Peter Cummings — Crima care nu-mi iese din cap

CRIMA 
CAREA UMI 
IESBUNICIN 


Crima care nu-mi iese din cap 
Povestiri polițiste culese și traduse de Nicolae Nicoară 


„Dragă prietene, 


ȚI-I trimit pe domnul cutare. Rezolvă-i chestiunea pentru care 
vine sau omoară.-l. Imi este tot una. Sănătate! 

P.S.: Dacă te hotărăști să-l omori, anunţă-mă ca să-i înștiinţez 
familia. 


Mark Twain” 


Peter Cummings 
Femeia care știe ce vrea 


Ca să zic așa, Jane era o fiinţă practică și, în afară de asta, 
mai avea și o altă calitate: era stăruitoare. Când, în urmă cu trei 
ani, părăsise micuțul ei orășel, își închipuise că o să facă o 
carieră frumoasă ca model sau, de ce nu, chiar ca artistă de 
cinema. Dar, chiar după primul an petrecut la Los Angeles, se 
convinse că n-o să realizeze nimic ca model, iar ca artistă de 
cinema nici atât. Găsi în schimb alte posibilități. Toţi bărbații îi 
lăudau fizicul și părul ce i se revărsa în valuri. Și cum le mai 
lăudau... 

Pe lângă toate acestea, bărbaţii o plăteau... 

Se angajase la locului lui Parkins, era „colaboratoare” la bar. 

— Când o să am puși de-o parte 25.000 de dolari, am să 
termin, spunea ea colegelor. 

— N-o să încetezi niciodată, crezi că o să poţi părăsi 
sindicatul? Râdeau acestea. 

Cam după doi ani, într-o dimineaţă, fu înștiințată de oficiul 
băncii că are strânși 25.000 de dolari. Işi împachetă lucrurile, în 
două geamantane, și plecă la New York. Avea douăzeci și șase 
de ani și gândea cam așa: „Frumoasă sunt, tânără sunt, nimeni 
nu-mi poate găsi vreun defect. Și-apoi, unde am ajunge dacă 
ne-am apuca să-i dezgropăm fiecăruia trecutul!” 

Avea o idee bine conturată despre bărbatul cu care urma să 
înceapă noua ei viaţă. Trebuia să fie de vârstă mijlocie, n-o să se 
dea în lături de la unul cu titlul de doctor în buzunar, dar ar 


putea fi și unul cu școala medie numai. Asta trebuie până și 
pentru munca într-un magazin. 

ÎI găsi într-un atelier de reparat auto. Se numea Lester. 

La New York, Jane se obișnui să trăiască la fel de modest ca și 
la Los Angeles. Își cumpără o mașină ieftină, e drept, dar ceva 
mai veche. Avea un singur defect la faruri, de aceea se duse cu 
ea la atelier. Mecanicul îi zâmbi de cum o văzu. Avea fața unsă 
cu ulei și, când râdea, i se vedeau două șiruri albe de dinţi 
sănătoși. Și vorbea, vorbea într-una. 

— Lucraţi în fiecare seară așa de târziu? îl întrebă ea în cele 
din urmă. 

— Cam. Ştii, domnişoară, aș lucra mai bucuros într-o staţie de 
benzină, cu un atelier mic, dar să fie a mea. Mai întâi aș lua 
staţia de benzină, undeva în afara orașului, pe autostradă. Apoi 
atelierul. Dacă s-ar putea, cu un preţ cât mai mic. Toate astea 
costă bani, bani mulţi... Dar aș vrea să-mi fiu numai eu stăpân... 
De aceea, vezi, muncesc și peste program. 

— Am lucrat și eu... 

— Eu uite așa o duc de patru ani, lucrez până și dumineca. 

În săptămânile următoare ieșiră la iveală și alte neajunsuri ale 
mașinii, așa că Jane mergea destul de des la atelier. 

— Sper că nu vă fac greutăți. Ştiţi, mi-aţi reparat atât de bine 
lumina data trecută... Vă jur că așa este, zâmbi ea omului în 
salopetă. 

Acesta continuă să lucreze peste program, dar dumineca nu 
mai lucra. Dumineca se ducea cu Jane la plimbare. Seara 
mergeau la dans, e-adevărat că nu la cele mai luxoase localuri, 
dar așa s-au înțeles amândoi. „Dacă vrem să cumpărăm staţia 
de benzină cu atelier, trebuie să avem grijă de fiecare dolar...” 

Erau amândoi oameni foarte practici. Se căsătoriră numai 
după ce găsiră o staţie de benzină ca lumea. Era la nicio 
jumătate de oră de New York. Avea și atelier. În plus, dispunea 
și de un garaj pentru opriri ocazionale. 

Calendarul Casei de Asigurări „Glenford” arăta ziua de 12 
noiembrie. Jane stătea la birou și privea autostrada pe care 
alergau în șiruri nesfârșite mașini iuți. Una din ele coti spre 
dreapta și opri lângă staţia de benzină. Jane se ridică și ieși. 

— Faceţi-i plinul... zise șoferul. 

Pe cadranul aparatului de înregistrare săltau cifrele care 
marcau litrii de benzină și dolarii. Lui Jane îi plăcea jocul acesta 


al cifrelor. 

Bărbatul din mașină cobori. Era înalt, zvelt, îmbrăcat în haine 
de flanel de culoare maron, croite într-un mod aparte. Jane se 
uită la el fără prea multă atenţie. Un străin... 

Când rezervorul se umplu, Jane intră în birou, deschise casa și 
scoase nota de plată. Observă faţa străinului numai când îi 
întinse nota. 

— Ei, zise bărbatul, noi doi ne cunoaștem. Stai puţin... Păru că 
se gândește o clipă apoi spuse: Exact. Figura asta n-am s-o uit 
cât trăiesc. Eşti una dintre puicuţele de la Parkins din Los 
Angeles?! ` 

ÎI privea nemișcată, fără să scoată un singur cuvânt măcar. Își 
aminti dintr-o dată de toate. Era chiar el, Al Rigoni. 

Bărbatul își aminti totul foarte clar. 

— La Parkins ai mers o dată cu mine pentru 50 de dolari. Te 
cheamă Jane sau nu? 

— Vă înșelaţi, domnule, vă văd pentru prima dată în viaţa 
mea. 

— Ei, lasă... lasă... Ai uitat noaptea aceea minunată? Nu-i 
frumos din partea ta! 

— Fiţi amabil, domnule, plătiţi și plecaţi, în caz contrar îl chem 
pe soţul meu, e-n spate, în atelier. 

— Chiar așa? Ne-am căsătorit așa de repede? Ei, hai, cheamă- 
| pe iubitul tău, o să facă ochii mari cât cepele când o să-i cânt 
despre puicuța lui... 

— Ce vreți de la mine? Plecaţi! Nu v-am văzut niciodată până 
acum! 

Știa însă că mi-l poate păcăli. Își aminti că la Los Angeles 
bărbatul acesta făcea parte din sindicat. Când a venit la Parkins 
a arătat cu degetul spre ea: „Pe asta o vreau!”. Nimeni nu i se 
putea opune. Sindicatul acela era o societate interesantă: cam o 
duzină de băieţi, toți înalţi cât munţii, haine pe măsură, butoni 
de aur la manşete, buzunarele pline cu bani. Când erau în zi 
bună, dădeau fetelor și 50 de dolari, dar de cele mai multe ori 
nu erau în bună dispoziţie. lar Parkins, câinele acela fricos, le 
repeta într-una: 

— Nu-mi faceţi greutăți cu băieţii ăștia, ar putea să ni se- 
nfunde! 

Jane îl privi, apoi spuse: 

— Ei bine, sunt Jane! Ce dorești de la mine? 


— O, nimic extraordinar, zise el cu glas liniștitor. Poate ceva... 
cândva... Cine știe. Prin urmare, te-ai evaporat fără să anunți, 
nu-i așa? Mda, lucrul acesta nu-i agreat acolo... 

Plăti apoi adăugă: 

— În locul ăsta trebuie să faceţi o afacere bună, nu-i așa? Ti-ai 
găsit un cuib cald, sufleţele! 

Faţa ei se schimonosi într-un spasm. 

— Al Rigoni, dacă ai să-mi faci cel m-ai mic rău, am să te ucid! 
Sunt fericită aici cu soțul meu - cealaltă „fericire” s-a sfârșit de 
mult! _ 

— Bine, dar parcă vorbește cineva de asta? zise el și plecă. Il 
văzu cum se așază în Chevroletul lui negru, cum îi mai face o 
dată semn din cap, cum pornește. Mașina se înscrise în torentul 
celorlalte și dispăru. Pe Jane o cuprinse o frică de moarte. 
începu să tremure. | 

Din clipa aceea trăia într-o nesiguranţă continuă. Ințelese 
pericolul care o ameninţa din cauza trecutului ei. Călătorește 
cineva de la Los Angeles la New York și după nicio jumătate de 
ceas, la pod, trebuie să-și facă plinul. Tocmai la mine! lar tinerii, 
mai ales tinerii, nu uită niciodată chipul omului pe care îl au la 
mână și orașul în care acesta trăiește. 

Lester? Nu, el n-ar putea s-o ajute cu nimic... Stătea toată 
ziua în atelier și lucra ca un apucat. Era un specialist excelent. 
Nu era prost, dar nici vreun luminat nu era. Pentru ea, el 
reprezenta tot ce își visase să aibă. 

N-a fost prea surprinsă când Al Rigoni o chemă la telefon. De 
altfel, se aștepta în fiecare zi să fie chemată. Nu-i spuse prea 
multe. 

— Astă seară am să trec pe la staţie, am nevoie de zece mii... 

Când Rigoni sosi în staţie, în birou nu se afla decât Lester. Se 
duse la pompă și îl servi pe client. Jane îl urmărea cu plivirea. Al 
Rigoni plăti și spuse: 

— Puteţi să vă uitaţi puţin și la ulei? 

Jane îi șopti: 

— Ai înnebunit? Zece mii de dolari înseamnă ruinarea 
noastră! 

— Inventează ceva, poate că mă mulțumesc cu două rate a 
câte 5000 fiecare, însă ţi-o spun, când te voi suna trebuie să-mi 
spui termenul primei rate. 

— Uleiul este în ordine! 


Când se întoarse în birou, Lester îi spuse: 

— Ai văzut cum era îmbrăcat? Haine de comandă de flanel 
maron... trebuie că l-a costat ceva... 

— Ar trebui să dai și tu să-ţi coase ceva asemănător. Veșnic 
umbli numai în salopeta asta a ta. 

— Nu-i nicio grabă, avem destul timp. 

— Câștigăm doar bine, îl întrerupse ea, chiar dracu dacă și-ar 
băga coada, într-un an putem achita toate datoriile și să mai 
punem ceva și de-o parte. 

In zilele următoare Al Rigoni o sună de două ori. 

— Acordă-mi un oarecare timp, îl rugă ea, n-am luat încă nicio 
hotărâre... 

— Grăbește-te, altfel într-o săptămână soţul tău va ști totul 
despre tine, e clar? 

O săptămână, se gândi ea, asta-i blestemat de puţin. 

Când Jane se hotări să angajeze un asasin încă nu știa de 
unde îl va lua. Știa numai că astfel de oameni există și la 
Chicago și la Los Angeles și mai mult ca sigur că există și la New 
York. In toate orașele mari și periculoase existau. 

Işi scrise singură o scrisoare prin care își comunica că: mătușa 
ei, din Los Angeles, era bolnavă. Lui Lester îi spuse: 

— Trebuie să ne ducem, este ultima mea mătușă, alte rude în 
afară de ea nu mai am. 

Știa dinainte ce o să-i răspundă: 

— Nu putem lăsa staţia în voia soartei. Trebuie să pleci 
singură, eu rămân, zise și nici nu se uită la scrisoare. 

Işi băgă lucrurile în geamantan, de parcă ar fi plecat la drum 
lung, iar peste o jumătate de ceas era deja la New York. În 
Grande Street găsi un hotel. Se instală acolo și încă din prima 
seară începu să caute pe cineva capabil să ucidă un om pentru 
bani. Se hotări să sacrifice pentru treaba asta 2500 dolari, doar 
era o muncă cât se poate de ușoară. Asasinul va aștepta în 
mașină până va veni la staţia de benzină un Chevrolet negru. Și, 
în momentul când Al Rigoni va cobori din mașină... Asta-i! 
Probleme cu poliția? Mai mult ca sigur că-i o răzbunare a unei 
bande de gangsteri, vor crede. Habar n-am de nimic, mă aflam 
în birou. Soțul meu? Nu era aici, era plecat în oraș! 

Incepu să caute pe Bowery și pe alte străzi. Prin spelunci 
zăceau bețivi care o priveau cu ochi prietenoși. Le plăti, făcu și 
ea pe ametțita și le spuse ce dorea. După trei zile îl găsi pe 


bărbatul pe care-l căuta. O damă o trimise la sigur. Îi plăti 100 
de dolari, pentru informaţie. 

— Întreabă de Scavalla, sigur este acolo. 

Scavalla era tipul omului lăudăros. Juca biliard și își 
dezbrăcase haina, dar era el, Scavalla cel adevărat: rău 
intenţionat, prost, în stare de orice pentru bani. De altfel, 
dispunea și de doza de brutalitate de care avea nevoie. 
Cunoștea genul acesta de oameni. 

Scavalla făcea pe marele gangster. 

— Ei, puicuto, cu ce-ţi pot fi de folos? zise el privind-o de sus. 

— Vreau să facem o afacere împreună, răspunse cântărit 
Jane. Sunt șantajată... 

El fluieră printre dinți: 

— Și pentru asta ai nevoie de Scavalla? 

— Vrei sau nu vrei? 

— Ești cam grăbită, vrei cumva să-i fac cuiva de petrecanie? 

— Sunt grăbită! Este în joc căsnicia mea și, la urma urmelor, 
totul. Trebuie să acţionez sau voi pierde totul. Bărbatul de care- 
ţi vorbesc mă are la mână. De ce? Mă privește! 

Se așezară la o masă. 

— Ştii, nu-mi prea plac afacerile în care sunt amestecate 
femeile. Sunt cam nesigure. Dar nu-i mai puţin adevărat că tu 
pari o femeie serioasă. Așadar, dă-i drumul, vreau să știu totul. 
În câteva clipe putem deveni foarte intimi... 

— Împreună cu soţul meu ţinem o staţie de benzină. N-o 
ducem rău, dar mai avem de plătit încă la datorii. Mai mult ca 
sigur că bărbatul meu ar divorța dacă ar afla că am fost... Nici 
prin cap nu-i trece! 

— Că ai fost... ce? se interesă Scavalla. 

— Dar e mult de atunci... 

— Aha, m-am prins! Și încasai bani pentru... Ei, hai, bea 
whisky-ul ăsta dublu! 

Băură. Scavalla bău șase pahare duble de whisky, Jane numai 
trei. Începură să se tocmească asupra prețului. 

— Două mii cinci sute... e cam puţin, își dădu Scavalla cu 
părerea. Patru-cinci mii... 

— Nu pot să dau mai mult, s-ar observa în casă. 

— E puţin, o ţinu Scavalla pe a lui. 

— AȘ putea să-ţi dau acum două mii, iar restul... 

— Fie! 


Îi numără pe loc teancul de bancnote. 

— E-n regulă! spuse Scavalla. Știu că te pricepi să-ţi ţii gura. 
O fac doar pentru patru mii, restul îl voi primi peste o lună. 
Trebuie să știu totul cu maximum de precizie: orașul, ora ș. A. 
M. D. Cred că cel mai bun lucru ar fi să mergem împreună până 
la stația de benzină cu un taxi. Mi-ajunge doar o singură privire. 

— Și faci un lucru ca lumea? 

O privi cu ură. 

— Ce mai întrebi? 

— Și cum îl vei ucide? 

— Scavalla face întotdeauna un lucru ca lumea. 

— N-ai cum să te încurci, el va veni într-un Chevrolet negru, 
îmbrăcat în haine de flanel de culoare maron. 

Când se întoarse acasă, lui Lester îi povesti că mătușii îi este 
mai bine. El n-o întrebă nimic, era bucuros că s-a întors și că 
mătușii îi merge mai bine. Se gândi: „Ce om bun este, soțul 
meu, iar Al Rigoni este un porc, își merită moartea!” 

Totul era pregătit. Se înțelesese cu Al Rigoni când să vină, 
urmând ca, imediat, să sosească și Scavalla. Spunea că o să fie 
punctual. 

Îl sună pe Al Rigoni, acesta era nerăbdător. Jane îi spuse: 

— Dă-mi numărul tău de telefon, o să te sun îndată ce soţul 
meu va pleca în oraș. 

A doua zi Lester veni la ea: 

— Trebuie să mă duc mâine cu mașina până în oraș. Mă 
opresc puţin și pe acasă, am o surpriză pentru tine. Pe la opt voi 
fi înapoi. 

Îl sună apoi pe Rigoni: 

— Vino mâine seară la șapte, totul este în ordine! 

În cele din urmă îl sună pe Scavalla: 

— La șapte... Chevroletul negru... Haine maron de flanel. 

Aștepta. Fumă o grămadă de ţigări în timp ce-și servea 
clienţii. Cu puţin înainte de ora șapte sosi o mașină care opri în 
spatele atelierului. Era mașina cu Scavalla. Patru minute mai 
târziu sosi și Chevroletul negru și opri în dreptul staţiei de 
benzină. Din ea cobori un bărbat îmbrăcat în haine de flanel de 
culoare maron. 

Mai înainte ca Scavalla să apuce să tragă, văzu cum Jane îi 
făcea semne disperate cu capul. Pe Scavalla însă nu-l interesa, 
își îndeplinea sarcina, făcea un lucru bun. 


Când, după aproximativ un minut, sosi și Al Rigoni în 
Chevroletul său negru, dădu peste cadavru. Apăsă pe 
accelerator și dispăru într-o clipă. 

Veni curând și inspectorul Donolly. O găsi pe Jane aplecată 
asupra cadavrului soţului ei. Era nemișcat. În buzunarul lui 
Lester găsiră o notă de plată de la croitor. Era din aceeași zi. 

Croitorul își aminti de el, își aminti și ce-i spusese clientul: 

— Am să-i fac soţiei o surpriză. Știţi, ei îi plac foarte mult 
hainele de flanel de culoare maron... 


Stephen Leacock 
Crima care nu-mi iese din cap 


Sunt un pasionat cititor de romane polițiste, dar sunt convins 
că o să mă las în curând de ele pentru că în viaţa mea au 
început să se petreacă tot felul de aventuri ca-n romanele astea. 
Mă aștept ca la fiecare pas să se întâmple ceva neașteptat, 
extraordinar chiar, că în goana lui criminalul face brusc colțul 
străzii, iar eu reprezint acolo tocmai momentul crucial al 
acțiunii. 

In ultima vreme, mi se întâmplă foarte adesea ca toată ziua 
să măsor timpul cu exactitate pentru a putea, în caz de nevoie, 
să depun mărturie pentru orice eveniment. 

Acum trei sau patru zile, de exemplu, m-am dus să-l vizitez pe 
prietenul meu Jimmy Douglas, mă invitase la el la cină. M-am 
oprit o clipă în faţa intrării luminate. Mai înainte de apăsa pe 
butonul soneriei, m-am asigurat că, în momentul acela, ceasul 
meu arăta ora șapte fix. Ceasul din colţul străzii arăta șapte și 
două minute, dar, din cauză că ceasul meu avea obiceiul să 
rămână în urmă, am ajuns la concluzia că în momentul în care 
am apăsat pe buton era ora șapte și un minut. 

O să vă întrebaţi, desigur, de ce am făcut acest lucru... Păi, 
uitaţi-vă de ce: ce s-ar întâmplă dacă aș suna și nu ar veni 
nimeni să-mi deschidă, iar eu m-aș vedea obligat să sparg, în 
cele din urmă, ușa pentru a mă convinge că în vestibul zace 
Jimmy Douglas? Și dacă se întâmplă așa ceva, trebuie să știi cu 
precizie ce oră este. Dacă trupul lui este cald încă? Va trebui să-i 
stabilesc cu exactitate temperatura în momentul în care l-am 
găsit. 

Am sunat, așadar. Servitorul, care îmi deschise, se înclină 


adânc, invitându-mă în salonul de primire, puternic luminat. Îmi 
făcu semn să iau loc. Camera era suspect de goală, spun 
suspect pentru că în astfel de situaţii omul nu știe niciodată ce i 
se poate întâmplă. Dacă Jimmy Douglas zace într-un colţ, 
datoria mea ar fi, cel puţin după câte am învățat din lecturi, să 
examinez cu răbdare tot ce se află în jur, cu excepţia locului în 
care zace. 

Ceasul se afla pe măsuţă, acolo se afla întotdeauna, și arăta 
șapte și patru minute. 

Tocmai când examinam lucrurile din casă, apăru și Jimmy 
Douglas. Aș putea să descriu starea lui ca excelentă, ba excesiv 
de normală. Acesta este primul semn al otrăvirii cu arsenic sau 
poate starea lui era determinată de faptul că mă vedea, în 
sfârșit, după atâta timp. N-aș putea să mă pronunt asupra 
cauzei. 

Am băut câte un coctail. Douglas lăsă pe pahar două urme 
vizibile ale degetelor sale. 

La cina propriu-zisă ne-am așezat la șapte și treizeci de 
minute. Sunt sigur, sută la sută, că era șapte și jumătate pentru 
că îmi amintesc perfect că Douglas făcu remarca: „Privește, e și 
jumătate!”. Cuvintele i-au fost întărite de bătăile ceasului. 
Tocmai atunci intră în cameră și servitorul, un asiatic, care 
spuse: „Este șapte și jumătate, domnule!” Ne-am așezat, 
așadar, la cină. Am observat că Douglas nu servește supa, dar la 
început nu am dat acestui fapt nicio importanţă, supa o putea 
servi și mai târziu. La rându-mi, pentru siguranță, n-am luat 
nicio bucată de pește. Dacă era otrăvit cu arsenic? In ce privește 
comportarea servitorului, pot să declar că era cât se poate de 
normală. 

Îmi este imposibil să-mi amintesc dacă Douglas a băut sau nu 
cafea. Am început să ne distrăm și, în timp ce discutam, am 
uitat să mai urmăresc acele ceasului. Nici măcar nu știu ce am 
servit mai departe. Nu mi-a scăpat însă faptul că după cină, 
Douglas manifesta o înclinaţie deosebită pentru discuţii. Stau 
ferm pe poziţie și afirm că aceasta este urmarea otrăvirii cu 
arsenic! 

Am plecat cam pe la nouă. Nu pot să nu recunosc că, în 
momentul în care m-am ridicat să plec, Douglas era neliniștit și 
a spus: „E nouă? Eu credeam că... câ... e deja zece!”. 

Până acasă am luat un taxi, l-aș putea descrie cu exactitate. 


Mi-am crestat inițialele numelui în pielea scaunului și aș putea 
să-l identific cu precizie și pe șoferul care-l conducea, după o 
cicatrice pe care o avea în frunte. 

Toate astea s-au petrecut, după cum v-am spus, cu trei zile în 
urmă. In fiecare zi deschid, cu mâna tremurând de emoție, 
ziarele de dimineață căutând știrea despre descoperirea 
cadavrului lui Jimmy Douglas. Se pare că până acum nu au dat 
peste el. După câte știu, nu s-a scris niciodată până acum 
despre o crimă mai înainte de a fi. Fost găsit cadavrul victimei. 

Un lucru este însă cert: în momentul când îl vor găsi pe Jimmy 
Douglas vreau să mă pun la dispoziţia lor. Când se va ivi cel mai 
mic prilej, voi vorbi. Am notat doar toate intervalele, degetele 
de pe pahar și-l am, pe deasupra, și pe șoferul taxiului. 

„„„Și cam asta este tot ce se cere în astfel de situaţii. 


F. Allan 
Voi fi și criminal, probabil... 


Stanley Mathes se trezi imediat după orele opt. Dormise 
excelent și se simţea proaspat, odihnit. Acesta era un bun 
câștigat pentru că astăzi avea nevoie de condiţie fizică. Şi, ca de 
obicei, când se trezea, dori să sară din pat, dar de data asta nu 
sări, rămase lungit mai departe. Nu, nu, nicio grabă! Trebuie să 
mă dezobișnuiesc. Planul său, elaborat până în cele mai mici 
amănunte, prevedea că trebuie să părăsească patul abia la opt 
și jumătate. Știa că, dacă va fi consecvent în respectarea 
întregului program, la orele cinci după amiază va sta trântit pe 
pat, va trage liniștit din ţigară uitându-se la pradă, va fi cu mult 
mai bogat, va avea mulţi dolari și va fi și criminal, probabil... 

Se sculă la opt și jumătate fix. In continuare, planul prevedea: 
duș, bărbierit și un substanţial mic dejun. Emisiunile staţiei 
locale de radio trebuia să le asculte continuu, pentru a nu se 
produce ceva neprevăzut. In continuare, o oră de plimbare. 
Expunerea la soare, pe o bancă undeva într-un parc - jur- 
împrejur copii care se joacă - cu alte cuvinte, o deconectare 
totală. i 

Soarele domina înfierbântat bolta albastră. Incă o oră și 
căldura va fi de nesuportat. Oamenii se vor mişca agale, ca 
muștele lihnite pe pereți. Și asta va fi ora lui. Oră la care soarele 
va atinge punctul cel mai de sus. 


Stanley închise ochii. O căldură plăcută îi inundă corpul. 
Tresări. Ce-ar fi dacă nu m-aș mai scula, dacă nu m-aș mai 
bărbieri, dacă n-ar exista niciun plan?... Dacă nu vreau eu, n-o 
să fie nimic... Pentru ce trebuie să se întâmple toate astea? Doar 
putea merge la birou cum făcea în fiecare zi și să lucreze 
șnecuri. Șnecuri și iar șnecuri. 

Mai exista însă și Fiona! 

Era cât se poate de clar că ea nu va accepta să fie soția unui 
tânăr care toată viaţa lui va fi desenator tehnic. Nu, hotărât 
lucru, Fiona nu era femeia dispusă să-și piardă toată viața 
făcând pe gospodina, să stea într-o casă semiconfortabilă și să- 
și omoare nervii cu datoriile neachitate. Fiona avea nevoie de 
strălucire, de lume bună. Numai admiraţia acestei lumi va putea 
pune în evidenţă adevărata ei frumuseţe. 

Stanley sări ca ars. Trebuie! Trebuie s-o facă neapărat! Mâine 
se va întoarce desigur din nou în faţa planșetei pentru desen. 
Dar aceasta va fi numai ceva temporar! 

Se ridică în picioare. Era tocmai timpul. 

Mai întâi trebuia să facă rost de o mașină, drept pentru care 
se duse în piaţa gării. Ocazia i se ivi ca la comandă și Stanley 
Mathes respiră ușurat. Era un automobil de mărime mijlocie, de 
culoare gri. Nu avea niciun semn care ar fi putut atrage atenţia, 
nimic care să bată la ochi. Proprietarul lăsase mașina deschisă 
și cheile în contact... 

Stanley râse. Așteptă puţin, timp în care îl văzu pe 
proprietarul mașinii așezându-se la o coadă imensă, în fața unui 
ghișeu. Se urcă la volan și porni. Frumoasă mașină, se gândi. De 
când se știa, aceasta era marca lui preferată, dar nu-i mai puţin 
adevărat că așa ceva nu-i de nasul Fionei. Ea are nevoie deo 
mașină... Dar nu, acum nu trebuie să mă gândesc la așa ceva! 
Deocamdată trebuie să mi-o scot din cap pe Fiona, planul îmi va 
reuși numai cu această condiţie. 

li apărură în faţă primele case din Sherwood și, pe măsură ce 
se apropia, tot mai mult, de punctul final, se gândea: totul nu-i 
decât o nebunie! Nu voi avea nervii atât de tari ca să reușesc! 

Mașina se opri în faţa Filialei Băncii orășenești, într-un loc 
unde parcarea era interzisă. La orele acelea, de amiază, strada 
părea moartă. Cobori lăsând motorul în stare de funcţionare. Işi 
roti ochii împrejur. Simţea cum îi tremură picioarele. Făcu doi 
pași spre intrare. Se scutură îndreptându-și spatele. „Nu fi laş! 


Nu poţi da înapoi! Până acum totul a mers strună, încă trei 
minute și totul se va sfârși!” Își ridică gulerul, își trase pălăria pe 
ochi și intră în bancă. 

— Mâinile sus! 

Glasul sună sec, dar hotărât, aproape că nici el nu și-l 
recunoscu. Nu se putea stăpâni. Bolborosi pentru sine: Este un 
caz serios, deși după plan trebuia să spun: acum este momentul 
atacului! 

Constată deodată ceva care-l surprinse: se speriaseră de el, le 
era frică de moarte! 

Ajutoarea casierului avea fața albă, ca de mort, iar pe obraji 
lacrimile îi curgeau șiroaie. Casierul care stătea lângă ea 
tremura ca varga. 

Stanley se simţi dintr-o dată puternic, superior, totul mergea 
după planul lui. Se stăpânea perfect. 

— Cu toţii la perete! Intoarceţi-vă cu faţa la perete! Puneţi 
mâinile pe perete... Mai sus... mai, și mai sus, i se adresă el 
ajutoarei de casier. 

Se supuneau, fără să opună rezistenţă. 

Stanley așeză în fața casei de fier o geantă jerpelită. 

— Puneti în ea toţi banii! Repede! Repede! 

Casierul îl ascultă mut și aruncă în geantă prima legătură cu 
bani. In același moment ușa de la intrare se deschise. 

Un client? 

Se sperie. Clipa de criză??! 

Stanley făcu un pas înapoi în așa fel încât noul venit să nu-l 
vadă. Trebuia să-i permită vizitatorului să între, iar pe urmă, fie 
că va deveni înțelegător, fie că unu, poate doi indivizi vor trebui 
să moară... 

Deodată în fața lui Stanley apăru o fată blondă de vreo 
doisprezece ani, poate treisprezece, ce se uita, neînțelegând 
nimic, la arma îndreptată ameninţător asupra ei. 

— Domnule, se auzi glasul fetei, eu n-am făcut nimic! 

Nu, copiii nu știu ce înseamnă pericolul. Și Stanley capitulă în 
fața acestui copil. O clipă, poate două, privi nehotărât fața 
acestui copil, neștiind ce să facă mai departe. Clipele acestea se 
dovediră suficiente casierului pentru a ieși din raza de bătaie a 
pistolului. 

„Pot folosi fata drept scut”, se gândi Stanley și întinse mâna 
liberă. 


— Nu, vă rog, nu... se sperie fata și o zbughi pe ușă. 

„Târziu”, se gândi Stanley, „acum este prea târziu!” 

Afurisitul de casier avu suficient timp pentru a apăsa pe 
butonul de alarmă. 

„Trebuie să fug... trebuie să dispar cât mai repede!” 

Se aruncă spre ușă, dar aceasta se deschise de la sine și în ea 
apăru un bărbat rotofei, de statură mijlocie. Cu privirea îngrozită 
se uita la ţeava armei pe care Stanley o îndreptase asupra lui. 
Bineînțeles că se înșelase, căci Stanley nu încerca decât să-l 
evite. Nu-i mai puţin adevărat că și omul dorea să-l evite pe el. 

„Acum trebuie să trag”, se gândi Stanley, „acum trebuie să 
trag, deși nu mai are niciun rost”. 

Simţind că viaţa îi este în pericol, necunoscutul se aruncă 
asupra lui Stanley. Stanley încercă să-l lovească cu patul 
armei... Trebuia să se grăbească, trebuia să dispară. Prima dată 
îl lovi pe necunoscut în piept, dar a doua lovitură nimeri în plin. 
Omul se prinse cu mâinile de cap și aruncă servieta din mână. 
Fără să știe de ce, Stanley luă servieta și fugi cu ea. 

Dintr-o săritură ajunse în stradă. Sări în mașină și mai auzi 
cum, în spatele lui, cineva striga: 

— Ajutor! Ne-au atacat! Ajutor! 

Mașina se puse în mișcare: East Road, viraje, drumuri laterale, 
faleza, o scurtă oprire. Aruncă puloverul. Totul a mers după 
plan. Ah, ce plan frumos! 

Și acum, Stanley Howard Mathes era din nou singur în după 
amiaza aceea fierbinte de vară. De la atacul asupra băncii 
trecuseră zece minute. 

Nimeni nu-l va mai putea prinde! 

Stanley Howard Mathes atacase banca! 

Planul său a fost excelent, dar când să-l pună în aplicare a 
eșuat. Acasă se duse cu autobuzul. Servieta străinului o 
aruncase într-un dulap. Asta era prada! O luase mai mult ca să- 
și poate dovedi că a avut o dată curaj să facă ceva neobișnuit! 

De ce n-a tras? De ce n-a folosit fata drept scut? Dacă primul 
venit la bancă ar fi fost omul acela rotofei... se gândi Stanley, 
dar a venit fetița, IAR ÎN COPII NU SE TRAGE! 

Işi făcu o cafea. Răsuci butonul și ascultă emisiunile staţiei 
locale de radio. Făcea și asta parte din planul său. Trebuia să-și 
ia toate măsurile ca să fie în siguranţă. Pentru poliţie atacurile 
banditești rămân tot atacuri banditești. Trebuie să afle, deci, ce 


face poliţia... 

— „Astăzi, la orele 12,15 un individ, încă neidentificat, a 
atacat filiala din Sherwood a băncii. Hoţul, înalt cam de 1,78 m., 
a intrat înarmat și cu mască pe față în camera unde se afla 
casieria și i-a cerut casierului să-i predea toți banii. Atacul n-a 
fost însă decât o înscenare! În realitate, hoțul îl aștepta pe 
trimisul băncii, care tocmai aducea încasările de dimineaţă de la 
„Supermarket Co”. Când acesta a apărut în ușă, atentatorul s-a 
aruncat asupra lui. Trimisul a încercat să se apere, dar nu l-a 
putut împiedica pe hoţ, care i-a luat servieta în care se aflau 
cca. 280.000 de dolari, să fugă. Analizând desfășurarea atacului, 
poliția a ajuns la concluzia că hoţul cunoștea excepţional de 
bine atât locul acţiunii cât și obiceiurile și funcţionarea filialei. 
Mașina hoțului a fost găsită abandonată în afara orașului, lângă 
pădure. Era o mașină furată. Deocamdată nu există alte indicii. 
Poliţia întreprinde cercetări ample.” 

Stanley sări ca ars. 

Luă servieta din dulap și o deschise. Găsi două săculeţe din 
piele. Rupse sigiliile. Dolari... dolari... 

280.000 de dolari în diferite bancnote. Încasările din ziua 
respectivă. 

„„„Și Stanley râse, râse! 

x 

Se sculă abia seara. Emisiunile stației locale nu aduceau nimic 
nou: „Cu toate cercetările febrile întreprinse de poliție nu s-a 
reușit încă să se dea de urma hoțului. Poliţia face apel către 
populaţie pentru a colabora la descoperirea lui!” 

„„„Și Stanley râdea, râdea! 

Își luă 150 de dolari, închirie o mașină, cumpăra un buchet de 
flori și se duse la atelier după Fiona. Fiona Kirkun, cea mai 
delicată femeie pe care o văzuse în viaţa lui, fata cu părul de 
aur și ochii albaștri... 

Tocmai venea. Era înaltă, subţire, mlădioasă ca un mesteacăn 
bătut de vânturi, cu pași galeși. Venea... agăţată de Donald M. 

Trecură pe lângă el la o depărtare de nici cinci pași. Fiona nu-l 
observă. El îi auzi însă râsul ei de clopoțel și asta-i duru cel mai 
tare. 

Donald M. O îmbrăţișă fără ca ea să opună cea mai mică 
rezistență. 

Stanley simţi că i se împăienjenesc ochii și îi văzu pe cei doi 


ca printr-o ceaţă densă. Florile îi căzură din mână. Simţi în mână 
fierul rece al armei. 

Trase, trase cu sete, până ce descărcă toate gloanţele. 

Pe Fiona a mai văzut-o numai la proces, dar ea nu îl privi nici 
de data aceasta. Lui nu-i mai păsa. Zâmbi chiar mulţumit. 

Îl condamnară. Primi un an și jumătate muncă silnică. 

— Îmi pare rău, iertaţi-mă! spuse Stanley după pronunţarea 
sentinţei. 

— Un caz obișnuit, cotidian, îi răspunse bătrânul judecător. 

„„„Cât despre misterul atacului de la bancă, poliția n-a reușit 
să-l dezlege niciodată. 


Ted Parker 
Omul invizibil 


John Smith, casierul lui „First Naţional Bank”, intră fluierând în 
biroul său, ca omul lipsit de griji. Casa de bani se afla în spatele 
unor gratii. Dacă ar fi bănuit măcar cât de nefericit va fi la 
sfârșitul zilei, cu siguranţă că n-ar mai fi fost lipsit de griji. Ca în 
fiecare dimineață, și de data aceasta, luă de la casierul șef 
Samuel Bellmann, pentru diferite plăţi, 25.000 dolari. De când 
banca fusese atacată și jefuită, nu mai avea voie să ţină în ea 
mai mult de 25.000 dolari. 

Cu un gest de mare rutină, cum făcea de obicei, John Smith 
schimbă unei tinere doamne o bancnotă de o sută de dolari 
când, deodată, în încăpere răsună o rafală de automat. De frică, 
cetățenii care se aflau în fața ghișeului se aruncară la pământ. 

Lucrul cel mai groaznic era însă că nu se vedea niciun 
trăgător, nimeni nu avea automat în mâini. Miraculosul trăgător 
era un om invizibil. 

În încăpere domnea o liniște înfricoșătoare. Fu întreruptă, 
însă, de o voce energică: 

— Aici este omul invizibil! Nu mă puteţi vedea, eu însă văd 
totul și pe fiecare. Orice încercare de rezistență înseamnă 
sinucidere! Dacă va îndrăzni cineva să apese pe butonul de 
alarmă, toţi veţi fi copiii morţii... în faţa mea și poliția este 
neputincioasă! Cum vă numiţi?... Hei, dumneata, casierule! 
Dumneata, cel cu ochelari! 

— Smith, John Smith, domnule! răspunse John Smith cu vocea 
sugrumată și își duse la ochelari mâinile tremurătoare. 


— Ascultă, mister Smith, dar ascultă bine! continuă omul 
invizibil, dacă nu faci tot ce-ţi voi porunci, poimâine vei avea 
înmormântarea! E clar? Poimâine se va spune: Il chema John 
Smith! Clar? 

— Da, domnule, voi face tot ce-mi veţi porunci, răsună vocea 
lui John Smith. 

— În faţa mesei se găsește un sac marinăresc. Puneţi în el tot 
numerarul din casă! Sunteţi gata? Cât timp să aștept! 

Cu mâinile tremurânde, John Smith aruncă în sac tot ce se 
afla în casă apoi se retrase câţiva pași. 

— Așa... Acum și restul din casa principală! ordonă omul 
invizibil. Domnul casier șef va fi așa de drăguţ să ne deschidă 
casa. Nu deschide, va muri! Pot să vă rog acest lucru, mister 
Bellmann? Gata? se răsti omul invizibil. 

Răsună o nouă salvă și domnul Bellmann se repezi spre casă 
ca scăpat din pușcă. 

— Bellmann, ţine sacul! porunci omul invizibil. lar dumneata, 
Smith, aruncă în el toţi banii din casă! Toţi, ai înţeles?! Să nu 
cumva să uiţi vreo legătură! Gata?! Așa, acum ieșiți cu el în 
stradă și urcaţi-vă în „Lincoln”-ul de culoare neagră care este 
parcat în faţa băncii! Ai înţeles, Smith? 

— Da, domnule, răspunse Smith cu glas respectuos. 

— Dar fiți amabili și mișcaţi-vă mai repede! Sau trebuie să vă 
grăbesc cu o altă salvă, melci cu două picioare! tună omul 
invizibil. 

Și într-adevăr, răsună o nouă salvă de automat. John Smith 
adună și ultimele bancnote din casă și aruncă sacul pe umăr. 
Apoi ieși în stradă cu privirea speriată. 

— Pune sacul cu bani pe banca din spate, Smith! Așa, 
mulțumesc! spuse omul invizibil, care, după cât se părea, ședea 
pe banca din spate. lar acum, pune mâna pe volan și urmărește 
„Ford”-ul acela bleu, care tocmai a pornit. Urmărește-l până se 
oprește. Vei opri foarte aproape de el și vei arunca sacul 
marinăresc în el. Ne-am înţeles?! 

Între timp în spaţioasa sală a lui „First National Bank” se 
stârni mare animaţie și îmbulzeală. Comisari de poliţie, detectivi 
și reporteri discutau cu înflăcărare despre incredibila istorie cu 
spărgătorul invizibil de bănci. Asta le înflăcărase minţile. 

Lucrătorii de la criminalistică și reporterii ascultau cu 
neîncredere mărturisirile martorilor oculari (cu toate că, în cazul 


de faţă, ar fi mai nimerit să le spunem martori cu urechi, căci 
nimeni din cei prezenţi nu-l văzuse pe criminal). Și ce era și mai 
curios: nu exista nicăieri nicio urmă de-a hoţului, poliţia nu găsi 
nici tuburile de la cartușe, deși se trăsese o bandă întreagă. 

Se părea că omul invizibil reușise să fie într-adevăr invizibil. 

După vreo jumătate de oră, femeia de serviciu îl descoperi pe 
omul invizibil: era un mic magnetofon cu baterii ascuns într-un 
colț al încăperii, printre flori. 

Comisarul criminalist James Mulligam, curios ca toți polițiștii, 
apăsă pe buton, derulă banda după care porni din nou 
magnetofonul. La început banda fu mută. Deodată răsună o 
salvă de automat, de tresăriră toţi cei prezenţi. După aceea 
răsună vocea rece, pătrunzătoare a omului invizibil: 

— Aici este omul invizibil! Nu mă puteţi vedea...! 

Nu după mult timp reveni la bancă și John Smith, speriat și 
nervos. Directorul băncii îi puse mai întâi banda de magnetofon 
și îl împroșcă cu o ploaie de înjurături. II făcu idiot, laş și altele 
de genul acesta. 

— Dar domnul casier șef a deschis casa și mi-a ținut sacul, 
încercă să se apere John Smith cu timiditate. Și el a căzut în 
plasă... Și cu siguranță că aţi fi căzut și dumneavoastră... 

Pe John Smith îl luă în primire însuși comisarul Mulligam. EIl 
povesti cu lux de amănunte tot ce i se întâmplase, povesti și 
despre vocea din automobilul marca „Lincoln”, care îl obligase 
să arunce sacul cu bani în „Ford”-ul bleu, în care se afla un 
bărbat necunoscut. 

Comisarul  Mulligam ordonă să se cerceteze imediat 
automobilul „Lincoln” cu care John Smith se întorsese la bancă 
și care acum era parcat în fața clădirii. Și aici găsiră, ascuns, cu 
mult rafinament, un magnetofon mic. Era astfel montat încât să 
intre în funcţiune în momentul deschiderii portierei. Astfel a fost 
lămurită enigma „omului invizibil”. 

x 

— A fost totul în ordine, Ronnie? îl întrebă John Smith pe fiul 
său când veni acasă. 

— Mai bine nici că se putea, tată! Rablele astea au mers de 
minune! spuse Ronnie Smith, râzând. Banii sunt în siguranță, 
rabla se află undeva, pe fundul râului Missouri. Asta zic și eu 
afacere! 

Două automobile vechi, două magnetofoane la fel de vechi și 


o jumătate de milion de dolari pe ele... Dar la bancă cum a 
mers? 

— Ca pe roate! Niciodată n-aș fi crezut că am așa un talent de 
artist... Aproape că m-am și delectat. Până și casierul Bellmann 
și-a jucat conștiincios rolul, ba, mi-a ţinut și sacul! A executat 
totul atât de perfect de parcă ar fi făcut repetiţie cu noi... Oll, 
doamne, ideea cu omul invizibil a fost extraordinară! 

În momentul acela sună cineva. John Smith deschise. Era 
comisarul Mulligam cu doi subalterni. Feţele lor nu prevesteau 
nimic bun. 

— Dumneata, comisare? Ce dorești? Am spus doar tot ce știu 
despre acest caz, spuse John Smith cu glas răspicat, apoi păli. 

— V-am adus ceva ce vă aparţine, răspunse comisarul 
Mulligam, cu un zâmbet rău, în timp ce punea pe masa 
magnetofoanele. Apăsă pe buton. Sper că veţi recunoaște glasul 
fiului dv., nu? John Smith, ești arestat împreună cu fiul dumitale 
pentru jefuirea băncii! Știm totul, nu are niciun rost să negati! 

— Dar cum aţi descoperit, comisare? întrebă John Smith. 

— Vă spun bucuros, zâmbi comisarul Mulligam. In timpul 
atacului v-aţi jucat extraordinar rolul. Aţi făcut o singură 
greșeală și acest pas v-a trădat: ați plecat spre casa de fier 
înainte de a vă ordona vocea omului invizibil... 


Roberto Cavetano 
Furt de perle la Nisa 


Era o femeie fermecătoare, tânără, eterică, temperamentală. 
Și, pe lângă toate astea, periculos de inteligentă. Scotland Yard- 
ul știa demult acest lucru... 


Nimic nu poate fi mai deprimant decât patrusprezece zile 
ploioase pe Riviera și obligaţia de a te plictisi între bogătașii 
lumii în hotelul „Negrescu” din Nisa. 

Am găsit un loc și, ţinând în mână un ziar, m-am așezat pe 
scaun. 

— Cu ce vă putem servi, domnule Letaud? 

— Gin cu apă minerală. 

În afara articolului despre furtul de perle de la San Remo, 
ziarul nu mă interesa. L-am aruncat pe masă și mi-am aprins o 
ţigară. În clipa următoare aproape c-am ţipat. 


— Cât de mult mă bucur că vă întâlnesc tocmai pe dv. În Nisa 
asta groaznică, în care omul poate muri de plictiseală. 

Mrs. Pearson - văduva unui milionar, pe care o cunoscusem 
odată în tren - îmi adresă mai departe un val de cuvinte în timp 
ce ţinea cu gingășie în braţe un căţeluș chinezesc, Lulu. Nu-mi 
doream altceva decât să nu se așeze la o masă cu mine și să-mi 
distrugă nervii și așa destul de încinși. 

Mrs. Pearson îl așeză pe Lulu pe un scaun liber și gesticulă cu 
mâinile prin perlele scumpe care-i atârnau la gât. Îmi întinse 
apoi o cutiuţă cu bomboane cu mentă. 

— Serviti, sunt un medicament excelent împotriva plictiselii și 
a vremii ăsteia groaznice. Sărmanul și dragul meu Richard 
spunea... 

N-am aflat ce-i spunea sărmanul și dragul ei Richard, căci Lulu 
se aruncă pe urmele chelnerului, iar Mrs. Pearson își închise 
poșeta și, cu respiraţia oprită, se năpusti după el. Nu mai aveam 
altceva în cap decât perlele de la gâtul ei. 

După un timp, ploaia încetă și, în urma norilor care se 
destrămau, se arătă bolta albastră. După al doilea pahar, m-am 
ridicat și am plecat spre hol. Exact în clipa în care mă interesam 
la recepţie de corespondenţa mea, apăru în ușă un hamal cu 
patru geamantane în mâini și după el o fată. Nu, o zeiţă! Mă 
uitam la ea fascinat. Costum bleumarin, părul clar-argintiu, tuns 
scurt, și mers de panteră. La recepţie spuse cu glas stins, glasul 
care îmi place atât de mult la femei: 

— Lundstrom, Birgit Lundstrom. 

Șeful recepţiei îi aruncă un zâmbet focos. 

— Conform dorinţei dv., v-am oprit o cameră lângă Mrs. 
Pearson. 

Incuviință din cap, ca o regină, apoi se apropie de lift cu pași 
graţioși. Se întoarse încă o dată și ochii noștri se întâlniră pentru 
o fracțiune de secundă. 

x 

Cerul era albastru și valurile se aruncau cu zgomot spre țărm. 

— Cât te-a costat ca să stăm la aceeași masă, Roger? mă 
întrebă Birgit. Era îmbrăcată toată în alb: șortul, bluza, pantofii 
de pânză. 

— Te asigur, Birgit, că niciun franc. Destinul... 

— Doamne Dumnezeule, credeam că-ţi trece ceva mai bun 
prin cap! 


— lartă-mă... 

— Fie. În ce măsură cunoștința cu mine ţi-a fost de folos? 

l-am spus suma, iar ea a întors capul Neînțelegând. 

— Derizorie sumă în comparaţie cu fericirea de a fi în 
apropierea ta. 

— O, la, la! Și dacă aș lua de bună tot ce-mi spui? 

— De când aștept, de ce nu o faci, Birgit? 

— Ne cunoaștem doar de o săptămână?! 

— Ce importanţă mai are timpul când omul visează la 
veșnicie? 

— Totdeauna ești așa filosof? 

— Tu mă obligi! 

— Eşti un om aparte. Ştii, încă de la început am văzut în tine 
un cunoscător de talie al femeilor... 

— Crezi c-aș fi un logodnic de profesie? 

— Hm! Cu atât mai periculos! 

— Birgit, încă n-am întâlnit o femeie ca tine. 

— Adevărat? 

— Te doresc, Birgit, atât de mult te doresc că m-aș căsători 
chiar mâine cu tine. 

— S-ar putea să te înșeli în privinţa mea. 

l-am luat ochelarii negri și ochii noștri se găsiră atât de 
aproape, de parcă faţa i-ar fi fost lipită de a mea. Nici nu s-a 
mișcat când am sărutat-o. 

— Sunt îndrăgostit de tine. Birgit! 

— E foarte frumos să te îndrăgostești atâta timp cât nu ai de 
învins obstacole. 

Mrs. Pearson era împodobită cu perlele. Și Lulu avea în jurul 
gâtului un briliant imens. M-am străduit să-i vorbesc cât mai 
delicat. 

— Știu, v-a fermecat micuța suedeză. V-am văzut împreună în 
port și ochii dv... zise ea rotindu-se pe călcâie. 

Pe scaunele de la tejghea nu mai erau locuri. M-am dus de 
aceea pe terasa de deasupra mării, unde discutasem cu Birgit. 
Era trecut cu câteva minute de ora zece. Pe Birgit n-o vedeam. 
Am așteptat-o cu atâta nerăbdare încât nici n-am observat că 
discuta cu un străin, jos, sub un palmier. 

— În noaptea asta este cel mai bun prilej. Trebuie! Categoric! 

M-am apropiat. Orchestra începu să cânte și, din această 
cauză, n-am prins sfârșitul frazei. Când se opri, am mai auzit: 


— ...mai mult ca sigur că va bea mult. Între trei și patru 
trebuie! 

Birgit încuviință din cap, iar eu m-am îndepărtat fără ca 
cineva să mă observe. Aveam simțământul că stomacul mi se 
prefăcuse în fier. 

x 

În salon şampania curgea pur şi simplu, iar Birgit se ţinea tot 
timpul după Mrs. Pearson. Când, în cele din urmă, am reuşit s-o 
invit la dans, i-am spus: 

— Ce ai, rogu-te, cu Pearson asta? îmi aruncă o privire şireată 
şi spuse: 

— Nu te supăra, Mrs. Pearson este prietena mea de mai mulţi 
ani. 

Dansul luă sfârșit cu alegerea reginei florilor. Birgit câștigă și 
ultima etapă. Am reușit să dispar fără sa fiu văzut. Am luat din 
cameră niște lipici special și o sticluță cu gaz. Pe coridorul 
hotelului nu era nici ţipenie de om. Am reușit să ajung în 
apartamentul lui Mrs. Pearson. Eram leoarcă de sudoare în 
momentul în care am fixat sticla cu gaz și de ea un fir de nylon. 
M-am întors apoi, în camera mea, pe același drum pe care 
venisem. 

Peste exact douăzeci și trei de minute eram din nou în salonul 
florilor. M-am așezat pe un scăunel în fața barului și am 
comandat o oranjadă. Birgit îmi făcu semn cu capul. După cea 
fost aleasă regina florilor, am mai dansat cu ea de câteva ori 
timp în care n-a slăbit-o, de loc, din ochi, pe Mrs. Pearson. 
Aceasta se ridică să plece, spunând că o doare capul. 

— Imi pare rău, dar trebuie să plec, să mă întind puţin. Cred 
că am băut ceva mai mult decât trebuia. 

Ne-am despărțit în faţa liftului. Eu am ieșit din hotel să mă 
plimb pe faleză. 

Era cu puţin trecut de ora trei când se stinse lumina la Mrs. 
Pearson. Am mai așteptat încă o jumătate de ceas, după care 
am intrat în hotel. În cameră, am tras de firul de nylon care 
ducea la sticla cu gaz. Nu auzeam decât ticăitul ceasului. După 
cincisprezece minute am sărit în balconul camerei lui Mrs. 
Pearson. Am deschis ușa cu un cuțit. 

Gazul își făcuse efectul. Lulu și stăpâna lui dormeau adânc și 
fără vise... 

Colierul mă va feri de orice griji de acum încolo! M-am întors 


în cameră și am plecat spre aeroportul din Nisa. Unde am depus 
bijuteria. 

A doua zi, holul hotelului era plin de detectivi care căutau să 
dea de urma colierului. Când am întrebat de Birgit, mi-au 
răspuns că plecase de dimineaţă. Mi-am făcut geamantanul și 
am părăsit hotelul fără ca cineva să-mi facă vreo greutate cât 
de mică. Am zburat la Londra, via Paris. Aici mi-am luat un 
apartament luxos. În momentul în care chelnerul îmi turna 
șampanie în pahar, se auziră bătăi în ușă. 

— Intră, am zis fără să întorc capul. 

— Bună ziua, zise Birgit stând în ușa deschisă. 

Am încercat să duc mâna la... 

— N-are rost, Roger! spuse liniștită. Lângă ușă așteaptă doi 
colegi de-ai mei de la Scotland Yard. Ne așteptam să te întâlnim 
la Londra. Eram convinsă că vei încerca să prefaci în bani 
perlele false ale lui Mrs. Pearson... 

— Cum, perlele lui Mrs. Pearson erau... 

— „false. Perlele colegei mele au fost numai momeala. 

— Păcat, mare păcat, Birgit, sau cum dumnezeu te cheamă?! 


Rolf Gumlich 
Vagonul al treilea 


Se mai auzi uruitul ultimelor vagoane apoi trenul dispăru în 
noapte. In clipa aceea se auzi schelălăitul unui câine. Sergentul 
Gali își săltă capul și ascultă. Privi cadranul fosforescent al 
ceasului său: două și zece minute. Peste patru minute trebuie să 
treacă acceleratul de Dresda. Schelălăitul încetă și peste tot se 
așternu liniștea. 

Gali trecu peste șinele ude și alunecoase. Dintr-un motiv 
necunoscut, aici nu se găsea nici urmă de lumină. Câinele urlă 
iarăși. Gali se opri și aprinse lanterna pentru a verifica sigiliul 
primului vagon. Deodată i se păru că peste linii aleargă, chircită, 
o siluetă. O clipă mai târziu simţi o lovitură puternică în ceafă, 
după care se prăbuși pe pietriș. 

Când se trezi, văzu apropiindu-se de el luminile unei 
locomotive. Legănându-se, reuși în cele din urmă să se ridice. 
Fiecare gând ce-i trecea prin cap era desființat de zgomotul 
care-i învârtea creierii ca-ntr-un concert sălbatic. Ințelese în cele 
din urmă că era zgomotul trenului care se apropia. Cu efortul 


ultimelor puteri se aruncă într-o parte și observă cu groază, la 
un metru sau doi, cum se succedau cu repeziciune geamurile 
luminate ale trenului... 

— E-al treilea caz când de pe această linie fură cineva din 
vagoane, constată căpitanul Usbranat din miliţie. Cu fiecare furt 
dispar o serie de lucruri de valoare, aparate optice și 
medicamente. Până acum nu am reușit să dăm nici de cea mai 
neînsemnată urmă. 

Se plimba cu pași apăsaţi pe lângă birou și se opri drept în 
faţa lui Gali, care şedea pe un fotoliu și avea capul bandajat. „Ei, 
ce ţi-a zis nevasta de cucuiul ăsta?” îl întrebă. În ochi îi străluci 
ceva ironic. Gall râse: „Spunea că-i fericită că n-a fost decât o 
comoţie”. Căpitanul Usbrandt îl privea neîncrezător: „Comoţie?”. 
„Asta-i denumirea latinească pentru zdruncinătura creierului, 
replică Gali, Ştiţi, tovarășe căpitan, soţia mea este medic”. 

Peste câteva minute plecară amândoi, în mașina secţiei K, la 
gară. Pe drum, Usbrandt îl informă despre rezultatele ultimelor 
cercetări. După părerea lui. Răufăcătorii s-au ascuns în 
apropierea chioșcului de lângă colonia de mașini, au spart becul 
ce ardea lângă vagoane după care, cu forța, au deschis ușa 
glisantă. 

Gali se gândi la umbra aceea chircită ce se furișase peste linii, 
la lumina farurilor locomotivei, și ridică din umeri. Când se 
apropiară de trenul care staţiona, Usbrandt spuse: „E tot 
vagonul al treilea” și se aplecă încreţindu-și fruntea. „Se vede 
ceva deosebit pe ușile alea?”. 

Gali le examină cu atenţie și spuse încurcat: „Parcă ar fi niște 
zgârieturi proaspete... poate să fie de la glisarea ușilor”. 
Căpitanul Usbrandt încuviinţă și arătă niște pietricele oprite între 
peretele vagonului și ușă. „Dar asta ce mai înseamnă?” Gali 
ridică din umeri. Căpitanul împinse ușa cu efort. Aceasta scârţăi 
pătrunzător. Usbrandt se întoarse spre Gali: „Ei, ce zici? Paznicul 
poate auzi de la o sută de metri o ușă care scârțâie în halul ăsta, 
în miez de noapte. Ai auzit ceva?”. 

Sergentul Gali își întoarse capul hotărât: „Probabil c-au 
deschis-o în momentul în care scârţâitul ușii a fost acoperit de 
un alt zgomot, mai puternici Lui Usbrandt explicaţia i se păru 
liniștitoare. „La douăsprezece și douăzeci a trecut, prin staţie, 
un marfar”. 

Privirea lui Usbrandt se opri cu insistență asupra unei crengi 


înfiptă, pe vagon, într-o crăpătură. Fluieră surprins: „Tovarășe 
Gali, spune-mi, vagoanele vin aici des cu crengi dintr-astea?” 
Sergentul trase creanga și se întoarse cu ea între degete: „Nu, 
nu întotdeauna, se-ntâmplă însă uneori... Se pot agăța când 
trenul trece prin alte gări, sau se pot prinde de vagoane în 
momentul când trenul străbate pădurile...” Usbrandt dădu din 
cap gânditor: „Nu-mi spui nimic deosebit cu asta. Interesant 
este însă faptul că ramura se găsește tocmai pe vagonul 
prădat...” 

„Așadar, acesta-i planul gării și al liniilor ferate”, arătă Gali o 
hârtie. Usbrandt se ridică încet, tăcut, și examină cu atenţie 
spaţiul marcat pe hartă. Se duse apoi să telefoneze. Când se 
întoarse, se așeză mulțumit pe un scaun și începu să 
chibzuiască în timp ce-și înfunda pipa cu tutun. În cele din urmă 
spuse: „Toate vagoanele jefuite vin din C., via M. In Bad 
Schandau conținutul lor este controlat, după care se sigilează 
din nou. Acolo este începutul sfârșitului de aici. Mai mult ca 
sigur că, la Bad Schandau, răufăcătorii au un om al lor care îi 
anunţă ce anume conţin vagoanele care vin la Berlin...” 

Ploua. Picăturile de ploaie bubuiau înfundat pe acoperișul de 
mucava al adăpostului, iar apa se prelingea în șiroaie pe perete. 
Căpitanul Usbranadt aprinse lumina și deschise geamul. Lampa 
desena în întuneric tablouri incredibile de lumină. 

— Un singur lucru mi se pare ciudat în toată povestea asta, 
spuse în cele din urmă Gali, sprijinindu-se de pervazul ferestrei, 
și anume cu câtă siguranţă găsesc răufăcătorii trenul cel bun și 
vagonul. Usbrandt nu răspunse imediat. Spuse încet, după un 
timp: „M-am gândit și eu la asta, de aceea am ordonat să fie 
supravegheați toți lucrătorii din gară, care au acces la 
frachturi”. 

Tăcură. Observară cum trecu, prin apropiere, mașina de 
patrulare a miliției, cum dispăru în spatele depoului de 
locomotive. „Întocmai ca în noaptea aceea cu câinele, când 
ploua”, îngână Gali, care nu înceta să privească contururile 
trenului. „Urla ca turbat. S-a întâmplat tot cam pe vremea 
asta... Și tot din locul acela se auzea...” 

— Un câine? întrebă căpitanul Usbrandt întorcându-se și 
prinzându-l de umeri. Pentru Dumnezeu, și-mi spui abia acum că 
urla tocmai în momentul spargerii?! Ce fel de câine era? Un 
dulău sau un căteluș, colea. Il privi cercetător pe Gali. Acesta 


spuse: 

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai 
ciudat. O dată mi se pare că era o creatură enormă, apoi că era 
doar o potaie mică... 

Usbrandt dădu din cap ca și când n-ar fi așteptat nimic 
altceva de la el. Dimineaţa constatară că toate vagoanele erau 
sigilate. 

Trei zile mai târziu, fu jefuit un nou vagon. Lipseau patru lăzi 
și în fiecare se găseau câte 24 aparate de fotografiat „Admira”. 

— Este clar că dispun de o bună informaţie în legătură cu 
toate mișcările noastre, spuse căpitanul Usbrandt, dar te asigur 
că furtul din noaptea asta a fost ultimul. 

În clipa când căpitanul Usbrandt se plimba încercând, pe cât 
posibil, să cumpere un câine, deci tocmai atunci, în gara din Bad 
Schandau un tânăr în uniformă de lucrător, de la căile ferate, 
înfipse într-un vagon de marfă o creangă. Se îndreptă apoi spre 
poștă, ceru un formular pentru telegramă și scrise: „Hildegard 
sosește la noapte”. Predă telegrama și plecă. In ușă fu reținut. 

x 


Pe drumul plin de bălți venea încet un om. Avea gulerul 
ridicat și privea într-un fel ciudat. În cele din urmă se apropie de 
un chioșc unde o femeie zdravănă, cu fața roșie, arunca niște 
cenușă. 

— Vă rog, doamnă... 

— Ce-aţi dori? se interesă femeia. 

Necunoscutul se scărpină după ureche și îi explică pe larg: 

— Știţi, am următoarea problemă: cineva mi-a dat un anunţ 
din ziar cum că aici, lângă gară, are pentru schimb un câine 
frumos, un câine pur sânge. Numai că eu am pierdut adresa și 
acum mă învârtesc... N-aţi putea să-mi spuneţi cine are prin 
apropiere un astfel de câine? 

Doamna lăsă jos găleata și se gândi: 

— Un câine? Nu știu așa ceva. Pe aici nu prea sunt, oameni. 
Este unul van Zunke, dar ăsta nu are niciun câine. Mai sunt apoi 
soţii Brod, n-o să găsiţi nici la ei nimic. Nici la Lehmbruck, 
circarul ăsta n-ar nici el niciun câine... 

— Care circar? 

Femeia râse: 

— Păi, știți, noi îi spunem așa pentru că este într-o ureche și 
se împrietenește cu oameni d-ăștia. Dar câine n-are. 


Femeia se miră puţin că tânărul acela, cu toate că pleca fără 
câine, avea un zâmbet în colţul gurii. 
x 


Mărfarul trecu cu zgomot peste macaz, încetini și, în cele din 
urmă, se opri. Dezlegată, locomotiva părăsi garnitura și veni 
până aproape de Gali, care se afla la o distanţă de câţiva metri, 
sprijinit de o grămadă de traverse. 

Gali plecă, după aproximativ douăzeci de metri se opri, 
strânse buzele. Se duse apoi la căpitanul Usbrandt, care se 
găsea în clădirea miliției pentru transporturi. Acesta ridică 
privirea și întrebă plin de nervozitate: 

— Ei, al câtelea este? 

Gali înghiţi și încercă să-și alunge nervozitatea. 

— Al treilea, are pe acoperiș o creangă verde. 

Căpitanul Usbranat respiră ușurat: 

— Astăzi, mai mult ca sigur că o să reușim, băiete! De altfel, 
telegrama a și sosit. 

— N-ar fi mai bine să-l înghesuim pe tânărul acela? întrebă 
Gali. 

Usbrandt își scutură brusc capul și se îndreptă spre birou: 

— Nu, trebuie să punem mâna pe toţi deodată. 

Ridică receptorul, formă numărul și se așeză pe un scaun. 
Raportez, începem urmărirea în operaţiunea... 

În vagon era așa de întuneric că nu-ţi puteai vedea nici măcar 
mâna. Gali simțea respiraţia lui Usbranat, care venea din partea 
stângă. Afară era o liniște de mormânt. Se oprise și ploaia. Gali 
știa că toţi cei care-l înconjurau așteptau un om anume pentru a 
jefui vagonul al treilea. Se scurgea minut după minut. Gali simţi 
deodată pe umăr mâna căpitanului și încremeni. Cineva se 
apropia în fugă de vagonul în care se găseau ei. Pașii 
necunoscutului scrâșneau pe pietriș. In fața ușii se opri. Incet și 
fără zgomot Gali se ridică și se îndreptă spre peretele acela. Se 
așeză în așa fel încât să-l poată nimeri pe cel care ar deschide 
ușa. Căpitanul Usbrandt stătea de cealaltă parte. Totul era 
nemișcat. „Probabil că așteaptă să treacă trenul, se gândi Gali. 
Încă un minut, dacă merge totul bine”. Sângele îi alerga nebun 
prin vine. Se chirci... Puteau să vină din clipă în clipă. 

Exact când trecu acceleratul deschiseră ușa. Gali desluși clar 
siluetele a trei bărbaţi, care se pregăteau să sară în vagon. 
Scoase pistolul din buzunar și aprinse brusc lanterna. 


— Mâinile sus! Miliția! 

În același moment începu, la locul știut, să urle câinele. Unul 
din hoţi reuși să fugă. Căpitanul Usbrandt se aruncă asupra celui 
mai apropiat dintre bandiți, dar în aceeași clipă se prăbuși la 
pământ. Se ridică repede și-i aplică fugarului o lovitură așa de 
puternică încât acesta se prăvăli peste grămada de traverse. 

Fură prinși și ceilalți. Urletul câinelui încetă și el... 

Căpitanul Usbrandt respiră ușurat când îi predă pe cei trei 
răufăcători. 

— Dar ce-i cu câinele? întrebă el. 

— Tocmai vine, spuse Gali, care își peria pantalonii. Cum aţi 
ajuns la concluzia că urletul câinelui este în legătură cu toată 
povestea asta, tovarășe căpitan? 

Usbranat râse și-l luă pe Gall de umeri: 

— Este cât se poate de simplu. Iți amintești că, de câte ori ne 
aflam pe urmele bandiţilor, începea să urle câinele? 

— Vreţi să spuneţi că acesta era un avertisment? 

— Exact. După încercarea nereușită de a cumpăra câinele, am 
urmărit îndeaproape cu ce se îndeletnicea Lehmbruck. Și am 
găsit că era artist, acrobat și... imitator de animale... 


Walter Kaufmann 
Ultima propunere 


Ne-am întâlnit la New Orleans... în anul acela zilele de 
primăvară erau neobișnuit de călduroase, ceea ce-i făcu pe unii 
să vadă în asta prevestirea unei veri toride. Abigali își părăsise 
soțul care decăzuse din cauza drogurilor. Rămânerea ei pe mai 
departe în ghetoul Harlem ar fi fost de nesuportat: o bătea în 
fiecare zi, era prea slab ca să-și poată îndeplini obligaţiile de 
familie și, în cele din urmă, vânduse toate lucrurile ei, pe te miri 
ce. Nu-i rămăsese altceva de făcut decât să fugă - cine ar fi 
avut nevoie de o actriţă care întârzie intrarea în scenă pentru că 
o bătea bărbatul? 

Indată ce află că la New Orleans a luat ființă un teatru al 
negrilor, plecă într-acolo împreună cu Jerry, fiul ei în vârstă de 
trei ani... 

Dovedind talent, Abigali fu angajată. Găsi o casă cu chirie, o 
supraveghetoare pentru copil și nimeni nu era curios să-i afle 
trecutul. Obţinu succese și i se încredințară roluri de cele mai 


diferite facturi. Viitorul începu să capete pentru ea contururi 
concrete, totul i se părea destul de limpede. O urmărea însă 
trecutul ei. Legea o pedepsi pentru libera trecere dintr-un stat 
într-altul, în cazul ei din statul New York în Louisiana. S-a găsit și 
unul care s-o pârască - soțul ei. Atât de brutal și de necruţător 
nu se răzbunase nici în perioadele cele mai negre ale căsniciei 
lor. Se răzbună deci cu cruzime, făcu o plângere penală în urma 
căreia Abigali fu obligată să se întoarcă, în timpul cel mai scurt, 
la New York, împreună cu copilul. 

— Nu-i nimic de făcut? Am întrebat-o. 

— M-ar costa o mulţime de bani... ce-aș putea să fac... 

În cele din urmă se hotărî să părăsească teatrul și să 
călătorească. Altă ieșire nu vedea. 

— În Manhattan! Se poate găsi ceva de ocazie. 

— Din asta nu se poate trăi omenește! Sunteţi convins de 
asta? Întrebarea o pusese cu un glas plin de amărăciune. În 
orice caz, scenele tuturor teatrelor din New York sunt închise 
pentru mine... 

— Poate sunteţi prea pesimistă și vedeţi lucrurile prin niște 
ochelari negri? 

— Nu văd totul în negru. Eu însămi sunt neagră. Nu-mi 
rămâne altceva de făcut decât casa cu telefon. 

N-am înțeles. 

— Nu înţelegeți? Nu-i așa de mult de când negresele, din 
acest cartier, au fost deferite justiţiei. De atunci au adoptat un 
nou sistem: oferta prin telefon. 

O vedeam în oglinda ușii care dădea în hol. Avea mâinile 
goale, lăsate liber pe lângă corp. 

— Sunt încă tânără, aproximativ tânără, am avut suficiente 
ocazii și o să mai am ca sa mă răzbun. Mă răzbun pe bărbaţi, 
pentru tot ce mi-a făcut bărbatul meu, mă răzbun! 

— Greva dv. Este de un grad destul de ridicat, i-am răspuns și 
nu știu cine o să plătească până la urmă. i 

— Bărbaţii, spuse ea și mă privi chemător. Imi este totuna. Ce 
propuneţi în împrejurările astea? 

— Un braţ de trandafiri, am adăugat, încercând să schimb 
firul discuţiei. 

Se sprijini de ușă și în ochi i se putea citi mândria. 

— Trandafirii nu ţin de foame. Nici eu și nici băiatul meu nu ne 
hrănim cu trandafiri, și dispăru în holul care dădea spre stradă. 


Peste câteva săptămâni am dat peste numărul ei în cartea de 
telefon a New York-ului. Am format numărul și, îndată ce i-am 
auzit glasul, îmi dispăru orice îndoială. 

— Cine-i la telefon, vă rog? 

Când m-am prezentat zise cu glas rece: 

— A, Sunteţi bărbatul cu trandafirii? 

— Da. 

Eram curios să știu cum se simte și ce mai face copilul. 

— Nu murim de foame. Chiria o avem plătită la zi. 

Dacă ar fi reușit să se angajeze undeva, mi-ar fi spus imediat. 
N-am îndrăznit s-o întreb de unde are bani. l-am spus, în 
schimb, că ar fi păcat să petreacă acasă o zi atât de frumoasă în 
locul unei plimbări prin parc cu Jerry. 

— Dacă aţi fi sunat un piculeţ mai târziu nu ne-aţi mai fi prins. 
Eram tocmai în faţa ușii. 

— Dar astă seară veţi fi acasă? _ 

Ezită să răspundă. Se auzea cum socotea ceva. In cele din 
urmă mă întrebă: 

— Aţi cumpărat deja trandafirii? 

— Am în glastră un buchet imens. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles. 

Glasul ei suna mai prietenos. Continuă: 

— Din întâmplare, astă seară am puţin timp liber. Jerry merge 
la tata, iar eu mă întorc acasă pe la șapte. Trandafirii vor ţine 
până atunci? 

— Bineînţeles! Am asigurat-o că nu mai am alţii. Pe aceștia îi 
cumpărasem acum cinci ore. 

x 

Nu-mi amintesc ce am făcut cu trandafirii, dacă i-am aruncat 
jos, în fața mașinii, în faţa ușii lui Abigali sau i-am uitat la 
Comisariatul de poliție. Nu-mi pot aminti pentru nimic în lume ce 
s-a petrecut cu ei, cu toate că restul lucrurilor îmi sunt cât se 
poate de clare. Știu doar că, la interogatoriu, trandafirii n-au 
jucat niciun rol. 

La poliție m-au reținut până după miezul nopţii și s-au 
convins, după multe eforturi, că depoziţiile mele erau adevărate. 
Abia în momentul când îmi dădură drumul își puseră problema 
că s-ar fi putut ca ea să fi fost omorâtă în timp ce eu mă aflam 
în hotel. Se opriseră asupra numelui ei, a legăturilor pe care le 
avea la New York și New Orleans. Știam prea puţine lucruri de 


acest gen, așa că le-am spus numai numele teatrului unde 
jucase și pe cel al soţului. 

In cele din urmă, polițiștilor li se păru că altceva ar putea 
avea o importanţă mai mare. 

— Așadar, scotea bani prin intermediul telefonului. Cât lua? 

— Nu știu. 

— Cu toate astea i-aţi făcut o propunere. 

— Niciodată. 

— Ea voia să se răzbune, pe cine? 

— Pe toţi bărbaţii. 

— New York-ul e plin de bărbaţi. Numiţi-ne câţiva! 

— Nu-i cunosc. 

— Și acum, daţi-i drumul. Spuneţi! 

— Nu aveţi dreptul să vă purtaţi așa cu mine. Am venit aici de 
bună voie. Degeaba trageţi de mine. 

— Asta o să vedem noi, spuse anchetatorul umblând la 
magnetofon și uitându-se peste umăr la mine. Înainte de a vă 
lăsa să plecaţi, mai cântaţi-ne încă o dată cântecul acela. Dar 
cuvânt cu cuvânt, din clipa când aţi intrat în cameră până aţi 
telefonat la poliţie. Sunteţi pregătit? Începeţi! 

Dădu drumul magnetofonului. Banda se derula încet. Am 
respirat adânc, iar de pe frunte începură să mi se prelingă pe 
faţă broboane reci de transpiraţie. Am oftat. Toate răspunsurile 
mele înregistrate pe bandă încep și se sfârșesc cu oftaturi. „Am 
mai aruncat o privire portarului, care mă sfătui să mă întorc, de 
parcă aș fi avut de gând să vizitez un bolnav de lepră. În zadar 
am încercat să aflu cauza. Am luat-o la fugă pe scări, în sus, și 
am ajuns pe coridor în faţa ușii de la camera ei. Am bătut de 
pomană în ușă, n-a venit nimeni să-mi deschidă. În sfârșit, m-am 
izbit cu putere în ușă. Aceasta cedă repede. Am intrat și ochilor 
mei li se oferi o imagine de groază: Abigali zăcea întinsă pe 
podea cu capul într-o băltoacă de sânge. Avea bluza ruptă, sânii 
și coapsele dezvelite... 

— Apoi aţi dispărut și ne-aţi telefonat. 

— Da, chiar așa. 

— În afară de portar, v-a mai văzut cineva? 

— Nimeni. 

— Şi n-aţi strigat după ajutor sau... 

— In cameră domnea o liniște de mormânt. 

— Dar portarul susţine că a auzit strigăte în timp ce dv. Urcaţi 


scările... 

— Se poate ca strigătele ei să-i fi răsunat în minte ca și când 
ar fi fost propriile lui strigăte. Altă explicaţie nu există... 

— Se poate, adăugă unul dintre cei care interogau și mă privi 
fix. Este într-adevăr de neînțeles. A strigat o jumătate de oră 
după ajutor, faptul este dovedit de mărturiile a șaptesprezece 
martori. Dar cum este posibil că n-a ajutat-o niciunul? 

Cei patru polițiști schimbară între ei priviri triste. 

— Sincer vorbind, zise unul dintre ei întorcându-se spre mine, 
trăim doar la New York. Oamenii din acest oraș aleargă îndată 
ce aud un glas cerând ajutor. Dar aleargă în direcție opusă! 


Harry Gloesner 
Cinci ore de groaza 


Sergentul de poliţie Jerry Colman stătea pe malul lacului 
Indian cu undiţa în mână, cu pantalonii suflecaţi până la 
genunchi și cu picioarele lăbărțate atârnându-i în apă. De parcă 
în felul acesta voia să atragă peștii. Într-un timp relativ scurt, 
scoase din apele lacului doi păstrăvi minunatți și un ţipar. 

Jerry Colman era cât se poate de mulţumit de sine și de lume. 
Timpul era minunat și el mai avea în faţă încă trei săptămâni de 
concediu, lipsite de griji. Trei săptămâni fără criminaliști, fără 
păsările de noapte ale marilor orașe. Liniște, libertate, 
singurătate... începu să fluiere o melodie veselă. Intinse mâna 
după o cutie cu bere din care, după ce o deschise, sorbi cu sete 
lichidul rece și spumos. 

Cutia goală o aruncă departe, pe suprafaţa lacului. Scoase 
pistolul său de 38 mm și cu trei focuri trimise cutia undeva pe 
fundul lacului. Dar, pentru ca nici plămânii să nu rămână 
nesatisfăcuţi, își scoase o ţigară, o puse frumușel între buze, și, 
deodată, se cutremură: pe oglinda apei, drept în faţa lui, apăru, 
alungindu-se, umbra unui bărbat! 

Acesta era ultimul lucru de care Jerry Colman își mai aducea 
aminte. În clipa următoare, asupra capului lui căzu o lovitură 
puternică de pumn și el își pierdu cunoștința... 

Când se trezi, privi mirat în jur căci se afla într-o poziţie foarte 
puţin obișnuită, care nu-i era de loc plăcută: era legat cu spatele 
la perete, în coliba pescărească, pe care o închiriase pentru 
concediu. Dar cum stătea! În jurul gâtului avea un lanţ care, cu 


fiecare mișcare a capului, se putea strânge, sugrumându-l. În 
faţă se găseau două canistre cu benzină, iar între ele o cutie din 
care se auzea un tic-tac de ceasornic. Pe lângă toate astea se 
mai afla un bărbat nebărbierit, care fluiera a pagubă. Ținea în 
mână pistolul lui Jerry. 

— Ce părere ai, nene? lzbucni, râzând, nebărbieritul. Ai 
revenit iarăși pe pământ? 

— Cine ești dumneata și ce dorești de la mine? Ce vrei? strigă 
Jerry Colman nu fără o anume neliniște în glas. 

— Colman, chiar trebuie să-ţi spun cine sunt? întrebă bărbatul 
acela nebărbierit și făcu un pas înainte. Încă nu m-ai 
recunoscut? 

După foarte puţin timp adăugă: 

— Ar trebui să-l recunoști, totuși, pe omul care a stat cinci ani 
în celula morții pentru o crimă pe care tu ai săvârșit-o! 

Jerry Colman păli. 

— Dumneata ești, Tom Burke? Cum ai ajuns aici! 

— M-au ajutat să evadez niște buni prieteni, care erau 
convinși de nevinovăția mea. Și acum mă aflu aici pentru a mă 
răfui cu tine, Colman! Vezi cutia aia dintre canistrele cu 
benzină? 

Jerry nu răspunse, încuviinţă doar din cap. Pe frunte îi apărură 
primele broboane reci de sudoare. 

Nebărbieritul continuă: 

— În cutia asta se află o încărcătură de exploziv care 
acţionează la ceas. Tom Burke râse drăcește. 

Peste cinci ore, adică exact la 12, ceasul va provoca 
explozia... Cele două canistre cu benzină vor lua foc și vor 
schimba coliba într-o mare de foc... iar dumneata, domnule 
Colman, vei arde în această mare! Eu am îndurat cinci ani de 
groază și de remușcări în celula morţii, dumneata numai cinci 
ore... Natural, există și posibilitatea de a-ţi salva pielea, îmi vei 
spune unde ai ascuns cei 800.000 dolari pentru care l-ai 
împușcat pe Frank Harris! 

— Nu am niciun ban, se apăra Jerry Colman, iar pe Frank 
Harris nu eu l-am împușcat, ci dumneata, Tom Burke! 

— Ştii, la început, așa am crezut și eu, remarcă nebărbieritul, 
dar mai târziu, când am pus cap la cap unele elemente după 
importanţa lor... Era însă prea târziu căci mă aflam deja în celula 
morţii... Ştii ce, am să-ţi povestesc pe larg tot ce s-a întâmplat, 


spuse Tom Burke și își aprinse o ţigară. Acum cinci ani, în 
noaptea aceea, eu și prietenul meu, Mark Slade, ne-am furișat în 
clădirea lui „Federal Reserve Bank”, din San Francisco... După 
două ore în care am transpirat din greu, am reușit, în sfârșit, să 
deschidem casa principală, colosul acela. În momentul când toţi 
banii erau puși în saci și ne pregăteam să dispărem, ne-aţi 
surprins. Dumneata și colegul dumitale, Frank Harris, ne-aţi 
surprins. S-au schimbat focuri de pistol, îți aduci aminte? Mark 
Slade a fost rănit mortal, eu am încercat să fug. Un glonte mi-a 
străpuns umărul din care cauză am scăpat pistolul. Cu toate 
astea am reușit să fug... Ai luat atunci revolverul meu, l-ai 
împușcat pe colegul Frank Harris și ai ascuns captura noastră: 
cei 800.000 de dolari. In faţa superiorilor ai susţinut că eu l-am 
împușcat pe Frank Harris și că am fugit cu prada... 

Tom Burke trase cu sete din ţigară și continuă: 

— Câteva zile mai târziu am fost arestat. Credeam și eu că 
sunt ucigașul lui Frank Harris. M-am trezit abia în faţa 
completului de judecată: mi-am amintit foarte clar că am tras 
numai trei focuri, iar arma mea a fost găsită complet 
descărcată! Și cum nu am luat niciunul din cei 800.000 de dolari 
atunci când am fugit, înseamnă că numai dumneata, Jerry 
Colman, ai putut lua sacul cu banii! Așa că spune unde sunt 
ascunși, altfel... amin! 

Inspăimântat de moarte, Jerry Colman se zbătea zadarnic în 
fierul care-l ţinea imobilizat. 

— Nu am niciun ban! Nu eu l-am împușcat pe Frank Harris, ci 
dumneata, tribunalul a înlăturat orice îndoială! Ce mai scornești, 
acum, Burke? Ai înnebunit de vii cu halucinaţii de astea?! 

— Nu, nu, Colman, n-am înnebunit. Dumneata și numai 
dumneata l-ai putut omori pe Harris. Dar asta este treaba 
dumitale, ca să fiu drept, pe mine mă interesează numai banii... 
Ascultă, ies și mă plimb puţin prin pădure. Mai ai exact patru ore 
și douăzeci de minute, timp de gândire. Când o să mă întorc, îmi 
vei povesti pe larg cum s-a desfășurat toată acţiunea dar și 
unde ai ascuns banii... La revedere, Colman! Sper să mă întorc 
la timp, știi, în ultima vreme ceasul meu rămâne în urmă... 

După plecarea lui Tom Burke, Jerry Colman încercă zadarnic 
să se elibereze din legătură. Cât s-a mai chinuit... totul a fost în 
van, cu toate că transpirase din belșug! 

Și timpul trecea. Secundele i se păreau minute, minutele ore. 


Tic-tacul monoton al mașinii infernale dintre cele două canistre 
cu benzină îl făcea să se simtă la marginea disperării. La un 
moment dat, i se păru că mașina infernală era gata-gata să 
explodeze. Încercă zadarnic să o îndepărteze, cu picioarele, 
dintre canistre. Cel mai groaznic era însă faptul că nu știa cât e 
ceasul. La al lui nu se putea uita căci Burke îl legase cu mâinile 
la spate... | se părea că de la plecarea lui Burke trecuse o 
veșnicie... 

Cu scurgerea fiecărui minut dorea tot mai mult ca Tom Burke 
să se întoarcă, chiar dacă în sinea lui îi era teamă de el. Tom 
Burke era totuși singurul om din lume care ar putea să-l salveze. 

În fine, când mai erau vreo zece, douăsprezece minute, intră 
în coliba pescărească și Tom Burke. Il găsi pe Jerry Colman 
schimbat, de nerecunoscut. În mai puţin de cinci ore de groază 
îmbătrânise cu ani întregi și acum părea un neputincios cu toate 
că sângele îi pulsa fierbinte în vine. 

Sub ochi avea cearcăne adânci, de culoare neagră-vineţie. 

— Fie-ţi milă, Burke! Vei face tot ce vei dori, numai oprește, 
pentru numele lui Dumnezeu, mașina aia infernală! Se rugă 
Jerry cu glas de nerecunoscut. 

Tom Burke se aplecă și opri ceasul. Tic-tacul amuţi. Zise apoi 
rece: 

— Unde ai ascuns cei 800.000 de dolari? 

Jerry Colman izbucni parcă ușurat: 

— Cam la douăzeci de pași de colibă se află o stâncă lângă 
care se găsește un bolovan. Rostogolește-l și vei găsi sub el cei 
800.000 de dolari. Du-te și te vei convinge! 

Tom Burke zâmbi mulţumit și înfipse o ţigară aprinsă între 
buzele lui Jerry Colman. Se interesă apoi: 

— Dar cu Frank Harris cum a fost? De ce l-ai împușcat? 
Vorbește, Colman, dar să spui numai adevărul! 

Jerry Colman începu să vorbească trăgând cu sete din ţigară: 

— ...Împreună cu Frank Harris v-am surprins atunci la bancă. 
Pe dumneata și pe Mark Slade. În timpul schimbului de focuri, 
Slade a fost rănit mortal, prăbușindu-se în fața casei cu bani... 
Eu m-am luat după dumneata, te urmăream. Am călcat însă pe 
pistolul pe care tocmai îl pierduseși. Mi-am luxat puţin piciorul 
așa că nu am mai putut continua urmărirea... Am ridicat pistolul 
și m-am întors la Frank Harris. Stătea aplecat și răscolea în sacul 
cu bani. Să-l fi văzut cum îi luceau ochii... „Dacă ar fi ai noștri, 


am avea cu ce trăi, fără griji, până la adânci bătrânețe...” 
Ascultă, Frank, i-am spus, o astfel de posibilitate ţi se oferă o 
singură dată în viaţă! Pe scurt, i-am propus să ascundem banii și 
să-i împărţim mai târziu, când s-or mai linişti lucrurile. La 
început se părea că-i de acord, dar când am întins mâna spre 
sac parcă își schimbase hotărârea. Apucase sacul ca și când ar fi 
vrut să-l tragă din faţa mea... 

Jerry Colman se opri o clipă apoi continuă: 

— După aceea s-a petrecut ceva ce nici astăzi nu pot să 
înţeleg... Totul a fost ca într-un vis... L-am împușcat pe Frank 
Harris, colegul meu, cu pistolul dumitale. După ce l-am 
împușcat, am ascuns sacul cu bani în mașina noastră de 
patrulare și am dat alarma la postul de poliţie. Le-am spus că 
Frank Harris a fost împușcat de unul din hoţi, care a dispărut cu 
prada. 

Tom Burke zâmbi satisfăcut. 

— Vezi, Jerry Colman, din toată comedia asta n-am avut 
nevoie decât de mărturisirea dumitale! Mi-ai căzut în plasă, Jerry 
Colman! 

Și îi explică îndată: 

— În aceste canistre nu se află nicio picătură de benzină, ci 
apă obișnuită din lacul de alături. Și nici în cutia din mijloc nu se 
află o mașină infernală ci un ceas deșteptător... În afară de asta, 
mai este și magnetofonul care a înregistrat mărturisirea 
dumitale... 

Dar aceasta n-a fost totul. Tom Burke continuă: 

— Și acum, Colman, încă o surpriză: eu nu sunt Tom Burke, ci 
fratele lui, Sam Burke! Aceasta era singura posibilitate de a 
dovedi nevinovăția fratelui meu și de a-l salva de camera de 
gazare în care vei poposi, cât de curând, dumneata, Jerry 
Colman! 


Robert Kellog 
O crima din greșeala 


leși din baie goală. Când mă observă, se repezi după halatul 
aruncat pe pat. Am zâmbit și i-am prins mâneca halatului. Lupta 
pentru frunza de ficus n-a durat prea mult, căci mâna ei 
delicată, pe care niciodată n-ar fi crezut-o atât de puternică, se 
ridică și căzu cu zgomot pe obrazul meu. Mă duru până la 


rădăcina părului. Obrazul stâng îmi arde dureros de tare. 

— Porcule! scrâșni ea printre dinţi, nu-s nici trei săptămâni de 
când ţi-ai acoperit soția cu pământ și nu te oprește nici faptul 
că, din întâmplare, soția ta mi-a fost soră! 

Am încercat să zâmbesc. 

— N-o lua așa în tragic, dar în lume și în fața admiratorilor tăi 
apărem ca soț și soție... 

— Afară! 

De mirare că n-am dat peste chelner în momentul când am 
ieșit pe coridor. Imi părea că mi se aprind obrajii. Lovitura 
primită o simțeam ca pe un stigmat. 

Atunci am înţeles la ce visau milioanele ei de admiratori. Și eu 
visam în ea pe soția mea. 

Eram la „Hotelul Metropol”, noi doi și încă șaizeci de figuranţi 
ai societăţii „United Films”. Cel puţin jumătate din ei erau de 
prisos. Singura lor activitate era să încaseze onorariile. Steaua 
de cinema era soţia mea, franțuzoaică și, de mai bine de doi ani, 
idolul maselor, urmașa legitimă a lui Brigitte Bardot, după cum 
scriau ziarele. Ea avea contract cu „United Films”, iar eu, pe 
post de sot-prinţ, o acompaniam, mai bine zis trebuia să o 
acompaniez peste tot. g 

Imi ajunseseră toate până la gât. In spatele zâmbetului cu 
care m-am obişnuit în ultimul timp, se ascundea, de fapt, un 
câine bătut. Mă consolam cu whisky. Voiam și acum să beau 
whisky, dar barul hotelului nu mă ispitea. Era un fum de ţigări și 
de pipă de-l puteai tăia cu cuțitul. Feţele celor din echipa de 
filmare erau palide, ședeau toţi la un loc, dar se aveau ca pisica 
cu câinele. Intre acești oameni se desfășurau cele mai teribile 
partide de intrigi, însă, în timpul filmărilor, disciplina rămânea 
disciplină. 

Eram la Nisa. Am alergat afară în întunericul negru-albastru al 
Mediteranei. Sufla o briză plăcută. Am străbătut toată Nisa 
nocturnă și m-am oprit la un bar trist, unde m-am așezat pe un 
scaun înalt. Barmanul, un băiat mai în vârstă, cu ochii adânciţi în 
orbite, era preocupat numai de sticlele lui. 

Cu un „sante”, abia perceptibil, îmi turnă whisky în pahar. 
Ședeam îngândurat și beam. Abia după aceea am simţit că 
cineva se așezase pe scaunul alăturat. N-am văzut însă pe 
nimeni. 

Se auzi totuși un glas. 


— E dezgustător ca bărbatul să nu se poată culca cu propria-i 
soţie! 

Să tot fi avut vârsta mea. Era înalt și puternic, bronzat de 
soare. Hainele lui roase, din piele fină de Cordoba, miroseau 
puternic a tutun, iar faţa lui de pirat, bătută de vânturi, se 
strâmba la mine. 

— Numai să nu-ţi pierzi capul, Barr. Micuța o să primească 
ceea ce i se cuvine. Acum plutește la suprafaţă, dar mai jos, pe 
apă, o așteaptă rechinii. 

Scrâșni din dinţi și continuă: 

— Unul din rechinii ăștia sunt eu! 

— Vorbiți totdeauna în cuvinte încrucișate? L-am întrebat. Am 
băut whisky-ul și i-am făcut semn barmanului. 

Faţa de pirat se înclină. Era blestemat de sigură, ca a unui om 
care-și cunoaște viitorul și care plătește destinului: 

— Sunt Alec Walker, reporter la „Weekly”, iar despre 
povestea asta știu totul. i 

Făcea aluzie la steaua de cinema, la soția mea. Imi venea să-i 
cârpesc o palmă, dar parcă n-aveam suficient curaj și, în plus, 
începuse să-și facă efectul și whisky-ul. 

— Invitaţi-mă la un pahar, continuă el liniștit. Invitaţi-mă și vă 
spun tot ce știu. Dar cel mai mult vreau să vă spun de ce vreau 
să stau de vorbă tocmai cu dv. 

Servi gin cu citronadă. Cubul de gheaţă îl băgă direct în gură. 
Când începu să vorbească, gheaţa îi clănțănea între dinţi. 

— Despre dv., începu el, și despre marea artistă Madeleine 
Devill s-a scris până acum destul. De altfel, dv. N-ar trebui să vă 
mai repet lucruri pe care le cunoașteţi foarte bine. 

De data asta avea dreptate. Despre nunta noastră, de acum 
un an, ziarele au scris cu titluri de-o șchioapă: „Devill s-a 
căsătorit cu un necunoscut profesor de golf”, „Nuntă ca-n 
povești la Long Island”. De atunci a început, de fapt, epoca mea 
de soț-prinț, o perioadă amară și foarte tristă. Zburdam în jurul 
soţiei ca un lacheu, dar nimeni nu știa că ea mă plătea pe lună 
cu 50 de dolari. 50 de dolari pe lună! 

Walker se strâmbă. 

— O regretaţi mult? 

— Dacă o regret? Am sărit eu, pe cine să regret? 

— Pe moartă! 

— Care moartă? 


Strâmbătura i se întinse până la urechi. 

— Ascultați, domnule Barr, dumneavoastră, ca și mine 
cunoașteţi adevărul. Madeleine Devill este moartă și toată 
comedia asta, ce se joacă azi, nu-i decât înșelătorie și inducere 
în eroare a publicului. Ceea ce fac astăzi hienele astea din 
lumea filmului nu-i decât o ponegrire a cadavrului ei! 

— Nu înțeleg niciun cuvânt din tot ce-mi spuneți, am mormăit, 
dar ceva rece îmi alerga deja pe șira spinării. 

— Soţia dumitale, domnule Barr, a murit într-un accident, 
nefericit, acum trei săptămâni. A murit la Long Island, nu 
departe de Mastic Beach. Îmi imaginez perfect ce înseamnă asta 
pentru dv.: sfârșitul unei vieţi de huzur! Până acum aţi dus o 
viață la înălțime, cu bucurii și tot ce v-aţi dorit. Și acum, dintr-o 
dată, iarăși în stradă! Recunosc, trebuie să fie foarte 
deprimant... 

Mâinile îmi tremurau. Le-am băgat în buzunare și m-am uitat, 
neînțelegând nimic, la Walker. Acesta continuă: 

— Și acum, domnule Barr, norocul vă surâde pentru a doua 
oară. Devill tocmai a terminat superlimonada asta, așa numitul 
„cel mai mare film al tuturor timpurilor”. Omule, știi, cu groaza 
asta de bani care s-a aruncat pentru reclama filmului ar fi putut 
să fie hrăniţi toți copiii care flămânzesc astăzi în lume. 

Nu-i de mirare că producătorii filmului ar pieri dacă steaua lor 
ar deceda subit. Din afacerile de milioane abia dacă ar mai 
rămâne cu ceva bancnote... dacă natura nu le-ar fi făcut o 
dubletă cum se întâmplă o dată la 24 de ani: sora Madeleinei, 
cea geamănă, seamănă cu ea ca două picături de apă, chiar 
dacă nu-i nici pe jumătate talentată ca artista. 

— N-are niciun sens tot ce-mi spuneți! 

Își aţinti privirea undeva pe nasul meu. 

— Până atunci Susanne Devill a dus o viaţă liniștită, departe 
de showbussines-uri, ascunsă complet de sora ei într-o periferie 
a Parisului. Cineva îmi povestea că cele două surori nici nu se 
vedeau, zise scărpinându-se după ureche și continuă: Vezi, 
astfel de lucruri se petrec până și cu două surori gemene. Noroc 
că și Susanne Devill a urmat cursurile de actorie și asta sub 
influenţa enormului succes repurtat de sora sa. E-o minune că 
până acum n-a apărut pe nicăieri. Ba, aș merge până acolo și aș 
spune că însăși Medeleine o plătea ca să nu se arate... 

Despre existenţa Susannei și despre faptul că Madeleine o 


ținea ascunsă de lume am aflat abia după moartea Madeleinei. 
Am tăcut însă. 

Barmanul își întinse urechile de parcă ar fi fost telescopice. 

— „iar acum Susanne trăiește ca și cum ar fi Madeleine 
Devill, continuă Walker. Tare aș vrea să știu cum aţi îngropat-o 
pe Madeleine la Long Island... 

Aș fi putut să-i povestesc, dar am tăcut. Când mâinile mi se 
mai liniștiră puţin, am băut ce mai aveam în pahar. 

— Nu vi se pare, domnule Walker, că aţi scornit o poveste cât 
se poate de tâmpită? 

Acesta urmări o clipă o muscă ce se îndrepta spre tejgheaua 
barului, apoi dădu din cap ca și când m-ar fi aprobat. 

— Știu, n-o pot dovedi. Nu încă... Ce-ai zice dacă ne-am apuca 
amândoi să scriem... Aș publica-o eu sub numele dv. Ar face 
senzație și am realiza și un serial. Viaţa dv. Cu artista... Moartea 
ei curată... Am putea face pe chestia asta o grămadă de bani. 
Știi, Barr, acum jucaţi amândoi rolul de păpuși, dar n-o să mai 
meargă mult. Vă jucaţi de-a căsnicia fericită cu o femeie care 
nici măcar nu se consideră soția dv „după cum nici nu este... 
Sunt convins, domnule Barr, că aţi încercat, dar... Aveţi locuinţă 
comună cu puicuța asta, ședeţi la aceeași masă, iar în faţa lumii 
vă ţineţi de braţ. Dar atât! 

— Caraţi-vă! Nebunia dv. Mă plictisește din cale-afară! 

Scrâșni din dinţi. 

— Nu mă întrebaţi cât am alergat și cât am transpirat ca să 
strâng atâta material până astăzi? Să știți că sunt foarte 
aproape de țel. Nimeni nu poate să mă oprească sau să mă dea 
înapoi. Gândiţi-vă, așadar, la propunerea mea! 

Am aruncat banii pe tejghea, m-am ridicat și am părăsit barul. 

Patru zile mai târziu l-am întâlnit pe plajă pe Tonny Harris, 
bosul atotputernic al lui „United Films”, omul care avea un 
permanent contact cu lumea presei. Am tras scaunul lângă al lui 
și am urmărit împreună, sub razele soarelui, defilarea fetelor în 
bikini. L-am întrebat apoi: 

— Aţi reușit cu Walker? 

— Blestemată istorie! Răspunse. Tare aș vrea să știu de unde 
a aflat tinerelul acela! 

Îmi citi nerăbdarea pe faţă. 

— l-aţi închis gura? 

— Crezi că se putea cu bani? Bineînţeles că am încercat, dar 


n-a fost sensibil! 

Tonny râse. 

— De ieri zace la spital. Comoţie cerebrală! Faţa îi arată de 
parcă ar fi trecut un tăvâălug peste ea Sărmanul! Se pare că și 
acolo sunt oameni răi... După cum am fost informat, Walker a 
fost atacat prin surprindere... 

— Hm, asta-i numai o amânare... 

Tonny dădu din cap a neștiinţă. 

— Nu cred să mai riște încă o lecţie. 

— In niciun caz nu trebuie s-o facă publică? 

— Doamne fereşte! Doar toţi care știm de povestea asta ne 
riscăm capul și gâtul. Nu numai pentru că am făcut dispărut 
cadavrul, dar am și acţionat de parcă Madeleine ar trăi încă. 
Poliţia ar putea să ne reţină pentru că am tăinuit crima sau ceva 
asemănător. 

— Crimă? Am tresărit eu. Aţi înnebunit? Cum aţi ajuns la 
crimă? Madeleine a căzut de pe stâncă, totu-i doar cât se poate 
de clar! 

Tonny se uită la degetul arătător de parcă atunci și l-ar fi 
văzut pentru prima dată în viață. 

— Sunteţi atât de sigur? Madeleine a fost găsită, sub stâncă, 
cu craniul zdrobit. Știm că-i plăcea foarte mult să se plimbe pe 
stâncă, să facă plajă la soare. Era pricepută, sportivă și puţin 
cam ușuratică. Nu, ea n-a fost în stare de așa ceva. Tinea prea 
mult la viaţă... 

— Și dumneata crezi, l-am întrebat cu glas sugrumat de 
emoție, că aș putea arunca pe cineva de pe stâncă? 

Tonny ridică din umeri. 

— Ascultă, Robby, nu ne jucăm de-a v-aţi ascunsele. În viaţa 
particulară artista era o bestie. Işi facea mereu alți și alţi 
dușmani. Apoi, n-aș vrea s-o vorbesc de rău pe moartă, dar cred 
că avea un complex, de asta era așa... 

— N-a avut niciodată nevoie de psihiatru! 

— Am crezut că vi s-a destăinuit cumva, continuă Tonny, dar 
când îmi văzu faţa acră și dură adăugă: Fără astea, în căsnicia 
dv. Totul ar fi fost în ordine... 

— A fost o dragoste fierbinte, am recunoscut, cel puţin în 
primele zile... 

Tonny luă o ţigară și o udă la ambele capete. 

— Jucăm o carte riscantă, Robby, dar despre treaba asta știm 


numai noi doi, Susanne și cei doi... Dacă vom reuși să păstrăm 
secretul mai departe, nu se va întâmpla nimic... 

— Uiţi de Walker! 

Tonny suspină. 

— De unde a aflat? Stânca aceea este destul de ascunsă... în 
afară de noi nimeni n-a văzut cadavrul... Și tinerii aceia doi care 
au îngropat-o. Cine știe, poate... 

Pe Madeleine am îngropat-o la Brooklyn într-o noapte ca 
păcura. Doi băieţi, pe care i-am găsit în cimitir, au deschis un 
mormânt proaspăt, l-au adâncit cu doi metri, au așezat sicriul cu 
corpul Madeleinei, l-au acoperit cu pământ, iar peste el au 
așezat sicriul găsit acolo. M-am interesat cine era în acest sicriu: 
un măcelar din Brooklyn, mort pe când sacrifica un animal. 

Despre mine, ce pot să vă spun? Eram pur și simplu îngrozit 
când Tonny o scosese pe Susanne și o prezentase drept 
Madeleine. Steaua nu trebuia să dispară, cel puţin atâta timp 
cât mai farmecă încă lumea, atâta timp cât se menţine psihoza 
în jurul Madeleinei Devill, atâta timp cât filmele ei aduc rețete 
record. 

Mai eram îngrozit și dintr-un alt motiv: nu voiam să acţionez 
împreună cu altcineva. Aș fi vrut să dispar, dar nu aveam niciun 
cent. Prin testament, Madeleine îmi lăsa totul și numai pentru 
cele două asigurări pe viaţă ale ei aș fi putut încasa două 
milioane de dolari. Dar Asigurările n-au aflat de moartea ei... Și 
uite așa am fost nevoit să mă mulțumesc cu salariul pe care mi-l 
plătea „United Films” pentru calitatea mea de „sot-iubitor”. 

Bani lichizi mi-a lăsat cât se poate de puţini. Fără semnătura 
ei nu puteam face nimic, dar acum era Susanne și avea în mâini 
toate sforile... 

Nu o dată mi-a trecut prin cap ideea să o fac să explodeze și 
să-i câștig în felul acesta milioanele. Dar nu mă sfătuisem cu 
„United Films”. Când am stricat relaţiile cu ei eram într-o stare 
aproape de deznădejde, cu toate cele două milioane de dolari. 

N-am să uit niciodată cum a fost atunci când am întâlnit-o 
pentru prima dată pe Susanne. Tonny îmi pregătise această 
întâlnire. Incredibila lor asemănare m-a șocat. Madeleine a 
înviat din morţi? Până și glasul îi era la fel de melodios ca alei. 
M-am îndrăgostit îndată, dar mi-am dat seama cât de mult eram 
dependent de ea. 

Susanne lucra din greu, trăia ca o călugăriţă, fără să aibă 


raporturi sexuale cu cineva. Nici măcar dintre acelea mai 
tainice. Nimeni nu știa mai bine decât mine toate astea, căci 
singura mea activitate era să fiu tot timpul pe urma ei. Poate 
odată, mă gândeam eu, vor dispare din ea toate astea și voi 
putea trezi în Susanne femeia și atunci voi avea mai multe 
șanse. 

x 

Polițistul răsfoia într-un registru. 

— Cum ați spus că se numește tânărul? 

— Alec Walker, am răspuns. Este american, reporter. Au 
tăbărât asupra lui și de aseară zace într-un spital. Tare aș vrea 
să știu în care anume, știți, sunt prietenul lui și aș vrea să-l 
îngrijesc. 

Polițistul scoase din buzunar o batistă cu dungi și, căutând 
vădit îngrijorat în registru, se șterse cu ea după ceafă. 

— Îmi pare foarte rău, domnule, dar nu vă pot fi de niciun 
folos. N-avem nicio declaraţie în acest sens. S-ar putea însă să 
vină... Și au năvălit pe el? Și l-au bătut? Dacă l-au răpit? 

— Nu știu... am șuierat printre buze. Ar putea fi ceva din 
cauza vreunei femei, Alec este... doar știți și dv. Cum se 
întâmplă când vine cineva pe Riviera. Işi închipuie că toate 
femeile pe care le întâlnește sunt... 

Polițistul dădu din cap. 

— Oh, avem o grămadă de încurcături, domnule. 

Când am părăsit clădirea Prefecturii aveam capul plin de 
gânduri: mi-a dat Tonny Harris informaţii false? Doar mi-a spus 
că pe Walker l-au găsit niște polițiști care l-au transportat la 
spital fără cunoștință. Mai mult ca sigur că Walker avea actele 
asupra lui și, în cazul acesta, ar trebui să se știe ceva și la 
poliție. 

Walker mă neliniștea întrucâtva. Doream să discut cu el. 

Am intrat la „Hotel Metropol” și am cerut un whisky. Era ora 
prânzului și barul era gol. În mijlocul salonului am rămas ca o 
statuie: prin ușa deschisă se putea vedea barul, iar după 
tejghea stăteau într-o veselă bună dispoziţie el și Alec Walker. 
Șușoteau ceva confidenţial, așa că barmanul nu putea auzi 
nimic. 

Am alergat pe scări. Am intrat în apartamentul meu și m-am 
plimbat dintr-un colţ într-altul ca un tigru. În cap mi se învârteau 
tot felul de gânduri. Tonny a minţit? De ce? N-a avut loc niciun 


atac, iar Walker n-a fost bătut. Dacă s-au înţeles asupra afacerii? 
Dacă reporterul s-a lăsat plătit? 

In după masa aceea, Susanne filma pe plajă. Când l-am 
întâlnit pe Tonny, el m-a asigurat, bătându-mă prietenește pe 
umăr, că totul este în cea mai desăvârșită ordine. 

Prevăzusem bine, cu timpul ne-am obișnuit unul cu celălalt, 
mai bine zis Susanne a devenit mai înţelegătoare. Nu se mai 
juca de-a-ndrăgostiţii. Pe scurt, ardeam! Ea simţea că o doresc 
așa cum niciun bărbat n-a dorit vreodată o femeie. 

In seara aceea - se împlineau exact treizeci de zile de la 
moartea Madeleinei - Susanne lăsase întredeschisă ușa de la 
camera ei. 

In momentul când am intrat, ea ședea pe marginea patului 
într-un halat alb de mătase și se juca cu ultimele raze de soare. 
Din balcon adia un parfum plăcut, iar în ochii ei dansau lumini 
sălbatice. 

Ştiam că pe fața mea era scris totul. Și mai înainte de a apuca 
să-i sărut mâna se întinse pe pat. Halatul i se desfăcu. Stătea 
întinsă goală în faţa mea, cu trupul ei frumos bronzat, cu sânii 
ca de marmoră. O priveam și înghiţeam în sec. Îmi plimbam 
privirea pe corpul ei și deodată parcă m-a lovit ceva. 

Nu nu era nimeni acolo, nimeni nu mi-a dat în cap. Inima mi s- 
a oprit, iar stomacul mi s-a întors pe dos. Pe coapse avea două 
cicatrice. Sângele mi-a îngheţat în vine. Mi-am aruncat privirea 
asupra cicatricelor, îmi înghiţeam saliva. Am vrut să spun ceva, 
dar nu știam ce. 

— Criminalule! strigă ea deodată. Criminal și idiot al idioților 
ce ești! 

In clipa aceea îmi căzu un văl de pe ochi. Nu pe Madeleine am 
aruncat-o de pe stâncă, ci pe sora ei, Susanne, iar de la moartea 
ei Madeleine juca rolul surorii sale și eu, ca un idiot ce sunt, am 
considerat-o timp de treizeci de zile pe soția mea drept alta. 

Am auzit pași pe balcon. Deodată, de lângă ușă, se desprinse 
un polițist. Se auzi zornăit de cătușe. Madeleine horcăia în pat 
ținându-se cu mâinile de gât. 

— Un doctor, chemaţi repede un doctor! strigă Tonny Harris. 
Chemaţi repede un doctor! Vagabondul acesta aproape că a 
sugrumat-o! 

Când am traversat holul hotelului l-am zărit pe Walker. Atunci 
mi-am dat seama că el a înţeles mai repede decât mine. Aflase 


adevărul atunci când l-am zărit în bar, șușotind ceva cu Tonny 
Harris. 

Acum putea să-și scrie povestea despre asasinul căruia i s-au 
acordat treizeci de zile de gândire, dar care nu s-a lăsat convins 
nici în momentele lui de mare slăbiciune... 


Jorge Luis Borges 
Emma Zunz 


Întorcându-se acasă de la ţesătoria „Tarbach și Loewenthal”, 
Emma Zunz găsi în hol o scrisoare din Brazilia. Era în 14 ianuarie 
1922. În scrisoare se anunţa moartea tatălui său. O neliniști 
scrisul necunoscut al celor nouă sau zece rânduri mâzgălite, 
care aveau pretenţia să umple o foaie. Rândurile o anunțau pe 
Emma că domnul Mayer încetase din viață, în cea de a treia zi a 
lunii în curs, datorită faptului că înghiţise o doză prea mare de 
veronal. Murise la spitalul Bage. Vestea purta semnătura unui 
oarecare Fein sau Fain din Rio Grande, vecin de-ai tatălui, care 
n-avea de unde să știe că-i scria fiicei defunctului. 

Emma lăsă să-i cadă hârtia din mâini. Simţi mai întâi că i se 
face un gol în stomac, apoi că i se înmoaie genunchii. Avu o 
senzaţie de inexistenţă, de frig, de spaimă. Ridică scrisoarea și 
intră în cameră. O puse într-un sertar, de parcă ar fi cunoscut 
tot ce avea să se întâmple în continuare sau poate începuse să 
întrevadă totul. 

Emma deplânse până la sfârșitul zilei, în întunericul care se 
lăsa tot mai des, sinuciderea lui Manuel Mayer, cel care, în zilele 
fericite de demult, era Emanuel Zunz. Își aminti de vacanţele 
petrecute la ferma de lângă Gualegnay. Încercă să-și 
amintească de mama sa, de căsuţa lor din Lanus, cu ferestrele 
galbene, pe care le-o scoseseră la licitaţie. Işi mai aminti de 
proces, de scrisorile anonime primite în afacerea cu 
delapidarea. Îi veni în minte, și asta n-o va uita cât va trăi, că 
tatăl ei îi spusese în ultima seară că hoţul era Loewenthal, Aaron 
Loewenthal, fostul administrator al fabricii, acum unul din 
proprietarii ei. Emma păstra acest secret de șase ani, adică din 
1916, și nu-l spusese nimănui, nici măcar Elsei Urstein, una 
dintre cele mai bune prietene ale sale. Își închipuia că secretul 
acesta era o legătură între ea și cel absent. Loewenthal nu știa 
că Emma cunoaște adevărul și acest lucru îi dădea Emmei un 


aproape imperceptibil sentiment de dominare asupra lui. 

N-a închis de loc ochii în noaptea aceea, dar dimineaţa, când 
primele raze ale soarelui conturară dreptunghiul ferestrei, planul 
ei era terminat. În ziua aceea, care i se părea că nu se mai 
termină, încercă să se poarte cât mai normal cu putinţă. Prin 
fabrică circulau zvonuri despre grevă. Ca întotdeauna, Emma se 
declară, cu toată convingerea, pentru. La șase, când își termină 
lucrul, se duse împreună cu Elsa la un club pentru femei, club 
prevăzut cu sală de gimnastică și bazin de înot. S-au înscris și 
ele, silabisindu-și numele și prenumele, râseră obligate la 
glumele de prost gust auzite în timpul vizitei medicale. 
Împreună cu Elsa și cu Kronfuss, cea mică, aleseră filmul pe care 
îl vor vedea duminică după masă. 

Vorbiră apoi despre băieţi, capitol la care nimeni nu se 
aștepta ca Emma să deschidă gura. Avea să împlinească 19 ani 
în aprilie, dar, cu toate acestea, bărbaţii îi inspirau o teamă 
aproape patologică. 

Când se întoarse acasă își pregăti o supă și un rasol de 
zarzavaturi. Mâncă și se culcă, impunându-și să doarmă. Și așa, 
obișnuită și obositoare, trecu și ziua de vineri, cincisprezece 
ianuarie: ajunul. 

Nerăbdarea o trezi sâmbătă dis de dimineaţă. Nerăbdarea? 
Mai degrabă neliniștea că se afla în chiar ziua aceea, în sfârșit. 
În „La Prensa” citi că vasul suedez „Nordstjăman” din Malmo 
avea să plece în aceeași noapte de la dana numărul trei. 
Telefonă lui Loewenthal și-i spuse că vrea să-i comunice ceva 
despre grevă, fără știrea celorlalte. li promise apoi că o să 
treacă pe la biroul lui, când se va însera. Vocea îi tremura, 
tremurul acela care o prinde de minune pe o turnătoare. 

Emma termină lucrul la orele douăsprezece. Impreună cu Elsa 
și Kronfuss, cea mică, stabiliră planul plimbării de duminică. 
După masa de prânz se întinse puţin și recapitulă cu ochii închiși 
planul pe care-l urzise. Se gândi că finalul va fi mai oribil decât 
începutul, dar el îi va oferi, mai mult ca sigur, gustul victoriei și 
al dreptăţii. Se sculă brusc, alarmată, și fugi spre sertar. Il 
deschise. Scrisoarea se afla acolo unde o lăsase, ieri seară, sub 
fotografia lui Milton Gills. Nu dăduse nimeni peste ea. O reciti, 
apoi o rupse. 

Ar fi greu de povestit și poate n-ar fi nici prea corect să 
povestim ca pe ceva real ceea ce s-a petrecut în după amiaza 


aceea, pentru că unul dintre atributele infernalului este tocmai 
irealul. Poate cineva să facă verosimilă o acţiune în care n-a 
crezut nici cel care a plăsmuit-o și executat-o? Poate cineva să 
facă ordine într-un haos pe care acum memoria Emmei Zunz îl 
repudiază și îl confundă? _ 

Emma Zunz locuia pe strada Liniers, din cartierul Almagro. In 
după amiaza aceea se duse în port. S-a văzut, poate, 
multiplicată în oglinzile de pe Paseo de Julio, reliefată de lumini 
ori dezbrăcată de flămânzi, dar mai de crezut pare că a umblat 
în neștire și nebăgată în seamă de nimeni în orașul acela 
indiferent. Intră în două-trei baruri până când, în cele din urmă, 
îi găsi pe marinarii de pe vasul suedez. Dădu peste unul foarte 
tânăr, dar se temu să nu-i inspire un anume sentiment, așa că-l 
alese pe un altul cu un cap mai mic decât ea și vulgar, dar în 
felul acesta scârba era desăvârșită. Omul o conduse la o ușă și 
de aici într-un vestibul unde se afla un perete despărțitor cu 
geamuri ca cele ale casei lor din Lanus. Mai departe o conduse 
pe un coridor apoi trecură o altă ușă. Nu-i greu de închipuit ce s- 
a petrecut după ușa aceea, dar ar fi interesant de știut dacă în 
dezordinea de senzaţii atroce și fără noimă, Emma se va fi 
gândit măcar o dată la mortul ce-i motiva sacrificiul. Eu cred că 
măcar o dată s-a gândit și tocmai în momentul acela a fost 
periclitat țelul său. S-a gândit (și nu putea să nu se gândească) 
că ceva asemănător i-a făcut și tatăl ei mamei sale. Marinarul 
suedez sau finlandez (în orice caz, nu vorbea spaniola) n-a fost 
pentru Emma decât o unealtă tot așa cum o unealtă a fost și 
Emma pentru el. Ea îi oferi plăcerea, iar el i-a servit pentru 
dreptate. 

x 

Emma se sculă și începu să se îmbrace încet-încet. În cameră, 
întunericul devenea din ce în ce mai dens, culorile vii se 
estompau. Părăsi camera fără să fie văzută de cineva. La colţul 
străzii se urcă într-un autobuz și, conform planului său dinainte 
stabilit, se așeză pe un loc din faţă, ca să nu i se poată distinge 
chipul. Mașina o duse prin cartiere pe care le uita de cum le 
vedea. Cobori în dreptul unei străzi din Warnes. Lucru ciudat, 
oboseala i se transforma în forță, căci o obliga să se 
concentreze asupra detaliilor aventurii al cărei sfârșit și-l 
ascundea. 

Pentru toată lumea Aaron Loewenthal apărea ca un om 


serios, iar pentru intimii lui, drept un zgârcit. Locuia singur, în 
fabrică, la etaj. Fabrica se găsea într-un cartier mai sărăcăcios și 
de aceea se temea tot timpul de hoţi. In curtea fabricii ţinea un 
câine mare, iar într-unul din sertarele biroului său - lucru știut 
de toată lumea - avea un pistol. La moartea neașteptată a soției 
sale, Gauss, întâmplată cu un an în urmă, a plâns în văzul 
tuturor. Banii erau adevărata lui pasiune. Cu o rușine pe care și- 
o mărturisea doar sieși, se simţea mai apt pentru a păstra banii 
decât pentru a-i câștiga. Era teribil de mistic și își închipuia că 
are un pact cu Dumnezeu, conform căruia era scutit, în schimbul 
rugăciunilor, de a fi drept. Chel, bine clădit, purtând ochelari 
fumurii, cu barba blondă, stătea în picioare lângă fereastră, 
așteptând-o pe muncitoarea Zunz cu raportul confidenţial. 

O văzu cum împinge poarta, pe care el o lăsase descuiată, și 
cum traversează curtea întunecoasă. O mai văzu cum, în 
momentul în care câinele începu să latre, făcu un mic ocol. 
Buzele Emmei se mișcau de parcă s-ar fi rugat în șoaptă: 
repetau, extenuate, sentinţa pe care Loewenthal o va auzi 
înainte de a muri. 

Lucrurile însă nu se petrecură așa cum le prevăzuse ea. Cu o 
zi în urmă ea se visa îndreptând pistolul spre mizerabilul de 
Loewenthal, forțându-l să-și recunoască vina și expunându-i o 
teorie îndrăzneață conform căreia justiţiei divine îi este dat să 
triumfe asupra justiţiei oamenilor. Un singur glonţ apoi și soarta 
lui Loewenthal va fi marcată cu roșu. Când se găsi în faţa lui 
Loewenthal, Emma simţi ceva mai mult decât graba de a-și 
răzbuna tatăl: era graba de a pedepsi ultrajul pe care-l suferise 
pentru a se putea răzbuna. Dar nu avea timp de pierdut cu 
scene ca la teatru. 

Se așeză cerându-i, timidă, scuze lui Loewenthal. Ca o 
adevărată trădătoare invocă obligaţia de lealitate faţă de 
conducere, rosti câteva nume lăsându-le pe altele să se 
subînțeleagă. Se opri, parcă biruita de teamă. Reuși să-l trimită 
pe Loewenthal după un pahar cu apă. Când, neîncrezător, 
Loewenthal reveni în sufragerie, Emma reușise deja să scoată 
din sertarul biroului pistolul masiv. Apăsă de două ori pe trăgaci. 
Mătăhălos, trupul lui Loewenthal se prăbuși de parcă fumul și 
cele două pocnituri l-ar fi tăiat în două. Paharul se făcu țăndări, 
el o privea cu mirare și ură. O înjură și pentru că înjurăturile 
continuau, Emma se văzu nevoită să mai tragă un glont. 


Câinele, legat în curte, începu să latre. Un șuvoi de sânge îi 
năvăli printre buze, murdărindu-i barba și mâinile. Emma își 
începu acuzaţia pe care și-o pregătise: „Mi-am răzbunat tatăl, 
nimeni nu mă va putea pedepsi...” Nu apucă însă să o termine, 
domnul Loewenthal murise. lar Emma n-a aflat niciodată dacă 
Loewenthal a înţeles-o ori nu. 

Lătratul câinelui îi aminti că nu era vreme pentru odihnă. 
Răvăși divanul, îl deschise pe mort la haină, îi luă ochelarii 
fumurii și îi așeză pe dulap. Luă apoi telefonul și spuse câteva 
cuvinte pe care avea să le mai repete de multe ori: „Loewenthal 
m-a chemat la el pentru ceva în legătură cu greva. A abuzat de 
mine, iar eu l-am omorât”. 

Povestea era incredibilă pentru că literalmente era reală. 
Pasul Emmei era cât se poate de liniștit. Era adevărată și 
pudoarea, cum adevărată era și ura ei și ultrajul pe care-l 
suferise. False erau doar circumstanţele, ora și unul-două nume. 


R.U. Joyce 
Mânușa 


James Dunne se mai ţinea doar cu câteva degete de parapet, 
dar peste o clipă căzu pe pământ, fără cel mai mic zgomot. Privi 
repede în jur. Casa se afla tocmai la marginea orașului, la o 
distanță bunicică de șoseaua de la care începea grădina 
împrejmuită de un zid înalt de piatră. Era o noapte întunecoasă. 
| se părea de-a dreptul imposibil să întâlnească pe cineva la 
această oră din noapte, era aproape două. De toate era sigur. In 
timp ce alerga liniștit, peste pajiște, se minuna singur de nervii 
săi tari. Cândva, în loc să lucreze la un bijutier serios din 
orășelul Brampton, săvârșise o serie de spargeri, dar timpurile 
acelea s-au dus demult. Lăsase în urma sa șase ani de viaţă 
cetățenească ireproşabilă. 

Mâna pe care o întinsese ca să se prindă de marginea de sus 
a zidului era puternică precum granitul. Se simţea capabil să se 
gândească, cu sânge rece, la ceva nemișcat care, mai înainte, 
se numea Richard Strong și care acum zăcea prăbușit, în locul 
de unde el fugise, într-o baltă de sânge ce se mărea. Nu avea de 
gând să părăsească locul crimei, dar împrejurările îi arătară că 
nimic altceva n-avea de făcut. 

Chinul lui începuse cu puţin timp în urmă când îl întâlnise pe 


bătrânul acela pe care-l cunoștea de la închisoare. A urmat apoi 
șantajul. Afacerile lui Dunne mergeau excelent, dar șantajistul, 
cu pretenţiile lui, care creșteau din ce în ce, îl sugea mai mult 
decât putea suporta. 

Incercă să-și rotunjească veniturile prin jocul hazardului, dar 
căzu și mai mult în mocirlă. Se găsea la marginea prăpastiei. Nu 
știa încotro s-o apuce și de aceea se întorsese la vechea lui 
îndeletnicire. Richard Strong, avocat ieșit la pensie, era 
cunoscut în orășel nu numai ca un mare colecţionar de 
antichităţi, dar și ca proprietar al unor obiecte de aur care 
valorau sume fabuloase. In timpul acela Dunne strângea aur, 
inele vechi, broșe, pe care le topea. Dacă ar da o lovitură în 
casa lui Strong va fi mult mai sigur, iar prada mult mai ușor de 
transportat. Să-i spargă casa era singura soluţie. Cunoștea 
camera. In care era așezată colecţia, era de ajuns să se caţere 
puţin pe balcon pentru a ajunge la geam. La Brampton se 
considera că nu-i necesar să se monteze instalaţii speciale de 
alarmă împotriva hotilor. În timp ce-și înfunda buzunarele cu 
obiectele de aur, care se găseau destule în cameră, Dunne se 
imagina proprietarul unei averi bunicele. 

Se gândea cum să le vândă când, deodată, auzi în spatele său 
un respirat adânc. Se întoarse brusc și văzu ușa camerei larg 
deschisă și în ea pe Strong. 

— Dunne?! 

Dunne tocmai privea un fel de pumnal oriental, o piesă rară. Îl 
avea în mână și fără să stea mult pe gânduri, îl împlântă în 
pieptul lui Strong. Asta a fost tot. Închise ușa, stinse lumina, 
desfăcu perdeaua și plecă pe geam, așa cum venise. 

Nu simţea niciun fel de reproș. „Mai mult n-am putut face”, 
mormăia pentru sine, „el mă cunoștea și nu-mi rămânea decât 
asta sau închisoarea”. Işi e aminti cum, surprins, Strong se 
schimbase la față și râsese. Era convins că nu există niciun 
motiv pentru care ar putea fi învinuit. În interesul propriei sale 
securităţi, moartea lui Strong era inevitabilă. Nu-i rămânea de 
ales. „La urma urmelor, era un bătrân ramolit, tot nu mai avea 
mulți ani de trăit”. 

Se simţea în siguranţă. Cine l-ar putea bănui de crimă și de 
spargere? Nu lăsase nicio urmă care să-l fi putut trăda și nu 
întâlnise pe nimeni, nicăieri. Scurta stradă principală era pustie, 
cufundată într-un întuneric deplin, în momentul când intră în 


propria-i casă, printr-o ușă dosnică. Numai el locuia în casa asta. 
O singură doamnă venea zilnic să îngrijească de casă, dar de 
dormit, în afară de el, nu mai dormea nimeni. Dormitorul era în 
spate. Înainte de-a aprinde lumina trase storurile și lăsă în faţa 
geamului o perdea grea. Scotoci în buzunare și scoase mănușile. 
Plin de uimire căută încă o dată și, pentru că nu găsi ce căuta, 
începu, dus pe gânduri, să scotocească prin toate buzunarele. 
Căută și printre obiectele de aur ce-i umpleau buzunarele. Nu 
găsi. Dintr-un motiv ciudat se temea să-și golească buzunarele 
mai înainte de a fi pregătit să le. Deșerte direct în creuzetul 
pentru topit, aflat într-o chichineaţă din spatele magaziei. Mai 
căută încă și rămase stană de piatră în mijlocul camerei cu fața 
ca o mască albă, îngrozită. 

O mănușă îi lipsea! La Strong o avea încă în buzunar, dar o 
scosese și o pusese pe masă ca să-și poată înghesui mai bine 
prada. Ar fi putut jura că o pusese în buzunar înaintea, fugii sale 
grăbite, iar acum se găsea în faţa situaţiei groaznice că o 
mănușă îi lipsea. Sub căptușeală avea scris numele și adresa. 
Ideea că ar trebui să se întoarcă în casa aceea, în camera în 
care zace atât de liniștit Strong, îl umplu de o groază 
superstițioasă. Amintirea mortului cu faţa întoarsă în sus, cu o 
ciudată expresie de surprindere pe care moartea i-o înghețase 
pe faţă, îi apărea în minte și-l gâtuia. Stătea în mijlocul camerei, 
alb ca varul, cu faţa acoperită de broboane de sudoare, zăpăcit 
și nehotărât. 

— Nu pot face asta! spuse cu jumătate de glas. Nu pot! 

Îi veni apoi în minte imaginea spânzurătorii. Tremura de parcă 
ar fi fost iarnă și frigul i se împrăștia în tot corpul. O asemenea 
frică de spânzurătoare îl mai cuprinsese cândva, în timpul când 
era hoț. Acum frica îl prinse în ghearele ei de o sută de ori mai 
puternic decât oricând în timpurile acelea. Cu pas nesigur ieși în 
întunericul străzii pustii. Pășea ca într-un vis de groază. 
Imaginaţia sa răscolită vedea stafii ascunse la fiecare colț de 
stradă mai întunecos, ba, o dată, icnise chiar răgușit la vederea 
unui ghemotoc de hârtie aruncat în drum. | se păruse că e un 
om mort, care zăcea într-o baltă de sânge. 

Ajunse asudat de spaimă și tremurând din tot corpul. Se 
căţără pe fereastră. Camera era cufundată în întuneric, așa cum 
o lăsase, dar i se păru că pe podea zăcea ceva mult mai 
întunecat. Ca să poată găsi mănușa, trebuia să aprindă lumina 


al cărui întrerupător se afla chiar în apropierea cadavrului. Își 
adună toată voinţa care-i mai rămăsese, acoperi geamul cu 
perdeaua și păși încet de-a-curmezișul camerei. Atinse ceva 
moale cu piciorul și sări în lături cu respiraţia oprită, în timp ce 
inima îi bătea să-i sară din piept. Cu mâna tremurând răsuci 
întrerupătorul. Camera se umplu de lumină. 

Richard Strong îi zăcea la picioare. Ar fi dat toată lumea 
numai să-și poată întoarce privirea de la acest corp nemișcat, 
dar el îl atrăgea îngrozitor, cu o forță care-l fermeca și-i fascina 
privirea într-un mod irezistibil. Se aplecă asupra lui și plin de 
înverșunare întinse mâna să prindă mânerul pumnalului. 

— Mâinile sus. Netrebnicule, mâinile sus! 

Ridică privirea și se miră că nu leșină sub impulsul acestei 
solicitări a nervilor săi excitaţi la maximum și așa. Se deschise 
ușa și în ea apăru fiul lui Strong cu un pistol în mână. Il îndreptă 
spre el. Ridică mâinile. 

Cel care îl conduse pe Dunne la postul de poliţie era un 
vorbăreț și credea că în faţa legii învinuitul este nevinovat atâta 
timp cât nu i se dovedește vinovăția. Într-un fel sau altul, îl 
considera pe Dunne ca fiind vinovat, ceea ce nu-i de mirare 
dacă avem în vedere împrejurările amintite. 

— Știţi, aţi fi fost ultimul om pe care l-am fi bănuit, mărturisi 
însoţitorul. Dacă nu v-am fi prins în cameră cu mortăciunea aia 
și cu lucrurile de furat în buzunare, nici prin cap nu ne-ar fi 
trecut că aţi fi dv. Ghinionul dv. A fost că nu v-aţi liniștit la timp. 

Dunne nu răspunse. Pe drum spre postul de poliţie, trecând 
pe lângă casă, ceru însoţitorului permisiunea să-și ia pardesiul. 
La orele acelea târzii din noapte era de-a-dreptul rece. 

— Desigur, fu de acord însoţitorul, dar mergem și noi cu dv. 

Deschise ușa laterală și intrară în apartament, mai întâi el, 
încătușat, apoi cei doi polițiști. In momentul în care se împiedică 
de ceva de pe jos, Dunne își dădu seama că cei doi nu vor să 
riște nimic. 

Se aplecă să ridice obiectul, de care se împiedicase și i se 
făcu dintr-o dată rău. Însoţitorul aprinse lumina. Dunne se uită 
să vadă ce ţinea în mână. 

Era mănușa lui despre care crezuse că a uitat-o în camera 
celui ucis și după care se întorsese. 

— Ei, ce-i, omule, cu tine?! zise unul dintre polițiști. 

Dar Dunne îi alunecă printre mâini și se prăbuși pe podea. 


Peter Jordan 
O victima mai mult 


— Vă mulţumesc, domnilor, pentru atenţie. Atât pentru astăzi. 
Încă o dată, vă mulțumesc. 

Jim Daly se ridică. Puse în servietă hârtiile care, cu puţin timp 
în urmă, se aflau pe masa de conferinţe. Era impozant, elegant 
îmbrăcat. Îi privi încă o dată pe directorii societăţii „Bellington”, 
societate pe acţiuni, directori care îi ascultaseră conferința și 
care ţinteau la postul lui de director general al concernului. 
Holman zâmbea cu dispreţ. Jim se gândi că în persoana lui toți 
văd doar o anexă a bogatei sale soţii, pe soţul care ocupase 
postul de director general îndată după moartea socrului său. 

In anticameră îl aștepta, zâmbindu-i dulce, secretara. 

— Domnule director general, domnul Holman vă roagă să-i 
semnaţi cererea pentru concediu. 

Daly semnă repede apoi se urcă într-un lift special care-l 
scoase pe Hardee Avenue chiar în locul unde-i aștepta, într-un 
Chrysler negru, șoferul său particular. 

— Acasă! porunci el șoferului. 

In scurtul timp cât dură drumul până acasă, Jim se gândi la 
ambițiosul de Sam Holman, care dorea să ajungă director 
general cu orice preţ. Planurile lui s-au năruit, însă, în momentul 
când Jim Daly s-a căsătorit cu fiica directorului. De atunci și-a 
început Jim Daly cariera la firma „Bellington Comp.” Cu toate că 
Sam Holman ocupa în concern un loc destul de important, Jim 
nu se temea de el. 

— Poftiţi! îi spuse șoferul după ce-i deschise ușa ca să 
coboare din mașină. Surprins, Jim Daly ridică capul. Cobori și-i 
multumi șoferului. Urcă încet scările largi de marmoră ce 
duceau spre niște uși grele, de culoare neagră. 

— Unde-i doamna? o întrebă pe femeia de serviciu, care 
venise în întâmpinare. 

— In salonul verde, răspunse femeia. 

Marda Daly stătea întinsă pe divan și tocmai vorbea cu cineva 
la telefon: 

— „vin peste două zile... mă bucur mult, da, da, nu-i nicio 
problemă, și zărindu-l pe Jim: de fapt el este. Mai vorbim noi, 
acum, la revedere! Puse receptorul în furcă, își așeză mâinile 
sub cap și rămase întinsă mai departe. Il privi pe Jim cu ochii 


întredeschiși. 

— Vrei să pleci, Marda? 

— Te interesează cumva? 

— Normal că mă interesează planurile soţiei mele. 

— Nu fi ridicol, Jim. Sper că n-ai de gând să joci rolul soțului 
gelos și fidel. Nu te prinde. 

— lţi atrag atenţia, Marda, că depașești limitele bunei 
cuviinţe. 

— Buna cuviinţă? Ce spui de micuța ta Betty? Îţi închipui că 
nu știu nici acum cu cine am de-a face, ipocritule! Crezi că nu 
știu ce urmărești? Eu nu valorez pentru tine nici doi bani, numai 
puterea și banii mei te interesează... 

— Te rog, Marda, să încetezi o dată cu refrenul ăsta al tău, de 
care sunt sătul... 

— Sătul? Fii liniștit, n-o să mai ai ocazia să-l auzi mult timp! 

— E-adevărat atunci că tu și Sam Holman... 

— E-adevărat! 

Se așeză pe divan lângă ea și încercă să o îmbrăţișeze. Marda 
se ridică brusc, cu toate acestea îi părea bine că Jim dorea să-i 
câștige prietenia. 

— Inţelege-mă, Jim, este prea târziu, trebuie să mă îmbrac. 

— Unde ai de gând să te duci? o întrebă el privind-o în ochi. 

— O să plec la munte pentru o săptămână, la schi. După 
aceea o să mă ocup de divorț. Mâine dimineaţă, după ce serata 
de adio de la „Astoria” va lua sfârșit, voi pleca cu avionul. 
Biletul, dacă vrei să-l vezi, e-n camera mea, pe masă. 

_ — Cu Holman? Și eu care i-am semnat cererea de concediu! 
Iti închipui că o să-l impresionezi pe judecătorul care va 
proclama divorțul dacă o să te afișezi cu... amantul tău? 

— Asta mă privește, răspunse Marda. Sam va veni la câteva 
zile după mine. Și acum, lasă-mă în pace! g 

Incercă s-o îmbrăţișeze, dar ea îl zgârie pe față cu unghiile. li 
dădu drumul imediat. Ea sări de pe divan, strigând: 

— Om fără minte, ipocritule! 

Atunci, în momentul acela, s-a hotărât Jim Daly s-o omoare pe 
Marda Daly, născută Bellington. 

* 

Serată la „Astoria”. Până la miezul nopţii mai rămăseseră 
numai câteva minute. Jim Daly bău ultimul pahar. Cu Sam 
Holman, noul ei favorit, Marda se distra la bar. Nimeni nu 


observă plecarea lui Jim Daly. Acesta se așeză la volanul mașinii 
și se îndreptă în direcţia parcului. 

— Tu ești, Jim? La ora asta? Credeam că ești la „Astoria” cu 
ea! îl întâmpină Betty Grables. Pari obosit, dragule. Ai griji? îl 
întrebă Betty și-i așeză un pahar în față. Aţi avut o nouă scenă? 

Jim o prinse de mână. 

— Betty, am vorbit de atâtea ori cum s-ar desfășura viaţa 
noastră dacă n-ar fi ea. N-ar mai trebui să avem niciun secret, 
să ne mai jucăm de-a v-aţi ascunselea. 

Ochii ei se umplură de lumină. Respirația i se acceleră. 

— Ar fi minunat, Jim. Ai de gând să divorțezi? 

— Te rog, nu întreba nimic. 

— Dar... 

— Nu întreba nimic, draga mea. Doar și tu vrei să fim 
împreună tot restul vieţii, nu? Vei face tot ce-ţi voi cere? 

— Oare n-am făcut întotdeauna ce mi-ai cerut? 

Îi mângâie părul negru. 

— Am încredere în tine, Betty. Marda pleacă mâine dimineaţă 
la ora 6 cu avionul. O să mergi tu în locul ei. Cobori la Hartford și 
te întorci la New York. Ne-am înţeles? 

x 

Jim Daly duse mașina în garaj, încuie ușa și intră, prin 
bucătărie, în cameră. Se opri o clipă și ascultă tictacul vechiului 
ceasornic. Urcă scările. 

Marda stătea întinsă pe pat și citea o carte. 

— De ce ai dispărut? îl întrebă Marda în momentul când Jim 
deschise ușa. Ai fost la amantă să te plângi? 

Jim se apropie de patul ei. Zâmbi. 

Ghicindu-i intenţia, Marda azvârli cartea și încercă să fugă. 
Mâinile grele ale lui Jim loviră în plin și ea se prăbuși înapoi în 
pat. Peste puţin timp trupul ei zăcea rece, în nemișcare. O așeză 
pe podea. Cămașa de noapte îi era ruptă. Își privi o clipă 
victima. Îl cuprinse o sudoare rece. 

Își schimbă costumul și se repezi în pivniţă de unde se 
întoarse cu un geamantan foarte mare. Așeză în el corpul 
Mardei. Fugi apoi în garaj. Betty ședea pe scaunul din spate al 
mașinii și dormea. O luă în braţe. 

— Să ne grăbim! 

— Jim, eu... 

— Nu vorbi! 


O duse în dormitorul Mardei. 

— Va fi în scurt timp camera ta, draga mea. 

Betty încuviință dând din cap. 

Jim Daly deschise dulapul Mardei, luă de acolo un costum 
sport și i-l dădu lui Betty. 

— Și pantofii trebuie să-ţi vină bine. Ține și lenjeria, dar 
grăbește-te. 

Betty își schimbă hainele. Tremura toată. 

— Unde sunt hainele tale, Betty? 

— Lângă pat, arătă ea spre dormitor. 

Jim le luă. 

— E-n ordine. Mâine le voi da foc. 

— Mi-e frică, Jim. Unde-i Marda? 

— Fii calmă, draga mea, zise Jim. Doar știi ce să spui. 

Deschise toate robinetele de la chiuvete și formă numărul de 
telefon al șoferului său particular. 

— Domnule Pent, spuneţi-i, vă rog, lui Charles că o duc eu la 
aeroport pe soția mea. Staţi puţin, doamna vrea să vă spună 
ceva. Jim duse receptorul lângă baie, unde se afla Betty. Ce vrei 
să-i spui domnului Pent? 

Jim tăcu o clipă, ca și când ar asculta ce i se spune din baie. 

— Aţi auzit, domnule Pent? zice să supravegheați personalul! 

— Se-nţelege de la sine, domnule. Îi doresc doamnei voiaj 
plăcut. 

— Mulţumesc, Pent! Puse receptorul în furcă, se întoarse în 
baie și închise robinetele. 

— Acum, repede, Betty. 

Îi puse lui Betty o pălărioară albă pe cap, o măsură din cap 
până-n picioare și îi dădu poșeta Mardei. 

Când duse ultimul geamantan la mașină răsuflă ușurat: corpul 
Mardei atârna destul de greu. În camera domnului Pent 
perdeaua se dădu la o parte. Jim se bucură: „Bătrâna va jura că 
a văzut-o pe Marda plecând”. 

Ajunseseră la aeroport. 

— Să nu mă uiţi, îi spuse ea de pe scara avionului. 

O mai privi o dată, apoi se îndreptă spre locul de parcare 
unde își lăsase mașina. În portbagaj mai avea un geamantan. 

x 


Peste Hudson se lăsase o ceață densă în dimineața aceea. 
Găsi în cele din urmă locul unde se aflau stâncile. Aruncă 


geamantanul greu pe care-l ţinea pe umăr, iar în momentul 
când acesta dispăru în apă zise: 

— Și acum, draga mea, în loc să zbori, vei înota! 

Când apăru soarele și ceața densă dispăru, Jim ajunse acasă. 
Se întinse pe pat și adormi. Se trezi la amiază. Telefonă la birou 
că nu se duce. Și cum sta și se gândea ce să facă să-i treacă 
mai repede timpul, îi fu anunțată o vizită urgentă. 

— Nu sunt acasă pentru nimeni. Cine vrea să discute cu mine, 
să vină mâine dimineaţă la birou. 

— Dar este ceva foarte urgent, domnule! 

— Ce anume este foarte urgent? 

— Domnul acela... 

— Unde se află? 

— În bibliotecă. 

Jim intră în bibliotecă. Aici îl aștepta un domn înalt, cu faţa 
numai riduri. Privea o fotografie a Mardei. 

— Vreţi să discutaţi ceva cu mine? 

Bărbatul încuviință dând din cap. 

— Sunt Hank Gill, de la poliţie! 

Jim Daly simţi o apăsare ciudată în stomac. 

— Vreo contravenţie de circulaţie, cumva? Chestiunile de 
genul acesta le aranjează, pentru mine, avocatul meu! 

— Domnule Daly, soţia dv. A luat azi dimineaţă avionul spre 
Hartford. 

— Exact, sa-și vadă niște prieteni. Am condus-o chiar eu la 
aeroport. 

— Nu știu dacă aţi citit ziarele de astăzi, domnule Daly. 

— Am alte lucruri mai bune de făcut. 

Omul de la poliţie se apropie cu încă un pas de Jim. 

— Din nefericire eu sunt acela care trebuie să vă anunţ că 
avionul, cu care zbura soţia dv., s-a prăbușit. Sincerele mele 
condoleanţe. 

— Cum! strigă Daly. Își înfipse mâinile în păr şi se prăbuși pe 
scaun. 

— Vă rugăm să veniţi mâine la Hartford, să identificaţi 
bagajele soției dvs., domnule Daly. 

— Lăsaţi-mă, vă rog, singur, zise Jim. 

Hank Gill îi respectă dorinţa. 

Jim se duse la bar, luă un pahar, turnă whisky și-l goli dintr-o 
sorbitură. Începu să vadă mai limpede situaţia: ironia soartei, 


desigur. 
x 

A doua zi, Charles îl duse la aeroportul din Hartford unde luă 
bagajul Mardei. Comandă la New York, la cea mai luxoasă firmă 
de pompe funebre, cele necesare pentru înmormântarea 
Mardei. 

Se întoarse acasă. Când cobori din mașină, privi cu mândrie la 
casa care acum era numai a lui. Rămase foarte surprins când 
văzu în hol doi bărbaţi pe care nu-i cunoștea. 

— Domnul Daly? 

— Pe cine căutați? 

Primul gând care-i veni în minte fu că au găsit cadavrul 
Mardei, dar respinse ideea tot atât de repede pe cum îi venise: 
„Exclus!”. 

— Domnule Daly, împotriva dvs. A fost emis un mandat de 
arestare, pentru crimă... spuse unul din necunoscuți. 

— Crimă? Pe cine să fi omorât, pentru numele Domnului?! 

— Pe o anume Betty Grables... 

— Eu... nu cunosc... nicio Betty Grables. 

— Asta o veţi spune judecătorului de instrucţie. Să mergem, 
acum. 

Judecătorul de instrucţie îi citi actul de acuzare. Avocatul lui 
Jim Daly ceru ca clientul său să fie eliberat pe cauţiune, dar 
judecătorul se opuse. Avea motive serioase: în soba din locuința 
lui Jim, poliţia găsise urme ale costumului lui Betty, iar pe 
mașina lui, amprentele ei digitale. În plus, doi vecini depuseră, 
sub jurământ, mărturie cum că-l văzuseră, adeseori, pe Jim Daly 
conducând-o acasă pe frumoasa secretară. 

Procurorul dovedi că Betty Grables era amanta lui Jim Daly. 
lată cum pledă el: „Jim Daly, care depindea de milionara sa 
soție, se temea că în cazul în care aceasta va afla de legătura 
lor, l-ar alunga de acasă fără un ban. Pentru asta voia să scape 
de frumoasa fată”. După o scurtă deliberare, fu pronunţată 
sentința: muncă silnică pe viaţă. 


O.H. Pippering 
Cazul lui Philip Groat 


Prietenul meu Roald Barklay îmi spunea odată că se pot face 
mai multe crime cu cuvântul decât cu pistolul. N-am înțeles prea 


bine treaba asta până în momentul când m-a vizitat Philip Groat. 
Acesta nu era înalt, era bine legat, doar părul începuse să-i 
încărunțească. Să tot fi avut la șaizeci de ani. Diana îl 
introdusese în biroul meu în clipa în care am ascuns sub masă 
toată aparatura în așa fel încât secretara să poată înregistra în 
anticameră toate lucrurile mai importante. 

— Mă jefuiesc, zise Groat respirând neliniștit, adică ne 
jefuiesc, pe soția mea și pe mine. Ne ameninţă că o să ne ucidă 
copilul. Știţi, avem un băiat, ere șapte ani, dacă-mi permiteţi. 

M-am gândit că cel mai bun lucru ar fi să-l las să vorbească. 

— Mă numesc Groat, continuă, Philip Groat. Vă rog să mă 
opriţi dacă n-o să vorbesc așa cum trebuie, dar în ultima 
perioadă sunt la pământ cu nervii. Sunt șeful firmei „Anderson- 
Anderson”, jucării pentru copii. Nu câștig cine știe ce, dar vreau 
să plătesc. Nervii nu mă mai ţin. Soţia mea și cu mine suntem la 
capătul puterilor. Vrem să-i plătim și apoi nici să nu ne mai 
gândim la asta. 

Groat tăcu o clipă apoi adăugă: 

— Vrea să ne omoare copilul, cel mai drăgălaș copil de pe 
lume, iepuraș-drăgălaș. Ştiţi, îl am din a doua căsătorie, cu soția 
de-a doua, dacă vă interesează. Soţia mea, asta de-a doua, e 
încă tânără și împreună cu copilul sunt tot ce am mai bun pe 
lume. O cheamă Joanna. 

Groat era neliniștit, avea o privire nervoasă, care rătăcea pe 
pereţii încăperii. 

— Ce-ar fi dacă mi-aţi povesti totul de la început. 

— Păi, începu el, acum trei săptămâni a telefonat pentru 
prima dată. Soţia mea trebuia să pregătească 3000 de lire 
sterline, în caz contrar, copilului nostru urma să i se întâmple 
ceva neplăcut. Vă daţi seama... 3000 de lire... o avere 
întreagă?! La început, soţia nu mi-a spus nimic, dar trei zile mai 
târziu a sunat-o din nou. Abia după aceea mi-a spus. Știţi, 
copilul nostru merge la școală așa că ar putea pune mâna pe el 
și să-l ucidă. De asta mă tem! 

— De ce n-aţi anunţat poliția? L-am întrebat. 

— La început am vrut s-o anunţ, răspunse Groat, am vrut. Dar 
poate poliţia să-mi apere copilul? Poate s-o protejeze pe Joanna, 
inimioara mea? Nu sunt chiar atât de mulţi polițiști ca să-mi 
poată păzi casa zi și noapte. De aceea m-am hotărât să plătesc 
ca să-mi apăr liniștea casei. Înţelegeţi? 


— Și aveţi banii? 

— Da, îmi răspunse Groat nervos, soţia mea i-a primit de la 
Asigurări, ştiţi, era asigurată pentru vârsta de 25 de ani. Și 
Joanna și-a sărbătorit această aniversare acum zece zile. Soţia 
mea este încă tânără. 

— La cine a fost asigurată? 

— La casa de asigurări Lloyd. 

— Banii îi aveţi acasă? 

— Nu, la bancă, tot timpul. 

— Cine știa că soţia dv. A luat banii de la asigurări? 

— Nimeni, absolut nimeni. N-am îndrăznit să spun nimănui că 
am luat atâţia bani dintr-o dată. 

— Dar cu cine aţi vorbit despre toată istoria asta? 

— Cu nimeni. 

— Pot să vă vizitez astă seară acasă? 

— Cum să nu, ne faceți o mare bucurie. 

După plecarea lui Groat am chemat-o pe Diana. 

— Ei, ce crezi despre toate astea? 

— După părerea mea, șantajistul poate fi numai un cunoscut, 
zise Diana. Nu pot să cred că Groat nu a spus nimănui despre 
bani. Ca figură este simpatic, dar vorbește al naibii de mult. 

Seara am vizitat familia lui Groat. Locuiau în Westhame. 
Joanna Groat era o femeie delicată, despre care n-ai fi putut 
spune că a născut un copil pe când avea optsprezece ani. E- 
adevărat că faţă de soţul ei, mai în vârstă decât ea cu treizeci și 
cinci de ani, era întrucâtva. Rece și rezervată. | se putea citi în 
ochi că era nervoasă. La rugămintea lui Groat a trebuit să văd 
mai întâi copilul, iepuraș-drăgălaș, și numai după aceea am 
discutat despre cazul lui. Doamna Groat nu putu să-mi spună 
nimic în plus. Vocea șantajistului răsuna în telefon întrucâtva 
șuierător. 

— N-a fost o voce de femeie? Am întrebat-o. 

— Ar fi putut să fie, dar a unei femei necunoscute, răspunse. 

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am plecat de la ei a 
fost să instalez un aparat de ascultare la telefonul lor. Un 
microfon mic înregistra fiecare convorbire a lor. Părerea cu care 
am plecat de la Philip Groat nu era desigur cea mai bună. Philip 
Groat vorbea prea mult, iar doamna Croat dimpotrivă, prea 
puţin. Altfel, nu mi s-a părut că ar fi o familie chiar atât de 
nefericită. 


A doua zi m-am dus la Casa de asigurări Lloyd, unde, la 
întrebările mele, îmi divulgară că asigurarea doamnei Groat era 
de 3000 de lire sterline și că i s-au plătit în ziua când s-au făcut 
plăţile. M-am dus apoi și m-am plimbat în jurul casei lui Groat, 
viind să mă conving dacă le supraveghează casa cineva. N-am 
descoperit nimic de genul acesta. La prânz doamna Croat îl 
aşteptă pe copil la școală și-l conduse acasă, ţinându-l strâns de 
mână și întorcându-se foarte des înapoi, de parcă ar fi urmărit-o 
cineva. 

La șase veni acasă și Philip, dar plecă după mai puţin deo 
jumătate de oră. Nici în ziua următoare nu se întâmplă ceva 
extraordinar, în afară de faptul că Croat s-a întors seara acasă și 
a plecat din nou în același loc ca în scara precedentă. L-am 
urmărit cu mașina, mergea la Dolwich. Aici intră într-o clădire de 
unde ieși după două ore bune. Plecă apoi spre casă. 

A treia zi de dimineață l-am trezit pe portarul imobilului din 
Dolwich. l-am deschis gura cu o bancnotă de o liră și am aflat că 
Croat venea în vizită aici foarte des. Cea pe care o vizita se 
numea Lilly B., locuia la etajul al patrulea, era blondă și avea 
cam la treizeci de ani. 

Când ne-a deschis, pe fața lui Lilly se putea citi că a fost 
trezită din cel mai dulce somn. Mă înfruntă zece minute 
încheiate, timp în care i-am vorbit despre avantajele pe care le- 
ar avea dacă ar intra în asociaţia băutorilor de lapte (mi-a venit 
în cap așa, dintr-o dată), apoi jucă totul pe-o carte. Și cu toate 
că prietena lui Philip era extraordinar de tăcută, am aflat că 
Philip Groat iubea o blondă zveltă, cam la treizeci de ani. 

Când m-am întors la birou, tocmai îl suna pe Groat. Șantajistul 
revenise. Am montat aparatul de ascultare: 

— Da telefon este frumoasa doamnă Groat? întrebă glasul 
acela necunoscut. „Da”, răspunse doamna Groat. „Dacă vreţi ca 
băiatul să vă rămână în viaţă, atunci schimbaţi la o bancă cele 
3000 de lire și înveliţi-le frumușel într-un pachețel. In noaptea 
asta la ora douăsprezece fix reușitul dv. Soţ să plece cu mașina 
din Tottham, dar să nu meargă cu mai mult de patruzeci la oră. 
După intersecţia de la Cheshunte o ia pe variantă și merge până 
vede un semnal. În acel moment să arunce pachetul cu 
bancnotele și să se îndepărteze cu maximum de viteză. Ne-am 
înţeles? În caz că se va opri să cerceteze, va fi împușcat pe loc, 
e clar? lar dacă va face prostia să se întoarcă direct la poliţie, 


atunci îi vom face de petrecanie copilului. Ne-am înțeles?” 

Tac și gata. 

— Sau și-a schimbat glasul sau e o femeie, fu de părere 
Diana. 

— Groat mi-a ascuns că are o prietenă la Dolwich, remarcai 
eu. 

— Asteia mai mult ca sigur că i-a povestit despre banii de la 
Asigurări, adăugă Diana spuselor mele. 

— Totul e-n ordine. Poliţia ar putea să urmărească mașina lui 
Groat de la o anume distanţă. Rămâne ca șantajistul să nu o 
descopere. Dar, cu ajutorul nopţii și al întunericului, ar putea 
avea suficient timp să ia banii și să dispară. Să calculezi toate 
variantele cu șanse de reușită este, practic, imposibil. Ș-apoi, 
șantajistul se bazează pe faptul că Groat este destul de speriat 
ca să-i mai treacă prin cap să anunţe poliția. 

O priveam pe Diana și ea îmi ghici îndată gândurile. 

— Îmi imaginez foarte clar cum o să decurgă totul, am spus 
eu. 

Diana aprobă planul meu de bătaie. L-am chemat apoi pe 
Groat la telefon. Era hotărât să-i plătească șantajistului, cât 
despre poliţie nici nu dorea să audă. Se vedea că se teme de 
moarte. 

Puțin după orele zece, Groat şedea în mașina lui în faţa casei. 
Plecă. Eu, în mașina mea. După el. M-am asigurat că nu ne 
urmărește nimeni. Eram singuri. În faţa clădirii în care se află 
biroul meu, am trecut în mașina lui Groat. Era din cale-afară de 
neliniștit. Când am intrat în linie dreaptă și ne apropiam de 
Tottham. Pe Groat îl cuprinse nervozitatea. La miezul nopţii 
intram în periferie și ne continuam drumul cu 40 la oră. După ce 
am trecut la Cheshunte se lăsă un întuneric deplin. Stăteam pitit 
în mașina lui Groat și-mi pregăteam pistolul de 38 mm. Groat 
așeză pe scaun pachetul cu bani și pistolul. Geamurile mașinii 
erau închise. 

După aproximativ trei km de la intersecţie, Groat spuse 
deodată: 

— Acolo, acolo în faţă... Lumina! 

— Banii! i-am strigat. 

Groat luă pachetul cu bani. Îl aruncă din mașină și apăsă pe 
accelerator. 

— Ah. Lumina aceea din mijlocul șoselei! făcu Groat. 


Acum îmi era totuna. M-am ridicat de pe fundul mașinii și m- 
am așezat pe scaun. La mijlocul șoselei am zărit o lumină. 

— Oprește! i-am strigat lui Groat, dar el conducea mai 
departe. 

În clipa următoare am zărit pe șosea silueta unui bărbat cu 
pălărie și balonseide. Bărbatul nu părea a fi prea înalt. 

— Șantajistul! strigă Groat ducând mâna la pistol. 

Am reușit să-i iau arma din mână înainte de a apuca să apese 
pe trăgaci. 

— Coborâţi și mâinile sus! Am strigat la el și Groat mă 
ascultă. 

Silueta bărbătească din mijlocul șoselei ne privea cu ochi 
mari. M-am apropiat: era doamna Groat. 

— Șantajistul a mai telefonat o dată, spuse ea cu glas pierdut. 
Conform ordinului, trebuia să iau balonul și pălăria soţului meu, 
să iau un taxi până la Tottham și de acolo să merg pe jos pe 
varianta spre Cheshunte. Imediat după intersecţie trebuia să 
așez o lumină în mijlocul șoselei. Șantajistul sunase chiar în 
ultima clipă așa că nu am mai putut să-l anunţ pe soțul meu... 

— Joanna, viaţa mea! se auzi vocea din cale-afară de gingașă 
a lui Groat. Și eu care... 

Nu apucă să spună mai departe căci deodată, în spate, se 
aprinseră farurile mașinii mele. 

— Cine-i acolo? întrebă Groat neliniștit. 

— E secretara mea. A venit în urma mașinii noastre ca să ia 
banii, i-am răspuns. 

Apăru îndată Lilly, prietena lui Groat, iar în spatele ei Diana, 
ținând într-o mână pistolul, iar în cealaltă pachetul cu bani. 

— S-a aruncat ca o pasăre de pradă asupra banilor, spuse 
Diana, era cât p-aci să sfârșească sub roțile automobilului meu. 

— Șantajisto! strigă Groat. 

— Da, confirm eu, dar o dată cu ea și dumneata ești șantajist. 
Eu sunt un martor picat din cer care poate dovedi că era să vă 
împușcați soția... din greșeală. Din clipa în care am montat 
aparatul de ascultare am fost sigur că dumneata ești... Știti, 
șantajiștilor nu le este permis să folosească aceleași cuvinte pe 
care le folosesc în viaţa de toate zilele... Dacă-mi permiteți... 


Karel Capek 
Bonul 


În scara aceea fierbinte de august insula Strelecky era plină 
de lume, așa că lui Pepa și Minkăi nu le rămăsese altceva de 
făcut decât să se așeze la o masă la care se afla un domn cu 
mustăţi groase. 

— Permiteţi? spuse Minka, și domnul acela dădu din cap 
afirmativ (Individul ăsta numai la masa noastră putea să stea! 
gândi Minka). Primul lucru pe care îl făcu, fu acela că se așeză 
pe scaun cu un aer de domniţă și-apoi, gest de la sine înţeles, își 
scoase în grabă pudriera și își tamponă meticulos nasul pentru 
ca nu cumva, ferească Dumnezeu, să-i lucească câtuși de puțin 
în căldura aceea. Când își scoase pudriera, din poșetă îi căzu un 
bilețel mototolit. Domnul cu mustăți se aplecă și-l ridică. 

Minka se înroși. 

— Mulţumesc, spuse și se întoarse repede spre Popa: Ştii, e 
bonul de la magazinul de unde ţi-ai cumpărat ciorapii. 

— Exact, zise melancolic bărbatul acela străin. Nici nu știi, 
domnişoară, la ce ţi-ar putea fi de folos. 

Pepa consideră de datoria lui de cavaler să intervină: 

— La ce bun să păstrezi astfel de hârtii lipsite de valoare? 
spuse el fără să se uite la domnul acela. Să aibă omu' numai 
așa, buzunarele pline? 

— Nu contează, fu de părere bărbatul cu mustață, uneori, 
însă, valorează mai mult decât mai știu eu ce... 

Fața Minkăi căpătă o expresie concentrată (Individul ăsta de 
vis-ă-vis se tot amestecă în vorbă. Dumnezeule, de ce nu ne-am 
așezat la altă masă?!). Pepa se hotări să termine: 

— Ce să valoreze? spuse rece, ridicând din sprâncene. 
(Doamne, ce sprâncene are! se entuziasmă Minka.) 

— Ca urmă, mormăi cel de vis-à-vis și adăugă în loc de o 
prezentare formală: Știţi, eu sunt domnul Soucek de la poliţie. 
Tocmai am avut un asemenea caz, spuse el agitându-și mâinile. 
Nici nu știe omu' ce poartă în buzunare... 

— Ce caz? Nu se putu abţine Pepa. 

— Păi, cu femeia aceea pe care au găsit-o lângă Roztyl, spuse 
bărbatul cu mustăţi, pregătindu-se să tacă. 

In Minka se trezi un anume interes, mai ales că la mijloc era 
vorba de o femeie. 


— Care femeie? întrebă ea gutural. 

— Păi, cea pe care au găsit-o acolo, spuse nesigur domnul 
Soucek de la poliţie și, puţin încurcat, își scoase o ţigară din 
buzunar... Pepa băgă mâna în buzunar, scoase bricheta și 
aprinse ţigara domnului Soucek. 

— Vă mulțumesc, spuse acesta vizibil emoţionat și onorat. 
Știți cum au găsit secerătorii femeia aceea moartă între Roztyl și 
Krc? întrebă el lăsând să i se citească pe faţă recunoștința. 

— Nu știm nimic, spuse Minka. Pepa, îţi amintești când am 
fost la Krc? Și ce i s-a întâmplat femeii? 

— Strangulată! spuse uscat domnul Soucek. Avea încă funia 
în jurul gâtului. Nu pot povesti aici, de faţă cu domnișoara. Totul 
s-a petrecut în luna iulie și după ce a zăcut acolo aproape două 
luni... Nici nu aveţi idee ce ciudat arată un om într-o asemenea 
stare. De unde, nici mama care l-a făcut nu l-ar putea 
recunoaște. Și muștele acelea... Domnul Soucek își mișca 
melancolic capul dintr-o parte în alta. Domnișoară, dacă dăm 
omului pielea jos, adio frumusețe. Și-apoi, să mai stabilești și 
identitatea înseamnă moarte curată, înțelegeţi? Dacă mai are 
ochi și nas se mai poate recunoaște, dar după ce zace atârnat la 
soare timp de două luni... 

— Vezi, moarta poate a avut un monogram, își dădu Pepa 
părerea lui de cunoscător. 

— Aiurea, de unde monogram? bombăni domnul Soucek. 
Domnule, fetele astea n-au de obicei niciun monogram pentru 
că, zic ele, fără monogram se mărită mai repede. De unde, nici 
fata asta n-avea monogram. 

— Și ce vârstă avea? se interesă Minka. 

— Cam douăzeci și cinci, după cum spunea doctorul, știți, 
după dinţi și alte d-astea, iar după îmbrăcăminte părea a fi fost 
muncitoare sau servitoare, dar mai degrabă servitoare pentru 
că purta pe ea o cămașă ţărănească. Și-apoi, dacă ar fi fost 
muncitoare, ar fi fost căutată, căci ele stau de obicei într-un 
singur cartier, pe câtă vreme servitoarele, dacă-și schimbă o 
dată locul de muncă, apoi nimeni nu mai știe nimic despre ele și 
nici nu se străduiește cineva să știe. E-așa un lucru ciudat cu 
servitoarele astea, nu-i așa? Ne-am zis, așadar, că dacă n-a fost 
căutată timp de două luni, apoi trebuie să fi fost servitoare, 
neapărat. Dar lucrul cel mai important s-a dovedit a fi un bon. 

— Ce fel de bon? întrebă Pepa cu vădit interes, căci simţea în 


el o posibilitate eroică de a deveni detectiv, un căpitan capabil 
sau cam așa ceva. 

— Așadar, asta-i, spuse domnul Soucek privind gânditor spre 
pământ. Asupra ei nu s-a găsit absolut nimic, cel care i-a făcut-o 
i-a luat tot ce prezenta o cât de mică valoare. Numai în mâna 
stângă mai ţinea o curelușă ruptă de la poșetă, iar poșeta am 
găsit-o în lanul cu secară, ceva mai încolo. Ar fi luat. Și poșeta 
dar, dacă i s-a rupt cureaua, nu mai avea niciun preţ, aşa că a 
aruncat-o în secară. Mai întâi însă a luat totul din ea. Așa se face 
că în poșetă nu s-a găsit altceva în afara unui bilet de tramvai 
de pe linia 7 și un bon de la un magazin pe care cumpărase 
ceva în valoare de 25 coroane. Altceva nu s-a mai găsit. 

— Dar funia de la gât? zise Pepa, nu v-aţi putut orienta după 
ea? 

— Era numai o bucată de frânghie pentru rufe, adică nimic. O 
bună bucată de timp n-am avut decât biletul de tramvai și 
bonul. Se știe, am dat la ziar că s-a găsit o femeie moartă, în 
vârstă de vreo douăzeci și cinci de ani, fustă maron și bluză 
vărgată și dacă îi lipsește cuiva slujnica, de aproximativ două 
luni, să anunţe poliția. Am primit peste o sută de reclamaţii, 
știți, servitoarele astea își schimbă locul de muncă cel mai 
adesea în luna iulie. Nimeni nu știe de ce, dar așa este... 

— Dar criminalul n-a lăsat nicio urmă? întrebă Pepa. 

— ÎI vedeţi pe filfizonul de colo? spuse cu interes domnul 
Soucek, ăsta fură lucruri de preț din biserici. Tare-aș vrea să știu 
ce caută aici. Nu, onorabilul nostru n-a lăsat nicio urmă. 
Ascultaţi-mă, când se găsește o fată omorâtă puteți fi sigur că 
iubitul ei a făcut-o. De obicei, așa se întâmplă, spuse el 
gânditor. Cu asta, domnișoară, nu faci nimic. Altfel am fi știut 
cine a făcut-o, dar mai întâi trebuie să știm cine era ea. In asta 
consta toată greutatea, nu-i așa? 

— Dar pentru asta poliţia are metodele ei, spuse nesigur 
Pepa. 

— E-adevărat, fu de acord domnul Soucek. De pildă, așa o 
metodă cum ai căuta acul în carul cu fân. Trebuie, domnule, să 
ai o răbdare... Știţi, citesc bucuros romanele polițiste care se 
ocupă cu astfel de mărunțișuri și alte lucruri de astea. Dar ce 
mărunţișuri să cauţi la sărmana asta de fată? Poate aţi fi vrut să 
vedeţi cât era de fericită familia aceea de viermi, cum plecau 
viermișorii la plimbare... Scuzaţi-mă, domnişoară, dar de câte ori 


aud despre metode mă întristez. Ştiţi, asta nu-i tot una cu a citi 
romanele în care știi dinainte tot ce se întâmplă, Asta-i ca și 
cum ţi-ar da cineva un roman și ţi-ar spune: Domnule Soucek, 
trebuie să citești acest roman și unde întâlnești expresia „cu 
toate că” să însemnezi pagina. Nicio metodă nu te ajută. 
Trebuie să citești toată cartea pentru ca în cele din urmă să 
constaţi că ea nu conţine nicio expresie „cu toate că”. Sau 
trebuie să alergi prin toată Praga căutând locuinţa a o sută de 
Andulci sau Marenci pentru ca să constaţi că niciuna dintre ele 
nu este moartă. Despre asta s-ar putea scrie câte ceva, spuse 
neliniștit, dar nu despre furtul unui colier de perle ale reginei de 
Saba. Pentru că asta, domnule, este o treabă cel puţin serioasă. 

— Bine, și cum aţi făcut? întrebă Pepa, ferm convins că el ar fi 
făcut altfel. 

— Cum am făcut... repetă el gânditor. Trebuia să începem cu 
ceva. Mai întâi, aveam biletul acela de pe linia lui 7. Să zicem, 
așadar, că fata asta, în cazul că a fost servitoare, lucra undeva 
în apropierea liniei lui 7. Dar, asta nu înseamnă că n-a putut 
trece numai din întâmplare pe acest drum. De ceva trebuia să 
ne legăm ca să facem începutul, nu? Numai că tramvaiul 7 
străbate toată Praga, din Brevnovo prin Mala Strana, prin Nove 
Mesto spre Zizkov. Nu era deci nicio scofală, n-am câștigat deci 
nimic. Mai aveam bonul acela care ne-ar fi putut spune ce a 
cumpărat fata cu puţin timp în urmă dintr-un magazin cu 
obiecte de porțelan, în valoare de 25 coroane. Ne-am dus 
așadar la magazinul acela. 

— Și și-au amintit de ea? întrebă Minka. 

— De unde să-și amintească, domnişoară? Dar domnul 
Mejzlik, doctorul nostru care este și consilierul nostru, se duse 
să întrebe ce fel de obiecte se pot cumpăra cu cele 25 de 
coroane. 

— Diferite, i s-a răspuns, dar exact 25 de coroane costă un 
ceainic englezesc pentru o singură persoană. 

— Vindeţi-mi și mie unul, zise doctorul nostru. 

După aceea, domnul comisar mă chemă și-mi zise: 

— Fii atent, Soucek, am o treabă pentru dumneata. 

Să zicem că fata aia era o servitoare, una din acelea care 
sparge în fiecare clipă câte ceva și când o face pentru a treia 
oară, stăpâna îi spune: Gâscă ce ești, acum du-te și-l cumpără 
din banii tăi. Așadar, fata asta se duce să cumpere un singur 


obiect, adică cel pe care l-a spart. Și exact de două zeci și cinci 
de coroane nu putea cumpăra decât un ceainic. 

— E-al dracului de scump, îi spun eu, la care el: Omule, păi 
tocmai asta-i, asta și explică de ce servitoarea a păstrat ascuns 
bonul acesta care pentru ea reprezenta o grămadă de bani: se 
gândea că, vreodată, stăpâna o să i-i restituie. Bag de seamă că 
ceainicul era pentru o singură persoană, asta înseamnă că fata 
a slujit fie la o singură persoană, fie la o stăpână care avea în 
casă pe cineva la care-i ducea micul dejun în ceainic. Și 
persoana asta singură era mai mult ca sigur o domnișoară 
pentru că un bărbat singur nu și-ar fi cumpărat un ceainic așa 
de scump și frumos, nu-i așa? Bărbaţii, de cele mai multe ori nici 
nu observă din ce beau. Așadar, e vorba de o domnișoară 
singură, căreia îi plăcea al naibii de mult să aibă ceva frumos 
numai al ei și de aceea și-a cumpărat un obiect atât de scump. 

— Asta cam așa-i, zice Minka. Ştii, Pepa, am și eu o vază tot 
așa de frumoasă. 

— Dar bonul cu care aţi cumpărat-o nu-l mai aveţi, așa-i? Şi- 
mi spune mai departe domnul comisar: „Acum, Soucek, să 
mergem mai departe. E-al dracului de neclar, dar de undeva 
trebuie să începem. Fii atent, o persoană care aruncă 25 de 
coroane pentru un ceainic nu poate locui în Zizkov (domnul 
comisar Mejzlik se gândea la linia lui 7, știți, biletul acela...). În 
Praga propriu-zisă sunt puţini chiriași, iar în Mală Strana locuiesc 
numai cei care beau cafele. Dacă ar fi să ne luăm după 
tramvaiul 7, atunci cel mai bine ar fi să ne limităm la cartierul 
dintre Hradcany și Dejvice. Aș putea spune că o domnişoară 
care bea ceaiul dintr-un asemenea ceainic englezesc nu poate 
locui decât într-o casă cu grădină. Ştii, Soucek, asta-i ceva așa, 
modern, de tip englezesc”. Înţelegeți, dom nul nostru comisar 
Mejzlik are uneori așa câte o idee trăsnită... „Așa că ia ceainicul 
și întreabă prin cartierul unde locuiesc domnișoarele din lumea 
bună. Și dacă dai peste unele care au avut ceainic ca ăsta, 
întreabă-le dacă nu le-a plecat cumva servitoarea acum două 
luni. Sunt puţine șanse, dar de încercat trebuie să încercăm. Și 
acum du-te, e cazul tău, bătrâne!” 

— Acum, ascultați, mie nu-mi plac astfel de ghicitori, un 
detectiv nu-i, totuși, nici ghicitor, nici din aceia care umblă cu 
planete... Biletul acela de tramvai era ceva, l-am văzut și eu, la 
fel și ceainicul, dar restul era... opera imaginaţiei, spuse domnul 


Soucek folosind așa niște cuvinte mari. 

— Am plecat așadar la treaba mea. Am mers din casă în casă 
întrebând dacă nu au sau n-au avut un ceainic ca acesta... Și 
imaginaţi-vă, în casa a treizeci și șaptea, unde am intrat, la 
rând, îmi spune servitoarea că exact așa un ceainic are 
domnișoara care locuiește la doamna ei. Doamna era văduva 
unui general și închiria două camere unor domnișoare. O anume 
Jakoubkova, profesoară de engleză, avea un ceainic la fel cu 
acesta. „Stimată doamnă, o întreb, nu a plecat de la dv.o 
servitoare cam cu două luni în urmă?” „A plecat”, spune 
doamna, „Îi spuneam Marka, dar cum o chema, nu știu”. „Și, 
înainte de a pleca, n-a spart un ceainic?” „A spart, spune 
doamna, și a trebuit să-l cumpere din banii ei, dar, pentru 
numele lui Dumnezeu, de unde știți?” „Știţi, stimată doamnă”, 
spun eu, „noi aflăm totul până la urmă”. 

Apoi a mers repede: am găsit mai întâi servitoarea care îi era 
prietenă - știți, fiecare servitoare are întotdeauna o singură 
prietenă căreia îi spune totul - și de la ea am aflat că fata se 
numea Marie Parizkova din Dejvice. Cel mai mult doream însă să 
aflăm ce iubit avea Marka. Ne spuse că mergea cu un anume 
Franta. Ce fel de prieten era Franta ăsta, nu știa, dar își aminti 
că, o dată, auzise strigându-i lui Franta: „Te pup, Ferda!”. Și așa 
intră în poveste un anume Fryka, omul nostru, specialist în 
chestii d-astea. Și Fryka ăsta spuse îndată: „Franta alias Ferda 
nu poate fi decât Kroutil din Kosir, dar el se numește Pastyrik. 
Domnule, trebuie să mă duc la el, dar trebuie să fim doi”. Am 
plecat cu el, cu toate că nu era treaba mea. L-am găsit la iubita 
lui. A vrut să ne împuște. Apoi intră în acţiune comisarul 
Maticka. Domnule, nimeni nu știe cum face omu' ăsta, dar după 
16 ore a scos tot din Franta sau Pastyrik ăsta: că a jefuit-o de 
două sute de coroane și i-a promis c-o s-o ia, toţi fac asta, 
adăugă el trist. 

Minka se învioră: 

— Pepa, respiră ea, dar asta-i strașnic! 

— Încă nu, spuse grav domnul Soucek. Știţi, strașnic a fost 
atunci când stăteam aplecaţi asupra ei pe câmpul de secară și 
n-am găsit nimic în afară de bon și de biletul de tramvai. Două 
nimicuri, două hârtii ca astea, dar care au ajutat-o pe sărmana 
Marka să se răzbune. Vă spun, omu' nu trebuie să arunce nimic, 
absolut nimic. Și cel din urmă lucru poate fi o dovadă sau o 


mărturie. Doamne, omu' nici nu știe ce are mai important prin 
buzunare. 

Minka privea cu ochii plini de lacrimi. Se întoarse cu 
devotament fierbinte spre Pepa al ei și lăsă să-i cadă din mâna 
transpirată un bileţel pe care-l mototolise tot timpul. Pepa n-o 
văzu pentru că se uita la stele, dar domnul Soucek de la poliție 
observă și râse trist și cu înţeles. 


E. Lacy 
Plimbare pe Atlantic 


Eram mirat și mă întrebam tot timpul cum a fost posibil ca un 
bărbat ca mine, proprietarul unei agenţii, cu un venit rezonabil, 
să spună: „Trebuie să-l lichidăm pe Arthur, Velma!” Ştiam ce 
trebuie să fac, totul era calculat cu precizie și, cu toate acestea, 
mi se părea că-i ceva ireal, de vis. 

Velma se ridică. Făcu ochii mari, întrebători, și parcă aștepta 
să-i fac un semn din care să înțeleagă că glumesc. 

— Nu te înțeleg, Frank. Nu înțeleg pentru ce trebuie să te 
superi. La urma urmelor, Arthur nu vrea altceva decât să merg 
cu el într-o plimbare cu vaporul până la Nassau. E drept că o 
săptămână despărțiți e cam mult. Nu-mi place, Frank, să te aud 
vorbind în felul acesta nici măcar glumind. 

— Dar nu glumesc, draga mea, îmi cumpănesc bine cuvintele. 
Sunt sătul până în gât de dragoste pe ascuns, de hoteluri, de 
întâlniri tainice. Vreau să fii a mea, numai a mea pentru 
totdeauna. Nu mi-ai spus tu că încăpăţțânatul ăsta de Arthur nu 
va divorța pentru nimic în lume? 

— Nu putem găsi altă soluţie? 

— De unde altă soluţie? Mă gândesc la asta de cinci luni, dar 
n-am Pășit niciuna. Trebuie să hotărâm acum! 

— Dragul meu Frank, nu mai plec dacă așa vrei tu... 

— Din contră, trebuie să pleci. Vreau să te duci. Este singura 
soluţie! 

— Dragul meu, te cred, însă nu pot înţelege în ce fel ne poate 
ajuta o plimbare ca asta să scăpăm de el fără să fim 
descoperiţi... 

— Îţi amintești cum ne-am cunoscut? 

— Cum aș putea uita? Te-am luat drept Arthur, m-am apropiat 
de tine, pe la spate, iar când te-ai întors am început să mă 


bâlbâi îndrugând tot felul de cuvinte, ca o proastă... 

— Intocmai. Am aceeași înălțime și cam aceeași vârstă cu 
soțul tău. Ascultă ce-ţi spun: Vapoarele aflate în croazieră 
opresc la noi de obicei sâmbătă dimineaţa. Pasagerii coboară de 
pe vasul care se aprovizionează, iar după masă pleacă mai 
departe. O nouă săptămână de voiaj. Vaporul cu care trebuie să 
plecaţi, tu și cu Arthur, pleacă aproape pe întuneric, la șase 
seara. Trebuie să faci tot posibilul ca să nu vă urcați pe vas mai 
înainte de cinci. Veţi merge direct la cabină, însoţitorul trebuie 
să-i vadă cât mai puţin la faţă pe soţii Harper. În jurul orelor 
cinci o să mă urc și eu pe vas, ca un vizitator oarecare. 
Insoţitorii vor avea treburi mai serioase de făcut decât să se 
ocupe de persoana mea. Pur și simplu vor crede că sunt un 
pasager. La șapte, când afară va fi întuneric beznă, vom pluti în 
largul Atlanticului... 

— Bine, dar nu înțeleg legătura dintre toate astea și noi... 

— Așteaptă, o să-ţi explic îndată. Tu nu trebuie să faci decât 
atât: să-l convingi pe Arthur să ieșiți pe punte pentru a admira 
ultima dată luminile țărmului... După aceea voi veni eu, îl voi 
lovi cu ceva tare în cap și-l voi zbura peste bord. Ne vom afla 
atunci la 12 mile de țărm, distanţă suficientă pentru ca nimeni 
să nu-i mai descopere cadavrul vreodată. Și apoi, nu ne rămâne 
altceva de făcut decât să ne întoarcem în cabină. La dineu vom 
fi... doamna și domnul Harper. Nu-i așa că-i simplu? 

Velma mă privea năucită. 

— Și bagajele tale? 

— Voi purta hainele lui Arthur, din moment ce avem aceeași 
înălţime. Vom petrece o săptămână pe ocean, iar, în momentul 
când vasul va ancora la New York, doamna și domnul Harper vor 
saluta din nou uscatul. Controlul n-o să fie decât o formalitate, 
n-o să fie nevoie de pașaport. 

— Și-apoi ce facem, Frank? 

— Nimic deosebit. O să te muţi la mine și o să trăim ca 
doamna și domnul Harper. Dacă vrei să lucrezi vei lucra, dacă 
nu, nu. Cum vei dori. Important în toată chestia asta este faptul 
că n-o să mai fie nevoie să ne ascundem. Soţul tău nu are 
familie, nici altfel de rude, așa că n-o să aibă cine se interesa de 
el... 

— Frank, ești sigur că nu riscăm nimic? 

— Doar dacă apa îi va scoate cadavrul la țărm, acesta poate fi 


singurul risc, dar șansele sunt infime. Și ar mai fi unul: în 
momentul când îl vom azvârili în apă. Dar e mai mult ca sigur că 
n-o să fie nimeni pe punte la ora aceea, va fi ora când ceilalți 
pasageri vor fi ocupați... 

x 

începu să plouă, o ploaie măruntă, în momentul în care vasul 
ieși în larg, părăsind portul. Puntea era pustie. Arthur purta un 
pardesiu de culoare maron. L-am lovit în cap, l-am dezbrăcat de 
pardesiu apoi i-am luat portofelul. L-am aruncat peste bord și a 
căzut ca un sac în apa învolburată de elice. 

M-am îmbrăcat în pardesiul lui (pe al meu l-am aruncat în 
apă), după care am îmbrăţișat-o pe Velma. Îmi venea să urlu. Nu 
m-am putut abţine să nu zic: 

— Am făcut-o, Velma, am făcut-o! Asta a fost tot! Altă 
manifestare de nervozitate n-am mai avut. Aceasta a fost prima 
și ultima. Ne-am întors în cabină. Când l-am chemat pe însoțitor 
să-i comand ceva de băut, acesta îmi spuse: „S-a făcut, 
domnule Harper!” După plecarea lui, ne-am uitat unul la celălalt 
și am pufnit, e drept puţin cam tare, în râs. 

Am început să aranjez lucrurile lui Arthur care acum erau ale 
mele. l-am deschis geamantanele, fără nicio strângere de inimă. 
Velma deschise geamăntănașul ei și începu să-și aranjeze 
obiectele de toaletă. În valiză am dat peste un pachețel pe care 
i l-am aruncat Velmei. Spuse că-i un cadou despre care Arthur 
tocmai îi vorbise. Am căutat în portofel, Arthur avea 583 dolari: 
se gândise să trăiască pe picior mare în plimbarea asta. 

Oricât ar părea de necrezut, nici eu nici Velma n-am avut în 
zilele următoare nicio remușcare. Doar Velma se încurcă puţin, 
la început, până se obișnui să mă strige Arthur. Ca să rezolve 
problema, îmi spuse simplu „dragule”. Vremea era splendidă. La 
Nassau am ajuns marți dimineața și tocmai când mă pregăteam 
să cobor, însoţitorul mă înștiinţă că sunt chemat la căpitan. 
Acesta mă întrebă pe un ton foarte politicos: 

— Astăzi ne parăsiţi, domnule? 

— Cum, nu stăm pe vas în timpul cât rămânem în port? L-am 
întrebat. 

— Se-nţelege că da, însă bilete ați luat numai pentru dus. La 
Agenţie aţi anunţat că vreți să vizitaţi insulele și că la întoarcere 
o să luaţi avionul... 

— Da, da, am spus eu repede, dar credeam că secretara mea 


v-a anunțat că mi-am schimbat planurile. Nu-i în stare de nimic 
fata asta! Despre ce vorbeam? A, da, că am renunţat la insule. 
Se poate să rămânem în cabină și să ne întoarcem tot cu 
vaporul? 

— O, ne simţim onorati să vă avem printre noi însă va trebui 
să achitaţi încă 330 dolari. 

Când am intrat în cabină nervii îmi erau întinși la maximum. 

— De ce n-ai spus că trebuie să coborâm aici, Velma, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

— Cum adică să coborâm? Eu de unde să știu? Arthur nu-mi 
ceruse decât să-mi iau o săptămână concediu. Nu mai înțeleg 
nimic! 

Părea sincer uimită așa că am crezut-o. 

— Să uităm de toate astea! i-am spus. 

x 


Cu puţin înainte de a ajunge, am completat formalitățile de 
vamă. Nici eu nici Velma nu aveam ceva peste greutatea 
admisă. Tocmai din această cauză nu i-am înțeles starea de 
nervozitate. 

— Dragule, să fie adevărat că mâine dimineață nu mai avem 
altceva de făcut decât să punem piciorul pe uscat? 

— Cam atât. Astă seară așezăm bagajele în fața ușii pentru a 
fi duse pe punte, iar sâmbătă dimineața vom trece prin fața 
ghișeului pentru emigranți unde vom fi întrebaţi numai dacă 
suntem cetățeni americani. Pentru a le dovedi identitatea, le voi 
arăta, în caz de nevoie, carnetul lui Arthur. Vameșii ne vor 
aștepta pe mal și, după ce vor fi constatat ce-am cumpărat, ne 
vor lăsa să plecăm. 

— Pare a fi simplu, iubitule. Și parfumul pe care l-am primit de 
la Arthur... va trebui să-l declar? Nici n-am deschis pachețelul! 

— Nu-i nevoie, dar, chiar dacă vameșii vor insista să-l vadă și 
nu vor crede că l-am cumpărat de aici, tot nu depășim greutatea 
admisa. Nu suntem contrabandiști, ce dumnezeu! 

Vasul intră în New York sâmbătă dimineaţa. Formalităţile 
pentru poliţie le-am rezolvat repede, însă, Velma era într-o stare 
de încordare teribilă. Carnetele de debarcare fură ștampilate. În 
timp ce coboram scara ea mă întrebă: 

— Vameșii n-o să ne cotrobăiască? Or să ne dezbrace până la 
piele? 

— Velma, lasă prostiile! Să le arăţi numai ce ai declarat și ce 


ai în sacoșe. S-ar putea să-și bage nasul și în celelalte bagaje, 
dar după aceea, gata... 

Îmi întinse pacheţelul primit de la Arthur. Nu era desfăcut: 

— Frank, știi că-n pachet nu-i parfum? 

— Pentru Dumnezeu, Velma, bagă de seamă cum îmi spui! 
Ce-i în pachet? 

— L-am desfăcut... voiam să văd ce fel de parfum mi-a luat... 
Eram curioasă. Privește, dragule! 

Am rămas încremenit: pachetul conţinea bancnote a câte 20 
dolari. 

Cei care veneau în spatele nostru ne împingeau. Am băgat 
pachetul în buzunar și am luat-o pe Velma de braţ: 

— De unde sunt banii? 

— Nu știu, iubitule, n-am făcut decât să rup un colț al 
pachetțelului ca să văd ce-i înăuntru... 

Se uita la mine ca un copil lipsit de apărare. 

— Îţi jur, iubitule, că n-am știut că avem bani. Acuma-i acum, 
ce facem? g 

— Fii naturală, relaxează-te și nu te mai gândi la astea! li am 
în buzunar, iar la vamă deschid pachetul și împart banii în toate 
buzunarele. N-au niciun motiv să ne caute și prin buzunare. 

Când tocmai am pus piciorul pe ultima treaptă, îmi aţinură 
calea doi bărbaţi înalţi și solizi. Mi-am dat seama că erau polițiști 
mai înainte ca ei să-mi bage sub nas insignele lor distinctive. 

— Sunteţi domnul Arthur Harper? 

— Întocmai, dar ce s-a întâmplat, ce înseamnă toate astea? l- 
am întrebat și în timp ce rosteam aceste cuvinte toate îmi 
deveniră foarte limpezi. 

Polițistul clătină din cap aiurit de-a binelea: 

— Omule, dumneata trebuie să fii complet nebun. Să ai tupeul 
să te întorci la New York după ce ai furat patronului dumitale 
30.000 de dolari, uite, asta-i o chestie nemaipomenită! 


Agatha Christie 
Comoara mascata 


— V-o prezint pe miss Marple, zise Jeanne și, după glasul ei 
solemn, musafirii puteau să-și închipuie că în faţa lor se află o 
veritabilă personalitate. După înfățișare însă, această persoană 
nu-ți spunea nimic deosebit: o bătrânică și atâta tot. Cei doi 


tineri care i-au fost prezentaţi - Charmin Strowd, o brunetă 
zveltă și Edward Rossiter, un uriaș blond - își ascunseră cu mare 
greutate dezamăgirea. 

— Sunteţi salvaţi! Miss Marple este întruchiparea a ceea ce se 
numește minune. Cred că o să-i puteţi ajuta, zise ea adresându- 
se către miss Marple, asta-i floare la ureche pentru 
dumneavoastră. 

Miss Marple întoarse spre mister Rossiter privirea ochilor săi 
albaștri ca albastrul cerului. 

— Poate vreţi să-mi spuneţi dumneavoastră despre ce-i vorba, 
îi propuse ea. 

— Din cele spuse de Jeanne, dumneavoastră sunteți un 
detectiv clasa-ntâia, miss Marple. 

— Lăsaţi, lăsaţi astea, vă rog! Nu sunt nicidecum ceea ce 
spuneți. Pur și simplu, când trăiești într-un sat, așa cum am trăit 
eu, vrând-nevrând devii cunoscător al psihologiei omului. Dar m- 
aţi făcut curioasă, despre ce-i vorba? 

— Mi-e frică să nu vă decepţionez, e vorba doar de o 
comoară, spuse Edward. 

— Adevărat? Sună destul de ispititor. 

— Numai în aparenţă, în realitate nu-i vorba de nicio insulă a 
comorilor și nici de hărți pline cu oase și cranii. Este ceva cât se 
poate de prozaic: nu știm unde să facem săpăturile. 

— Dar, aţi încercat? 

— Bineînţeles. Am răscolit un hectar bun! 

— Știţi ce, daţi-mi mai bine voie să vă povestesc totul, spuse 
foarte decis dintr-o dată Charmin. 

— Bine, vă ascult! 

— Așadar, iată despre ce este vorba. Eu și Edward am avut un 
unchi care ne-a iubit din cale-afară de mult și care spunea că, 
atunci când o să moară, o să ne lase moștenire toată averea lui. 
Asta cu atât mai mult cu cât noi doi suntem singurele lui rude. Și 
iată că a murit. În afară de casă și teren, n-am găsit niciun ban, 
moștenirea dovedindu-se a fi o iluzie. Eu și cu Edward nu ne-am 
așteptat la una ca asta. 

— Da, fu de acord Edward, nu avem mijloace proprii și, în 
concluzie, nu putem întreține vila familiei. Probabil, vom fi 
nevoiți s-o vindem. Firește, e-o împrejurare foarte tristă. Pe 
lângă asta, crezând că vom moșteni bani mulţi, am făcut datorii 
și, dacă nu vom descoperi comoara unchiului, nu ne va fi ușor să 


ne plătim datoriile. 

— Dar n-ai spus esenţialul, Edward, interveni Charmin. 

— Știţi, cu cât unchiul îmbătrânea, cu atât devenea mai 
bănuitor și mai fără de încredere, continuă el. 

— Și foarte bine făcea, remarcă miss Marple, e de neînchipuit 
cât de mare este lipsa de corectitudine a oamenilor. 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Tot așa vorbea și unchiul 
Mathew: un prieten de-ai său s-a ruinat datorită falimentului 
unei bănci, altul a suferit fiindcă avusese prea multă încredere 
într-un notar public incorect. Unchiul a pierdut o mare sumă de 
bani cumpărând acţiuni ale unei societăţi anonime frauduloase. 
După aceea a început să afirme că singurul mijloc sigur de 
păstrare a banilor este să-i topești în lingouri și să-i îngropi în 
pământ. 

— Ei bine, încep să înţeleg, spuse miss Marple. 

— Prietenii îl contraziceau demonstrându-i că, în felul acesta, 
banii își pierd procentele, dar el răspundea că asta nu are nicio 
importanţă. Mai susţinea el că banii trebuie păstraţi într-un sipet 
sub pat, nu îngropaţi în grădină. 

— Se poate că așa a și procedat, continuă Charmin. A fost 
foarte bogat, dar la moartea lui nu s-au găsit niciun fel de hârtii 
de valoare. 

— A vândut hârtii de valoare pentru o mare sumă de bani, 
completă Edward, însă nimeni nu știe ce a făcut cu banii. De aici 
presupunerea că i-a îngropat, conform principiilor sale. 

— Și n-a lăsat nicio schiţă, nicio scrisoare? 

— Tocmai asta regretăm și noi, că nu ne-a lăsat. Înainte de a 
închide ochii pentru totdeauna, a fost timp de câteva zile în 
stare de inconștiență. Apoi, când și-a revenit, s-a uitat spre noi 
și a șoptit încetișor: „Am avut grijă de voi, porumbeii mei”. A 
atins apoi ochiul său drept cu mâna. După aceea a murit. 
Sărmanul. 

— Și-a atins ochiul cu mâna? repetă ca pentru sine, 
gânditoare, miss Marple. 

— Acest lucru vă dă cumva de gândit? se miră Edward. 

— Nu, deocamdată nu-mi trece nimic prin cap! 

— Jeanne însă ne-a asigurat că o să ne spuneți la repezeală 
unde trebuie să începem să săpăm, spuse Charmin mâhnită. 

Miss Marple zâmbi. 

— Bănuiesc că știți că nu sunt vrăjitoare. Nici pe unchiul dv. 


Nu l-am cunoscut, așa că îmi dau prea puţin seama ce fel de om 
era. Și-apoi nici casa și nici terenul nu le-am văzut. 

— Și dacă le-aţi fi văzut? întrebă Charmin. 

— Totul ar fi atunci foarte simplu, răspunse. 

— Veniţi până la noi și o să vedeţi dacă este într-adevăr 
simplu. 

— Îți mulţumesc mult, spuse miss Marple. De mult am visat să 
particip la descoperirea unei comori. 

x 

Înconjurară terenul și casa după care se urcară în podul casei 
pentru a cerceta conținutul geamantanelor şi coşurilor. 
Coborâră apoi în pivniță a cărei podea o tăiară cu cruzime. Miss 
Marple se convinse că în ziduri nu se găsesc ascunzișuri, iar 
dulapurile nu au uși duble. 

In salon, pe masă, se ridica un morman de hârtii rămase de la 
decedat. Edward și Charmin triau fără răgaz conturi vechi, 
invitaţii și scrisori în speranţa că vor găsi cheia enigmei. 

— Să fi scăpat oare ceva, nu vi se pare? întrebă Charmin. 

— V-aţi obosit din cale-afara. Daţi-mi voie să examinez din 
nou hârtiile astea, dacă, bineînţeles, nu conţin ceva secret. 

— Sigur că nu conţin, examinaţi-le. Mi-e teamă numai să nu 
pierdem timpul de pomană. 

Se așeză la masă și începu să cerceteze toate hârtiile, 
triându-le și sortându-le pe diferite categorii. Când termină 
operaţiunea își pironi ochii în tavan. 

— Ei, miss Marple cum este? întrebă Edward. 

— Vai, iertaţi-mă, a fost foarte instructiv. 

— Aţi dat peste ceva important? 

— Nici vorbă, în schimb, mi-am dat seama cam ce fel de om 
era unchiul dumneavoastră. După părerea mea, semăna grozav 
cu unchiul meu Henry, mare amator de glume. Acest lucru îi 
enerva pe mulți. Era un om teribil de bănuitor, i se părea că 
slugile îl furau tot timpul, ceea ce uneori se mai și întâmpla. 
Spre sfârșitul vieţii era foarte convins că vor să-l otrăvească și 
din această cauză în afară de ouă fierte nu mânca nimic. 
Susținea, cu fermă convingere, că într-un ou fiert nu poate fi 
introdusă otravă! Banii îi ţinea în casă, într-un fișet special. Se 
lăuda tot timpul că acest fișet este un lucru sigur. Drept rezultat 
al laudelor sale, în casă i s-au strecurat pungașii. Au perforat 
fișetul, făcând în el o gaură enormă printr-un procedeu chimic. 


Dar degeaba, bani n-au găsit! El ţinea banii într-un alt loc: în 
raftul de cărţi, în două cărţi de rugăciuni. 

Edward tresări. 

— Am o idee f Nu s-ar putea ca banii să fie în bibliotecă? 

— M-am gândit și eu la asta. În timpul cât ai fost plecat la 
Portsmouth am scotocit toată biblioteca, am luat carte cu carte 
și le-am scuturat. Degeaba! 

Edward oftă. Se gândi apoi că ar fi cazul să se 
descotorosească, bineînţeles într-un mod civilizat, de inutilul lor 
musafir. 

— Aţi fost cât se poate de amabilă că ați venit la noi în 
speranţa că ne veți putea fi de vreun folos. V-am răpit timpul de 
pomană. Vă pot conduce la gară cu mașina mea ca să prindeți 
trenul de trei... 

— Nici prin cap nu-mi trece! Se împotrivi miss Marple, încă n- 
am găsit banii. Mister Rossiter, nu trebuie să te lași pradă 
disperării. Trebuie să lupţi până la victoria finală. 

— Dacă înţeleg bine, vreţi să continuaţi cercetările! 

— Dar nici nu le-am început, replică miss Marple. Unchiul 
dumneavoastră trebuie să fi avut o ladă secretă. 

— Într-o ladă secretă nu poţi ascunde lingouri de aur, spuse 
Edward cu voce nesigură. 

— Sigur că nu, dar de ce credeţi că banii sunt în lingouri? 

— Păi, unchiul susținea întotdeauna... 

— „exact cum susţinea și unchiul meu despre fișet. După 
părerea mea, în biroul de lucru al unchiului dumneavoastră 
trebuie să se afle o ladă! 

— Acesta-i biroul, spuse Charmin deschizând capacul. 
Înăuntru se aflau o mulţime de sertare și sertărașe. Ea deschise 
ușița mică de la mijloc și apăsă pe butonul sertarului din stânga. 
Peretele se dădu la o parte, iar în spatele lui apăru un spaţiu gol. 

— Ce coincidenţă uimitoare, exclamă miss Marple. Unchiul 
meu Henry a avut același fel de birou. 

— În orice caz, observă Charmin, el nu conţine nimic. 

Miss Marple își scoase o agrafă din păr, o îndreptă și o 
introduse în deschizătura abia vizibilă din peretele despărțitor. 
Cu efort vizibil, trase sertarul cel mic plin ochi cu tot felul de 
scrisori. 

Edward și Charmin se repeziră amândoi asupra lor. Cu mâini 
tremurătoare, Edward desfăcu o hârtie aflată deasupra, 


împăturită în patru, și o aruncă îndată cu dispreţ la o parte. 

— O rețetă culinară, piept fript! 

Charmin dezlegă panglica cu care erau legate scrisorile. 
Scoase o scrisoare și o parcurse în fugă. 

— O scrisoare de dragoste! 

Miss Marple se arătă sincer entuziasmată. 

— Interesant, poate vom afla și motivul pentru care unchiul 
dumneavoastră nu s-a căsătorit. 

Charmin citi scrisoarea cu voce tare: 

— „În veci iubitul meu Mathew, îţi mărturisesc că de la 
primirea ultimei tale scrisori timpul a trecut afurisit de greu. Mă 
străduiesc să fac faţă obligaţiunilor mele multiple și îmi spun 
mereu ce noroc am avut că am putut vedea atâtea țări ale 
lumii”. 

Charmin se opri din lectură. 

— De unde a fost expediată scrisoarea asta? A, tocmai din 
insulele Hawai. Trase aer în piept apoi citi mai departe: „Păcat, 
localnicii sunt încă departe de emancipare. Noile tale dovezi de 
afecţiune m-au bucurat din cale-afară. In veci a ta devotată și 
iubitoare, CREDOCHI. 

— Bunăâă! exclamă Edward. Bravo, unchiule Mathew! Dar de 
ce nu s-o fi căsătorit cu ea? 

— Ea a înconjurat tot globul pământesc, remarcă Charmin, 
cercetând adresele de pe plicuri. O fi murit de friguri... 

Miss Marple râse înfundat. 

— Dumnezeule, ia te uită, ia te uită, repeta ea mereu în timp 
ce studia rețeta culinară. „Luaţi piept fript, adăugaţi și alte 
nimicuri și rumeniţi-l în ulei”. Ce părere aveţi despre rețeta 
asta? 

— Nu-mi face poftă! Se întristă Edward. 

— Dar eu nu v-am întrebat dacă vă face poftă sau nu. 

Deodată, lui Edward îi veni o idee: 

— Nu aveţi impresia că reţeta culinară reprezintă un cifru? Ce 
rost ar fi avut să pună o reţetă culinară într-o lădiță cu 
documente secrete. 

— Aveţi dreptate, acest lucru își are semnificaţia lui, îl 
întrerupse miss Marple. 

— Am găsit! strigă Charmin, cerneală invizibilă! Să încălzim 
puţin hârtia! 

Din păcate însă, după încălzire nu apărură pe reţetă litere noi. 


— Vedeți, complicaţi totul în mod inutil. Rețeta nu este decât 
o introducere, restul este cuprins în scrisori. 

— În scrisori? 

— În scrisori și mai ales în semnătură, continuă bătrânica. 

Edward nu o mai ascultă. 

— Vino aici, Charmin, o rugă el. Priveşte, plicurile sunt 
îngălbenite iar scrisorile nu. Asta înseamnă că au fost scrise mai 
târziu. 

— Fără doar și poate, fu de părere miss Marple, și pun 
rămășag că sunt scrise de mâna unchiului Mathew, continuă ea. 

Și pentru întâia oară de la începutul discuţiei, tinerii o 
ascultară cu toată atenţia. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă Charmin. 

— Vreau să spun că banii se află în mâinile dv. 

Neîncrezătoare, Charmin își opri privirea asupra ei. 

— În semnătură, draga mea, în semnătură este cuprins totul. 
Reţeta cu pieptul fript nu-i decât o introducere. Și acum. 
Amintiţi-vă ce a făcut unchiul dumneavoastră înainte de a muri. 
După cum mi-aţi spus, el și-a atins ochiul cu mâna. lată cheia 
cifrului! Dragii mei, oare n-aţi auzit niciodată până acum zicala 
„Să nu-ţi crezi ochilor?”. 

Edward își aruncă privirea pe semnătura scrisorii pe care 
tocmai o ţinea în mână: „CREDOCHI”. 

— N-a existat niciodată o asemenea persoană, continuă 
bătrâna. Toate scrisorile sunt scrise de mâna unchiului dv. 
Plicurile, după cum se poate bine vedea, sunt cu mult mai vechi 
decât scrisorile. Pe scrisoarea pe care o ţineţi în mână, de 
exemplu, se află o marcă poștală cu ştampila anului 1851. 

Miss Marple, făcu o pauză plină de înţelesuri, după care 
repetă ca pentru sine: 

— Din 1851... Acum aţi înţeles, nu-i așa? 

— Eu n-am înţeles, spuse Edward. 

— Nici eu n-aș fi înţeles mare lucru dacă nu mi-aș fi amintit de 
nepotul meu, un băiețel simpatic și filatelist pasionat. El mi-a 
povestit tot ce se poate povesti despre mărcile poștale. Mi-aduc 
aminte că am rămas foarte mirată când mi-a povestit, că, odată, 
la o licitaţie, pentru o marcă poștală cu ștampila anului 1851 s-a 
oferit suma de 25.000 de dolari. Probabil că și pe celelalte 
plicuri sunt astfel de mărci de valoare. Când unchiul dv. A dus 
mâna la ochi n-a făcut-o întâmplător, el voia să spună: acordaţi 


toata atenţia ochilor! Semnătura „CREDOCHI” de pe scrisoare 
tocmai asta înseamnă, să priviţi cu atenţie, să credeţi ochilor. 

Edward suspină. Se așeză pe un fotoliu și își cuprinse fața în 
mâini. 

— Ce este? Se sperie Charmin. 

— Nimic, mă gândeam pur și simplu că dacă n-ar fi fost miss 
Marple am fi ars aceste scrisori, cu siguranţă. 

— Da, continuă miss Marple, bătrânii ăștia poznași nu ţin 
seama de proverbiala nerăbdare a tinerilor. Imi aduc aminte că 
odată, unchiul meu Henry a trimis nepoatei sale o bancnotă de 
cinci lire lipită de o carte poștală pe care scrisese: „Acesta-i tot 
darul meu de Anul Nou”. Nepoata a fost așa de decepționată 
încât a aruncat pe foc cartea poștală cu cele cinci lire cu tot. 

Edward simţi o adevărată dragoste pentru unchiul Henry. 

— Miss Marple, mă duc să aduc o sticlă de șampanie, exclamă 
el bucuros. Să bem pentru unchiul dv. Henry! 


Alex Forels 
Aur în loc de inimă 


În sfârșit, Petula s-a întors iarăși în 
brațele mele. Eram din cale-afară de 
fericit. Am început să-i analizez starea de 
disperare în care se afla. 

Era la dispoziția criminalului. 


Femeile se aseamănă cu niște fulgi pe care îi suflă bărbaţii. 
Trebuie să ţinem cont de asta. Când am reîntâlnit-o pe Petula la 
Los Angeles - după cinci ani bunicei - vulcanul care mocnea în 
mine începu să lucreze din nou. 

In orele acelea albastre ale înserării, Petula ședea pe 
marginea bazinului lui „Palace Hotel”. Reclamele luminoase de 
pe fațadele clădirilor înalte își începură dansul. Dansul de seară 
în jurul viţelului de aur. 

Nu-mi rămăsese altceva de făcut decât să mă urc în primul 
avion sau să mă ascund în cea mai apropiată gaură de șarpe, 
dar, cum foarte frumos spun poeţii, în faţa iubirii nu rezistă 
niciun obstacol... Am rămas hipnotizat ca un iepure în faţa 
măsuţei galben-albastru-roșii à la Hollywood. Gura îmi era 
uscată ca o Sahară și prin zgomotul care venea de afară îmi 


răsuna în urechi glasul ei de clopoțel: 

— Jeff, ești tu cu adevărat, Jeff? 

Incepând de la unghiile vopsite cu lac roșu ale picioarelor, 
frumos bronzate, până la bikini-ul bine ajustat pe corpul ei și la 
revărsarea luminoasă a părului, totul o făcea parcă mai 
frumoasă, mai ispititoare. 

— Sunt eu, Petula, nici mai frumos, nici mai bogat, nici mai 
bătrân. 

Când râdea, așa cum râdea acum, făcea gropiţe în obrazul 
stâng. Am tras-o lângă mine, îi simțeam pielea și respiraţia. 

— Ah, Jeff, cât este de frumos! Nu te-am uitat niciodată, nicio 
clipă! Am fost o proastă, Jeff, cu tine aș fi fost fericită, cu toate 
că nu mă pot plânge cu nimic de fostul meu soț, doar că era cu 
mulţi ani mai în vârstă ca mine... 

— „și mai bogat decât mine. Eu nu ţi-aș fi putut dărui nici 
blănuri de nurcă, nici yachturi, nici... 

— Te-ai purtat cu mine ca un părinte, Jeff. Când mi s-a 
întâmplat nenorocirea aceea groaznică am fost atât de greu 
lovită... 

— S-a scris în toate ziarele că Jan Harlow a zburat în aer cu 
luxosul său yacht cu tot. Văduvei sale i-a lăsat o nimica-toată, 
se-nţelege, zece milioane de dolari! În schimb, Clay Burton s-a 
bucurat îndată. 

— Te înșeli, Jeff. M-am lăsat amăgită de farmecul lui, dar mi- 
am dat îndată seama că în mâinile sadicului acestuia, care 
risipește banii cu amândouă mâinile, nu eram decât o jucărie... 

— Petula, la Reno divorțul durează numai câteva zile... 

— M-am gândit și eu la asta Jeff, ajută-mă să scap de el! 

N-am crezut niciodată în lacrimile femeilor, dar acum le-am 
sorbit o dată cu sărutările. Nu mă gândeam la banii ei, o doream 
doar pe ea și numai pentru mine. 

x 

Clay Burton tocmai începuse să joace la ruletă banii soţiei 
sale. Știam totul despre el. La Hollywood, când nu reușea să 
trăiască pe banii lui, își găsea suficient timp pentru a împrăștia 
printre femei șarmul său până când, în cele din urmă prinsese și 
milioanele Petulei. Asta nu înseamnă că nu avea slăbiciune 
pentru frumusețea femeilor blonde, brune sau șatene... Și, de 
bună seamă, bruneta aceea nu era zeița Fortuna... 

Bilă se oprea cu încăpățânare numai în avantajul băncii, iar 


crupierul aduna atât de repede fisele încât la miezul nopţii Clay 
se trezi fără niciun ban. 

Am riscat la masa alăturată câţiva cenți și am câștigat fiindcă 
am mizat pe roșu, în timp ce Burton mizase pe negru și pereche. 
Se câștiga fără pereche! O mie de dolari nu reprezintă o avere, 
dar tocmai acești prieteni mici sunt cei care-ţi fac viaţa mai 
plăcută. 

L-am lăsat pe Clay cu ghinionul și cu bruneta lui și, fiindcă 
omul nu trebuie să-și supere norocul, m-am întors acasă. 

Petula stătea întinsă pe pat, în camera mea de la hotel. Părul 
ei aluneca în valuri și nu știu de ce îmi amintea de whisky. 
Folosea întotdeauna același parfum, dulce și greu ca păcatul.” 
Blondele trebuie să poarte lucruri de culoare închisă”, i-am spus 
cândva. 

— N-am uitat niciodată ce mi-ai spus, șopti ea. Nimic n-am 
uitat! 

Parcă n-ar fi fost la mijloc acești cinci ani, totul era ca mai 
înainte... 

Petula stinse lumina. 

x 

Am luat împreună micul dejun. Râsul Petulei, soarele Nevadei 
ascuns în spatele jaluzelelor, totul era ca un vis. In vis și în 
dragoste totul este posibil. 

Când omul de serviciu de la hotel aduse o scrisoare, nici n-am 
fost în stare să deslușesc scrisul de pe plic. Era o scrisoare 
pentru Petula: Deschise plicul, ochii îi luciră. Deveni iarăși Petula 
Mills cea de altădată, dansatoarea din Los Angeles. Răutatea și 
mânia îi reveniră în cuvinte, așa cum nu-i stă bine unei doamne 
din societatea înaltă. 

Își reveni tot atât de repede și pe faţă parcă i se lăsă un văl. 
Se întoarse spre masă și închise ochii. 

Am sărutat-o pe vinele de la gât care-i zvâcneau sălbatic: 

— Ai greutăţi? 

Cu expresia de suferinţă pe care o avea în colţul gurii, era 
frumoasă ca o madonă. 

— Jeff, pleacă te rog, trebuie să fac faţă singură situaţiei! 

Buzele îi erau reci și insensibile la sărutul meu. 

— Fie, dacă nu vrei să-mi spui și mic. 

Mă prinse de mâini. 

— Cred în tine, Jeff, ești singurul om căruia pot să mă 


destăinui. Nu am pe lume pe nimeni în afară de tine. 

Am crezut-o, pentru că am vrut s-o cred. Pentru parfumul 
trupului ei aș fi fost în stare să-mi tai și mâna dreaptă. 
Dragostea poate face din bărbaţi eroi. Sau nebuni... 

— Ajută-mă, zise ea punându-și capul pe pieptul meu. 

— Pentru tine aș merge până în infern, i-am răspuns. 

— Atunci citește scrisoarea asta! 

Am citit câteva rânduri. Erau scrise la mașină: „Știţi că vă am 
la mână. Aduceţi-mi în seara asta 100.000 de dolari și o să-mi 
ţin gura până la moarte...” 

— Băiatul ăsta trebuie să fie nebun! Am scrâșnit printre dinţi. 
l-ai dat vreun ban până acum? 

Petula încuviință cu o anume durere în înclinarea capului. 

— Dar n-a cerut niciodată așa de mulţi. Să fie asta ultima dată 
când îmi mai cere? 

— Se-nțelege că nu. Pentru un șantajist nu există „pentru 
ultima dată”. De ce nu anunți poliţia? 

Petula îmi răspunse: 

— Ăsta-i singurul sfat pe care mi-l dai? Așa sunteți voi, 
bărbaţii, cuvinte mari, jurăminte de dragoste, dar atât...! 

Am cerut să ne aducă ţigări și whisky. 

— Să ne gândim: cu ce te are la mână? 

— Vrei să mă șantajezi și tu? 

Cât p-aci să-i arunc paharul în cap. 

— Ţin mult la cinste, poate de aceea am rămas până astăzi un 
mediocru agent de asigurări. Aș fi putut avea și eu o vilă la 
Santa Monica, cum ai tu Petula, un yacht, un pachet de acţiuni... 

— Scuză-mă, o să-ţi spun totul. E vorba de niște fotografii pe 
care vrea să le publice. Asta-i tot! 

— Să-l văd și eu pe băiatul ăsta. 

— Dar e periculos, Jeff, șantajiștii nu se dau în lături de la 
nimic. Cred că cel mai bun lucru ar fi să-i plătesc. 

— Ca să-ţi ceară apoi în continuare? Nu, dragoste, o să pun eu 
mâna pe fotografiile alea! 

x 

Am luat masa la un restaurant de la capătul unei cunoscute 
străzi din Las Vegas. 

— Helo! făcu Clay Burton îndată ce veni lângă masa noastră. 
Era îmbrăcat în mătase galbenă, gentleman până în vârful 
pantofilor. 


Petula făcu prezentările. Burton se înclină plin de indiferență, 
apoi mă măsură cu vădit interes. În îmbrăcămintea mea, 
transpirată la subţiori, păream o biată vrabie lângă uliu. 

— Draga mea, spuse Burton, am nevoie de bani... 

— Cine n-are astăzi nevoie de bani? râse Petula ironic. Poate 
te ajută bruneta aia! 

Eram în camera Petulei. Făcusem un duș, după care ne-am 
așezat, comozi, în șezlonguri. Ne făceam siesta când sună 
telefonul. Petula ridică receptorul. Ascultam cu atenţie fiecare 
cuvânt: „Aţi primit scrisoarea mea?” se auzi în receptor o voce 
de femeie. „Da”, răspunse Petula, „dar îmi este imposibil să dau 
o sută de mii...” „Nu vă este imposibil. Ascultaţi bine! Veniţi la 
Geiser la miezul nopţii, fix. Acolo este locul cel mai îngust, sub 
un bolovan, așezați mapa cu banii și dispăreţi repede. Cât se 
poate de repede, ați înțeles?” „Am înţeles!”. 

Aruncă receptorul cât colo. Se repezi apoi la mine strigând: 

— Să terminăm o dată cu asta, Jeff, nu mai rezist! 

— Astă seară se va termina totul. Mă bazez pe pumnii mei, 
șantajiștii ăștia sunt fricoși, i-am spus în momentul când îmi 
întinse pistolul. Mă obligă să-i iau. 

x 

În urma noastră nu se vedea nicio mașină. 

— Promite-mi că ai să tragi când șantajistul... 

— Îţi promit. 

Am auzit deodată pași de bărbat. La lumina unei lanterne 
umbra cu pălărie descoperi mapa, dar scoase îndată un mormăit 
mânios. Nu găsi decât ziare mototolite. 

— Așa se poate înșela omu', mi-am zis în momentul în care 
șantajistul arunca mapa. Am început să trag. Eram convins că 
nu l-am nimerit, din această cauză eram neliniștit. Cu toate 
acestea, umbra căzu ca o bucată de lemn. Omul nu era mort. M- 
am repezit spre el și nu-mi venea să-mi cred ochilor: în faţa mea 
se afla Burton! 

— Nebunilor, aţi căzut în cursă! 

— Clay, n-am vrut, pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai 
făcut asta? 

— Banii conduc lumea. Mulţi mor pentru bani. Harlow, de 
exemplu... 

— Harlow, primul soț al Petulei? 

— Eu m-am îngrijit de explozibil, iar Petula a avut grijă să-l 


așeze bine și să-l facă să explodeze la timp. Petula nu voia 
decât banii lui Harlow, iar eu pe Petula o voiam numai cu bani. 
Numai că Petula stătea pe bani ca o cloșcă pe ouă. 

— Pentru asta o șantajezi? 

In privirea lui Burton apăru parcă o altă lume. Vorbea cu glas 
nesigur: 

— Credea că am fotografiat-o în momentul când așeza 
explozibilul. 

l-am închis ochii. Pașii îmi scrâșneau pe nisip. Acum știam de 
ce m-a obligat Petula să iau pistolul... 

— Jeff, zise venind în faţa mea, e mort? 

— E mort, iar eu am aflat totul. Tu l-ai aruncat în aer pe 
Harlow... 

Flacăra din țeava pistolului a fost ultimul lucru pe care l-am 
înregistrat. Am zăcut o săptămână în spital. Când am ieșit, 
Petula era moartă, se spânzurase în celula închisorii cu trei zile 
înaintea începerii procesului. N-a fost nevoie să mai depun 
mărturie împotriva ei... 


William von Reese 
Complotul ucigașilor 


Un neurastenic este o catastrofă, dar când se întâlnesc doi de 
soiul acesta, cum mă întâlnisem eu, în apartamentul meu, în 
dimineaţa aceea de vineri, cu Barbara Morseby, atunci faptul 
trebuie să aibă urmări. Ceea ce-mi propusese Barbara făcu să- 
mi tremure mâinile așa de tare că am vărsat pe pătură jumătate 
din whisky-ul din pahar. 

— Dacă te-am înţeles bine, i-am spus, asta ar în semna 
moartea lui Arthur. Trebuie să-l împușc eu în timpul nopţii? 

— Vorbesc foarte serios, Henry! 

Arthur era soțul Barbarei și ex-amicul meu, în același timp. 

— Este vorba de 150.000 de dolari, spuse Barbara, iar vocea 
ei sună dulce ca mierea, când pronunţă suma. Asta înseamnă 
câte 75.000 de dolari pentru fiecare din noi... 

— Dumnezeule, Arthur are o asigurare așa de mare? 

Stăteam și priveam cum pătrundea în pătură whisky-ul 
vărsat. Fata aceasta care stătea pe patul meu și sorbea ușor din 
scotch, îmi deveni dintr-o dată străină și aceasta în ciuda 
intimităţii în care ne aflam. O neurastenică, de zece ori 


neurastenică. Pentru ceea ce intenţiona Barbara să facă, în 
California ajungi la camera de gazare. 

— Nu că Arthur mi-ar mai fi prieten, am început eu, dar avem 
amândoi de bătut fierul atât timp cât mai este cald încă. 

— Da, toți trei avem de bătut un fier cât e cald, numai că 
fierul se află acolo, în foc, și se topește la căldură, încontinuu. 

Spusele Barbarei erau adevărate. Timpul care trecea pentru 
toți trei prea încet, era cauza pentru care Arthur și cu mine nu 
mai eram prieteni. 

— Cât a trecut de atunci, Barbara? Am întrebat-o, pentru a-i 
distrage atenția. 

Barbara mă mângâie cu mâna ei delicată pe spatele, chipurile 
rănit, în timp ce mă privea cu ochi adânci, ca lacurile de munte. 

— De când ţi-ai frânt osul coccigian? 

— Acum un an și ceva, în ziua de 3 iulie. 

Ziua aceea n-o voi uita niciodată... Totul a decurs întocmai 
cum am planificat noi trei: Arthur, Barbara și cu mine. 

— Așadar, nu vrei să mă ajuţi, mormăi Barbara speriindu-mi 
gândurile și se gândi iarăși la groaznica ei propunere de a-l 
omori pe Arthur, soţul ei. 

— Nu-mi place de loc treaba asta! Este prea ultimativă! 
Paharul meu era gol așa că am mai luat o înghiţitură din scotch- 
ul Barbarei. Vezi, i-am spus cu voce convingătoare, avocatul 
meu este de părere că asigurările „Phoenix” trebuie să 
plătească, în sfârșit. Nu mai există nicio posibilitate de a câștiga, 
cel mult poate să ceară o nouă amânare în faţa tribunalului. 

— Încă o amânare? explodă Barbara. Asta înseamnă, dacă ne 
luăm după calendarul tribunalelor, o întârziere de cel puţin nouă 
luni! Timp suficient pentru a naște un copil! 

Înțelegeam bine argumentele Barbarei. Mi se părea și mie că 
sunt ani buni de atunci, din ziua aceea când am fost în garajul 
lui Arthur Morseby. Totul era pregătit cu migală. Motorul de 
bord, care se fixa în afară și pe care el îl folosea la barcă, era 
împrăștiat în tot garajul. Podeaua de beton era acoperită cu ulei 
de la motor, întins ca siropul pe o savarină. Așa cum am stabilit 
m-am înfățișat pe la zece și jumătate dimineața la garajul lui 
Arthur, pur și simplu pentru a aluneca în prezenţa lui Arthur, a 
Barbarei și a altor câţiva vecini uimiţi, pe o baltă de ulei. 
Această cădere reușită mă transforma, pentru asigurările 
„Phoenix”, într-un infirm... 


Am simţit din nou degetele fine ale Barbarei pe spinare. Ochii 
i se îngustară, niciodată n-am crezut că ochii căprui pot privi cu 
atâta duritate... Vocea ei era în schimb dulce: 

— Să mai fac câte o băutură pentru noi, vom mai fi drăgăstoși 
încă puţin unul faţă de celălalt și apoi... 

— Apoi ce? 

— Trebuie să-mi împrumuţi mașina ta, dragule, numai pentru 
o oră. Arthur a plecat astăzi la birou cu mașina mea iar a lui este 
în revizie. Am de făcut niște cumpărături. 

Barbara cobori din pat. O vedeam cum merge spre bucătărie, 
cu paharele în mână. Barbara era o fiinţă dulce, înaltă, cu 
picioare lungi. Ea a fost cea care mi-a dat ideea cu asigurarea 
„Phoenix”. Arthur încheiase cu această societate o asigurare cu 
garanţie. Căderea mea se încadra în această prevedere de 
asigurare. Totul era în ordine, numai că asigurările „Phoenix” 
aveau un funcţionar de urmărire cu numele Sneed, căruia i-a 
fost încredinţat cazul meu și care, cercetând totul cu 
neîncredere și pe toate feţele, împiedicase plata sumei de 
asigurări... 

Arthur, Barbara și cu mine nu uitam niciun moment că suma 
maximă de asigurare reprezenta 995.000 de dolari, motiv 
suficient pentru a aștepta plata chiar și un timp mai îndelungat. 
Dar lunile treceau și era păcat de mine să tot stau în scaunul pe 
roţi. Totuși, continuam să fac asta numai de dragul Barbarei, 
pentru a-i fi în preajmă, cu toate că șederea aceasta 
permanentă mă făcu cu cincisprezece kilograme mai greu decât 
eram. 

Barbara se întoarse din bucătărie cu două pahare cu whisky. 

— Te-ai gândit între timp, micul meu invalid? Nu vrei să-i dai o 
mână de ajutor micuţei tale Barbara? 

— Șira spinării mele nu se mai pretează pentru așa ceva, i-am 
răspuns. Știu doar că atunci când în garajul lui Arthur mi-am... 

Vorbeam iarăși despre Arthur. Barbara începu să-l denigreze. 
Spunea că nu mai poate să-i suporte nici cea mai mică atingere. 
Singurul lui interes era să stea în faţa televizorului, să iasă în 
larg cu barca cu motor și să sară cu parașuta în fiecare vineri 
seara. Sărea dintr-un avion tip sport... „Poţi tu să înţelegi ceva? 
sărituri cu parașuta numai așa, pentru că-i făcea plăcere?” 

Eu nu-l mai înțelegeam de mult pe Arthur și nu înțelegeam 
mai ales de ce nu se îngrijește de Barbara. Pe de altă parte, 


așteptarea la infinit a încasării sumei de asigurare devenise un 
chin pentru Arthur, pentru Barbara și pentru mine. Mai ales 
pentru mine. Din cauza cheltuielilor pentru doctor, pentru 
terapie și pentru viaţa mea în general, am fost nevoit să mă 
ating de economii... Arthur se comporta nu tocmai plăcut. Când 
îi vorbeam despre greutăţile mele financiare se mulțumea să 
zâmbească. În definitiv, el a fost acela care a plătit ani de-a 
rândul ratele pentru asigurarea cu garanţie! 

Din această cauză eram. Se-nţelege, din lună în lună mai 
supărat pe Arthur. Cu toate acestea, ura mea nu era suficientă 
pentru a-l omori, așa cum voia Barbara. 

Cam pe la amiază, Barbara se îmbrăcă și dispăru cu mașina 
mea în care, la bagaje, se afla un alt scaun pe roţi, rabatabil, 
pentru oraș. O rugasem să nu întârzie peste ora trei pentru a 
avea și eu timp să ajung la radioterapie. N-aș face o impresie 
prea bună dacă nu m-aș duce, cu toate că nu aveam nevoie de 
ea câtuși de puţin. Barbara reveni cu un sfert de oră înainte de 
ora trei, apoi luă un taxi pentru a se întoarce acasă. l-am 
telefonat lui Marty, un tip tânăr care locuia în aceeași clădire și 
care, contra plată, mă plimba cu scăunelul meu pe roți. El 
trebuia să mă ducă la medic și la radioscopie. La radioscopia 
șirei spinării, chipurile atât de grav rănită... 

Sneed, urmăritorul de la asigurări, mă surprinse tocmai când 
mă aflam culcat sub lumina roșie. L-am întrebat ironic: 

— Aţi făcut între timp poze reușite? Știam doar că el nu 
urmărea altceva decât să mă surprindă mergând pe picioare 
sau dansând undeva, poate chiar cu două blonde în brațe... își 
trase un scaun alături de mine. 

Dintr-o sută de tipi care plănuiesc să ducă de nas societăţile 
de asigurări, nouăzeci și nouă la sută sunt demascați. Doar unul 
singur continuă cursa. Îmi este greu s-o spun deschis, dar 
dumneavoastră sunteţi probabil acel unu la sută care continuă 
cursa. 

— Resping acuzaţia dvs., dar accept suma de asigurare, i-am 
răspuns. 

Sneed își deschise mapa cu acte și scoase din ea un cec pe 
care era scrisă suma de 100.000 de dolari. Imi spuse: 

— Cu acest cec puteţi să dansaţi în continuare, tot restul 
vieții, în ciuda spatelui dvs... lezat. Aveţi noroc că 
microfotografiile nu au putut depista cu claritate dacă sunteţi 


infirm sau nu. 

Am ezitat. Mă vedeam într-un avion, la clasa întâia, în drum 
spre Rio. In fața mea, stătea o friptură zemoasă și un pahar cu 
șampanie rece. Tocmai mă gândeam dacă să comand ca desert 
un lichior franțuzesc sau unul italian. Eram bine dispus deoarece 
stewardesa îmi strecurase numărul ei de telefon din Rio. M-am 
întors din nou la realitate. Am luat cecul pe care mi-l întinsese 
Sneed și l-am rupt în bucățele. Pe faţa lui Sneed nu tresări 
niciun mușchi. 

— Suma de asigurare se ridică în cel mai bun caz la 995.999 
de dolari. Să presupunem că tribunalul va confirma dreptul la 
500.000 de dolari. Ce se întâmplă cu avocatul dvs.? El va cere 
cel puțin o treime din sumă, mormăi. 

— Chiar așa? 

— Vă vor rămâne aproximativ 265.000 de dolari dar nici 
această sumă nu vă aparţine în exclusivitate. În câte va trebui s- 
o mai împărţi? În două sau în trei? 

L-am privit fix pe Sneed. Acesta continuă: 

— Desigur că va trebui să împărţiţi bani și cu Arthur Morseby, 
în a cărui garaj aţi alunecat... Poate și cu câţiva vecini, în 
calitatea lor de martori! Vin tocmai de la tribunal, societatea 
mea de asigurări a reușit să obţină aprobarea cererii sale de 
amânare a dezbaterilor! Asta înseamnă că aveţi de așteptat 
până la proces și, astfel, până la primirea banilor, cel puţin încă 
nouă luni. Nouă luni în care va trebui să rămâneţi înlănţuit în 
continuare în scaunul dvs. Pe roți... nouă luni în care noi nu vă 
vom slăbi din ochi! 

Sneed îmi întinse încă un cec sub nas. 

— Acesta este ultima noastră ofertă! Luaţi banii, chestiunea 
rămâne între noi, în plus, nu va mai trebui să-i împărţiţi cu 
complicii dvs., puteţi să vă petreceţi viața după placul inimii. 

Priveam fix cecul. De data aceasta el reprezenta suma de 
150.000 de dolari. In mai puţin de zece minute am semnat 
contractul pe care mi-l oferea Sneed. Am luat cecul. l-am urat 
ironic” la revedere”, apoi i-am spus lui Marty, care mă ducea 
mereu la plimbare, să mă împingă pe ușile de sticlă ale clinicii. 
L-am întrebat pe Marty: 

— Nu-i așa că astăzi este vineri? 

Marty confirmă dând din cap. 

— Băncile sunt deschise astăzi mai mult, am spus. După ce 


voi fi primit suma de pe cec, aș dori să mă duci la ghișeurile 
„Trans-Ocean-Airlines”. 

Aveam 150.000 de dolari și nu mai trebuia să-i mai împart cu 
cineva. Nici chiar cu Barbara! 

Biletele de avion spre Tahiti fuseseră cumpărate pentru ziua 
următoare, sâmbătă, ora nouă și jumătate. Seara în ajunul 
plecării, mi-am petrecut-o în faţa radioului, fără ca somnul să se 
lipească de mine. Către miezul nopţii am auzit vocea crainicului: 

„Cunoscutul săritor cu parașuta Arthur Morseby, și-a pierdut 
viața astăzi după amiază la o săritură în care parașuta nu i s-a 
deschis. Soţia sa, doamna Barbara, care asista la accident, a 
suferit un șoc nervos...” 

Mi-am turnat whisky într-un pahar mare. Mă gândeam că prin 
moartea lui Arthur, Barbara se afla în situaţia fericită de a putea 
încasa 150.000 de dolari din asigurarea pe viaţă a soțului ei. Ea 
avea acum tot atâţia bani ca și mine și nu mai trebuia să-mi fac 
mustrări de conștiință pentru faptul că nu mi-am împărțit cu ea 
câștigul de la asigurări. 

A doua zi dimineaţa, am plecat spre aeroport. Când am ajuns, 
tocmai se anunța cursa spre Tahiti. Am luat-o spre ieșire, apoi 
spre pista de decolare. Un bărbat scund, cu un ziar sub braţ, 
veni direct la mine. Îmi pomeni numele și când încuviinţai că eu 
sunt, mi-a potrivit în câteva secunde niște cătușe la mâini... 

Eram atât de năucit de parcă mă lovise cineva în cap. 

— Bine, dar ce se întâmplă? l-am întrebat pe bărbatul scund și 
gras din faţa mea. De ce sunt acuzat? De escrocherie la 
asigurări? 

— Nu, de crimă! răspunse el. M-am văzut înconjurat dintr-o 
dată de o mulţime de polițiști. Am fost împins apoi în spatele 
mașinii poliţiei și am plecat spre sediul poliţiei. 

Așadar, Barbara cea cu ochi căprui și drăguţi, mă fentase așa 
cum aș fi vrut eu s-o fentez. Vineri, când ne drăgosteam, mi-a 
propus să-l omor pe Arthur, soțul ei, și să împărțim între noi 
prima de asigurare în valoare de 150.000 de dolari. După ce am 
refuzat-o, ea s-a dus cu mașina mea în garajul lui Arthur 
acoperit cu băltoace de ulei... Acolo n-a lăsat numai urmele 
cauciucurilor mașinii mele ci și urmele mai înguste ale scaunului 
meu pe roți, aflat în mașină, în spate, la bagaje... 

Cu acidul de la bateria mașinii, Barbara a distrus frânghiile 
parașutei lui Arthur, astfel încât după ce a sărit din avion Arthur 


a căzut ca din cer, vertical, ca o piatră. Și asta, în prezenţa 
Barbarei, care, după toate astea, a suferit un șoc nervos în 
mijlocul mulţimii. Bineînţeles, în calitatea sa de soție, nu de 
escroc de asigurări... 

Am spus-o mereu: neurastenicii n-au niciun fel de 
sentimente... iar acum, în loc să mă aștepte Barbara, mă 
așteaptă camera de gazare. Găsiţi că-i drept așa? 


Richard M. Ellis 
Cine este ucigașul? 


A doua zi după înmormântarea soţiei sale, Roger Bartlett 
stătea singur în dormitorul vilei din North Shore și fixa cu 
privirea portretul în ulei al decedatei, atârnat deasupra 
căminului. Era un portret excelent, Helen fusese într-adevăr o 
femeie frumoasă. 

Bartlett își stăpâni cu greu dorinţa de a azvârli cu ceașca de 
cafea în tablou. Bău toată cafeaua și așeză ceașca pe o măsuţă 
joasă, aflată lângă fotoliu. În acel moment sună telefonul. 

La aparat era locotenentul Miller, de la Comisia Criminală: 

— Nu, sir, până acum n-a rezultat nimic nou, raportă 
locotenentul Miller. N-avem niciun fel de urme. Mă tem că 
uciderea soției dv. Nu va mai putea fi clarificată, în afară de 
cazul că ucigașul și-ar mărturisi de bună voie fapta. 

Bartlett își strânse buzele. Spuse apoi: 

— Sunt cam ocupat, domnule locotenent, intenţionez să-mi 
părăsesc astăzi, pentru scurt timp, locuinţa și să mă mut în oraș, 
la clubul meu. De aceea... 

— Perfect, sir! Am telefonat însă pentru a vă întreba dacă ați 
parcurs deja corespondenţa... 

Bartlett se întoarse și aruncă o privire asupra grămezii de 
scrisori și cărți poștale care se strânseseră pe birou. De la 
moartea  Helenei, fapt petrecut acum o săptămână, se 
strânseseră multe scrisori de condoleanţe. El deschisese numai 
corespondența de afaceri, restul nu-l interesa. Spuse cu glas 
puternic în receptor: 

— Corespondenţa? Nu vă înţeleg, domnule locotenent! 

— Cred că este foarte probabil ca asasinul să vă fi trimis în 
ultimele zile o carte poștală sau o scrisoare, explică locotenentul 
Miller. S-ar putea să fie un prieten sau un cunoscut de-ai dv., 


trebuie că v-a trimis o scrisoare de condoleanţe pentru a nu 
atrage bănuiala asupra sa. 

— Nu cred că asasinul soţiei mele îmi va trimite mărturisirea 
sa! 

— Desigur că nu, sir. Este însă probabil să facă vreo greșeală, 
să ne dea vreun indiciu fără să vrea. Se întâmplă destul de des. 
În orice caz, v-aş ruga să deschideţi corespondenţa, mai înainte 
de a face eu acest lucru. 

— Bine, spuse Bartlett aprins la faţă, dar nu pot crede că 
vreun invitat la serata dată de mine. Adică unul dintre prietenii 
mei, ar fi putut s-o omoare pe Helen! Dumnezeule, îi cunosc pe 
toți de atâţia ani, din activitatea mea ca om de afaceri sau din 
societate! 

Un moment se făcu liniște apoi locotenentul Miller spuse cu 
băgare de seamă: 

— Este semnificativ însă că toţi invitaţii au declarat că serata 
a deviat nițeluș, părere pe care aţi împărtășit-o și dv. 

Bartlett făcu o mutră acră. Serata de sâmbăta trecută 
degenerase, într-adevăr... Bartlett nu dorea să mai reînvie 
evenimentele din noaptea aceea din care cauză spuse: 

— Sunteţi sigur că nu poate fi vorba de un vagabond? 

— Da de unde, domnule Bartlett! Domeniul dv. Este 
împrejmuit cu ziduri groase și înalte, iar străzile sunt controlate 
de polițiști în tot timpul nopţii. 

Locotenentul Miller tăcu un moment apoi adăugă: 

— Înţeleg repulsia dv. Faţă de bănuiala că ucigașul soţiei ar 
putea fi unul dintre prietenii dv. Mă tem însă că acesta este 
adevărul. 

Bartlett așeză receptorul în furcă după care își turnă un pahar 
de whisky și-l ridică salutând portretul în ulei al decedatei sale 
soții Helen, aflat, deasupra căminului. Portretul îi răspunse 
printr-un zâmbet. Atunci, în dimineaţa aceea de după serată, 
când i-au descoperit cadavrul, Helen nu zâmbea. Se afla în 
mijlocul unui luminiș al parcului, îmbrăcămintea-i era sfâșiată, 
iar capul i se odihnea într-o baltă mare de sânge. 

Întocmai așa cum o părăsise Bartlett după ce-i zdrobise capul 
cu o piatră... 

Ca om de afaceri cu succes, învățase de timpuriu că în viaţă, 
secretul succesului la vânzare constă în a te vinde mai întâi pe 
tine însuţi! În cazul de faţă, asta însemna să se convingă pe sine 


că el, Bartlett, nu are absolut nimic comun cu moartea soției 
sale. După aceea, după câtva timp, ar canaliza bănuielile asupra 
celui mai bun prieten al său, fabricantul de pantofi John 
Carmody, care în noaptea aceea băuse fără măsură și se 
culcase lângă Helen și care, din nefericire, se sculase totuși și 
dispăruse înainte de a începe căutarea Helenei... 

Se auzi soneria. Bartlett sări în picioare. Soneria avea un ton 
oarecum străin și părea că vine de undeva de departe. În cele 
din urmă se dezmetici și-și dădu seama că este soneria de la 
ușa din spate, dintre bucătărie și intrarea de serviciu. Își stăpâni 
cu greu o înjurătură. Alergă prin casă, deschise ușa din spate și 
rămase încremenit de uimire... 

In ușă stătea John Carmody. Faţa îi era lividă și aburită de 
sudoare. Așa cum arăta, te puteai aștepta să izbucnească în 
plâns dintr-o clipă într-alta. Intrebă cu voce sugrumată: 

— Ai citit? 

— Ce să citesc? Ce s-a întâmplat cu tine, John? De ce vii pe 
ușa din spate? 

Carmody părea că și-a revenit puţin. Îl împinse pe Bartlett la o 
parte și trecu prin bucătărie în dormitor unde căzu într-un 
fotoliu. 

Bartlett îl urmă contrariat: 

— John, ce s-a întâmplat? 

Carmody își șterse cu mâna faţa udă: 

— Eu am ucis-o pe Helen... 

— Tu...? 

— Ți-am trimis ieri o scrisoare în care îți mărturiseam totul. 
Nici chiar eu însumi nu-mi pot da seama cum s-a întâmplat, 
Roger. Eram beat, dar asta nu-i o scuză. Am văzut-o pe Helen 
mergând în parc să respire aer curat, singură... Era extraordinar 
de frumoasă! 

Carmody își ascunse fața între mâinile care îi tremurau. 

Bartlett tăcu. Nu se gândise niciodată la faptul că însuși 
Carmody ar putea crede că a omorât-o pe Helen. Dar, în fond, 
de ce nu? Omul fusese beat, își pierduse controlul și când și-a 
revenit ţinea în mână o piatră mânjită cu sânge. Lângă el zăcea 
cadavrul Helenei... 

Bartlett făcu eforturi ca să-și poată ascunde un zâmbet. 

— Am vorbit cu Helen, ea mi-a răspuns, m-am apropiat de ea. 
Asta-i. M-am trezit, nu știu cât timp trecuse, știu însă că eu am 


omorât-o! șopti Carmody. 

— Bine, dar cu scrisoarea ce-i? întrebă Bartlett. 

— leri n-am mai putut rezista... După înmormântare am scris 
scrisoarea și am dus-o la poștă. După aceea am vrut să mă 
sinucid, dar n-am fost în stare, Roger. Pur și simplu n-am putut! 

În timp ce spunea toate astea, Carmody scoase din buzunarul 
jachetei sale un pistol cu ţeava retezată. Se uită cu interes la el 
cu toate că era dezorientat. 

Bartlett îngheță: 

— John, nu ţi-am citit scrisoarea, azi n-am citit corespondenţa. 
Mai mult ca sigur că scrisoarea ta se află pe măsuţa de colo. 

— N-am vrut s-o omor, Dumnezeule, n-am vrut să fac asta! 
șopti Carmody. Din noaptea aceea trăiesc parcă în infern. Dar 
azi dimineaţă mi-am dat seama că pur și simplu n-am voie să 
mă sinucid. Trebuie să mă gândesc la copii și la soţie. De aceea 
îți cer scrisoarea înapoi, Roger! 

Lui Bartlett nu-i plăcea felul în care gesticula Carmody cu 
pistolul. Îi făcea chiar impresia că vrea să-l folosească... 

— la scrisoarea, spuse Bartlett, distruge-o pe loc. N-am să te 
denunţ niciodată! 

— Nu vorbi prostii, răspunse Carmody, ridicându-se în 
picioare. Desigur că trebuie să mă denunţi la poliţie, așa cum ar 
face-o orice om cinstit. Îmi pare rău, Roger, dar trebuie să te 
ucid! 

— Ascultă-mă, John, nu trebuie să faci una ca asta! Nu tu ai 
omorât-o pe Helen, sunt absolut sigur că n-ai fost tu acela! 
spuse Bartlett cu voce speriată, plină de nesiguranţă. 

— Cum adică? Ezită Carmody. 

— Eu am omorât-o, v-am văzut împreună... 

— Ești nebun, răspunse Carmody, eu am încercat să mă 
apropii de Helen, ea s-a apărat, iar eu... 

— Bine, dar ea nu s-a opus! strigă Bartlett și de teamă, de 
mânie, de frică, spuse tot adevărul: Aţi căzut unul în brațele 
celuilalt, acolo, pe iarbă... Apoi tu ţi-ai pierdut cumpătul. Helen a 
îngenunchiat speriată, înclinându-se atunci când am lovit cu 
piatra... 

Carmody îl privea fix: 

— Aș vrea să te cred, Roger, dar nu pot. Piatra plină de sânge 
era în mâna mea! 

— Bine, dar îţi spun... 


— Nu, Roger, știu ce urmărești prin vorbăraia asta, de aceea 
nu ţi-am reproșat nimic. Trebuie însă să mă gândesc la familia 
mea. Am mers atât de departe încât nu pot să mai dau înapoi. 

Carmody ridică pistolul și ochi: 

— N-aș fi dorit să existe o altă soluţie, spuse el. 

Tocmai la acest lucru se gândea și Bartlett în ultimele clipe 
ale vieţii sale... 


Frank Sisk 
Sugrumătorul cu ciorapul de nylon 


Se reîntoarseră la Muzeul de Științe Naturale din Boston, 
venind din ploaia de noiembrie de afară: doctorul Blaise Pinder, 
masiv și chel, și Herbert Forster, un om scund cu părul lung și 
roșcat. Domnișoara Bloomstock, secretara, le deschise ușa în 
timp ce doctorul Pinder spunea colegului său: 

— Somoteiul afumat a fost astăzi pur și simplu imposibil. 

— Aveţi dreptate, doctore, răspunse Herbert Forster. 

— S-a întâmplat ceva în lipsa noastră, domnişoară 
Bloomstock? întrebă doctorul Pinder. 

— Sunteţi rugat să telefonaţi soției dv.! Ș 

Doctorul Pinder intră în biroul său și telefonă acasă. In ureche 
îi pătrundea vocea neliniștită a soţiei: 

— Blaise, ai citit cumva ziarele de după amiază? 

— Nu, doar știi că le citesc întotdeauna acasă. 

— Lila Woodmann a fost ucisă! Ziarele publică știrea pe prima 
pagină, cu litere de-o șchioapă. l-au găsit cadavrul puţin timp 
înainte de amiază. 

— Toate astea-s știri oficiale? 

— Desigur, Blaise. Poliţia a făcut cunoscut că Lila Woodmann 
este victima numărul 9 a „Sugrumătorului cu ciorapul de nylon”. 

— De unde are omul ăsta ciorapi de nylon? întrebă doctorul 
Pinder, vârându-și mâna în buzunarul de la pardesiu pentru a-și 
scoate pipa și tutunul. 

— Poartă tot timpul numai un ciorap de nylon asupra lui, 
ciorap pe care îl încolăcește în jurul gâtului victimelor sale. După 
aceea, ucigașul dispare cu ciorap cu tot. 

— Dar de unde știe poliţia că-i vorba de un ciorap? 

— S-au făcut analize în laboratorul poliţiei. 

— Aha! exclamă doctorul Pinder, care nu-și găsea pipa și 


tutunul în buzunarul stâng și căuta acum în cel din dreapta. 

— Pe lângă toate astea. Lila Woodmann se afla în fruntea 
listei celor care fac donaţii pentru muzeul nostru, zece mii de 
dolari pe an! Dacă dorești să primești în continuare bani pentru 
muzeu, trebuie să te adresezi colegului tău Herbert Forster, 
unicul moștenitor al averii Lilei. 

— Tocmai veneam împreună, Herbert și cu mine, spuse 
doctorul Pinder, am luat masa de prânz la „Restaurantul lui 
Gregory”, ca de obicei. 

— Apartamentul Lilei se află vis-à-vis de acest local. Lila a fost 
omorâtă în timp ce voi vă așezați la masă și asta la nicio 
zvârlitură de băț. Gândul acesta mă înfioară. Ar trebui să-l 
anunți pe Herbert despre moartea Lilei. 

— Da, draga mea, spuse doctorul Pinder. În timp ce așeza 
receptorul în furcă, degetele sale găsiră două obiecte în fundul 
buzunarului din dreapta al pardesiului. Obiectele nu-i 
aparţineau: un ciorap de nylon și o cutie din sidef cu tutun de 
mirosit. 

Doctorul Pinder medită profund. Nu există altă explicaţie: 
luase când a plecat de la „Gregory's Restaurant” un alt 
pardesiu, pe acela al omului care sugruma cu ciorapul de nylon! 
Ucigașul trebuie să se afle, așadar, printre cei care au luat masa 
de prânz la restaurant... Vâri din nou ciorapul de nylon și cutia 
cu tutun de mirosit în buzunar și se duse în anticameră, unde se 
aflau domnișoara Bloomstock și Herbert Forster. 

— Herbert, spuse el, am de discutat câteva cuvinte cu 
dumneata... De altfel, cred că mi-am schimbat pardesiul. 

— De cum aţi intrat pe ușă mi s-a părut că pardesiul vă este 
cam scurt la mâneci, spuse domnișoara Bloomstock. 

— Cel care poartă acum pardesiul meu este și posesorul pipei 
mele excepţionale și al splendidului meu tutun. N-aţi putea să- 
mi procuraţi un ziar de la cel mai apropiat chioșc, domnişoară 
Bloomstock? 

— Acum, pe ploaia asta îngrozitoare? Domnișoara Bloomstock 
dispăru dând din umeri în timp ce doctorul Pinder îl invită pe 
Herbert Forster în biroul său. Își drese ușor glasul și spuse: 

— Herbert, bătrâna ta mătușă a fost ucisă acum câteva ore! 

Faţa lui Herbert își pierdu orice urmă de culoare. 

— De unde știți? 

— Mi-a telefonat soţia, știrea a apărut în ziarele de după 


amiază. 

Herbert Forster își trecu palma peste faţă. 

— Este bănuit cineva? 

— Da, vestitul strangulator cu ciorapul de nylon. 

Doctorul Pinder scoase din buzunar cutia cu tutun de mirosit. 
Aţi mai văzut-o vreodată? 

— Era a mătușii Lila, dădu Herbert Forster din cap. 

Doctorul Pinder scoase și ciorapul de nylon: 

— Cu acest ciorap a fost omorâtă victima! Am descoperit 
aceste obiecte în buzunarul pardesiului. Unul dintre participanţii 
la masa noastră de prânz a fost mai înainte în apartamentul Lilei 
Woodmann. Dacă-l găsim pe stăpânul pardesiului știm și cine 
este asasinul! 

Doctorul Pinder se așeză pe un scaun cu spetează. Pentru a 
se putea concentra se întoarse cu fața la perete și spuse: 

— La „Gregory's Restaurant” am fost zece persoane. Am 
intrat în salon la ora douăsprezece și cinci minute. Sam 
Pemberton era tocmai la chioșcul cu ţigări pentru a-și cumpăra 
ceva. Ne-am salutat și am intrat apoi cu toţii. Nu. O clipă, parcă 
n-a fost chiar așa. Dumneata, Herbert, nu erai de faţă. Exact, n- 
am mers împreună la” Gregory's...” Dumneata ai venit după 
aceea la douăsprezece și jumătate... 

Doctorul Pinder se întoarse cu scaunul în direcţia în care se 
afla Herbert Forster când, deodată, simţi că ceva i se înfășoară 
în jurul gâtului și-și pierdu cunoștința. 

Când își reveni, doctorul Pinder se afla pe divanul din biroul 
său. Domnișoara Bloomstock se aplecă asupra lui. 

— Unde este Herbert? întrebă el. 

— L-a ridicat poliţia! spuse domnișoara Bloomstock. El era cel 
care sugruma cu ciorapul de nylon! 

— Nu! se auzi o voce care aparţinea unui bărbat necunoscut, 
îmbrăcat într-un costum gri, flanelat. Sunt locotenentul Berger 
de la Comisia Criminală. Colegul dv. Herbert Forster a ucis-o pe 
bătrâna sa mătușă cu un ciorap de nylon pentru a-i pune în 
spinare celui care sugrumă cu același instrument o nouă crimă! 

— N-am respectat dorinţa dv. De a cumpăra ziarul de la cel 
mai apropiat chioșc. Ploua cu găleata. Am căutat în schimb pipa 
dv. M-am dus în biroul domnului Forster, cred că numai 
instinctul meu de femeie m-a îndemnat s-o fac. Am găsit pipa și 
tutunul dv. În pardesiul agăţat acolo. Tocmai când mă 


întorceam, domnul Forster vă înfășurase ciorapul de nylon în 
jurul gâtului, încercând să vă sugrume. L-am lovit în cap cu 
scrumiera asta grea... 

Doctorul Pinder oftă și închise ochii pentru o clipă. Îl cuprinse 
un sentiment cald de recunoștință și de siguranţă. Ca unul care 
fuma pipă, n-a folosit scrumiera niciodată, își scutura pipa 
numai în coșul pentru hârtii. O obișnuinţă stupidă, gândi el, ce 
ușor ar fi putut să izbucnească un incendiu și ce simplu ar fi 
putut să moară, dacă n-ar fi fost scrumiera... 


Edward Y. Breese 
Orice naș își are nașul 


George Meeger, un bărbat, lat în umeri, cu păr scurt și ochi 
căprui, reci, fusese chemat la aeroportul din San Francisco în 
calitatea sa de agent al FBl-ului. La telefon era inspectorul 
Haskins de la organul vamal: 

— Este vorba de un contrabandist periculos - lista 
antecedentelor sale penale este mai lungă decât un braț! 
Dificultatea constă însă în faptul că nu-l putem prinde pe tipul 
ăsta asupra faptului. Nici măcar nu știu în ce fel anume face 
contrabandă... 

Peste o jumătate de oră, Meeger stătea în fața inspectorului 
Haskins în biroul acestuia din clădirea aeroportului. 

— O problemă complicată, spuse Haskins. Bărbatul pe urmele 
căruia suntem se numește Theodore Mink. Îl cunoașteţi? 

— Bineînţeles. L-am prins asupra faptului, în patruzeci și 
nouă, la un furt serios. 

— Mink ne oferă din nou o enigmă pe care nu o putem 
dezlega în totalitatea ei. 

— Puteţi să-mi oferiţi ceva fapte concrete? întrebă Meeger. 

— Priviţi singur! 

Trase perdeaua de pe unul din pereţii biroului său, de după 
care apăru o fereastră. Era una din acele ferestre prin care poţi 
să privești înafară, dar prin care nu se poate vedea nimic 
înăuntru, în birou. 

Meeger și Haskins priveau pe fereastră la acea parte a sălii 
aeroportului în care pasagerii își primeau bagajele și le duceau 
la ghișeul vămii. 

— În orice minut poate ateriza, un avion din America de Sud, 


explică inspectorul Haskins. Mink îl așteaptă de două ori pe 
săptămână. Și de fiecare dată primește un mic pachet care îi 
este adresat. 

Meeger privea fix prin fereastră și văzu dintr-o dată cum 
Theodore Mink pășea în sala aeroportului. Era un bărbat uscat, 
cu părul roșu și faţă trecută. Purta un geamantan ieftin din 
aluminiu. Pe banda transportoare din piele apărură, câteva 
minute mai târziu, bagajele descărcate din avionul venit din 
America de Sud. Printre ele se afla un pachet mare, înfășurat în 
hârtie maron de împachetat și legat cu grijă cu sfoară. Un 
funcţionar care cunoștea procedeul de deservire, luă pachetul și 
i-l duse lui Mink. În același timp, îi întinse un cupon îngust de 
hârtie. 

— Ce hârtie este asta? întrebă Meeger. 

— Un simplu bilet de asigurare, explică inspectorul Haskins. 
De fiecare dată, pachetul este asigurat pentru o mie de dolari. 
Chitanţa de primire poate fi semnată numai de destinatar, 
personal! 

Theodore Mink luă adeverinţa de primire și se îndreptă spre 
una din mesele situate lângă peretele opus. Scoase un stilou, 
puse pachetul pe masă, așeză chitanţa de primire pe pachet și 
apoi o semnă. Funcţionarul companiei aeriene luă chitanţa. 

— Și acum fiţi atent domnule Meeger, spuse inspectorul 
Haskins. Mereu același lucru... 

Theodore Mink scoase un cuţit de buzunar din haină, tăie 
sfoara pachetului și desfăcu hârtia care-l acoperea. Apăru, de 
dedesubt, o cutie obișnuită din carton pentru săpun. Mink 
desfăcu cutia de carton: era plină cu săculeţe din material 
plastic. 

După aceasta, Mink desfăcu geamantanul de aluminiu pe 
care-l adusese cu el și scoase un cântar de mână demodat, cu 
multe greutăţi din alamă de diferite dimensiuni, precum și un 
carnet de notițe. Mink cântări cu grijă fiecare săculeţ și notă 
rezultatele în carnet. 

— Ce se află în săculețele din material plastic? întrebă 
Meeger. 

— Trifoi, explodă inspectorul Haskins. Nimic altceva decât 
trifoi umed. Am luat probe și le-am analizat în amănunţime în 
laboratorul nostru. 

— Și cu hârtia de împachetat ce se întâmplă? întrebă Meeger. 


— O aruncă pur și simplu în sala aeroportului pe jos. În fiecare 
săptămână adunăm hârtia și o examinăm cu atenţie. O tăiem în 
fâșii, o punem în acid, o examinăm cu raze ultraviolete. Ba, 
după ce o ardem, îi analizăm și cenușa. 

Meeger își trecu mâna peste faţă: 

— Mai mult ca sigur că toată această nebunie curată cu 
trifoiul umed și cu cântarul nu servește la altceva decât pentru a 
vă trezi atenţia, inspectore! Teatrul pe care-l prezintă Mink nu 
se încadrează în felul său de a fi. Spectacolul lui Mink este fie 
foarte incoerent, fie foarte tâmpit. Dar el, Mink nu e nici una, 
nici alta... Eu cred că el îndeplinește întocmai o anumită 
sarcină... 

— Bine, dar motivul? 

Meeger nu răspunse. Se uită pe fereastră și observă cum Mink 
termina de cântărit săculețele cu trifoi pentru a-și umple apoi 
pipa cu tutun dintr-o pungă și, în sfârșit, pentru a și-o aprinde. 

— Curios, spuse Meeger. E ceva cu totul nou pentru mine 
faptul că Mink fumează pipă. Înainte fuma întotdeauna ţigări. 

— Intotdeauna are ţigări la el, spuse Haskins. 

Meeger dădu din cap. 

— Este un fapt cert că Theodore Mink urmărește întotdeauna 
să fie controlat cât mai bine de dv. Pentru că știe că nu veţi găsi 
nimic! Desigur că el, sau cei care dau sarcini, socotesc că dv., 
odată și odată, veţi lăsa totul baltă și-i veţi da pace. 

— Aha, spuse inspectorul Haskins, abia când îi vom da pace, 
Mink își va începe imediat activitatea de contrabandă! 

— Nu cred, spuse Meeger. Mink și șefii săi nu vor decât ca dv. 
să credeți acest lucru... Tipii știu foarte bine că sunteți suficient 
de zelos pentru a renunţa total la cursă și că veţi recurge la 
luarea unor probe și la analize de laborator. Aceasta ar putea 
provoca bandei, într-o zi, greutăţi serioase. 

— Bine, dar ce înseamnă atunci toate astea? întrebă pe 
nerăsuflate inspectorul Haskins. 

— Există doar două soluţii ale problemei răspunse Meeger: 
una este aceea că tipii au într-adevăr o posibilitate de a 
introduce în ţara noastră prin contrabandă, pe sub nasul dv., o 
serie de lucruri. Dar asta este puţin probabil, inspectore. 
Dispuneţi doar de oameni harnici și de aparatură științifică 
ultramodernă. 

— Și care este a doua posibilitate? 


— Să presupunem că Theodore Mink primește din America de 
Sud numai trifoi umed. Să presupunem, de asemenea, nu că 
introduce ceva în ţară, ci că scoate ceva prin contrabandă! 
Intregul spectacol pe care Mink îl oferă tuturor urmărește să vă 
atragă pe o pistă greșită! Presupun că Mink nu este controlat 
atunci când vine la aeroport! 

— Nu, mărturisi inspectorul Haskins, de ce l-am controla? 
Theodore Mink nu expediază nimic prin poșta aeriană, el 
primește pachetele! 

— Veniţi cu mine, spuse Meeger. Poate că vă voi putea 
convinge de altceva. 

Amândoi bărbaţii părăsiră biroul și merseră 
poștei aeroportului. 

Acolo, Meeger întrebă care este sacul cu poșta destinată 
avionului care adusese mai înainte pachetul cu trifoi pentru 
Mink. Meeger controlă conţinutul până ce găsi chitanta de 
primire pe care o iscălise Mink pentru pachetul cu trifoi pe care 
tocmai îl primise. 

— Asta este ceea ce Theodore Mink scoate din ţara noastră, 
prin contrabandă, de două ori pe săptămână, spuse Meeger. 
Dispuneţi, inspectore, ca această chitanţă să fie examinată 
imediat în laboratorul dv. Dacă veți mări punctele din textul 
tipărit, veţi găsi probabil în ele niște comunicări secrete... 

Inspectorul Haskins dădu indicaţiile necesare și într-adevăr, în 
laborator s-a constatat că textul chitanţei de primire conţinea 
date secrete, cifrate după „sistemul micropunctic”... 

— Aceste formulare de asigurare pot fi falsificate foarte ușor, 
explică Meeger: de fiecare dată când Theodore Mink venea la 
aeroport, avea la el o chitanţă de asigurare falsificată în textul 
cărora erau ascunse, prin mijlocirea microfotografiilor, date 
secrete. Când funcţionarul companiei aeriene îi dădea lui 
Theodore Mink pachetul cu trifoi și, o dată cu el, formularul de 
asigurare pentru a-l semna, Mink mergea întotdeauna la masa 
de scris de la perete, întorcând spatele celor ce-l observau. În 
orice caz, suficient de îndelung pentru a înlocui chitanţa de 
asigurare bună cu cea falsificată. 

— Acum îmi dau seama, răspunse inspectorul Haskins. Dar de 
ce de câte ori l-am controlat pe Theodore Mink la ieșirea din 
aeroport, n-am găsit niciodată chitanţa originală? Am examinat 
orice fir de praf, fiecare locșor al podelei și al mesei. N-am găsit 


A 


n încăperea 


nimic, absolut nimic! Cum îndepărta Mink chitanţa de asigurare 
originală? 

— Astăzi am văzut amândoi cum, spuse Meeger. Chitanţa de 
asigurare este o bucată de hârtie subțire. Mink o înfășura, la 
spate, făcând-o ghemotoc și, introducând-o apoi în pipă o dată 
cu tutunul, îi dădea foc. Nu exista nici un alt motiv pentru care 
Mink, fanaticul fumător de ţigări, să fumeze dintr-o dată, pipă! 
Tocmai aceasta m-a intrigat, dezvăluind practic întregul joc al lui 
Mink. 


Bill Pronzini 
Chiar și așii pot sa greșească 


Ședeam în holul principal al hotelului „Royal” când fata în 
jachetă de culoare închisă îl înfruntă pe tot atât de nobilul pe cât 
de bogatul domn Andrew J. Steele. 

Se dovedi a fi foarte iscusită. Jocul mâinii ei nu-l observă, în 
afară de mine, nici un alt om din holul acela mare. 

DI. Andrew J. Steele, un gentleman cu păr cărunt și cu 15 

până la 20 de milioane de dolari investiţi în ţiţei texan, venea 
dinspre liftul cu furnir din lemn de nuc. 
_ Fata în jachetă cobora pe somptuoasa scară de marmoră. 
Incepu să meargă mai repede când ajunse în hol și se îndreptă 
direct spre dl. Steele, la aproape patru metri în faţa mea, și îl 
înghionti pe milionarul ușor slăbit de bătrânețe. Acesta îngăimă 
ceva, reuși totuși să se sprijine în bastonul pe care îl purta și de 
fată, rămânând în picioare. 

— Vai, vă rog să mă scuzaţi, spuse ea și roși. Vocea ei era 
emoționată și mâna diabolic de iscusită. A fost vina mea. 

Steele se înclină așa cum fac cu plăcere oamenii în vârstă faţă 
de fetele frumoase și spuse zâmbind: 

— Te rog, draga mea, a fost greșeala mea. Eu n-am fost 
atent. Te rog, iartă-mă! 

Intr-adevăr, un gentleman perfect. El nu observase nimic, dar 
absolut nimic. 

Domnișoara se scuză încă o dată, se bâlbâi voit jenată, iar 
bătrânul milionar cu părul argintiu se încovoie a doua oară. Fata 
pluti pe covorul de velur, prin hol, și dispăru prin ieșirea 
principală. 

M-am sculat în grabă din fotoliul baroc și m-am luat după ea. 


Am ajuns-o printre palmierii care foșneau ușor, plantați pe 
drumul de ieșire de la hotel în direcţia Florida. 

Am pus foarte ușor mâna pe brațul ei zicându-i: 

— Scuzaţi, vă rog, o secundă. Vocea mea suna într-adevăr 
foarte politicos. 

Fata se opri, se întoarse fără grabă, și se uită la mine: 

— Bine, dar vă rog, ce v-a venit? spuse aceste cuvinte foarte 
rece. 

— Am impresia că ar trebui să discutăm ceva amândoi. 

Ochii ei drăgălași, căprui, fulgerară periculos: 

— Vă sfătuiesc să mă lăsaţi în pace. Altfel voi fi nevoită să-l 
chem pe managerul hotelului. 

Nu va fi nevoie, i-am răspuns zâmbind, ar trebui să mă 
chemați tocmai pe mine! 

— Ce-nseamnă toate astea? 

— Păi, e foarte simplu. Eu sunt șeful secţiei de securitate a 
acestui minunat hotel și fac parte astfel din colectivul de 
conducere. Puteţi să mă denumiți mai simplu drept detectivul 
hotelului. 

— Oh, spuse ea. 

Am remorcat copilul acesta frumos, înapoi, spre hotel, 
rugând-o să vină în holul mic, lângă bar. Am forțat-o ușor să se 
așeze într-un fotoliu de piele. M-am așezat și eu în faţa ei. 
Privind-o fix. 

Era într-adevăr foarte drăguță. Păr roșu-castaniu, lung, nas 
ușor avântat, buze pline, ochi credincioși de căprioară. l-am dat 
25 de ani. 

— Fără îndoială, sunteţi cea mai drăguță hoaţă de buzunare 
din câte am cunoscut până acum. 

— Nu știu despre ce vorbiţi! 

— N-are niciun rost, i-am răspuns cu hotărâre. Am observat 
cum l-aţi ușurat pe dl. Steele de portmoneu și de acul de la 
cravată. A fost excelent! Felicitările mele! 

l-am luat cu o mișcare lentă geanta din piele de crocodil și am 
deschis-o. Am dat peste tot ce se găsește în orice geantă de 
damă: ruj de buze, tuș pentru gene, tuș pentru ochi, pieptene, 
oglindă. Și, printre acestea, două lucruri care n-au ce căuta într- 
o geantă de damă: splendidul portmoneu al d-lui Steele și acul 
său de cravată, sclipind de diamante. Le-am scos și le-am băgat 
în buzunarul meu. 


Fata era schimbată complet. Vocea ei căpătă un ton din ce în 
ce mai moale: 

— Eu, eu nu sunt hoață. Credeţi-mă, vă rog. Nu sunt hoață 
adevărată! Îşi trase buza de jos între dinţi și o mestecă 
deznădăjduită. Sufăr pur și simplu de necesitatea de a fura. Nu 
pot să fac nimic împotrivă. 

— Sunteţi o cleptomană? 

— Da. Am fost până acum la trei psihiatri, dar niciunul n-a 
putut să mă ajute. 

M-am arătat compătimitor: 

— Ce rău trebuie să fie pentru dv. Așa drăguță, așa de bine 
educată și, fără îndoială, dintr-o familie bună și, pe lângă astea, 
hoaţă. 

— Este îngrozitor. Nu mai știu ce să fac. Acum arăta ca un 
înger nevinovat și vocea îi tremura. Dacă află tatăl meu, sunt 
pierdută. O să mă închidă imediat într-o clinică. Cu asta m-a 
ameninţat pentru cazul în care voi mai fura ceva. Și-o să-și țină 
promisiunea. 

Mă uitam în ochii ei căprui. 

— Tatăl dv. Nu trebuie să afle despre ceea ce s-a-ntâmplat. 

— E-adevărat? 

— Nu, i-am spus încet, nimeni nu este păgubit. Dl. Steele va 
primi înapoi portmoneul și acul de cravată. De aceea, nu am 
niciun motiv pentru a anunţa furtul. Hotelul ar căpăta în mod 
inutil o faimă proastă. 

Faţa fetei se lumină. Zâmbea chiar: 

— Atunci... atunci, vreţi să mă lăsaţi să plec? 

Am ezitat cu răspunsul și am oftat adânc înainte de a-i spune: 

— Se pare că am o inimă mult prea slabă pentru dura mea 
profesie. Da, vă voi lăsa să plecaţi, dar trebuie să-mi promiteţi 
că nu veţi mai călca în acest hotel. Altfel, trebuie să anunţ 
poliția. 

— Vă promit. N-o să mă mai vedeți niciodată! Mâine mă voi 
duce iar la un psihiatru. Am auzit spunându-se multe despre el. 
Se zice că ar fi excelent. Cred din tot sufletul că mă va 
însănătoși. 

Am dat din cap afirmativ: 

— Ei bine, atunci rămâneţi cu bine, la revedere, pe niciodată! 
M-am urnit din fotoliu și i-am întins mâna. Mă mai privi încă o 
dată îndatorată, se întoarse și plecă. 


Eu am mai rămas încă puţin în colț. Meditam. Dacă fata asta 
este o cleptomană, o bolnavă care nu poate altfel decât să fure, 
atunci eu sunt Papa de la Roma. Zâmbind, am ieșit agale prin 
larga ușă turnantă care dădea în strada Powel, scăldată în 
soare. 

Sub palmieri am aprins o ţigară. Eram de părere că o 
meritam. Eram mulţumit simțind portmoneul și acul de cravată 
ale d-lui Steele în buzunarul hainei. Dacă-mi puteam permite să 
evaluez, desigur că, în total, aveam probabil șase până la opt 
mii de dolari. Știam cât valora acul cu diamante, și ce 
obișnuiește să păstreze într-un portmoneu un milionar ca Stele 
care era vestit pentru largheţea sa. 

De fapt, îmi părea rău pentru fata cu ochi căprui. Dar nu prea 
mult, căci nu trebuie să ţii prea mult cont de o colegă. Fiecare, 
trebuie s-o scoată singur la capăt. lar dl. Andrew J. Steele era 
tocmai clientul meu. Din prima clipă când l-am văzut apărând în 
holul hotelului „Royal” l-am și trecut pe lista mea. Trei ore am 
stat la pândă pentru ca în cele din urmă să-mi văd toate 
strădaniile spulberate în doar câteva minute. Numai pentru că 
această fată cu ochi căprui s-a dovedit mai iute ca mine. 

Ce-mi mai rămăsese de făcut, decât să mă dau drept 
detectivul hotelului? Numai așa puteam să pun gheara pe 
vânatul meu de mult plănuit. Sau trebuia cumva să o las pe fata 
asta mică să-mi fure de sub nas mie, unui hoț de buzunare cu 
renume internaţional, numărul acesta și câteva mii de dolari? 

Tocmai mă gândeam unde să comand o friptură suculentă, 
căci prin îndelungata așteptare mi se făcuse foame bine de tot, 
când îmi pieri apetitul dintr-o dată. 

În faţa mea apăru fata, colega. Să fi avut iarăși o surpriză 
asemănătoare celei de la „Royal”? Așa se părea, căci în spatele 
ei se înălța un poliţist cu un baston, care trezea groază, în 
mână. 

Așadar trebuia să joc încă o dată rolul. 

— Păi bine, d-ră, i-am spus eu, mi-aţi promis doar că nu vă 
veţi mai arăta pe aici. 

— Îmi pare rău, sincer, d-le Camparno, spuse ea cu glas de 
flaut, iar ochii îi străluceau iarăși blând, pur și simplu n-am putut 
să-mi respect promisiunea. 

Cum a spus? Domnule Camparno? De unde știe numele meu? 
Și pe de-asupra pe cel adevărat, sub care Interpol-ul mă căuta 


de mai bine de un an? Explicaţia urmă în stil de carte poștală. 

— Desigur că-mi scuzați trucul nerușinat de mai-nainte, d-le 
Camparno. Dar numai așa puteam să vă demascam. Vă 
observăm de la o vreme, dar trebuia să vă prindem asupra 
faptei. Știam foarte bine că l-aţi ochit pe dl. Steele. L-am lămurit 
și el a jucat totul ca la carte. S-ar fi lasat jefuit și de dv. La fel. 
Dar deoarece dv. N-aţi pornit la acţiune cu niciun chip, atunci 
am preluat eu rolul. Eram absolut sigură că-mi veţi vâna... 
vânatul și că, astfel, îmi veţi oferi dovada. După cum vedeți, d-le 
Camparno, mi-a reușit! 

În capul meu domnea un haos! Nu înţelegeam încă nicio iotă. 
Ce să-i fi reușit? Nici când poliţaiul cu bastonul îmi puse cătușele 
la mână nu știam răspunsul. 

— Dar ce-nseamnă asta? Am protestat eu fără vlagă, 
adresându-mă fetei cu ochii căprui: în fond, cine ești d-ta? 

— Mă numesc Ann Carpenter și sunt detectiva hotelului 
„Royal”. 


George Grover Kipp 
Ultima sa lovitură 


Mi-am îndreptat, zâmbind automatul din anii '45 exact între 
ochii casierului. Ținută în mâna dreaptă, arma nu-mi tremura 
câtuși de puţin. Tremura în schimb casierul care mă privea fix 
de după lentilele groase ale ochelarilor. În micul său birou ne 
aflam numai noi doi. 

— Ei, hai, ia-ţi picioarele-n spinare, sonyboy, i-am spus 
amical, dar cu hotărâre, împingându-i în mână o servietă. Fă o 
plimbare până la safe și umple pușculița! 

Casierul înghiţi în sec, luă servieta și se îndreptă, clătinându- 
se, spre safe. Indesă pușculița și mi-o aduse îndărăt. 

— Splendid, tinere, i-am zis, acum fă-te că dispari în WC și să 
nu te mai arăţi în următoarele cinci minute. 

Casierul se dovedi a fi un om înţelept. Abia închise ușa WC- 
ului că am și ieșit în soarele de amiază al Houstonului. Mașina 
furată, un „Cabrio”, era parcată chiar după colț dar, din păcate, 
nu se mai găsea așa cum o lăsasem. In faţă și în spate, două 
mașini o strângeau ca într-o menghină, bară de protecţie lângă 
bară de protecţie. Imposibil de ieșit de acolo! 

Am avut totuși noroc, un taxi galben se apropia de mine. O 


pomană căzută din cer! Am deschis ușa cu forţa și m-am așezat 
pe scaunul din spate în timp ce șoferul apăsă pe accelerator și 
se amestecă în circulaţia densă. Am reușit! 

Speram ca și ceilalți să fi scăpat cu bine. Ca întotdeauna, și 
de data aceasta am operat tot în patru: Monk, Garry, Finger și 
cu mine. Cred că spargerea de la filiala casei de economii era a 
zecea lovitură a noastră. Ca de obicei, Monk, Garry și Finger s- 
au îngrijit ca eu să pot lucra în liniște. 

— Unde vă duc, domnule? întrebă șoferul. 

— Colţul străzii 21 cu Sandy Avenue. 

Șoferul dădu din cap, dar o porni într-o direcţie greșită. 
Conduse mașina până în strada a 18-a, o coti la dreapta apoi la 
stânga și opri drept în faţa hotelului meu. 

— De ce voiaţi să coborâţi în strada a 2l-a? Voiaţi să schimbaţi 
taxiul sau să călătoriţi apoi până acasă cu troleibuzul? În felul 
acesta ați ajuns mai repede acasă, spuse el. 

Parcă mă lovise ceva puternic în stomac. Nimeni nu știa unde 
locuiesc, în profesiunea mea o asemenea precauţie era vitală. 
De aceea am întrebat cât mai natural cu putinţă: 

— Ce vă face să credeți că locuiesc aici? 

Şoferul se întoarse și mă privi în faţă. 

— O știu de mult, vă cunosc! Și apoi, referindu-se la servieta 
mea: Mai bine aţi duce chestia aia cât mai repede în cameră. În 
câteva ore orașul va forfoti de polițiști care vor căuta un 
spărgător de bancă. 

Am încercat să trag aer în piept. 

— Despre ce vorbești dumneata, omule? 

Şoferul taxiului își mișcă capul îngăduitor: 

— N-are niciun rost să-mi spuneţi povești. Sunt un vechi 
adept al criminalisticii, citesc pe lună douăsprezece până la 
paisprezece reviste magazin cu istorii criminale. Crimele mă 
fascinează, nu pot scăpa de ele. Cel mai mult l-am admirat pe 
Hanky Drewsen, era un bărbat clasa-întâia! Cum mai golea el 
băncile și magazinele! Păcat că nu se mai aude nimic de el. Se 
spune că ar avea un picior de lemn de atunci, când l-au prins la 
Cleveland. Un curcan i-a scuipat un glonț în picior și de atunci 
nu mai poate lucra ca înainte. Se zice că ar avea și o mulţime de 
idei, dar oamenii lui nu mai vor să asculte de un infirm. Așa am 
citit undeva. El, desigur, este lipsit de orice ajutor. Păcat! 

Îmi pierise graiul. În plus, tipul îl ridica în slăvi tocmai pe 


Hanky, dușmanul și rivalul meu de moarte. 

— Dumneata crezi că mă cunoşti? L-am întrebat. 

— Sigur că da. Prima dată v-am văzut în mod întâmplător la 
Beaverton, când aţi dat lovitura la supermagazinul cu băuturi. 
Strașnică lovitură! După aceea v-am urmărit până la hotel. De 
atunci nu v-am mai pierdut din ochi. Mai cunosc câteva lovituri 
de ale dvs.: chestia cu Houston Savings Company, apoi cea de 
la Drive-in-Restaurant, lovitura la casa de împrumut financiar și 
cea de la banca din sudul orașului... 

— Și de ce nu m-ai denunţat până acum? 

— De ce să vă fi trădat? V-am spus doar că iubesc crima 
adevărată și pe adevărații criminali. Sunt niște adevăraţi artiști, 
ca Hanky sau ca dv. De aceea știu totul despre dv. Vă numiţi Joe 
Band și aveţi 32 de ani. 

— Mai lasă-mă, domnule, în pace cu Hanky ăsta al dumitale! 
Ah, când aud numele ăsta! Și, în general, ce înseamnă toată 
vorbăraia asta? Cât să-ţi plătesc ca să-ţi ţii gura? 

Omul se strâmbă. Părea jignit: 

— Bine, dar ce credeţi dv., eu nu sunt un șantajist. Vă admir, 
doar. Îmi întinse mâna. Eu sunt Harvey Plock, proprietar a două 
taxiuri. „Tiger-taxi”, așa se numește întreprinderea mea, dar 
asta nu mă mulțumește. Visul meu cel mare este sa fac o 
afacere foarte sigură, să prind un banc de pește, câteva sute de 
mii de dolari. Și asta nu pentru că m-ar interesa banii. Vreau 
doar să văd cum se va realiza această idee. 

— E bine când omul își face iluzii, i-am spus. Voiam să scap 
cât mai repede de tipul acesta sinistru de aceea am coborât din 
mașină și am plecat spre hotel. 

Inainte de a fi ajuns la ușă, Harvey scoase capul pe fereastra 
mașinii și strigă în urma mea: 

— La revedere, vă voi vizita în curând. 

Harvey era un om care se ţine de cuvânt. Peste numai trei zile 
îmi ieși în cale. Era neliniștit. Îmi arătă niște tăieturi din ziare 
referitoare la îndrăzneață spargere a unei bănci din Salem. 

Peste o săptămână reveni. De astă dată înjura. Reportajul 
despre lovitura dată la o bancă din Sacramento îl supărase. 

— Ce începători! mârâi Harvey. Dar eu am, în sfârșit, planul 
acela perfect! Scoase din jachetă o hârtie mototolită, o puse pe 
masă și o netezi. 

Era cel mai limpede plan al unui cartier general pentru 


lovitura la o bancă. O născocire ingenioasă, rafinată și, într- 
adevăr, așa de bună, de sigură... Am studiat cu atenţie hârtia. 
Acest șofer de taxi nu era chiar atât de nebun. N-am găsit decât 
o greșeală. 

— Și cum se va proceda cu transportul? 

Harvey făcu cu ochiul: 

— Asta-i toată chestiunea. Când veți ieși din bancă, dv. Și 
prietenii dv., după ce lovitura va reuși, eu voi trece, ca din 
întâmplare cu taxiul pe acolo. Vă voi duce până la celălalt capăt 
al orașului și nimeni n-o să ne oprească. Cine și-ar putea 
închipui că niște spărgători de bănci vor lua taxiul? Va fi o 
chestie... Harvey se entuziasma pe măsură ce vorbea. 

Incepusem să-l îndrăgesc de-a binelea pe acest Harvey. 
Aveam încredere în el pentru că nu mă turnase și era cinstit faţă 
de mine. Venea adesea pe la mine și spunea de fiecare dată, tot 
ce avea pe inimă: că visează să meargă odată pe Riviera, la 
Monte Carlo și că, în ultimul timp, îl doare iarăși piciorul. Harvey 
avea un picior înţepenit de la un accident de mașină. 

La început, Monk, Garry și Finger mă declarară complet 
nebun, după ce le-am povestit despre planul lui Harvey. Cu 
niciun preț nu voiau să intre în cârdășie cu un șofer de taxi. 
Numai după ce l-am prezentat pe Harvey s-au lăsat convinși. 
Mai ales și pentru faptul că Harvey ne avea la mână. Pur și 
simplu, el știa prea multe. După discuţii acceptară planul. 
Harvey era fericit. 

Cartierul general l-am instalat într-un hotel situat în extrema 
nordică a orașului. Timp de o săptămână am exersat lovitura 
asupra filialei principale a lui „First Naţional Bank”. 

Veni apoi ziua cea măre. Era într-o miercuri. Am ales ora 
dinaintea închiderii băncii, când majoritatea banilor se aflau încă 
la ghișeuri. 

Miercuri, ora 16,00. M-am anunțat la director, drept d- I. 
Dutton Southwick. M-am așezat modest pe scaunul din faţa 
biroului său. 

Directorul tocmai voia să mă întrebe ce doleanţe am, când 
sună telefonul. Ştiam, era Harvey, care se afla într-o cabină 
telefonică de la colţ. Mă aflam destul de aproape de telefon 
pentru a auzi, în parte măcar, ceea ce știam de fapt. 

— D-le Bright, spuse Harvey, fiţi atent, vă rog, la cei trei 
domni cu pardesie de culoare închisă, care stau la stânga 


ghișeului casierului. Au la ei niște pungi mari, cu câte 15 pfunzi 
de dinamită. Inchipuiţi-vă că pungile vor exploda în circa 30 de 
secunde, dacă domnii le vor scăpa din braţe. Atât timp le va fi 
suficient pentru a dispărea. In ceea ce privește clienţii dv., da, 
nu prea am încredere în ei. Nu mai e nevoie să vă spun ce pot 
face 45 pfunzi de dinamită. De aceea este mai bine să urmați 
indicaţiile mele. Umpleți servieta d-lui Southwick cu 200.000 de 
dolari. 

D-l. Bright nu scoase niciun cuvânt. Privi prin peretele de 
sticlă care despărțea biroul său de celelalte birouri, ţintindu-i pe 
Monk, Garry și Finger și observându-le pungile din braţe. Se 
părea că l-au impresionat. 

— O să plătiţi voi pentru asta, mârâi și apăsă în același timp 
pe un buton. Apăru un om chel, luă de la d-l. Bright un cec de 
200.000 de dolari și aduse banii în nici cinci minute, după care 
plecă slugarnic. 

D-l. Bright îndesă bancnotele în servieta mea, în timp ce 
mâna îi tremura. După aceea l-am rugat pe d-i. Bright să 
meargă niţel la WC. L-am încuiat acolo și-am părăsit banca 
încet, fără să atrag atenţia. Monk, Garry și Finger mă urmară 
unul câte unul și la distanţa reglementară. 

La cca. 50 de metri ne aștepta taxiul lui Harvey. Ne-am urcat 
și-am pornit. În afară de d-l. Bright nici un alt suflet de om n-a 
observat lovitura dată la bancă. 

Harvey radia: 

— Excepţional! Aţi lucrat ca niște adevărați artiști! Deschise 
radioul și învârti butonul de recepţie. Câteva frânturi de melodii, 
o transmisie de la un joc de baseball, apoi, deodată, vocea 
crainicului de la redacţia de știri: 

„Acum câteva minute, patru bărbaţi în pardesie de culoare 
închisă, au spart la „First Naţional Bank”, în centrul orașului și 
au furat 200.000 de dolari. Trei dintre gangsteri aveau la ei 
dinamită. Se presupune că spărgătorii vor să părăsească centrul 
orașului, cu un taxi, în direcția nord. Poliţia a așezat deja bariere 
pe străzi și a încercuit centrul. Datorită precauţiei directorului 
Bright, care a instalat de curând în toate încăperile, inclusiv în 
WC-uri, legături telefonice, poliția a reușit să acţioneze imediat. 

— Fir-ar a dracului! scrâșni Finger. Monk păli. Garry trăgea de 
presupusa pungă cu dinamită iar eu vedeam 200.000 de dolari 
ducându-se pe apa sâmbetei. 


Numai Harvey își păstră calmul în mod admirabil. 

— Dosiţi pardesiele, pungile și servieta cu banii sub scaune. 
Eu am să vă las să coborâţi la colţ. Nimeni nu va bănui un taxi 
fără călători. Despărţiţi-vă, plimbaţi-vă agale, ca turiști, prin 
oraș. Ne vedem duminică la motel, zise el. 

Totul suna înţelept și, deoarece nu mai aveam timp pentru a 
găsi o altă soluție, urmarăm sfatul lui Harvey. 

Duminică eram toţi în motel: Finger, Monk, Garry și eu. Numai 
Harvey nu venise. In locul său sosi seara, pe la zece, un curier 
care aduse un pachet. „Cu salutări, de la dl. Plock”. Eu am 
deschis drăcia și m-am pomenit cu un magnetofon în mână. 

— Vrea oare Harvey să ne trimită vreo veste? De ce însă 
atâtea complicații? întrebă Finger. 

Am dat drumul magnetofonului și am rămas toţi cu gura 
căscată: ascultam vocea crainicului de la radio, auzită în mașina 
lui Harvey, care transmitea știrea de la poliţie! 

— Bine, dar asta nu era o știre transmisă la radio! Harvey, 
acesta era un câine, a înregistrat banda prefăcându-și vocea și a 
derulat-o la magnetofon în automobilul său! Acum are numai ei 
200.000 de dolari. lar noi, idioții, am căzut în capcană. Ne-a tras 
pe sfoară un amator sângeros, pe noi, patru dintre cei mai buni 
profesioniști din branșa noastră! Vocea lui Finger urcase atât de 
sus încât se frânse. 

Banda mergea mai departe. Dar lovitura abia venea. 

— Din cauza amatorilor, am urlat la Finger. Ascultă! 

Acum se auzea adevărata voce a lui Harvey. 

— Imi pare rău că tocmai pe voi v-am nimerit. Dar ce altceva 
puteam să fac? Cu piciorul meu de lemn nu puteam să lucrez 
singur, iar amicii mei nu mai voiau să colaboreze cu mine. 
Cineva trebuia totuși să realizeze genialele mele planuri. Și, 
deoarece, voi ați fost, după părerea mea, cei mai buni... 

Garry nu mai putu să asculte: 

— Hanky! zbieră el. Hanky rămâne Hanky! Și noi n-am 
observat! Cel mai mare rival al nostru ne-a crucificat. Bine, dar 
cum de nu ne-am dat seama? 

Răspunsul veni de pe banda de magnetofon: 

— Acum doi ani am dispărut, mi-am luat alt nume, mi-am 
procurat un pașaport fals și, printr-o operaţie estetică, o nouă 
figură. Sub numele de Harvey Plock am întemeiat apoi o mică 
întreprindere de taximetre. Dar înainte de a ieși definitiv la 


pensie, am vrut să fac rost de ceva bani mai mulți. Vă 
mulțumesc mult, prieteni! 

Garry începu să plângă în hohote: 

— İl omor! apoi ieși afara. Ştiam că va aduce whisky, caci fără 
alcool n-ar fi putut suporta batjocura. Nici eu, de altfel. Acum 
mi-era limpede că atunci, după lovitura de la casa de economii, 
Harvey-Hanky îmi baricadase mașina cu care trebuia să dispar, 
pentru a putea să-mi iasă-n cale, întâmplător, în calitate de 
salvator. 

Cinci minute mai târziu, Garry reveni ţinând în mână ediţia de 
seară a unui ziar. Fără să scoată o vorbă, aruncă ziarul pe masă 
și ne arătă o fotografie pe ultima pagină. 

Harvey-Hanky ne zâmbea. In spatele lui erau niște stânci și 
marea. lar dedesubt scria: 

„D-l. Harvey Plock din Houston (Texas) și-a văzut împlinit visul 
vieții sale. Fostul proprietar al lui „Tiger-Taxi” și-a vândut 
întreprinderea. Cu suma obţinută din aceasta și cu bănuţii 
agonisiţi cu multă sudoare. In timpul anilor de muncă grea s-a 
instalat acum în Europa, pe Riviera, la Monte Carlo. Cetăţenii 
orașului Houston urează modestului șofer de taxi, care era 
foarte îndrăgit de toată lumea datorită firii sale amabile, toate 
cele bune acolo, în străinătate. 


Mirial Allen de Ford 
Un mormânt nu este o pușculița de tinichea 


leri mi-a parvenit o scrisoare din închisoarea San Quentin. 
Dumnezeule, ce șoc pentru mine! Dar astăzi a trecut, l-am 
suportat cu bine. 

Așadar, mai există dreptate pe lumea asta! A pătimit pentru 
tot ceea ce a făcut mamei mele și mie. A fost răsplătit cu vârf și 
îndesat. Chiar de mine! 

Un ucigaș rămâne un ucigaș. Dar eu nu mai sunt mica Lizzi, 
aceea care eram acum trei ani, când a murit Ma. Pe atunci 
aveam 18 ani. Lucram în motelul părinţilor mei. Dorinţa mea cea 
mai fierbinte era să merg la colegiu, dar el nu-mi permitea acest 
lucru. Nu ne-a îndeplinit niciodată vreo dorință, nici mie, nici lui 
Ma. El, tatăl meu, care nu era totuși tatăl meu. 

Nu știam, Ma mi-a mărturisit pe patul de moarte. Zicea că 
atunci când s-a căsătorit cu el era gravidă, dar nu de la el. 


Aceasta nu m-a cutremurat de loc, ba chiar eram satisfăcută să 
știu că el îmi era doar tată vitreg. 

Unii oameni vor spune, desigur: câtă nobleţe din partea lui 
de-a se căsători cu Ma cu toate că știa că ea purta în pântec 
copilul altuia. Greşeală! El nu-și dorea decât o sclavă care să se 
spetească pentru motelul lui. lar când m-am născut eu, el avea 
o a doua sclavă. Nu-mi amintesc să fi auzit de la el vreo vorbă 
frumoasă. Ne-a bătut și ne-a chinuit. Era un tiran îngrozitor. Nu 
iubea decât banul. Era de o zgârcenie bolnăvicioasă. 

Când a murit Ma, doctorul n-a putut să spună exact din ce 
cauză s-a stins. Pe certificatul de deces scria doar” inima a 
cedat”. N-am avut voie să o jelesc pe Ma. Pur și simplu, nu mi-a 
lăsat de loc timp pentru asta. Trebuia să muncesc acum cât doi. 

Motelul nu se afla pe o șosea principală, ci pe una de gradul 
doi, între San Francisco și Reno, paradisul jucătorilor de noroc, 
douăsprezece bungalow-uri așezate în semicerc în jurul clădirii 
centrale. 

După moartea mamei, pentru mine începu o perioadă 
îngrozitoare. Dar într-o zi, la aproximativ două săptămâni de la 
înmormântare, s-a petrecut ceva curios: tatăl meu vitreg îmi 
dădu locul său la ghișeul de recepţie. N-o făcuse înainte 
niciodată. M-am mirat mult și voiam să aflu cauza. Il observai 
cum merse în grădina aranjată cândva de Ma în faţa casei, 
smulse un arbust cu flori și se duse cu el în garaj. Când reieși, 
planta era pusă într-o cutie de tablă pe care o vâri în mașina sa, 
la bagaje și plecă. 

Devenisem curioasă și plină de neîncredere. Peste trei zile se 
întâmplă același lucru încă o dată și, peste alte două zile, a treia 
oară. Ce făcea oare cu plantele scoase din pământ și 
transplantate în cutii de tinichea și încotro le ducea cu mașina? 

A treia oară, însă, mă făcui că ies tocmai întâmplător din casă 
și-l întrebai când se urca în mașină: 

— Unde duci floarea? 

El mă ţintui cu o privire fixă și râniji: 

— La mormântul lui Bessies. Ai ceva-mpotrivă? 

Nu puteam crede. O jelea oare pe Ma? Cimitirul se afla la cca 
10 km depărtare, la marginea celui mai apropiat oraș, Widwood. 
De la înmormântare nu mai fusesem niciodată la mormântul ei. 
Nu-mi dădea voie să plec. 

— Era doar mama mea, spusei. De ce nu mă lași să-i îngrijesc 


mormântul? 

— A fost soţia mea și asta e treaba mea! Închise ușa și porni. 

Călătoriile sale însă se înmulţeau și eu consideram că, de- 
acuma, pe mormântul lui Ma sunt suficient de multe plante. Dar 
el se ducea acolo mereu și eu nu mai înțelegeam absolut nimic. 

Pe la mijlocul lui iulie avui șansa ca, în sfârșit, să cercetez 
chestiunea asta. Ni s-a dat telefon de la spălătorie, spunându-ni- 
se că mașina care transportă rufele are o pană. Deoarece 
aveam nevoie de rufe, Pa spuse la telefon: 

— O voi trimite pe fiica mea. 

Așadar plecai cu mașina în oraș și, la întoarcere, trecui și pe 
la cimitir. Într-adevăr, mormântul lui Ma era complet acoperit cu 
flori. El fusese abia acum câteva zile pe acolo. Pentru o clipă 
crezui că-l nedreptăţisem pe tatăl meu vitreg. Poate că sub 
crusta de duritate se ascundea totuși un sâmbure de omenie. 
Poate că, totuși, o iubise pe Ma cu adevărat și acum o jelea 
sincer. Părea imposibil și totuși ce altceva puteam crede despre 
toate astea? 

Îmi amintii că nu adusese nicio cutie de tinichea înapoi. 
Îngenuncheai și dezgropai cu mâinile floarea proaspăt plantată. 
Într-adevăr, planta se mai afla încă în cutia de tablă. Lucrul 
acesta mă făcu și mai curioasă. Smulsei planta din cutie. 
Dedesubt se afla o pungă de plastic pe care o scosei afară. 

Punga era plină, cu bancnote, de cinci și de un dolar. Le 
numărai: șaptezeci și opt de dolari, în total. 

Dumnezeule, dacă sub fiecare plantă se afla câte-o asemenea 
pungă plină cu bani... De unde avea banii? îi furase, fără 
îndoială! Dar de ce ascundea banii tocmai în mormântul mamei? 
Tocmai lucrul ăsta nu i-l puteam ierta. Pângărea mormântul lui 
Ma cu banii lui murdari. În acel moment l-aș fi putut ucide 
pentru asta... 

Încetul cu încetul mă liniștii și plecai înapoi spre motelul 
nostru. Nu-l întrebai. Nu simțeam pentru el decât, ură. Și într-o 
bună zi, se ivi prilejul pentru a-i plăti cum se cuvine. 

Era spre sfârșitul verii când, într-o seară, pe la ora 10, un 
bărbat cu numele Nivens trase la motelul nostru. Era beat și 
făcea multă hărmălaie. Eram obișnuiți cu așa ceva, deoarece 
mulţi mușterii care veneau de la Reno nu mai erau treji. Fie 
pentru că pierduseră în cazinouri, fie pentru că avuseseră noroc 
și câștigaseră. 


Nivens câștigase. Când a venit, eu stăteam lângă tatăl meu 
vitreg la recepţie. După ce s-a trecut în registru, băgă mâna în 
buzunarul de la pieptul hainei și scoase un teanc de bancnote. 

Plăti cu o bancnotă de zece dolari. 

— Le-am muls destul de bine pe aceste hiene din Reno! 

— Cu atât mai bine pentru dv., spuse tatăl meu vitreg și-l 
conduse personal pe Nivens spre bungalow. 

Eu rămăsei la recepţie și-ncepui să reflectez. Dacă tatăl meu 
vitreg furase toți banii pe care-i ascunsese în mormântul mamei 
iată, acum avea o posibilitate de a mai face rost de încă mulţi 
bani. Desigur nu imediat, căci omul nu adormise, dar când va 
dormi. Și, desigur, că va dormi destul de adânc, căci era 
suficient de beat. 

Mă hotărâi să rămân trează toată noaptea și să observ totul. 
Micul meu dormitor se afla lângă bucătărie și, de la fereastra 
mea, puteam să observ bine semicercul bungalow-urilor. 

Nivens era la numărul opt. 

Reușeam cu greu să nu închid ochii. Stăteam la fereastră și 
mă uitam la numărul opt. Curios, de ce nu închidea lumina 
Nivens? 

Tatăl meu vitreg se duse la culcare pe la miezul nopţii. Mult 
timp nu auzii din camera lui decât obișnuitul sforăit. Tocmai mă 
pregăteam să las totul baltă când auzii că patul său scârțâie. 
Apoi pași, după care se făcu liniște. După puţin timp, scârțâi ușa 
din spate. 

În clipa următoare eram perfect trează. Văzui cum tatăl meu 
vitreg părăsi clădirea principală și se îndreptă spre numărul opt. 
Bătu la ușă. Deoarece nu auzi niciun raspuns, descuie ușa cu 
cheia principală și dispăru înăuntru. 

Nu putui să mai văd sau să mai aud nimic. Trecură cinci 
minute apoi, deodată, se stinse lumina și tatăl meu vitreg se 
înapoie. Auzii cum se duse în camera sa și se urcă iarăși în pat. 

Desigur că-l prădase pe Nivens în timp ce acesta dormea! Cu 
această certitudine mă dusei să mă culc. 

Dimineaţă mă sculai pe la ora șase, pregătii micul dejun și-mi 
începui zilnicul meu tur prin bungalow-urile eliberate, pentru a 
face curat. 

În faţa numărului opt stătea mașina lui Nivens. Așadar el nu 
plecase. Deschisei ușa și intrai în bungalow. Eram curioasă să 
văd dacă observase că fusese jefuit. 


Nivens nu era în pat. Era culcat cu spatele pe dușumea, 
complet îmbrăcat. Era mort. Gura îi era larg deschisă, de parcă 
încercase să tragă aer până-n ultima secundă. Buzele, urechile 
și unghiile de la degete îi erau vinete. Se sufocase... 

Banii! Acesta a fost primul meu gând. Vârâi mâna în 
buzunarul de la piept al mortului. Legătura de bani mai era 
acolo. Ce-nsemna asta? 

Fugii din bungalow înapoi, în clădirea centrală. Nu spusei nicio 
vorbă, ci așteptai. 

Cam pe la prânz, când toţi mușterii plecaseră, tatăl meu 
vitreg spuse: 

— Mă duc repede până la numărul opt. Acest Nivens nu s-a 
arătat încă. Aseară se afla într-o stare destul de rea. Poate că i 
s-a întâmplat ceva. 

Nu trecură nici două minute că se și întoarse. Alergând, 
pătrunse înăuntru și strigă la mine: 

— Liz, anunţă poliţia! E mort! 

Nivens era al treilea mușteriu care murea în motelul nostru. 
La primit, totul se petrecuse într-un mod foarte natural, dar la 
Nivens nu puteam să cred același lucru. Pur și simplu nu voiam. 
Eram prea sigură de gândul meu. 

Telefonai la poliţie și după douăzeci de minute sosiră doi 
funcţionari. 

Unul dintre ei era Jimmy Heflin. Am fost colegi la aceeași 
școală. Era cu patru ani mai mare ca mine și, pe atunci, îi 
admiram nespus de mult. Jimmy fusese eroul școlii, cel mai bun 
în echipa de fotbal și pasiunea fetelor. Bineînţeles că nu-și mai 
amintea de mine, dar, când i-am spus că am fost colegi de 
școală, se comportă foarte amical față de mine. 

Ei întocmiră un proces-verbal cu depoziţiile tatălui meu și 
telefonară la ambulanţă pentru o mașină. Totul a decurs destul 
de repede. Mult prea repede pentru mine. Jimmy și colegul său, 
un bărbat cu numele de Forbes, erau deja din nou în mașina lor. 
Nu mai puteam pierde timpul, trebuia, să întreprind ceva. 

Alergai spre mașina poliţiei, mă înclinat spre Jimmy și-i șoptii 
emoţionată;: 

— Jimmy, trebuie să-ţi vorbesc. Între patru ochi! 

Forbes voia să coboare. 

Grăbită, continuai: 

— Nu, nu! Numai tatăl meu nu trebuie să audă nimic! 


— Foarte simplu, spuse Jimmy, te luăm cu noi la poliţie. Urcă! 

Mă urcai în mașina poliţiei, Jimmy porni. 

După ce am mers câteva sute de metri, se întoarse pe 
jumătate spre mine. 

— Hai, vorbește! Ce ai? 

— Am văzut ceva, începui eu sugrumată de emoție. Ceva 
despre care tatăl meu vitreg nu știe nimic. Dacă ar ști, viaţa 
mea n-ar mai valora nici măcar două parale! 

— Ce tot vorbești acolo? 

Respirai adânc: 

— Tatăl meu l-a omorât pe omul ăla. Eu l-am văzut când a 
făcut-o... 

Povestii că niște zgomote m-ar fi trezit noaptea, că l-am văzut 
pe tatăl meu vitreg plecând afară și ducându-se spre numărul 
opt. 

— Mi-am tras niște pantaloni și l-am urmărit. În picioarele 
goale, minţii eu. Nici nu știu de ce. Aveam, așa, un sentiment... 
Lumina ardea la numărul opt și am putut astfel, să mă uit 
înăuntru. Omul era lungit pe dușumea, lovea în stânga și în 
dreapta, căutând să tragă aer. Un atac de cord. Am văzut cum 
tata stătea dinaintea omului și se uita la el. Apoi s-a dus spre 
pat și a luat în mână o pernă. S-a lăsat în genunchi și i-a îndesat 
perna pe faţă. Până când Nivens nu s-a mai mișcat. El l-a 
omorât! 

— Bine, dar de ce? întrebă Jimmy. 

— Stăteam acolo și nu mă puteam mișca, povestii eu mai 
departe. Apoi, tatăl meu vitreg băgă mâna în buzunarul de la 
piept al omului și scoase o legătură serioasă de bani. Luă câteva 
bancnote din legătură și le băgă în buzunarul său. Apoi băgă 
legătura la loc în buzunarul mortului și stinse lumina. Eu am 
alergat cât am putut mai repede în casa principală și am auzit 
cum el se reîntoarce și se vâră în pat. 

— La dracu, pur și simplu nu pot să cred spuse încet Forbes. 

— Banii! Explicai eu. Banii au fost. E înnebunit după bani. lar 
eu știu unde-i ascunde! Pot să vă arăt unde a îngropat o duzină 
de cutii de tinichea pline cu bani. Banii pe care i-a furat ani de-a 
rândul de la bețivani. Până acum n-a omorât pe nimeni, dar 
acum a făcut-o. 

— Și unde-i locul? întrebă Jimmy. 

— În... Vocea mea tremură. În mormântul mamei mele! 


Din acest moment, totul a decurs parcă de la sine. Pe tatăl 
meu l-am revăzut apoi doar în faţa tribunalului. El era acuzatul, 
iar eu eram martorul principal al acuzării. Tatăl meu vitreg își 
angajase un avocat din San Francisco și mi-era puţin teamă de 
focul întrebărilor sale. Dar eu reluai mereu aceeași poveste a 
mea, până când am început să cred aproape și eu în ea. Când 
era prea greu, izbucneam în lacrimi și judecătorul îmi sărea în 
ajutor. 

O dată, apărătorul m-a atacat direct. El mi-a reproșat că 
încalc jurământul, pentru a mă răzbuna pe tatăl meu vitreg 
pentru faptul că m-a educat așa de aspru. 

— ...Căci știm cu toţii, spuse el teatral, adresându-se juraților, 
că tineretul de astăzi vrea să ducă o viaţă sălbatică și amorală. 

— Trebuie să  dovediţi, declară imediat judecătorul, că 
martora încalcă jurământul. 

Bineînțeles că nu a putut să dovedească nimic. Singurul 
martor al apărării era însuși tatăl meu vitreg. Cred că el a spus 
adevărul, dar asta nu l-a ajutat cu nimic. El a declarat că s-ar fi 
trezit în miezul nopţii, ar fi văzut lumină la numărul opt și s-ar fi 
dus până acolo pentru că se gândea că Nivens a uitat să stingă 
lumina, ceea ce ar fi însemnat risipă. 

— Dar d-l. Nivens era deja mort! lar banii lui nici măcar nu i- 
am atins! 

— Și de ce n-aţi anunţat poliţia imediat? întrebă procurorul. 

— N-am vrut să fac atâta larmă în motel, în miezul nopţii. Era, 
oricum mort, iar dimineața aveam timp suficient pentru a 
anunţa poliţia. 

Cred că el spunea adevărul, dar nimeni nu-l credea. 
Argumentul imbatabil îl ofereau banii din cutiile de tablă găsite 
în mormântul mamei. Și pentru asta avea o explicaţie: ar fi 
redus an de an cheltuielile pentru motel și banii economisiţi, 
astfel, i-ar fi pus deoparte. Nimeni nu trebuia să știe, nici soţia 
sa, nici eu, și, mai ales, nici serviciul financiar. A vrut să 
economisească pentru ca, într-o zi, să plece încotrova cu banii. 
lar când i-a murit soţia, s-a gândit că mormântul ei ar 
reprezenta cea mai bună ascunzătoare. 

— N-am furat niciun cent de la nimeni, strigă el deznădăjduit. 
Și nici n-am omorât pe nimeni. lar când această fată, pe care eu 
până nu de mult o numeam fiica mea, afirmă că aș fi un ucigaș, 
minte... 


Curtea se retrase și reveni după două ore. A fost declarat 
vinovat de omor pentru furt și condamnat la moarte. 

Avocatul său reuși, peste patru săptămâni, să-i schimbe 
pedeapsa în detenţiune pe viață, iar eu trebuie să spun că m-am 
bucurat foarte mult. 

Între timp s-au scurs trei ani. Tatăl meu vitreg i-a petrecut în 
închisoarea din San Quentin. 

Eu m-am căsătorit între timp cu Jimmy Heflin. Ne iubim, dar în 
cei un an și jumătate de căsnicie n-am putut să fiu cu adevărat 
fericită. N-am putut, n-am putut, până ieri. 

Jimmy nu știe că eu am depus atunci mărturie falsă și că 
aproape l-aș fi trimis pe tatăl meu vitreg pe scaunul electric. 

Astăzi pot să-i mărturisesc lui Jimmy acest lucru și-am s-o fac. 
Trebuie să mă confrunt cu adevărul. Căci ieri a sosit scrisoarea 
din San Quentin. 

„Tatăl dv. S-a spânzurat ieri în celula sa. A lăsat o mărturie 
scrisă. lată conţinutul: Nu mai pot suporta. Nu sunt de loc 
vinovat pentru moartea lui George Nivens, dar m-am făcut 
vinovat de altceva: Mi-am otrăvit soţia. Pentru că voiam să fiu 
liber. Voiam să vând motelul și să duc, în sfârșit, o viaţă așa 
cum mi-am închipuit-o mereu. Mi-am omorât soţia, dar m-au 
condamnat pentru un lucru pe care nu l-am făcut. Asta mă 
înnebunește și, de aceea, vreau mai bine să mor. 


Pauline C. Smith 
Un caz deosebit 


Mă numesc Helen Watkins. Fratele meu, locotenentul William 
Watkins, este șeful comisiei pentru criminalistică din Seattle. Eu 
lucrez la Simon Unger, doctor în psihiatrie. 

După omorârea celei de-a treia femei din Seattle, ziarele erau 
pline de întrebări ca: „Ce intenţionează să întreprindă, în sfârșit 
locotenentul Watkins împotriva zguduitoarelor crime?” De 
aceea, îi spusei lui Bill: 

— Adresează-te șefului meu, doctorul Simon Unger, are o 
minte fantastic de ageră. William trânti cu pumnul în masă și 
răspunse: 

— Eu trebuie să mă ghidez după fapte și nu după închipuiri! 

Discuţia avu loc în prezența lui Roy Donald, șeful laboratorului 
poliţiei. Nu ascultase decât o parte din discuţie și-și ridică capul. 


— Cine este șeful dv.? mă întrebă Roy. 

— Un șarlatan scrântit, spuse William. 

— Un psihiatru, spusei eu. 

Roy mai întrebă: 

— Cum ar putea el să ne ajute? 

— Ar putea să ne spună cum arată ucigașul, ce gândește și... 

Se pare că cele spuse de mine i-a convins, căci a doua zi 
fratele meu William și Roy Donald veniră în biroul meu, pentru 
a-l vedea pe acest doctor Simon Unger. 

Dr. Unger are peste treizeci de ani și nu este prea înalt. 
Poartă barbă și costume. În stilul celor de la finele secolului 
trecut, se mișcă cu repeziciune pe partea anterioară a tălpilor și 
vorbește puţin, în afară de faptul când vorbește despre 
„raporturile dintre corp și suflet”, care este tema sa preferată. 

Când Roy și fratele meu veniră să-l vadă pe dr. Unger, tocmai 
deschideam corespondenţa, punând scrisorile pe masă într-un 
teanc perfect. Ștersei, apoi, cu o cârpă, cristalul de pe birou și 
fotografia înrămată a mamei doctorului Simon Unger. 

O jumătate de oră mai târziu, șeful meu intră val-vârtej în 
birou și rămase mirat la vederea celor doi vizitatori. l-i 
prezentai. 

Dr. Unger murmură: 

— Da, da, domnilor. Da, într-adevăr. Se lăsă ușor în fotoliul 
său de piele, iar eu deschisei blocnotes-ul cu stenograme. 

— Domnii au venit pentru a auzi care este părerea dv. În 
legătură cu îngrozitoarele crime asupra femeilor din oraș. 

— Mda, spuse dr. Unger, împreunându-și vârfurile degetelor și 
vorbind, ca de obicei, așa de încet, încât trebuia să te apleci în 
față pentru a-l înţelege bine. Ei bine, ucigașul dv. Are probabil 
peste treizeci de ani, dar nu a ajuns la patruzeci. Este 
necăsătorit și, din punct de vedere sexual, anormal... 

Fratele meu începu să asculte cu atenţie abia acum când auzi 
vorbindu-se de sexualitate. William n-are nimic împotrivă 
sexualităţii între cei căsătoriţi, căci și el este căsătorit și are doi 
copii. Dar este cuprins de un fel de furie când aude de 
sexualitate în afara căsniciei. Din această cauză îmi spunea 
mereu: Fii atentă, prietenul tău trebuie să te aducă înapoi, 
acasă, exact la ora unsprezece, altfel îi zdrobesc nasul... 

Locuiesc împreună cu William și cu familia sa. Desigur că nu 
este ideal dar, în definitiv, sunt oameni plăcuţi, iar Bill ţine să fie 


așa. 

— Dacă ai putea vedea ce mi-e dat mie să văd zilnic la sediul 
poliţiei, n-ai mai face niciun pas de la ușa casei cu un om pe 
care nu-l cunoști de când era copil! Obișnuiește el să spună. 

Acum îl priveam curioși pe dr. Unger care continuă: 

— Așadar, ucigașul este un bărbat slăbuț, un tip micut. Dacă îl 
veţi aresta, va fi probabil răcit... 

— La naiba, îl întrerupse fratele meu William. Ce fel de hocus- 
pocus ne tot povestiţi? 

— D-le locotenent Watkins, protestă ușor dr. Unger, eu am 
urmărit, prin intermediul ziarelor, toate împrejurările în care s-a 
produs uciderea celor trei femei. Vă rog să mă credeți că 
descrierea ucigașului se bazează atât pe natura acestor crime 
cât și pe știința psihiatriei. 

William se așeză din nou. 

— Da, spuse dr. Unger, avem de-a face cu trei crime, 
suficiente pentru a trage anumite concluzii! De fiecare dată 
persoana ucisă avea între cincizeci și cinci și șaizeci de ani. De 
fiecare dată, ucigașul a scris obscenităţi pe geanta femeii 
respective cu rujul victimei. De fiecare dată, victima a fost 
părăsită într-un loc ascuns: pe un drum aproape de o poartă, 
într-o cabină telefonică și într-o mașină, pe o stradă pustie de la 
periferia orașului... O singură deosebire există între aceste trei 
crime: ora. Fiecare omor a fost săvârșit la ore diferite, în diferite 
zile ale săptămânii. De aceea, domnii mei, faptele acestea sunt 
ale unui tip ectomorf... 

Dr. Unger ridică mâna dreaptă în momentul în care fratele 
meu William, roșu la faţă, voi să-l întrerupă din nou. 

— De ce l-am caracterizat pe acest ucigaș ca pe un tip 
ectomorf? Din cauza crimelor sale! Sunt crime ale unui 
schizofren. Oamenii schizofrenici sunt aproape întotdeauna 
ectomorfi, iar tipurile ectomorfe sunt întotdeauna oameni supli. 
Vă amintiţi, domnilor, că vă spuneam să căutaţi un bărbat 
scund, cu figură suplă? Cel căutat este un schizofrenic, de aceea 
- ectomorf, de aceea - mic de statură... 

Fratele meu William privea puţin intrigat. 

Dr. Simon Unger continuă: 

— Obscenităţile de pe genţile victimelor dovedesc că, 
inconștient, ucigașul voia să-și omoare propria mamă, deoarece 
niciun sugrumător de femei obișnuit nu și-ar alege victime 


tocmai în vârstă de la cincizeci și cinci până la șaizeci de ani! 
Aceasta este și cauza pentru care eu, domnilor, îl consider pe 
ucigaș drept un bărbat necăsătorit, cu comportament sexual 
anormal și în vârstă de aproximativ treizeci de ani, care își alege 
victimele din acea categorie de femei din care face parte și 
mama lui... 

Fratele meu William sări în picioare. 

— Raceala! strigă el. Ce vă face, să afirmați că tipul ar fi răcit, 
dacă l-am aresta acum... 

Dr. Unger zâmbi înțelegător: 

— Din punct de vedere medical, tipurile ectomorfe au, în mod 
obișnuit, dificultăţi cu căile respiratorii superioare... Foarte 
adesea ei sunt răciți! 

După această convorbire, William și Roy părăsiră biroul. 
Seara, ei se întreţinură în locuinţa lui William despre dr. Unger și 
teoria acestuia. Consumară foarte multă bere și se aventurară 
optând măsuri pline de fantezie, cum ar fi aceea de a examina 
pe fiecare cetățean răcit al orașului. Asta era cu atât mai mult 
lipsit de orice sens, cu cât domnea un februarie ploios și, 
practic, aproape toţi oamenii din Seattle erau răciţi. Insuși 
William și eu aveam de luptat cu guturaiul, și chiar și dr. Unger 
absentă din această cauză de la birou. Asta s-a întâmplat după 
ce a fost găsită ucisă a patra femeie din oraș: șaizeci și unu de 
ani, într-o clădire mică, nouă. Pe geanta ei erau scrise cuvinte 
murdare, cu ruj de buze... 

In cele din urmă, fratele meu William arestă un suspect. 
William și colegul său Roy veniră la dr. Unger când acesta reveni 
la birou. William îi spuse: 

— Am pus mâna pe omul dv.! 

— Omul meu? spuse uimit dr. Unger. 

— Corespunde exact descrierii făcute de dv., spuse William și 
întinse doctorului Unger o fotografie a poliţiei. De asemenea, el 
este răcit, continuă el, scoțându-și batista din buzunar și 
ștergându-și violent nasul, în timp ce dr. Unger băgă în gură o 
bomboană medicinală împotriva tusei. Și nu numai atât, spuse 
William triumfător, bănuitul folosește cuvinte murdare... 

Dr. Unger acordă fotografiei doar o privire dispreţuitoare: 

— Un adevărat tip ectomorf nu va pronunţa niciodată cuvinte 
murdare, el le va scrie numai! Aruncă fotografia pe masă și 
întrebă: De ce nu-l găsiți pe ucigaș? Trebuie să-l arestaţi... Altfel 


nu va domni liniște în orașul nostru! 

William și Roy ședeau iarăși, acasă, cu mai multe sticle de 
bere dinainte. 

— Șeful meu, dr. Simon Unger, este de părere că voi, pe baza 
concluziilor sale, ar trebui să fiți în stare să-l arestaţi pe ucigaș 
într-o perioadă de timp foarte scurtă... 

Roy își ridică privirea de la paharul său cu bere. 

— A spus el asta? 

— Da. 

— E nebun, strigă fratele meu William. 

— Da, desigur, fu de aceeași părere Roy. 

— Spunea, continuai eu, că însuși cel căutat ar dori probabil 
să fie descoperit și arestat și că numai încăpăţânarea poliţiei 
este de vină... 

— Hai să mai discutăm o dată cu dr. Unger. Acum, spuse Roy 
liniștit. 

— Acum?! De ce? întrebă William. 

Eu răspunsei: 

— Dr. Unger spunea că în curând s-ar putea produce o nouă 
crimă de acest gen... 

Ne urcarăm, în cele din urmă, în mașina lui Roy și merserăm 
prin întuneric până la dr. Simon Unger. 

Ajunși în faţa casei sale, coborârăm. În același moment, ușa 
casei se deschise și dr. Unger apăru în prag îmbrăcat cu un 
pardesiu. Se uită la noi contrariat, apoi ne pofti, cu un zâmbet 
amabil, să intrăm. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el și ne conduse în camera 
de oaspeţi. L-aţi prins, în sfârșit, pe ucigaș? 

— Nu, mormăi fratele meu William. 

— Dv. Ne-aţi povestit multe lucruri interesante despre tipurile 
ectomorfe - dar de ce să fie tocmai ucigașul pe care îl căutăm 
un asemenea ectomorf? întrebă Roy. 

Dr. Unger își împreună din nou vârfurile degetelor: 

— Lăsaţi-mă să fac unele completări! Un ectomorf este un 
gânditor, un om introversat, care nu are nevoie de nici un alt 
om. 

— De nimeni? întrebă ușor Roy. 

— În afară de mama sa, spuse dr. Unger. Tipul ectomorf este 
foarte legat de mama lui... ectomorfizii posedă o înţelepciune 
creatoare. Sunt artiști, au idei... 


— Ce fel de idei, doctore Unger? întrebă Roy amabil. Idei 
criminale? 

— Asemenea idei nu au decât ectomorfii schizofrenici, spuse 
dr. Unger. Schizofrenia este boala tipurilor de oameni ectomorfi 
- poate cea mai interesantă dintre toate bolile spiritului. 

— Desigur, fu de acord Roy. Unde este mama 
dumneavoastră, doctore Unger? 

Dr. Unger privi puţin contrariat. 

Roy insistă: 

— Unde este mama dv.? Locuiește cu dv.? 

— Nu. Răspunsul sună brutal. Nu, nu mi-a acordat dragostea 
ei... 

— Întocmai la fel ca mama ucigașului, care nu i-a acordat 
dragostea maternă? întrebă Roy zâmbind în continuare. 

— Da, întocmai, răspunse dr. Unger cu ardoare. Cazul este 
foarte limpede! 

— Ca la dv., spuse Roy. 

— Ca la mine? Figura doctorului Unger avea o expresie de 
mirare. 

— Ca la dv. Și la mama dv. 

Fratele meu William se ridică. Ochii săi erau acum atenţi la 
orice mișcare a doctorului Simon Unger. 

Roy continuă: 

— Subconștientul dv. V-a împins să vă omorâţi mama din 
cauza lipsei ei de afecţiune maternă faţă de dv., dar ea locuiește 
în alt oraș și, de aceea, aţi omorât alte mame. În același timp, în 
interiorul dv. V-aţi opus ideii de a fi un ucigaș... Numai din 
această cauză ne-aţi explicat cu atâta grijă împrejurările în care 
s-a produs cazul acesta, în realitate, v-aţi descris pe dv. Înșivă! 
Voiaţi ca ucigașul să fie arestat cât mai curând de către poliţie... 

Ochii doctorului Unger rătăceau undeva foarte departe. 

— Am găsit ucigașul, doctore Unger, spuse Roy. Sunteţi în 
siguranţă! Doar asta voiaţi dv., nu-i așa? În siguranţă, pentru a 
nu mai fi nevoit să ucideţi! 

— Da, spuse dr. Unger. Da... Haideţi să mergem, domnilor, la 
poliţie... 


Richard M. Ellis 
Ultima lui fotografie 


Totul s-a petrecut mult prea repede. Cei doi uriași stăteau în 
fața lui în momentul în care a ieșit din clădirea birourilor 
companiei „Vance”, Herbert Gregson n-a mai avut nicio 
posibilitate de a ascunde aparatul. Aparatul și filmul din el. 

— Șeful ar dori să discute cu tine o chestiune măruntă, spuse 
amical cel mai în vârstă dintre uriași și deschise ușa din spate a 
unei limuzine negre, parcată la marginea străzii. Hai, urcă! 

Gregson urcă. Mașina se strecura prin circulaţia intensă. 
Nimeni nu vorbea. Gregson încerca să-și păstreze calmul. Nu era 
simplu. 

Herbert Gregson lucra la contabilitatea companiei „Vance”. 
Existau două genuri de contabilitate: unul oficial și unul secret. 
Secret era tot ceea ce făcuse din Humphrey Vance unul din cei 
mai bogaţi oameni din oraș: comerțul cu stupefiante și jocurile 
de noroc. 

De trei săptămâni, Herbert Gregson vina secretele astea cu 
aparatul de microfotografiere. Fotografiase toate documentele 
care-l acuzau pe Humphrey Vance, iar filmele le dusese la 
poliție. 

Și astăzi reușise să facă unele poze frumoase. Dovezi care i-ar 
putea frânge gâtul „marelui șef”. Filmul mai era în aparat, iar 
aparatul îl avea la el. Intr-adevăr, nu era ușor pentru Herbert 
Gregson să-și păstreze calmul. 

Mașina ajunsese în cartierul vilelor din sudul orașului. Intrară 
printr-o poartă enormă. Apăru dintr-o dată o vilă fastuoasă, al 
cărei parter era iluminat. O mulţime de mașini erau parcate în 
faţa clădirii. 

— Șeful organizează o petrecere, explică mândru uriașul mai 
tânăr. 

Mașina ocoli clădirea și se opri în fața unui mic bungalow, 
aflat la aproximativ cincizeci de metri de clădirea principală. Cei 
doi uriași îl traseră pe Gregson din mașină. 

Gregson nu opuse rezistenţă. Se părea că aparatul din 
buzunarul său devenea din ce în ce mai mare, cu fiecare pas pe 
care-l făcea, totul părea lipsit de orice speranţă. Pur și simplu nu 
exista nicio posibilitate de a scăpa din mâna lor. 

Il duseră într-o cameră spațioasă. Se părea că este camera de 
lucru particulară a lui Humphrey Vance. Un birou uriaș se afla în 
mijlocul camerei. 

Tata-șeful apăru peste o jumătate de oră. Humphrey Vance 


era un bărbat foarte scund, dar foarte puternic, în vârstă de 
aproape patruzeci de ani. Faţa lui arsă de soare și părul său 
negru strălucitor contrastau plăcut cu haina albă ca zăpada pe 
care o purta. 

— Am pus mâna pe el tocmai când ieșea din clădirea 
birourilor, spuse uriașul mai în vârstă. Mai are și acum tot ce 
avea la el în acel moment. 

Lui Gregson începuseră să-i tremure genunchii. Vance se 
rezemă de birou privind absent în aer și scuturându-și adesea 
capul. Cei doi uriași stăteau muţi în ușă, tăind orice posibilitate 
de evadare. 

Pe Gregson începu să-l treacă sudorile, dar nu îndrăzni să-și 
șteargă sudoarea de pe frunte. 

Deodată, ochii negri ai lui Yance se îndreptară către el. 

— Gregson, nici nu-ţi închipui cât m-ai dezamăgit. Ți-am dat o 
profesiune, răspundere și încredere. Și ce-ai făcut d-ta? Ai folosit 
prima ocazie mai bună pentru a mă vinde. 

Gregson înghiţi. 

— Nu știu despre ce... 

— Nu contesta. Omul meu de încredere de la poliție mi-a adus 
dovezile azi dimineaţă. D-ta ai fotografiat documente secrete și 
ai dus filmele la poliţie. Recunoști? 

Gregson ezită. Obrajii săi erau așa de palizi, încât rama de pe 
fruntea sa se înălțase ca o linie groasă de cerneală roșie. 

— Nu am avut de ales. Trebuie să mă înțelegeţi, d-le Vance. 
Poliţia m-a șantajat. Aveau ceva la mână împotriva mea. O 
poveste mai veche. Nu am avut de ales. 

— Eşti o iscoadă neînsemnată și murdară a poliţiei. Cu 
asemenea oameni eu o termin repede. Vreau însă să mai știu un 
lucru, ce fel de aparat este cel pe care l-ai întrebuințat d-ta? 
Cum de ai reușit să fotografiezi fără să fii observat? Dă-mi 
aparatul! 

— Nu-l am la mine! 

O privire scurtă a lui Vance fu suficientă. Cei doi uriași se 
repeziră la Gregson și-l controlară. Puneau pe masă tot ceea ce 
găseau. 

Vance scotoci printre obiecte, dar nu găsi niciun aparat de 
fotografiat. 

Gregson zâmbi. Se lăsase cu totul în voia soartei. Cu aparat 
de fotografiat sau fără - viața sa nu mai valora nici doi bani. Nu 


mai avea decât o singură dorinţă: voia să i-o plătească acestei 
creaturi mici, lipsite de scrupule, care dorea să fie numit tata- 
șeful. 

— Doar v-am spus, declară agresiv Gregson, n-am niciun 
aparat la mine. L-am redat poliţiei. 

— Minţi! D-ta ești o iscoadă plătită de poliţie. Dar acum să 
lăsăm asta. Spune-mi cum ai fotografiat fără ca cineva să 
observe. 

Gregson privea în jos la un covor miţos. 

— Ce valoare ar avea dacă v-aș spune? 

Gura lui Vance se schimonosi într-un zâmbet dispreţuitor. 

— Un glonţ rapid. Poţi să alegi: o moarte plină de chinuri, 
înceată, sau una scurtă și fără dureri. _ 

Gregson auzi un zgomot metalic în spatele său. Intoarse puţin 
capul. Uriașul mai în vârstă înșuruba la pistolul său dispozitivul 
de absorbire a zgomotului. 

— Era un aparat montat pe un inel, spuse Gregson. 

— Un ce? 

— Da, arată ca un inel foarte obișnuit cu o piatră mai mare. 

Vance manifestă nerăbdare. 

— Da, și mai departe? Cum ai procedat? 

— Am ţinut mâna deasupra hârtiei pe care voiam să o 
fotografiez. Cu piatra în jos. Apoi, cu mâna cealaltă, întorceam 
piatra. Asta era totul. Expunerea și tragerea filmului se fac 
automat. Filmul este așa de mic încât poate fi introdus numai cu 
lupa. 

Se părea că Vance crede fiecare cuvânt. 

— Nu-i de mirare așadar, suspină el, că nu te-a observat 
nimeni. 

Gregson arătă tabacherea care se afla pe masă lângă 
celelalte obiecte ale sale. 

— Se poate? 

— Ce? A, da, desigur, fumează! Va fi ultima ţigară. Vance râse 
hidos. Ba chiar am să-ţi dau și un foc. 

Scoase o brichetă de aur din haina sa pentru dineu, o apăsă și 
întinse flacăra sub ţigara lui Gregson: 

— Imi pare rău pentru d-ta. Tonul său era aproape amabil. 
Toate eforturile d-tale au fost în zadar. Eu am recumpărat toate 
materialele pe care d-ta le-ai vândut poliţiei. M-au costat o 
groază de bani. De aceea, cel târziu mâine, d-ta vei fi un om 


mort. Și-acum vă las pe mâinile celor doi prieteni ai mei. În 
specialitatea lor ei sunt niște maeștri... 

Gregson ţinea tabachera în mâna stângă, iar în cea dreaptă 
avea ţigara care ardea. Mâna dreaptă execută o mișcare rapidă 
și apăsă jarul ţigării pe fața lui Humphrey Vance. 

Vance urlă, sărind îndărăt. Işi duse mâna la ochiul stâng, la 
arsura dizgraţioasă de culoare roșie închisă. 

Gregson râdea tare, isteric: 

— Ei, îţi place, creatură ridicolă! 

Era prea mult pentru Vance. Își pierdu definitiv stăpânirea de 
sine. Smulse pistolul cu dispozitiv de absorbire a zgomotului din 
mâna gorilei sale și-l îndreptă spre Gregson. Ochii celor doi 
bărbați se întâlniră pentru un moment. 

Gregson ridică mâinile, ca pentru apărare. În mâna stângă 
ținea tabachera de argint. 

Vance trase. Apăsă mereu, până când magazia se goli și 
Gregson se prăbuși plin de sânge la pământ. 

Humphrey Vance tremura încă din cauza enervării chiar și 
când părăsi micul han. Rana de sub ochiul său stâng era 
acoperită de un plasture de culoarea cărnii. 

De douăzeci de ani, nimeni nu îndrăznise să-l numească 
creatură ridicolă! 

Vance își reveni abia când ajunse iarăși în clădirea principală, 
printre invitaţii săi la petrecere și lângă frumoasa și tânăra sa 
soţie. 

Trei ore mai târziu. Petrecerea era în toi, când John îl chemă, 
discret, la o parte pe șeful său și-i șopti: 

— A venit poliţia! 

Vance bocăni până în holul de la intrare. Pe unul dintre cei trei 
bărbaţi îl cunoștea: era căpitanul Harland de la comisia 
criminală. 

— La dracu, ce v-a venit? 

Harland făcu o mică plecăciune batjocoritoare: 

— Ne pare rău că vă deranjăm. 

Vance îl privi pe căpitan în față. Zâmbetul acestuia îl irita. Era 
un zâmbet triumfător. 

Harland continuă: 

— Acum două ore a fost găsit un cadavru într-o străduţă 
liniștită din centru. Mortul este un bărbat cu numele de Gregson. 
Am impresia că lucra pentru dv. 


— Se prea poate, spuse Vance precaut. Am o mulţime de 
angajaţi. Gregson? Nu-mi pot aminti, dar... 

— Nu faceţi eforturi, îl întrerupse căpitanul. Gregson a lucrat 
la dv. lar acum este mort. D-le Vance, gorilele dv. N-au făcut 
treabă bună de astă dată. 

— Nu știu despre ce vorbiţi, mormăi Vance. Toată seara am 
fost în această clădire. O pot confirma patru zeci de oameni. 
Dacă aveţi vreo bănuială împotriva mea, uitaţi-o! Vance se 
șterse pe fruntea plină de sudoare cu o batistă albă ca florile de 
cireș. 

Căpitanul Harland observă amuzat: 

— O noapte fierbinte, nu-i așa? Dar să revenim la fapte. Noi 
știm că Gregson a fost astă seară aici. Și tot aici a fost omorât. 

— Aiurea! îl contrazise Vance. Părăsiţi-mi imediat casa, 
altfel... 

Căpitanul Harland vâri mâna în buzunarul interior al hainei 
sale uzate, scoase două fotografii și le cercetă dus pe gânduri. 

Își ridică privirea din nou și-l văzu pe Vance: zâmbea dulceag. 

— Rana de sub ochiul dv. Stâng e foarte proaspătă, nu-i așa? 

Vance ridică mâna și-și pipăi locul de sub ochi. 

— Ce vă interesează pe dv? 

— Și încă foarte mult. Aici în această fotografie, Harland 
indică cu arătătorul o mică pată, se poate vedea rana foarte 
clar. lar în această fotografie, și căpitanul arătă pe o altă 
fotografie, se poate vedea pistolul în mâna dv., d-le Vance. Un 
instantaneu splendid. Este cea mai frumoasă fotografie pe care 
a făcut-o Herbert Gregson în viaţa lui. Din nefericire a fost 
ultima... 

Corpul lui Vance fu străbătut de câteva crampe. Este imposibil 
și un gând îi trecu fulgerător prin minte: Gregson nu putea 
doar... 

Zâmbetul lui Harland se transformă într-un rânjet. Parcă 
putea să citească gânduri. 

— Da, v-a fotografiat când l-aţi omorât. Primele fotografii de 
pe film sunt fotografii după câteva hârtii foarte relevante. 
Stupefiante, jocuri de noroc ilegale. Chiar și numai asta v-ar fi 
oferit zece ani de închisoare. Dar ultimele două fotografii sunt 
într-adevăr niște capodopere! Crima din unghiul de vedere al 
victimei! 

Vance privea fix la fotografiile pe care i le întindea Harland. 


— Nu este posibil, îngână el, nu poate fi posibil. Unde a avut 
blestematul de aparat? 

Căpitanul Harland băgă mâna în buzunarul hainei sale pentru 
a doua oară. Scoase un portțigaret din argint. 

— Toate buzunarele mortului au fost golite. Dar mortul a ţinut 
acest obiect simpatic, mic, rafinat, cu toată strășnicia în mâna 
stângă. Un portțigaret cu un aparat de fotografiat minuscul 
montat în el „Made în Japan”. În el era filmul. Dovada. Dv., 
Humphrey Vance, l-aţi omorât pe Herbert Gregson cu sânge 
rece! 

Vance nu mai simţi cătușele închise în jurul mâinilor și nu mai 
auzi nimic atunci când soţia sa, deschizând ușa de la salon, 
strigă: 

— Humphrey! Ce este? Musafirii noștri așteaptă! 

Zâmbetul căpitanului Harland se transformă în grimasă. 

— Mi-e teamă, d-nă Vance, că musafirii dv. Vor trebui să-l 
aștepte foarte multă vreme... 


Lei 3,75 


DACIA