mama ta. 

— Da, părul ei. 

— Şi de femeia aceea care a depus mărturie împotriva ta. 

— Da. Acelaşi lucru: părul ei, am răspuns eu tăios. 

— Întotdeauna am fost de părere că eşti cam fraier cu 
femeile. 

— Nu cu toate femeile, Connie. 

— Foarte rău. Te-ai fi descurcat mai bine. 

Înaintea noastră se afla ferma îngrijită a lui Renny, 
construită în josul drumului faţă de casa părintească. Mai 
sus, pe deal, erau fraţii şi surorile. Drumul şi câmpul erau 
pline de camioane parcate în diferite poziţii. În faţa uşii de 
la intrare stăteau mai mulţi bărbaţi, cu şepcile trase peste 
părul lung, sorbind cafea şi bere din nişte bidoane, în timp 
ce parcam pe drum, mătuşa Connie m-a întrebat: 

— Te mai vezi cu Victoria McLachlan? 

— Suntem doar prieteni. 

— Mare păcat. Este o femeie energică. l-ar fi prins bine un 
soţ pe lângă casă. 

Şepcile au început să salte prin aer şi cei din grupul de la 
uşă au rostit în cor un „Bună dimineaţa, Miss Abbott”. Ea i-a 
salutat pe fiecare, spunându-le pe nume. Nu exista un 
singur bărbat printre cei de faţă care să nu-i fi greblat 
frunzele în copilăria lui. Pe mine m-au salutat ca de obicei 


cu un „Bună, Ben”, iar câţiva m-au consolat spunându-mi 
„Îmi pare rău pentru Renny”. Pinkerton Chevalley stătea 
sub un copac şi arăta de parcă ar fi vrut să omoare pe 
cineva, numai că nu ştia pe cine. Am dat din cap spre el şi i- 
am strâns mâna şi el mi-a strâns-o la rândul lui. 

Înăuntru erau femeile, cu cafele şi prăjituri dinainte. 
Mama lui Renny - mătuşa Frances, deja bunică de mai 
multe ori la cei cincizeci şi cinci de ani - m-a îmbrăţişat şi i-a 
strâns mâna lui Connie, căreia îi zicea „Miss Abbott”. 
Mătuşa Frances era o Jarvis, cu suficient sânge Butler şi 
Trudeau ca să fie acceptată. Pe vremea când era şcolăriţă 
făcuse senzaţie printre tinerii din oraşul ei, înainte de a-l 
alege pe tatăl lui Renny, fratele mai mare şi tăcut al mamei 
mele, care acum nu se vedea nicăieri. Arăta încă bine, cu 
obrajii ei îngrijiţi de franţuzoaică, cu părul negru şi ochi 
ispititori. Dar în dimineaţa aceea avea un zâmbet trist care 
lăsa să se vadă că nu-i vine să creadă că fiul ei e mort. Îşi 
spunea în gând că, din clipă în clipă, Renny trebuia să apară 
pe uşă, dându-le o explicaţie plauzibilă pentru absenţa lui. 

Mătuşa Connie i-a luat mâna într-ale sale. 

— Îmi pare rău, Frances. 

Avea un dar special în privinţa felului în care rostea o frază 
simplă, ca acel „Îmi pare rău”. Te făcea să simţi că este cu 
tot sufletul alături de mama lui Renny, în durerea ei. 
Deoarece ea nu fusese căsătorită niciodată şi nu avusese 
copii, oamenii îi atribuiau înţelegerea unui preot care 
compătimeşte pierderea umană şi dezastrul. Prezenţa ei 
era ca un balsam, iar vorbele pline de înţelepciune. 

— O putem vedea pe văduvă? a întrebat ea după un 
anumit timp. 

Frances, animată brusc de faptul că i se dădea ocazia să 
facă ceva, se grăbi s-o anunţe pe Betty Chevalley. Am 
urmat-o pe Connie în dormitor, unde Betty şedea 
înconjurată de surorile ei, toate la fel de roşcate şi plinuţe 
(şi vesele în mod obişnuit) ca şi ea. Au stins ţigările şi s-au 
ridicat nervoase la apariţia lui Connie, care le-a făcut însă 


semn cu cartea ei de rugăciuni să se aşeze. S-a dus direct la 
Betty, i-a luat mâinile şi o clipă i-a vorbit în şoaptă şi 
stăruitor. 

Betty, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, arăta ca un copil 
care şi-a pierdut jucăria. Plânsese. Tenul ei alb era pătat, iar 
ochii umflaţi. După ce Connie i-a dat drumul la mâini, s-a 
întors spre mine. 

— Tu ai văzut, mi-a spus. I-au făcut mult rău? 

— N-a simţit nimic. 

— Aşa a spus şi doctorul Greenan. 

— Sunt sigur că are dreptate. 

— Renny n-a făcut nimic rău. 

— Ştiu. 

— Poliţiştii ne-au percheziţionat casa. De faţă cu copiii. I- 
au pus cătuşe lui Pink. Mi-au speriat copiii. lar Oliver Moody 
mi-a spus că se vor întoarce. Au de gând să percheziţioneze 
garajul. 

— O să-l sun pe Tim Hall. Cel puţin ţine-i departe pe copii. 

Mama lui Renny a intrat în cameră şi a întrebat-o pe 
Connie dacă nu doreşte o cafea. Tocmai se pregătea să 
refuze, când a observat sporovăială fetelor Butler, care o 
priveau ca pe o mare prinţesă din serialul lor favorit, aşa că 
a acceptat. 

— Aş putea să stau şi eu aici? 

Fetele au sărit în picioare. I-au oferit un scaun şi s-au 
strâns în jurul ei. 

Eu am ieşit şi m-am alăturat bărbaţilor. Joey Meadows a 
luat o bere rece din camionul lui şi mi-a pus-o în palmă: 

— Pentru Renny, mi-a spus el şi a dat pe gât o jumătate din 
conţinut. 

— Ştie cineva dacă acela era avionul lui? am întrebat. 

A răspuns Gary Nello: 

— Am auzit că era închiriat. 

— L-ai văzut? m-a întrebat Pete Stock. 

— Da. N-a simţit nimic. 

— Deci, cum s-a prăbuşit? 


— Nu ştiu. Nu cred că ar fi încercat să zboare. Doctorul 
spune că întreaga parte din spate a capului este distrusă. 

— Aşadar, mai întâi s-a prăbuşit şi după aceea a fost 
împuşcat. 

— Doar dacă nu cumva tipul care l-a împuşcat a provocat 
şi prăbuşirea. 

— Mda, poate că aşa s-a întâmplat. Tipul l-a împuşcat pe 
Renny, a încercat să-şi ia zborul şi a ratat. 

— Dar de ce nu l-a abandonat pur şi simplu pe Renny? 

— Poate că avea de gând să-l arunce în apă. 

Am spus: 

— Au găsit cocaină peste tot. Ca şi cum s-ar fi spart o 
pungă... Cine ar transporta cocaină cu avionul? 

Mai mulţi bărbaţi au privit spre pădure. 

Freddy Butler m-a fixat cu multă atenţie. Era un tip micuţ, 
cu gura mare, care avea relaţii cu unii dintre membrii 
familiei Jervis. Conducea un Ford nou, cu o bară arătoasă şi 
cu desene cu el, deşi nu mai avea slujbă de când se 
închisese depozitul de lemne. 

Cineva a mormăit: 

— Am auzit că transportă această marfă ca şi iarba. 

— Cine de aici ar cumpăra aşa de multă? am întrebat. 

— Poate că există o legătură cu o fabrică. 

— N-ar fi avut nevoie de Renny, a spus Joe Charney 
zeflemitor. Ce, crezi că Renny aducea marfa tocmai din 
Columbia cu avionul ăla mititel? 

— Nu cred că Renny a transportat vreodată aşa ceva, am 
spus eu, iar declaraţia mea a fost întâmpinată cu tăcere. 

Am ţinut-o tot aşa o vreme. Câţiva erau de părere că a face 
contrabandă cu cocaină însemna sfârşitul lumii, dar 
majoritatea, însă nu toţi, au căzut de acord că era un lucru 
prostesc, mai ales că puteai fi omorât. Pink s-a îndepărtat 
de sub copacul lui, şi-a luat o bere rece din camion şi a 
rămas în picioare, clătinând din cap. 

— Toată povestea asta n-are nici un rost. Cineva vrea să ne 
păcălească. 


— Ştiai că se apucase din nou să zboare? 

— Mi-a spus că face nişte zboruri de recunoaştere. 
Transporta oameni bogaţi spre Block Island. 

— Când mai avea timp şi pentru asta? 

— Îşi făcea timp. Se plăteşte bine şi el avea nevoie de banii 
aceia. 

— O făcea des? 

— O dată sau de două ori pe săptămână, mai ales vara. 

— De unde a luat avionul? 

— Nu ştiu. 

— Vreau să spun, spre ce aeroport se îndrepta? Nu se 
depărta de pista lui Al, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Poate că se ducea cu maşina până la Oxford. Au 
aeroport şi acolo. Sau poate că folosea pista altui tip, chiar 
de aici. 

— Dar de unde făcea rost de avion? 

— Nu ştiu. 

Am strecurat un braţ pe sub bicepşii oţeliţi ai lui Pink şi l- 
am condus până la copac. 

— Pink. Tu crezi că el transporta droguri? 

— Nu ştiu. 

— Pink, pentru numele lui Dumnezeu, doar vorbeşti cu 
mine. Transporta droguri, spune-mi? 

— Ştiu că vorbesc cu tine, dar nu ştiu mai mult. Nu sunt 
dădaca lui. 

— Oare Betty ştie ceva? 

Fratele mai mare al lui Renny le privea pe femei ca pe 
nişte bucătărese şi automate de tăcut sex cu ele. 

— Dacă Betty ar fi găsit cocaina, ar fi pudrat fundul 
bebeluşului cu ea. 

— Aşadar, cine ar putea să ştie? 

— Nu ştiu, a răspuns Pink, privind într-o parte. 

— Haide, zău! 

— Nu ştiu. 

— Pink, lasă-mă în pace. 

— Poate Gwen Jervis. 


— Poftim? Eram uluit. Intre afacerile mele imobiliare şi 
numeroasa mea familie nu se întâmplă nimic în Newbury de 
care eu să nu aflu. Gwen Jervis? 

— Hei, uite care e problema. Le faci femeilor câţiva copii şi 
apoi ele nu mai au chef de sex. Renny era un tip normal. 
Bărbaţii trebuie să se descurce cum pot. N-am dreptate? 

— Gwen? 

— Ai ceva împotrivă? Pink, care şi în mod normal arăta 
cam fioros, acum devenise chiar mai periculos. 

— Ei bine, mă gândeam că e verişoara lui şi... 

— N-au făcut copii împreună, au făcut doar sex. 

— Bine. Sunt doar puţin surprins. Credeam că se înţelege 
de minune cu Betty. 

— Atâta timp cât Renny o avea pe Gwen, lucrurile 
mergeau de minune cu Betty, a spus Pink. Nu ştii nimic 
despre viaţă, nu-i aşa? 

M-am întors la ceilalţi şi am întrebat prosteşte dacă cineva 
auzise vorbindu-se despre vărul meu cum că transporta 
cocaină. Drept răspuns, câţiva au ridicat din umeri, iar alţii 
au răspuns negativ, în timp ce un târşâit coordonat de ghete 
şi pantofi de sport m-au despărţit de grup. Nu rămăsese 
decât Freddy Butler, care-şi vârâse un cot sub husa maşinii 
şi mi-a aruncat o privire dură. 

— Ai să superi nişte persoane dacă nu-ţi ţii gura. 

În şcoală, Freddy fusese un puşti care-şi făcea prieteni 
printre bătăuşi, aşa că nu l-am luat în serios. 

— Ce persoane, Freddy? 

— Vreau doar să-ţi sugerez că nu e bine să te bagi unde 
nu-ţi fierbe oala. 

— O clipă mi s-a părut că mă ameninţi. 

— Nu eu, Ben. 

Sunt trei colţuri de stradă pe Main Street, la catarg, şi trei 
biserici. Al patrulea colţ este hanul Yankee Drover, în al 
cărui bar îmi citeam de obicei ziarul „Sunday Times” cu un 
Bloody Mary dinainte. Acum, în loc să fiu acolo, eram de 
partea cealaltă a străzii, stând alături de mătuşa Connie în 


faţa bisericii episcopale, ascultând o slujbă scrisă în grabă 
pe tema celei de-a şasea porunci. În mod normal, 
reverendul Owen şi-ar mai fi înflorat predica obişnuită de 
toamnă - „Pentru toate există un timp, un timp pentru a 
dormi şi a muri” -, dar din moment ce cele două crime 
avuseseră loc mult prea târziu pentru a mai apărea în ziare, 
el profită de ocazie. Despre Ron nu putea spune prea multe 
fără să cadă în cea de-a Şaptea Poruncă şi, în plus, nu-l 
cunoştea nimeni. Dar Renny era de-acolo şi, ca să vorbim 
drept, el nu crezuse nici o clipă povestea cu cocaina. Se 
rezumă aşadar la faptul că Renny fusese omorât. 

A cerut comunităţii să-şi alăture inimile celor din 
vecinătate, din biserica catolică - biserica lui Renny -, ai 
cărei enoriaşi îşi plângeau fratele. Acesta nu era un lucru 
lipsit de îndrăzneală dacă ţinem seama că mulţi oameni în 
vârstă din comunitatea noastră fuseseră crescuţi în 
credinţa conform căreia catolicii îşi ţin pregătite armele în 
biserici pentru ziua în care papa va ordona război împotriva 
protestanților. 

În timp ce ne îndreptam spre reverend ca să-i strângem 
mâna, după ce ne dăduse binecuvântarea, Connie m-a 
întrebat: 

— Unde-i mama ta? Am crezut că o vom vedea acolo. 

— Mătugşa Frances mi-a spus că tocmai plecase. 

— Ei bine, ar fi frumos din partea ta dacă, într-una din 
zilele săptămânii acesteia, ai merge cu mine până la ea. N- 
am văzut-o de mult timp şi am auzit că nu-i merge prea 
bine... Tu o vizitezi regulat, nu-i aşa? 

— Iau cina cu ea. 

— Cât de des? 

— O să-i telefonez. Poate mergem miercuri pe-acolo. 

— Landon, spuse ea pe când îi strângea mâna pastorului, a 
fost o slujbă grozavă. 

— 'Triste zile, a răspuns el. 

Era tânăr şi eu ştiam că încă nu-şi găsise pacea în 
credinţă. Într-o seară, în timp ce se afla în faţa bisericii, îmi 


spusese că se simte inutil când vede cum enoriaşii lui se 
luptă cu viaţa. Se gândea să se întoarcă la şcoală pentru a 
studia psihologia. Il se părea un lucru practic, dar nu se 
putea decide să părăsească biserica. 

Oliver Moody dirija traficul. Cei care-şi parcaseră maşinile 
în faţa bisericilor catolice, congregaţionale, episcopale se 
pregăteau să plece. A oprit întreaga circulaţie pentru a o 
lăsa pe Connie să traverseze. Indiferent ce exprimau ochii 
lui la adresa mea, era bine ascuns în spatele ochelarilor de 
soare. Am condus-o acasă şi i-am oferit prânzul la Yankee 
Drover. Mi-a spus că e gata să tragă un pui de somn. Am 
străbătut drumul înapoi, traversând strada fără ajutorul lui 
Oliver, şi am intrat în birou să-mi ascult automatul. Am lăsat 
un bilet pe uşă în care scrisesem unde puteam fi găsit, apoi 
m-am dus pe jos până la Magazinul Universal să-mi iau un 
ziar. În sfârşit, am ajuns la barul de la Yankee Drover, unde 
am comandat un Bloody Mary şi un hamburger şi m-am 
retras în întunericul răcoros. Localul era aproape gol şi aşa 
avea să rămână până când enoriaşii îşi conduceau soțiile şi 
mamele acasă. Tony Franco, proprietarul, care îşi 
supraveghea singur propriul bar de pe Sundays, mi-a pus în 
faţă băutura condimentată şi mi-a spus: 

— Este aici un tip care întreabă de tine. 

Am privit în oglinda barului în timp ce omul se desprindea 
din umbră. Schimbase hainele „de provincie” cu cele „de 
zile mari”, perfect croite pe statura lui voinică. 

— În sfârşit acasă? a spus Alex Rose. Arăta îngâmfat ca un 
corespondent de la CNN în mijlocul unui război abia pornit. 

Am spus: 

— Aparatul tău de filmat e pe drum. 

El mi-a răspuns: 

— O vor aresta pe doamna Long pentru crimă. 

Eram încă profund afectat de ceea ce i se întâmplase lui 
Renny, aşa că primul sentiment pe care l-am avut când l-am 
văzut pe Rose a fost unul de uimire. Nu ştiam că detectivul 


particular din New York cunoştea oraşul mai bine decât 
mine. 

— Unde ai auzit asta? 

— Am un prieten în poliţia din Plainfield. Mi-a vândut 
pontul la fix, astfel încât am avut timp să-l anunţ pe domnul 
Long care a venit cu o trupă de avocaţi după el. 

— N-ar trebui să-i ajuţi să se dezbrace sau să-i serveşti în 
vreun fel? 

Trăsăturile chipului lui Rose s-au crispat. 

— Ai ceva personal cu mine? 

— Am ceva cu toată lumea. Tocmai mi-a murit un prieten. 
Dacă nu te superi, aş vrea să beau de unul singur. Şi chiar 
dacă te superi. 

— Vărul tău Renny. Îmi pare rău, amice. Nu ştiam că 
sunteţi rude. 

M-am întors din nou la caricaturile de la rubrica „Week în 
Review” din „Sunday Times” şi m-am apucat să citesc a 
treia oară o poantă. Rose spuse: 

— Rita e nevinovată. 

— Ştiu. 

— Nu ea l-a împuşcat. 

— Nu trebuie să încerci să mă convingi de acest lucru. 

— Vreau să ştiu exact ce-ai văzut când l-ai găsit pe ticălos. 
Ei se bazează în acest caz pe raportul medicului legist. 

— Nu era un ticălos. Mie mi se părea un tip decent... 

— Care şi-a înşelat prietenul, culcându-se cu nevasta lui. 

— Alegerea ei a fost bună. Ca şi a lui. 

— De aceea n-ai vrut să mai filmezi? "Ţi-a plăcut de ei, nu-i 
aşa? Formau un cuplu grozav. Nu mă mir deloc. Am un 
martor la New York, un chelner plin de viaţă, care m-a 
înnebunit spunându-mi cât de romantici erau ei. 

Mi-am luat din nou ziarul, încercând să citesc articolul 
Armei Quindlen, care se străduia din răsputeri să mai 
câştige un Pulitzer cu o poveste despre bărbaţii în jurul 
vârstei de patruzeci de ani care-şi părăsesc familiile. Pentru 


mine nu era nici o problemă; mai aveam câţiva ani până 
atunci şi n-aveam pe cine părăsi. 

Rose spuse: 

— Hai să ne întoarcem la momentul în care ai găsit 
cadavrul. 

— De ce o acuză pe Rita Long? 

— E arma ei. Amprentele ei. 

— Testul prafului de puşcă? am întrebat de dincolo de 
jurnal. 

— A trecut testul. Dar ar fi putut să le şteargă. Sau poate 
că a purtat mănuși. 

— Au invocat vreun motiv? 

— Ceartă de îndrăgostiţi. 

— Prostii. 

— Dar e un motiv plauzibil. Juraţii adoră cearta între 
îndrăgostiţi. 

— Long e de partea ei? am întrebat. 

— Sută la sută. 

— De ce? Credeam că vrea să divorţeze. 

Am lăsat ziarul jos. Barul începuse să se umple; nişte tipi 
discutau dacă echipa Boston Red Sox îi va dezamăgi sau nu. 
Cei mai optimişti se rugau ca de-abia în finale să fie 
dezamăgiţi. În timpul discuţiei se aprinseseră. 

Rose a ridicat vocea ca să-l pot auzi. 

— De ce? Hei, doar pentru că este bogat nu înseamnă că e 
şi deştept. Poate că o iubeşte. Poate că se gândeşte că 
acum, când Ron a murit, ar putea avea şansa să se împace 
cu soţia lui. Să profite de clipele grele prin care trece ea. 

— Cine era Ron? 

Rose m-a privit surprins. 

— Nu ştii? 

— Nu mi-a spus nimeni. De unde să ştiu? Ştiu doar că ea îi 
spunea Ron şi că fusese partenerul de afaceri al lui Long, 
ceea ce tu ai uitat să-mi spui. 

Rose nu şi-a cerut scuze. 


— Îl chema Ronald Pearlman, a răspuns el. A vândut lanţul 
de magazine de blănuri înainte ca piaţa blănurilor să treacă 
prin criză. A cumpărat o fabrică din Hong Kong şi s-a 
asociat cu LIS. 

— LIS? Ce-i asta? Long Tehno - nu ştiu cum? 

— Long Technical Systems. Credeam că ai auzit de ea de 
când lucrai la M&A. 

— Eu am lucrat la Rustbelt - Rita mi-a spus că Longi-a 
preluat afacerea lui Ron. 

— Nu-i plac partenerii. Ron i-a fost de mare ajutor în 
afaceri, dar o dată ce a obţinut acele fabrici, n-a mai vrut să 
împartă câştigurile cu el. 

— S-au certat? 

— Pentru ce? Ron a plecat de la cele zece milioane de 
dolari lăsate de tată-său şi a ajuns la cifra de afaceri de 
două sute cincizeci de milioane în operaţiunea lui din Hong 
Kong. La treizeci şi opt de ani, tipul avea suficienţi bani ca 
să cumpere Rhode Island. Avea tot ce-şi dorea. 

— Cu excepţia unei soţii. 

— Unii tipi sunt lacomi. 

Atunci mi-am pus întrebarea de ce voia Rita să vândă 
Castelul pentru a fugi cu Ron dacă individul avea atâţia bani 
în bancă. 

— Dar cum a reuşit să ajungă de la cele zece milioane la 
două sute cincizeci de milioane? 

— Mai întâi îmi răspunzi tu la întrebarea pe care ţi-am 
pus-o, apoi îţi răspund eu. Ce-ai văzut când ai găsit 
cadavrul? 

I-am cerut lui Franco să-mi umple din nou paharul. Rose 
şi-a comandat o bere. Apoi i-am spus tot ceea ce le 
spusesem şi celor de la poliţie. Rose mi-a pus câteva 
întrebări inteligente şi, după ce am încheiat discuţia, m-a 
întrebat: 

— Aşadar, şi tu crezi că a fost împuşcat dinspre pădure? 

— Hei, stai puţin! N-am făcut eu autopsia. Aşa l-am auzit 
spunând pe Steve. Se pare că a fost împuşcat de la mică 


distanţă. Pădurea era cam la cincizeci de yarzi. 

— La ce distanţă se află foişorul? 

— Optzeci de yarzi. 

— Atât cât trebuie ca să împuşti o căprioară. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Ei cred că ea l-ar fi împuşcat din foişor. 

— Le va fi foarte greu s-o dovedească. 

— Nu par prea îngrijoraţi. 

— Bun, deci cum a reuşit Ron Pearlman să-şi multiplice 
dolarii? 

— Avea multe relaţii în Hong Kong, încă de pe vremea 
când tatăl lui făcea afaceri cu blănuri. Guvernul i-a dat 
credit ca să se extindă. A fost o operaţiune fierbinte. 
Fabrica de cipuri avea o nouă tehnologie. Mulţi americani 
implicaţi în industria de echipamente au vrut să preia 
controlul exclusiv asupra afacerii. S-a iscat o competiţie 
dură. LIS a câştigat. 

— Plin de relaţii, deştept şi norocos. 

— O combinaţie grozavă, a acceptat Rose. L-aş invidia 
dacă n-ar fi mort. 

— Eu nu cred în chestia asta cu cearta dintre îndrăgostiţi. 

— Speram să spui asta. 

— De ce? 

— Ne aşteptăm să spui acelaşi lucru în faţa juraţilor. 

— Poftim? 

— Dacă se ajunge la proces - şi sunt sigur că asta are în 
minte judecătorul de stat - am dori ca tu să apari ca martor 
al apărării. 

— Nu sunt sigur că te-am înţeles prea bine, am spus, deşi 
aveam o presimţire că înţelesesem perfect. 

— I-ai văzut împreună, da? 

— Puțin timp. După cum ţi-am spus şi la telefon. 

— Ei bine, e mare păcat că nu i-ai filmat, dar cel puţin i-ai 
văzut împreună. Nimeni altcineva nu i-a văzut. La New York 
erau foarte prudenţi. N-am decât nişte poze cu ei, urcându- 
se în maşină, şi câţiva chelneri care i-au văzut luând masa 


împreună. Dar tu eşti un tip din partea locului, care poate 
convinge juriul că Ron şi Rita erau amanți şi se înțelegeau 
foarte bine. Nu erau violenţi. „Nonviolent” este cuvântul- 
cheie în acest proces. 

— Stai puţin... 

— Ştiu că nu vrei să apari la tribunal şi să recunoşti că te- 
ai furişat în pădure ca să-i filmezi. 

— Ai perfectă dreptate. 

— Dar aşa s-a întâmplat. Şi este în joc libertatea doamnei 
Long. 

— Uiţi de trecutul meu. Procurorul se va folosi de acest 
lucru ca să mă discrediteze şi să-mi anuleze mărturia. 

— Nu cred. 

— Ba da. 

— Oh, va încerca să te distrugă. Asta e sigur. Dar nu-ţi 
poate anula mărturia. Nu-mi pasă cât de tare va încerca el 
să te împroaşte cu noroi. Completul de judecată va reţine 
faptul că cei doi amanți se adorau. 

— Dar nu vreau să fiu terfelit aici. Sunt în oraşul meu 
natal. 

— Îmi pare rău, amice. Vrei ca femeia aceea să stea în 
închisoare, poate toată viaţa, pentru o faptă pe care 
probabil că nu a comis-o? 

— Probabil? 

Rose a ridicat din umeri. 

— Nu ne interesează dacă l-a omorât ea sau nu. 
Întrebarea este dacă va face închisoare din cauza asta. 
Domnul Long a sosit aici cu patru dintre cei mai buni 
avocaţi din New York, care îi vor lua apărarea. lar eu caut 
prin împrejurimi martori care s-o ajute. 

Am încercat să protestez, dar Rose m-a întrerupt. 

— Nu avem ce discuta. Noi te vom striga ca martor al 
apărării. Vei depune mărturie. Şi îl vei învinge pe procuror. 
Nu te întreabă nimeni dacă vrei sau nu. Eşti obligat s-o faci. 

— Şi dacă refuz? 

— Adu-ţi aminte ce-ai păţit ultima dată. 


M-aş fi putut împotrivi şi m-aş fi putut lupta cu el chiar 
acolo, în barul de la Yankee Drover, dar problema nu era 
dacă voiam eu sau nu să depun mărturie, pentru că eu 
văzusem la Castel ceva de care Rose habar n-avea. Desenul 
fantomatic al Ritei ar fi spulberat orice simpatie din partea 
juraţilor pentru cuplul de îndrăgostiţi. 

Aşa că, în loc să-i aplic o lovitură care să-l dea jos de pe 
scaun, am spus: 

— Sunt sigur că n-a făcut-o ea. Am să fac tot ce pot ca s-o 
ajut. Dar îţi spun de pe acum că mărturia mea nu-i va fi de 
nici un folos doamnei Long din momentul în care juraţii vor 
pune mâna pe unul din desenele ei. 

— Care din ele? 

Am descris figura lui Ron cu craniul dezgolit. 

— După cum ţi-am mai spus, sunt sigur că nueal-a 
omorât, dar dacă se ajunge la proces, vor arăta cu 
siguranţă schiţa aceea. Oricare dintre juraţii din 
Connecticut, de cum va arunca ochii pe schiţă, va declara 
că femeia care a făcut un asemenea desen este în stare să 
ucidă orice bărbat cu sânge rece. Mă vor întreba dacă am 
văzut-o desenându-l şi pe baza mărturiei mele o vor 
închide. 

Rose a scos din haină un carneţel îmbrăcat în piele şi l-a 
deschis la prima pagină. 

— Ai puţină răbdare... Să verific lista pe care am primit- 
0... Nu. Nu apare nici un desen. 

— Se află pe şevaletul cel mic. Cu siguranţă că poliţiştii l- 
au văzut. Întreabă-l pe prietenul tău din poliţie. 

— Nu, tocmai am fost acolo. Pe şevaletul cel mare era un 
peisaj pictat chiar din foişor... 

— Pe cel mic. Desenul mai mic. 

— Nu. Şi acela era un peisaj. Reprezenta un iaz şi un gard. 
Nu ştiu ce ai văzut tu acolo, dar acum nu mai este şi nu 
apare pe nici o listă. 

— L-ai luat tu. 


— Nu. Chiar tu ai spus că poliţiştii l-ar fi observat de ieri. 
Eu nu am fost acolo ieri. N-ai fost decât tu, ea şi Ron. A 
închis carneţelul cu o expresie de satisfacţie şi l-a băgat în 
buzunar. 

Am spus: 

— A mai fost cineva. 

— Cine? 

— Criminalul. 

— Exact, a acceptat Rose. Criminalul. 

— Tu crezi că ea l-a ucis, nu-i aşa? 

— Juraţilor nu le va păsa de ce cred eu. 

— Dar tu o crezi vinovată. 

— Nu-mi pasă dacă-i vinovată sau nu. Treaba mea este s-o 
ajut să scape. Trezeşte-te, amice. Domnul Long plăteşte ca 
să-i facem treaba: are cei mai buni avocaţi în materie de 
omucideri; pe mine, ca să-i ajut din exterior. Omul care 
plăteşte mi-a spus clar că soţia lui nu are ce căuta la 
închisoare. 

— Elo crede vinovată pe soţia lui? 

— Până acum, avocatul acuzării nu prea are dovezi. 
Domnul Long vrea să evite ca ea să fie pusă sub acuzare. 
Problema este că aici, în oraş, aveţi un procuror care vrea 
să profite de ocazie ca să se afirme, încercând să pună sub 
acuzaţie o femeie bogată şi frumoasă. Aşa că, dacă se 
ajunge la proces, eşti şi tu implicat. 

— Te-am întrebat dacă Long crede că soţia lui e vinovată. 

— Nu are încredere în ajutoare. 

Rose s-a ridicat. L-am apucat strâns de cot. Mi-a aruncat o 
privire amenințătoare. L-am strâns şi mai tare, până când |- 
am făcut să mă asculte. 

— Dacă voi depune mărturie, va trebui să spun că am 
văzut-o desenând. 

EI s-a zbătut să scape din strânsoarea mea. 

— Am crezut că nu o socoteşti vinovată. 

— Aşa este, dar nu pot minţi pentru ea. 

I-am dat drumul. Rose şi-a îndoit braţul, bombănind: 


— Cu un prieten ca tine, nu va mai avea nevoie de 
duşmani. 

Am trecut la tradiționalul whisky. Băusem destul suc de 
roşii şi simţeam nevoia de ceva dulce. 

Duminică nu mi-a mers mai bine. 

Când se făcuse aproape întuneric, Franco m-a dat afară, 
sfătuindu-mă să-mi găsesc pe cineva care să mă conducă 
acasă. Am văzut ca prin ceaţă cum a făcut semn din cap 
spre mulţimea care privea meciul la televizor şi însoţitorul 
meu a apărut în persoana lui Vicky MclLachlan, pe care o 
mai alungasem o dată, spunându-i că nu am chef să vorbesc 
despre Renny. 

— Tu nu obişnuieşti să bei în halul ăsta, a observat ea, şi 
era foarte adevărat. 

Dar până să găsesc eu o replică inteligentă, ieşisem deja 
pe uşă şi am uitat ce avusesem de gând să-i spun. Drumul 
spre casă a fost îngrozitor. Vicky este pur şi simplu prea 
scundă ca să menţină în echilibru un beţiv şi mult prea 
slabă ca să-l sprijine în cădere. 

— 'Te simţi bine? 

Mă aflam în gardul viu al lui Scooter MackKay. 

— Da. Sunt bine. 

Vicky s-a întors cu spatele spre o maşină plină de alegători 
care se zgâiau. Mi-am adunat gândurile. 

— Îmi pare rău că nu l-ai cunoscut niciodată pe Renny. 

— N-am ştiut că eraţi atât de apropiaţi. 

— Oh, ba da, eram. 

— Dar nu prea umblai cu el. 

— El era ocupat. Şi eu eram ocupat. 

— leşi din tufiş. 

Am ieşit de-acolo cu ajutorul ei. 

— Te simţi vinovat? m-a întrebat ea. 

— De ce m-aş simţi? 

— Nu te-am văzut niciodată atât de supărat. Nici când a 
murit tatăl tău. 

— Abia mă cunoşteai când a murit tata. 


El murise subit, de un atac de cord, în maşina ambulanţei. 
Am ajuns acasă la timp ca să prind înmormântarea. Vicky a 
vorbit frumos la biserică. 

— Erai rece ca gheaţa. 

— Apoi, am avut remuşcări... 

În faţa uşii de la intrare, am invitat-o înăuntru. Vicky şi-a 
muşcat buza. 

— Te ajut să te culci. 

— Nu sunt sigur că sunt treaz... 

— Eu sunt în măsură să judec chestia asta. 

În timp ce stăteam în gardul viu al lui Scooter, mi-am dat 
seama că aveam să-mi încalc din nou promisiunea de ao 
lăsa în pace pe Vicky înainte de a-i provoca vreun necaz. 
Acum, am bâjbâit după ea pe scări - cu multă îndemânare, 
am crezut eu. Dar luni dimineaţa, când m-am trezit, mi-am 
dat seama că petrecusem noaptea singur. 

Aveam mintea limpede, în ciuda unei dureri de cap 
îngrozitoare. Două stări de mahmureală una după alta erau 
prea mult, şi nu intenţionam s-o iau din nou cu bere şi cu 
Bloody Mary; mi-am luat cafeaua în birou, am plătit câteva 
note, mi-am făcut nişte calcule. În august, nu-mi mergeau 
niciodată prea bine afacerile. Anul acesta, luna septembrie 
părea şi mai proastă. La ora nouă şi jumătate i-am telefonat 
poliţistei Boyce. 

— Tocmai voiam să te sun, mi-a răspuns ea. Mă întrebam 
dacă ţi-ai adus aminte de ceva nou. 

— Ai vrea să iei prânzul cu mine? am întrebat-o. Cred că 
am surprins-o atât de tare încât mi-a răspuns automat „da”. 
I-am propus hanul Hopkins, cu vedere spre lacul 
Waramaug. Ne-am înţeles asupra orei douăsprezece şi 
jumătate. 

Am telefonat la „New York Times” şi am dictat un anunţ 
pentru domeniul Richardson. Până la urmă tot se va vinde - 
nu-ţi poţi cumpăra o asemenea reşedinţă retrasă şi 
frumoasă cu bani puţini - şi eu intenţionam să fiu de faţă la 
încheierea tranzacţiei. Apoi m-am dus la Magazinul 


Universal şi mi-am cumpărat ziarul „limes” şi pe cel din 
Danbury, ca să văd ce se scrisese despre Renny şi Rita cu 
Ron. 

În ziarul „Danbury News-Times” era un articol intitulat 
„Avionul prăbuşit” şi, lângă el, un titlu la fel de mare pentru 
vestea arestării Ritei. Era descrisă ca o new-yorkeză bogată 
care se distra în week-end. Audierea era programată chiar 
în dimineaţa acestei zile, ceea ce însemna că biata femeie 
îşi petrecuse noaptea în puşcărie, cu toţi avocaţii ei faimoşi. 

În „Times” se scria mult despre accidentul de avion al lui 
Renny, dar nu se pomenea nimic despre arestarea Ritei. 
După câte înţelesesem eu treburile astea, ziarele care nu 
ajungeau în oraş erau cele care ieşeau din tipografie cam 
pe la nouă seara. Mă întrebam dacă nu avuseseră timp să 
publice ştirea sau dacă nu cumva interveniseră avocaţii lui 
Long. 

Eram prea departe ca să prindem postul de radio News 
Radio 88 din New York, iar postul nostru local nu spunea 
mare lucru. Aşa că n-am auzit decât că Rita a fost arestată. 
În rest, de Renny nu le păsa decât câtorva localnici. Şi, 
bineînţeles, pierdusem ştirile de duminică noaptea, dar 
bănuiam că cel puţin postul de la Hartford indusese 
interviuri cu Bender şi Boyce. 

Boyce a sosit la Hopkins Înn arătând măgulitor de 
neliniştită. Aveam sentimentul că femeia din ea considera 
acest prânz drept o întâlnire şi m-am simţit flatat. Era 
drăgălaşă în costumul ei maro şi avea o geantă suficient de 
mare ca să încapă în ea un automat. Părul îi era aranjat cu 
tot felul de zulufi. 

Era machiată mult mai evident decât sâmbătă. Folosise în 
special creionul dermatograf şi ceva fard de pleoape, ceea 
ce făcea ca ochii ei cenugşii să pară strălucitori ca argintul. 

— Îmi cer scuze că am întârziat, m-a salutat ea. 

— A obţinut eliberarea pe cauţiune? 

— Respinsă. 


Mi-a studiat reacţia. Am fost surprins. Îmi închipuiam că 
Long şi avocaţii lui o vor scoate pe Rita pe cauţiune. Dar 
bineînţeles că juraţii din provincie nu se împacă 
întotdeauna cu avocaţii străini care-şi dau importanţă. 

Boyce mi-a spus: 

— Comandăm ceva de băut sau să-mi scot carnetul? 

— Eu o să comand o cafea. Tu ce-ai vrea? Şi te avertizez că 
vei avea nevoie de două carneţele. 

Şi-a întins mâinile mari pe masă. 

— Două? 

— Vreau să-ţi vorbesc despre Rita Long şi despre Renny 
Chevalley. Mai întâi despre Renny. 

— Atunci am să-ţi citesc drepturile. 

— Nu-i nevoie. 

Dar ea mi le-a citit totuşi, pe un ton scăzut, recitind textul 
pe dinafară în timp ce studia meniul. Un cuplu de la masa 
învecinată schimbă o privire complice, ca atunci când vezi o 
altă pereche de îndrăgostiţi. 

— Eşti gata? am întrebat-o. 

— Ai înţeles care sunt drepturile tale? 

— Da, la naiba! Termină odată! N-am nici o crimă de 
mărturisit. 

— Dar ţi-am împrospătat memoria. 

— Mai întâi despre Renny. 

— Zi. 

— Renny Chevalley n-ar fi transportat cocaină în Newbury. 

— Cum aşa? 

I-am povestit totul despre vărul meu. Ea m-a ascultat, 
luându-şi notițe. După ce am terminat, mi-a spus: 

— Ţi-am notat opinia. Acum e rândul nostru să pornim 
investigația. 

— Nu. Nu înţelegi. Ceea ce crede toată lumea că s-a 
întâmplat acolo, sus, nu s-a întâmplat. Este vorba despre 
altceva. 

— Ce anume? 


— Mi-am frământat creierii îndelung. Nu-mi dau seama ce 
este, dar sigur nu este ceea ce crezi tu. Dacă într-adevăr a 
transportat cocaină, el a fost atras în această afacere fără 
să ştie despre ce este vorba. A fost minţit. Poate că în cele 
din urmă a descoperit totul şi l-au împuşcat. 

— O să ţinem cont de presupunerea ta. 

— Şi? 

— O să luăm în considerare mai multe posibilităţi. Dar 
problema pe care o ridică această teorie este că nu se 
înţelege de ce au abandonat ei cocaina. 

— S-a spart punga. 

— Poate. Dar ar fi meritat să încerce să adune ceva din ea 
în buzunare. Valora mii de dolari. De obicei, traficanţii de 
droguri fac orice pentru bani. Mi-a sesizat dezamăgirea. Îţi 
spun eu ce am să fac: vom cerceta toate spusele tale legate 
de viaţa şi afacerile vărului tău. Îi vom studia situaţia 
financiară. Şi vom ţine cont de faptul că, indiferent ce-a 
făcut, el a fost împuşcat şi asta înseamnă crimă. 

Încă nu-i spusesem cât de absurd mi se părea totul. 

— Sâmbătă noaptea am avut impresia că poliţia nu prea 
consideră demnă de luat în seamă crima unui traficant 
asupra altuia. 

— Doar ţi-am mai spus, investighez o crimă, a protestat 
Marian Boyce. De fapt, două. Ce-ţi aminteşti despre 
doamna Long? 

— De unde venea avionul? 

— Vărul tău l-a închiriat din Danbury. Ce-ţi aminteşti 
despre doamna Long? 

— Nu este vinovată. 

Marian Boyce mi-a făcut semn sa continui. 

— Nu este vinovată, am repetat. 

— Dar cine este? 

— Eu tot mai cred că a fost un accident de vânătoare. 

— Medicul legist nu este de acord cu părerea ta. A fost 
împuşcat din spate, din foişor. Glonţul l-a lovit de sus. 


— Pădurea se află pe o pantă abruptă. E posibil să fi fost 
împuşcat dinspre pădure. La o distanţă de treizeci de yarzi 
în pădure, un vânător s-ar fi aflat la aceeaşi înălţime ca şi 
cea din foişor. 

— N-am găsit nici urmă de vânător. 

— Doamna Long mi-a spus că a fost un hoţ în pădure, cu o 
noapte înainte. 

— S-a dovedit a fi un raton. Polițistul Moody l-a împuşcat. 

— Şi dacă nu a fost doar ratonul? 

— Hmm? 

— Dacă a fost cu adevărat un hoţ şi ratonul s-a întâmplat, 
pur şi simplu, să fie la locul nepotrivit, în momentul 
nepotrivit? 

Ştiam bine că eu fusesem hoţul; încercam doar să-i captez 
atenţia detectivului. N-a mers. Îşi inspecta lacul de pe 
unghii. 

Am spus: 

— Probabil că ţi-ai dat seama că erau amanti. 

— Eşti un adevărat Sherlock! 

— Nu te-ai gândit că soţul ei ar fi avut motive să-l împuşte 
pe Ron? 

— Domnul Long se afla în Rose Garden din Casa Albă şi se 
poza alături de preşedintele Statelor Unite... Mai ai şi alte 
informaţii? 

Nu aveam nici o informaţie şi, cu Jack Long scos din cauză, 
nu-mi rămăsese decât o teorie. 

— Dacă găsesc un vânător - un braconier - care l-a 
împuşcat din greşeală, pot să vin direct la tine? 

— Atât de repede cât poţi forma 911. 

— Încerc să te conving că nu ea a făcut-o. 

— Dar ai aceeaşi problemă ca şi în cazul vărului tău: nu-mi 
spui de ce. 

— Pur şi simplu aşa simt. Ştiu că nu putea să-l omoare pe 
Ron. 

— De ce? 

— Îl iubea mult prea mult. 


— Stai puţin. Mi-ai spus că ai cunoscut-o la picnic. Şi că te- 
ai dus să-i evaluezi casa. Apoi aţi băut un pahar de 
şampanie în foişor. Dacă la asta se rezumă relaţia ta cu 
această femeie, de unde ştii că-l iubea prea mult ca să-l 
poată ucide? 

Eram pe punctul de a-i vorbi despre casetă şi despre ce 
cuplu grozav alcătuiau. Dar mi-era teamă că i-aş fi provocat 
şi mai multă suferinţă Ritei, aşa că am spus: 

— După felul cum îi ţinea trupul în braţe. 

Şi-a pus carnetul deoparte. 

— Sper să aibă mâncare bună aici... Spune-mi, cum e să 
creşti în bogăţie? 

— N-am crescut în bogăţie. 

— Polițistul Moody mi-a spus că tatăl tău a fost primar. Al 
meu a fost muncitor în New Haven. Pentru mine, tu eşti un 
om bogat. 

— Ei bine, în cazul ăsta trebuie să-ţi mărturisesc că a fost 
foarte plăcut să-mi petrec copilăria la Newbury. Puțin cam 
plictisitor, dar ne găseam singuri modalităţi de distracţie. 

— l-am auzit pe băieţii de la sediu povestind despre o 
năzbâtie pe care i-ai făcut-o lui Moody. 

Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet. 

— Cu prima ocazie, să fii atentă cum, întotdeauna înainte 
de a se urca în maşină, Moody cercetează spatele acesteia. 

— Ce i-ai făcut? N-au vrut să-mi spună. 

— De ce nu? 

— Sunt o mie de poliţişti. Jumătate sunt femei. 

Vorbea degajat, dar am avut impresia că, deşi era o tipă 
dură, avea şi ea momentele ei de singurătate. Aşa că am 
spus: 

— M-a ajutat şi Renny. 

— S-o iau ca pe o descriere a trăsăturilor lui de caracter? 

— Da, cam aşa ceva, pentru că el m-a susţinut. Poliţaiul 
Moody îmi făcuse o figură destul de urâtă. 

— Ce anume? 


— Ceva în genul poliţiştilor... eram un adolescent. La 
vremea aceea mi s-a părut un lucru cumplit. 

— Te-a umilit în faţa prietenilor? 

— Cum de ai ghicit? 

— Sunt polițistă. Deci, ce i-ai făcut? Nu te teme, atâta timp 
cât n-ai omorât pe nimeni, totul este în regulă. În plus, eu 
ştiu să păstrez un secret. 

Mi-a zâmbit cu gingăşie. I-am povestit atât cât merita 
pentru că şi ea îmi spusese că Renny închinase avionul din 
Danbury, ceea ce nu fusese publicat în ziare. 

— Era o petrecere în seara aceea la Asociaţia Fermierilor. 
Este clădirea de la marginea oraşului. Renny şi cu mine am 
şterpelit de la tatăl meu o armă cu ţeavă dublă, cu calibru 
de doisprezece, şi am ascuns-o pe câmpul din spatele 
imobilului. Apoi am împrumutat un lanţ lung, folosit la 
tăierea lemnului, de la fratele lui Renny, Pink - apropo, 
faptul că i-aţi pus cătuşele lui Pink noaptea trecută nu este 
un gest prea amical faţă de locuitorii acestui oraş. 

— Am fost obligaţi, mi-a răspuns Marian, ridicând din 
umeri. Omul e predispus la scandaluri. Şi ce s-a întâmplat 
mai departe? 

— Ei bine, am dus lanţul cu roaba până la Church Hill 
Diner. lar când Ollie s-a dus acolo şi a intrat să bea o cafea, 
am legat unul din capetele lanţului în jurul unui arţar din 
faţă, iar celălalt de osia din spate a maşinii. 

— Nu mai spune! 

— Am legat lanţul pe sub maşină... Lui Renny îi era frică să 
nu fie prins, ceea ce mie îmi convenea, pentru că eu voiam 
să privesc, aşa că ela fugit repede în spatele clădirii şi a 
tras cu arma în aer. Cu ambele ţevi. A fost un zgomot 
îngrozitor. Îţi poţi închipui cum s-a auzit în liniştea nopţii de 
vară! Şi ca să fie sigur de efect, a încărcat-o din nou şi a mai 
tras de două ori. Ollie a ieşit din birt de parcă ar fi tras 
cineva cu tunul în el, s-a aruncat în maşină, a aprins 
luminile, a dat drumul la sirenă, a pornit motorul, totul 


aproape în acelaşi timp, şi a luat-o din loc în mare viteză. În 
anul acela conducea un Ford mare şi rapid... 

Marian a început să râdă. 

— LID. Cu un carburator cu patru camere. 

— Exact. A pornit-o scrâşnind cumplit din roţi, în sus pe 
Church Hill, scoțând fum şi lăsând un miros puternic de 
cauciuc în urma lui. A parcurs o oarecare distanţă până 
când lanţul s-a întins la maximum... Şi brusc - bang! - osia 
roţilor, puntea din spate şi diferenţialul săltau la capătul 
lanţului, dar Ollie continua să meargă. A parcurs vreo sută 
de yarzi învăluit în fum şi scântei înainte de a se opri în 
mijlocului şoselei Church Hill. Scooter Mekay i-a făcut o 
poză, dar tatăl lui n-a vrut s-o publice. 

— Ce copii răi! 

— E mult de-atunci, Marian... Pot să-ţi spun Marian? 

— Sigur, Ben. Spune-mi Marian. 

— Amândoi am fost „copii răi”. Eu mai rău decât el. Darel 
nu era genul de om care să facă contrabandă cu cocaină. 
Pur şi simplu nu era făcut pentru aşa ceva. lrebuie să ştii 
acest lucru. 

— Iar Rita Long nu este femeia care să-şi omoare iubitul. 
Ştii ceva? Eşti romantic, Ben. Ai vreo iubită? 

— Nimic important. Ceea ce-mi convine. Dar tu? Aiun 
iubit? 

— Chiar doi, a răspuns ea, fără să-mi dea vreun detaliu 
despre viaţa ei intimă. A luat din nou meniul. Ce-mi 
recomanzi? 

— Priveliştea. 

A examinat meniul, m-a observat încruntându-mă şi s-a 
aplecat spre mine peste masă. 

— Hei! 

— Ce e? 

— Acum eşti copleşit de durerea pentru moartea vărului 
tău. De ce nu-ţi acorzi câteva zile liniştite, în care să 
reflectezi mai profund la toate astea? 


— Ştiam că Rita Long nu şi-a ucis iubitul înainte de a afla 
de moartea lui Renny. 

Boyce a oftat. 

— Te-am verificat, Ben. Îţi cunosc trecutul. Pune-te în 
situaţia mea. Îţi aduci aminte ce părere aveai despre 
presimţiri când lucrai în Serviciul Secret al Marinei? 

— Îmi aduc aminte că „Serviciul Secret al Marinei” mi se 
părea uneori ca o contradicţie în termeni. 

A zâmbit din nou în felul ei drăgălaş. 

— Presimţirile sunt frumoase. Faptele sunt mai bune. Ai 
uitat? Să presupunem că o aspirantă din marină raportează 
că superiorul ei a atentat la pudoarea ei în spatele ancorei. 
O crezi pe cuvânt şi o compătimeşti, spunându-ţi că nu este 
posibil să mintă? Şi îl aduci pe bărbat în faţa Curţii 
Marţiale? Sau întocmeşti un raport, vorbeşti cu eventualii 
martori şi pui faptele cap la cap? 

— Îmi aduc aminte că unele presimţiri m-au condus spre 
fapte reale. 

— În regulă. Sună-mă când dai de fapte. Ne-am stabilit 
temporar sediul la Plainfield. 

A scos o carte de vizită din geantă şi a scris ceva pe ea, 
zâmbind. 

— Încearcă mai întâi la ăsta. 

Am mâncat păstrăv. A fost grozav. Dar în ceea ce priveşte 
scopul prânzului a fost un dezastru. Tot nu eram convins că 
am făcut bine că nu i-am vorbit despre caseta video, dar 
instinctul îmi spunea că n-ar fi ajutat la nimic. După cafea, 
Marian a cerut plata. 

— Nu, fac eu cinste, am protestat eu. 

— Ai să plăteşti data viitoare, când va fi o întâlnire de 
afaceri. Sună-mă. Oricând. 

M-am întors spre Newbury cu impresia clară că niciunul 
din oamenii poliţistei Boyce nu aveau de gând să se ascundă 
cu prea multă grijă în acest caz. Sau doar îşi bătea joc de 
mine? 


Am condus drept înainte prin Newbury, îndreptându-mă 
spre Danbury. 

Două avioane cu elice zbârnâiau în jurul aeroportului 
Danbury. Unul dintre ele patrula peste şosea, sperând să 
întindă o cursă unui şofer care depăşea viteza, neatent la 
semnele albe de pe marginea şoselei care avertizau 
conducătorii amatori de viteză. Celălalt avion, vopsit într-un 
roşu chinezesc, aparţinea firmei Sky Rentals. Proprietarul 
părea să se antreneze când coborând, când urcând în 
înaltul cerului, cu mişcări foarte nesigure. Am aşteptat 
lângă un hangar. La capătul pistei se afla gigantica Danbury 
Fair Mall, fostul câmp de iarmaroc din Danbury, unde 
obişnuiam să-l privim pe Pinkerton Chevalley conducând 
maşina lui Renny pe pista de automobilism. 

Aeroportul e mic în comparaţie cu centrul comercial. 
Hangarele par nişte case de pitici pe lângă uriaşul Macy's 
Sears şi Lord & Taylor. Pista pare mai mică decât suprafaţa 
de parcare. 

În cele din urmă, avionul roşu a aterizat şi a venit exact 
până unde mă aflam eu. Un bărbat furios, îmbrăcat în haine 
sport, s-a îndreptat ca o furtună spre un BMW şi a pornit în 
viteză. 'Tovarăşul lui a coborât din avion alb la faţă şi 
tremurând. 

— Pe mine mă aştepţi? 

— Dacă eşti Roy Chernowsky, cel care închiriază avioane. 

— Îmi pare rău că am stat aşa de mult. Am supus unui test 
un client. 

— Bănuiesc că nu a trecut testul. 

— Nu, nu l-a trecut. Cu ce te pot ajuta? Vrei să închiriezi 
un avion? 

— Sunt Ben Abbott. Varul lui Renny Chevalley. 

— Renny era vărul tău? Chernowsky a privit înfricoşat în 
jur de parcă eu aş fi fost răzbunătorul bandei de traficanţi 
de droguri. 

— Calmează-te, i-am spus. Vreau doar să aflu ce s-a 
întâmplat. Nu cred că el transporta cocaină. 


— Atunci cine l-a împuşcat? 

— Spune-mi tu. Cu cine mai zbura? 

— Numai cu pisica. 

— Cu pisica?! 

— Nu ştii de pisică? Este o poveste despre care credeam 
că ţi-a spus. 

— Nu, nu, nu. Noi nu lucram împreună. L-am însoţit în 
câteva curse de transport de marfă, dar toată povestea asta 
mi se pare tare confuză. Despre ce pisică este vorba? 

— Pisica aparţine acestui doctor bogat, ai înţeles? Doctorul 
are o casă în Block Island. Ea pleacă câteodată şi o 
săptămână. Zilele trecute nu a putut găsi pisica şi a plecat 
fără ea. Apoi menajera ei a găsit pisica. Doctorul a spus 
„Minunat! Pune-o într-o cutie şi spune-i lui Renny s-o ducă 
cu avionul”. 

— Doctorul îl cunoaşte pe Renny? 

— Desigur. Renny o ducea regulat cu avionul. Aşa că 
menajera a pus mâna pe Renny, care a împrumutat avionul 
meu şi a zburat cu pisica spre Block Island. 

— Şi cum s-a transformat în cocaină? 

— Spune-mi tu, vere. El trebuia să se întoarcă aici pe la 
ora unu la prânz. În loc de asta, îmi telefonează şi-mi spune 
că-mi ţine avionul mai mult. L-am întrebat cât de mult şi el 
mi-a răspuns că se va întoarce pe întuneric. Mie îmi 
convenea. Eu sunt plătit cu ora şi nu mai solicitase nimeni 
avionul. Se face întuneric, Renny nicăieri. Şi nici tu avion. 
N-am primit nici un telefon. Până când, în jur de ora zece, 
m-am trezit cu un poliţist care mi-a fluturat pe sub nas un 
mandat de percheziţie, mi-a luat registrele şi m-a informat 
că-mi confiscă avionul. Apoi mi-a spus să nu părăsesc 
oraşul. Auzi, unde să plec cu un avion lipsă pentru care nici 
n-am primit plata? 

— Cine e doctorul? 

— Zelda Schwartz. 

— Ai numărul ei? 


— Încă mai este acolo. Hei, vrei să te duc eu până pe Block 
Island? 

— Nu cred că-mi pot permite. Dar ţi-aş fi recunoscător 
dacă mi-ai da numărul ei. 

— Cred că e secret. 

— Nu-i nimic, am s-o sun la cabinet. Spune-mi un lucru: 
cât de departe putea ajunge Renny cu acest avion? 

— Cât de departe voia. 

— Cât de departe? Vreau să spun, putea să ajungă până la 
Boston? 

— Desigur. 

— Chicago? 

— Ar fi trebuit să-i facă plinul. 

— Hai să zicem după ce părăsea Block Island, cât de 
departe putea ajunge până să-l găsească? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— La ce oră te-a sunat din Block Island? 

— Şi poliţiştii au vrut să ştie acest lucru. Cam în jur de ora 
unsprezece dimineaţa. 

— Deci, de la unsprezece până la miezul nopţii, cam cât de 
departe putea ajunge? Evident, mult mai departe decât 
distanţa dintre Newbury şi Block Island. 

— Te referi la nouă-zece ore de zbor - ăsta este un avion 
rapid - cam două mii de mile, scăzând timpul necesar 
alimentării. 

— Până la Chicago şi înapoi? 

— Aşa cred. Toronto, Montreal, Washington, Atlantic City. 
În orice parte, la est de Mississippi. Desigur, ar fi fost un 
zbor tare obositor. 

— Avionul nu are autocomandă? 

— Mda, dar asta nu înseamnă că poţi să te aşezi comod şi 
să tragi un pui de somn. 

— Nu era nevoit să completeze o foaie de zbor? 

— Nu. Era scutit de formalităţi - ceea ce bineînţeles că-i 
convenea în cazul în care transporta cu adevărat cocaină. 

— Dar a completat vreo foaie de zbor? 


— Din câte am auzit eu, zbura de la Block până în La 
Guardia. 

— Şi de acolo unde se putea duce? 

— Nu ştie nimeni. A completat o foaie pentru Teterboro. 
Zburând la o înălţime legală de opt sute de picioare, ar fi 
putut ajunge oriunde. 

— Dar cei de la Teterboro nu i-ar fi sesizat lipsa? 

— Nu şi dacă îi anunţa prin radio că schimbă ruta. Ar fi 
putut anunţa că se duce la Atlantic City. Ai putea să-i întrebi 
pe poliţişti despre asta. Probabil că au verificat deja. 

— Mulţumesc. 

— Ascultă, dacă iei legătura cu poliţiştii sau cu altcineva 
implicat în povestea asta, vrei să întrebi, te rog, de avionul 
meu? Sper din tot sufletul că nu voi fi obligat să mi-l 
recuperez prin intermediul unui avocat. 

— Te-ar putea costa foarte mult. 

— Mi-e teamă că mi-l vor reţine. Au o lege care spune ceva 
despre vehiculele implicate în afacerile cu droguri. Ai auzit 
de ea? 

— Nu văd cum ar putea reţine un lucru proprietate 
particulară. 

— Au mai făcut-o. Sigur nu vrei să te duc undeva cu 
avionul? 

— Sigur. 

Am găsit un telefon public, am pierdut o monedă şi m-am 
decis să-mi rup de la gură şi să-mi cumpăr un telefon 
pentru maşină. Mai avusesem unul, prin anii' 80, când costa 
două mii de dolari. Acum le scăzuse preţul cam la o sută de 
dolari dacă găseai un comisionar care le făcea reclamă. Am 
găsit unul mai ieftin în piaţa de desfacere, am plătit o sută 
de dolari pe care i-am sustras din suma alocată serilor 
petrecute la Yankee Drover şi m-am alăturat standardelor 
moderne. 

Asistenta doctoriţei Schwartz a fost de acord să-i 
transmită doctoriţei plecate să mă sune. Ajunsesem 


aproape acasă când noul meu telefon a sunat şi o voce 
gravă a cerut cu Ben Abbott. 

— Doctor Schwartz? 

— Asistenta mi-a comunicat că eşti vărul lui Renny. 

— Da. Mama mea este soră cu tatăl lui. 

— Ei bine, îmi pare rău pentru vărul dumitale, domnule 
Abbott. Cu ce te pot ajuta? 

— Eu nu cred că Renny se ocupa cu traficul de cocaină, 
doamnă doctor, şi mă întrebam... 


— Nici eu nu cred, dar nu cunosc un fapt care ar putea 
dovedi acest lucru. Era un pilot plăcut, timid, punctual, de 
încredere şi foarte politicos - dar niciuna din aceste calităţi 
nu l-ar fi împiedicat să facă ceea ce susţine poliţia că a 
făcut. 

— Când a plecat din Block Island? 

— Era încă pe aeroport când a venit şoferul meu să mă ia. 

— Nu l-aţi văzut decolând? 

— Nu. Nu este chiar aşa de mică insula. Şi la sfârşit de 
săptămână sunt multe avioane. 

— Deci nu aveţi idee dacă a mai zăbovit cinci minute sau 
cinci ore? 

— După cum am spus şi poliţiei, domnule Abbott, tot ce 
ştiu este că şoferul meu i-a transmis mesajul telefonic, iar el 
a spus că va veni săptămâna viitoare să mă ia cu avionul. 

— I-a lăsat cineva un mesaj telefonic? 

— Părea a fi o ofertă de zbor: „la-l pe domnul Smith la ora 
două şi treizeci”. 

— Smith? De unde? 

— Nu era decât numele şi ora. Mai vreţi să ştiţi şi altceva, 
domnule Abbott? 

— Mulţumesc că mi-aţi răspuns la apel. 

„la-l pe domnul Smith la două şi treizeci” nu-mi spunea 
nimic. Când plecase din Block Island, Renny completase în 
registru destinaţia La Guardia. S-ar fi putut opri oriunde pe 
drum. Sau l-ar fi putut lua pe domnul Smith din La Guardia 
ca să-l ducă până în apropierea oricărui loc din estul 
Americii. Sau poate că „domnul Smith” era codul 
transportului de cocaină. Aveam credinţa că poliţiştii nu 
aflaseră nimic important pentru a-şi schimba opinia iniţială 
în legătură cu moartea lui Renny. Cel puţin nu de la Roy 
Chernowsky şi doctor Schwartz. 

Pe drumul de întoarcere la Newbury, din suburbii şi oraşe 
de la sud de şoseaua Interstate 84 te simţi ca şi cum ai 
trece printr-o oglindă. Laşi în spate oraşe aglomerate şi 
prea multe maşini; iar în faţă întâlneşti spaţii largi, unde 


oamenii vin de obicei să-şi petreacă vacanţele. Pe la miezul 
nopţii şedeam în tăcerea deplină a „bibliotecii” mele - o 
încăpere cu pereţi groşi, aşezată în spatele clădirii, cea mai 
veche parte a casei - şi priveam cum ard buştenii din lemn 
de măr în şemineu. Mă gândeam să beau ceva, dar nu 
aveam de gând să mă îmbăt iarăşi. 

Era foarte umilitor să încerci să obţii informaţii de la nişte 
persoane care vorbiseră deja cu poliţiştii. Aceştia lucrează 
în echipă; când obţin o informaţie nouă, îşi împrăştie 
colegii, trimiţându-i să urmărească tot felul de piste, să 
verifice, să analizeze posibilele urme. Eu singur nu prea 
eram în stare să fac mare lucru. Nu aveam la îndemână 
decât convingerea mea fermă - care fusese pusă la grea 
încercare - că Renny n-ar fi putut face aşa ceva. Cum mă 
caracterizase Marian Boyce? Un romantic rupt de realitate. 
Da, dar poate că realitatea lor nu era aşa cum o vedeam eu. 
La prima vedere, părea că Renny se certase cu un partener 
în timpul unui transport de cocaină. Se prăbuşise pe pista 
lui Al Bell. În avion s-a găsit cocaină. Renny a fost împuşcat. 
lar Renny avusese destul timp la dispoziţie ca să-şi ia 
partenerul şi cocaina de undeva, între Block Island şi pista 
lui Al. Singur nu aveam nici o şansă să aflu unde altundeva 
mai aterizase vărul meu. 

Aveam nevoie de un partener. Un profesionist care să-şi 
folosească multiplele relaţii. Un tip expert într-un Mercedes 
impunător. Nu-mi plăcea Alex Rose. Dar cel puţin pe el îmi 
permiteam să-l caut. I-am găsit cartea de vizită. Până atunci 
nu mă uitasem la ea. În colţul din stânga avea gravat un 
trandafir frumos. Mi-a răspuns secretara lui. Am întrebat-o 
dacă şeful ei mai era în birou. 

Şi-a amintit de mine şi mi-a spus că domnul Rose îmi va 
telefona imediat. Aparatul a sunat tocmai când mai puneam 
un buştean pe foc. 

— Ce s-a întâmplat? 

I-am spus: 

— Vreau să încheiem o afacere. 


— Ce afacere? 

— Accept să depun mărturie în apărarea doamnei Long. 

— Nu există îndoială în privinţa asta. Eşti obligat să depui 
mărturie. 

— O să fiu un martor prietenos. 

— Nu-mi pasă dacă eşti prietenos sau nu. 

— Va fi în avantajul tău dacă voi fi pe placul juriului. 

— E adevărat, a cedat Rose. Pe de altă parte, procurorul te 
va întreba dacă ai fost plătit să depui mărturie. 

— Nu vreau bani. 

— Ah, nu? 

— Vreau două lucruri. Să o duci pe Alison la dentist. 

— Nu e nici o problemă. Aş vrea să văd ce zice nenorocitul 
de avocat al acuzării despre treaba asta în faţa unui juriu 
alcătuit din părinţi iubitori. Ce altceva? 

— Ajută-mă să-l găsesc pe cel care mi-a ucis vărul. 

— Ehei! 

— Ce s-a întâmplat? 

— O sarcină grea. 

— Long îşi permite. Trece-o pe lista ta de cheltuieli drept 
onorariu de consultaţii sau altceva. 

— De ce nu aştepţi până termină poliţia investigația? 

— Ei privesc chestia asta ca pe o luptă între traficanţii de 
droguri. 

— Din câte am auzit, au dreptate. 

— Ei nu iau în consideraţie şi presupunerea că era un 
simplu om de afaceri, ceea ce şi era. Nu acceptă acest 
punct de vedere. 

— Aici te înşeli. Am vorbit cu poliţista Boyce. E dornică de 
acţiune. Bender şi-a luat cazul doamnei Long. Boyce moare 
să-şi găsească şi ea propriul ucigaş. 

— Boyce porneşte de la o prejudecată. Rose a rămas tăcut 
o clipă. Auzeam muzică prin receptor. O muzică de bar; 
genul de melodie pe care o asculţi înainte de a-ţi lua cina. I- 
am spus: 

— Ştiu că din afară totul pare negru. 


— Asta aşa e. Rose a tăcut din nou, după care a adăugat: 
Tu faci parte din aceeaşi familie cu a lui. Va trebui să-mi 
spui mai multe - să-mi prezinţi nişte fapte care să mă 
convingă, înainte de a mă implica. 

— Ca de exemplu? 

— Să-mi găseşti pe cineva serios care să creadă din 
convingere că Renny Chevalley nu avea nici cea mai mică 
intenţie de a aduce cocaină pe terenul acela. 

— Dacă găsesc o asemenea persoană, mă pot duce cu ea la 
poliţie. 

— Poliţiştii nu te-ar lua în serios. În schimb, eu m-aş 
convinge că vărul tău nu a fost un ticălos care s-a ocupat cu 
traficul de droguri, aşa cum susţin poliţiştii. 

— Nu a fost decât un om de afaceri. 

— Ai idee câţi „oameni de afaceri” fac un joc dublu? Din 
cauza diferitelor împrejurări? Se ceartă cu angajaţii lor şi 
devin victime ale guvernului. Când li se prezintă o ocazie 
favorabilă, majoritatea profită de ea. 

— Renny nu era aşa. 

— Dădea cu împrumut reţinând scontul? 

— Cred că, uneori, da. 

— Plătea taxe pentru banii lichizi? 

— Stai puţin. Faptul de a ascunde o parte din venituri ca 
să nu plăteşti taxe nu se compară cu traficul de droguri. 

— Tu ai face trafic de droguri? 

— Bineînţeles că nu. 

— Nici eu. Dar nu ţi-ai declara veniturile? 

— Ba da. 

— Eu nu sunt aşa de sigur de mine, a spus Rose. 

— Asta nu înseamnă că Renny era traficant de droguri. 

— Dovedeşte-mi! 

— Asta îţi cer eu să faci. 

— În schimbul unor dovezi născocite de tine? 

— N-am spus că am să mint pentru ea. Dar am să descriu 
cuplul exact aşa cum l-am văzut. Şi să sperăm din toată 
inima ca avocatul acuzării să nu fi găsit desenul. 


— De ce n-am începe cu dinţii fetei? a replicat Rose. 

Din câte mi-am dat eu seama, el se răzgândise în privinţa 
mărturiei mele la tribunal, dar îşi păstra libertatea de 
alegere. 

Eram bucuros că o chemasem pe Vicky McLachlan să mă 
ajute în faza preliminară a afacerii cu dentistul. Şedeam în 
jurul mesei de la bucătărie - Vicky, Alison, Janet Mealy şi eu 
- şi curând această poveste s-a dovedit o problemă foarte 
delicată. 

Mama lui Alison asculta, frământându-şi mâinile. În cele 
din urmă ne-a spus pe un ton şoptit că nu e posibil să-i pună 
aparat lui Alison. Nu-şi putea permite. lar Alison a spus că 
ea, oricum, nu voia aparatul. 

— Plăteşte totul prietenul meu, Alex Rose. 

— Nu e bine. Am profitat deja prea mult de bunătatea 
dumneavoastră. 

— Dar pe mine nu mă costă nimic. Îmi face un serviciu 
pentru că l-am ajutat şi eu. M-am uitat spre Vicky, căutând 
ajutor, şi mi-am ales mai departe cu multă grijă cuvintele. 
Doamnă Mealy, ceea ce vă propun eu este o ocazie 
importantă, care poate schimba viaţa unui om. Sunt 
bucuros că i-a ieşit un asemenea noroc în cale lui Alison. 

Fata şi-a îngustat ochii plini de o nelinişte uimită. 

— De ce vrei să port sârmele alea, Ben? 

Când a văzut că ezit, a izbucnit în lacrimi care-i curgeau 
râuri pe obraji, iar gura a început să-i tremure. Mama ei s-a 
întins s-o mângâie. Dar bărbia lui Alison s-a potolit şi ea s-a 
ridicat de la masă. A rămas în picioare, privindu-ne peste 
masă şi aşteptând o explicaţie. 

— Nu înţeleg, Ben. Ce vrei să faci? 

— Sst! o atenţionă maică-sa. 

— Nu, mamă. Trebuie să-mi spună. 

M-am întors disperat spre Vicky, care a întrebat-o: 

— Scumpa mea, de ce plângi? 

— Nu plâng. Alison îşi şterse degrabă lacrimile de pe 
obraji. 


— Atunci de ce eşti furioasă pe Ben? 

— Mă urăşte. 

— Te urăsc? Nu, nu-i adevărat. [in la tine şi îmi placi 
foarte mult. 

— El crede că sunt urâtă. 

— Nu-i adevărat! Chiar sunt de părere că eşti un drăcuşor 
de fată foarte drăgălaş. 

— Ba nu-i adevărat! 

Ţinând seama de numărul mare de ortodontişti din zonă, 
am presupus că aparatul dentar este la fel de american ca 
şi plăcinta cu mere. Multe dintre colegele de şcoală ale lui 
Alison purtau aparat dentar, ştiam sigur acest lucru. Dar 
uitasem că ea nu făcea parte dintre fetele de pe Main 
Street, ceea ce mama ei nu uitase. 

Şi-a pus un deget pe gură, cerându-i să tacă. 

Dar Alison s-a răsucit. 

— Am crezut că mă placi. 

— Ce se întâmplă aici? am explodat eu. Dar chiar te plac. 
Haide, draga mea, ştii foarte bine că-mi place de tine. 

— Ba nu! ţipă ea şi de data asta s-a aruncat suspinând în 
braţele maică-sii. 

Credeam că o cunosc bine şi că are încredere în mine. Se 
ţinuse toată vara după mine, jucându-se în grădină, 
împrumutându-mi uneltele şi cărţile. Iar când vagabondul 
de taică-său apăruse pe neaşteptate, beat, la mine venise să 
găsească alinare. Poate de aceea am făcut greşeala să cred 
că este mult mai matură decât era firesc la anii ei. Acum o 
rânisem profund. 

Doamna Mealy se uita ţintă la masă, clătinând din cap şi 
şoptind „De ce?” 

Cum era foarte limpede de la cine moştenise dinţii aceia, 
am considerat că n-are nici un rost să-i răspund la 
întrebare. În clipa aceea, bunul Dumnezeu a făcut să sune 
telefonul. 

— Sunt Rita Long, am auzit vocea joasă, plăcută. Trebuie 
să vorbesc cu tine. 


— Ce număr ai? le sun eu imediat. 

— Sunt acasă. 

— Eşti acasă? 

— Pe cauţiune. Poţi să vii până aici? 

— Vin cât pot de curând. 

Am închis telefonul şi m-am întors la masa din bucătărie. 

— Alison, n-a spus nimeni că nu eşti deja drăguță. Aparatul 
dentar te va ajuta să devii şi mai drăguță. Nu-i aşa, Vicky? 

Vicky rămăsese cu privirea aţintită pe telefon. 

— O fată nu e niciodată suficient de frumoasă, nu-i aşa, 
Vicky? 

Vicky mă privea de parcă m-ar fi văzut urinând pe treptele 
primăriei. S-a dus la Alison, a luat-o pe după umeri, lăsând- 
o să şadă în continuare în poala maică-sii. 

— Scumpa mea, spuse ea cu ton mângâietor, lasă-mă să te 
ţin... o să-ţi explic eu totul. Inima lui Ben este de obicei la 
locul ei. Dar în cele mai multe cazuri e un ticălos. Un om 
superficial. Înţelegi ce vreau să spun prin superficial? 

Alison şedea între cele două femei ca un covor făcut sul, 
privindu-mă printre lacrimi. A răspuns: 

— Da. 

— Să fii drăguță nu este cel mai important lucru pe lume, 
a continuat Vicky cu blândeţe. Femeile înseamnă mult, mult 
mai mult decât înfăţişarea lor exterioară. lar când în 
interior arăţi bine - când îţi place ţie cum arăţi -, atunci 
înseamnă că arăţi grozav. 

Janet Mealy studia o arsură de pe masă şi-şi frământa un 
nasture de la pulover. 

— Ben mă crede urâtă, spuse Alison. 

— Hei, replică Vicky, zgâlţâind-o cu putere, Ben este atât 
de superficial încât n-ar fi prietenul tău dacă nu te-ar 
considera drăguță. Crezi că ar fi prietenul meu dacă n-ar 
socoti că sunt drăguță? 

— Ei, acum ajunge... 

— Nu-i aşa? se răsuci ea spre mine. 

— Suntem prieteni. Cine observă... 


— Tu, m-a întrerupt ea, înţepată. Se înroşise toată şi a 
început să plângă. Se poartă cu femeile de parcă ar fi nişte 
păpuşi, spuse Vicky suspinând. De câte ori mă priveşte, am 
impresia că ceva nu-i în regulă cu părul meu. 

Alison s-a răsucit neliniştită şi şi-a trecut degetele prin 
părul lui Vicky. 

— Îmi place la nebunie părul tău. Aş vrea să am şi eu părul 
ca tine. 

Vicky îşi trase nasul. 

Alison o îmbrăţişa cu putere cu braţele ei mici şi slabe. 

— Înţeleg ce simţi. Ben încearcă întotdeauna să ne 
schimbe. 

— Aşa este. 

— Şi mie îmi face la fel. 

— Cum am încercat eu să te schimb, Alison? 

— M-ai obligai să culeg spanac. 

— Dar îţi place să culegi spanac. 

— Nu încerca s-o intimidezi, interveni Vicky. 

— Dar şi tu ai fost de părere că e o idee bună aparatul 
dentar. 

— M-am răzgândit. O chinui pe biata copilă numai ca să-ţi 
satisfaci tu imensul tău orgoliu. 

— Întotdeauna mă bate la cap în legătură cu cartofii, 
murmură doamna Mealy. 

— Imens orgoliu?! Probabil că ai luat cuvintele dintr-unul 
din discursurile tale. 

— Aşa şi trebuie, a suspinat Alison. Aşa şi trebuie. 

— E destul de drăguță şi aşa, spuse doamna Mealy, 
încurajată. Eu n-am avut niciodată aparat. 

— Tare mi-aş fi dorit să nu fi avut nici eu, scrâşni Vicky, 
strâmbându-se ucigător spre mine. Doare. 

— Doare? întrebă Alison. Ben nu mi-a spus că doare. 

— Ben nu spune întotdeauna tot ce trebuie. 

— Dar este pentru sănătatea ei, Dumnezeule! Am vorbit cu 
doctorul în dimineaţa asta şi m-a asigurat că face foarte 
bine, fiind vital pentru sănătatea gingiilor. 


— Ben, du-te şi te plimbă sau fă altceva. Uite ce i-ai făcut 
sărmanei fete. 

M-am retras din propria mea bucătărie. leşind din casă 
peste câteva minute, cu portofelul, haina şi cheile de la 
maşină, am auzit-o pe Vicky promiţându-i lui Alison că-i va 
ondula părul. 

Am sunat-o pe Rita Long de la telefonul meu cel nou şi am 
anunţat-o că eram în drum spre ea. Părea mult mai necăjită 
decât mine. Am întrebat-o dacă vrea să-i aduc ceva. 

— Lapte, mi-a răspuns. De-abia am ajuns acasă. Nu am 
Nimic aici. 

— Ai mâncat? 

— Mi-au dat drumul înainte de masa de seară. 

— Ce ţi-ar plăcea? 

— Nimic. 

— Mai târziu ţi se va face foame. Ce-ai vrea să mănânci? 

— Ia ce vrei. 

Întrebându-mă cam pe unde puteau fi soţul ei şi faimoşii 
avocaţi, am întors şi m-am îndreptat spre Grand Elion. Am 
făcut cumpărături şi am ajuns la Castel cu două sacoşe 
mari, cu ziarele din ziua aceea şi o sticlă de vin, deşi îmi 
închipuiam că trebuie să existe pe-acolo şi o pivniţă. Când 
am ajuns, am văzut-o aşteptându-mă pe treptele de la 
intrare. La fel ca şi întreaga clădire, treptele erau 
impozante, iar ea arăta ca un pitic în ţara uriaşilor. Îşi 
strânsese părul într-o coadă şi era îmbrăcată cu nişte 
jeanşi, pantofi de sport şi un pulover gros. Era machiată 
foarte discret, iar mâinile îi îngheţaseră. 

— 'Ţi-e frig? am întrebat-o. 

— N-ai idee ce înseamnă să stai în aer liber după ce ai fost 
atât de mult timp închisă. 

— Te înţeleg, i-am spus. Am adus ceva de mâncare şi o 
sticlă de vin. Vrei o înghiţitură? 

— Mi-e teamă să nu mă prăbuşesc. 

— Atunci nişte ceai? 


Ezita. I-am observat privirea îndreptată spre pajişte. Mai 
era cam o oră până să se întunece. l-am spus: 

— Stai aici. Mă duc să fac ceaiul şi îl aduc aici. 

— Mulţumesc. Tu poţi să bei vin dacă vrei. Cred că mai 
este şi o sticlă de şampanie în frigider. 

Am scos două ceşti de ceai şi, în timp ce fierbea apa, am 
desfăcut pieptul de pui, cotletele de vițel, linguini, broccoli, 
verdeaţa şi morcovii, cerealele, o pâine, nişte lapte, suc de 
portocale şi nişte mere. Am găsit-o unde o lăsasem, pe 
trepte, în lumina soarelui de pe pajişte, întreruptă de 
umbre lungi. Şi-a pus mâinile în jurul cănii. 

— Dumnezeule, a spus ea după o vreme. Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

— Tu mi-ai adus ceai zilele trecute, nu-i aşa? L-am găsit 
lângă pat. 

— Doctorul Greenan ţi-a dat un somnifer. 

— Când am ajuns astăzi acasă, am stat sub duş până am 
rămas fără apă caldă. 

— Sunt convins. 

— Alex Rose mi-a spus că ar trebui să te sun. 

— De ce? 

— Este detectivul soţului meu. 

— Ştiu. 

— Mi-a spus că ai putea să-mi explici anumite lucruri. 

— Mă îndoiesc. 

— Mi-a mai spus că ai putea să mă ajuţi. 

— Ţi-a spus cumva şi cu ce? 

— Mi-a spus că-mi vei explica tu. Ce se întâmplă? 

M-am ridicat, am coborât treptele şi am răscolit cu piciorul 
prundişul de pe alee. Rita a spus: 

— Nu înţeleg ce legătură ai tu cu toată povestea asta. A 
fost pur şi simplu o coincidenţă că te aflai aici, în casă, 
când... l-am găsit pe Ron. 

— Aşa e, am încuviinţat. Pură coincidenţă. De fapt, eu 
chiar mă întrebam dacă a fost o simplă coincidenţă. Ea mă 
invitase. Îmi oferise şampanie în foişor. Tot ea îl zărise pe 


Ron. Ea îl mutase. Poate că mă chemase acolo în mod 
intenţionat, ca să fiu martor la descoperirea cadavrului. 
Oarecum mă forţase să-i fiu complice la mutarea 
cadavrului. Dar mă invitase la ea înainte de moartea lui 
Ron. Oare ea înscenase totul? Îl omorâse cu sânge rece şi la 
fel de lucid plănuise descoperirea trupului? Nu se poate, 
mi-am Zis. 

— Mi-a spus că-mi vei explica, a insistat ea. 

Am mai împrăştiat nişte prundiş. Era foarte fin, utilizat 
numai de cei foarte bogaţi. Cumpărat cu bani grei. De-abia 
dacă se mişca din loc. 

— Ei bine? 

— N-o să-ţi placă ce-ai să auzi. 

— Nu mi-a plăcut nimic din ceea ce mi s-a întâmplat 
începând de sâmbătă. Avea o privire grea şi obosită, iar 
treptat i se înăsprise şi vocea. 

— Soţul tău ştia de relaţia cu Ron. 

A clipit des şi s-a ridicat, ameţită. 

— Ce vrei să spui? 

Se vedea că ea nu ştie absolut nimic. Mă întrebam ce 
reuşiseră să discute cu toţi avocaţii şi gardienii în jurul lor. 

— Oh, Dumnezeule! 

— Jack nu ţi-a spus nimic? 

Rita s-a lăsat din nou pe trepte şi şi-a sprijinit capul în 
mâini. 

— N-am discutat despre motivul prezenţei lui Ron aici. 
Jack a fost foarte înţelegător şi m-a sprijinit moral. Mi-a 
spus că el este de vină, pentru că este mai tot timpul ocupat 
şi nu stă mai mult cu mine. El ştia deci? 

— Multe au ieşit la suprafaţă, am spus. Unde este el acum? 

— La New York. M-a adus acasă şi a plecat. Mi-a spus că 
are nevoie de timp ca să reflecteze. Se va întoarce la 
următoarea întâlnire cu avocaţii, când Dumnezeu o fi aia. 
Eu nu am voie să plec din Plainfield. 

— Cât a fost cauţiunea? 


— Un milion şi jumătate şi paşaportul meu. Aşadar, ce 
legătură ai tu? 

— N-o să-ţi placă deloc. 

— Spune-mi. Acum chiar se enervase, sătulă deja de 
sâcâiala la care o supuseseră atâţia ticăloşi din preajma ei. 

— Alex Rose este omul de legătură. Soţul tău l-a angajat să 
adune dovezi asupra relaţiei tale cu Ron Pearlman. le-a 
urmărit prin New York. 

— N-am făcut nimic la New York. 

— Ştiu. Nu are decât o poză de-a voastră în timp ce vă 
urcați într-un taxi şi mărturiile unor chelneri care v-au 
văzut împreună. 

— Slugarnicul! Grăsanul ăla ticălos! Este un tip 
dezgustător acest Alex Rose. Ne-a fotografiat? 

— Şi a vorbit cu chelnerii. 

— N-am voie să iau masa cu un prieten? Doar atât am 
făcut împreună, am luat prânzul. 

— Chelnerii au fost de părere că sunteţi un cuplu foarte 
drăguţ. 

— Iisuse! Şi tu unde intervii în povestea asta? 

— Eu am fost ratonul. 

— Nu înţeleg. 

Dar nedumerirea ei n-a durat prea mult. A sărit în 
picioare, scăpând ceaşca din mâini. 

— Tu erai în pădurea de lângă casa mea? 

— Da. 

— De ce? 

— Rose m-a angajat ca să filmez o casetă cu voi, drept 
probă pentru divorţ. 

— Glumeşti. 

Nu ştiam dacă socoteşte că glumesc în legătură cu caseta 
sau cu divorţul. Dar m-a lămurit imediat. Se referea la 
amândouă. 

— Divorţ? Jack avea de gând să divorţeze de mine? 

— Aşa credea Rose. 

— Voia să mi-o ia înainte? Eu voiam să divorţez de el. 


— Chiar aveai de gând să divorţezi? 

— Nu sunt sigură. Nu doream să-l rănesc... Ai avut aparat 
de filmat? 

— Rose mi-a dat unul. 

Cu câteva trepte mai sus de mine, Rita mă privea ca pe un 
şarpe veninos care încerca să-i intre în casă. 

— Ne-ai filmat! Ai o casetă video! Eşti un tip dezgustător... 

— Am şters-o. 

— M-ai văzut împreună cu Ron - unde? 

— În studioul tău. 

— Oh, Doamne! Privi cu ochii minţii scena de-atunci. Oh, 
nu! 

— Erai complet îmbrăcată. 

Se concentra să-şi aducă aminte. 

— Nu. Mi-am scos... 

— Nu ţi-am văzut deloc trupul. 

— Mi-am scos bluza. 

— Nu ţi-am văzut decât chipul. 

— M-ai văzut în timp ce sărutam... 

— Nu. Nu ţi-am văzut decât faţa când te-ai întors spre 
fereastră. N-am mai filmat. Am aruncat caseta. A căzut pe 
pajişte şi m-am dus s-o recuperez. Atunci m-ai auzit. Când 
am ajuns acasă, am şters banda şi am ascuns-o. Lui Rose i- 
am dat înapoi aparatul şi o casetă goală. 

— Pleacă din casa mea. 

— Putem vorbi? 

— Pleacă de-aici! 

— N-a fost chiar aşa. Nu sunt chiar aşa cum crezi tu. A fost 
o prostie din partea mea să accept slujba lui Rose, dar 
înainte de a te cunoaşte, mi s-a părut o treabă amuzantă. 

— Dar acum mă cunoşti, mi-a spus ea dispreţuitoare. 

— Te-am cunoscut în noaptea aceea. De aceea n-am mai 
filmat. 

— Ce ştii tu? 

— Mi-am dat seama că erai fericită. 


Rita Long m-a privit fix, cu asprime, până când ochii i s-au 
umplut de lacrimi. Am continuat: 

— Mi s-a părut că vă cunosc mai bine decât pe oricine 
altcineva. Eram fericit pentru voi. Şi m-am îndrăgostit 
nebuneşte de tine. 

— Prin fereastră? 

— Nu m-am simţit niciodată mai aproape de cineva cum m- 
am simţit faţă de tine. 

Încă plângând, mi-a spus: 

— Dumnezeule, a doua zi, la picnic, ce gândeai despre 
mine? 

— Aproape că mi-am ars braţul. 

A clătinat din cap, oftând. 

— Ce fel de joc joacă Rose? 

— Nu cred că face vreun joc. Sau cel puţin aşa crede el. E 
de părere că, dacă se va ajunge la proces, mărturia mea în 
legătură cu faptul că tu şi Ron formaţi un cuplu drăgăstos 
ar putea fi de folos apărării. Despre acest lucru vrea să 
vorbim. Avocaţii au de gând să invoce motivul certei între 
îndrăgostiţi. 

— Vor să mă condamne. 

— Aşa am auzit. Dar nu prea au dovezi. 

— E de necrezut... Acum, vrei te rog să pleci? 

— Vrei să-mi răspunzi mai întâi la o întrebare? 

— Spune. Te urăsc pentru ceea ce ne-ai făcut. 

— Unde este desenul pe care l-ai făcut în noaptea aceea? 
Portretul lui Ron? 

— Ai văzut acel... Bineînţeles că l-ai văzut. Pleacă odată! 

— Unde a dispărut? 

— Nu a dispărut nicăieri. E în studio. 

— L-ai mai văzut acolo de când a fost omorât Ron? 

— Nu. 

— Vrei să verifici? 

— De ce? 

— Rose mi-a spus că nu este acolo şi că nici poliţiştii nu l- 
au luat. Vrei te rog să verifici? 


— Bine. 

— Pot veni cu tine? 

— Nu. 

A urcat treptele în fugă şi a trântit uşa în urma ei. l-am 
auzit paşii urcând scara principală spre etajul doi. S-a 
întors şi m-a privit neliniştită. 

— Nu mai este. 

— Când am venit să evaluez casa, mai era? 

— Nu ştiu. 

— Dar ai fugit în studio înaintea mea ca să acoperi 
şevaletul. 

— Nu. Întotdeauna îmi acopăr tablourile la care lucrez. 
Am fugit înainte ca să mă asigur că nu mi-am lăsat lenjeria 
intimă pe-acolo. 

— Deci şevaletul era acoperit când ai fugit în studio? 

— Da. 

— lar acum ai găsit un tablou cu un eleşteu şi un gard, nu? 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus Rose. Unde este deci schiţa cu Ron? 

— Nu ştiu. 

— A luat-o cineva. Cine ar fi putut să intre în casă? Poate 
cât timp ai fost la picnic. 

— Doar Ron, când s-a întors. 

— Dar soţul tău? 

— Era la Washington. 

— Nu mai are nimeni cheia? 

— Am schimbat yalele când am terminat construcţia. 

Aşa se proceda de obicei, după ce proprietarii dăduseră 
nişte chei constructorilor. 

— Dar menajera? 

— Încă nu am una. 

— Rita, pot să te întreb de ce i-ai desenat craniul 
descărnat? 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că dacă desenul acela ar ajunge la 
tribunal, ar crea o impresie... bizară. 


— Pentru Dumnezeu, este doar o tehnică de lucru, începi 
cu reprezentarea scheletului şi continui adăugând muşchii 
şi pielea. Nu e nimic bizar. 

— Înţeleg. 

— Orice profesor de artă ţi-ar spune acelaşi lucru, a 
adăugat ea, enervată, de parcă numai la lucrul acela nu 
avea ea chef să se gândească. Poate că nu era nimic ciudat 
în reprezentarea aceea, dar nu mi-am putut înăbuşi gândul 
că juraţii, ca şi mine, aveau să se întrebe ce gânduri îi 
trecuseră prin minte cu o noapte înainte de moartea 
iubitului ei. 

— Când am venit să evaluez casa, unde credeai că se află 
Ron? 

— Mi-a spus că se duce până la New York şi că se întoarce 
mai târziu. Dar când m-am întors de la plimbare, Jaguarul 
era în garaj. El îl folosea de obicei, pentru că eu merg pe- 
aici mai mult cu Land Rover-ul. 

O văzusem la picnic suindu-se în el - era un Land Rover 
britanic, ultima modă. 

— Deci, unde te-ai gândit că se află Ron? 

— Nu l-am putut găsi în casă. Am presupus că s-a dus să 
alerge şi ştiam că dacă îţi va vedea maşina, va intra în casă 
cu grijă. E o casă mare. 

— Asta ai spus şi poliţiştilor? 

— Vrei să pleci acum? 

— Îmi pare rău pentru ceea ce ţi-am făcut. 

— Va trebui să suporţi singur consecinţele faptelor tale, 
mi-a spus. Eu am propriile mele probleme. 

— Îmi mai răspunzi la o întrebare? 

— Intru în casă. S-a întors şi a urcat treptele. 

— Dar ei nu te cred! i-am strigat. 

Ea a continuat să urce. Când a ajuns la uşă, am fugit după 
ea. 

— E posibil ca soţul tău să-l fi omorât pe Ron? 

— Jack era la Washington. 

— Ştiu. Dar dacă n-ar fi fost, ar fi fost posibil să-l omoare? 


Am crezut că-mi va spune din nou să plec. În loc de asta, 
mi-a răspuns gânditoare: 

— Mi-am pus întrebarea asta de o mie de ori cât timp am 
stat în celulă. 

— Şi? 

— L-ar fi putut împuşca? Nu ştiu. 

— Sau să angajeze un asasin plătit? 

— Nici la întrebarea asta n-am răspuns. Mi-am pus de 
nenumărate ori toate întrebările astea şi m-am gândit cât 
de bine cunoşti un om dacă nu poţi răspunde la asemenea 
întrebări! 

— De cât timp sunteţi căsătoriţi? 

Stătea în pragul uşii, privind în jos, către mine, şi clătinând 
din cap. 

— De nouă ani. Dar încă nu pot răspunde la asemenea 
întrebări. 

— Avocaţii tăi au ridicat această problemă în faţa 
poliţiştilor? 

— Sunt şi avocaţii lui Jack. 

— lar Rose este detectivul lui. 

— Jack mi-a spus că vrea să lămurească lucrurile. 

— Ce părere ai despre asta? 

— Sunt paralizată, Ben. Nu mai simt nimic. 

Mi s-a părut cam periculoasă dispoziţia ei. Înainte de a-i 
putea spune ceva, Rita a adăugat visătoare: 

— Ceea ce nu pot să înţeleg este faptul că întotdeauna am 
avut un sentiment ciudat care-mi spunea că Jack... m-a 
privit şi, deodată, s-a oprit. Dar de ce-ţi spun eu toate 
astea? Noapte bună. La revedere... Oh, şi poţi face ce vrei 
cu mărturia ta. 

A intrat în casă, trântind uşa în urma ei. M-am urcat în 
maşină şi am chemat-o la telefon. La al patrulea apela 
răspuns automatul. Am spus: 

— Sunt eu, Ben Abbott. 

A izbucnit: 

— Poftim? 


— Ce-ai vrut să spui mai adineauri? Ceva ce nu poţi 
înţelege? Că ai un sentiment ciudat că Jack...? 

— Mi-am adus aminte cum l-am cunoscut eu pe Ron. 

— Cum l-ai cunoscut? 

Îmi închipuisem că o să-mi închidă telefonul. Dar nu, doar 
a oftat din tot sufletul. 

— Mai vrei nişte ceai? 

— Mulţumesc. 

M-am îndreptat spre casă. 

— Cred că relaţia noastră este una dintre cele mai ciudate 
relaţii, a spus ea. Relaţia dintre un voyeur şi obiectul de 
cercetat. 

— Eu nu sunt un voyeur, iar tu nu eşti obiect. Şi nu avem 
nici o relaţie. 

Am urmat-o în bucătăria cea frumoasă. A privit în jur ca o 
străină. 

— Nu cumva ţi-e foame? am întrebat-o. 

— Ba da, mi s-a făcut brusc foame. Poate mai găsesc nişte 
brânză. 

Am deschis frigiderul. A exclamat surprinsă când a văzut 
că e plin cu verdeţuri şi cu tot felul de pachete. 

— Ce înseamnă asta? 

— Produse de băcănie. Se găsesc de vânzare în Grand 
Union. Nota de plată e pe tejghea. 

A luat-o şi a citit cifrele. 

— Dar vinul? 

— E din partea mea. Ce zici de un burger cu carne de 
vițel? 

În ziua în care Ron a fost împuşcat, observasem că cineva 
- poate arhitectul ei - instalase lângă frigider un splendid 
dulap cu condimente. Am pus tarhon, anason, chimen, 
pătrunjel, un pic de sare, piper şi usturoi în carnea de vițel, 
am făcut mici plăcintele şi le-am lăsat deoparte; apoi am 
spălat legumele şi am tăiat andivele. Am mai aruncat nişte 
usturoi într-un sos făcut din ulei şi oţet. 

— Ai ventilator? 


Rita i-a dat drumul. Fumul a dispărut instantaneu din 
bucătărie. Instalaţia era silenţioasă, dar foarte eficientă. 
Văzusem şi eu unde era butonul, însă am vrut să participe şi 
ea. Am pus la încălzit cea mai mică tigaie pe care am găsit-o 
- atât cât să încapă doi burgeri, am presărat sare pe fund şi 
i-am pus în tigaie. 

— Nu vrei ulei? m-a întrebat. 

— Dacă pui sare, nu se mai lipesc. 

I-am prăjit bine pe ambele părţi, am stins focul şi i-am mai 
lăsat puţin. Rita m-a întrebat cum am învăţat să gătesc. 

— Locuind singur, n-am avut încotro. 

Am desfăcut vinul şi ne-am aşezat pe scaune, stând faţă în 
faţă la masa din bucătărie. Am început să mâncăm. 

— Doamne, e foarte bun! a spus ea. 

— În comparaţie cu mâncarea de la Plainfield? 

— În comparaţie cu orice. Ai cumpărat carnea de vițel şi ai 
făcut pur şi simplu acest burger grozav? 

— M-am ajutat foarte mult şi de condimentele tale. 

— Mulţumesc. 

— Poţi face ceva similar cu pieptul de pui pe care ţi l-am 
lăsat. Încălzeşti uşor tigaia şi pui mai întâi unt sau ulei. 

— Mda, bine. 

— Nu găteşti niciodată? 

— Avem un bucătar la New York. Încă nu m-am decis să 
angajez unul şi aici. Îmi plăcea să fiu singură în casă, a spus 
ea cu un zâmbet slab. 

— Aveţi unul şi în Greenwich? 

— Oh, da. Dădeam multe petreceri. Stamford şi New York 
fiind foarte aproape, făceam afaceri chiar în Greenwich. 

Şi-a terminat salata. I-am dat pâine franţuzească şi i-am 
umplut din nou paharul. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi nouă. 

Am fost surprins. Şi nu pentru că ar fi arătat mai în vârstă. 
Ci numai din cauza felului ei de-a fi. 

— Aveai douăzeci de ani când te-ai măritat cu Jack? 


— Da. Şi nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Scuze. Tocmai voiai să-mi spui cum l-ai cunoscut pe Ron. 

— Da, aşa e. Nu-i aşa? Mi-am adus aminte cum ne-a făcut 
Jack cunoştinţă. Imediat după ce ela preluat afacerile lui 
Ron, am dat o petrecere. O cină restrânsă, numai noi şi 
avocaţii şi câte un contabil din fiecare tabără. Oricum, în 
după-amiaza aceea, înainte de cină, tocmai terminasem de 
vorbit cu bucătarul şi menajera şi voiam să mă apuc să scriu 
biletele pentru masă. Întotdeauna le fac eu. Părerea mea 
este că mâncarea poate fi îngrozitor de proastă, dar dacă 
aşezi oamenii la masă cum trebuie, îşi vor aduce aminte de 
cina respectivă. 

Brusc, am simţit o oarecare simpatie pentru Jack Long. Se 
măritase ea cu el la douăzeci de ani, dar se maturizase 
foarte repede. Ea îl îmblânzise şi-l susţinuse în afacerile lui 
foarte dure, în care concurentul trebuia eliminat. 

— În timpul acela m-a sunat Jack de la New York. Mi-a 
spus că Ron tocmai sosise din Hong Kong şi că era dărâmat, 
aşa că îl trimitea înainte. M-a întrebat dacă îi pot pune la 
dispoziţie camera oaspeţilor. După câteva minute a sosit 
limuzina. El adormise în maşină şi, când a coborât, părea 
ameţit şi arăta ca un puşti. Mi-am zis: Oh, Doamne, ce 
bărbat grozav! Înţelegi. Oricum, am mirosit pericolul de 
când l-am văzut. L-am trimis sus cu menajera. Cu o oră 
înainte de sosirea musafirilor, i-am spus să-i ducă o cafea în 
cameră. Ron a coborât refăcut şi îngrijit îmbrăcat, într-un 
costum care-i venea nemaipomenit. Ne-am aşezat şi am 
vorbit. 

— Erai deja îmbrăcată pentru cină? am întrebat. 

— Mă îmbrăcasem mai devreme. Până să vină Jack acasă, 
Ron şi cu mine ne împrietenisem deja. A fost o petrecere 
grozavă. Toată lumea era mulţumită de tranzacţia încheiată 
şi de petrecere. 

A făcut o pauză. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 


— Jack s-a întors la Washington. Când a plecat, l-a invitat 
pe Ron să stea la noi în casă. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Anul trecut. 

— Aveai deja această casă? 

— Tocmai o terminasem. Am stat în casa din Greenwich 
până când a fost gata asta. 

Am dat din cap. Cei mai mulţi oameni dintre cei cărora le 
vând case sunt foarte stabili, dar foarte puţini îşi pot 
permite să aibă trei proprietăţi deodată. De fapt, am asistat 
la multe vânzări anulate din cauză că cel care cumpăra nu 
lichidase încă vechea casă. 

— Aşa că Ron a stat la Greenwich, a continuat Rita. Şi 
lucrurile s-au precipitat. L-am dus la cină la club. Şi în 
plimbările cu prietenii mei. Jack a zburat la Hong Kong. Ron 
s-a apucat să ia lecţii de polo. Şi-a rupt mâna. A fost un 
motiv ca să stea şi mai mult la noi. Şi într-o dimineaţă ne-am 
trezit în pat. 

— Într-o dimineaţă? 

— l-am dus cafeaua. 

Mi-am ascuns privirea. 

— Ce este? a întrebat ea. 

— Scuză-mă, dar mi se pare amuzant. 

— După cum ai văzut, mi-a răspuns ea cu un zâmbet amar. 

— N-am văzut nimic. Îmi imaginam doar. 

Rita s-a întins după sticla de vin. Am umplut din nou 
paharele. A sorbit puţin şi mi-a spus: 

— Realitatea este că acum, când privesc înapoi, am 
impresia că Jack a făcut totul intenţionat. De parcă a vrut 
cu tot dinadinsul să devenim amanți. 

— Vă înţelegeaţi bine? 

— Desigur. Întotdeauna ne-am înţeles. Vreau să spun că 
nu ne certam. Nu ne iubeam cu pasiune, dar nu ne certam. 
Mama mi-a spus chiar, odată, că avem genul de căsnicie 
demodată din anii '50. Ştii la ce mă refer - bărbăţelul la 


birou, soţioara ocupându-se de îndatoririle sociale. Mergea. 
Oricum, timp de opt ani a funcţionat. 

— De ce ar fi vrut Jack să vă combine? 

— Nu ştiu. Şi asta mă înnebuneşte. 

— Poate că avea şi el o aventură? 

— Nu cred. 

— Dar poate că este combinat cu altcineva şi urmărea să 
te dea la o parte. 1 s-a părut calea cea mai simplă, să te 
determine să devii amanta lui Ron, apoi să intenteze divorţ. 
Nu-i posibil? 

— Nu prea cred. 

— Mi-ai spus că nu dormeaţi împreună. 

— Am fost atentă să văd dacă observ vreo schimbare. Nu 
părea brusc întinerit sau fericit. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Oh, da. 

— Poate că ar trebui să-mi angajez şi eu un detectiv. 

— Dar Jack e de partea ta. [i-a spus că vrea să clarifice 
lucrurile. 

— Poate că a vrut doar să mă menajeze înainte de a mă 
scoate pe cauţiune. E un om decent. Cum putea să-mi 
vorbească de divorţ când eu eram în celula aceea? 

— Nu ai fi prima prizonieră în situaţia asta. 

— Poate. Dar astăzi, când am ieşit, mi-a spus din nou că 
este de partea mea. 

— Mi-ai spus că s-a dus la New York să reflecteze. La ce? 

— Nu ştiu. 

— Tu ce vrei? 

— Îl vreau pe Ron înapoi, a spus ea şi a izbucnit în plâns. 

— Îmi pare rău pentru tine. 

— Mulţumesc că mi-ai pregătit masa. Sunt obosită. Vreau 
să mă culc. Mulţumesc că ai venit. 

I-am spus: 

— Am să depun mărturie pentru tine dacă tu crezi că-ţi va 
fi de folos. 

— Nu vreau să mă gândesc acum la asta. 

— Nu-i nici o grabă. Poate o să ai noroc. 


— Cum? 

— Poate nu te pun sub acuzaţie. 

— Poate că ratonii vor zbura. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă. 

— E-n regulă. Mă descurc şi singur. 

M-a condus şi mi-a deschis uşa de la intrare, o uşă masivă 
din oţel frumos lucrat, cu nituri. Mai văzusem una ca asta la 
Edinburgh Castle. 

— Îmi pare rău că ţi-am vorbit cam dur. 

— Îmi pare rău că am făcut ceea ce am făcut. 

— Eram foarte supărată. Ştiu că n-ai fi făcut-o dacă m-ai fi 
cunoscut. 

I-am urat noroc. Aproape că mă aplecasem s-o sărut pe 
obraz, dar brusc mi s-a părut atât de fragilă şi obosită încât 
am considerat că ar fi un gest nepotrivit. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, într-o miercuri, am luat 
telefonul în grădină şi m-am strecurat în picioarele goale, 
călcând peste frunzele moarte ale unui cedru. Apărată la 
nord şi vest de gerurile timpurii de o veche construcţie din 
piatră, grădina mai adăpostea încă crizanteme, trandafiri, 
fasole verde, genul de plante de grădină universală şi chiar 
şi alte flori. Mătuşa Connie îmi telefonase la ora şapte ca să- 
mi aducă aminte de întâlnirea noastră cu mama. 

— Vrei să conduc eu? m-a întrebat Connie. 

— Oh, nu, conduc eu. 

În timp ce vorbeam, ţineam receptorul proptit între obraz 
şi umăr şi curăţăm părţile moarte ale crizantemelor care se 
adunaseră peste măsură cât timp eu mă ţinusem pe urmele 
lui Renny. 

— Bine, dacă preferi... Vrei să conduci maşina mea? l-am 
răspuns că mi-ar face plăcere, dar am adăugat precaut: 

— Dacă porneşti motorul, Connie, nu uita să deschizi uşile 
de la garaj. 

— N-o să uit. Mi-ai mai spus-o şi duminica trecută. Nu sunt 
idioată, sunt doar bătrână. Ce-i duci mamei tale? 

— Trandafiri albi. 


Erau florile ei preferate. Când se mutase în Frenchtown o 
întrebasem dacă nu vrea să-şi ia cu ea nepreţuiţii ei 
trandafiri. Dar ea mi-a răspuns cu înţelepciune: „Aşa vei 
avea ocazia să-mi aduci flori”. 

— Tu ce-i duci? am întrebat-o pe Connie. 

— Am o plăcintă în cuptor. Merele sunt aproape coapte. 

Mi-am reţinut o exclamaţie. Merii ei Roxbury Russet erau 
nişte copaci enormi, iar gândul că ea se suise pe o scară... 

— Vin să te iau la unsprezece şi jumătate. 

— Stai puţin, mi-a răspuns ea. Am auzit că mama ta e 
foarte supărată de moartea lui Renny Chevalley. Acest 
ultim... „eveniment” o va necăji şi mai tare. 

— Ce eveniment? 

— Ştii foarte bine la ce mă refer. 

— Mi-e teamă că nu. 

— Vorbeşte tot oraşul. Ai fost acasă la soţia lui Long. 
Vorbea pe linia ei specială. 

— Faptul că m-am dus la ea nu înseamnă că am vreo 
relaţie cu ea, mătuşă Connie. 

— Oamenii vorbesc. 

— Oamenii ar trebui să-şi vadă de treburile lor. 

— Oamenii ar trebui să respecte şi cele Zece Porunci, dar 
nu le respectă, aşa că trebuie să ne acomodăm cu 
realitatea. Ceea ce vreau să spun, Ben, este că trebuie să 
încerci să o linişteşti pe mama ta. Îşi face prea multe griji. 
Să te vedem cum te descurci. 

M-am întors la florile mele. 

— Neaţa, Ben, s-a auzit vocea puternică a lui Scooter 
MackKay dincolo de gard. 

Am rupt trei trandafiri frumoşi şi i-am dat pentru Eleanor. 
Scooter îşi bea cafeaua şi-şi fuma ţigara de dimineaţă, căci 
Eleanor nu-i dădea voie să fumeze înăuntru. Când venea 
iarna, îl vedeai fumând afară, în zăpadă. Am pus trandafirii 
deasupra gardului. Eleanor ştia cum să-i taie înainte de a-i 
pune în apă. Scooter mi-a făcut cu ochiul. 

— Am auzit că prietena ta a ieşit pe cauţiune. 


— Ai de gând să publici aşa ceva? 

— Ce anume? Că e prietena ta sau că a ieşit pe cauţiune? 

— Dacă publici că e prietena mea, te dau în judecată. 

— Vrei să pui piedici presei libere? 

— Bucuros. 

Scooter mi-a aruncat un zâmbet. Rubrica lui de fărădelegi 
din „Clarion” înclina mult spre prezentarea cazurilor de 
viol, viu colorate cu citate inedite din spusele ofițerului 
Trooper. În săptămână aceea mă aşteptam la un articol de 
genul „Cele două morţi care au tulburat liniştea 
tradiţionalului picnic”. 

— Steve Greenan zice că e o tipă mortală. 

— Doctorul are dreptate. Şi era îndrăgostită de tipul pe 
care se presupune că l-a împuşcat. 

— Tu crezi că ea a făcut-o? 

— Nici nu se pune problema. 

— Atunci de ce au arestat-o? 

— E bogată şi frumoasă. 

— Am auzit că au găsit amprentele ei pe puşcă. 

— Scooter, tu ai împuşca un cerb de la optzeci de yarzi cu 
un singur cartuş? 

— Desigur, dacă îmi apare în faţă. 

— Dar e o distantă mare, nu-i aşa? 

În tinereţea lui, Scooter MacKay fusese un vânător vestit. 
Chiar şi băieţii Chevalley s-ar fi dus cu el în pădure. Dar, ca 
mulţi dintre noi care renunţaseră la vânătoare, îşi pierduse 
dexteritatea. 

— Depinde de încărcătură. Şi de armă, bineînţeles. Dar e o 
distantă mare. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Ai văzut cumva arma? 

— Este o Ithaca Deerslayer. De calibrul 12. 

— E o armă grozavă, a spus Scooter visător. Prima armă 
special creată pentru vânătoarea de căprioare. 

— Dar optzeci de yarzi rămâne o distanţă mare. 


— Când au testat arma asta, au obţinut o abatere de şapte 
inci pe verticală. Şase pe orizontală. 

— De la o distanţă normală. 

— Dar prietena ta l-a doborât de la optzeci de yarzi. 

— Nu e prietena mea. Şi nu ea l-a împuşcat. 

— E o lovitură grozavă. Mă întreb cine a învăţat-o să tragă 
aşa. 

Am schimbat subiectul. 

— Ce se spune despre noul legist? Crezi că se va ţine 
seama de rezultatele autopsiei făcute de el? 

Steve şi ceilalţi doctori, care lucrau doar cu o jumătate de 
normă, se ocupau numai de faza preliminară a cercetării 
legale. Cadavrele fuseseră duse la morga din Plainfield. 

— Îl cheamă DeAngelo. A scris şi o carte. Este unul dintre 
cei mai buni medici legişti din ţară. 

— Şi ce dracu' caută la Plainfield? 

— A ieşit la pensie din Boston. Familia lui are o casă pe- 
aici. 

— Deci este în vârstă bine. Poate că şi-a pierdut 
autoritatea. 

Scooter a zâmbit. 

— L-am întâlnit la ferma animalelor. Are cel puţin cincizeci 
de ani. Poate chiar cincizeci şi doi. 

— Grozav. 

Scooter a tras ultimul fum din ţigară şi mi-a strigat cu voce 
tare: 

— Pajiştea ta arată ca dracu”! 

— Am renunţat la maşina de tuns iarbă. 

— Foarte rău. 

— M-am răzgândit să mai pun tot felul de chestii 
otrăvitoare pe pământ. 

— Am observat că nici reclame nu mai publici. 

— Nu mi-erau de prea mare folos. 

Scooter a ridicat nepăsător din umeri. Îşi permitea. El 
imprima la tipografia ziarului „Clarion” multe din 


săptămânalele altor oraşe. Era o afacere foarte rentabilă şi 
fără bătaie de cap. 

Connie pornise maşina, o scosese din garaj şi închisese ea 
însăşi uşile. La ora unsprezece şi jumătate fix, stătea deja 
pe locul din faţă, îmbrăcată cu o jachetă de lână peste 
rochia de vară, iar pe cap purta o pălărie stil Lilly Dache, pe 
care o cumpărase când fusese invitată să lanseze o navă de 
război din cel de-al doilea război mondial. 

Plăcinta era pe locul din spate, ambalată cu grijă. Mi-am 
pus şi eu trandafirii pe locul din spate. Le învelisem cozile 
într-un prosop umed. După ce m-am aşezat la volan, i-am 
ridicat voaleta de pe faţă şi am sărutat-o pe obrazul cu o 
piele uimitor de catifelată. Avea maxilarul rigid. 

— Te-ai lovit? am întrebat-o. 

— Nu. 

— Connie! 

— Porneşte maşina. 

— Crezi că poţi rezista la un asemenea drum? 

Ea suferea din când în când de o formă rară de artrită, o 
inflamație a unei artere de la cap care îi provoca dureri 
insuportabile în momentele de criză. Era ceva ce se putea 
opera, dar renunţasem la această idee. Steve şi specialiştii 
de la New Haven nu voiau s-o supună unei asemenea 
operaţii. Lua câte o pastilă numai când durerea devenea 
insuportabilă, pentru că se temea să nu devină dependentă. 

— Ştii foarte bine că o pot aduce pe mama aici într-un timp 
foarte scurt. 

— Porneşte maşina, a repetat ea. 

Din cauză că mătuşa Connie îl considerase întotdeauna pe 
tata ca pe fiul ei, mama era într-un fel fata ei. Dar, spre 
deosebire de tata, care fusese pentru ea fiul perfect, mama 
nu era decât o fată din Frenchtown. Oricât ţinea la Connie, 
nu se simţea niciodată la largul ei în prezenţa mătuşii. 
Exact aşa cum mă aşteptam, când am ajuns la fermă, mama 
se agita prin sufragerie, convinsă că masa nu este aşezată 
cum trebuie. În ciuda celor şaptezeci şi cinci de ani, în 


dimineaţa aceea era din nou fata de optsprezece ani pe 
care Bertram Abbott o adusese în casa lui de pe Main 
Street, spre uimirea întregului oraş. Era atât de tulburată 
încât m-a sărutat pe obraz în grabă, de parcă abia ne 
despărţisem la micul dejun, cu câteva ore mai înainte. 
Connie, care avea obiceiurile ei, a spus: 

— Oh, hai să mâncăm în bucătărie. Sufrageriile sunt foarte 
mohorâte la lumina zilei. 

Am văzut-o pe mama albindu-se la faţă şi am intervenit: 

— Mai bine mâncăm aici. Masa e deja pusă. 

Probabil că mama o aranjase încă de cu seară, dimineaţa 
mai verificase totul încă o dată şi mai făcuse alte mici 
schimbări înainte de a veni noi. 

— Mamă, vrei să te ajut? am întrebat-o pe când se 
îndrepta spre bucătărie. 

— Nu, stai şi vorbeşte cu mătuşa Connie. Mă descurc şi 
singură. 

— M-a plictisit deja în maşină, a spus Connie. Vino să stai 
cu mine, Margot. Lasă-l pe Ben să servească. 

A mers bine. Mama era convinsă că mă pot descurca cu 
plăcinta cu carne şi cu salata, fără să scap ceva, şi avea 
aceeaşi încredere în mine cu privire la carafa cu limonadă şi 
coşul cu pâine. 

După masă, Connie a rămas cu mama în bucătărie în timp 
ce ea spăla vasele, iar eu m-am dus afară şi am cărat cu 
roaba nişte lemne pentru foc de la magazie până la 
bucătărie. Era un aer rece care prevestea venirea toamnei 
în Frenchtown, căci acolo era întotdeauna mai rece decât în 
Newbury. Uneori mă întrebam de ce se întorsese mama aici 
şi aveam sentimentul că nu-i voi înţelege niciodată 
adevăratul motiv pentru care o făcuse. Dar după-amiezile 
de toamnă erau aici mai frumoase decât în oricare altă 
parte. Acolo unde un străin ar fi văzut doar o mlaştină, un 
localnic vedea un pământ fertil. Apele atrăgeau păsările 
migratoare. Oţetarul şi arţarii care împodobeau pământul 


acela îşi schimbaseră deja culoarea frunzelor. Aerul era 
tare, umed şi plin de viaţă. 

Mama a ieşit afară când eu reparam uşa de la magazie. 
Era o femeie micuță, aproape de aceeaşi înălţime cu 
Connie, care moştenise ochii negri caracteristici familiei 
Chevalley şi obrajii supţi, care-şi păstrau demnitatea o dată 
cu înaintarea în vârstă. Mi-am dat seama că era mulţumită 
de felul în care decursese masa. 

— Connie se odihneşte puţin, a spus ea. Nu ţi-e frig? 

— Mi-e bine. 

— Vrei să-ţi aduc ceva? 

— Aş bea cu plăcere o cafea. 

A intrat grăbită în casă, de unde a apărut cu două ceşti cu 
cafea şi o bucată de plăcintă pentru mine. M-am aşezat pe o 
buturugă, iar ea pe scaunul ei favorit Adirondack, pe care i- 
| adusesem din curtea interioară în timp ce ea îşi făcea griji 
pentru spatele meu. Aşezaţi în sfârşit amândoi, cu cafelele 
aburind în mână, am privit păsările şi am discutat despre 
vreme. 

— Când am ajuns eu la Renny, tocmai plecaseşi, i-am spus 
după o lungă tăcere. 

Ea mi-a zâmbit şovăielnic, ceea ce însemna că voia să-mi 
vorbească. 

— N-am putut sta. Eram prea necăjită. M-am gândit cu 
groază că ai fi putut fi tu în locul lui. 

— Cum aşa? am întrebat eu, precaut. 

— Era de vârsta ta. Voi vă aveaţi ca fraţii. Săraca mama 
lui! 

Ele făceau parte din generaţii diferite. Mama mă avusese 
la patruzeci de ani, iar mama lui Renny îl născuse la 
douăzeci. În ciuda diferenţei de douăzeci de ani dintre ele, 
cele două cumnate se înțelegeau foarte bine. I-am răspuns: 

— Să nu crezi ce se vorbeşte. El nu a făcut nimic rău. 

— Sunt convinsă de asta. Dacă ar fi fost vorba de Pink sau 
de altcineva, nu m-ar fi surprins. Dar nu în cazul lui Renny. 

— Aşa cred şi eu. 


— Sunt sigură că există o explicaţie. 

— Trebuie să fie, am întărit eu. 

— Chiar şi pentru bani. 

— Care bani? Mama părea neliniştită. 

— Frances m-a sunat azi-dimineaţă. Poliţia a făcut 
percheziţie în garaj. 

— Şi? 

— Au găsit patruzeci de mii de dolari, bani lichizi. 

— Poftim? 

— Patruzeci de mii de dolari. Într-o pungă de plastic. 

— Unde? 

— În fundul unui dulap. 

Eram uluit. De unde naiba făcuse Renny rost de patruzeci 
de mii de dolari? Şi de ce i-ar fi ascuns în dulap? ... Chiar 
dacă încerca să-şi ascundă veniturile, cum zicea Rose, nici 
un garaj din zona asta nu putea aduce asemenea sume. De 
ce? M-am uitat la mama. Ea ţinea la familia ei, dar expresia 
din ochi îmi spunea că şi ea începuse să-şi piardă 
încrederea. S-a uitat spre mine, clipind repede. Şi-a şters 
ochii cu batista şi şi-a împreunat mâinile, mişcând din 
degete. 

— Erai şi tu implicat? m-a întrebat ea cu răceală. 

— Cu Renny? Nu. 

— Dar ce este cu femeia aceea care şi-a împuşcat iubitul? 

— Eu m-am dus acolo doar pentru a-i evalua casa. 

— N-aş putea suporta să ştiu că ai iarăşi necazuri. 

— N-o să am. Îţi promit. 

— Ultima oară l-ai răpus de durere pe tatăl tău, iar de data 
asta m-ai răpune pe mine. 

Am tras adânc aer în piept, m-am ridicat şi m-am îndreptat 
spre mlaştina care începea chiar de la marginea pajiştii. Se 
întindea pe o mare suprafaţă, fiind presărată cu trunchiuri 
de copaci uscați. În mod inexplicabil, nivelul apei se ridicase 
pe vremea copilăriei mele şi mlaştina îşi dublase brusc 
suprafaţa, apropiindu-se mai mult de casă. Nu eu 
provocasem moartea tatălui meu. Dar aşa credea ea, ceea 


ce era şi mai grav. Îi simţeam privirea îndreptată asupra 
mea şi-mi imaginam cât de îngrijorată putea fi şi cât de 
furioasă pe mine, dar şi mai furioasă pe ea însăşi pentru că- 
mi arătase furia ei. Am mai tras o dată aer în piept, m-am 
străduit să mă înveselesc şi m-am întors spre ea cu un 
zâmbet de mulţumire pe faţă. 

— Aş putea să jur că nivelul apei creşte în mereu. Dacă 
continuă să-şi mărească astfel suprafaţa, în curând vom 
înota până la Newbury. 

— Niciodată! a ţipat ea, uimindu-mă cu vehemenţa ei. 

De data asta, lucrurile nu mergeau deloc uşor, deşi eu mă 
străduiam din răsputeri să fac pace, râzând sau cel puţin 
încercând. 

— Ei bine, cel puţin ştii că ai unde să te muţi. 

— N-am să mă mai întorc niciodată pe Main Street. 
Niciodată. lar când am să mor, să nu îndrăzneşti să mă 
îngropi acolo. 

— Mamă... 

— Am specificat şi-n testament. Vreau să fiu incinerată. 

— Şi nu cumva vrei să-ţi împrăştii cenuşa pe suprafaţa 
bălții? 

— O va face fratele meu. 

Vorbele mamei erau ca un cuţit înfipt în rană, pe care-l 
răsuceşti fără milă până sfârteci tot trupul. Era pentru 
prima oară când auzeam de incinerare şi de împrăştierea 
cenuşii. Era limpede că nu avea încredere în mine că-i voi 
îndeplini ultima dorinţă. 

— Nici măcar nu vreau să mai revăd casa aceea. 

Îi tremura bărbia şi-şi frământa îngrozitor degetele. Mă 
temeam să nu izbucnească în plâns. 

— Dar cea mai mare parte din viaţă ţi-ai petrecut-o acolo. 
Împreună cu tata. 

— Cincizeci şi cinci de ani. 

— N-ai fost nefericită. 

— Am fost foarte fericită. Este o casă frumoasă. 

— Este casa ta. 


— Nu mai este... 

A privit peste mine la casa micuță şi urâtă în care 
crescuse. Era aproape o dărâmătură. Tatăl ei avusese de 
gând să-i facă unele îmbunătăţiri prin anii '50, să toarne 
asfalt pe acoperiş. 

— Oamenii de pe-aici nu sunt atât de încrezuţi. 

— Mamă, dar ai o mulţime de prietene pe Main Street. 

— Pe-aici, fiecare are pe câte cineva din familie care a fost 
închis. 

Pus din nou la punct, am ripostat: 

— Asta pentru că sunt mai uşor de prins. 

— N-ai haz deloc. Ştiu ce gândesc toate aşa-zisele mele 
prietene. 'Toate socotesc că, în cazul tău, şi-a spus cuvântul 
sângele familiei Chevalley. Adică sângele meu. Tatăl tău n-ar 
fi avut niciodată un asemenea fiu dacă n-ar fi fost Margot 
Chevalley. 

— Oh, mamă... 

— Tu ai şters cu buretele cincizeci de ani de viaţă onestă, 
greu cucerită. 

— N-am vrut. 

— Nu-mi pasă, a spus dând din mână. Niciodată nu m-am 
acomodat în mediul lor. Ei ştiau lucrul ăsta şi îl ştiam şi eu. 

— Tata te-a iubit. Connie te iubeşte. 

— Connie e o bună creştină. Ceea ce nu pot spune şi 
despre ceilalţi. 

Am rămas dinaintea ei clătinând din cap, incapabil să-i alin 
durerea. M-am gândit că poate trăise prea mult timp 
singură. Dar n-ar fi ajutat la nimic să-i spun aşa ceva. Şi 
trebuia să recunosc că neliniştea ei nu era chiar nefondată. 
Era un sâmbure de adevăr în ceea ce gândea mama. 
Femeile pe care ea le numise aşa-zisele ei prietene - soțiile 
colegilor tatălui meu şi ale vecinilor - erau fără îndoială 
prizonierele regulilor societăţii, cu un respect înnăscut 
pentru avere şi poziţie socială. Şi aveau idei preconcepute 
în legătură cu influenţa trecutului familiei asupra noilor 
generaţii. După ele, era regulă că dintr-o familie bună avea 


să răsară un vlăstar bun, iar dintr-o familie umilă - unul la 
fel de umil şi nereuşit. Eu eram produsul unei combinaţii. O 
dovadă a faptului că Margot Chevalley nu reuşise să scape 
de trecutul ei. 

Nu era de mirare că mă suspecta că luasem parte, alături 
de Renny, la contrabanda de cocaină. Biata de ea, credea că 
este numai vina ei. 

— Îmi pare rău, am spus din nou. 

Când mi se întâmplase necazul acela şi mă hotărâsem să 
nu-mi mai încalc principiile, nu mă gândisem că aveau să 
sufere şi alte persoane pe lângă mine. Supravieţuisem 
procesului public, închisorii şi amenzilor ce-mi înghiţiseră 
toate veniturile câştigate în anii '80. În momentul acela mă 
simţeam ca un veteran de război care îşi povestea isprăvile 
din bătălii. Şi mă întrebam dacă meritase sacrificiul. 

— Mama ta este distrusă, mi-a spus Connie în maşină. 

Cerul de după-amiază se întunecase. Arăta a ploaie. 

— Ştiu. 

— Ce i-ai spus? 

— Exact ce ţi-am spus şi ţie. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, tinere. 

Somnul o înviorase şi acum era gata de luptă. 

— Scuză-mă. Şi eu sunt cam supărat. 

Connie a rămas tăcută până când ne-am îndepărtat de 
Frenchtown. Apoi a spus: 

— Accepţi un sfat din partea cuiva suficient de bătrân ca 
să ştie mai bine decât tine anumite lucruri? 

— În momentul ăsta aş accepta sfaturi şi de la un copil de 
trei ani. 

— De când te-ai întors acasă... şi a trecut ceva timp, trei 
ani? 

— Doi ani. Mai puţin decât stătusem în închisoare. 

— De când te-ai întors acasă ai adoptat o atitudine 
oarecum nepăsătoare. Parcă ai fi prezent, dar parcă n-ai fi. 

— Nu-i adevărat. Mă ocup de afaceri. Nu pot spune că m- 
am îmbogăţit, dar am supravieţuit şi asta înseamnă ceva. 


— Da, da, da. Dar nu mă refeream la modul tău de a-ţi 
câştiga existenţa. Da, recunosc, îţi câştigi existenţa şi duci 
mai departe afacerile familiei. E foarte bine. Dar trăieşti ca 
un străin în propriul tău oraş. 

— Şi? 

— Nu mă întrerupe... încerc să-mi găsesc cuvintele 
potrivite pentru a descrie noua ta înfăţişare... Am impresia 
că toţi prietenii tăi s-au maturizat, numai tu ai rămas un 
puşti, exact aşa cum ai fost... Am găsit! Eşti ca un 
dezalcoolizat nostalgic... E timpul să te implici serios în 
viaţă. Să te apuci de ceva serios. 

— Sau să mă leg de cineva? am spus eu, bănuind unde 
vrea să ajungă. 

— Primul membru al municipalităţii nu este o partidă rea. 

— Vicky n-are nevoie de un bărbat care să-i stea în cale în 
cariera ei. 

— Ai de gând să-ţi petreci toată viaţa încercând să uiţi că 
ai făcut închisoare? 

— Stai puţin, Connie. 

— Am văzut atâtea generaţii de bărbaţi care s-au întors 
acasă din războaie teribile. Majoritatea şi-au revenit şi şi-au 
continuat viaţa. În afară de cei care n-au putut scăpa de 
obsesia câmpului de luptă. De fapt, ei au murit acolo, fără 
să-şi dea seama. Nu s-au întors decât trupurile lor... Ai 
murit şi tu în închisoare, Ben? 

— Nu. 

Ochii ei mă ţintuiau prin voaletă. 

— Atunci ce aştepţi? 

— Credeam că mă descurc foarte bine. În ciuda grijilor pe 
care şi le face mama, nu eu am fost în avion cu Renny. Şi nu 
eu l-am împuşcat pe Ron Pearlman. Nu ştiu de ce dau toţi 
vina pe mine. 

— Fiindcă pari susceptibil, mi-a spus mătuşa. 

Am reflectat în linişte la răspunsul ei. Ploaia care se 
anunţase s-a pornit dintr-o dată. La început mai încet, dar 
în curând peste maşină curgeau şiroaie ca din furtunul 


pompierilor. Am aprins farurile şi am dat drumul la 
ştergătoare. Apoi mi-am tras scaunul mai în faţă ca să pot 
vedea mai bine prin parbriz. Drumul lucea ud sub covorul 
de frunze moarte. 

— Săracii mei nemţişori, a gemut Connie. Au înflorit din 
nou, dar tulpina lor este firavă. 

— Ajungem acasă imediat. O să le pun nişte proptele. 

— Nu, mulţumesc. Bănuiesc că ai şi tu treaba ta. 

Da, nemţişorii mei dădeau semne de moarte prematură, 
ceea ce i-am spus, concentrat asupra drumului ce fugea ca 
un şarpe dinaintea ochilor. 

— Ben, ai grijă! Unde te duci? 

— L-am văzut. 

Un idiot cu o camionetă încerca să mă depăşească. 
Închipuindu-mi că e beat sau că se grăbeşte, m-am tras 
spre marginea drumului, ca să-i fac loc să treacă. 

— Ben! 

Fiindcă îi făcusem atât de mult loc, n-am mai avut unde să 
mă duc când a intrat în mine. Am claxonat ca să-l fac atent, 
dar brusc m-am pomenit cu el alături. Prin geamurile care 
reflectau ca nişte oglinzi, am prins imaginea unui chip 
înflăcărat care-l îmboldea pe şofer, a cărui faţă n-am reuşit 
s-o văd. 

După ce mi-am dat seama că-l îmboldea? Din două motive. 
După rânjetul lui de maniac şi după bugşitura pe care am 
auzit-o când camionul a intrat în noi. 

— Ben! a ţipat Connie, înspăimântată, şi imediat a mai 
țipat o dată, lovindu-se cu capul de geam. 

Camioneta a venit din nou spre mine. În dreapta mea era 
un gărduleţ din sârmă, două rânduri suficient de puternice 
pentru a preveni eventuala prăbuşire a unui cărucior de 
copil în şanţul adânc de lângă drum. Am tras volanul spre 
stânga. Următoarea lovitură a fost şi mai puternică. Mi-a 
spart parbrizul. Ploaia a început să pătrundă în maşină, dar 
bătrânica a rezistat, făcând camioneta să se clatine. Am 
apăsat pe accelerator. Motorul puternic, care nu mai fusese 


utilizat cum trebuie de când ieşise din fabrică, a urlat 
strident. L-am binecuvântat pe Renny pentru că avusese 
grijă de ea. Mi-am luat avânt, ţâşnind înainte cu viteză. 

Din nefericire, drumul cotea la stânga. Şi nici fâşia de 
lângă drum nu era prea lată. Iar camioneta avea de 
asemenea un motor puternic şi un şofer foarte bun. În plus, 
a observat şi capătul gărduleţului dinaintea mea. Nu mă 
putea depăşi, dar m-a lovit cu putere din spate. Aşa de 
puternică a fost lovitura, că m-a scos din drum. Virând spre 
stânga, a dispărut după cotitură. Maşina mea s-a oprit 
derapând puternic. 

Îmi plac maşinile, dar n-am fost niciodată un şofer prea 
grozav. Cu a mea, cred că aş fi putut evita deraparea, dar în 
Lincolnul lui Connie n-am avut de ales. În ciuda tuturor 
eforturilor mele, automobilul s-a lovit de gard în plin, a scos 
mai mulţi pari şi a alunecat în şanţ cu botul în jos. 

— Connie! 

Şedeam în maşina pe jumătate răsturnată, iar Connie 
zăcea moale pe scaunul ei, cu un picior plin de sânge. Şi eu 
sângeram din cauza claxonului care se rupsese şi-mi 
zdrelise degetul. Am descoperit acest lucru când am 
încercat s-o ajut şi am văzut că o umplu şi mai tare de 
sânge. 

Se lovise la tâmplă în impactul cu parbrizul, iar la 
genunchi avea o rană adâncă, tăcută de ventilatorul din 
crom. Pielea ei aproape translucidă crăpase ca o foiţă de 
ţigară şi era plină de sânge. 

— Connie? 

În clipa aceea arăta mai mică şi mai slabă. Cei nouăzeci de 
ani ai ei îşi spuneau cuvântul. A deschis ochii şi a privit 
înfricoşată împrejur. Mi-am dat seama că era pe punctul să 
facă un şoc. În clipele acelea nesfârşite, frica şi confuzia au 
fost pe punctul de a o copleşi. Nu ştiam ce să fac. Era ca şi 
cum aş fi avut dinaintea ochilor un vas de porțelan care era 
pe punctul să se spargă. 

— Connie, mă duc după ajutor. Mă auzi? 


— Ce s-a întâmplat? 

— Am ieşit de pe drum. 

A clipit de câteva ori. 

— Oh, a spus ea. Vai, uite ce am la picior... 

— Te doare? 

— Da... Nu. Da. Nu prea mult... A privit în jur, la maşina 
răsturnată în noroi, la gardul din sârmă dărâmat şi la ploaia 
care cădea fără încetare. Apoi, spre imensa mea uşurare, şi- 
a recăpătat controlul şi a redevenit cea pe care o ştiam eu. 

— Ben, ai derapat şi mi-ai lovit maşina. Ajută-mă să ies. 
Sunt prinsă aici. 

Ambulanţa a sosit peste zece minute, timp în care se 
opriseră mai multe maşini; câţiva oameni o ajutaseră pe 
Connie să iasă şi o instalaseră într-un Pontiac. I-a salutat pe 
şofer şi pe infirmier spunându-le pe nume şi le-a comunicat 
că nu are nici cea mai mică intenţie să meargă la spital. 

— Trimite-l pe Steve Greenan pe la mine când o fi mai 
liber. 

Infirmierul încerca în zadar să-i ia tensiunea, după ce-i 
bandajase genunchiul, iar şoferul pleda inutil în favoarea 
spitalului, unde i-ar fi putut face o radiografie. În cele din 
urmă l-am luat deoparte pe şofer şi i-am explicat că, la 
vârsta ei, Connie considera o vizită la spital ca pe un drum 
fără întoarcere; l-am făcut să înţeleagă că e mai bine s-o 
ducă acasă şi să-l aştepte acolo pe Steve. Dar Connie n-a 
acceptat nici asta, susţinând că se putea ca ambulanţa să fie 
necesară pentru altcineva. A acceptat să fie dusă acasă cu 
Pontiacul, în vreme ce eu am rămas acolo ca să răspund la 
întrebările morocănoase ale poliţistului Moody. 

— Cu ce viteză mergeai? 

— Cu zece mile sub limita de viteză. 

— Nu încerca să mă fraiereşti, ştiu că ai boala vitezei, 
întotdeauna ai să conduci cu viteză. 

— Ploua cu găleata. 

— Şi spui că pur şi simplu ai pierdut controlul? 


— 'Ţi-am mai spus: nişte tipi cu o camionetă m-au forţat să 
ies de pe drum. 

— Ce număr avea maşina? 

— Grozavă întrebare. Ascultă, Ollie, n-am văzut numărul, 
n-am văzut nici măcar şoferul. Dar sunt sigur că pe mine 
mă urmărea. 

— Ai vreun martor? 

— A văzut şi Connie ceva. Dar nu prea mult. 

— A văzut cumva numărul maşinii? 

— Ce număr? Cum să vadă dacă s-a lovit cu capul de 
parbriz. 

— Ei bine, în cazul ăsta îţi voi trimite o citaţie pentru faptul 
că nu ai reuşit să menţii controlul maşinii. 

— Ollie, dar am fost scos de pe drum. 

— Zău! Şi cine ar fi vrut să-ţi facă aşa ceva? 

— Nu ştiu. 

— Dacă domnişoara Abbott îşi reaminteşte numărul 
maşinii - ce spui că era, o camionetă? - ai grijă să mă 
informezi imediat. Până atunci, îţi spun din nou, ai grijă cum 
conduci. Mergi ca un nebun. 

— Uită-te la maşină. Se poate vedea unde m-a lovit. locmai 
scoteau Lincolnul din şanţ cu ajutorul unei macarale 
conduse de Pinkerton Chevalley. I-am arătat lui Ollie 
parbrizul spart, o lungă zgârietură vizibilă pe ambele uşi şi 
bara de protecţie din spate, pe care camioneta o 
desprinsese de aripă, de partea şoferului. 

— Aici m-a lovit ultima oară. A întors-o şi a făcut-o să 
derapeze. 

Ollie studia partea lovită. Apoi s-a aplecat şi a atins tabla 
cu degetele lui mari. 

— "Tot ce văd e locul unde ai lovit tu piatra aceea mare de- 
acolo. Vezi cum ai ciobit-o? Vai de mine, Ben, asta-i 
proprietatea oraşului. Vicky McLachlan se va supăra când 
va vedea ce i-ai făcut acestei pietre şi te va da în judecată. A 
râs într-un fel nesuferit şi s-a apucat din nou să pipăie 
zgârietura. Aici poţi vedea urmele lăsate de gardul de 


sârmă. Dar ai derapat, nu glumă. Bine că aveaţi centurile 
de siguranţă. M-a privit cu asprime: Aveaţi centurile de 
siguranţă, nu-i aşa? 

— Nu piatra aceea mi-a spart parbrizul şi ştii şi tu asta. 

Ollie se prefăcea că cercetează parbrizul spart. 

— Geamurile astea se sparg imediat. Abia le atingi şi s-au 
şi spart. S-a ridicat în picioare, clătinând din cap. Ciudat, a 
continuat el, maşinile astea noi, construite mai mult din 
plastic, se crapă doar în mii de bucățele. În schimb, 
automobile elegante ca acesta, toate numai crom, se 
îndoaie ca dracu. Şi ia uite-aici: ai îndesat masca în 
radiator. Hei, Pink, unde ai să mai găseşti tu un radiator 
nou pentru un Lincoln vechi de treizeci de ani? 

Pink s-a uitat la el. O clipă am crezut că o să se repeadă la 
Ollie şi să-l facă praf. Dar păru să-şi aducă aminte că 
administraţia garajului Chevalley Enterprises căzuse în 
mâinile incompetente ale poliţistului, iar el avea puterea să 
decidă în privinţa slujbelor. 

— O să găsim noi ceva, nu-ţi face griji, Ollie. 

Ollie a râs. 

— Nu sunt deloc îngrijorat. Nu eu am pocnit maşina cea 
scumpă a mătuşii mele. 

După ce am scăpat de hărţuiala lui Moody, am găsit pe 
cineva care să mă ducă până pe Main Street. Doctorul 
Steve mă aştepta la Connie. 

— E bine. Am trimis-o la culcare. Dar dacă dă semne de 
ameţeală sau de vomă, o internez imediat în spital. 

— Ar fi mai bine să rămân aici la noapte. 

— Nu, am aranjat deja cu Betty Chevalley. Voiam în 
preajma ei o infirmieră de profesie. Pentru orice 
eventualitate. Tu cum te simţi? 

— Bine, bine. 

— Arăţi cam tulburat. 

I-am spus că eram supărat pentru că-i pocnisem maşina lui 
Connie. l-aş fi putut povesti lui Steve cum decursese 


accidentul, dar nu voiam să aduc din nou în discuţie faptul 
că un nenorocit mă scosese intenţionat de pe drum. 

— Ce-ai păţit la mână? 

— M-am tăiat în claxon. Am desfăcut batista din jurul 
mâinii şi l-am lăsat pe Steve să curețe rana şi să mă 
bandajeze. Apoi am plecat acasă şi i-am telefonat lui Alex 
Rose. 

— Poliţia a găsit patruzeci de mii de dolari în garajul lui 
Renny. 

— Am auzit, a răspuns Rose. 

— Ce părere ai? 

— Cred că se ocupa cu traficul de droguri. 

— Ai mai aflat ceva nou? 

— "Ţi-am spus că am să încep să caut când aisă mă 
convingi că merită. lar faptul că au găsit patruzeci de mii de 
dolari în garajul lui nu mă stimulează deloc. 

— Cu Rita Long cum te descurci? 

— Avocaţii domnului Long au scos-o din închisoare. 

— Ştiu. 

— E un început. 

— Doar atât? 

— Am găsit un expert în balistică ce va depune mărturie 
cum că glonţul putea veni din pădure. 

— Grozav! Este un trăgător de elită? 

— Mda. A lucrat pentru Robert DeAngelo. 

— DeAngelo este medicul legist din Plainfield? 

— Tipul pe care-l cunosc a învăţat tot ce ştie de la el. 

— Şi asta e bine? 

— Avocaţii se înţeleg bine cu el. 

M-am dus până la Connie. Dormea încă, aşa că am plecat 
la farmacie ca să iau o reţetă scrisă de Steve. Acolo m-am 
întâlnit cu Al Bell, cel care-l găsise pe Renny pe pistă. 
Bătrânul pilot întreba în gura mare dacă i-au sosit bateriile 
pentru aparatul lui auditiv. Sosiseră şi eu l-am ajutat să şi le 
pună. Pentru Connie Abbott, el era încă un puşti şi un pilot 
extraordinar, dar adevărul este că îmbătrânise şi devenise 


neîndemânatic. Nici eu nu eram prea sigur pe mâinile mele 
după întâmplarea cu camioneta. Am sprijinit mâinile pe 
tejghea şi am reuşit să pun bateriile la locul lor. De îndată 
ce i le-am montat, Al a apăsat butonul amplificatorului, l-a 
mişcat pe cel de volum şi a ţipat: „Spune ceva!” Am spus şi 
s-a luminat la faţă. 

— Acum e bine. 

În timp ce ne întorceam la maşină, el mi-a explicat că 
singura problemă cu nemaipomenitul lui aparat japonez o 
constituiau bateriile, din cauza formei lor ciudate. 

— Sunt surd de-o săptămână. M-au lăsat amândouă 
deodată. 

— Atunci cum ai auzit când s-a prăbuşit avionul lui Renny? 

— N-am auzit. Au trecut nişte maşini pe lângă casa mea în 
plină viteză. Mai târziu m-am gândit că poate sunt nişte 
neastâmpăraţi prin împrejurimi şi m-am dus să-mi verific 
avionul. 

— Ai văzut o maşină? Ce fel de maşină? 

— După cum le-am spus şi poliţiştilor, tot ceea ce am văzut 
a fost praful lăsat în urmă... Îmi pare rău de Renny. A avut o 
moarte urâtă. 

— Probabil că ai avut un şoc când l-ai găsit. 

— Prima oară n-am sesizat că e împuşcat. Am crezut că s-a 
lovit cu capul de parbriz. l-am căutat pulsul. Era mort. 
Săracul băiat! Reuşise binişor în viaţă... Ascultă, am auzit 
că te-ai combinat cu tipa care şi-a omorât iubitul. 

— Nu, Al. Eu mă aflam acolo doar ca să-i evaluez casa. 

— Grozavă femeie! 

— O cunoşti? 

— Desigur. Au venit pe la mine. Îi aşteptam şi săptămână 
viitoare la cină. 

N-ar fi trebuit să fiu surprins. Alexander Bell, la fel ca şi 
faimosul său strămoş, fusese un cunoscut inventator în 
tinereţe. Şi încă mai era, fiind şi acum consultat de Forţele 
Aeriene Americane. Zbura de-a lungul ţării cu vechiul lui 
Mustang P-51, pe care-l cumpărase de nou după cel de-al 


doilea război mondial. Fiind urmaşul unei familii celebre, el 
cunoştea toate persoanele mai importante. Dacă în oraş 
apăreau personaje noi care păreau interesante, de genul lui 
Rita şi Jack, acestea primeau imediat o invitaţie din partea 
lui la un cocteil. Dacă se dovedeau cu adevărat interesante, 
primeau o invitaţie şi la cină, unde mâncarea era obişnuită, 
dar compania strălucită. Mă duceam şi eu din când în când 
la mesele lui, însoţind-o pe Connie sau atunci când le lipsea 
un om care să ştie unde să pună corect lingura. (Lui Al 
puţin îi păsa dacă sforăiam la masă, dar Babs era cârcotaş 
şi dacă un musafir nu avea nici o calitate deosebită, cel 
puţin trebuia să ştie foarte bine cum să se comporte la 
masă.) 

— O femeie grozavă, repetă Al, cu chipul luminat de 
amintiri. Dar n-am înţeles cum de s-a măritat cu bărbatul 
ăla insipid. Babs ştia ceva despre familia lui, dar, Doamne 
Dumnezeule, ce plictiseală, Ben. Au fost cu toţii oameni de 
afaceri şi - ştii şi tu cu ce fel de chestii se ocupa - nu găseşti 
nimic interesant de discutat în legătură cu ei. Şedea acolo, 
întunecată şi misterioasă şi, dintr-o dată, „bum!” - când a 
zâmbit, am avut impresia că s-a luminat totul în jurul ei. M- 
am gândit, oh, Doamne, dacă aş mai avea eu şaptezeci de 
ani! 

— Da, grozavă femeie, am adăugat eu. 

— Deci, cum te-ai combinat cu ea? 

— Eşti sigur că bateriile astea sunt bune, Al? Adineauri ţi- 
am spus că nu am nici o relaţie cu ea. 

— Îmi pare rău să aud aşa ceva. 

Al avea reputaţia de afemeiat. Nu ştiu ce mai făcea el în 
momentul acela, dar părea să-mi atribuie mie unele din 
fanteziile lui. Coborându-şi vocea, conspirativ, a privit în sus 
spre Church Hill, în direcţia primăriei, şi m-a întrebat: 

— Cum te împaci cu oficialităţile? 

— Suntem prieteni. 

— Cel mai bine. Dădea din cap enigmatic, după care s-a 
urcat în maşină şi a plecat. 


M-am dus acasă şi-am sunat-o pe Boyce. Era plecată şi mi- 
a răspuns la telefon abia pe la ora cinci. 

— Ce este, Ben? 

— Un ticălos m-a urmărit cu maşina şi m-a scos din drum. 
Încă puţin şi ne omora pe mine şi pe mătuşa mea. 

— Am auzit, a spus ea cu răceală. Ai vreun martor? Ai 
văzut numărul de înmatriculare? 

— Ai vorbit cu polițistul Moody? 

— Iar tu ai vorbit cu cine nu trebuia, pişându-i cu tot felul 
de întrebări despre vărul tău. Nu aşa ne-a fost vorba, Ben. 

— Cu alte cuvinte, tu nu-l crezi pe Moody cu povestea lui 
despre depăşirea vitezei? 

— Cu alte cuvinte, vreau să nu-mi stai în cale. Este ancheta 
mea, slujba mea, nu a ta... Ce face mătuşa ta? 

— Acum doarme. 

— Am auzit că este foarte bătrână. 

— În tinereţe a fugit de la pension ca să se facă infirmieră 
în timpul primului război mondial. 

— Zău? Vai de mine, nu credeam să mai existe vreun 
supravieţuitor de pe vremea aceea. 

— Ce-i cu banii pe care i-ai găsit în garajul lui Renny? 
Marian a tăcut o vreme. Apoi mi-a spus ceva care m-a 
surprins: 

— Mă inviţi la cină şi poate că am să-ţi spun câte ceva. 

— Fac pariu că dacă l-aş fi sunat pe sergentul Bender, el 
nu mi-ar fi cerut să-l invit la cină. 

— Lui nu-i datorezi nici o masă. 

— Bine spus. 

— Şi, în plus, diseară lucrează şi, chiar dacă n-ar fi lucrat, 
nu şi-ar fi pierdut vremea cu tine, pentru că nu e treaba ta 
ce face el. 

— Dar tu de ce accepţi să vorbeşti cu mine? În afară de 
faptul că mergem la masă? 

— Sergentul Bender şi cu mine avem idei şi programe 
diferite. Unde ne întâlnim? 

— În seara asta se servesc homari la Yankee Drover. 


— Perfect. Pot veni pe la şase şi jumătate, sau cam aşa 
ceva. 

— Te aştept la bar. Uşa este chiar lângă parcare. 

Am ajuns acolo mai devreme şi mi-am închipuit că Marian 
va întârzia, aşa că mi-am comandat un pahar de vin. 
Băusem jumătate din el când a apărut ea, îmbrăcată cu 
jeanşi şi cu o bluză strânsă pe corp, cu guler. 

— Când sunt invitată la o masă cu homari, aşa mă duc eu 
îmbrăcată la New Haven. Sper că nu eo ţinută nepotrivită. 
— E perfect. Am privit-o cu atenţie, întrebându-mă unde 
îşi ascunsese arma. Geanta ei era prea mică, iar hainele îi 

erau strâns lipite pe corp. 

— Am arma la picior, mi-a spus ea cu un zâmbet prietenos. 
Îmi comanzi şi mie vin? 

I-am răspuns că oraşul e al ei, ceea ce s-a dovedit a fi 
adevărat. 

Ne-am băut vinul în barul de la subsol, iar homarii i-am 
mâncat în sala de sus. Nu mă puteam plânge că duc o viaţă 
grea. Îndeosebi în compania unei brunete atractive şi 
sigură pe ea. 

Se pare că Marian Boyce ajunsese la concluzia că un 
bărbat care trăise câţiva ani la New York era demn să-i 
aprecieze ambițiile. Nu că ar fi avut nevoie de aşa ceva, ci 
pur şi simplu căuta înţelegere. (Nu eram străin de acest 
sentiment. Pe vremea când predam la şcoala de agenţi 
imobiliari, erau acolo tineri ale căror vise ar fi făcut fericit 
orice părinte. Eu eram dovada că lumea frumoasă 
prezentată la televizor era reală şi îi aştepta şi pe ei.) 

Marian îmi spusese că tatăl ei, şi el tot poliţist, dorea ca ea 
să renunţe la această carieră şi să-şi întemeieze o familie 
înainte de a fi rănită, cum i se întâmplase lui. Dar ea ţintea 
spre gradul de sergent, sergent major, locotenent, căpitan, 
apoi maior şi comandant de divizie. Şi acesta era doar 
începutul. Plănuia să se retragă din poliţie după douăzeci şi 
cinci de ani şi, în jurul vârstei de patruzeci de ani, să se 
înscrie la Facultatea de Drept şi să dea lovitura. Să fie 


numită avocat la Hartford sau New Haven, apoi să devină 
funcţionar superior al primăriei. 

— La cincizeci de ani voi fi guvernator. Ce părere ai? îmi 
spusese toate astea cu o plăcere reală, dovedind multă 
încredere în sine însăşi, şi mi-a zâmbit cu siguranţă. 

— Am un prieten pe care ar trebui să-l cunoşti. 

— 'Ţi-am mai spus o dată, deocamdată sunt ocupată. 

— E o prietenă. Primul nostru membru al municipalităţii, 
Vicky McLachlan. 

— Mda, am auzit de ea, mai ales de părul ei. 

— E posibil să deveniți adversare politice. 

— Într-o discuţie liberă, eu aş învinge. N-ar avea nici o 
şansă în faţa trecutului meu de polițistă cu Facultatea de 
Drept. Poate că am s-o fac vice-guvernator. Dar tu? m-a 
întrebat ea în timp ce ne mutam. Ce ai de gând să faci în 
viaţă? 

M-am pregătit să-i răspund, dar după ce ne-am mutat la 
masă, ea şi-a reamintit de un curs seral pe care îl urmase la 
Westconn, „Istoria Wall Street-ului. 1920-1990”. 

— Voi, cei de-acolo, eraţi nişte tipi grozavi. 

— Ne-am distrat bine. 

— Acum pieţele s-au înviorat din nou. 

— Tarifele cu dobândă redusă reprezintă o metodă 
grozavă, tot aşa cum erau pentru noi garanţiile. 

— Îţi lipseşte viaţa aceea? 

Nu aveam de gând să-mi proclam inocenţa în faţa unei 
polițiste, chiar dacă era în seara ei liberă, aşa că am spus: 

— După cum ştii, nu mai am voie să practic această 
meserie, dar chiar dacă aş reuşi să mă reabilitez, mă 
îndoiesc că m-aş mai întoarce acolo. Sunt foarte mulţumit 
aici, la Newbury. 

Marian a schimbat subiectul cu multă graţie. 

— E un oraş frumos. 

— Vrei să cumperi o casă? 

— Cu salariul meu, sunt mulţumită că am reuşit să-mi 
cumpăr un mic apartament în Plainfield. Dar în vremurile 


astea, dacă mâine aş vinde tot, bineînţeles că aş rămâne 
datoare la bancă. A rupt un cleşte cu degetele şi a luat 
carnea între dinţi. Pot să te întreb ceva? Cum e când câştigi 
o grămadă de bani şi după aceea îi pierzi pe toţi? 

Am râs şi am mai băut puţin vin. 

— Au trecut foarte mulţi ani de-atunci, dar tot nu m-a 
afectat foarte tare. Ştiu că acum am greutăţi cu achitarea 
notelor de plată. Şi nu-mi pot face planuri în legătură cu 
achiziţionarea unui nou Jaguar. Cu toate astea, nu mă simt 
falit. De cele mai multe ori. După ce am mai băut nişte vin, 
am spus: Când văd cerşetori pe stradă, mă gândesc că aş 
putea ajunge şi eu ca ei dacă m-ar vizita ghinionul... Fac 
pariu că nu vezi niciodată lucrurile într-o astfel de lumină. 
Pe moment a părut foarte uimită, dar apoi şi-a revenit şi a 
spus, râzând: 

— Aparţin unei lumi în plină dezvoltare. 

Todd Gierasch, puştiul care se ocupa de mese, i-a pus 
dinainte cel de-al treilea homar. Am întrebat-o dacă mai 
vrea. 

— 'Ţi-am luat-o înainte, a protestat ea, uitându-se la ceas. 
Am mai luat şi eu încă unul, în timp ce ea îl lua pe-al 
patrulea. Erau mici. Franco făcea întotdeauna rost de soiul 
ăsta de homari mici. 

— Aveai de gând să-mi spui ceva despre cei patruzeci de 
mii de dolari găsiţi în garajul lui Renny. 

— Vrei să auzi partea oficială a relatării? 

— Mai întâi cea oficială, apoi şi pe cea personală. 

— Arăţi îngrozitor de serios, Ben. 

Iar ea îmi făcea impresia că are chef să cocheteze, încă o 
dată i-am plâns pe cei doi prieteni ai ei, care nutreau 
probabil speranţa că vor ajunge undeva în această relaţie. 
Dar mi-am zis că sunt adulţi destoinici, care-şi vor purta 
singuri de grijă. 

— Vorbesc serios, Marian. 

— Bine. Şi-a împins farfuria din faţă şi a acceptat cafeaua 
adusă de Todd. 


Pe direcţia mea, Franco îşi trecu mâna peste sprânceană. 
Înțelegerea era că, odată adusă cafeaua, să fie uitaţi 
homarii. 

— În regulă. Oficial, îţi poţi da seama şi tu cam ce concluzii 
s-au tras. Avem deci un mecanic auto omorât într-un avion 
plin cu cocaină. Apoi găsim o mare sumă de bani în garajul 
lui. Concluzia firească este că nu a strâns aceşti bani din 
muncă cinstită. 

— Aşa a interpretat sergentul Bender? 

— Da. 

— Dar tu? 

Marian a ezitat. 

— Înţelegi că nu am voie să discut cu civilii despre cazurile 
mele. 

— Ca să nu mai vorbim de criminali. 

— Cu criminalii cu care am vreo legătură, a răspuns ea 
zâmbind. Cel puţin cu cei cu care am avut ceva în comun. 

— Serios? am întrebat eu. 

— Ai chef de glumă, m-a ameninţat ea cu degetul. 

— Bine, nu mai fac. 

— Prea se potriveşte totul... 

Am aşteptat să continue. Îşi căuta cuvintele. 

— Ei bine, faptul că vărul tău transporta cocaină e 
plauzibil. De ce? Avea mijloace: avionul. Şi mare nevoie de 
bani: datorii multe. Legături: majoritatea rudelor tale sunt 
în afara legii, şi asta nu înseamnă că mă refer la tine, ci la 
nişte trăgători de elită. Nu-ţi dau nume. Ştii despre cine 
vorbesc. 

I-am spus: 

— Băieţii din familia Chevalley nu sunt chiar aşa de 
violenţi. 

Marian m-a privit sarcastic. 

— Eu sunt sinceră cu tine, Ben. Ştii foarte bine câ nu mă 
refer la Chevalley. 

— Ştiu, dar te puneam la încercare. Ştiam că se referă la 
Jervis. 


— Ben, eu sunt bună în meseria mea. Dacă aş fi fost 
bărbat, eram deja şeful lui Bender. Dar oricum am să fiu. 

O întrebare nebunească îmi străbătu mintea: oare se 
prefăcea că e sinceră cu mine doar ca să-mi câştige 
încrederea? Oare chiar mă suspecta în legătură cu moartea 
lui Renny? 

— Scuze. Ştiu la ce rude te referi. Deci tu eşti de părere că 
Renny avea mijloacele, motivele şi relaţiile necesare pentru 
a transporta cocaină. Ce te nemulţumeşte? 

— Am cercetat garajul lui. Locul este atât de curat încât 
poţi dormi pe jos. Am fost şi în atelier. Totul arată ca scos 
din cutie. Am verificat şi biroul din faţă. Ar fi putut servi 
drept sală de operaţie unui chirurg. Toate erau în perfectă 
ordine. Nu era el omul care să arunce banii într-o pungă de 
plastic în fundul unui dulap. Apropo de dulap, am găsit 
acolo mai multe cutii care conţineau registre de evidenţă, 
fiecare cu etichetă, având trecută pe ele chiar şi data la 
care trebuia aruncată fiecare. 

— Mulţumesc, am spus şi m-am rezemat de spetează, 
simţindu-mă mai bine ca niciodată de când începuse toată 
această poveste. Acesta e Renny pe care-l ştiu eu. Acel 
Renny ce putea transforma oţelul în crom. Atunci de unde 
provin banii? 

— Nu ştiu, Ben. 

— Dar? 

— Dar ce? Ce vrei să fac cu intuiţia mea strălucită? Să mă 
duc la Bender şi să-i spun că altcineva a ascuns acolo banii? 

— De ce nu? 

— Pentru că Bender mă va întreba cine este acel altcineva. 

— Şi tu îi vei spune că a fost cineva care voia să se răzbune 
pe Renny. 

— Apoi Bender mă va întreba din nou cine anume. Apoi mă 
va întreba compătimitor şi de ce anume. Şi aşa, ca din 
întâmplare, îmi va pune întrebarea de baraj: de unde avea 
atâţia bani un om ca Renny dacă nu din afacerea cu 
droguri. Dacă e să retragi o asemenea sumă de la bancă, 


apari trecut undeva, în nişte scripte. Trebuie să existe o 
înregistrare. Ceea ce vreau să-ţi spun, Ben, este că şeful 
meu mi-ar râde în faţă şi şi-ar bate joc de intuiţia mea. 

— Când lucram pe Wall Street, păstram întotdeauna un 
seif plin cu bani. O rezervă de bani în caz de urgenţă. Şi nu 
exista unul care să nu aibă o asemenea rezervă. 

— Dar să ţii patruzeci de mii de dolari într-un seif de la 
serviciu? 

— Nu ştiu ce să zic. 

Marian a zâmbit cu înţelegere. 

— Vrei să-i spun lui Bender să-i supravegheze pe suspecţii 
obişnuiţi din Wall Street? 

— Nu-mi arde de râs, Marian. 

— Înveseleşte-te. Tot ce vreau să-ţi spun este că nu am nici 
o dovadă palpabilă, în afară de observaţia mea cum că omul 
conducea un garaj deosebit de curat. Poate că era chiar un 
pungaş. Poate că aruncase banii acolo în grabă, plănuind 
să-i pună la bancă a doua zi, când se deschidea. 

— Avea cont în bancă? 

Mi-a aruncat o privire de avertisment, prin care îmi 
spunea că acceptase să-şi expună în faţa mea părerile 
personale, dar totul se oprea înainte de a divulga alte 
informaţii. Eu am avut însă impresia că ea cercetase deja 
contul lui Renny şi nu găsise decât testamentul şi 
asigurările. Am întrebat-o. 

Dar înainte de a-mi spune răspicat să-mi văd de treburile 
mele, micuța Alison Mealy a intrat valvârtej în restaurant, a 
trecut pe lângă Franco, m-a văzut şi a reuşit să scape de 
proprietarul restaurantului care încerca s-o reţină. S-a 
strecurat printre mese cum numai un copil de unsprezece 
ani o poate face. 

— Ben! 

— Bună, Alison. Ce s-a întâmplat? Salut-o pe domnişoara 
ofiţer Boyce. Ea este vecina mea, Alison Mealy. 

— Ben, un bărbat umblă la tine în casă. 

— Cum? 


— M-am dus în casă să văd din nou caseta şi el era acolo. 

Am sărit în picioare. 

— Hai să mergem, Marian. Te ocupi cumva şi de spargeri? 

— Stai jos, Ben. 

— Poftim? 

— Dacă e cineva în casa ta, ar fi mai bine să chemi poliţia. 

— Dar tu reprezinţi poliţia. 

— Am băut trei pahare de vin. Nu pot conduce nici măcar 
până acasă, dar să intru la tine cu insigna în mână... 

— În cazul ăsta îmi cer scuze. Eu mă duc să văd cine 
dracu” îmi umblă prin casă. Alison, tu rămâi aici. 

— Stiai jos, Ben. 

Am ignorat-o. 

— Unde este mama ta? 

— În hambar. 

— Bine, tu rămâi aici cu ofiţer Boyce. Bea o Cola şi nu-i 
mai oferi cumva vin. Franco, adu o Cola pentru domnişoara. 
Mă duc să aflu cine îmi umblă prin casă. 

Şi eu băusem la fel de mult ca şi Marian şi de-abia acum 
îmi dădeam vag seama că vinul începuse, să-şi facă efectul. 
Marian îmi spusese pentru a treia sau a patra oară „Stai 
jos, Ben”. Părea să vorbească serios. Mi-am închipuit că se 
gândeşte la nota de plată şi aş fi rămas dacă aş fi putut. M- 
am îndreptat spre uşă. Marian m-a ajuns în hol şi m-a luat 
de braţ. 

— Nu te duce. Telefonează mai întâi. Sună-l pe Moody. 

— Vreau doar să-i sperii. 

— Şi dacă sunt înarmaţi? 

— Franco, pot folosi telefonul tău? El se uita mirat la noi. 

— Da, a spus Marian. Foloseşte telefonul lui. 

Am format numărul lui Oliver. 

— Cineva îmi sparge casa. 

— Cine-i acolo? 

— Ben Abbott. Vrei să vii până acolo şi să faci ceva? 

— Vin imediat. Şi a închis. 

— Vezi? a spus Marian. Nu-i mai înţelept aşa? 


— Mă simt ciudat. Casa mea e la mică distanţă de-aici, iar 
eu stau în restaurant în timp ce cineva bântuie pe-acolo. 

— Ce zici de un desert? 

— Comandă tu. Mă întorc imediat. 

Am luat-o prin surprindere şi, înainte ca ea să mă 
urmărească, alergam deja pe trotuar. Simţeam că-mi 
plesneşte capul. O voce din interior îmi spunea „Ai grijă, s- 
ar putea să-ţi explodeze capul”. Eram surprins de câtă furie 
simţeam în mine. Nu-mi dădusem seama până atunci cât de 
legat eram de această casă. Cineva îmi violase spaţiul intim 
şi simţeam nevoia să-l omor pe ticălos. 

M-am oprit la capătul aleii ce ducea în casă. Oliver nu se 
vedea nicăieri. Şi nici nu-i auzeam sirena. Am auzit-o în 
schimb pe Marian alergând în urma mea. O umbră s-a 
mişcat prin dreptul uneia din ferestrele luminate din biroul 
meu. 

La naiba! M-am repezit pe alee şi am intrat în casă, 
deschizând larg uşa laterală a biroului meu. Erau acolo doi 
oameni. Unul era adânc cufundat în dulap. Celălalt, care 
scotocea prin biroul tatălui meu, purta o jachetă de piele. 

Am trântit uşa dulapului, am împins cu piciorul scaunul 
vizitatorului în faţa ei, m-am repezit spre tipul de la birou şi 
am încercat să-l prind de încheietura mâinii. Era un tip 
scund, lat în umeri şi foarte solid. M-a lovit în maxilar cu 
mâna liberă. M-am ferit destul de bine şi am reuşit să-l 
îngenunchez, încercând să-i imobilizez şi cealaltă mână. M- 
a lovit din nou. Am primit lovitura în plin, dar l-am 
îngenuncheat din nou, de data asta reuşind să-l apuc şi de 
mâna cealaltă. S-a ghemuit, iar eu i-am smuls braţul din 
jacheta de piele. Ţinea în mână o insignă. 

— Poliţia, a gemut el, îndreptându-se de spate şi 
apucându-mă de piept. Acum dă-te înapoi! 

— Poftim? 

Sergentul Bender a ieşit din dulap, fluturându-mi un 
mandat de percheziţie. 


— Ce se petrece aici? Eram absolut uluit, conştient doar 
de faptul că celălalt poliţist se tot învârtea prin spatele meu, 
de parcă s-ar fi pregătit să-mi dea un pumn în rinichi. 

A sunat telefonul. A ridicat Bender. 

— Mulţumesc, este deja aici. 

Marian Boyce a dat buzna pe uşă. 

— Moşmondiţilor! i-a aruncat ea lui Bender. De ce-a durat 
atât de mult? 

— Puşcăriaşii ştiu să-şi ascundă lucrurile. 

Mă uitam când la Bender, când la Marian. Spre cinstea ei, 
n-a suportat să privească în ochii mei. 

— Ce lucruri? Ce dracu' se petrece aici? 

Bender mi-a întins mandatul de percheziţie. N-am văzut 
decât o amestecătură de litere. Sângele îmi zvâcnea în 
tâmple. Adrenalina îşi spunea cuvântul. Mi-am recunoscut 
numele şi adresa. Mandatul era semnat de un magistrat 
local. 

— Ce căutaţi? 

— Bani, a spus Bender. Într-o pungă de plastic. 

— Ce?! Ce...? 

Alison stătea în pragul uşii, cu gura căscată. Am tras adânc 
aer în piept şi m-am mai uitat o dată la mandat. Se referea 
doar la casă, nu şi la hambar. Ea şi mama ei erau în 
siguranţă. 

— Alison, dă-mi voie să-ţi prezint pe sergent Bender şi... 
m-am uitat spre polițistul pe care îl îngenuncheasem. Îşi 
ţinea încă în mână insigna, dar nu mi-a spus numele lui. 

— Ea este Alison Mealy, vecina mea. Salută-i pe amabilii 
poliţişti, Alison. 

Ea părea la fel de uluită ca şi mine, dar a intrat în cameră 
şi mi-a zâmbit încurajator. 

— Bună, i-a spus ea lui Bender. 

— Nu-i întinde şi mâna. 

— Nici n-aveam de gând. Te simţi bine, Ben? 

— Da, bine. Du-te acasă, scumpo. Hai du-te, totul este în 
regulă. 


— Percheziţionează-l! a ordonat Bender. 

M-am dat un pas înapoi. 

— Lăsaţi mai întâi copilul să plece. Marian, vrei te rog s-o 
duci pe Alison acasă? Du-te, scumpo. Totul este în regulă. 

Alison nu s-a mişcat. l-am spus: 

— Mulţumesc că ai venit să mă anunţi, Alison. Îţi sunt 
recunoscător. 

— Haide, draga mea, a spus Marian, încercând s-o apuce 
de mână. 

Alison a ţâşnit ca o săgeată. 

— Depărtează picioarele, a spus Bender. 

Acest ordin mi-a adus în minte multe amintiri neplăcute. 
Am simţit că-mi pierd firea, calculând momentul potrivit 
când aveam să-i arunc afară din casă pe amândoi. Aşa îşi 
arăta gardianul puterea faţă de prizonier, umilindu-l. Mai 
ales dacă omul o făcea din simplă plăcere, doar ca să arate 
cât de puternic este el. Şi exact asta făcea Bender acum, 
pentru că ştia foarte bine că nu m-aş fi dus înarmat la 
întâlnirea cu Marian Boyce şi nici nu putea presupune că m- 
aş putea apăra cu vreun cleşte de homar furat de la masă. 
Spre surprinderea mea, însă, în loc să-mi pierd cumpătul, 
am reacţionat foarte calm şi am reuşit să mă detaşez 
perfect de ceea ce mi se întâmplă. Marian s-a întors tocmai 
când terminaseră. 

— Ce-aţi zice de un mic strip-tease, ca să mă 
percheziţionaţi mai bine. 

— Ţine-ţi gura, s-a răţoit ajutorul lui Bender, lovindu-mă 
peste faţă cu dosul palmei. 

A fost o lovitură tâmpită, căci a rămas descoperit în faţa 
mea. Am profitat din plin. 

S-a lăsat o lungă tăcere apăsătoare. Poliţiştii de rând m-ar 
fi bătut până la sânge cu bastoanele, dar Bender nu mai era 
de mult un poliţist obişnuit. A făcut exact ce trebuia, 
spunându-i partenerului său în timp ce-l ajuta să se ridice: 

— Tu ai cerut-o. lar către mine: Data viitoare vei avea 
nevoie de o ambulanţă. 


Pe chipul lui Marian nu se putea citi nimic, deşi nu mă 
îndoiam deloc că „data viitoare” ea le-ar fi ţinut surâzătoare 
hainele. 

Mi-am supt sângele ce începuse să curgă din rana 
provocată de claxonul lui Connie. 

— Acum gata. Sunteţi în casa mea. Căutaţi ce vreţi şi 
plecaţi dracului de-aici. Iar lui Marian i-am spus: Bender te- 
a forţat, nu-i aşa? Ţi-a ameninţat cariera. Tu te-ai supus fără 
nici o tragere de inimă. 

— Nu, a răspuns Marian. Sergentului Bender nu i-ar fi 
venit o asemenea idee. Nu-i place să lucreze noaptea. Ce-ai 
făcut, Arnie? Te-ai oprit să cinezi? 

— Am găsit arme sus. Un întreg arsenal. 

— Am permis pentru toate, am răspuns. Au fost ale tatălui 
meu. 

— Permis de portarmă pentru un individ condamnat? la să 
le vedem. 

Pentru că am avut o condamnare mai mare de un an, de 
fapt de trei ori mai mare, am fost nevoit să înaintez o cerere 
pentru a obţine dreptul de a lucra ca agent imobiliar. Tot 
atunci am reînnoit şi permisul de portarmă, trecând totul 
pe numele meu. Vechiul birou al tatălui meu reprezenta 
legătura mea directă, fizică cu el, având o importanţă mult 
mai mare decât armele, pe care nu le împărţisem de fapt 
niciodată. Dar în primele luni după ce ieşisem din 
închisoare, dreptul de a le ţine însemnase foarte mult 
pentru mine. 

— Ia te uită ce porcărie, bodogănea Bender, cercetând 
permisele la lumină de parcă le-ar fi suspectat că sunt false. 
— Puşcăriaşul are dreptul de a purta armă? Ce le-ai spus, 

că vinzi case de bani lichizi? 

— Numai poliţiştilor şi traficanţilor de droguri. 

Pentru mine, care fusesem condamnat pentru înşelătorie 
în domeniul financiar, permisele de portarmă le obţinusem 
mai uşor decât dreptul de a îndeplini funcţia de agent 
imobiliar, pentru că asta îmi dădea dreptul să ţin în custodie 


banii clienţilor. De-abia după ce Connie îl invitase la ceai pe 
unul din judecătorii din Plainfield, am reuşit să conduc 
propria mea afacere. 

— Marian, de ce era nevoie de tot teatrul ăsta? De ce n-aţi 
venit direct la uşă cu mandatul de percheziţie? V-aş fi lăsat 
să intraţi. V-aş fi oferit câte o cafea. Poate şi vin. 

— Tu m-ai invitat pe mine, mi-a replicat ea. Ţi-aduci 
aminte? S-a nimerit o dată cu mandatul de percheziţie. Şi 
am profitat de ocazie pentru a conduce o operaţie 
clandestină. Uneori e mai bine aşa. 

Ea îmi explica doar faptele, nu-şi cerea scuze. l-am spus: 

— Presupun că ţi-ai dat deja seama că te-ai obosit 
degeaba. 

— Încă nu am terminat, a mârâit Bender. 

— Dacă vreţi să staţi aşa, fără rost, toată noaptea, eu nu vă 
pot opri. Mă găsiţi în bibliotecă. 

Am plecat şi am închis uşa din spatele lui. M-am aşezat 
printre cărţile mele. Nu suportam să văd cum îmi răscolesc 
camerele. Peste vreo oră, Marian a băgat capul pe uşă. 

— Am terminat. 

— Închideţi uşa la plecare. 

— M-am distrat bine la cină, a spus ea. 

— Trebuie neapărat să mai ieşim împreună. 

— Poate că te interesează că am acceptat invitaţia ta 
înainte de a afla de mandatul de percheziţie. 

— 'Te pot întreba ceva, Marian? 

— Desigur. 

— Dacă mai beam câteva pahare de vin şi tu te hotărai să 
accepţi invitaţia de a mă însoţi acasă, pentru încă un coniac 
şi un desert? 

— S-ar fi putut întâmpla. 

— Şi ce-ai fi făcut dacă atunci când ajungeam acasă 
partenerii tăi ar fi fost încă aici? 

— În cazul ăsta aş fi recurs la percheziţie până la piele. 

Mi-a zâmbit. Eu nu. A mai adăugat un „noapte bună”. Nui- 
am răspuns. 


Am scos aspiratorul şi m-am apucat să fac curăţenie de la 
etaj până la bucătărie. Apoi am şters podeaua din bucătărie 
şi am spălat baia oaspeţilor, pe care o folosise unul dintre ei. 

S-au întors a doua zi cu un mandat de percheziţie pentru 
hambar. 

— Sunteţi siguri că nu am mutat punga de plastic după ce 
aţi plecat? 

— Am supravegheat casa. 

— Sunt suspectat de crimă? 

— Renny Chevalley a fost împuşcat spre sfârşitul după- 
amiezii. Tu ai plecat de la picnic la trei şi jumătate şi ai 
sunat-o pe doamna Long la ora cinci. 

— Am făcut un duş. 

— Aveai destul timp să te duci până la pista de decolare şi 
să-ţi împuşti vărul înainte de a o suna pe doamna Long. 

— E ridicol. 

— Dar nu imposibil. 

Alison plecase la şcoală. Am luat-o pe mama ei îngrozită la 
Church Hill Diner, unde ne-am luat micul dejun cât timp ei 
au răscolit hambarul. Şi m-am străduit s-o conving că totul 
va fi bine. Janet Mealy dădea întruna din cap în semn că 
acest caz nu avea nici o legătură cu ea, dar privirea de om 
hăituit nu i-a dispărut nici când am pornit-o înapoi, spre 
hambarul gol. Mi-a cerut împrumut aspiratorul şi eu m-am 
dus să vorbesc cu Tim Hall, avocatul meu, care m-a ascultat 
şi m-a asigurat că n-am de ce să-mi fac griji. 

— Îi pot da în judecată pentru hărţuire? 

Dar pe avocaţi nu-i prea incintă ideea unui proces. Tim mi- 
a spus că nu este o mişcare prea înţeleaptă. Poliţiştii nu-şi 
făceau decât datoria, continuându-şi investigația. 

— Sunt sigur că mandatele de percheziţie erau în regulă, 
a spus el. Uită chestia asta. Încearcă şi ei să lege nişte fire 
cap la cap. 

— N-ar fi făcut asta dacă n-aş fi avut o condamnare. 

Tim a dat din umeri. Era un bărbat tânăr, cu un chip mare, 
lat şi cu o permanentă expresie de îngrijorare în privire. 


Preluase şi el, ca şi mine, afacerile tatălui său, moştenind 
contul din bancă al tatălui şi o listă de clienţi din familiile 
mai vechi. Se ocupa de testamentele lor, de conturile 
vărsate colegiilor unde învățau nepoţii şi încerca să 
potolească ocazionalele lor certuri. Dar tranzacţiile cu 
imobile erau baza meseriei lui, aşa că în permanenţă ducea 
lipsă de bani, ca şi mine. Tatăl său fusese o somitate în 
regiunea aceea. Cunoscuţii încă se mai întrebau dacă îl va 
urma sau nu pe tatăl său. Eu bânuiam că va dura cam mult 
în cazul lui, câteva zeci de ani, deşi, dacă reuşea într- 
adevăr, el nu avea să facă niciodată prea multă vâlvă. M-a 
întrebat liniştit: 

— Ai ceva să-mi spui? 

— Da. N-am făcut nimic. Şi nici Renny. 

— Vrei să-l sun pe Ira Roth? 

— De ce dracu'? Ira Roth era specialistul în omucideri din 
ţinut. Nimeni nu-şi mai amintea când pierduse ultima dată 
un proces. 

— Ei bine, ştii şi tu, a spus Tim. Tu ai mai multă experienţă 
decât mine. Când ai o problemă, angajezi un specialist, nu? 

— În primul rând nu-mi pot permite să-l angajez pe Ira 
Roth. De-abia îmi pot permite să te plătesc pe tine. Iar în al 
doilea rând, nu cred că am nevoie de el. 

— Nu încă, a replicat Tim. 

M-am ridicat. 

— Dar, oricum, probabil că nu te-ar fi putut ajuta, a 
continuat Tim, conducându-mă spre uşă. Am auzit că 
avocaţii lui Long l-au contactat să pledeze în apărarea 
doamnei Long, dacă va fi acuzată. 

— E un lucru bun. 

Tim era de aceeaşi părere. Avocaţii scump plătiţi care o 
înconjurau nu se potriveau deloc cu juriul local. 

— Ce se spune? Tu crezi că va fi judecată? 

— Se spune că nu au suficiente dovezi împotriva ei. Mie mi 
se pare că avocatul acuzării mai are mult de lucru în cazul 
ei. Ce are el? Arma ei, pe care ar fi putut-o folosi oricine. Nu 


are nici un martor, nici un precedent. Cearta dintre 
îndrăgostiţi e un motiv de acuzaţie foarte şubred şi, dacă se 
rezumă numai la el, Ira va câştiga procesul chiar înainte de 
a se ajunge la tribunal. 

— Perfect. Deci va avea timp să mă sărăcească pe mine. 
Îmi pare bine că te-am văzut, Tim. 

— Cum se simte mătuşa Connie? 

— Are dureri. Şi e foarte furioasă în legătură cu maşina. 

— Am văzut-o. Aţi avut noroc că aţi rămas amândoi în 
viaţă... 'le pot întreba ceva? Mă condusese până în faţa 
casei în care se afla biroul lui pe care îl închiriase, deasupra 
Magazinului Universal. Înainte fusese depozit şi încă mai 
mirosea a gaz şi a grăunţe, deşi nimeni nu mai priponise un 
cal dinaintea clădirii de foarte, foarte mult timp. Pe vremea 
tatălui său, fermierii şi oamenii de afaceri se adunau pe 
treptele din lemn de afară şi se spunea că nimeni din părţile 
noastre nu candida pentru un loc în Congres până nu-i 
făcea o vizită. 

— Ce anume? 

— Ce este între tine şi... vreau să spun, tu... 

— Eu ce? 

— Te vezi cu Vicky McLachlan? 

— Suntem prieteni. 

— Oh! 

L-am privit. Tim nu împlinise încă treizeci de ani şi părea 
mult mai tânăr. În momentul acela anume părea foarte 
tânăr şi încurcat. Şi brusc am înţeles despre ce era vorba. 
Eram uimit. 

— De ce mă întrebi? 

Avocatul meu s-a încurcat. Ca orice avocat cu capul pe 
umeri din ţinut, el ajutase la campania electorală a lui Vicky 
de îndată ce şi-a dat seama că are şanse de câştig, aşa că 
ştiam că o văzuse în acţiune şi observase ambiția care o 
călăuzea. L-am apucat calm de braţ. El mi-a zis: 

— Pur şi simplu... Şi din nou nu-şi găsi cuvintele. 

— Aţi ieşit vreodată împreună? Nu chiar nevinovat. 


— Am mâncat ieri împreună, în biroul ei. 

— Tipic pentru Vicky. 

— Ei bine, Ben, trebuie să-ţi spun că e o tipă grozavă. 

— Grozavă femeie, am plusat eu. 

— Dar am auzit că voi doi... 

— Prieteni, am repetat, suntem doar prieteni. Şi aveam 
impresia că rupeam o legătură pe care o voi regreta mai 
târziu. Tim era un tip cumsecade. Lui Vicky îi trebuia un 
asemenea om. l-am spus: Are un mare viitor. Singurul 
neajuns s-ar ivi în cazul în care te-ar deranja să stai în 
umbra unei femei ambiţioase. 

— Nu-mi pasă de asta, a răspuns Tim. Eu sunt de părere 
că dacă două persoane se iubesc, împart oricum totul. 

— Să nu-i spui nimic despre discuţia noastră. 

Tim a râs uşor. 

— Oh, Doamne, îmi pare bine că am vorbit. 

Am coborât scările de lemn de lângă Magazinul Universal, 
copleşit de sentimente confuze. Eram fericit pentru Tim, în 
cazul în care el înţelesese corect atitudinea lui Vicky. Uşurat 
că nu mai eram în bătaia focului. Şi întrebându-mă totuşi 
dacă nu voi regreta. Chiar m-am întrebat dacă n-ar fi 
frumos să mă duc să-mi iau rămas bun de la Vicky. Sau să 
las lucrurile să-şi urmeze cursul? Am mers până la primărie 
şi am întrebat un funcţionar dacă ea era acolo. Era. 

S-a ridicat din spatele biroului şi mi-a întins un obraz pe 
care l-am sărutat. 

— Bună, străine. 

— Bună. N-o mai văzusem de la incidentul cu aparatul 
dentar. 

— Ce mai face Connie? 

— Mult mai bine... locmai am fost la Tim. 

— Ce s-a întâmplat? 

I-am spus de povestea cu Renny şi de percheziţia făcută de 
poliţie. M-a compătimit şi a susţinut părerea lui Tim de a 
lăsa lucrurile aşa cum sunt, cel puţin până vorbeam cu Ira 
Roth. 


— Dacă vrei, îl sun eu, s-a oferit ea. Ira mi-e dator. Nu vei 
fi nevoit să-l plăteşti decât în cazul în care vei avea nevoie 
de el. 

— O să te anunţ dacă am să ajung acolo. Mulţumesc. 

Vicky s-a uitat la ceas. 

— Cărui fapt datorez plăcerea de a te vedea? 

— Am vorbit mai adineauri cu Tim şi... 

— Şi? 

— Are gusturi bune în materie de femei. 

A înţeles imediat şi a adoptat un ton neutru. 

— Despre ce vorbeşti? 

— M-a întrebat despre noi. 

— Despre noi? 

Foarte grăbit, i-am răspuns: 

— l-am spus că suntem prieteni. 

— Şi ce vrea să însemne asta? 

— Înseamnă că el are cale liberă în ceea ce te priveşte. 

— Oh, foarte bine. Mă bucur că ai lămurit lucrurile. De 
când m-am mutat în Newbury, n-am reuşit să găsesc un 
bărbat autoritar spre care să-i îndrum pe toţi cei care îmi 
cer întâlniri. Acum am să le spun tuturor să-ţi ceară ţie 
permisiunea. Să îndrept toate cererile spre tine? 

— M-ai înţeles greşit. 

— Ai şi vreun adjunct, în cazul în care eşti plecat să 
prezinţi vreo casă, iar în timpul ăsta eu mă aprind după un 
tip şi nu mai pot rezista? 

— Ha-ha. 

— Oh, crezi că nu mă pot aprinde după cineva? 

— Tot încerc să-ţi spun... 

— Tot ce încerci să-mi spui este că mă părăseşti. 

— Ei bine... 

— Mă poţi părăsi. E dreptul tău. Dar, la naiba, n-ai nici un 
drept, Ben, să le dai bărbaţilor permisiunea să iasă cu mine. 

— Pe Tim l-am asigurat doar că are cale liberă. 

— Deci Tim mă poate ara. Şi însămânţa. Crezi că mă poate 
face şi fertilă? 


— Ela fost pur şi simplu foarte amabil faţă de mine. 

— Tim n-avea nici un motiv să fie amabil cu tine, ticălosule. 
Tu nu ai nici un drept asupra mea! 

Următorul meu răspuns inteligent a înfuriat-o la culme. În 
cele din urmă am plecat de la primărie foarte tulburat şi 
nefericit, conştient de faptul că acum pusesem capăt 
prieteniei noastre şi, în acelaşi timp, legăturii noastre de 
dragoste; mă mai gândeam că poate stricasem şi 
frumoasele planuri ale lui Tim Hall. M-am aşezat la soare, la 
o masă din faţa Magazinului Universal şi am băut o cafea. În 
cele din urmă mi-am dat seama ce anume voiam să-i spun 
lui Vicky. 

Am căutat o fisă şi am sunat-o la birou. 

— Ceea ce am vrut să-ţi spun este că Tim nu avea curajul 
necesar pentru a te invita în oraş. El nu mi-a cerut 
permisiunea, ci ajutorul. 

— Asta-i problema lui. Care este scuza ta? Şi mi-a închis 
telefonul. 

M-am întors la cafeaua mea şi am căzut pe gânduri. Un 
necaz nu vine niciodată singur, mi-am zis eu: Vicky; bietul 
Renny; poliţiştii care îmi invadaseră casa; afacerile mele 
care se duceau de râpă şi lipsa oricăror venituri. A apărut 
Scooter MackKey cu un teanc de ziare pe umăr. „Clarion” 
era transportat cu maşina şi prin poştă, fireşte, dar Scooter 
păstra vechea tradiţie de editor, aducând personal noile 
numere la Magazinul Universal. Mi-a pus pe masă un ziar 
îndoit. 

— Acum a apărut. Găseşti în el tot ceea ce te interesează. 
Şi chiar era cald. Cerneala mi-a rămas pe degete. Spre 
imensa mea uşurare, poza maşinii lui Connie nu era pe 
prima pagină. Ea n-ar fi fost deloc încântată, căci pe vremea 
ei numai oamenii de condiţie proastă îşi publicau pozele de 
la nuntă în ziare. 

Dar Jack Long părea foarte încântat de poza aceea alături 
de preşedinte. Titlul era următorul: „În reşedinţa 
preşedintelui s-au adunat mai mulţi oameni importanţi de 


afaceri pentru a lua prânzul cu preşedintele”. Avea şi 
Scooter textul lui: „Morris Mountain, excursionistul de 
sfârşit de săptămână, şi Jack Long, avocatul lui Land Trust, 
au zburat la Washington D. C., la Casa Albă, la un aşa-zis 
prânz de afaceri cu preşedintele, timp în care s-au schimbat 
păreri despre situaţia economică, într-o atmosferă de 
intimă cordialitate”. 

Scooter a ieşit şi el cu o cafea, s-a aşezat lângă mine şi şi-a 
aprins o ţigară. 

— Nu cumva ai vrut să zici „de cordialitate 
neprotocolară”? 

— Nu ştii să citeşti? Îl citez pe deşteptul care a dat 
comunicatul de presă. Sunt ironic. 

— Oh, înţeleg. 

Am citit mai departe. Scooter îl descrisese pe Long ca pe 
un „nou locuitor al oraşului Newbury care se implicase deja 
în afacerile locale”. 

— Afacerile locale? 

— Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

După mai multe date asupra altor cetăţeni ai oraşului 
Newbury care luaseră masa împreună cu preşedintele, un 
câştigător al medaliei olimpice de aur care luase masa cu 
Eisenhower şi nişte elevi de şcoală care se întâlniseră cu 
Nixon, articolul continua pe pagina a doua. Când am dat 
foaia, mi-am văzut cu stupoare fotografia - o fotografie de 
arhivă pe care cei de fa „Clarion” mi-o făcuseră când mă 
întorsesem acasă şi preluasem afacerile tatălui meu. Titlul 
era următorul: „Agent imobiliar de pe Main Street anchetat 
de poliţie”. 

M-am uitat spre Scooter. A tras adânc un fum din ţigară. 
Nu puteam spune dacă se simţea jenat sau se bucura în 
taină de stânjeneala mea. 

— Chiar era necesar? 

— Eşti ultima noutate, prietene. Razii, accidente, ce mai 
urmează? 


— Scooter, nu aveam nevoie de aşa ceva. Am destule 
necazuri. Dumnezeule, pe pagina a doua! Cine dracu' va 
mai apela acum la mine? 

— Redactorul meu de ştiri a vrut să te pună pe prima 
pagină, dar eu l-am oprit. Şi sper că ai observat că nu ţi-am 
supărat mătuşa. Probabil că ar fi câştigat premiul Pulitzer 
cu fotografia aceea. 

— Mulţumesc foarte mult. Connie te-ar fi mâncat de viu. 

— Nimeni nu citeşte pagina a doua şi, în plus, nu numai eu 
am publicat. N-ai văzut celelalte ziare? 

— Clienţii mei nu citesc ziarele din Danbury. lar oamenii 
din ţinut care vor să-şi vândă casele vechi citesc ziarul tău. 
La naiba, Scooter! 

Nu exagerasem deloc situaţia mea financiară pe care i-o 
descrisesem lui Tim. Mă duceam la vale. Taxe de plătit, 
reparația maşinii, motorină pentru iarna care se apropia. 
Dacă aş fi nevoit să-l angajez pe Ira Roth să mă apere, n-aş 
mai avea cu ce. M-am ridicat furios. Scooter a spus: 

— Arăţi ca dracu', Ben. Nefericit. 

— Am avut o săptămână nenorocită. 

— Dar se poate îmbunătăţi, nu? 

Eram pe punctul să-i spun că se înşală, dar, încă înainte de 
a apuca să articulez cuvintele, a apărut un Jaguar argintiu. 
Geamul portierei a coborât şi Rita a spus un „Bună”. 

Părul ei negru era strâns într-o coadă, purta ochelari de 
soare, cercei din piatră de onix şi arăta la fel de misterioasă 
ca noaptea. Foarte frumoasă şi, brusc, vulnerabilă, când a 
zâmbit. 

I l-am prezentat pe Scooter. Rita şi-a scos ochelarii şi l-a 
complimentat pentru fotografiile din ziar. Scooter se arăta 
foarte încântat. Când Rita s-a îndepărtat, el mi-a şoptit: 

— 'Ţi-am spus eu că o să fie mai bine. 

lar eu i-am spus să se ducă dracului. 

— Arătoasă maşină. 

— Hai să facem o plimbare. 


Am urcat în maşină. M-am cufundat în scaunul capitonat 
cu piele moale. Era un model V-12, puternic şi de lux. La 
comenzi, un superpilot. 

— Arăţi bine. 

— Mulţumesc. 

Arăta relaxată, machiată cu gust şi îmbrăcată tot cu jeanşi, 
dar în ziua aceea purta un pulover de caşmir în locul bluzei 
ei de casă. Părul ei strălucea ca o corolă de antracit. Ar fi 
putut intra în orice casă din district, spunând „Caut un soţ” 
şi n-ar fi fost refuzată nicăieri. 

S-a îndreptat spre marginea oraşului, pe drumul 7. 
Toamna se apropia cu paşi repezi, iar culorile dimprejur 
erau extraordinare, cu arţarii roşietici, mestecenii şi frasinii 
care conduceau parada. O vreme, am admirat în linişte 
priveliştea. Când am ajuns la Academia Lane, i-am spus: 

— la-o la dreapta. 

Am cotit iar la dreapta pe strada Richardson şi în jos prin 
culoarul format de trunchiurile albe ale arţarilor. Ioată vara 
mă gândisem să vin cu o drujbă şi să tai câteva din ramurile 
groase şi uscate care atârnau mai aproape de sol şi care ar 
fi fost foarte bune pentru un foc zdravăn. Aş fi putut 
împrumuta camionul lui Pink şi le-aş fi pus deoparte pentru 
iarnă. Pe Main Street, bineînţeles că nu erau copaci. Din 
locul acela nu puteai să-ţi procuri lemne de foc decât atunci 
când se întâmplă ceva cu copacul tău preferat şi erai nevoit 
să-l tai. Dar într-un asemenea caz, eu păstram lemnul acela 
pentru ocazii speciale. 

Frank LaFrance îşi cosea fânul cu rabla lui de tractor 
Leyland. I-am făcut cu mâna, dar el şi-a văzut mai departe 
de treabă. De la distanţă, nu putea vedea decât Jaguarul 
Ritei, iar Frank nu era genul care să se obosească să 
răspundă la salutul unor orăşeni. 

— Unde mă duci? a întrebat Rita. 

— La casa mea preferată. 

Ea m-a privit pe deasupra ochelarilor de soare. 

— E de vânzare? 


— În permanenţă. 

— Dar ce-i cu ea? 

— Nu ştiu. Ellie Richardson a murit acum patru ani. De- 
atunci e disponibilă. Aşteaptă s-o vezi. Are una dintre cele 
mai frumoase privelişti, e un loc intim şi aminteşte de 
bătrâna Noua Anglie. 

— Chiar aşa de prost merg afacerile? 

— Ale mele, da. A fost o scurtă perioadă de timp în care 
mi-a mers bine, dar acum oamenii stau pe loc, nu se mai 
mută. 

— Sună descurajant. 

— Depinde în ce afaceri eşti angrenat. Magazinele de 
obiecte metalo-casnice merg bine. La fel şi cele de 
vopseluri. Pepinierele înfloresc. Dar de un lucru sunt sigur: 
nu mi-ar plăcea să mă ocup de transportul mărfurilor. 

— Sau o agenţie imobiliară prosperă. 

— Ciclic. 'Totul se desfăşoară ciclic. 

— Ca erele glaciare. 

— De când am început eu să mai cresc, afacerile au mers 
prost. La început, tata a condus un Olds nou, apoi unul 
vechi. A fost o porcărie. În '81, când am ieşit eu din Marină, 
nu puteai lua pe o casă cât să pui deoparte pentru a trăi. 
Dobânda era de 21 %. Dar pe Wall Street se pregătea 
ceva... la-o pe drumul din faţă... Acolo. Ai grijă la gropi. 
Jaguarul, o maşină joasă, a început să se hurducăie, 
atingând solul cu ţeava de eşapament, apoi, trecând peste 
ceea ce era mai rău, am ajuns în curte. 

— Oh, e frumos, a spus Rita. Dar, spre dezamăgirea mea, a 
aruncat în grabă o privire peste curtea neîngrijită şi a 
revenit la discuţia noastră, zicând: Cât timp poţi rezista fără 
activitate? 

Eu admiram frontoanele ţuguiate ce se profilau pe cer. 

— Adiai Stevenson îşi aducea amanta aici. 

Rita părea nedumerită. 

— A candidat pentru preşedinţie, i-am explicat eu. De două 
ori. S-a retras în '50. 


— Înainte să ne naştem noi. 

— Da. O mulţime de oameni foarte bine cunoscuţi 
obişnuiau să vină aici. Când eram puşti, am venit o dată cu 
bicicleta până aici şi am privit pe furiş din pădure. Mătuşa 
mea Connie îmi povestise de petrecerile care se dădeau 
aici. Dar am ajuns prea târziu. Plecaseră toţi oaspeţii. Pe 
partea cealaltă sunt nişte grădini de trandafiri cu alei 
frumoase. Şi un teren de tenis cu zgură. Fac pariu că n-ai 
văzut niciodată aşa ceva. 

— Ce sperai tu să vezi atunci? a întrebat Rita. 

— Maşini frumoase. Femei cu rochii lungi. 

Rita părea tot nedumerită. 

— Asta se întâmpla cu mulţi ani în urmă, i-am explicat eu. 
Înainte de „Masterpiece Theatre”. 

Ea a zâmbit. 

— Şi acum speri să găseşti un cumpărător care s-o 
restaureze. 

— Cineva tot o să se îndrăgostească de locul ăsta. Am râs, 
puţin cam forţat. Nu-mi plăcea când vorbeam prea mult. 
Prietenul tău Alex Rose pretindea că-şi caută o casă, aşa că 
l-am adus aici. Nu i-a plăcut. 

— Nu e prietenul meu. 

— Mă rog, e de partea ta. 

— Cât mai poţi aştepta? 

— Poftim? 

— Până să începi iar vânzarea de case. 

— Financiar? Cine ştie? 

— Ai vreo ipotecă pe casa ta? 

Asta era o întrebare mult prea îndrăzneață chiar şi pentru 
o persoană pe care o cunoşteam mai bine. l-am spus 
părerea mea. 

— Te întreb cu un motiv anume. Ai cheltuieli mari? 

— Nu-i cu adevărat casa mea. E a mamei. Eu plătesc doar 
taxele şi cheltuielile de întreţinere, pe care mi le permit. Ce 
nu pot plăti, încerc să repar singur. Mi-am tot zis s-o 
zugrăvesc vara asta, dar mi-am pierdut vremea cu 


reparaţiile la pereţii pivniţei. Las zugrăveala pentru la anul 
viitor. Nu se ştie ce căldură o să am la iarnă. Dar de ce îmi 
pui asemenea întrebări? 

— Ţi-aş oferi o slujbă. 

Am râs. 

— Ce are locul ăsta? Ultima oară când am fost aici, Rose 
mi-a oferit şi el o slujbă. Acum, tu. 

— Rose lucrează pentru soţul meu. Eu sunt a doua pe lista 
lui. Mi-e teamă că procurorul statului mă va pune sub 
acuzaţie. M-aş simţi mai bine dacă aş avea pe cineva pentru 
care să fiu prima pe listă. 

— Hei, dar am auzit că l-ai angajat pe Ira Roth să te apere. 
Vei fi numărul unu pe lista lui. 

— Soţul meu l-a angajat. 

— Nu-ţi face griji. Ira câştigă întotdeauna. 

— Dar eu vreau să mă ajuţi tu. 

— Eu nu sunt avocat. 

— Vreau să fii un Alex Rose al meu. 

— Nu sunt detectiv. 

— Ai fost anchetator în Serviciul de Informaţii Secrete al 
Marinei. 

— Rose ţi-a spus asta? 

— I-a spus lui Jack. 

— L-a păcălit. 

— Te-am verificat. E adevărat. 

— Deci ştii că am lucrat în Serviciul de Informaţii Secrete 
al Marinei. Dar sună mai pretenţios decât a fost în realitate. 

— Ai lucrat cu amiralul Denny. 

Nu mi-am ascuns surprinderea. 

— Cum naiba ai ajuns la el? 

Rita m-a privit peste ochelari, oferindu-mi unul din 
zâmbetele ei cele mai fermecătoare. 

— Mi-am amintit de unul din secretarii din Marină care s-a 
distrat grozav la o petrecere de-a noastră. Destul de bine ca 
să te verifice şi să-l roage pe amiral să stea de vorbă cu 
mine. 


— Denny nu era amiral când l-am cunoscut eu... Ce-a spus 
despre mine? 

— Câteva lucruri pe care am promis că nu le voi repeta 
nimănui. Dar m-a asigurat că nu eşti atât de tâmpit pe cât 
vrei să pari, uneori. 

— Tipul a fost întotdeauna zgârcit cu laudele. 

— Am de gând să-mi angajez propriul „prieten”. Şi aş vrea 
ca tu să fii acela. 

— Pentru ce anume? Avocaţii tăi nu vor sta de vorbă cu 
mine. Ira va angaja el însuşi un detectiv dacă va fi nevoie. 

— Nu vreau să se ajungă acolo. 

— Ce vrei să spui? 

— Află cine l-a ucis pe Ron. 

— Rita, am anchetat odată o crimă în Marină - era ca o 
cursă: echipajele de pe nave se revoltaseră spre sfârşitul 
anilor '70. Am trecut printr-o mulţime de anchete 
istovitoare. Ne-am angajat într-o mică vânătoare de spioni. 

— Şi aţi prins pe cineva? 

— De ce nu-ţi întrebi prietenul sus-pus? 

A încercat să mă întrerupă cu un gest nervos, dar eu am 
continuat: 

— Asta a fost cu ani în urmă. Aveam douăzeci şi doi de ani. 
Şi nu se întâmpla în înalta societate, ci în lumea secretă, 
izolată şi rarefiată a serviciului militar. 

— Nici Newbury nu reprezintă adevărata lume, a 
argumentat ea. Aici avea dreptate, dar i-am spus: 

— Pentru mine este. 

— Perfect. Am nevoie de un adevărat prieten aici. Cineva |- 
a ucis pe Ron. le rog ajută-mă să-l descopăr. 

Am clătinat din cap. 

— Îmi pare rău, Rita, dar dacă aş avea de gând să fac pe 
detectivul în oraşul meu, aş face-o ca să aflu cine l-a ucis pe 
Renny. Cel puţin aici ştiu ce am de făcut. Nu sunt pregătit 
să verific trecutul lui Ron. Nici tu nu-l cunoşteai de prea 
mult timp. Cine ştie cine-l vâna pe el? 


— Ron a fost ca o carte deschisă. Nu avea secrete, cel 
puţin nu faţă de mine. Uite ce e, Ben, ca să anchetezi cazul 
lui Renny ai nevoie de bani, corect? 

— Am stabilit deja că mă pot folosi de banii aceia. 

— Din câte am înţeles eu, detectivii de pe-aici cer douăzeci 
şi patru de dolari pe oră. Eu triplez suma - cota cea mai 
mare din New York - şi preiau toate cheltuielile tale. 
Telefon, călătorii, benzină, mâncare, avion. Tu spui ce mai 
trebuie. 

Era de admirat hotărârea ei. Adoptase o expresie 
convingătoare. Eram curios să ştiu cum aflase ea cota din 
New York, ca să nu mai vorbim de cea din Connecticut. 

— Deci, care-i motivul ezitării? Ca să mă filmezi cu Ron ai 
acceptat banii soţului meu. 

— l-am dat înapoi. 

— Prinde ucigaşul şi-mi poţi cere cât vrei... Ben, mă ajuţi? 

Nu i-am spus că accept, deşi banii ei m-ar fi ajutat să-l 
prind pe ucigaşul lui Renny. N-am spus decât: 

— Îmi răspunzi sincer la o întrebare? 

Ceea ce Rita a interpretat ca o acceptare. 

— Care? 

— La două? 

— Zi-le. 

— Tu l-ai împuşcat pe Ron? 

— Nu. 

M-am gândit că doar nu era să spună da. Totuşi am crezut- 
0. Şi nu numai din cauza celor văzute de mine între ea şi 
Ron. Nu numai pentru că avea un farmec care mă dădea 
gata, ci mai ales pentru că n-o vedeam capabilă de acte 
violente. Credeam că desenele ei fantomatice erau doar o 
tehnică artistică, aşa cum pretindea ea. Da, ştiam că mătuşa 
Connie mă considera un prost în relaţiile cu femeile. Dar nu 
şi de data asta. Rita Long nu era o ucigaşă. Puteam să jur. 

— Care-i cea de-a doua întrebare? 

— Sincer vorbind, chiar nu poţi găsi pe altcineva mai bun 
decât mine? 


— Am vorbit cu un detectiv particular din Iorrington. Cu 
un altul din Hartford. Şi cu unul din Danbury. Cel din 
Torrington este un vânător de recompense. El mi l-a 
recomandat pe cel din Hartford, care pare un bun specialist 
în domeniul divorţurilor, dar nici măcar nu ştia unde se află 
Newbury. Cel din Danbury are un recurs în cazul maşinilor 
închiriate pentru GMAC. Afacerea e nemaipomenită şi n-am 
avut încredere că se va concentra asupra problemei mele. 
Am telefonat şi pe la New York, dar nu mi-a plăcut nimic. Şi 
nici nu aveam siguranţa că cei cu care am vorbit nu se vor 
duce imediat la Alex Rose să-i spună că am luat legătura cu 
ei. 

— Deci nu ţi-ai dat numele? 

— Apoi m-am gândit la tine, a continuat ea. Aşa că, da, 
sunt convinsă că eşti omul potrivit. Primeşti slujba? 

— Bănuiesc că totul rămâne între noi, nu? 

— Atâta timp cât este necesar. 

— De ce ar fi? 

— Pentru că nu vreau ca cineva să comploteze împotriva 
noastră. 

— Ca de exemplu? 

— Ucigaşul. 

— Ai un suspect? 

— Da. 

— Ai de gând să mi-l spui? 

— Ai de gând să accepţi slujba? 

Îmi puteam imagina trei motive pentru care aş accepta. 
Banii, ca să-l pot căuta pe ucigaşul lui Renny; ocazia de a 
petrece ceva timp cu Rita; sentimentul acela de încordare 
pe care ţi-l oferă o asemenea muncă. Avea dreptate şi Vicky 
MclLachlan. Îmi plăceau situaţiile limită, îmi plăcea să-i 
înfrunt pe Oliver Moody, Marian Boyce şi sergentul Bender. 
I-am spus: 

— Da, cu două condiţii. 

— Care? 


— Vreau să clarific mai întâi cazul lui Renny, îl vreau pe 
ucigaşul lui. Pentru asta n-am să-ţi cer bani, dar dacă îmi 
iese ceva în cale, o să verific. Renny e pe primul loc. 

— Care-i cealaltă condiţie? 

— Să-mi promiţi că, de îndată ce ţi se va părea că-cţi 
cheltuiesc banii degeaba, mă vei concedia. 

— S-a făcut. 

Am bătut palma. 

— Care-i suspectul? 

— Nu ştiu cum a făcut-o, dar eu cred că e Jack. 

— l-am văzut azi poza în ziar, dând mâna cu preşedintele. 
Zicea c-a fost invitat la masa lui. Şi a rămas şi la cină. 

— Eu tot cred că e Jack. 

— Adică a angajat un ucigaş? 

— Nu contează cum. 

— De ce? Din gelozie? 

— Atunci de ce l-a angajat pe Rose să dovedească cum că 
tu... 

— Mă culcam cu altcineva? Poate voia să aibă o acoperire 
în caz că e prins. Aşa e el. Foarte metodic. 

Ea îl considera pe Jack Long metodic. Al Bell spusese că e 
o viperă. Eu îl văzusem în acţiune - prompt şi sigur de sine. 
Lucrul care nu se prea potrivea cu aceste impresii despre 
Jack era Castelul. Rita îmi spusese că el îl proiectase, ea 
doar îl decorase. Planul casei era plin de fantezie şi, deşi 
era construită din piatră, făcea impresia unei clădiri 
moderne. 

— Nu ştiu ce să cred, Rita. 

— Verifică-l. Începi de mâine seară. 

— Ce e mâine seară? 

— Jack se întoarce. O să dau o petrecere. 

— Tu ai ieşit de o săptămână pe cauţiune şi dai o 
petrecere? Ăsta-i genul de purtare pentru care procurorul 
statului s-ar burzului de-a binelea. 

— O petrecere mică. O cină în trei. Tu, eu şi Jack. 


Ca un făcut, primul client adevărat într-o lună de zile a 
bătut la uşă exact atunci când mă pregăteam să închid şi să 
mă îmbrac pentru cina de la familia Long. Ceea ce am văzut 
prin geam m-a făcut să-l invit înăuntru: un cuplu prosper, 
amândoi spre patruzeci de ani, la volanul unui Volvo ultimul 
model, cu număr de New York. Erau într-adevăr tocmai acei 
minunaţi căutători ai unei case de vis, care-şi păstraseră 
slujbele lor bine plătite şi care, cu un cec în mână, erau 
gata să-şi înceapă vânătoarea. 

Am discutat despre ce anume doreau şi le-am recomandat 
ceva la Tilden. Le-am arătat o hartă şi câteva fotografii şi în 
câteva minute eram în bătrânul Olds, gonind spre o 
modestă şi bine întreţinută casă de pe vremea Războiului 
Civil, cu o suprafaţă aferentă de zece acri. Volvo-ul 
flegmatic îmi spunea că erau destul de deştepţi încât să 
vadă mai întâi terenul şi apoi să se ocupe de casă. 

— Nu s-a prea construit pe-aici, nu? Amândoi erau 
înnebuniţi după Main Street. 

— Ei bine, cum ne place nouă să spunem pe-aici, „noroc cu 
indienii”. 

Am privit cu atenţie reacţia „vânătorilor” şi mi-am dat 
seama că îi citisem bine. S-au încruntat imediat la ideea că 
aş putea face vreo aluzie neplăcută la adresa americanilor 
nativi. 

— Pământ sacru, am continuat, liniştindu-i. Indienii 
housatonic şi-au îngropat morţii în Newbury cu mult înainte 
ca noi să devenim Newbury. Îi aşezau pe nişte platforme 
înălțate, astfel încât să nu-i poată mânca lupii. Când 
guvernul a hotărât să construiască între state o şosea cu 
patru benzi care să treacă prin inima cimitirului, ne-am unit 
cu toţii pentru a proteja aceste zone ca pe nişte locuri 
sacre. Valea e îngustă. Mulțumită indienilor, nu veţi vedea 
vreo autostradă la mai puţin de douăzeci şi patru de mile de 
aici. 

— Fac pariu că, în week-end, cele două benzi în direcţia 
asta sunt înţesate de maşini. 


— Merită, am zis. Nici o clădire cu mai mulţi proprietari, 
nici proprietăţile ciopârţite, spaţiu deschis cât cuprinzi cu 
ochii. Ceea ce, desigur, aduce aici un anumit gen de 
persoane, care caută pace, şi linişte, şi o investiţie solidă la 
numai două ore de New York. 

— Noi am făcut o oră şi patruzeci de minute. 

— Chiar aşa? Oho, aţi găsit probabil vreo scurtătură. 
Sunteţi deja din partea locului. Acum, zona Tilden începe 
cam de pe-aici. Am redus viteza. Pe hotar e un arțar bătrân. 

— Dar zidul acela de piatră? 

— Nu, probabil am trecut de hotar în timp ce vorbeam. 
Suntem deja în interiorul proprietăţii. 

— Al cui este pământul de pe partea cealaltă a drumului? 
— Poate fi şi el al dumneavoastră. Domnul Tilden îl vinde 
separat, dar poate ceda în faţa unei oferte cinstite, îl scapă 

de problema împărţirii pe zone. 

Când eram în formă, eram al naibii de bun. Nu mi-au dat 
nimic de înţeles, dar am plecat la cină convins că îmi vor 
face o ofertă. 

Jack Long m-a primit în pragul uşii frumos lucrate de la 
intrare, purtând un flanel şi o pereche de jeanşi. M-a invitat 
în holul placat cu lemn, cu luminator, mi-a strâns mâna 
privindu-mă drept în ochi şi a menţionat întâlnirea 
proprietarilor de pământ, cerându-şi scuze că nu purta 
haină şi cravată. Mi-a explicat că avea foarte rar ocazia să 
scape de „uniforma” de afaceri. 

La rândul meu, m-am scuzat pentru întârziere. 

— Un client de ultim moment. 

— Nici o problemă, a spus Jack. Afacerile sunt afaceri. 

Alex Rose îl descrisese ca fiind un tip supraponderal. De 
fapt, mie mi se părea că Long era un tip cu o înfăţişare de 
matahală. Avea o burtă voluminoasă, iar în jurul taliei se 
putea vedea o curea de piele împletită. Jeanşii crăpau pe el, 
iar tricoul stătea să plesnească - purta genul de ţinută 
lejeră pe care o găseai în orice catalog de modă comandat 
prin poştă de soţia oricărui tip mult prea ocupat ca să-şi 


facă singur cumpărăturile. Avea o mustață neagră - o 
mustață stufoasă cum vedeai la oamenii de afaceri 
descurcăreţi - şi era încălţat cu nişte ciudaţi pantofi sport. 

— Oh, scoate-ţi cravata, mi-a spus Rita venind dinspre 
bucătărie. Jack o să şi le arunce pe toate prin casă. 

Era foarte drăguță cu părul strâns într-un coc franțuzesc 
şi purta aceeaşi bluză argintie pe care şi-o scosese de pe ea 
cu mişcări de dans în seara în care o filmasem - o alegere 
pe care eu am interpretat-o ca pe iertarea definitivă a 
păcatelor mele şi un simbol al conspirației noastre 
împotriva soţului ei. 

Mi-am desfăcut cravata şi mi-am deschis câţiva nasturi de 
la cămaşă, după care ne-am îndreptat bine dispuşi spre 
living. Jack m-a întrebat ce mi-ar plăcea să beau. M-am uitat 
să văd ce bea Rita. Avea puţin vin într-un pahar. Jack optase 
pentru vin roşu, dar paharul lui de pe măsuţa de cafea era 
gol pe jumătate, ca şi al Ritei. Aş fi vrut să rămân câteva 
clipe singur cu Rita. Cu felul ei nemaipomenit de a face pe 
gazda, putea intra la Academia de Teatru. Am cerut un 
cocteil simplu. 

Long şi-a mascat dezamăgirea şi a plecat în grabă spre 
bucătărie, mormăind ceva despre portocale şi lichior de 
cireşe. 

Am profitat de ocazie ca să-mi întreb gazda: 

— Ce mai faci? 

— Oh, bine. 

— E tare ciudat. 

— Obişnuieşte-te. M-a condus mai în interiorul încăperii şi, 
o clipă, m-am îngrozit la gândul că are intenţia să se aşeze 
pe canapeaua pe care pusesem trupul bietului Ron sau, şi 
mai rău, să mă aşeze pe mine acolo. Dar canapeaua 
dispăruse - fusese dusă la curăţat sau reţinută de poliţişti. 
Acolo se afla o alta, nouă, îmbrăcată în mătase, marca 
Henredon, de opt mii de dolari. 

— Ce crede Jack că gândeşti tu? 

— Până acum nu l-a interesat. 


— Dar acum... 

— Jack! Ai nevoie de ajutor? a strigat ea. 

De la bucătărie s-a auzit un nesincer: 

— Mă descurc, iubito. 

— Scuză-mă, Ben. Nu prea ştie pe unde sunt puse 
lucrurile în bucătărie. 

Mai fusesem la acest gen de petrecere. Cui nu i se mai 
întâmplase să-şi vadă gazdele nervoase şi gata să se ucidă 
una pe alta? Asemenea disensiuni ascunse sub o falsă 
veselie erau la ordinea zilei şi, de obicei, totul se calma o 
dată cu servirea primului fel. Dar acum „a ucide” era parola 
pentru seara aceea, iar mişcarea de culise era 
extraordinară. 

Jack se întoarse în cele din urmă de la bucătărie cu 
cocteilul meu. Râdea într-un fel răutăcios. Rita se agita în 
spatele lui cu o privire strălucitoare. l-am mulţumit pentru 
băutură. 

— Jack, paharul meu e gol, a spus Rita. 

Jack l-a luat, l-a dat pe-al lui peste cap şi s-a îndreptat din 
nou spre bucătărie, de unde s-a întors cu amândouă, 
neelegant umplute, până la buză. Le-am urat: 

— Noroc. 

— Schlange, a spus Jack, iar Rita a murmurat un „noroc”. 

— Cum ţi se pare? 

— Remarcabil. Avea un gust ciudat, ca de friptură. 

— Deci, cum merg adevăratele afaceri imobiliare? 

Oh, avea să fie o seară minunată. l-am explicat acestui 
titan al tehnologiei că lucrurile mergeau ceva cam încet în 
adevăratele afaceri imobiliare. Surpriză, surpriză. Am 
răspuns la o duzină de întrebări despre adevăratele afaceri 
imobiliare şi l-am asigurat că pentru o casă deosebită ca a 
lor puteam cere oricând un preţ excelent de la un 
cumpărător pe măsură. Şi eu l-am întrebat cum mergeau 
lucrurile în afacerile cu utilaje electronice. 

— Ah, agenţii fiscali! a spus Jack. 

— Şi pe la noi când or să ajungă? 


— Nu fi aşa de nerăâbdător. 

— Oh, Jack, nu fi aşa de pesimist. 

— Nu sunt pesimist, a răspuns el fără să şovăie, privind 
undeva în gol. Dar Ben nu e un fraier, iar cu trecutul lui ştie 
al naibii de bine ce vreau să spun. Nu-i aşa, Ben? 

Am luat o a doua înghiţitură din lichidul acela oribil, 
întrebându-mă cum reuşise să strice un simplu cocteil şi i- 
am răspuns tărăgănat: 

— Ca un fost „stăpân al universului”, mă tem că ne plăceau 
rapoartele umflate. 

— Dar tu ştii la ce mă refer. Mă refer la eficienţă. 

— Ah, am spus, eficienţă. 

— Sunt sigur că ştii preţul eficientizării. Părea hotărât să 
mă antreneze împotriva Ritei în această conversaţie 
stupidă. 

I-am spus: 

— Walter Reuther a ştiut cu patruzeci de ani în urmă: 
roboții determină apariţia unor consumatori tot mai leneşi. 

— Exact, s-a entuziasmat Long, aruncând o privire 
triumfătoare spre Rita, care părea puţin îmbufnată. 

Aveam sentimentul acut că amândoi uitaseră de Ron. Dar 
curând am descoperit cât de tare mă înşelasem. Long a 
continuat: 

— Bietul meu partener - fostul partener -, tipul pe care l-ai 
descoperit tu, n-a putut înţelege asta. Tatăl lui a făcut avere 
în comerţul cu blănuri, dar cu mult timp în urmă şi-a închis 
fabricile americane. Ron n-a putut înţelege, pur şi simplu, 
că angajaţii din Hong Kong îşi cheltuiesc banii în Hong 
Kong. 

Încă n-am întâlnit un afacerist de succes care, mai 
devreme sau mai târziu, nu şi-a dezvoltat o profundă 
explicaţie filosofică în legătură cu ceea ce era mai rău în 
lume. Deşi conceptele economice ale lui Jack Long se 
asemuiau cu ale mele, nu m-am putut abţine să nu-l întreb: 

— Ai să-ţi muţi afacerile înapoi în State? 

— Să fii sigur de asta. 


— Îţi doresc succes. 

— Jack e foarte patriot, a spus Rita. S-a întâlnit cu 
preşedintele. 

— Patriotismul nu are nimic de-a face aici, i-a trântit-o 
soţul. Forţa de muncă de-acasă îşi cheltuieşte salariul 
acasă. De asta nu mă deranjează că japonezii s-au infiltrat 
pe piaţa noastră de maşini. Ei oferă slujbe. Dar şmecheria 
este că, dacă vrei să concurezi cu cei de peste ocean, 
trebuie să măreşti productivitatea, ceea ce duce la 
reducerea slujbelor. 

Rita a căscat. Jack Long n-a luat-o în seamă. Era de-a 
dreptul nestăvilit. 

— Vezi asta? Şi-a întins mâna stângă. 

Purta un inel rozaliu lângă verighetă. În locul unde ar fi 
trebuit să fie un diamant era un semiconductor cu un cip. 

— Vezi asta? Litografie cu raze X. Acest cip poate procesa 
mai multe date şi mult mai repede decât un întreg IBM. 
IBM-urile pot conduce o turnătorie, pot aduna flori, zugrăvi 
magazine, trefila sârmă - industria grea, pot construi un 
computer. Astăzi îţi trimit mai multe informaţii într-un plic. 
Asta-i problema, domnule, locurile de muncă se duc 
dracului. 

— Apropo, îmi mai aduci un pahar de vin? a intervenit 
Rita. 

Privirea lui Long a rămas blocată pe paharul meu, pe trei 
sferturi încă plin. 

— Vin? a intervenit Rita. 

— Lisuse! Long a sărit în picioare. Sos de Worcestershire! 
Am pus sos de Worcestershire în băutura ta. Bănuiesc că-i 
amar, nu? 

— Nu peste măsură, am admis eu. 

— Iisuse, îmi pare rău. Dă-mi voie să-ţi prepar alta. Mi-a 
luat paharul din faţă. Rita, tu mai vrei vin? 

— Oh, de ce nu? 

Jack s-a îndepărtat, urmărit de privirea enigmatică a Ritei, 
care s-a aplecat spre mine de îndată ce ela dispărut pe uşă. 


— Ei bine? 

— Ei bine, ce? 

— Ce crezi? 

— Cred că amândoi vă prefaceţi de minune că nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Asta nu-i aşa de ciudat. 

— Nu e? 

— Aşa trăim noi. Suntem al naibii de ocupați. Abia ne 
vedem unul cu altul, iar când o facem, avem de discutat 
afaceri. Problemele personale trec pe locul doi, mai ales 
dacă nu vrei să discuţi despre ele. 

— Înţeleg. 

— Ben, mă tem că moartea lui Ron e ceva mai serios decât 
obişnuitele „probleme personale”. Dar acesta este stilul. 
Stilul nostru de a ne înţelege unul cu altul. Sau dea nu ne 
înţelege. 

— Rita. Ron a fost ucis aici. Tu eşti cea acuzată. 

— Vrei să plâng acum, chiar aici? 

— Scuză-mă, am spus. Te-am înţeles greşit. 

M-am ridicat şi am privit pe fereastră. În vale se lăsase o 
ceaţă deasă de toamnă, cu o tentă albăstruie în lumina care 
se stingea. 

— Încetează sa mă mai judeci. 

— Tu eşti şeful. 

— Nu te mai preface. 

— Sunt nişte căprioare pe pajiştea voastră. 

Rita a sărit în picioare, entuziasmată, şi s-a apropiat de 
mine, la fereastră. 

— Oh, ce frumos! Jack, vino aici! a ţipat ea. Sunt aici nişte 
căprioare. 

Jack, fie binecuvântat, şi-a văzut de lucru cu băutura mea, 
iar când mi-a adus-o era excelentă. M-a privit intens când o 
degustam. 

— Cum e? 

— Excelentă. 


— Mă bucur. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat. Chiar mă 
simt ca un idiot. Ei, Rita, mâncăm ceva sau va trebui să 
împuşc unul din animalele alea? 

— Foarte amuzant. Mâncăm imediat. Scuză-mă, Ben. Am 
ceva pe plită. 

— Pregăteşte-te, m-a avertizat Jack, destul de tare încât să 
audă şi ea. Rita s-a apucat de gătit. Când ne-am mutat aici, 
a crezut că bucătăria e un laborator de teste, aşa că am 
putut lucra liniştit acolo în week-end-uri. 

— Îţi place mecanica? 

— Îmi place să mă murdăresc pe mâini. 

— Rita mi-a spus că tu ai proiectat casa. 

— Rita exagerează. I-a intrat în cap ideea că aş fi talentat. 
N-ai observat că aşa sunt femeile? Vor ca soţii lor să fie 
universali. 

— Eroi, am fost eu de acord, profitând fără ruşine de acest 
moment de şovinism pentru a-l face să vorbească. 

Ni s-a întâmplat tuturor să participăm la petreceri cu nişte 
gazde cârcotaşe şi iscoditoare, aşa că suntem obişnuiţi cu 
imaginea unei neveste care, simultan, îşi enervează şi-şi 
pune la punct soţul neisprăvit. Asemenea tipi au chiar 
nevoie de acest gen de femeie, deşi în cazul lui Jack mă 
îndoiam că simţea nevoia să fie cicălit. 

— Aşadar, cine a proiectat casa? 

— Rita. S-a folosit de o poză dintr-un album. Eu am trecut- 
o printr-un software de arhitectură şi - voila! Jack e artist. 

— Ai studiat ingineria? 

Long a zâmbit profesional, zâmbet pe care şi-l studiase şi 
pregătise pentru interviuri. 

— Am absolvit electronica. Dar acum computerele sunt pe 
primul plan. Sunt ca un şofer care trebuie să piloteze un 
avion, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Ca un arcaş cu o armă de vânătoare. 

Long m-a săgetat cu o privire dură, de genul te-încurci-cu- 
cine-nu-trebuie-bâiete. N-a durat mai mult de o 
milisecundă, destul de mult ca să-mi dea de înţeles că nu 


glumeşte şi destul de puţin ca să nu degenereze în altceva, 
ca un vas de luptă care-şi reglează tirul în linişte. 

— Apropo de arme, a spus el tăios, care-i părerea ta 
despre încurcătura asta? 

— Din punctul de vedere al soţiei tale cred că este o 
încurcătură al naibii de serioasă. 

— Din ce punct de vedere? Al legii? 

— Nu mi-ar plăcea să ajung la proces în situaţia ei. 

— Ce situaţie? 

— Voi sunteţi cam străini de ceilalţi. Sunteţi veniţi de 
departe, mult mai bogaţi decât orice jurat ce va fi 
desemnat. Şi, pe drept sau pe nedrept, reprezentaţi o lume 
pe care mulţi dintre cei de pe-aici o socotesc dezgustătoare. 

— Ce lume? 

Am apreciat că prea face pe nevinovatul, aşa că i-am spus: 

— Spune-i „optzeciştii” lui Reagan. 

— Dar l-au votat şi ei pe nemernic! A fost tare în '80. În '84 
şi mai tare... 

— În '80, Reagan i-a amăgit, făcându-i să creadă că 
Vietnamul n-a existat. În '84 le-a promis impozite mici. Bush 
le-a promis că vremurile bune nu sunt de domeniul 
trecutului. Astăzi sunt speriaţi că vor pierde tot. Şi-i acuză 
pe cei ca tine. 

— Şi tu ai fost un „optzecist”, Ben. 

— Eu am avut deja procesul meu. În plus, la vremuri noi, 
preşedinte nou, reguli noi, standarde noi. Dar tu şi soţia ta 
le amintiţi de o vreme pe care ei vor s-o uite cât mai 
degrabă. 

— Poate ar trebui să cerem schimbarea jurisdicției. 

— Nu-i o idee rea, dacă te poţi descurca. Dar ţine minte, 
judecătorului, ca şi procurorului le-ar plăcea foarte mult ca 
procesul să se ţină aici... Ei, cu puţin noroc, n-o să fie nici 
un proces. Toată lumea e de acord că e un dosar cam 
subţire. 

Long şi-a mângâiat bărbia. 


— lisuse, sper să ai dreptate. Am ales cei mai buni oameni 
să se ocupe de caz, dar mi-e teamă. Exact pentru motivul pe 
care l-ai pomenit. Dacă fac din soţia mea un simbol? Pentru 
Dumnezeu, e doar o femeie ca oricare alta. 

Nu prea eram de acord cu el. 

— Am auzit că l-ai angajat pe Ira Roth. E o mişcare bună. 
EI n-a pierdut niciodată vreun proces. 

— Aşa mi-a spus şi el, a replicat pe un ton sec. 

— Ce părere are despre concluziile balistice? 

— A angajat un expert care jură că glonţul a venit dinspre 
pădure. 

— Dar tu ce părere ai? 

— Ce vrei să spui? 

— Am auzit că şi tu eşti un bun ţintaş. Şi inginer pe 
deasupra. Tu ce crezi? S-ar fi putut trage din foişorul tău? 

— Cu siguranţă că eu n-aş fi mizat pe o ţintă atât de mică 
la optzeci de yarzi de foişor. 

M-am abținut să-i spun că spatele lui Ron Pearlman nu era 
o ţintă chiar atât de mică. 

— Dar Rita? 

— Ea e o trăgătoare bună. Dar procurorul statului spunea 
ceva despre o armă mai sofisticată. 

— Cine crezi că l-a împuşcat pe Ron? 

— Cred că vreun blestemat de braconier. A tras văzând că 
mişcă ceva sau auzind vreun sunet, aşa cum procedează 
mulţi dintre blestemaţii ăştia, apoi şi-a dat seama de ceea 
ce a făcut şi a dispărut în pădure. 

— Aşa mi se pare şi mie, am fost eu de acord cu el. 

— Mă bucur să aud asta. Long şi-a mângâiat din nou 
bărbia. Vezi tu, dacă Ron ar fi fost un oaspete oarecare, ar fi 
fost altceva. Şi poliţia ar fi crezut povestea asta dacă Rita 
nu s-ar fi spovedit în faţa poliţistei aceleia. 

Asta era ceva nou pentru mine. Marian Boyce era chiar 
mai bună decât pretindea ea. Şi ştia să-şi ţină gura. l-am 
spus lui Long: 

— Cu greu o poţi acuza. A fost foarte afectată. 


— E prea târziu s-o mai acuz, dar datorită limbuţiei ei Ron 
a devenit, dintr-un simplu oaspete, amantul soţiei 
miliardarului. 

— Dar care, la rândul lui, era de asemenea milionar. 

— Da, aşa e, a acceptat Jack cu amărăciune. A fost crescut 
în puf. 

Mi-am amintit că lemnul de trandafir cu care fuseseră 
lambrisaţi pereţii din hol provenea din apartamentul de pe 
Park Avenue al mamei lui Jack. 

— Ei, nici tu n-ai pornit tocmai de jos, nu-i aşa? 

— Ba bine că nu! Am plecat de-acasă când aveam 
paisprezece ani. Nu m-am întors până când n-am fost mai 
bogat decât bătrânul. 

— A fost mândru de tine? 

— Ticălosul murise. Long a observat că avea paharul gol şi 
şi-a dat seama că probabil spusese cam multe. 

— Interesant, am spus. 

— Cum aşa? a întrebat el, iritat. 

— Tu şi cu Ron aţi lucrat în domenii asemănătoare. Şi el a 
avut o situaţie materială bună, dar şi-a făcut singur drum în 
viaţă. 

— Pe dracu'! Bătrânul lui i-a dat banii şi i-a spus ce să facă 
cu ei. El era complet aerian. Dacă n-ar fi fost neam de evrei, 
ar fi rămas în cârca lui tăticu'. Dar pentru că erau evrei, 
bătrânul a vrut să-l facă om. Era prea tâmpit ca să ajungă 
doctor, aşa că tăticu' i-a cumpărat o fabrică de electronice. 
Apropo, bătrânul e cam sugativă. Merită să-l întâlneşti. 
Sarea şi pâinea pământului. Ron a fost băiatul lui mămica. 

— Am impresia că nu prea v-aţi înţeles. 

— Nu suport prefăcuţii. A privit din nou spre pahar. 
Doamne, ce ne-a apucat să vorbim despre Ron? 

— Pot să te mai întreb ceva? 

— Ce? a răspuns el, îngrijorat. 

M-am hotărât însă să renunţ, gândindu-mă că aflasem 
destule. 


— Dacă într-adevăr crezi în chestia cu productivitatea, 
care-i planul tău de viitor? 

A rânjit. Ştiam că trebuie să aibă un plan. În concordanţă 
cu propria-i filosofie. 

— Mă voi concentra asupra cantităţii. Să construiesc 
chestii simple pe care să le pot vinde în cantitate mare, 
astfel încât să fiu nevoit să angajez cât mai mulţi oameni. 

— Electronice de uz personal? m-am aventurat eu, 
împrumutând o frază de-a Ritei, în ideea că aceasta era o 
caracteristică definitorie a familiei Long. 

— Exact. Electronice de uz personal. Telefoane personale 
pentru toţi oamenii de pe planetă. Computere de buzunar. 
Maşini de scris digitale. Şi câte un joc pe calculator în 
fiecare cameră de recreere. Astea sunt patru din cele mai 
importante chestii pe care le am în cap. Mai testăm şi altele 
despre care nu pot vorbi. Am de gând să le vând fiecărui 
bărbat, fiecărei femei şi fiecărui copil din America. Apoi 
fiecărui cetăţean al restului lumii. 

— Dar ce zici de japonezi? 

Jack a zâmbit încântat. 

— Le pot cumpăra şi ei. 

I-am urat din nou noroc. 

Rita a dat buzna cu obrajii aprinşi. N-aş fi putut spune că 
se înroşise din cauza gătitului sau pentru că auzise opiniile 
lui Jack despre Ron. 

— Masa e gata, ne-a anunţat ea. Să mergem în sufragerie. 

— lisuse, dar chiar mi-e foame, a spus Long. O să mai 
deschid o sticlă de vin. Tu mai vrei ceva, Ben? 

I-am spus că nişte vin ar fi tocmai bun şi am urmat-o pe 
Rita în sufrageria înaltă, unde, sub un candelabru de argint, 
era aşezată o masă cu trei tacâmuri. O faţă de masă de 
olandă cădea până la jumătatea picioarelor subţiri. 
Tacâmuri de argint, pahare de cristal şi vase din porțelan 
chinezesc. Am privit spre bufetul stil Empire. Părea că şi el 
mă priveşte dezaprobator. 


— Aprinde luminările, Jack! a strigat Rita ieşind din 
încăpere în timp ce el aducea vinul. M-am apropiat de 
masă, întrebându-mă unde să mă aşez, dar am văzut 
biletele cu numele fiecăruia, scrise frumos. Jack a turnat 
vin. M-a observat uitându-mă la eticheta sticlei şi mi-a spus: 

— Din California. Am cumpărat o vie pe lângă Josh Jensen. 

— E plăcut să ai un asemenea domeniu. 

— Lumânările? s-a auzit un strigăt din bucătărie. 

— Ai un chibrit? 

— Nu. 

S-a dus să caute chibriturile ca să aprindă lumânările. lar 
eu am rămas acolo singur, eu şi bufetul pentru care 
simţeam o oarecare afecţiune. Semăna cu venerabilul 
director al şcolii din Newbury, care îşi învăţa elevii să-i 
silabisească titlul, amintindu-le tot timpul că el era 
„prietenul” lor. 

Rita a apărut pe uşa batantă, cu fundul ei apetisant 
înainte, aducând un platou imens. 

Am sărit s-o ajut. 

— Mulţumesc, mă descurc. Unde naiba-i Jack? 

— Caută chibriturile. 

— lisuse Hristoase! 

S-a oprit, apreciind distanţa dintre bufet şi masă. l-am 
spus: 

— De ce nu-l pui chiar pe masă? Suntem doar trei. Uite 
aici, o să dau florile puţin mai încolo şi... aşa. 

L-a aşezat pe masă, s-a dat puţin înapoi şi şi-a şters 
fruntea. Avea nişte urechi perfecte, cu câte un diamant 
mare în fiecare. 

— Ce zici? 

— Frumos. 

— Adevărat? 

Încă nu ştiam dacă se pricepea să şi gătească, dar desigur 
era o artistă după cum aranjase pieptul de pui, cartofii şi 
fasolea verde pe un pat de pătrunjel. 


— Mi-am amintit adineauri că-ţi datorez ceva pentru 
cumpărături. 

— Rita, puii nu ţin o veşnicie. 

— Nu-ţi face griji, i-am folosit pe-ai tăi pentru experiment. 

Jack s-a întors cu chibriturile, văitându-se: 

— Nu pot găsi nici un lucru în casa asta. A aprins 
lumânările şi în final a observat platoul. Doamne, iubito, tu 
ai făcut asta? 

— Nu. Expresul Frazer-Morris. 

— Arată grozav. 

Rita s-a aşezat. Jack şi cu mine ne-am ocupat şi noi 
locurile. 

Până acum aflasem doar câteva lucruri: Jack nu-l plăcea pe 
Ron; Jack şi Rita, al căror mariaj de nouă ani părea unul de 
treizeci, cu tot arsenalul de ciondăneli cotidiene, ajunseseră 
totuşi la un fel de armistițiu; Jack credea că un braconier îl 
împuşcase pe Ron; pretindea că este îngrijorat de procesul 
Ritei. Ce altceva mai ştiam? Rita era o adevărată actriţă. lar 
Jack era foarte nervos. Nici eu nu stăteam mai bine, aşa că 
am propus un toast tâmpit: 

— Pentru confuzia procurorului statului! 

A picat tare nepotrivit. Privirea Ritei s-a întunecat. Jack a 
mijit ochii. Am revenit cu un „noroc”. Apoi am băut toţi trei 
şi ne-am repezit asupra puiului care arăta foarte îmbietor. 

Rita mă privea în timp ce mesteca. 

— Parcă mi se pare cunoscută reţeta asta. I-ai dat o aromă 
foarte plăcută cu condimentele astea. 

— Constructorul nostru ne-a lăsat un dulăpior cu 
condimente, a explicat Jack. Apoi, după un timp, a adăugat: 
E de-a dreptul grozav, iubito. 

— Mulţumesc, iubitule. Ben, ai spus că şi tu găteşti? 

— Da. 

— Crezi că aceleaşi condimente ar merge şi cu carnea de 
vițel? 

— Cu pulpă de vițel, am subliniat eu, zâmbind cu înţeles. 


Am început să mănânc gândindu-mă ce plăcut ar fi fost să 
flirtez cu Rita dacă n-ar fi existat Ron în viaţa ei. 

Jack îşi umpluse gura cu cartofi. Rita îi preparase la 
cuptorul cu microunde şi căpătaseră o crustă ca de hârtie 
aspră. lar păstăile de fasole trosneau delicios între dinţi. Am 
complimentat-o. Mi-a răspuns că un merit deosebit a avut şi 
ferma Gierasch de pe ruta 361. 

— Jack, mai pune-i lui Ben nişte vin. Mi-am acoperit 
paharul cu palma. 

— Am de condus. 

Jack trecuse pe neobservate de la paharul de vin, pe care 
doar îl ducea la buze, la apă. 

— Cât ai de gând să rămâi în afacerile imobiliare? 

— Oh, cred că pentru totdeauna. 

— S-ar putea să ai probleme. 

— Cum aşa? 

— E posibil ca moda de până acum să se schimbe. S-ar 
putea să ne întoarcem la situaţia din Anglia, unde oamenii 
trăiesc în aceeaşi casă toată viaţa. 

— Sper să nu. Dar şi aşa, oamenii tot se mai căsătoresc, 
mai mor. Ceva vânzare o să fie tot timpul. 

— Dar nu cât să satisfacă activitatea unei adevărate 
agenţii imobiliare. 

— S-ar putea să aibă probleme cele mai noi agenţii, am 
acceptat eu, primind un zâmbet din partea Ritei. Eram 
tentat să-i spun lui Jack că Rita şi cu mine vom avea grijă de 
tot. Aşa că ar face mai bine să se ducă la New York. 

— Te-ai gândit vreodată să-ţi iei o slujbă? 

Întrebarea lui suna mai mult a insultă decât a ofertă de 
slujbă. M-am gândit că eram prea susceptibil când era 
vorba de cariera mea şi mi-am amintit de nopţile fără somn 
când aşteptam să-mi sosească extrasul de cont de la bancă. 
Dar tonul lui de superioritate nu m-a îndemnat să recunosc 
cum că uneori îmi doream să intru din nou în acţiune. 

— Nu, am răspuns. Afacerile mele îmi ocupă suficient timp. 


— Am auzit că erai un geniu în materie de organizare a 
creditelor. Eu sunt în permanenţă în căutare de noi talente 
- sunt de principiu că trebuie să cumpăr primul, înainte de 
a veni altul să mi-o ia înainte. Mi-ar fi de folos un om cu 
talentele tale. 

M-am prefăcut că-i ascult cu multă atenţie aberaţiile, 
înainte de a-i răspunde: 

— Jack, trebuie să ai însă în vedere că, atunci când lucram 
pe Wall Street, creditele erau ţinta mea. Mă îndoiesc că pe 
tine te interesează în prezent aşa ceva. 

— Talentul rămâne. Vrei să spui că eşti prea bătrân ca să 
te mai adaptezi? 

— M-am adaptat. 

— Câţi ani ai? Treizeci? a insistat Jack. 

— Mă flatezi. Am treizeci şi cinci. 

— Nu e prea târziu ca să-ţi schimbi cariera. 

— Ben vrea să spună că şi-a schimbat-o deja, l-a întrerupt 
Rita. A plecat de pe Wall Street... şi a ajuns pe Main Street. 
Nu-i aşa, Ben? 

— Exact. Dacă vrei să-mi oferi o slujbă, mă simt onorat, 
Jack. Foarte onorat. Şi-ţi sunt recunoscător mai ales dacă ai 
plecat de la premisa că mă aflu într-o situaţie disperată. Dar 
nu mă interesează o asemenea slujbă. 

— Dar ce nu-ţi convine? 

— În principiu, lipsa oricărei perspective. 

Am privit peste masă spre Rita. Ea mi-a zâmbit evaziv. Dar 
Jack a râs. 

— Eşti prea tânăr ca să te laşi cuprins de nelinişte. 

— Ba nu. A învârti cifrele este o ocupaţie pentru cei tineri 
şi tâmpiţi. Timpul trece, fac o grămadă de bani. 

— Dar tu ai avut destul timp înainte de a te ocupa cu 
vânzarea caselor şi văd că nu te-ai îmbogăţit deloc. 

— Jack, taci din gură, a intervenit Rita. Nu se vorbeşte aşa 
cu un musafir. 

— Linişteşte-te, scumpo. Ben şi cu mine ne înţelegem. Nu-i 
aşa, Ben? 


Pornit pe atac direct, mă cerceta pe deasupra mesei, 
încercând să-mi mai descopere alte puncte slabe. 

— Probabil că tu mă înţelegi mai bine decât te înţeleg eu. 
Tu ce ai vrea să faci, Jack? 

— Nu aş pierde vremea să mă gândesc ce să fie. Aş acţiona 
pur şi simplu. 

— Dar de ce să munceşti atât? Nu eşti destul de bogat? De 
ce nu ţi-ai pune banii la bancă, te-ai muta la Newbury 
definitiv şi ai planta flori pe care Rita le-ar desena? Ce vrei 
să dovedeşti? Vrei să-l întreci din nou pe tatăl tău? 

Nu aşa ar fi trebuit să vorbesc cu gazda mea, dar el 
dăduse tonul. Şi nu părea să-i pese. 

— Lupta încă nu s-a terminat, omule. Asta e tot ce-ţi pot 
spune. Uite ce e, Ben, eu îţi ofer posibilitatea de a intra din 
nou în joc. Ai vreo problemă? Mă ocup eu de ea. 

Mă întrebam dacă nu cumva aflase că lucrez pentru Rita şi 
încerca să mă cumpere. Se părea că şi Rita gândeşte la fel, 
pentru că m-a privit uşor îngrijorată, presupunând că aş 
putea ceda imaginii unui Bentley decapotabil şi a unor 
femei splendide, care m-ar aştepta într-o reşedinţă din 
Sutton Place. l-am spus: 

— Eu sunt un băiat de provincie, Jack, care s-a întors acolo 
de unde se trage. 

— Pe dracu”! Eu recunosc un jucător abil de îndată ce-l 
văd. Tipi ca tine nu se ocupă cu vânzarea caselor, ci cu 
vânzarea oraşelor. 

— Nu mă mai ocup cu aşa ceva. Cel puţin când vând o casă 
realizez ceva, înseamnă că am sporit valoarea casei. Când 
mă ocup de preluări, oamenii se aprind. 

— Aşa şi trebuie. Taxele exagerate ne omoară. 

— Aşa obişnuiam şi noi să vorbim la petreceri - 
îmbunătăţirea eficienţei, creşterea productivităţii, 
accelerarea procesului de producţie. 

— Cineva trebuie s-o facă. 

— S-o facă altcineva. Eu nu mai vreau să fac pe 
Dumnezeu. 


Jack a pufnit dispreţuitor. 

— Scrupule prosteşti, Ben. Mie mi se pare că procurorul 
statului ţi-a sucit capul. 

— Jack! a protestat Rita. Cere-ţi imediat scuze! Sau eu 
plec din cameră. 

— Îmi cer scuze. E bine, Rita? Îmi cer scuze. 

— Ben, e-n regulă? 

Ar fi trebuit să mă scuz şi să fi plecat de mult acasă, 
înainte ca lucrurile să ia o întorsătură atât de urâtă, dar am 
observat că Rita era cu adevărat alarmată. 

— Nici o problemă. 

Jack a spus: 

— Ţi-am cerut scuze, dar asta nu înseamnă că te-am şi 
crezut. Nimic nu este atât de simplu. 

Bineînţeles că el avea dreptate, dar eu nu puteam s-o 
trădez pe Rita, aşa că am încercat să aplanez situaţia: 

— Am să-ţi spun o poveste, Jack. S-a întâmplat cu mult 
înainte de incidentul cu procurorul statului... Părăseam 
Chanterelle într-o noapte, târziu. Străzile oraşului? Erau 
întunecate şi pustii. Tocmai îl condusesem la maşină pe 
clientul meu şi, după ce ela plecat, am descoperit că 
portiera maşinii mele se blocase. Şoferul meu rămăsese 
înăuntru şi nu putea deschide nici portierele, nici 
geamurile; probabil că murise bateria sau era de vină vreun 
scurtcircuit. În tot cazul, eu am rămas pe dinafară şi în 
momentul acela s-a apropiat de mine un cerşetor bătrân şi 
murdar. Apăruse de pe o stradă, cu o cutie de carton în 
mână. 

— Un adevărat coşmar, s-a amuzat Jack. 

— Bietul cerşetor arăta de parcă n-ar mai fi dormit la 
adăpost de la războiul din Coreea. Aşa că i-am dat o hârtie 
de cincizeci de dolari. 

— Foarte generos din partea ta. 

— Abia lăsasem bacşiş unui chelner o sută de dolari. 

— Şi ţi-a mulţumit? 


— Nu. A luat banii şi s-a apropiat şi mai mult. Şoferul meu 
bătea în geam de parcă el era în pericol. Bătrânul m-a 
întrebat: „Ştii de ce nu este bun capitalismul?” Era cu 
câteva luni înainte de marea criză şi nici nu-mi trecea prin 
minte că ar fi ceva în neregulă cu capitalismul. 

— În afară de limuzinele proaste. 

— În afară de limuzinele proaste. I-am răspuns: „În regulă, 
spune-mi tu”. El mi-a spus: „Capitalismul este bun doar în 
proporţie de optzeci la sută”. M-am simţit de parcă mi-ar fi 
căzut în cap un prespapier din vârful clădirii lui World 
Trade Center. Nu mă gândisem niciodată la aşa ceva. Apoi 
el mi-a explicat: „Voi vă descurcaţi foarte bine în această 
limită atâta timp cât vă permiteţi să plătiţi suficienţi poliţişti 
pentru a ne ţine pe noi, ceilalţi, departe de casele voastre”. 

— Tipii mai în vârstă ar trebui să publice un buletin 
săptămânal, a spus Jack. 

— Mda, eu am fost primul lui convertit. Din noaptea aceea 
mi-am pierdut gustul pentru jocul cu cifre. 

— Ştii ce vrei tu să mă faci să cred? a întrebat Jack. Că ţi-ai 
pierdut banii în timpul crizei şi că te-ai convertit. 

— Nu. M-am îmbogăţit în timpul crizei. A doua zi după 
întâlnirea cu bătrânul cerşetor, mi-am transferat toţi banii 
câştigaţi şi i-am transformat în obligaţiuni. 

Jack Long a încetat brusc cu sarcasmele. 

— Zău? 

— Am ascultat de instinct. Am reuşit de minune. 

Jack s-a uitat la soţia lui. 

— Acum înţelegi de ce îl vreau pe tipul ăsta lângă mine? 

Rita a răspuns: 

— Eu l-aş angaja pe bătrânul cerşetor. 

Jack a râs. 

— Nu-mi da un răspuns categoric acum, Ben. Mai 
gândeşte-te la oferta mea. Hei, scumpete, ce avem la 
desert? 

„Scumpetea” i-a răspuns că avem îngheţată Oreo şi 
îngheţată de lămâie pentru cei care vor să-şi păstreze 


silueta. Eu am mâncat Oreo, după care ne-am retras în 
salon, unde Jack a aprins focul. 

— Îmi dai voie să te întreb ceva, Jack? 

— Nu te-a oprit nimic până acum. Dă-i drumul. 

— Ţi-am văzut fotografia în ziar. Cum e să-l întâlneşti pe 
preşedinte? 

— Mai puţin pretenţios decât sub republicani. Pe vremea 
lui Bush, pregătirile pentru campania electorală erau mult 
mai bogate. Întâlnirea asta a fost mult mai... democratică. 

— Adică nu l-ai întâlnit cu adevărat? 

— Ne-a strâns mâinile, ne-a spus pe nume şi ne-a 
îmbrăţişat. E un tip prietenos. Pleci de la o întâlnire cu el cu 
o impresie extraordinară. 

— Şi nu e un tip extraordinar. 

— Sincer să fiu, nu ştiu. La o întâlnire cu Bush, de 
exemplu, îţi dădeai imediat seama că ai de-a face cu un 
idiot. Pentru că tu încercai să-i explici că el este 
conducătorul, iar el bătea câmpii despre greutăţile 
întâmpinate în economie, de parcă nu trupa lui condusese 
toate treburile timp de doisprezece ani. Tipul ăsta e deştept 
şi te ascultă. E foarte deştept. La sfârşit s-a descurcat de 
minune cu presa de la Casa Albă. Poate că ascultă prea 
mult, dar mă abţin de la judecăţi. Şi e un dur. Un adevărat 
politician. Şi-mi place soţia lui. E un mare ajutor pentru el. 
Ceea ce mă îngrijorează pe mine este dacă va reuşi să se 
menţină deasupra celor ce-l ajută. Sunt foarte tineri. În 
materie de trecut sunt nişte ignoranţi - ceea ce n-ar fiun 
lucru teribil. Dar fiind atât de tineri şi atât de aproape de 
putere, cât va dura oare până când se vor crede în stare să 
conducă? 

Jack şi-a dat paharul peste cap. 

— Merita să-i vezi „cercul intim” din seara aceea. Unul 
dintre ei se ocupase de Larry King. King a organizat un 
masacru, dar ei stăteau acolo şi spuneau cât de bine se 
ocupase de Larry King. Pură imaginaţie. 

— Şi ce trebuie să faci ca să poţi întâlni „cercul intim”? 


— Să fii victima unei explozii. 

— Poftim? 

— Jack este erou de război, mi-a explicat Rita. Lucrul 
acesta are întotdeauna mare importanţă. 

— Ba nu sunt nici un erou. Eram tânăr şi tâmpit. 

M-a observat cum aştept nerăbdător continuarea şi a râs. 

— M-am înrolat în marină când am plecat de-acasă. M-am 
dus în Vietnam. Am stat o vreme pe-acolo şi m-am întors în 
“64. 

— A fost decorat cu „Steaua de Argint”, a spus Rita, cu 
sinceră admiraţie. 

— Mda, aşa este. Jack a ridicat din umeri nepăsător. 

— Spune-i cum a fost, Jack, insistă Rita. Ochii îi străluceau 
şi s-a aplecat spre el ca să-i atingă braţul. 

Am simţit cum mă cuprinde gelozia la vederea acelui gest 
tandru, care amintea de vremurile lor bune. Indiferent cum 
evoluaseră lucrurile, ei fuseseră cândva foarte legaţi unul 
de altul. 

M-am gândit la farmecele afrodisiace ale unui bărbat mai 
în vârstă, bogat, puternic şi erou de război în faţa unei 
femei tinere de douăzeci de ani. 

— Ben n-are chef de aşa ceva, a protestat Jack. S-a 
întâmplat înainte de a se naşte el. 

— Ba da, ba da. 

Şi-a privit o clipă paharul gol. 

— Îndeplineam funcţia de mecanic de elicopter. În zilele 
acelea nu-ţi permiteai să renunţi la nimic, aşa că, ori de 
câte ori se prăbuşea câte unul, cu motorul făcut praf, eu 
alergam să-l repar şi să-i dau drumul mai departe. 

— Adică în junglă? am tras eu concluzia. Mi-am declarat 
făţiş admiraţia. 

— Făceai ce puteai, a spus Jack, ridicând iar din umeri. 
Înainte ca ei să-ţi facă ţie ceva. 

— Aveai acoperire? 

— Nişte automate 45. Mai vrei coniac? 

— Nu. Am de condus. 


— Oh, nu-ţi face griji, m-a liniştit Rita. 

— Mai am nevoie de carnet. 

— Nu, nu, nu. Rămâi aici peste noapte. 

— Dormi aici, i s-a alăturat şi Jack. Avem sus un dormitor 
de oaspeţi. Nu-l foloseşte nimeni acum, nu-i aşa, Rita? 

— Rămâi. Jack, mai toarnă-i lui Ben nişte coniac. O să beau 
şi eu un pic. 

— M-aţi băgat la mijloc. 

Jack a deschis un mic dulap chinezesc, aşezat într-un colţ, 
şi s-a întors cu trei pahare de formă rotundă şi o sticlă 
nedesfăcută de coniac Napoleon, veche de şaptezeci de ani. 
A turnat generos în paharul fiecăruia, i-a întins Ritei unul, 
mie un al doilea şi l-a ridicat pe al său în semn de salut. 

— Bine ai venit la noi, Ben. Sper că te simţi bine. 

— Mă simt foarte bine. 

Jack începuse să mă nedumirească. Fusesem încântat de 
povestirile lui despre cum preluase conducerea în diferite 
operaţiuni prezente şi trecute şi mă întrebam ce altceva 
mai aveam în comun referitor la felul de a privi lumea - el 
acolo, pe muchie de cuţit, eu, aşezat confortabil în faţa 
focului, cu „Ilhe Manchester Guardian Weekly” pentru ştiri 
şi atitudini morale, cu „Economist” pentru realităţi, cu 
„New York Observer” pentru bârfa din înalta societate, cu 
„New York Times” pentru lucrurile ieşite din comun şi cu 
„Newbury Clarion” pentru mişcătoarele violuri. 

Apoi Jack ne-a mai spus multe anecdote hazlii despre Bush 
şi Reagan şi chiar despre noul nostru democrat - era foarte 
ciudat, căci le spunea de parcă n-ar fi fost vorba de ţara lui, 
iar când ne-a turnat a treia oară în pahare, eu am spus: 

— Mă uimeşti, Jack. Vorbeşti ca un liberal. 

— Pe naiba! 

— Jack nu-i poate suporta pe idioţi, nu-i aşa, dragule? 

El i-a aruncat o privire întunecată şi a mai luat o 
înghiţitură de coniac. Rita s-a uitat la mine şi mi-a făcut un 
mic semn din cap, ceea ce însemna că trebuie să insist pe 
tema asta. Înflăcărarea provocată de povestirea lui Jack din 


timpul războiului dispăruse din ochii ei, înlocuită acum de 
un dispreţ ascuns, ceea ce mă făcea nespus de fericit. 

— Sunt curios de un lucru. Tu eşti în miezul problemelor. 
Ce schimbări ai propune preşedintelui? 

— Sunt de părere că el s-a lăsat copleşit de grija pentru 
sănătate şi deficituri. Pierde din vedere problemele cu 
adevărat importante, cum ar fi competiţia. Ar trebui să 
pompeze bani în cercetare. Să-i determine pe oamenii de 
afaceri să investească în producţie. Să plătească pentru 
organizarea unor cursuri de pregătire în avans, de genul 
celor de care beneficiază unii dintre muncitorii japonezi. Să 
susţină un program ca cel din Manhattan, pentru 
construirea unei maşini electronice. Pentru o 
superconductivitate la temperaturi înalte. Să sprijine 
financiar organizarea unui sistem de transport 
intersuburban. 

După ceea ce spunea el, am tras concluzia că LIS 
Corporation avea planuri mari în domeniul transporturilor 
şi tehnologiei electronice. Rita l-a întrebat: 

— Şi de unde bani pentru toate astea? 

Jack a rămas tăcut un moment, apoi a răspuns: 

— Cu ajutorul unor tipi ca Ben. 

— Vrei să reînvii vremurile anilor '80? 

— Doar energia acelor vremuri. 

M-am întins să-mi iau paharul. 

Foarte târziu în noaptea aceea, adăpostit în dormitorul de 
oaspeţi unde Rita îl culcase şi pe Ron, visam cu ochii 
deschişi că Rita va intra pe uşă şi mă va întreba dacă nu-mi 
lipseşte nimic. Dar în acelaşi timp îmi dădeam seama că tot 
nu mă lămurisem dacă Jack Long putea fi atât de gelos 
încât să-i omoare iubitul şi apoi s-o lase să intre la 
închisoare. 

Aveam impresia că principalele lui preocupări erau legate 
de bani şi credite. Poate că nu însemna nimic, dar dacă 
învăţasem ceva de la Robert Maxwell, Donald Trump şi 


Rupert Murdoch, acel lucru se referea la faptul că ei n-au 
fost niciodată atât de bogaţi pe cât îi credeau bancherii lor. 
Am auzit o uşoară bătaie în uşă. M-am ridicat, am zâmbit 
şi am strigat „Intră”, perfect nevinovat, dar destul de încet 

ca să nu se audă până în hol. 

Pe uşă a intrat Jack, cu două pahare de coniac şi cu o 
expresie spăşită. 

— Dă-mă afară dacă te deranjez, dar nu pot să dorm şi 
sper din toată inima că nu te-ai supărat prea tare pentru 
felul în care ţi-am vorbit. Îmi cam pierd controlul în timpul 
conversaţiei, apoi Rita mă ceartă că m-am purtat ca un 
neam prost. 

Acesta era un Jack foarte diferit de cel pe care îl 
cunoscusem şi nici nu ştiam cum să reacţionez. 

— Fii liniştit. M-am simţit foarte bine. 

— Vrei să bei ceva? 

— De ce nu? 

Mi-a întins un pahar şi s-a aşezat într-un fotoliu. Purta un 
halat de mătase. În locul în care Cary Grant şi-ar fi înnodat 
o cravată, Jack îşi expunea părul bogat de pe piept. Nu mai 
întâlnisem un om cu atâta personalitate. 

— Noroc. 

Mi-a dat de înţeles că avea chef de discuţii confidenţiale. 

— La dracu', Ben. Ascultă-mă pe mine, sunt nişte vremuri 
tulburi. Mă simt ameninţat din toate părţile, înainte de 
povestea asta, eram ocupat până peste cap cu preluarea 
altei afaceri din Singapore. Apoi Rose mă sună şi mă anunţă 
că s-a găsit un tip mort pe domeniul meu. După care mă 
sună din nou şi-mi spune că-i vorba de Ron. lar apoi aflu că 
Rita era combinată cu ticălosul ăla. Nu aşa înţeleg eu 
căsătoria. Dar în loc s-o omor pe nemernica asta, aşa cum s- 
ar fi aşteptat toată lumea, eu îmi fac griji pentru procesul 
ei. Sunt îngrijorat de moarte. L-am pus pe lăudărosul de 
Rose să stea la pândă prin împrejurimi, în timp ce o mână 
de fermieri speră ca soţia mea să fie pusă la zid. Oricum, 


din cauza asta nu pot dormi. Şi tocmai de aceea îmi cer 
scuze dacă am sărit peste cal la masă. Sunt foarte stresat. 

— De ce îl socoteşti lăudăros pe Rose? 

— Ce? 

— Ai spus că Alex Rose este un lăudăros. 

Jack s-a scărpinat pe piept şi şi-a încrucişat picioarele. 

— Al este un băiat de treabă. Face treabă bună pe lângă 
avocaţii mei. L-am urmărit în timpul acţiunii. Tipul ştie când 
să lovească. Şi să rămână deasupra. Mi-a adus vestea 
înaintea poliţiştilor. 

— Nu înţeleg. 

— L-am plătit ca să-mi furnizeze informaţii înaintea 
celorlalţi. Nu-mi place să fiu luat prin surprindere. Când 
poliţia m-a sunat să-mi comunice că e aici un tip mort, eu 
mă îndreptam deja încoace. 

— Ţi-a spus Rose? 

— Desigur. De aceea îl plătesc. 

— Dar cum a aflat? 

Jack s-a uitat la pahar. 

— Am învăţat un lucru de la bătrânul meu tată: când 
cineva îţi furnizează informaţii, nu-l întreba de unde le are. 
E ca şi cu cârnaţii. E mai bine să nu întrebi din ce sunt 
făcuţi. 

S-a ridicat în picioare, strângându-şi halatul în jurul 
corpului. 

— Ei, mai ai puţin şi adormi, Ben. le las să te culci. 

— Mulţumesc pentru băutură. 

— Cu plăcere. Tot ce e în casă îţi aparţine. Cu excepţia 
soţiei. 

Zâmbi şi deschise uşa. Dar dacă o spusese în glumă, nu-i 
prea reuşise şi mi-a părut rău pentru el. 

În zori am auzit o maşină plecând; am adormit din nou şi 
m-am trezit din cauza mirosului de cafea când se luminase 
bine de ziuă. Rita a bătut uşor la uşă şi a intrat aducând o 
ceaşcă de cafea. 

— Bună dimineaţa. 


Avea părul împletit şi arăta foarte vioaie, de parcă de-abia 
venise de la o plimbare. Simţeam mirosul toamnei din 
puloverul ei. 

— Bună dimineaţa. 

— Jack a plecat la New York. S-a simţit foarte bine aseară. 
Mi-a spus să-ţi transmit rămas-bun din partea lui. 

— Şi eu m-am simţit foarte bine. M-am ridicat în şezut, am 
strâns pătura în poală şi mi-am făcut loc pentru cafea. 

— Tu nu bei cafea? 

— Mi-o aduc imediat. 

M-am spălat pe faţă, am împrumutat o periuţă de dinţi 
sigilată şi m-am suit din nou în pat, chiar înainte de a se 
întoarce Rita. S-a aşezat pe pervazul lat al ferestrei, privind 
când afară, în vale, când la mine, zâmbindu-mi. 

— Aşadar, ce părere ai? Sunt eu nebună? Sau el este 
criminalul? 

— Nu ştiu. 

— Ce ţi-a spus despre Ron? 

— Nu-l prea simpatiza. Îl considera băiatul mamei. 

— Băiatul mamei? A zâmbit discret, lăsându-mă să înţeleg 
că era de altă părere. Asta înseamnă la Jack cea mai mare 
insultă. Are nişte sentimente cam ciudate faţă de familia lui. 
În copilărie a avut greutăţi cu vorbirea, ceea ce i-a 
determinat familia să-l socotească tâmpit, aşa că a fugit de- 
acasă ca să-i înveţe minte şi să le arate el ce poate. 

— Am auzit azi-noapte ceva despre asta. Oricum, aseară l- 
a atacat bine pe Ron şi s-a înfuriat când i-am spus că, într- 
un fel, trecutul lor se aseamănă... 

— Foarte puţin, a acceptat ea. Cu excepţia faptului că Ron 
a fost un copil fericit. 

— Îl place pe tatăl lui Ron. 

— Nate un tip extraordinar. Săracul om, prin ce trebuie să 
treacă acum! Cred că i s-a frânt inima. Ce lucru trist! 

— Tatăl lui Ron ştie despre tine? 

— Nu cred să fi ghicit singur, dar, dacă ştie, ţine totul 
pentru el... Ce altceva îmi mai poţi spune despre Jack? 


— După ce ne-am dus la culcare, a venit la mine cu un 
pahar de coniac. Şi-a cerut scuze că l-a luat gura pe 
dinainte. 

— Ce altceva ţi-a spus? 

— M-a surprins. Mi-a spus că Rose este un lăudăros. 

— Nu-mi place Rose, dar nu l-aş descrie aşa. 

— Ei bine, Jack i-a îmbunătăţit portretul povestindu-mi cât 
de descurcăreţ este. 

— Ce-a spus despre mine? 

M-am uitat la ea. 

— Aţi avut o discuţie ca între bărbaţi? m-a încercat ea. 

— Cam aşa ceva. 

— Nu uita că lucrezi pentru mine. 

— În mare, mi-a spus că şi-ar fi dorit să nu ai o relaţie cu 
Ron. 

— Doar atât? 

— Mi-a mai spus că se ocupă de o afacere în Singapore. 

— Şi? 

— Mi-a spus că negocierile îl scot din minţi. 

— Exagerează. Am reuşit să preluăm această afacere 
foarte ieftin. 

— Are Jack datorii? 

— Bineînţeles. Cum ar putea să facă afaceri fără a avea 
datorii? 

— Vreau să spun datorii serioase. 

— Nu cred. 

— Mi-ai spus că-l ajuţi la conducerea companiei LIS. 
Trebuie să-i cunoşti situaţia financiară, nu? 

Rita privi în jos, spre vale, şi se gândi la un răspuns. 

— Până acum un an, Jack nu făcea nici o mişcare fără să 
mă întrebe. 

Mă îndoiam că tânăra soţie a lui Jack avusese un rol atât 
de important cum credea ea. LIS era companie serioasă. 

— Ce s-a întâmplat acum un an? Ron? 

— Înainte de Ron. 

— Deci, ce s-a întâmplat? 


— Mă interoghezi, Ben? S-a uitat spre mine, în direcţia 
patului. Nu i-am putut descifra expresia de pe chip. 

— Da. 

— De ce? 

— Tu crezi că soţul tău l-a omorât pe Ron. Iar zilele 
trecute mi-ai spus că ela aranjat intenţionat întâlnirea ta cu 
Ron. Vreau să ştiu ce este cu voi doi. Ce s-a întâmplat? 

Ea a oftat şi şi-a înconjurat genunchii cu braţele. 

— HG” a venit să ne fotografieze casa din Greenwich. Eu, 
în naivitatea mea, am crezut că ne admiră decoraţiunile 
interioare. Dar m-am trezit cu un grup de babe oribile, care 
se purtau de parcă îmi făceau o favoare că îmi invadează 
casa. Şi, brusc, mi-am dat seama că pe bârfitoarele astea nu 
le interesam eu sau decorația. Ele veniseră să fotografieze 
casa numai pentru că era a lui Jack Long. 

— Dar era şi a ta. Eraţi parteneri, nu? 

— Vrei micul dejun? 

Era furioasă. Am încercat s-o înveselesc. 

— Ai devenit aproape expertă în bucătărie, nu? 

— Am mai citit câte ceva. 

Şi-a dat jos picioarele frumoase de pe fereastră şi a ieşit în 
grabă. Am strigat după ea: 

— Alo, cum l-ai cunoscut pe Jack? 

— Eram curier pe bicicletă. 

— Poftim? 

S-a întors şi s-a sprijinit de uşă. 

— Am renunţat la şcoală ca să mă înscriu la Colegiul de 
Arte Plastice. Părinţii mei au fost foarte supăraţi din cauza 
asta. Nu au vrut să-mi plătească şcoala. Ei doreau ca eu să 
devin avocat. Tatăl meu avea o fierărie şi muncise din greu 
ca eu să ajung cineva, să am o profesie. Drept urmare, eu 
m-am angajat curier. 

— Şi limuzina lui Jack ţi-a călcat bicicleta? 

— Nu. Într-o seară, târziu, am adus nişte planuri şi l-am 
găsit singur la birou. Am stat puţin de vorbă. Mi se părea 
gras şi caraghios, dar mă simţeam foarte bine în camera 


aceea cu aer condiţionat. Eram în luna august şi era o 
căldură înăbuşitoare. Când m-am întors pe Sixth Avenue, 
am constatat că mi se furase bicicleta. Ştii cum operau? 
Dădeau pe lacăt cu freon, apoi spărgeau metalul îngheţat. 
Fusese o zi grea pentru mine şi rămăsesem acolo plângând, 
când a apărut Jack, cu planurile sub braţ. Mi-a cumpărat o 
bicicletă nouă, apoi m-a invitat la masă şi mai târziu am 
devenit prieteni. Peste trei luni ne-am căsătorit. 

Mă gândeam nedumerit de unde cumpărase el o bicicletă 
în plină noapte. 

— După căsătorie te-ai împăcat cu părinţii? 

— Jack avea atunci câteva sute de milioane. Ei au 
considerat că m-am orientat foarte bine. 

— Şi cum ai devenit din curier consilier în afaceri? 

— M-am culcat cu şeful. 

— Serios? 

— Serios. Jack a considerat că am cap de afaceri. El 
conducea singur de peste douăzeci de ani. Nu-i plăceau 
partenerii. Dar a început să simtă nevoia unui sfătuitor. Se 
obişnuise să-mi prezinte un plan şi eu îmi exprimam 
părerea. 

— O situaţie foarte neobişnuită într-o corporație. 

— Fusesem în Columbia. Am fost nevoită să învăţ tot felul 
de lucruri ca să ţin pasul cu el - ca de exemplu ce furculiţă 
se foloseşte la salată -, dar nu eram proastă. Şi eram atentă 
la tot. Nu s-ar fi întâmplat însă aşa dacă Jack nu s-ar fi 
certat cu familia lui. Părinţii lui i-ar fi căutat cu multă grijă o 
soţie. Ei erau genul de oameni care ţineau foarte mult la 
etichetă. Din punctul lor de vedere, o soţie trebuia să se 
ocupe doar de educaţia copiilor, de îngrijirea casei şi de 
organizarea petrecerilor. 

— De ce nu aţi avut copii? 

— El nu voia... 

— Dar tu? 

— Ne-am distrat foarte bine, Ben. Eram foarte ocupați. lar 
eu eram foarte tânără... şi încă mai sunt. S-a întors să 


plece. Mi-am dorit un copil cu Ron. 

Am rămas în pat, gândindu-mă la Jack. La cei douăzeci de 
ani ai ei, Rita îl considerase gras şi caraghios. Deci nici pe 
departe atrăgător. Şi nici nu mi se părea că se căsătorise cu 
el doar pentru bani. Mai degrabă fusese atrasă de firea lui 
dinamică şi de viaţa activă pe care i-o promitea. În timp ce 
el, mult mai în vârstă şi mai înţelept, o considerase o fire 
răzbătătoare. Am simţit din nou că îmi pare rău pentru el. 
Probabil că în dimineaţa aceea se întrebase unde greşise. 

Am simţit miros de fum. Mi-am tras repede pantalonii pe 
mine. 

— E-n regulă! am auzit-o pe Rita strigând. E de la pâinea 
prăjită. 

Prin bucătărie plutea un fum albastru. Ea era roşie la faţă, 
dar veselă. A aruncat feliile arse. 

— A doua încercare îmi va reuşi din plin. 

— L-ai iubit pe Jack? 

— A fost cel mai bun prieten al meu până să-l cunosc pe 
Ron. 

— Ai putea spune despre el că este o fire înflăcărată? 

— Nu era un tip rece. 

— Fără supărare, am înţeles însă că voi aţi depăşit de mult 
stadiul geloziei înfocate. Dar împotriva tatălui său părea 
destul de aprins. Şi mi se pare la fel de aprig în afaceri. Nu 
pare însă înnebunit după tine. Nu atât cât să omoare din 
cauza ta. 

— Dar abia mi-ai spus că şi-ar fi dorit să nu am nici o 
relaţie cu Ron. 

— Şi-ar fi dorit”. Dar nu părea suficient de pornit pentru a 
comite o crimă. 

— Ar ucide ca să câştige. Nu ţi-ai dat seama de acest 
lucru? 

— Nu. Am văzut în el un tip foarte fericit cu munca lui şi 
mult prea deştept pentru a risca să-şi petreacă restul vieţii 
în închisoare. Eu cred că atunci când a auzit de tine şi Ron, 
a renunţat la tine. 


— N-ai dreptate. Jack ştie că înainte nu l-am înşelat 
niciodată. Mă vrea înapoi. Şi cu Ron mort, probabil că mă 
va avea. 

— Se pare că ai luat deja o decizie importantă. 

— Nu şi în cazul în care el l-a omorât pe Ron. 

Aşadar, asta era sarcina mea. M-am străduit să-mi ascund 
adevăratele sentimente, dar eram şocat şi dezamăgit. Nu o 
îngrijora prea tare procesul. Lăsase lucrul ăsta în seama lui 
Rose şi a avocaţilor. Ea privea mult înainte, dincolo de 
perioada procesului, sperând să-i pot confirma că soţul şi 
prietenul ei miliardar îi va fi un bun partener pentru tot 
restul vieţii. 

Era un plan avantajos. Ea rămânea în miezul acţiunii, în 
timp ce în adâncul sufletului îi păstra credinţă veşnică 
iubitului pierdut. Era doar o fantezie de-a ei? Nu neapărat. 
O idee romantică? Absolut. Practică? Poate că în ascuns îşi 
făcuse un plan: dacă Jack nu-l omorâse pe Ron, cine era mai 
în măsură s-o dovedească decât un amator? 

— Care-i următoarea mişcare, Ben? 

— Trebuie să mă gândesc. 

M-am gândit tot week-end-ul, ceea ce a constituit o 
experienţă umilitoare, având în vedere că eu nu-mi mai 
pusesem mintea la contribuţie decât în materie de vânzare 
a caselor. Am mai reflectat puţin şi la situaţia financiară a 
lui Jack. Dar în week-end nu era timpul potrivit pentru a 
aduna ultimele bârfe din lumea afacerilor: nu puteam să 
deranjez oamenii acasă. Aşa că m-am întrebat din nou: dacă 
Jack nu l-a omorât pe Ron, atunci cine a făcut-o? 

Dar cu Alex Rose, omul din umbră, cum rămâne? El se 
ocupa de securitate. Aduna informaţii. Era un hoţ 
ascultător. Rezista oare în continuare datorită indulgenţei 
unui om bogat sau era un om de încredere, abil, care-l 
proteja pe Jack? Un lăudăros? 

Nici un stăpân nu este un erou pentru valetul lui. Se 
întrebase oare Alex Rose de unde avea şeful lui atâţia bani? 


Sau el sărise imediat în ajutor când şeful îi sugerase ce 
fericit ar fi fără Ron Pearlman? 

Duminică dimineaţa, la Drover, am refăcut pe hartă tot 
traseul. Încă era posibil, având în vedere lipsa de probe a 
poliţiei, ca un zănatic din neamul Chevalley sau altcineva 
să-l fi împuşcat din greşeală pe Ron. Vărul meu Pink o fi 
aflat ceva până acum. Dar el nu mi-ar spune niciodată, încă 
şi mai puţin decât ar face-o poliţiştii. 

Duminică seara am chemat la telefon un pictor portretist 
căruia îi vândusem un garaj. Am aşteptat până s-a 
întunecat, căci el îmi spusese cândva că are o amantă 
geloasă. Numele ei era „lumina zilei”. Când mi-a răspuns, 
se cam bâlbâia un pic, de parcă de-abia o înşelase cu o altă 
iubită, pe nume Chardonnay. 

— Am o întrebare profesională pentru tine, i-am spus. 
Când pictezi un portret, desenezi mai întâi forma craniului? 

— Forma craniului? 

— Adică mai întâi desenezi oasele, apoi carnea şi pielea? 

— A, da. Desigur. La început obişnuiam să fac o grămadă 
de schiţe. 

— Făceai multe schiţe? Dar n-ai putea să desenezi peste 
ceea ce-ai făcut înainte? 

— Asta ar însemna să fac multe ştersături. 

— Dar n-ai putea să pictezi peste schiţă? am continuat eu, 
gândindu-mă că un avocat ar fi considerat că încerc să 
conduc martorul în direcţia dorită de mine. 

— Bineînţeles, a răspuns el afabil. Dar ce faci? Te-ai înscris 
cumva la vreun curs? 

În timp ce şedeam cu o farfurie de ciuperci cappelletti 
dinainte, m-am trezit că mă gândesc din nou la Jack. Poate 
din cauza banilor spre care mă simţisem atras 
dintotdeauna, dar nu puteam ignora posibilitatea ca el să 
fie înglodat în datorii serioase. Încercam terenul ca un 
adevărat jucător. 

Luni dimineaţa, la ora şase, m-am apucat să dau telefoane. 
Treizeci la sută din foştii mei colegi dispăruseră ca gheaţa 


în luna august. Restul păreau ceva mai potoliţi, iar mulţi s- 
au bucurat sincer de apelul meu, care le-a adus aminte de 
vremurile de altădată. 

Mi-au răspuns la telefon destul de îngrijoraţi şi m-au 
întrebat foarte neliniştiţi ce mai fac. Totul dura până când îi 
linişteam spunându-le că nu caut de lucru. Dar au acceptat 
să stea de vorbă cu mine mai mult din teamă decât din 
prietenie. Era bine cunoscut faptul că refuzasem să 
colaborez cu poliţia şi Comisia de Schimb şi se zvonea că-i 
spusesem procurorului statului să se ducă la plimbare - 
ceea ce nu semăna nici pe departe cu limbajul folosit de 
mine atunci când m-am trezit golindu-mi buzunarele pe 
masa din faţa lui. Dar oamenii se întrebau ce informaţii 
deţin şi dacă nu cumva mă hotărâsem în sfârşit să vorbesc. 
Aşa că ei au vorbit cu mine şi mi-au promis să-şi ţină gura în 
legătură cu întrebările puse de mine. Din nefericire, însă, 
nu prea ştiau mare lucru. 

LTS era o companie particulară, aşa că Jack Long avea 
dreptul s-o conducă după bunul plac. Nu existau oferte 
publice, nici acţiuni şi de aceea nici un prospect, nici o listă 
SEC, nici un raport de analiză. Asta nu însemna că Long nu 
împrumuta bani, ci doar că avea privilegiul de a o face cu 
discreţie. După ce mi-am pierdut toată dimineaţa la telefon 
- şaizeci de apeluri -, am obţinut numele unor instituţii care 
se presupunea că-i furnizează lui Long fondurile necesare. 
Rita plătea telefonul, aşa că am continuat să sun mai 
departe. În final, Bob Mayall, un priceput investitor 
independent care îmi era mai prieten decât ceilalţi, m-a 
întrebat: 

— De ce n-o suni pe Leslie Harkin? 

În adâncul conştiinţei mele, ştiam că o să ajung la ea. Şi nu 
s-ar putea spune că aşteptam chestia asta cu nerăbdare. 

— Mai eşti la aparat? m-a întrebat Mayall. 

— Da, am răspuns. Dar mă îndoiesc că va accepta să stea 
de vorbă cu mine. 

— Îţi datorează măcar atât, Ben. 


— S-a întors de la Londra? 

— Via 'Tokyo. 

— Credeam că japonezii nu mai au bani. 

Mayall a oftat. 

— Îţi mai aduci aminte, în trecutul îndepărtat, când a 
apărut pe scenă Lexus? 

— Un automobil grozav. 

— Ei bine, ceea ce au învăţat japonezii din construcţia şi 
finisarea unui Lexus şi a lui Infiniţi au aplicat acum în 
producţia maşinilor de serie. Luxoasele şi excelentele 
maşini Subaru şi Toyota vor invada piaţa şi îi vor detrona pe 
cei din Detroit. Japonezii sunt ocupați până peste cap cu 
ele. Leslie Harkin munceşte din greu, în Silicon Valley, 
conducând M&As plătit de japonezi, de la Tokyo. 

Era o noutate pentru mine şi o veste proastă pentru cei 
din Silicon Valley. Mi-am adus aminte de vremea petrecută 
împreună cu Leslie Harkin la Rustbelt. Nu exista nici un 
atelier mecanic din statul Michigan unde ea să nu-şi fi vârât 
coada. Pentru majoritatea sindicaliştilor înfrânți ea era 
diavolul în persoană. Şi din moment ce eu devenisem şeful 
diavolului, ei au aprins artificii în seara în care am fost 
închis. 

Nu voiam să vorbesc cu Leslie, deşi ea era cea mai în 
măsură să-mi furnizeze informaţiile dorite. Ca un tren a 
cărui locomotivă deraiase de pe şină, eu mergeam mai 
departe, indiferent dacă îmi convenea sau nu. 

— Lucrează singură? 

— Dar unde ai fost până acum? 

— Acasă. 

— N-ai auzit până acum de Harkin & Locke? 

Înainte de a apuca să comentez această nefericită 
asociere, am auzit un țipăt venind dinspre hambar. 

M-am repezit imediat spre hambar, reuşind să-mi rup un 
buzunar în clanţa uşii. Maşinile se aflau la parter, învăluite 
în întuneric, iar apartamentul familiei Mealy era deasupra, 
unde se ajungea pe o scară interioară. 


— Nu! am auzit-o pe Alison strigând. 

Janet a ţipat. Ceva a căzut cu greutate, scuturând praf din 
grinzi. 

Am urcat scările de lemn câte trei trepte deodată. Uşa lor 
era larg deschisă şi atârna într-o singură balama. Prin 
micuța sufragerie am văzut până în bucătărie: doamna 
Mealy se târa pe podea; un bărbat mătăhălos o urmărea ca 
s-o lovească; Alison, agăţată de piciorul lui, striga: 

— Nu, tată! 

Tom Mealy fusese eliberat. 

Când am intrat pe uşă, el s-a întors furios spre mine. După 
ce m-a recunoscut, şi-a strâns pumnii, furios. 

— 'Te culci cu nevasta mea, bolborosi el, scuipând salivă 
printre buzele groase. 

— Nu, gemu şi doamna Mealy, târându-se pe linoleum. El 
s-a răsucit spre ea, pregătindu-se s-o lovească din nou. Era 
înalt şi spătos, cu braţe lungi cât circumferința mijlocului 
meu, dar era beat, aşa că am profitat de neatenţia lui şi m- 
am repezit între braţele sale lungi, sperând să-l lovesc cât 
mai rapid în abdomen. Tom a încercat să mă prindă în 
braţe. L-am lovit până când a renunţat şi am continuat să-l 
lovesc şi după aceea. Furia lui se transformase în şoc, apoi 
în derută, pe măsură ce picioarele nu-l mai ascultau. 

Ştiam cum trebuie scos din luptă un adversar. În timp ce 
se prăbuşea, l-am lovit la ceafă şi apoi în cap, ca să fiu sigur 
că rămâne jos. 

Alison a alergat spre mine şi, cu trupuşorul ei tremurând 
tot şi agăţându-se de piciorul meu, m-a rugat: 

— Nu-l mai lovi, Ben. 

Adrenalina mea lucra intens şi gâfâiam. Tom m-a privit cu 
ochi împăienjeniţi de pe podea, încercând să se ridice în 
picioare. 

— Nici să nu te gândeşti, l-am avertizat. 

A renunţat şi s-a lăsat pe spate, cu faţa destinsă şi cu ochii 
închişi. Am ridicat copilul de jos. 


— Alison, ia-o pe mama şi duceţi-vă în casă. Poţi să mergi, 
Janet? 

— Da. Mă descurc. 

— Ajut-o să facă o baie şi eu am să-l chem pe doctorul 
Greenan. 

— Nu. 

— Janet, vreau doar să mă asigur că nu ţi-a făcut nimic 
grav. 

Dar ea a insistat că nu are nimic, că se umflase doar puţin 
- şi îmi tot repeta că Tom nu intenţionase de fapt s-o 
lovească. Îmi mai explică şi faptul că doar atunci când bea 
se comportă astfel. 

— Şi nici nu-mi pot permite un medic, a concluzionat ea. 
Mă simt bine. 

Dar, de fapt, era albă ca varul. Avea obrazul umflat, iar din 
buză îi curgea sânge. Am insistat s-o vadă Steve Greenan. 
„Nu”, a şoptit ea. Şi mi-a explicat că medicul l-ar anunţa pe 
polițistul Moody şi el l-ar aresta pe soţul ei. M-am uitat la 
Alison şi am înţeles că şi ea era de acord cu această logică 
întortocheată. 

— Ben, nu înţelegi? Îl vor trimite înapoi la închisoare. 

Mie mi se părea o idee grozavă, dar mi-am exprimat opinia 
cu multă delicateţe, şi asta abia după ce mi-am recăpătat 
suflul. 

— Poate că ar fi mai bine pentru un timp, până se 
calmează. Acolo îl pot ajuta. 

— Detox nu i-a fost de nici un ajutor data trecută, a spus 
fetiţa. 

— Ssst, o atenţiona mama ei. 

Am privit matahala de pe podea şi m-am gândit la o 
modalitate de a-i proteja familia. Un lucru era sigur: în 
după-amiaza aceea nu mă mai duceam la New York. M-am 
simţit uşurat. Mâine, mi-am zis eu, cu puţin noroc, poate ia 
foc pădurea sau se revarsă râul şi nu mă duc. 

— Bine, am spus eu. Duceţi-vă în casă. Faci o baie fierbinte 
şi te întinzi în pat. O să vorbesc eu cuel. 


— Ben, să nu-l mai loveşti. 

Alison nu mă mai văzuse niciodată într-o asemenea 
postură şi teama de pe chipul ei îmi spunea că va trece mult 
timp până să se convingă că eu nu eram decât un 
supravieţuitor. Când m-am aplecat s-o sărut pe păr, s-a ferit. 

— Promite-mi, mi-a cerut ea. 

— Nu-ţi face griji. Astăzi nu va mai fi nici o bătaie. Du-te 
acum. O să rămân cu el, o să încerc să-l trezesc şi să-l scot 
de-aici. E bine? 

Ea m-a privit fix, neliniştită. 

— Ţi-am promis doar. Du-te. Şi puneţi-vă nişte gheaţă pe 
faţă, doamnă Mealy. 

Au plecat în cele din urmă, aruncând priviri înspăimântate 
înapoi, de parcă eu eram pe punctul de a-l ciopârţi cu 
cuțitul de bucătărie, ascunzându-i părţile trupului în pungi 
de plastic. Ceea ce nu mi se părea o idee prea rea. 

Tom a deschis ochii. 

M-am tras ceva mai departe de el. 

— Au plecat? 

— Au plecat. 

Îşi pipăi nasul şi se strâmbă. Închise ochii şi rămase tăcut. 
Nu-mi aminteam să-l fi lovit în nas. Poate doar din greşeală. 

— Cu ce m-ai lovit? a mormăit el. 

Nu i-am răspuns. 

— 'Te-aş fi rezolvat rapid dacă nu eram beat. 

— N-ai fi avut motiv dacă n-ai fi fost beat. 

— 'Te culci cu nevasta mea? 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Aşa am auzit la White Birch. 

— De la vreun prieten pe care l-ai cunoscut acum o oră? 

— Du-te dracului. 

— Când ai ieşit, Tom? 

— Luna trecută. 

— Şi ţi-a trebuit o lună întreagă ca să vii acasă şi să-ţi baţi 
familia? 

Nu mi-a răspuns. 


— Unde locuieşti, Tom? 

— Pe malul râului. 

Auzisem eu că undeva, de-a lungul râului, îşi aveau locul 
cei fără adăpost. 

— Lucrezi? 

Tom Mealy deschise ochii. Încă nu se trezise, dar faptul că 
fusese lovit pe neaşteptate îl ajuta să-şi limpezească mintea. 

— Mi-au suspendat permisul când aşteptam să se 
pronunţe sentinţa. Trebuie să mai treacă un an până să-mi 
dea permisul înapoi. 

Asta era ceva de natură să mă liniştească. Uneori sistemul 
funcţiona. Însemna că judecătorul îl citise la fel de bine ca şi 
cei de la circulaţie. 

Era prea beat ca să judece, dar mă gândeam că poate 
reuşesc să-l sperii. l-am spus: 

— Tom, îmi pare rău, dar trebuie să-l chem pe polițistul 
Moody. 

Se ridică de pe podea, privind speriat înjur. 

— Nu. 

— Ba da. Ţi-ai fi omorât soţia în bătaie dacă nu apăream 
eu. Ţi-ai înspăimântat fiica. 

— Nu! Mă vor trimite înapoi pentru încălcarea cuvântului 
de onoare. 

— Poate îţi găsim ceva de făcut. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Atunci, n-am ce-ţi face. 

— Hei, dar ce-ţi pasă ţie? a întrebat el, pus pe harţă. 

Eram atent la picioarele lui. 

— O chinui îngrozitor pe Alison. De-abia îşi revenise după 
ultima rundă. 

— Ce vrei să spui? Ce ţi-a spus copilul ăsta? 

— A scris şi în ziare, prostule. 

— O, da... dar nu s-a întâmplat chiar aşa. N-am făcut-o 
intenţionat. Şi, oricum, n-ai nici un drept să te amesteci 
între mine şi familia mea. 

— Nu te ridica, Iom. 


— Cum? A rămas rezemat într-un genunchi, clătinându-se 
puţin. l-am spus: 

— Familia ta nu mai este aici ca să te protejeze. Te omor 
dacă te ridici în picioare. 

Nu eram mândru de ceea ce-i făcusem mai devreme, dar 
eram furios, aducându-mi aminte cum Alison se ferise de 
mine şi aveam o bănuială că şi el simţise lucrul acela. 
Oricum, el încercă să-mi arunce o privire dură, dar nu-i 
prea izbuti. 

— Accepţi să intri din nou în programul Detox sau îl chem 
pe Moody? 

— Nu întru în nici un program! a ţipat el. Lasă-mă în pace! 
Tu nu ştii cum este acolo. 

Nu ştiam dacă se referă la închisoare sau la faptul că era 
un beţiv. Tot ceea ce ştiam cu siguranţă era că nu puteam 
ajunge la nici un rezultat cu el. 

— Tom, dacă-ţi dau o sută de dolari, te sui în autobuzul de 
Florida şi rămâi acolo toată iarna? 

— În Florida nu e zăpadă. Eu sunt şofer de plug de 
zăpadă. 

— Atunci du-te în Alaska. Oriunde în afara Connecticut- 
ului. 

— Pentru nişte amărâţi de o sută de dolari? a întrebat el 
cu un zâmbet şmecher. Vreau cinci sute. 

— Nu am cinci sute. 

— Atunci rămân. 

N-am mai răbdat. L-am ridicat în picioare şi l-am împins pe 
scări în jos înainte ca el să-şi dea seama că ne mişcăm. 

— Ce faci? se jelui el. 

— Mergem la polițistul Moody. 

— Nu. 

Se propti în călcâie. Era prea mare ca să-l trag după mine. 
M-am răsucit ca să-l lovesc, dar a început brusc să plângă. 
S-a aşezat pe treptele de lemn şi a continuat să plângă. 

— Zău aşa, Iom... 

— Te rog, nu mă obliga să mă întorc acolo. 


— Tom, trebuie. Ai să te îmbeţi din nou şi ai să te întorci 
aici, pus pe scandal. 

— Nu mai fac. 

— Ştii foarte bine că n-ai să te ţii de cuvânt. 

— Ba da. Jur! 

— Mă simt obligat să-ţi protejez copilul. Mergem de 
bunăvoie sau mă obligi să-l chem pe Moody? Ştiu că nu vrei 
asta. Tu ştii cum este el. E mai bine să te predai singur. 

Tom Mealy ştia la ce mă refer. Dacă Oliver Moody îl aresta 
în asemenea împrejurări, bătaia pe care o încasase de la 
mine i s-ar fi părut floare la ureche pe lângă ceea ce-l 
aştepta acolo. S-a oprit din plâns şi m-a privit cu o nouă 
speranţă în ochi. Avea din nou privirea aceea şireată pe 
care i-o observasem mai devreme. 

— Dacă mă laşi să plec, îţi spun ceva despre tipul care l-a 
împuşcat pe Renny Chevalley. 

— Ce-ai spus? 

— Şi să-mi dai şi cei o sută de dolari. Hei, dă-mi drumul. 
Mă doare braţul. 

Îl strângeam ca într-o menghină, nu ca să-l ţin sub control, 
ci din cauza uimirii ce mă cuprinsese. 

— Ce-ai spus?! am ţipat. Ce ştii tu? 

— Dă-mi drumul! 

I-am dat drumul. Lumina de-afară cădea pe chipul lui, prin 
fereastra de deasupra grădinii. În timp ce-i priveam faţa 
beţivului îmi treceau prin cap tot felul de idei. Mi-am simţit 
inima grea. M-am gândit că nu ştie ce vorbeşte. 

— Ce-ai spus? am repetat iar. 

— Să mă laşi să plec. 

— Numai dacă părăseşti acest stat. 

— O să mă duc în Massachusetts. Am un amic acolo. 

— Bine. Aş fi preferat un stat mai îndepărtat, dar el ţinea 
acum toate cărţile. 

— Îmi dai şi banii? 

— Mai întâi să-mi spui ce ştii. Despre ce tip vorbeşti? L-ai 
văzut? 


— Un amic de-al meu l-a văzut. 

— Unde? 

— Pe drumul Morris Mountain. 

— L-a văzut? Cum arăta? 

— Nu ştiu. 

— De ce n-a spus poliţiei? 

— Ei, hai c-ai zis-o! 

— Unde-l găsesc pe tipul ăsta? 

— Pe malul râului. 

— Du-mă la el. 

— Mai întâi îmi dai banii. 

— Îi primeşti în clipa în care-l văd. Nu înainte... Urcă-te în 
maşină. 

S-a urcat. Am deschis uşile garajului şi am pornit. 

— Pune-ţi centura de siguranţă. 


Tom Mealy m-a ascultat şi m-a îndrumat spre râu. M-am 
oprit la bancă să scot o sută de dolari, apoi am trecut pe la 
Magazinul Universal, să cumpăr trei pachete de Marlboro şi 
chibrituri. Tom a adormit cu gura deschisă, sforăind tare. 
Mi-am activat detectorul radar de sub scaun. Un asemenea 
detector era absolut interzis în statul Connecticut. 

Opt minute şi jumătate mai târziu am zărit drumul 
forestier de care îmi vorbise Tom. L-am împuns zdravăn în 
coaste. După câteva zgâlţâieli, s-a trezit. Cu greu şi-a adus 
aminte de ce se afla în maşina mea. 

— Trebuie s-o iei pe lângă stejarul ăla. 

Copacul în cauză arăta ca un stâlp, iar în jurul lui crescuse 
oţetar otrăvitor. După ce am parcurs mai multe drumuri pe 
care nu le cunoşteam, ne-am oprit într-un mic loc deschis 
care, judecând după gunoiul din jur, era locul preferat al 
liber-sexiştilor. 

— Acum încotro? 

— Trebuie să mergem pe jos. 

Am lăsat maşina descuiată - cine ar fi vrut să mi-o spargă 
ar fi putut-o face şi cu o sârmă, chiar dacă o încuiam - şi l- 
am urmat pe Iom Mealy spre pădure. Am mers o bucată de 
drum pe o potecă de căprioare, eu ferindu-mă tot timpul de 
căpuşe. 'Iom s-a oprit. M-am uitat în jur. Nu se vedea nimic. 
EI s-a deschis la fermoar şi s-a uşurat. Apoi a pornit mai 
departe. 

Drept înainte, copacii se răreau şi se vedea albia râului. 
Cărarea cobora abrupt spre râu. În locul acela râul era 
foarte adânc şi curenţii extrem de repezi. 

— Unde este hambarul? Am auzit că locuiesc într-un vechi 
hambar. 

— L-au dărâmat nişte tipi şi au vândut lemnul. 

— Şi cum au plecat de-aici? 

— Au construit o plută. Iom a fluierat uşor. După ce i-a 
răspuns un fluierat asemănător, mi-a spus „Vino” şi ne-am 
îndreptat spre banc, mergând pe sub crengile copacilor. 
După o bucată de drum, am ajuns pe o mică pajişte, 


îndărătul căreia se afla un cort cu spatele spre pădure. În 
cort şedeau turceşte trei oameni care-l priveau pe un al 
patrulea, care se străduia să aprindă focul. 

— Ce-ai adus? a întrebat femeia. 

Tom o privi neajutorat. 

— Am uitat. 

— Doamne, Tom, trebuia să aduci de mâncare. 

— Am băut. 

— Cine e ăsta? 

Eram îmbrăcat cu jacheta mea de tweed. Fiind veche, 
părea cam ciudată. Bărbaţii şi femeia din cort erau 
îmbrăcaţi în jeanşi şi cu nişte cămăşi transpirate. Tipul care 
făcea focul - care mi se părea foarte cunoscut - arăta mult 
mai bine în comparaţie cu ceilalţi, cu jeanşi mult mai curaţi, 
cu un pulover mâncat de molii şi cu o canadiană de un 
verde strălucitor, de genul celor împărţite uneori la 
adunările Armatei Salvării. Avea numai zgârieturi pe mâini. 

— Vrea să vorbească cu tine, i-a spus Tom. 

Bărbatul avea cam patruzeci şi cinci de ani - arăta foarte 
trecut -, cu o mustață ca de morsă şi o privire blândă, dar 
temătoare, care-mi aducea aminte de doamna Mealy. 
Mişcările lui erau precise şi lente. Termină de aşezat 
lemnele şi le aprinse cu ultimul chibrit din cutie. S-a aprins 
mai întâi lemnul de deasupra rămurelelor uscate. Apoi îşi 
ridică privirea cu un zâmbet pieziş şi-mi spuse: 

— N-am făcut-o eu, domnule poliţist. 

— Nu sunt poliţist. 

— Dar tot n-am făcut-o eu. 

M-am uitat spre ceilalţi, care mă priveau curioşi, apoi mi- 
am îndreptat din nou atenţia spre el. 

— Poţi sta puţin de vorbă cu mine? 

El a căzut pe gânduri. Aveam în continuare senzaţia că-l 
cunosc. Eram aproape sigur că-l cunosc, dar nu ştiam de 
unde să-l iau. Am deschis un pachet de Marlboro şi le-am 
oferit. 

— Vrei o ţigară? 


Ela luat o ţigară şi şi-a aprins-o de la foc, dând pachetul 
mai departe, tovarăşilor săi. 

— Păstraţi-le, am spus şi m-am îndreptat spre râu. 

EI a vorbit o clipă cu Iom, apoi m-a urmat. 

— Tom zice că-i dai o sută de dolari dacă stau de vorbă cu 
tine. 

— Îi dau lui Tom o sută de dolari ca să plece şi să nu-şi mai 
bată nevasta. 

— Cineva i-a spus că te culci cu ea. 

— Prostii. Le-am lăsat doar să locuiască deasupra garajului 
meu. 

— 'Tom este violent, a spus el liniştit. 

— Apropo, pe mine mă cheamă Ben Abbott. I-am întins 
mâna. 

— O, vă cunosc, domnule Abbott. Mi-a strâns mâna cu 
putere. 

— Scuză-mă, dar îmi pari cunoscut şi nu ştiu de unde. 

— Mă numesc Ed Hawley. Sunt bucătar la Church Hill 
Diner. Veneaţi din când în când la micul dejun. 

— Desigur. O, da. Dar ce cauţi aici? ... Vreau să spun, de ce 
locuieşti în aer liber când ai o slujbă? 

— N-am reuşit să-mi plătesc chiria la timp, mi-a răspuns el. 
Încă mai strâng bani. 

Am rămas stupefiat. Credeam că ştiu şi eu ceva despre 
viaţă, dar nu m-aş fi gândit niciodată că un tip cu slujbă 
permanentă nu ar fi în stare să plătească chiria unui mic 
apartament. El mi-a interpretat uluiala drept simpatie. 

— Hei, nu-ţi face probleme. Am adunat aproape suma 
necesară. Cu puţin noroc, iarna asta voi dormi sub un 
acoperiş. Atâta timp cât îmi păstrez slujba. 

— De cât timp locuieşti aici? 

— Zece, unsprezece ani... am avut ceva probleme cu 
băutura. Acum mi-e mai bine. 

Am rămas tăcut, simţindu-mă un ignorant. El mă privea 
placid. Acum, când mă uitam mai bine la el, vedeam pe 
chipul lui urmările beţiei. Renunţase de câţiva ani. Dar eu îl 


ştiam la restaurant de când ieşisem din închisoare, aşa că 
era limpede că-şi revenise suficient ca să poată primi o 
slujbă. l-am spus: 

— Nu am la mine banii, dar îţi promit că-ţi dau o sută de 
dolari dacă-mi spui ce ştii despre vărul meu. 

— Aş aprecia foarte mult acest gest. Foarte mult. Dar n-am 
văzut mare lucru. 

— Ce-ai văzut? 

— Ei bine, la început n-am înţeles despre ce este vorba. 
Am pus lucrurile cap la cap abia a doua zi, la lucru, când am 
văzut un ziar. Mă refer la chestia cu avionul. 

— Da. 

— Am văzut un tip în maşină. 

— Unde? Unde erai? 

— În apropiere de capătul şoselei Morris Mountain. 

— Cum ai ajuns până acolo? Ai maşină? 

Ed Hawley zâmbi. 

— Două sau trei, dar era ziua liberă a şoferului. 

— Deci, cum ai ajuns până acolo? 

— E o poveste lungă. 

— Nu înţeleg. Încercam să mă stăpânesc, să nu-mi pierd 
răbdarea, căci Hawley părea hotărât să lungească vorba. 

Şi exact aşa a şi făcut, explicându-mi că, pentru a-şi 
suplimenta veniturile, încerca să obţină o slujbă cu ziua la 
New Milford, unde veneau antreprenorii să-şi aleagă 
muncitori dintre oamenii adunaţi acolo. Un fermier de pe 
Morris Mountain - pe care îl cunoşteam, din întâmplare - îi 
oferise cinci dolari pe oră ca să înfigă nişte stâlpi de gard în 
pământ. Hawley acceptase, dar la sfârşitul zilei se certase 
cu fermierul, care refuzase să-i plătească atât cât i se 
cuvenea pentru că nu aşezase toţi stâlpii. Dar Hawley îi 
explicase cum că de vină era ariditatea pământului, motiv 
pentru care nu avusese prea mult spor. Totul luase 
proporţiile unui scandal şi, când fermierul ameninţase că 
cheamă poliţia, Hawley fugise fără nici un ban. 


— Am muncit opt ore la omul acela. Opt ore. Nu mi-a dat 
nimic de mâncare. A trebuit să-i cer permisiunea ca să beau 
apă de la furtunul lui de stropit. Oricum, am plecat rapid 
de-acolo, înainte ca el să-şi cheme prietenii şi să se ia după 
mine. Şi m-am trezit mergând pe Morris Mountain Road, 
gândindu-mă cât am de mers pe jos, pentru că nu trecea 
nici o maşină pe-acolo. Dar deodată am văzut apropiindu-se 
o maşină şi m-am ascuns de frica fermierului... Apoi mi-am 
văzut de drum. 

— Cât era ceasul? 

— Trei şi jumătate. Ştiu pentru că m-am apucat de lucru la 
ora şapte. 

— Zi mai departe. 

— Am văzut un mic avion alb ce se apropia de pământ şi 
am avut impresia că se va prăbuşi în copaci. Apoi a 
dispărut. N-am auzit nici o bubuitură, n-am văzut nici un 
fum, aşa că mi-am închipuit că a aterizat cu bine. 
Bineînţeles, habar n-aveam că există pe-acolo o pistă de 
aterizare. Zece minute mai târziu am văzut maşina venind 
pe şosea. A apărut din viraj şi, când am văzut că nu e 
fermierul, i-am făcut semn cu mâna. Tipul a trecut pe lângă 
mine. 

— Cum arăta? 

— Am văzut că purta ochelari de soare şi pălărie. 

— Ce fel de ochelari de soare? 

— Cu lentile-oglindă. 

— Şi ce fel de pălărie? 

— Era de fapt o şapcă. O şapcă de base-ball. 

Grozav! Dacă era vreun om în Newbury care să nu aibă 
cel puţin o şapcă de base-ball, eu nu-l întâlnisem încă. Mulţi 
îşi păstrau una nouă acasă, ca s-o poarte la cină. 

— Nu i-ai văzut faţa? 

— N-am reuşit să văd nimic în spatele acelor geamuri 
fumurii. 

— Din cauza ochelarilor de soare? 

— Şi a geamurilor fumurii ale maşinii. 


— Ce fel de maşină era? 

— O maşină veche. Poate un Camaro. 

— De ce „poate”? 

— Ei bine, pentru că părea nouă. Dar nu se mai fabrică aşa 
ceva, nu? 

— Nu, nu se mai fabrică. Ai văzut numărul maşinii? 

— Era un număr de Connecticut, a răspuns el. Ceva cu 
HAL. Trei numere şi un HAL în coadă. Am ţinut minte acest 
HAL deoarece era numele computerului din „2001”. 

L-am bătut pe umăr şi i-am strâns mâna. Eram sigur că 
numărul acela putea fi găsit pe computerul lui Marian 
Boyce. 

— Îţi sunt recunoscător, Ed. 

— Înţeleg, era vărul tău. Dacă aş fi ştiut, presupun că ţi-aş 
fi spus mai demult, când te-am văzut prin restaurant. Dar 
nu credeam că un tip de pe Main Street poate fi un 
Chevalley. Vai de mine, când mănâncă vreunul din ei acolo, 
trebuie să speli totul împrejur. 

— Mulţumesc foarte mult. Uite - i-am dat cartea de vizită - 
vreau să ţinem legătura. Ai spus că ai adunat ceva bani, nu? 

— Ceva. 

— Ei bine, poate reuşesc să-ţi găsesc ceva mult mai 
convenabil. Ştiu nişte persoane dispuse să închirieze şi 
poate izbutesc să le conving să-ţi facă o reducere. Când 
lucrezi? 

— Mâine. 

— Îţi aduc suta de dolari mâine dimineaţă. Imediat ce se 
deschide banca. 

— Ştii, tipul din maşină putea fi vreun puşti care pornise la 
plimbare. 

Ed avea dreptate, dar eram de părere că încerca să-şi 
liniştească cugetul pentru faptul că nu anunţase poliţia. I- 
am pus restul de ţigări în palmă şi ne-am întors spre 
luminiş, unde 'lom mă aştepta cu palma întinsă. 

Dar mai întâi l-am dus cu maşina până la New Milford, ca 
să fiu sigur că se suie în autobuzul de Pittsfield. I-am spus 


să nu se mai întoarcă în Newbury beat. lar dacă voia s-o 
vadă pe Alison, l-am atenţionat că trebuie să mă anunţe din 
timp. l-am dat banii şi el a urcat scările râgâind şi 
mormăind. Şoferul de autobuz părea încântat să-l vadă şi 
mi-a mulţumit călduros când i-am cumpărat bilet. 

Am depăşit autobuzul la prima scurtătură şi m-am 
îndreptat spre Marian Boyce. 

Marian m-a primit la Plainfield cu o călduroasă strângere 
de mână. 

— Ce te aduce în casa Femeii-monstru? 

— Am numărul parţial al unei maşini care a plecat de pe 
pista lui Al în după-amiaza în care a fost împuşcat Renny 
Chevalley. 

— De la cine? 

— Un tip fără casă care mergea pe şosea. 

Ea m-a invitat înăuntru. Sediul poliţiei era la fel de 
strălucitor şi auster ca şi biroul de asigurări de la Church 
Hill, al lui Jack Butler. Pe pereţi, în loc de familii fericite, se 
vedeau afişe cu criminali căutaţi, iar personalul din jur 
purta armă; dar curăţenia, aranjamentul şi filtrul de cafea, 
toate promiteau aceeaşi noapte de somn liniştit. 

Biroul temporar al lui Marian Boyce aparținuse unui 
economist, cu o secretară foarte deşteaptă. Pe masa de 
lucru avea un creion, un telefon şi un carneţel. Şi un 
computer. Lângă el se afla fotografia înrămată a unui 
băieţel fixând camera aparatului. 

— Tipul ăsta are vreun nume? m-a întrebat ea. 

— De ce n-am verifica mai întâi numărul maşinii? 

— De ce să nu-mi spui tu numele martorului? 

— Dacă descoperim ceva, îţi spun numele tipului. Dacă nu, 
de ce să-l necâăjim pe bietul om? 

Marian m-a privit cu răceală. l-am răspuns la fel. 

— HAL, un vechi Camaro poate. De culoare închisă. 
Neagră sau albastră. 

Marian s-a resemnat şi a pus în funcţiune computerul. 


— Stai jos, m-a invitat. M-am conformat, studiind 
fotografia băieţelului în timp ce ea se încrunta cu privirea 
aţintită pe ecran. Copilul avea bărbia şi ochii ei. Dacă învăţa 
să-şi păstreze zâmbetul, avea să ajungă un bun poliţist când 
se făcea mare. 

Marian se încruntă şi mai tare în faţa numeroaselor 
informaţii apărute pe ecran. 

— Ele Jason, m-a informat ea. 

— Câţi ani are? 

— Cinci ani. 

— N-am ştiut că ai un copil. 

— Aveam de gând să-ţi spun despre el de-abia la a doua 
întâlnire. 

Apăsă o clapă şi afişajul se opri. 

— Ai găsit ceva? 

— N-o să-ţi placă. 

— Ce anume? 

— Ei bine, după ce am eliminat toate maşinile cu HAL în 
număr marca Camaro, am ajuns la un Camaro din 1973, 
albastru, 337 HAL. 

— Al cui este? 

— Este înregistrat pe numele firmei Chevalley Enterprises. 

— Cum? 

— E maşina lui Renny. 

— Nu se poate. El nu conducea un Camaro. A cumpărat un 
Blazer cu patru uşi când s-au născut copiii. 

— A înregistrat Camaro-ul în circulaţie cu două săptămâni 
înainte de a fi omorât. 

— O, Doamne! E una din maşinile lui refăcute. 

Ea şi-a notat ceva, a mai apăsat nişte taste şi s-a întors 
spre mine. 

— Acum să auzim numele martorului. 

— Ed Hawley. E bucătar la Church Hill Diner din Newbury. 
Să nu-i faci probleme. 

— Contrar părerii pe care ţi-ai făcut-o despre mine, nu 
urmăresc ca toţi martorii să fie daţi afară din slujbele lor. Şi 


nici sergentul Bender nu urmăreşte acest lucru. Dacă nu te 
deranjează prea tare, am vrea să discutăm şi noi cu domnul 
Hawley. Poate a mai văzut ceva. Ca, de exemplu, numărul 
337 sau chiar chipul şoferului. 

— L-am întrebat eu. Nu a văzut. 

— Mulţumesc, Sherlock, dar am vrea şi noi să punem 
aceste întrebări. 

— Îmi pare rău. Sunt foarte dezamăgit. Credeam că voi 
descoperi ceva. 

— Cel puţin am aflat că vărul tău era aşteptat pe pistă. 

— Iar tipul care l-a împuşcat i-a furat maşina. 

— Posibil. 

— Unde crezi că se află acum? 

— Am cerut deja computerului să-mi afişeze maşinile 
furate şi abandonate. 

Ea m-a privit ca de rămas bun. M-am uitat spre fotografia 
de pe birou. 

— Unde este tatăl lui? 

— Soţul meu era şi el poliţist. După ce am completat un 
dosar de dare în judecată pentru proceduri disciplinare 
necorespunzătoare, cei în cauză s-au răzbunat şi i-au luat 
postul. O dată cu postul a pierdut şi casa. Era o căsuţă 
drăguță, în genul celei pe care o are şi polițistul Moody. Ela 
considerat că eu purtam întreaga vină şi ne-am despărţit. 

— Marian, pot să-ţi pun o întrebare? 

— Încearcă! 

— Dacă a fost vorba de droguri, crezi că tipul a plănuit să-l 
omoare sau a fost o încăierare întâmplătoare? 

— Îmi pare rău, Ben. Nu pot discuta despre asta. 

— Haide, Marian, nu am întrebat decât dacă tu crezi că a 
fost o crimă premeditată sau o luptă spontană. 

— Eu pot asculta supoziţiile tale, dar ale noastre sunt 
secrete. Mulţumesc că ai trecut pe-aici. Şi apreciez faptul 
că mi-ai spus numele martorului. 

— Dovedeşte-ţi aprecierea! Răspunde-mi la o întrebare. 

— Ce anume? 


— Avionul lui Renny s-a prăbuşit în copacul acela în timp 
ce ateriza sau decola? 

— În timp ce decola. 

— A fost împuşcat prin parbriz? 

— Ajunge! Nu-ţi mai răspund la nici o întrebare. Suntem 
chit. 

— Nu, nu, nu. Marian, suntem chit în privinţa martorului, 
dar mi-ai rămas datoare din noaptea aceea. 

— Ba tu îmi eşti dator mie. Bender a vrut să te aducă aici 
după ce ţi-a verificat permisele de portarmă. La fel ca şi 
tâmpitul pe care l-ai lovit - apropo, frumoasă lovitură- 
proastă mişcare, dar frumos aplicată. La Leavenworth v-a 
învăţat cum să loviți cu stânga? 

— La şcoala pregătitoare. 

Am plecat gândindu-mă că existenţa maşinii lui Renny pe 
pista aeroportului, ceea ce sugera că Renny plănuise să 
aterizeze acolo, se cam potrivea cu teoria lui Marian Boyce 
despre transportul de droguri. Într-un fel. Dar cum de se 
prăbuşise în timp ce decola? Încercase să scape? Sau 
avusese intenţia să se îndrepte spre Danbury ca să 
înapoieze avionul, aşa cum promisese? Şi i-a lăsat 
pasagerului său o maşină cu care să se deplaseze. Atunci de 
ce rămăsese cocaina în avion? Era un nonsens să se ducă cu 
ea pe aeroportul din Danbury, unde se afla Chernowsky. De 
ce nu lăsase cocaina pe pista retrasă a lui Al Bell? 

Eram de asemenea curios să aflu cum ajunsese Camaro-ul 
acolo, aşa că am trecut prin Frenchtown şi i-am întrebat pe 
mecanici şi pe funcţionarele din biroul de la Chevalley 
Enterprises dacă îşi aminteau ce făcuse Renny cu Camaro- 
ul în preajma morţii sale. După câte spuneau ei, nu 
remorcase maşina, iar şoferul de la depanări mi-a confirmat 
că Renny nu scosese maşina după program. Aşadar, dacă el 
nu remorcase maşina până la Morris Mountain, cine îl 
adusese înapoi după ce lăsase maşina acolo? 

Ştiam eu cam cine putea să-mi furnizeze o informaţie în 
acest sens, deşi era foarte complicat de ajuns la persoana 


aceea. Asta însemna să mai amân cu o zi plecarea la New 
York. Încă o zi fără s-o văd pe Leslie. Cu puţin noroc, Jack 
Long, Rita, Alex Rose aveau să facă cu toţii mărturisiri 
complete în cazul morţii lui Ron Pearlman şi în felul acesta 
n-aş mai fi fost nevoit să plec deloc. 

Un om înţelept se duce să vorbească cu o femeie din 
neamul Jervis când tatăl, fiii şi fraţii ei sunt plecaţi. Cel mai 
sigur era să te duci în prima zi a sezonului de vânătoare. N- 
am putut aştepta până atunci, aşa că mi-am încercat 
norocul pe la ora douăsprezece la prânz - m-am gândit că e 
ceasul la care bărbaţii din neamul Jervis îşi iau berea la 
White Birch. 

Ramura familiei lui Gwen locuia în rulote, aşezate în cerc 
ca nişte căruţe în prerie. Se aflau chiar în adâncul pădurii, 
departe de Frenchtown, pe marginea Rezervaţiei 
Housatonic. În mijlocul cercului de rulote, pe pământul 
bătătorit, se băteau copiii. Rufele atârnau pe sfori. În 
spatele rulotelor erau maşini şi camioane. Femeile şi-au 
chemat imediat copiii când m-au văzut parcând maşina 
lângă rulota ruginită a lui Gwen, tip Ford '79. Legătura mea 
de familie cu neamul Chevalley n-avea nici o importantă 
aici: cei din neamul Jervis nu făceau nici o distincţie între 
Frenchtown şi Main Street. 

Uşa de metal a rulotei era îndoită la lacăt şi cineva o fixase 
provizoriu, urmând să fie îndreptată cândva. Dar tot 
rămăsese un spaţiu destul de mare între uşă şi cadru, prin 
care se vedea un prosop roz. Am ciocănit de câteva ori. 

— Gwen, sunt eu, Ben Abbott. 

— Ştiu de ce ai venit, m-a întâmpinat ea. Halatul ei vechi 
ar fi arătat jalnic pe o femeie mai slabă. Dar la cei patruzeci 
de ani ai ei, Gwen îşi păstrase formele pline, sânii 
voluptuoşi, mijlocul subţire şi picioarele zvelte. Nu era o fire 
închisă, ci doar tristă. 

— Îmi pare foarte rău, Gwen. Mi-e dor de el şi ştiu că şi tu 
îi duci lipsa. 


Ea rezistase în şcoală până la clasa a zecea, timp în care 
rămăsese de mai multe ori repetentă, şi în cele din urmă 
renunţase, când eu ajunsesem în clasa a şaptea. Pubertatea 
mă îndrumase spre ea, cu şase cutii de bere Budweiser, 
cumpărate de Pinkerton Chevalley. Atunci nu era o fire 
posacă, ci doar o fată - o femeie mare, caldă şi primitoare. 
Dar acum, în halatul acela ponosit şi cu un dinte lipsă, era 
încă apetisantă şi m-am trezit că-i studiez liniile unduitoare 
ale corpului, amintindu-mi cât de norocos fusesem că ea 
acceptase să fie prima mea femeie. 

— Pot să intru? Trebuie neapărat să vorbesc cu tine, 
Gwen. 

— Despre ce? 

— Despre Renny. 

— De ce? 

— Încerc să aflu cine l-a omorât. 

Ea mă ţintui cu privirea. 

— Nu se ocupa cu traficul de cocaină, nu-i aşa? 

— Poliţiştii aşa cred. Nu vezi cum mi-au distrus uşa? Au 
dat buzna în toate rulotele. Au speriat copiii. 

— Aveau permis de percheziţie? 

— Oh, aveau o mulţime de acte. Dar cu toate astea au 
plecat foarte dezamăgiţi. 

— Renny nu transporta cocaină, nu-i aşa? am întrebat-o 
din nou. 

— Oamenii de pe-aici sunt foarte enervaţi. Gwen mă privi 
din nou cu atenţie, apoi spuse: Hai să facem o plimbare. 
Stai puţin să mă îmbrac. 

A reapărut în jeanşi şi cu o cămaşă largă. Îşi trecuse cu 
pieptenul prin părul roşcat, tuns scurt. Înainte avea părul 
lung până în talie. În noaptea în care mă iniţiase pe mine, 
avea părul împletit într-o coadă pe care şi-o înfăşurase în 
jurul gâtului meu, speriindu-mă îngrozitor. S-a uitat spre 
mine şi a spus: 

— Aveam de gând să-mi las iar părul lung, pentru el. 

Ne-am urcat în maşină. 


— Unde vrei să mergem? 

— La popas. 

Ştiam că se referea la micul popas de pe ruta 7. Locul de 
plimbare de la Danbury Fair îi era la fel de străin şi o 
intimida la fel de tare ca şi Fifth Avenue. Privind spre 
pădurea ruginie ce străjuia drumul, ea îşi aprinse o ţigară 
şi-mi spuse: 

— Era un om extraordinar. 

— Cum de l-ai prins în plasă? 

Tot nu-mi venea să cred. Renny nu era genul de bărbat 
fustangiu. 

— Afurisitul meu de camion s-a oprit pe drumul 349. S-a 
întâmplat ca Renny să fie pe-acolo, cu maşina lui de 
depanare. Ne-am plăcut unul pe altul, a zis ea zâmbind. 
După aceea, am profitat de orice ocazie ca să fim împreună. 

— Şi soţul tău ce zice? 

— Ultima oară când am auzit despre el era cu un echipaj 
de exploatare petroliferă în Golful Persic. N-am mai primit 
nici un ban de la el din luna mai. 

— Renny îţi dădea bani? 

— Du-te dracu', Ben Abbott! 

— Vreau să spun, te ajuta? 

— Despre ce voiai să vorbim? 

— Avea Renny probleme cu fraţii tâi? 

— Pete l-a scos o dată de pe drum, în Morrisville. Am 
vorbit cu tata şi el i-a ordonat să-l lase în pace. l-am spus că 
sunt suficient de mare ca să umblu cu cine vreau. 

— Atitudinea asta împăciuitoare nu-i prea seamănă tatălui 
tău. 

— Tata suferă de artrită acum. S-a mai îmblânzit. 

— Pete a preluat conducerea? 

N-am spus „afacerile”, dar ea ştia că mă refeream la 
maşinile furate, la contrabanda cu ţigări, la distribuirea 
bunurilor furate. Şi a drogurilor spre camioane. Cu ani în 
urmă, când Fraţii Hunt din Texas au pus stăpânire pe piaţa 
de argint, cei din neamul Jervis au făcut bani frumoşi topind 


toate sfeşnicele pe care reuşiseră să le fure din casele 
oamenilor din ţinut. 

— Micul Bill. Pete cam are probleme cu băutura, a răspuns 
ea. 

— Bună alegere, am spus. 

Micul Bill Jervis scăpase ca prin urechile acului de o 
condamnare în anul 1978. Un tip din Derby încercase să-l 
înşele într-o afacere cu droguri şi el îl omorâse. 

— Ce fac copiii? 

Gwen se însenină. 

— Josie e în armată. A ajuns caporal. 

— Când s-a înrolat în armată? 

Chipul ei se întunecă din nou. 

— Ticăloşii ăia din familia MackKay n-au scris nimic în ziar. 

Nu eram surprins; „Clarion”-ul familiei MacKay trâmbiţa 
despre şcoală, sport, realizările din agricultură, bugetul 
oraşului, numai în cazul unor persoane ce respectau o 
anumită ordine socială, în care fiecare îşi cunoştea bine 
locul. De asemenea, circulau nişte zvonuri cum că iniţierea 
sexuală a lui Scooter fusese o dezamăgire pentru toată 
lumea. 

— Dar Rick ce face? 

— Ar lucra şi el la o conductă de petrol dacă şi-ar găsi 
tatăl... Micul Bill se ţine de capul lui să conducă şi elun 
camion. 

— Îmi pare rău pentru el. 

Se zvonea că verii canadieni ai familiei Jervis, care furau 
ţigările aduse de Jervişii din Newbury în Statele Unite, 
uitaseră să le declare la graniţă. 

— Mda, ei bine, Rick nu e prost, poate... 

Am lăsat fraza în suspensie până când am ajuns la un loc 
de popas de pe marginea drumului. Nu-mi plăcea să 
recunosc, dar nu-mi dădea pace ideea că poate bătrânul 
Jervis intervenise în favoarea lui Renny, împotriva lui Pete, 
din cauza afacerilor. Poate se gândise că Renny le-ar fi fost 


de mare folos în transportul drogurilor, ca unicul pilot pe 
care-l cunoşteau. 

— Ce vrei să ştii deci despre Renny? 

— Ce discutaţi voi în intimitate, i-am răspuns, ştiind că o 
întrebare directă i-ar fi întors stomacul pe dos. Ne aştepta o 
lungă după-amiază. 

— Poftim? 

— Genul de lucruri pe care ţi le-ar fi spus numai ţie. 

— lisuse, m-ai speriat, Ben. Am crezut că vrei să-ţi spun ce 
vorbeam în timp ce făceam amor. 

— Fac pariu că ţi-ar fi spus dacă făcea trafic de cocaină. 

— Nu făcea. 

— Eşti sigură? 

— Ben, cât timp a trecut de când nu ai mai ţinut într- 
adevăr la cineva? M-a privit cu înţelegere - ca o mamă care- 
i explica fiului ei fapte de viaţă. Aş fi putut spune „de 
douăzeci de minute”, de când o văzusem pe ea în halat, dar 
nu la genul ăsta de dragoste se referea ea. 

— De vreo câteva zile. 

— Ei bine, încearcă să-ţi aminteşti de ceva ce nu i-ai fi 
spus. 

— La asta m-am referit şi eu. lar tu susţii că Renny ţi-ar fi 
spus dacă transporta cocaină. 

— Exact. 

— Dar dacă lucra pentru tatăl tău? Ţi-ar mai fi spus? 

— De ce nu? Tata şi cu mine ne înţelegem foarte bine. M- 
am uitat la ea. Mă privea uşor nedumerită, dându-mi de 
înţeles că, deşi era bucuroasă pentru Josie că era în armată 
şi îngrijorată pentru Rick, Gwen rămânea tot o Jervis. Şi era 
adevărat că tatăl ei, un bărbat neobişnuit cu blândeţea, 
avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru ea. Mi-am 
amintit, de asemenea, că ea şi majoritatea celor din clan 
vorbeau şi citeau corect - poate că citiseră Biblia în familie, 
sau ceva de genul ăsta -, ceea ce te făcea să crezi că ei erau 
doar nişte oameni obişnuiţi, din clasa mijlocie, care locuiau 


în rulote dintr-o simplă întâmplare. Dar nu era aşa. Ei erau 
Jervis. 

Aşa că problema mea era următoarea: nu ştiam dacă s-o 
cred că-mi spune adevărul. Dacă Renny lucrase pentru tatăl 
ei, era posibil să mă mintă. Nu-mi datora nimic şi nici nu 
exista speranţa de a-l aduce pe Renny înapoi. 

Am ajuns la locul de popas. Se aflau acolo o băcănie şi o 
farmacie, un magazin de jucării, un centru de închiriat 
casete video, un magazin de băuturi, unul de îngheţată şi 
mult spaţiu de închiriat. În timp ce eu am adus nişte cafea, 
ea a luat-o la fugă înainte. Am găsit-o în magazinul de 
jucării. Vânzătoarea era foarte nervoasă, urmărind-o pe 
Gwen îndeaproape. S-a liniştit de-abia când m-a recunoscut 
pe mine. Venisem de mai multe ori pe-acolo, încercând să 
închiriez unul din magazinele goale. 

Ne-am dus spre magazinul cu îngheţată, apoi ne-am 
plimbat prin farmacia şi băcănia goală. Am întrebat-o dacă 
vrea să-i cumpăr ceva. Mi-a răspuns că nu are nevoie de 
nimic, deşi a vrut să se uite la casetele video. I-am cumpărat 
o copie folosită a filmului „Sea of Love”. 

Când ne-am întors în maşină, în timp ce ieşeam din 
parcare, ea mi-a spus: 

— Ben, ia priveşte. 

M-am uitat. Şi-a ridicat cămaşa. Credeam că vrea să 
glumească cu mine. Într-adevăr, când şi-a ridicat cămaşa, i- 
am văzut sânii plini şi rotunzi. Dar nu asta voia ea să-mi 
arate. De sub cămaşă s-au rostogolit mai multe casete 
video, câteva şampoane, parfumuri, cutii de pateu şi un 
ursuleţ. 

— Hei, le-ai furat... 

— Ha, ha! a râs ea cu plăcere. 

— Te-ai folosit de mine ca să furi. 

— Ba nu. Tu îmi tot stăteai în cale. 

— Cum ai reuşit? 

Îşi ridică din nou cămaşa, nu prea sus, şi-mi arătă un brâu 
elastic în jurul mijlocului. Am întors maşina. 


— Unde mergem? 

— Înapoi ca să plătim toate astea. 

— Nici nu mă gândesc! 

— Cu banii mei. 

— Nu. 

— Gwen, doar ştii că eu nu sunt de acord cu aşa ceva? Nu- 
mi place. 

— Iar eu nu sunt de acord să le plătesc. Aşa că întoarce. 

— N-am de gând să spun că le-ai furat. Le voi plăti pur şi 
simplu. 

— Dacă nu întorci chiar în clipa asta, sar din maşină. A 
deschis portiera. Aveam ceva viteză şi am înţeles că 
vorbeşte serios. Am tras pe dreapta şi am oprit. 

— Dă-te jos! 

— Dacă plăteşti, nu-ţi mai spun despre Renny. 

— Ce să-mi spui? 

— Du-mă acasă! 

A luat şamponul şi l-a mirosit. 

— Vai, Ben, ce frumos miroase! 

Am întors din nou maşina şi m-am îndreptat spre Newbury. 
Mi-a ţinut şamponul sub nas până când l-am mirosit. Apoi şi- 
a cercetat ursuleţul. 

— Ce-ai de gând să faci cu ăsta? 

— Să dorm cu el, a mormăit ea, îmbufnată. 

A deschis parfumul - venerabilul Madame Rochas -, şi-a 
dat puţin pe la urechi şi, privindu-mă pe furiş, şi-a mai dat şi 
pe sub cămaşă. Am remarcat că în maşina mea mirosea ca 
într-o drogherie. 

— Ce făceai în marină? 

— Lasă asta, povesteşte-mi despre Renny. 

— Ce anume? 

— Mi-ai spus că ştii mai multe lucruri despre el. 

— Aşa am spus? 

— La naiba, Gwen! 

— Bine, bine. Doamne, dacă ai vedea ce faţă ai făcut! Eşti 
aşa de sobru! 


— Când e vorba de moartea lui Renny sunt sobru. 
Credeam că şi tu tratezi treaba asta cu seriozitate. 

— Ben, pentru tine vărul tău era un prieten. Pentru mine 
era mult mai mult. Înţelegi? Lasă-mă să fiu tristă în felul 
meu. 

— lartă-mă! 

— 'Ticălosule! Tu şi casa ta mare şi albă! Te urăsc! 

— Iartă-mă, Gwen. Sunt într-adevăr tare necăjit din 
pricina morţii lui Renny. 

Am tăcut amândoi tot drumul până la Newbury. Şi am 
rămas la fel de tăcuţi şi când am trecut pe lângă Church Hill 
Road, Grand Union, pe lângă motocicletele parcate în faţă 
la White Birch Inn şi pe lângă vechiul peron al gării. Şi tot 
aşa până în apropiere de locul familiei Jervis. 

— Opreşte! 

Am oprit motorul. S-a auzit ecoul unei împuşcături de 
peste dealuri. Cineva făcea braconaj. Gwen rânji. 

— Vom avea carne de căprioară până-n aprilie. Privi spre 
pădurile dese. Îşi vâri limba în spaţiul gol dintre dinţii din 
faţă. 

— Gwen, termină cu joaca! Eu nu vreau decât să clarific 
situaţia lui Renny. 

— Pentru ce dracu'? Cui îi pasă? Ele mort! 

— Lui i-ar fi păsat, am spus. A muncit ca un câine ca să 
devină un om respectat. 

— A muncit pentru bani. Voia să se îmbogăţească. 

— Bineînţeles că voia să se îmbogăţească, dar îşi dorea să 
fie şi respectat. 

— Tu vrei să fii respectat, m-a atacat ea. 

— Eu sunt! 

— Puşcăriaşule! 

— Tot un Abbott am rămas, am replicat eu. Şi totul se 
potriveşte cu casa mea albă şi mare. 

— Du-te dracului, Ben Abbott! Tu crezi că el era ca tine! 
Nu era deloc ca tine. 


M-am rezemat de banchetă, într-o poziţie confortabilă, şi 
m-am sprijinit cu o mână de volan. S-a mai auzit o 
împuşcătură, mai aproape de data asta. Gwen a ignorat-o. 

— Gwen? 

— Ce? 

— Ştii ce înseamnă „chevalier”? 

— Nu, a răspuns ea, posacă. 

Ea făcuse cea mai multă şcoală decât oricare dintre 
membrii familiei ei şi de aceea era foarte suspicioasă când 
venea vorba despre cunoştinţele ei. Mai ales dacă nu ştia 
sensul unui cuvânt. 

— Ei bine, nici eu n-am ştiut până n-am învăţat la şcoală. 
Un „chevalier” înseamnă un cavaler francez. 

— Are vreo legătură cu cei din neamul Chevalley? 

— Desigur. Chevalley vine de la Chevalier. Cu mult timp în 
urmă, pe vremea coloniilor, numele lui Renny ar fi fost 
Rene. Când am aflat acest lucru la şcoală, am sărit imediat 
pe bicicletă şi am pedalat ca un nebun până în Frenchtown 
ca să-i spun lui Renny că numele lui adevărat era Rene 
Chevalier: Rene Cavalerul Francez. 

— Fac pariu că l-ai făcut fericit în ziua aia. 

— M-a luat la bătaie. 

— Ha! 

— M-a luat prin surprindere. Renny nu sărea niciodată la 
bătaie. M-a lovit aşa de tare că am văzut stele verzi. 

— Bravo lui! 

— L-am întrebat „De ce ai făcut asta?” Ştii ce mi-a 
răspuns? 

— A început să plângă. 

— Ţi-a povestit el? 

— Nu. Dar asta ar fi făcut. L-ai făcut să se simtă un nimeni. 
— Ei bine, asta încerc să-ţi explic. S-a simţit jignit. Toate 
prostiile acelea despre nume şi rang l-au supărat pe Renny. 

— 'Ţie îţi vine uşor să spui prostii. 

— Tocmai aici am vrut să ajung. Lui îi păsa. De aceea vreau 
să-i păstrez amintirea neîntinată. 


— Crezi că îl vei face să se simtă mai bine acolo unde se 
află? 

— Şi îl voi prinde şi pe ucigaşul lui. 

Gwen mă atinse pe mână şi mă privi drept în ochi. 

— Când ai să afli, să-mi spui şi mie, a spus ea, sec. De 
restul mă voi ocupa eu. 

— Nu, mulţumesc. E treaba poliţiei. 

— Pot aştepta, a răspuns ea la fel de sec, ceea ce însemna 
că ucigaşul lui Renny nu avea să scape de neamul Jervis nici 
în închisoare. 

— Dar mai întâi trebuie să-l găsesc, am spus. De aceea am 
nevoie de ajutorul tău. Tu l-ai adus pe Renny înapoi când a 
lăsat Camaro-ul pe pista lui Al Bell? 

— Ne-am întâlnit acolo. 

— Vineri noaptea? 

— Într-una din nopţi. 

— Şi ai lăsat acolo maşina lui? 

— Mda. 

— Ţi-a spus Renny de ce? 

Gwen a ezitat. l-am spus: 

— Gwen, dacă poliţiştii găsesc maşina, îţi vor găsi şi 
amprentele pe ea. 

— Poate urmele picioarelor. Zâmbi. 

— Cum? 

— Urmele de la picioare pe bordul maşinii de jos în sus”, 
ştii cântecul? S-a apucat să fredoneze „Humoresque”. 

— "Ţi-a spus de ce lăsa maşina acolo? 

— Nu. 

— Ei bine, şi tu nu ai întrebat? 

— De ce dracu' să întreb? 

— Gwen, nu ţi s-a părut ciudat că lasă un Camaro de 
curând reparat în mijlocul pădurii? 

— Crezi că bătrânul Al l-ar fi furat? a întrebat ea în 
batjocură. 

— Dar cred că cel puţin l-ai întrebat cum avea de gând să 
se întoarcă de-acolo. 


— Aveam gura plină. 

— Cum? 

— Renny conducea. 

— Oh! 

Am tăcut amândoi, până când ea a întrebat: 

— De ce zâmbeşti? 

— Mă gândesc la tine şi la Renny. Când eram copii, el era 
foarte timid cu fetele. 

— Betty Butler a fost prima lui femeie. 

— Glumeşti! 

— A început târziu. 

— Cam aşa ceva. Ce chestie! 

— N-am mai întâlnit niciodată un asemenea om drăguţ şi 
recunoscător. Norocul meu! 

— Tu crezi că el se ocupa de traficul de droguri, nu? 

— Nu. 

— Atunci de ce nu ai întrebat de maşină? 

— Nu-i întreb pe bărbaţi despre afacerile lor. N-am fost 
crescută aşa. 

Răspunsul ei avea o oarecare logică şi tocmai atunci, parcă 
pentru a sublinia punctul ei de vedere, cucuta de pe 
marginea drumului prăfuit s-a despărţit în două şi un 
adolescent din neamul Jervis, sălbatic şi slab ca un coiot, a 
răsărit în faţa noastră. A rămas nemişcat când a văzut 
maşina. 

Gwen i-a făcut semn cu mâna. Puştiul s-a întors în pădure 
şi a reapărut cu o armă. Era urmat de bătrânul Herman 
Jervis în persoană, capul clanului. 

— La dracu'! a şoptit Gwen. 

A sărit din maşină şi s-a apropiat de tatăl ei, îngrijorată. 
Faptul că era preferata lui nu o scutea de vreo palmă atunci 
când bătrânul era în toane rele. 

Trecut bine de şaptezeci de ani, Herman Jervis se 
gârbovise, iar pantalonii verzi îi atârnau pe şoldurile 
ciolănoase. La prima vedere, părea un bătrânel nevinovat. 
Dar faţa lui era marcată de o cicatrice care cobora de la 


tâmplă până la maxilar, iar ochii reci şi inteligenţi, plini de 
dispreţ pentru tot ceea ce-l înconjura, te înfiorau. 

Îi făcu un semn din cap băiatului, care îi dădu arma şi se 
strecură înapoi în pădure. Apoi i s-a adresat lui Gwen, care 
l-a ascultat cu capul plecat. Nu auzeam ce-i spune. Când a 
terminat, şi-a aprins o ţigară. Gwen a venit înapoi spre mine 
şi s-a rezemat de portieră. 

— Vrea maşina ta. 

— Pentru ce? 

— A împuşcat un cerb. Vrea să-l duci până la mine acasă. 

— O, grozav! 

Mi-l şi imaginam pe Oliver Moody cum mă prindea cu 
cerbul pe capotă în afara sezonului de vânătoare. Dar nu 
prea aveam de ales. Băiatul apăru clătinându-se, cu cerbul 
în spinare. Îl ţinea în faţă de picioare, iar coarnele i se 
bălăbăneau deasupra capului - aşa cum mergea, acum 
putea fi cel mai uşor împuşcat din greşeală, pentru că 
semăna el însuşi cu un cerb. Ignorându-mă cu desăvârşire, 
a ridicat corpul animalului deasupra maşinii, care se legănă 
pe arcuri. Bătrânul Jervis se apropie şi scoase o sfoară 
dintr-unul din buzunarele lui largi. Sângele animalului 
începu să se prelingă pe parbriz. 

Bătrânul se uită cu duşmănie la maşină. 

— Ale dracului maşinile astea noi - nu ai de ce să legi o 
sfoară! 

Maşina mea cea „nouă” avea opt ani, dar nu mi-am dat 
osteneala să-l corectez. 

— Ţine! Dă-o mai departe! 

Mi-a dat unul din capetele sforii şi mi-a ordonat să-l trec 
mai departe spre Gwen, ceea ce am şi făcut. Am trecut 
sfoara de mai multe ori peste corpul animalului, până când 
bătrânul a hotărât că ajunge. 

— Porneşte! 

— Vrei să te duc? am întrebat. 

— Nu. Când ajungi la fata mea, o ajuţi să-l agaţe. 

— Cu plăcere. Apropo, eu sunt Ben Abbott, domnule Jervis. 


— Ştiu cine eşti. 

— Pot să vă întreb ceva? 

Gwen, care se urcase deja în maşină, m-a avertizat uşor, 
dar era prea târziu. Tatăl ei mi-a răspuns răstit: 

— Ca de exemplu? 

— Ştiţi cumva dacă vărul meu transporta cocaină? 

— Mda. 

— Şi? 

— Nu. 

— Mulţumesc. Am să vă duc cerbul acasă. 

— Fiule! 

— Da, domnule? 

— Dacă vei pune întrebarea asta cui nu trebuie, vei primi 
un glonţ în cap. 

Ocoli maşina, urmat de puşti, şi intră din nou în pădure. 

Gwen răsuflă uşurată. 

— "Ţi-ai pierdut minţile? Eşti nebun! 

— De ce, ne-am înţeles bine, nu-i aşa? 

Gwen pufni dispreţuitoare pe nas. 

— Nici măcar n-ai înţeles avertismentul. 

— Ce avertisment? 

— Să nu-l întrebi pe Bill. 

— Pe fratele tău? 

— lisuse, nu eşti în toate minţile, Ben! Probabil că el ţi-a 
salvat acum viaţa. 

— Stai puţin! Vrei să spui că e posibil ca Renny să fi lucrat 
pentru fratele tău, Bill, şi tatăl tău să nu ştie? 

— Ţi-a spus că ştie şi ţi-a mai spus că Renny nu era băgat 
în aşa ceva. Ceea ce ţi-am spus şi eu. Acum ai întrebat două 
persoane. Continuă-ţi cercetările în altă parte. 

— Gwen! 

— Maşina ta s-a umplut de sânge. Ar fi mai bine să mă duci 
acasă. 

Am condus-o până la rulote şi am parcat maşina sub un 
copac, unde se afla un cârlig agăţat de o cracă joasă. Mi-am 
scos haina şi cămaşa şi m-am luptat să agăţ animalul. 


Gwen s-a întors de la rulotă cu un prosop şi o bere rece. 
— Ar fi mai bine să pleci înainte de întoarcerea băieţilor. 
M-am şters, m-am îmbrăcat şi am băut berea. 

— Mulţumesc. 

— Mai ai vreo întrebare? 

— Mi-ai spus să nu mai întreb. 

— Înainte nu te-a oprit nimic. 

M-am suit în maşină. Ea se schimbase într-un fel de când 
îmi adusese berea. În locul furiei care-o stăpânise toată 
după-amiaza, avea acum în ochi o strălucire nouă. 

— Întreabă! mi-a spus ea. 

— Bine, Renny a lăsat maşina acolo pentru că ştia că o să 
aterizeze pe pista lui Al. "Ţi-a spus cine era pasagerul lui? 

— Nu. 

— Dar ştia, nu-i aşa? 

— Mda. Ştia. 

— lar tu crezi că era cineva din familia ta. De aceea m-ai 
minţit. 

— Unul dintre ai mei, a mărturisit Gwen. 

— Şi tu eşti la mijloc, aşa că nu vei spune niciodată cine a 
fost. 

— Nu ştiu cine a fost - dacă aş şti l-aş omori. 

Am pornit motorul. 

— Te înşeli, Gwen. Nu era cineva din familia ta. 

— Glumeşti, Ben? De cum au aflat că trăim împreună, l-au 
tot pândit ca muştele la miere. Nu-ţi dai seama ce însemna 
pentru ei un pilot? Cât de folositor le putea fi un pilot, mai 
ales unul încurcat cu sora lor? 

— Dar am crezut că Pete a vrut să-i facă rău. 

— 'Ţi-am mai spus: Pete are probleme cu băutura. Ceilalţi 
erau încântați peste poate. Jur că dacă soţul meu s-ar fi 
întors din Golf, l-ar fi înecat în râu. 

— Nu, am răspuns eu. Renny juca cinstit. 

— l-ar fi dat orice. 

— Nu. Lui nu-i plăcea să rămână dator. Odată i-am 
împrumutat câţiva dolari pentru garaj. Până la urmă, a 


insistat să-mi dea un motor nou. Sub nici o formă nu s-ar fi 
lăsat manipulat de fraţii tăi ca să intre într-o combinaţie 
ilegală. 

— Eu reuşeam să-l stăpânesc. 

— Dar cred că vă stăpâneaţi unul pe altul. 

Gwen a dat din cap. Îi curgeau lacrimile. 

— Dacă afli ceva, mă anunţi? 

— Eşti sigur că nu este cineva din familia mea? 

— Absolut! E imposibil. În parte pentru faptul pe care mi l- 
ai explicat tu acum. Dacă el ar fi transportat cocaină - ceea 
ce sunt sigur că n-a făcut -, ei n-ar fi ucis gâsca de aur. Nu 
crezi? 

— Nu. 

— Trebuie să fie vorba de un pasager, Gwen. Cineva din 
ţinutul acesta pentru care el şi-ar fi lăsat maşina acolo. 
Cineva în care avea încredere. 

Ajunsesem la o jumătate de milă de pădure când am văzut 
nişte lumini într-acolo. Se pare că o părăsisem pe Gwen la 
timp. „Băieţii” se întorceau acasă. Mergeau pe una din 
cărările paralele cu drumul prăfuit. Dar când am ajuns la 
drumul principal, ei au cotit la dreapta şi au continuat să 
meargă înaintea mea. 

— Ticăloşii! 

În lumina farurilor mele am văzut o camionetă lungă şi de 
culoare închisă, asemănătoare cu cea care îi lovise maşina 
lui Connie. Am apăsat pe accelerator ca să mă apropii şi m- 
am ţinut de coada ei până când, la o curbă a drumului, am 
reuşit să-i văd partea dreaptă lovită. Era aceeaşi camionetă. 

M-am apropiat şi mai tare ca să-i văd numărul murdar de 
noroi. Brusc, luminile s-au stins şi camioneta s-a oprit. 
Maşina mea are frâne bune, dar nu grozave, şi era cât pe ce 
s-o lovesc în spate. Înainte de a avea timp să mă întreb ce 
urmează, o altă camionetă şi-a aprins farurile în spatele 
meu. Nu observasem cea de-a doua maşină, care mă 
urmărea. Eram încadrat între cele două camionete, iar de o 
parte şi de alta, lateral, se întindea pădurea. 


S-au auzit portierele trântindu-se. Eu le-am încuiat 
imediat pe-ale mele. Cineva bătea cu putere în geamul de 
pe partea mea şi, când a văzut că nu vreau să deschid, 
altcineva mi-a spart geamul opus cu patul puştii şi mi-a pus 
ţeava la tâmplă. 

— Deschide portiera! 

— Stai binişor, i-am spus. După cum vezi, am ambele mâini 
pe volan. 

— Deschide portiera! 

Foarte încet, m-am întins şi am apăsat pe buton, 
deschizând toate patru portierele cu un zgomot mult mai 
slab decât bătăile inimii mele. 

— Dă-te jos din maşină! 

Încet, ţinându-mi deliberat mâinile la vedere, am deschis 
portiera şi m-am dat jos, scăpând de arma de la tâmplă. 

— Întoarce-te! 

Aici m-au ajutat chiar ei, şi încă foarte dur, întorcându-mă 
cu faţa spre farurile camionetei. Nu mai vedeam nimic. Am 
simţit cum unul dintre ei dă ocol maşinii şi m-am convins că 
aşa este când am avut din nou ţeava la tâmplă. 

— Depărtează-te de maşină! 

M-am dat într-o parte până când mi-a zis să mă opresc. 

— Mâinile la ceafă! 

Mi-am ridicat mâinile, le-am dus la ceafă şi am aşteptat, cu 
faţa descoperită şi cu coatele îndreptate spre cer. Ştiam cu 
toţii că aveau să mă lovească. Dar eram singurul care nu 
ştiam unde aveam să primesc lovitura. Dar n-a fost aşa nici 
pe departe. 

Am primit o lovitură cu arma direct în plex şi m-am 
prăbuşit în ţărână, cu respiraţia tăiată. Când mi-am revenit, 
unul dintre ei mi-a pus ţeava puştii în gură. 

— Mă auzi, Abbott? 

— Te aud. 

— Ai ceva de spus? 

— Da, nu ştiu de ce faceţi asta. 

— Ghiceşte! 


— Pentru Dumnezeu, împuşcă-l odată pe nenorocit! Hai să 
terminăm odată. 

— Nu, aşteaptă! Vreau să aud ce zice. 

Nu le vedeam chipurile. Dar bănuiam că cel care mă 
hăituia era Pete Jervis. Simţeam miros de bere. Cel 
nerâbdător era uscăţiv. 

— Ghiceşte! a ţipat primul şi acum eram aproape sigur că 
era Pete. Vocea lui îmi era familiară. Ţipa ca un nebun. 

— Împuşcă-l! 

— Vorbeşte! 

Pete şi-a retras puţin puşca pentru ca să pot vorbi. Am 
spus: 

— Nu ştiu nici de ce m-aţi scos de pe drum zilele trecute. 

— Din acelaşi motiv. 

— Haide, Pete! Hai s-o facem şi să mergem acasă. Am 
îngheţat ca un rahat. 

Ştiam că acesta nu era Bill, ceea ce era şi bine şi rău. Bine, 
pentru că Bill era fără îndoială un criminal înrăit. Pete, pe 
de altă parte, era beat, iar când se îmbăta se purta ca un 
nebun. Pete fusese cel care-l urmărise pe Renny pe şosea. I- 
am spus: 

— Nu ştiu de ce faci asta, dar ai să dai de dracu' dacă mă 
omori. 

— Am dat deja de dracu' din cauza ta, ticălosule! 

L-am întrebat ce vrea să spună şi m-am trezit cu o armă în 
pântece pentru neobrăzarea mea. Mi-a luat o vreme ca să- 
mi revin din durerea pricinuită. Când am reuşit să gândesc 
din nou, frica m-a copleşit. 

— Recunoaşte, mi-a spus Pete, şi te lăsăm să pleci. 

Şi mă invitaţi la cină, mi-am zis în gând. Ştiam că minte, şi 
frica mea se transformase în disperare. Eram la mare 
distanţă de cea mai apropiată casă. Nici măcar Ollie nu 
patrula prin locurile alea. Probabil că aveau de gând să mă 
îngroape acolo şi să-mi vândă maşina la vreun magazin din 
Waterbury. 


M-am simţit deodată cuprins de o pace ciudată. Citisem 
undeva că toţi oamenii atacați de tigri îşi pierdeau orice 
formă de voinţă în clipa premergătoare atacului şi încetau 
să lupte. Poate că raiul reprezenta sfârşitul luptei. Poate 
aveam să-l întâlnesc acolo pe Renny şi pe Ron Pearlman. 
Poate că ne pare rău după cei pe care îi lăsăm în urmă. Am 
auzit o voce îndepărtată - s-a dovedit a fi chiar a mea, din 
adâncurile fiinţei mele -, cea a negustorului veşnic 
prietenos, care îşi negociază ultima suflare. 

— Pete, indiferent la ce necazuri te referi, nu pot fi mai 
grave decât ăsta şi, sincer vorbind, nici nu ştiu ce vrei să 
spui. 

Cred că de vină a fost tonul meu de conversaţie obişnuită 
de l-am calmat puţin. Nu mă aşteptasem deloc la aşa ceva şi 
nici el. Nu-i vedeam faţa, dar l-am zărit întorcându-se spre 
ceilalţi, de parcă ar fi vrut să-i întrebe dacă eu sunt normal. 

A fost şansa vieţii mele. Am lovit în ţeava puştii. Pete a 
ţipat. Puşca s-a descărcat în ţărână. M-am rostogolit, am 
căzut în şanţul de lângă drum şi m-am ridicat repede în 
picioare, luând-o la fugă pe lângă camioneta cu farurile 
aprinse. M-am îndreptat spre partea întunecată. 

— Prindetţi-l! 

S-a auzit pocnetul unei alte puşti. Alicea mi-a vâjâit pe la 
ureche şi s-a pierdut între copaci. Am fugit cât mă ţineau 
picioarele. Dar am ales direcţia greşită. Mă duceam înapoi, 
spre tabăra Jervis, însă principalul era să mă îndepărtez de 
ei. Am alergat o bună bucată de drum, când lumina unei 
lanterne m-a izbit în ochi. M-am uitat dincolo de ea şi am 
văzut ţeava unei puşti şi privirea dispreţuitoare a lui 
Herman Jervis. 

— Foarte inteligent din partea ta, băiete. Acum te vei 
întoarce, foarte încet, şi te vei duce să termini discuţia cu 
fiul meu. 

M-am simţit de parcă m-ar fi străpuns cu cuțitul şi mi l-ar fi 
răsucit în rană. M-am îndreptat, clătinându-mă, înapoi spre 
camionetă, cu arma la spatele meu. De data asta m-am uitat 


bine la Pete şi la celălalt individ, pe care nu-l cunoşteam. 
Pete era roşu la faţă şi tremura de furie. 

— Pui de căţea! 

— Explică-ne, a spus Herman Jervis. De ce ai pus copoii pe 
urmele noastre? 

— Nu i-am pus eu. 

— Ai tot agitat lucrurile primprejur cu întrebările tale 
despre Renny Chevalley. Poliţia mi-a făcut o razie prin 
tabără. 

— N-am pomenit niciodată numele tău sau al vreunui 
membru din familia ta. 

— Pete a auzit altfel. 

M-am uitat furios spre Pete Jervis. 

— La White Birch poţi auzi o mulţime de lucruri. Zilele 
trecute, un tip a auzit că mă culc cu nevastă-sa. Un beţiv 
tâmpit, pe nume Tom Mealy. Şi nu este adevărat. Nici ce-ai 
auzit tu nu-i adevărat. 

— Pui de căţea! mi-a strigat din nou Pete. 

— Ce anume ai auzit? a întrebat bătrânul Herman Jervis. 

— Ai de gând să-l asculţi pe el? 

Herman l-a privit fără să rostească un cuvânt. Pete 
scormonea ţărâna cu vârful cizmei. 

— Am auzit că Ben Abbott umblă prin împrejurimi punând 
întrebări. Am auzit că întreabă pe toată lumea cum este 
adusă cocaina. 

— lisuse, ai vorbit cu Freddy Butler! 

— Nu spun cu cine am vorbit. 

— Ai încercat să mă omori pe baza spuselor lui Freddy 
Butler? Ticălosule! Ai distrus maşina mătuşii mele şi 
aproape ai omorât-o! 

Bătrânul Herman m-a împuns puternic în şale cu ţeava 
puştii. 

— Taci din gură! 

— Cu cine ai vorbit? l-a întrebat pe Pete. Era foarte serios. 

— Freddy Butler e un tip cumsecade, tată. Am încredere în 
el. 


— Du-te acasă, i-a spus Herman Jervis. Şi tu, s-a răstit la 
individul uscăţiv. Şi tu, mi-a spus mie. 

M-am grăbit spre maşină, am înlăturat cioburile de pe 
locul din faţă şi m-am urcat. Motorul rămăsese în funcţiune. 
Când ambalam, Herman mi-a bătut în geam. Am deschis. 

— Ai grijă cum te porţi cu fata mea, băiete. A suferit destul 
în viaţă. 

— Am înţeles. 

— Nu-ţi interzic s-o vezi. Dar ai grijă cum te porţi. 

— Ei bine, noi suntem prieteni de multă vreme. 

Bătrânul nu mai era însă interesat. Mi-a spus: 

— După cum ţi-am zis şi mai devreme, fiul meu Bill 
conduce acum afacerile. Ai grijă să nu-i stai în cale. 

Acum mi-era foarte clar că cei din neamul Jervis nu 
avuseseră nici un amestec în moartea lui Renny, aşa încât 
mi-am propus ferm să nu mai am de-a face cu nici un Jervis, 
din principiu. Dar nu i-am spus nimic bătrânului Herman, 
căci era posibil s-o interpreteze greşit. I-am promis deci că 
nu voi sta în calea lui Bill şi am plecat acasă, simțind nevoia 
să beau degrabă ceva. 

„Le Cirque” avea o istorie proprie şi acolo găseai 
întotdeauna o masă liberă. 

Am observat un procentaj mai mare de doamne care luau 
masa la Drexel Burnham. Încăperea părea mai agreabilă 
datorită prezenţei lor numeroase, deşi era decorată tot în 
stil decadent, poate din cauză că băieţii Drexel n-au înţeles 
niciodată cu adevărat ce anume comercializau. 

Altfel, New York-ul pe care l-am revăzut în plimbarea mea 
pe Grand Central nu părea deloc schimbat. Plutea aceeaşi 
atmosferă de indispoziţie generală. Traficul era mai intens 
ca niciodată; nici Madonna, dacă ar fi apărut goală, tot n-ar 
fi prins un taxi liber. Parcă şi construcţiile se mai 
înmulţiseră, iar femeile de pe stradă mi se păreau mult mai 
tinere. Alex Rose a sosit la masă învăluit într-un nor de 
suspiciune. Expresia lui trăda şi mai mult mister. În 


costumul dungat şi cu cravata Brook, arăta ca un avocat 
prosper sau ca un viclean patron. Avea o ţinută perfectă. 

La rândul meu, şi eu eram îmbrăcat într-un splendid 
costum albastru după moda italienească, cu rever dublu, 
mirosind vag a naftalină, şi cu o cămaşă Dunhill din 
bumbac. La mână aveam un ceas Piaget din aur pe care-l 
primisem, deşi n-ar fi trebuit, cu ocazia unui arbitraj. 
Micuța Alison ar fi stat o săptămână la pension cu banii 
plătiţi pe cravată. 

— Nu înţeleg, a spus Rose privind în jurul încăperii 
luxoase. Ai câştigat cumva la loterie? 

Nu i-am comunicat că plătea Rita. 

— După cum ţi-am spus şi la telefon, n-am aflat nimic nou 
despre vărul tău. 

— M-am gândit că, după ce vom vorbi, vei da câteva 
telefoane. 

— Ei, ca să fiu sincer, am vorbit cu un tip din LaGuardia. 

— Şi? 

— Renny Chevalley a decolat în ziua aceea la două şi un 
sfert. 

— Mulţumesc. 

Ed Hawley văzuse avionul la trei şi jumătate. Drumul până 
la Newbury dura patruzeci de minute, mers continuu. Era o 
veste foarte bună. 

Am luat o masă foarte copioasă - 6crevisses, ris de veau, 
creme brulee -, am economisit ceva din banii Ritei la 
Muscadeul pentru antreuri, dar apoi m-am aruncat la un 
Chambertin '85 când am ajuns la primul fel. 

L-am mai iscodit în legătură cu munca lui de detectiv şi am 
aflat o mulţime de lucruri interesante. Rose era foarte 
nedumerit în legătură cu invitaţia mea, dar de felul lui era 
un vorbăreţ, aşa că a uitat foarte curând de asta şi s-a simţit 
foarte bine. Până să ajungem la desert, mi-a împuiat capul 
cu ultimele principii ale unui detectiv particular, cu relatări 
despre tot felul de companii financiare şi cu explicaţii 


despre microfoanele ce-ţi transmiteau la cerere 
conversațiile telefonice înregistrate. 

— Nu e nici un secret, m-a asigurat el zâmbind ca un copil 
fericit. 

Ştiam însă că el nu e prost, aşa că s-a abținut de la 
băutură. În ambele sticle a rămas destul vin ca să se 
veselească personalul de la bucătărie. A observat că 
oamenii ne urmăreau din priviri şi, când am ajuns la nota de 
plată, mi-a spus: 

— M-ai folosit drept paravan, nu-i aşa? 

Am negat, bineînţeles. A observat că mă mişc cam ţeapăn 
când am ieşit din restaurant. 

— "Tot te mai resimţi după accident? 

— Cineva mi-a pus o puşcă în plex. 

Rose a râs şi m-a bătut pe spate, atingându-mă într-o altă 
zonă dureroasă. 

— Bine ai venit în Ţara Detectivilor Particulari, amice. Pe 
cine ai supărat? 

— Pe un inocent privitor. 

— Asta te va învăţa să-ţi vezi de treburile tale. 

A râs iar. 

— Cum de i-ai spus lui Jack că Ron a fost omorât înainte de 
a-l anunţa poliţia? 

— 'Ţi-am tot spus, Ben: trebuie să-ţi faci relaţii, omule. Eu 
plătesc compania de pază. Eu completez cecurile. Îmi sunt 
datori. Ei ştiu foarte bine că dacă nu-mi furnizează toate 
informaţiile legate de casa familiei Long, îmi voi căuta 
imediat o altă companie de pază. 

— Dar cum de au aflat? N-a fost nici o alarmă. 

Rose a încetat să mai râdă şi expresia lui s-a înăsprit. M-a 
privit încruntat. 

— Au un scaner radio. Interceptează canalele de emisie 
ale poliţiei. Ar trebui să-ţi cumperi şi tu unul, Ben. Am 
plecat! Mai ţinem legătura. 

Următoarea mea oprire a fost la sediul firmei Harkin & 
Locke. Buddy Locke era cel de-al doilea protejat al meu. 


Sunasem dinainte ca să mă programez, dar secretara îmi 
spusese că doamna Harkin are programul ocupat până la 
sfârşitul lunii. Eu i-am răspuns secretarei că vin oricum. Era 
o clădire bine păzită, pe Fifth-seventh Avenue, între 
bulevardele Fifth şi Sith, dar m-am gândit că de paza din 
hol am să pot trece. 

În anticamera firmei Harkin & Locke te izbeau trei lucruri: 
o blondă uluitor de frumoasă, care-ţi ieşea în întâmpinare, o 
privelişte superbă asupra lui Central Park şi o sculptură 
japoneză care, dacă presupunerea mea nu era greşită, 
fusese furată dintr-o mânăstire din Kyoto. 

— Oh, domnule Abbott! Doamna Harkin a intrat tocmai 
acum într-o şedinţă. 

— E-n ordine. Mi-am adus o carte de citit. 

M-am aşezat în faţa unui tip care citea „Wall Street 
Journal” cu o nonşalanţă extraordinară. M-a cercetat pe 
deasupra ziarului. Am vrut să-i spun că nu venisem pentru 
vreo slujbă, dar m-am gândit că dacă era perspicace îşi 
dădea seama şi singur de acest lucru. 

Chiar îmi adusesem o carte şi am deschis-o cu multă 
plăcere la prima pagină. Era un nou roman al lui Patrick 
O'Brian. Când secretara m-a întrerupt peste vreo oră, ca 
să-mi spună că doamna Harkin era tot în şedinţă, i-am 
exprimat mulţumirile mele. Era aproape ora cinci când m-a 
întrerupt din nou. Am întrebat-o dacă îmi poate oferi o 
cafea. Mi-a adus cafeaua într-o ceşcuţă de porțelan de 
Limoges, ceea ce m-a încântat, pentru că, printre 
numeroasele lucruri pe care le aflasem despre cei doi 
pirați, unul era acela că cei doi se respectau. Buddy Locke 
înclina spre băuturile slabe cu sifon, în timp ce Leslie 
tremura la gândul de a da ceva pe gratis. 

— Domnule Abbott? 

— Da? Mi-am pus un semn de carte. 

— Doamna Harkin este aşteptată la Clubul Downtown 
Athletic la ora şase, dar vă poate primi chiar acum. 

— Grozav! Să termin paragraful. 


Am terminat capitolul, mi-am pus tacticos cartea în 
servietă şi am urmat-o pe blondă în biroul lui Leslie. 
Bineînţeles că am găsit-o vorbind la telefon, cu spatele spre 
mine, privind pe fereastră. 

— Imediat va vorbi cu dumneavoastră, mi-a şoptit 
secretara. 

— Cine e individul? i-am şoptit drept răspuns, arătând 
spre o matahală de bărbat, într-un costum strâns pe el, care 
şedea pe scaun într-un colţ. 

— Cred că este de la pază. 

Leslie îşi roti scaunul şi închise telefonul. 

— Mulţumesc, Doreen. 

Doreen se grăbi să iasă. Tipul de la pază mi-a aruncat o 
privire cercetătoare de poliţist, dar nu i-am acordat nici cea 
mai mică atenţie. Leslie Harkin mă privea încordată. 

N-o mai văzusem de cinci ani, de la proces. Dacă aş spune 
că semăna foarte bine cu Rita Long, ar însemna că aş fi de 
părere că toate femeile frumoase, cu păr superb, arată la 
fel. Ambele femei aveau o personalitate foarte puternică, 
dar frumuseţea lor era diferită. Ca s-o cunoşti pe Rita Long 
îţi trebuia un ghid. Ca să te asociezi cu Leslie Harkin aveai 
nevoie de escortă sau trebuia să fii inconştient. 

Din punct de vedere fizic, Leslie era mai subţire, mai trasă 
la faţă şi mai subţire la trup. Era mai în vârstă decât Rita cu 
câţiva ani, ceea ce se şi vedea foarte bine. Obrajii i se 
lăsaseră ca urmare a muncii peste program, a deselor 
călătorii cu avionul şi a nopţilor de nesomn. 

Impresia generală era însă aceea că aveai în faţa ochilor o 
femeie energică şi mă gândeam că, dacă ar fi avut 
posibilitatea să stea în pat o lună, s-ar fi ridicat absolut 
refăcută. Ceea ce te frapa imediat la ea erau ochii de un 
albastru-violet. Avea un fel deosebit de a deschide ochii larg 
şi nu cunoscusem încă nici un bărbat care să nu fi fost 
fermecat de privirea ei tulburătoare. 

Acum, după ce mă vânduse procurorului statului, eu mă 
consideram imun la privirea lui Leslie. Dar am tresărit când 


i-am văzut silueta familiară şi m-am înroşit când s-a uitat la 
mine. Fusesem înnebunit după ea, iar inteligenţa ei 
deosebită mă speria şi acum. Simţeam faţă de ea o teamă 
respectuoasă. Poate că nu o iubisem, dar sigur este că 
reuşea încă să mă tulbure şi mi-am dat seama imediat că nu 
reuşisem s-o urăsc. 

— Ce vrei, Ben? 

Nu o uram, dar tare aş fi vrut s-o bat în propriul ei joc. 

— Omul de pază e pentru mine? 

— Tu ce părere ai? 

— Eu cred că ai o conştiinţă încărcată. 

— Mă acuzi de ceva? 

— Sunt în căutarea unor informaţii. Toată lumea mi-a spus 
că tu eşti în măsură să mi le furnizezi. 

— Ce vrei să ştii? 

— Nu vreau să vorbesc de faţă cu acest King Kong. 

Tipul se mişcă pe scaun. l-am spus lui Leslie: 

— Spune-i că nu-i fac nimic dacă se poartă cum trebuie. 

I-am zâmbit cu subînţeles. Leslie se uită la ceas şi în clipa 
aceea am ştiut că am câştigat. 

— Mulţumesc, i-a spus ea omului de pază. Poţi pleca. 

— Eşti sigură? 

— leşi afară ţi-am spus! 

El a clipit des şi a ieşit. 

— Leslie, de ce ţi-ar fi frică de mine? 

— Ben, sunt ocupată. Întreabă-mă ce te interesează. 

Înainte de a-mi formula întrebarea, a sunat telefonul. A 
răspuns fără să-şi ceară scuze şi a turuit cinci minute. Au 
mai trecut cinci minute de conversaţie, de data asta în 
japoneză. După ce a închis, i-am spus: 

— Sunt impresionat. Când ai învăţat japoneza? 

— Ce vrei să ştii? 

În momentul în care am deschis gura, ea s-a uitat la ceas - 
de data asta era sincer interesată de oră. 

— Iisuse, trebuie să plec. Haide, vorbim în maşină. Am 
plecat, ea aruncând ordine în dreapta şi-n stânga, 


secretarelor şi asistenţilor ei, urmată de un vice-preşedinte 
care-i ţinea nişte acte la semnat. 

Avea o limuzină Rolls-Royce, despre care auzisem că 
gonea cu două sute şaptezeci şi cinci la oră. 

— O duci bine. 

— Ştii cum sunt japonezii. Sunt încântați de propriile lor 
produse. 

— Buddy ce conduce? 

— Un Dodge Viper. 

— Sunt gelos. 

Ne-am urcat în maşină şi imediat a sunat telefonul. A 
răspuns, din nou fără să se scuze, şi a vorbit iar în japoneză, 
în dreptul străzii Houston a închis cu un vesel „Banzai!”. 

— Zi! mi-a spus ea, notându-şi ceva într-un carneţel. 

I-am spus: 

— Ce ştii despre... şi a sunat telefonul. 

Conversaţia a durat până când maşina s-a oprit în traficul 
aglomerat de pe Canal Street. S-a apropiat un cerşetor 
care ne-a bătut în geam cu o cutie de carton. Am lăsat 
geamul jos. 

— Ce faci? m-a întrebat Leslie. 

I-am luat aparatul şi i l-am dat cerşetorului, după care am 
ridicat geamul la loc. 

— Ai înnebunit? E un telefon de două mii de dolari... 

— O să ţi-l dau pe-al meu. Acum îmi răspunzi la întrebare? 

— l-ai dat aparatul meu. 

— Data viitoare o să-i dau agenda ta. Taci odată din gură şi 
spune-mi ce ştii despre LIS? 

Mi-a răspuns: 

— Am auzit eu că urmăreşti să afli ceva despre LIS. 

Trebuie să recunosc că am simţit o enormă satisfacţie 
pentru faptul că reuşisem să-mi manipulez fosta iubită şi 
protejată. Numai un ucigaş profesionist, specialist în 
electronică, putea afla ceva despre situaţia financiară a lui 
Jack Long. Dar m-am gândit bine în timpul acelui week-end 
şi mi-am dat seama că n-aş fi obţinut nimic de la Leslie dacă 


veneam la ea ca un simplu detectiv amator pus pe cercetări 
în cazul lui Jack Long. În schimb, dacă mă prefăceam că 
sunt implicat în vreo afacere, întrebările mele aveau 
greutate, în special dacă ea se arăta interesată de afacere. 

Fusesem aproape sigur că se vor răspândi ceva zvonuri 
după petrecerea din ultima săptămână. În ziua aceea 
aranjasem şi masa de la „Le Cirque”, cu un străin misterios, 
pentru ca mulţimea oamenilor de afaceri să aibă ce 
comenta. 

— Ei bine, nu da crezare la tot ce auzi. 

Uitase de telefon. Ochii îi străluceau minunat. 

— Ce ai auzit? 

— Spune-mi tu mai întâi. 

— Bine. Ascultă, Ben: Jack Long merge la Ingersoll în 
Salomon, de parcă ar fi interesat în emiterea unor 
obligaţiuni. 

— Bănuiesc că nu eşti implicată. 

— Ce vrei să spui? 

— Astea nu prea sunt noutăţi. 

— Da? Atunci ce zici despre faptul că se învârte pe lângă 
Flying Dutchmen. 

— Haida-de, am spus eu neîncrezător. Face afaceri cu 
Fraţii Olandezi de foarte mult timp. 

Interesant! Părea că Jack Long urmărea să obţină un 
împrumut serios. Fie sub formă de obligaţiuni, fie un 
împrumut particular de la cămătarii Fraţii Olandezi. El avea 
să plătească nişte dobânzi pe care oamenii de afaceri le 
suportă numai atunci când nimeni altcineva nu este dispus 
să le acorde împrumut cu o dobândă normală. Cu o 
dobândă scăzută şi cu banii obţinuţi din împrumut, poate că 
- dar numai poate - LIS era în impas. 

Cu ceea ce obţinusem până atunci era ca şi cum aş fi 
încercat să împuşc nişte peşti într-un acvariu. Nu pentru că 
aş fi fost mai deştept decât Leslie Harkin - nimeni nu era -, 
dar, în adâncul sufletului ei, Leslie avea să fie întotdeauna 
protejata şi angajata mea şi de aceea nu se credea mai 


deşteaptă decât în ziua în care ne întâlnisem. De asemenea, 
ea era în continuare avidă de putere, în timp ce mie puţin 
îmi păsa. Acest lucru îmi permitea să privesc mult mai 
departe şi mă plasa în avantaj faţă de ea. Mă gândeam dacă 
să profit chiar atunci de situaţia de superioritate creată ca 
să aflu şi mai multe. M-am gândit intens, simţindu-mă atras 
de vanitatea ei, şi am ales, cu înţelepciune, lăcomia. 

— Eu cobor aici. Trebuie să mă întâlnesc cu un tip. Maşina 
ei tocmai trecea pe lângă Trinity Church, la începutul Wall 
Street-ului. 

— Aşteaptă! Spune-mi ce urmăreşti, Ben? Nici n-am ştiut 
că te-ai întors. Ţi-au suspendat interdicţia? 

— Mi-a părut bine că am stat de vorbă. Salută-l pe Buddy 
din partea mea. Spune-i că vreau să mă plimb cât de 
curând cu Viper-ul lui. 

— Ben, ce dracu' pui la cale? 

— Deocamdată doar mă acomodez. Şofer, opreşte aici. 

— Nu! Vino cu mine. Îl pun să te aducă înapoi. Mai stai 
doar câteva minute. Te rog, Ben. Trebuie să vorbim. 

Mi-am ridicat manşeta şi m-am uitat la ceas. Părea 
surprinsă că mai aveam încă ceasul acela. 

— Bine. Merg mai departe. Tipul mă va aştepta. 

— Deci, cu ce te ocupi? 

— Sunt în faza de cercetare. N-am demarat încă nimic. 

— Ai nevoie de bani? 

— Deocamdată nici nu ştiu de cât am nevoie. 

— Ben, tu îmi spui cât şi noi îţi dăm. 

— S-ar putea să fie un preţ cam piperat pentru japonezii 
tăi precauţi. 

— Lasă-mă pe mine să judec asta. 

Nu i-am răspuns nimic. Leslie mi-a spus: 

— Mai gândeşte-te. 

I-am promis că mă voi gândi. 

— Ce te-a făcut să acţionezi? m-a întrebat ea. Afacerea lui 
Long de la Hong Kong? 


Acum îmi urmărea cu multă atenţie reacţiile. Am bănuit că 
se referă la fabrica lui Ron Pearlman. Dar nu mă pricepeam 
la electronică la fel de bine ca ea, nu ştiam în ce alte afaceri 
e băgat Jack Long şi nici ce sfori trage. 

— Pare o afacere importantă, m-am aventurat eu. Mă 
întreb cât de tare s-a implicat. 

— Bună întrebare, a răspuns Leslie, la fel de ambiguu. 
Care este programul lui de plată? 

Am dat evaziv din cap. Până aici, Leslie nu-mi plătise nici 
măcar un bilet de tren, ce să mai vorbim de un prânz. 

— Una dintre cele mai importante întrebări, a reluat ea, 
tot atât de ambiguu. Mult prea ambiguu. Dar brusc a simţit 
că-i întind o cursă. Stai puţin! Nu Ron Pearlman a fost ucis 
în oraşul tău? 

— Împuşcat! 

— Asta te-a pornit din loc? O expresie dispreţuitoare i-a 
apărut pe chip, iar ochii i s-au micşorat băânuitori. 

Am râs. 

— Da. Ideea mi-a venit acum două săptămâni. 

— Îi cunoşti programul de plăţi? 

Rolls-Royce-ul este o maşină foarte silenţioasă. Nici un 
automobil din lume nu este mai silențios decât era Rolls-ul 
ei în momentul acela şi nici nu puteai întâlni o atmosferă 
mai rece decât cea din maşina în care mă aflam. 

— Nu, nu-l ştiu. Şi nici tu nu-l ştii. 

— Vrei să facem pariu? 

— Ştii ce se vorbeşte. E o companie foarte retrasă şi 
secretoasă. 

— Am un informator. 

— Informatorul tău nu ştie. Jack Long nu e genul de tip 
care să vorbească despre aşa ceva cu oricine, doar dacă nu 
te culci cu economistul lui. 

— Îl cunoşti pe Long? 

— Bineînţeles. Am luat cina împreună noaptea trecută. 
Este un tip care ştie ce vrea. Probabil că nici soţiei nu i-ar 


spune ce treburi învârteşte şi ce câştiguri are. Sau când 
intră în posesia lor. 

— La sfârşitul acestui an. Peste mai puţin de trei luni. La 
treizeci şi unu decembrie. 

Asta este, mi-am zis. 

— Prostii, am spus. Faci speculaţii. Eu mă gândeam la luna 
iunie. 

— La optsprezece luni după ce încheie afacerea. Bilete de 
bancă. Ceva de ordinul a două sute douăzeci şi cinci de 
milioane. 

I-am spus: 

— Nu pare îngrijorat. Tipul vrea să se extindă în 
Singapore. 

Leslie se însenină. Ochii îi străluceau din nou. 

— Ştiam eu că urmăreşti o afacere, a spus ea triumfătoare. 
Lucrezi pentru el. Haide, Ben, nu te mai ascunde. Lasă-ne şi 
pe noi să intrăm în afacere. Vorbim cu bancherii lui. 

— Nu cred că este o idee prea bună, Leslie. Nu-mi caut 
parteneri. 

— Pentru că am depus mărturie împotriva ta? 

Am privit-o cu seriozitate, privire pe care o putea 
interpreta în mai multe feluri. 

— Nu ai încredere în mine. 

— Şi nu am dreptate să procedez aşa? 

— lisuse, vrei să te răzbuni! Ai venit cu afacerea asta la 
mine ca să-mi faci în ciudă că nu pot intra şi eu în ea. Ei 
bine, dă-mi voie să-ţi spun ceva, Ben. Buddy şi cu mine îţi 
vom fura afacerea. Te vom lăsa pe dinafară. 

A fost nevoie să-mi reamintesc cum că nu era vorba decât 
de o afacere imaginară. Nu aveam nici un plan, nu voiam să 
preiau conducerea companiei LIS. Ar fi fost amuzant ca 
firma Harkin & Locke să distrugă compania LIS sau să se 
autodistrugă încercând să-mi pună în aplicare fantezia. Dar 
nu mai era deloc amuzant dacă îmi apărea numele; numai 
faptul că mă aflam în Rolls cu Leslie şi echivala cu o violare 


a sentinţei judecătoreşti. Şi n-ar fi deloc amuzant în cazul în 
care Jack Long ar fi nevinovat. 

— Lasă-mă aici. 

Limuzina ei a pornit în mare grabă - cu siguranţă că era în 
căutarea unui telefon de unde să-l sune pe Buddy Locke şi 
să demareze urmărirea lui Long. 

M-am îndreptat spre metrou, gândindu-mă dacă nu cumva 
creasem un monstru. Am telefonat la biroul lui Jack Long 
din Grand Central. Jack m-a salutat cu căldură, dându-mi de 
înţeles, în mod subtil, că oferta de slujbă din week-end-ul 
trecut fusese făcută doar în glumă. 

I-am spus: 

— Încearcă să nu mă amesteci, dar trebuie să ştii că vechii 
mei parteneri, Harkin şi Locke, se pregătesc să te atace. 

A făcut o pauză cam lungă înainte de a izbucni în râs. 

— O să-i termin! 

Am ajuns acasă foarte deprimat, cu o durere acută în tot 
trupul. Mă descurcasem bine la New York şi ar fi trebuit să 
mă simt grozav. Dar, mai întâi în tren şi apoi când m-am 
urcat în maşină, m-am simţit ca un renegat. Bătrân şi inutil. 
Nici măcar mirosul dulce de fum ce se ridica din pădure, în 
seara rece de toamnă, n-a reuşit să mă dispună, iar când 
am ajuns acasă şi m-am retras în bibliotecă, grăbindu-mă să 
fac focul, am avut senzaţia că pereţii încăperii mă apasă. 

Caraghios era faptul că tocmai afacerea cu preluarea 
Companiei LIS, în care Leslie credea cu tărie, mă putea 
scoate din joc. Nu-mi dădeam seama dacă mi-e frică să 
încerc sau mă hotărâsem în sfârşit să ascult de mătuşa mea 
Connie, care-mi spunea că Long pune la dispoziţie locuri de 
muncă şi aduce venituri; ca atare, ce drept aveam eu sămă 
amestec unde nu era treaba mea? De ce să-i fur creaţia? 

Mă gândeam că ar fi trebuit s-o sun pe Rita şi să-i spun ce 
făcusem, dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi era 
mai greu s-o fac. De fapt, ar fi fost posibil ca ea să-mi spună 
cel puţin jumătate din lucrurile pe care le aflasem de la 


Leslie. Şi mi se părea ciudat că nu-mi vorbise despre faptul 
că Jack strângea bani. 

M-am dus în birou şi am cercetat robotul telefonic. Mă 
căutase cuplul căruia îi arătasem reşedinţa Tilden, în seara 
în care fusesem la cină la familia Long, ca să-mi spună că se 
hotărâseră pentru o casă la Salisbury. Am fost dezgustat. 
Eram foarte sigur că se hotărâseră pentru Tilden Place. M- 
am întrebat unde greşisem. Situaţia economică nu era mai 
bună în Salisbury, dar agentul imobiliar de acolo reuşise 
mai bine. 

Al doilea mesaj era de la Rita, care mi s-a părut foarte 
deprimată. Suna în felul următor: „Ben, te rog telefonează- 
mi. Oricând. Mă culc târziu”. 

— Bună! Acum m-am întors de la New York. 

— Ai mâncat? 

— Nu. Dar mi s-a făcut foame. În schimb, la prânz am 
mâncat foarte bine. 

— Vrei să aduci tu nişte pizza? 

O seară petrecută cu Rita era mult mai îmbietoare decât o 
seară cu mine însumi, lăsat în voia gândurilor negre. 

— Altceva nu mai vrei? 

— Orice. 

— Nu pari prea veselă. 

— Am avut o discuţie foarte deprimantă cu Ira Roth. Au de 
gând să mă aducă în faţa Curţii cu Juraţi. 

— Ira ţi-a spus acest lucru? 

— Am înţeles din vorbele lui. 

— El nu e tipul care s-o ia pe ocolite. Merge tot înainte 
până câştigă. 

— Cred că am învăţat cum să-i citesc pe avocaţi, mi-a 
răspuns ea, mohorâtă. Am observat că era îngrijorat. 

— Ajung la tine cam într-o oră. 

Castelul era luminat precum Plaza Hotel - la toate 
ferestrele erau luminile aprinse, pajiştea era scăldată în 
lumină şi fiecare alee se contura clar sub această lumină 
strălucitoare. 


— Aici, sus, a strigat Rita din foişor. Uşa e deschisă. 

Am pornit cu pizza prin casă, apoi am urcat scările spre 
foişorul îngheţat. Ea şedea la punctul de observaţie, 
îmbrăcată cu un pulover de lână şi cu o vestă deasupra. 

— În seara asta nu suport să stau în casă. Ai ceva 
împotrivă să mâncăm aici? 

— Dacă n-ai nimic împotrivă să mănânci o pizza îngheţată. 

A făcut loc pe masă ca să pun cutia cu pizza, apoi mi-a dat 
o bere. 

— Cum a mers la New York? 

— Când oamenii vorbesc despre afacerea lui Jack la Hong 
Kong, ei se referă la fabrica de tipuri a lui Ron? 

— Probabil. Era cea mai mare şi cea mai nouă de-acolo. 

— Şi chiar a plătit Jack două sute cincizeci de milioane ca 
să preia afacerea? 

— Da. 

— Împrumutându-se de la bancă? 

— Da. 

— Cu o dobândă de zece la sută şi un termen de 
optsprezece luni? Adică până la treizeci şi unu decembrie? 
— Aşa cred. Nu prea sunt la curent cu ultimele operaţii. 
Dar parcă despre treizeci şi unu decembrie era vorba. Hei, 

eşti foarte bun, Ben. 

— La New York aşa şi trebuie să fii. Problema este că 
numai Jack ştie care-i adevărata situaţie. A modificat ceva? 
Cum intenţionează să plătească datoria? Sunt mai multe 
variante, dar eu am o presimţire că are greutăţi. Şi tot aşa 
crede şi un rechin din New York cu care am vorbit astăzi. 

Am deschis cutia, am tăiat pizza cu briceagul meu şi am 
scos o bucată. Rita a muşcat din ea cu plăcere. 

— Ai o copie a contractului? 

— Nu aici. 

— Aş vrea s-o văd. Vreau să aflu ce intenţii are Jack... Cu 
ce are de gând să se achite faţă de familia lui Ron? 

— El speră să plătească cu bani lichizi. Acesta era scopul 
lui când a preluat afacerea. 


— Poate plăti în acţiuni dacă nu face rost de banii 
necesari? 

— Ron acceptase şi acţiuni. 

— Sigur? 

— Da. Atâta timp cât LIS era o companie prosperă. Şi 
este. 

— Eşti sigură de lucrul ăsta? 

— Nu mai sunt sigură de nimic. 

— Şi dacă Jack nu reuşeşte să adune banii necesari? Va 
pierde cei zece la sută? 

— "Toate cele două sute cincizeci de milioane. 

— Ai citit contractele? 

— Am citit condiţiile. Am fost de acord să-i plătim lui Ron 
două sute şi jumătate, timp de cinci ani. 

— Cum? 

— Ce ţi se pare aşa de ciudat? 

— Jack spunea tot timpul că Ron era un nepriceput, un 
diletant. De ce l-ar fi vrut ca director şi să-i mai plătească şi 
salariu? 

— Ron a insistat. Altfel nu voia. 

— De ce? Doar ca să obţină salariul? 

— Ron nu era un diletant. Ţinea să-şi păstreze relaţiile de 
la Hong Kong. E un bun punct comercial. Cine ştie ce se 
poate întâmpla după ce chinezii vor prelua conducerea în 
1997? Ron intenţiona să conducă operaţiunea atâta timp 
cât se întrevedeau noi posibilităţi. 

— Cred că acest lucru îl înnebunea pe Jack. 

— Nu-i plăcea. 

Imediat mi-a trecut prin minte că, Ron fiind mort, nu 
numai că Jack îşi recupera soţia, dar scăpa definitiv de Ron, 
care-i stătea ca un ghimpe în ochi. 

Rita m-a dezaprobat. 

— Acum se străduieşte să-l înlocuiască pe Ron la 
conducere. Este o adevărată zăpăceală. Te pricepi la cipuri? 

— Ştiu că oamenii speră să se îmbogăţească cu ele. 

— Ei bine, asta urmărea şi Ron. La fel ca şi IBM şi Sony. 


— Nu era deloc momentul să piardă un director. 

— Chiar şi unul combinat cu propria-i soţie, a aprobat Rita. 

— Dar eu tot vreau să văd contractul. 

— O să pun pe cineva să mi-l trimită prin fax. Eu nu pot 
părăsi acum acest stat. 

— Nu-i spune lui Jack. 

Rita a zâmbit. 

— Am şi eu prietenii mei. 

M-a sunat a doua zi în jurul prânzului. 

— Am primit copia. 

— Vin imediat! 

Faxul lor, de trei mii de dolari, cu laser, trimisese o copie 
perfectă. M-am aşezat chiar la biroul lui Jack, o masă de 
lucru cu intarsii, datând din secolul al nouăsprezecelea, şi 
am citit cele zece pagini, cuvânt cu cuvânt, aşa cum mă 
învățase tatăl meu, ca să nu mai dau banii la avocaţi. 

Mi-am notat ceva. Când am ajuns la ultima pagină, am 
recitit tot contractul. Apoi m-am întors în direcţia pajiştii şi 
l-am citit a treia oară. Am găsit-o pe Rita în bucătărie. 
Privea în gol. 

— L-ai citit? am întrebat-o eu. 

— De cum l-am primit. 

— Ai văzut şi tu ce-am văzut eu? 

— Da. Ticălosul ăsta l-a omorât. 

Dacă plecam de la premisa că el era un falit, contractul 
acela reprezenta un foarte bun motiv pentru Jack ca să-l 
omoare pe Ron. 

Exista o clauză în contract, pe ultima pagină, unde scria că 
dacă Ron nu-şi poate exercita cei cinci ani de conducere, 
atunci LIS avea posibilitatea de a renunţa la afacere şi de a- 
şi recupera cei zece la sută. 

Cu Ron mort, nimic nu-i mai stătea în cale. Moştenitorii lui 
Ron - probabil tatăl său - mai deţineau încă o parte din LIS. 
Dar Jack era la ananghie. Nu avea de unde să plătească 
cele două sute de milioane şi jumătate până la treizeci şi 
unu decembrie. 


Conducerea unei afaceri se bazează pe speranţe şi pe 
neîncredere. Jack ştia că dacă nu reuşea să-şi plătească 
datoria fată de Ron, bancherii aveau să-i cerceteze situaţia 
datoriilor şi nu le-ar fi plăcut ce ar fi descoperit. lar apoi ar 
fi vorbit cu câămătarii lui şi i-ar fi impus aceleaşi restricţii ca 
în cazul lui Donald Trump şi Robert Maxwell: n-ar mai fi 
putut achiziţiona nimic; n-ar mai fi obţinut nici un împrumut 
special; şi nu s-ar mai fi putut lansa în voie pe piaţa 
cipurilor. 

Rita arăta foarte rău. 

— N-ai ştiut despre asta? am întrebat-o. 

— Cred că a stabilit aceste condiţii după ce am citit eu 
prima variantă a contractului. 

— Dar cum a reuşit să-l împuşte pe Ron când el era la 
Washington D. C.? 

— L-a plătit pe Rose ca să facă treaba, a spus Rita, iar eu 
înclinam să cred că supoziţia era întemeiată, deşi mă 
întrebam dacă Rose o făcuse personal ca să-i facă plăcere 
lui Jack. Cui să-i spunem? 

— Mai întâi îi vom spune avocatului tău, am zis eu. Să-i 
dăm un punct de sprijin de la care să pornească. 

Tatăl lui Ira Roth avusese un magazin alimentar chiar 
lângă gara de mărfuri. În timpul Marii Crize căpătase faima 
de om foarte darnic, iar după cel de-al doilea război 
mondial - cea de financiar nechibzuit. A murit în jurul 
anului 1970, falit, iubit şi admirat. Ira, pe care bătrânul îl 
obligase să urmeze Facultatea de Drept, îşi petrecuse toată 
viaţa înghițind toate remarcile celor din jur care îl 
comparau tot timpul cu tatăl lui. Îi spuneau întruna că 
niciodată nu se ridicase la nivelul de gentileţe al tatălui său. 
Din acest punct de vedere mă asemănăm eu cu avocatul 
Ritei. 

Cu douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă decât mine, Ira 
era bogat, viguros şi foarte activ. Purta un splendid costum 
cu vestă, demodat, cravate înflorate şi nelipsita pălărie cu 
borurile curbate. Semăna foarte bine cu unul din 


personajele din filmele lui Frank Capra, personaj negativ 
sau pozitiv, fiecare cum prefera. Avea biroul central în 
Plainfield, lângă tribunal, şi locuia la o fermă în stilul celor 
din Vest, pe Morris Mountain, nu departe de casa Ritei. Era 
combativ, exact aşa cum îi stă bine unui avocat, şi foarte 
convins că era cel mai deştept om din ţară, ceea ce nu era 
pe de-a-ntregul neadevărat. Când eram copil, mă intimida 
prezenţa lui. Ca adult, îi înţelesesem mai bine calităţile, dar 
tot mă intimida. 

— În primul rând, a spus el când am sunat la uşa casei de 
la Open Gate Farm, ce caută Ben acolo? 

— Ele de partea mea, a spus Rita. 

— El este martorul acuzării. Ben, nu te pot vedea. 

— Rămâne, a spus Rita. 

— Doamnă Long... 

— Rămâne. 

Ira i-a răspuns: 

— După cum v-am explicat şi mai înainte, doamnă Long, 
când m-a contactat soţul dumneavoastră, cele mai mari 
succese le-am avut cu martorii ascultători. Aveţi încredere 
în mine sau angajaţi pe altcineva. 

Rita s-a uitat spre mine. Am spus: 

— Noi credem că domnul Long a angajat un detectiv 
particular ca să-l omoare pe Ron Pearlman. 

— Din gelozie? a întrebat avocatul, dispreţuitor. 

— Nu. Pentru a anula un contract. 

Avocatul a ridicat sprâncenele lui stufoase. Îi captasem 
atenţia. 

— Ca să anuleze ce fel de contract? 

— Cu Ron Pearlman mort, Long scapă de o grămadă de 
datorii. În contract există o clauză care-i lasă o portiţă de 
scăpare şi se pare că Long are probleme fiscale. Dacă ar fi 
fost obligat să-şi onoreze contractul, băncile i-ar fi închis 
conturile. 

— Foarte interesant. Îmi propuneţi să adopt tactica de 
apărare din cazul Carolyn Warmus? 


— Care caz Carolyn Warmus? 

— Apărarea se baza în cazul acela pe supoziţia că, de fapt, 
iubitul doamnei Warmus împuşcase victima şi făcuse de aşa 
natură ca doamna respectivă să fie găsită vinovată. 

— Dar n-au găsit-o vinovată? 

— 'Tocmai asta voiam să spun. 

Ne-a invitat în casă. Am luat loc pe nişte scaune într-un 
salonaş de lângă un living foarte mare. Ira şi-a îndreptat 
toată atenţia spre Rita. 

— E un caz foarte complicat, doamnă Long. Dacă juriul va 
crede că încerci să-l duci de nas cu poveşti cusute cu aţă 
albă, ar putea trage imediat concluzia că ai inventat totul 
pentru că, pur şi simplu, nu ai altă apărare. Cu alte cuvinte, 
te va găsi vinovată. 

— Dar apărarea mea se bazează pe ceva, nu? Nu merită 
încercat? 

— Pune-te în locul avocatului acuzării. Are ocazia de a te 
condamna - te-a descoperit la locul crimei, cu arma lângă 
tine şi cu amprentele tale pe ea. Sau îl poate condamna pe 
soţul tău care, din nefericire, nu pare gelos şi care, din 
întâmplare, a dat mâna cu preşedintele la Washington D. C. 
În ziua în care victima a fost împuşcată. 

— Dar cum rămâne cu criminalul plătit? am întrebat eu. 

— Ben, te superi dacă te întreb de ce eşti atât de interesat 
de acest caz? 

— Cred că Ritei i s-a făcut o înscenare. 

— Există ceva între voi doi despre care ar trebui să ştiu 
înainte de a pleda cazul dumneavoastră, doamnă Long? 

— Te vom informa la timp, a spus Rita. Hai să mergem, 
Ben. 

Roth s-a ridicat. l-am spus. 

— Ira, poate conta doamna Long pe discreţia ta în această 
problemă? 

— Bineînţeles, s-a repezit el. 

— Scuză-mă, dar trebuia să te întreb. 


— Nu sunt de vânzare, a replicat Roth. Puteţi avea 
încredere în mine, doamnă Long. Dacă nu, vă puteţi primi 
banii înapoi, minus costurile. Ben, pot să vorbesc ceva cu 
tine? 

— Te ajung din urmă, i-am spus Ritei, care a împins uşa şi 
s-a grăbit să coboare treptele verandei, îndreptându-se 
spre maşină. 

— Ben, te implor, ai grijă ce faci. Este un caz foarte delicat. 
Strângerea informaţiilor are cea mai mare importanţă. 
Dacă nu pot anula sentinţa pe baza amănuntelor tehnice, 
această femeie atrăgătoare va avea de-a face cu un juriu 
compus din persoane de vârstă mijlocie, care o vor pune la 
zid, cu rea-voinţă sau fără, văzând în acest caz şansa de a-şi 
răzbuna dezamăgirile personale din anii de şcoală. 

— Detectivul soţului ei l-a împuşcat. 

— Nu-i înrăutăţi situaţia. Dacă avocatul acuzării află de 
tine că vrei să-i condamni soţul, va încerca s-o acuze pe ea 
de infidelitate repetată, iar în acest caz îmi va fi foarte greu 
s-o mai ajut. Oricum va fi un circ întreg, încearcă să eviţi 
acest lucru. 

— Te-am auzit, lra, dar am impresia că nu vrei să vezi 
lucrurile aşa cum sunt. 

— Asta mi-e meseria, Ben. Nu vreau ca juraţii să afle 
despre tot ce se întâmplă... Apropo, Ben... Ela făcut aici o 
pauză mai lungă. Ai mai spus cuiva despre caseta video pe 
care Rose te-a plătit ca s-o înregistrezi? 

— Numai lui Rita. 

— Să nu mai spui la nimeni. 

— Rose mi-a spus că voi fi obligat să depun mărturie. 

— Nici pomeneală! Tu eşti martorul acuzării şi ai văzut 
trupul acelui bărbat. Dacă ţii la femeia asta, ţine-ţi gura. 

— Mie îmi convine. Rose m-a ameninţat că mă va obliga să 
depun mărturie. 

— Ştiu. Asta a fost singura propunere idioată pe care au 
emis-o aşa-zişii avocaţi ai lui Jack Long. Au venit şi cu câteva 


idei bune. Nu vreau ca doamna Long să apară ca o femeie 
uşuratică în faţa juriului. Am destul de furcă cu cazul ei. 

— Dar nu este uşuratică. 

— Mi-e teamă că nu-i va fi de ajutor părerea ta. 

— Ira! Acum mi-am amintit de ceva. 

— Ce? 

— I-am povestit lui Vicky McLachlan. 

— Dar lui Scooter Mackay nu i-ai spus? Ar putea publica 
ceva în „Clarion”. Sau să dea nişte nume. 

— Numai lui Vicky i-am spus. Îmi pare rău. Am uitat. A fost 
o discuţie... 

— Intimă? a bodogănit Ira. 

— Cam aşa ceva. 

— Ei bine, ar fi foarte avantajos pentru doamna Long dacă 
ai convinge-o pe Vicky să nu mai spună nimănui. 

— Nu ne mai vorbim. 

Ira părea foarte dezgustat şi mi-a vorbit la fel ca Alex 
Rose: 

— Cu prieteni ca tine, doamna Long nu va mai avea nevoie 
de duşmani. 

— Ai putea să vorbeşti tu cu Vicky? 

— Va trebui să reflectez asupra problemei. Vicky e o 
femeie deşteaptă. Ea îşi dă seama că dacă aduce vorba 
despre discuţia voastră intimă, nu-i va fi de nici un folos în 
cariera sa. Dar dacă avocatul acuzării reuşeşte să afle de 
discuţia voastră, o va obliga pe Vicky să depună mărturie şi 
ea va spune totul, în mod cinstit. 

— Nu-mi datorează nimic, am recunoscut. 

— Nu e vorba de asta. E prea deşteaptă ca să mintă... Sau 
prea cinstită. Eşti sigur că nu ai mai spus nimănui? 

— Absolut. Dar ştie Rose. Iar dacă este hotărât să-l apere 
pe Long pentru a se apăra pe sine, ce-l va împiedica să 
vorbească despre casetă ca s-o învinuiască pe Rita? 

— Trebuie să fim puţin mai optimişti, a spus Ira sobru. 
Acest lucru ar valida teoria ta că Long l-a angajat pe Rose 
ca să-l omoare pe Ron Pearlman. 


— Foarte amuzant. 

— Dar eu mă voi strădui totuşi să conving juraţii că ea nu 
este o uşuratică. 

— Dar despre desen ce ştii? 

— Care desen? a întrebat Roth pe un ton care trăda 
nemulţumirea. 

I-am descris schiţa făcută de Rita. 

— Un craniu în loc de chip? Unde este? 

— A dispărut. 

Avocatul a oftat. 

— Probabil că ea l-a ascuns. 

— Jură că nu. 

— Ei bine, a spus el, precaut, sper ca cineva cu influenţă 
asupra ei s-o convingă să ţină ascuns desenul acela. Sau, şi 
mai bine, să-l ardă. 

El mi-a deschis uşa. 

— Ce face mătuşa ta Connie? 

— Bine. 

— Te rog transmite-i salutări din partea mea. 

— Mulţumesc. Ira, ce şanse are Rita? 

— Ca şi tine când ai trecut prin procesul acela. 

— Dar nu e vinovată. 

— Ei bine, ea are un avantaj faţă de tine. 

— Care? 

— Ea are un povăţuitor. 

— Eu am avut cei mai buni avocaţi. 

— Întotdeauna m-am întrebat de ce n-ai apelat la mine. Ce 
s-a întâmplat? N-ai avut încredere într-un avocat de 
provincie? 

— M-am gândit la tine, Ira. 

— 'Te-aş fi scăpat. 

— Poate că n-am vrut să scap. 

— Dar erai nevinovat. 

— Ştiu, Ira. 

De când cu drumul la New York, tot încercam să înţeleg de 
ce nu reuşeam s-o urăsc pe Leslie Harkin pentru faptul că 


mă vânduse. 

— N-ai încălcat legea. 

— Nu. 

— Atunci de ce nu m-ai chemat? 

— N-am respectat spiritul legii, Ira. Am profitat. Am 
meritat să fiu închis. 

— Asta-i urmarea educaţiei nebuneşti pe care ţi-a insuflat- 
o mătuşa ta. Prostii de puritani. 

— Am început o viaţă nouă, Ira. Nu mă mai simt vinovat. 

Rita şedea ghemuită în maşină, cu braţele încrucişate. 

— Acum ce facem? 

— Se va ocupa el mai departe... în linişte, cred. 

— "Ţi-a spus el asta? 

— Nu. Dar trebuie s-o facă. 

— Mi-e frică. 

Ea spunea că este speriată, dar se purta mai degrabă ca 
un om nebun. A pornit Jaguarul cu un scrâşnet puternic din 
roţi, azvârlind în urmă prundişul de pe aleea lui Ira Roth. 
Tot drumul spre casă mi l-a criticat la sânge pe avocatul ei. 
Şi-a bătut joc de gusturile lui în materie de mobilă - era 
mult prea modernă; caii lui aveau spinarea mult prea 
curbată; linia acoperişului de la fermă - ca în Vestul 
sălbatic, dar banală. 

De fapt, Ira investise o avere în casa aceea ca s-o facă să 
arate ca o autentică fermă din Vest, tot aşa după cum Rita şi 
Jack cheltuiseră pe Castelul lor în stilul epocii lui Ivanhoe. 
Şi nici nu erau singurii plini de fantezie în ţinutul acela. 
Vecinul din imediata apropiere a lui Ira locuia într-o vilă în 
stil normand, iar tipul de peste deal, Reg Hopkins de la 
Hopkins Septic, ocupa o casă în stil Tudor, cu un acoperiş 
din paie pe care şi-l făcuse el însuşi. În ultima vreme 
observasem o lamentabilă înclinaţie spre arhitectura în 
stuc, încercând să reproducă construcţia din cărămidă 
nearsă de la Santa Fe. Iar celelalte aşa-zise construcţii 
contemporane erau ascunse în adâncul pădurii. 


Când Rita a observat până la urmă că nu-i răspund, a ţipat 
la mine: 

— Ar fi prea greu pentru tine să investighezi unde se afla 
Rose în ziua morţii lui Ron? 

— Asta şi aveam de gând să fac, am asigurat-o. Am de 
gând să verific compania ta de securitate. 

— De ce? 

— Jack mi-a spus că l-a anunţat de moartea lui Ron 
înaintea poliţiei. Când l-am întrebat pe Rose de unde a aflat, 
mi-a răspuns că cei de la compania de securitate au auzit 
prin radioul poliţiei. O să cred după ce voi vorbi cu 
informatorul lui. 

— Îţi pierzi vremea, mi-a spus Rita. Compania de 
securitate are ordine să-i raporteze orice mişcare lui Rose. 
El mi-a telefonat mie în noaptea cu „ratonul”, la douăzeci de 
minute după ce a declanşat alarma. 

— Hm. Am crezut că am găsit o modalitate de a-l prinde. 

— Nu e chiar atât de prost. Haide, Ben, trebuie să afli 
unde a fost în după-amiaza în care a fost împuşcat Ron. 
Forţează-l să-ţi dea un alibi. Apoi înfundă-l. 

Întrebându-mă cum aş putea face acest lucru, mi-am luat 
maşina din faţa casei şi am plecat la mine acasă. 

Polițistul Moody mă aştepta la mine în bucătărie, dar nu în 
uniformă. Purta nişte ghete grele, pantaloni de lucru şi un 
pulover milităresc ce stătea întins pe pieptul lui lat. ÎI 
preferam în uniformă; cel puţin atunci aveai impresia, falsă, 
că se simţea constrâns de jurământul de credinţă depus. 

— Cine te-a lăsat să intri? 

— Puşcăriaşule, ai probleme. 

M-a lovit în picioare, doborându-mă, apoi m-a ridicat de la 
podea şi m-a aruncat cu putere în sufragerie. 

Am alunecat pe parchetul ceruit şi m-am oprit într-o 
grămadă de scaune. Oliver stătea în pragul uşii. 

În şcoală ne învăţaseră să boxăm ca nişte gentlemeni, în 
armată ne învățau să ucidem. Regula zilei la Leavenworth 
era Distrugerea. Dar, de obicei, în toate trei instituţiile se 


întâmplă ca un tip solid să-l bată pe unul mai slab. Oliver 
Moody mă lua cu mult atât în greutate, cât şi în înălţime. 
Dacă nu-mi cunoştea toate şmecheriile, era în schimb 
suficient de voinic pentru a-mi încasa loviturile până se 
lămurea. M-am uitat după vreo armă. 

Se afla pe poliţa căminului de când se construise casa - un 
sfeşnic greu din bronz, făcut de William White, care venise 
încoace pe „Mayflower”. M-am orientat spre el pe sub masa 
din sufragerie şi mi-am schimbat imediat direcţia privirii ca 
să nu mă observe. 

— Nu te ridica. Stai acolo şi ascultă. 

— Ascult mai bine în picioare. 

— Adu-ţi aminte ce s-a întâmplat ultima oară când ţi-am 
spus să nu te ridici şi tu nu m-ai ascultat. 

Se refera la trecutul meu îndepărtat. 

— Îmi amintesc că m-ai făcut să plâng în faţa prietenilor. 

— Cineva trebuia să te înveţe respectul, bastardule. 

Totul se întâmplase într-o sâmbătă seara - eram Renny şi 
cu mine, Scooter şi băieţii Butler - şi, brusc, a apărut în faţa 
noastră proaspătul poliţist din regiune, cercetându-şi 
teritoriul cu mers măsurat, cu cizmele lui ce răsunau pe 
caldarâm. Avea douăzeci şi cinci de ani, de-abia ieşise din 
şcoala de poliţie şi ştia cum să provoace durere fără să lase 
semne. 

— Îţi aduci aminte ce ai păţit cu maşina ta? 

Oliver Moody se înroşi tot la faţă. M-am pregătit să mă 
rostogolesc sub masă. Dar, spre surprinderea mea, şi-a 
recăpătat controlul şi, în loc să se arunce asupra mea ca să 
mă lovească, a scos un obiect plat, din argint, din buzunar. 

— Recunogşti asta, puşcăriaşule? 

— Arată ca o telecomandă, Ollie, i-am răspuns, stăpânindu- 
mă să nu privesc spre sfeşnic şi întrebându-mă cât de tare 
să-l lovesc. Mi-aş fi distrus viaţa dacă îl omoram pe individ. 
Dar dacă nu-l loveam suficient de tare ca să-l dobor, Oliver 
Moody mi-ar fi rupt braţele şi mi-ar fi zdrobit dinţii cu cea 
mai mare putere. 


— Este o telecomandă pentru un aparat de filmat Sony. 

— Ce? 

— Îţi permite să te filmezi singur. 

Asta găsise el în pădure. Îmi căzuse în seara aceea de 
lângă aparatul de filmat. Nu observasem şi se pare că nici 
Rose, când îşi primise camera înapoi. Nu-mi plăcea cât de 
încântat era Ollie. 

— Şi? am întrebat din nou. 

— Provine de la un aparat de filmat cumpărat de la New 
York, de la Grand Central Camera, de un tip pe nume Alex 
Rose. 

— Şi? 

— Alex Rose este un detectiv particular. 

Doamne, Ollie părea cu adevărat fericit. 

— Şi? am repetat. 

— Acum două săptămâni, Alex Rose era în maşina ta când 
te-am amendat pentru depăşirea vitezei. 

— Acum îmi amintesc. Îi arătam o casă. Dar nu-mi 
amintesc să ţi-l fi prezentat. 

— Mercedesul parcat pe aleea ta îi aparţinea lui Rose. 

— Oh, înţeleg, i-am spus de jos. Rose şi-a scăpat 
telecomanda în timp ce tu mă amendai. Tu ai găsit-o şi ai 
dat de adresa lui ca să i-o înapoiezi. Şi ca să fii sigur că este 
adresa corectă, te-ai dus tocmai până la New York, în ziua 
ta liberă, ca să ţi se confirme seria la magazinul de unde a 
cumpărat-o. Sunt impresionat. Din simţ al datoriei, Ollie. 
Întotdeauna în slujba serviciului public. 

— Tu ai pierdut-o, puşcăriaşule. 

— Eu? 

— Ştii unde? 

M-am uitat la el de parcă era nebun. 

— Ai pierdut-o în pădurea din spatele casei familiei Long, 
cu o noapte înainte ca iubitul doamnei Long să fie împuşcat. 

— Ollie, nu te înţeleg. Dacă telecomanda îi aparţine lui 
Alex Rose, n-ar fi normal să te gândeşti că el a pierdut-o 
noaptea în pădure? 


— Rose se uita la televizor la Sox, la Lori Match. 

Lori Match deţinea Matchbox, unul dintre ultimele hoteluri 
de modă veche din ţinut. Se afla pe Church Hill Road, cu un 
neon discret deasupra, care lumina cuvântul „Iurişti”. 

— Rose a rămas la Newbury? am întrebat. A petrecut 
noaptea aici? 

— N-a părăsit deloc hotelul. Am observat maşina lui 
parcată acolo şi am vorbit şi cu Lori. 

— El mi-a spus că se întoarce la New York. 

— Te-a minţit. 

— Şi? 

Tot nu ştiam ce voia Ollie de la mine, dar ştiam că de 
îndată ce aveam să scap de el, aveam de gând să mă duc la 
Lori şi să-l întreb unde s-a dus Rose a doua zi de dimineaţă. 

— Aşa că mai departe spune-mi tu, Ben. 

— Ce să-ţi spun, Ollie? 

Ollie a scos din pantaloni un baston negru, îmbrăcat în 
piele. 

— Spune-mi că a doua zi te-ai întors acolo şi l-ai omorât pe 
tip. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

— Nu te-am auzit, Ben. Mai spune o dată. 

— Pentru Dumnezeu, Ollie, suntem în anii '90! Poliţiştii nu 
bat oamenii în propriile lor case. 

— E ziua mea liberă. Joc pocher cu nişte prieteni la barăci. 

M-am cam speriat. Ollie era el prost, dar nimic nu este mai 
înfricoşător decât un taur care şi-a pus ceva în minte. 

— Eu bănuiesc că a fost cam aşa, a spus el. Mai întâi Rose 
te-a plătit ca s-o filmezi pe nevasta şefului său cu amantul. 

— De ce aş fi făcut aşa ceva? 

— Eşti falit. Ai rămas în urmă cu taxele. Deci i-ai filmat 
făcând amor - sau cel puţin ai încercat, căci te-au 
descoperit şi m-au chemat pe mine, iar tu ai fugit în pădure. 
Şi Rose s-a înfuriat că ai greşit şi ţi-a spus că nu-ţi dă banii 
decât dacă îl împuşti pe tip. 

— Poftim? 


— Tu te-ai gândit că-ţi prind bine banii. Nu-l cunoşteai pe 
tip. Te-ai furişat în casă şi le-ai furat o armă. 

— Au un sistem de alarmă foarte bun. Ollie zâmbi. 

— Poate că ţi-a dat cineva arma... 

— Cine? 

— O să aflu eu... Oricum l-ai împuşcat pe tip şi ai făcut să 
pară un accident de vânătoare. 

— Ollie, du-te cu nebunia ta la sergentul Bender. Dar să nu 
fii surprins când îţi va râde în nas. 

— Vrei să râzi? 'le fac eu să râzi. 

Ochii lui de reptilă nu se desprinseseră de pe faţa mea. A 
mutat bastonul din mâna dreaptă în stânga şi s-a dus la 
bucătărie, de unde a revenit cu un caiet de schiţe. A dat la o 
parte coperta, descoperind un peisaj în creion - o pajişte cu 
un gard în jur. 

— Vezi semnătura mică de pe desen? 

— Nu pot vedea până acolo, Ollie. 

— Scrie „Rita Long”. Vezi? „Rita Long”. 

— Unde l-ai găsit? 

— Pe câmp. 

— Cum? 

— L-am găsit într-o grămadă de moloz rămasă de la 
construcţii. Ghici al cui era? 

— Societatea artiştilor din Newbury? 

— Al familiei Long. 

— Căutai prin gunoaie? Sau ţi-a vândut cineva vreun pont? 
Poate un pont anonim. Sau poate ai auzit o voce în noapte 
ce-ţi şoptea „Caută în molozul familiei Long”? 

— Ia uită-te la asta, puşcăriaşule. A dat foaia cu peisajul şi 
a apărut portretul lui Ron Pearlman, gol şi cu craniul 
descărnat. 

— Ce reprezintă? 

— Pieptul şi picioarele îmi amintesc de tipul împuşcat. 

— Ar putea fi oricine. 

— Ştii ce cred eu? 

— Nu, Ollie, nu ştiu. 


— Cred că ea este ucigaşa. 

— Doamna Long? 

— Uită-te la asta. E nebună. 

Mi-am amintit de explicaţia Ritei şi de părerea prietenului 
meu pictor şi am încercat să mă fac înţeles de omul cu 
bastonul. 

— Desenul nu e terminat, Ollie. E ca şi cum ai privi doar 
cadrul unei case. Casa nu e gata până când nu pui şindrila 
şi restul, nu? Încă nu i-a desenat chipul. Asta-i tot. 

Ollie nu m-a crezut nici o clipă. Ştia să interpreteze în felul 
lui un om gol cu un craniu descărnat. Şi avea păreri bine 
definite despre o femeie care desena aşa ceva. 

— E nebună. Asta o dovedeşte. Eu cred că s-au distrat în 
fel şi chip. Cred că şi-au pierdut controlul. Poate că ela 
rănit-o mai mult decât voia ea. 

— Ollie, l-am întrerupt eu. Nu toată lumea înţelege durere 
prin „plăceri”. 

Dar s-a comportat de parcă aş fi vrut să opresc o avalanşă. 
— ... a rănit-o mai mult decât şi-ar fi dorit, a repetat el. A 
aşteptat până a doua zi şi, când el s-a întors cu spatele spre 

ea, l-a împuşcat. 

Vorbea atât de sigur pe el că până şi eu m-am trezit 
întrebându-mă: Oare Rita îl împuşcase pe Ron? Încercau 
Rose şi Jack Long din răsputeri s-o scape de puşcărie? Dacă 
priveai desenul fără să ţii seamă de tehnici artistice, se 
ridica următoarea întrebare: cine putea şti ce-i trece prin 
cap acestei femei? 

— Dar asta mă cam scoate din cauză, nu? 

— Nu şi dacă ea ţi-a dat arma. 

— Unde sunt amprentele mele? 

— Purtai mănuşi. 

— Nu, am spus. Ceva nu merge, Ollie. Ce vrei de la mine? 

— Te vreau ca martor. 

— Martor la ce? 

— La faptul că ea şi-a omorât iubitul. Să convingi juraţii că 
ea era în stare s-o facă. De ce o aperi? Doar dacă nu te-a 


plătit pe tine să-l omori. Vorbeşte, Ben, salvează-ţi pielea. 

— Vrei să fii promovat, Ollie? De aceea faci pe detectivul? 

— Crezi că nu pot avansa? 

— Nu prea ai dat semne. Am crezut că-ţi place aici... Pe 
chipul lui trecu o expresie de groază. 

— lisuse, am spus. Asta e. Bugetul. Deci el nu era prost, 
era disperat şi, în disperarea lui, renunţase la principiile 
morale. 

M-am ridicat încet. M-a privit cu atenţie, dar nu s-a 
apropiat de mine. 

— Bugetul, nu? Aşa e? l-am întrebat din nou. 

— Un oraş nenorocit. Lucrez aici de douăzeci de ani. Acum 
vor să facă economie cu casa mea. 

Aproape că mi-a părut rău pentru el. Bugetul Connecticut- 
ului era la pământ datorită recesiunii, deficitului creat în 
timpul lui Reagan şi unui cod al taxelor care făcuse minuni 
în secolul al optsprezecelea. Statul tăiase fondurile pentru 
provincie şi districtele se rupeau de oraşe, obligându-le să 
reducă substanţial programele şcolare, să ignore gropile şi 
să mărească impozitele. Altă modalitate să facă economie 
era să nu-i plătească pe poliţiştii din districte, sperând ca 
atunci când se va întâmplă o crimă să iasă toţi la acţiune. 
Ceea ce ar fi făcut, cu acel simţ de percepţie al unei armate 
invadatoare, la multe ore după ce Ollie ar fi restabilit 
ordinea. Deci, de dragul a patruzeci şi nouă de mii de dolari 
pe an, câţiva oameni din Newbury îl desemnaseră pe Moody 
să se ocupe de caz. 

La fel se întâmplase şi în oraşele vecine. Ollie ar fi fost 
transferat în cine ştie ce alt stat şi şi-ar fi pierdut casa de- 
aici, iar la patruzeci de ani ar fi luat-o de la capăt. 

Era mai bine - mult mai bine - să-l ajute pe avocatul 
acuzării să rezolve o crimă. Ar fi fost avansat într-un birou 
drăguţ, cu aer condiţionat. 1 s-ar fi mărit salariul. Şi pensia 
la fel. 

I-am spus: 


— Încă nu le-ai arătat lui Bender şi Boyce telecomanda, 
nu-i aşa? 

— Nu încă. 

— Sau desenul? 

— Încă mai cercetez. 

— Dumnezeule, Ollie, îţi asumi un mare risc ascunzând 
aceste probe. Nu eşti obligat să raportezi imediat orice 
nouă probă găseşti? Ei sunt cei care investighează acest 
caz. Tu eşti doar măgăruşul. 

— Du-te dracu'. 

— Şi eşti mult prea departe de a rezolva cazul. Rita Long 
nu l-a omorât pe Ron Pearlman şi nici eu. 

— Aşa spui tu. 

— Niciunul n-am făcut-o. 

— Avocatul acuzării spune că ea este vinovată. Aş da orice 
să te lege şi pe tine. 

— Mai întâi ai spus că eu l-am omorât pentru Rose. Apoi 
spui că eu am făcut-O pentru ea. Nu se poate în toate cele 
trei feluri, Ollie. Nu te-ai gândit prea bine. 

Oliver Moody a pus jos caietul de schiţe şi şi-a mutat 
bastonul în mâna dreaptă. 

— Nu sunt îngrijorat. Îmi vei lămuri tu lucrurile. 

— Cum vei explica vânătăile? 

— Maşina ta a intrat într-un copac. Nu te voi omori, dar vei 
fi lovit rău de tot. 

M-am aruncat la podea, m-am rostogolit pe sub masă şi am 
ieşit în dreptul căminului, apucând sfeşnicul. 

— Sper să obţii o slujbă la birou, Ollie. Vei avea probleme 
la mers după ce mă voi ocupa de genunchiul tău. 

Am văzut că stătea în cumpănă. A schimbat din nou poziţia 
bastonului. De data asta s-a aplecat şi a scos arma de la 
picior. 

— Pune-l jos, întoarce-te şi stai cu faţa la perete. 

— Nu. 

— Ben, te omor. 


— În propria mea casă? În afara serviciului? Nu cred că 
jucătorii tăi de pocher te vor acoperi. 

Am încercat să-mi dau seama cam ce gândeşte în tot acest 
timp, dar n-am reuşit. Am început să cred că l-am înţeles 
greşit în toţi aceşti ani. Era mult mai periculos decât un 
taur. Era un psihopat în uniformă, care avea nevoie de 
insignă şi de armă ca de aer. 

Pistolul avea o ţeavă atât de îngustă încât ai fi crezut că o 
să tragă cu ace. Arma unui asasin. Glonţul rapid pătrundea 
imediat în creier... Oare, după douăzeci de ani, câtă ură îmi 
mai purta pentru gluma cu maşina? Din nefericire, foarte 
multă. În schimb, eu zâmbeam când îmi aduceam aminte de 
întâmplarea aceea. 

Expresia de pe chipul meu l-a zăpăcit pe Ollie. Cred că îşi 
dădea seama că nu era singurul nebun din încăpere. 

— Ollie, i-am spus, mă poţi împuşca şi îţi distrugi cariera. 
Sau mă poţi lăsa să te ajut. 

— De ce m-ai ajuta? 

— Ne putem ajuta unul pe altul. Pune pistolul jos. Aici, 
vezi? 

Am pus sfeşnicul la loc, pe poliţa căminului, şi m-am întors 
spre el cu mâinile goale. 

— Ştii foarte bine că nu l-am împuşcat pe Ron Pearlman. 
Eu ştiu că Rita n-a făcut-o. Pentru că ştiu cine este 
vinovatul. Mai lasă-mi un răgaz de câteva zile înainte de a 
preda desenul acela. O să-ţi dau ţie numele ucigaşului. Va fi 
prada ta. Tu îl vei duce autorităţilor. 

— De ce m-ai ajuta tu pe mine? a întrebat el din nou. 

— Suntem chit. 

Dar, de fapt, el tot îmi mai rămânea dator pentru zâmbetul 
de la moartea lui Renny. 

— Nu suntem chit. 

— Lasă-mă să-ţi spun ceva, Ollie. După ce am să rezolv 
totul, îmi vei fi atât de recunoscător încât ai să mă pupi şi-n 
fund, la catarg. 


— Dacă încerci să mă duci de nas, poţi să-ţi iei rămas bun 
de la viaţă. 

— Am făcut un început bun. Vrei să pui arma jos, te rog? 
Şi-a pus arma în toc, a băgat bastonul la loc şi s-a îndreptat 
spre cămin. A înşfăcat sfeşnicul de William White, l-a îndoit 
ca pe o agrafă de birou şi l-a aruncat pe masă. 

— Douăzeci şi patru de ore. 

Hanul White Birch din Newbury nu este chiar aşa de 
înspăimântător cum pare de la exterior, deoarece 
proprietarul, Wide Greg Wright, este şi mai înspăimântător 
decât pare. Din când în când, cineva trimite câte o petiție 
oraşului prin care solicită ca hanul lui să fie închis, aşa, din 
principiu, dar Greg este foarte atent ca această cerere să 
nu fie adusă la îndeplinire. El este amfitrionul. Se află la 
datorie în fiecare zi, de la deschidere până la închidere, se 
plimbă nonşalant printre oaspeţii lui, glumind, zâmbind şi 
punând câte o mână prietenoasă pe umărul bărbaţilor şi 
femeilor. 

Când am intrat eu, tocmai se iscase un incident la unul din 
automate. Greg s-a îndreptat calm într-acolo, găsind timp 
să mă salute şi pe mine şi, când a ajuns acolo, i-a întrebat 
pe cei doi în dispută ce s-a întâmplat. Amândoi bărbaţii erau 
mult mai înalţi decât Greg, dar l-au asigurat că nu e nici o 
problemă. 

Am găsit un loc liber la tejgheaua lungă a barului, am 
comandat o bere şi i-am privit pe ceilalţi cum îşi beau de zor 
tequila. În cele din urmă, Greg a venit spre mine şi m-a 
întrebat ce fac. I-am răspuns că tare mi-aş fi dorit ca 
afacerile cu casele să meargă la fel de bine ca cele cu 
localurile. Apoi am adăugat: 

— Caut un tip pe nume Alex Rose. 

— Nu prea rețin numele, a răspuns Greg. 

— Tocmai am vorbit cu Lori Match. Alex Rose a stat la 
Matchbox, cu o noapte înainte de picnic. Lori mi-a spus că l- 
a văzut pe-aici a doua zi de dimineaţă. 

Marele Greg a părut sincer surprins. 


— Nu prea mă vizitează mulţi clienţi de la Lori. 

— Nu mă mir. 

Deşi aşezat în diagonală faţă de White Birch, pe Church 
Hill Road, Matchbox avea o clientelă formată mai mult din 
oameni în vârstă, din clasa de mijloc, liniştiţi, genul de 
turişti care, o dată ce te-ai văzut cu ei pe cap, te fac să-ţi 
doreşti ca maşina ta să aibă un distrugător cu laser. 

— Lori mi-a spus că l-a informat pe Rose despre picnic, dar 
el i-a răspuns că preferă un bar rece şi întunecat. S-a 
întâmplat într-o sâmbătă, cam acum două săptămâni. Ţi- 
aduci aminte? 

— Nu-mi amintesc numele. 

— Cu o zi înainte îi arătasem eu o casă. 

— Oh, da? 

— Reşedinţa Richardson. Am crezut că i-a plăcut. Darel 
nu a mai revenit şi i-am pierdut numărul. 

— Ce ghinion! Marele Greg i-a spus barmanului ocupat: 
Mai dă-i lui Ben o bere. 

— Noroc. Mulţumesc. Era un tip mare, cu pieptul lat. Se 
pare că a fost pe-aici. Îmbrăcat cu haine scumpe. Când m- 
am întâlnit eu cu el, purta o jachetă sport. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— La naiba. M-am gândit că în ziua picnicului a fost linişte 
pe la tine. 

— După ce şi-au pus burta la cale, au venit grămadă aici. 
Departamentul pompierilor ar face mult mai bine dacă ar 
servi bere. 

— Ei bine, ştii cum e, cu familia şi copiii de faţă. 

— Mie mi-a convenit. Am avut de lucru, nu glumă. 

— Am pus eu mai multă sare în burgeri. M-am gândit să te 
ajut. 

Marele Greg a râs. 

— A funcţionat. Au curs şuvoaie de bere. 

— Mda, dar mai devreme, în timp ce pregăteam mâncarea 
la picnic, trebuie să fi fost cam gol pe-aici. Am crezut că vei 
observa imediat un străin. 


— Ben, uite care-i treaba. Clienţii mei - mulţi dintre ei - 
când vin aici, vor să aibă parte de intimitate şi discreţie. Se 
bazează pe mine să le păstrez neatinsă intimitatea, ceea ce 
din partea mea nu este nici o problemă, căci eu oricum nu 
rețin numele. 

— Stai puţin, Greg. Tipul nu e turist. Este un detectiv 
particular din New York. Din câte mi-a spus Lori, s-a oprit 
aici. Sunt doar curios să ştiu cât a stat. 

— Un detectiv particular? 

— Aşa mi-a spus. 

— Şi a fost aici? 

— Mă gândesc că beau şi ei ca toată lumea, nu? 

— 'Ticălosul. Nu-mi place treaba asta. Nu-mi place deloc. 
Cum spuneai că-l cheamă? 

— Alex Rose. Avea haine scumpe. Un tip solid, cu o faţă ca 
de boxer. 

Marele Greg chicoti în sinea lui şi dădu din cap mâhnit. 

— Să mă ia naiba! 

— Ţi-a pus întrebări? 

— Nu-l cheamă Alex Rose. 

— Ce vrei să spui? 

— Mi-a spus că-l cheamă Al DeRose. Nume franțuzesc, 
cică. 

— S-a prezentat Al DeRose? 

— Mda. Participă la curse în New York. 

— Avea motocicletă? 

— Da. Mi-a arătat poze. O Harley ce părea să coste cam 
patruzeci de mii de dolari. 

— Eşti sigur că nu era o păcăleală? 

— Da. Era şi el în poză. Vorbea cu nişte tipi. A dat o 
adevărată petrecere. A băut cu vărul tău Pink până l-a 
băgat sub masă. 

— Stai puţin. 

Ceva nu se potrivea. Ca să-l bage pe Pinkerton Chevalley 
sub masă trebuiau multe, multe ore. Dar eu îl văzusem pe 
Pink la picnic, în jur de ora două - era absolut treaz. În timp 


ce Lori Match îmi spusese că Rose citise ziarul de dimineaţă 
pe veranda ei până când se deschisese la White Birch, la 
prânz. 

— A stat aici sau a mai plecat? 

— Nu s-a mişcat din loc. A venit la deschidere şi a plecat la 
închidere. Un tip grozav. Dar de un lucru sunt sigur, Ben, 
nu-l văd pe Al DeRose interesat să cumpere o casă, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. 

— Să cumpere o casă? 

— Mi-ai spus că i-ai arătat o casă. 

— Stai, stai. Ai puţină răbdare cu mine un moment. Tu spui 
că a venit la prânz şi n-a mai plecat până la două dimineaţa. 

— De fapt, a plecat pe la miezul nopţii. Şi-a luat un 
hamburger şi o cafea pentru drum, s-a urcat în Mercedesul 
lui mare şi a plecat. Scuză-mă un minut. 

Marele Greg a intervenit într-o conversaţie aprinsă la bar, 
care luase amploare şi a condus pe cineva afară. Nu-mi 
venea să cred, dar n-aveam altă alternativă. Subiectul meu 
numărul unu avea un alibi perfect. Nu avea cum să-l fi 
împuşcat pe Ron Pearlman. 

Greg s-a întors. 

— M-am gândit la ceea ce mi-ai spus tu despre Al DeRose, 
cum că ar fi detectiv. Dacă este aşa, să ştii că era în vacanţă. 
Tipului nu i-a tăcut gura deloc, aşa că nu a avut când să-mi 
pună întrebări. 

Îşi încreţi fruntea lată, concentrându-se asupra ceva ce se 
petrecuse cândva. Zâmbi, dezvelindu-şi dinţii perfecţi - 
lucru rar la un patron local. 

— A fost o zi de neuitat. Ciudat cum un singur tip e în stare 
să înveselească un bar întreg. Nu că am avea nevoie de 
veselie. 

Simţeam că înnebunesc. Nu avea nici un sens. Rose la 
Newbury peste noapte? De ce îşi petrecuse ziua într-un 
bar? De ce, când vorbisem în ziua aceea, nu-mi spusese că 
se află chiar la Newbury? 

— A dat Rose vreun telefon? 


— Oh, da. A dat o mulţime de telefoane. Bineînţeles că 
telefonul celular nu funcţiona aici. Îmi tot cerea monezi - îşi 
verifica mesajele înregistrate pe robot. 

În timp ce grăbeam pe Church Hill Road, după ce 
plecasem de la White Birch ca să-l informez pe Ollie că Alex 
Rose era omul nostru, mă gândeam că fusesem pe punctul 
de a crede că Rose deţinea o motocicletă Harley-Davidson. 
Şi aproape mă convinsese şi cu numele de Al DeRose. 
(Există o pleiadă de campioni din New York care au alergat 
în legendara cursă Malcolm Forbes.) Dar când am auzit de 
telefoane, n-am mai putut să cred. Ultima oară când 
petrecusem paisprezece ore într-un bar, nu am stricat 
atmosfera verificându-mi înregistrările de pe robot; Alex 
Rose a rămas acolo ca să-l acopere pe ucigaş. 

În regulă. Deci Alex Rose nu-l împuşcase personal pe Ron 
Pearlman. Dar îl ajutase pe ucigaşul profesionist angajat la 
ordinele lui Jack Long. Preluase el conducerea acţiunii. 
Dacă ucigaşul ar fi avut probleme, Rose i-ar fi sărit imediat 
în ajutor. Poate chiar l-ar fi ajutat să scape. 

Îmi repetam întruna acest lucru. La început mi s-a părut o 
idee bună. Dar cu cât mă gândeam mai mult la ea, cu atât 
mi se părea mai şubredă. Părea o explicaţie logică. Numai 
că nu era prea plauzibilă. 

Mi-am dat seama că nu prea credeam în teoria mea. 
Logica mea era impecabilă atâta timp cât îl consideram pe 
Alex Rose prost. 

Oare dacă eu acceptam să-l omor pe Ron Pearlman din 
partea lui Jack Long, aş fi riscat să angajez pe altcineva şi 
apoi să stau în Newbury până când individul îmi rezolva 
treaba? Nu, n-aş fi făcut aşa. Şi nici Alex Rose. Dacă el sau 
eu eram suficient de stăpâni pe noi ca să acceptăm o 
asemenea slujbă, am fi avut bunul simţ de a o îndeplini 
chiar noi. 

Acum se mai lămurea situaţia. 

Dar tot nu înţelegeam de ce se străduise Rose să-şi 
găsească un alibi dacă nu avea nevoie? Nici un om normal - 


cu excepţia unui Jervis sau Greg, care deţinea localul - n-ar 
fi stat de bunăvoie în White Birch toată ziua. El de ce a stat? 
Toată ziua şi toată noaptea? Şi de ce dăduse atâtea 
telefoane? 

Ajungând la Church Hill, mi-am ţinut respiraţia, aşteptând 
să traversez Main Street. De partea cealaltă era Yankee 
Drover. Acolo era un bar în care să-ţi petreci toată ziua. În 
linişte. Cu o servire decentă. Se învârteau pe-acolo tot felul 
de femei singure. Barul se afla în partea de sus a Main 
Street-ului şi reprezenta un loc perfect pentru folosirea 
unui telemobil. De ce nu urcase Rose panta şi de ce nu 
telefonase din locul acela plăcut şi intim, cu acces uşor la 
bar şi cu recepţie? 

A trecut pe lângă mine o maşină. Mai întâi am făcut semn 
cu mâna şi de-abia după aceea am privit. Dintre toţi 
oamenii cunoscuţi, tocmai Vicky McLachlan se nimerise, cu 
părul ei bogat şi castaniu, cu un zâmbet abia schiţat pe 
chip. Mi-a făcut un semn discret cu mâna şi a dispărut. M-a 
făcut să mă simt mai bine. 

Desigur, telefoanele celulare erau scumpe: te taxau la 
minut, atât la primire, cât şi la formarea unui număr. Dar 
tipilor cu Mercedes nu le păsa de bani... Doar dacă, desigur, 
desigur, desigur, dacă nu cumva el evitase în mod deliberat 
să-şi folosească telemobilul. 

Rose era omul lui Jack Long. Era loial şi ascultător, dar nu 
prost. Şi dacă i se ordonase să stea pe poziţie? Şi dacă şeful 
lui îi ordonase să stea la Newbury? Dacă el era nevinovat? 
Dacă el suspectează că Long a angajat un criminal? El nu 
face decât să asculte ordinele. A rămas pe loc. Dar şi-a făcut 
un paravan din White Birch - un alibi - şi o scuză pentru 
şeful lui: scuză-mă, şefule, telemobilul nu a funcţionat. Am 
verificat la New York, să văd dacă nu m-ai căutat. Era o 
scuză în cazul în care primise un telefon de ajutor din 
partea şefului. Dar nu la telemobil. Rose putea să-şi şteargă 
banda cu mesajele primite şi să-şi ia ca martori pe 


proprietarul barului şi pe consumatorii din local. El fusese 
cuminte şi-şi văzuse de treabă. 

Da. Asta era. 

Şi oare ce s-ar întâmpla dacă l-aş prinde la înghesuială şi l- 
aş întreba dacă nu cumva Long îşi angajase un ucigaş? l-aş 
spune că înţeleg frica lui de a fi implicat în această afacere 
în cazul în care ceva nu mergea bine. Detectivul mi-ar râde 
în faţă: oamenii de afaceri prosperi nu angajează criminali. 

lar eu aş adăuga - mai ales oamenii de afaceri care nu 
agreează parteneriatul. 

Am bătut la uşa din spate a lui Scooter. Mi-a deschis 
Eleanor şi m-a îndrumat în spatele garajului, unde Scooter 
fuma o ţigară. L-am găsit aşezat pe o grămadă de lemne, 
privind visător fumul. Era aproape întuneric şi noaptea se 
anunţa friguroasă. 

— Îţi pot vedea dosarele? 

— Ce dosare? 

— Cu materialele publicate în numărul trecut. 

— Care anume? 

— Le pot vedea fără să-ţi spun care? 

Eram vecini de când ne-am născut. Sunt lucruri care nu- 
mi plac la el - sunt de părere că este un snob şi cred că din 
când în când profită de puterea pe care i-o dă ziarul - şi 
sunt sigur că şi lui îi displac anumite lucruri la mine. Dar în 
general ne înţelegem. Scooter ne şi vede peste cincizeci de 
ani venind în acelaşi loc, el de-abia mai putând să fumeze o 
ţigară în spatele garajului, iar eu venind cu căruciorul până 
la gard ca să-mi mai pierd vremea cu el. 

— Mie ce-mi iese de-aici? 

— Nu ştiu. Vrei să publici în ziarul tău o ştire senzaţională 
înaintea celorlalţi? 

— Nu chiar, răspunse el după un moment de gândire. Dar 
ar fi frumos să ştiu că pot... Haide, te duc până la birou. 

Tatăl lui Scooter computerizase redacţia ziarului „Clarion” 
pe vremea când „Daily News” şi „New York Times” încă mai 
lucrau cu linotipuri. Când am intrat eu la şcoala 


pregătitoare, biroul lui era deja modernizat, chiar dacă 
terminalele montate nu prea se potriveau cu mesele care 
miroseau a cerneală. Acum, era la a treia sau a patra 
generaţie. Şi totuşi, era ciudat cum redacţia lui „Clarion”, 
cu toată clădirea lui modernă, cu ţiglă roşie şi cu storuri 
albe peste ferestrele duble, arăta mai degrabă a librărie 
decât a sediul unui ziar. Când am intrat în holul confortabil, 
am simţit podeaua tremurând din cauza preselor grele din 
camera maşinilor de sub noi. 

— Hârtie pentru cadru? 

— Volante Grand Union, mi-a răspuns el, conducându-mă 
în biroul redacţiei. Spune-mi cine a scris articolul şi îţi spun 
eu în ce număr îl găseşti. 

— Tu l-ai scris. 

Scooter rânji. 

— Eram sigur. Cauţi articolul despre Jack Long, nu-i aşa? 

— Trebuie să-ţi răspund? 

— Uite dosarul. Stai la biroul meu. Să-l pui de unde l-ai 
luat. Ai cafea jos. Ţi-o va aduce Charley. 

Articolul cu Casa Albă era scris într-un stil vioi, fiind 
precedat de un avertisment serios de a nu publica 
informaţiile mai devreme. Bâănuiam că această interdicţie 
avea importanţă în cazul anunţului banal că preşedintele 
primise un grup de afacerişti de frunte, după cum li se 
spunea, la Rose Garden. Erau fotografii de la acel prânz şi o 
mulţime de alte poze cu Jack Long strângându-i mâna 
preşedintelui. Se pare că aceste materiale fuseseră difuzate 
tuturor ziarelor locale. Bineînţeles că redactorii de la „New 
York Times” nu dăduseră atâta importanţă acestui 
eveniment, dar la Newbury, Scooter a umplut o pagină 
întreagă cu pozele şi cu textul. 

Un al doilea articol relata faptul că Jack Long cinase chiar 
în aceeaşi seară cu „intimii preşedintelui”. Cuprindea şi o 
fotografie neprotocolară, în care Jack Long apărea 
înconjurat de bărbaţi şi de femei strălucitoare, în timp ce 
priveau cu toţii la televizor, într-o bibliotecă, şi mâncau în 


acelaşi timp - jur că era adevărat - de pe nişte tăvi. Nu 
scria la ce se uitau. Oricum, aproape că mi-am rupt degetul 
în graba mea de a forma numărul de telefon de pe copertă. 

— Relaţiile cu publicul, mi-a răspuns o persoană de la Casa 
Albă. 

— Cu Donald Dodson, vă rog, am cerut eu, numindu-l pe 
cel de pe copertă, de la relaţii. 

— La telefon. 

— Domnule Dodson, sunt Scooter MackKay din Newbury, 
Connecticut, de la ziarul „Clarion”. Scriem încă un articol 
despre vizita la preşedinte care a avut loc acum două 
săptămâni. 

— Aveţi numărul dosarului? m-a întrerupt Dodson. 

I l-am dat. A revenit la telefon. 

— Despre cine e vorba? 

— Jack Long. Cina cu intimii preşedintelui. 

— Da. 

— Ei se uită la televizor. 

— Şi? 

— La ce se uită? 

— Cum? 

— La ce spectacol? 

— Vreţi să spuneţi ce văd la televizor? 

— În articol nu scrie. 

— Oh, nu ştiu. 

— Cititorii noştri şi-ar putea pune întrebarea de ce s-a dus 
domnul Long până la Washington D. C. Ca să se uite la 
televizor. 

— Ei bine, poţi fi sigur că s-au uitat la o emisiune politică. 
Oamenii de pe-aici nu-şi pierd vremea cu prostii. Staţi puţin 
să verific. 

Am ascultat minutele trecând la telefonul lui Scooter. 
Eram mai mult ca sigur că era vorba de spectacolul lui 
Larry King. 

— Alo! Îmi pare rău că a durat aşa de mult. A trebuit să 
aflu la ce oră s-au uitat la televizor. 


— Şi la ce oră? 

— Cina a ţinut cam de pe la ora douăzeci şi unu până la 
miezul nopţii. 

— Aşa de târziu? La ce se uitau? 

— O ediţie specială a „Spectacolului lui Larry King”. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 

— Absolut sigur? 

— Vedeţi, Zack Bowen a fost invitatul lui King în seara 
aceea. Zack s-a întors din studio şi s-a alăturat grupului la 
coniac şi cafea, ei bine, la „desert”, dacă vrei să-i spun aşa. 
Sunt sigur că au luat şi desertul. 

— Cum s-a descurcat Bowen cu spectacolul lui Larry King? 

— L-a terminat. King nici nu mai ştia pe unde merge. 

— Mulţumesc foarte, foarte mult. 

— Ştii ceva, te rog să nu citezi acel „terminat”. Domnul tău 
Long a luat parte la o cină intimă, dacă înţelegi la ce mă 
refer. Totul s-a petrecut în secret. N-are rost să-l jignim pe 
domnul King numai pentru faptul că nu prea era în formă în 
seara respectivă, nu? 

Dodson a râs. Am râs şi eu şi i-am promis că „Clarion” nu-i 
va trăda încrederea. 

— Apropo, ce s-a întâmplat între prânz şi cină? 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, domnul Long a luat prânzul cu preşedintele şi 
cina cu intimii lui. Ce-a făcut în intervalul dintre ele? 

— Eu cred că s-a dus la hotel şi s-a schimbat. 

— De ce crezi asta? 

— În fotografiile din mâna mea, el poartă o altă cravată la 
cină. 

Am râs. 

— Chiar că ai fi un bun detectiv. (Dar nu se compara nici 
pe departe cu mătuşa mea Connie care, în timp ce ne 
îndreptam împreună spre văduva lui Renny, bănuise că 
trebuie să existe o legătură între cele două crime.) 


Nu eram surprins că nu sesizasem cravatele diferite. Râsul 
se auzi şi mai tare. Simţeam că mă cuprinde un frig interior. 

— Altceva? 

— Da, încă o întrebare: care a fost programul 
preşedintelui după prânz? 

— Vă daţi seama, domnule Scooter, că nu vă pot da decât 
programul oficial. 

— Vreau doar să ştiu la ce oră a plecat de la masa de 
prânz. 

— Oh, asta-i simplu. Preşedintele a plecat cam pe la 
douăsprezece şi jumătate. 

— Deci la douăzeci de minute după prânz. Oaspeţii lui au 
mai rămas? 

— Au fost liberi să plece după ce şi-au luat rămas-bun. 
Bineînţeles, mai întârzie de obicei până ce sunt conduşi la 
ieşire. Să nu... 

— Nici o grijă, am promis şi am închis telefonul. Frigul nu 
mă părăsise şi nu mai aveam decât o singură întrebare 
pentru o anumită persoană. 

După lăsarea întunericului era foarte complicat să mai iei 
legătura cu Gwen Jervis. Aş fi preferat să conduc o maşină 
mai rezistentă decât Oldsmobil-ul meu, dar nu aveam. Şi 
tare mult mi-aş fi dorit să am o vestă antiglonţ. Când am 
ajuns la capătul drumului lung şi întunecat, trecând prin 
pădure, am stins toate luminile, am păstrat mâinile pe volan 
şi am parcat în linişte lângă rulota lui Gwen. 

În centrul cercului format de rulote s-a aprins o lumină 
orbitoare. Pădurea din spate era întunecată. M-am dat jos 
foarte uşor, fiind sigur că sunt urmărit, am urcat la fel de 
uşor treptele de lemn din faţa rulotei lui Gwen şi am bătut 
la uşă. 

Mi-a răspuns chiar ea şi a rămas în prag, legănându-se 
ameţită. Nu m-a recunoscut pe dată, dar după ce şi-a dat 
seama cine sunt, mi-a zâmbit larg şi şi-a trecut mâna prin 
părul ondulat. 

— Ştiam eu că ai să te întorci. 


— Am o întrebare. 

— Răspunsul este „nu”. Dar cel puţin nu pentru mult timp. 
Până-l uit, mă ocup cu altceva. 

Să-i spun că nu venisem pentru aşa ceva, nu mi s-a părut o 
idee prea bună. Aşa că i-am zis: 

— Atunci îţi pot cere o favoare? 

— Încearcă! 

— Spune-mi care erau persoanele cu care zbura Renny. 

— Doctoriţa cu pisica era principala clientă. 

— Doctoriţa cu pisica? Vreun veterinar? 

— Nu, doctoriţa cu pisica. 

— Bine. Danbury - Block Island, am înţeles. Cine 
altcineva? 

— Un agent de bursă din Roxbury. Renny ateriza chiar în 
curtea lui. Şi un alt tip care avea cai în Pawling. Cum îl 
chema oare? Packard sau cam aşa ceva. Sau Packards? Hei, 
nu vrei să intri? 

— Cine altcineva? 

— Tipul nou venit de la Castel. Cum îl cheamă? Ştii şi tu, 
tipul cu nevasta al cărei iubit l-ai găsit tu. Tipul împuşcat. 

Ar fi trebuit s-o ascult pe Connie. 

— Hei, dar de ce vrei să ştii? 

Eram în stare să ucid în momentul acela, dar nu voiam ca 
Gwen s-o facă în locul meu, aşa că m-am abținut din 
răsputeri şi am zis: 

— Cine altcineva? Cu cine mai zbura Renny? 

— O, Doamne, nu ştiu, Ben. Oh, da, l-a dus pe Scooter la o 
întrunire, o dată. Ea râse. Renny mi-a povestit că Scooter a 
vomat în draci. Săracul Scooter! L-a pus pe Renny să 
promită că nu va spune nimănui. Niciodată n-a făcut nimic 
ca lumea. 

— A fost un bun vânător, am spus şi m-am îndreptat spre 
maşină. 

— Oh, da, acum mi-am adus aminte. Tipul a fost vânător. 
Dar ştii ceva? 

— Ce? 


— Hei, unde te duci? 

— Trebuie să plec. 

— Zău? 

A coborât treptele după mine. 

— În legătură cu Scooter, să ştii că era un trăgător prost. 
Toată lumea spune aşa. Dar nimerea pe aproape, aşa că ce 
mai contează. Pink Chevalley mi-a spus că Scooter putea să- 
şi lase gloanţele acasă şi tot se întorcea cu ceva. Unde te 
duci? 

— Trebuie să plec, Gwen. Mai vorbim. 

— Băiete, eşti tare ciudat în seara asta! 

— Da. Am pornit motorul. 

— lisuse, te-ai ales cu ceva. Mi-a atins obrajii. Ai febră! 

— Mda, simt că ard. 

— Ai grijă! Bagă-te în pat şi ia ceva. Tot te mai culci cu 
politiciana? 

— Suntem doar prieteni. 

— Hei, mulţumesc că ai venit să mă vezi... Uneori, nopţile, 
mă simt îngrozitor de singură aici. Nici nu-ţi dai seama ce 
greu e. Îţi vine să înnebuneşti. 

I-am spus că ştiu ce înseamnă şi am pornit spre casă, 
calculând pentru a suta oară timpul necesar pentru a 
parcurge distanţa de la Washington D. C. La Newbury, 
Connecticut. O călătorie dus-întors. 

Avionul de la ora unu ajunge pe aeroportul din LaGuardia 
înainte de ora două. Asta înseamnă cincizeci de minute 
până să-l găsească pe Renny şi să plece cu avionul lui 
închiriat. La trei şi jumătate aterizase pe pista lui Al Bell. L.- 
a împuşcat pe Renny şi l-a proptit într-un copac. A 
împrăştiat o pungă de cocaină prin avion pentru ca vina să 
cadă pe un tip care şi aşa făcea parte dintr-o familie cu 
faimă proastă. În felul acesta, Renny era acuzat de trafic de 
cocaină. A condus până la Morris Mountain în Camaro-ul lui 
Renny. A parcat în spatele hambarului, unde parcasem şi eu 
şi s-a strecurat în propria-i casă. A luat arma soţiei, l-a 
aşteptat pe iubitul ei şi l-a împuşcat pe la spate. A pus arma 


la loc şi a plecat cu maşina lui Renny înainte de întoarcerea 
Ritei, la patru şi jumătate. A condus timp de două ore până 
la aeroportul din LaGuardia, unde a prins cursa de ora 
şapte, pentru Washington - din nou a plătit cu bani lichizi - 
şi a sosit la timp ca să facă un duş şi să se schimbe, la hotel, 
pentru a se întoarce la Casa Albă, la cina cu oamenii 
preşedintelui. 

M-am oprit la garajul lui Renny şi am telefonat de la 
aparatul cu plată, la lumina neonului de la Chevalley 
Enterprises. Probabil că pe aici se strecurase Alex Rose cu 
cei patruzeci de mii de dolari pentru a-i strica şi mai tare 
reputaţia lui Renny, treabă pe care o începuse Jack Long. 
Şeful nu i-a explicat de ce trebuie s-o facă, iar ela respectat 
ordinul. 

Ofiţerul de serviciu de la sediul poliţiei din Plainfield mi-a 
spus că ofiţerul Boyce plecase acasă. l-am găsit cartea de 
vizită şi am sunat-o acolo. Mi-a răspuns băieţelul. 

— Sunt domnul Abbott. Pot vorbi cu mama ta? 

A scăpat receptorul pe ceva tare şi a strigat „mămico!”. 
Înainte să pot spune „Ştiu cine l-a omorât pe Ron 
Pearlman”, ea mi-a zis: 

— Nu pot vorbi cu tine, Ben. Am fost acuzată că m-am 
asociat cu un fost puşcăriaş. 

— Dar investighezi o crimă. 

— Nu e un caz politic. O prostie. Dar până nu trec de 
audiere, rămân cu pată la dosar. Avocatul mi-a spus că nu 
trebuie să vorbesc cu tine. 

— Stai. Spune-mi în ce cameră din casa lui Long ai găsit 
microfoanele? 

— La revedere, Ben. Sergentul Bender se ocupă de caz. 

— Spune-i că va găsi maşina lui Renny pe aeroportul 
LaGuardia. 

Dar închisese deja telefonul. M-am gândit la posibilitatea 
de a-l suna pe Bender, dar mi-am zis că-i mai bine să n-o 
fac. Probabil că tocmai el depusese plângere împotriva ei. 


În regulă, mi-am zis, oricum nu aveam nevoie de ajutorul 
lor. 

Am continuat să rulez spre casă şi când am ajuns destul de 
sus, la Church Hill, am format un număr pe care, optimist, îl 
introdusesem în memoria aparatului. Rita mi-a răspuns 
somnoroasă. l-am spus: 

— Du-te în camera oaspeţilor, unde ai făcut dragoste cu 
Ron. Te sun imediat. 

— De ce? 

Am închis, i-am lăsat timp să se ducă până acolo şi am 
sunat din nou. 

— De ce? a început ea cu întrebările, dar eu am întrerupt- 
O: 

— Jack l-a omorât pe Ron. 

— Poţi dovedi? 

— Mai aştept încă o dovadă. Poimâine am să le pot spune 
poliţiştilor. 

Jack m-a sunat a doua zi, la ora nouă dimineaţa. 

— Ben? Sunt Jack Long. Sper că n-am sunat prea 
devreme. 

— Sunt la birou, mă ocup de achitarea notelor de plată. 
Era o minciună gogonată. Stăteam cu ochii pe telefon de la 
ora şapte, rugându-mă din tot sufletul ca Alex Rose să 
verifice microfoanele pe care le instalase pentru Rita şi Ron. 

— la spune, cum ai aflat de Harkin şi Locke? 

— N-a fost prea greu... 

— Ascultă, Ben, s-ar putea să ţi se pară cam ciudată 
cererea mea. 

— Încearcă-mă. 

— Rita şi cu mine suntem de părere că nu mai putem locui 
în casa aceea... după cele întâmplate. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

— Înţeleg că vrei s-o vinzi. 

— Aşa-i. Am vrea să te rugăm pe tine să te ocupi de 
vânzare, dar ne simţim oarecum obligaţi faţă de Fred 
Gleason. 


— Înţeleg. 

— Dar am vrea să participi şi tu în mod egal. 

— Trebuie să mă gândesc. Am să vorbesc cu Fred. 

— Aşa să faci. Între timp, vom avea nevoie de o casă nouă. 
Alex Rose mi-a povestit de o reşedinţă pe care i-ai arătat-o. 

— Reşedinţa Richardson. 

— Sună bine. 

— Jack, e o casă frumoasă, dar nu are treizeci şi şapte de 
camere şi nu se întinde pe o sută de acri. 

— Rita şi cu mine vrem să ne găsim ceva mai modest de 
data asta. Poate că ar fi bine să încercăm să trăim mai 
simplu. Avem nevoie de un gen de casă de care să ne 
îngrijim singuri. 

— La reşedinţa Richardson veţi avea nevoie de grădinari. 

— E perfect. Numai că nu mai vreau o casă plină de 
servitori. Cred că mă înţelegi. 

— Ai vrea s-o vezi? 

— Ce zici să ne întâlnim în după-amiaza asta? În jur de ora 
trei? 

— Lumina este perfectă la ora aceea. 

A sosit la biroul meu pe la trei şi zece. Spre surprinderea 
mea, venise cu Rose. Alex purta din nou jacheta lui de 
vânătoare. Long avea o scurtă din nailon şi o şapcă de base- 
ball care îl făcea să pară aproape un localnic. Amândoi erau 
nervoşi. 

— Scuze că am întârziat. Afurisita de camionetă aproape 
că ne-a scos de pe drum. 

— Unde e Rita? 

— Mai întâi vreau s-o văd eu. 

M-am uitat spre Alex Rose şi Long mi-a explicat: 

— Avem nişte lucruri de discutat, aşa că am venit 
împreună. Vrei să aştepţi aici, Al? 

— Mi-e indiferent. 

— Poţi să bei o bere la Drover, i-am spus. Sau să vii cu noi. 
Poate îţi găsim şi ţie o casă. 


— Mda, ce să-ţi spun, mă vezi tu pe mine la ţară! Dar, la 
dracu”, o să vin şi eu cu voi. Dacă nu vă încurc, domnule 
Long? 

Long i-a răspuns: 

— Cum vrei, de parcă nu i-ar fi păsat de nici un fel. 

Ne-am suit în maşina mea, Rose în spate, iar Long în faţă, 
lângă mine. Alison Mealy a apărut pe drum cu bicicleta. 

— Ben! 

— Vorbim mai târziu. 

— Au înfiinţat un curs special de computere la şcoală. Pot 
participa şi eu? 

— Sigur. Dacă e de acord şi mama ta. 

— Costă şaptezeci de dolari. 

— Vorbim mai târziu. 

— Hei, puştoaico! Era Rose care cobora geamul. Ţine asta. 
I-a dat agenda lui electronică. 

— Vai, ce minunăţie! S-a aşezat turceşte pe iarbă, 
acaparată imediat de obiect. 

Rose a zâmbit mânzeşte până când l-a văzut pe Long 
aruncându-i o privire gravă. S-a întins apoi pe fereastră. 

— Îmi pare rău, trebuie să ţi-o iau înapoi. Am nişte 
însemnări importante acolo. 

Alison s-a posomorât. 

— Hai, nu te necăji. Am să-ţi trimit una nouă prin poştă. 
Numai pentru tine. 

Fata i-a înapoiat-o, privindu-l precaută. 

— Nu-ţi face griji. Ţi-o voi trimite în regim de urgenţă. 
Poimâine ai s-o ai. 

— Hai să mergem, a spus Long şi am început să mă întreb 
dacă nu cumva cei doi aveau agende diferite. 

Când am ajuns pe Main Street, amândoi erau atenţi la 
trafic. 

— Vă simţiţi bine? 

— Da, a răspuns Long. Aş putea să jur că ne urmăreşte o 
camionetă. Se pare că acum a dispărut. 

— Am să fiu eu atent, a zis Rose. 


În calculele mele nu intra nici o camionetă. M-am gândit 
că poate ei au supărat vreun beţiv care se enervase pe 
Mercedesul lui Rose. Drumul era liber la marginea oraşului. 

— Acum a dispărut. 

— Ai să iei iar o amendă, mi-a spus Rose. 

— Nu şi astăzi, i-am spus ascunzând detectorul de radar 
de la oglinda retrovizoare. 

Peste câteva minute am ajuns la Academy, am mers înainte 
liniştiţi şi am intrat pe strada Richardson. Nu plouase deo 
săptămână şi am lăsat în urma noastră nori mari de praf. 
Arţarii îşi schimbaseră culoarea frunzelor spre ruginiu. 
Dacă nu veneam cât de curând să-mi adun ceva lemne de 
pe-aici, aveam să intru în iarnă fără lemne de foc. 

— 'Tot terenul acesta a fost al reşedinţei Richardson. Dar s- 
a mai vândut din el. Casa se întinde pe un teren de şase 
acri, plus încă paisprezece în jur. 

— Crezi că pot recupera ce s-a vândut? a întrebat Jack. Nu 
vreau să vină vreun ticălos să-şi construiască o casă în 
curtea din faţa casei mele. lisuse! Ia te uită la copacul acela. 
Ce este, Ben? 

— O varietate de hickory. 

— Îl vreau. 

— E pe terenul proprietăţii. 

A privit în jur apreciativ. 

— Priveliştea nu este la fel de grozavă ca la Castel, dar 
este o proprietate frumoasă. 

— Unii oameni vor să cumpere orizontul, iar alţii şi-l 
clădesc singuri. 

— Mda, mi-aş putea muta hambarele aici. Ei, Al, nu ţi se 
pare grozav? 

Al Rose privea prin geamul din spate, încercând să vadă 
ceva prin norii de praf. Mă uitasem şi eu, dar nu văzusem 
nici o camionetă. 

— Am pornit. 

— Vai! E formidabil. Ce mai casă! 

— Adiai Stevenson obişnuia să-şi viziteze amanta aici. 


— Adiai Stevenson a avut o amantă? 

— Aşa se spune. Reşedinţa ei era acolo, printre platani. 

— Cât e de aproape? 

— E ceva distanţă. Suntem absolut singuri aici. Ne-am dat 
jos din maşină. Mi-am luat cheile. 

— Există un salon minunat care dă spre patinoarul de pe 
eleşteu. Jur că într-o zi de iarnă poţi simţi şi acum mirosul 
de cacao fierbinte. 

— Ben, trebuie să vorbim. 

Long mă privea cu atenţie. Rose era mai în spate, uitându- 
se după camioneta fantomă. 

— Doar n-ai de gând s-o cumperi fără să vezi interiorul, 
nu? 

— AI, vrei să aştepţi în maşină? Ben vrea să-mi arate 
interiorul casei, i-a strigat Jack. 

— Eşti sigur? 

— Da, aşteaptă aici. Haide, Ben, arată-mi eleşteul. Am 
pornit-o pe aleea din cărămidă din faţa casei. 

Cărămizile erau aşezate în spic şi de-abia se zăreau din 
iarbă. La baza treptelor din faţă se despărţeau două alei 
care înconjurau casa pe ambele părţi. Am luat-o înainte pe 
cărarea din stânga şi l-am condus pe Jack între seră şi 
trandafirii din grădină. 

— Spune-i Ritei că aici există nişte varietăţi de plante rare 
care nu mai pot fi cumpărate astăzi. Dar îţi dai şi singur 
seama că e nevoie de un grădinar. 

— Desigur. 

Am continuat să ocolim casa şi ne-am oprit pe o terasă ce 
se afla între salon şi patinoarul de pe lac. 

— Aici era terenul de tenis, i-am arătat eu spre dreapta. 
Cu un cireş care a crescut chiar pe el. 

— Ben, hai să vorbim. 

— În regulă, Jack, să vorbim. Voi fi sincer. 

— Sunt de acord. Lasă deoparte introducerea. 

— Eu reprezint proprietatea. 

— Cum? Ce proprietate? 


— Proprietatea lui Ellie Richardson. Moştenitorii lui nu 
sunt interesaţi de acest teren. Ei nu vor decât nişte bani. 
Aşa că, de fapt, eu te reprezint pe tine, ca cumpărător, caz 
în care am şansa de a-ţi vinde proprietatea la un preţ 
rezonabil, fie că e recesiune sau nu. 

— Nu te juca cu mine, băiete! Şi nu-ţi încerca trucurile cu 
mine. Trebuie să vorbim. Şi ştii foarte bine despre ce vreau 
să vorbim. 

M-am îndepărtat de el şi m-am apropiat de casă. El m-a 
apucat de braţ. 

— Ştii, Ben, când faci afaceri, nu ştii niciodată care din ele 
te va trage la fund. Nici nu te gândeşti. Nu mai poţi acţiona 
dacă gândeşti în felul acesta, nu? Tu ştii despre ce vorbesc, 
ai fost şi tu acolo. 

— Unde? 

— În lumea riscului. 

— Da, am fost. 

— Restul sunt prostii. Cade unul, ei şi? Te îndrepţi spre 
altceva. Apoi, într-o zi, într-o zi oarecare, te pregăteşti de 
încă o afacere şi nu-ţi iese... Nici acum nu-mi vine să cred 
că dintre toate afacerile pe care le-am făcut, tocmai cea cu 
Ron Pearlman m-a tras la fund. Dacă mi-ai fi spus acest 
lucru cu un an în urmă, ţi-aş fi râs în nas. Înţelegi la ce mă 
refer? 

— Ştiu un singur lucru, Jack. Când oamenii de afaceri se 
apucă de filosofie, înseamnă că sunt terminaţi. Ai greşit, 
plăteşti. 

— Faci ce trebuie să faci, m-a repezit Jack. Numai tâmpiţii 
plătesc. Hai să discutăm. 

— Despre ce? Despre faptul că ţi-ai împuşcat partenerul 
pe la spate? 

— Se culca cu soţia mea. 

— Prostii. Poate că eu aş fi putut să-l omor din motivul 
ăsta. Sau poate că doar aş fi aşteptat până se plictisea de el 
şi se întorcea la mine. Dar nu de asta l-ai împuşcat tu. 

— Da? Atunci din ce cauză? 


— Din cauza termenului de plată. După cum ai spus şi tu, 
afacerea te-a tras în jos. Nu aveai să-i dai banii pe care îi 
datorai. 

— Şi ce-ţi pasă ţie? Am făcut ce trebuia. 

— Ai lăsat să cadă vina pe soţia ta. 

— Va scăpa. Ioată povestea se va termina cu bine. Rita e 
rezistentă. Va trece cu bine de acest proces. Aşa că tu ce 
mai vrei? 

— Nu avem ce discuta. Mi-ai omorât vărul ca să-ţi acoperi 
urmele. 

— Pentru Dumnezeu, nu ştiam că e vărul tău. Nu te 
cunoşteam. Pentru mine era doar un pilot. Unul dintr-o 
mulţime. Eh, nu spun că lucrurile nu mi-au scăpat de sub 
control. Aşa e. Tocmai de aceea îţi explic acum. O să am 
grijă ca familia lui să aibă tot ce-i trebuie. Voi plăti 
şcolarizarea copiilor, tu hotărăşti unde. Îi voi ridica firma, tu 
vei fi executorul. Şi se înţelege de la sine că-ţi voi plăti şi ţie 
cât ceri... Presupun că tu eşti singurul care şi-a dat seama 
de întreaga poveste, nu? 

— Ştie şi Rita. 

— De Rita mă ocup eu. 

M-am uitat la el. La rândul lui, m-a privit direct în ochi. 

— Ultima şansă, Ben. Ce vrei să fac? 

Tot ceea ce voiam de la el era să spună în gura mare că îi 
omorâse pe Ron Pearlman şi pe Renny Chevalley, adică 
exact ce făcuse. 

— Hei, nu sunt un monstru. Dar, după cum ţi-am spus, am 
scăpat lucrurile de sub control. Un pas greşit m-a dus spre 
următorul. 

— Pe naiba, ai plănuit totul. 

— Trebuia să fac ceea ce era necesar. 

— Renny Chevalley era un om bun. 

Long s-a căutat în jachetă şi a scos o armă. Surpriza 
surprizelor. Apoi, de după casă, m-am pomenit cu o altă 
surpriză. Alex Rose alerga spre noi. 

— Hei, ai spus că ai de gând să-l plăteşti. Ce faci cu arma? 


— Nu mă poate cumpăra, i-am spus eu. 

— Mai gândeşte-te, Ben. Tipul are o armă în mână. 
Ascultă-l. Domnule Long, nu aşa ne-am înţeles. 

— Aşteaptă-mă în maşină. 

O ceaţă uşoară îmi întunecase privirea în după-amiaza 
precedentă. Mi-a acoperit ochii în momentul în care l-am 
auzit pe Rose vorbind. Grădina, casa, Rose şi Long au 
dispărut cu totul. M-am gândit chiar să-i iau arma. Long şi-a 
tras-o mai aproape de corp. 

— Haide, Ben. Eşti un jucător. Eşti de-al nostru. Nu există 
nici o cale de a rezolva neînţelegerea? 

— Împuşcă-te cu arma în gură, i-am spus, şi voi considera 
că suntem chit. 

— Du-te şi aşteaptă-mă în maşină, i-a spus Long lui Rose. 

— Domnule Long, faceţi o mare greşeală. 

— Nu fac decât să-i vorbesc. Du-te în maşină. 

Rose se muta de pe un picior pe altul ca un urs nervos. 

— Acum! s-a auzit vocea isterizată a lui Long. 

Rose s-a dat înapoi. 

— Bine. Am să aştept. Ne vedem imediat. În timp ce se 
întorcea, a şoptit un „Doamne ajută!” 

Oliver Moody, care auzise în sfârşit destule, a ieşit din 
salon, ţinând în mână o armă automată. Era îmbrăcat în 
uniformă şi pe cap cu o pălărie care-l făcea de două ori mai 
înalt. 

Uitasem să-l previn pe Ollie că Jack Long fusese în marină. 
În timp ce Ollie, care ar fitrebuit să ştie mai bine, a făcut 
greşeala de a se gândi că oamenii bogaţi sunt uşor de 
arestat, Long l-a luat prin surprindere. 

S-a aruncat la pământ dintr-o mişcare, s-a rostogolit pe 
terasă şi s-a ridicat trăgând cu o remarcabilă precizie. 

Polițistul a fost nimerit şi s-a prăbuşit la pământ cu sângele 
şiroindu-i din gât. 

— Iisuse! a ţipat Rose. Ai omorât un poliţist. 

Eu rămăsesem stană de piatră. Nu-mi venea să cred că 
Oliver Moody zăcea întins pe jos. 


— Ai împuşcat un poliţist, a ţipat Rose din nou, cuprins de 
panică. Eşti nebun. Ai împuşcat un poliţist! 

— Nu este adevărat, a spus Long uitându-se spre mine în 
timp ce îngenunchea să-i ia arma lui Ollie. Ceea ce s-a 
întâmplat a fost o luptă între polițistul districtual şi vechiul 
lui inamic, agentul imobiliar, fost puşcăriaş. Este foarte trist 
cât de sângeroase devin vrăjmăşiile astea din provincie... S- 
a întors spre mine cu un zâmbet şiret pe faţă. Îmi pare rău, 
Ben. După cum a spus şi el, am scăpat lucrurile de sub 
control. 

M-am uitat spre Rose. Nu era de aşteptat nici un ajutor 
din partea lui. Nu zâmbea, dar părea uşurat. Povestea lui 
Long ţinea dacă se ocupau de micile detalii. Trebuia să aibă 
grijă să-mi ducă maşina acasă. Să plece cu maşina lor când 
nu-i va vedea nimeni. 

Long a îndreptat arma lui Ollie spre mine. Au început să- 
mi tremure picioarele şi nu m-am putut stăpâni. 

— Credeam că nu-ţi plac partenerii, Jack. 

— N-ai nici o şansă, Ben. 

— Dacă mă împuşti, vei deveni partener pe viaţă cu 
detectivul tău. Te va avea mereu la mână. 

— Prostii, a spus Rose. 

— Nici o problemă, a replicat Long. Al va fi prins în 
încrucişarea focurilor şi va cădea din greşeală. A ridicat 
arma lui Ollie şi a tras cu ea de două ori, bubuind ca un tun. 

Prima împuşcătură m-a surprins la fel de tare ca şi pe 
Rose, care a rămas cu gura căscată când glonţul l-a lovit, 
făcându-l să dea înapoi. A doua împuşcătură a fost mai 
puternică şi l-a rănit la braţ. Trupul lui s-a răsucit, apoi a 
căzut. Eu m-am aruncat deasupra lui Oliver Moody. 

Aş fi preferat să-l atac pe Long cu cuțitul, dar distanţa 
dintre noi era mult prea mare şi, până aş fi ajuns eu la el, 
m-ar fi făcut praf cu arma lui Oliver. Aşa că nu-mi rămânea 
decât să iau pistolul de la piciorul lui Ollie, dacă reuşeam 
să-l scot din toc, şi să nimeresc din prima. 


Am avut un singur moment de respiro. Long a judecat în 
mod greşit că eu intenţionam să mă ascund după trupul 
poliţistului. S-a apropiat de mine ca să mă nimerească mai 
bine, aşa că în timpul ăsta am pus mâna pe Beretta lui 
Oliver, de sub pantaloni, înainte ca Long să tragă. S-a auzit 
împuşcătura. Glonţul a şuierat pe lângă faţa mea şi în 
secunda următoare am apăsat pe trăgaci. 

La Leavenworth ne învăţaseră că se trage fără preaviz. 
Pur şi simplu să tragem fără să mai întrebăm. Profesorii mei 
ar fi fost mândri de mine în clipa aceea. Am continuat deci 
să trag, întruna. Probabil că Long se simţea ca atunci când 
fusese în Vietnam. Gloanţele zburau peste tot în jurul lui. Şi- 
a dus mâinile la faţă, de parcă ar fi vrut să se apere, şi în 
cele din urmă unul din gloanţele mele l-a atins la braţ. A 
țipat, s-a răsucit şi a luat-o la goană. 

Mi-am înhăţat cuțitul şi am pornit după el, dar am alunecat 
în sângele lui Ollie. Am căzut pe burtă. Înainte de a mă 
ridica în picioare, Jack Long dăduse deja colţul după casă, 
căpătând un avans faţă de mine. M-am luat după el, am 
ocolit casa şi l-am văzut că se îndreaptă spre maşina mea. 
Dar s-a oprit brusc când un Ford '79 a apărut dinspre 
gardul viu şi s-a apropiat pe drumul prăfuit. 

Jack Long a luat-o la fugă. Camioneta a virat, i-a tăiat calea 
şi l-a lovit cu putere, aruncându-l la o distanţă apreciabilă, 
tocmai pe locul de parcare plin cu buruieni. 

Long a căzut la pământ, rostogolindu-se ca un buştean. 
Camioneta a frânat, împroşcând în jur prundiş şi praf. Long 
a încercat să se ridice pe un genunchi, legănându-se ameţit. 
A ridicat braţele şi a ţipat terorizat când maşina l-a lovit din 
nou şi a trecut peste el. Semnalul de frână al camionetei s-a 
aprins, după care maşina a dat înapoi şi s-a oprit deasupra 
lui. 

Gwen Jervis a sărit din maşină. Ignorându-mă cu 
desăvârşire, s-a aplecat sub maşină şi s-a uitat liniştită la 
chipul lui Long. 


Am auzit un strigăt puternic şi disperat în spatele casei, un 
strigăt plin de furie în acelaşi timp. 

— Ben! 

Am fugit înapoi la Ollie. Cu sângele şiroind, se chinuia să 
se ridice. L-am apucat uşurel în braţe şi i-am descoperit o 
rană oribilă la gât. Am încercat să-i opresc hemoragia. 

Degetele îmi alunecau pe sângele lui. Mi-am scos haina. 
Materialul era mult prea aspru. Mi-am scos puloverul şi i l- 
am pus pe rană. 

Am simţit mişcare. Am ridicat privirea. 

— Ce... 

— 'Ţi-am luat urma. 

Gwen Jervis, despre care de-abia acum îmi dădeam seama 
că nu fusese chiar aşa de beată în seara trecută, cum 
crezusem eu, mă privea cu sânge rece. 

— Ia telefonul din maşina mea. Cheamă o ambulanţă! 

Dar Gwen, în loc să mă asculte, a îngenuncheat lângă 
mine. 

— Lasă-mă să văd... Am eu grijă de el, tu du-te şi 
telefonează. 

Mâinile îi tremurau, dar şi le-a pus cu pricepere în jurul 
rânii. 

— Cheamă două ambulanţe. E un tip în faţa casei care a 
fost călcat de o camionetă. 

Ochii ei mă priveau cu un calm netulburat. 

— A căzut exact sub roţile mele. De două ori. 

Am fugit la maşină şi am format 911. 

În josul drumului, Jack Long era prins sub camioneta lui 
Gwen ca o sperietoare suflată de vânt de pe băţul ei. Mi-a 
răspuns mai întâi Newbury. Le-am spus că cel mai bine ar fi 
să vină atât cu ambulanţa din Morrisville, cât şi cu cea din 
Frenchtown. Apoi am îngenuncheat ca să mă uit mai bine la 
Long. Ochii i-au revenit o secunda la viaţă, apoi lumina lor a 
pălit treptat, până când s-au întunecat. 

Roţile îi zdrobiseră pieptul. Vocea lui era neclară şi slabă. 

— De ce m-a călcat? m-a întrebat. Părea uimit. 


I-am răspuns că ea a făcut ceea ce trebuia să facă şi am 
plecat să-l ajut pe Ollie. 

În absenţa mea dispăruse un corp. Alex Rose se ridicase. 
Foarte precaut, detectivul îşi luase o vestă antiglonţ pe sub 
jacheta modernă de vânătoare. Era rănit la braţ şi îl cam 
dureau coastele, dar nu se moare din atâta lucru. De fapt, 
era ocupat să ne convingă să spunem poliţiei povestea lui. I- 
am spus să inventeze o poveste pentru el însuşi. 

— N-am ştiut că l-a omorât pe Ron. 

— Şi nici n-ai bănuit. 

— Ei bine, poate că am bănuit eu ceva, dar nu este acelaşi 
lucru cu a fi sigur. 

Gwen a ridicat privirea, murdară pe faţă de sângele lui 
Ollie. 

— Întreabă-l de Renny. 

— Chiar asta voiam să fac. 

— N-am ştiut nimic despre Renny. 

— Nu te-ai întrebat de ce te pune Jack să ascunzi 
patruzeci de mii de dolari în dulapul lui Renny? 

— N-am făcut-o eu. Jur! Jack trebuie s-o fi făcut. Am 
schimbat o privire cu Gwen. Probabil că arătam foarte 
neîncrezători, pentru că Rose a protestat indignat: 

— Nu m-am atins de bani. 

Dar arăta prea indignat, m-am gândit eu. Gwen de 
asemenea. 

— Atunci ce ascunzi? a întrebat ea. 

Rose s-a gândit o clipă. S-a auzit o sirenă. 

— Jack m-a pus să-i cumpăr nişte cocaină. Asta e tot ceea 
ce am făcut. 

— Şi n-ai făcut niciodată legătura cu cocaina din avionul 
lui Renny? 

— Nu imediat... îmi pare rău. Nu mai puteam schimba 
nimic. lipul făcea totul după capul lui. 

M-am uitat spre Gwen, care a ridicat din umeri. Din 
punctul ei de vedere, Alex Rose nu însemna nimic. 

— Şi ai sperat în continuare că totul se va aranja? 


— Zău că am fost convins că, oricum, Rita îl va învinge. 

M-am întrebat dacă Rose ar fi venit în apărarea lui Rita în 
cazul în care se ajungea la proces. Dar n-avea nici un rost 
să-i pun o asemenea întrebare. 

— Cum de te-a atras Jack în afacerile lui? 

— Din cauza situaţiei nenorocite din economie. În 1989 
câştigurile mele se ridicau la patru milioane, în 1991 - la 
patru sute de mii. Anul trecut aş fi ajuns falit dacă nu 
primeam onorariul de la LIS. 

Ambulanţa din Newbury a sosit prima, condusă de Danny 
Butler şi cu infirmiera Cathy Chevalley. Amândoi urmaseră 
nişte cursuri de prim-ajutor, dar le-a fost frică să-l mute pe 
Ollie, aşa că au chemat un elicopter. Ollie a fost transportat 
cu elicopterul puţin înainte de lăsarea întunericului. Până 
atunci am avut de-a face cu o mulţime de poliţişti nervoşi 
care se înfiinţaseră la reşedinţa Richardson. Printre ei se 
aflau şi Bender cu Marian Boyce. Nu-şi vorbeau. 

Gwen le-a răspuns la întrebări foarte calmă, explicându-le 
că ea conducea pe strada Richardson, îndreptându-se spre 
livada cu mere părăsită, când tipul acela i-a apărut în faţa 
maşinii. 

— L-am lovit, l-am aruncat şi am călcat peste nenorocit. 

Şi-a vârât limba în golul dintre dinţii din faţă, gânditoare. 

— A fost o întâmplare înfiorătoare. 

Poliţiştii s-au uitat spre mine. 

— Asta ai văzut şi tu? 

Eu nu minţeam. Păstrarea adevărului era literă de lege la 
puritani, aşa cum mă învățase „nebuna mea de mătuşă 
Connie”, cum îi spusese Ira Roth. Ceea ce nu înţelesese Ira 
era frumuseţea acelui principiu: pura simplitate care se 
învecina cu ambivalenţa şi îndoiala. Connie mă învățase să 
nu întreb niciodată: „Trebuie să spun adevărul?”; mă 
învățase că trebuie. 

M-am uitat la Gwen care în clipa aceea semăna cu un şoim 
singur şi temerar. S-a uitat şi ea placidă spre mine. 

— Ce ai văzut, Ben? 


După cum îi spusesem şi lui Jack Long, dacă greşeşti 
trebuie să plăteşti. Şi eu greşisem şi plătisem pentru 
greşelile mele. Am plătit fie şi numai pentru un principiu - 
de bunăvoie, chiar bucuros. Aveam cugetul curat, aşa îi 
spusesem lui Ira, deşi, în adâncul sufletului, mă întrebam 
dacă nu cumva cheltuisem bani ce nu-mi aparţineau. 

— Ben? 

— Eu eram ocupat cu polițistul Moody. Am crezut că-l 
pierd până când a venit Gwen şi m-a învăţat cum să opresc 
sângerarea. (Mă mai învățase mătuşa Connie: dacă o treabă 
merită s-o faci, atunci merită s-o faci bine.) 

Un căpitan de poliţie care avusese toată viaţa lui de furcă 
cu neamul Jervis a întrebat-o pe un ton sec: 

— Te pricepi la rănile provocate de arme, Gwen? 

— Numai la cele din timpul accidentelor de vânătoare, a 
mărturisit Gwen. 

S-a lăsat noaptea şi ne-am retras cu toţii la primărie, unde 
se stabilise temporar cartierul general. Venise acolo chiar 
procurorul statului şi era clar că era mult mai interesat de 
povestea mea decât de cea a lui Gwen. Ollie dăduse o 
declaraţie scurtă, în zbor spre spital, confirmând în mare 
mărturisirea involuntară a lui Jack Long. Acum se afla la 
reanimare, iar doctorii îi interziseseră să mai răspundă la 
întrebări până a doua zi. De la Alex Rose nu aflaseră prea 
multe, căci mai tot timpul zăcuse inconştient în iarbă. În 
felul acesta, eu rămâneam singurul martor al procurorului 
statului, iar cazul lui împotriva Ritei Long risca să se 
transforme într-o comedie de prost gust. 

Nu era prea fericit. Şi nici n-a fost prea încântat când Ira 
Roth a dat buzna în clădire, în costumul lui cu vestă, şi m-a 
asigurat cu voce tare că totul merge strună. 

Procurorul a spus: 

— Dacă înţeleg eu bine, lucrurile stau în felul următor. 
Acest om pretinde... 

— Clientul meu declară! 


— Clientul tău declară că Jack Long l-a împuşcat pe Ron 
Pearlman pentru a anula contractul care l-ar fi anihilat din 
punct de vedere financiar. Mai departe, el pretinde - 
declară - că, pentru a crea iluzia că este în Washington D. 
C. În ziua în care a avut loc crima, Jack Long l-a împuşcat pe 
vărul clientului tău, Renny Chevalley, pilotul care-l aducea 
până-n Newbury, şi a înscenat o afacere cu droguri 
terminată prost. 

— De unde provenea cocaina? a întrebat sergentul 
Bender. 

— Sigur că nu de la clientul meu. 

— Din moment ce ştie aşa de multe despre acest caz, ar 
putea clientul dumneavoastră să ne asiste în cercetările 
noastre? 

— Va fi încântat, dacă va avea timp. Dar de unde să ştie el 
de cocaină? El nu l-a cunoscut decât în treacăt pe domnul 
Long, la o întâlnire a oamenilor de afaceri, din câte îmi 
amintesc eu. Nu-i aşa, Ben? 

— Aşa e. Ne-am strâns mâinile, atât. 

— Îţi aduci aminte dacă domnul Long a venit la întâlnire cu 
o pungă cu cocaină? 

— Oh, pentru Dumnezeu, Ira! 

— Problema este, domnule procuror de stat, i-a răspuns 
Ira vechiului său adversar, că pui întrebări cui nu trebuie. 
Tot aşa după cum încerci să convingi marele complet de 
judecată să condamne o femeie nevinovată. 

— Celălalt client al tău. 

— Dacă n-aş ştii atât de bine cum stau lucrurile, mi-e 
teamă că aş fi înclinat să cred că legea a cam fost încălcată 
la Plainfield. 

— La naiba! 

— Mulţumeşte-i lui Ben Abbott, domnule procuror! Mai 
bine acum decât să ajungi de râsul lumii la tribunal, în plus, 
tot el a clarificat şi cazul Chevalley în care oamenii tăi cam 
orbecăiau, nu crezi? S-a întors spre mine, fără să ceară 


permisiunea procurorului sau a poliţiei, şi m-a întrebat: 
Ben, îmi dai voie să te conduc acasă? 

— E arestat, a spus Marian Boyce. Îl conduc eu. 

Ira i-a răspuns: 

— Pot avea încredere într-un ofiţer de poliţie că nu va 
încerca să-mi intimideze clientul? Mai ales că rămân 
singuri, între patru ochi. 

— Vă promit. 

Marian s-a întors spre Bender şi l-a întrebat: 

— Îmi dai voie? 

— Da, da. 

— În scris! 

— Încotro, m-a întrebat Marian, odată ajunşi în maşină. 

— La Castel! 

— Aşa mă gândeam şi eu, domnule Romantic. 

— Ea ştie deja? 

— Le-am spus să n-o anunţe. Îi vei spune tu însuţi. 

Uşa de la intrare era deschisă, iar în casă nu se vedea nici 
o lumină, cu excepţia unui, licăr ce venea din foişor. Am 
urcat scările la lumina aplicelor, detectoarelor de fum şi a 
butoanelor de alarmă. Îmi auzeam ecoul paşilor în timp ce 
urcam scara. Rita era sus, la postul de observaţie, şi şedea 
la masa micuță privind în noapte. Lângă ea se afla o sticlă 
de şampanie la gheaţă şi două pahare goale. Pe picioare 
ţinea o armă de vânătoare Ithaca Deerslayer, identică cu 
cea cu care fusese ucis Ron. 

— Jack?! a strigat ea când am ajuns în capătul scărilor. 

— Sunt eu, Ben. 

Brusc s-a cocârjat. 

— L-ai omorât? 

— Nu. Prietena lui Renny l-a călcat cu maşina. 

— A suferit? 

Mi-am amintit de ţipătul lui. 

— Puțin. 

— A meritat. 

— Da, da. Ce faci cu arma? 


— Mi-a spus că trebuie să vorbim. 

— Pentru cine e şampania? 

— Pentru cineva drag şi pierdut. Vrei şi tu? 

— Nu. Poate am să reuşesc să-ţi aduc o altă sticlă zilele 
astea. 

— Nu prea curând. 

Am pornit-o în josul scărilor. Mătuşa Connie avea dreptate. 
În materie de femei eram un prost. Dar această femeie mă 
salva de mine însumi. 

— Să nu uit, ai un microfon la telefonul din camera 
oaspeţilor. 'Ți-am spus ca să ştii. 

— L-am găsit. 

— Când? 

— Când mi-ai spus de video, m-am gândit că Rose trebuie 
să fi instalat şi vreun microfon. 

— De-atunci nu-l mai ai deci? 

— Nu. 

— Dar te-am sunat la telefonul acela noaptea trecută şi... 

— Mi-am dat seama că vrei să-i transmiţi ceva lui Alex 
Rose, aşa că l-am sunat eu şi i-am spus. 

— De ce? 

— Ştiam că eşti în căutare de dovezi. Asta însemna că voiai 
să-l prinzi pe Jack, nu? Să-l obligi să-şi declare singur 
faptele. Nu-i aşa? 

— Ştiai că va veni după mine? 

— Eram sigură că ai un plan. 

— Şi dacă nu aveam? 

A mângâiat arma de vânătoare. 

— Aveam eu. 

Connie şi cu mine am pregătit masa de Ziua Tuturor 
Sfinţilor. I-am invitat pe Ed Hawley, pe Alison şi doamna 
Mealy, pe mama, Vicky McLachlan şi Rita. 

Dimineaţa era foarte rece. Am făcut ultima călătorie cu 
capota Fiat-ului ridicată. Până la primăvară mai aveam de 
aşteptat. Ne-am întors pe la ora zece. Am băgat maşina în 
garaj, am dat drumul la ulei, am scos bateria şi am pregătit 


husa. Aveam de gând s-o pun pe maşină de îndată ce se 
răcea motorul. 

Connie insistase să pregătească ea curcanul, aşa că m-am 
grăbit s-o ajut. Toată săptămână îmi făcusem de treabă. Cu 
o seară înainte aranjasem masa şi florile. De îndată ce totul 
a fost gata, am plecat spre Frenchtown s-o iau pe mama şi 
am trecut şi pe la mama lui Renny. Când am ajuns la 
Connie, Vicky sosise deja, însoţită de Tim cel bolnav de 
dragoste. Ne-a mărturisit că invitaţia noastră era una 
dintre cele patru primite, pe care le onora cu plăcere şi în 
scop electoral. 

Alison şi mama ei s-au strecurat aproape neobservate şi au 
încercat să se ascundă la bucătărie. Săraca Janet Mealy era 
absolut copleşită de casa lui Connie. Alison mă informase 
deja că noul ei aparat dentar, care, mi-a jurat ea, o durea 
îngrozitor, făcea ca zâmbetul ei să semene cu partea din 
faţă a Oldsmobil-ului meu. Connie le-a condus în salon. 
Acolo, îmbrăcat într-un costum simplu şi elegant, tot de la 
Armata Salvării, era Ed Hawley, care toată după-amiaza nu 
i se adresase lui Janet decât cu „doamnă”. 

Rita Long a întârziat şi a intrat, roşie la faţă din cauza 
frigului, frumoasă şi exotică precum o prinţesă rusoaică. l-a 
dăruit lui Connie un coş enorm cu fructe glasate. Connie i-a 
mulţumit foarte politicos, deşi nu prea era de acord cu 
asemenea extravaganţă. 

Dar în timpul mesei s-a mai apropiat de tânăra femeie, 
admirând felul în care Rita intrase în vorbă cu doamna 
Mealy, Alison şi Ed. De două ori, Connie mi-a aruncat priviri 
aprobatoare şi o dată am văzut-o făcându-i un semn din cap 
mamei, dar pe care ea nu l-a prea înţeles. Rita o fermecase 
şi pe ea, fireşte, antrenând-o într-o discuţie despre 
grădinărit şi chiar a scris în latineşte numele plantelor 
perene pe care le cultiva mama. 

Rita a fost ultima care a plecat după cină. La uşă, mi-a 
spus: 

— Mă duci mâine să-mi arăţi nişte case? 


— Vorbeşti serios? 

— M-am decis să stau aici, dar nu în casa aceea. 

— Ştii cam ce vrei? 

— Ceva drăguţ şi confortabil. 

Am să cred când am s-o văd şi pe-asta. Ea era acum o 
văduvă bogată, singura moştenitoare a companiei Long 
Technical Systems, care avea şanse de supravieţuire după 
moartea lui Jack datorită prevederii tatălui lui Ron şi a unei 
echipe de manageri pe care aveam să i-o recomand. l-am 
promis că dacă vine la mine de dimineaţă am să-i arăt 
câteva locuri. 

Îi pregătisem o listă de case „confortabile” şi ne-am 
petrecut dimineaţa de vineri mergând de la o casă mică la 
alta, am luat prânzul la Drover şi după-amiază am vizitat 
nişte case mai mari. Eram pe punctul de a o invita acasă la 
un pahar, când ea mi-a spus: 

— Mai arată-mi o dată reşedinţa Richardson. 

— Nu vreau să merg acolo. 

— A fost soţul meu, nu al tău. N-a murit acolo nimeni drag 
ţie. 

— Era cât pe ce să mor eu acolo. 

Ea mi-a dăruit un zâmbet cald şi m-a întrebat: 

— Nu ţi-a trecut niciodată prin cap că poate nu vrei să 
vinzi proprietatea Richardson? 

— Nu. 

— Atunci arată-mi-o. 

— Tu eşti clienta. 

M-am îndreptat spre Ruta 7, căci zilele erau din ce în ce 
mai scurte şi se întuneca de pe la patru şi jumătate. Rita 
şedea pe scaunul ei, cu capul lăsat pe spate, iar părul îi 
strălucea minunat. Discutam despre avantajele şi 
dezavantajele caselor văzute până atunci. 

— Îmi place casa ta, a spus ea brusc. 

— Nu e de vânzare. Şi, în plus, nu ţi-ar plăcea să locuieşti 
pe Main Street. Nu te poţi învârti goală prin casă cu 
storurile ridicate. 


— Dar cel puţin nu ai parte de ratoni care vor să te 
filmeze. 

— Uneori ajung până în casă. Se strecoară prin coşul 
căminului. 

Înaintea noastră, la mică distanţă, cineva parcase o maşină 
mare pe marginea şoselei. Imediat mi s-a aprins beculeţul 
de avertizare şi am frânat puternic. 

— Ce e? a ţipat ea, aruncată înainte. 

— Radarul. 

Am trecut pe lângă Ollie cu patruzeci şi patru de mile la 
oră. 

I-am făcut semn. Cu un deget. 


SFÂRŞIT