Justin Scott — Vulpea de argint

JUSIIN SCOII 


JUSTIN SCOTT 


Vulpea De Argint 


Imaginaţi-vă un fermier din New England cu faţa stacojie, 
obrajii scofâlciţi, părul sur, umerii laţi şi osoşi, braţele ca 
sârma împletită. Năvăleşte în curtea din faţă, pavată cu 
piatră belgiană, a vecinului, pune frâna şi opreşte scrâşnind 
camioneta lui veche de douăzeci de ani, mâncată de rugină 
şi cu pneurile uzate, parcând-o în rând cu şirul de alte 
maşini Range Rover. Pe bancheta din spate se zăreşte o 
puşcă. 

Richard Butler n-are mare lucru pe lumea asta în afară de 
pământ. Cedrii îi năpădesc terenurile. Din când în cândmai 
face bani aruncând în aer pământul pietros pentru cineva 
surprins să găsească granit acolo unde avea de gând să 
construiască o pivniţă şi vânzând lemne de foc atunci când 
avea timp să le taie. Când asociaţia veteranilor de război îi 
trimite cecul lunar, zice în glumă că singurul fel în care un 
crescător de vite îşi poate câştiga existenţa este să se lase 
împuşcat pentru patrie. 

Vecinul este un om de stat celebru - Henry King, „Silver 
Fox"* - care şi-a rupt dinţii lui diplomatici negociind un lung 
şi sângeros sfârşit al războiului din Vietnam. Retras din 
serviciul public, King face milioane în calitate de consilier 
pentru guvern şi corporaţii internaţionale. 

Terenurile lor se intersectează ca fisurile din ceramică. 
King 1-a botezat pe-al său „Fox Trot” şi 1-a împrejmuit cu 
gard de sârmă electrificat. Hectarele aride ale domnului 
Butler cuprind culmea Morris Mountain şi se întind între 
pietre de hotar marcate cu o jumătate de secol înainte de 
revoluţia americană. 


Urcă treptele de marmură, ignoră capul de vulpe din 
bronz ce ţine loc de sonerie şi bate cu pumnul în uşă. Nici el 
şi nici majordomul lui King în ţinută de dimineaţă nu ştiu ce 
să facă unul cu altul. Dar când Henry King apare grăbit în 
foaier, domnul Butler urlă: 

— Să-ţi iei conductele de pe pământul meu! 

— E numai temporar, începe King împăciuitor. Cât să-mi 
umplu lacul cu apă. King îşi zice că n-are rost să fie politicos 
cu un vecin ostil care câştigă într-un an cât el într-o zi şi 
omul de stat din el răbufneşte: Şi cum nu e tocmai 
pământul tău, eu zic să ai răbdare... 

— Dacă mai pui piciorul pe pământul meu, te dau în 
judecată. 

Lui King sângele îi întunecă obrazul şi amintirea unei 
înfrângeri usturătoare la judecătoria locală îi apare 
proaspătă în minte. 

— Dă-l afară! 

Majordomul ezită, neştiind sigur dacă ochii fermierului ard 
de furie sau demenţă. În camionetă are o puşcă. 

* Vulpea de argint (engl.). 

Şi aici intru eu. 

Cu toate că, exact în momentul în care duşmănia dintre ei 
se cimenta, eu eram cocoţat sus, în ulmul de pe strada 
principală, încercând să salvez mâţa de la casa de rugăciuni 
care se înţepenise acolo unde crengile încep să se subţieze. 

O voce de-ajuns de puternică să-şi cheme prietenii din 
două state de la graniţa dintre ele tună dinspre pământul 
îngheţat: 

— Salut, Ben! Ghici cine a ieşit de la Somers? 

Somers, închisoarea statului Connecticut. 

Acolo jos, departe, auditoriul meu se dublase: lui Alison 
Mealy, o slăbănoagă de unsprezece ani dârdâind în 
canadiana de căpătat, cea care mă determinase să mă 
lansez în această întreprindere de caritate, i se alăturase 
Scooter MackKay, proprietar, editor şi redactor de mâna 
întâi laNewbury Clarion. Mare cât un urs, Scooter îşi 


adusese Nikon-ul - să fie la-ndemână în caz că mă 
prăbuşesc. 

O pală de vânt făcu să fluture steagul de pe Church Hill. 
Creanga mea începu să se clatine. Am întins o mână 
înmănuşată înspre pisică, un ghemotoc vărgat care aducea 
cu o faţă de masă murdară. 

— Mă auzi? Ghici cine a ieşit de la Somers? 

Familia lui Scooter era proprietara ziarului încă de la 
inventarea linotipului. Săptămânalul le aducea o sumă 
impresionantă, dar nu prea multe ocazii să uimească oraşul 
cu ştiri senzaţionale. 

— Dicky Butler. 

— De unde mama dracului ştii? 

Nu e treaba lui Scooter. 

Reticenţa mea provocă urlete explicative: 

— Curtea de Apel a respins acuzaţia de intenţie de a vinde 
bunurile furate. Şi pentru cea de atac a stat destul în arest. 

— Asta s-o spui celor atacați. 

Dicky Butler era un scandalagiu tară leac. Avea o 
doagădouă sărite şi'asta tăcea din el un tip violent. Dar 
tâmpit nu era, iar acuzaţia de posesie se clătina de la bun 
început. Polițistul Oliver Moody a tras sfori la Curtea 
Supremă cu o îndârjire care l-ar fi tăcut pe Stalin să 
încrunte din sprâncene. Şi juriul n-a putut să nu ţină cont 
de reputaţia lui Dicky - bătăuş notoriu care învineţeşte ochii 
cetăţenilor nevinovaţi din Newbury, bătând străzile între 
două arestări, şi a hotărât că, o dată Dicky Butler pus după 
gratii, Connecticut ar fi un stat mai sigur. 

Pisica scuipă. M-am prelăcut că vreau să o trag de coadă şi 
când toanta a dat să se ferească, am înşfăcat-o de pe 
creangă şi am băgat-o în sacoşa de spălătorie pe care mi-o 
legasem de curea. 

Urlet de claxoane. Scrâşnet de frâne. Surprins, am 
alunecat de pe creangă în timp ce o caravană în viteză de 
maşini Range Rover forţa duba Hopkins Septic să iasă de pe 
carosabil. Gaşca de ticăloşi aroganţi de pe proprietatea lui 


Henry King de la Morris Mountain. Am rămas în viaţă 
agăţat de o altă creangă, în poziţia ursului leneş. 

— Să n-o scapi, ţipă Alison în timp ce Nikon-ul pornea să 
bâzâic harnic. 

Văzut cu capul în jos, de la înălţimea ulmului, Newbury 
arăta ca o miniatură Currier sau Ives New England de pe 
broşa bunicii: biserici cu acoperiş de şindrilă înşirate în 
jurul celui mai înalt catarg pentru steaguri din Connecticut; 
case confortabile în stil colonial; conace albe ca zăpada; o 
hardughie de magazin universal vopsit în roşu; clădirea 
solidă a băncii; şi mm mâna. Toate învăluite în lumina 
neiertătoare de martie. Nimeni nu îndrăznea deocamdată 
să dezvelească rododendronii bine în iaşuraţi pentru iarnă, 
dar boarea galbenă de pe paj işti îi avertiza pe amatorii de 
case de ţară să se grăbească să cumpere dacă nu vor să 
rişte să-şi petreacă vara la oraş. Aşa că, dacă în loc sămă 
aflu într-un pom, aş 11 fost la mine în birou, aş fi răspuns 
acum la telefon cu mari speranţe că e rost de câştig: 
„Agenţia imobiliară Benjamin Abbott”: 

Am coborât în patru labe până la o furcă mai prietenoasă. 
Scooter, care acceptase ideea că a pierdut ocazia de a face 
fotografia iernii, strigă: 

— Tatăl lui Dicky zice că vor să intenteze proces pentru 
arest nejustificat. 

— Vrei să ţii de scară? 

Din creangă-n creangă, apoi pe scara mobilă, aveam 
zâmbetul pregătit când Scooter mi-a imortalizat aterizarea: 
AGENT DE VÂNZĂRI IMOBILIARE SALVEAZĂ O PISICĂ - 
genul de titlu de prima pagină care goneşte cumpărătorii. 

Alison a extras din geantă animalul care s-a eschivat din 
îmbrăţişarea ei consolatoare şi a zbughit-o în şosea drept 
sub roţile unei furgonete, a supravieţuit nu%se ştie cum şi 
s-a refugiat într-alt copac din curtea din faţă a mătuşii mele 
Connie. 

Îmi tremurau genunchii. 

— Ce-a zis Ollie? 


— Ceva ce n-aş putea să public. Cum că dacă Dicky mai 
calcă pe bec o să-i smulgă capul. 

— Ar fi interesant. 

Dicky e genul Joe Frazier: îi saltă adrenalina când e pocnit. 
Şi poliţistului Moody îi face mare plăcere să provoace 
durere. 

— M-am gândit că vrei să ştii, a spus Scooter. După care 1- 
a apucat jena şi s-a uitat în altă parte. 

— Mulţumesc. Mulţumesc mult. 

Când aveam doisprezece ani, Dicky şi cu mine am hălăduit 
împreună toată vara, vara aceea dinainte ca Scooter şi cu 
mine să fim înscrişi la liceul din Newbury, iar Dicky să fie 
trimis la Şcoala de Corecţie Manşon în Cheshire. Nu prea 
ne-am mai văzut de-atunci. 

Cu excepţia momentului în care am ieşit din Penitenciarul 
Leavenworth - am ispăşit trei ani pentru păcatele unei 
cariere mai mult decât meteorice pe Wall Street - când 
Dicky a trecut pe la mine cu o navetă de bere să vadă cum 
mă adaptez la viaţa oraşului natal. Aşa că îi datoram omului 
o vizită. 

Şoapta de sufieur a lui Scooter se auzi până la prăjina 
steagului: 

— Am auzit că Alison vrea o pisică. 

— De fapt, vrea un câine. Numai că n-o să aibă un câine, 
pentru că o să latre toată ziua cât mama ei e la lucru şi ea la 
şcoală. I-am tăcut cu ochiul lui Alison. Îmi răspunse dând 
din mâinile ei subţiri ca sârma. Şi nici pisică nu-i trebuie, 
pentru că mama ei este alergică. 

Locuiesc amândouă în apartamentul de deasupra 
şopronului meu de când le-am găsit pe Route 7 făcând 
autostopul, două suflete fără adăpost. Printr-o logică ce-mi 
depăşeşte puterea de înţelegere, mi se cerea acum să iau şi 
un animal pe lângă casă. 

— Naomi este iar gravidă. Să-ţi păstrez un pisoi? 

— Trimite-mi toată progenitura. Ştiu o reţetă mongolă de 
stufat... 


Scooter mi-a spus la revedere. Am dus scara la loc în 
şopron. Alison s-a ţinut de coada mea în casă. Am pregătit 
câle o cană de cidru de mere fierbinte pentru fiecare, cu 
care ne-am retras în biroul meu de pe veranda din faţă. 

— O pisică e bună pentru că mănâncă resturi. 

— Am o groapă pentru compost. 

— Eşti singur în casa asta mare şi goală. 

I-am amintit copilului că, deşi casa Abbott - stil georgian 
colonial cu jaluzele negre ca cerneala şi şindrilă albă ca 
zăpada - ar putea adăposti vechile ocne din Newbury, este 
relativ modestă în comparaţie cu conacul în stil federal al 
mătuşii Connie de peste drum şi cu reşedinţele în stilul 
renaşterii greceşti şi al celui de-al doilea imperiu pe care 
îmbogăţiţii peste noapte le-au ridicat aici în secolul 
nouăsprezece. 

Şi nici goală n-are cum să ţi se pară, aşa cum geme de 
mobile pe care neamul Abbott cel strângător nu s-a îndurat 
niciodată să le arunce. Dar cum i-aş fi putut explica 
prietenei mele prepubere că, în caz că m-aş simţi singur, nu 
cu o pisică sper să-mi alin solitudinea, ci cu o fiinţă umană 
caldă şi feminină? (Speranţe care se vor spulbera mai 
târziu.) 

Telefonul sună, tăindu-mi scurt încercarea de a căuta 
eufemisme - la timp pentru a mă opri să cad într-o 
nebinevenită stare de reflecţie morbidă. 

— Agenţia imobiliară Benjamin Abbcitift. 

— Domnule Abbott, se auzi vocea unei femei obişnuite să 
dea ordine, Henry King doreşte să treceţi pe la Fox Trot. 

Mi-am dat jos picioarele de pe birou. 

Henry King băga bani serioşi în casa bătrânului Zarega, pe 
care o renovase, reconstruise şi îmbunătăţise. Auzisem că e 
în negocieri cu vecinii în privinţa pământului, că vrea să 
cumpere „cât vezi cu ochii”, vorba bogătaşilor din New 
England. 

King nu era din Connecticut. Nici pe departe, în ciuda 
elocinţei şi a lecţiilor de polo. Umplându-se însă de bani 


într-o carieră diplomatică pusă în slujba candidaţilor 
republicani, acest fiu de docher educat la Harvard şi-a croit 
singur drumul în lumea bună. Fotografia aeriană a zonei pe 
1 care o aveam arăta existenţa a câtorva păşuni neutilizate 
şi loturi de pădure care ar fi putut face obiectul vânzării. 
Numai că cel mai apetisant lot de o sută de acri aparţinea, 
nimănui altcuiva, decât tatălui lui Dicky Butler. 

Intuiţia îmi spunea că asta e ceea ce îşi doreşte King. Îmi 5 
mai spunea şi că domnul Butler nu va vinde. Şi totuşi, 
fermierii obosesc şi ei. Ani de zile s-a zbătut de unul singur, 
lară o nevastă care să aducă un venit sigur dintr-o slujbă cu 
jumătate de normă, tară copii care să-l ajute, cu Dicky mai 
mult în puşcărie şi câştigând pe dracu' când era afară. 
Poate că pentru el ar fi o soluţie să vândă. Caz în care eu m- 
aş alege cu un comision frumuşel. E-adevărat că de la un 
cumpărător cu care n-aş fi mândru să fac afaceri. 

Nu-mi plac foştii angajaţi în serviciul public care-şi 
rotunjesc pensia pe seama cunoştinţelor obţinute pe 
socoteala contribuabililor. Această practică le depreciază 
tagma şi le strâmbă judecata în favoarea viitorilor lor 
binefăcători. În condiţii normale, i-aş fi spus lui Henry King 
să apeleze la concurenţă. 

Numai că, să spun drept, eram în mare nevoie de o 
afacere serioasă. Ceea ce se întâmpla pe Wall Street îmi 
redusese numărul de clienţi la jumătate. Cei care mai au 
încă o slujbă nu mai cheltuiesc cum obişnuiau în anii '80. 
Ofertele mele de case de ţară aveau toate forţa de atracţie 
a unui ris de veau printre cotlete. 

Am cântărit posibilitatea unui târg avantajos pentru 
domnul Butler. Mi-am reamintit faptul că mă interesează 
mai mult negocierea în sine decât banii - ignorând 
amintirea vremurilor în care mă scăldam în ape tulburi. Mi- 
am spus că trebuie să arunc o privire de curiozitate la casa 
lui King, despre care se zvonea că rivalizează cu a lui Kublai 
Han. 


— Domnul King are invitaţi la masă. Vă aşteptăm la 
douăsprezece. 

Alison se uita la mine cu ochii ei mari în alertă. 

— Aşteptaţi o clipă, vă rog. Am acoperit receptorul. Mama 
ta e la lucru? 

— Mda. 

— Da, nu „mda”. 

În zilele de şcoală, doamna Mealy face curăţenie în case. 
Sâmbăta, le ajută pe cucoanele din centru să pregătească 
dineurile. 

— Ai ton în frigider. Invită-le pe Dora şi pe Patty la prinz. 
Dora şi Patty eraucapo şi consiglieriai găştii de bicicliste de 
pe Main Street pentru care Alison e capo di tutti i capi. 

S-a lăsat mai adânc în scaun şi a început să studieze cu 
mare atenţie modelul covorului oriental uzat. 

— Nu vorbesc cu ele... ne-am certat. 

— Convoacă o conferinţă de pace. Aveţi iaurt la desert. 

— Nu pot. S-au dus să călărească pe calul lui Patty. Cu 
mama lui Patty. , 

Nu sunt un om violent, dar dacă părinţii lui Patty ar fi 
intrat atunci pe uşă, i-aş fi luat la bătaie. Alison avea şi aşa 
destule probleme cu un tată beţiv, bătăuş - departe acum 
de ea, la ordinele mele, până când pacea în lume va fi 
instalată, iar el se va trezi din beţie - şi cu fiica terorizată a 
unui fermier sărac drept mamă. Frustrare provocată de 
nişte parveniţi era exact ce-i lipsea. 

— Du-te, Ben. Eu mă uit la televizor. 

— Mă tem că sunt prins. Am să ajung după prinz, i-am 
spus doamnei de la telefon. 

— Domnul King a insistat să veniţi la masă. 

— Vă rog să-i transmiteţi părerile mele de rău. Am să vin 
la două. 

— La unu şi jumătate. 

O luptătoare la puncte. 

— Bine, fie unu şi jumătate, doamna...? 


— Julia Devlin. Am să las numele dumneavoastră la portar, 
domnule Abbott. 

Am închis gândindu-mă: portar? În Newbury şi porţile 
erau considerate cam pretenţioase, mult mai potrivite 
pentru oraşele de navetişti arivişti de tipul Greenwich. 

Alison grăi: 

— 0 groapă de compost nu ţi se cuibăreşte în poală. 

— Dacă domnul King o să-mi ofere vreodată o plimbare la 
Washington DC cu elicopterul lui personal, n-am să fiu 
nevoit să-i spun „îmi pare rău, domnu' King, dar trebuie să 
merg acasă să dau de mâncare pisicii”. 

— Am să-i dau eu de mâncare. 

— Şi dacă ai repetiţie cu formaţia? Sau întârzii la cursul de 
cajculatoare? Până ajunge unul dintre noi acasă, totul o să 
fie bun de pus la compost. 

Ne-am aşezat la masa din bucătărie şi am mâncat 
sandvişuri cu ton, murături de la mătuşa Connie cu pâine şi 
unt, timp în care le-am bârfit un-pic pe Dora şi Patty. N-a 
ajutat cine ştie ce. 

Casa portarului de pe proprietatea lui Henry King arăta ca 
o staţie englezească de tramvai - o construcţie modernă de 
piatră, cu acoperişul în două ape şi cu geamuri incasabile. 
Poarta de fier suficient de solidă pentru a ţine afară o 
locomotivă era păzită de Albert şi Dennis Chevalley, verii 
mei tineri şi violenţi din ramura nefericită a familiei. 

Auzisem că Henry King îi angajase iniţial pentru a arunca 
în aer cioturi de copaci, asta până când vreun cârcotaş de la 
guvern s-a trezit să afirme că argumentul „tata şi tataie au 
aruncat în aer rădăcini totdeauna” nu'i califica automat pe 
băieţi drept pirotehnicieni autorizaţi. Mai ales cu explozibil 
împrumutat de la o autostradă în construcţie. Chiar şi aşa, 
se vede treaba că au fost avansați ca portari cu normă 
întreagă la Fox Trot: lângă poartă era parcată o camionetă 
Chevrolet cu inscripţia FOX TROT pe uşă; băieţii erau şi ei 
gătiţi cu ţoale de la L. L.. Bean, primele din viaţa lor: cămăşi 
de flanelă „Scotish tartan”. 


Dennis s-a îndreptat greoi spre poartă. Albert ţinea o 
planşetă care în laba lui mare şi păroasă părea o carte de 
joc. Erau bruneţi cu ochii negri ca toţi cei din neamul 
Chevalley, de dimensiuni mijlocii pentru standardele 
clanului (enorme). Albert avea o inteligenţa tipică, fapt care 
făcea din găsirea pantofilor în fiecare dimineaţă o 
adevărată întreprindere. Dennis putea fi ceva mai complex. 

— Salut, băieţi, am spus eu. Faină maşină! 

— Numele? 

— Poftim? 

— Cum te cheamă? 

— Albert, ştii foarte bine cum mă cheamă. Eşti vărul meu, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

— Avem ordine. lrebe să-ntrebăm pe toată lumea. Şi să 
verificăm dacă e pe listă. 

Legenda spune că neamul Chevalley a întemeiat cartierul 
francez din Newbury cam pe vremea Revoluţiei, primul 
venit fiind descris în chip variat, fie ca dezertor din armata 
franceză, fie servitor fugit ori vânător de animale cu blană 
venit dinspre golful Hudson. De fapt, clanul Chevalley e la 
fel de vechi în Newbury ca şi clanul Abbott. Arhivele 
oraşului localizează un Anton „Chevalieru în prima puşcărie 
din Newbury. Acuzaţia era de deranjare a liniştii publice şi 
de-atunci nu s-a schimbat mare lucru. Fraţii, verii şi nepoţii 
mamei mele sunt excelenți companioni în scandalurile din 
cârciumi, la vânătoare de cerbi în afara sezonului şi în 
întrecerile de tras de sfoară. Femeile lor învaţă să copuleze 
de mici. 

M-am uitat lung la el. Albert s-a holbat şi el. 

Dennis s-a urnit mai aproape. Dennis părea la fel de 
tâmpit ca Albert. Dar e mereu la pândă, cu ochi meschini şi 
ocupați, ca un porc ce aşteaptă ca cineva să se apropie 
îndeajuns ca să-l mănânce. 

— Chestie de securitate, mi-a explicat. 

Securitate era din belşug: detectori de mişcare care 
declanşează reflectoare, senzori laser între stâlpii porţii, un 


gard din şapte şiruri de sârmă electrificată pornit de unde 
se terminau zidurile. Başca un platou sensibil la presiune 
care se pierdea la curbă în pâlcul de copaci ce nu lăsa să se 
vadă casa. Pe acoperişul casei portarului, o cameră de luat 
vederi ţinea drumul sub observaţie. 

— N-am de gând să vă spun cum mă cheamă. 

— Atunci nu te lăsăm să intri. 

Am pus mina pe celular. 

— Dacă nu deschideţi poarta, îl sun pe vărul nostru comun 
Pinkerton Chevalley să vină cu macaraua lui cea nouă. 
(Macaraua „nouă” era un Peterbuilt model 1973 conceput 
pentru a depana camioane cu două remorci împotmolite în 
şanţuri adânci.) O să smulgem afurisita asta de poartă din 
ţâţâni, o s-o târâm pe alee şi o să-i spunem domnului King 
că tu şi cu Dennis sunteţi de vină. 

Vărul Pink e un Chevalley de dimensiuni normale, adică 
foarte mare, la ale cărui standarde de dezorganizare şi 
norme de comportament asocial Albert şi Dennis nu puteau 
decât visa Moartea fratelui său 1-a lăsat la conducerea 
Chevalley Enterprises, adică şapte hale de reparaţii, două 
maşini pentru depanat şi o duzină de şoferi şi mecanici. 
Mult pentru un individ care acţionează din impuls, chestie 
care-i face fitilul cel scurt şi mai scurt. 

Eu de asemenea, sunt recunoscut ca iute la mânie, 
reputaţie stabilită cu ocazia unei încăierări juvenile în care 
a fost implicată maşina de poliţie a lui Moody, împreună cu 
un foarte lung lanţ de drujbă. 

— Haide, rnă, Ben, zi-ne cum te cheamă. 

— Benjamin Constantine Abbott al III-lea. — l-am ajutat să 
ortografieze Constantine, ca piratul specializat în negoţul 
cu porţelanuri chinezeşti care a îmbogăţit ramura familiei 
din care se trage mătuşa Connie. M-am procopsit cu 
numele pentru că, de două secole, latura modestă a familiei 
Abbott speră să reuşească numindu-şi copiii după rudele 
bogate. (Nu există nici o dovadă ca vreo para să fi trecut 
vreodată de la un Abbott la altul prin această manevră, iar 


Connie îşi va lăsa considerabila avere pentru opere de 
caritate.) 

Poarta s-a urnit pe maşinăria silenţioasă. 

— Pentru ce atâta securitate? 

Albert arătă printr-o mişcare a capului păros de minotaur 

” * spre lerma Butler, ascunsă de munte. 

— Bătrânul Butler face probleme. 

— Ce fel de probleme? 

— Ca-ntre vecini, spuse Dennis. 

Când le-am cerut să intre în detalii, fraţii s-au luminat la 
faţă şi au declarat cu mândrie că nu au voie să vorbească 
musafirilor. Pentru aşa purtare i-aş fi angajat până şi eu. 

— Nu vă băgaţi prea tare, am spus. Dicky a ieşit. 

Răspunsul lor la avertismentul meu a fost pur Chevalley: 
rânjete largi cu dinţi plombaţi, bucuroşi de perspectiva unei 
bătăi sângeroase. 

Am trecut de poartă cu maşina şi am intrat pe 
proprietatea Fox Trot, pe pământul pe care nu-l mai 
văzusem de la doisprezece ani, când m-am furişat peste 
gard împreună cu Dicky Butler. 

Henry King s-a privatizat după ce gaşca lui Bush 1-a dat 
afară pe motiv că a vorbit de rău despre bufoneriile lor 
internaţionale. Faptul că şi-a criticat în mod public şeful mi 
se părea o neghiobie din partea unui-diplomat într-atât de 
abil încât fusese supranumit Silver Fox. Că a avut dreptate 
nu i-a fost de nici un folos, aşa că Vulpea s-a găsit în situaţia 
de a rămâne pe dinafară - dezastru pe care 1-a transformat 
într-un avantaj remarcabil atunci când dezmembrarea 
Uniunii Sovietice a deschis calea afacerilor americane către 
jumătate din planetă. 

Pentru directorii nervoşi, King Incorporated oferă relaţii la 
vârf şi ocheade spre o lume adeseori deconcertantă şi 
întotdeauna înfricoşătoare. Când GM* a vrut să acapareze 
iarăşi piaţa japoneză, l-au angajat pe Henry King consilier 
în probleme japoneze, probleme cu care el era la curent din 


moment ce Toyota îl angajase tot pe el pentru chestiuni 
britanice 

* General Motors. 

Şi aşa mai departe... Ziarul The Economist se jură că 
pungaşul câştigă douăzeci de milioane pe an. 

Mai adăugaţi discursuri săptămânale a câte cincisprezece 
miare bucata la avantajele de a fi scutit de taxe pentru mici 
bucurii ca un elicopter şi o casă în Georgetown, acestea 
fiind trecute prin Institutul (nonprofit) Henry King pentru 
Geopolitică, şi individul acumulează o grămadă de bani. Din 
care mare parte pare să-i cheltuiască pe construcţii. 

Proprietatea lui semăna cu o zonă în război. Aleea urma 
aceeaşi buclă elegantă de dinainte ca pământul acesta să 
capete un nume şi dispărea departe, pe pajişte şi într-o 
pădurice deasă. Pajiştea fusese însă extinsă, distrugând 
câţiva acri de copaci. Cratere se iveau acolo unde cei doi 
Chevalley dinamitaseră cioturile şi arăta ca şi cum armata 
Kaiser-ului indignată facusc foc de baraj ca să ţină piept 
trupelor îndărătnice ale Ţarului. 

În pilcul de pădure se produseseră modificări mai subtile, 
unde chirurgii pădurii tăiaseră şi subţiaseră. Arbuştii 
sălbatici fuseseră smulşi, iar ramurile uscate ale stejarilor 
roşii îndepărtate. O pădure îngrijită nu era o privelişte 
obişnuită în Newbury, iar după părerea mea era un pic cam 
prea îngrijită, ca o versiune pe CD-Rom a pădurii Sherwood 
a lui Robin Hood. Dar am fost nevoit să admir priveliştile 
concepute spre a pune în valoare specimenele deosebit de 
frumoase. Fagul şi arțarul ieşeau în relief în noul spaţiu 
curăţat. 

leşind dintr-o curbă, m-am trezit în faţa a noi dovezi de 
securitate. Serioase de data asta. O barieră de tricoane 
bloca drumul - ţepuşe de oţel înalte de treizeci de 
centimetri şi ascuţite ca briciul care mi-ar fi făcut 
cauciucurile hamburger, dacă n-aş fi oprit în faţa cutiei unui 
difuzor unde m-am abținut să nu comand o bere şi cartofi 
prăjiţi. 


— Ben Abbott. 

— Treceţi, mi-a spus cutia. 

Tricoanele s-au scufundat în macadam. 

Am trecut. 

Brazi de Canada începeau să-şi facă apariţia în pădure, din 
ce în ce mai deşi, până când formară un zid impenetrabil 
care se deschise brusc, lăsând la vedere o privelişte lungă 
către clădirea principală care te lovea în ochi ca un bulgăre 
de zăpadă. 

Am oprit maşina ca să mă uit. Casa cea nouă, am înţeles în 
sfârşit, era o clădire monumentală din piatră şi stuc, 
construită în stilul neoclasic pe care New York Times 1-a 
botezat „avangarda corintică”. 

Patru coloane suportau un fronton masiv deasupra intrării 
principale ce se înălța pe două etaje. Ferestrele medievale 
se arcuiau eroic. Coşuri maiestuoase dominau acoperişul 
elegant mansardat. Nu era urât. Era prea multă ordine şi 
simetrie, prea multe detalii executate cu precizie. Arăta ca 
şi cum u; i bancher ceruse arhitecţilor să-i construiască 
ceva solid în jurul unei grămezi de bani. 

Clădirea originală, casa de ţară a domnului Zarega 
construită în 1920, acoperită cu şindrilă şi cu verandă de 
jurâmprejur, casă ce păruse atât de mare şi încăpătoare 
ochilor mei de adolescent, se zărea pipernicită la 
o”oarecare distantă. Şi aici se construia, iar amândouă 
clădirile erau înconjurate de noroi uscat în care erau înfipte 
macarale de construcţie. Poteci de scânduri se întretăiau în 
noroiul carc se lichefia în soarele de după-amiază. N-am 
recunoscut pe niciunul dintrfe muncitorii care înotau în el, 
din moment ce compania de construcţii angajată de King 
era din Long Island Sound, undeva pe coastă mai jos. 

Terminaseră parcul pentru maşini. Am parcat lângă 
grămada de maşini Range Rover, am tropăit pe piatra de 
pavaj Şi am urcat treptele impresionante de marmură. 
Soneria a cântato melodie ragtime pe care mătuşa Connie a 
identificat-o mai târziu, la cererea mea, ca fiind compusă de 


Harry Fox, şeful de formaţie care a inventat fox trot-ulp_ 
vremea când ea era doar o fetiţă. 

Majordomul lui King purta o haină cu coadă de rândunică 
şi o grimasă dureroasă. M-a băgat repede în casă, unde era 
cald şi uscat. Poate că a văzut în mine un suflet înţelegător 
sau poate că avusese o zi rea, dar s-a pornit să tremure 
demonstrativ şi mi-a spus: 

— Aşa-i la ţară, nelăsând nici un dubiu asupra 
preferințelor lui. Bine-aţi venit, domnule Abbott. Vă conduc 
la doamna şi la ceilalţi. ” 

Henry King şi paisprezece musafiri mai erau încă la masă 
în veranda încălzită cu vedere la văile dinspre vest. 
Majordomul mi-a arătat un scaun gol, oarecum spre coada 
m'csei, între un individ cam de vârsta mea, care mi s-a 
părut cunoscut, şi o femeie cu părul ca pana corbului, care 
mi s-a părut îneântătoare. 

King, scund şi cu umeri laţi, s-a ridicat zâmbind 
fermecător. M-a salutat cu o voce joasă, puternică şi, dacă 
era cumva iritat că n-am venit pe cât de repede-mi ceruse 
domnişoara Devlin, nimic nu lăsau să se vadă sprâncenele 
stufoase care-i umbreau ochii strălucitori şi adânciţi în 
orbite. Totul în ţinuta lui părea să sugereze că un prinz 
splendid era pe cale să se îmbunătăţească prin prezenţa 
mea. 

— La timp pentru cafea, domnule Abbott. Să vă prezint. 

Soţia lui, o blondă foarte frumoasă care fusese 

(realizatoarea unui talk-show de televiziune din 
Washington, îmi zâmbi din capul mesei. Vecinii ei, o şleahtă 
de tipi ceva mai tineri, genul Harvard-Yale, păreau să fie 
angajaţi de-ai Institutului King. King ţinea pe lângă el 
persoanele de vază. 

La dreapta lui era fostul secretar de stat Bertram Wills, a 
cărui familie din Connecticut năpădise Ministerul de 
Externe de când cu afacerea XYZ. Până şi biografii mai 
prietenoşi căzuseră de acord că Henry King îl stOrsese în 
timpul negocierilor cu Chinezul Roşu. 


La stânga lui King şedea Josh Wiggens, un gentleman 
frumos şi curtenitor care şi-ar fi putut tatua liniştit pe 
frunte director de departament CIA”. Un alt pensionat 
înainte de vreme, dacă nu mă-nşel, probabil unul dintre cei 
ce fuseseră puşi să plătească greşeala de a nu fi observat că 
Aldrich Ames conducea un Jaguar cu plăcuţe de 
înmatriculare KGB. 

Fostul diplomat Wills şi fostul spion Wiggens ar fi putut fi 
gemeni: uscăţivi, patricieni bine îmbrăcaţi, croiţi după 
binecunoscutul tipar din New England, feţe lungi cu oase 
fine, păr de culoarea nisipului (încărunţit grațios la tâmple) 
şi ochi albaştri pătrunzători. Aveau amândoi mâinile mari 
ale celui ce şi-a petrecut o viaţă la călărie, pe terenul de 
tenis sau pe iaht. Amândoi, asprimea amabilă ce vine din 
timpul liber petrecut activ la aer. Dar acolo unde ministrul 
Wills era tot numai amabilitate demnă, Josh Wiggens părea 
un tip care prinsese gustul forţei brute: Wills era o sabie de 
paradă, iar Wiggens o sabie de abordaj - metafora ce ar 
putea fi înşelătoare, pentru că bănuiesc că niciunul dintre ei 
nu era omul în care să te încrezi pe o alee întunecoasă. 
Departe, la coada mesei, la capătul dinspre doamna King, 
era un reporter de la The New Republic care arăta bucuros 
că fusese invitat. Gaşca de la Institutul King îl înconjurase 
precum pisoii laptele vărsat. 

Chiar în faţa mea şedea un congresman din Connecticut m 
plină ascensiune, a cărui carieră o urmăream cu interes. L- 
am întrebat ce mai face tatăl său, cel care îmi dăduse 
recomandarea senatorială pentru Acadamia Navală din 
Annapolis. O luminiţă pe care-o cunoşteam prea bine s-a 
aprins în ochii congresmanului când şi-a amintit de 
naufragiul carierei financiare a sublocotenentului de 
marină Abbott. 

Individul ce mi se păruse cunoscut s-a dovedit a fi Gerald 
Wills, fiul ministrului Beri, un genealogist bârlltor, 
surprinzător de snob pentru vârsta lui. 


Femeia cu părul ca pana corbului care arăta încântător 
era Julia Devlin. M-a întrebat dacă vreau desert. Ceilalţi 
terminaseră, aşa că am zis că vreau doar cafea. 

Grăbit să o plasez pe Julia Dev lin pe o scară de la cald la 
rece în materie de frumuseţe, am hotărât că era genul 
frumuseţe glacială. Mi-am imaginat-o pe spinarea calului în 
urmă cu cinci sute de ani: aide de camp a unui grande de 
Spania, tatăl ei, armata lor hărţuindu-i pe mauri - m-au 
inspirat probabil sprâncenele ei negre. 

O vestă drăguță de catifea îi strângea pieptul. Bluza albă îi 
accentua uşoara nuanţă măslinie a pielii pe care simţeam o 
dorinţă foarte puternică s-o explorez. 

— Domnule Abbott! Mi s-a adresat King peste masă. Ce 
părere aveţi despre alegerile în comitetul municipal? 

Feţefle ce se încruntaseră până acum asupra sorții 
popoarelor se întoarseră spre mine. 

— Vicky McLachlan e cel mai bun preşedinte pe care 1-a 
avut vreodată Newbury, am răspuns. 

— Mai bun decât tatăl tău? M-a întrebat Gerald Wills. 

— Era o treabă mai uşoară pe vremea tatei. 

— De ce? A întrebat King. Sprâncenele i se ridicaseră 
precum cortina de la Radio City Music Hali şi când s-a uitat 
la mine inteligenţa ce radia din ochii lui era aproape 
orbitoare. Mi s-a spus că tatăl dumneavoastră e 
răspunzător pentru această frumoasă stradă principală. 

I se spusese pe jumătate. Demult, în anii '50, când bunicul 
meu mai era încă preşedintele comitetului municipal, 
comitetul lui bine ales a dovedit o previziune remarcabilă 
interzicând dezvoltarea comercială a centrului istoric din 
Newbury. În '60. Când a crescut presiunea populaţiei, tata 
era la conducere. Comitetul lui a limitai de data asta 
extinderea construcţiilor modeme undeva în afara razei 
vizuale. Aşa se face că avem cel mai frumos oraş din nord- 
vestul statului, nestricat de prezenţa staţiilor de benzină, 
metrou sau McDonald's. 


— Când tata era în serviciul public, avea vreme să se 
concentreze asupra problemelor localc pentru că guvernul 
federal îşi mai onora încă responsabilităţile. 

— L-am întâlnit pe contracandidatul domnişoarei 
McLachlan în magazinul lui de băuturi. Mi-a promis că mă 
scuteşte de impozitul pe proprietate. Asta-1 face categoric 
favoritul meu. 

Fostul ministru Wills îşi puse mâna manichiurată în capul 
pieptului şi ricană, fără să-şi mişte vizibil buzele sau fălcile. 

— Foarte amuzant, Henry. Foarte amuzant. 

— Veniturile celor care votează au scăzut, am spus eu. Li 
se pare că singura modalitate de a pune un ban deoparte e 
scăderea impozitelor. Nepopularul noştri” domn 
Ribbentrop ştie asta şi face promisiuni pe care nu le-ar 
putea ţine. 

King ridică o sprinceană stufoasă sură în semn că a 
apreciat remarca şi îmi făcu un semn prietenesc- 
ameninţător cu degetul. 

— Mă întreb dacă nu sunteţi victima unei prejudecăţi, 
domnule Abbott. Păi n-am auzit eu că dumneavoastră şi 
preşedintele sunteţi „impreună”? 

Mi s-a părut că se bagă unde nu-i fierbe oala. Dar se 
băgase zâmbind. Aşa că i-am răspuns, curios să ştiu cât de 
bine mă verificase şi de ce: 

— N-am eu norocul ăsta. Suntem doar prieteni. 

Nu mai eram de mult ceea ce mătuşa Connie, născută în 
alte timpuri, numea „prieteni burii”. 

Wiggens, tipul de la CIA, care de la venirea mea dovedise 
un Scotch şi ceruse altul, lansă părerea că americanii sunt 
sătui până-ngât de guvernanţi şi că în majoritatea ţărilor pe 
care le vizitase - chiar aşa a spus, „vizitat” - puşi în 
asemenea situaţii, oamenii ar fi dat loc la secţiile de poliţie. 

Domnul King schimbă abil subiectul, iar tânărul Gerald 
Wills mi se adresă pe un ton scăzut: 

— Totdeauna m-am întrebat ce-a spus mătuşa ta 
Constance când tatăl tău s-a căsătorit cu o Chevalley. 


Părea să nu-şi dea seama că un suflet mai puţin caritabil l- 
ar fi putut pofti afară pentru o asemenea remarcă ce-mi 
amintea cu brutalitate că mama este exponenta ramurii 
rele a familiei. În fond, sunt recunoscător părinţilor mei 
pentru puntea pe care au aruncat-o între cartierul francez 
şi strada principală. Cel mai necugetat act al vieţii sobre a 
tatălui meu, combinat cu supunerea timidă a mamei mele 
mi-a îngăduit mie să am acces peste tot. Văduvă după 
jumătate de veac, mama a fugit înapoi în Frenchtown. 

Chestie care mi-a adus aminte de mama lui Patty, care a 
exclus-o pe Alison. M-am hotărât atunci şi acolo s-o instig pe 
mătuşa Connie împotriva femeii: o invitaţie la ceai râvnită şi 
neobţinută, o prelegere pe un ton politicos şi rece asupra 
obligaţiilor care se nasc din privilegii. 

King mi se adresă încă o dată: 

— Ce părere aveţi despre Fox Trot, domnule Abbott? 

— Uluitoare schimbări. 

— Aţi văzut-o şi înainte? 

— O dată. Cu mulţi ani în urmă, când eram copil. 

— A, l-aţi cunoscut pe bătrânul Zarega? 

— Nu. Era un om retras. Am sărit gardul, cu încă un băiat. 
Muream să aruncăm o privire. 

— La ce vă aşteptaţi? 

— Probabil să şterpelească ceva, mârâi fostul spion. 

— Când eram mic, noi, băieţii, credeam cu sfinţenie că 
domnul Zarega - pe care niciunul dintre noi nu-l văzuse 
vreodată - are şapte Cadillac-uri de diferite culori, câte 
unul pentru fiecare zi a săptămânii. 

— Le-aţi văzut? 

— Am văzut ceva şi mai şi. 

— Ce? 

— Avea un urs. 

Julia Devlin îmi aruncă o privire. 

— Un urs? 

— Un pui de urs. Hoinărea peste tot ca şi când el ar, fost 
proprietarul. Demola casa. Dar foarte afectuos. Mi-a strâns 


mâna. 

— Un urs foarte politicos, spuse Julia, remarcă ce mi-a 
trezit alte amintiri şi m-a făcut să spun: 

— Am impresia că l-ai citit pe scriitorul meu favorit. 

— Patrick O'Brien! Nu-i aşa că-i extraordinar? Încerc să-l 
fac pe Henry să se-apuce de Maşter&nd Commander, dare 
atât de ocupat... 

Se apleca înspre mine, cu ochii strălucitori, când în partea 
cealaltă a mesei, printre exclamaţii, la adresa ursului, 
lucrurile luară o altă turnură. King, roşu la faţă, ridicase 
vocea la majordom. 

— Dacă vreau cafea într-o ceaşcă murdară, am să-ţi cer 
cafea într-o ceaşcă murdară. Du-te la bucătărie şi adu-mi 
una curată. 

Se lăsase o tăcere adâncă. Majordomul, un bărbat înalt, se 
uita fix în jos la Henry King şi timp de o secundă a părut că 
ameninţă să-l atace fizic. Am simţit-o pe Julia Devlin cum se 
încordează lângă mine, tensionată ca şi cum ar fi fost gata 
să sară peste masă în apărarea lui King. 

King contracară ameninţarea cu un bătăios: 

— Aştept. 

Majordomul luă ceaşca despre care este vorba şi se 
îndreptă băţos spre uşă. Unde bătu din călcâie şi îi făcu o 
plecăciune rigidă doamnei King, cu ochii fixaţi în podea. 

— O rog pe doamna să mă ierte, spuse el şi ridică privirea 
spre Henry King. Domnule. Slujba asta puteţi s-o luaţi şi să 
vă spălaţi cu ea pe cap. 

King se trezi în situaţia nu tocmai rezonabilă de a ţipa la 
spatele majordomului său. Julia Devlin se destinse. Iar 
Gerald Wills se spălă de toate păcatele murmurând: 

— Al treilea majordom anul ăsta, şi nu suntem decât în 
martie. 

Când King tăcu într-un târziu, vorbi nevastă-sa: * - Of, 
Henry. 

King se întoarse spre ea. 

— Tu l-ai angajat! 


Doamna King cobori privirea şi aruncă o ocheadă aproape 
imperceptibilă spre Bertram Wills. O clipă am crezut că o 
să-i vină în ajutor. In loc de asta, mâna îi căzu iarăşi într-o 
parte şi încercă sări consoleze pe King cu o glumă 
strecurată printre fălcile strânse: 

— E greu să găseşti un majordom care să fie erou în faţa 
stăpânului său, Henry. 

King se holbă la el ca o maimuţă care tocmai a reuşit să 
iasă din cuşcă. După care se întoarse către mine. 

— Domnule Abbott. Vreţi să mă urmaţi în bibliotecă? Avem 
ceva de discutat. 

De asta venisem, aşa că am ieşit din încăpere în urma lui 
oprindu-mă să-i mulţumesc doamnei King pentru cafea. Mi- 
a oferit mâna ei foarte fină şi un zâmbet dureros în ochii 
albaştri. Am sperat la un zâmbet mai fericit de la Julia 
Devlin, dar era ocupată să-l străpungă cu privirea pe tipul 
de la New Republic. El îi zâmbea cu zâmbetul scriitorului- 
personaj principal al propriei poveşti, zâmbet care se stinse 
pe măsură ce Julia avansa în ceea ce părea o lecţie severă 
despre condiţiile esenţiale pe care trebuie să le 
îndeplinească un jurnalist pentru a fi invitat şi a doua oară 
la Fox Trot. 

King aştepta în hol. 

— Să mergem, Abbott. 

— Cred că am să mă întorc ceva mai târziu. 

— De ce? 

— Sunteţi puţin necâjit şi m-aţi trecut din rangul de 
domnul Abbott la Abbott. Am o întâlnire, oricum. Ce-ar fi să 
ne întâlnim iarăşi pe la patru, când toată lumea va fi calmă? 

King m-a surprins cu un hohot de râs. 

— Mi s-a spus că eşti cam ciufut. 

— Cine-a spus că sunt ciufut? 

— Hai să stăm de vorbă. Am să fiu mai atent. Vrei ceva de 
băut? 

— Cam devreme pentru mine. % 

— Mda, şi pentru mine. 


Discutând aşa, am străbătut un hol larg şi am ajuns în 
biblioteca cu adevărat minunată. 

— Sunt nebun după încăperea asta, mi-a spus. Îţi place? 

— Cred că e singura pe care o văd şi care merită să spui: 
„Vreţi să mă urmaţi în bibliotecă?” 

Am admirat-o câteva minute, cu un King mândru lângă 
mine, care mă făcea atent la detalii. 

— Extraordinar, am spus. Arată ca şi cum ar fi aici de sute 
de ani. 

— A fost în casa dinainte trei sute de ani. 

— Cărţile sau mobilierul? 

King zâmbi, vizibil încântat de casa lui. Fericirea lui era 
atât de deschisă, că era molipsitoare şi m-am pomenit că 
individul începe să-mi placă mai mult decât m-aş fi aşteptat. 

— Mobilierul e englezesc. Cărţile sunt ale mele, de când 
am absolvit. 

Era prima oară când auzeam de absolvenţi care să aibă 
cărţi legate-n piele. 

— Îndrumătorul meu de teză mi-a lăsat-o moştenire. 

Citisem asta undeva. King publicase teza aceea înainte de 
a-şi lua titlul de doctor. L-a tăcut faimos şi i-a atras un nou 
mentor, un milionar texan îmbogăţit din petrol, a cărui 
ambiţie era să ajungă să se plimbe pe coridoarele puterii şi 
să cultive tineretul. Mă întrebam dacă King îi mai răspunde 
încă la telefon. Fostul secretar de stat şi fostul spion pe 
care-i văzusem la masa de prinz aveau expresiile de lingăi 
ale acelor musafiri permanenţi pe care cei foarte bogaţi îi 
ţin pe lângă casă pentru propriul amuzament. 

— Ia loc. 

Ne-am aşezat fiecare la câte un capăt al unui divan din 
piele verde cu ciucuri. King îndreptă un dispozitiv cu 
infraroşii către cămin şi flăcările învăluiră buştenii de 
mesteacăn stivuiţi pe grătar. 

— Ştii de ce te-am chemat? 

— Bănuiesc că vrei să cumperi ceva pământ. 

— Nu. 


M-a cuprins un freamăt uşor. Să-i spunem lăcomie. Dacă 
Henry King vrea să vândă Fox Trot, comisionul i-ar asigura 
unui om modest adăpost şi mijloace de transport până în 
secolul următor. Aşteptă. N-am spus nimic. În caz că vinde, 
practic începusem deja să-mi negociez procentul. Dacă am 
învăţat ceva pe Wall Street, asta este când să tac. 

__nu eşti curios? M-a întrebat. 

— Păi, dacă nu cumperi, atunci vinzi. Altminteri de ce ai 
invita un agent de tranzacţii imobiliare la prinz? 

— Nu vând. Şi nu cumpăr. Cel puţin deocamdată. 

Întotdeauna am la îndemână un zâmbet afabil pentru a-mi 
ascunde dezamăgirea. 

— Atunci să-mi dai un telefon când te hotărăşti. Până 
atunci, dacă vrei o evaluare aproximativă, aş ii încântat să 
arunc o privire şi să-ţi spun o cifră. Gratis, bineînţeles. 

Oferta mea de evaluare gratuită era mai sinceră decât 
zâmbetul care a însoţit-o. Îmi doream să-i văd proprietatea 
mai îndeaproape. Şi poate că, o dată hotărât să cumpere 
sau să vândă, s-ar gândi mai uşor la mine. S-a dovedit că 
mă cunoştea deja bine, sau cel puţin aşa credea. 

— Am o problemă, mi-a spus. Din câte am auzit, ai putea 
să mă ajuţi. 

— O grămadă de lucruri ai auzit despre mine. Ce-ai mai 
auzit? 

— Am auzit că tu - cum să mă exprim - rezolvi probleme. 

— Asta este ce-am auzit eu despre tine. 

— Eu rezolv probleme internaţionale. Am auzit că tu 
rezolvi probleme locale. 

— N-ai auzit bine, am spus. Eu vând case şi terenuri. 

— Îi aduci laolaltă pe cumpărători şi pe vânzători. 

— Treabă normală pentru un broker, am replicat 
accentuând pe „normală”. 

King îmi oferi un zâmbet indulgent. 

— Un broker are de-a face cu marfa pe care o oferă. Pe 
când tu îi cunoşti pe toţi cei pe care merită să-i cunoşti în 
Newbury - aşa am auzit. 


— Se spune că ai probleme cu vecinul. Despre asta-i 
vorba? 

— Fermierul ăsta bătrân şi ţicnit îmi stă ca un ghimpe-n 
coastă. 

— Aşa-s vecinii. Sunt mai răi decât rudele, de ei nu poţi să 
scapi. 

— Mă ameninţă. Îmi subminează sentimentul de securitate 
în propria-mi casă. Vreau să înceteze. 

— În primul rând, dacă domnul Butler este cel despre care 
vorbim... 

— El este. 

— În primul rând, „fermierul ăsta bătrân şi ţicnit” e mai 
tânăr decât tine. L-a conceput pe Dicky când s-a întors rănit 
din Vietnam, la optsprezece ani, asta înseamnă că e abia 
trecut de cincizeci, cu toate că n-ai zice când îl vezi. În al 
doilea rând, să nu crezi că-i ţicnit cât nu l-ai văzut încă pe 
fâu-său. 

— Aşa am auzit. Din fericire, l-au închis şi au aruncat 
cheia. 

— Tocmai au găsit-o. Curtea de Apel i-a anulat 
condamnarea. 

— De ce? 

— Se pare că legea a fost mai puternică decât ceea ce 
păruse o idee bună la un moment dat. Probabil că e deja 
acasă. 

— Iisuse Hristoase! 

— Aşa că e momentul cel mai propice pentru a vă rezolva 
disputa. Care-i problema? 

Spre surprinderea mea, King părea descumpănit. Îmi 
ocolea privirea. Am înţeles brusc ce punea la cale. 

— OK. Am priceput. Vrei să-i cumperi ferma, nu-i aşa? 

— Îmi taie proprietatea. Vechile hotare sunt foarte ciudate. 
Intră chiar în mijlocul terenului meu. 

— Şi ţi-ai zis că ai să poţi negocia direct cu el, fiindu-ţi 
vecin. * 


— N-am vrut să fac economie la comision. Banii nu 
contează pentru mine. Abbott, cum să te fac să înţelegi? 

Recunosc că a fost o chestiune de ego. M-am gândit că 
omul care a reuşit să-i aducă pe Reagan şi Deng la masa 
tratativelor e în stare să convingă un fermier bătrân şi 
tâmpit să-i vândă ferma. 

— Mă simt nevoit să repet, domnul Butler nu e bătrân. 
Războiul l-o fi smintit, dar niciodată nu mi s-a părut tâmpit. 

— Nu mi-ar fi trecut prin cap într-un milion de ani că o să 
am nevoie de un agent imobiliar. Ce dracul, am cumpărat 
casa asta direct de la executorul testamentar al lui Zarcga. 

— Ira Roth. 

King tresări. 

— După felul cum spui „Ira Roth”, vrei să dai de înţeles că 
am plătit prea mult? 

— Ai plătit preţul de pe piaţă, i-am spus cu tot tactul de 
care e capabil un broker. Preţul plătit pentru Fox Trot era 
de notorietate publică. Ira era un avocat strălucit, 
specializat în procese penale. Însă preţul pe care 1-a 
obţinut pentru moştenitorii domnului Zarega sugerează că 
şi-a greşit chemarea. Sau poate că Henry King spune 
adevărul când pretinde că banii nu înseamnă nimic pentru 
el. Deşi ştiu din experienţă că indivizii care afirmă că nu-i 
interesează banii sunt cei care nu vor să admită că îi 
interesează chiar foarte mult. , 

— N-am ajuns la nici un rezultat cu Butler. Mai rău, i-a 
intrat în cap că l-am insultat. M-a ameninţat că mă împuşcă 
dacă pun piciorul pe pământul lui. 

— Ai tăcut-o? 

— Ce să fac? 

— Să pui piciorul pe pământul lui. 

— Am pus să se repare un gard de-al lui. Îi scăpaseră 
vacile. 

— Oamenii de pe la noi sunt foarte sensibili în legătură cu 
hotarele. 


— Şi eu sunt sensibil în legătură cu hotarele proprietăţii. Ii 
înţeleg. Nu voiam decât să ajut. 

— Vacile au făcut stricăciuni? 

— Ar fi făcut dacă grădinile ar fi fost aranjate. Aduc muşte. 
Muştele se ţin după cireadă. Anul trecut în august nu se 
putea sta afară. 

— De-asta s-au inventat verandele închise cu geamuri. 

King deveni mai puţin binevoitor. 

— Domnule Abbott, n-am muncit o viaţă-ntreagă ca să fiu 
prins în capcană în spatele uşilor în propria-mi casă. 

— Şi care-ar fi rolul meu? 

— Sunt conştient că mi-am pus beţe-n roate cu oferta de a- 
i cumpăra ferma. Eşti liber să încerci în calitate de agent de 
tranzacţii imobiliare, dar nu-mi pun mari speranţe în asta. 

— Aşa mi se pare. 

— Vreau să te înţelegi cu omul. 

— De ce nu-l ignori? N-aţi fi primirvecini care nu-şi 
vorbesc. 

— Vreau vacile alea departe de casa mea. 

— Cât de aproape sunt? 

— Suficient de aproape ca tăunii să mă muşte pe mine şi 
pe musafirii mei. Vara trecută un prinţ din Arabia Saudită a 
plecat de la mine cu o umflătura de mărimea unei mingi de 
tenis. 

— Pot să văd un plan al terenului? 

Îl avea la-ndemână, întins pe o masă antică de biliard în 
sala de jocuri. Prins cu o agrafă de el era un contract de 
arendă de o pagină, legalizat în 1985. 

— Vezi care-i problema? 

Harta arăta ceva ce nu era vizibil pe fotografiile mele 
aeriene: domnul Zarega îi arendase domnului Butler o 
păşune pentru un dolar pe an până la moartea lui Butler. 

— Nu sunt avocat, dar hârtia asta mi se pare în regulă. 
Concizia contractului era întrecută doar de precizia lui. 

— Nici măcar nu-i pământul lui. 

_ Practic, este. 


Păşunea era lungă şi îngustă şi tăia Fox Trot ca un cuţit, în 
zilele când vacile sunt pe ea şi îşi pun în capul lor colectiv să 
se îngrămădească la capătul de jos, se pierd câţiva tăuni în 
aerul rarefiat de la Fox Trot. Tăuni cu dinţii ascuţiţi pe 
crupa de vacă. 

— Nu înţeleg cum de Zarega s-a învoit să facă un 
asemenea contract, a spus King. 

— Erau prieteni. 

King izbucni într-un râs dispreţuitor, care amintea într-un 
mod neplăcut de ceea ce fusese înainte de transformarea 
radicală de acum cincizeci de ani. 

— Un macaronar din Bronx şi un ţărănoi din Connecticut? 

Dispreţul lui părea real, treabă care m-a deranjat, drept 
care i-am spus: 

— Ni se spune în mod tradiţional „yankei de baltă”. Totuşi, 
ca toate poreclele, cu timpul s-a transformat într-un fel de 
compliment. % 

— Îmi menţin afirmaţia, replică King pe un ton de gheaţă, 
iar tu ştii ce-am vrut să spun. 

— Ai scăpat esenţialul. A fost o prietenie adevărată. 
Domnul Zarega a fost un adevărat pustnic şi era foarte, 
foarte bătrân. Domnul Butler a avut problemele lui după 
Vietnam. Cumva s-au apropiat. Şi după câte ştiu eu, când 
bătrânul s-a îmbolnăvit, domnul Butler a fost lângă el zi de 
Zi. 

— Avocaţii mei mi-au spus că nu pot ataca contractul. 

— A fost încheiat de Ira Roth. 

— Mă simt ca un idiot. Era aici, negru pe alb, dar n-arti m 
realizat distanţele cu adevărat până de curând. Sunt băiat 
de la 1 oraş. 

Am văzut contracte şi mai ciudate. Când oamenii obişnuiţi 
vor să-şi ipotecheze casa, bancherii cer analize minuţioase 
ale titlului de proprietate. Când cumperi cu bani gheaţă, 
trebuie 1 să-ţi porţi singur de grijă. 

— Casa domnului Zarega era mai departe de gard, i-am | 
spus. Oricum, n-or să fie prea des pe păşunea asta. N-au ce 


1 paşte. 

— Şi eusâ sper că n-o să-şi mâne vacile încoace în zilele ] 
în care am clienţi? N-am să pot folosi afurisita de piscină. 
Ce I să fac, să-mi închid piscina cu geamuri? Dar terenul de 
tenis? 1 

N-am avut ce să-i răspund în afară de: 

— Unde-i fermă de animale sunt şi muşte. 

— Te angajez să discuţi cu Butler. Eşti de-al locului. Poate 
1 pe tine vrea să te asculte. 

— Cine ţi-a spus că sunt ciufut? 

— Nu pot să-mi dau sursele în vileag, mi-a răspuns 1 
zâmbind. 

— De ce ai întrebat? 

— Haide să ne punem de acord, domnule Abbott. Înţelegi 
că e vorba de o chestiune foarte serioasă? 

— Înţelegi că te afli angajat într-un conflict clasic sat- * 
oraş? Ai aici o proprietate încântătoare, gard în gard cu o 
fermă de vaci. Ai plătit pentru asta nişte bani pe care-i 
câştigi în altă parte. Domnul Butler îşi câştigă banii aici. 
Eşti nou venit. Ele a treia generaţie. Aş putea continua, dar 
cred că m-ai înţeles. 

— Tocmai de-aia am de gând să angajez cea mai calificată 
persoană pentru a rezolva problema în numele meu. Asta 
nu e de competenţa avocaţilor. Am nevoie de Un arbitru 
local. 

Tu eşti arbitrul local - nu mă întrerupe. Mai mult decât 
atât, ai lucrat ca detectiv particular - nu mă întrerupe. Ştiu 
că n-ai autorizaţie şi nici nu-mi pasă. Ceea ce mă 
interesează e că ţi-ai învăţat meseria în serviciul de 
contrainformaţii al marinei. 

— E o treabă mult mai potrivită pentru un psihiatru. 

— Cel la care îmi trimit angajaţii îmi ia o sută cincizeci de 
dolari pe oră. E destul? 

Se ştie că afacerile mele imobiliare nu erau tocmai 
înfloritoare în acel martie. Deşi, cum am învăţat pe pielea 
mea despre efemeritatea pieţelor financiare - pe care am 


ilustrat-o în anii '80, fiind atunci un mult prea tânăr şi mult 
prea bine plătit rechin de pe Wall Street - mi-am 
diversificat afacerile şi am epuizat spaţiile comerciale din 
Newbury, pe care le-am închiriat noului val de oameni de 
afaceri născuţi dintre cei concediaţi. Aşa că nu eram în 
situaţia să mor de foame, deocamdată. 

Numai că Oldsmobil-ul îmbătrânea, visam să înlocuiesc 
robotul telefonic al tatălui meu cu un voice-mail-pager şi 
dacă nu aplicam curând un strat proaspăt de vopsea peste 
mai susmenţionata şindrilă albă ca zăpada va trebui să 
folosesc cuvântul „sărăcăcios” în indicaţiile pe care le dau 
clienţilor care vor să-mi găsească adresa, până acum” ioar: 
„Casa în stil georgian de lângă catargul steagului”. 

Mă lot minunam cum de o zbârcise diplomatul King în 
această afacere, când mi-a adus aminte că nu e un 
prostănac: 

— Uite ce-ţi propun, Abbott. Nu numai că te alegi cu o 
sumă grasă dacă faci pace, dar mai ai şi comisionul tău 
pentru orice bucată de pământ pe care-l convingi să mi-o 
vândă. 

— Şi dacă-1l conving să-ţi vândă contractul de arendă? 

— Cumpăr contractul şi fiecare afurisit de acru pe care 
vrea să-l vândă. 

Am încuviinţat dând din cap, tentat să încep negocierile 
pentru teren. 

King continua să batăcâmpii: 

— Ti cumpăr şi afurisita lui de casă. Ce mama dracu', îj 
cumpăr un munte pe care să se mute. 

— Vrei să spui că te oferi să-i cumperi altă fermă? 

— Cu condiţia să fie în partea cealaltă a oraşului. 

— Mă duc să vorbesc cu el, am spus, dar nu spera prea 
mult. Am fost doar prieten cu băiatul lui. 

— Ai fost prieten cu criminalul ăla? 

M-am făcut că n-aud şi am spus: 

— Am remarcat cam multă securitate la poartă. A fost 
vreun incident despre care ar trebui să ştiu? 


— Azi de dimineaţă. Butler a intrat în curte cu o puşcă. 

— L-ai chemat pe polițistul Moody? 

— Păi, n-a îndreptat-o către nimeni. 

— Vrei să spui c-o avea în maşină. 

— In spate. Foarte la vedere, nu puteai să n-o remarci. 

— Nu e singurul om din oraş care are puşcă în maşină. Nu 
înseamnă nimic, e ca şi cum ai purta şapcă. 

— Mi s-a părut foarte ameninţător. Mi-a speriat personalul. 
Ce făceam dacă aveam clienţi când s-a năpustit scrâşnind 
din roţi pe alee? 

— Cum a trecut de poartă şi de tricoane? 

— Poarta era larg deschisă şi eram pregătit să primesc 
musafiri. Bun, vreau să faci ceva înainte ca cineva s-o 
păţească. 

— De cc-a venit? 

— Striga să nu mai pun piciorul pe pământul lui. 

— Chestia aia cu gardul? 

— Ăă... ezită King. 

— Te rog, i-am spus. Nu pot să stau de vorbă cu el dacă nu 
ştiu ce se petrece. 

Li 

__ Vreau să construiesc un lac - aici, stai să-ţi arăt. Dădu la 
o parte planul proprietăţii lăsând să se vadă un peisaj în 
care era proiectat un lac de douăzeci de acri ce urma să fie 
format prin ridicarea unui baraj de mărime considerabilă 
peste un râuşor ce izvora de pe terenul lui Butler, de pe 
păşunea arendată, şi curgea în cascade prin pilcurile de 
pădure. 

— Fantastic, am spus. 

În mijloc se etala o insulă cu un pavilion de vară în stilul 
avangardei corintice. Te puteai imagina vâslind spre ea în 
lumina lunii, cu o sticlă de Moet şi domnişoara Devlin 
alături. 

— O să fie un baraj al dracului de adevărat. 

— O să fie cel mai mare baraj din ţinut, întări King. Numai 
că inginerii mei au fost nevoiţi să devieze cursul pentru a 


putea lucra. Să-l treacă temporar printr-o conductă, pe 
aici. 

„Aici” însemna pe terenul ţinut în arendă de domnul” 
Butler. M-am întors la planul proprietăţii şi am urmărit 
liniile topografice. 

— Ştii că ai fi putut să nu te complici şi să treci conducta 
pe aici. Am arătat spre o albie secată de torent de pe 
proprietatea lui. 

— Inginerii mei... 

— Mai e ceva ce ar trebui să ştiu? % 

— Nu. Asta-i cam tot ce ştiu şi eu. Du-te şi ascultă şi 
versiunea lui. M-a luat prieteneşte de cot şi m-a condus 
spre ieşirea din bibliotecă. Nu ştiu unde naiba ţi-e haina, 
acum, că majordomul a plecat. 

— Trebuie să fie o debara lângă uşă. 

— Da. Uite ceva ce o să te amuze. A luat o casetă video 1 
dintr-un raft ce conţinea un şir de astfel de casete şi s-a 
iscălit Pe ea. Tocmai mi-au lăcut un film biografic. Au fost 
buni cu mine. Şi destul de corecţi, de cele mai multe ori. 

N-am şliul ce să-i spun în afară de mulţumesc, după care 
am pornit în căutarea hainei mele de iarnă. Am căutat-o şi 
pe Julia Devlin, cu privirea, în drum spre maşină. Dar 
cireada de Range Rover migrase spre casa cea veche, unde 
King Incorporated îşi instalase birourile. 

Mă întrebam dacă domnul Butler ar ti în stare să-l facă pe 
King atât de nefericit încât să vândă Fox Trot. Comisionul |- 
ar bate de departe pe cel obţinut în calitate de diplomat 
amator. Numai că m-ar scoate vinovat pentru eşuarea 
negocierilor de pace şi s-ar duce la concurenţă pentru 
vânzare. 

Conducând pe alee, la ieşirea din codrul Shervvood, am 
văzut Ford-ul ruginit al domnului Butler parcat pieziş lângă 
poartă. În apropiere, Dennis Chevalley îl folosea drept sac 
de box pe un tip pe care Albert îl ţinea într-o îmbrăţişare 
fermă. 


Am accelerat şi am început să claxonez. Domnul Butler nu 
era omul care să se încaiere cu puştani de douăzeci de ani. 
Apropiindu-mă, am văzut că nu pe domnul Butler îl băteau 
băieţii Chevalley. Era Dicky, proaspăt ieşit din puşcărie, cu 
capul ras pe care părul începuse să mijească roşu şi ţepos 
ca o mirişte. Îşi pierduse jacheta în încăierare şi i se vedeau 
braţele goale înnegrite de tatuaje. 

În timpul cât mi-a luat să opresc maşina şi să mă dau jos 
strigând, s-a produs o răsturnare radicală de situaţie. Dicky 
Butler şi-a aruncat capul înainte şi înapoi, prinzând bărbia 
lui Albert. Albert s-a clătinat şi a dat drumul braţelor lui 
Dicky din strânsoare. Dicky 1-a dovedit cu un cot în stomac 
după care s-a năpustit spre Dennis ca un buldozer. 

Dicky Butler era cam cu jumătate de cap mai scund decât 
băieţii Chevalley. Dar era robust şi iute ca fulgerul. Pentru 
fiecare pumn pe care reuşea să-l dea, Dennis încasa doi în 
figură. Cel înalt îşi planta solid picioarele în pământ când 
lovea. Picioarele lui Dicky se mişcau ca pistoanele - sus-jos- 
sus-jos - dublând puterea fiecărei lovituri şi ferindif-şi 
corpul ca argintul viu. 

Albert scoase un urlet de război şi se năpusti spre spatele 
lui-Dicky. Dicky se răsuci spre el zâmbind şi-i plasă o 
dreaptă al cărei impact Albert îl mări prin faptul că 
alergase direct în ea. Înainte ca Albert să cadă la pământ, 
Dicky se roti din nou Şi-i sparse nasul lui Dennis cu un 
pârâit pe care l-am auzit de la douăzeci de paşi. 

Poarta era închisă. Am găsit o uşă pentru pietoni în 
structura de metal. 

Dicky se întoarse spre mine. Ochii aprinşi căutau spre 
“oua ameninţare în timp ce-l ţineau sub observaţie pe 
Dennis care venea spre el scuipând sânge şi pe Albert care 
se zvârcolea pe pământ. Înainte să parcurg distanţa dintre 
noi, se îndreptă lateral spre Dennis care se apropia furişat 
şi-l trânti la pământ, după care îi plasă un şut în burtă lui 
Albert. 

— Dă-te la o parte, Ben. Nu te băga. 


— Nu pot. Sintern rude. 

Dicky se puse iarăşi în poziţie de luptă, cu stângu-n faţă, 
cu dreapta pe lângă corp. 

— În plus, am spus eu, ai câştigat. 

— N-am terminat cu ăştia. 

— S-a terminat. 

— Dă-te la o parte. 

M-am retras în aşa fel încât să nu mă audă fraţii, pentru a 
nu-l obliga pe Dicky să-şi apere onoarea. 

— Pot să te bat, Dicky. Eşti obosit. 

M-a cântărit din ochi. Era într-adevăr obosit. Şi nimeni nu 
pune la podea doi Chevalley şi iese neatins din treaba asta. 
Se îndoise puţin spre stânga, acolo unde Dennis plasase 
câteva lovituri pe care avea să le simtă săptămâni de zile. 
Speram că-i merge mintea ca pe vremuri. Nu se temea de 
mine, nu se temea de nimeni, dar nu-i plăcea să piardă. 

Mi-am păstrat braţele relaxate şi tonul de conversaţie. 

— Felicitări pentru eliberare. Tocmai voiam să trec să te 
văd. 

— Ce vorbeşti? 

— Am în maşină o sticlă de vin roşu. Îi plăcea mult vinul 
roşu. Se vedea pe faţă - pielea lui albă de irlandez era 
brăzdată de vinişoare roşii ca a unui bărbat mult mai în 
vârstă. 

— Ce vorbeşti? Zise el într-un târziu. Vedeam cum focul 
din ochi i se stinge pe măsură ce începea să focalizeze mai 
larg. S-au oprit asupra maşinii mele de dincolo de poarta lui 
King de parcă era un ostatic. Aha, încă mai ai Olds-ul. 

— Pink mi-l ţine-n viaţă. Reparaţiile nu mă costă mai mult 
decât dac-aş închiria un BMW nou-nouţ. 

Ochii lui Dicky prinseră o mişcase. Dennis încerca să se 
ridice. 

— Stai acolo, i-am spus eu. Trage-ţi răsuflarea. M-am 
adresat apoi lui Dicky: Mă iei în maşina ta? 

Dicky aruncă o privire asupra carnagiului, ca şi când avea 
să-i ducă dorul. În stârşit, în timp ce Dennis se întindea pe 


spate ţinându-se cu mâinile de faţă, ridică din umeri şi se 
îndreptă spre maşina mea. 

— Mă duc s-aduc vinul. 

Se întoarse cu sticla la subsuoară şi îşi deschise fermoarul. 

— Ce dracu' face? Se interesă Dennis. 

— Vă aduce aminte cine a câştigat. 

— Ela sărit la noi. 

— Mda. Am văzut. Unii oameni n-au pic de maniere. 

Dicky umblă la fermoar şi urină pe poarta fasonată a lui 
King ca un lup care-şi marchează teritoriul. 

— Fiu de... 

I-am recomandat vărului meu să-şi ţină gura. 

Dicky Butler luase acum drept ţintă camioneta Chevrolet 
strălucitoare a lui King. Dennis încercă să se ridice. Nu l-am 
lăsat. 

Dicky a marcat Chevrolet-ul, şi-a tras fermoarul şi s-a dus 
la propria'camionetă. Dennis îi călca pe urme, cu ochii în 
flăcări. Nasul spart îi dădea un aer plângăcios ca al unui om 
bătrân şi necăjit. 

— Mă duc să-mi iau puşca şi-l împuşc. 

— Dacă faci asta, ajungi în puşcărie şi mama ta o să fie 
tare nefericită. Eşti în stare să conduci? 

— Încotro? 

— La urgenţă. Să-ţi bandajeze nasul. 

— Trebuie să păzesc poarta. 

— Albert se trezeşte. Poate să păzească el poarta. Ia 
maşina mea. Nu-ţi faoe griji, poţi să-i spui domnului King că 
te-ai împiedicat de o buturugă. 

M-am uitat la ochii lui Albert, să fiu sigur că focalizează Ala 
unison. Apoi m-am urcat în camioneta lui Dicky. Călcă pe 
ambreiaj, împroşcându-i cu noroi maşina lui King, şi se 
înscrise pe şosea. 

— De la ce v-aţi luat? 

— Ticălosul de vecin îl sâcâie pe bătrânu'. 

I-aş fi dat mai multă crezare în materie de grijă filială dacă 
n-aş fi ştiut în ce 1-a băgat pe taică-său în ultimii douăzeci 


de ani. 

— Am vrut să vorbesc cu el. Verii tăi au încercat să mă 
oprească. 

— Îşi făceau datoria. 

— l-am concediat. 

Din nas i se prelingea o dâră de sânge şi am întins mâna 
cu batista. 

— Uite. Îţi curge sânge. 

Dicky tresări ca muşcat de şarpe. 

— Nu mă atinge! 

— Uşurel... uşurel. Sângerezi. Nu vreau decât să-ţi dau o 
batistă. Aici. Am întins iar batista. A luat-o cu precauţie şi şi- 
a tamponat nasul. Abia atunci am realizat că poartă mănuşi 
din piele de căprioară şi că le avusese tot timpul. 

Conducea repede şi forţabătrâna maşină tăind 
serpentinele ce-şi croiau drum în sus, pe munte, derapând 
pe roţile din. Spate, alunecând cu cauciucurile pe suprafaţa 
noroioasă a pământului îngheţat. O lună de asemenea 
tratament şi tatăl lui va avea nevoie de o maşină nouă, pe 
care nu şi-o putea permite. 

_ Ce i-a făcut vecinul tatălui tău? 

— Încearcă să-l forţeze să plece de pe pământul nostru. Îl 
hărţuieşte cu avocaţi. Zice că dacă nu vinde, tata o s-ajungă 
să stea în cort. Bogătaş împuţit! 

— Ce voiai să-i spui? 

— Uite ce-am de gând să-i spun: lasă-1 în pace pe bătrânu' 
că vezi pe dracu ,. 

— Dicky, dacă ameninţi un tip cu banii lui, avocaţii o să fie 
pe tine ca muştele. Înainte să-ţi dai seama ce se-ntâmplă, o 
să te trezeşti iar după gratii. 

— Hei, n-am ieşit condiţionat. Sunt la fel de curat ca şi 
tine. N-au ce să-mi facă. 

— Dicky, am insistat eu pe un ton ferm, am lucrat pe Wall 
Street. Îi cunosc pe oamenii ăştia. Cumpără tot ce vor. Au 
ce să-ţi facă. 

— Şi ţie ce-ţi pasă? 


— King mi-a cerut să stau de vorbă cu tatăl tău. Nu vrea să 
continue scandalul şi bănuiesc că nici voi doi, nu-i aşa? 

— Rahat, omule, mie mi-e totuna. Dar bătrânu' nu vrea 
decât să fie lăsat în pace. Cere prea mult? Omu' vrea numai 
să-şi plătească impozitele şi să fie lăsat în pace. 

— E în urmă? 

— În urma cui? 

— Cu impozitele pe teren, e în urmă? 

— Întreabă-1 pe el. 

Henry King o să strângă şuruburile dacă prinde de veste. 

— Nu-i cinstit, continuă Dicky. Nu-i cinstit ca un om bătrân 
să fie hărțuit în felul ăsta. Mai ales unul care a luptat pentru 
ţară. 

Pe unii dintre cei mai înflăcăraţi patrioţi i-am întâlnit în 
închisoare. Am detectat în vocea lui Dicky şi o notă stranie 
şi neaşteptată de compasiune. 

— Tata a suferit, Ben. Prin ce-am trecut tu şi cu mine e 
nimic în comparaţie cu rahatul pe care 1-a văzut el în 
Vietnam. Nici măcar nu ne putem imagina prin ce-a trecut. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

— Ştiu ce vrei să spui. Numai că e prima oară când te aud 
vorbind aşa. 

— Mda, înainte nu m-am gândit. Acum văd o grămadă de 
lucruri altfeh. 

Aveam impresia că urma să-mi spună că a devenit 
credincios. Se întâmplă. O dată ajunşi după gratii, oamenii îl 
găsesc pe Dumnezeu. 

— Ben, ce porcării i-am tăcut lui tata săracu'. Am dat vina 
pe el când mama s-a cărat... Cine ştie de ce dracu' o fi 
plecat. 

Acum mă întrebam dacă psihiatrul închisorii pusese mâna 
pe el. Dar nu era nici asta. 

— Nici măcar nu ştiu ce gândesc femeile fericite, spuse el. 
Cine poate să ştie ce vor alea triste? 

Răspunsurile mele se limitau la nişte mormăituri abia 
auzite. Destul pentru el să revină la problema tatălui său. 


— Mă gândesc că mama trebuie să fi fost una din cele 
triste, nu crezi? 

— O femeie care-şi părăseşte copilul nu poate să fie 
fericită. 

— Îţi dai seama că tata m-a crescut de unul singur? 

Am ieşit din pădurea sălbatică ce îmbrăţişa drumul. 
Acălcat frâna. Maşina s-a oprit pe o ridicătură dc pământ de 
pe care puteam vedea casa şi hambarul măcinate de vreme 
ale fermei Butler. O seânteie de umor îi lumină faţa: 

— Sigur, i-a dat şi statul o mână de ajutor. 

— Dicky, mi se pare că te-ai schimbat. 

A oprit motorul. Am stat tăcuţi o vreme, uitându-ne la 
peisajul monoton de iamă al unei ferme din Connecticut. 
Dacă reodată m-am întrebat de ce se mută fermierii la oraş, 
aveam dovada vie înaintea mea. Noroi peste tot. Vaci 
amărâte îngrămădite pe păşunea fără iarbă. Clădiri 
şubrede împrăștiate ca resturile provenite din prăbuşirea 
unui avion gigantic. 

— Am SIDA, Ben. 

_ Poftim? Vorbise atât de încet încât speram că n-am 
înţeles bine. 

— Am SIDA. 

— Of, Lisuse... îmi pare rău. Cum adică? Eşti HIV pozitiv? 
Sau... 

— Pozitiv. Sunt pe ducă. 

— S-a declanşat? 

— Nu. Nu încă. 

— Tot e ceva. Mai ai timp. 

— Poate să fie mâine. Poate să fie la anu'. 

— La anu' poate se va găsi un tratament. Au reuşif deja să 
încetinească procesul. Nu-i aşa? 

— Mă simt ca şi cum aş fi înghiţit un ceas deşteptător. 
Aştept să mă trezească... scoală-te şi crăpi, tâmpitule. 

Nu l-am întrebat cum a luat-o. Ştiam amândoi ce ocazii îţi 
oferă puşcăria. Sau poate s-a pricopsit cu ani în urmă, între 


două condamnări. Oricum, era treaba lui. Dar era totuşi 
ceva care mă privea. Pe mine şi întregul cfraş. 

— Ai tresărit când ţi-am întins batista. Ştii că se transmite 
prin sânge. 

— Mda, ştiu. 

— Nu mai poţi s-o ţii aşa cu bătăile, Dicky. E ca şi când ai 
împuşca oameni. 

A ridicat mâinile înmănuşate. 

— Nu sunt un afurisit de asasin, Ben. 

— Mda, şi dacă ne-am fi luat la bătaie şi mi-aş fi zdrobit 
mâna în dinţii tăi? Am început să tremur la asemenea gând. 
Iisuse Hristoase, Dicky. M-ai speriat al dracului. 

— Să ştii că nimeni n-a reuşit să mă pocnească peste dinţi, 
Sunt prea rapid. Aşa de bine m-au şcolit în Cheshire că aş fi 
putut să lupt la profesionişti. 

M-am uitat lung la el. Eram furios. Şi speriat de el ca 
pericol potenţial. 

— Dicky, te-au învăţat un joc de picioare al dracului de 
bun. Ai şi o stingă foarte rapidă. Dennis Chevalley n-avea 
nici o şansă. Dar dac-ar fi să te baţi cu un boxer adevărat, 
ţi-ai pierde un dinte ori de câte ori loveşti cu dreapta. 

— Aşa crezi? 

— Nu cred, o ştiu. Şi l-ai omori pe nenorocit. Nu-i de-ajuns 
că ai mănuşi. Eşti o armă. lrebuie să te laşi de bătaie. 

— Ho, că n-am început eu. Mă duceam doar să-i spun fiului 
de căţea s-o lase mai uşor cu bătrânu'. 

— Gândegşte-te că bătaia e ca băutura şi că tu eşti alcoolic. 
Renunţă. 

— Să-mi iau mai bine o gagică? Şi s-o omor pe ea? 

— Poţi să-ţi iei şi mai multe. Numai nu te culca cu săraca 
femeie. 

Dicky ridică din umeri. 

— M-am obişnuit să fac sex fără să intru. Aş putea să mă 
prefac doar că sunt înăuntru... Zâmbi iarăşi, cu mai puţin 
umor de data asta. Viaţa e o curvă. 

Am fost nevoit să-i dau dreptate. 


— Şi după aia o să mor. 

Ne-am mai”uitat în gol o vreme şi într-un târziu l-am 
întrebat: 

— I-ai spus lui taică-tu? 

— Încă nu. 

Vacile începuseră să se deplaseze înspre staul. 

— Uite-l că vine. 

Dicky cobori geamul, se aplecă spre oglinda retrovizoare 
crăpată şi începu să-şi şteargă sângele de pe faţă. 

Domnul Butler - niciodată nu i-am putut spune pe numele 
de botez, nici acum, când am ajuns la maturitate - ieşi 
călcând apăsat din hambar cu o legătură de fin pe umăr. Nu 
puteam să-i disting faţa de-acolo de unde stăteam cu Dicky 
în maşină, dar oricine din Newbury l-ar fi recunoscut după 
părul lung ce-i flutura în soare. 

Vacile se îngrămădiră în jurul lui, cu răsuflările albe în 
aerul rece. % 

— Vrei să-i dai o mână de ajutor? 

— Nu în noroiul ăla. Dicky ridică una din cizmele de 
cowboy în chip de explicaţie. 

O namilă de câine galben mergea greoi la picioarele 
domnului Butler. Era DaNang, ultimul din cei trei câini de 
vânătoare pe care-i botezase după numele localităţilor în 
care fusese rănit în război. 

— Cât de bătrân e DaNang? L-am întrebat pe Dicky. 

— Bătrân. 

Terminase să se şteargă pe faţă. 

— Să nu-i spui lui tata ce s-a întâmplat. 

— Ai un cucui în cap. 

Îl inspecta. Răsărea din părul ţepos acolo unde-1 izbise pe 
Albert cu capul şi promitea apariţia unui corn de rinocer. 

— Rahat. 

— Spune-i că te-ai lovit când ai dat să ieşi din maşină. 
Dicky îndesă batista mea însângerată în buzunar şi porni 
motorul. Băgă maşina în viteză şi se uită la mine întrebător. 


— N-ai decât să spui cui vrei. De la mine n-o să afle nimeni, 
i-am spus. 

— Mulţumesc. 

— Fă-mi un serviciu. Ultimul lucru de care tu şi taică-tu 
aveţi nevoie este un război cu Henry King. Mă laşi pe mine 
să descurc socotelile? 

Dicky analiză oferta. 

— Numai să nu-l cafteşti, Ben. N-am de gând să las pe 
nimeni să se ocupe de asta în locul meu. 

I-am promis şi am intrat în curtea fermei. Domnul Butler 
tocmai desfăcea legătura de fin cu un cleşte pentru sârmă. 
Îl împrăştie cu câţiva bobârnaci profesionali înspre vacile 
care strângeau cercul şi ieşi din staul. Operația de curăţare 
pe care o efectuase Dicky nu 1-a păcălit nici o secundă. 1 s-a 
lungit faţa când a văzut cucuiul. 

— Bună ziua, domnule Butler, i-am spus eu şi i-am întins 
mâna. Nu ştiu dacă mă mai ţineţi minte. Ben Abbott. 

— "Te ştiu. Am auzit că ai preluat afacerea lui taică-tu. Mi-a 
luat mâna în palma lui bătătorită şi mi-a strâns-o politicos, 
fără să-l piardă din ochi pe Dicky. 

— Ce te uiţi? Întrebă Dicky. 

— Ce-ai păţit la cap? 

— M-am lovit în maşina ta. 

L-am văzut cum vrea din tot sufletul să creadă. Şi poate - 
ar fl reuşit dacă nasul lui Dicky nu şi-ar fi ales tocmai acel 
moment să sângereze. 

__ Eşti acasă de trei ore şi te-ai şi încăierat. 

_ Pentru tine am făcut-o. 

_ Pentru mine? Dacă vrei să faci ceva pentru mine 
străduieşte-te să nu intri iar la puşcărie înainte de procesul 
pentru arestare abuzivă. Crezi că dacă intri iar după gratii 
îţi uşurezi cauza? 

— Spune-i, Ben, mă îndemnă Dicky. 

În mod normal, nu mă amestec în certurile de familie. Să 
te bagi în aşa ceva e o ocazie nemaipomenită de a-ţi face 
duşmani un clan întreg. Dar Henry King mă împinsese de-a 


dreptul în afacerea asta. Totuşi, dacă n-aveam încotro şi 
trebuia să-mi ignor intuiţia, puteam măcar să-mi acopăr 
spatele. Aşa că am zis: 

— Dicky, du-te de-aici. Lasă-mă să discut cu tatăl tău. 

Dicky a luat sticla din maşină şi s-a îndreptat spre casă. 

Taică-său părea uşor uimit de faptul că băiatul lui nu m-a 
pocnit fiindcă i-am ordonat ce să facă. 

— Să vă explic, am început eu. 

S-a uitat după Dicky până când uşa de la bucătărie s-a 
închis în urma lui. După care mi-a aruncat o privire lungă. 

— Hai, să nu stăm aici în vânt, mi-a spus şi m-a condus în 
hambar. În peretele deschis, cu faţa la ocolul vitelor, era un 
scaun pliant strâmb şi uzat. S-a lăsat să cadă în el şi mi-a 
indicat cu mâna un scaun ruginit de tractor sudat pe o 
găleată de muls vacile. L-am tras mai aproape şi m-am 
aşezat lângă el, astfel că puteam să supraveghem animalele 
şi să ne şi privim. 

— Care-i treaba? M-a întrebat. S-a aplecat să-şi curețe 
ghetele de paiele ce se lipiseră de noroiul de pe tălpi şi 
părul lung i-a acoperit chipul. Ne uitam înspre vest, cu faţa 
la soare. Lumina făcea ca părul sur să pară aproape 
argintiu. Dar când a ridicat capul, aceeaşi lumină s-a 
dovedit a fi crudă, lăsând să se vadă anii grei. Mustaţa era 
cenuşie şi riduri adânci îi brăzdau pielea din jurul nasului 
de vultur. Ochii erau posomoriţi. * 

— Ce s-a întâmplat de trebuie să-mi spui tu, şi nu Dicky? 

— Nu are legătură cu Dicky. Cel puţin nu direct. 

— Cu cine s-a bătut? 

— Cu Dennis şi Albert Chevalley. 

— Ăştia de lucrează pentru King. 

— Voia să vorbească cu King. Au încercat să-l împiedice. 

— Pui de căţea. 

— Sunt doi copii tâmpiţi. Au făcut ce li s-a spus. 

Umerii i se încovoiară. 

— Ben, nu vreau să am necazuri cu alde Chevalley. Am 
destule de tras cu ticălosul ăsta de peste deal. 


— Vă garantez că n-or să spună nimănui că un ins mai 
scund decât ei i-a bătut, simultan, de le-au mers fulgii. 

Domnul Butler zâmbi. 

— Da, cred că ai dreptate. 

— Aşa că nu asta e problema, am continuat. Problema este 
King. 

— Şi tu ce treabă ai? 

— M-a rugat să intervin. 

— Să intervii? * 

— Să fac pace. 

— De ce pe tine? 

— Să mă ia dracu' dacă ştiu, domnule Butler. Eu credeam 
că vrea să discutăm afaceri imobiliare. În loc de asta, i-a 
intrat în cap că sunt un fel de arbitru local. 

Butler zâmbi din nou. 

_ Poate a auzit cum l-ai găsit pe săracu' unchiu' Pete. 

__Nu era chiar pierdut. 

— Poliţiştii nu reuşeau să-l găsească. 

— Eu aveam mai mult timp decât ei. 

Familia Butler - impresionați peste măsură de stagiur meu 
la conlrainformaţii în marină - m-a angajat să dau de urma 
unui bătrân aiurit de-al lor care dispăruse. 

— Fusese deja găsit, i-am amintit domnului Butler, care 
era înrudit pe departe cu unchiul Pete. La găsit o 
chelneriţă din New Milford. 

— Am auzit că s-au logodit, spuse domnul Butler. 

— Nu m-ar mira. 

— Se pare că există speranţă pentru noi toţi. 

— Oricum... 

— Oricum, tot nu văd care-i treaba ta aici. 

— Hei. Pot să-mi fac treaba cu condiţia ca ambele părţi să 
vrea. L-am promis lui King că-l ajut. Vă interesează? Sau 
vreţi să vă luptaţi în continuare? ' 

— Eu nu mă lupt. El se luptă. Eu n-aveam nici o treabă 
pină când ticălosul a început să facă pe nebunul. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


— Pun pariu că a pretins că nu şi-a dat Seama ce înseamnă 
contractul de arendă - zice că nu şi-a dat seama cât de 
aproape era păşunea de casă - pentru că e băiat de la oraş. 
Aşa-i? 

— Aşa mi-a spus. 

— Prostii. Ştia foarte bine. Doar că şi-a închipuit că mă 
dovedeşte cu avocaţii. Că mă spulberă. La dracu cu 
tâmpitul de ţăran. 

— Ei bine, acum şi-a dat seama că s-a înşelat. Cred că se 
simte ca un idiot. N-ar Fi prima oară când unul de la oraş o 
scrânteşte. 

— Se uită la mine şi văd în ochii lui că dac-aş dispărea de 
pe faţa pământului ar fi un om fericit. Da' n-am să dispar. 
Aici e casa mea. E casa familiei mele de când a cumpărat-o 
bunicul. 

Familia Butler din Newbury venise din Bridgeport după 
„primul răzbpi mondial. 

— Şi când am să mor, o să fie casa lui Dicky - lasă, ştiu ce 
gândeşti. Crezi că Dicky o să vândă la moartea mea. Ei bine, 
e treaba lui. Mort, n-o să-mi mai pese. Deocamdată nici nu 
mor şi nici nu plec nicăieri. Am de gând să-mi duc viaţa aici. 
Şi poţi să-i spui fiului de căţea de colo că tocmai mi-am lăcut 
analizele şi n-am nici pe dracu'. Mi-au spus că o s-apuc 
nouăzeci de ani pe picioare. 

— Felicitări. 

— Să ţi-o spun p-a dreaptă - ce dracu', sunt mai tânăr cu 
douăzeci de ani ca unchiu' Pete. Poate-mi găsesc şi eu o 
chelneriţă. N-ar fi rău să am o femeie la fermă... am fost 
singur atâta timp. Nu eşti însurat, aşa-i? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Se pare că am prostul obicei de a mă îndrăgosti de 
femeia nepotrivită. 

— Mie-mi spui. Sfinte Sisoe, mama lui Dicky era o 
bucăţică... Ştii, Ben, dacă puiul de câţea ar fi venit la mine 
şi ar fi vorbit ca de la bărbat la bărbat, ca de la vecin la 


vecin, făceam noi ceva cu arenda aia - ce dracu', nu l-aş fi 
scuipat în ochi. Dar el şi-a trimis afurisiţii de avocaţi. L-am 
pus pe DaNang pe ei. După aia a trimis o pereche de 
birocraţi -nesuferiţi, unu' Bert Wills din Middlebury şi nu 
mai ştiu care împuţit de scria CIA pe el au venit şi mi-au 
cântat cum că contractul n-ar fi bun. Ira Roth a scris 
contractu' ăla. Nici dracu' nu poate să-l atace. 

Domnul Butler îl aprecia pe Ira pentru că demult, când 
încă îşi mai “cea speranţe că Dicky o să se îndrepte, Ira 
spulberase în două rânduri acuzaţiile care i se aduceau. 

_ Wills, şi p-ălălalt cum îl cheamă? 

— Wiggens? 

— Aşa, Wiggens. M-au tratat ca pe-un gunoi. Şi dacă aş fi 
fost un prost cum mă credeau? M-ar fi speriat de mama 
focului şi aş fi renunţat la ce-i al meu. 

— Cum a fost cu arenda? Bucăţica aia de pământ are o 
formă tare ciudată. 

— Nu eu am vrut. Nebunul bătrân de Zarega a insistat. 

— De ce? 

— A, habar n-am. Îi murise ursul. Şi-acuma voia să ţină 
vaci. 

— A murit ursul? 

— Sigur c-a murit. Trebuie să fi avut vreo patruzeci de ani. 
Aşa că am arendat bucata aia, am pus gard şi mânam 
câteva într-acolo. Bătrânul Zarega se târa în baston, se 
apleca peste gard şi se uita la ele ore-n şir. Era un bătrân 
cumsecade, îmi pare rău că nu l-am cunoscut mai din timp. 
Dar în primii zece ani după ce-am venit acasă eram cam 
ţicnit. Trâiam ca un pustnic. * 

— Nu ştiu dac-am înţeles bine, dar mi se pare că nu v-ar 
deranja dacă i-aţi ceda contractul lui King. 

— Vrei comision? 

— Aşa îmi câştig existenţa, domnule Butler. Dumneata din 
fermă. Eu din tranzacţii imobiliare. 

— Sper că-ţi merg afacerile mai bine decât mie. 

— Nu e cel mai bun an din viaţa mea. 


— Slavă Domnului că am pensia de veteran. Singurul fel în 
care un crescător de vite îşi poate câştiga existenţa e să se 
lase împuşcat pentru patrie. Ştii că oamenii dau mai mult 
pe o sticlă de apă Perrier decât pe un litru de lapte? 

— Ştiu că oamenii trimit afurisiţi de avocaţi când ar trebui 
să trimită agenţi imobiliari. 

— Prostii. Trebuia să vină el. Dar nu, el a fost mereu cel 
care i-a pus pe alţii să-i facă treburile murdare... 

Ciuli urechea, încordându-se dintr-o dată. O secundă mai 
târziu am auzit şi eu zgomotul puternic al unui elicopter. Se 
apropia şi se auzea din ce în ce mai tare, până când 
lemnăria începu să se zgâlţâie, urlă deasupra acoperişului 
şi se îndreptă tunând spre Fox Trot. 

Domnul Butler rămase ţeapăn, cu mâinile strânse în 
pumni, cu muşchii gâtului încordaţi şi jucându-i sub piele. 
Când zgomotul s-a stins complet, a vorbit pe un ton rece şi 
amar: 

— Se foloseşte de tine, Ben. Te credeam mai deştept. ' 

Elicopterul omorâse ceea ce fusese o conversaţie din ce în 
ce mai cordială. DaNang săltase capul lui uriaş şi mă privea 
întrebător. Am pus eu întrebarea, pentru amândoi: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu te-au învăţat istorie la Annapolis? 

— Istorie? Ba da, câte ceva. Mai mult navală. 

— Ben. Eu personal ştiu cinci inşi care n-ar fi morţi acuma 
dacă puiul ăsta de căţea n-ar fi trăit pe picior mare la Paris. 
Douăzeci de mii dintre ai noştri ar mai trăi şi-acuma. 

— Vă referiţi la Vietnam? 

— Da, la Vietnam, dezertor nenorocit ce eşti! 

Se descărcase. Îşi uriaşe acuzaţia. Câinele se ridicase şi se 
apropiase de domnul Butler. Muşchii pieptului îi zvâcneau 
ameninţător. 

Mi-am mişcat picioarele în aşa fel încât să fiu în stare să 
mă urnesc rapid şi m-am străduit să-mi păstrez tonul calm. 

__ Aveam cinci ani, domnule Butler. Nu m-au mobilizat 
cntru că trebuia să merg la grădiniţă. 


Şi-a aranjat mustaţa cu degetele lui îngroşate de muncă. 
După care a expirat un oftat care a rămas suspendat în aer 
ca un balon din benzile desenate. 

_a, da. Mda, trebuie că m-am gândit la altcineva. Eşti de-o 
vârstă cu Dicky, nu-i aşa? 

— Da, domnule Butler. 

— De multe ori mă gândesc la el ca la un copil. Dar voi, 
băieţi, nu mai sunteţi copii. 

— Nu, domnule. 

— Nu prea mai ştiu pe ce lume sunt. Uneori nu ştiu în ce 
an suntem. 

— Bunicul din partea mamei avea o fermă în Frenchtown. 
Spunea că anotimpurile contează mai mult ca anii, am, spus 
eu. 

— Ştii câte ceva despre război? 

— Nu prea multe. 

Domnul Butler rămăsese cu ochii la vacile care dovediseră 
grămada de fin. DaNang se aşezase la picioarele stăpânului 
său. Când porni iar să vorbească, vocea lui scăzută suna 
aproape normal, aproape profesoral, cu afirmaţii măsuratei 

— King l-a sfătuit pe Nixon. Cine crezi că a clocii o 
tâmpenie ca asta: „N-am de gând să fiu primul preşedinte 
american care pierde un război”? Pierdusem deja. Johnson 
o Ştia. Afurisitul de McNammara o ştia şi ei. O ştiam până şi 
noi, răcanii. Eu eram genist. De-aia am voie să umblu cu 
explozibil. Vrei să ştii ce aruncam în aer acolo în Vietnam? 
Turnuri de comunicaţii. Turnuri le noastre de comunicaţii. 
Când comuniştii au început să câştige teren, le-au lăsat în 
picioare, gândindu-se să le folosească după ce câştigă. King 
şi Kissinger au făcut carieră la negocierile de pace de la 
Paris. Erau pi prima pagină a ziarelor. King îl încuraja pe 
Kissinger îu fanteziile lui: ştii tu, politica lor de secol 
nouăsprezece, cu soldaţi de plumb. Cum îi ziceau? I-au 
găsit şi un nume răsunător. 'Real politics. Ceva de genul 
ăsta. Sfinte Sisoe Ben, era vorba de carne şi sânge de 


optsprezece ani. Nu eram soldaţi de jucărie. Nici noi şi nici 
săracii galbeni. 

Şi ca să fie sigur că am priceput bine care-i legătura dintre 
războiul din Vietnam şi contractul de arendă, adăugă: 

— Aşa că, atunci când Henry King îşi trimite avocaţii, 
lacheii şi agenţii imobiliari la mine-n deal, face exact ce a 
făcut totdeauna: îi tratează pe oameni (r) a pe soldaţi de 
jucărie. Spune-i c-am zis nu, Ben. Spune-i că nu, nu-i vând 
contractul. Spune-i că n-am de gând să vând un acru de 
teren măcar. Spune-i că nu-i dau voie să-şi întindă 
conductele pe pământul meu. Şi mai spune-i lui Henry King 
să nu mă mai urmărească, altfel în curând am să-l 
urmăresc şi eu. 

— Cum aşa, să nu vă mai urmărească? 

— Şi-a pus oamenii să mă spioneze. 

— Spioneze? 

— Mă supraveghează. Sunt la câmp şi mă trezesc cu 
senzaţia aia stranie pe care-o aveam în război că cineva te 
urmăreşte prin cătare. 

— Să vă urmărească? Dar pentru ce? 

— Am văzut soarele reflectat în binoclu, sau în lunetă. 

— Cine vă urmăreşte? 

— Putea să fie o puşcă cu lunetă. 

— Domnule Butler, dacă cineva v-ar fi urmărit cu o armă 
cu lunetă aici, între dealuri, aţi fi fost mort, nu credeţi? 

— Dacă o să fiu găsit cu capul ţăndări, o să-ţi aduci aminte 
ce ţi-am spus. 

_ Chiar aţi văzul oameni pe terenul dumneavoastră? 

— Îmi ascultă telefonul. Se aude declicul. 

_ Liniile telefonice sunt destul de vechi aici, sus, am spus 
Am şi eu declicuri, pe strada principală. Liniile astea trebuie 
să aibă vreo treizeci de ani. Domnule Butler, cred că se pun 
două întrebări. Cine sunt „ei” şi de ce vă urmăresc „ei” şi vă 
ascultă telefonul? 

_ încearcă să mă sperie. 

— Ca să vă determine să vindeţi contractul? 


— Spune-i lui Henry King că Armata Statelor Unite 1-a 
învăţat pe acest soldat de jucăric să demoleze. Spune-i că 
dacă-mi mai face necazuri, îi arunc în aer barajul şi fac din 
lacul lui frumos un crater ca pe lună. 

I-am spus pe un ton cât am putut de blând şi conciliant: 

— Domnule Butler, n-am să repet ceea ce mi-aţi spus şi 
cred că nici dumneavoastră n-ar trebui s-o mai spuneţi. E o 
ameninţare serioasă. 

— leşi afară de pe pământul meu. 

S-a ridicat strângând pumnii. DaNang s-a ridicat şi el 
hotărât în patru labe, ameninţător ca un bătrân campion la 
categoria grea angajat să păstreze ordinea la discotecă pe 
băutură şi bacşiş. , 

Ţinuta dreaptă de şcolariţă, ochii strălucitori şi părul alb, 
des şi buclat o făceau pe mătuşa Connie să pară mult mai 
tânără decât era. În zilele ei bune n-ai fi zis că a apucat să-l 
cunoască pe preşedintele Woodrow Wilson*, când a fost în 
excursie cu şcoala la Casa Albă. Cu care ocazie 1-a întrebat 
cum crede că are să-şi ţină promisiunea făcută în campania 
electorală de a nu amesteca America în primul război 
mondial 

* Preşedinte al Statelor Unite între anii 1913 şi 1921. 

Din moment ce vasele americane aprovizionau Marea 
Britanic insulă înconjurată de submarinele germane. (Opt 
luni mai târzjjj s-a dus voluntar soră de campanie în 
tranşee.) 

Am invitat-o să vedem împreună biografia lui Henry Kii” 
nădăjduind de la ea o perspectivă istorică din care să ştju 
cum să-l iau. Filmul mi s-a părut tăcut cublândeţe şi cu 
inten ' de a-i tace reclamă, ocolind cu abilitate scăderile 
omului Acţiunile care scoseseră în stradă o parte 
semnificativă a populaţiei în urmă cu douăzeci şi cinci de 
ani erau calificate drept „controversate”. 

Nu trecuseră nici cinci minute de la început, că mătu 
Connie a înţepenit ca un uliu pe marginea scaunului. Şi la 


prima imagine care arăta cum au fost arse steagurile pe 
stră ' n-a mai putut să se abţină: 

— Cum îndrăznesc să pună la îndoială patriotismul 
protestatarilor! 

King şi-a petrecut primii ani ai carierei în umbră. Încă 
tânăr pe timpul războiului din Vietnam, era tot timpul umăr 
la umăr cu Kissinger, Haldeman, Erhlichman şi Nixon, cu 
figura lui luminoasă atentă, cu trupul echilibrat ca al unui 
atlet. După război însă, gata, a ieşit în faţă; acum chipurile 
lacome se vedeau în spatele lui. Bineînţeles că între timp, a 
spus mătuşa Connie zâmbind, foştii lui mentori ajunseseră 
fie în închisoare, fie în dizgrație. 

Când republicanii au plecat cu coada între picioare, King 
s-a aranjat cu administraţia Carter, până când i-a lăsat baltă 
şi a demisionat public - un act. Făţarnic, spune Connie - 
când cu criza ostaticilor din Iran, la timp pentru a se 
alătura găştii lui Reagan. Atunci a început să se vadă că 
sunt mulţi bani la mijloc: costume pe comandă, avioane 
pentru uzul personal. 

Tot cam pe-atunci, vocea lui aspră cu accent de Brooklyn a 
căpătat accentul uşor englezesc al tipilor de pe Wall Street, 
paraşutaţi în i în birourile din Londra. De asemenea, vorbea 
rar Probabil pentru că se concentra asupra noului ac- 111 
joct* îl făcea să sune foarte important, ca şi cum. 

Laringelecu gravitas. 

Permisul de intrare la Casa Albă, transformarea 
studentului bursier era completă. Henry King vorbea la fel 
de sigur şi de înţelept ca un profesor de la Harvard care 
publică regulat şi este înzestrat cu o avere imensă şi cu 
prieteni sus-puşi. 

King Incorporated a ţintit sus şi curând a început să se 
bucure de toate privilegiile unui om foarte important - 
avioane particulare, elicoptere particulare, etaje întregi la 
cele mai bune hoteluri - combinate cu toate curtoaziile 
datorate unui om de stat - saluturi militare în ţările Lumii a 
Treia, prânzuri la palat, dineuri prezidenţiale. 


— Ai remarcat-o pe bruneta aceea tânără? M-a întrebat 
Connie. 

— Julia Devlin. Am cunoscut-o la el acasă. 

— Are ceva ciudat. 

— Are ea ceva, într-adevăr. Dar n-aş putea să spun că e 
ciudat. , 

Plăcerile unui trăgător de sfori la scară internaţională 
includeau servitori, turme de ajutoare, plus o delicioasă 
protejată/asistentă personală. De când începuse să facă 
afaceri pe cont propriu, Julia Devlin călătorea cu el peste 
tot de parc-ar fi fost concubina împăratului. * 

— Ce părere ai? Am întrebat-o pe Connie când banda s-a 
terminat. 

— Dacă s-a ajuns acolo încât unui individ vulgar, egoist şi 
trădător al intereselor publice i se face o biografie re: 
renţioasă pentru televiziune, atunci asta nu mai e ţară, e 
internul, mi-a spus ea şi a plecat acasă tară să-mi 
mulţumească pentru vizionare. * 

Am învăţat cum să-l iau? Greu de spus. A doua jumătate a 
filmului, care ridica în slăvi contribuţia lui King Incorpo. 
Rated la progresul şi pacea mondială, arăta un om 
înconjurat de admiratori convinşi că numai stând lângă el, o 
parte din imensa lui putere şi înţelepciune ar trece asupra 
lor. 

Oamenii atât de curtaţi îşi pierd simţul umorului. Singuruli 
fel în care poţi să negociezi cu ei e să posezi ceva ce-şi 
doresc: foarte tare şi se tem că nu-ţi pot fura. Domnul 
Butler nu se bucura de o atare poziţie, dezavantaj de care 
nu era conştientj Lucru care-l situa pe „arbitrul” local între 
ciocan şi nicovală. 

Henry King mi-a declarat că e surprins să mă vadă atât de 
curând. Am spus „Nu, mulţumesc” la oferta de cidru fiert, 
dar ela insistat. Era tăcut după reţeta regelui Norvegiei. 

Asta se întâmpla a doua zi după-amiaza târziu, cu | 
perspectiva unei nopţi reci. Biblioteca lui era splendid 
luminată 1 de soarele palid şi de focul portocaliu-a prins al 


lemnelor de 1 măr. Josh Wiggens, tipul de la CIA, a venit cu 
cidrul, din care 1 părea să tot guste încă de la prânz, că de- 
abia a băgat de 1 seamă când King 1-a concediat sub 
pretext că nu-ştiu-cine de ] la Washington aşteaptă să fie 
sunat. 

Julia Devlirâa strecurat capul pe uşă. l-am zâmbit. Mi-a a 
zâmbit şi ea şi i s-a adresat lui King: 

— Scuze, să stau cu voi? 

— Ţi-am spus că nu! A repezit-o King. 

A închis uşa cu o faţă inexpresivă. 

Rămaşi singuri în sfârşit, aşezaţi comod pe canapea, a | 
repetat: 

_ “Te-ai întors repede. _ N-a mers bine. 

— De ce? 

I-am relatat conversaţia mea cu Butler, mai puţin 
referinţele la Vietnam cu teoria că o parte din vină i-ar 
reveni lui King” pentru că oricum, în caz că nu, n-ar fi 
înţeles un cuvânt din ce-a spus Butler. 

S-a dovedit că nu a înţeles nimic nici din ce-am spus eu. 

Furios, a lăsat deoparte tonul de profesor la Harvard şi am 
început să înţeleg cu cine are Julia de-a face. 

— Ce mama dracului i-ai spus? 

— l-am spus, am repetat răbdător şi mult mai politicos 
decât o meritau manierele lui, că mi-ai cerut să intervin şi 
să încerc să vă împac. 

— Şi contractul? S-a interesat el tăios. > 

— Aşa cum ţi-am spus adineauri, vestea bună e că nu ţine 
cu adevărat la păşune. A luat-o în arendă numai ca să-i facă 
pe plac lui Zarega. 

— Şi ce naiba voia să facă Zarega cu un dolar pe an? 

— Domnul Zarega dorea să se uite la vaci. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Când ursul domnului Zarega a murit*i-am explicat eu, a 
vrut să aibă animale aproape. Domnul Butler i-a promis că o 
să mâne câteva vaci pe păşune. 

— Sunt uşă-n uşă cu un azil de nebuni. 


Am zâmbit sperând să se dovedească totuşi că are simţul 
umorului. Dar King nu mi-a întors zâmbetul. În schimb, m-a 
străpuns cu privirea aia a lui scăpărând de inteligenţă. 

— Trebuie să mai fie ceva. Nu mi-ai spus tot. 

„h - Vietnam. E veteran de război. Ie crede răspunzător. - 
| - Nu e singurul care a suferit în Vietnam. 

— Te învinuieşte pentru toţi cei care au avut de suferit. 

King a oftat. 

— Nu eu am început războiul din Vietnam. S-a ridicat s-a 
dus spre un raft, plimbându-şi mâna peste cotoarele 
cărţilOr Dar pe raftul ăsta sunt optzeci de volume care mă 
blamea” pentru Vietnam. Şi prietenii mei de la edituri m-au 
avertizat; că revizioniştii abia au început să tulbure apele. 
Decizii pe care le-am luat cu moartea în suflet acum 
douăzeci şi cinci de ani - şi care mă mai frământă şi-acum - 
au ajuns sâ îmbogăţească o grămadă de publicişti. Aşa că, 
spune-mi, Ben, din moment ce toţi aceşti profesori şi 
reporteri şi memorialişti şi istorici refuză să creadă că, 
atunci, când Statele Unite au bombardat nordul, inamicul a 
venit la masa tratativelor şi a plecat de cum am oprit 
bombardamentul, cum să-l convingi” pe fermierul de vizavi 
că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să opresc măcelul? 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund. Tot ce ştiu e că ela trâit-o pe 
pielea lui şi că n-are de gând să-şi revizuiască părerea. 

— Sute de mii de oameni s-au întors la casele lor şi au dus 
o viaţă normală. Ei nu privesc în urmă. Ce are el atât de 
special? 

— El nu e sute de mii. E doar un individ. 

King s-a întors şi s-a aşezat greoi pe canapea. 

— Să fie asta pedeapsa mea? Ce să fac, să mă aşez pe | 
spate şi să desfac genunchii? 

— Să te aşezi pe spate e suficient. 

— Nu e drept, spuse el. Şi eu mi-am servit patria. Cum am 
putut mai bine. 

— Uite ce e, eu aveam cinci ani. Nu vă pot judeca, nici pe 
unul, nici pe celălalt. Ştiu doar că o să fiţi vecini de-acum 


înainte. Poate, cândva, o să vă chinuiţi împreună la un 
pahar. Kins nu parca prea convins. 

_ Sjâacum? Mă întrebă. Care-i următoarea mişcare? 

_ Ţi-am spus. Stai liniştit. Lasă-1 să se potolească. 

— Şi cât mama dracului o să dureze? Vreau să am lacul 
gata până la vară. Vreau să-mi duc musafirii acolo. Fă ceva. 

M-am ridicat să plec. 

— Cu cât te hotărăşti mai devreme să încetezi cu 
presiunile, cu atât mai bine. Sfatul meu e să-l laşi în pace. 
Fără avocaţi. Fără alte oferte. Lasă-1 o vreme... Şi spune-i 
pilotului de pe elicopter să găsească un alt traseu. Aproape 
că ajunsesem să ne înţelegem când am crezut că se 
prăbuşeşte pe hambar. 

— Şi vrei să te plătesc pentru aşa un sfat? 

— Nu. Nu m-am achitat de sarcină. 

— Fără doar şi poate. Şi presupun că te aştepţi să apelez 
din nou la tine când s-o calma? 

— Şi-a pus câinele pe mine, domnule King. E semn clar că 
nu vrea să mă mai vadă. 

— Dacă afurisitul ăla de câine se-arată prin preajmă, pun 
să-l împuşte. 

M-am aplecat spre el şi l-am silit să mă privească în ochi. 

— Dacă-i împuşti câinele, o să ai de-a face cu mine. 

— Cu tine? 

— Şi îţi mai dau un sfat. 

— 'Ţine-l pentru tine. 

— Domnul Butler ţi-e vecin. N-o să plece nicăieri. Orice, 
numai nu-l călca pe nervi pe fiul lui. 

— Am oameni care se pot ocupa de fiul lui. 

— N-aş miza pe asta. 

— Nu mă refer la cretinii ăia de veri ai tăi. 

Aşadar, camera de la poartă înregistrase bătaia. 

— Tot n-aş miza pe asta. Autorităţile din Connecticut au 
încercat şi n-au reuşit vreme de treizeci de ani. 

King se străduia să aibă ultimul cuvânt. 


— Oamenii mei lucrează după alte reguli. şi Prin „oamenii” 
lui presupun că înţelegea ciomăgari angajaţi cu ziua de 
spionul lui la pensie. Ori poate că fostul' consilier îh 
probleme de securitate naţională beneficia de protecţia 
serviciului secret. * 1 

— Diplomaţie cu alte metode? 

— Fiecare război are învingătorul lui, domnule Abbott.' Am 
plecat acasă dorindu-mi să fi făcut o treabă mai bună.1 în 
sâmbăta următoare am primit un telefon de la doamna 
King, care mi-a vorbit pe un ton agitat. Abia înţelegeam ce 
spune din cauza zgomotului de drujbă. 

— Domnule Abbott, Ben, poţi să vii până aici? Henry e 
foarte supărat. Fermierul ne taie copacii. 

— Dacă vorbeşti de afară de la un telefon mobil, intră în 
casă şi închide uşa, i-am spus. , 

Huruitul s-a terminat cu un zgomot de uşă trântită. 

— Acum mă auzi? 

— Mult mai bine. E pe terenul arendat? 

— Henry şi-a ieşit din minţi. Mă tem că... 

— Unde-i Josh Wiggens? 

— S-a dus la cumpărături cu băieţii Chevalley. K - La 
cumpărături? 

— Pentru salopete de lucru de primăvară. 

Merita să vezi una ca asta: patricianul şef al securităţii 
ntânându-i pe ăia doi prin magazine. 

— Şi Julia Devlin? 

— E la Londra. 

— Fiul domnului Butler e cu el? 

— Nu-l văd. 

Roagă-te să nu fie, mi-am zis în sinea mea. 

— Vino, te rog. Ne taie copacii cei frumoşi. 

— Vin în douăzeci de minute. Deschide poarta şi... 

— Henry, nu! Ţipă ea. 

Am fugit la maşină şi am ajuns la Fox Trot într-un sfert de 
oră. Am găsit poarta deschisă şi tricoanele ascunse în 


macadam. Parcul de maşini era gol, ferestrele de la birouri 
întunecate şi muncitorii plecaţi în week-end. 

Am sărit din maşină şi m-am repezit alunecând prin noroi 
spre locul de unde se auzea drujba asurzitoare a domnului 
Butler. S-a auzit un pârâit ascuţit şi, în timp ce înconjuram 
casa, un triumfător „Cadeeee!”. 

Am văzut un plop superb, înalt şi drept ca un catarg, a 
cărui siluetă începuse să se clatine. S-a înclinat, la început 
încetişor. După care, câştigând viteză, a căzut într-un 
freamăt aproape neauzit de ramuri fără frunze şi a lovit 
pământul cu o bufnitură impresionantă. 

King, îmbrăcat în haină de vânătoare, venea alergând spre 
mine. Era roşu la faţă de mânie şi indignare. 

— Opreşte-l! 

— Am să încerc. 

În vocea lui se ghicea supărarea neprefăcută. 

— Aveam patru copaci frumoşi aici, pe colţ. Puteai să te 
adăposteşti între ei ca într-o catedrală. 

Bănuiam că dacă DaNang n-ar fi stat de pază, ar fi sărit 
gardul şi ar fi încercat să-l oprească pe Butler cu mâinile 
goale. Numai că uriaşul câine galben stătea de pază atent, 
cu urechile pe spate. Domnul Butler se aşezase pe trunchiul 
căzut şi îşi ascuţea nonşalant lanţul drujbei cu o pilă. 

_ închide curentul în gard, i-am cerut lui King. 

El strigă la doamna King, care pomi în fugă spre casă şi 
găsi întrerupătorul. 

— Gata. 

Am trecut peste sârmă. DaNang era cu ochii pe mine. 

_ Spune-i să stea liniştit, domnule Butler, am spus. 

Butler ridică privirea: 

— Şezi! 

DaNang s-a aşezat nu tocmai convins pe picioarele de 
dinapoi, ca o capcană gigantică de şoareci gata să sară. 

— Ce vrei, Ben? 

— Doamna King” m-a chemat. Sunt foarte supăraţi din 
cauza copacilor. 


— Nu sunt copacii lor. 

— Ştiu asta. De ce-i tai? 

— Pawloski îmi dă opt cenți pe piciorul cub. 

— Şaizeci de dolari un copac? 

— Pentru plop. Pentru stejarii ăia de colo îmi dă în jur de-o 
sută. 

— Glumeşti. 

— Sunt d-ăia cu lemn bun pentru furnir. 

Mie mi se păreau stejari din cei mai obişnuiţi. 

— Lasă-mă să-i vând lui King, i-am spus. 

— Şi-ce să facă cu ei? 

— Îţi dă banii şi-i lasă în picioare. 

— Nţ, mai bine-i vând lui Pawloski. 

— Mai gândeşte-te, aşa eşti scutit de transport. 

S-a gândit o vreme. Să vinzi lemne e muncă de-ţi rupe 
spatele, mai ales când n-ai pentru transport decât un 
tractor făcut pentru treburi uşoare de fermă. Şi dacă i-ar fi 
spus lui Pawloski să-şi trimită camionul cu remorcă, preţul 
ar fi scăzut 51 mai mult. În plus, nici un yankeu demn de 
acest nume nu strâmba din nas când e vorba de stors bani 
de la unul de la oraş. 

— Da' King trebuie să-mi dea mai mult. 

— Lasă-mă un minut. Să văd ce pot să fac. 

M-amtlus înapoi la gard, am escaladat şirurile de sârmă şi- 
am vorbit cu King. Diplomatul de carieră s-a apucat să 
negocieze cu mine până când l-am întrebat direct: 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

Într-un târziu, m-am întors cu raportul la domnul Butler. 

— S-a dus să-şi ia carnetul de cecuri. 

King a ieşit din casă călcând apăsat, a traversat pajiştea şi 
a trecut peste gardul ce-i despărţea pământul de păşunea 
arendată de domnul Butler. I-a întins cecul acestuia, dar 
când fermierul a dat să pună mâna pe el, King 1-a smucit 
înpoi. 

— Ce garanţie am că nu te-apuci să-i tai imediat cum mă 
întorc cu spatele? 


Domnul Butler s-a uitat la el timp îndelungat, în vreme ce 
eu încercam să născocesc ceva pentru a îndulci insulta, 
înainte să-mi vină vreo idee, a pus mâna pe drujbă: 

— Garanţie? Ai fi avut cuvântul meu de onoare, fiu de 
căţea ce eşti! 

Întinse mâna după căştile de protecţie. 

— Aşteaptă! Ţipă King. Ce faci? 

— Tai lemne. 

— Distrugi copacii ăştia minunaţi! 

— Zi mulţumesc că nu dau cu Agent Orange. 

— Poftim? 

— Sau cu napalm. 

— Eşti nebun? 

— Nţ. Stau bine cu capul. Şi cu memoria la fel. Îşi acoperi 
urechile şi începu să tragă de cureaua de pornire. 

— Stai puţin. Am făcut un târg. 

Butler s-a înfipt în spatele trunchiului gros al altui plop. 
Din cei patru din pâlcul iniţial, cei trei rămaşi încă în 
picioare erau o privelişte impresionantă. A ridicat drujba şi 
a marcat trunchiul pentru a-i da direcţia în care să cadă. 

King a fugit după el şi 1-a apucat de umăr. Butler s-a 
întors, cu furia întipărită pe faţă, plus încă ceva, parcă un 
fel de nebunie. M-am îndreptat spre ei, gândindu-mă: 
Mamă, nu vreau să mă bag în aşa ceva. 

— Pleacă de lângă el, Henry. 

L-am apucat pe Henry King şi am încercat să-l fac să lase 
din mână cămaşa lui Butler. Sub picioare aveam un covor 
de noroi şi rumeguş de la primul copac tăiat pe care 
alunecam toţi trei. Domnul Butler era cu drujba în mână, 
agitând-o. 

O drujbă, pentru cei neiniţiaţi, constă dintr-un lanţ care se 
roteşte în jurul unei bare de metal acţionat printr-uh motor. 
Lanţul are la fiecare trei-patru centimetri nişte dinţi 
încovoiaţi ascuţiţi. Poţi să te tai urât de tot în el chiar când 
motorul e oprit. O dată pornit, lanţul e un cerc de lame care 
se rotesc. Un chirurg plastic mi-a spus odată că „nu prea 


am din ce să te fac la loc” şi mi-a recomandat călduros să 
port o cască de motociclist şi un scut pentru faţt.. 

Am reuşit să-l împing pe King la o parte. Nu mi-am dat 
seama dacă Butler alunecase sau ţintise deliberat figura lui 
King. Problema mea era că, împingându-l pe King, drujba 
se învârtea acum în faţa mea. 

Nu era genul de armă pe care să poţi s-o opreşti cu mâna. 

Butler a încercat să-şi oprească mişcarea mâinii. 

Dar King e cel care m-a salvat, din greşeală sau nu, 
mtinzând mâna înmănuşată între noi. Strigătul lui s-a 
amestecat cu ţipătul nevesti-sii. 

Am căzut amândoi la pământ. Butler a oprit motorul şj 
tăcerea care s-a lăsat dintr-o dată era aproape tangibilă. 

King se uita fără să-i vină să creadă la vârfurile degetelor 
mănuşii sfâşiate. Încet, cu frică, şi-a tras-o de pe mână. 

— O, Doamne, plângea doamna King, apropiindu-se cu 
teamă. Am crezut că o să văd sânge. Însă dinţii lanţului, în 
mod miraculos, trăseseră mănuşa de pe degete şi tăiaseră 
numai materialul. O singură picătură de sânge strălucea în 
vârful arătătorului. 

Domnul Butler izbucni în râs. Pe frunte, venele i se vedeau 
pulsând. 

— Eşti un nenorocit norocos. 

Faţa lui King era albă ca zăpada. 

— Ai încercat să-mi tai mâna. 

— Ai încercat să pui mâna pe un lanţ de drujbă, i-o 
întoarse Butler. Tâmpitule! 

— Te dau în judecată. 

— leşi afară de pe pământul meu. 

— E pământul meu. 

— leşi afară de pe pământul meu. 

—F... 

— DaNang! 

— Tu, du-te de-aici, am intervenit eu, apucându-l pe King 
cu o mână fermă pe după umeri şi conducându-l în direcţia 
gardului. Exact înclipa în care Josh Wiggens străbătea 


pajiştea alergând şi sărea gardul cu o uşurinţă remarcabilă 
pentru un om de vârsta lui. Pistolul automat pe care-l ţinea 
în mână nu părea să-l încurce. 

— Cheamă câinele, a strigat la Butler, sau îl împuşc. 

Minunat. Trecuserăm de la drujbe la arme de foc. 

Am reuşit să-l strecor pe King printre sârmele din gard. 

— Eşti bun să laşi ăla deoparte înainte să răneşti pe 
cineva? 

Wiggens nu s a comP'cat cu vorbe. Fară avertisment şi - - 
să scape câinele din priviri, mi-a pus pistolul la tâmplă ca 
dnd ar fi vrut să scape de o muscă. C Eram încă iritat de 
ameninţarea cu drujba şi-mi pierdusem din dispoziţia 
binevoitoare. 

” L-am prins de braţ, i-am luat pistolul şi l-am aruncat pe 
spate A sărit în sus ca şi când ar.fi căzut pe o trambulină şi 
m-a aruncat pe mine pe spate. Lucru care m-a surprins, dar 
nu până într-atât încât să nu ajung primul la armă. Am luat- 
o de pe iarbă şi am aruncat-o cât am putut de departe, pe 
pajiştea lui King. 

Wiggens se apropia de mine mişcându-se cu agilitate, tot 
numai picioare şi mâini lungi. 

— Nu te prosti, i-am spus. Ai pete de iarbă pe costumul tău 
bun, iar pe mine o să mă doară oasele o săptămână. E 
evident că suntem amândoi în stare să ne facem rău unul 
altuia. 

N-aveam nici o îndoială. Nenorocitul nici măcar nu gâtâia 
prea tare. 

Avea ochii reci. King i-a strigat ceva. Wiggens a ezitat, apoi 
a scăpat un zgomot care ar fi putut să fie luat drept râs. 

— 'Te descurci cu câinele ăla? 

— Mă descurc cu Butler. Tu ai grijă de King. 

După care m-am întors la Butler. 

— Vă simţiţi bine? 

— Sigur că mă simt bine. 

Sub piele, venele arătau ca şerpii. Mă temeam să nu facă 
un atac. 


— Unde-i Dicky? 

— A ieşit cu vreo vagaboandă. 

— Puteţi să mergeţi singur acasă? 

— Sigur. 

— N-arătaţi prea bine. 

— Mă simt bine... Ar fi trebuit să iau afurisiţii âia def bani. 
Am fost prost. 

— Vorbesc cu el când se potoleşte. 

— Nu. 

— Aveţi nevoie de bani. 

— Cine n-are? Aruncă o privire peste gard la Henry King | 
care se uita şi el, şi, încăpățânat, puse mâna iar pe drujbă. 

— Staţi puţin! Ştiţi păduricea aia a dumneavoastră, de pe 
culme? Aia sălbatică. Lăsaţi-mă să încerc s-o vând. 

— Nu vând pământ. 

— E-n sălbăticie, ce dracu'. Nici nu tăiaţi copacii, nici nu; 
lucraţi pământul. 

— Cât? 

— Puteţi să luaţi optzeci de mii. 

— Nu ştiu ce să zic, Ben. Vin oameni de la oraş care ţ încep 
să se plângă ba de zgomotul de tractor, ba deî 
îngrăşăminte; iar cu King am probleme, de ambele părţi. 

— Păi nu araţi aproape de lotul ăla. Şi de tăiat lemne, | 
maximum de două ori pe an. 

— Optzeci de mii? 

— Absolut. În afară de comision. 

Buzele i se mişcau. Nu-i convenea. Dar era o soluţie la 
îndemână pentru o groază de probleme. Se uită iar cu 
coada ochiului peste gard, unde se vedea King târându-şi 
picioarele; spre casă. 

— Jură că-mi aduci oameni cumsecade. Care să mă lase-n 
pace. 

Cei la care mă gândeam să vând terenul de la Butler erau; 
o pereche de avocaţi ce locuiau într-un apartament la bloc | 
pentru care dăduseră prea mult. Lucru care-i făcea să se * 
gândească să se extindă. Voiau cu adevărat să construiască 


|a tară şi când i-am dus să vadă terenul sâmbăla 
următoare s! Au arătat destul de încântați. 

Neauzind nimic de la ei până miercuri, am intrat în panică. 
I am căutat la telefon. Am aflat că vorbiseră cu nişte rechini 
din construcţii care le cereau o sută şaizeci de dolari pentru 
piciorul pătrat de construcţie de calitate şi că voiau să se 
răzgândească, preferind să-şi facă vacanţele în vile 
închiriate în Tuscany. 

— E mult prea mare chiria, am spus eu. Ascultaţi-mă, m- 
am interesat şi eu. De ce nu vă gândiţi la o casă în două 
părţi? Una e partea funcţională - dormitoare, debarale, 
antreu, birouri, bucătărie şi garaj. Cealaltă e specială: 
cameră de zi încântătoare şi dormitor principal fabulos. 

— Nu ne permitem s-o construim. 

— Construiţi camera de zi şi dormitorul principal, iar 
pentru celelalte ataşaţi o cabană de lemn. Cu treizeci de 
dolari piciorul pătrat pentru cabană, se poate face o casă de 
lemn frumoasă şi solidă care se deschide într-o cameră de 
zi din sticlă. Şi cu baie placată cu marmură, am adăugat eu 
pe nerăsuflate, ţinând cont că amândoi erau obişnuiţi cu 
hoteluri de cinci stele. 

Când sunt bun, sunt bun, aşa că a merskl-am făcut aşa de 
fericiţi încât, brusc, s-au îngrozit ca nu cumva altcineva să 
vină şi să le sufle terenul de sub nas şi s-au repezit cu 
maşina de la New York în aceeaşi seară, imediat după lucru, 
să-mi aducă un aconto. Am urcat imediat la Morris 
Mountain, în ciuda orei târzii, să pun personal cecul în 
mâna bătătorită a lui Butler. 

Dicky nu era acasă. Domnul Butler stătea în prag, cu 
televizorul urlând în spatele lui. 

— Felicitări. V-am adus un aconto pentru terenul ăla de 
care am vorbit. 

— M-am răzgândit. Nu vând. 

— Dar mi-aţi spus că aveţi nevoie de bani. 

— Stai să vedem ce se mai întâmplă cu procesul pentru 
arestare abuzivă. 


— Dar... 

— Te-am prevenit, Ben. Nu vând pământ. 

— Domnule Butler, mi-am dat cuvântul clienţilor. 

— De unde ştii că nu e King în spatele lor? 

— Poftim? 

— Poate că King îi plăteşte ca să-mi fure pământul. 

— În parcele de doi acri? Am ripostat eu furios. La preţ de 
teren de construcţii? O să-i ia zece ani şi când o să termine 
o să fiţi cel mai bogat om din Newbury. 

Domnul Butler mi-a dat un răspuns care mi-a adus aminte 
că o fi el nebun, dar prost nu e. 

— La patruzeci de mii acrul îl costă mai puţin de cinci 
milioane de dolari. Pe care-i are, Ben. O să tot cumpere cu 
bucăţica până mă cumpără cu totul. 

— Domnule Butler, vă jur, sunt oameni obişnuiţi - o 
pereche de avocaţi care vor să-şi facă o casă pentru week- 
end. 

— Avocaţi? Avocaţi care lucrează pentru King! Mi-a trântit 
uşa în faţă şi a oprit televizorul. 

Primăvara a venit şi a stăruit, caldă şi neobişnuit de 
secetoasă, o primăvară senzuală care a şters definitiv 
amintirea iernii. O primăvară minunată pentru a te 
îndrăgosti şi, să fi avut un dram de minte, aş fi lăsat în urmă 
trecutul şi aşa aş fi făcut. 

Vara a mers mai bine, deşi nu de la început. 

În ciuda eforturilor noastre susţinute de a preveni 
populaţia cu drept de vot că Steve LaFrance candidează 
numai din lăcomie, Vicky era pe locul doi în cursa 
electorală. Avea toate avantajele de partea ei, o carieră 
frumoasă, cinste de nezdruncinat, plus aspectul atrăgător. 
Numai că Steve se bucura de suportul pe gratis al 
realizatorilor de emisiuni pentru radio şi televiziune care 
ştiau că etalarea unui simţ al umorului deosebit poate 
convinge un electorat îngrijorat că tăierea bugetului pentru 
educaţie, pentru hrana şi adăpostul copiilor străzii şi pentru 


protecţia mediului nu era un punct de vedere tocmai îngust, 
egoist şi corupt. 

Apoi, într-o bună zi, Vicky m-a rugat s-o conduc până la 
Hartford, capitala statului, unde trebuia să ia prânzul cu 
unH tip important de la Departamentul Transporturilor al 
statului 1 Connecticut. Dumnezeu ştie ce s-a petrecut la 
restaurant 1 

5 'Jb destul să sptin că vinul a curs în valuri, iar Vicky a 
adormit cu I capul în poala mea tot drumul până acasă. 

Nu mult după aceea, utilaje galbene au pornit să repaveze 
1 Main Street şi kilometri întregi din Route 7 cu un asfalt 
fin ca f fundul de copil. Caravane de dubiţe au fost trimise la 
supermaket şi în patru zile fiecare bărbat, femeie sau copil 
din oraş a ajuns în posesia unei perechi de rollere. 

Mâinile scrântite şi încurcăturile de perechi au fost din 
abundență şi pe bătrânul doctor Greenan îl bătea gândul să 
se întoarcă la Yale ca să se specializeze în fracturi. Populaţia 
cu |j drept de vot era însă fericită, aşa că Vicky, care n-a mai 
făcut mare lucru în restul campaniei, 1-a determinat pe 
Steve LaFrance să rămână mai departe în magazinul lui de 
spirtoase, unde putea să asculte la talk-show-uri după pofta 
inimii. Sau cum frumos a spus mătuşa Connie, „Slavă 
Domnului, pentru binele copiilor noştri, ca să nu mai vorbim 
de ambiția Victoriei de a ajunge guvernator în Connecticut”. 

Încă o întâmplare fericită a fost comisionul pe care l-am 
încasat la vânzarea lui Yankee Drover Inn. Puteam s-o trimit 
astfel în vacanţă pe Alison într-o tabără de călărie. În 
naivitatea mea, am crezut chiar că am terminat cu 
dezbaterea pentru pisică. 

În cele două rânduri când m-am întâlnit cu Dicky Butler, 
venise în oraş cu comisioane pentru tatăl său. Părea 
sănătos: pielea bronzată sugera că-şi ajută tatăl la treburile 
fermei. Numai mănuşile din piele de căprioară care-i 
atârnau din buzunar îmi aminteau de faptul că începuse 
numărătoarea. Se ţinea deoparte de companie şi nu căuta 
bucluc. 


”buclucul 1-a găsit pe el. 

Nişte derbedei de liceu au sărit la el pe singura alee din 
raş _ o scurtătură între magazinul universal şi parcarea 
teatrului - sperând să-şi facă un nume şi pierzând în schimb 
câţiva dinţi. 

Polițistul Moody le-a presat pe victime să depună plângere. 
Tim Hali l-a apărat pe Dicky la audirea din Plainfield, 
dinainte de proces. Ollie şi-a pregătit cazul cu mare atenţie. 
Mult prea mare. 

Tim, pregătit de Ira Roth, i-a cerut lui Ollie să clarifice 
datele la care au avut loc incidentele. După care, arătându- 
şi uimirea faţă de faptul că Dicky a atacat patru oameni 
într-o singură zi, a vrut să ştie ora exactă pentru fiecare 
incident în parte. Judecătorul i-a terminat treaba, 
remareând acid Că un * juriu rezonabil ar trebui să ajungă 
la concluzia că un om atacat de alţi patru are dreptul să se 
apere. După care onorabilul jude s-a minunat cu voce tare 
dacă nu cumva procesul intentat de Dicky poliţistului 
Moody n-o fi influenţat cumva felul în care s-a făcut 
investigația. 

Pe patru iulie, un motociclist din Derby pe nume ]. ]. lopkis 
s-a luat de Dicky în taverna La Mesteacănul Alb. Wide Greg, 
proprietar, a depus mărturie că Dicky a fost un adevărat 
gentleman şi a plătit cu bani gheaţă pentru geamul prin 
care l-a aruncat pe motociclist, care era oricum în atenţia 
poliţiei, şi n-a pierdut vremea cu reclamaţii. Cei de faţă 
spun că polițistul Moody şi-a început investigația la orele 
mici ale dimineţii, când Wide Greg era prea ocupat cu 
tăiatul lemnelor ca să ofere prea multe informaţii. 

Chiar şi-aşa, Ollie a pornit pe urmele lui Dicky. 

Într-o noapte, târziu, mă întorceam acasă pe Morrisville 
Road dc la cina în casa de ţară a Ritei Long, o tânără 
văduvă care ateriza când şi când de la New York sau Hong 
Kong să-mj ciupească corzile inimii ca o cântăreaţă la 
heavy-metal bass 1 când am văzut luminile roşii-albastre ale 
maşinii lui 01 lie I străpungând noaptea. Am încetinit să 


arunc o privire. În f luminile de poziţie ale echipajului de 
poliţie era prinsă o f camionetă bătrână Ford care semăna 
cu cea a tatălui lui Dicky. 1 

Ollie şi-a extras cei un metru nouăzeci din maşină, cu ol 
mână pe tocul armei şi în cealaltă cu o lanternă Mag lungă, 
cu I cinci baterii halogen pe care se ştie că uneori o 
confundă cu i bastonul de poliţist. Distras de lumina de la 
propria-i maşină 8 sau orbit de furie, nu mi-a observat 
farurile. Cu o mişcare 1 agilă, a smucit uşa de la camionetă, 
1-a apucat pe Dicky de I cămaşă şi l-a azvârlit în mijlocul 
drumului. O sticlă de vin a 1 căzut după el şi s-a tăcut zob de 
asfalt. 

Dicky era beat. Polițistul Moody l-a lăsat să se ridice pe | 
jumătate în genunchi înainte de a-i da un şut. Şi-l pregătea 
pe al doilea când am aprins farurile lungi - mişcare la fel de 
tâmpită ca aceea de a-l întrerupe pe un lup de la cină. 

Ollie mi-a făcut semn furios să-mi văd de drum. Am] oprit 
maşina, am aprins lumina din cabină să-i arăt că nu sunt] 
om rău, mi-am pus ambele mâini pe volan la vedere şi-am 
închis un ochi ca să nu mă orbească lanterna. 

— Mişcă-te] mi-a strigat. 

Am oprit motorul. 

S-a apropiat şi a recunoscut Olds-ul. 

— Pleacă dracului de-aici, Ben. 

— E beat. Nu se poate apăra. 

— Dispari! 

— Sunt martor. 

— La ce? 

_yluat la bătaie un cetăţean neînarniat. Sunt martor. 

— Îţi mai spun o dată, pleacă dracului de-aici! 

— Nu pot să fac asta, Ollie. 

Legaţi amândoi cu cătuşe pe bancheta din spate a 
echipail1”11' lui Ollie, acuzaţi de conducere în stare de 
ebrietate (Dicky) şi de obstrucţionare ă justiţiei (eu) am 
profitat de ocazie să vorbim cu voce scăzută despre 
problemele tatălui lui Dicky cu Henry King. Furtuni de 


hârtii s-au abătut asupra fermei Butler graţie echipei de 
jurişti de la King Inc. O vreme, Ira Roth a descurcat iţele, 
dar acum era ocupat cu un proces de crimă. 

Mai rău decât hârtiile era elicopterul. 

— Puiul de căţea tot bâzâie pe lângă casă, mi-a spus Dicky. 

— Vrei să spui că atunci când pleacă? > 

— Zboară chiar pe deasupra casei. Ştii cum sună asta 
pentru tata? Ca şi cum s-ar fi întors în Vietnam. S-a sculat 
noaptea trecută strigând că nu ştiu ce trăgători o s-arunce- 
n aer uşa şi o să-l omoare din greşeală. 

— Se-ntâmplă des? 

— Prea des. E la capătul răbdaării, spuse Dicky. Are fitilul 
lung tata, dar chestia cu elicopterul l-a dA gata. 

— Încă mai crede că este supravegheat? 

Dicky s-a uitat la mine, iar figura i-a devenit brusc vizibilă 
în lumina de la bordul maşinii lui Ollie. 

— Nimeni nu-l supraveghează. 

— Mă întrebam... şi cu telefonul ascultat? - 

— Poate că bătrânu' e puţin prea suspicios, ştii ce vreau sâ 
spun. Nu e vina lui, e din cauza felului cum îl tratează fiul 
ăla de căţea. 

— Tăceţi acolo, în spate! Mârâi Ollie. 

— Du-te-n mă-ta, a replicat Dicky, chestie mai stupid” 
decât ceea ce făcusem eu punându-mă cu un poliţist pe un 
drum întunecos. Fără ca măcar să încetinească, Ollie a 
biciui] aerul cu lanterna într-un cerc larg spre spate. L-a 
izbit ne Dicky în cap şi m-am trezit cu lentilele, bateriile, 
becul halo. Gen şi cu Dicky grămadă la mine-n poală. l-am 
căutat pulsul. 

Ollie a condus trei kilometri în tăcere. A vorbit într-un 
târziu: 

— V-a cam pierit graiul, puşcăriaşilor. 

— Ollie, cred că l-ai omorâL 

— Prostii. 

Dar a oprit maşina, a aprins luminile şi a aruncat o privire. 
Dicky s-a mişcat. Ollie l-a plesnit peste faţă. Dicky a încercat 


să se ferească, ameţit. O umflătură purpurie uriaşă radia de 
pe un obraz. 

— Vezi umflătura asta, Ollie? 

— Încă un argument la noul proces pentru atac intentat 
bătrânului Dicky. 

— Ollie, îţi fac o ofertă şi ţi-o fac o singură dată. Ne duci 
înapoi la maşinile noastre. Retragi acuzaţiile şi n-o să facem 
plângere. Dar dacă ne duci la Plainfield, poţi să te aştepţi la 
un proces de un an de zile. 

Ollie are ochi de reptilă - ferestre murdare spre un suflet 
negru - dar atunci când eşti în război cu un caraliu din 
Newbury merită să-ţi aduci aminte că reptilele au prosperat 
mult şi bine pe această planetă. 

— Mă ameninţi, Ben? 

— Te ameninţ şi încă serios, am întărit. S-ar putea să 
câştigi, dar ai să petreci o grămadă de timp în arest 
preventiv. 

Aproape că-i puteam vedea înfiorarea provocată de gândul 
zilelor de arest. 

Sergentul meu o să mă susţină până la capăt în faţa a doi 
recidivişti- 

/sj să-l vezi tu pe „recidivistul” ăsta, aici de faţă, pus la 
stum şi cravată şi zâmbind către juraţi. În plus, după un 
enoa scandal, o să te mai acopere sergentul ăla al tău şi 
data viitoare? Şi să nu uităm de procesul pe care ţi l-a 
intentat Dicky. 

Reptila clipi în cele din urmă. 

Norocul a dat şi peste Henry Kitig. 

Primăvara aridă a făcut ca săpatul lacului să fie floare la 
ureche. După care, pe la mijlocul lui iulie, imediat după ce 
terminaseră de turnat barajul, Newbury a fost inundat cu o 
săptămână de ploaie care i-a salvat pe fermieri şi a umplut 
groapa de douăzeci de acri a lui King până-n buză. Făcea să 
sărbătoreşti o asemenea izbândă şi în prima săptămână din 
august invitaţiile tipărite i-au adunat pe toţi cei care erau 
„cineva” la botezul lacului „Vixen” - Vulpoaica. 


M-a mirat faptul că am primit şi eu una. Trebuie să mă fi 
aflat pe lista „familiilor de vază din Newbury”, pentru că pe 
cea a serviciilor deosebite cu siguranţă nu eram după ce o 
dădusem în bară cu însărcinarea de a face pace cu 
„bătrânul fermier ţicnit”. Am fost mirat, dar bucuros.” N-o 
mai văzusem din martie pe Julia Devlin şi singura dată când 
am reuşit să născocesc o scuză ca să trec pe la Fox Trot, ea 
tocmai plecase cu King în elicopter. 

La următorul ceai de joi după-amiază am întrebat-o pe 
mătuşa Connie dacă nu vrea s-o duc cu maşina la petrecere. 

— Eu nu merg. 

Eram ascunşi - ca în fiecare săptămână de când aveam “pt 
ani - în alcovul format de bovindoul din sufrageria ei. O 
briză caldă înfiora perdelele fine şi aducea parfumul din 
gradina de trandafiri. 

— N-ai nevoie de o poftire. Poţi să vii cu mine. 

— O poftire? A repetat ea cu o sclipire combativă în ochi. 

Ochii ei sunt limpezi ca sticla, dar de un albastru de 
stân<Jatunci când se pregăteşte să atace, adică mai tot 
timpul, 

— Mă întreb, spuse ea, ce fel de oameni sunt aceia care 
folosesc un substantiv acolo unde există un verb perfect 
potrivit. Să găsesc unul în propria mea familie mi se parcde 
mirare. 

— Am avut impresia că eşti pornită pe el pentru că n-ai 
primit invitaţie. 

Manierele, purtarea şi standardele lui Connie sunt 
expresia vie a acelei bune creşteri care a pierdut mult teren 
de când primul război mondial a transformat republica 
noastră într-o superputere. În plus, posedă o anume 
bunătate înnăscută, ceea ce ea ar numi la o altă persoană 
decenţă creştină. Dar nimic n-o poate obliga să suporte 
bucuros prostia. Mai ales pe nepoţii tâmpiţi care uită că 
atunci când oameni ca Henry King încearcă să se facă 
acceptaţi de societatea din Connecticut ar face mult mai 
bine s-o curteze pe mătuşa Connie. 


— Bineînţeles că am primit o invitaţie. 

— Dacă nu vrei să stai prea mult în soare, te conduc acasă 
când doreşti. Cu toate că, din câte am văzut eu, te poţi 
aştepta la tot confortul, inclusiv umbră răcoroasă pentru cei 
din generaţia sensibilă. 

Am sperat la un alt zâmbet. Dar nu mai avea chef de jocuri 
de cuvinte şi devenise brusc al naibii de serioasă. 1 

— Nu merg la petrecerea lui Henry King. 

— De ce nu? Am văzut la el oameni pe care-i cunoşti. Wills 
tânărul a adus vorba despre tine. 

— Măgarul ăla! 

— De ce nu vrei să mergi? 

Pentru acelaşi motiv pentru care nici un american deţinere 
de minte mai lungă de două săptămâni n-ar CCnt să se 
ducă. Nici măcar banda aia îngrozitoare n-a putut trC unde 
faptul că intrigile, trădarea şi aroganţa lui Henry King 
“costat viaţa a mii de soldaţi americani şi Dumnezeu ştie 
câţi vietnamezi. 

__ Ai vorbit cu domnul Butler. 

Sunt peste o sută de Butleri în Newbury, dar ea iubeşte 
oraşul ăsta aşa cum o fetiţă îşi iubeşte casa de păpuşi şi ştia 
cu precizie la care Butler mă refer. 

— Fermierul Butler a fost rănit de trei ori în Vietnam. Dacă 
nu cumva i-au lacut creierul terci - sau este în mod 
patologic indulgent - mă aştept din partea lui să simtă 
nevoia să-i tragă un pumn în faţă noului său vecin. 

Ar fi trebuit să vorbesc cu ea înainte să mă duc acoho în 
martie trecut în loc să calc în străchini. 

— Ştii, King mi-a spus deschis care sunt sentimentele lui 
faţă de război şi... 

Pomeţii lui Connie prinseră culoare. 

— În cel mai bun caz, a fost în aceeaşi măsură lipsit de 
contactul cu realitatea ca sovieticii în Afghanistan. În cel 
mai rău caz, a fost animat de setea de putere. 

— Ei bine, admite că are îndoieli... 


— Ştie să se pună într-o lumină bună, Benjamin. Nu te lăsa 
prostit. A ştiut să vadă cu mult înaintea competitorilor săi că 
puterea pe care comunicațiile moderne o iau din mâna 
guvernului va cădea în mâinile unor particulari care 
vorbesc In numele preşedintelui. El a fost gata la primire. 

— Nu zic că am încredere în tot ce-mi spune şi nici nu Ştiu 
mare lucru despre război, dar cred sincer - relativ 
vorbind... 

— Cred că doctorul Johnson e cel care a spus că „dacă-i 
vine -la masă un tip de o moralitate îndoielnică, număr 
lingurile”. 

Am mai încercat o dată în dimineaţa petrecerii. Am găsit-O 
citind Times în grădina ei de modă veche şi am întrebat-o 
dacă nu cumva s-a mai deschis la minte în privinţa lui 
Henry! King. 

— Dac-aş fi într-atât de deschisă la minte, mi-ar cădea 
creierul din ţeastă. 

— Atunci să te întreb altceva. Vrei să nu mă duc nici eu? 

— Nu pot să iau o asemenea decizie în locul tău. 

— Dar ai prefera? 

Connie a rămas pe gânduri o vreme. Într-un târziu, mi-a 
declarat: 

— Du-te. Când copiii ajung să se lupte cu bătrânii, se- 
ntâmpla ca în Bosnia. 

N-a mers până acolo încât să-mi ureze distracţie plăcută, 
deşi a fost de acord că King are noroc de o zi cu adevărat 
minunată. Presiunea în aer ajunsese la valori canadiene sub 
cerul albastru strălucitor, iar lumina era atât de pură că 
fiecare pictor din stat şi-ar fi dorit să fie un Constable*. 

Am lăsat în părăsire Olds-ul în hambar şi am pornit 
motorul Fiat-ului Spider 2000 model 1979 pe care mama 
mi-l lăsase când s-a mutat înapoi la ferma ei. Bolidul, copie 
italiană reuşită a omologului englez de curse, fusese cadoul 
tatei pentru ea. Numai că mama era prea timidă pentru a 
conduce ceva aşa de bătător la ochi prin Newbury. Aşa că 
maşina era în stare grozavă, cu motorul aproape nou. Cu 


umbrele copacilor ondulându-se întunecat pe acoperişul ei 
frumos, am 

* John Constable, 1776-1837, pictor englez. 

Transportat într-o splendoare corespunzătoare la botezul 
Jacului de la Fox Trot. 

Julia Devlin a fost prima persoană cu care am dat ochi. 
Gra la poartă cu o listă de invitaţi în mână şi arborase un 
zâmbet de petrecere care tăcea o primă impresie infinit mai 

bună decât băieţii Chevalley. 

Arăta extraordinar în bluza lără mâneci. Braţele ei lungi 
uşor musculoase erau bronzate de soarele verii. O fustă 
imprimată îi cădea până la sandale. Materialul diafan, 
despicat până la genunchi, se lipea de picioarele la fel de 
frumoase ca braţele şi m-am trezit că nădăjduiesc la o 
petrecere de felul celor unde toată lumea se dezbracă şi 
înoată în lac. 

— Frumoasă maşină, m-a salutat ea. 

— Mă bucur să te revăd, am salutat-o eu. Mi-a zâmbit de 
bun venit: 

— Sunteţi domnul... Ah, minunat. 

— Benn Abbott, am ajutat-o eu. Proprietăţi imobiliare. Ne- 
am cunoscut în martie. 

— Desigur. 'Ţineţi aleea drept înainte. Veţi găsi un valet în 
parcare. 

— O să stai aici înţepenită toată ziua? 

— Nu sunt înţepenită. Trebuie să-i întâfhpin pe invitaţi. 

— Să-ţi aduc un pahar cu şampanie după ce vine toată 
lumea? 

— Ce drăguţ. Dar mă tem că or să tot vină de-a lungul 
întregii după-amieze. Petrecere frumoasă, spuse ea şi, după 
ce căută cu ochii pe listă, adăugă, domnule Abbott. Expresia 
„înţepenită” nu fusese apreciată, separe. Lacul lui Henry 
King - vizibil de când drumul ieşea din P'lcul împietrit de 
pădure - era destul de mare pentru a fi a'bastru. Era o 
privelişte surprinzătoare, care îţi abătea atenţia de la casa 
cea nouă, îmblânzindu-i structura şi atenuân” cumva 


dimensiunile enorme. Încă un argument pe” capacitatea 
peisagiştilor de a scoate din foc castanele pu de arhitecţi. 

Un balon gigantic roşu-aprins plana pe deasupra casei! 
Priponit de un tambur în parcare. Am aflat de la băieţii (> ] 
liceu care parcau maşinile că era menit să arate oaspeţilO] 
domnului King peisajul proaspăt desăvârşit de la Fox Trot. 
O vulpe ridicată pe picioarele din spate împodobea nacela. | 

— Ben! 

Am ridicat privirea. 

Preşedinta Comitetului municipal din Newbury era 
aplecată peste coşul împletit, agitând o sticlă de şampanie, 
pe care, când ochii noştri s-au întâlnit, a dus-o la gură. Nu 
mai' eram „îimpreună” - vorba lui Henry King - mulţumită 
ezitărilor mele şi atitudinii ei mai puţin tolerante din ultimul 
timp, aşa că gestul tandru cu sticla de şampanie era un 
mesaj care spunea: oftică-te. 

— Lasă-ţi părul desfăcut. 

Părul lui Vicky era tăcut să fie liber, valuri de bucle ce se 
ondulau şi îi încadrau trăsăturile delicate ca o ramă de 
tablou barocă sculptată în lemn de castan. Dar Tim Halls, 
avocatul meu şi curtezanul dintotdeauna al lui Vicky, era cel 
care dădea instrucţiuni operatorilor de la sol. Omul de la 
parâmă a dat jos balonul de pe cer şi m-am urcat în coş. Tim 
a asigurat-o pe Vicky, înconjurând-o cu braţul. Arzătorul a 
pornit, iar noi am început să ne ridicăm uşor spre cerul 
albastru de deasupra acoperişului de ardezie al casei. 

Fox Trot rămăsese sub noi, cu geometria strictă a casei şi 
grădinilor în contrast cu fermele şi pădurile risipite din jur 
şi cu ţărmul capricios al lacului. Partea dinspre nord a 
lacului coperită cu gazon, terenul dinspre sud fiind lăsat 
fusese atonul proaspăt al barajului din capătul îndepărtat 
îmP3; ncă peste deversor se arcuia un pod care părea să 
sll'ăluC”"'ltat din Central Park de hoţi întreprinzători. ' 
'“Era aproape al dracului de perfect. Singura scăpare, 
dacă, nurni scăpare - iar acei care cred că arta trebuie să 
se p ceva ja voia sorții ar putca-o privi mult mai binevoitor 


decât cârcotaşii - era păşunea lungă şi îngustă care, să 
folosesc ruvintele lui King, tăia pajiştile îngrijite ca un cuţit. 
Un cuţit ruginil din acela de care se foloseşte domnul 
Butler la depanat frigidere vechi sau cauciucuri de tractor. 

Căutându-mi din ochi gazdele, am dat peste prieteni din 
Newbury - Scooter şi Eleanor MackKay, Ira Roth, Al şi Babs 
Bell şi alţi membri ai clubului de ţară, toţi cu un aer de 
decqntă uluire - şi diverşi bogătaşi din New York, inclusiv 
doi foşti colegi de pe Wall Street, care păreau speriaţi să nu 
le cer o slujbă. 

Bertram Wills, ex-ministrul, m-a salutat cu un gest vag. Se 
învârtea în jurul doamnei King, arătând a mare om de stat 
în costumul splendid de zi. Când Al Bell, al cărui strămoş 
omonim a intrat în înalta societate după ce a inventat 
telefonul, a întrebat dacă nu cumva King a negociat vremea 
bună cu Papa, Wills l-a apucat de braţ şi a ris în felul lui, pe 
înfundate, „Foarte amuzant, Al, foarte amuzant”. 

Câinele de pază al lui King, ex-CIA, era şi el acolo, 
mormăind în colţul gurii ordine pentru chelneri. Lumina 
soarelui nu îl avantaja pe Josh Wiggens: alcoolul îi buhăise 
trăsăturile fin cizelate. Am dat din cap spre el şi nu m-a 
surprins că m-a privit de sus. 

Am fost surprins însă la vederea frumosului majordomo pe 
care King îl concediase în martie trecut. 

— Bine-ai venit înapoi, Jenkins. 

I-am întins mâna. Mi-a răspuns cu plecăciunea lui rigjjl 

— Mulţumesc, domnule Abbott. 

Pentru organizare fusese angajată o firmă de cateriu* aşa 
că Jenkins era morocănos ca un general care-şi pu$S 
nădejdea în colonei. 

— Sunt puţin surprins să te văd aici. Îţi făcusei şi o ieşi) 
[memorabilă. , 

Jenkins s-a îmbăţoşat cu o demnitate ţâfnoasă. 

— Doamna a insistat să mă întorc. Aruncă o privii 
reverenţioasă către „doamna“, care zbura cu graţie de la 


ur, musafir la altul, şi îi tăcu semn unui chelner să-mi umplj 
paharul. 

Am urcat pe terasa cea mai de sus, unde se afla King 
înconjurat de oaspeţi. Arăta obosit din cauza cearcănelor şi 
cumva prea îmbrăcat în costumul albastru. Mi s-a păru! 
Nervos. Ochii îi alergau în toate părţile, ca un agent 
imobiliar grăbit să evalueze casa. Paharul de şampanie, plin 
cu apă minerală, i-a scăpat din mână. Un chelner agil l-a 
prins şi i l-a întins cu graţie, ca să fie bălăcărit mai apoi 
pentru stropul vărsat pe mâneca diplomatului. 

King îşi amintea de mine, chiar dacă nu cu drag. Salutul 
lui, o întrebare cu dublu sens despre starea sănătăţii 
mătuşii Connie, mi-a arătat limpede că datoram invitaţia 
sângelui ei albastru. Dar era o zi mult prea fericită pentru 
ca prezenţa mea să o poată ştirbi. Lacul Vixen încununa o 
viaţă de muncă. Nici o cheltuială n-a fost prea mare şi nici 
un act de generozitate n-a fost trecut cu vederea. 

Servitorii erau legiune şi serveau hors d'oeuvres în 
cantităţi ce ar fi satis tăcut-o pe Ecaterina cea Mare şi de o 
calitate ce ar fi încântat-o pe Maria Antoaneta. Dacă ploile 
nu i-ar fi umplut lacul, s-ar fi putut umple cu risipa ” lU 
ipanie' râuri de Veuve Clicguot -nici vorbă de Moet la 

"C “Ţrot - erau turnate cu largheţe de personalul ce 
servea ” “terasă! alte râuri staţionau strategic pe marginea 
aleilor la. 

— Δ franiere în eventualitatea că vreunui musafir rătăcit 
umbra, inirapic, în pădurice sau m giauma. (tm) ? uiu” 

Dar nu vreau să sugerez că ochiul meu de sudist s-a simţ'1 
ofensat de atâta ostentaţie, căci atât în alegerea şampaniei, 
a felurilor minunate de mâncare, cât şi în ideea cu balonul 
simţeam mai mult generozitate decât nevoia de a epata. 

Doamna King s-a dovedit la rândul ei generoasă 
prczentându-mă prietenilor săi, inclusiv soţiei 
ambasadorului britanic, pe care o admirasem de la distanţă. 
Înaltă şi subţire, avea părul argintiu şi privirea unei femei 
care ştie să se bucure de viaţă. 


Cred că ne-am surprins unul pe altul. Amândoi citiserăm 
Trollope în vara aceea - The Way WeLive Now - eu la prima 
lectură, Fiona la a treia. Avea copii pe cale să meargă la 
universitate şi când a venit vorba despre Alison, am discutat 
despre cai. Din când în când, verifica dacă ambasadorul 
este ocupat şi fericit. 

— O cunoşti pe tânăra cu care stă de vorbă soţul meu? 

— Vicky McLachlan. Preşedintele Comitetului municipal 
din oraşul nostru. Vrei să ţi-o prezint? 

— Nu, nu. Pare mulţumită. 

Topită era un cuvânt mai potrivit, dar topit eram şi eu, aŞa 
că nu eu eram cel mai în măsură să vorbesc. 

Henry King dădea buzna periodic, cu alţi musafiri după 
elPărea să-l deranjeze că-i monopolizasem un star guest şi 
Ptnă la urmă s-a interesat: 

— Lady Fiona, a reuşit domnul Abbott să vă vândă o casă? 

A spus el aecentuând mândru euvântul „lady” pe care eaj 
rugase să-l ignor. 

— Şi de ce mă rog ar fi făcut una ca asta? L-a întrebat 
rece. 

— Nu V-a spus că e agent imobiliar? 

— Bineînţeles că nu. 

Dar King s-a dovedit insistent şi bun în jocul de-a 
manierele şi puterea şi a târât după el personaj după 
personaj pentru a fi prezentat. Subtextul - am început eu să 
pricep - avea de-a face cu un patent britanic pentru un 
motor ceramic. Englezii ar fi vrut să construiască fabricile 
la ei, în Marca Britanie, dar cu bani japonezi. 

Conştient acum că pentru soţia ambasadorului petrecerea 
era una de lucru, am încercat să-mi fac ieşirea pentru a-i 
lăsa loc unui industriaş din Osaka, întovărăşit de o 
publicistă din New York al cărei nume era sinonim cu 
lăcomia anilor '80. Fiona m-a oprit cu o mână pe braţ şi cu 
un zâmbet care îmi spunea că eram liber să plec dacă ţin 
să-mi petrec restul dupăamiezei alături de nişte femei 
obişnuite. 


Tunetul unpi combine Diesel l-a întrerupt pe King în 
momentul în care ne prezenta încă un industriaş. 

— R Ia te uită! Exclamă publicista. 

Tractorul roşu strălucitor venea neabătut pe fâşia de 
păşune arendată de Zarega lui Butler. Domnul Butler era la 
volan, îmbrăcat cu salopetă albastră şi un tricou murdar, cu 
părul său lung fluturând în vânt. Remorca era plină cu 
nutreţ proaspăt. 

— Fermierul nostru, a explicat Henry King cu o voce 
entuziastă, contrazisă de zâmbetul subţire. 

La apropierea lui Butler, precedat de un miros greu de 
furaje, King s-a apropiat de gard, făcându-i semne cu mâna: 

— Noroc, vecine. 

Butler n-a ridicat privirea. A oprit maşina, a ridicat bena 
remorcă pentru a descărca nutreţul, a suflat de trei ori 
Aprilie jn corn şi a pornit duduind înapoi la deal. Pu_q 
Henry, e atât de pitoresc, a îngăimat publicista. 

Avea dreptate. Tractorul era roşu ca creioanele de -dinită, 
părul lui Butler lung ca al unui agricultor din secolul trecut 
salopeta lui albastră ca fondul stelelor de pe steagul nostru. 
Mirosul maşinii şi al furajelor era mai puţin pitoresc, insă 
briza reuşea cumva să-l împrăştie. 

— Nu suport tăunii, a şoptit Fiona, şi mă îndoiesc că 
amicul Henry are la îndemână ceva insecticid. Fată de la 
ţară, din Essex, soţia ambasadorului britanic văzuse ce avea 
să vină cu mult înaintea lui King. 

— Am eu în maşină, i-am spus. Dacă vrei... 

— Repede., Am ocolit iute casa şi am găsit Fiat-ul mamei 
mele înghesuit între nişte maşini Mercedes şi Land Rover, 
plictisit ca o contesă italiană la o petrecere de club 
suburban. Am luat spray-ul de Off pe care-l ţin în 
compartimentul pentru mănuşi pentru cazurile în care am 
de străbătut mlaștinile şi i-am dat Fionei în palmă şi pe 
degete pentru a-şi putea unge faţa. După care mi-am dat şi 
eu pe mâini, pe faţă şi puţin pe păr. 


Privirile ni s-au întâlnit. Eram bine protejaţi acum - chiar 
prea bine pentru o invazie minoră de tăuni, ar fi putut 
spune un observator plin de prejudecăţi cum ar fi soţul ei - 
cu 0 excepţie majoră pe care niciunul dintre noi nu eram 
dispuşi să o ignorăm: băusem destulă şampanie pentru a 
răspunde provocării din privirea ei cu un: 

— Îmi dai voie? 

— Te rog. Şi şi-a ridicat fusta. 

Am îngenuncheat şi i-am dat cu spray. A protestat că e 
rece, spre amuzamentul băieţilor de la parcare care păreau 
să creadă că vreau să profit de*situaţie. I-am spus să se 
întoarcj apoi încă o dată, şi după un timp a fost nevoită să- 
mi spu”j 

— Cred că ajunge. 

M-am ridicat nu tocmai convins şi ne-am întors (j 
petrecere. *Am ajuns pe terasă la timp ca s-o auzim pe 
femej”| care credea că fermierul Butler e pitoresc 
exclamând: 

— Priviţi! Vaci! 9 

Domnul Butler le mâna pe poarta de la capătul de sus al 
păşunii. Ar fi putut să nu se complice. În mod normal, vacile 
s-ar fi apropiat încet, urmându-şi conducătoarele care 
testau iarba. Acum, însă, mirosul sau vederea nutreţului le 
aducea de-a lungul păşunii în pas de trupă de cavalerie. 

Vicky o cotise spre noi, măsurând-o pe soţia 
ambasadorului ca pe o candidată la păruială. M-am 
apropiat repedeA de ea şi i-am frecat obrazul cu mâna.11 

— Ce faci? 

— Tăunii, am spus eu, inspectând-o din ochi. Uite, dă-ţi cu 
nişte Off. Dă-i şi lui Tim, pare vulnerabil. 

Vicky scutură tubul cu un aer incredul. 

— Mă mir c-a mai rămas. Portjartierul ei musteşte. 

— Ciorapii. 

— Poftim? 1| 

— N-are portjartier. 

— N-ar trebui să fii îngăduit printre adulţi. 


— Ambasadorul pare să te placă. 

— Am discutat despre rădăcinile englezeşti ale guvernului 
din New England. 

— Eu să nu fiu îngăduit printre adulţi? Benedict Arnold i- 
a cântat aceeaşi melodie lui Betsy Ross*. 

* General american care a trădat cauza Războiului de 
Independenţă. 

* Creatoarea drapelului american. 

Ci şi colo pe terasă, conversaţia încetase, iar musafirii 
aerul pe când un roi de muşte testau fiinţele umane. O 
tlălcaU cjre minoră, nebăgată în scamă la început, chiar 
atunci o doamnă cu umerii dezgoliţi s-a adăpostit înăuntru, 
C1 tă de o turmă întreagă de domni. Numai atunci când 
„ndustriaşul din Osaka s-a năpustit spre parcare, apăsând o 
"eă cu gheaţă pe umflătura de pe obraz, Henry King a 
început să urle la cei de la caterer. 

Am dat peste cap încă un pahar de şampanie şi am 
admirat oglinda lacului Vixen. Fiona a venit mai aproape şi 
s-a interesat: 

— Crezi că bătrânul fermier a făcut-o intenţionat? 

— Categoric. 

— Săracul Henry, a spus ea. Are un dar anume pentru 
antagonisme. Asta ce mai e? 

Pălise îngrozitor. Simţisem şi eu ceva, un tunet ce venea 
din pământ, ca unda de şoc a unei explozii îndepărtate. 

Fiona a aruncat o privire înspăimântată spre soţul ei, a 
văzut că totul e în regulă şi a râs nervos: 

— Pentru o clipă am crezut că ne-am întors la Beirut. 
Doamne, fereşte! Uită-te! 

Un jet de apă se ridica din baraj. % 

Deversorul de beton începuse să tremure ca şi când ar fi 
fost tăcut din gelatină. Încet, maiestuos, a alunecat în 
cascadă. Valuri înspumate au urmat, ţâşnind prin spărtură, 
o nouă cădere înfricoşătoare de apă neţinută în frâu de 
zidul de beton. Apa curgea vijelios, acoperind malurile 


expuse acum, în lipsa deversorului de beton distrus, şi se 
rostogolea murdară spre v”lea de dedesubt. 

Expiozia a gonit vacile de pe păşune şi musafirii lui Henry; 
King pe terasă, de unde priveau totul cu neîncredere. Într- 
un interval de timp incredibil de scurt, apa a dispărut, iar 
lacul Vixen părea o găleată goală, cu câteva băltoace'de 
noroi rămase pe fund în care trăgeau să moară câţiva peşti. 

Imensa transformare la care asistaserăm, cantităţile 
copioase de şampanie deja băută plus o poantă excelentă 
pe tema cămila-în-deşert au provocat râsete şi privirile 
furioase ale lui Henry King au fost întâmpinate cu chicoteli 
isterice. Ca la un semn, toată lumea a avut nemaipomenita 
idee să coboare pentru a putea vedea scena mai de 
aproape. 

Au fost înşfăcate sticlele din mâinile chelneriţelor şi vreo 
patruzeci-cincizeci dintre noi am pornit-o în formaţie peste 
pajiştea liberă acum de muştele pe care vacile le luaseră cu 
ele. Şampania lucrase, aşa că m-am trezit zburdând între 
un Tim Hali grăbit, care mormăia în barbă „săracu' domnu' 
King” şi o Vicky McLachlan ameţită într-un mod seducător, 
care se ea în mine cu şoldurile ei ferme şi sânii dulci, tot 
împin&. - 

U cotind apoi a scuza. 

C <; npania mi-a adus şi o revelaţie: Vicky era cea mai. ]- 
ictenă a mea de pe lumea asta şi eu mă purtasem cu kUna 
în nrost. Cum gândul începuse să-mi provoace o durere 
scutită în pântece, am început să mă rog ca Tim să dispară 
în dintre nenumăratele băltoace-cu noroi de pe fundul 
lacului. 4m aruncat o privire înapoi, spre casă, şi l-am văzut 
pe Henry King care striga ceva într-un celular - chema 
probabil poliţia - şi rezista personalului care încerca să-l 
convingă să inire în casă. Fiona şi ambasadorul tocmai 
dispăreau în direcţia maşinilor, flancaţi de şoferul în 
uniformă şi de un tânăr britanic cu aspect ameninţător, cu 
mâna în geanta de pe umăr. 


Mi-am dat seama că e un bodyguard SAS şi m-am simţit 
prost pentru o clipă, văzând explozia prin ochii unor oameni 
care fuseseră ţinte la Beirut sau Belfast. 

Uitându-mă a doua oară am văzut-o pe Julia Devlin alături 
de King, vorbind precipitat, ducându-l în casă şi dând 
ordine în stânga şi în dreapta pentru a asigura protecţia 
doamnei King, care rătăcea pe pajişte ca în transă. Nu-mi 
trecuse o secundă prin cap că ne-ar paşte şi alte pericole. 
Încă de când simţisem pământul clătinându-se sub picioare, 
m-am gândit că domnul Butler, sătul de şicane avocăţeşti şi 
de elicoptere care-i zburau pe deasupra capului, a aruncat 
în aer barajului lui King exact aşa cum ameninţase. 

(îndul la un atac terorist m-a trezit din beţie şi am simţit 
cum mi se strânge pielea capului în timp ce ocoleam 
bancurile de noroi în drum spre barajul distrus, spart în 
blocuri mari de beton ce se ţineau unul de altul prin barele 
de oţel care alcătuiau armătura. Apoi Vicky a dat iarăşi 
peste mine şi m-am Wors în Newbury, unde certurile erau 
floare la ureche. 

— Doamna ambasador a plecat, mi-a şoptit ea. 

— Şi domnul ambasador la fel. 

— Spune-mi ce să fac cu Tim. 

— Mă depăşeşte, am spus eu prosteşte şi am regretai] 
mult timp după aia. 

Vicky şi-a aruncat pantofii şi a păşit în nămol. 9 

— Ce faci? A strigat-o Tim. O să te tai la picioare. 

— Vreau să văd. Cine vine cu mine? 

Sus, în casă, storurile de oţel erau trase cu întârzierel 
închizând-o ca pe un buncăr. Elicea elicopterului pornise, 
pe drum se vedea limuzina Daimler a ambasadorului 
balansându-se la curbe ca maşinile îngreuiate de blindaj şi 
sticlă incasabilă. 

Mi-am scos pantofii şi şosetele şi mi-am suflecat pantalonii. 
Vicky mi-a dat sticla ei. 

— Haide, Tim. Fricosule! Tim a zis că o să ne tăiem la 
picioare. 


— S-ar putea să aibă dreptate, i-am spus. 

— Dar e ridicol. Înainte să fie nămol, aici a fost iarbă. N- 
avem în ce să ne tăiem. 

De fapt, erau chestii care ieşeau la iveală din noroi, 
inclusiv o creangă groasă ciudată care aducea a ceva 
cunoscut. Am vrut să mă apropii ca să văd mai bine. 

— Au! 

Am prins-o pe Vicky înainte să se întindă în noroi. 

— Ai păţk ceva? 

— Da. Mă doare. 

— Poţi să mergi? 

— Pot să sar. 

— Te duc eu. 

Vicky e o povară în adevăratul înţeles al cuvântului, o 
povară foarte uşoară de altfel. Şi o povară de amintiri 
intimeAm ridicat-o cu uşurinţă şi m-am întors spre locul 
unde stătea. 

Oricine cu jumătate de creier ar fi văzut în noi doi sljU 
>jumai că lacul dispărut capta încă atenţia tuturor. 

'n ocQt-o Tim e un bărbat destul de bine făcut, dar în r. am 
Pasd _” 

Lţele lui părea sa atârne greu. 

' Unde te duci? M-au întrebat. 

_ Ani văzut ceva. Mă întorc imediat. 

Vântul aducea semnalul sirenei maşinii lui Trooper care se 
apropia. Mi-am croit iarăşi drum prin noroiul ce se scursese 
din lac şi am căutat forma aceea ciudată care-mi atrăsese 
atenţia atunci când Vicky se tăiase la picior. Am zărit-o 
iarăşi, o rădăcină murdară sau o creangă îndoită care 
semăna cu o cizmă. 

Apropiindu-mă, mi-am dat seama de ce. Era o cizmă, una 
arătoasă de cow-boy, abia distingându-s'e sub crusta de. 
Noroi. Avea în ca un picior. Am tras. Piciorul a ieşit mult 
prea uşor. După care am văzut o mână în mănuşă din piele 
de căprioară la vreo doi metri jumate distanţă şi mi-am dat 
seama că lucrurile stau mult mai prost decât arată. 


M -am dat înapoi clătinându-mă, grăbit să mă uit în altă 
parte. La pomii verzi, la cerul albastru, la prietenii care 
rătăceau pe pajişte. La orice altceva în afară de oroarea de 
la picioarele mele. 

Sus, la orizont, se zărea ferma lui Butler. Cu silueta 
profilată pe cerul de un albastru crud, l-am văzut pe 
domnul Butler aşezat pe combina lui, uitându-se. Era 
departe, dar soarele strălucea cu putere, reflectat în 
tractorul roşu şi în părul lui ce flutura în vânt. 

Dacă aş fi luat mai în serios însărcinarea de împăciuire a 
lui King, dacă m-aş mai fi dus la Butler încă o dată, aş fi 
putut oare să previn toate astea? 

Sirena poliţiei se auzea urlând. 

Aş fi vrut ca altcineva dintre cei aproape cincizeci de 
oameni care stăteau cu ochii ţintă la nenorocire să-i spună 
omului că fiul lui e mort. Deşi mi se întorcea stomacul pe 
dos, m-am obligat să mai arunc o privire. Poate că dacă-i 
dau suficiente detalii, n-o să mai ţină să vadă şi singur. 

U1 se crăpase ca o coajă de ou. Unele bucăţi de aveau 
marginile arse. Se vedea unde fusese centrul cinlcilt.'.,.”>5 
harelnr de otel frânte ca şi cum ceva foarte nloziei 

— Fi strâns între falei. Dar tot ce mai puteam să văd ” 
Dicky erau piciorul din cizmă şi mâna înmănuşată. 

Datorită barelor de oţel frânte ca şi cum ceva foarte mare 
le-ar umneze'u ştie unde era restul - îngropat adânc în 
noroi sau L. de curent pe cursul apei. 

Departe se auzeau claxoanele exuberante ale echipajelor 
de pompieri din Newbury - tineri, bărbaţi şi femei, exultând 
pe maşinile lor puternice - a căror sarcină nu era acum de 
invidiat. 

Ollie a ajuns primul. Fordul lui gri metalizat a înconjurat 
casa, s-a legănat pe pajişte cu luminile aprinse, cu sirena 
care alunga beţivanii din cale. 

M-am zbătut să ies din noroi călcând pe propriile-mi urme, 
m-am aşezat pe iarbă lângă o baltă, mi-am spălat nofoiul de 


pe picioare şi mi-am pus şosetele şi pantofii. Îmi tremurau 
mâinile şi simţeam că mi-e rău. 

Ollie s-a apropiat în viteză exact când m-am ridicat în 
picioare. 

— Ce făceai aici? 

— A murit Dicky Butler. 

Timp de o secundă, polițistul s-a destiâls. Umerii lui laţi s- 
au lăsat în jos, iar furia care părea să fie baza perpetuă a 
structurii feţei sale s-a topit, lăsând o expresie de blândeţe 
aproape binevoitoare. Adio, proces de arestare abuzivă. 

— Eşti sigur? 

— A fost aruncat în aer, făcut bucăţi. 

— Ai atins ceva? 

— Numai cizma. 

— N-ai învăţat că trebuie să-ţi ţii labele departe de locul 
unei crime? 

I-am repetat cuvintele care îl făcuseră odată pe Ollie 
lovească pe Dicky cu lanterna, i-am întors spatele şi-am ple 
Cei de faţă tăcuseră, înțelegând că se petrecuse ceva 
îngrop Vicky s-a apropiat şchiopătând: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Dicky Butler s-a aruncat în aer. 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Trebuie să-i spun domnului Butler. Am măsurat terenul] 
şi pădurea căutând un drum spre ferma lui Butler pentrţ 
misiunea mea macabră. 

— Vrei să vin cu tine? 

Vicky nu copilărise în Newbury şi am întrebat-o: 

— Cât de bine îl cunoşti? 

— Am discutat despre impozite. 

— Mai bine nu. Te caut mai târziu. - | 

Am luat-o peste câmp, apoi prin pădure, am urcat o panta, 
sperând într-un fel că domnul Butler a plecat de acasă între 
timp. N-am avut norocul ăsta. Combina era exact acolo 
unde o zărisem. DaNang era întins la umbra ei. Domnul 


Butler sc uita la mine zâmbind ca un indian care priveşte 
cum ard căruţcelc pionierilor. 

— Ce mama dracului s-a întâmplat? M-a întrebat 
prevenitor. 

Mi-am ţinut răsuflarea. De pe pământul lui Butler, 
dezastrul părea spectaculos, fundul lacului cafeniu-deschis,! 
Pământul de mai jos spălat de apa scăpată din stăvilar. 

— Ce s-a întâmplat? 

Mă părăsise curajul. M-am uitat dincolo de el, incapabil să 
rostesc cuvintele ce aveau să-i schimbe viaţa. 

Dincolo de creasta care domina proprietatea lui King! 
ferma Butler se întindea pe un deal mai domol. Dacă în zi” 
aceea murdară şi cenuşie de martie văzusem alături de 
Dicky. 

[ ierii se mută la oraş, în după-amiaza asta splendidă 
dCCniust am înţeles decerămân. 

3 pjOlcjeie domnului Butler se unduiau galben-portoealii 
rnoacii care împodobeau pereţii de piatră ai dealurilor în * * 
ia a. 

U licăriri de un verde-intunecat. Arţani din zare aruncau 
aru aSupra casei. Casa era tare departe, dar mi s-a părut 
„roaspăt zugrăvită. Şi casa, şi hambarul. P_ Aţi zugrăvit 
hambarul? 

— Mda. Dicky s-a apucat de treabă. Acuma zugrăveşte 
casa. 

Numă aşteptam la aşa ceva şi lucrurile au devenit şi mai 
complicate. 

Domnul Butler mă privea cu o expresie uşor mirată. 
Păşunea de pe dealul de alături era pătată cu alb. Peisajul 
era aproape scoţian. 

— Nu ştiam că creşteţi oi. 

— Ei, ar fi trebuit să vând mieii, da' i-am ţinut. Mă scapă 
de tufişuri şi de buruieni. lar DaNang îi iubeşte, aşa“i, 
DaNang? Hei, tu, oiţele sunt prietenele tale, nu? Aşadar, 
care-i treaba, Ben? 

— Se pare că Dicky a aruncat în aer barajul lui King. 


— Dicky? Păi el habar n-are de explozibili. La ce se 
întâmplase, era evident. 

— Domnule Butler, mă tem... S-a uitat la mine cu asprime. 

— De ce daţi vina pe Dicky? Nu ştie să umble cu dinamită, 
“u ştie să umble cu explozibile pe bază de plastic. Habar n- 
are de distribuitoarele de aprindere. 

— Îmi pare rău, domnule Butler. Singur s-a aruncat în aer. 

— Imposibil. 

— Poate i-a explodat mai devreme. 

— Îţi spun că Dicky nu e în stare să pună dinamită. 

Am tăcut. N-aveam ce altceva să-i spun. Într-un târjm-a 
întrebat: 

— Vrei să spui că l-ai văzut pe Dicky mort? 

— Îmi pare rău... 

— Of, Hristoase! Bâjbâia după cheia de contact. Tract 
începu să duduie. 

— Domnule Butler, nu vă duceţi acolo. 

— Băiatul meu... 

— Nu trebuie să vedeţi. Crcdeţi-mă, nu vreţi să vedeţi * 

Şi-a aruncat capul pe spate, cu o mişcare bruscă. An 
crezut că l-am convins să nu se ducă acolo jos. Însă mi-am 
dat seama ce se întâmplase de fapt, că auzise ceva. Un 
huruiiaproape stins. În ochi i se aprinsese o sclipire 
sălbatică. 

— Iisuse Hristoase, ce se-ntâmplă? 

I se încordaseră toţi muşchii şi părea gata să se arunce 
sub tractor. 

— Nu e decât un elicopter, domnule Butler. Vedeţi? I-am 
arătat punctul care se mărea venind dinspre nord-est. 

A aruncat o căutătură piezişă pe cer, a văzut ceva ce părea 
că l-a liniştit şi s-a aşezat la loc, lăsându-se să cadă greu pe 
scaunul tractorului, strângându-şi braţele pe lângă trup. 
Apoi s-a uitat în pământ, acolo unde Dickyzăcea starimat în 
bucăţi DaNang a început să urle. Domnul Butler s-a aplecat 
şi i-a mângâiat urechile. 


Elicopterul s-a lăsat pe pajiştea de lângă fostul lac. De 
unde ne aflam, puteam să vedem însemnele de pe faţa 
laterală, litere mari, albe: ATA. Alcool, Tutun şi Arme de foc, 
brigada federală de geniu. Domnul Butler se uita cu ochi 
lipsiţi de expresie la agenţii care alergau de colo-colo în 
impermeabili-' galbene. Nu părea să fi băgat în seamă un al 
doilea elicopi<” marcat FBI, care se apropiase băâzâind 
dinspre vest, împrăştiind fcrnei care se apucaseră să 
marcheze perimetrul şi bărtfacă Pe oasPeâi' King să P'ece 
la “ocul exPloziei sâ-! j, p irte decât reuşise Ollie să-i 
convingă. Dar când un al nialj a a apărut din senin, 
elicopter de luptă tară însemne, a murmurat: 

— CIA? Tâmpiţii dracului, cred că-i vorba de terorişti! 
Bucuros că am ocazia să-i mut gândul de la Dicky, am 
remarcat: 

_ Mada, în fond, a fost şeful consiliului de securitate. _ - 
Puiul de căţea crede că e aşa de grozav încât numai 
teroriştii internaţionali îl pot atinge. 

— Păi, fiecare cu rolul lui: ATA pentru explozie, FBI pentru 
atac antiguvernamental, CIA pentru o posibilă implicaţie a 
spionilor. 

Domnul Butler m-a măsurat ca şi cum aş fi fost secretarul 
de presă al preşedintelui Nixon. În fond, bineînţeles că 
bombardarea barajului lui King era de competenţa poliţiei 
statului Connecticut. Dar asta numai după ce o căruţă de 
bani de la buget vor fi cheltuiţi pentru a se dovedi că Dicky 
Butler n-a fost nici spion, nici asasin, nici profesionist în 
bombe. 

— Eşti sigur că era Dicky? 

— Da, domnule. Îmi pare rău. „ Şi-a frecat faţa cu mâna lui 
bătătorită. 

— Ben, lasă-mă singur, te rog. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Du-te, atât. 

— Să trec deseară pe-aici? 

— Nu. 


A pornit iar tractorul şi 1-a întors, cu DaNang năpustindu- 
se de sub roți. 

— Mulţumesc că ai venit să-mi spui. Eşti un băiat bun, Ben. 

S-a dus, cu capul plecat şi cu DaNang alergând în u” lui. 
Au tăiat peste lan şi printr-o spărtură pentru vaci în zi (de 
piatră şi au dispărut în direcţia casei. 

Am stat acolo o vreme, uitându-mă la activitatea de j (Fox 
Trot semăna cu o parcare în zi de târg. Patru echipaje de 
pompieri din Newbury erau acolo. Venise şi ambulanţa. 
P|Us o dubă de la urgenţa din Frenchtown. Pinkerton 
Chevalley şi-a făcut şi el apariţia cu depanatorul lui 
Peterbilt, probabil cu gândul că până la sfârşitul zilei cineva 
va avea nevoie să fie scos din nămol. 

Un al patrulea elicopter a aterizat lângă casa lui King, i 
Fără însemne. M-am hotărât să mă întorc la baraj ca să 
arunc o privire. 

Ajuns acolo, am văzut că agenţii mai înalţi în grad ai 
variatelor agenţii federale ce coborâseră din cer erau 
adunaţi acum în casa lui Henry King. Cei de rând, mai 
tineri, pierdeau vremea la locul crimei, marcat de Ollie cu 
bandă până la baraj, uşor de recunoscut fiecare după 
culoare. Cei de la ATA în galben, FBI în albastru, Serviciul 
Secret în costume de jogging multicolore şi CIA în blugi şi 
cămăşi de cow-boy. 

Oliver Moody era în cenuşiu şi trebuie să recunosc că 
pentru un poliţai de provincie tâmpit şi sadic care îşi 
conducea oiţele prin teroare polițistul din Newbury nu şi-a 
făcut de ruşine oraşul. Ofițerii federali încercau cu toţii să-i 
spună ce să facă. Ollie s-a bucurat de o carieră lungă, în 
care şi-a menţinut independenţa faţă de ofiţerii superiori de 
la statul major al poliţiei, iar în al lui „să trăiţi!” prompt se 
ghicea sensul ascuns. 

„Să trăiţi!” celor de la ATA: bună treabă aţi făcut în Waco. 
„Să trăiţi!” celor de la FBI: e cumva numele scurt pentru 
Feeb? „Să trăiţi!” celor din Serviciul Secret: ruşine pentru a 
tele care îşi apără spatele ascunzându-se în dosul pfCŞt ' 


lor de la Casa Albă. „Să trăiţi!” celor de la CIA: cum fefi 
merg treburile în Guatemala? 

0131 îl ajuta bătrânul doctor Greenan, care alerga peste 
tot în e lungi de cauciuc şi într-o jachetă ponosită care 
văzuse * uite veri. Steve le-a amintit agenţilor care îl băteau 
la cap în calitate de medic legist a. l districtului Plainfield, el 
era f la scena crimei până în momentul în care va ordona 
mutarea cadavrului, ceea ce se va întâmpla cu atât mai 
repede cu cât vor li ei mai drăguţi să se dea la o parte din 
drum. Unui agent suficient de prost încât să pretindă 
jurisdicție asupra barajului pe motiv de securitate 
naţională, doctorul Steve i-a spus: 

— Securitatea naţională” locuieşte acolo sus, în casa aia. 
Aicea, jos, e Connecticut. Şi o să rămână Connecticut până 
când vom reuşi să-l adunăm pe omul care a murit aici. 

Mi s-a făcut brusc poftă de viaţă şi am plecat în căutarea 
lui Vicky McLachlan. Mai văzusem moarte şi altădată. În 
puşcărie. Şi altădată, în armată. Dar nimic nu se compara 
cu rămăşiţele trupului lui Dicky. Toţi ai mei erau îngropaţi la 
cimitir. Crescând am început să înclin oarecum în favoarea 
crematoriului. Abia acum înţelegeam speranţa mamei de a 
rămâne intactă. 

I-am întrebat pe cei doi scufundători de la ec-hipa de 
intervenţie din Frenchtown - fraţii Meadows, în costume de 
neopren şi cu aparatele de oxigen pe spate - dacă au văzut- 
o pe Vicky şi mi-au spus că şi ea a întrebat de mine şi că am 
s-o găsesc în ambulanţă. 

Ollie m-a oprit la jumătatea drumului şi mi-a ordonat să 
rămân în perimetrul marcat de el. 

— Ben, vreau o declaraţie. Eşti primul care a găsit corpul? 

— Sunt primul care a găsit piciorul. 

A notat ce i-am spus. 

— De unde ai ştiut că e Dicky Butler? 

— l-am recunoscut cizma. 

— E plină de noroi. 


— Se vedea croiala. Erau cizme bune. Nu i-am spus lui 
Ollie, dar ţineam minte că Dicky nu voia să le poarte prin 
noroi. 

— Ai văzut numai cizma? 

— Şi mâna. 

— De unde ai ştiut că era mâna lui? 

— Am recunoscut mănuşa. Din piele de căprioară. 

— N-am văzut nici o mănuşă. Ai găsit dreapta sau stânga? 

N-aveam nici un chef să mă gândesc la asta, dar memoria 
a funcţionat. 

— I-am găsit mâna dreaptă. 

— Mda, a mea a fost stânga şi n-avca mănuşă. 

— Mâna dreaptă avea mănuşă. lisuse, ce zăpăcit sunt, era 
să uit: du-te şi spune-i lui Steve Greenan că Dicky era HIV 
pozitiv. 

Un sentiment pe care îl vedeam pentru prima oară pe faţa 
lui Ollie - frica - 1-a cuprins pentru câteva secunde. Încerca 
probabil să-şi aducă aminte dacă Dicky sângerase ultima 
oară când îl lovise. 

— Stai aici! A luat-o la fugă prin noroi şi i-a spus ceva lui 
Steve Greenan. Steve era destul de departe de noi. 

Când s-a întors, l-am întrebat pe Ollie: 

— Dicky e, nu-i aşa? 

Ollie a zâmbit. 

— Mda, fară îndoială. Steve tocmai a găsit un tatuaj. 

— Ofiţer Moody! Îl strigă un agent ATA. 

— Da, să trăiţi! 

— Mai durează mult? 

W 

_ (it zice medicul legist, să trăiţi! 

__N-o să mai avem lumină. 

_Yă trimitem lumină de la Plainfâeld, să trăiţi! 

S-a întors spre mine şi, cu zâmbetul lui rezervat agenţilor 
federali, m-a întrebat confidenţial, ca de la un yankeu din 
Connecticut la altul: 


__ fi ştiai bine pe damblagiul. Ăsta. Ai idee ce 1-a apucat să 
arunce în aer barajul domnului King? 

— Nu, să trăiţi! 

Imediat după ce King o să spună despre conflict, mulţi, 
foarte mulţi ofiţeri şi detectivi vor veni la mine să-mi pună 
aceeaşi întrebare. Bineînţeles că o să răspund. Dar, din 
principiu şi pentru că n-aveam nici cea mai mică dorinţă de 
a-l ajuta să avanseze, nici de-al dracului nu ţineam să-l 
torn pe Dicky tocmai poliţaiului Moody. 

— Vă credeam prieteni. 

— Ca nişte recidivişti ce eram? 

Falca lui Ollie s-a încleştat ca o capcană de oţel. Înainte să 
apuce să mă amenințe, ochii lui au prins o mişcare şi s-a 
întors furios spre un tip în verde care se strecurase pe sub 
banda de marcaj. 

— Unde mama dracului te duci? 

Tipul a fluturat nu ştiu ce autorizaţie. 

— Departamentul de protecţie a mediului. 

— Şi? 

— Aici a fost distrus un baraj, domnule ofiţer. E de 
competenţa noastră. 

Ollie a arătat cu degetul în direcţia celor de la ATA, FBI, 
CIA şi Serviciul Secret care se uitau toţi Ia el şi unul la altul. 

— Stai la coadă. 

— Ofiţer Moody! Chemă o voce clară şi melodioasă. Ollie 
s”a întors rapid pe călcâie şi a salutat o tânără frumoasă cu 
părul negru, scurt şi cu ochi la fel de verzi ca maşina de 
patrulă a lui Ollie. 

— Am asigurat scena crimei, doamnă, raportă el pe un ton 
rece şi corect, plin de sfidare la adresa femeii or-o fiţeri. 

Detectivui-sergent Marian Boyce m-a măsurat cu ochi 
critici. 

— Atunci el ce caută în perimetru? 

— Ela găsit cadavrul. 

— Ce cadavru? Mi s-a spus că e vorba de o explozie. 1 


— Ticălosul a omis să se care la timp. II cheamă Dicky 
Butler. Tocmai ieşise de la Somers, în martie. Locuia sus, pe 
deal. 

Sergent Marian s-a întors spre mine. 

— Vreun prieten de-al tău? 

— Îl cunoşteam. 

— Îmi închipui. Şi tu ce tăceai aici? 

— Sunt invitat la petrecerea domnului King. 

— Şi ce căutai în noroi? 

— O purtam pe braţe pe preşedinta Consiliului municipal. 

Marian mi-a aruncat o privire ce spunea nu-te-juca- 
cumine, iar eu am adăugat: 

— Se tăiase la picior. Eram cu ea în braţe când am 
observat piciorul lui Dicky. 

Marian aruncă o privire spre noroi, apoi spre pantofii ei 
sport. Era îmbrăcată prost în sâmbăta aceea, cu blugi 
mulaţi şi o cămaşă de polo. Mai avea şi o şapcă de base-ball 
şi am bănuit că telefonul îi stricase o zi de odihnă alături de 
băieţelul ei. 

— Mâlul nu e adânc, am spus eu, doar imediat sub baraj. 

— Moody, l-ai interogat pe domnul Abbott? 

— Da, doamnă. 

— Cine e acolo, jos, doctorul Greenan? 

— Da, doamnă. 

_ Spune-i, te rog, doctorului Greenan că vreau să stăm de 
vorbă când va avea timp. 

Ollie a salutat şi s-a îndreptat grăbit într-acolo. 

_ Despre ce e vorba? M-a întrebat Marian. 

__O ceartă între vecini. King şi tatăl lui Dicky aveau 
probleme. 

— Ce fel de probleme? 

— Aparent, era o chestie de pământ. Un contract de 
arendă. De fapt, cred că era vorba despre Vietnam. 

— Vietnam? 

— King a fost pentru război. Domnul Butler a fost rănit 
atunci. De trei ori. Mai era şi o chestie de bani - un tip cu 


bani contra unui fermier. Şi mai era un aspect: un tip de la 
oraş contra unui fermier. 

— Sper că discutăm despre Dicky Butler. > 

— Fiul fermierului. Totuşi, se mai calmase puţin. 

— Sigur, acum e evident, a replicat Marian arătând din 
cap spre dezastru. Cum se face că ştii toate astea? 

— King m-a rugat să mediez conflictul. 

— Sper că te-a plătit în avans. Şi-a scos şapca de baseball 
şi a adăugat: Mulţumesc pentru ajutor. Vreau să rămâi la 
dispoziţia noastră, dar nu ne sta în drum. % 

M-a condus spre banda de demarcaţie şi a ridicat-o cât să 
pot trece pe sub ea. Aveam un trecut împreună, plăcut în 
cea mai mare parte. Şi chiar în clipa aceea simţeam nevoia 
să mă agăţ de ceva plăcut. 

— Detectiv Boyce, pot să te întreb ceva? 

— Ce? 

— Ţi-au plăcut florile? 

— Ce flori? 

— Trandafirii. Erau din grădina mea. Florile pe care ţi le- 
am trimis cu un bileţel. 

— Bileţelul prin care o rupeai cu mine. 

— Îmi pare rău... Sper că ţi-au plăcut. 

În timp ce vorbea cu mine, ochii lui Marian rătăceau peste 
zona devastată. 

— M-am gârâdit că florile sunt de la un tip care m-a iubit. 
Ei sunt cei care îmi trimit flori de obicei. Indivizii cu care 
ani ieşit. Le trimit după întâlnire. Bănuiesc că e modul lor 
de a spune că s-au simţit bine. Vreau să spun - nu sunt 
lesbiană, tu trebuie să ştii - pentru Că au venit la întâlnire şi 
s-au simţit bine şi poate că speră să ne mai întâlnim? 

— Trebuia să plec la New York. 

— Aproape că te-am crezut. 

— Ce vrei să spui? 

— Polițistul de la circulaţie care te-a amendat pe 
autostrada 84 a crezut că mergi în zigzag pentru că eşti 
beat. 


În tot statul nu erau mai mult de o mie de poliţişti şi 
detectivi. Marian, ca femeie-ofiţer, îşi făcuse o grămadă de 
duşmani, dar cum se ridicase pe merit, încet-încet fusese 
acceptată de colegi. Aşa că, a avea o legătură cu ea era ca 
şi cum ai avea o legătură cu o femeie cu o grămadă de fraţi 
mai mari. 

M-a lăsat o vreme să mă gândesc ce altceva i-a mai spus 
patrula de circulaţie. 

— Pasagera ta a găsit până la urmă lentila de contact pe 
care o pierduse laiine în poală? 

— Pasagera mea era vechea mea prietenă Rita Long, care 
a trecut întâmplător prin oraş. O duceam la aeroport. Se 
întorcea în Hong Kong. 

— Spre bucuria piloților. 

Marian s-a dus la treaba ci la baraj, iar eu m-am îndreptat 
spre ambulanţă, unde Vicky aştepta în spate bălăbănind un 
picior bandajat, înconjurată de agenţi federali dornici să 
coopereze cu autorităţile locale. M-a privit cu răceală. 

__E mulţumită poliţia pentru ajutorul tău? 

— Ce-ţi face piciorul? 

O să-mi pună copci. 

_steve e ocupat. Te duc la spital. 

__Nici nu mă gândesc. Băieţii vor să mă ducă cu 
elicopterul. 

Băieţii şi-au arătat dinţii. Am plecat înainte să se ia la 
bătaie pentru a decide al cui elicopter va efectua misiunea 
de salvare şi m-am îndreptat ameţit spre casă. 

Jocul cu Marian nu mă ajutase câtuşi de puţin. Mai mult, 
mă simţeam mai rău - lucru surprinzător. Nu ştiam de ce 
sunt atât de îndurerat pentru Dicky. Abia ne cunoşteam. 
Poate că ne apropiase neaşteptat de mult faptul că ne-am 
întâlnit într-un moment de cotitură a vieţii lui. Poate pentru 
că devenisem amândoi străini în oraşul nostru, puşcăriaşi 
ce se ţin aproape, ca în mintea poliţistului Moody. Două 
uscături. Doi oameni-problemă. ' 

— Stai! 


Un agent lipsit de umor din Serviciul Secret cu căşti de 
plastic pe urechi şi cu mâna pe o umflătură din scurta de 
vânt, îmi bloca drumul. Brusc, am simţit nevoia să mă duc 
acasă, l-am spus asta şi i-am explicat că maşina mea e în 
parcare în curtea din faţă, că sunt agent de vânzări 
imobiliare şi oaspete la petrecere, i-am dat cartea de vizită 
şi i-am garantat că dacă cineva vrea să stea de vorbă cu 
mine mă găseşte în casa albă în stil georgian de pe strada 
principală, a treia de la catargul steagului. 

A repetat în microfon tot ce i-am spus. Am observat o sticlă 
de Veuve Clicquot ce avea să se irosească într-o frapieră, 
arn tras un gât lung şi am pus sticla sub braţ. 

Tipul s-a uitat lung la mine. L-am ignorat. Nu obişnuiesc să 
subtilizez de la petreceri, dar sticla era deschisă şi ştiam al 
dracului de bine că în seara asta aveam nevoie de un ajutor 
ca să adorm. 

Josh Wiggens, încruntat şi treaz ca niciodată, a venit să mă 
escorteze în parcare. Nu s-a deranjat să ascundă pistolul 
înfipt la curea. - 

— Îl cunoaşteţi, domnule? A întrebat tipul din Serviciul 
Secret. 

— E inofensiv. Fostul ofiţer CIA avea în mână lista cu 
invitaţi. Care-i maşina, domnule Abbott? 

— Olds 85. Verde-deschis. 

— Domnule Abbott, nu e nici un Olds 85 de culoare 
verdedeschis în parcare. 

— Îmi cer scuze, e un Fiat 85 verde-închis. 

S-au uitat la mine ca la un spion nazist care pretinde că 
Babe Ruth joacă pentru Dodgers. 

— E maşina mamei. Am uitat că am împrumutat maşina 
mamei. 

Wiggens m-a însoţit la Fiat, a verificat actele maşinii şi a 
vorbit prin radio cu poarta să mă lase să ies. Sticla de la 
subsuoară mi-a atras din partea patricianului o privire 
condescendentă. l-am aruncat şi eu una. Dacă, aşa cum 
bănuiam, în responsabilităţile lui de musafir permanent 


intra şi aceea a securităţii reşedinţei Fox Trot, atunci Josh 
Wiggens o scrântise şi o ştiam amândoi. 

Serviciul Secăreţ preluase paza porţii. Fraţii Chevalley nu 
se vedeau nicăieri, şi nici Julia Devlin. 

Am coborât încet muntele, gândindu-mă dacă să trec pe la 
domnul Butler - recunoscător că îmi ceruse să n-o fac - şi la 
capriciile unei explozii care aruncă o mănuşă de pe mâna 
unui om şi o lasă la locul ei pe cealaltă. 

Cifre rotunde: zece miliarde pfunzi de explozibil 
smfrdetonate în fiecare an, nouăzeci de procente în minerit, 
rămânând astfel un miliard pentru construcţii. ANFO - un 
amestec de azotat de amoniu şi ulei combustibil, de 
notorietate de când cu explozia de la Oklahoma City - e de 
departe cel mai comun, fiind ieftin şi sigur. Dar nu e indicat 
în condiţii de umezeală. Aşa că la Fox Trot onoarea a fost de 
partea unui gel, azotat de amoniu amestecat cu aluminiu 
sau INI, ori a bunei şi demodatei dinamite. 

Chimiştii de la Alcool, Tutun şi Arme de foc urmau să 
determine care dintre ele. Era un produs care se găsea în 
magazine, aşadar urmele de exploziv puteau să poarte 
„etichete” - însemne de dimensiuni moleculare puse de 
fabrică pentru a putea urmări unde s-a vândut marfă şi cine 
a cumpărat-o. Persoana respectivă s-ar putea aştepta ca 
vizitatori nepoliticoşi în veste antiglonţ să-i bată la uşă. 

Toate astea le-am învăţat la puţin timp după ce m-arn 
trezit duminică cu o durere de cap îngrozitoare, trezit de 
soneria telefonului şi de bubuituri în uşă. Telefonul era mai 
aproape. M-am uitat la ceas înainte să apuc receptorul. Era 
devreme. 

— Biroul de afaceri imobiliare Benjamin Abbott. 

— Cu domnul Abbott. 

— La telefon. 

— Agentul special Cirillo, FBI. 

— O clipă, bate cineva la uşă. 

Mi-am pus blugii şi cămaşa pe care mi-am încheiat-o în ,, 
timp ce m-am repezit desculţ la parter unde, la uşa din faţă, 


doi tipi cu mutră de poliţai m-au anunţat că sunt de la 
Biroul de Alcool, Tutun şi Arme de foc şi că vor să stea de 
vorbă cu mine. 

I-am invitat în casă, le-am spus că nu vorbesc cu nimeni 
înainte să fac cafeaua, i-am dus în bucătărie, am pus 
cafeaua la foc, am ridicat receptorul derivaţiei şi i-am spus 
FBl-ului că ATA a şi ajuns şi cum nu pot să-i las în casă 
nesupravegheaţi, am să vorbesc mai întâi cu ei şi am să sun 
eu la FBI. Agentul special Cirillo a spus că o să vină 
personal în mai puţin de o oră. Şi cam ăsta a fost programul 
meu pentru tot restul duminicii aceleia. 

Henry King mă arâătase cu degetul ca fiind negociatorul de 
pace local incapabil. Astfel că, după ce agenţii federali au 
terminat cu Fox Trot, au trimis probele fizice la 
laboratoarele lor, agenţii de prima mână înapoi la 
Washington şi pe cei din eşalonul doi la poalele muntelui 
pentru a obţine de la Benjamin Abbott al III-lea confirmarea 
asupra conflictului şi ceva lumină asupra subiectului Dicky 
Butler. 

În problema pământului, le-am spus ce-i spusesem şi 
sergentului Marian, mai puţin speculaţiile mele asupra 
Vietnamului: ca sursă de conflict. Despre Dicky Butler am 
vut şi ma* Pun S? US' ma* conta* Viaţa dosită a lui Dicky 
era Practic domeniul public. În plus, ei nu doreau altceva 
decât dovada că atacul fusese personal şi nu politic, ca să 
poată raporta la Washington că fostul şef al Consiliului de 
securitate nu fusese atacat de milițiile de extremă dreapta, 
de radicalii de stânga sau de nişte fanatici religioşi străini. 
Nu erau de blamat. 

Serviciul Secret a apărut de cum au plecat cei de la FBI, 
doi indivizi mititei, încruntaţi şi hiperactivi ca terierii lui 
Jack Russell. Le-am spus acelaşi lucru. 

După care şi-a făcut apariţia poliţia statului Connecticut, în 
persoana sergentului Marian şi partenerului ei Arnie 
Bender, un detectiv scund şi dur de la oraş. Mă ciocnisem 
cu el din când în când, ca şi cu Marian, dar pe alte motive 


decât cele legate de cuplu. Amie părea gata să-mi dea casa 
cu s”su-n jos numai aşa, din principiu. 

Marian a vrut să ştie de ce n-am rămas ieri la Fox Trot, 
cum îmi ceruse. Mi-am cerut iertare şi i-am amintit că eram 
extrem de afectat de vederea corpului lui Dicky Butler făcut 
fărâme. N-am obţinut simpatie. Ce-aş putea să adaug la 
ceea ce-i spusesem ieri despre cearta dintre diplomatul 
King şi fermierul Butler? 

Sincer sa fiu, nu-mi trecea nimic prin cap. | 

— Să-ţi spun de ce mă interesează, explică Marian. M-am 
uitat cu Arnie prin dosarul lui Dicky. N-am găsit nimic din 
care să reiasă că era un fiu iubitor. Înţelegi, Ben? Copilul 
ăsta n-a adus decât necazuri. Din prima zi - în incubator. 

— Şi atunci, întrebă Arnie, cum se face că brusc se apucă 
sa arunce în aer un baraj numai ca să-i facă pe plac lui 
latăsău? 

[': 0 

— Nu pot decât să încerc să ghicesc, am răspuns, alertat 
ui siârşit de o schimbare neplăcută în aer. 

— Încearcă, mă îndemnă Marian. 

— Aşa cum l-am informat ieri pe ofiţerul Moody, Dicky era 
HIV pozitiv. Îi era frică de SIDA, îi era frică de moarte 
Speriat poate pentru prima oară în viaţa lui. Mai mult, avea 
treizeci şi cinci ţie ani şi începea să îmbătrânească. De 
asemenea - cred că este important - pentru prima oară, de 
foarte multj ani, ieşise din închisoare necondiţionat, fără 
nici o sentinţă deasupra capului. Liber să trăiască. 

— Ce tot spui acolo? Întrebă Bender. 

— Ben vrea să spună că Dicky începuse să cugete, explică 
Marian. Nu-i aşa, Ben? 

— Exact Cred că încerca să se împace cu tatăl său. Şi, 
după câte am înţeles de la el, se gândea să reconsidere 
relaţia lor. A zugrăvit hambarul. Tocmai zugrăvea casa. Nu 
ştiu ce să zic, poate că în sfârşit avea de gând să se 
îndrepte. 

— Crezi că bătrânul 1-a convins s-o facă? 


Aşadar, aici aveau de gând să ajungă. 

În timp ce agenţii federali aranjau lucrurile cu securitatea 
naţională, ofiţerii locali se străduiau să pună acuzaţia în 
cârca sărmanului Butler. În manieră conspirativă: „bătrânul 
1-a convins s-o facă”; sau, ca accesoriu, dacă a ajutat. Şi 
cum Dicky fusese omorât în explozie, accesoriu însemna 
părtaş la crimă. 

Am sperat Că Marian şi Arnie pescuiesc doar în ape 
tulburi, că nu se gândesc serios să transforme o tragedie 
stupidă într-un caz de omor. Nu era uşor să-l înfunzi pe 
domnul Butler ca părtaş la crimă. Trebuia să se dovedească 
participarea lui, fie prin aprovizionarea lui Dicky cu 
explozibili, fie prin sfaturi pentru detonarea lor. 

Nu m-aş fi temut atât pentru domnul Butler dacă n-ar fi 
fost doi dintre cei mai inteligenţi detectivi din tot statul, cu 
o - rnndamnârilor care i-ar fi impresionat şi pe inchizitorii 
rata a cuu spanioli- 

_ Crezi că tatăl lui l-a pus s-o facă? M-a întrebat ea din 

00 Am două principii. Nu mint niciodată. Nu tom niciodată. 
Aşa că la ocazii ajung mă contrazic, şi asta a fost una din 
ocazii- 

__ De unde dracului să ştiu? 

— Poate că ai auzit vreo ameninţare. 

Deşi nu eram nici detectiv cu licenţă, nici avocat, simţeam 
nevoia să extind dreptul de confidenţialitate client- 
avocatdetectiv la domnul Butler, care avusese încredere în 
mine şi-mi dezvăluise problemele lui. Înainte să pună 
câinele pe mine. 

— Ce fel de ameninţare? 

Bender s-a uitat la Marian: 

— Minte. 

— Deocamdată n-a spus nimic. 

— Se pregăteşte să mintă. 

— Mda. Cred că ai dreptate. Tonul lui Marian era 
ameninţător. - 

— Uşa e pe-acolo. Să vă conduc, le-am spus. 


— Cred că o să vorbească mai degrabă Ja sediu, i-a spus 
Bender lui Marian. 

— De ce să se deranjeze, când poate să vorbească foarte 
bine în confortul propriei case? 

— Voi doi, am spus eu, trebuie să vă hotărâți: unul dintre 
voi trebuie să fie polițistul cel bun. 

— O să ai nevoie de o geantă cu ceva efecte, Ben, mi-a 
sPus Bender. 

— Periuţă de dinţi, aparat de ras, un prosop curat, a 
e*plicat Marian. 

— Şi numărul de telefon al avocatului meu. 

— Poate că ai auzit ameninţarea de care vorbeam în timp 
ce încercai să mediezi între Henry King şi Butler-tatăl. 
Poate că Butler-tatăl a spus ceva de genul: „Dacă puiul de 
căţea nu se potoleşte, îi arunc în aer barajul”. 

— Domnuf Butler n-a aruncat barajul în aer. 

— A făcut-o Dicky pentru el? Asta te întrebam. 

— Ştiţi tot atât cât ştiu şi eu. 

— L-a ajutat tatăl lui? Asta-i cealaltă întrebare. 

— Toţi agenţii federali cu care am vorbit - şi mi se pare că 
am vorbit cu toţi, până la unul - păreau convinşi că Dicky a 
făcut totul de capul lui. 

— Asta e problema lor, a spus Arnie. Problema ta e că, 
dacă domnul Butler recunoaşte că l-ai auzit când a 
ameninţat că aruncă în aer barajul lui King, o să pici de 
fraier. Şi nu numai atât, dacă reuşim să-l acuzăm de 
conspirație. Putem găsi loc şi pentru cel căruia i-a 
împărtăşit planurile. Îţi spune ceva delictul de omisiune de 
denunţ? 

— Da, dar aş vrea să-mi împrospătezi puţin memoria. 

— Asta e când omiţi să raportezi că va avea loc un delict 
grav de care ai cunoştinţă. 

— Las-o baltă, Arnie. 

— Se bazează pe o veche lege englezească, a spus Marian, 
înainte te legau de patru cai şi te sfârtecau în patru. Noi o 
să te băgăm doar înapoi la zdup. 


— Şi poate că nu orice zdup, a adăugat Arnie, pentru că 
dacă se porneşte o acuzaţie federală, putem să-i rugăm pe 
amicii noştri de la FBI să te bage înapoi la Leavenworth. 

— Să ştii, Ben, că omisiunea de denunţ nu e singura ta 
problemă, spuse Marian. În conspirație un om a fost 
omorât. Dacă Butler ţi-a spus ceva despre planurile lui, şi tu 
poţi fi acuzat ca părtaş la crimă. Asta dacă nu ne ajuţi chiar 
acum cu ceea ce ştii. 

__”m de lucru. S-ar putea să am chiar vreun client dacă - 
luaţi maşina din faţa casei mele. Cine vede maşina aia poate 
să aibă impresia greşită că poliţia are un motiv întemeiat să 
fie aici. 

Mâinile mari ale lui Marian s-au îndreptat spre buzunarul 
în care îşi ţine cătuşele. 

— Arnie, a spus ea după o. pauză care nu prevestea nimic 
bun, aşteaptă-mă în maşină. 

Bender s-a retras ţară un cuvânt. 

— Uite-aşa a plecat polițistul cel bun, am spus eu. 

— Taci şi ascultă. Vreau să-mi răspunzi la o singură 
întrebare. Sunt deplasată dacă mă gândesc că tatăl e 
amestecat în afacerea asta? Fără glumă, Ben. Ceva îmi 
spune că da. Sunt nebună? 

Era foarte serioasă. Ceea ce fusese între noi nu avea nici o 
legătură cu latura profesională a vieţii ei şi ştiam'că îşi 
călcase pe inimă să-mi pună o asemenea întrebare. Mai 
ştiam că, din moment ce a spus „fără glumă, Ben”, aş face 
bine să am mare grijă în continuare. 

— Marian, e normal să ai încredere în instinctul tău. Dar 
instinctul meu îmi spune că Dicky a făcut-o de unul singur. 

— Pe ce te bazezi? 

— Pe două lucruri: înclinația spre distrugere a lui Dicky şi 
şocul domnului Butler când i-am spus că Dicky e mort. 

— Asta-i tot? 

— Pentru mine e suficient. Omul a rămas încremenit. 

— De durere sau de surpriză? 

— Amândouă. Şi-a pierdut fiul. Unicul copil. 


— Nu putea să fie şi teamă? 

— Teamă de ce? 

— De închisoare, pentru că şi-a ucis copilul. 

Soneria de la intrare a împiedicat-o să-mi pună Dumnezeu 
ştie ce întrebare mai avea în cap. Am continuat însă: 

— Vreau să-ţi spun ceva ce mi-a spus domnul Butler. 

— Ce anume? 

— Dicky nu ştia o iotă despre explozibili. 

— Şi?! 

— Una e să pui nişte dinamită sub o buturugă şi să aprinzi 
fitilul, alta e să arunci în aer un baraj. Băieţii de la ATA mi- 
au spus că treaba s-a făcut al dracului de profesionist. 

— Ceea ce duce cu atât mai mult la domnul Butler, replică 
Marian. Tânărul Dicky a primit ajutor profesionist de la 
taicăsău - un profesionist. Pentru numele lui Dumnezeu, a 
fost în Forţele Speciale. Şi este pirotehnician autorizat. 

— Îmi dau seama de implicaţie. Ţi-am spus asta pentru că 
cei de la ATA se întreabă cine altcineva ar mai putea fi 
implicat. 

— Ce să spun, să ne-apucăm acum să căutăm arabi prin 
Newbury. 

— Dar miliția de extremă dreapta? Am întrebat-o, sperând 
să se scape cu ceva detalii, ceea ce a şi făcut, clătinând din 
cap: 

— Cei de la contrainformaţii zic că nu e cazul. 

— Nu se ascunde nimeni prin păduri? 

— În pădurile din Newbury? Păi îi avem pe cei din familia 
Jervis, ocupați să fure tot ce e de furat. Plus verii tăi 
Chevalley, ocupați cu braconajul. Nici vorbă, nebunii din 
Connecticut sunt bande de stradă sau de puşcăriaşi, care 
nu-şi fac veacul prin păduri. Lasă-mă-n pace, Ben. E o 
chestiune locală, ştii foarte bine. 

— Locală, da. Dar tatăl nu e implicat. Soneria s-a auzit din 
nou. Aşteaptă puţin, poate că am un client. 

Era un tip în costum albastru şi pălărie de cow-boy. Arăta 
rietenos şi mi”3 dat o carte de vizită. Un investigator cu P 


torizaţie în toată lumea asta. L-am invitat în birou. A 
măsurat-o apreciativ pe Marian. Marian i-a întors o 
căutătură care ar fi putut să fosilizeze un coleopter. 

_ Detectiv Boyce, ţi-l prezint pe Bud Smyth, Smyth cu y, 
de la CIA. 

Smyth a părut încurcat. Avea şi de ce. 

Marian s-a făcut că nu observă mâna întinsă. 

— Ben, sună-mă dacă-ţi mai aduci aminte ceva. 

Am condus-o la uşă. Pe prag, am întrebat-o în şoaptă: 

— Chiar vrei să-l înfunzi pe amărâtul ăla sub acuzaţia de 
conspirație? 

— Nu dacă pot să-l acuz şi de crimă. 

Bud. Smyth se ţinea pe lângă biroul meu, citindu-mi 
corespondenţa. 1 

— Cemai faci, Ben? 

— Domnule Smyth, până când vom fi prezentaţi unul altuia 
aşa cum trebuie sau ne vom dovedi prieteni, propun să-mi 
spuneţi „domnul Abbott”. 

— Ce mai faceţi, domnule Abbott? 

— Am avut prea multe discuţii despre acelaşi subiect 
pentru o singură zi. Dar dumneavoastră, domnule Smyth, 
ce mai faceţi? 

— Mă întrebam ce mi-aţi putea spune despre domnul 
Butler al dumneavoastră. 

— Tânărul sau bătrânul? 

— Decedatul. 

— Dicky Butler a fost un spărgător de mare talent. A avut 
o stângă cu care mulţi dintre noi ne-am mândri. Şi un 
excelent joc de picioare. Sigur, avea o dreaptă leneşă, 
punctul lui slab. 

— Arme? 

— Nu era stilul lui. Bănuiesc că a mai învăţat şi altceva în 
puşcărie, dar a rămas un luptător cu pumnii. 

— Dumneavoastră aţi învăţat şi altceva în puşcărie, 
domnule Abbott? 


— Marea diferenţă-dintre mine şi Dicky era că eu nu am 
dreapta leneşă. Ceea ce am să vă demonstrez afară dacă nu 
vă alegeţi cuvintele. 

— E o ameninţare? 

— Da. 

— Trebuie să vă avertizez că am boxat la Jocurile Olimpice. 

— Vreţi să vă împrumut nişte mănuşi? 

Mi s-a părut că Smyth vrea să schimbe subiectul. A făcut-o 
telefonul în locul lui. 

— Afaceri imobiliare Benjamin Abbott. 

O voce masculină joasă şi catifelată, pe care n-o mai 
auzisem de când am tăcut armata, mi-a spus fără nici o 
introducere: 

— În casataeun tip enervant. 

Am simţit cum mi se îndreaptă umerii. Acolo, la 
contrainformaţii în marină, fusese unul dintre şefii care 
încercau să te înveţe cum să ai o privire de ansamblu 
asupra situaţiei şi cum să te concentrezi simultan, pe 
puncte; genul care scoate untul din tine şi despre care 
ajungi să înţelegi peste cinci ani ce noroc ai avut să lucrezi 
cu el. Astăzi, la peste zece ani de atunci, dacă mi-ar 
propune să particip la un asalt asupra iadului, probabil aş 
sări în costum de azbest fără să pun întrebări. 

— 'Te scoate din minţi. 

— Da, domnule. 

— L-ai provocat probabil la bătaie. 

— Cam aşa ceva, domnule. Da. 

_ tu l-am trimis să stea de vorbă cu tine. 

M-a sutprins. Chestia îl punea pe Bud Smyth într-o lumină 
infinit mai bună. 

— E o problemă locală, domnule. 

— Mă bucur să aud asta. Explică totul în detaliu tipului 
care te enervează şi trimite-l înapoi. 

— Da, domnule. 

Telefonul murise. Am pus receptorul în furcă, gândindu-mă 
că cineva foarte, dar foarte sus, era îngrijorat de soarta lui 


Henry King. 

— Căpitanul ţi-a pus o vorbă bună, i-am spus lui Smyth. 

— Amiralul. A fost avansat. Acum povesteşte-mi despre 
Butler bătrânul. 

— L-am întâlnit pe domnul Butler de câteva ori când eram 
mic. Cea mai lungă conversaţie am avut-o în martie treeut, 
când domnul King m-a însărcinat să vorbesc în numele lui, 
lucru pe care probabil că îl ştii deja. 

— Continuă. 

— Am mai avut o discuţie la o jumătate de oră după ce 
barajul a sărit în aer. Când i-am spus că Dicky e mort. 

— Crezi că el 1-a pus pe Dicky s-o facă? 

— După părerea mea, dacă domnul Butler voia ca barajul 
să sară-n aer, îl arunca singur. A făcut parte din Forţele 
Speciale în Vietnam. 

Smyth dădu din cap nerăbdător. Bineînţeles că ştia şi asta. 

— Şi e pirotehnician autorizat. Putea s-o facă cu mâna lui 
dacă asta voia. 

— Atunci? 

— Atunci nu el 1-a pus pe Dicky. Şi invers, dacă Dicky voia 
să arunce barajul în aer, nu avea nevoie de îndemnul lui 
taică-său. 

— Aşadar, crezi că Dicky a tăcut-o. 

Mă pregăteam să încuviinţez, să admit că aşa se pare. 

Dar voiam să-mi lămuresc o întrebare, aşa că am zis: 

— Ceva mai devreme am stat de vorbă cu un agent Ala. 

Smyth făcu-o grimasă. 

— Zicea că explozia pare o treabă de profesionist. 

— Eu am vorbit cu unul care mi-a spus că era o treabă pe 
care orice fermier o putea face. 

— Agentul cu care am vorbit cu spune că problema nu e să 
dai foc, ci unde să pui explozibilul. Se pare că a fost bine 
plasat. Aşa că, dacă nu era chiar aşa de simplu, de unde 
putea să ştie Dicky Butler? 

— Asta mă întreb şi eu. 

— Tu ce crezi? 


— Nu sunt plătit să cred, domnule Abbott. 

— Nu eşti plătit nici pentru operaţiuni la domiciliu, i-am 
amintit măgarului încrezut. 

— Henry King e o valoare americană de export. Siguranţa 
lui acasă e o problemă de securitate naţională. De-aia vreau 
să ştiu de unde a învăţat Dicky Butler cum să-i arunce 
barajul în aer. 

— Viaţa lui Dicky e o carte deschisă. Şi-a petrecut-o în cea 
mai mare parte în închisoare. N-ar trebui să fie greu să i se 
urmărească mişcările. Şi contactele. Mai bine ai vorbi cu 
gardienii lui decât cu un agent imobiliar. 

— Amiralul zice că pot să am încredere în părerea ta. 

— l-am spus deja părerea mea: e o problemă locală. O 
luptă pentru pământ care se înscrie perfect în tradiţia 
yankee şi care a scăpat de sub control. Spune-i că am să fac 
tot ce-mi stă în putere, dar sunt sigur că, în cazul în care 
din investigaţii nu reiese nimic nou - să zicem că ar fi fost 
detonat prin satelit - Henry King şi securitatea naţională nu 
mai au a se teme de nimic în Newbury... 

_în afară de? 

_în afară de cazul în care domnului Butler nu-i intră-n cap 
că King e vinovat de moartea fiului său. 

— Ticălosul! 

_ Pe de altă parte, am adăugat, King are pază bună. 

— Care a tăcut minuni când cu lacul. 

— Poate că Serviciul Secret ar trebui să lase aici vreo doi 
agenţi până se calmează lucrurile. 

Smyth mi-a aruncat o privire amuzată şi pentru o clipă am 
avut impresia că vrea să-mi spună ceva important. N-a 
1 acut decât să ridice din umeri: 

— Ben, îţi las un număr de telefon - în caz că se iveşte 
ceva şi vrei să-mi spui. 

Mi-a întins mâna şi s-a dus spre uşă: 

— Aveţi un orăşel frumos. 

— De unde îl cunoşti pe amiral? 

— Am fost unul din băieţii lui. După promoţia ta. 


— Cum ai ajuns în spionaj? 

— M-a ajutat o cunoştinţă. 

Mi-a lăsat impresia că amiralul se apucase să-şi infiltreze 
oamenii în CIA. 

După-amiază târziu, în ciuda vizitatorilor mei, am reuşit să 
vând o casă. O căsuţă încântătoare în oraş, un cămin ideal 
pentru un cuplu tânăr de profesori la liceul din Newbury. I- 
am făcut fericiţi şi pe ei, pentru că se puteau duce pe jos la 
şcoală,. Şi pe vânzătoare, care se putea muta acum într-un 
complex pentru pensionari din Heritage Village. Fericit 
eram şi eu şi mulţumit să pot negocia un târg care să nu se 
sfârşească cu scântei. 

Am terminat de scris actele şi m-am dus pe jos să le pun la 
cutia poştală. Pe drumul spre casă, cu Alison Mealy care-mi 
dădea ture cu bicicleta, mi-a trecut prin cap că ea a ajuns la 
vârsta la care Dicky Butler a fost internat la Manşon. 

Am observat că mai erau încă maşini cu însemne 
guvernamentale în parcarea din centru. Adunarea aducea 
cu mulţimea strânsă la o bere sâmbăta seara. Din difuzor se 
auzea Smashing Pumpkinş. Pe ecranul uriaş al televizorului 
fără sonor se vedea cum Red Sox o încasează. 

Agenţii federali păreau prea ocupați să-şi încerce norocul 
cu fetele din oraş pentru a mă opri să le mulţumesc că au 
încercat să obţină informaţii care să-i descurajeze pe 
sergenţii Marian şi Amie în încercarea lor de a-l acuza pe 
domnul Butler. M-am uitat după Vicky, gândindu-mă că 
zâmbetul ei ne-ar putea introduce pe amândoi în mijlocul 
lor. Amicii mi-au spus că n-au văzut-o. În schimb am văzut-o 
eu, pe fereastră, în căsuţa ei de lângă biserică, luând cina 
cu Tim la lumina luminărilor. 

M-am aşezat pe singurul scaun liber de la bar. Tipul din 
stânga mea stătea nas în nas cu prietena lui. La dreapta era 
Julia Devlin, dulce ca o pisică în lumina lunii. 

Părul dat pc spate avea reflexe de onix şi lumina un profil 
care ar fi putut revoluţiona industria americană de 
construcţii navale. Purta pantaloni negri mulaţi şi o bluză 


neagră tară mâneci. Muşchii i se ghiceau sub pielea netedă. 
Îşi agăţase tocurile ghetelor de bara de oţel a scaunului şi 
bea Rolling Rock direct din sticlă. 

— Bună, domnule Abbott. Îmi pare rău pentru prietenul 
dumitale. % 

Nu voiam să vorbesc despre Dicky Butler. Aşa că i-am 
spus: 

— Mulţumesc. Nu era tocmai prietenul meu. Îmi pare rău 
pentru lacul tău. 

— Nu era lacul meu. 

— Pun pariu că chestia cu lacul nu 1-a făcut pe şeful tău 
mai uşor de suportat. 

A ridicat din umeri. 

— Pot să-ţi ofer o bere rece? Fac cinste. Tocmai am vândut 
o casă. 

— Felicitări. Sigur, mai vreau una. Mulţumesc. 

Avea un uşor accent. Parcă din Brooklyn şi nu tocmai. Din 
cauza unui ton domol pe care nu ştiam de unde să-l iau. 

— Eu vreau un burger, ţi-e foame? 

— Am mâncrft mai adineaurea, mulţumesc. 

Am comandat o Rolling Rock pentru ea, o Red Stripe şi un 
hamburger pentru mine. Am ciocnit când ni s-au adus 
sticlele şi am întrebat-o: 

— Cum a primit şeful tău dezastrul? 

— E necâjit. 

— Îmi închipui, cred că îşi iubeşte casa. 

— Îmi pare rău pentru el. Aş fi preferat să fie furios. Când 
e furios ştiu cum să-l iau. 

Am întrebat-o de când lucrează pentru el. De şase ani. 

— Cred că înghiţi o grămadă de mizerii. 

S-a supărat. 

— Nu trebuie să iei în serios ce spune la mânie. Trăieşte 
sub o presiune extraordinară. Munceşte mult. Cei mai mulţi 
din generaţia lui Henry au ieşit din arenă, dar el nu vrea să 
se oprească. Pentru cei care ajung să-l cunoască, e om de 
înţeles. 


Politica mea e să nu contrazic femeile frumoase pe care 
vreau să le cunosc îndeaproape. Dar există limite. 

— Când mă gândesc unde s-a ajuns cu cearta aia tâmpită, 
n-am nici un motiv să-l văd pe Henry King ca pe un om de 
înţeles. Dac-ar fi fost aşa, s-ar fi împăcat cu bătrânul Butler. 

— Nu, a replicat ea cu înfrigurare. Nu-l înţelegi. Pentru el, 
casa ecopilul lui. N-a avut copii. Să violezi Fox Trot e tot una 
cu a-l ataca pe el în adâncul sufletul său. Lartă-mă, Ben, 
dar nu cred că eşti în stare să-l înţelegi. Deloc. E un om 
bun şi cumsecade. 

A luat o înghiţitură din bere şi s-a uitat lung şi sumbru la 
sticlă. 

M-am decis să uit de subiectul cu şeful ei bun şi 
cumsecade. 

— Incidentul i-a încurcat cumva afacerea cu motoarele 
ceramice? 

_ De unde ştii? 

_Ara auzit la petrecere. Bănuiesc că e ceva în stil mare. 
Mi-a zâmbit. 

— Aud cumva nechezând un armăsar de pe Wall Street? 


— Nici vorbă. Numai că mi s-a părut important. 

— S-ar putea să fie. 

— N-a fost un moment propice pentru afaceri. 

— E adevărat, n-a fost tocmai un week-end fericit. Dacă 
vrei să-l înţelegi, Ben, află că vederea lacului distrus i-a 
frânt inima. 

— Se repară. Dar domnul Butler nu-l mai poate învia pe 
băiatul lui. 

— N-am spus că se compară. Nici Henry n-ar spune una ca 
asta. Şi nu uita că nu e vina lui Henry. ' 

— E dovedit? 

— Ce să fie dovedit? 

— Că Dicky a aruncat în aer barajul. 

— Bineînţeles că el a făcut-o. 

— Vreau să spun, ancheta celor de laTBI a dovedit-o? 

— Neoficial - rămâne între noi doi şi becul ăsta - azi după- 
masă cei de la ATA au găsit o etichetă de la Pendleton 
Powder Company din Brookfield. 

— S-au mişcat repede. 

— Prioritate de gradul I sau cum naiba i-or fi zicând. 

— Domnul Butler a cumpărat-o? 

— Am auzit că a semnat pentru ea. 

Era rândul meu să mă zgâiesc sumbru la sticla de bere. 
Sergenţii Marian şi Arnie or să sară la chitanţa de 
cumpărare ca lupii la muşchiul de vită. 

— Şi Dicky a furat-o? Am întrebat, cu speranţa că domnul 
Butler n-a fost atât de tâmpit să arunce în aer barajul lui 
King cu dinamita de pe numele lui. 

— Poate. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate că ar trebui să schimbăm subiectul. 

— Mă întreb doar dacă se bănuieşte că Dicky a furat 
dinamita de la tatăl lui. 

— Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Întinse mâna după 
poşetă. 


— larlă-mă, am spus. Cred că te-ai săturat să tot auzi 
despre lucrurile astea. 

— Îndeajuns pentru a vrea să beau o bere departe de Fox 
Trot. 

— Am înţeles. Mai stai. Promit s-o las baltă. 

Fluturat din mână. Într-un târziu, apucă sticla. 

— Care-i povestea ta? 

— Povestea mea? 

— Cine-i Ben Abbott? 

— Nu mare lucru în plus faţă de ceea ce ai aflat la ordinele 
lui King. 

— Pardon? 

— În martie trecut. King mi-a spus că a auzit că sunt, citez, 
cam ciufut. Bănuiesc că citatul venea de la tine. 

Julia Devlin îmi zâmbi şugubăţ. 

— Aha, asta era. Stai să mă gândesc... Fiul preşedintelui 
Consiliului municipal dintr-un orăşel de provincie, 
Annapolis, contraintormaţii în marină, Wall Street, 
penitenciarul Leavenworth, agent de vânzări imobiliare în 
acelaşi orăşel de provincie, amantul ocazional al actualului 
preşedinte al Consiliului municipal... Am uitat ceva? 

— Da. De ce te-ai făcut că nu mă cunoşti ieri la poartă? 

__Mi-a fost frica să nu te dai la mine. 

_ Ar trebui să mă vezi când nu sunt aşa de subtil. 

__Oho, ai fost subtil. Cel puţin mi-ai dat de gândit. 

__Şi dacă e adevărat? 

__ N-am vrut să te încurajez. 

— Inima ta e dăruită altcuiva? 

Îmi zâmbi din nou. 

— Ai un fel frumos de a prezenta lucrurile. 

— Oare? 

— Să zicem că nu vreau ca bărbaţii să se dea la mine. 

Nu era de mirare că se culca cu şeful ei. Îi străluceau ochii 
de câte ori îi pronunţa numele. 

Mi se aduse hamburgerul. Julia acceptă invitaţia mea la 
cartofi prăjiţi şi înmuie câţiva în ketchup. Mai comandă un 


rând de beri, măsură localul în oglindă şi întrebă: 

— E barul tău preferat? 

— E la doi paşi de casa mea. Pot sa mă târăsc până acasă. 

— Minunat. Ce nu-mi place mie la ţară e că nu poţi să 
conduci când bei. 

— Camera mea de oaspeţi îţi stă la dispoziţie. r - Sigur. 

— De unde eşti? Ai crescut la oraş? % 

— La New York? Nu. Părinţii mei au divorţat. Am făcut 
naveta între New Orleans şi Honduras. 

New Orleans. Asta îi explica accentul şi îmi întărea o teorie 
care îmi plăcuse întotdeauna - că faimosul accent din 
Brooklyn a fost adus de refugiații din New Orleans în timpul 
vreunei epidemii de friguri galbene. 

— Mama e din New Orleans. Tata din Honduras. 

— Devlin? 

— Bunicul era irlandez. 

— Asta zic şi eu sânge amestecat. Tu cu cine semeni? 

— Mai mult cu mama, cred. E franţuzoaică. Tata e aproape 
blond. De la el am moştenit ochii. 

Eram de o subtilitate de speriat. Altminteri aş fi remarcat 
cu voce tare că a moştenit ce a fost mai frumos din ambele 
părţi. Ochii albaştri ai lui tati. Părul negru ca pana corbului 
şi nuanţa măslinie a pielii de la mami. Şi corpul minunat de 
la bunicu'? 

— Pot să jur că sunt mândri că lucrezi pentm Henry King. 

— Tata e mândru. Mama vrea să mă mărit. E de necrezut. 
Şi-a petrecut toată viaţa aşteptând cecurile tatei şi tot mai 
vrea să mă mărit. l-am spus că nici nu se pune problema, că 
n-am de gând să depind de un bărbat. 

— Şi asta o scoate din minţi. 

— Cam aşa ceva, crede că am atitudine critică faţă de ea. 

Discuţia despre părinţii ei o făcea pe Julia să pară mai 
tânără decât cei aproape patruzeci de ani pe carei-i 
dădeam eu şi mi-am dat seama că cei câţiva ani în plus se 
datorau manierelor şi comportamentului ei, adaptate în 
funcţie de cerinţele funcţiei în slujba puternicei case King. 


— Eu îi tot spun: „Mamă, vreau să-mi achit singură notele 
de plată”. Ea zice: „Viaţa nu înseamnă numai să achiţi note 
de plată”. Dar mie îmi place să-mi achit notele de plată. 

— Îţi place? 

— Da! De două ori pe lună îmi rezerv timp numai pentru a- 
mi pune în ordine hârtiile de pe birou, pe categorii. Ar 
trebui să încerci. E ca un ritual. Încui uşa şi scot telefonul 
din priză. Şi scriu cecurile cu stiloul meu favorit. 

— Mont Blanc Meisterstuck? 

— De unde ştii ce stilou am? 

— De pe caseta video. 

— Poftim? 

— Biografia lui Henry King. 

__A. da. Biografia. Regizorului i-a plăcut stiloul. Henry nii 
1-a dat - de fapt a dat câte unul la toată lumea. 

__E un obicei la el? 

— De obicei, eu cumpăr cadouri pentru personal, dar 
stilourile le-a cumpărat singur. De-aia spun că îl am de la el, 
pentru că m-a surprins. 

— 'Ţii mult la el, nu-i aşa?! 

— De ce spui asta? 

— Vorbeşti cu mult entuziasm despre el. 

— E un om pentru care ajungi să munceşti cu entuziasm. 
Nu-ţi vine să crezi, dar ne simţim în centrul lucrurilor. 
Oamenii au încredere în el în chestiuni extrem de 
importante. 

S-a uitat în oglinda de la bar, contemplând miracolul. 

— E ceva ce n-am reuşit să înţeleg la Henry King. E cel 
mai mare diplomat din lume, un supraom de stat. Şi totyşi 
nu mi se pare foarte diplomat. 

— Ce vrei să spui? 

— Când mă gândesc la un „diplomat”, am în minte mai 
degrabă un Bertram Wills. 

— Bertram Wills?! Explodă Julia dând la iveală adevărata 
ierarhie de la Fox Trot. E un nimic. 

— Că doar nu degeaba îl ţine King pejângă el! 


Julia dădu înapoi, renunțând la disprețul ei lăţiş. 

— Bert e bun pentru imagine. Când Henry nu poate 
apărea personal îl trimite pe el. 

Pentru clienţii de categoria a doua, evident. 

— Păi tocmai asta spuneam şi cu. Bertram Wills arată şi se 
poartă ca un diplomat. Suplu, fermecător şi modest. Nu 
ofensează niciodată. E „diplomat”. În vreme ce Henry... 

— Henry King n-a fost un diplomat. El ţinea sceptrul. 

— Poftim? 

— A fost un luptător pentru că a înţeles cum trebuie 
condus imperiul american atotputernic. A fost un supraom 
de stat pentru că a ştiut că atunci când Henry King cobora 
din Air Force One vorbea în numele unei naţiuni care putea 
trimite rachete nucleare în jumătate de oră... Cred că 
vorbesc prea mult. 

Parcă vorbea perna lui Henry King. 

— Eşti în siguranţă, am asigurat-o. Pentru mine, 
confidenţele de pahar sunt sfinte. Spune-mi, dacă Bertram 
Wills serveşte imaginii, Josh Wiggens la ce e bun? 

— Josh e consilier în probleme de securitate, a spus cu o 
răceală în glas din care se ghicea o râcă personală. 

— Doamna King mi s-a părut o persoană drăguță. 

— Nu mă provoca. 

— Ce naiba, bârfa e una dintre cele mai mari plăceri. 

— Bârfa? 

— Atunci confidenţele de pahar? 

— lartă-mă un minut. 

Se duse hotărâtă spre tonomat şi petrecu ceva timp acolo. 
Se pricepea la asta. Melissa, cu trista ei Shriner 's Park era 
dintre cele mai vesele pe care le-a ales. Shawn Colvin a mai 
înveselit aerul cu Killing îhe Blues şi One Cool Remove. Şi în 
caz că Petrie şi Callahan cu The Dimming of the'Day nu 
reuşesc să frângă inimile tuturor, cântecul în care Whitney 
Houston îşi ia adio de la Kevin Costner i-a tăcut pe bărbaţii 
taciturni să-şi deschidă inimile în faţa femeilor care tocmai 


se pregăteau să-i invite la culcare pe tâmpiţi în camioanele 
lor. 

— Chiar vrei să afli câte ceva despre doamna King? 
Întrebă Julia. 

— Mi-a făcut impresie bună. 

— Cum îţi sună asta: dacă tu ai un post de televiziune şi 
Henry King îţi spune că nevastă-sa ia interviuri grozave, 
atunci găseşti un loc pentru ea. 

— E ceva între ea şi Bertram Wills? 

Julia se uită sever la mine. 

_Nu-ţi scapă nimic. 

— Mi s-a părut că interceptez o privire adoratoare. 

__A lui Bert sau a ei? 

_A lui Bert. Ea a fost mai atentă. Mai puţin atunci când 
King a urlat la ea. 

— Da, am băgat de seamă. 

— King ştie? 

Ridicând din umeri, Julia nu reuşi să ascundă cât de 
încântată e că Bert Wills s-a dat la nevasta iubitului ci. 

Henry King şi Julia Devlin. 

Bertram Wills şi doamna King. 

Josh Wiggens şi Dumnezeu-ştie-cine. 

N-aş putea spune că am fost surprins de permutările 
pasionale de la Fox Trot. King, singurul arivist din 
multimenaj, părea să fi îmbrăţişat - la fel de entuziast ca şi 
jocul de polo şi mania de a cumpăra pământ cât-vezi-cu- 
ochii - tradiţia păturii WASP* ce se regăseşte în biografii la 
o generaţie după ce actorii şi-au primit răsplata pentru 
păcatele pământeşti. Păstrarea tradiţiei era înlesnită de 
oportunităţi care nu erau la îndemâna clasei mijlocii, cum 
ar fi călătoriile dese, proprietăţile nenumărate şi izolarea 
locuinţelor. Nu era nevoie decât de bani şi entuziasm. 

Julia m-a ajutat să revin la subiectul precedent. 

— In fond, shovv-ul ei de televiziune e o comoară. Sunt 
invitaţi oameni care ne pot fi utili. Nimeni nu îndrăzneşte să 
zică nu. 


* White Anglo-Saxon Protestant, denumire cu nuanţă 
peiorativă dată clasei dominante de minoritățile din Statele 
Unite; wasp înseamnă viespe în limba engleză. 

— Mai este King chiar atât de puternic? Mi se pare că nu 
mai are sceptrul ăla în mâini. Nu e decât un consilier de 
afaceri ca oricare altul. 

— Henry e mai puternic ca niciodată. Nu ştiu să fie cineva 
pe planetă care*să-l refuze. 

— Poate în Newbury. 

— Dovada nebuniei din toată mizeria asta! Aici e la mina 
unui ţicnit de lăptar care s-a nimerit să-i fie vecin. 

— Came vinde, nu lapte. Nu mai vrea să facă afaceri cu 
lapte. E prea multă muncă, iar prqfitul e bătaie de joc. E al 
dracului de greu să te ocupi singur de lapte. 

Julia măsură cu o uitătură dubioasă gâtul sticlei de bere. 

— Dacă mai vrei una, oferta cu camera de oaspeţi rămâne 
în picioare. De fapt, poţi să vii şi să pleci când vrei. Casa nu 
e niciodată încuiată. 

— Eşti încrezător. 

— Ce poţi să-mi furi? Ai deja un stilou nemaipomenit. 

— Ştii ce vreau să spun. Alarmă ai? 

— Asta-mi mai lipsea. Să mă trezesc cu Moody peste mine, 
cu pistolul în mână, la fiecare alarmă falsă. 

— Ai arme? 

— Le ţin încuiate în pivniţă. Sunt copii în casă. 

— Ai copii? 

— Nu, nu. O fetiţă locuieşte cu mama ei în apartamentul 
de deasupra hambarului. 

— În locul tău mi-aş lua măcar un câine. 

— Alison, fetiţa de care vorbeam, vrea o pisică. 

— Nemaipomenită protecţie. Sigur, mai vreau o bere. 

Am comandat pentru amândoi. Julia a insistat să fie 
trecute în contul ei. 

A băut aproape jumătate. După care, brusc, a tăcut semn 
să i se facă nota. 

_ Trebuie să fug. Mi-a făcut plăcere, Ben. 


A lăsat un bacşiş generos şi a pus cu grijă restul în geantă, 
mai puţi” o monedă pe care o ţinea în mână. 

_ Poţi să conduci? 

__ Desigur. 

Arăta trează. S-a îndreptat spre uşă drept ca o săgeată. S- 
a oprit la tonomat, a strecurat moneda în fantă şi a făcut 
selecţia. A ieşit pe uşă înainte ca muzica să înceapă. 

Bonnie Raitt. 

Nobody 's Girl. 

Care, în ciuda sclipirii ce se declanşa în ochii ei la numele 
lui Henry King, mi-a sugerat că ar putea fi un semn 
promiţător. 

Beţişoarele de dinamită - am aflat din ancheta de la 
Plainlield - trebuie ţinute într-un loc rece şi întunecps şi 
întoarse cu regularitate. Ca sticlele de vin. Dacă nu sunt 
întoarse, nitroglicerina se depune la capătul materialului de 
umplutură şi se scurge pe ambalaj. Ştergerea băltoacelor 
de nitroglicerină se face cel mai bine îmbrăcat în costum 
Kevlar, cu pieptar de ceramică şi scuturi pentru vintre. 

Domnul Butler a declarat, pe o voce joasă şi abătută, că şi 
le ţine într-un beci special, ventilat, al cejpi mai îndepărtate 
dependinţe şi că le întoarce regulat. A recunoscut că 
adăpostul nu e întotdeauna încuiat, a explicat că locuieşte 
singur în cea mai mare parte a timpului, pe vârful muntelui 
Morris, că îşi părăseşte rareori proprietatea şi că are un 
câine mare pentru a-i descuraja pe spărgători. 

Juraţii au dat ochii peste cap. 

— Şi totuşi pretindeţi că vi s-a furat dinamita, a ripostat 
medicul legist din Plainfield County care conducea ancheta. 
— Câinele e bătrân de-acuma. Recunosc că trebuia s-o ţin 

sub cheie. 

Nu se răsese şi nu-şi schimbase hainele de multe zile, iar 
chipul lui îmbătrânise cu zece ani de la moartea lui Dicky 
Medicul legist îl trata cu blândeţe, ca pe un om foarte 
bătrân şi am văzut că cei mai mulţi dintre juraţi nu 
suportau să-l privească atunci când o lua razna spunând că 


Newbury se schimbă şi că nu poţi să ai încredere în străinii 
care s-au mutat aici. 

— Aţi raportat furtul? 

— M-au furat cu numai o zi înainte de explozia de la baraj. 
N-am ştiut decât după ce Ben Abbott a venit să-mi spună că 
Dicky a fost omorât şi atunci m-am dus să verific. 
Ascunzătoarea era goală. Înainte să pot reclama, poliţaii 
erau peste tot. Mi-au săltat licenţa, de parcă le era frică să 
nu mă duc să-mi mai cumpăr. 

— De unde ştiţi că a fost furată cu o zi înainte? 

— Pentru că, a spus el ridicând vocea, cu două zile înainte, 
adică joi după-masă, m-am dus şi am întors-o. Aşa cum v-am 
mai spus. 

— Mai spuneţi-ne o dată, vă rog. 

— Întotdeauna o întorc joia. Altfel uiţi de ea şi te 
pomeneşti că podeaua e toată o baltă de nitro'. 

În sala de judecată frumos boltită din Plainfield, cu 
lambriuri încântătoare şi luminată cu vitralii, în spate. 
Marian Boyce şi Arnie Bender luau notițe. Salutul meu 
prietenesc din cap mi-a atras din partea lui Arnie o 
căutătură rezervată vagabonzilor şi din partea lui Marian 
una care ar fi putut să topească o stâncă. 

Eu depusesem deja mărturie despre cum am găsit 
cadavrul şi cum l-am văzut pe domnul Butler stând pe 
tractor, sus pe deal. Dar o întreagă procesiune de agenţi 
federali a confirmat ceea ce-mi spusese Julia Devlin la barul 
Yankee Drover: anume ca pentru explozie a fost folosită 
dinamita lui Butler Un chimist de la ATF a declarat că au 
reuşit să afle că dinamita provine de la Pendleton Powder 
din Danbury şi a arătat nişte hârtii scoase pe computer care 
dovedeau că a fost cumpărată legal de domnul Butler. 

Desigur, a recunoscut fermierul, locuia cu fiul lui încă din 
martie. Da, Dicky avea acces la pivniţă. Dar Dicky n-avea 
habar cum se pregăteşte o încărcătură. 

Marian şi Arnie au zâmbit larg la auzul acestei declaraţii, 
însă zâmbetele le-au cam pierit când medicul legist a 


insistat, obligându-l pe tată să admită că vrusese să spună 
că el nu 1-a învăţat niciodată pe Dicky cum să pregătească 
o încărcătură. Detectivii Boyce şi Bender aruncau priviri 
amenințătoare către medicul legist şi, spre marea mea 
uimire şi uşurare, am început să înţeleg că temeiul întregii 
anchete era să se constate că Dicky a acţionat de unul 
singur., Mulțimea de fumători care se strânsese pe treptele 
judecătoriei la sfârşitul anchetei vedea lucrurile în acelaşi 
fel şi ei preziceau că juraţii vor ajunge exact la concluzia pe 
care medicul legist s-a zbătut atât să le-o arate cu degetul. 
Au avut dreptate: juriul a hotărât că Dicky a aruncat în aer 
barajul de unul singur, cu dinamită furată de la tatăl său, şi 
a recomandat ca, drept pedeapsă pentru neatenţie* 
autorizaţia de pirotehnician a domnului Butler să fie 
suspendată. 

Sala s-a golit iute după ultima lovitură de ciocănel - era o 
după-amiază splendidă de sfârşit de august, potrivită 
pentru o partidă de golf sau de bere la pădure - şi curând 
toţi spectatorii au plecat. Mai puţin eu, Marian şi Arnie. 

Domnul Butler a rămas liniştit, cu capul plecat, cu părul 
'ung acoperindu-i faţa. Nu părea să-şi dea seama cât de 
norocos a fost. Probele găsite nu-i dăduseră procurorului 
statului Connecticut absolut nici un motiv să-l acuze de 
conspirație, cu atât mai puţin de a fi fost părtaş Ia crimă. 
Dar în suferinţa lui încă mai refuza să creadă că Dicky a 
murit accidental. 

— Încă nu s-a terminat! A strigat el. 

Marian a rjotat cuvintele lui în carneţel, iar Amie a replicat 
ca un ecou: 

— Cu siguranţă că nu. 

Îşi reveniseră frumos din dezamăgirea de mai înainte şi s- 
au uitat după el cum iese ca o furtună, cu expresii plictisite 
de copoi răbdători şi vulturi experimentați. 

Peste două zile, domnul Butler m-a surprins cu o vizită. 

Eram în bucătărie, servind-o cu lapte şi plăcintă cu piersici 
pe Alison Mealy, drăguță ca o moştenitoare a lui Saturday 


Evening Post în costumul de călărie demodat pe care îl 
găsise mătuşă-mea Connie în pod şi care mirosea puternic a 
cal. 

— Ia uite, Ben. Îşi scosese cizmele şi îşi ridicase pantalonii 
de călărie ca să-mi arate petele roşii pe care le avea între 
genunchi. 

— Ce-s alea? 

— Învăţ să ţin genunchii strânşi, aşa cum trebuie, a 
răspuns ea mândră. Hei, a venit cineva. 

— Hei e pentru cai, i-am spus eu în manierarin care mi-o 
spunea şi mie Connie când aveam unsprezece ani. Cine e? 

— Domnul Butler. O, mamă, DaNang e cu el. Uită-te! E 
uriaş. 

Butler a coborât din maşină şi a bătut la uşă. 

— Am ccva de vorbit cu tine, Ben. 

— Intraţi. 

— Are voie în casă? 

— Sigur. Salut, DaNang. Vrei nişte apă? DaNang m-” 
împins la o parte din drum şi şi-a pus capul mare cât alunui 
crocodil în poala lui Alison. 

— Ia uite la tine. Ce mare eşti! S-a apucat să-l mângâie 
energic şi să-l scarpine între urechi. Câinele cel galben s-a 
prăbuşit mârâind de plăcere pe linoleum trăgând-o după el 
şi pe Alison care s-a încolăcit în aşa fel încât să-şi pună 
capul pe pieptul lui. 

— Ben, poţi să auzi cum îi bate inima. 

Chiar dacă n-ai petrecut o zi călare pe un cal transpirat, 
poţi totuşi să miroşi şi tu la fel. I-am spus fetei că mă duc cu 
domnul Butler în birou şi am rugat-o să pună pe jos câteva 
ziare şi peste ele un vas mare cu apă. Domnul Butler m-a 
urmat greoi. M-am aşezat în spatele biroului şi i-am spus să 
stea pe scaunul clientului. Aveam senzaţia stranie că vrea 
să-şi vândă casa. 

Sărmanul, arăta mai rău decât la anchetă! Încă nu se 
răsese şi bănuiam că nici nu mâncase, pentru că avea 
obrajii traşi.;] Dar ceea ce m-a izbit cel mai tare când a 


ridicat capul în cele din urmă era golul din ochii lui - două 
găuri negre, omorâte de atâta durere. 

— Nu arătaţi prea bine, i-am spus. 

— Nici nu mă simt bine. Nu pot să dorm. Nu mănânc. Am 
încercat să beau. N-a mers. 

— Durerâa o să vă treacă în timp, o ştiţi şi dumneavoastră. 

— Am dat gata o sticlă de whisky în două zile. M-am ales 
doar cu o durere de cap. 

M-am gândit că a avut noroc că nu s-a ales cu un atac de 
cord. 

__ Aţi băut ceva, am spus. Ben, nuela tăcut-o. 

Mi-am reţinut un oftat. Ce dracu' puteam să răspund la 
una ca asta? 

— Mă auzi? 

— Vă aud. 

— 'Ţi-am spus că nu ela tăcut-o. 

— Ştiu ce mi-aţi spus, dar... 

_ Mi-au furat dinamita din şopron. V-am auzit când aţi 
declarat asta la anchetă. Am mai auzit că juriul a hotărât că 
aţi minţit pentru a-l acoperi pe Dicky. 

— Poliţiştii mi-au zis că voiau să pună mâna pe mine. 

— Cum adică „să pună mâna” pe dumneavoastră? 

— Stai puţin, Ben. Nici eu nu mai ştiu ce vreau să zic. 
Ascultă-mă cu atenţie. A lăsat capul în piept câteva secunde, 
apoi l-a dat pe spate şi şi-a dat părul la o parte. Ochii i s-au 
aprins de mânie. Mi-au furat dinamita din şopron. 

Nimic nou până acum. L-am forţat să intre în detalii exact 
ca atunci, la anchetă: -Când? 

— Cu o zi înainte ca Dicky să fie omdrit. 

— Puteţi să dovediţi? 

— Nu. 

— Aveţi măcar o teorie despre cum s-a întâmplat ca Dicky 
să moară în explozie? 

— Nu e vorba de teorie. E un fapt. A fost o înscenare. 

— Cine a făcut-o? 

— Acelaşi care mi-a furat dinamita. 


— Cine credeţi că v-a furat dinamita? 

— King. 

M-am uitat pe fereastră la strada principală care moţăia 
sub soarele de august. Era aproape patru şi traficul foarte 
redus înainte ca oamenii să se întoarcă acasă de la slujbă. 
Era din ce în ce mai rău. Măcar la anchetă nu dăduse vina 
pe King. 

— Mă crezi ţicnit. 

— Domnule Butler, de ce mama dracului ţi-ar fi furat King 
dinamita? 

Ca să-i însceneze mizeria asta lui Dicky. 

— Chiar cţedeţi că Henry King vă urăşte într-atât încât să-i 
însceneze lui Dicky o capcană atât de elaborată? 

— Nu cred. O ştiu. 

— Îndeajuns încât să vă omoare fiul? 

— Dicky o dată îndepărtat, e rândul meu. Dacă eu mor, 
ferma mea e a lui. 

Fălcile i se încleştaseră a încăpățânare. Aşa că am încercat 
să intru în detalii: 

— Nu-l văd pe un tip de la oraş în vârstă de şaizeci de ani 
strecurându-se în şopron să vă fure dinamita. 

— Are oameni. Ai văzut că blestematul ăla de agent CIA 
locuieşte acolo. 

— Nu-1 văd riscând să se lase şantajat de oameni plătiţi. 
Nu-1 văd în stare să-şi distrugă lacul numai pentru a-i 
aranja o înscenare fiului dumneavoastră, în speranţa că la 
moartea dumneavoastră va putea să vă cumpere ferma. 

— N-o să aştepte. O să mă omoare. 

Auzisem destul. 

— Domnule Butler, trebuie să vă spun că nu-l văd pe 
Henry King în stare să omoare cu sânge rece pentru o 
bucată de pământ. 

— Puțin îmi pasă dacă-l vezi sau nu, mi-a replicat ursuz. 
Aşa a fost. 

L. Dacă nu vă pasă, de ce îmi spuneţi toate astea? 

— Poliţiştii mă caută. 


— Ce? 

— M-a sunat un prieten de la Plainfield. Un veteran. Mi-a 
zis că au mandat. 

— Mandat de arestare? 

— Aha. 

— Pentru ce? 

— Conspiraţie pentru a-i arunca în aer barajul lui King. 

— E o tâmpenie. Vorbele mi-au ieşit automat. De fapt, 
părea că Marian şi Arnie au reuşit să monteze o acuzare în 
ciuda rezultatului anchetei. Şi-mi puneam întrebarea dacă 
nu cumva el aruncase în aer barajul. 

— Şi complicitate la crimă. 

— Asta-i mult mai greu de dovedit. 

<j 

— Ei zic că eu l-am omorât pe Dicky. 

— Eu zic să-l sunăm pe Tim Hali. 

— Ben, nu l-am omorât pe Dicky. 

— Ştiu, l-am asigurat, deşi nu ştiam sigur decât că n-a avut 
intenţia să-l omoare. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama ce-o să se întâmple. 
Poliţiştii m-au acuzat în faţă, au zis că i-am dat dinamita lui 
Dicky. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Spun că nu contează dacă a fost accident. Mi-au spus că 
sunt părtaş la crimă. Au spus că renunţă la acuzaţia de 
complicitate la crimă dacă pledez vinovat pentru 
conspirație. 

— Dar la anchetă n-a fost vorba despre aşa ceva. 

— Agenţii federali nu-i susţin. Cei de la ATA insistă că 
Dicky a furat-o, de capul lui. 

— Să mergem să-l vedem pe Tim. 

— Sigur, numai că am vrut să vorbesc mai întâi cu tine. Să- 
ţi spun ceea ce s-a întâmplat cu adevărat... 

— Atât! Nu-mi spuneţi nimic. Nu pot să vă ţin secretele 

— Ştiu că n-ai să mă torni. Îţi cunosc reputaţia. 


— Ei bine, să fiu al dracului dacă am chef să intru la 
puşcărie pentru că am refuzat să depun mărturie. Spuneti-j 
lui Tim. El e avocatul dumneavoastră. 

— Nu vreau decât să-ţi spun motivul pentru care ştiu că nu 
Dicky a aruncat în aer barajul. 

— Nu vreau s-aud. 

— Dar ai fost prietenul lui Dicky, insistă el, exagerare care 
dovedea cât de singur devenise „fermierul ăla bătrân şi 
țicnit”. 

— Spuneţi-i lui Tim. Nu-mi spuneţi mie. Vă rog! Nu vă pot 
proteja. Poliţia o să aibă o zi bună de lucru dacă află că aţi 
venit să vorbiţi cu mine. 

Brusc, a înţepenit şi a rămas cu ochii la strada principală. 
M-am întors la timp să văd maşina lui Moody oprindu-se şi 
dând înapoi în scrâşnet de frâne. S-a înscris pe aleea din 
faţa casei mele, blocând camioneta domnului Butler, şi s-a 
dat rapid jos din maşină. 

Butler se ridicase pe jumătate în picioare. 

— Nu, i-am spus. E un copil în casă. Staţi jos şi să 
terminăm în linişte. Îl sun pe Tim. 

— Ben, nu pot să merg la puşcărie. 

— Nu vă faceţi griji. E treaba lui Tim şi a lui lra Roth. Vă 
promit că n-o să ajungeţi la puşcărie. 

— Nu pot să trăiesc după gratii, Ben. Mi-am petrecut toată 
viaţa în aer liber. Mănânc afară. Uneori dorm afară. 

I-am promis încă o dată că o să-l scoatem cât se poate 
de>: repede. După care i-am deschis uşa poliţistului Moody, 
care a făcut-o ca la carte: arestare, drepturi, cătuşe, 
călătorie cu maşina la arestul local. 

La audierea pentru fixarea cauţiunii, procurorul a afirmat 
că domnul Butler o să radă Newbury de pe lata pământului 
dacă e lăsat în libertate până la proces. 

A insistat pe problemele emoţionale post-Vietnam ale 
fermierului, arătându-l ca pe un om extrem de periculos, şi 
1-a adus pe Josh Wiggens - prezentat ca. Şeful securităţii 
Institutului King cu această ocazie - care a „elatat pe un ton 


plin de mânie patriciană evenimentele din dimineaţa aceea 
în care Butler a descins în curte la King cu o armă în 
maşină. În sfârşit, procurorul i-a amintit judecătorului că, 
chiar dacă riscul pentru siguranţa publică n-ar fi atât de 
mare, acuzaţia de complicitate la crimă presupune o 
cauţiune foarte mare. 

Tim Hali se mişcase rapid şi obținuse o evaluare de la un 
psihiatru din Plainfield care certifica, pe de o parte, că 
domnul Butler e destul de sănătos ca să aibă voie să se ducă 
acasă, pe de altă parte, că este foarte posibil să cedeze sub 
stresul a ceea ce el numea „condiţii de închisoare”. Tim a 
jucat pe cartea aceasta, insistând că starea emoţională a 
domnul” Butler, exacerbată de pierderea unicului copil, era 
tocmai motivul pentru care se cerea ca cel crre trăise o 
viaţă în comunitatea din Newbury să nu fie închis înainte de 
proces! A mers până acolo încât l-a tăcut pe judecător să-i 
ceară psihiatrului să se exprime în limbaj neprofesionist, 
adică: se ţicneşte într-o săptămână. 

Oricum, am pierdut. 

Judecătorul a fixat cauţiunea la două milioane - cam de 
trei ori valoarea fermei lui. Nici o surpriză că nimeni nu s-a 
aventurat să pună la bătaie două milioane. 

Domnul Butler era uluit. 

— Ben, mi-ai promis. 

N-am fost în stare să-l privesc în ochi. 

— O să iasă mai bine la apel, l-a consolat Tim. 

— Şi animalele mele? Ne-a rugat el. Şi câinele meu? 

L-am asigurat că am vorbit cu vecinii. Treceau deja zilnic 
să hrănească şi să mulgă vacile. Aţi ghicit cine-l ţine pe 
DaNang? 

Alison era în culmea fericirii. 

Eu nu. Îmi plac câinii. Îmi plac mult. Dar îmi place casa 
ordonată şi fără păr Şi nici nu mă dau în vânt, la miezul 
nopţii când mă duc să-mi torn ceva de băut, să aud un 
mârâit sinistru la piciorul scării. Era ca şi cum aş fi trăit cu 


una dintre gărzile alea de corp care*se transfomiă în 
asasini de cum te întorci cu spatele. 

Nici lui DaNang nu-i plăcea noul aranjament. Uriaşul câine 
galben nu-şi găsea locul în casă şi părea să aibă un dinte 
împotriva mea pentru cele câteva băi dezodorizante. Se mai 
înveselea la vizitele lui Alison de dimineaţă şi de după orele 
de călărie. Şi, bineînţeles, la orele de masă. Câinele avea un 
apetit de cal carnivor. Cărându-i saci de mâncare pentru 
câini ermarket, mi-a trecut prin cap că Butler îşi mai 
menaja 

” '3 ml limitat dându-i din când în când câte o vacă. 

R ” îinele a plâns practic atunci când m-am întors de la 
arestul 1 cal aducând mirosul stăpânului, pe care-l 
trecuseră toate dorile la audiere şi o luase razna serios. 
Când am rugat-o e psihiatra de la Plainfield să se mai uite o 
dată la el, i-a convins pe gardieni să-i puna un om de pază 
ca să nu se sinucidă. 

M-a vrut să-l transfere la un spital de închisoare, din 
moment ce arestul de la Plainfield era cât se poate de blând 
pentru o închisoare, iar gardienii cât se poate de 
cumsecade pentru nişte gardieni şi putea să primească 
vizita veteranilor din Vietnam între două vârste care intrau 
şi se aşezau tăcuţi la vorbitor. Unul era un bancher prosper 
de pe Morris Mountain. Printre cei mai puţin norocoşi era 
unul care părea să fi ajuns în, oraş cu vagonul de marfa şi 
care bântuia sălile judecătoriei vorbind singur. I-am dat 
bani, întrebându-mă dacă n-am să ajung ca el odată şi- 
odată. 

L-am încolţit pe Tim Hali la încheierea contractului pentru 
casa cea nouă a celor doi profesori, când băteam palma pe 
treptele băncii din Newbury. % 

— Vreau să te întreb ceva. Domnul Butler mi-a jurat că ştie 
sigur că Dicky n-a aruncat în aer barajul lui King. Ce * ştie? 
De ce este atât de sigur? 

— E prima oară când aud teoria asta, a recunoscut Tim, 
îngrijorat. Avocaţii detestă surprizele pe care nu le-au pus 


ei înşişi la cale. Şi cum explică prezenţa cadavrului lui Dicky 
în explozie? 

— L-am sfătuit să-ţi spună ţie. Eu nu puteam să-i ofer 
protecţie. 

— Mie nu mi-a spus nimic. 

— Poate că n-are încă încredere în tine. 

Tim avu brusc un aer foarte înţepat. 

— Sau bănuieşte că n-am să înghit toate câte-ţi jură ţie. 

— N-am spus că am înghiţit. Ţi-am spus doar că a jurat că 
are motiv să ştie că nu Dicky a tăcut-o. Nu vreau să-tj spun 
ce să faci, dar nu crezi că, în calitate de avocat aliuj trebuie 
să-l determini să aibă încredere în line? 

— Ţi-a spus vreodată că King îl spionează? Că îl 
supraveghează cu binoclul? Sau cu luneta? 

— Dicky mi-a spus că nu e adevărat. 

— Bineînţeles că nu e adevărat, a replicat. De-aia nu sunt 
atât de impresionat că Butler s-ajurat că ştie sigur că Dicky 
n-a aruncat în aer barajul care a căzut pe el. 

N-am ştiut ce să-i spun. Doar că domnul Butler fusese mai 
convingător ca niciodată. 

— Să fiţi mulţumiţi în casa cea nouă, le-am urat fericiţilor 
cumpărători. Tim a repetat şi el urarea norocoasei 
vânzătoare. Am fost invitaţi cu toţii la un ceai în casa cea 
nouă. Pete, bancherul, a acceptat, bucuros pentru cele două 
ipoteci, încheierea contractului avea cu adevărat ceva 
înălţător, dar am refuzat în numele meu şi al lui Tim, 
scuzându-ne că avem o întâlnire într-o altă chestiune, şi l- 
am condus la birou. 

Închiriase acelaşi birou pe care-l avusese şi tatăl lui, fostul 
depozit de deasupra magazinului universal. Tim îl 
modernizase'” agăţând reclame tuminoase şi lăcuind 
duşumelele din lemn de pin. Dar încă se mai simţea mirosul 
de cereale, de p. trol lampant şi de ceară. 

Ca şi mine, lucra la biroul tatălui său. Tim cel bătrân 
fusese o adevărată forţă în regiune, iar Tim moştenise o 
clientelă frumoasă - testamente, tutele şi probleme 


imobiliare. Evita cazurile de divorţ, mai puţin ca mediator 
pentru vechii clienţi, şi pleda din când în când în procese 

penale, când miza ra foarte mare sau când acuzatul nu-şi 
putea permite un „vocat greu ca Ira Roth. 

3V însă Tim, cu faţa lui lată şi deschisă şi cu privirea lui 
ncori uimită, mai are mult până să calce pe urmele lui taică- 
- fsjc leagă ceva, cum şi eu am ajuns să semăn cu amintirile 
oraşului nostru despre tata. Diferenţa este că eu nu mă 
aştept să-i calc pe urme bătrânului. A' fost un stâlp al 
comunităţii. Aveam treisprezece ani când mi-am dat seama 
că nu sunt lacut din acelaşi aluat. 

— Domnul Butler e într-un hal fară de hal. Cum a rămas cu 
cauţiunea? 

— E falit. ' 

— Arată-mi un fermier care nu e. 

— Vorbesc la propriu. Ferma e ipotecată până la ultima 
bucăţică şi e în urmă cu plata impozitelor. 

— Săracu'. Ai de gând să-l aperi în condiţiile astea? 

— Ira mi-a ordonat practic să-l apăr pro bono. 

— Frumos din partea lui. 

— Şi a rămas consilier. Mă ajută cu strategia. 

— Pro bono? Am întrebat. Ira se bucura de un venit foarte 
serios şi nu era vestit pentru actele de caritate. Spre 
deosebire de tatăl lui - că tot a fost vorba de călcat pe urme 
- care a murit falit şi iubit de toţi cei cărora le-a dat sau 
împrumutat toată viaţa. 

— Pentru mine e mare lucru. Ca un curs de drept gratuit. 

— Dacă ai nevoie de un anchetator, poţi conta pe mine. Să 
nu uiţi însă că nu sunt decât un agent imobiliar. 

— Ira m-a sfătuit să-ţi spun „Nu fi modest”. 

Nici nu mă gândeam să fiu modest. Dacă Tim şi Ira Roth '] 
apără pe Butler în proces, măcar atâta puteam să fac, să vin 
cu ceva activitate de teren. 

— Vreau privilegiu client-avocat. Dacă poliţia mă prinde că 
mă învârt de colo-colo punând întrebări, procurorul poate 
cita ca martor. 


Tim extrase un contract de angajare de pe birou. 

— Semnează aici. 

Am semnat. A luat un teanc de bani şi mi-a dat o hârtje de 
un dolar zdrenţuită. 

— Acum eşti angajat la Hali and Hali, cu toate privilegii” 
care decurg din asta. 

— Asigurare de sănătate? 

— Nu şi în perioada de probă. 

— Ce vrei să fac? 

— Domnul Butler pretinde că tocmai elibera o vacă prinsă 
în gardul din partea de sus a păşunii în momentul în care a 
auzit explozia. Găseşte un martor care l-a văzut eliberând 
vaca. 

— Ăsta nu-i alibi pentru conspirație. Nici măcar pentru 
complicitate la crimă. Nu era nevoie să fie de faţă. 

— Tecmai ai recunoscut că eşti un agent imobiliar, nu 
anchetator. Dă-mi voie să-ţi amintesc că nu eşti nici avocat. 

— Dar am dreptate. 

— Ira şi cu mine încercăm să dovedim că domnul Butler n- 
a avut absolut deloc a face cu explozia şi absolut nici o 
cunoştinţă despre ceea ce urma să se întâmple. Ne place 
mult imaginea tatălui decedatului care îşi vedea liniştit de 
treburile zilnice în timp ce fiul manipula de unul singur 
explozibilul la baraj. 

— II crezi? 

— Bineînţeles că îmi cred clientul. Găseşte-ne martori care 
l-au văzut departe de baraj imediat după explozie. 

— Eu l-am văzut departe de baraj imediat după explozie- 

— Distanţa de la care te poţi uita rânjind la rezultat nu e 
tocmai cea pe care vrem să o stabilim. 

Jn locul tău mi-aş pune problema dacă nu cumva ar fi tut 
sa detoneze prin radio sau dacă i-a aplicat un cronometru. 

_ Mu e cazul. 

_ Poţi să dovedeşti, măcar pentru cazul în care nu găsesc 
un martor la scena cu vaca de pe păşune? 

_ Dinamita a fost probabil detonată printr-un fitil. 


— Asta n-a reieşit din anchetă. N-am auzit ca vreunul 
dintre agenţi să se hazardeze până într-atât. 

— Sunt o groază de lucruri care n-au reieşit din anchetă, a 
spus Tim încet. Dacă vreodată Tim a semănat cu bătrânul 
lui tată, asta s-a petrecut acum, cum stătea la birou cu un 
zârnbet şiret de avocat de provincie pe buze şi cu o sclipire 
de lup în privire. 

— Cine zice asta? 1 

— Se spune, a răspuns el, că amicii lui King au subtilizat 
raportul secret al medicului legist. 

— Ce amici? 

— Unul e secretarul de stat. Bertram Wills din 
Middlebury? Tata îl cunoştea. 

— Şi celălalt e Josh Wiggens.: 

— Şeful securităţii lui King. De unde şty? 

— A fost în CIA. 

— Ce vorbeşti?! Oricum, l-au convins pe medicul legist că 
raportul e cel original şi că nu trebuie să lase să transpire 
ceva. Aşa că legistul a convins juriul să hotărască ceea ce 
era evident: Dicky Butler a murit în timp ce arunca în aer 
barajul, de unul singur. 

— Ce să transpire? 

— Chestii de securitate naţională - metodele de 
mvestigaţie. Securitatea la Fox Trot. Adversarii lui King. 
Tehnici secrete de laborator pe care băieţii de la FBI nu vor 
să le vadă în presă. Totul acoperit sub umbrela naţionale. 

— E ridicol. 

— De ce? E în natura guvernării să aibă secrete. Tu crezi 1 
că Vicky îi spune tot lui Scooter? Îi spune doar atât cit să 
aibă Clarion de partea ei. 

N-aveam chef să discut cu Tim despre Vicky. Înainte < 
venea la mine să-i dau sfaturi în ceea ce-o privea pe Vicky, j 
sfaturi de care era evident că nu mai avea nevoie. De fapt, 
prima oară a venit să-mi ceară binecuvântarea, pe care n- 
aveam nici un drept să i-o dau, şi pe care totuşi i-am dat-o, 
prostul de mine. 


— Ştiu ce vrei să spui, am zis, dar mi se pare o conspirație: 
cam riscată pentru câteva secrete, acolo. 

— Conspiraţie nu e cuvântul cel mai potrivit. A fost la; nivel 
informai. Ce ştii despre trecutul medicului legist? 

Ştiam că înainte să se retragă, de tânăr, în plăcuta 
sinecură | de la Plainfield - reşedinţa de vară a familiei lui 
de multă vreme - fusese un patologist strălucit la Boston. 
Tim mi-a explicat că asta însemna legături cu Harvard-ul şi 
cu tot soiul 1 de instituţii finanţate de la buget. 

— Gândcşte-te la el ca la un om de încredere. Foarte conf 
servator, cum a fost mereu familia Wills şi cum a devenit f 
Henry King. 

— Şi ce mama dracului caută în Plainfield la vârsta lui? 

— Dar tu ce cauţi în Newbury la vârsta ta? 

I-am aruncat lui Tim o privire aprigă. 

— Ştii că n-am încotro. ! 

— Ira zice că nu-i adevărat. Nu vrei să pleci? 

— Wall Street a devenit o societate de asistenţă mutuală. E 
un joc de copii. 

— Fac foarte multe pentru economie. 

Securităţii 

__ Ai dreptate. Iar noi nu tăceam altceva decât să trecem 
din mână-n mână. Acum, domnul Butler... 

— De-aia mă mir că nu mai vrei să li te alături. 
Construiesc, ţjită-te cum finanţează noua tehnologie. 

__Nu sunt mai buni decât am fost noi, Tim. Trăiesc din câşti 
(ruri rapide. Aşa că, dacă afacerea ta nu e înaltă tehnologie, 
trebuie să faci ceva să le sară-n Ochi, să-i atragi, de 
exemplu să dai afară jumătate din forţa de muncă, să 
angajezi muncitori temporari, s-o laşi mai uşor cu 
asigurările medicale şi să-ţi muţi fabricile peste hotare 
pentru ca ei să poată pretinde că tu ai cincisprezece 
procente profit. 

— Mi se pare că ai păstrat legătura. 

E-adevărat că mă ţineam la curent cu lumea finanţelor 
care, în ciuda faptului că o cunoşteam suficient cât să nu mă 


orbească, încă mă fascina. Tim nu-mi pusese nici o 
întrebare pe care să nu mi-o fi pus eu singur înainte. Dar nu 
voiam să-mi manifest îndoielile în public. 

— Ştii senzaţia aia când după înot te-ai uscat şi nu mai ai 
chef să te uzi? L-am întrebat. 

— Ţi-e frică să te întorci? 

— Dinozaurii nu se tem. Ei migrează. Am fost al naibii de 
norocos să am un loc unde să migrez. Vrei“ă ne întoarcem 
acum la domnul Butler şi să ne întrebăm de ce băieţii 
conservatori se amestecă într-o ceartă locală care, 
întâmplător, s-a dovedit fatală? 

Înainte ca Timp să apuce să vorbească, răspunsul mi-a 
venit dintr-o dată. 

— Stai puţin. Henry King mai lucrează încă pentru 
guvern? 

Ar fi trebuii să mă prind mai devreme. 

Diplomaţii au fost întotdeauna spioni. Trăiesc în cortul 
inamicului şi se integrează pentru a permite comunicarea. 
Încântătoarea Fiona şi soţul ei domiciliază în Washington, 
DC, pentru a comunica intenţiile britanicilor şi în acelaşi 
timp observă şi raportează. Dacă cineva se îndoieşte, să 
citească scrisorile trimise acasă de M. Paleologuc, 
ambasadorul francez la curtea ţarului în timpul revoluţiei 
ruse (teza mea susţinută cu succes, care a mai îndulcit 
aproape fatalul eşec la fizică şi care m-a trimis direct în 
ghearele amiralului, pe atunci căpitan, de la direcţia de 
contrainformaţii a armatei). 

Henry King, a cărui cădere mult mediatizată şi izgonire 
din guvern se presupune că l-a făcut să se mulţumească cu 
poziţia de diplomat free-lance, consilier particular pe lângă 
corporaţii-titan şi înalţi funcţionari de stat, ar fi un spion 
intern neplăcut de eficient. 

Ce-ar fi dacă în tot acest timp cât clienţii lui au avut 
încredere în el ca reprezentant diplomatic privat, Henry 
Kio? Ortat totul Consiliului Naţional de Securitate sau CIA 3 
"mai Ştiu eu cărui organism de care n-a auzit nimeni? Aşa 


“nr eXpiica răspunsul imediat al elicopterelor, al agenţilor 
s, ” jj emisarul din partea amiralului şi cunoştinţele în 
avans le Juliei Devlin despre rezultatul investigaţiilor. 
Precum şi frica lor de un atentat la adresa lui. Henry King 
îşi ieşise practic din minţiE posibil să se fi gândit la 
„trădare”. 

— Şi Ira şi-a pus problema, a răspuns Tim. Tu crezi că da? 

_ Stai puţin, stai puţin. Dacă e aşa - dacă au vrut doar să 
se asigure că „spionul lor” nu e ţinta unui atac din partea 
unei naţiuni ostile sau a unui client călcat pe bătături - de 
ce s-au apucat să tulbure apele arestându-l pe domnul 
Butler? Erau liberi să plece acasă. Dicky e mort. Caz închis. 

Tim şi cu mine ne-am uitat o vreme pe fereastră la 
vârfurile copacilor. 

— Am uitat ceva. Trăim într-o democraţie. 

— Nu pricep. 

— O democraţie guvernată la nivel federal. Avem un 
guvern federal şi unul de stat. 

— Şi poliţie de stat. 

— Şi dacă FBI a dat-o-n bară? Dacă au omis să ia în barca 
lor şi poliţia statului Connecticut? Astfel, amica ta, 
termecătoarea detectiv-sergent a făcut ceea ce trebuie să 
facă un poliţist bun. A căutat în continuare suspecți. 

— Vrei să spui că trebuie să-i convingem pe agenţii 
federali ' să-i determine pe poliţişti să lase baltă investigația 
în plata Domnului? 

— Ira şi cu mine ne-am gândit la asta. Problema e că 
Poliţiştii au dus lucrurile mult prea departe. Una e să baţi 
Palma în pădure, în week-end, alta e să duci tratative cu o 
Organizaţie independentă, cum e poliţia de stat la două 
săptămâni după incident. Asta e ceea ce se chea 
conspirație. Pentru prima pagină a ziarelor. Nu, 
singur”j”H în care ne putem pune cu poliţia este să 
câştigăm procesul 1 

— Aşteaptă. Ce-ar fi să-i cerem lui Henry King plătească 
apărarea domnului Butler? 


— Să plătească pentru apărarea unui om acuzat că i]| 
distrus lacul? 

— Dacă teoria ta e bună, atunci King n-are decât de 
pierdut dacă-1 lasă pe Butler să ajungă în proces. 

Tim s-a gândit puţin, dar nu i-a plăcut. 

— Nu, e prea complicat. 

— Vrei să-l rog eu? Pot să i-o strecor Juliei Devlin şi s-o 
conving că e spre binele lui King. 

— Să văd ce zice Ira. Deocamdată, apucă-te de treabă. 
Găseşte un martor care l-a văzut pe domnul Butler după cc 
a mânat vacile lângă casa lui King şi înainte ca tu să-l vezi 
pe creastă. 

L-am găsit pe proprietarul balonului roşu pe care-l 
angajase King ca să arate musafirilor peisajul, dar omul 
fusese ocupat până peste cap cu manevrarea arzătorului 
pentru aer cald şi ca să-i ţină pe beţivi să nu cadă din 
nacelă, aşa că n-a observat nici o vită înţepenită în gardul 
lui King. 

Îşi amintea doar că era sus în momentul exploziei. Nefiind 
însă din Newbury, nu ştia numele pasagerilor. Am insistat să 
- mi-i descrie! Doi bărbaţi cu cravată şi două femei cu perle 
c tot ce-a fost în stare să spună. 

La magazinul universal l-am găsit pe un băiat de liceu 
extrem de muncitor, pe nume Todd Gierasch, strângând 
ceştile de pe mese la intrarea din faţă. Mi-am turnat o cafea 
şi i-a”1 spus: 

— Vreau să te întreb ceva când ai puţin timp. 

Na*! 

Imediat, domnule Abbott. Numai o secundă. '[odd era 
băiatul unui văcar, unul dintre acei copii care bani pentru 
colegiu luându-şi slujbe cu jumătate de Str'% în timpul 
şcolii şi cu normă întreagă în vacanțe. Aşa facuscm şi eu în 
liceu. Ca multor elevi, i se părea că anii trecuţi de mine pe 
Wall Street sunt o dovadă că, o dată diploma în mână, şansa 
o să le surâdă. Care-i treaba, domnule Abbott? 


— Ai fost la petrecerea domnului King, la parcarea 
maşinilor. 

1 s-a lungit faţa. 

— V-au zgâriat Fiat-ul? 

— Nu, nu. Fial-ul e bine, mulţumesc. 

— Of! M-aţi speriat. 1 

— Unde erai când a explodat barajul? 

— Ne-au dat tuturor Coca-Cola după ce toţi s-au dus să se 
uite. Stăteam sub un copac. S-a zguduit pământul. A fost ca 
un şut. Mamă, ce-a fost asta? 

— Aşa ceva. După aia toţi oamenii mari au început să ţipe. 

— Unde era balonul? 

— Sus. 

— Eşti sigur? Nu era la sol? , 

— Sigur. Eram întins pe iarbă, cu fata-n sus, mă uitam la 
el. 

— Parcă ziceai că erai sub un copac. 

— Când a explodat. După aia m-am mutat să mă uit la 
balon. 

— li vedeai pe cei din balon? 

— Nu. 

— Deloc? 

— Erau în coş, alârnau pe partea cealaltă. N-aveam cum 
să-i văd, domnule Abbott. 

— Voiam să-i întreb cum s-a văzut explozia de sus 

— Erau domnul şi doamna MackKay. 

— Ai zis că n-aveai cum să-i vezi. 

— I-am văzut când s-au urcat în coş. Înainte să se ridic. 

Pune o întrebare ajutătoare şi ai să primeşti răspunsul pe 
1 care-l meriţi. E valabil şi pentru presupuneri. Eu 
crezusem că 1 Scooter MackKay a tăcut frumoasa fotografie 
de pe prima i pagină a ziarului Clairon de săptămâna 
trecută urcându-se în 1 balon după explozie. 

Bun, perfect! Poate că vecinii mei de vizavi l-au văzut pe 
domnul Butler eliberând o vită dintr-un gard. Dar Scooter 
(şi Eleanor tocmai plecaseră în croazieră pentru o a doua 


lună de miere la bordul lui QE2. Aşa că am urcat în fugă 
treptele exterioare de lemn de la biroul lui Tim. 

— Pot să dau un telefon? 

— Da, dar scurt. Am întâlnire cu Vicky. 

Am format zero şi am încuviinţat din cap spre Tim, în timp 
ce spuneam în receptor: 

— O convorbire peste Ocean. 

— Peste Ocean? L-am auzit pe Tim ca un ecou. 

— Trebuie să vorbesc cu Scooter. 

— Dar e pe vapor. 

— De-aia am nevoie de centrală - o convorbire, vă rog,: cu 
domnul Scooter MackKay de pe QE2... Da, e pasager. 

— Cât costă? 

— Mă depăşeşte. 

— Nu e telefonul tău. 

Fără glumă. 

— Scooter... Nu, nu e nici o problemă. Nu ţi-a luat casa 
foc. Ziarul e bine. Rupert Murdoch a trecut pe-aici. 

— ] l-am vândut. Ascultă, Tim şi cu mine vrem să te 
întrebăm ceva: despre explozie... Poftim? Bine, îi spun - 
Tim, erau în Scooter. Fii atent, când erai în balon. Când ai 
făcut jacu” ziam acoperit receptorul cu palma. Vrea heau 
şampanie şi mănâncă caviar. Sunt beţi criţă. Săştimca 9 v.: 

* 


_ Trebuie s-o duc şi eu pe Vicky în croaziera, spuse Tim- 

— Scooter, ascultă. Înainte de explozie. Ştii, înainte să -ară 
barajul în aer? L-ai văzut pe domnul Butler la fermă... La 
fermă, când erai în balon... Nu l-ai văzut? Bine, bine. Aha 
combina roşie... Aha... Bine, mă bucur c-am stat de vorbă. 
Pup-o pe Eleanor. 

Am închis. 

__ Au văzut tractorul lângă gard. Dar nu l-au văzut pe 
Butler. 

— La dracu'. 

— Măcar sugerează că era acolo, sus. 

— Nu. Tractorul lui era acolo, sus. 


— Sugerează că s-a dat jos din tractor să elibereze vaca, 
aşa cum ne-a spus. Sunt copaci pe lângă gard. Eleanor şi 
Scooter nu l-or ti văzut pentru că era sub un copac. 

— Dacă bunica ar avea roate, ar fi un Cadillac. N-avem 
martori. 

— Ghici cine l-a mai sunat pe Scooter astăzi. 

— Pe vas? 

— Detectivul Marian Boyce. De la Poliţia statului 
Connecticut. 

— De ce? 

— Ca să-i distrugă alibiul domnului Butler. Am trecut pe la 
Fox Trot. 

La poartă, un paznic cu buzele strânse şi cu aspect foarte 
Prolesionist mi-a spus că din câte ştie el Albert şi Dennis 
Chevalley şi-au terminat ziua de lucru şi s-au dus acasă. 

— Mă numesc Ben Abbott. Ă rog să telefonaţi şi <, -11 
spuneţi Juliei Devlin că sunt aici. 

În timp ce Tim şi Ira fac planul, să nu pierd vremea şi S|] 
atrag atenţia lui King asupra poliţelor lui Butler. 

— E plecată. 

— Şi domnul King? 

— Au plecat împreună. 

Am coborât muntele şi am tăiat-o spre Frenchtown. 1” 
lizieră se vedea un deal punctat din loc în loc cu rulote. 
Unele atât de vechi încât erau acoperite cu iederă. Altele 
erau mai noi şi mai spaţioase. Am bătut în uşa uneia de 
două ori mai lată decât era normal, care aparţinea Laurei 
Chevalley, mama lui Albert şi Dennis. 

Băieţii, aşa cum le spunea Laura pe un ton îngrijorat, i-au 
spus că nu vin la masă pentru că lucrează târziu. Adică am 
să-i găsesc la White Birch, mi-am zis eu. Laura, rotundă, cu 
faţa roşie şi răbdătoare, a insistat să-mi facă un nes. A vrut 
să ştie când am văzut-o ultima oară pe mama. l-am spus că 
am trecut pe la fermă cu o săptămână în urmă şi că mama 
era mai fericită ca niciodată că a plecat de pe Main Street. 
Exact ceea ce vară-mea Laura voia să audă, pentru că nici 


un Chevalley, fie el bărbat sau femeie, nu poate crede că o 
persoană poate fi fericită pe Main Street. 

Livingul Laurei era aranjat cu mobilă tapiţată cu catifea şi 
lămpi de ceramică pe care mama ei le cumpărase cu bani 
obţinuţi pe cupoanele de ţigări Raleigh, ca şi din vânzarea a 
miliarde de mărunţişuri. 

— N-aveai cum acum o săptămână, mi-a strigat din 
bucătărie. Am trecut pe la ea după liturghie şi mi-a zis că 
nu te-a văzut de secole. 

— Atunci am fost acum două săptămâni. - 

— Trebuie să se simtă singură acolo, la fermă. 

Zice că îi place să fie singură. 

De fapt, retragerea mamei la fermă după moartea tatălui a 
făcut să-mi pun problema dacă nu cumva am fucli n*. 

Tenit o tendinţă de lup singuratic care mă va aduce în 

O că vorbesc singur, ca veteranul care venise să-l vadă pe 
„târţ domnulButler. 

_ Băieţii mă tot ameninţă că se mută într-o casă a lor. Nju 
ştiu ce-am să mă fac fără ei. 

Am aruncat o privire furişă la măsuţele ei, lăzi de lemn 
îmbrăcate în stotă, şi am descifrat inscripţia cu litere roşii, 
strălucitoare: Explozibili Dupont, Gelatină specială, Putere 
60%. 

— Mama ta nu întinereşte, am auzit-o. 

E adevărat. Dar pe măsură ce îmbătrâneşte descoperă din 
ce în ce mai multe legături între încarcerarea mea şi 
moartea tatei. Prima oară când a atins subiectul - ca să mă 
încerce, în felul ei caracteristic - am înlemnit. Apoi am tot 
discutat subiectul. In repetate rânduri. Nimic n-a făcut-o 
însă să-şi scoată ideea din cap. 

Laura a intrat în living cu tava cu nes. 

— Ar trebui să treci mai des pe la ea, Ben. 

— Laura, mă crede vinovat de moarteajatei. 

— Nu-i adevărat. 

— Crede că l-am omorât atunci când am intrat la puşcărie. 

— Dar se consideră vinovată pentru că ai făcut puşcărie. 


— Ea? 

— Da, pentru că ţi-a dat sânge Chevalley. Laura a izbucnit 
într-un râs care a răsunat mai mult înţelept decât amar. Ca 
şi când niciunul dintre oamenii de vază ai familiei Abbott n- 
ar Putea să comită un delict. 

Am plecat, cu promisiunea că am să trec pe la fermă cât 
decurând. 

În faţă la White Birch, parcat mândru printre Harl”. 
Hărtănite şi maşini rablagite acoperite cu 
abţibildnr/camioneta neagră şi strălucitoare cu inscripţia 
Fox TrotnJl uşi. Înăuntru, Dennis şi Albert se scăldau fericiţi 
în ba” j Dădeau derbăut oricui li se părea cât de cât 
cunoscut. 

— Hei, Ben, strigă Albert, considerabil mai tare decât 
Butch Hancock din tonomat. la şi bea. 

— Ia te uită, ştii cum mă cheamă. 

— Ei, du-te-ncolo. Nu suntem în timpul serviciului. Ştj” 
cine eşti. Aşa-i, Dennis? 

— Ce vrea să bea? Urlă Dennis. El era şi mai beat. Şi avea 
figura în ultimul hal, zgâriată şi plină de vânătăi bătând în 
galben deschis. 

— Ce-ai păţit? 

— Nimic. Ce bei? 

— Bere, am spus. Marele Greg mi-a aruncat o bere Bud, 
fără pahar. 

— Am veşti bune despre Dicky Butler, m-a anunţat Albert 
cu un rânjet agresiv. 

Dennis chicoti, un zgomot care m-a dus cu gândul la 
DaNang noaptea. Am auzit că pompierii i-au găsit capul în 
districtul Fairfâeld. 

Mi-au pândit reacţiile. 

— Băieți! Am spus eu. 

S-au uitat la mine, zâmbind la unison. 

— Ce? 

Marele Greg s-a apropiat de prelungirea tejghelei unde 
ţinea ascunsă o bâtă de base-ball. Ţinea cârciuma White 


Birch cu mână de fier - măsură înţeleaptă când îţi oferi 
serviciile bandelor de motociclişti, iar taţii de familie din 
oraşul de provincie visează să-ţi tragă un glonţ în cap - şi 
avea un instinct minunat de a detecta scandalul înainte să 
înceapă. 

Băieți, a-m spus, vreau să vă întreb ceva. 

„Bine, ce? 

— Ceva despre bunul vostru prieten Dicky Butler. 

„Am auzit că s-a făcut fărâme, glumi Dennis. 

Destul - Glumiţele trăsneau mai degrabă a răzbunare 
decât a cruzime şi n-aveau pic de haz. 

_ Vorbesc de Dicky Butler. 

— Ăla care v-a luat la şuturi pe amândoi odată. 

Fraţii au lăsat capetele-n jos, sperând că n-a tras cu 
urechea niciunul dintre tovarăşii lor care se aţineau prin 
preajmă în aşteptarea a încă unui pahar gratis. Dennis, cu o 
expresie urâtă întipărită pe faţă, era mai mult furios decât 
îngrijorat. 

— Ai grijă, Ben! 

— De ce să am grijă, Dennis? 

— Oamenii nu trebuie să le ştie pe toate, înţelegi ce vreau 
să spun. 

— Omul e mort. Nu e de râs. 

— Omul a avut noroc că a murit. Dennis şi cu mine 
pregătisem nişte cozi de topor cu numele lui pe el. 

— L-aţi văzut? 

— Când? 

— Când a explodat barajul. 

— Vrei să spui dacă l-am văzut zburând? 

Albert pufni în râs. Dar mă urmărea îndeaproape, cu ochii 
lui mici şi întunecaţi. Adulmecând. Sau chiar mai mult. Nu 
eram sigur, dar bănuiam că Dennis nu era chiar atât de 
beat Pe cât părea. 

— Şi tatăl lui? 

— Ha? Le trecuse râsul la amândoi. 

— Pe taică-său l-aţi văzut? - - Când? 


— Când a explodat barajul. 

— Hei, Ben, n-avem voie să vorbim despre ce se-ntâmpk 

— Cum adică, ce se întâmplă? 

— Ştii tu. Sus la Fox-Trot. 

— Avem şi noi nişte slujbe, Ben. 

— Nu v-am văzut când am fost la petrecerea domnului 
King. Aţi avut zi liberă? 

— Nici vorbă. Munceam. 

— Aha, eraţi serviciul de protecţie? 

— Păi da cum! Întări Dennis. 

— Sub acoperire? 

— Aha! Chiar aşa. Sub acoperire. 

— M-am gândit eu când n-am dat cu ochii de voi. 

Albert strălucea de plăcere ca Hubert Humphrey în partea 
despre Vietnam a biografiei lui King. 

Dennis părea îngrijorat. 

— Unde? Am întrebat. 

— Cum adică? 

— Sub ce acoperire? 

Autăcut schimb de priviri. Dennis s-a întunecat şi mai tare. 
Albert s-a supărat. 

— Nu putem să-ţi zicem, Ben. Nu mai pune întrebări. 

— De ce nu? 

Încă un schimb de priviri. Îngrijorare? Ce mama dracului 
ascundeau? Dfennis a fost cel care a răspuns: 

— Am semnat o chestie. 

Banderola unui articol din Economist se ocupase odată de 
obsesia lui King de a-i obliga pe angajaţi să semneze 
angajamente de confidenţialitate. Lipsa de imaginaţie a 
reporterului îl împiedicase să le pună întrebări băieţilor 
care se ocupau cu dinamitarea rădăcinilor de copaci. 

— Aţi semnat o „chestie”? 

„ Mda. O hârtie. 

Cc scria în hârtia pe care aţi semnat-o? „Habar n-am. 
„Dennis? 


_ Ţi-am spus că n-avem voie să vorbim. „ Despre munca 
voastră? 

„ N-avem voie să vorbim. Despre nimic din ceea ce se 
întâmplă la Fox Trot. 

— Ce se-ntâmplă dacă sunteţi prinşi că aţi vorbit? Ne dă 
atără, a spus Dennis. 

— Cine v-a pus s-o semnaţi? 

— Domn'şoara Devlin. Ea e şefii". 

— Păi nu e Josh Wiggens şeful securităţii? 

— Ba da, da' ea e şefu-şef. 

— Omu' cu biciul, a întărit Dennis. 

— Şi domnul Wiggens e omu' cu biciul, a adăugat Albert, 
da' când apare ea, se gudură ca un câine bătrân. 

Deci aşa stau lucrurile. 

— Pariez că domnul King s-a supărat al dracului de tare pe 
voi pentru că l-aţi lăsat pe Dicky să ajungă la baraj. 

— Nu pe noi. A ţipat la domnul Wiggens. Şi la domn'şoara 
Devlin. Dar ţipase la el şi mai devreme, m-a lămurit Albert. 

— La petrecere? % 

— Înainte să vină oamenii. A strigat şi a urlat. 

— De ce? 

— Că s-a stricat aerul condiţionat. 

— Aerul condiţionat? Nu era o zi foarte caldă. Uşile erau 
deschise. 

Dennis a ridicat din umeri. Şi Albert a adăugat cu tristeţe: 

— Au urlat la noi. Lanţul de comandă. 

— Când efectuaţi serviciul de protecţie sub acoperire, 
Patrulaţi cu maşina? 

— Nu pot să-ţi spun, Ben. 

— Vreau să zic pe drumul din perimetrul cel nou 
înconjoară proprietatea chiar pe lângă gard. Mai puţin 
acolg I unde pădurea e mai deasă, între pământul lui Butler 
şi aţ iuj King. 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Păi nici n-aţi avea cum să mergeţi cu maşina în şuşui | 
apei prin pădure. Drumul e prea îngust. Şi v-ar trebui un 


tracf tor ca să urcați pe păşunea de sus. 

Nathan Hale n-a fost mai loial Revoluţiei americane decât 
este un puşti de douăzeci de ani din Frenchtown maşinii 
sale. I Dennis şi Albert au sărit în apărarea Chevrolet-ului. 
Am replicat: 

— Doar nu vreţi să spuneţi că urcați cu maşina până acolo 
unde terenul lui King se întâlneşte cu al lui Butler? 

— Să Fiu al dracului dacă nu, a spus Dennis. lar Albert s-a 
scăpat: 

— Am fost tot timpul. Acolo sus. Acolo am fost. Chestie 
care i-a atras din partea lui Dennis o cizmă drept I: în 
fluierul piciorului. 

Era timpul să mă prefac că ştiu câte ceva: 

— Domnul Butler v-a mulţumit? 

— Pentru ce? 

— Pentru că l-aţi ajutat să elibereze vaca înţepenită. În; 
gard. 

Fraţii s-au uitat lung, lung unul la altul. Într-un târziu a | 
vorbit Albert: 

— Nu l-am ajutat. 

— N-aţi dat o mână de ajutor unui fermier să-şi elibereze | 
animalul? 

De ce oare Butler nu-mi spusese că i-a văzut? 

— Tocmai ne pregăteam, a explicat Albert. Dar n-am t 
apucat, că vaca a scăpat singură. 

_La ce distanţă eraţi? 

Albert s-a gândit. Şi-a umezit buzele. 

— Ca la un sfert de milă. Eram acolo sus. Acolo am stat tot 
timpul- 

_ De unde ştii că era el, dacă era aşa de departe? 

— Ben, avem binocluri. 

— Binocluri de o mie de dolari. Trebuie să le predăm când 
mergem acasă. 

— Înseamnă că n-aţi vorbit cu el. 

__N-avem voie să vorbim cu domnul Butler. Dar adevăratul 
motiv pentru care n-aţi vorbit cu el este că nu eraţi destul 


de aproape. 

— N-am ti vorbit oricum, nu-i aşa, Dennis? Aşa e, a întărit 
Dennis cu ochii la mine. 

— Cât era ceasul? 

— Trei douăzeci şi şapte. 

— Exact? 

Barajul explodase pe la patru şi zece. Avea Butler timp să 
coboare şi să aprindă fitilul? La limită. 

— De unde ştiţi atât de exact cât era ceasul? 

— 'Ţinem o situaţie. Trebuie să scriem acolo tot ce vedem. 

— Avem un ceas la maşină, s-a fălit Albert. Chevrolet-ul 
negru era probabil prima maşină pe care o condusese 
vreodată care să n-aibă o gaură în bord în locul unde 
trebuia să fie ceasul. 

— La ce oră aţi ajuns acolo sus? Au răspuns sincopat. 

— La unsprezece, a spus Albert. 

— La prinz, a spus Dennis. 

— Cât era de fapt? 

— Unsprezece. 

— Doisprezece. 

— Unsprezece, s-a răţoit Albert la Dennis. Eu am Sc -m Tu 
erai la volan. Ştiu că am scris unsprezece. 

I-am întrebat dacă au arătat raportul celor de la p>oliti 
Albert mi-a explicat că îl predau în fiecare seară, o dată 1 
binoclul. * 

— Ce-au zis poliţiştii când le-aţi spus că l-aţi văzut pţ 1 
domnul Butler eliberând vaca? 

— Lu' aia nu i-am spus nimic. 

— Aia? 

— Sergenta aia îmbrăcată nasol, cu fundul mare. A venit 
ieri la noi, iarăşi, să ne întrebe toate tâmpeniile astea. 

— Ieri? 

— Tot nu ne lăsa-n pace. Albert zice că-i place de noi. 1 
Sunt femei care se-aprind după fraţi. 

— Când îţi zic că aşteaptă să i-o punem! A spus Albert.! fi 


— Nu uitaţi că poartă armă, Albert. De ce nu i-aţi spus că l- 
aţi văzut pe domnul Butler? 

— 'Ţi-am zis. Am primit ordin să ne ţinem fleanca. 

— Dar mie mi-aţi spus. 

— Tu eşti vărul nostru. Nimeni nu ne spune nouă să nu 
stăm de vorbă cu vărul nostru. Am dreptate, Albert? 

— Aşa e. 

Albert şi-a pus laba lată pe umărul meu şi m-a bătut cu 
căldură. Următoarea întrebare am pus-o vibrând: 

— Dicky era cu el? 

— N$, a zis Albert. 

— Era jos, la baraj, a spus Dennis. 

— L-ai văzut? 

— L-am auzit. 

— Ce-ai auzit? 

— Buum! A hohotit Dennis. 

Pe atâta ris, Albert a căzut de pe scaunul de la bar şia tcu 
un zgomot care a oprit tonomatul. Dennis îi ţinea atC”u] 
zbierând. Mi-au venit în minte piciorul şi mâna IS*tionată a 
lui Dicky şi am vrut să pun mâna pe un scaun. Chiar atunci 
însă, Gwen Jervis a împins uşa trăgând-o după eapefiică-sa, 
Josic. 

Toţi bărbaţii din local s-au îndreptat de spinare. Josie 
venise acasă în permisie, plinuţă şi arătoasă în uniforma 
apretată de armată. Avea ochelari şi un zâmbet speriat de 
adolescentă care nu vrea ca lumea să se uite la ea. De fapt, 
slabe şanse cu maică-sa în apropiere. 

Gwen Jervis era o roşcată cu un chip colţuros. Picioarele ei 
lungi meritau din plin blugii mulaţi. Sânii plini făceau 
minuni cu hanoracul lălâu de pe ea. Uneori arăta 
misterioasă, alteori întunecată sau dură ca granitul, dar 
astăzi arbora un zâmbet triumfător. La cum o ştiam pe 
Gwen, purta un maiou efastic strâns pe corp pe sub 
hanorac şi o folosise pe fiica ei din armată drept acoperire 
ca să poată fura din magazine. 


Tipii din local au salutat-o respectuos. Unul fnai gentil a 
dus chiar mâna la şapcă. Apoi un străin a ieşit de la toaletă, 
un derbedeu pe motocicletă din Bridgepoft'ân vizită la 
tovarăşii proaspăt ieşiţi din pârnaie. Ochii lui roşii a. u căzut 
pe Gwen şi a strigat un „Ce faci, păpuşă?” apreciativ, 
ducându-şi amândouă mâinile la şliţ. 

Bărbaţii Jervis, aplecaţi în jurul unei mese ca răpitorii de 
persoane ascunzând saci cu bucăţi ale trupului, au ridicat 
privirile. Prietenii străinului au sărit din toate părţile şi l-au 
luat de-acolo, avertizându-l pe şoptite: 

— Alde Jervis... E fata bătrânului Herman. Nu e de tine. 
Clanul Jervis din Newbury trăieşte în rulote, adânc în 
Pădure. Dacă aplici clanului eticheta „criminali”, nu sunt 
mai fnult de cinci procente care să fie judecaţi pe nedrept. 
Fură maşini, jefuiesc tiruri, fac comerţ angro cu droguri şi 
arn” furate cot la cot cu verii lor canadieni. 

Tatăl lui Gwen, bătrânul Herman - un criminal feroC 
(extrem de inteligent, care dacă ar fi avut ceva relaţii ar f 
tăcut carieră în drept sau finanţe - era liderul emerit a 
clanului. Fratele ei, Bill, un asasin cu mai multe victime, dar 
cu un avocat excelent, preluase conducerea operaţiunilor 
zilnice şi se dovedise destul de bun la asta. 

Arareori, câte un copil scapă. Gwen era să reuşească Era 
să termine liceul, în ciuda bigotismului micului oraş de 
provincie şi a rezistenţei familiei. Oamenii cumsecade din 
Newbury îi dispreţuiau pe alde Jervis la fel de vehement 
cum urăşte clasa mijlocie de la oraş pe cei de la periferie, 
iar clanul Jervis privea sistemul educaţional ca pe un 
complot guvernamental de tâmpire a copiilor. 

Fiului ei nu i s-a oferit nici o şansă: era deja implicat în 
transportul unor încărcături pe care poliţia murea de poftă 
să le inspecteze. Dar Josie, tânăra de optsprezece ani, 
înflorea în armată. 

M-am apropiat de Gwen şi m-am aplecat s-o sărut pe 
obraz. A întors capul astfel încât m-a sărutat direct pe gură. 
Buzele îi ardeau, expresia ei era deopotrivă erotică şi 


batjocoritoare. (Subtilitate care speram să fie apreciată de 
bărbaţii Jervij” care mă urmăreau acum pe mine, să vadă 
dacă merit să fiu sfârtecat în pauza de ţigară.) Gwen ştia să 
lâe ironică, mai ales la adresa pretențiilor de pe Main 
Street. * 

— Benjamin Abbott al III-lea, m-a provocat ca cu o voce 
joasă şi răguşită, anume tăcută pentru bar. La White Birch. 

— Bună, Gwen. Salut, Josie. Cum se poartă cu tine în 
armată? 

Josie a lăsat capul în jos. Arăta teribil de nefericită. 

_ Fac cinste cu o bere. 

— Cu mare plăcere, a spus Gwen. Scumpo, vrei o bere? 

Josie a murmurat ceva din care s-a înţeles că nu-i e sete. 

Cvven a ridicat ochii în tavan şi mi-am dat seama că am 
picat ste un soi de conflict mamă-fiică. La bar sau la masă? 

— La masă, a spus Josie, uitându-se speriată la Albert şi la 
Dennis, care se clătinau pe scaune întocmai ca fazele 
iniţiale ale unei avalanşe. Tonomatul îşi revenise şi din el se 
auzea tuiiând Hooty. Erau câteva mese libere. Josie a făcut 
semn spre una aşezată în colţul cel mai îndepărtat de alde 
Jervis. Am urmat-o alături de Gwen. 

— E-n regulă cu ca? 

— Nu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Habar n-am. Am dus-o la cumpărături. Credeam că o să 
se înveselească. Oftează tot timpul ca o afurisită de 
adolescentă. 

— Este adolescentă. 

— Este absolventă de liceu şi caporal în armata Statelor 
Unite, a spus Gwen cu o mândrie imensă. 

— Cum a fost la cumpărături? Poate că Josie s-a necăjit că 
ai folosit-o drept acoperire. 

— Miroase. Mi-a băgat dosul palmei sub nas. 

— Opium? 

— Otravă. 

I - i se potriveşte. H' - Taci din gură, Ben Abbott. 


Am luat berile pentru Gwen şi pentru mine şi o cutie de 
Diet Pepsi pentru Josie, care mă privea pe furiş cum bat 
câmpii cu mama ei. Dintr-o dată mi-am adus aminte unde 
am văzut-o ultima oară. 

Am încercat să-i prind privirea. S-a uitat în altă parte. 

Gwen a continuat să trăncănească. Bătrânul Hcrman, m 
informat ea, are un genunchi umtlat de artrită, care s-a 
acuţi”t stând toată noaptea în pădure la braconaj. Frate- 
său Pete bea ca un peşte. Frate-său Bill, noul şef al clanului, 
era plecat îi Canada. Gwen a trecut destul de repede peste 
motivul călătoriei şi nu puteam decât să simpatizez cu 
vecinii noştri din nord. 

După câteva încercări eşuate de a o atrage pe Josie în 
conversaţie, Gwen s-a ridicat să se ducă la toaletă, tăind-o 
drept printre băutorii de la bar, urmată de râsete şi de 
priviri admirative discrete. 

Josie a rămas la fel de liniştită şi tăcută ca un sfinx. 

— Mi s-a părut că te văd la capela funerară, i-am spus. 

— Poftim? Arăta speriată. 

— Am spus că mi s-a părut că te văd la capela funerară. La 
priveghiul lui Dicky. 

O văzusem la marginea unei mici gloate de curioşi, 
uitându-se la coşciugul sigilat pe care domnul Butler 
dăduse o grămadă de bani pe care nu şi-i putea permite. 
Oamenii s-ar aduna şi pe trotuarul sfărâmat din faţa lui 
Empire State Building, să se holbeze la cadavrul lui King 
Kong. 

— Nu-ţi face griji, am asigurat-o. Nu spun nimănui. 

— Dicky mi-a spus că ai fost bun cu el, mi-a şoptit. 

— Poftim? 

Josie s-a uitat înspre bar. Maică-sa cu capul lăsat pe spate, 
râdca cu Marele Greg. 

— Dicky Butler. Mi-a spus că ai fost bun cu el. 

— N-am ştiut că vă cunoşteaţi. 

— A fost prietenul meu. 

— N-am ştiut. 


— A fost singura persoană din oraşul ăsta împuţit care a 
vorbii frumos cu mine. 

Ce vrei să spui? Ca şi cum n-aş fi ştiut. Clarion al lui ter 
MackKay - arbitrul ordinii sociale din Newbury, care nea pe 
ce* din “ami'ia Jervis în rând cu pietrele şi cu broaştele 
râioase - nici măcar nu publicase anunţul armatei înd 'osie 
fusese avansată caporal. 

Lacrimi ţâşniră în spatele ochelarilor. 

__A fost bun cu mine. Aşa cum şituaifostbuncuel. 

__ Noi doi aveam ceva în comun. 

Dar Josie nu se gândise la închisoare. 

— Mi-a povestit despre urs. 

— O, Doamne, ursul. Doamne, era tare îngrijit. 

— Dicky spunea că ar fi trebuit să se ţină mai mult pe 
lângă tine. Zicea că n-ar fi intrat în atâtea belele. 

Am spus ceva banal. 

Dicky îi aruncase praf în ochi. Unchii lui Josie Jervis 
făcuseră puşcărie pentru omoruri. Dicky pentru brutalitate 
în stare pură. Un Jervis e în stare să-ţi crape ţeasta numai 
ca să-ţi fure maşina sau ca să-ţi aducă aminte să-ţi plăteşti 
datoriile. Dicky Butler era în stare să lovească un om numai 
pentru a-l vedea căzând. Faptul că această fată plinuţă, 
copilăroasă, care fusese în stare să se smulgă din ghearele 
clanului Jervis, se împrietenise cu el era îngrozitor. 

Ce dracu' puteam să-i mai spun acum? Să-şi facă un test 
de sânge? Ce altceva puteam să fac? Îi datoram fetei măcar 
atât. Şi următorului bărbat de care se va îndrăgosti. 

— Cât mai stai acasă? 

— Trebuie să fiu mâinc la raport. Înainte nu veneam acasă. 
Mi-am tot amânat permisiile. Aşa că, după ce l-am cunoscut 
Pe Dicky, am stat destul de mult pe-acasă. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

Obrajii i s-au înroşit ca para focului. 

— In noaptea dinainte. 

— Noaptea dinainte? 


— Înî. Dimineaţa. Adică l-am dus acasă cu dimineaţă ca să 
se culce - băuse toată noaptea. Aşa că i-atljspus, dormi 
puţin, vin să te iau mai târziu. Voia să mergem 1 un picnic. * 

— In dimineaţa aia voia să mergeţi la un picnic? 

— Nu fusese niciodată la un picnic. Nici eu n-am fOSt 
înainte să mă înrolez. Lia şcoală, când copiii mergeau, nu 
puteam să ajung în oraş. Autobuzul şcolii mă lua numai în 
zilele de şcoală şi oricum bunicul nu m-ar fi lăsat să merg. I- 
aril povestit lui Dicky că am fost la picnic cu nişte prieteni 
de la unitate. A zis că vrea să vadă şi elcum e. 

Eram foarte curios cum de un tip îşi invită prietena la 
picnic în aceeaşi zi în care plănuieşte să arunce în aer 
barajul lui Henry King. 

Acoperire? Alibi? Foarte bun alibi, cu condiţia să li pus un 
fitil foarte lent. 

— Unde aveaţi de gând „să mergeţi la picnic? 

— Lângă podul acoperit. E o stâncă în mijlocului râului 
când apa este mică. 

— Grozav loc de picnic. 

Nu o dată fusesem acolo cu sergentul Marian. O stâncă 
mare şi plată, la care ajungi din piatră-n piatră. De obicei 
nu e nimeni. Deşi ultima oară, când clubul de trăsuri din 
Newbury a venit galopând în caleştile lor antice şi în 
costume de epocă, le-am speriat caii. 

Podul acoperit era la mama dracului, astfel că, dacă Dicky 
plănuise să aibă un alibi, ar fi fost necesar un fitil neobişnuit 
de lent. 

— Josie, trebuie să-ţi spun ceva. 

— Vine mama. le rog să nu-i spui. Nu ştie nimic despre 
asta. 

| wen s-a strecurat lângă noi cu o sticlă proaspătă de 
Rud căpătată de la cineva. 

— Ce tot şuşotiţi acolo? 

_ Vorbeam despre Fort Bragg. Am avut prieteni buni acolo- 

_ Credeam c-ai fost m marina. 


— Sunt soldaţi buni la Bragg, dar n-am întâlnit niciunul în 
stare să umble pe a'pă. 

Josie şi-a reţinut un zâmbet şi s-a dus la toaletă. 

— Îţi mulţumesc că ai înveselit-o, a spus Gwen. 

— E un copil bun. 

— De ce nu vii niciodată pe la noi? 

M-am uitat la ea uşor surprins şi mai mult decât interesat. 

— Am avut mereu impresia că Buddy n-ar fi de acord. 

— Buddy e în împuţita aia de Indonezie. 

— E o invitaţie? 1 

Gwen a sorbit din sticlă şi m-a studiat cu atenţie. 

— Poate. 

— Mi se pare că vorbeşte berea din tine. 

— Atunci adu bere. 

Ar fi trebuit să fixez chiar atunci o întâlnire. Însă eram 
îngrijorat pentru că nu apucasem să-i spun lui Josie că 
Dicky avea SIDA. Şi mă întrebam dacă nu vorbise vinul roşu 
din Dicky când o invitase pe Josie la picnic în dimineaţa zilei 
în care a aruncat în aer barajul lui King. 

Josie s-a întors, s-a sprijinit în pumni de masă şi, cu o 
fermitate care pe mine m-a surprins, iar pe Gwen a uluit-o, 
a spus: 

— Mamă, lasă-ne singuri. Vreau să vorbesc ceva cu Ben. 

— Mai întâi, eu vreau să-ţi spun ceva, i-am spus. 

— Nu Dicky a făcut-o, a replicat ca. 

— Ce să facă? 

— Să dinamiteze barajul lui King. 

— Ela făcut-o. O să ajungem şi acolo. E vorba de ceva mult 
mai important. 

— Ce poate fi mai important? N-ai înţeles ce ţi-am spus? 

— Dicky a murit. Tu eşti în viaţă. E mult mai important ca 
tu să rămâi în viaţă. 

Josie a clătinat din cap şi mi-a zâmbit într-un fel misterios. 

— Ce e? Am întrebat-o. 

— Să ştii că n-am făcut-o. Crede-mă. 


Zâmbetul misterios o făcea să arate neaşteptat de 
feminină. Nu în genul sexy al maică-sii - deşi era şi 
sexualitate ci într-un fel ce deborda de înţelepciunea aceea 
cu care femeile se nasc, iar noi, bărbaţii, tot sperăm să 
ajungem la ea prin maturizare, în ciuda exemplelor 
prietenilor noştri mai vârstnici- 

— Te gândeşti la HIV, m-a ajutat ea. 

_ Ţi-a spus? 

_ Bineînţeles că mi-a spus. Afost prietenul meu. 

_Ţe-a protejat? 

_trebui să te îndoieşti de el, Ben. 

Ba bine că nu. În zilele lui bune, Dicky a fost un măgar e 
oist în cele rele, un sociopat. Şi cu toate că eu însumi m-am 
lăsat subjugat nu o dată de puterea oarbă a dragostei 
romantice, nu puteam să accept imaginea lui Josie despre 
Dickv Butler pe care-l cunoşteam din vremea când mama 
lui Josie era jumate adolescentă, jumate femeie voluptuoasă 
cu părul roşu lung. 

— N-am făcut-o cu adevărat, a repetat ea încet. 

Am vorbit îndelung. Mama ei ne privea iritată de la bar. 
Din când în când Josie a roşit. Din când în când a plâns. 
Avea optsprezece ani, un copil bucălat care s-a străduit 
toată” viaţa să supravieţuiască haosului din tabăra de 
rulote a clanului Jervis. El avusese mult peste treizeci de 
ani, mergea pe o sută. Prietenul meu, îi spunea ea. Cât de 
mulţii simţea lipsa. Dicky Butler îi ridicase ochelarii de pe 
nas, îi maşase urmele roşii şi îi spuses'e că e frumoasă. 
Pentru că elmă numise [prietenul lui, iar ea nu mai avea 
alţi prieteni în Newbuiy, mi-a povestit pe şleau şi în detaliu 
cum o învățase să facă sex fără riscuri. 

— Dicky avea un pamflet. Din puşcărie. Chicoti. lar eu îl 
aveam pe al meu din armată. 

Se distraseră făcând comparaţie. 

— Să nu spui nimănui. 

— Bineînţeles că nu. 

— Mai ales ei. 


— Asta e problema ta şi a mamei tale. 

Josie a aruncat o privire spre bar şi m-a anunţat pe un ton 
neutru: 

— E geloasă pentru că stau de vorbă cu tine. M-am uitat şi 
eu. 

— Ei bine, va trebui să se obişnuiască cu ideea că are fată 
sexy. 

— Nu Sunt sexy. Sunt grasă. 

— Am crezut că Dicky te vedea sexy. 

Un picior în gură bine intenţionat rămâne un picior în 
gură. 

— Nu-mi vine să cred că n-am să-l mai văd niciodată. l-am 
spus că îmi pare rău. 

— Spuneai că Dicky n-a aruncat în aer barajul lui King 

— N-avea cum. Era prea beat. 

Mi-am reţinut o remarcă de bun-simţ: având în vedere 
rezultatele, fusese într-adevăr beat criţă. 

— Poate că a avut timp să tragă un pui de somn? 

— Nu l-am dus acasă înainte de prinz. Era deja mai 
convingătoare. 

— Cât era de beat? Era în stare să meargă? 

— Se clătina. 

— Şi când l-ai văzut ultima oară, atunci când l-ai pus în 
pat? 

— Nu! Tatăl lui era acasă. Nu, l-am lăsat la poartă. Se opri 
ezitând. 

— Se ducea să se culce? Am întrebat-o. 

— Nu cred- 

— S-a dus în casă? 

— Nu, taică-său îl bătea mereu la cap din cauza băuturii. 
Dicky mi-a spus că se duce să se culce în pădure. Era o zi 
frumoasă. 'Ţi-aduci aminte? 

— Splendidă. 

— E un loc în josul apei unde îi plăcea să stea. Am mers 
împreună de câteva ori, când tatăl lui era plecat. Era 
frumosrăcoare şi umbră. 


Tvju erau insecte? Am întrebat-o eu cu gândul la mentul 
de care aveau nevoie pentru a face sex tară 

— Cam aşa ceva. Nu ne-arn dus să-i spunem, dar a văzut 
maşina maică-mii şi trebuie să fi ştiut ceva. 

— Aşadar, tu crezi că Dicky s-a dus să se culce în pădure. 

— Ultima oară când l-am văzut, asta voia să facă. 

— Dar, Josie... Ce crezi că a tăcut când s-a trezit? 

— Se clătina. Cu greu ar fi putut să coboare dealul. N-a 
avut timp să se trezească şi să facă ceea ce zic poliţiştii că a 
tăcut. 

Când beau prea mult, de obicei mă trezesc brusc după 
vreo două ore şi am chef de ducă şi de fapte mari. 
Bineînţeles că peste câteva ore implor moartea să vină mai 
repede. Dar la prima trezire sunt vioi şi cu mintea limpede. 
Destul de limpede ca să strecor o încărcătură din dinamita 
tatei sub barajul vecinului? Tot ce se poate, cu condiţia să 
am un aşa tată şi un aşa vecin. E posibil ca în asemenea 
circumstanţe ideea să mi se pară genială. 

— La ce te gândeşti? M-a întrebat Josia. 

Poate că ameninţarea morţii îl mai îmblânzise pe Dicky. 
Poate că toate regretele lui în privinţa lui taică-său 
pregăteau mari schimbări. Poate. 

— I-ai spus toate astea lui Moody? 

— Glumeşti. Îl ura de moarte pe Dicky. 

— Dar detectivilor? 

Josie m-a privit cu duritate. 

— Eii-am spus să plimbe ursul. Să nu-mi spună ea mie 
cum e cu responsabilităţile unui caporal în armata Statelor 
echipa1”1 riscuri, 

Unite. 

— Am crezut că nu ştie nimeni despre tine şi Dicky 

— Căţeaua m-a văzut în noaptea aia, la capela fune. 

Fată ocupată Marian! 

— Ce tc-a întrebat? 

— Câni l-am văzut pe Dicky ultima oară. Dacă mi-a ce are 
de gând să tacă. Chestii de genul ăsta. 


— Ce i-ai spus? 

— Nimic. Lăsând la o parte diploma de liceu şi tresele <W 
caporal, rămăsese o Jerv is. Tu ce crezi? M-a întrebat ea. 

— Îmi pare rău, dar cred că e foarte greu să nu accepţi 
faptul că s-a sinucis accidental în timp ce arunca în aer 
barajul 

— Nu înţelegi, mi-a spus. Am crezut că ai să înţelegi 
pentru că i-ai fost prieten. 

— Ce să înţeleg? 

— Că n-aiost el. 

Înţelegeam doar că toate pistele duceau la el. Şi era în 
stilul lui. Sau nu? 

Poate că mi se lăsaseră colţurile gurii. M-a întrebat: 

— Ce e? La ce te gândeşti? 

Prietena lui nu credea că ela tăcut-o. 

Tatăl lui nu credea că ela făcut-o. 

De fapt, într-un fel, nu era deloc în stilul lui Dicky. Nu era 
genul care să lovească pe furiş. Te-ar fi lovit în faţă, nu pe la 
spate. 

— Dacă nu ela tăcut-o, cum de a murit în explozie? 

— Poate că adormise acolo, şi nu în pădure. 

— Pe proprietatea lui King? 

— Poate că a înotat în lac. După care a ieşit, a adormit şi l- 
a surprins explozia. 

Numai că purta cizme, mi-am amintit eu. Şi mănuși. - 

— Să zicem că aşa a fost. Cine a aruncat barajul în aer'.1 

— Tatăl lui. 

— Tatăl lui? 

Clică clientul meu, a cărui inocenţă trebuie s-o dovedesc. 

„ De ce crezi asta? 

'cine altcineva? E la arest, nu-i aşa? Diferenţa dintre arest 
şi închisoare e că oamenii care arestaţi n-au fost 
condamnaţi încă. Era o distincţie fină, fn. Una pe care un 
copil din familia Jervis o poate aprecia. Şi '-“te acuzat 
pentru că l-ar fi ajutat pe Dicky. Conspiraţie, plus pentru 


complicitate la crimă, pentru că şi-ar fi omorât fiul din 
greşeală. 

__Nu 1-a ajutat pe Dicky. A făcut-o cu mâna lui. Cine 
altcineva ar fi tăcut-o? Îl ura pe domnul King. 

— Domnul Butler spune că nu ela tăcut-o. 

Şi mai spunea ceva, că ştie sigur că nici Dicky n-a tăcut-o. 

Cineva a pus o monedă în tonomat. Josie s-a înlăcrimat din 
nou. 

— Melodia preferată a lui Dicky., A cântat şi ea cu vocea ei 
puternică de contralto, moştenită de la maică-sa: „Sunt 
vinovat de ceva ce sper ca tu să nu faci niciodată/pentru că 
nimic nu e mai trist decât să te pierzi în dragoste”. 

Când s-a terminat şi din tonomat a început să urle o 
melodie tipică pentru White Birch am întrebat-o: 

— Ţi-a spus Dicky ceva care l-ar putea implica pe tatăl lui? 

— Nu tocmai, a răspuns ea cu atenţie. Dar mi-a spus într- 
adevăr că îl urăşte de moarte pe Kirfg. 

— Ce-ai de gând să faci cu tot ceea ce ştii? 

— Nimic. 

— Nimic? 

— A fost un accident. Tatăl lui n-a vrut să-l omoare. Şi dac- 
a vrut, moartea lui Dicky e oricum o pedeapsă îngrozitoare. 

— Chiar crezi ce spui, Josie? Sau vrei doar să crezi? 

— Hei, puţin îmi pasă dacă Dicky a aruncat în aer barajul 
unui barosan împuţit. Şi categoric nu pot să-l învinovăţesc 
săracu' de taică-său pentru accident. Dicky e mort oriClJ * 

Obraji bucălaţi, ochelari şi uniformă militară călcatatoate 
acestea, Josie rămânea fiica lui Gwen Jervis. Rece L 
pătimaşă îq acelaşi timp. O mare prietenă sau un inamic 
terib”" 

De ce mi-ai spus toate astea? 

— Nu te-am căutat special. Mi-ai pus întrebări. Ai f0”| 
prietenul lui. Cu cine altcineva aş fi putut să vorbesc? 

— Ai fi putut să-i spui mamei tale. 

— De ce? 


— Ca să te linişteşti. N-o subestima. E unul dintre cei mai 
inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut. 

— E moartă după tine. 

— Poftim? 

— Am spus că mama e moartă după tine. 

Auzisem bine. 

— Mama ta şi cu mine ne cunoaştem de o viaţă, i-am 
răspuns ferm. Şi au fost momente când prietenia noastră a 
fost specială, când ne-am sprijinit unul pe altul. 

— Pentru că te culcai cu ea? 

— Poftim? 

Josie mi-a zâmbit neutru. 

— Ai auzit bine. 

Deşi, mulţumită lui Dicky Butler, ajunsesem la intimităţi cu 
micul soldat, mi-a venit greu să-i răspund. 

— Nu m-âm mai culcat cu mama ta de când aveam 
paisprezece ani. 

— Serios? 

— Serios, am spus, pierdut în amintirea unei nopţi fierbinţi 
de vară; o camionetă răcoroasă de şase locuri pe care Pink 
mi-o încredinţase zâmbind; o fată mai mare ca mine, 
sălbatică şi experimentată, m-a tras în întuneric, 
înfăşurându-şi coama roşcată în jurul gâtului meu, râzând 
de excitaţia mea şi bătându-şi Jppg spa'016” me'e” Lucru 
Pentru care am să-i fiu în veci rCCUnEram sigură că te-ai 
culcat cu ea. 

„pc unde ţi-a venit o asemenea idee? „j”cdiat după ce m- 
am înrolat, parcă înnebunise. S-a cat iar să se fardeze, şi-a 
lăsat părul lung ca o adolescentă. Am crezut că se culcă cu 
tine. 

__N-am avut norocul ăsta, am replicat, străduindu-mă să 
zâmbesc. 

— Îmi spui adevărul? Eu ţi-am spus adevărul, să ştii. Ţi-am 
spus lucruri pe care nu i le-am spus decât lui Dicky. 

— Ştiu. Mă simt flatat. Şi eu ţi-am spus adevarul. Eu nu 
mint. Şi dacă stai să te gândeşti, n-am nici un motiv să te 


mint.- 

— Se culca cu cineva şi nu era tata, pentru că el era plecat 
în Golf. 

Buddy Jervis - el şi Gwen erau veri destul de apropiaţi - 
era capabil să-şi uite adresa când pleca să monteze sonde 
de petrol. Mai ales dacă era vorba să trimită bani. Simpatia 
şi loialitatea mea se îndreptau spre Gwen. Cu toate astea, 
momentul mi s-a părut bun să fac pe unchiul. 

— Părinţii tăi sunt împreună de foarte mulţi ani. De mare 
ajutor am fost. Josie s-a pornit din nou pe plâns. 

— Speram să fie la fel cu Dicky. „ Am murmurat ceva 
inteligent în genul: 

— Te cred! 

— Sunt oameni care trăiesc ani de zile cu HIV. Sunt mult 
mai puţini imuni la dinamită. 

Gwen s-a întors la masă cu o sclipire periculoasă în ochi. 
Am anihilat-o spunându-i din privire că lucrurile stau mult 
niai bine cu Josie. 

M-am dus acasă şi am cules salată din grădina pe care 
Ploile din iulie mi-au umplut-o de buruieni. 

DaNang n-a vrut salată. I-am turnat câteva chile ] 
mâncare uscată în chiuveta pe care o foloseam în loc de fatf. 
Pentru câini şi i-am pus apă proaspătă. S-a uitat la min”S 
ochii umezi şi a scos un mârâit iritat. 

— Ce. Tot mârâi acolo? 

S-a uitat lung la mine. M-am uitat şi eu lung. Brusc! 
început să dea din coadă, simţind-o pe Alison în uşă. 

— Plânge, numârâie. 

— Mie mi se pare că mârâie. De ce plânge? 

— Îi place să-i pui pe biscuiţi o conservă de lebărvurşt 

— De când? 

— De vreo două zile. Eu am încercat. I-a plăcut. 

— Lebărvurştul nu se găseşte la conserve. 

S-a urcat pe masă şi a deschis uşa de la dulapul de sus. 

— Uite. 


— Ăsta nu e lebărvurşt. E pâte de fois gras. Rămăşiţele 
unui pachet plin trimis de prietena mea Rita, a cărei 
generozitate era întrecută numai de mobilitate. 

— Păi s-a cam terminat. Trebuie să mai cumperi. * înainte 
să apuc să-i dau hrană câinelui, a sunat telefonul. 

— Da! 

— Ben, Julia Devlin la telefon. Cu vocea ei obişnuită să dea 
ordine. 

— Bună. Ce mai faci? 

— Henry a auzit că ai trecut pe aici. Suna de parcă aş fi 
dat târcoale casei cu un lansator de grenade. 

— Eram în zonă. Am ceva de vorbit cu el. 

— Vino-ncoace. O mică petrecere la iarbă verde. Ordinele 
răcnite de comandanții de vas păreau şoapte în comparaţie 
cu invitaţia ei la masă. 

— Eu aduc salata. 

Îmi închipuiam că „o mică pclrecere la iarbă verde” la 
familia King înseamnă de fapt un grătar pentru treizeci de 
oameni. Dar era vorba într-adevăr de una mică - în familie: 
numai Henry King şi nevastă-sa, Josh Wiggens, pe jumătate 
treaz, şi lângă el Bertram Wills chicotind: „Foarte amuzant, 
Henry, foarte amuzant”. Şi bineînţeles Jenkins, repus în 
funcţie, îmbrăcat în alb, cu condimentele lajndemână 
pentru stăpânul casei, gătit cu şorţ şi cu bonetă de bucătar, 
prezidând lucrările unui grătar complicat. 

Arhitectul de la Fox Trot ar fi trebuit să întrebe un 
meteorolog încotro bate vântul. Sau poate nu l-a ascultat. 
Cei mai mulţi arhitecţi nu ascultă. De aceea oamenii cu 
scaun la cap care vor să construiască îi ţin sechestraţi în 
interior şi angajează peisagişti pentru exterior. Nu era 
cazul lui King şi venise vremea să plătească. 

Fumul îi îneca audiența flămândă şi se năpustea apoi în 
Casă, în loc s-o ocolească. Flăcările îi amenințau faţa. S-a 
văzut nevoit să se retragă de pe pavaj pe iarbă şi să se apwl 
prin spatele grătarului pentru a bâjbâi orbeşte după friptă 
în mod curios, toate astea nu păreau să-i diminueze plăcer” 


Până acum, nici un indiciu asupra raţiunii prezenţei rriejl 
aici. Dar Ce spectacol cât timp am aşteptat! O seară de var, 
perfectă. Două femei încântătoare, blonda doamnă King , 
pregătită parcă pentru filmare - soţia-trofeu din creştel 
până-n tălpi, şi Julia, însoţitoarea credincioasă a marelui om 
nepământesc de sexy îmbrăcată în bumbac negru. 

Ex-spionul Wiggens destul de treaz pentru a ne servi cu 
ironii ascuţite; ex-secretarul de stat Wills doldora de istorii 
spumoase petrecute la vârf pe care i le spunea doajnnei 
King sub pretextul că vrea să distreze grupul. Un Pinot Noir 
excelent, un pic mai rece decât temperatura de afară. Un 
apus de soare de vis. Hors d'oeuvres reci în timp ce la 
grătar ardeau focurile iadului. 

M-am aplecat spre doamna King şi am întrebat-o discret 
dacă soţul ei are nevoie de ajutor. Unii au, alţii refuză 
categoric. 

— Îi place să fie ajutat, mi-a şoptit ea aparent serioasă. Aşa 
îşi explică femeile de ce bărbaţilor le place să gătească în 
aer liber. Aşa că l-am lăsat pe majordom să-mi umple 
paharul, am cerut o sticlă pentru stropit din acelea care se 
folosesc pentru flori şi m-am prezentat la datorie, gata să- 
mi ajut gazda. M-a întâmpinat cu un zâmbet. 

— Vântul bate din direcţia greşită. 

— Aşa e de cele mai multe ori. 

— Dacă ar bate dintr-acolo - a arătat spre est -art: 
perfect. 

Ar şi ploua. Informaţie pe care am ţinut-o pentru mine. 

King îşi sacrifică părul de pe o mână pentru a picta o 
bucată uriaşă de carne de vițel cu un sos de culoare 
portocalieŞtiam al dracului de bine că n-ar fi vrut să audă 
că e momentul 

— Întoarcă. 

În loc de asta, s-a întors spre mine: 

__pentru ce m-ai căutat? 

Când vorbeai cu el era ca în faţa unui ecran de computer 
două documente deschise simultan: primul document era n 


tip simpafic care se “ucura de vârsta mijlocie aşa cum 
numai cCj înstăriți se pricep să o facă; documentul doi, 
slujbaşul perspicace care se trezeşte flămând după ce a 
înfulecat toată noaptea. 

Am apăsat pe „1”, pentru tipul simpatic: 

— Domnul Butler e la închisoarea din Plainfield. 

— Ştiu. Acuzat de conspirație pentru dinamitarea 
barajului meu şi pentru complicitate la crimă. 

— Mă gândeam că poate vrei să-l ajuţi să iasă. 

— Poftim? 

— Nu e vorba de conspirație. Dicky a făcut-o de unul 
singur. Şi s-a sinucis accidental. 

Nu m-a contrazis. A spus doar: 

— Cum aş putea să-l scot de-acolo, presupunând că aş 
vrea, ceea ce nu e cazul? 

— Ai putea să-i plăteşti apărarea. , 

— Să-i plătesc apărarea? Eu? La ce bun? 

— Cusiguranţă că vei atrage atenţia Curţii. Cel puţin 
judecătorul ar putea să micşoreze cauţiunea. 

— Nu e societatea mai în siguranţă cu el sub lacăt? 

— E un amărât de fermier care stă la închisoare şi-şi face 
griji pentru animale. 

— Vecinii lui au grijă de vaci. 

— Şi eu de câine. Dar vecinii au şi grija propriilor ferme. 
Dar nu asta e problema. Săracul n-ar fi trebuit să fie închis. 
L-am văzut astăzi. Starea lui s-a înrăutățit alarmant. 

— Poate ar fi mai bine să fie transferat la un 
spitaiLânchisoare. 

— Medicul psihiatru zice că e mai bine la arestul l0c | unde 
poate să primească vizite. Au trecut pe la elni 1 'ŞiC tţ| 
veterani. Medicul mai zice însă că într-o săptămână 
clachea” S dacătiu-l scoatem de acolo. 

— Uită-te acolo, vezi ce-au reuşit să facă din lacul meul) 
Am văzut o mulţime de maşini galbene uriaşe, închiriate cu 
zece dolari pe minut fiecare. 


— Nu „ei” au tăcut-o. Dicky e de vină. Şi a murit pentru 
asta. Sărmanul bătrân şi-a pierdut unicul copil. A suferit 
destul Ajută-mă să-l scot de-acolo. 

— Eşti nebun. 

— Ştiu că sună nebuneşte. Dar gândcşte-te altfel: vei li 
erou - omul bogat căruia îi pasă de soarta omului de rând. 

King mi-a aruncat o privire. Tipul simpatic de vârsta 
mijlocie s-a risipit ca fumul. 

— Nu sunt în campanie electorală, domnule Abbott. Mi 
doare-n cot de ceea ce crede despre mine omul de rând. 

— Vrei să fii citat ca martor într-un proces public? L-am 
întrebat pe diplomatul flămând. 

— Nu ţin neapărat, dar îmi voi face datoria de cetăţean. 

— Chiar vrei să ajungi în boxa martorilor şi să răspunzi la 
întrebările de detaliu ale lui Ira Roth despre cearta voastră 
asupra pământului? 

— Mă ameninţi? Pe faţă i se citea o expresie furioasă, 
urâta. 

Furios eram şi eu. Nu era drept ceea ce se petrecea.; 

— Nu am nevoie să te ameninţ. Îţi spun doar ce-o să se 
întâmple. 

— Şi ce-o să se întâmple? Se interesă el. 

Cu coada ochiului am văzut-o pe Julia Devlin cuprinsă h 
'nişte *n 06 SC Pre”“cea atenta ce sPunea de! 1L' ei şi lui 
Bert Wills. Josh Wiggens i-a remarcat doani'1” ” paharul şi 
i-a urmărit privirea către mine, cu rhii duriAbbott, te-am 
întrebat dacă mă ameninţi. Un reporter mi-a spus odată că 
a fost învăţat să înceapă cea mai grea întrebare. L-am 
întrebat pe King: oamenii cărora le dai raportul vor ca 
treburile tale să tic date pe faţă într-un proces public? 

Henry King a reuşit de minune să-şi ascundă surpriza. Se 
vedea că pierduse o groază de timp la masa de pocher. Şi, 
în fond, n-aveam de unde să ştiu cu siguranţă că teoria mea 
era corectă. Până când a încercat să se apere: 

— Clienţii mei sunt şi mai puţin impresionați de omul de 
rând decât mine. 


— Toţi? 

— Nu face pe naivul. Ai lăcut şi tu acelaşi lucru înainte să 
agi acasă cu coada-ntre picioare. Ai avut ochi pentru omul 
de pe stradă atunci când învârteai pe degete piaţa 
financiară? 

— Reprezentanţii lui au avut ochi pentru mine, am 
replicat. Le-a trebuit ceva vreme, dar s-au prins. Şi când au 
tăcut-o, n-au dovedit prea mult simţ al umorului în ceesS ce 
mă priveşte. Sau toleranţă. Să ai în vedere lucrul ăsta. 

— Da, dar tu ai comis păcatul capital, zâmbi King. I - Vrei 
să spui că m-am lăsat prins. 

— Mult mai rău. Ţi-ai pierdut încrederea în tine. Apărarea 
lui era impecabilă. Lovise drept la ţintă şi eram de-a dreptul 
uluit de ceea ce ştia despre mine. N-ai fi putut obţine 
asemenea dale din stenograma procesului meu. Şi cu atât 
mai puţin din ziare. 

— Dacă te laşi prins, mă îndoiesc că clienţii tăi îţi vor “teri 
şansa unui proces. Te vor distinge lovindu-te pe la spate. 

Îţi vor expune... Sfinte Sisoe, nu-mi pot găsi fuvintele 1, 
uuxuilv wufcv „wuuunl * - atât de melodramatic. 

Singurul cuvânt care-mi vine-n minte este „trădare” - . 
Suj” 

Pentru o clipă a părut gata să se ia după mine cu furcui] în 
schimB, trecu la contraatac. WjH 

— Am auzit că ai refuzat să depui mărturie. Era şansa ta. 

De ce n-ai vrut? 

— Am fost învăţat să nu torn. 

— În închisoare? 

— Nu, în liceu. 

— "Ţi-a ieşit vorba pe Wall Street că ai fost prea prost ca s-o 
înfunzi pe femeia care ţi-a făcut înscenarea. 

— Întotdeauna pic de fraier când e vorba de un chip 
frumos. 

— Ea conduce una dintre cele mai mari afaceri pe Wall 
Street şi tu te-ai înţepenit în Newbury. - 


— Iar tu ai pus-o pe Julia să-mi ia la puricat trecutul ca să 
vezi dacă găseşte ceva ce ai putea să foloseşti împotriva 
mea, în caz că nu încetez să-l ajut pe domnul Butler. 

King s-a făcut că nu aude. 

— Am mai auzit că acuzaţia a fost cam cârpită şi că dc fapt 
n-ai încălcat legea. 

— Am violat spiritul legii. Am primit ce-am meritat. 1 

— Mie mi se pare mai degrabă că te-ai înclinat în faţa 
destinului. 

Ira Roth a pus atitudinea mea pe seama educaţiei mele, 
influenţată în mare măsură de vorbăria puritană a mătuşii 
Connie. Nu mă aşteptam de la nimeni să înţeleagă uşurarea 
pe care am simţit-o când am recunoscut acuzaţia. În faţa 
mea. Şi pentru mine. 

— Am plătit îndeajuns, Henry. N-am rămas dator. N-am 
nimic de-ascuns. 

— Şi ce vrea să-nsemne asta? 

Adică n-ai să găseşti nimic împotriva mea. Sunt curat. 

„Sl puritatea asta a ta îţi dă dreptul să mă hărţuieşti? N- 
am spus că am de gând să te torn. N-am tăcut altceva - ti 
atrag atenţia că, pentru binele clienţilor tăi, ar fi de * tsă.] 
ajuţi pe domnul Butler să n-ajungă la proces. PrCtCAsta nu 
e o ameninţare? 

_ Vrei o ameninţare? Uite o ameninţare, ticălos arogant e 
eşti' găseşte o altă modalitate de a-i fura ferma domnului 
Butler. 

— Henry! Se auzi nevastă-sa. Se arde. 

— La dracu'! Uite ce-am făcut din cauza ta. 

Jenkins a venit în fugă. L-am luat sticla cu apă şi am stins 
flăcările cu grijă să nu dau scrum pe carne. 

Treaba asta m-a calmat. King părea şi el dispus s-o lase 
mai moale, iar gentlemanul din el şi-a manifestat 
încântarea: 

— Eşti fantastic! 

Bine-ai venit la ţară. 


Jenkins s-a apucat să frigă legumele - o treabă pe care şi 
cel mai aprig bucătar amator în aer liber o lasă pe seama 
altora. M-am dus cu King la baie, unde s-a spălat pe mâini 
Brccându-şi buricele degetelor cu o perie, iar eu mi-am 
tamponat faţa cu un prosop umed de hârtie” 

— Şi zici că sunt un ticălos arogant? 

— Îmi cer scuze. Nu se vorbeşte aşa cu o gazdă. 

— Crezi probabil că sunt şi vulgar. Şi crud. Că în casa mea 
e un lux ostentativ. 

— Casa ta chiar îmi place. 

— Bineînţeles că tu nu-ţi insulţi niciodată gazda. Dar o 
gmdeşti. Ştiu asta. Toţi ăştia de-alde tine sunt la fel. Toţi 
care nu ştiţi ce grozav e să nu acţionezi după reguli. Ţin 
minte că Preşedintele Nixon făcea focul toată vara în 
căminele de la Casa Albă, în vreme ce aparatele de aer 
condiţionat abia reuşeau să ţină temperatura la treizeci şi 
două de gradj Preşedintele îşi freca mâinile în faţa focului şi 
zicea: „Râdţj. Mine pentru că ţin focul aprins vara. Ce ştiu 
ei ce senzaţie când te trezeşti dimineaţa în mijlocul 
minunilor ăstora şjjă zici, am reuşit, dom'le. Am reuşit. Am 
plecat din rahat şi ujtel unde-am ajuns.” Asta da lecţie, 
Ben. Înainte mă simţeam prost f pentru că m-am ridicat din 
gunoi. Am luat lecţii de dicţic ca să vorbesc ca tine sau ca 
un lord englez. Am angajat profesori I care să mă înveţe 
bunele maniere la masă. Bani aruncaţi în | vânt. Nixon avea 
dreptate. Îmi place să fiu vulgar. 

Vorbise pe un ton amuzat. 

Am mâncat sub cerul liber, privind cum Venus se ridică pe 
cer, cald şi delicat ca friptura de vițel pe care Jenkins, în 1 
înţelepciunea lui, o marinase aşa de bine încât nici măcar 
doi f oameni ca noi n-am reuşit s-o uscăâm. 

— Julia, strigă King. 

Ea îl asculta pe Josh şi n-a auzit. 

— Julia! Ascultă comanda la mine! 

— Da, Henry? 

— Ben mi-a făcut o propunere absolut stranie. 


Acum eram iarăşi Ben, nu Abbott, semn că eram încă îni 
armistițiu. Totuşi, Julia. S-a uitat la mine îngrijorată. Ca şi 
Josh Wiggens, care mă privea cu o expresie pe care din 
când în | când o vedeam când mă priveam în oglindă. Să fie 
oare I îndrăgostit de Julia - sau obsedat de ea - şi curios 
dacă sunt | în competiţie? M-am uitat la King. Dacă paturile 
muzicalc ar ” fi atât de complicate, vai de cameristele de la 
Fox Trot. 

— Vrea ca eu să plătces; apărarea bătrânului fermier, îi 
spuse el Juliei. Tu ce zici? 

— O posibilă cale de a rezolva în sfârşit problema. 

— Vorbegşti serios? 

„Păi, da. Adică... King clătină din cap. 

— lisuse, Julia, sunt momente când nu ştiu ce să mai cred 
despre tine. 

Se apără cu tărie, dacă e să nu punem la socoteală mica 
ezitare din voce: 

__Nu e o idee aşa de rea, Henry. Cu condiţia ca Ben să-l 
convingă să-şi bage minţile în cap şi să nu ne mai deranjeze. 

— Mie-mi place ideea, Henry, întări Wills, iar doamna King 
încuviinţă viguros. 

— Poţi să faci asta, Ben? Să-1 convingi să mă lase-n pace? 

— Aş fi încântat să încerc. 

— În acelaşi timp, trebuie rezolvată şi problema cu 
arenda. 

— Cum adică, rezolvată? 

— Anulată, trânti Josh Wiggens., King se uită la Julia, 
căutând încuviinţare. Ea privi în farfurie, după care se uită 
la el încruntată: 

— În schimbul banilor pentru avocaţii lui. 

— Aşa mai vii de-acasă, o felicită King. Tu ce părere ai, 
Ben? Îi ofer cei mai buni avocaţi de pe lumea asta. 

M-am uitat la doamna King şi mi-am dat seama după 
expresia ei că are aceeaşi opinie despre oferta lui King ca şi 
mine. Se uită la Bert Wills. Diplomatul lăsă să-i cadă o mână 


de-a lungul corpului, dar nu catadicsi să ne ofere râsul lui 
cu ialcile-ncleştate. 

— N-o să meargă, i-am spus lui King. 

— De ce nu? Are de ales: să putrezească în închisoare sau 
să-mi dea înapoi pământul. 

— El nu vede lucrurile aşa. O să vă treziţi amândoi acolo 
de unde aţi plecat. 

— E ultima ofertă, Ben, mi-a spus el cu o privire rece, 
'mpărtăşită şi de Josh Wiggens. 

I-am răspuns la fel de rece. Oferta lor nu era de ajutor 
pentru sănătatea mintală a domnului Butler. 

— Va trebui să-ţi revizuieşti oferta. 

— Eu nu trebuie să fac nimic, mi-a amintit King. [u e]l cel 
care cere o favoare. 

Doamna King a aruncat o privire neobişnuit <) ,) 
poruncitoare spre Bert Wills, care şi-a luat inima în dinţi şi ] 
zis: 

— E posibil, Henry, ca Ben să ne facă la rândul lui o 
favoare. Ar fi minunat să terminăm cu toate astea. 

— Nu te da bătut, Henry! Interveni Josh Wiggens. Butler e 
o ameninţare. Dacă-i plăteşti cauţiunea, îi dai apă la moară 

— S-a născut pe pământul ăsta, am spus eu. 

— Asta nu-i dă dreptul să-l chinuic pe Henry King. 

Şi cu asta conversaţia s-a terminat. Am trecut la salată şi 
la brânză. Am refuzat cafeaua şi i-am mulţumit doamnei 
King pentru masa excelentă. 

— Te conduc, mi-a spus Julia Devlin. 

O dată rămaşi singuri, m-a întrebat: 

— Nu te supăra, dar de ce ţii atât de mult la domnul 
Butler? 

— Voi doi m-aţi implicat în afacerea asta în martie trecut. 
Ştiu că e un tip dificil, dar, în acelaşi timp, aţi abuzat de el. 
Acum încerc să-mi ţin promisiunea pe care am făcut-o 
prosteşte că n-ajn să-l las s-ajungă la închisoare. 

— Cum te plăteşte? 


— 'Ţi-am spus că nu mă plăteşte. Ceea ce, pentru o vreme, 
nu mă deranjează. Dar dacă se ajunge la proces, e mai mult 
decât poate face Tim Hali pe gratis. Aşa că avem nevoie de 
ajutor. Am spus adineauri: dacă Henry King îl ajută pe 
Butler, probabil că procurorul o să forţeze poliţia să 
renunţe la acuzaţie. 

__pare un aranjament uşor. 

R Aranjament la nivel local, spre deosebire de ”“jientele la 
mvel naţional. 

_ Ce vrei sa spui? 

_ Vreau să spun că, aşa cum oamenii voştri s-au bazat 
edicul legist să aranjeze treburile, noi ne străduim să-l 
“jjyingem pe procuror că poliţia statului Connecticut îşi te 
cheltui banii şi timpul mai bine decât hăituind un sărman 
eteran de război care nu vrea decât să ţie lăsat în pace. 

— Henry îi vrea ferma. 

_ L-am avertizat deja pe Henry că, dacă vrea să-i fure 
ferma, să găsească un alt mijloc de a o face. 

Partea proastă e că nici măcar nu s-a obosit să nege 
acuzaţia. A spus doar atât: 

— E sincer când afirmă că vrea să-i cumpere o altă fgrmă 
domnului Butler. Am auzit că ar fi una pe Merry Mountain. 
— Ea clubului Merry River Glen Sky. Vechi familii WASP 
care la început schiau pe schiuri de lemn şi foloseau un lift 

cu aburi. N-or să vândă în veci. Şi nici Butler. 

— Îmi pare rău de domnul Butler, a spus Julia. Am să fac 
ce pot să-l ajut. 

Am rămas surprins. Şi recunoscătqjRecunoscător pentru 
că într-adevăr King era cheia către eliberarea domnului 
Butler. Surprins, pentru că Julia a fost prima fisură în 
monolitul care era King Incorporated. (Opinia doamnei 
King nu conta, iar Bert Wills făcuse o tentativă de opoziţie 
numai de dragul ei.) 

— Eşti curajoasă. 

Julia ridică din umeri. 


— Să-1 protejez pe Henry de el însuşi e una dintre 
sarcinile mele. Să văd ce pot face. Mi-a întins mâna. Mi-a 
părut bine să le văd, Ben. Îmi pare rău că n-a ieşit mai bine. 
Pot să te întreb ceva? 

— Ce? 

— Poate sunt deplasat, dar de ce-i permiţi să te traie. 1 
aşa? 

— Eşti' deplasat, mi-a spus cu răceală. 

— Lartă-mă. Cred că meriţi mai mult. Şi-a încrucişat 
braţele pe sub sâni. 

— Da? Şi de ce crezi asta? 

De data asta chiar că mă băgasem unde nu-mi fierbea 
oala. 

— OK. Nimeni nu merită să fie ţinut în şuturi de şeful lui 
Nu văd cum te-ai putea apăra. 

— Mda. Ei bine, poate că mie nu mi se pare cine ştie ce. E 
bine? 

— OK... Mulţumesc pentru cină. Şi pentru ajutor. 

— Cu plăcere. A deschis uşa şi a ieşit în întuneric. Hei, 
Ben! 

— Ce c? M-am întors şi am văzut-o cum se străduieşte sâ 
zâmbească. Am aşteptat. Se uita fix la întunericul din 
spatele meu. 

— Ce e? Am întrebat-o apropiindu-mă de ea. 

— Pot să te invit la o bere la Drover? 

— Ar fi grozav. Cu mare plăcere. 

— Păi, e-rvregulă. 

— Şi camera de oaspeţi te aşteaptă. 

— Sigur. Mulţumesc, oricum... dar ştii şi tu. 

— Trebuie să te previn că DaNang s-ar putea să se 
cuibărească lângă tine. 

— Cine c DaNang? 

— Câinele domnului Butler. 

— Nici o problemă. Îmi plac câinii. 

Am dus maşină gândindu-mă de unde să închiriez „costum 
de câine. 


Maşina era 'n caPatu' Parc3ni ŞI am văzut o umbră nindu- 
se spre ea. Josh Wiggens, agitând cuburile de gheaţă din 
pahar. 

— Hai să mergem în birou. Să bem ceva. 

]s [u voiam să beau ceva. Voiam în schimb să ştiu de ce e 
atât de pornit împotriva domnului King. 

Am străbătut aleea luminată înspre casa lui Zarega şi am 
intrat pe o uşă laterală într-un studio cu lambriuri pe care îl 
amenajase ca birou. Avea un telefon cu opt linii, un laptop şi 
o mini imprimantă cu fax. Toate gata să fie împachetate şi 
duse de acolo în vreo două minute. 

Până şi barul era portabil, o chestie mică şi frumoasă din 
lemn de tek întărit cu alamă. 

— Mi se pare că bei bourbon. 

Nu era secret de stat, dar a spus-o aşa, fiindcă voia să ştiu 
că ştie. 

EI şi-a turnat scotch. Cu generozitate. 

— Slange. 

— Slange-vă. (Am avut odată un client care a încercat să 
cumpere IsleofSkye.) 

Ne-am aşezat în fotolii confortabile, în faţa unui perete de 
sticlă deschis spre noaptea rece şi zumzăind de cântecul 
insectelor şi am vorbit despre vreme, despre Newbury şi 
despre perspectiva unei toamne frumoase. Mi-a spus că era 
fericit că s-a întors acasă în New England. Era din Exeter, 
mi-a explicat. Nu m-am mirat. 

— Înţeleg că ai fost în serviciul de contrainformaţii al 
Marinei. 

I-am dat răspunsul meu standard: 

— O contradicţic în termeni*. Nu-l auzea pentru prima 
oară şi nu s-a străduitjH zâmbească. 

— L-ai cunoscut pe căpitan? 

— Amcunoscut duzini. Era cala plină. 

— Ăsta a ajuns amiral. 

— Marina lui Reagan, cu cele şase sute de nave ale ei 
creat o grămadă de amirali. Cei mai mulţi dintre ei stau 


acum cu burta la soare. 

— Nu şi cel de care îţi vorbesc. 

— L-ai cunoscut pe Aldrich Ames? L-am întrebat. Wiggens 
încuviinţă. Şi mi-a dat răspunsul lui standard când l-am 
întrebat: 

— A fost chiar atât de rău cum s-a spus? 

— Mai rău. 

— A făcut pagube chiar atât de mari? 

— Mult mai mari. 

— Eşti la pensie? 

— Am fost dat afară, a răspuns el cu amărăciune, dând 
paharul pe gât şi ridieându-se să-şi mai toarne. Am văzut 
cum îi tremura mâna şi m-am gândit că cele mai uşoare 
măşti sunt amărăciunea şi beţia. 

— Dar ai căzut în picioare. 

— Ca „şef! al serviciului de protecţie pentru King 
Incorporated? Mi-a întors-o el întunecat. 

— Nu mi se pare că King e mai puţin puternic decât pe 
vremea când era în guvern. 

— E puterea lui, nu a mea. Eu nu sunt decât un angajat. 
Da, numai că, după explozie, l-am văzut cu un pistol înfipt în 
curea şi agenţii FBI i se adresau cu „domnule”. 

* Joc de cuvinte: în limba engleză, serviciul de 
eontrainformaţn se numeşte Intelligence. 

Nacâ Henry King faee ceea ce cred eu că face, atunci ,,,. 
Ima Unor evenimente importante. 

? „Deexemplu? 

Afacerea cu motoare ceramice nu mi se pare de colo. 
Wiggens a ridicat din umeri, tară să comenteze. O rafală înt 
rece a venit de pe deal. S-a dus în dormitor şi a revenit 
tremurând într-o haină de caşmir albastră aleasă ca să se 
asorteze cu ochii „Vrei un pulover? „Nu, mulţumesc. 

„ Mi s-a subţiat sângele. Prea mulţi ani petrecuţi la tropice. 

— Pentru că „afacerile” lui King nu-s de colo, am spus, 
toată porcăria asta s-ar termina cât se poate de simplu 


ajutându-l pe domnul Butler. Ştii că a fost rănit de trei ori 
în Vietnam? 

În timp ce Henry King dovedea o aroganță de, om 
puternic, Josh etala o insolenţă de mafiot - aroganţa trufaşă 
a unuia gata oricând de acte de violenţă. Ca acum, când îmi 
aruncă un zâmbet strălucitor ca un cuţit: 

— Ben, nu e singurul om de pe lume care a făcut războiul. 
Nu e singurul care şi-a servit patria. 

Îmi punea răbdarea la încercare. Făcea parte din clasa 
războinicilor, mult mai bună să înceapă ua război decât să-l 
termine. Jucători de noroc voluntari care se bucură de 
privilegii neîmpărtăşite de infanterie. 

— N-am vrut să-ţi pun în discuţie meritele personale, Josh. 
Nici curajul, nici patriotismul. Dacă ai suferit, ar trebui să 
ştii prin ce-a trecut. Şi dacă nu, ştii destule ca să bănuieşti. 

— Am fost acolo, Ben. Ceea ce nu se poate spune despre 
tine. 

— N-am de gând să-mi cer iertare fiindcă generaţia mea s- 
a născut prea târziu pentru războiul din Vietnam. 

— Şi ce scuze ai pentru absenţa ta din Afghanistan? 

— Nu-mi amintesc să fi primit vreo invitaţie pentru j| 
ghanistan. Şi n-aş putea să spun vorbe de laudă pentr]l 
combatanți, uitându-mă la ce-a ieşit. 

— În Afghanistan am distrus Uniunea Sovietică. 

— Aţi finanţat mafiile drogului şi aţi furnizat rachet Stinger 
pentru fiecare terorist de pe planetă. 

— Ben, vreau să-ţi dau un sfat. 

Deodată, în faţa mea se afla un om foarte treaz. 

— Spune, Josh. 

— Nu te amesteca. 

Asta a fost tot. O ameninţare glacială - dacă ameninţare a 
fost. 

În mod normal, răspund amenințărilor. Dar Josh Wiggens j 
nu mi-a oferit nici o posibilitate. Mi-a zâmbit. O ştia la fel de 
f bine ca şi mine. 


Eram impresionat mai ales de ceea ce nu spusese. Nu mi-a 
spus ce-o să mi se întâmple şi cine o s-o facă. N-a pretins ' 
că are sub comandă ucigaşi de profesie sau agenţi | 
guvernamentali. Nu mi-a adus aminte că bătrâna mea 
mătuşă f locuieşte singură într-o casă mare. Sau că Alison 
se întoarce acasă cu bicicleta de la lecţiile de călărie. A lăsat 
totul pe | seama imaginaţiei mele. 

Încă mă mai gândeam cum să fac să-l impresionez şi eu, f 
când şi-a dat” singur pe faţă punctul slab pe care 
începusem r să-l ghicesc ceva mai devreme. 

— Şi las-o-n pace pc Julia Devlin. 

— Că dacă nu? 

— Noapte bună, Ben. Mi-a zâmbit din nou, cu aceeaşi | 
răceală glacială, dar de data asta vulnerabil. 

— Eşti mort după ea, nu-i aşa? L-am întrebat. Ochii i-au 
scăpărat şi pentru o clipă l-am crezut gata să se ridice şi & 1 
mă pocnească. Ştiu ce simţi, am adăugat. 

Noapte bună, a repetat. Îşi revenise pe deplin şi era r, ce 
ca oţelulFăcusem treabă bună în seara aceea, aşa gândeam 
în timp coboram pe alee: aveam angajamentul Juliei că o să 
încerce Ci convingă pe King să-l ajute pe domnul Butler, o 
erspectivă nouă asupra dinamicii relaţiilor menajului de la 
Fox 'Trot şi o senzaţie vagă că am supraestimat afacerile lui 
Kine Dar tot nu ştiam de ce Josh Wiggens era împotriva lui 
Butler. Şi ce anume îl făcea atât de vulnerabil încât să mă 
amenințe. 

Căsuţa portarului era întunecată. Detectorii de mişcare au 
aprins luminile şi poarta s-a deschis pentru a mă lăsa să 
trec. Am mai mers cam un sfert de milă, am parcat într-un 
sălaş pentru vite şi mi-am dezumflat roata din stânga-spate. 
Apoi mi-am dat cu Offl pe şosete şi pe manşete, am ltiat o 
şapcă din maşină şi mi-am pus mănuşi pentru a-rni putea 
face loc printre şirurile de sârmă ale gardului electric de la 
Fox Trot. 

Când ochii mi s-au obişnuit cu lumina stelelor, am ocolit 
casa portarului, am urcat pe pajişte şi am intersectat 


şoseaua la intrarea în pădure. Când am văzut tricoanele de 
oţel strălucind palid pe drum, m-am pierdut iarăşi în pădure 
şi am ieşit mai sus de ele. 

În clădirea principală mai erau încă aprinse câteva lumini. 

Mai ales la ferestrele de la etaj. Casa lui Zarega era în 
beznă. 

Am mers pe ideea că detectoarele de mişcare nu erau 
conectate la fasciculele de lumină, altminteri curtea ar fi 
arătat ca 'Times Square ori de câte ori ar fi trecui un raton, 
şi m-am aPropiat de ferestrele franţuzeşti prin care 
răzbătea o lumină Palidă. 

Ferestrele dădeau în bibliotecă. Henry King era şi la o 
masă, aplecat peste o carte ca un ţăran peste strachir 
porridge. 

Deasupra, ' în aripa dinspre est, un şir de ferestre s-a] 
stins brusc. Erau de la dormitorul stăpânului casei şi 
doamn] King tocmai stinsese lumina. Chiar deasupra mea, o 
singuri fereastră a intrat în beznă. Poate că a Juliei. Sau a 
lui Beri Wills, deşi mă gândeam că fosta eminenţă merită o 
cameră de, oaspeţi mai mare., 1 

Eram în afara zonei de lumină care venea de la puţinele 
ferestre rămase luminate când am auzit soneria unui 
telefon King a sărit de la cartea lui şi a răspuns. M-am 
strecurat mai aproape, traversând o terasă, de-a lungul 
zidului. Accentul lui fals englezesc se auzea mai puternic şi 
am bănuit că vorbeşte cu un englez. Nu se arăta mulţumit. 
Nu părea să controleze situaţia. 

Am auzit un zgomot în spatele meu. La celălalt capăt al 
terasei se deschisese o uşă. M-am lipit de perete. O siluetă 
în alb vaporos a plutit parcă peste pietrele de pavaj, peste 
pajişte şi s-a topit, tăcută şi fantomatică, în grădina înecată 
în întuneric. 

King trânti receptorul în furcă. Am auzit zgomot de sticle 
ciocnite şi când am aruncat o privire l-am văzut turnându-şi 
brandy într-un balon pe care-l avea lângă carte. A luat o 
înghiţitură lungă şi s-a lăsat să cadă în fotoliu. M-am dat 


înapoi în umbră, am părăsit terasa înspre pajişte şi am 
tăiat-o în unghi spre grădină. 

Când am văzut silueta în voal alb, m-am lăsat în iarbă şi m- 
am târât spre capătul grădinii ca să mă pot uita în jos. 
Mirosea a trandafiri şi florile albe şi elegante luminau aleea 
strălucitoare ca nişte felinare. Pe o bancă şedea doamna 
King într-o cămaşă de noapte lungă şi albă. Din umbră ieşi o 
siluetă f|L. pasivă. Un câine, m-am gândit. Nu. Era o siluetă 
umană lOpia pitulându-se. Doamna King tresări! Silueta se 
Is“ picioareleei- 

11 „Doamna! 

„Jenkins, ridică-te. Capul siluetei rigide se aplecă. 

Să mă ierte doamna pentru deranj. larba e udă. l-am adus 
doamnei ghetele. Să i le pun doamnei? Doamna repetă într- 
un târziu: „Ridică-te. 

Jenkins sări în picioare, numai pentru a se înclina iarăşi cu 
demnitatea elaborată a unuia sub hipnoză. Doamna King 
părea obişnuită cu asta. 

— Mulţumesc, Jenkins. Du-te în casă. 

— Doamna e în siguranţă singură în întuneric? 1 

— Desigur, Jenkins. Noapte bună. 

— Să-i duc pantofii doamnei în casă? 

— Da, poftim. Mulţumesc. 

— Doamnă! 

Stringându-i pantofii la piept, majordomul s-a retras în 
întuneric, după care l-am văzut mărşăluind ţeapăn spre 
casa din depărtare. % 

Doamna King se aşezase la loc cu un suspin de uşurare. 
Studie apoi cerul spuzit de stele. Îşi privi ceasul. După un 
timp am văzut o siluetă înaltă venind pe pajişte. Iarăşi 
încălţăminte? Uitându-se peste umăr, a coborât treptele de 
piatră şi s-a îndreptat direct spre noi, siluetă întunecată pe 
'ondul florilor albe, strălucitoare care mărgineau aleea 
către banca doamnei King. S-au îmbrăţişat. Am auzit 
şoapte, apoi vocea femeii, din ce în ce mai tare: 


— Trebuie să-i ţii piept. Trebuie - pentru mine. Şi pentru 
time. Pentru noi. 

El a mormăit ceva, iar ea a replicat: 

— Trebuie să fii curajos. 

Tăcere. După care s-a auzit tot ea: 

— Nu pot să aştept atât. Face mult prea multe Vreau să 
aranjăm înainte să se ruineze. 

Un răspuns înfundat. Suna mai mult ca o rugăminte vi 
răspunsul doamnei King: 

— Da. Şi eu te iubesc. Mai mult decât orice pe lume. Mj'a' 
salvat viaţa. 

Ridică-te şi sărut-o, l-am îndemnat eu în gând. Lasă-mă să- 
ţi văd faţa. In schimb, ea s-a lăsat pe spate pe bancă şi |. A 
tras peste ea. 

Mă gândeam să mă apropii. Nu-mi plăcea să fac pj 
voyeurul. Doamna King m-a salvat exclamând un fericit: 

— O, Bert! 

Am plecat de acolo, m-am întors la maşină, mi-am reparat 
cauciucul şi m-am dus acasă. Nu mă mira faptul că Bert îi 
pune coarne gazdei şi patronului său. Deşi nu prea vedeam 
în ce măsură m-ar ajuta să-l scot pe domnul Butler din 
închisoare, mă bucura faptul că doamna King îşi pierduse 
încrederea în cariera soţului ei. 

"Mă aşteptau două mesaje pe robot. Primul era de la 
domnul Butler: 

— Ben? Tu eşti? Ben? lisuse! Trebuie să te văd. 
Înnebunesc aici. 

Al doilea nu era unul obişnuit. Connie detesta robotul 
telefonic. 

— Benjamin. La telefon e mătuşa ta, „Connie. Te rog sămă 
cauţi de cum primeşti acest mesaj. 

M-am uitat să văd dacă e lumină la ea şi am dat fuga pesle 
drum. Pe masa mare şi rotundă de lemn din bucătărie sc 
zăreau o ceaşcă şi o farfurioară. Nu foloseşte câni, nu are 
niciuna în casă. 

— Connie? 


A apărut foşnind din hol, îmbrăcată pentru noapte, cu 
bonetă, în cămaşă lungă de lianei şi nişte papuci pe care-i 
Primise gratis în avion. 

— Eşti bine? 

— Bineînţeles că sunt bine. 

M-am aşezat greu pe scaun, încă speriat de ceea c |] 
băgase în cap Josh Wiggens. 

— Unde ai fost? 

— La*toaletă, unde să fiu? 

Deşi directă, uneori chiar brutală în chestiuni importante, 
manierele ei de început de secol se trădau aic Foloseşte 
politicos cuvântul „dificultăţi” pentru ameninţare cu 
falimentul sau „festivităţi” pentru expresia a face dragon 
Un câine care fugăreşte un raton prin straturile ei de fiori 
va atrage asupra lui un furios: „Cară-te!”. 

— Mesajul de la tine părea important. 

— Fermierul Butler a telefonat de la închisoare. E foarte 
supărat. 

— De ce te-a sunat pe tine? 

— Mi-a spus că nu i-ai răspuns la telefon. 

— Am primit mesajul lui. 

— Atunci de ce mai stai? Mi-a arătat cu degetul telefonul 
antic cu roată. 

Gardianul de noapte de la închisoare mi-a spus că a sunat 
de mult stingerea. In comparaţie cu deţinuţii obişnuiţi 
reţinuţi până la proces sau cu beţivii care aşteptau să se 
trezească, fermierul trebuie să fi reprezentat o schimbare 
plăcută, căci gardianul a fost de acord să-i transmită 
mesajul că am să trec pe la el de dimineaţă. 

— Mulţumesc. Numai, vă rog, nu-l treziţi. 

— E treaz. Nu doarme aproape deloc. 

— Atunci pot să vorbesc cu el acum? 

— Îmi pare rău. Nu se poate. 

Am auzit brusc un zgomot de metal lovit. Apoi domnul 
Butler strigând: 

— E pentru mine? Pentru mine? 


Stai acolo liniştit! S-a răstit gardianul. Lăsaţi mă să 
vorbesc cu el, am spus. 

„Nici gând. _ Hei, e pentru mine/Nu închideţi, am spus. 
Lăsaţi-mă să vorbesc cu el. Am sS-l liniştesc- -AşteptaţiA 
durat câteva minute. Am auzit uşa celulei izbindu-se şi pe 
gardian avertizându-1: 

— Stai liniştit! 

— Nu-i nevoie să-mi pui cătuşe. Nu vreau decât... 
_Potoleşte-te! Gata. Ai două minute. 

— Ben? 

— Sunt aici, domnule Butler. 

— Ben. Trebuie să ies dc-aici că înnebunesc. 

Am încercat să-l liniştesc, dar cele două minute s-au 
terminat curând şi l-am auzit iarăşi luptându-se cu 
gardianul. Am strigat: „Vin mâine dimineaţă, vin mâine 
dimineaţă”, până când a venit tonul. 

Connie m-a atins pe umăr. 

— Îţi tremură mâinile. 

— Mai ai cacao? % A aprins focul la maşina de gătit cu gaz 
pe care o avea din anul în care fusese pavată strada 
principală. * - De ce te-a căutat? 

— În primul rând pentru că n-are cine altcineva. 

— Pe cine altcineva. 

— Pe cine. A fost singur o groază de ani şi deodată s-a 
trezit lângă el cu un Dicky cum nu mai fusese niciodată, un 
Dicky care s-a apucat să-l ajute la fermă. Cred că tocmai se 
dezvăţase de singurătate, iar acum e singur cu adevărat şi 
a <kt de belea. 

M-am aşezat pe un scaun solid de bucătărie şi am încejL. să 
mă liniştesc uitându-mă la pereţi. Când, până la urmă lui 
Connie va deveni muzeul Societăţii de Istorie din Nevvkl tot 
ce trebuie să facă e să atârne afară o placă pe care să 
„muzeu”? Fiecare încăpere din casă ar putea fi un magazin 
d antichităţi: porțelan chinezesc prădat de corsarii l”l 
Constantine Abbott, antichităţi europene cumpărate <) | 
descendenţii lui - vânători de balene, sau magnați 


Financiari sau antichităţi americane: moştenite pe o linie cu 
sângele dijij ce în ce mai subţiat, care s-a îngustat până la 
această ultimj doamnă, viguroasă, dar lară copii. 

Casa mea - adică a mamei mele - era de fapt mult mai 
veche, dar în conacul lui Connie evenimentele păreau să 
crească în importanţă. Mai era şi continuitatea: casa Abbott 
a ieşit de două ori din familie când panica financiară i-a 
atras pe strămoşii noştri comercianţi spre munca câmpului 
sau spre preoţie. Dar sub acest acoperiş n-au dormit decât 
strămoşii Abbott ai mătuşii Connie. La masa asta, 
nenumăraţii lor bucătari şi fete în casă au pregătit o sută de 
mii de mese. Femeile din neamul Abbott, nepoatele şi 
vecinele lor au pregătit pansamente în Războiul civil. 
Vânătorii din Newbury s-au adunat aici pentru un pahar la 
botul calului şi plăcinte scoase atunci din cuptor. 

— Nesuferitul de Ira nu mai c în stare să-şi descurce 
treburile? 

— Ira îl scotea pe Dicky din bucluc, chestie pe care n-am | 
înţeles-o niciodată. Nu e tocmai avocatul samaritean. 

— Se simte vinovat, spuse Connie. După războiul din | 
Coreea, Ira Roth a trecut în rezervă. Când au vrut să-l 1 
mobilizeze pentru Vietnam - ca să nu-şi sacrifice cariera - s- 
a I eschivat cumva. Acum face penitenţă ajutând un rănit în 
I războiul din Vietnam. 

C ocupat până peste cap. L-a lăsat pe mâna lui Tim e bun, 
dar nici pe departe cum a fost tatăl lui. 

Domnul Butler împărtăşeşte aceeaşi prejudecată. Tâmpitul 
nu-i spune totul lu. Tim. 

E bine că te-ai amestecat, aprecie Connie, studiindu-şi 
„inilc Erau zbârcite, desigur, remarcabil de lungi şi de 
elegante. Dacă aveţi probleme cu strângerea banilor pentru 
cauţiune, pot să vă ajut. 

— Două milioane de dolari, Connie. Nimeni nu vrea să 
audă. 

— Două milioane? 


— Acuzaţia de complicitate este una foarte gravă. Mai 
mult, procurorul l-a convins pe magistrat că e un individ 
periculos. Ceea ce e fals. 

— A fost soldat în Forţele Speciale. 

— De la sfârşitul războiului n-a aruncat în aer nimic 
altceva în afară de nişte rădăcini de copaci. 

— Dar ştie cum s-o facă. 

— De partea cui eşti? 

— Sunt de partea normalităţii, replică ea caustic. Şi mi se 
pare că nu v-ar strica un avocat al diavolului. 

— Să-ţi spun ceva, diavole. Rămâne între noi, tu, eu şi 
becul ăsta. 

— Sunt mulţi ani de când n-am mai auzit expresia asta. 

— Am auzit-o aseară la Drovcr. 

— De la domnişoara Devlin? 

— Poftim? 

Serviciul de investigaţii Pinkerton şi Agenţia Kroll laolaltă 
n-aveau atâtea surse ca mătuşa atunci când era vorba să-mi 
ia urma. 

— Aşa, şi becul ăsta... 

— Atunci când a explodat barajul, primul meu gând a că e 
mâna domnului Butler. 

— Păi vezi? 

— M-am mai gândit. De fapt... M-am uitat cu atenţiell 
podea. Linoleumul, pus la scurt timp după ce acest material 
fost inventat, se ţinea binişor datorită cernitului săptămânal 
şj pasului uşor al mătuşii. Până şi maşina de spălat vase era 
o antichitate. Institutul Smithsonian îi oferise lui Connie una 
nouă, dorind s-o expună pe a ei la Washington. 

— De fapt ce? 

— Nici măcar nu sunt sigur că Dicky a tăcut-o. M-am uitat 
la Connie, pândindu-i reacţia. Sceptică. Aplecase capul 
înainte ca o gaiţă ce urmăreşte un pisoi adormit. 

— Ce vrei să spui? 

— Ceva mi s-a părut ciudat încă din secunda în care l-am 
găsit pe Dicky mort. Deocamdată îmi scapă. Lăsând asta la 


o parte, dacă ţinem cont de cât de beat zicea Josie... 

— Josie? 

— Jervis. 

— Doamne, Dumnezeule! Se scutură Connie. 

— Fata lui Gwen. 

— Ştiu că e fata lui Gwen. Uitasem că ăştia încă se mai 
reproduc. 

— Josie e o fată bună. 

— Da, de acord cu tine. Face treabă bună în armată. Ce 
are ea a face cu Dicky Butler? 

L-am explicat - sărind peste detalii - că Josie mi-a spus că 
era beat mort, că aveau în plan o ieşire la picnic pentru 
după-amiaza aceea şi că avea în picioare cizmele lui 
favorite. 

Dar, dacă era beat, cum a fost în stare să facă aşa ceva? Ţi- 
1 imaginezi trăgând de dinamită pe deal în jos şi mat 
înconjurând lacul? Cutiile alea cântăresc înjur de dePâzeci 
de kilograme fiecare. DoUaConnie a căzut pe gânduri. 

Poate că a cărat dinamita în noaptea dinainte, pe eric 
înainte să se îmbete cu Josie. Asta ar explica cum 

1, fnst văzut. Când s-a întors acasă în stare de ebrietate, je 
n-a 1 avut altceva de făcut decât să meargă clătinându-se 
până la baraj şi să aprindă explozibilul. Lucru care ar 
explica, de asemenea, greşeala care l-a ucis. Îşi încrucişă 
braţele, triumfătoare. 

— Dar nu explică alte două lucruri. 

— Care? 

— Unul e acel ceva care-mi scapă. Ceva în legătură cu 
cadavrul. 

— Şi celălalt? 

— Dinamita nu era stilul lui Dicky. Era un om violent, dar 
nu excela în strategie. Ar fi căutat scandal şi ar fi dat cu 
pumnul. 

— Destul de greu, dacă te gândeşti câţi oameni de pază 
are King. 


— Nu l-ar fi speriat oamenii de pază. Ar fi trecut peste ei 
cu maşina dacă murea să pună mâna pe Kiftg. 

— Benjamin, întotdeauna te-au atras indivizii din speța cea 
mai rea. 

— Şi unde erau oamenii de pază când s-a dus clătinându- 
se să aprindă fitilul? 

Connie reflectă un moment. 

— Cunosc proprietatea. Cele două pilcuri de pădure se 
'eagă. Mai bine zis, aşa era înainte. Connie era un mare 
Proprietar de pământ şi o forţă în Comitetul de Proprietate 
din Newbury care smulgea terenuri împădurite sau 
agricole din ghearele întreprinzătorilor de orice fel. Poate 
că tăiat pădurea ca să-şi facă teren de polo. 

— Încă se leagă. ]”H 

— Ei bine, pădurea acoperă partea de jos a lacului aşa? E 
evident că Dicky Butler ar fi putut s-o facă. Se uj” ” ceasşi 
îşi înghiţi un căscat. Transmite-i domnului But| salutările 
mele mâine dimineaţă. Îi pregătise o sacoşă caltaboş, 
dulceaţă şi fructe din grădina ei. * 

— Poate eşti la curent cu faptul că micuța Alison îşi doreș$t 
O pisica? 

— De ce nu i-o împrumuţi pe ata? , 

— N-ai haz, Benjamin. 

Ultima ei pisică, Mehitabel, ocupa un loc de cinstc în odaia 
ei de sus, mulţumită artei taxidermiei. 

Trecuse ceva de când domnul Butler îşi spălase ultima 
oară părul şi acum îi atârna în şuviţe soioase. În ciuda anilor 
petrecuţi în vânt şi soare, pielea îi căpătase un aspect 
cenuşiu. In treningul lui de închisoare, arăta ca un sărman 
vagabond cules de Armata Salvării de prin şanţuri şi m-a 
întâmpinat la vorbitor cu un zâmbet de recunoştinţă care 
mi-a sfâşiat inima. 

I-am spus că Scooter şi Eleanor i-au văzut tractorul de sus, 
din balon. Şi că băieţii Chevalley l-au văzut eliberând vaca. 
M-a ascultat ca un om cu mintea aiurea. 


— Sper să-nu vă supăraţi, dar l-am rugat pe Henry King să 
vă plătească apărarea. | 

Mă aşteptam să se supere sau să se înfurie. A spus doar: 

— N-osăvrea. 1 

— Părerea mea e că nici n-o să fie nevoie. Oferta singură e 
de-ajuns să-l facă pe procuror să-şi reconsidere atitudinea 

— L-am prevenit pe King, a spus domnul Butler. 

— L-aţi prevenit? Cu privire la ce? 

Pi * că nu m-a ajutat atunci, nici acum n-are să o facă. 

I* Cu privire la ce l-aţi prevenit? ” ” Am încercat să-ţi 
spun şi nu m-ai lăsat. 

_ Ce anume? 

Cum de ştiu că nu e mâna lui Dicky. l-am spus că am să ia 
nolitie dacă nu mă scoate de-aici. Spunia r,' 

— L-aţi ameninţat/_ L-am şantajat. 

— Nu înţeleg, am spus cu blândeţe. Să ne întoarcem la 
motivul pentru care ştiţi că nu Dicky a aruncat în aer 
barajul lui King. 

— Eu sunt cel care a pus dinamită sub barajul lui King. 

Exact cum mi-a spus Josie Jervis. 

Numai că încă nu eram în stare să-mi cred urechilor. Şi 
nici nu voiam să cred. 

Mi-a explicat pe un ton neutru: 

— Am instalat-o în aşa fel încât s-o pot detona de la 
telefonul public din magazinul universal. 

M-am uitat în ochii lui sălbatici şi m-am gândit ce-am mai 
putea să facem noi - lim, eu şi lra Roth - ca să-l salvăm pe 
bietul om de la a-şi petrece tot restul zilelor după gratii. 
Trebuia să facem în aşa fel încât să nu ajungă în boxa 
martorilor şi să-l convingem să nu debiteze toate astea în 
faţa poliţiştilor. 

— Domnule Butler, nu eraţi la magazinul universal. Eraţi 
pe tractor. 

— King a scos-o, spuse el. R -Ce? 

— Oamenii lui King au găsit dinamita şi au luat-o de acolo. 
V - Staţi o clipă. Vreţi să spuneţi că aţi pus dinamita şi că, 


nainte s-o detonaţi oamenii lui King au luat-o? 

— Îhâ. 

— Nu vă supăraţi, dar ce vă tace să credeţi că v-; 
explozibilul? 

— Faptul că, în dimineaţa petrecerii, atunci când, n întors 
de la magazinul universal, lacul era încă la locul ly” 

Un fermier obişnuit să trăiască sub cerul liber, un. ] 
independent care n-a stat niciodată la coadă şi n-a 
aşteptată mulţime trebuie să fie extraordinar de 
dezorientat ] închisoare. 

— Dezamorsarea explozibililor nu e o treabă specializată1) 
Nu era nevoie de o echipă de genişti? 

Domnul Butler se strâmbă. 

— Nu era o bombă capcană. Nu voiam săomor pe nimeni 
Să nu mai vorbim de faptul că ăia care-l protejează nu sunt 
copoi obişnuiţi. Sunt agenţi guvernamentali. Ăi mai buni. 

Am luat în considerare argumentul lui cu privire la agenţii 
de securitate. Cum King îşi permitea să aibă pe lângă casă 
un fost ministru de stat şi un fost agent CIA, cu siguranţă că 
îşi putea permite mai mult decât verii mei descreieraţi. Dar 
până şi cei mai buni agenţi ar fi apelat la o echipă de 
genişti. 

— Să vă întreb altceva: atunci de ce a explodat barajul la 
petrecere? 

— Au pus-o la loc. 

— Cum aşa? 

— Au reamorsat-o. 

— De ce arr fi făcut una ca asta? 

— Ca să acopere faptul că l-au omorât pe Dicky. 

O, Doamne, mi-am zis. Măcar aveam argumente să 
invocăm faptul că nu era în toate minţile. 

— Nu mă crezi? 

— Nu. 

De fapt, problema mea era că aş putea să cred jumătate 
din povestea lui. Prima jumătate. Poate că într-adevăr ela 
ita Dar cei de la ATA nu găsiseră fire sau dispozitive P „| 


tonal de la distanţă, ceea ce mă tăcuse să cred că p6(r)1” 
vreutl tip de fitil cu ardere înceată despre care învățase 
“'“rtele Speciale. După care ceva n-a mers bine sau poate î 
(r) “ju'at apg şi a fost întârziat. Oricum a fost, fiul lui a avut 
C”"'nionul să treacă pe acolo când a explodat. Aşa cum a zis 
josie Jervis. 

__pe ce-aş fi tolosit un fitil? De ce mama dracului aş fi 
rjScat cu un nenorocit de fitil? 

__ De ce magazinul universal? 

— Cel mai apropiat telefon public. Nu puteam să sun de la 
telefonul meu, ar fi ajuns la mine. 

Ai fi zis că nu e ţicnit. Urmăreştc-i logica, mi-am spus. 

— Nu voiaţi să priviţi? 

— N-aveam de ce să stau să mă uit, a replicat. Supărat. 
Până să ajung acasă, lacul împuţitului ăluia ar fi fost istorie. 
Şi încă ceva, mă crezi în stare să arunc în aer barajul în 
timpul unei petreceri? Dacă cineva se nimerea să se plimbe 
pe el? 

Sau să doarmă sub el. 

Toate se legau. Cele mai multe amănunte, dacă nu toate, 
erau false, desigur. Dacă îşi omorâse fiul accidental, avea 
nevoie de o explicaţie cu care să poată trăi. Fusese o 
coincidenţă îngrozitoare - voia Domnului, cum ar spune 
puritanii noştri părinţi - dar omul avea nevoie de o 
asemenea poveste. Nu ca să iasă din închisoare, ci pentru a 
se absolvi de moartea fiului său. 

— Ce motiv avea King să-l omoare pe Dicky? 

— Ţi-am mai spus. 

— Mai spuneţi-mi o dată. 

— Ca să pună mâna pe ferma mea. 

— Adică urmează să vă omoare pe dumneavoastră? 

— Poate că nu va fi nevoie, răspunse Butler. DaCă bagă în 
puşcărie, pierd ferma pentru că nu-mi poti3 impozitele. 
Oricum, trebuie să rezolv problema asta o h3 pentru 
totdeauna. 

— Cilm? 


— Cum ies de-aici, arunc în aer casa lui King de pe Mord 
Mountain. 

Nu puteam decât să mă rog ca gardienii să nu tragă cu 
urechea. 

— Vă rog, nici măcar să nu vă gândiţi la una ca astai 
domnule Butler. Veţi omori pe cineva şi puteţi să muriţi 
Lăsaţi-ne să vă ajutăm. 

— Cel mai bun ajutor e să convingeţi un judecător să 
coboare cauţiunea. De restul mă ocup eu. 

I-am dat pachetul de la Connie după ce paznicii l-au 
inspectat. leşind în lumină, respirând liber din nou, am fost 
nevoit să recunosc că nu mai eram chiar aşa de grăbit să-l 
ajut să iasă. Dacă teoria lui nu era fantezistă, cu atât mai 
puţin era ameninţarea. 

Am ieşit de la corpul de arest la timp ca să-l văd pe Moody 
golindu-şi maşina de un individ înalt şi uscăţiv, tatuat şi 
împodobit cu lanţuri la picioare şi pe piept. Gardienii l-au 
înconjurat pe prizonier, iar Ollie, foarte mândru de sine, mi- 
a răspuns bucuros când l-am întrebat despre ce e vorba: 

— ]. ]. Topkis, spuse el. Mai multe mandate de arestare 
pentru atac şi jaf. 

— Ce-a jefuit? 

— Muzeul Gărzii Naţionale. Poliţia îl caută de şase lunt. 

— Cum l-ai găsit, a depăşit viteza legală? 

O veche şi bună cale de a aresta pe cineva în baza unui 
mandat mai vechi. 

Bân nădrag11 ollie radios. M-am dus şi l-am luat ca din 
oală 

— L 's Auzisem că are o gagică pe Scudder Mountain. „i eu 
că se-ncinge odată şi-odată. L-am prins cu aănuiani ii-n 
vine. 

Felicitări, i-am spus. Vorbeam serios. Fusese o arestare ea 
şi ollie avea tot dreptul să fie mândru. Nu e tipul pe Câte 
Dicky Butler l-a aruncat prin geamurile de la White Birch? 

__ Ba da. Păcat că Dicky s-a aruncat în aer. 


— Cum aşa? Ollie nu părea să regrete că Dicky e mort. 
Dimpotrivă, nu putea decât să se bucure. 

— Aş fi putut să-l conving pe cretinul ăsta să facă pl îngere 
împotriva lui. 

— Aşa-i viaţa: victorii, dar şi înfrângeri, am spus eu, iar 
Ollie era într-o dispoziţie aşa de bună că a chicotit şi rpi-a 
acceptat invitaţia la o cafea. Şedeam amândoi la masă, 
simţindu-ne vag inconfortabil unul cu altul, şi moltăiam 
gogoşi cu dulceaţă, şi am hotărât să umplu tăcerea cu o 
întrebare: 

— Cum ai aflat că Iopkis are o fată pe Scudder Mountain? 

— Am primit un pont. 

— Trebuie să fi fost unul de încrederewdacă ai riscat să 
stai toată noaptea pe Scudder Mountain. 

— Iubitul înşelat. 

Ne-am cimentat camaraderia căzând de acord că nu există 
informatori mai buni decât cei de soiul ăsta. A intrat un 
aprod care şi-a avertizat colegii că şedinţa e pe cale să 
înceapă. Ne-am achitat separat notele de plată şi ne-am 
grăbit spre sala de judecată. 

Am rămas surprins văzând că Topkis era apărat de Greg 
Riggs, o stea în ascensiune, pe cale să devină un toarte 
tânăr Judecător. Avea relaţii în politică şi era un suporter 
activ al celor cu viitor. În timpul bătăliei pentru 
renominalizarea” Vicky, Riggs reuşise să organizeze o 
campanie de strânaM de fonduri extrem de profitabilă. 
Bănuiam că aprecia la v şi altceva în afară de abilitatea ei în 
ale politicii. Oricum Riggs era un avocat foarte scump 
pentru un motociciy trenţăros. 

Şi, precum s-a dovedit, o merita până la ultimul bănuţ. 

L-a convins pe magistrat să fixeze o cauţiune medie sprţ 
mică - de patruzeci de mii de dolari, pe care mama lui 
Topkj. O putea garanta cu casa. Ollie a plecat mormăind 
ceva despre un „judecător de rahat”, dar mie mi s-a părut 
că e vorba de o înţelegere a poliţiei cu avocatul strălucit al 
lui Topkis. 


La Newbury, lim Hali avea probleme să înţeleagă faptul că 
domnul Butler pretinde că a încercat să dinamiteze barajul 
lui King şi că e posibil să-1 fi omorât din greşeală pe Dicky. 

— Tu îl crezi? 

Eu avusesem mai mult timp să mă obişnuiesc cu ideea. 

— Nu ştiu. Pare ţicnit. Dar mi-a dat multe detalii despre 
cum a pus dinamita şi a montat dispozitivul pentru a-l 
detona de la telefon. 

— Cum poţi să detonezi explozibili de la telefon? 

— Tipii de la ATA mi-au explicat că suni la un celular sau la 
un beeper pentru a activa un emiţător radio - ceva în genul 
dispozitivului de deschis automat garajul - care transmite 
semnal unui receptor montat pe bombă. Mica Alison poate 
să-ţi construiască aşa ceva cu ce are la şcoală. 

— De ce n-a tăcut şi Dicky asta? E mult mai sigur. 

— Pentru că Dicky nu e imaginativ ca Alison. Cel puţin nu 
atunci când era beat. 

— Dar cei de la ATA afirmă că n-au găsit nici urmă de 
dispozitiv de acţionat de la distanţă. Zău, Ben, e pură 
fantezie y Domnul Butler mi-a spus-o atât de hotărât, atât 
de clar, 

7 face să-mi pun problema. 0*8 gjne următoarea întrebare 
este cum l-au convins pe w să stea lângă dinamită? 

Pentru numele lui Dumnezeu, habar n-am. 

Hei. Era doar o întrebare. Ai reacţiona la fel ca mine a aş 
veni cu o asemenea teorie smintită. '“aCa” Nu e ideea mea, 
e a domnului Butler. 

— Să presupunem că bomba lui Butler a explodat cu 
ntirziere şi l-a surprins pe Dicky. Cum de nu l-a observat 
nimeni bălăbânindu-se pe-acolo? 

— Oamenilor de la caterer sau musafirilor nu li s-ar fi 
părut ciudat să-l vadă în zare. Iar cei de la protecţie erau 
ocupați cu cei de la caterer şi cu ajutorul. 

— Cred că vreau să stau de vorbă cu Ira Roth. 

— L-am rugat deja să ia prânzul cu noi. 


Tim s-a arătat puţin jignit. Adică eu nu-l cred la fel de 
deştept ca mentorul lui. l-am explicat: 

— Am dat peste el la judecătorie. E îngrijorat de ceva. 

— Un ex-pârnăiaş tatuat şi cu părul roşu să treacă 
neobservat printre musafiri în drumul lui spre baraj, unde 
avea de gând să tragă un pui de somn? 

Zâmbetul sarcastic al lui Ira Roth l-ar fi făcut pe Caligula 
să-i îngheţe saliva. 

— Şi beat, am adăugat eu înainte s-o facă Tim. 

Ira şi-a dat mai în spate scaunul pe veranda magazinului 
universal şi s-a apucat să supravegheze strada principală, 
parcă In căutare de obiecte de artă folk pe care să le 
cumpere pentru, erma lui de cai scutită de taxe de pe 
Morris Mountain: 

— Beat, repetă el ca un ecou. 

— După spusele lui Josie Jervis, care l-a dus acasă în 
dimineaţa aceea. 

— Ai mai spus asta. 

Tim şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Sunt sigd simţea 
exact ca mine - exact aşa cum Ira voia să ne simţi băieţi de 
cincisprezece ani la liceul din Newbury. Sci adulţilor serioşi. 

„Nesuferitul de Ira”, aşa i-a spus mereu mătuşa hm 
Connie. Îl cunosc de când eram copil. Activ în treburile 
publi”; preocupat de problemele cu pământul, era un 
obişnuit al celor două birouri ale tatei. Mă intimida. 
Uitându-mă la acolitul luj pro bdrio, vedeam că şi Tim era 
intimidat. 

Ira părea mai tânăr decât cei şaizeci şi ceva de ani ai săi 
Solid, de înălţime medie, radiind satisfacţie de sine, părea 
mai mare prin personalitate şi îmbrăcăminte - costum 
albastru în trei piese, cămaşă pepit şi o cravată care? R fi 
putut opri traficul dacă n-ar fi fost acoperită de vestă în cea 
mai mare parte. Avea un păr frumos, remarcabil de negru, 
deşi sprincenele stufoase erau sure. Trabucul pe care îl va 
aprinde după ce va termina sandvişurile pe care ne-a 


permis să i le plătim ieşea din buzunarul de la piept ca un 
proiectil sol-aer. 

— Ira, problema e dacă să credem istoria domnului Butler, 
am spus eu. 

— Nu. Problema e cum să facem să nu intre nebunul la 
închisoare. 

— Exact, spuse Tim. Şi să-i facem rost de suma pentru 
cauţiune. 

— E o problemă cu cauţiunea, am intervenit. Ştiu că se 
urcă pe pereţi în arest, dar ameninţă că dacă iese îi aruncă 
în aer casa lui King. 

TVorbe, aprecie Ira. Vorbe goale. Îşi revine imediat cum 
ajunge acasă. 

— Dar dacă e adevărat ce pretinde, că a încercat să 
arunce în aer barajul? 'Tot vorbe? 

]sju e acelaşi lucru să arunci în aer o casă. Nucun E doar 
un fermier care se ţicneşte după gratii. ASas”"npOSjbji să 
înnebunească pentru că şi-a omorât fiul. 

Accidental. 

__Nu cred, se pronunţa Ira. Vrei să spui că eşti sigur că nu 
el a aruncat barajul în aer17 

— Dicky l-a aruncai în aer. Nu clientul meu. 

— Dicky era şi el clientul tău. 

— Dicky e mort. Clientul nostru trăieşte, în închisoare. 
Vrem să-l ducem acasă. 

_ Ira, am spus, m-am gândit la ceva. Mă îndoiesc deja că 
Dicky a tăcut-o. Ce l-a determinat să o invite pe Josie Jervis 
la picnic în după-amiaza aia? 

— Nu mă interesează şi e ultima oară când discut despre 
asta. 

— Atunci am să te ascult cu mare atenţie, Ira. Şi sper că 
vei face şi tu acelaşi lucru. 

Nu i-a plăcut ce i-am spus. Relaţia noastră - lăsând la o 
parte factorul intimidare - era încărcată de resentimente. 
Era - cel mai bun avocat specializat în procese penale din 
districtul Plainfield, un leu al Curţii Superioare de Ji” tiţie, 


care va să zică un peşte foarte mare într-o băltoacă. Era 
supărat pentru că n-am apelat la el ca să mă apere atunci 
când am dat de necazuri, la New York, şi odată chiar m-a 
acuzat că n-am crezul că un „avocat de provincie” m-ar 
putea salva. 

Asemenea lui Henry King, n-ar pricepe în veci că 
principala mea grijă nu era să resping acuzaţiile. Aşadar, în 
opinia lui, l-am 'Psit de o ocazie incredibilă de a se face 
remarcat în marele oraş. 

— Ben, nu pui întrebările care trebuie. 

— Şi faci ce nu trebuie, adăugă Tim. S-a dus la Fox Trot şi 
i-a cerut lui King să plătească apărarea lui Butler. 

Spre mirarea lui Tim, Ira s-a întors spre mine pţij 
admiraţie. 

— Aşa? Acum mai vii de-acasă, Ben. O să scoatem ] bani 
din razul ăsta până la urmă. Ce-a zis King, a muşca”! 

— Să zicem că a luat propunerea în considerare. 

Pe figura lui Ira apăruse o expresie de profesionist * 
lucru. 

— Dacă Butler spune adevărul când pretinde că a p” 
dinamita şi King a găsit-o, King nu poate da înapoi. Nu 
poate să le zică poliţiştilor: Hei, apropo, am găsit dinamita 
lui But. ler, dar n-am spus nimănui. 

— Asta-i partea cea mai proastă din povestea lui Butler, 
am zis eu. E absurd. De ce n-ar ti spus? 

Ira nu asculta. 

— Dacă asta e poziţia în care se atlă King, n-are încotro şi 
trebuie să plătească pentru apărarea lui Butler. Ca să 
îndepărteze orice suspiciune. lisuse, putem să-i punem un 
preţ ca la Washington. Tim, facem precum haiducii. Putem 
să-l plătim şi pe investigatorul nostru, aici de faţă. 

— Hm, atunci o să aibă probleme serioase să răspundă la 
întrebarea unde-i dinamita? 

— A făcut bum, spuse Ira. După care oftă. Nu. Mătemcă 
nu. Ben are dreptate. Dacă clientul nostru - Doamne, 


fereşte - a pus dinamita, oamenii lui King n-au găsit-o. A 
explodat însă cu întârziere. 

— Nu ştiu dacă trebuie să credem ceva din ce spune 
Butler, spuse Tim. 

— Atunci cine a pus-o? 

— Dicky, răspunse Tim. 

— Nu şi dacă Dicky a fost omorât. 

— Dicky omorât? Vrei să zici că cineva l-a legat de 
dinamită şi a aprins fitilul? 

Replica tăioasă a mentorului său îi stinse lui Tim râsul pe 
buze: 

— Ben zice că a fost omorât înainte de explozie. 

M-am uitat la Ira care căzuse pe gânduri. Mă 
amestecasem unde nu-mi fierbea oala. Mi-a aruncat o 
privire lungă, rece, gen „n-am nevoie de o asemenea 
complicaţie în viaţa mea”. După care scrută iar strada 
principală cu ochii plini de satisfacţie la vederea maşinii lui, 
o Riviere nou-nouţă, care strălucea la umbra unui ulm. Am 
sperat că maşina îi va aminti că îşi poate permite o 
complicaţie dacă e vorba de o cauză bună; Că ar putea 
chiar să-i placă. 

A aşteptat cât să mă fac să mă simt prost. Într-un târziu, 
Parcă în răspăr, a întrebat: 

— Suspecţi? 

— Suspecţi? Se miră Tim, mutând privirea de la m Ira şi 
iar la mine, brusc îngrijorat ca un elev prins cu tc-j nef 
acută. 

— Cine? Întrebă Ira imperativ. Haide odată! Cine a] 
motive să-l omoare pe Dicky? 

I-am înşirat pe toate degetele de la o mână: 

— Albert şi Dennis Chevalley, polițistul Moody y motociclist 
din Derby pe nume ]. ]. lopkis şi Henry King sa| unul din 
oamenii lui. 

— Polițistul Moody? Se revoltă Tim. 

Am răspuns la întrebare adresându-mă lui Ir; 


— Dicky urma să-l dea în judecată pentru arestare 
abuzivă şi avea şanse să câştige, caz în care i-ar fi distrus 
cariera şi l-ar fi lăsat Iară pensie. Mai mult, îl ura de 
moarte: 

— Verii tăi? 

— S-au răzbunat pentru că Dicky i-a bătut de le-au mers 
fulgii. 

— King? 

— E evident. Vrea ferma. 

— Motociclistul? 

— Ca şi Albert şi Dennis. Dicky i-a distrus reputaţia. ]. ]. 
Topkis era cel mai mare şi mai tare ticălos la est şi la vest de 
Housatonic* înainte ca Dicky să-l arunce prin fereastra de 
la barul lui Greg. 

— Îmi place meseria asta, spuse Ira. Cunoşti atâţia oameni 
minunaţi! Privirea pe care mi-a aruncat-o mă punea şi pe 
mine în categoria aceea. Mă aşteptam să-mi facă praf 
argumentele, în loc de asta, întrebă: Tim, tu ce zici? 

— Păi, nu prea ştiu ce să zic despre Ollie. E prea mult 
chiar şi pentru unul ca el. 

* Râu ce curge din nord-vestul statului Massaehusetts prin 
sudvestul statului Connecticut spre Long Island Sound. 

]sj ai văzut uşurarea de pe faţa lui când i-am spuscăwe 
mortl Uşurare sau surpriză? 

'jsju cred că era surpriză, pe Albert şi Dennis Chevalley 
nu-i văd asasini. Ben, e, orba de verii tăi. 

__Veri de departe, am speciticat eu cu gândul la scena în 
are îl folosiseră pe Dicky drept sac de box: dacă Dicky n-ar 
fi reuşit să scape din strânsoarea lui Albert şi dacă n-aş fi 
Intervenit, l-ar fi lăsat lat. Şi dacă se dovedeşte că sunt 
asasini, o să-mi fie şi mai departe. 

— Nu-l cunosc pe motociclist, ştiu doar că e pus sub 
urmărire pentru ceva. 

— Atac premeditat. Cu grenadă de mână. Plus jaf. Şi nu 
mai e sub urmărire. Ollie a pus mâna pe el. Greg Riggs l-a 
scos pe cauţiune. 


— Cum şi-a permis să-l angajeze pe Greg? Întrebă Tim. 

— De unde avea grenada de mână? Întrerupse Ira. 

— Şi asta e o chestiune de litigiu. Provine de la Muzeul 
Gărzii Naţionale din Hartford. Dar Riggs a făcut ca acuzaţia 
de jaf să se clatine. 

— Să se clatine? Aşa l-a scos pe cauţiune? 

— Poate că ]. ]. a turnat pe cineva. % 

— Ce altceva a mai fost furat? 

— Arme, muniţie, două mortiere şi nişte detonatoare. 

Tim dădu din cap gânditor. Eu îmi tăcusem tema, iar el era 
încă scos la tablă de Ira. 

— Henry King? Nu cred. Cum e vorba aia, unii te jefuiesc 
marinaţi cu o carabină, alţii cu un stilou. Ştim cu toţii că, 
până 'a urmă, King o să-i ia ferma lui Butler înarmat cu un 
stilou. 

— Dar nu ştim cât este de răbdător, am replicat eu. Dacă 
domnul Butler intră la închisoare, King are şanse să-i 
cumpere terma acum, şi nu peste zece ani. 

Ira şi-a aprins trabucul şi a puiait dus pe gânduri - Ideea e 
absurdă pe de-a-ntregul. lar suspect”-! Şchioapătă jalnic. 

— ic, Ş, Părea să aştepte un răspuns. M-am gândit însă la 
t0”1 generaţiile de avocaţi cărora impozitele plătite de 
mineiâ vremea când cochetam cu marea finanța le-au 
permis | meargă la şcoli particulare, să-şi cumpere 
produsele industri' germane de automobile, să ţină case de, 
vară şi concubine mi-am ţinut gura. 

Ira a puiait mai intens. 

— Cei care stau cât de cât în picioare sunt polițistul Moody 
şi Henry King. 

N-am zis nimic. 

— Nu e imposibil să mi-l imaginez pe Ollie omorând pe 
cineva în bătaie. Întotdeauna am crezut că într-o zi se va 
întâmpla, însă accidental. Dar tu vii cu un motiv destul de 
puternic. Ce ştii despre el, a crescut la o fermă? 

Ira ştia al dracului de bine că da. L-am lăsat pe Tim să 
răspundă. Vechea fermă Moody de pe Scuddy Mountain. O 


ţine acum fratele lui. 

— Înseamnă că Ollie.ar fi putut să ştie câte ceva despre 
dinamită, ca să nu mai vorbim de mai-ştiu-eu ce cursuri 
despre bombe a făcut la şcoala de poliţie. 

— Sau în armată, i-am amintit eu. Putea să ştie din armată. 

Ira pufai din trabuc. 

— Cât despre Henry King... se întrerupse cât să expire 
atâta fum cât să acopere un distrugător. Henry King este 
genul de ticălos arogant care poate justifica orice. 

Tim şi cu mine ne-am uitat unul la altul - în materie de 
aroganță, King era mic copil pe lângă Ira - şi Tim s-a 
străduit să-şi ascundă râsul printr-o tuse nereuşită. 

Ce-ai păţit? Întrebă Ira. „flmm, tocmai, hmm... 

“După spusele lui Ben, are cel puţin un mare profesionist 
„: Tocă Ce ziceai că e, Ben, ex-CIA? 

NC lângă casa *. JoshWiggens. 

Ce vrei să spui? Se răsti el cu instinctul anchetatorului 
ncntru cele nefostite. 

— Domnul Butler i-a spus lui Tim că a văzut pe cineva, 
citez. spionându-l” din pădurea lui King. L 1 printr-o lunetă, 
întări Tim. Ira clătină din cap. 

— E nebun, săracu'. OK, să presupunem că King are cei 
mai buni oameni de pază, continuă el cu voce tare, 
încălzindu-se la gândul diverselor posibilităţi. Mai e ceva cu 
King. Nu ştiu dacă vreunul dintre voi a văzut biografia lui, 
la televizor, dar r e vremea când era student a lucrat în 
construcţii în New York City. Slujbele de genul ăsta includ 
lucrul cu explozibil. Poate a învăţat câte ceva atunci. Merită 
verificat... e o cale cam complicată de a-i fura ferma lui 
Butler. Dar, cum ai spus, e posibil să-şi fi pierdut răbdarea... 
Pe de altă parte, motopclistul era prea ocupat să se ascundă 
de poliţie. Iar verii tăi nn sunt în stare să golească o găleată 
dacă n-are instrucţiuni de folosire pe fund. 

Poate că nu. Dar măsuţele din rulota mamei lor erau “cute 
din lăzi de lemn pe care încă se mai puteau citi etichete de 
un roşu-aprins. Faţa zgăriată şi vânătă a lui Dennis putea fi 


'-"marea unui meci de revanşă cu Dicky. Albert îmi păruse 
mult prea preocupat să mă convingă că stătuseră toată 
ziua; n partea de sus a păşunii de la Fox Trot. Şi cu toată 
bâlbâiala IQr impulsivă nici un Chevalley pursânge n-a avut 
vreodată lcndinţa să întoarcă şi celălalt obraz. 

Nici 'Topkis nu era genul care să se lase oprit dc la Jm de 
câteva mandate dc arestare. Altminteri, Ira citise i-t aceeaşi 
ordine ca şi mine. Ollie Moody şi Henry li oamenii lui erau în 
capul listei. 

— Dar duşmanii lui King? Protestă Tim. Să nu ţinem de 
posibilitatea că... Tim se uită înjur. Eram tot şino” ] terasă, 
iar puştiul de la casă avea căşti Sony pe urechi ŞtJi voi că 
lucrează pentru guvern. 

Ira oftă. par 

— Ben, poţi să verifici? Dacă este oficialul-neoficialpţ care- 
1 credem noi, atunci e posibil ca Dicky să fi avut pursj 
simplu ghinion să treacă pe lângă locul exploziei detonate 
de nişte nemți nemulţumiţi. 

Mă gândeam că amiralul ar trebui să-mi fie recunoscător 
pentru că am fost politicos cu ticălosul pe care l-a trimis ca 
să mă tragă de limbă. Poate că şi el vedea lucrurile în acest 
I fel. 

— Şi cu asta ne oprim, spuse Ira întunecat. 

— Atunci de ce-am mai început? Replică Tim. Am crezut că 
planul nostru e să-1 slăbim pe procuror înainte să ajungă în 
faţa juriului. 

— Pentru că, spuse Ira, procurorul mi-a dat azi-dimineaţă 
o veste rea - chiar foarte rea, din moment ce-mi sugerează 
să pledez vinovat. 

— Să pledezi vinovat! Izbucni Tim. Are tupeu. 

— Mai are şi probe împotriva clientului nostru. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Se pare că Ben nu e singura persoană căreia domnul 
Butler i s-a confesat. Cu o săptămână înainte de incident, el 
Ş' King s-au luat la ceartă în atelierul iui Mike şi i-a spus în 
lata lui King că o să-i arunce în aer barajul. 


W-”' ap mirare că Ira fusese atât de dornic să-mi asculte 
jsjueraoc ceaşchioapa. 

G doar cuvântul lui King împotriva cuvântului lui, „test* 
Tim. 

* Mike i-a auzit cânc” “cea ni'5te c'ieiŞi de ce dracu' nu 
ne-a spus mai devreme? întâmplarea face că Mike e 
veteran din Vietnam şi e - la sută de partea domnului 
Butler. S _ Cine l-a lacut pe Mike să vorbească? Am 
întrebat. _ Detcctivul-sergent Marian Boyce. O cunoşti, Ben. 

— Da, am cunoscut-o. 

— Bună bucăţică, am auzit, spuse Ira. _ Ai auzit bine. 

Avocatul mi-a zâmbit scurt şi neîndurător. 

— Fiţi atenţi amândoi. E în joc libertatea clientului nostru. 
Se şlie că a fost dinamita lui. Se ştie despre cearta cu King. 
Au cadavrul fiului său la locul faptei. lar acum au o 
ameninţare. Şi pariez că, înainte să ajungem la proces, 
atrăgătoarea noastră detectiv-sergent o să mai facă rost şi 
de alţi martori la ieşirile emoţionale ale clientului nostru. 

— Te-ai gândit să-l aperi ca iresponsabil de faptele lui? 

— L-aţi văzut stând acolo ca un animal în cuşcă. 
Internează un om atât de instabil ca el şi nu va mai ieşi 
niciodată. Ar fi mai rău decât la închisoare. Aşadar: Tim, te 
concentrezi în continuare asupra cauţiunii şi slăbirii acu/at 
< de conspirație. Găseşte un precedent, o probă nouă, un 
procuror mai prietenos sau vreun judecător care să-l 
simpatizeze pe bătrân. Indiferent ce. Dar repede. Nu-i face 
deloc bine că putrezeşte acolo. Intre timp, Ben o să-şi 
verifice suspecţii lui dubioşi. 

Long Island Sound se distingea albastru-deschis în ceaţă, 
Punctat cu vase şi mărginit de ţărmul aproape invizibil. 

Ca majoritatea muncitorilor de la Fox Trot - ajkW Dennis 
Chevalley fiind excepţia care confirmă re n probabil cei 
care au tăcut să se apeleze la această poţjrâa firma de 
c'aterer venise de departe. Din New York C î ” toate 
acestea, când am dat de urma lor, organizau o petre în 


curtea din spate a unei case de pe plajă, ceva mai jt”j 
Larchmont Yacht Club. 

Paznicul de la parcare a măsurat Olds-ul cu o nri, |. P'ivirţ 
critica. 

— Sunt cu cei de la caterer. 

Mi s-a spus ca data viitoare să folosesc intrarea d serviciu 
şi am fost îndrumat pe un ton de gheaţă la bucătărie 
Bucătarii pregăteau cafea ascultând radioul şi aranjau 
florile pe tăvile de servit. Am întrebat de şef. 

— Afară la cort. 

Tineri şi tinere extrem de atrăgători în cămăşi albe şi 
pantaloni negri cărau nişte cutii peste pajişte spre un cort 
mare, vărgat. In cort, aranjau mese pentru o cină de doua 
sute de persoane. Am dus şi eu o ladă cu tacâmuri şi am 
întrebat-o pe cea mai drăguță femeie pe care am găsit-o: 

— Unde-i şeful? 

— Eu sunt. Tu cine eşti? Era scundă, nervoasă şi 
englezoaică. 

— Mă numesc Ben Abbott. Ai făcut o treabă minunată la 
petrecerea lui King, în Newbury. 

— Un clfent de coşmar... Şi de ce te ţii de mine? 

— Vreau să te întreb câte ceva despre petrecere. 

— Cauţi de lucru? 

— Nu, nu asta. Nu zic că nu-ţi dau o mână de ajutor, dar... 

— Cine eşti? 

— Ben. Abbott. Din Newbury. Pot să-ţi pun o întrebare 
scurtă? 

Eşti de la poliţie? 

'noamne lereşte! 

„ Am vorbit cu o grămadă de poliţişti. 

— şi eu- „ia atras atenţia şi a început să depene amintiri 
care de care mai plăcute. 

N-aş putea să-ţi descriu, începu ea, plăcerea lantastică, 
cirea absolută pe care am simţit-o când i-a explodat lacul. 
Mi a părut rău pentru peşti, desigur, şi mai târziu pentru 


săracu' care a tăcut-o. Dar a fost extraordinar. Înţelege-mă, 
am avut eu clienţi. Şi am avut ceva clienţi. 

— Ce ţi-a tăcut? 

— Făcea pe stăpânul cu toată lumea, ţipa la noi. Fă asta, la 
aia. Să nu uiţi. De ce ăla de colo nu poartă cravată - pentru 
că încă mai aranjează barul, tâmpitule, chestie pe care 
bineînţeles că n-am putut să i-o zic, în schimb am pierdut 
vremea să-i explic şi să-i promit că petrecerea lui va fi mult 
mai reuşită decât cea pe care am organizat-o pentru bunul 
lui prieten maharajahul. Şi tot aşa. 

— Înseamnă că a fost un miracol că aţi reuşit aşa de bine. 

— Slavă Domnului că n-a venit decât chiar înainte să 
înceapă. 

— Poftim? Cum adică, înainte să înceapă? 

— L-a adus afurisitul de elicopter. Ai fi zis că aterizează 
preşedintele Statelor Unite în persoană. Tot personalul 
casei a trebuit să se alinieze ca să-l întâmpine. Ca la teatru. 
Mi s-a Z1S Şi mie să-mi aliniez oamenii. Le-am spus, 
petrecerea începe 'n două ore. Puteţi avea o aliniere aici 
sau puteţi avea mâncare vi băutură pentru musafiri - 
alegeţi. 

— La ce oră a ajuns King? 

— Târziu. Pe la unu. A fost la limită. A avut nu ştiu ce 
problemă cu avionul. 

Praful s-a ales de teoria cu fostul muncitor în COns Henry 
King care s-a apucat să-şi înfunde barajul eu di pentru a 
înmormânta un Dicky Butler deja mort. 

— Dc unde venea? A-ridicat din umeri. 

Nu ştiu. Parcă ziceau ceva de Londra. Arăta rle n ] zburase 
toată noaptea. Transpirat tot şi dezgustător „ fi tiu tocmai 
aranjat pentru petrecere. Se apucase să-i stri asistentei 
ăleia a lui că clientul a luat avionul cel bun şi cs c|a fost 
înghesuit într-unui cu aerul condiţionat defect şi că dcCe 
dracu' nu şi-a cumpărat avion personal. Căţea, căţea, câţea! 

— Cine ţi-a spus să-ţi aliniezi oamenii? Domnişoarj Devlin? 


— Asistenta „personală”? Nu, ea era cu el în elicopter 
Beţivul ăla care vorbeşte în colţul gurii a fost. Mi-am 
imaginai că e de-al casei. El a fost principala mea problemă 
înainte să apară Odiosul Henry. 

Am mai schimbat cu ea istorii despre Odiosul Henry vreme 
de un minut sau două. După care i-am pus întrebarea 
pentru care condusesem două ore: 

— Ai pierdut ceva veselă în explozie? 

— Asta a fost partea cea mai bună. Deşteptul a vrut şase 
dea mare şi a insistat să folosim frapierele lui de argint. 

— Chiar şi la baraj? 

— Acolo am avut noroc cu adevărat, mulţumesc lui 
Dumnezeu. Aveam de gând să-mi pun cel mai bun barman 
la baraj, ca să umple paharele când musafirii aveau să se 
plimbe în jurul lacului. N-au vrut decât o frapieră elegantă. 
W exemplar vechi, de argint - două mii de dolari s-au dus 
pe apa sâmbetei. 

— Norocul barmanului. 

Inute i oroCul iui. Ştii cât de greu e să găseşti un barman 
ca lufliea Aşadar, nu s-a apropiat deloc de baraj? 

„S a dus chiar pe el să umple frapiera la loc, cu două „t” 
înainte de explozie. 

Am aruncat o privire spre barul de aici. Un individ în 

$ sia lămâi Cămaşa lui albă atârna de o frânghie a cortului, 
mCOu tai* w._, apropiere, protejata de o punga de plastic 
transparenta. 

Gl e? 

— De ce? 

— A fost arestat vecinul lui King, un fermier bătrân. Tatăl 
bărbatului ucis. Spun că e şi vina lui. 

— Bătrânul de pe tractor? 

— Domnul Butler. El şi King erau certaţi. Nu se pot suferi. 

— Da? Marshal! Strigă ea la tipul care tăia lămâi. Marshal! 
Vino-ncoace şi stai de vorbă cu omul ăsta. 

Marshal arăta ca un model pentru costume Armâni, un 
bărbat atrăgător şi foarte brunet - mi s-a părut sinistru 


înainte săzâmbească. 

— Marshal, el e Ben, spuse şefa. Ben, Marshal. Am dat 
mâna şi Marshal m-a întrebat: -Cee? 

— Aş fi cel mai fericit om dac-ai putea să-mi spui că ai uzut 
pe cineva punând dinamită sub barajul lui King şi jprin/ind 
fitilul. Dar cum nu e cazul, vreau să te întreb dacă 'iu cumva 
ai văzut prin apropiere pe cineva care nu era invitat! A 
petrecere. 

— Nu. Mi s-a mai pus întrebarea asta. N-am văzut decât 
mvitaţii şi pe noi. 

— Ai văzut barajul din faţă când te-ai dus cu sticle 
proaspete? 

— Nu. Eram deasupra lui. Frapiera era pusă în încât să nu 
dea nimeni peste ea. 

— Cât era căderea de apă? 

— Adică ce înălţime avea barajul? Nu prea ştiu, vr ] metri. 

— Nu te-ai aplecat să arunci o privire? Eu am ten-iim-] mă 
apropii, simt nevoia să mă uit în jos. Mai ales dal”j vorba de 
apă. 

— A, sigur că am aruncat o privire. Când am fost pryj oară. 

L 

— Ce-ai văzut? 

— Nimic. Apa era cam mlăştinoasă. Raiul şerpilor şia| 
ţânţarilor. 

— Frapiera era lângă deversor? 

— Nu lângă. Ceva mai în spate. 

— Cât de departe? 

— Departe. Pentru că prima oară am pus-o lângă podul ăla 
frumos de peste deversor. Constructorul îl blocase la capete 
cu capre de lemn. 

Ultima oară văzusem replica podului din Central Park dusă 
la vale de curent, în noroi. 

— Dar au venit strigând să plec de-acolo, nu ştiu să citesc? 

— Ce să citeşti? 

— Afişul: „Pericol de cădere”. Era pe capre. 


— N-ai „văzut un individ roşcat cam de înălţimea mca* Cu 
părul scurt şi ţepos şi tatuat pe braţe. 

Marshal s-a întors spre şefa lui. 

— Poliţista m-a întrebat acelaşi lucru. Mai ţii minte?: 

Şefa îmi dădu explicaţii: 

— A descins la un cocteil pe care l-am organizat la Fortune 
Society. A arestat nişte invitaţi. 

— Cred că vorbeşti despre sergentul Boyce. 

L-a recunoscut pe unul, i-a pus câtuşe şi l-a 

1 Mise Părea 0 coincic*enţă curioasă. 

Vrei să spui că l-a urmărit la cocteil? 

„jslu. Venise să ne pună întrebări despre cele întâmplate r, 
Trot Ăla s-a nimerit să fie acolo. 

) a Fox hui. 

_Ce i-ai spus? 

_) am spuscă nu l-am văzut pe individul roşcat. 

_Şi l-ai văzut? 

— Sigur că nu. N-aş minţi-o pentru nimic în lume, chiar să 
am motiv s-o fac. Nu. N-am văzut nici un tip roşcat cu 
tatuaje. Îmi pare rău. 

— Nici un musafir nepoftit? 

— Nu, răspunse Marshal. King are securitate serioasă. 

— Ne-au cerut lista definitivă a personalului'cu o 
săptămână înainte, adăugă englezoaica. Nu se permitea 
nici o schimbare. Lăsaţi-mă-n pace, le-am spus. Am băieţi 
actori. Dacă vreunul primeşte un rol, îl înlocuieşte altcineva. 
I-am asigurat că o să am destui oameni. Întotdeauna am. Să 
nu-ţi vină să crezi ce mi-au spus, cică cine nu e pe listă nu 
trece de poartă. Şi lucrul cel mai amuzant - cică securitate 
serioasă, ce să spun?! 

— Cineva ne-a furat două lăzi de şampanie din dubă. 

Tot timpul cât a vorbit cu mine, ochii i s-au mişcat 
pretutindeni, verificând tot aranjamentul. Brusc, apăru o 
sclipire veselă: 

— Pot să contribui cu ceva la fondul pentru apărarea 
fermierului acela? 


M-am întors la Newbury cu un cec generos pentru contul 
a'lat în custodia lui Tim. I-am spus că am aflat că King a 
ajuns acasă chiar înainte să înceapă petrecerea. Am la Tim 
care atlase de la Ira că pe la tribunal umbla o - care 
confirma impresia mea că ]. ]. lopkis s-a înţeles înir ' cu 
procurorul, dar nimeni nu ştia încă în ce constă târguj ? 

— Greg face pe secretosul. 

— Cum dracu' îşi permite 'Topkis să-l plătească pe gJl 
Riggs? 

— Nu se ştie niciodată cu motocicliştii ăştia, spuse Ijm Ira 
a apărat anul trecut unul care are atelier de reparat maşinj 
Alţii se ocupă cu trafic de droguri. Sau arme. 

Am fost de acord că motocicliştii sunt uneori plini de bani. 
Dar rareori îi pun deoparte pentru zile negre. 

— Poţi să afli cum a ajuns Riggs să-l apere? 

— Imposibil. 

— Du-te-ncolo. 

— Eu n-aş spune nimănui de ce apăr un client. De ce-ar 
spune el? 

— Oricum, trebuie să-l verific pe Topkis. Poate-mi spune el. 

— Mult succes. 

Am condus în josul râului spre Derby, vechi oraş 
muncitoresc unde pe vremuri căderile de apă de pe 
Housatonic furnizau fabricilor energie electrică. Ici-colo se 
mai vedeau şi acum urmele stăvilarelor care captau apa în 
lacuri. 

]. ]. Topkis nu era greu de găsit. Tunetul ascuţit şi continuu 
al motorului de Harley-Davidson se auzea de parcă-i furase 
eşapamentul de la maşina de tuns iarba. Vecinii lui de pe 
strada cu case de două etaje şi copaci bătrâni numărau 
probabil orele până la proces. 

Cu alţii de teapa lui, prinşi ceva mai devreme, organizase o 
gaşcă de motociclişti care se autointitulau Moartea din 
jyloartea din Derby avea şi un club într-o fabrică B”] nală 
un loc pe care n-am nici cea mai mică dorinţă lb, vjzitez. 


Am preferat să-l întâlnesc acasă, singur. Şi, nutrind vaga 
anţă că locuieşte cu surori de măritat şi cu o mamă SPC. 
Rata de investiţia pe care o făcuse în cauţiune, ghidat o 
imot mi-am croit drum printre găurile din asfalt şi printre 
“Lc Şutind adresa pe care o aveam de la alt motociclist 
care mi-a permis să-i cumpăr în schimb o duzină de beri la 
White Birch. 

Casa de la numărul patruzeci şi opt, pe care cineva o 
placase cu piatră după al doilea război mondial şi o 
împodobise cu storuri de aluminiu cam pe timpul războiului 
din Vietnam, avea o alee îngustă care se strecura între ea şi 
casa dc alături. La capătul ei, în faţa unui garaj aplecat într- 
o rină, l-am văzut pe Topkis, şezând turceşte pe cimentul 
crăpat, atent la turaţia iinei Harley prăpădite. Urechea lui 
capta subtilităţi la care nici cugândul nu gândeam, cum 
fiecare răsucire a ghidonului producea un zgomot care-ţi 
amintea dc războiul stelelor. 

Doi indivizi în salopete şi cămăşi de lucru şedeau pe 
pubele şi urmăreau operaţia cu priviri goale, care au 
devenit atente la trecerea mea pe stradă. Exact clubul pe 
care încercasem să-l evit. Ei bine, poate că mami se uită la 
ei dc la fereastra bucătăriei. Am trecut dc casă, am întors 
pe aleea unui vecin şi am parcat Olds-oil în faţa unei porţi. 

Motorul se oprise. 

Uneori, indivizii care au motive să se aştepte la o vizită din 
partea poliţiştilor mă iau drept unul de-al lor. O fi aspectul 
meu, o fi atitudinea. Uneori nu-i dezamăgesc, dar niciodată 
nu afirm sus şi tare că eu sunt Legea - o treabă care i-ar 
enerva teribil pe poliţiştii adevăraţi.., Privirile lor atente 
care m-au urmărit de când m-am dat jos din maşină până 
când m-am apropiat pe alee m-au tăcut să cred că asta ar fi 
o ocazie ideală să-i las să-şi formeze o idee greşită despre 
cine mama dracului mai sunt şi eu şi ce m-a apucat să latrn: 

— ]. ]. Topkis. 

Cei doi de pe pubele au răsuflat uşuraţi. Iopkis s-a ridicat 
de pe ciment, desfăşurându-şi picioarele cu o uşurinţă 


demna de o cobră. 

— Mda? M-a măsurat de sus până jos, încercând să mă 
plaseze undeva. Speram să-şi aducă aminte că mă văzuse 
stând de vorbă cu Ollie când fusese adus în arest. 

__Aruncă şurubelniţa. 

A pus-o uşor pe şaua motocicletei. 

Paca n-aveam voie să mă dau drept poliţist, nu scrie nu oot 
să mă port ca unul dintre ei. Nicâien ca nu 

— La pământ! 

* ridicat din umeri şi i-a dat un bobârnac. A căzut pe miner 
cu un zgomot înfundatM-am mişcat în aşa fel încât să-i ţin 
sub observaţie şi pe ceilalţi doi. 

]. ]. m-a privit de sus, crezând că mă poate intimida: 

— Ce vrei? 

Dacă l-aş fi găsit singur, aş fi încercat o abordare de la 
bărbat la bărbat - ai auzit de Dicky Butler? A avut un sfârşit 
2[orios. Dinamita e plină de surprize. Dar raportul trei la 
unu iăcuse din mine un poliţai cu gura mare. 

— De ce te-ai luat de Dicky Butler la White Birch? 

— Ha? 

— Barul motocicliştilor din Newbury. 

]. ]. s-a uitat la mine fără să scoată o vorbă. 

— În iunie. O noapte de neuitat. Te-a aruncat prin 
fereastră. 

— A, da, răspunse el rar, făcând un pas spre mine. Mi-a 
făcut praf mutra! 

— Ela început? 

— Se poate spune şi aşa. 

— Vorba e că tu ai dat primul. 

— Mda, l-a lăsat pe unchiu-meu fără dinţi. 

Nu ştiam asta. Auzisem că s-au încăierat din nimic şi că 
bătaia era câştigată dinainte să înceapă. 

— Acu' vreo doi ani, în Waterbury. Căuta harţă. Unchiu' n- 
avea chef să se bată cu el. Om bătrân, aproape de cincizeci 
de ani. Barmanul i-a zis să-l lase în pace pe bătrân, să iasă 
afară. Dicky Butler se duce spre uşă. Trece pe lângă masa 


de biliard, pune mâna pe bila cu numărul opt şi, bum, o 
zvârleri$ poate drept în pieptul lui unchiu-meu, care 
înnebuneşterl mama dracului faci? Dicky-i trage un pumn în 
dinţii i-au “1ZI peste bar> Ştii ceva? 

Dinţi falşi? I-a zburat unchiului proteza? 

Uitasem că ]. ]. fusese cel care-l surprinsese pe Dicky cun 
pumn. Evident că era bun la asta. Nici un indiciu, nu m-” 
avertizat bătându-mă pe umăr, nu mi-a zâmbit fals, o 
istorioară interesantă şi bum, ca să folosesc vorba 
maestrului. 

Era un bărbat înalt, cu braţe excepţional de lungi şi 
pumnul pornise în sus de pe la nivelul genunchilor. Când 
mi-a întâlnit falca, avea o viteză de maşină care a întârziat 
la aeroport. Adineauri stăteam liniştit şi-i ascultam 
trăncăneala, o secundă mai târziu zăccam întins pe spate, 
întrebându-mă cum am ajuns acolo. 

Poliţiştii şi motocicliştii au ceva în comun. Merg la 
grămadă. Dacă un poliţist îşi vede un coleg dându-i pumni 
unui civil, nu se complică să pună întrebări, care-i treaba, 
de ce-l baţi? Poate că cetăţeanul e în legitimă apărare, mai 
ştii? Nu. Aplică politica de bandă. Frate în albastru, lasă-niă 
să-i dau şi eu una. Aşa e şi cu vagabonzii ăştia. 

Cel care stătea pe pubela cea mai apropiată mi-a ţintit faţa 
cu cizma, celălalt a pus mâna pe o cheie fixă Stillson. 

Aproape că am evitat şutul. Tocul mi-a sfâşiat obrazul cam 
la un centimetru mai jos de ochi. Cred că a durut al 
dracului, dar eram prea speriat de cheie ca să bag de 
seamă şi am încercat să mă rostogolesc cât mai departe de 
ea, cum venea învârtindu-se prin aer. 

Cheia a izbit aleea şi fragmente de ciment mi-au zburat în 
faţă. M-am mişcat repede şi aproape că mă ridicasem în 
picioare când ]. ]. m-a lovit din nou. 

LOvitura asta pregătită m-a lac ut să mă gândesc la primul 
ca ia o amintire plăcută. M-a lovit de am văzut stele iumn 

| 


HH! ŢiIWM Cerul, vârfurile copacilor şi garajul au început 
să se ' singurul lucru bun a fost că m-a aruncat în afara 
razei facțiune a şutului amicului său. 

Îrtească. Dacă nu mă ridicam imediat în picioare, eram 
'„ort Trei la unu, cum am putut să fiu atât de tâmpit? Să-mi 
ăsesc picioarele. Să-l văd pe tipul cu cheia. 

L-am auzit urlând ca un viking - mare greşeală. Eram 
suficient de speriat deja, dar l-am văzut ţinând cheia cu 
mâinile amândouă şi priveliştea mi-a dat o ascuţime a minţii 
remarcabilă. M-am azvârlit cu umerii la genunchii lui, l-am 
aruncat peste spatele meu şi m-am ridicat dându-i amicului 
său încălţat cu cizme un pumn să-l ţină minte toată viaţa. 

Pentru o clipă m-am simţit ca Dicky Butler luptându-se cu 
verii mei - adică numai mişcare pură şi forţă mortală. Până 
când o lovitură în ceată mi-a adus aminte că el se bătuse cu 
doi, iar eu trebuia să mă descurc cu trei gealaţi din Moartea 
din Derby. M-am ţinut pe picioare, m-am întors şi m-am pus 
în gardă. 

]. ]. aştepta pregătit. I-am evitat stânga, dar m-a lovit cu 
dreapta şi m-am pomenit iarăşi zburând, de (Jata asta 
izbindu-mă de Harley, chestie foarte dureroasă, după care 
am căzut pe pământ cu încetinitorul, aşa că cei trei au avut 
timp din belşug să închidă cercul. 

Cizmă era cam cocârjat, dar încă periculos. Omul cu cheia 
'Şi trecea afurisita de sculă dintr-o mână-n alta ca un 
toboşar dement. ]. ]. preluase conducerea şi coordona 
atacul. 

M-am lăsat într-o poziţie de box şi m-am repezit la omul cu 
cheia cu o serie de stingi. Le-am ratat pe toate. Dar aşa şi 
'Menţionam şi m-am trezit în mijlocul lor arzându-i un şut în 
boaşe lui 'Topkis. 

N-a mers. A căzut urlând, dar nu era definitiv. Chpi zburat 
pe lângă cap lovindu-mă în umăr cu o durere de 5 roşu şi 
mi-a imobilizat braţul stâng. Cizmă m-a apucat 1 spate, mi-a 
prins mâinile şi l-a poftit pe amicul cu cheia să Ja încerce o- 
dată. 


— Stai puţin! 'lopkis se străduia să se ridice în picioai*' 
înjurându-mă ca la uşa cortului. A luat şurubelniţa de jos şi; 
apropiat încetişor, ţinând scula ca pe o floretă. 

Încetineala mă omora. Simţeam durere în locurile unde 
fusesem lovit, amorţeală în mâini şi picioare, fierbinţeală 
care-mi înăbuşea puterea şi frica întuneeându-mi judecata. 
M-amgândii încă o dată la Dicky şi m-am pus în mişcare. 

I-am aplicat una lui Cizmă în fluierul piciorului. Mi-a dat 
drumul urlând şi l-am scos din luptă cu o dreaptă. Am 
încercat să sprintez spre Olds. Dar blocaseră aleea şi m-au 
încolţit între garaj şi casă. 

Se lăsase liniştea, tulburată numai de zgomotul pe care-l 
făcea aerul ce-mi străbătea plămânii. Eram dincolo de frică 
acum, în stadiul în care ştiam că am pierdut şi că nu mai 
puteam decât să sper că am să scap cu viaţă. 

Am ridicat mâinile şi am început să mă gândesc la ce-o să 
mi se întâmple. O cheie în ţeastă? Şurubelniţa în burtă? 

O meritam. Crezusem că eram făcut să fiu un 
supravieţuitor, dar la un moment dat n-am mai fost atent. 
Nu era prima oară când mă expuneam unu la trei. Prea 
singur, prea neatent eram peste tot. Alergam după trei 
femei în acelaşi timp: speram să ajung cumva ta Julia 
Devlin, speram ca Rita Long să vină la un moment dat de la 
Hoftg Kong şi să-mi spună că eu sunt alesul inimii ei; între 
timp mă culcam cu Vicky. Doamne, ce trio minunat or să 
facă atunci când mă vor vizita la reanimare. 

]. ]. întoarse capul. Pe alee se auzea un zgomot măsurat de 
paşi. Ajută-mă să ies din asta, Doamne, mi-am zis, şi promit 
să fiu cuminte. Slabe speranţe. Părea să fie un singur om, 
Probabil aducea bere. 

Cel cu cheia se întoarse şi el să se uite. 

Mulţumescu-ţi ţie, Doamne. 

L-am doborât dându-i una după urechca stingă şi a 
lovitura întârziată cu şurubelniţa lui ].]. 

De după casă apăruse detectivul Arnie Bender On]! cheia 
s-a ridicat rapid. ]. ]. rânji văzând că Arnie nu e fr! 9 înalt. 


Cizmă se trezea şi el. Îi şi vedeam pe alde Moart Derby 
îacându-şi socotelile cum o să arunce ambele cadU în riu. 

Dar imediat în spatele lui Arnie apăru Marian BoyCe ] 
pantofi sport, care nu (aceau zgomot, şi cu o expresie a! 
Câine turbat pe care nu i-o văzusem niciodată. Nu era ma” 
puţin feminină - o groază de timp s-ar munci chirurgii 
transsexuali să schimbe asta - dar părea gata, în stare şi 
nerăbdătoare să împuşte pe cineva, Iară să-i pese pe carc 
dintre ci. 

Şi-au scos armele ca la un semnal. 

— Poliţia. 

Pentru doi oameni care nu se agreează, Marian şi Arnie 
tăceau un front foarte convingător. Nici un derbedeu nu le- 
a pus la îndoială solidaritatea, cu atât mai puţin jurisdicţia 
în limitele oraşului Derby. Cheia şi şurubelniţa au căzut pe 
ciment. 

— La pământ, spuse Arnie, gesticulând cu pistolul, un 
Magnum 357 care părea enorm în mâna lui mică. 

Moartea din Derby s-au culcat pe ciment alături de 
tovarăşul lor care tocmai se trezea. Învăţaţi cu asemenea 
lucruri, şi-au încrucişat toţi mâinile la spate, aşteptând 
cătuşele. 

— Doamne, ce bucuros sunt că vă văd. 

— Şi tu, băi pârnaie. Faţa la pământ! 

Dacă prizonierii speraseră la ceva avantaje din discordia 
pe seama jurisdicției, au fost dezamăgiţi. Poliţia din Derby a 
pus la dispoziţie duba şi părea să fie în termeni excelenți cu 
Marian s-a hlizit cu o uniformă din Derby în timp ce 
coleg11- 1 poliţişti locali urât îmbrăcaţi ne-au 
percheziţionat il Moartea Derby în dubă, unul câte unul. 
F„aU tare dracului e acuzaţia? Urlă ]. ]. când îi veni rândul. 
„ fOst prinşi în timp ce atacați un turist. Era a treia oară în 
trei luni când mi se puneau cătuşe şi cOllvcnea şi mai puţin 
ca în noaptea aceea cu Ollie. Mă „urea lată, ceafa şi 
coastele, ca să numai pomenesc de părţile care veniseră în 
contact cu motocicleta. 


Poliţiştii urât îmbrăcaţi m-au ridicat în picioare ca pe un 
buluniac. Moartea din Dcrby privea cu interes cum sunt dus 
spre dubă. 

— Pe-ăsta îl luăm noi, spuse Marian. Nu merită să strici 
hârtiile pe el. 

— Avem nevoie de el ca să depună plângere. 

Marian le tăcu semn să vină mai aproape. Au vorbii între ci 
o vreme, au dat din cap. 

— Ben, spuse Marian, vrem să depui plângere împotriva 
indivizilor ăstora care te-au bătut. 

— Care indivizi? * 

— Înţelegi ce vreau să spun? Îi spuse ea detectivului din 
Derby. 

— Uite ce e, Abbott, te băgăm în aceeaşi oală cu zevzecii 
ăştia, sub aceeaşi acuzaţie. 

P - Ce acuzaţie? 

— Perturbarea afurisitei de linişti publice, bătaie şi 
scandal. 

— Nu ne-am bătut. 

— Nu v-aţi bătut? Şi de unde ai mutra asta? 

— M-am împiedicat de o motocicletă. 

— A absolvit etica la Leavenworth* explică Marian. 

— Bine, atunci, dacă nu s-au bătut, poate că vrea în dubă 
cu prietenii lui. Poate că o să tragem pe dreapta pe 1 râului 
pentru o oră. Ca să vă cunoaşteţi mai bine. * 

Nimic în expresia lui Marian nu sugera că o să-mi m în 
ajutor şi o să împiedice aşa ceva. 

Ăia urât îmbrăcaţi din Derby au pus mâna pe mine- 

— Bine, durule. Hai să mergem. 

Când ai mâinile prinse la spate în cătuşe şi te doare tot 
coipul şi faţa ta arată ca sacul de antrenament al lui Mju 
Tyson, tot ce ţi-a mai rămas din privilegiile de cetăţean care 
locuieşte pe strada principală este glasul: 

— Am. Un avocat excelent pentru procese penale. 0 să 
aveţi nevoie de numărul lui de telefon dacă un prizonier 
aliat în custodia voastră păţeşte ceva. 


Arnie şi Marian m-au înghesuit în spate în maşina lor 
nemarcată. Am spus: 

— O să-mi ducă maşina la fiare vechi dacă o lăsaţi în 
stradă. 

— Nici o problemă, spuse Arnie. O confiscă poliţia din 
Derby. 

— Pentru ce? 

— Să caute droguri. O primeşti înapoi după ce o fac bucăţi. 

— Domnule detectiv Bender, am spus, ştiu că întotdeauna 
ai vrut să vezi ce viteză poate atinge. E o ocazie bună. Îţi 
împrumut maşina. 

Ochii lui Arnie s-au aprins. Cadillac-ul V-6 obosit şi lovit al 
poliţiei, pe care un Chevalley binecuvântat cu talent de 
mecanic îl ţinea în viaţă, era o maşină rapidă, dar nu sc 
compara cu a mea. Marian îi dădu girofarul. 

— Îmi rămâi dator, micuţule. 

Bender îmi extrase cheile din buzunar şi porni motorul, 
faţa lui de nevăstuică radiind de extaz. Apus girofarul pe 
maşina mea. A pornit în trombă şi s-a înscris pe şosea 
ratând ă singura maşină ultimul model din zonă, un Ford la 
“ Strălucitor care nu fusese parcat acolo la venirea mea. 

” Marian îl urmă ca în transă, trecu pe lângă Taurus cu ntâ 
înaintea ei, de unde Josh Wiggens îmi aruncă un Ochii ţ'nia 
salut ironicpe pe bancheta din spate, cu cătuşe la mâini, am 
spus: 

_Pot să te întreb ceva? 

_ încearcă. 

— Cum de aţi ajuns la ]. ].? 

— Avem un acord de asistenţă cu poliţia din Derby, minţi 
ca în schimb, ei ţin evidenţa vizitatorilor lui ]. ]. Am auzit de 
un anume Olds verde-deschis şi am trecut să aruncăm o 
privire. 

— Uimitor, am spus eu. locmai la timp. 

— Păi n-am dat buzna imediat. Ne-am gândit să vedem mai 
întâi ce se întâmplă. 

— V-aţi uitat cum indivizii ăia încearcă să mă omoare? 


— Ce indivizi? 

— Marian! 

— Ne-ai dat peste cap acoperirea, ticălosule. Ne-am rugat 
î-i dovedeşti ca să nu ne dăm de gol. 

— Erau trei. 
— Am pariat pe tine şi acum am să-i dau lui Arnie un dolar, 
f 

— Îmi pare rău. 

— E vina mea. Am pariat cu inima, nu cu capul. 

A condus în tăcere încă o bucată de drum. Apoi mi-a 
'niâlnit privirea în oglindă şi mi-a spus: 

— Vreau să te întreb ceva. Cum ai reuşit să nu torni la 
”nnapolis? Nu au un cod al onoarei? 

— Am respectat codul. 

— Apropo, frumoasă strategie să-i laşi pe ăia sg * că eşti 
terminat. Tâmpiţii credeau că au câştigat. Am s j şi eu dala 
viitoare când am să mă bat unu contra trei 

— Vă sunt recunoscător că mi-aţi salvat pielea Vrei să-mi 
spui încă o dată cum de aţi ajuns la mort/potrivit? 

— Ben, vreau să nu ne mai stai în drum. 

— În drumul vostru? Oriunde mă duc, aflu că ai f înaintea 
mea. 

— De exemplu? 

7 Josie Jervis, firma de caterer, transatlanticul, atelier” lui 
Mike, iar acum ticălosul ăsta. 

Să fi fost o strălucire de mândrie în ochii ei? Epuizasem 
oare lista locurilor unde fusese sau mai erau şi altele la care 
nici nu mă gândisem? 

— De-aia mă plăteşte poliţia statului Connecticut. 

— Am putea să fim parteneri, numai că eu încerc să-rm 
scot clientul basma curată, iar tu încerci să-l înfunzi. 

— Am deja un partener. 

— Dacă n-a intrat cu maşina mea într-un stâlp de telegraf. 

— Ar fi bine să-ţi scoţi autorizaţie de detectiv particular, 
spuse ea. 

— De ce? 


— Ca să ţi-o putem ridica. 

— Vorbesc serios, Marian. Vrei să facem un târg? 

Mi-a dat un răspuns la care mă cam aşteptam, pe un ton 
puţin prevenitor: 

— Asupra noastră s-au tăcut presiuni de sus. Nu vreau să 
fim presaţi şi de dedesubt. 

— Da? Şi cine te presează de sus? 

Marian a oprit maşina poliţiei, a întors şi s-a răsucit spre 
mine. Avea pomeţi extraordinari, roşii acum de o furie cârc 
m-a surprins. 

M am lăsat-o să vorbească. 

Asă-(r) &. Să ghicesc cine vă poartă sâmbetele... ţii [ui 
Henry King vor să fie lăsaţi să-şi ducă viaţa jjtff? 80 ' puţin 
le pasă dacă domnul Butler l-a ajutat pe 11131 să arunce în 
aer barajul. Le staţi în drum, ancheta P'0”, „ameninţare la 
adresa persoanelor lor. Aşa că cineva V runcal o vorbă la 
FBI, iar ăştra au vorbit cu şefii voştri pe 3 3 ate Fără 
ameninţări directe. Dar dacă poliţia din Con- '3>cticui n-o 
lasă mai moale, vor apărea mici probleme cu Lanţarea, de 
exemplu pentru un laborator pentru analiza y [) N-ului sau 
pentru aparate de poziţionare GPS* pentru băieţii de la 
circulaţie. Nu ceva pe care să pui mâna, bineînţeles. 

— Terenuri de baschet. 

__Vă iau sala de sport? 

— Nu, pentru copii. FBI promisese bani pentru terenuri 
luminate de baschet în fiecare cartier. Ziceau că să dea 
tinerilor ceva mai bun de făcut decât să se împuşte între ei, 
să ne crească acţiunile oraşului. 

— Aha, şi, practic, nimeni nu-ţi ordonă s-o laşi moartă. Dar 
dac-o ţii pe-a ta, toată lumea va şti că sergent Marian şi 
sergent Arnie i-au lăsat pe copiii neprivilegiaţi să se 
îndrepte înspre o lume a crimei. , 

— N-ai pic de haz. 

— Şi eu sunt vizat. 

— O chestie ca asta te poate distruge. 


Nici o femeie nu urcă aşa de repede în poliţie dacă nu e 
Ioane ambițioasă. Marian era. Ca şi Vicky, avea o agendă 
care îngloba şi politica. Îşi făcea în acelaşi timp dreptul şi 
plănuia să se retragă pe la patruzeci şi cinci de ani şi să 
intre “politică. Avea însă prea multe scrupule. 

* Global Positioning System. 

— 'Te înţeleg perfect, am spus. Eşti faţă-n fatj 1 oameni 
care ştiu să obţină ceea ce doresc. De-aia ai cârdăşie cu 
Josh Wiggens? 

— Cu cine? 

— Tipul care ţi-a vândut pontul că sunt pe cale km ortul 
popii. 

— N-am auzit de el. 

— Tipul din Taurus-ul, de la colţul străzii. 

— Vreun amic de-al tău? 

— Nu. 

— Atunci de ce-ar informa poliţia că eşti pe cale să iei o 
bătaie soră cu moartea? 

— N-am nici o idee. 

— N-are nici o logică, vezi? 

— Ai dreptate, am aprobat eu. 

— Ben, dacă nu poţi să-mi spui de ce un asemenea lucru s- 
ar fi putut întâmpla, atunci nu s-a întâmplat. 

— Ce ofertă ţi-a tăcut? Te ajută în vreun fel? 

— Cine? 

— Josh Wiggens. Lucrează pentru Henry King. 

— A, da. Şeful securităţii. 

— În locul tău, aş fi foarte atentă. Marian s-a întors şi a 
pornit maşina. 

— Arnie te presează să vă daţi la o parte? 

— Nu, el nu. Pe el l-au călcat pe nervi. 

— Aşadar, o să faceţi ccea ce trebuie. 

— Mda, desigur. 

— Numai că, am adăugat, nu e bine ce faceţi. 

— Cum adică? 


— N-a fost nici o conspirație. Domnul Butler nu 1- 
îndemnat pe Dicky şi nici nu l-a ajutat. 

Zice, un agent de afaceri imobiliare? 

Ndreptă spre nord, de-a lungul râului. 

_. durea tot corpul. Fusesem învăţat cum să încasez un 

C Ma ”” eram rănit serios. Dar simţeam nevoia de o baie 

Hi -j să închid ochii într-o încăpere răcoroasă şi fierb”1 
necoasă. 

L! LUJ __ Nu vrei să-mi scoţi cătuşele? 

Tăcere. Kilometri întregi. Într-un târziu, la trecerea peste 
garajul Stevenson, a vorbit: 

— Care-i oferta ta? 

— Tu prima. 

— După tine. 

Iarăşi tăcere. Şi mai mulţi kilometri. Ne aflam undeva în 
districtul Plainfield, pe drumuri lăturalnice pe care nici 
măcar cu nu le cunoşteam. Era rândul meu: 

— Domnul Butler nu a conspirat cu Dicky ca să-i arunce-n 
aer barajul lui King. 

— Eşti sigur? 

— Absolut. 

— De ce? 

— Începe tu. 

— După tine. - % în faţă era o bifurcaţie pe care am 
recunoscut-o. Drumul din dreapta mergea la Plainfield, 
drept spre sediul poliţiei şi închisoare. Lia stânga era 
Newbury. Am vorbit: 

— E foarte important ce ţi-a spus ţie Josie Jervis. Îţi spun 
ce mi-a spus mie. Cu condiţia să-mi spui ce-au scos poliţiştii 
din Dcrby de la ]. ]. lopkis. 

— Îmi spui tot ce ţi-a spus? 

— 'Tot ce te poate interesa, am promis - să fiu al dracului 
dacă-i spun teoria nebună a lui Josie despre cum Butler şi-a 
ucis accidental fiul. 

— S-a făcut, spuse Marian şi viră la stânga. După „B de la 
Derby termină cu Iopkis, mă hotărăsc dacă rne facem 


târgul. 1) 

— Vrei să-mi scoţi afurisitele astea de câtuşe, te rooŢ A 
întins cheia peste umăr. 

— Data trecută nu te-au deranjat, îmi aminti ea. 

— Data trecută a fost altceva. 

Am găsit un bileţel sub uşa de la bucătărie. 

— Sunt la Drover, dacă ai chef de o bere. Julia. 

Aveam chef de mai multe beri. După un bourbon, o ba'ie şi 
o pungă cu gheaţă. Foarte multe beri. 

Peste aproape o oră am intrat şchiopătând în barul Yankee 
Drover, spălat şi îmbrăcat cu cămaşă şi pantaloni curaţi, cu 
durerea care amorţise după tratamentul cu Jack Daniels (s- 
ar fi putut şi cu medicamente, dar aş fi ratat efectele 
secundare). 

Julia fusese iarăşi pe la tonomat. 

O atmosferă dulce-amăruie se instalase în încăpere, nu 
chiar melancolică, dar o grămadă de oameni nu tocmai 
predispuşi la reflecţie păreau să-şi cântărească viaţa şi 
faptele. Dumnezeu ştie u ce începuse - poate că Deus Irae - 
dar acum se auzeau Itimele acorduri ale cântecului „In Your 
Time” al lui Bob Seeger promisiunea lui că pacea se va 
aşterne asupra sufletelor nu Părea să-i fi înveselit pe cei 
care sperau că lucrurile se vor ndrepta ceva mai curând. 

| Am pus nişte Smokey Robinson şi m-am îndreptat spre 
tar pe acorduri din „Since I met you baby”. 

Julia rezervase cu poşeta scaunul de lângă ea. Purta ţ] în 
seara asta, albaştri ca starea ei. Bluză mulată, feră rrf Părul 
lung şi lăsat liber pe spate. M-a văzut şi mi-a zâmbit otv3 şi 
nesigură: 

— Ge-ai păţit? 

— Am alunecat la duş. 

— Vorbesc serios, te simţi bine? 

— Mda. Mă simt bine. M-am aşezat cu grijă şi am fac (It 
semn spre berea ei Rolling Rock. Ziceai ceva de o bere*> 

Annemarie, unul dintre noii proprietari care făcuse din 
Drover un local mai prietenos decât predecesorii ei, s-a 


grăbit spre noi. 

— Am alunecat la duş, i-am explicat, adăugind că o bere m- 
ar face să mă simt mult mai bine. 

Julia părea mult prea preocupată de ale ei ca să pună 
întrebări, ceea ce m-a bucurat, pentru că nu mă simţeam în 
stare să răspund. Aşa că am ascultat muzică. Dar când am 
propus să mai luăm un rând, a spus: 

— Am o idee mai bună. Ai început să te umfli. Hai la tine 
să-ţi punem nişte gheaţă. 

Era o idee mult mai bună. Ar fi fost o idee genială dacă n- 
am ti dat nas în nas cu Vicky la ieşire. 

— Ben, ce-ai păţit la faţă? 

— Am alunecat la duş. O mai ţii minte pe Julia Devlin, de la 
Fox Trot? 

— Mă bucur să te revăd, spuse Vicky. Figura ei frumoasă 
era încadrată de bucle ca un rubin în filigran. 

Julia dădu din cap, un diamant pe catifea neagră. 

— Ben, cum te simţi? 

— Bine, mă duc să-mi pun nişte gheaţă. Poţi să vii să te uiţi 
dacă vrei. Ne-am gândit să stăm în curte şi să bem o bere. 

Ilvu o scurtă ezitare. După care lumina s-a stins de pe '3ţa 
01 Nu, nu pot. Am o întâlnire. 

„ julia” care stătuse deoparte, îmi spuse la ieşire: Ţi-am 
tăcut probleme? 

Nu, mă pricep destul de bine să mi le fac singur. 

— Ben, dacă vrei să-ţi pună ea gheaţă, n-ai decât. 

— Nu-ţibate capul. 

Arn dus-o în bucătărie şi am desfăcut două sticle de Amstel 
[jght. Julia a umplut o pungă cu gheaţă din congelator, a 
înlăşurat-o într-un prosop şi am ieşit în grădină, unde ziua 
întârzia şase dea dusă. 

M-am lăsat într-un scaun şi mi-am presat cârpa rece pe 
lată. Julia se plimba pe aleile înguste, scoțând exclamaţii 
apreciative în faţa culorilor din grădină. Îmi făcea plăcere 
să mă uit la ea. Era o podoabă în plus pentru grădina mea, 


un ornament frumos fasonat, în contradicţie cu vegetaţia 
luxuriantă de sfârşit de toamnă. 

Nu mai era nostalgică. 

— Ce frumos e! Continua să exclame. Am pus pe seama 
furtunurilor cu apă îngropate sub pătura de îngrăşământ 
faptul că florile numi s-au ofilit în căldura din august. Florile 
de lipscănoaică se aplecau grele, margaretele explodaseră 
şi trandafirii dădeau al treilea rând de flori. 

— La asta visează Captain Jack când se află în larg. Eroul 
romanelor multiubitului nostru Patrick O'Brien. Jack 

Aubrey, un războinic cu sânge aprins şi nenorocirea flotei 
lui Napoleon, avea la țărm un sălaş unde-şi găseau adăpost 
toţi dezertorii şi neisprăviţii din Insulele Britanice. 

— Cum reuşeşti? M-a întrebat. Mirarea din vocea ei m-a 
Ilmplut de o mândrie nejustificată. 

— Mătuşa Connie m-a învăţat. Să pun o plată de cinţ] de 
cenți într-o gaură de cinci dolari. 

Julia părea să iubească florile, aşa că am sărit de pe ş]l am 
umplut o cană de cafea cu apă şi i-am tăiat un buchet WIl 
urmat lp locul unde depozitez frunzele şi ramurile în e ”B 
unde i-am ornat buchetul cu frunze de salvie. 

— Trebuie să schimbi apa şi să tai din codițe o dată ] 
câteva zile. 

S-a uitat la ele floare cu floare, după care m-a surprins cu 
un sărut cald pe obraz. 

— Of, iartă-mă. Sper că nu te-a durut. Sărmana ta faţă! 

Ne-am aşezat să bem bere. 

— Mai vrei gheaţă? 

— Nu. E mai bine acum. Spune-mi, cum merge treaba cu 
fondurile pentru apărarea domnului Butler? 

— Nu ştiu deocamdată. S-ar putea să iasă. Nu promit 
NIMIC. 

— "Ţi-a făcut mizerii din cauza asta? 

— Nu. 

King n-avea cum să stea liniştit. Dilema în faţa căreia îl 
pusesem ar fi speriat un matador. În caz că e implicat în 


omorârea lui Dicky Butler, atunci condamnarea domnului 
Butler ca părtaş la omor ar pune capăt oricărei anchete. 
Numai că procesul s-ar dovedi o catastrofa dacă Butler va 
pretinde în continuare că a pus dinamita pe care King a 
dezamorsat-o. În caz că el şi oamenii lui nu l-au omorât pe 
Dicky Butler, dilema ar lua proporţii de-a dreptul 
formidabile: un proces care ar face publice secretele lui 
King i-ar nemulţumi pe clienţii trădaţi. Pe de altă parte, 
încarcerarea lui Butler i-ar permite să pună mâna pe fermă. 

— Cel mai bun lucru pe care-l are de făcut e să se mişte 
repede şi să facă în aşa fel încât să se renunţe la acuzare, 
“m spus. 

Iulia a schimbat subiectul: E Ati reuşit să faceţi ceva ca să 
reduceţi cauţiunea? 

„ Tim vânează precedente până, hăt, pe timpul -“ istraţiei 
Winthrop. Şi face apel la vechii amici ai lui t3'C” Nu e uşor 
să munceşti atât pro bono. 

— Ira Roth, mentorul din infern, îl încurajează. „Şi tu ce 
faci? 

_ Pun întrebări în stânga şi-n dreapta. 

— Aşa te-ai ales cu ochiul vânăt? 

— Ar trebui să vezi cum arată ăilalţi. 

Julia zâmbi - o strălucire albă pe fondul tenului ei măsliniu 
şi al părului întunecat ca noaptea. 

— Câţi au fost? 

— Trei. Dar mi-a dat şi poliţia o mână de ajutor. 

— Poliţia? Ce făcea poliţia acolo? 

— Ani avut noroc. Un cetăţean îngrijorat le-a vândut 
pontul. 

— Ăsta da noroc. 

— Aşa e, am spus eu întrebându-mă dacă i-am spus până 
acum ceva ce nu ştia. Au apărut la ţanc. 

Am vorbit despre noroc până s-a lăsat noaptea. Patrick 

O'Brien a scris despre noroc ca despre un bun de larg 
consum. 


Henry King şi-a învăţat acoliţii că au nevoie de trei lucruri 
pentru a reuşi: talent, muncă grea şi noroc. 

— Mi-a spus că n-ai cum să reuşeşti numai cu două dintre 
ele. 

— Eşti norocoasă? 

— Am perioade, a răspuns ea. Am avut noroc că l-am 
Mâlnit pe Henry. M-a salvat de la o slujbă Iară perspective. 

— Ce tăceai? 

— Viaţa mea era ca un tunel neslârşit, o viaţă în „1 public. 
Brusc, am zărit o lumină. 

— Un tren. 

— Poţi să-i spui şi aşa. Henry a trecut în viteză, iar eu sărit 
din mers la bord. Fără să mă uit înapoi. 

— Vorbeşti ca şi cum ai fi lăsat pe cineva pe şine în Urtl ta. 

— În gară. Încercă să râdă, să sune ca o glumă. Nu chiar 
atât de rea, crede-mă. 

— Josh Wiggens, am spus. 

— Poftim? 

— Ela fost cetăţeanul îngrijorat. Cel care a chemat poliţia 

— Josh? Ce făcea Josh acolo? 

— Mă depăşeşte. JH 

— Faci pe misteriosul? 

Făceam, dar am negat. , 

— Nu. Poate că poţi tu să-mi spui ce făcea Josh acolo. 

— De unde să ştiu? 

— Lucraţi împreună. 

— Se poate, dar nu ştiu... unde era? 

— - în Derby. Un orăşel de pe malul râului. 

— Am fost la Derby. Când am cumpărat vitralii pentru 
casă. 

— Înseamnă că ştii că e destul de departe de Fox Trot. 

— Ben! A dat din cap cu o expresie perplexă. Nu ştiu ce să 
zic. Mai iese şi de capul lui... 

— Ei bine, spune-i că-i mulţumesc când îl vezi. M-a scutit 
de o excursie la reanimare. 


— N-am nici cea mai vagă idee ce căuta acolo. 

— Poate că era în vizită la iubită sau la vreun camaraddm 
CIA. E o fabrică de elicoptere în apropiere. Oricum, mi-a 
purt (r) noroc... Nu te-a părăsit încă norocul? 

|| Sper că nu. Dar pe tine? 

I “red că am lăsat cea mai mare parte din el în mâinile, 
tenului tău, Josh, astăzi. 

Pn j”enry zice că fiecare om îşi face norocul. 

Oamenii norocoşi spun asta. Ca să nu le mai fie teamă , 
ăsească. Mi se pare mie sau nu 

— Sunt ooosua, am muncit mult. 

— Bine. 

_ Poate o mică depresie. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Numai... a venit supărat şi după aia... nici eu nu mai 
ştiu. 

— A dat vina pe tine. 

— Cred că da. De ce insişti atât pe problema asta? 


— În New York, o femeie ca tine lucra pentru mine. Am 
mai văzut şi altele. Fie afaceri mărunte, fie de milioane, 
întotdeauna e cineva în camera din spate care-şi ţine şeful 
pe linia de plutire. De obicei o femeie. Fişa postului include 
la capitolul competenţe clarviziune, calm, cultivarea 
contactelor, acoperirea greşelilor şefului, plus înghiţirea 
abuzurilor. E o viaţă grea. Sunt fericite doar cele care se 
folosesc de o asemenea experienţă ca de o pistă de lansare. 

— Aşa a făcut a ta? 

— A zburat ca o rachetă. N-a lăsat în urmă decât cenuşă. 

— Ce-ai făcut? 

— Am supravieţuit. Va supravieţui şi Henry. 

— Dar cum te-ai simţit? Ţi-au rămas urme? Cât ţi-a trebuit 
să-ţi revii? "Ţi-ai revenit complet? 

— Da. Aproape. 

— O urăşti? 

— În zilele mele bune îmi spun că peste cincizeci de an. ] 
să privesc înapoi şi am să pot zice: Mai bine că a plecat d“ji 
să îmbătrânească alături de mine, cărându-mi bagajele. 

Julia tresări. 

— Henry ar face la fel. M-ar lăsa să plec. Ar... face orice i- 
ar sta în putinţă ca să mă ajute. Ben, de ce vrei să mă facj sj 
mă îndoiesc de el? 

— Îmi pare rău. Uneori am gura mare. Îmi place să-mj dau 
cu părerea. Şi, sincer să fiu, îmi placi. Mă fascienzi. Dacă te 
hotărăşti să-l părăseşti, am să-ţi propun o întâlnirc. 

Julia m-a măsurat cu cea mai serioasă privire pe carc mi-a 
fost dat s-o întâlnesc vreodată. 

— Ştii ce-mi place la tine? M-a întrebat în cele din urmă. 
Îmi place că nu ţi-e frică să mă superi. 

— De ce mi-ar fi frică? Nu vreau nimic de la Henry King. 

— Toată lumea vrea ceva de la Henry King. Toate 
ploşniţele pe care le hrăneşte. 

— Adică Josh şi Bert? 

— Tu vrei să plătească avocatul domnului Butler. 


— E o decizie pe care n-o pot influenţa. N-am făcut decât 
să propun... 

— Nu asta am vrut să spun. În lumina care pălea am reuşit 
să văd cum buzele i se string a dezaprobare. 

— Ce-am spus? Te-am supărat. 

— Nu vorbeam de Henry King, răspunse ea încet. Vorbeam 
despre mine. N-ai de unde să ştii, dar când nu sunt lângă el, 
sunt o persoană foarte puternică. În general bărbaţii se tem 
să vorbească urât despre şeful pentru care se întâmplS să 
lucrez. 

— Despre şeful care întâmplător te tratează ca pe O 
persoană foarte slabă. 

— Poate că şi tu eşti exact ca el. 

„Eu? 

Poate că doar te prefaci că te îngrijorează faptul că se 
'âurit cu mine. R „pe ce aş face una ca asta? 

Poate că vrei să mă faci să-l trădez. Mai bine să-l trădezi 
pe el decât pe tine, am răspuns,. Jind dacă vorbeam despre 
domnul Butler, sau sex, sau ”goste. Cu puţin noroc, poate 
că era vorba despre toate trei. 

Un ţânţar fară noroc a ales momentul în care mă dădusem 
mai aproape pentru a se aşeza pe genunchiul Juliei. L-am 
omorât şi am spus: 

— Să mergem în casă. Au început să ciupească. 

Am început să ne sărutăm înainte să trecem pragul şi când 
în sfârşit am ajuns înăuntru rămăseserăm amândoi tara 
răsuflare. 9 

Căderea noastră pe pat a fost o încununare a zvârcolirii 
care începuse iarna trecută, cu acel prinz la Fox Trot. Nu 
aşteptasem degeaba. 

Dacă e să cazi într-o cascadă, ce se întâmplă? Te laşi 
purtat de curent, te scufunzi, ajungi la fund, ieşi la 
suprafaţă. 

— Nu te opri! 

Lăsasem lumina aprinsă. Am băut puţină bere. Noaptea 
târziu ni s-a tăcut foame, ne-am dus la bucătărie şi eu am 


făcut omletă. Mă îndoiesc că vreunul dintre noi i-a simţi! 
gustul. 

Urcând treptele - vechi prietene de-acum - la jumătaM 
scării am devenit nerăbdători şi ne-am dedat la acrobaţii 
DaNang, care o plăcuse pe Julia de la prima vedere, dădea 
din coadă entuziasmat. l-am spus să iasă afară la vânăloare 
întorşi în pat, i-am spus Juliei că este cea mai ]l-!' * femeie 
pe care am cunoscut-o. Muşchii îi jucau pe pute. P6 
picioare. M-a trântit pe spate ca să-mi arate că am Saitete 
şi mi”a z*s că “ace exerc”iica Să-Şi consume energia risos. 
I-am SPUS că mă bucur mult că regimul n-a 

“tionat. În timp ce se odihnea, am schimbat locurile. LlinL 
dormit împreună ca şi cum ne-am fi cunoscut din oCa 
glaciară. M-am prăbuşit ca un paraşutist lară paraşută, 
bucuros de salt. M-am trezit brusc, gândindu-mă ce 
frumoasă e viată şi am înţeles cu greu că ceva nu e-n 
regulă. 

Julia era ghemuită la celălalt capăt al saltelei şi plângea cu 
sughiţuri. 

M-am dus la ea. A înţepenit. Am încercat s-o iau în braţe. 
S-a tras la o parte. 

— Nu. 

— Ceai? 

— Nu mă atinge, te rog. 

M-am dat jos din pat, l-am ocolit şi m-am aşezat pe podea 
în aşa fel încât să-i văd faţa. Mi-am ţinut mâinile acasă şi i- 
am spus: 

— Nu ştiu dacă asta te ajută cu ceva, dar să ştii că ai făcut 
un om fericit. % 

— Minunat. Deci tu eşti fericit. 

— Să ştii că sunt. 

— Şi eu cum crezi că mă simt? 

— Până mai adineauri, am crezut că te simţi minunat. 

— A fost minunat. Mulţumesc. 

— Am auzit voci mai blânde la sergenţii-pompieri. 


— Fii bun şi lasă-mă-n pace. O să-mi treacă imediat, te 
asigur. 

M-am retras în bucătărie, imaginându-mi că se simte 
inovată pentru King, sau furioasă pe sine pentru că l-a 
înşelat, sau pe mine pentru că am sedus-o. Am făcut cafea 
şi” dus cu ea sus, a ei într-o cană cu capac. Se încolăc' 
cearşaf, mică asemeni unui copil. Când mi-am făcut j] pat, a 
acceptat să soarbă din cafea şi şi-a aşezat cap coapsa niea, 
închizând ochii. Faţa îi era brăzdată de lacri care continuau 
să-i izvorască de sub pleoape. 

Cred că dacă mi-ar fi cerut să omor pe cineva, aş fi pe loc. 
M-a lăsat să o mângâi pe păr. După o vreme întrebat-o: 

— Poţi să vorbeşti? 

— Nu vreau să vorbesc. 

Am mai aşteptat câteva secunde. 

— 'Te superi dacă încerc să ghicesc? 

— Da, mă supar. 

— Poate că te ajută. 

— Faptul că m-am culcat cu tine nu-ţi dă dreptul să-mi 
cunoşti toată afurisita de viaţă. 

— Nu vreau să-ţi cunosc toată afurisita de viaţă. Vreau 
doar să fii fericită, aici şi acum. 

— N-are nici o legătură cu tine. 

— Speram să aibă o legătură cu noi. 

— Ei bine, nu, răspunse ea furioasă. 

— Atunci e vorba despre el. 

Când aveam să învăţ oare să-mi ţin gura? S-a ridicat 
încurcându-se în cearşaf şi s-a uitat la mine. 

— E vorba despre viaţa mea irosită, pricepi? Nu a lui. Mi- 
am irosit viaţa. Bine? 

— Bine. 

— Îţi sângerează faţa. 

— De la spălat. 

— Stai, mă ocup eu. S-a dus în baie, a udat un prosop cu 
apă caldă şi m-a şters pe obraz. După care a cotrobăit pnn 
sertarul cu medicamente şi a venit fuga cu un plasture pe 


s uşor pe tăietură. Îi dădusem o ocupaţie care-i c'! 10*. 
Rimile şi când a terminat n -a sărutat în jurul doare? 

„Nu. 

Pe fap” '-am exP'i“at ca noaPtea petrecută împreună 
minuni cu durerile şi junghiurile mele. Mult mai Eficientă 
decât bourbonul sau orice medicament. Aşa că, în C teresul 
ştiinţelor medicale, m-am întrebat dacă o supradoză jjy-ar 
face bine. 

— Se poate în tăcere? M-a întrebat. 

Am încuviinţat. 

Când s-a trezit, mi-a spus: 

— Zâmbeşti. 

— Înâ. 

S-a ridicat în şezut şi a inspectat bandajul. 

— Sper că n-ai de gând să te mai baţi înainte ca toate 
astea să se vindece. 

— Am de gând să-mi petrec restul anului în patul ăsta, 
alături de tine. 

— Să nu-mi spui că e trecut de nouă. % 

— E opt jumate. 

— Trebuie să plec. 

— S-a blocat uşa. 

— Aş vrea eu. Zări cana ei acoperită. E pentru mine? O, 
Doamne. Mulţumesc. Se uită în jur. Nu ştii unde-mi sunt 
hainele? 

— Le-am ars. l-am arătat unde-i duşul, i-am dat un prosop 
51 o periuţă de dinţi şi până a fost gata am pregătit cafea 
Proaspătă. Era un musafir pe care-l mai voiam la mine în 
casă. 

Am fost surprins, având în vedere ora târzie, că a invitaţia 
mea la micul dejun. Cafea, pâine prăjită şi de căpşuni din 
producţia mătuşii Connie. 

— Aşa, ce-ai de gând să faci azi? 

— Mă gândesc la tine. 

— Dragul de tine. Nu te mai baţi? 


— Cred că azi am să mă limitez la munca de bir telefoane 
şi hârtii. 

Ollie era în capul listei. Trebuia să descopăr ce făcuse* 1 
orele în care ar fi putut să-l omoare pe Dicky şi să 
dinamitez !' barajul. Nu se punea problema să-i cer să arunc 
o privire în propria-i agendă din week-end-ul în care a avut 
loc petrecerea de la Fox Trot. Dar puteam să citesc raportul 
poliţiei publicat în Clarion ca să-i descopăr pe răufăcătorii 
pe care Ollie i-a înfundat pentru exces de viteză, pentru că 
nu s-au prezentat cu maşina la control - diagnosticele lui 
standard pentru cauzele accidentelor de pe autostradă - 
sau pentru că şi-au bătut nevestele. 

Şi între timp să-l întreb pe amiral despre statutul lui King 
în guvern, asta însemnând că trebuia să stau pe lângă 
telefon ca să mi se întoarcă apelurile. 

Julia l-a mângâiat pe DaNang pe capul pe care câinele i-l 
pusese în poală. 

— Tranzacţii imobiliare sau domnul Butler? 

— Cam rare tranzacţiile imobiliare la sfârşit de august Am 
timp suficient şi pentru domnul Butler. 

— Astăzi am să încerc să-l conving pe Henry. Pot să-i spun 
ce-ai de gând? 

Toată noaptea mă gândisem la asta. 

— Sunt câteva teorii conform cărora nu Dicky Butler a 
aruncat în aer barajul. 

Nue teoria poliţiei? 

Ce singur în aer barajul şi că un incredibil ghinion 

I'tia zice că domnul Butler l-a ajutat pe Dicky, ceea din el 
un complice. Altă teorie spune că domnul But- '“fsâ-şi 
omoare fiul (&0 jjsând coincidenţa la o parte, teoria pare 
logică. Mai e vreU” pa. Niciunul dintre ei nu e vinovat. 

Poftim? Se opri din mângâiat. DaNang oftă şi aproape. 
Răstumâă masa încercând să-şi bage capul sub mâna ei. 
Atunci 

— Îne e? 


__E posibil ca Dicky să fi fost mort deja şi ucigaşul a 
provocat explozia ca să scape de cadavru. 

— Vorbeşti serios? 

— Ar fi putut conta pe reputaţia lui Dicky. 

— E teoria ta sau a poliţiei? 

— Am crezut că e a mea. Am dezbătut-o cu Tim Hali şi cu 
Ira. Dar oriunde mă duc ca să pun o întrebare, aflu că 
detectivul Boyce şi partenerul ei cu mutră de nevăstuică mi- 
au luat-o înainte. 

Punând răul în faţă, adică în caz că King l-a ucis pe Dicky, 
iar Julia îi dă raportul, voiam să-i dau măcar de gândit dacă 
crede cumva că moartea subită a unui agent imobiliar îi 
poate rezolva toate problemele. 

— Nevăstuică e Bender? 

— L-ai cunoscut? 

— l-am văzut la Fox Trot. 

— Când? 

- Păi, în ziua exploziei, desigur. Şi încă de vreo câteva “ri 
de atunci. 

— Ce au întrebat? 

Julia a ridicat din umeri. 

Anch, sPun. 

— Josh s-a ocupai de ei. Mi-a spus că ei conduc privire la 
explozie. 

— Că veni vorba de Josh, m-a avertizat să nu mă nl de tine. 
M-am gândit că e bine să ştii. 

— Nu l-ai ascultat. 

— Tace asta adeseori? 

— Eşti primul, zâmbi ea... Mă cunoaşte prea bine 

— Eşti în siguranţă cu el aproape? Vreau să îndrăgostit de 
tine? 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Ben. Dacă n-aş f, > 
siguranţă, Henry l-ar concedia. 

Julia se uită la ceasul ei încrustat cu diamante. Cu o seară 
înainte îl ţinuse în geantă. Era o podoabă mult prea 
ostentativă pentru Yankee Drover. Şi ne-ar ti zgâriat în pat. 


Mi-am adus aminte de anii în care obişnuiam să ofer 
doamnelor Rolex-uri în loc de flori şi n-am putut să nu 
observ că la încheietura cealaltă ar mai fi loc pentru un 
ceas-brăţară Cartier. 91 

— Gata, plec. A fost minunat, mulţumesc. M-a sărutai pe 
gură. A fost minunat de fiecare dată. 

— Am să te sun, i-am spus. 

— Ştii, îmi pare rău pentru scena de adineauri. 

— Nu trebuie. Sunt o grămadă care te... lisuse, ce era să 
spun! 

Julia izbucni în râs. 

— Ai roşit. 

— lartă-mă. 

— Tu să mă ierţi. Eşti prea bun. Sunt supărată pe mine că 
te-am tăcut să suferi. 

Şi-a luat florile de pe masa din bucătărie şi le-a strâns la 
piept. 

— Ştii, uneori am impresia că în mine se luptă doi” 
persoane, una raţională şi alta fară minte. Sunt prinsă între 
ele-? 1 tu la fel. 

| Un uil'01 sărut' “PO' a'tu' întreruPt Alison care a dat ac 
perete. 

PaNang? E ora de plimbare. 0... Ben, ce-ai păţit la 

Am alunecat la duş. Intră, intră. A intrat, plecându-şi ochii 
înspre flori şi farfuriile murdare 

Jc la micul dejun. 

— Alison, ţi-o prezint pe domnişoara Devlin. Julia, ea 

Alison Mealy, vecina mea. 

Alison a întins mâna, aşa cum am învăţat-o, şi a spus 
cuminte: 

— Mă bucur să vă cunosc. Juliai-a strâns-o: 

— Am auzit atâtea despre tine! Cum merge cu lecţiile de 
călărie? 

Alison şi-a târşit picioarele şi a mormăit ceva cum că azi 
începe exerciţiile de sărituri. 

P - Succes. Mi-a tăcut plăcere să te întâlnesc. Pa, Ben. 


Mai vorbim. 

Alison a urmărit-o cu privirea pe alee. 

— Vrea să cumpere o casă? 

— Dacă am noroc. 

— E cam slăbănoagă. 

— Face mult sport. 

Alison s-a uitat iar la cele două farfurii de pe masă. K: 

— Ai încredere în ea? W_ -Poftim? P - Nu m-a privit în ochi. 
H - Poate că nu se aştepta să intri tocmai acum. 

P - Nu-mi place de ea. 

— E foarte drăguță, i-am spus eu cu blândeţe. 

Mi-a trebuit o groază de timp s-o fac să se înţeleagă cu 
Marian şi am reuşit numai pentru că s-a îndrăgostit de fiui j 
de cinci ani, Jason. Era politicoasă cu prietena mea, R” * 
niciodată caldă, deşi o plimbare în Jaguarul acesteia 0 5] 
înmuiase oarecum. 

— N-ai spus nimic despre părul meu, mi-a reproşat ea 

— Bag de seamă că a mai crescut. 

— Serios? 

— Bineînţeles. 

Mi-a arătat cu mâna undeva mai jos de umeri. 

— Când ajunge până aici, Vicky o să-mi facă bucle. 

— Foarte bine, am spus. Nimeni nu ştie mai multe despre 
bucle decât Vicky. 

Lui Vicky îi era loială. Vicky, care îşi tăcea părul în faţa ei. 
Vicky, care o lăsa să se uite cum se machiază. Vicky, despre 
care mătuşa Connie zice că trebuie ca Ben s-o ia dc nevastă 
dacă nu vrea să rişte să piardă o partidă excelentă. 

Se trăgea de păr ca şi cum ar fivrut să-l facă să crească 
mai repede. 

— Beri, pot să te întreb ceva? 

— Sigur. 

— De ce ai încredere în ea? 

— În Julia? Pentru că semănăm mult. Gândim la fel. 

— Ce să spun, parcă ăsta-i un motiv. 

— Şi DaNang o place. 


— Asta pentru că probabil i-a dat de mâncare tară s-o vezi. 
Hai, DaNang. Trădătorule! 

— Hei, AHson! Unde-i numărul ăla din Clarion pe care-l 
păstram? 

— Sub castronul lui DaNang. 

Raportul poliţiei arăta că polițistul Moody fusese 
neobişnuit de ocupat în week-end, chiar înainte ca cel mai 
mare baraj din jurisdicţia lui să zboare în aer. Adică o 
mulţime idente rutiere şi câteva spargeri. Colac peste 
pupăză, Jc 3 C il mai înzestrase cu un nou detector laser de 
viteză pe Iwtin de entuziasm, l-a pus la treabă. Scooter îi 
publicase car '. Tjnând în mână afurisitul de dispozitiv 
îndreptat spre * atul de fotografiat ca o rază ucigaşă 
klingoniană. Se dovedise atât de bun, încât aveam nevoie de 
ajutor ca să orbesc cu toţi cei pe care îi amendase. 

Am sunat-o pe mătuşă-mea Connie şi i-am citit o listă. 
Vjtezomani, începând cu Mildred Gill şi termiaând cu Al 

Bell. 

— Am citit-o şi eu în Clarion, mi-a spus. Ai remarcat că 
niciunul dintre cei de pe listă nu e mai tânăr de şaptezeci şi 
cinci de ani? 

— Ţi i-am citit numai pe cei bătrâni. 

— Oamenii de vârsta noastră nu gonesc pe şosele. 

— Laserul nu minte, i-am tăiat-o eu, lucru de care ar fi 
bine să ţii cont data viitoare când îţi scapi Lincoln-ul din 
lesă. (Avea un Lincoln Continental vechi de treizeci de ani, 
cu o comandă mecanică anterioară inventării celor 
nepoluante şi cu un motor nesăţios pe care compania 
Lincoln îl construise să rivalizeze cu rachetele trimise pe 
Lună.) 

— 'Te rog să-i întrebi la ce ore au fost opriţi, cât timp i-a 
luat lui Ollie să le scrie amenda şi în ce stare de spirit era. 

— Triumfătoare, bănuiesc. 

— Te rog mult, vreau să ştiu părerea lor, nu a ta. Vreau să 
le culegi impresiile. 


— Or să mă socotească cea mai băgăreaţă persoană de Pe 
Main Street. 

Apoi i-am căutat la telefon pe câţiva dintre cei mai tineri 
dintre amendaţi, cei pe care îi cunoşteam personal. I-am 
găsit toc de indignaţi şi nu tocmai ruşinaţi. Cuvintele lui 
Steve LaFrance, „Treizeci şi două de mile împuţite pe oră 
într-o sPirit. 

Zonă cu limita treizeci” redau foarte bine starea lor de s 
Cât despre starea lui Ollie, cuvintele îngâmfat şi răutăciOsa| 
fost cele mai frecvente. “H 

Toţi au remarcat, de asemenea, graba lui Ollie. M' pierdut 
vremea cu notarea datelor de prisos pe chitanţele fe 
amenzi, cu atât mai puţin cu faimoasa lui predică încheiată 
de obicei cu un avertisment de rău-augur: „Nu vreau să mai 
ajj ocazia să te opresc”, când toată lumea ştie foarte bine că 
abia aşteaptă să te prindă iar. 

Mi-am transmis urările de sănătate către doi pacienţi în 
spitalul din Danbury care se retaceau după coliziune. Se 
pare că Ollie s-a dovedit solomonic încercând să grăbească 
investigația prin amendarea ambelor părţi pentru „viteză 
excesivă, având în vedere circumstanţele”. 

Un Jervis a primit amendă pentru că a condus în stare de 
ebrietate. Abe era o corcitură, născut din mamă Jervis şi 
tată Chevalley. 

Compania de telefoane n-a tras niciodată fire până la ei în 
pădure, ştiind prea bine că o să fie date jos pentru a se 
recupera cuprul. În fond, ca orice delincvenţi moderni care 
se respectă, erau utilaţi cu celulare şi beepere, ale căror 
numere erau supravegheate îndeaproape. Aşa că m-am dus 
până la barul River End - o văgăună la care ajungeai pe un 
drum murdar ce se înfunda în pădurile din nord tăcând ca, 
prin comparaţie, White Birch să arate ca o grădiniţă de 
copii - sperând să-l găsesc pe Abe lipit de un scaun de la 
bar. 

Nu era acolo. E la muncă, mi s-a spus. Am cumpărat o 
cutie cu şase beri de la Mathew Jervis, patronul bombei, 


unul dintre cei câţiva membri ai clanului fară cazier. Apoi 
am continuat drumul, cam o oră şi ceva, urmând şleaurile 
făcute de roţi şi l-am găsit în sfârşit pe Abe dând în brârtci 
în atelierul r liber unde făcea bucăţi jeep-ul Toyota al 
vreunui lui fa a ' 

“Era într-un luminiş cât o curte dintr-o localitate 
urbană, pjin cu schelete de maşini ce rugineau la lumina sU 
jnfestată cu o sumedenie de gângănii. Zgomotul ix 6 
nresorului lor mi-a mascat apariţia şi am ajuns în luminiş 
co'fIP t înainte să tm observat. 

Adolescenţii descărnaţi au fugit să se ascundă printre 
copaciAbe a aşteptat să mă apropii cu o expresie 
resemnată, transformată în uşurare când m-a recunoscut. 
Avea aproape cincizeci de ani, îndesat, cu părul strâns în 
coadă de cal, cu cicatrice şi dinţi sparţi care trădau omul 
curajos care mai mult a încasat decât a dat, cu ochii 
permanent în alertă. Puțin probabil să-şi amintească faptul 
că îmi e dator o favoare*. 

În timp ce oamenii lui s-au dat înapoi suspicioşi, dezbătând 
dacă merită încercat să-mi facă maşina bucăţi, l-am întrebat 
despre arestare. 

— Cât era de târziu? Am zis eu după ce am deschis câte o 
bere şi am stabilit luna şi ziua despre care vorbim. 

— Să mor dacă ştiu. 

— Pe la miezul nopţii? % 

— Mda, cam aşa ceva. 

— Am citit în ziar că Ollie ţi-a dat drumul pentru că ai 
recunoscut. 

— Aşa-i. 

— Cum ai ajuns acasă? ] - Cu ia-mă nene. 

— Ai avut noroc că nu tc-a închis. 

— Aşa zic şi eu, mă şi vedeam dormind la Plainfield. În '*c 
de asta, m-a lăsat să plec, pur şi simplu. 

— De ce? 

— Habar n-am. 

— Te-a bătut? 


— Nţ. Mi-a dat vreo două palme - fără convingere 
confiscat cheile şi m-a lăsat să mă duc pe jos. 

— Ce l-o fi apucat? 

— Ştii ce cred eu? 

— Ce? 

— Cred că Ollie a-nceput să-mbătrânească. În mod 
norjmal, dacă nu se lăsa cu pârnaie, îmi dădea măcar o 
mamă de bătaie. Am dreptate? Pe vremuri se ştia că dacă 
Ollie Moody te prinde singur, o încasezi. Acuma, nici vorbă. 

— Unde s-a dus după ce te-a lăsat să pleci? 

— Se duce lumea de ripă. 

I-am mai dat o bere caldă. 

— Încotro s-a dus Ollie? 

— A luat-o pe Morrisville Road. 

— Spre est? 

— Spre est, adică înspre Morris Mountain, Fox Trot şi 
ferma Butler. 

— Şi zici că era miezul nopţii? L-am mai întrebat o dată şi 
Abe Jervis mi-a răspuns că aşa i se pare. Deşi ar fi putut să 
fie şi unu sau două noaptea. Sau poate trei. 

Întors în sânul civilizaţiei, am găsit-o pe Connie în grădina 
ei de trandafiri. Adormise citind Wall Street Journal. Umbra 
mea trecu pe deasupra ei pe când luam ziarul şi se trezi cu 
un zâmbet stingherit. 

— Ce vis minunat... Salut, Ben. 

— Vrei nişte ceai? 

I-am adus ceainicul, apa caldă, ceştile de porțelan şi 
biscuiţii şpriţaţi. Connie a lăsat ziarul cu un pufăit indignat. 

1 pOt înţelege de ce acest ziar, altminteri excelent, 
caricaturile pe pagina cu editorialul. Mjfti ai aflat de la 
amicii tăi din lumea bună? 

Mici o ruşine. Ei sunt chiar mândri! Moody lfc-a mai at 
existenţa, spuse ea cu un alt pufăit. 2111 - Ce părere au 
despre Ollie? 

— Ca de obicei, mai catolic decât Papa. Cam încuiat. A ai 
scurtat predica. Ce au raportat prietenii tâi? 


_ Acelaşi lucru. Doar că ei nu sunt mândri deloc. Sunt 
furioşi ca naiba. 

— Ce înseamnă toate astea, Ben? 

— Tot încerc să-mi dau seama cum şi-a petrecut timpul în 
week-end-ul acela. 

— Am notat absolut totul. 

Fusese foarte ocupat în orele dintre joia în care domnul 
Butler a proferat ameninţări şi sâmbăta după-amiază, când 
barajul a sărit în aer. Douăzeci şi şapte de amenzi pentru 
exces de viteză în numai trei zile - cum de noua lu; jucărie 
cu laser m-a ratat până acum, n-o să ştiu niciodată - şase 
accidente, controlul circulaţiei la două incendii, scandaluri 
familiale, o bătaie între adolescenţi în parcarea Grand 
Union, investigaţii pentru câteva cazuri de spargeri. % 

Am reuşit chiar să-i determin orele de trezire. Cu excepţia 
unei perioade mai lungi, în care timp de trei ore, sâmbătă, 
între zece dimineaţa şi unu, când a dat o amendă de viteză 
unui octogenar, pe şoseaua 349, la un sfert de oră de ferma 
iui Butler. 

Orele de trezire. Dar în timp ce oamenii normali dorm, 
Ollie ar fi putut să ajungă la muntele Morris şi să ducă 
dinamita lui Butler la barajul lui King. După care, sâmbătă, 
înainte de “ra unu, l-a omorât pe Dicky Butler după ce 
acesta se despărţise de Josie, şi i-a cărat corpul la baraj? 
Dar unde să-şi fi ascuns maşina de patrulă? Ford-ul mare şi 
gri stătea ca un leu la pândă. 

Nu ajungeam nicăieri. 

Magazinul de fierărie a lui Mike era între curăţători Jf 
Grand Union. 

Dacă există un om mai fericit în Newbury, eu nu l-ani 
cunoscut. Mike s-a întors din războiul din Vietnam cu 
medaijdespre care nu discută niciodată şi cu o diplomă de 
contabil în cadrul armatei. Ani de zile a făcut naveta la 
birourile de finanţe ale firmei Pratt şi Witney. Apoi, într-o 
bună zi, şi. A văzut visul cu ochii şi a închiriat vechiul 
magazin de fierărie Spre deosebire de marile centre 


comerciale cu unelte, el reuşea să păstreze o relaţie 
personală cu clientul. La Mike găseşti o piuliţă fluture, un 
splint simplu sau o şaibă cu trei găuri. Dai mai mult ca la 
Ag-Way pe garduri de sârmă eu şaptesprezece ochiuri 
pentru căprioare, ca la Piese Auto NAPA pe apărătoare de 
vânt pentru ştergătoare de parbriz, dar îţi face reducere 
pentru sculele electrice Makita. Te costă mai scump decât 
în orice alt magazin căruciorul tău de transport, dar îl 
primeşti asamblat de către una din multele rude care 
lucrează pentru Mike, şi dacă nu îţi încape în portbagaj, ţi 
se aduce acasă cu maşina. În dimineţile mai liniştite, după 
ce furnizorii au adus marfa, Mike poate fi văzut ghemuit pe 
un taburet, punând în ordine, în sertare, un morman de 
şuruburi şi piuliţe, fericit peste poate. 

Fericit cel puţin până l-am întrebat de întâlnirea lui cu 
sergentul Marian Boyce de la poliţia de stat din 
Connecticut. 

— Îţi jur, Ben, că nu i-aş fi spus nimic, dar a mai găsit şi o 
bunică ce auzise şi ea şi care i-a spus că am fost acolo şi aur 
auzit totul. Ceea ce este adevărat. A jucat dur, ştia că mă 
are la mână. 

Cine era bunica asta? ' gdna Crampton. O, nu! 

Patruzeci de ani, Miss Crampton le băga-n cap limba ă 
copiil*r de clasa a cincea. Capcanele de oţel pentru Kf sint 
mai iente şi mai blânde decât mintea ei. Şi are urechea Un? 
1 tină decât s-ar putea aştepta un jurat de la o cântăreaţă 
Scorul bisericii episcopale din Newbury. 

— Chiar aşa a zis domnul Butler, că o să arunce în aer 
barajul lui King? _ Printre altele. 

— Ca de exemplu? 

— Miss Crampton* n-a auzit decât chestia cu barajul şi 
asta-i tot ce am de gând să repet. 

— Mă străduiesc să-l scot pe cauţiune, Mike. Nu vrei să ne 
ajuţi? 

— Crede-mă, omule. Asta nu te poate ajuta. 


— Tu trebuie să ai încredere. Lasă-mă pe mine să decid ce 
poate să ajute şi ce nu. 

Mike duse mâna în sertarul cu piuliţe hexagonale şi 
extrase una normală pe care vreun barbar o pusese acolo 
din greşeală. 

— Dacă sunt singurul care a auzit, e mai bine să ştiu 
numai eu. 

— Mike. Scuteşte-mă. Ne batem capul să obţinem un 
amănunt cât de mic. Ce altceva a mai spus? King a auzit? 

— Dacă n-a auzit, e fudul de urechi. 

— Ce-a zis? Mike oftă. 

— Ben, sper că ştii ce faci. 

— In caz că nu ştiu, mă acoperă Tim Hali şi Ira Roth. Am 
Privilegiul client-avocat. Spune-mi ce-a zis şi rămâne între 
noi. Ce i-ai spus sergentului? 

— Atâta doar, că Richard a ameninţat că aruncă b aer. € 

— Ce-a mai zis că face? 

— I-a spus lui King să cumpere un sac de cârlige 

— Zicea că musafirii lui or să aibă mare nevoie de el” 

— A zis şi dc ce? “fS 

— Nu lui King. 

— Ce-a zis King?:<|H 

— Toată porcăria a fost numai din vina lui King. A fostşj 
ceasul rău. Păi, de câte ori se întâmplă ca un fermier să 
intre în prăvălia mea? Are tot ce-i trebuie în lada lui de 
scule sau îşi face singur. Dar în ziua aia nenorocită s-a 
nimerit ca Richard să vină ca să cumpere un briceag 
elveţian. 

— Un briceag elveţian? La ce-i trebuia? 

— Era ziua lui Dicky. 

Vitrina cu bricege era lângă maşina de făcut chei. Mă mai 
uitam la ele din când în când, sperând să le găsesc la fel de 
atrăgătoare ca atunci când eram copil. 

— Era prima oară în douăzeci de ani când cumpăra un 
cadou de aniversare, aşa mi-a spus. Era fericit. În fine, King 
era la raionul de alături şi-i spunea nu ştiu cui cum o sâ 


cumpere el ferma vecinului pentru că nu şi-a plătit 
impozitele. Cât a putut să fie de tâmpit, îţi dai seama? 

— Probabil că nu şi-a dat seama că domnul Butler e la 
raionul de alături. 

— Chiar şi dacă nu ştia că Richard îl aude, trebuie să fii 
tâmpit să trâmbiţezi în tot oraşul că ai de gând să-i furi 
ferma vecinului. Ce, e nebun? Nu ştie că ajunge până la 
urmă la urechile ăluia pe care-l vprbeşte de rău? 

— Se pare că nu e cel mai diplomat dintre diplomaţi. | 

— Cârlige de rufe? Pentru ce? 

Mda. Oricum, Richard a început să urle de alături, !' d de 
furie: „Nu e de vânzare, nu e de vânzare”. Atunci BCUtPcă 
o să-i arunce-n aer barajul. 3/, S” şi King ce-a zis? 

— Mi s-a părut puţin speriat, ca şi cum l-ar fi crezut. 

Asta-i o ameninţare foarte serioasă, Butler. Am să anunţ 

“I'tia „ Mike a pus mâna pe o şaibă rătăcită şi a aşezat-o la 
locul ei. A ridicat privirea spre mine, dus pe gânduri. 
Richard > mai potolise. Crezusem că o să strige mai 
departe, dar a dat puţin înapoi. A mormăit ceva ce n-am 
putut să aud. După care a zis: „O pisică se poate jupui în 
mai multe feluri”. Atunci i-a zis să-şi cumpere cârlige de 
rufe. S-a întors şi s-a tot uitat la bricege până când a plecat 
King. Clipea des. Ştii, ca un copil care se chinuie să nu 
plângă. 

— Ce voia să spună cu cârligele de rufe? 

Mike s-a uitat înjur, s-a asigurat că suntem singuri printre 
şuruburi şi piuliţe şi mi-a şoptit: 

— Şi eu l-am întrebat, de cum a ieşit King. Richard, zic eu, 
ce e cu cârligele alea? Mi-a spus că, dacă-l aduce-n stare, o 
să comande o cisternă cu rahat de porc lichefiat şi o să-l 
împrăştie pe bucata aia de pământ pe care a arendat-o de 
la bătrânul Zarega. Ştii pământul de care vorbesc? 

— Da. 

— Nu sunt fermier, dar am auzit că pute al dracului. 

— Am mirosit o dată. Mult timp după aia n-am mai pus 
came de porc în gură. Dar cine ţine porci pe-aici, prin jur? 


Asta se face acum în combinate. 

— Tocmai în New York. Districtul Columbia. 

La o oră de mers cu maşina. 

— Crezi că a vorbit serios? 

E. 

— Am impresia că vorbise deja cu ei. Mi-a zis că nu trebuie 
decât să le dea un telefon şi-i trimit cisterna direct pe câmp. 

Zicea că nu costă mai nimic. Că sunt bucuroşi să sc <9 
chestia aia. 

— Ce-a vrut să zică „dacă-l aduce-n stare”? 

— Nu ştiu. 

— Cfed că nu l-a adus. Pentru că n-a făcut-o a; au”j, de 
chestia cu tăunii? 

— Mi-a povestit Al Bell. Cred c-a fost al dracului dj 
amuzant până să moară Dicky. 

— Bălegarul de porci ar fi fost mult mai rău decât tăuni' 
Mă întreb de ce s-o fi răzgândit? 

Mă întorceam pe jos în centru cu gândul să iau pe fugă un 
mic dejun la magazinul universal. Ollie m-a prins din urmă 
în maşina lui de poliţie. Când m-a văzut pe trotuar, a întors 
maşina dintr-o singură mişcare în scrâşnet de frâne şi m-a 
poftit pe scaunul de lângă el. Era uimitor cum izbutea să 
umple o maşină atât de mare. 

— Urcă. 

Curios la culme, m-am supus. 

lpar 

Polițistul purta ochelari de soare reflectorizanţi, aşa că 
numai Dumnezeu ştie ce se petrecea în tărtăcuţa lui. Noul 
detector laser zăcea pe scaunul dintre noi. Bastonul de 
cauciuc era la-ndemână şi într-un suport era fixată o 
carabină. Cât să-i asigure acoperirea până la principalul 
arsenal pe care-l avea în spate. Gândul m-a dus atunci la 
Naţiunile Unite, care se foloseşte de adevărate armate 
pentru a impune pacea. 

— Am auzit că ai început să iei informaţii despre mine. 

Începuse bine. 


— Ai fost foarte ocupat în week-end-ul în care a murit 
Dicky, am replicat. 

— Cum aşa? 

— Ştii foarte bine. 

V - Tu mă verifici pe mine, mă, pui de căţea? 

— Încerc să aflu unde ai fost în sâmbătă aia, între zece 3 
rn. Şi unu p.m. 

Ochelarii de soare nu i-au putut ascunde strâmbătura 
Surii. Şi-a revenit repede. 

— Să nu te mai prind că-mi ieşi în cale, Ben. 

— Adică să nu mai pun întrebări? 

— Te avertizez. Nu-mi sta în cale. 

— În caz că asta vrei, spune-mi unde ai fost între? P]1 

Aunu. 

M-a uimit răspunzându-mi: 

— Controlul traficului. 

— Pot să-ţi văd raportul? 

— Îţi trebuie un afurisit de mandat ca să te uiţi în raportul 
meu. 

— De ce nu vrei să ne scuteşti pe amândoi de oboseală' 

— De ce întrebi? Ce vrei? 

Instinctul îmi spunea că acum era momentul să mă dau jos 
din maşină. Am deschis portiera. A frânat, maşina s-a opnt 
brusc şi s-a închis portiera. 

Mi-am numărat degetele pe care era cât pe ce să le pierd 
şi i-am spus repede: 

— Ira Roth şi Tim Hali sunt şi ei curioşi. Mi-au spus că risc 
prea mult dacă m-apuc să te urmăresc, dar le-am zis: „Nu, 
Ollie are cu siguranţă vreo explicaţie perfect legală pentru 
orele alea misterioase”. 

— Nu-ţi sunt dator cu nici o explicaţie. 

— Mai mult, le-am zis, „un ofiţer de poliţie n-o să atace un 
cetăţeai> care respectă legea şi care a predat deja notele 
lui meticuloase celor doi avocaţi care l-au angajat.” 

— 'Te crezi tare deştept, nu-i aşa? 


— Nu, Ollie. Nici vorbă. Dar nu te cred atât de tâmpit. 
Poate că nu era, dar a pornit maşina în viteză. Ceea cc mi-a 
amintit că poţi s-o păţeşti odată dacă uiţi că Ollie nu e 
altceva decât un sociopat în uniformă. Aveam sentimentul 
ca urma s-o păţesc. Ce 

] H-ul lui cel mare lua curbele ca un tren pe şine. Am I5*1 
prenchtown ca o vijelie, prin faţa atelierelor t” garajul unc 
[e Pink îmi aranja Oldsmobile-ul, ţi am jo spre nort*' unC”e 
er3U *erme ” Păduri. 

Când eram puşti şi înţelesesem că n-am să fiu niciodată 
îteanul onorabil şi la locul lui care a fost tata, am luat-o/na 
de tot. Într-un orăşel ca Newbury, a o lua razna însemna -j 
conteşti autoritatea caraliului local. 

Ollie a încercat să mă potolească. Am opus rezistenţă. Me- 
affl provocat unul altuia multă durere şi se poate spune cj în 
mare rezultatul a fost la egalitate. Cea mai mare victorie, 
niea a fost când am izbutit să-i leg bara din spate a maşinii 
de un copac, acţiune atât de reuşită încât am devenit de 
atunci duşmani pe viaţă. 

— Mergi mai încet, Ollie. Nu sar din mers nici la treizeci 
pe oră. 

— Eşti sigur? 

Parcă Vedeam titlul de pe prima pagină din ziarul lui 
Scooter: UN PROEMINENI ANTREPRENOR DE VALORI 
IMOBILIARE DIN LOCALITATE A FOST GĂSIT MORI PE 
ŞOSEAUA DIN FRENCHTOWN... „La început mi s-a părut 
că e un cerb”, a declarat polițistul de serviciu Oliver Moody. 
„Când am văzut ceea ce-i fusese figura,! lii-am dat seama 
că nu-i aşa.” 

Ollie a cotit pe un drum murdar. După vreo două mile, a 
JPăsat pe frână. Ford-ul s-a oprit aproape imediat. 

— Dă-te jos! 

— Lasă-mă să-ţi spun despre ce e vorba. 

— Jos! 

— Cred că Dicky Butler a fost omorât. 

— Fugi de-aici. Şi-a dat singur foc. 


— Cred că cineva i-a aruncat cadavrul în aer. 

— Aiurezi. 

— Mă străduiesc să elimin dintre suspecți. Evident h ] e să 
ne gândim la motivaţie, eşti în fruntea listei. ' ” 

Am aşteptat. N-a spus nimic. Nu puteam vedea n dincolo 
de ochelarii de soare. 

— Pe de altă parte, eşti ofiţer de poliţie. Nu te văd omoruj 
oameni. 

— Aici ai dreptate, Ben. 

— Ceea ce vreau să spun e că, dacă mă ajuţi, am sa te ajut 
şi eu să lămureşti chestia asta. Eşti vulnerabil. Ajută-măși 
am să te ajut. 

— Jos! Jfl 

Am coborât din maşină, dorindu-mi să am atâta minte câi 
s-o iau la fugă, dar ştiind că mândria o să mă împiedice. 
Ollie era mai greu ca mine cu vreo patruzeci de kilograme 
şi n-aveam nici o şansă pe termen lung, chiar dacă îşi lăsa 
bastonul în maşină. O ştia şi el la fel de bine. A rămas 
nemişcat, făcându-mă să aştept. Ar fi fost bine să treacă 
vreo maşină, dar era puţin probabil în pustietatea aia. 

— Mai ai întrebări, Ben? 

— Aceeaşi. Unde ai fost între orele zece şi unu în sâmbăta 
în care Dicky a fost omorât? 

— Am fScut control de trafic, repetă el. Altceva? 

— Mai e ceva. Ce te face să crezi că n-am să aflu? 

— Când ai să afli, ai să te simţi de-a dreptul idiot. Ca 
pentru asta ai făcut o plimbare al dracului de lungă. 

A apăsat pe accelerator. Într-un nor de praf şi pietre, din 
Ford n-a mai rămas decât un tunet care se stingea cu 
repeziciune. 

— Pui de căţea! 

„T fi putut fi o plimbare plăcută dacă n-ar fi fost Ijjjţatea, 
căldura, roiurile deţinţari şi tăunii. O pălărie ar fi grl umai 
bună. Şi un spray împotriva insectelor. Am făcut două ore 
până la Chevalley Enterprises - nu mă depăşise VtC*o 


maşină cu hainele muiate de sudoare şi cu braţele dosite de 
lupta cu ţânţarii. 

Pink a fost de părere că n-a mai auzit de săptămâni ceva 
tat de caraghios. Am primit pe gratis o Coca dietetică şi o 
a0gOaşă în sala de aşteptare a clienţilor, cât l-am aşteptat 
ca 5â mă ducă cu maşina, şi am stat de vorbă cu Betty 
Chevalley, îduva vărului Renny, care nu prea reuşea să ţină 
pe picioare ilaccrea, în ciuda ajutorului lui Pink. Am 
întrebat-o dacă şi-a găsit pe cineva. Mi-a spus că n-a avut 
timp. 

— Şi cine crezi tu că se uită la o femeie cu copii cre 
munceşte din greu? 

— Eşti o mămică tare drăguță. 

Era roşcată, Butler după numele de fată - rudă de departe 
cu clientul meu. Am asigurat-o că avem şanse mari şi i-am 
spus că tocmai mă duceam la Plainfield să-l văd. Mi-a dat o 
pungă cu gogoşi pentru el. 

Un zâmbet şiret a luminat vorbitorul închisorii când l-am 
întrebat pe domnul Butler despre planul lui cu bălegarul de 
porc. Dar s-a stins imediat ca o luminare suflată de vânt. I - 
Nenorocita aia de cisternă n-a apărut | -De-aia te-ai gândit 
să dai drumul la vaci? I - Era ultimul meu argument. 

Mesteca mecanic gogoaşă după gogoaşă şi le-a dat gata 
“pa ce l-am asigurat că mâncasem pe drum încoace. 

Fci - Ar fi fost mult mai bun rahatul dq porc. Sau chestia 
ailaltă. 

— Care chestie? 

— Ştii tu. Aia de care ţi-am povestit. Ce mi-ai spus ]| repet. 

Sperasem să fi uitat. 

— $ acum? Se interesă el. 

— Tim lucrează de zor. lar eu mă duc peste tot şi)j 
întrebări. Nici prin cap nu-mi trecea să-i împărtăşesc te” 
mea cum că Dicky a fost omorât. Teorii din astea avea şi ei 
destule. Chiar acum am o întâlnire cu detectivul Marian 
Boyce Poate scot ceva de la ea. 


— Mda, foarte bine faci. Şi-a lăsat bărbia în piept. Părul i 
acoperea faţa pe care se întipărise o expresie de 
deznădejde 

Am trecut în fugă strada spre sediul poliţiei. 

Detectivul-sergent Marian Boyce arăta îneântătoare prin 
sticla incasabilă, îmbrăcată frumos pentru şedinţa de 
judecată. Cuvo fustă care îi mângâia genunchii şi cu-un 
sacou care îi ascundea pistolul. 

— Hei, îţi dau voie să mă inviţi la masă. 

— Ce zici de Hopkins Inn? 

— Room service? Nu cred că o să ai dispoziţia necesară. 

Am găsit un separeu în restaurantul judecătoriei. Poliţiştii 
care mâncau de prânz ne priveau plini de curiozitate. După 
ce am comandat, i-am spus: 

— Mă mir că ţi-e foame. Arăţi ca o pisică după o vânătoare 
bună. 

— Asta a fost la micul dejun. 

— Povesteşte-mi. 

— Altfel ne-am înţeles: tu îmi spui ce-ai aflat de la Josie 
Jervis. Dacă merită, eu îţi spun ce ştiu de la ]. ]. lopkis. 

— Josie mi-a spus că sâmbătă dimineaţă Dicky era prea 
beat fie şi ca să meargă, darmite să dinamiteze un baraj. 
Băus=<- toată noaptea. 

Pochii cenuşii ai lui Marian se asortau acum cu aerul ei 

; tci cinic dc ofiţer de poliţie. „lictis11? 1. 

R - încearcă să-l apere. 

— 1 apere de cine? E mort. „Continuă. „ Mai vrei? 

„ Le cred că mai vreau. 

— Josie şi Dicky aveau de gând să facă un picnic 
dupăaniiază. El trebuia să doarmă vreo câteva ore, după 
care voiau să meargă la stâncă. Ştii tu, lângă podul 
acoperit. 

_Mi-aduc aminte. 

— Cu plăcere? 

— E pe-acclaşi loc cu prima comuniune. Asta-i tot ce ai? 

— E mult. 


— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Aruncă îndoieli mari asupra ideii că Dicky a aruncat 
barajul în aer. Şi mai mari asupra acuzaţiei de conspirație. 

— Ce vorbeşti? 

— Dacă ar fi plănuit totul împreună, domnul Butler nu l-ar 
fi lăsat pe Dicky să pună mâna pe dinamită. 

— Se poate. 

F -E rândul tău. 

— Ştiam deja că Dicky era beat. 

— De la cine? 

— De la tovarăşul lui de beţie.; -Cine? $ - ]. ]. lopkis. 

— Fugi de-aici! ]. ]. îl ura pe Dicky. 

— S-au împăcat şi au băut împreună. 

— II crezi pe 'lopkis? 

— Ii cred pe martorii care mi-au confirmat că ]. ]. şi Dicky 
s-au purtat foarte prieteneşte. 

Secrete” 

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. 

— ]. ]. zice că şi-au spus unul altuia toate continuă Marian. 

— Ce i-a spus Dicky lui ]. ].? 

— Dicky era croit pe confesiuni. 

— Ce-a spus? 

— O, ce curioşi suntem! Nu ne mai ţinem de imobiliar 

— Marian! 

Marian se linse pe buze. 

— Dicky Butler i-a spus lui ]. ]. lopkis că tatăl luiclientul 
tău - l-a învăţat să construiască un cronometru pentru 
detonator dintr-un ceas de mână. 

— Ce? 

— Şi clientul tău l-a mai învăţat pe fiul lui să facă în aşa fel 
încât poliţia să nu găsească nici urmă de ceas. 

Am aruncat banii pe masă. 

— Trebuie să fug. 

— Dă-o-ncolo, Ben. Rămâi la masă. Ce, nu ştii să pierzi? 

— Nu ne jucăm. Săracu' om crapă în închisoare. Mărturia 
lui ]. ]. Topkis îl tăcea vinovat pe domnul Butler de sperjur, 


pentru că declarase sub jurământ că Dicky nu ştia nimic 
despre explozibili. Mai mult, îl indica drept participant şi 
complice. 

— Stai puţin, am spus. ]. ]. aruncă toată vina pe Dicky, 
care-e mort - ca să nu mai vorbim de domnul Butler - 
folosindu-se de o minciună neverificabilă care, într-un mod 
foarte convenabil, îl elimină pe el ca suspect. 

— 'Ţi-am spus eu că ]. ]. e suspect? 

— Are dovezi? Marian zâmbi. 

— Am spus eu că e neverificabilă? 

— Este? 

Tăcere. 

— Haide, Marian. Mă-nvârtesc în cerc. Ce mare lyj dacă-mi 
spui că l-ai eliminat sau nu pe ]. ]. ca suspect”) jl 

— Te-nvârteşti în cerc? Vai! Şi dacă cercul ăsta în 1 
învârteşfi te ţine la o parte din calea mea? 

— Mulţam mult. Şi cum ziceai că e posibil ca cronorrieh] 
să dispară? 

— E un ceas mic de mână. II acoperi cu pastă de nitrogg” 
astfel că, atunci când sare în aer, numai rămâne nimic dinei 
Interesant, nu? 

— Prostii. Întotdeauna se găseşte câte ceva. Si 

— Nu întotdeauna. Mai ales nu atunci când un lac întreg 
spală terenul de probe... Ben, unde te duci? Nu ţi-e foame 

— Eşti sigură? 41 

— Crede-mă, amice. 

— ]. ]. putea să citească toate astea la bibliotecă. Aşa şi 
Dicky. FI 

— Mă dezamăgeşti, Ben, spuse Marian râzând. 

Mă dezamăgisem pe mine însumi. Trebuia s-o iau de la 
capăt. Trebuia să fac ceva ca să câştig teren... 

— Faci ceva pentru mine? 

— Poate. 

— Fă-mi rost de o copie a jurnalului lui Moody din 
dimineaţa de sâmbătă, înainte de explozie. 


Marian nu mai zâmbea. Şi ca să-mi aduc aminte cu cine 
stau de vorbă, s-a uitat la mine cu privirea ei de caraliu, 
întunecată ca o noapte de ianuarie. 1 

— Cu toate că am o memorie al dracului de bună, am sa 
consider că n-am auzit ce-ai spus. 

— Îmi cer scuze, am spus. 

— Dar ştiu că ai tupeu. 

Jsj-ar fi trebuit să-ţi cer aşa ceva. 1 Sandvişurile noastre cu 
ton au ajuns la timp. Am muşcat * j meu ca să-mi ascund un 
zâmbet pe care un observator |$. TellOS l-ar fi putut 
cataloga drept rânjet. 

Bineînţeles că nu mă aşteptam să-mi dea pe mână mnente 
ale poliţiei de stat. Dar cum o ştiam pe Marian, se 3 repezi 
în rapoartele lui Moody în secunda în care va ajunge sediu. 
Eram pregătit să aştept două zile de frustrare înainte 4 vină 
şi să mă ia la întrebări. 

O victorie minoră, ce-i drept, în comparaţie cu catastrofa 
pe care o va provoca ]. ]. Topkis. În caz că Tim nu găseşte o 
cale să împiedice ajungerea mărturiei la proces, domnul 
Butler va sttrşi regretând vremurile bune din Vietnam. 

Nu credeam o iotă. Un derbedeu care se mândrea, cu 
atacul lui prin surprindere era exact genul care dă mâna şi 
stă la masă cu un duşman pe care se pregăteşte să-l trimită 
în împărăţia cerurilor. Dar cu domnul Butler ce mai are? 

Am gonit ca nebunul înapoi spre Newbury şi am năvălit în 
primărie. Uşa preşedintelui Comitetului municipal era 
deschisă, iar secretara nu era nicăieri. Am bătut în tocul 
uşii. 

Vicky a ridicat ochii şi şi-a îndepărtat buclele de pe faţă. 

— Ce vrei? 

— Să stăm de vorbă. 

— Biroul de impozite e mai jos, în hol. 

— Vicky, peste tot dau cu nasul de tine mână-n mână cu 

Tim. 

— Nu m-ai văzut niciodată de mână cu Tim. 


— Poate că nu, dar l-am văzut pe el ţinându-te pe după 
umeri. 

— De ce nu discuţi cu el? 

— Uite ce e, am ceva important de discutat. 

— Scuză-mă, replică ea, am crezut că discutăm 1 despre 
ceva important. 

— Vicky, iartă-mă. 

— De ce, nu-mi datorezi scuze! 

— Dar aşa te porţi. 

— Nu, mă port ca o femeie rănită. Ceea ce şi sunt. Pânj 

Vicky cea veselă poate fi rănită. De exemplu, când te văd 
altă femeie. IM în clipa aceea, văzându-i durerea de-pe faţă, 
mi-am dorit să-i pot spune că Julia nu înseamnă nimic 
pentru mine. 

— Ce vrei? 

— Pot să-nchid uşa? E o problemă privată. 

— A, şi asta nu era? 

— Pot să-nchid uşa? 

Încuviinţă. Am închis-o şi m-am aşezat pe un scaun lângă 
ea, la birou. [i 

Vicky a atacat: 

— Te-ai gândit vreodată că, dacă eu aş face ceea ce faci tu, 
m-ai considera târfă? 

— Nu. Pentru că, aşa cum foarte bine ar trebui să ştii. 
Când iubesc o femeie, o iubesc cu adevărat. 

M-am simţit foarte mândru de claritatea şi adâncimea 
spuselor mele până când a venit replica ei tăioasă: 

— E mai rău. Inventezi poveşti romantice şi te faci atât do 
credibil încât sfârşeşti prin a răni toate femeile care se 
îndrăgostesc de tine. 

— Vicky, şi eu sufăr. 

— Extraordinar. Mă simt deja mai bine. 

După câteva minute de tăcere mai puţin plăcută decât sa 
asişti la o amputare, am încercat din nou: 

Vreau să-ţi spun că toate astea nu sunt lucruri noi pentru 
M-am gândit şi eu. Am să mă mai gândesc la ce mi-ai 01,0 


Deocamdată, am nevoie de o favoare. Să văd dacă pot. 

__poţi să-l tragi de limbă pe Greg Riggs? 

| De ce? 

„îl apără pe un derbedeu p'e nume ]. ]. lopkis. Vreau să 
ştiu cine îl plăteşte. 

— Păi, domnul Topkis, care l-a angajat. 

— Mă îndoiesc că îşi poate permite. Sunt destui avocăţei 
specializaţi în găşti de motociclişti. 

— Vrei să-l întreb eu? 

— E pentru domnul Butler. 

— 0... Ce te face să crezi că o să-mi spună mie? 

Era o chestiune delicată, ca să nu-i spun dezagreabilă. 

— Mai ţii minte petrecerea pe care ţi-a organizat-o în 
campania electorală? 

— Îi sunt recunoscătoare. Greg Riggs a fost foarte bun cu 
mine. L-am rămas datoare. 

— Ei bine, ştiu că erau considerente politice la mijloc. Dar 
am avut impresia că nu s-ar fi străduit chiar atât pentru o 
candidată urâtă. % 

Vicky s-a uitat lung la mine. 

— Greg Riggs e logodit şi urmează să se însoare. lar dacă 
încerci să mă flatezi prefaeându-te că eşti gelos, ţi-ar fi 
reuşit mai bine dacă ţi-ai fi câştigat dreptul de a fi'gelos. 

M-am dus acasă şi m-am pus pe dat telefoane. 

A treia încercare de a-l găsi pe amiral s-a soldat cu încă 0 
promisiune că i se va transmite mesajul şi că mă va suna. 

Un telefon la Fox Trot mi-a adus informaţia că “ninişoara 
Devlin şi domnul King nu sunt la „birou”. 

La Fort Bragg, toţi mi s-au adresat cu „să trăiţi” urmă mi 
s-a făcut legătura cu o unitate de unde se ] râsete de femei. 

— Jervis! Strică femeia care a răspuns, apoi se au?; voOc lui 
Josie, clară şi mândră. 

— Caporal Jervis. 

— Josie, la telefon Ben Abbott. 

I s-a tăiat răsuflarea. 

— Mama a pâţit... 


— Mama e bine. E foarte bine. Am ceva de discutat cu iine 

— Nu pot. Întru de gardă într-un minut. 

— ]. ]. Topkis le-a spus poliţiştilor că taică-său l-a învăţat 
cum să facă bombe cu ceas. 

— Aşa? 

— L-ai auzit pe Dicky spunând una ca asta? 

— Nu. 

— Dar ai băut cu ei. 

— Nu chiar. 

— Minte? 

— Păi, nu. Adică nu ştiu, când am ajuns, l-am luat pe Dicky 
şi-am plecat. Numai noi doi. 

— Vrei să spui că i-ai găsit bând împreună? Ei doi şi-atât? 

— N-am ajuns înainte de miezul nopţii. Maşina era la 
mama. Între timp, se îmbătaseră criţă. Ben, trebuie să plec. 

— Sunt curios de ce nu mi-ai spus nimic despre ]. ]. când 
am stat de vorbă. 

— Am plecat numai noi doi. Dicky mă aştepta şi a încercat 
să-şi omoare timpul. 

— Ţi-a povestit cum de a ajuns să fie prieten cu Iopkis 

— Nu prea. 

— M-a mirat când am auzit. 

I Dicky nu era ranchiunos. Şi era fericit, într-un fel... 

Ş (r)l aşteptat şi am auzit-o cum începe să plângă. 

Ce9 am întrebat-o şi, după ce mi-a spus, m-am gândit re 
oierdere - exact când începuse să-şi pună ordine în din n“u 
I3ta lui nenorocita. 

'__jvli-a spus... mi-a spus că înainte nu se gândea niciodată 
e-o să fie. Dar că acum se trezeşte dimineaţa şi-şi spune: c'e 
bine, astăzi o s-o văd pe Josie... 

Eram nevoit acum să mai merg o dată la Derby. Mă 
jUari|ora însă starea în care îl lăsasem pe domnul Butler de 
dimineaţă, aşa că am trecut pe la arestul din Plainfield. A 
venit la vorbitor târându-şi picioarele, cu un aer confuz şi 
distrat. 


De data asta se răsese şi avea faţa plină de mici tăieturi şi 
de smocuri de barbă pe care le evitase. l-am dat o CocaCola 
şi un cheeseburger şi s-a apucat să mestece încet. 

I-am spus ce a declarat ]. ]. Topkis despre detonator. 

A terminat burgerul, după care a ridicat ochii. 

— 'Ţi-am spus deja, nu l-am învăţat nimic pe Dicky despre 
explozibili. % 

Ţin minte. Dar trebuia să vă întreb. Pentru că ştiu că pe 
mine nu m-aţi minţi. 

A dat capul pe spate ca să înghită băutura şi a rămas în 
aceeaşi poziţie, cu privirea în tavan. 

— Totuşi te-am minţit o dată. 

— Cu privire la ce? 

— N-a fost nici o vacă. ]' - Cum adică? 

— N-a fost nici o vacă înţepenită-n gard. 

— Cum? De ce? 

— M-am gândit să spun aşa ca să se potrivească 

— Unde eraţi? - 

— Acolo sus eram, dar n-a fost nici o vacă. 

— Dar Albert şi Dennis Chevalley mi-au spus văzut cu 
vaca. 

— Mint. 

— De ce-ar minţi? 

— Poate că ei sunt cei care au nevoie de un alibi. 

Câte o minciună, pe rând. Acum Derby. Dar nu m-au dus 
singur. l-am telefonat lui Betty Chevalley şi am rugat-O să 
mi-l împrumute pe vărul Pinkerton. 

— După mine, n-ai decât să-l iei de tot. 

— Ce-a mai tăcut? 

— De când ai trecut tu, azi-dimineaţă? L-a ameninţat pe 
cel mai bun mecanic pe care-l am că-i rupe mâinile, i-a 
spus reverendului Owen ştii tu ce să-şi facă singur şi a 
montat o bară de remorcare pe maşina lui Mildred Gill. la! 

Mildred avea optzeci şi patru de ani şi nici Dodge-ul ei nu 
era cu mult mai tânăr. 


I-am promis să-l ţin până pe-nserat, am încărcat maşina cu 
bere şi cu gheaţă şi m-am repezit peste deal în Frenchtown. 
Inscripţia de pe tricoul negru îi descria foarte bine 
dispoziţia, cu litere mari pe pieptul lui enorm: DACĂ CEVA 
TREBUIE DISTRUS PESTE NOAPTECHEMAŢI MARINA 
AMERICANĂ. 

SUCCES GARANTAT! 

Nimeni nu ştia dacă Pink a fost vreodată în marină - 
dispăruse câţiva ani pe când era un puşti dar nu văd pe 
cineva în stare să-i conteste autoritatea de a purta tricoul 
ăla pink îţi *ac cinste cu 0 “eredeschis răcitorul de 

[: cheta din spate, burduşită cu cutii de Bud. Lins pe buze. 

_ Sunt cam ocupat. 

_ aranjat cu Betty. Urcă. 

Hei, Pe niine nu mă conduce o muiere. Femeile - cu cepţia 
mamei lui, cu care locuia la vârsta de patruzeci şi va de ani 
- făceau parte în opinia lui dintr-o subspecie prost., cjalizată 
să ofere mâncare şi sex, în ordinea asta. 5 - Unde mergem? 

— La Derby. 

_ Conduc eu. 

N-avea rost să-l contrazic. Şi-a aranjat scaunul cât mai jOS 
şi mai pe spate pentru a-i oferi un minimum de confort 
siluetei lui gigantice şi a apăsat pe accelerator., Nimeni nu 
poate conduce ca Pinkerton Chevalley. Ani de zile a dominat 
cursele pe drumurile desfundate din New England, 
conducând de fiecare dată maşinile lui Renny spre victorie 
din Rhode Island până-n Mâine. Degetele lui, groase ca 
braţele unei fete, dansau cu graţie pe volan şi pe 
schimbătoml de viteze. Pantofii lui uriaşi alunecau ca 
pantofii de balet între frâne şi acceleraţie. > 

— Ai auzit că Ollie are o chestie laser, nouă? 

— De ce mergem la Derby? 

— Să căutăm Moartea din Derby. Ai auzit de ei? 

— Descreieraţi. De-acolo ai ochiul vânăt? 

— ]. ]. Topkis. 


— Cretinul ăla pe care Dicky Butler l-a trecut prin 
'ereastra lui Greg cel mare? Rahat, puteai să-l baţi. 

— Mai era cu doi amici. 

— Aha, deci mergem să-i facem măr. 

— Nu. Vreau să vorbesc ceva cu el. 

— Un descreierat. 

O bucată de drum Pink a condus şi a băut în tăcere ta 
fiecare dată când lăsa jos geamul ca să arunce o cutie jj 
luam dimmână explicându-i că îmi trebuie acasă. Pe Şosea” 
34, traficul s-a aglomerat până când, spre uşurarea mea 
devenit imposibil să menţii o viteză supersonică. 

— Vreau să te întreb ceva, Pink. Ce crezi despre Alben şi 
Dennis? 

— Sunt proşti ca noaptea. 

— Ţi-i închipui omorând pe cineva? 

— Nu, dacă ar fi nevoiţi să se gândească cum. 

— Să zicem că au făcut-o accidental. 

— Aşa? S-a uitat la mine, cu o curiozitate moderată. 

— Îi crezi în stare s-o facă şi să scape? 

— Nu şi dacă trebuie să se gândească cum. 

— Ce zici de Dennis? 

— Ce-i cu el? 

— E posibil să fie mai deştept decât pare? 

Pink a luat în considerare ipoteza. 

— Se poate. Ce naiba, nici n-ar fi greu. 

În Derby era la fel de cald ca data trecută. Dar în cartier 
era linişte şi. Acasă se afla numai mama lui ]. ]. 

— ]. ]. e la club, m-a informat. 

Indicaţiile ei ne-au purtat spre un depozit abandonat de pe 
malul fostului braţ al râului care alimentase pe vremuri 
moara. 

Şase motociclişti pierdeau vremea în umbra acoperişului 
Pink a parcat maşina cu spatele spre ei. 

— Sfinte Sisoe, uite ce minunăţie de motocicletă. 

] j stătea pe o Harley nou-nouţă, din alea cu îmbunătăţiri 
te în fabrică, cu rezervorul vopsit cu email roşu, şa roşie 


iele şitot restul, în afară de jante din crom. ” ” pe unde 
dracu' are ăsta bani pentru aşa ceva? 

_E şansa ta să afli direct de la el. 

] j. a lăsat motocicleta lui cea nouă şi a întins mâna într-o 
manieră amicală. 

— Omule, da' ştiu că i-ai călcat pe nervi pe caralii. N-ai 
turnat şi n-au avut ce să facă. 

Ne-am strâns mâinile şi i-am răspuns: 

— Asta era şi ideea. El e vărul meu, Pinkerton. 

Pink i-a învăluit solemn mâna într-a lui şi a aşteptat să-i fac 
semn ca să-i dea drumul. 

— Frumoasă maşinărie. 

]. ]. a dat din cap în semn că apreciază complimentul şi a 
răspuns la câteva întrebări tehnice puse de Pink. 

Motociclistul cu cizme pe care-l lăsasem rece data trecută 
mă privea ursuz. Prietenul lui cu cheia aproape că nu ne 
băgase în seamă, cufundat cum era în conversaţie cu alţi 
trei cu care împărțea o sticlă de Jack, trecând-o de la unul 
la altul. 

Undeva în apropiere, printre garaje şi fabrici dezafectate, 
era posibil ca poliţia să aibă un echipaj de supraveghere. 
Sau poate că nu. 

— I-ai dus cu preşul pe caralii când le-ai spus că tu şi Dicky 
Butler aţi băut ca fraţii? 

— Nţ. Da' m-am gândit că adevărul nu mai poate răni pe 
nimeni, nu? Pe nenorocitul ăla l-au şi mâncat viermii - n-am 
vrut să-ţi jignesc prietenul. 

— Unde aţi băut? La River End? V - La White Birch. De 
unde ştii? 

— Eu credeam că sunteţi duşmani. 

— Eu la fel. In loc de asta, mă pomenesc că-mi „Hei, nu 
vrei o bere?”. La început nu l-am crezut rw-ICe: am văzut 
ca are mânuşile alea, ştii ca purta mănugşi? Cs „ţinea în 
buzunar. Ultima oară şi le pusese înainte să n3 lovească.'Să 
mori de ris. Tipii din bar l-au ridicat de jos şi-a pus mănuşile 
de parcă era un dansator din filme Atât timp cât nu-şi 


punea mănuşile alea, eram liniştit că n-o săi]j luăm la 
bătaie. Fiecare cu păsărică lui, aşa-i? Tu ce-ai ai”jp 

Avea o mănuşă şi una nu. 

Când a explodat dinamita, nu purta decât o mănuşă. 

Pentru că atunci când a fost omorât - am înţeles în stârşiu 
tocmai îşi punea mănuşile. Îşi pusese una şi se pregătea s-o 
pună şi pe cealaltă. 

N-a mai apucat. 

Luat pe nepregătite pentru că încerca să nu-i dea SIDA 
prin buza despicată sau nasul însângerat celui pe care se 
pregătea să-l bată. Luat pe nepregătite pentru că a ţinut să 
facă ce se cuvine, pentru prima oară în viaţa lui mizerabilă. 
Cu garda lăsată timp suficient pentru ca victima sa să 
răstoarne situaţia. 

]. ] îmi urla în ureche. 

— Poftim? 

— Te-am întrebat de unde ştii că am băut amândoi? 

— De la iubita lui Dicky. 

— A, da. Grasa aia mică. 

Pink se dăduse puţin înapoi şi aştepta lângă Olds ca Munţii 
Atlas. Am văzut în ochii lui ]. ]. căutătura aceea de data 
trecută, credinţa că e mai tare decât mine. 

— ]. ]., ai avut o săptămână a dracului. Mai întâi ai fost 
arestat în urma unei informaţii anonime. Ai fost scos din 
pâraaie de un avocat tare pe care nu ţi-l poţi permite. Dar 
eu 

HLj că nu-i chiar aşa de tare, că ai ieşit pentru că ai fost de 
"]şă-1 dai pe tatăl lui Dicky pe mâna poliţiei. 3C* ” Cine 
zice asta? 

_Le-ai spus că ţi-a spus Dicky că tatăl lui l-a învăţat „a 
detoneze o bombă cu un cronometru care nu mai 

CItfll! >< poate fi găsit- 

_ Rahat. N-am spus aşa ceva. 

— Adică poliţiştii au inventat-o? _ Ai vorbit cu ei? 

— Cred că ai făcut ceea ce trebuie, în ideea că trebuia să 
scapi de ei. Cum spui tu, Dicky e mort, ce mai contează? Că 


e o poveste mult prea elaborată ca să cred că ai inventat-o 
doar ca să scapi de ei. 

— Da'a mers. 

— Da, dar l-ai înfundat pe taică-său. Cu ce te alegi dată-i 
faci rău unui bătrân fermier? Sigur, ţi-ai cumpărat o 
motocicletă nou-nouţă Harley Davidson cu îmbunătăţiri de 
douăzeci şi cinci de mii de dolari. Mă întreb de unde ai avut 
atâţia bani. 

— N-ai decât să te întrebi ce vrei. 

— Sau l-ai atacat pe Dicky în noaptea gia, mai târziu? 

— Glumeşti? Individul avea SIDA. 

— De unde ştii? 

— De la el. Gata cu bătăile, aşa mi-a spus. Mie-mi convine, 
i-am zis eu. Nu voiam să iau boala. 

— De ce nu mi-ai spus mai înainte? Pumnul prin 
surprindere al lui ]. ]. lopkis a venit ca o rachetă, de 
nicăieri. Atât de rapid, încât Pink a recunoscut mai târziu că 
l-a luat şi pe el prin surprindere. Dar eu mă aşteptam? 

Moartea din Derby n-a pierdut mai mult de o miliSe ] ca să 
se zgâiască la eroul lor căzut. Încă una ca să pună st' jos. 
Timp în care eu îl depăşisem deja pe Pink, într-o „2 nebuna. 

— Tu conduci. 

Cu cinci motociclete zumzăind după noi ca un escadron de 
Messerschmitt* tot ce-mi amintesc ejncercarea lui Pink de a 
forţa maşina să traverseze barajul Stevenson. 

Lacul Zoar se vedea în zare. Şoseauna tăcea o curbă 
strânsă pe malul lui, la stânga, spre baraj. Gardul anemic ce 
ar fi trebuit să oprească maşinile care ratau curba de la 
căderea în lac fusese dat jos pentru a se construi altul mai 
solid, ceea ce deocamdată nu se întâmplase. , 

Lacul pe care-l vedeam crescând cu rapiditate în faţa 
noastră devenise brusc vizibil în oglinda retrovizoare. Prin 
parbriz se vedea numai verdele murdar al şoselei. 
Motocicletele care până acum se vedeau numai în oglinda 
retrovizoare au apărut în dreptul geamului şoferului, 


învăluite într-un nor de fum. Pink a încetinit puţin, a deschis 
radioul şi a întins mâna în spate după o bere. 

* Tipuri de avioane de vânătoare folosite de aviația 
germană în cel de-al doilea război mondial, numite astfel 
după Willy Messerschmitt, constructor de avioane. 

Cu cincisprezece centimetri înainte de curbă a „piciorul 
de pe frână şi a accelerat puternic. Maşina a tâsn” S stânga, 
pe baraj. Trei motociclete Harley Davidson au ate 3 în lac. 

Se întunecase de mult când am ajuns în Frenchtown 

Pink şi-a deschis a paisprezecea bere. 

— Zici că ]. ]. l-a omorât pe Dicky Butler? 

— Nu. Dar sunt sigur că a dat o declaraţie care o săr 
înfunde pe taică-său. 

— Pentru ce? 

— Ai văzut ce motocicletă are. Cineva a plătit pentru ea 

— Cine? 

— Mă depăşeşte. De un lucru sunt însă sigur, cine l-a 
omorât pe Dicky a făcut-o într-o luptă. 

— Ai face bine să-mi aduci maşina ca să-i repar direcţia. 

A doua zi de dimineaţă am aşteptat degeaba telefonul 
amiralului. 

Am telefonat la Fox Trot şi Jenkins mi-a spus că Henry j 
King şi Julia Devlin sunt într-o şedinţă. 

Era prea devreme cu o zi ca să aştept întrebări din partea 
sergentului Marian cu privire la curiozitatea mea pentru i 
raportul poliţistului Moody. 

Am sunat la închisoare. Gardianul care a răspuns mi-a 
spus că domnul Butler e, citez, într-o stare de mizerie, şi s-a 
oferit să-l cheme la telefon. Dar fermierul n-a venit. 

Tim m-a informat că n-a ajuns nicăieri cu încercările de a-l 
scoate pe cauţiune. 

Apoi a sunat Vicky: 

— Am ieşit aseară la un pahar cu Greg Riggs. 

— Te-ai mişcat repede. 

— Ai zis că e important. 

„Ce-ai aflat? Ceva straniu. 


_ Vrei să ne întâlnim la o cafea? Nu vreau să te văd. 

A spus-o pe un ton atât de amărât încât nu mi-a rămas 
„Ltceva decât să accept. 

_ Bine... Aşadar, care-i treaba cu Greg? Ţi-a spus cine l-a 
angajat ca să-l apere pe Iopkis? 

— Chiar s-a lăudat.  Drace, mă întreb de ce? 

_ Şi eu m-am întrebat. A fost cam vorbăreţ pentru un 
avocat. 

— Cine l-a angajat? 

— Era foarte mândru de sine. Spunea tot timpul: „Am dat 
lovitura”. 

— Cine? 

— M-a pus să jur că nu spun nimănui. 

— Asta nu-i foloseşte la nimic domnului Butler. 

— Am jurat. 

— Foarte binp. Cârie e? 

— N-o să-ţi vină să crezi. 

— Cine e, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Bertram Wills. 

] -Glumeşti. 

I - Ben, ce interes ar avea un fost ministru să-l plătească 
pe Greg Riggs ca să apere un derbedeu? 

— Habar n-am. 

Telefonul a tăcut. După o vreme s-a auzit o chemare slabă: 
-Ben? 

— Ce e? 

loanw 1 

— Când lucrai la New York te întâlneai cu femei ca H 
King? “atHuj| 

— Doamna King? Nu prea înţeleg ce vrei să spui 

— Haine elegante şi bijuterii şi părul ăla nemaipomen” 

— Let; onduceam la Elizabeth Arden* şi primeam bo dacă 
le şi aşteptam. 

— A trecut să mă vadă, ieri. 

După o lungă tăcere, am întrebat-o: 


— Vrei să spui că doamna King ţi-a lacut o vizită în ah scop 
decât cel de a te face să te simţi prost? 

— Mă simt prost. Mie nu-mi pasă de chestiile astea Serios. 
Şi deodată, ea mă priveşte în faţă, iar eu mă gândesc că are 
cincisprezece ani mai mult ca mine şi eu sunt cea carc arată 
ca dracu'. Tim nu înţelege. Se uită la mine şi zice: Eşti atât 
de frumoasă! 

— Poate că l-ai prins într-o zi proastă. Ce-a vrut doamna 
King? 

— I-a plătit impozitele domnului Butler. 

— Ce? 

— Mi-a cerut o audienţă. M-a întrebat cât datorează 
domnul Butler şi a completat un cec. 

— "Ţi-a spus de ce? 

— Zicea că a suferit prea mult. Nu voia ca el să-şi facă griji 
în privinţa fermei. 

— Ai acceptat? 

— Bineînţeles. Oraşul are nevoie dc bani ăia. 

— A pus vreo condiţie? 

— Niciuna. l-am spus de la început. L-am adus şi Pe Don 
Darbee ca să-i explice că Newbury nu intenţionează 
deocamdată să-i confişte ferma - în caz că s-a gândit că va fi 
scoasă la vânzare din cauza impozitelor. 

* Cosmeticiană americană de origine canadiană (1891- 
1966). 

Pon era avocatul oraşului. 

„A fost de acord? 

Pâră discuţie. Cred că nici nu i-a trecut prin cap să 

— Reva în schimb. Doar că m-a pus să promit că n-am să 
ceara c -, pUnnimănui. 

K -Mi-ai spus mie. 

_tine e altceva. M-am gândit că poate e important ntru 
domnul Butler. În plus, am încredere în tine. P - Aşa mai zic 
şi eu. 

_ Sper să ţii pentru tine. În fine, m-am gândit că e bine să 
ştii... înseamnă ceva? 


— Deocamdată nu ştiu. Cum a plătit? 

— Cu cec personal. 

— Cont comun? 

— Nu, alei. 

— Interesant... îmi făcea impresia că nu-i convine fâptul că 
King încearcă să-şi distrugă vecinul. Se pare că luase 
decizia de a îndrepta lucrurile. 

— Ştii ce a mai făcut? 1 -Nu. 

— M-a invitat la prânz. Numai noi două. Ştii, ca între 
doamne. 

— Acceptă. S-ar putea dovedi o prietena bună. Ai nevoie 
de aşa ceva dacă ai de gând să devii guvernator. 

— Aşa m-am gândit şi eu şi m-am urât pentru asta. Pare o 
fiinţă cam singuratică. Oricum, mi-a zis că acuma trebuie să 
împacheteze nu ştiu ce şi când termină ne întâlnim să luăm 
masa. Nu-i aşa că e drăguță? 

— E o doamnă drăguță. 

Cât de drăguță? Domnul Butler avusese o gaură de 
aProximativ douăzeci şi cinci de mii de dolari. O grămadă 
de bani chiar şi pentru o femeie în stare să-i acopere cu un 
cec personal. Ceea ce văzusem cu cinci seri în urmă în gra” 
la Fox Trot tăcea posibile tot felul de scenarii. 

Nu era nimeni la ferma Butler, mulsul vacilor se termin Ji 
demult şi Vecinii plecaseră. Cineva tunsese iarba din jurul 
casSl Straturile unde poate că pe vremuri mama lui Dicky 
puses” I flori erau acum pline cu flori de toamnă. Încă mar 
era cald 1 Dar unghiul razelor de soare anunţa toamna şi o 
anume ceaţă care tulbura cerul ameninţa că o să plouă. 

Când m-am dat jos din maşină, mi-am dat seama că erai 
aproape acelaşi moment al zilei când Josie l-a lăsat pe Dicky 
acasă ca să se trezească pentru picnic. M-am oprit ca să niă 
orientez şi am încercat să privesc cu ochii tulburi ai lui 
Dicky; s-a dat jos din camioneta lui Josie, s-a clătinat, a 
văzut maşina lui taică-său. Tractorul este în apropiere, asta 
înseamnă că bătrânul mănâncă 


Pârâul curge printr-un făgaş mărginit de tufe şi copaci şi 
se scurge într-un pâlc de pădure mult prea abrupt ca să fi 
fost vreodată defrişat şi arat. Soarele arde cu putere. Tatăl 
lui e în casă. Caută umbra copacilor. 

I-am găsit poteca. Vacile bătuseră o cărare surprinzător de 
îngustă, care se ţinea de malul apei şi cobora pe panta cea 
mai lină - ca şi cum ar fi fost calculată matematic de 
ingineri - spre o adăpătoare. Sute de copite se vedeau în 
noroi. Mai jos. Poteca se*bifurca. O fâşie de pământ 
bătătorit se desprindea din zona udă şi continua până 
înapoi la câmpie. O a doua potecă, mai îngustă, mergea însă 
paralel cu pârâul şi se alunda în parcela de pădure ce 
separa proprietatea lui Butler de a lui King. 

Dicky curăţase obstacolele. Se puteau vedea cioturi tăiate 
cu ferăstrăul şi frunze moarte ce atârnau încă de crăcile pc 
care le dusese în pădure. Ici şi colo, unde poteca intersecta 
pUSese pietre ca să uşureze traversarea. O rază de soare 
trăbătea frunzişul pădurii făcea să strălucească un pachet 
CCS de Malboro pe care îl mototolise. R*“UjAtrTl Urmat 
poteca aproape un sfert de milă, pământul Oborind o dată 
cu pârâul care se învolbura în mici cascade je era mai 
abrupt şi forma bazine mai liniştite unde terenul *ra mai 
drept. Pârâul şi poteca intrau apoi într-o poiană unde un 
imens mesteacăn argintiu căzut constituia o bancă foarte 
confortabilă. Locul gol de sub umbrar alcătuia un cerc de 
soare şi cer. 

Construise un baraj de pietre de-a curmezişul albiei 
pinului, acoperit cu plastic negru, amenajând astfel un loc 
de scăldat de vreo cinci metri lăţime. Două elemente stricau 
decorul, altfel de o frumuseţe magică: un maldăr de sticle 
de vin sparte şi un gard înalt pentru căprioare, ţesut din 
şapte fire de sârmă. 

— Plin de banderole galbene ce indicau că era electrificat 
şi de semne cu TRECEREA OPRITĂ! Marcând limita 
proprietăţii King Inc. 


Acoperea pajiştea din inima pădurii cu un soi de 
meschinărie industrială. Gardul de sârmă groasă era prins 
de fiecare copac cu cârlige izolate cu plastic. Sârma cea mai 
de jos a gardului era la mai puţin de treizeci de centimetri, 
pentru a împiedica orice căprioară mai întreprinzătoare să 
se culci şi să se rostogolească pe sub el. Pământul fusese 
curăţat de curând pentru ca iarba şi tufişurile să nu 
absoarbă curent electric din gard. Numai la traversarea 
pârâului, cei care construiseră gardul, avuseseră o scăpare. 
O căprioară dornică să se ude putea să se strecoare pe sub 
gard, unde albia râului devenea mai adâncă. 

M-am aşezai la umbră, pe un covor de ace de pin, am 
Privit cerul, am ascultat apa repezindu-se peste pietre. 

Libelulele vânau. Dicky avusese dreptate. Nu erau țânțari. 

Nu era nici un pin în apropiere şi am realizat că aduj] îcele 
moi ca să îşi facă acest cuib pentru îndrăgostiţi, Cu v]/j la 
locul de scăldat. Prin gard puteam să văd jumătatea”! 
Pădure ce aparţinea lui King, coborând o dată cu pânulgi 
prea deasă şi mă aflam prea departe ca să pot vedea pajtygj 
şi conacul Fox Trot, dar puteam să simt, dacă nu chiar sj 
văd, o deschidere luminată de soare în partea dreaptă - 
buc” de păşune arendată ce intra pe proprietatea lui King. 

Cu toate astea, dacă mă culcam pe spate, sau dacă mj 
uitam la bazinul de apă, sau dacă îmi lăsam urechile să 
soarbă zgomotul făcut de apa revărsându-se peste barajul 
de plastic construit de Dicky, îmi puteam uşor imagina că 
mă găseam la sute dc mile distanţă de cel mai apropiat 
vecin. Cu o Josie Jervis ameţită şi dulce lângă mine pe acele 
de pin şi cu închisoarea de stat o amintire îndepărtată, cu 
HIV pasiv, aş fi într-adevăr un om tare fericit. 

M-a trecut un fior, ca ceva rece alunecând pe spinare. 
Năucit şi puţin îngrijorat, m-am ridicat într-un cot ca să mă 
uit înjur. Bazinul, sticlele de vin sparte, gardul, semnele de 
avertisment, iarba însorită din depărtare, pădurea deasă 
din vale. Ceva lucea în soare şi am realizat că nu sunt 
singur. 


Fiecarc celulă din corpul meu voia să se ascundă. Fiecare 
celulă din creier mă avertiza că dacă mă mişc am să fiu 
împuşcat de puşca cu lunetă despre care crezusem că e 
invenţia domnului Butler. Am făcut singurul lucru pe care 
puteam să-l fac în starea aceea de paralizie - am rămas 
nemişcat. Dar mă treceau fiori pe şira spinării şi mi se 
încreţise pielea şi simţeam nevoia să mă pun la adăpost aşa 
cum un păcătos simte nevoia să i se ierte păcatele.” 

Adăpost mi se oferea lângă firul apei - la jumătatea 
distanţei dintre bazinul amenajat de Dicky şi gardul lui 
Henry Kins; o lespede de înălţimea unui om, adusă acolo de 
un ghețar cumsecade în urmă cu şapte mii de ani. Prin 
spatele stâncii aş fi putut să mă strecor pe mal şi să mă 
ascund în albia curentului. 

Încetişor, mi-am încordat braţele şi m-am rostogolit, în 
sPeranţa să pun câţiva copaci între mine şi el. Mi-am dorit 
să fi avut o armă. Fiindcă niciodată nu mi-a plăcut să port 
un pistol, puteam acum s-o sfârşesc rău. 

Am văzut iarăşi lucirea aceea. Se mişca, îşi M-am ridicat şi 
mi-am deschis fermoarul. ' î"Qf 

M-am apropiat de stâncă. M-am oprit. Am inst” l pământul 
ca un pudel care încearcă să se decidă unde să rid* piciorul. 
M-am dus în spatele stâncii, am dat de muşchiul umS mi-am 
închis fermoarul şi am încercat să mă fac nevăzm * susul 
apei, în pădurea lui Butler, punând câteva sute] trunchiuri 
de copaci între mine şi urmăritor. 

Cât ar fi putut să rămână cu ochii pe stâncă? MI Nu atât 
de mult cât mi-aş fi dorit. Am coborât malul şi am început să 
mă târăsc în curent în patru labe. Apa era adâncă. Dacă 
rămânea adâncă, eu tăcut iar el acolo unde se afla, între 
copaci, aş fi putut să scap. M Am început să mă târăsc în 
sus. Simţeam adrenalina pompând în inimă, secătuindu-mi 
puterea din membre. Mi-am târât mâinile şi picioarele de 
plumb prin apa puţin adâncă de lângă mal, printre pietre 
ascuţite, prundiş şi crengi rupte. 

Brusc, m-am oprit. 


În panica paralizantă care-mi muiase picioarele, uitasem 
de stăvilarul lui Dicky. Înalt de un metru şi jumătate, bloca 
în totalitate curentul. Dacă-1 ocoleam sau dacă-l săream 
era totuna, m-aş fi expus în bătaia puştii. 9 

M-am întors şi m-am târât în direcţia cealaltă, pe sub 
gardul electrificat al lui Henry King şi indicatoarele lui cu 
trecerea oprită. Mi-a trecut prin cap să mă ridic cu mâinile 
în aer, în semn de capitulare. Numai că un asemenea gest 
de încredere ar putea fi considerat o invitaţie la tragere la 
ţintă. M-am gândit că e mai bine să mă târăsc spre un loc 
deschis şi după aceea s-o rup la fugă spre casa lui King. 

Treizeci de metri mai jos, am ridicat precaut capul ca să- 
mi dau seama unde sunt şi am văzut o mănuşă. 

I ygcea pe malul drept, la câţiva centimetri de faţa mea. O 
- de varză pe jumătate putredă o acoperea parţial şi: 
rliâl/că fi stat o vreme în ploaie. 

Am dat frunza la o parte. Apoi, cu un băț, am ridicat-o r şi 
m-am uitat dedesubt. Pielea se întărise. Buruieni ' „mice se 
chirciseră sub ea, lipsite de soare. Vreo două care “ăpaseră 
se bucurau de lumină şi înverziseră. 

Era din piele de căprioară. Una din mănuşile lui Dicky, 
lănuşa care lipsea de pe mâna găsită de Ollie. Lăsase garda 
jOS ca să şi-o pună. 

Deodată, un punct roşu strălucitor începu să alerge pe ca 
ca un gândăcel trandafiriu. M-am uitat prosteşte la el. 
Părea transparent. Mi-am retras mâna la timp. O săgeată 
de vreo douăzeci de centimetri a trecut prin mănuşă şi a 
pironit-o de oământ. 

Era o săgeată de arbaletă, ghidată de punctul roşu alunui 
vizor laser. Tehnologie de secol douăzeci altoită pe cea 
medievală. Tăcută ca moartea. Şi precisă ca moartea. E 
mult de când n-am mai fost pus într-o asemenea alertă. 

Am ţâşnit de la pământ, am îndesat mănugşa lui Dicky în 
buzunar şi am luat-o la fugă în jos, pe firul apei. M-am oprit 
brusc. Am auzit în spate zgomot de frunze şi crengi strivite. 
Am sărit râul şi am dat să mă pierd în pădure. Am aruncat 


V7]**1 > pnvire înapoi şi am văzut o siluetă care se 
mişca ager, neagră din cap până în picioare. 

Am încetinit pasul, mişcându-mă cu mai mare atenţie, şi m- 
am oprit iarăşi, acoperit de trunchiul unui stejar roşu uriaş. 
L-am auzit din nou, printre copaci, la vreo cincizeci dQ 
metri m spatele meu. M-am gândit să-l atac, destul de sigur 
acum La nu e înarmat cu pistol, singura armă de care mă 
temeam în Pădure. Arbaleta îi era aproape inutilă în desiş, 
până să se aPropie de mine. 

Zece metri la stânga mea era un mesteacăn alb 1 -L 
trăsnet, un copac bătrân, aproape la fel de gros ca st Am 
îngenuncheat să desprind o piatră dintre râdâc”ă 
stejarului. Între timp, mă străduiam să-mi reglez respir]S să 
mă calmez puţin. În fond, eram în elementul meu. 

În ciuda înclinaţiei lor spre rău, bărbaţii din fam ij 
Chevalley deveneau la bătrâneţe unchi minunaţi. Tata a un 
om foarte ocupat, aşa că mama m-a lăsat pe mâna fraţii şi 
verilor ei zurbagii, care considerau că e de responsabilităţi 
lor să-i înveţe pe băieţii mici cum să-şi facă adăpost, să 
vâne” şi să se ascundă în pădure. Am jupuit prima mea 
căprioară |a vârsta la care am fost în stare să ţin în mână un 
cuţit, cu câteva luni înainte de începerea sezonului de 
vânătoare, dacă ţin bine minte. La zece ani eram în stare să 
fac focul în ploaie, să dorm în zăpadă şi să mănânc aproape 
orice vietate care se întâmpla să-mi apară-n faţă. În urmă 
cu câţiva ani mi-am pierdut apetitul pentru vânătoare, dar 
am fost antrenat de maeştri. 

Am aruncat piatra cu putere şi la înălţime mică. A trecui 
prin tufiş ca un agent de valori imobiliare peste frunzele de 
pe Main Street, iar eu m-am târât pe burtă la stânga, spre 
mesteacănul alb, în stilul Chevalley. Aşa cum mă aşteptam, 
jumătate din trunchi era găurit, dar se revigorase şi 
scorbura era întărită cu un scut de scoarță nouă. 

Cavitatea era ca un coş. M-am strecurat înăuntru şi am 
urcat aproape trei metri sprijinindu-mă în mâini şi picioare 
pe lemnul aspru. 


Să fi avut timp, m-aş fi uitat să nu fie şerpi, nevăstuici, 
ratoni turbaţi sau albine, animale care ar fi putut să 
pretindă că m-am ascuns în casa lor. Dar foşnetul pe care-l 
auzisem m apropiere mă făcuse să nu mai stau pe gânduri. 
Ar fi fost buna o gaură în scoarță ca să văd ce face. Dar nu 
exista aşa ceva şi n-aveam altceva mai bun de tăcut decât să 
aştept, orb ifl întuneric. 

” intrat în scorbură atât de tăcut că m-am trezit că hează 
lumina şi se zgâieşte la mine prin nişte ochelari j înainte să- 
mi dau seama că era acolo. Mi-am dat ciudaâl 111 nuli şi 
am căzut ca un bolovan. 

A sărit înapoi. L-am lovit tare cu piciorul. 

O clipă am fost tentat să cred că i-am zburat capul. Nu cra 
capul, ci un fel de coif care, căzând, mi-a permis să văd o 
tunsoare militărească şi un gât extrem de gros. Mi-am 
adunat picioarele sub mine şi, înainte să apuc să ies din 
scorbură, s-a tăcut nevăzut, rămânând doar un foşnet de 
frunze. M-am luat după el. 

Voiam să-l întreb de ce mă urmăreşte. Mă ochise pe mine 
sau mănugşa lui Dicky? De ordinele cui asculta? Şi, încă 
ceva, unde era în după-amiaza când a explodat barajul lui 
King? 

O săgeată se înfipse într-un hicori din apropiere. M-am 
uitat cu atenţie la ţepuşa din fibră de carbon care tremura 
la nici treizeci de centrimetri de faţa mea şi mi-am 
reconsiderat opţiunile. Eram deja prea încărcat pentru o 
alergare prin pădure: mănugşa lui Dicky Butler, adevărată 
comoară, cu toate că acum avea podul palmei găurit, două 
săgeți pentru arbaletă de înaltă tehnologie şi un coif Care s- 
a dovedit a fi un capişon din neopren prevăzut cu binoclu 
pentru vedere în noapte şi cu căşti atât de sensibile că 
puteai auzi răsuflarea unui animal speriat. 

Nu fusese cumpărat de la un magazin cu articole de sport. 
Nu avea nici o etichetă de marcă. Arăta ca o piesă dintr-un 
echipament militar foarte scump. Am luat-o în sus pe firul 


apei, m-am strecurat pe sub gardul lui King cu intenţia de a 
retuma obiectul posesorului de drept. Via uşa din faţă. 

Am telefonat la Fox Trot din bucătăria domnului Butler. 
King şi Julia erau iar într-o şedinţă. 

— In jumătate de oră sunt acolo, am spus. 

— Trebuie să vă fixaţi o audienţă, s-a auzit vocea îni, *”” a 
recepţionerei. 

— Spune-i domnului King că unul dintre oamenii ţuj 
pierdut nişte obiecte de valoare în pădure. Vreau să le înan 

Am închis înainte să apuce să mai spună ceva. 

Prinsă cu un magnet de uşa frigiderului pătat cu rugjjfl al 
domnului Butler, era o carte de vizită de la Combinatul de 
porci A&D din Gallatinville, pe Route 7, statul New Am luat- 
o şi am plecat spre Fox Trot.- 

Albert şi Dennis erau la poartă. 

— Numele. 

— Sun Tzu. Am ridicat coiful. Feţe căzute. Sunt aşteptat 
am adăugat. 

— De unde ai aia? 

— Deschideţi poarta. 

Au deschis poarta. 

Tricoanele din asfalt erau în funcţiune, strălucind ca dinţii 
de şarpe în lumina palidă. 

— Ben Abbott. 

— Continuaţi. 

Tricoanele au dispărut. 

Elicopterul parcat pe pajişte lângă casă bâzâia şi, până să 
parchez, elicea a prins viteză. Am urcat treptele în fugă şi 
am bătut în uşă. A deschis Jenkins. 

— Cine pleacă, King? Am urlat eu. 

— Nu, domnule Abbott. Sunt la birou. Sunteţi aşteptat. 

Am străbătut poteca până la casa bătrânului Zarega 
ţinând coiful ca pe capul unei gorgone. Julia m-a întâmpinat 
cu o strângere de mână. La început am crezut că din cauza 
recepţionerei. Însă n-a avut nici un zâmbet special pentru 
mine 


Era frumoasă în fusta de un verde pal şi bluza de un verde 
şi mai pal. Părul strâns lăsa să se vadă gâtul splendid 'j 
tremura uşor. Şi a mea. La unison cu gura uscată şi tâile; 
j2le accelerate ale inimii. 

<; a uitat în tavan, avertisment clar că suntem ascultați. 

__pe unde ai asta? M-a întrebat cu voce tare. 

_Am să-i explic şefului. 

Biroul lui King era o încăpere primitoare, mobilată luxos - 
-chea sufragerie, dacă ţin bine minte, lambrisată şi 
decorată de un specialist în design interior învăţat să 
cheltuie banii pe tuşe gen brâu de marmură în jurul 
căminului. 

King vorbea la telefon. A dat din cap destul de prietenos, a 
salut şi mi-a tăcut semn să iau loc, în timp ce ridica 
întrebător o sprinceană spre prada de război care se 
bălăbănea în mâna mea. M-am aşezat cu coiful pe genunchi 
pe canapeaua pe care mi-a indicat-o Julia. Ea şi-a pus un 
scaun în faţa mea şi am aşteptat amândoi în tăcere ca King 
să termine de vorbit la telefon. Nimeni, nici măcar 
majordomul, nu a făcut vreun comentariu cu privire la 
hainele mele ude şi pline de noroi. 

Vocea lui King împărtăşea înţelepciune nepreţuită într-un 
registru scăzut - ceva destul de general despre noul climat 
din Londra, vorbele părând ceva mai puţin importante 
decât tonul. 

După ce a închis, a făcut nişte notițe pe un dosar, le-a citit, 
apoi a ridicat privirea întrebător. 

— Ce-i aia? 

— Vizor de noapte şi căşti. I-a căzut unuia dintre angajaţii 
tăi. 

— Mulţumesc, zise el, întinzând mâna peste birou. 

Am ţinut-o bine. 

— Nu-i numai atât. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ticălosul a tras în mine. 

— N-am auzit nici o împuşcătură. 


Am scos săgețile de arbaletă. Din buzunarul de la spj] 

— Nici eu. 

— Sunt sigur că n-a avut nici un gând rău, doar că ai; 

* * intrat în terenul lui de ţintă. 

— Eu am fost ţinta. 

— Erai pe proprietatea mea? 

— Traversarea unei proprietăţi nu e un delict capitj] 
Oamenii tăi n-au dreptul să încerce să mă omoare dacă 
depăşesc hotarul proprietăţii tale. 

— Îmi dau seama că ai motiv să fii supărat, domnule 
Abbott. 

Nu eram supărat când am venit. Eram doar nerăbdător 
să-l strâng puţin cu uşa. Dar atâta aroganță începea să mă 
scoată din sărite - aroganţa politicoasă a celui care ştie că 
are dreptate. 

— Nu atât de supărat pe cât ai să fii tu când am să 
raportez totul la poliţie. 

— Uşurel, uşurel. Nu trebuie să judeci pripit. 

— Am venit aici după ce a fost cât pe ce să fiu omorât. Am 
procedat deja pripit. 

— O să am o vorbă cu persoana în chestiune. 

— Şieu. 

King ridică din umeri. 

— Bine, dacă te mulţumeşte cu ceva. A apăsat pe un buton 
de interfon: Josh, te aştept la birou. Josh e şeful securităţii, 
îmi explică el mie. 

— Ştiu. A depus mărturie la anchetă. 

Am aşteptat în tăcere. Josh Wiggens a intrat grăbit, 
îmbrăcat într-un elegant costum gri. 

— Da, Henry. 

J”ng arătă din cap spre coif. Uite, Ben e supărat. Pretinde 
că un angaj at de-al nostru „nd chestia aia a tras în el cu 
alea. P_ pătruns în perimetru? Mă întrebă Wiggens. 

Josh, am spus, ţi-am rămas dator de când cu Derby. Par te 
sfătuiesc să laşi prostiile. 


_juiia mi-a transmis mulţumirile tale. N-ai pentru ce. 
Noroc că am fost pe-aproape. 

— Noroc? Sau m-ai urmărit? 

Josh m-a privit cu o expresie de milă. 

— Un fost coleg de-al meu şi-a deschis un anticariat în 
Derby. Ai avut un noroc chior că am fost acolo. 

— Atunci vă mulţumesc amândurora. Dar să lăsăm Derby. 
Aici suntem în Newbury. Tipul a tras în mine. Vreau să stau 
de vorbă cu ei. , 

— Nu se poate. 

— Şeful tău a zis că se poate. Nu-i aşa, Henry? 

King dădu din mână binevoitor. 

— Dacă asta-l linişteşte. 

— Mă tem că angajatul în chestiune tocmai a plecat. 

— Când se întoarce? 

— Săptămână viitoare, la început. 

— Nu-mi convine. A tras în mine de două ori. Am puso 
săgeată pe biroul lui King, cea murdară de noroi care se 
'nfipsese în mănuşa lui Dicky. King făcu o grimasă, ca şi cum 
moroiul care se scuturase pe lemnul imaculat de trandafir |- 
ar ' deranjat mai mult decât arsenalul în sine. Adu-l aici, 
am cerut, “-aplecat nicăieri. 

— Mă tem că a plecat, spuse Wiggens arătând spre 
fereastră a elicopterul care tocmai îşi lua zborul. 

M-am îndreptat spre uşă. 

— Unde te duci? Strigă King. 

— La poliţie. 

Josh Wiggens dădu să protesteze. King ii tăcu sp”, tacă. 

— Nu te duci la poliţie, Abbott. Dac-ai fi avut de pţnri 
mergi la poliţie, te-ai fi dus direct. Dar tu ai venit aici. £L 3 
vrei ceva. Spune-mi ce vrei ţi o să vedem dacă putem să* 
satisfacem dorinţa. Stai. Jos. Stai jos. Julia, dragă, sună 
(W]Jenkins să ne aducă nişte răcoritoare. Ben, ce vrei? Ceai 
la gheaţă? Limonadă? Vrei ceva tare? 

— Cafea cu gheaţă, am spus, numai ca să mă arăt pervers 


— Cafea cu gheaţă să fie. Şi eu la fel. Julia, Josh, ca de 
obicei? 

Julia ridică receptorul. King se apucă să reflecteze asupra 
săgeţii cu o voce adâncă, profesorală: 

— Arbaleta a modificat legile războiului, fâcându-l pe 
soldatul pedestru egalul călăreţului. Primul misii cu rază 
lunga de acţiune. Putea fi folosită cu succes de un ţăran 
analfabet pentru a străpunge armura celui mai nobil 
cavaler. Comparabilă cu Kalaşnikovul în mâna unui mujic. O 
armă atât de atroce încât papii au interzis-o. 

— Mai puţin folosirea ei împotriva păgânilor, i-am amintit 
eu. 

King încuviinţă. 

— Ştiu. Dar lungul arc englezesc? Îţi zici în sinea ta. 

Ce vreau de la el? Îmi ziceam în sinea mea. În afară de 
amantă. Ce vreau pentru domnul Butler? Şi mă întrebam 
dacă Henry King e capabil să-şi distrugă lacul pentru a-şi 
proteja un angajat mult prea zelos. Dacă ţinem cont de 
avertismente'1, de pe gard şi de aspectul lui Dicky, nu era 
greu să faci să p”3 moarte accidentală. 

_jnSă yemenii englezi nu erau ţărani în sensul european 
de roStjine. Nici nu puteau să tragă cu arcurile lor lungi din 
scunziŞArbaletele au devastat forţele lui Saladin la Arsuf. 
W$ săgeata în mână şi o studie în lumina ferestrei din 
spatele său Din ce e făcută această guarrel*. 

Ticălosul ştia până şi numele corect. 

— Pare să fie fibră de carbon. 

__ Nu se fac vase din aşa ceva? 

— Ba da. Şi avioane de spionaj. 

— Încă o armă care a schimbat lumea. Imaginează-ţi un 
inamic... 

— În Newbury nu suntem în război, Henry. De ce a tras în 
mine omul tău? 

— Ben, poate că tu nu eşti în război. Dar Fox Trot a fost 
atacat. 

— Fugi de-aici! 


— Şi am de gând să-mi apăr proprietatea. 

— Dicky Butler e mort. Tatăl lui e în închisoare. De cine 
dracu' vrei să te aperi? 

— Ce căutai pe proprietatea mea? 

— Am tăiat-o pe „proprietatea ta” după ce angajatul tău a 
început să mă urmărească pe proprietatea domnului Butler. 

— Ce te face să crezi că o să înghiţim aşa o gogoaşă? Se 
amestecă Wiggens. 

King făcu semn că vrea tăcere. 

— Ben, e posibil să fi intrat în panică? Ce te face să crezi 
că te-a urmărit? 

— L-am simţit cum mă urmărea printre copaci. 

— Mie mi se pare că e o neînțelegere îngrozitoare la 
mijloc. Cum poţi să fii sigur? 

* în limba engleză, săgeată de arbaletă; arrow înseamnă 
săgeată obişnuită. 

— Poate al şaselea simţ? Propuse Josh. Am aruncat o 
privire 1 către Julia. Se uită în altă parte. 

— Am văzut cum i se reflectă soarele în lentile. 

— Poate că nu făcea decât să se uite la tine. 

— Henry, ţie ţi-ar plăcea să mă uit la tine printr-un 
telescop? Noaptea, când eşti gata de culcare şi rămâi puţin 
la fereastră ca să priveşti stelele? 

— Ai o imaginaţie foarte specială, Ben. 

— Cheamă înapoi elicopterul. 

King s-a uitat la Wiggens. 

Josh a dat din cap înspre fereastră. 

— Pilotul a zis că se apropie un front. Cerul prinsese o 
culoare de oţel şi dinspre vest se vedea venind un imens nor 
de ploaie. Dacă-l chem acum înapoi, o să fie blocat cel puţin 
O Zi. 

— Puțin îmi pasă dacă rămâne blocat şi o săptămână. 

— Julia, interveni King, adu-mi carnetul de cecuri al 
institutului. Şi trimite-o aici pe - nu ştiu cum o cheamă, 
dactilografa. 


Uram felul în care sărea să-i îndeplinească ordinele. A ieşit 
în grabă şi s-a întors cu un registru legat în piele. Cândi l-a 
deschis, mi-a aruncat o privire sfidătoare care părea să-mi 
spună: Dacănu-ţi place viaţa pe care o duc, ghinion! 

King scoase un Mont Blanc de aur din buzunarul de la 
cămaşă şi începu să scrie ceva cu înflorituri. Rupse fila din 
carnet, suflă să se usuce cerneala şi-o împinse spre mine, 
peste birou. 

— Ce-i asta, vrei să mă mituieşti? 

— Citeşte. 

M-am ridicat, ţinând încă în mână coiful, şi am luat cecul. 
Institutul King pentm Geopolitică contribuia cu douăzeci şi 
cinci de mii de dolari la fondul pentru apărarea lui Henry 
Butler. 

Recepţionera a intrat cu un laptop şi a scris ceea ce-i dicta 
King:,„în opinia mea, vecinul meu, Richard Butler, a suferit 
mult mUlt din cauza morţii fiului său. Nu văd rostul 
acţionării lui -njUstiţie pe temeiul şubred de conspirație, şi 
de aceea m-am decis să contribui cu suma de douăzeci şi 
cinci de mii de dolari tru apărarea lui, în eventualitatea că 
procurorul statului refuză să renunţe la acuzaţie”. 

— Scoate la imprimantă şi adu-mi imediat hârtia. 

Există şperţuri pe care nici o persoană cumsecade nu le 
poate accepta. Şi există mite pe care nici o persoană 
cumsecade nu le poate refuza. 

— Lasă casca, spuse Kihg. Am pus-o pe birou şi i-am văzut 
iar grimasa, de data asta la vederea rumeguşului care 
provenea din scorbura mesteacănului. Aveam o bănuială 
asupra a ceea ce avea să urmeze. Aşa că m-am întors cu 
faţa la fereastră şi am privit concentrat primele picături de 
ploaie care se spărgeau de geam pentru a reuşi să mă 
adun. 1 

Când eram mic, Connie îmi spunea că minciuna e cel mai 
urât păcat de pe lumea asta. În rarele ocazii când mint, 
trebuie să fiu foarte atent să nu mă dau de gol. 

— Şi mănuşa? Întrebă Josh Wiggens. 


— Mi-a căzut când am alergat. 

— Unde? Întrebă King. 

— In pârâul tău. 

Veneam puţin prea târziu. 

I-am oferit cecul lui King unui Tim Hali încântat la culme. 
Dar când l-a sunat pe Ira, acesta ne-a spulberat speranţele 
cu privire la cauţiune şi cu atât mai mult la retragerea 
acuzațiilor. Mărturia lui ]. ]. lopkis despre cronometru îl 
convinsese pe procuror să-l acuze pe domnul Butler. 
Detectivii Marian şi Arnie îşi pregăteau deja cazul pentru a- 
1 aduce în faţa juraţilor. 

M-am dus acasă şi am înfulecat pe apucate un prânz 
întârziat compus din friptură cu pâine portugheză, 
gândindu-mă ce mama dracului mai puteam să fac. Alison 
Mealy a dat buzna în bucătărie, împrăştiind apa de pe 
impermeabilul ei galben. 

— Mătuşă Connie zice să te duci imediat pe la ea. 

— Aşa s-a exprimat? 

— Mi-a spus să te rog, dacă ai timp, să treci pe la ea pe- 
acasă. DaNang şi-a tăcut apariţia călcând înfundat, 
proaspăt trezil din somn. 

_ Vrei să vii cu noi? L-am întrebat, şi am pornit-o toţi în 
formaţie peste strada principală, ca ariergarda unui circ 
nlOdest. 

Connie se uita la televizor, un aparat antic cu diagonala 
nQuăsprezece inci, pe care îl ţinea în holul dinspre oficiu, jşi 
pusese caseta cu biografia pentru televiziune a lui Henry 
King Pe videoul VCR reparat de Alison. Arăta uluită. 

— Ben, ia uită-te aici. 

— Connie, ne-a întrerupt Alison. DaNang e pe verandă. 

Are voie în casă? 

Uluirea lui Connie se accentuă. 

— A avut loc cumva vreun fenomen meteorologic de care 
eu nu ştiu? 

— Ha? Adică, poftim? 

— O schimbare în starea vremii? Grindină, de exemplu. 


— Plouă. 

— Bate vântul? 

— Nu. 

— Atunci DaNang o să se simtă foarte bine şi uscat pe 
verandă. Şi în nici în caz pe şezlong. Ben, priveşte... Spune- 
mi ce vezi. 

Acelaşi lucru pe care-l văzusem şi la prtma vizionare, un 
cadru cu King, împreună cu alţi patru-foşti barosani din 
Departamentul de Stat, coborând din elicopter în staţiunea 
de lux Aspen din Colorado, în faţa unei ferme ce adăpostea 
un ie' de institut de inteligenţă nonprofit ce se ţinea din 
banii contribuabililor. 

— Altceva nu observi? 

— Cinci indivizi între două vârste bucurându-se de 
beneficiile de a fi în serviciul public. Printr-o remarcabilă 
v*tncidenţă, fiecare era însoţit de câte o asistentă abia 
trecută 

A. 9 e treizeci de ani. Julia era de departe cea mai 
atrăgătoare, dar niciuna dintre celelalte nu trebuia să se 
teamă c- 9 putut fi dată jos din pat. 

— Altceva? 

Am studiat cadrul, l-am derulat când s-a oprit şi j. ] pus 
încă o dată.- “"H 

— Nu înţeleg de ce, spuse Connie, dar cred că am observ 
ceva straniu. Derulează mai departe, Ben. Opreşte la 
fiecare cadru în care se găseşte şi frumoasa ta prietenă. 

Am derulat până la scena în care grupul se urca înapoi în 
elicopter. Am oprit banda când anturajul lui King a intrat în 
Heathrow şi mai apoi când a fost primit de arabi cu aspect 
de prinți călare. După aceea la Beijing, unde King se înclina 
în faţa unor chinezi în vârstă. 

— Henry King îşi duce singur bagajele, se minună Connie. 
Ceilalţi îşi încarcă tinerele asistente ca pe nişte animale de 
povară. Dar el şi le cară singur. Nu ţi se pare ciudat? 

— De ce? 


— Un individ lipsit de maniere, un bădăran lipsit de 
principii care face pe globe-trotter-ul pe banul public, să-şi 
care singur bagajele? O tratează pe Julia ta ca pe o 
doamnă! 

— Julia mea? 

Ochii albaştri ai lui Connie erau tăioşi ca sticla. 

— Ce frumoasă e, cum se ţine pe lângă el. 

— Frumoasă, am încuviinţat eu, cu lunga noastră noapte 
de dragoste încă arzându-mi ochii memoriei, în pofida 
primirii glaciale din biroul lui King. 

— Uită-te la cealaltă fată, cum se luptă cu bagajele ca un 
portar - ţi se face milă. De ce crezi că şi le cară singur? ” 

Am reluat de la început. Filmul începea cu o imagmce 
antică de pe un film de amator care înfăţişa un King voinic 
de optsprezece ani împingând o roabă la o antrepriză ue 
construcţii din Manhattan. Prietenii lui îl tachinau, cum 
t3L... “gcă se ştiu filmaţi, iar King îl bătea prieteneşte 
peste şeful zurbagiilor. Următoarea secvenţă veche îl arăta 
C King singur în curtea de la Harvard, mergând grăbit cu 
un ” cărţi în mână. Abia l-a învrednicit pe acela din familie 
te ţ| filma cu un semn din cap şi era clar că zilele lui de | 
orvoadă se apropie de sfârşit. 

Într-adevăr, de pe la mijlocul războiului din Vietnam până 
re sfârşitul anilor optzeci putea fi văzut coborând din 
avioane _u ijmuzine, însoţit de acoliţi încărcaţi de bagaje ce 
se ţineau îjc coada lui ca ucenicii trăgători la mitralieră 
încărcaţi cu banduliere. Până când, cum bine observase 
Connie, Julia intra jijj scenă. O dată cu ea, King începea să-şi 
care singur bagajele. | Mumai după ce s-a; retras” din viaţa 
publică. 

— Probabil că îşi cară bagajele pentru că e îndrăgostit de 
ca, se aventură Connie nu tocmai convinsă. Deşi numai 
gândind la un King îndrăgostit te apucă tremuratul. Zâmbi 
de propriile-i spuse, după care se întoarse spre mine pe un 
ton serios: Ai grijă, Ben. Henry King poate fi un duşman 
foarte serios. 


— Poftim? 

— Alison, acoperă-ţi urechile. Alison se execută. Din 
gelozie, şopti Connie, pe un ton deosebit de grav. 

— Nu cumva... 

— Nu, Alison nu te-a turnat. Le uiţi la ea ca un urangutan 
Pe cale să saliveze. 

Alison, care nu-şi acoperise urechile tocmai cum se “uvine, 
se lăsă pe spate chicotind. Şi deodată am fost în stare explic 
lui Connie de ce King o tratează pe Julia ca pe o doamnă 
când călătoresc. 

— E bodyguard. 

— Bodyguard? 

- O profesionistă. Trebuie să aibă mâinile libere. 

— Fata asta mititică? 

— Nu e chiar atât de mică. Şi e într-o formă grozavM-am 
aşezat şi am continuat să reflectez: 

— Mi-a spus că a fost în serviciul public. Dar cred cs 
agent în Serviciul Secret. Fie a fost detaşată oficial în servi 
ij) lui, fie şi-a dat demisia ca să lucreze pentru el. De aceea 
cară niciodată nimic. E acolo pentru a-l proteja. 

— Cum trebuie să te simţi, Benjamin! 

Connie se exprimase cu blândeţe. 

Mă culcasem cu o femeie care m-ar fi putut omori cu 
mâinile goale. Gărzile de corp aveau o lungă şi onorabilă 
tradiţie de a-şi câştiga stima celor pe care-i protejează. 
Patty Hearst se măritase cu al ei. Julia e intejigentă. De ce 
n-ar ajunge, încetul cu încetul, unul din confidenţii lui King? 
Omul din umbră, în cele din urmă. 

O femeie capabilă care te însoţeşte pretutindeni. 
Confidentă, tovarăş de călătorie, manager, protector şi 
apărător loial. 

O ucigaşă? O voce slabă m-a răscolit. O voce slabă care mă 
întreba de ce, în timp ce orice om cu capul pe umeri arfi 
mulţumit cu o femeie atât de încântătoare ca Vicky 
MclLachlan, eu mă ţin după una deja încurcată şi care mai e 
şi asasin cu simbrie. 


— Alison, draga mea, spuse Connie. Du-te, te rog, la 
bucătărie, pune de ceai şi adu o farfurie de prăjituri. 
Mulţumesc, dragă. 

A urmărit-o pe Alison cum se târăşte împotriva voinţei sale 
prin hol şi, când a fost sigură că nu ne aude, m-a întrebat 

— Permite-mi să te întreb, foarte serios, eşti îndrăgostit de 
ea? 

— O să-ţi placă. E o femeie cu personalitate. Are adânciml 
Şi, din câte ţi-ai dat seama, cu un trecut interesant. 

— Este „încurcată” şi cu King? 

— Aşa se pare. 

_ Fii atent. 

__Mă descurc cu el. 

— Nu cu el, cu ea. 

— Simt ceva pentru ea. E ceva special. 

— Sarcina ei e să-l protejeze pe King. 

— S-ar putea. 

_ Vreau să spun, peste obligaţiile de serviciu. Benjamin, te 
rog să mă ierţi, dar aruncă o privire în urmă. Eşti atât de 
neajutorat când e vorba de femei! Mai ales când au păr 
lung şi negru, ca mama ta. 

— Zău, Connie. Nu-mi veni cu clişee. 

— Te porţi ca după un clişeu. Ben, tu reuşeşti să-i înţelegi 
pe bărbaţi foarte bine - de cele mai multe ori. Încearcă s-o 
înţelegi pe femeia asta. În caz că s-a oferit cu totul unui 
bărbat însurat, ca servitoare şi asistentă care se lasă 
călcată în picioare, va face orice pentru a-şi dovedi că n-a 
greşit. 

— Cred că vrea să schimbe lucrurile. 

— Sper să ai dreptate. Dar nu înţelegi că probabil se 
urăşte pentru tot ceea ce ţi-a oferit ţie? 

— Poate, pentru că mi-a cedat mie, îi va fi mai uşor să fugă. 

— Singura persoană pe care n-o va uri niciodată este 
Henry King. 

Am trecut la ceai şi prăjituri. 


Întors la mine în birou, am contemplat mănuşa lui Dicky. 
După o vreme, am căutat cartea de vizită a Combinatului de 
Porci A&D şi am sunat. Mi-a răspuns un robot. Mi-am lăsat 
numele şi numărul de telefon şi am spus că vreau să discut 
despre un transport de bălegar. 

Am pus mănuşa sub lampa de birou şi am făcut câteva 
fotografii cu aparatul Polaroid. Apoi m-am dus la masa mea 
de lucru din pivniţă şi am tăiat cu un cuţit câteva bucățele 
d' pielea de căprioară din interior. 

M-am întors la etaj şi l-am sunat iarăşi pe amiral. Mi, 
promis din nou că fostul meu şef o să mă caute. Douăzeci d 
secunde mai târziu, telefonul a sunat. 

Cu o voce mătăsoasă, a intrat direct în subiect: 

— Ben, cu ce te pot ajuta? 

Era o întrebare retorică. Era prevenitor. Să nu p” 
întrebări care nu se pun. Întrebări de genul: care este 
parola computerului care controlează sateliții de spionaj, 
numele agentei noastre de la Cairo sau ce nu poate să-mi 
spună despre Henry King. 

Ştiam toate acestea, iar el ştia că ştiu. 

— Spune-mi de unde venea King în ziua petrecerii. 

— Londra. 

— Pe ce rută? 

— Heathrow, apoi Bradley International, cu un avion al lui 
General Motors. De la Bradley la Newbury a venit cu 
elicopterul personal. A ajuns la ora 13,00. 

Exact cum ştiam de la doamna de la caterer. 

— Spune-mi cine e clientul lui din Londra. 

— Nu. 

— Spune-mi ce-a făcut la Londra. 

— A dat-o-*n bară. 

La asta nu mă aşteptam. Am rămas tăcut o secundă. 

— Cum adică a dat-o-n bară? 

Tăcere. 

— Pentru noi? Am întrebat, înțelegând prin „noi” Statele 
Unite şi având îndoieli că am să primesc un răspuns. 


A răspuns, totuşi: 

— Nu. Pentru prietenii noştri de peste Ocean. 
Amândoijvlarea Britanie şi Japonia. GM îi asigurase 
transportul “facerea cu motoare ceramice! A dus de râpă 
târgul cu englezii şi japonezii? 

— Exact. Chestia cu motoarele era numai începutul. Ar [î 
trebuit să-i atragă într-un contract de tehnologie industrială 
pe termen lung 

— La petrecere i-am auzit discutând despre asta. 

— Plănuia să-şi facă o reclamă de toată frumuseţea - 
Acordul Fox Trot. Individul are un ego de mărimea planetei 
Marte. 

— Şi un mare interes pentru venitul intern. Să anulezi un 
asemenea contract şi să renunţi la comisionul pentru 
încheierea lui! 

— Asta nu mă priveşte, spuse amiralul afectând un dispreţ 
patrician pentru comerţ. Treci la subiect. 

Nu mai aveam ce să-l întreb. Pierdusem de atâta vreme 
orice contact cu lumea lor, încât la petrecere luasem 
isprava lui King de a rupe un contract drept unul pe cale să 
se încheie. 

— Oricum, adăugă amiralul, în loc să semneze ăcorduri, 
King se străduia să-şi facă jocul şi unul dintre amicii tăi cu 
mintea plecată i-a aruncat în aer barajul. Alte întrebări? 

— King ţine pe lângă casă un ex-spion beţivan. Josh 
Wiggens. Ce-i cu el? 

— Josh Wiggens şi-a servit patria, veni răspunsul glacial. A 
fost un foarte bun ofiţer la vremea lui. Altceva? 

— Da. Cum adică a fost un foarte bun ofiţer? 

— A fost un luptător al dracului de bun. 

— Sub acoperire? - 

— Avea foarte multă imaginaţie. 

Am aşteptat în tăcere ca amiralul să reflecteze mai mult 
asupra fostului spion. 


— Foarte loial, adăugă după un timp. Dacă e să ale * 
atribut care să-l descrie cel mai bine pe Josh Wiggens 1 * 
cuvântul potrivit. O adevărată comoară, loialitatea, şi fOa c 
rară, mai ales acum când fiecare îşi vede de propriile 
interes”! Şi fiecare Se serveşte de o altă morală pentru a le 
justifiCa '! 

Josh Wiggens depusese mărturie la anchetă împotriv]j 
domnului Butler. Şi încercase să mă sperie pentru că î] a„Uj 
pe Butler. După care se întorsese cu o sută optzeci de 
grad”'] şi-mi salvase pielea în Derby. Loial faţă de cine? 
King? Juila9 Guvernul Statelor Unite? 

— Altceva? 

— Josh Wiggens mai e încă în reţea? Adică în reţeaua 

CIA. 

Amiralul suspină. 

— Altceva? 

— De ce lucrează pentru Henry King? 

— Căuta de lucru. 

— Dar Bert Wills? Şi el căuta de lucru? 

— Toată lumea trebuie să muncească, Ben. Altceva? 

— Julia Devlin e plătită de Serviciul Secret? 

— Altceva? 

— Julia Devlin a fost încurcată cu Josh Wiggens înainte ca 
amândoi să lucreze pentru King? 

— Asta nu priveşte pe nimeni. 

— Lucrez pentru un fermier bătrân, veteran din Vietnam, 
care putrezeşte pe nedrept în închisoare, domnule! 

— Altceva? 

— Nu, domnule. Mulţumesc. 

— N-aş vrea să-ţi faci un obicei cu telefoanele astea, veni 
răspunsul lui în loc de la revedere şi închise. 

Tot nu ştiam dacă Henry King lucrează pentru guvernul 
Statelor Unite. Dar se adeverea că fusese plecat departe în 
tea de dinainte de explozie. Se aşteptase la triumf şi se 
rscse acasă învins. Mă minunam de atitudinea lui. Arăta 1 
bosit şi tras la faţă, dar numai femeia de la caterer avusese 


“arte de ieşirile lui. În faţa oaspeţilor, rămăsese seniorul 
mândru jje la F*x Trot. 

— O gazdă fericită şi generoasă, cel puţin până la mcul cu 
tăuni din partea domnului Butler. 

Al dracului joc. Ce altceva mai ascundea? Totuşi, oamenii 
jc stat din noua ordine mondială nu ucid fermieri pentru a 
le lua fermele. 

Încă nu primisem vreun serrm de la combinatul de porci. 
Am mai sunat o dată. Mi-a răspuns robotul. 

M-am mai uitat la mănugşa lui Dicky. 

M-am dus afară să salvez florile şi roşiile de ploaie. Mi-am 
adus aminte de roşiile domnului Butler care putrezeau în 
vrej. Am sunat iarăşi. Mi-a răspuns o persoană. Nu şi-a 
cerut scuze pentru că nu mi-a întors mesajul. N-a spus 
decât: 

— Nu asigurăm comenzi pentru Newbury, domnule 
Abbott. Şi a închis. 

— Poftim? 

Am format iarăşi. 

— De ce mi-aţi închis telefonul? 

— V-am spus, nu onorăm comenzi din Newbury. A închis. 

lar am format. 

— Dacă-mi mai închideţi telefonul, mă urc în maşină şi vin 
până la voi, la mama dracului, şi vă arunc o cărămidă prin 
geam. S-a-nţeles? 

— Încearcă, amice. A închis. 

M -am urcat în maşină şi am luat-o spre vest. Am condus 
ncet prin ploaie, în sus prin Sharon şi prin Millerton, New 
York, aPoi pe Şoseaua 22 şi mai apoi pe o scurtătură pe 
care o ştiam când mă îndrăgostisem de o patroană de 
magazin din 

Millerton care se afla între două căsătorii. Avea o fermă 
Zugc& MI proaspăt, cu o grădină plină cu flori şi - asta era 
extraordinari o sanie nou-nouţă, plus un leagăn în curte. 

La vest de Ancram au apărut panouri care anunţai. * 
Gallatinvilâe, care se autointitula: UN ORĂŞEL NEMÂţ 


POMENII. 

Aveam dubii. Chiar şi cu geamul ridicat, puteam deja să 
simt mirosul de la combinat. Un miros care a devenit atât 
de puternic în momentul în care am văzut cocinile şi 
depozitele încât m-am temut să nu-mi dizolve vopseaua de 
pe Olds. Pe O parte a dmmului erau cocinile, în care erau 
înghesuite animale roz, rotunde care grohăiau şi priveau cu 
ochi atenţi. Ca o turmă de alde Dennis Chevalley. O casă 
îngrijită se vedea pe cealaltă parte, cu o arhitectură 
neunitară: un corp de clădire la care se adăugaseră cu 
timpul alte încăperi. Avea o mică verandă în faţă, pe care 
stătea în balansoar un tip cu părul cărunt. Supraveghea 
porcii şi ţinea pe genunchi, de-a curmezişul, o carabină. 

Am tras pe aleea din faţa casei, mărginită cu plante 
perene spectaculoase - cea mai bună reclamă pentru o 
fermă de porci. Vântul - amănunt de care se ţinuse cont la 
construcţie, bănuiesc - ducea mirosul de cocină departe de 
casă. Mă rog, cât se putea. 

— Tu eşti ăla cu cărămida? 

— Am lăsat-o acasă. 

— Din fericire pentru rabla ta. 

— Vreau să te întreb ceva. De ce nu i-ai trimis cisterna pe 
care i-ai promis-o lui Richard Butler? 

— Ai bătut atâta drum din Newbury, Connecticut, ca să-nu 
aduci aminte de un oraş de care nu vreau să mai aud 
vreodată? 

— Nu se pronunţă aşa. Se zice „New-brie”, ca brânza aia 
franţuzească. De ce n-ai trimis transportul? 

— Îl cunoşti pe un poliţai pe nume Oliver Moody? 

Aha. 

_ Moody şi cu mine suntem duşmani de moarte de vreo 

Jfcecidearu. 

Gătnnul zimbi. 

— Vrei să rămâi la cină? 

— Sunt presat. Ce ţi-a făcut? 


Când am ajuns acasă, un echipaj al poliţiei fără însemne 
cra parcat pe aleea din faţă. Înăuntru, Marian Boyce bătea 
darabana pe volan cu degetele ei mari şi bea cafea dintr-un 
pahar de hârtie. 

— Ai câştigat. Mă dau bătută. De ce vrei să ştii ce-a făcut 
Moody între orele zece şi treisprezece în ziua exploziei? 

— Am aflat deja. Hai să mergem în casă. Îţi dau cafea 
adevărată şi negociem faptele lui Moody pentru cele aleiui ]. 
]. Topkis. 

— Nici să nu te gândeşti, spuse ea, dar mă urmă în 
bucătărie. 

— N-am să accept, i-am spus, nici o „faptă” a lui Moody pe 
care n-o poţi întări cu martori care purtau cârlige de rufe 
prinse de nas. 

Gura frumoasă a lui Marian se deschise. 

— Ticălosule. 

— Ce e, nu ştii să pierzi? 

— Uit mereu cât timp ai tu la dispoziţie. Spune-mi, ai 
vândut vreodată o casă? 

— Chiar una foarte drăguță, săptămână trecută. Şi o să am 
delu238? Nzare una şi mai şi, pe-aici, pe-aproape, în caz că 
te gândeşti Sa renunţi la apartamentul ăla. La un preţ pe 
care ţi-l permiţi. 

— Mulţam. Asta ar fi a doua vânzare pe anul ăsta? 

— Am vândut Yankee Drover în mai. 

— Ce vorbeşti? 

— Polițistul Moody, am spus, a petrecut alea trei ore fa - 
control de trafic. A oprit un camion cu îngrăşăminte de la * 
D pe motiv că avea un far spart la spate, l-a amendat pe” 
supraîncărAcătură şi l-a pus pe şofer să-l urmeze la 
PlainfieU apoi l-a făcut să piardă o oră cu calibrarea 
maşinii. Încărcat” nu era cu mult mai mare decât normal, 
dar a făcut ce-a făcut şi j j scris o chitanţă şi l-a ameninţat 
pe şofer că i-o impută în nume personal dacă nu se întoarce 
imediat la New York. Unde, cite2 - „se poate să nu-i pese 
nimănui de vehiculele supraîncărcate care ameninţă vieţile 


conducătorilor auto care respectă legea” Bun, ai ceva 
interesant de Adăugat? 

— De ce acorzi atâta credit unui crescător de porci 
ranchiunos? 

— Nu e vorba de nişte crescători de porci obişnuiţi. Spre 
sfârşitul anilor optzeci li s-a năzărit să vândă A and D 
Communications şi au devenit domnul şi doamna fermier, 
cumpărându-şi doi porci. Restul este istorie. Acuma fii 
drăguță şi plăteşte-ţi datoria. Vreau ceva în schimb. 

— De ce, Ben? De ce ai vrut să ştii ce-a făcut Moody? 

— Îţi dau un indiciu. Camionul cu bălegar trebuia să 
ajungă la ferma lui Butler. 

— Aşa, şi? 

— N-a ajuns niciodată acolo. 

— Nu pricep ce legătură au toate astea cu Moody. 

— Ei bine, toate astea îmi spun că probabil domnul Kingu 
asculta telefonul domnului Butler. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Dar mai ales îmi spui că Moody s-a lăsat mitâiit. 

Marian deveni brusc neprietenoasă. 

— De cine? 

__ De Henry King. _ Ca să facă ce? 

__ Ca să oprească cisterna cu bălegar care urma să fie 
împrăştiat lingă casa lui King, la petrecere. _ Puiul de căţea. 
Cred că s-a referit la amândoi. 

— Domnul Butler a ameninţat că va face ceva anume la 
etrecerea lui King. Motivul pentru care cred că King i-a 
ascultat telefonul lui Butler este faptul că Ollie a aşteptat 
camionul pe Morrisville Road. Şoferul de pe camion crede 
ca Ollie i-a spart farul când l-a tras pe dreapta. Ştii foarte 
bine că King nu l-a mituit cu un cec. Dar, una peste alta, e 
clar că l-a plătit pe Ollie ca să împiedice camionul să ajungă 
la fermă. 

— La dracu'! 

— Presupun că Ollie şi-a spus în gândul lui că mita pentru 
respectarea legilor nu e mită - spre deosebire de modul 


tradiţional de a privi lucrurile. 

— Şi tu vezi vreo diferenţă? Se răsti ea. Tatăl ei fusese 
poliţist în Bridgeport, împuşcat şi scos la pensie pentru 
incapacitate de muncă. Dumnezeu ştie cum s-a descurcat 
după aceea într-un oraş atins de moartea industriei şi de 
abandonarea corăbiei, de către clasa mijlocie. Marian era” 
însă inflexibilă ca o săgeată din tolba lui Robin Hood. 

— Nu atât de grav pe cât credeam. 

— Ce credeai? 

— Că l-a omorât pe Dicky. 

— Dicky l-a omorât pe Dicky, replică ea, cam prea repede. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. Cu ajutoml tatălui său. 

T — Hai, Marian, las-o mai uşor. Sunt sigur că te-ai gândit 
a Ollie. Procesul intentat de Dicky ar fi putut face să-şi 
piardă slujba. 

Mi-a aruncat o privire sumbră de agent de circulaţie jy] nu 
mă prinsese depăşind viteza legală. 

— E rândul tău. Târgu-i târg, ca să nu mai vorbesc ca 
trebui să-mi fii recunoscătoare pentru că i-am confirmat 
alib lui Ollie. 

— Ce vrei? 

— Cum stau ceilalţi suspecți ai tăi? 

— Nu există. 

— Eşti sigură că n-a fost altcineva? 

— Cine altcineva? Mă întrebă cu o răbdare studiată. Henry 
King era la trei mii de mile depărtare... 

— Oho, te-ai gândit şi tu la Henry King? 

— Bineînţeles, ticălosule. Ne-am gândit la toţi suspecţii pe 
care avocaţii lui Butler o să ni-i plimbe pe sub nas. Doamne, 
urăsc amatorii. 

— Înseamnă că l-ai verificat şi pe Josh Wiggens, care nu 
era la trei mii de mile distanţă. 

— Nu e treaba ta. 

— Şi Bertram Wills? 

— Ce-i cu el? 


— Dacă e ceva între el şi doamna King? 

— Urăsc amatorii. 

— Tocmai ţi-am spus o grămadă de amănunte interesante. 
Spune-mi, te-ai gândit la Albert şi Dennis Chevalley? 

— M-ai scutit de o plimbare în statul New York. Mare 
lucru! 

— Ai putea măcar... 

— Sunt verii tâi, domnule Afaceri Imobiliare. 

— Când e vorba de asasinat, nu sunt unul din ăia care 
pretind că sângele apă nu se face. 

— Ben, tu ai o problemă de autorespect. O mare problem 

— Dar tu ai probleme mult mai mari. 

— Ca de exemplu? 

— În timp ce tu îmi onorezi bucătăria cu frumoasa ta 
făptură, [jm Hali, avocatul domnului Butler, tocmai depune 
în fondul de apărare Butler un cec de douăzeci şi cinci de 
mii de dolari. 

— Douăzeci şi cinci de m/7/Cine-şi poate permite - nu, îţi 
baţijoe demine. A7”gâl susţine pe Butler? 

— Doreşte ca un om nevinovat să fie lăsat în libertate. 

— Vrea să lăsăm cazul baltă, eu şi Arnie. 

— Şi de la mine vrea acelaşi lucru. 

— Şi de la tine? Acest „şi” îmi aduce aminte de o târfa de 
cinci dolari care-şi pune fundul pe un Cadillac pentru a-şi 
îmbunătăţi imaginea. Oricum, spuse ea confirmând 
supoziţia lui Ira, e prea târziu. Nu renunţăm la caz. 

Am turnat cafeaua, întrebându-mă ce aş putea să scot de 
la ea cu privire la Josh Wiggens. 

— Încă nu suntem chit. 

Marian îşi muşcă buza. 

— Poftim datoria: ]. ]. lopkis nu e suspect. 

— Mulţumesc, Marian. Poate ştii totuşi de unde a avut bani 
pentru motocicleta lui cea nouă? 

— Presupun că din droguri sau din arniele furate. Aşa 
cred. Dar are un alibi-beton pentru chestia cu barajul. De la 
miezul nopţii dinainte, când el şi Dicky s-au despărţit la 


White Birch, până a doua zi după explozie, ]. ]. a fost la 
gagica aia înstărită de la a cărei reşedinţă l-a săltat Moody. 

— Nu crezi că încearcă să-şi protejeze iubitul? 

— Am lăsat-o să creadă că e vorba de altceva. E supărată 
Pe el pentru că e urâcios cu ea. Că veni vorba, cum mai 
merg ierurile cu domnişoara Devlin? 

— Ha? 

Marian îşi arătă dinţii într-o caricatură de zâmbet. 

— Să fii un detectiv amator are şi o parte bună, anume că 
permite să laşi la o parte suspecți şi martori. Dacă eu aş 
scăpai din vedere anumiţi martori şi suspecți, şefii mei ar 
înnebuni Ştijji cât pot fi de jieâncrezători poliţiştii ăştia 
bătrâni. S-ar gând, că dacă m-aş culca cu martorii sau cu 
suspecţii aş putea fi suspectaşi de derută. 

— Eşti cinică. 

— Desigur, pentru un bărbat e probabil altceva. Bărbaţii 
nu intră în derută. N-am de unde să ştiu. Nu sunt bărbat. Şi 
n-aj cum să intri în derută dacă n-ai sentimente... Hei, sunt 
ofiţer de poliţie. Ce taci? 

— Te pipăi, doamnă ofiţer. 

— E bună la pat? 

— Foarte. 

— Mai bună ca mine? 

— Nimeni nu e mai bună ca tine. 

— O spui şi tu, aşa. 

— Nu, vorbesc serios. Eşti atât de minunat înzestrată, ca 
să nu mai punem la socoteală pistolul, cătuşele - Au! 

Uitasem complet de dinţi şi mi-am pierdut capul o vreme 
considerabilă înainte de a-mi aduce aminte de promisiunea 
pe care mi-o făcusem mie însumi de a termina cu joaca şi de 
a-mi pune ordine în viaţă. Indiferent ce speranţe aveam să 
încep o relaţie cu Julia Devlin, era bine să-mi păstrez capul 
şi privirea limpede. 

— Alo? Spuse Marian. Unde-ai plecat? 

— Lartă-mă. lartă-mă, tocmai am intrat în derută. 

— In ce problemă? 


— Oh, în legătură cu prietenul tău. 

Marian m-a cântărit bănuitoare, mirată că am încălcal 
regula jocului. 

__Ştii al dracului de bine că n-am venit să mă prostesc aici 
tine ca să aud despre prietenul meu. O, nu, nu cumva te-ai. 
Jfăgostit de-a binelea de târfa aia? 

Înainte să îndrug vreo replică irevocabilă, a adăugat: 

__ Ţi-ai lacut rost de o altă Rita? 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. Inaccesibilă, dar 
cOnvenabilă. 

— Hei, n-am... 

— Când ai de gând să pui mâna pe o femeie care chiar 
asta vrea? 

Mi-a luat prea mult să formulez un răspuns. Marian şi-a 
privit ceasul: 

— Oricum, n-am timp de aşa ceva. Rămâne pe altă dată? 

— Rămâne pe altă dată. 

Mi-a oferit o grimasă prietenească în semn de rămas-bun. 
Ne-am despărţit. O sclipire din ochii ei îmi spunea că iubitul 
ei, pe care ea îl descria ca pe un tip uşor de mulţumit - un 
fost jucător profesionist de tenis simpatic, devenit apoi 
agent de vânzări de motoare de avioane la Pratt & Whitney 
- o să aibă parte în seara asta de un tratament pe cinste.% 

Simţeam nevoia să fac un duş rece. 

Se închidea cercul. Obţinusem eliminarea ca suspect a lui 
]-]. Topkis pentru cea a lui Moody. Doi la unu, nu era rău. 
Mai ales dacă, în Frenchtown, cu Dennis şi Albert tăceam 
trei. 

— Nu te speria, mă avertiză o voce. 

Cu toate acestea, m-am speriat - am tresărit ca muşcat de 
şarpe - când Julia Devlin a dat la o parte perdeaua de la 
duş. 

— De unde ai apărut? 

— Am fost la o bere şi m-am gândit să trag un pui de somn 
în camera ta de oaspeţi - Doamne, uită-te la tine. Iţi place 


să faci duş rece? 

— Numai când sunt singur. 

S-a tras înapoi să-şi răsucească părul în coc. Halatul meu 
de baie îi căzu de pe umeri şi, ei bine, da, avea musculatura 
de panteră a unui bodyguard. 

Fiorul de frică s-a dovedit un remarcabil afrodisiac. 

Mai târziu, când o ţineam în braţe, mi-a şoptit: 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că v-am auzit vorbind. 

— Eu... 

— Sunt un pic geloasă. Ştiu că n-am nici un drept să fiu — 
Vă invidiez, pe tine şi pe Marian - păreţi aşa de buni 
prieteni [vii s-a părut foarte tristă şi i-am replicat că şi ea e 
prietenă Henry King. Dar mi-a pus un deget pe buze şi mi-a 
spus: 

__Nu. Nu spune asta. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. 

_ Ţi-am spus vreodată că te iubesc? 

__ N-ai voie să faci asta, Ben. 

Aveam în sfârşit un răspuns la întrebarea lui Marian: 
femeile care nu-ţi răspund cu aceeaşi monedă nu-şi calcă 
niciodată promisiunile, pentru că nu-şi permit să le facă. 
Inteligent şi direct din inimă, răspunsul suna totuşi ca o 
sentinţă. 

Dacă Dicky a reuşit să iubească viaţa, poate că pot să învăţ 
din nou să-mi asum riscuri. Am simţit deodată că e ultima 
mea şansă: 

— Părăseşte-l pe Henry, am rugat-o. Meriţi ceva mai bun. 

— Nu merit. > 

— Ba da. 

— Ben, n-ai de unde să ştii. 

— Ştiu că eşti mult prea tânără pentm el. Eşti inteligentă 
şi specială şi ceva îmi spune că te apropii de criză. 

— Ben, îl iubesc. 

Să-mi pun întrebarea era una. Dar s-o aud spunând acest 
lucru era ca şi cum aş fi intrat cu Olds-ul kitr-un copac. Am 
tresărit, probabil, pentru că s-a grăbit să mă calmeze: 

— Mi-a salvat viaţa. 


Cuvinte pe care le mai auzisem şi altă dată, murmurate 
drăgăstos de doamna King unui Bert Wills îngenuncheat în 
faţa ei. 

— "Ţi-a salvat viaţa? 

— Da. Mi-a dat un ţel. O şansă să realizez ceva. Sunt 
alături de el orice-ar fi. 

— Chiar vrei să faci pe fata în casă pentm un ticălos 
arogant, neprincipial şi... E un profitor, Julia. Nimic mai 
mult. 

Iar tu nu eşti aşa. Nimeni nu eâştigă în preajma lui, nici tu 
Eşti doar un obiect, eşti un bun pe care îl posedă. Te ţine pe 
lângă el pentru că crede că i se cuvine o femeie tânără şj 
încântătoare. Nu e dragoste, e putere. 

— Îmi place puterea. 

— La ce-ţi trebuie? 

— O vreau. Nu-mi place să fiu neajutorată. Nu-mi place să- 
mi fie frică. Nu-mi place să fiu dependentă. 

— Dar eşti dependentă. 

— Nu în felul în care a fost mama. 

— Fugi de-aici. E mai grav decât în cazul mamei tale. 

— Nu-mi spune mie „fugi de-aici”. Am încercat şi altfel. 

Mi-am irosit ani sprijinind un bărbat care avea mult prea 
multe nevoi. E rândul meu. Henry King e un om mare. 

— Bine că n-ai spus că e un om bun. 

— Tu eşti mai bun? 

M-am întrebat dacă sunt mai bun decât Henry King. Voiam 
să o iau de lângă el. Dar m-aş purta oare cu ea mai bine 
decât se poartă el? Mai bine, de exemplu, decât m-am 
purtat vreodată cu Vicky? 

— Nu la asta te refereai când mi-ai spus că te iroseşti? De 
data asta a tresărit. Şi mai bine-mi tăiam limba decât să-i 
pricinuiesc o asemenea durere. M-am grăbit să o liniştesc, 
aşa cum încercase şi ea cu mine. 

— Taci, te rog, ceru ea. Nu sunt în stare să gândesc acum. 
la-mă în braţe. Şi taci. 


Am luat-o în braţe şi am făcut dragoste, o dată şi încă o 
dată. N-a deschis ochii nici măcar o dată. 

Ne-am trezit devreme. Julia a plecat fără un cuvânt. 

M-am grăbit spre Frenchtown ca să văd dacă ridicolii mei 
veri sunt asasini sau nu. 

leşiseră deja. Ca şi mama lor. Gândindu-mă că mătuşa 
Laura a plecat la cumpărături şi că n-o săi să pară deplasat 
să mă “ească în rulotă dacă-i spun că am găsit uşa 
deschisă, am forţat ţncuietoarea cu lama briceagului. Nu 
era o încuietoare cine ştie ce căci cu Albert şi Dennis în 
casă n-avea a se teme de hoţi mai mult decât proprietarul 
unei perechi de bull-terrieri. 

Am făcut semn cu mâna spre dealul din spatele mlotei, ca 
şi cum mi-aş fi salutat mătuşa, pentm cazul în care alte 
rubedenii ar fi pândit din rulotele vecine, şi am păşit pe 
podeaua acoperită integral cu covoare. Ploaia răpăia pe 
acoperiş. În bucătăria şi în camera de zi a Laurei Chevalley 
era curăţenie-lună. În schimb, să fi intrat cu plugul în micile 
dormitoare ale verilor mei, n-ar fi observat nimeni. 

Paturile erau nefăcute, hainele îngrămădite strategic 
pentm a treia sau a patra purtare. Lecturile lor zăceau 
deschisfe pe jos - reviste pe hârtie cretată dedicate trupului 
feminin, motocicletelor şi arsenalelor de tip oriental, cele 
mai multe cuprinzând simultan toate aceste subiecte. 
Scaune înghesuite în colţuri. De clanţele de la uşi atâmau 
prosoape. Corespondenţa - reminiscenţe ale unor curse de 
motociclete pierdute şi note de plată din partea unor 
„oferte gratuite de CD-uri” - era împrăştiată ca mâna 
perdantă a unui jucător de pocher. 

Nu mirosea aşa de rău cum m-aş fi putut aştepta. Graţie 
eforturilor mamei lor de a ţine cât de cât curat, lipseau 
ambalajele de pizza, cutiile goale de bere şi cele mai urâte 
specimene de Şosete murdare. 

Nimic din ce am găsit dosit sub saltele nu-mi spunea ceva. 
Colecţia de arme de foc de sub paturile lor merita un sertar 
în Muzeul de istorie. Ascunse în spatele dulapurilor, am 


găsit arme a'be ilegale şi câteva pistoale pentru care 
probabil neglijaseră aspectul că le trebuie un permis. 

Pe noptiera lui Dennis, Sfânta Biblie părea nelalocul ei 
Ascunsă între Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol 
luţj] şi Apocalipsă, era o broşură zdrenţăroasă a lui E. 1. du 
Pont* intitulată „Cum să folosim dinamita la săpături”. 

Fotografia de pe copertă înfăţişând o linie lungă de p”f 
ţâşnind din pământ ca o pieptănătură de mohican nu 
semăna nici pe departe cu explozia de la barajul lui King. 
Dar instrucţiunile erau complete, totul, de la amorsă şi 
cartuşul exploziv la mânuirea aşa-zisului focos de siguranţă. 

„Important: Imediat ce focosul este aprins, manipulantul 
trebuie să se grăbească să se pună la adăpost”. (Nu se mai 
scriu manuale ca pe vremuri. Instrucţiunile mele pentru 
lamele de ras îmi cereau: A nu se folosi niciodată în condiţii 
de trafic. A se ţine cont de regulile de circulaţie.) Hasten. 
Copyright 1944. Curios la culme să aflu de ce Dennis a 
ascuns manualul de explozibili al bunicului Chevalley în 
Biblie, am continuat căutările. 

Peretele de lângă pat era lambrisat cu o imitație de lemn 
de nuc. Am observat un şânţuleţ orizontal care n-avea ce 
căuta acolo şi am descoperit o uşă mică. Mi-am strecurat 
cuțitul în crăpătură. Lambriurile, împreună cu peretele, s- 
au dat la o parte. M-am uitat, crezând că am să găsesc mai 
ştiu eu ce ascunzătoare, şi am găsit în schimb un loc de 
trecere spre camera lui Albert. 

Terminând cu dormitoarele, am verificat uşa de la intrare. 
Eram încă singur, Olds-ul strălucea în ploaie. M-am dus în 
camera de zi. Aici trebuia să fiu mult mai prevăzător. Era 
locuită de o fiinţă normală, o cameră mare, cu lăţimea dublă 
faţă de cea normală, care gemea pur şi simplu de vechituri 
şi nimicun, toate casante. 

* Eleuthdre Irenee du Pont (1771-1834), industriaş 
american născut în Franţa. 

]vlă îndoiesc că mătuşa Laura a auzit de Laura lui 
TennesWilliams, dar menajeria ei de sticlă şi-ar fi putut găsi 


locul ” 4,.0 rezervaţie. Pisici de porțelan umpleau măsuţa 
de cafea, farfuri cu câini pictaţi atâmau pe pereţi. Pe rafturi 
erau înghesuite tot felul de figurine. 

Am căutat în cufărul plin-ochi cu veselă Fiesta care putea 
sa valoreze ceva mai mult - dacă e să mă iau după o 
cunoştinţă care face colecţie apoi în toată rulota. Nimic 
care să indice că fiii ei l-ar fi omorât pe Dicky Butler. La fel, 
când am deschis uşa de sticlă de la bibliotecă. Gata cu 
manualele de întrebuințare pentm explozibili, am găsit 
numai o colecţie antică de enciclopedii pe care le 
cumpărase înainte să ajungă să-şi cunoască bine copiii. 

Am închis uşa bibliotecii descurajat. 

După ce am cotrobăit cu neruşinare prin lucrurilc ei 
personale, m-am întrebat de ce oare mătuşa Laura le-a dat 
voie lui Albert şi lui Dennis să pună lăzile de lemn pe post 
de măsuţe în camera ei de zi. Era evident că băieţii nu erau 
doriţi în acest loc cu care se mândrea. Aveau televizoare în 
camerele lor şi dacă ţineau să se uite la televizorul color 
imens al mamei lor, o făceau din holul dinspre bucătărie. E 
drept că gusturile ei nu corespundeau alor mele, dar 
simţeam”ă încăperea are un aer anume pe care lăzile de 
dinamită păreau să-l violeze. 

Erau de fapt perechi de lăzi, aşezate una peste alta la 
fiecare capăt al canapelei îmbrăcate în catifea. M-am 
apucat să dau o veioză la o parte ca s-o pot deschide pe cea 
de deasupra. După care am observat că lada are bandă 
adezivă m partea de jos. Era de fapt un fel de balama care 
lăsa partea înspre mine să se deschidă ca o uşă. Am băgat 
degetele la Jncheietură şi am încercat să trag, dar am simţit 
cum podeaua mcepe să se cutremure sub genunchi. 

Ploaia se oprise. Un bărbat masiv intrase în rulotă a”l 
auzit un sunet metalic, exact ca zgomotul pe care-l face un 
pj” toi de calibru marc când este armat. 

— Ce mama dracului faci aici? 

Dennis. Albert era în spatele lui, pe trepte, cu pistolul 
personal îndreptat spre cer. Al lui Dennis, o armă 


semiautomată, era îndreptat destul de precis înspre mine. 

— Hei, Dennis, nu îndrepta pistolul spre mine. ! -j 

— Ce cauţi aici, Ben? 

— Voiam să văd ce e în cutie. 

— Ben, să nu faci asta, spuse el şi pistolul lui se apropie de 
mine. 

Era cam devreme ca să fie beţi. Albert a râgâit şi mi-am 
dat seama că pentru ei e încă seară, târziu. Mai rău, păreau 
speriaţi. N-aveam nici un chef să mă gândesc ce putea să 
iasă din asta, amândoi înarmaţi şi speriaţi ca nişte pisoi. 

— Fii atent, mă ridic în picioare, am spus. 

— Nu te mişca. 

— Nu mă mişc. 

— Verifică dacă a luat ceva, spuse Dennis. 

Albert s-a strecurat prin spatele lui, cu arma îndreptată 
acum spre tavan, şi s-a auzit tropăind prin holul ce ducea în 
dormitoare. S-a întors aproape imediat. 

— N$, nici măcar n-a fost acolo. 

— Atunci, ce caută aici? 

— Habar n-am. 

— Hai să-l întrebăm. 

— Ce faci aici, mă, Ben? 

Îmi era greu să apreciez comicul situaţiei când îi vedeam 
înarmaţi cu sculele alea. 

— Băieți, părerea mea e că ar trebui să lăsaţi la o padc 
pistoalele alea, că o să răniţi pe cineva. 

— Pe tine, mă puse la punct Dennis. Nu pe cineva. 

__ Nu poţi să mă împuşti în sufrageria maică-tii. O să faci 
mizerie. 

Dennis s-a dovedit un strateg: 

— Da, da' dacă am crezut că e un spărgător? 

— Mama tot o să fie supărată. Şi caraliii la fel. Nu e voie 
să-i împuşti pe spărgători. Haideţi, băieţi, indiferent ce aveţi 
în cutiile alea, nu merită să mă împuşcaţi pentru asta. 

— Nu vreau să fiu prins, spuse Albert. 


— Oricum o să fiţi prinşi, le-am spus. 'Țineţi minte ce vă 
spun. 

S-au uitat unul la altul, apoi la cutiile de dinamită. 

— O să fim concediaţi. 

— De ce să fiţi concediaţi? 

— O să ne ia camioneta, se plânse Albert. 

— De ce să vă ia camioneta? 

— 'Ticălosule, se răţoi Dennis, e numai din vina ta. A apăsat 
furios pe trăgaci şi cartuşul pe care-l armase mai devreme 
zbură prin aer drept într-o figurină Hummel de pe raft. 

— Iisuse Hristoase! Ne omoară mama. 

— Ben m-a făcut să trag. 

— Nu s-a spart, i-am liniştit eu. Uite! %A căzut pe covor. E- 
n regulă. 

— Unde? 

— S-a rostogolit în spatele canapelei, le-am spus. 

S-au repezit amândoi, s-au lăsat în patru labe ca doi 
hipopotami în nămol şi au început să pipăie pe după 
canapea. 

— O, nu! Dennis ţinea în mână capul unui pescar care 
zâmbea sfios. S-a spart. 

— V-am păcălit, am spus, bucuros că pun mâna pe pistolul 
Pe care-l lăsase lângă el, pe covor. Albert s-a repezit 
prosteşte sPre armă. N-avea nici un rost să-i iau cu vorba 
bună, aşa că l-am lovit cu patul în frunte şi i-am dat un şut 
uşor şi juDennis. 

Apoi m-am retras spre celălalt capăt al sufrageriei unde m- 
am aşezat pe fotoliul mătuşii Laura, cu ambele pistoale” 
nearmate - îndreptate spre ei şi i-am aşteptat să se împace 
cu situaţia. 

Le-a trebuit ceva timp. Dar timpul era de partea mea. Îi 
apucase durerea de cap. Dennis se freca la umflătura din 
dreapta Albert avea un cucui cât o monedă în frunte. Mai 
rău - eram sigur - era faptul că erau ameninţaţi de 
mahmureală. 

— Haide, mă, Ben. 


— Eu nu sunt „mă, Ben”, pentru tine. 

— Glumeam şi noi. 

— Aşa aţi glumit şi când l-aţi omorât pe Dicky? 

— Ha? 

— Ce? 

— Dicky? Dicky Butler? Nu l-am omorât noi pe Dicky 
Butler? Eşti nebun, Ben? 

— Unde aţi fost în ziua aceea între prânz şi ora două? 

— La treabă. 

— Rahat. 

— Zău. Am fost la treabă. Ţi-am mai spus. 

— Ştiu ce mi-aţi spus. Dar ştiu şi că m-aţi minţit. 

— Ben, să nu ne dai de gol. 

— Recunoaşteţi că voi aţi făcut-o? 

— Ce să facem? 

— L-aţi omorât pe Dicky. 

— Nu, vorbi corul. 

— Atunci de ce m-aţi minţit când mi-aţi spus că l-aţi văzut 
pe domnul Butler cu vaca? 

— N-am minţit. 

— N-a fost nici o vacă. A inventat totul. 

— Aşa? 

— Iar voi v-aţi prins în joc pentru că aveaţi nevoie de un * 
jibi - Dennis, eşti numai vânătăi pe faţă. Parcă cineva te-a 
folosit iar de sac de box acum vreo două săptămâni. Te-a 
bătut 

Dicky? 

— Nimeni nu m-a bătut pe mine, replică el neguros. 

— Ce s-a întâmplat? Cine te-a lovit? 

— Nimeni. 

— Atunci ce-ai păţit? 

Albert se pomi pe chicotit. 

— 'Ţine-ţi gura, mârâi Dennis. 

— A vrut să facă rost de nişte camere de maşină. 

— Cum adică să facă rost? Vrei să spui să fure camere de 
anvelope? De la maşini? 


— Alde Jervis le ia cu o sută de dolari bucata. Dar nu-i 
uşor, e cu chichirez. 

— Ţi-a explodat o cameră din faţă? 

— Mda, cam aşa ceva - tocmai începusem să mă pricep... 

Albert chicoti din nou. 

— 1 s-a înfipt o cheie drept în cap. A trebuit să o trag cu 
cleştele. 

— Dennis, vino mai aproape - nu aşa de gproape! M-am 
uitat peste pistol. Drace! OK, dă-te înapoi. Cheia Allen îi 
lăsase o cicatrice albastră în unghi drept, foarte vizibilă. 

— Dacă ziceţi că nu l-ati omorât pe Dicky, unde ati fost? 

Ce e în cutie? 

S-au uitat iarăşi lung unul la altul şi au ridicat resemnaţi 
din umeri. Albert a vorbit: 

— Da' să nu spui la nimeni, bine? 

— Asta depinde de ce e în cutie. 

Dennis îşi încleştă mâinile. 

— Nu l-am omorât noi pe Dicky. 

— Arată-mi ce e în cutie. 

Albert s-a lăsat pe genunchi şi a deschis cutia de dinamjj] 
Mă rugam să nu conţină cozi de topor însângerate sau cev 
de genul ăsta; verii mei erau suficient de tâmpiţi să le 
ascundă în loc să le pună pe foc. 

Nu mă aşteptam la şampanie Veuve Clicquot. 

— Să nu-i zici domnului King, că ne concediază, se rugă 
Albert. 

— De-aia te-am minţit că l-am văzut pe domnul Butler cu 
vaca, îmi explică Dennis. Ne-a fost frică să nu afle cineva că 
am luat sticlele acasă. Aşa că, atunci când ne-ai întrebat de 
domnul Butler, ne-am gândit că în felul ăsta suntem 
acoperiţi. 

— De ce-a ţi furat-o? Tâmpiţilor! Aveţi nişte slujbe bune, o 
camionetă frumoasă. Vă plăteşte regulat. De ce i-aţi furat 
şampania? 

— Fincă nu ne-a lăsat să stăm la poartă atunci, la 
petrecere, explică Albert morocănos. 


— Şi marfa era la-ndemână, în spatele unei dubiţe, relansă 
Dennis explicaţia. A stat acolo o oţă. Şi ne-am zis că au atât 
de multă că nici n-o să-i simtă lipsa. 

— Câtă mai aveţi? 

— O avem pe toată. Nu ne-am atins de ea. 

— Ce-ar fi s-o duceţi înapoi, în cazul ăsta. Spuneţi c-aţi 
găsit-o în pădure. Că cineva o pusese acolo ca s-o fure mai 
târziu, dar n-a mai putut cu atâta securitate care a fost 
după explozie. 

— Ne-am dus la Licquor Locker. Steve zice că face şaizeci 
de dolari sticla. 

— Atâta dă Steve... 

— Ne gândeam că poate... 

— S-o duceţi înapoi. 

— Sigur, Ben. Dacă zici tu. 

Făceau pe pocăiţii. Dar când chiar au început să-şi ceară 
ertare. Ani devenit suspicios. 

1 Băieți, staţi un pic. 

— Ben, am întârziat la lucru. 

__Nu durează mai mult de-un minut. Ce să dureze un 
minut? Treb'e să mergem. Ce faci acolo? Ai grijă. 

Am deschis iarăşi cutia şi am ridicat o sticlă de şampanie, 
“poi o alta. Şi o a treia. Pe fund era un maldăr cu aspect 
neplăcut de batoane de dinamită. 

— Măi să fie, ce-avem noi aici? 

— Dinamită. 

— Dinamită ascunsă, am corectat. Aveaţi de gând să o daţi 
şi pe-asta înapoi? 

— Mda. 

Slavă Domnului că mi-a dat prin cap să umblu acolo. 

— Hai să ieşim afară, după care o să-mi spuneţi de unde o 
aveţi. 

Am cărat-o cu mâinile mele după ce am descărcat sticlele 
de Veuve Clicquot. S-au târât după mine ca o haită artritică 
după farfuria cu mâncare. Am tăcut câteva drumuri prin 
iarba udă şi am observat ceva ciudat. Erau câteva ticuri de 


dinamită. Era dinamită pentru construcţii, cu putere 50 la 
sută, alta cu eticheta Gelatină specială, cu 60 la sută. Pe 
alte batoane scria Hxtra, 40 la sută. Nu ştiam mare lucru 
despre dinamită, dar mi era clar că batoanele, care variau 
între doisprezece şi Şaisprezece centimetri, nu proveneau 
din acelaşi stoc. 

— Aşa, băieţi. De unde aveţi marfa? 

— Nu ştiu. O aveam prin casă, se hazardă Albert, după 
care încercă şi Dennis: 

— O avem de la bunicu'. 

— Bunicu' vostru a murit acum douăzeci de ani. Îl chem. 
pe polițistul Moody dacă nu-mi spuneţi imediat de unde 
provine. lar aţi jefuit la drumul mare? 

— Nu. 

— De unde o aveţi? 

— Am găsit-o acasă la King. 

— La King? Cum a ajuns o asemenea colecţie la FoTrot? 

Dennis pretindea că au găsit-o într-un pavilion de la 
lucrările de construcţii. 

— Şi ce v-aţi zis, ce mama dracului, e bună nişte dinamită 
la casa omului. Aşa-i? 

Muncitorii de import ai lui King nu erau tocmai genul care 
lasă explozibil în urma lor. 

— Îl sun pe Moody. 

— Nu! 

— De ce? 

— Ne minţi. 

— Spune-i, îl îndemnă Albert pe fratele lui. 

— Taci din gură. 

— Spune-mi. 

— OK, OK, şi începu explicaţia cu ceva ce semăna cu o 
gogoaşă şi mai umflată. 

— Domnul King ne-a trimis la alde Butler să-i furăm 
dinamita şi noi... 

— Ce? 


— Zipea că Butler are de gând să arunce în aer Fox Trot 
dacă noi nu ne ducem să i-o furăm. 

— Ce vorbeşti? Şi după aia ce-aţi făcut? 

— Am pus-o unde ne-a arătat domnul King, în pavilionul de 
care ţi-am zis. 

— Şi aţi păstrat o parte pentru voi. 

— Nu! N-am luat din aia bună. Numai de-asta de era în 
plus. 

— Era pe-acolo, într-o lădiţă, se băgă şi Albert. Şi noi n- 
aveam. Jsju trebuia la nimeni. 

— Băieți, staţi aşa, că încerc să recapitulez... Aţi furat 
dinamita de la domnul Butler pentru că v-a pus King, şi aţi 
pus deoparte ceva pentru voi? E bine? Am nişte întrebări. 
Cum aţi reuşit să treceţi de DaNang? 

— Câinele nu era acolo. 

— Şi domnul Butler? 

— Era şi el plecat. 

— Ce chestie, când te gândeşti cât de rar pleca de acasă. 

— Domnul King ne-a zis că nu e nimeni, că e în Newbury. 

La magazinul universal, telefonând pentm a acţiona 
detonatorul. 

— Şi Dicky? 

— Nu l-am văzut. 

Dormea în pădurice. 

Ce dracu', totul se lega. 

— Băieți, pot să vă mai întreb ceva? V-aţi pus vreodată 
problema că poate există o legătură între dinamita pe care 
aţi furat-o de la domnul Butler şi explozia de la barajul 
domnului King? 

V - Normal, spuse Dennis. Nu suntem p*oşti. S-a întâmplat 
că eu şi cu Albert am ajuns prea târziu. Butler şi-a plasat 
încărcătura înainte să-i furăm noi dinamita. N-a fost vina 
noastră, adăugă el cu ochii porcini scânteind de onestitate, 
şi mi-am dat seama că Henry King încercase prea târziu să- 
şi ia precauţii. 


Cu toate că verii mei tocmai îşi găsiseră locul în panteonul 
celor întrucâtva nevinovaţi, alături de Oliver Moody şi ]. ]. 
Topkis, încă nu-mi venea să cred că un diplomat care face 
douăzeci de milioane pe an e în stare să omoare un om ca 
să-i ia ferma. 

Am alergat înapoi la Newbury. | 

Poate că a fost Josh Wiggens, gândindu-se că-i face o 
favoare lui Henry. Poate că Josh i-a înscenat o chestie urâta 
lui King, sperând s-o recâştige astfel pe Julia. 

Să fi foslt Bert Wills, drept răzbunare pentru jigniri mai 
vechi şi cu speranţa s-o ia pe doamna King, pe lângă ceea 
ce i-ar fi revenit prin divorţ? Superbă motivaţie, numai că 
Bert nu era destul de curajos pentru asta. 

Am găsit-o pe Alison sughiţând de plâns în biroul meu. 

— Scumpa mea, ce-ai păţit? 1 

— Domnul Butler l-a luat pe DaNang. 

— A fugit? 

— DaNang a sărit în camionetă. Fără la revedere, fără să 
se uite înapoi. Domnul Butler l-a fluierat şi s-a dus. Parcă 
nici n-ar fi fost vreodată. 

— O să mergem în vizită. 

— Vreau o pisică. 'fl 

L-am sunat pe Tim. 

— Felicitări. 

— Pentru ce? * 

— Pentru că l-ai scos pe domnul Butler. | 

— Nu l-am scos pe domnul Butler. 

— Tocmai a fost aici. Şi-a luat câinele. 

— Glumeşti. Ira trebuie să fi... le sun mai încolo. 

Tipic pentru Ira, m-am gândit, să-i obţină micşorarea 
cauţiunii, după care să neglijeze să-l informeze pe Tim 
“are făcuse toată treaba. 

— Dacă nu mă laşi să-mi iau un pisoi, vreau un inel în - 
buric. Jfl 

— Nu, n-ai voie inel în buric. Nu eşti destul de mare nici ca 
să ai un buric. Trebuia să găsesc o modalitate să-l previn 


pe Henry King. 

— Vreau pisică, vreau foarte, foarte tare. 

A sunat telefonul. Era Tim, mult prea isteric pentru cum 
îrrxi plac mie avocaţii.: 

— Butler a evadat! 

— Cum? 

— A aruncat în aer uşa de la celulă. | - Cu ce? 

— Se crede că amicul lui, veteranul, i-a strecurat nişte C-4. 
Nu-mi vine să cred! Sunt avocatul unui prizonier evadat 
destul de bătrân să-mi fie tată care i-a orbit pe gardieni cu 
o explozie, a pornit camioneta fară chei în contact şi s-a 
cărat. 

— Nici mie nu-mi vine să cred. De unde a luat amicul lui 
explozibil de plastic? 

— Nu-ţi trebuie prea mult, putea să i-l pună într-o 
plăcintă. 

— Cine e amicul ăsta?! fI1M” 

KBE 1 jy, 

— TI ştii pe vagabondul ăla bătrân care tot venea pe la el? 
Gardienii ziceau că reuşea totdeauna să-l calmeze. Tot nu 
înţeleg cum a trecut nebunul de barajul poliţiei. Ştii că 
drumul spre Plainfield e blocat. Şi uite c-a scăpat. 

Tim nu înţelegea că clientul lui luptase în război. 

— A luat şi armele gardienilor. 

— Gardienii din arest nu poartă arme. 

— A aruncat în aer uşa de la dulap. Am fugit la uşă. 

Poliţia are reguli stricte după care porneşte la vânătoare, 
lucru ştiut, desigur, de sufletul generos care i-a procurat 
explozibil domnului King. Alison a venit după mine. 

— Ce e? Ce e? 

— Unde-i mama ta? 

— Face curăţenie. 

— Du-te repede la Connie. Spune-i c-am spus eu să rămâi 
kea. 

— De ce? 


— Domnul Butler a evadat din închisoare. Poliţia o să vină- 
ncoace într-un minut. 

— Zău? 

— Du-te. Acum. 

— OK. OK. 

— Stai puţin. Ai vorbit cu el? 

— Nu. Doar a fluierat. Dacă nu deschideam uşa, DaNang 
ar fi sărit prin geam. Ben, poliţia o să-i tacă ceva lui 
DaNang? 

— Ce maşină avea? 

— Camioneta lui. 

— Era sigur a lui? 

— Aia veche, albastră. Ford 1500. 

— Sigur? Chiar ai văzut maşina? 

— Era plină ochi cu lemne. 

— Lemne? Lemne de foc? 

— Scânduri. Era plină de-a binelea. DaNang a trebuit să 
se urce în faţă. 

Ultima dată când am văzut-o era parcată goală, în şopron. 

— Bun. Spune-i lui Connie că domnul Butler a evadat de la 
arest şi că nu vreau să fii în casă când vine poliţia să-l 
caute. 

— Unde te duci? 

— Trebuie să-l găsesc înaintea lor. 

Josh Wiggens se pregătea probabil să sărbătorească 
evenimentul cu un scotch. 

Poate că Tim nu-i înţelegea pe luptători, dar tipul de la CIA 
da, şi puneam pariu că el e cel care aranjase chestia cu 
amicul veteran. Obişnuit cu armele, bătrânul avea să lupte 
până când poliţia îl va omori şi cu asta se va termina 
ancheta care l-ar fi putut expune pe criminalul lui Dicky 
Butler. 

Dar Josh avea să aibă o mare surpriza. 

Nu ştia de promisiunea domnului Butler că o să arunce în 
aer Fox Trot. 


Şi bătrânul fermier ştia cum s-o facă sau avea să moară 
încercând. Trecuseră treizeci de ani de când fusese în 
Forţele Speciale, dar n-avea nici o importanţă. Mult mai 
periculoasă decât îndemânarea era atitudinea lui. 

Obstacolele vor fi pentru el oportunităţi. 

A câştiga înseamnă a supravieţui. 

Victorie prin orice mijloc. 

Slavă Domnului că mie mi-a spus. Îmi dădea un avans faţă 
de poliţie. Ceea ce făcea din mine singura persoană din 
Newbury cu şanse să-l salveze pe bietul nebun. 

Mi-am aruncat nişte mănuşi şi un patent de tăiat sârmă în 
maşină. Maşâna cenuşie a lui Ollie Moody opri scrâşnind pe 
alee, tăindu-mi drumul. 

— L-ai văzut pe Butler? 

— De-abia am ajuns acasă. 

O camionetă ruginită îl urma hodorogind, lăsând un miros 
greu de lemn vechi, cu Frank LaFrance la volan - tatăl lui 
Steve, candidatul învins de Vicky avându-l pe bancheta de 
alături pe Ike, un ogar care putea să ţină urma lui DaNang 
drept ca pe autostradă. 

— Putem să aruncăm o privire în casă, da? Spuse Ollie, cu 
intenţia clară de a intra oricum şi de a-l pune pe lke să 
miroasă ceva de la DaNang. 

— la maşinile din drum deocamdată. Am treabă. 

— Nu te duci nicăieri. 

Ollie s-a repezit pe uşa de la bucătărie, urmat de hăitaş şi 
de câinele lui. Tata îi spunea lui Frank „Pugşti şi Câini” când 
îi dădea cuvântul la adunările de la primărie. Frank spunea 
mereu: „[ara noastră are nevoie de mai multe puşti şi de 
mai mulţi câini”. Frank era astăzi în plină glorie, cu Ike 
ţinând urma şi cu puşca încărcată cu muniţie de urs. 

Am luat-o cu maşina peste pajişte şi prin gardul viu. 

Degeaba am folosit scurtătura spre Morris Mountain. 
Poliţiştii ajunseseră înaintea mea la ferma lui Butler. O 
Crown Victoria albastră cu galben bloca aleea. Agentul de 
circulaţie în uniformă care se adăpostise în spatele ei cu 


puşca în mână era tânăr şi nervos. Nici măcar n-am 
încetinit destul ca să aibă timp să-mi facă semn şi am mers 
mai departe, în sus pe munte, Observând în trecere un alt 
agent postat în faţa casei. Dar dacă credeau că l-au 
încercuit, se înşelau. 

Un poliţist ca Ollie n-ar fi făcut niciodată o asemenea 
greşeală. Poliţia din Plainfield însă, cu efectivele subţiate, 
ceruse întăriri şi primise agenţi de circulaţie din zona 
suburbană care n-aveau de unde să ştie că fermierii 
vârstnici sunt cei care au lucrat la drumuri. De trei 
generaţii, familia Butler ajungea la întinsa ei proprietate pe 
poteci făcute de tractor, ascunse vara de hăţişuri de 
buruieni şi flori sălbatice. 

La întoarcere, i-am găsit pregătiţi. Polițistul îşi pusese 
maşina de-a curmezişul şoselei, iar el şi partenerul său erau 
în spatele ei, cu armele în poziţie de tragere. 

— Jos din maşină! Mâinile pe capotă. Unul a rămas 
acoperit, iar celălalt m-a percheziţionat după ce s-a uitat în 
maşină. 

— Deschideţi portbagajul! 

— Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce s-a întâmplat? 

— A evadat un deţinut, domnule. E înarmat. Şi-au 
îndreptat armele spre portbagaj, acordându-mi onoarea de 
a mă pune în bătaia focului ca să deschid. 

Cum nici DaNang, nici domnul Butler n-au sărit din 
portbagaj, m-au lăsat să plec. Am luat-o pe”drumul spre Fox 
Trot. Poarta grea şi ornamentată de fier era încuiată. 

Albert Chevalley a ieşit din casa portarului, rânjind: 

— Salut, Ben. Ai văzut ce de poliţie? 

Am întors maşina şi m-am îndreptat spre munte. 

Domnul Butler avusese multe nopţi la dispoziţie ca să-şi 
pună planul la punct. Era imposibil să spargă poarta de la 
Fox 'Trot. Chiar dacă ar reuşi, printr-o minune, să arunce în 
aer poarta principală, tot n-ar avea cum să scape de 
tricoanele c*re i-ar face cauciucurile fâşii. Atunci singura 


cale naturală de atac spre casa lui King rămânea pilcul lor 
comun de pădure. 

Dacă are câtuşi de puţină minte, va aştepta până la 
lăsarea întunericului. 

După ce am apucat pe câteva cărări care se înfundau, am 
luat-o pe un răzor marcat cu urme de roţi printre două 
terenuri ale lui Butler şi care se ondula apoi pentm a merge 
paralel cu gardul electrificat al lui King. 

Am dat de o barieră pentru vaci ascunsă de tufe de 
coacăze şi am ascuns maşina între nişte măceşi. Mi-am pus 
mâănuşile, m-am strecurat afară din maşină şi m-am străduit 
s-o camuflez cu crengi. Am urcat zidul de piatră pe care era 
întinsă sârma electrificată şi am tăiat rândurile de jos. 
Tensiunea din fire le-a tăcut să plesnească în stânga şi în 
dreapta, descărcându-se în iarbă. Am trecut pe dedesubt, 
am traversat perimetrul de pământ paralel cu gardul şi am 
luat-o la fugă peste păşune. 

leşisem mult deasupra casei lui King. Pilcurile de pădure 
nu lăsau să se vadă nimic altceva în afară de o bucată din 
lacul pe care ploile recente îl reumpluseră parţial cu o apă 
noroioasă. Am trecut peste încă un zid de piatră, apoi peste 
o altă păşune. După ploaie, praful şi polenul se aşezaseră, 
iar eu le ridicam în goana mea şi-mi dădeau dureri de cap. 

Trecând peste a treia păşune, mai largă decât prima, şi 
peste un ultim zid de piatră, am intrat în pădurea lui King. 
M-am oprit să mă orientez. Eram încă deasupra, lângă 
hotarul lui Butler. Pârâul nu putea să fie mai aproape de 
jumătate de kilometm. M-am îndreptat spre el, ghidat de 
razele de soare care treceau prin perdeaua de copaci şi 
prin denivelările terenului. 

Mi s-a părut că aud voci. 

M-am oprit şi am ascultat cu atenţie. Vântul foşnea prin 
crengi. O pasăre-cardinal fluiera. Se auzeau 
ciocănitonVeveriţele făceau şi ele gălăgie. O armată de 
gaiţe a trecut ffl zbor, ţipând. 


Am pornit din nou înainte, de data asta încet şi fără 
zgomot, cu ochii în alertă, căutând să prind o eventuală 
mişcare printre copaciAm simţit că mă apropii de apă. 

Am auzit iarăşi voci. 

Am cotit-o în sus, ca să-i prind între mine şi râu. Am ajuns 
mai întâi la gard, am ridicat un rând de sârmă cu mâna 
înmănuşată şi m-am strecurat fără să iau decât un mic şoc 
pe spinare. Aflat acum pe pământul lui Butler, am urcat o 
vreme paralel cu gardul, după care am luat-o iar câtre apă, 
sigur de locul unde auzisem vocile. Brusc, mi-am auzit 
propria-mi voce - un strigăt tare, de ajutor - când am simţit 
că-mi pleacă pământul de sub picioare şi am căzut cu faţa în 
jos într-o gaură destul de adâncă pentru a îngropa un 
COŞCiUg. 

În cădere, m-am gândit la King şi la Butler şi la arsenalul 
lor de război în junglă compus din tricoane ascuţite de 
bambus. M-am prăbuşit însă pe un strat de placaj, lovindu- 
mă la genunchi şi jupuindu-mi pielea din podul palmelor. 
Pereţii gropii erau şi ei căptuşiţi cu placaj, formând o cutie 
de unu pe unu pe doi metri, complet goală dacă nu mă 
puneam la socoteală. Mi-am adus aminte că am strigat în 
momentul căderii şi am ridicat capul să văd cine m-a auzit. 
În trei părţi crescuseră tufişuri dese - mai dese decât 
vegetaţia din jur, pe care copacii o lipseau de lumină. Cel ce 
săpase ascunzişul plantase aici laur sălbatic adus de pe 
munte - un proiect de design destul de anevoios dacă te 
gândeşti că dafinul nu se lasă chiar aşa de uşor smuls dintre 
stânci, cu rădăcinile lui încolăcite. 

Câte minciuni mi-a turnat domnul Butler numai ca să-Şi 
protejeze depozitul lui secret de dinamită? A patra latură, 
cu faţa la povârniş, departe de proprietatea lui King, se 
deschidea re un drum forestier care nu mai fusese de mult 
folosit. Adică până acum câteva ore, când a venit cu 
camioneta până la buza gropii. Urmele de roţi erau 
proaspete în noroi şi nu ucaseră să se umple cu apă. 
Fuseseră făcute după oprirea ploiiUitându-mă în direcţia 


opusă, printre tufele de dafin, puteam să văd gardul 
electrificat la mai puţin de zece metri de râu. Dincolo de 
gard, pe proprietatea lui King, am simţit mişcare între 
copaci. 

M-am urcat pc drumul forestier şi m-am aruncat la 
pământ. 

Undeva, la stânga, era prietenul meu, pârâul curgea pe 
pământul lui King şi se vărsa în lacul Vixen. M-am târit într- 
acolo printre copaci. 

L-am auzit curgând înainte să-1 văd. Ploile umpluseră 
albia curentului. Acolo unde data trecută mă târâsem din 
băltoacă în băltoacă, acum înjur de un metru de apă 
spumega peste fundul pietros. Minunat. Dacă Butler era 
acolo jos, n-avea să mă audă înainte să ajung lângă el. Dacă 
era agentul lui King, şuvoiul amplificat de căştile lui se 
auzea ca traficul din New York la oră de vârf. 

Apa era atât de rece că aproape mi-a îngheţat inima. Mă 
aşteptam să-mi ajungă pe undeva pe la piept, dar era mai 
adâncă şi mult mai iute decât estimasem. Mă purta din 
piatră-n piatră ca pe un buştean şi-mi doream să fi avut o 
vestă de salvare şi o cască de motociclist. 

În câteva secunde m-a vărsat în bazinul lui Dicky. Era plin 
până la buză şi apa îi curgea peste maluri. Oricine s-ar fi 
uitat spre mine, mi-ar fi văzut capul pc deasupra malului. 
Am l'ecut peste stăvilarul lui. Dicky cât am putut de repede, 
prăbuşindu-mă în cascadă ca o vidră decrepită şi m-am lovit 
de stâncile care mă aşteptau mai jos. 

Vedeam cum se apropie gardul lui King, de la care 
aşteptam la şocuri electrice. Dus de curent, vedeam în sfi 
logica lui: iama târziu, când foamea le face pe căprioarei 
agresive, nivelul apei creşte; firul de sâmiă de deasupra 
curentului nu era foarte jos. Distanţa până la pârâul umflat 
de la ploile din ultimul timp era cel mult egală cu distanţa 
dintre nasul şi gâtU| meu. Mi-am băgat capul în apă, dar nu 
destul de repede şi nici destul de adânc. Părul meu ud a 
şters sârma şi am simţit o zvâcnitură puternică în ceată şi o 


durere pătrunzătoare care m-a tăcut să deschid gura care 
mi s-a umplut cu apă rece. Tuşind şi pe jumătate înecat, am 
fost purtat din stâncă-n stâncă de curentul care cobora 
accelerat pe panta abruptă. M-am agăţat de o rădăcină, dar 
mi s-a mpt în mână. 

Am văzut alta şi m-am agăţat de ea cu ultimele puteri. 

— Ce mama dracului cauţi pe proprietatea mea? 

Era Henry King, care apăruse dintr-un tufiş, ca un ţap în 
călduri nervos că altul i-a violat teritoriul. 

Stăpânul de la Fox Trot purta pantaloni de grădinărit 
marca Eddie Bauer, o cămaşă englezească de flanel Ralph 
Lauren şi o şapcă pe care scria cu litere aurii USSlowa. 

— Eşti pe pământul meu. 

— Sunt în pârâul tău. Ajută-mă să ies de-aici. 

— Eşti pe pământul meu. 

Am reuşit să mă caţăr de unul singur, respirând anevoie şi 
tremurând. 

— Dispari din faţa mea! Nu eşti în Polonia secolului 
optsprezece. 

Pantalonii lui King erau uzi şi murdari de noroi până la 
genunchi. 

Am aruncat o întrebare cu bătaie mai lungă: 

— Ai găsit măâănuşa? 

— Poftim? 

Pin ziua în care i-am spus că o pierdusem, plouase 
încontinuuPână azi după-amiază nu avusese cum să o caute 
serios. 

— Mănuşa despre care ţi-am spus că am piedut-o. Mănuşa 
în care gealatul tău a tras cu arbaleta. 

— L-am concediat. Şi ţi-am cerut deja scuze pentru 
incident. 

— Mănugşa pe care mi-ai cerut-o când ţi-am înapoiat casca. 
Mănugşa lui Dicky Butler. Ce cauţi în pădure? 

P- - E pădurea mea. 

— Cauţi mănuşa. Înseamnă că mănuşa asta incriminează 
pe cineva. 


— Ba nu. Înseamnă că Dicky Butler a pierdut-o câad a 
traversat pe proprietatea mea. 

— Cât de tare îţi doreşti mănuşa aia? 

— Ce? 

— Să zicem că te-am minţit data trecută. Să zicem că e la 
mine. Că am ascuns-o undeva. Ce valoare are pentru tine? 

Un jucător de pocher dat naibii. Nici o tresărire, nici o 
încruntare a sprâncenelor stufoase, nici măcar o schimbare 
de expresie în privire. Şi de data asta nici măcar nu se 
complica să se ascundă. 

F - Termină cu şantajul, Abbott. Mă surprinzi. Mi-am 
schimbat părerea despre tine. Nu te credeam aşa de 
ticălos. 

— Nici eu n-am ştiut să te-nţeleg, am replicat. Poate că de 
aceea încă nu-mi dau seama de ce l-ai omorât. 

King izbucni într-un râs nervos, ca atunci când, la o 
petrecere, vrei să scapi de un nebun care a pus ochii pe 
tine. 

— Te întreb numai de curiozitate, cum adică nu m-ai 
înţeles? 

— Ai o motivaţie foarte puternică - vrei ferma domnul i 
Butler - dar nu te văd în stare să omori pentru asta. 

— Mi-ai luat o piatră de pe inimă. 

— Şi nici nu te văd în stare să-ţi distrugi lacul tău cel nou 
ca să scapi de cadavru. 

— Încă o piatră. 

— Numai că toţi ceilalţi care ar fi putut să-l ucidă n-au 
făcut-o. 

Henry King râse din nou. 

— Ce bine că nu eşti poliţist. M-ar fi costat o avere să te 
dau în judecată pentru arestare abuzivă. 

— Moody nu l-a omorât. Descreieraţii de veri ai mei nu l-au 
omorât. ]. ]. lopkis nu l-a omorât. 

— Cine dracu' e ]. ]. lopkis? 

— ]. ] e un derbedeu cu un avocat de clasă plătit de omul 
tău, domnul ministru Bertram Wills. 


— Bert Wills face parte dintr-o familie de aristocrați din 
Connecticut recunoscută prin faptul că-i ajută pe cei 
dezavantajaţi. 

— ]. ]. a devenit avantajat de când Josh Wiggens i-a 
cumpărat o motocicletă Harley-Davidson nou-nouţă cu 
îmbunătăţiri... 

— Ce face Josh cu banii lui nu e treaba mea. Ştiu că a 
moştenit câte ceva la moartea mamei sale. Cât despre 
„compania” îmcare se complace Josh - făcu gestul care-i 
indica pe homosexuali - tinerii lui prieteni nu mă 
interesează. E binevenit în casa mea. 

— Musafirii tăi permanenţi s-au străduit din toate puterile 
să-l bage la apă pe domnul Butler cu ajutorul lui ]. ]. Josh i-a 
spus lui Moody unde poate să-l găsească pe ]. ]. când l-a 
arestat. Bert i-a angajat uri avocat de clasă care a reuşit să- 
l| scoată cu condiţia să depună mărturie împotriva lui Butler 

L-a mituit cu o Harley nouă ca să-şi ţină gura. A mers până 
acolo încât l-a oprit pe ]. ]. şi banda lui să mă omoare în 
bătaie „ împotriva dorinţei lui, sunt sigur - numai ca să-l 
oprească să intre la închisoare sub acuzaţia de crimă. 
Bănuiesc că, dacă j j. sare o singură dată peste cal, o să 
moară. 

— Dacă ai fi putut să demonstrezi aberaţia asta, Josh ar fi 
acum la poliţie. 

— Da, dar tu eşti cel care cauţi mănuşa lui Dicky. 

— Nu caut nici o mănuşă. 

— Eşti murdar de noroi pe genunchi. Ai umblat în patru 
labe ca să găseşti mănuşa. 

— M-am împiedicat şi am căzut. M-am bucurat de o 
plimbare în pădurea mea. E foarte liniştit, aici. Vin deseori 
să mă reculeg. Sunt băiat de la oraş. Pentru mine natura e 
ceva nou. Mi se pare foarte relaxantă. Ţie nu? 

— Nu şi când pot să dau peste vecini violenţi. 

— Asta pentru că tu te plimbi în pădurile altora. Încearcă 
în a ta. Ai să vezi că e mult mai sigur. 

— Vreau să-ţi fac o ofertă, i-am spus. 


— Nu mă interesează. 

— Nu-ţi cer nimic în schimb. 

— N-o vreau. % 

Noroiul de pe genunchii lui îmi spunea că o vrea. 

— Toată afacerea asta m-a scos din minţi. Mă-nvârt în cerc, 
ca un porc cu belciug în nas. Îţi dau mănuşa dacă-mi 
răspunzi la o întrebare simplă. 

King părea plictisit. 

L-am întrebat totuşi: 

— Vrei să fii vedeta celui de-al doilea proces al secolului tn 
care proba principală este o măâănuşă? De-aia ai pornit 
singur în căutarea ei? M - Sunt două întrebări. 

Groapa întărită cu placaj, urmele camionetei domnului But 
ler care duceau până-n buza ei şi colecţia eclectică de 
dinamic pe care cei doi Chevalley o furaseră de la Fox Trot 
duceau la a treia: 

— E adevărat că oamenii tăi de securitate au găsit 
dinamită în baraj în noaptea dinainte de explozie? 

Zâmbetul lui King devenise reflexiv, expresia opacă. Rămas 
un timp pe gânduri. După care a ridicat din umeri zâmbind: 

— Ben, îmi dai voie să te percheziţionez? 

— Nu sunt înarmat. 

— E vorba de reportofon. 

M-a pipăit cu stângăcie, dar pe îndelete. 

— Mănugşa e la mine în maşină. Nu departe de aici. 

— Îmi dai cuvântul tău? 

— Îţi -dau mănuşa lui Dicky, i-am promis, încercând în 
acelaşi timp sentimentul neplăcut că Henry King joacă mai 
multe jocuri decât jucam eu cu el. 

Şi-a frecat bărbia. Şi-a scos şapca, şi-a trecut degetele prin 
părul arginitiu şi s-a acoperit iarăşi. 

— Răspunsul la întrebarea ta este da. 

— Oamenii tăi au găsit dinamită în noaptea dinaintea 
petrecerii? 

— Da. Acum du-te şi ia mănuşa şi adu-mi-o în casă. 

— Dar n-au anunţat poliţia. 


— Eram la Londra. Petrecerea era fixată pentm a doua zi. 
Oamenii mei au luat decizia s-o lase acolo, dar au 
dezamorsat-o. 

— De-aia ai împânzit zona cu securitate? 

— Normal. Dar ai văzut şi tu ce-a ieşit. Afurisita de 
dinamită a explodat. 

— Cu Dicky Butler sub ea. 

— Era beat şi adormit. Mă înţelegi, Julia a luat o decizie 
bazată pe variabile pe care nu e cazul să le discutăm aici. 
N-a fost vina ei. 

— Te referi la afacerea cu motoare ceramice. 

— Ai fost foarte ocupat, domnule Abbott, a spus King. 
Păcat că n-ai depus atâta efort ca să rezolvi problema cu 
care te-am însărcinat. Ei bine, da. Nenorocita aia de 
afacere. Bineînţeles, Julia şi cu mine am comunicat 
permanent şi, când au găsit explozibilul, încă mai era 
probabil să reuşesc să închei un contract pe care urma să-l 
anunţ mândru la petrecere. Julia s-a gândit că nu e bine să 
avem în curte o brigadă a poliţiei care să mişune printre 
invitaţi. O decizie pe care o aprob lără discuţie, cu toate că 
a ieşit ce a ieşit. 

— De unde ştii că Dicky era beat? 

— Mi se pare normal... 

— Vorbeşti ca şi cum l-ai fi văzut. 

— Mi se pare... 

— Ai spus-o ca şi cum ai fi ştiut-o cu siguranţă. L-ai văzut 
beat... 

King a aruncat o privire spre pădure. Apoi la pârâu. l-am 
dat o mână de ajutor: 

— Te-ai întors târziu de la Londra. Opt ore într-un avion 
fără aer condiţionat. Julia te-a luat de la aeroport cu 
elicopterul. Erai supărat. Ratasei negocierea... 

— Ai perfectă dreptate. Avusesem o săptămână de coşmar 
în Londra. Şi drumul spre casă asemenea. N-am închis un 
ochi. Şi urma să primesc două sute de oameni la o 
petrecere la care trebuia să mă prefac că Henry King e un 


învingător. Aşa că am venit aici şi m-am aşezat sub un 
copac. Ăla de colo. 

Mi-a arătat cu degetul un arțar, frumos de lângă apă. 

— Am un baston care se deschide într-un fel de scaun 
pliant. Destul de confortabil. Descoperisem deja că 
pământul e rece şi umed în Connecticut, chiar şi vara. 

Vocea lui se înmuiase. 

— Erai cu spatele la gard? Te uitai spre vale? 

— Tot ce vedeam era al meu. Mă uitam în jos spre pădurea 
mea şi ascultam gâlgâitul apei. Şi păsările. Animale miei pe 
care la început nu ştiam să le văd. Dar am învăţat că dacă 
stai liniştit o vreme, ies la vedere. 

Brusc, am auzit un zgomot de sticlă spartă. M-am întors şi 
l-am văzut pe Dicky Butler dincolo de gard, beat. Încerca să 
spargă gâtul unei sticle noi. 

M-a văzut şi m-a strigat: „Hei, King, ai un tirbuşon?” 

Mirosul de transpiraţie şi de răsuflare grea i se simţea de 
la cinci-şase metri. Am încercat să-l ignor. Dar a continuat 
să se ia de mine. „Hei, barosane, am auzit că dai o 
petrecere astăzi. Şi tata se pregăteşte de petrecere, pe 
păşunea lui Zarega”. 

— Bălegarul de porci! 

— Să ţin minte să te angajez data viitoare când am nevoie 
de un copoi. Ochii lui inteligenţi s-au uitat într-ai mei. 
Vorbesc serios, treci pe.la mine pe la birou. Te am în vedere. 
Am proiecte în toată lumea şi tu mă poţi ajuta. Ai nişte 
haine mai de Doamne-ajută? 

— Am, da' miros a naftalină. 

— Îl pun pe Bert să meargă cu tine la cumpărături. Sigur 
că ştiam de ameninţarea lui Butler şi nu-mi tăceam griji. 
Rezolvasem deja problema. 

— Mituindu-l pe poliţist. 

— Îmi place să discut cu moralişti, spuse Henry King. Sunt 
pe atât de inflexibili, pe cât de previzibili. 

Puțin îmi păsa dacă se referea la Ollie sau la mine. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 


_ Mi-am strâns scaunul şi am dat să plec. „Hei, barosane”, 
niâ striga el întruna. Barosane, aşa-mi zicea. „Le avertizez. 
Gata cuelicopterul. Bătrânul suferă din cauza asta. Lasă-l 
în pace”. 

Ştiu că m-ai avertizat să nu mă bag în asta, dar nu m-am 
putut abţine şi m-am dus la gard. l-am zis: „Spune-i lui 
taică-tu că-i cumpăr orice fermă din Newbury vrea. Spune-i 
că-i dau şi bani. Puteţi s-o luaţi de la capăt, cu datoriile 
plătite, cu echipament nou, cu vaci de rasă”. 

N-a făcut altceva decât să rânjească. Cu dinţii lui galbeni şi 
stricaţi. M-am simţit neajutorat, ca atunci când eram în 
şcoală. Ştii şi tu, când unul dintre colegi îşi bate joc de tine 
pentru că singurul lui scop în viaţă e să te facă să suferi. Şi 
n-ai ce să faci. Şi nu uita, Abbott, tocmai fusesem informat 
că tatăl lui a încercat să-mi arunce-n aer barajul. 

M-am calmat, însă. I-am întors spatele. M-am întors acasă, 
am tăcut un duş şi m-am îmbrăcat pentru petrecere. Şi 
tocmai când începusem să uit de toate, Dicky Butler mi-a 
dinamitat barajul, mi-a distrus lacul şi, prin faptul că a 
murit, a transformat un act de vandalism într-un prilej de 
neplăcere continuă pentru mine. 

— Nu. Nu te-ai întors la petrecere decât după ce l-ai 
omorât. 

— Nu l-am omorât. Chiar tu ai spus, nu aveam nici 
motivaţia şi nici mijloacele. Pentru numele lui Dumnezeu, 
cum aş fi putut să omor un bărbat mai solid, mai tânăr şi 
mai puternic decât mine? 

Ce l-a făcut să se enerveze atât de tare, încât să uite de 
toate acestea? 

Ochii adânci şi umbriţi ai lui King coborâră încă o dată 
asupra pârâului. Aveam în faţa ochilor un om care a urlat că 
o Ceaşcă de cafea cu o mică pată era murdară. La picnic l- 
am v'azut frecându-şi unghiile cu o insistenţă demnă de un 
chirurg. 

Am înţeles, în sfârşit. 

Lupul îşi marcase teritoriul. 


— Dicky s-a uşurat în pârâul tău. Şi-a deschi s fermoarul şi 
s uşurat în pârâu. 

King a rămas cu ochii la copaci un minut întreg. După care 
s-a uitat lung la mine, apoi s-a uitat înjur, să se asigure că 
suntem singuri în pădure. A început detaşat, ca un om care 
povesteşte un film, dar curând s-a lăsat cuprins de pasiune 

— Nivelul apei era scăzut. Doar un firicel. Nu plouase de 
mult... Am văzut pata aia galbenă şi urâtă cum se întinde de 
pe proprietatea lui pe a mea. Nenorociţii ăştia de pădureni 
voiau să distrugă tot ceea ce eu construisem cu atâta 
muncă. M-am repezit şi am sărit gardul. M-a înţepat ca un 
roi de albine, lucru care mi-a mărit furia, şi i-am dat un 
pumn. A căzut pe spate, râzând de mine. 

După care s-a ridicat şi m-am gândit că monstrul are să 
mă omoare. Eram îngrozit. Am şaizeci de ani. Nu mă mai 
bătusem de la şaisprezece. Aveam să mor în pădure, lângă 
o grămadă de sticle sparte. Apoi s-a întâmplat un miracol: s- 
a oprit să-şi pună mănuşile. 

Era singura mea şansă. 

Am pus mâna pe sticla lui de vin şi l-am lovit în cap. N-am 
vrut să-l omor. M-am gândit că sticla o să se spargă, că o să 
ameţească şi eu am să pot să fug. Dar nu s-a spart. L-am 
lovit deasupra urechii şi i-am spart capul, ca pe un pepene 
sau ceva de genul ăsta. N-am vmt decât să-l împiedic să mă 
omoare. Ben, eşti în stare să înţelegi aşa ceva? 

Îmi puteam imagina frica lui în momentul în care un 
bătăuş de calibrul lui Dicky s-a ridicat clătinându-se 
ameninţăror pe picioare. Dacă aş fi pus mâna pe cheia 
motociclistului, aş fi putut cu uşurinţă să-l omor accidental 
pe unul dintre ei, atunci la Derby. 

— Ai fi putut să pledezi că ai fost în legitimă apărare. 

— Nu pledez nicicum. S-a terminat. E mort şi îngropat şi e 
timpul ca noi ceilalţi să ne continuăm viaţa. 

Mi-a venit în minte un vers dintr-o melodie de MaryChapin 
Carpenter pe care Julia a ales-o la tonomat: „Viaţa e mai 
bună pentm cel care nu priveşte înpoi”. 


Asta depinde de ceea ce nu vor să vadă când se uită 
înapoi. 

— Aşa că te-ai trezit cu un cadavru de care trebuia să 
scapi, am spus. 

— Aşa cum ai bănuit. 1 - Cu capul spart. 

— M-ar fi omorât el pe mine. 

— Şi un baraj împănat cu dinamită la îndemână. 

— Am fost al dracului de norocos. 

— Norocul de pomină al Vulpii de Argint? 

— N-a fost prima oară când m-a salvat, spuse el zâmbind 
recunoscător Puterii Divine care ştia să-i aranjeze astfel 
treburile. 

— Numai Că de data asta ţi-ai forţat norocul. Nu te-ai 
mulţumit cu şansa. Te-ai lăcomit. 

Henry King s-a uitat la mine de parcă i-aş fi vărsat un 
pahar în ochi. Se uşurase de povară. Nu va recunoaşte 
niciodată spusele unui agent de vânzări imobiliare cu un 
trecut ca al meu. Va fi numai cuvântul meu împotriva lui, 
nici o dovadă. 

— Lacom? Ce-ai fi vrut să fac, să-mi distrug viaţa 
recunoscând totul la poliţie? Fii serios. 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun, am replicat. Te-ai 
lăcomit. 

— Abbott, ăi promis că-mi dai mănuşa înapoi. 

— Butler vă pregătise o bombă-capcană. Oamenii tăi au 
luat dinamita imediat. Julia n-ar fi riscat să o lase acolo. Dar 
atunci când a trebuit să scapi de cadavru, ai avut geniala 
idee să pui dinamita la loc şi să arunci barajul în aer. 

Dar cineva a băgat de seamă că erau mai multe tipuri de 
dinamită. Tot felul. Şi s-au prins ce voia să facă Butler. 

— Ce voia să facă? 

— Nu voia să fie prins mai mult decât vrei tu acum. A 
folosit dinamită care n-ar fi dus la el. Cantități mici rămase 
de la treburile pe care le avusese pe ici, pe colo - nu e greu 
pentru un pirotehnician autorizat. Aşa se întâmplă când te 


lăcomeşti. Te-ai gândit că, dacă tot o să-ţi pierzi lacul drept 
aCOperire, măcar să obţii un profit. 

— Nu te înţeleg. 

— Două muşte dintr-o lovitură. I-ai trimis pe verii mei cei 
idioţi la ferma lui Butler ca să-i fure dinamita - cea pe care 
o avea cu acte de la Pendleton Powder - şi ai folosit-o ca să 
arunci în aer barajul peste cadavrul lui Dicky. 

— Abbott, eşti nebun. 

— De-aia a ştiut domnul Butler imediat ce agenţii federali 
au găsit eticheta de la Pendleton Powder că ai schimbat 
încărcăturile şi că i-ai omorât fiul. Ai lucrat repede şi sub 
presiune şi a ieşit un plan nemaipomenit. Butler a 'fost 
interogat, hărțuit şi a ajuns în închisoare. În cel mai bun 
caz, bietul om se alege cu pârnaie pe viaţă, în cel mai rău 
caz, se ţicneşte. Oricum ar fi, ferma lui încape pe mâinile 
tale. 

— Şi-atunci de ce i-am plătit apărarea? 

— A fost ideea mea şi ţi-a plăcut teribil. Cu douăzeci şi 
cinci de mii de dolari ţi-ai cumpărat o imagine de inocent. 
Mai ieftin decât jumătate de milion, cât te-ar fi costat să-i 
cumperi altă fermă. Bani de seminţe, pentru tine, şi, în timp 
ce tu te pre făceai că încerci să-l convingi pe procuror să 
renunţe la acuzare, Josh Wiggens lăsa momele în drumul 
detectivului Boyce. 

M-am întors cu spatele. 

— Unde te duci? 

— Mă duc să-ţi aduc mănuşa. Nu mai îmi trebuie. 

— Ce vrei să spui? 

— Am fotografiat-o deja şi am păstrat mostre din ea cu 
sudoarea lui Dicky Butler. Detectivul Boyce poate să obţjnj o 
analiză AND prin deshumare. 

— Şi ce dacă? 

— Mănuşa nu e destul pentm a te băga la apă, dare 
suficient pentm a-i speria de moarte pe toţi acoliţii care te 
acoperă |j fac să vorbească, chiar dacă-mi ia un an. 

King suspină. 


— Nu pot decât să sper că o să te plictiseşti şi o să mă laşi 
în pace după jumătate de an. 

— Am să încep cu Josh Wiggens. 

— Dacă vrei să-l prinzi coerent, ia-l înainte de masă. 

— Şi Bert Wills? 

Henry King şi-a scos şapca, şi-a trecut mâna prin păr şi a 
îndesat-o la loc pe cap. Apoi m-a privit drept în ochi: 

— Pe Bert îl găseşti în dormitorul nevesti-mii. Sau, în 
nopţile calde, în grădină. 

M-am străduit să mă arăt surprins. Şocat. 

— Ştiai? 

— Bineînţeles că ştiam, idiotule. Rolul lui e să mă scape de 
ea până când reuşesc să aranjez un divorţ acceptabil. 

Asta însemna că în curând Julia se va îmbrăca de la 
Tiftâny's. 

— Dacă aşa stau lucrurile, am zis, Bert are multe de 
pierdut. Şi mai mult de câştigat dacă te toarnă. Chiar dacă 
nu el te-a ajutat să cari cadavrul, ştie probabil cine a făcut- 
o. Prietena mea detectivul-sergent Marian Boyce e o femeie 
deşteaptă cu ambiţii politice. Şi un confesor pe cinste. Ştii 
cum îi face pe oameni să vorbească? O dată ce ştie ce 
trebuie să întrebe, îţi zice: „Bert, Josh, sau mai ştiu eu cine, 
calea către imunitate pentm complice la crimă îţi este 
deschisă. Primul care vorbeşte, e liber să plece”. Înainte ca 
tu să-ţi dai seama, Bert o să se scape cu ceva, Josh cu 
altceva, iar prietena “ea nu mai are decât de trimis numele 
tău prin E-mail procurorului. 

Henry King a băgat mâna în buzunar şi a scos un telefon 
mobil: 

— La mine, fuga marş! 

Josh? M-am mgat să fie el cel care avea să apară alergând 
dintre copaci. Bert Wills? Sau Jenkins, prins în timp ce-i 
îmbrăţişa pantofii doamnei King? N-am avut eu aşa noroc. 
Am văzut-o pe Julia Devlin apropiindu-se printre copaci. 

A trecut pe lângă mine, cu ochii în jos. Mă aşteptam la o 
privire plină de furie faţă de mine, sau de dragoste faţă de 


King, dar ea continua să se uite la pământul acoperit cu 
frunze moarte. Şi totuşi, ceva în atitudinea ei dovedea 
mândrie şi hotărâre. Era aiuritor. 

— Julia, a spus King, Ben are mănuşa în maşină şi pretinde 
că a făcut fotografii şi a păstrat mostre. Va trebui să le 
găsim acasă la el. 

— N-ai găsit-o la mine acasă noaptea trecută, am vorbit, 
pentru că am pus-o în compartimentul pentm mănuşi din 
maşină. Şi îmi place să cred că n-ai venit la mine numai 
pentm asta. 

— Nu poate dovedi nimic, i-a spus lui King. 

— O să insiste până când ceva o să transpire. Nu pot 
permite aşa ceva. 

Julia s-a recules fără să fie în stare să ridice privirea din 
pământ. 

— Îmi pare rău, Ben. 

Când m-am uitat iarăşi la King, avea pe buze zâmbetul 
îngrijorat al învingătorului grăbit să treacă la alte treburi. 

Şi când m-am întors spre Julia, era deja în aer, sărise la 
nune ca o panteră. 

Mătuşa Connie era la mulţi kilometri distanţă, luându-şi 
ceaiul de după-amiază, dar ea mi-a salvat viaţa. Mulțumită 
ochilor ei mai ageri decât ai mei, am ştiut de ce Julia Devlin 
nu i-a cărat niciodată bagajele lui King. Şi mi-am amintit-o 
în timp util, astfel că am primit şutul ei în bărbie şi nu în 
gât. 

M-am adunat de pe jos, încrezător în greutatea mea care o 
depăşea cu mult pe a ei. Bineînţeles că şi ea ştia asta şi mă 
aştepta liniştită, cu o armă micuță încmcişată pe piept: -Nu 
mişca. 

Nici nu-mi trecuse prin cap. lat-o pe femeia războinică pe 
care mi-o imaginasem aici la Fox Trot, în martie trecut - 
fiica grandelui de Spania în luptă cu maurii. Nu-mi aducea 
nici o consolare, dar o judecasem destul de corect, cu toate 
că avusesem dificultăţi în interpretarea imaginii. 


— Îmi pare rău, Ben, repetă ea. Părea să fie sinceră şi i-am 
răspuns şi eu din toată inima: -Nici pe jumătate cât mie. 
King se uită la noi cu asprime. 

— Ce mama dracului se petrece aici? Julia, e ceva ce nu 
ştiu? 

— Nu, i-am spus. E o persoană foarte loială. 

De obicei nu sunt atât de modest şi nici pe departe atât de 
| gentleman - mi-ar fi trebuit caracterul unei cârpe după tot 
ce-mi tăcuse Julia dar cum ei erau doi şi eu doar unul, m-am 
gândit că ccl mai bine e să-l derutez puţin pe el, iar pe ea 
ceva mai mult. 

— Ţi-am spus că Josh Wiggens l-a ajutat pe domnul Butler 
să evadeze din arest? 

— Am auzit de la poliţie că a evadat. N-o să ajungă 
departe cu toată poliţia statului Connecticut pe urmele lui. 

— Bănuiesc că agentul Josh şi-a tăcut socoteala că poliţia o 
să-l împuşte şi astfel scăpaţi de el. 

King ridică din umeri. 

— Josh, spuse el, arc un marc talent pentru detalii. 

— Josh şi-a greşit socotelile. 

— Ce vrei să spui? 

— Domnul Butler nu fuge... Cine păzeşte poarta? 

King se uită la Julia. 

— Băieţii Chevalley. 

— Lisuse Hristoase, Julia! Trimite pe cineva cu o fărâmă de 
creier. 

— Poarta e încuiată, spuse ca cu răceală. Tricoanele or 
să-l oprească chiar dacă trece de poartă. Ceea ce e 
imposibil. 

— Fir-ar a dracului de treabă! Trebuie să le fac eu pe 
toate? Dă-mi emițătorul. Îi smulse aparatul din mână şi se 
porni pe strigat: Chevalley, Chevalley! Sunteţi acolo? Idioţii 
dracului. 

— Da, domnule! Aici suntem, domnule! Era Dennis şi 
părea rezonabil de treaz, ţinând cont că băuse toată 
noaptea şi că-l pocniscm în cap azi-dimineaţă. 


H| - L-aţi văzut pe Butler? 

— Tocmai a ajuns. 

— Poftim? 

— Da, domnule. Tocmai a ajuns la poartă. Drace, 7 atârna 
ceva ciudat în botul maşinii. Albert, du-te să vezi ce vrea 
ticălosul ăla... Rahat! 

— Cee?! 

Am auzit un bubuit ascuţit în depărtare. King a strâgat şi-a 
luat radioul de la ureche şi l-am auzit cu toţii pe Dennis 
urlând: 

— Fugi, Albert. Fugi! 

— Nu fugi! Răcni King. 

— Chestia aia din faţă a zburat poarta din ţâţâni! Oho, ăsta 
dă cu bombe! 

Păcăniturile din radio aveau ca ecou exploziile din vale. 
După care s-a lăsat o tăcere adâncă. 

— Chevalley, Chevalley! Răspundeţi! 

— A intrat, domnule. N-am putut să-l oprim. 

— Pune-ţi mâna pe el. 

— Ne-a bombardat maşina. Ne-a bombardat maşina, 
ticălosul! 

— N-o să treacă de tricoane, spuse King. 

Acum ştiam de ce domnul Butler şi-a încărcat camioneta 
cu scânduri. Julia şi-a scos celularul, a format un număr 
tară să-şi mişte arma suficient încât să fiu tentat să încerc 
vreo mişcare şi a vorbit pe un ton tăios cu cineva din casă. 

— Închideţi uşile. Nu lăsaţi pe nimeni înăuntru. 

— Spune-le să iasă afară din casă, am sfătuit-o. 

— Sunt mai în siguranţă înăuntru. > 

— Nu, nu sunt. Scoate-i afară, Julia. Ascultă-mă. Scoate-i 
afară din casă. 

— N-o să treacă de tricoane, spuse King. 

— Ba da, am replicat. Casa e ţinta lui. Spune-le să fugă. 

— Casa? Strigă King. Spune-le să rămână şi să se apere. 

— Julia, sunt fete-n casă şi grădinari. Spune-le să fugă. 
Julia vorbi iarăşi: 


— Trageţi storurile şi scoateţi afară pe toată lumea. Toată 
lumea. Acum! Nu sunt un ucigaş, spuse ea uitându-se la 
mine. 

Am preferat să ignor şutul care aproape că m-a omorât şi 
n-am vrut să aud răspunsul la o întrebare stupidă ca, te-ai 
culcat cu mine ca să ştii cum avansez cu ancheta, şi m-am 
mulţumit cu o replică furioasă: 

— Dar şeful tău este. Şi tu o ştii. 

— Henry! Stai! 

Henry King era deja la treizeci de metri, fugind ca vântul. 

Julia era rapidă şi agilă. Pe mine mă încetineau hainele 
ude şi nici nu eram atât de sprinten. Zbura printre copaci 
cu uşurinţa ei de panteră, strigând după Henry să se 
oprească. La un moment dat a căzut, rostogolindu-se. Am 
câştigat zece metri, după care m-am împiedicat de o 
rădăcină şi m-am prăbuşit., M-am ridicat şi am continuat să 
alerg, ferindu-mă de copaci şi de crengi şi de lespezile de 
granit. Vedeam soarele coborând în spatele dealului şi 
copacii începură să se rărească. M-am împiedicat iarăşi, dar 
mi-am recăpătat echilibrul fără să mă opresc din alergare. 

Au ieşit din pădure cu King, uimitor, încă înaintea Juliei, 
înnebunit de vederea vechii camionete albastre a domnului 
Butler care tocmai trăgea în curtea pavată. 

Servitorii de la Fox Trot - un bucătar şi ajutorul lui în alb, 
cameriste în negru, un instalator în salopetă - se scurgeau 
prin uşile de la terasă. Jenkins era ultimul şi-i număra pe cei 
care o luaseră înaintea lui spre pădure. 

Fermierul s-a dat jos şi a început să descarce seânduri. 
Părea să se mişte cu încetinitorul, atât era de concentrat. 
Lucrând într-un ritm constant, a construit o rampă de 
seânduri peste treptele din faţă. Aşa cum ceva mai devreme 
construise o rampă peste tricoanele din asfalt. 

Josh Wiggens venea în goană dinspre casa cea veche 
agitând un pistol. I-a depăşit pe doamna King şi de Ben 
Wills care apăruseră din grădină şi a tras un foc la 
întârhplare DaNang s-a năpustit din cabină ca un fulger 


galben. Wiggens a ţintit cu ambele mâini şi a tras. Câinele 
nu s-a oprit. Agentul CIA ratase. 

S-a auzit un bubuit. Wiggens s-a lăsat la pământ. Încă 
unul, răsunând cu ecou. Josh se ridică şi se alătură 
servitorilor care fugeau spre pădure. Domnul Butler îşi 
sprijini carabina de maşină şi continuă să descarce 
scânduri. 

Henry King cobora ca vântul pe pajişte, dar Julia începuse 
să câştige teren. Mi-am dat sufletul într-o încercare de a o 
prinde. Am prins-o în braţe şi am trântit-o la pământ. 

— Lasă-rrtă, striga ea. Dă-mi drumul. Trebuie să-l opresc. 

— E prea târziu. 

M-a împins cu genunchiul şi a pornit iar după el. 

Acela a fost momentul în care am văzut exact ce avea să se 
întâmple, ca şi cum aş fi citit un mesaj scris pe cer cu litere 
albe de un pilot. Şi singurul lucru care mi s-a părut 
important a fost să încerc să salvez un suflet ceva mai puţin 
vinovat decât celelalte. 

Butler s-a urcat la volan. A fluierat. Câinele a sărit în 
spate, rămânând ţeapăn în picioare. Fermierul a escaladat 
rampa şi a prins viteză, apropiindu-se de uşă. 

Fordul lui îvea un gabarit de trei sute de kilograme şi 
amortizoare bune. A trecut prin uşile duble de stejar ca un 
berbece şi a dispărut în întunericul din foaierul principal. 
Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost DaNang, lătrând ca 
un dalmaţian în remorcă. 

— Henry! Strigă Julia. Henry! 

Mi-am adunat ultimele puteri, m-am aruncat înainte şi am 
lovit-o peste picioare. S-a clătinat. A căzut pe iarba din 
parcare în timp ce King ajunsese la trepte. Julia s-a răsucit 
spre mine cu pistolul: 

— Nu! 

— Lasă-1. E prea târziu. Trăieşte-ţi viaţa. 

— El e viaţa mea, ţi-am mai spus. Îl iubesc. 

— Şi de ce te-ai încurcat... 

— Am sperat că o să mă salvezi. 


N-aveam ce face altceva decât să-i întind mâna şi să-i 
spun: 

— Te rog. 

S-a oprit pentru un moment. Dar s-a întors spre casă şi a 
dat să se ridice în picioare exact când camioneta-bombă a 
lui Butler a explodat cu o putere care a zburat storurile de 
la geamuri şi ne-a aruncat pe amândoi la pământ. Prin 
ferestre curgea foc şi praf. Casa se zguduia din temelii. 

Portalul impresionant a căzut primul, prăbuşindu-se de pe 
pilonii care se cutremurau. Apoi s-a prăbuşit centrul, 
acoperişul coborând într-o singură bucată uriaşă, bucăţile 
de ţiglă spărgându-se muzical de caldarâm, până când n-a 
mai rămas decât un spaţiu gol, încadrat de cele două aripi. 

Prin vidul acela se vedeau pădurea şi fânețele de la Fox 
Trot şi ale vecinilor din spate. Despărţite de hotare din 
pietre, puse una peste alta de familiile care au muncit şi au 
locuit de generaţii pe aceste dealuri. Şi le-au iubit Şi au 
sperat, ca femeia care plângea cu amărăciune alături de 
mine. K - L-aş fi ajuns dacă m-ai fi lăsat. 

— Dacă nu te opream, erai şi tu sub dărâmături. 

Se auzeau sirenele. Julia şi-a întors faţa brăzdată de 
lacrimi către casa în ruină. 

— Pentru el e mai bine aşa decât la închisoare. 

Mă îndoiesc că Dicky Butler i-ar fi dat dreptate. 

Gândul acesta o va ajuta însă să trăiască. Avea inima 
frântă şi poliţia se apropia. 

La o săptămână după ce domnul Butler a aruncat în aer 
Fox Trot, pe Henry King, pe sine însuşi şi pe DaNang, 
stăteam în uşa bucătăriei când Alison a apărut necăjită pe 
alee. 

— Salut. Cum a fost la şcoală? 

— Bine. 

— Nu te bucuri c-ai venit acasă? 

— Nu. 

— Vrei să-ţi arât ceva? 

— Ce? 


— Un nou prieten. 

S-a uitat la mine, precaută. 

— Ce vrei să spui? 

— Cineva cu care să te joci. Vrei să vezi? 

— Unde? Izbucni ea, încercând să vadă dincolo de mine, în 
bucătărie, cu ochii strălucind de speranţă. S-a arătat 
surprinsă la vederea lui Vicky şi i-a pus întrebarea pe care i- 
o pun eu de obicei când o întâlnesc în faţa primăriei: „Cine-i 
set în Newbury?” 

— Am trecut să beau o cafea. 

— E alături, i-am spus. La Scooter. 

S-a uitat neîncrezătoare la gardul viu des care separă cele 
două curţi. 

— Naomi n-a avut pisoi. 

— Hai să vedem. Am condus-o prin gard acolo unde este 
mai rar din cauza umbrei de la cele două şoproane - cel 
roşu, al meu, cel mai mare şi alb, al lui Scooter. Ochii i s-au 
mărit când a văzut uşa cea nouă de la şopron. , 

I-am înmânat un morcov. S-a zgâit la el, de frică să nu 
ridice ochii şi să fie dezamăgită. Când i-a ridicat, i-a scăpat 
cel mai satistăcut oftat pe care mi-a fost dat să-l vreodată 
aud de la o fiinţă umană. 

— Îl cheamă Reşcovanul, i-am spus. E ceva cam mare 
pentm tine, dar o să creşti alături de el. 

— Mamă! 

— Vrei să te ajut să te urci pe el? 

— Pot şi singură. Îi întinse morcovul printre uluci. 
Roşcovanul îl devoră cu dinţii lui ca clapele de pian şi îi linse 
palma în semn că mai vrea. L-a mângâiat pe nas şi l-a lăsat 
s-o miroasă. Când s-a urcat pe gardul ţarcului, armăsarul a 
aşteptat răbdător ca un pursânge între două vârste ce era, 
deşi s-a scuturat puţin când Alison a ajuns în şa, tăcând-o pe 
Vicky să se încordeze lângă mine. 

Cu agilitatea nemaipomenită cu care fusese înzestrată, 
Alison s-a aplecat să-şi aranjeze scările. 

— Connie! Uite ce cal am. 


Connie se apropia cu precauţie la braţul lui Scooter. Agită 
bastonul cu cap de argint. 

— Foarte frumos cal! 

Şi câtre mine, pe o voce şoptită, dar severă: 

— Benjamin! Ai idee cât pot să mănânce aceste animale? 

— Merită. 

Scooter remarcă şi el că, dacă pui la socoteală boxa pe 
care o construisem în secret în staulul lui, în timp ce Alison 
era la şcoală, plus ţarcul şi finul pe care-l stivuisem în 
căpiţă, ajungi la concluzia că nimeni din Newbury nu făcuse 
vreodată atâtea eforturi numai ca să nu se aleagă cu o 
pisică în casă. 

— Merită. 

Urechile Roşcovanului se îndreptară brusc în direcţia 
străzii principale. De după casa lui Scooter apăruse Ira 
Roth, din al cărui grajd îl achiziţionasem pe Roşcovan în 
schimbul promisiunii că am să-i prestez multe ore de 
investigator voluntar. Sub un braţ ţinea o cutie dc carton cu 
băuturi şi eu mâna cealaltă îşi ridică pălăria în faţa lui 
Connie. 

— Bună ziua, Miss Abbott. 

Connie a rostit un „Bună ziua, lra” pe un ton care l-ar fi 
făcut pe un eschimos să se încheie la haina lui din piele de 
focă. 

— Bună, Vicky. Bună, Scooter. Bună, Roşcovane, cum te 
simţi aici? Fetiţo, trebuie să te antrenezi serios. Ăsta e un 
armăsar dat naibii. 

— Ira, îl întrerupse Connie. Calul ăsta pare foarte 
puternic. E în siguranţă pe el? 

— Absolut, atâta vreme cât Roşcovanul nu se desparte de 
animalul lui favorit.* 

— Animal? Am tresărit. Cum vine asta, animal favorit? 

— Armăsarii de rasă au de obicei o maimuţă sau un iepure 
care trăieşte împreună cu ei. 

— Vrei să spui că armăsarul ăsta nu se dă decât cu o 
maimuţă? 


— Nu, râse Ira. Ce glumeţ eşti, Ben. Nici o maimuţă. E 
numai 'lom. 

— Tom? 

— Uite. Valetul meu a uitat de el când ai venit să-l iei. Mi-a 
pus cutia de carton în braţe şi s-a dat înapoi. 

— Ben, ce e în cutie? Întrebă Alison de pe calul care, 
brusc, numai avea stare. 

— I-a simţit mirosul, se bucură Ira. Acuma poţi să-l laşi pe 
Tom să iasă. Nu-ţi fie frică. N-o Să fugă. 

— Nu de asta mi-e frică. Am pus cutia jos. Scooter a 
deschis capacul. Din cutie s-a uitat afară ceva sinistru. 
Roşcovanul a nechezat ca nebunul. Ocupantul cutici de 
carton a ieşit afară, a intrat în ţarc şi i-a permis calului să-l 
frece pe spinare cu botul lui enorm. 

— Mamă! Strigă Alison. 

— Parc-ar fi o pisică, ricană Scooter. 

Era un motan, tară doar şi poate, cu un trup lung şi 
costeliv şi cu un cap de animal de pradă tăcut să 
supravieţuiască în orice împrejurare, ca o călugăriţă 
ucig'aşă. 

— Bine măcar că o să stea în şopron. 

— Cea mai mare parte a timpului, da, spuse Ira, mai 
făcând un pas înapoi. 

— Dacă e animalul calului, mi se pare logic să locuiască 
împreună. % i -Mai puţin atunci când se supără. 

— Se supără? Se interesă Vicky. Cum aşa? 

— Sunt ca un cuplu de burlaci bătrâni. Prieteni buni până 
când li se năzare să se ia la harţă pe nu ştiu ce prostie şi 
atunci Tom se refugiază în casă pentru vreo două 
săptămâni. 

I - în casa cui? 

— A mea, în nici un caz, spuse-Scooter. Nouă ne ajunge 
Naomi. 

— Mama e alergică, strigă Alison de sus, de pe cal. 

— A mea e prea departe, declară şi Vicky. In plus, sunt 
convinsă că Tom preferă compania cuiva care stă toată ziua 


pe lângă casă, aşteptând să sune telefonul. 

Casa lui Connie era chiar peste drum. Cu puţin noroc, lom 
s-ar putea, întâlni la traversare cu un camion în trecere, 
care l-ar lua la plimbare până în Massachusetts, după care 
„Roşcovanul ar putea lega o relaţie cu o veveriţă. 

— Îmi pare atât de rău, spuse Connie. Dar, aşa cum nu te- 
ai putut abţine aseară să-mi aminteşti, eu am deja o pisică. 


SFÂRŞIT