Nelson DeMille — Coasta de aur

Nelson 
DeMille 


Coasta de 
aur 


The Gold Coast 
1990 


Traducător: Francisca Yvonne Lebrun 
Editura Rao 2012 


Versiune electronică (1.0) 


PARTEA I 


Cea mai mare poezie sunt Statele Unite în sine. 


Walt Whitman 
Prefaţă la Fire de iarbă 


L-am întâlnit pentru prima oară pe Frank Bellarosa într-o 
zi însorită de aprilie la pepiniera lui Hicks, care 
aprovizionează de mai bine de un secol mica nobilime 
locală. Impingeam amândoi cărucioare roşii pline cu plante, 
îngrăşăminte şi alte chestii de-astea prin pietrişul parcării, 
către maşini. 

M-a strigat: 

— Domnul Sutter? John Sutter, aşa-i? 

M-am uitat la omul care se apropia. Purta nişte pantaloni 
de lucru lăbărţaţi şi un tricou albastru. Iniţial, l-am luat 
drept un lucrător de la pepinieră, dar când a ajuns mai 
aproape i-am recunoscut figura din ziare şi de la televizor. 

Frank Bellarosa nu e genul de celebritate pe care ţi-ar 
plăcea s-o întâlneşti întâmplător şi, de fapt, nicicum altfel. 
Este o celebritate unică în America; în realitate, un 
gangster. In anumite părţi ale lumii, un tip ca Bellarosa ar fi 
pus sub urmărire, iar în altele ar ocupa scaunul 
prezidenţial, dar aici, în America, îl întâlneşti în acel mediu 
numit lumea interlopă. 

Criminal neinculpat şi necondamnat şi, în egală măsură, 
cetăţean şi contribuabil, reprezintă genul de individ la care 


7 


se referă procurorii federali când spun: „Şi nu vă asociaţi cu 
criminali dovediţi”. 

Pe măsură ce acest personaj notoriu al lumii interlope se 
apropia, să mă omori şi n-aş fi ghicit de unde mă cunoştea, 
ce vrea şi de ce îşi întinde mâna spre mine. l-am luat totuşi 
mâna şi-am spus: 

— Da, sunt John Sutter. 

— Numele meu este Frank Bellarosa. Sunt noul 
dumneavoastră vecin. 

Ce? Faţa mi-a rămas, cred, impasibilă, dar s-ar putea să 
mă fi crispat. 

— O, am spus, asta e... 

De-a dreptul îngrozitor. 

— Da. Incântat de cunoştinţă. 

Preţ de un minut-două, am schimbat o vorbă cu noul meu 
vecin, observându-ne reciproc achiziţiile. El avea roşii, 
vinete, ardei şi busuioc; eu, copăcei şi crăiţe. Domnul 
Bellarosa mi-a sugerat să plantez şi ceva comestibil. l-am 
răspuns că eu mănânc crăiţe, iar nevastă-mea, copăcei. S-a 
părut nostim. 

Am dat mâna la plecare fără vreun plan precis să ne 
revedem, iar eu am urcat în Ford Bronco-ul meu. 

A fost cea mai banală împrejurare posibilă, dar, în timp 
ce porneam motorul, am avut un moment de clarviziune şi 
nu mi-a plăcut ce am văzut. 


Am părăsit pepiniera şi am luat-o spre casă. 

Ar fi poate instructiv să înţelegeţi ce fel de cartier îşi 
alesese domnul Frank Bellarosa să se mute împreună cu 
familia. Este pur şi simplu cel mai select cartier din 
America. În comparaţie cu el, Beverley Hills şi Shaker 
Heights par nişte biete mahalale. 

Nu este un cartier în sens urban sau rural propriu-zis, ci o 
îmbinare de sate de tip colonial şi conace grandioase pe 
insula Long Island a New Yorkului. Această zonă e 
cunoscută local sub numele de Ţărmul de Nord, iar naţional 
şi internaţional, Coasta de Aur, cu toate că nici măcar 
agenţii imobiliari n-ar pomeni asta cu voce tare. 

Este un loc unde averile sunt vechi, familiile sunt vechi, 
manierele sunt vechi, părerea că nu toată lumea ar trebui 
să aibă drept de vot e, de asemenea, veche, ca să nu mai 
vorbim de cine ar avea dreptul să aibă pământ. 

Proaspeţii îmbogăţiţi care-şi doresc o casă nouă şi îşi dau 
seama ce-i cu locul ăsta sunt, pe bună dreptate, intimidaţi 
la vederea unui conac impunător scos la vânzare, ca 
urmare a unor nefericite dificultăţi financiare. Ori dau înapoi 
şi cumpără ceva pe Ţărmul de Sud, unde se pot simţi mai în 
largul lor, ori, dacă se hotărăsc să cumpere o bucată din 
Coasta de Aur, o fac cu mare îndoială în suflet, perfect 
conştienţi că vor fi nefericiţi şi că nu se va cădea să- 
mprumute un pahar de Johnnie Walker Black de la ocupanţii 
conacului vecin. 


9 


Este posibil, cred, ca un individ în genul lui Frank 
Bellarosa să nu-şi fi imaginat ce creaturi celeste şi palate 
de cleştar îl vor înconjura, neştiind că a intrat pe pământ 
sfânt. 

Sau, dacă Frank Bellarosa a ştiut, poate că nu i-a păsat, 
ceea ce era cu mult mai interesant. În cele câteva minute 
de conversaţie, m-a frapat elanul lui primitiv, întru câtva 
asemănător cu al unui soldat aparţinând unei civilizaţii 
inferioare care a câştigat bătălia şi s-a instalat în castelul 
nobilului învins. 

Din spusele lui Bellarosa reieşea că a cumpărat 
proprietatea vecină. Locuinţa mea se numeşte Stanhope 
Hall, iar a lui, Alhambra. Casele mari de pe-aici poartă 
nume, nu numere, dar, din spirit de solidaritate cu Oficiul 
Naţional de Poştă al SUA, adresa mea completă include, de 
asemenea, numele unei străzi, Grace Lane, şi al unui sat, 
Lattingtown. Am şi un cod pe care, asemenea majorităţii 
vecinilor mei, îl folosesc rareori, făcând uz în locul lui de 
vechea denumire de Long Island. Aşadar, adresa mea sună 
cam aşa: Stanhope Hall, Grace Lane, Lattingtown, Long 
Island, New York. Scrisorile reuşesc să-mi parvină. 

De fapt, soţia mea şi cu mine nu locuim în Stanhope Hall, 
acea hardughie stil beaux art din granit de Vermont, cu 
cincizeci de camere, pentru care doar nota de încălzire m- 
ar aduce la sapă de lemn înainte de sfârşitul lui februarie. 
Locuim în casa de oaspeţi, o construcţie ceva mai modestă, 
de vreo cincisprezece camere doar, ridicată pe la-nceputul 
secolului în stil conac englezesc. Această casă de oaspeţi, 
împreună cu zece dintre cei două sute de acri ai domeniului 
Stanhope, reprezintă darul de nuntă al neveste-mii din 
partea părinţilor ei. De fapt, corespondenţa noastră ajunge 
la casa portarului, o clădire modestă din piatră, cu şase 
camere, locuită de George şi Ethel Allard. 


10 


Allardii sunt, cum se spune, în serviciul familiei, ceea ce 
înseamnă că au lucrat pentru noi, dar acum s-au cam lăsat. 
George a fost administratorul domeniului, întâi pentru 
bunicul soţiei mele, Augustus, apoi pentru tatăl ei, William. 
Soţia mea e o Stanhope. Conacul cel mare, de cincizeci de 
camere, e pustiu acum, iar George e un fel de 
supraveghetor al celor două sute de acri. Locuieşte pe 
gratis, împreună cu Ethel, în casa portarului, în locul 
acestuia şi a soţiei lui, puşi pe liber prin anii cincizeci. 
George face şi el ce poate cu mijloace financiare limitate. 
Etica lui profesională a rămas foarte strictă, ceea ce nu s-ar 
putea spune şi despre bătrânul său trup. Susan şi cu mine 
avem impresia că mai mult îi ajutăm noi pe ei decât ei pe 
noi, situaţie care nu este cu totul neobişnuită prin părţile 
astea. George şi Ethel se ocupă mai mult de curtea 
conacului, având grijă ca gardul viu să fie tuns, poarta de 
fier forjat vopsită, iedera tăiată pe zidurile conacului şi ale 
casei de oaspeţi şi straturile de flori împrospătate 
primăvara. Restul domeniului se află în mâinile Domnului 
până la noi instrucţiuni. 

Am cotit din Grace Lane şi am urcat pe aleea de pietriş 
spre porţi care, pentru comoditate, sunt lăsate mereu 
deschise, ele fiind singura noastră ieşire spre Grace Lane şi 
spre lumea largă ce ne înconjoară. 

George a venit în goana mare, ştergându-şi mâinile pe 
pantalonii lui verzi, de lucru. Mi-a deschis portiera înainte s- 
apuc eu s-o fac şi mi-a spus: 

— Bună dimineaţa, domnule. 

George e din şcoala veche, un supravieţuitor al micii 
clase a servitorilor profesionişti care a înflorit pentru atât de 
scurt timp în marea noastră democraţie. Ocazional, pot fi şi 
eu snob, dar servilismul lui George pur şi simplu mă 
stinghereşte uneori. Soţiei mele, care s-a născut bogată, nu 


11 


se pare nimic ciudat şi nu vede de ce-ar schimba lucrurile. 
Am deschis portbagajul Bronco-ului şi am zis: 

— Îmi dai o mână de ajutor? 

— Desigur, domnule, desigur. Lăsaţi-mă pe mine, vă rog. 

A luat coşurile cu răsaduri şi le-a aşezat pe iarbă, lângă 
aleea de pietriş. 

— Arată într-adevăr foarte bine anul acesta, domnule 
Sutter, a spus el. Aţi cumpărat marfă bună. Le voi planta pe 
astea lângă stâlpii porţii, acolo, apoi vin să vă ajut la 
rondurile dumneavoastră. 

— Mă descurc singur. Cum se simte doamna Allard în 
dimineaţa asta? 

— E foarte bine, domnule. Sunteţi foarte amabil. 

Discuţiile mele cu George sunt întotdeauna uşor afectate, 
cu excepţia cazului când e un pic aghesmuit. 

George s-a născut cu vreo şaptezeci de ani în urmă pe 
domeniul Stanhope şi îşi aminteşte încă de Zvăpăiaţii anilor 
'20, de Marele Crah şi declinul Epocii de Aur din '30. Se 
organizau recepții, baluri de inaugurare, regate, meciuri de 
polo şi după Crahul din '29, dar, aşa cum mi-a spus odată 
George într-un moment de melancolie, „inimile tuturor au 
încetat să mai bată. Şi-au pierdut încrederea în sine, iar 
războiul a pus capăt vremurilor bune de odinioară”. 

Ştiu toate astea din cărţile de istorie şi dintr-un fel de 
osmoză care ţi se-ntâmplă atunci când locuieşti aici. Dar 
George are informaţii mai detaliate, mai personale despre 
istoria Coastei de Aur şi, când e puţin afumat, îţi poate 
povesti multe despre marile familii: cine pe cine a zdrobit, 
cine pe cine a-mpuşcat într-o criză de oarbă gelozie sau 
cine s-a omorât din disperare. Exista aici, şi într-o oarecare 
măsură există şi acum, o reţea a servitorilor, în care genul 
acesta de informaţii sunt permisul de liberă trecere la 
reuniunile lor din bucătăriile celor câteva conace care-au 


12 


mai rămas, din fostele case ale portarilor sau de cârciumile 
locale pentru muncitori. E un soi de Suiș-Coborâş american 
şi numai Dumnezeu ştie ce-or fi spunând şi despre mine şi 
Susan. 

Dar, dacă discreţia nu este una dintre virtuțile lui George, 
loialitatea este, şi l-am surprins odată, din întâmplare, 
spunându-i unui grădinar că  Sutterii sunt oameni 
cumsecade, pentru care merită să lucrezi. De fapt, nu 
lucrează pentru mine, ci pentru părinţii lui Susan, William şi 
Charlotte Stanhope, care s-au retras la Hilton Head şi 
încearcă să despovăreze Stanhope Hall înainte ca acesta 
să-i îngroape sub ruinele sale. Dar asta-i altă poveste. 

Şi cu Ethel Allard e o altă poveste. Deşi este mereu 
corectă şi amabilă, sub această pojghiţă fierbe o ură de 
clasă clocotitoare. Nu mă-ndoiesc o clipă că, dacă cineva ar 
ridica steagul roşu, Ethel Allard s-ar înarma cu o piatră 
smulsă din caldarâm şi şi-ar croi drum spre casa mea. Din 
câte am dedus, tatăl lui Ethel a avut un negoţ înfloritor în 
sat. Aleşii săi clienţi l-au sfătuit însă prost în afaceri, apoi au 
omis să-şi achite datoriile pentru bunurile cumpărate. N-au 
plătit pentru că, la rândul lor, fuseseră şi ei ruinaţi financiar. 
Asta se-ntâmpla, bineînţeles, în 1929, şi nimic n-a mai fost 
la fel pe-aici de-atunci încoace. Bănuiesc că a fost ca şi cum 
cei bogaţi şi-ar fi încălcat cuvântul faţă de clasele de jos, 
sărăcind şi omorându-se cu alcool, gloanţe sau aruncându- 
se pe fereastră, ori pur şi simplu au căzut pradă disperării, 
lăsându-şi în urmă casele, datoriile şi onoarea. Ştiu, e greu 
să-ţi fie milă de cei bogaţi şi înţeleg punctul de vedere al lui 
Ethel. 

Dar iată-ne azi, la şaizeci de ani după Marele Crah, când 
poate c-ar fi timpul să examinăm rămăşiţele. 

Dacă vi se pare că locul acesta nu se potriveşte cu 
America, vă asigur că nu-i aşa. Numai manierele şi peisajul 


13 


sunt puţin diferite. 

George a reluat: 

— Deci, aşa cum vă spuneam, ieri, domnule Sutter, nişte 
copii au pătruns în conac acum câteva nopţi şi au făcut o 
petrecere. 

— Au făcut multe stricăciuni? 

— Nu prea multe. O grămadă de sticle şi am găsit o 
mulţime de... obiecte din acelea... 

— Prezervative? 

A încuviinţat din cap. 

— Aşa că am făcut curăţenie şi am înlocuit placajul de la 
fereastra prin care au intrat. Mi-ar plăcea însă să pun nişte 
folie metalică. 

— Comand-o! Trece cheltuiala în contul meu de la 
şantierul de exploatare forestieră. 

— Da, domnule. Acum că a venit primăvara... 

— Da, ştiu. 

Hormonii sunt în flăcări şi iepuraşii din împrejurimi sunt 
în călduri. Ca să fiu sincer, şi eu obişnuiam să intru în 
conace părăsite. Puțin vin, câteva lumânări, un radio cu 
tranzistor pus pe WABC, şi poate chiar şi-un foc în cămin 
(deşi la asta puteam să renunţăm). Nimic nu se compara cu 
dragostea printre ruine. Mi s-a părut interesant că 
prezervativele sunt iar la modă. 

— Vreo urmă de droguri? 

— Nu, domnule. Numai lichior. Sigur nu doriţi să chem 
poliţia? 

— Nu. 

Poliţia locală pare foarte interesată de problemele 
nobilimii, dar mi se pare penibil să mă-nvâărt într-un conac 
de cincizeci de camere părăsit în compania unor copoi care 
încearcă să pară simpatici. Oricum, nu stricaseră nimic. 

M-am urcat în Bronco-ul meu şi am trecut de porţi, cu 


14 


toate cauciucurile scârţâind pe pietrişul care se împuţina 
văzând cu ochii. Va fi nevoie de cinci sute de metri cubi de 
piatră sfărâmată, la şaizeci de dolari metrul cub. Cam atâta 
costă un strat de pietriş gros de-abia de un inci, care să-l 
înlocuiască pe cei distrus de iarnă. Mi-am notat în gând să-i 
scriu socrului meu ca să-i dau vestea cea bună. 

Locuinţa mea, casa de oaspeţi, e la vreo două sute de 
iarzi în sus pe aleea principală şi la vreo cincizeci de iarzi 
lateral faţă de aceasta. E accesibilă printr-o ramificaţie ce 
are, de asemenea, nevoie de pietriş. Casa în sine e în stare 
bună. Piatra de Cotswold importată a zidurilor, acoperişul 
de ardezie, ca şi cercevelele şi burlanele cuprate par 
realmente să se-ntreţină singure şi aproape la fel de bine 
ca tăblăria din aluminiu şi geamurile din viniplast. Aveam 
iederă pe ziduri, care va trebui tunsă de-ndată ce cârceii de 
un galben-verzui vor începe s-apară, şi o grădină de 
trandafiri în spatele casei, care-ţi întăreşte impresia că te 
afli în Anglia. 

Maşina lui Susan - un Jaguar XJ-6 verde, de curse -, 
cadou de la părinţii ei, se afla la cotul aleii. Alt obiect de 
recuzită gen „Bătrâna Anglie fericită”. Oamenii de pe-aici 
tind să fie anglofili; se moşteneşte odată cu domeniul. 

Am intrat în casă şi-am strigat: 

— Doamna Stanhope! 

Susan a răspuns din grădina de trandafiri, aşa că am ieşit 
pe uşa din spate. Am găsit-o şezând pe un scaun de 
grădină din fontă. Numai femeile, cred, se pot aşeza în 
chestiile astea. _ 

— Bună dimineaţa, doamna mea. Imi dai voie să te dau 
gata? 

Susan bea ceai, iar cana aburea în aerul răcoros al 
dimineţii de aprilie. În straturile dintre tufele dezgolite de 
trandafiri înmuguriseră crocuşi galbeni şi crini, şi o mierlă 


15 


se aşezase pe ceasul solar. Un tablou foarte vesel, 
exceptând dispoziţia tăcută în care m-am prins că se afla 
Susan. 

— Ai fost să călăreşti? am întrebat-o. 

— Da, de-asta port costumul de călărie şi miros a cal, 
Sherlock. 

M-am aşezat pe măsuţa de fier din faţa ei. 

—N-o să ghiceşti niciodată pe cine-am întâlnit la 
pepiniera lui Hicks. 

— Nu, n-o să ghicesc. 

Mi-am privit soţia un moment. Este o femeie izbitor de 
frumoasă, dacă-mi permiteţi s-o fac, o clipă, pe 
îndrăgostitul. Are părul roşu-flacără - semn sigur de 
demenţă potrivit mătuşi-mii Cornelia - şi ochi verzi, ca de 
pisică, atât de impresionanţi, încât oamenii se holbau pur şi 
simplu la ea. Pielea îi e uşor pistruiată şi are nişte buze 
țuguiate care-l determină pe orice bărbat să se gândească 
pe loc la un anumit act sexual. Corpul ei este uşor şi drept - 
atât cât poţi cere de la o femeie de patruzeci de ani care a 
născut doi copii. Dac-o întrebi, o să-ţi spună că secretul 
frumuseţii şi fericirii ei constă în călărit vara, iama, 
primăvara şi toamna, pe ploaie, viscol sau în arşiţa soarelui. 
O iubesc la nebunie pe femeia asta, cu toate că e uneori 
distantă şi cu toane, ca astăzi, de pildă. Mătuşa Cornelia m- 
a prevenit şi-n privinţa asta. 

— L-am întâlnit pe noul nostru vecin, am spus. 

— Da? Societatea de transporturi HRH? 

— Nu, nu. 

Asemenea multor domenii mari, Alhambra trecuse, 
potrivit documentelor oficiale, în posesia unei societăţi. 
Vânzarea s-a făcut prin februarie, în bani lichizi, iar actele 
au fost înregistrate o săptămână mai târziu. Agentul 
imobiliar a pretins că nu-i cunoaşte pe autorii principali, iar 


16 


dintr-o combinaţie de zvonuri şi investigaţii ale „vechii 
gărzi” reieşea că terenul aparţinea unor iranieni, coreeni, 
japonezi, angrosişti sud-americani sau Mafiei - asta fiind 
varietatea de coşmaruri posibile. De fapt, toţi cei sus- 
menţionaţi achiziţionaseră de curând case şi proprietăţi pe 
Coasta de Aur. Cine altcineva mai are atâţia bani în zilele 
noastre? Barierele se fărâmiţau, republica era scoasă la 
licitaţie. 

— Îți spune ceva numele de Frank Bellarosa? am 
întrebat. 

Susan s-a gândit o clipă. 

— Nu cred. 

— Mafia. 

— Adevărat? Acesta e noul nostru vecin? 

— Aşa a spus. 

— A spus el că e Mafia? 

— Bineînţeles că nu. Îl ştiu din ziare, de la televizor. Nu 
pot să cred că n-ai auzit de el. Frank, Episcopul, Bellarosa. 

— E episcop? 

— Nu, Susan, asta este porecla lui. Toţi mafioţii au 
porecle. 

— Zău? 

A sorbit din ceai şi şi-a aţintit privirea departe, în grădină. 
Susan, ca de altfel mulţi locuitori ai acestui Eden, ignoră 
mult din lumea exterioară. Îi citeşte pe Trollope şi Agatha 
Christie, nu ascultă niciodată radioul şi foloseşte televizorul 
numai pentru a vedea filme vechi la video. Rapoartele 
meteorologice le obţine prin telefon şi află diverse 
întâmplări citind ziarul comunal sau câteva reviste snoabe 
care alimentează cu veşti bune comunităţile prospere de pe 
Coasta de Aur. Pentru a citi veşti proaste, a adoptat 
filosofia lui Thoreau: dacă ai citit despre un accident de 
tren, ai citit despre toate. 


17 


— Te supără vestea asta? am întrebat-o. 

A ridicat din umeri. 

— Pe tine te supără? 

Ca orice avocat, nu-mi place să mi se-ntoarcă întrebările, 
aşa că i-am dat un răspuns uşuratic: 

— Nu. De fapt, Grace Lane o să fie de-acum bine 
protejată de FBI, împreună cu poliţiştii comunali pe post de 
pândari. 

A părut să digere informaţia, apoi a spus: 

— Acest individ... cum îl cheamă? 

— Bellarosa. 

— Da, bine, am să-i vorbesc despre potecile pentru cai şi 
drepturile de traversare călare a domeniilor. 

— Bună idee. Pune-l în temă. 

— O voi face. 

Mi-am amintit un banc tâmpit, dar foarte potrivit acum şi 
l-am spus lui Susan: Cristofor Columb debarcă în Lumea 
Nouă - ăsta-i un banc - şi strigă către un grup de băştinaşi: 
Buenos dias! sau poate Buon giorno!, la care unul dintre 
indieni se-ntoarce către nevastă-sa şi-i spune: „Ce ţi-e şi cu 
vecinii ăştia!” 

Susan a zâmbit politicos. 

M-am ridicat şi am ieşit din grădină pe poarta din spate 
lăsând-o cu ceaiul şi toanele ei, plus potenţiala problemă a 
explicării drepturilor ecvestre unui don al Mafiei. 


18 


O veche tradiţie locală spune că, dacă traversezi un 
domeniu pe jos, eşti infractor, dar dacă o faci călare eşti 
nobil. 

Nu ştiu dacă Frank Bellarosa este deja la curent cu asta, 
sau, în caz că era, dacă avea să ţină cont de tradiţie. Cu 
toate astea, ceva mai târziu în acea după-amiază de 
sâmbătă, am intrat pe domeniul lui traversând liziera de 
pini albi ce separă proprietăţile noastre. Călăream pe 
Yankee, calul de rezervă al neveste-mii, un armăsar de vreo 
şase ani, rezultat al unei împerecheri încrucişate. Yankee 
avea un temperament grozav, spre deosebire de Zanzibar, 
ultrasensibilul pur-sânge arab al lui Susan. Poţi să-l călăreşti 
cu nădejde pe Yankee şi să-l laşi lac de sudoare, fără să 
facă pneumonie, în timp ce Zanzibar pare să fie permanent 
sub îngrijire medicală pentru diverse boli misterioase şi 
costisitoare. Existenţa lui Yankee se justifică în acelaşi fel 
cu a Ford Bronco-ului meu, care înlocuieşte Jaguarul lui 
Susan - pe butuci la fiecare două săptămâni. Probabil că 
ăsta-i preţul pentru adevărata performanţă. 

La ieşirea dintre pini, un câmp deschis ţi se-ntinde 
înaintea ochilor. Este o fostă păşune pentru cai acoperită 
acum cu tufişuri şi diverse specii de arbuşti care, lăsate în 
voia lor, tind să reconstituie pădurea de odinioară. 

Eram convins că Bellarosa, asemenea majorităţii celor de 
genul lui, e mai precaut să fie în siguranţă decât să nu fie 
deranjat. Aproape că m-aşteptam să dau nas în nas cu 


19 


pistolarii măslinii, cu părul lipit de cap, în costume negre şi 
pantofi ascuţiţi. 

Am continuat să traversez pajiştea către un crâng de 
cireşi. Tocmai se însera, vremea era călduţă, iar în jurul 
meu plutea o aromă de pământ. Se auzeau doar copitele lui 
Yankee în iarba mătăsoasă şi trilurile în amurg ale 
păsărelelor venind din copacii îndepărtați. Una peste alta, o 
superbă după-amiază târzie de primăvară precoce. 

L-am mânat pe Yankee în crângul de cireşi. Copacii 
bătrâni şi noduroşi, lăsaţi în voia sorții, erau proaspăt 
înfrunziţi şi mugurii roz stăteau să plesnească. 

Într-un luminiş al crângului se afla un bazin din mozaic, 
secat, plin de frunze moarte. În jurul lui zăceau răsturnate 
coloane clasice cu caneluri şi alte fragmente de piatră. La 
celălalt capăt al bazinului se afla o statuie a lui Neptun, 
acoperită de muşchi. Zeul avea braţul ridicat, dar îi lipsea 
tridentul, lăsându-ţi impresia că se pregăteşte să tragă un 
pumn cuiva. La picioarele lui Neptun se găseau patru peşti 
de piatră, din gurile cărora ţâşnise cândva apă. Era una 
dintre grădinile clasice ale Alhambrei, construită pentru a 
parodia ruina romană, dar ironia sorții făcuse să devină ea 
însăşi o ruină. 

Clădirea principală în sine nu era clasică. Alhambra este 
un conac în stil spaniol, cu pereţi de stuc, arcade de piatră, 
balcoane de fier forjat şi acoperişuri din ţiglă roşie. Cei 
patru pilaştri care susţin porticul boltit au fost luaţi prin 
1920 din ruinele Cartaginei, când era posibil, la modă chiar, 
să jefuieşti vechi şantiere arheologice. 

Nu ştiu ce-aş face eu dacă aş avea atâţia bani, dar îmi 
place să cred c-aş da dovadă de mai multă economie. Dar 
economia e o caracteristică a epocii noastre, cu rezervele ei 
limitate din aproape tot ce e vital. Economia n-are nimic 
comun cu Zvăpăiaţii anilor '20. Fiecare om e un produs al 


20 


epocii sale şi numai al acesteia. 

Am trecut călare printre ruinele grădinii, apoi am urcat 
un mic promontoriu. Vreo jumătate de kilometru mai la est, 
în umbră, se înălța Alhambra. O lumină solitară venea 
dinspre o fereastră de la etajul al doilea. Din câte ştiam eu, 
acolo se afla biblioteca. 

Biblioteca de la Alhambra, asemenea multor alte camere 
din aceste impresionante conace, a existat iniţial în Europa. 
Într-un tur făcut prin anii '20 pe bătrânul continent, 
domnului şi doamnei Julius  Diliworth, întemeietorii 
Alhambrei, le-a căzut cu tronc biblioteca din stejar sculptat 
manual a gazdei lor, un bătrân aristocrat englez, al cărui 
nume şi titlu îmi scapă acum. Diliworth au făcut o ofertă 
neaşteptată, dar spectaculoasă în orice caz, pentru toată 
biblioteca, iar bătrânul gentleman în tweed, la ananghie 
probabil ca urmare a aceluiaşi Război Mondial care-i 
îmbogăţise pe Diliworth, a acceptat-o. 

Am stat vreun minut privind fereastra luminată, apoi l-am 
întors pe Yankee şi-am coborât panta, luând-o înapoi prin 
grădină. 

Atunci am observat un cal alb rupând firele proaspete de 
iarbă dintre coloanele dărâmate. lar alături de cal se detaşa 
silueta familiară a unei femei îmbrăcate în blugi strâmţi şi 
tricou negru. S-a uitat spre mine când m-am apropiat, apoi 
a-ntors capul în altă parte. Era soţia mea, Susan, dar după 
cum arăta mi-am dat seama că nu e ea însăşi. Ce vreau să 
spun este că-i place să joace teatru. Aşa încât m-am arătat 
cooperant şi am strigat: 

— Cine eşti tu? 

S-a întors spre mine şi a răspuns cu voce de gheaţă: 

— Tu cine eşti? 

De fapt, încă nu eram sigur, dar am improvizat: 

— Acestea sunt pământurile mele. Te-ai rătăcit sau îmi 


21 


încalci domeniul? 

— Niciuna, nici alta. Şi mă-ndoiesc că cineva îmbrăcat ca 
tine, călare pe-o asemenea mârţoagă, ar putea fi stăpânul 
acestui domeniu. 

— Nu fi insolentă! Eşti singură? 

— Eram înainte să vii tu, mi-a întors-o. 

L-am lipit pe Yankee de armăsarul arab. 

— Cum te cheamă? 

— Daphne. Pe tine cum te cheamă? 

Încă nu reuşisem să inventez un nume potrivit pentru 
mine, aşa că am răspuns: 

— Ar trebui să ştii pe ale cui pământuri te afli. Coboară 
de pe cal! 

— De ce-aş face-o? 

— Pentru că aşa spun eu. Dacă nu, te trag jos şi te bat cu 
nuiaua. Descalecă! 

A ezitat, apoi a descălecat. 

— Priponeşte-l! 

A priponit calul de-o ramură de cireş şi s-a întors spre 
mine. 

— Scoate-ţi hainele! 

A dat din cap în semn de negatie. 

— Nu vreau! 

— Ai să vrei, am spus sec, repede! 

A rămas nemişcată un moment, apoi şi-a scos tricoul 
dând la iveală doi sâni tari. A rămas cu el în mână şi a privit 
în sus, spre mine. 

— Trebuie neapărat să fac asta? 

— Da. 

A lăsat tricoul să cadă, apoi şi-a scos cizmele şi ciorapii. 
Pe urmă a lăsat blugii şi chiloţii să-i alunece şi i-a aruncat în 
iarbă. 

Mi-am apropiat calul şi m-am uitat în jos la ea. Stătea 


22 


goală în lumina palidă a apusului. 

— Nu mai eşti atât de arogantă acum. Aşa e, Daphne? 

— Nu, domnule. 

Aşa înţelege Susan să menţină interesant amorul 
conjugal. Ca să spun drept, nu mă deranjează să joc în 
piesele erotice ale lui Susan. Uneori au un scenariu şi sunt 
regizate (de Susan); alteori, ca de pildă această întâlnire, 
sunt improvizate. Scena variază în funcţie de anotimp: 
iarna o facem în grajd sau, pentru a reînvia vremurile 
tinereţii, într-un conac părăsit, în faţa focului din cămin. 

A fost prima noastră întâlnire în aer liber din primăvara 
asta şi, nu ştiu cum să vă spun, dar o femeie goală în 
mijlocul unui câmp sau păduri are-n ea ceva care deşteaptă 
cele mai primitive instincte în ambele sexe şi sfidează în 
acelaşi timp toate convențiile moderne privitoare la locul 
unde ar trebui să faci dragoste. Credeţi-mă pe cuvânt: 
ajungi să te obişnuieşti cu furnicile şi bondarii dimprejur. 

— Ce-o să-mi faceţi? a întrebat Susan. 

— Tot ce-am să poftesc. 

Am  privit-o stând nemişcată, cu vântul aducându-i pe 
faţă şuviţele din părul lung, roşu şi aşteptând, răbdătoare, 
un ordin. Susan n-a luat lecţii de actorie, dar, dacă ar fi 
făcut-o, devenea o actriţă excelentă; pe faţa sau în 
gesturile ei nu se putea descifra niciun semn că-mi era 
soţie şi că era doar un joc. Pentru oricine era o femeie 
goală şi lipsită de apărare, pe punctul de a fi violată de un 
străin călare. De fapt, chiar îi tremurau genunchii şi părea 
speriată de moarte. 

— Vă implor, domnule, faceţi ce vreţi, dar repede. 

Nu sunt prea tare la jocuri improvizate şi-aş fi preferat 
să-mi dea scenariul ca să ştiu cine sunt sau măcar în ce 
perioadă istorică ne aflăm. Uneori sunt un roman sau un 
barbar, un rege sau un aristocrat, iar ea e o sclavă, o 


23 


ţărancă sau o nobilă doamnă care-şi primeşte binemeritata 
pedeapsă. 

L-am dus pe Yankee exact lângă Susan şi i-am ridicat 
bărbia spre mine. 

— Te simţi stânjenită? 

— Da, domnule. 

Trebuie să vă spun că uneori Susan e personajul 
principal, iar eu joc rolul sclavului scos la licitaţie, al 
prizonierului legat şi biciuit, sau Dumnezeu mai ştie ce. 
Probabil, credeţi că suntem total depravaţi, aşa c-aş vrea să 
ştiţi că suntem amândoi înscrişi în Partidul Republican şi 
membri ai bisericii episcopale la care mergem regulat, cu 
excepţia sezonului de navigaţie. 

In fine, aveam impresia că de data asta suntem prin 
secolul al şaptesprezecelea sau cam aşa ceva, de unde 
replica „Nu fi insolentă” şi restul de dialog stupid. Am 
încercat să mai inventez o replică faimoasă, dar până la 
urmă am spus: 

— Tu eşti Daphne, soţia trădătorului Sir John 
Worthington? 

— Da, domnule. Şi dacă sunteţi cu adevărat lordul 
Mădular-Tare, am venit să vă implor să interveniţi în 
favoarea soţului meu pe lângă Majestatea Sa, regele. 

Aveam, intr-adevăr, mădularul tare şi mi-ar fi plăcut să 
port pantaloni mai lărguţi. 

— Sunt într-adevăr Mădular-Tare, am răspuns, şi-am 
văzut un zâmbet adevărat fluturându-i pe buze. 

Susan a căzut în genunchi şi şi-a încolăcit braţele în jurul 
cizmei mele. 

— O, vă implor, stăpâne, să prezentaţi petiția mea 
regelui Charles. 

Istoria nu e punctul meu forte, dar mă descurc de obicei. 
În orice caz, nu istoria conta acum. 


24 


— Şi ce favoare îmi vei face în schimbul celei pe care mi- 
o ceri? am întrebat-o. 

— Voi face tot ce doriţi. 

Asta conta. Şi, ca să spun drept, în timpul jocului mă 
aprinsesem mai rău ca Susan şi voiam să expediez rapid 
ultima scenă. 

— Ridică-te! i-am ordonat. 

S-a ridicat în picioare. Am apucat-o de talie şi mi-am scos 
piciorul din scară. 

— Pune-ţi piciorul drept în scară, i-am spus. 

L-a pus, iar eu am tras-o sus, cu faţa spre mine. Eram 
acum amândoi în aceeaşi şa strâmtă, englezească. Mă 
cuprindea cu braţele, iar sânii se lipiseră de pieptul meu. L- 
am atins pe Yankee care a început să meargă la pas. 

— Scoate-o! i-am spus. 

Mi-a desfăcut fermoarul, a scos-o şi a ţinut-o în mâini. 
Avea mâinile calde. 

— Bag-o! am zis. 

A suspinat şi a rostit: 

— Fac asta numai pentru a salva viaţa soţului meu. Este 
singurul bărbat pe care l-am cunoscut. 

Mi-au trecut prin minte câteva replici inspirate, numai că 
hormonii îmi dominau deja intelectul, aşa că am lătrat: 

— Bag-o! 

S-a ridicat, apoi s-a lăsat pe ea, scoțând o exclamaţie de 
surpriză. 

— Opreşte-te. 

L-am lovit pe Yankee care a luat-o la trap. Susan m-a 
cuprins mai strâns şi şi-a împletit picioarele puternice cu ale 
mele. Şi-a îngropat faţa în gâtul meu şi a gemut, în timp ce 
calul ne zdruncina-nainte. Asta nu mai era teatru. 

Eram complet absorbit de moment. Sunt un biet călăreț 
obişnuit şi puţinul talent pe care-l am se pare că nu era 


25 


suficient. Yankee a luat-o în trap liniştit prin crângul de 
cireşi, apoi peste pajişte. Aerul era încărcat de mirosul 
calului, al pământului frământat sub copite, al corpurilor 
noastre, iar în jurul nostru plutea aroma de mosc a 
parfumului lui Susan. 

Dumnezeule! Asta da călărie. Susan sufla din greu în 
gâtul meu, tipa, mă strângea, iar transpiraţia curgea şiroaie 
între noi. 

Susan a juisat prima şi a ţipat atât de tare, încât un fazan 
a zburat, speriat, dintr-un tufiş. Am juisat şi eu o secundă 
mai târziu, smucind involuntar frâul, de era să-l răstorn pe 
bietul Yankee. 

Calul s-a liniştit şi a-nceput să pască, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Susan şi cu mine ne-am agăţat unul de 
altul, încercând să ne recăpătăm respiraţia. Am reuşit să 
spun: 

— Ce... ce... călărie. 

Susan a zâmbit. 

— Îmi pare rău că v-am încălcat domeniul, domnule. 

— Am minţit. Nu-i domeniul meu. 

— E-n regulă. Nici eu n-am un soţ care să aibă necazuri 
cu regele. 

Am râs amândoi. 

— Ce făceai aici? m-a întrebat. 

— Ca şi tine. Călăream. 

— Ai fost în vizită la noul nostru vecin? 

— Nu, am răspuns. Dar am văzut lumină la una dintre 
ferestre. 

— Mă duc să vorbesc cu el. 

— Poate c-ar fi mai bine să te îmbraci întâi. 

— S-ar putea să am mai mult succes aşa cum sunt? Era 
arătos? 

— N-arată rău, dacă-ţi place tipul mediteraneean. 


26 


— Bine. 

L-am întors pe Yankee. 

— Te duc la Zanzibar şi la hainele tale. 

S-a îndreptat în şa. 

— Nu-i nevoie. Mă duc pe jos. 

— Aş prefera să n-o faci. 

— E-n regulă. Dă-mi mâna. 

A descălecat şi a plecat. Am strigat în urma ei: 

— N-ai timp să discuţi cu Bellarosa. lar întârziem la 
Eltoni. 

Şi-a fluturat mâna în semn că a auzit. Mi-am privit soţia 
cum traversează goală pajiştea până ce-a dispărut în 
crângul de cireşi, apoi l-am întors pe Yankee şi-am luat-o 
spre casă. 

După încă vreun minut, am reuşit să-l bag pe lordul 
Mădular-Tare înapoi în pantaloni. 

Fac dragoste cu soţia mea, Susan Stanhope Sutter, în pat 
şi ne place la amândoi. Cu toate acestea, cred că acele 
căsnicii prea bine ancorate în realitate sunt sortite eşecului, 
aşa cum indivizii a căror imaginaţie nu zboară niciodată 
sunt sortiţi nebuniei. Sunt conştient că un cuplu care joacă 
teatru pe teme erotice trebuie să aibă grijă să nu alunece în 
extrema patologicului. Noi am ajuns de câteva ori chiar la 
limită, dar ne-am revenit întotdeauna. 

Am traversat iar liziera de pini, trecând de pe domeniul 
lui Bellarosa pe proprietatea mea. Nu prea-mi surâde s-o 
las pe Susan să parcurgă goală câteva sute de iarzi pe 
întuneric până la calul ei, dar când spune ea că-i în regulă, 
asta-nseamnă, de fapt, „du-te de-aici”. 

Deci, m-am gândit, florile sunt cumpărate şi plantate, 
casa cea mare e-n ordine, am mâncat pui Dijon şi 
sparanghel de la „Delicii culinare” la prânz, am ajuns şi-n 
sat să fac câteva comisioane şi am călărit după-amiază, 


27 


făcând şi dragoste cu ocazia asta. Una peste alta, o 
sâmbătă interesantă, productivă şi benefică. Imi plac 
sâmbetele. 


28 


Domnul S-a odihnit în ziua a şaptea, de unde creaţia Lui 
din ziua a şasea a tras concluzia c-ar trebui să facă la fel. 

George şi Ethel Allard iau sabatul în serios, asemenea 
majorităţii celor din pătura muncitoare care-şi mai amintesc 
însă săptămâna de lucru de şase zile, a câte zece ore 
fiecare. Eu, pe de altă parte, trebuie să mă ocup de iedera 
englezească întinsă peste ferestrele mele. 

De fapt, nu fac niciun fel de afaceri duminica, dar, în timp 
ce trebăluiesc, mă gândesc la ce anume trebuie să fac luni 
dimineaţă. 

Am tăiat iedera împreună cu Susan până pe la zece 
dimineaţa, apoi ne-am spălat şi aranjat pentru biserică. 

Susan conducea Jaguarul şi ne-am oprit la casa portarului 
să-i luăm pe George şi Ethel care ne aşteptau în faţa uşii. 
George purta costumul lui maro bun, iar Ethel o rochie fără 
formă, înflorată, model foarte la modă, din păcate, printre 
femeile care vor s-arate ca-n afişele din anii 40. 

Allarzii au o maşină, vechiul Lincoln al lui William 
Stanhope, lăsat aici când s-a mutat la Hilton Head, Carolina 
de Sud, în 79. George a fost, ocazional, şi şofer pentru 
Stanhope şi conduce încă bine, în ciuda vârstei înaintate. 
Dar cum nu e decât o singură slujbă la biserica St. Mark, ar 
părea îngâmfare din partea noastră să nu-i luăm şi pe ei şi, 
probabil, penibil să-i cerem lui George să conducă. 

Poate că sunt eu prea sensibil, dar trebuie să joc pe 
sârmă ca să fiu în acelaşi timp stăpânul domeniului şi 


29 


ucenicul grădinar al lui George. Cu toţii avem o groază de 
reminiscenţe din vremurile de-altădată. In orice caz, nu 
George este problema, ci Ethel cea roşie. 

Allardii s-au urcat şi-am convenit cu toţii că-i o vreme 
frumoasă. Susan a virat la dreapta pe Grace Lane şi a lipit 
acceleratorul de podea. Multe dintre drumurile de aici au 
fost la origine alei pentru trăsuri, deci sunt înguste, cotite, 
întortocheate, au pomi pe margini şi sunt periculoase. O 
maşină în viteză e întotdeauna la un pas de dezastru. 

Grace Lane, lungă de aproximativ un kilometru şi 
jumătate, a rămas un drum particular. Asta înseamnă că nu 
există o limită legală de viteză, în schimb există o limită 
practică. Susan are impresia că e o sută zece kilometri la 
oră, iar eu cred că e cam şaizeci şi ceva. Rezidenţii din 
Grace Lane, majoritatea moşieri, trebuie să se ocupe de 
întreţinerea drumului. Cea mai mare parte din drumurile 
particulare de pe Coasta de Aur au fost în mod înţelept 
donate ținutului, satului învecinat, statului New York sau 
oricărei alte instituţii care a promis să le menţină în bună 
stare la preţ de o sută de mii de dolari pe kilometru. Câţiva 
dintre rezidenții din Grace Lane însă, mai precis cei bogaţi, 
mândri şi încăpăţânaţi - astea merg mână-n mână - au 
blocat tentativele de a se despovăra de această Via 
Dolorosa pe seama inocenților contribuabili. 

Susan a ajuns la limita ei de viteză şi aproape că am 
simţit caldarâmul fărâmiţându-se sub roţi, ca o coajă de 
alună. 

Vitezele mari par să-i ţină pe bătrâni tăcuţi şi Allardii nu 
prea spuneau multe în spate, ceea ce nu mă deranja deloc. 
George n-ar discuta despre muncă duminica, iar celelalte 
subiecte le epuizaserăm cu ani în urmă. La întoarcere 
comentăm, câteodată, predica. Lui Ethel îi place reverendul 
James Hunnings, pentru că, asemenea multor fraţi de 


30 


comunitate, se situează cu mult la stânga lui Marx. 

In fiecare duminică ni se cere să ne câim pentru relativa 
noastră avuţie şi să împărţim această scârnavă povară cu 
vreo două miliarde de indivizi, ceva mai puţin norocoşi. 

Lui Ethel îi plac în special predicile despre justiţie, 
egalitate şi aşa mai departe. Aşadar, stăm cu toţii la un loc 
- nobili de viţă veche cu sânge albastru, noii enoriaşi negri 
sau spanioli şi ce-a mai rămas din clasa muncitoare - şi 
ascultăm părerile reverendului Hunnings despre America şi 
lume, în general. Partea de discuţii care ar urma este 
scoasă din program. 

Pe vremea tatălui şi a bunicului meu, biserica era, 
desigur, uşor la dreapta Partidului Republican, iar pastorii 
îşi alcătuiau predicile cu precădere pentru servitori, 
muncitori şi femeile din strane. Vorbeau de ascultare, 
conştiinciozitate şi răspundere în loc de revoluţie, şomaj şi 
drepturi civile. Părinţii mei, Joseph şi Harriet, consideraţi la 
vremea aceea liberali pentru clasa lor socială, s-ar fi 
îngrozit de mesajul din amvon. Mă-ndoiesc că Dumnezeu a 
vrut ca slujbele să fie atât de enervante. 

Problema cu biserica, oricare ar fi ea, este că, spre 
deosebire de un club comunal, primeşte pe oricine. 
Rezultatul acestei politici a uşilor deschise este că, 
săptămânal, timp de o oră, toate clasele sociale trebuie să 
se umilească în faţa lui Dumnezeu, şi asta sub acelaşi 
acoperiş, una în văzul celeilalte. Nu spun c-ar trebui făcute 
biserici particulare sau strane închise, cum erau pe vremuri, 
şi nu cred că scăderea luminii ar fi de vreun folos. Dar, cu 
ani în urmă, se ştia că o anumită categorie de oameni 
merge la slujba de dimineaţă, iar cealaltă categorie la 
slujba de prânz. 

Acestea fiind zise, simt că ar trebui să adaug ceva la 
ceea ce aţi putea lua drept idei elitiste şi antidemocratice: 


3l 


în primul rând, nu mă consider superior nimănui, şi-n al 
doilea rând, cred cu fervoare c-am fost cu toţii concepuţi 
liberi şi egali. Mă simt însă dezrădăcinat social, pierdut în 
aceste ample transformări democratice din afara 
universului meu imediat şi mi-era neclar cum aş putea să 
duc o viaţă folositoare şi prosperă când totul pare să se 
năruie în jurul meu. Domnul reverend Hunnings crede că a 
găsit soluţia. Singurul lucru de care sunt sigur e că se 
înşală. 

Susan a-ncetinit pe măsură ce ne-am apropiat de Locust 
Valley. E un sat destul de drăguţ, curat şi prosper, cu o 
mică haltă în mijloc, de unde iau trenul când mă duc la New 
York. Locust Valley a fost ferchezuit şi dughenizat cu mult 
timp înainte să fi auzit cineva de acest cuvânt. Continuă s- 
apară şi-acum puzderie de magazine inutile, iar asta pare 
să fi ajuns o modă. 

St. Mark se află în extremitatea de nord a satului. Este o 
construcţie modestă din piatră cafenie, decorată cu vitralii 
aduse din Anglia. A fost ridicată în 1896 din banii câştigaţi 
la pocher de şase milionari şi confiscaţi, în glumă, de 
nevestele lor. Au ajuns în Rai cu toatele. 

Susan a găsit un loc de parcare blocând un Rolls-Royce. 
Clopotele băteau deja când am intrat, grăbiţi, în biserică. 


La întoarcere, pe drum, Ethel a spus: 

— Cred că reverendul Hunnings avea dreptate. Ar trebui 
să găzduim cel puţin o persoană lipsită de cămin în 
Săptămâna Paştelui. 

Susan a băgat cărbuni şi a luat o curbă în pantă cu cel 
puţin şaizeci la oră, făcându-i pe Allardi să zboare spre 
stânga şi reducând-o pe Ethel la tăcere. 

George, servitor loial ca-ntotdeauna, a zis: 

— Cred că părintele Hunnings ar trebui să şi facă ceea ce 
predică. Nu sunt decât el şi nevastă-sa în hardughia aia de 

32 


casă parohială. 

George ghiceşte imediat un ipocrit dacă-l aude vorbind. 

— Doamnă Allard, am zis, aveţi permisiunea mea să 
găzduiţi o persoană fără cămin la dumneavoastră în 
Săptămâna Paştelui. 

Am aşteptat să mi se încolăcească un ştreang în jurul 
gâtului şi s-aud oasele trosnind pe măsură ce s-ar fi strâns, 
dar în loc de asta Ethel a răspuns: 

— Poate-i voi scrie domnului Stanhope pentru a-i cere 
permisiunea. 

Atins! În câteva cuvinte mi-a amintit că nu sunt eu 
proprietarul domeniului şi, cum tatăl lui Susan are cam tot 
atâta conştiinţă civică cât comandantul unui batalion de 
asalt nazist, Ethel şi-a scăpat pielea. Unu-zero pentru ea. 

Susan a urcat un deal cu o sută zece kilometri la oră şi 
aproape a intrat în fundul unui mic Triumph, model din 
1964, roşu. L-a depăşit pe sens opus, apoi a revenit exact 
sub nasul unui Porsche care venea din faţă. 

Susan a descoperit, cred, un experiment pavlovian: 
întrevezi posibilitatea unei morţi fulgerătoare ori de câte ori 
cineva din maşină spune ceva care n-are legătură cu 
vremea sau cu caii. 

— N-a prea plouat în primăvara asta, am zis. 

— Dar pământul este încă umed de la zăpada aceea din 
martie, a adăugat George. 

Susan a încetinit. 

Când mergem la slujbă, eu şi Susan conducem alternativ, 
apoi mai e sezonul nautic, care ţine trei luni, când sărim cu 
toţii peste capitolul liturghie, aşa că mersul la biserică e 
periculos doar de vreo douăzeci de ori pe an. 

De altfel, am observat că atunci când conduce Susan mă 
simt mai aproape de Dumnezeu în maşină decât în biserică. 

Vă întrebaţi, pe bună dreptate, de ce mergem împreună 


33 


sau de ce nu schimbăm biserica. Vă spun eu: ne ducem la 
St. Mark pentru că întotdeauna am mers la St. Mark; 
amândoi am fost botezați acolo şi tot acolo ne-am căsătorit. 
Mergem pentru că părinţii noştri au mers acolo şi la fel şi 
copiii, Carolyn şi Edward, când sunt în vacanţă şi vin acasă. 

Mă duc la St. Mark la fel cum mă duc la Francis Pond să 
pescuiesc, douăzeci de ani după ce ultimul peşte a mai fost 
prins acolo. Mă duc ca să continui o tradiţie, din obişnuinţă 
şi din nostalgie. Mă duc la acel heleşteu şi la această 
biserică, deoarece continui să cred că există, totuşi, ceva 
acolo, deşi în douăzeci de ani n-am prins niciun peşte şi nici 
n-am simţit vreodată prezenţa Spiritului Sfânt. 

Susan a intrat pe alee, a trecut de porţile deschise şi a 
oprit pentru a-i lăsa pe Allardi la casa portarului. Ne-au urat 
o zi bună şi au plecat la friptura şi ziarele lor de duminică. 

Susan a condus mai departe. Mi-a spus: 

— Nu-nţeleg de ce n-a venit la uşă. 

— Cine? 

— Frank Bellarosa. Ţi-am spus, m-am dus călare până 
lângă conac şi am strigat la fereastra luminată. Apoi am 
sunat la intrarea servitorilor. 

— Erai goală? 

— Bineînțeles că nu. 

— Inseamnă că n-a avut chef să converseze cu o femeie 
îngâmfată şi complet îmbrăcată, călare pe cal. E italian. 

Susan a zâmbit. 

— Casa e prea mare, a zis, probabil, nu m-a auzit. 

— Ai încercat în faţă? 

— Nu, erau materiale de construcţie răspândite peste tot, 
gropi şi niciun pic de lumină. 

— Cel fel de materiale de construcţie? 

— Betoniere,  schelărie, chestii de-astea. Pare să 
construiască foarte mult. 


34 


— Bun. 

Susan a tras în faţa casei. 

— Vreau să lămuresc cu el povestea asta cu potecile 
pentru cai, a spus. Vrei să vii şi tu? 

— Nu-n mod special. Şi nu cred că e politicos să te duci la 
un vecin nou cu o problemă înainte să-i fi făcut o vizită de 
curtoazie. 

— Ai dreptate. Trebuie să respectăm obiceiurile şi 
tradiţia, şi-atunci va face şi el la fel. 

Nu eram prea convins, dar nu se ştie niciodată. Uneori, 
asemenea unei culturi sau civilizaţii, o comunitate este 
suficient de puternică pentru a absorbi oricât de mulţi nou- 
veniţi. Dar nu ştiu dacă treaba asta mai e încă valabilă aici. 
Formele exterioare şi aparențele s-au păstrat - iranienii şi 
coreenii pe care-i văd în sat poartă sacouri bleumarin, au 
hamuri maro-roşcat la cai şi salută ridicându-şi pălăria - dar 
esenţa s-a schimbat. Imi imaginez câteodată un tablou 
grotesc: cinci sute de orientali, arabi şi asiatici în tweed şi 
tartane aplaudând politicos la o partidă de polo. Nu vreau 
să par rasist, dar aş fi curios să aflu de ce aceşti străini 
bogaţi vor să ne cumpere caii, să ne poarte hainele şi să 
ne-mprumute manierele. Probabil, c-ar trebui să mă simt 
flatat, bănuiesc că şi sunt. Eu, de pildă, nu mi-am dorit 
niciodată să stau într-un cort şi să mănânc cu degetele 
carne de cămilă. 

— John? Mă asculţi? 

— Nu. 

— Vrei să vii cu mine într-o vizită de curtoazie la Frank 
Bellarosa? 

— Nu. 

— De ce? 

— Lasă-l pe el să vină la noi. 

— Dar adineauri spuneai că... 


35 


— Nu-mi pasă ce spuneam. Eu nu merg acolo şi n-ai să te 
duci nici tu. 

— Cine-a zis asta? 

— Lordul Mădular-Tare. 

Am coborât din maşină şi m-am îndreptat spre casă. 
Susan a oprit motorul şi a venit după mine. Am intrat. În aer 
plutea liniştea aceea caracteristică, tăcerea dintre soţ şi 
soţie după ce s-au certat. Nu poţi s-o compari decât cu 
oribila acreală dintre o explozie atomică şi momentul în 
care se simte suflul ei. Cinci, patru, trei, doi, unu. 

— Foarte bine, a spus Susan, o să aşteptăm. Vrei să bei 
ceva? 

— Da, aş vrea. 

Susan a intrat în sufragerie şi a luat o sticlă de coniac din 
bufet. A trecut în oficiu, iar eu am urmat-o. A luat două 
pahare din dulap şi a turnat în amândouă. 

— Sec? 

— Cu puţină apă. 

A dat drumul la robinet, a scăpat prea multă apă peste 
coniac şi mi-a întins paharul. Am ciocnit în oficiu, apoi ne- 
am mutat în bucătărie. 

— Există şi o doamnă Bellarosa? m-a întrebat. 

— Habar n-am. 

— Adică domnul Bellarosa purta cumva verighetă? 

— Ştii că nu observ chestii de-astea. 

— Ba observi, când e vorba de o femeie frumoasă. 

— Aiurea! 

Dar aşa e. Dacă sunt într-o dispoziţie mai uşuratică, puţin 
îmi pasă dacă e singură, logodită, măritată, însărcinată, 
divorțată sau în luna de miere. Poate pentru că nu trec 
niciodată de faza de flirt. Fizic sunt foarte credincios. Susan, 
pe de altă parte, nu flirtează niciodată, şi trebuie să fii 
foarte atent cu o femeie de genul ăsta. 


36 


S-a aşezat la masa mare, rotundă, din bucătăria noastră 
în stil rustic englezesc. 

Am deschis frigiderul. 

— Cinăm cu familia Ramsen, la club, a spus. 

— La ce oră? 

— La trei. 

— O să mănânc un măr. 

— Le-am dat cailor. 

— O să mănânc ovăz, atunci. 

Am scos un castron cu cireşe neozeelandeze şi-am închis 
uşa frigiderului. Am mâncat cireşele în picioare, scuipând 
sâmburii în chiuvetă şi mi-am băut coniacul. Îmi plac 
cireşele proaspete cu coniac. _ 

Tăceam amândoi, iar ceasul de pe perete ticăia. In cele 
din urmă am zis: 

— Ascultă Susan, dacă individul ăsta era un negustor de 
covoare iranian sau un importator de Dumnezeu ştie ce, 
atunci eram şi eu un bun vecin. Şi dacă asta n-ar fi fost pe 
placul cuiva, putea să se ducă dracului. Dar domnul Frank 
Bellarosa e un gangster şi, potrivit ziarelor, capul Mafiei din 
New York. lar eu sunt avocat şi-n afară de asta un membru 
respectat al comunităţii. Telefoanele lui Bellarosa sunt puse 
sub ascultare, iar poliţia îi supraveghează casa. Trebuie să 
am mare grijă în ce relaţii sunt cu omul ăsta. 

— Vă înţeleg poziţia, domnule Sutter, a spus Susan. 
Există oameni care chiar îşi închipuie că Stanhopeii sunt 
membri respectabili ai comunităţii. 

— Nu fi sarcastică, Susan! Vorbesc aşa pentru că sunt 
avocat, nu pentru c-aş fi snob. Cam jumătate din câştig îmi 
vine de la oamenii de-aici, care mă ştiu cinstit şi integru. 
Vreau să-mi promiţi că n-o să te duci acolo să-i vizitezi nici 
pe el, nici pe nevastă-sa, dac-o fi având vreuna. 

— Bine, dar aminteşte-ţi ce-a spus Tolkien. 


37 


— Ce-a spus Tolkien? 

— Tolkien a spus: „Nu este înţelept să scoţi din calcul un 
dragon viu dacă trăieşti alături de el”. 

Intr-adevăr, nu era deloc înţelept, aşa că încercam să-l 
descompun în factori pe domnul Frank Bellarosa. 


38 


Cina de la clubul The Creek cu familia Ramsen, Lester şi 
Judy, a debutat bine. Am început prin a discuta despre litigii 
sociale importante (un nou rezident, al cărui domeniu se 
învecina cu clubul nostru, depusese plângere împotriva 
tragerilor la talere, pe motiv că îi terorizează copiii şi 
câinele), litigii internaţionale grave (PGA-ul urma să se ţină 
din nou la Southampton în mai) şi litigii ecologice presante 
(ca de pildă: ce mai rămăsese din pământurile fostului 
domeniu Guthrie - în jur de o sută de acri - încăpuse pe 
mâna antreprenorilor, care intenționau să construiască vreo 
douăzeci de case, de genul celor care costă două milioane 
de dolari bucata). 

— Scandalos, s-a pronunţat Lester Ramsen care, ca şi 
mine, nu e milionar, dar are o casă foarte drăguță - fostul 
garaj al trăsurilor, admirabil transformat - şi zece acri din 
domeniul Guthrie. Scandalos şi nesănătos din punct de 
vedere ecologic, a adăugat el. 

Domeniul Guthrie era odată o splendidă întindere în 
terase, de trei sute de acri. Conacul se numea Meudon, o 
replică de optzeci de camere a Palatului Meudon, de lângă 
Paris. Familia Guthrie a preferat să-l dărâme în 1950 decât 
să plătească impozitul pentru suprafaţa construită. 

Unii localnici au considerat dărâmarea Palatului Meudon 
un sacrilegiu, dar altora li s-a părut un act justiţiar, pentru 
că în anul 1905, primul Guthrie, William D., ajutor al 
clanului Rockefeller, cumpărase şi  demolase satul 


39 


Lattingtown - şaizeci de case şi magazine. Clădirile 
stânjeneau, se pare, planul lui de construcţie. De aceea nu 
are Lattingtown centru şi ne ducem alături, în Locust 
Valley, pentru compărături, biserică şi tot restul. Dar, aşa 
cum spuneam mai devreme, a fost o vreme când banii 
americani cumpărau bucăţi din Europa sau le reproduceau 
aici, iar micuțul Lattingtown, un sătuc de vreo sută de 
suflete, n-a putut rezista unei oferte egale cu de trei ori 
preţul pieţei, cum n-a putut rezista nici aristocratul englez, 
a cărui bibliotecă împodobeşte acum Alhambra. 

Poate că ceea ce se întâmplă acum este justiţie politică 
sau ironia sorții, dacă vreţi: speculanţii, străinii şi gangsterii 
cumpără conace dărăpănate de la o aristocrație americană 
parţial falimentară şi taxată la sânge. Nu mă trag din acest 
fel de nobili, aşa că sentimentele mele sunt oarecum 
ambivalenţe. Sângele meu e suficient de albastru ca să am 
nostalgia trecutului, dar nu şi acea vinovăţie a oamenilor ca 
Susan, vlăstar al unei familii ai cărui bani au acţionat odată 
ca un buldozer, strivind pe oricine şi orice au întâlnit în 
cale. 

— Constructorii, a continuat Lester Ramsen, promit să 
salveze, pe cât posibil, speciile rare de copaci şi să păstreze 
zece acri ca parc dacă le facem expertiza pe gratis. Poate 
ai timp să te întâlneşti cu ei ca să selectaţi copacii. 

Am încuviinţat din cap. Sunt un fel de „omul cu pomii” 
pe-aici. De fapt, suntem un grup întreg. Facem parte din 
Societatea Horticolă Long Island. Mă-ntreb, dintr-odată, 
dacă nu cumva proprietarii din zonă au descoperit că 
(fluturând steagul ecologic) pot să-i ţină-n loc pe 
constructori. Asta e exact unul dintre motivele pentru care 
cele două sute de acri ai domeniului Stanhope nu pot fi 
vândute, ceea ce mie îmi convine, dar socrului meu, nu. E o 
situaţie împuţită, iar eu am picat exact la mijloc. Vă 


40 


povestesc eu mai târziu. 

— O să scot voluntarii, i-am spus lui Lester, şi vom pune 
tăblițe pe exemplarele rare, cu numele şi aşa mai departe. 
Cât mai e până se apucă de fundaţii? 

— Aproximativ trei săptămâni. 

— Să văd ce pot face. 

Faptul că, indiferent câte milioane de dolari costă casele 
care se construiesc, există o rezervă inepuizabilă de 
cumpărători nu-ncetează să mă uimească. De unde vin 
oamenii ăştia? Și de unde naiba au atâta bănet? 

Am discutat apoi cu Lester Remsen problema tragerii la 
talere. Potrivit ziarului Long Island Newsday de ieri, un 
judecător pronunţase o sentinţă de interzicere temporară a 
acestui sport. Faptul că se practica de mai bine de cinci 
sute de ani înainte ca reclamantul să-şi fi cumpărat casa 
sau să se fi născut măcar nici nu l-a interesat. Imi dau 
seama însă care e şi celălalt punct de vedere. Populaţia a 
crescut şi există considerente de zgomot şi siguranţă de 
care trebuie să se ţină seama. Nimeni nu mai vânează 
astăzi căprioare sau fazani, iar de la o vreme încoace, 
clubul de vânătoare Meadowbrook trebuie să inventeze în 
fiecare an un parcurs din ce în ce mai întortocheat, de 
teamă ca nu cumva caii şi ogarii să nimerească în cine ştie 
ce curţi sau zone comerciale. Şi mai au tupeu să vorbească 
de terorizarea noilor rezidenţi. 

Dăm aici un soi de luptă de ariegardă pentru a proteja un 
mod de viaţă care ar fi trebuit să dispară cu vreo douăzeci- 
treizeci de ani în urmă. Înţeleg asta şi nu sunt înverşunat. 
Sunt de-a dreptul uluit c-am lungit-o chiar şi atâta. Şi-n 
ideea asta zic Binecuvântată fie America, ţară a evoluţiei, şi 
nu a revoluţiei”. 

— Nu se pot pune amortizoare de zgomot la puşti? a 
întrebat Susan. 


41 


— Amortizoarele sunt ilegale, am informat-o. 

— De ce? 

— Ca să nu le poată folosi criminalii pentru a ucide în 
linişte, i-am explicat. 

— O, pun pariu că ştiu de unde să fac rost de un 
amortizor, a spus zâmbind ştrengăreşte. 

Lester Remsen a privit-o. 

— Oricum, am continuat, jumătate din distracţie e 
gălăgia. 

Lester a fost de acord şi a întrebat-o pe Susan de unde 
naiba putea să ia un amortizor. 

Susan m-a privit cu coada ochiului şi a văzut că nue 
momentul să deschidă discuţia. 

— Glumeam, a zis. 

Sufrageria clubului era plină pentru cina de duminică. Ar 
trebui să înţelegeţi că, pe-aici, cluburile sunt adevărate 
fortărețe împotriva vizigoților şi hunilor care bântuie ţinutul 
şi campează în preajma marilor proprietăţi, unde-şi înalţă 
corturile de beton şi sticlă în mai puţin timp decât îţi trebuie 
să lustruieşti pardoseala de marmură de la Stanhope Hall. 
Aveţi dreptate, sună a îngâmfare, dar ajungi să oboseşti tot 
văzând cum aceşti străluciți contemporani se reproduc ca 
viruşii oriunde te-ai uita. 

In ceea ce priveşte cluburile, sunt de mai multe feluri: de 
agrement, de iahting, de echitație şi aşa mai departe. Sunt 
membru a două cluburi: The Creek, clubul de agrement 
unde tocmai cinăm cu Remsenii, şi Seawanhaka Corinthian 
Yacht Club, al cărui prim comandant de escapadă a fost 
William K. Vanderbilt. Îmi ţin vasul, un Morgan lung de 
treizeci şi şase de picioare, ancorat la clubul de iahting. 

The Creek este ceea ce-i place mass-mediei să numească 
„foarte exclusivist”, ceea ce sună tautologic, şi „sanctuar al 
bogătaşilor”, ceea ce sună tendenţios. Şi, în orice caz, nu-i 


42 


adevărat. Bogăția contează pe-aici, fără-ndoială, dar, în 
ceea ce-i priveşte pe parveniţi, are o importanţă cu totul 
aparte. Ca să înţelegi bine ce înseamnă „Oligarhia Estică”, 
trebuie să înţelegi că poţi fi sărac, chiar democrat, şi să fii 
acceptat într-un loc ca The Creek dacă ai strămoşii, 
educaţia şi relaţiile sociale necesare. 

Nici Remsen, nici eu nu suntem bogaţi, dar am trecut 
testul de acceptare imediat după ce ne-am întors de la 
colegiu. Asta-i, de regulă, cea mai bună perioadă să-ncerci, 
înainte să-ţi ratezi viaţa sau să sfârşeşti în industria textilă. 
Ca să spun drept, şi să ai un accent bun contează. Am ceea 
ce bănuiesc că numiţi un accent bine prelucrat de pe 
Coasta de Est, produs al Şcolii Sf. Thomas de Aquino de pe 
Fifth Avenue, Manhattan, al Colegiului St. Paul din New 
Hampshire şi al Universităţii Yale. Este exact accentul 
indicat. Dar există un alt accent şi mai predominant aici, 
cunoscut (pe plan naţional, am descoperit) ca „trismusul de 
Locust Valley”. Maladia îmbracă de obicei forme uşoare la 
femei; în schimb, bărbaţii manifestă simptome destul de 
puternice. Cu „trismusul de Locust Valley” te poţi exprima 
în fraze aproape coerente, ce includ chiar cuvinte cu multe 
vocale, fără să deschizi gura, aproape ca un ventriloc. E de- 
a dreptul o scamatorie, iar Susan o face binişor când e cu 
gaiţele ei de prietene. Vreau să zic că, de pildă, bei un 
pahar în patioul clubului şi vezi patru indivizi stând la o 
masă şi arătând de parcă ar rânji unul la altul; dar auzi 
cuvinte, propoziţii chiar. N-am putut niciodată să-nţeleg 
cum fac. 

The Creek, numit astfel din Frost Creek care se află în 
extremitatea de nord a strâmtorii Long Island, a fost, la 
origine, un domeniu. Prin împrejurimi mai sunt vreo duzină 
de cluburi de agrement şi de golf, dar numai unul care să 
conteze într-adevăr, acela fiind Piping Rock. Piping Rock e 


43 


considerat mai exclusivist decât The Creek şi cred că într- 
adevăr este, din moment ce lista membrilor săi se 
potriveşte mai bine cu Catalogul Nobilimii decât cea de la 
The Creek. Dar la ei nu se joacă talere. Probabil că în 
curând nici la noi. intâmplător, Susan este şi ea membră, ca 
şi părinţii ei, a căror reşedinţă oficială e încă Stanhope Hall. 
După părerea mea, Catalogul e o chestie periculoasă în caz 
că izbucneşte o revoluţie. Nu mi-aş dori ca Ethel Allard să 
aibă o copie. Am o şapcă stil John Deere, în caz că 
mulţimea dă buzna pe porţile de la Stanhope Hall. O să ies 
în faţa casei mele şi o să strig: „Am pus deja mâna pe locul 
ăsta! Conacul e mai sus, pe alee”. Dar o să mă dea Ethel de 
gol. 

Susan şi-a ridicat nasul din fragi şi l-a întrebat pe Lester: 

— Ai auzit că s-ar muta cineva la Alhambra? 

— Nu, a răspuns Lester. Tocmai voiam să vă întreb. Aud 
că tot intră şi ies camioane de mai bine de o lună. 

— Nimeni n-a văzut încă pe cineva mutându-se propriu- 
zis, dar Edna DePauw spune că vede camioane de mobilă 
intrând acolo cel puţin o dată pe săptămână. Credeţi că s-a 
mutat deja cineva? 

Susan m-a privit, apoi le-a spus Remsenilor: 

— John s-a întâlnit cu noul vecin, ieri, la Hocks. 

Lester s-a uitat la mine, întrebător. 

Mi-am pus ceaşca de cafea pe masă. 

— Un tip pe care-l cheamă Frank Bellarosa. 

A urmat o clipă de tăcere, după care Judy a rostit 
gânditoare: 

— Numele îmi sună cunoscut... 

S-a întors spre Lester care mă privea să vadă dacă nu 
glumesc, în cele din urmă, Lester a întrebat: 

— Acel Frank Bellarosa? 

— Da. 


44 


A tăcut un timp. Probabil, aştepta să se deznoade 
stomacul. Apoi şi-a dres vocea şi a întrebat: 

— Ai vorbit cu el? 

— Da. Simpatic tip. 

— Mă rog, s-ar putea să fi fost, cu tine, dar... 

Judy făcu până la urmă legătura: 

— Ganagsterul! Şeful Mafiei! 

Câteva capete de la mesele din jur s-au întors spre noi. 

— Da, am răspuns. 

— Aici, adică exact lângă voi? 

— Da. 

— Şi cum te-împaci cu ideea? a întrebat Lester. 

M-am gândit o clipă, apoi i-am răspuns sincer: 

— Mai bine să fiu vecin cu un gangster decât cu cincizeci 
de agenţi de schimb proaspăt îmbogăţiţi, cu copii care urlă, 
cu maşini de tuns iarba zgomotoase şi petreceri infecte. 

Ceea ce, spus cu voce tare, părea o chestie de bun-simt. 
Numai că aş fi vrut să n-o spun cu voce tare. Ca să nu mai 
zic cum urma să fie citată inexact şi răstălmăcită când avea 
să „facă turul” localităţii. 

Lester Remsen m-a privit, apoi s-a întors la plăcinta lui cu 
mere. Judy i-a spus lui Susan fără să deschidă gura: 

— Îmi dai, te rog, frişca? 

Susan a răspuns cu-n fel de şuierat din gât, deşi cred că 
sunetele i-au ieşit de fapt din nas: 

— Desigur, dragă. 

Am prins privirea lui Susan. Mi-a făcut cu ochiul şi m-am 
simţit ceva mai bine. Nu mi-a părut rău de ce-am spus, dar 
doream să îmi fi amintit că Lester era agent de schimb. 

Problemele începeau! 


45 


PARTEA A DOUA 


46 


În America, afacerile sunt afaceri. 
Calvin Coolidge 


47 


Săptămâna care a urmat s-a derulat fără incidente 
majore. Luni am trecut pe la biroul meu de avocatură din 
Locust Valley, pe care l-am părăsit marţi, miercuri şi joi în 
favoarea celui din Manhattan. Vineri eram din nou în Locust 
Valley. Mă ţin cât pot de des de programul ăsta, căci îmi 
oferă posibilitatea să stau în oraş atâta cât s-arăt a avocat 
din Wall Street, dar nu şi cât să trec în categoria 
navetiştilor. Sunt asociat la firma tatălui meu, Perkins, 
Perkins, Sutter & Reynolds. Pot să spun că este o firmă 
mică, veche, de tradiţie WASP, şi-aşa mai departe. Vedeţi 
genul. Biroul din Manhattan se află în prestigioasa clădire 
J.P. Morgan, din Wall Street, numărul 23, iar clientela 
noastră constă mai mult în particulari bogaţi decât în 
societăţi. Atmosfera biroului, care nu s-a schimbat prea 
mult din 1920 încoace, exală ceea ce aş numi eu 
„decrepitudine WASF” adică duhneşte a lustru rânced, piele 
învechită, tutun de pipă şi respectabilitate. 

Anarhiştii au bombardat clădirea în 1920, omorând şi 
rănind vreo patru sute de persoane - se mai văd încă urme 
de schije pe ziduri - şi-n fiecare an primim câte-o 
ameninţare în ziua bombardamentului originar. E o tradiţie! 
În plus, după Crăciunul din 1929, edificiul a numărat nu mai 
puţin de şase săritori în gol, ceea ce cred că e un record 
pentru o clădire. Aşa că, la prestigioasă, ar trebui să adaug 
istorică şi de rău augur. 

Biroul din Locust Valley e mai puţin interesant. Se află 


48 


intr-o casă cochetă, în stil victorian, pe Birch Hill Road, una 
din străzile principale ale târgului, şi, din 1921, de când 
suntem aici, nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Majoritatea 
clienţilor din Locust Valley sunt persoane în vârstă, 
preocupate în general să-şi dezmoştenească nepoţii în 
favoarea cine ştie cărui azil de pisici vagaboande. 

Munca în oraş - acţiuni, datorii, impozite - e interesantă, 
dar lipsită de sens. Munca la ţară - testamente, cumpărări 
de case şi sfaturi generale de viaţă - are mai mult sens, dar 
este neinteresantă. Cel mai bine e să te ocupi de 
amândouă. 

Majoritatea clienţilor vechi sunt prieteni ai tatălui meu 
sau ai domnilor Perkins şi Reynolds. Primul domn Perkins 
din titulatura firmei, Frederic, a fost prieten cu J.P. Morgan, 
şi un legendar rechin al Wall Streetului anilor '20, până la 
cinci noiembrie 1929, când a devenit un legendar „săritor”. 
Bănuiesc că telefoanele creditorilor i-au pus capăt. Tata a 
spus odată despre incident: „Slavă Domnului că n-a strivit 
pe nimeni de pe trotuar, altfel mai eram şi astăzi în litigiu”. 

Al doilea domn Perkins, fiul lui Frederic, Eugene, s-a 
retras din afaceri şi s-a mutat la Nags Head, în Carolina de 
Nord. Carolina pare să fi devenit un loc de retragere 
respectabil, spre deosebire de Florida, îndeobşte 
considerată pe-aici nepropice traiului uman. 

Ultimul asociat, domnul Julian Reynolds, s-a retras, de 
asemenea, ca să zic aşa. Zace În biroul mare din capătul 
culoarului şi admiră portul. N-am idee la cine sau la ce se 
uită. De fapt, ocupă exact biroul din care domnul Frederic 
Perkins a părăsit firma, cu toate că nu cred că asta are vreo 
legătură cu fascinația lui Julian pentru fereastră. Secretara 
lui, Louise, întrerupe priveghiul domnului Reynolds în 
fiecare zi la ora cinci, şi o limuzină îl transportă în 
apartamentul lui din Sutton Place, care-i oferă o minunată 


49 


perspectivă asupra lui East Reaver. Presupun că bătrânul 
gentleman suferă de boala nostalgiei. 

Tatăl meu, Joseph Sutter, a avut bunul-simţ să se retragă 
înainte să i-o ceară cineva. Asta s-a întâmplat acum trei ani, 
şi-mi amintesc cu oarecare emoție acea zi. M-a chemat la el 
în birou, mi-a spus să mă aşez în scaunul lui şi a plecat. Am 
crezut că a ieşit pentru o clipă doar, însă nu s-a mai întors 
niciodată. 

Părinţii mei trăiesc încă, dar asta n-o prea observi. 
Southampton se află în extremitatea estică a Long 
Islandului, la numai o sută de kilometri de Lattingtown şi 
Locust Valley, dar ei au hotărât să mărească această 
distanţă. Nu e nicio supărare între noi; tăcerea e modul lor 
de a-mi arăta certitudinea că simt bine. Cel puţin aşa cred. 

După cum bănuiţi sau ştiţi deja, mulţi WASP.-i din clasele 
de sus au acelaşi gen de relaţii cu progeniturile lor, mai 
precis relaţiile dintre un somon şi cele două milioane de 
icre ale sale. Probabil că am cu părinţii mei exact genul de 
relaţii pe care le-au avut şi ei cu ai lor. Relaţia mea cu 
copiii, Carolyn, de nouăsprezece ani şi Edward, de 
şaptesprezece, este ceva mai caldă, întrucât pare să fie o 
tendinţă generală de încălzire a relaţiilor de tot soiul. Dar 
ceea ce pierdem în căldură, recuperăm pe planul 
securităţii, regulilor de comportare şi tradiţiei. Sunt însă 
momente când mi-e dor de copii şi nu m-ar deranja să am 
veşti de la părinţi. De fapt, Susan şi cu mine avem o casă 
de vacanţă în East Southampton, la câţiva kilometri de 
Southampton, şi ne vedem cu ai mei în fiecare vineri, la 
cină, indiferent dacă ne este foame sau nu. 

In ceea ce-i priveşte pe părinţii lui Susan, telefonez o 
dată pe săptămână la Hilton Head pentru a transmite 
situaţia la zi, dar n-am fost niciodată până acolo. Susan se 
mai duce din an în Paşte, dar nu telefonează niciodată. 


50 


Familia Stanhope nu vine pe-aici decât dacă trebuie 
neapărat să ia parte personal la vreo afacere. Facem tot ce 
putem ca să menţinem legătura la minimum, iar faxul e o 
binecuvântare în privinţa asta. 

Fratele lui Susan, Peter, bântuie lumea în căutarea 
sensului vieţii. Din mărcile poştale ale rarelor lui scrisori - 
Sorrento, Monte Carlo, Cannes, Grenoble şi aşa mai departe 
- deduc că mai caută încă locul potrivit. 

Eu am o soră, Emily, care şi-a urmat timp de mai bine de 
zece ani soţul cel computerizat într-o odisee prin şapte 
detestabile oraşe ale Americii. Anul trecut, Emily, care eo 
femeie deosebit de atrăgătoare, a descoperit sensul vieţii 
pe o plajă din Galveston, Texas, sub forma unui tânăr 
armăsar cu numele de Gary, şi a cerut divorţul. 

Vineri după-amiază am părăsit devreme biroul din Locust 
Valley şi-am urcat câţiva kilometri până la The Creek să 
beau ceva. Şi asta e o tradiţie, chiar cu mult mai plăcută 
decât altele. 

Am intrat pe poarta clubului de agrement şi am urcat pe 
aleea de pietriş mărginită de bătrânii ulmi americani spre 
clădirea clubului. N-am văzut Jaguarul lui Susan în parcare. 
Câteodată vine şi ea vinerea să bea ceva, apoi luăm cina la 
club sau mergem în altă parte. Mi-am lăsat Branco-ul într- 
un loc liber şi m-am îndreptat spre clădire. 

Unul dintre avantajele de-a fi bogat dintotdeauna, sau al 
faptului că toţi ceilalţi îşi închipuie asta despre tine, este că 
poţi conduce orice fel de maşină doreşti. Cel mai bogat om 
pe care-l cunosc, un Vanderbilt, conduce o camionetă 
Cadillac, model 1977. Oamenii din zonă o iau drept 
excentricitate sau ca pe-o dovadă de totală încredere în 
sine. Aici nu e California, unde maşina contribuie cam cu 
cincizeci la sută la definirea personalităţii tale. 

Şi-n afară de asta, nu ce maşină conduci e important, 


51 


contează ce etichete de parcare ai lipit pe bara de 
protecţie. Am o etichetă de Locust Valley, una de la The 
Creek, alta de la Seawanhaka Corinthian şi alta de la clubul 
de tenis Southampton, şi asta spune totul. Sunt un fel de 
echivalent civil al medaliilor militare, singura diferenţă fiind 
că nu le porţi agăţate de haine. 

Am intrat în clubul The Creek, o clădire mare, în stil 
georgian. Fiind o fostă reşedinţă, locul în sine n-are nimic 
comercial. În schimb, te înconjoară o atmosferă intimă, 
elegantă chiar. În încăperile mai mari sau mai mici poţi să 
iei masa, să joci cărţi sau să te ascunzi pur şi simplu. In 
spate se află salonul de cocteiluri, de unde se vede o parte 
a pistei de golf, terenul de polo, iar în depărtare 
Strâmtoarea Long Island, unde clubul deţine câteva cabane 
pe plajă. Clubul are terenuri de tenis acoperite şi în aer 
liber, poligon de talere şi alte posibilităţi de desfătare 
pentru trup şi spirit. Este o oază de plăceri pământeşti 
pentru vreo trei sute de familii bine situate. Într-o bună zi 
vor avea un cartier de vile, pe care-l vor boteza 
proprietăţile The Creek. 

Am intrat în salon. Era populat în special cu bărbaţi în 
acea dispoziţie de vineri care-mi aminteşte de rânjetele 
idioate arborate în vestiar, la o petrecere de binefacere. 

Au urmat obişnuitele „să trăieşti”, „bună, John”, câteva 
bătăi amicale pe spate, urmate de ritualurile de „salut- 
bătrâne-cum-o-mai-duci”. Mai interesantă a fost privirea lui 
Beryl Carlisle, pe care-aş sălta-o drăgăstos dacă n-aş fi un 
soţ atât de fidel. 

M-am uitat prin cameră, asigurându-mă din nou c-am 
rămas aşa de mulţi. Un englez a spus odată că se pare mai 
uşor să fie membru al unui club al speciei umane, pentru că 
regulamentele sunt mai simple şi-i cunoaşte personal pe 
toţi membrii. Mi se pare destul de just. 


52 


L-am localizat pe Lester Remsen la o masă lângă geam, 
împreună cu Randall Potter şi Martin Vandermeer. M-am 
gândit că cea mai bună tactică în ceea ce-l privea pe 
Lester, care nu mă mai sunase de duminică, era să mă duc 
pur şi simplu la masa lui şi să m-aşez. Aşa am şi făcut. 
Lester m-a salutat puţin cam rece şi-am avut vaga senzaţie 
că ceilalţi doi tocmai primiseră un raport negativ asupra 
persoanei mele. Chelneriţa a apărut şi-am comandat un gin 
martini. Apropo de regulament, regulile acestui club, ca şi 
ale multor altora, interzic discutarea afacerilor, scopul 
declarat fiind furnizarea unei atmosfere de relaxare forţată. 
Astăzi ne place să pretindem că această normă îi împiedică 
pe membri să aibă un avantaj necinstit în afaceri faţă de cei 
care nu sunt admişi în club. Americanii îşi iau drepturile 
economice foarte în serios, şi la fel şi tribunalele. Dar 
afacerile sunt afaceri în America, aşa că Randall şi Martin s- 
au întors la discuţia lor de afaceri, oferindu-mi posibilitatea 
să mă adresez lui Lester Remsen. 

— Am o clientă, am zis, o femeie la vreo şaptezeci de ani, 
care are cincizeci de mii de acţiuni ale Băncii Chase 
National. Pachetul a fost emis în 1928-1929. 

Lester s-a aplecat spre mine: 

— Vrei să spui că are acţiunile originale? 

— Da, le-a adus în biroul din Locust Valley într-o valiză. l- 
au rămas de la soţul ei care a murit luna trecută. 

— Dumnezeule, a exclamat Lester, n-am văzut niciodată 
acţiuni de la Chase National. Acum se cheamă Chase 
Manhattan, ştii? 

— Nu, nu ştiam. Despre asta voiam să-ţi vorbesc. 

Bineînţeles că ştiam, dar am văzut cum ţepii lui Lester 
încep să se netezească. 

— Cum arătau? a întrebat Lester. 

Pe unii bărbaţi îi excită revista Hustler, pe Lester se pare 


53 


că-l excită acţiunile vechi. Depinde de gust, zic eu. 

— Aveau o tentă galben-verzuie, i-am răspuns, litere 
negre înflorite şi gravura unei clădiri de bancă. 

l-am descris acţiunile cât de bine am putut şi, după cum 
au început să-i lucească ochii, parcă i-aş fi spus că au 
sfârcurile mari. 

— Oricum, am continuat, aici e poanta. Pe dosul 
acţiunilor e tipărit următorul text: „Ataşând acţiune cu 
acţiune, obţineţi un număr egal de acţiuni la Amerex 
Corporation”. 

Am ridicat din umeri ca să-i arăt că nu ştiam ce înseamnă 
asta şi într-adevăr nu ştiam. Lester s-a înălţat cu câţiva 
centimetri în scaunul lui de club. 

— Amerex e acum American Express, o companie de 
milioane. Ştiai asta? 

— Da, chiar şi pe mine m-a tulburat puţin treaba asta. 

— American Express valora treizeci şi trei şi jumătate la 
cursul de azi, a spus Lester. Asta înseamnă... 

Am văzut calculatorul dintre urechile lui Lester punându- 
se în funcţiune. 

— Asta înseamnă un milion şase sute şaptezeci şi cinci 
de mii. Pentru American Express. Chase Manhattan era 
treizeci şi patru şi un sfert la închidere... 

Lester a închis ochii, a încruntat din sprâncene, iar gura 
s-a deschis dând drumul ultimelor noutăţi: 

— Asta face un milion şapte sute douăsprezece mii cinci 
sute. 

Lester nu spune niciodată „dolari”. Nimeni de pe-aici nu 
spune vreodată „dolari”. Bănuiesc că atunci când venerezi 
sfântul Ban, asemenea unui evreu habotnic care n-ar 
pronunţa niciodată numele Domnului, nimeni din acest 
templu n-ar pronunţa vreodată cuvântul dolari. 

— Deci acţiunile sunt valabile, cu faţa şi dosul ăsta? am 


54 


întrebat. 

— Nu pot să mă pronunt fără să le examinez, dar am 
impresia că sunt. Şi, desigur, cifrele pe care ţi le-am dat nu 
ţin seama de toate împărțirile capitalului din 1929 încoace. 
Am putea vorbi de zece, poate zece virgulă cinci. 

Asta înseamnă zece milioane sau zece milioane şi 
jumătate. Aştia fiind dolari. Astea erau într-adevăr veşti 
bune pentru clienta mea care, de fapt, n-avea nevoie 
oricum de banii ăştia. 

— Asta o s-o facă fericită pe văduvă, am spus. 

— A adunat dividende pentru acţiunile astea? 

— Nu ştiu. Dar am testamentul răposatului, aşa că voi 
afla când o să sap puţin prin hârţoage. 

Lester a dat din cap gânditor şi a spus: 

— Dacă din vreun motiv oarecare Chase sau American 
Express a pierdut legătura cu oamenii ăştia de-a lungul 
anilor, s-ar putea să se fi adunat şi o mică avere în 
dividende acumulate. 

Am încuviinţat. 

— Clienta mea nu prea e-n temă. Ştii cum sunt câteodată 
văduvele astea bătrâne. 

— Într-adevăr, ştiu, a spus Lester. Aş trimite cu plăcere 
informaţia la compartimentul meu de cercetare, pentru 
verificare. Dacă-mi trimiţi copii faţa-spate ale certificatelor, 
îţi pot spune de câte ori s-au divizat pachetele fiecărei 
companii, cât valorează astăzi şi dacă Chase sau American 
Express o caută pe clienta ta pentru a-i plăti dividende. 

— Ai vrea să faci asta? M-ar putea ajuta. 

— Acţiunile ar trebui verificate şi autentificate şi ar fi bine 
să le schimbe cu certificate noi. Sau, încă şi mai bine, ar fi 
să treacă certificatele noi într-un cont, la o agenţie de 
schimb, care să se ocupe de ele. La ce bun să laşi atâţia 
bani să zacă la îndemâna oricui?! Mă mir că au supravieţuit 


55 


deja mai bine de şaizeci de ani fără să li se întâmple nimic. 

— Pare un sfat înţelept. Aş vrea să deschid un cont la tine 
în numele clientei mele. 

— Desigur. De ce nu aduci acţiunile la mine la birou luni? 
Şi adu-o şi pe clienta ta, dacă poţi. Am nevoie de 
semnătura ei pe câteva acte şi voi avea, de asemenea, 
nevoie de informaţia justificatoare din testament care să 
stabilească dreptul ei de proprietate, ca beneficiară a 
întregii averi. 

— De ce nu treci tu, mai bine, pe la mine pe la birou 
după ora închiderii? Luni, la patru treizeci? 

— Sigur că da. Unde sunt acţiunile, acum? 

— La mine-n seif, am răspuns, şi nu-mi place că sunt 
acolo. 

Lester s-a gândit o clipă, apoi a zâmbit: 

— Ştii, John, ca avocat care se ocupă de testament, ai 
putea foarte bine să transformi acţiunile astea în bani 
lichizi. 

— De ce-aş face chestia asta? 

Lester s-a căznit să râdă. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de tranzacţie şi împărţim 
pe urmă vreo zece milioane. 

A râs din nou ca să-mi demonstreze că glumea. Ha, ha, 
ha. l-am răspuns: 

— Până şi după standardele actuale din Wall Street, asta 
ar putea fi considerat lipsă de etică. 

Am zâmbit ca să-i arăt că mă amuză bancul lui prost, iar 
el mi-a întors zâmbetul, dar mi-am dat seama că se gândea 
ce-ar face el cu zece milioane în seif în timpul weekendului. 
Lester nu i-ar fi aruncat pe apa sâmbetei. 

Am mai continuat vrei două minute pe tema asta, apoi 
Randall şi Martin au intervenit în discuţie şi am început să 
vorbim despre tenis, vânătoare şi navigaţie. În cea mai 


56 


mare parte a Americii, în acea seară de vineri, sporturile în 
discuţie în orice cârciumă sau restaurant erau fotbalul, 
baseballul şi baschetul, dar, din câte ştiu eu, nimeni n-a 
avut până acum curajul să spună aici: „Hei! Ce se mai aude 
cu băieţii ăştia?” 

Alte subiecte tabu sunt religia, politica şi sexul, deşi asta 
nu scrie în regulament. Şi cum tot veni vorba de sex, Beryl 
Carlisle, care stătea cu cretinul ăla îngâmfat de bărbatu-su, 
mi-a prins privirea şi mi-a zâmbit. Lester şi Randall au 
văzut, dar n-au zis nimic de genul: „Ei, Johny băiatule, tipa 
asta-i coaptă pentru scula ta”, aşa cum te-ai aştepta să 
vorbească bărbaţii într-un bar. Din contră, au lăsat 
incidentul să treacă fără să clipească măcar. Lester 
începuse iar cu blestemata aia de tragere la talere, dar 
gândul meu era la Beryl Carlisle şi pro şi contra-urile 
adulterului. 

— John? 

M-am uitat la Randall Potter. 

— Hm? 

— Ziceam că Lester mi-a spus că te-ai întâlnit cu Frank 
Bellarosa. 

Se pare că cineva schimbase subiectul în timpul absenței 
mele mintale. Mi-am dres vocea: 

— Da... l-am întâlnit. Foarte scurt. La pepiniera lui Hicks. 

— Băiat de treabă? 

M-am uitat scurt la Lester care a refuzat să mă privească 
în ochi şi am înţeles că fusese gură mare. 

— Politicos ar fi un cuvânt mai potrivit, i-am răspuns lui 
Randall. 

Martin Vandermeer s-a aplecat spre mine. Martin e 
descendentul direct al unei vechi familii din Knickerbocker 
şi genul de om căruia îi place să ne amintească nouă, 
anglo-saxonilor, că strămoşii lui au primit primul vas de 


57 


refugiaţi englezi în portul New Amsterdam cu salve de tun. 

— In ce sens politicos, John? a întrebat Martin. 

— Ei bine, respectuos poate c-ar fi un cuvânt mai potrivit, 
am răspuns, scotocind în tezaurul mental şi căutând să-mi 
salvez credibilitatea. 

Martin Vandermeer a încuviinţat din cap în stilul lui, 
greoi, olandez. 

N-aş vrea să rămâneţi cu impresia că mă intimidează 
oamenii ăştia; de fapt, adesea îi intimidez eu pe ei. Dar 
atunci când faci un faux pas, vreau să zic că dai cu bâta în 
baltă rău de tot, de pildă, spunând despre un şef al Mafiei 
că e băiat de treabă şi sugerând că ai prefera să-l ai vecin 
în locul a o sută de Lesteri Remseni, ei bine, atunci trebuie 
să clarifici ce înţelegi prin asta. Politicienii o fac tot timpul. 
Oricum, nu-mi dădeam seama ce-i nemulţumeşte aşa de 
tare pe ăştia trei. In fond, eu urma să fiu vecin cu Frank 
Bellarosa. 

Randall m-a întrebat cu real interes: 

— Avea vreo gorilă cu el? 

— Acum, că ai pomenit de asta, avea un şofer care i-a 
pus cumpărăturile în portbagaj. Cadillac negru, am adăugat 
cu un mic surâs afectat, ca s-arăt ce părere am eu despre 
Cadillacurile negre. 

Martin s-a întrebat cu voce tare: 

— Oare oamenii ăştia or fi umblând înarmaţi? 

Devenisem probabil expertul clubului în materie de 
Mafia, aşa c-am răspuns: 

— Nu capii. De obicei, nu. Nu vor să aibă necazuri cu 
poliţia. 

— Dar nu Bellarosa a omorât un traficant de droguri 
columbian acum vreo câteva luni? a întrebat Randall. 

Pe de altă parte, nu voiam să par un simpatizant al 
Mafiei, aşa că am ridicat din umeri. 


58 


— Nu ştiu. 

De fapt mi-am adus aminte destul de bine de ştirile de 
prin ianuarie, cred, pentru că m-am gândit la vremea 
respectivă că un individ atât de sus-pus, ca Bellarosa, 
trebuie să fie nebun să comită el însuşi o crimă. 

— Ce crezi că făcea la Hicks? a vrut să ştie Lester. 

— Poate că lucrează acolo în weekenduri, i-am sugerat. 

Asta i-a făcut pe toţi să chicotească şi-am mai comandat 
un rând. Doream cu disperare să mai întorc o dată capul 
spre Beryl Carlisle, dar ştiam că n-o să-mi meargă a doua 
oară. 

Soţia lui Martin, Paulina, şi-a făcut apariţia şi a rămas la 
uşă, lângă bar. Incerca să-i atragă atenţia dând din braţe ca 
o moară de vânt. Martin a observat-o până la urmă, şi-a 
ridicat hoitul de pe scaun şi s-a târât spre ea. 

Apoi Randall s-a scuzat ca să vorbească cu ginerele lui. 
Lester şi cu mine am tăcut un moment, după care i-am 
spus: 

— Susan zice că am făcut o remarcă nefericită duminică. 
Dacă-i adevărat, să ştii că n-a fost intenţionată. 

Asta fiind echivalentul WASP al scuzelor. Dacă-ţi alegi 
cum trebuie cuvintele, rămâne o oarecare îndoială: crezi 
doar c-ar fi necesar să-ţi ceri scuze. 

Lester a dat din mână a refuz. 

— Nu face nimic. Ai avut timp să vezi Meudon? 

Asta e echivalentul WASP pentru „îţi accept scuzele 
nesincere”. 

— Da, am trecut cu Bronco-ul pe-acolo chiar azi- 
dimineaţă. N-am mai fost de ani de zile. E cam ca-n junglă, 
dar speciile rare arată deosebit de bine. 

Am vorbit o vreme despre Meudon. Ar trebui să ştiţi că 
Lester nu este, la drept vorbind, nebun după natură, cum 
nu sunt nici majoritatea prietenilor şi vecinilor noştri. Dar, 


59 


precum spuneam, au descoperit că a fi nebun după natură 
este util propriilor interese, anume să-şi păstreze modul de 
viaţă. Aşa că au format o coaliţie dubioasă cu nobili, 
studenţi, moşieri bogaţi şi oameni din clasa de mijloc. Eu 
sunt şi nobil şi, nebun după natură, şi de aceea sunt de 
nepreţuit. 

— Nu vreau cincizeci de şoproane pentru tractoare de 
două milioane de dolari bucata în curtea mea. 

Am dat din cap în semn de simpatie. Aşa numeşte Lester 
locuinţele contemporanilor: şoproane pentru tractoare. 

— Nu putem face în aşa fel ca Meudonul să fie împărţit în 
parcele de douăzeci de acri? a întrebat. 

— Poate. Trebuie să aşteptăm până ce antreprenorul îşi 
face raportul de impact asupra mediului înconjurător. 

— Bine. Trebuie să fim atenţi la asta. Ce se mai aude cu 
casa ta? 

După cum ştiţi, Stanhope Hall nu e casa mea, dar Lester 
era în acelaşi timp politicos şi foarte curios. 

— Nu există amatori pentru toţi cei două mii de acri şi 
casă, ca o singură proprietate, am spus, şi nici pentru casă 
cu zece acri de jur împrejur. Am dat anunţ în ambele 
sensuri. 

Lester a dat din cap că a înţeles. Viitorul conacului 
Stanhope Hall e nesigur. O casă de asemenea dimensiuni 
ar putea fi casa visurilor cuiva, înţelegeţi, cred, dar până şi 
unui şeic arab, având în vedere preţul scăzut al petrolului 
din ziua de azi, i-ar fi greu să întreţină o locuinţă mare cât 
un hotel. 

— E o casă atât de frumoasă, a spus Lester. A câştigat un 
premiu, nu-i aşa? 

— Mai multe. Sate şi oraşe a declarat-o casa cea mai 
frumoasă a anului 1906, când a fost construită. Dar 
vremurile se schimbă. 


60 


Cealaltă variantă era să dărâm conacul, aşa cum fusese 
demolat Palatul Meudon. Asta ar forţa autorităţile fiscale să 
reconsidere proprietatea ca teren neconstruit. Casa de 
oaspeţi îi aparţine lui Susan şi plătim impozit separat 
pentru ea, iar casa portarului, unde stau Allardii este, 
teoretic, protejată de testamentul bunicului Stanhope. 

— Ce gen de oameni par interesaţi de casă? a întrebat 
Lester. 

— Genul care cred că cinci sute de mii e destul de bine 
pentru o casă cu cincizeci de camere. 

De-aia încerc s-o vând cu zece acri de jur împrejur. Ironia 
este că a costat cinci milioane de dolari în 1906, când a fost 
construită. Asta înseamnă aproximativ douăzeci şi cinci de 
milioane la cursul de astăzi. Exceptând considerentele 
estetice, grijuliul meu socru, William Stanhope, va trebui să 
ţină cont de costul demolării unei construcţii de granit 
făcute să dureze cel puţin un mileniu şi apoi de 
transportatul resturilor undeva - asta apropo de noile legi 
cu privire la mediul înconjurător. Granitul şi marmura 
folosite la Stanhope Hall au venit în Long Island cu trenul, 
din Vermont. Poate că Vermontul vrea molozul înapoi. 

Pe Susan o doare în cot de conacul mare şi de celelalte 
construcţii - în afară de terenul de tenis şi grajduri ceea ce 
mi se pare interesant. Oricare ar fi amintirile legate de 
casă, umbrar sau templul dragostei, par să nu fie 
importante sau frumoase. A fost mâhnită în noaptea în care 
vandalii i-au ars casa cu jucării. Era un soi de casă de turtă 
dulce, gen Hansel şi Gretel, mare cât o valijoară, dar făcută 
din lemn, acum în stare cam proastă. Vă puteţi imagina o 
fetiţă bogată şi singură jucând jocuri solitare cu păpuşile ei 
într-o casă întreagă care-i aparţine. 

— Cei de la patrimoniu n-au spus încă nimic? s-a 
interesat Lester. 


61 


— Ba da, am răspuns. Un individ Pinelli, de la biroul 
comisiei de expertiză, a zis că statul deţine suficiente 
conace pe Coasta de Aur în momentul de faţă. Dar s-ar 
putea să fie doar gambitul lor de deschidere, pentru că 
Pinelli m-a întrebat dacă are vreo valoare istorică sau 
arhitectonică. 

— Ei bine, a spus Lester, cu siguranţă are valoare 
arhitectonică. Cine a fost arhitectul? 

— McKim, Mead şi White, am răspuns. 

Nici istoria, nici arhitectura nu sunt punctele tari ale lui 
Lester, dar, pe lângă faptul c-a devenit nebun după natură, 
a mai devenit şi o autoritate în istoria şi arhitectura Coastei 
de Aur. 

— In ceea ce priveşte valoarea istorică, am adăugat, ştiu 
că Teddy Roosevelt venea din când în când de la Oyster 
Bay, şi Lindberg a cinat acolo când stătea la familia 
Guggenheim. Au mai fost şi alţi oaspeţi de seamă, dar am 
impresia că districtul caută ceva mai semnificativ decât 
cina. Trebuie să mă interesez. 

— Ce-ar fi să inventezi ceva? mi-a sugerat Lester, mai în 
glumă, mai în serios. De pildă că Teddy Roosevelt a schiţat 
un tratat sau un discurs la Stanhope Hall. 

Am continuat, ignorând sugestia: 

— Una dintre problemele legate de donarea proprietăţii 
ca muzeu sau parc este că Grace Lane e încă drum 
particular, şi, după cum ştii, asta nu prea le convine 
birocraţilor de la patrimoniu. Şi nici eu n-aş fi foarte popular 
pe Grace Lane dacă o mie de maşini burduşite cu turişti din 
Brooklyn şi Queen s-ar hurduca pe-aici în fiecare weekend. 

— Da, n-ai fi, m-a asigurat Lester. 

— Şi, ca să închei, Lester, dacă ţara ar face o ofertă, ar 
oferi doar un preţ egal cu impozitele neplătite. Asta-i stilul 
lor. 


62 


Lester nu a întrebat cât înseamnă asta, pentru că 
probabil verificase în registrul fiscal sau văzuse publicat în 
the Locust Valley Sentinel sub titlul FRAUDE FISCALE. 

Impozitele restante pentru Stanhope Hall, incluzând 
dobânzile şi penalizările, se ridică la vreo patru sute de mii 
de dolari. Puteţi să verificaţi. S-ar putea să vă spuneţi: 
„Dacă eu aş avea patru mii de dolari impozite restante, ca 
să nu mai vorbim de patru sute de mii, mi-ar lua şi casa, şi 
copiii”. Probabil. Dar cei bogaţi sunt altfel. Au avocaţi mai 
buni. Aşa, ca mine. 

Numai că am epuizat toate tertipurile învăţate la Drept, 
la Harvard, şi n-o să mai pot împiedica multă vreme o 
scoatere la mezat pe motiv de neachitare a taxelor sau 
încetarea drepturilor de răscumpărare a ipotecii. In general, 
nu practic avocatura pe gratis, dar William Stanhope nu s-a 
oferit să-mi plătească serviciile, deci bănuiesc că fac o 
excepţie pentru socru-meu. Nu numai că cei bogaţi nu-şi 
plătesc facturile la timp, dar şi când o fac, în cele din urmă, 
le place să decidă singuri cât de mult datorează. 

Lester părea să-mi citească gândurile negre, căci a zis: 

— Sunt sigur că socrul tău apreciază tot ce-ai făcut. 

— Şi eu sunt sigur c-o face. Numai că a pierdut contactul 
cu noile realităţi de-aici privitoare la pământ şi la 
considerentele ecologice. Dacă nu poate vinde intact 
întregul domeniu, vrea să-l îmbucătăţească şi să-l vândă la 
antreprenori. Chiar dacă aş reuşi să împart cei două mii de 
acri, mai rămâne casa. William îşi închipuie că un investitor 
ori o dărâmă, ori o oferă noilor rezidenţi drept club sau ceva 
de genul ăsta. Din păcate, e scump de demolat şi mult prea 
scump de întreţinut pentru douăzeci de noi proprietari. 

— E într-adevăr un elefant alb, m-a informat Lester. Dar 
încerci măcar să păstrezi pământul, dacă nu şi casa, nu? 

— Desigur. Dar nu e pământul meu. Sunt în aceeaşi 


63 


situaţie cu tine, Lester, locuind într-o splendidă izolare, pe 
câţiva acri ai unei proprietăţi decedate. Sunt stăpân doar 
pe cinci la sută din ceea ce administrez. 

Lester s-a gândit o clipă, apoi a rostit: 

— Ei bine, poate va veni un cavaler pe cal alb să salveze 
elefantul cel alb. 

Cavalerul înseamnă în cazul ăsta o instituţie nebugetară, 
ca, de exemplu, o şcoală particulară, un centru religios sau 
un sanatoriu. Conacele şi terenurile adiacente lor par să se 
preteze la genul ăsta de întrebuințare, şi majoritatea 
vecinilor se împacă până la urmă cu ideea, pentru că 
peisajul rămâne neschimbat şi la fel şi densitatea 
populaţiei. Nu m-ar deranja câteva călugăriţe hoinărind pe 
pământurile de la Stanhope şi poate nici câteva doamne 
suferind de depresie nervoasă sau, în cel mai rău caz, 
elevele de şcoală particulară. 

— Ai luat legătura cu societatea din Glen Cove care pune 
corporaţiile în relaţie cu proprietarii de teren? a întrebat 
Lester. 

— Da, numai că pare să fie o supraabundenţă de 
proprietăţi şi o lipsă acută de corporaţii care să aibă nevoie 
de ele. 

Ar trebui să subliniem faptul că unele corporaţii au 
cumpărat proprietăţi întregi doar pentru uzul lor personal. 
Fosta proprietate Astor din Sands Point, de exemplu, este 
acum un club de agrement al IBM-ului, iar una dintre 
multele proprietăţi Pratt din Glen Cove a devenit centru de 
conferinţe. De asemenea, una dintre proprietăţile 
Vanderbilt, un conac elisabetan înconjurat de o sută de 
acri, în Brookville, este acum cartier general al corporației 
Banfi Vintners, care a redat, celor şaizeci de camere ale 
conacului şi pământurilor aferente, strălucirea de odinioară. 
Oricare dintre aceste întrebuinţări ar fi preferabilă... ei bine, 


64 


ar fi preferabilă unor şoproane pentru tractoare locuite de 
agenţi de schimb împreună cu caţaveicile lor de neveste. 

William Stanhope este suficient de departe ca să nu 
conştientizeze pe deplin faptul că activităţile mele 
ecologice şi instrucţiunile pe care mi le dă se exclud 
reciproc. Asta se cheamă conflict de interese şi este 
condamnabil atât etic, cât şi legal. Numai că mie puţin îmi 
pasă. Primeşte ceea ce plăteşte. 

Vă daţi seama că socrul meu poate să scoată, în caz de 
forţă majoră, sute de mii de dolari pentru impozitele 
restante, dar preferă să n-o facă până ce n-apare vreun 
client sau vine ziua scadenţei. Intenţionează să-şi protejeze 
din răsputeri uriaşul activ până ce, şi numai dacă, ajunge la 
concluzia că este un pasiv şi nu mai poate fi vândut în 
timpul vieţii. 

Dacă vă întrebaţi cât valorează acest elefant alb pentru 
William Stanhope, moştenitorii şi succesorii lui, iată cifrele: 
două sute de acri care, dacă pot fi împărţiţi în parcele de 
câte zece acri, vor valora peste un milion de dolari parcela 
pe legendara Coastă de Aur, ceea ce se ridică în total la 
peste douăzeci de milioane de dolari, neimpozabili. 

Presupun că Susan o să moştenească până la urmă 
destui bani ca să-şi permită un angajat permanent care să 
rănească în grajduri şi pe cineva care să-mi ajute mie şi lui 
George la grădinărit. 

Dacă vă-ntrebaţi cumva ce-mi lasă mie, aflaţi atunci că 
genul ăsta de oameni lasă rareori vreun ban cuiva care nu 
face parte strict din familie. De fapt, am încheiat o 
înţelegere premaritală, cu mult înainte ca oamenii din clasa 
de mijloc să fi auzit de aşa ceva. William Stanhope şi 
avocatul lui plătit au întocmit „contractul premarital” cum 
se numea atunci, iar eu am fost propriul avocat, adeverind 
proverbul că pe-un avocat care se reprezintă singur îl 


65 


prosteşte clientul. Oricum, de-atunci încoace, William 
Stanhope a primit pe gratis asistenţă juridică de la prostul 
cu pricina. 

Partea bună e că Edward şi Carolyn au un cont în care 
Stanhope depune bani. Şi, ca să fiu cinstit faţă de Susan, 
contractul premarital n-a fost ideea ei. In orice caz, nu 
vreau nici banii lui Stanhope, nici să-mi bat capul cu 
problemele lui. 

— Nici Susan, nici eu nu suntem pentru construcţiile 
suburbane, şi nici pentru exploatarea Stanhope Hallului 
pentru profit financiar. Dar, dacă acest paradis terestru 
este sortit paraginii, fiecare din noi trebuie să hotărască 
dacă pleacă sau rămâne. E şi asta o soluţie. 

— Şi unde să plecaţi, John? Unde se duc oamenii ca noi? 

— Hilton Head. 

— Hilton Head? 

— Orice mic paradis planificat, unde nimic n-o să se 
schimbe niciodată. 

— Aici e casa mea, John. Remsenii sunt aici de peste 
două sute de ani. 

— La fel şi Whitmanii şi Sutterii. Ştii asta. 

Ar trebui să vă spun că între Lester şi mine există o 
obscură legătură de rudenie, pe care niciunul din noi nu s-a 
hotărât încă să o clarifice. 

Oamenilor care sunt aici dinaintea milionarilor le place să 
se complacă într-un oarecare snobism, chiar dacă strămoşii 
lor erau pescari sau agricultori. 

— Zilele noastre aici sunt numărate, ştii şi tu. 

— Spui asta ca să nu taci sau chiar vrei să renunţi? Să 
fie, într-adevăr, chestia asta cu Bellarosa ultima picătură? 

Câteodată am impresia că Lester ţine la mine, aşa că am 
luat-o drept o dovadă de îngrijorare, şi nu ca expresie a 
unei dorinţe. 


66 


— Mi-a dat prin gând, am răspuns. Susan n-a pomenit 
niciodată de aşa ceva. 

— Şi unde v-aţi duce? 

Cu cinci secunde înainte să întrebe, n-aş fi ştiut, dar 
acum da. 

— M-aş duce pe mare. 

— Unde? 

— Mare, mare. Chestia aia udă care face ca proprietăţile 
cu acces la apă să fie atât de scumpe. 

— Ah... 

— Sunt un bun marinar. Aş lua un vas de şaizeci de 
picioare şi aş pleca pur şi simplu. Intâi aş lua-o spre Florida, 
apoi în Marea Caraibelor... 

— Şi Susan?... m-a întrerupt el. 

— Ce-i cu ea? 

— Caii, omule. Caii. 

M-am gândit o clipă. Intr-adevăr, un cal ar fi o problemă 
pe vas. Am mai comandat ceva de băut. | 

Am stat o vreme şi am băut în tăcere. Incepeam să simt 
efectele celui de-al patrulea martini. M-am uitat după Beryl 
Carlisle, dar idiotul de bărbatu-su mi-a prins privirea. l-am 
zâmbit prosteşte, apoi m-am întors spre Lester: 

— Simpatic tip. 

— Cine? 

— Soţul lui Beryl Carlisle. 

— E-o cutră. 

Lester culege cuvinte de-astea de pe unde lucrează. 
Țopârlan e altul. Par nişte cuvinte excelente, numai că eu 
nu găsesc niciodată ocazia să plasez vreunul dintre ele. 

Am mai stat o vreme şi mulţimea a început să se 
subţieze. M-am întrebat pe unde-o fi Susan sau dacă nu 
cumva trebuia să ne întâlnim pe undeva. Susan are obiceiul 
ăsta, să creadă că mi-a spus ceva, când de fapt uită s-o 


67 


facă, apoi mă acuză pe mine că sunt uituc. Am înţeles de la 
prieteni că-i o chestie destul de frecventă la soţii. Am mai 
comandat un pahar, ca să-mi împrospătez memoria. 

Îmi umblau prin minte vapoare şi cai şi-am încercat să le 
împac între ele. Îl vedeam foarte clar pe Zanzibar înşeuat 
pe prora noului meu schooner de şaizeci de picioare. 

M-am uitat la Lester care părea adâncit în propria 
reverie, învârtindu-se probabil în jurul unor nobili călare ce 
incendiau şoproane pentru tractoare şi distrugeau triciclete. 

— Bună, Lester, s-a auzit vocea lui Susan în spatele meu. 
Te mai simţi jignit? Pari în regulă. 

Susan poate fi foarte directă uneori. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Lester cu prefăcută 
ignoranță. 

Susan nu a luat în seamă întrebarea şi a spus: 

— Unde-i Judy? 

— Nu ştiu, a răspuns Lester, într-adevăr ignorant acum. 

S-a gândit o clipă, apoi a adăugat: 

— Ar trebui s-o sun. 

— Mai întâi ar trebui să afli unde este, a remarcat Susan. 
Despre ce vorbeai cu John? 

— Acţiuni şi golf, am răspuns înainte s-apuce Lester să 
dezgroape din nou subiectul „Stanhope Hall”, care nu e 
tocmai tema favorită a lui Susan. 

— În timp ce-ncerci să-ţi aminteşti unde e nevastă-ta, i- 
am spus lui Lester, vrei să iei cina cu noi? 

Nu trebuia să fi băut al patrulea sau al cincilea Martini. La 
drept vorbind, al şaselea era în regulă, pe-al patrulea nu 
trebuia să-l fi băut. 

Lester s-a ridicat bălăbănindu-se: 

— Mi-amintesc acum. Avem invitaţi la cină. 

— Să-mi spui şi mie meniul, a zis Susan. 

Hotărât, Susan era supărată de ceva. Bietul Lester părea 


68 


încurcat. 

— Da, desigur, a spus. Vreţi să veniţi şi voi? O să dau 
telefon... 

— Mulţumesc, dar avem program astă-seară, a răspuns 
ea. 

Nu ştiam dacă e adevărat sau nu, pentru că Susan nu-mi 
spune niciodată lucrurile astea. 

Lester ne-a urat o seară plăcută, iar Susan l-a sfătuit să 
conducă atent. 

M-am ridicat în picioare şi mi-am făcut curaj sprijinindu- 
mă de zid. l-am zâmbit lui Susan. 

— Imi pare bine că te văd. 

— În câte exemplare? 

— Sunt perfect lucid, am asigurat-o, apoi am schimbat 
subiectul. Văd că soţii Carlisle sunt aici. Ce-ar fi să-i 
întrebăm dacă nu iau masa cu noi? 


— De ce? 

— Ea nu e prietenă cu tine? 

— Nu. _ 

— Credeam că e. Imi place destul de mult... - nu-mi 


puteam aminti cum îl cheamă - soţul ei. 

— Îl consideri un cretin îngâmfat, a completat ea. Avem 
program la cină. 

— Cu cine? 

— Ţi-am spus azi-dimineaţă. 

— Nu, nu mi-ai zis. Cu cine? Unde? Nu pot să conduc. 

— E evident. M-a prins de braţ. Luăm cina aici. 

Ne-am croit drum prin clădire către aripa opusă şi am 
ajuns în cea mai mare dintre sufragerii. Susan m-a condus 
la o masă unde, dintre toţi oamenii de pe lume, stăteau 
exact Vandermeerii. 

Mi s-a părut evident că şi soţia lui Martin uitase să-şi 
pună soţul în temă în legătură cu programul din seara asta. 


69 


Susan şi cu mine ne-am aşezat la masa rotundă, 
acoperită cu faţă de masă albă şi-am început să discutăm 
nimicuri cu Vandermeerii. Câteodată am impresia că Ely 
Whitney avea ceva în cap atunci când vorbea de 
interschimbarea membrilor din pătura superioară a clasei 
mijlocii, acolo unde toată lumea e interschimbabilă. Oricine 
din acea cameră putea să fi trecut de la o masă la alta 
toată seara, şi conversaţia nu s-ar fi schimbat o iotă. 

Mi-am dat seama că nemulţumirea mea crescândă în 
privinţa semenilor mei era mai mult un rezultat al 
schimbărilor petrecute cu mine decât cu ei. Ceea ce 
altădată mă odihnise, acum mă obosea şi eram în mod 
sincer preocupat de compromisurile care puseseră în mod 
perfid stăpânire pe viaţa mea. Eram sătul să fiu paznicul 
Stanhope Hallului, plictisit de obsesia tuturor de a menţine 
statu-quoul, nu mai aveam răbdare să discut nimicuri, mă 
oboseau bătrânele doamne care-mi intrau în birou cu zece 
milioane de dolari într-o valiză veche şi, în general, eram 
nemulţumit de lucruri care-mi plăcuseră altădată. 

Nu mi-am amintit să mă fi simţit astfel săptămâna 
trecută. Nu ştiam prea bine de unde a venit revelaţia asta, 
dar aşa e cu revelaţiile: te lovesc în faţă într-o bună zi şi-ţi 
dai seama că ai descoperit adevărul fără să fi ştiut măcar 
că-l căutai. Ce faci cu el, asta-i altă poveste. 

Nu mi-am dat seama de asta atunci, dar eram pregătit 
pentru marea aventură. Şi, ceea ce de asemenea nu ştiam 
era că noul meu vecin de alături se hotărâse să mi-o 
furnizeze. 


70 


Nu s-a întâmplat nimic deosebit sâmbăta dimineaţă, în 
afară, poate, de faptul că eu am avut o uşoară durere de 
cap. Se datora, fără niciun dubiu, vorbăriei Vandermeerilor. 
De asemenea, amândoi Allardii aveau gripă, aşa că le-am 
făcut o vizită. Le-am preparat ceai în bucătărioara casei 
portarului şi m-am simţit un băiat tare cumsecade pe 
chestia asta. Chiar am băut o jumătate de ceaşcă cu ei, în 
timp ce George s-a scuzat de vreo şase ori că este bolnav. 
Ursuzenia lui Ethel se transformă într-un fel de sclifoseală 
când e bolnavă. O prefer aşa. 

Ar trebui să menţionez că, în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial, George a plecat să-şi servească patria, ca 
orice bărbat apt din personalul de la Stanhope Hall şi, 
desigur, de pe celelalte domenii. George mi-a spus odată, 
în timpul unei lecţii de istorie socială, că acest exod al 
servitorilor a îngreunat mult viaţa acelor familii care 
reuşiseră să-şi salveze uriaşele case din Criză şi care mai 
aveau încă nevoie de bărbaţi pentru muncile grele de pe 
domenii. George mi-a spus, de asemenea, că salariile mari 
din timpul războiului au atras şi multe dintre servitoare în 
munca de apărare şi alte chestii de-astea. George mă 
asociază, într-un fel, cu această categorie de nobili şi crede 
că ar trebui să mă simt întristat retroactiv pentru grelele 
dificultăţi pe care Stanhopeii şi alţii ca ei au trebuit să le 
îndure în timpul războiului. Aşa e, George. Când mi-l 
imaginez pe William Stanhope obligat să se îmbrace singur, 


71 


în fiecare dimineaţă, în timp ce valetul lui îşi făcea de cap 
pe ţărmul Normandiei, mi se pune un nod în gât! 

William şi-a servit şi el ţara în acest caz de forţă majoră. 
Există două versiuni ale acestei poveşti. O să v-o spun pe-a 
lui Ethel: William Stanhope a primit, prin relaţii de familie, 
un brevet în Paza de Coastă. Bunicul Stanhope, care nu 
putea folosi Ariciul de mare, iahtul său de 70 de picioare, l- 
a vândut guvernului pe un dolar, cum au făcut mulţi 
proprietari de iahturi în timpul războiului. Ariciu/ de mare a 
fost echipat ca submarin de patrulare, iar căpitanul s-a 
dovedit a fi nimeni altul decât locotenentul William 
Stanhope. Asta n-a fost o coincidenţă. În orice caz, Ariciul 
de mare, cu un strat proaspăt de vopsea gri, radar, grenade 
de adâncime şi un tun de calibrul cincizeci, a fost ancorat la 
The  Seawanhaka Corinthian. De acolo, locotenentul 
Stanhope a patrulat în lungul şi latul strâmtorii Long Island, 
gata să se măsoare cu flota germană de submarine U, 
protejând modul de viaţă american şi instalându-se 
ocazional la Martha's Vineyard pentru câteva beri. Şi, 
nedorind să accepte găzduire de la guvern, William a locuit 
la Stanhope Hall. 

Convingerea lui Ethel că serviciul militar al lui William 
Stanhope a întruchipat cele mai rele aspecte ale 
capitalismului american, ale privilegiilor şi relaţiilor de 
familie este probabil îndreptăţită. Totuşi, din câte am citit şi 
auzit, majoritatea celor din clasele de sus şi-au făcut 
datoria, şi chiar mai mult decât atât. Numai că Ethel ignoră 
orice realitate care îi zdruncină prejudecățile. În privinţa 
asta e exact ca William Stanhope, ca mine şi ca orice altă 
fiinţă umană pe care am întâlnit-o vreodată, lucidă şi oarbă 
în acelaşi timp. E inutil să mai spun că William nu-şi 
delectează familia şi prietenii cu amintiri de război. 

George s-a întors din Pacific în 1945 bolnav de malarie şi 


72 


încă mai are accese din când în când, dar de data asta sunt 
sigur că avea doar gripă. M-am oferit sa chem doctorul, dar 
Ethel a spus criptic: 

— Nu ne poate ajuta. 

George şi Ethel s-au căsătorit exact înainte ca George să 
se înroleze, iar Augustus Stanhope a oferit petrecerea de 
căsătorie la conac, aşa cum era obiceiul atunci. 

Acum câţiva ani, în timpul unei conversații întâmplătoare 
cu un client mai vechi de-al meu, am descoperit că bunicul 
Augustus, care trebuia să fi avut vreo cincizeci de ani la 
vremea aceea,. l-a oferit lui Ethel şi oarece companie în 
timp ce George îi ucidea în Pacific pe viitorii noştri aliaţi. 
Aparent, această mică investiţie de timp şi efort din partea 
lui Ethel a adus dividende, Allardii fiind singurul personal 
neconcediat în cursul anilor. De asemenea, a existat 
generosul dar - casa portarului - dată în folosinţă, gratis, 
pentru toată viaţa. M-am întrebat adesea dacă George a 
ştiut că stăpânul lui îşi înmoaie tocul în călimara sa. Dar, 
chiar dacă ar fi ştiut, George ar fi rămas totuşi la 
convingerea că fidelitatea lui, mai degrabă decât 
infidelitatea  neveste-sii, este motivul  generozităţii 
bătrânului bâtlan. Mă rog, poate. Tot mai greu e să găseşti 
pe cineva care să te ajute mai mult decât o târfuliţă! 

De obicei, nu-mi plec urechea la bârfe, dar asta era prea 
interesantă ca să rezist. Şi-n plus, se înscrie mai bine în 
istoria socială decât cancanurile la modă. 

În timp ce-mi beam ceaiul, m-am uitat la Ethel şi i-am 
zâmbit. Mi-a răspuns cu o grimasă îndurerată. Deasupra 
capului ei, pe peretele camerei de zi, era o fotografie 
clasică a ei cu George - el în costumul lui alb, de marină, ea 
într-o rochie albă. Era o tânără foarte atrăgătoare. 

Ceea ce m-a intrigat în povestea asta n-a fost că o tânără 
mireasă, în plin război, a avut o combinaţie cu patronul ei 


73 


mai în vârstă; ceea ce m-a intrigat a fost că Ethel Allard, 
socialist-creştină convinsă, a făcut-o cu stăpânul moşiei şi 
poate l-a şi şantajat, într-un mod mai mult sau mai puţin 
subtil. 

Intr-un loc ca ăsta întâlneşti o mulţime de astfel de 
combinaţii; are, dac-ar fi cercetate, ar fi cu mult mai 
distructive pentru structura socială decât crizele, războaiele 
şi impozitele la un loc. 

Allardii, că veni vorba, au o fiică, Elizabeth, care seamănă 
cu George suficient de bine, încât să-mi înlăture bănuielile 
în privinţa existenței altor moştenitori Stanhope. 
Intâmplător, Elizabeth este o prosperă proprietară de 
boutique-uri - negustoreasă, ca şi bunicul ei pe linie 
maternă - cu magazine în trei sate din împrejurimi. Susan 
ţine morţiş să-şi trimită prietenele risipitoare la toate, ea 
însăşi nefiind cine ştie ce amatoare de cumpărături. Am 
văzut odată numele Lui Elizabeth în ziarul local, asociat cu 
nu Ştiu ce colectă de fonduri a Partidului Republican. 
Binecuvântată fie America, Ethel; unde altundeva pot 
socialiştii să nască republicani şi invers? 

Mi-am luat rămas-bun de la Allardi, reamintindu-le să ne 
cheme, pe mine sau pe Susan, în caz că au nevoie de ceva. 
Susan, cu toată rezerva ei, are acel sentiment de noblesse 
oblige - unul dintre puţinele lucruri pe care le admir la 
clasele avute - şi are grijă de oamenii care lucrează pentru 
ea. Sper ca Ethel să-şi amintească asta când vine Revoluţia. 


Am petrecut primele ore ale după-amiezii făcând 
comisioane în Locust Valley, apoi m-am oprit să beau o 
bere la McGlade, cârciuma locală. Erau acolo obişnuiţii de 
sâmbătă, inclusiv echipa de softball a cârciumii, care 
tocmai le trăsese o bătaie zdravănă celor zece fătălăi de la 
florărie, de asemenea de faţă, şi nu erau de aceeaşi părere. 
Se găseau şi câţiva antreprenori de construcţii liber- 

74 


profesionişti care simțeau nevoia să bea ceva, după ce 
toată dimineaţa făcuseră devize pentru diverşi proprietari 
de case, şi, de asemenea, sportivii de duminică, care 
păreau să-şi fi uzat suspect de mult adidaşii lor de o sută 
de dolari, încolăciţi în jurul scaunelor de bar. Mai erau şi 
câţiva nobili mărunți în uniforme stil Land's End şi L.L. Bean 
şi vreo doi nobili barosani a căror îmbrăcăminte ar fi greu 
să o descriu. Pot numai să spun că n-am văzut niciodată 
aşa ceva la magazin sau într-un catalog. Bătrânul 
gentleman deplângă mine, de pildă, purta o jachetă roz de 
vânătoare, peticită cu piele verde, iar pantalonii de lână, 
vechi şi lăbărţaţi, aveau brodaţi pe ei vreo duzină de 
răţuşte. Eu purtam uniforma L.L. Bean: pantaloni maro- 
roşcaţi de poplin, cămaşă în carouri şi hanorac albastru. 
Mulţi dintre noi examinam liste de cumpărături date de soţii 
în timp ce ne sorbeam berea, iar portofelele noastre 
dădeau la iveală bonuri roz de spălătorie atunci când le 
deschideam ca să plătim. În partea de restaurant, femei 
bine îmbrăcate, cu sacoşe de cumpărături, discutau despre 
brânza de oaie şi salată. Se simţea că e sâmbătă. 

Cârciumile bune sunt, ca şi bisericile, egalizatoare ale 
diferenţelor sociale; poate pentru că, atunci când te apropii 
de tejghea într-o cârciumă, o faci cu deplina convingere că 
a vorbi este nu numai permis, ci, adesea, chiar necesar. 

In timp ce îmi sorbeam a doua bere, l-am văzut în oglinda 
barului pe instalatorul meu, sprijinit de zid, în spate. M-am 
dus la el şi am discutat despre problemele mele cu ţevăria: 
am o ţeavă de evacuare din fontă spartă, iar el vrea să o 
înlocuiască cu una din PVC, asta nu fără o oarecare 
cheltuială. Eu cred că ar putea fi sudată. El mă întreabă 
cum să procedeze pentru a-l adopta pe al doilea fiu al soţiei 
lui, iar eu îi calculez un deviz. Presupun că eram prea 
scumpi unul pentru altul, aşa că am început să vorbim 


75 


despre baseball. Aici este permis. 

Am mai schimbat o vorbă cu câteva cunoştinţe, apoi cu 
barmanul şi cu bătrânul gentleman în jachetă de tweed roz, 
care s-a dovedit a fi fostul administrator al proprietăţii 
Phipps, şi nu vreun mare nobil. Purta doar hainele scoase 
din uz ale stăpânului său. Asta vedeai destul de des pe-aici 
înainte, dar din ce în ce mai rar în ultimii ani. 

Era o zi prea frumoasă ca să petreci mai mult de o oră în 
cârciumă, aşa că am plecat, însă nu înainte de a-i da 
instalatorului meu numele unui avocat specializat în 
adoptii, ale cărui tarife erau moderate. El mi-a dat în 
schimb numele unui meşter care putea să-mi cârpească 
țeava.  Roţile comerțului american se învârtesc, se 
învârtesc, se învârtesc întruna. 

M-am urcat în Bronco şi-am luat-o spre casă. În drum, am 
trecut pe la birou şi m-am asigurat că este tot acolo. M-am 
gândit la cele zece milioane în acţiuni zăcând la mine în 
seif. N-ar fi fost o problemă s-o fac pe doamna Lauderbach 
- aşa o cheamă pe clienta mea - să-mi semneze nişte acte 
ca să lichidez contul, iar eu să plec într-o lungă vacanţă la 
Rio. Şi n-aveam deloc nevoie de ajutorul lui Lester Remsen 
pentru asta. Dar niciodată n-am profitat de încrederea 
cuiva şi n-am furat o para, şi nici n-o s-o fac vreodată. M-am 
simţit foarte evlavios. Doamne, ce zi puteam să am! 

Am rămas binedispus până când m-am apropiat de 
porţile de la Stanhope Hall când am văzut, cum s-ar spune, 
negru înaintea ochilor. N-am prea conştientizat chestia asta 
până acum, dar locul ăsta mă indispune îngrozitor. 
Adevărul, odată ce a pus mâna pe tine, te face să vezi tot 
ce scârţâie în jurul tău. Asta nu este obişnuita criză de la 
mijlocul vieţii. Nu este niciun fel de criză, de fapt. Era 
Revelaţie, Epifanie, Adevăr. Din păcate, asemenea 
majorităţii bărbaţilor de vârstă mijlocie, habar n-aveam ce 


76 


să fac cu adevărul. Dar aşteptam sugestii. 

M-am oprit la casa portarului, unde i-am găsit pe Allardi 
ascultând radioul şi citind. Ethel era cufundată într-un 
exemplar din The New Republic, probabil singurul din 
Lattingtown, iar George frunzărea The Locust Valley 
Santinel, ziar pe care-l citeşte de vreo şaizeci de ani 
încoace, ca să fie la curent cu cine a mai murit, s-a 
căsătorit, a făcut copii, datora impozite, dorea modificarea 
împărţirii pământului sau înşfăcase vreo broşurică pe care 
voia s-o tipărească. 

Am luat corespondenţa mea şi a lui Susan, care ajunge la 
casa portarului, şi m-am uitat prin ea în drum spre maşină. 
Ethel a strigat după mine: 

— A fost un domn pe-aici. Voia să vă vadă. Nu s-a 
prezentat. 

Câteodată, atunci când sună telefonul, ştii precis cine e. 
Din tonul lui Ethel, mi-am dat seama că nu era un domn. 

— Un bărbat brunet cu un Cadillac negru? am întrebat. 

— Da. 

Ethel nu spune niciodată „domnule”, aşa că George a 
intervenit: 

— Da, domnule. l-am spus că nu primiţi vizite astăzi. Sper 
că am procedat bine. Nu-l cunosc şi mă îndoiesc că 
dumneavoastră îl cunoaşteţi, a adăugat. 

Sau că voiam să-l cunosc, George. Am zâmbit 
închipuindu-mi mutra lui Frank Bellarosa aflând că domnul 
Sutter nu primeşte astăzi. Mă întrebam dacă ştia că asta 
înseamnă: „Cară-te”. 

— Ce să-i spun dacă vine din nou, domnule? a între-bat 
George. 

Am răspuns ca şi cum mă gândisem deja la asta şi chiar 
bănuiesc c-o făcusem: 

— Dacă suntem acasă, condu-l înăuntru. 


77 


— Da, domnule, a răspuns George cu acea combinaţie 
subtilă de dezinteres profesional şi dezacord personal cu 
stăpânul. 

Am părăsit casa portarului şi m-am urcat în Bronco. Am 
trecut de ramificaţia spre casa mea şi m-am îndreptat spre 
conac. Intre casa mea şi acesta, pe domeniul Stanhope, se 
află terenul de tenis de-a cărui întreţinere se ocupă Susan 
personal. Dincolo de terenul de tenis, drumul începe să 
urce. Am oprit Bronco-ul în cel mai înalt punct şi am 
coborât. Peste un câmp cu flori sălbatice şi felurite ierburi, 
acolo unde altădată fusese peluza, se înălța Stanhope Hall. 

Design-ul casei, după părerea lui Susan şi descrierile din 
diverse cărţi de arhitectură care menţionează Stanhope 
Hall, se bazează pe prototipuri franţuzeşti şi din Renaşterea 
italiană. Cu toate acestea, exteriorul nu este din marmură 
europeană, ci din granit sănătos, american. De-a lungul 
fațadei se aliniază coloane sau pilaştri cu capiteluri ionice, 
iar în mijloc se află un portic înalt, deschis, susţinut de 
coloane clasice. Acoperişul este plat, cu un parapet 
prevăzut cu balustradă ce înconjoară cele trei aripi masive 
ale casei. Seamănă puţin cu Casa Albă, dar este mai bine 
construită. 

Erau odată şi grădini în terase care înconjurau uriaşul 
conac. In fiecare an, pe vremea asta, grădinile înmugureau: 
trandafiri sălbatici şi lauri, forsiţii galbene şi azalee 
multicolore, supraviețuitoare ale fostelor grădini, o 
celebrare a independenţei naturii faţă de om. 

In ciuda tuturor detaliilor europene, casa are trăsături 
americane distincte: geamuri mari în spate, o cameră 
pentru micul dejun gen seră, care să capteze razele 
soarelui, un solariu pe acoperiş şi o infrastructură 
americană din grinzi de oţel, conducte de încălzire, ţevărie 
rezistentă şi instalaţie electrică bine izolată. 


78 


Dar, ca să răspund la întrebarea lui Lester Remsen, nu e 
nimic semnificativ sau unic în această casă europeană 
greşit amplasată. Dacă McKim, Mead sau White ar fi 
proiectat o casă americană cu adevărat modernă, oricum ar 
fi arătat asta în 1906, atunci toată lumea ar fi spus: „Nu 
există nimic asemănător în toată ţara”. 

Dar arhitecţii, ca şi clienţii lor americani din acea 
perioadă, nu priveau în viitor şi nici măcar nu au încercat să 
creeze prezentul; priveau înapoi, peste umăr, într-un trecut 
european care înflorise, apoi murise, înainte ca primul bloc 
de granit să ajungă în acest loc. Mi-e imposibil să înţeleg ce 
încercau aceşti oameni să creeze sau să recreeze în Lumea 
Nouă. Nu pot să mă pun în locul lor, dar pot să simpatizez 
cu lupta lor pentru câştigarea unei identități şi cu 
întrebarea care i-a tulburat pe americani de la bun început: 
„Cine suntem, unde suntem şi încotro ne îndreptăm? ” 

Mi-am dat seama că aceste proprietăţi nu sunt numai o 
ruşine arhitecturală, ci o ruşine într-un sens mult mai 
profund. Spre deosebire de modelele lor europene, aceste 
proprietăţi n-au produs niciodată vreun fir de grâu, o 
căldare de lapte sau o sticlă de vin. Se practica un soi de 
grădinărit de agrement, desigur, dar cu siguranţă nu aceste 
recolte susțineau casa, servitorii şi  Rolls-Royce-urile. 
Nimeni dintre cei care au lucrat pământurile aici nu au avut 
acel sentiment de împlinire care vine odată cu recolta şi 
convingerea că totul vine de la pământ şi de la Dumnezeu, 
nu de la Bursă. 

Ce ştiu eu despre toate astea? De fapt, majoritatea 
strămoşilor mei au fost ţărani şi pescari. La pescuit mă 
pricep, dar talentul meu de-a face pământul să rodească se 
reduce la cultivarea plantelor necomestibile, aşa cum 
observase domnul Bellarosa. Mi-am amintit de căruciorul lui 
plin de răsaduri de legume cumpărate la preţ ridicat de la o 


79 


pepinieră de lux şi mi-am zis că şi el e tot un prefăcut. 

Toată porcăria asta de Coastă de Aur era o prefăcătorie, 
o anomalie americană, intr-o ţară care reprezenta o 
anomalie pentru tot restul lumii. În fine, nimeni n-a pretins 
vreodată că adevărul te face fericit... doar liber. 

Desigur, mai erau şi alte adevăruri, nedescoperite încă, şi 
mai erau şi adevărurile celorlalţi, dar asta avea să vină. 

M-am uitat la Stanhope Hall şi dincolo de ea. Umbrarul 
cel mare, altă fantezie americană, se vedea pe pajiştea din 
spate, invadat de sicomori agăţători, iar mai în spate era 
labirintul englezesc din gard viu, o distracţie ridicolă pentru 
tinerele doamne şi cavalerii lor. Ar fi trebuit să petreacă, cu 
toţii, mai mult timp în templul dragostei şi mai puţin timp 
alergând prin labirinturi. 

Terenul cobora în pantă în spatele gardurilor vii, dar am 
putut să zăresc vârfurile pomilor din livada de pruni. 
Jumătate dintre ei erau acum uscați. Livada, spunea Susan, 
a fost iniţial botezată „Crângul sacru”, după tradiţia păgână 
a cultului naturii. In centrul crângului se afla templul 
dragostei, în stil roman. Era o construcţie mică, dar perfect 
proporţionată, rotundă, din coloane de marmură lustruite 
ce susțineau o friză circulară, sculptată cu scene foarte 
erotice. In acoperişul boltit exista o deschidere, iar la 
anumite ore, razele de lună sau de soare care intrau pe- 
acolo luminau două statui de marmură roz. 

Statuile reprezentau un bărbat, poate un zeu, şi o Venus 
pieptoasă, înlănţuiţi într-o îmbrăţişare nudă. 

Scopul acestor construcţii îmi scapă, dar există câteva pe 
domeniile mai bogate. Tot ce-mi trece prin minte este că 
nuditatea clasică era, probabil, acceptată. Ţâţele şi cururile 
greco-romane nu erau pur şi simplu artă, ci unele dintre 
puţinele moduri de-a vedea [. Şi C. In 1906, şi doar 
milionarii îşi puteau permite asemenea fiori costisitori. 


80 


Nu ştiu dacă tinerii domni sau chiar doamnele mai 
mature s-au aventurat în crângul de pruni să vadă acest loc 
pornografic, dar puteţi fi siguri că eu şi Susan l-am folosit 
din plin în serile calde de vară. Lui Susan îi place să fie o 
vestală virgină, surprinsă de John Barbarul în timp ce se 
roagă în templu. A fost deflorată de vreo şaizeci de ori, 
ceea ce ar putea fi un record. 

Poate că şi templul e o prefăcătorie, dar e o prefăcătorie 
frumoasă. Susan nu e virgină şi nici eu nu sunt un bărbat 
perfect, dar orgasmele formidabile sunt adevărate şi 
oamenilor adevăraţi li se întâmplă lucruri adevărate chiar şi 
în Disneyland. 

Mi-am dat seama atunci că, în ciuda nemulțumirii faţă de 
magnifica mea lume, avea să-mi fie dor de locul ăsta. 

Am urcat înapoi în Bronco şi-am luat-o spre casă. 


81 


Lester Remsen s-a arătat luni după-masă la biroul meu 
din Locust Valley ca să se ocupe de problema celor zece 
milioane de dolari ale doamnei Lauderbach. Potrivit 
compartimentului de cercetare al lui Lester, cifra exactă 
era, la ora 3 p.m. În acea zi, zece milioane o sută treizeci şi 
două de mii cinci sute şaizeci şi patru şi câţiva cenți. Asta 
includea în jur de şaizeci de ani de dividende neplătite, 
pentru care, din păcate, nu primea niciun fel de dobândă. 

Doamna Lauderbach avea oră la coafor, aşa că n-a putut 
veni, dar eu eram împuternicit, ca avocat, şi pregătit să 
semnez majoritatea actelor agenţiei de schimb în numele 
ei. Am urcat cu Lester la etajul doi al bibliotecii de cărţi 
juridice, care fusese înainte biroul casei în stil victorian de 
pe Birch Hill Road. Ne-am împrăştiat hârţoagele pe masa 
bibliotecii. 

— Despre femeia asta merită să scrii. Dumnezeule, când 
te gândeşti că nici n-o interesează, a comentat Lester. 

Am ridicat din umeri. 

— li filează o lampă. 

Lester a zâmbit. Ne-am apucat de hârţogăraia infectă 
care pe mine mă interesa şi mai puţin decât pe doamna 
Lauderbach. Când eram pe terminate, am comandat o 
cafea. Lester mi-a înmânat un document, iar eu i-am 
înmânat altul. Lester părea să nu se concentreze asupra 
actului din mână; a pus hârtia jos şi, după un moment de 
tăcere, a spus: 


82 


— Ce vârstă are? Şaptezeci şi opt? 

— Atâta avea când ne-am apucat de treabă. 

Părea să nu ia-n seamă gluma şi a întrebat: 

— Tot tu te ocupi de testamentul ei? 

— Exact. 

— Pot să-ntreb cine-i sunt moştenitorii? 

— Poţi să-ntrebi, dar habar n-am. Are trei copii, am 
adăugat totuşi. 

Lester a încuviinţat din cap. 

— Ştiu unul. Mary. E căsătorită cu Phil Crowley. Stau în 
Old Westbury. 

— Aşa e. 

— N-am ştiut niciodată că familia Lauderbach are atâţia 
bani. 

— Nici eu. 

— Bine, vreau să zic că au dus-o bine. The Beeches era 
proprietatea lor, nu-i aşa? 

S-a uitat pe un act la adresa doamnei Lauderbach. 

— Dar s-au mutat într-o casă în Oyster Bay, a spus. 

— Da. 

— Au vândut casa unui evreu iranian, aşa-i? 

— Nu m-am ocupat eu de tranzacţie. Dar aşa e. Au luat 
un preţ bun, iar noii proprietari întreţin destul de bine 
domeniul. 

— Ei, nu-mi pasă că sunt evrei iranieni. Lester a zâmbit. 
Mai bine decât un don al Mafiei. 

Mai bine decât douăzeci de Lester Remseni. Pentru 
vânzarea proprietăţii The Beeches, familia Lauderbach 
apelase la o mare firmă de avocatură care n-avea nicio 
legătură cu mica nobilime locală. Aşa se procedează uneori 
când vechea reşedinţă este vândută unor oameni cu nume 
de familie ciudate. Bănuiesc că ştiu motivul, anume că 
avocaţii locali s-ar putea să nu dorească să fie implicaţi într- 


83 


o tranzacţie pe care vecinii şi ceilalţi clienţi ar fi posibil s-o 
dezaprobe. Ei bine, asta era valabil pe vremea 
Lauderbachilor, dar, mai nou, Coasta de Aur îmi aminteşte 
de o naţiune gata să se prăbuşească; nimeni nu mai 
pretinde în continuare că totul e în regulă. Din contră, 
fiecare apucă ce poate şi dă fuga la aeroport. Nu ştiu dacă 
m-aş fi ocupat de tranzacţie, în caz că m-ar fi rugat. 
Probabil că ar fi meritat să iau zece mii de dolari pentru o zi 
de lucru, mai ales că eu personal n-am nimic împotriva 
evreilor iranieni. N-aş putea spune acelaşi lucru despre 
câţiva dintre clienţii şi vecinii mei. 

— Nu crezi că domnul Lauderbach ştia că are zece 
milioane de dolari în acţiuni? 

— Nu ştiu, Lester. Eu n-am ştiut, altfel îl sfătuiam să 
deschidă un cont la tine. Mai erau o mulţime de alte active, 
am adăugat. Nu contează. Poţi cheltui atât de mult într-o 
viaţă! Lui Ernest Lauderbach nu i-a mai ajuns timpul, 
înainte să nu-i mai ajungă banii. 

— Dar dividendele ar fi trebuit reinvestite. Au zăcut pur şi 
simplu fără să producă o centimă. E ca şi cum le-ai da la 
Chase Manhattan şi American Express împrumuturi fără 
dobândă. 

Banii care stau degeaba îl necăjesc pe Lester. Copiii lui n- 
au avut niciodată puşculiţe. Au avut conturi la Bursă. 

Lester a citit cu atenţie testamentul lui Ernest 
Lauderbach. 

— Nici Mary, nici ceilalţi copii, Randolf şi Herman, n-au 
moştenit prin testamentul ăsta? 

— Nu. 

Era dreptul lui Lester să examineze testamentul pentru a 
stabili dreptul de proprietar al doamnei Lauderbach asupra 
întregii succesiuni. Tatăl meu întocmise a şasea şi ultima 
versiune a testamentului lui Ernest Lauderbach acum vreo 


84 


zece ani, dar capitalul şi creanţele asupra activelor erau 
desemnate doar ca „garanţii şi alte instrumente băneşti pe 
care le-aş putea deţine la moartea mea”. Clar, nimeni, 
incluzându-i pe cei trei copii ai familiei Lauderbach, n-a 
ştiut precis ce se află în seiful din pivniţa casei din Oyster 
Bay. Eram sigur că nu ştiau nici acum, altfel îmi veneau toţi 
trei pe cap cu avocaţii lor cu tot. 

— Unde sunt Herman şi Randolf? s-a interesat Lester. 

— Herman s-a retras în Virginia, iar Randolf e om de 
afaceri în Chicago. De ce? 

— Aş vrea să mă ocup de capitalul lor activ când îl vor 
moşteni. De-aia. 

Şi Lester, şi eu ştiam că discuţia asta se referea, de fapt, 
la posibilitatea de a ne asigura că nici Randolf, nici Herman, 
nici Mary nu vor moşteni acest capital activ. 

— Am să te recomand lor dacă sunt mulţumit de 
administrarea acestui cont, am spus. 

— Mulţumesc. Presupun că ştiu de asta? a zis, mângâind 
un teanc de acţiuni. 

Am ignorat întrebarea şi implicaţiile ei şi am spus 
politicos, dar ferm: 

— Lester, în ceea ce priveşte administrarea acestui cont, 
nu juca la Bursă pentru doamna Lauderbach. Astea sunt 
două pachete de acţiuni foarte bune. Lasă-le în pace şi ai 
grijă să-şi primească dividendele din trecut şi în viitor. Dacă 
are nevoie de bani pentru impozite pe domeniu, am să te 
sfătuiesc eu, o să găsim noi nişte acţiuni şi pentru Unchiul 
Sam. 

— John, ştii bine că n-aş stoarce contul pentru asta. 

Cinstit vorbind, Lester e un agent de schimb corect, altfel 
n-aş lucra cu el. Numai că în meseria lui până şi Isus Hristos 
s-ar simţi tentat uneori. Aşa că acum, când zece milioane 
zăceau în faţa lui, pe masa de mahon, aproape că vedeam 


85 


drăcușorul stând pe umărul lui stâng şi îngeraşul pe umărul 
drept, amândoi şuşotindu-i la ureche. Nu doream să-i 
deranjez, dar am spus: 

— Ştii, de fapt, nu contează cine ştie de banii ăştia, cine 
are nevoie de ei, cine-i merită, sau că Agnes Lauderbach nu 
dă o ceapă degerată pe ei. 

A ridicat din umeri şi a părut că schimbă subiectul: 

— Mă-ntreb de ce n-au ţinut Lauderbachii The Beeches 
dacă ştiau că au atâta bănet. 

— Nu oricine doreşte să aibă o casă cu cincizeci de 
camere şi două sute de acri, Lester, am răspuns. E o risipă, 
chiar dacă ai bani. Tu de câte băi ai nevoie? 

Lester a chicotit, apoi a întrebat: 

— Ai cumpăra Stanhope Hall dacă ai avea zece milioane 
de dolari? 

— Vrei să zici cinci milioane, asociatule? 

Lester a râs mânzeşte şi m-a privit să vadă dacă-l 
momesc, apoi a coborât privirea care a măturat masa 
încărcată cu hârtii şi s-a oprit asupra teancurilor de acţiuni. 

— Sau ai cumpăra vasul ăla de 60 de picioare şi-ai vâsli 
spre soare-apune? a întrebat. 

Mi-a părut rău că i-am făcut confidenţa lui Lester. N-am 
răspuns. 

— Sau vrei s-o duci pe Susan din casa de oaspeţi înapoi 
în casa mare? 

In cameră s-a aşezat tăcerea. Lester se gândea, probabil, 
ce-ar face el cu cinci milioane de dolari, iar eu cred că mă 
gândeam ce-aş face cu zece, de vreme ce n-aveam intenţia 
să comit o crimă cu păcatul de a împărţi beneficiile cu unul 
ca Lester Remsen. 

Mi-am dat seama că Lester Remsen e genul de individ 
care e cinstit de frică. Dar îi place să cocheteze cu ideea 
fraudei, numai aşa, ca să vadă cum e să ai boaşe, dacă-mi 


86 


scuzaţi expresia. Şi-i place să vadă cum reacţionează 
ceilalţi la demersurile lui. 

Lester a vorbit într-un fel care sugera că nu se referă la 
ceva anume. 

— E foarte uşor, John, acum, că văd hârţogăria şi 
certificatele originale. E o sumă destul de mare ca să 
merite. Nici măcar nu cred că trebuie să plecăm din ţară 
după aia, dacă procedăm cum trebuie. Când moare 
doamna, trebuie să ai grijă să nu apară în testament ceva 
în legătură cu asta. 

Lester i-a dat înainte cu iluzia lui, evitând cuvinte urâte 
ca evaziune fiscală federală, furt, escrocherie sau fraudă. 
Am ascultat, mai mult din curiozitate decât pentru că 
aveam nevoie să mă iniţieze Lester în ale infracţiunii. 

Nu ştiu de ce sunt cinstit. Bănuiesc că parţial se 
datorează părinţilor, care erau modele de virtute. lar prin 
anii '50, în copilărie, mesajul din amvon, de la şcoala 
duminicală şi de la şcoala mea particulară avea mai puţin 
de-a face cu nedreptăţile de pe lumea asta şi te învăţa mai 
mult cum să te porţi corect faţă de ceilalţi. Respectam cele 
zece porunci şi Regula Domnului. Poate mă credeţi sau nu, 
dar tinerii şi tinerele trebuiau să aibă mottouri după care să 
trăiască. Al meu era: „O să mă străduiesc în fiecare zi să 
dau mai mult decât primesc”. Nu ştiu de unde luasem 
chestia asta, dar e o metodă sigură s-ajungi la sapă de 
lemn. Chiar oi fi crezut o vreme în chestia asta, poate până 
pe la optsprezece ani. Poate ceva mai mult. 

Milioane de oameni din generaţia mea au fost crescuţi la 
fel şi, cu toate astea, unii dintre ei au ajuns hoţi, iar alţii, 
mai rău. Aşa că, de ce-oi fi eu cinstit? Ce nu-mi surâde la 
zece milioane de dolari şi la ţipetele goale de pe plaja 
Ipanema? Asta voia Lester să ştie. Asta voiam să ştiu şi eu. 

M-am uitat la teancurile de certificate, iar Lester şi-a 


87 


întrerupt dizertaţia despre cum să furi zece milioane pentru 
a mă informa: 

— Nimănui nu-i mai pasă, John. Regulile sunt la lada de 
gunoi. Nu-i nici vina ta, nici a mea. Asta e. M-am săturat să 
fiu un fraier sau să respect regulile Marchizului de 
Queensbury şi să tot primesc şuturi în fund, în timp ce 
arbitrul e plătit să se uite-n altă parte. 

N-am avut răspuns. 

Până de foarte curând, motivul corectitudinii mele a fost 
că eram mulţumit de viaţa mea, cu toată matriţa socială în 
care intram şi funcţionam. Dar atunci când hotărăşti că n-o 
să-ţi fie dor de casă, ce te opreşte să furi maşina familiei şi 
să fugi? M-am uitat la Lester care, de data asta, mă privea- 
n ochi. 

— După cum ai remarcat cândva, banii nu mă tentează, 
am spus. 

Ceea ce era adevărat. 

— De ce nu te tentează banii? 

L-am privit. 

— Nu ştiu. 

— Banii n-au miros, John. N-au bine sau rău inerent. Sunt 
ca wampum-urile indienilor. Scoici de mare. Tu decizi ce 
vrei să faci cu ei. 

— Şi cum să-i obţii? 

Lester a ridicat din umeri. 

— Poate că-n cazul ăsta, am zis, consider că a lua bani de 
la o bătrână bleagă nu-i o vitejie şi e sub demnitatea şi 
abilitatea mea profesională. Pot să fur de la oameni 
deştepţi. Găseşte ceva periculos, şi mai discutăm. O să-ţi 
trimit acţiunile mâine, la biroul din Manhattan, prin curier. 

Lester a părut dezamăgit şi uşurat în acelaşi timp. Şi-a 
adunat hârtiile în servietă şi s-a ridicat. 

— Ei, bine... Cum ar fi viaţa dacă n-am visa? 


88 


— Vise plăcute. 

— Am. Ar trebui să visezi şi tu din când în când. 

— Nu fi cutră, Lester. 

A părut un pic descumpănit, de unde-am dedus că 
folosisem corect cuvântul. 

— Nu uita că am nevoie de semnătura doamnei 
Lauderbach, a zis rece. 

— O să mă-ntâlnesc mâine cu ea. 

Lester a întins mâna şi i-am strâns-o. 

— Mulţumesc pentru cont, a spus. lţi datorez o cină. 

— Cina e-n regulă. 

Lester a plecat aruncând o privire de adio celor zece 
milioane de dolari care zăceau pe masă. 

Am cărat acţiunile jos şi le-am pus în seif. 


Restul săptămânii s-a derulat în mod previzibil. Era 
Săptămâna Mare, dinaintea Paştelui. Joi seara, Joia Mare, 
am fost la St. Mark cu Allardii. Se făcuseră bine între timp. 
Reverendul Hunnings a spălat picioarele la o duzină de 
enoriaşi. In caz că nu ştiaţi, această ceremonie este o 
imitare a spălatului picioarelor discipolilor de către Hristos 
şi vrea să simbolizeze umilirea celui mare în faţa celui mic. 
Picioarele mele n-aveau nevoie de spălare, dar se pare că 
ale lui Ethel da, aşa că s-a dus glonţ spre altar împreună cu 
alţi credincioşi. Presupun că se oferiseră dinainte voluntari, 
pentru că niciuna dintre femei nu purta ciorapi cu chilot şi 
niciun bărbat n-avea şosetele cârpite. Nu vreau să-mi bat 
joc de propria religie, dar această ceremonie mi se pare al 
naibii de ciudată. De fapt, e o farsă, dar lui Hunnings pare 
să-i placă, şi mă mir de el. Într-o Joie Mare, când o să mă 
simt în formă, o să mă ofer şi eu voluntar să-mi spele 
reverendul Hunnings picioarele, şi când o să-mi scot 
ciorapii, o să am câte o faţă zâmbăreaţă pictată pe fiecare 
unghie mare de la picior. 

89 


După slujbă i-am invitat pe George şi Ethel cea cu 
picioarele curate la ceea ce Susan a numit Cina cea din 
Urmă, dat fiind că era ultima masă pe care intenţiona s-o 
gătească până luni. 

Vineri a fost Vinerea Mare şi-n ultimii ani am observat, 
cel puţin pe-aici, că oamenii adoptă moda europeană de-a 
nu munci în această zi solemnă. Până şi Bursa era închisă, 
aşa încât şi firma Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds, al 
cărei birou ţine pasul cu Bursa, avea obloanele trase. Nu 
ştiu dacă această nouă sărbătoare e un rezultat al 
revirimentului religios din ţara noastră sau al dorinţei de-a 
avea weekendul de trei zile, şi nimeni nu vrea să-mi spună. 
Pentru orice eventualitate, anunţasem că şi biroul din 
Locust Valley va fi închis în Vinerea Mare. După care am 
uimit personalul şi i-am enervat pe partenerii din Wall 
Street hotărând că biroul din Locust Valley va sărbători şi 
Lunea Paştelui după tradiţia europeană. Incerc să-ncurajez 
o tendinţă. 

Susan şi cu mine, împreună cu George şi Ethel, am fost la 
St. Mark la slujba de la ora trei, oră la care, potrivit tradiţiei, 
cerul s-a întunecat şi pământul s-a zguduit, iar Isus a murit 
pe cruce. Mi-amintesc de o Vinere Mare când eram copil. 
Era o zi senină şi însorită şi, pe când urcam scările la St. 
Mark, cerul s-a întunecat dintr-odată, acoperindu-se cu nori 
de furtună. Mi-amintesc cum mă holbam la cer îngrozit, 
aşteptând probabil ca pământul să se zguduie. Câţiva adulţi 
mi-au zâmbit, apoi mama a venit din biserică şi m-a condus 
înăuntru. Dar ziua asta era însorită, fără evenimente 
meteorologice sau geologice dramatice; şi chiar dacă s-ar fi 
întâmplat ceva de genul ăsta, ar fi fost explicat la buletinul 
meteo de la ora 6. 

Biserica era plină de oameni bine îmbrăcaţi, iar domnul 
reverend Hunnings, arătând minunat în robele lui purpurii 


90 


pentru Săptămâna Mare, a trecut la afaceri, respectiv 
moartea lui Isus Hristos. Mulţumesc lui Dumnezeu, nu erau 
mesaje sociale în predică. De obicei, Hunnings ne scuteşte 
de acuzaţii în Duminica Paştelui şi de Crăciun, numai că 
atunci o ia cu materialismul şi spiritul comercial. 

După slujba cea austeră, i-am lăsat pe Allardi, am parcat 
Jaguarul şi-am plecat cu Susan într-o plimbare pe domeniu, 
bucurându-ne de vreme şi de copacii în floare. Imi dau 
seama cum trebuie să fi arătat locul ăsta în zilele sale de 
glorie - grădini şi oameni de la pepinieră agitându-se, 
plantând, îngrijind, cultivând, greblând. Acum arată părăsit: 
prea mult lemn uscat şi straturi de frunze veştede adunate 
timp de douăzeci de toamne. Nu e tocmai o întoarcere la 
natură, dar pământurile şi grădinile, ca mai totul pe-aici - 
inclusiv viaţa mea - sunt în acel stadiu de tranziţie între 
ordine şi haos. 

Edward şi Carolyn nu veneau acasă de Paşte anul ăsta, 
preferând să plece în excursie cu prietenii şi bănuiesc că 
Susan şi cu mine, asemenea multor cupluri care descoperă 
că le-au plecat copiii, ne gândeam la vremurile când copiii 
erau prezenţi şi sărbătorile se ţineau în familie. 

In timp ce urcam pe aleea ce duce la Stanhope Hall, 
Susan a întrebat: 

— iți aduci aminte când am deschis casa mare şi-am 
organizat vânătoare de ouă de Paşte? 

Am zâmbit. 

— Am ascuns o sută de ouă pentru douăzeci de copii. Au 
găsit numai optzeci. Mai sunt încă douăzeci de ouă care 
putrezesc acolo, pe undeva. 

Susan a râs. 

— Şi-am pierdut şi un copil. Jamie Lerner. A ţipat 
jumătate de oră din aripa de nord până să-l găsim. 

— L-am găsit până la urmă? Am crezut că mai e încă 


91 


acolo, trăind din ouă de Paşte. 

Am trecut mână-n mână pe lângă conac spre pajiştea din 
spate şi ne-am aşezat în umbrarul vechi. Am tăcut amândoi 
o vreme, apoi Susan a spus: 

— Unde se duc anii oare? 

Am ridicat din umeri. 

— S-a-ntâmplat ceva? a întrebat. 

Intrebarea are o mulţime de capcane când e pusă de 
nevastă. 

— Nu, am răspuns, ceea ce în limbajul soţilor înseamnă 


da. 

— Altă femeie? 

— Nu, ceea ce, spus cu tonul cuvenit, înseamnă nu, nu, şi 
iarăşi nu. 

— Atunci ce e? 

— Nu ştiu. 


— Ai fost foarte rece, a remarcat. 

Susan e uneori atât de rece, încât îţi trebuie paltonul ca 
să te-apropii de ea. Dar oamenii de genul ăsta nu apreciază 
acest lucru la ceilalţi. Am răspuns cu o frază din vocabularul 
soţilor. 

— N-are nicio legătură cu tine. 

Unele soţii ar fi încântate s-audă asta, chiar ştiind că nu e 
adevărat. Numai că Susan nu părea să explodeze într-un 
zâmbet de fericire aruncându-şi braţele de gâtul meu. 

— Judy Remsen mi-a zis că i-ai spus lui Lester că vrei să 
pleci pe mare. 

Dacă Lester ar fi fost de faţă, i-aş fi tras un pumn în nas. 
Am spus sarcastic: 

— Asta ţi-a zis Judy Remsen că i-am spus eu lui Lester? 

— Da. Vrei să pleci pe mare? 

— La vremea aceea mi s-a părut o idee bună. Eram beat. 

Suna fals, aşa că era-n spiritul adevărului. 


92 


— Dar mi-am revizuit părerea, am adăugat. 

— Eu am vreun rol în planurile astea? 

Susan mă surprinde uneori cu mici accese de 
nesiguranţă. Dacă aş fi un bărbat mai şmecher, aş încuraja 
această nesiguranţă ca mijloc de a-i reţine atenţia, dacă nu 
afecțiunea. Ştiam că mi-o datorează. 

— Ai vrea să locuim în casa noastră din East Hampton? 
am întrebat. 

— Nu! 

— De ce? 

— Pentru că-mi place aici. 

— Şi la East Hampton îţi place, am subliniat. 

— E un loc drăguţ ca să-ţi petreci o parte din vară. 

— De ce n-am naviga în jurul lumii? 

— Bună întrebare. Parşivă, dar bună. Era momentul să 
încurajez nesiguranța. S-ar putea s-o fac. 

Susan s-a ridicat în picioare. 

— De ce nu te-ntrebi mai bine, John, de ce anume fugi? 

— Nu face pe analitica cu mine, Susan. 

— Atunci să-ţi spun eu ce te deranjează: copiii nu sunt 
acasă de Paşte, nevastă-ta e parşivă, prietenii nişte idioţi, 
slujba plicticoasă, tatăl meu ţi-e antipatic, urăşti Stanhope 
Hall, Allardii te calcă pe nervi, nu eşti nici destul de bogat 
ca să controlezi totul, nici suficient de sărac ca s-o laşi 
baltă. Să continui? 

— Sigur. 

— Te-ai înstrăinat de părinţii tăi, sau invers, ai luat prea 
multe mese la club, tinerele drăguţe nu-ţi mai iau flirturile 
în serios, duci o viaţă fără emoţii şi, probabil, fără speranţe. 
Şi nimic nu e sigur în afară de moarte şi impozite. Aşa că, 
bun venit în mijlocul clasei de mijloc înstărite din America, 
John Sutter! 

— Mulţumesc. 


93 


— O, era să uit, un don al Mafiei, tocmai s-a mutat lângă 
tine. 

— Asta ar putea fi unica rază de lumină. 

— Tot ce se poate. 

Ne-am privit unul pe altul, dar niciunul n-a explicat ce 
voia să zică ultimul schimb de replici. M-am ridicat în 
picioare. 

— Mă simt mai bine acum. 

— Bun. Aveai nevoie de o limpezire a creierului. 

Am zâmbit. De fapt, chiar mă simţeam mai bine, poate 
pentru că mă bucuram să descopăr că mai simt încă pe- 
aceeaşi lungime de undă cu Susan. 

Susan mi-a înconjurat umerii cu braţul, gest pe care-l 
găsesc foarte băieţesc şi, totuşi, cumva mai intim decât o 
îmbrăţişare. 

— Aş vrea să fi fost o altă femeie, a spus. Aveam eu grijă 
repede de blestemata aia. 

Am zâmbit. 

— Câteva tinere drăguţe mă iau în serios. 

— Oh, sunt convinsă. 

— Foarte bine. 

Am părăsit chioşcul şi am luat-o pe-o cărare împădurită, 
la sud de conac. 

— Nu eşti întotdeauna parşivă, am zis. Şi nu-mi displace 
tatăl tău. li detest caracterul. 

— Bravo ţie. Şi el are aceeaşi părere despre tine. 

— Minunat. 

Ne-am continuat plimbarea prin valea împădurită. Susan 
mă mai ţinea încă de după umeri. De obicei nu-mi plâng 
singur de milă şi nici nu mă autoanalizez, dar, din când în 
când, trebuie să te opreşti să te gândeşti. Nu numai pentru 
tine, ci şi ca să nu-i răneşti pe ceilalţi. 

— Apropo, am zis, episcopul a trecut pe-aici sâmbăta 


94 


trecută. George i-a spus că nu primesc. 

— l-a spus George asta episcopului Eberly? 

— Nu, episcopului Frank. 

— Ah... A râs. Acel episcop. S-a gândit o clipă: O să se- 
ntoarcă. 

— Crezi? Mă-ntreb ce-o fi vrut, am adăugat. 

— O să afli. 

— Nu fi atât de fatalistă, Susan. Cred că vrea pur şi 
simplu să fiu un vecin prietenos. 

— Ca să ştii şi tu, i-am sunat pe Eltoni şi pe DePauwi, - şi 
lor nici nu le-a telefonat, nici nu i-a vizitat. 

Eltonii au proprietatea Windham, care mărgineşte 
Alhambra la nord, iar familia DePauw au un căsoi colonial şi 
zece acri - nu tocmai o proprietate - exact vizavi de porţile 
Alhambrei. 

— Atunci se pare că domnul Bellarosa ne-a ales pe noi 
pentru relaţii de bună vecinătate. 

— În fine, tu l-ai întâlnit. Poate i-ai spus ceva încurajator. 

— Mă-ndoiesc. 

Şi continuam să mă-ntreb de unde ştia cine sunt şi cum 
arăt. Asta era supărător. 

Am ieşit dintre copaci într-un loc unde se afla o potecă de 
picior, pavată cu pietre acoperite de muşchi. Am condus-o 
pe Susan spre ea. Am simţit-o cum ezită o clipă, apoi a 
cedat. Am mers pe poteca de piatră, acoperită cu un vechi 
spalier pentru trandafiri. La capătul aleii erau ruinele 
carbonizate ale casei de turtă dulce. Pe căpriorii şi grinzile 
rămase se căţăra iedera, răsărită din hornul căminului de 
piatră. Căminul în sine era intact, având chiar policioara şi 
ceaunul agăţat de un braţ de fier forjat. 

In adevărata tradiţie a basmelor, căsuţa asta drăgălaşă 
avusese şi înainte de foc ceva sinistru în ea. 

— De ce-ai vrut să venim aici? a întrebat Susan. 


95 


— M-am gândit că, de vreme ce tu-mi analizezi gândurile, 
mi-ar plăcea şi mie să ştiu de ce nu vii niciodată aici. 

— De unde ştii că nu vin? 

— Pentru că nu te-am văzut niciodată mergând încoace şi 
n-am zărit niciodată vreo urmă de pas pe-aici. 

— E trist s-o vezi aşa. 

— Dar n-am venit niciodată aici nici inainte de foc. N-am 
jucat niciunul dintre jocurile noastre aici. 

Nu a răspuns. 

— Pot să-nţeleg că nu vrei să faci dragoste într-o casă 
plină cu amintiri din copilărie. 

Susan nu a zis nimic. 

Am mers către ceea ce fusese odată uşa din faţă, dar 
Susan nu m-a urmat. Puteam să disting un ghiveci căzut de 
pe pervazul unei ferestre, cioburi de sticlă colorată, plumb 
topit şi scheletul unui pat cu salteaua căzută de la etajul al 
doilea. 

— Ei bine, amintirile sunt frumoase sau urâte? am 
întrebat. 

— Şi-ntr-un fel, şi-ntr-altul. 

— Spune-mi-le pe cele frumoase. 

A făcut câţiva paşi spre casă, a îngenuncheat şi a luat de 
pe jos un ciob de ceramică. 

— Ne jucam de-a hotelul aici, vara. O duzină de fetiţe, 
treze toată noaptea, chicotind, râzând, cântând şi tresărind 
adorabil la orice zgomot de afară. 

Am zâmbit. 

S-a apropiat de casă şi a privit grinzile înnegrite care mai 
miroseau încă a fum, zece ani după ce focul fusese stins. 

— O mulţime de amintiri frumoase. 

— Mă bucur. Hai să mergem. 

Am luat-o de braţ. 

— Vrei să afli şi lucrurile urâte? 


96 


— Nu neapărat. 

— Servitorii veneau câteodată aici şi făceau petreceri. Şi 
amor. Mi-am dat seama că făceau dragoste când aveam 
vreo 13 ani, a adăugat. Obişnuiau să încuie uşa. N-am mai 
vrut să dorm în patul ăla. 

N-am răspuns. 

— Vreau să zic că era casa mea. Un loc despre care am 
crezut că-i al meu. 

— Înţeleg. 

— ŞI... intr-o zi... aveam vreo 15 ani. Am venit aici. Uşa 
nu era încuiată. Am intrat şi m-am dus să iau ceva din 
dormitor... şi era un cuplu în pat. Erau goi, dormeau... M-a 
privit. Cred că am fost traumatizată. S-a forţat să 
zâmbească. Nu ştiu dacă-n ziua de azi o fată de 
cincisprezece ani ar mai fi traumatizată de asta. De fapt, 
cum ar mai putea să fie? Vezi oameni goi la TV făcând-o. 

— Adevărat. 

Dar nu-mi venea să cred că asta o mai necăjea încă. Era 
mai mult, şi am simţit că avea să-mi spună şi restul. 

A rămas o vreme tăcută înainte să zică: 

— Mama venea aici cu cineva. 

— Inţeleg. 

Mă-ntrebam dacă pe maică-sa o văzuse în pat, şi cu cine. 
A trecut peste duşumelele murdare şi s-a oprit lângă 
pătuţul ars. 

— Aici mi-am pierdut fecioria. 

N-am răspuns. 

S-a întors spre mine şi a zâmbit trist. 

— Ce mai casă cu jucării! 

— Hai, să mergem. 

A trecut înaintea mea, pe cărare, între tufele de 
trandafiri. Am ajuns-o din urmă. 

— Tu i-ai dat foc? am întrebat-o. 


97 


— Da. 

N-am ştiut ce să spun, aşa c-am zis: 

— Îmi pare rău. 

— E-n regulă. 

Am înconjurat-o cu braţul şi-am zis cu-n ton destins: 

— Ţi-am povestit vreodată despre acea Vinere Mare, 
când eram copil şi cerul s-a-ntunecat? 

— De multe ori. Spune-mi cum ţi-ai pierdut fecioria. 

— Ţi-am spus. 

— Mi-ai spus trei versiuni diferite. Pun pariu că eu am 
fost prima. Mi-a dat un ghiont în coaste. Deşteptule! 

Am intrat în linişte înapoi în pădurice şi, când mi-am 
trecut degetele peste obrazul ei, am descoperit că plângea. 

— Totul o să fie bine, am asigurat-o. 

— Sunt prea bătrână pentru basme. 

La sugestia lui Susan, am luat-o prin livada de pruni, aşa- 
zisul crâng sacru, şi ne-am croit drum spre templul roman. 
Mai mult de jumătate dintre pruni erau uscați sau în curs de 
uscare şi în fiecare primăvară înfloreau din ce în ce mai 
puţin, şi totuşi aerul era parfumat de mireasma lor. 

Am ajuns în luminişul unde se afla templul rotund, de 
marmură, şi, fără o vorbă, am urcat treptele şi-am deschis 
uşa mare, de alamă. 

Soarele coborâse la orizont şi razele pătrundeau oblic 
prin fanta din acoperişul boltit, luminând o porţiune a 
sculpturilor erotice. Susan a traversat pardoseala şi a 
rămas în picioare în faţa statuilor goale a lui Venus şi a 
musculosului roman. Statuile de marmură roz erau aşezate 
una lângă alta pe o lespede de piatră neagră, nesculptată. 
Deşi erau parţial îmbrăţişate, aproape sărutându-se, de la 
talie în jos, vederea era frontală. Bărbatul îşi uitase frunza 
de smochin, iar penisul îi era excitat. După cum spuneam, 
totul era de-a dreptul îndrăzneţ pentru 1906, şi până şi-n 


98 


ziua de azi un penis în erecţie, artistic vorbind, e considerat 
de unii pornografie. 

E posibil pentru o femeie să stea în poală la tipul ăsta 
viril şi să reuşească penetraţia. De fapt, pe vremea 
romanilor, în timpul saturnaliilor, fecioarele se deflorau în 
felul ăsta, folosind, cred, statuia lui Priap, al cărui membru 
e întotdeauna pregătit. 

Trebuie să reţineţi că aceste statui şi acest templu al 
dragostei au fost comandate de bunicul lui Susan, Cyrus 
Stanhope. Bănuiesc că apetitul sexual se transmite în unele 
familii. În mod sigur, Susan a moştenit o genă neidentificată 
până acum, de libido superactiv, de la ambele ramuri ale 
familiei ai cărei membri, în majoritate, nu-şi puteau ţine 
nădragii ridicaţi sau poalele coborâte. 

V-am spus, de asemenea, că Susan şi cu mine ne dedăm 
la nişte interesante practici erotice în acest templu al 
dragostei - nu sus-menţionata practică romană a violului cu 
statuia. Ar fi trebuit, de asemenea, să vă spun că ambele 
statui sunt ceva mai mari decât mărimea naturală, în 
consecinţă echipamentul gentlemanului roman e probabil 
ceva mai mare decât al meu, dar nu într-atât cât să mă 
facă gelos. 

În orice caz, iată-ne în acest templu păgân într-o Vinere 
Mare, de curând întorşi de la biserică, după un moment de 
adevăr în chioşc şi un episod emoţional în casa cu jucării. 
Ca să fiu cinstit, această îmbinare de evenimente m-a lăsat 
cu senzaţia că n-ar fi nici timpul, nici locul pentru erotism. 

Susan, pe de altă parte, părea mai sigură de ce doreşte. 

— Fă dragoste cu mine, John, a spus. 

Cererea, în această formă, înseamnă că nu vom juca 
teatru, ci vom face dragoste ca soţ şi soţie. Şi mai 
înseamnă şi ca Susan se simte nesigură sau poate 
melancolică. 


99 


Aşa că am luat-o în braţe, ne-am sărutat, şi-n timp ce 
continuam să ne sărutăm, ne-am aşezat pe lespedea mare, 
de la baza statuilor, într-o imitație inconştientă a pozei lor. 
Ne-am aruncat pantofii şi, sărutându-ne în continuare, ne- 
am scos hainele, ajutându-ne unul pe altul la dezbrăcat 
până am rămas goi. M-am lungit pe spate pe marmura 
rece, iar Susan m-a încălecat cu genunchii, apoi s-a ridicat 
şi a coborât pe mine. Işi mişca pelvisul în sus-jos şi se 
legăna înainte-înapoi, cu ochii închişi, gura deschisă, 
gemând încetişor. 

M-am ridicat, am tras-o în jos, spre mine, şi am sărutat-o. 
Şi-a îndreptat picioarele şi şi-a întins corpul peste al meu. 
Ne-am îmbrăţişat şi-am continuat să ne sărutăm. Şoldurile 
ei se ridicau şi coborau. Trupul lui Susan s-a încordat, apoi 
s-a relaxat, a continuat să-şi mişte şoldurile până a devenit 
iarăşi rigidă, apoi moale din nou. A făcut asta de trei-patru 
ori, până ce respiraţia i-a devenit greoaie, dar a continuat 
până a mai avut un orgasm. Ar fi continuat până leşina, 
ceea ce s-a-ntâmplat o dată, dar mi-am dat drumul şi asta 
a făcut-o să juiseze, în final. 

A rămas cu capul îngropat în pieptul meu. Părul ei roşu 
mi se revărsa pe umeri. Am auzit-o şoptind între două 
răsuflări adânci: 

— Mulţumesc, John. 

Era plăcut să stau lungit acolo, cu Susan deasupra mea, 
cu testiculele calde şi umede. M-am jucat cu părul ei, am 
mângâiat-o pe spate şi pe fese, ne-am frecat picioarele 
unul de altul. Vedeam prin deschiderea cupolei cum soarele 
asfinţeşte. Templul devenise mai întunecos acum. Dar, 
exact deasupra mea, vedeam statuile de marmură 
împietrite încă în eterna lor îmbrăţişare şi, din perspectiva 
asta, expresiile lor, întreaga lor atitudine părea mai lascivă, 
mai înfierbântată, ca şi cum după nouăzeci de ani de 


100 


frustrare erau gata să explodeze într-un act de frenezie 
sexuală. 

Cred că am adormit. Când am deschis ochii, era întuneric 
în templu şi-mi era frig. Susan s-a mişcat şi i-am simţit 
buzele calde pe gât. 

— E drăguţ, am spus. 

— Te simţi mai bine? 

— Da, am răspuns. Tu? 

— Da. Te iubesc, John, a adăugat. 

— Şi eu te iubesc. 

S-a ridicat în picioare şi a zis: 

— Scoală-te. 

M-am ridicat, iar Susan mi-a luat cămaşa, a pus-o pe 
mine şi a-nchis-o la nasturi, apoi mi-a pus cravata şi a 
legat-o. După aceea chiloţii, şosetele şi pantalonii. Mi-a 
prins cureaua şi mi-a tras fermoarul. Să mă dezbrace e 
foarte erotic, dar numai Susan m-a îmbrăcat vreodată după 
ce-am făcut dragoste şi găsesc că e un gest foarte tandru şi 
drăgăstos. Mi-a pus pantofii şi i-a legat la şireturi, apoi mi-a 
periat jacheta şi m-a ajutat s-o îmbrac. 

— Gata, a zis în timp ce-mi îndrepta părul, arăţi de parcă 
tocmai ai ieşit de la biserică. 

— Doar că am penisul cleios. 

A zâmbit. Am privit-o cum stă în faţa mea goală puşcă. 

— Mulţumesc, am spus. 

— Cu plăcere. 

Am încercat s-o îmbrac şi eu, dar i-am pus chiloţii pe dos 
şi am avut necazuri cu închizătorile de la sutien. 

— John, altădată mă dezbrăcai pe întuneric cu o singură 
mână, a zis. 

— Acum e altceva. 

Până la urmă, Susan a ajuns în hainele ei, şi-am plecat, 
mână-n mână, prin întuneric, spre casă. 


101 


— Ai dreptate, ştii, i-am spus. Vreau să zic, analiza ta 
perceptivă despre ce simt eu. Nu vreau să fiu plictisit sau 
agitat, dar aşa mă simt. 

— Poate ai nevoie de o întrecere, a zis. Poate mă 
gândesc la ceva care să te stimuleze. 

— Bună idee, am zis, ceea ce s-a dovedit a fi cel mai idiot 
lucru pe care l-am spus vreodată. 


102 


Am sărit peste dusul la biserică în Sâmbăta Mare, pentru 
că mă săturasem până-n gât de domnul reverend Hunnings 
şi de Allardi. Susan a tras şi ea chiulul şi şi-a petrecut 
dimineaţa curăţând grajdurile împreună cu doi băieţi de la 
colegiu veniţi în vacanţă. Eu n-am participat la curăţenie, 
dar am trecut pe-acolo cu un răcitor plin cu băuturi 
răcoritoare. In timp ce parcam Bronco-ul lângă grajd, m-a 
izbit mirosul îngrozitor de băligar şi am auzit râsetele şi 
chicotelile lor. Zanzibar şi Yankee erau priponiţi de un stâlp 
afară, sub castanul uriaş. Păşteau iarbă, orbi la munca 
elevilor care trudeau pentru ei. Caii ar trebui să-şi curețe 
singuri grajdurile, cred eu. Îmi plăceau caii. Acum îi detest. 
Sunt gelos. 

Şi că tot veni vorba, Susan e rece ca freonul faţă de 
bărbaţii de vârsta ei care încearcă să-i facă curte şi e foarte 
prietenoasă cu băieţii tineri. Sunt sigur că e un sentiment 
parţial matern, fiind suficient de bătrână încât să le fie 
mamă unor puşti de colegiu, cum de fapt şi este. Partea 
care nu e maternă mă supără pe mine. Oricum, se pare că 
se distrau cu toţii excelent lopătând rahatul ăla. 

Am scos răcitorul din portbagajul Bronco-ului şi l-am pus 
pe o bancă de piatră. 

Un morman de băligar apăruse în curticica pietruită din 
faţa grajdurilor. Va ajunge la grădina de trandafiri din 
spatele casei noastre. Poate că de-aia nu mă opresc eu 
niciodată să miros trandafirii. 


103 


Am deschis o sticlă cu suc de mere şi am băut-o cu-n 
picior proptit pe bancă, încercând să iau o poză cât mai 
masculină, în caz că ar fi ieşit cineva din grajd. Dacă aş fi 
avut tutun şi foiţă, mi-aş fi răsucit o ţigară. Am aşteptat, dar 
singurul lucru care ieşea din grajd erau hohote de râs. 

Am urmărit cu privirea clădirea lungă, cu două etaje. 
Grajdurile sunt construite din cărămidă, cu acoperişuri din 
plăci de ardezie, în stil englezesc rural. Se potrivesc mai 
mult cu casa de oaspeţi decât cu conacul. Bănuiesc că nu 
există grajduri beauxarts, cu coloane romane. Au fost 
ridicate odată cu casa, când calul era un mijloc de transport 
mai sigur şi mai select decât automobilul. Sunt treizeci de 
boxe pentru caii de călărie, de trăsură şi de povară şi un 
spaţiu pentru trăsuri care putea adăposti, probabil, 
douăsprezece vehicule trase de cai, inclusiv sănii şi alte 
ustensile necesare pentru proprietate. Al doilea etaj consta 
parte din depozit de fân şi parte din camere de locuit 
pentru cei aproximativ patruzeci de oameni care aveau 
grijă de animale, construcţii, alei şi trăsuri. Spaţiul pentru 
trăsuri a devenit grajd prin anii 1920, iar vizitiii, lacheii şi 
restul ca ei au devenit şoferi şi mecanici. 

Susan şi cu mine folosim uneori grajdul pentru Jaguar, iar 
George îşi lasă mereu Lincolnul acolo, el fiind din generaţia 
celor care mai cred încă în grija faţă de avutul personal. 
Casa portarului, cea de oaspeţi şi conacul au fost construite 
bineînţeles fără garaje, iar dacă îţi trebuie calul, trăsura sau 
automobilul, n-aveai decât să suni la garaj. Am în bucătărie 
un buton pe care scrie GARAJ şi tot apăs pe el, dar nu vine 
nimeni. 

Grajdurile sunt pe domeniul Stanhope, ceea ce eo 
problemă, deoarece domeniul este vândut. Soluţia evidentă 
este construirea unui grajd mai mic, din lemn, pe 
proprietatea lui Susan. Adică, dacă noi nu stăm în casa 


104 


mare, de ce-ar sta caii în grajdul mare? Dar Susan se teme 
ca nu cumva animalele să-i fie traumatizate emoţional dacă 
sunt supuse unui nivel de trai mai coborât, aşa că vrea ca 
măcar o parte din grajdul original să fie mutat cărămidă cu 
cărămidă, ţiglă cu ţiglă şi piatră cu piatră pe pământul ei. Și 
asta repede, înainte ca perceptorii să-nceapă identificarea 
bunurilor. Taică-su şi-a dat în mod elegant acordul pentru 
mutarea integrală sau parţială a construcţiei pe cei zece 
acri, iar Susan a ales pentru preţioşii ei căluţi un petic 
încântător, la umbra unor copaci şi lângă un iaz. Tot ce 
rămâne e să angajăm Compania Hercule pentru Mutări de 
Grajduri şi o sută de sclavi ca să facă treaba. Susan spune 
că o să împartă cheltuielile cu mine. Trebuie să mă uit din 
nou la contractul ăla premarital. 

Am terminat sucul de mere, mi-am agăţat degetul mare 
în curea şi-am aşteptat s-apară careva împingând o roabă 
cu rahat pe uşă-afară. Am găsit şi-un pai pe care l-am înfipt 
între dinţi. 

După vreun minut în poza asta, am hotărât să nu mă mai 
prostesc şi să intru pur şi simplu. Dar exact când mă- 
ndreptam spre uşă, o grămadă de paie a zburat din podul 
de deasupra şi-a aterizat în capul meu. Parcă s-ar fi bătut 
cu fân. Ofticat la culme, am făcut stânga-mprejur, m-am 
urcat în Bronco, am băgat în viteză, întorcând brusc în faţa 
uşilor. În timp ce intram în plin în grămada de băligar, am 
auzit-o pe Susan strigând după mine din podul deschis. 


După-amiază, după o discuţie raţională referitoare la 
copilăria mea, ne-am pus echipamentul de tenis şi-am luat- 
o spre terenuri, unde aveam aranjată o partidă. Era cald 
pentru aprilie şi, după câteva voleuri, în timp ce aşteptam 
celălalt cuplu, Susan şi-a scos tricoul şi pantalonii de 
încălzire. Trebuie să vă spun că tipa arată excelent în 
costum de tenis şi când se-apleacă, cu fustiţa ei, să caute a 

105 


doua minge, bărbaţii din teren nu se mai pot concentra 
câteva minute. 

Am mai schimbat mingi vreo zece minute. Eu trimiteam 
mingile în toate părţile, iar Susan îmi spunea să nu fiu ostil. 
Până la urmă a zis: 

— Uite, John, nu strica meciul ăsta. Calmează-te! 

— Sunt calm. 

— Dacă câştigăm, îţi promit orice favoare sexuală vrei. 

— Ce-ai zice de-o tăvăleală-n fân? 

A râs. 

— S-a făcut. 

Am mai schimbat mingi un timp şi bănuiesc că m-am 
calmat, pentru că le trimiteam în teren. Totuşi, nu eram un 
bărbat fericit. Adesea, lucruri mici, ca joaca lui Susan din 
fân, te pun pe-o pantă greşită, care poate fi răzbunătoare şi 
distructivă. 

Au apărut şi partenerii noştri, Jim şi Sally Roosevelt. Jim e 
unul din Rooseveltii din Oyster Bay care mai locuieşte încă 
în zonă. Aştia ca Roosevelt, Morgan, Vanderbilt sunt un soi 
de resursă naturală locală, auto-reproducătoare, ca fazanul, 
şi aproape la fel de rară. Să ai un Roosevelt sau un fazan pe 
proprietatea ta e un prilej de mândrie; să-l ai pe unul sau 
pe celălalt la cină este o lovitură socială, respectiv culinară. 
Jim e doar un băiat de treabă cu-n nume faimos şi-un cont 
în bancă. Mai important e că-l bat măr la tenis. Apropo, nu 
pronunţaţi Roosevelt aşa cum aţi auzit şi pronunţat toată 
viaţa. Pe-aici spunem Roozve!/t, cu dinţii încleştaţi în stilul 
trismus. Două silabe. Rimează cu „Lou's belt”. OK? 

Sally Roosevelt e născută Sally Grace. E doar o 
coincidenţă: pachebotul Graces şi Grace Lane au fost 
botezate după această familie, nu după numele unei femei, 
deşi sunt sigur că aproape toţi rezidenții de la Grace Lane 
cred că numele străzii se trage de la starea de graţie 


106 


spirituală în care îşi închipuie ei că se află. Exceptând faptul 
că e o Grace, Sally n-arată rău şi, ca să mă răzbun pentru 
incidentul cu fânul, am flirtat cu ea între seturi. Dar nici ei, 
nici lui Susan şi nici măcar lui Jim nu le-a păsat. Pasele mele 
au început să devină haotice. Pierdeam. 

Pe la şase după-amiază, în mijlocul jocului, am observat 
un Cadillac Eldorado, negru strălucitor, urcând pe aleea 
principală. Maşina a încetinit vizavi de terenurile de tenis, 
parţial ascunse de verdeață. S-a oprit, Frank Bellarosa a 
coborât şi-a venit spre terenuri. 

— Cred că te caută cineva, a zis Jim, inutil. 

M-am scuzat, mi-am lăsat racheta şi-am părăsit terenul. 
L-am interceptat pe domnul Bellarosa pe cărare, la vreo 
treizeci de iarzi de teren. 

— Bună, domnule Sutter. V-am întrerupt partida? 

„Bineînţeles că da, faţă de plapumă. Ce vrei?” 

Nu, de fapt, n-am zis asta. Am zis: 

— Nu-i nimic. 

Şi-a întins mâna, pe care i-am luat-o. Am strâns-o scurt, 
fără să ne jucăm de-a ruptul cartilagiilor. 

— Eu nu joc tenis, m-a informat Frank Bellarosa. 

— Nici eu, am răspuns. 

A râs. Îmi plac tipii care-mi apreciază umorul, dar în cazul 
ăsta voiam să fac o excepţie. 

Bellarosa purta pantaloni gri şi sacou albastru, o 
uniformă de duminică destul de potrivită pe-aici şi, cinstit 
să fiu, eram surprins. Dar purta şi nişte odioşi pantofi albi 
strălucitori, iar cureaua îi era prea îngustă. De asemenea, 
un tricou negru, la baza gâtului, care e bun, dar nu mai e 
trés chic. N-am observat inele rozalii sau alte bijuterii 
bătătoare la ochi, nici lanţuri sau obiecte scânteietoare, în 
schimb avea un ceas Rolex Oyster, care mie mi se pare de- 
un gust cam îndoielnic. De data asta, am remarcat că purta 


107 


verighetă. 

— E-o zi frumoasă, a spus domnul Bellarosa candid. 

Vă spun eu că individul avea o zi mai bună decât mine. 
Pun pariu că doamna Bellarosa nu-şi petrecuse dimineaţa 
păruindu-se în podul de fân cu doi armăsari tineri. 

— Neobişnuit de cald pentru perioada asta, i-am ţinut 
isonul. 

— Aveţi un loc pe cinste, a zis. Sunteţi de mult aici? 

— Trei sute de ani. 

— Cum adică? 

— Vreau să spun că familia mea. Dar casa asta a 
construit-o familia soţiei mele în 1906. 

— Nu glumiţi? 

— Puteţi verifica. 

— Da, s-a uitat împrejur. Pe cinste loc! 

L-am privit pe domnul Frank Bellarosa un moment. Nu 
era genul bondoc, crăcăânat ca un broscoi pe care eşti 
tentat să-l asociezi cu un şef tipic al Mafiei. Avea o 
constituţie mai degrabă atletică, ca şi cum s-ar fi antrenat 
ridicând cadavre încastrate în beton, iar trăsăturile feţei îi 
erau ascuţite, pielea măslinie, ochii înfundaţi în orbite şi 
avea un nas roman coroiat. Părul îi era negru-albăstrui, 
ondulat, stilat pieptănat, uşor încărunţit la tâmple, şi-i 
acoperea tot capul. Era cu câţiva centimetri mai scund 
decât mine. Eu am un metru optzeci, deci el era de înălţime 
medie. l-aş fi dat vreo cincizeci de ani, deşi puteam afla 
exact de undeva - din dosarele penale, de pildă. 

Avea un zâmbet blajin, care nu se potrivea cu ochii duri 
şi legenda violentă. In afară de zâmbet, nimic în aspectul 
sau gesturile sale nu-ţi sugera un episcop. Nu mi s-a părut 
că tipul arată nemaipomenit de bine, dar instinctul mi-a 
spus că unele femei l-ar putea găsi atrăgător. 

Frank Bellarosa şi-a îndreptat din nou atenţia spre mine. 


108 


— Omul dumitale - cum îl cheamă...? 

— George. 

— Mada. A zis că joci tenis, dar că pot intra să văd dacă ai 
terminat. Dar că n-ar trebui să-ţi întrerup partida. 

Din tonul domnului Bellarosa am înţeles că nu prea era 
mulţumit de George. 

— E-n regulă, am răspuns. 

George ştia desigur cine era omul ăsta, deşi nu vorbisem 
niciodată de noul vecin. George era paznicul porţii şi al 
etichetei, şi dac-aţi fi o lady sau un gentlemen aţi fi bine- 
veniţi să intraţi pe poarta din faţă. Dacă aţi fi un negustor 
sau un ucigaş invitat, s-ar cuveni să folosiţi intrarea de 
serviciu. M-am gândit c-ar trebui să-i spun lui George să-l 
lămurească pe domnul Bellarosa. 

— Cu ce vă pot ajuta? am întrebat. 

— Cu nimic. Voiam doar să vă spun bună ziua. 

— Sunteţi amabil. De fapt, eu sunt cel care-ar trebui să 
vă fac o vizită. 

— A, da? De ce? 

— Ei bine... aşa se procedează. 

— Mda? Nimeni n-a trecut până acum. 

— E cam ciudat. Probabil, nimeni nu-i sigur că v-aţi mutat 
deja. Discuţia asta devenise ciudată, aşa că am spus: Ei 
bine, mulţumesc pentru vizită. Şi bun venit în Lattingtown. 

— Mulţumesc. Aveţi o clipă? Am ceva pentru 
dumneavoastră. Veniţi. 

S-a întors şi mi-a făcut semn să-l urmez. Am tras cu 
ochiul la terenul de tenis, apoi m-am dus după el. 

Bellarosa s-a oprit la Cadillacul lui şi a deschis 
portbagajul. M-aşteptam să văd cadavrul lui George, dar în 
loc de asta a scos o navetă cu răsaduri şi mi-a pus-o în 
braţe. 

— Poftim. Am cumpărat prea multe. Chiar nu aveţi 


109 


grădină de zarzavat? 

— Nu. M-am uitat la naveta de plastic. Acum cred că am. 

A zâmbit. 

— Mda. V-am dat câte puţin din toate. Am lăsat 
etichetele astea ca să ştiţi ce sunt. Zarzavaturile au nevoie 
de soare. Nu ştiu nimic despre solul de-aici. Ce fel de sol 
aveţi? 

— Păi... uşor acid, puţin lut, dar un strat de suprafaţă bun 
şi morenă glaciară. 

— Ce? 

— Aluviuni... glaciare, pietriş pe alocuri. ` 

— Tot ce văd pe-aici sunt copaci, tufişuri şi flori. Incercaţi 
legumele astea. O să-mi mulţumiţi în august. 

— Vă mulţumesc în aprilie. 

— Mada. Lăsaţi aia jos. Nu pe maşină. 

Am pus naveta pe pământ. 

Bellarosa a luat o pungă de plastic deschisă la culoare 
din portbagaj. Înăuntru erau o grămadă de frunze roşietice. 

— Poftim, a spus. Asta e radicchio. Ştiţi? Ca salata. 

Am luat punga şi-am examinat frunzele neregulate cu-n 
interes politicos. 

— Foarte drăguţ. 

— Eu am crescut-o. 

— Probabil că aveţi vreme mai călduroasă acolo. 

Bellarosa a râs. 

— Nu, am crescut-o înăuntru. Ştiţi, casa mea are o 
cameră aşa, ca o seră... fosta stăpână a domeniului a spus 
că... 

— O verandă acoperită. 

— Da. Ca o seră, numai că face parte din casă. Aşa că, 
primul lucru în ianuarie, am reparat asta. Toate geamurile 
erau sparte, iar reşoul cu gaz, stricat. M-a costat douăzeci 
de miare, dar am deja ceapă şi salată. 


110 


— Foarte scumpe, ceapa şi salata, am observat. 

— Da, dar ce mama dracului! 

Ar trebui să vă spun că accentul lui Bellarosa nu era în 
mod cert de Locust Valley, dar nici pur Brooklyn. Accentele 
fiind atât de importante pe-aici, mi-am format urechea, ca 
majoritatea cunoscuţilor mei. De obicei, pot să-mi dau 
seama din care dintre cele cinci cartiere ale oraşului e o 
persoană sau din care dintre aşezările rurale dimprejur. 
Câteodată pot să spun ce liceu a absolvit o persoană sau 
dacă a fost la Yale, ca mine. Frank Bellarosa nu fusese la 
Yale, dar, din când în când era ceva ciudat, aproape gen 
liceu, în accentul lui, sau mai degrabă în modul de a-şi 
alege cuvintele. Dar, cel mai pronunţat răsunau străzile din 
Brooklyn în vocea lui. Fără să mă gândesc, am întrebat: 

— Unde aţi locuit înainte de Lattingtown? 

— Unde? Oh, Williamsburg. M-a privit. În Brooklyn. 
Cunoaşteţi Brooklynul? 

— Nu foarte bine. 

— Grozav loc! Era un loc pe cinste înainte. Prea mulţi... 
străini acum. Am crescut în Williamsburg. Toată familia 
mea e acolo. Bunicul a locuit pe Havemeyer Street când a 
venit. 

Am presupus că bunicul domnului Bellarosa a venit dintr- 
o ţară străină, Italia, fără îndoială, şi sunt convins că vechii 
germani şi irlandezi din Williamsburg nu l-au întâmpinat cu 
pupături şi şniţele. Când continentul ăsta era locuit de 
indieni, primii europeni au trebuit doar să-i omoare ca să-şi 
facă loc. Pentru următoarele valuri de emigranţi a fost un 
pic mai dur; au trebuit să cumpere sau să-nchirieze. Nu 
cred că domnul Bellarosa ar fi gustat vreuna din ironiile 
astea, aşa că am spus: 

— Ei bine, sper că veţi găsi Long Island pe placul 
dumneavoastră. 


111 


— Mda... Cunosc Long Island. Am fost la internat aici. 

Nu mi-a spus mai mult, aşa că n-am insistat, deşi mă- 
ntrebam la ce naiba de internat fusese Frank Bellarosa. M- 
am gândit că poate e modul lui de a se referi la casa de 
corecție. 

— Încă o dată vă mulţumesc pentru salată, am spus. 

— Mâncaţi-o repede. E proaspăt culeasă. Cu puţin ulei şi 
oţet. 

Mă-ntrebam dacă o să le placă cumva cailor fără ulei şi 
oţet. 

— Sigur. Ei bine... 

— E fiica dumneavoastră? 

Bellarosa privea peste umărul meu. M-am uitat înapoi şi 
am văzut-o pe Susan venind pe alee. M-am întors spre 
Bellarosa. 

— Soţia mea. 

— Da? S-a uitat la Susan cum se apropie. Am văzut-o 
într-o zi călărind pe proprietatea mea. 

— Călăreşte uneori. 

M-a privit. 

— Ei, dacă vrea să călărească pe domeniul meu, nu-i 
nimic. Probabil, a călărit acolo înainte să cumpăr eu casa. 
Nu vreau niciun fel de resentimente. Am două sute de acri 
şi băligarul e bun pentru sol. Aşa-i? 

— E nemaipomenit pentru trandafiri. 

Susan s-a dus direct la Frank Bellarosa şi i-a întins mâna. 

— Sunt Susan Sutter. Dumneavoastră trebuie să fiţi noul 
nostru vecin. 

Bellarosa a ezitat o clipă înainte de a-i lua mâna. 
Bănuiesc că în lumea lui bărbaţii nu dau mâna cu femeile. 

— Frank Bellarosa, a zis. 

— Incântată de cunoştinţă, domnule Bellarosa. John mi-a 
spus că v-a întâlnit la pepinieră acum vreo câteva 


112 


săptămâni. 

— Mada. 

Bellarosa a menţinut bine contactul vizual, deşi i-am 
văzut ochii alunecând spre picioarele lui Susan pentru o 
jumătate de secundă. Nu eram tocmai încântat că Susan 
nu-şi pusese pantalonii de trening şi se prezenta unui străin 
într-o fustiţă de tenis care abia dacă-i acoperea fundul. 

— Ne iertaţi că nu v-am vizitat, s-a scuzat Susan, dar nu 
eram siguri dacă v-aţi stabilit şi primiţi. 

Bellarosa părea să cugete la cele spuse de Susan. 
Chestia cu primitul îi dădea, cred, mare bătaie de cap. 
Susan, ar trebui să vă spun, intră în rolul ei de Lady 
Stanhope când vrea să facă anumiţi oameni să se simtă 
stingheriţi. Nu ştiu dacă e o chestie defensivă sau ofensivă. 

Bellarosa nu părea stânjenit, deşi era mai şovăitor cu 
Susan decât fusese cu mine. Poate că-l distrăgeau 
picioarele ei. 

— Tocmai i-am spus soţului dumneavoastră că v-am 
văzut călărind pe proprietatea mea o dată sau de două ori. 
Nicio problemă. 

Credeam că e pe punctul de a sublinia beneficiile sale 
scatologice, dar mi-a zâmbit doar. Nu i-am întors zâmbetul. 
Era intr-adevăr o zi bălegoasă, mi-am zis. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, a spus 
Susan. Trebuie să vă informez însă că există o tradiţie 
locală de a da drept de trecere călare. Puteţi marca poteci 
anume pentru călărie, dacă doriţi. Totuşi, dacă vânătoarea 
va fi din nou permisă, caii vor urmări câinii, care, la rândul 
lor, urmăresc vânatul. Veţi fi anunţat. 

Frank Bellarosa s-a uitat la Susan un minut bun, şi 
niciunul din ei n-a clipit. Am rămas surprins când a spus pe 
un ton rece: 

— Se pare că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le- 


113 


nţeleg încă, doamnă Sutter. 

M-am gândit c-ar fi bine să schimbăm subiectul cu unul 
pe care-l întelege, aşa că am ridicat punga de plastic. 

— Susan, domnul Bellarosa a cultivat această salată - 
radicchio se numeşte - în veranda acoperită de la 
Alhambra. 

Susan a privit sacoşa şi s-a-ntors spre Bellarosa. 

— Oh, aţi reparat-o? a întrebat. Asta-i foarte bine. 

— Mda, casa începe s-arate bine. 

— Şi răsadurile astea... am adăugat, arătând naveta de 
jos. Zarzavaturi pentru grădina noastră. 

— V-aţi gândit foarte bine, a zis Susan. 

Bellarosa i-a zâmbit. 

— Soţul dumneavoastră mi-a spus că mâncaţi flori. 

— Nu, domnule, mănânc spini. Vă mulţumesc că v-aţi 
oprit. 

Bellarosa a ignorat concedierea voalată şi s-a-ntors spre 
mine. 

— Cum se cheamă casa dumneavoastră? Are un nume? 
Aşa-i? 

— Da, am răspuns. Stanhope Hall. 

— Ce-nseamnă? 

— Ei bine... e botezata după străbunicul lui Susan, Cyrus 
Stanhope. El a construit-o. 

— Mada. Mi-aţi spus asta. Trebuie să-mi botez şi eu casa? 

— Are un nume deja, am răspuns. 

— Da, ştiu asta. Fosta proprietăreasă mi-a spus. 
Alhambra. Aşa-mi vin scrisorile. Nu există număr la casă. Vă 
vine să credeţi? Dar ar trebui să o rebotez sau ce să fac? 

— Puteţi, dacă doriţi, a răspuns Susan. Unii o fac. Alţii 
păstrează numele originale. V-aţi gândit la o denumire 
anume? 

Frank Bellarosa s-a gândit o clipă, apoi a negat din cap. 


114 


— Nu. Alhambra merge, deocamdată. Deşi sună cam 
spaniol. O să mă mai gândesc. 

— Dacă vă putem ajuta cu numele, a zis Susan, daţi-ne 
de ştire. 

— Mulţumesc. Credeţi c-ar trebui să pun o plăcuţă cu 
numele casei? Am văzut la câteva. Voi văd că n-aveţi. 

— E la latitudinea dumneavoastră, l-am asigurat pe noul 
nostru vecin. Dar dacă schimbaţi numele, anunţaţi oficiul 
poştal. 

— Mda, desigur. 

— Unii pun pur şi simplu numele lor la poartă, a adăugat 
Susan, muşcător, aş zice eu. Dar alţii, mai ales dacă au 
nume bine-cunoscute, n-o fac. 

Bellarosa a privit-o şi a zâmbit. 

— Nu cred c-ar fi o idee bună să pun numele meu la 
poartă. Dumneavoastră ce credeţi, doamnă Sutter? 

— Nu, nu cred, domnule Bellarosa. 

Acum mă simţeam eu stânjenit. 

— Ei bine, am spus, mai bine ne-am întorce la oaspeţii 
noştri. 

Bellarosa a ezitat o clipă, apoi a rostit. 

— Dau o mică petrecere de Paşte, mâine. Nişte prieteni, 
familia. Nimic pretenţios. Mâncăruri italieneşti tradiţionale 
de Paşte. A zâmbit. Am fost în Brooklyn să iau capozzel/a. 
Cap de miel. Dar avem şi restul mielului. Pe la două. Bine? 

Nu eram sigur c-am auzit bine chestia cu capul de miel. 

— Mă tem că trebuie să mergem şi la altă masă de Paşte, 
am răspuns. 

— Da? Bine, vedeţi dacă puteţi să treceţi zece minute şi 
vă arăt şi casa. Bem ceva. OK? 

S-a uitat la Susan. 

— Vom încerca să venim, a răspuns ea. Dar dacă nu 
reuşim, vă urăm un Paşte vesel şi binecuvântat. 


115 


— Mulţumesc. 

Bellarosa a închis portbagajul şi s-a dus la portiera 
maşinii. 

— Vă deranjează dacă intru cu maşina puţin pe-aici? 

— Deloc, a afirmat Susan. E-o maşină prea lungă ca s-o 
întoarceţi pe aleea asta. Aşa că mergeţi până la conac şi 
întoarceţi în rond. 

Dacă voiam s-o supăr pe Susan, îi spuneam domnului 
Bellarosa că vechiul căsoi era de vânzare, dar m-am gândit 
că ne-am conversat suficient pentru o zi. 

Bellarosa ne-a privit peste capota maşinii; l-am privit şi 
noi pe el. Era o încercare sau poate doar prima încăierare în 
ciocnirea civilizaţiilor, mi-am zis. Susan şi cu mine 
fuseserăm educați să nu fim niciodată nepoliticoşi faţă de 
cei inferiori nouă din punct de vedere social, decât în cazul 
în care se pretindeau egali cu noi. Atunci îi puteam 
masacra. Dar domnul Frank Bellarosa nu încerca să-şi dea 
aere sau să ceară statut nobiliar onorific. Era ce era şi nu 
ţinea atât de mult la părerea noastră, încât să vrea să pară 
ce nu era. 

Mi-am amintit prima mea impresie despre el: un cuceritor 
curios în privinţa societăţii fără vlagă în care tocmai pusese 
piciorul, poate un pic amuzat de locuitori şi în mod sigur 
neimpresionat de o cultură care nu se putea apăra în faţa 
unor oameni ca Frank Bellarosa. Aveam să aflu mai târziu 
că a fost prima impresie justă. Dar în momentul acela eram 
doar bucuros că pleacă. Ştiam, bineînţeles, că aveam să-l 
revăd, dacă nu ca să mâncăm cap de miel împreună de 
Paşte, atunci în mod cert cu vreo altă ocazie, în viitorul 
foarte apropiat. Dar nu ştiam, şi mi-ar fi fost imposibil să 
ghicesc, în ce hal aveam noi trei să ne ruinam şi să ne 
distrugem unul pe altul. 

Bellarosa ne-a zâmbit şi-am fost din nou impresionat de 


116 


gura furioasă. A zis de-a dreptul: 

— O să fiu un bun vecin. Nu vă faceţi griji. O să ne- 
nţelegem. 

A plonjat în maşină şi a dispărut pe aleea cu pete de 
soare. 

l-am dat lui Susan sacoşa cu salată. 

— Ulei şi oţet. Ai fost puţin cam îngâmfată, am adăugat. 

— Eu? Ce să mai zic de tine? Vrei să ne oprim rapid 
pentru o ureche de miel sau ceva? a întrebat. 

— Cred că nu. A rămas tăcută un moment, apoi a 
continuat: Ar putea să fie interesant. 

— Susan, eşti ciudată. 

— Mda? Aşa crezi? a răspuns cu voce răguşită. 

— Crezi c-ar trebui să plantez legume anul ăsta? 

— Neapărat. A râs din nou. Asta-i bizar. 

Cuvântul potrivit era de temut, nu bizar şi amândoi ştiam 
asta. Poate nu de temut în sens fizic; nu urma să fim şterşi 
de pe faţa pământului dacă nu ne prezentam la petrecerea 
lui Bellarosa sau dacă nu-i plantam răsadurile; nici chiar 
dacă eram puţin tăioşi cu el. De temut, în sensul că 
individul avea puterea să-i şteargă de pe faţa pământului 
pe cei care-l enervau. In ciuda răcelii lui Susan şi, sper, a 
indiferenţei mele faţă de el, nu te descurci cu Frank 
Bellarosa episcopul aşa cum te descurci cu Remsenii, 
Eltonii sau familia DePauw. lar motivul nu era cine ştie ce 
lucru subtil: Frank Bellarosa era un ucigaş. 

— Poate Vila Bellarosa, a zis Susan. 

— Ce? 

— Casa lui. Poate o să-i fac cadou o firmă frumoasă ca 
dar de inaugurare a casei. Vila Bellarosa. 

N-am răspuns. Suna aproape ca o insultă etnică. Susan a 
scos o frunză de radicchio din punga de plastic şi a ronţăit- 
O. 


117 


— Un pic amăruie. Merge cu ulei sau ceva. Dar foarte 
proaspătă. Vrei? 

— Nu, mulţumesc. 

— Crezi c-ar fi trebuit să-l fi prezentat pe domnul 
Bellarosa Rooseveltilor? Ceva în genul „Jim şi Sally, 
permiteţi-mi să vi-l prezint pe cel mai nou prieten şi vecin al 
nostru, Frank Bellarosa, Episcopul”? Sau să fi spus „don 
Bellarosa” ca să-i impresionăm? 

— Nu face pe proasta, am rugat-o pe Susan. Ce impresie 
ţi-a făcut? 

A răspuns fără ezitare: 

— Are un oarecare farmec primitiv şi siguranţă de sine, 
chiar şi-n faţa bine cunoscutei mele aroganţe. A făcut o 
pauză, apoi a zis: Arată chiar mai bine decât mi-am 
închipuit. 

— Nu mi s-a părut c-arată aşa de bine. Şi se îmbracă 
ridicol, am adăugat. 

— La fel ca jumătate dintre papagalii de pe-aici. 

Am intrat înapoi pe teren, unde Jim şi Sally îşi dădeau 
pase. 

— Scuze, am spus. 

Ar trebui să ştiţi că, a întrerupe o partidă de tenis pentru 
oricare alt motiv, cu excepţia morţii unuia dintre jucători, e 
dovadă de prost gust. 

— Susan zicea că s-ar putea să fie vecinul vostru cel nou, 
a răspuns Jim. 

— El era. 

Mi-am luat racheta şi-am intrat pe teren. 

— Unde rămăsesem? 

— Frank Bellarosa? a întrebat Sally. 

— Cred că era rândul meu la serviciu, am zis. 

— Noi îi spunem doar „Episcopul” i-a spus Susan lui Sally. 

La trei dintre noi li s-a părut nostim. 


118 


— Serviciul meu, doi-zero, am repetat. 

Susan le-a arătat Rooseveltilor punga cu radicchio şi toţi 
au examinat-o de parcă era planta-vieţii de pe Marte. 

— Se-ntunecă, am zis. 

— Ce-a vrut? a întrebat-o Jim pe Susan. 

— Vrea să mâncăm asta şi să ne facem o grădină de 
zarzavat. 

Sally a chicotit. 

— Şi mai vrea să ştie dacă trebuie să pună o plăcuţă pe 
care să scrie Alhambra în faţa casei, a continuat Susan. Ne- 
a invitat la masă, de Paşte. 

— O, nu! a ţipat Sally. 

— Cap de miel! a exclamat Susan. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am spus. 

N-am văzut o partidă întreruptă pentru conversaţie pe 
teren decât o dată, la Southampton Tennis Club, când un 
soţ gelos a-ncercat să-l linşeze pe antrenor cu racheta sa 
Dunlop Blue Max, dar toată lumea s-a întors la treabă 
imediat ce soţul şi antrenorul au dispărut după colţul clădirii 
clubului. 

— Mi se răcesc muşchii, am spus. Gata jocul. 

Mi-am strâns lucrurile şi am ieşit de pe teren. Ceilalţi trei 
m-au urmat, continuând să vorbească. Am luat-o cu toţii 
spre casă. 

Era încă destul de cald ca să stăm în grădină. Susan a 
adus o sticlă de Porto vechi. Ca hors d'oeuvres am avut 
brânză şi biscuiţi garnisiţi cu radicchio, ceea ce m-a amuzat 
până şi pe mine. 

Am băut privind cum apune soarele, îmbătat de mirosul 
proaspăt de bălegar din grădina de trandafiri. Am încercat 
să ascult ciripitul păsărelelor, dar Susan, Sally şi Jim 
sporovăiau în continuare despre Frank Bellarosa şi-am 
auzit-o pe Susan folosind expresiile „delicios de sinistru”, 


119 


„interesant de primitiv” şi chiar „fascinant”. Individul era 
cam tot atât de fascinant ca un sac de cartofi. Dar o femeie 
priveşte un bărbat altfel decât priveşte un bărbat un alt 
bărbat. Sally era în mod sigur fascinată de descrierea lui 
Susan. Jim părea şi el absorbit de subiect. 

Dacă vă interesează o ierarhizare a celor de pe terasa 
mea, pot să spun că Stanhope şi Grace, care stau vizavi de 
mine sunt considerate cu avere veche după majoritatea 
standardelor americane. Asta pentru că nu exista cine ştie 
ce capital american până acum vreo sută de ani. Dar 
Roosevelt, care stă lângă mine, ar spune că sunt averi noi, 
şi chiar prea mari. Rooseveltii n-au fost niciodată putred de 
bogaţi, dar rădăcinile lor merg până la începuturile Lumii 
Noi, au un nume respectat şi sunt cunoscuţi pentru 
serviciile aduse ţării, atât pe timp de pace, cât şi de război, 
spre deosebire de cel puţin unul dintre Stanhopeii pe care-i 
cunosc. 

V-am vorbit despre familia Sutter, dar nu v-am spus că 
mama este o Whitman. Aşa că, în ierarhie, Jim şi cu mine 
suntem în vârf, iar soțiile noastre - deşi bogate, drăguţe şi 
subţirele - sunt cu o treaptă mai jos pe scara socială. V-aţi 
prins? Nu contează. Ce contează acum e unde se- 
ncadrează Frank Bellarosa. 

l-am ascultat pe Susan şi Roosevelti vorbind şi mi-am dat 
seama că îl priveau pe Frank Bellarosa din alt unghi decât 
mine. Eu eram preocupat de activităţile antisociale ale 
domnului Bellarosa cum ar fi crima, şantajul, jecmănirea şi 
alte minciuni din astea. Dar Susan, Sally şi chiar Jim 
comentau chestii cu mult mai impresionante, ca de pildă: 
maşina neagră lucitoare, pantofii albi sclipitori ai domnul 
Bellarosa sau crima sa cea mai mare, anume achiziţionarea 
Alhambrei. Am impresia că Susan gândeşte şi se comportă 
altfel atunci când e în preajma oamenilor ca Sally Grace. M- 


120 


a izbit faptul că ei luau, pe undeva, chestia cu Frank 
Bellarosa ca pe-un spectacol. 

M-a şocat ideea că treaba cu Frank Bellarosa li se părea 
pe undeva distractivă. Vorbeau despre el de parc-ar fi fost o 
gorilă în cuşcă, iar ei, spectatori. Aproape că i-am invidiat 
pentru încrederea lor absolută, pentru certitudinea lor că 
nu fac parte din circul vieţii, ci sunt spectatori din loje. 
Ştiam, cu îngâmfarea asta Susan şi Sally se hrăniseră cu 
polonicul încă din copilărie, iar Jim o moştenea în mod 
natural prin sângele lui albastru. Bănuiesc că pot fi şi eu 
îngâmfat. Dar toţi din familia mea au muncit, şi poţi fi atât 
de îngâmfat numai când nu trebuie să-ţi câştigi singur 
pâinea. 

Ascultând-o pe Susan, am vrut să-i aduc aminte că ea şi 
cu mine nu eram spectatori la acest eveniment modern. 
Făceam parte din spectacol, eram în aceeaşi cuşcă cu 
gorila, iar emoţiile şi fiorii nu urmau să fie trăiţi prin 
procură. 

La sugestia mea, am schimbat subiectul şi-am vorbit 
despre sezonul de sporturi nautice. Rooseveltii au stat până 
la opt, apoi au plecat. 

— Nu găsesc nimic amuzant sau interesant la Bellarosa, 
i-am zis lui Susan. 

— Trebuie să fii mai liber în concepţii, a spus, turnându-şi 
încă un Porto. 

— E un criminal, am zis concis. 

— Dacă ai vreo dovadă, domnule avocat, mai bine ai 
suna la poliţie, a răspuns la fel de concis. 

Ceea ce mi-a amintit de problema implicită; dacă 
societatea nu putea să scape de domnul Frank Bellarosa, 
cum aş fi putut eu? Acest eşec al legii submina morala 
tuturor - până şi Susan comenta acum, iar Lester Remsen 
era convins că regulile sunt la lada de gunoi. Eu nu eram 


121 


chiar aşa sigur. 

— Ştii despre ce vorbesc, i-am spus lui Susan. E un şef 
notoriu al Mafiei. 

Şi-a terminat Porto-ul, a respirat adânc şi a zis: 

— Uite ce e John, a fost o zi lungă şi sunt obosită. 

Fusese într-adevăr o zi lungă, iar eu mă simţeam de 
asemenea secătuit fizic şi emoţional. Am făcut o remarcă 
necugetată: 

— Bătăile în fân cam scot sufletul din om. 

— Las-o baltă. 

S-a ridicat şi a luat-o spre casă. A 

— l-am bătut sau nu pe Roosevelti? Imi primesc favoarea 
erotică? 

— Sigur. Vrei să mă duc dracului? 

De fapt, da. 

A deschis glasvandul care dădea în birou. 

— Sunt convinsă că-ţi aminteşti că suntem aşteptaţi la 
familia DePauw la nouă, pentru supeu. Ceea ce s-ar numi o 
masă de Paşte. Te-aş ruga să fii gata la timp. 

Susan a intrat în casă. 

Mi-am mai turnat un Porto. Nu, nu-mi aminteam. Şi, de 
fapt, puţin îmi păsa. M-am gândit că, dacă unii găsesc că 
Frank Bellarosa n-arată rău, e „delicios de sinistru”, 
„interesant de primitiv” şi „fascinant”, şi merită o oră de 
conversaţie, probabil că aceiaşi oameni mă găsesc pe mine 
drăguţ, prostuţ şi previzibil. Asta, cuplată cu bătaia în fân 
de după-amiază, m-a făcut să mă-ntreb de nu cumva Susan 
e puţin cam agitată ea însăşi. 

M-am ridicat, am luat sticla de Porto şi-am plecat să mă 
plimb în întuneric. Am mers până m-am trezit lângă gardul 
viu al labirintului. Un pic cam afumat deja, am intrat în 
labirint. 

Aleile erau acoperite cu ramuri netunse. M-am învârtit 


122 


pe-acolo până ce-am fost sigur că m-am rătăcit. După care 
m-am trântit jos, am terminat Porto-ul şi-am adormit sub 
cerul înstelat. La dracu' cu familia DePauw. 


123 


10 


Am auzit păsările cântând în apropiere şi-am deschis 
ochii, dar n-am văzut nimic. M-am ridicat în fund într-o 
cumplită de panică. Mi-am dat seama că sunt înghiţit de 
ceaţă şi-am crezut, o clipă, c-am murit şi-am ajuns în rai. 
Dar apoi am râgâit nişte Porto şi-am ştiut că sunt încă viu, 
deşi nu-mi era prea bine. Treptat, mi-am amintit unde eram 
şi cum ajunsesem acolo. Nu m-a-ncântat niciuna dintre 
amintirile astea, aşa că le-am alungat din minte. 

Primele licăriri ale zorilor luminau un cer roşu-purpuriu. 
Mă durea capul îngrozitor, mi-era frig, iar muşchii mi-erau 
rigizi precum cartonul. M-am frecat la ochi şi-am căscat. Era 
Duminica Paştelui şi, cu adevărat, înviase şi John Sutter. 

M-am ridicat în picioare cu binişorul şi-am văzut sticla de 
Porto pe jos. Mi-am amintit c-o folosisem drept pernă. Am 
ridicat-o şi-am băut ultima înghiţitură ca să-mi clătesc gura. 

— Oh! 

Mi-am netezit treningul şi-am tras fermoarul la bluză 
împotriva frigului. Bărbaţii de vârstă mijlocie, chiar cei în 
formă, n-ar trebui să se lăfăie pe pământul rece toată 
noaptea cu stomacul plin de băutură. Nu-i nici demn, nici 
sănătos. 

— Oh... gâtul meu... 

Am tuşit, m-am întins, am strănutat şi-am făcut restul 
chestiilor care se fac în mod obişnuit dimineaţa. Totul 
părea-n stare de funcţionare, cu excepţia creierului care nu 
putea digera enormitatea unei asemenea comportări. 


124 


Am făcut câţiva paşi de probă, am simţit că-i în regulă şi- 
am început să dau la o parte crengile gardului viu al 
labirintului. Am încercat să urmăresc urmele de paşi şi 
crengile rupte de noaptea trecută, dar urmăritul nu-i unul 
dintre talentele mele înnăscute şi curând m-am rătăcit. De 
fapt, începusem prin a fi rătăcit. Acum eram dat dispărut în 
acţiune. 

Cerul se lumina şi-am putut să deosebesc estul de vest. 
leşirea din labirint era pe latura estică şi m-am mişcat într- 
acolo de câte ori am putut, dar treceam iar şi iar pe aceeaşi 
alee. Cel care proiectase labirintul ăsta trebuie să fi fost un 
geniu sadic. 

După vreo jumătate de oră încheiată, am ieşit în sfârşit 
pe pajişte şi-am văzut soarele răsărind la orizont, deasupra 
umbrarului. 

M-am aşezat pe-o bancă de piatră din faţa labirintului şi 
m-am străduit să gândesc. Nu numai c-o părăsisem pe 
Susan şi ratasem o reuniune mondenă, dar ratasem şi 
slujba din zori de la St. Mark, iar Susan şi Allardii erau 
probabil înnebuniţi de grijă acum. Ei, poate că Susan şi 
Ethel nu erau chiar înnebunite, dar George trebuie să fi fost 
îngrijorat, iar ele preocupate. 

M-am întrebat dacă Susan s-o fi dus la familia DePauw, 
scuzându-şi soţul, sau a sunat poliţia şi-a stat lângă telefon 
toată noaptea. De fapt, ceea ce cred că mă preocupa era 
dacă-i păsa cuiva dacă sunt viu sau mort. În timp ce 
cugetam la asta, am auzit zgomotul unor copite pe 
pământul jilav. M-am uitat la calul şi călăreţul care se 
apropiau, apoi m-am ridicat. Am văzut-o pe Susan călărind 
pe Zanzibar la vreo douăzeci de picioare de unde eram. Nici 
Susan, nici eu n-am zis nimic, dar idiotul de cal a sforăit şi 
sforăitul a sunat dispreţuitor, ceea ce m-a scos din sărite, 
evident ilogic. 


125 


Credeam că mă voi simţi vinovat şi plin de remuşcări faţă 
de Susan, dar, destul de ciudat, continua să nu-mi pese. 

— Mă căutai sau doar călăreai? am întrebat-o. 

Probabil, tonul vocii mele a împiedicat-o să-mi dea o 
replică isteaţă. 

— Te căutam, a răspuns. 

— Ei bine, acum, că m-ai găsit, poţi să pleci. Vreau să fiu 
singur. 

— Foarte bine. L-a întors pe Zanzibar şi m-a întrebat 
peste umăr: Vii cu noi la slujba de 11? 

— Dacă vin, o să vin cu maşina mea. 

— Foarte bine. Ne vedem mai târziu. 

A luat-o din loc, iar Zanzibar s-a pârţâit. Dacă aveam 
puşca cu mine, îi umpleam curu' cu alice. 

Aşa, mi-am zis, asta era uşor. M-am simţit mai bine. Am 
început să merg ca să-mi destind muşchii, apoi am alergat 
o vreme, trăgând în piept aerul rece ai dimineţii. Ce zi 
minunată şi ce frumos era să te trezeşti odată cu soarele şi 
s-alergi prin ceața deasă şi s-ajungi de parc-ai fi luat beta- 
blocante, endorfină sau ceva de genul ăsta. Am petrecut o 
oră ţopăind şi zbenguindu-mă pe proprietate, fără vreun 
scop sau motiv anume, decât că mă simţeam bine. 

M-am căţărat într-un tei bătrân de la capătul domeniului, 
de unde se vede The Creek Country Club. Ce privelişte 
minunată! Am stat o vreme în copac, retrăind această 
rafinată plăcere a copilăriei. Cu părere de rău am coborât 
de-acolo şi-am început din nou să alerg. Trebuie să fi fost 
deja ora nouă, după părerea mea. Eram epuizat fizic, dar 
de mult nu mai avusesem mintea atât de limpede. Nici 
urmă de mahmureală. Am trecut de liziera de pini albi care 
separa domeniul Stanhope de Alhambra. Transpiraţia 
curgea şiroaie pe mine, ducând toxinele odată cu ea. 

Am traversat în fugă păşunea stufoasă a Alhambrei. 


126 


Inima bătea să-mi spargă pieptul şi picioarele aproape că 
mi se-mpleticeau. lar am continuat s-alerg, trecând de 
crângul de cireşi şi ajungând în grădina clasică unde Susan 
şi cu mine jucaserăm drama noastră erotică. 

M-am prăbuşit pe o bancă de marmură şi m-am uitat în 
jur. Statuia impunătoare a lui Neptun era tot la capătul 
bazinului de mozaic, dar în pumnul lui strâns se afla acum 
un trident de bronz. 

— la te uită... 

Am observat, de asemenea, că din gurile celor patru 
peşti ţâşnea acum apă, care se aduna într-o uriaşă scoică 
de marmură, de unde curgea apoi în bazinul proaspăt 
curăţat. 

— Fir-aş al naibii... 

M-am ridicat şi m-am aplecat deasupra fântânii care nu 
mai funcţionase de peste douăzeci de ani. M-am lăsat apoi 
în genunchi şi mi-am spălat faţa în scoică, după care am 
lipăit apa rece. 

— Aaa... merge, Frank. 

Am făcut gargară cu apă, apoi am scuipat-o, imitând 
peştii de piatră. 

— Gri, grrl, grrrl. 

Am auzit un zgomot şi m-am întors. La nici zece metri de 
mine, pe aleea care ducea la conac, era o femeie. Purta o 
rochie înflorată, o pălărie roz şi un şal alb pe umeri. M-a 
văzut şi a rămas împietrită, îmi imaginam tabloul: eu 
îmbăloşându-mă în jurul fântânii, într-un trening împuţit şi 
cu părul în dezordine. Am scuipat apa din gură şi-am spus: 

— Bună ziua. 

S-a întors şi a început să se-ndepărteze repede, apoi a 
privit înapoi să vadă de făceam. Era o femeie la vreo 
patruzeci şi cinci de ani, plinuţă, cu-n păr blond care, chiar 
de la distanţa asta, arăta spălăcit. Machiajul nu era prea 


127 


subtil şi m-am gândit că poate fardul de pleoape purpuriu şi 
rujul roz aprins rămăseseră de la vopsitul ouălor de Paşte. 
Chiar şi pusă la patru ace părea cam ieftină şi neruşinată. 
Dar, în general, n-arăta rău. Nu sunt un tip libidinos şi 
prefer femeile slăbuţe şi bine lustruite, genul pur american, 
aşa ca Susan. 

Dar, după ce toată dimineaţa oscilasem între un 
comportament atavic şi unul adolescentin, eram acum în 
dispoziţia potrivită ca să găsesc ceva de-un erotism primitiv 
în spoiala acestei femei, cu ţâţele şi curul ei mare. Semăna 
vag cu Venus din templul dragostei. 

Pe măsură ce se-ndepărta, se tot uita peste umăr. M-am 
gândit să mă prezint, ca să nu mai fie speriată, dar, dacă 
făcea parte din clanul Bellarosa, era mai bine să nu facem 
cunoştinţă în aceste împrejurări. Am vrut să mă ridic în 
picioare şi să plec, cum ar fi făcut orice avocat şi gentleman 
neinteresant. Dar mi-am amintit de recentul meu succes la 
Susan, aşa că m-am aşezat în patru labe şi-am mârâit. 

Femeia a luat-o la fugă, rupându-şi tocurile înalte. M-am 
ridicat şi m-am şters cu mâneca la gură. Fusese distractiv. 
Mi-a trecut prin minte că, totuşi, comportamentul meu nu 
era tocmai normal - dar cine sunt eu să fac aprecieri 
psihiatrice? Mergând de-a lungul marginii bazinului în care- 
mi contemplam următoarea mişcare, am mai observat ceva 
nou. În capătul bazinului lung şi îngust era o statuie albă. 
Când m-am apropiat, am observat că e unul dintre sfinţii 
ăia ieftini, de ipsos, într-o nişă aurie, aşa cum vezi de obicei 
pe pajiştile italieneşti în combinaţie cu vreo doi flamingo 
roz. 

Era o statuie a Fecioarei Maria, cu pruncul Isus în braţe. 
Juxtapunerea asta, a unei icoane creştine cu un zeu păgân, 
mi s-a părut de-a dreptul curioasă. Această femeie 
iubitoare, legănându-şi copilul în braţe şi, în aceeaşi 


128 


compoziţie, holbându-se la ea, acest zeu viril, pe jumătate 
dezbrăcat, cu tridentul ridicat - antipodul Dumnezeului 
iudeo-creştin al dragostei. 

Mi-am amintit cât de mult m-a surprins, prima oară când 
am fost la Roma, felul în care cele două tendinţe dominante 
ale culturii italiene - păgână şi creştină -, coexistă în artă 
aparent fără nicio contradicţie. Aceste combinaţii de motive 
nu păreau să ridice vreo problemă teologică sau estetică 
ghizilor italieni. De pildă, o friză cu nimfe nubile şi cupidoni 
rotofei împodobea camera în care se afla o statuie cu La 
Vergine. 

Italienii, mi-am zis atunci, erau ei înşişi păgâni şi creştini, 
ca şi arta lor, cruzi şi blânzi în acelaşi timp. Romano- 
catolici. Era ca şi cum o religie nepotrivită fusese impusă 
unei ţări şi unui popor care, prin temperament, ar fi fost 
buni păgâni şi creştini îndoielnici. 

Mi-am zis că, acelaşi Frank Bellarosa care pusese la loc 
tridentul în mâna lui Neptun şi ştia ce lipseşte din acel 
pumn strâns, era acelaşi Frank Bellarosa care simţea 
nevoia să-şi împodobească lumea cu acest simbol al 
dragostei şi speranței. Era un individ multilateral. 
Interesant. 

Am auzit un câine lătrând din direcţia conacului şi m-am 
gândit să-mi continui cugetarea în timp ce mă-ndepărtam 
rapid de gorilele lui don Bellarosa. Poate că eram nebun, 
dar nu şi prost. 

Am luat-o spre Stanhope Hall, fugind cât de repede 
puteam, gândindu-mă că de sâmbătă la prânz nu 
mâncasem nimic mai consistent decât radicchio şi brânză. 
Câinii care lătrau - căci acum erau doi - se apropiaseră. 

Am mai accelerat un pic şi-am trecut liziera de pini în 
plină viteză. Totuşi, n-am încetinit, căci mi-am închipuit că 
atât câinii, cât şi gorilele, deşi nu erau nobili călare, vor 


129 


trece cu siguranţă pe proprietatea Stanhope în plină 
urmărire. 

Am văzut iazul puţin adânc lângă care voia Susan să-şi 
mute grajdurile şi-am plonjat în el. Jumătate înot, jumătate 
călcând apa, am ajuns pe celălalt mal. Ce-mi lipsea în 
talentul la urmărit am recuperat pe planul tehnicilor de 
evadare. 

Am continuat s-alerg şi-am auzit câinii chelălăind în jurul 
iazului, acolo unde-mi pierduseră urma. Bănuiam că sunt şi 
oameni, nu numai câini. Am fost sigur când am auzit o 
armă de vânătoare descărcându-se în spatele meu. 
Picioarele mi-au răspuns instinctiv şi-au început să se mişte 
mai repede decât putea să suporte inima şi plămânii. Mi s- 
au terminat glucoza, adrenalina, endorfina, toate, şi m-am 
prăbuşit jos. Am rămas perfect nemişcat şi-am ascultat. 

După câteva minute, m-am ridicat şi am început să merg 
încetişor prin iarbă. Am dat peste un drum vechi, cu pietriş, 
care ducea la poarta de serviciu din Grace Lane. Am luat-o 
pe drumul ăsta până am văzut casa de oaspeţi printre 
ramurile cireşilor proaspăt înmuguriţi. Eram absolut sigur 
că băieţii nu se vor aventura atât de adânc pe domeniul 
Stanhope, aşa că nu m-am grăbit s-ajung la casă. Cum 
spunea cineva odată, nimic nu e mai plăcut decât să te- 
mpuşte cineva şi să rateze. Mă simţeam extraordinar, în al 
nouălea cer. Singurul meu regret era că nu puteam să 
povestesc nimănui ce mi se-ntâmplase. Mi-am dat seama 
că aveam nevoie de prieteni care s-aprecieze această 
escapadă. l-aş fi spus lui Susan, dar ea nu mai era prietena 
mea. 

Am intrat în casă prin grădina de trandafiri. După ceasul 
din birou, se părea că mă-nşelasem în privinţa orei. Era 
trecut de 11, iar Susan plecase. Din nou mi-am dat seama 
că nu-mi păsa. Toate bune şi frumoase să-ţi dai seama că 


130 


nu-ţi mai pasă de lucruri care înainte te interesaseră, dar 
pasul următor era să vezi ce te interesează, de fapt. 

Am intrat în bucătărie şi-am văzut un bilet pe masă. 
Scria: „Te rog, nu uita să fii la mătuşa ta la trei”. Am 
mototolit biletul. La dracu' şi cu mătuşa Cornelia. Am 
deschis uşa frigiderului şi-am morfolit o vreme, îndesând în 
gură tot ce-mi trecea prin minte şi lăsând o mizerie de 
nedescris: borcane deschise, ambalaje şi fructe pe jumătate 
mâncate. Am înşfăcat un pumn de mure, am trântit uşa şi 
m-am dus sus. 

Primitivismul e o chestie, dar un duş e altceva. M-am 
dezbrăcat, am făcut duş, am mâncat murele, dar nu m-am 
bărbierit. M-am îmbrăcat lejer în blugi, tricou şi espadrile, 
fără şosete, şi-am întins-o de-acasă până să se-ntoarcă 
Susan. 

Am sărit în Bronco şi-am luat-o pe vechiul drum, neîngrijit 
acum, care lega cândva casa de oaspeţi cu drumul de 
serviciu şi, mai departe, cu poarta de serviciu. Proprietăţile 
astea vechi nu numai c-au intrări de serviciu la conac, dar 
aveau şi scări de serviciu, astfel încât doamnele şi domnii 
să nu dea nas în nas cu servitorimea pe trepte. In plus, 
exista un întreg sistem de alei şi potecuţe de serviciu 
pentru furnizori, maşini de aprovizionare şi alte chestii de- 
astea. Locurile astea erau un soi de predecesoare ale 
Disneylandului, armate de angajaţi care mişunau pe 
drumuri ascunse, prin tunele şi pe uşi de serviciu, 
răspunzând tuturor nevoilor, făcând ca mesele să apară ca 
prin farmec, camerele să fie curățate şi grădinile să 
înflorească, iar ei rămâneau mereu nevăzuţi, ca nişte 
spiriduşi. 

Am luat-o pe drumul de serviciu, apoi pe o cărare de 
picior ce ducea la iaz şi-am coborât din Bronco. Am 
examinat tălpile lăsate pe pământ, am văzut urmele de 


131 


labe la capătul noroios al apei şi-am găsit un cartuş de 
calibru 8, de la o puşcă de vânătoare, pe care l-am pus în 
buzunar. Satisfăcut că n-am avut halucinaţii din cauza beta- 
blocantelor, m-am urcat înapoi în Bronco şi-am mers în 
continuare pe cărare, ieşind pe poarta de serviciu, ca să-i 
evit pe Susan şi pe Allardi, în caz că s-ar fi-ntors de la 
biserică. Poarta de serviciu, care nu mai este folosită acum, 
avea lacăt, dar ca un intendent bun ce eram, aveam o 
legătură de chei în maşină pentru fiecare broască de pe 
domeniul Stanhope. Am deschis lacătul şi porţile şi-am ieşit 
în Grace Lane, la câteva sute de yarzi de poarta principală. 

Am luat-o spre nord ca să evit Jaguarul care-ar fi putut 
veni din Locust Valley, încercând între timp să mă gândesc 
unde să merg. Soții rătăcitori ar trebui să aibă o destinaţie, 
dar puţini dintre ei au şi, de obicei, se fâţâie cu maşina, 
nedorind s-ajungă într-un loc unde să fie întrebaţi ce le mai 
face consoarta. 

Am zărit porţile Alhambrei pe stânga. Doi gentlemeni în 
costume negre erau postați la intrare. 

Bănuiesc că eram în continuare supărat la culme de 
întâmplările din ziua precedentă, deşi, dac-ar fi fost să mă 
plâng unui prieten, el sau ea, n-ar fi putut înţelege cum au 
putut să mă mânie, într-adevăr, bătaia în fân sau incidentul 
cu Bellarosa. Oamenii nu-nţeleg niciodată. Desigur c-aş fi 
spus: 

— Şi încă nu-i totul! 

Şi nu era, dar mare parte era doar în imaginaţia mea, 
fără legătură cu lumea reală şi numai un psiholog ar fi 
putut s-asculte liniştit monologul meu despre nedreptăţile 
vieţii şi ale căsniciei. 

M-am mai învârtit o vreme, apoi am intrat în Bawville, 
care-i un soi de oraş muncitoresc situat pe teritoriul iniţial 
al Strâmtorii Long Island. Locul ăsta-i gata de înnobilare, 


132 


dar am impresia că există un decret municipal împotriva 
BMW-urilor şi a magazinelor de mâncăruri dietetice. 

Cele mai importante industrii ale orăşelului Bayville sunt 
pescuitul, şantierele navale, magazinele cu echipament 
nautic şi prepararea alcoolului. Nu te-ai aştepta să găseşti 
atâtea fabrici de gin într-un loc aşa de mic, dar e o chestie 
de cerere şi ofertă. Unele cârciumi sunt ordinare, altele şi 
mai ordinare, iar cea mai ordinară e una, The Rusty 
Hawsehole. Hawsehole, dacă vă interesează, e gaura din 
prora unui vas prin care trece lanţul ancorei. Am impresia 
că barurile şi restaurantele din Long Island răzuie fundul 
chilei în căutare de vechi termeni marinăreşti. Dar locul 
ăsta arăta într-adevăr ruginit şi era deschis de Paşte. Am 
garat Bronco-ul în parcarea de pietriş, între o camionetă şi 
patru motociclete, şi-am intrat. 

O cârciumă din zona portului, noaptea, are o anumită 
culoare locală, atmosferă şi je ne sais quoi! Dar duminica 
după-amiază, anume în Duminica Paştelui, The Rusty 
Hawsehole era deprimantă ca anticamera unei camere de 
gazare. 

Am găsit un scaun liber la bar şi-am comandat o bere 
neagră. Localul era decorat cu motive marinăreşti 
tradiţionale, dar bazarul de pe pereţi şi tavan nu făceau nici 
cât o ceapă degerată. Am observat că printre tovarăşii mei 
de chef erau trei bărbaţi, o femeie într-un costum 
interesant de motociclist, din piele neagră, câţiva bătrâni 
lupi de mare a căror piele avea acea ciudată combinaţie de 
pete de soare, saramură şi alcool, şi patru tineri în blugi şi 
tricouri care se distrau cu jocuri la video. Nu cred că era 
careva cu toţi dinţii-n gură în toată cârciuma. Ştiam că în 
colturile întunecoase mai erau şi alţi nenorociţi. 

Am luat nişte gustări de la bar, genul de haleală care-ar 
trebui să aibă etichete de avertisment, şi-am început să 


133 


morfolesc. The Seawanhaka Yacht Club e la vreo doi 
kilometri şi ceva mai jos, iar vara nobilii care fac iahting 
vizitează localuri ca The Rusty Hawsehole după o zi de 
navigaţie. Când eşti din nou la adăpostul clubului tău de 
agrement, menţionezi în treacăt vizita, asta ca să dai de- 
nţeles că eşti un bărbat adevărat. Dar iată-mă aici în afara 
sezonului, sorbind lături şi mestecând mâncare proletară, 
privind ceața alburie de fum de ţigară plutind peste luminile 
barului. 

Am mai comandat o bere şi şase bețe de-astea uscate, în 
chip de desert. Tocmai când mi se părea că nimeni nu e nici 
interesat, nici ofensat de prezenţa mea, unul dintre 
gentlemenii în costum de piele din orchestra barului s-a 
interesat: 

— Locuieşti aici? 

Înţelegeţi că nici în blugi şi tricou, neras, cu Bronco-ul 
lăsat afară, John Whitman Sutter nu putea trece drept unul 
dintre băieţi, mai ales după ce-şi deschisese gura lui stilată. 
Şi înţelegeţi, de asemenea, că erau şi oarece subiînţelesuri 
în întrebarea asta. 

— Lattingtown, am răspuns. 

— La-di-da, a zis muzical. 

Sunt sincer bucuros că nu există ură de clasă în ţara 
asta, căci, dac-ar fi, gentlemanul în costum de piele ar fi 
devenit grosolan. 

— Ai pierdut sau ce? a întrebat. 

— Probabil că da, de vreme ce sunt aici. 

Tuturor li s-a părut nostim. Umorul face de multe ori 
punți peste prăpastia dintre oamenii de cultură şi cretini. 

— Te-a dat nevastă-ta afară sau ce? a zis Piele. 

— Nu. De fapt, e la Spitalul St. Francis în comă. Accident 
de maşină. N-arată bine. Copiii sunt cu mătuşă-mea. 

— Ah! Hei, îmi pare rău. 


134 


Piele mi-a comandat o bere. 

l-am zâmbit trist şi m-am întors la cârnăciorii mei de vacă 
uscați. De fapt, nu sunt aşa de răi şi, dacă îi mesteci odată 
cu alune, formează o masă păstoasă care absoarbe berea. 
Inghiţi toată chestia. Am învăţat în Noul Paradis. Aşa 
spunem noi Universităţii Yale, Noul Paradis. Parcă nu sunt 
chiar atât de-ngâmfat. 

Eram aşteptat la mătuşa Cornelia la ora trei, pentru 
cocteiluri, după cum spunea biletul. Era un soi de reuniune 
de familie pe care o făceam de fiecare Paşte în casa mătuşii 
Cornelia, care-i în Locust Valley, la vreo cincisprezece 
minute cu maşina de-aici. Acum era două fără câteva 
minute. Mătuşa Cornelia e sora maică-mii şi este, dacă v- 
aduceţi aminte, mătuşa cu teoriile despre părul roşu. Staţi 
aşa, m-am gândit, aşteptaţi până o să-şi vadă nepotul 
clătinându-se prin casă, fără cravată şi haină, neras şi 
mirosind a bere şi alune! 

Ca să fiu cinstit, Susan e drăguță cu familia mea. Nu 
apropiată, dar drăguță. Familia ei e puţin numeroasă, nu 
sunt apropiaţi între ei şi e împrăştiată în cele patru zări. 
Rudele prin alianţă ideale. 

In următoarea oră pe care mi-o omoram în local, o 
femeie s-a aşezat pe scaunul liber de lângă mine. Probabil 
venise din vreo nişă întunecată, pentru că uşa nu se 
deschisese. M-am uitat la ea şi mi-a zâmbit cu gura până la 
urechi. Am privit în oglinda barului şi ochii ni s-au întâlnit. A 
zâmbit din nou. Prietenoasă creatură. 

Avea vreo treizeci de ani, dar părea de patruzeci. Era 
divorțată şi trăia cu-n bărbat care-o bătea. Lucra chelneriţă 
undeva şi maică-sa îi îngrijea copiii. Avea unele probleme 
cu sănătatea, ar fi trebuit să urască bărbaţii, dar n-o făcea, 
juca la loto şi refuza să accepte că viaţa n-o să se 
îmbunătăţească. N-a zis nimic din toate astea. N-a zis 


135 


nimic, de fapt. Dar genul de oameni pe care-i întâlneşti la 
The Rusty Hawsehole sunt ca jocurile alea de „Cine ştie 
câştigă”. Te-ntrebi cum de o naţiune fabulos de bogată 
poate crea o subcategorie socială albă. Sau, poate că, pur 
şi simplu, unii oameni sunt născuţi să piardă, şi, în anul 
3000, într-o colonie pe Marte, o să fie o Rusty Hawsehole ai 
cărei clienţi vor avea dinţii stricaţi, tatuaje, costume 
spaţiale din piele şi-şi vor povesti unii altora povestea vieţii, 
plângându-se de neşansă şi de indivizii care-i călăresc. Am 
auzit doi pantofi izbind podeaua. 

— Mor de picioare. 

— De ce? am întrebat. 

— Of, Isuse, am muncit toată dimineaţa. N-am prins nici 
măcar o slujbă la biserică! 

— Unde lucrezi? 

— Stardust Diner în Glen Cove. ÎI ştii? 

— Sigur. 

— Nu te-am văzut niciodată pe-acolo. 

Şi nici n-o să mă vezi vreodată. 

— Îţi iau ceva de băut? 

— Sigur. Mimosa. Nu-mi place să beau înainte de şase. 
Dar îmi trebuie o duşcă. 

l-am făcut semn barmanului. 

— Mimosa. 

M-am întors spre însoţitoarea mea. 

— Vrei o porţie de cârnăciori? 

— Nu, mersi. 

— Pe mine mă cheamă John. 

— Sally. 

— Nu Sally Grace? 

— Nu, Sally Ann. 

— Încântat de cunoştinţă, am zis. 

Mimosa a venit şi-am ciocnit. Am vorbit vreo două 


136 


minute, apoi m-a întrebat: 

— Ce cauţi într-un loc ca ăsta? 

— Cred că-i genul meu. 

A râs. 

— Nu chiar. 

Bănuiesc c-am fost flatat de întrebare. Ego-ul meu a fost 
izbit de constatarea că nimeni din acel bar nu crede că 
locul meu e acolo, chiar înainte să-mi audă accentul. Invers, 
cred că, dacă vreunul dintre aceşti oameni ar fi fost la The 
Creek, chiar în costum de tweed, i-aş fi pus aceeaşi 
întrebare. 

— Sunt divorţat, singur şi caut dragoste în tot felul de 
locuri nepotrivite, i-am răspuns lui Sally. 

— Eşti nebun, a chicotit. 

— Cluburile mele sunt închise azi, iahturile sunt în docuri 
uscate şi fosta mea soţie a luat copiii la Acapulco. Aveam 
de ales între petrecerea unui cap al Mafiei, un cocteil la 
mătuşa mea Cornelia şi să vin aici. 

— Aşa c-ai venit aici. 

— N-ai fi făcut la fel? 

— Nu. M-aş fi dus la petrecerea mafiotului. 

— Interesant. Eşti cumva o Roosevelt? am întrebat 
pronunţând Roozvelt. 

A râs iar. 

— Sigur. Tu eşti un Astor? 

— Nu. Sunt un Whitman. Ştii de Walt Whitman, poetul? 

— Sigur. Fire de iarbă. Am citit-o la şcoală. 

— Binecuvântată fie America. 

— A scris şi asta! 

— Se poate. 

— Eşti rudă cu Walt Whitman? 

— Într-un fel. 

— Eşti poet? 


137 


— Încerc. 

— Eşti bogat? 

— Eram. Am cheltuit totul pe bilete de loto. 

— Bun. Câte ai cumpărat. 

— Pe toate. 

A râs din nou. Eram de acord. Mi-am răsucit scaunul spre 
Sally. Se vedea că fusese drăguță odată, dar, cum se 
spune, vârsta nu fusese blândă cu ea. Totuşi, avea încă un 
zâmbet drăguţ, râsul sănătos, toţi dinţii-n gură şi - sunt 
convins - o inimă bună. Am văzut că mă plăcea şi, cu 
puţină încurajare, m-ar fi iubit. O mulţime de colegi de 
şcoală de-ai mei scuipă pe săraci, dar eu n-am făcut-o 
niciodată. De fapt, retrag asta. Pe-aici, obiceiul este ca 
miercuri noaptea să fie noaptea de distracţie a servitorilor 
şi toate barurile de pe Coasta de Aur erau, şi bănuiesc că 
sunt încă, pline de tinere irlandeze şi scoțiene cu vize de 
lucru aici. Dar asta-i altă poveste. Chestia e că de mult n- 
am mai fost în tete-ă-tete cu o lucrătoare într-un bar şi nu 
ştiam sigur cum să mă port cu Sally Ann. Dar cred că 
trebuie să fiu mereu eu însumi. Unora le plac dojenile. Şi pe 
deasupra, mă simţeam mai bine cu Sally Ann decât cu Sally 
Grace. lar acum, ca la răsăritul soarelui, puterea era de 
partea mea. Am mai sporovăit o vreme. Ea chicotea în cea 
de-a treia Mimosa, iar gaşca în piele începea să aibă 
suspiciuni în privinţa poveștii cu nevasta în comă. 

Am aruncat o privire la ceasul barului care m-a informat 
că e marca Miller şi ora trei după-amiază. Aveam de ales 
între a o conduce acasă pe Sally Ann sau a mă duce la 
mătuşa Cornelia. Nu-mi surâdea niciuna, nici alta. 

— Ei bine, ar cam fi vremea să plec. 

— Oh... te grăbeşti? 

— Mă tem că da. Trebuie să-l iau pe contele de Sussex de 
la gară şi să mă duc la mătuşa Cornelia. 


138 


— Zău... 

— Îmi dai numărul de telefon? 

A ezitat jumătate de secundă, apoi a zâmbit timid. 

— Cred că da... 

— Ai o carte de vizită? 

— Uh... să văd... 

A scotocit prin poşeta până a dat de ciotul ei de creion de 
ospătăriţă. 

— ÎI vrei pe o carte de vizită? 

— Merge şi-un şerveţel. 

Am împins unul uscat spre ea şi şi-a scris numele şi 
numărul de telefon pe el. 

— Aici locuiesc, în Bayville. Văd marea din casă. 

— Te invidiez. 

Am pus şerveţelul în buzunar alături de cartuşul de 
carabină. Poate încep să fac colecţie. 

— O să te sun, am zis. 

M-am dat jos de pe scaunul de bar. 

— Sunt de noapte până la sfârşitul lunii. De la 5 la 12 
noaptea. Dorm când apuc. Aşa că sună când vrei. Nu-ţi face 
griji că mă trezeşti. Oricum, am robot la telefon. 

— Înţeles. Pe curând. 

Am lăsat restul la bar şi am ieşit din The Rusty 
Hawsehole în lumina puternică a soarelui. Trebuie să fie un 
loc pe lumea asta şi pentru mine, dar nu cred că The Rusty 
Hawsehole e acela. 

M-am urcat în Bronco. Acum aveam de ales între don 
Bellarosa şi mătuşa Cornelia. Am luat-o spre sud pe Shore 
Road sperând, bănuiesc, într-o intervenţie divină. Să rămân 
fără frână, de exemplu. 

M-am trezit pe Grace Lane, am trecut de Stanhope Hall, 
ale cărui porţi erau închise. Probabil că Allardii erau la fiica 
lor, iar Susan era deja la mătușă-mea sau, mai interesant, 


139 


la Frank, mâncând bot de oaie şi încheind un contract pe 
capul meu. 

Am mers mai departe şi-am ajuns la începutul zidului de 
cărămidă şi stuc al Alhambrei. Am încetinit, apoi am tras 
vizavi de porţile deschise. Cei doi bărbaţi în costume negre 
erau tot acolo şi s-au holbat la mine. În spatele lor, în 
dreptul casei portarului, care era lipită de zidul proprietăţii, 
era iepurele de Paşte. Era un iepure destul de mare, înalt 
cam de 1,80 metri, fără să pun şi urechile la socoteală, şi 
ţinea un coş mare de Paşte, care bănuiesc că era plin de 
grenade de mână colorate. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia asupra celor două 
ajutoare ale iepurelui, care continuau să mă fixeze. Nu mă- 
ndoiam că unul din ei sau ambii - soldaţii lui don Bellarosa - 
mă urmăriseră azi-dimineaţă. 

Drumul de acces la Alhambra, spre deosebire de cel de la 
Stanhope, era o alee ce duce drept spre casă, care se vede 
perfect încadrată printre stâlpii de fier forjat ai porţii. 
Drumul în sine e pavat cu piatră cubică, în loc de pietriş, şi 
este mărginit de plopi impunători. Acum, pe tot drumul, 
erau parcate automobile, genul lung şi negru. Mi-a trecut 
prin minte că oamenii ăştia, cu maşinile şi hainele lor 
negre, se pregăteau, la prima vedere, pentru o 
înmormântare. 

Privind spectacolul de vizavi, mi-am zis că Frank 
Bellarosa ştie cum să organizeze o petrecere. Şi-am avut 
sentimentul că, în mod inconştient, era o imitație a 
petrecerilor lui Gatsby, cu tot ce-şi poate dori un musafir, 
cu excepţia gazdei, care-şi priveşte sindrofia de la distanţă. 

Paştele ostentativ al lui Bellarosa era, în mod ciudat, un 
fel de repetare a istoriei, dacă te gândeşti la poveştile 
despre milionarii din 1920 care încercau să se-ntreacă unul 
pe altul în prost gust. Otto Kahn, de exemplu, unul dintre 


140 


cei mai bogaţi oameni din ţară, dacă nu din lume, organiza 
căutări de ouă de Paşte pe cei şase sute de acri care 
înconjurau conacul său de o sută douăzeci şi cinci de 
camere din Woodbury. Printre invitaţi se numărau socialişti 
şi milionari, actori rataţi, scriitori, muzicieni şi fete de la 
Ziegfeld. Ca să facă vânătoarea interesantă, fiecare ou 
conţinea un cec de o sută de dolari. Era un eveniment 
popular şi un mod original de a celebra învierea lui Isus 
Hristos. 

Inima-mi spune că nu m-aş fi dus la Otto Kahn pentru 
cecurile de o sută de dolari - aproape salariul pe-un an 
pentru unii în 1920 -, dar aş fi putut fi tentat de fetele de la 
Ziegfeld. 

In mod similar, deşi nu-mi lăsa gura apă la gândul capului 
de miel, curiozitatea pentru Frank Bellarosa, familia lui şi 
cealaltă „familie” a lui pusese stăpânire pe mine. Pe când 
cântăream argumentele pro şi contra ca să intru pe porţi, 
am observat că unul din băieţi, obosit să mă tot 
supravegheze, îmi făcea semn să mă mişc. Cum deţin 
acţiuni în Grace Lane şi nu deranjam cu nimic petrecerea 
domnului Bellarosa, am coborât geamul şi i-am făcut tipului 
ceea ce e uneori denumit un salut italian. 

Individul, încântat se pare de vastele mele cunoştinţe în 
materie de obiceiuri italieneşti, mi-a întors energic salutul 
cu ambele mâini. 

Intre timp, o limuzină cu geamuri fumurii a venit în 
spatele meu, apoi a făcut la stânga, a trecut printre porţi şi 
a oprit. Geamurile au fost coborâte, iar unul din gardieni a 
verificat pasagerii, în timp ce iepurele le dădea bunătăţi din 
COŞ. 

Am auzit o bătaie puternică în geamul maşinii, pe partea 
opusă, şi m-am întors repede. O faţă minusculă a apărut la 
geam şi mi-a făcut semn să-l cobor. Am ezitat, apoi m-am 


141 


întins peste scaun şi l-am coborât. 

— Mda? am zis, cu vocea mea de tip dur. Ce vrei? 

Am simţit cum îmi bate inima mai repede. 

— Agent special Mancuso, a spus. FBI. 

— Oh... 

Am tras aer în piept. Asta chiar era prea mult, m-am 
gândit. lreal. Chiar aici, pe Grace Lane. Mafia, iepuri de 
Paşte de 1,80 metri, soţi rătăcitori, şi-acum tipul ăsta de la 
FBI. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Sunteţi John Sutter, nu-i aşa? 

— Dacă dumneavoastră sunteţi FBI, eu sunt John Sutter. 

Presupun că-mi verificase numărul de înmatriculare la 
Albany, în ultimele câteva minute sau poate cu luni în 
urmă, când se mutase Bellarosa aici. 

— Probabil, ştiţi de ce suntem aici, domnule? 

Mi-au trecut prin minte câteva răspunsuri sarcastice, dar 
am răspuns: 

— Bănuiesc că da. 

— Desigur că aveţi tot dreptul să parcaţi aici, iar noi n- 
avem niciun drept să vă cerem să vă mutaţi maşina. 

— Exact, l-am informat. Drumul acesta e proprietate 
particulară. Proprietatea mea. 

— Da, domnule. 

Mancuso îşi îndoise braţul peste marginea geamului meu, 
bărbia se sprijinea pe antebraţ şi îşi înclinase capul, lăsând 
impresia că suntem vechi prieteni care schimbă două 
vorbe. Era un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu dinţi 
incredibil de mari şi albi. Avea pielea gălbejită, iar ochii şi 
obrajii îi erau scobiţi, ca şi când n-ar fi mâncat suficient. 
Chelise urât: rămăsese cu un breton stufos şi-un ciuf de păr 
cret în vârful capului, ca un clovn. 

— Nu sunt tocmai convins că dumneavoastră aveţi 


142 


dreptul să fiţi aici, am adăugat. 

Domnul Mancuso a tresărit de parcă l-aş fi jignit sau 
poate că simţise mirosul de alune şi cârnăciori de vacă. 

— În regulă, a zis, sunt avocat, dumneavoastră sunteţi 
tot avocat, şi-am putea dezbate problema în mod inteligent 
cu altă ocazie. 

Nu ştiu de ce eram agresiv cu tipul ăsta. Poate că eram 
încă un pic speriat de felul cum îmi bătuse în geam şi 
agresivitatea e modul meu de a reacţiona. Sau poate că mă 
găseam încă în dispoziţia mea de primitiv. Mi-am dat 
seama că păream purtătorul de cuvânt al mafiotului. M-am 
calmat puţin şi-am zis: 

— Deci? 

— Vedeţi, facem fotografii şi maşina dumneavoastră ne 
blochează perspectiva. 

— Ce fotografiaţi? 

— Ştiţi. 

Nu mi-a spus şi nici eu n-am întrebat de unde făceau, el 
sau ei, fotografiile. Nu putea fi decât din casa familiei 
DePauw, care e pe o ridicătură la vreo sută de yarzi de 
Grace Lane, exact vizavi de porţile Alhambrei, cum 
spuneam. Mi s-a părut interesant, dar totuşi de înţeles că 
Depauwii, care sunt genul „Ajutaţi poliţia locală” s-au 
alăturat forţelor binelui împotriva forţelor răului. Sunt sigur 
că Allen DePauw i-ar fi lăsat pe Federali să instaleze până şi 
un cuib de mitralieră, şi ar fi încercat el însuşi muniţia. Se 
petreceau unele schimbări pe Grace Lane. 

Am privit către streaşină mare a casei familiei DePauw, 
apoi m-am întors către porţile Alhambrei. Am bănuit că, pe 
măsură ce maşinile virează pe alee, FBl-ul le fotografiază 
numărul de înmatriculare cu un teleobiectiv, şi probabil fac 
nişte poze drăguţe cu invitaţii la coborârea din maşină. Am 
înţeles că, de fapt, nu blocasem vederea din casa familiei 


143 


DePauw spre porţi, aşa că probabil era ceva mai complicat. 

— Oricum, tocmai plecam, am zis. 

— Mulţumesc. 

Mancuso nu a făcut nicio mişcare să se dezlipească de 
maşina mea. 

— Bănuiesc că v-aţi oprit aici din curiozitate, a spus. 

— De fapt, am fost invitat. 

— Da? 

A părut surprins, apoi nu foarte surprins. A dat din cap 
gânditor. 

— Bine. Dacă vreţi vreodată să vorbiţi cu noi - a scos o 
carte de vizită de serviciu şi mi-a dat-o - telefonaţi-mi. 


— Despre ce? 
— Orice. Intraţi acolo? 
— Nu. 


Am pus cartea de vizită în buzunar, alături de cartuş şi 
şerveţel. Poate o vitrină de expoziţie ar fi fost mai potrivită. 

— E-n regulă, dacă vreţi să intraţi. 

— Mulţumesc, domnule Mancuso. 

Şi-a arătat dinţii sclipitori. 

— Vreau să zic că înţelegem situaţia. Fiind vecini, şi tot 
restul... 

— Nu ştiţi nici jumătate. 

M-am uitat din nou la porţile Alhambrei şi i-am văzut pe 
cei doi bărbaţi şi iepurele de Paşte discutând şi uitându-se 
spre noi. In ziua de azi, când până şi oamenii bogaţi pe 
care-i cunosc nu găseau ajutoare pentru o masă (cu 
excepţia cazului în care mănâncă la Stardust Diner), don 
Bellarosa putea să dispună de doi pistolari, un „iepure”, şi 
probabil încă ceva ajutoare înarmate înăuntru. 

M-am uitat spre Mancuso, care rata şi el Paştele în 
familie, şi-am întrebat, uşor sarcastic: 

— Când să m-aştept ca don Bellarosa să plece pentru o 


144 


vreme? 

— Nu pot face comentarii în privinţa asta, domnule 
Sutter. 

— Nu sunt mulţumit de situaţie, domnule Mancuso, am 
ZIS. 

— Nici noi, domnule. 

— Ei bine, atunci arestaţi-l. 

— Adunăm probe, domnule. 

Am simţit cum mă-nfurii, şi bietul domn Mancuso, care 
reprezenta forţele impotentei oficiale, urma să primească o 
porţie din opiniile mele civile. Am lătrat: 

— Frank Bellarosa e un criminal notoriu de mai bine de 
treizeci de ani, şi trăieşte mai bine decât dumneavoastră 
sau decât mine, domnule Mancuso, iar dumneavoastră tot 
mai adunaţi probe. 

— Da, domnule. 

— Crima rentează probabil în ţara asta. 

— Nu, domnule. Nu pe termen lung. 

— Treizeci de ani vi se pare un termen scurt? 

— Ei bine, domnule Sutter, dacă toţi cetăţenii ar fi tot aşa 
de furioşi cum păreţi dumneavoastră şi ar coopera... 

— Nu, nu, domnule Mancuso. Nu-mi servi mie gargara 
asta. Eu nu sunt ofiţer de pace, judecător sau gardian al 
păcii. Cetăţenii civilizaţi plătesc impozite guvernului - face 
parte din contractul social. Guvernul trebuie să se 
descotorosească de Frank Bellarosa. Eu o să stau în juriu. 

— Da, domnule. Avocaţii nu pot fi în juriu, a adăugat. 

— AŞ sta dac-aş putea. 

— Da, domnule. 

Am vorbit cu destul de mulţi băieţi federali în cursul 
carierei mele - agenţi IRS, oameni de la FBI şi alţii ca ei - şi 
atunci când o iau cu „Da, domnule cetăţean plătitor de 
impozite”, înseamnă că s-a terminat cu comunicarea. 


145 


— Bine, întoarceţi-vă la fotografiile dumneavoastră, am 
spus. 

— Mulţumim, domnule. 

Am băgat Bronco-ul în viteză. 

— Cel puţin cartierul e în siguranţă acum. 

— Aşa e de obicei în astfel de împrejurări, domnule 
Sutter. 

— Foarte ironic, am observat. 

— Da, domnule. 

L-am privit pe domnul Mancuso în ochi şi am întrebat: 

— Ştiţi ce înseamnă capozzel/a? 

A rânjit. 

— Sigur. Bunica încerca să mă facă să mănânc aşa ceva. 
E o delicatesă. De ce? 

— Verificam doar. Arrivederci. 

— Paşte fericit. 

S-a îndreptat şi tot ce-am mai putut vedea a fost burta 
lui. Am accelerat, am slăbit ambreiajul aruncând ceva 
pietriş şi-am luat-o-n sus pe Grace Lane. 

Strada se termină într-o buclă în faţa unei proprietăţi 
numite Fox Point, care e aşezată cu spatele la Strâmtoare. 
Fox Point s-ar putea să devină o moschee, vă spun eu mai 
încolo. 

Am făcut bucla şi-am luat-o spre sud pe Grace Lane, 
trecând de Alhambra şi locul unde stătuse domnul 
Mancuso. Plecase acum, aşa cum mă aşteptam de fapt să 
procedeze, dar aveam o senzaţie atât de deosebită că toată 
ziua era halucinantă, încât am scos cartea lui de vizită din 
buzunar şi m-am holbat la ea. Mi-am amintit cum am cules 
cartuşul pentru acelaşi motiv: să am o probă materială a 
ceva ce tocmai s-a întâmplat. „Vino-ţi în fire, John.” 

M-am gândit un minut-două la domnul Mancuso. Aşa 
clovn cum părea, nu era prost. Avea o anume siguranţă de 


146 


sine şi-mi plăcea ideea că un italian lucrează la cazul altui 
italian. Dumnezeu ştie, instituţia din Washington nu s-o fi 
descurcând cu Bellarosa şi cei ca el. Vremea incoruptibilului 
Elliot Ness trecuse, şi anchetatorii italo-americani aveau 
mai mult noroc cu compatrioţii lor răufăcători. Era un fel de 
joc al istoriei: senatul roman angajase mercenari barbari să 
lupte împotriva barbarilor. Satisfăcut de analiza mea şi 
parţial în urma întâlnirii cu ciudatul domn Mancuso, am 
luat-o spre mătuşa Cornelia. 


În zece minute am fost în Locust Valley. Mătuşa Cornelia 
are o casă mare, victoriană, pe o stradă laterală liniştită, la 
câteva blocuri de biroul meu. Casa are un turn, un pod 
uriaş şi verandă de jur împrejur. E genul de casă care se 
potriveşte mătuşii Cornelia, iar eu am vagi amintiri din 
copilărie de la locul ăsta. Soţul mătuşii, unchiul Arthur, este 
un ratat în retragere: adică a cheltuit uriaşe sume din 
averea moştenită în speculaţii care n-au dus la nimic. Dar 
n-a uitat niciodată cel mai important dicton WASP: Wicio 
critică adusă capului familiei. Aşa că acum, după ce s-a 
retras, ajutat fiind de profesionişti, inclusiv de mine, a făcut 
progrese; la fel şi venitul lui. Sper să se ţină mai departe de 
afaceri. Cei trei fii ai săi, verii mei cei idioţi, care au 
moştenit flerul tatălui lor de a pierde bani, sunt puşi să 
repete în fiecare dimineaţă: „Nicio critică adusă capului 
familiei”. Or s-o ducă foarte bine, şi la fel şi imbecilii lor de 
copii, atâta timp cât nu vor dojeni capul familiei. 

Strada mătuşii Cornelia era plină de maşini, fiind o stradă 
unde locuia mătuşa, bunica sau mama tuturor: un loc, ca 
să-l parafrazez pe Robert Frost, unde, dacă trebuie să te 
duci acasă în vacanţă, puteai s-alegi orice casă din cartier. 

Am găsit un loc de parcare şi-am mers pe jos până la 
casa mătuşii Cornelia. Am stat o vreme pe verandă, am 
respirat adânc, am deschis uşa din faţă şi am intrat. 

147 


Casa era plină de oameni, toţi fiind în relaţii de rudenie 
unul cu altul, şi cu mine, presupun. Nu sunt prea bun la 
jocul de-a marea familie şi n-am ştiut niciodată pe cine 
trebuie să pup, care ai cui copii sunt, nimic din toate astea. 
Tot timpul dau cu bâta-n baltă întrebând oameni divorţaţi 
care le sunt soțiile, indivizi faliţi cum le merg afacerile şi, 
mai mult de o singură dată, interesându-mă de sănătatea 
unei rude care murise cu câţiva ani mai devreme. Susan, 
care nu e rudă cu oamenii ăştia decât prin mine, ştie 
numele tuturor, relaţia lor de rudenie cu mine, cine a murit, 
cine s-a născut, cine-a divorţat, ca şi cum ar fi treaba ei să 
completeze Biblia familiei. Aproape că-mi doream să fie 
lângă mine acum, şoptindu-mi la ureche: „Asta e verişoara 
ta Barbara, fiica mătuşii Annie şi a răposatului unchi Bart. 
Soţul ei, Bart, a părăsit-o pentru un bărbat. Barbara e 
supărată, dar suportă bine totul, deşi acum urăâşte 
bărbaţii”. Astfel avertizat, aş fi fost pregătit s-o întâmpin pe 
Barbara, deşi probabil că n-am fi avut prea multe de 
discutat; poate despre tenis feminin sau ceva de genul 
ăsta. 

Oricum, erau cu toţii acolo, cu pahare în mâna stângă şi 
cu cizmele scârţâind. Mintea mea zorea în căutarea 
posibilelor capcane. Am zis câteva he//o-uri, dar am reuşit 
să evit orice conversaţie serioasă trecând rapid dintr-o 
cameră în alta prin uşile mari, glisante, ca şi cum aş fi fost 
în drum spre baie. 

l-am văzut pe Judy şi Lester Remsen, care nu ratează 
niciuna dintre reuniunile mele de familie, dar să mă omori 
şi n-o să găsesc măcar o singură rudă care să ştie în ce fel 
de relaţii de rudenie e Lester cu noi. S-ar putea să fie o 
greşeală îngrozitoare din partea lui, pe care poate c-a 
sesizat-o la un moment dat, dar se teme să nu mai vină la 
aceste întâlniri, admițând astfel c-a participat timp de 


148 


treizeci de ani la reuniunile unei alte familii. 

Pe când mă strecuram dintr-o cameră într-alta şi printre 
capcanele conversaţiei, am prins priviri de la mama, tata şi 
Susan, dar i-am evitat. Eram conştient că sunt îmbrăcat 
nepotrivit şi neîngrijit. Până şi copiii purtau haine călcate şi 
pantofi de piele. 

Am găsit barul, aranjat într-un oficiu, şi mi-am preparat 
un whisky cu sifon. Cineva m-a bătut pe umăr şi când m-am 
întors am fost surprins s-o văd pe sora mea, Emily, care, 
din câte înţelesesem, nu putea veni din Texas. Ne-am 
îmbrăţişat şi sărutat. Emily şi cu mine suntem apropiaţi în 
ciuda anilor şi kilometrilor care ne-au despărţit şi, dacă-mi 
pasă de cineva pe lumea asta în afară de Susan şi de copiii 
mei, îmi pasă de soră-mea. 

Am observat un bărbat stând în picioare în spatele ei şi- 
am presupus că e noul ei Făt-Frumos. Mi-a zâmbit, iar Emily 
a făcut prezentările: 

— John, el e prietenul meu, Gary. 

Am dat mâna cu Gary care era un tânăr frumos şi ars de 
soare, cu vreo zece ani mai tânăr ca Emily. A spus cu-n 
accent tărăgănat, din Texas: 

— E o plăcere să vă cunosc, domnule Sutter. 

— John. Am auzit o mulţime despre tine. 

M-am uitat la Emily şi-am văzut că radiază de fericire, şi- 
arată mai tânără decât ultima dată când am văzut-o. Avea 
un nou foc erotic care făcea ca ochii să-i scânteieze. Eram 
într-adevăr foarte bucuros pentru ea, şi o ştia. Am vorbit 
toţi trei câteva minute, apoi Gary s-a scuzat, iar noi ne-am 
strecurat în cămara largă de lângă oficiu. Emily m-a luat de 
mână. 

— John, sunt atât de fericită! 

— Se vede. 

S-a uitat în ochii mei. 


149 


— Ţie-ţi merge bine? 

— Da. Sunt pe punctul de-a plesni. E minunat. 

A râs. 

— Eu sunt o târfă, iar tu araţi ca un vagabond. Mama şi 
tata sunt scandalizaţi. 

l-am zâmbit şi eu. 

— Bine. 

Părinţii mei, cum vă spuneam, sunt progresişti, dar când 
propria familie le e implicată în vreun soi de comportament 
iconoclastic, se transformă în păstrători ai valorilor 
tradiţionale. Ezit să folosesc cuvântul /pocriți. 

— Tu şi cu Susan vă-nţelegeţi? a întrebat Emily. 

— Nu ştiu. 

— Mi-a spus că eşti nefericit. Era îngrijorată. Cred că voia 
să-ţi vorbesc. 

Mi-am amestecat whisky-ul cu sifon şi l-am băut. Susan 
ştia că-n afară de ea numai cu Emily vorbesc despre 
problemele intime. 

— Majoritatea problemelor lui Susan sunt create de 
Susan însăşi, am răspuns, iar majoritatea problemelor mele 
mi le creez singur. Asta-i, de fapt, problema. Cred că 
suntem plictisiţi, am adăugat. Avem nevoie de-o întrecere. 

— Atunci luaţi-vă la-ntrecere unul cu altul. 

Am zâmbit. 

— La ce? Un duel? Oricum nu e serios. 

— Ba sigur că este. 

— Nu mai e nimeni implicat, am spus. Cel puţin, nu de 
partea mea. 

Mi-am terminat băutura şi-am pus paharul pe-un raft. 

— Încă avem o viaţă sexuală bună. 

— Sunt convinsă. la-o atunci sus şi faceţi dragoste. 

— Zău, Emily. 

Oamenii care sunt puternic îndrăgostiţi cred că au găsit 


150 


soluţia la toate necazurile vieţii. 

— John, ţi-e într-adevăr foarte devotată. 

Nu pot să mă supăr pe Emily, dar am spus cu o voce un 
pic mai tăioasă: 

— Susan e egocentrică, narcisistă, îngâmfată şi face 
numai ce-i place. Nu e devotată nimănui în afară de Susan 
şi Zanzibar. Câteodată şi lui Yankee. Dar asta-i Susan şi n-ai 
ce-i face. 

— Dar ea e-ndrăgostită de tine. 

— Da, probabil că e. Numai că mă ia de bun. 

— Ah, a spus perceptivă Emily. Aha! 

— Nu mă „aha” pe mine. Am râs amândoi, după care am 
zis serios: Nu mă port diferit ca să-i atrag atenţia. Sunt într- 
adevăr diferit. 

— Cum aşa? 

— Ei bine, m-am îmbătat aseară, am dormit în grădină şi- 
am mârâit la o femeie. 

De vreme ce Emily e prietena mea cea bună, eram fericit 
să-i povestesc întâmplările de dimineaţă. Râdeam amândoi 
atât de tare, încât cineva - n-am văzut cine - a crăpat puţin 
uşa, a tras cu ochiul înăuntru, apoi a-nchis-o. 

Emily m-a luat de braţ. 

— Ştii gluma aia: „Ce-şi închipuie un bărbat adevărat că 
e terapia de grup? Răspuns: Al Doilea Război Mondial. 

Am schiţat un zâmbet. Ea a continuat: 

— Dincolo de criza de la mijlocul vieţii, John, şi 
menopauza masculină, indiferent ce e asta, se află dorinţa 
de a fi pur şi simplu bărbat. Vreau să zic, în cel mai pur 
sens biologic, într-un fel despre care nimeni nu vrea să 
vorbească într-o companie selectă. Să luptaţi în război sau 
să pocniţi pe careva în cap, sau să efectuaţi vreun surogat 
de activitate cum ar fi vânătoarea, construirea unei cabane 
din bârne sau căţărarea pe munte. După asta tânjiţi voi. Aş 


151 


fi vrut ca soţul meu să simtă asta măcar din când în când. 
Incepuse să creadă că frunzăritul hârţoagelor lui e nu 
numai important, ci şi deosebit de competitiv. Mă bucur că 
ai clacat. Încearcă însă să o faci în mod constructiv. 

— Eşti o femeie foarte deşteaptă. 

— Sunt sora ta, John. Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

Am rămas stingheriţi câteva minute, apoi Emily a 
întrebat: 

— Individul ăla, de-alături, are vreo legătură cu starea ta 
de spirit? 

Avea, deşi nu înţelegeam prea bine cum de simpla 
prezenţă a lui Frank Bellarosa la periferia proprietăţii mele 
mă determina să-mi reevaluez viaţa. 

— Poate... Vreau să zic, individul a încălcat toate regulile, 
trăieşte pe muchie de cuţit şi pare împăcat cu sine. Pentru 
numele lui Dumnezeu, el dirijează totul şi Susan îl găseşte 
interesant. 

— Înţeleg, asta te-a supărat. Tipic masculin. Dar Susan 
mi-a spus şi că el pare să te placă. 


— Bănuiesc. 

— lar tu nu vrei să-l dezamăgeşti. 

— Nu... dar... 

— Fii atent, John. Diavolul e foarte seducător. 
— Ştiu. 

Am schimbat subiectul. 

— Cât stai? 


— Gary şi cu mine plecăm mâine-dimineaţă, devreme. 
Vino să ne vezi. Avem o căsuţă absolut oribilă lângă apă. 
Mâncăm creveţi, bem bere Corona, alergăm pe plajă şi 
vânăm țânțari. Şi facem dragoste, a adăugat. Adu-o şi pe 
Susan, dacă vrei. 

— Poate. 


152 


Mi-a pus o mână pe braţ şi m-a privit în ochi. 

— John, trebuie să pleci de-aici. Asta-i o lume învechită. 
Nimeni nu mai trăieşte aşa în America. Locul ăsta are o 
istorie de trei sute de ani formată din înţelegeri secrete, 
nemulțumiri vechi şi o structură socială sufocantă. Pe lângă 
Coasta de Aur, Noua Anglie pare prietenoasă şi lipsită de 
formalisme. 

— Ştiu toate astea. 

— Gândeşte-te. 

A plecat spre uşă. 

— Ai de gând să te-ascunzi aici? 

Am zâmbit. 

— Pentru un timp. 

— Ţi-aduc ceva de băut. Whisky cu sifon? 

— Exact. 

A plecat şi s-a-ntors peste un minut cu un pahar înalt plin 
de gheaţă şi sifon şi o sticlă întreagă de Dewar's. 

— Nu pleca fără să-mi spui „la revedere”, a zis. 

— S-ar putea să fiu obligat. 

Ne-am sărutat şi a plecat. M-am aşezat pe-un scaun şi- 
am băut, contemplând camera plină cu feţe de masă, 
argintărie, cristaluri şi alte obiecte din ceea ce numim noi o 
epocă mai elegantă. Poate că Emily avea dreptate. Lumea 
asta era jumătate ruină şi jumătate muzeu, şi eram cu toţii 
înconjurați de dovezi ale gloriei apuse, ceea ce nu este un 
lucru sănătos din punct de vedere psihologic sau bun 
pentru ego-ul nostru colectiv. Dar ce zace acolo, în inima 
Americii? Regine de foileton şi oameni ca K. Marts, 
camionete şi țânțari. Există oare episcopalieni la vest de 
Alleghinies? Ca majoritatea strămoşilor mei, călătorim în 
toată lumea, dar niciodată în America. 

M-am ridicat, mi-am adunat forţele şi-am mai făcut o 
incursiune în cazanul clocotitor al sângelui de familie. 


153 


Am urcat la etaj ştiind că voi întâlni mai puţini oameni 
decât jos şi-am intrat în camera din turn, care era tot 
camera de joacă, la fel ca pe vremea copilăriei mele. Erau 
zece copii acolo şi nu se jucau de-a mimatul cum făceam 
eu, ci se uitau la o casetă video cu un înfiorător film de 
groază, pe care unul dintre ei o adusese probabil pe furiş. 

— Hristos a-nviat! am spus. 

Câteva capete s-au întors spre mine, dar copiii ăştia nu- 
nvăţaseră încă vorbirea articulată, ci se perfecţionau, în 
schimb, în tehnica omorâtului cu toporul. 

Am închis televizorul şi-am scos caseta. Nimeni n-a zis 
nimic, iar câţiva dintre ei mă luau drept fierăstrău circular. 

M-am aşezat şi-am stat de vorbă cu ei o vreme, 
povestindu-le cum mă jucasem eu în camera asta înainte 
să aibă televizor. 

— Şi cândva, i-am spus lui Scott, băieţelul de zece ani, 
tatăl tău şi cu mine ne-am prefăcut că suntem încuiaţi aici, 
că era turnul Londrei, şi tot ce-aveam era pâine şi apă. 

— De ce? 

— ... Ne prefăceam. 

— De ce? 

— In orice caz, am făcut avioane de hârtie cu mesaje 
scrise pe ele, cerând ajutor, şi-am aruncat avioanele pe 
fereastră. Şi servitoarea cuiva a găsit unul, a crezut că-i de- 
adevăratelea şi a chemat poliţia. 

— Ce proastă, a spus Justin, cel de doisprezece ani, 
trebuie să fi fost spaniolă. 

O fetiţă l-a informat pe Justin: 

— Nici nu ştiu să citească englezeşte, prostule! 

— Servitoarea, am spus enervat, era negresă. Erau multe 
negrese servitoare pe-aici. Ştia să citească englezeşte şi 
era o femeie foarte grijulie. Oricum, a venit poliţia şi 
mătuşa Cornelia ne-a chemat jos ca să vorbim cu ei. Ne-au 


154 


tras un perdaf în regulă şi, când a plecat poliţia, ne-a 
pedepsit închizându-ne, pe bune, în pivniţă. 

— Ce-i aia o pivniţă? 

— V-a încuiat? De ce? 

— V-aţi răzbunat vreodată pe servitoare? 

— Da, am spus. l-am tăiat capul. 

M-am ridicat în picioare. 

— Dar destul despre Paştele trecut. 

Nimeni n-a sesizat umorul subtil. 

— Jucaţi monopoly, le-am sugerat. 

— Ne dai caseta înapoi? 

— Nu. 

Am ieşit în hol cu caseta. Mai rău, dar mai înţelept. 

M-am simţit de parc-aş fi fost din nou încuiat în pivniţă, 
dar când am dat colţul holului, am nimerit nas în nas cu 
Terri, o blondă senzaţională, căsătorită cu vărul meu, 
Freddie, unul din cretinii de fii ai lui Arthur. 

— la te uită, bună! am zis. Unde te duci? 

— Bună, John. Să văd ce fac copiii. 

— Sunt bine, am informat-o. Se joacă de-a doctorul şi 
sora. 

Mi-a adresat un zâmbet impenetrabil. 

— Ţi-ai făcut toate analizeze psihice? am întrebat-o. 

— Astâmpără-te. 

Am mers către o uşă vizavi de trepte şi-am deschis-o. 

— Tocmai mă duceam în pod. Vii cu mine? 

— De ce? 

— Sunt nişte cămăşi de noapte acolo. Nu vrei să-n-cerci 
câteva? 

— Ce mai face Susan? 

— Intreab-o pe ea. 

Terri a părut un pic nervoasă, dar n-aş putea spune dacă 
era supărată sau cântărea posibilităţile. Am închis uşa de la 


155 


pod şi-am luat-o spre trepte. 

— Cred că suntem prea bătrâni să ne mai prefacem. 

Am început să cobor încet. 

— Ce-i aia? a întrebat arătând spre caseta video din 
mâna mea. 

— Murdărie. O arunc direct la gunoi. 

— Of... copiii ăştia afurisiţi... Mă bucur că le-ai luat-o, a 
adăugat. 

— E datoria mea. Unchiul Bau-bau. 

A râs. 

— Aş vrea ca Freddie să facă asta din când în când. 

— S-ar putea să fie o cauză pierdută. Dar e datoria 
noastră faţă de civilizaţie să-ncercăm. 

— Da. M-a privit şi a zâmbit. Eşti foarte neprotocolar 
îmbrăcat, John. 

— Am o criză de identitate şi nu ştiu cum să mă-mbrac 
pentru ea. 

— Eşti nebun. 

— Şi ce dacă! m-am holbat la ea. 

N-a răspuns, dar am văzut că nada a prins şi tot ce 
aveam de făcut era să trag undiţa. Trebuie să înţelegeţi că 
Terri e o femeie obişnuită ca bărbaţii să se gudure şi să 
facă sluj înaintea ei, şi are vreo cincizeci de moduri mai 
mult sau mai puţin politicoase de-a te pune la punct. Dar 
acum stătea pur şi simplu acolo, arătând lipsită de apărare 
şi gata pentru următoarea mişcare. Am început să mă simt 
vinovat, probabil, aşa că am spus: 

— Ne vedem mai târziu. 

— John, pot să vorbesc cu tine despre un testament? 
Cred că trebuie să-mi fac testamentul. 

— Trebuie, dacă nu l-ai făcut încă. 

— Să te sun? 

— Da. Sunt în oraş marţi, miercuri şi joi, şi-n Locust 


156 


Valley luni şi vineri. Vino să luăm masa împreună. 

— Bine. Mulţumesc. 

Am coborât scara în spirală, tălpile abia atingând 
treptele. Eram în formă. Eram magnific, charismatic, 
interesant. Am crezut că aşa este, şi am făcut să fie aşa. 
Nici măcar n-aveam nevoie de jacheta mea sport de o mie 
de dolari sau de cravata Hermes de nouăzeci de dolari. 
Aveam putere asupra bărbaţilor şi a femeilor. Şi asupra 
copiilor. Am vrut să-i spun lui Susan, dar poate că trebuia 
să-mi ţin gura ca să văd dacă observă. 

Ştiam că trebuie să plec cât mai puteam încă, înainte să 
mă descoasă rudele bătrâne. Sunt foarte buni să pună 
mâna pe-o cameră, să-şi înhaţe prada, apoi să facă mişcări 
coordonate telepatic până te descos. 

M-am repezit spre uşa din faţă, făcându-mă că nu observ 
doi veri care mă strigau pe nume. Pe-o mulţime de oameni 
îi cheamă John. 

Am ieşit coborând în viteză treptele verandei şi-am luat-o 
la goană pe stradă. M-am oprit cât s-arunc caseta video 
într-o gură de canal. Am sărit în Bronco şi-am întins-o. 

Asfinţea şi-am condus încet, cu geamurile coborâte, 
respirând aerul răcoros. 

Îmi place să conduc, pentru că e una dintre puţinele 
ocazii când nu mă poate prinde nimeni. N-am în maşină 
telefon, cu aparat de înregistrat, frecvenţă proprie de radio, 
fax, imprimantă, telex sau avertizor sonor. Doar o sirenă de 
poliţie. 

Am un radio AM, dar e de obicei pus pe Serviciul 
Meteorologic al Marinei SUA din Block Island. Imi plac 
buletinele meteo, pentru că sunt informaţii utile şi poţi să le 
verifici singur exactitatea. Băieţii care vorbesc la posturile 
pentru marină au o voce monotonă şi nu fac glume, ca 
idioţii de la posturile obişnuite şi de la televizor. iți anunţă 


157 


un uragan pe acelaşi ton cu care îţi spun că vremea va fi 
blândă şi însorită. 

Am dat drumul la staţia meteo şi vocea a recapitulat 
prognoza zilei, fără să-mi spună ce vreme bună fusese 
pentru parada de Paşte de pe Fifth Avenue. Am aflat că se 
apropie nori cumulus şi se prognozează precipitaţii 
abundente pentru luni dimineaţa şi vânturi suflând din 
sectorul nord-estic cu zece noduri pe oră. Erau avertizate 
ambarcaţiunile mici. Vom vedea. 

Am mai condus vreo oră, dar traficul începea să se 
aglomereze, aşa c-am luat-o spre casă. Serile de duminică 
nu mi-au plăcut niciodată. În cel mai bun caz, sunt în toane 
proaste şi mă culc devreme. 

Susan a ajuns acasă după ce mă băgasem în pat şi 
stinsesem lumina. 

— Ai nevoie de ceva? a întrebat. 

— Nu. 

— Te simţi bine? 

— Sunt foarte bine. 

— Mama ta şi mătuşa Cornelia se-ntrebau dacă n-ai păţit 
ceva. 

— Atunci trebuia să mă-ntrebe pe mine, nu pe tine. 

— Le-ai evitat. Tatăl tău a fost dezamăgit că n-a avut 
posibilitatea să vorbească cu tine. 

— A avut timp mai bine de patruzeci de ani să tot 
vorbească de fapt cu mine. 

— Vrei să stăm de vorbă? 

— Nu, vreau să sforăi. Noapte bună. 

— Emily îţi trimite toate cele bune. Noapte bună. 

Susan a coborât. 

Am stat culcat, foarte liniştit, cu ochii la tavanul 
întunecat. De multă vreme nu mă mai simţisem atât de 
bine şi în viaţa mea aşa de rău. Ceea ce se-ntâmplase cu 


158 


mine în ultimele câteva zile, mi-am zis, e apostazie şi 
apoteoză în acelaşi timp. Imi abandonasem vechiul destin şi 
dobândisem în schimb puteri de zeu. Ei bine, poate 
mergeam prea departe cu afirmaţiile, dar în mod sigur nu 
mai eram acelaşi om de-acum câteva săptămâni. 

După câteva minute de metafizică, am tras cortina. Se 
auzeau sunete în depărtare şi mi-am imaginat că mă aflu în 
plin ocean, noaptea, singur pe vasul meu, cu valurile 
spărgându-se peste proră, şi pânzele umflate de vânt. Era o 
senzaţie plăcută, dar ştiam că atunci când va izbucni 
furtuna, nu voi putea mânui cârma şi velele de unul singur. 
Intrebându-mă ce să fac, am adormit. 


159 


11 


Luni, Lunea Paştelui, a plouat, aşa cum prognozaseră, iar 
vântul a bătut intr-adevăr din nord-vest, peste Cape Cod şi 
strâmtoare - o rămăşiţă a iernii. 

M-am trezit în zori şi-am constatat că Susan dormise în 
altă parte, probabil într-una dintre camerele de oaspeţi. Am 
făcut duş, am tras pe mine o pereche de blugi şi-un tricou, 
apoi am întins-o în Locust Valley unde mi-am luat micul 
dejun într-o ceainărie. 

Am zăbovit asupra cafelei citind New York Post, pentru 
prima oară în zece ani. Interesant ziar, un soi de cârnăciori 
uscați pentru minte. 

Am mai comandat o cafea la plecare, am părăsit 
ceainăria şi-am condus prin ploaie câteva străzi mai încolo, 
unde era biroul meu. M-am dus sus, în cabinetul meu 
personal, care fusese înainte camera de zi de la etajul doi, 
şi-am aprins focul în cămin. M-am aşezat în fotoliul de piele, 
mi-am pus picioarele pe apărătoarea de foc şi-am citit Long 
Island Monthly în timp ce sorbeam cafea din paharul de 
hârtie. Era un articol în revistă despre cum să-ţi aranjezi 
casa din East End pentru Memorial Day, începutul oficial al 
verii. Asta mi-a amintit, desigur, că aveam unde să mă duc 
dacă plecam într-un exil autoimpus sau eram declarat 
persona non grata pe domeniul Stanhope. 

Reşedinţa mea de vară din East Hampton e o casă în stil 
pur colonial cu acoperiş din şindrilă de cedru. A fost 
construită în 1769. E îmbrăcată în glicină şi înconjurată de 


160 


pomi fructiferi. Deţin această casă împreună cu Susan. E a 
mea, a ei şi a băncii. 

Strămoşii mei din partea tatălui erau colonişti originari 
din capătul de est al insulei, veniţi din Anglia prin 1660, 
când Lumea Nouă era intr-adevăr foarte nouă. De fapt, 
chiar am în posesie o cesiune de pământ originală, 
acordată unui Elias Sutter de către Charles îi, în 1993. 
Terenul înconjura o treime din Southampton Township, la 
ora actuală una dintre cele mai exclusiviste comunităţi de 
pe Coasta de Est şi, dacă ar fi fost în posesia Sutterilor, am 
fi cu toţi miliardari. 

Fâşia cea mai de est a acestei insule, care iese în 
Atlantic, e o întindere izbitor de frumoasă, geografic diferită 
de Coasta de Aur, dar înrudită cu ea prin relaţii de familie, 
bani şi similitudini sociale. Mai important decât asta este că 
zona nu e atât de populată şi ecologiştii controlează totul. 
Cu greu poţi să instalezi o cutie poştală fără să semnezi o 
declaraţie de impact asupra mediului. 

Această legătură străveche cu extremitatea de est a 
Long Islandului m-a interesat întotdeauna, ca un soi de notă 
de subsol pentru propria viaţă, dar până acum a avut prea 
puţin impact asupra modului meu de-a gândi. In ultima 
vreme, totuşi, m-am întrebat dacă nu cumva a venit 
vremea să locuiesc mai mult pe pământul Sutterilor decât 
pe al Stanhopeilor. 

Am încercat să-mi închipui cum mi-ar sta ca avocat de 
ţară, cu picioarele în ciorapi puse pe masă, în vreun birou 
cu prăvălie la stradă, câştigând poate treizeci de mii pe an 
şi dând fuga la docuri la vremea tonului. 

M-am întrebat dacă Susan ar trăi acolo tot anul. Ar trebui 
să-şi transporte caii, dar călăritul acolo este spectaculos. 
Aleile de călărie şerpuiesc peste Shinnecock Hills, coborând 
direct în Oceanul Atlantic şi de-a lungul plajei de nisip. 


161 


Poate că asta ne trebuia ca să ne revenim. 

Câteodată îmi place să vin la serviciu într-o zi liberă ca să 
pun la punct unele lucruri, dar nu mai folosisem biroul până 
acum ca să mă refugiez de problemele domestice. Am lăsat 
jos revista, am închis ochii şi-am ascultat focul trosnind, 
vântul şi ploaia. Absolut încântător. 

Am auzit uşa din faţă deschizându-se. O lăsasem 
descuiată pentru cazul în care vreunul dintre slujbaşii mai 
entuziaşti voia să lucreze câteva ore sau, ca şi mine, să se 
care pur şi simplu de-acasă. Am auzit uşa închizându-se, 
apoi paşi pe hol. Aveam o duzină de oameni care lucrează 
aici: şase secretare, doi jurisconsulţi, doi parteneri mai 
tineri şi doi funcţionari jurişti noi, amândoi fiind tinere femei 
care îşi vor lua examenul în drept în vara asta. Unul din cei 
doi tineri avocaţi în faşă este Karen Talmadge, care va 
ajunge departe pentru că este deşteaptă, logică şi 
energică. E şi frumoasă, în treacăt fie spus. 

Speram ca paşii pe care-i auzisem să fie ai lui Karen, 
pentru că erau câteva concepte legale interesante pe care 
voiam să le discut cu ea. Dar în clipa următoare am realizat 
că nu contează dacă era ea, nevastă-mea, secretara mea 
particulară, Terii cea sexy sau nepoţeii şi nepoţelele mele 
cu topoare şi fierăstraie circulare. Voiam pur şi simplu să fiu 
singur. Fără sex sau violenţă. 

Am ascultat. Paşii erau rari şi apăsaţi, nu semănau cu 
călcătura unei femei. Poate era poştaşul sau un furnizor, 
poate chiar un client care nu ştia că făcusem din lunea 
Paştelui o nouă sărbătoare. Indiferent cine-o fi fost acolo 
jos, trecea dintr-o cameră în alta, căutând pe cineva sau 
ceva. 

M-am gândit c-ar trebui să cobor şi să investighez, dar 
apoi am auzit prima treaptă scârţâind, şi o voce a strigat: 

— Domnule Sutter? 


162 


Am pus cafeaua jos şi m-am ridicat în picioare. 

— Domnule Sutter? 

Am ezitat, apoi am răspuns. 

Paşi grei au urcat pe scară. 

— A doua uşă pe stânga, am zis. 

Frank Bellarosa, purtând o haină de ploaie fără formă şi o 
pălărie gri de fetru a intrat în birou: 

— Ah, a zis, aici eraţi. V-am văzut jeepul afară. 

— Bronco. 

— Mda. Aveţi câteva minute? Sunt nişte lucruri despre 
care aş vrea să vă vorbesc. 

— Astăzi biroul e închis, l-am informat. E lunea Paştelui. 

— Da? Aţi făcut focul. Vă deranjează dacă m-aşez? 

Bineînţeles că da, dar am făcut semn din cap spre 
balansoarul de lemn aflat vizavi de scaunul meu, în faţa 
căminului. Domnul Bellarosa şi-a scos pălăria udă şi haina 
de ploaie şi le-a agăţat în cuierul-pom de lângă uşa. S-a 
aşezat. 

— Sunteţi credincios? a întrebat. 

— Nu, episcopal. 

— Da? Voi nu lucraţi în ziua asta? 

— Câteodată nu. Afacerile merg încet. 

Am luat vătraiul şi m-am uitat întâmplător la Bellarosa 
care nu se uita la mine sau la foc, ci la obiectul greu şi bont 
din mâna mea. Individul avea instincte foarte primitive, mi- 
am zis. Am răscolit buştenii din foc apoi, fără mişcări 
abrupte, am pus vătraiul la loc. Mi-a trecut prin minte să-l 
întreb pe Bellarosa dacă e un adept al ho/d-up-urilor, dar n- 
am vrut să tensionez noua noastră relaţie cu glume 
proaste. În loc de asta, am spus: 

— Dumneavoastră aveţi zi liberă? 

A zâmbit. 

— Da. 


163 


M-am aşezat în scaunul meu, în faţa lui. 

— Cu ce fel de afaceri vă ocupați? 

— Asta e unul dintre lucrurile despre care voiam să vă 
vorbesc. S-a aşezat picior peste picior şi a încercat să se 
legene de câteva ori, de parcă nu mai stătuse niciodată 
într-un balansoar. 

— Bunica mea avea unul de-ăsta, a zis. Se tot legăna, 
toată ziua. Mergea cu două bastoane, ştiţi, înainte s-apară 
cadrele astea, şi câteodată, când încercai să treci pe lângă 
ea ca să intri în bucătărie, te pocnea cu unul din bastoane. 

— De ce? 

— Habar n-am. N-am întrebat-o niciodată. 

— Înţeleg. 

L-am privit un moment pe domnul Bellarosa. In principiu, 
purta aceleaşi haine ca sâmbătă, dar culorile erau oarecum 
inversate: sacoul era gri, pantalonii bleumarin, pantofii erau 
acum negri şi maioul la baza gâtului alb. Mai interesant e 
că i-am văzut tocul de pistol la subsuoară. 

S-a uitat la mine şi a întrebat. 

— Aveţi vreodată necazuri cu infractorii? 

Mi-am dres glasul: 

— Din când în când. Nimic serios. De ce? 

— Ei bine, era un tip pe proprietatea mea ieri-dimineaţă. 
A băgat-o-n sperieţi pe nevastă-mea. Grădinarii mei... l-au 
fugărit. 

— Oamenilor le place uneori să se plimbe pe proprietăţi. 
Vandalismele le fac copiii, noaptea. 

— Asta nu era copil. Avea părul alb şi vreo cincizeci de 
ani. Arăta ca un vagabond. 

— Zău? De fapt, a făcut ceva care să vă sperie nevasta? 

— Da. A mărâit la ea. 

— Dumnezeule! Aţi chemat poliţia? 

— Nu. L-au alungat grădinarii cu câinii. A intrat pe 


164 


proprietatea dumneavoastră. V-aş fi telefonat, dar nu 
sunteţi pe lista abonaților. 

— Mulţumesc. O să fiu atent. 

— Bine. Acum, nevastă-mea vrea să se mute înapoi în 
Brooklyn. Poate-i puteţi spune că aici e un loc sigur. 

— O să-i dau un telefon. 

— Sau treceţi pe la noi. 

— S-ar putea. 

Stăteam în fotoliu şi mă holbam la focul care trosnea. 
Cincizeci? Trebuie să fie pe jumătate oarbă. Sper! 

Vântul se înteţise şi ploaia bătea în geamuri. Am rămas 
tăcuţi o vreme, în timp ce unul din noi se gândea la motivul 
vizitei. Până la urmă, domnul Bellarosa a întrebat: 

— Aţi apucat să puneţi legumele alea în pământ? 

— Nu încă. În schimb, am mâncat radicchio. 

— Da? V-a plăcut? 

— Foarte mult. Sper că mi-aţi dat şi mie să plantez. 

— Sigur că da. Aveţi radicchio, busuioc, ardei gras şi 
vinete. 

— Am şi măsline? 

A râs. 

— Nu. Măslinele cresc în pom. Pomii sunt bătrâni de sute 
de ani. Nu-i puteţi creşte aici. Vă plac măslinele? 

— La Martini. 

— Da? Eu cresc smochini, totuşi. Am cumpărat cinci verzi 
şi cinci roşii. Dar aici pomii trebuie acoperiţi iarna. li 
înveleşti în carton asfaltat şi frunze uscate ca să nu 
îngheţe. 

— Zău? Grădinăritul e hobby-ul dumneavoastră? 

— Hobby? Eu n-am hobby-uri. Orice fac, fac de- 
adevăratelea. 

Eram convins de asta. Mi-am terminat cafeaua şi-am 
aruncat paharul de hârtie în foc. 


165 


— Deci? 

— Hei, zise Frank Bellarosa, aţi ratat o petrecere pe 
cinste. O mulţime de oameni bine, mâncare şi băutură din 
belşug. 

— Imi pare rău că n-am putut veni. Cum a fost capul de 
miel? 

A râs din nou. 

— Bătrânii mănâncă aşa ceva. Trebuie să le dai chestii de 
astea, altfel îşi închipuie c-ai devenit prea american. S-a 
gândit o clipă, apoi a adăugat: Ştiţi, când eram copil, nu 
mâncam nici sepie, nici caracatiţă, nimic de soiul ăsta. 
Acum mănânc o grămadă. 

— Dar nu şi cap de miel. 

— Nu. Nu pot să fac asta. Isuse, scot ochii, taie limba şi 
mănâncă nasul, obrajii şi creierul. A chicotit. Eu am mâncat 
doar cotlet de miel. Ce mâncaţi voi de Paşte? 

— Miel fără cap cu jeleu de mentă. _ 

— Da, dar vreţi să vă spun ceva? In ţara asta, văd că 
tinerii sunt interesaţi mai mult de obiceiurile vechi. Văd 
asta la nepoţii şi nepoatele mele şi chiar la copiii mei. La- 
nceput nu vor să fie italieni, apoi devin din ce în ce mai 
italieni, pe măsură ce îmbătrânesc. La fel se-ntâmplă cu 
irlandezii, polonezii şi evreii. Aţi observat asta? 

Nu observasem că Edward şi Carolyn dansau în jurul 
stâlpului de mai sau mâncau heringi afumaţi, dar 
observasem că unele grupuri etnice practicau obiceiuri 
tradiţionale. Nu sunt complet împotriva lor, atâta timp cât 
nu implică şi sacrificii umane. 

— Vreau să spun, a continuat Bellarosa, că oamenii caută 
ceva. Poate din cauză că anumite lucruri lipsesc din cultura 
americană şi oamenii au nevoie de ele. 

L-am privit cu un nou interes pe Frank Bellarosa. Nu mi- 
am închipuit niciodată c-ar fi complet idiot, dar nici n-am 


166 


crezut c-o s-aud din gura lui cuvinte de genul „cultură 
americană”. 

— Aveţi copii? l-am întrebat. 

— Sigur, trei băieţi. Slavă Domnului, sunt sănătoşi şi 
deştepţi. Cel mare, Frankie, e însurat şi locuieşte în Jersey. 
Tommy e la colegiul Cornell, studiază organizarea 
hotelurilor. Am unul în Atlantic City pe care o să-l conducă 
el. Tony e la internat. La La Salle, unde-am fost şi eu. Toţi 
copiii mei au fost acolo. ÎI ştiţi? 

— Da, îl ştiu. 

Academia Militară La Salle este un internat catolic pentru 
băieţi, în Oakdale, pe ţărmul sudic al Long Islandului. Am 
prieteni catolici care au avut sau au fii acolo, şi-am 
participat la o colectă de fonduri acolo, odată. Campusul 
este pe Great South Bay, şi-a fost cândva o proprietate, una 
dintre puţinele de pe ţărmul atlantic al insulei. A aparţinut, 
cred, unuia care făcuse avere din maşini de cusut Singer. 

— O şcoală foarte bună, am spus. 

Bellarosa a zâmbit mândru. 

— Da. M-au făcut să învăţ acolo. Nu sunt porcării. Aţi citit 
vreodată Machiavelli? Principele? 

— Da, l-am citit. 

— Pot să citez pagini întregi din ea. 

„ŞI, mi-am zis, probabil poţi să-i scrii şi urmarea.” 
Auzisem zvonuri, şi-acum aveam confirmarea, că băieţii cu 
anumite legături de familie, ca ale domnului Bellarosa, erau 
absolvenţi ai acestei şcoli. La un nivel întru câtva superior, 
erau şi câţiva lideri din anumite state latino-americane care 
absolviseră La Salle, inclusiv generalul Somoza, fostul 
preşedinte din Nicaragua. Şcoala educase şi bărbaţi care au 
făcut carieră în politică, drept, cler militar şi catolic. 
Interesantă şcoală, mi-am zis, un fel de versiune catolică a 
Eastern Establisment WASP. Ceva în genul ăsta. 


167 


— Şeful de personal de la Casa Albă, John Sununu n-a 
învăţat acolo? am întrebat. 

— Ba da. II ştiu pe tip. Promoţia '57. Eu am fost 58. L-am 
cunoscut şi pe Peter O'Malley. Il ştiţi? 

— Preşedintele de la Dodgers? 

— Da. Ce loc putea să fie! Scot untul din tine acolo, Fraţii 
Creştini. Dar poate c-au lăsat-o mai moale acum. Toată 
nenorocita asta de ţară s-a blegit. Dar au scos untul din 
mine atunci. 

— Sunt sigur că v-a fost de folos, am spus. Poate veţi fi 
bogat şi faimos într-o zi. 

A continuat gluma, răspunzând: 

— Da. Poate că, dacă nu mă duceam acolo, aş fi sfârşit în 
închisoare. 

A râs. Am zâmbit. Anumite lucruri despre Frank Bellarosa 
căpătau sens acum, inclusiv accentul lui aproape educat şi, 
bănuiesc, porecla Episcopul. O şcoală militară catolică. 
Intotdeauna mi s-a părut o contradicţie în termeni, dar 
presupun că, la un anumit nivel, nu mai era nicio 
contradicţie. 

— Deci, am întrebat, aţi fost soldat? 

— Dacă vă referiţi la soldat în armată, nu, a răspuns. 

— Ce alt fel de soldaţi mai există? am întrebat inocent. 

S-a uitat la mine şi buzele s-au ţuguiat o clipă înainte să 
răspundă: 

— Toţi suntem soldaţi, domnule Sutter, pentru că viaţa e 
un război. 

— Viaţa-i un conflict, am fost de acord, şi de aceea e 
interesantă. Războiul e altceva. 

— Nu şi felul în care rezolv eu conflictele. 

— Atunci poate c-ar trebui să vă luaţi conflictele drept 
hobby. 

A părut să cântărească afirmaţia mea, apoi a zâmbit. 


168 


— Da. 

S-a întors la subiectul alma mater: 

— Am petrecut şase ani la La Salle şi-am ajuns să 
apreciez organizarea militară, stricteţea camarazilor şi 
toate astea. Mi-a fost de folos în afaceri. 

— Presupun că trebuie să fi fost, am fost de acord. Eu am 
fost ofiţer în armată şi aplic uneori în viaţă şi-n afaceri 
lucrurile învăţate acolo. 

— Da, aşa căâ-nţelegeţi ce vreau să spun. 

— Inţeleg. 

Stăteam acolo, având o discuţie aproape plăcută cu 
capul celei mai puternice asociaţii criminale din New York, 
vorbind despre mâncare, copii şi zilele de şcoală. Părea o 
conversaţie destinsă, în ciuda unor insinuări referitoare la 
afacerile lui, şi admit că individul era băiat de treabă, nu 
ultima scursoare, un prost sau un asasin. Dacă această 
conversaţie ar fi fost înregistrată, apoi ascultată de către un 
juriu sau la o petrecere, s-ar fi găsit unii care să caşte. Dar 
despre ce m-aş fi aşteptat să vorbească? Omoruri şi trafic 
de droguri? 

Exista posibilitatea să nu vrea nimic mai mult decât să fie 
un bun vecin. Dar ca avocat, eram sceptic, iar ca membru 
de seamă al comunităţii, eram cu ochii-n patru. Nu putea 
ieşi nimic bun din asta, ştiam, şi totuşi nu voiam să pun 
capăt conversaţiei. Da, Emily. Diavolul e foarte seducător. 
Privind retrospectiv, nu pot să spun că n-am ştiut sau că n- 
am fost prevenit. 

— Şi partea religioasă a curricumului de la La Salle a 
lăsat o amprentă tot atât de puternică asupra 
dumneavoastră ca şi cea militară? am întrebat. 

S-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Da. Mi-e al dracului de frică de iad. 

Mi-am amintit de Madona de la capătul bazinului lui. 


169 


— Ei, e un început, am zis. 

A dat din cap, apoi a privit prin biroul meu, examinând 
lemnul, trofeele de vânătoare, pielea şi alama, gândindu-se 
probabil la el însuşi. „Bazar WASP”, bănuiesc că şi-a zis, sau 
ceva în genul ăsta. 

— E o firmă veche de avocatură, a spus. 

— Da. 

Credeam că s-a gândit că, de vreme ce mobila e veche şi 
fuma trebuie să fi fost veche, dar îi subestimasem interesul 
pentru persoana mea, căci a adăugat: 

— M-am interesat. Avocatul meu a recunoscut imediat 
numele. 

— Înţeleg. 

Am avut ciudata impresie că vrea să-mi facă o ofertă 
pentru firmă şi m-am gândit că două milioane era un preţ 
onorabil. 

— In orice caz, a spus, iată despre ce-i vorba. Cumpăr o 
companie comercială în Glen Cove Road şi am nevoie de un 
avocat care să mă reprezinte la încheierea contractului de 
vânzare-cumpărare. 

— Discutăm afaceri acum? 

— Da. Porneşte ceasul, consiliere. 

M-am gândit o clipă, apoi am zis: 

— Tocmai aţi spus c-aveţi un avocat. 

— Da. Tipul care ştia de firma dumneavoastră. 

— Atunci de ce nu apelaţi la el pentru afacerea asta? 

— E-n Brooklyn. 

— Trimiteţi-i o telegramă. 

Bellarosa a zâmbit. 

— Poate că-l cunoşti. Jack Weinstein. 

— Oh. 

Domnul Weinstein este ceea ce se cheamă un avocat al 
mulțimii, o mică celebritate în America secolului XX. 


170 


— Nu se poate ocupa de o cumpărare de proprietate? 

— Nu. E un evreu deştept, ştiaţi? Dar proprietăţile nu 
sunt domeniul lui. 

— Dar care este domeniul lui? am întrebat sarcastic. 

— Un pic din asta, un pic din cealaltă. Dar nu afacerile cu 
proprietăţi. Vreau un tip din Long Island, ca 
dumneavoastră, pentru afacerile mele din Long Island. 
Cineva care să ştie cum se trag sforile pe-aici. Cred că 
dumneavoastră îi cunoaşteţi pe toţi oamenii care trebuie, 
domnule Sutter. 

„Şi, m-am gândit, dumneavoastră, domnule Bellarosa, pe 
toţi cei care nu trebuie.” 

— Aveţi cu siguranţă o firmă care să vă reprezinte 
interesele comerciale, am spus. 

— Da. Am o firmă obişnuită de avocatură. Bellamy, Schiff 
şi Landers. 

— Nu s-au ocupat ei de achiziţia Alhambrei? 

— Da. Aţi verificat? 

— E dosar public. Aşa că de ce nu-i folosiţi pe ei? 

— V-am spus. Vreau o firmă locală pentru afaceri locale. 

Mi-am amintit de conversaţia cu Lester Remsen 
referitoare la proprietatea Lauderbach şi i-am spus lui 
Bellarosa. 

— Biroul meu e mai degrabă select, domnule Bellarosa, 
şi, ca să fiu sincer cu dumneavoastră, clienţii mei sunt 
genul de oameni care cred că un avocat se cunoaşte după 
oamenii cu care are de-a face. 

— Asta însemnând ce? 

— Asta însemnând că aş putea pierde clienţi dacă v-aş 
lua client pe dumneavoastră. 

Nu a părut jignit. Mai degrabă avea dubii că ştiu despre 
ce vorbesc. A spus pe un ton răbdător: 

— Domnule Sutter, Bellamy, Schif şi Landers e o firmă 


171 


foarte onestă. Îi cunoaşteţi? 

— Da. 

— N-au nicio problemă din cauza afacerii mele. 

— Aici nu e New York City. Lucrurile stau altfel aici. 

— Da? N-am ştiut că este aşa. 

— Ei bine, acum aţi aflat. 

— Uitaţi, domnule Sutter, aveţi un birou în Manhattan. 
Ocupaţi-vă de afacerea mea acolo. 

— Nu pot face asta. 

— De ce nu? 

— V-am spus deja... clienţii mei... Nu, de fapt, eu 
personal nu doresc să vă reprezint, şi ştiţi bine de ce. 

Am tăcut amândoi un moment, în timp ce mai multe 
lucruri mi-au veniţi în minte, dar niciunul dintre ele nu era 
plăcut. În general, nu-i o tactică înţeleaptă să te cerţi cu 
oameni înarmaţi, şi speram că astfel puneam punct 
discuţiei. Dar Frank Bellarosa nu era obişnuit să accepte un 
răspuns negativ. În privinţa asta, nu se deosebea prea mult 
de majoritatea oamenilor de afaceri americani. Ştia ce vrea. 
Şi acum voia un „da”, iar eu doream să rămână „nu”. S-a 
aşezat picior peste picior şi şi-a scos în afară buza 
inferioară, adâncit în gânduri. Până la urmă a zis: 

— Lăsaţi-mă să vă explic afacerea şi, dacă hotărâți că n-o 
vreţi, dăm mâna şi rămânem prieteni. 

Nu-mi amintesc cu exactitate momentul când devenisem 
prieteni, şi am fost necăjit să aflu că se-ntâmplase. De 
asemenea, nu doream să aflu nimic despre afacere, dar nu 
puteam merge mai departe cu sinceritatea fără a deveni 
insultător. În mod normal, sunt mult mai subtil în situaţiile 
astea, dar, ciudat, tocmai Frank Bellarosa mă făcuse să-mi 
schimb stilul. Mai precis, îl făceam într-un fel vinovat de 
cearta mea cu Susan, deşi el nu ştia de asta, bineînţeles. 
Cearta declanşase schimbare după schimbare, culminând 


172 


cu noul John Sutter. Ura! Deşi acum puteam să apreciez un 
om ca Frank Bellarosa, n-aveam de gând să lucrez pentru 
el. De fapt, acum mi se părea mai uşor să-i spun să se care. 

— Pot să vă recomand o firmă din Glen Cove care s-ar 
putea ocupa de afacere, am spus. 

— OK. Dar daţi-mi voie să vă cer părerea despre afacere, 
mai întâi. Ca de la vecin la vecin. Fără înţelegere formală, 
fără hârţoage şi nu mă taxaţi. A zâmbit. Cumpăr vechiul 
salon de prezentare American Motors din Glen Cove Road. Il 
ştiţi? 

— Da. 

— Proprietate de mâna-ntâi. O fi bună la ceva. Poate 
reprezentanţă pentru Subaru. Poate Toyota. O 
reprezentanţă japoneză sau aşa ceva. Credeţi c-o să 
meargă? 

Deşi ştiam că nu-i înţelept, i-am spus părerea mea: 

— Eu personal nu cumpăr maşini japoneze şi nici 
majoritatea oamenilor pe care-i cunosc de-aici n-o fac. 

— Zău? Bine c-am întrebat. Vedeţi ce vreau să zic? 
Cunoaşteţi locul şi sunteţi cinstit. Oricum, altcineva s-ar fi 
gândit numai la bani. 

— Poate. O să vă mai dau un sfat gratuit, domnule 
Bellarosa: nu cumperi pur şi simplu o proprietate şi-apoi 
hotărăşti ce fel de maşini vrei să vinzi acolo. Aceste 
reprezentanţe sunt strict controlate în teritorii şi tot felul de 
alte criterii pe care s-ar putea să nu le-ndepliniţi. Trebuie să 
ştiţi asta. 

— Pe mine mă-ntrebaţi dacă ştiu cum e cu teritoriile? 

A râs. 

— Oricum, pot avea orice fel de reprezentanţă doresc. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. 

Ar fi trebuit să-l prezint pe domnul Bellarosa lui Lester, 


173 


dar poate că n-ar avea încredere unul în celălalt. Totuşi, 
aveau ceva în comun: voiau cu orice preţ să creadă că 
toată lumea fura, fura şi iarăşi fura. Ca să fiu cinstit, eu nu 
cred că e atâta corupţie în ţara asta. E mai mult impresia 
de corupţie pe care un individ ca Frank Bellarosa o 
foloseşte ca să demoralizeze, şi-n ultimă instanţă să corupă 
oameni de afaceri, avocaţi, poliţişti, judecători şi politicieni. 
Dar eu n-aveam de gând să mă las prostit. 

— Aşa că, spuse el, ofer şase milioane pentru teren şi 
clădire. Cunoaşteţi proprietatea. Vi se pare bine? 

— Nu ştiu exact cum e piaţa în clipa de faţă, am zis, dar 
am avut impresia c-aţi încheiat deja târgul şi-aveţi nevoie 
de-un avocat pentru întocmirea actelor. 

— Da şi nu. Intotdeauna rămâne loc pentru negociere, 
nu-i aşa? Proprietarii au nişte oferte mai bune, dar eu le-am 
spus deja care-i cea mai mare ofertă a mea, şi trebuie să le 
arăt că e şi cea mai bună ofertă a lor. 

— Asta-i un nou mod de a face afaceri. 

— Nu. Eu fac asta tot timpul. 

l-am studiat faţa, iar el mi-a zâmbit, apoi a zis: 

— Nu vreau să-i forţez mâna tipului, dar nu vreau să mi-o 
forţeze nici el mie. Deci, să zicem că şase milioane e cinstit. 
Aşa că dumneavoastră cu ce v-alegeţi? Un procent? Asta- 
nseamnă şaizeci de mii, domnule Sutter, pentru o treabă de 
câteva zile. 

Asta-i ceea ce se cheamă momentul adevărului. Dar au 
fost o grămadă în ultimele câteva săptămâni. A fura zece 
miliarde de la o bătrână era imoral şi ilegal. A câştiga cinstit 
şaizeci de mii de dolari de la un escroc era la limita 
legalităţii. 

— Credeam că ne-am înţeles că vă dau sfaturi gratuit, ca 
între vecini, am spus. 

— Ne-am înţeles, de asemenea, că veţi asculta despre ce 


174 


e vorba. 

— Am ascultat. Spuneţi-mi cum puteţi obţine orice 
reprezentanţă de maşini doriţi. 

A dat din mână pentru a înlătura neînsemnatele mele 
griji şi a spus: 

— Nu e nicio problemă cu folosirea acestei proprietăţi. 
Credeţi-mă pe cuvânt în privinţa asta. 

— OK, vă cred. M-am aplecat spre el. Dar poate că 
proveniența banilor pentru această afacere nu e tocmai 
cinstită. 

M-a privit şi-am înţeles că am cam trecut de limita 
răbdării lui. A spus cu răceală: 

— Lăsaţi guvernul să-şi facă griji în privinţa asta. 

N-aveam argumente la asta. Chiar ieri îi spusesem ceva 
similar domnului Mancuso. M-am ridicat în picioare. 

— Apreciez în mod sincer încrederea dumneavoastră în 
mine, domnule Bellarosa, dar vă sugerez să apelaţi la 
Cooper şi Stiles din Glen Cove. Nu vor avea nicio problemă 
nici cu afacerea, nici cu onorariul. 

Bellarosa s-a ridicat, de asemenea, şi-a luat 
impermeabilul şi pălăria. A spus, apropo de nimic: 

— Am citit despre solul de-aici. Sunt aluviunile alea 
glaciare de care spuneaţi. 

— Bine. 

— Am plantat nişte butuci de viţă. Struguri de masă 
Concord, din străinătate. Potrivit cărţii, le prieşte aici. 

— Cartea are dreptate. 

— Dar vreau şi struguri de vin. Are cineva pe-aici struguri 
pentru vin? 

— Mai mult în est. Dar Banfi Vintners din Old Brookville 
au avut succes cu Chardonnay. Ar trebui să vorbiţi cu ei. 

— Da? Înţelegeţi ce vreau să spun? S-a bătut cu palma 
pe frunte. Sunteţi un om deştept, domnule Sutter. Ştiam 


175 


asta. Fără maşini japoneze. Struguri Chardonnay. 

— Pe gratis. 

— O să vă dau o ladă din primul vin. 

— Mulţumesc, domnule Bellarosa. Nu vindeţi vinul fără 
ştampile de import. 

— Sigur. Ce părere aveţi de Saabs? 

— Bună alegere. A 

— Dar Casa Bianca? Casa Albă. In loc de Alhambra. 

— Cam comun. Sună a nume de pizzerie. Mai gândiţi-vă. 

A zâmbit. 

— Transmiteţi-i salutări doamnei Sutter. 

— Desigur. Toate cele bune nevestei dumneavoastră şi 
sper să-i treacă supărarea. 

— Da, ştiţi cum sunt femeile. Vorbiţi cu ea, bine? 

Am deschis uşa pentru domnul Bellarosa şi-am dat mâna. 
Şi-a luat rămas-bun în două cuvinte: 

— Pe curând. 

Am închis uşa după el. 

— Mada. 

M-am dus la fereastră şi l-am privit cum traversează 
Birch Hill Road prin ploaie. 

Nu toţi locuitorii din Locust Valley fac parte din pătura de 
sus a clasei mijlocii. Există şi o pătură de jos. Când aveam 
vreo treisprezece ani, înainte să merg la St. Paul, am avut 
ocazia să cunosc câţiva tipi duri. Partea ciudată, din câte-mi 
aduc aminte, e că majoritatea mă considerau un băiat 
destul de treabă pentru un papagal. Unul dintre ei, Jimmy 
Curcio, un asasin în devenire, dacă există aşa ceva, 
obişnuia să dea mâna cu mine ori de câte ori avea ocazia. 
Micul monstru era de neclintit în atitudinea sa prietenoasă 
şi mi-amintesc că odată era în curtea şcolii înconjurat de 
caporalii şi soldaţii lui. Când am trecut eu, s-a bătut cu 
palma peste frunte şi-a zis: „Asta da băiat deştept”. 


176 


L-am privit pe Frank Bellarosa apropiindu-se de Cadillacul 
lui şi nu m-a surprins să văd un şofer - poate-ar trebui să 
spun servitor sau gorilă - sărind să-i deschidă portiera. 
Vanderbiltii şi Rooseveltii pot să-şi conducă şi singuri 
maşinile în ziua de azi, dar nu don Bellarosa şi cei de teapa 
lui. 

Am plecat de la geam, m-am apropiat de foc şi am 
scormonit cu vătraiul. De fapt, sunt un băiat deştept. Aflam 
acum că Frank Bellarosa era mai deştept decât îl crezusem. 
Probabil că trebuia să-mi închipui că proştii nu ajung atât 
de departe şi nu trăiesc atât de mult în meseria lui. 

Afacerea cu proprietatea, mi-am zis, putea să fi fost 
adevărată, dar era-n acelaşi timp şi o momeală. Ştiam, şi 
ştia şi el că ştiu. Eram amândoi băieţi deştepţi. 

Dar de ce eu? 

Ei bine, dacă staţi să vă gândiţi, aşa cum era evident că 
făcuse el, atunci era clar că e o treabă bună pentru afaceri. 
Vreau să spun că am fi făcut o echipă formidabilă: relaţiile 
mele sociale, charisma lui, cinstea mea, necinstea lui, 
abilitatea mea de a mânui bani, abilitatea lui de a-i fura, 
calitatea mea de avocat, pistolul lui. 

Aveai la ce te gândi, nu-i aşa? 


177 


12 


Mi-am petrecut ziua în casa din Birch Hill Road, ignorând 
târâitul telefonului, ascultând ploaia de afară şi chiar 
lucrând câte ceva. 

În afară de poştaş n-a mai venit nimeni, dar m-a enervat, 
în mod absolut irațional, faptul că angajaţii mei îşi luaseră 
totuşi zi liberă în vacanţa născocită de mine. Aş fi scris un 
memoriu scârbos personalului, dar nu ştiu să bat la maşină. 

Pe la cinci după-amiază faxul a ţăcânit şi m-am dus, din 
pură curiozitate, să văd ce este. O bucată de hârtie oribilă 
s-a prelins afară şi-am citit mesajul scris de mână de pe ea. 


John, 
Totul ţi-e iertat. Vino acasă pentru o cină rece şi o noapte 
fierbinte. 


Susan 


Am privit hârtia o clipă, apoi am mâzgălit un răspuns, 
prefăcându-mi scrisul şi l-am trimis pe faxul de-acasă. 


Susan, 
John a plecat de la birou, dar o să-i transmit mesajul tău 
imediat ce se-ntoarce. 


Jeremy 


Jeremy Wright e unul dintre tinerii asociaţi de-aici. 
Bănuiesc că-mi făcea plăcere să am veşti de la Susan, deşi 


178 


nu eu eram cel care trebuia iertat. Nu eu mă tăvălisem în 
fân cu doi puşti de colegiu şi nu mie mi se păruse că Frank 
Bellarosa arăta bine. De asemenea, mă enerva că 
transmitea o chestie de genul ăsta prin fax. Dar mă 
bucuram să descopăr că-şi recăpătase simţul umorului, 
care se remarcase prin absenţă în ultimul timp, dacă nu 
punem la socoteală râsetele din podul de fân. Tocmai 
plecam de lângă fax, când a mai sunat o dată şi a apărut un 
alt mesaj. 


Jerry, 
Vii să cinăm împreună etc. ? 
Sue 


Am presupus, desigur, că Susan îmi recunoscuse scrisul. 
Am răspuns: 


Sue, 
Zece minute. 


Jerry 


În drum spre casă, am observat că începe să se- 
nsenineze. Mănunchiuri de nori (c/rus) negri traversau 
cerul, în vreme ce adierile din sud aduceau înapoi timpul 
frumos. Long Island nu este o întindere mare de pământ, 
însă vremea de pe coasta Atlantică poate diferi mult de cea 
de pe partea Strâmtorii, iar East Endul are propriul climat. 
Şi se schimbă foarte repede, ceea ce face viaţa şi navigația 
să fie interesante. 

Am intrat cu Bronco-ul pe porţile de la Stanhope şi i-am 
făcut cu mâna lui George, care, căţărat pe o scară, tăia 
ramurile joase ale unui tei. 

M-am îndreptat spre casă, încercând să ajung într-o 
dispoziţie postbelică şi preamoroasă. 


179 


Susan a trântit uşa de perete. 

Era complet dezbrăcată. 

— Jerry! a strigat. 

Apoi şi-a acoperit gura cu o mână şi pubisul cu cealaltă. 

— Oh...! 

— Foarte nostim. 

Cina a fost intr-adevăr rece: salată, vin alb şi creveţi pe 
jumătate congelaţi. Susan nu s-a priceput niciodată la gătit, 
dar n-o condamn. E o minune că ştie să dea drumul la 
cuptor, având în vedere că până la vârsta de douăzeci de 
ani nici n-a văzut măcar bucătăria de la Stanhope Hall. Dar 
cina o servea goală, aşa că de ce mă puteam plânge? 

Susan a stat la mine în poală şi mi-a dat să mănânc 
crevete îngheţat cu degetele ei, mi-a turnat vin în gură şi 
mi-a şters faţa cu-n şerveţel. N-a vorbit prea mult şi n-am 
făcut-o nici eu, dar am avut sentimentul că totul era în 
regulă. E de-a dreptul plăcut să mănânci cu o femeie goală 
în poală, mai ales dacă masa nu e cine ştie ce gustoasă. 

— Bine, am spus. Ajunge cu cina rece. Ce-avem la 
desert? 

— Pe mine. 

— Corect! 

M-am ridicat cu ea în braţe. 

A dat negativ din cap: 

— Nu aici. Vreau să fac dragoste pe plajă la noapte. 

Unele femei schimbă partenerii, pentru variaţie; lui Susan 
îi place să schimbe scenariul şi costumele. 

— Sună excelent, am spus, deşi eu aş fi preferat un pat şi 
aş fi preferat să o fac în următoarele două minute. 

Susan s-a-mbrăcat şi am luat Jaguarul. Eu conduceam. 
Am ridicat capota lăsând să intre aerul de primăvară. Era 
acea oră ciudată a zilei, crepusculul, când umbrele lungi fac 
ca obiectele familiare s-arate altfel. 


180 


— Vrei să mergi pe plajă acum? am întrebat-o. 

— Nu. Când se-ntunecă. 

Am mers mai ales către sud-vest, spre soarele care 
asfinţise, printr-un minunat peisaj cu coame de dealuri, 
şosele umbrite, pajişti, iazuri şi petice de pădure. 

Am încercat să ordonez evenimentele din ultimele 
săptămâni, ceea ce m-a constrâns să abordez spinoasa 
temă a vieţii şi lumii mele. Mai există încă aici, la mai puţin 
de jumătate de oră cu maşina de centrul Manhattanului, 
această întindere de pământ a coastei de nord a Long 
Islandului, aproape necunoscută locuitorilor din oraş şi din 
suburbii. E un loc, care, la prima vedere, arată de parcă 
timpul s-ar fi oprit la ora închiderii în 29 octombrie 1929. 

Acest ţinut mitic, Coasta de Aur, este mărginit la nord de 
golfuri, promontorii şi plaje ale Strâmtorii Long Island, iar la 
sud de cartierele construite după război din Hempstead 
Plains;  Levittowns, mahalaua, „casele convenabile”, 
construite parcă de un cofetar nebun, zece sau 
cincisprezece mii laolaltă, acolo unde altădată se întindeau 
faimoasele câmpuri de cartofi din Long Island. Sunt 
împlinirea promisiunii de după război de a construi case 
pentru eroi. 

Dar aici, pe Coasta de Aur, lucrurile merg mai încet. 
Marile proprietăți nu sunt câmpuri de cartofi şi 
transformarea ia ceva mai mult timp. 

— Interesantul domn Bellarosa a trecut pe la mine la 
birou astăzi, i-am spus lui Susan. 

— Da? 

N-a sesizat cuvântul interesant sau, dac-a făcut-o, a lăsat 
să treacă. Femeile înghit rareori momeala când subiectul e 
gelozia. Te ignoră pur şi simplu sau te privesc de parc-ai fi 
nebun. 

Am mers în tăcere. Cerul se înseninase complet şi lumina 


181 


soarelui se reflecta pe frunzele ude şi pe şosea. 

Coasta de Aur nu cuprinde numai coasta de nord din 
Long Island Nassau County, ci, conform definiţiei locale, 
include şi aceste dealuri joase, intrate adânc în interiorul 
câmpiei, care au rămas în urma retragerii ghețarilor, în Era 
Glaciară. O să-i explic asta domnului Bellarosa, într-una 
dintre zile. Când au venit indienii, în epoca de piatră, au 
găsit o proprietate frumuşică, abundând de vegetaţie, 
cascade şi crustacee uriaşe. Aproape toţi băştinaşii 
americani au dispărut, numărul lor fiind acum aproximativ 
egal cu cel al deţinătorilor de proprietăţi. 

Până la urmă, curiozitatea a învins-o pe Susan. 

— Ce ţi-a adus de data asta? a întrebat. Brânză de capră? 

— Nu. De fapt, voia să-l reprezint pentru cumpărarea- 
unei proprietăţi. 

— Zău. A părut vag amuzată. [i-a făcut vreo ofertă pe 
care să n-o poţi refuza? 

Am zâmbit împotriva voinţei mele. 

— Intr-un fel. Dar am refuzat, am răspuns. 

— S-a supărat? 

— Nu cred. Părea o afacere legală, dar cu oamenii ăştia 
nu se ştie niciodată. 

— Nu cred c-ar fi venit la tine cu ceva ilegal, John. 

l-am explicat pe scurt în ce consta afacerea, apoi am 
adăugat: 

— Bellarosa a zis că făcuse cea mai bună ofertă a lui şi că 
trebuia să le arate proprietarilor că asta era şi cea mai bună 
ofertă a /or. Eu unul am impresia că le-a forţat mâna. 

— Poate că eşti hipersensibil la situaţie. 

— Şi, în afară de afacerea propriu-zisă, trebuie să mă 
gândesc şi la reputaţia mea. 

— Aşa e. 

— Onorariul pentru încheierea contractului şi tranzacţiei 


182 


ar fi fost de vreo şaizeci de mii de dolari. 

M-am uitat cu coada ochiului la Susan. 

— Banii n-au nicio importanţă. 

Bănuiesc că, dacă întâmplător vă cheamă Stanhope, 
asta-i adevărat şi cred că e singurul lux pe care cei bogaţi 
şi-l pot permite şi pe care-l invidiez: luxul de a refuza banii 
mânjiţi, fără niciun regret. Eu îmi permit luxul ăsta, deşi nu 
sunt bogat. Poate e bine să ai o soţie care este. 

M-am gândit să-i povestesc lui Susan dimineaţa mea de 
Paşte la Alhambra, dar, retrospectiv, întregul incident părea 
un pic nebun. Mai ales chestia cu mărâitul la o femeie. 
Totuşi, am vrut ca Susan să ştie despre domnul Mancuso. 

— FBl-ul supraveghează Alhambra, am spus. 

— Zău? De unde ştii? 

l-am explicat că, trecând cu maşina, am observat un 
iepure de Paşte şi doi pistolari la porţile Alhambrei. Lui 
Susan s-a părut caraghios. 

— Aşa că, am zis, am oprit un minut, şi omul ăsta, 
Mancuso, m-a abordat şi s-a prezentat ca agent FBI. 

Nu i-am spus că mă gândeam să mă duc la petrecerea de 
Paşte a domnului Bellarosa. 

— Ce ţi-a spus omul ăsta? 

l-am relatat scurta mea conversaţie cu domnul Mancuso, 
în timp ce treceam pe lângă Piping Rock Country Club. Ziua 
devenise frumoasă atât meteorologic, cât şi din alte puncte 
de vedere, iar în aer se simţea mirosul proaspăt care vine 
după o ploaie de primăvară. 

Pe Susan povestea mea a făcut-o curioasă, dar am 
rezistat tentaţiei de a o înfrumuseţa pentru scopuri 
distractive, aşa că am conchis: 

— Mancuso ştia ce-i aia capozzella. 

Susan a râs. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia asupra drumului şi a 


183 


decorului. Nu departe de aici se află o stâncă uriaşă, 
despicată în două, cele două jumătăţi fiind de o parte şi de 
alta a unui stejar înalt, după moda mormintelor indiene. În 
stâncă sunt săpate cuvintele: AICI ZACE ULTIMUL MOHICAN. 

Stânca se află în curtea Bisericii Episcopale Zion, iar la 
baza stejarului este o placă metalică pe care scrie: VEŞNICĂ 
POMENIRE. 

Asta-i tot ce-a rămas din mohicani după o mie de ani de 
viaţă în pădurile de pe aceste dealuri. Au fost măturaţi în 
câteva decenii de un eveniment istoric căruia nu i-au putut 
rezista şi pe care nu l-au putut înţelege. Au venit coloniştii, 
olandezi şi englezi - strămoşii mei - şi şi-au lăsat urmele pe 
hărţi şi pe pământ, construind şi botezând oraşe şi drumuri, 
rebotezând iazuri, pâraie şi dealuri sau păstrând uneori 
vechile denumiri indiene. 

Ca o ironie a sorții, aceste nume evocă astăzi puţine 
amintiri legate de indieni sau colonişti, dar sunt inexplicabil 
asociate cu cei cincizeci de ani numiţi Epoca de Aur. Aşa că, 
dacă-i spuneţi Lattingtown sau mohican unui locuitor din 
Long Island, el se va gândi la milionari şi conac, şi poate 
mai ales la Dezlănţuiţii ani '20, la ultimele zile frenetice ale 
Epocii de Aur şi la Coasta de Aur. 

— La ce te gândeşti? a întrebat Susan. 

— La trecut, la cum trebuie să fi fost. Mă-ntrebam dacă 
mi-ar fi plăcut să locuiesc într-o casă mare. Ţie ţi-a plăcut? 

A ridicat din umeri. 

Susan şi fratele ei, Peter, împreună cu părinţii lor 
locuiseră la Stanhope Hall pe vremea când bunicii le mai 
trăiau încă. Mai multe generaţii pot locui confortabil într-o 
casă cu cincizeci de camere şi tot atâţia servitori. 

După ce au murit bunicii lui Susan, pe la mijlocul anilor 
'70, taxele de moştenire care erau atunci au făcut practic 
imposibilă menţinerea personalului la Stanhope Hall. Totuşi, 


184 


părinţii lui Susan au continuat să locuiască acolo până ce 
preţul motorinei pentru încălzire s-a împătrit. Atunci au 
plecat spre o climă mai caldă. 

— ie ţi-a plăcut? am întrebat din nou. 

— Nu ştiu. Era tot ce ştiam. Credeam că toată lumea 
trăieşte aşa... când am crescut, am înţeles că nu toată 
lumea avea cai, servitori, grădini şi o dădacă. A râs. Sună 
stupid. 

S-a gândit o vreme. 

— Dar, deşi n-aş vrea să sune a psihologie de copil, mi-ar 
fi plăcut să petrec mai mult timp cu părinţii. 

N-am răspuns. Eu mă săturasem de părinţii ei, William şi 
Charlotte Stanhope, pe vremea când încă mai făceau pe 
castelanii la Stanhope Hall. Bunicii lui Susan, Augustus şi 
Beatrice, erau încă în viaţă când ne-am căsătorit noi şi ne- 
am mutat în darul de nuntă al lui Susan - trecut numai pe 
numele ei, cum am arătat. Bunicii ei erau bătrâni atunci, 
dar am avut impresia că sunt oameni cumsecade, 
preocupaţi de bunăstarea personalului lor care se-mpuţina 
întruna, dar care nu s-au împăcat niciodată cu gândul că şi 
banii se-mpuţinează în acelaşi ritm alert. 

Am întrebat-o odată pe Susan, într-un moment prost 
ales, probabil, de unde a avut iniţial banii familia Stanhope. 
Mi-a răspuns sincer, cred eu: 

— Habar n-am. Din câte ştiu, practic, nimeni n-a făcut 
nimic ca să-i câştige. Existau pur şi simplu, pe hârtie, în 
registre voluminoase pe care tata le ţinea încuiate în seiful 
lui. 

Susan poate fi inexactă în privinţa banilor, ca majoritatea 
oamenilor aceştia. Cred că definiţia unei averi vechi este: 
„O avere a cărei origine, sursă şi valoare sunt doar vag 
înţelese”. Dar din 1929, după criză, război şi impozitele de 
90% din anii '40 şi '50, au rămas din ce în ce mai puţini 


185 


bani pe hârtie şi până la urmă au dispărut la fel de 
misterios pe cât apăruseră. 

Susan nu e săracă aşa cum au fost bunicii ei. 

— Ce simţi faţă de un individ ca Bellarosa, devenit 
milionar prin mijloace ilegale, când majoritatea averii 
familiei Stanhope s-a dus pe impozite legale? 

A ridicat din umeri. 

— Bunicul meu obişnuia să spună: „De ce să nu dau 
jumătate din banii mei poporului american? Doar de la ei i- 
am câştigat pe toţi”. 

Am zâmbit. 

— Sună foarte progresist. 

Pe de altă parte, unii dintre cei bogaţi s-au aranjat în aşa 
fel cu bunurile şi plata impozitelor încât, spre deosebire de 
familia Stanhope, sunt încă bogaţi, deşi într-un mod mai 
discret. Alţi bogătaşi de pe-aici, ca familiile Astor, Morgan, 
Grace, Woolworth, Vanderbilt, Guest, Whitney şi aşa mai 
departe, se scaldă atât de mult în bani, încât nimic, în afară 
de o revoluţie, nu i-ar putea sărăci. 

— Te-ai simţit vreodată înşelată? am întrebat. Vreau să 
spun că, dacă te năşteai acum optzeci de ani, să zicem, ai fi 
trăit ca o împărăteasă. 

— La ce bun să te gândeşti la asta? Niciunul dintre 
cunoscuţii mei, în situaţia asta, nu gândeşte în felul ăsta. 

E adevărat că Susan nu vorbeşte prea mult de viaţa la 
Stanhope Hall. Aceşti oameni consideră că e de prost gust 
să discuţi subiectul ăsta cu străini şi chiar soţii pot fi 
consideraţi astfel dacă n-au şi ei o proprietate în trecutul 
lor. Uneori, însă, bogătaşii şi foştii bogătaşi pot fi îndemnați 
să vorbească dacă li se pare că nu vrei să-i judeci sau să iei 
declaraţii pentru presă. 

— Ai avut îngrijitor şi băiat de grajduri pentru cai? m-am 
interesat. 


186 


— Da. 

A zis: „Da” cum ar fi spus: „Bineînţeles, idiot ce eşti. 
Crezi că scoteam eu bălegarul? ” 

— Bunicii tăi erau oameni de viaţă? Organizau distracţii? 
am întrebat-o apoi. 

A aprobat din cap. 

— Au dat câteva petreceri. A continuat de bunăvoie: 
Bunicul avea vreo sută de invitaţi de Crăciun şi dansau cu 
toţii în sala de bal. Vara dădea o petrecere-două pe terasă 
şi în corturi. Câteodată, a adăugat, oaspeţii se adunau în 
bibliotecă şi răsfoiau albume vechi de fotografii. 

Am condus o vreme în tăcere. Mai mult de-atât n-aveam 
să scot de la Susan. 

George Allard e o sursă mult mai bună de informaţii când 
mă interesează cum era pe vremuri Coasta de Aur. 
Majoritatea poveştilor lui George sunt pline de umor, 
precum cea despre doamna Holloway, care ţinea cimpanzei 
în sufrageria de la Foxland, proprietatea ei din Old 
Westbury. Din povestirile lui George poţi să reconstitui 
viaţa de aici între cele două războaie mondiale, în vreme ce 
ale lui Susan sunt mai degrabă amintiri din copilărie, dintr-o 
perioadă când balul era deja pe sfârşite. Câteodată, George 
îmi povesteşte vreo întâmplare care se pare lui nostimă, de 
când era Susan copil, iar eu descopăr motivații pentru 
caracterul soţiei mele. 

Se pare că Susan a fost o mică scorpie precoce şi 
îngâmfată, care li se părea tuturor frumoasă şi deşteaptă. 
Asta nu s-a schimbat prea mult, dar, din femeia superficială 
pe care-am cunoscut-o eu, a devenit, odată cu trecerea 
anilor, din ce în ce mai năzuroasă şi mai închisă în sine. 
Trăieşte mai mult într-o lume a ei, proprie, pe măsură ce 
lumea cu care era obişnuită dispare. N-aş spune că e 
nefericită, mai degrabă o persoană care se-ntreabă dacă 


187 


merită efortul de-a fi nefericit. Pe de altă parte, nu e 
nefericită cu mine şi cred că ne potrivim unul cu altul. 

Referitor la modul nostru de viaţă, asemenea majorităţii 
celor de pe-aici, ne place traiul bun, deşi, precum spuneam, 
trăim printre ruinele unei lumi care a fost cu mult mai 
opulentă decât a noastră. Susan ar putea să angajeze mai 
multe ajutoare - grădinari, servitoare, poate un grăjdar 
(preferabil unul bătrân) -, dar printr-o înţelegere mutuală şi 
tacită, trăim, în general, din venitul meu ceea ce, deşi pare 
extravagant după majoritatea standardelor americane, nu 
ne permite s-avem servitori în acest colţ al lumii, unde totul 
e atât de scump. Susan e fată bună şi face diverse treburi 
în casă şi-n grădină, iar eu nu mă simt nesigur sau stânjenit 
din cauza lipsei mele de pricepere de a ne muta înapoi la 
Stanhope Hall şi de a angaja cincizeci de servitori. 

— Pe ce plajă vrei să faci dragoste? m-a întrebat Susan. 

— Pe una fără lame de ras. Am avut odată un accident 
grav. 

— Chiar ai avut? Asta trebuie să fi fost înainte să ne 
cunoaştem. Nu-mi amintesc de asta. Cum o chema? 

— Janie. 

— Nu Janie Tillman? 

— Nu. 

— Trebuie să-mi povesteşti mai târziu. 

— Bine. 

In peste douăzeci de ani de fidelitate conjugală, Susan şi 
cu mine vorbim câteodată, în afară de poveştile de 
dragoste străvechi, de vreun iubit sau iubită dinaintea 
căsniciei. Asta înainte de-a face dragoste. Am citit cândva 
într-o carte că puteai s-o faci ca să te exciţi, dar după 
aceea, când amândoi se liniştesc, unul din parteneri e de 
obicei morocănos, iar celuilalt îi pare rău că a fost atât de 
plastic. Ei bine, când te joci cu focul, poţi să te şi arzi. 


188 


— Ce-ai făcut astăzi am întrebat-o. 

— Am plantat zarzavaturile pe care mi le-a dat domnul 
cum-îl-cheamă. 

A râs. 

— Pe ploaie? 

— Nu le place ploaia? Le-am plantat într-unul din vechile 
ronduri de flori de la Stanhope Hall. 

Cred că bătrânul Cyrus Stanhope, ca şi McKim, Mead şi 
White se răsucesc în mormânt. 

Am intrat pe un drum nemarcat, pe care nu cred că mai 
fusesem vreodată. O bună parte a drumurilor din North 
Shore sunt nemarcate - unele cu-n scop anume - şi par să 
nu ducă nicăieri, ceea ce adesea e adevărat. 

O hartă modernă a ținutului n-o să vă indice unde sunt 
marile proprietăţi. Nu există echivalentul Gold Coast al 
Hărţii Starurilor din Hollywood, dar erau odată hărţi de „uz 
intern” care arătau poziţia proprietăţilor, menţionând şi 
numele proprietarilor. Dacă eraţi nobil, puteaţi folosi o 
astfel de hartă în caz că majordomul vă înmâna o invitaţie 
sunând în genul: „Domnul şi Doamna William Holloway au 
deosebita plăcere de a vă invita la cină, la Foxland, pe 
şaptesprezece mai, la ora opt”. 

Am şi eu una dintre hărţile astea vechi. A mea e datată 
1928 şi are trecute pe ea poziţia tuturor proprietăţilor mari 
şi mici, în anul acela, cu numele proprietarului scris pe 
fiecare. l-am spus lui Susan: 

— Nu i-ai cunoscut niciodată pe primii proprietari ai 
Alhambrei, nu-i aşa? Familia Diliworth. 

— Nu, dar erau prieteni cu bunicii mei. Domnul Diliworth 
a fost omorât în al Doilea Război Mondial. Cred că mi-o 
amintesc pe doamna Diliworth, dar nu sunt sigură. Imi 
amintesc însă de familia Vanderbilt care a locuit acolo prin 
anii cincizeci. 


189 


Am impresia că clanul Vanderbilt a construit sau 
cumpărat, de-a lungul timpului, jumătate din casele de pe 
Coasta de Aur, permiţând agenţilor imobiliari să spună 
despre fiecare casă mare, cu exactitate de cincizeci la sută: 
„Familia Vanderbilt a locuit aici”. 

— Apoi a cumpărat-o familia Barrett? am întrebat. 

— Da. Katie Barrett a fost cea mai bună prietenă a mea. 
Dar au pierdut casa din cauza băncii sau a impozitelor, în 
1966, anul în care am plecat la colegiu. Au fost ultimii 
proprietari până la ştii-tu-cine. 

Am dat din cap, apoi i-am zis ironic lui Lady Stanhope: 

— Bunicul meu mi-a spus odată că venirea milionarilor pe 
Long Island n-a fost prea bine văzută de către cei care 
locuiau aici de secole. Vechile familii din Long Island, ca a 
mea, ziceau că oamenii aceştia - inclusiv familia Stanhope 
- erau grosolani, imorali şi ostentativi. 

Am zâmbit. Susan a râs. 

— Sutterii şi Whitmanii îi priveau de sus pe Stanhopei? 

— Sunt sigur că o făceau. 

— Cred că eşti mai snob decât mine. 

— Numai cu cei bogaţi. Sunt foarte democrat cu oamenii 
de rând. 

— Sigur. Deci cum o să-l tratăm pe domnul Bellarosa? Ca 
pe un intrus grosolan şi lipsit de principii sau ca pe una 
dintre legendele de succes ale Americii? 

— Incă mă mai gândesc la asta. 

— Ei bine, o să te ajut, John. Te simţi la fel de uşurat ca şi 
mine că Alhambra n-o să se transforme într-o sută de mici 
colibe, ceea ce e foarte egoist, dar de înţeles. Pe de altă 
parte, ai fi preferat să ai ca vecin pe cineva ale cărui crime 
nu sunt atât de strâns legate de averea sa. 

— Există şi oameni care-şi câştigă cinstit pâinea. 

— Ştiu că există. Locuiesc în Levittown. 


190 


— Foarte cinic. 

Susan a schimbat subiectul. 

— Am primit veşti de la Carolyn şi Edward astăzi. 

— Ce fac? 

— Bine. Le-a fost dor de noi de Paşte. 

— A fost altfel fără ei, am spus. 

— De Paşte a fost sigur altfel anul ăsta, a subliniat Susan. 

Am lăsat să treacă asta. Cât despre copii, Carolyn e-n 
anul întâi la Yale, alma mater a mea, şi încă nu mă pot 
obişnui cu ideea că la Yale sunt şi femei acum. Carolyn a 
fost la St. Paul, care e, de asemenea, alma mater pentru 
mine, ceea ce e şi mai greu de imaginat. Dar lumea se 
schimbă, devenind poate un loc mai bun pentru femei. 
Edward este în anul al patrulea la St. Paul, ceea ce e 
îmbucurător pentru ego-ul meu masculin, dar a fost admis 
la alma mater al lui Susan, Sarah Lawrence. Probabil c-ar 
trebui să mă simt mândru de faptul că au ales şcolile 
părinţilor, dar cum de-a ajuns fiica mea la Yale şi fiul meu la 
Sarah Lawrence depăşeşte puterea mea de înţelegere. In 
ceea ce-o priveşte pe Carolyn, cred că face o declaraţie în 
felul ăsta. Mă tem că motivele lui Edward sunt mult mai 
josnice: vrea să facă dragoste. Sper că amândoi vor reuşi. 

— Eu veneam acasă în fiecare vacanţă când eram la 
şcoală, am spus. 

— Şi eu la fel, cu excepţia unei Zile a Recunoştinţei, de 
care prefer să nu discut. A râs, apoi a adăugat serios: 

— Cresc mai repede acum, John. Să ştii că aşa e. Eu eram 
atât de neştiutoare! Nu ştiam nimic despre sex, bani sau 
călătorii înainte să plec la colegiu. Nici aşa nu e bine. 

— Probabil că nu. 

Susan învățase la o şcoală primară locală, Friends 
Academy, aici în Locust Valley, o şcoală veche şi 
prestigioasă condusă de quakeri. Locuia acasă şi o maşină 


191 


condusă de un şofer o ducea în fiecare zi la şcoală. Mulţi 
dintre bogaţii de aici au preferat pentru copiii lor atmosfera 
de la Friends, sperând, bănuiesc, că moştenitorii lor vor 
învăţa să se bucure de plăcerile simple în caz că Bursa o să 
cadă din nou. Într-adevăr, cu toţii încercăm să ne creştem 
copiii, de parcă experienţele noastre trecute ar fi 
importante pentru viitorul /or, dar rareori sunt cu adevărat. 
In orice caz, mă bucur că Susan a aflat ce-i aceea 
austeritate între nouă dimineaţa şi trei după-amiaza, în 
zilele de şcoală. S-ar putea să-i folosească. 

— A telefonat mama ta, a zis Susan. S-au întors la 
Southampton. 

Părinţii mei nu sunt genul care să sune ca să spună unde 
se află. 

Odată au fost într-o călătorie în Europa, iar eu am aflat 
câteva luni mai târziu. Evident, mai era ceva. 

— Era curioasă de ce te-ai comportat aşa de Paşte, a 
adăugat Susan. l-am spus că ai avut câteva zile proaste. 
Am mormăit încet. Mama mea, Harriet, e o femeie mai 
degrabă rece, dar remarcabilă, foarte progresistă pentru 
vremea ei. A fost profesoară de sociologie la C.W. Post 
College. Clădirea colegiului fusese înainte conacul familiei 
Post, faimoasă datorită cerealelor. Colegiul a fost 
întotdeauna oarecum conservator, studenţii fiind din 
localităţile învecinate, iar Harriet avea mereu necazuri din 
cauza vederilor ei prea progresiste pentru anii cincizeci. 

Desigur, nu era obligată să lucreze, tatăl meu stând bine 
din punct de vedere financiar şi erau unii la Post care şi-ar fi 
dorit ca ea să nu lucreze. Dar prin 1960, lumea a ajuns-o 
din urmă pe Harriet. Calitățile ei au fost în sfârşit 
recunoscute şi a devenit una dintre eroinele contraculturii 
din campus. Mi-o amintesc şi acum, când venea acasă de la 
St. Paul şi Yale, alergând de colo-colo în V.W. Beetle-ul ei, 


192 


organizând una şi alta. Tata era destul de liberal ca să fie 
de acord, dar destul de soţ ca să se simtă enervat. 

Timpul, totuşi, merge-nainte şi Harriet Whitman Sutter a 
îmbătrânit. Acum condamnă cuvintele obscene, ca să nu 
mai vorbim de sex, droguri şi fiii care nu se rad şi nu poartă 
cravată de Paşte. Şi când te gândeşti că aceeaşi doamnă a 
fost de acord cu învăţământul mixt! 

— O s-o sun mâine, i-am spus lui Susan. 

Susan şi mama se-nţeleg bine, în ciuda diferenţelor 
sociale şi economice. Au în comun chiar mai multe decât îşi 
închipuie. 

Ne-am cufundat din nou într-o tăcere plăcută şi mi-am 
îndreptat atenţia asupra peisajului. Aveam impresia că un 
călător care, cu harta rutieră în mână, s-ar fi uitat pe 
fereastră în timp ce străbătea aceste şosele, n-ar fi greşit 
drumul către mai ştiu eu ce răstoacă din west-of-the- 
Hudson, dar ar fi ştiut, dintr-un fel de instinct social, că a 
pătruns pe domeniul particular al bogăției. 

În vreme ce maşina sa ar fi navigat pe pantele şi curbele 
acestor şosele cu trei benzi, ar fi putut vedea mostre de 
arhitectură spaniolă, ca Alhambra, conace pe jumătate din 
lemn, în stil Tudor, castele franţuzeşti şi chiar un palat din 
granit în stil beauxarts ca Stanhope Hall, ridicându-se în 
zona rurală americană, situată greşit în timp şi spaţiu, ca şi 
cum aristocrații întregii Europe de Vest din ultimii patru 
sute de ani ar fi primit fiecare câte o sută de acri pentru a 
crea o nirvană terestră în Lumea Nouă. Prin 1929, aproape 
întreaga Coastă de Aur din Long Island era împărţită în 
aproape o sută de proprietăţi, mari şi mici şi feude, fiind 
cea mai mare concentrare de bogăţie şi putere din 
America, şi probabil din lume. 

Pe când înaintam pe drumul îngust, mărginit de zidurile 
proprietăţilor, am văzut şase călăreţi venind din direcţia 


193 


opusă. Susan şi cu mine le-am făcut cu mâna când am 
trecut pe lângă ei, iar ei ne-au întors salutul. 

— Asta-mi aminteşte că vreau să mut grajdul, acum, că a 
venit vremea frumoasă, a zis Susan. 

Nu i-am răspuns. 

— O s-avem nevoie de acordul vecinului. 

— De unde ştii? 

— M-am interesat. Grajdul o să fie la numai o sută de 
metri de proprietatea ştii-tu-cui. 

— Fir-ar să fie! 

— Am actele de la primărie. Avem nevoie de planul 
construcţiei şi trebuie să-l punem pe ştii-tu-cine să 
semneze. 

— La dracu'! 

— Nu-i mare lucru, John. Trimite-i-le pur şi simplu cu o 
notă explicativă. 

E greu să te ceri cu o femeie cu care vrei să faci 
dragoste, dar am mai făcut o încercare disperată: 

— Nu poţi găsi un alt loc pentru grajduri? 

— Nu. 

— Bine. 

Ideea de a-l ruga pe Frank Bellarosa să-mi facă un 
serviciu nu-mi surâdea deloc, mai ales după ce-i spusesem 
să-şi facă afacerile cu altcineva. 

— E proprietatea ta şi grajdul tău, am spus. Eu am să 
întocmesc actele, iar tu ai grijă de ştii-tu-cine. 

— Mersi. M-a cuprins cu braţele. Suntem prieteni? 

— Da. 

„Dar îi urăsc pe afurisiţii tăi de cai”, am completat în 
gând. 

— John, arăţi atât de bine când eşti dezbrăcat! Acum, că 
s-a mai încălzit, pot să te pictez afară, gol. 

— Nu. 


194 


Susan are patru mari pasiuni în viaţă: caii, pictatul 
peisajelor, umbrarele şi, câteodată, pe mine. Despre cai şi 
despre mine aţi aflat. Societatea Umbrarelor este un grup 
de americane care se dedică conservării umbrarelor de pe 
teritoriul Coastei de Aur. De ce umbrarele? vă întrebaţi. Nu 
ştiu. Dar prin iarnă, vară, toamnă, organizează nişte 
picnicuri simandicoase sau edwardiene, desăvârşite de 
umbreluţe. Susan nu e membră şi nu-nţeleg de ce-şi pierde 
vremea cu aiuritele astea. Dar scepticul din mine spune că 
toată treaba e faţadă pentru altceva. Poate spun bancuri 
porcoase, află ultimele bârfe sau aţâţă şi încurajează 
infidelitatea conjugală. Sau poate că pur şi simplu iau 
masa. Mă depăşeşte. 

In ceea ce priveşte peisagistica, asta e pe bune. Susan a 
câştigat oarece notorietate pe plan local pentru pictura ei în 
ulei. Subiectul ei favorit sunt ruinele de pe Coasta de Aur, 
executate în maniera artiştilor din Renaştere care pictau 
ruinele romane: coloane crenelate acoperite de plante 
agăţătoare, bolți prăbuşite şi ziduri surpate, năpădite de 
buruieni, tema fiind, presupun, natura care ia în stăpânire 
cele mai grandioase realizării ale oamenilor dintr-o Epocă 
de Aur apusă. 

Cel mai cunoscut tablou al lui Susan îl reprezintă calul ei, 
idiotul de Zanzibar, care, dacă nu e altceva, măcar e un 
animal superb. |n pictură, Zanzibar stă în picioare, sub 
razele lunii, în curtea interioară de la Lauretton Hall, fostul 
conac Louis C. Tiffany. Susan vrea să mă picteze şi pe 
mine, în acelaşi decor, în picioare la lumina lunii. Dar, deşi 
Susan este soţia mea, sunt cam timid ca să stau gol în 
picioare în faţa ei. Şi, în afară de asta, am senzaţia ciudată 
că voi arăta ca un centaur. 

Clienţii lui Susan sunt în majoritate parveniţi care 
locuiesc în aceste case caraghioase ce au năpădit acum 


195 


terenul fostelor proprietăţi. Aceşti clienţi cumpără tot ce 
pictează Susan, plătind între trei şi cinci mii de dolari de 
pânză. Susan face două sau trei peisaje pe an şi-şi întreţine 
caii cu banii câştigaţi. Personal, cred că ar putea să mai 
facă vreo două trei ca să-mi cumpere şi mie un Bronco nou. 

— De ce nu vrei să pozezi gol pentru mine? 

— Ce vrei să faci cu tabloul? 

— O să-l agăţ deasupra căminului. O să-ţi mai adaug 
zece centimetri şi-o să dăm un cocteil. Vei fi înconjurat de 
admiratoare. 

A râs. 

— Vezi ce spui! 

Am luat-o spre Hempstead Bay, unde sunt câteva plaje 
izolate. Pe fiecare dintre ele am avut cel puţin câte o 
experienţă erotică. E ceva legat de aerul sărat care mă 
excită. 

M-am gândit la tablourile lui Susan cu vechile proprietăţi 
şi m-am întrebat de ce o fi ales să imortalizeze această 
lume pe cale de dispariţie, şi cum de o face s-arate atât de 
atrăgător pe pânză. Un tablou cu un conac intact ar fi fost 
probabil neatrăgător şi ordinar, dar există o frumuseţe 
izbitoare în aceste case în ruină. Pe pământurile acestor 
proprietăţi se mai pot încă vedea fântâni de marmură, 
statui, imitații ale ruinelor romane, ca la Alhambra, clasice 
temple ale dragostei, cum avem noi la Stanhope, umbrele, 
case de joacă fanteziste, ca a lui Susan, chioşcuri pentru 
ceai, mori, sere, piscine, turnuri de apă construite ca s- 
arate ca turnurile de supraveghere şi terase de unde se văd 
pământurile şi marea. Toate aceste construcţii aduc o notă 
de ciudăţenie peisajului. Arată de parcă cineva ar fi 
construit un parc de basm, apoi l-ar fi abandonat, cu mulţi 
ani în urmă. Tablourile lui Susan mă fac să văd aceste ruine 
familiare în alt fel, ceea ce, presupun, e talentul unui bun 


196 


artist. 

— Ai mai pictat vreodată un bărbat gol? am întrebat-o. 

— E secret. 

Am observat în faţă porţile domeniului Foxland, care 
acum făceau parte din New York Technical University. 
Unele mari proprietăţi fuseseră transformate în şcoli, centre 
de conferinţe şi case de odihnă. Câteva dintre conacele 
intacte trecuseră în patrimoniul statului, aşa cum 
discutasem cu Lester, iar unele dintre ele fuseseră 
restaurate pentru vizitatori - muzee dintr-o epocă a istoriei 
Americii care încă nu se stinsese complet. 

Printre cele mai rezistente şi folositoare construcţii ale 
Epocii de Aur sunt casele portarilor şi căsuţele pentru 
personal - grădinari, şoferi şi alţi servitori care de obicei 
locuiau la conac. Aceste reşedinţe ciudate sunt acum 
ocupate de foşti servitori, ai căror stăpâni au fost atât de 
generoşi, încât să le doneze sau să le dea în folosinţă pe 
gratis - ca-n cazul Allardilor - ca răsplată pentru serviciile 
aduse, sau locuite de oameni care le-au cumpărat sau 
închiriat. Sunt potrivite ca locuinţe sau ateliere pentru 
artişti, iar o casă din piatră a portarului, cum e cea de la 
Stanhope, se poate vinde pe câteva mii de dolari bune. 
Dacă Allardii se vor muta vreodată în locul de răsplată 
veşnică, William Stanhope o să vândă casa portarului. 

Casa de oaspeţi de pe o proprietate este şi mai potrivită 
ca locuinţă pentru o familie din pătura de sus a clasei 
mijlocii, poate din cauză că n-are legătură cu clasa 
muncitoare. Susan şi cu mine locuim desigur în casa de 
oaspeţi de la Stanhope Hall, care mie s-ar putea să mi se 
potrivească, dar pentru ea e un pas mare în jos. 

Ajunsesem în dreptul altui zid împrejmuitor şi Susan a 
zis: 

— Uneori, nu-mi amintesc numele vechilor domenii, unde 


197 


sunt situate sau cum le cheamă, cu excepţia cazului în care 
investitorul foloseşte acelaşi nume pentru noua construcţie. 

A arătat cu capul spre casele care se aliniau de-a lungul 
unei păşuni pentru cai, înconjurate de-un gard de fier forjat. 

— Cum se cheamă locul ăsta? a întrebat. 

— E o parte din Hedges, dar nu-mi amintesc numele 
ultimului proprietar. 

— Nici eu, a spus. Conacul mai e-n picioare? 

— Cred că a fost demolat. Se afla în spatele molizilor 
ălora albaştri. 

— Aşa e, a încuviinţat. O casă în stil englezesc. Era a 
familiei Conroy. Am fost colegă de şcoală cu fiul lor, Philip. 
Era simpatic. 

— Cred că mi-l amintesc. Un tip bleg cu acnee juvenilă. 

Susan mi-a dat peste mână. 

— Bleg eşti tu. 

— Dar am pielea curată. 

Am cotit spre vest. Ultimele raze de soare treceau prin 
parbriz, aşa că am coborât capota. Uneori aceste plimbări 
sunt plăcute, alteori nu. 

— Te-ai gândit la mutare? am întrebat. 

— Nu. 

— Susan... Peste zece ani nici n-o să mai recunoşti locul 
ăsta. Vin americanii. Înţelegi ce vreau să zic? 

— Nu. 

— Dughenele cu hamburgeri, zonele comerciale, 
magazinele ieftine deschise douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru, pizzeriile - sunt aici deja. O să vină o zi 
când n-o să mai existe o plajă izolată pe care să facem noi 
dragoste. Nu preferi să-ţi aminteşti de tot aşa cum e acum? 

Nu a răspuns. Ştiam că încercarea de a introduce 
realitatea în lumea ei era sortită eşecului. 

Într-un fel, locul ăsta mi-aminteşte Sudul după Războiul 


198 


de Secesiune, doar că declinul Coastei de Aur nu e 
rezultatul unor operaţii militare, ci al unei unice catastrofe 
economice, urmate de un război între clase mult mai subtil. 
Şi în timp ce plantațiile ruinate din Vechiul Sud se-ntindeau 
peste douăsprezece state, ruinele acestei lumi ireale sunt 
situate într-un teritoriu de aproximativ cincisprezece 
kilometri pătraţi, ceea ce înseamnă cam o treime din 
teritoriul total al acestui ţinut. 

Cea mai mare parte a populaţiei care locuieşte în 
regiunea rurală a acestui ţinut - un milion şi jumătate de 
oameni - este concentrată în cele două treimi sudice, foarte 
aproape de forfotitoarele opt milioane de locuitori ai New 
Yorkului. Toate acestea - cifrele, istoria, prezentul, 
impozitele şi exploatarea economică a proprietăţilor - 
colorează lumea noastră şi explică, sper, psihoza colectivă 
şi dorinţa obsesivă de a opri timpul în loc, în orice zi, cu 
excepţia celei de mâine. 

M-am uitat din nou la Susan care închisese ochii. Stătea 
cu capul înclinat spre spate şi superbele ei buze ţuguiate 
păreau că sărută cerul. Aproape că nu mă mai puteam 
abţine s-o ating. A părut să-mi simtă privirea sau poate 
gândurile şi şi-a pus mâna pe coapsa mea. 

— Te iubesc, a zis. 

— Şi eu te iubesc. 

Susan m-a mângâiat pe coapsă, iar eu m-am fâţâit pe 
scaun. 

— Nu cred că măi rezist până la plajă, am spus. 

— Pe plajă, băiete. 

— Da, doamnă. 


Soarele apusese şi ici-colo, printre crengile copacilor 
proaspăt înmuguriţi, se distingeau luminile câte unui conac. 
Mi-am recăpătat stăpânirea de sine şi-am luat-o spre nord, 
prin Sea Cliff, apoi spre vest spre Garvie's Pont, fosta 

199 


proprietate a lui Thomas Garvie şi locul unui fost sat indian 
care acum fusese redat naturii ca rezervaţie naturală şi 
muzeu despre indieni, ceea ce mi se părea oarecum o 
ironie. 

Parcul era închis, dar ştiam un drum de acces prin 
proprietatea învecinată, Hempstead Harbor Yacht Club, 
unde ne-am parcat maşina. 

Am luat o pătură din portbagaj. Ne-am ţinut de mână în 
timp ce coboram spre plajă, o fâşie îngustă de nisip şi roci 
glaciare ce se-ntindeau la baza unui țărm stâncos nu prea 
înalt. Plaja era aproape pustie. Mai erau doar câţiva oameni 
la vreo sută de metri mai încolo şi făcuseră un foc. 

Era o noapte fără lună, dar cerul era înstelat şi, în 
depărtare, în Hempstead Bay, se vedeau bărci cu motor şi 
alte ambarcaţiuni îndreptându-se spre clubul de iahting 
sau, mai la sud, spre Roslyn Harbor. 

Se răcorise binişor şi briza făcea ca frunzele copacilor de 
pe țărm să foşnească. Am găsit un petic de nisip pe care 
marea îl depusese între două stânci mari, la baza taluzului. 
Era un loc bine adăpostit. Am întins pătura şi ne-am aşezat 
cu faţa spre apă. 

Plaja, după lăsarea întunericului, are-n ea ceva care te 
calmează şi te fortifică în acelaşi timp, iar maiestatea mării 
şi imensitatea cerului fac ca orice cuvânt să sune stins şi 
orice mişcare a corpului să pară graţioasă şi de inspiraţie 
divină. 

Ne-am dezbrăcat şi-am făcut dragoste la lumina stelelor, 
apoi am rămas îmbrăţişaţi la adăpostul stâncii, ascultând 
şuieratul vântului printre copacii de deasupra noastră. 

După un timp ne-am îmbrăcat şi ne-am plimbat mână în 
mână pe plajă. Pe partea cealaltă a golfului vedeam Sands 
Point care fusese odată căminul familiei Gould, al întregului 
clan Guggenheim, al lui August Belmont şi al familiei Astor. 


200 


Când mă plimb pe plaja asta şi mă uit vizavi la Sands 
Point, mă gândesc la Jay Gatsby al lui F. Scott Fitzgerald. 
Poziţia casei lui de legendă este subiectul multor teorii 
locale şi eseuri literare. Teoria mea personală, împărtăşită 
şi de alţi câţiva, e că Falaise a fost casa lui Gatsby, conacul 
lui Harry F. Guggewheim din Sands Point. Casa colosală pe 
care o descrie Fitzgerald seamănă cu Falaise, inclusiv linia 
coastei şi faleza înaltă de la Sands Point. Falaise este acum 
muzeu, scăldat în întuneric noaptea, dar dacă ar fi luminat 
în toată măreţia gloriei sale, l-aş putea vedea de aici. 

Pe partea asta a golfului, ceva mai încolo pe plajă, pe 
următorul promontoriu se află o casă mare, în stil colonial, 
care sunt convins că a fost a lui Daisy Buchanan, dragostea 
pierdută a lui Gatsby. Stâlpul înalt din spatele casei lui 
Daisy nu mai este acum acolo, dar localnicii afirmă că a 
existat, iar în ceea ce priveşte lumina verde, observată din 
vârful lui, la care se uita Gatsby din conacul său de peste 
apă - ei bine, am văzut-o de pe vasul meu în nopţile de 
vară, şi Susan a văzut-o de asemenea - o strălucire 
spectrală care pare să plutească deasupra apei, în care 
trebuie să fi sfârşit stâlpul. 

Nu ştiu sigur ce-a-nsemnat pentru Jay Gatsby lumina 
aceea verde şi nici ce simbolizează ea dincolo de viitorul de 
orgii. Dar atunci când o văd, grijile mele se topesc în ceața 
care pluteşte deasupra mării şi mă simt aşa cum m-am 
simţit odată când, copil fiind, într-o noapte de vară de-acum 
mulţi ani, am privit de pe vasul tatălui meu luminile portului 
reflectându-se în apele din Hempstead Bay. Când văd 
lumina verde, reuşesc să-mi amintesc clipa aceea inocentă, 
noaptea aceea perfectă, liniştită, cu briza şi mirosul ei de 
mare, zgomotul valurilor lovindu-se de vasul care se legăna 
şi pe tata luându-mă de mână. 

Susan a spus că lumina verde o face şi pe ea să trăiască 


201 


o senzaţie de transcendenţă, deşi nu vrea sau nu poate să 
o descrie precis. 

Vreau să le spun copiilor asta; vreau să le spun să-şi 
găsească lumina lor verde şi aş dori ca pentru o singură 
clipă magică, intr-o seară de vară, o întreagă naţiune 
obosită să se oprească şi să gândească. Fiecare bărbat şi 
fiecare femeie să-şi aducă aminte cum arăta şi ce parfum 
avea lumea odată şi câtă linişte şi siguranţă îţi aduce 
simplul gest de a-ţi pune mâna în mâna tatălui sau a 
mamei tale. 

Lumina verde pe care o văd în vârful stâlpului lui Daisy 
nu e viitorul; e trecutul, şi e singurul spirit liniştitor pe care 
l-am avut vreodată. 


202 


13 


Miercuri terminasem de întocmit actele necesare pentru 
a cere primăriei din Lattingtown permisiunea de ridicare a 
unui grajd pe proprietatea lui Susan. Nu am specificat în 
mod special că grajdul care urma să fie construit există 
deja pe proprietatea Stanhope, deoarece familia Stanhope 
datorează oraşului, districtului şi ţării o groază de bani, şi 
bănuiesc că bucata de grajd pe care voiam noi s-o mutăm 
putea fi considerată un bun impozabil. Dar dacă e legal să 
demolezi construcţii ca să scapi de impozite, presupun că e 
legal să le muţi pe o proprietate unde impozitele sunt 
plătite, şi, de fapt, chiar vor creşte din cauza grajdurilor. Nu 
ştiu cum poate să supravieţuiască cineva fără pregătire 
juridică în societatea asta. Până şi eu, care am absolvit 
Dreptul la Harvard, promoţia 69, am dificultăţi în a deosebi 
ce e legal de ceea ce e ilegal, iar legile se-nmulţesc mai 
repede decât gunoiul din groapa comunală. 

Am întocmit, de asemenea, cererea de acord a vecinului 
pe care aveam nevoie de autograful domnului Frank 
Bellarosa. Miercuri seara i-am spus lui Susan în timpul cinei: 

— Se obişnuieşte, după cum ştii, să înmânezi personal 
cererea vecinului şi să discuţi puţin despre ce intenţionezi 
să faci. 

— O s-o duc eu, a răspuns Susan. 

— Bun. Prefer să n-o duc eu. _ 

— E grajdul meu. O să mă ocup eu. Imi dai, te rog, 
plăcinta cu carne? 


203 


— Plăcinta cu carne? Eu credeam că-i budincă de pâine. 

— Ce-o fi. 

l-am dat ce-o fi fost lui Susan şi am zis: 

— Te sfătuiesc să te duci la Alhambra mâine în cursul 
zilei, când ai putea s-o vezi pe doamna Bellarosa şi să 
tratezi cu ea. Sunt sigur că n-are voie să meargă la baie 
fără acordul soţului, dar poate să-i paseze cererea lui Il 
Duce care-şi poate întreba consilierii ce să facă. 

Susan a zâmbit. 

— Asta mă sfătuiţi să fac, domnule consilier? 

— Da, asta. 

— Bine. S-a gândit un moment, apoi a adăugat: Mă-ntreb 
cum arată. 

Eu cred că arăta a blondă pieptoasă, motiv pentru care o 
trimiteam pe Susan, şi nu mă duceam eu. 

— Vrei să-mi dai... chestia aia de-acolo? 

— E spanac. Cred că l-am fiert cam mult. 

— Atunci o să beau doar puţin vin. 


A doua zi, Susan m-a sunat la biroul din New York şi m-a 
informat: 

— Nu era nimeni acasă, dar am lăsat actele la casa 
portarului, unui tânăr pe nume Anthony, care a părut să 
înţeleagă că vreau să le dea lui don Bellarosa. 

— Bine. Sper că n-ai spus don Bellarosa? am întrebat. 

— Nu. Anthony a spus. 

— Glumeşti. 

— Deloc. De-acum înainte vreau ca George să ne spună 
don şi donna. 

— Cred că prefer să mi se spună Sir John. Ne vedem pe la 
şase şi jumătate. 

În seara aceea, în timpul uneia dintre cinele speciale ale 
lui Susan - friptură au poivre cu sparanghel proaspăt şi 
cartofi noi, livrate calde de la Delicii Culinare - am 

204 


remarcat: 

— L-aş fi sunat pe Bellarosa, dar nu-i în Cartea de 
telefoane. 

— Nici noi nu suntem. Dar mi-am trecut numărul de 
telefon pe cartea de vizită. 

— Bine... bănuiesc că-i în regulă. 

Susan are cărţi de vizită pe care scrie Susan Stanhope 
Sutter, Stanhope Hall. S-ar putea să vi se pară un lucru 
absolut inutil şi poate chiar pretenţios să ai aşa ceva, dar 
mai sunt încă oameni pe-aici care folosesc aceste cărţi de 
vizită, lăsându-le în hol, pe o tavă de argint, după vizită. 
Dacă domnul şi doamna nu sunt acasă sau nu primesc, 
cartea de vizită este lăsată la portar, servitoare şi, mai nou, 
la cine se nimereşte să fie pe-acolo. De pildă, domnul Frank 
Bellarosa ar fi trebuit să-şi lase cartea de vizită la George 
când a aflat prima oară că nu primesc. Şi eu am cărţi de 
vizită, dar asta numai pentru că Susan le-a comandat acum 
vreo douăzeci de ani. Am folosit patru dintre ele în scopuri 
sociale şi o mulţime sub picioare de masă care se bălăbăne 
în restaurante. 

Cugetam la importanţa cărţilor de vizită în societatea 
modernă, când a sunat telefonul. 

— Răspund eu, am zis. 

Am ridicat receptorul telefonului de pe peretele 
bucătăriei. 

— Alo? 

— Bună ziua, domnule Sutter. Frank Bellarosa la telefon. 

— Bună ziua, domnule Bellarosa. 

M-am uitat la Susan care a profitat de ocazie ca să treacă 
sparanghelul meu la ea-n farfurie. 

— Mă uit la chestia asta pe care a lăsat-o nevasta 
dumitale aici, a zis Bellarosa. 

— Da. 


205 


— Vreţi să construiți un grajd? 

— Da, dacă n-aveţi nicio obiecţie. 

— Ce-mi pasă mie? O să-mi miroasă a bălegar? 

— Nu cred, domnule Bellarosa. E destul de departe de 
casa dumneavoastră, dar e aproape de marginea 
proprietăţii, aşa că am nevoie de ceea ce se cheamă un 
acord de vecinătate. 

— Da? 

— Da. 

Susan terminase sparanghelul meu şi-mi mânca friptura 
acum. Nu are atâta poftă de mâncare când găteşte ea. 

— Încetează! 

— Ce să-ncetez? a întrebat Bellarosa. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia spre telefon. 

— Nimic. Deci, dacă n-aveţi nicio obiecţie, sunteţi, vă rog, 
amabil să semnaţi cererea şi s-o trimiteţi pe adresa 
primăriei? V-aş rămâne îndatorat. 

— De ce-aveţi nevoie de acordul meu ca să faceţi asta? 

— Ei bine, după cum vă spuneam, construcţia va fi la mai 
puţin de o sută de metri de graniţa dintre proprietăţi, şi 
legea... 

— Legea!? a exclamat Bellarosa de parcă pronunţasem 
un cuvânt obscen. Dă-o dracului de lege: suntem vecini, 
pentru numele lui Dumnezeu! Faceţi ce vreţi. O să semnez 
chestia aia. 

— Mulţumesc. 

— Mă uitam la planurile pe care le-aţi trimis, domnule 
Sutter. Aveţi nevoie de cineva care să construiască treaba 
asta? 

— Nu, v-am trimis planurile pentru că... regula cere să vă 
arăt planurile. 

— Da? De ce? Hei, văd că treaba asta e din cărămidă şi 
piatră. V-aş putea ajuta în privinţa asta. 


206 


— De fapt... noi mutăm un grajd care există deja. 

— Da? Chestia aia pe care-am văzut-o când am fost acolo 
săptămâna trecută? Acolo sunt caii în clipa de faţă? 

— Da. 

— Mutaţi toată porcăria aia blestemată? 

— Nu, o parte numai. O să vedeţi, pe plan. 

— De ce? Aţi putea construi un grajd nou, mai ieftin. 

— E adevărat. Aşteptaţi o clipă. Am acoperit receptorul 
cu palma şi i-am spus lui Susan: Frank spune că putem 
construi un grajd nou şi frumos mai ieftin, şi lasă dracului 
cartoful ăla. 

— Ce limbaj, John! 

A băgat în gură ultimul cartof. M-am întors la telefon. 

— Grajdurile pe care le-aţi văzut, domnule Bellarosa, au o 
anumită valoare istorică şi arhitecturală, i-am explicat 
întrebându-mă de ce m-oi fi obosit. 

incepusem să mă enervez că mă antrenase în 
conversaţia asta. 

— Deci, a întrebat domnul Bellarosa, aveţi pe cineva să 
vă mute chestia aia sau nu? 

— De fapt, nu încă. Dar ştiu în zonă nişte firme de 
restaurare bune. 

— Da? Ascultaţi, am aproape o sută de geanabeţi care 
lucrează aici, încercând să repare casa asta. O să-l trimit pe 
şef la dumneavoastră sâmbătă dimineaţă. 

— Sunteţi foarte amabil, dar... 

— Ei, nu-i nicio problemă. Băieţii sunt foarte buni. 
Meşteşugari de pe bătrânul continent. Nu găseşti oameni 
de-ăştia aici în ţară. Aici toţi vor să fie domni. Vreţi să 
mutaţi un grajd de cărămidă? Nicio problemă. Băieţii ar 
putea să mute şi Capela Sixtină dacă le-ar da voie Papa. 

— Păi... 

— Domnule Sutter, băieţii ăştia tră/esc cimentul. Aşa 


207 


învaţă să meargă - cu o roabă. Înţelegeţi? Pe şef îl cheamă 
Dominic. Vorbeşte englezeşte. Garantez personal pentru 
munca lui. Băieţii ăştia nu-şi bagă picioarele în treabă. Şi 
preţul o să fie convenabil. Sâmbătă dimineaţă. Ora nouă, vă 
convine? 

— Bine... în regulă... dar... 

— Vă ajut cu plăcere. Doar să semnez, da? 

— Da. 

— Continuaţi-vă masa. Nu vă faceţi griji. S-a aranjat. 

— Vă mulţumesc. 

— Pentru puţin. 

Am pus receptorul în furcă şi m-am întors la masă. 

— Nicio problemă. 

— Bun. 

— A mai rămas ceva de mâncare? 

— Nu. 

Susan mi-a turnat nişte vin. 

— Ce-a spus acum, la sfârşit? 

— Că-l trimite pe Dominic aici să vadă despre ce-i vorba. 

— Cine-i Dominic? 

— Unchiul lui Antony. 

Mi-am sorbit vinul gândindu-mă ce întorsătură luaseră 
lucrurile. 

— Te simţi prost acum că n-ai vrut să te ocupi de 
afacerea lui? 

— Nu. Am o viaţă profesională şi-o viaţă particulară. 
Profesional nu vreau să fac afaceri cu el, în particular o să 
fac afaceri numai când n-am încotro, ca vecin. Nimic mai 
mult. 

— Aşa să fie? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu l-am rugat eu să-l trimită pe Dominic. O să ne vină 
cam greu să-l umilim pe domnul Frank Bellarosa. 


208 


— Probabil că te place. Când a fost la tine la birou n-ai 
avut impresia că te place? 

— Cred că da. Se pare că sunt deştept. 

— Chiar eşti. 

— Sigur. Dacă eram deştept nu te-aş fi lăsat niciodată să- 
mi vorbeşti de mutarea grajdurilor, n-aş fi plătit jumătate şi 
n-aş fi avut de-a face cu Bellarosa. 

— Aşa e. Poate că nu eşti chiar aşa deştept. 

— Ce-i la desert? 

— Eu. 

— lar? Asta a fost şi-aseară. 

— Astăzi e cu frişcă. 

— Şi cu o cireaşă? 

— Fără! 


Sâmbătă dimineaţă, Dominic s-a prezentat punctual la 
ora nouă, la uşa din spate. Işi parcase camionul pe aleea 
principală şi făcuse cei o sută de metri până la casă prin 
burniţă. A refuzat şi cafeaua, şi pălăria oferite, aşa că Susan 
şi cu mine l-am urcat în Bronco şi l-am dus la grajduri. 

Dominic era un bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani şi 
arăta a gorilă care ridică greutăţi. Purta haine de lucru 
verzi, iar pielea îi era deja cam bronzată pentru aprilie. Incă 
nu eram sigur dacă înţelege engleza sau se preface numai. 
Susan ştie un pic de italiană şi a-ncercat să vorbească cu 
Dominic. El continua însă să se uite la mine, de parc-ar fi 
vrut să-i traduc sau să-i spun ei să tacă din gură. 

Am stat cu toţii în ploaie, în timp ce a examinat 
superficial grajdurile. 

Susan voia să se asigure dacă a-nţeles că doar mutarea 
părţii centrale ne interesează, nu şi aripile sau grajdul 
pentru trăsuri. 

— Dorim, de asemenea, să fie mutat pavajul acesta, a 
spus ea, jgheaburile de piatră, gardul de fier forjat şi 

209 


acoperişul de ardezie. Trebuie reconstituite exact cum au 
fost aici. A arătat cu degetul în depărtare. /ntatto, tutto 
intatto. Capisce? Puteţi face asta? 

A privit-o de parcă ea i-ar fi pus la îndoială bărbăţia. 

— O să facem fotografii ale grajdului din toate unghiurile, 
i-am zis lui Dominic. 

— Da, a adăugat Susan. Nu vreau să sfârşească prin a 
arăta ca şi Colosseum-ul, Dominic. 

A zâmbit pentru prima dată. 

— Cât? am întrebat. 

Asta-i specialitatea mea. 

Dominic a scos un petic de pungă cafenie de ambalaj din 
buzunar, a scris un număr şi mi l-a întins. 

M-am uitat la devizul lui. Nu era cine ştie ce detaliat. 
Cuprindea, de fapt, o singură cifră, dar cifra era cam 
jumătate din cât calculasem eu că ar trebui să fie. În 
decursul anilor, am descoperit că sunt multe forme de mite, 
bacşişuri şi „favoruri”. Asta era una dintre ele. Dar ce 
puteam face? Susan era hotărâtă şi se pare că la fel şi 
Frank Bellarosa. l-am spus lui Dominic ceva ce nu cred c- 
am mai spus vreodată unui antreprenor: 

— E prea puţin. 

A ridicat din umeri. 

— Nu iau taxe suplimentare. Am mână de lucru ieftină. 

Susan nu s-a obosit să se uite la cifră. 

— Când puteţi începe? l-am întrebat. 

— Luni. 

— Luni din ce an? s-a interesat ea. 

— Luni. Luni. Poimâine, doamnă. Trei săptămâni, 
terminăm. 

Desigur că asta părea îndeplinirea visurilor unui 
proprietar de casă, ceea ce şi era, de fapt. 

— Ne vom gândi, i-am zis lui Dominic. 


210 


Dominic m-a privit, apoi a spus ceva ciudat: 

— Vă rog. 

Şi-a întors capul în direcţia Alhambrei. 

N-a făcut chiar semn că se va tăia capul, dar am avut 
impresia că, dacă Dominic se întoarce la măritul Cezar fără 
acordul meu, o să aibă necazuri. M-am uitat la Susan care 
părea să nu observe subtilităţile. 

— Oh, John, n-am chef să mă târguiesc, a zis ea. Dacă ţi 
se pare prea puţin, dă-i o gratificaţie. 

A râs. 

— Luni, John. Capisce? 

Împotriva voinţei mele, i-am spus lui Dominic: 

— În regulă. 

— Molto bene, a zis Susan. 

Dominic părea bucuros să lucreze pentru noi pe nasturi. 

— Vrei un cec acum? am întrebat. 

A dat negativ din mână. 

— Nu, nu. Noi lucrăm pentru domnul Bellarosa. Vorbiţi cu 
el. OK? 

Am încuviinţat. 

— Duceţi pe cai la grajd de la domnul Bellarosa în timp 
ce lucram noi. 

Susan a clătinat din cap. 

— Mai avem multe grajduri aici. 

Le-a arătat cu mâna. 

— Dar, doamna, grajduri de la domnul Bellarosa sunt mai 
curate pentru cai dumneavoastră. Facem mult zgomot 
aicea cu perforatoare. A mimat folosirea unui perforator 
pneumatic, şi a reprodus zgomotul destul de bine. 
Dadadadada. Nu bun pentru cai dumneavoastră. 

Asta s-a prins la Susan, care azis: 

— Am să-i aduc luni. 

Ne-am urcat în Bronco şi am mers până la locul în care-şi 


211 


lăsase Dominic camionul, pe aleea principală. Am lăsat-o pe 
Susan în maşină şi l-am condus la camion. 

— Domnul Bellarosa e acasă? l-am întrebat. 

A încuviinţat din cap. 

— Când ajungi acasă, spune-i să mă sune. 

— OK. 

Mi-am scos portofelul şi i-am dat cartea mea de vizită. A 
examinat-o pe ambele feţe, căutând evident un număr de 
telefon. Cred că individul nu văzuse niciodată o carte de 
vizită. 

— Domnul Bellarosa are numărul meu de telefon, i-am 
explicat. Dă-i doar cartea mea de vizită şi spune-i să mă 
sune acum. 

— OK. 

Am scos o bancnotă de o sută de dolari din portofel şi i- 
am dat-o lui Dominic, care a băgat-o în buzunar fără s-o 
mai examineze pe toate feţele. 

— Vă mulţumesc foarte mult. 

Am dat mâna. 

— Ne vedem luni. 

M-am întors la Bronco şi-am condus spre casă. Am intrat 
în bucătărie prin spate. l-am arătat bucata de hârtie. 

— Bellarosa subvenţionează lucrarea asta, am zis. 

A aruncat o privire la hârtie. 

— De unde ştii? 

— După ce-am fixat timp de cincisprezece ani preţuri 
pentru diverse lucrări aici şi l-am auzit pe taică-tău spunând 
că e prea scump, ştiu preţurile. 

Susan, care era în toane bune, n-avea de gând să se 
enerveze. A zâmbit şi a spus: 

— După cum a zis Sf. Jerome: „Calul de dar nu se caută 
la dinţi”. 

Există oarecare avantaje aduse de o educaţie clasică, iar 


212 


a cita din sfinţii romani, într-o ceartă conjugală, e unul 
dintre ele. 

— Precum spunea un înţelept: „Nimic nu-i mai bun ca o 
masă pe gratis”. 

Am turnat două ceşti de cafea. Atunci a sunat telefonul. 
Am răspuns. 

— Alo. 

— Domnule Sutter. 

— Domnule Bellarosa. 

— Aţi încheiat târgul? a întrebat. 

— Poate, am răspuns. Dar nu cred că poate face lucrarea 
la preţul ăsta. 

— Ba sigur că poate. 

— Cum? 

— Mână de lucru foarte ieftină, cheltuieli suplimentare 
mici şi materialul dumneavoastră. 

M-am uitat la Susan, care mă privea, apoi i-am spus lui 
Bellarosa: 

— Bine. Cui îi plătesc? 

— Îmi plătiţi mie. Am eu grijă de băieţi. 

Ăsta era ultimul lucru pe care-l doream, să-i dau lui Frank 
Bellarosa Episcopul un cec semnat de mine. 

— O să vă plătesc cu bani gheaţă, am spus. 

— lau bani gheaţă pentru tot felul de lucruri, domnule 
Sutter, dar am crezut că oamenii ca dumneavoastră vor să 
aibă chitanţă pentru orice. 

„Nu pentru orice, Frank.” 

— E încă legal să plăteşti cu bani gheaţă în ţara asta, am 
răspuns. Voi avea nevoie de o chitanţă de la Dominic, cu 
antetul firmei lui. 

Bellarosa a râs. 

— Acum va trebui să-i tipăresc şi hârtii cu antet. Uite cum 
se fac cheltuielile suplimentare. 


213 


— Poate faceţi rost de-o ştampilă pentru pungile maro de 
hârtie. 

Bellarosa era într-o dispoziţie veselă şi a râs din nou. 

— OK. Aveţi nevoie de ceva ca să demonstraţi investiţia 
de capital pentru stat sau dacă vindeţi, aşa-i? OK. Nicio 
problemă. A, ce-i cu cărţile astea de vizită cu nimica scris 
pe ele? 

— Au numele noastre scrise, am zis. Aşa ştiţi că sunt ale 
noastre. 

— Da. Dar scrie doar Stanhope Hall. Unde-s numărul de 
telefon, codul şi toate celelalte? 

— Sunt cărţi de vizită, l-am informat. 

— Nu-nţeleg. 

— Nici eu. E un obicei vechi. 

— Da? 

— Oricum, am revenit eu la subiect, voiam să spun că 
Dominic pare bun profesionist şi e foarte plăcut să tratezi 
cu el. 

„Aşa că nu-l omori.” 

— Bun. Se pricepe la cărămizile şi cimentul lui. E-n 
sânge. Ştiţi? Aţi văzut Termele lui Caracalla? Pe mine m-au 
impresionat. Nu se mai construieşte aşa ceva în zilele 
noastre. Două mii de ani, domnule Sutter. Credeţi că tot 
rahatul ăsta de-acum o să reziste două mii de ani? 

— Rămâne de văzut. De asemenea, în privinţa cailor, vă 
mulţumim pentru ofertă, dar o să-i trimitem la internat cât 
durează. 

— AŞ! De ce să aruncaţi banii pe fereastră? Am un grajd 
aici. Este gata, e bun şi aproape de dumneavoastră. Eu mi- 
am internat odată câinele şi a murit. 

— Dar noi amândoi am fost la şcoală cu internat, i-am 
amintit, şi văd că am supravieţuit. 

I s-a părut foarte nostim. Nu ştiu de ce mă simt obligat 


214 


să-mi exersez umorul meu ascuţit cu briciul pe el. Poate 
pentru că râde. 

Incă mai râdea când mi-a spus: 

— Trebuie să-i spui asta neveste-mii. OK, uitaţi, domnule 
Sutter, vreau să ştiţi că nu am resentimente pentru cealaltă 
chestie. Afacerile sunt afaceri şi ce-i personal e personal. 

— E-adevărat. 

M-am uitat la Susan care citea non-ziarul local la masa 
din bucătărie. 

— Soţia mea şi cu mine am vrut să vă mulţumim pentru 
ajutorul pe care ni-l acordaţi şi pentru semnătura acordului, 
am spus. 

— A, nicio problemă. Am observat că toată chestia e pe 
numele soţiei dumneavoastră. 

Am ezitat, apoi am răspuns: 

— E proprietatea ei. Conacul meu e încă în atelierul de 
reparaţii. 

Ha, ha, ha. Speram că ia notițe. Apoi, fiind cincizeci la 
sută sigur că telefonul e ascultat de domnul Mancuso sau 
cineva ca el, am spus distinct: 

— Dacă lucrarea întrece costul prevăzut, insist să plătesc 
diferenţa. Nu voi accepta tarif redus, nici chiar drept 
favoare personală, domnule Bellarosa, pentru că nu-mi 
datoraţi nimic, nu vă datorez nimic şi ar fi bine să nu 
începem acum. 

— Domnule Sutter, mi-aţi dat nişte sfaturi bune în ziua 
aceea. N-am primit nicio notă de plată, aşa că a fosto 
favoare. Răspund la această favoare. 

Ştiu c-ar fi trebuit să fiu atent la ce vorbesc, nu numai din 
cauza domnului Mancuso, ci şi din cauza domnului Frank 
Bellarosa, care, ca şi mine, îşi câştiga existenţa din 
cuvântul rostit, şi care n-ar fi ezitat să folosească nimic din 
ceea ce spuneam împotriva mea, mai târziu. 


215 


— Acum suntem chit cu favorurile? 

— Sigur. Dacă mă lăsaţi să păstrez bălegarul pentru 
grădina mea. A, am o carte de vizită - NYNEX. Dar nu- 
nţeleg cartea dumitale de vizită. O am în mână. La ce 
foloseşte? 

— E... e greu de explicat... 

Acum îmi părea rău că făcusem gluma asta tâmpită cu 
Dominic. Dar, de fapt, Susan începuse. 

— E ca 0... ca o strângere de mână. 

A urmat o clipă de tăcere, în timp ce rumega ideea. 

— OK. Complimentele mele soţiei şi dumitale o zi bună, 
domnule Sutter. 

— Dumneavoastră la fel, domnule Bellarosa. 

Am închis. 

Susan şi-a ridicat ochii din ziar. 

— Ce e ca o strângere de mână? 

— O carte de vizită. 

A făcut o strâmbătură. 

— Nu-i chiar aşa, John. 

— Atunci explică-i tu. 

Am rămas în picioare şi mi-am luat ceaşca de cafea de pe 
masă. 

— Nu-mi place, am zis. 

— Tu ai făcut cafeaua. 

— Situaţia asta, Susan. Eşti cu mintea aici? 

— Nu face pe îngâmfatul cu mine, John. Foloseşti prea 
multe adverbe şi prea puţine substantive. Ţi-am mai spus 
asta. 

Presimţeam c-o să m-apuce durerea de cap. 

Susan a spus pe-un ton mai amabil: 

— Uite, îţi înţeleg neîncrederea. Să ştii că da. Şi sunt întru 
totul de acord că nu trebuie să lucrezi, ca jurist, pentru 
omul ăla. Totuşi, nu putem evita să avem unele contacte 


216 


sociale cu el. Este vecinul nostru de alături. 

— De-alături? Locuim pe proprietăţi de două sute de acri. 
Oamenii din Manhattan nu ştiu nici măcar cine stă în 
apartamentul de alături. 

— Nu-i adevărat. 

— Eu îi cunosc. 

Susan s-a ridicat şi şi-a mai turnat cafea. 

— De asemenea, nu vreau să-i lăsăm nici lui, nici altcuiva 
impresia că suntem... bogaţi. Dacă era negru şi noi l-am fi 
disprețuit? Asta cum ar fi fost? 

— Dar nu e negru. E italian. Şi s-a ajuns. Aşa că îl putem 
umili pentru că nu ne place, nu din cauza rasei sau religiei 
lui. Datorită acestui fapt ţara asta este mare, Susan! 

— Dar tu îl placi. 

A fost un moment de linişte în bucătărie şi auzeam 
nenorocitul ăla de ceas ticăind. 

— Sunt soţia ta, John. Imi dau seama. 

În cele din urmă am zis: 

— Nu-mi displace. Dar, e un criminal, Susan, am adăugat. 

A ridicat din umeri. 

— Aşa spune lumea. Dar, dacă n-ar fi fost criminal, ţi-ar fi 
plăcut. 

— Poate. 

Nu sunt nici bogat, nici cine ştie ce snob. Jumătate din 
prietenii mei sunt catolici. Câţiva sunt italieni. The Creek e 
pe jumătate catolic. De fapt, multe dintre barierele rasiale, 
religioase şi etnice au căzut pe-aici, ceea ce e bine, pentru 
că, deşi pare ciudat, aceiaşi oameni au adus un surplus de 
vitalitate în această lume în agonie, ca un fel de transfuzie 
de sânge. Dar, precum spuneam, poţi asimila doar o 
cantitate limitată de sânge nou, şi sângele acesta, ca să 
continui analogia, trebuie să fie compatibil. 

In lumea mea, anumite ocupaţii sunt OK, altele nu. De 


217 


asemenea, golful, tenisul, iahtingul şi caii sunt luate în 
serios, în vreme ce teatrul, concertele, artele frumoase şi 
chestiile de genul ăsta sunt apreciate, dar nu sunt luate în 
serios, decât de se-ntâmplă să fii evreu. Este încă o lume 
WASP, atât în aparenţă, cât şi-n esenţă, dacă nu şi în 
compoziţie. 

Catolicii şi evreii sunt buni, înţelegeţi, dacă se poartă 
cum trebuie. Harry F. Guggenheim, unul dintre cei mai 
bogaţi oameni din America la vremea lui, prieten cu Charles 
Lindberg, republican devotat şi evreu în acelaşi timp era 
bun. Familia Guggenheim a deschis uşa prin care au 
pătruns mulţi alţi evrei. 

Înainte de ultimul război, catolicii cu nume franţuzeşti, ca 
Belmont şi Du Pont erau buni; catolicii irlandezi, la fel dacă 
spuneau că sunt protestanți scoţiano-irlandezi, şi italienii 
aşijderea dacă erau conți sau duci, sau aveau nume care 
sunau ca şi cum ar fi putut să fie. 

Astăzi, italienii, slavii, hispanicii şi chiar negrii sunt buni, 
deşi numai individual. Cetăţenii noi - iranienii, arabii, 
coreenii şi japonezii - sunt încă în studiu şi nimeni nu pare 
să ştie dacă vor fi consideraţi buni sau nu. 

Dar ceea ce ştiu este că Frank Bellarosa, Episcopul de la 
Alhambra, nu e corect. 

— Nu e ceva personal, i-am spus lui Susan, e vorba de 
adevăr. Afacerile lui. 

— Inţeleg. Descopăr acum că e de-a dreptul faimos, a 
adăugat. Toată lumea ştie cine e. Suntem vecini cu o 
celebritate. 

— Ce noroc pe noi! 

Mi-am terminat cafeaua şi-am zis: 

— Apropo, dacă ai vreodată ocazia să vorbeşti cu el la 
telefon, adu-ţi aminte că probabil telefonul lui e pus sub 
urmărire de către diverse organizaţii poliţieneşti. 


218 


M-a privit surprinsă. 

— E adevărat? 

— Nu sunt sigur, dar e foarte probabil. Totuşi, cum 
niciunul dintre noi nu va vorbi despre cumpărarea de 
droguri sau omoruri, te-am atenţionat doar ca să nu spui 
nimic care te-ar putea stânjeni dacă ai asculta caseta într-o 
bună zi. 

— Ca de pildă? 

— Ce ştiu eu? De pildă, să-i explici ce este o carte de 
vizită sau să discutaţi despre un nou nume pentru 
Alhambra. Ceva în genul ăsta. 

— Inţeleg. Bine. S-a gândit un moment. Nici nu mi-a 
trecut prin minte că telefonul lui ar putea fi supravegheat. 
Sunt atât de naivă! 

Susan foloseşte expresia asta din când în când. 

Probabil că în treburile lumeşti fetiţa asta bogată şi 
ocrotită este naivă. Dar când e vorba de oameni, atunci e 
deşteaptă, încrezută şi are discernământ. Aşa e prin 
educaţia ei de aristocrată. 

— Ţi-a dat numărul lui de telefon? m-a întrebat. 

— Nu. 

— Să îl cer eu? 

— O să ni-l dea când o să vrea să-l avem. 

— Şi când o să fie asta? 

— Când o să vrea să-l avem. 

Susan a rămas tăcută o clipă, apoi m-a întrebat: 

— Ce vrea, John? 

— Nu ştiu sigur. Respectabilitate, poate. 

— Poate. 

— Poate încă mai vrea să-i fiu avocat. 

— Posibil, a răspuns Susan loial. Eşti un bun avocat. 

— Dar cred că mai e ceva, am admis. 

— Precis trebuie să mai fie, a răspuns Susan. A zâmbit. 


219 


Poate că-ţi vrea sufletul. 
Asta s-a dovedit a fi adevărat, şi nici măcar nu s-a 
mulţumit cu atât. 


220 


14 


Următoarele câteva săptămâni s-au derulat fără 
evenimente, dacă nu cumva consideraţi că mutarea unui 
grajd mare de cărămidă este un eveniment. Susan a făcut 
un film întreg de fotografii în acea luni dimineaţă, înainte să 
înceapă dezasamblarea, având grijă ca Dominic şi vreo 
duzină de compatrioți de-ai lui să apară în multe poze. Mai 
am încă fotografiile ei şi e evident că Susan, care apare în 
câteva alături de huidumele alea de muncitori, se distrează 
la fel de bine ca şi ei. Probabil că e ceva legat de grajdul 
care o excită. 

Era luna mai şi totul era înmugurit. Grădina de 
zarzavaturi a lui Susan supravieţuise plantării premature, 
ploilor reci şi buruienilor care continuau să considere 
grădina în terase drept patria lor. 

M-aşteptam ca domnul Bellarosa să se oprească într-una 
din zile să-şi controleze lucrătorii, dar Susan mi-a spus că, 
din câte ştia ea şi Allardii, nu venise niciodată. Dacă totuşi 
o făcuse, a adăugat ea, a uitat să-şi lase cartea de vizită. 
De asemenea, Bellarosa nu sunase niciodată, nici ziua, nici 
seara, şi începusem să cred că îi supraestimasem interesul 
faţă de persoana mea. 

Susan, fireşte, se ducea în fiecare zi la Alhambra să-şi 
vadă caii, dar a spus că nu l-a văzut niciodată pe mafiot sau 
pe soţia lui. Totuşi, Susan se-mprietenise destul de bine cu 
Anthony, care părea să fie portarul permanent, ca să 
folosesc un cuvânt frumos pentru un soldat de rând al 


221 


Mafiei. Susan a povestit, de asemenea, că grajdurile de la 
Alhambra erau în stare proastă, dar recent curățate şi că 
unul dintre servitorii lui Bellarosa o ajuta la adăpatul şi 
hrănitul cailor şi la alte treburi de-astea. Eu personal n-am 
simţit vreodată nevoia să călăresc sau să hrănesc caii, aşa 
că am evitat Alhambra. 

O altă echipă de pe proprietatea mafiotului săpase şi 
turnase deja fundaţiile pentru grajd, care ajunsese, între 
timp, la stadiul de grămadă informă de cărămidă şi ardezie, 
lângă lac. Oamenii şi vehiculele lui Bellarosa foloseau, 
desigur, intrarea şi drumurile de serviciu, aşa că nu-i prea 
vedeam dacă nu ne duceam în mod special la faţa locului. 
Şi, cu cât vedeam mai mult desfăşurarea asta de forţe - 
între zece şi douăzeci de bărbaţi lucrând de la opt la zece 
ore pe zi, şase zile pe săptămână - cu atât realizam mai 
bine ce afacere rentabilă făcusem în ceea ce priveşte 
preţul. Ca soţ, eram fericit să-mi fac soţia fericită. Să nu 
mă-nţelegeţi greşit, nu arunc vina celor ce-aveau să se- 
ntâmple asupra ei. Suntem parteneri de viaţă şi amândoi 
conştienţi de răspunderile pe care le avem unul faţă de 
celălalt, faţă de noi înşine şi faţă de acţiunile noastre. De 
fapt, oamenii ca noi sunt prizonierii răspunderilor şi 
acţiunilor corecte, ceea ce, deşi ne protejează, ne 
transformă într-o pradă uşoară pentru cei care înţeleg că nu 
puteam fi altfel. 

George Allard, trebuie să vă spun, nu era mulţumit de 
treaba cu grajdurile şi nici nu-mi închipuiam c-o să fie. 
Desigur, nu spunea niciodată ceva critic, dar îmi punea 
întrebări de genul: 

— Credeţi c-am putea planta boscheţi ca să umplem 
spaţiul gol dintre cele două aripi ale grajdului, domnule? 

Ideea nu era rea. Dispărând partea principală a clădirii - 
cea mai interesantă arhitectural - cele două aripi lungi 


222 


arătau singuratice, aproape austere. S-ar putea să-i trimit o 
poză lui William Stanhope cu rezultatul darului oferit fiicei 
sale şi să-i transmit sugestia lui George cu arbuştii, pentru 
ca locul s-arate bine în continuare pentru potenţialii 
cumpărători. Nu că mi-ar păsa, dar lui George îi pasă, şi e 
treaba mea. 

George i-a tot agasat pe muncitori şi s-a-nvârtit tot 
timpul pe-acolo, adunând resturi de hârtie şi cutii de bere, 
şi fiind, în general, o pacoste pentru toată lumea. Susan mi- 
a spus că l-a văzut odată pe unul dintre lucrători 
măsurându-l în glumă pe George cu o riglă, în timp ce alţi 
doi îi săpau un „mormânt”. Erau, într-adevăr, oamenii 
şefului Mafiei. 

Eu am dat rareori pe la şantier, deşi, când mă duceam, 
erau cu toţii politicoşi şi respectuoşi. Italienii, am impresia, 
le au bine de tot pe-astea cu respectul şi bănuiesc că orice 
prieten al Padronelui este tratat cu respect. Susan se ducea 
cel puţin o dată pe zi şi aveam sentimentul că vizitele ei 
sunt bine primite. Are un fel de-a fi, deschis, cu oamenii 
care lucrează, diametral opus aerelor de Lady Stanhope pe 
care le afişează în relaţiile cu aristocrații. Am privit-o o dată 
de la distanţă cum se plimba pe şantier şi-am văzut că 
bărbaţii o priveau de parc-ar fi fost dulceaţă fierbinte. 
Italienii nu sunt excesiv de subtili. Multe femei s-ar simţi 
intimidate de o duzină de lucrători cu pieptul gol. Lui Susan, 
după cum ştiţi, îi place. 

Intr-o dimineaţă din cursul săptămânii, m-am dus la 
grajduri să văd ce progrese se mai făcuseră. Erau deja vreo 
şase oameni acolo, deşi nu era încă ora opt. 

l-am privit cum  îndepărtau ultimele cărămizi, 
desprinzându-le cu greu din mortarul vechi, şi cum le 
încărcau cu grijă într-un camion cu platformă. Tot ce mai 
rămăsese acum din secţiunea mediană a grajdurilor erau 


223 


vechile stănoage de lemn, care aveau să fie distruse, şi 
podeaua de piatră, care urma să fie aşternută în grajdul 
reconstruit. De asemenea, la stânga se afla acum, expusă 
privirii, fierăria, iar la dreapta, atelierul de potcovărie, 
arătând ciudat fără pereţi şi acoperiş, cu nicovala, cuptorul 
şi foalele zăcând la lumina zilei. Nu mai văzusem potcovăria 
de cincisprezece ani sau mai mult, şi nimeni n-o mai 
folosise de cel puţin şaptezeci de ani. 

Deasupra atelierului rămas fără acoperiş se aflau 
ramurile bătrânului castan. Nu ştiu dacă prin tradiţie exista 
un castan lângă orice potcovărie sau dacă ramurile sale 
întinse făceau umbră vara pentru fierărie. In orice caz, 
potcovarii îşi construiesc atelierele sub castani stufoşi. Dar, 
pe acest tărâm al basmelor, ştiu că arhitecţii Stanhopeu-lui 
au plasat întâi grajdul acolo unde au vrut, apoi au 
transplantat castanul uriaş în faţa uşii potcovăriei. Tradiţie 
în stil Coasta de Aur. 

Am observat că nu era înfrunzit, deşi ar fi trebuit să fie 
deja. De fapt, se usca, de parcă ar fi înţeles abia acum că 
ultimii şaptezeci de ani nu fuseseră doar o pauză, ci chiar 
sfârşitul. Ei bine, poate că eram eu într-o dispoziţie mistică 
în acea dimineaţă de mai, dar copacul arătase foarte bine 
vara trecută, iar eu mă pricepeam la depistarea 
problemelor copacilor. Ce bine era dacă mă pricepeam la 
fel şi la depistarea propriilor probleme. 

M-am dus la unul dintre oameni şi l-am întrebat? 

— Dominic? 

Omul a arătat vag spre Stanhope Hall, aşa c-am pornit-o 
spre conac. Când am ajuns în vârful pantei de pe aleea 
principală, Stanhope Hall a apărut în câmpul meu vizual şi l- 
am văzut pe Dominic stând în picioare, cu mâinile în 
şolduri, în faţa porticului înalt şi uitându-se la casă. 

Am ezitat să parcurg cele două sute de metri ale aleii, în 


224 


costum şi cravată, deoarece aveam o întâlnire în oraş, la 
zece, dar nu ştiu de ce voiam să aflu ce-are de gând 
Dominic. 

M-a auzit apropiindu-mă pe aleea de pietriş şi-a venit 
spre mine. 

— Bună, am spus. Îţi place casa asta? 

— Madonna, a răspuns. E minunată. 

Venind de la un italian şi de la un meşter zidar, am luat-o 
ca pe-un compliment. 

— Vrei s-o cumperi? am întrebat. 

A râs. 

— leftin, am adăugat. 

— leftin, nu ieftin, nu are bani. 

— Nici eu. E bine construită? m-am interesat. 

A dat din cap. 

— E frumoasă. Toată granit. Fantastic! 

Desigur, Dominic ar fi putut să aibă un interes pur artistic 
pentru casă, dar mă-ntrebam de unde a ştiut că e aici, în 
spate. L-am privit în ochi. 

— Poate domnului Bellarosa i-ar plăcea s-o cumpere. 

A ridicat din umeri. 

— Domnul Bellarosa e acasă? 

A încuviinţat din cap. 

— Ţi-a cerut să vii s-o vezi? 

— Nu. 

— Bine, spune-i c-o să reziste două mii de ani. 

Am pus o mână pe umărul lui Dominic şi l-am întors în 
direcţia pe care i-o indicam cu degetul. 

— Traversează crângul acela de pruni şi o să găseşti un 
templu roman. O ştii pe Venus? 

— Sigur. 

— E-n templu. Are ţâţe minunate şi-un cur fantastic, am 
adăugat. 


225 


A râs uşor stânjenit şi mi-a aruncat o privire scurtă. L-am 
bătut pe spate. 

— Du-te. E foarte frumos, foarte roman. 

Părea sceptic, dar a ridicat din umeri şi a pornit spre 
crângul sacru. Am strigat în urma lui: 

— Aruncă-ţi o privire şi la labirint. 

M-am întors pe alee şi m-am oprit în dreptul rondului pe 
care-l alesese Susan pentru zarzavaturile ei. Răsadurile 
erau înalte de cincisprezece-douăzeci de centimetri şi 
stratul era curăţat de buruieni şi flori sălbatice. La baza 
zidului de marmură al terasei, am văzut un sac mare de 
îngrăşăminte, gol. Susan îşi îngrijea bine grădina. 

Am luat-o înapoi spre casă. Nu m-ar fi surprins prea tare 
ca pe Frank Bellarosa să-l intereseze Stanhope Hall. Era la 
urma urmei o casă în stil italian, ceva care ar fi fost pe 
gustul lui şi s-ar fi potrivit mai bine, poate, cu ideea lui de 
palazzo decât vila din stuc de la Alhambra. 

Dar Stanhope Hall e cam de trei ori cât Alhambra şi nu 
puteam să cred că Bellarosa are atâţia bani, încât să-şi 
abandoneze casa cea nouă şi s-o ia din nou de la capăt. Nu, 
nu sunt naiv şi ştiu ce sume se-nvârtesc în lumea crimei 
organizate, dar numai o fracțiune din aceşti bani poate ieşi 
la suprafaţă. 

În ultimele săptămâni îmi trimisesem secretara din New 
York la biblioteca publică s-adune informaţii despre Frank 
Bellarosa. Din articolele ziarelor şi revistelor cu care se- 
ntorsese am aflat câteva lucruri interesante despre 
reputatul şef al celei mai mari organizaţii criminale din New 
York. De exemplu, că s-a mutat de curând pe o proprietate 
din Long Island, Dar asta ştiam deja. Am descoperit, de 
asemenea, că posedă un service pentru limuzine şi câteva 
florării, cărora presupun că le dă de lucru cu 
înmormântările. Deţine o întreprindere de salubritate, o 


226 


companie de aprovizionare pentru restaurante, o companie 
de construcţii, cu care am presupus că făceam eu afaceri şi 
HRH Trucking Company, proprietarul în acte al Alhambrei. 

Din aceste întreprinderi veneau, probabil, banii legitimi. 
Dar eu bănuiesc, la fel şi procurorul districtual, că Frank 
Bellarosa este asociat sau proprietar al multor altor 
societăţi care nu sunt înregistrate la Better Business 
Bureau. 

Dar putea el să cumpere Stanhope Hall? Dacă da, ar fi 
locuit acolo? Ce-avea oare de gând individul ăsta? 

M-am întors acasă şi mi-am luat servieta din birou. Cum 
se făcuse deja târziu şi era greu de parcat la gară, am 
rugat-o pe Susan să mă ducă la tren. 

Pe drum, m-a întrebat: 

— Ceva nu e-n regulă în dimineaţa asta? 

— 0... nu. Eram doar adâncit în gânduri. 

Am ajuns la gara din Locust Valley cu câteva minute mai 
devreme. 

— Când te-ntorci? a întrebat Susan. 

— O să iau trenul de patru şi douăzeci. 

Asta în limbaj cifrat înseamnă că, după ce voi fi eroul 
unui film de groază pe căile ferate din Long Island, voi 
ajunge în gara din Locust Valley la cinci şi douăzeci şi trei. 

— O să iau un taxi spre casă. 

În termeni conjugali asta înseamnă: „Vii să mă iei?” 

— Te iau eu, a zis Susan. Mai bine hai să ne-ntâlnim la 
McGlade şi-ţi ofer ceva de băut. Poate chiar o cină, dacă 
eşti mai binedispus. 

Mi-a surâs ideea. 

Susan fusese numai lapte şi miere în ultimele câteva 
săptămâni. Nu ştiu dacă era rezultatul depresiei mele de 
Paşte sau urmarea faptului că visul de a muta grajdul pe 
proprietatea ei prindea viaţă. Când eram mai tânăr, pe la 


227 


vârsta de cinci, şase ani, înţelegeam sexul opus, dar 
capacitatea de a-l înţelege a scăzut din ce în ce mai mult în 
ultimii patruzeci de ani. 

— Grădina ta arată bine, am zis. 

— Mulţumesc. Nu ştiu de ce n-am plantat noi legume 
până acum. 

— Poate pentru că e mai simplu să le cumperi. 

— Dar e palpitant să le vezi cum cresc. Mă întreb ce-or fi. 

— N-ai pus bilete? Aveau bilete când erau în navete. 

— Ah. Ce să fac acum? 

— Nimic. Bănuiesc că ele ştiu ce sunt. Dar pot să-ţi spun 
că ai radicchio, busuioc, ardei verde şi vinete. 

— Zău? 

— Crede-mă pe cuvânt. 

Am auzit şuieratul trenului. 

— Pe curând. 

Ne-am sărutat, apoi am coborât din maşină şi am intrat 
pe peron exact când trenul s-a oprit. 

În drum spre Manhattan am încercat să mă gândesc la 
lucrurile care erau ilogice. Una la mână, tăcerea lui 
Bellarosa care era oarecum deconcertantă. 

După aceea, m-am gândit la poveştile despre Mussolini, 
care se pare că lăsa mii de oameni să-l aştepte ore în şir, 
sub soarele fierbinte al Italiei, până ce delirau de oboseală 
şi înnebuneau de emoție. Apoi, când soarele apunea, 
apărea el, şi mulţimea începea să plângă, să arunce flori, să 
zbiere, frenezia transformându-se aproape în isterie. 

Dar erau italieni. Eu nu sunt. Dacă Bellarosa juca un joc 
psihologic, o făcea cu cine nu trebuia. 


După cum s-a dovedit ulterior, II Duce nu s-a lăsat prea 
mult aşteptat. Trenul a ajuns la timp şi, la cinci şi douăzeci 
şi trei am coborât pe peronul din Locust Valley, am 
traversat Station Plaza şi-am intrat în McGlade. E o 

228 


cârciumă irlandeză bună în timpul weekendurilor, un 
restaurant pentru oamenii de afaceri în cursul săptămânii, 
iar lunea şi vinerea, cam între cinci şi şapte, e un soi de 
capsulă de decompresie pentru navetiştii nervoşi. 

Susan era la bar, bând ceva în compania unei femei pe 
care mi-a prezentat-o ca fiind Tappy sau aşa ceva, membră 
a Societăţii Umbrarelor şi îşi aştepta soţul, care se pare că 
pierduse trenul. După cum arăta, bărbatu-său tot pierduse 
trenuri de la ora trei încoace. În jurul acestei ore erau 
întotdeauna destule femei în local care păreau să aştepte 
soţi care păreau să tot piardă trenuri. Uneori aceste 
doamne plecau acasă cu un soţ sau altul. Mi-am notat în 
minte să fac nişte cercetări asupra Societăţii Umbrarelor. 

Susan şi cu mine ne-am scuzat şi ne-am mutat într-un 
separeu retras pe care îl rezervase ea. Purta o rochie 
tricotată roşie, mulată, care mi s-a părut puţin cam prea 
elegantă pentru o după-amiază la cârciuma lui MGlade, dar 
am bănuit că nu vrea să se dezbrace când eu sunt 
încorsetat în costum, şi arăta bine la masă în faţa mea. 

Cina noastră cea simplă şi nu prea gustoasă era pe 
sfârşite când am spus: 

— Bucătarul are probabil reţeta ta de piure de cartofi. 

A zâmbit. 

— Mulţumesc. Mie mi s-a părut cam crud şi cu cocoloaşe. 

Asta şi voiam să spun, de fapt. 

— Bine. Astă-seară vreau şi desert, am zis. 

— Bun. Ce zici de cannoli şi cafea espresso? 

— N-au aşa ceva într-o cârciumă irlandeză, am subliniat. 

— Şi poate un pic de sambuca. 

— O, nu Susan. Nu, nu, nu. 

— Ba da. Anna Bellarosa m-a sunat azi după-amiază şi 
voia să ne invite la o cafea. Pe la opt. Am zis da. 

— De ce nu m-ai sunat? 


229 


— Pentru că ai fi zis nu, nu, nu. 

Mi-am dat seama pentru ce era, de fapt, rochia. 

— Eu nu merg. 

— Uite, John, aşa e mai bine decât la cine ştie ce cină sau 
petrecere oribilă de Paşte, cu bucăţi de miel şi casa plină de 
paesanos. 

— Plină de ce? 

— Hai să mergem şi să terminăm cu asta. E mai bine 
decât să ne purtăm evaziv în următoarele câteva zile. 

— Nu, nue. 

— John, oamenii lui ne mută grajdul. 

— Grajdul tău, pe proprietatea ta. 

— Suntem într-un dezavantaj net. Poartă-te civilizat. 

— N-o să mă las intimidat, mituit sau stânjenit într-o 
vizită astă-seară. Am servieta plină de acte pentru diseară, 
am adăugat. 

Am bătut cu palma servieta de lângă mine. 

— Fă-o pentru mine. Şi-a ţuguiat superbele-i buze. Te 
rog. 

— O să mă gândesc. 

Am mormăit şi m-am uitat la ceas. Era şapte şi un sfert. 
Am chemat ospătăriţa şi-am comandat un whisky dublu. 
Stăteam în separeu, eu bându-mi whisky-ul şi alinându-mi 
resentimentele, Susan vorbind de una şi alta. Am întrerupt- 
o în mijlocul propoziției: 

— Arma Bellarosa poartă ochelari? 

— Ochelari? De unde vrei să ştiu? Nu mi-am putut da 
seama la telefon. 

— Aşa e. 

— De ce? 

— Mă-ntrebam şi eu. Mi s-a părut c-am văzut-o undeva, 
am adăugat, şi mă-ntrebam dacă o să mă recunoască. Am 
văzut-o în oraş. Cred că e o blondă cu obloane mari? 


230 


— Ce... mari? 

— Ochelari de soare. 

— O... şi de unde... ştii...? Nu-nţeleg. 

— Nici eu. 

M-am întors la whisky-ul meu. Mi-am derulat de câteva 
ori în minte incidentul de la fântână şi-am hotărât că erau 
cincizeci la sută şanse să mă recunoască pus la patru ace. 
Mi-am notat în gând să nu m-aşez în patru labe şi să scuip 
apă. 

În cele din urmă, la şapte şi jumătate, i-am spus lui 
Susan: 

— Am făcut unele cercetări în trecutul domnului 
Bellarosa. A făcut pârnaie o dată, prin 76. Doi ani pentru 
fraudă fiscală. Şi asta-i, cum se zice, numai vârful 
aisbergului. 

— Şi-a plătit datoriile către societate, a răspuns Susan. 

Aproape că m-am înecat cu cubul de gheaţă din pahar. 

— Vorbeşti serios? 

— Am auzit replica asta într-un film vechi, odată. Suna 
bine. 

— Oricum, se presupune că Domnul Bellarosa este 
implicat în comerţul cu droguri, estorcări, prostituție, 
escrocherii cu pariuri, mituiri, conspirații criminale şi aşa 
mai departe. În plus, procurorul federal din Districtul Sudic 
al New Yorkului, domnul Alphonse Ferragamo, anchetează 
implicarea personală a domnului Frank Bellarosa în 
uciderea unui om. În condiţiile astea mai vrei să mergi la el 
acasă la cafea? 

— John, trebuie neapărat să văd ce au făcut cu Alhambra. 

— Vrei să fii serioasă o clipă? 

— Scuze. 

— Ascultă-mă sau citeşte-mi pe buze. Gata? Sunt un 
cetăţean care respectă legea şi nu voi tolera criminalii. 


231 


— Te-am ascultat. Acum ascultă-mă tu pe mine sau 
citeşte-mi de pe buze. Gata? Fraudă fiscală? Bill Turner, un 
an, cu suspendare. Escrocherii cu pariuri? Dick Conners, 
fostul tău partener de golf, doi ani pentru escrocherie 
gravă. Droguri? Pot să numesc opt dintre cunoscuţii noştri 
care le folosesc, şi cum îl cheamă pe avocatul ăla - cu care 
făceai tu iahting - care a delapidat fondurile clienţilor? 

Bine pus la punct, mi-am băgat nasul în whisky şi l-am 
terminat. 

— În regulă, Susan, vasăzică corupţia se poartă. Doar că 
nu pare atât de gravă atunci când o fac oamenii ca lumea. 

Am chicotit ca s-arăt că glumesc. 

— Ce papagal îngâmfat eşti câteodată! Bine cel puţin că- 
ţi dai seama. 

— Da. 

Am rămas tăcut un moment, ascultând zumzetul din 
barul alăturat. Navetiştii psihopaţi se împuţinaseră şi 
burlacii nu apăruseră încă să se joace de-a împerecheatul. 
Era o oră moartă. Am observat că Tabby sau Tappy îşi 
aştepta încă soţul, care, dacă exista într-adevăr, era 
probabil într-o călătorie de afaceri în afara oraşului. Ca toţi 
bărbaţii căsătoriţi, m-am gândit adesea cum ar fi să fiu din 
nou burlac. 

Prin cine ştie ce asociere, gândul ăsta m-a făcut să-mi 
aduc aminte de verişoara mea prin alianţă, delicioasa Terri, 
soţia idiotului de Freddie, care mă sunase într-adevăr în 
legătură cu testamentul ei şi aranjasem să ne-ntâlnim la 
prânz în oraş, săptămâna viitoare. Pe-aici, când ai un birou 
în provincie şi un client din provincie, dacă totuşi te 
întâlneşti cu el să iei masa în oraş, atunci mai e şi-altceva la 
mijloc. Oricum, mă hotărâsem deja să mă limitez la afaceri 
cu Terri. Dar, intr-o bună zi, flirturile mele idioate o să mă 
bage-n bucluc. Beryl Carlisle e alt caz. Am mai văzut-o la 


232 


The Creek de câteva ori de când îi aruncasem priviri lascive 
luna trecută. Când o văd acum, se uită la mine de parc-ar 
vrea s-o privesc din nou lasciv. Dar sunt nestatornic. ŞI 
fidel. Fără alde Terri, Beryl, Sally Ann sau Sally Grace. Soţia 
mea e singura care mă interesează. Sunt bătrân. 

Cineva pusese bani în tonomat şi el sau ea erau amatori 
de melodii din anii '50. Vocea formaţiei The Skyliners cu 
Since Don't Have You a umplut barul aproape gol. Cântecul 
mi-a deşteptat amintiri dintr-un trecut pe care-l credeam 
mai inocent sau, în orice caz, mai puţin înfricoşător. 

M-am întins peste masă şi-am luat-o pe Susan de mână. 

— Lumea tremură şi se schimbă în jurul nostru, iar noi 
stăm aici, între dealuri, ca un soi de specie învinsă, făcând 
ritualurile vechi şi respectând vechile tradiţii. Câteodată, 
Susan, am impresia că suntem ridicoli. 

M-a strâns de mână. 

— Uite alt citat din Sfântul Jerome pentru tine: „Lumea 
romană se prăbuşeşte, dar noi vom sta cu fruntea sus”. 

— Drăguţ. 

— Eşti gata de plecare? 

— Da. Să-i sărut inelul? 

— O strângere de mână va fi suficientă. Gândeşte-te la 
seara asta ca la o întrecere, John, a adăugat. Ai nevoie de-o 
întrecere. 

Era adevărat. Întrecere şi aventură. De ce nu se 
mulţumesc unii bărbaţi cu-n cămin cald şi-o soţie focoasă? 
De ce pleacă bărbaţii la război? De ce mă duceam eu la 
Alhambra în vizită la balaur? Pentru că aveam nevoie de o 
întrecere. Retrospectiv, cred că ar fi trebuit să rămân la 
McGlade şi să mă-ntorc cu Susan la un joc pe video, de 
pildă Atacul cu Tancuri. 


233 


PARTEA A TREIA 


234 


Căci largă este poarta şi lată este calea care duce la 
pieire. 


Evanghelia după Matei 7:13 


235 


15 


Alhambra. Am întârziat, dar nu intenţionat. Doar zece 
minute. Conduceam Jaguarul lui Susan şi am oprit în faţa 
porţilor din fier forjat care erau închise. Lângă geamul meu 
era un interfon montat pe unul dintre stâlpi şi am apăsat pe 
buton. Nimeni nu mi-a vorbit prin el, dar porţile au început 
să se deschidă. Tehnologia e stranie. Dar ne permite să 
trăim acceptabil fără cameriste, bucătari, servitori şi alţi 
oameni de ajutor. lar acum ne oferă şi ceva din siguranţa şi 
comoditatea date altădată de portarii şi administratorii 
domeniului. 

Domnul Frank Bellarosa are atât tehnologie, cât şi 
servitori. Odată intrat cu Jaguarul pe porţile deschise, un 
homo sapiens solid a apărut în faţa maşinii. M-am oprit şi 
creatura s-a apropiat de geamul meu, târşâindu-şi 
picioarele. Era un antropoid mascul de vreo treizeci de ani, 
îmbrăcat într-o cămaşă de mătase închisă la culoare, 
descheiată până la buric, care lăsa să se vadă atâta păr, 
încât mi-am dat seama de ce nu poate s-o închidă la 
nasturi. Peste cămaşă purta o haină sport neagră, care nu i- 
a acoperit tocul pistolului când s-a aplecat la geamul 
portierei. 

Individul are o figură antipatică şi o expresie asortată. 

— Poate să ve ajuta? m-a întrebat. 

— Da. Familia Sutta să vede pă Bellarosa. 

A observat-o pe Susan şi a zâmbit. 

— O, bună ziua domna Sutta. 


236 


— Bună, Anthony. 

— Trebuie să recunoscut pe maşina. 

— E-n regulă. 

— Domnul Bellarosa aşteptat dumneavoastră. 

Toate astea se-ntâmplau la câţiva centimetri în faţa mea, 
ca şi cum eu nu existam. N-avea importanță. Inainte ca 
Susan şi Anthony să termine de discutat, am apăsat pe 
accelerator şi Jagul a țâşnit pe aleea pietruită. 

— Vii des aici? am întrebat-o pe Susan. 

— E mai drăguţ decât pare. 

— Ştie cumva să şi citească? _ 

Am continuat să rulez încet pe alee. Imi place sfârâitul 
cauciucurilor Michelin pe pavaj. Sună ca şi cum ai fi ajuns 
înainte să opreşti maşina. 

Aleea de la Alhambra e lungă de aproximativ patru sute 
de metri, dreaptă, precum spuneam, şi flancată de plopi 
înalţi de Lombardia, acum complet înfrunziţi şi cu ramurile 
foarte bine tăiate. Între plopi se aflau, mai nou, felinare de 
grădină ce aruncau o lumină blândă, chihlimbarie, asupra 
miilor de flori proaspăt plantate. În faţă, vedeam zidurile 
albe de stuc ale Alhambrei şi acoperişurile de ţiglă roşie 
estompându-se în depărtare. Chiar epuizat fiind, simt 
întotdeauna un fior când mă-ndrept noaptea către unul 
dintre marile conace. Intrările lor erau concepute astfel 
încât să impresioneze regii şi milionarii şi să intimideze pe 
oricine altcineva. Din păcate, familia Bellarosa n-auzise încă 
de obiceiul de a aprinde lumina în toate camerele din faţă 
când erau aşteptaţi musafiri, aşa că Alhambra părea 
întunecată şi rău prevestitoare când ne-am apropiat. Doar 
uşa şi curtea din faţa ei erau luminate. 

După cum vă imaginaţi, nu eram în toanele cele mai 
bune, aşa că, în ciuda faptului că fusesem impresionat până 
acum, am spus: 


237 


— Acum văd de ce-a cumpărat Bellarosa casa asta. Arată 
ca Villa di Greaseball. 

— Nu folosi cuvântul asta. 

— EI îl foloseşte. 

— Nu-mi pasă, a zis ea. Oricum, arhitectura spaniolă e 
minunată dacă e executată corect. Familia Vanderbilt a 
locuit aici, John. 

— Familia Vanderbilt a locuit peste tot, Susan. 

Am tras în curtea circulară din faţa casei. În mijloc se afla 
o fântână nouă din marmură, în care apa curgea în 
cascadă, luminată de becuri multicolore. 

— Sală de bal stil italian timpuriu. 

— Termină, John. 

Am parcat maşina lângă fântână. Am coborât şi-am 
traversat curtea spre uşa din faţă. M-am oprit şi m-am 
întors către aleea pe care venisem. Aşa cum se vedea, cu 
cele două rânduri de plopi care o mărgineau, arăta foarte 
imperial. În ciuda rezervei mele faţă de abundența de 
lumini colorate, era plăcut să vezi cum această mare 
proprietate se trezeşte din nou la viaţă. 

— Nu-i rău, am declarat. 

În spatele porţilor, peste Grace Lane, vedeam vila 
colonială a familiei DePauw, sus pe deal. Am făcut cu mâna. 

— Cui îi faci cu mâna? a întrebat Susan. 

— Domnului Mancuso, i-am răspuns. 

— Cine? A... 

A trecut un timp, apoi a întrebat. 

— Eşti gata? 

— Aşa cred. 

M-am întors cu faţa spre casă. Am văzut că stucatura 
fusese reparată şi că erau schele pe aripa sudică. In curte 
se găseau mai multe stive de ţiglă roşie, iar pe iarbă, saci 
de ciment şi roabe. 


238 


— Ştii cum învaţă italienii să meargă? am întrebat-o pe 
Susan. 

— Nu, John. Spune-mi. 

— Împingând o roabă. 

Nu părea la fel de caraghios ca atunci când o spusese 
Bellarosa. 

— Cum pot să-mpingă o roabă dacă nu ştiu să meargă? a 
întrebat Susan. 

— Nu, n-ai înţeles. Vezi tu... nu contează. Ascultă, vreau 
să te-apuce o durere de cap la nouă patruzeci şi cinci. 

— Mă faci să m-apuce de pe-acum. Şi de ce trebuie să 
am eu tot timpul dureri de cap? Lumea o să-nceapă să 
creadă că sufăr de vreo boală incurabilă. De ce nu zici că 
te-apucă pe tine hemoroizii la nouă patruzeci şi cinci? 

— Ne certăm cumva? 

— Nu, tu o să te porţi frumos. 

— Da, doamnă. 

Am urcat treptele albe de calcar spre uşa masivă de 
stejar cu balamale de fier forjat. 

Susan mi-a arătat una dintre coloanele de piatră care 
susțineau porticul. 

— Ştii că astea sunt coloane cartagineze autentice? 

— Am auzit. 

— Incredibil, a zis. 

— Jaf, am răspuns. Voi, milionarii, aţi jefuit lumea antică 
pentru a vă împodobi casele. 

— La asta folosesc banii, m-a informat Lady Stanhope. 
Aminteşte-ţi că toate căminele din Stanhope Hall provin din 
diferite palate italiene. 

— Da, îmi amintesc acel palat din Veneţia unde lipsea 
plita căminului. 

Am sunat la uşă. 

— Ei bine, a venit vremea desertului. 


239 


Susan nu era atentă. Era absorbită de coloanele 
cartagineze. Şi-a trecut mâna peste una dintre ele şi a 
spus, gânditoare: 

— Deci, două mii de ani după ce strămoşii lui Frank 
Bellarosa au jefuit Cartagina, Frank Bellarosa şi obiectul 
jafului se întâlnesc în celălalt colţ al lumii. 

— Filosofie curată, Susan. Dar hai să rămânem la discuţii 
despre zarzavaturi şi ciment, astă-seară. 

Susan mi-a şoptit: 

— Dacă-ţi joci cartea cum trebuie astă-seară, domnule 
consilier, ai putea deveni consigliere înainte de sfârşitul ei. 

— Nu găsesc nimic de râs, am informat-o. 

— Ei bine, atunci, dacă mă ciupeşte de fund, vreau să-l 
pocneşti. 

— Dacă mă ciupeşte pe mine de fund o să-l pocnesc. 
Fundul tău te priveşte, iubito. 

Am ciupit-o de fund, iar ea a sărit şi-a chicotit, tocmai 
când uşa masivă de stejar se dădea de perete şi a apărut 
don Bellarosa în persoană. Zâmbea. 

— Benvenuto a nostra casa. 

— Grazie, a răspuns Susan, întorcându-i zâmbetul. 

— Intraţi, intraţi, a spus domnul Bellarosa în engleză 
curată. 

Am dat mâna cu gazda în timp ce intram, iar Susan a 
primit câte-un sărut pe fiecare obraz, stil italian. Avea să fie 
o noapte grea. 

Am intrat într-un vestibul ca o cavernă, cu coloane, un soi 
de patio sau atrium cum se spune acum. Curtea era pavată 
cu ardezie roşie, având de jur împrejur coloane de marmură 
roz care susțineau arcadele de stucatură. Fără efort, am 
văzut un al doilea nivel de coloane şi arce deasupra celui 
dintâi, de unde ieşeau în afară balcoane din fier forjat. Totul 
era luminat în direct şi dramatic. Toată curtea era acoperită 


240 


de un dom din sticlă şi filigran de fier. Mai interesant mi s-a 
părut faptul că, la ambele nivele ale coloanei, agăţate 
printre plantele înflorite şi ghivecele cu palmieri, se găseau 
zeci de colivii cu păsări tropicale cu penajul viu colorat care 
ciripeau şi ţipau ascuţit. Am avut impresia că e o 
combinaţie între un magazin de păsări din Rio de Janeiro şi 
o florărie de lux din Florida. 

Domnul Bellarosa, gentlemanul subtil şi modest de 
totdeauna a zis: 

— Dat dracului holul ăsta din faţă, nu? 

— E frumos, a răspuns Susan cu respiraţia tăiată. 

Bellarosa m-a privit expectativ. 

— Cum scoateţi găinaţul de-acolo de sus din cuşti? m-am 
interesat. 

Susan mi-a aruncat o privire supărată, dar Frank a 
explicat. Avea o scară de zece metri pe roţi pe care o 
construise special. Foarte interesant. Bellarosa m-a privit. 

— Sunteţi pus la patru ace. 

Am realizat că nu mă văzuse niciodată în armura Brooks 
Brothers şi, ca să nu creadă că m-am îmbrăcat aşa special 
pentru el, am spus: 

— Vin direct de la birou. 

— Ah. 

Ar trebui să vă spun că Bellarosa era îmbrăcat lejer în 
pantaloni gri şi-un tricou alb, care-i accentua bronzul 
proaspăt. Am aruncat o privire spre pantofii lui şi-am văzut 
că purta sandale cu şosete. Ca şi cum n-ar fi fost destul de 
rău şi-aşa, şosetele erau galbene. Am vrut să-i atrag atenţia 
lui Susan asupra picioarelor lui Bellarosa, dar nu s-a ivit 
ocazia. Aici, de obicei, când avem invitaţi, bărbaţii poartă 
haină şi cravată, ca să fie siguri că nu se simt în largul lor. 
Femeile poartă ceea ce poartă de regulă femeile. In cazul 
de faţă, mi-am dat seama că rochia roşie, mulată, a lui 


241 


Susan mă cam enervează. Dar arăta bine în roşu, iar eu 
eram în acelaşi timp mândru şi gelos. 

Bellarosa îşi îndreptase atenţia asupra lui Susan şi-a 
întrebat-o: 

— Cum merge grajdul? 

— A... l-am desfăcut foarte bine, a răspuns Susan. Dar 
oare pot să-l reasambleze? 

Bellarosa a râs politicos. Ha, hă. 

— Dominic îşi cunoaşte meseria, a zis. Dar s-ar putea să 
fure câteva arcade romane de la dumneavoastră. 

A început să râdă. Hă,hă,hă,hă. 

— Haideţi, a zis domnul Bellarosa făcându-ne semn să-l 
urmăm. De ce stăm aici? 

„Pentru că aici ne-ai pus tu să stăm, Frank.” 

Ne-am urmat gazda spre stânga, pe sub una dintre 
arcadele curţii interioare şi-am intrat într-o cameră lungă şi 
goală care mirosea a vopsea proaspătă. Bellarosa s-a oprit 
şi m-a întrebat: 

— Ce e camera asta? 

— E un test? 

— Nu, adică, nu pot să-mi dau seama. Avem un living, o 
sufragerie şi camere, camere şi iar camere. Asta ce e? 

M-am uitat împrejur. 

— În mod cert nu o baie. 

Susan a intervenit: 

— Este... de fapt, asta este sufrageria. 

Bellarosa a privit-o. 

— Sunteţi sigură? 

— Da. Am fost în casa asta pe vremea când ultima 
familie locuia aici. 

— Decoratorul ăsta cretin... atunci camera de acolo ce e? 

A arătat cu degetul spre o arcadă. 

— Aceea e camera de dimineaţă, l-a informat Susan. 


242 


— Camera de dimineaţă? 

Puteam să fac o glumă din asta, dar mi-am văzut de 
treabă. 

— Nu contează, l-a asigurat Susan. Casele astea vechi 
sunt folosite acum altfel. Cum vă convine mai mult. 

— Doar că, am zis serviabil, nu poţi să găteşti în baie sau 
să mergi la baie în... 

— John, m-a întrerupt Susan, am înţeles ideea, dragă. 

L-am urmat pe domnul Bellarosa prin nou-descoperita 
sufragerie, apoi pe sub arcada care dădea spre camera de 
dimineaţă. Era o cameră destul de mare, în dreapta oficiului 
majordomului, care la rândul ei dădea în bucătărie. 
Bellarosa nu părea absolut deloc stânjenit să ne invite în 
camera de dimineaţă - uneori numită camera pentru micul 
dejun - pe care, până foarte de curând, o credea sufrageria. 

Dar, ca să fiu sincer, îmi dădeam seama că un mocofan 
ca el poate să le-ncurce. A tras două scaune de la masa 
lungă, de sufragerie. 

— Aşezaţi-vă, a ordonat. 

Ne-am aşezat. Domnul Bellarosa s-a dus la un bufet din 
care a scos o tavă cu tonice şi pahare de cristal pe care a 
pus-o pe masă, în faţa noastră. 

— Poftim. Serviţi-vă. Nu vă sfiiţi. Mă-ntorc în cinci minute. 

A intrat printr-o uşă batantă în camera majordomului şi i- 
am admirat spatele în timp ce se-ndrepta către bucătărie. 
Uşa batantă s-a trântit în urma lui. Cinci, patru, trei, doi, 
unu. 

— John, eşti plictisitor. 

— Mulţumesc. 

Am examinat una dintre sticle. 

— Sambuca, draga mea? 

— Abţine-te, vorbesc serios. 

— Bine. Nu vreau să fim omorâţi. 


243 


Am turnat câte-un pahar de sambuca pentru amândoi. 
Era o farfurioară cu boabe de cafea pe tavă, şi-am pus câte 
o boabă în fiecare pahar. Am ridicat paharul spre Susan. 

— Noroc. 

— Centanni. 

Am băut. 

— Ce spunea cu Cosa Nostra? am întrebat. 

— Nostra casa, John. Casa noastră. Bun venit în casa 
noastră. 

— A... De ce n-a zis aşa? 

M-am uitat prin cameră în timp ce-mi sorbeam tonicul. 
Ca majoritatea camerelor de dimineaţă, era orientată către 
Sud şi Est ca să prinzi răsăritul soarelui la micul dejun. Mai 
nou, într-un conac, camera asta e folosită pentru mesele de 
fiecare zi, pentru că, de obicei, este aproape de bucătărie, 
dar eu am bănuit că soţii Bellarosa mâncau în bucătărie şi 
organizau mesele de gală în camera pentru micul dejun sau 
poate în pivniţă. 

Pereţii de sud şi vest ai camerei erau de sticlă şi, pe când 
mă uitam afară, lămpi colorate s-au aprins brusc, luminând 
grădinile proaspăt amenajate în nuanţe de roşu, albastru şi 
galben. 

— Senzorii au detectat probabil apropierea unei trupe de 
şoc, i-am spus lui Susan. Dacă auzi împuşcături, trânteşte- 
te la podea. 

— John. 

— Scuze. 

— Şi vorbeşte încet, te rog. ` 

Am mormăit şi-am mai turnat două pahare. Imi place 
sambuca. Îmi aminteşte de beţişoarele de lemn dulce. M- 
am uitat şi la restul camerei. Mobilierul era destul de închis 
la culoare, stil mediteraneean, bănuiesc, şi părea să se 
potrivească cu restul casei. 


244 


Susan examina, de asemenea, locuinţa şi a comentat 
încet: 

— Nu-i rău. Au spus că au avut un decorator, dar n-au 
folosit pe nimeni de-aici, sau nu ştiu eu. 

— De-asta nu folosesc pe nimeni de aici, Susan, altfel ai 
şti şi ce măsură poartă la chiloţi. 

A zâmbit. 

— În orice caz, cel pe care-l folosesc nu ştie să 
deosebească o sufragerie de-o cameră de dimineaţă. 

— Dar ai lămurit asta în stilul tău plin de tact, am zis. 

A râs. 

— Ce-ai fi vrut să spun? 

Am ridicat din umeri şi mi-am turnat al doilea sau al 
treilea pahar, începusem să mă cam ameţesc şi-am hotărât 
să nu mă mai leg de Susan, care era aproape nevinovată 
de prezenţa noastră acolo. 

— A cumpărat cineva casa asta după plecarea familiei 
Barrett? am întrebat. _ 

— Nu. A stat goală. A tăcut o clipă, apoi a adăugat: In 
primul an de colegiu, când m-am întors acasă în vacanţa de 
primăvară, Katie Barrett mi-a telefonat din oraş. Nu mai 
ştiam nimic de ea de ani de zile. Ne-am întâlnit la gara din 
Locust Valley şi-am venit aici. Ne-am plimbat multă vreme, 
vorbind despre copilărie. Era destul de trist. 

N-am zis nimic. Susan a continuat: 

— Apoi, peste câţiva ani, casa a fost ocupată de 
vagabonzi. Un soi de comunitate hippy. Locuiau aici fără 
apă şi electricitate, iar iarna ardeau tot ce găseau din lemn 
în cămine. Toată lumea de pe Grace Lane se plângea, dar 
poliţia nu s-a gândit să-i dea afară. 

Am încuviinţat. Anii 60 erau un fel de test, ca să vezi câtă 
anarhie poate sistemul să înghită şi, după cum s-a dovedit, 
sistemul a dat înapoi. 


245 


— Îmi amintesc că tata s-a supărat pe poliţie, a adăugat 
Susan. Le-a spus că băncii nu i-a trebuit atâta timp să-i dea 
afară pe Barrett, deşi ei erau proprietarii casei. 

Am încuviinţat din nou. Era în mod sigur o morală în asta 
şi era legată de lupta între autoritate şi putere, de 
îngăduinţă contra lui „veniţi să mă prindeţi, porcilor”. Frank 
a înţeles asta. 

— Ei bine, poate că poliţia o să-l alunge pe domnul 
Bellarosa, am spus. 

— Nu şi dacă-şi plăteşte impozitele, John. 

— Adevărat. 

Bănuiesc că eu apărusem aici după hippy şi-mi amintesc 
că Alhambra a fost folosită de câteva ori ca expoziţie de 
design. Deşi nu mi s-a ivit niciodată prilejul să văd ce au 
făcut oamenii ăştia ciudaţi din casele mari, mi s-a spus de 
către alţii că decoratorii de interioare, cu vopselele lor mov 
şi tapetele irizate, puteau să distrugă o casă părăsită mai 
rău decât o sută de vandali. 

Mi-am amintit, de asemenea, că pe la sfârşitul anilor '70 
se ţinuseră câteva acţiuni caritabile la Alhambra, în casă 
sau în patioul de jumătate de pogon, vara. Dacă ţevăria 
continua să funcţioneze în conacele astea vechi şi dacă 
totuşi Compania Electrică din Long Island e plătită să dea 
drumul la curent, atunci ele pot fi închiriate de la bancă sau 
de la stat printr-un contract pe termen scurt pentru opere 
de caritate, turnee, expoziţii de design, ca decoruri de 
cinema şi chestii de-astea. Case care odată aparţineau 
Vanderbiltilor, Astorilor şi celor ca ei erau acum la 
îndemâna oricui avea câţiva gologani şi nevoie de spaţiu. 

Susan s-a dus odată, fără mine, la una dintre chestiile 
astea de caritate - un fond pentru Salvarea nisetrului de 
Beluga - sau ceva în genu' ăsta -, dar acum era prima oară 
când mă găseam într-adevăr în Alhambra, deşi ştiam că în 


246 


ultimii aproximativ cincizeci de ani se degradase rău de tot 
- ţevăria se dusese, geamurile se spărseseră, curgea apa 
prin acoperiş - devenind improprie pentru decoratorii de 
interioare şi chiar pentru gloata de la operele de caritate, 
care de obicei ar dansa şi-ar mânca oriunde pentru o cauză 
dreaptă. 

În majoritatea privinţelor, istoria Alhambrei nu diferă 
prea mult de cea a cel puţin douăsprezece case mari pe 
care le ştiu. 

— Nu mi-ai spus tu c-ai fost aici chiar înainte ca Bellarosa 
să cumpere casa? am întrebat-o pe Susan. 

— Ba da, toamna trecută cu Jessica Reid, agentul 
imobiliar şi alte câteva doamne. Ne învârteam doar prin 
zonă. Jessica avea o cheie, deşi n-ai nevoie, majoritatea 
lacătelor fiind sparte. 

— Bănuiesc că niciuna dintre voi n-a cumpărat casa. 

— Arăta într-adevăr îngrozitor. Erau veveriţe în casă şi 
păsările îşi făcuseră cuib peste tot. 

— Mai sunt încă păsări în casă. 

— Oricum, ştii, John, era trist pentru că mi-o aminteam ca 
pe-o casă fericită şi caldă când locuia familia Barrett aici. 
Dar acum se trezeşte din nou la viaţă. E uluitor ce pot face 
câteva mii de dolari. 

— Da, este, dar asta nu-i nimic. Peste câteva milioane. Şi 
încă nu-i gata. Poate casa asta o să-i vină de hac mafiotului. 
Bun venit în rândul restauratorilor de case. Sac fără fund. 

— Vezi, voi doi aveţi deja ceva în comun. 

— Da. Mi-a spus că doamna Bellarosa vrea să mute 
bazinul cu doi metri mai la stânga. 

— John. 

— Scuze. 

Am mai băut un pahar. Poate că nu sambuca mă ameţea. 
Poate că-i face pe oameni mai răi. M-am uitat la ceas. 


247 


Trecuseră mai mult de cinci minute şi mă-ntrebam dacă 
Bellarosa aplica tactica lui Mussolini. Atunci am observat 
telefonul vizavi pe o măsuţă. Era un aparat complicat, cu 
mai multe linii, dintre care una era aprinsă. Mafiotul 
telefona şi negocia. 

M-am uitat din nou prin cameră şi am văzut o 
cromolitografie înrămată. Era Hrist, cu braţele răstignite, o 
inimă de un roşu-aprins - un organ exoscheletic stilizat - 
strălucindu-i pe piept. La baza tabloului erau cuvintele: 
Inima Sfântă a lui Isus. 

l-am atras atenţia lui Susan asupra ei. A studiat-o un 
moment, apoi a remarcat: 

— Arată foarte catolic. 

— Ca o ţintă pentru pistol. 

— Nu blasfemia! 

Susan s-a întors spre mine. 

— Vezi, sunt oameni credincioşi. Un om religios nu s-ar 
lăsa amestecat în - a coborât vocea şi a şoptit - droguri, 
prostituție, nimic de genul ăsta. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, am răspuns sec. 

Trebuie să recunosc că, în ciuda atitudinii mele 
cavalereşti, eram oarecum îngrijorat de întâlnirea cu 
doamna Bellarosa. Nu c-aş fi făcut neapărat ceva jignitor 
sau ameninţător - doar mârâisem la ea stând în patru labe 
-, dar ar fi fost greu să-i explic dacă mi-ar fi cerut-o. Sau, şi 
mai rău, s-ar putea să fie genul isteric. Mi-o imaginam 
zbierând şi arătându-mă cu degetul: „Frank! Frank! El e! El 
e! Omoară-l!” 

N-am fi pornit-o cu dreptul deloc. Am realizat că nu 
trebuia să fi venit aici, dar ştiam că până la urmă m-aş fi 
ciocnit de doamna Bellarosa. Deşi, dacă ar fi trecut destul 
timp, poate c-ar fi uitat cum arăt sau mi-aş fi putut lăsa 
mustață. 


248 


Gândindu-mă la asta, mi-a venit o idee. Cât de nonşalant 
am putut, mi-am scos ochelarii de citit din buzunarul de la 
piept şi mi i-am pus pe nas. Am tras spre mine câteva sticle 
şi-am început să citesc etichetele. 

Cu coada ochiului am văzut-o pe Susan privindu-mă. 

— Interesant? a întrebat. 

— Da. l-auzi. Capella este un lichior unic, făcut din 
nicciole, o nucă originară din Italia. Capella este produs şi 
îmbuteliat în Torino. 

— Eşti beat? 

— Nu încă. 

Am mai turnat câte un sambuca pentru fiecare. 

— Ajunge. 

— A spus să nu ne sfiim. 

Am băut în linişte câteva minute. Lumina de pe telefon 
se stinsese, dar apoi telefonul a sunat o dată şi cineva a 
răspuns de undeva, iar butonul de linie a rămas aprins. Mi l- 
am imaginat pe capul Mafiei în bucătărie, supraveghind 
cafeaua şi desertul în timp ce făcea afaceri la telefon, 
scriind pe zid numele celor care trebuiau omorâţi. 

— Ai de gând să rămâi cu ochelarii? 

M-am întors spre Susan. 

— De ce? De ce n-ai pictat niciodată casa asta? am 
întrebat-o ca să schimb subiectul. 

O clipă a părut descumpănită de schimbarea bruscă, dar 
a răspuns: 

— Presupun că era prea tristă. Dar am făcut un film color 
când am fost aici cu Jessica. Majoritatea pozelor sunt în 
curtea interioară. Trebuie să fi văzut cum arăta. 

— Spune-mi. 

— O să-ţi arăt fotografiile. De ce porţi... 

— Spune-mi cum arăta când ai venit aici. 

A ridicat din umeri. 


249 


— Ei bine... cupola de sticlă era spartă şi pătrunsese apa. 
Din podea creştea /arbă şi ciuperci, erau muşchi pe pereţi, 
iar în crăpăturile zidurilor ieşeau ferigi. Un studiu incredibil 
de bun despre ruină şi decadenţă. Mă gândeam s-o pictez 
după fotografii, a adăugat. 

M-am uitat la ea. 

— N-aş vrea să le vinzi vreun tablou. 

— M-am gândit să li-l ofer ca dar de inaugurare a casei, a 
răspuns. 

Am negat din cap. 

— Ar aprecia, John. Italienii iubesc arta. 

— Fireşte. Am ridicat capul spre tabloul cu Inima Sfântă a 
lui Isus de pe perete. Ascultă, Susan, asta-i mult prea 
extravagant. i-ar putea lua luni întregi să faci o pânză. ŞI 
niciodată n-ai dăruit vreuna. Nici măcar familiei. l-ai luat 
tatălui tău şase mii de dolari pentru pictura cu templul 
dragostei. 

— El a comandat-o. Acum e altă situaţie. Vreau să pictez 
curtea interioară a Alhambrei în ruine. De asemenea, am 
venit aici cu mâna goală şi îi datorăm o favoare mare 
pentru grajduri. 

— Nu, suntem chit în privinţa favorurilor - i-am dat sfaturi 
pe gratis. Şi-o să-ţi dau şi ţie unul: nu te amesteca. 

— N-am impresia că am răsplătit favoarea şi dacă vreau 

să... 
— Ce s-a întâmplat cu firma Casa Bellarosa din sidef? Mai 
bine, de ce nu le coci o prăjitură? Nu, poate că nu-i o idee 
bună. Sau ce-ai zice de o roabă de bălegar de cal pentru 
grădină? 

— Ai terminat? 

— Nu. 

Dar înainte să ne certăm, domnul Frank Bellarosa a dat 
buzna pe uşa batantă, cu fundul înainte, cărând o cafetieră 


250 


electrică mare. 

— OK. Am adus cafeaua. 

A pus cafetiera pe bufet şi a băgat-o în priză. 

— Avem şi espresso, dacă doreşte cineva. 

S-a aşezat în capul mesei şi şi-a turnat un pahar de 
capella. 

— Aţi încercat asta? 

— Nu, am răspuns, dar ştiu că e făcută din nicciole. 

— Da. Ca alunele. De unde ştiţi? 

l-am zâmbit lui Susan şi i-am răspuns lui Bellarosa: 

— Am citit eticheta. 

— A, da. 

A luat câteva boabe de cafea prăjită de pe farfurie şi a 
pus două în paharul lui Susan şi două în al meu. 

— Sau nu puneţi deloc boabe, sau puneţi trei, a spus. Nici 
mai mult, nici mai puţin. 

Să fiu al dracului dacă-l întrebam de ce, dar Susan a 
muşcat: 

— De ce? a întrebat. 

— Tradiţie, a răspuns Bellarosa. Nu - superstiție, a admis 
chicotind uşor. Italienii sunt foarte superstiţioşi. Cele trei 
boabe sunt pentru noroc. 

— E fascinant, a zis Susan. 

De fapt, era o tâmpenie. 

— Sunteţi superstiţios? l-am întrebat pe Bellarosa. 

A zâmbit. 

— Cred în şansă şi neşansă. Dumneavoastră, nu? 

— Nu, am răspuns. Sunt creştin. 

— Ce-are a face? 

— Totul, l-am informat. 

— Da? 

S-a gândit o clipă, apoi a zis: 

— Da, ştiu ce spuneţi. Dar noi, italienii, avem duhuri rele, 


251 


semne rele, duhuri bune, trei monede în fântână, trei boabe 
în sambuca şi toate astea. 

— Asta-i păgânism, i-am spus. 

A încuviinţat din cap. 

— Da. Dar trebuie să respecţi asta. Voi nu ştiţi. S-a uitat 
la mine. Voi pur şi simplu nu ştiţi. 

A schimbat subiectul. 

— Oricum, n-am cappuccino. Am cumpărat un automat 
frumos, direct dintr-un restaurant când am fost la Neapole 
acum câteva luni. Am pus să-l trimită, dar cred că s-a 
pierdut pe aeroportul Kennedy. Tipul din Neapole spune că 
l-a trimis, şi îl cred, aşa că am întrebat la aeroport, dar 
nimeni nu ştie nimic. Nu-i aşa? Şi federalii se plâng de 
crima organizată. Credeţi că organizaţiile criminale fură 
automate de cafea? Nu. Vă spun eu cine fură acolo - 
melanzane. S-a uitat la Susan. Capisce? 

— Vinetele? 

Bellarosa a zâmbit. 

— Da, vinetele. Negrii şi spaniolii, şi paiaţele de poliţişti 
de închiriat ai aeroportului. Ej fură. Dar de câte ori e vreo 
problemă undeva, atunci e crimă organizată şi iar crimă 
organizată. Greşit. E crimă dezorganizată care duce ţara de 
râpă. Morfinomanii şi nebunii. Capisce? 

Ne-a privit pe amândoi. 

Nu-mi mai găseam cuvintele după ciudatul lui monolog, 
aşa că ce puteam să spunem decât Capish. 

Bellarosa a râs. 

— Ca-piiş. Mai beţi ceva. 

Mi-a umplut iar paharul cu sambuca şi-am încercat din 
nou cuvântul, dar de data asta în minte. Capisce. 

Susan, care, cum vă spuneam, este puţin naivă în 
anumite privinţe, l-a întrebat pe capul celei mai mari 
organizaţii criminale din New York: 


252 


— Aţi raportat furtul la vamă? 

— Desigur, a chicotii Bellarosa. Asta-i tot ce-mi lipsea. 
Nu-i aşa? Ziarele au auzit de povestea asta şi au râs de 
mine până n-au mai putut. 

— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Susan. 

— Ei îşi închipuie că eu fur de la aeroport. 

— A, înţeleg. Asta ar fi o ironie. 

— Da. Ironie. 

Bellarosa şi-a sorbit delicat capella. 

— Ah. Foarte drăguţ. S-a uitat la Susan. Vine şi soţia mea 
imediat. Vrea să fie sigură că totul e perfect. l-am spus: 
„Linişteşte-te. Sunt vecinii noştri. Sunt oameni cumsecade”. 
M-a privit. Dar ştiţi cum sunt femeile. Totul e important 
pentru ele. Nu-i aşa? 

— Nu comentez, am răspuns cu înţelepciune. 

Tocmai atunci uşa batantă s-a deschis. Mi-am potrivit 
ochelarii şi m-am pregătit să mă ridic în picioare, dar nu era 
doamna Bellarosa. Era o tânără urâţică, având o rochie 
neagră simplă şi un şorţ de servitoare, cărând o tavă. A pus 
tava pe bufet, apoi a aşternut masa cu căni, sosiere, 
argintărie, şerveţele şi chestii de-astea. S-a întors şi a 
plecat, fără niciun cuvânt, fără plecăciune, reverență sau 
măcar un salut italian. 

— Asta-i Filomena, a zis Bellarosa. E din cealaltă parte. 

— Cealaltă parte a cui? m-am interesat. 

— Cealaltă parte. Italia. Nu prea vorbeşte englezeşte, 
ceea ce pe mine nu mă deranjează. Dar aceşti paesan 
prind repede. Nu ca spaniolii voştri. Dacă vrei să răzbeşti în 
ţara asta, trebuie să vorbeşti limba. Biata Filomena, a 
adăugat, e atât de urâtă, încât n-ar putea niciodată să se 
căsătorească cu un american. l-am spus că, dacă rămâne la 
mine trei ani şi nu învaţă engleza, o să-i dau zestre să se 
ducă să-şi găsească un bărbat la Neapole. Dar ea vrea să 


7 


253 


rămână aici şi să fie americancă. Trebuie să-i găsesc pe 
cineva orb. J 

M-am uitat la Bellarosa. Asta era şeful adevărat, padrone 
în elementul lui, aranjând viaţa oamenilor, crud şi generos 
în acelaşi timp. 

— Vorbiţi italiana? l-a întrebat Susan. 

A dat uşor din mână. 

— Cosi, cosi. Mă descurc, a adăugat. Wapoletan' mă 
înţeleg. Asta sunt eu. Napoletano. Dar sicilian- sicilienii - 
cine-i înţelege pe ei? Nu sunt italieni. Unde aţi învăţat 
italiana? a întrebat-o pe Susan. 

— De ce credeţi că ştiu italiană? 

— Mi-a spus Dominic. A zâmbit. Mi-a spus, în italieneşte: 
„Padrone, doamna asta americană cu părul roşu vorbeşte 
italieneşte”. Bellarosa a râs. Era uluit! 

Susan a zâmbit. 

— De fapt, nu vorbesc prea bine. A fost limba mea la 
facultate. Am ales-o pentru că am absolvit artele frumoase. 

— Da? O să vă testez mai târziu. 

Am mai vorbit aşa vreo zece minute, şi-aş minţi dac-aş 
spune că nu era plăcut. Băiatul ştia cum să întreţină atenţia 
şi să povestească şi, deşi nu s-a spus nimic important, sau 
măcar inteligent, Bellarosa era vesel şi expresiv; a folosit 
mai multe gesturi din mâini şi expresii ale feţei decât 
folosesc eu într-un an întreg. A umplut paharele tuturor cu 
sambuca, apoi s-a răzgândit şi a insistat să încercăm 
amaretto, pe care mi l-a turnat în pahare curate în timp ce 
continua să vorbească. Era evident că omul ăsta se bucură 
de viaţă, ceea ce, bănuiesc, era de înţeles, presupun, la o 
persoană care ştie cel mai bine ce uşor putea fi scurtată. L- 
am întrebat direct: 

— Aveţi gărzi de corp aici în casă sau doar pe Anthony, 
afară? 


254 


S-a uitat la mine şi multă vreme nu a răspuns, apoi a zis: 

— Domnule Sutter, un om avut în ţara asta, ca şi în Italia, 
trebuie să-şi protejeze familia şi pe sine împotriva 
răpitorilor şi terorismului. 

— Nu în Lattingtown, l-am asigurat. Avem decrete 
orăşeneşti foarte stricte aici. 

Bellarosa a zâmbit: 

— Şi noi avem o regulă foarte strictă domnule Sutter, 
poate că aţi auzit de ea. Regula e următoarea: nu ataci 
niciodată un om în propria casă sau în faţa familiei lui. Aşa 
că nimeni de pe-aici n-ar trebui să se teamă de asta. OK? 

Conversaţia devenise interesantă. 

— Poate veţi participa la următoarea reuniune comunală 
ca să daţi tuturor asigurări, am răspuns. 

Bellarosa m-a privit, dar nu a zis nimic. Am prins curaj şi- 
am supralicitat: 

— Atunci de ce aveţi gărzi aici? 

S-a aplecat spre mine şi a răspuns încetişor: 

— M-aţi întrebat ce am învăţat la La Salle. O să vă spun 
unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat. Indiferent câte 
tratate pe pace închei, îţi pui o gardă douăzeci şi patru de 
ore din douăzeci şi patru. Asta-i face pe toţi să fie cinstiţi şi- 
i face pe oameni să doarmă mai bine. Nu vă faceţi griji în 
privinţa asta. M-a bătut pe umăr. Sunteţi în siguranţă aici. 

l-am zâmbit şi nu m-am putut abţine să subliniez: 

— Aveţi dublă protecţie, domnule Bellarosa, întăriri din 
partea contribuabililor americani. Capisce? 

A râs, apoi a pufnit. 

— Da. Ei păzesc poarta, dar eu îmi păzesc fundul. Deci, 
ştiţi de asta, nu-i aşa, domnule Sutter? De unde ştiţi? 

Tocmai mă pregăteam să-i răspund când am simţit o 
lovitură în gleznă. O lovitură în gleznă nu înseamnă: „Eşti 
atât de simpatic şi spiritual, iubitule, continuă, te rog”. 


255 


Susan l-a întrebat pe amfitrionul nostru: 

— Pot s-o ajut pe doamna Bellarosa la bucătărie? 

— Nu, nu, se descurcă. Face prea mult caz. O să vă spun 
ce face acum, pentru că ştiu. Umple cannoli. Ştiţi, când le 
cumperi gata umplute, câteodată se înmoaie, chiar la 
brutăriile bune. Aşa că nevastă-mea cumpără separat 
pastele, apoi crema, sau o prepară ea însăşi, şi umple, tot 
umple. Cu lingura. 

Susan a încuviinţat cam fără convingere, după părerea 
mea. 

M-a cam surprins, cred, faptul că omul ăsta era atât de 
sincer şi generos, iar nevastă-sa stătea în bucătăria 
conacului şi umplea macaroane cu lingura. Nu-şi dădea 
niciun fel de aere faţă de Sutteri. Nu ştiu dacă eram mişcat 
sau enervat. 

Uşa s-a deschis din nou şi a intrat o blondă corpolentă 
ducând o tavă imensă. Mormanul de paste era atât de 
mare, încât ar fi ajuns să sature un oraş chinezesc de 
mărime medie. Abia am putut să zăresc faţa femeii, dar 
braţele erau foarte desfăcute pentru ca macaroanele să-i 
descopere pieptul, şi am ştiut pe loc că trebuie să fie 
doamna Bellarosa. M-am ridicat, şi la fel a făcut Bellarosa, 
care a luat tava din braţele femeii şi a zis: 

— Soţia mea, Anna. A pus tava pe masă. Anna, domnul şi 
doamna Sutter. 

Anna şi-a şters mâinile pe şolduri şi a rostit: 

— Bună ziua. 

A dat mâna cu Susan, apoi s-a întors spre mine. 

Ochii ni s-au întâlnit, mâinile s-au atins, buzele au 
zâmbit, apoi fruntea s-a încreţit. 

— Incântat de cunoştinţă, am spus. 

A continuat să se uite la mine şi aproape că auzeam cum 
se  interconectează  bătrânele sinapse între ochii ei 


256 


îngustaţi. Clic, clic, clic. A întrebat: 

— Ne-am întâlnit sau aşa ceva? 

„Sau aşa ceva” mi-a provocat oarecare nelinişte. 

— Cred că v-am văzut la Laparo, am răspuns, 
menţionând numele unei pieţe italieneşti din Locust Valley, 
unde nu m-ai fi prins nici mort. 

— Da, a aprobat fără convingere. Apoi, s-a răzgândit. 
Nu... Osă mă mai gândesc. 

Dacă eram bărbat adevărat îmi smulgeam ochelarii, 
săream pe podea şi îmi dezvăluiam adevărata identitate. 
Dar nu vedeam la ce-ar fi folosit. 

— De ce stăm în picioare? a întrebat domnul Bellarosa, 
care nu înţelegea nici de ce rămăsesem în picioare, în 
curtea interioară. Aşezaţi-vă, aşezaţi-vă, a comandat. 

Ne-am aşezat, iar el i-a turnat soţiei sale amaretto. Am 
început să sporovăim cu toţii. 

Doamna Bellarosa stătea la masă exact vizavi de mine, 
ceea ce nu-mi plăcea, dar îmi oferea avantajul să observ 
eventualele semne că şi-ar aduce aminte de 
înspăimântătoarea ei dimineaţă de Paşte. 

Dacă vă interesează, purta ceea ce cred că se cheamă o 
pijama de casă. Era un soi de portocaliu irizat, dar culoarea 
se schimba la fiecare mişcare. Purta cercei de aur imenşi, 
triunghiulari care, conectaţi la radioul cu unde scurte, ar fi 
prins Neapole. La gât purta o cruce de aur ce părea 
încuibată între sâni, şi nu ştiu de ce mi-a amintit de Hristos 
din Anzi. De asemenea, purta inele pe cinci dintre cele zece 
degete şi la fiecare încheietură avea brățări de aur. Dacă ar 
fi căzut în bazinul de mozaic, mă-ntrebam, oare aurul ar fi 
tras-o direct la fund sau o ţineau la suprafaţă flotoarele 
celor doi plămâni mari. 

Ar trebui să vă spun cum arăta. Nu era urâtă. Depinde de 
gust. Era excesiv de machiată, dar am observat că avea 


257 


pielea deschisă la culoare, pentru o italiancă. Ochii îi erau 
migdalaţi, buzele pline erau date cu roşu (ca girofarul 
pompierilor) iar părul, cum spuneam, era blond spălăcit. Se 
vedeau rădăcinile închise la culoare. Părea destul de 
plăcută, zâmbea uşor şi avea gesturi surprinzător de 
graţioase. Se dăduse cu un parfum bun. 

Nu ştiu cum ar fi trebuit să arate soţia unui şef al Mafiei, 
de vreme ce nu vezi niciuna în public sau la buletinul de 
ştiri, dar cred că Anna Bellarosa arăta mai bine decât 
majoritatea lor. Uneori, când sunt în dispoziţia mea de 
mascul-şovinist - şi porc - ceea ce, slavă Domnului, se- 
ntâmplă destul de rar - încerc să-mi imaginez cum ar fi să 
mă culc cu o femeie pe care abia am cunoscut-o. Aşa că am 
privit-o pe Anna Bellarosa. 

Când eram la colegiu, făcusem o clasificare a femeilor 
după felul cum arată, care cuprindea cinci categorii şi se 
baza pe cât de multă lumină voiai în dormitor. Erau femei 
de trei feluri de becuri - de 100 de waţi, de 70 de wati şi de 
30 de waţi. Veneau apoi femeile de veioză şi la urmă cele 
de toate-luminile-stinse. 

Anna Bellarosa m-a surprins privind-o şi mi-a zâmbit. 
Avea un zâmbet deschis. Aşa că, după câte pahare băusem 
deja, aş fi aprins probabil becul de 70 de waţi. 

Frank Bellarosa a propus un toast: 

— Pentru noii noştri vecini şi prieteni. 

Am băut pentru asta, deşi îmi tineam degetele 
încrucişate sub masă. În mod sigur şi eu sunt superstiţios. 

Am mai vorbit o vreme, iar Susan a făcut mare caz de 
mormanul de paste, apoi le-a făcut complimente soţilor 
Bellarosa pentru toată munca pe care o făcuseră la 
Alhambra. Am toastat pentru alte câteva nume noi pentru 
proprietate, iar eu am sugerat Casa Cannoli. Frank 
Bellarosa s-a interesat de grădina de zarzavat a lui Susan, 


258 


iar Anna m-a întrebat dacă vreau să-mi scot haina şi 
cravata. Bineînţeles că nu voiam. Am mai tinut-o aşa vreo 
zece-cincisprezece minute, spărgând gheaţa, cum se 
spune, până ce Frank Bellarosa a zis: 

— Spuneţi-mi Frank. Bine? Şi soţia mea e Anna. 

Bineînţeles, Susan a zis: 

— Vă rog să-mi spuneţi Susan. 

Era rândul meu. 

— John, am zis. 

— Bun, a zis Frank. 

Nu mă trăsesem niciodată de şireturi cu un şef al Mafiei 
şi eram absolut încântat. Abia aşteptam s-ajung cu vestea 
la The Creek. 

Domnul Bellarosa s-a ridicat şi ne-a servit cu cafea, din 
cafetieră. Ne-am servit toţi cu paste. Cafeaua şi pastele 
erau excelente. Nicio critică în privinţa asta. 

Am început să vorbim despre copii, aşa cum se-ntâmplă 
de obicei cu părinţii, indiferent dacă sunt regi şi regine sau 
hoţi şi târfe. A fi părinte este marele egalizator sau, mai 
optimist spus, o legătură generală umană. M-am destins 
puţin, în parte datorită prezenţei doamnei Bellarosa, dar în 
parte, pentru că, în mod ciudat, mă simţeam în largul meu. 

Anna Bellarosa ne-a vorbit în detaliu despre cei trei fii ai 
ei, apoi a adăugat: 

— Nu vreau să intre în afacerile familiei, dar Tony - cel de 
la La Salle - vrea să intre în afaceri alături de tatăl lui. Işi 
idolatrizează tatăl. 

— Eu am intrat în afacerile familiei prin unchiul meu, a 
spus Frank Bellarosa. Tata a zis: „Nu te băga în afaceri, 
Frank. Nu e bine pentru tine”. Dar l-am ascultat? Nu. De ce? 
Credeam că unchiul meu e un erou. Avea întotdeauna bani, 
maşini, ţoale, femei. Tata era un nimeni. Copiii caută ceea 
ce se cheamă modele. Corect? Acum, când privesc în urmă, 


259 


tata era eroul. Se dădea de pământ şase zile pe săptămână 
să aducă mâncare la masă. Eram cinci copii şi viaţa era 
dură. Dar peste tot în jurul nostru erau bani. In America 
vezi prea mulţi bani. Ţara e bogată, chiar şi proştii pot fi 
bogaţi aici. Aşa că oamenii spun: „De ce să nu pot şi eu să 
fiu bogat?” În ţara asta, dacă eşti sărac, eşti mai rău decât 
dac-ai fi criminal. S-a uitat la mine şi a repetat: în America, 
dacă eşti sărac, eşti mai rău decât dac-ai fi criminal. Eşti un 
nimeni. 

— Ei bine, am spus, unii oameni încă preferă să fie săraci, 
dar cinstiţi. 

— Nu ştiu pe nimeni aşa. Oricum, puştiul cel mare, 
Frankie, n-are cap pentru afacerile familiei, aşa că l-am 
trimis la colegiu, apoi i-am pus pe picioare o chestie mică, 
numai a lui. Tommy e cel de la Cornell. Vrea să conducă un 
hotel mare în Atlantic City. Tony, cel de la La Salle, e 
altceva. El vrea să intre în afaceri. Bellarosa zâmbi. Golanul 
ăla mic vrea locul meu. Ştii ce? Dacă vrea destul de tare, o 
să-l aibă. 

Mi-am dres glasul şi am observat: 

— Nu e uşor să creşti copii în ziua de azi cu violenţa, 
sexul şi drogurile astea. 

— Da. Dar sexul e-n regulă. Copiii voştri ce fac? 

— Carolyn e la Yale, a răspuns Susan, iar Edward termină 
la St. Paul în iunie. 

— O să fie avocaţi? 

— Carolyn e jurisconsult, a răspuns Susan. Edward e ceva 
nedefinit. Din cauză că ştie că vă moşteni o sumă destul de 
mare de la bunici, cred că şi-a pierdut o parte din motivaţie. 

N-o auzisem niciodată pe Susan spunând asta cuiva, nici 
chiar mie, şi m-am cam supărat pe ea că dezvăluie secrete 
de familie acestor oameni. Probabil, pentru că familia 
Bellarosa era deocamdată în afara cercului nostru de relaţii 


260 


sociale, nu avea importanţă. Totuşi, simţeam că trebuie să 
spun ceva în apărarea lui Edward. 

— Edward e adolescentul tipic de şaptesprezece ani, am 
zis. Cea mai mare ambiţie a lui în momentul de faţă este să 
aibă fete. 

Bellarosa a râs. 

— Da. Termină colegiul la şaptesprezece ani? a întrebat. 

— Nu, am răspuns. St. Paul e o şcoală pregătitoare. 

A vorbi cu oamenii ăştia e ca şi cum ai descoperi roata. 

— Ai fost la La Salle cu bursă? l-am întrebat pe Bellarosa. 

— Nu. A plătit unchiul meu. Unchiul care m-a băgat în 
afacerile familiei. O gură mai puţin de hrănit, pentru 
bătrânul meu. 

— Inţeleg. 

Anna mai avea o nemulţumire conjugală. 

— Frank petrece prea mult timp muncind. Nu se bucură 
de casa asta nouă a lui. Chiar şi când e acasă vorbeşte la 
telefon şi vin oameni aici să discute afaceri. Tot timpul îi 
spun: „Frank, ia-o-ncet. O să te omori”. 

M-am uitat scurt la Bellarosa să văd dacă aprecia ironia 
ultimei remarci, dar părea impasibil. O jumătate de 
secundă am crezut că m-am înşelat îngrozitor şi că domnul 
Frank Bellarosa era doar un antreprenor suprasolicitat. 

Susan a intervenit: 

— John nu stă mult la birou, dar aduce în fiecare seară o 
servieta plină cu hârţoage. Totuşi, sâmbetele sunt libere şi, 
desigur, nu lucrează în ziua sabatului. 

Bellarosa i-a spus lui Susan: 

— Şi lunea Paştelui a zis că-i zi liberă. N-a vrut să discute 
afaceri cu mine. S-a uitat la mine. Cunosc vreo doi 
protestanți. Nici ei nu lucrează duminicile. Catolicii lucrează 
duminica. Dacă ai un caz important la tribunal luni? 

— Atunci, l-am informat, lucrez duminica. Lui Dumnezeu 


261 


nu i-ar plăcea să mă fac de râs în faţa unui judecător catolic 
sau evreu. 

Ha, ha, ha. Hă, hă, hă. Până şi eu am zâmbit de poanta 
mea. Sambuca îşi făcea până la urmă efectele magice. 

Bellarosa a luat sticla şi mi-a turnat puţină sambuca în 
cafea, apoi în ceştile celorlalţi. 

— Aşa o bem noi. 

Cafeaua îmi aburise ochelarii de câteva ori şi i-am şters 
cu batista fără să-i scot, ceea ce a făcut-o pe Susan să se 
uite uluită la mine. Anna Bellarosa mi-a aruncat, de 
asemenea, câteva priviri ciudate. Până acum nu venise 
vorba de nefericita întâmplare de la Alhambra din 
dimineaţa de Paşte, şi speram că Frank Bellarosa uitase de 
cererea lui să-i vorbesc neveste-sii de ce bine şi frumos era 
aici. Dar Susan a întrebat-o pe Anna: 

— Ţi-e dor de Brooklyn? 

Ştiam la ce-o să ducă asta. Anna s-a uitat scurt la soţul 
ei, apoi a răspuns: 

— Nu am voie să spun. 

A râs. Bellarosa a pufnit. 

— ltaliencele astea din Brooklyn - vă spun eu, poţi să le 
muţi la Villa Borghese, şi ele tot mai bocesc că le-ai scos 
din Brooklyn. 

— Of, Frank, nu tu trebuie să stai acasă toată ziua. Tu te 
mai duci în cartierul vechi. 

— Auzi la ea. Stă acasă. Are maşină şi şofer şi se duce în 
Brooklyn când vrea să-şi vadă mama şi rudele alea smintite 
ale ei. 

— Nu-i acelaşi lucru, Frank. Sunt singură aici. 

Un beculeţ s-a aprins în creier. L-am văzut, dar înainte să 
pot schimba subiectul, a zis: 

— Ce zici de dimineaţa de Paşte? Mă plimbam în 
dimineaţa de Paşte pe lângă piscină şi acest bărbat - s-a 


262 


cutremurat - acest maniac era acolo, în patru labe, ca un 
animal, şi mârâia la mine. 

— Zău? am întrebat potrivindu-mi ochelarii. 

— Dumnezeule! a exclamat Susan. 

Anna s-a întors spre ea. 

— Am alergat de mi-am pierdut pantofii. 

— l-am vorbit lui John despre asta, a zis Frank. A spus că 
nu mai auzise de aşa ceva până atunci. Aşa-i, John? 

— Aşa e, Frank. Deci, fiul vostru, Frankie, locuieşte la 
New Jersey? am întrebat-o pe Anna. 

— Ai chemat poliţia? a întrebat-o Susan pe Anna. 

Anna s-a uitat la soţul ei şi a răspuns: 

— Lui Frank nu-i place să se încurce cu poliţia. 

— Am propriii paznici aici, ne-a amintit Frank. Nu e niciun 
motiv de îngrijorare. 

— E înfricoşător noaptea când Frank e plecat, s-a plâns 
Anna. E prea multă linişte. 

— Poate, i-am sugerat, puteţi înregistra o bandă cu 
zgomotul străzilor din Brooklyn. 

Anna Bellarosa a zâmbit nesigur, ca şi cum n-ar fi fost o 
idee rea. 

— Când încerci să le faci fericite, mi-a zis Bellarosa, sau 
încerci să ajungi la un compromis cu ele, te cred un fătălău. 

M-am uitat la Susan să văd cum reacţionează la 
declaraţia asta şi am văzut că zâmbea. Ar trebui să vă spun 
că Susan nu e o feministă. Mişcarea feministă este 
considerată de femeile din clasa lui Susan o problemă a 
clasei mijlocii şi trebuie soluţionată de către această clasă. 
Femeile din clasa lui Susan deţin moşii, încheie afaceri şi 
merg la colegiu de atâtea generaţii, încât nu-şi dau seama 
prea bine ce-i cu toată agitația asta. In ceea ce priveşte 
plata egală pentru muncă egală, au foarte multă simpatie, 
aşa cum au şi pentru copiii care mor de foame în Africa, dar 


263 


ştiu despre una cât ştiu şi despre cealaltă. Poate ar 
organiza un bal de caritate pentru femeile subalterne prost 
plătite. Oricum, spun asta pentru că multe femei s-ar simţi 
jignite de remarcile evident misogine ale lui Frank. Dar 
Susan Stanhope, a cărei familie a fost una dintre cele Patru 
Sute, se simte la fel de ofensată de aceste remarci ale lui 
Bellarosa cum m-aş simţi eu dacă Sally Ann de la Stardust 
Diner mi-ar spune că toţi bărbaţii sunt alcoolici, mincinoşi 
şi-şi bat nevestele. Cu alte cuvinte, e o chestie de origine. 

Bellarosa a făcut altă declaraţie, ca să contrabalanseze, 
bănuiesc, remarcile sale misogine. 

— Italienii pot face compromisuri, a zis. De-asta, 
nevestele lor sunt întotdeauna înnebunite după ei. 
ltaliencele îşi respectă soţii pentru că nu fac compromisuri. 
Când italienii nu cad de acord unul cu altul la ceva şi nu vor 
să ajungă la compromis, atunci e o problemă. 

Urmată, bănuiesc, de o soluţie rapidă, cum ar fi crima. 

— Deci Frankie e în New Jersey? am întrebat. 

— Da. L-am ajutat să intre într-o treabă în Atlantic City. 
Niciunul dintre fiii mei n-o să muncească vreodată pentru 
nimeni. Nimeni n-o să le dea dispoziţii. Trebuie să aibă 
oameni la dispoziţia lor. Pe lumea asta, ori eşti propriul şef, 
ori eşti un nimeni. Tu eşti propriul tău şef, aşa-i? 

— Cam aşa ceva. 

— Nimeni nu-ţi spune nimic dacă întârzii, aşa-i. 

— Aşa-i. 

— Asta e! 

Şi asta era, gata cu discuţia despre dimineaţa de Paşte. 
Era uşor să schimbi subiectul cu domnul Bellarosa, care 
părea să nu aibă temă standard în conversaţie, ci schimba 
subiectul chiar în mijlocul propoziției, dacă se-ntâmpla să-i 
treacă altceva prin minte. Afacerile, ştiam, erau altceva. 
Cunoşteam genul. De asemenea, ştiam că doamna 


264 


Bellarosa n-o să mai pomenească despre dimineaţa de 
Paşte. 

Am mai stat aşa de vorbă vreo oră. Am terminat 
cafetiera - vreo douăzeci de ceşti - şi a doua sticlă de 
sambuca. Muntele de paste scăzuse cu vreo cincisprezece 
centimetri. Descoperisem, pe la începutul serii, că a refuza 
mâncarea sau băutura era zadarnic. „Mangia, mangia”, 
spunea doamna Bellarosa râzând, abţinându-se cu greu să 
nu-mi îndese macaroane în gură. „Bea, bea”, comanda 
domnul Bellarosa, umplând ceştile şi paharele cu orice 
lichid îi stătea la îndemână. 

Am fost la baie de trei ori şi de fiecare dată m-am gândit 
să vomit în closet, să mă purific, în stil roman. Când eşti la 
Roma, ca să-l parafrazez pe Sf. Ambrozie, foloseşte 
vomitoriumul ca romanii. Dar n-am reuşit s-o fac. 

Odată, când m-am întors din baie, am văzut că doamna 
Bellarosa dispăruse, probabil în bucătărie, iar Susan şi 
Frank stăteau singuri la masă. Înainte să mă vadă, am 
auzit-o pe Susan pronunţând cuvintele „curte interioară” şi 
m-am temut că tocmai se oferea să picteze curtea 
interioară. Dar când m-am aşezat, părea să schimbe 
subiectul şi mi-a spus: 

— Îi povesteam lui Frank despre călătoria noastră în Italia 
de acum câţiva ani. 

— Zău? 

Doamna Bellarosa s-a întors cu Filomena, care căra un 
platou cu prăjituri de ciocolată. M-am aşezat, încercând să 
nu prind niciun iz de la prăjituri sau de la altceva de pe 
masă. l-am cerut doamnei Bellarosa nişte sifon, iar ea i-a 
spus Filomenei, care s-a întors cu o sticlă de ceva numit 
Pellegrino şi un pahar. Am băut un pahar de apă minerală 
uşor acidulată şi m-am simţit mai bine. 

În timp ce conversaţia continua fără participarea mea, 


265 


am privit-o pe Anna Bellarosa. Era respectuoasă faţă de 
soţul ei, ceea ce, desigur, prevedea contractul ei 
premarital. Dar când şi când vădea un fel de foc italienesc, 
iar mafiotul dădea înapoi. Din câte am dedus din 
conversaţie şi din dinamica pe care am observat-o între ei, 
Anna Bellarosa, ca soţia lui don Bellarosa, avea statutul 
unei regine şi drepturile unei sclave. Ca mamă a copiilor lui, 
era madonna, venerată ca Mana pentru rodul pântecului. 
Anna Bellarosa născuse trei fii, îi alăptase, se ocupase de 
educaţia lor religioasă şi apoi îşi luase mâna de pe ei când 
tatăl fusese gata să se ocupe de vieţile lor, şi poate în cazul 
lui Tony, de moartea băiatului. Cât de diferită putea să fie 
familia asta de a mea! 

Am observat, de asemenea, că Anna Bellarosa, în ciuda 
bunei ei dispoziţii şi a uşurinţei de a râde, avea ochi trişti, 
duşi departe, ca şi cum, mi-am zis, anii de griji stinseseră 
flacăra care probabil îi însoţise altădată râsul. 

Bellarosa s-a ridicat brusc şi am crezut că seara s-a 
sfârşit, dar a spus: 

— Anna, arată-i lui Susan casa. Vrea s-o vadă. John, vino 
cu mine. 

Toţi patru am trecut în sufragerie, iar Bellarosa şi-a 
informat nevasta: 

— Asta este sufrageria. Unde am stat noi este camera de 
dimineaţă. Pentru micul dejun. Vreau s-o întrebi pe Susan 
ce sunt toate camerele astea. Ea cunoaşte casa. Faceţi o 
plimbare împreună. Bine? 

Am mers cu toţii în curtea interioară, iar Frank m-a luat 
de braţ şi m-a condus pe scări. 

— Ne-ntâlnim mai târziu în sufragerie, i-a spus neveste- 
sii. Sera, lasă-mă pe mine să le-o arăt. S-a corectat: 
Veranda acoperită. Corect? 

Am prins privirea lui Susan, iar ea mi-a zâmbit, ca pentru 


266 


a-mi spune: „Vezi, te distrezi”. Cunosc privirea asta. Ce nu- 
nţelegeam era de ce părea Susan să se simtă atât de bine. 
Durerea de cap de la nouă-patruzeci-şi-cinci nu se 
materializase, şi fiind un mascul feroce, n-am putut să mă 
plâng de hemoroizii mei inexistenţi sau să recunosc cinstit 
că eram obosit şi că stomacul meu anglo-saxon se revolta 
după atâta mâncare de restaurant irlandeză şi desert 
italienesc. Aşa că l-am lăsat pe bunul meu amic, Frank, să 
mă târască sus pe scări. 

Am navigat amândoi pe treptele întortocheate fără 
greutate şi am observat că Bellarosa ţine la băutură la fel 
de bine ca mine. Am ajuns la etajul al doilea şi am mers de- 
a lungul mezaninului, care înconjura, ca o potcoavă, curtea 
interioară. La fiecare şase metri, său cam aşa, treceam prin 
dreptul câte unei uşi de stejar. Până la urmă, Bellarosa s-a 
oprit în dreptul uneia din ele şi a deschis-o. 

— Aici. 

— Ce-i aici? 

— Biblioteca. 

— O să citim? 

— Nu. O să fumăm câte un trabuc. 

Mi-a făcut semn din cap să intru. 

Fără să mă gândesc bine, am intrat în camera slab 
luminată. 


267 


16 


Frank Bellarosa mi-a arătat fotoliul de piele neagră. 

— Aşază-te! 

M-am aşezat. Mi-am scos ochelarii de citit şi i-am pus în 
buzunarul de la piept. Bellarosa s-a aşezat într-un fotoliu 
vizavi de mine. Nu credeam că poartă pistol şi, de fapt, nu 
vedeam niciun motiv să-l poarte în propria casă. Nici nu 
vedeam vreun loc unde ar fi putut să-l ascundă sub cămaşă 
sau în chiloţi. Dar când şi-a încrucişat picioarele, am văzut 
cureaua unui toc pe gleznă, sub manşeta dreaptă. Şi-a dat 
seama că am observat şi a zis: 

— Am permis. 

— Şi eu. 

— Ai permis de portarmă? 

— Nu. De conducere. Dar nu conduc la mine în casă. 

A zâmbit. 

E foarte greu să obţii un permis de portarmă în statul 
New York şi mă-ntrebam cum de făcuse Frank Bellarosa 
Episcopul rost de unul. 

— New York? l-am întrebat. 

— Da. Am o căsuţă de vânătoare într-un comitat din 
nord. Acolo nu pun prea multe întrebări. Pot să-l port 
oriunde în ţară, dar nu în oraş. Ai nevoie de un permis 
special în oraş, şi n-au vrut să-mi dea. De fapt, acolo am 
nevoie de pistol. Aşa e? Toţi nebunii poartă. Au permis? Nu. 
Dar nu pot să risc un control. Aşa că mă plimb prin oraş 
curat şi orice găinar de doi bani poate să-l omoare pe Frank 


268 


Bellarosa. 

Cât de nedrept! 

— Şi gărzile de corp? am întrebat. 

— A, sigur! Dar nu-i acelaşi lucru. Uneori, gorilele te dau 
în gât. Alteori, îşi găsesc un alt şef şi tu habar n-ai. Capisce? 

— Ah, da. Nu mi-am dat seama ce stresantă e meseria 
ta. 

— Ei, nici nu trebuie să ştii. 

— Aşa e. 

Între noi era o măsuţă joasă cu o cutie de havane 
veritabile pe ea. Bellarosa a deschis cutia şi-a întins-o spre 
mine. 

— Nu fumez. 

— Haide, ia un trabuc. 

Am luat. De fapt, orice avocat WASP ştie să fumeze un 
trabuc, pentru că face parte din anumite ritualuri. Am scos 
trabucul din tubul metalic şi i-am tăiat capătul cu un cuţitaş 
de argint pe care mi l-a dat Bellarosa. Tot el mi l-a aprins cu 
o brichetă de masă din aur, apoi şi l-a aprins pe-al lui. Am 
pufăit amândoi fumul în cameră. 

— Nu sunt ilegale? am întrebat. 

— Poate. Am face comerţ şi cu diavolul din iad dacă am 
avea nevoie de foc. Dar de trabucuri n-avem nevoie, aşa că 
ducă-se dracului Cuba. Corect? Balegă de cal. 

Cam atâta despre evenimentele internaţionale. Acum, 
ştirile locale. 

— Ăsta e biroul tău? 

— Da. Când l-am văzut prima oară, era vopsit tot în alb şi 
roz. Până şi podeaua de lemn era vopsită. Fostei 
proprietărese îi plăcea. Zicea că au aranjat-o decoratorii 
pentru nu ştiu ce expoziţie. 

— O expoziţie de design, l-am informat. 

— Da. Fiecare afurisită de cameră arăta de parcă 


269 


scăpaseră-n ea nişte nebuni cu bidinele. 

M-am uitat împrejur. Asta era biblioteca de care-mi 
povestise Susan odată, cea care fusese într-un conac din 
Anglia şi o cumpăraseră soţii Diliworth în 1920. Rafturile 
erau toate din lemn de stejar închis la culoare, pline de 
cărţi, deşi eram sigur că nu erau cele care fuseseră în 
biblioteca originală. Pe unul dintre pereţi se afla un cămin, 
iar pe peretele opus erau uşi duble care dădeau pe balconul 
unde văzusem lumină în aprilie, când venisem aici călare. 
La mijlocul acestei camere mari, se afla un birou de stejar 
acoperit cu piele verde. În spatele biroului, într-un alcov 
mare, un soi de cabinet pentru secretară, am zărit un 
calculator, un xerox, un telex şi un fax. Mafia se 
tehnologizase puternic. 

— M-a costat cinci bătrâne să curăţ camera de vopseaua 
aia. Alte cinci pentru cărţi. Cărţile sunt treizeci de dolari 
metrul. 

— Poftim? 

— Sunt cincisprezece kilometri de rafturi. Cărţile sunt 
treizeci de dolari metru. Asta face cinci bătrâne... cinci mii. 
Dar am avut şi câteva cărţi ale mele, a adăugat. 

Presupun că aici poţi să vorbeşti de bani. 

— Asta ţi-a scutit câţiva dolari, am observat. 

— Da. Am avut cărţile mele de şcoală. 

— Machiavelli. 

A zâmbit. 

— Da. Şi Dante. Sfântul Augustin. L-ai citit vreodată pe 
tipul ăsta? 

— Da. Tu l-ai citit pe Sfântul Jerome? 

— Bineînţeles. l-am colecţionat scrisorile. Ţi-am spus, 
fraţii ăştia creştini m-au făcut să învăţ. 

A sărit de pe scaun, s-a dus la unul dintre rafturi, a luat o 
carte şi a deschis-o. 


270 


— Uite-l pe Sfântul Jerome. Îmi place asta. Ascultă. A citit: 
„Ţara mea este pradă barbarismului şi-n ea singurul 
Dumnezeu al oamenilor este pântecele, şi ei trăiesc numai 
pentru prezent”. A închis cartea. Aşa că ce-i nou? Corect? 
Oamenii nu se schimbă. Dacă băiatul ăsta nu era preot, 
atunci ar fi spus: „Pântecele şi scula lor”. Bărbaţii îşi 
urmează scula şi uite-aşa îşi ratează viaţa. Trebuie să 
gândeşti cu capul, nu cu scula. Trebuie să te gândeşti la 
viitor înainte s-o bagi unde nu trebuie. 

— Mai uşor de zis decât de făcut. 

A râs. 

— Da. Şi-a privit cărţile. Câteodată, stau noaptea aici cu 
vreuna dintre cărţile astea vechi de şcoală. Câteodată, mă 
gândesc că trebuie să mă fi făcut preot. Doar dacă... ştii... 
scula mea. Femeile, Isuse Hristoase, femeile mă 
înnebunesc, a adăugat. 

Am dat din cap în semn de înţelegere. 

— Atunci nu eşti un episcop adevărat. 

A râs din nou şi a pus cartea la loc. 

— Nu. Unchiu-meu spunea că sunt episcopul lui, pentru 
că aveam capul doldora de toate chestiile astea de la La 
Salle. Obişnuia să le spună prietenilor: „Asta e nepotul meu, 
Episcopul”. Apoi mă punea să recit ceva în latină. 

— Vorbeşti latina? 

— Nu. Doar câteva chestii învăţate pe dinafară. 

S-a dus la o măsuţă de cocteiluri, a luat de pe ea o carafă 
şi două pahare de coniac şi le-a pus pe măsuţa de cafea. S- 
a aşezat la loc şi a turnat un lichid închis la culoare în 
ambele pahare. 

— Grappa. Ai băut vreodată? 

— Nu. 

— E ca şi coniacul, dar mai tare. 

A ridicat paharul spre mine. 


271 


Mi-am luat şi eu paharul, am ciocnit şi l-am dat peste 
cap. Trebuia să fi ascultat avertismentul voalat al lui 
Bellarosa în privinţa grappei. Pot să beau orice, dar asta era 
altceva. Am simţit că-mi ia foc gâtul, apoi stomacul mi se 
ridică, şi am crezut că o să împrăştii cafeaua peste trabuc. 
Cu ochii înlăcrimaţi l-am văzut pe Bellarosa privindu-mă 
peste marginea paharului. Mi-am dres glasul: 

— Mamma mia... 

— Da. Soarbe-o. 

Şi-a terminat grappa, şi-a mai turnat un pahar, apoi mi-a 
întins sticla. 

— Nu, mulţumesc. 

Am încercat să respir, dar fumul de ţigară era prea gros. 
Mi-am stins trabucul, m-am ridicat şi am ieşit pe balcon. 

Bellarosa m-a urmat, cu ţigara şi paharul în mână. 

— Frumoasă privelişte, a zis. 

Am dat din cap respirând aerul curat al nopţii. Stomacul 
a-nceput să mi se liniştească. 

— Ce-i acolo? Se vede noaptea. Arată ca un teren de golf. 

— Da. Exact ca un teren de golf. E The Creek. 

— Greek? 

— Creek. Un club de agrement. 

— Da? Se joacă golf acolo? 

— Da. Pe terenul de golf. 

— Tu joci golf? 

— Puțin. 

— Nu-nţeleg jocul ăsta. Ce-i aşa distractiv? 

M-am gândit o clipă, apoi i-am răspuns: 

— Cine-a zis că e? Au şi tragere la talere, am adăugat. 
Ştii să tragi? 

A râs. M-am gândit c-a venit vremea să-i arăt lui Frank 
Bellarosa că sunt bărbat adevărat. 

— Mă descurc binişor cu o puşcă, am zis. 


272 


— Da? Am tras odată cu puşca. 

— În talere sau păsări? m-am interesat. 

A tăcut o clipă, apoi a răspuns: 

— Păsări. Raţe. Nu-mi plac puştile, a adăugat. 

— Dar carabinele? am întrebat. 

— Da. Sunt membru al unui club, în oraş. Clubul italian 
de Tragere cu Carabina. E un club de agrement. Probabil, ai 
auzit de el. 

Într-adevăr, auzisem. Un stabiliment interesant în Little 
Italy. O parte dintre membrii săi nu trăseseră în viaţa lor cu 
o carabină de sport, dar găseau poligonul de tragere de la 
subsol convenabil pentru exerciţii de tras cu pistolul. 

— Ce fel de carabină ai? am întrebat. 

— Nu-mi amintesc. 

Am încercat să-mi aduc aminte cum fusese omorât 
regele drogurilor din Columbia. Cu pistolul, cred. Da, cinci 
gloanţe în cap, de la distanţă mică. 

— Te simţi mai bine? m-a întrebat. 

— Da. 

— Bun. 

Bellarosa şi-a sorbit grappa, şi-a fumat trabucul de 
contrabandă, şi-a admirat regatul. A arătat din nou cu 
trabucul. 

— Am găsit acolo o fântână şi o statuie a lui Neptun. 
Acolo a speriat-o tipul ăla pe Anna. Ai văzut-o vreodată? 

— Da. Am călărit peste tot pe domeniul ăsta. 

— Aşa e. Oricum, am reparat totul. Bazinul, fântâna, 
statuia. Am amplasat şi o statuie a Fecioarei şi l-am pus pe- 
un prieten de-al meu, preot, să binecuvânteze locul. 
Trebuie să vezi. 

— A binecuvântat preotul statuia lui Neptun? 

— Sigur. De ce nu? Oricum, erau acolo şi ruinele alea 
romane. Coloane sparte şi altele. Peisagistul a spus că aşa 


273 


a fost construit. E-adevărat? 

— Da. 

— De ce-au construit o ruină? 

— Erau la modă odată. 

— De ce? 

Am ridicat din umeri. 

— Poate pentru ca să-şi aducă aminte că nimic nu e 
veşnic. 

— Ca sic transit gloria mundi. 

M-am uitat la el. 

— Da. Chiar aşa. 

A dat din cap gânditor şi a tras din trabuc. 

Am rătăcit cu privirea pe pământurile Alhambrei. O 
jumătate de lună strălucea pe cerul senin şi o briză blândă 
bătea dinspre Strâmtoare aducând cu ea mirosul mării şi 
parfumul florilor de mai. Ce noapte! Bellarosa părea şi el să 
savureze momentul. 

— Brooklyn. La dracu’ cu Brooklynul! Mă duc în Italia 
când vreau să scap. Am o casă în Italia, lângă Sorrento. 

— Am fost la Sorrento. Unde e casa ta? 

— Nu pot să-ţi spun. Ştii? E o casă unde poate că va 
trebui să m-ascund într-o bună zi. Numai cinci oameni ştiu 
unde e. Eu, nevastă-mea şi copiii. 

— Deşteaptă chestie. 

— Da. Trebuie să vezi mai departe. Deocamdată, îmi 
place aici. S-a terminat cu Brooklynul. 

La fel şi cu Coasta de Aur, dar asta nu era la fel de 
evident pentru Frank Bellarosa, care nu-nţelegea că el era 
una dintre cauze. 

— Am avut o casă drăguță în Brooklyn. Veche, din piatră 
maronie. Cinci etaje. Frumoasă. Dar era lipită de alta şi 
curtea era prea mică. N-aveai loc pentru o grădină mare. 
Intotdeauna am vrut pământuri. Bunicii mei erau ţărani. 


274 


Vechea lor gospodărie am cumpărat-o de la oamenii care 
erau acum proprietari. Dar i-am lăsat să lucreze pământul 
pe gratis. Eu păstrez doar casa. E din stuc alb, ca asta, cu 
acoperişul roşu. Insă, mai mică. 

Am rămas amândoi tăcuţi o clipă, apoi a spus: 

— Aveţi un templu întreg acolo. Dominic zice că i-ai 
arătat un templu. O ai pe Venus acolo. 

— Da. 

— Voi sunteţi păgâni? 

A râs. 

— Uneori. 

— Da. Mi-ar plăcea să văd templul ăla. 

— Sigur. 

— Mi-ar plăcea să văd interiorul conacului. 

— Vrei să-l cumperi? 

— Poate. 

— Jumătate de milion. 

— Ştiu asta. Puteai să spui mai mult, a adăugat. 

— Nu, nu puteam, pentru că preţul e jumătate de milion. 
Cu zece acri. 

— Da? Şi tot domeniul? 

— Vreo douăzeci de milioane pentru teren. 

— Madonn'! Aveţi petrol acolo? 

— Nu, avem murdărie. Şi n-a mai rămas cine ştie câtă pe- 
aici. La ce ţi-ar mai trebui încă o proprietate? 

— Nu ştiu... poate ca să construiesc case pe teren. Pot să 
fac bani construind case? 

— Probabil. Ar trebui să poţi obţine un beneficiu de vreo 
cinci-şase milioane. 

— Unde-i capcana? 

— Păi, trebuie să obţii permisiunea de a subdiviza 
proprietatea. 

— Da? De la cine? 


275 


— De la cadastru. Dar vecinii şi ecologiştii or să te 
târască la tribunal. 

S-a gândit un timp. Cred că-ncerca să-şi imagineze cine 
trebuia mituit, cui trebuia să-i facă cea mai bună ofertă şi 
cine trebuia ameninţat. 

— Părinţii soţiei mele deţin domeniul. Ştii asta? 

— Da. 

— Asta nu include casa mea şi există un codicil în 
testament că portarul şi soţia lui locuiesc fără chirie în casa 
portarului până la sfârşitul vieţii. Dar proprietatea vine şi cu 
statuia lui Venus, şi are sfârcuri frumoase. 

A râs. 

— Am auzit. O să mă gândesc la asta, a adăugat. 

— Bine. 

M-am gândit la William Stanhope stând alături de un şef 
al Mafiei la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare şi 
m-am hotărât să nu primesc niciun onorariu, doar pentru 
plăcerea de a mă ocupa de asta. De fapt, nu m-aş ocupa 
eu. Eu mai trebuie să trăiesc pe-aici. William şi Charlotte îşi 
vizitează prietenii de-aici din când în când, participă la 
nunţi şi înmormântări şi chestii de-astea. Au rămas membri 
în The Creek şi în astfel de ocazii stau într-una dintre 
cabanele de la The Creek folosite de nobilii în retragere 
care se-ntorc când şi când. Dar dacă Frank Bellarosa 
cumpără Stanhope Hall, William şi Charlotte nu mai puneau 
piciorul pe Coasta de Aur. Mi-a surâs perspectiva, deşi aş fi 
fost înconjurat de mafioţi şi agenţi FBI cu camere de 
fotografiat. 

— Cum de s-a-ntâmplat să găseşti Alhambra? l-am 
întrebat pe Frank Bellarosa. 

— M-am rătăcit. 

A râs. 

— Eram pe autostradă, în drum spre un restaurant din 


276 


Glen Cove. Trebuia să mă-ntâlnesc cu un tip acolo. 
Tâmpitul de şofer iese pe unde nu trebuie şi ne-nvârtim 
aiurea încercând să găsim Glen Cove. Observ casele astea 
mari şi venim pe drum până aici. Am început să mă oftic. 
Dar atunci văd porţile casei tale, şi-i spun şoferului să 
încetinească. Atunci văd proprietatea asta. Casa îmi 
aminteşte de vilele mari de pe malul râului Sorrento. 
inţelegi? Îmi dau seama că n-arată a casă locuită, aşa că, 
după întâlnirea de la prânz, mă duc la o agenţie imobiliară. 
Nu ştiu unde e casa, dar le explic cum arată. Inţelegi? Aşa 
că-i ia proastei de la agenţie o săptămână să ia legătura cu 
mine, dar îmi trimite o fotografie. „Asta e?” Da, aşa că-i dau 
telefon. Cât? Îmi spune: „E proprietatea băncii acum şi 
trebuie să te ocupi de cei de la impozite, sau cam aşa ceva. 
Banca tocmai vrea să scape de ea”. Aşa că plătesc băncii, 
plătesc impozitele, unii pe care-i cheamă Barrett primesc 
nişte bani, iar eu rămân fără vreo zece milioane. Madonna 
mia. Dar îmi plac plopii. Apoi i-o arăt neveste-mii, şi ei nu-i 
place. Isuse Hristoase... 

— Vrei să spui că ai cumpărat domeniul ăsta fără ca soţia 
ta să-l vadă...? 

— Da. Aşa că-i spun: „Mie îmi place, aşa că mai bine-ai 
face să-ţi placă şi ţie”. Incepe: „E o epavă, Frank! E-un jeg, 
Frank!” Mama lor de femei, nu pot să-şi închipuie cum or s- 
arate lucrurile. Aşa-i? li aduc pe geanabeţi la faţa locului, 
ăştia îşi mişcă fundul toată iarna, apoi o aduc pe Anna, care 
boceşte tot drumul până-aici. Imi spun că imediat ce-o va 
vedea, va termina cu plânsul. Dar nu, ei tot nu-i place. E 
prea departe de nebuna de mă-sa şi nebunele ei de surori. 
„Unde sunt magazinele, Frank? Unde-s oamenii? ” Bla, bla, 
bla. La dracu' cu oamenii, la dracu' cu magazinele. Aşa-i? S- 
a uitat la mine. Aşa-i? 

— Aşa e. La dracu' cu toate. 


277 


— Aşa e. 

Şi-a terminat grappa şi a tras din trabuc, apoi a scuturat 
scrumul peste balustradă. 

— Madonn”, te scot din minţi. l-e dor de biserica ei. Se 
ducea la biserică de patru ori pe săptămână şi vorbea cu 
preotul. Erau toţi italieni. Câţiva erau din cealaltă parte. 
Biserica de-aici e foarte drăguță. Am fost de câteva ori. 
Sfânta Maria. O ştii? Dar preoţii sunt toţi americani, şi unul 
- polonez. Nu vrea să vorbească cu ei. Poţi să crezi 
asemenea rahat? Un preot e-un preot, pentru numele lui 
Dumnezeu. Aşa e? 

— Păi... 

— Aşa că, ce vreau eu este ca Susan să-i arate Annei 
cum stau lucrurile pe-aici. Inţelegi? S-o plimbe, să-i facă 
totuşi cunoştinţă cu câţiva oameni. Poate o să-mi arăţi şi 
mie locul ăla de-acolo. The Creek. Dacă-mi place, mă fac şi 
eu membru. 

Stomacul mi s-a ridicat din nou. 

— Păi... 

— Da. Cam ia timp. Vorbeşti tu cu Susan. 

Mi-a venit o idee extrem de maliţioasă. 

— Susan e în Societatea Umbrarelor. Poate s-o ia pe 
Anna la următoarea întâlnire. 

— Ce dracu' mai e şi-asta? 

Bună întrebare, Frank. l-am povestit de toaletele 
victoriene şi coşurile de picnic. 

— Nu-nţeleg. 

— Nici eu. Las-o pe Susan să-i explice Annei. 

— Da. Ei, uită-te acolo, jos. 

Mi-a indicat locul cu capătul aprins al ţigării. M-am uitat 
în jos, spre patioul spaniol, luminat de felinare cu lumină 
chihlimbarie. 

— Vezi aia? Lângă grătar. E cuptorul pentru pizza. Eu l- 


278 


am construit. Pot să fac pizza chiar aici, afară. Pot să coc 
Ziti, pot să-ncâlzesc orice în el. Ce părere ai? 

— Foarte practic. 

— Da. _ 

L-am privit scurt pe Bellarosa. Işi pusese paharul pe 
balustradă şi stinsese trabucul. Ţinea braţele încrucişate pe 
piept şi privea patioul uriaş, de dimensiunea unei pizza, sub 
el. M-a surprins uitându-mă la el şi a râs. 

— Da. Aşa. 

Şi-a scos bărbia în afară într-o imitație acceptabilă a lui 
Mussolini. S-a uitat la mine. 

— Asta crezi? Că Frank Bellarosa se crede Il Duce? Aşa-i? 

— Niciun comentariu. 

Şi-a băgat mâinile în buzunare. 

— Ştii, toţi italienii vor să fie Il Duce, Cezar, şeful. Nimeni 
nu vrea să fie supus altcuiva. De-aceea s-a dus dracului 
ltalia în halul ăsta şi de-aceea oamenii ca mine sunt 
înconjurați de oameni ca Anthony. Pentru că fiecare 
macaronar cu-n pistol, cincizeci de cenți în buzunar şi pică 
pe cineva vrea să-l răstoarne pe împărat. Capisce? 

— Ai încredere în Anthony? 

— Nu. N-am încredere decât în familie. N-am încredere în 
paesanos ai mei. Poate pot să am încredere în tine. 

— Dormi bine noaptea? 

— Ca un nou-născut. Ţi-am zis, nimeni nu păţeşte un 
accident în propria casă. 

— Dar tu umbli înarmat în propria casă. 

A încuviinţat din cap. 

— Da. A rămas tăcut o clipă, apoi a spus: Mai nou am 
unele probleme. lau măsuri de precauţie. Trebuie să găsesc 
microfoanele puse de securitate aici. 

— Dar tocmai spuneai că locuinţa e sacrosanctă. 

— Da. Dar acum aveţi spaniolii voştri, jamaicanii şi 


279 


asiaticii. Trebuie să-nveţe regulile de-aici. Trebuie să-nveţe 
că dacă eşti la Roma, faci ce fac romanii. Cine-a spus asta? 
Sfântul Augustin? 

— Sfântul Ambrozie. 

S-a uitat la mine şi ochii ni s-au întâlnit. Am înţeles că 
aveam în faţă un bărbat care se confrunta cu o problemă 
majoră. 

— Hai să intrăm, a zis. 

A intrat înapoi în bibliotecă şi s-a aşezat pe scaunul lui. 
Şi-a mai turnat o grappa în timp ce m-aşezam vizavi de el. 

Mi-au căzut ochii pe cărţile de şcoală de pe raftul din 
spatele lui. Nu vedeam titlurile, dar eram aproape sigur că 
majoritatea marilor gânditori, filosofi şi teologi ai culturii 
vestice erau acolo, şi că Frank Bellarosa le sorbea cuvintele 
în mintea lui impresionantă, în tinereţe. Dar ratase, evident, 
mesajul esenţial al acestor cuvinte, mesajul lui Dumnezeu, 
al civilizaţiei şi al umanităţii. Sau, mai rău, înţelese mesajul 
şi alesese în mod deliberat viaţa asta păcătoasă, aşa cum 
aveau să facă şi fiii lui. Absolut deprimant. 

— Bine, mulţumesc pentru băutură, i-am spus. 

M-am uitat la ceas. 

Părea că nu mă aude. S-a lăsat pe spatele scaunului, 
sorbindu-şi băutura, apoi a rostit: 

— Probabil, ai citit din ziare că am omorât un tip. Un 
traficant de droguri columbian. 

Asta nu era conversaţia uzuală pe care o ai la un pahar 
de coniac şi-un trabuc pe Coasta de Aur, şi nu prea ştiam 
ce să răspund, dar am zis: 

— Da, am citit. Ziarele au făcut din tine un erou. 

A zâmbit. 

— Asta arată cât de băgaţi în rahat suntem. Eu sunt un 
afurisit de erou. Aşa-i? Sunt destul de deştept ca să ştiu eu 
mai bine. 


280 


Într-adevăr era. Eram impresionat. 

— Ţara asta e băgată-n sperieţi. Vor să vină un pistolar 
să curețe toată porcăria. Ei bine, eu nu sunt aici ca să fac 
treaba guvernului pentru ei. 

Am  încuviinţat. Exact asta-i spusesem eu domnului 
Mancuso. 

— Frank Bellarosa lucrează pentru Frank Bellarosa, a 
adăugat. Frank Bellarosa are grijă de familia şi de prietenii 
lui. Nu vreau să creadă nimeni că fac parte din soluţie. 
Sunt, în mod cert, parte din problemă. Să nu crezi niciodată 
altceva. 

— N-am crezut niciodată. 

— Bun. Atunci suntem pe calea cea bună. 

— Unde mergem? 

— Cine ştie? 

Mi-am luat paharul şi am sorbit grappa. Tot tare era. 

— Alphonse Ferragamo nu te crede un erou, am zis. 

— Nu. Puiul ăla de căţea are un cui împotriva mea. 

— Poate că-l stânjeneşti. Vreau să spun, ca italo- 
american. 

Bellarosa a zâmbit. 

— Crezi că asta e? Greşit. Trebuie să înveţi multe despre 
italieni, prietene. Alphonse Ferragamo are o vendetă 
personală împotriva mea. 

— De ce? 

S-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— O să-ţi spun. L-am făcut odată de râs, la tribunal. Nu 
eu personal. Avocatul meu. Dar n-are importanţă. Asta se- 
ntâmpla acum şapte, opt ani. Ferragamo era procuror în 
cazul meu. O acuzaţie de două parale care nu ţinea. Omul 
meu, Jack Weinstein, a făcut juriul să râdă de el, şi 
gloanţele lui s-au transformat în mici nocciole - alune. l-am 
spus lui Weinstein c-a făcut-o de oaie. Nu-i faci asta în 


281 


public unui italian. Ştiam că o să mai aud de Ferragamo. 
Acum, nenorocitul e procuror federal pentru Districtul sudic 
al New Yorkului şi trebuie să-l înghit sau să mă mut. 

— Inţeleg. 

Şi eu care crezusem că Alphonse Ferragamo era un 
devotat apărător al societăţii. Ca să spun drept, n-am 
crezut în întregime analiza motivelor lui Ferragamo pe care 
mi-o făcuse Bellarosa. M-am gândit că-mi ajunge şi-am zis: 

— Mă scol devreme mâine-dimineaţă. 

Bellarosa a ignorat ceea ce-am spus şi-a continuat: 

— Ferragamo nu poate să mă prindă cu nimic, aşa că a 
spus ziarelor că l-am omorât pe columbianul ăsta, Juan 
Carranza. 

Am făcut ochii mari. 

— Nu pot să cred că un procuror federal te-ar acuza pe 
nedrept, am zis. 

Mi-a zâmbit de parcă aş fi fost prost. 

— Nu să mă acuze pe nedrept, consiliere. Mai ai, într- 
adevăr, multe de învăţat. 

— Zău? 

— Da. Vezi, Ferragamo vrea să-i bage pe columbieni în 
cazul meu. Capisce? Vrea să facă ei treaba lui murdară. 

M-am îndreptat în scaun. 

— Să te omoare? 

— Da. Exact. 

Asta mi s-a părut şi mai greu de crezut. Am spus: 

— Vrei să zici că procurorul federal încearcă să-i facă să 
te omoare? 

— Da. Nu crezi? Eşti cercetaş sau ce? Saluţi steagul în 
fiecare dimineaţă? Voi ăştia mai aveţi multe de învăţat! 

N-am răspuns. Bellarosa s-a aplecat spre mine. 

— Alphonse Ferragamo mă vrea mort. Nu vrea să mă mai 
vadă-n faţa lui la tribunal. E un paesan’ foarte ofticos. 


282 


Capisce? A fiert în suc propriu opt afurisiţi de ani aşteptând 
ocazia să se răzbune. Şi dacă mă omoară columbienii, 
Ferragamo o să aranjeze să ştie toată mahalaua că ela tras 
sforile. Atunci va fi fericit şi-i vor veni boaşele la loc. M-a 
privit în ochi. OK? 

Am dat negativ din cap. 

— Nu toţi gândesc ca tine. De ce nu vrei să crezi că-şi 
face pur şi simplu meseria? Crede că ai omorât pe cineva. 

— Rahat. 

S-a lăsat pe spătar agitând băutura din pahar. 

— Trebuie să plec. 

— Nu. Rămâi unde eşti. 

— Poftim? 

Ne-am uitat unul la celălalt. L-am văzut în sfârşit pe don 
Bellarosa pentru o secundă sau două. Apoi cel care stătea 
în fata mea era din nou Frank. Poate fusese vina luminii. 

— Lasă-mă să termin, consiliere, a zis. OK? Eşti băiat 
deştept, dar nu cunoşti faptele. Hei, nu-mi pasă dacă crezi 
că eu l-am omorât pe columbianul ăla. Dar există două, 
trei, patru feţe pentru orice. Un tip deştept ca tine vede 
două, poate trei. Dar eu o să-ţi prezint altă faţă, şi atunci, 
când o să ieşi de-aici, o să fii un cetăţean mai bun. A 
zâmbit. OK? 

Am încuviinţat. 

— OK. Deci, când nenorociţii ăia din Washington l-au 
făcut pe Ferragamo procuror federal aici, ştiau bine ce fac. 
Plănuiseră totul dinainte, băieţii ăştia deştepţi de la 
Ministerul de Justiţie. Vor să mă omoare columbienii pe 
mine, după care prietenii mei încep să-i omoare pe 
columbieni. Antreprenorii sunt fericiţi, federalii sunt fericiţi. 
Melanzane sunt fericiţi, fiindcă sunt obligaţi să se-ntoarcă la 
vinul ieftin, pentru că li se taie porţia de prăfuleţ alb când 
cadavrele încep să se-nmulţească. Înţeles? Te stinghereşte 


283 


discuţia asta? 

— Nu... 

— Aşa că, data viitoare când vorbeşti cu Mancuso, acolo, 
în faţă, spune-i ce ţi-am zis. Mancuso e-un poliţist de 
treabă. N-are nimic personal împotriva mea. Ne respectăm 
unul pe altul. El crede în lege. Îl respect pentru asta, chiar 
dacă e prost. Nu vrea un război acolo-n stradă. E-un tip 
foarte competent. 

— Vrei să-i transmit discuţia asta lui Mancuso? 

— Sigur. De ce nu? Lasă-l să se ducă la Ferragamo şi să-i 
spună că Bellarosa intră în joc. 

— Ai citit prea mult din Machiavelli. 

— Crezi? 

— Încerci să-mi spui că nu numai Ferragamo, ci şi 
procurorul general al S.U.A., şi Ministerul de Justiţie din 
Washington sunt băgaţi într-o conspirație ca să fii tu omorât 
şi să provoace un război între bande? 

— Desigur. De ce crezi că Alphonse mai e încă acolo? E al 
dracului de evident că vrea să facă pe rahatul lui de 
Carranza. Dacă Justiţia nu-l mătură pe băiat de-aici şi nu-i 
spune să se răcorească e pentru că Justiţia e şi ea 
implicată. Corect? 

— Logica ta... 

— Aşa că, în timp ce ambii judecători barosani se distrug 
reciproc, federalii se ocupă de jamaicani şi de alţi 
melanzane de-acolo din insule. Apoi încep cu asiaticii. 
Dezbină şi stăpâneşte. Corect? 

Am ridicat din umeri. 

— Eu mă ocup de cumpărări de case. 

— Da. Hai să zicem că mă crezi ce-ţi spun. Ce simţi tu, ca 
bun cetăţean? 

Ce simţeam eu era o tristeţe profundă că forţele de 
ordine din ţara asta erau atât de disperate, încât trebuiseră 


284 


să se coboare la nivelul lui Bellarosa ca să scape de 
Bellarosa. Dar în loc de asta, am spus: 

— Ca bun cetăţean, aş fi... mâhnit la gândul că guvernul 
ar provoca un periculos război între bande. 

— Fireşte. Dar, într-un fel, îţi place ideea. Corect? Cioroii 
şi broscoii omorându-se, în sfârşit, între ei. 

— Nu. 

— Rahat. 

— Fără comentarii. De ce nu te duci la redacția ziarelor 
dacă nu-ți place ce scriu? am întrebat. 

A râs. 

— Sigur. 

— Ar tipări asta. 

— Poți să pui pariu c-ar face-o. Tipăresc când oi crăpa eu. 
Nu-ţi faci publice problemele în meseria mea. Inchizi gura în 
faţa presei, îi bagi în mă-sa pe toți, inclusiv pe prietenii tăi 
care nici nu admit că există o chestie numită Mafia. Când 
începi să spui presei despre duşmani, te omoară prietenii. 

— De ce-mi spui mie toate astea? 

— Pentru că eşti avocat. 

— Nu sunt avocatul tău. Oricum, nu de avocat ai nevoie, 
am adăugat. Ai nevoie de gorile. 

Sau de-un psihiatru. 

— Da. Dar am nevoie de sfaturi din afară. Ştiu ce spun 
prietenii, avocaţii, Jack Weinstein. Acum vreau părerea 
cuiva care vede lucrurile altfel decât oamenii din jurul meu. 

— Vrei sfatul meu? Retrage-te. Du-te la Sorrento. 

— În meseria mea nu te retragi. S-a retras vreunul dintre 
Cezari? Nu poţi să-ndrepţi totul faţă de oamenii pe care i-ai 
strivit, nu poţi să-nvii morţii şi nu poţi să te duci la guvern 
să spui: „lmi pare rău, plătesc toate impozitele cu care v- 
am înşelat şi renunţ la toate afacerile cumpărate cu bani 
ilegali”. Nu poţi să dai drumul tigrului, pentru că se-ntoarce 


285 


şi te mănâncă. Trebuie să rămâi călare pe tigru şi să 
păstrezi puterea în mâinile tale. 

— Nu. Poţi să te duci la Sorrento. 

A ridicat din umeri. 

— Poate că-mi place ce fac. Mă ţine activ. 

— Îţi place puterea. 

— Desigur. Sorrento e pentru când oi fi bătrân. Când mă 
plictisesc de putere, afaceri şi femei. Mai am câţiva ani. 

— Poate că nu. 

M-a privit. 

— Nu fug. Frank Bellarosa nu fuge de cioroi. Frank 
Bellarosa nu fuge de federali. Capisce? 

— Acum da. 

Am stat amândoi în linişte câteva minute. Am avut 
impresia că aşteaptă să-i spun eu ceva, să-i dau vreun sfat. 
Ca avocat, ştiu să dau sfaturi, dar nu sunt dispus să le dau 
gratuit şi pe prietenie. 

— Gata? am întrebat. 

— Aproape. Uite care-i chestia. Ferragamo nu poate 
furniza informaţii presei că sunt suspect de uciderea lui 
Juan Carranza, aşa că asta e. Aşa-i? 

— Da. 

— Trebuie să continue cu investigaţiile unui mare juriu. 

— Corect. 

— Mă gândesc să te ocupi tu de treaba asta. 

— Dacă nu m-am ocupat de o tranzacţie de proprietate 
pentru tine, de ce te-aş reprezenta într-un proces de 
omucidere? 

— Pentru că una sunt banii şi alta e justiţia. 

Nu s-a înecat la ultimul cuvânt, dar eu eram gata s-o fac. 
Am dat din cap în semn de negativ. 

— Nu mă ocup de cazuri de omucidere. Nu sunt calificat. 

— Ba sigur eşti. Eşti avocat. 


286 


— Ce fel de dovezi o să prezinte Ferragamo unui mare 
juriu ca să te pună sub acuzare? 

— Habar n-am. Dar ai auzit vorba aia: „Un mare juriu din 
New York ar pune sub acuzare şi-un sendviş cu şuncă”? O 
ştiai? 

— Da. 

Marile jurii din New York sunt ca stelele de cinema; 
douăzeci şi trei de cetăţeni integri se adună în şedinţe 
secrete, fără ca acuzatul sau avocatul lui să fie prezent. Aşa 
că, fără nicio altă probă, cu excepţia celor prezentate de 
guvern, juriul votează de obicei „vinovat”. Puteam să pun 
pariu că Frank Bellarosa va fi condamnat. 

— Crezi că Ferragamo doar te hărţuieşte cu această 
acuzaţie? am întrebat. 

— Da. Un juriu obişnuit n-o să mă condamne, pentru că 
Ferragamo n-are dovezi pentru ei. Aşa că Frank Bellarosa 
împotriva Statelor Unite n-o să apară la proces. Dar, în 
acelaşi timp, Ferragamo răspunde la conferinţe de presă. li 
plac blestematele de conferinţe de presă. Le spune tuturor 
că Mafia îi omoară pe columbieni, jamaicani, bla, bla, bla. 
Asta-i rahat! Fiecare avem propriile noastre afaceri. Apoi 
zice: „Bellarosa personal l-a împuşcat pe Juan Carranza ca 
să le dea cioroilor o lecţie! ” Înţelegi? Aşa că, la columbieni 
le ia fundul foc - toţi au curaj. Dumnezeule, sunt mai rău ca 
italienii! Acum vor să rezolve asta mano a mano. Carranza 
a fost un tip mare pentru ei. OK, aşa că acum trebuie să-mi 
fac griji în privinţa oamenilor mei. Inţelegi? Pentru că ei nu 
vor o nenorocită de baie de sânge, fiindcă toţi sunt graşi şi 
blegi. Sud-americanii sunt înfometați şi duri. Ei sunt 
oamenii noi şi muncesc mult. Le lipseşte din născare 
afurisita de minte, dar se descurcă la treburi. OK, poate 
sunt prea proşti ca s-ajungă la mine. Inţelegi? Aşa că, ce 
fac? Se duc la prietenii mei şi le spun: „Hei, hai să aranjăm 


287 


treaba asta înainte s-ajungă Frank la proces, înainte să- 
nceapă oamenii să moară. Avem destule probleme, nu ne 
mai trebuie şi rahatul ăsta cu Bellarosa”. Aşa că, băieţii mei 
poate zic: „Ne ocupăm noi de Frank”. Inţelegi? Ticăloşii m- 
ar vinde ca să-şi salveze ei fundurile. Cu toate că ştiau că 
nu l-am omorât eu pe Carranza. Acum zece, douăzeci de 
ani, un italian i-ar fi zis unui cioroi: „Du-te-n mă-ta. Cară-te 
de-aici înainte să te fac să-ţi mănânci fuduliile la prânz”. 
Dar acum lucrurile s-au schimbat. E o întreagă lume nouă 
acolo. Inţelegi? 

Înţelegeam. Acum descopăr că şi Mafia are probleme să 
se adapteze la această Lume Nouă. 

— E absolut fascinant, Frank, am spus. Şi nu văd nicio 
cale de ieşire pentru tine. 

A râs. A 

— Poate că o să-ţi treacă ceva prin minte. Imi trebuie un 
avocat foarte onest ca să vorbească totuşi cu Ferragamo. El 
e cheia. Trebuie să convoace conferințele lui de presă şi să 
spună că n-are nicio probă cine l-a omorât pe Carranza sau 
că n-are niciun fel de probe. Vorbeşti tu cu el despre asta. 

— Dar poate că nu cred versiunea ta. 

— O s-o crezi după ce-o să vezi faţa lui Ferragamo, după 
ce-i spui că ştiu ce pune la cale. 

Mi-am dat seama că Bellarosa e un om care se-ncrede în 
instinct. 

El n-avea nevoie de cine ştie ce probe înainte să ordone, 
de pildă, omorârea cuiva suspectat de trădare. Cu un 
tribunal primitiv, pentru Bellarosa ajungea aparenţa de 
violenţă, poate un cuvânt sau o frază care suna oarecum 
fals. Şi-n cazul lui Ferragamo, Frank Bellarosa se gândise 
întâi la un motiv, apoi îl bănuise vinovat de crimă. Nu neg 
valoarea instinctului - sper că-mi folosesc instinctul la 
procese, şi poliţia îşi foloseşte instinctul zi de zi, pe stradă. 


288 


Dar Frank Bellarosa, pe care instinctele lui bune îl ţineau 
viu şi liber, punea poate prea mare preţ pe capacitatea lui 
de a mirosi pericolele, de a deosebi prietenii de duşmani, 
de a citi gândurile şi sufletele oamenilor. De aceea stăteam 
acolo; pentru că Bellarosa mă mirosise în câteva minute şi 
hotărâse că sunt omul lui. Mă-ndoiam că avea dreptate. 

— Procurorul general al Statului New York, Lowenstein, a 
continuat Bellarosa, nici nu vrea s-audă de cazul ăsta. Am 
auzit de la nişte oameni apropiaţi lui că-l consideră de tot 
rahatul. Ce-ţi spune asta, consiliere? 

— Nu ştiu sigur, şi tot nu fac muncă de criminalist. 

— Hei, s-ar putea să te distrezi. Mai gândeşte-te. 

— O să mă gândesc. 

— Bine. 

S-a lăsat pe spătarul scaunului. 

— Hei, întocmesc actele pentru cumpărarea proprietăţii 
săptămâna viitoare. Cu firma aia din Glen Cove de care mi- 
ai zis. Mi-au dat un tip, Torrance. Il cunoşti? E bun de ceva? 

— Da. 

— Bun. Nu vreau pleavă. 

— Contractele de vânzare-cumpărare sunt destul de 
simple dacă eşti atent la detalii. 

— Atunci trebuia să-l fi făcut tu, consiliere. 

L-am privit o clipă pe Bellarosa. Nu ştiu dacă era doar 
supărat sau mă credea un prost. 

— Am mai discutat despre asta, am spus. 

— Da. Dar vreau să ştii că eşti primul care a refuzat 
atâţia bani de la mine. 

— Sună descurajant. 

— Da? Ei bine, unii au refuzat mite măricele. Dar 
niciodată un onorariu cinstit. Acesta era cinstit. 

— Am mai discutat şi despre asta. 

— Da în regulă în privinţa marelui juriu, ştiu că nu te 


289 


tentează banii, dar o să-ţi plătesc cincizeci de mii curate să 
vorbeşti cu Ferragamo şi alte cincizeci dacă marele juriu nu 
este convocat. 

— Dacă aş lucra ca avocat criminalist, aş lua trei sute pe 
oră şi dublu în timpul procesului. Nu primesc recompense în 
bani lichizi dacă nu eşti pus sub acuzare sau condamnat şi 
nu dau banii înapoi dacă eşti. 

Bellarosa mi-a zâmbit, dar nu era un zâmbet amabil. 

— Trebuie să-ţi spun că unele bancuri sunt bune, dar 
altele nu. 

— Ştiu. 

— Ai curaj. 

— Ştiu şi asta. 

A încuviinţat din cap. 

— Am prea mulţi împrejur care mă pupă-n cur, şi oricare 
din ei mi-ar înfige cuțitul în spate. 

— Îmi pare rău pentru tine. 

— Ei, aşa e viaţa. 

— Nu, nu-i aşa. 

— Viaţa mea. Dar am în jurul meu şi oameni care mă 
respectă. Oameni care nu mă pupă-n cur, dar îmi pupă 
mâna. 

— Te place cineva? 

A zâmbit. 

— Să-ţi spun drept, nu-mi pasă. 

— Mai gândeşte-te, Frank. 

S-a uitat la mine şi a zis: 

— Mai vreau să-ţi spun ceva. Zici că ai tăi sunt aici de trei 
sute de ani. Aşa-i? Aşa că-ţi închipui că toţi cei care au venit 
aici după voi sunt musafiri nepoftiţi, sau cam aşa ceva. Dar 
în Italia, familia mea e veche de peste o mie de ani în satul 
ăla de lângă Sorrento. Poate de două mii de ani, de pe 
vremea romanilor. Poate că unul dintre strămoşii mei a fost 


290 


un soldat roman care a invadat Anglia şi i-a găsit pe ai tăi 
îmbrăcaţi în piei de animale locuind în case de noroi. 
Capisce? 

— Ştiu destulă istorie ca să apreciez gloria civilizaţiei 
italiene şi poţi să fii mândru de moştenirea asta. Dar 
subiectul nostru de acum, Mafia, nu e una dintre cele mai 
mari contribuţii ale civilizaţiei italiene la cultura vest- 
europeană. 

— E părerea ta. 

— Ei bine, e părerea majorităţii oamenilor. 

Bellarosa a părut adâncit în gânduri un minut întreg, apoi 
a zis: 

— OK. Acum trebuie să iei o hotărâre importantă, pentru 
că mă prosteşti şi te prosteşti şi pe tine. Aşa că te ridici, te- 
ntorci şi ieşi pe uşa aia. Îţi iei soţia şi pleci şi n-o să mai auzi 
de mine în viaţa ta. Sau bei ceva cu mine. 

Aşa, deci. Tot ce trebuia să fac era să mă ridic şi să plec. 
Atunci de ce mai stăteam? L-am privit o clipă pe Frank 
Bellarosa. Ce-aflasem în ultimele câteva ore? Ei bine, 
aflasem că Bellarosa nu e numai deştept, dar şi cu mult mai 
complex decât mi-aş fi imaginat vreodată. De asemenea, 
ca să-i dau dreptate lui Susan pentru o primă impresie 
corectă, Bellarosa era interesant. Aşa că poate ăsta era 
darul lui Susan, pentru mine: asta era întrecerea mea. Mi- 
am ridicat paharul. 

— Din ce-i făcută asta? 

— Struguri. E ca şi coniacul. Ţi-am spus. 

Am ciocnit. Am băut. 

S-a ridicat în picioare. 

— Hai să mergem la soțiile noastre. 


291 


17 


Am ieşit din bibliotecă şi am luat-o de-a lungul 
mezaninului. 

— De ce nu te duci direct la columbieni să le explici că te 
lucrează careva? am întrebat. 

— Cezar nu se duce la blestemaţii de barbari să le dea 
explicaţii. La dracu' cu ei! 

Îmi dădeam seama că logica mea anglo-saxonă 
sănătoasă nu era tocmai ceea ce se cerea în situaţia asta, 
dar am spus: 

— Un împărat roman s-a dus totuşi la Attila, regele 
hunilor, să încheie o pace. 

— Da, ştiu asta. 

Am început să coborâm scara. 

— Şi la ce i-a folosit? a întrebat Bellarosa. L-a pus într-o 
lumină proastă şi Roma a fost oricum atacată. Ascultă, când 
oamenii îţi vor boaşele, înseamnă că le ai. Când încep să 
creadă că n-ai boaşe, te tratează ca pe-o femeie. E ca şi 
cum ai fi mort. 

— Inţeleg. 

Era evident că primul meu sfat de consigliere n-avea 
succes. 

— Dar Ferragamo mizează pe asta, am spus. Ştie că n-o 
să te duci la columbieni. 

— Adevărat. Numai alt broscar putea să-nţeleagă asta. 

— Deci? Dacă nu vrei să te duci personal la columbieni, 
trimite pe cineva. 


292 


Dar nu pe mine. 

— Acelaşi lucru. Las-o baltă. 

Am traversat curtea interioară. Problema mi s-a părut 
interesantă ca exerciţiu intelectual şi de aceea aş fi vrut să 
găsesc o soluţie. Dar mi-am dat seama că interesul meu 
faţă de ea depăşea simpla gimnastică a minţii. 

— Spune-le columbienilor să vină la tine, am zis. Cere-le 
o întâlnire în condiţii dictate de tine. 

S-a întors spre mine şi a zâmbit. 

— Da? Poate că vor veni. Dar oricum ai lua-o, eu sunt cel 
care le cere lor ceva. Dă-i dracului. Dacă-şi închipuie că-s 
destul de buni să mă doboare, lasă-i să-ncerce. Poate că au 
nevoie de o lecţie, să ştie ce-i aia respectul. 

Mamma mia, ce dur era tipul ăsta! Mi-am adus aminte ce 
spusese în biroul meu. Viaţa înseamnă război. Şi ce spusese 
în camera de dimineaţă. Bărbaţii italieni nu fac 
compromisuri. Asta cam spunea totul. Dar am propus o altă 
soluţie: 

— Descoperă cine l-a omorât pe Carranza şi dă-l pe mâna 
procurorul general al S.U.A., Lowenstein. 

— Nu fac treabă de poliţist. 

— Atunci dă-l în mâna columbienilor. 

Nu-mi venea să cred că spusesem eu asta. 

— Nu pot să fac asta. 

— De ce nu? 

— Pentru că ştiu deja cine l-a omorât pe Carranza. Copoii 
l-au omorât. Nenorocita aia, A.L.A. - Agenţia de Luptă 
Antidrog. l-au înfipt şase gloanţe în cap - ca s-arate a 
crimă. 

— De unde ştii? 

— Îi cunosc pe indivizii care au făcut-o. Şi nu erau în vreo 
încăierare, dacă-ţi închipui că sunt băieţi buni. Nu era o 
vendetă pentru tipul de la A.L.A. care a fost omorât în 


293 


Columbia. L-au ridicat pe Carranza pentru că-i înşelase într- 
o afacere. 

Dumnezeule, asta era într-adevărat deprimant. În ce 
lume putea să trăiască omul ăsta. Chiar aici, în America. 
Fireşte, citisem despre ea. Dar nu-i acelaşi lucru s-o vezi cu 
ochii tăi. 

— Şi columbienii de ce nu ştiu asta? l-am întrebat. 

— Pentru că sunt proşti. N-au legături, n-au informatori. 
Sunt nişte pungaşi amărâţi. Eu am tot felul de informatori - 
în presă, în poliţie, în politică, la tribunal. 

Bellarosa s-a oprit din mers şi şi-a pus mâna pe umărul 
meu. 

— Ştii, ceea ce numeşte guvernul Mafia - sicilienii şi 
napolitanii - suntem aici de o sută de ani. Dumnezeule, 
stăm la baza naţiunii. De-aia ne ia acum Ministerul Justiţiei 
drept gâşte grase. Dar să-ţi spun ceva: în comparaţie cu 
ăştia, noi suntem băieţi de treabă. Jucăm cinstit. Nu 
omorâm poliţişti, nu omorâm judecători şi nu intrăm în 
casele oamenilor să masacrăm familii întregi. Plătim 
oamenii care trebuie plătiţi, facem donaţii pentru biserică şi 
servicii. Dacă faci treaba cum se cuvine, nu trebuie 
neapărat să intri în porcării. Uită-te la sud-americanii voştri 
şi la melanzane din insule, imediat cu mâna pe pistol. 
Jumătate din nenorociţii ăştia se droghează cu marfa pe 
care o vând. Dar se ia Ferragamo de indivizii ăştia 
periculoşi, de nebunii ăştia? Nu. Imbecilul dracului pierde 
timpul şi banii tuturor legându-se de paesanos ai lui, pentru 
că poate s-ajungă la ei, fiindcă-i înţelege. Şi are ambiţie, 
băiatul ăsta. Vrea să-şi facă un nume. Capisce? Ştie că n-o 
să-i facem noi felul. Ferragamo e bun pentru public, pentru 
contribuabili? Nu. Dracu' să-l ia. Poate-or să-i taie nişte 
melanzane gâtul într-o bună zi ca să-i fure ceasul. Intre 
timp, noi facem afaceri ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 


294 


Lasă-l pe el sau pe columbieni să facă prima mişcare. Aşa-i? 

— Ai perfectă dreptate. 

— Bun. Hai să vorbim cu fetele. 

M-a luat de braţ şi m-a condus printre două coloane, apoi 
sub un arc, în living. 

Camera era lungă de vreo douăzeci şi cinci de metri şi 
lată de vreo doisprezece, cu un tavan din grinzi, ca de 
catedrală. Pereţii erau din stuc alb, iar ferestrele erau 
ogivale. Din nefericire, asta nu era camera de zi. Era pur şi 
simplu prea mare, chiar şi pentru un conac. Asta trebuie să 
fi fost odată sala de bal. Într-unul din capetele camerei era 
un grup de scaune, unde stăteau Susan şi Anna, părând 
mici şi singure. 

Bellarosa şi cu mine am parcurs cei douăzeci şi cinci de 
metri până la ele, şi eu mi-am amintit să-mi pun ochelarii. 
M-am aşezat înainte s-apuce Bellarosa să spună „stai jos”. 
El a rămas în picioare. 

Susan s-a adresat lui Bellarosa: 

— Casa e minunată. 

Bellarosa a zâmbit. 

— Da. 

— Despre ce-aţi vorbit atâta timp? ne-a întrebat Susan 
pe amândoi. 

— Machiavelli, am răspuns. 

l-a zâmbit lui Bellarosa. 

— John nu e prea vorbăreţ, dar ascultă ce-i spui. 

— Soţul tău e un bărbat deştept. 

Susan a început să radieze de mândrie. Ei, nu, de fapt, şi- 
a pus picior peste picior şi s-a lăsat pe spătar. 

Anna s-a adresat domnului şi stăpânului ei: 

— Susan i-a cunoscut pe oamenii care au locuit aici 
înaintea noastră. Familia Barrett. Susan a dormit în camera 
de oaspeţi. 


295 


Bellarosa i-a zâmbit lui Susan. 

— E ata dacă te cerţi cu soţul tău. 

Susan i-a întors zâmbetul. Eu de ce nu zâmbeam oare? 

Anna i-a zis lui Frank: 

— Susan ştie câte ceva despre istoria casei, Frank. Fosta 
proprietăreasă n-a minţit în privinţa familiei Vanderbilt. 

— A minţit în privinţa ţevăriei, a zis Bellarosa. 

Anna mai avea şi alte noutăţi. 

— Asta nu e livingul, Frank. 

— Isuse Hristoase! 

— E sala de bal. 

— Ce? 

— Şi camera unde avem televizorul e salonul. 

S-a uitat la Susan. 

— Explică-i ce-nseamnă asta. 

— Este camera unde oaspeții stau de vorbă după cină. 
Dar merge foarte bine pentru televizor. 

Şi aşa, Susan i-a prezentat lui Bellarosa un curs succint 
de arhitectură a unui conac. Interesant totuşi este că a 
făcut-o cu oarecare umor şi modestie, ca şi cum totul era o 
mare prostie, aşa încât soţii Bellarosa să nu se simtă nişte 
mitocani neciopliţi care n-aveau ce căuta intr-o casă din 
care nu-nţelegeau nimic. Asta era o nouă Susan. 

Intre timp, eu încercam să-mi imaginez cum începusem 
seara într-o cârciumă şi o sfârşisem membru al clanului 
Bellarosa. Era evident că nimic din asta nu se-ntâmpla. O 
să mă trezesc în gara Locust Valley, o să cobor din tren şi o 
s-o mai încep o dată. 

— Haide, i-a spus Bellarosa lui Susan. O să-ţi arăt 
mândria şi bucuria mea. Veranda acoperită. 

Invitaţia nu părea să mă includă şi pe mine, aşa că am 
rămas pe scaun când Susan s-a ridicat. Lady Stanhope şi 
Squire Bellarosa au ieşit. M-am întors spre Anna şi ne-am 


296 


zâmbit unul altuia. 

M-a ameninţat în glumă cu degetul: 

— Te ştiu de undeva. 

— Ai fost la Refugiul lui Platon? 

— Nu... 

— Am o figură comună. Sau poate mi-ai văzut fotografia 
la oficiul poştal sau în ziare. 

— Tu în ziare? 

— În ziarul local, câteodată. De pildă, am adăugat, eu l- 
am recunoscut pe soţul tău de prima dată când l-am 
întâlnit. L-am văzut de atâtea ori în ziare şi la televizor, 
încât am avut impresia că-l cunosc. 

A părut stânjenită şi mi-a părut rău că spusesem asta. 
De acum înainte, voi presupune că Anna Bellarosa e o 
persoană civilă şi o voi trata ca atare până la proba 
contrarie. 

— Poate că-i mai bine că ne-am mutat, a zis ea. Poate că 
Frank o să cunoască nişte oameni drăguţi aici, ca tine şi 
Susan. A coborât vocea: Nu-mi plac unii dintre cei cu care 
trebuie să facă Frank afaceri. 

Habar n-avea că s-ar putea să fiu şi eu unul dintre ei. Nu 
eram foarte surprins că soţia lui Frank Bellarosa Episcopul îl 
considera un om cumsecade care avea nevoie doar de 
câţiva oameni de treabă care să-l aducă pe calea cea bună. 
N-avea nici cea mai vagă idee cât de dedicat ticăloşiei şi 
fundamental rău era soţul ei. 

Am sporovăit vreo câteva minute şi, în timp ce vorbeam, 
mi-am scos ochelarii şi am privit-o drept în ochi. A ezitat o 
secundă sau două, după care cred că a-nceput să-şi 
amintească. M-aşteptam să sară-n picioare şi să parcurgă 
în fugă cei douăzeci şi cinci de metri până la ieşirea din 
cameră. Dar probabil că a considerat absurd gândul care-i 
trecuse prin creieru-i de bibilică şi l-a respins, întorcându-se 


297 


la sporovăială ei. 

In mod normal, singur cu o femeie în genul acesta de 
situaţii aş încerca să flirtez puţin cu ea, doar cât să fiu 
politicos sau ca să-i arăt că încă mai pulsa viaţa acolo unde 
mi se termina cămaşa. Uneori flirtez pentru că mă simt plin 
de pasiune. Dar am jurat că nu mai flirtez, cel puţin până la 
Postul Mare următor. Şi chiar dacă n-aş fi jurat, n-aveam de 
gând să mă-nvârtesc în jurul soţiei Cezarului. Biata Anna, 
probabil că nu i-a mai făcut nimeni curte de când şi-a luat 
Frank primul pistol. Totuşi, continuam să mă holbez la sânii 
imenşi, iar ea mi-a zâmbit deschis. 

Ca să fiu cinstit, după Frank, Anna era o încântare. Era 
dulce, un pic caraghioasă, dar mă săturasem de engleza de 
Brooklyn în seara asta. Voiam să plec. 

Anna s-a aplecat spre mine şi şi-a coborât din nou vocea: 

— John? 

— Anna? 

— Vreau să te întreb ceva. 

Partea de sus a pijamalei de casă, în caz că nu v-am 
spus, era largă şi decoltată. Aşa că atunci când s-a aplecat 
spre mine, vrând, nevrând i-am văzut sânii imenşi. Mamma 
mia, ţâţele astea erau mai grele ca Susan. 

— John... e o întrebare prostească, dar... 

— Da? 

Am încercat s-o privesc în continuare în ochi. Mâna s-a 
dus la crucea care se bălăbănea acum liber între sâni şi a 
atins-o cu degetele. 

— Am întrebat-o pe Susan şi a spus că nu... dar ai auzit 
vreo poveste despre stafii? 

— Stafii? 

— Stafii. Ştii? în casa asta. Cum auzi în conacele vechi. 
Ca la televizor. 

S-a uitat la mine jucându-se în continuare cu crucea. 


298 


— A... 

M-am gândit o clipă, apoi mi-am amintit o poveste cu 
stafii. Am spus: 

— Ei bine, am auzit o poveste... dar, zău, n-are rost s-o 
repet. 

Mâna liberă s-a întins şi a apucat-o pe a mea. 

— Povesteşte-mi. 

— Ei bine... cum vrei. Cu câţiva ani în urmă, se pare că 
era o guvernantă aici care se ocupa de doi copii, Barrett, 
Katie şi... Miles. Guvernanta asta, o femeie tânără şi 
atrăgătoare, a început s-o bănuiască pe Katte că ar fi... 
posedată de stafia fostei guvernante, o femeie pe nume 
Miss Jessel... 

— Oh! Mi-a strivit mâna. Nu! 

— Ba da. Şi ca lucrurile să stea şi mai rău, Miles era 
posedat de duhul fostului administrator al domeniului, un 
om rău, pe nume Peter. 

Ochii Annei s-au mărit. 

— Oh, John, crezi că... vreau să zic, omul ăla pe care l-am 
văzut poate fi... putea să fi fost...? 

Nu mă gândisem la asta până acum. De ce nu? Mai bine 
el decât eu. 

— Ei bine, am spus, Peter, din câte am înţeles, era cam 
de vârsta mea, de înălţimea mea... 

— Ah, Dumnezeule. 

— Poate că n-ar trebui să continui. 

— Nu. Continuă. Trebuie să ştiu. 

— Bine. Din câte am auzit, guvernanta a făcut o deducție 
senzaţională. Era convinsă că administratorul mort, Peter, 
şi guvernanta moartă, domnişoara Jessel, continuau morţi 
relaţia sexuală prin trupurile posedate ale tinerilor frate şi 
soră. 

— Nu! 


299 


Mi-a dat drumul mâinii şi şi-a făcut repede semnul crucii, 
apoi a căzut la loc pe scaun. 

— În casa asta? Unde? În ce cameră? 

— Ei bine... în camera de oaspeţi. Nu voiam să-mi leşine 
în braţe, aşa că am zis: Cred că ajunge. Nu cred o iotă... 

— Nu, John. Spune-mi restul. Spune-mi! 

Aşa că, musafir impecabil ca întotdeauna, am continuat: 

— Au fost unii care au crezut că, de fapt, noua 
guvernantă era combinată cu băiatul, Miles, care era, 
desigur, doar inocentul vehicul pentru vicleanul Peter. Alţii 
au spus că guvernanta avea şi o legătură lesbiană cu Katie, 
care era, desigur, domnişoara Jessel... 

— Vrei să spui că guvernanta aia... şi cei doi copii erau...? 
Prietena lui Susan, Kattie Barrett şi fratele ei... şi 
guvernanta...? 

— Cine ştie? 

Într-adevăr, după ce citisem de două ori Răsucirea 
Șurubului tot nu puteam să-mi dau seama cine o făcea cu 
cine. Dar undeva, în toată bolboroseala aia victoriană 
constipată, era o poveste de groază erotică excelentă. 

— Nu ştiu cât, sau dacă ceva din ce-am auzit e adevărat, 
dar ştiu că familia Barrett a plecat brusc în 1966 şi nu s-a 
mai întors - până acum. Dar nu-i spune lui Susan că ţi-am 
povestit asta, pentru că o mai tulbură încă. 

A încuviinţat din cap, în timp ce încerca să-şi recapete 
respiraţia. Isuse, era şi palidă. 

— Da... n-o să-i spun... John, mai sunt încă aici? 

— Familia Barrett? 

— Nu, strigoii. 

— A... nu ştiu. 

Mă simţeam ca un băieţel rău, aşa că am adăugat: 

— Dar mă-ndoiesc. li interesa numai sexul. 

— Dumnezeule. 


300 


Şi-a făcut din nou semnul crucii şi m-a informat: 

— Am adus un preot să binecuvânteze casa înainte să ne 
mutăm. 

— Perfect. N-ai pentru ce să-ţi faci griji. Să-ţi dau puţin 
sherry? Grappa? 

— Nu. E-n regulă. 

Continua să se agaţe de cruce, blocându-mi priveliştea 
asupra Văii Fericirii. 

M-am uitat la ceas. Trecuseră vreo douăzeci de minute 
de când Susan şi Frank plecaseră să se plimbe şi începeam 
să mă simt uşor enervat. 

M-am lăsat pe spate şi mi-am încrucişat picioarele. Am 
mai schimbat câteva vorbe cu Anna, dar era vădit că o 
supără ceva. Până la urmă, puţin neliniştit din cauza tăcerii 
ei, am spus cu voce aspră: 

— Un creştin nu crede în strigoi. 

— Ce spui de Sfântul Strigoi? 

— Sfântul Spirit. E altceva. 

— Noi obişnuim să-i spunem Sfântul Strigoi. 

Era un pic şocant. 

— Ei bine, adu preoţii înapoi, am spus. Pune-i să verifice. 

— Aşa voi face. 

Până la urmă Frank şi Susan s-au întors. 

— Trebuia să fi văzut veranda acoperită, mi-a spus 
Susan. Numai flori şi plante tropicale, palmieri şi ferigi. E 
nemaipomenit. 

— Fără dovlecei? 

— Am scos legumele afară, mi-a explicat Bellarosa. 
Grădinarul meu cultivă plantele de apartament şi treburi 
de-asta acolo. Le schimbă pe toate între ele. Le alternează. 
Inţelegeţi? 

Susan şi Frank s-au aşezat. Era vremea conversaţiilor 
despre plante şi-am început să-i dau înainte. Mi s-a derulat 


301 


în minte scena balconului, apoi scena din bibliotecă. 
Întregul episod era atât de inedit pentru experienţa mea, 
chiar şi cea de avocat, încât nu-l percepeam încă. Dar am 
avut sentimentul că Bellarosa şi cu mine făcuserăm o 
înţelegere. 

Un pendul mare, ornamentat, a bătut ora în celălalt capăt 
al camerei, şi douăsprezece dangăte puternice au răsunat 
în sala de bal, oprind conversaţia. Am profitat de ocazie să 
spun: 

— Am impresia că ne-am prelungit vizita prea mult. 

Asta în limbaj WASP înseamnă: „Putem să plecăm 
dracului odată de-aici?” 

— Nu, dacă aş vrea să plecaţi, v-aş spune, a zis 
Bellarosa. Aşa că, de ce atâta grabă? 

— Mă supără hemoroizii, i-am informat pe toţi. 

Doamna Bellarosa, care părea că depăşise coşmarurile 
cu strigoi, a zis plină de înţelegere: 

— Oh, pot să te înnebunească. Am avut şi eu după toate 
sarcinile mele. 

— La fel şi Susan. 

M-am ridicat în picioare, evitând privirea de gheaţă a lui 
Susan. 

Toată lumea s-a ridicat şi i-am urmat pe soţii Bellarosa 
afară din camera de bal. l-am făcut semn discret lui Susan 
cu piciorul, încercând s-o fac să zâmbească. A schiţat până 
la urmă un zâmbet, apoi m-a lovit peste braţ. 

Am traversat curtea interioară şi am imitat strigătul 
cintezoiului galben, lucru la care mă pricep. Toate păsările 
din colivii au început să ţipe şi să ciripească. 

Bellarosa a privit în urmă peste umăr în timp ce mergea. 

— E destul de bine. 

— Mulţumesc. 

Am simţit alt ghiont în braţ. 


302 


Eram în picioare în faţa uşii de la intrare, gata să 
începem ritualurile de noapte bună, când Susan a spus: 

— Aş vrea să vă ofer un dar de inaugurare a casei. 

Speram că optase pentru prăjitură, dar nu era aşa. 

— Pictez casa de pe Coasta de Aur, a spus... 

— Şi ia nouă sute pe cameră, am intervenit, dar va picta 
orice cameră din casă pe gratis. 

— Fac picturi în ulei ale ruinelor, a continuat Susan. Am 
fotografii ale curţii interioare în ruine. 

A explicat şi-a încheiat spunând: 

— Am fotografiile, dar trebuie să lucrez şi aici pentru 
perspectiva tridimensională, proporţii şi lumină. 

Biata doamnă Bellarosa a părut nedumerită. 

— Vrei s-o pictezi aşa cum era când am văzut-o eu prima 
oară? Era o dărâmătură. 

— O ruină, a corectat-o Susan. 

Susan e o bună profesionistă în calitate de artist. 

Frank a intervenit. 

— Sigur. Am înţeles. Ca tablourile alea pe care le-am 
văzut în muzeu, la Roma, Anna. Toate ruinele alea romane, 
cu plante crescute din ele, oi şi oameni cu mandoline. 
Sigur. Faci asta? 

— Da. 

Susan s-a uitat la Anna Bellarosa. 

— O să fie frumos. Zău. 

Anna Bellarosa şi-a privit soţul. 

— Sună grozav, a zis Frank. Dar o să plătesc. 

— Nu, e darul meu pentru voi amândoi. 

— OK. Incepe când vrei. Uşa ţi-e deschisă oricând. Am 
avut impresia că Frank ştia ceva de asta dinainte, şi cred că 
Susan ar fi fost în stare să ne fenteze, pe mine şi Anna 
Bellarosa. Susan obţine ceea ce doreşte. 

Am luat-o spre uşă. 


303 


— Ei bine, a fost o seară foarte plăcută şi interesantă, am 
zis, repetând salutul meu standard de rămas-bun. 

— Da, a fost de acord Frank. 

Susan şi-a recitat şi ea replica: 

— Anna, trebuie neapărat să-mi dai reţeta ta pentru 
crema de cannoli. 

Am simţit că mi se ridică stomacul din nou. 

— N-am reţeta, a răspuns doamna Bellarosa. O fac, pur şi 
simplu. 

— Ce minune, a spus Susan, apoi şi-a terminat poezia: 
Nu ştiu de când nu m-am mai distrat atât de bine. Trebuie 
să ne întâlnim din nou. Data viitoare veniţi la noi. 

De fapt, Susan părea sinceră. Anna a zâmbit. 

— OK. Mâine? 

— Vă sun eu, a zis Susan. 

Frank a deschis uşa. 

— Aveţi grijă pe drum. Atenţie la copoi. 

A râs. 

Am dat mâna cu amfitrionul şi am sărutat-o pe Anna pe 
obraz. Anna şi Susan s-au pupat, apoi Frank şi Susan s-au 
pupat. Toată lumea terminase, aşa că m-am întors către 
uşă, apoi m-am oprit, am scos o carte de vizită din portofel 
şi am lăsat-o pe o măsuţă cu plante. 

Susan şi cu mine ne-am îndreptat către maşină. Ea a vrut 
să conducă şi s-a urcat la volan. A întors maşina în curtea 
din faţă şi le-am făcut cu mâna soţilor Bellarosa care mai 
erau încă la uşă. Susan a luat-o în jos pe alee. 

De obicei nu avem prea multe să ne spunem după o 
vizită, uneori pentru că suntem obosiţi, alteori pentru că 
unul sau celălalt e supărat foc pentru ceva de genul flirt, 
dansat prea strâns cu careva, observaţii sarcastice şi aşa 
mai departe. 

Pe când ne apropiam de porţi, acestea s-au deschis larg 


304 


şi Anthony a ieşit în faţa casei portarului. Ne-a făcut cu 
mâna când am trecut. 

Susan i-a făcut şi ea cu mâna. A virat la dreapta, pe 
Grace Lane. În cele din urmă, a spus: 

— Am avut o seară plăcută. Şi tu? 

— Da. 

S-a uitat la mine. 

— A fost un da sincer? 

— Da. 

— Bun. Atunci îţi pare bine c-ai fost. 

— Da. 

A intrat pe porţile deschise de la Stanhope Hall şi a oprit 
maşina. Spre deosebire de Bellarosa, noi nu aveam porţi 
electronice, aşa că am coborât, le-am închis şi le-am 
încuiat. Casa portarului era cufundată în întuneric, fireşte, 
pentru că soţii Allard fac nani devreme. Câteodată, în 
situaţia asta, îmi exprim dorinţa de a merge pe jos restul 
drumului până la casă. După asta urmează de obicei un 
scrâşnet de cauciucuri şi pietriş zburând în toate părţile. 
George îl mătură şi-l greblează dimineaţa. 

— Vii? a strigat Susan din maşină. Sau nu? 

Naţiunile pornesc uneori războaie. Cuplurile căsătorite 
trăiesc într-o permanentă stare de război, întreruptă, 
câteodată, de câte un armistițiu temporar. „Nu fi cinic, 
Sutter.” 

— Vin, iubito. 

Am intrat înapoi în maşină şi Susan a urcat aleea 
întunecată. 

— Nu era necesar să-ţi laşi cartea de vizită, a zis Susan. 

— De ce nu? 

— Ei, bine... oricum, ce-aţi avut de vorbit, tu cu Frank 
atâta timp? 

— Despre crimă. 


305 


— Anna e chiar drăguță. Un pic... cam simpluţă, poate, 
dar drăguță. 

— Da. 

— Frank poate fi fermecător, a spus Susan. Nu e atât de 
necioplit cum pare şi vorbeşte. 

— Sigur? 

— Cred că Anna te-a plăcut, John. S-a holbat la tine 
aproape toată seara. 

— Zău? 

— O găseşti atrăgătoare? 

— Are sânii rubensieni. De ce n-o pictezi pe ea goală, 
dansând în curtea interioară? 

— Nu pictez femei goale. 

A oprit maşina în faţa casei. Am coborât, am descuiat uşa 
şi am intrat în casă. Ne-am dus în bucătărie şi eu am turnat 
sifon pentru amândoi. 

— Aţi discutat cumva afaceri? a întrebat Susan. 

— Crime. 

— Foarte nostim. Tu şi cu Anna aţi descoperit unde v-aţi 
mai întâlnit? 

— Da. În Locust Valley. La farmacie. Medicamente pentru 
hemoroizi. 

— Eşti rapid, John. 

— Mulţumesc. 

— De ce ţi-ai pus ochelarii de citit? Repede. 

— Ca să nu mă poată lovi Frank. 

— Excelent. Eşti nebun, ştiai? 

— Uite cine vorbeşte. 

Susan şi-a terminat sifonul şi a pornit spre uşă. 

— Sunt extenuată. Vii sus? 

— Într-un minut. 

— Noapte bună. 

A ezitat, apoi s-a întors spre mine. 


306 


— Te iubesc. 

— Mulţumesc. 

M-am aşezat la masă şi am privit bulele din paharul cu 
sifon, ascultând ticăitul ceasului. „Crimă”, mi-am spus. Dar 
nu comisese crima aceea. Il credeam. Comisese o mulțime 
de fărădelegi, inclusiv crime, probabil. Dar nu şi acea crimă. 

După cum v-am spus, am avut o premoniţie că Frank 
Bellarosa şi cu mine o să depăşim într-o bună zi stadiul 
discuţiei despre zarzavaturi. Dar profeția mea se reducea la 
atâta. 

De-aici înainte - din momentul în care m-am aşezat şi am 
băut ultimul pahar cu el în loc să plec - mi-am făcut-o cu 
mâna mea. 

Gândindu-mă retrospectiv la seara aceea, sunt sigur că, 
dacă Susan ar fi spus că s-a simţit îngrozitor şi c-ar fi bine 
să-i evităm, exact aşa aş fi făcut. Dar, de necrezut, Lady 
Stanhope voia să facă o pictură a Alhambrei, ceea ce urma 
s-o aducă aproape zilnic în contact cu don şi donna 
Bellarosa. Bănuiesc că ar fi trebuit să văd pericolele 
inerente rezultând din această situaţie, şi poate că le-am şi 
văzut, dar, în loc să-i cer lui Susan să-şi retragă oferta de a 
le face un tablou, am tăcut din gură. Evident, fiecare din noi 
răspundea atenţiei nesolicitate a lui Bellarosa pentru 
propriile sale motive; eu - pentru că întrezăream o 
întrecere şi pentru că voiam să-i arăt lui Susan că soţul ei 
nu e doar un bleg de avocat, ci că putea fi şi el întru câtva 
sinistru, iar Susan pentru că... ei bine, atunci n-am ştiut de 
ce, dar am descoperit mai târziu. 

Era o juxtapunere de evenimente - incidentul din podul 
cu fân, cel de la terenul de tenis şi plictiseala post-hibernală 
a Sutterilor - care, combinată cu apropierea lui Frank 
Bellarosa şi problemele lui, ne-au adus împreună. Lucrurile 
astea se întâmplă şi, deşi pare ciudat, era un fel de 


307 


împlinire a dorințelor mele. p 

Toate astea sunt însă spuse din afară. In seara aceea, 
mintea îmi era înceţoşată şi judecata îmi era influenţată de 
nevoia de a dovedi ceva. Aşa se întâmplă când te culci 
târziu în timpul săptămânii. 


308 


PARTEA A PATRA 


309 


Vom vorbi acum, puţin mai în detaliu, 
despre Lupta pentru Existenţă. 


Charles Darwin - Originea speciilor 


310 


18 


Nu i-am avut oaspeţi în seara următoare pe soţii 
Bellarosa, aşa cum propusese Anna. De fapt, din câte ştiam 
eu, n-aveam în plan să-i revedem foarte curând. Susan se 
ocupă cu relaţiile sociale în casa noastră şi are chiar o 
agendă specială pentru asta, la fel ca mama ei. Familia 
Stanhope avusese cândva un secretar particular care se 
ocupa cu aceste relaţii şi bănuiesc că arta lui s-a transmis. 
Eu nu sunt prea bun în acest domeniu, aşa că presupun că 
i-am dat mână liberă lui Susan. Cred că nici măcar drept de 
veto nu mai am, după cum probabil aţi observat. 

Susan începuse să picteze curtea interioară de la 
Alhambra. In afară de asta, caii ei erau încă acolo, aşa că se 
ducea la Alhambra aproape în fiecare zi. Susan se hotărâse 
să picteze în ulei, nu în acuarele, aşa că avea să-i ia vreo 
şase săptămâni. 

Se pare că între Susan Stanhope Sutter şi doamna Anna 
Bellarosa începuse să apară o oarecare relaţie de amiciţie, 
poate chiar o adevărată prietenie, după părerea lui Susan. 
Eram convins că această relaţie era încurajată de Frank 
Bellarosa, care voia nu numai ca soţia lui să aibă prieteni în 
zonă, ci şi să renunţe să-l mai bată la cap cu mutatul înapoi 
în Brooklyn, devenit acum periculos pentru el. 

Susan abia dacă pomenea de Frank, iar eu n-o întrebam 
de el. Dacă era să mi-l imaginez cumva în acest trio, atunci 
mi-l închipuiam un bărbat ocupat, care o privea pe Susan 
instalându-şi şevaletul, glumea câteva minute cu cele două 


311 


femei şi îşi vedea de treburile lui în restul zilei - sau, mai 
probabil, se urca în limuzină şi dispărea în oraş pentru o 
nouă zi de fărădelegi. 

Cred că este foarte greu să conduci un vast imperiu al 
crimei, mai ales dacă împăratul nu poate spune prea multe 
la telefon şi nu poate transmite instrucţiuni detaliate prin 
fax sau telex. Contactul direct, cuvântul vorbit, strângerile 
de mână, expresiile feţei şi gesturile cu mâna sunt singurul 
mod de a conduce o organizaţie din lumea interlopă, fie ea 
politică sau criminală. Mi-am amintit că Mafia îşi are 
originea într-o organizaţie secretă de rezistenţă, formată pe 
vremea când Sicilia se afla sub ocupaţie străină. 
Înţelegeam atunci de ce rezistaseră atât de mult în 
America. Dar poate că activitatea lor începea să se cam 
învechească, acum, când mileniul trei bătea la uşă. Cine 
ştie. 

Susan mi-a spus într-o seară: 

— Am văzut un lucru foarte ciudat la ei. 

— Ce? 

— Am văzut un bărbat sărutându-i mâna lui Frank. 

— Ce-i aşa ciudat. Tinerii mei parteneri îmi sărută mâna 
în fiecare dimineaţă. 

— Lasă gluma, te rog. Să-ţi mai spun ceva. Toţi cei care 
intră în casă sunt duşi la vestiar şi percheziţionaţi. Aud 
zgomotul făcut de un detector de metale. 

— Pe tine te percheziţionează? 

— Bineînţeles că nu. De ce e aşa paranoic? a întrebat 
Susan. 

— Nu e. Într-adevăr, unii vor să-l omoare. De ce nu vrei 
să-nţelegi? 

— Păi, cred că înţeleg. Dar pare atât de ciudat... vreau să 
zic, chiar aici, alături. 

— Domnul Mancuso ţi s-a adresat până acum? 


312 


— Nu. O s-o facă? 

— Probabil. 

Dar, în afară de această scurtă conversaţie, n-am 
pomenit prea mult de Frank, cum vă spuneam. 

În ceea ce-o priveşte pe Anna, Susan vorbea mai des 
despre ea. Mi-a spus că Anna nu călăreşte, nu joacă tenis, 
nu face iahting şi, în general, nu practică niciun sport. Nu 
m-a surprins. Susan a încercat s-o urce pe Yankee, dar 
Anna n-a vrut nici măcar să se apropie de creatura 
sforăitoare. Cu toate acestea, s-a dovedit că pe Anna 
Bellarosa o interesează pictura. Susan spunea că Anna o 
privea lucrând şi îi punea întrebări. A încurajat-o să ia un 
şevalet şi vopsele şi s-a oferit să-i dea lecţii, dar Anna a fost 
la fel de refractară la pictură ca şi la călărie şi, în general, la 
tot ce era nou. În ceea ce priveşte sentimentele lui Susan 
faţă de Anna, am impresia că era uşor exasperată de 
timiditatea ei. 

— Rațiunea ei de a exista o reprezintă gătitul, curăţenia, 
sexul şi îngrijirea copiilor. Nu-i crea nelinişti, i-am spus lui 
Susan. 

— Dar am senzaţia că soţul ei ar vrea ca ea să dezvolte 
noi talente. 

„Şi soţul tău ar vrea asta, Susan. Ca de exemplu gătitul şi 
gospodăria.” Sincer să fiu, o preferam pe Susan Annei, ca 
parteneră de viaţă, dar dacă aş fi putut îmbina calităţile 
amândurora, aş fi avut nevasta perfectă. Dar atunci ce 
motiv aş mai fi găsit ca să mă plâng? 

Susan m-a informat că Anna pusese o mulţime de 
întrebări despre „cum să te descurci pe-aici”. Dar eu am 
bănuit că astea erau mai degrabă întrebările lui Frank decât 
ale Annei. 

În ceea ce priveşte binecuvântarea Alhambrei, Susan a 
menţionat, la câteva zile după ce începuse pânza, că Anna 


313 


a plecat într-o dimineaţă cu maşina în Brooklyn şi s-a întors 
după câteva ore cu doi preoţi. 

— Arătau cam sinistru, a spus Susan. S-au învârtit în 
toată casa fleşcăind totul cu apă sfinţită, iar Anna îşi făcea 
cruce de opt ori pe minut. M-am făcut că nu-i observ, a 
adăugat Susan, dar era greu să-i ignori. Anna a spus că au 
binecuvântat casa, dar am impresia că au făcut mai mult 
de-atât. 

— Sunt oameni foarte superstiţioşi, am spus. Sper că n-ai 
speriat-o cu vreuna dintre poveştile tale cu strigoi, Susan? 

— Nu, bineînţeles că nu. l-am spus că nu sunt strigoi la 
Alhambra. 

— Ei, cred că se simte mai bine acum cu toată casa 
stropită. 

— Sper. M-au trecut fiorii când i-am văzut. 

Oricum, în orice nor întunecat există o rază de lumină, în 
cazul acesta era mâncarea italienească. Nu că Susan învăţa 
cum s-o gătească - nu, ştie să gătească cum ştiu eu să 
intru în stare de levitaţie. Dar aducea acasă câte o porţie 
de la festinul soţilor Bellarosa aproape în fiecare seară: 
cratiţe întregi de ravioli, ziti prăjite, vinete parmigiana, 
dovlecei pane şi alte chestii cu nume imposibil de 
pronunţat. Pentru prima dată în douăzeci de ani, abia 
aşteptam să ajung acasă la cină. 

Susan a mai adus acasă răsaduri de roşii şi dovlecei, ca 
să-şi completeze grădina de radicchio, busuioc, ardei graşi 
şi vinete. Nu mi-a spus, dar am observat asta într-o zi în 
timp ce mă plimbam prin curte. De asemenea, toate 
legumele erau acum marcate corect, cred, ca să ştim şi noi 
ce creştem la sân (scuzaţi expresia). Şi, în plus, se pare că 
Susan luase lecţii de la cineva care se ocupa de grădinărit, 
căci toate legumele păreau sănătoase şi, spre sfârşitul lui 
mai se anunţa o recoltă abundentă. Stanhope Hall era 


314 


acum o feudă care se autoîntreţinea, cel puţin în privinţa 
anumitor legume, iar pe toţi locuitorii săi - noi patru adică, 
dacă-i socotim şi pe Allardi - nu-i mai păştea acum 
scorbutul. 

Ca să fiu cinstit, schimbările survenite în viaţa mea, în 
urma contactului cultural cu feuda vecină, ca să continui 
metafora, erau benefice. Lupta între culturi nu se 
materializase până acum în niciun fel, dar mai era timp 
pentru asta. 

N-aveam niciun dubiu că stabilisem o relaţie personală 
cu Frank Bellarosa, dar nu eram încă sigur de natura 
acestei relaţii; sau, dacă eram, nu spuneam nimănui, nici 
măcar mie, în ce constă. Orice o fi fost, părea staţionară, 
căci până la sfârşitul lunii nu am mai auzit niciun cuvânt de 
la el, direct sau indirect. 

În ceea ce priveşte relaţiile de afaceri cu el, am 
considerat întregul episod din biblioteca lui un pic 
nebunesc. Eram sigur că regreta că-mi făcuse confidenţe, 
motiv pentru care probabil nu mai dăduse niciun semn de 
viaţă. Vreau să spun, eram convins că nu mă considera 
avocatul său. Nu-i aşa? 

În ultima miercuri din luna mai, Susan s-a dus la o 
întrunire a Societății Umbrarelor, ţinută pe vechea 
proprietate Fox Point, la capătul lui Grace Lane. Mi-a 
pomenit de asta după aceea şi când am întrebat-o dacă o 
invitase şi pe Anna Bellarosa a spus că nu, şi nu mi-a dat 
nicio explicaţie. 

Ştiam că relaţiile noastre cu familia Bellarosa vor fi o 
problemă şi am încercat să-i spun şi lui Susan. Dar Susan 
nu e genul care să privească mai departe. Toată lumea, 
cred, are prieteni, vecini sau rude cu care preferă să nu fie 
văzuţi în public. Mare parte din acest sentiment e subiectiv; 
cel mai imbecil văr al tău, de exemplu, ar putea fi adorabil 


315 


la o petrecere. Dar în ceea ce priveşte familia Bellarosa, nu 
era vorba de cum apreciam eu capacitatea lor de a fi 
acceptaţi în societate, era ceva care depăşea părerea 
personală a fiecăruia dintre noi. Da, am fi intrat pe uşă la 
The Creek sau Seawanhaka, am fi fost conduşi la o masă şi 
chiar serviţi. O dată. 

De fapt, familiile Sutter şi Bellarosa aveau să iasă 
împreună la cină sau să bea ceva. Aş fi bine inspirat însă 
dac-aş alege un restaurant care să nu fie în zonă, dar chiar 
şi aşa existau riscuri, cum descoperisem chiar acum vreun 
an, când luam cina pe Ţărmul de Sud cu o clientă tânără, 
frumoasă, care punea mâna pe mine când voia să 
sublinieze ceva, şi am dat nas în nas cu blestemaţii de 
DePauwii. Dar asta-i altă poveste. 

In orice caz, bănuiesc că puteam merge toţi patru în 
Manhattan dacă trebuia să luăm cina împreună. Oraşul se 
presupune a fi anonim, dar eu am impresia că tot timpul 
întâlnesc câte-un cunoscut chiar şi-acolo. 

Am, de asemenea, impresia că există o legătură ciudată 
între capii Mafiei care iau cina în oraş şi capii Mafiei care 
sunt asasinați, stropind cu sânge o mulţime de oameni 
inocenți şi aşa mai departe. Poate vi se pare puţin 
exagerat, dar s-a întâmplat atât de des, încât merită să iau 
în calcul şi această posibilitate. Dacă va trebui să cinăm cu 
mafiotul în oraş, o să port un costum vechi. 

Il cred pe Bellarosa când spune că Mafia are încă 
standarde stricte, profesionale, în privinţa asasinatelor, şi 
că cetăţenii inocenți au, cel mult, doar stomacul deranjat 
după aceste tradiţionale cine de groază. Şi, desigur, cina 
sau ce mai rămâne din ea e plătită de restaurant atât 
pentru spectatori, cât şi pentru cei linşaţi. 

Omorul, bineînţeles, trebuie să fie comis în interiorul 
restaurantului pentru a beneficia de o masă pe gratis, şi nu 


316 


afară, în faţa uşii de la intrare, cum s-a întâmplat deunăzi la 
cea mai selectă rotiserie din New York. Să auzi împuşcături 
afară nu te scuteşte de nota de plată, decât dacă leşini. 
Acum, vorbind serios, s-a-ntâmplat ca civilii să fie prinşi în 
ambuscade, şi a fost cel puţin un accident tragic, când s-au 
înşelat asupra persoanei, şi doi gentlemeni din zona rurală 
au fost împuşcaţi în faţa soțiilor lor într-un restaurant din 
cartierul Little Italy. 

Deci, a cina sau a nu cina? Având în vedere cele spuse 
de Frank însuşi, anume că procurorul federal Alphonse 
Ferragamo încearcă să provoace un război între bande, aş 
opta pentru un restaurant chinezesc. Dar dacă nebuna de 
nevastă-mea îi invită la cină? La urma urmei, nu ştiu dacă e 
mai bine să cinăm cu familia Bellarosa la The Creek şi să 
facem faţă ostilităţilor celorlalţi sau să mergem în 
Manhattan într-un restaurant intim şi plăcut pe care Frank 
insistă să ni-l arate, unde mâncarea e delicioasă, 
proprietarul e paesano şi toată lumea stă la banchete cu 
spatele spre zid. 

Desigur, mai sunt şi alte opţiuni, şi nu vreau să se 
înţeleagă că doi încăpăţânaţi ca Frank şi Susan m-ar putea 
determina să fac ceva ce nu vreau eu. Dacă apare vreo 
astfel de situaţie, am să insist ca Frank şi Anna să vină la 
noi la o cafea şi ceva de băut. 


Cu câteva zile înainte de Memorial Day, Dominic şi 
echipa lui au făcut ultimele retuşuri la noul grajd. Una peste 
alta, era o capodoperă de demolare şi reconstrucţie. Era 
puţin ciudat să vezi o construcţie dispărând, apoi 
reapărând, exact în aceeaşi formă, în altă parte. Dominic şi 
spiriduşii lui cei voinici ar fi putut într-adevăr să mute din 
loc Capela Sixtină dacă ar fi avut acordul Papei. Şi, dacă 
aveau acordul capului Mafiei, puteau să mute şi casa mea 
în patioul de la Alhambra. Aproape că-mi era frică să plec în 

317 


vacanţă. 

A venit şi măreaţa zi când Zanzibar şi Yankee s-au întors 
acasă. Am propus să punem steaguri tricolore şi ghirlande 
tricolore, dar Susan mi-a neglijat sugestiile şi am făcut o 
ceremonie simplă şi demnă, doar cu participarea lui 
Dominic. Cred că venise acolo ca să-şi ia banii, dar când i- 
am cerut nota de plată, doar mi-a arătat cu degetul 
Alhambra. l-am dat o gratificaţie de cinci mii de dolari 
pentru oamenii lui şi a părut foarte bucuros pentru ei. Arăta 
ca şi cum abia aştepta să le distribuie banii. 

l-am trimis lui Frank un bilet prin Susan, dar a mai trecut 
o săptămână şi nota de plată tot n-a venit. Acum îi datoram 
băuturi, o grămadă de bani, ca să nu mai spun că mâneam 
şi bine. 

Susan spune că mâncărurile italieneşti o fac să fie 
pasionată, şi observasem că viaţa noastră sexuală, care 
fusese totdeauna bună, devenise şi mai bună. Poate că 
doamna Bellarosa găsise combinaţia ideală de ierburi şi 
arome italieneşti. Intr-o seară, în timpul uneia dintre aceste 
cine aduse de la Alhambra, i-am spus lui Susan: 

— Dumnezeule, au început să-ţi crească sânii. la reţeta 
asta de ravioli. 

— Nu fi măgar, John. Şi tu ai mai pus vreo doi centimetri, 
şi nu pe talie. 

Touché. Dar oricum, cred că apetitul nostru sexual 
crescut se datora unor motive mai degrabă psihologice 
decât celor culinare, şi era poate rezultatul acestei 
minunate primăveri care făcea seva să pulseze în mine, ca 
să folosesc o metaforă din domeniul copacilor. Dar cine 
ştie? Când ajungi la o vârstă, orice te-ajută e bun. Ajunge 
să spui. Susan şi cu mine o făceam în dormitor şi în 
bucătărie. Nu ne plăcea la fel de mult în celelalte camere, 
deoarece Susan, întotdeauna puţin distantă, părea distrată, 


318 


ca şi cum s-ar fi gândit la altceva. Aşa că într-o zi am 
întrebat-o: 

— Te supără ceva? 

— Da. 

— Ce? 

— Ce se-ntâmplă. 

— Ce se-ntâmplă? Ca de exemplu, recenta explozie de 
violenţă din Kurdistan. 

— Ce se întâmplă aici. Pur şi simplu ce se-ntâmplă. 

— Păi, copiii se-ntorc în iunie, în iulie o să am program 
redus şi în august plecăm la East Hampton. 

A ridicat din umeri. 

Amintindu-mi  memorabilele cuvinte ale lui Frank 
Bellarosa în ceea ce priveşte adaptarea femeilor, i-am spus: 

— De ce nu te-ntorci în Brooklyn? 

Am crezut că grajdurile fiind terminate şi căluţii înapoi 
acasă, vizitele lui Susan la Alhambra se vor rări, dar aveam 
impresia că se mai duce acolo încă destul de des. Eu nu 
stau prea mult acasă în timpul zilei, dar, de câte ori 
telefonam, ea nu era, iar mesajele mele pe aparatul de 
înregistrare rămâneau fără răspuns. 

George, servitorul credincios de totdeauna, mă oprea 
câteodată în drum spre casă ca să-mi spună lucruri de 
genul: „Doamna Sutter n-a fost acasă toată ziua, altfel aş fi 
întrebat-o pe dumneaei...” după care urma o întrebare 
prostească. George nu este subtil, deşi el aşa se consideră. 
Evident, era împotriva oricăror relaţii cu familia Bellarosa. 
George e mai regal decât regele, mai credincios decât 
episcopul şi mai snob decât oricare Astor sau Vanderbilt pe 
care l-am întâlnit vreodată. O mulţime de servitori bătrâni 
sunt aşa, încercând să-şi determine tinerii stăpâni să se 
poarte ca părinţii lor care erau, desigur, modele de virtute, 
domni şi doamne cu maniere alese şi aşa mai departe. 


319 


Servitorii au memoria foarte selectivă. 

Treaba e că George nu era mulţumit de noi şi ştiam că, 
până la urmă, când o să aibă câteva poveşti suculente, o 
să-şi dea drumul la gură în faţa confraţilor de pe celelalte 
proprietăţi, iar bârfa îşi va croi drum în sus pe scara socială. 
Ei bine, dacă mi-ar ajunge ceva la ureche, i-aş întreba pe 
George de ce şi-a păstrat casa şi slujba toţi anii ăştia. Nu, 
nu l-aş întreba. Imi place George. Şi el ne place pe mine şi 
pe Susan. Dar era bârfitor. 

În ceea ce-o priveşte pe Ethel, nu mi-am dat seama ce 
părere are de soţii Bellarosa sau de relaţiile noastre cu ei. 
Părea, de data asta, că nu comentează şi nu judecă. 
Probabil, pentru că nu-i putea plasa în teoria ei cu lupta de 
clasă. Cred că doctrina socialistă e destul de necesară în 
privinţa criminalilor, iar majoritatea opiniilor lui Ethel sunt 
împrumutate de la radicalii din secolul al cincisprezecelea, 
care credeau că sistemul capitalist opresiv a creat crima şi 
criminalii. Aşa că poate Ethel cocheta cu ideea că Frank 
Bellarosa era o victimă a liberei iniţiative, mai degrabă 
decât unul dintre beneficiarii ei. Dacă e să fiu de acord cu 
Ethel pentru ceva, acel ceva e, probabil, observaţia lui Mark 
Twain că „În America nu există o pătură criminală distinctă 
cu excepţia Congresului”. 

Într-o zi eram în Manhattan şi trebuia s-o găsesc pe 
Susan şi s-o întreb dacă poate veni în oraş ca să luăm masa 
cu doi clienţi din provincie, vechi prieteni ai părinţilor ei, 
domnul şi doamna Preston, care veniseră pe neaşteptate. 
Am sunat acasă şi am lăsat două mesaje pe robot, apoi, 
cum ora întâlnirii cu familia Preston se apropia, am sunat la 
casa portarului şi am vorbit cu Ethel. Mi-a spus că doamna 
Sutter plecase cu Zanzibar, de dimineaţă, la Alhambra şi, 
din câte ştia, nu s-a-ntors încă. Ce-aţi face dumneavoastră 
dacă soţia portarului v-ar spune că, iată, consoarta s-a dus 


320 


cu armăsarul pe proprietatea vecină? Aţi ruga, desigur, un 
servitor să se ducă s-o găsească. Exact asta s-a oferit şi 
Ethel să facă: adică să-l trimită pe George până alături. 
Sau, mi-a sugerat ea, aş putea da un telefon la Alhambra să 
văd dacă doamna Sutter e acolo. Am spus că nu e 
important, deşi bineînţeles că era din moment ce sunasem 
la casa portarului. Am terminat convorbirea cu Ethel şi am 
mai sunat-o o dată pe Susan, lăsând un ultim mesaj destul 
de tăios, în care menţionam întâlnirea de la cină şi numele 
restaurantului. 

Chestia e că, în continuare, nu aveam numărul de telefon 
al lui Bellarosa, şi Susan spusese că nu-l are nici ea. 
Observasem în timpul vizitei la Alhambra, şi Susan îmi 
confirmase, că niciun telefon nu avea numărul scris pe 
aparat. Era o măsură de precauţie bună, fireşte, şi văzusem 
asta şi-n alte case mari, ca protecţie împotriva servitorilor 
ocazionali, a meseriaşilor şi a celor care colecţionau 
numerele celor bogaţi şi cunoscuţi. 

Seara târziu, când m-am întors acasă de la cina cu 
familia Preston (Susan nu apăruse la restaurant), i-am spus: 

— Am încercat să iau legătura cu tine astăzi. 

— Ştiu, am primit mesajele de pe aparatul de înregistrat 
şi de la Ethel. 

Nu întreb niciodată: „Unde ai fost?” pentru că, dacă aş 
face-o, atunci ar începe şi ea să mă-ntrebe: „Unde ai fost 
tu?” - ceea ce duce la „Cu cine ai fost şi ce-aţi făcut?”. Ce 
poate fi mai mitocănesc decât să-i ceri socoteală soţului, 
respectiv soţiei, cum şi-a petrecut ziua sau seara. Probabil 
că din cauza asta a avut Sally Ann prima oară ochii 
învineţiţi. Dar am spus: 

— Aş vrea să pot vorbi cu tine când eşti la Alhambra. 
Preferi să-l trimit pe George acolo sau să le cerem soţilor 
Bellarosa numărul de telefon? 


321 


A ridicat din umeri. 

— Eu n-am niciun motiv să-i sun. Presupun că poţi să-l 
trimiţi pe George pur şi simplu. 

Cred că Susan nu înţelegea ce vreau să spun. 

— George nu este mereu disponibil, am răspuns. Poate 
poţi lua numărul lor de telefon, Susan. Sunt sigur că intr-o 
bună zi se va ivi vreun motiv să-i suni. 

— Nu cred. Vin şi plec când vreau. Dacă trebuie să las un 
mesaj, i-l las lui Anthony, Vinnie sau Lee. 

— Cine sunt, dacă-mi dai voie să te întreb, Anthony, 
Vinnie şi Lee? 

— Pe Anthony l-ai întâlnit - portarul. Vinnie e celălalt 
portar. Locuiesc amândoi în casa portarului. Lee e prietena 
lui Anthony. Locuieşte şi ea tot în casa portarului. Are trei 
dormitoare. 

— Lee e o femeie. Înţeleg. Şi bietul Vinnie e singur? 

— Vinnie are şi el o prietenă, Delia, care vine pe-acolo. 

Ideea că reşedinţa din Grace Lane era cunoscută de 
oameni care veneau din Brooklyn era cam supărătoare. 
Ajunsesem aproape să tolerez capii Mafiei şi rudele lor în 
limuzine negre, dar gărzile, pistolarii şi alţi terchea-berchea 
erau altceva. 

— Nu-mi place ideea unui bordel pe stradă. 

— Ah, John. Zău. Ce vrei să facă Anthony şi Vinnie? 
Meseria de portar e incomodă. Douăsprezece ore de lucru, 
douăsprezece libere, şapte zile pe săptămână. Işi împart 
sarcinile. Lee se ocupă de casă. 

— Interesant. 

Ceea ce era mai interesant, mi-am zis eu, era faptul că 
Lady Stanhope găsea simpatice aceste personaje de 
Damon Runjon. Dar eu, John Sutter, din pătura superioară a 
clasei de mijloc, cu mintea îngustă, nu eram atât de 
tolerant. 


322 


— Poate c-ar trebui să le facem cunoştinţă lui Anthony şi 
Vinnie, Lee şi Delia cu Allardii, am sugerat. Şi-ar putea 
împărtăşi din experienţa portăritului. 

Neprimind niciun răspuns, m-am întors la subiectul 
discuţiei. 

— Dar sigur, Susan, într-o noapte neagră, când e furtună 
afară, poate c-ar fi mai uşor să telefonezi la Alhambra decât 
să te duci la casa portarului şi să-i întrerupi de la ceva. 

— Uite ce e, John, dacă vrei numărul de telefon, cere-l. 
Ce făceau Prestonii? 

— Le-a părut rău că nu te-au văzut. 

Problema numărului de telefon căzuse acum în sarcina 
mea şi acolo avea să rămână. Inţelegeţi de ce spun că 
Susan nu e rezonabilă? Încăpățânată poate e un cuvânt mai 
potrivit. Părul roşu e de vină. Zău că da. 

Oricum, în ceea ce priveşte numărul de telefon al lui 
Bellarosa, nu-l voiam neapărat, doream să-l am numai 
pentru rarele ocazii când trebuia să vorbesc cu Susan, care 
se pare că făcea parte acum din curtea regală de la 
Alhambra. Dar faptul că Bellarosa nu telefonase, nu 
scrisese, nu trimisese vorbă şi nu-şi divulgase numărul de 
telefon îmi confirma că relaţiile noastre nu erau de 
avocat/client. M-am hotărât ca data viitoare, când îmi 
telefonează, să-i spun asta în termeni foarte clari. Din 
păcate, soarta, care fusese întotdeauna bună cu mine în 
trecut, din cine ştie ce motiv supărată, a intervenit din nou 
ca să mă împingă în îmbrăţişarea fatală a lui Bellarosa. 

Aveam mult de lucru, mai ales în biroul din Manhattan. 
Meseria mea se ocupă de bani în aceeaşi măsură în care se 
ocupă de lege. Sau, ca să fiu mai clar, clienţii mei vor să 
ştie cum să nu dea, în mod legal, bani guvernului. Această 
întrecere de isteţime între contribuabil şi Administraţia 
financiară a început din clipa în care Congresul a votat 


323 


amendamentul referitor la impozitarea veniturilor, în 1913. 
In ultimii ani, datorită oamenilor ca mine, contribuabilul a 
câştigat câteva runde. 

Rezultatul acestui conflict prelungit a fost crearea unei 
adevărate industrii de strângere a impozitelor, iar eu şi 
firma mea suntem adversarii ei constanţi. Clienţii mei sunt 
oameni sau moştenitorii unor oameni care au fost greu 
loviți în 1929, iar cei care s-au refăcut trebuie să facă faţă 
impozitelor pe venit, care au ajuns la nouăzeci la sută prin 
anii 1950. Mulţi dintre aceşti oameni, sofisticaţi în alte 
privinţe, nu erau pregătiţi pentru atacul Washingtonului pe 
tema redistribuţiei veniturilor. Unii dintre ei, datorită unui 
complex idiot de vinovăţie şi altruism, l-au considerat chiar 
corect şi cinstit, ca bunicul lui Susan, care era gata să 
cedeze jumătate din bani poporului american. Dar când 
aceste impozite au depăşit cincizeci la sută, unii dintre 
aceşti milionari progresişti au început să sărăcească. A 
devenit, de asemenea, evident că puţinii dolari din banii de 
impozite care ajungeau la oameni, ajungeau, din motive 
dubioase, exact la oamenii care nu trebuie. 

Şi aşa, într-o epocă mai puţin sofisticată, chiar şi acei 
clienţi ai mei care ştiuseră cum să facă bani în vremurile 
grele, nu ştiau cum să-i protejeze de guvern în vremurile 
bune. Dar trecuseră prin asta o dată şi n-aveau de gând să 
repete experienţa, acum, în epoca lăcomiei şi a luptei 
pentru supremație. Printr-un proces de darwinism social, 
evoluaserăm cu toţii către o specie care putea mirosi 
pericolul unei noi legislații a impozitelor clocită pe Dealul 
Capitoliului care-şi croia drum spre Wall Street. 

Oamenii aceştia, clienţii mei, mă angajaseră ca să fie 
siguri că nu ajung la închisoare dacă ei sau consilierii lor 
financiari găsesc o metodă isteaţă să evite plata unui 
impozit. Totul este, desigur, legal, şi nici nu m-aş amesteca 


324 


dacă n-ar fi. Mottoul este: Să te sustragi de la plata 
impozitelor e ilegal, să eviti impozitele este legal. Şi, aş 
putea să adaug, un drept civil şi o datorie morală. 

Aşa că, de exemplu, când noua lege a impozitelor a 
măturat vechiul Trust Clifford pentru copii, un tip deştept ca 
mine (aş vrea să fi fost eu) a apărut cu ideea de a crea 
ceva numit un pseudo-Trust Clifford, care avea acelaşi 
obiectiv, anume de a transfera bani scutiţi de impozite 
micuţilor moştenitori, şi a fost atât de deşteaptă şi 
complicată ideea asta, încât Administraţia financiară încă 
se mai chinuie să găsească un mod de a astupa această 
portiţă de scăpare. 

Eu joc bine şi joc de asemenea corect şi curat. Pot să-mi 
permit; sunt mai deştept decât partea adversă, iar dacă 
cineva de la Fisc ar fi fost la fel de deştept ar fi lucrat 
pentru mine. 

Deşi joc corect, din când în când ajung la tribunal cu câte 
un client ca să clarificăm o divergență de păreri. Dar niciun 
client de-al meu n-a fost acuzat vreodată de crima de 
evaziune fiscală decât dacă m-a minţit sau nu mi-a spus 
totul. Încerc să-i menţin pe clienţii mei la fel de cinstiţi ca 
mine. Când trişezi la pocher, în viaţă, sau la plata 
impozitelor, te privezi de onoarea şi plăcerea de a câştiga, 
te trişezi de fapt pe tine, pierzând cea mai mare plăcere din 
viaţă: înfrângerea adversarului în mod cinstit. Aşa am 
învăţat la şcoală. 

În mod garantat, adversarul nu joacă întotdeauna corect, 
dar în ţara asta ai oricând opţiunea de a striga „fault” şi de 
a merge la tribunal. Poate că, dacă aş trăi în altă ţară, unde 
justiţia n-ar fi fost corectă şi independentă, nu m-aş fi luptat 
cinstit. Vorbesc, de fapt, de supravieţuire, nu de sinucidere. 
Dar aici, în America, sistemul încă funcţionează, iar eu cred 
în el. Sau, cel puţin, am crezut până la ora unsprezece în 


325 


dimineaţa aceea. Pe la ora prânzului, intrasem într-o fază a 
vieţii mele, de specimen în pericol, încercând să mai 
dezvolt rapid câteva instincte de supravieţuire şi să nu intru 
eu însumi la închisoare. Vă spun imediat ce s-a întâmplat. 

Eram, deci, în biroul meu din Wall Street în acea plăcută 
dimineaţă de mai, având de lucru până peşte cap. 
Programul meu de vară prezintă, în luna iulie, weekenduri 
de patru zile, pe care le petrec la casa mea de vacanţă din 
East Hampton, apoi rămân toată luna august acolo. În zilele 
de iulie, când lucrez în Manhattan sau în Locust Valley, 
închid devreme, iar Susan şi cu mine mergem la clubul de 
iahting şi navigăm până se întunecă sau, dacă avem chef, 
până a doua zi în zori, ceea ce e foarte plăcut. 

Avem şase sau şapte scenarii într-adevăr bune de făcut 
dragoste pe vas. Uneori sunt un marinar naufragiat, pe care 
Susan îl ia la bord, aproape gol, fireşte, şi îl îngrijeşte până 
la însănătoşire. Într-un registru mai violent, sunt un pirat 
care se furişează noaptea şi o surprinde făcând duş sau 
dezbrăcându-se. Mai avem drama în două acte a 
pasagerului clandestin în care o găsesc ascunzându-se în 
chilă şi îi administrez pedeapsa corporală corespunzătoare, 
aşa cum permite tradiţia marinărească. Mie personal îmi 
place cea în care sunt un mus amărât, iar Susan e 
proprietara iahtului. Îmi dă ordine, se bronzează goală şi 
mă determină să comit blestemăţii pe care n-o să le descriu 
aici. Fapt este că abia aştept să fac dragoste pe mare, aşa 
că alerg, alerg, alerg de nebun toată primăvara, cu braţele 
larg deschise către gloriosul 4 Iulie. 

Ştiu că aveţi impresia că huzuresc de pe 4 lulie până de 
Ziua Muncii, dar merit această vacanţă. De asemenea, 
folosesc acest timp ca să mă ocup de propriile impozite, pe 
care le amân până în ultima clipă în fiecare an. 

Spun asta, pentru că stăteam în biroul meu, gândindu- 


326 


mă la casa mea de vacanţă şi la impozite, când secretara 
mea, Louise, m-a sunat. Am ridicat receptorul. 

— Da. 

— E un domn Novac la telefon, de la Administraţia 
financiară. 

— Spune-i să mă sune în septembrie. 

— Zice că e foarte important să vorbească cu 
dumneavoastră. 

Am răspuns plictisit: 

— Bine, vezi la ce caz sau client se referă, scoate dosarul 
şi spune-i să aştepte. 

Eram pe punctul de a închide, când Louise a continuat: 

— L-am întrebat, domnule Sutter. Nu vrea să spună. Zice 
că vrea să vorbească cu dumneavoastră personal. 

— Oh... 

Credeam că ştiu despre ce era vorba. Dar de ce să mă 
sune agentul fiscal pe mine în legătură cu Frank Bellarosa? 
M-am gândit că s-ar putea să fie de la FBI care telefona sub 
un nume fals. Ceva nu era în regulă. Frank Bellarosa 
dăduse o nouă dimensiune vieţii mele, aşa că, în mod 
firesc, m-am gândit că un astfel de telefon cam miroase a 
Bellarosa, şi nu miroase a bine. 

— Fă-mi legătura, i-am spus lui Louise. 

— Da, domnule. 

Am auzit un declic, apoi o voce bolborosită de bărbat, 
care mi-a fost pe loc antipatică. 

— Domnul John Sutter? 

— Da. 

— Mă numesc Stephen Novac şi sunt agent fiscal. 

— Da? 

— Aş vrea să trec pe la dumneavoastră pentru a discuta 
câteva probleme. 

— Ce probleme? 


327 


— Probleme serioase, domnule Sutter. 

— Referitoare la cine şi la ce? 

— Aş prefera să nu vă spun la telefon. 

— De ce nu? am întrebat pe-un ton destins. Telefonul 
dumneavoastră e cumva pus sub ascultare de Comitetul de 
Revoltă a Contribuabililor? 

Am aşteptat un chicot politicos, dar n-am auzit niciunul. 
Nu era a bună. Am aşteptat şi cuvântul „domnule”, dar nu l- 
am auzit nici pe acesta. Am tras calendarul spre mine. 

— Bine. Ce-aţi zice de miercurea viitoare, la ora... 

— Sunt la dumneavoastră în jumătate de oră, domnule 
Sutter. V-aş ruga să fiţi acolo şi să vă rezervaţi o oră pentru 
vizita mea. Mulţumesc. 

Telefonul s-a închis. 

— Ce tupeu! 

Am sunat-o pe Louise. 

— Eliberează-mi programul până la prânz. Când apare 
domnul Novac, lasă-l să aştepte cincisprezece minute. 

— Da, domnule. 

M-am ridicat, m-am dus la fereastră şi m-am uitat jos, pe 
Wall Street. Bani. Putere. Prestigiu. Grandoare şi straturi 
izolatoare împotriva lumii înconjurătoare. Dar domnul 
Stephen Novac, de la Administraţia financiară, făcuse în 
cincisprezece secunde ce nu puteau face unii oameni în 
cincisprezece zile sau săptămâni;  dărâmase toate 
fortificațiile şi urma să vină în biroul meu chiar în dimineaţa 
în care telefonase. Incredibil. 

Fireşte, ştiam, după tonul individului şi după aroganţa lui, 
că era vorba de o problemă penală (dacă se dovedea că e 
un caz civil, îl aruncam pe fereastră). Aşa că se punea 
întrebarea: în legătură cu ce crimă venea domnul Novac să 
mă vadă? Bellarosa? Unul dintre clienţii mei? Dar Novac n- 
ar fi fost atât de arogant dacă avea nevoie de cooperarea 


328 


mea. Aşa că nu de colaborarea mea avea el nevoie. Aşa 
că... 


La unsprezece şi un sfert domnul Stephen Novac a fost 
introdus în biroul meu. Era unul dintre acei oameni a cărui 
voce la telefon se potriveşte perfect cu aspectul lui. 

După strângerea de mână obligatorie, domnul Novac s-a 
legitimat. Era agent special, şi nu agent fiscal, cum 
spusese. Un agent special, în caz că n-aţi avut ocazia să 
întâlniți unul, face parte din Departamentul de investigaţii 
al Administraţiei financiare. 

— Nu v-aţi prezentat corect la telefon, i-am spus. 

— Cum aşa? 

l-am explicat cum aşa, după care am adăugat: 

— Vorbiţi cu un avocat, domnule Novac, şi aţi păşit cu 
stângul. Bineînţeles, individul s-a ofticat la culme şi avea să 
profite de acum de orice ocazie ca să mi-o plătească. Dar 
aveam impresia că oricum voia să facă asta. 

— Aşezaţi-vă, am comandat. 

S-a aşezat. Eu am rămas în picioare şi mă uitam în jos la 
el. Asta e mica mea demonstraţie de forţă. Domnul Novac 
avea vreo patruzeci de ani, şi oricine rămânea la 
Administraţia financiară după vârsta asta era ofiţer de 
carieră, profesionist. Câteodată trimit puşti, tineri avocaţi, 
cărora nu li s-a uscat încă cerneala de pe diplome. Eu îi 
mestec bine, apoi îi scuip afară până s-apuce să-şi deschidă 
servietele. Stephen Novac părea rece, un pic îngust la 
minte şi plin de sine, aşa cum arată orice poliţist care simte 
că are de partea lui întreaga putere a legii. Nu părea deloc 
impresionat de ceea ce-l înconjura, nici intimidat de 
atmosfera de jurisprudenţă practicată de generaţii. N-avea 
să fie plăcut. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Novac? 

S-a aşezat picior peste picior şi a scos un carneţel din 

329 


buzunar. L-a examinat fără să răspundă. 

Aveam chef să-i fac vânt pe fereastră, dar ar fi trimis 
altul. L-am privit o clipă. Avea un costum oribil de bumbac, 
genul de costum pe care ţi-l dau la închisoare când te 
eliberează. Purta pantofi cu tălpi de cauciuc şi feţele dintr- 
un material sintetic care putea fi curăţat excelent cu Brillo. 
Cămaşa, cravata, ciorapii, ceasul, până şi tunsoarea erau 
toate ieftine, şi m-am simţit jignit în mod absurd din cauza 
aerului lui grijuliu. De fapt, nu pot să sufăr oamenii care nu 
vor să dea bani pe un costum bun. 

Bineînţeles, ceea ce nu-mi plăcea la Novac era că se afla 
în biroul meu ca să-mi ruineze viaţa. Cel puţin putea să fi 
venit mai bine îmbrăcat. 

— Domnule Novac, am spus, pot să vă ajut să găsiţi ceva 
în carneţelul acela? 

Şi-a ridicat privirea spre mine. 

— Domnule Sutter, aţi cumpărat o casă în East Hampton 
în 1971 la preţul de cincizeci şi cinci de mii de dolari. Este 
exact? 

Aşa inofensivă cum vi se pare întrebarea asta, nu era 
întrebarea pe care voiam s-o aud. 

— Am cumpărat o casă în East Hampton la începutul 
anului 1970, cam la preţul acesta, am răspuns. 

— Bine. Aţi vândut-o în 1979 pe trei sute şaizeci şi cinci 
de mii de dolari. Este exact? 

— Cam aşa ceva. 

Era cea mai bună investiţie pe care o făcusem vreodată. 

— Aşadar, aţi avut un câştig net din această tranzacţie 
de trei sute zece mii de dolari. Este exact? 

— Nu. Am avut un câştig brut de trei sute zece mii de 
dolari. Există o diferenţă între net şi brut, domnule Novac. 
Sunt sigur că v-au învăţat asta la şcoală, chiar dacă 
Administraţia financiară nu ştie care-i diferenţa. 


330 


„Uşurel, Sutter”, mi-am zis. 

M-a privit: 

— Atunci care a fost câştigul dumneavoastră net? 

— Scădeţi investiţiile şi celelalte costuri din câştigul brut 
şi obţineţi ceea ce se cheamă în lumea iniţiativei private 
câştig net. 

— La ce sumă s-a ridicat acesta, domnule Sutter? 

— N-am idee în acest moment. 

— Nici noi, domnule Sutter, întrucât n-aţi raportat nici 
măcar un dolar. 

„Touche, domnule Novac. ” Am răspuns agresiv: 

— De ce l-aş fi raportat ca venit? Am cumpărat o altă 
casă în East Hampton cu peste patru sute de mii de dolari. 
Aşadar, câştigul, indiferent cât o fi fost, a fost reinvestit. 
Doriţi să vă arăt articolul pertinent din legea financiară? 

— Domnule Sutter, conform legii, aveţi optsprezece luni 
la dispoziţie să rulaţi acest câştig - să cumpăraţi o casă cu 
suma obţinută din cea pe care aţi vândut-o investindu-vă 
astfel capitalul. Aţi aşteptat dovăzeci; şi trei de luni înainte 
de a cumpăra casa de pe Berry Lane din East Hampton, în 
ianuarie 1981. Aşadar, termenul fiind depăşit, trebuia să 
declaraţi şi să plătiţi impozit pentru câştigul de capital. Nu 
aţi raportat un venit însemnat, a adăugat. 

Omul avea dreptate, fireşte, motiv pentru care mai 
stătea încă acolo şi nu-l dădusem în şuturi afară. Dar, ca nu 
cumva să credeţi că sunt un escroc, exista o explicaţie. 

— Intenţia mea era să construiesc o casă, i-am spus 
domnului Novac. Legea, după cum poate că aţi auzit, 
permite rularea câştigului timp de douăzeci şi patru de luni, 
dacă doreşti să construieşti în loc să cumperi. 

— Dar casa pe care aţi cumpărat-o pe Berry Lane nu a 
fost construită de dumneavoastră, a răspuns domnul 
Novac. Această casă exista deja, potrivit cercetărilor mele. 


331 


— Da. Intenţionam să cumpăr un teren pe care să-mi 
construiesc casa, dar vânzătorul s-a răzgândit în ultimul 
moment. Am intentat o acţiune judecătorească împotriva 
lui, apoi am renunţat. Există dosare care pot dovedi asta. 
Aşa că, după cum vedeţi, domnule Novac, intenţia mea de 
a construi o casă nouă a fost oprită. Termenul era pe 
sfârşite şi ştiam că nu pot găsi un teren şi începe 
construcţia ca să satisfac prostia aia de lege a impozitelor, 
care am impresia că este o intruziune în drepturile mele, ca 
cetăţean liber, de a lua decizii economice bazate pe nevoile 
mele, şi nu ale guvernului. Aşa că, domnule Novac, intenţia 
mea de a construi fiind nerealizabilă, am cumpărat rapid o 
casă gata construită - cea de pe Berry Lane, care e destul 
de drăguță şi, dacă se întâmplă cumva să treceţi prin East 
Hampton, vă invit să o vizitaţi. Să eviţi impozitele este 
legal, să te sustragi de la plata lor este ilegal, am adăugat. 
Eu le-am evitat. Vă mulţumesc că v-aţi oprit pe cheltuiala 
guvernului. Imi place să văd pe ce sunt cheltuiţi banii pe 
care-i dau ca impozite. 

M-am îndreptat spre uşă şi am deschis-o, spunând: 

— Vă voi trimite dosarele şi actele referitoare la intenţia 
de cumpărare a pământului care a eşuat, aşa că nu trebuie 
să le dezgropaţi de la East Hampton. Vă rog să vă lăsaţi 
cartea de vizită la secretara mea. 

Dar domnul Novac nu s-a grăbit să iasă pe uşa deschisă. 
A rămas pe scaun şi a zis: 

— Domnule Sutter, nu aţi îndeplinit cerința de a cumpăra 
o casă în decurs de optsprezece luni. Motiv pentru care 
trebuia să plătiţi impozit în acel moment. Nu puteţi face sau 
spune nimic retroactiv pentru a justifica neplata acelui 
impozit. Aţi încălcat legea. 

Trebuie să înţelegeţi modul în care gândesc oamenii 
aceştia. Domnul Novac era convins că am comis nu numai 


332 


crima de a încălca legea impozitelor, dar şi că mi-am 
pecetluit soarta pentru vecie neplătind bani; cuveniţi 
guvernului. Auzeam parcă plânsetele îngeraşilor din ceruri. 
Mărturiseşte, spunea domnul Novac, căieşte-te şi vei fi 
absolvit de acest păcat înainte de a fi ars pe rug. Am închis 
uşa ca să n-o supăr pe Louise şi m-am îndreptat către 
domnul Novac, care rămăsese ferm pe poziţie, mai precis 
pe scaun. 

— Domnule Novac, am început cu voce joasă, în această 
mare naţiune a noastră, un cetăţean este nevinovat până 
se dovedeşte vinovăția. Am început apoi să ridic vocea: 
Acesta este principiul de bază al sistemului nostru juridic, 
un monument al drepturilor noastre civile. Acum 
Administraţia financiară cere cetăţenilor americani să 
furnizeze dovezi ale inocenţei. Greşit, domnule Novac. 
Greşit. Cu voce foarte ridicată acum: Dacă aveţi vreo 
dovadă a vinovăţiei mele, cer să o văd. Acum! 

Şi-a păstrat calmul, refuzând să se lase antrenat într-o 
ceartă, să ţipe, cum mi-aş fi dorit eu pentru dosar. Era un 
profesionist. 

— Domnule Sutter, a spus, vă place, nu vă place, în 
cazuri civile de evaziune fiscală, furnizarea dovezilor cade 
în sarcina dumneavoastră. 

— Bine, am rostit calm, atunci ascultați cu atenţie. A fost 
intenția mea, şi pot demonstra asta la proces, să 
construiesc o casă. Interesant, noua lege a impozitelor 
îngăduie douăzeci şi patru de luni pentru a construi sau 
cumpăra o casă, pentru evitarea unui impozit pe venit. Aşa 
că, vedeţi, domnule Novac, nimic nu este bătut în cuie, şi 
cu-atât mai puţin legea impozitelor, care e rescrisă de 
spiriduşi harnici în fiecare noapte. Aşa că asta este poziţia 
mea în acest caz, domnule Novac. Nu mai am nimic de 
adăugat, dar dacă vreţi să petreceţi aici întreaga oră pe 


333 


care v-am acordat-o, puteţi citi Legea Impozitelor în Statele 
Unite în timp ce eu lucrez. 

Domnul Novac a înţeles aluzia şi s-a ridicat. 

— Domnule Sutter, după cum reiese din cercetările mele 
şi propria dumneavoastră recunoaştere, sunteţi silit să 
plătiţi un impozit pe venit plus dobândă şi penalizări. 

Domnul Novac a scos o hârtie din buzunar a parcurs-o şi 
a zis: 

— Din calculele mele reiese că, dacă nu puteţi arăta 
chitanţe sau cecuri de reduceri pentru investiţii de capital, 
câştigul în anul în care aţi vândut casa a fost de trei sute 
zece mii de dolari. Având în vedere legea impozitelor din 
perioada respectivă plus dobânzile şi penalizările - 
penalizări pentru neglijenţă, neplata şi frauda fiscală - 
datoraţi Statelor Unite trei sute paisprezece mii şi cinci sute 
treisprezece dolari. 

Acum mi-aş fi dorit să stau jos. Am tras puternic, dar 
discret, aer în piept. Ăsta era momentul pe care-l aşteptase 
domnul Novac - de luni întregi, probabil - şi nu voiam să fac 
nimic ca să-l savureze. 

— Şi totuşi, nu datorez nimic, am spus. 

Mi-a întins hârtia, dar am refuzat s-o iau, aşa că a pus-o 
pe birou. 

— Intenţia dumneavoastră de a evita impozitele în mod 
legal este irelevantă, a spus domnul Novac. 

— Greşit, am răspuns. Intr-un proces civil de evaziune 
fiscală, intenţia mea este cât se poate de relevantă. Unde 
aţi făcut şcoala? 

Domnul Novac a zâmbit doar şi m-am simţit stânjenit. 
Am continuat: 

— Să nu vă aşteptaţi să fiu de acord ca să negociez. 
Părerea mea e că nu datorez impozite. lar dacă încercaţi 
să-mi blocaţi activele, am să vă dau în judecată. 


334 


Din păcate, ameninţarea asta era atât de falsă, încât 
domnul Novac a chicotit deschis. Administraţia financiară 
are drepturi aproape depline de a-ţi lua lucrurile şi trebuie 
să mergi la tribunal ca să le iei înapoi. 

— Am să-l telefonez şi congresmanului meu, am adăugat. 

Domnul Novac a părut impresionat. M-a informat: 

— ln mod normal, domnule Sutter, v-aş accepta 
explicaţia în privinţa acestei erori dacă dumneavoastră mi- 
aţi accepta cifrele. Dar cum sunteţi o persoană instruită, un 
avocat, Administraţia financiară consideră că aceasta nu a 
fost o eroare din neglijenţă, ci un caz de evaziune fiscală 
premeditată. Fraudă. Vă previn în acest mod că, pe lângă 
amenzile civile, aţi putea fi acuzat şi de delicte penale. 

Bănuiam că o să spună asta, şi când un copoi zice 
„delicte penale”, indiferent cine eşti, câţi bani sau câte 
diplome ai, inima începe să-ţi bată mai repede. Cunosc 
oameni cu mai mulţi bani şi mai multă influenţă decât mine 
care au fost trimişi la răcoare o vreme, cum se spune. Ştiu 
doi care s-au întors, dar nu mai sunt aceiaşi. L-am privit pe 
domnul Novac în ochi. 

— Oamenii mari nu poartă costume din bumbac. 

Pentru prima dată, domnul Novac a părut uşor afectat; s- 
a înroşit, dar, din păcate, nu din cauza îmbrăcăminţii lui 
sărăcăcioase. Nu, era ofticat de-a binelea acum. A reuşit să 
se stăpânească şi a zis: 

— Vă rog să pregătiţi un bilanţ complet al impozitelor 
plătite din 1979 până acum, inclusiv cele de anul acesta, pe 
care nu le-aţi achitat încă. Să aveţi toată documentaţia şi 
dosarele disponibile pentru un controlor financiar care va 
lua legătura cu dumneavoastră azi după-amiază. Dacă nu 
ne puneţi de bunăvoie la dispoziţie aceste dosare, o să vă 
trimitem citaţie. 

Dosarele mele referitoare la impozite erau în Locust 


335 


Valley, dar nu voiam să-mi bat capul cu asta până după- 
amiază. Acum ştiam cum e să fii jefuit. M-am dus la uşă şi 
am deschis-o. 

— Nimeni nu poartă pantofi de piele sintetică în Lumea 
Liberă, domnule Novac. Trebuie să fiţi un spion. 

— Sunt vegetarian, mi-a explicat, şi nu pot purta piele. 

— Atunci pentru numele lui Dumnezeu, omule, ai bunul- 
simţ să porţi tenişi de pânză sau galoşi de cauciuc, dar nu 
plastic. Bună ziua. 

A plecat fără o vorbă şi, în timp ce închideam uşa după 
el, un cuvânt mi-a venit în minte şi am strigat în urma lui: 

— Cutră! 

Lui Louise era să-i cadă proteza. Am trântit uşa. 

În ciuda calmului de patrician pe care-l afişam, eram 
oarecum tulburat de perspectiva de a mă uşura de aproape 
o treime de milion şi de a petrece un răgaz într-o închisoare 
federală. Mi-am turnat un pahar de apă rece dintr-o carafă, 
am mers la fereastră şi am deschis-o, lăsând să intre 
ultimele urme de aer respirabil care mai exista în 
Manhattan la această altitudine. 

Deci, asta era; coşmarul Păturii-înstărite-a-clasei-de- 
mijloc - o evaziune fiscală în şase cifre. 

Îmi venea să-mi plâng de milă. Muncesc de iese untul din 
mine, am crescut doi copii, contribui la binele societăţii şi al 
naţiunii, îmi plătesc impozitele... ei, evident nu pe toate, 
dar mare parte... şi mi-am servit ţara în vreme de război, 
când alţii au găsit mijloace să se sustragă de la această 
datorie patriotică. Nu era cinstit. 

Acum să vedeţi cum mă înfurii. Națiunea e copleşită de 
traficanţi de droguri şi capi ai Mafiei care trăiesc 
împărăteşte. Criminalii sunt proprietari de străzi, ucigaşii se 
plimbă liberi, miliarde de dolari sunt cheltuite pentru 
înarmare, dar nu se găsesc bani pentru construirea unor 


336 


închisori, congresmenii şi senatorii fac lucruri pe care, dacă 
le-aş face eu, aş ajunge în spatele gratiilor, iar marile 
corporaţii fac evaziuni fiscale atât de mari, încât guvernul 
preferă să ajungă la compromisuri decât să lupte. Şi ei mă 
fac pe mine criminal? Ce naiba nu e-n regulă aici? 

Am reuşit să mă stăpânesc şi m-am uitat în jos pe stradă. 
Wall Street, centrul financiar al naţiunii, care dădea naştere 
coloşilor ce trăgeau sforile pe lumea asta. Şi totuşi, unii 
erau de părere că Wall Street era neamericană, iar rechinii 
de pe ea sunt nişte paraziți. Aşa stând lucrurile, domnul 
Novac a venit pe Wall Street având deja o părere proastă şi 
am impresia că n-am făcut mare lucru ca să i-o schimb. 
Poate că nu trebuia să mă leg de pantofii lui de plastic. Dar 
cum altfel puteam să rezist? Vasăzică, tot am învăţat ceva 
la Yale. Am zâmbit. Mă simțeam puţin mai bine. 

Acum să judecăm raţional. Delictul penal ar fi greu de 
dovedit, dar nu imposibil. Un juriu din prietenii mei de la 
The Creek m-ar fi găsit nevinovat. Dar un juriu federal, 
constituit în New York City, putea să nu fie la fel de 
înţelegător. Dar, chiar dacă aş fi reuşit să scap de acuzaţia 
de delict penal, tot m-ar fi taxat de... m-am uitat pe hârtia 
de pe birou... trei sute paisprezece mii cinci sute 
treisprezece dolari, ceea ce însemna mai mult decât 
întregul aşa-zis profit de pe urma vânzării casei. Sunt o 
groază de bani, chiar şi pentru un avocat din Wall Street. 
Mai ales pentru unul cinstit. 

Susan era, de asemenea, teoretic, datoare cu o jumătate 
din suma asta. Deşi plătim impozite separat din cauza 
complicaţiilor legate de veniturile ei, şi pentru că aşa cerea 
contractul premarital, jumătate din casa de la East 
Hampton îi aparţine şi se presupune că a beneficiat de 
jumătate din profit. Dar, fireşte, chiar şi în epoca asta, când 
femeile au drepturi egale cu bărbaţii, Novac îmi vorbeşte 


337 


mie de închisoare, nu ei. Tipic. 

Oricum, judecând la rece, ştiam că ar fi trebuit să sun la 
firma de avocatură a lui Stanhope şi să-i pun la curent cu 
problema. Probabil, s-ar fi dus la Administraţia financiară şi 
s-ar fi oferit să-i ajute să mă strângă pe mine cu uşa în 
schimbul imunităţii micuţei lor cliente moştenitoare. Credeţi 
că a fi însurat cu cineva dintr-o familie ultra bogată e o 
plăcere? Incercaţi. Ceea ce aveam de făcut era mai întâi să 
pun pe vreunul dintre asociaţii mei de aici să se ocupe de 
cazul meu de evaziune fiscală - nu poţi fi obiectiv când e 
vorba de propriii bani - apoi să-mi caut un avocat. 

Ultimul gând m-a determinat să fac următoarea asociaţie 
de idei: Criminal = Bellarosa. 

M-am gândit o clipă la amicul meu Frank. Domnul 
Bellarosa fusese o dată la închisoare în viaţa sa de 
infractor, şi asta pentru evaziune fiscală. Dar este evident 
că Bellarosa comite în continuare fraude fiscale, din 
moment ce nu îşi declară veniturile din droguri, prostituție, 
jocuri de noroc, pariuri sau ce-o mai fi făcând de soiul ăsta. 
_ Aşa că am stat la fereastră, privind în jos pe Wall Street. 
Imi era milă de mine, eram supărat pe nedreptăţile vieţii şi 
extrem de ofticat când mă gândeam la toţi criminalii care 
nu erau hărţuiţi de guvern. 

Exact atunci, cred, mi s-a întâmplat ceva ciudat: am 
început să-mi pierd încrederea în sistem. Eu, adeptul 
declarat al sistemului, portdrapelul legii şi ordinii, un patriot 
şi un republican convins - m-am simţit deodată înstrăinat 
de ţara mea. Cred că este o reacţie normală pentru orice 
cetăţean cinstit care se vede pus în aceeaşi oală cu Al 
Capone şi Frank Bellarosa. Cred, de asemenea, ca să fiu 
sincer, că asta se punea la cale de mai multă vreme. 

Mi-am amintit de cuvintele lui Frank Bellarosa: „Eşti 
cercetaş sau ce? Saluţi drapelul în fiecare dimineaţă?” 


338 


Ei bine, aşa făceam. Dar am înţeles că toţi aceşti ani, ca 
bun cetăţean, îmi foloseau doar pentru o prezentare 
favorabilă în faţa judecătorului. 

Logica mea - nu, instinctele mele de supravieţuire - îmi 
spuneau că trebuie să încetez a mai fi un bun cetăţean 
dacă voiam să fiu un cetăţean liber. Deci, să cedez de 
bunăvoie sau veniţi să mă prindeţi, porcilor? Veniti să mă 
prindeți, porcilor. 

ÎI ştiam, fireşte, pe singurul om care mă putea ajuta cu 
adevărat şi mi-a părut rău că nu-i aveam numărul de 
telefon atunci. 


339 


19 


— „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului”, a citat Frank 
Bellarosa. Dar, a adăugat, niciodată mai mult de 
cincisprezece la sută din profitul tău net. 

Le dau clienţilor mei sfaturi similare, dar le recomand 
şaptesprezece la sută din profitul brut şi îi taxez pentru 
timpul meu. Într-un anumit fel, la fel face şi Frank Bellarosa. 

Era vineri seara şi stăteam la masa mea obişnuită din 
salonul clubului The Creek. Era aglomerat şi nimic nu se 
schimbase faţă de cealaltă seară de vineri despre care v- 
am povestit, cu excepţia faptului că vizavi de mine stătea 
Episcopul. 

Fără să mă uit în jur, simţeam ochii celorlalţi mergând de 
la mine la Frank. La masa de alături era Lester Remsen, 
împreună cu Randall Potter şi Allen DePauw care, dacă vă 
amintiţi, furniza guvernului un post de observaţie peste 
drum de Alhambra. 

Domnul reverend Hunnings se afla, de asemenea, acolo, 
la masa din colţul de lângă geam, împreună cu alţi trei 
bărbaţi. Avea o jacheta sport aruncată peste hainele de golf 
şi un pahar de vin roşu în mână. Din câte am observat, 
clericii episcopalieni şi catolici beau în public mai mult vin 
roşu, ceea ce cred că se potriveşte cu eticheta, pentru că 
vinul roşu se dă şi la altar, spre deosebire de berea rece. 

La o altă masă învecinată, rezervată aparent celor cu 
sânge olandez, erau Jim Roosevelt, Martin Vandermeer şi 
Cyril Vanderbilt. 


340 


Ultimul cred că venise de la Piping Rock să petreacă o 
noapte aici, în mahala. 

Locul se aglomera din ce în ce mai mult şi, cum spunea 
un bătrân cântăreţ de rock, toată gaşca era în păr. Am avut 
ciudata impresie că se zvonise că Sutter îl adusese pe 
Bellarosa la club şi toată lumea venise să vadă. Nu, nu. Era 
doar o seară de vineri obişnuită. 

Frank a pocnit din degete către bătrânul Charlie, un fost 
chelner în sufragerie, care, după ce servise a milioana 
masă, fusese transferat în salon unde putea să bea, să 
fumeze, să discute ca orice membru al clubului. Charlie a 
ignorat, fireşte, pocnitul din deget, aşa că Frank a mai 
pocnit o dată, apoi a strigat: 

— Hei. 

Am tresărit şi am spus: 

— Aduc eu băuturile. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat către bar. Gustav, 
barmanul, îmi preparase deja martiniul. Am ajuns lângă 
tejghea şi i-am spus: 

— Şi un pahar de whisky cu ghimbir. 

După zâmbetu-i afectat, am înţeles care-i părerea lui 
despre băutura asta. 

Lester a venit în spatele meu; cred că fusese trimis, cu 
câteva ghionturi în coaste, să mă abordeze. 

— Bună, John, a spus Lester. 

— Bună, Lester, am răspuns. 

— Cine-i tipul care-i cu tine? 

— E Antonio Pugliesi, renumitul cântăreţ de operă. 

— Pare a fi Frank Bellarosa, John. 

— Izbitoare asemănare. 

— John... nu e bine. 

Whisky-ul cu ghimbir a fost gata şi am semnat pentru 
băuturi. Lester a continuat: 


341 


— Ce-nseamnă asta, John? 

— E vecinul meu. A vrut să vină aici, am adăugat. 

Ceea ce era adevărat. Bineînţeles, nu fusese ideea mea. 
Dar mi-am dat seama că mă enervează întrebările lui 
Lester în privinţa asta. 

— Rămâneţi la cină? s-a interesat Lester. 

— Da, rămânem. Susan şi doamna Bellarosa vor fi în 
curând aici. 

— Uite... John, ca membru în consiliul clubului şi ca 
prieten... 

— Şi ca văr. 

— Da... şi asta... trebuie să-ţi spun că anumite persoane 
nu sunt mulţumite; astă-seară, nu se simt bine. 

— Toţi par mulţumiţi şi în largul lor. 

— Ştii ce vreau să spun. Îmi dau seama în ce situaţie te 
afli. Să beţi un pahar împreună, din an în Paşte, n-are nimic, 
cum facem şi noi cu unele minorităţi, a adăugat sotto-voce. 
Şi n-are nimic, nici dacă luaţi prânzul împreună, din când în 
când. Dar nu cina, John, şi nu cu soțiile. 

— Lester, i-am răspuns tăios, ai încercat să mă implici în 
fraudă, falsificare şi înşelăciune doar cu câteva luni în 
urmă. Aşa că nu mai umbla cu nasul pe sus şi du-te 
dracului. 

Am luat băuturile şi m-am întors la masă. 

Am sorbit martini şi am descoperit că îmi cam tremura 
mâna. Frank şi-a amestecat băutura. 

— Ai uitat cireaşa. 

— Nu sunt un nenorocit de ospătar. 

Frank Bellarosa, vă-nchipuiţi cred, nu e obişnuit să se 
vorbească astfel. Aşa stând lucrurile, nu a ştiut ce să 
răspundă şi a continuat să-şi amestece băutura. 

Nu eram în toanele cele mai bune. Cred că o ceartă cu un 
agent fiscal era echivalentă cu o ceartă cu soţia, din punct 


342 


de vedere al dispoziţiei. L-am întrebat pe domnul Bellarosa: 

— Aşa că ce-ai face tu? L-ai mitui pe individ? L-ai 
ameninţa că-i zbori creierii? 

Bellarosa a clipit ca şi cum ar fi fost şocat de ce-i 
spusesem şi asta mi s-a părut aproape comic. 

— Niciodată, dar niciodată, nu trebuie să omori un agent 
federal, a răspuns Bellarosa. 

— Dacă l-ai fi întâlnit pe domnul Novac, făceai o 
excepţie. 

A zâmbit, dar nu a spus nimic. 

— Deci, am întrebat, să-l mituiesc? 

— Nu. Eşti un om cinstit. Nu face nimic din ceea ce nu 
faci de obicei. N-ar merge. Oricum, a adăugat, tipul e 
probabil integru şi îşi închipuie că şi tu eşti la fel. 

Am încuviinţat. Ca să spun drept mi-ar repugna mai puţin 
să-l împuşc pe domnul Novac decât să-i ofer o mită. 

L-am privit pe Frank Bellarosa. Era îmbrăcat în uniforma 
lui obişnuită, cu sacou şi tricou la baza gâtului. Probabil că 
văzuse asta într-o reclamă de îmbrăcăminte, având un 
conac în fundal şi se hotărâse să umble doar aşa, 
schimbând doar culorile. De data asta, sacoul era verde şi 
tricoul galben-canar. Ansamblul în sine n-ar fi atras prea 
mult atenţia, pentru că, după sezonul de tweed, 
majoritatea WASP-ilor poartă doar aiureli de vară şi arată 
precum păsările tropicale până de Ziua Muncii. Bine că 
Bellarosa nu venise în cine ştie ce costum gri irizat ca 
pielea de rechin. 

— Aruncă Rolexul la gunoi, Frank. 

— Da? 

— Da. Unii oameni nu-şi pot permite să-l poarte. Nici tu 
nu poţi. la-ţi un ceas sport şi ia-ţi nişte espadrile. Ştii ce 
sunt alea? 

— Sigur? 


343 


Nu cred că ştia. Mi-am terminat martiniul, i-am atras 
atenţia lui Charlie fără să pocnesc din degete şi am mai 
comandat un rând. 

— Şi o cireaşă maraschino pentru domnul. 

— Domnul ar dori o cireaşă roşie sau verde, domnule? m- 
a întrebat Charlie, ca şi cum mi-aş fi adus buldogul la club 
şi îi comandam o strachină cu lapte. 

— Roşie, a lătrat Bellarosa. 

Charlie a luat-o din loc. 

Câteva femei veniseră să-şi întâlnească sau să-şi ia soţii 
şi am observat-o pe Beryl Carlisle la o masă cu soţul ei - 
cum-naiba-il-cheamă. O vedeam din profil şi am privit-o o 
vreme cum îşi soarbe băutura cu paiul. O făcea bine. Se 
uita în direcţia mea, ca şi cum ar fi ştiut exact unde mă 
aflu, şi am schimbat zâmbete abia schiţate, ceva în genul, 
„lar am ajuns la asta?” 

Bellarosa s-a uitat la Beryl, apoi la mine: 

— Bună bucăţică. Cred că are chiloţii uzi după tine. 

Mă bucuram că e şi el de aceeaşi părere, dar l-am 
informat: 

— Nu vorbim despre sex aici. 

A zâmbit. 

— Nu? Dar despre ce vorbiţi aici? Bani? 

— Discutăm afaceri, dar niciodată despre bani. 

— Cum naiba reuşiţi? 

— Nu-i uşor. Ascultă, vreau numele avocatului care se 
ocupă de impozitele tale, Frank. Nu cel pe care l-ai folosit 
când ai stat la popreală doi ani, cel pe care-l foloseşti acum 
să te ţină departe de închisoare. 

Au venit băuturile şi Bellarosa a bălăngănit oribila cireaşă 
ţinând-o de coadă, apoi a muşcat din ea. 

— Avocatul care se ocupă de impozitele tale, am insistat. 

A continuat să morfolească cireaşa. 


344 


— N-ai nevoie de avocat. Avocaţii sunt pentru când 
ajungi la tribunal. Trebuie să eviţi asta. 

— În regulă. Cum? 

— Trebuie să înţelegi de ce, înainte să ştii cum. 

— Inţeleg de ce. Nu vreau să scot trei sute de mii de 
dolari şi pe deasupra s-ajung şi la închisoare. De-aia. 

— Dar trebuie să înţelegi de ce. De ce nu vrei să faci 
asta. 

— Pentru că a fost o greşeală cinstită. 

— Nu există aşa ceva, prietene. 

Am ridicat din umeri şi m-am întors la martiniul meu. Am 
aruncat o privire rapidă prin cameră. Câţiva s-au uitat în 
altă parte, dar alţii, ca Martin Vandermeer şi bunul părinte 
Hunnings mi-au susţinut privirea într-un mod neplăcut. 
Beryl, pe de altă parte, mi-a zâmbit larg, ca şi cum am fi 
fost din nou pe calea cea bună. Aveam sentimentul că, 
dacă Beryl Carlisle era udă, aşa cum sugerase grosolan 
Bellarosa, atunci asta avea o oarecare legătură şi cu 
prezenţa lui. Beryl e genul de femeie care fusese cândva 
sălbatică, apoi a făcut o căsătorie sigură, face afaceri 
sigure, dar tot îi mai plac băieţii răi. Bănuiesc că acum 
eram cel mai bun din cele două lumi pentru ea: un soi de 
huligan educat. 

M-am uitat la Bellarosa. Cred că rămâneam în impas 
până ce nu clarificam problema lui „de ce”. Am încercat să- 
mi amintesc câte ceva din filosofia lui de viaţă, pe care mi-o 
împărtăşise la Alhambra. 

— Novac are ceva cu mine, personal, de aceea, am spus. 
Mi-am bătut o dată joc de nevastă-sa şi am lăsat-o într-un 
motel, sus în munţi Catskills, în timpul unei furtuni de 
zăpadă. 

Bellarosa a zâmbit. 

— Începi să te apropii. 


345 


A pescuit nişte covrigei oribili dintr-un vas de pe masă şi 
i-a băgat în gură. Intenţionasem să-i scriu directorului 
clubului în legătură cu covrigeii ăştia, dar începând de astă- 
seară ar fi mai bine să nu mă plâng de nimic. 

Bellarosa a înghiţit covrigeii şi mi-a spus: 

— OK. Hai să-ţi spun cum văd eu lucrurile. În ţara asta, cu 
democraţia superbă pe care-o are, oamenii nu-şi dau 
seama că există o permanentă luptă de clasă. Nu crezi aşa 
ceva despre ţara ta? S-o crezi, bătrâne. Toată istoria e o 
luptă între trei clase - de sus, de mijloc şi de jos. Am învăţat 
asta de la un profesor de istorie de la La Salle. Inţelegi ce 
voia tipul să spună? 

„Cred că da, Frank. Am fost la Yale, pentru numele lui 
Dumnezeu.” 

— Unde se încadrează clasa criminalilor? am întrebat. 

— Acelaşi rahat. Doar nu crezi că există clase diferite 
pentru criminali? Crezi că eu sunt totuna cu un melanzane 
găinar? 

De fapt, cam asta credeam, dar acum, ca să mă exprim 
în termeni istorici şi economici, bănuiesc că nu. Poate că 
aveam mai multe în comun cu Frank Bellarosa decât cu 
domnul reverend Hunnings, de exemplu, care nu mă plăcea 
nici pe mine, nici banii mei. 

— Soţia portarului meu, Ethel, crede în lupta de clasă, am 
spus. O să vă fac cunoştinţă într-o zi. Ar fi distractiv. 

— Da. Nu-mi închipuiam că o să crezi asta. OK, nu-i ca-n 
Europa cu toată nebunia de partide politice şi cu toată 
vorbăria aia nebunească, dar există şi aici. Luptă de clasă. 

— Şi de-aia vrea Novac să mă prindă? E comunist? 

— Oarecum. Dar el nici măcar nu ştie de asta. 

— Trebuia să fi ştiut eu când mi-a spus că e vegetarian. 

— Da. Şi mai aveţi încă o luptă, aproape la fel de veche 
ca şi lupta de clasă - lupta între idioţii din guvern şi băieţii 


346 


deştepţi care nu fac parte din guvern. Idioţii din guvern vor 
ca oamenii sărmani să creadă că îi protejează şi le pasă de 
ei. Capisce? Aşa că ştii cum trăiesc băieţii deştepţi ca tine şi 
ca mine? Apărându-şi cu o mână boaşele şi cu cealaltă 
portofelul. Nu-i aşa? 

Avea dreptate, bineînţeles. Dar când le spun asta 
clienţilor mei, o formulez altfel. Probabil că de-aia nu 
înţeleg întotdeauna. 

Bellarosa a continuat: 

— Şi nu-i adevărat că Administraţiei financiare nu-i pasă 
de tine, că eşti doar un număr pentru ei. Ar fi al dracului de 
bine dac-ar fi aşa, dar nu e. Le pasă de tine într-un fel în 
care nu ţi-ai dorit să le pese. 

— Dar o parte din ceea ce fac, Frank, nu se justifică nici 
psihologic, nici filosofic. E doar rutină, birocraţie stupidă. 
Ştiu. Am zilnic de-a face cu ei. Nu cred că Administraţia 
financiară sau Novac are ceva cu mine personal. 

— Nu aşa începe. Începe când apucă să se lege de 
oameni ca tine. Şi asta nu-i rutină sau prostie, bătrâne. E 
ceva planificat. Şi dacă e planificat, e /uptă. De-aia, atunci 
când se ocupă un tip ca Novac de cazul tău, devine ceva 
personal. L-ai ofticat? 

Am zâmbit. 

— Puțin. 

— Da. Prima greşeală. 

— Ştiu asta. 

— Asculta, consiliere, Novac e un băiat de cinci-cifre, bun 
pentru treizeci, patruzeci pe an. Tu poate că faci de zece ori 
pe-atât. E ca mine şi Ferragamo. Acelaşi lucru. Chestia e că 
ei au insignele, aşa că nu-i insulți în față. 

— Individul m-a enervat. 

— Da. Aşa fac. Ascultă, Novac n-a intrat în Administrația 
financiară ca să-ți protejeze ție banii. A intrat acolo cu o 


347 


anumită atitudine şi, dacă ai şti care e atitudinea asta, ţi-ar 
veni să verşi. 

— Ştiu. 

Bellarosa s-a aplecat spre mine peste masă. 

— Novac are putere, înţelegi? Puterea să strivească un 
tip ca tine, şi chiar ca mine. Asta-l face să se simtă tare, 
pentru că n-are putere nicăieri în altă parte - nici la bancă, 
nici la serviciu şi poate că nici acasă, cu nevasta şi copiii. 
Ce putere să ai acasă când vii cu treizeci de mii pe an? 
Bellarosa m-a privit în ochi. Pune-te-n locul lui Novac măcar 
o zi. 

— Dumnezeule, nu, poartă pantofi de piele sintetică. 

— Da? înţelegi? Du-te să locuieşti în casa sau 
apartamentul lui de rahat, fă-ţi griji din cauza preţului 
hainelor, măcar o dată în viaţă, din cauza preţului 
alimentelor, şi stai treaz o noapte întreagă să te gândeşti la 
taxa de şcolarizare a copiilor, dacă o să-ţi facă şeful vreun 
raport negativ sau dacă guvernul o să facă scumpiri anul 
ăsta. Apoi du-te să-i faci o vizită domnului John Sutter în 
afurisitul lui de birou elegant şi spune-i cum o să te porţi cu 
el. 

Dumnezeule, aproape că-mi părea rău de Stephen 
Novac. 

— Inţeleg toate astea, dar vreau să ştiu. 

— Da, trebuie să-nţelegi întâi cu cine ai de-a face şi să- 
nţelegi că le place să se agaţe de oameni aflaţi în văzul 
tuturor. Oameni ca mine şi, da, oameni ca tine. Oameni ale 
căror probleme fiscale vor face vâlvă. Ştii de ce? 

— Da, Frank. Îmi câştig existenţa din impozite. 
Administraţiei financiare îi place să facă vâlvă ca să mai 
bage-n sperieţi alţi câţiva contribuabili milionari, pe care 
nu-i nominalizează. Asta-i face pe oameni să-şi plătească 
impozitele. 


348 


— Nu dau do; bani pe adunarea impozitelor pentru 
guvern. Tot nu înţelegi. Tot ce vor e să sperie lumea. Asta-i 
puterea. Şi asta-i şi gelozia. Un om ca Novac n-are destulă 
vână să devină bogat ca tine sau ca mine, dar are 
suficientă minte să nu-i pese. De-asta e un om periculos. 

Am încuviinţat. Ce spunea Bellarosa parcă era 
Machiavelli în traducere modernă. 

— la un tip ca Ferragamo, a continuat Bellarosa. Pretinde 
că totul e justiţie, democraţie, egalitarism, că-i pasă de cei 
sărmani şi de victimele crimelor şi alte rahaturi de-astea. 
Greşit. Nu despre asta-i vorba, bătrâne. E vorba de afurisita 
de putere. E gelozie, e o chestie personală şi totul învăluit 
într-un rahat care sună frumos. Hei, pot să te duc pe nişte 
străzi în Brooklyn unde se comit mai multe crime într-un 
bloc decât în toată afurisita asta de ţară. Il vezi pe 
Ferragamo acolo? Îl vezi pe Mancuso? Îl vezi pe Novac 
întrebându-i pe escrocii şi traficanţii ăia de droguri dacă și- 
au plătit impozitele? Şi să-ţi mai spun ceva, consiliere, n-are 
nicio importanţă dacă ai dus o viaţă ca a mea sau ca ata. 
Când se hotărăsc să te priponească pentru fraudă, tot cinci 
sau zece ani sunt pentru amândoi, sau poate chiar mai 
mult. Capisce? Şi să-ţi mai spun ceva ce nu vrei s-auzi. 
Când te uiţi tu la un juriu, ei se uită înapoi acuzator, iar tu 
încerci să pari inocent şi prietenos. Când mă uit ev la un 
juriu, jumătate din el e convins c-am mituit cealaltă 
jumătate, şi toţi cred că-i ia dracu' dacă votează vinovat. 
Asta-i puterea, bătrâne. Eu o am, tu - nu. Nimeni nu se 
prosteşte cu mine. Şi uite altă noutate pentru tine: dacă-ţi 
închipui că guvernul n-o să-ţi vrea gâtul din cauza meseriei 
tale, pentru că eşti un avocat bun care-i bate la jocul ăsta, 
tot n-ai înţeles. Mai gândeşte-te. 

Mă gândisem deja la asta şi respinsesem gândul din 
patriotism. 


349 


— Ţi-e totul foarte clar în privinţa asta, am spus. 

— Mi-e totul foarte clar în multe privinţe. Mai am doar 
câteva la care trebuie să mă gândesc. 

S-a lăsat la loc pe speteaza scaunului şi a terminat 
covrigeii. 

— Aşa că acum ştii de ce. Acum trebuie să vorbeşti cu 
domnul Melzer. O să-ţi spună el cum. 

Am lăsat să treacă câteva secunde, apoi am înţeles că 
trebuia să întreb: 

— Cine e domnul Melzer? 

— Era odată de partea cealaltă. Mare grangur la 
Administraţia financiară. Acum dă consultaţii particulare. 
inţelegi? Se îmbogăţeşte vânzând secrete inamicului. Îi 
cunoaşte personal pe nenorocoşi, înţelegi? Când l-am 
întâlnit era prea târziu pentru mine. Dar poate reuşeşte să 
facă ce trebuie pentru tine. 

M-am gândit o clipă. Existau într-adevăr câţiva renegaţi 
acolo care vindeau arme duşmanului. Dar n-aş fi 
recomandat niciodată vreunul dintre ei clienţilor mei. Din 
câte ştiam, operau într-un soi de zonă cenuşie, negociind 
pe bază de relaţii personale cu Administraţia financiară, 
poate chiar mituind sau şantajând foşti colaboratori. Clienţii 
lor nu aflau asta niciodată, făcea parte din înţelegere. Nu, 
John Sutter, domnul Corectitudine, n-ar fi recomandat 
niciodată un agent fiscal renegat clienţilor săi, chiar dacă 
era legal. Nu era etic. 

Arătam probabil nehotărât, sceptic sau poate dezamăgit, 
pentru că Bellarosa a spus: 

— Domnul Melzer poate să-ţi garanteze, de la bun 
început, că nu vei fi acuzat. Fără delicte penale, fără 
închisoare. 

— Cum poate să garanteze asta? 

— Asta-i treaba lui, prietene. Dacă vrei să lupţi în felul 


350 


tău, n-ai decât. Dacă vrei să te-ajute domnul Melzer, 
garantându-ţi în prealabil că n-o să vezi niciodată cum 
arată un penitenciar pe dinăuntru, atunci spune-mi. Dar 
hotărăşte-te repede, înainte să ajungă nenorociţii prea 
departe, ca domnul Melzer să mai poată aranja lucrurile în 
felul lui. 

M-am uitat la Bellarosa. De fapt, el personal îmi garanta 
că n-o să ajung la închisoare. Poate că urma să dau trei 
sute de mii de dolari, dar în mod cert n-aveam să 
completez cecuri pentru Administraţia financiară în biroul 
directorului închisorii. Ce simţeam? Uşurare? Gratitudine? O 
apropiere de noul meu prieten? Bineînţeles că da. 

— OK. Melzer. 

— Bun. O să ia el legătura cu tine. Bellarosa şi-a aruncat 
din nou privirea prin cameră. Drăguţ loc. 

— Da. 

— Acceptă şi catolici, nu-i aşa? Italieni? 

— Da, aşa e. 

— Fiii mei pot să vină aici dacă eu sunt membru? 

— Da. 

— Mâncarea e bună? 

— Nu ca aceea făcută de Anna. 

A râs, apoi m-a privit îndelung. 

— Deci, mă ajuţi să intru. Bine? 

— Păi... ai nevoie de trei susţinători. Înţelegi? 

— Da. Găseşte-i tu. Eu nu cunosc pe nimeni pe-aici. 

Mi-am dat seama c-o să-mi ceară asta. 

— Ştii, Frank, chiar dac-aş face asta, tot nu te-ar accepta 
comisia. 

— Da. De ce? 

„De ce” părea să fie întrebarea serii. 

— Ştii de ce. 

— Spune-mi. 


351 


— OK. Pentru că ăsta e unul din cele mai prestigioase şi 
exclusiviste cluburi din America şi nu vor ca... cum îţi spui 
tu? Pe bune, Frank. N-a răspuns, aşa că l-am ajutat: Un cap 
al Mafiei? Şeful unei organizaţii criminale? 

„Ce-o să scrii pe formular? Ce-ai scris pe chitanţa de la 
impozite anul trecut? Gangster?” 

Din nou nu a răspuns, aşa că am zis: 

— Oricum, asta e una dintre instituţiile care nu pot fi 
constrânse cu ameninţări, bani sau legături politice. Ai mai 
multe şanse să devii şef al Mafiei decât membru al acestui 
club. 

Bellarosa s-a gândit o clipă şi mi-am dat seama că nu e 
mulţumit de informaţiile primite, aşa că i-am mai dat 
câteva veşti bune: 

— Nici măcar ca musafir nu eşti bine-venit aici. Dacă te 
mai aduc aici, o să joc golf pe terenul comunal şi o să trag 
la talere în subsolul Clubului italian de tragere cu carabina. 

Şi-a terminat băutura şi a supt nişte cuburi de gheaţă, pe 
care le-a zdrobit în dinţi, provocându-mi fiori pe şira 
spinării. 

— OK, a spus în sfârşit. Atunci o să-mi faci altădată o 
favoare. 

N-aveam niciun dubiu în privinţa asta. 

— Dacă e legal şi posibil, o să-ţi fac o favoare, am 
răspuns. 

— Bun. Tocmai m-am gândit la o favoare. Mă reprezinţi în 
cazul ăsta de omucidere. Ca favoare. 

Şah mat. Am respirat adânc şi am încuviinţat. 

— Bun. Nu plătesc pentru favoruri. 

— lar eu nu iau bani pentru ele. 

Bellarosa a zâmbit. 

— Dar îţi voi acoperi cheltuielile. 

Am ridicat din umeri. A urmat o clipă îngrozitoare, în care 


352 


am crezut că Bellarosa o să-mi întindă mâna peste masă. 
Am avut această ciudată viziune a unei fotografii în albumul 
clubului, sub titlul Cap a/ Mafiei şi avocat proeminent 
încheind o afacere la The Creek. Dar, slavă Cerului, n-a vrut 
să bată palma, iar eu am schimbat subiectul, spunând: 

— ţi datorez bani pentru grajd. 

— Da. Ce ţi-a spus Dominic? 

l-am povestit despre devizul lui Dominic şi am adăugat: 

— Cred că am depăşit suma asta. 

— Băieţii ăştia lucrează ieftin în primii ani. Apoi învaţă 
puţină engleză, înţeleg cum stau lucrurile pe-aici şi încep 
să-şi stoarcă clienţii la fel ca toată lumea. Asta-i visul 
american, a adăugat. 

Nu chiar. 

— N-au luat nici măcar salariul minim, am spus. 

A ridicat din umeri. 

— Şi ce dacă? N-or să înveţe nimic dacă-ţi pare rău de ei 
şi le dai mai mult. Oamenii trebuie să fie rezonabili în 
propriul interes. Nu-i aşa? 

— Da, dar cred că ai subvenţionat tu lucrarea. Am 
senzaţia că vrei să mă faci datornicul tău. 

Nu a răspuns, dara întrebat: 

— Eşti mulţumit de lucrare şi de preţ? 

— Da. 

— Gata cu povestea atunci. 

— Cui plătesc? 

— Mie îmi plăteşti. Opreşte-te la o cafea într-o zi. Bani 
lichizi, cec, nu contează. 

— In regulă. 

Bellarosa s-a lăsat pe spătar şi-a încrucişat picioarele şi 
m-a privit. 

— Acum, când ştii că n-o să ajungi la închisoare, arăţi mai 
vesel, a spus. 


353 


Aş fi fost mai fericit dac-aş fi ştiut că Frank Bellarosa 
ajunge la închisoare. Ce rahat! 

— Hei, tabloul ăla pe care-l face soţia ta arată grozav, m- 
a informat. Nu mă lasă să mă uit peste umărul ei, ştii. Mă 
goneşte, dar atunci când pleacă, ridic cârpa şi arunc o 
privire. E o pictoriţă excelentă. 

— Mă bucur că-ţi place tabloul. 

— Da. Trebuie să-i găsesc un loc pe cinste. Şi Annei îi 
place. Acum înţelege ce voia Susan să spună. Ştii? Ruinele. 
Anna şi Susan se-nţeleg destul de bine. 

— Mă bucur să aud asta. Soţia ta e foarte amabilă că-mi 
trimite din ce găteşte. 

Acum, că terminaserăm cu treburile importante, 
reveniserăm la modelul de conversaţie stupidă, tip WASP, şi 
mi-am dat seama că Frank era supărat. Crezuse probabil că 
suntem fraţi de cruce dacă vorbim despre mită, crimă şi 
chiloţii uzi ai lui Beryl Carlisle, dar voiam să-i arăt că, chiar 
dacă ne bălăceam o vreme în aceeaşi mocirlă, eu puteam 
zbura totuşi ca un uliu. Cred că, într-un anumit fel, aprecia 
asta. Asta cumpăra el: un uliu. Porcii erau mai ieftini. 

Am devenit conştient că ceva provocase o scădere a 
zgomotului în cameră. M-am uitat spre uşă şi am văzut-o pe 
Susan venind spre mine, remorcând-o pe Anna Bellarosa. 

Anna purta iar una dintre pijamalele ei largi, verde- 
smarald de data asta, iar picioarele îi erau încastrate în 
sandale albe, ornamentate cu ştrasuri strălucitoare. Avea 
pe ea suficient aur cât să producă o fluctuaţie pe piaţa 
metalelor. 

Anna trăgea cu ochiul în jur în timp ce avansa spre noi şi 
a devenit conştientă de faptul că era centrul atenţiei. Pe 
faţă s-a întipărit un zâmbet stupid, forţat, şi m-am simţit 
stânjenit pentru ea. Biata Anna. Mă-ntrebam dacă ştie de 
ce se uită oamenii la ea; că tuturor de aici li se pare căe 


354 


îmbrăcată caraghios, că are cei mai mari sâni din tot clubul 
şi că toată lumea făcuse deducţia corectă că e soţia şefului 
Mafiei. 

Susan, desigur, avea sângele rece al unei regine, deloc 
stânjenită de însoţitoarea ei pe care o conducea de parcă 
Anna ar fi făcut parte din nobilimea europeană. 

Frank şi cu mine ne-am ridicat când femeile au ajuns 
lângă noi şi am schimbat cu toţii saluturi şi îmbrăţişări. Aşa 
cum vedeam eu lucrurile, toată lumea din salon considera 
că merita cheltuiala din seara asta, chiar la patru dolari 
paharul de băutură. Am observat, de asemenea, că nimeni 
nu pleca. 

Trebuie să înţelegeţi, de asemenea, că în ciuda celor 
spuse lui Frank, Susan şi cu mine nu eram tocmai în pericol 
de-a fi imediat Ostracizaţi. Nu, John Whitman Sutter şi 
Susan Stanhope Sutter puteau să-şi permită multe. Oamenii 
cred că, cu cât o familie este mai veche, cu atât sunt 
membrii ei mai nebuni şi mai excentrici. Aşa stând lucrurile, 
aşa cum radicalismul era şic prin anii şaizeci-şaptezeci, 
când Rockeffellerii, Rooseveltii şi aşa mai departe cinau cu 
reformatori negri şi indivizi desculți, poate că acum era şic 
criminalitatea. Poate că Sutterii lansau o nouă modă: să 
inviţi un ucigaş la The Creek. 

Membrii parveniţi ai clubului The Creek vor fi, totuşi, cei 
mai indignati, ei fiind cei mai vulnerabili şi mai în pericol de 
a se simţi stânjeniţi de familia Bellarosa, care le amintea de 
perioada când locuiau în Lefrak City sau Levittown. 

Susan arăta fantastic, într-o rochie simplă de mătase 
albă, un soi de togă greco-romană care abia dacă-i 
acoperea genunchii şi îi accentua bronzul. Ne-am aşezat cu 
toţii şi Charlie a venit nechemat, pentru că Lady Stanhope 
n-are nevoie să cheme chelnerul. Chelnerii, chiar în 
restaurantele noi, simt asta şi apar imediat lângă ea. Şi 


355 


ăsta în sine e un motiv să fii însurat cu ea. 

Am comandat băuturi şi toţi patru am început să 
sporovăim. 

— Arăţi adorabil astă-seară, i-am spus Alinei. 

A zâmbit şi ochii i-au scânteiat. Era clar că mă plăcea. Nu 
se ştie din ce motiv, ochii mi-au alunecat în decolteul ei şi 
am descoperit iar crucea de aur acolo, încuibată între sânii 
ei voluptoşi, şi dacă a existat vreodată vreun semnal 
combinat, acela era. 

Susan ne-a întrebat pe Frank şi pe mine: 

— Aţi terminat cu afacerile? 

— Frank mi-a fost de mare ajutor, i-am zis. 

— Bine, a răspuns Susan. S-a adresat lui Frank: Avocaţii 
mei m-au sfătuit să închei o afacere separată cu guvernul. 
De fapt, să-l abandonez pe John. Îţi vine să crezi una ca 
asta? Ce fel de oameni am devenit? 

Probabil că Bellarosa se întreba acelaşi lucru când a aflat 
că Susan are propriii avocaţi. Dar, spre cinstea lui, părea să 
sesizeze subînţelesul acestei întrebări şi a răspuns: 

— Guvernele vin şi se duc. Legile vin şi se duc. Datorezi 
loialitate familiei, celor de-acelaşi sânge cu tine şi soţului 
sau soţiei tale. S-a uitat la mine. Şi dacă soţia ţi-a dăruit 
copii şi e o soţie bună, datorezi loialitate şi familiei ei. 
Capisce? 

Frank, desigur, nu cunoştea familia Stanhope. Am 
mormăit un răspuns. 

Bellarosa a continuat: 

— Dacă-ţi trădezi familia, eşti blestemat să putrezeşti în 
iad pentru vecie. Dacă familia te trădează, atunci nicio 
pedeapsă nu e destul de severă, a adăugat. 

Suna ca un mesaj scos dintr-o macaroană cu răvaşe, 
dacă există aşa ceva. Nu mă deranja interpretarea lui Frank 
a Evangheliei când eram singuri, dar când era Susan de 


356 


faţă nu voiam să par de acord cu orice panseu agramat pe 
care-l emitea. Aşa că am spus: 

— Ce înţelegi prin trădare? Ce părere ai de trădarea în 
dragoste? 

Uitând că-i spusesem că nu vorbim despre sex aici, a 
răspuns: 

— Un bărbat poate să se culce cu o femeie care nu-i este 
soţie. Asta e natura bărbatului. O soţie nu poate avea un alt 
bărbat fără să-şi trădeze soţul. 

Ştiam, desigur, că va spune ceva de genul ăsta şi voiam 
ca Susan să-l audă, deşi nu eram sigur de ce. O declaraţie 
de genul ăsta ar declanşa o discuţie chiar spirituală între 
două cupluri normale şi contemporane, dar, dacă Frank 
Bellarosa avea o slăbiciune, aceasta era următoarea: avea 
un simţ foarte redus al anacronismului său. Era un soi de 
personaj al anilor 50, modelat de subcultura sa unică, 
rădăcinile etnice şi profesia sa. Inţelegea cu siguranţă 
lumea în care trăia şi înţelegea natura umană, motiv pentru 
care făcuse această declaraţie care, vă place, nu vă place, 
era o declaraţie destul de colectă. Dar nu înţelegea că 
lucrurile astea nu se spun în America. Nu îi numeşti pe 
negri vinete, nu înjoseşti femeile, nu le spui hispanicilor 
tuciurii şi nu faci generalizări grosolane la adresa femeilor, 
minorităţilor, săracilor, handicapaţilor, imigranţilor sau 
oricărui alt grup aflat în dizgrație în momentul de faţă. 
Frank Bellarosa nu era un tip subtil. De fapt, nici nu trebuia 
să fie, motiv pentru care eram un pic invidios pe el. 

l-am aruncat o privire lui Susan care, aşa cum bănuiam, 
nu era jignită, ci doar amuzată de primitivul care stătea 
alături de ea. 

Anna, fireşte, n-avea nicio obiecţie şi nici n-o să aibă 
vreodată. 

Frank a continuat: 


357 


— Dar un bărbat trebuie să fie atent când se culcă însă 
cu o femeie care nu-i este soţie. Bărbaţi puternici au fost 
ruinaţi, din cauză că femeile i-au făcut să-şi piardă 
loialitatea, să-şi uite prietenii şi au deschis uşa duşmanilor 
lor. 

Aveam senzaţia că Frank i-ar fi dat înainte, dar eu voiam 
să schimb subiectul, aşa că l-am schimbat. 

— Frank mi-a spus că-i place tabloul tău, i-am zis lui 
Susan. 

Susan a zâmbit, apoi s-a uitat sever la Bellarosa. 

— Dacă continuă să tragă cu ochiul, o să-i pictez mutra. 

Dumnezeule, ce familiari devenisem cu un cap al Mafiei! 

Am mai sporovăit aşa la încă un rând de băutură, oferind 
audienței un subiect de discuţie în timpul weekendului. 

La opt, ne-am retras într-una dintre sufragerii, unde 
Susan şi cu mine am salutat câţiva cunoscuţi şi i-am 
prezentat pe soţii Bellarosa, fără să pomenim niciunul din 
titlurile lui Frank. Nimeni, desigur, nu i-a privit de sus, aşa 
cum ar fi făcut cu douăzeci de ani în urmă. Din contră, 
politeţea a pus acum stăpânire pe societatea americană, de 
parc-am fi fost bombardaţi cu praf de râs, şi cetăţeanul de 
rând va da mâna cu un posibil ucigaş, se va conversa pe 
stradă cu borfaşii care-l acostează şi va deschide probabil 
uşa unor hoţi înarmaţi, ca să nu pară nepoliticos. Aşa stând 
lucrurile, ştiam că nu vom avea niciun fel de scenă din 
cauza soţilor Bellarosa, şi avusesem dreptate. 

Ne-am aşezat cu toţii, am comandat alte băuturi, am 
discutat meniul şi l-am ascultat pe Christopher vorbindu-ne 
de specialităţi. Christopher e maître d'hotel, iar Frank a 
hotărât că e homosexual. 

l-am dat comanda lui Richard, un gentleman în vârstă 
care reţinea fiecare comandă fără să şi-o noteze. Aşa că, de 
câţiva ani încoace, avându-l pe Richard ospătar, ori 


358 


mănânci ce-ţi aduce, ori îl jigneşti trimiţându-l înapoi la 
bucătărie. Eu mănânc ce-mi aduce. 

Am cerut un anumit Bordeaux care ştiam că o să meargă 
cu tot ce urma să mâncăm. Am făcut asta fără să consult 
lista de vinuri. Ăsta e micul meu truc în restaurante şi 
oamenii sunt de obicei impresionați. Frank şi Anna n-au dat 
două parale pe asta. 

Susan le-a explicat zâmbind că s-ar putea să nu 
primească exact ceea ce au comandat, sau, mai precis, 
nimic din ceea ce au comandat. Nu li s-a părut atât de 
caraghios cum li se pare prietenilor noştri obişnuiţi cu 
excentricităţile clubului vechi. 

Susan şi-a încheiat povestea, spunând: 

— Dac-aveţi noroc, Richard ar putea să greşească şi 
vinul, şi mâncarea, şi vor merge bine împreună. 

Soții Bellarosa au părut nedumeriţi şi increduli. 

— De ce nu-l dau afară? a întrebat Frank. 

l-am explicat că membrii clubului nu ar permite 
concedierea unui bătrân angajat. 

Frank a părut să înţeleagă, fiind şi el patron, padrone, 
şeful, un om care răsplăteşte loialitatea. 

— N-ai da afară pe cineva care a devenit prea bătrân 
pentru slujbă, nu-i aşa? l-am întrebat. 

A răspuns zâmbind: 

— Bănuiesc că nu, dar nu ştiu pe nimeni în meseria mea 
care să fi ajuns prea bătrân. 

A râs. Până şi eu am zâmbit. Susan a chicotit, iar Anna 
părea să nu audă sau să nu înţeleagă. Cred că ar fi avut 
chef să-şi facă cruce. Frank a continuat pe aceeaşi temă: 

— Uneori concediez oamenii, alteori îi împuşc. 

Trei dintre noi au râs. Anna studia picturile de pe pereţi. 

Aşa au cinat împreună familia Sutter şi Bellarosa. Eram 
liniştit ştiind că nimeni nu va fi împuşcat la masa noastră. 


359 


Susan era şi ea liniştită şi nu-şi făcea griji pentru oprobriul 
public; chiar mai mult, se simţea bine. Ca să fiu sincer, soţii 
Bellarosa erau mai interesanţi decât Vandermeerii, de 
exemplu, şi în mod cert mai amuzanţi odată încălziţi. Frank 
avea un repertoriu întreg de glume care erau rasiste, 
porcoase şi muşcătoare la adresa tuturor, inclusiv a 
italienilor. Dar felul în care le spunea, fără să-şi ceară scuze 
sau să aibă remuşcări, le făcea să sune bine, şi am râs cu 
toţii de ne dureau fălcile. 

Cei din jur păreau geloşi că ne distrăm atât de bine. Au 
venit entr&-urile, unul bun, trei greşite, dar acum nu-i mai 
păsa nimănui. Susan începuse să-mi spună consigliere, 
ceea ce s-a părut nostim lui Frank, dar pe mine, deşi beat, 
nu m-a amuzat. 

Richard a încercat de câteva ori să-i ia lui Frank salata 
verde, care rămăsese neatinsă. Frank i-a spus s-o lase, şi 
data următoare când Richard s-a întins după ea, Frank l-a 
apucat de încheietură şi i-a spus: 

— Uite ce-i, amice, am zis să laşi nenorocita aia de salată 
în pace. 

Asta a oprit totul timp de o secundă. Richard s-a tras 
înapoi, aproape  înclinându-se în timp ce-şi freca 
încheietura. Eram bucuros de acest mic incident, întrucât 
mă asigura că Frank Bellarosa era cine şi ce spusese 
Alphonse Ferragamo că este. Ca majoritatea psihopaţilor, 
domnul Bellarosa avea o doagă sărită şi putea trece de la 
râs la violenţă în mai puţin de o secundă. Am observat că 
până şi Susan, care-l găsea pe Bellarosa încântător, 
interesant, şi-aşa mai departe, era un pic şocată. 

Frank şi-a dat seama că n-ar fi trebuit să-şi dea-n petic în 
public şi s-a explicat dând din mână: 

— Italienii mănâncă salata după felul întâi. Curăţă 
farfuria. Cred că tipul nu ştia asta. 


360 


„Cred că ştie, acum, Frank.” 

Frank şi-a mâncat salata. 

După vreo cincisprezece minute, toată lumea a uitat sau 
s-a prefăcut că a uitat că Frank neglijase bunele maniere. 
De fapt, Frank a făcut un efort să fie amabil cu Richard, 
explicându-i ce-i cu salata, debitând câteva glume nesărate 
despre ospătarii italieni şi asigurându-l, în general, pe 
Richard că se putea mişca liber în jurul mesei, fără să-i fie 
teamă că ar putea să-şi piardă vreo parte din corp. Cu toate 
astea Richard a scăpat din mână o farfurie. 

Am comandat cafea şi desert, iar Frank, patru pahare de 
vin Marsala, explicându-i lui Richard că italienii beau 
frecvent Marsala înainte sau după desert, uneori cu brânză. 
Richard, căruia puţin îi păsa, s-a arătat fascinat. 

Masa s-a terminat vesel, fără vărsări de sânge sau alte 
incidente, exceptând faptul că Frank a insistat să plătească 
chiar şi după ce i-am explicat că nu se folosesc bani la club. 
Până la urmă, frustrat în încercarea-i de a se revanşa faţă 
de mine, a înfundat nişte bancnote în buzunarul lui Richard. 

Adevăraţii alcoolici nu ştiu niciodată când trebuie să 
plece, aşa că ne-am retras într-un birou pentru lichioruri. O 
chelneriţă adormită s-a uitat la ceas pregătindu-se să ne 
spună că e prea târziu, apoi l-a observat pe Frank Bellarosa, 
asupra căruia se atrăsese probabil atenţia în timpul serii. A 
zâmbit şi a întrebat: 

— Ce vă pot oferi? 

Frank a comandat pentru toţi: 

— Sambuca, şi trebuie să pui trei boabe de cafea în 
fiecare pahar, pentru noroc. Inţeles? 

— Da, domnule. 

S-a grăbit să le prepare. 

Frank mi-a oferit un trabuc şi l-am acceptat. Am aprins şi 
am fumat. Chelneriţa a venit cu o farfurie întreagă de 


361 


boabe de cafea, aşa că ne puteam face norocul cu mâna 
noastră. 

— Trebuie să te duc într-un mic restaurant pe Mont 
Street, a zis Frank. Cartierul Little Italy, ştii? Se cheamă La 
Giulio. O să te-nvăţ să mănânci italieneşte. 

— E nevoie de vestă antiglonţ? am întrebat. 

Nu ştii niciodată ce-o să se pară caraghios unui tip ca 
Bellarosa. Susan a chicotit. Anna s-a întristat. Dar Frank a 
râs. 

— Nuu, ţi le dau când te-aşezi. Ca pe bavete. 

Ne-am terminat băuturile şi ne-am ridicat nesiguri pe 
picioare. 

— Vor să închidă. Frank şi-a împins scaunul în spate. Hai 
la mine acasă. 

Acordul lui Susan a venit în acelaşi moment cu refuzul 
meu. Ne sincronizăm destul de bine în situaţii de genul 
ăsta, şi putem comunica printr-o simplă privire. Dar în mod 
cert nu eram pe aceeaşi lungime de undă astă-seară. 

— Am o zi grea mâine, i-am spus lui Susan. Mergi tu dacă 
vrei. 

— Cred că voi merge acasă. 

Frank nu a părut dezamăgit, nici uşurat, deşi Anna m-a 
privit într-un mod ciudat, aproape ca şi cum noi doi eram 
simpatico, iar ceilalţi doi nebuni. 

Susan şi Anna veniseră cu Cadillacul lui Frank, condus de 
şoferul-gorilă, iar Susan şi cu mine am acceptat invitaţia lui 
Frank de a ne conduce acasă, ca şi cum am fi format un fel 
de pereche. 

Am ieşit în aerul îmbălsămat al nopţii, iar maşina lui 
Frank a tras repede lângă noi ca şi cum şoferul, din 
obişnuinţă, credea că tocmai am jefuit clubul. 

Ne-am îngrămădit cu toţii pe bancheta din spate, ceea ce 
oamenii care nu se cunosc între ei n-ar face dacă ar ţine la 


362 


etichetă. Nu ştiu cum, ordinea era: Susan, Frank, Anna, apoi 
eu. Maşina a pornit şi toţi am chiuit şi am râs. Eram intr- 
adevăr înghesuit, având în vedere şoldurile late ale Annei, 
aşa că părea firesc ca Susan să stea pe jumătate la Frank în 
braţe. In ceea ce o priveşte, Anna părea stânjenită, dacă nu 
chiar panicată de apropierea coapsei şi sânului ei drept de 
coapsa şi braţul meu stâng. Nu conta ce se-ntâmplă în 
stânga ei. Uluitor. 

Am râs şi am glumit, şi totul era cât se poate de stupid. 
Parcă eram nişte provinciali bătrăiori, aflaţi într-o stare de 
euforie bahică, ce avea să ne stânjenească dimineaţă pe 
toţi dacă eram destul de proşti să ne gândim la asta. 

Şoferul, un bărbat căruia Frank îi spunea Lenny, ne-a 
verificat în oglinda retrovizoare şi o dată chiar s-a uitat 
peste umăr la mine. Lenny era un mucos, şi mi-ar fi plăcut 
să-i trag un pumn în faţa lui juvenilă idioată sau să-i spun 
lui Frank să-i tragă un glonţ în ceafă. 

Lenny părea să ştie drumul. A virat la dreapta printre 
porţile deschise de la Stanhope Hall şi nu a ezitat de-a 
lungul aleii cotite care duce la casa noastră. Interesant. 
Lenny a coborât şi a deschis uşa lui Susan, ajutând-o să 
coboare de pe genunchii lui Bellarosa. Eu am ieşit fără 
niciun fel de ajutor, dacă nu punem la socoteală 
rearanjarea şoldurilor Annei, care, practic, m-a propulsat pe 
uşă afară. 

Am făcut cu mâna geamurilor negre de la Cadillacul lui 
Bellarosa, apoi am intrat şi am urcat în dormitor. Ne-am 
dezbrăcat şi ne-am băgat în pat. Susan şi cu mine dormim 
au naturel tot anul, ceea ce înseamnă că luna de miere nu 
s-a terminat încă, şi-i dă tinerei noastre spălătorese 
subiecte de discuţie, ca de exemplu: „Nu spăl cămâăşi de 
noapte sau pijamale la Stanhope Hall, dar mi Dios, 
cearşafurile alea!” 


363 


În aceeaşi notă, Susan s-a întins şi m-a apucat, dar mă 
tem că nu a găsit decât doi centimetri de John. 

— Am băut prea mult, am informat-o. 

Susan nu ia asta drept o respingere, ci un test. De fapt, 
dacă reuşeşte să mă pornească, merge destul de bine. 

— Imaginează-ţi, a zis, că sunt Anna Bellarosa şi că ne- 
am schimbat soţii pentru o noapte. 

— OK. 

Era o diferenţă fizică netă între Susan şi Anna, aşa că 
trebuia să-mi folosesc din plin imaginaţia. Susan a stins 
veioza ca să faciliteze asta. A spus: 

— Sunt cu Frank acum pe bancheta din spate a maşinii şi 
ne scoatem hainele în timp ce şoferul merge-nainte. 

Nu mi-a plăcut imaginea asta, sau poate că mi-a plăcut 
totuşi, parţial, pentru că am simţit organul acela întărindu- 
se în mâna lui Susan. A chicotit. 

— Vezi? a zis. Acum e bine. Şi ai să faci dragoste cu Anna 
Bellarosa, a adăugat. N-a avut niciodată alt bărbat în afară 
de soţul ei şi e timidă, înspăimântată, dar excitată. Tu ştii c- 
o să-i placă cum o să faci tu, şi te-ntrebi când şi cum o să 
te-ntâlneşti cu soţul ei, şi când o să mi te dea ea înapoi, şi 
ce-o să ne spunem cu toţii, unul altuia. 

Dumnezeule, ce imaginaţie putea să aibă femeie asta! ŞI 
ştia ce se petrece cu mine, ceea ce nu prea-mi convenea. 
Vreau să spun că ideea cu schimbatul partenerilor trecuse 
şi prin mintea mea înceţoşată, în maşină, în drum spre 
casă. 

Stăteam pe spate, cu mâna lui Susan ţinându-mi penisul, 
care ieşise ca o rachetă balistică din turnul de lansare. Am 
auzis-o spunând: 

— O, Dumnezeule, John, eşti mai mare ca Frank. 

— Ce? 

A vorbit cu accentul din Brooklyn. 


364 


— Nu încape tot ăsta în mine. Te rog nu-l băga. Soţul 
meu o să mă omoare pentru asta. O să te omoare şi pe 
tine. 

— El o regulează pe Susan chiar acum. Soţul tău o 
regulează pe nevastă-mea, am subliniat. 

— Imi trădez soţul, a spus ea. Să mă ierte Dumnezeu. 

— Facem dragoste doar, am replicat. 

M-am rostogolit deasupra ei şi i-am pus picioarele pe 
umerii mei. 

— Ce faci? a ţipat ea. Ce vrei să faci? 

M-am înfipt în ea, iar ea a scos un sunet extatic. În timp 
ce făceam dragoste a gemut, a plâns, apoi s-a potolit şi-a 
început să-i placă. Intre două respiraţii gâfâite a zis în 
italiană ceva ce n-am putut să înţeleg, dar suna excitant şi 
obscen. 

Bine, uite, suntem puţin cam într-o ureche, OK? Dar am 
ştiut întotdeauna până unde să mergem. Dar de data asta, 
nu ştiu de ce, aveam impresia că am depăşit limitele 
jocului. Fantezia era una, dar să aduci oameni ca Bellarosa 
în dormitor era periculos. Ce-o fi fost cu noi? 

In timp ce stăteam întinşi pe pat, despărțiți de câteva 
rânduri de cearşafuri, Susan a spus: 

— Cred c-ar trebui să plecăm. In vacanţă. 

— Impreună? 

A lăsat să treacă câteva secunde, apoi a răspuns: 

— Bineînţeles. Trebuie să plecăm de aici, John. Până nu e 
prea târziu. 

N-avea rost s-o întreb ce-nţelege prin prea târziu. 

— Nu pot să plec acum, am răspuns. Se întâmplă prea 
multe lucruri. 

Mult timp nu a zis nimic, apoi a rostit: 

— Nu uita că te-am rugat. 

Şi, ca să fiu cinstit faţă de ea, chiar în lumina celor 


365 


întâmplate, n-o să uit niciodată că m-a rugat. 


366 


20 


lulie. Cele mai bine gândite planuri de vacanţă ale 
oamenilor care muncesc ies prost de obicei, şi asta 
promitea să fie cea mai împuţită vacanţă pe care o aveam 
de când mă înrolasem în armată. Domnul Melzer a luat 
legătura cu mine, aşa cum spusese Frank Bellarosa c-o să 
facă. Ne-am întâlnit, la insistenţele domnului Melzer, la 
mine acasă. A sosit la ora fixată, la şase după-amiază, într- 
o miercuri, şi l-am condus la mine în birou. 

Domnul Melzer era un gentleman cu părul alb, cu o voce 
moale, care aproape m-a surprins la telefon. Am observat 
acum că vocea se potrivea cu înfăţişarea. Purta un costum 
gri-deschis, scump şi de un surprinzător bun-gust. Pantofii 
nu numai că nu erau sintetici, dar erau din piele de şopâriă 
şi costau cam o mie de dolari perechea. Mamă, mamă, 
Melzer, ai dat lovitura, nu-i aşa? Aş fi vrut ca domnul Novac 
să-şi vadă fostul coleg. 

Ne-am aşezat la mine în birou, dar tot ce i-am oferit 
domnului Melzer a fost un scaun. 

Cum era un renegat, m-aşteptam să arate cumva hăituit. 
Dar se simţea foarte în largul lui, era chiar grav din când în 
când, ca şi cum ceea ce discutam era foarte important şi, 
de aceea, foarte scump. 

Nu mi-a displăcut imediat, cum îmi displăcuse Novac, dar 
avea ceva alunecos, şi cred că dobândise lubricitatea după 
ce părăsise Administraţia financiară, care nu e renumită 
pentru ungerea osiei. 


367 


Pantofii din piele de şopârlă păreau o încălţăminte 
potrivită pentru domnul Melzer. 

După vreo cincisprezece minute de conversaţie, m-a 
informat: 

— lau un onorariu de douăzeci de mii de dolari. 

Era rezonabil având în vedere cazul. Eu aş fi cerut mai 
mult dacă era cazul meu. Dar apoi a adăugat: 

— Şi jumătate din impozitele de care vă scutesc. 

— Jumătate? Avocaţii au dreptul, prin lege, să ia numai o 
treime din suma de care-l scutesc pe client într-un proces 
civil. 

— Nu sunt avocat, domnul Sutter. Nicio lege nu 
guvernează onorariul meu. De asemenea, înţelegeţi că am 
şi cheltuieli mari. 

— Nici măcar n-aveţi un birou. 

— Am alte cheltuieli. Nu-i nevoie să ştiţi de ele. 

— Nu, nu este. L-am privit în ochi. Nu voi fi acuzat de 
delict penal pentru fraudă fiscală? 

— Fără delict penal, domnule Sutter. 

— În regulă. Sunteţi angajat. 

— Totuşi, a adăugat, potrivit celor spuse de 
dumneavoastră, datoraţi guvernului mare parte din această 
sumă. Poate chiar toată. Dar pot şi o voi reduce. Am un bun 
stimulent să fac asta. Inţelegeţi? 

Nu există lucrător mai harnic decât un fost funcţionar al 
guvernului care a descoperit cuvântul stimulent. 

— Voi încerca să aranjez o plată în rate, a continuat, dar 
trebuie să vă spun că atunci când se hotărăsc pentru o 
sumă mai mică, o vor repede. 

— Excelent. Dar nu mai vreau să-l văd sau să aud de 
Novac în viaţa mea. 

— O să tratez eu cu Steve. 

— Steve? am întrebat. Cum şi când doriţi să vi se 


368 


plătească onorariul? 

— Un cec e bun, şi ar fi preferabil acum. 

— Nu şi pentru mine. O să vă trimit un cec săptămâna 
viitoare. Dar aş vrea să-ncepeţi să lucraţi acum. 

Când clienţii mei îmi spun asta, ridic din sprâncene, aşa 
cum fac avocaţii. 

Dar domnul Melzer a dat pur şi simplu din mână. 

— Sunteţi prieten cu domnul Bellarosa. Nu-i nicio 
problemă cu plata. 

Asta se putea interpreta cel puţin în două moduri. M-am 
ridicat şi domnul Melzer a făcut la fel. S-a dus la fereastră. 

— E mai uşor să ieşiţi pe uşa aceasta, i-am spus. 

A râs încetişor şi mi-a explicat: 

— Vă admiram reşedinţa venind încoace. E foarte 
impresionantă, a zis arătând cu capul spre fereastră. 

— Era. 

— Da, era. E incredibil, nu-i aşa, domnule Sutter, cum 
trăiau cei bogaţi înainte de impozitul pe venit? 

— Da, este, 

— Intotdeauna m-a îndurerat, când eram de partea 
guvernului, să văd câte bunuri personale obținute prin 
muncă grea erau luate prin impozite. 

— Şi pe mine mă îndurerează, domnule Melzer. Zău că 
da. Şi mă bucur de convertirea dumneavoastră. Dar toţi 
trebuie să plătim ceva impozite, am adăugat, şi nu mă 
deranjează să-mi plătesc cinstit partea. 

S-a întors de la geam şi mi-a zâmbit, dar nu a spus nimic. 

M-am dus la uşă. 

— Sigur nu vă trebuie dosarele mele de impozite? 

— Nu cred, domnule Sutter. Eu abordez altfel problema. 
Mă interesează dosarele lor în ceea ce vă priveşte. 

— Inţeleg. Şi cum pot să iau legătura cu dumneavoastră 
la nevoie? 


369 


— Vă telefonez eu într-o săptămână. 

Domnul Melzer s-a îndreptat spre uşă, a ezitat, apoi a zis: 

— Probabil că sunteţi necăjit din pricina asta, domnule 
Sutter, şi vă gândiţi probabil la unii indivizi care nu-şi 
plătesc cinstit partea lor de impozite. 

— Vor trebui să trăiască cu acest păcat de moarte, 
domnule Melzer. Eu vreau pur şi simplu să pun lucrurile la 
punct cu Unchiul Sam. Sunt un patriot, un fost cercetaş. 

Domnul Melzer a zâmbit din nou. Şi-a dat seama, cred, că 
sunt deasupra celor care păcălesc fiscul de obicei. 

— Oamenii care nu plătesc impozit, adevărații evazionişti 
fiscali, par să trăiască precum bătrânii regi din basme, m-a 
informat. Dar vă asigur că până la urmă tot ajung la 
închisoare. Există o justiţie. 

Tot aşa ceva îmi spusese şi domnul Mancuso. Siguranţa 
asta venea cred din activitatea guvernamentală. Trebuie că 
ştiau ei ceva de care eu nu aveam habar. 

— Şi aş fi fericit să fiu în juriu, am răspuns. 

l-am deschis uşa. 

A mai făcut un pas spre ea, apoi s-a întors din nou spre 
mine. 

— Poate că vă voi folosi serviciile într-o zi. Mă descurc 
foarte bine, înţelegeţi, dar nu am pregătire juridică. 

— Motiv pentru care vă descurcaţi foarte bine, în loc de 
destul de bine. 

A chicotit. 

— Sunteţi bine cunoscut la biroul Administraţiei 
financiare din Manhattan. Ştiaţi asta? 

Bănuiam că sunt, dar nu eram sigur până acum. 

— Trag la ţintă în fotografia mea? am întrebat. 

— De fapt, când lucram acolo, aveam un perete întreg 
capitonat cu „Galeria pungaşilor”. 

A zâmbit, dar pe mine nu mă amuza. 


370 


— Fără fotografii, fireşte, a adăugat el, doar nume şi 
numere de la Asigurările Sociale. Nu de evazionişti fiscali, 
înţelegeţi, ci de avocaţi care-i bătuseră pe cei de la Fisc la 
propriul lor joc. Nu le place asta. Aşa că, vedeţi, vă ştiam, 
sau ştiam despre dumneavoastră, înainte să luaţi legătura 
cu mine. 

A făcut o pauză, apoi a spus: 

— Nu-i aşa că-i ironic să aveţi nevoie de ajutor pentru 
impozite tocmai de la mine? 

Ironia îmi miroase întotdeauna a treabă aranjată şi cred 
că la asta se referea. 

— Credeţi că acest caz e o vendetă personală împotriva 
mea? l-am întrebat. 

A făcut o pauză de subiînţelesuri înainte de a răspunde: 

— Cine poate şti sigur? Birocraţii pot fi atât de ciudaţi! 
Chestia e că dacă v-au ales pe dumneavoastră înseamnă că 
au găsit ceva, nu-i aşa? Chiar dacă numai din punct de 
vedere tehnic. 

O tehnicitate de-a dreptul costisitoare. Ei bine, dacă 
singura moarte demnă de un vânător de lei este să fie 
mâncat de un leu, atunci singura moarte financiară demnă 
de un agent fiscal este să fie mâncat de Fisc. 

Domnul Melzer a revenit la subiectul principal şi a 
întrebat: 

— AŞ vrea să apelez la dumneavoastră pentru sfaturi. 

Asta era momentul să-i spun să se ducă dracului, aşa că 
am zis: 

— Sunt disponibil la tariful meu obişnuit. 

— Bun. Şi aţi fi disponibil pentru un câmp mai larg de 
activitate? De exemplu, aţi dori să ne asociem pe termen 
limitat? 

Mamma mia, primeam mai multe oferte decât o curvă de 
pe Twelfth Avenue. Am răspuns ţeapăn: 


371 


— Mă îndoiesc că cineva care este acuzat de evaziune 
fiscală v-ar fi de mare ajutor, domnule Melzer. 

— Sunteţi prea modest. 

— Sunteţi prea amabil. 

— Domnule Sutter, v-aş putea dubla venitul actual în 
primul an. 

— Şi eu aş putea, domnule Melzer, dac-aş vrea. Bună 
seara. 

A primit insinuarea gravă, şi-a pus-o de gât şi a plecat cu 
capul plecat. 

Am simţit nevoia să fac un duş, dar în loc de asta am 
băut ceva. Mi-am slăbit nodul de la cravată şi m-am aşezat 
în fotoliu, ştergându-mi fruntea cu o batistă. 

In casele astea vechi din piatră, fără ţevărie, era aproape 
imposibil de pus o instalaţie de aer condiţionat, iar în biroul 
meu era foarte cald în iulie. Puteam să pun câteva instalaţii 
de aer condiţionat la geamuri, cred, dar arăta a cârpeală, şi 
oamenii de pe-aici sunt mai preocupaţi de aparenţe decât 
de confort. De-aia purtăm cravată şi haină pe căldură. 
Uneori, cred că suntem nebuni. Câteodată, ştiu că suntem. 

Am savurat un gin cu tonic, băutura mea preferată vara, 
făcut din chinină adevărată şi schweppes pentru 
combaterea malariei şi gin adevărat de Boodles pentru 
combaterea realităţii. 

Să vă dublaţi venitul actual. Dumnezeule, mi-am zis, asta 
era o naţiune care produsese bunuri folositoare, construise 
poduri şi căi ferate şi cucerise un continent. Acum facem 
treburi stupide, înţelegeri pe hârtie şi risipim capitalul 
acumulat în două sute de ani de muncă cinstită. 

Dacă Melzer putea să-mi dubleze capitalul de şase sute 
de mii de dolari, atunci probabil că el însuşi câştiga un 
milion. Şi ce făcea pentru milionul ăsta? Rezolva probleme 
fiscale create în bună parte de oameni ca el. Şi-şi dăduse 


372 


probabil fiul la o universitare de stat de mâna a doua să-şi 
scoată o diplomă de contabilitate. Mi-am mai turnat ceva 
de băut. 

Comunismul era mort, iar capitalismul american suferea 
de tuse convulsivă. Atunci cine va moşteni pământul? Nu 
cei resemnaţi, aşa cum predica domnul reverend Hunninogs. 
Nu paraziţii, ca Melzer, care puteau supravieţui doar cât 
timp organismul era viu. Nu Lester Remsen care, deşi 
specializat în pachete de acţiuni industriale şi miniere, nu 
ştia să deosebească o bucată de cărbune de o plăcintă cu 
carne. Şi, în mod sigur, nu eu sau copiii mei, care 
învăţaserăm să devenim stăpânii unei lumi care nu mai 
există. 

Oameni ca Stanhopeii s-ar putea să supravieţuiască, căci 
îşi făcuseră provizii destule ca să reziste multă vreme. 
Oamenii ca Bellarosa ar putea să supravieţuiască dacă vor 
şti să facă afaceri cu noii lupi din codri. Evoluție, nu 
revoluţie. Asta însemna America. Dar trebuie să evaluezi 
rapid. 

Mi-am luat băutura şi am ieşit pe terasa din spate. Susan, 
care începuse să bea Campari cu sifon, vara asta, (probabil 
pentru că se servea la Alhambra) a venit lângă mine. 

— Totul e-n regulă? a întrebat. 

— Da. Dar trebuie să împrumut douăzeci de mii de la 
tine. 

— O să-ţi scriu un cec mâine. 

— Mulţumesc. Ţi-i dau înapoi imediat ce vând câteva 
acţiuni. Ce dobândă iei? 

— Unu la sută pe săptămână, calculată la zi, şi ai 
nouăzeci de zile să înapoiezi banii, sau îţi rup picioarele. 

A râs. 

M-am uitat la ea. 

— Unde-ai învăţat asta? Alături? 


373 


— Nu, nu. Citesc o carte despre Mafia. 

— De ce? 

— De ce? Tu citeşti cărţi despre arborii din ţinut, eu 
citesc cărţi despre sălbăticiunile din ţinut. Băieţii deştepţi 
nu sunt oameni cumsecade, a adăugat. 

— Nu mă înnebuni. 

— Dar obţin profituri mai bune din investiţiile lor decât 
idioţii mei de avocaţi. 

— Spune-i atunci lui Bellarosa că vrei să-i subvenţionezi 
cămătăria. 

S-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Într-un fel, cred că Frank e altfel. Încearcă să 
procedeze sută la sută legal. 

— Ţi-a spus el asta? 

— Bineînţeles că nu. Anna mi-a spus. Dar pe ocolite. Nici 
nu vrea să conceapă că el e şeful unei organizaţii mafiote. 
Ca şi mine, cred că nu l-a văzut niciodată în ziare. 

— Susan, am răspuns, Frank Bellarosa e criminalul 
numărul unu din New York, poate din America. N-ar putea 
să-şi legitimeze viaţa sau afacerile nici dac-ar vrea, şi te 
asigur că nu vrea. 

A ridicat din umeri. 

— Ai văzut articolul ăla din T/mes-ul de azi? 

— Da. Acum citeşti şi ziarele? 

— Cineva mi-a spus să-l citesc. 

— Inţeleg. 

Articolul în chestiune conţinea un anunţ făcut de 
Alphonse Ferragamo, procurorul federal pentru Districtul 
sudic al New Yorkului. Domnul Ferragamo declara că va 
prezenta dovezi unui mare juriu care să demonstreze că 
domnul Frank  Bellarosa, figură proeminentă a lumii 
interlope, era implicat în omorârea unui domn Juan 
Carranza, cetăţean columbian şi cunoscut traficant de 


374 


droguri. Guvernul federal era implicat în acest caz, declara 
domnul Ferragamo, pentru că atât victima, cât şi suspectul 
erau reputați pentru fărădelegi la nivel internaţional. Aşa 
stând lucrurile, guvernul formula o acuzaţie de omor de 
gradul întâi. 

Mi-a plăcut întotdeauna stilul deferent al ziarului New 
York Times, care-i numea pe toţi „domni” şi folosea la tot 
pasul „reputat” şi „cunoscut”. Suna atât de civilizat! The 
Times trebuia să fi auzit ce auzisem eu în biroul lui 
Bellarosa: nenorocitul de Ferragamo, afurisitul de Carranza, 
prăpădiţii de federali, broscari, cretini şi melanzane. 
Trebuia să-mi amintesc a doua zi să iau New York Post şi 
Daily News pentru un limbaj mai colorat. 

— Carolyn şi Edward vin acasă mâine sau poimâine, a 
spus Susan. Mă tem, însă, că doar pentru câteva 
săptămâni. 

— Inţeleg. 

Niciunul din ei nu venea acasă direct de la şcoală. 
Carolyn se dusese la casa de vacanţă a părinţilor colegei ei 
de cameră, la Cape Code, iar Edward rămăsese la St. Paul 
dând nişte explicaţii vagi. Probabil, era în legătură cu o 
fată. 

— Unde plecăm pentru câteva săptămâni? am întrebat-o 
pe Susan. 

— Carolyn pleacă în Cuba, într-un schimb de experienţă 
pentru promovarea păcii mondiale şi ca să-şi perfecţioneze 
spaniola. Edward şi alţi câţiva absolvenţi se duc la Cocoa 
Beach, unde au o casă la dispoziţie. Nu cred că vor 
promova pacea mondială. 

— Bine, dar e admirabil din toate punctele de vedere. 
Pacea mondială începe cu pacea interioară, cu rezolvarea 
problemelor genitale în primul rând. 

— Asta-i foarte profund, John. 


375 


Nu cred că asta era părerea ei. Ar trebui să vă spun că 
Susan finanţează aceste excursii ale lui Edward şi Carolyn. 
Banii familiei Stanhope au fost, de altfel, o problemă pentru 
educaţia copiilor de la bun început. Nu vreau să spun că 
Edward şi Carolyn sunt răsfăţaţi; sunt isteţi şi învaţă bine la 
şcoală. Educaţia lor a fost lăsată, în copilărie, pe seama 
unor doici angajate de Stanhopei. Anii în care s-au format i- 
au petrecut în şcoli cu internat, ceea ce, deşi se obişnuieşte 
pe-aici, nu este recomandabil. Dar am fost de acord cu 
asta. Şi acum sunt, într-un fel. Imi cunosc foarte puţin 
copiii. Nu ştiu ce gândesc, ce simt sau cine sunt. Nici Susan 
nu ştie. Cred că ne-a scăpat ceva, şi lor la fel. 


Lester Remsen mi-a telefonat la biroul din Locust Valley 
într-o dimineaţă. Era o convorbire amicală, nu de afaceri. 
Sau, de fapt, era afacerea de a fi prieten. 

— John, a zis, am avut o întâlnire la club, aseară, şi 
subiectul discuţiei ai fost tu. 

— Cine a fost la întâlnire? 

— Ei... n-are importanţă. 

— Are în mod sigur pentru mine dacă eram subiectul 
discuţiei. 

— E mai important de ce s-a ţinut întâlnirea. S-a ţinut 
pentru că... 

— Dacă e important, Lester, vom prezenta darea de 
seamă la următoarea întâlnire programată a consiliului. N-o 
să accept să fiu vorbit de rău pe la spate la întâlniri 
neprogramate ale unor indivizi plini de ei care vor să 
rămâne anonimi. Asta este o naţiune unde guvernează 
legea, iar eu sunt avocat. Capisce? 

— Ce? 

— Înţelegi? 

— Da, dar... 

— Acum, că tot eşti la telefon, Lester, doamna 

376 


Lauderbach m-a sunat să-mi spună că ai sfătuit-o să vândă 
jumătate din acţiunile de la American Express şi să 
cumpere United Bauxite. De ce? 

— De ce? Păi, să-ţi spun de ce. 

S-a lansat într-o dizertaţie obscură. 

L-am întrerupt întrebându-l: 

— Ce e bauxita? 

— Este... este ca... un important... cred că e un mineral... 

— E minereu de aluminiu. Lucrători harnici o extrag din 
pământ ca oamenii să aibă cutii de bere. 

— Ce importanţă are? Ti-am spus, se vorbeşte de o 
preluare de către American Biscuit. Sunt o companie 
puternică. Fac articole sportive de calitate. 

— Şi cine face biscuiţi? U.S. Steel? 

— USX. Aşa se cheamă U.S. Steel acum. Fac... oţel. 

— Lasă contul Lauderbach în pace, Lester, sau ţi-l iau. 

A mormăit ceva, apoi, înainte s-apuc să închid, a spus: 

— Ascultă John, lasă-mă să revin o clipă la celălalt 
subiect. Vreau să-ţi vorbesc despre asta. Dar între noi doi. 

— Vorbeşte. 

— În primul rând, cred că-mi datorezi nişte scuze. 

— Pentru ce? 

— Pentru ce mi-ai spus la club. 

— Cred că tu ar trebui să-mi ceri mie scuze pentru 
obrăznicia de a încerca să mă implici într-o escrocherie. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Vreau să-ţi ceri scuze că 
mi-ai spus să mă duc dracului. 

— Imi cer scuze. 

— Ah... OK... Următoarea chestie. Chestia cu Bellarosa. 
Trebuie să-ţi spun, John, că acum douăzeci de ani ţi s-ar fi 
cerut să te retragi pentru mica ta cascadorie. Acum avem 
cu toţii vederi ceva mai largi, dar, în acelaşi timp, suntem 
ceva mai preocupaţi de toţi oamenii care se mută aici. Nu 


377 


vreau ca acest club să-şi câştige reputaţia de loc unde 
aceşti oameni pot veni, fie şi ca invitaţi. Şi nu dorim să se 
ştie că un şef notoriu al Mafiei este un obişnuit la The 
Creek. 

— Lester, nu vreau să-ţi pricinuiesc nici ţie, nici 
membrilor clubului vreo supărare. Sunt la fel de snob ca şi 
tine. Totuşi, dacă John Sutter doreşte să cineze cu diavolul 
la club, nu-i treaba ta, şi a nimănui în general, atâta timp 
cât regulile clubului nu sunt încălcate. 

— La naiba, John, vorbesc despre bun-simţ şi bune 
maniere şi... da, despre decenţă. 

— Şi dacă tu sau altcineva doreşte să propună o nouă 
regulă a casei în ceea ce priveşte figurile cunoscute ale 
lumii interlope, probabil voi vota pentru. Zilele când 
gentlemenii încheiau înţelegeri şi protocoale secrete sunt 
ilegale. Dacă vrem să supravieţuim, am face mai bine să ne 
adaptăm sau să ne gândim la un plan de bătaie. Nu mai 
putem sta cu mâinile în sân plângându-ne că e greu să 
dansezi pe puntea unui vas care se scufundă. Inţelegi? 

— Nu. 

— Atunci hai să-ţi spun altfel. Prezicerea mea este că, 
spre sfârşitul acestui secol, Frank Bellarosa va fi în consiliul 
clubului sau poate că nu va mai exista un Club de 
Agrement The Creek. Şi când parcul oraşului e în zona 
comercială, oricine poate merge acolo, şi ne putem plânge 
de lipsa locului de parcare şi copii gălăgioşi. 

— Poate ai dreptate, a spus Lester în mod neaşteptat. 
Dar până atunci, John, am aprecia dacă nu l-ai mai aduce 
pe domnul Bellarosa ca musafir. 

— O să mă mai gândesc la asta. 

— Te rog s-o faci. Complimentele mele lui Susan. 

— Şi complimentele mele lui Jody. Şi, Lester...? 

— Da? 


378 


— Du-te dracului. 


M-am hotărât să evit The Creek o vreme, parţial din 
cauza discuţiei cu Lester, dar, mai ales, pentru că îmi place 
să petrec luna iulie la The Seawanhaka Corinthian Yacht 
Club. 

Aşa că vineri seară, la o zi după ce Edward venise acasă 
şi la două zile după venirea lui Carolyn, Susan şi cu mine i- 
am luat pe copii la clubul de iahting pentru o cină urmată 
de o călătorie de trei zile pe mare. 

Am luat Bronco-ul meu, pe care l-am umplut cu bere, 
mâncare şi echipament de pescuit. Era ca în vremurile 
bune, cu excepţia faptului că maşina o conducea Carolyn, şi 
Edward nu mai ţopăia peste tot de emoție. Arăta acum ca 
un adolescent care se gândeşte la ceva; probabil la fata pe 
care o lăsase la şcoală. Carolyn, ei bine, era o adevărată 
femeie acum şi cineva, nu eu, o învățase să conducă 
maşina. Unde se duc anii? 

Am intrat pe pământurile clubului The Seawanhaka 
Corinthian. Clubul, fondat de William K. Vanderbilt, se afla 
pe Center Island, care e de fapt mai mult o peninsulă, 
înconjurată de Oyster Bay, Portul Cold Spring, strâmtoarea 
Long Island şi o aură de bogăţie. Un semn de acces interzis 
ar fi redundant. 

Ne-am apropiat de clădirea clubului pe o alee de pietriş. 
Clădirea are trei etaje, şindrilă gri de cedru şi ornamente 
albe, o verandă pe o latură şi acoperişuri cu frontoane. 
Construcţia datează din 1880 şi a fost concepută într-un 
unic stil arhitectonic care, pe Coasta de Est, se cheamă 
stilul Şindrilă Americană. E un soi de hibrid care combină 
şindrila de cedru cu ornamentaţia clasică, deşi detaliile 
clasice nu sunt din marmură, ci din lemn vopsit în alb. 
Clădirea clubului era, de altfel, înconjurată de pilaştri albi, 
cu capiteluri oarecum corintice, de unde, bănuiesc, al 

379 


doilea nume al clubului: Sewanhaka e un trib de indieni din 
Lond Island. Astfel, numele clubului, deşi la fel de ciudat şi 
hibrid ca şi arhitectura sa, are ca tematică unificatoare 
civilizațiile dispărute, ceea ce s-ar putea să se potrivească. 

Oricum, e o clădire frumoasă şi simplă, fără pretenţii şi 
totuşi distinsă, o combinaţie de necizelare americană cu o 
uşoară notă de frivolitate, ca o colonistă în capot cu 
panglici de import în păr. 

Carolyn a parcat Bronco-ul. Ne-am dat jos şi-am luat-o 
spre clădirea clubului. 

Sufrageria are vedere spre Oyster Bay şi am luat o masă 
lângă fereastra cea mare. Se vedea vasul nostru, Morganul 
lung de zece metri, la capătul îndepărtat al cheiului. 
Numele vasului era PaumanoKk, după numele vechi indian al 
Lond Islandului. 

Am comandat o sticlă de vin local, Chardonnay Banfi, 
produs pe o fostă proprietate a Vanderbiltilor, devenită 
acum un fel de suprafaţă cu case. Poate că am putea salva 
domeniul Stanhope plantând o recoltă scumpă, poate 
smochini şi măslini, dar mi-ar trebui o grămadă de panouri 
solare. Am turnat vin în pahare şi am toastat pentru 
revedere. 

Cred că şi copiii trebuie să înceapă să bea devreme. Se 
obişnuiesc cu alcoolul şi dispare aura de mister. Adică, ce-i 
rău dacă mama şi tata îţi dau să bei vin la cină? A fost bine 
şi pentru mine, şi pentru Susan, căci niciunul din noi n-am 
făcut exces de alcool în tinereţe. La vârsta mijlocie, e 
altceva. 

Am vorbit despre şcoală, despre excursia lui Carolyn la 
Cape Code şi îndărătnicia lui Edward de a părăsi St. Paul, 
care era, într-adevăr, legat de o fată, mai precis o fată mai 
mare ca el, în anul doi la Colegiul Dartmonth din apropiere. 
Mă tem că multe hotărâri din viaţa lui Edward vor fi 


380 


influențate de libidoul lui. Bănuiesc că e normal. Eu sunt la 
fel, şi sunt normal. 

Am vorbit, de asemenea, despre noutăţile de aici şi 
despre planurile de vacanţă. Edward, la al treilea pahar de 
vin, şi-a mai dat drumul la gură. Carolyn e la fel de închisă 
în sine şi când e trează, şi când e beată, şi nu scoţi mare 
lucru de la ea până nu se hotărăşte să vorbească. Tot 
Carolyn e cea perceptivă, ca şi mama ei. 

— Totul e-n regulă aici? m-a întrebat. 

În loc să mă prefac că este, sau să-i răspund evaziv, am 
spus: 

— Avem probleme. Ştiţi amândoi cine sunt noii noştri 
vecini? 

Edward s-a ridicat în capul oaselor şi a reflectat: _ 

— Da! Frank Bellarosa, Episcopul. Vă ameninţă? || 
doborâm noi. 

A râs. 

— De fapt, este exact problema opusă, a răspuns Susan. 
E foarte drăguţ şi soţia lui e o scumpă. Nu eram convins de 
chestia asta, dar am adăugat: A început să ne placă şi nu 
ştim cum să reacţionăm. Nici ceilalţi nu ştiu. Aşa că s-ar 
putea să auziţi unele vorbe cât staţi pe-aici. 

Edward nu a răspuns direct, pentru că atunci când are 
propria agendă nu-i place să fie abătut de la ea. A zis cu 
entuziasm: 

— Cum e? Pot să-l cunosc? Vreau să pot spune că l-am 
cunoscut. OK? 

Edward e un băiat neconvențional, în ciuda educaţiei lui 
în şcoli particulare şi a faptului că majoritatea rudelor lui 
din ambele părţi sunt nişte papagali înfumuraţi. E un puşti 
slăbâănog, cu păr roşu mereu ciufulit. De asemenea, 
cămăşile lui par să aibă mereu nevoie de-un fier de călcat, 
cravata de şcoală şi jacheta sunt întotdeauna pătate cu 


381 


câte ceva, iar pantofii arată de parcă ar fi fost mestecaţi. O 
parte din asta e afectare, desigur: băiatul de bani gata 
neglijent, care era la modă chiar şi când eram eu la St. 
Paul. Dar, în fond, Edward e un băiat sincer şi cu inima 
bună, cu o atitudine de lasă-mă-să-te-las. 

— Dacă vrei să-l cunoşti pe vecin, i-am spus, n-ai decât 
să-i baţi la uşă. 

— Şi dacă se reped pistolarii lui la mine? 

Carolyn a făcut ochii mari. Întotdeauna se păruse că 
fratele ei mai mic e puţin cam într-o ureche, deşi n-o 
spusese niciodată. Una peste alta, se înţeleg bine în ciuda 
faptului că, sau tocmai pentru că, au fost despărțiți atâta 
vreme. Am răspuns la întrebarea cu pistolarii: 

— Te descurci tu cu ei, Skipper. 

A zâmbit auzindu-şi vechea poreclă. 

Carolyn ne-a spus mie şi mamei ei: 

— Nu i-aş lăsa pe alţii să-mi spună cu cine să mă 
împrietenesc. 

— Bineînţeles că nici noi, a răspuns Susan. Dar unii dintre 
vechii noştri prieteni sunt dezamăgiţi. De fapt, chiar am 
avut un incident la The Creek acum câteva săptămâni. 

Susan a povestit, în mare, seara petrecută cu familia 
Bellarosa. A concluzionat: 

— Tatăl tău a primit un telefon de la cineva în legătură cu 
asta, iar eu două. 

Carolyn a reflectat la cele auzite. Cum vă spuneam, este 
o tânără serioasă, sigură de sine, directă şi ambițioasă. O 
să se descurce bine la şcoala de drept. E drăguță, genul 
serios, şi mi-o imaginez cu ochelari, deşi nu poartă, într-un 
taior închis la culoare, cu tocuri înalte şi o servietă în mână. 
O doamnă avocat, cum spunem noi, bătrânii copoi ai 
justiţiei. Ne-a comunicat părerea ei înţeleaptă: 

— Ai dreptul constituţional de a te asocia cu oricine 


382 


doreşti. 

— Ştiu asta, Carolyn, am răspuns. 

Puştii de la colegiu îşi închipuie uneori că învaţă lucruri 
noi. Ani de-a rândul am crezut că obţin noi informaţii la 
Yale. 

— Şi prietenii noştri au acelaşi drept, şi unii dintre ei şi-l 
exercită evitând să se mai asocieze cu noi. 

— Da, a fost de acord Carolyn, dreptul de liberă asociere 
implică şi dreptul de a nu te asocia. 

— De asemenea, clubul meu are dreptul să facă 
discriminări. Aici am ezitat, deoarece Carolyn e ceea ce se 
cheamă o liberală. 

— De ce nu plecaţi voi doi, pur şi simplu, de-aici? a 
întrebat Carolyn. Locul ăsta e anacronic şi discriminator. 

— De aceea îmi şi place, am spus, încruntându-mă. 

Carolyn îmi aminteşte în multe privinţe de mama, pe 
care o admiră pentru activitatea socială. Este membră în 
mai multe organizaţii din campus pe care eu le găsesc 
suspecte, dar nu discut politică cu nimeni sub patruzeci de 
ani. 

— Unde crezi c-ar trebui să mergem? am întrebat-o. 

— Duceţi-vă la Galveston şi locuiţi pe plajă cu mătuşa 
Emily. 

— Nu-i rea ideea. 

Carolyn o admira pe Emily pentru că a rupt cătuşele unei 
căsnicii care nu mergea şi trăieşte acum de pe-o zi pe alta. 
Carolyn, totuşi, n-ar face aşa ceva. Generaţia ei de 
iconoclaşti e mai puţin dezlănţuită decât a mea, cu 
siguranţă mai bine îmbrăcată şi n-ar pleca de acasă fără 
cărţile de credit. Cu toate acestea, cred că era sinceră. 

— Poate venim cu tine în Cuba să ne ocupăm de pacea 
mondială, am spus. 

— De ce nu comandăm? a întrebat Susan care mă 


383 


suspectează întotdeauna că-i ironizez fiica. 

— Nu cred că-i un loc bun Cuba, dacă la asta te gândeşti, 
mi-a spus Carolyn. Dar cred că, mergând acolo, voi putea 
să-i înţeleg mai bine. 

— Cui îi pasă de Cuba, Cari? a spus Edward. Vino la 
Cocoa Beach şi-o să-ţi fac cunoştinţă cu prietenii mei. 

l-a zâmbit fetei. 

— Nici moartă n-o să vin cu prostănacii tăi de prieteni, a 
replicat ea glacial. 

— Zău? Cum se face că atunci când l-am adus pe 
Geoffrey acasă de Crăciun te-ai ţinut după noi toată 
săptămâna? 

— Nu-i adevărat. 

— Ba-i adevărat. 

M-am uitat la Susan care mă privea şi ne-am zâmbit. 

— Cum se face că nu ţi-ai dat maşina la reparat? am 
întrebat-o pe Susan. 

— Cum se face că n-ai învăţat să-ţi alegi şosetele? 

Carolyn şi Edward au înţeles, ca întotdeauna, au zâmbit 
şi au tăcut din gură. 

Am vorbit despre George şi Ethel Allard, despre Yankee, 
Zanzibar, mutarea grajdurilor şi despre alte schimbări 
petrecute în viaţa noastră de la Crăciun încoace. Am 
comandat cina şi încă o sticlă de vin, deşi eu nu beau mai 
mult de două pahare înainte să plec pe mare. 

In timp ce mâneam, Carolyn a redeschis subiectul Frank 
Bellarosa. 

— Ştie din ce-ţi câştigi existenţa, tată? a întrebat. A cerut 
sfaturi în privinţa impozitelor? 

— Din contră, eu i-am cerut lui sfaturi în ceea ce priveşte 
impozitele. E o poveste lungă. Dar acum vrea să-l reprezint 
dacă e acuzat de omucidere. 

Lui Edward s-a părut, din nou, că nu era nicio problemă. 


384 


— Omucidere? Uau! Nu glumeşti? A omorât pe cineva? O 
să-l scapi? 

— De fapt, nu cred că ela ucis persoana pe care e acuzat 
că a omorât-o. 

— De ce vrea să-l aperi tu, tată? a întrebat Carolyn. Tu nu 
pledezi în procese penale. 

— Cred că are încredere în mine. Crede că aş putea să 
fac o impresie favorabilă asupra juriului. Nu cred că mi-ar 
cere să-l apăr, dacă ar fi vinovat. Se gândeşte că, dacă eu 
cred în inocenta lui, juriul o să mă creadă. 

Carolyn a încuviinţat. 

— Pare un tip deştept. 

— La fel ca mine. 

Mi-a zâmbit: 

— Ştim asta cu toţii, tată. 

A zâmbit şi Edward. 

— la cazul. Rupe-le gura, O să devii celebru. O s-o faci? 

— Nu ştiu. 

Susan a intervenit în mod neaşteptat: 

— Nu m-am amestecat niciodată în afacerile tatălui 
vostru, dar, dacă ia cazul ăsta, eu îl susţin. 

Susan a declarat rareori în public că e alături de bărbatul 
ei, aşa că mă-ntrebam ce-i cu asta. 

Am început să mâncăm, ne-am destins cu toţii puţin mai 
mult şi părea aproape ca pe vremuri, dar era pentru ultima 
oară când avea să fie aşa. 

Ca să fiu sincer, orice relaţie a mea cu Carolyn şi Edward 
se bazează pe o vreme când puteam să-i dădăcesc, să-i 
cert şi să-i apăr. Acum au crescut, eu şi Susan am 
îmbătrânit şi avem cu toţii alte probleme, alte griji. Eu m- 
am distanțat de tata cam la vârsta pe care Carolyn şi 
Edward o au acum şi nu ne-am mai apropiat niciodată de- 
atunci. Dar îmi amintesc şi acum cum mă ţinea de mână în 


385 


noaptea aceea, pe puntea vasului. 

Cred că această despărţire este firească şi biologică. Și 
poate că într-o zi Susan şi cu mine vom avea relaţii bune, 
ca între adulţi, cu copiii noştri. Întotdeauna am fost convins 
că în sălbăticie, animalele care-şi părăsesc cuibul îşi 
regăsesc într-o bună zi părinţii, îi recunosc, şi poate că îşi 
comunică într-un fel recunoaşterea. Poate chiar spun: 
„Mulţumesc”. 

Edward ne-a anunţat în timp ce-şi îndesa plăcinta în 
gură: 

— Vreau să merg cu voi la East Hampton, în august. 
Poate pentru două săptămâni, înainte să înceapă şcoala. 

M-am uitat la Susan, apoi le-am spus lui Edward şi 
Carolyn: 

— S-ar putea să vindem casa din East Hampton, şi asta 
până-n august. 

Edward şi-a ridicat nasul din plăcintă, de parcă nu m-ar fi 
auzit bine. 

— S-o vindeţi? Să vindeţi casa de vacanţă? De ce? 

— Probleme cu impozitele, am explicat. 

— Ah... Mă gândeam să merg şi eu acolo. 

— Ei bine... ar cam trebui să-ţi faci alte planuri, Skipper. 

— Ah... 

Edward a părut uşor preocupat, aşa cum sunt copiii când 
cei mari le spun că au probleme financiare. Am observat că 
Carolyn ne priceşte, pe Susan şi pe mine, de parcă ar fi 
încercat să descopere adevăratul înţeles al acestor cuvinte. 
Cu tot interesul ei pentru cei oropsiţi, putea cu greu să 
conceapă existenţa problemelor băneşti. Probabil, credea 
că părinţii ei vor divorța. 

Am terminat masa, iar Carolyn şi cu mine ne-am 
îndreptat spre cheiul unde era ancorat Paumanok. Susan şi 
Edward au luat-o spre parcare, ca să aducă Bronco-ul mai 


386 


aproape de chei. 

Mi-am petrecut braţul după talia lui Carolyn şi, în timp ce 
mergeam, şi-a petrecut şi ea braţul după talia mea. 

— Nu prea mai stăm de vorbă tată, a spus. 

— Tu nu prea stai prin preajmă. 

— Putem vorbi la telefon. 

— Putem. O vom face. 

După câteva secunde a întrebat: 

— Totul merge bine între tine şi mama? 

Ştiam c-o să mă-ntrebe asta şi am răspuns fără ezitare: 

— Relaţiile dintre un bărbat şi soţia lui nu privesc pe 
nimeni, Cari, nici măcar pe copiii lor. Adu-ţi aminte de asta 
când te măriţi. 

— Nu sunt sigură că e adevărat. Sunt direct interesată de 
fericirea şi bunăstarea voastră. Vă iubesc pe amândoi. 

Carolyn, ca o bună Sutter şi Stanhope ce este, nu spune 
lucruri din astea uşor. 

— lar noi vă iubim, pe tine şi pe Skipper, am răspuns. Dar 
fericirea şi bunăstarea noastră nu sunt neapărat legate de 
faptul că suntem sau nu căsătoriţi. 

— Deci aveți probleme? 

— Da, dar nu unul cu altul. Ţi-am spus deja despre 
cealaltă treabă. Subiectul e închis. 

Am ajuns la chei şi ne-am oprit privindu-ne unul pe altul. 

— Mama nu e ea însăşi, a spus. Simt asta. 

N-am răspuns. 

— Şi nici tu, a adăugat. 

— O să fiu eu însumi diseară. 

Am sărutat-o pe obraz. 

Bronco-ul a apărut şi am descărcat cu toţii proviziile pe 
chei. Susan s-a dus să parcheze Bronco-ul în timp ce 
Carolyn îi dădea lucrurile lui Edward, care mi le dădea mie, 
pe vas. Făceam asta fără să trebuiască să ne spunem nimic 


387 


unul altuia pentru că asta era echipa mea, şi o făcusem de 
sute de ori de-a lungul anilor. 

Susan a sărit la bord şi a început să pună lucrurile la locul 
lor: în chilă, pe punte şi în cabină. Copiii s-au urcat şi ei să 
mă ajute la pregătirile pentru navigaţie. 

Cum mai aveam doar vreo oră de soare, am pornit 
motorul ca să ne îndepărtăm de cheiuri şi de bărcile 
acostate, apoi l-am oprit şi am început să folosim velele. 
Edward a înălţat vela mare, Carolyn - velastraiul - şi Susan 
- spinacherul. 

Vântul adia blând din sud şi, după ce am depăşit Plum 
Point, ne-a dus spre nord prin apele limpezi ale strâmtorii. 

Morganul e perfect pentru apele strâmtorii Long Island, 
perfect pentru excursii la Nantucket, Martha's Vineyard, 
Block Island şi Provincetown. Inconvenientul său major în 
golfuri este chila sa adâncă, dar asta îl face să fie un vas 
sigur pentru o familie. De fapt, primul Morgan a fost 
construit de J.P. Morgan pentru copiii lui şi l-a proiectat 
gândindu-se în primul rând la siguranţă. E într-un fel vasul 
de agrement ideal; arată bine şi e prestigios, fără a fi 
pretenţios. 

Aş putea traversa şi Oceanul Atlantic cu vasul ăsta, dar 
n-ar fi recomandabil. Şi acum, că au crescut copiii, bătrânul 
Morgan s-ar putea să nu fie ceea ce-mi trebuie. Ceea ce-mi 
trebuie intr-adevăr este un Allied suplu, de cincizeci de 
picioare, care m-ar duce în lumea largă. Aş avea nevoie şi 
de o echipă, fireşte, cel puţin de doi oameni, preferabil trei 
sau patru. 

Mi-am imaginat că sunt la cârma Alliedului, îndreptându- 
mă spre Europa, cu soarele răsărind la orizont şi carena 
despicând Valurile. Mi-am privit echipajul la lucru: Sally 
Grace freca puntea, Beryl Carlisle îmi ţinea ceaşca de 
cafea, iar delicioasa Terri îmi masa gâtul. Jos, în bucătărie, 


388 


se afla Sally Ann, de la Stardust Diner, preparând micul 
dejun, iar în vârful catargului era înfipt capul fioros al lui 
Zanzibar. 

Am cârmit Morganul spre vest, am depăşit Bayville, unde 
am zărit luminile infamei cârciumi The Rusty Hawsehole. 
Am continuat să înaintez spre vest, spre soare-apune, pe 
lângă Matinecoc Point, apoi spre sud, cu vântul în spate, 
către Portul Hempstead. 

Am înconjurat ţărmul vestic al portului, trecând pe lângă 
Castle Gould şi Falaise, apoi am întors spre interiorul 
portului unde am comandat coborârea pânzelor. Carolyn şi 
Edward au aruncat ancora şi ne-am agăţat repede. Vasul se 
legăna uşor pe valurile dinaintea fluxului. 

In depărtare, pe ţărmul estic, era satul Sea Cliff, cocoţat 
pe un mal stâncos, cu casele abia vizibile în lumina difuză. 
Câteva sute de metri mai la nord de Sea Cliff era Garvie's 
Point, unde Susan şi cu mine făcuserăm dragoste pe plajă. 

Soarele asfinţise în spatele malurilor abrupte de la Sands 
Point şi stelele începeau să apară pe cerul întunecat. 

Niciunul dintre noi nu spunea nimic. Am desfăcut doar 
nişte bere şi am băut, privind cel mai grandios spectacol al 
pământului, un apus de soare pe mare: norii roşietici, fâşia 
înstelată de la orizont, luna care răsărea şi pescăruşii 
plutind deasupra apelor întunecate. 

Trebuie să fii atent la apusul soarelui pe mare, altfel 
ratezi subtilitatea celor ce se petrec în jurul tău. Aşa că am 
rămas multă vreme tăcuţi, eu, Susan, Carolyn şi Edward, 
până ce, în cele din urmă, printr-un acord tacit, am 
convenit că se făcuse noapte. 

— Cari, hai să facem un ceai, a spus Susan. 

Au coborât în bucătărie. 

Am urcat pe puntea de deasupra cabinei şi m-am sprijinit 
de catarg. Edward m-a urmat. Ne-am uitat amândoi la 


389 


apele întunecate. 

— Te gândeşti la colegiu? l-am întrebat. 

— Nu. 

— Vor fi cei mai buni ani din viaţa ta. 

— Asta-mi spune toată lumea. 

— Toată lumea are dreptate. 

A ridicat din umeri. M-a întrebat prompt: 

— Ce fel de probleme cu impozitele? 

— Datorez nişte impozite doar. 

— A... Şi trebuie să vinzi casa? 

— Aşa cred. 

— Poţi să mai aştepţi? 

Am zâmbit. 

— Pentru ce? Până o foloseşti tu în august? 

— Nu... până împlinesc douăzeci de ani. Pot să-ţi dau 
banii din contul meu la douăzeci şi unu de ani. 

N-am răspuns pentru că nu puteam să vorbesc. 

— N-am nevoie de toţi banii ăia, a zis. 

Mi-am dres glasul: 

— Bunicul şi bunica Stanhope au dorit ca banii aceia să 
fie ai tăi. „Şi ar face apoplexie dacă mi i-ai da mie.” 

— O să fie banii mei. Vreau să ţi-i dau ţie dacă ai nevoie 
de ei. 

— O să-ţi spun. 

— OK. 

Am ascultat valurile spărgându-se de ţărmul îndepărtat. 
M-am uitat înspre est. Mai la nord de Garvie's Point, la vreo 
cinci sute de iarzi de unde ancorasem noi, se zăreau 
luminile casei coloniale albe de pe micul promontoriu. l-am 
arătat-o. 

— Vezi casa aia mare de-acolo? _ 

— Odată era un stâlp acolo, între cedrii ăia doi, înalţi. li 
vezi? 


390 


— Da. 

— Imaginează-ţi unde-ar fi capătul stâlpului. Vezi ceva? 

S-a uitat la apa ca păcura, apoi a răspuns: 

— Nu. 

— Uită-te mai atent, Skipper. Concentrează-te. 

S-a holbat, apoi a spus: 

— Poate... ceva... 

— Ce? 

— Nu ştiu. Când mă uit atent, am impresia că văd... cum 
spui la chestia aia...? Algele alea care cresc în apă şiauo 
fosforescenţă verzuie? Bioluminiscenţă...? Da. O văd. 

— O vezi? Bun. 

— Ce-i cu ea. 

— E lumina verde, Skipper. Înseamnă porneşte. 

— Unde să pornesc? 

Nu sunt bun în conversațiile de la tată la fiu, dar voiam 
să-i spun, așa că am răspuns oarecum încurcat: 

— Porneşte oriîncotro vrei. Fii orice vrei tu să fii. Pentru 
mine, lumina aceea verde înseamnă trecutul, pentru tine e 
viitorul. 

l-am luat mâna într-a mea. 

— N-o pierde din vedere. 


391 


21 


Privind retrospectiv, cred că trebuia să încerc traversarea 
Atlanticului împreună cu familia şi să nu mă mai întorc 
niciodată în America, un soi de decolonizare a Sutter-ilor şi 
Stanhopeilor. Puteam să fi navigat până la Playmouth, să-i 
dăm foc lui Paumanok, să deschidem o tarabă cu peşte şi 
cartofi prăjiţi pe plajă şi să trăim fericiţi până la sfârşitul 
zilelor noastre. 

Dar americanii nu emigrează, mai bine zis nu foarte mulţi 
dintre noi o fac, iar cei care o fac, o fac prost. Ne-am creat 
propria noastră patrie şi cultură, şi, pur şi simplu, nu ne 
potrivim nicăieri altundeva, nici măcar pe pământul 
strămoşilor noştri, care ne tolerează cu greu şi pentru o 
vacanţă de două săptămâni. Ca să fiu sincer, deşi admir 
Europa, găsesc că europenii sunt cam plictisitori, mai ales 
când se plâng de americani. 

Aşa că n-am traversat Atlanticul, n-am emigrat, dar am 
avut un weekend spectaculos de navigaţie, cu vreme 
însorită şi vânt bun. 

Am rămas ancoraţi în Portul Hampstead vineri seară, iar 
în zori am luat-o spre Connecticut, oprindu-ne la Mystic 
câteva ceasuri pentru plimbare şi cumpărături. De fapt, 
după vreo oră în oraş, Susan le-a spus lui Carolyn şi Edward 
că ea şi cu mine ne întoarcem pe vas ca să luăm portofelul 
meu, la care ei au zâmbit cu un aer atotştiutor. Eu m-am 
simţit puţin stânjenit. Susan le-a propus să ne-ntâlnim în 
faţă la Seamen's Inne peste trei ore. 


392 


— Trei ore? a întrebat Edward continuând să zâmbească. 

Vreau să spun că e bine pentru copii să ştie că părinţii lor 
au o viaţă sexuală activă, dar nu vreau să le dăm impresia 
că nu ne putem abţine o zi-două. Totuşi, Susan a rămas 
foarte rece şi i-a spus lui Edward: 

— Da, trei ore. Să nu întârziaţi. 

Mi-am scos portofelul şi le-am dat nişte bani fiecăruia, 
dându-mi seama, în timp ce făceam asta, că povestea cu 
portofelul era acum inconsistentă. Dar, ca nişte copii buni 
ce sunt, s-au prefăcut că nu văd portofelul în mâna mea. 

În drum spre port, i-am spus lui Susan: 

— M-ai luat prin surprindere. 

— O, te-ai descurcat destul de bine, John, până când ţi-ai 
scos portofelul. 

A râs. 

— Ei, oricum ştiau, am spus. Mai ţii minte când îi băgăm 
seara în cuşete, apoi mergeam pe acoperişul cabinei şi-o 
făceam? 

— Mi-aduc aminte cum le spuneam că, dacă aud 
zgomote pe acoperiş, sunt numai mămica şi tăticu' care au 
insomnie. 

— Au năbădăi. 

Am râs amândoi. 

L-am scos deci din nou pe Paumanok în larg, dincolo de 
limita pe trei mile, acolo unde perversităţile sexuale sunt 
legale. Am găsit un loc unde nu mai era niciun alt vas prin 
preajmă şi am întrebat-o pe Susan: 

— La ce te-ai gândit? 

A spus că s-a gândit să mergem întâi în cabină, apoi s-o 
repetăm pe-aia cu naufragiatul gol puşcă. Incă mai 
navigam şi eu eram la cârmă, când a venit în faţa mea şi a 
spus: 

— Căpitane, elevul marinar Cynthia se prezintă pentru 


393 


pedeapsă, aşa cum aţi ordonat. 

Dumnezeule, m-am uitat la ea cum stătea acolo, cu ochii 
ei verzi scânteind în lumina soarelui şi briza fluturându-i 
părul lung şi roşu. 

lubesc corpul femeii ăsteia, picioarele şi braţele 
graţioase, pielea netedă şi smocul mare de păr roşu de pe 
pubis. 

— Prezentă la raport pentru pedeapsă, a repetat. 

— Bine, bine. 

M-am gândit un moment. 

— Lustruieşte puntea. 

— Da, să trăiţi. 

S-a dus jos şi s-a întors cu o găleată şi o perie de frecat, 
apoi s-a aplecat peste bord şi a scos o găleată de apă 
sărată. S-a lăsat în genunchi şi a început să frece puntea în 
jurul picioarelor mele. 

— Să nu dai cu aia pe mine, am zis, sau primeşti o duzină 
de bice pe spinare. 

— Da, să trăiţi... ooo! 

A răsturnat găleata şi apa sărată mi-a udat pantofii. Cred 
că a făcut-o anume. 

S-a ridicat în genunchi şi şi-a încolăcit braţele în jurul 
picioarelor mele. 

— O, căpitane, iartă-mă te rog! Te rog, nu mă biciui! 

Şi-a îngropat capul între picioarele mele. 

Ştiţi, pentru o femeie care în viaţa de toate zilele e o 
parşivă, o ticăloasă, pardon de expresie, Susan are un alte 
rego de-a dreptul ciudat. Adică, rolurile ei favorite sunt cele 
de femeie supusă şi lipsită de apărare. Intr-o bună zi o să-l 
întreb pe-un prieten de-al meu psihiatru despre asta, deşi 
bineînţeles că nu-i voi spune numele, ca s-o feresc de 
ridicol. 

Am pus-o pe Susan să coboare pânzele şi să arunce 


394 


ancora ca să ne putem opri pentru o mică pedeapsă. l-am 
legat încheieturile de catarg şi i-am tras o duzină de lovituri 
cu cureaua. Inutil să mai spun că erau doar mângăieri de 
dragoste, deşi ea urla şi mă ruga să încetez. 

Cam aşa am petrecut următoarea oră, Susan efectuând 
diverse treburi marinăreşti goală, aducându-mi cafea, 
lustruind alămurile şi curăţind prora. Nu pot s-o fac pe 
femeia asta să curețe nici firimiturile din prăjitorul de pâine, 
dar adoră să fie o sclavă goală la bordul vasului. Cred că e 
bine pentru ea şi foarte bine pentru vas. 

După vreo oră mi-a zis: 

— Vă rog, domnule, pot să mă îmbrac? 

Stăteam pe punte, cu capul rezemat de peretele cabinei, 
sorbind cafea dintr-o ceaşcă. 

— Nu, am răspuns. Poţi să te aşezi în genunchi şi coate 
pe punte şi să depărtezi picioarele. 

A făcut ce i-am ordonat, apoi a aşteptat răbdătoare să-mi 
termin cafeaua. M-am aşezat în genunchi, mi-am dat jos 
pantalonii şi am penetrat-o pe la spate. După zece secunde 
era leoarcă de transpiraţie şi şi-a dat drumul, iar cinci 
minute mai târziu mi-am dat drumul şi eu. 


Am luat-o înapoi spre Mystic, iar Susan, care era din nou 
complet îmbrăcată, părea oarecum distantă. Aveam 
impresia că îşi pusese în gând ceva foarte dificil. De fapt, 
dacă stau să mă gândesc, comportamentul lui Susan oscila 
de o lună încoace între afecţiune mişcătoare şi accese de 
morocăneală şi solitudine. Sunt obişnuit cu toanele, cu 
tăcerile şi cu toate ciudăţeniile ei, dar acum era altceva. 

Aşa cum remarcase Carolyn, Susan nu era ea însăşi. Dar 
nici măcar eu nu eram eu însumi. 

Am navigat înapoi spre Mystic, eu fiind la cârmă. 

— Poate că ai dreptate, i-am spus. Poate că ar trebui să 
plecăm. Ne-am putea duce cu vaporul în marea Caraibilor 

395 


şi-am dispărea pentru câteva luni. La dracu’ cu civilizaţia! 

Câteva secunde nu a răspuns, apoi a zis: 

— Trebuie să rezolvi problema cu impozitele înainte să 
devină un delict penal. 

Ceea ce era adevărat şi, ca majoritatea americanilor, 
luam în nume de rău orice intruziune a guvernului în viaţa 
mea personală care îmi crea vreun neajuns. 

— Bine, atunci, imediat ce rezolv asta, ar trebui să 
plecăm, am spus. 

— Nu crezi că-i datorezi ceva lui Frank? a întrebat. 

M-am uitat la ea. 

— Ce-anume? 

— Păi, i-ai promis c-o să te ocupi de acuzaţia împotriva 
lui. Când le-ai spus lui Carolyn şi Edward despre asta, suna 
de parcă nu te-ai fi hotărât încă. 

Am privit în zare o vreme. Nu-mi place să mi se spună 
cum să mă ocup de treburile mele sau să mi se aducă 
aminte ce am spus. De asemenea, nu-mi aminteam să-i fi 
spus lui Susan că i-am promis lui Bellarosa că mă ocup de 
cazul lui. 

— N-aţi făcut schimb de favoruri sau aşa ceva? a 
întrebat. 

— Ba cred că da, am răspuns. De ce te preocupă pe tine? 

— Asta e întrecerea ta. Cred c-o să-ţi facă bine să te 
implici într-un proces de omucidere. 

— Crezi? Înţelegi că ar putea fi sfârşitul carierei mele la 
Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds dacă-l reprezint pe 
capul Mafiei? Ca să nu mai spun ce-ar însemna pentru noi 
din punct de vedere social. 

A ridicat din umeri. 

— Nu-mi pasă, John, şi nici ţie. Oricum, ai conceput totul 
în minte, deja. Fă-o, a adăugat. 

— Bine. O voi face. 


396 


Sâmbătă după-amiază am ieşit din Mystic şi am luat-o 
înapoi către sud, spre Lond Island. Am văzut pământul la 
Montauk Point, pe care l-am înconjurat împotriva vântului 
puternic şi a curenților potrivnici. 

În apele Atlanticului, la vreo şaisprezece kilometri sud-est 
de Montauk, am văzut în depărtare balene zbenguindu-se şi 
sărind din apă. Ne-am îndreptat către ele, dar nu le-am 
putut ajunge. Deşi nu se întâlnesc la tot pasul, în ultimii ani 
am mai văzut balene, ceea ce e semn bun. Daro oră mai 
târziu, am avut o privelişte mai puţin încântătoare: la nici 
cincizeci de metri de carena vasului nostru, turnul conic al 
unui uriaş submarin negru a despicat apa şi a apărut ca un 
vechi monolit obsidian, făcând Morganul de zece metri 
lungime să pară minuscul. Turnul avea numere pe el, dar 
nimic în afară de asta, şi Edward a şoptit: 

— Dumnezeule... o fi de-al nostru? 

— Nu, e de-al lor, am răspuns. 

— Al ruşilor? 

— Al guvernului. Rus sau american. Familia Sutter nu 
posedă Submarine nucleare. 

Şi asta, cred, a desăvârşit convertirea lui John Sutter, 
contribuabil cinstit şi onorabil patriot la un cetăţean al lumii 
sau mai precis al mării. 

În cele câteva ore de lumină rămase la dispoziţie, cu un 
vânt puternic din sud-vest, am luat-o înapoi către ţărmul 
sudic al Long Islandului, apoi am navigat către vest de-a 
lungul minunatelor plaje albe. Am trecut pe lângă East 
Hampton şi Southampton, apoi am intrat pe Canalul 
Shinnecock, am înconjurat Rezervaţia Shinnecock şi am 
ancorat la The Southampton Yacht Club, unde am şi rămas 
peste noapte. 

A doua zi dimineaţă, după o baie rece, am navigat pe 
lângă Montauk Point din nou, în Golful Great Peconic. 


397 


Pentru ambarcaţiunile mici şi mijlocii, golful Peconic este 
unul dintre cele mai taine locuri de navigaţie de pe Coasta 
de Est, oferind senzaţia de imensitate a mării şi siguranţa 
apelor protejate. De asemenea, sunt o mulţime de văzut în 
materie de iahturi şi veliere, de insule şi ţărmuri 
Spectaculoase, aşa că am explorat toată ziua. Edward a 
explorat cu binoclul până a descoperit patru femei făcând 
plajă fără sutien. Imi tot oferea şi mie binoclul, dar l-am 
asigurat că nu mă interesează asemenea lucruri. Susan şi 
Carolyn, pe de altă parte, i-au spus să le dea binoclul dacă 
descoperea vreun bărbat gol. Ce mai echipă! 

Duminică seara, ne-am oprit lângă vechiul sat pescăresc 
Sag Harbor ca să facem rost de provizii. Susan, cum 
spuneam, nu găteşte prea bine nici măcar în bucătăria ei 
modernă de acasă, aşa că n-aveam pretenţii prea mari la 
bord. Susan şi Edward au considerat că proviziile ar trebui 
să constea intr-o masă bună la un restaurant pe Main 
Street, dar Carolyn şi cu mine am votat împotrivă. Din 
moment ce eu sunt căpitan pe Paumanok, a ieşit cum am 
vrut eu. Inţelegeţi de ce-mi place să navighez. Aşa că am 
făcut o plimbare prin sat, care era liniştit duminică seara, şi 
am găsit o dugheană deschisă de unde am cumpărat bere 
rece şi sendvişuri. Ne-am luat proviziile pe vas, care era 
ancorat la Long Wharf, în capătul lui Main Street. Pe când 
stătea pe punte, bând bere şi mâncând sendvişuri 
mizerabile, Susan mi-a spus: 

— Dacă facem scorbut în excursia asta, o să fie vina ta. 

— Imi asum întreaga răspundere pentru Paumanok şi 
echipa sa, doamnă. Conduc un vas şi nu permit niciun fel 
de insubordonare. 

Susan a agitat o sticlă de bere, i-a desfăcut capacul şi m- 
a stropit cu un jet de spumă. 

De obicei, genul ăsta de jocuri copilăreşti între Susan şi 


398 


mine sunt de fapt jocuri erotice, dar cum erau şi copii de 
faţă, am început amândoi să râdem. Ha, ha. Numai că eu 
eram excitat. Navigaţia mă excită. 

Am jucat cărţi în seara aceea, am stat de vorbă, am citit 
şi ne-am dus devreme la culcare. Navigaţia e extenuantă şi 
niciodată nu dorm aşa de bine ca pe un vas care se leagănă 
Uşor. 

Ne-am sculat în zori luni dimineaţă şi am luat-o spre 
casă. Am ieşit din golful Gardiner şi-am ocolit Insula 
Gardiner. Familia Gardiner a venit în Lumea Nouă în acelaşi 
timp cu familia Sutter, şi insula pe care le-a donat-o Charles 
este încă în posesia lor. Ocupantul actual al insulei, Robert 
David Lion Gardiner, are singurul titlu care se transmite 
ereditar în America, fiind cunoscut ca Al Şaisprezecelea 
Lord de Manor. Tata, care îl cunoaşte pe acest domn, îi 
spune Bob. 

Ocolirea insulei a fost un exerciţiu dificil de navigaţie, dar 
echipajul a făcut faţă. În timp ce ne îndepărtam de coasta 
de nord a insulei, nu m-am putut abţine să nu mă gândesc 
că până acum credeam că pământul înseamnă siguranţă şi 
mijloc de subzistență şi a-ar trebui niciodată vândut sau 
divizat. Dar chiar dacă asta ar mai fi adevărat astăzi, ar fi 
doar un adevăr teoretic, nu şi practic. Totuşi, îl invidiam pe 
Al Şaisprezecelea Lord de Manor. 

Am ocolit Orient Point şi am coborât pânzele, lăsându-l 
pe Paumanok să plutească şi am pregătit echipamentul de 
pescuit. 

Susan, Carolyn şi cu mine pescuiam ton, folosind ca 
momeală o conservă de heringi pe care o adusesem 
special. Nebunul de Edward adusese o undiţă şi o mulinetă 
mult mai mari ca ale noastre, cu un fir gros şi voia să 
prindă rechini. 

— O să prind un rechin alb, a declarat. 


399 


Carolyn a râs afectată. 

— Vezi să nu te prindă el pe tine. 

Edward păstrase în frigider un pui întreg ca momeală şi l- 
a asigurat legându-l de cârlig cu sârmă de cupru. 
Explodând de entuziasm, ca întotdeauna, Edward a aruncat 
undiţa în apă. 

Am prins şase toni pe care i-am pus într-o găleată cu apă 
de mare, spre a fi curăţaţi mai târziu de căpitan. In undiţa 
lui Edward s-a prins într-adevăr un rechin, un mako, mai 
exact, care bântuie aceste ape în iulie. L-am văzut când a 
ieşit din apă şi, după cum s-a îndoit undiţa, mi-am dat 
seama că trebuie să cântărească vreo două sute de livre. 
Edward a strigat încântat: 

— L-am prins! L-am prins! A muşcat! 

Paumanok nu e echipat cu scaun de luptă, accesoriu 
necesar dacă vrei să capturezi ceva de o atare dimensiune, 
dar Edward s-a luptat cu peştele aşezat în genunchi, iar 
genunchii s-au zdrelit de scândurile punţii. Rechinul era 
destul de puternic ca să remorcheze vasul, şi chiar să-l 
răstoarne dacă Edward bloca mulineta. Până la urmă, 
Edward a prins capătul undiţei, şi era atât de extenuat, 
încât abia mai putea să respire. Peştele, totuşi, mai avea o 
groază de energie în el. Mi-am amintit de un incident 
similar în care eram implicaţi eu, tata şi un rechin albastru. 
Refuzasem să las pe cineva să mă despartă de undiţă şi 
chiar să taie firul punând capăt luptei inegale. Rezultatul a 
fost că, după o oră, braţele şi picioarele îmi erau paralizate 
de oboseală şi am pierdut nu numai rechinul, ci şi valoroasa 
mea undiţă şi mulineta. Ceea ce priveam acum: eram eu cu 
aproape treizeci de ani în urmă. 

Un vas cu pânze nu este tocmai bun pentru vânătoarea 
de rechini şi de câteva ori am crezut că Edward va cădea 
peste bord şi rechinul se va scufunda răsturnând vasul. 


400 


În cele din urmă, după vreo oră, i-am sugerat: 

— Dă-i drumul. 

— Nu. 

— Atunci lasă-mă pe mine să te înlocuiesc o vreme. 

— Nu! 

Carolyn şi Susan se opriseră din pescuit şi-l priveau pe 
Edward în tăcere. Edward, fireşte, n-avea să se dea bătut în 
faţa femeilor, şi de fapt nici în faţa mea. Am încercat să 
găsesc o cale de ieşire delicată pentru el, dar n-am putut. 
In fond, era problema lui, nu a mea. 

Carolyn a turnat o găleată cu apă rece peste Edward, 
apoi i-a înfăşurat un prosop ud în jurul capului şi a umerilor. 
Susan îi ţinea la gură cutii de Coca cola ca să poată bea, şi 
a băut trei. 

Mi-am dat seama că Edward nu se simţea bine. Pielea se 
înroşise, iar limba aproape că-i ieşise din gură. Ochii aveau 
o privire rătăcită şi am crezut că o să leşine de căldură şi 
epuizare. Braţele şi picioarele îi erau încolăcite în jurul 
catargului într-un asemenea hal, încât nu cred că stâlpul s- 
ar fi putut desprinde de el în cazul în care rechinul ar smuci 
o dată îndelung şi puternic. 

Într-un fel, aş fi vrut să leşine sau să se rupă undiţa, sau 
chiar să-l tragă rechinul peste bord; orice era mai bine 
decât să fie nevoit să-i dea drumul. 

— Dă-i drumul, Edward. Dă-i drumul, a zis Carolyn. 

Nu mai putea vorbi, aşa că doar a dat negativ din cap. 

Nu ştiu cum s-ar fi sfârşit asta de la sine. Susan a luat 
situaţia în mână şi a tăiat firul cu un cuţit. 

Timp de un minut şi ceva, Edward a părut că nu înţelege 
ce se întâmplă, apoi s-a trântit pe punte şi a început să 
plângă. 

A trebuit să-l cărăm jos într-o cuşetă, între prosoape ude. 
A trecut o oră până a reuşit să-şi mişte mâinile şi picioarele. 


401 


Am început să navigam spre casă. Edward a rămas tăcut 
şi îngândurat o vreme, apoi ne-a spus tuturor: 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

— Trebuia să te fi aruncat la rechin, a replicat Carolyn. 

— Rechin? am zis. Eu am crezut că se luptă cu un puli 
mort. 

Susan a zâmbit şi şi-a înconjurat fiul cu braţul. 

— Eşti la fel de încăpățânat şi fără minte ca taică-tău, a 
spus ea. 

— Mulţumesc, a zis Edward. 

Am ajuns la The Seawanhaka Corinthian luni după- 
amiază, târziu, arşi de soare şi extenuaţi. Un vas e un fel de 
test cu turnesol pentru relaţiile dintre oameni, apropierea şi 
solitudinea îndemnându-i fie la legătură caldă, fie la revoltă 
şi crimă. Pe când ancoram Paumanok-ul la chei, Sutterii îşi 
zâmbeau unul altuia: marea îşi făcuse efectul magic. 

Dar nu poţi rămâne pe mare la nesfârşit, iar majoritatea 
insulelor pustii nu au facilităţi pentru o operaţie rapidă de 
apendicită. Aşa că ne legăm ambarcaţiunile la țărm, ne 
legăm pe noi înşine de soarta noastră computerizată şi 
ducem o viaţă disperată şi gălăgioasă. 

Ştiam că legătura pe care Sutterii o reînnoiseră pe 
Paumanok, deşi solidă în multe privinţe, avea o serie de 
fisuri, o prăpastie, dacă doriţi, în relaţiile dintre soţ şi soţie. 
Copiii nu ne ţineau împreună, fireşte, dar ne făceau să fim 
împreună, cel puţin când erau cu noi. In seara aceea, în 
timp ce stăteam singur în biroul meu, mi-am dat seama că 
voiam să se termine în vara asta: aşteptam ca Edward şi 
Carolyn să se întoarcă la şcoală pentru ca Susan şi cu mine 
să putem vorbi, să ne putem acorda dezacordurile. 


Vineri, am plecat toţi la Hamptons şi am înregistrat casa 
la agenţii imobiliari pentru o vânzare rapidă în vară. Dar 
vai, vara începuse deja de câteva săptămâni şi majoritatea 

402 


papagalilor din Manhattan fuseseră deja jumuliţi. Asta, 
combinată cu faptul că la Bursă cursul acţiunilor era 
fluctuant, rata ipotecilor mare şi nişte prostii legate de 
creşterea impozitelor pe venit, făcea ca piaţa comerţului cu 
case să fie proastă în vara asta. Cu toate astea, am cerut 
scurt jumătate de milion, iar agentul imobiliar a trecut 
patru sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute de dolari. 

— Nu, am zis, am spus jumătate de milion. 

— Dar... 

— Nu caut cumpărători idioţi. Treceţi cum spun eu. 

S-a conformat. Chiar dacă primeam jumătate de milion, 
tot nu vedeam prea mult din banii ăştia după ce plăteam 
ipoteca existentă, comisionul agentului imobiliar, pe Melzer, 
Administraţia financiară şi, desigur, noile impozite pe profit. 
Dumnezeule, ce deprimant! Şi mai deprimant era faptul că 
îmi plăcea casa şi era singurul lucru palpabil pe lume care 
îmi aparţinea. 

Ne-am petrecut după-amiaza de vineri în părticica 
noastră de Americă acoperită cu şindrilă, împachetând 
câteva lucruri personale pe care nu voiam să le găsească 
agenţii imobiliari acolo. Eram toţi cam tăcuţi şi cred că 
trista realitate era de vină. O altă realitate, în caz că v-a 
trecut prin minte, era că Susan ar fi putut să scoată banii şi 
să plătească datoria. Nu ştiu exact ce avere are (sunt doar 
soţul ei, şi nu avocatul care se ocupă de impozite), dar cred 
că se ridică la vreo şase sute de mii de dolari, ceea ce se 
învârte în jurul a cincizeci de mii pe an, bani de cheltuială. 
Nu cheltuieşte atât de mult şi probabil restul e băgat în 
acţiuni, creanţe şi ce-o mai fi. Dar a-i cere moştenitoarei 
unei vechi averi să-ţi împrumute bani e ca şi cum i-ai cere 
unei călugăriţe să se culce cu tine. 

De asemenea, cred că Susan nu ţine la Hamptons sau la 
casa noastră de acolo aşa cum ţin eu. Există nişte raţiuni 


403 


practice pentru care lucrurile stau aşa, dar e şi o treabă 
psihologică la mijloc, de care cred că e oarecum conştientă, 
şi e legată de ce aparţine exact fiecăruia. Ne-am ocupat de 
casă, am făcut cumpărături şi am stat la un pahar pe 
terasă. 

— Dacă n-o vinzi până mă-ntorc eu din Florida, putem să 
venim aici pentru câteva săptămâni? a întrebat Edward. 

— Dacă o să am timp, am răspuns. 

— Tată, ţi-ai luat liber toată luna august? a întrebat 
Carolyn. 

— Da, pentru că impozitele, aşa inevitabile cum sunt, pot 
fi amânate cu o lună. Anul ăsta, totuşi, am un clientcu o 
problemă mult mai gravă decât impozitele şi trebuie să 
rămân disponibil. Dar mai vedem noi. 

Am mormăit, pentru că „mai vedem” înseamnă, în 
limbajul taţilor, „nu”. 

— Nu, zău. Vedem ce-o să se întâmple. Puteţi veni doar 
voi doi singuri dacă mai avem casa, am adăugat. Poate 
vrea şi mama voastră să vină cu voi. 

— Mai vedem, a spus Susan. 

Asta părea deviza de moment, pentru că viitorul începea 
să devină nesigur şi imprevizibil de schimbător. 


La şapte seara, familia Sutter a făcut călătoria de rigoare 
la Southampton să-i viziteze pe bunica şi bunicul Sutter, 
care au fost atât de copleșiți de fericire că ne văd, încât au 
dat chiar mâna cu noi. Au una dintre aceste case 
contemporane din cedru şi sticlă cu toate facilităţile 
cunoscute de civilizaţia americană la sfârşitul secolului XX. 
Casa e de fapt computerizată, având tot felul de senzori 
care deschid uşile şi coboară transperantele, dacă e soare, 
udă peluza dacă are nevoie de apă, sting luminile dacă nu e 
nimeni în cameră mai mult de cinci minute şi aşa mai 
departe. Dar cum nu există senzori pentru acidul uric, tot 

404 


mai trebuie să tragi apa la closet. Mama ne anunţă că ar 
prefera să mergem direct la restaurant în loc să stăm să 
bem ceva acolo, aşa că am ieşit şi am plecat în maşini 
diferite, dându-ne întâlnire în Southampton, pe Job's Lane. 
E o stradă interesantă, una dintre cele mai vechi din 
America, datând din 1640, deşi acum niciuna dintre 
clădirile de atunci nu mai e-n picioare. Dar, vorbind de 
treburi, dintre toate corvoadele cu care Dumnezeu l-a 
năpăstuit pe bietul om, niciuna - repet, niciuna - nu e mai 
rea decât cea de a trebui să iei cina cu Joseph şi Harriet 
Sutter. 

Bine, probabil că exagerez. Dar trebuie să spun 
următorul lucru: uneori, aş prefera să mănânc râme într-o 
pivniţă decât să merg la restaurant cu părinţii mei. 

Aveam o masă rezervată într-un local nou, foarte la 
modă, numit Gaura lui Buddy. In Hamptons, cu cât numele 
e mai modest, ca Pizza la Sammy şi Cârnaţi la Billy, sau mai 
dezgustător, ca Gaura lui Buddy, cu atât localul e mai 
select. Părinţii mei, întotdeauna în avangardă, caută aceste 
locuri îngrozitoare, pline de rataţi ai lumii literare 
americane (pe care îi deosebeşti de altfel cu greu de crema 
ei), de foşti actori, de artişti nerealizaţi şi gunoaie europene 
cu pretenţii care poposesc aici ca să-i stoarcă pe milionari. 

În mod destul de ciudat, eu prefer locurile de modă 
veche din Hamptons, restaurantele civilizate şi 
întunecoase, fără asparagus atârnând şi cu un meniu ce 
poate fi caracterizat ca ancienne cuisine, abundând în 
preparate din rață grasă de Long Island, şi nu în fructe de 
kiwi. 

Am fost conduşi la o masă drăguță de două persoane, cu 
şase scaune împrejur şi fără faţă de masă. Sub masă, pe 
podea, se afla o pisică, ceea ce trebuia să fie drăgălaş, dar 
eu ştiu că le închiriază şi le rotesc, cum fac şi cu plantele 


405 


agăţătoare. Văzusem aceeaşi pisică tigrată, grasă, în patru 
restaurante diferite. Nu sunt prea tolerant cu aceste lucruri 
dubioase, cum probabil v-aţi dat seama, şi asta ar putea 
explica ceea ce s-a întâmplat mai târziu. 

Ca să continui cu plângerile, zgomotul din restaurant 
suna ca Sirena de pe vaporul Poseidon Adventure când 
porneşte în larg, iar inginerii care se ocupaseră de aerul 
condiţionat nu se gândiseră că vor veni oameni aici. 

Am comandat băuturi unei tinere de colegiu foarte 
prietenoase, care părea să nu-şi dea seama că nu eram 
oameni de treabă. 

Tata, în calitate de cap de familie, a ridicat paharul ca şi 
cum ar fi vrut să propună un toast, iar noi am făcut cu toţii 
la fel. Dar, după cum s-a dovedit, verifica doar dacă nu sunt 
pete de apă pe pahar şi, găsind câteva, a chemat chelneriţa 
şi a certat-o. Aceasta a fost atât de uluită şi fascinată de 
petele de apă, încât am început să cred că era sub influenţa 
unui sedativ. 

Cu o nouă băutură în mână, tata a examinat paharul din 
nou, apoi l-a pus pe masă. Am propus eu un toast. 

— Pentru reîntâlnirea noastră şi pentru o vară plină de 
dragoste, bucurii şi sănătate. 

Am ciocnit paharele şi am băut. O ferigă vicioasă tot 
încerca să le încolăcească în jurul gâtului meu, aşa că am 
rupt-o şi am aruncat-o pe jos lângă o pisică-de-închiriat ce 
mi se freca de picior. Tocmai mă pregăteam să-i trag un şut 
creaturii zbârlite când un puşti de colegiu, de la Quaaludes 
probabil, a scăpat jos o tavă plină cu mâncare, iar pisica, 
precum câinii lui Pavlov, ştiind că zgomotul acela însemna 
mâncare, a zbughit-o ca din puşcă. 

— Am să le recomand restaurantul ăsta lui Lester şi Judy, 
i-am spus lui Susan. 

Am stat de vorbă o vreme, deşi părinţii mei discută 


406 


rareori despre nimicuri. Nu le pasă prea mult de treburile 
de familie, nu vor să audă nimic despre Lattingtown, Locust 
Valley sau firma de avocatură, şi se arată la fel de 
interesaţi în privinţa nepoților cum sunt şi în privinţa 
copiilor, adică deloc. 

Cu toate acestea, eu am încercat: 

— Aţi mai primit veşti de la Emily în ultimul timp? m-am 
interesat. N-o văzusem pe soră-mea de la Paşte, dar îmi 
scrisese în mai. 

— A scris, a răspuns tata. 

— Când? 

— Luna trecută. 

— Ce scria? 

Mama a preluat iniţiativa. 

— Că totul e bine. 

— Carolyn pleacă în Cuba săptămâna viitoare, a spus 
Susan. Mama a arătat un interes candid faţă de asta. 

— Bravo ţie, Carolyn! Guvernul nu are dreptul să te 
oprească. 

— Trebuie să zburăm în Mexic întâi, a răspuns Carolyn. 
Nu poţi ajunge acolo de aici. 

— Ce îngrozitor! 

— Eu plec în Florida, a zis Edward. 

Mama s-a uitat la el: 

— Ce drăguţ. 

— Distracţie plăcută, a adăugat tata. 

Ne încălziserăm de acum, aşa că am încercat ceva. 

— Lui Edward i-ar plăcea să petreacă un timp aici la 
sfârşitul lui august. Dacă voi plecaţi, ar putea el să aibă 
grijă de casa voastră. 

— Dacă plecăm, m-a informat tata, avem o servitoare 
care are grijă de casă. 

Niciunul din ei nu a întrebat de ce nu putea Edward să 


407 


stea în casa noastră din East Hampton, aşa că le-am spus 
eu: 

— Noi vindem casa. 

— Piaţa e slabă, a spus tata. 

— O vindem pentru că avem probleme cu impozitele. 

A răspuns că îi pare rău să audă asta, dar ştiam că se 
întreabă cum a putut un expert în impozite să fie atât de 
prost. Aşa că i-am explicat pe scurt cauza problemelor, 
crezând că bătrânul vulpoi ar putea avea vreo idee bună. A 
ascultat, apoi a zis: 

— Parcă îmi amintesc că ţi-am spus c-or să te prindă. 

Bunul meu tată! 

— Ştii cine locuieşte acum alături? a întrebat Carolyn. 

— Da, am auzit de Paşte, a răspuns tata. 

— Ne-am împrietenit oarecum cu ei, am rostit. 

Mama a ridicat privirea de la meniu. 

— El prepară cel mai minunat sos picant. 

— De unde ştii? 

— L-am gustat, John. 

— Ai mâncat în casa lui Bellarosa? 

— Nu. Unde e asta? 

Era evident că nu fusesem atent. 

Mama a continuat: i 

— la busuiocul de la o mică fermă din North Sea. Il culege 
în fiecare zi la şapte seara. 

— Cine? 

— Buddy Bear. Proprietarul. E un Shinnecock, dar găteşte 
excelent mâncare italienească. 

— Proprietarul e un indian? 

— Un băștinaş american, John. Un Shinnecock. Zece la 
sută din nota de plată merge direct la rezervaţie. E un om 
adorabil. O să încercăm să-l vedem mai târziu. 

Am comandat încă un gin cu tonic dublu. 


408 


Aşa a trecut timpul, iar părinţii mei nu s-au interesat ce 
fac părinţii lui Susan sau altcineva din familia ei. De 
asemenea, n-au întrebat despre nimeni din birourile de la 
Locust Valley sau Manhattan, despre Allardi, de fapt, 
despre nimeni. Au ţinut în mod special să nu-i întrebe pe 
Carolyn şi Edward despre şcoală. Din câte am observat, 
există un anumit gen de persoane care iubesc foarte mult 
omenirea, ca părinţii mei, dar nu le plac oamenii. 

Mamei însă îi place Buddy Bear. 

— Trebuie neapărat să-l cunoaşteţi, a insistat ea. 

— OK. Unde e? am întrebat delicat. 

— De obicei, e aici vinerea. 

— Poate e la vreo conferinţă a tribului, a spus Edward. 

Mama l-a privit foarte rece, apoi i-a spus tatei: Trebuie să 
luăm ciuperci de la el. Ne-a explicat mie şi lui Susan: Îşi 
culege singur ciupercile. Ştie unde să le caute, dar refuză 
categoric să împărtăşească cuiva secretul. 

Eram aproape sigur că Buddy Bear îşi făcea 
cumpărăturile la piaţă, ca orice patron de restaurant întreg 
la minte, dar domnul Bear le servea un rahat întreg 
papagalilor care îl înghiţeau fără să clipească. Dumnezeule, 
aproape că aş fi preferat să cinez cu Frank Bellarosa. 

Mama părea agitată că proprietarul nu-şi făcuse apariţia 
şi a întrebat-o pe ospătăriţă unde se află. 

— Oh, e într-adevăr ocupat, ştiţi? a răspuns aceasta. 
Găteşte. Ştiţi? Vreţi să vorbiţi cu el sau ceva? 

— Când are o clipă liberă, a răspuns mama. 

Adică, cui dracului îi pasă? Ştiţi? 

La sugestia sau, mai bine zis, la insistenţele mamei, am 
comandat un amestec de macaroane cu trei ingrediente 
originale ale domnului Bear: busuioc, ciuperci şi un măcriş 
indian îngrozitor, care avea gust de iarbă mucegăită. 

N-am vorbit prea mult în timpul cinei, dar după ce au fost 


409 


luate farfuriile, mama i-a spus tatei: 

— O să luăm budincă indiană. Apoi s-a întors către noi: 
Buddy face o budincă indiană autentică. Trebuie s-o 
gustaţi. 

Aşa că am comandat şase budinci indiene autentice - sau 
băştinaşe americane - care, pot să jur, proveneau din 
conserve. Dar am înghiţit-o pe a mea cu o stacană de 
whisky, aşa că, ce contează? 

A venit şi nota, pe care a achitat-o tata, ca de obicei. 
Abia aşteptam să plec, dar, din nenorocire, indianul făcea 
acum turul meselor şi am stat până a venit rândul nostru. 

Ca să umplu tăcerea, i-am spus tatei: 

— In undiţa lui Edward s-a prins un mako săptămâna 
trecută. Vreo două sute de livre, aş spune. 

Tata mi-a răspuns mie, nu lui Edward: 

— Cineva a prins un rechin alb de cinci metri în Montauk 
acum două săptămâni. 

— Nu mă deranjează când sunt mâncaţi, dar să-i vânezi 
doar de plăcere este dezonorant, a adăugat mama. 

— De acord, am spus. Trebuie să mănânci ce prinzi, dacă 
nu este absolut îngrozitor. Un mako e foarte bun. Edward s- 
a luptat o oră cu el. 

— Şi, a adăugat mama, nu-mi place când sunt răniţi, apoi 
lăsaţi să scape. E inuman. Trebuie să depui tot efortul să-l 
capturezi şi să-l scapi de suferinţă. 

— Apoi să-l mănânci, i-am amintit. 

— Da, să-l mănânci. Buddy serveşte rechin aici, când 
prinde. 

Le-am aruncat o privire rapidă lui Edward, apoi lui Susan 
şi Carolyn. Am respirat adânc şi i-am spus tatei: 

— Ţi-aminteşti, tată, când s-a prins rechinul ăla 
albastru... 

— Poftim? 


410 


— Nu contează. 

Domnul Bear a ajuns, în sfârşit, la noi. Era cam gras şi, de 
fapt, nu arăta deloc a indian, exceptând părul lung, negru. 
Era probabil alb cu ceva sânge de indian, poate şi de negru 
şi, cel mai important, cu un dezvoltat talent de a se pune în 
valoare. Mama l-a luat de mâna stângă când a venit lângă 
masa noastră, lăsându-i dreapta liberă ca să dea mâna cu 
toată lumea. 

— Deci, a spus Buddy Bear, totul e bine? 

Mama s-a lansat într-un potop de laude la adresa celei 
mai oribile mese pe care am mâncat-o vreodată. 

Am făcut vreun minut-două conversaţie stupidă de 
restaurant, mama continuând să-l ţină de labă pe domnul 
Bear, dar vai, ultimul Shinnecock trebuia să treacă mai 
departe, nu însă înainte ca mama să-i spună în glumă: 

— O să vă urmăresc într-o dimineaţă să văd de unde 
culegeţi ciupercile. 

A zâmbit enigmatic. 

— Aveţi măcriş în fiecare zi sau numai după ce vă tundeţi 
peluza? l-am întrebat. 

A zâmbit din nou, dar nu la fel de enigmatic. Zâmbetul, 
de fapt, însemna „Du-te dracului”. 

Edward a încercat să stoarcă un hohot de râs, dara eşuat 
lamentabil. 

În nota asta, am părăsit Gaura lui Buddy, ieşind în briza 
răcoroasă a nopţii din Southampton. 

— V-am invita pe toţi la noi acasă, dar mâine avem o zi 
grea. 

M-am adresat părinţilor mei: 

— Nu avem aproape nimic în comun şi n-am avut 
niciodată, aşa c-aş vrea să punem capăt acestor cine lipsite 
de sens. 

— Ce lucru oribil poţi să spui, s-a scandalizat mama. 


411 


Dar tata s-a întristat şi a mormăit: 

— E-n regulă, nu-i nimic. 

În Bronco, în drum spre East Hampton, Susan m-a 
întrebat: 

— O să regreţi asta? 

— Nu. 

— Ai vorbit serios? a întrebat Carolyn de pe bancheta din 
spate. 

— Da. 

— Într-un fel, mi-e milă de ei, a zis Edward. 

Edward nu iubeşte toată omenirea, dar iubeşte oamenii 
şi îi e milă de oricine. Lui Carolyn nu-i e milă de nimeni, 
Susan nu ştie ce-i aia milă, iar eu... ei bine, uneori îmi e 
milă de mine însumi. Dar mă străduiesc să scap de asta. 

De fapt, a le spune oamenilor ce gândeşti despre ei nu e 
greu, pentru că probabil ştiu deja şi sunt surprinşi că nu le- 
ai spus-o mai devreme. 

Ştiam, de asemenea, că a rupe relaţiile cu ai mei era un 
antrenament bun pentru a pune capăt şi altor relaţii. Cred 
că şi Susan, care nu e proastă, ştia asta, pentru că mi-a zis: 

— Judy Remsen mi-a relatat că i-ai spus lui Lester să se 
ducă dracului. Mai ai şi pe alţii pe listă? 

Rapid cum sunt, am scos o chitanţă de benzină din 
buzunar şi m-am prefăcut că o studiez în timp ce 
conduceam: 

— la să vedem... încă nouă. O să le telefonez părinţilor 
tăi mâine, aşa că mai rămân şapte... 

Nu a răspuns, pentru că erau copiii de faţă. 


Luni ne-am întors la Stanhope Hall, iar în următoarele 
câteva zile casa a fost plină de viaţă. Prietenii copiilor 
veneau şi plecau. Imi place o casă plină de adolescenţi în 
vacanţă, pentru o scurtă perioadă. De Crăciun, Paşte şi 
Ziua Recunoştinţei, în special, prezenţa copiilor în casă 

412 


aduce ceva în plus la atmosfera de sărbătoare şi îmi 
aminteşte, cred, de propriile întoarceri acasă de la şcoală. 

Copiii celor bogaţi şi privilegiați sunt, cel puţin, politicoşi. 
Sunt educați de timpuriu şi ştiu cum să discute cu adulţii. 
Preferă să nu o facă, fireşte, dar învaţă de mici să facă ce 
nu le place. Vor reuşi în viaţă şi vor fi nefericiţi. 

Carolyn şi Edward îşi rezervaseră bilete la avion în zile 
diferite, bineînţeles, ceea ce însemna două drumuri la 
Aeroportul Kennedy, la ore incomode. Sunt împrejurări, ca 
astea, când simt lipsa unui şofer. l-am fi putut urca în 
limuzine de închiriat, bănuiesc, dar după ce le spusesem 
altor mei să mă lase-n pace, mă simţeam un pic... nu ştiu 
cum. 

După ce au plecat copiii, casa a rămas pustie şi a plouat 
câteva rile în şir. Am fost la biroul din Locust Valley ca să- 
mi umplu zilele, dar n-am lucrat prea mult, mi-am găsit 
dosarele necesare pentru casa din East Hampton. Am 
petrecut o zi calculând cheltuielile cu casa, aşa încât, atunci 
când avea să fie vândută, să-mi pot calcula profitul şi să-mi 
dau seama de câştig. Desigur, ca înainte, puteam să 
reinvestesc aşa-zisul profit într-o altă casă şi să scap de 
impozit, dar ştiam că n-aveam să cumpăr altă casă în 
viitorul apropiat; poate niciodată. Această constatare, 
produsă de actul lumesc de a jongla cu cifrele, m-a şocat. 
Nu era doar problema banilor cea care m-a făcut să înţeleg 
că n-o să existe nicio nouă casă în viitorul meu; puteam 
foarte bine s-o fac în doi ani. Era mai mult, cred, hotărârea 
mea să nu mai fac planuri de lungă durată. Viaţa modernă 
implică un noroc rezonabil: ipoteci pe treizeci de ani, acţiuni 
pe şapte ani, burdihane de porc în perspectivă şi planuri de 
retragere. Dar evenimentele recente m-au convins că nu 
pot proiecta niciun plan de viitor, aşa că ducă-se dracului 
viitorul. Când voi ajunge acolo, voi şti ce să fac; 


413 


întotdeauna ştiu ce să fac în străinătate. De ce nu şi în 
viitor? 

Cu trecutul era altă poveste. Nu-l puteai schimba, dar 
puteai să te rupi de el şi să-l laşi în urmă, odată cu oamenii 
legaţi de el. Obiectivul meu, era, cred, să plutesc într-un 
prezent fără sfârşit, precum căpitanul lui Paumanok, având 
de-a face doar cu realitatea de moment, conştient, dar nu 
preocupat, de locul în care mă aflam şi schiţând doar în linii 
mari o linie de plutire, pe care o puteam schimba în funcţie 
de cum bătea vântul şi de ce se zărea la orizont în clipa 
aceea. 

Când tocmai mă pregăteam să părăsesc biroul, a sunat 
telefonul, iar secretara mea, Anne, a venit în birou în loc să 
sune. 

— Domnule Sutter, ştiu c-aţi spus că nu răspundeţi la 
telefon, dar e tatăl dumneavoastră. 

Am rămas pe loc o clipă şi, fără niciun motiv anume, m- 
am văzut cu el pe vasul acela, cu aproape patruzeci de ani 
în urmă, noaptea, în port, şi am avut imaginea, mărită 
parcă, a mâinilor noastre unite. 

Apoi însă, mâna mea a alunecat din a lui şi am întins-o 
din nou după ea, dar el plecase şi vorbea cu cineva, poate 
cu mama. 

— Domnule Sutter? 

— Spune-i că nu vreau să vorbesc cu el, i-am zis. 

Nu a părut deloc surprinsă, a încuviinţat pur şi simplu din 
cap şi a ieşit. Am privit lumina verde de pe telefon, care, 
după câteva secunde, s-a stins. 

De la birou, m-am dus direct pe vas şi m-am aşezat în 
cabină, ascultând ploaia. Nu era o noapte pe care ţi-ai fi 
ales-o ca să ieşi în larg, dar dacă trebuia să ieşi, puteai, şi 
dac-ai fi fost luat prin surprindere de vânt şi ploaie, puteai 
să treci mai departe. Existau şi alte furtuni care arătau mai 


414 


mult a provocare, şi altele care erau pericole clare şi 
iminente. Unele sunt moarte curată. 

Este evident că sunt nişte lecţii elementare pe care le 
înveţi de la mare, majoritatea lor în legătură cu 
supraviețuirea. Dar tindem să uităm lucrurile elementare 
sau nu ştim când să le aplicăm. Aşa dăm noi, marinarii, de 
necaz. 

Putem fi căpitani ai destinului nostru, mi-am zis, dar nu 
stăpâni pe el. Aşa cum îmi spusese un bătrân instructor de 
navigaţie când eram copil: „Dumnezeu îţi trimite vremea, 
băiete. Ce faci cu ea sau ce-ţi face ea ţie depinde de cât de 
bun marinar eşti”. 

Asta spunea aproape totul. 


415 


22 


Zorile de vineri erau senine şi însorite. Susan era deja 
trează şi călărea înainte ca eu s-apuc să mă-mbrac măcar. 
Terminase de pictat în vecini şi urma să asistăm la 
dezvelire de îndată ce Anna găsea un loc adecvat pentru 
tablou şi Susan, o ramă potrivită. Abia aşteptam. 

Eram la a treia ceaşcă de cafea, încercând să mă 
hotărăsc cum să-mi petrec ziua, când a sunat telefonul. Am 
răspuns în bucătărie. Era Frank Bellarosa. 

— Te-ai sculat? a întrebat. 

— La şapte. 

— Ce? 

— M-am sculat la şapte. Tu la cât te-ai sculat? 

— Hei, vreau să te-ntreb ceva. Unde-i plaja? 

— Sunt sute de kilometri de plajă pe-aici. Pe care-o vrei? 

— Ştii locul ăla din capătul străzii? E un indicator de 
trecerea oprită. Mă vizează şi pe mine? 

— E Fox Point. E proprietate particulară, dar toată lumea 
de pe Grace Lane foloseşte plaja. Nu mai locuieşte nimeni 
acolo, însă avem un acord cu proprietarii. 

— Un ce? 

— O înţelegere. Putem folosi plaja. 

— Bine, pentru c-am fost acolo deunăzi. Nu voiam să 
încalc domeniul cuiva. 

— Nu, nu vrei să faci aşa ceva. 

Individul ăsta glumea, sau ce? 

— E o impoliteţe, am adăugat. 


416 


— Da. Trebuie să respecţi vechile obiceiuri, ştii? Nu te 
caci în casă şi nu scuipi pe trotuar. In Little Italy, de 
exemplu, trebuie să te porţi frumos. 

— Nu şi când linşezi pe cineva la restaurant. 

— Asta-i altceva. Hei, hai cu mine până acolo. 

— Little Italy? 

— Nu. Fox Place. 

— Fox Point. 

— Bine. Ne întâlnim la gardul meu. 

— La casa portarului? 

— Da. În cincisprezece, douăzeci de minute. Să-mi arăţi 
locul ăsta. 

Am presupus că voia să discutăm ceva şi nu voia s-o 
facem prin telefon. In rarele noastre conversații telefonice 
nu era nimic care ar fi putut să sugereze măcar că aş fi 
avocatul lui. Cred că voia să dezvăluie asta ca o surpriză, 
lui Ferragamo şi presei din New York, la un moment dat. 

— OK? a întrebat. 

— OK. 

Am închis, mi-am terminat cafeaua, mi-am pus blugii şi 
adidaşii şi m-am asigurat că au trecut douăzeci de minute 
înainte să pornesc în plimbarea de zece minute până la 
porţile Alhambrei. Dar oare m-aştepta puiul de căţea cu 
nerăbdare? Nu. Am ajuns la casa portarului şi am bătut la 
uşă. Anthony Gorilla a deschis. 

— Da? 

Vedeam direct în micul living, care nu se deosebea prea 
mult de al Allardilor. Diferenţa principală era că în cameră 
se aflau o altă gorilă, care am presupus că era Vinnie, şi 
două femei cu aspect incredibil de vulgar, probabil Lee şi 
Delia. Am avut impresia că târfele şi gorila îmi zâmbesc 
afectat, dar poate că doar imaginaţia mea era de vină. 
Anthony a repetat salutul: 


417 


— Da? 

Mi-am îndreptat din nou atenţia spre Anthony şi-am spus: 

— De ce naiba crezi că sunt aici? Dacă sunt aşteptat 
spui: „Bună dimineaţa, domnule Sutter. Domnul Bellarosa 
vă aşteaptă”. Nu spui: „Da? ” Capisce? 

Înainte s-apuce Anthony să se scuze sau să facă altceva, 
don Bellarosa a apărut în uşă şi i-a spus ceva lui Anthony în 
italiană, apoi a ieşit afară şi m-a luat de braţ. 

Bellarosa purta uniforma lui standard: sacou, tricou la 
baza gâtului şi pantaloni. De data asta culorile erau maro, 
alb şi respectiv bej. Am observat, de asemenea, că 
achiziţionase o pereche de cizme ca lumea şi că la 
încheietura stângă avea un ceas Porsche negru, foarte 
elegant, cam de vreo două mii de dolari. Băiatul pricepuse 
ideea, dar nu ştiam cum să aduc vorba de ciorapii lui de 
nilon strâmţi. 

În timp ce mergea pe Grace Line, spre Fox Point, 
Bellarosa a zis: 

— Asta nu-i un om pe care să vrei să-l oftici. 

— Asta-i un om care ar face bine să nu mă mai oftice. 

— Zău? 

— Ascultă. Dacă mă inviţi pe domeniul tău, vreau ca 
flăcăii tăi să mă trateze cu respect. 

A râs. 

— Zău? Ai luat-o cu respectul acuma? Eşti italian sau ce? 

M-am oprit din mers. 

— Domnule Bellarosa, spune-le pistolarilor tăi, inclusiv 
imbecilului tău de şofer, Lenny, celor două târfe din casa 
portarului şi oricui altcuiva care lucrează pentru tine, că 
don Bellarosa îl respectă pe domnul Sutter. 

S-a uitat la mine vreo jumătate de minut, apoi a 
încuviinţat din cap. 

— OK. Dar altă dată nu mă mai face să aştept. OK? 


418 


— O să fac tot posibilul. 

Am continuat să mergem pe Grace Lane şi mă-ntrebam 
câţi oameni ne observau din turnurile lor de fildeş. 

— Hei, puştiul tău a trecut pe la mine azi. Ţi-a spus? a 
întrebat Bellarosa. 

— Da. Mi-a spus că i-ai arătat domeniul. Foarte amabil 
din partea ta. 

— Nicio problemă. Drăguţ băiat. Vorbea frumos. Deştept 
ca taică-su. Nu-i aşa? Şi direct, tot ca taică-su. M-a întrebat 
de unde am luat banii să refac proprietatea. 

— În mod cert nu l-am învăţat eu să pună întrebări din 
astea. Sper că nu i-ai spus că nu e treaba lui. 

— Nuu. l-am spus că am muncit din greu şi că am făcut 
treburi cu cap. 

Mi-am făcut o notă mintală să-i vorbesc lui Edward 
despre răsplata păcatului şi să-i spun că nu câştigi nimic 
din crime. Sfaturile lui Frank Bellarosa pentru copiii lui erau 
probabil mai puţin complexe şi se rezumau în patru cuvinte: 
„Nu vă lăsaţi prinşi”. 

Am ajuns în capătul lui Grace Lane, unde se afla un rond 
larg în mijlocul căruia se înălța o stâncă crescută, înaltă de 
vreo trei metri. Există o legendă despre căpitanul Kidd, cum 
că şi-ar fi îngropat comoara pe ţărmul de nord al Long 
Islandului, folosind această stâncă drept punct de referinţă 
pe hartă. l-am relatat asta lui Bellarosa, care m-a întrebat: 

— De aceea se cheamă locul ăsta Coasta de Aur? 

— Nu, Frank. Fiindcă e bogat. 

— A, da. N-a găsit nimeni comoara. 

— Nu, dar o să-ţi vând harta. 

— Da? O să-ţi dau în schimb actul meu de proprietate 
asupra Podului Brookyln. 

Cred că umorul meu îl călca pe nervi. 

Am mers până la intrarea de la Fox Point. Casa portarului 


419 


era un castel în miniatură. Întreaga faţadă a proprietăţii era 
invadată de copaci şi tufişuri sălbatice, şi de pe Grace Lane 
nu se vedea nimic din pământurile domeniului. Am scos o 
cheie şi-am deschis lacătul care închidea porţile din fier 
forjat, întrebându-l pe Bellarosa: 

— Cum ai intrat aici? 

— Era deschis când am ajuns. Se aflau câţiva oameni pe 
plajă. Primesc şi eu o cheie din asta? 

— Cred că da. O să-ţi fac eu una. 

Normal, niciunul dintre cei care deschid lacătul nu se mai 
oboseşte să-l închidă în urmă, şi aşa reuşise Bellarosa să 
intre. Dar omul ăsta avea ceva care mă făcea să regândesc 
cele mai simple şi obişnuite acţiuni ale mele. Aveam viziuni 
ale pistolarilor lui urmărindu-ne sau ale pistolarilor altcuiva 
urmărindu-ne, sau chiar a lui Mancuso făcându-şi apariţia. 
De fapt, zidul se vedea destul de bine, dar, cu toate astea, 
după ce am intrat pe porţi le-am închis la loc, am băgat 
mâna printre gratii şi am încuiat lacătul. 

— Eşti înarmat? l-am întrebat. 

— Papa poartă cruce? 

— Bănuiesc că da. 

Am început să coborâm pe aleea îngustă care fusese 
cândva pavată cu tone de scoici de mare zdrobite, dar de-a 
lungul anilor murdăria, iarba şi buruienile aproape o 
acoperiseră. Copacii care mărgineau aleea, în majoritate 
mimoze şi magnolii, crescuseră atât de mult, încât 
formaseră un tunel de nici doi metri lăţime şi atât de scund, 
încât abia reuşeai să nu mergi pe vine. 

Aleea şerpuia şi cobora către țărm şi am zărit lumina zilei 
la capătul tunelului. Am ieşit pe o plajă minunată, la ţărmul 
mării care se-ntindea pe câţiva kilometri de-a lungul 
strâmtorii, de la Fox Point până la o mică limbă de nisip, în 
partea de vest. Vegetaţia abundentă se termina acolo unde 


420 


stăteam noi şi mai jos era o fâşie îngustă de copaci rari, 
apoi tufişuri şi ierburi înalte care se terminau acolo unde 
începea plaja bolovănoasă. 

— E un loc foarte drăguţ, a spus Bellarosa. 

— Mulţumesc, i-am replicat, lăsându-i impresia că într-un 
fel îmi aparţine şi mie. 

Am continuat să coborâm dealul pe alee, care era acum 
mărginită doar de câte un pin sau cedru singuratic. Aleea 
ne-a adus în faţa ruinelor uriaşului conac Fox Point. Casa, 
construită la începutul anilor 1920, fusese neobişnuită la 
vremea ei, un fel de construcţie contemporană de mahon şi 
sticlă cu acoperişuri plate, terase deschise şi balustrade 
rotunde, semănând, poate, cu un pachebot de lux şi 
aproape tot atât de mare. Casa fusese mistuită de foc cu 
vreo douăzeci de ani în urmă, dar nimeni nu mai locuise 
practic în ea din 1950 încoace. Dunele de nisip 
înconjuraseră ruinele singuratice şi întotdeauna m-am 
gândit că seamănă cu scheletul prăbuşit al unui monstru 
marin care fusese aruncat pe țărm, unde murise. Imi 
amintesc că văzusem casa înainte de incendiu, deşi doar de 
la mare distanţă, când navigam prin strâmtoare. Mă 
gândisem adesea că mi-ar plăcea să locuiesc în ea şi să 
privesc marea de pe terasele ei înalte. 

Bellarosa a studiat ruinele o vreme, apoi a luat-o către 
țărm. Fox Point fusese, chiar după standardele de pe 
Coasta de Aur, o proprietate fabuloasă. Dar, de-a lungul 
anilor, terasele ce dădeau spre mare, cabinele de baie, 
remizele pentru bărci şi digurile fuseseră distruse de furtuni 
şi eroziune. Pe tot domeniul mai rămăseseră doar două 
construcţii intacte: umbrarul şi palatul plăcerilor. Umbrarul 
stătea precar pe un promontoriu erodat, gata să se 
desprindă până la Paştele următor. 

Bellarosa a arătat spre chioşc şi a zis: 


421 


— Eu n-am aşa ceva. 

— la-l pe ăsta înainte s-o facă marea. 

A studiat de la distanţă construcţia octogonală. 

— Pot să-l iau? 

— Nu-i pasă nimănui. În afară de Societatea Umbrarelor 
şi alea sunt toate nebune. 

— A, da. Soţia ta pictează chestiile astea. 

— Nu, ia masa în ele. 

— Aşa-i. O să-l pun pe Dominic să se uite la el. 

Mi-am lăsat privirea să rătăcească spre Strâmtoare. Era o 
zi senină şi strălucitoare, apa scânteia, se zăreau vele albe 
alunecând la orizont şi în depărtare se vedea clar coasta 
Connecticutului. Până acum, era o zi în care puteai să te 
bucuri de viaţă. 

Bellarosa şi-a întors privirea dinspre umbrar şi s-a uitat 
mai jos, pe țărm, spre o clădire aflată la distanţă de plajă, 
pe o porţiune solidă de nisip protejată de un stăvilar de 
piatră. 

— Ăla ce-i? L-am văzut ieri. 

— E palatul plăcerilor. 

— Vrei să spui că e pentru distracţie. 

— Da. Pentru distracţie. 

Cei mai bogaţi şi hedonişti rezidenţi de pe Grace Lane 
construiseră aceste uriaşe palate ale plăcerilor, departe de 
conacele lor, ale căror singur scop era distracţia. Palatul 
plăcerilor de la Fox Point era construit din oţel şi zidărie şi, 
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Paza de Coastă 
găsise clădirea potrivită pentru un depozit de muniții. Dar, 
oricât de solidă pare, sau li s-o fi părut submarinelor 
germane, din aer se vede că acoperişul e făcut din sticlă 
albastră. De fapt, când am survolat ocazional Coasta de 
Aur, într-un mic avion, am remarcat acest palat al plăcerilor 
şi un altul care supravieţuise pentru că toate au aceste 


422 


acoperişuri albastre scânteietoare. 

— Ce fel de distracţie? a întrebat Bellarosa. 

— Sex, jocuri de noroc, băutură, tenis. Tot ce vrei. 

— Arată-mi-l. 

— Bine. 

Am parcurs cei o sută de metri până la uriaşa construcţie 
şi l-am condus înăuntru prin uşa de sticlă, spartă acum. 

Aripile atletice ale palatului plăcerilor semănau cu un 
club de recuperare modern, dar existau note de eleganţă în 
stil art nouveau în podelele de mozaic şi filigranul de fier de 
la ferestre. Având în vedere că nu mai fusese folosit din 
1929, nu arăta rău. 

Într-una din aripile clădirii se afla un teren de tenis din lut 
în mărime naturală, cu un acoperiş de sticlă albastră, înalt 
de nouă metri. Acoperişul era spart şi lutul crăpase cu mult 
timp în urmă, iar din el Creşteau acum nişte plante ciudate, 
cărora se pare că le plăceau lutul şi lumina albastră. Nu era 
fileu pe teren, aşa că Bellarosa, care se mai încurcase şi 
înainte în arhitectura interioarelor, m-a întrebat: 

— Ce-i asta? 

— Salonul. 

— Pe bune? 

Am străbătut aripa învecinată, care era o sală de 
gimnastică întreagă şi am pătruns în următoarea secţiune a 
clădirii, unde se găsea O piscină de dimensiunea unui bazin 
olimpic, acoperită, de asemenea, cu sticlă albastră. Alături 
de piscină şi sala de gimnastică se aflau saune, duşuri, săli 
de masaj şi un solar. Aripa de vest, mai luxoasă, adăpostea 
camere de oaspeţi, inclusiv bucătării şi camere pentru 
servitori. 

Bellarosa nu a zis prea multe cât timp am făcut turul, dar 
la un moment dat a remarcat: 

— Oamenii ăştia trăiau ca Împărații romani. 


423 


— Au făcut tot posibilul. 

Am găsit aripa de est, care era o sală de bal câto 
peşteră, unde Susan şi cu mine fuseserăm odată la o 
petrecere în „dezlănţuiţii ani 20”. 

— Madonn'! a exclamat Frank. 

— Da, am încuviinţat eu. 

Mi-am amintit că era un salon de cocteiluri lângă sala de 
bal, de fapt un bar clandestin, palatul fiind construit în 
vremea Prohibiţiei, dar nu l-am putut găsi. Plimbându-mă 
prin clădirea asta, la lumina spectrală dată de acoperişurile 
albastre, până şi eu, care trăisem toată viaţa printre ruinele 
de pe Coasta de Aur, m-am simţit copleşit de dimensiunile 
şi opulenţa acestui palat al plăcerilor. Făcusem cale 
întoarsă şi eram acum din nou lângă piscina de mozaic. 

— Trebuie să facem o orgie romană aici, i-am spus lui 
Bellarosa. Tu aduci berea. 


A râs. 
— Da. Isuse, oamenii ăştia trebuie să fi avut o mulţime 
de prieteni. 


— Oamenii cu mulţi bani au o mulţime de prieteni. 

— Hei, locul ăsta e de vânzare? 

Ştiam c-o să mă întrebe asta. Era genul de om care voia 
să ştie preţul fiecărui lucru şi voia să cumpere tot ce nu 
putea să fure. 

— Da, este, am răspuns. Vrei să cumperi toată Grace 
Lane? 

A râs din nou. j 

— Îmi place să am proprietăți. Îmi place pământul. 

— Du-te în Kansas. Aici costă un milion de dolari pogonul 
de lângă apă. 

— Isuse! Cine naiba îşi poate permite? 

Păi, capii Mafiei. 

— lranienii, am spus. 


424 


— Cine? 

— lranienii negociază cu proprietarii domeniului. O 
familie Morrison, care trăieşte la Paris acum. Sunt putred de 
bogaţi, dar nu vor să restaureze locul. De fapt, nici nu mai 
sunt cetăţeni americani. S-au expatriat. 

S-a gândit, încercând, sunt sigur, să-şi imagineze cât mai 
multe posibilităţi din informaţiile sumare pe care le 
dădusem. Am găsit uşa spartă şi am ieşit afară, în lumina 
soarelui. 

— Ce naiba vor iranienii să facă cu locul ăsta? a întrebat. 

— Păi, sunt o mulţime de imigranţi iranieni bogaţi în Long 
Island, acum, şi vor să cumpere proprietatea asta şi să 
transforme palatul plăcerilor într-o moschee. Probabil că 
acoperişul albastru le-a dat ideea. 

— O moschee? Ca o biserică arăbească? 

— O biserică musulmană. lranienii sunt musulmani, dar 
nu şi arabi. 

— Oh, tot negri din deşert sunt. 

De ce m-oi fi obosit să-i dau explicaţii omului ăstuia? 

A îndreptat degetul către mine. 

— Şi voi aveţi de gând să permiteţi una ca asta? 

— Ce înţelegi prin „voi”? 

— Ştii ce vreau să zic. O să permiteţi asta? 

— Îţi recomand primul articol din Constituţie - scris, 
întâmplător, chiar de noi - în ceea ce priveşte libertatea de 
credinţă. 

— Da, dar Isuse Hristoase, i-aţi auzit vreodată pe oamenii 
ăştia rugându-se? Era un grup de arabi care obişnuiau să se 
întâlnească în faţa unei prăvălii unde locuiam eu. Unul 
dintre clovnii ăştia se căţăra în fiecare noapte pe acoperiş 
şi urla ca o hienă. Isuse, o să am iar aşa ceva pe stradă? 

— E o posibilitate. 

Ne plimbam şi am luat-o spre umbrar. 


425 


Mi-am dat seama că însoţitorul meu era nefericit. A 
mormăit: 

— Fosta proprietăreasă nu mi-a pomenit niciodată de aşa 
ceva. 

— Nici mie nu mi-a pomenit de tine. 

S-a gândit o clipă la afirmaţia mea, încercând să 
discearnă, cred, dacă era o ofensă etnică, o insultă 
personală sau o aluzie la chestia cu Mafia. A mormăit din 
nou: 

— Fir-ar ai dracului de iranieni... 

Venise, într-adevăr, momentul să-i dau omului ăstuia o 
lecţie de Civism, să-i amintesc principiile americane şi să-i 
aduc la cunoştinţă că nu-mi plac insultele rasiale. Dar, 
gândindu-mă mai bine, am realizat că era ca şi cum aş fi 
încercat să-nvăţ un porc să cânte; îţi pierzi timpul şi 
plictiseşti porcul. Aşa că am spus: 

— Cumpăr-o tu. 

— Cât? Pentru tot domeniul? 

— Păi, nu-i atât pământ ca la Stanhope sau Alhambra, 
dar e cu ieşire la mare, aşa că aş zice vreo zece sau 
douăsprezece milioane pentru teren. 

— E o sumă mare. 

— Şi mai creşte încă. Dacă ajungi să licitezi cu iranienii, o 
să ajungi la cincisprezece sau mai mult. 

— Eu nu licitez cu alţii. Pune-mă doar în legătură cu cei 
cu care trebuie să vorbesc. Cu proprietarii. 

— O să le faci cea mai bună ofertă a ta, apoi o să le 
demonstrezi că-i şi cea mai bună ofertă a lor. 

S-a uitat la mine şi a zâmbit. 

— Înveţi, consiliere. 

— Ce-ai vrea să faci cu locul ăsta? 

— Nu ştiu. Să înot. Eu aş lăsa pe toată lumea să 
folosească plaja. Nenorociţii de arabi n-ar face asta, pentru 


426 


că au chestia aia cu văzutul pielii. Ştiai? Înoată cu 
afurisitele lor de cearşafuri pe ei. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

Mă-ntrebam dacă tipul ăsta putea să cumpere Stanhope 
Hall şi Fox Point, păstrând şi Alhambra. Sau era praf în 
ochi? De asemenea, m-a şocat faptul că avea o mulţime de 
planuri de lungă durată pentru cineva care se confrunta cu 
o acuzaţie de omucidere şi avea o listă impresionantă de 
duşmani care-i doreau moartea. Avea curaj, ce-i al lui e al 
lui! 

Am urcat către umbrar şi am intrat în construcţia mare, 
octogonală. Era făcută din lemn, dar toată vopseaua de pe 
latura dinspre mare fusese spălată de apă. Era destul de 
curat înăuntru, aranjat probabil de grijuliile doamne de la 
Societatea Umbrarelor înainte de a lua masa acolo. Cineva 
ar trebui să le-nveţe să vopsească. 

Bellarosa a examinat chioşcul. 

— Ai unul de ăsta şi pe proprietatea ta. Da, îmi place. Un 
loc drăguţ unde să stai de vorbă. O să-l aduc pe Dominic 
aici săptămâna viitoare. 

S-a aşezat pe banca situată de-a lungul pereţilor 
chioşcului. 

— Deci, aşază-te, să stăm de vorbă. 

— Rămân în picioare. Tu vorbeşte, te-ascult. 

A scos un trabuc din buzunarul cămâăşii. 

— Vrei unul? Cubanez veritabil. 

— Nu, mersi. 

Şi-a desfăcut trabucul şi l-a aprins cu o brichetă de aur. 

— L-am rugat pe puştiul tău s-o roage pe fiica ta să-mi 
aducă o Cutie de Monte Cristo, a spus. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă nu mi-ai amesteca familia în 
contrabandă. 

— Hei, dacă o prind, am eu grijă. 


427 


— Sunt avocat. O să am eu grijă. 

— Ce face în Cuba? 

— De unde ştii că se duce în Cuba? 

— Mi-a spus puştiul tău. El se duce în Florida. l-am dat 
câteva nume din Cocoa Beach. 

— Ce fel de nume? 

— Nume. Prieteni. Oameni care vor avea grijă de el şi 
prietenii lui dacă foloseşte numele meu. 

— Frank. 

— Hei, la ce sunt buni prietenii? Dar n-am prieteni în 
Cuba. De ce pleacă fiică-ta în Cuba? 

— Să lupte pentru pacea mondială. 

— Zău? Drăguţ. Cum se plăteşte? Poate o s-o cunosc 
data viitoare când vine-n oraş. 

— Poate. Să-ţi iei trabucurile. 

— Mda. Hei, cum merge treaba cu impozitul pe venit? 

— Melzer pare să-i dea de cap. Mersi. 

— Nicio problemă. Deci, fără delicte penale, aşa-i? 

— Aşa a spus. 

— Bine, bine. N-aş vrea să-mi ajungă avocatul la 
închisoare. Cât ţi-a cerut Melzer? 

— Douăzeci de mii înainte şi jumătate din cât îmi 
scuteşte. 

— Nu-i rău. Dacă ai nevoie urgentă de bani gheaţă, 
anunţă-mă. 

— Care-i dobânda? 

A zâmbit trăgând din trabuc. 

— Pentru tine, baza plus trei, ca la afurisitele de bănci. 

— Mulţumesc, dar am fonduri. 

— Puştiul tău spune că-ţi vinzi casa de vacanţă ca să 
plăteşti impozitele. 

N-am răspuns. Mă simţeam stânjenit de faptul că Edward 
spusese asta. 


428 


— Nu vinzi proprietăţi imobiliare pe piaţa asta, a adăugat 
Bellarosa. Când piaţa e aşa, cumperi. 

— Mulţumesc. 

Mi-am pus un picior pe bancă şi am privit marea. 

— Despre ce voiai să-mi vorbeşti? 

— A, da. Chestia asta cu marele juriu. S-au întrunit lunea 
trecută. 

— Am citit. 

— Da. Blestematului de Ferragamo îi place să vorbească 
presei. Oricum, mă vor acuza de omucidere în două, trei 
săptămâni. 

— Poate că nu. 

| s-a părut amuzant. 

— Da. Poate că Papa e evreu. 

— Dar poartă cruce. 

— Oricum, nu ştiu dacă ştii cum merg lucrurile astea. OK, 
procurorul federal primeşte actul de acuzaţie de la marele 
juriu. Acesta vine sigilat, ştii, şi nu e făcut public până nu se 
operează arestarea. Deci, procurorul federal duce actul de 
acuzare la judecătorul federal, împreună cu mandatul de 
arestare, ca să le semneze. Asta se întâmplă de obicei 
lunea, ştii, ca să-i scoată pe băieţii de la FBI marţi la prima 
oră. Şi vin după tine, ştii, bat la uşă pe la şase-şapte. 
Inţelegi? 

— Nu. Eu mă ocup de impozite. 

— Bine, vin după tine devreme, aşa că te găsesc, de 
obicei, acasă, ştii, cu pantalonii în vine, ca-n Rusia. 
Capisce? 

— De ce marţi? 

— Păi, marţi e o zi bună pentru ştiri. Înţelegi? Lunea e 
proastă, vinerea e proastă şi lăsăm weekendul la o parte. 
Crezi că nenorocitul de Ferragamo e prost? 

Aproape că-mi venea să râd. 


429 


— Vorbeşti serios? 

— Da. Asta-i treabă serioasă, consiliere. 

— Arestările pentru omucidere nu sunt făcute ca să fie pe 
placul ştirilor. 

Acum era rândul lui să râdă. Hă, hă, hă. 

— Trebuie să mai creşti, a adăugat. 

Asta m-a cam ofticat, dar am lăsat să treacă, pentru că 
era interesant. 

— Dar te-ar putea aresta miercuri şi joi, am spus. Sunt 
zile pentru ştiri fierbinţi. 

— A, da. Ar putea. Le place însă martea, pentru vânatul 
de soi. În felul ăsta pot să scoată şi ziarele de miercuri, şi 
poate un pic de acţiune în cele de joi. Ce se întâmplă dacă 
vin după tine joia şi nu eşti acasă, şi te prind vinerea? Din 
punct de vedere al ştirilor, sunt în găleată. 

— OK. Deci te arestează marţi. Şi ce-i cu asta? 

— OK. Deci te iau, te duc în Federal Plaza, biroul FBl-ului, 
ştii, şi-ţi fac mizerii acolo o vreme, te arată la toată lumea, 
după care te duc în Foley Square, Tribunalul federal, aşa-i? 
Băieţii de la FBI te aduc cu cătuşe la mâini, pe la nouă-zece, 
şi de-acuma Ferragamo i-a adunat deja acolo pe toţi 
oamenii de presă din lume şi toţi îţi îndeasă microfoane sub 
nas, iar aparatele fotografice ţăcănesc întruna. După aceea 
te înregistrează şi-ţi iau amprentele, bla, bla, bla, şi abia 
după aceea îţi dau voie să-ţi chemi avocatul. S-a uitat la 
mine. Înţelegi? 

— Şi dacă avocatul tău e, să zicem, în Cuba? 

— N-o să fie. De fapt, nu trebuie să-l chem. Pentru că 
vine la mine acasă să bea o cafea pe la cinci dimineaţa în 
următoarele câteva marţi. 

— Inţeleg. 

— Da. Aşa că atunci când vine FBl-ul, avocatul meu e 
acolo să vadă că totul se face aşa cum trebuie, că băieţii de 


430 


la FBI se poartă frumos. Şi avocatul meu se urcă în maşina 
mea, cu Lenny, şi mă urmează la Federal Plaza, apoi la 
Foley Square. Avocatul meu nu e în Cuba şi nicăieri 
altundeva decât cu clientul lui. Capisce? 

Am încuviinţat. 

— De asemenea, avocatul meu are o servieta şi în 
servietă sunt bani lichizi, certificate de proprietate şi alte 
rahaturi de care are nevoie ca să achite cauţiunea pentru 
clientul lui. Avocatului meu se vor da vreo patru sau cinci 
milioane de dolari pentru plată. 

— N-o să ieşi pe cauţiune cu o acuzaţie de omor federal, 
Frank, pentru nicio sumă de bani. 

— Greşeşti. Ascultă cu atenţie. Avocatul meu o să-l 
convingă pe judecător că Frank Bellarosa e un om 
respectabil, un om care are puternice legături cu 
comunitatea, un om care are şaisprezece afaceri legale de 
care trebuie să se ocupe, un om cu o casă, o soţie şi copii. 
Avocatul meu o să-i spună judecătorului că clientul lui n-a 
fost niciodată condamnat pentru vreo crimă violentă, că 
ştia de venirea celor de la FBI după el şi îi aştepta. Avocatul 
meu a fost martor la arestare. Avocatul meu o să-i spună 
judecătorului că-l cunoaşte personal pe domnul Bellarosa, 
ca prieten, că o cunoaşte pe doamna Bellarosa, şi 
garantează personal că domnul Bellarosa n-o să se 
sustragă justiţiei. Inţelegi? 

Inţelegeam foarte bine. 

— OK. Aşa că acum, judecătorul, căruia nu-i place să 
aprobe niciun fel de cauţiune pentru omor de gradul întâi, 
trebuie să ia în considerare foarte serios tot rahatul ăsta. La 
vremea asta, Ferragamo va fi informat de FBI că Bellarosa 
ştia c-o să fie arestat în dimineaţa aceea, că Bellarosa are 
banii de cauţiune la el şi că Bellarosa are un avocat de 
mâna întâi. Aşa că Ferragamo îşi mişcă fundul până la 


431 


tribunal şi începe să facă presiuni asupra judecătorului. 
Domnule judecător, asta e o acuzaţie deosebit de gravă, 
bla, bla, bla. Domnule judecător, omul acesta e foarte 
periculos; un omor, bla, bla, bla. Dar avocatul meu parează 
loviturile procurorului federal şi spune că nu trebuie 
refuzată cauţiunea pe motive nefondate, că acuzaţia e 
oricum o tâmpenie, că avem cinci milioane în geanta asta 
de aici, şi garantez personal, domnule judecător. John 
Sutter, din Wall Street, bagă mâna-n foc, domnule 
judecător. Nu-i aşa? Acum Ferragamo nu se-aşteaptă la 
rahatul ăsta, şi el e ăla prins cu nădragii-n vine. Se ia cu 
mâinile de fundul pantalonilor şi sare-n sus că Frank 
Bellarosa nu-şi pierde cumpătul. Ar vrea al dracului de mult 
să mă vadă la-nchisoare alături de melanzane. Să ia cina 
seara, acasă, cu nevasta şi prietenii şi să se uite la 
nenorocitele de ştiri, în timp ce eu stau la popreală cu un 
dop în cur, încercând să-i ţin pe poponari la distanţă. 
înţelegi ce spun? 

Frank avea un fel al lui de-a spune lucrurilor pe nume. 

— Înţeleg, am răspuns. 

— Da. Şi înţelegi că asta n-o să se întâmple, consiliere. N- 
o să laşi asta să se-ntâmple. 

— Am avut impresia că mi-ai spus că Ferragamo te vrea 
în libertate după acuzare. Pentru ca prietenii sau duşmanii 
să te poată omori înaintea procesului. 

— Da. Ţi-ai amintit de asta? Aici e şmecheria. Ferragamo 
ştie că, dacă mă bagă la închisoare, o să apelăm la legea 
cauţiunii. Aşa-i? Dar asta ia câteva săptămâni. Şi data 
următoare când ne prezentăm în faţa judecătorului, 
Ferragamo i-a strecurat că e de acord cu cauţiunea. Aşa că- 
i face cu ochiul judecătorului şi-i şopteşte la ureche. Cei de 
la FBI vor să-l urmărească pe Bellarosa. Corect? Asta-i tot 
rahat. Cei de la FBI mă urmăresc de douăzeci de afurisiţi de 


432 


ani încoace şi n-au găsit nimic încă. Aşa că judecătorul îi 
face şi el cu ochiul, şi sunt eliberat. Dar am petrecut deja 
două sau trei săptămâni în închisoare. Pricepi? Ferragamo 
împrăştie zvonul c-am ciripit cât am stat acolo. Că sunt 
gata să-i vând o mulţime de oameni în schimbul unei 
pedepse reduse. Aşa că acum sunt un om mort. Dar 
ascultă, consiliere, dacă pot să ies din tribunal în ziua în 
care am intrat, am o şansă să controlez situaţia. Inţelegi? 
= Da. 

Inţelegeam perfect acum de ce eu, şi nu Jack Weinstein 
avea să-l reprezinte pe domnul Frank Bellarosa. Era John 
Sutter, stră-stră-stră nepotul lui Walt, fiul lui Joseph Sutter, 
legenda Wall Streetului, soţul lui Susan (una dintre Cele 
Patru Sute din New York) Stanhope, asociat la Perkins, 
Perkins, Sutter şi Reynolds, membru la The Creek şi 
Seawanhaka Corthian, ca să nu mai pomenim membru de 
cinste al Bisericii Episcopaliene, absolvent la Yale, cu 
Dreptul făcut la Harward, prieten cu familia Roosevelt, 
Astor şi Vanderbilt şi, întâmplător, prieten şi vecin cu 
acuzatul - acelaşi John Sutter care avea să garanteze 
personal în faţa tribunalului că clientul său, domnul Frank 
Bellarosa, nu se va sustrage justiţiei. Şi judecătorul va 
asculta, la fel orice reporter din tribunalul ăla; asta va fi 
ştirea zilei pentru orice jurnal şi orice post de radio şi 
televiziune teritorial şi naţional, probabil. Ticălosul era 
genial. Plănuise toate astea... când? In ziua când mă 
ciocnisem de el la Pepiniera lui Hicks? Cu-atâta timp în 
urmă? Domnul Sutter? John Sutter, aşa-i? 

Dar, desigur, trebuie să fi fost chiar înainte de asta. 
Ştiuse cine sunt, că eram avocat şi că eram vecinul lui de- 
alături, în ziua când ne-ntâlniserăm întâmplător sau voit. Îşi 
proiectase în minte tot acest scenariu pe care mi-l 
expusese mie şi descoperise cum să supravieţuiască 


433 


înainte chiar ca inamicul să facă prima mişcare. Ceea ce 
era şi mai impresionant era că fusese aproape sigur că mă 
avea în buzunar chiar şi după ce i-am spus de câteva ori să 
se ducă naibii. Nu era o întâmplare că omul ăsta trăia încă 
şi era liber după treizeci de ani. Duşmanii lui - instituţiile de 
justiţie guvernamentale şi federale, capii mafioţi rivali, 
columbienii şi alţi oportunişti - nu erau nici leneşi, nici 
incompetenţi. Pur şi simplu, nu erau la înălţimea efortului 
de a scăpa de Frank Bellarosa. 

Adică, a fost o vreme când am vrut să-l văd în 
închisoare... poate chiar mort. Dar acum aveam sentimente 
confuze în privinţa asta, aşa cum ai când ţi se prinde un 
rechin în undiţă. Urăşti rechinul, ţi-e teamă de el, dar după 
două ore începi să-l respecţi. 

I-am auzit vocea întrerupându-mi gândurile: 

— Aşa că, înţelegi? 

Am dat din cap. 

— Ar trebui să ieşim de la tribunal înainte să facă pauza 
de masă, a continuat. Nu vreau să iau prânzul în boxa 
acuzaților. Apoi, tu şi cu mine, mergem să mâncăm bine 
undeva. Poate la Caff Roma. E lângă tribunal. Trebuie să-ţi 
dau să-ncerci sepie prăjită. Deci, cam la vremea asta, 
Alphonse Ferragamo ţine una dintre nenorocitele lui 
conferinţe de presă. Sare peste prânz ca să apuce ediţiile 
de seară şi ştirile de la ora cinci. Corect? Anunţă acuzarea 
mea, arestarea mea şi tot rahatul. Vrea să anunţe şi că sunt 
la răcoare, dar asta n-o să se-ntâmple. Va trebui să-nghită 
un pic de rahat de la oamenii de presă şi de la şeful din 
Washington. Dar, în principiu, e un om fericit şi-o să se 
ducă să-şi reguleze amanta în după-amiaza aia, apoi acasă 
o să dea o petrecere. Aşa că noi o să rămânem în oraşo 
vreme, luăm o cameră la hotel, ascultăm ştirile, cumpărăm 
câteva ziare şi chemăm câţiva prieteni. Poţi face şi tu 


434 


câteva declaraţii presei, dar nu prea multe. Şi să-mi aduci 
aminte să-i telefonez nevestei. A, da, ar fi drăguţ dacă soţia 
ta s-ar putea duce la mine acasă pe la opt, nouă dimineaţa 
să stea cu Anna. Ştii cum reacţionează femeile la rahatul 
ăsta. Ei, poate că nu ştii. Dar îţi spun eu, nu se descurcă 
prea bine. Aşa că soţia ta ar putea să-i îndepărteze Annei 
gândurile negre, măcar până vin tâmpitele ei de rude şi- 
ncep toate să se bâzâie şi să gătească. OK? Dar nu-i 
pomeni încă nimic de asta soţiei tale. Capisce? Şi încearcă 
să fii pe-aici în următoarele două-trei săptămâni. Pleci în 
vacanţă sau aşa ceva? 

— Cred că nu. 

— Bine. Stai pe-aproape. Şi dormi mult în nopţile de luni. 
Bine? Repetă ce-o să spui la tribunal. la-ţi boaşele de alamă 
pentru nenorociţii ăia de federali. Trebuie s-arătăm bine la 
tribunal. Se uită la mine. Fără închisoare, consiliere. Fără 
închisoare. Aşa ţi-am promis eu, aşa-mi promiţi şi tu. 
Înţelegi? 

— Promit să fac tot ce-mi stă-n putere. 

— Bine. 

S-a ridicat şi m-a bătut pe umăr. 

— Hei, mai am o problemă. In Brooklyn, aveam roşii de 
mărimea boaşelor de taur. Aici, e jumătatea lui iulie, şi am 
nişte chestii mici şi verzi. Dar văd că tu ai unele mari, 
frumoase şi sunt din răsadurile pe care ţi le-am dat eu. Ţii 
minte? Deci solul trebuie să fie diferit. Nu sunt stânjenit sau 
aşa ceva, dar chestia asta e greu de înţeles. Aş vrea să fac 
schimb cu tine, să-mi dai roşii pe altceva. Am o grămadă de 
fasole. OK? Facem târgul? 

Nu-mi place fasolea, dar am bătut palma. 


435 


23 


Câteva zile după conferinţa de la Fox Point eram la clubul 
de iahting făcând reparaţii de rutină la Morgan. Era o 
dimineaţă din cursul săptămânii şi trăgeam chiulul de la 
slujbă, ca de obicei. Asociaţii mei nu comentează nimic în 
privinţa absenței mele prelungite, parţial deoarece se 
aşteaptă la asta vara şi parţial pentru că ştiu că sunt 
conştiincios şi n-o să las baltă firma. De fapt, se înşelau; 
dosarele se adunau, telefoanele rămâneau fără răspuns şi 
biroul din Locust Valley n-avea pe nimeni la cârmă. Oamenii 
lucrează oricum mai bine nesupravegheaţi. 

Deşi îmi place să robotesc în jurul vasului, îmi place şi 
mai mult să navighez. Dar pe o barcă cu pânze trebuie să ai 
cel puţin doi oameni la bord şi câteodată e greu să găseşti 
un echipaj într-o zi de lucru. Carolyn şi Edward plecaseră, 
fireşte, iar entuziasmul lui Susan pentru navigaţie e 
moderat, cum e şi al meu pentru călărie, aşa că mă 
refuzase. 

Unii prieteni ar putea fi pe-aici în cursul săptămânii, dar 
în ultima vreme evitasem pe toată lumea. Intotdeauna poţi 
aduna câţiva puşti de la colegiu ca echipaj, dar în mod 
irațional, pentru că-mi era dor de copiii mei, n-aveam chef 
de alţi copii în preajmă. Aşa că mă mulţumeam să-mi 
îngrijesc doar vasul. 

Am fost conştient de zgomotul făcut de nişte pantofi cu 
tălpi de piele pe dig. Mareea era joasă, aşa că a trebuit să 
urc pe punte şi să mijesc ochii în soarele dimineţii ca să văd 


436 


cine era. Oricine era, purta costum. S-a oprit şi a zis: 

— Cer permisiunea de a urca la bord. 

— Nu cu pantofii ăştia. 

Aşa că domnul Mancuso, de la FBI, şi-a scos cuminte 
pantofii şi a sărit pe punte doar în şosete. 

— Bună dimineaţa, a spus. 

— Buon giomo, am răspuns. 

A zâmbit cu toată gura. 

— Am venit să aduc griji şi necazuri în plus în viaţa 
dumneavoastră. 

— Sunt deja căsătorit. 

Asta era destul de bună. A zâmbit larg. Nu era un tip 
vesel, dar îmi aprecia umorul. Era pe calea cea bună. 

— Aveţi câteva minute? a întrebat. 

— Pentru ţara mea, domnule Mancuso, am tot timpul din 
lume. Cu toate astea, duc lipsă de bani şi nu prea am 
răbdare. 

Am continuat să-mi văd de treabă, care, în clipa aceea, 
consta în a face colac un fir de undiţă. 

Domnul Mancuso şi-a pus pantofii pe punte şi s-a uitat la 
mine o clipă, apoi, împrejur. 

— Frumos vas. 

— Mulţumesc. 

— Drăguţ loc. Şi-a fluturat braţul, indicând întregul club. 
De mâna întăi. 

— Ne străduim. 

Am terminat cu firul şi l-am privit un moment pe domnul 
Mancuso. Era la fel de tras la faţă ca atunci când îl văzusem 
în aprilie. Purta un costum de vară bej-deschis din lână, 
bine croit, cravată şi cămaşă bună şi, după cum vedeam, 
şosete foarte frumoase. Cu toate acestea, părul creţ şi 
smocul stufos continuau să mă amuze. 

— Vreţi să vorbim aici, domnule Sutter? a întrebat. Vă 


437 


simţiţi bine aici? Vreţi să mergem în interiorul vasului? Sau 
în altă parte? 

— Cât durează, câteva minute? 

— Poate o jumătate de oră. O oră. 

M-am gândit o clipă, apoi l-am întrebat. 

— Navigaţi? 

— Nu. 

— Acum da. Probabil, nu veţi avea nevoie de haină şi 
cravată. 

— Probabil că nu. 

Şi-a scos haina, dând la iveală tocul de pistol de pe umăr 
care conţinea o armă de calibru mare, un Browning, 
probabil. 

Am aruncat o privire rapidă ambarcaţiunilor din preajmă, 
apoi i-am spus: 

— Poate vreţi să puneţi ăla dedesubt. Ştiţi, în interiorul 
vasului. Noi spunem dedesubt, am subliniat. 

— Desigur. 

S-a aplecat, a coborât scăriţa şi a reapărut câteva minute 
mai târziu, fără cravată şi în picioarele goale, cu manşetele 
de la cămaşă şi pantaloni suflecate. Arăta şi mai comic aşa. 
M-am aşezat la cârmă şi am pornit motorul. 

— Ştiţi să întindeţi pânzele? 

— Bineînţeles. Pot să fac asta. 

Şi a făcut-o. Timp de câteva minute am fost sub vânt. 
Cârma Morganului e o roată de mahon lustruită, pe care am 
tinut-o în mâini, simţindu-mă, în sfârşit, stăpân pe o 
situaţie. Aş fi preferat să folosesc doar pânzele, dar, cu 
Mancuso drept echipaj, m-am gândit c-ar fi mai bine să las 
motorul până ieşim dintre bărcile şi velierele ancorate. 

L-am condus pe Paumanok spre Plum Point, apoi în Portul 
Cold Spring, tot cu motorul în funcţiune, după care am 
îndreptat prora ipre nord, înspre Strâmtoare şi am micşorat 


438 


puterea motorului. Eram în continuare la cârmă când i-am 
spus lui Mancuso: 

— Vedeţi manivela aceea? Manevraţi-o şi-o să ridicaţi 
vela mare. 

A făcut ce s-a spus şi vela mare s-a ridicat. A prins o briză 
uşoară şi Paumanok a început să lunece pe apă. Am oprit 
motorul şi l-am învăţat pe Mancuso cum să orienteze vela, 
apoi l-am pus să ridice trinca şi am început să înaintăm. 
Bietul domn Mancuso se agita de colo-colo pe punte în 
pantalonii lui de lână, care mă tem că erau distruşi. Una 
peste alta, totuşi, părea să se distreze bine, şi m-am 
bucurat pentru el c-a avut neaşteptata ocazie să navigheze. 
Desigur, domnul Mancuso voia să vorbească despre ceva, 
dar deocamdată părea încântat că fusese făcut mus pe 
PaumanoKk. 

Domnul Mancuso învăţa repede, cel puţin terminologia, şi 
după o oră ştia să deosebească ghiul de pic, prora de pupă 
şi, probabil, fundul său de cot. 

Cum spuneam, vântul era slab, dar bătea dinspre sud şi 
ne-a scos bine în Strâmtoare. La vreo cinci kilometri de 
Lloyd's Neck i-am arătat cum să coboare pânzele. Vântul 
continua să bată din sud şi mareea se retrăgea, aşa că ne- 
am îndepărtat de țărm în siguranţă. Cu toate astea, eu m- 
am întors la cârmă s-o fac pe căpitanul. 

— V-a plăcut? l-am întrebat. 

— Da. Mi-a plăcut într-adevăr. 

— E şi mai frumos noaptea, cu vânt puternic şi valuri 
mari. Mai ales când ţi se strică motorul. 

— De ce, domnule Sutter? 

— Pentru că ai impresia c-o să mori. 

— Sună distractiv. 

— Dar, desigur, scopul nu e să mori. Aşa că îţi foloseşti 
experienţa de marinar şi vezi dacă poţi s-ajungi sub vânt, în 


439 


siguranţă. Sau poţi să cobori pânzele, să dai drumul la 
motor şi să te avânţi în vâltoare. Alteori, poate că vrei să 
ancorezi pe mare. Trebuie să iei decizii inteligente. Nu ca în 
munca de birou unde într-adevăr nu contează. 

A încuviinţat din cap. 

— Cam o dată pe an trebuie să hotărăsc dacă să-mi scot 
pistolul sau nu. Aşa că-mi dau seama ce spuneţi. 

— Bun. 

Eram pe cale să obţin „boaşele mele sunt la fel de mari 
ca ale tale”, aşa că am coborât dedesubt şi m-am întors cu 
două ceşti de cafea din termos. 

— Poftim. 

— Mulţumesc. 

Stăteam în picioare la cârmă în blugii mei jerpeliţi şi 
tricou, cu o mână odihnindu-se pe timonă şi cealaltă ţinând 
ceaşca de cafea. Arătam într-adevăr bine. L-am privit pe 
domnul Mancuso, cu îmbrăcămintea lui stupidă şi pielea-i 
palidă, stând pe o banchetă capitonată. 

— Spuneaţi că vreţi să-mi vorbiţi despre ceva? l-am 
întrebat. 

A părut că se gândeşte la ce voise să-mi spună, ca şi cum 
acum n-ar mai fi avut importanţă. Până la urmă a zis: 

— Domnule Sutter, sunt agent FBI de aproape douăzeci 
de ani. 

— Trebuie să fie interesant. 

— Da. Majoritatea timpului l-am petrecut în forţele de 
combatere a crimei organizate. Mafia e principalul meu 
câmp de acţiune. 

— Vreţi zahăr? Nu am lapte. 

— Nu, mulţumesc. Aşa că am avut de multe ori ocazia să 
văd cum e viaţa în lumea interlopă, şi vă asigur că nu e 
deloc romantică. 

— Cine-a spus că e? 


440 


— Distrug oamenii, domnule Sutter. Vând droguri 
copiilor, forţează fete tinere să se prostitueze şi storc bani 
de la oameni de afaceri cinstiţi. Îşi împart cartierele în zone 
de influenţă şi bat oamenii care nu le pot plăti. Corup 
sindicate şi politicieni. 

— În cazul ăsta nu sunt sigur cine pe cine corupe. 

— Omoară oameni. 

— Omoară alte gunoaie. Nu omoară poliţişti, oameni de 
afaceri, judecători sau oameni ca mine şi ca dumneata, 
domnule Mancuso. Inţeleg ce spuneţi, dar cetăţeanul de 
rând e mai preocupat şi îngrozit de violenţa de zi cu zi de 
pe stradă, violatori, jefuitori, hoţi de maşini, hoţi înarmaţi, 
spărgători şi maniaci drogaţi din jurul nostru. Cunosc 
personal oameni ale căror vieţi au fost marcate de acest 
gen de criminali, şi cunoaşteţi şi dumneavoastră. Personal, 
nu cunosc pe nimeni care să fi fost victimă a Mafiei. 
Capisce? 

A zâmbit auzind cuvântul şi a dat din cap a încwviinţare. 

— Da, înţeleg asta, domnule Sutter. Dar recunoaşteţi că 
crima organizată şi şantajul lovesc în întreaga naţiune pe 
căi insidioase, care... 

— OK. Recunosc. Şi v-am spus că aş sta în juriu la un caz 
al Mafiei. Mai mult de-o groază de cetăţeni n-ar face asta. ŞI 
ştiţi de ce? Pentru că le e frică, domnule Mancuso. 

— Bine, aici voiam s-ajung, domnule Sutter. Oamenilor le 
e frică de gangsteri. Oamenii... 

— Păi, bineînţeles că le-ar fi frică dacă ar trebui să fie în 
juriu. Dar asta e o posibilitate îndepărtată. Ceea ce-i 
înspăimântă într-adevăr pe oameni e să iasă noaptea pe 
stradă. 

— FBl-ul nu patrulează pe străzi, domnule Sutter. Noi 
vorbim despre altceva. 

— Bine, atunci, hai să vorbim despre Mafia. De ce să-i fie 


441 


frică cetăţeanului de rând să stea în juriu sau să depună 
mărturie într-un caz de crimă organizată? Să vă spun eu de 
ce: pentru că voi nu vă faceţi treaba. 

Pentru prima dată, domnul Mancuso a părut supărat pe 
mine. Ca să fiu sincer, se arătase foarte răbdător şi acum, 
şi data trecută, dar mi-am dat seama că-l enervam. De 
fapt, îi aruncam doar praf în ochi şi aş fi vrut să-mi spună că 
totul era sub control, că republica nu era ameninţată şi că 
puteam să mă plimb liniştit pe străzile New Yorkului peste 
câteva săptămâni, poate o lună. Dar nu era cazul. Mi-a dat, 
totuşi, câteva veşti încurajatoare. 

Şi-a pus ceaşca pe punte şi s-a ridicat în picioare. 

— De fapt, domnule Sutter, a zis, noi ne facem datoria. 
De fapt, domnule, câştigăm războiul împotriva crimei 
organizate. 

— l-aţi spus şi Mafiei asta? 

— O ştiu foarte bine. Mai bine decât publicul american, 
care e hrănit cu veşti proaste. Dar hai să vă dau un titlu de 
ziar bun: MAFIA PUSĂ PE FUGĂ. 

Am zâmbit, dar n-am zis nimic. 

Domnul Mancuso a continuat: 

— Din 1984 încoace, domnule Sutter, guvernul federal a 
obţinut sute de condamnări conform legii Organizaţiilor de 
Şantaj şi Corupţie - legea OSC. Am confiscat milioane de 
dolari în bunuri şi bani lichizi şi am distrus sau afectat grav 
toate cele douăzeci şi patru de organizaţii mafiote din ţara 
asta. Mai există un singur focar puternic al Mafiei în 
America şi se află aici, în New York. Dintre cele patru familii 
tradiţionale din New York, patru au fost paralizate de 
justiţie, moarte sau retrageri premature. Toţi capii 
legendari ai Mafiei sunt morţi acum. Autoritatea liderilor 
actuali e foarte redusă. Doar o singură familie a mai rămas 
puternică şi doar un singur lider e respectat. 


442 


— Cine-ar putea fi acela? 

Odată scăpat de acest monolog, domnul Mancuso a 
zâmbit: 

— Ştiţi cine. 

— Ce vreţi, de fapt? l-am întrebat. 

— Vreau, evident, să ştiu ce-i cu Frank Bellarosa şi 
relaţiile dumneavoastră cu el. 

— Inţeleg. 

Domnul Mancuso mă intrigase şi mi-a trecut prin minte 
că mai bine îmi răspundea el la câteva întrebări, decât 
invers. 

— Cât de bogat e domnul Bellarosa? l-am întrebat. 

S-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Noi apreciem că imperiul lui ilegal produce 
aproximativ şase sute de milioane de dolari pe an. 

— Şase sute de milioane? Mamma mia, domnule 
Mancuso. 

Domnul Mancuso a zâmbit. 

— Da. Dar nu ştiu ce profit scoate şi cât din acest profit 
păstrează pentru el. Ştiu că este implicat în paisprezece 
societăţi legitime. 

— Şaisprezece. 

Domnule Mancuso m-a privit o clipă, apoi a continuat: 

— Paisprezece sau mai multe societăţi legitime, din care 
a obţinut anul trecut un venit impozabil de cinci milioane de 
dolari şi jumătate. 

— Şi şi-a plătit impozitele? 

— O, da. A plătit chiar mai mult. Fiscul i-a returnat chiar 
vreo două sute de mii de dolari. A avut nişte probleme 
serioase cu impozitele cu câţiva ani în urmă, care l-au 
trimis la răcoare timp de nouăsprezece luni. Aşa că e foarte 
atent cu venitul impozabil provenit din afacerile lui legitime. 
Nu m-ar mira dacă v-ar fi rugat să vă ocupați de impozitele 


443 


lui la un moment dat, a adăugat. 

N-am răspuns, dar l-am întrebat: 

— De ce bănuiţi că nu se mulţumeşte cu cinci milioane 
de dolari anual obţinuţi în mod legal? 

— Mai intervin şi alţi factori, domnule Sutter, m-a 
informat domnul Mancuso. Bellarosa e o personalitate 
unică. El nu ia decizii aşa cum luăm dumneavoastră sau eu. 
Omul acesta şi-a croit singur drumul până-n fruntea celei 
mai mari organizaţii criminale din New York şi a omorât sau 
a pus să fie omorâţi cel puţin nouă oameni care prezentau 
un pericol potenţial pentru el, sau chiar constituiau un 
pericol pentru el, sau oameni care stăteau pur şi simplu în 
calea lui către tronul regal. Personalităţi de genul acesta 
există, fireşte, şi istoria e plină de ele. Frank Bellarosa e 
fanatic după putere. Banii sunt accidentali. Înţelegeţi? 

— Inteleg. 

— Inţelegeţi, de asemenea, că-i place să trăiască pe 
muchie de cuţit. Poate-o să vă vină greu să credeţi, 
domnule Sutter, dar în felul lui primitiv îi place să fie ţinta 
asasinilor. Duşmanii lui nu-i pot face un compliment mai 
mare decât să-ncerce să-l ucidă. Capisce? 

Am zâmbit fără să vreau. 

— Capisce. 

— Nu, se răspunde capisco. Eu înţeleg. Capisce? 

— Capisco. _ 

— Foarte bine. Mai exersaţi accentul. Inţeleg că soţia 
dumneavoastră ştie ceva italiană. Vă poate ajuta. 

N-am răspuns. De fapt, un timp niciunul din noi n-a zis 
nimic. Pe când Paumanok aluneca, mi-am dat seama că ar 
fi trebuit, la un moment dat, să-i spun că îl reprezint pe 
omul care era subiectul discuţiei noastre. Dar cum nu 
întrebase şi cum nu discutaserăm încă nimic de natură 
confidențială, am renunţat. Voiam să aflu mai mult despre 


444 


clientul meu şi cum acesta nici măcar nu voia să 
recunoască existenţa Mafiei, ca să nu mai vorbim de faptul 
că era împăratul ei, m-am gândit că domnul Mancuso era 
cea mai bună sursă. 

— Cât de mare e imperiul lui, de fapt? am întrebat. Nu în 
bani, în oameni. 

Domnul Mancuso m-a studiat o vreme, apoi a răspuns: 

— Păi, noi credem că Bellarosa controlează activităţile a 
trei mii de oameni. 

— E o organizaţie mare. 

— Da. Şi miezul acestei organizaţii sunt trei sute de ceea 
ce numim noi oameni „făcuţi”. Oameni trecuţi prin ciur şi 
prin dârmon. Inţelegeţi ce-nseamnă asta? 

— Mă tem că da. 

— Şi toţi aceşti mafioţi duri sunt italieni, majoritatea 
sicilieni sau napolitani. 

— Dumneavoastră ce sunteţi, domnule Mancuso? 

— Niciuna, nici alta, domnule Sutter. Sunt roman get- 
beget, şi după mamă, şi după tată. 

— Interesant. Şi domnul Ferragamo? 

A zâmbit. 

— Am auzit că strămoşii lui erau din Florenţa. Sunt foarte 
civilizaţi pe-acolo. De ce-ntrebaţi? 

— Încerc doar să citesc printre rânduri, domnule 
Mancuso. 

— Vă asigur, domnule Sutter, că nu există subinţelesuri. 

— Poate că nu. Dar povestiţi-mi despre sicilieni şi 
napolitanii ăştia. 

A ezitat o clipă, apoi a răspuns: 

— Presupun că ar putea să aibă importanţă de unde se 
trag strămoşii familiei criminale a lui Bellarosa, în sensul că 
există legături istorice şi de sânge care trebuie înţelese şi 
luate în considerare pentru a-i judeca în mod corect pe 


445 


aceşti oameni. 

— Inţeleg. Deci sunt aproximativ trei sute de membri duri 
şi vreo trei mii din ceilalţi. 

— Da. Asociaţi. Şi în frunte se află Frank Bellarosa. Are un 
adjunct, un oarecare Salvatore d'Alessio, alias Sally Da-da, 
care e soţul surorii soţiei lui Bellarosa. Un soi de cumnat. 
Relaţiile de familie sunt foarte importante pentru oamenii 
ăştia. Când nu pot descoperi existenţa unei legături de 
sânge, încearcă să descopere o legătură prin alianţă. Dacă 
nu găsesc nici asta, încearcă să formeze relaţii de rudenie 
prin botez: naşi şi fini, ştiţi. Aceste legături sunt importante 
pentru că folosesc la invocarea şi întărirea loialității. 
Loialitatea şi respectul sunt numărul unu şi numărul doi în 
ordinea importanţei. După ele, urmează toate celelalte. De 
aceea a fost incredibil de greu de pătruns între ei şi au 
prosperat atâta, timp de un secol. 

Am încuviinţat. 

— Şi de-aia WASP-ii palizi ca mine tind să-i găsească 
fascinanţi şi romantici. 

— Probabil. 

— Dar dumneavoastră îi înţelegeţi mult mai bine, 
domnule Mancuso. 

— Cred că da. 

— Bun. Deci există un adjunct. Care-i rolul unui 
consiliere, atunci? 

— E următorul în lanţ. lerarhia lor e într-un fel unică din 
acest punct de vedere. Acest sfetnic de încredere are 
uneori putere mai mare decât adjunctul. El este cel care dă 
instrucţiuni capilor de bandă. De ce vreţi să ştiţi asta? 

— Incerc să-mi formez o imagine despre vecinul meu. Şi 
care-i locul unui om ca Jack Weinstein? 

— Weinstein? Avocatul lui Bellarosa? 

— Da. Care-i locul lui? 


446 


— Păi, dacă avocatul nu-i italian, şi bănuiesc că Jack 
Weinstein nu e, atunci e pe un fel de linie moartă. In ceea 
ce-l priveşte pe Weinstein, a avut câştig de cauză în două 
procese penale grave intentate lui Frank Bellarosa, înainte 
ca Bellarosa să ajungă şef. De aceea, Bellarosa s-ar putea 
să-i fie recunoscător şi să-l respecte, aşa cum 
dumneavoastră sau eu suntem recunoscători şi respectuoşi 
faţă de chirurgul care ne-a salvat de două ori viaţa. 
Înţelegeţi? 

— Da. 

— De ce-ati întrebat de Jack Weinstein, domnule Sutter? 

— Curiozitate profesională. Şi pentru că sunt un pic 
plictisit de problemele legate de impozite. 

Mancuso a zâmbit, dar era un zâmbet îngrijorat. 

— Toate astea sunt abstracte, domnule Sutter. Daţi-mi 
voie să vă spun o poveste despre domnul Bellarosa. Sunt 
multe, dar o să vă spun una care pot să jur că-i adevărată. 
Când Bellarosa era cap de bandă, a convocat un bărbat 
numit Vito Posilico la o întâlnire la clubul lui de pe Mott 
Street. Când a sosit domnul Posilico, Frank Bellarosa a 
comandat cafea şi-au început să stea de vorbă. Bellarosa l- 
a acuzat pe Posilico că a reţinut bani proveniţi din 
estorcarea unui antreprenor. Acest antreprenor, care 
întâmplător era un om de afaceri cinstit, îi plătise lui 
Posilico cincizeci de mii de dolari pentru garantarea liniştii 
în timp ce constructorii lucrau la un proiect mai amplu. 
Bellarosa îşi luase partea lui de la Posilico - douăzeci şi 
cinci de mii de dolari -, dar acum pretindea că Posilico îl 
storsese pe antreprenor de o sută de mii de dolari. Posilico 
a negat, bineînţeles, şi s-a oferit să-i dovedească asta 
şefului său în mai multe feluri. Dar Frank Bellarosa nu dorea 
să se demonstreze că s-a înşelat, şi mai ales nu în faţa altor 
oameni. Ceea ce voia el era ca Posilico să-i arate respect, 


447 


să mărturisească, să se târască cerând iertare. Or, dacă el 
continua să susţină că e inocent, s-o facă într-un fel care să 
arate că-i era frică. Dar Vito Posilico era prea plin de el şi, 
deşi era respectuos, era ferm când nega acuzaţia. A spus: 
„O să-l aduc pe antreprenor aici în cincisprezece minute, 
Frank. Poţi să vorbeşti cu el”. Apoi Posilico a ridicat ceaşca 
la gură, să bea, iar Frank Bellarosa a scos o ţeavă de plumb 
de undeva, a spart ceaşca şi a rupt degetele şi dinţii lui 
Posilico. După aceea, s-a ridicat în picioare şi a continuat 
să-i sfărâme fiecare oscior din corp. Asta ca să vă dau un 
exemplu. 

Uau! Am dat drumul cârmei şi m-am sprijinit de parapet. 
Da, mi-l puteam imagina cu uşurinţă pe Bellarosa mânuind 
o ţeavă de plumb, cu trabucul în gură, sfărămând oasele 
unui om pe baza unei bănuieli de hoţie. De fapt, Bellarosa i- 
ar fi rupt şi braţul bătrânului Richard pentru că-i lua salata 
dacă ar fi fost în clubul lui, şi nu în al meu. Şi ăsta era omul 
care-i plăcea lui Susan. Am privit cum se învârtea cârma 
înainte şi înapoi, în timp ce vântul şi curenţii purtau vaporul 
mai departe în larg. „Răul şi viciul, mi-am zis, pot fi pe 
deplin înţelese doar în formă anecdotică.” Să auzi că un om 
a omorât nouă indivizi anonimi ca să ajungă în vârf e 
dureros, dar când afli în detaliu cum a zdrobit faţa şi dinţii 
lui Vito Posilico cu o ţeava de plumb, te furnică pe şira 
spinării. 

Domnul Mancuso mi-a întrerupt firul gândurilor: 

— De ce s-ar asocia un om ca dumneavoastră cu unul ca 
el? 

— Sunteţi aici în interes de serviciu, domnule Mancuso, 
sau ca să-mi salvaţi sufletul? 

— Amândouă, domnule Sutter, din moment ce se- 
ntâmplă să coincidă. M-a privit o clipă, apoi a zis: Nu vă 
cunosc, dar ştiu o mulţime de lucruri despre 


448 


dumneavoastră. Ştiu că sunteţi un om dus la biserică, un 
cetăţean care se supune legilor, un familist, un avocat 
cinstit şi respectat, un membru respectabil al comunităţii şi 
un veteran de război. Frank Bellarosa e un blestem pentru 
societate, un criminal învederat, un om al cărui suflet o să 
ardă-n iad pe vecie. 

Ultima afirmaţie m-a luat prin surprindere şi cred că am 
lăsat să se vadă. 

— Nu vă contrazic, am spus. Ajungeţi la subiect. 

— Mi-ar plăcea să mă ajutaţi. 

— Cum? 

— Avem o hotărâre judecătorească de a înregistra 
convorbirile telefonice ale lui Bellarosa. Dar el ştie asta, 
fireşte, şi nu spune nimic la telefon, aşa că... 

— Şi aţi ascultat convorbirile mele cu el? 

— Da. Ştiu despre „acordul vecinului”, grajduri şi 
rugăminţi de a-l însoţi la Fox Point. Intâmplător, aveţi un 
ascuţit simţ al umorului. Şi mă bucur să constat că nu vă 
intimidează. Vă înghite o grămadă de sarcasme. Mă-ntreb 
de ce. 

— Cred că nu pătrunde prin obrazul lui gros, domnule 
Mancuso. 

— S-ar putea. Oricum, ştiu că aţi fost acolo împreună cu 
soţia dumneavoastră, într-o seară, fireşte, şi am o 
fotografie când le făceaţi cu mâna. Şi fotografii când 
mergeaţi cu Bellarosa la Fox Point. Ştim, de asemenea, că i- 
aţi invitat, pe el şi soţia lui, la clubul dumneavoastră de 
agrement, şi că asta v-a pricinuit unele probleme cu 
prietenii. De asemenea, am ascultat-o pe soţia 
dumneavoastră vorbind la telefon cu doamna Bellarosa, şi 
chiar cu domnul Bellarosa de câteva ori. M-a privit un 
moment, apoi a adăugat: Soţia dumneavoastră petrece 
mult timp la Alhambra. Am înţeles că face o pictură a casei. 


449 


Corect? 

— Soţia mea e un pictor profesionist. Artiştii, scriitorii şi 
curvele lucrează pentru oricine are bani. 

— Avocaţii nu fac la fel? 

— Depinde de câţi bani. 

— Soţia dumneavoastră nu ia bani de la soţii Bellarosa. 

— De unde ştiţi asta? 

— Sunt unele lucruri pe care le ştiu şi vi le-aş împărtăşi 
bucuros, domnule Sutter, în schimbul câtorva servicii. 

N-am răspuns. 

— Ceea ce am vrea este să plasați trei sau patru 
microfoane în casa lui Bellarosa, a spus. Unul în birou, unul 
în vestibul, poate unul în seră, unde îl vedem vorbind cu 
pistolarii lui şi, neapărat, unul în bucătărie unde îşi 
aranjează probabil majoritatea treburilor, pentru că e 
italian. 

Domnul Mancuso mi-a zâmbit cu tot concasorul. 

— Şi-n dormitor? 

— Nu facem asta. Oricum, nu se petrec prea multe acolo, 
a adăugat. 

A venit spre mine pe puntea instabilă şi mi-a pus mâna 
pe braţ, ca pentru a se sprijini. 

— Putem conta pe dumneavoastră? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Păi... sunt avocatul lui. 

A făcut un pas înapoi de parcă i-aş fi spus că sufăr de o 
boală contagioasă. 

— Vorbiţi serios? 

— Da. Mai exact, doreşte să-l apăr în cazul de omor al lui 
Juan Carranza. 

Am studiat faţa domnului Mancuso. Nu era o faţă de om 
fericit. 


450 


S-a apropiat de parapetul lateral şi a privit marea o 
vreme. 

Am înțeles că  făcusem o greşeală tactică 
desconspirându-i asta, dacă Bellarosa voia să rămână un 
secret până la arestarea, trimiterea lui în judecată şi plata 
cauţiunii. Dar era o greşeală mică şi era posibil să mai fac şi 
altele, din moment ce eu mă ocup de obicei de testamente, 
impozite şi contracte imobiliare. De asemenea, Bellarosa 
dorise la un moment dat să vorbesc cu Mancuso despre 
Ferragamo, aşa că nu violam, practic, secretul unei 
conversații particulare. 

— Vreţi să ştiţi de ce-am fost de acord să-l apăr? l-am 
întrebat pe Mancuso. 

Fără să se întoarcă, Mancuso a răspuns: 

— AŞ putea specula, domnule Sutter, şi, dac-aş face-o, aş 
zice că n-are nicio legătură cu banii. 

— Nu, nu are. De fapt, răspund la o favoare. Dar motivul 
principal e că îl cred pe Bellarosa nevinovat de omorul în 
speţă. 

S-a întors spre mine. 

— Zău? De ce credeţi asta? 

— Printre altele, pentru că Bellarosa m-a convins că 
procurorul federal, domnul Alphonse Ferragamo, îi pune în 
cârcă acest omor. De fapt, nu i-l pune-n cârcă propriu-zis, 
dar aranjează în aşa fel, încât să fie ucis de columbieni sau 
de propriii oameni pentru a menţine pacea cu columbienii. 

L-am privit atent pe domnul Mancuso. 

Are o faţă foarte expresivă, ceea ce nu e bine pentru un 
copoi, şi mi-am dat seama că această declaraţie nu se 
părea absurdă. Bellarosa avea dreptate când spunea să te 
uiţi la feţe atunci când formulezi acuzaţii. 

— Am să vă povestesc ce mi-a spus Bellarosa, i-am zis. 

Aşa că în următoarele zece minute am făcut exact asta. 


451 


Am concluzionat spunând: 

— Bellarosa a spus că sunteţi un om cinstit. Deci, dacă 
sunteţi într-adevăr, atunci spuneţi-mi cinstit, vi se pare 
plauzibil să fie aşa? 

Un minut întreg s-a uitat în jos, la punte, apoi a răspuns 
fără să ridice privirea: 

— Un procuror federal n-o să-şi pună în pericol cariera şi 
libertatea personală ca să se răzbune. 

— Ei bine, şi eu credeam la fel cu trei luni în urmă, dar... 
- mi-am luat un accent italienesc - dar acuma o să învaţă 
despre paesanos ai vostru, dom' Mancuso, şi crede că 
poate dom’ Bellarosa ştie ce-i cu capu’ lui don’ Ferragamo. 
Capisce? 

Domnul Mancuso nu părea amuzat. 

— Salvaţi sufletul domnului Ferragamo, domnule 
Mancuso, am adăugat, revenind la accentul meu obişnuit. 
Amintiţi-i că răzbunarea e un păcat. Dacă dă el înapoi, scap 
şi eu. Spuneţi-i să găsească ceva mai bun decât să se agaţe 
de Frank Bellarosa. Spuneţi-i să joace cinstit. 

Domnul Mancuso nu a răspuns. 

M-am uitat la ceas, apoi i-am spus: 

— O sa vă arăt cum să schimbaţi direcţia. Ridicaţi mai 
întâi vela mare. 

Şi aşa am luat-o spre casă, schimbând direcţia împotriva 
vântului şi luptând cu mareea care continua să se retragă. 
După vreo oră, în care am înaintat foarte puţin, un domn 
Mancuso obosit s-a interesat: 

— Nu puteţi să porniţi, pur şi simplu, motorul? 

— Aş putea, dar navigatul împotriva vântului e foarte 
instructiv. Eu un test de îndemânare şi răbdare. E alegoric. 

— E un exerciţiu inutil, a declarat echipajul. 

Am ocolit Plum Point şi direcţia vântului a devenit ceva 
mai favorabilă, aşa că am înaintat mai mult. Domnul 


452 


Mancuso îngenunchease pe punte, ţinându-se de parapet. 
Părea să se bucure de vântul care umfla pânzele şi de prora 
care despica valurile. L-am sfătuit să-şi pună o vestă de 
salvare sau să se agaţe de un colac, dar m-a asigurat că e 
un excelent înotător. l-am strigat: 

— Voi m-aţi dat în gât la Administraţia financiară? 

S-a întors şi s-a uitat la mine, apoi a strigat la rândul lui: 

— Nu. Dar ştim de asta. 

— Sunt convins că ştiţi. 

— N-am făcut-o eu, a adăugat. Aveţi cuvântul meu. 

— Poate nu dumneata, dar cineva din biroul dumitale, am 
strigat acoperind zgomotul făcut de vânt şi valuri. 

— Nu. Noi nu ne prostim cu Fiscul. E ilegal şi nu avem 
încredere în ei. 

— Atunci nu puteţi să mă scăpaţi de ei? 

— Pot să pun o vorbă bună pentru dumneavoastră. Dar 
nu pot să vă promit nimic. 

Frank Bellarosa şi domnul Melzer puteau să-mi promită 
lucruri fără să pună nicio condiţie. Ce îngrozitor de 
deprimant şi demoralizant! 

— Aţi vrea să vă pun o vorbă bună? a întrebat. 

— Sigur. Spuneţi-le că merg la biserică şi sunt un bun 
marinar. 

— Merge. Vreţi să puneţi nişte microfoane pentru mine? 

— Nu pot să fac asta. 

— Ba puteţi. Dar trebuie să renunţaţi să mai fiţi avocatul 
lui. Trebuie să fiţi etic. 

Domnul Mancuso le avea pe-astea cu etica. l-am strigat: 

— Coborâţi trinca. 

— Ce anume? 

— Pânza care vă flutură deasupra capului. 

A coborât trinca, apoi vela mare şi vela mică, iar eu am 
dat drumul la motor. Când ai un echipaj neexperimentat, e 


453 


mai bine să intri în port folosind motorul, evitând astfel să 
te simţi îngrozitor de stânjenit intrând, de exemplu, într-un 
vas ancorat, în timp ce lumea îşi soarbe băuturile pe terasa 
clubului. Am ajuns lângă dig şi am oprit motorul, în timp ce 
domnul Mancuso azvărlea cu pricepere parâma în jurul unui 
stâlp. L-am asigurat pe Paumanok şi am coborât amândoi 
dedesubt, să ne luăm lucrurile. 

În timp ce-şi punea cravata şi pistolul, domnul Mancuso 
mi-a spus: 

— Nu-l apăraţi pe Frank Bellarosa doar pe baza 
convingerii dumneavoastră că nu e vinovat de această 
crimă, domnule Sutter. Orice avocat poate face asta. Cred 
că vă jucaţi cu praful de puşcă, pentru că vă place pericolul. 
Ca navigatul noaptea, pe furtună. Ştiu că viaţa devine 
uneori plictisitoare, domnule Sutter, şi oamenii care au la 
dispoziţie timp şi bani au adesea nevoie de ceva care să le 
pună sângele în mişcare. Unii bărbaţi joacă la ruletă, alţii 
conduc maşini de curse sau veliere, unii escaladează munţii 
sau îşi iau amante, iar alţii le fac pe toate. 

— În acelaşi timp? 

— Da, domnule Sutter, există un preţ pentru distracţie. 
Există consecinţe. Pericolul e periculos. 

— Ştiu asta, domnule Mancuso. Unde aţi absolvit Dreptul, 
dacă-mi permiteţi să întreb? 

— Georgetown. 

— Excelent. Pot să vă dublez salariul, domnule Mancuso? 
Avem nevoie de un catolic. Aţi petrecut deja douăzeci de 
ani la FBI. 

A zâmbit. 

— Nu număr anii, domnule Sutter. Vreau să termin 
treaba asta. Chiar dacă mai ia încă douăzeci de ani ca să fie 
măturată Mafia din New York, cu ajutorul lui Dumnezeu, tot 
pentru asta o să lupt. 


454 


— Gândiţi-vă, vă rog, la oferta mea. E o ofertă serioasă. 

— Apreciez faptul că v-aţi gândit la mine. E seducătoare. 
Dar vreau să vă spun ceva, domnule Sutter, răul e 
seducător şi... 

— Ce-aţi spus? r 

— Răul e seducător. Inţelegeţi? 

— Da... 

— Şi virtutea e plictisitoare. Răul pare să te răsplătească 
mai bine decât virtutea, dar virtutea, domnule Sutter, 
conţine răsplata în ea însăşi. Ştiţi asta. 

— Bineînţeles că ştiu. Sunt un om cinstit. Nu fac nimic 
necinstit cu Frank Bellarosa. 

Domnul Mancuso şi-a pus haina, apoi şi-a căutat pantofii 
şi ciorapii. 

— Dar a te înhăita cu Frank Bellarosa este lipsit de etică, 
imoral şi neînţelept. Foarte neînţelept. 

A făcut un pas spre mine în cabina strâmtă unde ne 
aflam. 

— Ascultaţi-mă, domnule Sutter. Uitaţi că v-am rugat să 
puneţi microfoane în casa lui Bellarosa sau că ar putea să 
nu fie vinovat de această crimă. Omul e rău. Îmi sunteţi 
simpatic, domnule Sutter, şi-aş vrea să vă dau un sfat bun: 
spuneţi-i lui Frank Bellarosa să plece şi să se ţină departe 
de dumneavoastră şi de soţia dumneavoastră. 

M-a apucat de braţ şi şi-a apropiat faţa de a mea. 

— Eu reprezint vocea adevărului şi a realităţii. Ascultaţi 
vocea mea. Omul o să vă distrugă familia şi pe 
dumneavoastră. Şi o să fie greşeala dumneavoastră, 
domnule Sutter, nu greşeala lui. Pentru numele lui 
Dumnezeu, spuneţi-i să vă lase-n pace. 

Domnul Mancuso mi-a dat drumul braţului. 

— Vă mulţumesc pentru plimbare, domnule Sutter. Vă 
doresc o zi bună. 


455 


A urcat scăriţa şi a dispărut pe punte. 

După un minut, l-am urmat şi l-am văzut pe dig 
încălţându-şi pantofii. Mai erau câţiva oameni împrejur 
acum, şi se uitau toţi la acest bărbat în costum care 
coborâse de pe vasul meu. Cel puţin câţiva dintre ei îşi 
închipuiau, probabil, că domnul Mancuso era un prieten al 
domnului Bellarosa - aşa cum era şi John Sutter - şi că 
Sutler şi mafiotul ăsta tocmai aruncaseră nişte cadavre în 
mare. 

l-am strigat domnului Mancuso: 

— Ferragamo şi Bellarosa ar trebui să împartă aceeaşi 
celulă. Noi doi ar trebui să navigam din nou împreună. 

Mi-a făcut cu mâna în timp ce dispărea în spatele 
Alliedului mare, lung de şaisprezece metri, pe care l-aş fi 
cumpărat dacă aş fi avut trei sute de mii de dolari. 

Am scos nişte praf de curăţat din cheson şi am lustruit un 
mâner de alamă până a-nceput să strălucească în lumina 
soarelui. 


456 


24 


La o săptămână după ce fusesem pe mare cu domnul 
Mansuco, îl ajutam pe George Allard să planteze arbori de 
cașmir acolo unde cândva fusese aripa centrală a 
grajdurilor. Era o muncă grea şi aş fi putut să angajez pe 
cineva s-o facă, dar mie îmi place să plantez arbori, iar 
George e obsedat să-i economisească bătrânului zgârie- 
brânză de Stanhope câţiva dolari. 

Când bărbaţii lucrează împreună, în ciuda diferenţelor 
sociale, ajung la un soi de camaraderie firească şi 
instinctivă. Aşa stând lucrurile, am descoperit că-mi place 
să stau de vorbă cu George, iar George părea destins, 
glumind şi făcând chiar o remarcă indiscretă la adresa 
patronului său: 

— Domnul Stanhope, a spus George, ne-a oferit, neveste- 
mii şi mie, zece mii de dolari ca să părăsim casa portarului. 
Cine crede el c-ar face toată munca asta dacă n-aş fi eu 
aici? 

— Domnul Stanhope s-ar putea să aibă un cumpărător 
pentru întreaga proprietate, am spus. 

— Are un cumpărător? Pe cine? 

— Nu sunt sigur că are, George, dar domnul Stanhope 
vrea să poată oferi şi casa portarului când şi dacă va avea 
unul, sau vrea să poată vinde separat casa portarului. 

George a încuviinţat din cap. 

— Nu vreau să fiu o problemă, dar... 

— Nu-ţi face probleme în privinţa asta. M-am uitat la 


457 


testamentul lui Augustus Stanhope şi e clar că tu şi doamna 
Allard aveţi drept de închiriere pe viaţă. Nu-l lăsa pe 
William Stanhope să facă presiuni asupra ta şi nu-i accepta 
oferta. Nu poţi închiria nimic similar pu mai puţin de 
douăzeci de mii de dolari pe an, aici. 

— A, Ştiu asta, domnule Sutter. Nu era o ofertă prea 
bună, şi chiar dacă mi-ar oferi mai mult, tot n-aş pleca. 
Asta-i casa mea. 

— Bun. Avem nevoie de tine la poartă. 

Era o zi călduroasă şi munca era grea pentru un om de 
vârsta lui. Dar bărbaţii sunt competitivi în privinţa asta, şi 
George avea să-mi demonstreze că putea să facă faţă. 

La prânz, i-am spus: 

— Ajunge pentru acum. Ne-ntâlnim din nou aici pe la 
două. 

M-am dus acasă şi am mâncat singur, Susan fiind 
plecată, apoi i-am scris surorii mele, Emily. Când m-am 
întors să mă-ntâlnesc cu George, l-am găsit lungit pe jos, 
între arborii neplantaţi. Am îngenuncheat lângă el, dar n-a 
dat niciun semn de viaţă. George Allard era mort. Porţile de 
la Stanhope Hall rămâneau nepăzite. 

La priveghi, care s-a ţinut într-o capelă funerară din 
Locust Valley, au participat mulţi lucrători în vârstă de pe 
proprietăţi, pe care Allardii îi cunoscuseră în decursul anilor. 
Interesant a fost că au venit şi câţiva nobili bătrâni; 
doamne şi domni dintr-o lume dispărută acum, arătând ei 
înşişi ca nişte strigoi, veniţi să aducă un ultim omagiu unuia 
de-al lor. 

Soții Stanhope, fireşte, s-au simţit obligaţi să vină la 
Hilton Head. Nu doriseră, bineînţeles, moartea lui George, 
dar subiectul apăruse, ştiţi, în conversațiile lor intime în 
decursul anilor, şi apăruse într-un fel în care, dacă i-aţi fi 
auzit, aţi fi crezut că abia aşteaptă să se-ntâmple. 


458 


Fratele lui Susan, Peter, care încerca în continuare să 
descopere sensul vieţii - în Acapulco luna asta - n-a reuşit 
să vină să contemple sensul morții. 

Mi-a părut rău că n-am putut s-o anunţ la timp pe Carolyn 
în Cuba, dar Edward s-a întors de la Cocoa Beach. 

Multe dintre rudele mele din Locust Valley şi Lattingtown 
s-au oprit la capelă, căci toţi îi cunoşteau şi-i plăceau pe 
Allardi. Din câte-mi spusese mătuşa Cornelia, părinţii mei 
plecaseră în Europa şi n-o să ştiu niciodată dacă ar fi venit 
la înmormântare; dar, de fapt, nici nu-mi păsa, pentru că, 
oricum, ajunsesem la concluzia că toate gesturile lor sunt 
lipsite de semnificaţie. 

Emily n-avea niciun motiv să vină din Texas, pentru că 
nu-i cunoscuse pe Allardi prea bine, dar mi-a trimis un cec 
pentru Ethel. Se obişnuieşte, ca atunci când moare un 
servitor bătrân, să se adune un fond pentru văduvă, asta 
fiind o reminiscență, bănuiesc, din vremurile când servitorii 
nu beneficiau de asigurări pe viaţă sau asistenţă socială. O 
mulţime de lume mi-a dat cecuri sau bani lichizi pentru 
Ethel. William Stanhope ştia asta, fireşte, dar n-a scos 
niciun ban din buzunar. Raționamentul lui, sunt sigur, era 
că este în continuare obligat să-i plătească lui Ethel pensia 
lunară, conform testamentului lui Augustus, că Ethel 
rămâne în continuare în casa portarului, şi că George era 
acum pe punctul de a ocupa un loc de veci pe pământul 
familiei Stanhope; deşi, la drept vorbind, au rămas mai 
multe locuri de veci libere pentru familia Stanhope decât 
Stanhopei care să le ocupe. Dar nu dădea de la el nimic de 
valoare, ca de obicei. 

Familia Bellarosa n-avea niciun motiv să vină la capela 
funerară, fireşte, dar italienii, aşa cum aveam să descopăr 
cu timpul, ratează cu greu vreo înmormântare. Aşa că 
Frank şi Anna s-au oprit pentru zece minute într-o după- 


459 


masă şi prezenţa lor a provocat o uşoară agitaţie, ca şi cum 
ar fi fost celebrităţi. Soții Bellarosa au îngenuncheat lângă 
sicriu şi şi-au făcut cruce, verificând dacă şi coroana de flori 
pe care o trimiseseră era acolo - întâmplător fusese nevoie 
de doi oameni ca s-o transporte - apoi au plecat. Arătau de 
parcă făceau asta frecvent. 

Soții Remsen s-au oprit la capelă vineri după-amiază 
târziu - după terminarea slujbei şi înainte de ora veselă de 
la The Creek -, dar m-au evitat intenţionat, deşi au stat 
cam un minut de vorbă cu Susan. 

S-ar putea crede că, în prezenţa morţii, oamenii sunt 
înclinați către o mai bună apreciere a vieţii şi o perspectivă 
mai largă asupra sensului ei. Aşa s-ar putea crede. Dar, ca 
să fiu cinstit, eu însumi am intrat în capelă cu aceleaşi 
necazuri pe care le avusesem afară. De ce ar fi atunci 
Lester Remsen sau William Stanhope, sau oricine altcineva 
altfel? 

Oamenii ca DePauwii, Potterii, Vandermeerii şi aşa mai 
departe, care, ca prieteni ai noştri şi vecini, s-ar fi putut opri 
un moment dintr-un sentiment de noblesse oblige, au trimis 
doar flori. N-am vrut să interpretez asta în niciun fel, dar aş 
fi putut. Sunt sigur că la înmormântarea mea ar fi venit. Jim 
şi Sally Roosevelt au venit şi Jim a fost foarte bun cu Ethel 
stând cu ea şi ţinând-o de mână timp de o oră. Sally arăta 
bine în negru. 

L-am înmormântat pe George Allard la St. Mark, după 
slujbă, într-o frumoasă dimineaţă de sâmbătă. Cimitirul se 
afla la câţiva kilometri de Stanhope Hall, un loc îngrămădit, 
fără nume, plin de bogătaşi dispăruţi în stil faraonic chiar, 
cu câteva duzini de servitori credincioşi (deşi niciunul dintre 
ei nu a fost ucis pentru înmormântarea stăpânului), o 
duzină de animale de casă şi chiar doi ponei, unul din ei 
fiind responsabil pentru moartea călăreţului său. Bătrânii 


460 


bogătaşi insistă ca totul să fie perfect până la capăt, chiar 
şi după aceea. 

Aşa cum spuneam, George a fost înmormântat într-unul 
dintre locurile de veci ale familiei Stanhope, care formează 
o bucată de pământ de dimensiuni apreciabile, fiind în mod 
ironic ultima bucată de pământ pe care le-a fost dat 
Stanhopeilor s-o posede în Long Island. 

Lângă mormânt se aflau vreo cincisprezece persoane, iar 
domnul reverend Hunnings oficia: era văduva, Ethel, fiica 
Allardilor, Elizabeth, soţul ei şi cei doi copii ai lor, William şi 
Charlotte Stanhope, Susan, Edward şi eu, plus alte câteva 
persoane pe care nu le cunoşteam. 

În drum spre cimitir, cortegiul funebru a trecut, conform 
obiceiului, prin faţa casei celui decedat şi am văzut că 
cineva pusese o coroană funerară pe porţile de la Stanhope 
Hall, ceva ce nu mai văzusem de ani de zile. Motivul pentru 
care acest obicei a dispărut mă depăşeşte, căci ce poate fi 
mai firesc decât să anunţi lumii, vânzătorilor ambulanți, că 
a fost un deces în casă şi că nu, noi nu dorim enciclopedii 
sau produse Avon astăzi. 

— Cenuşă din cenuşă, ţărână din ţărână, a spus 
reverendul Hunnings aruncând o mână de pământ peste 
coşciug. 

Acesta e momentul când îşi scot clericii banii. Dar 
Hunnings mi s-a părut întotdeauna un bun actor, jucând 
rolul unui preot într-un lung-metraj de succes pe Broadway. 
De ce mi-o fi displăcând omul ăsta? Poate pentru că a 
reuşit să-i prostească pe toţi ceilalţi. Dar George îl mirosise. 

Hunnings a oficiat o slujbă frumoasă, deşi am observat 
că n-a pomenit nici măcar o dată de rai ca loc real. N-are 
niciun rost să vorbeşti despre un loc unde n-ai fost 
niciodată şi nici n-ai şanse s-ajungi vreodată. 

De fapt, mă bucuram, în mod pervers, că eram ultimul 


461 


care-l văzuse pe George în viaţă, că vorbiserăm împreună şi 
că murise făcând ceea ce-i plăcea cel mai mult să facă şi 
acolo unde îi plăcea. l-am vorbit lui Ethel şi fiicei lui, 
Elizabeth, despre ultima noastră conversaţie şi am 
înfrumuseţat-o, fireşte, un pic, în încercarea de a le aduce 
puţină alinare. Dar, în principiu, George fusese un om fericit 
în ziua în care murise şi asta era mai mult decât putea 
spera oricare dintre noi. 

Pe mine, personal, nu m-ar deranja să cad mort pe 
domeniul meu, dacă aş poseda vreunul. Dar şi mai bine, 
poate, aş prefera să mor pe vasul meu, pe mare, să fiu 
înmormântat în mare. Gândul de a muri în biroul meu mă 
indispune îngrozitor. Dar, dacă aş putea să aleg când aş 
vrea să mor, mi-ar plăcea să fiu un bătrân de optzeci de ani 
împuşcat de un tânăr soţ gelos, care m-a prins în pat cu 
puştoaica de nevastă-sa. 

Serviciul funerar la mormânt s-a încheiat şi fiecare a 
aruncat câte o floare pe sicriu înainte de a se-ndrepta spre 
maşină. Când eram pe punctul de a mă urca în Jaguar cu 
Susan, m-am uitat înapoi spre mormânt şi am observat că 
Ethel era încă acolo. Limuzina pe care o închiriasem pentru 
ea şi familia ei tocmai depăşea Jaguarul şi i-am făcut 
şoferului semn să oprească. Geamul lateral al limuzinei a 
coborât şi Elizabeth mi-a spus: 

— Mama vrea să rămână puţin singură. O să se întoarcă 
şoferul s-o ia. 

— Inţeleg, am răspuns. Nu, am adăugat apoi, mă-ntorc 
eu s-o iau. 

E aşa de uşor să-i laşi pe cei de meserie să se ocupe de 
aspectele neplăcute ale morţii şi morţilor şi-ţi trebuie timp 
de gândire şi voinţă să te ocupi personal. 

— Asta ar fi drăguţ, a răspuns Elizabeth. Mulţumesc. Ne 
vedem la biserică, la-ntoarcere. 


462 


Maşina a plecat şi m-am strecurat în spatele volanului 
Jaguarului. 

— Unde-i Edward? am întrebat-o pe Susan. 

— A plecat cu bunicii lui. 

— Bine. 

M-am înscris în spatele maşinii cuiva şi am ieşit din 
cimitir. 

Obiceiurile de înmormântare continuă să difere mult în 
ţara asta, în ciuda omogenizării celorlalte rituri şi ritualuri, 
cum ar fi nunțile, de exemplu. Aici, enoriaşii de la St. Mark 
se adună după înmormântare în sacristia bisericii, unde 
câteva doamne amabile aduc ceva mâncare şi băuturi 
nealcoolice (deşi exact alcoolul e ceea ce ţi-ar trebui). Nu e 
tocmai o petrecere, fireşte, dar poate fi o ocazie de a-l vorbi 
de bine pe cel dispărut şi de a-l mai jeli câteva ore. 

In timp ce conduceam spre biserică, eram impresionat de 
decizia lui Ethel de a nu se ţine de program şi de a mai 
petrece puţin timp la mormântul soţului ei; doar ea şi 
George. 

— A fost foarte amabil din partea ta, a zis Susan. 

— Sunt un om neobişnuit de amabil, i-am răspuns. 

Susan nu a comentat, dar m-a întrebat: 

— Tu ai plânge la mormântul meu? 

Ştiam că trebuia să răspund repede afirmativ, dar aveam 
nevoie să mă gândesc. In cele din urmă am răspuns: 

— Depinde foarte mult de împrejurări. 

— Adică? 

— Păi, dacă am fi divorţaţi? 

A urmat un moment de tăcere, apoi a spus: 

— Tot ai putea să mă plângi. Eu aş plânge la 
înmormântarea ta, chiar dacă am fi divorţaţi de ani de zile. 

— Uşor de zis. Câţi foşti soţi vezi la înmormântări? 
Căsătoria poate sau nu să dureze până ce moartea ne 


463 


desparte. Dar rudenia de sânge durează veşnic, am 
adăugat. 

— Eşti italian, sau ce? 

A râs. 

— Ce-ai spus? 

— Nimic... oricum, la două dintre rudele tale de sânge - 
Mater şi Pater, ca să fiu mai exactă - le-ai spus să se ducă 
naibii. 

— Cu toate acestea, ar veni la înmormântarea mea, şi eu 
m-aş duce la a lor. Copiii mei vor asista la înmormântarea 
mea şi a ta. Noi putem să nu asistăm unul la 
înmormântarea celuilalt. 

— Eu o să vin la a ta. Ai cuvântul meu. 

Nu-mi plăcea subiectul, aşa că l-am schimbat. 

— Crezi că Ethel se va descurca singură în casa 
portarului? 

— O s-o vizitez mai des. Poate o s-o invităm la cină de 
câteva ori pe săptămână. 

— Bună idee. 

De fapt, nu era, pentru că nu-mi place compania lui 
Ethel, deşi îmi place Ethel ca persoană chiar dacă e 
socialistă. Poate că s-ar simţi mai bine locuind cu fiica ei 
republicană, deşi nu cred că există posibilitatea asta. 

Am observat, de asemenea, că William Stanhope o 
măsura din ochi, ca şi cum i-ar fi luat măsură pentru sicriu. 
N-aveam niciun dubiu c-o să mă ia deoparte într-una dintre 
zilele următoare să mă roage să-i sugerez lui Ethel să plece 
din casa portarului. William, desigur, ar fi fost amator să 
vândă micuța casă hipioţilor, artiştilor de succes sau oricui 
altcuiva cu înclinații romantice şi un sfert de milion de 
dolari. Sau, fireşte, dacă ieşea ceva din interesul lui 
Bellarosa faţă de întreaga proprietate, atunci, aşa cum îi 
spusesem şi lui George, lui William i-ar fi plăcut să scape de 


464 


toţi servitorii (în afară de cazul în care i-ar fi putut vinde şi 
pe ei). 

Bineînţeles, o să-l asigur pe socrul meu că voi face tot 
posibilul s-o scot pe Ethel afară, dar, de fapt, voi face exact 
invers, cum făcusem şi cu George acum câteva zile. William 
Stanhope e un imbecil monumental şi atât de scandalos de 
insensibil şi egocentric, încât îşi închipuie că poate să mă 
roage să-l ajut să se-mbogăţească, iar eu să-i execut 
ordinele (pe gratis) numai pentru că sunt însurat cu fiică-sa. 
Ce porc! 

— Mama şi tata arătau bine, a zis Susan. Foarte bronzaţi 
şi-n formă. 

— Mă bucur să-i revăd. 

— Mai stau încă trei sau patru zile. 

— Nu pot să stea mai mult? 

Mi-a aruncat o privire piezişă şi mi-am dat seama că 
împingeam credibilitatea prea departe. Nu le spusesem 
încă, lui William sau soţiei lui, să se ducă dracului, cum îmi 
promisesem că voi face, şi mă bucur că n-o făcusem, 
pentru că n-aş fi reuşit decât să îngreunez lucrurile între 
Susan şi mine. 

Am oprit în faţa bisericii şi Susan şi-a deschis portiera. 

— A fost foarte emoţionant. Vreau să spun, ce-a făcut 
Ethel, rămânând în urmă ca să fie singură cu soţul ei. Au 
fost împreună jumătate de secol, John. Nu mai vezi căsnicii 
din astea acum. 

— Nu. Ştii de ce mor bărbaţii înaintea soțiilor lor? 

— Nu. De ce? 

— Pentru că aşa vor. 

— Ne vedem mai târziu. 

Susan a coborât din maşină şi s-a îndreptat către 
sacristie, iar eu am luat-o înapoi spre cimitir. 

Înmormântările sunt, desigur, o ocazie să reflectezi 


465 


asupra vieţii tale. Adică, dacă ai nevoie de o dovadă că nu 
eşti nemuritor, groapa aceea din pământ este. Aşa că, în 
mod firesc, începi să te întrebi dacă înţelegi bine, apoi te- 
ntrebi dacă mai are vreo importanţă dac-o faci sau nu. 
Vreau să spun că, dacă Hunnings şi cohortele lui au 
înlăturat teama unui iad înspăimântător şi promisiunea unui 
rai minunat, cui naibii îi mai pasă ce faci pe pământ? Ei 
bine, mie îmi pasă, pentru că mai cred încă în bine şi rău, 
şi, fără să mă jenez, vă spun că mai cred într-un paradis 
confortabil. Ştiu că George se află acolo, chiar dacă 
Hunnings a uitat să menţioneze asta. 

Lăsând la o parte consideraţiile legate de viaţa de apoi, 
te întrebi dacă n-ai putea să fii puţin mai fericit în viaţă. 
Adică, continui să mă bucur de viaţă, dar îmi amintesc 
foarte bine o vreme când lucrurile mergeau mai bine acasă. 
Aşa că trebuie să pun întrebarea veche de secole: mă mut 
sau îmi pun casa la punct? 

Am intrat cu maşina pe porţile cimitirului şi am luat-o de- 
a lungul aleii umbrite de pomi ce duce spre secţiunea 
Stanhopeilor. Era interesant faptul că Stanhopeii, care 
avuseseră nevoie de atâta pământ în timpul vieţii, se 
mulţumeau acum cu un pogon doar, şi încă mai era loc 
pentru alţii. 

Am oprit la mică distanţă de mormântul proaspăt şi am 
observat că groparii aproape terminaseră să-l acopere. Am 
observat, de asemenea, că Ethel nu se vedea nicăieri. 

Am coborât din maşină şi m-am îndreptat către gropari 
ca să-i întreb unde ar putea fi. Dar apoi m-am întors către 
marginea sudică a secţiunii Stanhope, secţiunea veche 
unde pietrele funerare mâncate de vreme răsăreau dintre 
buruienile stufoase. 

Ethel Allard stătea cu spatele la mine în faţa unui 
mormânt pe a cărui piatră funerară scria AUGUSTUS 


466 


STANHOPE. 

Am privit-o o secundă sau două, dar mă simţeam ca şi 
cum aş fi surprins un moment intim. Deşi, de fapt, nu 
dădusem întâmplător peste scena asta; într-un fel, ştiam că 
Ethel va fi acolo. Cred că aş fi putut s-o iau înapoi printre 
morminte şi s-o strig, cum ar fi făcut vechiul John Sutter, 
dar în loc de asta am spus: 

— Ethel, e timpul să plecăm. 

S-a uitat la mine peste umăr fără să pară surprinsă sau 
jenată şi a încuviinţat din cap. Dar a mai rămas un timp 
acolo, apoi a aruncat un trandafir alb, pe care-l ţinuse în 
mână, pe mormântul lui Augustus Stanhope. 

Ethel s-a întors şi a venit spre mine; am observat că avea 
lacrimi în ochi. Am mers unul lângă altul până la maşină. 

— L-am iubit foarte mult, mi-a spus. 

Pe cine? 

— Bineînţeles că l-ai iubit. 
— Şi el m-a iubit. 

— Sunt sigur că te-a iubit. 
Cine? 

A început să plângă şi mi-am trecut braţul după umerii ei. 
Şi-a pus capul pe umărul meu în timp ce-o conduceam spre 
maşină. 

— Dar n-a fost să fie, a zis. Nu în vremurile astea. 

Ah. Dumnezeule, ce ciudaţi suntem. 

— Dar e bine că ai avut ceva, am spus. E mai bine decât 
nimic. 

— Mi-e dor de el şi acum. 

— Asta-i foarte frumos. Minunat. 

Şi era, oricât de ciudate păreau împrejurările, având în 
vedere unde ne aflam. Morala era: Fă-o, te gândeşti mai 
târziu. 

Am urcat-o în maşină şi am condus până la biserică, fără 

467 


să mai schimbăm o vorbă. 

In dimineaţa de după înmormântare, Edward şi cu mine 
am terminat de plantat arborii de cişmir. În timp ce săpam 
în arşiţa soarelui, s-a uitat la mine ca şi cum aş fi fost pe 
punctul de a mă omori. 

— Fă o pauză, tată, a zis. 

— Sunt în plină formă. 7u ai nevoie de-o pauză. 

Ne-am aşezat sub castan şi-am băut apă minerală. Copiii 
nu se gândesc prea mult la moarte, aşa şi trebuie. Dar când 
se confruntă cu ea, n-o percep totdeauna cum trebuie şi n-o 
încadrează în contextul ei. Unii copii ridică din umeri, alţii 
devin sentimentali. Am vorbit despre moarte o vreme, fără 
să avem vreo revelaţie nemaipomenită, dar cel puţin am 
vorbit. 

Edward e norocos, în sensul că are toţi patru bunicii - ei, 
poate că norocos nu e chiar cuvântul potrivit în cazul ăstora 
patru -, iar asta se-ntâlneşte mai des azi, când oamenii 
sunt mai longevivi. De fapt, înmormântarea lui George 
Allard a fost prima la care a participat Edward. Carolyn, la 
nouăsprezece ani, nu fusese încă la nicio înmormântare. Și 
cred că am ajuns cu toţii să ne-nchipuim că moartea e 
nefirească în societatea americană modernă, că mortul şi 
familia celui mort au fost, într-un fel, păcăliţi. 

— Moartea e mersul firesc al lucrurilor, i-am spus. N-aş 
vrea să trăiesc într-o lume fără moarte, Edward. Pe vremuri, 
obişnuiau să numească moartea răsplata finală. Tot asta 
este şi-acum. 

— Cred că da. Dar când moare un copil? 

— Asta-i mai greu de înţeles şi acceptat. 

N-am răspuns la întrebarea asta. 

Aşa că o vreme am lăsat moartea în pace. Părinţii 
americani sunt obsedaţi de prima discuţie despre sex, când 
o să aibă loc şi ce-ar trebui spus. Cred că părinţii ar trebui 


468 


să acorde tot atâta timp şi gândire pregătirii copiilor pentru 
prima confruntare cu moartea unei persoane iubite. 

Am terminat de plantat şi Edward mi-a spus: 

— Te superi dacă plec mâine înapoi în Florida? 

— Te distrai bine? 

— Da. 

— Atunci întoarce-te acolo. Cum sunt fetele? 

— Păi... valabile. 

— i s-a vorbit despre cum să faci dragoste în siguranţă, 
la lecţiile de igienă? 

— Da. 

— Mai vrei să ştii ceva despre asta? 

— Nu. M-am săturat până peste cap de subiectul ăsta. 

Am zâmbit. 

— Vrei să ştii ceva despre cum se face dragoste ca 
lumea? 

A zâmbit. 

— Sigur. Dacă ştii ceva. 

— Hei, ia vezi, isteţule. 

Cred că ştiu de la cine a moştenit puştiul simţul umorului. 

Ne-am întors în casă, ne-am spălat, apoi am plecat să 
călărim. Edward, pe Zanzibar, eu, pe Yankee. In timp ce 
traversam pământurile lui Bellarosa, l-am întrebat: 

— l-ai spus cumva domnului Bellarosa că trebuie să vând 
casa de vacanţă ca să fac rost de bani pentru impozite? 

S-a uitat la mine, continuând să călărească. 

— Nu. De ce să-i fi spus asta? 

— Am avut impresia că ştie. 

— Nu de la mine. După un minut, a făcut o legătură 
mintală inconştientă şi a spus: Am văzut tabloul pe care l-a 
pictat mama. E grozav. L-ai văzut? 

— Nu încă. 

Am călărit până la asfinţit, apoi ne-am întâlnit cu Susan 


469 


la un restaurant cu specific pescăresc de pe ţărmul 
strâmtorii şi am cinat împreună. Am vorbit despre rechinul 
care scăpase, despre apariţia submarinului şi despre cina la 
Gaura lui Buddy, care fusese veselă şi tristă în acelaşi timp. 
Am vorbit despre lucruri care aveau să devină amintiri de 
familie în această vară a schimbării, creşterii şi morţii. 

În dimineaţa următoare, l-am condus pe Edward la 
aeroport. Nu mai poţi însoţi pe nimeni după poartă acum, 
dar am dat mâna cu el înainte să treacă de detectorul de 
metale şi l-am privit dispărând în mulţime. 


William şi Charlotte Stanhope stăteau într-una dintre 
căsuţele de la The Creek, şi nu la noi, slavă Domnului. 
William a profitat de ocazia oferită de înmormântarea lui 
George ca să pună la punct câteva afaceri în New York. 

La sugestia lui Susan, înălţimea sa Stanhope a aranjat o 
întâlnire cu Episcopul de la Alhambra. S-au întâlnit întâi la 
Alhambra, în absenţa mea, apoi s-au întors la Stanhope 
Hall, s-au plimbat pe-aici, au dat cu piciorul în cărămizi şi- 
au încheiat o afacere. Eu nu i-am văzut practic bătând 
palma, dar mi-i imaginam faţă în faţă în crângul sacru, cu 
furci în mâini, cu copitele despicate, ciocnindu-se în coame 
şi dând din coadă. 

Am cinat în seara aceea în Locust Valley, Susan şi John, 
William şi Charlotte. William a ales un restaurant italienesc, 
unul foarte bun şi foarte scump. Spre deosebire de părinţii 
mei, William are gusturi alese în materie de restaurante. 
Dar cum este clientul meu şi cum vom discuta afaceri 
câteva minute, trebuia să trec consumaţia în cont la 
Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds. William profită de 
chestia asta de câte ori vine în oraş, dar firma mea n-a 
câştigat nicio centimă de la el, şi nici măcar pe mine 
personal nu mă plăteşte. Motiv pentru care achit 
întotdeauna nota de plată cu propria carte de credit. 

470 


William mi-a adus la cunoştinţă târgul. 

— John, a început, vecinul tău a cumpărat nu numai casa, 
dar şi terenul. Vom întocmi contractul mâine-dimineaţă. 
Două milioane acum, optsprezece milioane la lichidare. Ne 
vedem la zece în biroul tău din Locust Valley să discutăm 
detalii. El foloseşte Cooper şi Stiles din Glen Cove pentru 
tranzacţii imobiliare. li cunoşti, aşa că nu vom avea nicio 
problemă cu afacerea asta. Acum, hai să vindem în câteva 
săptămâni. Are banii. N-are rost să mai aşteptăm. Anunţă-i 
mâine pe cei de la Fisc că ne pot şterge de pe lista 
datornicilor. Or să-şi primească banii în aproximativ treizeci 
de zile. Fă asta la prima oră. Şi sună-i la prima oră pe 
Cooper şi Stiles. Spune-le să se aştepte să primească şi să 
citească acel contract până mâine după-amiază. Vreau să-i 
ducă şi contractul clientului lor în ziua următoare. Niciuna 
dintre tergiversările astea avocăţeşti. Intregul Imperiu 
Japonez a capitulat cu un document de-o singură pagină a 
cărui semnare a durat cinci minute. 

„De unde ştii? Tu pescuiai în larg la Martha's Vineyard.” 

— Da, domnule. 

— Şi, John, asta rămâne strict confidenţial. 

— Da, domnule. 

William a continuat: 

— Idiotul îşi închipuie că poate să împartă terenul şi să 
dea lovitura. O să-l lămuresc înainte să afle din altă parte. 
Vorbeşte tu cu Cooper şi Stiler despre asta şi dă-le de 
înţeles că nu vrei să-i spună clientului lor. N-or să-i spună, 
oricum, pentru că vor onorariul. 

— Da, domnule. 

Frank Bellarosa avea multe defecte, dar în niciun caz nu 
era idiot. 

— Probabil că-şi închipuie că poate să mituiască sau să 
amenințe guvernul ca să obţină împărţirea terenului. Are 


471 


multe de învăţat despre cum se fac treburile publice pe- 
aici. 

— Cred că are nevoie de pământ ca să înmormânteze 
cadavre, am spus. 

William mi-a aruncat o privire plictisită. Nu-mi apreciază 
deloc umorul şi cred că de-aia îl urăsc. 

— Actul lui Bellarosa va include şi casa portarului, 
desigur, a spus. Nu i-a plăcut dreptul de-a locui pe viaţă al 
Allardilor. Dar i-am spus că, dacă-i face văduvei o ofertă 
rezonabilă, o să plece. Dacă nici e/ nu poate s-o scoată, 
atunci nu poate nimeni. 

Aproape că a zâmbit, iar mie aproape că-mi venea să-i 
trag un pumn în gură. 

— În acelaşi timp, a adăugat, nemernicul vrea să 
oprească o jumătate de milion până ce casa portarului 
devine liberă şi disponibilă. Aşa că scrie şi asta în contract, 
dar vezi dacă putem obţine promisiunea lui Ethel că se 
mută, apoi trimite-i vestea lui Bellarosa. 

— Da, domnule. 

S-a uitat la mine şi a zis: 

— Am aflat de ce n-ai vrut să cinăm la The Creek astă- 
seară, John. Eşti subiectul unor dezbateri aprinse acolo. 
Asta-i foarte penibil pentru mine. 

„Şi-o să devină şi mai penibil pentru tine când prietenii 
tăi o să afle că i-ai vândut Stanhope Hall lui Frank 
Bellarosa.” 

— Da, domnule, am spus. Îmi pare rău de asta. 

S-a uitat atent la mine, apoi a zis: 

— Aş vrea să-ţi dau un sfat. Nu te înhăita cu omul ăsta. 

— Tocmai i-aţi vândut Stanhope Hall, am subliniat. 

S-a oprit din mâncat şi ochii lui galbeni s-au îngustat. 

— Astea sunt afaceri. 

— Şi eu fac tot afaceri cu el, domnule. Fiica 


472 


dumneavoastră se ocupă de relaţiile sociale. 

Aşa că a urmat ceea ce se cheamă o linişte mormântală, 
în timpul căreia am sperat că Susan va spune ceva în 
favoarea mea. Dar Susan îmi făcea complimentul de a nu 
mă apăra şi de a nu vorbi în numele meu. Şi eu procedez la 
fel cu ea. 

Charlotte Stanhope a întrerupt până la urmă tăcerea 
spunând: 

— Biata Ethel. Arată îngrozitor. S-a întors spre mine. 
Crezi că se poate descurca singură? 

Charlotte are o voce melodioasă şi ai impresia c-o să- 
nceapă să ciripească. E bine-crescută, fireşte, şi în aparenţă 
pare o doamnă drăguță, dar în felul ei tăcut e la fel de 
ticăloasă ca şi soţul. 

— John? Crezi că biata Ethel se poate descurca singură? 

— O să mă interesez imediat ce va trece un interval 
decent, am răspuns. 

— Desigur. Drăguţa de ea, s-ar simţi mult mai bine la 
fiica ei. 

Am discutat despre una şi alta în timpul mesei, sau cel 
puţin ei au discutat. Eu fierbeam de nervi. 

William a revenit la subiectul vânzării. l-a spus soţiei 
mele: 

— Îmi pare rău, Susan, dacă vânzarea îţi creează vreo 
neplăcere. Dar trebuia să se întâmple. Nu cred că trebuie 
să-ţi faci griji în privinţa construcţiei caselor într-un viitor 
apropiat. Acum că Bellarosa deţine terenul, tu şi cu mine o 
să contribuim cu cinci sau zece la sută la Fondul 
Ecologiştilor, anonim, fireşte, ca să nu-i dăm de bănuit. O 
să-l târască la tribunal ani de zile. În acelaşi timp, Bellarosa 
m-a asigurat că poţi folosi terenul în orice fel doreşti, 
pentru călărie, grădinărit, plimbări, ca şi cum ar fi încă al 
tău. De fapt, e de acord să semneze o înţelegere în acest 


473 


sens. 

— Foarte amabil din partea ta că te-ai gândit să-l rogi aşa 
ceva, i-a spus Susan domnului Amabilitate. 

William i-a zâmbit fiicei sale. 

— Ar fi putut să fie mai rău, ştii. Cel puţin pe-ăsta îl 
cunoşti. Şi vorbeşte frumos despre tine. A făcut o pauză. E 
într-adevăr o figură. Şi nu asasinul la care mă aşteptam. 

Nu m-aşteptam ca William să-i găsească prea multe 
defecte omului care era gata să-i dea douăzeci de milioane 
de dolari. William era, fireşte, fascinat în felul lui meschin. 
Ce mă supără la el, cred, nu era atitudinea lui faţă de mine 
sau faptul că tocmai se-mbogăţise, ci faptul că nu vărsa nici 
măcar o lacrimă pentru înstrăinarea Stanhope Hall-ului. 
Până şi eu, care ajunsesem să urăsc locul, simţeam un fel 
de nostalgie pentru el, şi nu familiei mele îi aparținuse de 
generaţii. 

William a continuat să-i vorbească fiicei sale: 

— Susan, mă bucur că ai mutat grajdul. 

— Eu am plătit jumătate din această mutare. 

William mi-a aruncat o privire rapidă, apoi s-a întors către 
fiica sa şi a continuat: 

— Bellarosa mi-a spus că vrea să mute templul dragostei 
pe proprietatea lui. Spune că omul ăla al lui, Dominic, care 
s-a ocupat de grajdul tău... 

— Eşti o cutră. 

S-a uitat la mine într-un fel ciudat: 

— Poftim? 

— Eşti un nătărău fără scrupule, un nemernic cinic, un 
monument de răutate şi un ticălos împuţit. 

Charlotte a scos un mic zgomot de surpriză. Susan a 
continuat să-şi mănânce fragii, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. William a încercat să vorbească, dar a reuşit să 
spună doar: 


474 


— Fü tU tU... tú 

M-am ridicat în picioare şi mi-am îndreptat degetul 
arătător spre pieptul lui: 

— Tu, zgârie-brânză, să plăteşti cina. Am atins-o pe 
Susan pe braț: Tu, vii cu mine. 

_ S-a ridicat fără o vorbă şi m-a urmat afară din restaurant. 
In maşină, în drum spre casă, a zis: 

— De fapt, templul dragostei poate fi mutat? 

— Da, e o construcţie din prefabricate. Ca un fel de castel 
din cuburi. Trebuie lucrat cu grijă, dar este posibil, şi, de 
fapt, mai uşor decât grajdurile. 

— Interesant. Cred că mi-ar plăcea să urmez nişte cursuri 
de construcţii şi arhitectură la Post. M-ar ajuta să înţeleg 
mai bine ceea ce pictez, modul în care s-a construit, 
sufletul construcţiei, ştii, aşa cum studiau pictorii Renaşterii 
scheletele şi muşchii ca să picteze nudurile alea fantastice. 
Poate că asta-i tot ce-mi lipseşte ca să devin un mare 
pictor. Ce părere ai? 

— S-ar putea să ai dreptate. 

Am intrat pe porţile de la Stanhope Hall. Casa portarului 
era cufundată în întuneric, căci Ethel stătea la fiica ei o 
vreme. 

— O să-mi lipsească foarte mult George, a spus Susan. 

— Şi mie. 

Nu m-am mai obosit să cobor din maşină şi să închid 
porţile, de vreme ce intenţionam să ies pe ele peste cinci 
minute. Susan a remarcat, desigur, asta şi a rămas tăcută 
tot drumul până la conac. Am oprit Jagul în faţa intrării. 
Susan s-a uitat la mine. 

Au trecut câteva secunde, apoi am spus: 

— Nu intru în casă. Vin mâine să-mi iau lucrurile. 

— Unde pleci? 

— Asta nu e treaba ta. 


475 


A început să coboare din maşină, apoi s-a întors şi a zis: 

— Te rog, nu mă părăsi în seara asta. Dacă o faci, a 
adăugat, ia maşina ta. A întins mâna şi a zâmbit: Cheile, te 
rog. 

Am închis Jagul şi i-am dat cheile. Susan a descuiat uşa 
din faţă şi am intrat amândoi - eu în bucătărie, ca să-mi iau 
cheile, ea sus, ca să se culce. In timp ce mă-ndreptam din 
nou către uşă, a sunat telefonul şi a răspuns ea de sus. Am 
auzit-o răspunzând: 

— Da, tată, sunt bine. 

Am deschis uşa să ies, când am auzit-o spunând: 

— Păi, probabil, asta e părerea lui despre tine, altfel nu 
ti-ar fi vorbit aşa. John e foarte exact în ceea ce spune. 

Deşi nu-mi place să trag cu urechea, m-am oprit în faţa 
uşii şi am ascultat-o în continuare: 

— Nu, n-o să-şi ceară scuze şi n-o să-mi cer nici eu 
pentru el. 

Tăcere, apoi: 

— |lmi pare rău că mama e supărată. De fapt, cred că 
John ar fi spus mai multe dacă nu era ea de faţă. 

Tăcere din nou, apoi: 

— Bine, tată, vorbim mâine. Da, tată... 

Am strigat: 

— Spune-i nemernicului să-şi găsească alt avocat care să 
lucreze pe gratis. 

Am auzit-o pe Susan zicând: 

— O secundă, tată. John tocmai a spus, citez: „Spune-i 
nemernicului să-şi găsească alt avocat care să lucreze pe 
gratis”. Da... 

A strigat spre mine: 

— Tata spune că eşti un vânător de bani, o ruşine pentru 
tatăl tău şi un incompetent. 

— Spune-i că nu e nici pe jumătate bărbatul care a fost 


476 


tatăl /ui şi că partea lui cea mai bună, Augustus o avea între 
picioare. 

— Tată, a zis Susan, John spune că nu e de acord cu asta. 
Noapte bună. 

Am auzit-o închizând telefonul, apoi mi-a strigat: 

— Noapte bună, John. 

Am urcat scările. 

— Îmi trebuie trusa de toaletă. 

Am intrat în dormitorul conjugal să-mi iau trusa de 
toaletă din dulap, iar Susan, care se dezbrăcase probabil în 
timp ce vorbea la telefon, era întinsă peste cearşafuri, cu 
picioarele încrucişate şi citea o revistă, goală puşcă. 

Vreau să vă spun că o femeie goală are un ceva alei, 
ştiţi, şi după ce-mi dădusem aere spunându-i lui William 
Stanhope ce gândeam despre el o vedeam acum pe fiică- 
sa, întinsă acolo, goală puşcă. Instinctiv ştiam că trebuie s- 
o violez ca să-mi desăvârşesc victoria. Şi aşa am făcut. A 
părut să-i placă. 

Acum, un adevărat primitiv ar fi plecat după aceea, ca 
să-şi arate disprețul faţă de ea şi tot clanul ei. Dar eu eram 
foarte obosit, şi era târziu, aşa că m-am uitat puţin la 
televizor, apoi am adormit. 


477 


PARTEA A CINCEA 


478 


479 


Să fie întrebat publicul! 
William Henry Vanderbilt 
Răspuns dat unui Ziarist, 1882 


480 


25 


În ciuda anunţatei mele plecări de acasă, sau poate 
tocmai datorită ei, Susan şi cu mine ne înţelegeam mai 
bine. Am convenit amândoi că ne-am aflat sub stres 
financiar şi profesional, că moartea lui George ne-a cauzat 
amândurora o traumă emoţională şi că până şi vânzarea 
Stanhope Hallului a contribuit, probabil, la ieşirea mea de la 
restaurant şi la anunţarea plecării la întoarcerea acasă. Am 
asigurat-o totuşi că sunt în continuare convins că tatăl ei e 
un monument de răutate. Părea dispusă să se-mpace cu 
ideea asta. 

Spre sfârşitul lui iulie, domnul Melzer mi-a telefonat 
acasă pentru a mă informa că încheiase târgul cu 
Administraţia financiară. Adică, eu ar fi trebuit să le plătesc 
două sute cincisprezece mii de dolari în termen de şaizeci 
de zile, iar ei ar fi considerat obligaţia îndeplinită. Domnul 
Melzer părea mulţumit de munca lui. 

— Asta vă scuteşte nouăzeci şi nouă de mii cinci sute 
treisprezece dolari, a spus. 

— Dar atunci v-aş datora dumneavoastră aproximativ 
cincizeci de mii de dolari, domnule Melzer, şi v-am plătit 
deja douăzeci de mii. Aşa că, zău, domnule Melzer, dacă 


481 


faceţi puţină aritmetică, m-aţi scutit de vreo treizeci de mii 
de dolari. Asta puteam să fac şi eu. 

— Dar am muncit eu în locul dumneavoastră, domnule 
Sutter. Şi-a dres glasul la telefon: Şi mai era problema 
delictului penal. Numai asta merită... 

— Mai scoateţi zece mii de la ei sau bărbieriţi-vă 
comisionul. 

— Dar... 

Am închis. După un interval de vreo oră, domnul Melzer 
mi-a telefonat din nou. 

— Vor lua două sute zece mii de dolari, domnule Sutter. E 
tot ce pot face. O să vă dau eu celelalte cinci mii de dolari. 
Având în vedere că încă vă mai pot aduce acuzaţii penale, 
ar fi bine să lăsaţi lucrurile aşa. 

— N-am înţeles niciodată, domnule Melzer, de ce 
Administraţia financiară şi Mafia n-au fuzionat. 

Domnul Melzer a chicotit şi a răspuns: 

— Gelozie profesională. Puteţi pregăti cecul în termen de 
şaizeci de zile? 

— Da. 

— Perfect. Am să duc personal cecul la Administraţia 
financiară şi voi avea grijă să fie creditat corect. Face parte 
din îndatoririle mele. 

Nu era prea subtil. 

— Şi bănuiesc că aţi vrea să luaţi şi cecul dumneavoastră 
totodată, am spus. 

— Ar fi foarte convenabil. 

— În regulă. Sunaţi-mă peste treizeci de zile. 

— Perfect. Şi mulţumesc, domnule Sutter. A fost o 
plăcere să lucrez pentru un om de un asemenea 
rafinament. 

Eu nu puteam spune acelaşi lucru, aşa că am zis: 

— Se dobândeşte prin educaţie. 


482 


— Asta nu face decât să-mi sporească plăcerea. 

— Apropo, domnule Melzer, nu cumva aţi auzit 
întâmplător cum de a descoperit Administraţia financiară 
această greşeală a mea? 

— Am făcut unele cercetări în această direcţie. N-am 
obţinut niciun răspuns direct, dar putem presupune că nu a 
fost o examinare de rutină a impozitelor plătite de 
dumneavoastră. 

— Putem presupune atunci că cineva a intenţionat să-mi 
creeze dificultăţi? 

— Domnule Sutter, v-am spus, nu sunteţi foarte popular 
la Administraţia financiară. 

— Nu sunt popular la Administraţia financiară de când 
am început să-i bat cu propriile arme, acum douăzeci de 
ani. De ce să-mi fi examinat impozitele acum? 

— A, cred că ştiau de această greşeală a dumneavoastră 
de ani de zile, domnule Sutter. Le place să vadă dobânzile 
şi amenzile acumulându-se. 

— Inţeleg. 

Mi s-a părut greu de crezut aşa ceva, chiar şi din partea 
Administraţiei financiare. În general, erau consideraţi 
corecţi mergând chiar până la a returna bani pe care nu 
ştiai că-i plăteşti în plus. 

— Cu toate acestea, a continuat domnul Melzer, în locul 
dumneavoastră eu n-aş mai pune întrebări. Sau veţi avea 
nevoie de mine din nou, a adăugat. 

— Domnule Melzer, n-o să mai am niciodată nevoie de 
dumneavoastră. Şi nu mă intimidează nicio agenţie a 
guvernului meu. Dacă eu cred că am fost ales spre a fi 
persecutat, voi urmări cu siguranţă cazul. 

Domnul Melzer a lăsat să treacă o clipă, apoi a rostit: 

— Domnule Sutter, dacă-mi permiteţi să fiu grosolan, 
genul dumneavoastră de oameni a dispărut. Acceptaţi 


483 


înfrângerea, înghiţiţi-vă mândria şi continuaţi să vă trăiţi 
viaţa. N-o să iasă nimic bun dacă încercaţi să luptaţi cu 
forţe mai mari decât ale dumneavoastră. 

— Îmi place lupta dreaptă. 

— Cum credeţi. Apropo, aş dori să vă telefonez în 
continuare pentru sfaturi profesionale, dacă-mi permiteţi. 
Munca dumneavoastră pentru mine va fi strict 
confidențială, fireşte. 

— Sau, şi mai bine, va fi inexistentă. Bună ziua. 


Ei, lucrurile par întotdeauna să se rezolve, nu-i aşa? Chiar 
a doua zi, într-una dintre rarele mele apariţii în biroul din 
Wall Street, am primit un telefon. Era de la domnul Weber, 
un agent imobiliar din East Hampton, care mă informa că 
are veşti bune. Avea, de fapt, o ofertă de trei sute nouăzeci 
de mii de dolari pentru căsuţa mea de vacanţă. 

— Astea nu sunt deloc veşti bune, l-am informat. 

— Domnule Sutter, piaţa are preţuri scăzute. Asta e 
singura ofertă serioasă pe care am primit-o şi tipul se 
interesează în zonă de alte case chiar acum. 

— O să vă telefonez eu. 

Am telefonat tuturor celorlalţi agenţi imobiliari care 
aveau casa în evidenţă şi am ascultat un potop de veşti 
proaste şi scuze. Am sunat-o pe Susan, pentru că e şi ea 
coproprietar, dar, ca de obicei, nu era acasă. Femeia asta 
are nevoie de pager, telefon în maşină, radio cu frecvenţă 
proprie pe cal şi un clopot la vacă. L-am sunat pe Weber. 

— Voi stabili un preţ mediu între cerere şi ofertă. Urcă 
preţul la patru sute patruzeci şi cinci. 

— O să-ncerc. 

Domnul Weber m-a telefonat după o jumătate de oră, 
făcându-mă să mă-ntreb dacă nu cumva clientul era chiar 
în biroul lui. 

— Potenţialul cumpărător e dispus să dea un preţ între 

484 


cererea dumneavoastră şi oferta lui. Ultima lui ofertă este 
de patru sute şaptesprezece mii cinci sute. Vă sfătuiesc s-o 
acceptaţi, domnule Sutter, pentru că... 

— Piaţa caselor e slabă, vara e pe sfârşite şi bursa a 
scăzut la şaisprezece şi un sfert astăzi. Vă mulţumesc, 
domnule Weber. 

— Voiam doar să ştiţi cum stau lucrurile. 

De acum, domnul Weber simţea deja gustul comisionului, 
pe care-l fixasem la şase la sută, ca să se ridice la vreo 
douăzeci de mii de dolari. 

— Vreau patru şi un sfert pentru mine, am spus, aşa că- 
mi veţi da diferenţa din comisionul dumneavoastră. 

A urmat o tăcere la celălalt capăt al firului în timp ce 
domnul Weber, care adulmecase costiţe grase, îşi dădea 
seama că se aruncau doar zgârciuri sau nimic. Şi-a dres 
vocea, cum făcuse şi domnul Melzer şi a spus: 

— Se poate face. 

— Atunci, fă-o. 

În mod normal aş fi fost agresiv în tranzacţiile imobiliare 
şi cu Administraţia financiară. Dar n-aveam prea multă 
energie de risipit. De fapt, deşi domnul Weber nu trebuia să 
ştie asta, n-aveam deloc, şi timpul trecea. 

— S-a făcut, a spus domnul Weber. V-am spus că acest 
cumpărător vrea să închirieze casa imediat. Vrea s-o 
folosească toată luna august. Oferă o sută pe zi până la 
încheierea tranzacţiei. Ştiu că aţi putea obţine mai mult 
acum, în plin sezon, dar face parte din înţelegere, aşa că 
propun... 

— Nu-l cheamă Melzer, nu? 

— Nu. Îl cheamă Carleton. Doctorul Carleton. E psihiatru 
în oraş. Park Avenue. Nu primeşte pacienţi în august, ştiţi, 
şi are o soţie şi doi copii, aşa că vrea... 

— Familia mea doreşte să folosească în august casa, 


485 


domnule Weber. 

— Asta face imposibilă vânzarea, domnule Sutter. El 
insistă. 

— Bine, în cazul acesta, ar fi bine să-mi fac noi planuri de 
vacanţă, nu-i aşa? Poate c-o să mă duc în mlaştina oraşului 
să adun şobolani cu grebla. 

— De fapt, pot să vă găsesc o altă casă de închiriat pe- 
aici. 

— Nu contează. Fă cum vreţi dumneata şi domnul 
Carleton. 

— Da, domnule. Doctorului Carleton îi place foarte mult 
casa. Mobila, de asemenea. 

— Cât? 

— Alte zece. Bani gheaţă. 

— Perfect. A văzut tabloul din birou cu soţia şi copiii mei? 

Domnul Weber a chicotit. Era distractiv să faci afaceri. 

— Dacă fazanul ăsta vrea doar să închirieze ieftin casa, în 
vara ăsta, o să-i agăţ boaşele de poliţa căminului. 

— Domnule? 

— la unu la sută garanţie acum. Astăzi. Şi vreau să încep 
contractul intr-o săptămână, cu douăzeci la sută din bani 
jos. 

— O săptămână? Dar... 

— O să vă transmit contractul prin fax astăzi după- 
amiază. Băgaţi-l în viteză pe tipul ăsta, domnule Weber. 
Dacă apare vreo problemă, sunaţi-mă imediat. 

— Da, domnule. Doriţi cumva să cumpăraţi vreo alta 
proprietate în est? a întrebat. 

— Ce-aveţi la est de Montauk Point? 

— Oceanul. 

— Cât? 

— Pe gratis, domnule Sutter. 

— İl iau. 


486 


Am închis. Madonn”, când e să se-ntâmple porcăriile, se- 
ntâmplă. Ei bine, m-am gândit, am rezolvat chiar astăzi. 
Nu-i rău pentru un om care n-are încă decât vreo patruzeci 
şi cinci de ani. 


Am luat trenul spre casă în seara aceea şi m-am întâlnit 
cu Susan la McGlade, cum stabiliserăm dimineaţă, ca să 
luăm cina împreună. l-am explicat târgul şi-am spus: 

— Am încercat să te sun să obţin acordul tău. 

Ceea ce era mai mult decât făcuse Frank Bellarosa când 
cumpărase Alhambra fără să-i pomenească neveste-sii. 

Lui Susan, mi s-a părut, nu-i păsa de vânzare. Dar cu 
femeile nu se ştie niciodată. Ca să parafrazez ce-a spus 
Churchill despre germani: „Femeile sunt ori la picioarele 
tale, ori te strâng de gât”. 

Aveam calculatorul la mine şi la al treilea gin cu tonic, 
am început să mă joc cu cifrele. 

— Deci, plătim Fiscul, îl plătim pe Melzer, plătim 
comisionul pentru tranzacţia imobiliară, achităm ipoteca 
existentă, punem, bineînţeles, bani deoparte pentru 
impozitul pe venit, de vreme ce n-avem intenţia să 
cumpărăm altă casă, adăugăm cei zece mii pentru mobilă 
şi aproape trei mii de la chirie, scădem din asta impozitele, 
ca şi cum ar fi un venit, ca să jucăm cinstit... apoi, ia să 
vedem, scădem nişte cheltuieli excedentare... 

Susan căsca. Pe cei bogaţi îi plictisesc discuţiile despre 
bani. 

Am mâzgălit câteva cifre pe şerveţel. 

— Păi, cred că am scos nouăzeci şi trei de dolari. 

M-am gândit o clipă, apoi am spus: 

— Un potenţial capital de jumătate de milion de dolari s-a 
dus. 

M-am uitat la Susan. 

— Ce-o fi făcând guvernul cu toţi banii mei? 

487 


— Putem comanda cina? 

— Nu mi-o pot permite. O să beau. 

M-am jucat din nou cu cifrele, dar tot nu-mi puteam 
permite să comand nimic de mâncare, aşa că am mai cerut 
un gin tonic. 

— A, apropo, a zis Susan, ce faci cu cei douăzeci de mii 
de dolari pe care mi-i datorezi? 

M-am uitat la ea. 

— Scuzaţi-mă, doamnă Sutter, asta este o proprietate 
comună. 

— Bine, ştiu asta, John. Dar n-a fost greşeala mea. 

Inţelegeţi, cred, că femeia asta are nevoie de douăzeci 
de mii de dolari cum am eu nevoie să mut încă un grajd în 
cealaltă parte a proprietăţii. Mi-am dres vocea, cum 
făcuseră domnii Melzer şi Weber şi am replicat: 

— De ce deschizi discuţia asta? 

— Avocaţii mei vor să ştie... 

— Tatăl tău. 

— Păi... mie nu prea-mi pasă de banii mei. Dar nu-i bine 
să-ţi faci obiceiul ăsta. Adică, să amesteci activele. 

— Amestecăm activele mele. Uite, Susan, fii sigură că n- 
am nicio pretenţie asupra proprietăţii tale, chiar dacă 
uneori amestecăm activele. Ai un contract marital foarte 
strict. Sunt avocat. Ai încredere în mine. 

— Am, John, dar... de fapt, n-am nevoie de bani, ci de un 
fel de act de promisiune. Aşa au spus... avocaţii mei. 

— În regulă. 

Am mâzgălit un IOU de douăzeci de mii de dolari pe un 
şerveţel, l-am semnat şi datat, apoi l-am împins peste 
masă. 

— E legal. Fără cota pentru prânz, cină, cocteiluri, fripturi 
şi cartofi prăjiţi. 

— N-ar trebui să fii susceptibil. Eşti avocat. Înţelegi... 


488 


— Înţeleg că am lucrat pe gratis pentru tatăl tău timp de 
aproape două decenii. Ilnţeleg că am plătit jumătate din 
costul mutării grajdului tău. 

— Şi calul tău stă tot acolo. 

— N-am nevoie de idiotul ăla de cal. O să-l trimit să-l 
transforme în lipici. 

— Spui un lucru îngrozitor. Şi, apropo, ai cumpărat vasul 
doar pe numele tău. 

— Cecul avea doar numele meu pe el, doamnă. 

— Bine, atunci... nu-mi place să deschid subiectul ăsta, 
dar n-a trebuit niciodată să faci o ipotecă sau să închiriezi 
ceva de când ne-am căsătorit. 

— Şi ce-ai făcut tu, ca să obţii casa aia, în afară de a te 
naşte cu o lingură de argint în cur? 

— Te rog, nu fi mojic, John! Uite, nu-mi place să vorbesc 
despre bani. S-o lăsăm baltă. Te rog! 

— Nu, nu, nu. Să n-o lăsăm baltă. Hai să avem prima şi 
mult-aşteptata ceartă în privinţa banilor. 

— Te rog să vorbeşti mai încet. 

Poate că am început sau nu să vorbesc mai încet, dar 
tonomatul a pornit, aşa că toţi cei care ne ascultau au fost 
obligaţi să-l asculte pe Frank Sinatra cântând My Way. 
Grozav cântec. Cred că tipul de la capătul barului îl pusese 
anume pentru mine. l-am dat dreptate. 

— Asta-i foarte urât. Nu sunt obişnuită cu aşa ceva, a zis 
Susan. 

M-am adresat lui Lady Stanhope: 

— Imi pare rău că mi-am pierdut cumpătul. Ai perfectă 
dreptate, fireşte. Te rog pune IOU-ul în geantă şi îţi voi 
înapoia împrumutul cât de repede pot. Am nevoie de 
câteva zile. 

Părea jenată acum. 

— Lasă. Zău. 


489 


A mototolit IOU-ul. 

— Nu înţeleg nimic din toate astea, a spus. 

— Atunci, pe viitor, păstrează treburile mele şi ale tale 
pentru tine, şi nu mai discuta nimic despre ele cu taică-tău. 
Iti recomand serios să-ţi iei un avocat care să n-aibă de-a 
face cu el. Voi trata cu acest avocat orice probleme 
viitoare. („Inclusiv cele matrimoniale”, am completat în 
gând). Şi, te rog să-ţi aminteşti că sunt soţul tău, la bine şi 
la rău. 

Era acum roşie la faţă şi mi-am dat seama că oscilează 
între gâtul şi picioarele mele. Până la urmă a zis: 

— Bine, John. 

A ridicat lista cu meniul şi nu i-am putut vedea faţa. 

V-am povestit despre părul ei roşu, şi ştiam că oscilează 
între buna ei creştere şi genele ei proaste. Bănuiesc că, 
doar ca o chestiune de precauţie, ar fi trebuit să iau cuţitele 
de friptură de la îndemâna ei, dar asta ar fi părut exagerat. 
Mă-nfierbântasem şi eu destul de tare şi mai aveam o 
săgeată de trimis. 

— N-am apreciat faptul că te-a sunat tatăl tău seara 
trecută să vadă dacă eşti bine, am spus. Crede cumva că te 
bat? 

A ridicat ochii de la meniu. 

— Bineînţeles că nu. A fost o prostie din partea lui. E, 
într-adevăr, foarte supărat pe tine, a adăugat ea. 

— De ce? Pentru că l-am pus să plătească cina? 

— John... ce-ai spus a fost puţin cam tare. Dar... mi-a zis 
să-ţi spun că ar fi dispus să-ţi accepte scuzele. 

Am bătut din palme. 

— Ce om minunat! Ce fiinţă umană perfectă! 

Mi-am şters o lacrimă. 

Cântecul se terminase şi ne recăpătaserăm auditoriul. 

Susan s-a aplecat peste masă şi mi-a spus: 


490 


— Te-ai schimbat. Ştii asta? 

— Şi tu, Susan? 

A ridicat din umeri şi s-a întors la meniu, apoi m-a privit 
din nou. 

— John, dacă ţi-ai cere scuze, lucrurile ar deveni cu mult 
mai puţin tensionate. Pentru noi toţi. Chiar dacă nu eşti 
sincer. Fă-o pentru mine. Te rog! 

Era o vreme, fireşte, nu demult, când aş fi făcut-o. Dar 
vremea aceea trecuse şi cred că n-avea să se mai întoarcă. 

— N-o să spun ceva nesincer, am răspuns. N-o să mă 
târăsc nici pentru tine, nici pentru nimeni altcineva. 
Singurul meu regret, în legătură cu acel episod, este că nu 
l-am apucat de cravată să-l bag cu nasul în plăcinta lui cu 
brânză. 

— Eşti foarte supărat, aşa-i? | 

— Nu, supărarea e trecătoare. Il urăsc pe nemernic. 

— John! E tatăl meu. 

— Nu fi aşa sigură. 

Aşa că am cinat singur. Dar presupun că trebuia să mă 
obişnuiesc. Intr-o bună zi, limba mea ascuţită o să mă 
bage-n bucluc. De fapt, cred c-o şi făcuse deja. 


491 


26 


Un cuplu în vârstă a intrat la mine în birou. M-au anunţat 
că nu se-nţeleg de cincizeci de ani şi vor să divorţeze. 
Arătau de parcă ar fi avut nouăzeci de ani - opriţi-mă dacă 
aţi mai auzit-o pe-asta - aşa că i-am întrebat: „Scuzaţi-mă 
că întreb, dar de ce aţi aşteptat atâta timp ca să divorţaţi?” 
Bătrânul gentleman mi-a răspuns: „Aşteptam să moară 
copiii”. 

Ei bine, uneori mă simt la fel ca ei. Susan şi cu mine ne 
împăcaserăm din nou. Eu îmi cerusem scuze pentru că 
sugerasem că originea ei paternă era sub semnul întrebării 
şi că maică-sa era o târfă. Şi chiar dacă Charlotte fusese 
odată rea de muscă, ce importanţă mai avea acum? Mai 
rămânea însă întrebarea fără răspuns dacă tatăl ei era un 
monument de răutate sau nu, şi aşa mai departe. Eu cred 
în mod sincer că este, şi nu numai atât. De fapt, chiar mi- 
am notat câteva epitete pentru eventualitatea că l-aş mai fi 
văzut vreodată. Susan ştia, desigur, cum este şi de aceea 
nu era îngrozitor de supărată pe mine; dar William era tatăl 
ei. Poate. 

Oricum, locuiam încă fără chirie în casa lui Susan şi 
vorbeam din nou, deşi nu în propoziţii complete şi 
articulate. 

Mă culcam devreme luni seara, conform sugestiei 
domnului Bellarosa, mă trezeam devreme marţi dimineaţa 
şi mergeam în zori la el la cafea. Susan mi-a pus întrebări în 


492 


legătură cu cele două plecări ale mele pe jos pe Alhambra 
marţi dimineaţa în zori şi, conform instrucţiunilor clientului 
meu, nu i-am spus despre iminenta lui arestare. 

FBl-ul ştia acum, fireşte, că eram avocatul lui Frank 
Bellarosa, dar clientul meu nu dorea ca ei să afle că 
anticipasem o vizită matinală într-o zi de marţi. Aşa că, din 
acest motiv, trebuia să traversez domeniul nostru prin 
spate şi să intru pe uşa din dos la Alhambra, pentru a nu fi 
văzut din postul de observaţie de la DePauwii. 

M-am întâlnit întâmplător cu Allen DePauw de câteva ori 
în sat şi cu acea acută lipsă de curaj specifică puilor de 
şobolan, porumbeilor captivi şi informatorilor poliţiei din 
lumea întreagă, nu m-a luat de sus, ci m-a salutat ca şi cum 
mi-ar fi fost în continuare prieten. Ultima oară când ne-am 
întâlnit la magazinul de fierărie, m-am interesat: 

— Ai încredere în nevastă-ta cu toţi bărbaţii ăia roind prin 
casă cât e ziua de lungă? Nu pleci mai des la Chicago 
pentru afaceri? 

În loc să mă pocnească, a răspuns glacial: 

— Au o rulotă în spatele casei mele. 

— Haide, Allen, pun pariu că intră mereu în casă să 
împrumute lapte când eşti tu plecat. 

— Nu-i foarte amuzant, John. Fac ceea ce cred eu că e 
bine. 

A plătit pentru unsoarea lui de mitralieră, sau ce-o fi fost, 
şi a plecat. 

Ei bine, probabil că făcea ceea ce credea el că e bine. 
Poate chiar era bine. Dar ştiam că e unul dintre membrii 
clubului care făceau cereri anonime pentru expulzarea 
mea. 

În ceea ce priveşte marţi dimineaţa devreme, chiar dacă 
FBl-ul venea după Frank Bellarosa în altă zi, eu eram gata 
în fiecare dimineaţă să sar din pat şi să mă duc repede la 


493 


Alhambra. Era într-adevăr palpitant. 

Era începutul lui august. De obicei, pe vremea asta eram 
în East Hampton. Dar doctorul Carleton, cine dracu' o fi fost 
şi ăsta, era în casa mea, cu picioarele pe mobilă, 
bucurându-se de plăcerile verii la East End şi de 
respectabilitatea instantanee oferită de o casă din secolul 
al optsprezecelea, acoperită cu şindrilă. Vorbisem o dată la 
telefon cu gentlemanul psihiatric pentru a-l zori cu casa, iar 
el îmi opusese: 

— De ce vă grăbiţi atât cu lichidarea, dacă-mi permiteţi 
să vă întreb? 

— Mama obişnuia să-mi ia bani din puşculiţă şi nu-i 
punea niciodată la loc. E destul de complicat, doctore. 
Săptămâna viitoare, OK? 

Aşa că aveam întâlnirea asta în est şi aveam nevoie de 
bani pentru federali, dar federalii de peste drum voiau să-l 
salte pe clientul meu şi trebuie să fiu pe fază aici. Era greu 
de crezut că, nu mai departe de martie, avusesem o viaţă 
sigură, previzibilă, punctată când îşi când de divorţul unui 
prieten sau de descoperirea vreunei infidelităţi conjugale şi 
ocazional de moartea cuiva. Problema mea majoră fusese 
plictiseala. 

Îi telefonasem lui Lester Remsen a doua zi după bătălia 
de la McGlade şi-i spusesem: 

— Vinde de douăzeci de mii de dolari dintr-un pachet de 
rahat sau altul şi lasă cecul la secretara mea din Locust 
Valley. 

— Nu-i momentul să vinzi nimic din ceea ce deţii, a 
răspuns el. Acţiunile tale au fost afectate mai rău decât 
altele. Menţine-te pe poziţie dacă poţi. 

— Lester, şi eu citesc Wall Street Journal. Fă cum îţi spun, 
te rog! 

— De fapt, chiar voiam să te sun. Ai deficit. 


494 


— Cât? 

— Aproximativ cinci. Vrei să-ţi dau cifra exactă ca să-mi 
poţi trimite un cec? Dacă ţi-e puţin greu cu banii, John, pot 
lichida mai multe acţiuni ca să acopăr deficitul. 

— Vinde atât cât trebuie. 

— In regulă. Portofoliul tău este cam şubred. 

Asta în limbaj de Wall Street înseamnă: „Ai făcut nişte 
investiţii foarte neinspirate”. Lester şi cu mine ne 
cunoaştem de multă vreme şi chiar când nu vorbim, 
comunicăm. Cel puţin în ceea ce priveşte acţiunile. Mi-am 
dat seama că nu-mi plac nici Lester, nici acţiunile. 

— Vinde tot. Acum! 

— Tot? De ce? Piaţa e slabă. O să se îmbunătăţească în 
septembrie. 

— Vorbim de acţiuni de peste douăzeci de ani. Nu te-ai 
plictisit? 

— Nu. 

— Eu da. Ştii, Lester, dacă mi-aş fi petrecut ultimii 
douăzeci de ani căutând comoara căpitanului Kidd aş fi 
pierdut mai puţini bani. 

— Asta-i o prostie. 

— Lichidează-mi contul, am spus şi am închis. Era şase 
dimineaţa, în prima marţi din august, şi mă învârteam de 
colo-colo. De fapt, chiar dacă doctorul Carleton n-ar fi fost 
în casa mea de vacanţă, tot nu m-aş fi dus acolo în acest 
august, deoarece clientul meu de alături voia să stau pe- 
aproape. Presupun că aş fi putut să mă mut la Alhambra, ca 
să fiu foarte aproape, dar nu cred că mafiotul avea chef de 
mine prin preajmă în timp ce-şi făcea afacerile sau trata cu 
criminali notorii. lar eu nu doream deloc să fiu martor la aşa 
ceva. 

Aşa că, în acea dimineaţă înnorată de marţi, am ieşit din 
casa lui Susan şi mi-am început plimbarea peste câmpuri, 


495 


îmbrăcat într-un costum bun şi cărând o servietă în care aş 
fi putut plasa cinci milioane de dolari în bani lichizi şi acte 
de proprietate cu care să plătesc cauţiunea. 

Examinasem toate aceste acte într-o seară în casa lui 
Bellarosa, cu scopul de a întocmi o listă şi de a le verifica. 
Astfel, am văzut o părticică din imperiul şefului Mafiei. 
Majoritatea a ceea ce am văzut eu erau certificate de 
proprietate înregistrate, pe care tribunalul le-ar fi acceptat. 
Mai erau şi câteva chitanţe la purtător şi alte certificate, 
totalizând împreună aproape patru milioane de dolari, care 
ar fi satisfăcut şi cea mai severă cauţiune. Dar, ca să fiu 
sigur, Bellarosa răsturnase pe masa din bucătărie o sacoşă 
de cumpărături care conţinea un milion de dolari, bani 
gheaţă. 

Pe când făceam cea de-a treia călătorie la Alhambra, 
păsărelele cântau şi aerul era încă răcoros. O ceaţă se 
ridica din pământ până la înălţimea pieptului, pe câmpul 
dintre cele două proprietăţi, şi eu mă simţeam ciudat, ca şi 
cum m-aş fi îndreptat spre raiul WASP cu costumul meu de 
la Brooks Brothers şi cu servieta în mână. 

Am ajuns la bazinul de mozaic cu statuile Mariei şi a lui 
Neptun zgâindu-se una la alta şi o umbră s-a îndreptat spre 
mine din ceaţă. Era Anthony, scos la plimbare de un 
buldog. A lătrat la mine. Câinele, vreau să zic. 

— Bun dimineţ, dom’ Suta, a zis Anthony. 

Se părea că avea conştiinţa încărcată. 

— Bună dimineaţa, Anthony. Ce face don Bellarosa în 
dimineaţa asta? 

— Aşteptat la dumneavoastră. Vă conduc eu. 

— Merg singur, mulţumesc. 

Am continuat să urc aleea către casă. Anthony era destul 
de drăguţ când ajungeai să-l cunoşti. M-am apropiat de 
spatele casei, observând că luminile de siguranţă erau încă 


496 


aprinse. Am traversat patioul şi am tras de mânerul 
soneriei. Prin uşile de sticlă l-am văzut pe Vinnie punându-şi 
politicos pistolul în toc când m-a recunoscut. 

— Intraţi, consiliere. Şeful e-n bucătărie. 

Am intrat în casă pe uşa din dos a curţii interioare şi, pe 
când traversam spaţiul larg, l-am observat pe Lenny, 
şoferul, stând într-un balansoar lângă una dintre coloane şi 
bând cafea. Ca şi Vinnie, purta un costum bun în aşteptarea 
musafirilor şi în vederea posibilei călătorii în Manhattan. 
Lenny s-a ridicat în picioare când m-am apropiat şi a 
mormăit un salut pe care l-am pus să-l repete. Era 
distractiv. Mi-am continuat singur drumul prin casa 
întunecată, prin sufragerie, camera de dimineaţă, oficiul 
majordomului şi, într-un final, prin bucătăria cât o cavernă, 
care mirosea a cafea proaspătă. 

Bucătăria fusese complet refăcută, fireşte, iar Bellarosa 
îmi spusese exact cât îl costase să importe jumătate de 
kilometru, sau cam aşa ceva, de dulapuri italieneşti, 
jumătate de pogon de gresie italienească, precum şi plita 
de marmură. Aparatura era, bineînţeles, americană. 

Mafiotul stătea în capul mesei dreptunghiulare de 
bucătărie şi citea un ziar. Era îmbrăcat într-un costum de 
mătase albastru, înspicat, o cămaşă bleu-deschis care arăta 
mai bine ca albul la televizor şi o cravată roşie asortată cu 
batista de la piept. Ziarele îl porecliseră Mr. Dandy şi-mi 
dădeam seama de ce. 

Bellarosa şi-a ridicat privirea spre mine: 

— Stai jos, stai jos. 

A făcut semn din cap către un scaun şi m-am aşezat la 
dreapta lui, aproape de capul mesei. Mi-a turnat cafea, 
continuând să-şi citească ziarul. 

Mi-am sorbit cafeaua neagră. Bănuiesc că n-o să găseşti 
niciodată o masă rotundă într-o casă italienească 


497 


tradiţională, pentru că la o masă rotundă stau egalii. O 
masă dreptunghiulară are un capăt, unde stă patriarhul. 
Aşa că, iată-mă stând la dreapta lui şi mă întrebam dacă 
era semnificativ, sau dădeam eu prea multă importanţă 
lucrurilor ăstora. A ridicat nasul din ziar. 

— Deci, consiliere, asta să fie dimineaţa? 

— Sper, nu-mi place să mă scol aşa devreme. 

A râs. 

— Jie nu-ţi place? Zău? Nu tu mergi la închisoare. 

„Nu eu am încălcat legea timp de treizeci de ani”, am 
gândit. A pus ziarul pe masă. 

— Eu zic că asta e. Marele juriu a aşteptat trei săptămâni. 
E destul pentru un omor. Rahatului de OSC poate să-i ia un 
an până-şi bagă nasul în toate afacerile tale, încercând să 
descopere ce şi de unde. Cu banii e complicat Un omor e 
simplu. 

— Adevărat. 

— Hei, pe cincizeci de dolari că asta-i dimineaţa. 

— Fie. 

— Da. Ştiu la ce te gândeşti. Te gândeşti că n-or să mă 
acuze. Crezi că ai limpezit lucrurile cu Mancuso. 

— N-am spus asta niciodată. Am spus că i-am zis ce m-ai 
rugat să-i transmit... despre Ferragamo. Ştiu că Mancuso e 
genul de om care să-i treacă informaţia lui Ferragamo, 
poate chiar şi propriilor superiori. Nu ştiu ce-o să iasă din 
asta. 

— Să-ţi spun eu ce-o să iasă din asta: nimic. Pentru că 
avortonul ăla de Ferragamo n-o să dea înapoi după cea 
îmbrobodit Marele juriu. Ar arăta ca un adevărat gavone. 
Dar mă bucur că ai vorbit cu Mancuso. Acum Ferragamo 
ştie că Bellarosa ştie. Dar poate că n-ar fi trebuit să-i spui 
că eşti avocatul meu, a adăugat. 

— Cum aş fi putut vorbi în numele tău dacă nu-i spuneam 


498 


că te reprezint? 

A ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Poate, dacă nu-i spuneai nimic, îşi deşerta 
sacul. 

— E lipsit de etică şi ilegal, Frank. Vrei un avocat escroc 
sau un cercetaş? 

A zâmbit. 

— OK. O să jucăm corect cu tine. 

— O să joc eu însumi corect cu mine. 

— Cum spui tu. 

Am băut cafea o vreme şi şeful Mafiei şi-a împărţit ziarul 
cu mine. Era Daily News, ediţia de dimineaţă, pe care 
cineva i-l adusese probabil fierbinte, direct de la tipografia 
din Brooklyn. Mi-am aruncat o privire peste articolele de 
fond, dar nu era niciun avertisment, nicio declaraţie a lui 
Ferragamo despre vreo arestare imediată. 

— Nu-i nimic despre tine aici, am spus. 

— Da. Nu-i prost, lepădătura. Am oameni la ziare şi el o 
ştie. Trebuie să aştepte ediţia-bombă, de la miezul nopţii. O 
să citim totul diseară. Nătărăul ăsta adoră ziarele, dar 
adoră televiziunea şi mai mult. Vrei să mănânci ceva? 

— Nu, mersi. 

— Eşti sigur? O chem pe Filomena. Haide. Mănâncă ceva. 
O să fie o dimineaţă lungă. Mănâncă. 

— Nu mi-e foame. Zău. 

Ştiţi cum sunt oamenii ăştia cu mâncatul. Se supără când 
refuzi mâncarea şi se bucură când mănânci. De ce are asta 
atâta importanţă pentru ei mă depăşeşte. Bellarosa a 
arătat cu capul un dosar gros de pe masă. 

— Asta-i materialul. 

— Bine. 

Am pus dosarul conţinând certificatele de proprietate şi 
restul în servietă. Bellarosa a scos de sub masă o sacoşă 


499 


mare de cumpărături. În sacoşă se aflau o sută de teancuri 
a câte o sută de bancnote de o sută de dolari fiecare. Un 
milion în total. Arăta bine aşa. 

— Nu te lăsa tentat în drum spre tribunal, consiliere, mi-a 
spus. 

— Banii nu mă tentează. 

— Zău? Aşa spui tu. Stai să vezi, ajung la tribunal şi 
descopăr că l-ai răcit pe Lenny şi-ai furat banii. lar eu ajung 
la închisoare şi primesc de la tine o vedere din Rio, pe care 
scrie „Du-te dracului, Frank”. 

A râs. 

— Poţi să ai încredere în mine. Sunt avocat. 

Nu ştiu de ce, asta l-a făcut să râdă şi mai cu poftă. 
Oricum, am servieta asta mare, aproape cât o valiză, cum 
au avocaţii când trebuie să târască la tribunal douăzeci de 
kilograme de hârtie, plus prânzul. Aşa că am transferat 
banii de hârtie în servietă, la un loc cu cele patru milioane 
de hârtii de proprietate. Hârtie şi iar hârtie. 

— Te-ai uitat la certificatele astea şi la tot, zilele trecute, 
nu-i aşa? a întrebat. 

— Da. 

— Aşa că vezi, sunt un om de afaceri cinstit. 

— Te rog, Frank. E cam prea de dimineaţă pentru 
idioţenii. 

— Zău? A râs. Da, vezi, am Stanhope Hall în servieta aia 
acum. Am un motel în Florida, unul la Las Vegas şi pământ 
în Atlantic City. Pământ. Asta-i singurul lucru care contează 
pe lumea asta. Nu se mai fabrică pământ, consiliere. 

— Nu, aşa e, decât în Olanda unde... 

— Era o vreme când nu puteau să-ţi ia pământul decât 
dacă se luptau cu tine pentru el. Acum, fac doar nişte 
hârţoage. 

— E adevărat. 


500 


— O să-mi ia afurisitul de pământ. 

— Nu. Va fi doar folosit drept garanţie. O să-l primeşti 
înapoi. 

— Nu, consiliere. Când o să vadă rahaturile alea din 
valiză, or să vină după ele. Ferragamo o să înceapă imediat 
un OSC. Or să îngheţe tot ce am şi într-o zi totul o să fie al 
lor. Şi ce ai tu acolo o să le uşureze munca. Rahatul cu 
omorul mi-a suflat o grămadă din active. 

— Probabil că ai dreptate. 

— Dar să-i ia dracu’. Dracu’ să ia toate guvernele! Tot ce 
vor e să-ţi înhaţe proprietăţile. Dracu’ să-i ia. Mai sunt şi 
altele de unde le-am luat pe-astea. 

Bănuiesc că da, Mancuso nu se înşelase. O mulţime 
chiar. 

— Hei, ţi-am spus că am făcut o ofertă pentru Fox Point? 
Nouă milioane. Am vorbit cu avocatul ăla care mi-ai spus că 
se ocupă de asta din partea proprietarilor. Vrei să te ocupi 
tu pentru mine? 

Am ridicat din umeri. 

— De ce nu? 

— Şi-ţi dau un punct de plecare. Are nouăzeci de acri. 

— Să vedem dacă acceptă nouă. Nu uita de iranieni. 

— Să-i ia dracu'. Nu sunt proprietari. Sunt cumpărători. 
Eu tratez numai cu proprietarii. l-am arătat avocatului 
ăstuia că cea mai bună ofertă a mea e şi cea mai bună 
ofertă a clienţilor lui. Aşa c-o să-şi facă clienţii să înţeleagă 
asta. Clienţii lui n-o să mai afle de nicio ofertă a iranienilor. 
Capisce? 

— Poţi să fii sigur. 

— Şi-acum avem unde să-notăm. O să las pe toată lumea 
de pe Grace Lane să folosească în continuare plaja. Nimeni 
nu trebuie să-şi mai facă griji din cauza unor negri din 
nisipuri alergând de colo-colo înfăşuraţi în cearşafuri. 


501 


Capisce? 

— Crezi că poţi evita folosirea cuvântului ăsta? 

— Capisce? 

— Nu, celălalt. 

— Despre ce naiba vorbeşti? 

— Las-o baltă. 

A ridicat din umeri. 

— Oricum, poţi conta pe nouăzeci de bătrâne în câteva 
luni. Te bucuri c-ai venit? 

— Până acum. In mod clar nu eşti prea îngrijorat de 
acuzaţiile de crimă, jaf sau de posibila ta arestare. 

— A, toate sunt fleacuri. 

— Nu sunt, Frank. 

— Ce-ai vrea să fac? Să mă târăsc şi să mor? Vezi o 
afacere, faci o afacere. N-au nicio legătură una cu alta. 

— Ba cam au. 

— Aiureli! 

— Aminteşte-ţi numai ce ţi-am spus. 

Mi-am mai turnat cafea şi m-am uitat, pe geamul 
bucătăriei, la soarele care ardea în ceaţă. Vezi o afacere, 
faci o afacere. Mi-am amintit o poveste pe care o citisem 
odată la o lecţie de istorie, la St. Paul. În poveste, doi nobili 
romani stăteau pe meterezele oraşului şi negociau preţul 
unei bucăţi de pământ care se vedea în depărtare. 
Vânzătorul lăuda calităţile pământului său: fertilitatea, 
livezile şi apropierea lui de oraş. Potenţialul cumpărător 
făcea tot ce putea să-i găsească defecte ca să-i coboare 
preţul. Până la urmă au încheiat târgul. Ceea ce n-a spus 
însă niciunul din ei, nici în timpul târguielii, nici după, era că 
o armată invadatoare îşi făcuse tabăra pe pământul în 
cauză, pregătindu-se pentru asaltul Romei. Morala acestei 
poveşti apocrife, pentru şcolarii romani, şi probabil pentru 
învăţăceii moderni de la St. Paul, care se presupune că erau 


502 


fiii clasei conducătoare din America, era următoarea: nobilii 
romani (sau nătărăii de nobili moderni) trebuie să 
dovedească supremă încredere şi curaj chiar şi în faţa 
morţii şi distrugerii; trebuie să te avânţi în afaceri fără 
teamă şi cu o încredere oarbă în viitor. Sau cum ar fi spus 
strămoşii mei: „Păstrează-ţi sângele rece”. 

— N-am ştiut c-ai lichidat Stanhope Hall, i-am spus lui 
Bellarosa. 

— Da. Săptămâna trecută. Tu unde erai? Nu lucrezi ca 
avocat pentru socrul tău? Ce fel de ginere eşti? 

— Mi-am zis că ar fi un conflict de interese să vă 
reprezint pe amândoi în aceeaşi tranzacţie. 

— Da? Totdeauna te gândeşti la lucruri de genul ăsta. 

S-a aplecat spre mine. 

— Hei? Pot să-ţi spun ceva? 

— Sigur. 

— Socru-tău este cam greu de păcălit. 

Am avut o străfulgerare de moment: puteam să-l fac pe 
Bellarosa să-l jefuiască pe William. Un contract. O lichidare. 
„Din partea ginerelui tău, ticălosule. BANG! BANG! BANG! ” 

— Hei, m-asculţi? Te-am întrebat cum te-nţelegi cu el? 

— Trăieşte în Carolina de Sud. 

— Da. Bună treabă. Hei, vrei să vezi tabloul? 

— Aştept până îl agăţaţi pe perete. 

— Da. O să invităm câţiva oameni aici. Susan o să fie 
oaspetele de onoare. 

— Bine. 

— Ce mai face? N-am mai văzut-o în ultima vreme. 

— Zău? 

— Da. E-acasă azi? Să-i ţină Annei de urât? 

— Cred că da. Nu ne comunicăm programul. 

— Nu? Ai o soţie modernă. lţi place aşa? 

— Ce mai face Anna? 


503 


— Se obişnuieşte să trăiască aici. Îi vin în vizită toate 
zănaticele de rude. lese şi ea, acum. Donna Anna. A depăşit 
faza cu strigoii, a adăugat cu nonşalanţă. Nu trebuia să-i fi 
spus povestea aia nebunească, a zis, zâmbindu-mi 
neplăcut. 

Mi-am dres vocea: 

— |lmi pare rău dac-am supărat-o. 

— Zău? Dată dracului povestea aia. Dar nu ştiu dac-am 
înţeles-o cum trebuie. Madonn”. Apoi i-am spus-o omului 
meu, Jack Weinstein. E-un băiat deştept, ca tine. Spune că 
e o carte. Că ai luat povestea dintr-o carte. Nu-i o poveste 
despre Alhambra. De ce ai făcut asta? 

— S-o distrez pe soţia ta. 

— Nu s-a distrat. 

— Păi, ca să mă distrez eu atunci. 

— Zău? 

Nu părea prea mulţumit de mine. 

— Altceva, a spus. Anna crede că tu eşti tipul care a 
mârâit la ea. Tu ai fost? 

— Da. 

— De ce ai făcut asta? 

Mă vedeam pe fundul bazinului de mozaic, încălţat cu 
papuci de beton dacă nu găseam un răspuns mai bun decât 
„ca să mă distrez”. 

— Ascultă Frank, asta s-a întâmplat acum o lună. Uită. 

— Eu nu uit nimic. 

Adevărat. 

— Bine, atunci, acceptă scuzele mele. 

— OK. Asta o să fac. Şi e mai mult decât fac de obicei, a 
adăugat. 

S-a uitat atent la mine, apoi s-a lovit peste frunte. 

— Tu sei matto! Capisce? 


Le face bine să-şi folosească mâinile. 


504 


— Capisco, am răspuns. 

— Voi sunteţi nebuni pe-aici. 

Ne-am întors amândoi la ziar, dar după câteva minute de 
tăcere m-a întrebat: 

— Cu cât să te plătesc? 

— Cu nimic. Răspund la o favoare. 

— Nuu. Ai făcut-o deja vorbind cu Mancuso. Scapă-mă azi 
şi capeţi cincizeci de bătrâne. 

— Nu, eu... 

— l-ai acuma, consiliere, pentru că s-ar putea să am 
nevoie de tine mai târziu şi, dacă-mi iau toţi banii cu OSC- 
ul, n-o să mai primeşti nicio ceapă degerată. 

Am ridicat din umeri. 

— În regulă. 

— Vezi? Ai câştigat deja nouă mii şi nici nu ţi-ai luat micul 
dejun. M-a ameninţat cu degetul. 

— Şi nu uita să-i declari ca venit impozabil. 

A râs. Eu am reuşit să zâmbesc. „Lua te-ar dracu’ Frank.” 
Am vorbit o vreme despre familie şi Frank m-a întrebat: 

— Fiica ta e tot în Cuba? 

— Da. 

— Dacă vorbeşti cu ea, spune-i că e numărul patru. 

— Poftim? 

— Monte Cristo numărul patru. Am uitat să-i spun fiului 
tău să-i comunice. Astea sunt trabucele mari. Numărul 
patru. 

N-aveam de gând să mă cert cu el în privinţa 
contrabandei, aşa că am încuviinţat. 

— Crezi că bătrâna o să rămână în casa portarului? a 
întrebat. 

— Aşa am sfătuit-o. 

— Da? Cât ar vrea ca să se mute? 

— Nimic, Frank. Asta-i casa ei. Las-o baltă. 


505 


A ridicat din umeri. 

Am cochetat cu ideea de a-i spune că William Stanhope 
contribuise probabil cu bani la Fondul de Păstrare a Coastei 
de Aur, adversar de temut al lotizării Stanhope Hall-ului. 
Dar n-am putut să dezvălui un astfel de secret. Oricât de 
lipsită de etică era acţiunea lui William, nu era ilegală, şi-mi 
mărturisise aceste gânduri cu aproximativ patru minute 
înainte să-i spun să se ducă dracului. Dar l-am întrebat pe 
Bellarosa: 

— Ce-o să faci cu Stanhope Hall? 

— Nu ştiu. Vedem noi. 

— L-ai putea folosi să înmormântezi cadavre. 

A zâmbit. 

— Unde-i fiul tău Tony? l-am întrebat. 

ÎI cunoscusem pe micul student la La Salle săptămâna 
trecută şi părea un puşti isteţ. Mi-a amintit, de asemenea, 
de ţinuta şi manierele tatălui său. Bellarosa părea foarte 
mândru de el. Începusem să-i spun Micul Don, dar doar în 
minte, fireşte. 

— L-am trimis la fratele lui mai mare pentru restul verii. 

— Care frate mai mare? 

S-a uitat la mine. 

— Nu contează. Şi uită c-ai auzit asta. Ai înţeles? 

— Absolut. 

Dumnezeule, trebuia să te gândeşti ca lumea înainte să 
pui vreo întrebare acestui om. Cei bogaţi şi celebri erau 
aşa, fireşte, şi aveam prieteni avuţi care nu-mi dezvăluiau 
nici ei ce se întâmpla cu copiii lor. Dar îm; spuneau dacă 
întrebam. 

— Hei, fiul tău e tot în Florida? a întrebat. 

— Poate că da, poate că nu. 

A zâmbit şi s-a întors din nou la ziarul lui. Dezlega acum 
careul de cuvinte încrucişate. 


506 


— Scriitor american, prenumele e Norman, şase litere... 
Se termină cu. 

— Mailer. 

— N-am auzit de el. 

A completat căsuţele. 

— Da... Asta era. Eşti băiat deştept. 

Filomena a intrat în bucătărie şi era intr-adevăr urâtă, 
genul greu de suportat dimineaţa. A discutat cu Frank în 
italiană câteva minute şi mi-am dat seama că el nu vorbea 
bine limba, pentru că n-avea răbdare cu el. A scos tot felul 
de cutii de biscuiţi italieneşti şi le-a trântit pe masă. li făcea 
lui Bellarosa zile fripte în legătură cu ceva, apoi a început 
să-mi facă şi mie. 

— Vrea să mănânci, mi-a explicat Frank. 

Aşa că am mâncat. Erau diferite soiuri de biscuiţi pentru 
micul dejun şi nu erau răi cu unt. Bellarosa a trebuit să 
mănânce, de asemenea. Filomena ne-a privit un timp, 
făcându-mi semn cu capul să mai iau. Bellarosa i-a spus 
ceva aspru, iar ea i-a întors-o. Era un soi de mic dejun de 
forţă şi forţa era de partea ei. Până la urmă, Filomena a 
găsit ceva de făcut şi Frank şi-a împins farfuria deoparte. 

— Mă doare-n cur. 

— Ai spus lucrurilor pe nume. 

S-a aplecat spre mine. 

— Ştii vreun bărbat pe-aici pentru ea? 

— Nu-mi vine în minte. 

— Are douăzeci şi patru de ani, e probabil virgină, 
găteşte minunat, curăţă, coase şi munceşte din greu. 

— O iau eu. 

A râs şi m-a bătut pe umăr. 

— Zău? Vrei o soţie italiancă? O să te spun soţiei tale. 

— Am discutat deja. 

Şi-a mai turnat o ceaşcă de cafea. Se apropia ora opt şi 


507 


mă gândeam deja că-i cam târziu pentru o arestare, când 
Vinnie a intrat în bucătărie mergând ca pe ouă. 

— Şefule, au sosit. A sunat Anthony de la poartă. Vin. 

Bellarosa l-a concediat cu o mişcare a capului şi Vinnie s- 
a evaporat. S-a întors spre mine. 

— Mi-eşti dator cincizeci de dolari. 

Am avut impresia că-i voia chiar atunci, aşa că i-am dat 
şi i-a băgat în buzunar. 

— Vezi? Ferragamo e un om necinstit. A minţit marele 
juriu şi i-au dat acuzarea. Aşa că eu sunt arestat pentru 
ceva ce n-am făcut, iar el ştie că nu l-am omorât pe Juan 
Carranza. Acum o să curgă sânge pe străzi şi oameni 
nevinovaţi o să aibă de suferit. 

Oamenii care au necazuri cu legea încep să se creadă 
sfinţi şi martiri. Am observat asta la clienţii mei care au fost 
prinşi făcând contabilitate „artistică”. Bellarosa s-a ridicat 
în picioare şi mi-a spus: 

— Pentru paisprezece ianuarie anul ăsta, ziua în care 
Juan Carranza a fost omorât de băieţii de la DEA, am un 
alibi foarte bun. 

— Bine. 

M-am ridicat şi eu şi mi-am luat servieta. 

— Nu m-ai întrebat niciodată de alibiul pentru ziua aia 
pentru că nu eşti avocat criminalist. 

— Adevărat, ar fi trebuit să te întreb. 

— Ei bine, întâmplător eram aici. A fost una dintre zilele 
când am venit să văd locul ăsta. Am stat aici aproape toată 
ziua, plimbându-mă, la optzeci de kilometri de locul unde a 
fost omorât Carranza. l-au zburat creierii în maşina lui, în 
parcarea Garden State. Dar eu, oricum, nu eram prin 
preajmă. Eram aici. 

— A fost cineva cu tine? 

— Sigur. Întotdeauna era cineva cu mine. Lenny 


508 


conducea. Şi mai era un tip care mă însoțea. 

Am dat din cap. 7 

— Nimeni n-o să creadă aiureala asta, Frank. Asta nu-i un 
alibi. Te-a văzut cineva de aici? 

M-a privit în ochi. Nu ştiu cum de nu anticipasem asta. 

— Las-o baltă, am zis. 

Şi-a îndreptat degetul arătător spre mine. 

— Consiliere, dacă-i spui judecătorului ăluia când depui 
cauţiunea că m-ai văzut în ziua aia, Ferragamo e-n aer şi 
ies în două minute, poate chiar fără să fie nevoie de 
cauţiune. 

— Nu. 

Am luat-o spre uşă. 

— Hei, poate că nu m-ai văzut. Ce-ai făcut în ziua aia? Ai 
ieşit să călăreşti? 

— Nu. 

S-a îndreptat spre mine. 

— Poate că soţia ta a ieşit să călărească. Poate m-a văzut 
ea. Poate ar fi trebuit să vorbesc cu ea. 

Am dat drumul la servietă şi m-am îndreptat spre el. 

— Ticălosule! 

Am rămas în picioare la treizeci de centimetri unul de 
altul. M-am gândit la ţeava de plumb. 

— N-am să comit un sperjur pentru tine şi nici soţia mea 
n-o va face. 

Ne-am holbat unul la celălalt. Într-un final, a zis cu voce 
moale: 

— OK. Dacă tu crezi că nu trebuie să spui asta ca să mă 
scapi, n-o spune. Scapă-mă doar. 

— Să nu mai încerci porcăria asta cu mine, Frank! Să nu- 
mi mai ceri niciodată să fac ceva ilegal. Vreau să-ţi ceri 
scuze, sau plec. 

N-am putut citi nimic pe faţa lui, de obicei expresivă, 


509 


decât că ochii îi erau duşi departe, apoi m-a țintuit cu 
privirea. 

— OK. Îmi cer scuze, OK? Hai să mergem. 

M-a prins de braţ, eu mi-am luat servieta şi am ieşit în 
curtea interioară. 

Lenny şi Vinnie stăteau lângă gemuleţele laterale care 
flancau uşa din faţă. Vinnie s-a întors spre şeful lui. 

— Ceva e putred aici. 

Bellarosa l-a dat la o parte şi s-a uitat pe geam. 

— Fir-aş al dracului... S-a întors către mine. Hei, ia 
priveşte aici! 

M-am apropiat de geam, neştiind la ce să m-aştept - 
tancuri, trupe de şoc, elicoptere, orice. M-aşteptam să văd 
vehicule şi în vehicule cel puţin o duzină de oameni: agenţi 
federali în costum, poate câteva uniforme de la poliţia 
locală şi detectivi, ca să simtă fiecare că participă la 
acţiune. Numai că acum, pe aleea pavată, venea un singur 
om, pe jos, încet, uitându-se la straturile de flori şi la plopi, 
ca şi cum ar fi ieşit la plimbare. 

Când omul s-a apropiat - de fapt înainte de asta - l-am 
recunoscut. M-am întors către Bellarosa. 

— Mancuso. 

— Da? 

Lenny, de la celălalt geam a exclamat: 

— E singur! Nenorocitul e singur. S-a întors către 
Bellarosa. Hai să-l curăţăm pe împuţit. 

Nu mi se părea o idee bună. 

— Omul ăsta are boaşe, a zis Bellarosa. Dumnezeule, ce 
curaj are. 

Vinnie era scandalizat. 

— Nu pot să facă asta! Nu pot să trimită un singur om! 

Domnul Mancuso nu era singur, bineînţeles, avea 
întreaga autoritate şi putere a legii de partea lui. Asta era 


510 


lecţia pe care ne-o dădea în dimineaţa asta, nu numai lui 
Frank Bellarosa şi oamenilor lui, ci şi mie. 

— Vine! a exclamat Lenny. 

Şi-a băgat mâna dreaptă în haină, apucând, speram eu, 
carneţelul de telefoane. Dar nu, şi-a scos revolverul şi a zis: 

— Să-l găurim, şefule? 

De fapt, nu părea foarte convins. 

— Taci din gură, a răspuns Bellarosa. Pune-l la loc. 
Duceţi-vă amândoi în spate. Acolo. Consiliere, tu rămâi aici. 

Lenny şi Vinnie s-au dus mult în spate, lângă una dintre 
coloane, iar eu am rămas pe loc. 

S-au auzit trei bătăi în uşă. 

Frank Bellarosa s-a dus la uşă şi a deschis-o. 

— Hei, uite cine a venit. 

Domnul Mancuso şi-a arătat insigna, deşi ştiam cu toţii 
cine e, şi a intrat direct în subiect: 

— Am mandat de arestare pentru tine, Frank. Să 
mergem. 

Dar Bellarosa nu a făcut nicio mişcare, s-au holbat doar 
unul la celălalt, ca şi cum ar fi aşteptat clipa asta de ani de 
zile şi voiau s-o iacă să dureze cât mai mult, pentru a o 
gusta pe deplin. Până la urmă, Bellarosa a zis: 

— Eşti curajos, Mancuso. 

— lar tu eşti arestat, a răspuns Mancuso. 

Mancuso a scos o pereche de cătuşe din buzunar. 

— Mâinile în faţă. 

— Hei, amice, lasă-mă să mă ocup întâi de câteva lucruri, 
OK. 

— Lasă baltă chestia cu amice. Te opui arestării? 

— Nu, nu. Vreau doar să vorbesc cu nevastă-mea. Fără 
glume proaste. Te aşteptam. Uite, avem un civil aici. S-a 
dat la o parte şi a făcut din cap spre mine. Vezi? Il cunoşti. 
Poate să confirme. 


511 


Domnul Mancuso şi cu mine ne-am privit în ochi şi mi-am 
dat seama că ştia deja că sunt acolo. 

— Domnule Mancuso, i-am spus, vedeţi, clientul meu se 
aştepta să fie arestat şi n-a făcut nicio încercare de a se 
opune sau de a fugi. Vrea doar un moment să vorbească şi 
cu soţia sa. Este rezonabil şi se obişnuieşte. 

Nu ştiam dacă era adevărat sau nu, dar ar fi putut să fie. 
Cred că ceva de genul ăsta spun în filme. 

— În regulă, Frank, i-a spus domnul Mancuso lui 
Bellarosa. Zece minute. Doar o îmbrăţişare şi-un pupic. 
Fără tam-tam. 

Bellarosa a râs, deşi eram sigur că i-ar fi zdrobit faţa lui 
Mancuso cu o ţeavă de plumb. 

Bellarosa s-a dat la o parte din uşă şi Mancuso a făcut 
câţiva paşi în curtea interioară, s-a uitat la mine, apoi i-a 
văzut pe Vinnie şi pe Lenny. A aruncat o privire împrejur să 
se asigure că nu i-a scăpat nimeni. 

— Benvenuto a nostra casa, a rostit Bellarosa. 

Domnul Mancuso a răspuns în italiană şi, cu toate că n- 
am putut înţelege ce-a spus, nu a zis „mulţumesc”. De fapt, 
dacă n-aş fi sigur că domnul Mancuso nu foloseşte 
înjurături, aş fi jurat că a spus „du-te dracului”. Poate înjură 
doar în italiană. Oricum, indiferent de ce-o fi spus, i-a făcut 
pe Frank, Vinnie şi Lenny să pară nemulţumiţi de paesano 
al lor. 

Frank şi-a păstrat zâmbetul, s-a scuzat şi a urcat scările 
până la etajul al doilea. 

Domnul Mancuso şi-a îndreptat atenţia către Lenny şi 
Vinnie. 

— Înarmaţi? i-a întrebat. 

Au încuviinţat amândoi din cap. 

— Aveţi permis? 

Au încuviinţat din nou. Domnul Mancuso a întins mâna. 


512 


— Portofelele. 

l-au pus amândoi portofelele în mână, iar el le-a frunzărit 
conţinutul, lăsând să cadă pe jos bani şi cărţi de credit în 
timp ce scotea permisele de portarmă. Le-a comparat 
feţele cu fotografiile şi a zis: 

— Vincent Adamo şi Leonard Patrelli? Din ce vă câştigaţi 
existenţa, băieţi? 

— Din nimic. 

Le-a aruncat portofelele şi le-a spus: 

— Afară. 

Au ezitat, apoi şi-au adunat banii şi cărţile de credit de pe 
jos şi au ieşit. 

Domnul Mancuso şi-a îndreptat acum atenţia asupra 
locului, s-a uitat în sus la păsări, la plantele agăţătoare, 
apoi la mezanin şi balcoane. 

— Doriţi puţină cafea? l-am întrebat. 

A negat din cap, apoi a început să se plimbe prin curtea 
interioară, a verificat dacă palmierii din hârdaie sunt 
sănătoşi, dacă păsărelele din coliviile de jos au mâncare şi 
apă, apoi a contemplat coloanele din marmură roz. 

Acesta era într-adevăr un alt domn Mancuso decât cel cu 
care navigasem. S-a întors şi m-a privit, apoi a făcut semn 
cu capul spre un balansoar mare. 

M-am aşezat, iar el şi-a tras alt scaun şi s-a aşezat vizavi 
de mine. Am ascultat păsărelele o vreme, apoi m-a privit şi 
a întrebat: 

— Care-i problema, domnule Sutter? 

— Problema? Care problemă? 

— Asta v-am întrebat şi eu. Trebuie să aveţi probleme, 
altfel n-aţi fi aici. Probleme de familie? Probleme cu banii? 
Probleme cu soţia, probleme de viaţă? N-o să rezolvaţi nicio 
problemă aici. Incercaţi să  dovediţi ceva? Ce vă 
nemulţumeşte? 


513 


— Dumneavoastră, în clipa de faţă. 

— Hei, eu nu mă ocup de fericire. 

— Vă ocupați cu duhovnicia? 

— Uneori. Ascultaţi, o să-l las pe Bellarosa să-şi cheme 
avocatul, pe Jack Weinstein. Weinstein o să-l aştepte la 
Tribunalul Federal. Vă las cinci minute cu Bellarosa să-i 
explicaţii, în ce mod doriţi, că nu vreţi să-l apăraţi şi că, de 
fapt, nu vreţi să-l mai vedeţi niciodată. Credeţi-mă, 
domnule Sutter, o să înţeleagă. 

— N-ar trebui să vă băgaţi între avocat şi clientul lui. 

— Nu-mi spuneţi mie cum e legea, domnule Sutter. Ştiţi, 
pentru mine, ca agent federal, care operează arestarea, nu 
contează cine e avocatul lui Bellarosa. Dar în calitate de 
cetăţean şi om, pentru mine contează că avocatul lui 
sunteţi dumneavoastră. 

M-am gândit la asta o clipă, apoi am răspuns: 

— Apreciez ceea ce spuneţi. Dar nu pot să mă eschivez 
acum, domnule Mancuso. Nimeni nu ştie cum am ajuns aici 
şi de ce. Trebuie să merg până la capăt, altfel n-o să ies 
niciodată la lumină. Înţelegeţi? 

— Am înţeles totul. Dar ar fi trebuit să căutaţi alternative. 

— Probabil că ar fi trebuit. 

Am rămas tăcuţi câteva minute, apoi am auzit pe scări 
paşii grei ai lui Bellarosa. 

Mancuso s-a ridicat şi l-a aşteptat pe ultima treaptă, cu 
cătuşele în mână. 

— Gata, Frank? 

— Desigur. 

Bellarosa a întins mâinile şi Mancuso i-a pus cătuşele. 

— Lângă coloană, a zis Mancuso. 

Bellarosa s-a sprijinit de coloana de marmură, iar 
Mancuso l-a percheziţionat. 

— OK. 


514 


Bellarosa s-a îndreptat, iar Mancuso mi s-a adresat: 

— Din moment ce sunteţi aici, citiţi-i dumneavoastră 
drepturile. 

Nu  mi-amintesc chiar cuvânt cu cuvânt aşa-zisul 
Avertisment Miranda, ceea ce a fost puţin cam jenant (eu 
mă ocup în general de impozite, testamente şi tranzacţii 
imobiliare). Oricum, Mancuso şi Bellarosa m-au ajutat. 

— OK? a întrebat Mancuso. Clientul dumneavoastră îşi 
înţelege drepturile? 

Am  încuviinţat din cap. Mancuso l-a luat de braţ pe 
clientul meu ca să-l conducă spre ieşire când am zis: 

— Aş vrea să văd mandatul de arestare. 

Domnul Mancuso a părut supărat, dar l-a scos din 
buzunar şi mi l-a întins. L-am studiat cu atenţie. Nu mai 
văzusem niciunul până atunci şi mi s-a părut de-a dreptul 
interesant. Am simţit că am câştigat ceva din cele cincizeci 
de miare şi că m-am răscumpărat pentru chestia cu 
Avertismentul Miranda, dar mi-am dat seama că Mancuso şi 
chiar Bellarosa erau cam nerăbdători. l-am dat înapoi 
mandatul lui Mancuso, întrebându-mă dacă n-ar fi trebuit 
să-i cer o copie pentru dosarul meu. 

Mancuso l-a condus pe Bellarosa la uşă, iar eu i-am 
urmat. 

— Mergeţi direct la biroul FBl-ului din Federal Plaza? l-am 
întrebat pe Mancuso. 

— Exact. 

— Cât o să staţi acolo? 

— Atâta cât trebuie să-l înregistrăm pe prizonierul meu. 

— Şi după înregistrare, îl duceţi pe clientul meu direct la 
Tribunalul Federal din Foley Square? 

— Da. 

— Pe la ce oră, domnule Mancuso? 

— Pe la cât ajungem, domnule Sutter. 


515 


— Presa va fi acolo? 

— Asta nu este treaba mea, domnule Sutter. 

— Este treaba lui Alphonse Ferragamo, care o să regizeze 
un întreg spectacol pentru mass-media. 

— Nici asta nu e treaba mea. 

— Intenţionez să fiu alături de clientul meu tot timpul, 
domnule Mancuso. Sper ca toată lumea să se comporte 
corect şi profesional, am spus. 

— Puteţi fi sigur de asta, domnule Sutter. Pot să-mi iau 
prizonierul? Aş vrea să plecăm. 

— Desigur. Ne vedem la Federal Plaza, i-am spus lui 
Bellarosa. 

Bellarosa, încercând să pară foarte nonşalant, în ciuda 
cătuşelor şi a mâinii lui Mancuso de pe braţul lui, mi-a spus 
pe un ton glumeţ: 

— Nu-ţi uita servieta, nu te opri la o cafea şi vezi să nu te 
faci pierdut. Capisce? 

Am observat că Frank Bellarosa nu mai era aşa elocvent 
cu mâinile încătuşate, dar l-am înţeles. 

— Capisco. 

A râs şi i-a spus lui Mancuso: 

— Vezi? încă vreo două luni şi-o să înjure pe italieneşte. 

— Să mergem, Frank. 

Mancuso l-a condus pe Bellarosa afară. 

Am rămas în uşă, iar Lenny şi Vinnie mi s-au alăturat. L- 
am privit pe Mancuso ducându-l pe Frank Bellarosa pe 
aleea lungă câtre poartă, unde Anthony stătea şi privea. 
Este o scenă pe care n-o s-o uit niciodată. Dar nu cred că 
Anthony, Lenny sau Vinnie erau la fel de impresionați de 
ea, nici că trăseseră logica şi înţeleaptă concluzie că n- 
ajungi prea departe cu crima. 

— Gata de plecare, consiliere? m-a întrebat Lenny. 

Am încuviinţat şi mi-am luat servieta, în timp ce Lenny s- 


516 


a dus să tragă Cadillacul în faţa intrării. 

M-am trezit singur cu Vinnie, care părea încă dezamăgit 
că locul nu fusese înconjurat de echipe de şoc şi trupe 
speciale. 

— Trebuia să-l fi găurit pe împuţit. Cine dracu’ se crede? 

— Legea. 

— Zău? Să-l ia dracu’. 

Vinnie a ieşit ca o vijelie. Am vrut să-l urmez, dar am 
auzit un zgomot în spate şi m-am întors. Coborând pe scara 
răsucită, răsuflând ca o locomotivă, era Anna, în capot şi 
papuci. Am încercat să mă ascund în spatele uşii, dar m-a 
văzut. 

— John, John! Oh, Doamne!! 

Madonn. Chiar trebuie să suport toate astea? 

— John! 

S-a repezit la mine ca un Buick, model '54 cu tampoane 
supradimensionate. 

— John! L-au luat pe Frank! L-au luat! 

S-a ciocnit de mine - Buuum! - şi şi-a încolăcit braţele în 
jurul meu, singurul mod de a mă împiedica să leşin pe 
podea. Şi-a îngropat faţa la pieptul meu şi mi-a împroşcat 
cu lacrimi cravata Hermes. 

— Oh, John! L-au arestat! 

— Da, eram aici. 

A continuat să băzâie strivindu-mă. Madonna mia. Sânii şi 
braţele astea îmi scoteau tot aerul din plămâni. 

— Gata, gata. Am luat o gură de aer. Nu plânge. Hai să 
stăm jos. 

Am încercat s-o duc către un balansoar, dar era ca şi cum 
aş fi vrut să car în braţe o jumătate de vacă. Nu purta mare 
lucru pe sub capot şi, în ciuda împrejurărilor şi a orei 
matinale, am constatat că eram un pic excitat de corpul ei. 
Un gând incredibil de nebunesc mi-a trecut prin minte, dar 


517 


l-am scos de acolo înainte să mă trezesc omorât. Stătea pe 
scaun, strângându-mi mâinile într-ale ei. 

— De ce l-au luat pe Frank al meu? 

Isuse, Anna, de ce oare? 

— Sunt sigur că e o greşeală, i-am spus. Nu-ţi face griji. O 
să fie acasă până diseară. 

M-a tras jos în genunchi şi feţele ni s-au apropiat. Am 
observat că, aşa supărată cum era, întârziase sus suficient 
cât să se pieptene, să se machieze uşor şi să se dea cu 
parfumul ăla bun pe care îl folosea. M-a privit drept în ochi 
şi mi-a spus: 

— Jură-mi. Jură-mi, John, c-o să-l aduci pe Frank acasă. 

Mamma mia, ce dimineaţă avea să fie! N-am avut 
niciodată asemenea probleme la cumpărarea unei case. Mi- 
am dres glasul şi-am rostit: 

— Jur. 

— Pe mormântul mamei tale. jură pe mormântul mamei 
tale. 

Din câte ştiu, Harriet e încă vie şi bine mersi în Europa. 
Dar o grămadă de oameni îşi închipuie că părinţii mei sunt 
morţi, inclusiv eu, uneori, aşa că am zis: 

— Jur pe mormântul mamei mele c-o să-l aduc pe Frank 
acasă. 

— Oh, Doamne... 

Mi-a sărutat mâinile şi manşetele o vreme. Am reuşit să 
arunc o privire la ceas. 

— Anna, trebuie să mă duc să mă-ntâlnesc cu Frank. 

M-am ridicat, în timp ce ea îmi strângea în continuare 
mâinile. 

— Chiar trebuie să plec... 

— Hei, consiliere! Trebuie să o luăm din loc! 

Era Vinnie care, văzând-o pe Anna cramponându-se de 
mine, a zis: 


518 


— Oh, bună, doamnă Bellarosa. Îmi pare rău de asta, 
trebuie să-l duc pe domnul Sutter la tribunal. 

Mi-am degajat mâinile şi i-am spus Annei: 

— Sun-o pe Susan şi-o să vină să-ţi ţină de urât. Poate 
mergeţi împreună la cumpărături sau jucaţi puţin tenis. 

Am luat-o grăbit spre uşă, mi-am înşfăcat servieta şi-am 
plecat în mare viteză. 


Pe autostradă, în drum spre Manhattan, Lenny a spus din 
spatele volanului: 

— Aţi văzut ce sânge rece are şeful? 

Vinnie, aflat, de asemenea, pe bancheta din faţă, a 
răspuns: 

— Da, nu-i e teamă de nimic. S-a uitat în spate la mine: 
Aşa-i, consiliere? 

Mă cam enervau ăştia doi care cântaseră osanale lui 
Bellarosa pe ultimele zece mile, de parcă ar fi fost arestat 
de KGB pentru activităţi prodemocratice şi se afla acum în 
drum spre Lubyanca, pentru tortură. 

— N-avea de ce să se teamă, decât de şoferi proşti pe 
autostradă, am spus. 

— Da? a zis Vinnie. Eu am fost arestat de două ori. 
Trebuie să le arăţi că ai pipotă, altfel te f... ei. Ţi-ar plăcea 
să iei zece sau douăzeci de ani? 

— Hei, Vinnie, am răspuns, dacă nu vrei să stai atâta, nu 
omorî. Capisce? 

Lenny a râs. 

— l-auzi la el. Parc-ar fi nenorocitul de Weinstein acum. 
Ce ai face consiliere, dacă te-ar arunca într-o celulă plină de 
cioroi şi melanzane? 

— S-ar putea s-o prefer unei maşini cu doi macaronari. 

Li s-a părut că era foarte nostim şi au râs, s-au lovit peste 
genunchi, au dat cu pumnii în bordul maşinii, iar Lenny a 
apăsat pe claxon de câteva ori în timp ce Vinnie tuşea 

519 


convulsiv. Italienii, am observat, au obrazul destul de gros 
când se fac glume pe seama lor. Dar erau şi glume care nu- 
i amuzau. Trebuia să fii atent. 

— Şefu' se gândea să ia masa la Caff Roma, astăzi. O să 
fie acolo, aşa-i? a întrebat Vinnie. 

— Sper. Dacă nu, cerem la Caff Roma să-i trimită 
mâncarea în celulă. 

lată un exemplu de glumă care nu-i amuză. De fapt, 
Vinnie chiar a spus: 

— Asta-i nostim pe dracu’. 

— Dacă nu ieşi cu Şefu' din tribunalul ăla, a zis Lenny, 
poate-ţi găseşti pe altcineva să te aducă acasă. 

Nu era o ameninţare, dar putea deveni. 

— Lasă asta în seama mea, am zis. Tu ai grijă cum 
conduci. 

O vreme nu a zis nimeni nimic, ceea ce nu mă deranja 
deloc. Aşa că, iată-mă într-un Cadillac negru, cu doi 
pistolari mafioţi avântându-mă direct în inima sistemului 
juridic criminalist. 

Era abia nouă dimineaţa şi ora de vârf trecuse, dar 
traficul mai era încă aglomerat şi cred că n-aveam nicio 
şansă să-l depăşim pe Mancuso. De fapt, nici nu ştiu ce fel 
de maşină avea. Dar, deşi n-am văzut maşina în care se 
aflau Mancuso şi Bellarosa, am început să-mi dau seama că 
aceleaşi patru Forduri cenuşii ţineau pasul cu noi de la o 
vreme încoace. 

— Uitaţi-vă la labagiii ăştia, a spus Lenny. 

Aşa am făcut. In fiecare maşină erau câte doi tipi care se 
zgâiau la noi, în timp ce se jucau schimbând locurile în jurul 
nostru. Maşina din faţă a încetinit brusc şi Lenny a apăsat 
puternic pe frână. 

— Labagii! 

Fordurile cenugşii din lateral şi din spate ne-au încadrat şi 


520 


ne-au încetinit la şaisprezece kilometri pe oră, aducându-i 
pe automobiliştii aflaţi în spatele nostru pe autostrada Long 
Island, care în general n-au răbdare nici în cele mai bune 
condiţii, aproape în pragul isteriei. Claxoanele urlau, se 
auzeau înjurături, şoferii se dădeau cu capul de volan. Erau 
realmente supăraţi acolo în spate. 

Am produs ceea ce se cheamă, în termeni radiofonici, 
„Întârzieri majore” apropiindu-ne de Tunelul Midtown. 

Asta nu era doar hărţuială, bineînţeles, ci o încercare de- 
a dreptul lipsită de etică de a mă separa de clientul meu. 
Am văzut aici mâna lui Ferragamo şi-am început să 
bănuiesc că în maşinile astea nu era FBI-ul, ci oamenii lui 
Ferragamo de la Ministerul de Justiţie. 

— Mergi direct la Tribunalul Federal din Foley Square, i- 
am spus lui Lenny. 

— Da, Şefu' a spus să ne-ntâlnim la Cartierul general al 
FBl-ului. 

— Fă ce-ţi spun eu! 

— O să ne omoare! 

— Fă ce ţi-am spus! 

Vinnie, care avea o minte pe jumătate întreagă, a spus: 

— Are dreptate, trebuie să mergem direct la tribunal. 

Lenny a părut să-nţeleagă. 

— OK. Dar nu pot să ies din porcăria asta, Vinnie. 

M-am aşezat la loc în fotoliu şi-am ascultat claxoanele 
urlând în jurul nostru. Nu cred că Mancuso era băgat în 
chestia asta. În cel mai bun caz, Mancuso primise un 
telefon în maşină prin care se comunica să meargă direct la 
Tribunalul Federal. Bellarosa putea, şi chiar avea să fie 
înregistrat acolo, şi nu la Cartierul General al FBl-ului. După 
aceea, urma să fie târât în faţa unui judecător spre a-i fi 
citită acuzaţia şi capul celei mai mari organizaţii criminale 
din New York avea să se trezească stând acolo, în costumul 


521 


lui elegant şi fără avocat. Judecătorul va citi acuzaţia şi-l va 
întreba pe Bellarosa cum pledează. Bellarosa va răspunde: 
„Nevinovat”, şi judecătorul va hotărî reținerea fără drept de 
cauţiune. Frank va face un scandal monstru, dar zadarnic. 
Omorul era o acuzaţie gravă şi-mi vor trebui vreo două 
săptămâni să obţin dreptul de a-l scoate pe cauţiune. De 
fapt, aş fi fost mai inspirat să plec la Rio şi să-i trimit o carte 
poştală. M-am uitat la servieta de lângă mine. O parte din 
certificatele de proprietate erau negociabile şi mai era 
milionul în bani gheaţă. Brazilienii nu întreabă prea multe 
când depui un milion de dolari americani în bancă, poate 
doar ce culoare de cec doreşti. 

M-am uitat la ceas. Erau probabil în Foley Square acum, 
dar procedura de înregistrare, chiar expediată în grabă, 
trebuia totuşi făcută conform legii: cuprindea percheziţia 
corporală, luarea amprentelor, fotografii, întocmirea unei 
biografii şi completarea unor formulare. Abia după asta 
puteau să-l ducă pe Bellarosa în faţa judecătorului. Aşa că 
era posibil să dau buzna în tribunal, să descopăr unde avea 
să se citească acuzaţia lui Bellarosa şi să intru la timp în 
sala de judecată. Era posibil. Mi-amintesc că, odată, aveam 
de încheiat un contract imobiliar în Oyster Bay şi maşina a 
rămas în pană... dar poate că nu este o comparaţie bună. 

Păi, ce puteam să fac? Am notat numerele de 
înmatriculare ale „escortei” noastre, m-am holbat şi eu la 
ei, apoi am luat un ziar care zăcea pe banchetă. Echipa 
naţională de baseball îi bătuse pe canadieni şi mai avea 
două meciuri diferenţă până la primul loc. Le-am spus 
prietenilor mei din faţă: 

— Ei, ce părere aveţi de băieţii ăştia de la baseball? 

— Da. Aţi văzut meciul de aseară? m-a întrebat Vinnie. 

Am vorbit pe tema asta o vreme. Ştiam că trebuie să 
avem ceva în comun, în afară de şef şi de teama pentru 


522 


vieţile noastre. 

Se găsea un telefon în maşină şi aş fi putut s-o sun pe 
Susan, dar n-aveam niciun chef. Viitoarea ocazie cu care o 
să audă de mine va fi la ştirile de după-amiază. Dar atunci 
mi-am amintit că ea nu citea, nu asculta şi nu se uita la 
ştiri. Poate făcea o excepţie în cazul ăsta. 

Ne apropiam de intrarea în tunel şi m-am uitat la ceas. 
Avea să fie o cursă contracronometru. 


523 


27 


Ne-am pierdut „escorta” în Tunelul Midtown şi am ieşit 
pe Autostrada FDR. Lenny s-a dovedit mai bun la şofat 
decât era la conversaţie, ceea ce-i puţin spus, şi ne-a dus 
rapid prin şi pe străzile înguste şi aglomerate din 
Manhattan. Cu cât ne apropiam mai mult de Foley Square, 
cu atât traficul devenea mai lent. M-am uitat la ceas. Era 
nouă patruzeci şi am apreciat că Mancuso şi Bellarosa 
puteau fi la Foley Square de vreo treizeci de minute. Roţile 
justiţiei criminaliste se învârtesc încet, dar pot fi capabile 
de o rotaţie rapidă dacă cineva ca Alphonse Ferragamo stă 
acolo şi toarnă ulei pe ele. 

Roţile Cadillacului nu se învârteau deloc repede. De fapt, 
eram blocaţi în trafic lângă City Park şi primele citiri de 
acuzaţii începeau la zece. Fir-ar să fie. Mi-am înşfăcat 
servieta şi am deschis uşa. 

— Unde vă duceţi? a întrebat Vinnie. 

— La Rio. 

Am ieşit din maşină înainte să poată compila informaţia. 

Afară din Cadillacul cu aer condiţionat, aerul era cald şi 
umed, nu era uşor să alergi în pantofi ascuţiţi, dar toţi 
avocaţii au făcut asta la un moment dat. Am luat-o în sus 


524 


pe Centre Street spre Foley Square. Pe drum, am repetat ce 
trebuia să spun: „Onorată instanţă! Nu bateţi cu ciocănelul! 
Am venit cu banii!” 

Străzile şi trotuarele erau aglomerate, mulţi oameni din 
această parte a oraşului erau slujbaşi ai oraşului, statului 
sau guvernului federal, deci oameni care, fireşte, n-aveau 
niciun motiv să se grăbească. Totuşi, am mai văzut câţiva 
oameni alergând în costume Brooks Brothers pe care i-am 
luat drept avocaţi în misiuni similare cu a mea. Am ajuns în 
spatele unui bun maratonist şi în zece minute am fost în 
Foley Square, lac de sudoare, cu braţele amorţite din cauza 
greutăţii servietei. Sunt destul de în formă, dar alergatul 
prin căldura şi monoxidul de carbon din Manhattan, în 
costum, echivalează cu vreo trei seturi de tenis la club. 

M-am oprit la piciorul celor patruzeci sau cincizeci de 
trepte ale tribunalului şi-am contemplat o clipă vârful, apoi 
am respirat adânc şi m-am avântat către porticul colosal 
susţinut de coloane. Am avut o viziune a mea leşinând şi a 
bunilor  samariteni  îngrămădindu-se în jurul meu, 
desfăcându-mi cravata Hermes şi uşurându-mă de povara 
celor cinci milioane de dolari. După asta ar fi trebuit s-o- 
ntind urgent la Rio. 

Următorul lucru de care am fost conştient a fost că eram 
în holul răcoros al Tribunalului federal, călcând hotărât pe 
pardoseala de marmură albă, apoi trecând printr-un 
detector de metale care a început să bâzâie. Un poliţist de 
pază, evident intrigat de ţinuta mea dezordonată şi de 
servieta uriaşă, m-a rugat să pun servieta pe o masă lungă 
şi s-o deschid. Aşa că, iată-mă în acest hol uriaş, în 
îmbulzeala şi forfota dintr-un tribunal la ora zece dimineaţa, 
deschizând o servietă burduşită cu bani. Dacă aţi golit 
vreodată o geantă plină cu lenjerie de corp murdară, la 
vamă, cunoaşteţi senzaţia. 


525 


Polițistul, un bărbat mai în vârstă, care probabil îşi 
închipuia că toţi poliţiştii trebuie să arate şi să se poarte ca 
Wyatt Earp, a rămas în picioare, cu degetele mari băgate în 
curea, mestecând o bucată de nu ştiu ce. In ciuda pozei 
sale de cowboy, nu purta cizme, pinteni, sau ceva de genul 
ăsta. Era îmbrăcat în uniforma standard a poliţiştilor de la 
tribunal, care consta în pantaloni gri, cămaşă albă, cravată 
roşie şi un sacou albastru cu emblema Poliţiei Federale 
cusută pe buzunarul de la piept. Era încălţat în pantofi 
ieftini, iar pistolul nu-l purta la talie, ci în altă parte, 
probabil într-un toc de umăr. Eram foarte dezamăgit de 
ținuta lui, dar am preferat să nu fac nicio remarcă. 

— Ce-i asta? s-a interesat Wyatt Earp. 

„Bani, imbecil ce eşti.” 

— Bani pentru cauţiune, sergent. 

— A, da? 

— Da. Am un client care urmează să fie trimis în judecată 
în dimineaţa asta. 

— Aşa să fie? 

— Chiar aşa. Şi, de fapt, nu vreau să ratez asta, aşa că... 

— De ce sunteţi transpirat? 

— Am alergat ca să nu întărzii la trimiterea în judecată. 

— Vă e frică de ceva? 

— Nu. Am alergat. 

— Zău? Aveţi un act de identitate? 

— Bănuiesc că am. 

Am scos portofelul şi i-am dat permisul de conducere cu 
fotografia mea pe el şi legitimaţia de avocat. Acum mai 
stăteau şi alţi poliţişti prin preajmă, uitându-se la mine şi la 
bani. Wyatt Earp le-a dat permisul de conducere şi s-au 
uitat toţi la el. Nu mai e nevoie să spun că se adunase o 
gloată întreagă, încântată de verzişori, aşa că am închis 
servieta. 


526 


După ce permisul de conducere a trecut din mână în 
mână, inclusiv, cred, pe la un portar în trecere pe-acolo, |- 
am primit înapoi. 

— Cine e clientul dumitale, consiliere? m-a întrebat Earp. 

Am ezitat, apoi am răspuns: 

— Bellarosa, Frank. 

Sprâncenele poliţistului s-au arcuit: 

— Zău? L-au prins pe ticălosul ăla? Când? 

— A fost arestat azi-dimineaţă. Vreau neapărat să ajung 
în sala de judecată înainte să ajungă el în faţa 
judecătorului. 

— la-o-ncet. Are noroc dacă ajunge în faţa judecătorului 
până la prânz. Eşti nou pe-aici? 

— Cam aşa ceva. Trebuie să vorbesc cu clientul meu 
înainte de citirea acuzaţiei, am adăugat. Aşa că am plecat. 

Şi chiar am plecat. 

— Aşteaptă! 

M-am oprit. Polițistul a venit legănându-se către mine, cu 
picioarele uşor arcuite, de parcă ar fi călărit toată 
dimineaţa sau poate că avea hemoroizi. 

— Ştii unde-i arestul preventiv? 

— De fapt, nu. 

— Păi, să-ţi spun eu. Mergi la etajul trei. 

— Mulţumesc. 

— Stai aşa. Arestul preventiv e între camera poliţiştilor 
unde o să fotografieze şi o să-i ia amprentele clientului tău, 
şi... 
S-a oprit şi s-a apropiat de mine. 

— Vrei să mergi la baie sau ceva? 

Cred că eram un pic cam nervos şi Wyatt şi-a dat seama 
de asta. A părut din nou suspicios, aşa că am luat taurul de 
coame: 

— Uite ce-i, sergent, cu clientul meu o să meargă foarte 


527 


repede, având în vedere cine este. De fapt, a terminat deja. 
Nu vreau să ratez citirea acuzaţiei pentru că, în cazul ăsta, 
n-o să fie prea mulţumit de mine. 

Aproape că am adăugat Capisce? dar individul părea 
irlandez. 

A rânjit. 

— Da, nu vrei să ratezi citirea acestei acuzaţii, consiliere. 
Ştii unde să mergi? 

— Etajul trei? 

— Chiar acolo. Omul dumitale a fost acuzat şi arestat sau 
doar arestat şi aşteaptă acuzarea? 

— Acuzat şi arestat. 

— OK, atunci nu ai nevoie de un judecător de la tribunal, 
ci de judecătorul districtual. Partea întâi. 

Mamma mia, tipul ăsta voia să-mi ţină o prelegere 
despre procedurile Tribunalului Federal. De fapt, chiar nu 
ştiam nimic din toate astea, dar nici nu mă interesa. Voiam 
doar s-ajung la etajul trei, înainte să fie prea târziu. Totuşi, 
nu doream să par speriat, ceea ce l-ar fi făcut doar să fie 
mai binevoitor sau mai suspicios. Am zâmbit. 

— Partea întâi. Bine. 

— Partea întâi. Etajul trei. S-a uitat la ceas. Hei, e trecut 
de zece. Ai face bine să te grăbeşti. 

— Exact. 

Am mers, n-am alergat, către lift L-am auzit strigând în 
urma mea: 

— Sper că ai destui bani acolo. 

„Sper că am destul timp, Wyatt.” Am luat liftul până la 
etajul trei. 

Ghinion, liftul s-a oprit în faţa Curţii Juraţilor, nu în Partea 
întâi, aşa că eram deja pierdut. Am ales o direcţie şi-am 
luat-o într-acolo. Erau zeci de arestaţi cu mâinile 
încătuşate, pe coridoare, fiecare cu polițistul care făcuse 


528 


arestarea, poliţişti federali, agenţi de la FBI, procurori, 
martori şi tot felul de oameni dintre care niciunul nu părea 
fericit că se află acolo. Holurile oricărui tribunal au ceva 
deosebit de deprimant; deţinuţii, gardienii, slăbiciunea 
morală, mizeria şi ticăloşia scoase la lumină. 

Am ales un coridor la întâmplare şi-am luat-o pe-acolo. 
Tribunalele federale se deosebesc în multe privinţe de cele 
districtuale sau municipale. Una la mână, ai infractori de 
înaltă clasă, cum ar fi tipi isteţi de Wall Street sau alţi artişti 
ai jafului în robă, care au fost suficient de proşti să 
folosească Serviciul Poştal al S.U.A. pentru corespondenţă 
sau Sistemul Telefonic pentru a comunica. Uneori, vezi câte 
un spion sau câte un trădător şi din când în când (dar nu 
prea des) câte un congresman sau un membru al 
Cabinetului. Dar am auzit, şi acum vedeam cu ochii mei, că 
de când cu creşterea numărului de cazuri legate de droguri, 
calitatea infractorilor era ceva mai proastă decât în anii 
trecuţi. De fapt, am văzut bărbaţi care arătau de parcă s-ar 
fi ocupat de comerţul internaţional cu produse farmaceutice 
şi mi-am dat seama de ce Frank Bellarosa, aşa dur cum era 
el, prefera să evite necazurile cu aceşti indivizi noi. 

Nici măcar nu voiam să stau pe acelaşi hol cu aceşti tipi 
periculoşi, chiar dacă aveau cătuşe la mâini. Una la mână, 
că miroseau, şi putoarea era îngrozitoare. Simţisem odată 
mirosul dintr-un tribunal districtual şi-l cunoşteam; era un 
miros de lături, un soi de iz dulce-acrişor de transpiraţie 
care te izbea, iar dincolo de el o putoare de animal în 
putrefacție. Aproape că mi-a venit să vărs când am trecut 
pe coridor. „John Sutter, ce faci aici? Intoarce-te în Wall 
Street, unde ţi-e locul. Nu, la naiba, mergi până la capăt. 
Unde ţi-e bărbăţia, idiot chiţibuşar ce eşti? Dă-i înainte.” 

l-am dat înainte pe coridorul împuţit al Curţii Juraţilor şi- 
am găsit Partea întâi, unde inculpaţii nu aveau cătuşe şi 


529 


miroseau mai bine. 

— Frank Bellarosa a fost dus în faţa judecătorului? l-am 
întrebat pe-un poliţist. 

— Bellarosa? Omul Mafiei? Nici măcar n-am ştiut că-i aici. 

— Ar trebui să fie aici. Sunt avocatul lui. E posibil să se fi 
citit acuzaţia? 

A ridicat din umeri. 

— S-ar putea. Judecătorul Rosen citeşte întruna acuzaţii 
de la o vreme încoace. 

— Unde e sala lui de judecată? 

— A ei. Judecătorul Rosen e o femeie. 

— Câţi judecători citesc acuzaţii în dimineaţa asta? 

— Unul, ca-n fiecare dimineaţă. Sunteţi nou pe-aici? 

— Bănuiesc că da. Unde e sala de judecată a 
judecătorului Rosen? 

Mi-a spus şi a adăugat: 

— E o afurisită în materie de cauţiuni, mai ales când e 
vorba de băieţi isteţi. 

După aceste noutăţi încurajatoare, am luat-o rapid, dar 
fără să arăt niciun semn al neliniştii care creştea în mine, 
către uşa pe care scria JUDECATOR SARAH ROSEN şi am 
deschis-o. 

In sală se desfăşura, într-adevăr, un proces şi doi poliţişti 
m-au luat la ochi când am intrat. Aşezaţi pe băncile pe care 
stau în general oamenii la un proces, se aflau vreo treizeci 
de persoane, în majoritate bărbaţi, şi am bănuit că toţi sunt 
avocaţi ai apărării, deşi ar fi putut să fie printre ei şi câţiva 
ofiţeri care operaseră arestările şi câţiva inculpaţi despre 
care se presupunea că nu sunt periculoşi, motiv pentru care 
nu purtau cătuşe. M-am uitat după costumul albastru al 
clientului meu şi după ciuful distinctiv al lui Mancuso printre 
capete şi umeri, dar n-am văzut niciunul, nici altul. 

Tocmai se citea o acuzaţie. Un inculpat şi avocatul lui 


530 


stăteau în faţa judecătorului Sarah Rosen. La dreapta 
judecătorului se afla o tânără adjunctă a procurorului 
federal, o femeie la vreo treizeci şi cinci de ani. O vedeam 
din profil şi, nu ştiu de ce, mi-a amintit de fiica mea, 
Carolyn. Era linişte în sala de judecată şi toţi cei din faţă 
vorbeau atât de încet, încât abia dacă puteam prinde un 
cuvânt sau două. Singurul pe care l-am auzit clar a fost 
inculpatul, un om de vârstă mijlocie, bine îmbrăcat, atunci 
când a spus: „Nevinovat”, de parcă ar fi fost convins de 
asta. 

Sistemul juridic criminalistic din America este, în 
principiu, o piesă de moravuri din secolul al optsprezecelea, 
pe care actorii încearcă s-o adapteze la societatea secolului 
douăzeci. Intreaga concepţie despre acuzaţii, de exemplu, 
citirea lor în public, târguiala asupra cauţiunii în faţa întregii 
curţi, are ceva arhaic, cred eu. Totuşi, cred că-i mai bun 
decât alte sisteme în care justiţia se practică în locuri 
întunecate şi ascunse. 

Unul dintre poliţişti mi-a făcut semn cu capul să stau jos, 
aşa că m-am aşezat. 

Procesul în curs s-a terminat şi inculpatul a fost condus 
afară cu cătuşe la mâini, refuzându-i-se cauţiunea. Nu era a 
bună. 

Aprodul a anunţat următorul caz: 

— Johnson, Nigel! 

Prompt, un negru înalt şi slab, purtând un costum alb şi 
plete a fost introdus în sala de judecată printr-o uşă 
laterală, frecându-şi încheieturile în locul unde fuseseră 
cătuşele. Un avocat s-a ridicat şi şi-a croit drum către 
pupitrul judecătorului. Dacă trebuia să ghicesc, aş fi spus că 
gentlemanul care stătea în faţa judecătorului Rosen era 
jamaican şi acuzaţia era probabil în legătură cu traficul de 
stupefiante, cu imigrația ilegală sau cu amândouă. 


591 


Trimiterea în judecată putea dura până la cincisprezece 
minute dacă apărea vreo discuţie în privinţa cauţiunii. Intre 
timp, Ferragamo ar fi putut face o şmecherie foarte isteaţă, 
iar clientul meu putea fi acum în faţa unui alt judecător în 
Tribunalul Federal Brooklyn, oferindu-şi ceasul Rolex drept 
cauţiune. Sala de judecată era răcoroasă, iar eu continuam 
să transpir. Gândeşte, Sutter. 

În timp ce gândeam, am fost conştient că uşa din spatele 
meu s-a deschis de câteva ori şi am observat că bărbaţi şi 
femei îşi croiau drum spre primele rânduri unde-şi găseau 
câte un loc. Am observat, de asemenea, doi bărbaţi şi o 
femeie în boxa juraţilor, goală până atunci. Erau portretişti, 
ceea ce mi s-a părut neobişnuit pentru o trimitere în 
judecată. 

Ceva mai la stânga mea era un avocat care se ocupa cu 
nişte hârţogărie din servietă. M-am aplecat către el şi l-am 
întrebat: 

— Sunteţi de mult aici? 

S-a uitat la mine. 

— De la nouă. 

— Aţi auzit strigat numele lui Frank Bellarosa? 

A dat negativ din cap. 

— Nu. O să se citească acuzaţia aici? 

— Nu ştiu. Eu îl apăr, dar nu prea sunt familiarizat cu 
tribunalele federale. Cum aş putea afla? 

— Linişte-n sală! a zbierat polițistul gras, care mai 
degrabă mă vedea decât mă auzea. 

Indivizii ăştia sunt fanatici după putere, cu pistoalele, 
insignele şi burdihanele lor. Mi-am amintit că Mark Twain 
spusese odată: „Dacă vrei să vezi scursura omenirii, du-te 
intr-o închisoare şi asistă la schimbarea gărzii”. Aş fi vrut ca 
unchiul Walt să spună asta. Oricum, m-am liniştit şi m-am 
gândit ce opţiuni aveam. 


532 


Trimiterea în judecată a tipului înalt începuse şi era într- 
adevăr acuzat de trafic de droguri. Procurorul general, 
avocatul apărării şi judecătorul Rosen confereau. Aparent, 
avocatul apărării nu reuşea să-şi susţină punctul de vedere, 
căci judecătorul dădea negativ din cap, procurorul, tot în 
profil, părea nereceptiv şi inculpatul se holba la pantofi. Un 
gardian a venit prompt şi inculpatul a devenit din nou 
deţinut. £ o afurisită când e vorba de cauțiune. Da, într- 
adevăr. Şi, de fapt, dacă Frank Bellarosa ajungea în faţa ei, 
nu vedeam niciun motiv pentru care să accepte cauţiunea 
în caz de omucidere. 

Cu cât stăteam mai mult acolo, cu atât eram mai convins 
că întreaga afacere fusese urzită împotriva mea de la bun 
început. Eram sigur că clientul meu era în Tribunalul federal 
din Brooklyn chiar acum. Puteam să cer o audienţă pentru 
cauţiune, să fac un apel, să scot un mandat de habeas 
corpus şi să-ncerc să-l scot cândva, în viitorul apropiat. Dar 
nu pentru asta eram plătit şi nu asta dorea el. M-am ridicat, 
mi-am luat servieta şi am ieşit. 

M-am dus către celulele de arest preventiv, aflate într-un 
colţ îndepărtat al etajului al treilea şi l-am întrebat pe 
polițistul care le supraveghea. Clientul meu dispăruse ca şi 
cum ar fi fost înghiţit de Gulag. 

M-am dus la cabinele telefonice şi am sunat la ambele 
birouri, dar nu primisem niciun mesaj de la clientul meu. 
Aşa că am rămas pe loc, gândindu-mă la următoarea 
mişcare. Chiar atunci, polițistul cu care vorbisem despre 
trimiterile în judecată a venit la mine. 

— O, mă bucur că v-am găsit, domnule consilier, a spus. 
Omul dumneavoastră, Bellarosa, o să fie judecat la 
Tribunalul Federal Brooklyn. 

M-am ridicat. 

— Eşti sigur? 


533 


— Aşa am auzit de la şeful meu. Foarte rău. Voiam şi eu 
să-l văd. 

— O să-ţi aduc autograful lui, am spus în timp ce alergam 
spre lift. Am coborât în hol, m-am repezit pe uşă afară, pe 
trepte în jos şi-am făcut semn unui taxi din Foley Square. 
Puteam traversa Podul Brooklyn şi ajunge la Tribunalul 
Federal în aproximativ douăzeci de minute. Un taxi s-a oprit 
şi am deschis uşa, dar, când să urc, am observat un car de 
reportaj de la NBC. Atunci mi-a picat fisa. Grupul de oameni 
care intraseră în sala de judecată şi cei trei portretişti din 
boxa juraţilor. „Fir-ar să fie!” Am lăsat uşa taxiului deschisă 
şi-am luat-o la fugă înapoi spre tribunal. „Ticălosul! 
Ticălosul de Ferragamo! Ce pui de lele afurisit!” Am respirat 
adânc şi m-am avântat din nou pe trepte - erau patruzeci şi 
şase şi cele cinci milioane de dolari începuseră parcă să 
atârne mai greu. 

Am trecut iar prin detectorul de metale, i-am zâmbit lui 
Wyatt Earp, care s-a uitat surprins la mine în timp ce mă 
îndreptam cu paşi mari către lift. M-am uitat la Earp cu 
coada ochiului până ce mi-a venit liftul, m-am urcat şi am 
ajuns înapoi la etajul trei. 

M-am dus direct la Partea întâi şi-am deschis uşa sălii de 
judecată a judecătorului Rosen, exact când l-am auzit pe 
aprod strigând: 

— Bellarosa, Frank! 

Un murmur s-a înălţat din mulţime, cum se spune, şi 
oamenii au început să se ridice în picioare, apoi câţiva s-au 
mutat pe interval ca să vadă mai bine, iar eu m-am 
pomenit împingându-i ca să pot trece. 

Aprodul sălii a început să strige: 

— Linişte-n sală! Aşezaţi-vă! Aşezaţi-vă! 

În aglomeraţie, am reuşit să prind privirea lui Bellarosa în 
timp ce era adus pe uşa laterală. 


534 


Pe când îmi croiam drum în faţă, aprodul a strigat: 

— Avocatul lui Frank Bellarosa este prezent? 

Am reuşit să ajung lângă: balustradă şi-am zis: 

— Aici. 

Bellarosa s-a întors spre mine. Nu a zâmbit, dar a dat din 
cap ca să-mi arate că aprecia capacitatea mea de a realiza 
ceea ce se-ntâmplase în dimineaţa aceea. M-am simţit 
foarte mândru de mine, în ciuda faptului că nu făceam 
nimic în folosul umanităţii sau civilizaţiei occidentale, cel 
puţin. 

Am ajuns la masa apărării şi mi-am pus servieta pe ea. l- 
am aruncat o privire judecătoarei Rosen, care nu părea 
surprinsă să mă vadă acolo, şi am dedus că nu făcea parte 
din complot. Dar adjuncta procurorului federal părea de-a 
dreptul uimită, şi nu putea să ascundă asta. S-a uitat prin 
sală de parcă ar fi aşteptat să-i vină cineva în ajutor. 

— Domnule consilier, v-aţi înregistrat intrarea în sala de 
judecată? m-a întrebat judecătorul Rosen. 

— Nu, onorată instanţă, abia am ajuns. 

S-a uitat la mine şi mi-am dat seama că mă văzuse mai 
devreme. A ridicat din umeri. 

— Numele dumneavoastră? 

— John Sutter. 

— Treceţi în procesul-verbal că acuzatul are avocat. 

După care judecătorul Rosen i-a făcut cunoscut lui Frank 
Bellarosa dreptul de a nu spune nimic şi aşa mai departe. 

— Inţelegi? l-a întrebat pe un ton care dădea de înţeles 
că nu era impresionată de notorietatea lui. 

— Da, onorată instanţă, a răspuns Bellarosa cu-n timbru 
plăcut. 

S-a uitat pe actul de acuzare care-i fusese înmânat şi l-a 
parcurs timp de-un minut, apoi i-a citit lui Bellarosa 
acuzaţia de omor şi l-a întrebat: 


535 


— Înţelegi acuzaţia care ţi se aduce? 

— Da, onorată instanţă. 

Judecătorul Rosen s-a uitat la adjuncta procurorului 
federal şi s-a adresat pe nume: 

— Domnişoară Larkin, de ce n-a văzut acuzatul sau 
apărătorul lui o copie a actului de acuzare? 

— Nu sunt sigură că acuzatul n-a văzut, doamnă 
judecător. Dar avocatul apărării n-a fost prezent în timpul 
procedurii de azi-dimineaţă. 

— Acum este aici, a zis judecătorul Rosen. Daţi-i o copie 
a actului de acuzare. 

— Da, onorată instanţă. 

M-am dus la masa acuzării şi domnişoara Larkin mi-a 
înmânat un teanc gros de hârtii. Am privit-o în ochi. 

— Probabil că aveţi nevoie de câteva ore ca să citiţi asta, 
a zis. N-am nimic împotriva unei alte sesiuni pentru această 
trimitere în judecată. 

— Eu am. 

— Domnule Sutter, renunţaţi la dreptul clientului 
dumneavoastră de a se citi în public acuzaţia? a întrebat 
judecătorul Rosen. 

Nu trebuia s-o fac, fireşte, şi puteam să-i oblig să-mi 
citească acuzaţia, rând cu rând, în următoarele câteva ore. 
In secolul al optsprezecelea, când oamenii aveau mai mult 
timp şi acuzaţiile erau scrise de mână şi mult mai scurte, 
citirea descoperirilor marelui juriu făcea parte din dramă. 
Metoda cea mai sigură de-a o oftica pe judecătoarea Rosen 
era să cer exercitarea oricărui drept care ar fi luat mai mult 
de două minute din timpul ei. De aceea, am spus: 

— Dacă doriţi. 

M-am aplecat către Bellarosa şi i-am zis: 

— Am fost întârziaţi. 

A încuviinţat din cap şi a rostit: 


536 


— Nu joacă cinstit, vezi? Hei, am auzit de judecătorul 
asta, a adăugat el. E o afurisită dură. S-au asigurat că ea 
face trimiterile în judecată în dimineaţa asta. Inţelegi? 

M-am uitat o clipă la judecătorul Rosen. Era o femeie de 
vreo patruzeci şi cinci de ani, tânără pentru un judecător 
federal şi întru câtva atrăgătoare, dacă vă plac femeile cu 
aspect aspru. Nu credeam că farmecul meu băieţesc mă va 
ajuta, doar dacă întâmplător nu-i plăcea să certe bărbaţii 
băieţoşi. Trebuie să joci în toate felurile. Judecătorul Rosen 
a privit-o pe adjuncta procurorului federal şi a întrebat-o: 

— Domnişoară Larkin? Doriţi să spuneţi ceva? 

— Onorată instanţă, a răspuns domnişoara Larkin, având 
în vedere prezumția din statut, guvernul cere ca Frank 
Bellarosa să fie reţinut. Totuşi, dacă instanţa este dispusă 
să asculte argumente pentru cauţiune, guvernul are dreptul 
şi cere o amânare de trei zile pentru o audiere în problema 
cauţiunii. 

— De ce? 

— Pentru ca guvernul să poată aduna dovezi spre a arăta 
curţii de ce acuzatul ar trebui reţinut. 

— Sunteţi de acord, domnule Sutter? a întrebat 
judecătorul Rosen. 

— Nu, onorată instanţă. Nu sunt. 

— De ce nu, domnule Sutter? 

— Nu văd niciun motiv pentru care clientul meu să stea 
trei zile la închisoare. Guvernul acţionează acest caz din 
ianuarie. Se ştie deja tot ce se poate şti despre clientul meu 
şi este improbabil să afle ceva nou în următoarele şaptezeci 
şi două de ore. 

Judecătorul Rosen a încuviinţat şi i-a spus domnişoarei 
Larkin. 

— Cererea este respinsă. 

Domnişoara Larkin nu părea încântată. l-a spus 


537 


judecătorului: 

— Bine, atunci, onorată instanţă, este foarte probabil ca 
procurorul federal să dorească să fie de faţă la orice 
discuţie referitoare la cauţiune? 

— De ce? 

— Din cauza...  gravităţii  acuzaţiei şi notorietății 
acuzatului, a răspuns domnişoara Larkin. 

Judecătorul Rosen s-a uitat la mine. 

— Domnule Sutter? Doriţi să vă consultaţi cu clientul 
dumneavoastră? Putem programa o audienţă pentru 
cauţiune astăzi după-amiază. 

— Nu, onorată instanţă, am răspuns. Am declarat că 
pledăm nevinovat şi cerem eliberarea contra unei cauţiuni 
de o sută de mii de dolari, pe care suntem pregătiţi să o 
plătim chiar acum. 

Sprâncenele judecătorului Rosen s-au ridicat la auzul 
acestei declaraţii. Şi-a îndreptat din nou atenţia spre 
domnişoara Larkin şi a spus: 

— Dacă domnul Ferragamo doreşte să fie de faţă la 
această trimitere în judecată, ar trebui să fie acum aici. 
Avocatul apărării a arătat că doreşte să discute despre 
cauţiune chiar acum. Presupun că aţi citit acuzaţia şi 
sunteţi familiarizată cu cazul, domnişoară Larkin. Sunt 
sigură că puteţi prezenta argumentele guvernului în 
favoarea reţinerii. 

Subtextul era că nu era necesar să fie deranjat 
procurorul federal de vreme ce, oricum, nu va fi aprobată 
nicio cauţiune, aşa că hai să trecem mai departe. Dar 
domnişoara Larkin, la vârsta ei fragedă, începuse să aibă 
fler pentru necazuri şi-şi cunoştea limitele, ceea ce o 
desemna ca potenţial mare procuror. 

— Onorată instanţă, a răspuns, vreţi să rugaţi aprodul să 
telefoneze la biroul domnului Ferragamo şi să-i transmită 


538 


cererea mea de a veni aici? Între timp, putem continua. 

Judecătorul Rosen a făcut semn cu capul aprodului, care 
a dispărut în anticameră să dea telefon. Mă-ntrebam cât de 
repede putea Ferragamo să alerge în pantofi ascuţiţi. 

M-am uitat în sala de judecată şi-am observat că se 
dăduse sfoară-n ţară şi camera era acum arhiplină. În boxa 
juraţilor, cei trei portretişti mâăzgăleau ceva pe blocurile lor. 
Mi-am trecut degetele prin păr. 

— Domnule Sutter, expuneţi-vă argumentele în favoarea 
eliberării pe cauţiune, mi s-a adresat judecătorul Rosen. 

— Da, onorată instanţă. 

S-a auzit practic ţăcănitul butoanelor de la pixuri în 
spatele meu, în sala de judecată. Pe mine, sălile de 
judecată nu mă înspăimântă, aşa cum li se întâmplă altor 
avocaţi. Dar în cazul ăsta, - aveam adevărate temeri şi 
cauza lor nu era auditoriul, domnişoara Larkin sau 
judecătorul, ci clientul meu, care voia să plece în 
următoarele zece minute. 

Am vorbit pe un ton firesc, de conversaţie, dar având 
grijă să pot fi auzit clar până în spatele sălii. 

— Onorată instanţă, am spus, în primul rând, vreau să vă 
aduc la cunoştinţă că clientul meu ştia dinainte, din ziare, 
că procurorul federal urma să prezinte dovezi pentru omor 
în faţa unui mare juriu. Nu a făcut nicio încercare de a fugi 
în această perioadă. Mai mult, anticipând faptul că acuzaţia 
ar fi putut fi formulată şi mandatul de arestare emis, mi-a 
cerut să rămân disponibil pentru această eventualitate. El 
însuşi a rămas, la rândul său, disponibil pentru arestare şi, 
de fapt, când aceasta s-a produs, în jur de ora opt, astăzi 
de dimineaţă, eram cu el şi pot depune mărturie că n-a 
făcut nicio încercare de a se sustrage sau de a rezista. 
Dacă ofiţerul care a operat arestarea, domnul Mancuso, 
este aici, poate să depună mărturie în această privinţă, am 


539 


adăugat. 

Judecătorul Rosen s-a uitat către uşa laterală, apoi în 
sală. 

— Domnul Mancuso este de faţă? 

O voce a strigat dintr-una din lateralele sălii: 

— Aici, onorată instanţă. 

În timp ce domnul Mancuso îşi croia drum prin mulţimea 
de oameni în picioare, i-am spus lui Bellarosa: 

— Au încercat să mă trimită în Brooklyn. Amicul tău 
Alphonse e un şarpe. 

A zâmbit. 

— Da, trebuia să ştim c-or să încerce nişte cascadorii. 
Nici eu n-am mai ajuns la sediul FBl-ului. Mancuso a primit 
un telefon, şi următorul lucru pe care-l ştiu e că ne-am oprit 
în spatele tribunalului. Inţelegi ce-ţi spun? Să-l ia dracu’ pe 
Alphonse. 

Mancuso a venit la bară şi a rămas la câţiva paşi de noi. 
Bellarosa mi-a spus destul de tare cât să audă şi el: 

— Voiau să te ducă la sediul FBl-ului unde aveau să te 
trimită de colo-colo până se termina chestia asta, aici, la 
tribunal. Dar am tărăgănat-o cu înregistrarea. Mi-au luat 
şase rânduri de amprente. A râs şi m-a înghiontit în coaste. 
Ştiam c-o să-ţi dai seama. Eşti băiat deştept. Hei, plecăm 
împreună de-aici? 

— Poate. 

— Domnule Sutter? a zis judecătorul Rosen. Doriţi un 
răgaz? 

M-am întors la banca mea. 

— Nu, onorată instanţă. 

— Vă rog să relataţi împrejurările arestării inculpatului, i- 
a spus lui Mancuso. 

Domnul Mancuso a făcut-o foarte exact, profesional şi 
fără emoţii, omiţând doar conversaţia pe care o avusesem 


540 


împreună privitoare la criza de la mijlocul vieţii. 

— Ceea ce spuneţi, domnule Mancuso, a zis ea, este că 
domnul Bellarosa, se pare, vă aştepta, şi n-a făcut nicio 
încercare de-a se sustrage sau opune rezistenţă. 

— Este corect. 

— Mulţumesc, domnule Mancuso. Vă rog să rămâneţi în 
sală. 

— Da, onorată instanţă. 

Mancuso s-a întors şi s-a uitat la mine, apoi la Bellarosa; 
tot ce-am putut citi pe faţa lui era plictiseală. 

S-a aşezat la masa acuzării. 

— Reiese că inculpatul nu a făcut nicio încercare de a se 
sustrage sau de a opune rezistenţă, a zis judecătorul 
Rosen. Totuşi, nu voi aproba eliberarea pe cauţiune 
bazându-mă numai pe acest fapt. In afara cazului în care 
mă puteţi convinge să procedez altfel, şi asta foarte 
repede, domnule Sutter, voi hotărî ca acuzatul să fie trimis 
la Centrul de Corecţie Metropolitan chiar acum, până la 
proces. 

Noi nu voiam asta, nu-i aşa? M-am uitat la ea şi am zis: 

— Onorată instanţă, doresc, de asemenea, să vă aduc la 
cunoştinţă faptul că clientul meu n-a fost niciodată 
condamnat pentru crimă în nicio justiţie. Cineva din sală a 
râs. De asemenea, onorată instanţă, clientul meu este un 
om de afaceri cinstit, a cărui... Am auzit nişte chicoteli în 
spatele meu. Oamenii sunt atât de cinici în ziua de azi... a 
cărui absenţă ar aduce nemeritate prejudicii companiilor 
sale, afectându-i mijloacele de existenţă, precum şi ale 
celor care sunt salariaţii clientului meu. 

Râsul devenise ceva mai fără perdea acum, chiar şi 
judecătorul Rosen zâmbea, dar şi-a dat seama de asta şi a 
bătut cu ciocănelul. 

— Linişte! 


541 


Am observat că şi domnişoara Larkin zâmbea, la fel 
reporterul tribunalului, cei doi poliţişti şi aprodul. Doar John 
şi Frank nu zâmbeau. 

Judecătorul Rosen mi-a făcut semn să mă apropii de 
masa ei şi m-am apropiat. S-a aplecat şi feţele ne-au ajuns 
doar la câţiva centimetri una de alta. Ne-am fi putut săruta. 
Mi-a şoptit: 

— Domnule Sutter, la cererea dumneavoastră vă las să 
spuneţi ce-aveţi de spus, dar asta-i într-adevăr o prostie, vă 
pierdeţi doar timpul şi vă faceţi de râs. Acum, înţeleg 
presiunea care se face asupra dumneavoastră să vă ţineţi 
clientul afară din închisoare, dar puteţi s-o lăsaţi baltă. 
Poate să meargă la închisoare şi să aştepte o audienţă mai 
formală în vederea eliberării pe cauţiune unde aţi putea 
prezenta dovezi mai substanțiale decât propria 
dumneavoastră caracterizare că este un om de treabă şi un 
bun cetățean. Mai am o mulțime de trimiteri în judecată 
astăzi, domnule Sutter, şi aş vrea să trec la ele. Câteva zile 
sau săptămâni în închisoare n-or să-l omoare. 

Am privit-o în ochi: 

— Ba da. Onorată instanţă, lăsaţi-mă să spun ce am de 
spus. Ne putem retrage în biroul dumneavoastră? 

— Nu. Clientul dumneavoastră nu se deosebeşte cu nimic 
de toţi cei care vor veni în faţa mea astăzi. 

— Dar este diferit, doamnă judecător. O ştiţi şi 
dumneavoastră şi-o ştiu şi eu. Sala este plină de reporteri şi 
n-au venit aici ca să povestească despre starea generală a 
sistemului juridic. Au fost, de fapt, informaţi de la biroul 
procurorului federal să vină aici pentru a-l vedea pe Frank 
Bellarosa condus afară din sală cu cătuşe la mâini. Presa 
ştia chiar înaintea mea şi a dumneavoastră că Frank 
Bellarosa se va afla în această sală de judecată. 

Judecătorul Rosen a încuviinţat din cap. 


542 


— S-ar putea să fie adevărat, domnule Sutter. Dar asta 
nu schimbă acuzaţia sau politica generală de a refuza 
eliberarea pe cauţiune în cazurile de omucidere. 

Tot în tete-a-tete am şoptit: 

— Onorată instanţă, clientul meu ar putea sau nu să fie 
implicat în aşa-zisa crimă organizată. Dar dacă este cine 
pretinde presa că este, trebuie să fiţi conştientă că nicio 
figură proeminentă ca Frank Bellarosa nu s-a sustras 
jurisdicției Statelor Unite de mai multe decenii. 

— Şi ce dacă? M-a privit un moment, apoi a continuat: 
Domnule Sutter, am impresia că nu sunteţi avocat 
criminalist şi nu sunteţi familiarizat cu Tribunalul federal. 
Este corect? 

Am încuviinţat. 

— Ei bine, domnule Sutter, aceasta este o altă lume, 
diferită, sunt sigură, de cea din care veniţi dumneavoastră. 

„Aici ai dreptate, doamnă.” Dar, Doamne Dumnezeule, 
chiar arăt şi vorbesc ca un WASP din Wall Street sau, încă şi 
mai rău, ca un avocat de tra-la-la din Long Island? 

— Sunt aici ca să am grijă să se facă dreptate, i-am spus 
judecătorului Rosen. Poate nu ştiu cum se fac lucrurile de 
obicei pe-aici, dar ştiu că clientul meu are dreptul 
constituţional la o audienţă cinstită în vederea eliberării pe 
cauţiune. 

— Are. Săptămână viitoare. 

— Nu, doamnă judecător. Acum. 

Sprâncenele s-au ridicat şi era pe punctul de a ne arunca, 
pe mine afară, şi pe Bellarosa în puşcărie, dar, din fericire, 
ne-a întrerupt domnişoara Larkin. Era evident că 
domnişoarei Larkin nu-i plăcea toată această discuţie pe 
care nu putea s-o audă, aşa că a zis: 

— Onorată instanţă, îmi permiteţi să intervin? 

Judecătorul Rosen s-a uitat la ea. 


543 


— Da. 

Domnişoara Larkin s-a apropiat de masă, dar a spus cu 
voce tare: 

— Doamnă judecător, faptul că acuzatul a venit sau nu 
de bunăvoie este irelevant pentru aprobarea eliberării pe 
cauţiune, atunci când acuzaţia este omucidere. lar acum nu 
este nici momentul, nici locul de-a lua în considerare 
circumstanţe pe care apărarea ar dori să le precizeze 
instanţei. Guvernul are motive să creadă că acuzatul a 
comis un omor, reprezintă un pericol pentru comunitate şi 
are mijloace şi motive de a fugi din ţară dacă este eliberat. 

Judecătorul Rosen, care se săturase de mine cu un minut 
înainte, s-a simţit, cred, obligată să dea apărării ultimul 
cuvânt înainte să mă arunce afară. S-a uitat la mine: 

— Domnule Sutter? 

l-am aruncat o privire domnişoarei Larkin, care continua 
să-mi amintească de Carolyn. Aş fi avut chef s-o cert, dar în 
loc de asta i-am spus: 

— Domnişoară Larkin, sugestia că clientul meu ar 
reprezenta un pericol public este ridicolă. 

M-am întors către judecătoare şi-am continuat, suficient 
de tare cât să mă audă toată lumea: 

— Onorată instanţă, acesta este un om de vârstă mijlocie 
care are soţie, trei copii şi nu a fost condamnat pentru 
activităţi violente. 

Nu m-am putut abţine să mă uit în spate la domnul 
Mancuso, care a făcut o strâmbătură caraghioasă, un soi de 
grimasă ca şi când l-aş fi călcat pe picior. 

— Doamnă judecător, am continuat, am aici, în această 
servietă, numele şi adresele tuturor societăţilor la care 
clientul meu este asociat. 

Ei, poate nu pe toate, dar majoritatea. 

— Am aici, de asemenea, paşaportul clientului meu, pe 


544 


care sunt dispus să-l predau curţii. Am aici, de asemenea... 

Chiar atunci, uşa laterală a fost trântită de perete, şi 
Alphonse Ferragamo a dat buzna în sală. Nu arăta prea 
încântat. Ferragamo era un bărbat înalt şi slab, cu un nas 
coroiat plasat între doi ochi ca de peşte fiert. Avea un păr 
moale, nisipiu, decolorat şi buze subţiri care aveau nevoie 
de sânge sau de ruj. 

Prezenţa lui a provocat rumoare în sală, pentru că 
aproape toată lumea îl ştia; atât de priceput era să se facă 
foarte cunoscut. Ferragamo fusese numit un Tom Dewey 
italian şi nu era un secret că pusese ochii pe reşedinţa 
guvernatorului său, ă la Tom Dewey, pe cea mai mare casă 
din Washington. Impedimentul de a candida în alegeri era 
că avea o faţă ce nu plăcea nimănui. Dar bănuiesc că 
nimeni nu voia să-i spună asta. 

Judecătorul Rosen îl cunoştea, fireşte, şi l-a salutat din 
cap, dar mi s-a adresat mie: 

— Continuati. 

Aşa că am continuat: 

— Am, de asemenea, posibilitatea de a depune o 
cauțiune substanțială, suficientă ca... 

— Onorată instanță, m-a întrerupt Alphonse Ferragamo, 
ignorând orice etichetă. Onorată instanţă, nu pot să cred că 
instanța ar putea să accepte măcar o discuţie referitoare la 
eliberarea pe cauțiune într-un caz de omor premeditat şi 
intenționat, de omucidere stil pluton de execuție, un caz 
legat de droguri şi de asasinat în lumea interlopă. 

Nenorocitul i-a dat înainte, descriind omorârea lui Juan Ca 
rranza cu mai multe adjective şi adverbe decât am crezut 
că poate spune cineva într-un întreg articol de presă. Avea, 
de asemenea, obiceiul de a accentua anumite cuvinte, ceea 
ce în instanţă mi s-a părut enervant, de-a dreptul 
măgăresc. 


545 


Judecătorul Rosen nu părea prea încântată că Alphonse 
Ferragamo năvălise în sala ei de judecată ca - pardon de 
comparaţie - o bandă de terorişti, şi-şi dăduse drumul la 
gură. De fapt, chiar i-a spus: 

— Domnule Ferragamo, este în joc eliberarea unui om, şi 
apărarea a arătat că doreşte să prezinte instanţei anumite 
fapte care ar putea influenţa eliberarea sa pe cauţiune. 
Domnul Sutter tocmai vorbea când aţi intrat. 

Dar Alphonse nu s-a sinchisit şi a început din nou să dea 
din clanţă. Clar, băiatul era agitat şi, indiferent din ce motiv 
- juridic sau răzbunare personală - Alphonse Ferragamo 
voia să-l vadă pe Frank Bellarosa la închisoare. Între timp, 
domnişoara Larkin, care ar fi ajutat mai mult la rezolvarea a 
cestui caz aşa cum voia ea, tăcând din gură, a plecat şi s-a 
aşezat în spatele domnului Mancuso la masa acuzării. 

— Onorată instanţă, a continuat Alphonse Ferragamo, ac 
uzatul este un gangster notoriu, un om pe care Ministerul 
de Justiţie îl bănuieşte a fi capul celei mai mari organizaţii 
criminale din ţară, un om despre care avem motive să 
credem, conform investigaţiilor noastre şi declaraţiilor 
oamenilor, că a ucis un traficant de droguri. Asta nu este o 
răzbunare personală, este un fapt, a adăugat Ferragamo, în 
urma unei sugestii freudiene, lăsându-i pe toţi să se-ntrebe 
ce-i cu răzbunarea personală. 

Era evident că individul nu mai dăduse de multă vreme 
pe la tribunal. Adică, nici eu nu vin prea des, dar m-aş fi 
descurcat mai bine decât clovnul ăsta. L-am ascultat pe 
domnul Ferragamo, care făcea tot ce-i stătea în putere să 
smulgă înfrângerea din ghearele victoriei. Am fost tentat 
să-l întrerup de câteva ori, dar, cum spunea bătrânul 
machiavelic Napoleon Bonaparte odată: „Nu întrerupe 
niciodată un duşman atunci când greşeşte”. 


546 


l-am aruncat o privire judecătorului Rosen şi am văzut-o 
că era supărată de-a binelea. Dar până şi un judecător 
trebuie să se gândească de două ori înainte să-i spună unui 
procuror federal să tacă din gură şi, cu cât Ferragamo 
vorbea mai mult, cu atât simţeam că mi se va acorda mai 
mult timp să-mi prezint argumentele. 

Interesant în ceea ce spunea Ferragamo acum era că n- 
avea nicio legătură directă cu problema cauţiunii. In loc de 
asta, îi dădea înainte cu pretinsele necazuri ale lui Bellarosa 
în traficul de droguri, în Special cu columbienii şi clanurile 
mafiote rivale. Individul vorbea de parcă ar fi ţinut o 
conferinţă de presă. De fapt, chiar asta făcea. 

— Traficul de heroină, a informat Ferragamo pe toată 
lumea, în mod tradiţional controlat de Cosa Nostra, de 
Mafia, este acum doar o mică parte a profitabilului trafic 
ilegal de droguri. Organizația criminală a lui Bellarosa 
încearcă acum să acapareze şi traficul de cocaină şi haşiş 
şi, pentru a face asta, trebuie să-şi e/imine rivalii. lată motiv 
ul uciderii lui Juan Caranza. 

„Dumnezeule, Alphonse, de ce nu pictezi pur şi simplu o 
ţintă pe fruntea lui Bellarosa şi nu-l faci pierdut într-un 
cartier columbian?” M-am uitat la Frank şi am văzut că 
zâmbea enigmatic. 

Judecătorul Rosen a tuşit, apoi a zis: 

— Domnule Ferragamo, cred că înţelegem convingerea 
dumneavoastră că acuzatul a comis o crimă. De aceea se 
află aici. Dar detenţia înaintea procesului nu este o 
pedeapsă, ci o precauţie, şi domnul Bellarosa este 
nevinovat până la proba contrarie. Vreau să-mi spuneţi de 
ce credeţi că îşi va încălca el cuvântul dat la eliberarea pe 
cauţiune şi va fugi. 

Domnul Ferragamo s-a gândit o clipă. Între timp, Frank 
Bellarosa devenise, pur şi simplu, obiectul atenţiei tuturor, 


547 


fără însă să spună ceva. Îl admiram totuşi pentru 
comportarea lui. Nu rânjea la Ferragamo, nu era 
impertinent sau arogant, nu părea deferent sau deprimat. 
Stătea pur şi simplu, de parcă ar fi avut căştile unui 
Walkman Sony în urechi şi asculta Traviata în timp ce 
aştepta autobuzul. 

În loc să răspundă la întrebarea directă a judecătoarei Ro 
sen, Alphonse Ferragamo i-a dat câteva sfaturi. Acesteia i-a 
displăcut în mod cert tonul, dar a înţeles cuvintele. Ceea ce 
spunea el, de fapt, era următorul lucru: 

— Ascultă, doamnă, dacă-l laşi pe individul ăsta să iasă 
pe cauţiune, opinia publică (presa) o să te crucifice. Dacă 
fuge din ţară, poţi foarte bine să fugi şi tu cu el. 

Partea finală, deşi nu chiar cu cuvintele astea, a fost 
următoarea: 

— N-ai niciun motiv pe lume să-ţi aprinzi paie-n cap. 
Loveşte odată cu blestematul ăla de ciocănel şi trimite-l pe 
prizonier la închisoare. 

Judecătorul Rosen nu părea mulţumită de morală, dar 
părea să-i aprecieze importanţa. Totuşi, ca să-l irite pe 
Ferragamo, cred, s-a întors către mine. 

— Domnule Sutter? 

Mi-am început contraatacul, şi afurisitul ăla mă tot 
întrerupea. Marcam puncte, dar era clar că echipa locală 
începuse cu o mulţime de puncte. Procedura de eliberare 
pe cauţiune, înţelegeţi, nu este orientată în favoarea 
inculpatului, cum este un proces cu juraţi, şi tot ce puteam 
face era s-o împiedic pe judecătoare să lovească ciocănelul 
şi să pună capăt întregii afaceri. Adică, ce interes avea ea 
să m-asculte cum îi spun să nu ia o decizie stupidă care i-ar 
ruina cariera sau cum fac speculaţii că ar fi marioneta 
mulţimii, sau că se culcă cu gangsteri italieni? N-avea 
niciun interes, în afară de faptul că era enervată de 


548 


fanfaronada lui Ferragamo şi, într-un sens mai profund, nu 
era pe deplin convinsă că eliberarea lui Bellarosa pe 
cauţiune ar prezenta vreun risc. Pe scurt, dorea să facă 
dreptate. 

Am continuat caracterizarea lui Bellarosa, de parcă-l 
prezentam la decernarea titlului de Cavaler al lui Columbus: 

— Are rădăcini adânci în vechiul său cartier din Brooklyn 
şi a trăit toată viaţa într-un perimetru de un kilometru în 
preajma locului unde s-a născut. De curând, a devenit 
vecinul meu şi îl cunosc personal. 

Asta a produs câteva murmure în mulţime, dar acum, că 
o apucasem pe calea asta, trebuia să nu mă abat de la ea. 

— Soţia mea şi soţia lui sunt prietene. Ne-am vizitat 
reciproc acasă - un fel de-a spune - şi i-am cunoscut o 
parte din familie. 

„Oh, la dracu'. Cuvânt nepotrivit.” Toată lumea a râs din 
Nou, şi ciocănelul a bătut iar: 

— Linişte! 

Mi-am revenit uşor şi-am continuat: 

— Onorată instanţă, garantez că clientul meu nu va 
părăsi Districtul de Sud al New Yorkului şi că se va prezenta 
în faţa instanţei pentru judecarea cauzei la data fixată 
pentru proces. Repet, onorată instanţă, în ciuda tuturor 
insinuărilor, afirmațiilor şi bârfelor care susţin contrariul, 
este un cetăţean şi un contribuabil respectabil, un om cu 
prieteni şi fami... rude în întreaga zonă metropolitană, un 
om care numără printre prietenii săi oameni de afaceri 
prestigioşi, clerici, politicieni. 

Am auzit câteva chicote la galerie, deşi îmi dădeam 
seama că mai marcasem câteva puncte. Dar oare ţinea 
cineva socoteala scorului? 

— Mai mult, onorată instanţă... am spus. 


549 


Ferragamo nu putea să nu-şi audă vocea atâta timp, aşa 
că m-a întrerupt din nou: 

— Doamnă judecător, asta-i ridicol. Omul acesta este un 
gangster cunoscut. 

Era rândul judecătorului Rosen să-l întrerupă: 

— Acuzaţia în faţa instanţei este omorul, domnule 
Ferragamo, nu tâlhăria. Dacă acuzaţia ar fi fost tâlhăria şi 
ar fi avut aceste relaţii în cadrul comunităţii, aş fi dispus 
deja eliberarea pe cauţiune. Nu mă interesează afirmaţiile 
referitoare la tâlhărie. Mă interesează dacă acest om se va 
sustrage sau nu unei acuzaţii de omor. 

Ferragamo era supărat. S-a uitat la Bellarosa şi ochii li s- 
au întâlnit pentru prima dată. După aceea s-a uitat la mine, 
de parcă voia să-mi spună: „Cine naiba eşti tu să te bagi în 
chestia asta între Ferragamo şi Bellarosa?” 

— Atunci să ne concentrăm asupra acestui aspect, i-a 
spus Ferragamo judecătorului. Acesta este un om care are 
vaste resurse, nu numai în această tară, ci şi în străinătate, 
şi nu este de neconceput ca... 

— Onorată instanţă, l-am întrerupt, întrucât asta părea să 
fie metoda de a-l pune la zid pe Ferragamo. Onorată 
instanţă, am declarat mai devreme că am aici paşaportul 
clientului meu. 

Ferragamo m-a întrebat ţipând direct la mine: 

— Clientul dumitale, domnule Sutter, poate să cumpere 
cincizeci de paşapoarte! 

M-am pomenit, pentru prima oară în viaţa mea, ţipând 
într-o sală de tribunal: 

— Domnule Ferragamo, am dat curţii cuvântul meu... 
Garantez personal că... 

— Cine eşti dumneata ca să garantezi personal...? 

— Cine eşti dumneata să te îndoieşti...? 


550 


Discuţia a continuat aşa, degenerând foarte repede în 
cabotinism de tribunal. Toată lumea era încântată. In afară 
de judecătorul Rosen care a bătut cu ciocănelul: 

— Destul! 

S-a uitat la mine: 

— Domnule Sutter, instanța apreciază garanția 
dumneavoastră şi este impresionată de prevederea 
dumneavoastră de a aduce o servietă plină cu bani la 
tribunal - râsete - şi a luat notă de oferta dumneavoastră 
de a lăsa paşaportul inculpatului. Totuşi, cererea 
dumneavoastră de eliberare pe cauţiune nu se apro... 

— Onorată instanţă! Incă ceva, dacă-mi permiteţi. 

Şi-a dat ochii peste cap, apoi a încuviinţat, plictisită, să 
continui. 

— Onorată instanţă... Onorată instanţă... 

— Da, domnule Sutter? Vorbiţi. Vă rog. 

Am respirat adânc, am prins privirea lui Bellarosa şi am 
vorbit: 

— Onorată instanţă, în ceea ce priveşte acuzaţia în sine... 
acuzaţia care a fost citită... acuzaţia precizează că uciderea 
acestui Juan Carranza a avut loc pe paisprezece ianuarie, 
anul curent, în New Jersey. Ei bine, onorată instanţă, 
clientul meu are un alibi pentru ziua aceea pe care nu mi s- 
a părut potrivit sau recomandabil să-l pun în discuţie acum, 
dar evident că trebuie să mă refer la acest alibi. Aşa că, 
dacă-mi permiteţi să mă apropii... 

A urmat linişte în sala de judecată, întreruptă de vocea 
lui Ferragamo: 

— Ce fel de alibi, domnule Sutter? Aş vrea să aud ce fel 
de alibi aveți. S-a uitat la judecătoare. Onorată instanţă, am 
cinci martori care au depus mărturie sub jurământ, în faţa 
unui mare juriu şi care l-au acuzat pe Frank Bellarosa de 
omorârea lui Juan Carranza. Marele juriu a votat inculparea 


551 


acuzatului pe baza acestei mărturii. Ce fel de alibi ar putea 
prezenta apărarea aici...? Şi-a ridicat braţele într-un gest 
dramatic. Oh, asta-i o nebunie. Zău, domnule Sutter. Zãu. 
Mă faceţi, ne faceţi pe toţi să pierdem timpul. 

Arăta ofticat de-a binelea. Chiar de-a binelea. Dar eu 
eram şi mai ofticat... De fapt, cu cât acest ticălos vorbea 
mai mult, cu atât înţelegeam mai bine cât de fanatic după 
publicitate, fără scrupule şi egocentric era. l-am spus 
suficient de tare ca să audă toată lumea: 

— Domnule Ferragamo, am numerele de înmatriculare a 
patru maşini care au încercat să-mi întârzie venirea la 
tribunal. Bănuiesc că, dacă verific cui aparţin aceste 
numere, voi descoperi că ele sunt înregistrate la biroul 
procurorului federal. Cred că aţi vrut să comiteţi un act 
ilegal pentru a mă opri... 

— Cum îndrăzniţi? Cum îndrăzniți? 

— Cum îndrăzniţi dumneavoastră? am urlat şi eu, 
accentuând la rândul meu un cuvânt. Cum îndrăzniţi să mă 
împiedicaţi...? 

— Nu vă e bine? 

De fapt, chiar îmi era foarte cald. Nu mai era nevoie să 
spun că nu-i o idee bună să-ţi faci duşman un om ca acesta, 
dar ce mama naibii, aveam duşmani sus-puşi acum: la 
Administraţia financiară, la FBI, la The Creek, dinastia Stanh 
ope cu avocaţii săi şi aşa mai departe. Ce avea să mai 
urmeze? 

— Nu eu sunt cel care se comportă absurd în instanţă, 
am spus. 

— Ce? 

Mulțimea era încântată. Vreau să zic, cu adevărat 
încântată. Doar cu zece minute înainte, oamenii se 
plictiseau de moarte cu trimiteri formale în judecată când, 
deodată, intră pe uşă Frank Bellarosa, apoi, suflând ca o 


552 


locomotivă, avocatul lui, care se dovedeşte a fi un pic cam 
nebun, şi ambițiosul domn Alphonse Ferragamo care-şi 
pierde complet stăpânirea de sine. Am aruncat o privire în 
sala de judecată: reporterii scriau cu furie, portretiştii se 
uitau în sus şi-n jos, între schiţele lor şi banca acuzaților, de 
parc-ar fi urmărit o minge de ping-pong pe verticală. Restul 
mulţimii privea cu atenţie, ca oamenii care stau la un 
spectacol prost, numai ca să vadă o scenă obscenă în actul 
al doilea. 

Bellarosa şi cu mine ne-am privit din nou în ochi, iar el 
mi-a zâmbit. 

Între timp, Alphonse şi cu mine ne trimiteam săgeți unul 
altuia, fără să ajungem la nicio concluzie. Vorbeau doar 
ego-urile noastre. Judecătorul Rosen ne-a lăsat să ne 
ciorovăim cam un minut, ca să nu se creadă despre ea că-i 
place să strice plăcerea oamenilor, dar până la urmă a 
bătut cu ciocănelul. 

— Ajunge, domnilor, a zis, folosind termenul cu detaşare. 
Domnule Sutter, aceasta este o acuzaţie serioasă, dar chiar 
dacă ar fi adevărată, nu-şi are locul în această discuţie. În 
ceea ce priveşte alibiul pe care susţineţi că-l are clientul 
dumneavoastră pentru ziua crimei, domnule Sutter, acest 
alibi ar putea fi luat în considerare de către instanţă pentru 
a hotărî dacă să fie sau nu eliberat pe cauţiune. Totuşi, nu 
ştiu cum aş putea să vă cred argumentele dacă nu aveţi 
niciun martor în sală. Şi, chiar dacă aţi avea, domnule Sutte 
r, nu sunt dispusă să amân trimiterile în judecată din 
această dimineaţă, acordând timp martorilor să depună 
mărturie sub jurământ. Imi pare rău, domnule Sutter, a 
adăugat ea, dar problema eliberării pe cauţiune trebuie 
hotărâtă într-o viitoare sesiune... 

Ciocănelul s-a ridicat din nou. 


553 


— Doamnă judecător, am spus repede, doamnă 
judecător, în ziua aceea, paisprezece ianuarie anul curent... 

— Domnule Sutter... 

— Clientul meu, onorată instanţă, inspecta, de fapt, 
proprietatea vecină cu a mea din Long Island. Şi, deşi la 
vremea respectivă nu-l cunoşteam personal, l-am 
recunoscut din ziare şi de la televizor. Mi-am dat seama că-l 
văzusem, de fapt, pe domnul Frank Bellarosa. 

Judecătorul Rosen s-a aplecat spre mine şi a aşteptat ca 
rumoarea să se stingă. 

— Domnule Sutter, vreţi să spuneţi că dumneavoastră 
sunteţi alibiul lui Frank Bellarosa? 

— Da, onorată instanţă. 

— L-aţi văzut pe paisprezece ianuarie? 

— Da, onorată instanţă. Eram acasă în ziua aceea. Mi-am 
verificat agenda. 

De fapt, n-o făcusem, dar aşa ar fi trebuit înainte să 
comit un sperjur. Am continuat: 

— Călăream şi l-am văzut pe domnul Bellarosa împreună 
cu alţi doi domni plimbându-se pe proprietatea pe care a 
cumpărat-o ulterior. l-am văzut şi mi-au făcut cu mâna, iar 
eu am răspuns la fel, deşi n-am vorbit. Nu eram la mai mult 
de o sută de metri de Frank Bellarosa şi l-am recunoscut 
imediat. Asta se-ntâmpla în jur de ora nouă dimineaţa. Pe la 
prânz i-am văzut urcând într-un Cadillac negru şi plecând. 
Domnul Carranza a fost omorât pe la ora prânzului, pe când 
ieşea din maşină, în parcarea Garden State din New Jersey, 
la aproximativ optzeci de kilometri de unde-l văzusem pe 
domnul Bellarosa la aceeaşi oră. 

Ce putea Alphonse Ferragamo să spună? Un singur 
cuvânt, pe care l-a şi spus: 

— Mincinosule! 


554 


l-am aruncat cea mai nimicitoare privire WASP de care 
eram în stare, iar el şi-a ferit ochii de peşte fiert. 

Judecătorul Rosen a tăcut un minut întreg, întrebându-se 
probabil de ce-şi dorise atât de mult să fie judecător. In cele 
din urmă, m-a întrebat: 

— Câţi bani aveţi de fapt acolo, domnule consilier? 

— Cinci milioane, doamnă judecător. Patru în proprietăţi 
imobiliare şi unul în bani gheaţă. 

— Bun. Îi voi accepta. Mergeţi jos la funcţionar. 

A lovit cu ciocănelul în timp ce Ferragamo a urlat. L-a 
ignorat şi a zis: 

— Cazul următor! 


În drum spre funcţionarul de la parter, Bellarosa mi-a 
spus: 

— Vezi, ştiam eu că o să poţi. 

Aveam crampe, mă durea capul şi, da, mă durea inima. 
Nici într-un miliard de ani n-aş fi crezut că voi ajunge să 
mint în instanţă pentru niciun motiv din lume, darămite ca 
să acopăr un cap al Mafiei. 

Dar nici n-aş fi crezut că voi fi acuzat de evaziune fiscală 
pentru o greşeală stupidă. Şi nici că un procuror federal ar 
acuza un om din cauza unei ranchiune personale sau că ar 
încerca să obstrucţioneze justiţia întârziindu-mă pe mine în 
drum spre tribunal, apoi trimiţându-mă la cai verzi pe pereţi 
în Brooklyn. Da, ştiu că din două rele nu iese un lucru bun - 
e una dintre primele lecţii de etică pe care am primit-o în 
copilărie -, dar să te maturizezi înseamnă să faci ce trebuie 
făcut pentru a supravieţui. Când miza se mută de la baseba 
Il şi jocul de cărţi la viaţă şi moarte, atunci uneori trebuie să 
faci ajustări. Concesii, cred că aţi spune. Uneori, să minţi. 

Istoria omenirii e plină de martiri morţi care n-au vrut să 
facă totuşi compromisuri. Obişnuiam să-i admir. Acum cred 
că majoritatea erau probabil nebuni. 

555 


— Vezi ce ticălos e individul? mi-a zis Bellarosa. 

N-am răspuns. 

— L-ai ofticat, a continuat el. Nu voiam să faci asta. 
Pentru el e o chestie personală, pentru mine nu. Capisce? 

— Frank, taci din gură. 


Eram oarecum ameţit când am trecut pe coridorul 
tribunalului, şi reporterii cu carneţelele s-au îngrămădit în 
jurul nostru. Nu e voie cu aparate de filmat sau 
magnetofoane în tribunal, dar, de ce-i lăsa pe nebunii ăştia 
să intre mă depăşeşte. Libertatea presei e o chestie, dar 
blocarea holului este un lucru supărător, o infracţiune chiar. 

Până la urmă, pe treptele tribunalului, scăpat de servieta 
şi integritatea mea, am dat din nou nas în nas cu presa, 
care se retrăsese spre a se regrupa cu cameramanii şi 
fotografii ei. 

Reporterii puneau tot felul de întrebări pertinente şi 
periculoase, dar tot ce scoteau de la Bellarosa erau replici 
isteţe de genul: „Hei, ce-i cu voi aici? Nu dau autografe. 
Vreţi să zâmbesc? Faceţi-mi poze ca lumea”, şi aşa mai 
departe. 

Cunoştea, de asemenea, câţiva reporteri pe nume. 

— Hei, Lorraine, a trecut ceva timp. Unde te-ai bronzat 
aşa? 

Lorraine i-a zâmbit acestui bărbat încântător. 

— Tim, tot la ziar lucrezi? N-au aflat că bei? 

Ha, ha, ha. 

Un reporter de televiziune şi-a vârât microfonul sub nasul 
lui Bellarosa şi l-a întrebat: 

— Există luptă pentru putere între Mafie şi Cartelul de la 
Medelin în privinţa controlului traficului de cocaină? 

— Care, ce şi cum? Vorbeşte englezeşte. 

Un reporter mai rezonabil a întrebat: 


556 


— Credeţi că Alphonse Ferragamo are ceva personal 
împotriva dumneavoastră? 

Frank şi-a aprins un trabuc gros, Monte Carlo numărul 
patru. 

— Nuu. Oamenii îl mint în privinţa mea şi el e obligat să 
dea curs acuzațiilor. E îngerul meu păzitor. 

Toată lumea a râs. 

— Te bucuri că eşti liber în dimineaţa asta, Frank? 

A pufăit din trabuc. 

— Trebuie să vă spun că am avut cel mai prost mic dejun 
din viaţa mea, aici. Asta numesc eu pedeapsă aspră şi 
neobişnuită. 

Afirmația a produs un hohot de râs şi, cum devenise 
evident că domnul Bellarosa n-avea să facă nicio declaraţie 
de presă serioasă, atenţia s-a mutat la partea distractivă a 
lucrurilor. Frank era bun la distracţie. Cineva l-a întrebat: 

— Cât te-a costat costumul, Frank? 

— Mai nimic. Am un mic croitor în Mott Street. Nu plătesc 
eu preţurile mari din oraş. Ai putea să foloseşti şi tu un 
croitor mai bun, Ralph. 

Mafiotul şi-a întreţinut curtea câteva minute, în timp ce 
coboram cele patruzeci şi şase de trepte până în stradă, 
înconjurați de vreo cincizeci de reprezentanţi ai presei, 
printre care cameramani şi fotografi. Mai rău, se strânsese 
o mulţime de câteva sute de gură-cască. Nu-ţi ia prea mult 
să aduni o gloată în New York. 

Nici eu nu fusesem uitat cu desăvârşire, fireşte, şi 
reporterii care nu puteau capta atenţia lui Bellarosa se 
mulţumeau cu mine, numai că eu îmi spuneam doar poezia: 

— Fără comentarii, fără comentarii, fără comentarii. 

Am ajuns aproape la baza scării, dar mulţimea din jurul 
nostru era atât de densă acum, încât nu vedeam nicio cale 


557 


de a ajunge pe strada unde trebuia să ne aştepte Lenny cu 
maşina. 

— Cât cântăresc cinci milioane de dolari? m-a întrebat un 
reporter. 

Părea o prostie să răspund „fără comentarii” la o 
întrebare prostească, aşa că am zis: 

— Destul de greu ca să mi se pară o cauţiune exagerată. 

Ei, nu trebuie să-i încurajezi niciodată pe oamenii ăştia, 
căci, răspunzând la o întrebare, a început să mi se acorde 
foarte multă atenţie. Mă prâjisem de-a binelea acum şi m- 
am uitat la Bellarosa care mi-a aruncat o privire îngrijorată 
prin fumul trabucului. 

— Domnule Sutter, a întrebat un reporter de ziar, aţi 
declarat în instanţă că în drum spre tribunal aţi fost 
întârziat de patru maşini. Cum v-au întârziat? 

— Fără comentarii. 

— V-au tăiat calea? 

— Fără comentarii. 

— Credeţi într-adevăr că aceste maşini erau conduse de 
oameni de la biroul lui Alphonse Ferragamo? 

— Fără comentarii. 

A continuat tot aşa. Aveam impresia că am permanent 
un microfon sub nas, înregistrând „fără comentarii” pentru 
posteritate. Am observat Cadillacul parcat ilegal în piaţă, la 
vreo cincizeci de metri de noi, cu Lenny în spatele 
volanului. L-am văzut apoi pe Vinnie apropiindu-se de 
tribunal cu doi poliţişti în uniformă. 

Între timp, presa începuse să mă calce de-a binelea pe 
nervi. M-am uitat din nou la clientul meu şi-am văzut cum 
continua să zâmbească, să pufăie din trabuc şi să se simtă 
în largul lui, în ciuda faptului că era înconjurat de reporteri 
agresivi. Deşi se simţea în largul lui, Bellarosa n-avea 
reputaţia de-a fi fanatic după publicitate. Se putea 


558 


descurca, dar nu umbla cu limba scoasă după ea, aşa cum 
făcuseră unii predecesori ai lui care erau - parţial ca 
rezultat al slăbiciunii lor de a vorbi prea mult presei - morţi. 

O reporteră deosebit de insistentă şi piţigăiată, pe care 
am recunoscut-o ca fiind de la unul dintre canalele de 
televiziune, mă pisa în legătură cu alibiul. 

— Sunteţi sigur că pe Frank Bellarosa l-aţi văzut? m-a 
întrebat. 

— Fără comentarii. 

— Adică nu sunteţi sigur că era Frank Bellarosa. 

— Fără comentarii. 

— Dar ați spus că era Frank Bellarosa. 

A ţinut-o întruna aşa, de parcă am fi fost căsătoriţi, sau 
ceva de genul ăsta. 

— Domnule Sutter, a zis, dându-şi importanţă, domnul 
Ferragamo are cinci martori care îl asociază pe Frank 
Bellarosa cu omorul. Vreţi să spuneţi că toţi sunt mincinoşi? 
Sau dumneavoastră sunteţi mincinosul? 

Poate a fost din cauza căldurii sau a stării mele de spirit, 
sau poate că vocea femeii m-a călcat până la urmă pe 
nervi. Oricum, am tipat la ea: 

— Martorii lui Ferragamo sunt nişte mincinoşi şi el ştie că 
sunt mincinoşi. Toată chestia asta e aranjată, e o răzbunare 
personală împotriva clientului meu şi o încercare de a 
provoca discordie între... 

Am reuşit să mă stăpânesc, apoi m-am uitat la Bellarosa, 
care şi-a atins buzele cu degetul arătător. 

— Discordie între cine? Clanuri rivale? 

Altcineva, un fan al Mafiei sau cam aşa ceva, a întrebat: 

— Discordie în propriul său clan? Necazuri cu adjuncţii? 
Cu Sally Da-da? 


559 


Problemele interne ale Mafiei nu erau punctul meu forte, 
dar era evident că iniţiaţii ştiau tot soiul de bârfe şi credeau 
că le ştiu şi eu. 

— Necazuri cu cine? a întrebat altcineva. Cu regii 
columbieni ai drogurilor? Cu prietenii lui Juan Carranza? 

— Este adevărat că Mafia încearcă să-i elimine pe 
columbieni? 

— Domnule Sutter, aţi declarat în instanţa că Alphonse 
Ferragamo a ordonat unor oameni să vă scoată de pe 
şosea? 

M-am gândit că mă mai întrebase cineva asta. 

— Domnule Sutter, vreţi să spuneţi că procurorul federal 
vrea să-i pună ceva-n cârcă clientului dumneavoastră? 

Domnule Sutter, bla, bla, bla. Mi-am imaginat televizorul 
din barul de la The Creek. Mă întreb dacă oamenii arată mai 
grei la televizor. Sper că nu. Parcă-i auzeam pe amicii mei: 
„Uite la el”. „Se îngraşă.” „Transpiră ca un porc.” „Cravata 
îi stă strâmb.” „Cu cât îl plătesc pentru asta? ” „Taică-său 
se răsuceşte probabil în mormânt.” De fapt, tatăl meu e viu 
şi bine mersi în Europa. 

Până la urmă, cei doi poliţişti, cu Vinnie încurajându-i, au 
ajuns la noi. Frank şi-a luat un călduros rămas-bun de la 
presă, a făcut cu mâna, a zâmbit şi i-a urmat pe Vinnie şi 
pe cei doi poliţişti, cu mine asigurând ariergarda. Am ajuns 
în stradă şi Lenny s-a strecurat cu maşina printre gură- 
cască mai aproape de noi. Eram supărat că guvernul 
putuse să aranjeze un spectacol pentru mass-media, dar nu 
asigurase controlul mulţimii. De fapt, nu am înţeles 
niciodată câte lucruri supărătoare făcea guvernul. 

Vinnie a ajuns la Cadillac şi a deschis uşa din spate. 
Bellarosa a sărit înăuntru, iar unul din poliţişti a zis: 

— la-o-ncet, Frank. 


560 


— Mulţumesc, băieţi. Vă rămân îndatorat, le-a spus 
Bellarosa celor doi poliţişti. 

In acelaşi timp, eu nu pot să găsesc nici măcar un singur 
poliţist care să-mi explice complicatele şi contradictoriile 
semne de parcare. Dar asta era ieri. Astăzi, polițistul aflat 
lângă uşa deschisă a maşinii şi-a dus mâna la chipiu în timp 
ce mă aşezam lângă mafiot. Ce ţară sucită! 

Vinnie a sărit în faţă, pe scaunul pasagerului, şi Lenny a 
luat-o din loc, mergând încet până ce a ieşit din mulţime, 
apoi a băgat cărbuni. 

Am luat-o spre centru, apoi Lenny a cotit spre vest, către 
World Trade Center, după aceea spre Wall Street. Evident, 
dorea să piardă pe oricine ar fi încercat să ne urmărească. 

Am trecut de biroul meu, clădirea J.P. Morgan, din Wall 
Street numărul 23 şi, deşi mai lucram încă acolo, am simţit 
o nostalgie pentru locul acela. 

Am mai mers aşa o vreme. Nimeni nu vorbea prea mult, 
doar Vinnie şi Lenny îl felicitau pe don pentru evadarea lui 
spectaculoasă, de parcă ar fi contribuit şi ei cu ceva. Detest 
linguşitorii. 

Bellarosa nu le-a răspuns mare lucru, dar la un moment 
dat s-a aplecat spre mine: 

— Te-ai descurcat foarte bine, consiliere. Până în ultimul 
moment. 

N-am răspuns. ` 

— Trebuie să ai grijă ce spui presei, a continuat. Iți întorc 
cuvintele cum vor ei. 

Am încuviinţat dând din cap. 

— Presa nu vrea fapte, a zis. Ştiu că există, dar ei voro 
poveste bună. Uneori, o poveste bună nu conţine fapte. 
Uneori, e nostim. Li se pare că toată chestia asta e nostimă. 
Chestia asta cu Mafia, şi tot restul. Cadillacurile mari, 
trabucele, costumele elegante. Într-un fel, toate astea li se 


561 


par nostime. Capisce? Asta-i OK. Mai bine decât să creadă 
că nu e nostim. Aşa că trebuie să faci lucrurile să pară 
nostime. Dă-le chestii nostime. Tu eşti un tip glumeţ. Dă-ţi 
drumul. Fă ca totul să sune nostim, ca o glumă bună. 
Înţelegi? 

— Capisco. 

— Da. Te-ai descurcat excelent cu doamna judecătoare. 
Alphonse s-a făcut de baftă. Vorbeşte prea mult. De fiecare 
dată când deschide gura, cineva vrea să-şi pună pumnul în 
ea. E ofticat acuma, dar o să fie şi mai ofticat când presa o 
să-nceapă să-l întrebe despre porcăria cu maşinile de azi- 
dimineaţă şi chestia cu încercarea de a-mi pune-n cârcă 
ceva. Nu trebuia să fi spus toate rahaturile alea. Ştii? 

— Frank, dacă nu-ţi place cum... 

M-a bătut cu palma pe genunchi: 

— Hei, te-ai descurcat bine. li spun doar câteva lucruri 
pe care trebuie să le ştii. OK? Hei, a mers. Aşa-i? 

— Aşa e. 

Am continuat să ne plimbăm cu maşina prin Manhattan. 
Frank i-a ordonă lui Lenny să oprească la un stand de ziare, 
iar Vinnie a coborât să cumpere Post pentru Frank, Wall 
Street Journal pentru mine şi nişte reviste medicale pentru 
el, în special ginecologice. Lenny a împărţit revistele cu 
Vinnie la semafoare. Îmi place să văd oamenii încercând să- 
şi îmbogăţească cunoştinţele. 

Aveam la mine nişte hârtii legate de cauţiune: chitanţa 
pentru cele cinci milioane de dolari, avertismentul de 
încălcare a cauţiunii şi alte documente tipărite pe care mi- 
am aruncat ochii. Aveam acum şi mandatul de arestare şi 
actul de acuzare, pe care am început să-l citesc. Mai 
important, aveam o copie a actului de trimitere în judecată 
care avea vreo optzeci de pagini. Aş fi vrut s-o citesc în 
linişte, dar am răsfoit-o doar, descoperind că, intr-adevăr, 


562 


toate dovezile împotriva lui Frank Bellarosa constau în 
declaraţiile a cinci martori. Nu exista nicio dovadă fizică a 
prezenţei sale la locul crimei şi toţi, martorii aveau nume 
spaniole. 

Nu-l întrebasem niciodată pe Bellarosa despre crima 
propriu-zisă, şi-mi aminteam doar vag ce scrisese presa 
despre ea. Dar, din ce-am putut spicui din declaraţiile 
martorilor, Juan Carranza, conducând propria maşină, o Cor 
vette, a părăsit parcarea Garden State pe la prânz, în ziua 
de paisprezece ianuarie, pe la ieşirea Red Bank. Prietena 
lui, Ramona Velarde, era cu el. O maşină s-a oprit în faţa 
Corvettei pe rampa de ieşire cu o singură bandă, iar Carran 
za a fost obligat să oprească şi el. Doi bărbaţi au coborât 
atunci din maşina din spatele lui Carranza, s-au dus la 
maşina lui şi unul a tras un glonţ prin geamul lateral, 
lovindu-l pe acesta în faţă. Asasinul a încercat apoi uşa 
şoferului şi, găsind-o neîncuiată, a deschis-o şi a tras cele 
patru gloanţe care mai rămăseseră în revolver în capul lui C 
arranza. 

Prietena lui nu a fost vătămată. După aceea, asasinul a 
aruncat revolverul în poala ei, s-a urcat împreună cu 
însoţitorul lui în maşina din faţă, care blocase ieşirea de pe 
rampă, abandonând maşina din spate. 

Martorii la acest asasinat erau Ramona Velarde şi patru 
bărbaţi aflaţi în maşina din spatele celei din care 
coborâseră asasinii. Toţi cei patru bărbaţi declaraseră 
deschis că erau gărzile de corp ale lui Juan Carranza. Am 
remarcat că niciunul dintre ei n-a spus că ar fi tras în 
oamenii care îl lichidaseră pe şeful lor. De fapt, au declarat 
c-au luat-o pe Ramona Velarde în maşina lor şi au tăiat 
curba pe iarbă, ocolind maşina abandonată de asasini şi pe 
cea a victimei, dar n-au încercat să-i urmărească pe 
aceştia. Subtextul era că şi-au dat seama că şeful lor fusese 


563 


atacat de membrii clanului italian, şi n-au vrut să fie eroi po 
st-mortem. Poliţia Statului New York a stabilit că această 
crimă este legată de traficul de stupefiante şi de banditism 
şi a luat legătura cu FBI-ul. În urma unui denunţ anonim, Ra 
mona Velarde a fost ridicată şi a identificat ulterior cele 
patru gărzi de corp, care au fost cu toţii ridicaţi ori s-au 
predat în decurs de câteva săptămâni. Toţi au fost de acord 
să devină martori federali. 

Concluzia identificării mi s-a părut puţin cam dubioasă. R 
amona Velarde era la mai puţin de-un metru de asasin, dar 
nu-mi dau seama cum ar fi putut să-i vadă faţa dacă acesta 
stătea în picioare lângă maşina Corvette joasă. Tot ce ar fi 
putut să vadă erau mâna şi pistolul. La fel, asasinul şi 
partenerul lui ieşiseră din maşină cu spatele la cele patru 
gorile, care lăsaseră să intre o maşină între ei şi şeful lor. 
Totuşi, toţi patru declaraseră că asasinul şi însoţitorul lui se 
uitaseră în spate de câteva ori, în timp ce se îndreptau spre 
maşina lui Carranza. Toţi patru au spus că-i recunoscuseră 
faţa lui Frank Bellarosa. Ramona Velarde a identificat fotogr 
afia lui Bellarosa dintr-un teanc de fotografii oarecare. 

Ei bine, în timp ce citeam această interesantă relatare a 
unui omor din lumea interlopă, am văzut că sună în stil 
italian. Adică, era tipic Mafia: automobilul blocat, prietena 
nevătămată, până şi gorilele lăsate în pace, pentru ca 
lovitura să nu se transforme în masacru, ceea ce ar fi dus la 
o presă extrem de nefavorabilă. Maşina abandonată era, 
fireşte, furată şi, tot în stil italian, arma crimei fusese lăsată 
acolo, curată ca un bisturiu. Amatorilor le place să 
folosească acelaşi pistol de fiecare dată, până când cineva 
este prins cu el, şi se dovedeşte că are o duzină de omoruri 
la activ. Italienii cumpărau pistoale noi, le foloseau o dată şi 
le lăsau la faţa locului, înainte să dispară. 


564 


M-am gândit la această mărturie pe care o citisem în 
Cadillacul lui Bellarosa. Era foarte posibil ca omorul să se fi 
petrecut exact aşa, şi ca martorii să spună adevărul, cu 
excepţia identificării lui Frank Bellarosa. Nu sunt detectiv, 
dar nu-ţi trebuie prea multă minte ca să-ţi dai seama că un 
om ca Bellarosa, chiar dacă ar fi vrut să comită personal o 
crimă, n-ar fi făcut-o în plină zi, când jumătate din populaţia 
New Yorkului i-ar fi putut identifica faţa. 

Dar, aparent, cineva de la FBI sau de la biroul 
procurorului federal văzuse în crima asta o posibilitate de a 
provoca necazuri în lumea interlopă. Aşa că de ce să n-o 
pună pe seama şefului numărul unu al Mafiei? Şi, mi-am zis 
eu, dacă Bellarosa avea dreptate că omorul fusese comis 
de Departamentul de Luptă Antidrog, atunci este foarte 
probabil ca acesta să fi ales un modus operandi al lumii inte 
rlope, de exemplu, un atac cu mitraliere Uzi pentru a-i imita 
pe columbieni, un atac cu cuțitul sau cu machete pentru a-i 
imita pe  jamaicani, un asasinat cu bombe, cum 
procedaseră coreenii de câteva ori, sau atacul cel mai 
curat, sigur şi uşor de imitat - o execuţie în stil mafiot. 

Am înţeles că ceea ce făceam eu era să construiesc 
mintal o apărare, dar, dincolo de asta, încercam să mă 
conving singur că apăram un nevinovat. Incercând să fiu 
obiectiv, încercând să mă pun în locul unui jurat oarecare, 
am evaluat ceea ce ştiam despre caz până acum şi am 
găsit că exista o îndoială serioasă în privinţa vinovăţiei lui F 
rank Bellarosa. 

l-am aruncat o privire lui Frank Bellarosa în timp ce 
frunzăream actul de trimitere în judecată. A observat şi mi- 
a zis: 

— Au spus cum îi cheamă pe băieţii care au depus 
mărturie împotriva mea. Aşa-i? 

— Da. Patru bărbaţi şi o femeie. 


565 


— A, da. Prietena lui Carranza. Mi-amintesc asta din 
ziare. A zis că m-a văzut? a întrebat el. 

— Da. 

A încuviinţat, dar nu a spus nimic. 

— Sunt toţi incluşi în programul de protecţie a martorilor 
federali, i-am replicat. 

— Asta-i bine. Nimeni nu le poate face vreun rău. 

A zâmbit. 

— Nu sunt martori buni pentru un juriu, i-am zis. Nu sunt 
cetăţeni onorabili. 

A ridicat din umeri şi s-a întors la ziarul lui. 

Lenny s-a oprit în faţa unei cafenele de pe Broadway. 
Vinnie a intrat să comande cafea şi s-a întors cu patru cutii. 

Am trecut prin Tunelul Holland în New Jersey, apoi ne-am 
întors în Manhattan prin Tunelul Lincoln. 

Telefonul din maşină a sunat şi Bellarosa mi-a făcut semn 
să răspund eu, ceea ce am şi făcut. 

— Alo? 

O voce familiară, de bărbat, a întrebat: 

— Domnul Bellarosa este acolo? 

John Sutter învaţă repede, aşa că am răspuns: 

— Nu, e la liturghie. Cine-l caută? 

Bellarosa a chicotit. 

Omul a răspuns întrebării mele cu altă întrebare: 

— John Sutter la telefon? 

— E valetul domnului Sutter. 

— Nu-mi place umorul dumneavoastră, domnule Sutter. 

— Multora nu le place, domnule Ferragamo. Cu ce vă pot 
fi de folos? 

M-am uitat la Bellarosa. 

— Aş vrea să-mi acordaţi permisiunea de a vorbi cu 
clientul dumneavoastră. 

Bellarosa pusese deja mâna pe telefon, aşa că i l-am dat. 


566 


— Alo, Al... Da... Da, păi, e nou în treaba asta. Înţelegi? 

A ascultat un timp, apoi a spus: 

— Nici tu nu joci cinstit, prietene. N-ai niciun drept să te 
plângi de asta. 

A ascultat din nou, cu o figură plictisită. 

— Da, da, da. Şi ce dacă? Ascultă, fă ce ai de făcut. M- 
auzi că mă plâng? M-auzi că-mi dau drumul la gură? 

N-am auzit cum a încheiat celălalt convorbirea, fireşte, 
dar nu-mi venea să cred cum o încheia Bellarosa. Oamenii 
ăştia vorbeau de parcă tocmai avuseseră o neînțelegere la 
un joc de popice, sau ceva de genul ăsta. 

— Crezi c-o să folosesc bani murdari pentru cauţiune? a 
întrebat  Bellarosa. Verifică, Al. Dacă descoperi că-s 
murdari, sunt ai tăi, şi eu mă-ntorc la puşcărie... Da. Nu-ţi 
pierde vremea. Nu intra în detalii tehnice. 

Mi-a aruncat o privire, apoi a zis în receptor: 

— E băiat de treabă. Se ocupă de cazul lui. E un cetăţean 
adevărat. Un cetăţean important. Nu face porcării cu el, Al. 
Dacă faci porcării, o să ai necazuri serioase. Capisce? 

Eu? Despre mine era vorba? 

— Îmi pare rău că eşti ofticat, i-a spus Bellarosa 
procurorului federal, dar trebuia să te fi gândit. OK?... Da. O 
să fac asta. Să te ascult la televizor diseară, da? 

Bellarosa a râs. 

— Da. OK. Pe curând. 

A râs şi s-a întors iar la ziarul lui. 

Madonna mia. Oamenii ăştia erau nebuni. Adică, era ca şi 
cum ar fi făcut-o pe americanii în public, dar între ei se 
derula un soi de ritual străvechi. 

O vreme nu a vorbit nimeni, apoi Bellarosa şi-a ridicat 
nasul din ziar şi i-a întrebat pe băieţi: 

— OK? 

— N-am descoperit pe nimeni, şefule, a răspuns Lenny. 


567 


Bellarosa s-a uitat la ceas, apoi m-a întrebat: 

— Ţi-e foame? 

— Nu. 

— Vrei să bei ceva? 

— Da. 

— Bun. Ştiu eu un loc. Mergi în Mott Street, i-a spus lui Le 
nny. O să luăm masa. 

Caff Roma e un loc destul de faimos în inima cartierului Li 
ttle Italy. Am fost acolo la cină de câteva ori cu persoane 
care nu erau din oraş. Dar nu era pe Mott Street. 

— Mulberry Street, i-am spus lui Bellarosa. 

— Ce? 

— Caff Roma e pe Mulberry Street. 

— A, da. Nu mergem acolo. Mergem la Giulio pe Mott Str 
eet. 

Am ridicat din umeri. 

A văzut că nu apreciez importanţa cuvintelor lui, aşa că 
mi-a ţinut un discurs: 

— Altceva ce trebuie să reţii, consiliere: ceea ce spui că 
faci şi ceea ce faci nu trebuie să fie acelaşi lucru. Unde spui 
că mergi şi unde mergi nu reprezintă niciodată acelaşi loc. 
Nu dai informaţii celor ce n-au nevoie de ele sau le-ar putea 
transmite altor oameni care n-ar trebui să le aibă. Eşti 
avocat. Ştii asta. 

Ştiam, într-adevăr, dar locul unde luam masa nu era 
genul de informaţie pe care o tineam secretă sau în 
legătură cu care minţeam. 

Dar nici de data asta n-a vrut nimeni să mă-mpuşte la 
masă. 


568 


28 


Little Italy nu este departe de Foley Square, e aproape şi 
de Police Plaza, sediul FBl-ului din Federal Plaza şi de 
tribunalele orăşeneşti şi federale. Aceste apropieri 
geografice sunt un ajutor pentru avocaţi, pentru oamenii 
legii şi, uneori, pentru anumiţi rezidenţi din Little Italy care 
au treburi oficiale cu aceste instituţii guvernamentale. Aşa 
stând lucrurile, am fi putut ajunge în cinci minute la 
restaurantul lui Giulio din Mott Street, în Little Italy, plecând 
din Foley Square. Dar, din anumite considerente, ne-a luat 
aproape o oră. Pe de altă parte, era de-abia ora 
douăsprezece, vremea prânzului. 

Restaurantul lui Giulio era un local de modă veche, aflat 
la parterul uneia dintre aceste construcţii noi, cu şaizeci de 
etaje, din care scările de incendiu ies ca nişte arici. Pe 
partea stângă era o nişă placată cu sticlă, iar pe dreapta o 
vitrină de prăvălie acoperită pe jumătate cu o perdea roşie. 
Litere şterse, din aur, formau pe geam cuvântul Giulio. 

Nu mai era nimic altceva pe geam, nici meniuri, nici 
decupări din ziare, nici bileţele lipite. Localul nu arăta 
ispititor sau primitor. Cum spuneam, vin din când în când în 
Little Italy, de obicei cu clienţi, Wall Street nefiind prea 


569 


departe de aici, dar n-am observat niciodată localul ăsta şi 
chiar dacă l-aş fi observat, n-aş fi călcat înăuntru. De fapt, 
clienţii mei (şi eu) preferam restaurantele de pe Mulberry St 
reet, înţesate de turişti şi provinciali care se zgâiesc unii la 
alţii, încercând să ghicească cine face parte din Mafia. 

Lenny a plecat să parcheze maşina, iar Vinnie a intrat 
primul în restaurant. Cred că se dusese în recunoaştere. 
Am rămas pe trotuar cu Bellarosa, care stătea cu spatele la 
zidul de cărămidă şi se uita în sus şi în jos pe stradă. 

— De ce stăm afară? l-am întrebat. 

— E bine să-i anunţi că ai venit, a răspuns. 

— Inţeleg. Şi nu poţi să dai telefon, nu-i aşa? 

— Nu, nu-i bine să faci asta. 

— Aha. 

Nu s-a uitat deloc la mine, în schimb a supravegheat 
clădirea Sunt multe restaurante exclusive în Little Italy, 
toate încercând să se menţină la un nivel competitiv. O 
ascensiune rapidă către faimă şi avere se-ntâmpla, uneori, 
când un om ca don Bellarosa intră şi este împuşcat la 
masă. Un titlu îngrozitor mi-a trecut prin minte: DON-UL 
DAND ŞI AVOCATUL SĂU, UCIŞI. 

L-am întrebat pe viitorul meu comesean: 

— A fost cineva lichidat aici? 

Mi-a aruncat o privire rapidă. 

— Ce? A... nu. Ba da. O dată. Da, pe vremea prohibiţiei. 
Cu mult timp în urmă. Îţi place sepia prăjită? Ca/amaretti 
fritti? 

— Bănuiesc că nu. 

Vinnie a deschis uşa şi a scos capul afară. 

— OK. 

Am intrat. Restaurantul era lung şi îngust, mesele aveau 
tradiţionalele feţe de masă cu pătrăţele roşu şi alb. 
Pardoseala era din ceramică albă, veche, iar tavanul din 


570 


tablă presată dată cu o vopsea albă, lucioasă. Trei 
ventilatoare se-nvârteau leneş, punând în mişcare mirosul 
de usturoi. Pe pereţii albi, de ipsos, erau cromolitografii 
ieftine, toate reprezentând scene din însorita Italie. Localul 
nu era prea arătos, dar era autentic. 

Nu erau prea mulţi consumatori şi am văzut chelneri 
îmbrăcaţi în jachete roşii, aşteptând în picioare, trăgând cu 
ochiul pe furiş la don Bellarosa. Un bărbat în haină neagră a 
venit în grabă spre noi, iar Bellarosa şi el s-au salutat în 
italiană. Bellarosa i-a zis Patsy, dar nu mi l-a prezentat, deşi 
era în mod evident şeful de sală. 

Patsy ne-a condus la o masă aflată în spate, într-un colţ. 
Era o masă drăguță şi confortabilă, cu linii de ochire bune. 

A sosit şi Lenny, iar Vinnie şi cu el au ocupat o masă 
lângă geamul din faţă, cu o bună vedere spre uşă. Acum 
dispuneam de linii de tragere încrucişate, ceea ce 
reprezenta condiţia numărul unu pentru o masă bună la 
Giulio. 

Patsy era servil, iar ospătarii se înclinau, se înclinau şi iar 
se înclinau când treceau pe lângă noi. Un bărbat şi o 
femeie, aparent proprietarul şi soţia lui, au venit în fugă din 
bucătărie şi erau gata-gata să se prosterneze la podea. 
Toată lumea zâmbea, cu excepţia lui Frank, care avea o 
expresie impenetrabilă de mafiot, pe care nu i-o mai 
văzusem înainte. 

— Vii des aici? l-am întrebat. 

— Mda. 

l-a spus ceva în italiană patronului şi omul a fugit afară, 
probabil ca să se omoare, mi-am zis eu, dar s-a întors peste 
puţin timp cu o sticlă de Chianti şi două pahare. Patsy a des 
tupat sticla, dar Frank a turnat vinul. In cele din urmă, după 
multă fâţâială în jurul mesei, toată lumea ne-a lăsat în pac 
e, Frank şi-a ciocnit paharul de al meu şi a zis: 


571 


— Salute! 

— Noroc, am răspuns şi am băut vinul care avea gust de 
grappa diluată cu acid taninic. 

Frank a plescăit din buze. 

— Ah, ce bun e! Lucru de calitate. Direct din partea 
cealaltă. 

Trebuiau să-l fi lăsat acolo. 

Au mai intrat câteva persoane şi m-am uitat împrejur. 
Clientela, la ora prânzului, părea constituită mai mult din 
localnici, în majoritate bărbaţi, mulţi dintre ei bătrâni, 
purtând costume ponosite, fără cravată. Auzeam în jurul 
meu un amestec de italiană şi engleză. 

Erau şi câţiva bărbaţi mai tineri, cu costume bune şi, ca 
un vampir care-şi descoperă semenii dintr-o singură privire, 
i-am recunoscut ca fiind băieţi de Wall Street, nătărăi 
îngâmfaţi care descoperiseră restaurantul lui Gulio aşa cum 
descoperise Columb America, adică nu fusese acolo până 
când n-o găsise el. 

Ici-colo, am observat mese unde stăteau bărbaţi care, m- 
am gândit, s-ar putea ocupa de acelaşi gen de afaceri ca Fr 
ank. De fapt, Frank chiar i-a salutat din cap pe câţiva dintre 
ei, care i-au răspuns la fel. In ciuda nonconformismului 
localului şi a faptului că era cald, numai nătărăii din Wall 
Street şi câţiva bătrâni îşi scoseseră hainele. Restul 
clientelei, eram sigur, fie purtau tocuri de pistol pe umăr, 
fie voiau să facă lumea să creadă asta. Ştiam că Frank nu 
putea fi înarmat, de vreme ce tocmai fusese înregistrat şi 
percheziţionat. Dar ştiam că Lenny şi Vinnie sunt. Eu eram 
în principiu neînarmat, dacă nu puneam la socoteală stiloul 
Mont Blanc de trei sute de dolari şi legitimaţia din aur 
pentru American Express. 

l-am spus clientului meu: 


572 


— Eşti mulţumit de felul în care au decurs lucrurile în 
dimineaţa asta? 

A ridicat din umeri. 

— Au mers cum au mers. N-am de ce să mă plâng de 
tine. 

— Perfect. Vrei să discutăm acuzaţia împotriva ta? 
Apărarea? 

— Ţi-am spus, e-un rahat. N-ajungem la proces. 

— S-ar putea. Ferragamo a avut cinci martori pentru 
Marele Juriu. Aceşti martori au spus destule ca să te implice 
în omorârea lui Juan Carranza. 

— Probabil că Ferragamo îi are cu ceva la mână. S-ar 
putea să fi văzut lichidarea, dar nu mi-au văzut mie faţa pe- 
acolo. 

— OK. Te cred. 

— Bine. Atunci astăzi ai făcut ce trebuia. 

— Nu. Am comis un sperjur. 

— Nu-ţi face probleme pentru asta. 

Proprietarul, pe care-l chema Lucio, a adus un castronaş 
cu inele de ceapă prăjită, şi un ospătar, două farfurioare. 

— Mangia, a zis Frank, luând un pumn întreg de ceapă 
prăjită. 

— Nu, mulţumesc. 

— Haide. Mănâncă. 

Nu erau inele de ceapă, fireşte, dar încercam să pretind 
că ar fi. Am pus câteva în farfurioara mea, apoi unul în gură 
şi l-am spălat cu Chianti. Uh, uh, uh. 

Direct pe faţa de masă, se găsea o bucată mare de pâine 
italienească netăiată în felii şi Frank a rupt-o cu mâinile lui 
mari şi a împins bucăţi în direcţia mea. N-am văzut nicio 
farfurioară pentru pâine şi probabil nu aveam să văd. Am 
mâncat nişte pâine şi era cea mai bună pe care o 
mâncasem vreodată. 


573 


Între două înghiţituri, Bellarosa a spus: 

— Vezi, ce-ţi spuneam eu că respect legea întocmai? 
Mancuso a venit singur, iar eu aşteptam blestematele de 
cătuşe. Cum îţi închipui că saltă un tuciuriu dintr-un afurisit 
de club de-al lor? Intră acolo cu un batalion întreg, înarmaţi 
până în blestemaţii lor de dinţi şi trebuie să bată la tuciurii 
şi să-l târască pe individ afară, urlând. In jumătate dintre 
cazuri cineva se alege cu capul spart sau este împuşcat. 
Înţelegi diferenţa? Crezi că Mancuso e vreun blestemat de 
erou? Nu. Ştia că n-o să-i fac necazuri. 

— Totuşi, Frank, i-a trebuit curaj. 

A zâmbit. 

— Da. Broscoiul ăla mititel şi slăbănog îmi bate la uşă şi 
zice: „Eşti arestat”. Da. Dar crezi că Mancuso o să ajungă 
vedetă? a adăugat. În niciun nenorocit de caz. Ferragamo 
îşi face spectacolul cum vrea el şi el e vedeta. O să vezi la 
ştiri. 

Nechemat, chelnerul a adus un vas cu ceva care arăta a 
moluşte acoperite cu un sos roşu. Bellarosa a răsturnat 
câteva în farfuria mea, alături de sepia prăjită: 

— Astea sunt scungilli. Ca... scoicile. Asemenea crustace 
elor. Sono buone, a spus el. 

— Pot să comand ceva din meniu? 

— Gustă asta. Gustă. 

A luat din ce-or fi alea. 

— Mănâncă, haide. 

Mi-am pus la îndemână vinul şi o bucată de pâine, am 
înghiţit o scoică, am băut Chianti şi am muşcat din pâine. 

— Îți place? 

— Sono buone. 

A râs. Am mâncat, am băut şi-am stat de vorbă o vreme. 
Nimeni nu ne-a oferit meniul şi-am observat că majoritatea 
clienţilor nu foloseau meniuri, ci comandau de mâncare 


574 


discutând cu chelnerii într-un amestec de italiană şi 
engleză. Chelnerii păreau prietenoşi, veseli, entuziaşti, 
cunoscători şi dispuşi să te ajute. Era evident că nu erau 
francezi. 

Mi-am dat seama stând acolo că acest restaurant ar fi 
putut fi vechi de o sută de ani, mai vechi decât The Creek şi 
decât The Seawanhaka Corinthian. Şi foarte puţine lucruri 
se schimbaseră în restaurant ca decor, bucătărie şi 
clientelă. De fapt, Little ltaly era un fel de urzeală a 
timpului, un fel de bastion al imaginaţiei italiene care părea 
să reziste schimbărilor şi să asimileze toate ciudăţeniile. 
Dacă ar fi trebuit să pun pariu ce-o să reziste până în 
secolul următor - Coasta de Aur sau Little Italy - aş fi pariat 
pe Little Italy. La fel, mi-aş fi pus banii pe restaurantul lui 
Giulio, nu pe The Creek. 

L-am privit pe Frank Bellarosa în timp ce mânca. Părea 
mai la largul lui aici, decât la The Creek. Dar, dincolo de 
asta, aici era locul lui, făcea parte din acest restaurant, din 
culoarea locală, din atmosfera şi decorul de la Giulio şi de 
pe Mott Street. L-am privit, cu aedul de la cravată slăbit, un 
şerveţel îndesat sub guler, cu mâinile mişcându-se pe 
masă, relaxat la gândul că nimeni n-avea să-i ia nimic; nici 
mâncarea, nici mândria. 

Ne luptam cu o a doua sticlă de Chianti când i-am spus: 

— Eşti din Brooklyn, nu din Little Italy. 

— Da, dar mai tot Brooklynul s-a dus. Fostul meu cartier 
s-a dus. Ăsta mai e încă aici. Înţelegi? 

— Cum aşa? 

— Adică, orice italian din New York vine aici măcar o dată 
în viaţă. Majoritatea vin o dată sau de două ori pe an. Îi face 
să se simtă bine, ştii, pentru că locuiesc în suburbii acum, şi 
poate fostele lor cartiere sunt pline de negri, spanioli sau 
ce-or meu fi, şi nu pot să se-ntoarcă acolo, aşa că vin aici. 


575 


Ăsta e fostul cartier al fiecăruia. Capisce? Ei, poate că nu-i 
chiar şi fostul tău cartier. A râs. Tu de unde eşti? 

— Din Locust Valley. 

— Da. Nu trebuie să mergi prea departe ca să ajungi 
acasă. 

— Devine din ce în ce mai departe cu fiecare an care 
trece. 

— Ei, mie-mi place să vin aici, ştii, să mă plimb pe străzi, 
să simt mirosul brutăriilor, al brânzei, al restaurantelor. O 
mulţime de oameni vin pentru San Genaro - ştii serbarea 
de San Genaro, patronul oraşului Napoli... Neapole. Vin şi 
de Sfântul Anton. Vin aici să mănânce italieneşte, să vadă 
italieneşte, să simtă italieneşte. Inţelegi? 

— De-aia vii tu aici? 

— Da. Câteodată. Am şi câteva afaceri aici. Aici mă- 
ntâlnesc cu oamenii. Aici e clubul meu. 

— Clubul Italian de Tragere cu Carabina? 

— Da. 

— Poţi să mă iei acolo? 

— Bineînţeles. Şi tu m-ai luat la The Creek. A zâmbit. ÎI 
iau şi pe Jack Weinstein. Îi place. Îl îmbăt, îl duc la subsol şi- 
| las să tragă la ţintă. Am o ţintă pe care scrie Alphonse Ferr 
agamo. 

A râs. Eu am zâmbit. 

— Cred că în birou, la Administraţia financiară aruncă des 
cu săgeți în fotografia ta. 

— Da? Săgeţi? La dracu’ eu săgețile! Şi-a îndreptat 
arătătorul spre mine şi a îndoit degetul mic. Ba-bum, ba- 
bum. Aşa se fac găuri în ţintă. 

A terminat încă un pahar cu vin şi a turnat pentru 
amândoi. Chianti-ul mi se părea mai bun. Pe la a treia sticlă 
o să aibă gust de Brunello di Montalcino, 1974. 


576 


M-am uitat din nou prin restaurant. În timpul absenței 
mele mintale, se umpluse şi era acum gălăgios, plin de 
viaţă şi veselie. 

— Imi place locul ăsta, i-am spus lui Bellarosa. 

— Mă bucur că-ţi place. 

Mă simţeam mai bine. Incă nu puteam să mă împac cu 
sperjurul, înţelegeţi, dar mă străduiam. De fapt, chiar mi- 
am scos agenda din buzunar şi, pentru prima dată, m-am 
uitat la ziua de paisprezece ianuarie. Scria cu cerneală, 
poate pentru că sunt avocat şi ştiu că agenda reprezintă un 
document cvasi-oficial, de aceea trebuie completată cu 
cerneală pentru eventualitatea că ar fi vreodată prezentată 
ca probă. Pe de altă parte, folosesc întotdeauna acelaşi 
stilou, Montblanc cu aceeaşi peniță şi aceeaşi cerneală 
neagră Montblanc, aşa că, dacă aş avea ceva de adăugat 
după aceea, aş putea. Dar nu-mi place să fac asta. Oricum, 
cu oarecare emotie, ştiind că o groază de lucruri depindeau 
de asta, m-am uitat la paisprezece ianuarie şi am citit: 
Uşoară fulguială. Acasă până la prânz, prânzul cu Susan la 
The Creek, biroul din Locust Valley după-amiază, întâlnire 
cu personalul la ora şaisprezece. 

M-am uitat la foaie o vreme. Acasă până la prânz. Chiar 
călărisem în ziua aceea? Poate că da. Mă dusesem călare 
până la Alhambra? S-ar putea. Văzusem trei mafioţi 
plimbându-se pe acolo? Spusesem că da. Incepusem să 
închid carnetul când am observat paragraful pentru 
cincisprezece ianuarie: $apte şi patruzeci, zborul o sută 
nouăsprezece, West Palm Beach. Dacă aş fi plecat în 
Florida în dimineaţa zilei de paisprezece, Ferragamo şi FBI- 
ul ar fi descoperit asta până la urmă, somându-mă să le 
dau agenda, sau pe alte căi. Şi aşa, John Sutter ar fi 
împărţit celula cu Frank Bellarosa. Dar eram curat; Acasă 
până la prânz. Norocul lui Sutter ţinea. Dacă eram catolic, 


577 


mi-aş fi făcut cruce şi-aş fi spus Rozariul. Am pus carnetul 
în buzunar. 

— Trebuie să te mai duci undeva? a întrebat Bellarosa. 

— Nu, verificam ceva doar. 

— Da? Se verifică? 

— Da. Se verifică. 

— Bine. M-a privit în ochi. Grazie, a spus şi astea erau 
toate mulţumirile sau recunoştinţa pe care aveam s-o 
primesc vreodată, şi era mai mult decât mi-aş fi dorit. 

— AŞ vrea să le luăm pe fete aici diseară, a zis. O să-ţi 
placă seara, bătrânul ăla cântă la cutia aia care se strânge 
- mi-a arătat pe cineva cântând la acordeon - cum îi spune? 
Concertina. Au o grăsană care cântă ca un înger. Soţia ta o 
să fie încântată. 

— Suntem în siguranţă dacă venim cu tine? am întrebat. 

— Hei, ce treabă ai tu cu asta? S-a bătut în piept. Dacă 
eu sunt ţinta, eu sunt ţinta. Crezi că dă careva două parale 
pe tine? Nu le sta în cale şi nu te uita la feţele lor. Capisce? 
A râs şi m-a bătut pe umăr. Ai haz. 

— Şi tu. 

Am mai dat peste cap un pahar de nectar al zeilor şi l-am 
întrebat: 

— Dar ceilalţi? Spaniolii? Jamaicanii? Respectă şi ei 
regulile? 

Vorbea în timp ce mesteca sâmburi de măslină. 

— O să-ţi spun o regulă pe care o respectă. Dacă vin în Li 
ttle Italy să lichideze pe cineva, nu mai rămâne picior de 
negru sau de spaniol în New York. Regula asta o înţeleg şi 
ei. Nu-ţi face griji în privinţa asta. 

Mi-a plăcut întotdeauna New Yorkul datorită diversităţii s 
ale etnice. Un mare cazan american: „Daţi-mi pe cei obosiţi, 
săraci, mulțimile dezorientate...” Am uitat restul. Poate l- 
am uitat toţi. 


578 


Bellarosa s-a aplecat spre mine şi a rostit: 

— Dacă tot te supără treaba asta, te-ai gândit vreodată 
să-ţi iei un permis de portarmă? 

— Nu e pe lista mea de priorităţi, nu. 

— Păi, dacă o să fii cu mine, ştii, ar trebui să te gândeşti. 

— La ce? 

A citat: 

— „Printre alte neajunsuri pe care ţi le aduce faptul de-a 
fi dezarmat, te face să fii disprețuit”. Cine a spus asta? 

— Maica Tereza? 

A râs: 

— Hai spune, Machiavelli. Aşa-i? 

— Aşa-i! Sunt plătit dacă lupt? 

— Bineînţeles. Hei, îţi sunt dator cincizeci de bătrâne. 
Aşa-i? 

— Nu. Nu le vreau. 

— Nu contează. Le meriţi. 

Un chelner a pus pe masă un platou cu brânzeturi. Părea 
să nu existe nicio ordine la masa asta, cel puţin niciuna de 
care să-mi dau seama. Bellarosa a arătat către bucăţile din 
farfurie. 

— E prosciutto - ştii chestia asta, aşa-i? Asta este 
stracchino şi asta este taleggio. Brânza are viermi, aşa că 
n-o să te pun s-o mănânci. 

— Poftim? 

— Viermi.  Viermişori. Ştii? Dau aromă brânzei. Nu 
mănânci viermii. Rupi brânza, aşa, şi-i scoţi. Vezi? Il vezi pe 
ăla? 

M-am ridicat. 

— Unde-i toaleta? 

Mi-a arătat cu degetul peste umăr. 

— Acolo în spate. 


579 


M-am dus la toaletă, o cămăruţă infectă şi m-am spălat 
pe faţă şi pe mâini. Viermi? 

Uşa s-a deschis şi a intrat Lenny. S-a apropiat de 
chiuveta de lângă mine şi a început să-şi pieptene părul 
unsuros. 

— Îţi place masa, consiliere? m-a întrebat. 

— N-ar trebui să fii acolo şi să stai cu ochii pe uşă? 

— Vinnie are doi ochi. S-a spălat pe mâini. Impuţit oraş. 
Totul e murdar. 

Şi-a şters mâinile pe un prosop jegos. 

— Eşti avocatul şefului, aşa că nu eşti cablat. Corect? 

— Cablat? Ai înnebunit? 

— Nu. Uneori, oamenii au fire pe ei. Uneori, vin la 
căcăstoare să scoată un fir, să pună un fir. Eu, dacă văd 
oamenii că se duc la closet când vorbesc cu şefu', mă 
gândesc la fire. Mă gândesc la pistol. 

— Cred că te-ai uitat prea mult la televizor. 

A chicotit. 

— Şi? Te superi? 

Şi-a întins mâinile curate către mine. 

M-am gândit o clipă, apoi am încuviinţat. Nenorocitul m-a 
percheziţionat conştiincios, apoi a zis: 

— OK. Am verificat, doar. Fiecare are o treabă de făcut. 

Am pus un sfert de dolar pe chiuvetă. 

— Asta-i pentru tine, Lenny, serviciu uşor. 

Am ieşit. Mamă, Doamne, începusem să pricep lucrurile. 
M-am întors la masă şi-am văzut că brânza cu viermi fusese 
luată de lângă plăcintă. 

— Da. Am scăpat de ea, pentru tine, a zis Frank. Ai găsit 
fundul curţii, da? 

— Ce? 

— Fundul curţii. A râs. Fundul curţii, îi spune în Little Italy. 
De pe vremea când era acolo. Ştii? 


580 


— Da. L-am găsit. 

L-am văzut pe Lenny întorcându-se la masă şi uitându-se 
urât la mine în timp ce se aşeza. 

— L-ai trimis să mă percheziţioneze? l-am întrebat pe 
Bellarosa. 

— Nuuu! O face din obişnuinţă. Ascultă, ştiu că Mancuso 
a încercat să ajungă la tine şi am mai multă încredere în 
tine decât într-o grămadă de oameni de-ai mei. Dar când 
ştiu că vorbesc cu un tip care e curat, mă simt mult mai 
bine. 

— Domnule Bellarosa, un avocat nu poate, nu are. Voie şi 
n-o să lucreze ca agent al guvernului împotriva propriului 
său client. 

— Da. Poate scrii vreo carte. A râs. Dă-o dracului, hai să 
mâncăm. la, asta se cheamă manteche. Fără viermi. 

A pus o bucată de brânză pe un biscuit numit frisai/e şi l- 
a întins către gura mea. 

— Haide, gustă asta. 

Am gustat, nu era rău. Am sorbit nişte Chianti şi am 
băgat o măslină neagră în gură. Oamenii ăştia mâncau 
altfel decât mine. De pildă, nicio farfurie luată de pe masă. 
Bellarosa s-a întors la sepia lui prăjită. 

— Mancuso mi-a spus că odată l-ai bătut pe un om al tău 
cu o ţeavă şi i-ai zdrobit toate oasele, i-am zis. 

A ridicat nasul din farfurie. 

— Da? De ce să-ţi fi spus asta? Ce-ncerca să facă? Vrea 
să mă prezinte drept un tip rău? 

— Păi, asta cu siguranţă nu te-a pus în cea mai bună 
lumină. 

— Mancuso ar trebui să-nveţe să-şi ţină afurisita de gură 
închisă. 

— Problema nu e Mancuso. Problema e că tu poţi să baţi 
un om cu o țeavă. 


581 


— Eu nu sunt o problemă. 

A rupt nişte pâine şi a muiat-o în sosul roşu în timp ce 
vorbea: 

— Când eşti tânăr, faci uneori nişte lucruri pe care n-ai 
vrea să le faci, dar trebuie. Nu eram eu şef când s-a- 
ntâmplat treaba asta. Şeful era un tip pe care nu-l cunoşti. 
E mort acum. Dar când spunea: „Frank, trebuie să faci asta 
sau trebuie să faci aia”, o făceam. Capisce? 

N-am răspuns. 

— Ca-n armată sau la biserică. Asculţi ordinele. Eu dau 
ordinul şi nu-mi plac chestiile dure. Vremurile se schimbă. 
Nu mai vrea toată lumea să intre în meseria asta. Trebuie 
să te porţi mai bine cu oamenii tăi. 

— Măcar să le oferi Crucea albastră şi Scutul albastru. 

| s-a părut nostim. 

— Da. Dacă le rupi picioarele, sunt asiguraţi. Da, Crucea 
albastră. 

N-avea niciun rost să mai discutăm despre incidentul cu 
zdrobirea oaselor; important era doar să ştie că nu eram 
străin de acest ciudat stil managerial. De fapt, uneori îmi 
vine şi mie să-mi bat asociaţii cu o ţeavă de plumb, dar 
asta n-ar face decât să le ofere o Scuză de a proceda la fel. 
Şi asta m-a dus cu gândul la Signor Niccolò Machiavelli. 

— Un duşman trebuie ori mângâiat, ori anihilat, i-am spus 
lui Frank. 

Şi-a ridicat privirea din farfurie. 

— Da. Asta-i problema când oftici pe cineva, consiliere. 
Mă bucur că-nţelegi. În meseria mea, ori tratezi oamenii cu 
respect, ori îi înlături. Acum, chestia cu ţeava, de exemplu, 
n-a fost o idee bună, ăla era un paesano ofticat şi ştiam că 
atunci când avea să se pună din nou pe picioare, trebuia să 
pun lucrurile la punct. Ştii? Trebuie mângâiat sau anihilat. 
Nu laşi oamenii aşa, cu vendete împotriva ta. 


582 


— Aşa că l-ai invitat la cină şi i-ai mărit salariul. 

— Da. S-a gândit o clipă, apoi a adăugat: O să-ţi spun ce 
nu-i în regulă în ceea ce te-nvaţă preoţii - ce nu-i în regulă 
cu religia. E porcăria cu întorsul celuilalt obraz. Fă asta şi 
toată lumea o să-ţi tragă câte-un pumn în falcă. Dar 
câteodată mai trebuie să-ncasezi câte unul. Ca acum, cu 
Ferragamo. N-am ce să-i fac, fir-ar să fie. Tot ce pot să face 
să m-asigur că nici el nu poate să-mi facă mie nimic. ŞI 
dacă nu poţi să scapi de-un individ, nu-l oftici, chiar dacă 
lucrează la cazul tău. 

— Dar până şi faptul că trăieşti e de-ajuns să-l oftice pe 
Ferragamo. 

A zâmbit. 

— Da. Asta-i problema Vui. Dar tu îl oftici făcând pe 
deşteptul. 

— Şi ce dacă? Mie nu poate să-mi facă nimic. 

— Poate că da, poate că nu. Poate se leagă de prietenii 
tăi. Poate vrei să-i dai un telefon să discuţi cazul. l-ar plăcea 
să faci asta. l-ar plăcea să-i arăţi puţin respect. 

— Omul e-un ticălos, Frank, şi tot New Yorkul ştie asta. 

— De-aia şi vrea tot respectul pe care poate să-l 
primească. 

Am râs amândoi de asta. 

— Hei, a zis Bellarosa, poate nenorocitul o s-ajungă 
guvernator într-o bună zi, poate chiar şi Preşedinte. Fii 
drăguţ cu el, o să te facă procuror general. 

De fapt, luându-l pe Bellarosa client, n-o să pot candida 
niciodată la vreo funcţie oficială. Nu că aş vrea să fiu 
judecător, să ajung în Senat sau ceva de genul ăsta, dar 
orice avocat are în minte şi posibilitatea asta. Am fost o 
dată ales în Consiliul Municipal din Lattingtown, dar după 
acest fiasco, ar fi fost mai nimerit să mă ţin departe de 
viaţa publică măcar un deceniu. 


583 


— Aşa că poate-i dai un telefon, a zis Frank. O să-ţi dau 
numărul lui de-acasă. 

M-am uitat la el. 

— Frank, n-o să renunţe la niciuna dintre acuzaţiile 
împotriva ta după ziua de astăzi. 

— Da, ştiu, nu despre asta era vorba. Credeam c-ai 
înţeles. 

— Adică, vrei să-mi cer scuze? 

— Nu trebuie să-i spui: „Domnule Ferragamo, îmi pare 
rău că v-am făcut să păreţi cretin şi ticălos”. De fapt, nici 
nu trebuie să-i aminteşti de asta. Doar să-i vorbeşti cu 
respect despre caz. O să te ierte, pentru că-i un ticălos. 
Capisce? 

lată un client care dorea să-l sun pe procuror nu ca să- 
ncerc să fac un târg, ci ca să-mi cer scuze că l-am bătut la 
fundul gol în instanţă. Mamma mia. Nu-mi amintesc să fi 
învăţat aşa ceva la Drept, la Harvard. 

— O să-l sun, am răspuns. Şi o să-i arăt respect pentru 
funcţia lui. 

— Aşa-mi placi. Uneori cretinii au funcţii importante. 
Crezi că toţi Cezarii au fost băieţi deştepţi? Ce să-i faci? 
Trebuie să te-mpaci cu ideea. A mai turnat vin. Gata pentru 
paste? 

Eram aici de o oră, mâncasem o grămadă de lucruri, în 
special pâine, brânză şi măsline, singurele chestii 
comestibile servite până acum. De asemenea, Chianti-ul îşi 
făcea treaba în duodenul meu. 

— O să sar peste paste, am zis. 

— Nu. O să mănânci pasta. Au /ingue de passero aici - 
limbă de vrabie. 

— Pot să mănânc chiftele în loc de asta? 

— Nu sunt limbi de vrabie adevărate. Aşa se cheamă 
macaroanele. Crezi că noi mâncăm limbi de vrabie? 


584 


— Mâncaţi viermi, Frank, şi creier de oaie. 

— Tu nu mănânci viermi. O să iei limbi de vrabie. Vin 
dintr-un orăşel numit Faro San Martino, în Abruzzo - 
provincia lui Brutus. De-acolo e familia neveste-mii. Sunt 
foarte încăpăţânaţi. Dar au paste nemaipomenite. Şi-a dus 
degetul mare şi arătătorul la buze şi le-a pupat. Magnifico. 
O să le mâncăm cu sos puttanesca. Sos de târfă. 

— Poftim? 

— Târfă. Târfă. Nu ştiu de ce-i spune aşa. Poate pentru că 
are boia. A râs. Inţelegi? 

— Cred că da. 

A ridicat un deget şi un chelner şi-a făcut apariţia. 
Bellarosa a indicat masa cu mâna, chelnerul a pocnit din 
degete şi doi picoli au venit în grabă să debaraseze. 

M-am rezemat de speteaza scaunului şi am băut putină 
apă. Am observat că băieţii din Wall Street plecaseră, la fel 
şi câţiva dintre negustorii din cartier. Dar bătrânii 
rămăseseră, sorbind vin sau cafea. Rămăseseră, de 
asemenea, şi bărbaţii care semănau cu Frank. Era evident 
că se serveau două tipuri de mâncare aici: americano- 
italiană şi italiano-italiană. 

Frank s-a ridicat în picioare şi s-a scuzat, dar nu s-a 
îndreptat către fundul curţii. S-a dus spre o masă la care 
stăteau patru bărbaţi în costume închise la culoare. Aceştia 
l-au salutat cordial, dar cu o evidentă rezervă. M-am uitat 
cum un chelner a fugit să-i aducă un pahar de vin şi unul 
dintre bărbaţi i-a turnat Chianti. Au ciocnit cu toţii paharele 
şi i-am auzit mormăind: Sa/ute. Au băut, apoi s-au încovoiat 
peste masă şi-au dat ortul popii. Ei, poate că nu. 

Dumnezeule, mi-am zis, oamenii ăştia există cu 
adevărat. Vreau să zic chiar aici, la nici zece metri de mine, 
cinci mafioţi beau vin într-un restaurant din Little Italy. Îmi 
părea rău că nu-mi adusesem camera video. Uite, uite, aici 


585 


e tăticu' luând masa cu-n cap al Mafiei. Acum mafiotul se 
duce să vorbească şi cu prietenii lui din clan. Vezi? OK, 
camera se-ntoarce spre cei doi bărbaţi de lângă uşă. Îi vezi? 
Sunt gorile. Vezi uşa? Prim-plan pe uşă. OK, înapoi la masa 
cu oamenii Mafiei. 

M-am uitat la ei fără cameră video. Vorbeau toţi, 
folosindu-şi mâinile. Unul a dat din cap ca şi cum ar fi înfipt 
ceva în masă, altul şi-a atins ochiul cu degetul arătător, 
Bellarosa a bătut cu buricele degetelor în masă, iar un altul 
şi-a ridicat bărbia cu degetul mare. Ceea ce nu făceau cu 
mâinile, totuşi, era să se arate sau să se atingă unul pe 
altul. 

Am observat, de asemenea, că majoritatea aveau 
expresii stoice, un fel de faţă impasibilă stil Mafia, cum 
avusese şi Frank când intrase aici. Din când în când, însă, 
ochii sau gurile transmiteau câte ceva, fără a dezvălui 
nimic. 

N-aveam idee despre ce discută, fireşte, dar 
presupuneam că Bellarosa le povesteşte despre dimineaţa 
lui. Poate aflaseră până acum de arestare, dacă se 
anunţase la radio sau aveau alte surse de informare. În 
orice caz, erau interesaţi cum merseseră lucrurile la 
înfăţişare. Faptul că se afla la Giulio era un punct în 
favoarea lui, în pofida oricăror zvonuri care ar fi circulat în 
oraş cum că ar duce tratative cu Alphonse Ferragamo. 

Pe ordinea de zi trebuie să fi fost şi problema lui Juan Car 
ranza. Puteam chiar să-mi închipui o discuţie între aceşti 
oameni. Frank spunea ceva în genul: „Trebuie să fim uniţi 
în chestia asta cu Carranza. OK? Nu vrem ca o mână de 
măslinii să ne spună nouă ce trebuie să facem. Nu-i aşa? ŞI 
nu vrem ca nenorociţii de federali să bage zâzanie între noi. 
Inţelegeţi? Nu vreau să văd sânge italienesc împroşcându-i 
pe măslinii. De acord? Nu vrem să aibă de suferit afacerile, 


586 


aşa că, dacă ajungem la cuțite cu măsliniii, îi lovim tare şi 
rapid. De acord? Nu facem niciun târg separat cu măsliniii, 
melanzane, federalii sau poliţia. Cu nimeni. Capisce?” 

Ce-nsemna asta? Partea care mă speria era că, dacă aş fi 
auzit conversaţia asta acum patru luni, n-aş fi înţeles-o nici 
pe jumătate. Acum puteam chiar să mi-o imaginez. 
Madonn'. Oare ce se-ntâmpla cu mine? Nu ştiu, dar era 
interesant. 

l-am privit pe Lenny şi Vinnie la masa lor drăguță de 
două persoane, din colţ. Nu băuseră niciun pic de alcool, 
din câte văzusem eu, dar pufăiau un nor de fum şi beau 
cafea ceaşcă după ceaşcă. Italienii par să aibă capacitatea 
de a sta patru ore la masă, vorbind şi consumând diverse. L 
enny şi Vinnie păreau mulţumiţi să stea şi să nu facă nimic 
altceva decât să supravegheze uşa. Cred că 
supravegheatul uşii era cea mai importantă treabă din 
restaurantul lui Giulio în clipa de faţă. Am observat că 
amândoi supravegheau şi restul clientelei, în special pe cei 
patru bărbaţi care erau cu Frank. Muşteriii din local păreau 
să fie cunoscuţi de chelneri şi de şeful de sală şi mi s-a 
părut puţin probabil ca vreunul dintre ei să se ridice dintr- 
odată şi să înceapă să tragă. Nu, uşa trebuia 
supravegheată. Ca să-i ajut pe Lenny şi Vinnie, am început 
să mă uit şi eu într-acolo. 

După vreo cincisprezece minute, Frank s-a întors la masa 
noastră. 

— Te rog să mă scuzi, consiliere. Am avut nişte afaceri de 
discutat. 

— Nicio problemă. 

Veniseră pastele şi Frank şi-a înfipt furculita în morman. 

— Ce părere ai? Miros ca păsărică unei târfe? Nu? Da? 

— Fără comentarii. 


587 


M-am uitat la paste care arătau, cred, ca nişte mici limbi 
de vrabie. De fapt, erau chiar gustoase, inclusiv sosul, dar 
eram deja sătul. 

Bellarosa a rupt o bucată de pâine şi a muiat-o în farfuria 
mea. 

— Uite aşa, nu fi timid. 

Nu-mi place nici măcar când Susan îmi ia din mâncare. 
Dar am luat pâinea de la el şi am mâncat-o. M-am uitat la 
ceas. 

— Vrei să-ţi suni soţia? 

— Da, mai târziu. 

— Poate c-ar trebui să-i spui c-ai ieşit pe cauţiune. 

— E liniştită. 

— Era supărată după ce-ai plecat. 

— Da? l-am spus să rămână sus. Vezi? Nu mă ascultă 
deloc, fir-ar să fie. 

— Totuşi, un telefon... 

— Ce te-a făcut să te gândeşti la nevasta-mea? Sosul 
putanesca? A râs. Asta te-a făcut să te gândeşti la ea? 

Nu voiam să discut pe tema asta. M-am jucat cu furculiţa 
şi am sorbit din vin. Bellarosa şi-a terminat pastele şi a 
răsturnat câteva de la mine în farfuria lui, comentând: 

— Nu mănânci, nu-ţi plac? 

— Sunt ghiftuit. 

M-am uitat la ceas. Era două şi jumătate. 

— l-am spus soţiei tale c-o să fii acasă în după-amiaza 
asta, l-am informat pe Bellarosa. 

— Da? De ce? Ti-am spus, trebuie să stăm pe-aici. Mai 
am de vorbit cu câteva persoane. Vreau să le spui ceva 
reporterilor mai târziu. Avem rezervat un apartament la 
Plaza. Va trebui să stăm în oraş câteva zile. 

— Câteva zile? 

— Da. 


588 


— Frank, conduc o afacere, am întâlniri... 

— Ce pot să-ţi spun? Aşa-i jocul, consiliere. O să te 
despăgubesc. De fapt, n-aveam nicio întâlnire şi aproape 
nicio afacere pentru care să-mi fac griji. Pentru cincizeci de 
bătrâne, puteam să rămân aici câteva zile. 

Frank a luat şi restul pastelor mele. 

— Da. O să trimitem acasă după ceva haine. Nevastă-ta 
o să-ţi împacheteze câteva lucruri. 

— Crezi? 

— Sigur. Pentru asta sunt nevestele. 

„Nu şi a mea, amice.” 

Şi-a fluturat mâinile deasupra farfuriilor, de parcă ar fi 
vrut ca acestea să plece singure, dar chelnerul a ieşit din 
podea şi le-a luat. Alt chelner a adus două salate. 

— Curăţă-ţi farfuria, a zis Frank. 

A turnat ulei şi oţet peste verdeaţa şi roşiile lui, apoi a 
făcut acelaşi lucru pentru mine. 

— Mănâncă, a rostit. 

Am scormonit în salată. 

— Mănânc-o. Oţetul ajută la digestie. 

— Şi uleiul ce face? 

— Ajută să te uşurezi. Mangia. 

Salata mai mergea, dar am spus: 

— Nu mai comanda mâncare pentru mine. 

— Trebuie să mănânci felul principal. Pentru ce ai venit 
aici? 

A chemat chelnerul. Au discutat în italiană despre felul 
principal, apoi Bellarosa s-a întors către mine: 

— Ce-ţi place? Vacă? Pili? Porc? Peşte. 

— Cap de oaie. 

— Zău? 

l-a spus ceva chelnerului şi-am auzit cuvântul capozze/a. 
Au râs amândoi. S-a întors spre mine. 


589 


— Au aici o specialitate cu pui. Bun şi uşor. OK? O s-o 
împărţim. 

— Perfect. 

Bellarosa a comandat, apoi s-a întors din nou către mine. 

— O ştii pe-aia cu macaronarul cretin care intră într-o 
pizzerie şi-i spune tipului: „Vreau o pizza întreagă”. Tipul îi 
răspunde: „O vreţi tăiată în opt sau în douăsprezece 
bucăţi?” Macaronarul cretin zice: „Douăsprezece. Mor de 
foame”. Bellarosa a râs. Douăsprezece felii. Zău că mor de 
foame. Te-ai prins? 

— Aşa cred. 

— Zi-mi şi tu una. 

— OK. Un WASP intră la Brooks Brothers, ştii, şi-i spune 
tipului: „Cât costă costumul ăla elegant, din trei piese?” 
Tipul zice: „Şase sute de dolari”. WASP-ul spune: „Bine, îl ia 
u”. 

M-am întors la salata mea. 
Bellarosa a lăsat să treacă câteva secunde, apoi a 
întrebat: 

— Asta-i tot? Ăsta-i bancul? Nu-i nimic de râs. 

— Asta-i poanta. 

— Care? 

— Că WASP-ii n-au umor. 

S-a gândit o clipă, apoi a zis: 

— Tu ai umor. 

— Eşti singurul care crede asta. 

A ridicat din umeri. 

Am băut o vreme, apoi a venit o porţioară din 
specialitatea de pui, care-ar fi ajuns să sature jumătate din 
sufrageria de la The Creek. Bellarosa a împărţit-o în două 
farfurii. 

— Asta se cheamă polo scarpariello. Zi şi tu. 

— Polo... scarp... 


590 


— Scarpariello. Pui, stil cizmar. Poate că l-a inventat un 
cizmar. Poate că-l fac din pantofi vechi. 

Am întors o bucată de carne cu furculita. 

— Ce parte a puiului e asta? 

— Ala-i un cârnat. Se face şi cu cârnaţi. E prăjit în ulei şi 
usturoi, cu ciuperci. 

— Sună a mâncare uşoară. 

— Mănâncă, uite, gustă asta. E andivă cu mult ulei şi 
usturoi. Usturoiul îţi scoate mirosul ăla de păsărică din 
gură. la. Trebuie să guşti din toate. 

Am chemat chelnerul. 

— Adu-mi o sticlă de apă minerală şi un pahar cu gheaţă. 

— Da, domnule. 

A adus o sticlă cu eticheta Pellegrino şi m-am gândit s-o 
ţin minte în viitor. Mi-am turnat şi-am băut trei pahare cu 
apă minerală în timp ce Frank mânca puiul cu cârnaţi. 

Uşa s-a deschis şi m-am încordat instinctiv. A intrat un 
bărbat de vreo cincizeci de ani, purtând un costum gri- 
închis şi ochelari de soare, în spatele lui era un tip mai 
tânăr ai cărui ochi inspectau mesele. Am atins braţul lui 
Bellarosa, iar el mi-a urmărit direcţia privirii. M-am uitat la L 
enny şi Vinnie şi-am văzut că erau atenţi. Cei doi bărbaţi 
care intraseră erau conştienţi de prezenţa gorilelor lui 
Bellarosa şi nu au făcut nicio mişcare bruscă, ci au rămas în 
picioare lângă uşă, uitându-se la Bellarosa şi la mine. 
Chelnerii s-au oprit pe loc, holbându-se la pantofii proprii. 
Cei câţiva bătrâni din local au aruncat o privire intruşilor, 
apoi s-au întors la cafeaua şi ziarele lor. 

Frank s-a ridicat în picioare şi s-a depărtat câţiva paşi de 
masă, iar bărbatul cu ochelari de soare şi i-a scos şi a venit 
spre Bellarosa. S-au întâlnit în mijlocul restaurantului şi s-au 
îmbrăţişat, dar mi-am dat seama că era mai mult o 
demonstraţie de respect decât de afecţiune. Frank şi amicul 


591 


lui s-au aşezat la o masă liberă. Partenerul bărbatului, 
garda lui de corp sau ce-o fi fost, a luat loc la masa lui Lenn 
y şi Vinnie, la invitaţia acestora. Mi-am îndreptat din nou 
atenţia asupra lui Bellarosa şi a paesano-ului lui. Dacă-i 
priveai suficient de mult pe oamenii ăştia, îţi dădeai seama 
de ierarhie. Deşi Frank Bellarosa Episcopul nu părea să aibă 
sfătuitori, ca Augustus Cezar, bărbatul care tocmai intrase îi 
era apropiat. Omul îi aprinsese ţigara lui Bellarosa, dar într- 
un fel care sugera că nu-i plăcea s-o facă şi că s-ar putea să 
n-o mai facă a doua oară. In ceea ce-l privea, Bellarosa 
sufla intenţionat fumul în faţa omului. Zâmbeau amândoi, 
dar nu mi-aş dori să-mi zâmbească cineva în felul ăsta. 
Conversaţia a durat cinci minute, apoi bărbatul l-a bătut pe 
umăr pe Bellarosa, ca şi cum l-ar fi felicitat că ieşise de la 
puşcărie. S-au ridicat amândoi, s-au îmbrăţişat din nou şi 
tipul a plecat împreună cu prietenul său. 

Chelnerii au reapărut. M-am relaxat puţin, dar am 
observat că Lenny şi Vinnie stăteau cu ochii lipiţi de uşă. 

Frank s-a reaşezat vizavi de mine. 

— Era un tip care a lucrat pentru mine. 

— Tipul căruia i-ai zdrobit oasele? 

— Nu, altul. 

— Mi s-a părut cunoscut. Îi apare fotografia în ziare 
uneori? 

— Uneori. 

Mi-am dat seama că Frank Bellarosa era uşor distrat. Era 
evident că omul spusese ceva care-l supărase pe clientul 
meu. Dar indiferent ce-o fi fost, probabil că n-aveam să aflu 
niciodată. 

Totuşi, aveam impresia că Bellarosa face ceva politică pe 
cont propriu şi se ocupă personal de unele relaţii cu 
publicul, aşa că îl mai aşteptau câteva întâlniri. Mi s-a 
părut, de asemenea, că asta-l cam necăjea, dar avea să 


592 


procedeze exact la fel. Poate că nu făcea compromisuri sau 
înţelegeri cu legea, negri, spanioli sau femei. Dar trebuia să 
se-nţeleagă cu cei de teapa lui şi s-o facă exact cu doza de 
forţă şi respect necesară. 

Bellarosa a părut să-şi revină din dispoziţia lui meditativă 
şi mi-a spus: 

— Hei, bei cappuccino, espresso sau cafea americană? 

— Americană. 

l-a făcut semn unui chelner şi i-a dat comanda. Cafeaua a 
sosit şi după aceea mi s-a adus o tavă cu pateuri. Mamma 
mia, simţeam că nici măcar saliva nu mai pot să mi-o 
înghit. Dar dragul de Frank, făcând în acelaşi timp pe gazda 
şi pe chelnerul, a insistat să-mi descrie fiecare pateu 
înainte de a mă pune să-mi aleg două. N-avea niciun rost să 
refuz, aşa că am luat două, dar el mi-a spus că nu trebuia 
să le iau pe-alea şi mi-a ales altele. 

Am ronţăit pateurile, care erau destul de bune ca să se 
găsească loc pentru ele, ba am reuşit chiar să-nghit şi 
cafeaua. Am vorbit cu Patsy, cu Lucio şi soţia lui şi cu câţiva 
dintre  chelneri. Toată lumea părea fericită că masa 
ajunsese la un final nesângeros. Patsy mi-a zâmbit. 

— V-a plăcut totul? 

— Foarte bun. 

— Vă-ntoarceţi la cină. OK. 

— Cu siguranţă. 

Lucio şi soţia lui nu erau delicaţi ca Patsy, dar am 
încercat să-i îmblânzesc. 

— De cât timp aveţi restaurantul ăsta? 

— A fost restaurantul tatălui meu şi al tatălui lui, a 
răspuns Lucio. 

— Bunicul dumneavoastră era Giulio? 

— Da. A venit din partea cealaltă şi a deschis 
restaurantul ăsta chiar aici. 


593 


A arătat cu degetul spre podea. 

— În ce an? 

A ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Poate în 1900. 

Am  încuviinţat din cap. Un proprietar mai cu simţul 
afacerilor ar fi scos mai mult din asta: La Giulio; 
proprietatea familiei din 1899. (Secolul trecut sună 
întotdeauna mai bine.) Dar aveam impresia că Lucio e 
preocupat numai de meniul zilei şi de cât de mulţumiţi sunt 
clienţii. Poate că de-aia avea succes, ca şi tatăl şi tatăl 
tatălui său. 

A venit şi bucătarul-şef, echipat cu şorţ şi bonetă de 
bucătar, pe care a scos-o înainte de a se înclina în faţa don- 
ului. Dumnezeule, ai fi zis că Bellarosa era o stea de cinema 
sau făcea parte din nobilime. De fapt, era mai important 
de-atâta; era mafiot şi oamenii ăştia, cei mai mulţi din Sicili 
a şi Neapole, cred, aveau memorie ancestrală bună. 

Am mai vorbit vreun minut. Erau cu toţii mai mult decât 
prietenoşi şi totuşi m-am simţit puţin nelalocul meu, deşi nu 
chiar stânjenit. Lucio şi ai lui îşi dădeau seama, desigur, că 
sunt o persoană importantă, dar nu un italian important. Mă 
simţeam, de fapt, ca un turist american în vizită în Italia. 

Frank s-a ridicat în picioare; m-am ridicat şi eu, iar 
scaunele ne-au fost trase în spate. Zâmbeau cu toţii cu 
gura până la urechi în timp ce-şi ţineau respiraţia. Incă un 
minut şi-ar fi căzut leşinaţi la podea. 

Mi-am dat seama că singurul lucru care lipsea de la masă 
era nota de plată. Frank a scos un teanc de bancnote din 
buzunarul pantalonilor şi a început să arunce hârtii de 
cincizeci de dolari în dreapta şi în stânga. l-a dat şefului de 
sală cincizeci, lui Patsy cincizeci şi câte cincizeci celor trei 
chelneri. A chemat chiar doi picoli şi a dat fiecăruia câte 


594 


zece dolari. Băiatul ştia cum să aibă grijă de oameni. Ne-am 
urat unii altora buon giorno şi ciao. 

Lenny ieşise deja, iar Vinnie era afară verificând strada. 
L-am văzut pe Lenny trăgând Cadillacul în fata 
restaurantului şi pe Vinnie deschizând uşa din spate când 
mai eram încă în restaurant. Vinnie a făcut un semn cu 
capul şi Bellarosa a ieşit abia atunci. Eram exact în spatele 
lui, dar nu prea aproape. S-a strecurat pe banchetă şi eu m- 
am urcat lângă el. Vinnie a sărit în faţă şi Lenny a pornit în 
viteză. Şi băiatul ăsta voia să venim cu soțiile aici? Fii 
serios, Frank! 

Doar poate că lua doar măsuri de precauţie fireşti. Adică, 
poate chiar şi atunci când în lumea interlopă domnea 
pacea, Frank era un om precaut. Poate o vo; aduce pe 
Susan aici, cu Bellarosa. Nu s-ar putea întâmpla nimic rău. 
Aşa-i? 

Am luat-o spre sud pe Mott Street, care e cu sens unic, 
ca toate  străduţele înguste din partea veche a 
Manhattanului. 

— Plaza Hotel, i-a spus Frank lui Lenny. 

Lenny a tăiat-o spre vest pe Canal, apoi a cotit spre nord 
pe Mulberry, trecând prin inima cartierului Little Italy. 
Bellarosa a privit o vreme pe geam, recompunându-şi 
starea de spirit italiană. Nu eram sigur, dar aveam impresia 
că nu parcursese aceste străzi pe jos; ca o celebritate, 
văzuse cea mai mare parte a lumii prin geamurile fumurii 
ale maşinii. Într-un fel, mi-a fost milă de el. 

S-a întors către mine şi a zis: 

— M-am gândit. Poate că te-ai săturat de tot rahatul ăsta. 

Poate că mă săturasem, poate că nu. N-am răspuns. 

— Ai făcut ce-am avut nevoie să faci pentru mine, a 
continuat. M-ai scos de-acolo. Ştii? Jack Weinstein poate să 


595 


continue de-acum înainte. Ştie cum să se descurce cu 
scursorile de la biroul procurorului federal. 

— Tu hotărăşti, Frank. 

— Da. S-ar putea să se-mpută treaba. Ai un birou de 
avocatură bun, ai o familie ca lumea. Ai prieteni. Oamenii 
or să te calce pe bătături. Pleacă şi tu cu soţia în vacanţă 
undeva. 

Ce om drăguţ. Mă-ntrebam ce-avea de gând. 

— E treaba ta, Frank, am spus. 

— Nu, acum e decizia ta. Nu vreau să te simţi forţat. Nu-i 
nicio problemă, nici într-un fel, nici în altul. Dacă vrei, te las 
la gară. Să te duci acasă. 

Cred că venise vremea să ies din joc sau să fac un 
jurământ de credinţă. Omul meu era un pungaş. Dar deja 
ştiam asta. 

— Poate că ai dreptate, am zis. Nu mai ai nevoie de mine 
de-acum înainte. 

M-a bătut pe umăr. ` 

— Aşa e. Nu mai am nevoie de tine. Imi placi. 

Tocmai când credeam că-l cunosc, descopăr că nu-i aşa. 
Aşa că ne-am dus la Hotelul Plaza. 

Ceea ce nu ştiam era că jumătate din Mafia din New York 
avea să-şi facă apariţia în seara aceea. 


596 


29 


Plaza este hotelul meu favorit din New York şi mă 
bucuram că Frank şi cu mine ne potriveam la gusturi măcar 
în privinţa asta, de vreme ce părea că urma să stăm acolo o 
vreme. 

Am închiriat un apartament mare, cu trei dormitoare şi 
vedere spre Central Park. Personalul părea impresionat de 
cine suntem - sau de cine e Bellarosa -, dar nu se 
manifesta atât de evident ca paesanos de la Giulio şi 
nimeni nu părea cine ştie ce agitat. 

Frank Bellarosa, Vinnie Adamo, Lenny Patrelli şi John Whit 
man Sutter s-au adunat în  livingul spaţios al 
apartamentului. Cei de la servirea mesei în cameră au 
trimis cafea, sambuca şi apă Pellegrino pentru mine (care 
descoperisem că-i un antidot împotriva totalei nepăsări 
specific italiene). Era cinci fără douăzeci şi am presupus că 
doream cu toţii să prindem ştirile de la ora cinci la televizor. 

— Vrei s-o suni pe soţia ta înainte de cinci? l-am întrebat 
pe Frank. 

— A, da. 

A luat telefonul de pe măsuţă şi a format numărul. 

— Anna? A... A chicotit. Cum o duceţi pe-acolo? Nu ţi-am 
recunoscut vocea. Da. Sunt bine. Sunt la Plaza. 

A ascultat câteva secunde, apoi a spus: 

— Da. Pe cauţiune. Nu-i mare scofală. Soţul tău a fost 
fantastic. 


597 


Mi-a făcut cu ochiul, a mai ascultat puţin şi a zis: 

— Da, păi, am fost să mâncăm un pic şi să vedem nişte 
oameni. E prima ocazie pe care o am ca să sun... Nu, n-o 
trezi. Las-o să doarmă. Sun mai târziu. 

A ascultat din nou, apoi: 

— Da. E-aici, cu mine. 

A încuviinţat din cap în timp ce-i vorbea soţiei mele, după 
aceea a întrebat-o: 

— Vrei să vorbeşti cu el? 

Mi-a aruncat o privire şi a zis în receptor: 

— OK. Poate vorbeşte cu tine mai târziu. Ascultă... 
trebuie să rămânem aici câteva zile... Da. Împachetează-i 
câteva lucruri şi spune-i Annei că vreau costumul albastru 
şi cel gri, cele pe care le-am făcut la Roma... Da. Cămăşi, 
cravate, lenjerie de corp, tot. Dă-i totul lui Anthony şi pune-l 
să trimită pe cineva cu ele aici. Diseară. OK?... Dă drumul la 
ştiri. Vezi ce au de zis, dar să nu crezi niciun cuvânt... Da. 

A râs, apoi a ascultat. 

— Da... OK... OK. Pe curând. 

A închis şi, ca şi cum tocmai şi-ar fi adus aminte, mi-a 
spus: 

— Soţia ta trimite sărutări. 

Cui? 

S-a auzit o bătaie în uşă, iar Vinnie a sărit şi a dispărut în 
hol. Lenny şi-a scos pistolul şi l-a ţinut în poală. Un chelner 
de la serviciul în cameră şi-a făcut apariţia împingând o 
masă pe rotile încărcată cu o sticlă de şampanie, o farfurie 
cu brânzeturi şi un castron cu fructe. 

— Complimente din partea directorului, domnule, a spus 
chelnerul. 

Bellarosa i-a făcut semn lui Vinnie, care i-a dat un bacşiş 
chelnerului. Acesta s-a înclinat şi a plecat. 

— Vrei nişte şampanie? m-a întrebat Bellarosa. 


598 


— Nu. 

— Vrei s-o suni pe soţia ta să-i spui ce să-ţi trimită? 

— Nu. 

— Formez eu numărul pentru tine... A ridicat receptorul. 
Du-te-n camera ta să vorbeşti dacă vrei. Uite, o sun eu. 

— Mai târziu, Frank. Închide. 

A ridicat din umeri şi a închis telefonul. 

Vinnie a deschis televizorul pentru ştirile de la ora cinci. 
Nu m-aşteptam să fie o ştire de mâna a doua, dar a apărut 
chiar crainicul principal, Jeff Jones, spunând: „Principala 
noastră ştire este că Frank Bellarosa, cunoscutul cap al 
celei mai mari organizaţii criminale din New York, a fost 
arestat de către FBI, în această dimineaţă, la conacul său 
din Long Island. Bellarosa a fost acuzat de uciderea lui Juan 
Carranza, cunoscut rege columbian al drogurilor, omorât în 
stil de execuţie în parcarea Garden State, în ziua de 
paisprezece ianuarie a acestui an”. 

Jeff Jones a continuat să citească ştirile de pe promter, ca 
şi cum totul ar fi fost o noutate şi pentru el. De unde i-or fi 
luând pe băieţii ăştia? 

„Lucrurile au luat o întorsătură senzaţională, a continuat J 
ones, judecătorul Sarah Rosen eliberându-l pe Bellarosa 
contra unei cauţiuni de cinci milioane de dolari, după ce 
avocatul reputatului cap de bandă, John Sutter, s-a oferit pe 
sine ca martor pentru alibiul clientului său.” 

Jones a mai trăncănit puţin pe tema asta. Mă-ntreb dacă 
Susan îşi mai amintea dimineaţa de paisprezece ianuarie. 
Nu conta dacă nu şi-o amintea, din moment ce ştim că m-ar 
acoperi, ca eu să-l pot acoperi, la rândul meu, pe Frank 
Bellarosa. Of, ce încâlcit e totul. Domnul Salem mă învățase 
asta în clasa a şasea. 

Jaff Jones spunea acum: 


599 


„Îl avem pe Barry Freeman în direct de la proprietatea lui 
Frank Bellarosa din Long Island. Barry?” 

Porţile Alhambrei au apărut pe ecran şi Barry Freeman a 
rostit: 

„Aceasta este locuinţa lui Frank Bellarosa. Multe dintre co 
nacele de pe Coasta de Aur a Long lIslandului au nume şi 
casa aceasta, aflată în mijlocul a două sute de acri de 
păduri, păşuni şi grădini, se numeşte Alhambra. Aici, la 
porţile proprietăţii, este ghereta portarului - în spatele meu 
- de fapt, o casă pentru portar, în care locuiesc două sau 
poate mai multe dintre gărzile de corp ale lui Bellarosa”. 

Camera s-a mutat pe casa portarului şi Freeman a zis: 

„Am apăsat pe butonul interfonului alăturat, a strigat, şi 
am scuturat porţile, dar nimeni nu vrea să vorbească cu noi 


Obiectivul telescopic al camerei s-a îndreptat asupra aleii 
lungi şi pe ecran a apărut o imagine ştearsă. 

„În acest conac locuiesc Frank Bellarosa Episcopul şi 
soţia sa, Anna”, a spus Freeman. 

Am auzit vocea lui Frank spunând: 

— Şi ce dracu' are de-a face cu asta? 

Freeman a continuat o vreme cu descrierea stilului de 
viaţa al bogatului şi infamului rezident al Alhambrei. 

„Bellarosa este cunoscut prietenilor săi şi presei ca Don 
Dandy”, a zis Freeman. 

— Ar face bine să nu-mi spună nimeni asta în faţă, a 
rostit Bellarosa. 

Vinnie şi Lenny au chicotit. Erau clar emoţionaţi de faima 
şefului lor. 

Pe ecran a apărut din nou Freeman. 

„Am adresat câtorva rezidenţi de pe acest drum privat 
întrebări despre vecinul lor, dar nimeni nu a avut nimic de 
spus. Credem că don-ul nu s-a întors încă din Manhattan, 


600 


aşa că îl aşteptăm aici, la poartă, să vedem dacă putem 
vorbi cu el când va veni.” 

— Poţi s-aştepţi mult şi bine, nătărăule, a comentat Fran 
k. 

„inapoi la tine, Jeff”, a zis Freeman. 

Crainicul Jeff Jones a preluat transmisia. 

„Mulţumesc, Barry. Revenim la tine dacă apare Frank 
Bellarosa. Între timp, iată scena din această dimineață, de 
la Tribunalul Federal din Manhattanul de jos. Reporter Jenny 
Alvarez.” 

Pe ecran a apărut înregistrarea de dimineață: Frank 
Bellarosa şi John Sutter încercând să coboare treptele 
tribunalului în timp ce reporterii sălbatici urlau întrebări. 
Cravata mea albastră Hermes părea spălăcită şi părul uşor 
ciufulit, dar aveam un aer de optimism avocățesc. Am 
observat că reportera pițigăiată, care îmi făcuse viaţa grea 
pe treptele de jos, se ţinuse după mine de când ieşisem din 
tribunal, dar eu nu reuşisem s-o rețin. Am observat, de 
asemenea, după microfon, că reprezenta canalul de 
televiziune la care tocmai mă uitam. Bănuiesc că ea era Jen 
ny Alvarez. Ţipa după mine: 

„Domnule Sutter? Domnule Sutter? Domnule Sutter?” 

Era evident că fusese fascinată de persoana mea de când 
mă văzuse pentru prima oară. De fapt, nici ea nu arăta prea 
rău. 

Dar nici Frank, nici eu nu spusesem prea multe în timp ce 
coboram scările, aşa că scena s-a mutat spre ultimele 
trepte, unde fusesem blocaţi o vreme. lată-l pe măreţul 
Cezar, cu  maiestuoasele coloane de marmură ale 
tribunalului în spate, pufăind din trabuc, zâmbind şi pozând 
pentru aparatele de filmare. Nu observasem asta când 
eram acolo, dar din perspectiva camerei se vedea clar un 


601 


şir de poliţişti federali pe treptele de sus ale tribunalului. 
Printre ei era şi amicul meu, Wyatt Earp. 

Frank a comentat pentru noi trei: 

— Trebuie să mai slăbesc. Uite cum trage haina. 

— Arăţi nemaipomenit, şefule, a zis Vinnie. 

— Grozav. Al dracului de grozav, a fost Lenny de acord. 

Era rândul meu. 

— Ai putea să dai jos vreo cinci kilograme. 

— Da? Poate că-i doar costumul de vină. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia către televizor. Se 
puteau auzi câteva întrebări şi câteva răspunsuri, dar era 
mai mult amuzant, o întâmplare de stradă, teatru 
improvizat. Apoi camera domnişoarei Voce Piţigăiată a 
făcut un plan apropiat cu ea pisându-mă din nou. 

„Domnule Sutter, domnul Ferragamo are cinci martori ca 
re îl acuză pe Frank Bellarosa de omor. Vreţi să spuneţi că 
toţi sunt  mincinoşi? Sau dumneavoastră sunteți 
mincinosul?” 

Şi prostul de John a răspuns: 

„Martorii lui Ferragamo sunt nişte mincinoşi şi el ştie că 
sunt mincinoşi. Toată chestia asta e aranjată, e o răzbunare 
personală împotriva clientului meu şi o încercare de a 
provoca discordie între...” 

„Discordie între cine? a întrebat Voce Piţigăiată. Clanuri 
rivale?” A continuat aşa. 

Frank nu a spus nimic, dar aveam senzaţia c-ar fi vrut ca 
reportajul ăsta să nu ajungă în Little Italy, Little Columbia, L 
ittle Jamaica, Chinatown şi alte cartiere liniştite, unde 
persoane exotice cu aversiuni puternice, pistoale mari şi 
paranoia în ultimul stadiu ar putea decide să se implice în 
ceea ce se numeşte un om legat de traficul de stupefiante. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia asupra televizorului. 
Dispăruseră coloanele clasice şi treptele aglomerate ale 


602 


tribunalului, şi fundalul era acum din piatră gri. lat-o pe 
domnişoara Alvarez în direct, aparent întoarsă de curând 
de la întâlnirea din Manhattanul de jos. De fapt, îşi 
schimbase taiorul elegant de dimineaţă. Purta acum o 
rochie strâmtă, roşie, genul aruncă-te pe mine şi ţinea 
lângă buze un simbol falie bulbos. Dar credeţi că şi-l băga 
în gură? Nu. Vorbea cu el. 

„Şi acesta este Stanhope Hall. Sau cel puţin zidurile şi 
porţile crenelate. Aici, în spatele porţilor, se află casa 
portarului, de unde o femeie în vârstă a încercat să ne 
alunge cu puţin timp în urmă.” 

Ciudat că nu recunoscusem locul de la început. Poate că 
ar trebui să cred în acele teorii referitoare la lumea 
imaginilor, conform cărora atunci când vezi pe ecran o 
persoană sau un loc pe care le cunoşti personal, nu ţi se 
par reale; perspectiva era prost aleasă, culorile erau şterse. 
Reducerea drastică a dimensiunilor făceau persoanele şi 
clădirile aproape de nerecunoscut. Dar pe ecranul 
televizorului se vedeau într-adevăr porţile de la Stanhope H 
all. 

Au urmat zece secunde de imagini, apoi a spus: 

„De aici nu se poate vedea conacul de cincizeci de 
camere, dar în acest conac locuiesc John Whitman Sutter şi 
Susan Stanhope Sutter”. 

Asta este cu totul inexact, fireşte. Susan /ocuise cândva 
în conac, dar acum coborâse în lumea obişnuită. O să-i 
scriu acestei Alvarez. 

Oricum, Jenny Alvarez i-a dat înainte cu nobilii de sânge 
albastru, originea lui Susan şi toate prostiile astea, apoi a 
ajuns la subiect, care era: 

„De ce l-ar apăra John Sutter, cunoscut şi respectat 
avocat, de la vechea firmă Perkins, Perkins, Sutter şi 
Reynolds din Wall Street, cu prieteni şi clienţi puternici şi 


603 


bogaţi, pe Frank Bellarosa Episcopul într-un proces de 
omucidere? Care este legătura între aceşti doi bărbaţi, între 
aceste două familii? Oare l-a văzut John Sutter aici pe Frank 
Bellarosa în dimineaţa de paisprezece ianuarie, când Alpho 
nse Ferragamo îl acuză pe Bellarosa de uciderea lui Juan Ca 
rranza, în New Jersey? Oare din acest motiv a luat John Sutt 
er cazul? Sau e ceva mai mult de-atât?” 

E mai mult de-atât, Voce Piţigăiată. 

— De unde-au aflat toate rahaturile astea despre tine, 
consiliere, a întrebat Bellarosa. 

— Presa a cules informaţii despre mine. 

— Când? 

— Azi-dimineaţă, Frank. 

Domnişoara Alvarez era încă la subiectul ăsta. De unde 
aflase toate rahaturile astea era clar: de la domnul 
Mancuso şi, sau de la domnul Ferragamo. Asta se chema, 
pe scurt, „Du-te naibii, Sutter”. Mulţumesc, băieţi. 

Bellarosa a zis, jumătate în glumă: 

— Hei, cine dracu'-i vedeta în spectacolul ăsta? Eu sau 
tu? Nu ştiam că eşti o celebritate. 

M-am ridicat şi am luat-o spre dormitorul meu. 

— Unde te duci? 

— În fundul curţii. 

— Nu poţi să te ţii? O să pierzi asta. 

— N-o s-o pierd deloc. 

M-am dus în baia de lângă dormitorul meu. Mi-am scos 
haina şi m-am spălat pe mâini şi pe faţă. „Dumnezeule...” E 
i bine, în afară de motivele mele personale de-a fi aici, 
rămânea faptul că Frank Bellarosa nu era vinovat de ucider 
ea lui Juan Carranza. „Nevinovat.” Am spus cu voce tare: 
„Nevinovat”. 

M-am uitat în oglindă şi m-am privit în ochi. 


604 


„Te-ai dus dracului, Sutter. Oh, te-ai dus dracului de-a 
binelea de data asta. Haide, recunoaşte.” 

„Nu, am răspuns. Am făcut ceea ce trebuia să fac. Ceea 
ce am vrut să fac. Asta-i o experienţă de maturizare, John. 
O experienţă de viaţă. Mă simt excelent.” 

„Să-mi spui asta peste o săptămână-două.” 

Sunt singurul om pe care-l cunosc care poate să spună 
tot ce-are pe suflet într-o ceartă, aşa că mi-am întors 
spatele înainte să zic ceva de care să-mi pară rău mai 
târziu. 

Mi-am aruncat hainele pe jos şi am intrat sub duş. Oh, ce 
bine era! Cele trei lucruri bune în viaţă sunt: friptura, 
duşurile şi sexul. Am lăsat apa să curgă peste trupu-mi 
obosit. 

Mâine-dimineaţă povestea asta o să apară în toate 
ziarele. Daily News, principalul cronicar al Mafiei din New 
York o s-o pună în prima pagină, Post la fel. USA. Today o 
să-i acorde oarecare importanţă şi Wall Street Journal, deşi 
nu va considera interesantă povestea în sine, o va relata. 
Teama mea era să nu se ajungă cumva la concluzia că 
interesant în povestea asta nu era Frank Bellarosa, ci John S 
utter sau Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds. De fapt, ar 
putea să mă masacreze. Vai mie! 

Mâine-dimineaţă, oricine din Lattingtown, Locust Valley 
sau celelalte comunităţi de pe Coasta de Aur care ratase 
povestea din sus-menţionatele ziare, de la radio sau din 
cele peste o duzină de emisiuni de ştiri newyorkeze, putea 
s-o citească în ziarul local din Long Island, Newsday, scris 
cu deosebită emfază la adresa băiatului din localitate, John 
Sutter. Vedeam titlul NĂTĂRĂU DE PE COASTA DE AUR ÎN 
RAHAT. Ei, poate nu chiar cu cuvintele astea. Dar Newsday 
este o publicaţie de stânga într-o ţară ultra republicană, şi 


605 


plăcerea lor e să se arate potrivnici faţă de nobilimea 
aproape dispărută. Povestea asta o să-i ungă pe suflet. 

Am încercat să-mi închipui ce părere vor avea asociaţii 
mei, personalul şi cele două secretare de faptul că Perkins, 
Perkins, Sutter şi Reynolds se ocupa acum şi cu drept 
penal. În timp ce apa îmi şiroia prin păr, am avut imaginea 
mintală a mamei şi a tatălui meu frunzărind /nternationa! 
Herald Tribune, undeva în întunecata Europă, căutând 
poveşti deprimante despre foamete şi oprimare rasială, şi 
dând peste un ciudat articolaş despre domnul Frank 
Bellarosa, cap al Mafiei din New York. Mama ar spune: „Nu 
cumva e vecinul fiului nostru, cum-îl-cheamă?” lar tata ar 
răspunde: „Da, aşa cred... a, uite aici o referire la John 
Sutter”. La care mama ar zice: „El trebuie să fie. Ti-am 
vorbit despre cafeneaua adorabilă pe care am descoperit-o 
ieri în Montmartre?” 

Desigur că prietenii mei de la The Creek vor fi ceva mai 
interesaţi. Îi şi vedeam pe Lester, Martin Vandermeer, Rand 
all Potter, Allen DePauw şi alţi câţiva la o masă lungă, 
clătinând din cap atotştiutori sau poate uitându-se uluiţi 
unii la alţii, sau făcând ceea ce credeau ei că ceilalţi 
consideră nimerit să facă. Lester ar spune: „Dacă John ar fi 
avut mai multă tărie de caracter... Îmi pare rău pentru 
Susan şi copii”. 

Jim şi Sally Roosevelt erau, totuşi, prieteni adevăraţi şi 
oameni înţelegători. Aş putea conta pe ei că-mi vor spune 
direct ceea ce gândesc despre mine. De aceea, îi voi evita 
cel puţin o lună. 

Apoi mai erau rudele mele, mătuşile şi unchii, ca Arthur 
şi Cornelia, prea numeroşii mei veri cu consoartele lor şi 
toată echipa de prostălăi cu care trebuia să mă întâlnesc de 
Paşte, Crăciun, Ziua  Recunoştinţei, la nunţi şi la 
înmormântări. Ei, mai erau trei luni până la Ziua 


606 


Recunoştinţei, nu ştiam de nicio nuntă în viitorul apropiat şi 
nimeni nu părea pe cale să dea ortul popii (deşi, după ce 
se-ntâmplase astăzi, nu m-ar mira dacă mătuşa Cornelia ar 
păţi-o). Puțin mi-ar păsa dacă m-ar dispreţui cu toţii, dar 
cred că mai degrabă mă vor bate la cap să afle detalii 
despre viaţa mea secretă de om al Mafiei. _ 

Şi, fireşte, mai erau Carolyn şi Edward. Imi pare bine că îi 
pusesem în temă, aşa încât, atunci când vor afla din alte 
surse, vor putea să spună: „Da, ştim totul despre asta. 
Suntem alături de tata, indiferent ce face”. Ce copii 
extraordinari! Oricum, Carolyn va fi calmă în aparenţă şi 
frământată în interior. Fata asta ţine totul în ea. Edward va 
începe un jurnal. Dar nu judecata copiilor mă îngrijorează, 
nici măcar a copiilor mei. 

În ceea ce-o priveşte pe sora mea, Emily, trecuse şi ea 
prin faza de respingere a valorilor păturii superioare a 
clasei de mijloc şi ajunsese deja în partea cealaltă. Ştiam că 
va fi acolo, la destinaţie, aşteptându-mă şi, Dumnezeu s-o 
binecuvânteze, nu va dori să ştie nimic despre drumul 
parcurs, îmi va ura doar bun venit. 

Ethel Allard. Greu de spus. Dacă ar fi trebuit să pariez 
bani grei pe asta, aş spune că în sinea ei era mulţumită că 
un alt nobil cu sânge albastru se dovedise a fi corupt moral. 
Mai ales eu, pentru că nu reuşise niciodată să găsească 
vreo fisură în armura mea strălucitoare. Adică, nu-mi bat 
niciodată soţia (decât la cererea ei), nu datorez bani 
cămătarilor, nu folosesc casa portarului să-mi fac de cap cu 
femei, merg la biserică, mă îmbăt foarte rar şi am tratat-o 
întotdeauna destul de bine. „Dar, ar întreba ea, ce fapte 
bune ai făcut în ultima vreme, domnule John Sutter?” Nu 
prea multe, Ethel. Asta e. 

Mă bucur că George nu mai trăieşte ca să vadă toate 
astea, căci l-ar fi omorât în mod sigur. Şi dacă nu, m-ar fi 


607 


scos din sărite atitudinea lui superioară şi dezaprobatoare, 
l-aş fi omorât chiar eu. 

Dar, ştiţi, există un punct luminos până şi într-un morman 
de bălegar. De exemplu, domnul reverend Hunnings va fi 
sincer fericit în sinea lui că, în sfârşit, sunt demascat ca 
fiind un gangster care vinde probabil droguri pentru a-şi 
putea satisface viciul beţiei. Mi-a plăcut ideea că este, 
probabil, fericit. Eram fericit că e el fericit. Abia aşteptam s- 
ajung la biserică duminica viitoare să pun în cutia milei un 
plic cu o mie de dolari. 

Apoi erau femeile: Sally Grace Roosevelt, de pildă, căreia 
descrierea lui don Bellarosa făcută de Susan se păruse atât 
de interesantă. Şi Beryl Carlisle, care, eram sigur, îşi va 
scoate chiloţii uzi în clipa în care voi intra în cameră. Mai 
erau femeile, ca Terri cea delicioasă, care mă vor lua puţin 
mai în serios după asta. 

Ah, ne apropiem acum de miezul problemei, cum s-ar 
spune. Poate. Hai să vorbim jumătate de secundă de Willia 
m Şi Charlotte Stanhope. Dracu' să-i ia. 

Acum Susan. Nu, nu pot s-o învinuiesc pe ea pentru ceea 
ce s-a întâmplat, pentru prezenţa mea la hotelul Plaza cu 
un cap al Mafiei, un om acuzat de omucidere, un om pe 
care vreo două sute de indivizi voiau să-l omoare. Nu 
puteam s-o învinuiesc pe ea pentru hotărârea mea de a fi 
avocatul lui Bellarosa. Şi n-o puteam învinui pentru nedorita 
atenţie pe care ne-o acorda presa, mie şi acum ei, şi pe 
care va continua să ne-o acorde până ce toată lumea va şti 
totul despre noi. Nu, n-o puteam /învinui pe ea. Dar vă daţi 
seama cum greşeala era mai mult a ei. 

Adică nu, nu greşeala ei, mai degrabă responsabilitatea 
ei. Pe scurt, lucrurile stăteau cam aşa: lui Susan s-a părut 
că Frank Bellarosa era interesant şi, probabil prin deducție, 
mai bărbat decât propriul soţ. Soţului ei, căruia îi păsa cu 


608 


adevărat ce crede nevasta despre el, nu i-a plăcut asta. 
Soţul ei e un bărbat gelos. Soţul ei crede că este sută la 
sută la fel de bărbat ca Frank Bellarosa. Chiar mai bărbat, 
în multe privinţe. Dar nu foloseşte la nimic să spui asta. 
Trebuie s-o dovedeşti. 

Şi aşa, când s-a ivit ocazia, şi ironia sorții a făcut să se 
ivească prin intermediul lui Frank Bellarosa însuşi, soţul, 
dovedind mai multă mândrie decât judecată, a început să-şi 
ruineze viaţa spre a dovedi tuturor de ce e-n stare. 

Aveam cumva vreun regret? Niciunul, pe bune. De fapt, 
mă simţeam mai bine decât mă simţisem vreodată. Ştiam 
că aşa o să fie. 

Am ieşit de sub duş şi m-am şters. Am desenat pe 
oglinda aburită o faţă mare, zâmbitoare: „Zâmbeşte, 
prostule, ai primit ce-ai vrut”. 


A fost o seară grozavă. Telefonul a sunat fără întrerupere 
şi a fost un du-te-vino permanent. Era evident că don-ul nu 
se ascundea, ci doar îşi mutase curtea de la Alhambra la PI 
aza. 

Am primit şi telefoane din partea presei, cred că vestea 
se răspândise prin personalul hotelului, sau poate prin cei 
invitaţi. Dar Bellarosa nu răspundea la telefoanele ziariştilor 
şi mi-a spus să nu fac nicio declaraţie până a doua zi 
dimineaţă. Câţiva reporteri întreprinzători, ca să nu spun 
obraznici, veniseră la uşa apartamentului şi erau 
întâmpinați de Vinnie, portarul oficial al lui don Bellarosa, 
cu o frază ciudată: „Eu vă las să intraţi, dar nu mai ieşiţi”. N 
imeni nu accepta invitaţia. Aş putea însă să jur ca am auzit 
vocea lui Jenny Alvarez certându-se cu Vinnie. 

Ospătarii au instalat un bar şi au adus de mâncare toată 
noaptea. Televizorul a fost deschis tot timpul, pus pe un 
post care transmitea numai ştiri şi relua povestea cu 
Bellarosa la fiecare jumătate de oră, cu mici variaţii. 

609 


Auzeam cu greu televizorul din cauza vorbăriei, dar îi 
vedeam pe  Bellarosa şi Sutter coborând treptele 
tribunalului la fiecare jumătate de oră. 

Majoritatea bărbaţilor care au venit în apartament păreau 
vasali ai marelui padrone, căpitani şi locotenenţi în propria 
lui organizaţie. L-au îmbrăţişat, l-au sărutat şi foarte puţini 
s-au mulţumit c-o simplă strângere de mână. Câţiva bărbaţi 
mai în vârstă chiar s-au aplecat să-i sărute mâna. Evident, 
erau acolo să-i jure credinţă acestui om care era suveranul 
lor. Ce ciudat, mi-am zis; acest aşa-zis imperiu al lui 
Bellarosa îmi amintea într-un fel de un principat medieval, 
în care niciuna dintre legile statului sau regulile de 
comportare nu era scrisă, ci doar înţeleasă pur şi simplu, 
unde trădătorilor li se aplică pedeapsa capitală, intrigile la 
curte erau violente, iar succesiunea la tron se baza pe o 
combinaţie de legături de sânge, înţelegeri şi asasinate. 

Bărbaţii care au venit purtau costume standard de 
mafiot, albastre, gri sau negre, unele în dungi. Costumele 
ar fi putut să treacă drept costume de Wall Street. 
Diferenţa era foarte subtilă. Cămăşile erau mai ales din 
mătase sau satin, lucioase; cravatele, îngrozitor de 
monotone. O mulţime de brățări de aur, ceasuri scumpe, 
chiar şi ace de cravată cu pietre şi fiecare deget mic de la 
mâna stângă a celor din cameră avea un inel cu diamant, 
cu excepţia degetului meu. 

Bărbaţii din jurul meu vorbeau mai mult în engleză, dar, 
din când în când, cineva spunea ceva în italiană, doar o 
propoziţie-două, pe care, fireşte, nu le înţelegeam. Mi-a 
părut rău că am pierdut opt ani luând lecţii de franceză. 
Adică, ce să faci cu franceza? Să înjuri chelnerii? Am avut 
noroc în Montreal odată, dar asta-i altă poveste. 

Nu toţi cei care veniseră în apartamentul de la Plaza erau 
acolo ca să-şi prezinte omagiile sau să jure credinţă. Câţiva 


610 


veniseră cu propriile suite, bărbaţi cu feţe antipatice, ale 
căror îmbrăţişări şi sărutări erau pur formale. Erau oameni 
care veniseră să se informeze. Printre ei se numărau şi cei 
patru cu care Bellarosa stătuse la masă la Giulio, şi omul cu 
ochi de oţel care venise mai târziu cu gorila lui. Bellarosa 
dispărea cu ei în dormitor şi reapăreau peste zece sau 
cincisprezece minute, braţ la braţ, dar nu-mi puteam da sea 
ma cine pe cine pusese la punct acolo. 

În orice moment erau în jur de o sută de oameni în 
livingul spaţios, deşi, cum ziceam, veneau şi plecau. Am 
apreciat că până pe la zece seara trecuseră pe-aici două 
sau trei mii de oameni. Mă-ntreb cum arată serbarea de 
Crăciun a salariaţilor la ei. 

Bellarosa mi-a acordat foarte puţină atenţie, dar a dorit 
să rămân în cameră, ca să mă arate, presupun, sau ca să 
mă  obişnuiască cu Mafia, poate chiar ca să mă 
impresioneze cu lumea lui. Totuşi, abia dacă m-a prezentat 
cuiva, şi chiar atunci când s-a gândit să mă prezinte, n-am 
primit niciun fel de îmbrăţişări sau sărutări, doar câteva 
strângeri de mână incredibil de slabe. Dar asta nu m-a 
demoralizat. De fapt, am observat că oamenii ăştia nu 
făceau mare caz de prezentări în general, şi abia dacă se 
oboseau să le facă sau să le dea atenţie, chiar între ei. Mi s- 
a părut ciudat, dar poate că era doar o deformaţie a mea. 
Vreau să zic, în lumea mea, şi la americani, în general, 
prezentările sunt o chestie importantă. Uneori, eşti 
prezentat până şi servitorilor şi câinilor. Dar la Bellarosa şi 
amicii lui cred că era înnăscută această înclinaţie spre 
secret, linişte şi conspirație, ceea ce excludea o groază de 
vorbărie inutilă, inclusiv pronunţarea numelor. 

Era un fel de petrecere numai a italienilor, dar a apărut Ja 
ck Weinstein şi în viaţa mea n-am fost mai fericit să văd un 
avocat evreu. Weinstein a venit direct la mine şi s-a 


611 


prezentat. Nu părea deloc gelos din punct de vedere 
profesional. De fapt, chiar a spus: 

— Ai făcut o treabă pe cinste. Eu n-aş fi reuşit să-l scot. 

— Uite, domnule Weinstein... am răspuns. 

— Jack. Sunt Jack. Ţie ţi se spune Jack sau John? 

De fapt mi se spune domnule Sutter, dar am răspuns: 

— John e perfect. Uite, Jack, nu cred c-ar trebui să mă 
implic în continuare în cazul ăsta. Eu nu sunt criminalist şi, 
pur şi simplu, nu ştiu cum merg lucrurile în Foley Square. 

M-a bătut pe umăr: 

— Nu-ţi face griji, prietene. O să fiu în preajmă tot timpul. 
Tu doar dă-i gata pe juraţi şi pe judecători. Or să te placă la 
nebunie. 

Am zâmbit politicos şi l-am privit o clipă. Era un bărbat 
înalt, slab, la vreo cincizeci de ani, foarte bronzat, cu ochi 
închişi la culoare şi un nas care putea fi descris ca semit 
sau roman; de fapt, Jack Weinstein putea trece drept un 
paesano. Giovanni Weinstein. 

— Nu trebuia să spui ce-ai spus despre Ferragamo, m-a 
informat el. Despre comportamentul aberant în instanţă. 
Nebunii sunt foarte susceptibili dacă le spui că sunt nebuni. 

— Dă-l dracului. 

Weinstein mi-a zâmbit. 

— Oricum, am zis, ştii, desigur, că Frank nu crede să 
ajungă la proces. Crede că ori va fi... ştii... înainte, sau că 
Ferragamo va renunţa din lipsă de probe. 

Weinstein s-a uitat în spate peste amândoi umerii, apoi a 
spus încet: 

— Pentru asta-i totul. Adunarea prezentă. Asta înseamnă 
relaţiile. Trebuie să arate că nu-i este teamă, că are 
sprijinul tuturor partenerilor de afaceri şi că e încă stăpân. 
A zâmbit. Capisce? 

— Capisco. 


612 


Weinstein a chicotit. Mamă, ce bine ne distram! 

— Nu vreau să te plictisesc în legătură cu declaraţia aia 
pe care ai făcut-o pe trepte, John, pentru că am dat-o şi eu 
în bară de câteva ori când am început meseria asta, a zis. 
Dar trebuie să fii atent. Oamenii ăştia vorbesc propria 
engleză. De exemplu, la cuvintele „amice” şi „vorbă”. Dacă 
cineva de-aici îţi spune: „Hei, amice, hai afară să stăm de 
vorbă”, nu te duce. La fel e şi cu „Hai să facem o plimbare”. 
Capisce? 

— Desigur. Dar... 

— Te pun doar în temă cu treburile astea - expresii, 
nuanţe, duble înţelesuri şi altele. Doar ca să ştii. Şi nu-ți 
face griji în legătură cu expresia feţei sau cu gesturile. 
Oricum n-o să le înţelegi niciodată. Doar ascultă atent, 
priveşte atent, ţine-ţi mâinile nemişcate, faţa împietrită şi 
vorbeşte puţin. Eşti WASP. Poţi să faci asta. 

— Aşa-i. Cred că m-am gândit deja să procedez aşa. 

— Bun. Oricum, mă bucur că ai fost pe fază azi- 
dimineaţă. Ştii, de obicei procurorul general şi uneori chiar 
şi procurorii federali fac o înţelegere ca să nu fie obligaţi să 
vină să aresteze un om ca Bellarosa la el acasă, pe stradă 
sau într-un loc public. inţelegi, când ai un bărbat de vârstă 
mijlocie cu bani şi relaţii, procurorul poate să aranjeze ceva 
cu avocatul tipului. Să se predea voluntar. Dar uneori 
nenorociţii ăştia devin nesuferiţi, ca atunci când i-au arestat 
pe tipii ăia din Wall Street în propriile birouri şi i-au scos 
afară cu cătuşe la mâini. A fost o porcărie. 

Am ridicat din umeri. Erau două moduri de a privi 
lucrurile, depinde dacă te uiţi la televizor sau aveai cătuşe 
la mâini. 

— Eram aproape siguri c-or să vină după Frank într-o 
marţi, a zis Weinstein, şi când m-a sunat informatorul 


613 


nostru aseară să-mi spună că e pentru azi-dimineaţă la 
şapte, n-am fost cine ştie ce surprins. 

— Ce informator? 

— Din biroul lui Ferragamo... oh... uită c-ai auzit asta. 

— Bineînţeles. 

M-am gândit o clipă. Afurisitul ăla m-a păcălit cu cincizeci 
de dolari. Nu-mi venea să cred. Un om care aruncă 
bancnote de cincizeci de dolari în dreapta şi-n stânga, care- 
mi oferea onorarii exorbitante pentru foarte puţină muncă, 
şi care mă escroca de cincizeci de dolari. Evident, nu era 
vorba de bani, ci de nevoia lui obsesivă de a câştiga, de a 
impresiona oamenii. Era acelaşi om care-mi spusese de 
alibiul lui cu două minute înainte de a fi arestat, apoi îmi 
spusese că n-avea importanţă, făcându-mă în acelaşi timp 
să-nţeleg foarte clar că nu intenţiona să petreacă o zi în 
puşcărie. Mare şmecher. 

— Înţelegi ce spun? a zis Weinstein. Am crezut că ştii. Nu 
poţi să-i cunoşti pe oamenii ăştia, John. Şi mai spun că 
evreii sunt şmecheri. La dracu', băiatul ăsta... ai, ajunge cu 
asta. 

— Chiar e în pericol? m-am interesat. Întreb pentru că nu 
vreau să mă trezesc pe câmpul de luptă, şi nu vorbesc la 
figurat. 

Din nou Weinstein s-a uitat în jur, apoi a spus: 

— Gentlemenii spanioli n-o să ajungă niciodată la el, şi 
chiar ei nu vor să ajungă la el, pentru că asta le-ar crea 
multe probleme. Asta-i bine, pentru că au tendinţa să nu 
aibă discernământ când trag cu mitraliera. Totuşi - ochii lui 
rătăceau prin camera aglomerată în timp ce vorbea - 
cineva de aici poate şi chiar va ajunge la el dacă simte 
semne de slăbiciune, dacă bănuieşte că-i mai mult un 
aranjament decât o arestare. Gândeşte-te la un banc de 
rechini înfometați şi închipuieşte-ţi că rechinul cel mai mare 


614 


are o rană care lasă o dără de sânge în apă. Cât timp îi mai 
dai rechinului ăluia? Inţelegi? 

Am încuviinţat. 

— Nu că nu-l plac, a continuat Weinstein, sau că nu şi-ar 
fi făcut datoria. Dar asta e de domeniul trecutului. Ei vor să 
ştie cum stau lucrurile astăzi şi mâine. Cel mai important 
pentru oamenii ăştia, consiliere, e să nu intre la puşcărie şi 
să facă bani. 

— Nu, l-am informat, să nu intre la puşcărie şi să facă 
bani sunt pe locurile doi şi trei. Cel mai important lucru 
pentru oamenii ăştia e respectul. Aparenţele. Curajul. 
Capisce? 

A zâmbit şi m-a mângâiat pe obraz cu simpatie. 

— Mă las corectat. Inveţi repede. Dă-mi un telefon când 
ai timp. Avem câteva lucruri de discutat. O să luăm masa 
împreună. 

— Oriunde, numai în Little Italy nu. 

A râs, s-a întors şi a salutat pe cineva în italiană. S-au 
îmbrăţişat, dar nu s-au sărutat. Aşa o să ajung şi eu peste 
un an dacă nu sunt atent. 

Un bărbat foarte scund şi foarte gras a venit spre mine şi 
pântecul lui m-a lovit, înainte s-apuc să dau înapoi. 

— Hei, te ştiu, a zis. Lucrezi pentru Jimmy, aşa-i? Jimmy 
Lip. Aşa-i? 

— Aşa e. 

A întins o mână grasă şi transpirată. 

— Paulie. 

l-am strâns-o şi-am zis: 

— Johnny. Johnny Sutta. 

— Da. Eşti finul lui Aniello, aşa e? 

— Aşa e. 

— Ce mai face el? 

— Foarte bine. 


615 


— Nu l-a omorât cancerul încă? 

— O... nu... 

—E tare, afurisitul. L-ai văzut luna trecută la 
înmormântarea lui Eddie Lou? Erai acolo? 

— Bineînţeles. 

— Da. Intră Aniello, cu jumătate de față dusă, şi 
nenorocita de văduvă mai-mai să cadă moartă pe sicriu, cu 
Eddie. 

A râs, şi-am făcut şi eu la fel. Ha, ha, ha. 

— Ai văzut faza? m-a întrebat. 

— Am auzit despre ea. 

— Da. Isuse, de ce nu poartă o proteză sau ceva? 

— O să-i sugerez asta când luăm masa împreună. 

Am mai stat de vorbă vreo câteva minute. De obicei, sunt 
bun la discuțiile de la un cocteil, dar era greu de găsit 
subiecte comune cu Paulie, mai ales când mă lua drept 
altcineva. 

— Joci golf? l-am întrebat. 

— Golf? Nu. De ce? 

— E-un joc foarte relaxant. 

— Zău? Vrei să te relaxezi? Pentru ce? Te relaxezi când 
îmbătrâneşti. Când mori. Jimmy cu ce se mai ocupă? 

— Tot cu porcăriile lui. 

— Da? Ar face bine să-şi păzească fundul! Nu-i treaba 
mea, dar dacă aş fi în locul lui, aş da drumul la hăţuri o 
vreme. Ştii? 

— l-am spus şi eu asta. 

— Zău? Bine. Poţi să tragi de hăţuri cât vrei, ştii, dar dacă 
le întinzi prea tare, pocnesc într-o veselie. Jimmy ar trebui 
să ştie asta. 

— Ar trebui. 

— Da. Hei, transmite-i lui Jimmy salutări de la Paulie. 

— Sigur. 


616 


— Adu-i aminte de locul de pe Canal Street pe care 
trebuie să-l vedem. 

— O să-i amintesc. 

Paulie s-a cărat şi s-a ciocnit de altcineva. Am făcut 
câţiva paşi către bar şi cineva m-a bătut pe umăr. M-am 
întors şi-am văzut un gentleman masiv ale cărui trăsături 
îmi aminteau de omul de la Cro- Magnon. 

— Ce-ţi spunea Paulie Grăsanul? m-a întrebat. 

— Obişnuitele rahaturi. 

— Care sunt obişnuitele rahaturi? 

— Cine vrea să ştie? 

— Ascultă, amice, dacă nu ştii cine sunt, ai face bine să 
te interesezi. 

— OK. 

M-am dus la bar şi mi-am turnat o sambuca. Cum oare, 
m-am întrebat plin de indignare, mă poate confunda cineva 
aici, pe mine, John Whitman Sutter, cu unul de-al lor? Mi-am 
prins imaginea într-o oglindă şi-am văzut că arătam tot aşa. 
Poate îmi mai mirosea încă respiraţia a sos puttanesca şi 
usturoi. 

Oricum, l-am întrebat pe-un tânăr de la bar: 

— Ăla cine e? 

L-am indicat cu capul pe omul de la Cro-Magnon. 

S-a uitat la el, apoi la mine. 

— Nu ştii cine e? Eşti cumva din Chicago sau de pe 
Marte? 

— Mi-am uitat ochelarii. 

— Zău? Dacă nu ştii cine e înseamnă că nu trebuie să 
ştii. 

Asta suna a haiku pe italieneşte, aşa că am lăsat baltă 
subiectul. 

— Joci golf? 

— Nuu. 


617 


Tânărul s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: 

— E Sally Da-da. 

— Aha. 

Acum erau trei Sally în viaţa mea: Sally Grace, Sally de la 
Stardust Dinner şi un gentleman care, dacă-mi aduceam 
bine aminte ce-mi spusese Mancuso, era născut Salvatore, 
cu un întreg nume de familie, dar despre care, aparent, nu 
erau prea multe de spus după ce ieşise din scutece. Ce mai 
face micul Sally? Da-da-da. 

— Sally ba-ba? am zis. Asta-i cumnatul Episcopului. 

— Da. Sally e soţul surorii soţiei Episcopului. Cum o 
cheamă? 

— Anna. 

— Nu, afurisita de soră. 

— Maria, aşa-i? 

— Da... nu... în fine. De ce-ntrebi de Sally Da-da? 

— Mi-a zis să mă interesez cine e. 

— Zău? De ce? 

— Voia să ştie despre ce vorbeam cu Paulie. 

— N-ar trebui să vorbeşti nimic cu Paulie. 

— De ce? 

— Dacă nu ştii, ai face bine să afli. 

— Paulie vorbeşte prea mult, am aruncat la întâmplare. 

— Ai înţeles bine. Paulie Grăsanul ar face bine să-şi 
păzească fundu’. 

— Şi Jimmy Lip ar face bine să-şi păzească fundu’, am zis. 

— De ce? 

— Trage prea tare de hăţuri. 

— Zău? Ce nu e-n regulă cu idiotul ăla? 

— Ascultă prea mult de finul lui. 

— Care fin? 

— Aniello. Nu, Johnny. Nu... 

Trebuia să mă gândesc mai bine. 


618 


Tânărul a început să râdă. 

— Credeam c-o să spui Jeyson Tray. Eu sunt Joey. Tu cine 
eşti? 

— John Sutter. 

— Cine? 

— Avocatul Episcopului. 

— A... da... te-am văzut la televizor. Gata cu Jack? 

— Nu, nu-i gata cu Jack. Eu sunt faţada. 

— Da, am auzit asta. Ce vrei cu Sally Da-da? 

— Doar să stăm de vorbă. 

— Nuu. Mai bine te-ai ţine departe de el. Lasă-l pe 
Episcop să vorbească mai degrabă cu el. i 

M-am dus la geam şi m-am uitat în Central Park. In 
principiu, toate petrecerile sunt la fel. Aşa-i? Trebuie să iei 
la bord ceva băutură, să te-ncălzeşti un pic şi să te simţi 
bine. Singurul lucru care lipsea la această mică reuniune 
erau femeile. De fapt, mi-am dat seama că nu le simţeam 
lipsa. Capisce? 


Pe la zece seara şi-a făcut apariţia un gentleman bondoc, 
cu mâinile păroase, împingând un cărucior mare cu patru 
valize, dintre care una semăna cu geamantanul meu Lark. L 
enny l-a condus pe tip, pe care-l cunoştea, în dormitoarele 
corespunzătoare. Mă-ntrebam dacă lui Lady Stanhope îi 
plăcuse să-mi facă valiza. Mă bucur că a rugat-o Frank, şi 
nu eu. 

La unsprezece, cineva a schimbat televizorul pe un alt 
canal de ştiri şi a mărit volumul. Oamenii au început să se 
liniştească şi să se întoarcă spre televizor. 

Ştirea de senzaţie era tot arestarea lui Frank Bellarosa, 
dar accentul era pus de data asta pe conferinţa de presă a 
lui Alphonse Ferragamo, de la prânz, care fusese redată în 
rezumat mai devreme. N-aveam niciun dubiu că biroul 
procurorului federal se  plânsese serios împotriva 

619 


senzaţionalismului ştirilor şi a excesului de interes pentru 
viaţa particulară a lui don Bellarosa şi a avocatului lui. 
Venise vremea ştirilor dure. 

După introducerea crainicului, pe ecran au apărut 
treptele tribunalului din perspectiva altui cameraman, cu 
Bellarosa făcând cu mâna tuturor şi cu mine arătând 
bronzat, sobru, înalt şi bine îmbrăcat. Nici nu mă mir că mă 
iubesc femeile. 

Asta a durat doar vreo cinci secunde, apoi în cadru a 
apărut o sală de conferinţe supraaglomerată, aflată 
probabil în măruntaiele complexului din Foley Square. Un 
plan apropiat al podiumului îl arăta pe Alphonse Ferragamo, 
părând mai stăpân pe sine decât îl văzusem eu ultima oară 
în sala de tribunal. Câţiva oameni din jurul meu au făcut 
observaţii interesante la adresa procurorului federal; ca de 
pildă: „bulangiu”, „pederast”, „căcănar”, „sac de balegă” şi 
„poponar”. Mă bucur că mama lui Alphonse Ferragamo nu 
era în cameră. 

Domnul Ferragamo a fluturat nişte hârtii, apoi a citit o 
declaraţie gata pregătită: 

„La şapte patruzeci şi cinci astăzi de dimineaţă, a început 
el, agenţii Biroului Federal de Investigaţii, acţionând în 
cadrul Forţelor Federale de Luptă împotriva Crimei 
Organizate de pe teritoriul oraşului New York, împreună cu 
Poliţia Federală şi Departamentul de Luptă Antidrog, cu 
sprijinul Poliţiei districtuale din Nassau, au efectuat 
arestarea lui Frank Bellarosa la conacul său din Long Island 

Aş fi putut să jur că numai Mancuso fusese acolo. Dar 
bănuiesc că toţi ceilalţi fuseseră la un moment dat pe Grac 
e Lane şi doreau să fie menţionaţi. 

Ferragamo a continuat: 


620 


„Arestarea este punctul culminant al unei investigaţii de 
şapte luni efectuată de către Poliţia Federală din New Jerse 
y, acţionând de comun acord cu Procuratura Federală şi 
FBl-ul. Probele prezentate marelui juriu, care au dus la 
trimiterea în judecată a arestatului Frank Bellarosa, îl 
incriminează pe acesta de uciderea cunoscutului rege 
columbian al drogurilor, Juan Carranza”. 

Ferragamo a continuat să-i dea săpun şi frânghie 
clientului meu, şi mă-ntrebam cine din camera aceea de 
hotel avea să i-o pună în jurul gâtului. Din locul în care 
stăteam, puteam să văd faţa lui Bellarosa care nu trăda nici 
emoție, nici jenă, nici supărare. Din nou asculta în gând 
Traviata. Dar am remarcat în cameră unii bărbaţi care erau 
jenaţi. Alţii păreau adânciţi în gânduri, iar câţiva se uitau pe 
furiş la Bellarosa. 

Ferragamo a legat şi ultimul nod al frânghiei, anunțând: 

„Martorii federali au declarat sub jurământ, în sesiune 
închisă, că există o luptă pentru putere în sânul organizaţiei 
lui Bellarosa şi că moartea lui Juan Carranza nu a fost 
hotărâtă de organizaţie sau de celelalte patru clanuri 
criminale din New York. Crima a fost efectuată de către 
Bellarosa şi o fracțiune a organizaţiei lui care vrea să 
recâştige supremaţia în traficul de stupefiante, înlăturându- 
i pe columbieni şi reţelele din Caraibe şi Asia de Est. 

Acuzaţia de omor, a continuat Ferragamo, este doar 
prima dintr-un lung şir de acuzaţii pe care le vom face în 
lupta noastră împotriva crimei organizate. Domeniul acestei 
investigaţii a fost lărgit spre a include şi alte acuzaţii 
împotriva lui Frank Bellarosa, printre care şi cea de 
estorcare. Alte persoane din organizaţia lui Bellarosa sunt, 
de asemenea, cercetate”. 

Asta nu a iscat un ropot de aplauze. Pe de-o parte, 
fiecare ştia că Ferragamo bate toba ca să vadă cine se 


621 


sperie şi dă fuga la el. Pe de altă parte, fiecare om din acea 
cameră avea un prieten sau o rudă la închisoare. Mancuso 
avusese dreptate când spusese că Mafia fusese recent ţinta 
unui val de arestări. Dar erau alţii în cele cinci clanuri care 
vedeau în asta o ocazie, o perioadă de curăţenie. Afară cu 
cei vechi, sus cu cei noi. Războiul între bande rivale făcea 
cam acelaşi lucru. 

Apropo de războaie între bande rivale, Ferragamo tocmai 
despre asta vorbea: 

„Procuratura şi alte organizații juridice federale, 
departamentale şi orăşeneşti se tem că această luptă 
pentru supremație pe piața drogurilor ar putea duce la un 
nou tip de război între bande rivale pe străzile New 
Yorkului: un război între diverse grupuri etnice care acum 
trăiesc în bună înţelegere, dar care ar putea fi determinate 
să recurgă la violență”. 

Ferragamo a ridicat ochii din foaia cu declarația. 

O jumătate de secundă am putut auzi respiraţiile celor 
aflați lângă mine în cameră, apoi un reporter de la 
conferința de presă l-a întrebat pe Ferragamo: 

„Vă aşteptaţi ca Bellarosa să apară cu un avocat din Wall 
Street şi cinci milioane de dolari?” 

Câţiva dintre cei aflaţi în sala de conferinţe au râs, iar în 
camera de hotel mai multe capete s-au întors către mine. 

Ferragamo a zâmbit sardonic. 

„Am avut câteva informaţii în privinţa asta.” 

Apoi, iat-o pe domnişoara Voce Piţigăiată, alias Jenny Alv 
arez, ridicându-se şi întrebând: 

„Aveţi cinci martori, domnule Ferragamo, care afirmă că 
l-au văzut pe Frank Bellarosa împuşcându-l pe Juan Carranz 
a. Avocatul lui Bellarosa, John Sutter, afirmă că l-a văzut pe 
Bellarosa în Long Island în dimineaţa aceea. Cine minte?” 

Alphonse Ferragamo a ridicat grațios din umeri. 


622 


„Să lăsăm juriul să decidă asta. Indiferent cine minte, va 
fi acuzat de sperjur, a adăugat el.” 

„Inclusiv tu, Alphonse. N-am de gând s-o încasez singur.” 

A mai ţinut aşa câteva minute, apoi a venit vremea să se 
treacă la povestea standard a incendiului din South Bronx, 
care n-avea nicio valoare, căci nimeni nu mai credea c-a 
mai rămas ceva care putea să ardă în South Bronx. De fapt, 
cred c-au arătat acelaşi material filmat de la ultimul incendi 
u. 

Lenny a trecut repede pe celelalte două canale, dar am 
mai prins doar ultimele câteva secunde din conferința de 
presă a lui Ferragamo care părea să fie principalul reportaj. 

Lenny a trecut din nou pe canalul care transmitea numai 
ştiri şi care în momentul de față se ocupa de sport. Echipa 
de baseball câştigase din nou, nimicindu-i pe cei de la Mont 
real cu şase la unu. Ce zi! 

De ce simţeam oare priviri aţintite asupra mea? Ei bine, 
venise vremea să dispar, aşa că am deschis uşa 
dormitorului meu, dar am constatat că era folosit ca sală de 
şedinţă. Pe scaunele şi pe patul meu se găseau şase 
bărbaţi cu aspect nefericit, inclusiv domnul Sally Da-da, 
care s-a zgâit la mine şi a pus întrebări. 

— Da? 

— Asta-i camera mea. 

S-au uitat unul la altul, apoi înapoi la mine. 

— Da? 

— Vă mai dau zece minute, am zis. 

Am închis uşa şi m-am dus direct la bar. De fapt, puteau 
să stea mai mult dacă voiau. 

Mulțimea se subţiase. Mai erau doar vreo treizeci de 
bărbaţi acum şi am observat că Jack Weinstein plecase. Mi- 
am luat paharul, m-am dus la un geam, l-am deschis şi am 
început să respir aer proaspăt. 


623 


Frank Bellarosa a venit lângă mine cu un pahar în mână 
şi un trabuc în gură. Ne-am uitat amândoi la parc şi la 
luminile marelui oraş. În cele din urmă, a rostit: 

— Te simţi bine astă-seară? 

— A fost interesant. 

— Ai vorbit cu Jack. 

— Da. Deştept băiat. 

— Da. Cu cine ai mai vorbit? 

— Cu Paulie Grăsanul. Şi cu alţii. Nu prea rețin numele. 

— Da? L-ai cunoscut pe cumnatul meu? 

— Într-un fel. E-n dormitorul meu acum, cu alte cinci 
persoane, am adăugat. 

Bellarosa nu a zis nimic. 

Am continuat să admirăm noaptea de vară şi mi-am 
amintit de noaptea aceea pe balconul lui. Mi-a oferit un 
trabuc şi l-am luat. Mi l-a aprins cu o brichetă de aur şi am 
suflat fumul pe geam. 

— Înţelegi ce se întâmplă aici? m-a întrebat. 

— Cred că da. 

— Da. Ne-aşteaptă o luptă lungă şi grea, consiliere. Dar 
am câştigat astăzi prima rundă. 

— Da. Apropo, aş vrea să-mi dai înapoi cei cincizeci de 
dolari. 

— Ce? 

— Am auzit de informatorul tău din biroul lui Ferragamo. 

— Zău? De la cine? 

— Nu contează de la cine. 

A pescuit o bancnotă de cincizeci de dolari din buzunar, 
pe care am luat-o. 

— Mai vrei să faci un pariu? 

— Ce pariu? 

— Pun pariu că asta-i ultima oară când mă prinzi că 
trişez. 


624 


A râs şi m-a bătut pe spate. 

Am continuat să pufăim din trabucele Monte Cristo, apoi 
mi-a zis: 

— Mulţi dintre amicii mei cred că eşti fermecat, sau cam 
aşa ceva. Capisce? iți respectă lumea. Cred că voi mai aveţi 
încă puterea în mâinile voastre. Poate că aşa e. Poate că-io 
poveste de adormit copiii. Poate că, dacă italienii şi anglo 
saxonii s-ar putea uni cumva, am putea să luăm înapoi New 
Yorkul. Poate am reuşi să luăm înapoi toată ţara asta. 

N-am răspuns, pentru că nu ştiam dacă e serios, 
glumeşte sau e nebun. 

— Oricum, ai asta... cum îi spune...? a zis. Ca o aură, ştii, 
în jurul tău, ca şi cum ai avea legături cu forţe puternice. 
Aşa au spus la televizor. Aşa cred o grămadă de 
macaronari. 

— Sigur ţi-ai investit bine cei cincizeci de mii de dolari? 

A râs. 

= Da; 

— Inţelegi, sper, că nu am atâta putere. Am legături 
sociale şi financiare, dar nu am deloc legături politice. 

A ridicat din umeri. 

— Şi ce dacă? Asta rămâne între noi. 

— Bine. Mă duc să mă culc. Pot să-l dau pe cumnatul tău 
afară din camera mea? 

— Mai târziu. Să aşteptăm întâi ediţiile speciale. Pot să 
primesc Post şi Daily News fierbinţi, de la tipografie, peste 
vreo jumătate de oră. Am oameni care le aşteaptă acolo. 
Hei, o suni pe soţia ta? m-a întrebat. 

— Nu. Tu ai sunat-o pe-a ta? 

— Da, a sunat ea înainte. E OK. A zis să-ţi trimit salutări. 
Te place. 

— E o femeie drăguță. O soţie bună. 


625 


— Da, dar mă înnebuneşte cu grijile ei. Femeile! 
Madonn”! A lăsat să treacă o secundă, apoi a spus: Poate 
că-i bine să stăm departe de ele câteva zile. Ştii? Te 
apreciază mai mult după ce eşti plecat o vreme. 

Mă-ntrebam dacă Anna l-a apreciat mai mult pe soţul ei 
după ce-a petrecut doi ani într-o închisoare federală. Poate 
că da. Poate că, dacă aş fi condamnat pentru sperjur şi-aş 
sta cinci ani la puşcărie, Susan m-ar aprecia cu adevărat. 
Poate că nu. 


Pe la miezul nopţii, când mai rămăseseră vreo duzină de 
persoane în apartament, au sosit doi bărbaţi la interval de 
câteva minute unul de altul, cărând fiecare câte-un vraf de 
ziare. Unul avea Post, cu cerneala încă udă, iar celălalt - 
Daily News. Au aruncat ziarele pe măsuţa de cafea. 

Am citit titlul articolului de fond din Post: TE-AM PRINS, F 
RANK. Post nu-i un ziar subtil. Sub titlu urma o fotografie, 
pe toată pagina, cu Frank Bellarosa, condus de-a lungul 
coridoarelor Tribunalului Federal, în cătuşe, cu Mancuso 
ţinându-l de braţ. Din subtitlu am aflat că prenumele 
domnului Mancuso era Felix, ceea ce explica multe lucruri. 

Era evident că în ciuda interzicerii aparatelor de 
fotografiat în tribunal, Ferragamo aranjase ca ziarele să 
aibă posibilitatea de a-i face poze lui Bellarosa cu cătuşele | 
a mâini. O fotografie face cât o sută de cuvinte şi poate cât 
tot atâtea voturi în luna noiembrie. 

Bellarosa a luat un exemplar din Post şi a studiat 
fotografia. 

— Sunt mai înalt decât Mancuso. Vezi? Lui Ferragamo îi 
place să aibă bărbaţi de la FBI înalţi în jurul tipului cu 
cătuşe. Nu-l place pe Mancuso dintr-o groază de motive. In 
plus, individul mai e şi scund. 

A râs. 


626 


Bărbaţii care mai rămăseseră în cameră, adică eu, Frank, 
Lenny, Vinnie, Sally Da-da cu doi pistolari de-ai lui şi alţi 
câţiva indivizi cu aspect milităros au luat fiecare câte-un 
ziar. Eu am luat un exemplar din Daily News, al cărui articol 
de fond se intitula: BELLAROSA ACUZAT DE OMUCIDERE. 

Din nou era o fotografie pe toată pagina, de data asta cu 
Bellarosa ridicând mâinile încătuşate, împreunate, ca după 
o victorie. Subtitlul era: Frank Be/larosa, reputatul cap al 
celei mai mari organizaţii criminale din New York, condus în 
stare de arest la Tribunalul Federal ieri-dimineaţă. Am 
ridicat ziarul către Bellarosa. 

— Poza asta o să-ţi placă. 

A luat şi el ziarul. 

— Da. E bună. Imi amintesc de ea. 

— Arăţi bine, şefule, a zis Vinnie. 

Lenny a încuviinţat din cap. 

— Da. Bună fotografie, şefule. 

l-au făcut toţi complimente pentru poză, neluând în 
seamă cătuşele. Mă-ntrebam dacă Frank Bellarosa nu se 
săturase să fie înconjurat tot timpul de sicofanţi. 

Am observat că Sally Da-da nu-l felicitase, ci citea News. 
Nu-mi plăcea omul ăsta, şi o ştia. Nici el nu mă plăcea, şi o 
ştiam, aşa că eram oarecum chit. Dar, în afară de faptul că 
nu-mi plăcea, nici n-aveam încredere în el. 

Am deschis Daily News la un articol mai puţin important 
şi am văzut o fotografie a lui Frank Bellarosa alături de un 
bărbat care mi s-a părut oarecum familiar. Subtitlul era: 
Bellarosa părăsind sala de judecată împreună cu avocatul 
său, John Sutter Ah! Am zis eu că arăta familiar. 

Bellarosa citea Post. N 

— Hei, ascultă asta, a zis: „Intr-o mişcare care i-a 
surprins şi chiar i-a zguduit pe observatorii veterani ai 
tribunalelor, Bellarosa a apărut la citirea acuzaţiei cu un 


627 


avocat de sânge albastru, John Sutter, din Lattingtown, Lon 
g Island”. 

Bellarosa s-a uitat la mine. 

— Chiar ai sânge albastru? 

— Bineînţeles că am. 

A râs, apoi s-a întors la articol şi a citit: 

— „Sutter este soţul lui Susan Stanhope Sutter, fiica şi 
moştenitoarea unei familii cu o înaltă poziţie socială de pe 
Coasta de Aur.” S-a uitat din nou la mine. Asta înseamnă că 
şi soţia ta are sânge albastru? 

— Absolut. 

Bellarosa a parcurs rapid articolul, apoi a spus: 

— Au scris o groază de rahaturi despre tine aici, 
consiliere. Despre firma de avocatură, cluburile tale, chestii 
de-astea. 

— Drăguţ din partea lor. 

— Da? De unde crezi c-au adunat tot rahatul ăsta aşa 
repede? Amicul tău Mancuso şi mizerabilul de Alphonse. 
Aşa-i? Incearcă cu tot dinadinsul să te calce pe bătături. 

Şi reuşise destul de bine, aş spune. Ei, de fapt, la ce m- 
aşteptam? Când oamenii ca mine calcă pe de lături, 
guvernul e imediat pe fază şi-i pedepseşte, şi presa îi 
mănâncă cu fulgi cu tot. In societatea mea sunt reguli 
nescrise, cum sunt şi în societatea lui Bellarosa, şi dacă 
încalci regulile acestea, n-o să te alegi cu oasele zdrobite, ci 
cu viaţa distrusă. 

M-am uitat din nou la articolul din Daily News şi mi-am 
găsit numele. lată ce nu scria în articol:, John Sutter este un 
om bun, un soţ acceptabil şi un tată destul de bun. A servit 
cu onoare în Armata Statelor Unite şi militează activ pentru 
protecţia mediului. Contribuie cu mii de dolari la operele de 
binefacere, este un patron generos şi un bun jucător de 
golf’. 


628 


lată ce scria în articol: „Sutter însuşi a fost anchetat de 
Administraţia financiară pentru fraudă fiscală”. 

Credeam că problema asta se rezolvase. Cred că era o 
chestie de gramatică. S-a rezolvat. Se  rezolvase. 
Jurnalistica e interesantă. E o formă a artei. M-am întrebat 
dacă să-i scriu o scrisoare editorului sau să-l dau în 
judecată. Probabil, niciuna, nici alta. 

Mi-am turnat un whisky cu sifon şi, fără să le urez noapte 
bună noilor mei prieteni, am intrat în dormitor şi am închis 
uşa. 

Mi-am văzut valiza în rastelul de bagaje şi am deschis-o. 
Susan profitase de ocazie să facă o treabă pe cinste. Imi 
trimisese trusa de toaletă, un costum gri şi un costum 
albastru, de vară, din lână. Aveam cravate, batiste şi 
cămăşi asortate. Aveam, de asemenea, suficientă lenjerie 
pentru două săptămâni, ceea ce ar fi putut fi un apropo 
subtil. 

În timp ce despachetam, am văzut un plic cu numele 
meu pe el şi l-am deschis. Era o scrisoare de la Susan care 
începea cu „Dragă John”, ceea ce nu m-a surprins, din 
moment ce mă cheamă John. Dar m-a mişcat. Am citit 
scrisoarea în timp ce mă spălam pe dinţi, şi iată ce scria: 


Dragă John, 

Arătai minunăția televizor, deşi nu sunt sigură că 
acea cravată verde se asortează cu costumul 
albastru. Sau erau culorile şterse la televizor? Mi s- 
a părut că te-ai descurcat binişor cu afurisita aia de 
reporteră. Am petrecut ziua cu Anna, care a fost fo 
arte impresionată de tine şi îti multumeşte. A 
trebuit să mă duc acasă prin spate, întrucât se află 
reporteri la porțile ambelor case. Cât o să dureze 
prostia asta? Au sosit o mulțime de mesaje pe 
aparatele de înregistrat de la toate telefoanele, dar 

629 


nu le-am ascultat încă. A venit un fax de la biroul 
tău din New York cerându-ți să le telefonezi. 
Urgent. Mă-ntreb despre ce-o fi vorba. 

Ce noroc pe Frank că s-a-ntâmplat să-l vezi în 
Ziua aceea. Călăream şi eu cu tine? Sună-mă 
diseară dacă ai o clipă liberă. 

Cu dragoste, Susan 


Asta era tipic Susan Stanhope. Anna Bellarosa îşi 
petrecuse probabil ziua plângând şi suspinând, iar Susan 
aranjând flori. Ei, uite aşa sunt oamenii ca noi. Putem fi 
pasionaţi, afectuoşi, supăraţi, trişti, sau oricum altcumva, 
dar nu ne place s-o arătăm. Vreau să spun, la ce bun? E ca 
şi cum ţi-ai plânge singur de milă, şi nu te face să te simţi 
mai bine. 

Totuşi, biletul lui Susan era scris cam prea cu sangfroia, 
ca să folosesc o expresie franţuzească. Pe de altă parte, nu 
mă aşteptam să primesc niciun bilet. Mă-ntreb dacă-i 
scrisese şi lui Bellarosa. 

M-am dezbrăcat şi, cum nu-mi trimisese nicio pijama, m- 
am urcat în pat în maiou şi chiloţi. Nu, nu voiam s-o sun. 

Mi-am băut whisky-ul şi-am ascultat murmurul surd al 
străzilor din Manhattan, aflate cu opt etaje mai jos. Încă mai 
simţeam un gust oribil de peşte şi usturoi în gură. Nu mă 
mir că Italia e singura ţară din Europa care nu are legende 
cu vampiri: au fugit în Alpi. 

Cred că am aţipit o vreme, dar m-am trezit amintindu-mi 
că trebuia să-i spun lui Jimmy Lip că Paulie Grăsanul voia să 
vadă cu el locul de pe Canal Street. Şi mai important era 
să-i spun lui Jimmy Lip să mai slăbească hăţurile. 

A sunat telefonul şi era Susan. Am vorbit cu ea, dar de 
fapt cred că visam. 

Telefonul a sunat iar şi era Jenny Alvarez cu o propunere 
interesantă. 

630 


— Urcă, i-am spus. Spune-i lui Lenny sau Vinnie că-i în 
regulă. Sunt în primul dormitor pe stânga. 

Mai târziu am auzit-o bătând la uşa dormitorului meu şi 
intrând. 

— Dacă mă placi, i-am zis, de ce eşti atât de afurisită cu 
mine? 

— Aşa sunt eu. 

Şi-a scos pantofii, dar nu şi rochia roşie, aţâţătoare, şi s-a 
urcat lângă mine, în pat. Am vrut s-o sărut, dar mă 
preocupa mirosul de peşte şi usturoi din respiraţia mea. 

Nu sunt sigur ce s-a întâmplat după aceea, dar când m- 
am trezit din nou, înainte să se lumineze de ziuă, plecase. 
De fapt, nici măcar nu sunt sigur dacă a fost aici. 


30 


A doua zi dimineaţă, în timp ce-mi beam cafeaua în 
apartament, am telefonat câtorva ziarişti cunoscuţi, ale 
căror nume mi le dăduse Bellarosa. Povestea pe care le-am 
spus-o a fost următoarea: Frank Bellarosa doreşte un 
proces imediat, în cursul lunii viitoare, şi orice întârziere din 
partea procuraturii va fi interpretată drept refuz de a face 
dreptate. Domnul Bellarosa nu este vinovat de acuzaţia 


631 


care se aduce şi doreşte să dovedească acest lucru în faţa 
instanţei. 

Asta, desigur, urma să-l determine pe Alphonse 
Ferragamo să-şi construiască repede cazul şi, din moment 
ce, aparent, nu exista niciun caz, Ferragamo trebuia fie să 
renunţe la acuzaţii, fie să ajungă la proces cu foarte puţini 
sorţi de izbândă. Ferragamo nu dorea să facă niciuna, nici 
alta; ce voia el era să-l lichideze cineva pe Bellarosa cât 
mai curând. 

După ce mi-am băut cafeaua în vastul living al 
apartamentului, m-am dus la mine în cameră şi am format 
numărul lui Susan. 

— Bună, am spus. 

— Bună, a răspuns ea. 

— Rămân în oraş câteva zile şi voiam să ştii şi tu. 

— Bine. 

— Mulţumesc că mi-ai făcut valiza. 

— Nu-nseamnă nimic, a zis. 

— lti mulţumesc, oricum. 

Când soţul şi soţia ajung la un dialog atât de frigid, ai 
zice că sunt complet străini unul de altul, şi chiar sunt. 

— Ai găsit biletul meu? a întrebat Susan. 

— Bilet...? A, da, l-am găsit. 

— John...? 

— Da. 

— Trebuie neapărat să vorbim. 

— Despre bilet? 

— Despre noi. 

— Nu despre noi, Susan. Despre tine. 

Câteva secunde nu a răspuns, apoi a întrebat: 

— Ce anume despre mine? Ce te supără, de fapt, la 
mine? 

Am respirat adânc. 


632 


— M-ai sunat aseară? Am vorbit? 

— Nu. 

— Atunci înseamnă c-am visat. Dar era un vis foarte 
realist, Susan. De fapt, era subconştientul meu care încerca 
să-mi spună ceva. Ceva ce ştiu de un timp, dar tot nu 
reuşeam să formulez. Ţi s-a întâmplat asta vreodată în vis? 

— Poate. 

— Ei bine, am înţeles în vis că te încurcaseşi cu Frank 
Bellarosa. Gata, o spusesem. Ei, într-un fel. Nu a răspuns 
câteva secunde, apoi a zis: 

— De-asta eşti în toane rele? Ai visat că mă încurcasem 
cu Frank Bellarosa? 

— Cred că a fost mai mult decât un vis. A fost o revelaţie 
nocturnă. Asta mă supără de luni de zile, Susan, şi asta s-a- 
ntâmplat între noi. 

A urmat din nou o lungă tăcere. 7 

— Dacă ai băut ceva, trebuia să fi spus, John. In loc de 
asta, ai devenit irascibil. Te-ai complăcut în rolul de om de 
mână al Mafiei, ţi-ai îndepărtat toţi prietenii şi familia. Poate 
că eşti şi tu la fel de vinovat ca şi mine pentru ceea ce s-a 
întâmplat între noi. 

— Fără îndoială. 

Din nou linişte, pentru că niciunul din noi nu dorea să 
revină la subiectul adulterului. Dar cum tot ajunsesem atât 
de departe, am spus: 

— Deci? Da sau nu? Spune-mi. 

— Ai avut un vis prostesc, a răspuns. 

— Bine, Susan. Dacă aşa spui tu, o să te cred pentru că 
nu m-ai minţit niciodată. 

— John... trebuie să vorbim despre asta... între patru 
ochi. Probabil că sunt o mulţime de lucruri pe care ni le-am 
ascuns unul altuia. Ştii că nu ţi-aş face niciodată vreun 
rău... Îmi pare rău dacă ai fost nefericit în ultimele câteva 


633 


luni... eşti un bărbat unic, un om foarte deosebit îmi dau 
seama de asta, acum. Şi nu vrea să te pierd. Te iubesc. 

Mai sentimentală de-atât nu fusese Susan niciodată şi, 
deşi nu era chiar o mărturisire a infidelităţii conjugale, era 
ceva foarte aproape, un fel de rugăminte de iertare. Ca să 
fiu cinstit, eram de-a dreptul zguduit şi m-am trezit stând 
pe pat, cu inima bătând să-mi spargă pieptul şi cu gura 
uscată. Dacă v-aţi acuzat vreodată perechea de infidelitate, 
cunoaşteţi senzaţia. Până la urmă am spus: 

— Bine. Vorbim când mă-ntorc. 

Am închis şi m-am zgâit la telefon, aşteptând, cred, să 
sune. Dar n-a sunat. 

Trebuie să înţelegeţi că înainte de acea zi la tribunal şi a 
asaltului presei care a urmat, nu eram pregătit să mă 
confrunt cu treaba asta cu Susan şi Frank. Dar acum, odată 
ce terminasem definitiv cu vechiul meu stil de viaţă şi mă 
simţeam împăcat cu mine însumi, eram pregătit s-o aud pe 
soţia mea spunându-mi că a fost încurcată cu Frank 
Bellarosa. Mai mult, continuam s-o iubesc şi eram pregătit 
s-o iert şi s-o luăm de la capăt împreună, pentru că, într-un 
fel, fuseserăm amândoi încurcaţi cu Frank Bellarosa, şi 
Susan avea dreptate când spunea că sunt la fel de vinovat 
ca şi ea. Dar Susan nu era gata încă să-mi spună, mie, că 
se întâmplase, lui, că s-a terminat. Aşa că, în lipsa unei 
confesiuni din partea lui Susan, trebuia să rămân la stadiul 
acela, nedefinit, al soţului care ştie şi nu ştie, care nu poate 
cere divorţul sau ierta, şi care trebuie să se poarte ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca să nu se facă complet de 
râs. 

Sau poate că puteam să-l întreb pur şi simplu pe Frank: 

— Hei, amice, te culci cu nevastă-mea, sau ce? 


Mai târziu în dimineaţa aceea, Bellarosa şi cu mine ne-am 
întâlnit cu Lenny şi Vinnie, în Cadillac, în faţa hotelului 
634 


Plaza . Ne-am dus înapoi în Little Italy şi ne-am oprit la 
clubul lui Bellarosa să bem cafea espresso. Clubul Italian de 
Tragere cu Carabina are puţine asemănări cu The Creek, 
precum bănuiţi, poate doar faptul că este particular şi că 
bărbaţii discută lucruri referitoare la manipularea republicii 
în beneficiul membrilor clubului. Poate că erau chiar mai 
multe asemănări decât credeam eu. 

În dimineaţa aceea, Bellarosa avea programate câteva 
întâlniri la clubul lui, care era de fapt o hardughie mare, cu 
un geam negru cu diverse picturi pe el, întunecată înăuntru 
şi împărţită aiurea în diverse cămăruţe de băut cafea şi 
camere pentru discuţii. 

M-au ignorat mai tot timpul. Câteodată vorbeau 
italieneşte, iar câteodată, când vreunul dintre cei prezenţi 
nu vorbea deloc italiana, eram rugat să părăsesc camera cu 
cuvintele: „Nu e nevoie să auzi asta, consiliere”. Eram sigur 
că aveau dreptate. 

Am băut o groază de cafea, am citit toate ziarele de 
dimineaţă şi m-am uitat la nişte caraghioşi bătrâni care 
jucau un joc de cărţi pe care nu l-am înţeles. 

După ce-am stat vreo oră la club, am plecat şi ne-am 
urcat înapoi în maşină. Deşi soarele era ascuns în spatele 
norilor, dimineaţa era caldă şi căldura urbană produsă de 
maşini, de oameni şi de soarele de ieri mai radia încă din 
beton. Nobilii de ţară pot suporta maximum o săptămână 
de vară în Manhattan, şi speram să nu stăm mai mult în 
oraş, dar tipului ăstuia nu puteai să-i pui întrebări despre 
durate şi locuri. 

Ne-am oprit la Ferrara de unde Bellarosa a luat o duzină 
de pateuri pentru Anna, care au fost puse într-o cutie albă, 
frumoasă, legată cu un şnur verde cu roşu, pe care a dus-o 
el însuşi la maşină. N-aş putea spune de ce acest om, 
ţinând delicat de şnur cutiuţa aceea, mi s-a părut atât de 


635 


civilizat, dar aşa am gândit. N-am fost exact ca Aristotel 
contemplând bustul lui Homer, dar era un gest profund 
uman care m-a făcut să văd bărbatul, soţul şi tatăl. Şi, da, 
amantul. Deşi l-am considerat întotdeauna pe Bellarosa un 
bărbat bine, mi-am dat seama acum că prima mea impresie 
despre el, că este un bărbat pe care femeile îl găsesc 
atrăgător, era corectă. Mi-o puteam închipui pe Susan, Lady 
Stanhope, dorind să fie înjosită şi folosită sexual de acest 
bărbat insensibil. Poate că era ceva legat de faptul că o 
văzuse pe mama ei în pat cu acel grădinar, grăjdar sau ce-o 
fi fost. Poate că este ceva la care visează toate doamnele 
de rang nobil: să-şi scoată hainele pentru un bărbat care le 
este inferior din punct de vedere social şi intelectual, dar 
care pur şi simplu le excită. Şi de ce-ar fi asta aşa un şoc 
pentru bărbaţi? Jumătate dintre bărbaţii bogaţi şi de succes 
pe care îi cunosc s-au culcat cu secretarele, cu chelneriţele, 
la cocteiluri, şi chiar cu servitoarele lor. Şi femeile au 
libidou. Dar poate că Susan Stanhope şi Frank Bellarosa 
aveau o relaţie mai complexă. Am petrecut restul dimineţii 
în Little Italy, în Greenwich Village şi în împrejurimi, făcând 
câteva opriri rapide, uneori pentru conversaţie, alteori 
pentru a lua provizii la bordul Cadillacului. Maşina a început 
curând să miroasă a brânză, a produse de brutărie şi a 
baccal, un peşte sărat oribil, care bănuiesc că nu putea fi 
pus în portbagaj din cauza căldurii. 

— O să trimit toate astea acasă, mai târziu, mi-a explicat 
Bellarosa. Îi plac Annei. Vrei să-i trimiţi ceva soţiei tale? 

Mă enerva că o numea tot timpul pe Susan soţia mea, în 
loc să-i spună pe nume. Oare cum îi spunea când erau 
singuri? 

— Vrei să te opreşti pentru ceva? Flori sau ceva? 

— Nu. 


636 


— O să trimit pateurile astea de la Ferrara ca şi cum ar fi 
din partea ta. 

— Nu. 

A ridicat din umeri. 

În timp ce ne îndreptam spre Midtown, m-a întrebat: 

— Ai sunat azi-dimineaţă? Totul e-n regulă acasă? 

— Da, am răspuns. Ce mai face soţia ta? Ai sunat de 
dimineaţă? Totul e-n regulă acasă? 

— Da. Te-ntreb doar pentru că, dacă ai probleme acasă, 
nu-ţi stă capul la afaceri. Şi pentru că suntem prieteni. Aşa- 
i? 

— Cum am fost ieri la tribunal? 

— Ai fost foarte bine. 

— Am încheiat subiectul. 

A ridicat iar din umeri şi s-a uitat pe geam. 

Ne-am oprit la Clubul Marinarilor Italieni de pe Strada 34, 
şi Bellarosa a intrat singur înăuntru. S-a întors după 
cincisprezece minute cu o pungă maro şi s-a urcat în 
maşină. Acum, ce credeţi că era în punga maro? Droguri? 
Bani? Mesaje secrete? Nu. Punga era plină cu trabuce 
scurte şi strâmbe. 

— Astea sunt de la Neapole, a spus. Aici nu poţi să 
găseşti aşa ceva. 

A aprins unul şi am înţeles de ce nu le puteai găsi aici. 
Am deschis geamul. 

— Vrei unul? 

— Nu. 

A trecut punga lui Vinnie şi Lenny care au luat câte un 
trabuc fiecare şi l-au aprins. Toţi păreau fericiţi cu trabucele 
lor scurte de contrabandă. Desigur, astăzi erau ţigări, 
mâine cine ştie ce mai ieşea de la Clubul Marinarilor. 
Interesant. 


637 


În loc să ne oprim pentru o masă de trei ore la un 
restaurant italienesc, ne-am oprit la o tonetă italienească 
cu cârnaţi, lângă Times Square. Bellarosa a coborât din 
maşină şi l-a salutat pe vânzător, un bătrân care l-a 
îmbrăţişat şi l-a sărutat pe Bellarosa, aproape plângând. 
Fără să ne întrebe ce vrem, Bellarosa ne-a cumpărat 
tuturor crenvurşti fierbinţi cu ardei iute şi ceapă. 

— Fără maioneză, am zis. 

Am mâncat lângă maşină, stând de vorbă cu bătrânul 
vânzător. Bellarosa i-a dat un burduf de brânză de capră 
din Little Italy şi trei trabuce strâmbe. Cred că ieşisem în 
câştig cu afacerea asta. 

Dacă poţi cunoaşte un om după cei cu care se însoţeşte, 
atunci Frank Bellarosa era un soi de populist, amestecându- 
se cu masele, aşa cum făceau primii cezari, lăsând oamenii 
de rând să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute, să-l venereze şi să-l 
atingă. În acelaşi timp, se amesteca şi cu cei de viţă nobilă, 
dar dacă hotelul Plaza era vreun indiciu, părea să-i trateze 
pe cei puternici cu un dispreţ suveran. 

Omul cu cârnaţii nu se mai ocupa de toneta lui şi, de 
fapt, chiar a făcut vânt câtorva clienţi ca să se poată ocupa 
mai bine de musafirii care dejunau la botul calului, 
îmbrăcaţi în costume scumpe, pe căldura din Times Square, 
cu Cadillacul blocând circulaţia. „Ce spectacol bizar”, mi-am 
ZIS. 

Ne-am şters degetele pe şerveţele de hârtie, i-am urat 
gazdei noastre buon giorno şi ne-am urcat înapoi în maşină. 
Cu gura încă plină de cârnat, Bellarosa i-a zis lui Vinnie: 

— Să-i spui lui Freddie să-i mai taxeze pe băieţi de 
cincizeci de cenți la livra de cârnaţi şi să-i lase să mărească 
preţul la vânzare. 

După aceea mi s-a adresat: 


638 


— E un produs bun şi toată lumea îl mănâncă - spaniolii, 
melanzane ai voştri, se-nnebunesc după porcăria asta. 
Unde să se ducă să mănânce în cartier? La Sardi? 
Ceainăriile servesc rahaturi. Aşa că mănâncă pe stradă şi 
se uită la curuleţele care trec. Nu-i aşa? Asta merită încă un 
sfert de dolar. Nu-i aşa? lţi place sendvişul? Mai plăteşti 
încă doi gologani pentru el? Sigur că da. Aşa că-i mai 
încărcăm pe furnizori cu cincizeci de cenți la livră şi ei trec 
cheltuiala mai departe. Nicio problemă. 

— Acum, că am dezbătut cu toţii problema, am zis, 
trecem la vot? 

A râs. 

— Vot? Da, hai să votăm. Frank votează că da. Votul s-a 
terminat. 

— O întâlnire fructuoasă, am zis. 

— Da. 

De fapt, mă impresiona grija lui Bellarosa faţă de cele 
mai mici avanposturi ale imperiului său. Işi închipuia, cred, 
că, dacă supraveghează preţul cârnaţilor, problemele mari 
se vor rezolva de la sine. Intr-un fel era un executant, atât 
în viaţa profesională, cât şi în cea personală, dacă-nţelegeţi 
ce vreau să zic. 


Am traversat East River, în cartierul Williamsburg din Bro 
oklyn, trecând peste Podul Williamsburg. După asta, m-am 
rătăcit. Brooklynul e un mister pentru mine şi sper să 
rămână aşa. Din păcate, aveam un ghid care îmi arăta 
totul, aşa cum fac oamenii care îşi închipuie că te 
interesează părticica lor sordidă de lume. 

— Acolo, pe acoperişul clădirii ăleia, mi-am udat degetul 
pentru prima oară, a zis Bellarosa. 

Am avut impresia că nu despre suptul degetului mare era 
vorba. 

— Ce interesant, am spus. 

639 


Ne-am oprit în faţa unei biserici vechi şi frumoase, în stil 
baroc, neagră de funingine. 

— Asta-i biserica mea, a explicat Bellarosa. Santa Lucia. 

Am coborât din maşină, am intrat în curte şi am bătut la 
uşă. A fost deschisă de un preot bătrân, care a trecut la 
obişnuitele îmbrăţişări şi pupături. 

Bellarosa şi cu mine am fost conduşi într-o cameră mare, 
la etajul al doilea, unde ni s-au alăturat alţi doi preoţi mai în 
vârstă. Am băut cafea împreună. Oamenii ăştia beau o 
groază de cafea, în caz că n-aţi observat încă, deşi nu atât 
consumul de cofeină îi interesează, ci împărtăşirea 
experienţei, un fel de versiune vestică a mâncatului pâinii 
împreună. Oriunde mergea Frank Bellarosa se făcea şi se 
servea cafea, de obicei, împreună cu ceva dulce. 

Am băut deci cafele şi am vorbit despre una şi alta, dar 
nu despre necazurile cu legea de ieri. Cei trei preoţi erau 
italieni din şcoala veche, fireşte, şi nu-şi foloseau numele 
de botez, aşa că n-auzeai prostii de genul părintele Chuck 
şi părintele Buzzy. Pe de altă parte, păreau cu toţii să aibă 
nume şi prenume complicate şi, cu accentul lor, suna ca şi 
cum i-ar fi chemat pe toţi părintele Chicken Cacciatore. Am 
folosit atunci doar „părinte” când le-am vorbit. 

Tipul care ne condusese povestea cum episcopul 
(adevăratul episcop al diocezei) voia să închidă Santa 
Lucia, dacă nu se putea autoîntreţine, ceea ce nu părea 
posibil, întrucât rămăseseră prea puţini catolici italieni în 
parohie care s-o finanţeze. Preotul a explicat delicat că 
spaniolii catolici din parohie, majoritatea din America 
Centrală, îşi închipuiau că zece cenți puşi în coş acopereau 
cheltuielile. Preotul s-a întors către mine şi a spus: 

— Bătrânii din această parohie nu se pot duce la altă 
biserică. Vor să fie aproape de biserica lor, vor să li se facă 
slujba de înmormântare aici. Fireşte, avem şi foşti enoriaşi 


640 


ca domnul Bellarosa, care se întorc la Santa Lucia, şi cărora 
li s-ar frânge inima dac-ar trebui s-o închidem. 

OK, părinte, am priceput. 

Şi-a dres glasul: 

— Ne costă aproape cincizeci de mii de dolari pe an să 
întreţinem şi să încălzim biserica şi cancelaria şi să punem 
ceva de mâncare pe masa asta de-aici. 

N-am început să-mi caut portofelul sau ceva de genul 
ăsta, dar, în timp ce preotul îmi spunea asta ca s-audă 
Bellarosa, acesta a completat un cec şi l-a pus pe masă cu 
faţa în jos. 

După alte câteva minute ne-am luat rămas-bun, ne-am 
îmbrăţişat, am primit binecuvântarea şi-am plecat. 

Afară în stradă, Bellarosa mi-a zis: 

— Nimeni nu te stoarce de bani mai rău ca un preot 
catolic. Madonn' m-am uşurat de cincizeci de bătrâne. Dar 
ce poţi să faci? Inţelegi? 

— Să spui, pur şi simplu, nu. 

— Nu? Cum să spui nu? 

— Scuturi din cap şi spui: „Nu”. 

— A, nu poţi să faci asta. Ştiu că ai bani şi consideră că 
faci un păcat. A chicotit, apoi a adăugat: Ştii, am fost 
botezat la Santa Lucia, tata şi mama au fost botezați aici, 
m-am căsătorit aici, Anna a botezat copiii, Frankie s-a 
căsătorit aici, bătrânul meu a fost înmormântat aici, mama 
mea... 

— Înţeleg. Şi eu am o biserică din asta. Dau cinci dolari 
pe săptămână, zece de Paşte şi de Crăciun. 

— Aici e altfel. 

În loc să urce în maşină, Bellarosa s-a întors şi s-a uitat la 
biserica veche şi tristă, contemplând străduţele mizere din 
jur. 


641 


— Jucam lapte-gros pe treptele astea odată, a spus. Ai 
jucat vreodată lapte-gros? 

— Am auzit de jocul ăsta. 

— Da. Copiii din mahalale îl jucau. Tu ce jucai? Golf? 

A zâmbit. 

— Jucam la bursă. 

— Zău? A râs. Noi jucam lapte-gros chiar acolo. Eu şi 
prietenii mei... A rămas tăcut câteva secunde, apoi a zis: 
Părintele Chiaro - pastorul bătrân cu care ai vorbit 
adineauri - obişnuia să iasă din cancelarie şi să fugă după 
noi. Dacă te prindea, te ducea de urechi în cancelarie şi te 
punea să faci câte-o treabă împuţită. Ai văzut clanţele 
dinăuntru? Sunt din alamă, dar acum nu-ţi mai dai seama. 
De obicei, mă punea să frec afurisitele alea de clanţe până 
străluceau ca aurul. 

— Acum te-a dus de nas, Frank. 

A râs. 

— Da. Ce porc de câine! 

— Ce? 

A zâmbit. 

— Aşa spunea bunicul meu. Porc de câine. 

— Aha. 

Am început să mi-l închipui pe Frank Bellarosa mic şi 
grăsuţ, umblând pe străzile astea, jucându-se cu mingea, 
trăgând cu praştia, îngenunchind în confesional, udându-şi 
degetul şi aşa mai departe. Puteam să mi-l închipui. Eu 
însumi sunt un sentimental şi îi înţeleg pe oamenii care au 
nostalgia copilăriei. Cred că ăsta-i un semn de bătrâneţe. 
Aşa-i? Dar cu Bellarosa era, cred, mai mult de-atât. Cred că 
ştia că vine acasă pentru ultima oară şi că trebuie să aibă 
grijă de Santa Lucia, pentru ca şi preoţii să aibă grijă de el 
când va veni vremea. În ultimii zece ani apăruseră diverse 
poveşti în ziare despre necazuri cu preoţi şi biserici care 


642 


ofereau servicii funerare pentru oamenii care lucrau în 
branşa lui Frank. Cred că asta îl speriase pe Frank 
Bellarosa, care crezuse întotdeauna că are de-a face cu o 
biserică ce primeşte ordine directe de la Dumnezeu să ierte 
pe toată lumea. Dar acum oamenii încercau să schimbe 
regulile şi Bellarosa, care nu era omul să-şi asume riscuri 
inutile şi, ştiind că nu e ceva care să poţi lua cu tine, îşi 
plătea dinainte serviciul funerar la Santa Lucia. Asta e ce 
cred eu. 

Bellarosa a băgat mâinile în buzunare şi s-a uitat în josul 
străzii. 

— Pe vremea aia puteai să te plimbi singur pe strada 
asta seara târziu şi nimeni nu te supăra. Doar o grămadă 
de doamne în vârstă îmi strigau de la geam: „Frankie, du-te 
acasă până nu te omoară maică-ta”. Crezi că mai spune 
cineva asta aici pe stradă? 

— Mă-ndoiesc. 

— Şi eu. Vrei să vezi unde am locuit când eram copil? 

— Da, aş vrea. 

În loc să ne urcăm în maşină, am luat-o pe jos, prin 
arşiţă, aşa cum probabil făcea Frank Bellarosa cu mulţi ani 
în urmă. Lenny şi Vinnie se ţineau după noi cu Cadillacul. 
Zona din jurul bisericii era aproape toată neagră de 
funingine şi oamenii ne aruncau câte-o privire, dar probabil 
că mai fuseseră martori la astfel de scene şi ştiau că era 
vorba de-un fiu risipitor cu un pistol, aşa că-şi vedeau de 
treaba lor, în timp ce Frank îşi vedea de-a lui. 

Ne-am oprit în faţa unei clădiri arse, din cărămidă, cu 
cinci etaje şi Bellarosa a spus: 

— Am stat aici, la ultimul etaj. Erau o sută de grade vara, 
dar cald şi bine iarna. Aveam radiatoare cu aburi, care 
păcăneau. Împărţeam camera cu doi fraţi. 

N-am răspuns. 


643 


— Apoi unchiu-meu m-a scos de-aici şi m-a trimis la La Sa 
lle, a continuat. Căminul mi s-a părut o vilă din Park Avenu 
e. Am început să înţeleg că era o lume întreagă dincolo de 
Williamsburg. Înţelegi? 

A rămas din nou tăcut, apoi a zis: 

— Dar trebuie să-ţi spun că, privind acum în urmă la anii 
cincizeci, la locul ăsta, am fost fericit aici. 

— Toţi am fost. 

— Da. 

Ne-am urcat în maşină şi am mers câteva blocuri mai 
încolo, pe o stradă mai bună, să-mi arate o clădire de cinci 
etaje, din piatră cafenie, unde el şi Anna petrecuseră mare 
parte din viaţa lor conjugală. 

— Clădirea mai e încă a mea, a zis. Am făcut 
apartamente la fiecare etaj şi le-am dat unor bătrâni. Am o 
mătuşă bătrână care stă aici. Plătesc şi ei ce pot la biserică. 
Înţelegi? Biserica are grijă de toată treaba. E o clădire bună. 

— Încerci să ajungi în rai? l-am întrebat. 

— Da, dar nu săptămâna asta. A râs, apoi a adăugat: 
Fiecare cu ciudăţeniile lui, consiliere. 

Am trecut prin vechiul cartier italienesc din Williamsburg, 
care nu fusese niciodată prea mare, iar ceea ce rămăsese 
acum din el arăta de-a dreptul jalnic. Am mai avut câteva 
opriri de făcut, aşa că n-a fost o călătorie pur nostalgică, ci 
oarecum şi de afaceri. Cum spuneam, trebuie să fie greu să 
conduci un imperiu al crimei când nu poţi folosi telefonul şi 
nici măcar Serviciul Poştal. Simt, evident, necesare o 
mulţime de drumuri cu maşina şi de opriri rapide pentru a 
vizita oamenii. Frank era omul „de trei minute” al Mafiei. 

După Williamsburg ne-am dus în cartiere italieneşti mai 
animate, în Bensonhurst, Bay Ridge şi Coney Island, unde 
ne-am oprit iar şi-am văzut alţi oameni, pe majoritatea în 
restaurante, în depozitele prăvăliilor sau la diverse cluburi 


644 


de agrement. Eram sincer uluit de numărul de birouri şi 
filiale ale trustului Bellarosa Inc. — sau poate firme bidon şi 
societăţi fantomă e mai nimerit spus? Mai uluitor era faptul 
că nu părea să existe o listă scrisă a acestor opriri. 
Bellarosa n-avea decât să le spună lui Lenny şi Vinnie 
câteva cuvinte de genul „Hai să-l vedem pe Pasquale la 
magazinul de peşte”, şi aceştia ne duceau undeva. Aproape 
că nu-mi venea să cred că puteau să reţină atâtea locuri cu 
creierele lor de bibilică, dar probabil că aveau stimulente 
puternice să-şi facă bine treaba. 

Am părăsit Brooklynul şi ne-am dus în Ozone Park, Queen 
s, care e, de asemenea, un cartier italienesc. Frank avea 
nişte rude acolo, aşa că ne-am oprit la casa lor gălăgioasă 
şi-am bătut mingea într-o fundătură cu câţiva dintre 
macaronarii lui, care purtau pantaloni lăbărţaţi şi bărbi de 
trei zile. După aceea am băut cu toţii vin roşu de casă, peo 
verandă şi era oribil, de-a dreptul îngrozitor, taninos şi acru. 
Unul dintre bătrâni mi-a pus gheaţă în vin şi l-a amestecat 
cu sifon. Apoi mi-a stors piersici în pahar. Frank şi-a băut 
vinul la fel. Era ca un fel de sangria italienească, cred, sau 
ca mustul, şi mi-a venit ideea să brevetez amestecul şi să-l 
vând în locuri cu pretenţii ca Gaura lui Buddy, de exemplu, 
unde clientela îl putea consuma cu măcriş. Şpriţuri de Ozon 
e Park. Nu? Aşa. 

Am plecat după-amiază, târziu, şi ne-am oprit de câteva 
ori la case cu aspect modest, în alte cartiere din Queens. 

Frank Bellarosa se întreţinuse cu rechinii lumii lui, şefi şi 
alţi „oameni ajunşi” la Plaza Hotel. Acum ieşise în stradă să 
vorbească cu electoratul, ca un politician care candidează 
în alegeri. Dar, spre deosebire de un candidat, nu l-am auzit 
niciodată să facă vreo promisiune şi, spre deosebire de-un 
cap al Mafiei, nu l-am auzit să rostească vreo ameninţare. 
Işi „arăta doar faţa”, expresie pe care o tot aud în legătură 


645 


cu oamenii ăştia. Arătatul feţei are, probabil, o mulţime de 
conotaţii subtile şi era important ca Bellarosa s-o facă. 

Omul ăsta avea un instinct natural al puterii, aş putea 
spune, înţelesese într-o oarecare măsură că adevărata 
putere nu se bazează pe teroare, nici măcar pe loialitate 
faţă de o idee sau organizaţie abstractă. Adevărata putere 
se bazează pe loialitatea faţă de o persoană, mai precis pe 
loialitatea maselor faţă de persoana lui don Bellarosa, aşa 
cum o observasem la vânzătorul de cârnaţi şi la toţi ceilalţi 
pe care ne opriserăm să-i vedem. Omul era într-adevăr un 
lider intuitiv şi charismatic - ultimul dintre marii doni al Mafi 
ei. 

Aşa nelegiuit cum era, aproape că-mi părea rău pentru el 
că era înconjurat de duşmani. Dar mie îmi păruse rău şi 
pentru mândrul Lucifer din Paradisul pierdut, atunci când 
fusese dat jos de Dumnezeu şi alungat din rai de îngeri 
androgini şi grăsulii. Trebuie să fie o lipsă serioasă undeva 
în caracterul meu. 

Ne-am întors în Manhattan după ce s-a întunecat. New 
Yorkul este într-adevăr un oraş al diversităţii etnice, dar eu 
nu prea am nici timp, nici chef să pierd vremea cu etnicii. 
Totuşi, trebuie să recunosc că fusesem surprins de 
comunitatea italiană de care dădusem cu nasul astăzi. Era 
o lume care părea în acelaşi timp vie şi muribundă şi, în 
maşină, în drum spre Manhattan, i-am spus lui Bellarosa: 

— Am crezut că toate chestiile astea italieneşti sunt de 
domeniul trecutului. 

A părut să înţeleagă ce vreau să spun şi a zis: 

— Sunt de domeniul trecutului. Erau de domeniul 
trecutului încă de pe vremea când bătrânul meu mă lua 
duminica să stau cu amicii lui italieni, sorbind vin şi 
discutând. Intotdeauna au fost de domeniul trecutului. 


646 


Culturile vechi ale imigrației, am reflectat, continuau să 
exercite o puternică influenţă asupra membrilor ei şi asupra 
societăţii americane. Imigranții îşi pierdeau identitatea în 
procesul de omogenizare şi ironia sorții făcea să-şi piardă 
puterea încercând să umple vidul creat de aşa-zisul declin 
al WASP-ilor. Mai important însă era faptul că, undeva în 
umbră, în vizuini ascunse, erau noii imigranţi al căror viitor 
nu-l înţelegeam nici eu, nici Frank Bellarosa, dar nici nu 
doream să ne gândim la el. 

Pe când maşina se apropia de clădirile din Manhattan, 
Bellarosa m-a întrebat: 

— Te-ai simţit bine astăzi? 

— A fost interesant. 

— Da. Câteodată trebuie să mă duc pur şi simplu să-i văd 
pe oamenii ăştia. Să văd că mai sunt încă toţi acolo. Am 
cam pierdut legătura, m-am îngropat, într-un fel, la Alhamb 
ra. Nu trebuie să faci asta. Te duci acolo şi, dacă cineva 
vrea să dea de tine, măcar ştii că ai fost afară, în stradă, şi 
nu înghesuit în cine ştie ce colţ, aşteptând să pună mâna 
pe tine. Inţelegi? 

— Da, înţeleg. Dar chiar ai nevoie de-un avocat cu tine 
atunci când ispiteşti soarta? 

— Nu. Am nevoie de-un prieten. 

Mi-au stat pe limbă câteva răspunsuri sarcastice, dar n- 
am spus nimic, ceea ce, de fapt, spunea totul. 

— O să te fac italian onorific, ca pe Jack Weinstein, a 
adăugat. Îţi surâde ideea? 

— Desigur, atâta timp cât asta nu mă transformă în ţintă 
onorifică. 

A râs, dar cred că subiectul asasinării lui nu se părea 
foarte amuzant A spus, totuşi: 

— Am vorbit cu câteva persoane. N-ai niciun motiv să-ţi 
faci griji. Eşti încă civil. 


647 


Ce veşti bune! lar eu am încredere în oamenii ăştia, nu? 
Bine cel puţin că erau, probabil, toţi membri ai Clubului de 
Tragere cu Carabina şi ocheau bine. Adică speram că-i aşa. 


648 


31 


Ne-am întors la Plaza Hotel. Bellarosa le-a dat liber lui Le 
nny şi Vinnie în noaptea aceea, iar noi doi am comandat 
cina în apartament. 

În timp ce mâncam în sufrageria apartamentului, am 
vorbit despre tot felul de nimicuri, mai ales despre legume 
şi proprietăţi imobiliare. Mi-am tăiat friptura şi, în timp ce 
făceam asta, m-am întrebat ce curs nou şi palpitant ar fi 
luat viaţa mea dacă îmi înfigeam cuțitul de friptură în inima 
lui Bellarosa. 

Cred că mi-a citit gândurile, pentru că a spus: 

— Ştii, consiliere, probabil, te gândeşti că viaţa ta s-a dus 
dracului şi că eu ţi-am nenorocit-o. Te-nşeli. Ţi-ai nenorocit- 
o singur chiar înainte de-a da ochii cu mine. 

— Poate. Poate nu eşti tu soluţia. 

— Ba sigur că sunt. Te-am ajutat să scapi de toate 
porcăriile din viaţa ta. Aşa că acum trebuie să mergi 
înainte. 

— Mulţumesc. 

— Da. Crezi că sunt vreun imbecil de macaronar. Din 
nou, te-nşeli. 

Începuse să mă cam enerveze. 

— Oamenii proşti te cred pe tine prost, am spus. Tu ştii 
mai bine. 

A zâmbit. 


649 


— Da. E-un vechi truc italienesc. L-a făcut Claudius ca să- 
şi scape pielea înainte de-a deveni împărat. E un tip care se 
ocupă de afaceri, ca mine, în Bronx - îl ştii şi tu - a făcut pe 
înapoiatul mintal zece ani pentru că-l urmăreau federalii. 
Ştii? Dar Ferragamo chiar e prost şi crede că şi eu sunt, aşa 
că-l surprind de fiecare dată, dar e prea prost ca să 
priceapă. 

A râs. 

Ne-am întors la fripturi şi n-am mai vorbit până la cafea, 
când m-a întrebat: 

— Ai făcut-o vreodată pe prostul? 

— Mi s-a-ntâmplat. 

— Adică, vreau să zic, ştii ceva, dar nu laşi să se vadă că 
ştii. Ţii pentru tine până la momentul potrivit. Nu strigi pe- 
acoperişuri şi tragi ponoase după aia. Aştepţi. 

— Câteodată nu las să se vadă. Câteodată îl fac pe 
celălalt să-nnebunească întrebându-se dacă ştiu sau nu. 

A încuviinţat apreciativ. 

— Da. Adică, de exemplu? Dă-mi un exemplu. 

Ne-am uitat unul la altul peste masă, apoi am răspuns: 

— Ca porcăria cu Fiscul, Frank. Îi spui lui Melzer să se 
ducă la prietenii lui de la Fisc şi să vadă dacă-mi găsesc 
ceva, şi mi-au găsit. Apoi mi-l recomanzi mie pe Melzer, 
care rezolvă lucrurile, şi-ţi rămân dator o favoare. Eşti un 
prieten pe cinste. 

S-a jucat cu desertul şi nu a răspuns. 

— Dar dacă n-aş fi venit la tine cu problema? a întrebat. 

A ridicat din umeri. 

— Atunci, am spus, mi-ai fi găsit altă problemă. Sau 
poate c-aş fi avut eu nevoie de o favoare de la tine, ca, de 
exemplu, acordul pentru grajduri. Nu ştiu dacă-i o 
coincidenţă sau o treabă aranjată, dar se pare c-ai vrăjit-o 
pe nevastă-mea, ca să poţi ajunge la mine prin ea. 


650 


Era evident că tipul ştia de neînțelegerile dintre mine şi 
Susan şi, dacă avea vreun pic de conştiinţă, era o conştiinţă 
încărcată. De fapt, chiar părea stânjenit. Dincolo de 
diferenţele sociale şi politice, de tensiunile etnice şi rasiale 
şi de toate celelalte probleme care apar între oameni într-o 
societate, cauza cea mai primitivă şi elementară a 
violenţei, crimei şi dezastrului este posesiunea sexuală. Ca 
s-o spun mai pe şleau, oamenii se supără când alţi oameni 
le f... sau încearcă să le f... perechea. Oricum, probabil că 
Bellarosa se simţise un pic stânjenit, altfel n-ar fi deschis 
subiectul, ca să vadă cum reacţionez. S-a uitat la mine, 
aşteptând, cred, să vadă dacă o să abordez problema 
relaţiilor dintre el şi Susan. Dar cum el era cel care se 
simţea prost, şi nu eu, m-am gândit să-l mai las s-aştepte o 
vreme. 

Fără o vorbă, m-am ridicat şi m-am dus la un bufet pe 
care erau câteva zeci de mesaje telefonice, printre care şi 
unul de la Susan, anunţându-mă că îşi schimbase numărul 
de telefon. Cred că se săturase până-n gât de presă, ca să 
nu mai vorbim de prieteni şi rude. Am aruncat mesajul cu 
noul număr de telefon în coşul de gunoi şi am ieşit din 
apartament. 

Jos, în hol, am fost acostat de nimeni alta decât Jenny Alv 
arez, doamna în roşu, care în seara aceea nu purta nimic 
roşu. 

— Bună, domnule Sutter, a zis. 

Purta, de fapt, o rochie de mătase neagră, un fel de 
rochie de seară, ca şi cum tocmai venea de la cină. Arăta 
într-adevăr bine, şi-am vrut s-o întreb dacă petrecuserăm 
noaptea împreună, dar părea o întrebare prostească, aşa c- 
am răspuns pur şi simplu: 

— Bună. 

— Pot să te invit la un pahar? a întrebat. 


651 


— Nu beau. 

— Cafea? 

— Mă cam grăbesc. 

A părut jignită, şi-am început să cred că într-adevăr 
petrecuserăm noaptea împreună. Am multe defecte, dar 
mitocan nu sunt, aşa că am acceptat invitaţia la un pahar 
de ceva. Am intrat în Barul Oak şi ne-am aşezat la o masă. 
A comandat un whisky cu sifon, iar eu am cerut la fel. 

— Am văzut declaraţiile pe care le-ai făcut ziarelor azi- 
dimineaţă, a spus. 

— Nu ştiam că reporterii de televiziune citesc ziarul. Sau 
că citesc, în general. 

— Nu face pe grozavul. 

— Oricum, aş vrea să-ţi iau un interviu. 

— Nu cred. 

— N-o să-ţi ia mult timp. Putem să-l facem chiar aici, la 
Plaza , în direct, pentru ştirile de la ora unsprezece. 

— O să fiu mort la ştirile de dimineaţă. 

A râs, ca şi cum aş fi făcut o glumă. Nu era o glumă. 

— Poţi să-l aduci şi pe domnul Bellarosa? a întrebat. 

— Nu cred. 

— Poate am reuşi să înregistrăm interviul şi să-l dăm pe 
post la ştirile de la unsprezece şi jumătate. E un post 
naţional. V-ar da la amândoi posibilitatea să vă prezentaţi 
punctul de vedere în cazul acesta. 

— O să ne prezentăm punctul de vedere în instanţă. 

Am continuat aşa o vreme, domnişoara Alvarez crezând 
că o să cedez până la urmă, iar eu suportând-o pentru că- 
mi plăcea compania ei. Avea buze pline, frumoase. 

Am mai comandat un rând de băuturi. Nu putea să 
înţeleagă că nu toţi americanii voiau să apară la televizor. 
Până la urmă, plictisit oarecum de pisălogeala ei, i-am spus: 


652 


— Am visat azi-noapte că m-am culcat cu tine. 

Părea o tipă dură, care le ştie pe toate, dar asta a luat-o 
prin surprindere şi chiar a roşit. Eram încântat. 

— Uite, domnişoară Alvarez, am zis, pot să-ţi spus Jenny? 

— Da. 

— Uite, Jenny, trebuie să ştii că oamenii ăştia nu apar în 
emisiuni de televiziune. Ai mai multe şanse să-l aduci pe 
primul ministru al U.R.S.S. la emisiunea ta decât pe Frank B 
ellarosa. 

A dat din cap, dar cred că numai pentru a-şi ajuta 
creierul să funcţioneze mai bine. 

— Dar tu nu faci parte din Mafia, a zis. 

— Nu există Mafia. 

— Tu poţi vorbi cu noi. Domnul Ferragamo a fost de 
acord să participe la emisiune... 

— Ar juca şi intr-o comedie dacă ar avea suficienţi 
telespectatori. 

A chicotit. 

— Haide, domnule Sutter... John. Nu-ţi dai seama ce mult 
îl poate ajuta asta pe clientul dumitale? 

Am început runda a treia cu un alt rând de băuturi. A 
continuat aşa o vreme, cu o bună pledoarie în favoarea 
apariţiei la televiziune, dar mă tem că n-am fost prea atent. 

— Era un vis foarte realist, am spus. 

— Ascultă, dacă asta înseamnă c-ai vrea să fii în emisie... 
a răspuns. 

Am început să fiu atent. 

— Da? 

— Păi... putem să te mixăm. 

— Poftim? 

— Ştii. Să-ţi mixăm faţa şi vocea. Nimeni n-o să ştie că 
eşti tu. 

— Doar dacă mă prezinţi pe nume. 


653 


— Nu fi prost. Ce rost ar avea să...? 

— Îţi stătea bine în rochia roşie. 

— Interviul mixat o să aibă altă tentă, desigur. Nu John S 
utter ca avocat, ci ca sursă neidentificată. Am mai făcut 
asta înainte în reportaje despre crime. Ai vorbi despre... 

— Ai vreun apartament în oraş? 

Rândul al treilea s-a terminat dintr-o înghiţitură, şi am 
trecut la rândul al patrulea, amândoi la fel de optimişti. La 
şapte dolari paharul în Barul Oak, unul din noi se uşurase 
de cincizeci şi şase de dolari, plus bacşişul. Pe masa de 
alături se găsea un castronaş cu migdale bine prăjite, dar 
pe a noastră era unul cu covrigei din ăia dezgustători. Au 
început să fie peste tot. 

A descins din nou discuţia, uitându-se la ceas de câteva 
ori. 

— Tu redactezi ştirile diseară? 

— Nu cred că am ce să spun diseară dacă nu cooperezi. 

— Dar te plătesc oricum, nu? 

— Poate. Uite, gândeşte-te măcar la emisiunea de la 
unsprezece treizeci. Avem o emisie gata pregătită, dar ne 
trebuie un punct de atracţie. 

— Asta înseamnă că n-o să-mi mixaţi faţa? 

— Asta înseamnă un punct de vedere. Vreau pe cineva 
care să vorbească inteligent despre diferite aspecte ale 
acestui caz. Nu mai vreau niciunul dintre aşa-zişii experţi. 
Vreau pe cineva care să arate publicului american cealaltă 
faţă a acestui litigiu. 

— Cealaltă faţă? Care? 

— Constituţionalitatea legii veniturilor, hărţuirea 
anumitor grupuri etnice de către guvern sub pretextul 
justiţiei, declaraţiile lui Ferragamo în legătură cu un posibil 
război între clanurile hispanicilor şi italienilor. Lucruri de 


654 


genul ăsta. Vreau neapărat să am o perspectivă diferită în 
cazul ăsta. 

— Pare să fie o emisiune bună. O s-o urmăresc. 

— Hai să mergem să vorbim cu domnul Bellarosa. Să 
vedem dacă vrea să fie intervievat. Sau dacă vrea ca 
avocatul lui să vorbească. 

— Rămâi aici. M-am ridicat. Vezi dacă poţi să faci rost de- 
un castronaş cu migdale prăjite. 

M-am dus la un telefon public şi-am sunat apartamentul, 
dar telefonul lui Bellarosa era ocupat. Nu intenţionam să-i 
prezint oferta domnişoarei Alvarez, voiam doar să văd dacă 
mai e acolo. M-am întors la Barul Oak, m-am aşezat, şi-am 
informat-o pe Jenny Alvarez: 

— Zice că nu. Şi asta înseamnă nu. 

Făcuse rost de migdale şi-am luat un pumn întreg. 

— Şi tu? a întrebat. Intri în emisiune? 

— Ce am de câştigat din asta? 

— Îmi scot rochia roşie. 

— Inainte sau după emisiune? 

S-a uitat la ceas. 

— Înainte. Culcă-te cu mine, dar nu mă lăsa baltă, a 
adăugat. 

Am zâmbit amândoi. Ei, visele pot să se transforme în 
realitate dacă le laşi. Dar ăsta mirosea a bucluc. M-am 
ridicat. 

— Îmi pare rău. Nu pot să duc târgul până la capăt. Dara 
fost distractiv. 

Am lăsat-o cu nota de plată. 

În hol, am verificat dacă am mesaje şi aveam câteva de 
la reporterii de radio şi televiziune şi de la ziarişti. Mulţi 
avocaţi criminalişti ar transforma această ocazie într-un 
prilej de a deveni bogaţi şi faimoşi. Dar avocaţii Mafiei, ca Ja 
ck Weinstein şi John Sutter, trebuie să se mulţumească cu 


655 


„Fără comentarii” şi bani murdari care ar putea fi confiscaţi 
prin Legea veniturilor. Hei, cine-a zis c-o să fie un caz bun 
pentru cariera mea? 

M-am întors către uşile hotelului, intenţionând să fac 
plimbarea pe care intenţionasem s-o fac înainte, dar am 
fost din nou întors din drum de Jenny Alvarez. 

— Lasă-mă să te-ntreb ceva, a zis. E ceva personal, n-are 
legătură cu cazul. 

— Admir poziţia misionarilor, dar am vederi largi. 

— Ceea ce vreau eu să ştiu este de ce te-ai implicat în 
cazul Bellarosa? 

— E o poveste lungă. Zău că e. 

— Am văzut domeniul tău din Long Island. Dumnezeule, 
n-am crezut că oamenii mai trăiesc încă aşa. 

— Locuiesc în casa de oaspeţi a domeniului. Ai greşit în 
transmisia aia la televizor. Şi ce importanţă are unde 
locuiesc? 

— Are foarte mare importanţă. E vorba de televiziune, 
John. De spectacol. Eşti o vedetă. Arăâţi ca o vedetă. Te porţi 
ca o vedetă. Eşti bine îmbrăcat, arăţi bine şi vorbeşti 
extrem de bine. Ai clasă. 

— Mulţumesc. 

— Chiar dacă m-ai lăsat pe mine să plătesc. 

— Asta-i chestia cea mai cu clasă pe care am făcut-o 
săptămâna asta. Ascultă... Jenny, eşti foarte atrăgătoare şi 
mi-ar plăcea să te iau sus, dar cred că îmi torni gogoşi, 
fiindcă vrei ceva de la mine, altceva decât să mă culc cu 
tine. lar eu nu pot să-ţi dau nici sex, nici informaţii. Sunt un 
soţ fidel, şi-n plus sunt impotent şi înapoiat mintal. Aşa că... 

— Ce e? 

Din direcţia barului Oak veneau Lenny şi Vinnie, 
holbându-se la mine. Bănuiesc că mă văzuseră în bar şi se- 
ntrebau de ce beau ceva în compania unui reporter de 


656 


televiziune. Figura lui Jenny Alvarez e bine cunoscută în 
New York, şi până şi cretinii ca Lenny şi Vinnie urmăresc 
emisiunile de ştiri. În orice caz, Cretinul Numărul Unu şi 
Cretinul Numărul Doi făceau mişcări prosteşti cu capul, 
arătându-mi că vor să mă duc la ei. 

— Cine sunt oamenii ăştia? s-a interesat Jenny. 

— Sunt secretarii mei particulari. 

Cel mai bun mod de a mă acoperi era să-i fac pe Lenny şi 
Vinnie să înţeleagă că motivul discuţiei cu domnişoara Alva 
rez este atracţia sexuală, nu intenţia de-a trăda. Ce părere 
aveţi de raţionamentul ăsta? Aşa că am înconjurat-o cu 
braţul şi am condus-o spre lifturi. 

— Hai să bem ceva la mine în cameră, i-am zis. 

— Bine. 

Lenny şi Vinnie au intrat cu noi în lift. În timp ce urcam, 
le-am spus amicilor mei: 

— Ea e Jenny Alvarez. E un cunoscut reporter de televiziu 
ne. 

S-au uitat unul la celălalt. 

— Vrea şefu' s-o vadă? a întrebat Vinnie. 

— Nu, vreau eu s-o văd. Singur, şi nu vreau să fiu 
deranjat. 

Au surâs afectat, au măsurat-o cu coada ochiului şi au 
plescăit din buze. Numai gesturi distinse. 

Am ajuns la etajul opt. Lenny a descuiat uşa 
apartamentului şi am intrat cu toţii. Bellarosa stătea lungit 
pe canapea, în ciorapi, şi se uita la televizor. 

Jenny Alvarez s-a dus direct la el şi s-a prezentat în timp 
ce Bellarosa se ridica. 

— A, da, a zis el. Eşti doamna care i-a făcut viaţa grea 
băiatului ăstuia. Sunteţi prieteni acum? 

— Da, suntem, a zis ea zâmbind. 


657 


Următoarea mişcare era să-nceapă să-l piseze pe Frank 
să-i dea un interviu. Aşa-i? Greşit. S-a dovedit persoana cu 
clasă în seara aceea. 

— John m-a invitat să bem ceva, a zis. Sper că nu vă 
deranjez de la lucru. 

— Nuu. Suntem în vacanţă, a răspuns Bellarosa. 

— Hai să mergem în camera mea, i-am spus domnişoarei 
Alvarez. Am înşfăcat o sticlă de whisky şi o găleată de la 
bar, iar ea a luat două pahare şi-o sticlă de sifon. 

Am condus-o spre camera mea, dar când am vrut să 
intru şi eu, Bellarosa m-a bătut pe umăr. A închis uşa 
camerei mele şi a zis: 

— Nu puteai să-ţi iei o târfă din hotel? Trebuie s-o aduci 
pe curva asta de la televiziune aici? 

Am răspuns tăios: 

— Mă priveşte cu cine-mi petrec timpul liber. Dar, ca să 
punem lucrurile la punct, relaţia mea cu această femeie 
este şi va rămâne platonică. 

Bellarosa a aruncat o privire sticlei de whisky şi găleţii cu 
gheaţă din mâinile mele şi a zâmbit. Cred că declaraţia 
suna destul de stupid, venind de la un om de lume la altul. 
Totuşi, am adăugat: 

— Şi nu e nicio relaţie de afaceri. 

— Zău? Deci fără mărturisiri în pat. OK? Ai grijă ce-i spui. 
Înţeles? 

Am făcut un pas spre uşă, dar nu s-a dat la o parte. In loc 
de asta, a zis: 

— Ce-i în capul tău, consiliere? Ce te frământă? 

— Dacă ai vorbit cu soţia mea astă-seară, şi presupun c- 
ai vorbit, atunci ştii. 

A rămas tăcut o clipă, apoi a încuviinţat din cap: 

— Da. OK. Am vorbit cu ea. Dar ai înţeles greşit. Foarte 
rău că te gândeşti la aşa ceva. E un lucru foarte periculos şi 


658 


bărbaţilor le intră uneori în cap lucruri din astea. Am văzut 
chestia asta nenorocind şi omorând câteodată bărbaţi. 
Scoate-ţi-o pur şi simplu din minte. M-a apucat de umeri şi 
m-a scuturat. OK? 

Cred că mă luaseră la voturi în problema triunghiului 
clasic. Erau doi la unu. 

— In regulă, Frank, am zis. Am închis subiectul. Deschide- 
mi tu uşa. 

Mi-a deschis uşa de la dormitor şi am intrat cu whisky-ul 
şi găleata cu gheaţă. Am dat un picior uşii să se-nchidă, 
apoi am pus sticla şi găleata pe măsuţa de cocteiluri, între 
noi. 

In timp ce puneam gheaţă în pahare, am observat că îmi 
tremurau mâinile. Să-ţi acuzi soţia de adulter e cam dificil, 
dar să-l înfrunţi pe celălalt bărbat, mai ales când individul e 
un ucigaş, nu e unul dintre cele mai plăcute lucruri din 
viaţă. Mă simţeam însă ciudat de liniştit, ca şi cum aş fi 
scăpat de o povară uriaşă, punând-o pe umerii celor care 
mi-o aruncaseră în cârcă iniţial. Adică, judecând la rece, nu 
era de fapt problema mea, decât dacă voiam eu să fie. 
Ştiam, totuşi, că judecata la rece o să facă loc până la urmă 
unor simţăminte primare ca durerea, gelozia, inima 
zdrobită, trădarea şi alte mizerii de-astea standard. Astă- 
seară mă simţeam stăpân pe situaţie şi aveam un tovarăş 
de pahar. 

— Frumos apartament, a spus Jenny Alvarez. Crima pare 
să renteze. 

— Mulţumesc că l-ai minţit pe Bellarosa, am răspuns. 

— Am urcat aici să bem ceva împreună. 

— Aşa-i. 

Aşa cinic cum sunt, am crezut-o, şi era o senzaţie plăcută 
să crezi ce spune cineva, după atâta vreme. Am amestecat 


659 


whisky cu sifon, am ciocnit paharele şi-am băut. Ca să fiu 
cinstit, trebuie să vă spun că eram agitat. 

— Nu trebuie să intri în emisie sau aşa ceva? am 
întrebat-o. 

— Eşti singura mea sarcină pentru astă-seară. Dar din 
moment ce nu intri în emisie, nu intru nici eu. O să 
telefonez mai târziu. Destul de târziu, ca să nu poată să-mi 
găsească altceva de făcut. Aşa că sunt liberă astă-seară. 
Simte-te bine. 

Adică, înţelegeţi, îşi rearanjase tot programul ca să bea 
ceva cu mine. Aşa că, eu ce trebuia să fac? S-o dau afară 
după ce-şi bea whisky-ul? Să cer serviciului la cameră un 
joc de Monopoly? Mi-am dres glasul. 

— Mă simt foarte măgulit. 

A zâmbit. Of, buzele alea. Trebuie să vă spun că nu prea 
mă dau în vânt după frumuseţile latine, dar femeia asta era 
într-adevăr splendidă. Avea o piele cafenie, catifelată, ochi 
întunecaţi care scânteiau şi păr negru, bogat, care-i cădea 
în cascadă pe umeri. Când zâmbea, avea obrajii bucălaţi pe 
care aş fi vrut să-i ciupesc. 

— Eşti despărţit, înţeleg, a zis. 

— N-am auzit de-aşa ceva. 

— Ei bine, eu am auzit. 

— De la cine? 

— De la vecinii tăi. 

— Chiar aşa? Nici măcar nu ştiam. 

A zâmbit. 

— Majoritatea bărbaţilor ar răspunde cu da la întrebarea 
asta, în asemenea împrejurări. 

— Eu nu sunt majoritatea bărbaţilor. Cred în adevăr. Tu 
eşti măritată? 

— Am fost. Am apărut cu copilul la televizor. Ţi- 
aminteşti? Acum doi ani. 


660 


Mi-am adus aminte de un reportaj insipid şi lipsit de gust 
despre sarcina ei, apoi despre naştere. Dar eu nu prea 
urmăresc ştirile la televizor, şi până acum nici măcar nu-mi 
dădusem seama că-i vorba de aceeaşi femeie. 

— Imi amintesc, am răspuns. Camera de filmare în sala 
de naşteri. Cam vulgar. 

A ridicat din umeri. 

— Pentru televiziune, nu. 

— Parcă-mi amintesc şi de-un tată mândru. 

— Sunt divorțată acum. 

— Aşa că gata cu copiii la televizor. 

A zâmbit. 

Am stat de vorbă un timp, dar am fost atent să nu beau 
prea mult whisky, pentru eventualitatea că s-ar fi ivit 
ocazia. Nu pot s-o fac când sunt beat, ceea ce e supărător, 
pentru că de obicei atunci mi-o doresc cel mai tare. Alcoolul 
e-un drog nemilos. 

— Ascultă, te-am invitat aici ca să am o justificare pentru 
pistolarii ăia doi, am zis. Inţelegi? 

— Cred că da. Vrei să mimez sunete de orgasm, apoi să 
plec? ` 

— Păi... nu. Imi place să stau cu tine. Dar... voiam doar 
să ştii de ce te-am invitat aici. 

— Acum ştiu. Vrei să ştii de ce am acceptat invitaţia? 

— Mă găseşti interesant. 

— E adevărat. Foarte interesant. Mă intrigi. 

— Astea-s veşti bune. Poate nu mă crezi, dar eram cam 
prost de fel. 

— E imposibil. A zâmbit. Când se-ntâmpla asta? 

— A, prin martie, aprilie. Eram într-adevăr cam prost. De- 
aia m-a părăsit nevastă-mea. 

— Ai zis că nu ştii nimic de aşa ceva. 


661 


— Păi, n-am mai fost acasă de câteva zile. Poate c-ar 
trebui să-mi ascult mesajele telefonice. 

Dar n-am făcut-o. Am vorbit despre una şi alta, am râs şi- 
am glumit, dar n-am pomenit deloc de Frank Bellarosa, Mi-a 
trecut totuşi prin minte că puteam să-i înfig cuțitul în inimă 
în mai multe feluri. Adică o puteam folosi pe femeia asta ca 
intermediar cu mass-media. Eu puteam să rămân anonim, 
iar ea ar fi garantat pentru credibilitatea sursei ei. Puteam 
să furnizez presei o groază de informaţii despre Frank 
Bellarosa, care l-ar fi dus la închisoare sau în mormânt. 
Asta m-ar fi scutit de a comite un sperjur în chestia 
alibiului, iar Bellarosa ar fi ieşit din viaţa mea. Spun asta 
pentru că mi-a trecut prin minte. Cred că stătusem prea 
mult în preajma lui Bellarosa. Dar eram hotărât să nu devin 
obsedat de vendete, aşa cum era el. Indiferent ce-mi 
făcuse, trebuia să se obişnuiască cu ideea şi poate că, într- 
o bună zi, avea să mi-o plătească., Răzbunarea e a Mea, a 
spus Domnul.” Aşa că am înlăturat gândurile de răzbunare 
(pentru moment) şi m-am întors la evenimentele în curs. 

— Nu există răsplată, ştii, i-am spus lui Jenny Alvarez. 
Chiar dacă petreci noaptea cu mine, tot nu-ţi spun nimic. 

— Ţi-am spus că sunt aici pentru că vreau să fiu cu tine. 
Eu nu mă culc pentru reportaje, iar tu nu te culci cu femeile 
care vor ceva de la tine. Jos a fost un joc. 

— Şi un alt joc aici sus. lar eu n-am exerciţiu. 

— Te descurci bine. Continui să mă interesezi. Apropo, 
te-ai văzut la televizor? 

— Bineînţeles. 

— Aveai părul ciufulit. 

— Ştiu. Şi cravata părea neasortată la culoare, dar nu 
era. Pot să ţi-o arăt. 

— O, te cred. Se-ntâmplă uneori la televizor. 


662 


A sunat telefonul, dar n-am răspuns. Jenny a telefonat la 
studio şi le-a spus că nu mai merge în noaptea aceea. Am 
băut un pahar cu sifon, iar ea încă un whisky. Ne-am scos 
amândoi pantofii la un moment dat. Era un televizor în 
dormitor şi ne-am uitat la reportajul ei de la ştirile de la 
unsprezece. Povestea cu Bellarosa a ţinut un minut. Mai 
mult repetări despre articolele publicate în ziare, inclusiv 
declaraţiile mele de presă. Ferragamo, care era bun la 
interviurile de zece secunde, a spus: „Anchetăm alibiul 
domnului Bellarosa pentru ziua în chestiune şi, dacă vom 
găsi o dovadă care să contrazică acest alibi, vom cere 
anularea cauţiunii şi îl vom acţiona în judecată pe cel care l- 
a furnizat”. 

Zece secunde în cap. Omul era un profesionist. 

— Se referă la tine, nu-i aşa? s-a interesat domnişoara Al 
varez. 

— Aşa cred, am răspuns. 

— Ce fel de acţiune? Ce pot să-ţi facă? 

— Nimic. Am spus adevărul. 

— Deci ceilalţi cinci martori mint? Nu, nu-mi răspunde. 
Fără afaceri. Deformaţie profesională. lartă-mă. A părut 
pierdută în gânduri, apoi a izbucnit: Dar pur şi simplu nu 
are sens, John! 

— Dar are sens ca Frank Bellarosa să comită o crimă în 


plină zi? 
— Nu, dar... eşti sigur că l-ai văzut? 
— Oficial? 
— Nu, neoficial. 
— OK. Sunt sigur că l-am văzut. 
A zâmbit. 


— Dacă totuşi continui să vorbeşti despre afaceri, plec. 
— Scuzele mele. 


663 


Au venit ştirile sportive şi am fost încântat să aflu că 
Mets îi nimicise din nou pe cei din Montreal la baseball, cu 
nouă la trei. 

— Merg până la capăt, am zis. 

— Poate. Dar Yankees o să ia primele patru locuri din 
serie. 

— Yankees? Au noroc dacă termină sezonul. 

— Aiurea, a zis ea. l-ai văzut pe Yankees anul ăsta? 

— Nu e nimic de văzut. 

Am discutat despre asta câteva minute şi, deşi mi-am dat 
seama că e o cunoscătoare, era evident că e părtinitoare. 

— N-au pe nimeni s-arunce mingea departe în echipă, i- 
am spus. 

— Aruncare se cheamă jocul astăzi, amice, şi Yankees au 
într-adevăr adâncime când aruncă. 

Era extrem de supărată. Am încercat să-i explic 
subtilităţile jocului de baseball, dar mi-a spus: 

— Ascultă, pot să te iau în cabina presei pe Stadionul Yan 
kee. Vino să-i vezi pe Yankees cum joacă şi discutăm după 
aceea în mod inteligent. 

— Nu merg în Bronx nici dacă mă plăteşti. Dar o să mă 
uit cu tine la televizor la un meci de-al lor. 

— Bine. Vreau să-i vedem când joacă cu Detroit, 
săptămâna viitoare. 

A fost o noapte bună, ne-am distrat, iar a doua zi de 
dimineaţă m-am simţit ceva mai bine decât cu o dimineaţă 
înainte. Capisce? 


664 


32 


Am mai petrecut câteva zile la Plaza , dar nici eu, nici Fr 
ank n-am mai făcut aluzie la faptul că soţia mea ar fi fost 
amanta lui. Mi-am dat însă seama că era preocupat de 
subiect şi n-aş putea spune că eu nu eram. Nu vreau să vă- 
nchipuiţi că mă jucam cu el; nu era un om cu care să te 
joci. Dar, se pare că avea şi el unele sentimente umane, ca 
şi noi, muritorii de rând, şi cred că realiza că trecuse 
dincolo de limitele comportării machiavelice chiar, intrând 
în păcat de-a dreptul. Ei, părintele cum-îl-cheamă putea să-i 
dea o dezlegare grabnică prin telefon. „Spune două Ave 
Maria, Frank, când ai timp. Ne vedem la împărtăşanie.” 

Într-una dintre zilele astea în Plaza am luat masa cu Jack 
Weinstein, care îmi plăcea. În altă zi l-am sunat pe Alphons 
e Ferragamo, care îmi displăcea. Dar am fost drăguţ cu Alp 
honse, conform ordinelor clientului meu, şi am căzut de 
acord să luptăm curat şi cinstit, dar minţeam amândoi. 

Alphonse - nu eu - a pus problema cooperării clientului 
meu în alte chestiuni aflate în interesul Ministerului de 
Justiţie în schimbul retragerii acuzaţiei de omucidere. 

— Nu e vinovat de omucidere, am răspuns. 

— Noi credem că este, m-a informat domnul Ferragamo. 
Dar să vă spun ceva. O să vorbesc la Washington pentru 
garantarea imunităţii totale a lui Bellarosa dacă vrea să 
vorbească. 

— Ce părere aveţi de absolvire? 


665 


Ferragamo a chicotit. 

— Asta-i între el şi duhovnic. Eu vorbesc de imunitate în 
faţa justiţiei contra unor informaţii de calitate. 

Informații de calitate! Ce fel de informaţii îşi închipuia 
idiotul că are şeful şefilor - un loc clandestin de pariuri 
hipice pe Staten Island? Bellarosa avea o grămadă de 
informaţii de calitate; numai că n-avea să le furnizeze 
Ministerului de Justiţie. 

— Imunitatea pentru tot ceea ce declară sub jurământ, a 
spus Alphonse. 

Ceea ce nu e chiar acelaşi lucru cu imunitatea totală în 
schimbul informaţiilor date când nu se afla sub jurământ. 
Băiatul juca în mod dibaci. M-am gândit o clipă. Dacă Frank 
Bellarosa ciripea, Mafia din New York ar fi fost schilodită 
pentru câţiva ani buni, poate pentru totdeauna. Şi poate 
doar motivul ăsta singur era de-ajuns ca paesanos ai lui să-l 
vrea mort. Deţinea pur şi simplu prea multe informaţii şi 
avea memorie bună. 

l-am spus lui Alphonse: 

— Domnule Ferragamo, clientul meu nu ştie nimic despre 
crima organizată. lar dacă ar şti, cred că ar prefera să 
vorbească cu procurorul general al Statului decât cu 
dumneavoastră. 

Asta l-a cam enervat pe Alphonse. Chestia bună, când ai 
o formă federală de guvernământ, e că poţi să întorci 
diferitele niveluri administrative unul împotriva altuia. M-au 
învăţat asta la lecţiile de educaţie civică. De fapt n-au 
făcut-o, dar ar fi trebuit. 

— Nu e o idee bună, domnule Sutter, a zis Alphonse. Asta 
n-o să-l scutească pe clientul dumneavoastră de probleme 
cu administraţia Statelor Unite. 


666 


— lar cooperarea cu dumneavoastră n-o să-l scutească 
pe clientul meu de problemele cu administraţia Statului 
New York. 

— Păi... lăsaţi-mă pe mine să lucrez la o asigurare 
comună a imunităţii. Asta este ce-aţi dori? 

— Poate. Avem şase amenzi pentru parcare în locuri 
interzise în oraş. Am dori să le rezolvaţi şi pe acestea. 

Când l-am auzit forţându-se să râdă, am ştiut că îl am la 
mână. 

— Deci  prezentaţi-i această posibilitate clientului 
dumneavoastră, domnule Sutter. Păreţi un om inteligent şi 
rezonabil. Poate că un om ca dumneavoastră l-ar putea 
convinge pe clientul dumneavoastră să facă o mişcare cu 
adevărat deşteaptă. 

— Am să-i spun ce am discutat. 

Trebuie să înţelegeţi că oricărui procuror din America i-ar 
plăcea să aibă măcar o dată în viaţă o ocazie ca asta: un 
băiat rău de primă mărime, amator să ciripească un an 
întreg într-un magnetofon şi să toarne o mie de alţi băieţi 
răi. Ca să vă spun drept, chiar era un târg bun pentru Fran 
k. De fapt, Ferragamo îi oferea lui Frank Bellarosa viaţa. Dar 
foarte puţini dintre aceşti paesanos fac târguri, şi Frank 
Bellarosa era ultimul om din America în stare să accepte o 
ofertă a guvernului. Alphonse putea să propună, iar eu 
trebuia să mă asigur că oferea ceva ca lumea şi era de 
datoria mea să transmit oferta. 

— In acelaşi timp, i-am spus procurorului federal, dorim 
ca procesul să aibă loc cât mai curând, domnule 
Ferragamo, altfel voi începe să mă plâng presei. 

— Cazul meu e gata, domnule Sutter, Biroul meu se 
ocupă de fixarea unei date. 

„Pe dracu'.” 

— Perfect. Când pot să vorbesc cu martorii acuzării? 


667 


— Curând. 

„Vezi să nu.” 

— Mulţumesc. 

Trebuie să înţelegeţi că, de obicei, procurorii federali nu 
prea vorbesc cu avocaţii apărării şi, când o fac, sunt uşor 
aroganţi şi încearcă să-i intimideze. Probabil, domnul 
Ferragamo citise despre John Whitman Sutter în ziare şi 
rămăsese cu impresia că eram o persoană puternică, şi era 
drăguţ cu mine, cel puţin până când verifica. 

Şi, desigur, dorea să-l fac pe Frank să vândă. Dar 
rămânea problema sperjurului, care îl lăsase perplex. 

— V-am văzut la televizor aseară, domnule Ferragamo, i- 
am spus lui Alphonse, şi nu mi-a plăcut presupunerea pe 
care aţi făcut-o, că aş minţi în legătură cu alibiul clientului 
meu. 

— N-am spus că minţiţi, domnule Sutter, şi nici n-am 
menţionat numele dumneavoastră. Am spus că investigăm 
alibiul. 

— Asta însemnând că trimiteţi anchetatorii Ministerului 
de Justiţie la mine acasă şi la birourile mele să vadă dacă 
poate cineva să vă spună unde eram pe paisprezece 
ianuarie anul ăsta. Să ştiţi că nu-mi place. 

— Fie ce-o fi, domnule Sutter, aşa trebuie să procedăm. 
Ar putea fi o simplă problemă de confuzie din partea 
dumneavoastră. Corect? 

— Ştiu pe cine am văzut. 

— Bine, dacă vreţi să susţineţi asta şi zece ani de 
închisoare pentru sperjur nu vă sperie, atunci presupun că 
ştiţi unde vă aflaţi pe paisprezece ianuarie. Era cu o zi 
înainte să plecaţi în Florida, în vacanţă, nu-i aşa? 

Mamma mia, întâi Fiscul, acum tipul ăsta. De ce voiau 
oare cu toţii să mă vadă într-o închisoare federală? 
Probabil, atitudinea mea era de vină. 


668 


— Vă pierdeţi timpul şi irosiţi banii contribuabililor, 
domnule Ferragamo. Dar vă respect conştiinciozitatea şi 
hărnicia. 

— Mulţumesc. Vă rog să vă gândiţi la ce v-am spus. Tot 
ce putem rezolva pentru clientul dumneavoastră, putem 
rezolva şi pentru dumneavoastră. 

Mi-am muşcat buzele, limba, un creion şi am răspuns: 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat. 


Am vorbit a doua zi cu Jack Weinstein în biroul lui în Midt 
own, pentru că nu poţi să vorbeşti la telefon despre 
lucrurile astea. Am rezumat cele spuse de Alphonse 
Ferragamo şi am adăugat: 

— Ştiu care o să fie răspunsul lui Frank, Jack, dar asta e 
probabil unica lui şansă să-şi salveze viaţa şi să-nceapă una 
nouă. 

Weinstein a rămas tăcut câteva minute, apoi mi-a spus: 

— OK, John, eu sunt Ferragamo şi te am la mână cu 
sperjurul, iar pe tine te aşteaptă probabil zece ani intr-o 
închisoare federală. OK, ceea ce vreau eu de la tine sunt 
toate informaţiile pe care le ai despre prietenii, rudele şi 
partenerii tăi de afaceri referitoare la faptul că se sustrag 
de la plata unor impozite, că interpretează prea liber Legea 
Venitului, că iau uneori cocaină şi marijuana, că poate se- 
nţeleg din când în când cu partenerii de afaceri să ridice 
artificial un preţ, şi toate aceste mici chestii cusute cu aţă 
albă la care ai închis ochii ani de zile. OK, deci asociaţii tăi 
ajung la închisoare, familia soţiei tale ajunge la închisoare, 
propria ta familie ajunge la închisoare, foştii tăi colegi de 
şcoală ajung la închisoare, dar tu eşti liber. Ce spui de asta, 
John? 

— Spun să te duci naibii, Alphonse. 


669 


— Exact. Şi cu oamenii ăştia merge şi mai departe, 
prietene. E un soi de neîncredere străveche în guvern, un 
fel de cod primitiv al onoarei şi tăcerii. Capisce? 

— Da, dar lumea s-a schimbat, Jack. Zău că s-a schimbat. 

— Ştiu. Dar lor încă nu le-a spus-o nimeni. Du-te şi spune- 
i lui Frank că lumea s-a schimbat şi să-l toarne pe fiecare 
paesano pe care-l cunoaşte. Du-te şi spune-i. 

M-am ridicat să plec. 

— Presupun că, dacă Frank Bellarosa joacă după vechile 
reguli, atunci lumea lui o să reziste. 

— Cred că asta e. Dar trebuie să-i spui ce-a zis 
Ferragamo, a adăugat. Programează vreo două minute 
pentru discuţia asta. 

— Bine. 

— Hei, cum ar suna „Weinstein şi Sutter?” 

„Nu prea grozav”, Jack. Dar am zâmbit şi-am răspuns: 

— Ce părere ai de „Sutter, Weinstein şi Melzer”? 

A râs. 

— Melzer? N-aş împărţi niciun chibrit cu individul ăla. 

Am părăsit biroul lui Weinstein cu convingerea că, în 
ciuda sentimentelor mele ambivalenţe în legătură cu faptul 
că Frank Bellarosa era viu, liber şi bine, îmi făcusem 
datoria. 

Dar ca să fiu sigur, i-am prezentat lui Bellarosa oferta lui 
Ferragamo. Totuşi, n-am avut nevoie de două minute 
întregi, căci după aproximativ treizeci de secunde Bellarosa 
mi-a spus: 

— Il bag în mă-sa. 

— Ăsta-i ultimul tău cuvânt? 

— Îl bag în mă-sa cu câinele lui cu tot. Cu cine dracu' îşi 
închipuie că are de-a face? 

— Ei, a-ncercat şi el. N-o pune la suflet. Trebuie şi el să 
mănânce o pâine. 


670 


— Îl bag în mă-sa cu pâine cu tot. 
Capra râioasă tot cu coada-n sus stă. Aşa-i? 


Într-o seară, Frank, eu, Lenny şi Vinnie am fost la Clubul 
de Tragere cu Carabina. Am coborât în subsol cu un grup 
de sportivi, înarmaţi toţi cu revolvere şi automate şi toată 
noaptea am prăpădit ţinte de hârtie şi am băut vin. 
Simpatică distracţie, aproape ca vânătoarea de păsări în Ha 
mptons. Lipseau doar peisajele pastelate de toamnă, 
bătrânii gentlemeni în tweed, sherry-ul vechi şi păsările. 
Dar nu era rău pentru Manhattan. 

Lenny şi Vinnie, precum s-a dovedit, erau buni ţintaşi, 
ceea ce bănuiesc c-ar fi trebuit să ştiu. Am descoperit după 
ce-am pierdut două sute de dolari cu ei la puncte. 

Aşa că, iată-mă pe un poligon al Mafiei, trăgând în ţinte 
de hârtie împreună cu amantul neveste-mii şi cu amicii lui 
mafioţi, întrebându-mă dacă n-ar fi fost poate mai bine să 
mă duc la un film. Oricum, eram toţi un pic ameţiţi de la vin 
şi trăgeam aiurea, iar unul dintre membrii clubului i-a dăruit 
lui Bellarosa o ţintă în formă de siluetă pe care cineva 
schiţase trăsăturile lui Alphonse Ferragamo. Desenul n-ave 
a calitatea unui Michelangelo, dar nu era rău, şi l-am putut 
identifica pe Alphonse cu ochii lui de peşte, nasul acvilin, 
buzele subţiri şi tot restul. Frank a agăţat ţinta şi a tras 
patru din şase gloanţe drept în inimă de la zece metri, spre 
deliciul tuturor. Nu tintea rău, având în vedere că băuse 
destul vin ca să aibă probleme cu echilibrul. Întregul 
incident m-a făcut să mă simt oarecum jenat. 


Următoarele câteva zile le-am petrecut fără telefoane şi 
întâlniri, mai mult în apartament. M-aşteptam ca un bărbat 
ca Bellarosa să aibă o amantă sau mai multe, sau măcar 
să-şi ia pe cineva pentru o noapte. Dar n-am văzut niciun 


671 


semn de infidelitate cât am stat la Plaza . Poate că le era 
credincios soţiei şi amantei. 

În ceea ce priveşte infidelitatea mea, Bellarosa mi-a 
spus: 

— Hei, nu mă deranjează dacă aduci femei aici, dar nu 
mai vreau reporteri. Încearcă, pur şi simplu, să scoată ceva 
de la tine. 

— Nu, îi place compania mea. 

— Hei, cunosc eu genul ăsta. Îşi folosesc p... să treacă 
mai departe. In meseria mea nu întâlneşti aşa ceva. 

Într-adevăr, nimeni în meseria lui Frank n-avea organe 
genitale femeieşti. Dacă guvernul nu-l putea condamna 
pentru omor şi jaf, putea să-l agaţe pentru comportament 
discriminatoriu. 

— Îţi spun eu, consiliere, a continuat, mai bine te-aş 
vedea vorbind cu diavolul decât cu o puttan’ care încearcă 
să-şi facă un nume. 

Păi, eu ce să mai zic? Că eram îndrăgostit nebuneşte de J 
enny Alvarez şi că era treaba mea? Adică, îmi venea greu 
să mai vorbesc despre moralitate după ce-o cărasem pe 
domnişoara Alvarez şi o sticlă de whisky la mine-n dormitor. 
Înţelegeţi? Dar oare chiar trebuia s-ascult predicile lui Frank 
Bellarosa? Poate că da. 

Episcopul a continuat: 

— Afacerile de bărbaţi sunt afaceri de bărbaţi. Femeile nu 
joacă după aceleaşi reguli. 

— Nici bărbaţii, l-am informat. 

— Da. Dar unii o fac. Eu încerc să-mi ţin afacerile în 
familie. Înţelegi? Cu cei de calitatea mea. De-aia a trebuit 
sa te fac italian onorific. 

A râs. 

— Sunt sicilian sau napolitan? 

A râs din nou. 


672 


— Te fac roman pentru că eşti groaznic de incomod. 

— Mă simt onorat. 

— Bine. 

Într-adevăr, toţi cei din lumea lui Frank erau bărbaţi, şi 
aproape toţi erau italieni, majoritatea provenind din 
strămoşi sicilieni sau din vecinătatea oraşului Neapole, ca 
familia lui Bellarosa. Asta uşura regulile de comportare şi 
afacerile, dar nu permitea prea multor idei inovatoare să 
pătrundă în această lume închisă. 

Rădăcinile lui Jack Weinstein, totuşi, nu erau evident în 
sudul Italiei, şi probabil că el reprezenta legătura lui 
Bellarosa cu exteriorul. Aflasem întâmplător că familiile lui 
Bellarosa şi Weinstein se cunoscuseră în Williamsburg. 
Acea parte a  Brooklynului nu era preponderent 
italienească, ci mai mult germană, evreiască şi puţin 
irlandeză. Un adevărat cazan de topit, ca să folosesc un 
termen neadecvat, de vreme ce nu se amestecau prea 
mult, ca să nu mai vorbim de contopit. Totuşi, datorită 
apropierii de alte culturi, imigranții din Williamsburg nu 
erau aşa de izolaţi ca imigranții din alte cartiere ale New 
Yorkului, care creaseră mici lumi ale lor. Aşa stând lucrurile, 
italienii din Williamsburg, precum cei din jurul bisericii 
Santa Lucia, mergeau la şcoală şi chiar se împrieteneau cu 
neitalieni. Această informaţie mi-a dat-o domnul Bellarosa, 
care nu a folosit cuvintele apropiere şi izolare, dar am 
înţeles ce voia să zică. Oricum, el şi Weinstein erau prieteni 
de mulţi ani, ceea ce mi s-a părut interesant. lar Jack Weins 
tein, ca şi mine, nu putea fi ales don, conform legilor Mafiei. 
Cu toate acestea, Weinstein era Henry Kissinger al lui 
Bellarosa, dacă acceptaţi această analogie. Deci, care era 
locul meu în organizaţia criminală a lui Bellarosa? Păi, eu 
eram cel mai nobil roman dintre ei. 


673 


Am părăsit Plaza Hotel duminică şi ne-am întors în Long | 
sland într-un convoi de trei maşini, fiecare încărcată cu 
italieni şi mâncare italiană. Eram în maşina din mijloc, cu 
Bellarosa, iar interiorul mirosea a brânză în putrefacție şi a 
trabuce. Nu ştiam dacă trebuia să-mi fierb hainele sau să le 
ard. 

În ceea ce-o priveşte pe Susan, nu mai telefonase; sau, 
cel puţin, nu mie. Nici eu nu-i dădusem telefon. Nici n-aş fi 
putut, chiar dacă voiam, din moment ce aruncasem noul ei 
număr secret de telefon. Prin urmare, ca să fiu cinstit, eram 
puţin cam încordat în legătură cu întoarcerea acasă. 

— Fetele o să se bucure să ne vadă, a spus Bellarosa. 

N-am răspuns. 

— Îşi închipuie probabil că ne-am distrat în oraş. De câte 
ori pleci pentru afaceri, îşi închipuie că te duci la bal. Şi-n 
timpul ăsta tu te dai cu fundu' de pământ să scoţi un ban. 
Aşa-i? 

— Aşa e. 

— Oricum, Anna îmi găteşte toate mâncărurile mele 
favorite diseară. 

Cu aceasta a început să-mi descrie toate mâncărurile lui 
favorite, cu acea voce cântată pe care o au italienii când 
vorbesc despre mâncare. Am recunoscut câteva dintre 
feluri. Doar sunt italian onorific, nu? Oricum, vorbăria asta 
despre mâncare i-a deschis probabil apetitul, căci a rupt o 
pungă de biscotti şi a despachetat o bucată de brânză care 
mirosea a ciorapi scoşi din bocanci. A împrumutat un 
briceag de la Vinnie şi a început să se ocupe de brânză. 
Dejunul directorului. 

— Vrei un pic? m-a întrebat. 

— Nu, mulţumesc. 

— Ştii cum se spune la maşina gunoierilor într-un cartier 
italienesc? 


674 


— Nu, nu ştiu. 

— Mese pe roţi. A râs. Zi-mi şi tu una. 

— Ai auzit-o pe-aia cu mafiotul prostănac şi care a- 
ncercat să umfle o maşină a poliţiei? 

— Nu. 

— S-a ars la gură cu ţeava de eşapament. l-a plăcut 
foarte mult şi a deschis geamul despărțitor să le-o spună lui 
Lenny şi Vinnie care au râs, deşi pun pariu că nu s-au prins. 

Am mers în tăcere o vreme, iar eu m-am gândit la 
actuala stare de lucruri. În ciuda neînțelegerilor tacite şi 
nerezolvate dintre mine şi Frank Bellarosa, continuam să fiu 
avocatul lui şi, dacă e să-l cred pe cuvânt, prietenul lui. 
Chiar puteam să cred asta, măcar pentru faptul că eram 
alibiul lui şi că-i apăram interesele, ceea ce dădea o anume 
coloratură situaţiei. 

De fapt, nu mai voiam să fiu avocatul, prietenul sau 
alibiul lui. l-aş fi spus-o de-acum câteva zile, dar, de când 
fusese trimis în judecată, devenise foarte complicat pentru 
mine să rup toate legăturile cu el. Ca avocat, deci ca 
reprezentant al justiţiei, ceea ce spusesem în instanţă se 
numea sperjur, chiar dacă nu mă aflasem sub jurământ. Ca 
avocat, dacă retractam ceea ce spusesem, aş fi fost 
probabil dat afară din barou, ca să nu mai spun şi împuşcat 
în cap. Asta era, fireşte, un alt aspect al poziţiei mele de 
italian onorific. Nu era numai vin şi rigatoni, era şi omert - 
linişte - şi era noi împotriva lor, era un soi de jurământ de 
credinţă pe care îl făcusem acceptându-l pe Frank Bellarosa 
ca don al meu. Mamma mia, asta n-ar fi trebuit să se 
întâmple unui episcopalian. 

Bellarosa a înfipt o bucăţică de brânză în vârful cuţitului 
şi mi-a băgat-o sub nas. 

— la. Mă enervează când te uiţi la mine cum mănânc. 
Mangia. 


675 


Am luat brânza şi-am muşcat din ea. Nu era rea, dar puţe 
a. 
Bellarosa m-a privit cu satisfacţie. 
— Bine? 
— Molto bene. 
Nu numai că eram complici la rele, dar începuserăm să 
mâncăm şi să mirosim la fel. 

După câteva minute de tăcere, mi-a zis: 

— Hei, ştiu că eşti ofticat pentru unele lucruri pe care 
crezi că ţi le-am făcut, ştii, ca treaba cu Melzer. Dar, cum ti- 
am spus odată, uneori nu poţi să te superi. Câteodată, 
trebuie să-ncasezi lovitura şi să te bucuri că mai eşti încă 
pe picioare. Data viitoare o să fii puţin mai dur şi puţin mai 
deştept. 

— Mulţumesc, Frank, n-am înţeles ce mult ai făcut pentru 
mine. 

— Ba da, ai înţeles. 

— Dar nu-mi mai face alte servicii. OK? 

— OK. Dar să-ţi mai dau un sfat pe gratis: nu-mi mai face 
nici tu servicii de genul ăsta. Să nu mai vorbeşti cu oameni 
ca târfa aia de reporter şi nici să nu te mai gândeşti măcar 
cum ai putea să te răzbuni. lţi spun asta în propriul tău 
interes. Pentru că îmi placi, şi nu vreau să te văd că păţeşti 
ceva rău. 

— Uite ce-i, Frank, eu nu sunt cu vendetele, ca tine. Am 
încasat-o şi-am învăţat lecţia, cum ai zis. Dar, dacă aş fi 
vrut să mă răzbun pentru chestia cu Melzer şi altele, îţi 
garantez că nici n-ai fi mirosit-o măcar. Aşa că, să lăsăm 
morţii cu morţii. Ne terminăm treaba împreună şi ne 
despărţim prieteni. Capisce? 

S-a uitat îndelung la mine, apoi a zis: 

— Da, eşti destul de deştept să mi-o faci, dar nu eşti 
destul de dur. 


676 


— Mai calcă-mă pe bătături şi-o să vedem. 

— Zău? 

— Zău. 

Mi-am dat seama că nu prea-i plăcea, dar s-a gândit la 
ce-i spusesem şi a zis: 

— Bine, n-o să te mai calc pe bătături, aşa că n-o să 
vedem niciodată. OK? 

— Sigur. 

Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o, dar nu ştiam sigur 
pentru ce batem palma, şi cred că nu ştia nici el. Nici el nu 
credea că nu caut să mă răzbun, nici eu nu credeam că n-o 
să-mi facă vreo porcărie cu prima ocazie care se va ivi şi va 
fi în interesul lui. Când ne-am apropiat de ieşirea de pe 
autostradă spre  Lattingtown, mi-a spus pe-un ton 
conciliant: 

— Hei, vino la cină diseară. Avem o groază de mâncare. 
Anna a invitat câteva persoane. Rude doar. Fără parteneri 
de afaceri. 

— Suntem cumva rude? 

— Nu, dar e o onoare să fii invitat la o reuniune de 
familie. 

— Mulţumesc, am răspuns fără să promit nimic. 

— Bun. Şi Susan. Cred că Anna a vorbit deja cu ea. Hei, 
am o idee, a adăugat. Hai să fie asta petrecerea de 
inaugurare a tabloului. Toată lumea care vrea să vadă 
tabloul o să fie acolo. Hai să facem aşa. 

Am avut impresia certă că toată lumea ştia despre asta 
deja. În societatea provincială educată, ăsta era un vicleşug 
de a împăca un cuplu. Dar Frank Bellarosa avea tot felul de 
alte scopuri, ca de obicei. 

— Soţia ta o să fie oaspetele de onoare, a zis. Ai ceva 
împotrivă? 


677 


Perspectiva de a-mi petrece seara la o petrecere 
italienească de bun venit, dată-n cinstea unui cap al Mafiei, 
cu soţia de care mă înstrăinasem, ca oaspete de onoare, nu 
era cine ştie ce ispititoare, cum probabil vă imaginati. 

— OK. Ne vedem pe la şase. 

Vinnie a izbucnit în râs şi a deschis geamul despărțitor. S- 
a uitat la mine: 

— S-a ars la gură cu ţeava de eşapament. M-am prins. 

Ar fi trebuit să iau trenul spre casă. 


678 


33 


Convoiul a cotit spre Stanhope Hall şi a luat-o în sus pe 
aleea de pietriş a proaspăt achiziţionatei feude a lui 
Bellarosa, oprindu-se în dreptul micii enclave a lui Susan St 
anhope, unde le-am urat sicofanților mei prieteni ziua bună 
şi m-am îndreptat cu valiza în mână către uşa din față. 

Jaguarul lui Susan era parcat în fața casei, dar, cu 
oamenii care călăresc, asta nu-nseamnă neapărat că e 
cineva acasă şi, când am intrat, am avut o senzaţie de 
pustiu. Aşa că fericita revedere a fost amânată. 

M-am dus în biroul meu şi am şters douăzeci şi şase de 
mesaje de pe robotul telefonic, apoi am luat un teanc de 
faxuri şi le-am ars în cămin, necitite. M-am uitat prin 
corespondenţă, pentru că respect scrisorile scrise de mână. 
Era însă o singură astfel de scrisoare, doar de la Emily, pe 
care am pus-o deoparte. Restul s-au dovedit a fi scrisori de 
afaceri, chitanţe, facturi şi tot felul de prostii pe care le-am 
ars. 

M-am aşezat şi am citit scrisoarea de la Emily. 


Dragă John, 

Pentru numele lui Dumnezeu, de unde ai luat 
cravata aia îngrozitoare? Am tot potrivit culorile la 
televizor; dar cravata se asorta cu costumul doar 
dacă aveai fața verde. Şi văd că tot nu porți 
pieptene la tine. Am văzut-o pe spanioloaica aia - 


679 


Alvarez, parcă - pe postul local, şi cred că ori te 
urăşte, ori te iubeşte. Descoperă tu. Gary şi cu 
mine suntem bine. Vino la noi. Curând! 

Cu dragoste, surioara ta 


Am pus scrisoarea în sertarul biroului şi m-am dus în 
bucătărie. Aveam un loc comun pentru mesaje, botezat for 
mal jurnal de bord, dar singurul mesaj de pe el era: 
Zanzibar, veterinar, marti dimineaţa. Să-l ia dracu’ pe Zanzi 
bar. Nici nu ştie să citească şi, oricum, n-are voie în 
bucătărie. 

Mi-am cărat valiza sus, am intrat în fostul dormitor al 
stăpânului, devenit acum dormitorul stăpânei şi am 
aruncat-o într-un colt. M-am schimbat în blugi, cizme şi 
tricou şi-am intrat în baie. Gura îmi mirosea încă a brânză, 
aşa că am făcut gargară cu apă de toaletă, dar n-a avut 
niciun efect. Imi intrase în sânge, cred. 

Am ieşit din casă şi m-am urcat în Bronco, pe care l-am 
pornit cu greu după ce-l lăsasem de izbelişte atâta vreme. 
George Allard murise într-adevăr. Motorul a pornit până la 
urmă şi am coborât pe alee. Mă duceam să-mi văd vasul, 
dar când m-am apropiat de casa portarului, Ethel a ieşit şi 
s-a oprit pe alee. Purta rochia înflorată de duminică. Am 
oprit Bronco-ul şi-am coborât. 

— Bună, Ethel. 

— Bună ziua, domnule Sutter. 

— Ce mai faci? 

— Bine, a răspuns. 

— Arăţi bine. 

De fapt arăta rău, dar îmi place să fiu drăguţ cu 
văduvele, orfanii şi handicapaţii. 

— N-am eu căderea să spun asta, domnule Sutter, dar 
cred că presa e nedreaptă cu dumneavoastră, a zis. 


680 


Era oare Ethel Allard? Folosise ea acel „n-am eu căderea 
să spun asta” al lui George? Era clar că femeia asta e 
posedată de duhul soţului ei. 

— E foarte frumos din partea dumitale să crezi asta, 
doamnă Allard! 

— Cred că e o încercare foarte grea pentru 
dumneavoastră, domnule. 

Cred că ochii mi s-au îndreptat către cer, să văd dacă nu 
cumva George era acolo sus, zâmbind. 

— Îmi pare rău pentru toate inconvenientele pe care ţi le- 
a creat asta. Mă refer la vizitatorii nedoriți, am spus. 

— E-n regulă, domnule. Asta-i datoria mea. 

Zău? 

— În orice caz, îţi admir răbdarea. Mă tem că asta ar 
putea să continue o vreme. A încuviinţat din cap, de fapt l-a 
aplecat, aşa cum obişnuia George să facă în semn că a 
auzit şi înţeles. Era un pic fantomatic. Aşa că am zis: 

— Bine, ai grijă de tine. 

Am luat-o înapoi spre Bronco. 

— Doamna Sutter şi cu mine am fost la biserică azi- 
dimineaţă. 

— Ce drăguţ. 

— A zis că s-ar putea să veniţi acasă astăzi. 

— Da. 

— M-a rugat să vă spun, dacă vă văd, că o să fie pe 
domeniu după-amiază. S-ar putea să se ocupe de grădină, 
să călărească sau să fie la grajduri. Vă roagă s-o căutaţi. 
Parcă n-a fost ea însăşi în ultimele câteva zile, a adăugat Et 
hel şovăitoare. 

Nici tu, Ethel. Nimeni de pe-aici. Acum aş fi dat orice să 
mă-ntorc înapoi în aprilie, când totul era sigur şi plictisitor. 
Oricum, nu prea voiam s-o văd pe Susan, voiam să-mi văd 


681 


vasul, dar nu puteam să ignor cu desăvârşire mesajul lui Et 
hel, aşa că am spus: 

— Mulţumesc. O să arunc o privire pe-aici. 

M-am urcat în Bronco, am întors şi-am luat-o înapoi pe 
alee. 

Am ajuns la grajd şi m-am uitat înăuntru, dar Susan nu 
era acolo, deşi amândoi caii erau. Am condus Bronco-ul 
până la Stanhope Hall, dar n-am văzut-o îngrijindu-şi 
legumele din grădina în terase. Am trecut pe lângă umbrar 
şi labirint, nici urmă de ea. 

Eram conştient, în timp ce conduceam pe domeniu, că nu 
mai era proprietatea Stanhope, ci proprietatea Bellarosa, şi 
că, de fapt, chiar şi accesul meu la Grace Lane se făcea 
printr-un drum lateral al aleii care îi aparţinea acum lui 
Bellarosa, deşi am presupus totuşi că acela care se ocupase 
de vânzare pentru William fusese destul de deştept să 
adauge o clauză de înlesnire în contract. De fapt, din 
moment ce casa de oaspeţi nu era proprietatea mea, ce-mi 
păsa mie? Susan şi Frank puteau să facă un aranjament de 
înlesnire. Vi se pare că-mi plâng singur de milă? Dar puneţi- 
vă în locul meu: fără pământ, fără bani, fără putere, fără 
slujbă şi încornorat. Dar eram liber. Şi puteam să rămân 
aşa dacă nu făceam prostia să-mi iau pământ, bani, putere, 
o slujbă şi soţia înapoi. Totuşi, pe când ocoleam crângul de 
pruni, am observat o pălărie de soare din pai pe o bancă de 
piatră, la marginea crângului şi am oprit maşina. Am 
coborât şi am văzut că lângă ea se afla un buchet de flori 
sălbatice, legat cu panglica de la pălărie. Am ezitat, apoi 
am intrat în crâng. Prunii erau rari şi, în ciuda faptului că nu 
fuseseră tunşi cu anii, crângul era încă aerisit. 

Am văzut-o plimbându-se ceva mai încolo. Purta o rochie 
albă de bumbac şi avea în mână un coş de răchită. Aduna 
prune, care erau puţine şi rare în această livadă muribundă. 


682 


Am privit-o o vreme şi, deşi nu-i puteam vedea clar faţa de 
la distanţa aceea, am avut impresia că era abătută. Dacăvi 
se pare că toată scena asta e un pic aranjată, vă asigur că 
asta mi-a trecut şi mie prin cap. O rugase, deci, pe Ethel să- 
mi spună s-o caut. Pe de altă parte, Susan nu e vicleană, 
nu-i place să folosească vicleşuguri femeieşti, sau aşa ceva. 
Aşa că, dacă-şi dăduse osteneala să aranjeze asta, lucrul în 
sine spunea ceva. F Adică, dacă aş fi găsit-o îngrijind 
legumele pe care ni le dăduse Bellarosa, atunci asta ar fi 
spus ceva. Aşa-i? Bine, destul cu psihologia horticolă. A 
părut să-şi dea seama că nu e singură, s-a uitat în spre 
mine şi mi-a zâmbit timid. Acum imaginaţi-vă că alergăm 
unul spre altul prin crângul sacru, încet, ramurile se dau la 
o parte din calea noastră, coşul de răchită e aruncat cât 
colo, razele de soare ne mângâie feţele zâmbitoare şi ne- 
aruncăm unul în braţele celuilalt. Imaginaţi-vă asta. 

Revenim la realitate. John Sutter, cu mâinile în 
buzunarele blugilor îşi priveşte soţia cu detaşare. Zâmbetul 
timid al lui Susan devine şi mai timid. 

A venit în direcţia mea şi a strigat: 

— Bună, John. 

— Bună. 

Continua să înainteze spre mine, coşul legănându-se uşor 
pe braţ. Arăta mai bronzată decât o lăsasem cu cinci zile în 
urmă şi-i ieşiseră toţi pistruii. Am observat că era în 
picioarele goale şi sandalele erau în coş. În clipa aceea 
arăta de nouăsprezece ani, şi am simţit inima tresărindu-mi 
când a ajuns la câţiva paşi de mine. A luat o prună din coş 
şi mi-a întins-o. 

— Vrei? 

Am un strămoş care a acceptat odată un fruct de lao 
femeie într-o grădină, şi asta l-a băgat în mare bucluc, aşa 
că am zis: 


683 


— Nu, mulţumesc. i 

A rămas în picioare unde era. In cele din urmă am spus: 

— Ethel mi-a spus că vrei să vorbeşti cu mine. 

— Da, voiam să-ți urez bun venit acasă. 

— Mulţumesc, dar nu sunt acasă. 

— Eşti, John. 

— Ascultă, Susan, unul dintre primele lucruri pe care îl 
învăţăm noi, ăştia, care nu suntem născuţi într-un conac, e 
că nu poţi să ai şi curechiul uns şi slănina-n pod. Dacă vrei 
să-ţi faci toate plăcerile, trebuie să plăteşti. Tu ai ales, 
Susan, şi trebuie să-ţi asumi răspunderea pentru acţiunile 
tale. 

— Îţi mulţumesc pentru această predică prostească. Ai 
dreptate că am fost crescută altfel, dar m-am adaptat la 
noile realităţi mult mai bine decât tine. Am fost o soţie bună 
pentru tine, John, şi merit un tratament mai bun. 

— Zău? Asta înseamnă că negi că te-ai încurcat cu 
Bellarosa? 

— Da, neg. 

— Ei bine, nu te cred. 

S-a înroşit ca focul. 

— Atunci de ce nu-l întrebi pe el? 

— Nu trebuie să-l întreb, Susan, din moment ce i-ai spus 
ce-am vorbit noi doi. Ar trebui să te cred, pe tine sau pe el, 
din moment ce sunteţi amândoi în cârdășie? Crezi că sunt 
idiot? 

— Nu, eşti un avocat isteţ. Dar ai devenit excesiv de 
suspicios şi de cinic. A făcut o pauză şi s-a uitat la mine. O 
să-ţi spun ceva, totuşi. Frank şi cu mine am devenit buni 
prieteni şi vorbim, da, vorbim despre tine şi despre alte 
lucruri, şi dacă asta ţi se pare o infidelitate, atunci îmi cer 
scuze. 


684 


Am privit-o în ochi şi aş fi vrut s-o cred, dar aveam prea 
multe dovezi că lucrurile nu stăteau aşa. 

— Susan, spune-mi că ai avut o legătură cu el şi o să te 
iert, i-am zis. Necondiţionat, şi nu mai vorbim niciodată 
despre asta. Ai cuvântul meu. Dar trebuie să mi-o spui, în 
clipa asta, fără alte minciuni. E o ocazie unică, am adăugat. 

— Ţi-am spus până unde au mers relaţiile noastre, a 
răspuns. Am fost apropiaţi, dar nu sexual. Poate prea 
apropiaţi, recunosc. Din nou, îmi cer scuze că i-am făcut 
confidenţe şi, dacă eşti supărat, te înţeleg. Eşti singurul 
bărbat de care am nevoie. Mi-a fost dor de tine. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine. 

Ceea ce era adevărat. Ceea ce nu era adevărat era 
această mărturisire a unui păcat mai mic. E un truc vechi. 
Mi-am dat seama că nu ajungeam nicăieri aşa. Susan eo 
persoană cu sânge rece şi, dacă ar sta în boxa martorilor 
timp de opt ore, iar eu aş fi un avocat sălbatic, tot n-aş 
scoate nimic de la ea. Se hotărâse să mintă, sau mai exact, 
Bellarosa hotărâse pentru ea, din motive numai de el ştiute. 
Am simţit că, dacă ar fi fost oricare altul în afară de el, mi- 
ar fi spus adevărul. Dar omul ăsta avea o influenţă atât de 
puternică asupra ei, încât putea să mă privească în ochi şi 
să mă mintă, deşi era cu totul şi cu totul împotriva firii şi 
educaţiei ei. 

M-am simţit mai rău decât dacă mi-ar fi spus: „Da, m-am 
culcat cu el timp de trei luni”. De fapt, mi-era teamă pentru 
ea, căci era mai puţin pregătită ca mine să aibă de-a face 
cu domnul Bellarosa şi corupţia lui. Am ştiut din instinct că 
nu era momentul s-o forţez şi să avem o confruntare. 

— Bine, Susan, am spus. Am înţeles că ai fost sedusă de 
el în alt fel. Da, sunt supărat şi gelos pentru relaţia ta cu el, 
chiar dacă nu e sexuală. Aş prefera să fie pur şi simplu 
fizică, şi nu metafizică. 


685 


Asta nu era adevărat, fireşte, căci sunt înainte de toate 
bărbat, şi-n al doilea rând, sau poate-n al nouălea rând, un 
soţ modern, nesensibil şi inteligent. Dar ăsta părea să fie 
răspunsul potrivit la mărturisirea ei de infidelitate 
emoţională. 

— Şi tu ai fost sedus de el, John, mi-a replicat. 

— Da, ai dreptate. 

— Bine. Rămânem prieteni? 

— Putem să-ncercăm. Dar sunt supărat pentru o mulţime 
de alte lucruri. Poate că şi tu eşti. 

— Da. Sunt supărată că m-ai acuzat de adulter şi c-ai fost 
absent emoţional luni întregi. 

— Bine, am zis, poate c-ar trebui să ne despărţim o 
vreme. 

A părut să rumege ideea, apoi a răspuns: 

— Aş prefera să ne rezolvăm problemele rămânând 
împreună. Nu trebuie să dormim împreună, dar aş vrea să 
locuieşti acasă. 

— Acasă la tine. 

— Am dat instrucţiuni avocaţilor să treacă donația pe 
numele amândurora. În viaţă ai o surpriză după alta, nu-i 
aşa? 

— Dă-le instrucţiuni să n-o facă. 

— De ce? 

— Nu vreau bunuri când am probleme cu impozitele. Şi 
nu vreau în niciun caz bunurile tale. Dar îţi mulţumesc 
pentru gest. 

— E-n regulă. Bine, o să rămâi? a întrebat. 

— Lasă-mă să mă gândesc. O să petrec câteva zile pe 
vas. Mă tem că nu voi putea veni la vernisajul tău, astă- 
seară. 

— Dacă vrei, o să-i spun... Annei să-l contramandeze, a 
răspuns. 


686 


— Nu, Anna ar fi dezamăgită. Te rog să-i transmiţi 
scuzele mele. 

— O voi face. 

— Ne vedem peste câteva zile. 

M-am întors să plec. 

— John? 

— Da? 

— Tocmai mi-am amintit. Domnul Melzer a trecut pe-aici 
într-una din zile. Joi sau vineri, cred. 

— Da? 

— Spunea că trebuia să faci nu ştiu ce plată iniţială a 
impozitelor. 

— l-ai spus că n-am ajuns încă la lichidare cu casa din Ea 
st Hampton? 

— Da, i-am spus. A zis c-o să vadă ce poate face, dar 
părea îngrijorat. 

— O să iau legătura cu el. Am ezitat, apoi am spus: 
Susan, o să ia timp. 

A încuviinţat dând din cap. 

— Poate plecăm împreună de-ndată ce se termină 
chestia asta, John. Doar tu şi cu mine. Am putea merge cu 
vasul în Marea Caraibilor, dacă vrei. 

Era clar că ea se străduieşte, şi eu, nu. Dar rana era prea 
adâncă şi minciunile n-o ajutau să se vindece. Am avut 
dintr-odată chef să-i spun că m-am culcat cu faimosul 
reporter al televiziunii, şi aş fi făcut-o dac-aş fi crezut că-i 
face bine vreunuia din noi. Dar nu mă simţeam deloc 
vinovat şi n-aveam nevoie să mă spovedesc, iar Susan n- 
avea nevoie să audă o mărturisire făcută din spirit de 
răzbunare. 

— Gândeşte-te la o călătorie cu vasul, John. 

— O să mă gândesc. 


687 


— A, au telefonat Edward şi Carolyn. Îți trimit sărutări. 
Compun scrisori, dar o să mai dureze un timp. 

A zâmbit. 

— li sun când mă-ntorc. Ne vedeam peste câteva zile. 

— Ai grijă, John. N-ar trebui să pleci singur. 

— O să rămân în Strâmtoare. Nimic periculos. O să fie 
bine. Succes diseară, am adăugat. 

M-am întors şi-am plecat. Am auzit-o strigându-mă: 

— Nu pleca în Caraibe fără mine. 


O oră mai târziu eram la clubul de iahting. Mă oprisem la 
un magazin în Bayville să cumpăr bere, pâine şi alte drăcii 
pentru trei zile, ca să nu mă-mbolnăvesc de scorbut. 

Am cărat lada de bere şi geanta cu provizii la vas şi-am 
pus totul pe chei. Când tocmai mă pregăteam să sar pe 
punte, am observat un carton învelit în plastic transparent 
agăţat de balustrada vasului. M-am lăsat pe vine şi-am citit: 


AVERTISMENT 

Confiscat de Guvernul Statelor Unite Această 
proprietate a fost confiscată de guvernul Statelor 
Unite pentru neplata impozitelor datorate de către 
John Sutter, în virtutea rechiziţionării hotărâte de 
Directorul General al Administraţiei Financiare. 

Persoanele care umblă la această proprietate, în 
orice fel, sunt pasibile de pedeapsă. 


M-am holbat la carton o vreme, întrebându-mă cum de 
ajunsese aşa ceva pe vasul meu. După un minut întreg m- 
am ridicat în picioare şi-am încărcat proviziile la bord. 

In timp ce desfăşuram pânzele, am observat că oamenii 
de pe ambarcaţiunile învecinate se uitau la mine. Dacă 
aveam nevoie de o ultimă umilire, asta era. Ei bine, putea 
să fie şi mai rău. Să nu uităm că pe vremea colonizării, 


688 


chiar aici, în Long Island, oamenii erau băgaţi în cuşti de 
lemn şi scufundaţi în iazuri, daţi cu smoală şi pene, legaţi 
de stâlpi şi biciuiţi în public. Aşa că un cartonaş nu era 
mare lucru. Cel puţin nu trebuia să-l port agăţat de gât. 

Am pornit motorul şi l-am scos pe Paumanok în golf. Am 
observat că pe uşa tambuchiului era un carton similar cu 
cel agăţat de balustradă. Am mai văzut unul legat de 
catarg. Ei, nu puteam să zic că n-am văzut semnul, nu? 

Am oprit motorul şi-am lăsat vasul să fie dus de vânt. Era 
după-amiază târziu, într-o duminică frumoasă de vară, din 
august, ceva mai rece decât normal, dar plăcut. 

Îmi fusese dor de asta în Manhattan: mirosul mării, linia 
orizontului, insolaţiile şi liniştea. Am deschis o cutie de 
bere, m-am aşezat pe punte şi am început să beau. Mi-am 
făcut un sendviş cu salam, l-am mâncat şi-am mai deschis 
o cutie de bere. După cinci zile de meniuri, serviciu la 
cameră şi restaurante era plăcut să-mi fac singur sendvişuri 
cu salam şi să beau bere direct din cutie. 

Am plutit prin golf gândindu-mă la înțelesurile vieţii şi 
întrebându-mă dacă am spus şi-am făcut ce trebuia cu 
Susan. Cred că da, şi am justificat faptul că nu-i spusesem 
că n-o cred, amintindu-mi că era aproape nebună chiar şi-n 
condiţiile cele mai normale. Nu voiam s-o distrug nici pe ea, 
nici căsnicia noastră. Doream într-adevăr ca lucrurile să se 
rezolve. Adică, într-un fel, eram încă îndrăgostiţi unul de 
celălalt, dar nimic nu e mai penibil decât doi soţi locuind 
împreună când unul din ei e-ncurcat cu altcineva, iar 
celălalt ştia asta. (Ceea ce făcusem eu se numea o mişcare 
bruscă. Susan avea o legătură. Bellarosa explicase asta în 
seara când luaserăm cu toţii cina la The Creek. Aşa-i?) Ei 
bine, nu ne culcăm împreună, bineînţeles, dar nici nu 
trebuie neapărat să ne despărţim şi să cerem divorţul. Mai 
ales că amândoi ţinem încă unul la celălalt. Există şi alte 


689 


rezolvări mai puţin civilizate, ştiu, ca, de exemplu, o scenă 
îngrozitoare, în care unul din soţi îşi pierde controlul şi 
devine violent. Dar în cazul de faţă, toată porcăria evoluase 
atât de ciudat, încât simţeam că sunt şi eu vinovat. 

De fapt, Susan nu recunoscuse verbal că era încurcată cu 
vecinul nostru de-alături. Ca să fac o analogie juridică, 
adusesem o acuzaţie, dar nu prezentasem nicio dovadă, iar 
acuzata îşi exercita drepturile de a rămâne tăcută, 
îmbufnată şi părăsită. Şi, de fapt, deşi Bellarosa mărturisise 
tacit legătura, dovezile mele erau pur întâmplătoare, în 
ceea ce-o privea pe Susan. Deci, cred că amândoi ne 
gândiserăm că, dacă evitam pur şi simplu confruntarea şi 
ne evitam unul pe altul, puteam ajunge până la urmă la 
concluzia că nu se întâmplase de fapt nimic. Era, cred, un 
fel de revers al fanteziilor noastre sexuale; era folosirea 
bogatei noastre imaginaţii pentru a ne preface că ceea ce 
se-ntâmpla era doar o altă melodramă erotică, intitulată, 
John o suspectează pe Susan de adulter”. 

Pe la a zecea sau a unsprezecea bere mi-am dat seama 
că numai Frank Bellarosa stătea în calea unei adevărate 
împăcări. 

Cerul devenise purpuriu, pescăruşii începuseră să 
plonjeze şi era timpul să mă întorc. M-am ridicat 
bălăbănindu-mă, m-am dus jos şi am luat o toporişcă de 
incendiu. M-am îndreptat către proră şi am făcut cu toporul 
o spărtură de vreo zece centimetri în fibra de sticlă a 
carenei, sub linia de plutire. Am tras toporul afară şi m-am 
uitat cum curge apa de mare înăuntru. Era ceva între 
chiuvetă şi duş. Am mai lovit cu toporul de câteva ori, 
făcând o gaură respectabilă în carenă. Marea a năvălit 
înăuntru, măturând podeaua şi stropind cabina din faţă. 


690 


Am urcat pe punte şi-am deschis dulapul pentru 
steguleţe, am tras afară şapte, le-am legat de o sfoară şi le- 
am ridicat pe catargul principal. 

Mândru de idioţenia mea şi cu Paumanok înclinat către 
tribord, m-am lăsat pe vine şi am scos o bărcuţă gonflabilă 
de sub o bancheta. Am pus cutiile de bere rămase 
împreună cu două vâsle în barcă şi m-am aşezat şi eu. Am 
deschis o bere şi am băut în timp ce vasul se scufunda sub 
mine. 

Marea a înghiţit întâi tribordul, s-a prelins peste puntea 
înclinată şi a ridicat barca de salvare cu câţiva centimetri. 

Lui Paumanok i-a trebuit multă vreme să se scufunde, 
dar până la urmă pupa a intrat în apă, şi barca de salvare a 
alunecat peste vas. N-am privit cum se duce încet la fund, 
înclinat cu aproximativ patruzeci şi cinci de grade către 
tribord, cu prora ieşind din apă şi cu catargul fluturând cele 
şapte steguleţe care spuneau lumii întregi: Du-te dracului. 

Era aproape întuneric acum şi, pe măsură ce mă- 
ndepărtam, îmi era din ce în ce mai greu să-mi văd vasul, 
dar tot mai zăream catargul şi steguleţele atârnând 
aproape perpendicular pe suprafaţa apei. Îţi dădea impresia 
că a atins fundul şi că n-avea să se scufunde mai mult de- 
atât. 

Am alunecat o vreme cu bărcuţa pe apă, dând gata o 
nouă cutie de bere şi gândindu-mă la una şi alta. Evident, 
ceea ce făcusem era un lucru foarte răzbunător, ca să nu 
mai spun o înşelătorie uriaşă. Şi ce dacă? Adică, şi altcineva 
fusese răzbunător cu mine. Aşa-i? Am văzut în asta mâna 
lui Alphonse Ferragamo şi a domnului Novac. Poate chiar şi 
mâna domnului Mancuso şi influenţa domnului Melzer. Nu 
iese nimic bun dacă-ncerci să-ți atragi duşmănia unora mai 
puternici decât tine. Adevărat, dar îmi place lupta. 


691 


Ceea ce nu-mi plăcea era pierderea vasului, care în mod 
ocult începuse să facă parte din mine de-a lungul anilor. 
Paumanok fusese întotdeauna pentru mine o rachetă către 
alte galaxii, o maşină a timpului, o scăpare. De-aia mi-o 
luaseră. Ei bine, aşa cum spuneau şi steguleţele, duceţi-vă 
dracului. 

Desigur, dacă n-aş fi fost atât de impulsiv şi răzbunător 
mi-aş fi căpătat vasul înapoi după ce plăteam impozitele, 
dar nu asta era ideea. Ideea era că Paumanok n-avea să fie 
folosit ca o sulă în coasta mea. Era un vas bun şi n-ar fi 
trebuit să sufere umilinţa unei etichete de confiscare pe el. 
Aşa că am băut o bere în onoarea lui, m-am lungit în barca 
de salvare şi m-am lăsat să plutesc în golf. 

Pe la miezul nopţii, după ce numărasem vreun miliard de 
stele, m-am scuturat şi m-am ridicat. 

Am terminat ultima jumătate de bere, m-am orientat şi 
am început să vâslesc către țărm. În timp ce vâsleam, mi- 
am pus întrebarea: „Ce altceva rău mai putea să mi se- 
ntâmple?” Dar n-ar trebui să-ţi pui niciodată întrebarea 
asta. 


692 


PARTEA A ŞASEA 


693 


La două ore după miezul nopţii, 
a apărut pământul la depărtare de două leghe. 


Cristofor Columb - Jurnalul primei călătorii, 
12 octombrie 1492 


694 


34 


— Gustă sfogliatelli, a zis Frank Bellarosa. 

Susan a luat pateul şi l-a pus în farfurie alături de 
celelalte pe care trebuia să le guste. Eram uimit cum 
femeia asta, care ar putea poza într-o reclamă pentru intr- 
ajutorarea subnutriţilor, înghiţise un munte de mâncăruri 
pe care „trebuise să le guste” şi nu se făcuse nici măcar 
greață. 

Anna Bellarosa avea grijă să nu se-ngraşe, după cum ne 
anunţase de vreo şase ori, aşa că doar „ciugulea”. 
Mâncarea pe care o „ciugulise” ar fi ajuns să hrănească 
mahalalele din Calcutta timp de-o săptămână întreagă. A 
ciugulit şi două pateuri, apoi şi-a pus zaharină în cafea. 

Asta se-ntâmpla la Giulio, pe la mijlocul lui septembrie. 
De fapt, ca să fiu mai exact, era vineri, şaptesprezece 
septembrie, şi o să vedeţi imediat de ce-mi amintesc de 
ziua asta. 

Ca la orice mare vernisaj, tuturor le plăcuse tabloul, din 
câte am înţeles, şi se distraseră foarte bine în seara aceea. 
Grozav. Dacă mi-ar fi trebuit o scuză, aş fi avut una 
excelentă să ratez evenimentul artistic al anului: „Îmi pare 
rău, dar tocmai îmi scufundam vasul, ca să-i oftic pe 
federali”. În privinţa asta, Fiscul n-a dat niciun semn de 
viaţă, şi mă-ndoiesc că ştiau de distrugerea lui Paumanok. 
Nu-nsemna atât de mult pentru ei, cum însemnase pentru 


695 


mine. Poate că, la urma urmei, era un gest inutil, dar nu-mi 
părea rău că-l făcusem. 

Dacă m-ar fi întrebat, aş fi răspuns: „Da, l-am scufundat, 
aşa cum au aruncat şi străbunicii mei ceaiul în mare în 
Portul Boston. Lăsaţi-mă liber sau omorâţi-mă”. Aş fi 
căpătat probabil un an şi o amendă cu şase cifre. 

Dar fixasem o dată pentru lichidarea casei din East Hamp 
ton şi puteam să acopăr frauda fiscală peste câteva 
săptămâni. După care puteam să-mi iau echipamentul de 
scafandru şi să scot avertismentele de confiscare de pe 
PaumanoKk. 

În ceea ce priveşte statutul meu marital, acceptasem 
propunerea lui Susan de a rămâne acasă. Cu toate acestea, 
eram căsătoriţi doar cu numele, aşa cum se spune când doi 
soţi împart casa şi participă împreună la reuniunile sociale 
de familie, dar nu mai au relaţii sexuale conjugale. Poate că 
pentru strămoşii noştri asta n-ar fi fost o nenorocire, dar 
pentru majoritatea cuplurilor moderne e tot ceea ce poate 
fi mai rău pe lume. 

Dar, ca să revenim la Giulio, grăsana continua să cânte, 
lălăind la nesfârşit, în italieneşte, un amestec de cântece 
melodioase şi triste care-i făceau pe bătrânii macaronari să 
suspine, şi altele care erau probabil destul de obscene, 
judecând după felul în care cânta şi după reacţia mulţimii. 

Mulţime care, întâmplător, era uşor diferită de cea de la 
prânz. Erau, bineînţeles, câţiva indivizi cu aspect de mafioţi, 
dar mai erau şi unii cu aspect de Manhattan, oameni care-şi 
petrecuseră toată viaţa încercând să descopere restaurante 
pe care nu le ştia nimeni încă, cu excepţia celor două sute 
de obişnuiţi. Ei bine, gaşca din Manhattan avea ce povesti 
după masa asta! Erau şi o mulţime de tineri italieni 
unsuroşi în local, împreună cu prietenele lor, care arătau ca 


696 


Anna în versiunea slabă, şi care mureau de nerăbdare să se 
mărite ca să se poată umfla precum cannel/loni-ile umplute. 

Mai era şi bătrânelul cu o barbă de patru zile care strivea 
clapele acelei cum-naiba-i-spune - concertina - în timp ce 
grăsana cânta. Frank i-a dat douăzeci de dolari să cânte 
Santa Lucia, şi asta era, probabil, în topul macaronarilor, 
căci toată lumea s-a alăturat, inclusiv Susan, care habar nu 
am cum de ştia toate cuvintele în italieneşte. De fapt, era 
un cântec drăguţ şi m-am trezit fredonându-l şi eu. 
Restaurantul era aglomerat şi mirosea a usturoi şi parfum, 
dar toţi erau într-o dispoziţie excelentă. 

Susan părea într-adevăr fascinată de restaurantul lui 
Giulio şi de clientela lui. Rarele ei excursii în Manhattan se 
limitează la Midtown, Broadway şi East Side, şi cred că nu 
mai fusese într-un cartier al imigrației de când firma mea 
dăduse o petrecere în Chinatown, acum câţiva ani. Dacă 
mi-ar fi trecut prin cap că îi plăcea ceva de genul ăsta, aş fi 
dus-o în Little Italy, în Chinatown, în Spanish Harlem sau în 
orice alt loc în afară de The Creek. Dar n-am ştiut. Şi n-a 
ştiut nici ea. 

Se mai întâmplaseră câteva evenimente notabile din 
seara în care îl scufundasem pe Paumanok, pe care poate 
că ar merita să le menţionez. Edward şi Carolyn se- 
ntorseseră din ţările calde, Edward cu un bronz intens, iar C 
arolyn cu o mai bună înţelegere a poporului cubanez şi o 
cutie de Monte Cristo numărul patru. Aşa că, familia Sutter 
s-a reunit pentru vreo săptămână înainte de Ziua Muncii. 
Ne-am simţit bine, în ciuda faptului că Paumanok era pe fun 
dul oceanului şi casa din East Hampton vândută. Nu-i 
spusesem lui Susan că scufundasem velierul şi nici nu i-aş fi 
spus-o, dar când au venit Edwars şi Carolyn acasă, au vrut 
să navigheze. Aşa că, i-am pus pe toţi să se-aşeze şi am zis: 


697 


— Autorităţile au lipit pe vas o etichetă de confiscare 
pentru neplata impozitelor, şi arăta atât de obscen, încât |- 
am dus în mijlocul golfului şi l-am scufundat. Catargul e 
încă deasupra apei, cred, şi dacă mai este, o să vedeţi 
şapte steguleţe agăţate care spun lumii: „Du-te dracului”. 
Sper că nu reprezintă un pericol pentru navigaţie, dar dacă 
da, Paza de Coastă o să se ocupe de asta. 

A urmat un minut de linişte mormântală, apoi Edward a r 
ostit: 

— Bine ai făcut. 

Carolyn a fost de acord. Susan nu a zis nimic. 

Am făcut câteva excursii, am fost la un matineu în 
Manhattan, am înotat în Fox Point şi chiar am jucat golf într- 
o zi la The Creek, deşi am avut senzaţia certă că erau unii 
care ne priveau de sus. Am demisionat de la club în ziua 
următoare - nu pentru că, aşa cum spusese odată Groucho 
Marx, un fost locuitor al Coastei de Aur: „N-aş face parte 
din niciun club care nu mă acceptă ca membru” - pentru 
că, dacă făceam parte din el, ar fi trebuit să mă simt bine 
acolo. Dar nu era cazul, aşa că am renunţat. Capisce? 

A doua zi după Ziua Muncii, Susan s-a hotărât să-şi 
vizitele părinţii la Hilton Head, lăsându-ne pe mine, Carolyn 
şi Edward să petrecem singuri ultimele zile ale vacanței 
şcolare. Au fost câteva zile frumoase şi le-am petrecut 
aproape pe toate la Stanhope Hall, călărind şi plimbându-ne 
pe domeniu. Carolyn a venit cu ideea să facă un eseu 
ilustrat al proprietăţii şi asta i-a luat două zile. Eu i-am 
furnizat partea de istorie şi notele explicative ale 
fotografiilor, cât de bine m-am priceput. Carolyn nu e genul 
sentimental, dar cred că simţea că era probabil ultima dată 
când acest lucru era posibil. Intr-o noapte, Edward, Carolyn 
şi cu mine am campat în conac, cu saci de dormit şi am 


698 


făcut un picnic pe pardoseala de marmură a sufrageriei, la 
lumina lumânărilor. 

Atunci, după o sticlă de vin, Carolyn mi-a spus: 

— Te-ai schimbat, tată. 

— Adevărat? Cum? 

S-a gândit un moment, apoi a răspuns: 

— Eşti mai... matur. 

A zâmbit. 

l-am zâmbit şi eu. 

— Am şi vocea-n schimbare. 

Ştiam ce vrea să spună, bineînţeles. Ultimele luni 
fuseseră o perioadă de întreceri şi schimbări benefice, 
presupun, pentru caracterul meu. Majoritatea americanilor 
din pătura superioară a clasei mijlocii nu se maturizează 
niciodată, decât dacă sunt destul de norocoşi să plece la 
război, să dea faliment, să divorţeze sau să aibă parte de 
alte probleme majore. Asta era vara în care îmi ieşiseră 
tulei pe bărbie, şi era şi bine, şi rău, în acelaşi timp. 

— Şi tu crezi că bătrânul tău tată s-a schimbat? l-am 
întrebat pe Edward. 

Edward, care de obicei nu prea observă subtilităţile 
comportamentului uman, a răspuns: 

— Da, cred că da. Poţi să te schimbi la loc? a adăugat. 

— Nu. Nu există cale de-ntoarcere. 

La câteva zile după asta am închiriat un microbuz şi i-am 
dus pe copii la şcoală. Ne-am oprit întâi la Sarah Lawrence, 
şi Edward era agitat în legătură cu începerea facultăţii, dar 
l-am asigurat că dizertaţiile pe care urma să le-asculte 
semănau cu cele pe care le ascultam şi eu la Yale, şi că 
dormisem la ele timp de patru ani. Cu aceste asigurări, a 
păşit cu încredere în fostul colegiu de fete, cu părul 
pieptănat pentru prima oară de la botez încoace şi cu 
corpul mirosind a nu ştiu ce loţiune îngrozitoare. 


699 


Carolyn şi cu mine am plecat singuri la Yale. Îmi face 
întotdeauna plăcere să mă întorc la alma mater a mea, căci 
am amintiri frumoase din facultate, în ciuda harababurii din 
anii şaizeci. În drum spre New Haven, Carolyn m-a întrebat: 

— Sunteţi despărțiți legal? 

— Nu. Mama ta s-a dus pur şi simplu să-şi viziteze 
părinţii. 

— E vreun fel de proces de divorţ în curs? 

— Nu. 

— De ce dormiţi în camere diferite? 

— Ca să nu dormim în oraşe diferite. 

Am încheiat discuţia. 

Am dus-o la Yale. Ca studentă în anul doi, Carolyn va 
locui în ceea ce numim noi un „colegiu”, de fapt un 
dormitor unde va petrece următorii trei ani. Este chiar la 
fostul meu colegiu, Jonathan Edwards. J.E., cum îi spunem 
noi, e o clădire veche şi frumoasă, în stil gotic, cu arcade, 
iederă căţărătoare şi turnulețe care înconjoară o curte 
dreptunghiulară. Este, de fapt, cel mai minunat loc de pe 
faţa pământului şi mi-am dorit să rămân, în loc să plec. 

Am ajutat-o să descarce jumătate de microbuz de haine 
şi aparate electrice, care abia au încăput în camera ei. Era 
un apartament frumos, ca şi fostul meu apartament, cu 
lambriuri din stejar şi un cămin în living. Am cunoscut-o pe 
colega ei de cameră, o tânără înaltă şi blondă din Texas, pe 
nume Halsey, şi m-am întrebat dacă n-ar trebui oare să mă- 
ntorc la Jonathan Edwards, să mai fiu o vreme student. Nu 
eşti niciodată prea bătrân ca să înveţi. 

Dar divaghez. Carolyn şi cu mine ne-am dus apoi pe jos 
până la prăvălia lui Liggett, ceea ce e într-un fel o tradiţie, 
unde, împreună cu alte câteva sute de studenţi şi părinţi, 
am cumpărat suvenire şi alte nimicuri. Am lăsat plasa de la 
Liggett în microbuz, apoi am făcut câţiva paşi pe York 


700 


Street până la mesele de la Mory „Jocul unde locuieşte 
Louie”. Nu mă-ntrebaţi ce-nseamnă asta. 

Mory e un club particular şi am rămas în continuare 
membru de-a lungul ultimului sfert de secol, deşi mă- 
ndoiesc că ajung acolo măcar o dată pe an. Dar, deşi am 
renunţat la The Creek, şi s-ar putea ca până la urmă să 
renunţ la slujbă, la căsnicie şi la viaţă, în general, n-o să 
renunţ niciodată la Mory, pentru că asta ar echivala cu 
ruperea legăturilor cu mine însumi, cu acel John Sutter pe 
care-l cunoscusem şi-l îndrăgisem cândva. S-ar putea să fiu 
într-adevăr un biet mieluşel rătăcit de turmă, dar în seara 
aceea eram din nou acasă. 

Carolyn şi cu mine am cinat la Mory, la fel ca o sută de 
alte familii, şi am observat că erau multe din care lipsea 
unul din soţi. Carolyn nu e membră la Mory şi s-ar putea să 
nu fie niciodată, deoarece e împotriva cluburilor particulare. 
Cu toate acestea, am delectat-o cu poveşti de la Mory, iar 
ea mă asculta zâmbindu-mi, uneori amuzată, alteori 
plictisită, şi o dată sau de două ori dezaprobatoare. Ei, 
zaiafeturile zgomotoase de ieri sunt considerate astăzi 
distracţii banale şi poate că şi reciproca este valabilă. Dar a 
fost o cină plăcută, câteva ceasuri excelente petrecute de- 
un tată cu fiica lui. 

În tăbliile de stejar ale meselor de la Mory fuseseră 
cioplite mii de nume şi iniţiale şi, deşi nu-l puteam găsi pe- 
al meu decât dând la o parte cina cuiva, am scos un 
briceag ascuţit şi Carolyn s-a apucat să scrijelească, în timp 
ce eu am plecat să salut câţiva foşti camarazi de şcoală. 

Am condus-o pe Carolyn înapoi la Jonathan Edwards, ne- 
am sărutat la despărţire, iar eu m-am urcat în microbuz, 
preferând să călătoresc două ore până în Long Island decât 
să prelungesc intermezzoul nostalgic, care ar fi putut uşor 
să se transforme din plăcut în deprimant. 


701 


În privinţa carierei mele avocăţeşti, parteneriatul meu la 
Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds părea destul de incert, 
poate chiar sub semnul întrebării. Mi-am luat doar jumătate 
din salariu, ceea ce mi s-a părut corect, din moment ce 
petreceam jumătate din săptămână în biroul meu din Locus 
t Valley, deşi cu uşa închisă şi telefonul scos din priză. Dar 
simţeam o oarecare răspundere faţă de vechii mei clienţi şi 
încercam să le ţin afacerile într-un simulacru de ordine şi 
să-i repartizez la alţi avocaţi ai firmei. În ceea ce priveşte 
slujba din Wall Street, se dusese definitiv. Clienţii mei din 
Wall Street şi-ar concedia avocatul până şi după două 
telefoane la care nu răspunde, aşa că loialitatea mea faţă 
de băieţii cu guler tare nu este nici adâncă, nici reciprocă. 
Dar trebuia să clarific cu firma problema statutului meu, şi 
presupun că, dacă e să-mi fac drum vreodată pe la biroul 
din Wall Street, o să discut asta cu asociaţii principali. 

Cât despre procesul penal al lui Frank Bellarosa, lucrurile 
păreau să se mişte chiar mai încet decât promisese domnul 
Ferragamo. Nu numai că nu aveam o dată de proces, dar 
nici nu avusesem posibilitatea să examinez vreunul dintre 
cei cinci martori împotriva clientului meu. Alphonse m-a 
informat într-o zi la telefon: 

— li ţinem pe toţi ascunşi, conform programului de 
protecţie a martorilor. Sunt foarte speriaţi că trebuie să 
depună mărturie în instanţă împotriva unui cap al Mafiei. 

— Mafia nu există. 

— Ha, ha, a zis Alphonse, apoi a adăugat: Nu s-au temut 
de marele juriu, dar acum îi trec fiorii. 

— Pe patru pistolari columbieni şi pe amica unui traficant 
de droguri îi trec fiorii? 

— De ce nu? Aşa că, din acest motiv, domnule Sutter, am 
cerut o amânare a datei procesului. Vă voi ţine la curent. 


702 


De ce vă grăbiţi? Asta ar trebui să vă bucure. Poate că vor 
refuza să depună mărturie. 

— Poate că au minţit de la început, am sugerat. 

— De ce să fi făcut asta? 

Ştiam amândoi de ce, dar n-aveam voie să-l enervez. 

— Poate, am spus, s-au înşelat asupra persoanei. Toţi 
italienii seamănă între ei, nu-i aşa? 

— De fapt, nu seamănă, domnule Sutter. E nu semăn 
deloc cu Frank Bellarosa, de exemplu. Apropo de 
confundarea persoanei, am descoperit că eraţi la clubul 
dumneavoastră de agrement în jur de ora unu, pe 
paisprezece ianuarie luaţi masa cu soţia. 

— Şi ce-i cu asta? Am spus că l-am văzut pe Frank 
Bellarosa în jur de nouă dimineaţa, apoi din nou pe la 
prânz. 

— Şi v-aţi dus acasă, v-aţi ocupat de cal, probabil aţi 
făcut duş, v-aţi schimbat costumul şi aţi fost la club la ora 
unu. 

— Nu degeaba mi se spune Superman. 

— Hmmm, a zis Alphonse. 

Individul ăsta se credea detectivul Porfiri Petrovici, 
forțându-l pe bietul Raskolnikov să mărturisească, dar eu îl 
găseam plicticos. 

În orice caz, eram mai convins ca niciodată că Alphonse 
se împotmolise şi avea să rămână împotmolit până când 
cineva de pe stradă îi rezolva problema. N-avea prea mult 
de aşteptat. 

În ceea ce priveşte relaţiile mele cu prietenii şi familia, 
ajunseseră şi ele într-un punct mort, parţial fiindcă 
continuam să-i evit, ceea ce nu e uşor în zilele noastre. 
Incercaţi. Am deconectat faxul de acasă, mi-am schimbat 
numărul de telefon, l-am dat la secret şi mi-am dirijat toată 
corespondenţa către o căsuţă poştală de la Oficiul Poştal 


703 


din Locust Valley, pe care n-am vizitat-o niciodată. De 
asemenea, Ethel s-a dovedit mult mai eficientă decât Georg 
e ca portar. Nimeni nu trece de casa portarului când e Ethel 
acasă. Când nu e, porţile sunt încuiate. 

Jenny Alvarez. Ei bine, şi relaţia asta ajunsese într-un 
punct mort, şi cred că aşa e cel mai bine din toate punctele 
de vedere, căci, atunci când se încurcă unul cu altul, 
oamenii intră în panică, aleargă, dau telefoane, se agită şi- 
aşa mai departe. Dar zău, n-avea niciun rost să mai complic 
situaţia mai mult decât era deja. De fapt, nici măcar nu 
ştiam dacă lui Jenny Alvarez îi mai păsa şi aş fi fost uşurat 
să aflu că nu, deşi destul de supărat şi jignit. Dar mă uitam 
în fiecare seară la unsprezece la telejurnal şi Susan m-a 
întrebat odată de când am devenit aşa ahtiat după ştiri. 
Soții care se înţeleg îşi schimbă adesea comportamentul, 
dar uitatul la ştiri nu e o schimbare obişnuită. Te trădează. 

Am continuat să mă uit şi am sperat că, într-o seară, Jenn 
y Alvarez o să strige pur şi simplu, în emisie: „John! John! 
Mi-e dor de tine!” sau cel puţin, poate când transmitea de 
la faţa locului şi revenea la crainicul televiziunii, Jeff cum-il- 
cheamă, să spună: „Înapoi la tine, John”. Dar asta nu s-a 
întâmplat niciodată, sau cel puţin nu în serile în care m-am 
uitat eu. 

Mă mutasem în una dintre camerele de oaspeţi ale casei 
de oaspeţi, cea mai mică, urâtă şi prost mobilată, unde-i 
găzduim întotdeauna pe oamenii pe care nu-i dorim în 
preajmă mai mult de douăzeci şi patru de ore. Susan mi-a s 
pus: 

— Înţeleg motivele pentru care nu vrei să dormim în 
acelaşi pat, fireşte. Dar mă bucur că te-ai hotărât să nu te 
muţi. Doresc foarte mult să rămâi. 

— Atunci o să rămân. Cât costă pe noapte? 


704 


— Douăzeci de dolari e suficient pentru camera aceea, 
dar pot să te las într-una mai bună pentru numai cinci 
dolari în plus. 

— O să stau în camera mică. 

Mai glumim încă şi ăsta-i un semn încurajator. Aşa-i? 
Atunci când devine monoton e, într-adevăr, de nesuportat. 
Aşa că trăiam în acest statu-quo rece pe care soţii şi soțiile 
l-au inventat şi perfectat în scopul de a coexista până la 
sosirea camionului de mutare sau cad unul în braţele 
celuilalt jurându-şi iubire veşnică, ceea ce în termeni 
conjugali înseamnă aproximativ treizeci de zile. 

De fapt, eram supărat, jignit şi vindicativ în fiecare 
dimineaţă; pe la prânz eram gânditor, resemnat şi dispus 
să las soarta să-şi urmeze cursul; iar seara târziu, eram 
singur şi gata să iert şi să uit totul necondiţionat. A doua zi 
dimineaţa, ciclul începea din nou. Din păcate, Susan a 
sunat de la Hilton Head pe la opt, într-o dimineaţă, când 
eram în ciclul unu, şi i-am spus câteva lucruri pe care le-am 
regretat spre seară. Lucruri de genul: 

— Ce mai face William Ciocănitoare de la Hilton Head? 

— Potoleşte-te, John. 

Sau: 

— Voiai să vorbeşti cu Zanzibar? 

— Du-te să-ţi bei cafeaua şi sună-mă după aceea. 

l-am telefonat seara, dar nu era acasă. Oricum, până 
săptămâna viitoare, când se întorcea, aveam timp să devin 
civilizat. 

Aşa că, iată-ne luând cina la Giulio, ceea ce era puţin 
ciudat având în vedere împrejurările. Dar clientul meu 
insista să avem această mică reuniune, deşi nu-mi dau 
seama pentru care motiv. Poate doar pentru că-i plăcea cu 
adevărat să se arate în Little Italy unde oamenii ştiau cine 
este. Desigur, există şi un aspect negativ în asta, mai ales 


705 


dacă eşti o persoană însemnată. Adică, dacă era într- 
adevăr un contract pe capul lui, oricare individ din 
restaurant putea să iasă afară ca să telefoneze altui individ, 
până la urmă indivizii care nu trebuiau să ştie ar fi 
recepționat telefonul şi zilele lui Frank Bellarosa s-ar fi 
încheiat în urma unei convorbiri de douăzeci şi cinci de 
cenți. Dar nu cred că asta s-a întâmplat în seara de 
şaptesprezece septembrie. Sunt aproape sigur că Lenny l-a 
vândut, cum se spune, pe şeful lui. 

Oricum, consfinţisem să vin la această cină pentru că, 
sincer să fiu, să nu fi spus, ar fi fost nemachiavelic, adică, 
eram în continuare extrem de ofticat pe bătrânul Frank şi 
pe doamna Sutter, indiferent cât încercasem să mă calmez, 
dar dacă le-o arătam, îi puneam în gardă. Ce era? 
Răzbunare? Vendeta? ÎI minţisem pe Frank şi pe mine 
însumi? Incă mai căutam să mă răzbun? Puteţi fi siguri. 
Deşi n-aveam idee ce să fac sau dacă să fac ceva în 
legătură cu ei doi, voiam să-i ţin cu garda jos şi să-mi 
menţin posibilitatea de a alege. 

Deci, sorbeam cafea şi mâneam pateuri. Dispozitivul de 
securitate era asigurat ca de obicei de Lenny şi Vinnie la 
masa lor favorită lângă uşă, în timp ce noi stăteam la masa 
preferată a lui Frank, în colţul din spate. Frank stătea pe 
scaunul lui obişnuit, cu spatele la zid şi faţa la uşă. 

La un moment dat, Susan i-a spus lui Frank: 

— E foarte drăguţ din partea ta să-i inviţi pe angajaţii tăi 
la cină. Majoritatea oamenilor îşi expediază, pur şi simplu, 
maşina şi şoferul până când sunt gata de plecare. 

Asta era fie cea mai glumeaţă, fie cea mai naivă 
afirmaţie pe care o auzisem tot anul şi nu eram sigur care 
din două. Susan face uneori pe naiva, cum vă spuneam, dar 
acum era prea cusut cu aţă albă. 


706 


Am privit-o pe Anna Bellarosa o clipă. Nu vorbisem cu ea 
din dimineaţa în care mă abordase, la Alhambra. Imi era, 
fără îndoială, recunoscătoare că-i eliberasem soţul, dar 
eram aproape sigur că o italiancă tipică nu-i telefonează, 
nu-i scrie şi nu-i face vizite unui bărbat în afară de cazul în 
care îi este tată sau frate. Ce oprimate sunt femeile astea, 
mi-am zis, ce extraordinar de dependente sunt de soţii lor 
în tot, inclusiv în ceea ce priveşte opiniile, şi poate chiar şi 
sentimentele. Vreau să vă spun că n-avea nici măcar 
permis de conducere. Mă întreb dacă Anna n-avea vreo 
soră nemăritată pentru mine. Sau poate c-ar trebui să-i cer 
don-ului mâna Filomenei? _ 

Deşi părea că ne distrăm bine la cină, nu era aşa. in 
primul rând, pentru că Bellarosa se străduia prea tare s-o 
trateze pe Susan cu răceală şi pe mine ca pe cel mai bun 
avocat din New York. Băiatul voia, evident, să demonstreze 
că nu se petrecuse nimic între el şi nevastă-mea, şi-n 
acelaşi timp să ne împace. Bellarosa se pricepea la o 
grămadă de lucruri, dar ăsta nu era unul dintre ele. 

Susan părea stânjenită de evidenta neîndemânare a lui 
Bellarosa. În general, părea nervoasă, ceea ce era de 
aşteptat. 

Erau momente când conversaţia se stingea, iar Frank nu 
era tocmai încântat că seara nu se desfăşura aşa cum 
plănuise el. Cred că şi Anna observase asta, dar mă- 
ntrebam dacă e suficient de deşteaptă să-şi dea seama de 
ce. Mi-a trecut printr-un colţ al minţii să-i spun: „Soţul tău 
se culcă şi cu nevastă-mea”. Dar dacă nu credea că soţul ei 
e un şef al Mafiei, de ce-ar fi crezut că-i adulterin. Şi dac-ar 
fi crezut, ce-aş fi realizat cu asta? 

— Rămâneţi aici şi terminaţi-vă cafeaua. Mă duc să văd 
de maşină. 


707 


Anna s-a uitat în jos, la masă, şi a dat din cap. Cunoştea 
mişcarea. Susan a părut pe punctul de-a se ridica, dar, ca şi 
Anna, l-a ascultat pe Marele Frank. Eu, pe de altă parte, n- 
aveam chef să rămân cu femeile în timp ce domnul 
Bărbăţie ieşea afară să asigure replierea. Aşa că prostul de 
John s-a ridicat şi a zis: 

— Merg cu tine. 

Şi am mers. Ne-am dus la uşă şi l-am văzut pe Vinnie în 
picioare, pe trotuar, verificând blocul de vizavi. Maşina 
noastră a tras în faţă, un Cadillac negru decapotabil pe care 
Frank îl comandase la firma lui de limuzine pentru ocazia 
asta. Lenny era la volan. Vinnie ne-a făcut semn, după care 
am ieşit pe trotuar. Era o seară foarte plăcută de început de 
toamnă. Pe stradă se plimbau oameni, aşa cum o fac tot 
timpul în Little Italy, dar niciunul dintre ei nu arăta suspect. 
Tot ca de obicei, nimeni nu ştia unde o să fie Bellarosa în 
seara aceea, în afară de Frank însuşi şi de soţia lui. Nici 
măcar Susan sau eu nu ştiam, deşi ghicisem, fireşte, că o 
să mergem la Giulio. S-ar putea ca Lenny şi Vinnie să fi 
ghicit şi ei, deşi, practic, am fi putut să mergem la oricare 
din cele aproximativ trei mii de restaurante din New York, N 
ew Jersey, Connecticut sau Long Island. Numai după ce am 
ajuns la Giulio, Lenny şi Vinnie au ştiut cu certitudine, iar pe 
Vinnie nu l-am pierdut nicio clipă din vedere. Doar pe Lenn 
y, când a parcat maşina într-un garaj din capătul străzii. 
Cum am spus, oricine din restaurant ar fi putut să 
telefoneze, dar sunt aproape sigur că Lenny Cretinul a 
făcut-o. 

Erau doi, amândoi purtând impermeabile negre şi 
mănuşi. Nu ştiu exact de unde apăruseră, dar stăteau în 
picioare de cealaltă parte a limuzinei. Am avut impresia că 
fuseseră amândoi ghemuiţi în spatele ei, pe partea 
şoferului, şi se ridicaseră când Vinnie trăsese de mânerul 


708 


uşii făcând astfel să se-aprindă luminile din interiorul 
limuzinei. Acesta putea fi semnalul dat inconştient de 
Vinnie celor doi ca să se ridice, deoarece am impresia că a 
existat o legătură între cele două evenimente. Vinnie 
trăgea în continuare de mânerul uşii, care se pare că era 
încuiată. A bătut apoi cu palma în geam. 

— Hei! Lenny! Deschide afurisita de uşă. Ce dracu’, eşti 
prost? 

Acela a fost momentul în care Vinnie s-a uitat în sus şi i-a 
văzut pe cei doi peste capota maşinii. L-am auzit spunând: 

— Doamne Dumnezeule... 

Ar trebui să vă spun că la un moment dat, în cursul serii, 
când cele două femei s-au dus să-şi pudreze nasul (cum 
spunea Anna la urinat), îi spusesem lui Bellarosa: 

— Frank, ăsta nu-i un loc în care să vii seara. 

— Nu-ţi place muzica? 

— Las-o baltă. Ştii ce vreau să zic. 

Răspunsul lui fusese: 

— Ducă-se dracului. 

Ei bine, am încercat Am încercat într-adevăr, pentru că 
nu puteam să stau cu mâinile în sân. Dar orgoliul nu-i 
permitea lui Bellarosa să facă prea multe schimbări în stilul 
lui de viaţă şi mai era şi faptul că domnul Păun trebuia s-o 
impresioneze pe doamna Sutter. Inţelegeţi? 

Bine, înapoi la chestia cu adevărat nasoală. M-am holbat 
la cei doi indivizi şi m-am trezit uitându-mă în ţevile a două 
puşti de vânătoare aflate la nici trei metri de mine. 
Amândoi bărbaţii şi-au proptit braţul pe capota limuzinei ca 
să ţintească, deşi de la trei metri nu-ţi trebuie cine ştie ce 
precizie. Toate astea s-au întâmplat foarte repede, fireşte, 
cu toate că niciunul din bărbaţi nu părea grăbit sau nervos. 

Am zis: 

— Frank... şi l-am înghiontit. 


709 


Vinnie, bineînţeles, a dus mâna la pistol, dar primul 
cartuş l-a lovit în plină faţă de la aproximativ jumătate de 
metru şi i-a zburat literalmente capul, bucăţile ajungând pe 
mine şi Bellarosa. 

Frank s-a întors către cei doi asasini exact când explozia 
îl decapita pe Vinnie. Bellarosa a făcut un pas înapoi, 
întinzându-şi braţele într-un gest de apărare şi ţipând: 

— Hei, hei! 

Al doilea bărbat a tras cu ambele ţevi simultan şi Frank, 
care fusese la douăzeci, treizeci de centimetri de umărul 
meu stâng, a primit cele două cartuşe în piept fiind efectiv 
ridicat în sus şi aruncat pe spate, prin geamul de sticlă de 
la Giulio. 

Bărbatul care-i zburase capul lui Vinnie s-a uitat la mine, 
iar eu m-am uitat la arma îndreptată spre mine. Dar eu sunt 
civil şi n-am de ce să-mi fac probleme. Aşa-i? Aşa-i? Atunci 
de ce era carabina îndreptată spre mine? Aproape ştiam c-o 
să văd scânteia de pe ţeavă, dar n-o să aud probabil 
niciodată explozia. Oamenii care au trecut prin experienţe 
similare au zis că ai impresia că „durează o eternitate”. 
Exact aşa e. Mi-a trecut toată viaţa pe dinaintea ochilor. 

Poate că motivul pentru care pot să vă povestesc asta 
este că individul mi-a zâmbit afectat, iar eu am vrut să am 
ultimul cuvânt, aşa că i-am făcut salutul italian. A zâmbit, a 
întors ţeava puștii în altă direcţie şi a tras. Am auzit practic 
gloanţele trecând prin stânga mea, bâzâind ca albinele, şi l- 
am auzit pe Bellarosa gemând în spatele meu. M-am uitat şi 
l-am văzut zăcând pe spate, cu jumătate de trup în 
restaurant şi cu picioarele atârnând afară. Pantalonii îi erau 
zdrenţuiţi şi-am înţeles că ultima rafală îi rănise picioarele. 
De fapt, acum sângele îi curgea pe glezne şi pe ciorapi - îşi 
pierduse pantofii la un moment dat - şi şiroia pe trotuar. 


710 


Am auzit alt zgomot ca de împuşcătură din stradă şi m- 
am întors. l-am văzut pe cei doi pistolari în limuzină, 
zgomotul pe care-l auzisem fusese uşa care se trântise. 
Maşina lungă şi neagră a pornit cu viteză normală. Am 
observat atunci că ambele arme zăceau pe caldarâm. Ochii 
mi-au căzut pe trupul lui Vinnie. Era pe trotuar, decapitat, 
iar sângele îi curgea direct din gât, la câţiva centimetri de 
pantofii mei. Am făcut un pas înapoi. 

Niciunul dintre cei aflaţi pe trotuar, în jurul meu, nu urla 
şi nu alerga; stăteau toţi foarte ţepeni doar. Desigur, lucruri 
de-astea nu se întâmplă în fiecare noapte pe Mott Street, 
dar aici oamenii pricep repede şi niciunul dintre ei n-avea 
să spună mai târziu că a crezut că e o maşină ce dă rateuri 
sau copii cu pocnitori. Nu, fiecare ştia exact ce se 
întâmplase, deşi, fireşte, nimeni nu văzuse nimic. 

Din restaurant, totuşi, se auzeau zbierete şi-mi 
închipuiam cum trebuie să arate spectacolul văzut de- 
acolo, cu sticlă peste tot şi trupul lui Bellarosa zăcând pe 
masa de lângă geam, cu sângele şiroind pe pardoseala 
albă. 

Nu mai era nimic de făcut pe stradă, aşa că m-am întors 
şi am intrat în restaurant. Ar trebui să spun că, din clipa în 
care i-am văzut pe pistolari, până în momentul în care am 
intrat înapoi în restaurant, trecuseră probabil mai puţin de 
două minute. Susan şi cu Anna mai erau încă la masa din 
colţ, deşi, ca şi restul lumii, se ridicaseră în picioare, iar Ann 
a mă privea cu nişte ochi imenşi, înspăimântați. Susan s-a 
uitat şi ea la mine, apoi privirea s-a îndreptat undeva peste 
umărul meu, ca şi cum l-ar fi căutat pe Bellarosa. Am 
înţeles că niciuna din ele nu ştia că Frank Bellarosa intrase 
pe fereastră în restaurant. M-am întors către geam şi mi-am 
dat seama de ce; era un mic grup în jurul lui, căci, atunci 
când trecuse prin geam, trăsese galeria şi perdeaua roşie 


711 


cu el, iar perdeaua căzuse parţial peste faţa şi trupul lui. 
Braţele îi erau larg deschise, iar capul îi atârna peste 
marginea mesei pe care era prăbuşit. Cioburi de sticlă 
zăceau peste tot: pe masă, pe jos şi pe Frank Bellarosa. 

Isteria din restaurant se potolea, dar am auzit-o acum pe 
Anna zbierând: 

— Nu! Nu! Frank! E Frank! Dumnezeule, Dumnezeule! şi- 
aşa mai departe. 

În timp ce mă-ndreptam către trupul lui Bellarosa, am 
privit în stânga şi-am văzut-o pe Susan la câţiva paşi de 
mine, uitându-se la faţa lui Bellarosa. Era palidă, dar părea 
stăpână pe sine. Şi-a întors privirea de la el, s-a uitat la 
mine şi ochii ni s-au întâlnit. Ştiam că am sânge sau 
cheaguri, sau ceva ud pe haine şi pe faţă, şi eram aproape 
sigur că nu era sângele meu, ci rămăşiţele capului lui 
Vinnie. Susan, totuşi, n-avea de unde să ştie asta, darnu a 
făcut nicio mişcare către mine să vadă dacă am păţit ceva. 

Anna, pe de altă parte, a împins la o parte câţiva chelneri 
şi s-a repezit la soţul ei. S-a lăsat în genunchi printre 
cioburi, pe podeaua murdară de sânge şi a luat în mâini 
capul lui Frank, ţipând cât o ţinea gura, apoi suspinând, în 
timp ce-i mângâia faţa însângerată. 

Eram deja într-un fel de transă şi nu pretind c-am 
observat tot ceea ce descriu acum, exact în momentul în 
care s-a petrecut sau că impresiile mele sunt foarte precise. 
Ca să-i găsesc o scuză lui Susan, de exemplu, aş putea 
spune că era probabil şocată şi asta ar explica starea ei. 

Am încercat să-mi revin şi am îngenuncheat în uriaşa 
piscină de sânge de lângă Anna. Tocmai mă pregăteam s-o 
consolez şi s-o scot de-acolo, când am observat că 
perdeaua roşie alunecase de pe faţa lui Frank şi că ochii îi 
era deschişi; nu deschişi şi morţi; deschişi şi vii. De fapt, 
ochii lui lăcrimau de durere. Am observat, de asemenea, că 


712 


pieptul începuse să se ridice ritmic. Am tras perdeaua de pe 
el şi-am văzut că, deşi cravata, haina şi cămaşă îi erau 
pline de găuri, nu exista nicio rană mare şi sângerândă 
acolo de unde bubuitura armei cu două ţevi ar fi trebuit să-i 
smulgă inima şi plămânii. l-am descheiat cămaşa şi, fireşte, 
am găsit o vestă antiglonţ cu o duzină de alice din cupru 
zăcând în materialul gri-argintiu. 

M-am uitat la faţa lui şi-am văzut că se mişcau buzele, 
dar, şi mai important, am văzut de unde proveneau 
şiroaiele de sânge de pe podea: un ciob de sticlă îi intrase 
într-o parte a gâtului şi sângele se scurgea din rană, pe sub 
guler, apoi curgea pe podea. Sângera de moarte. 

Ei, era destul de rău, nu? Asta apropo de o soluţie simplă 
şi rapidă la o problemă dificilă. Pe de altă parte, nu-mi 
plătise încă nimic din ceea ce-mi datora, dar asta puteam s- 
o consider o experienţă de viaţă. Poate că aşa dorise Frank 
să fie. 

Între timp, toţi clienţii şi chelnerii se adunaseră împrejur, 
dar bănuiesc că nu era niciun doctor în restaurant şi nimeni 
nu înţelesese că Bellarosa avea nevoie de primul ajutor. An 
na tot mai plângea, dezmierdând în continuare faţa soţului. 

Frank a deschis ochii şi ne-am uitat unul la celălalt. Cred 
că a zâmbit, dar poate mi s-a părut. Eram sigur că avea 
coastele rupte de la impactul cu cartuşele şi, dacă îl mişca 
cineva, i-ar fi străpuns plămânii. Deocamdată nu-i curgea 
sânge din gură, iar respiraţia îi era regulată, deşi slabă. Aşa 
că, ce era de făcut. Eşti cumva cercetaş, sau ce? Ei bine, la 
drept vorbind, sunt. Cercetaş vultur. 

L-am descheiat la guler şi-am văzut că rana era probabil 
în artera carotidă, după felul cum sângera. Am pipăit după 
puls, pe lângă rană şi l-am găsit. Mi-am apăsat degetele şi 
sângerarea s-a mai potolit. l-am sprijinit gâtul în îndoitura 
braţului meu pentru a-i înălța capul la acelaşi nivel cu 


713 


inima, ca să se irige creierul şi am luat un şerveţel de masă 
pe care l-am apăsat pe rana propriu-zisă. Nu ştiam dacă 
asta rezolva ceva, dar domnul Jenkins, şeful meu de grupă, 
ar fi fost mândru de eforturile mele. 

M-am uitat în jur şi le-am spus tuturor, în general: 

— Vă rog să vă daţi înapoi. Cineva s-o ia pe soţia lui. 
Mulţumesc. 

Am rămas în genunchi, acoperit cu creierii şi sângele lui 
Vinnie, cum vedeam acum la lumina mai puternică a 
restaurantului, mânjit cu sângele lui Frank Bellarosa şi cu 
degetele pe gâtul lui, unde voiam să le-nfig de multă 
vreme, deşi în alte scopuri. Având în vedere toate acestea, 
s-ar putea spune că nu era una dintre cele mai plăcute seri 
ale mele în oraş. 

Am reuşit să mă uit la ceas şi-am văzut că mai erau 
câteva minute până la miezul nopţii. M-am uitat la faţa lui 
Bellarosa şi-am observat că pielea îi era foarte albă, ceea 
ce făcea ca părul să pară închis la culoare. Respirația 
continua să-i fie regulată, simţeam că pulsul e bun. Am 
simţit, de asemenea, sosul puttanesca ridicându-mi-se din 
stomac către esofag, dar l-am trimis înapoi jos. 

Am aruncat din nou o privire spre faţa lui şi-am văzut că 
se uita la mine, deşi ochii îi erau rătăciţi. Am spus: 

— Ţine-te bine, Frank. Totul e-n regulă. O să fie bine. 
Relaxează-te. 

Şi aşa mai departe. Asta trebuie să le spui ca să nu intre 
în stare de şoc. Intre timp, pe mine nu mă-ncuraja nimeni. 
Aveam gura uscată, stomacul mi se revolta şi mi se-nvârtea 
capul. „Ţine-te bine, Sutter.” 

Am auzit o sirenă de poliţie şi m-am uitat afară, prin 
geamul spart. Am văzut că se adunase o mulţime de curioşi 
şi, probabil, văzând cadavrul lui Vinnie pe trotuar, 
formaseră un semicerc în jurul restaurantului. Sirena 


714 


ajunsese chiar în dreptul nostru acum şi se auzea, de 
asemenea, sirena unei ambulante. 

M-am uitat înapoi şi-am văzut-o pe Susan câteva mese 
mai încolo, stând pe un scaun şi privindu-mă, picior peste 
picior şi cu braţele încrucişate, ca şi cum ar fi fost supărată 
pe mine. 

Poliţiştii erau afară. Când m-am uitat în sus, l-am văzut 
pe unul dintre ei pe trotuar şi l-am auzit spunând: 

— Isuse, Hristoase! Unde-i e capul. 

Pe cravata mea. 

Copoii au dat buzna la uşă, cu pistoalele-n mână. Au 
văzut care-i situaţia şi le-au pus la loc în tocuri. l-am zis 
unuia dintre ei: 

— Omul ăsta are o arteră secţionată, aşa că nu-mi 
spuneţi să mă dau înapoi. Aduceţi-i repede pe băieţii de la 
salvare. 

Au făcut întocmai. 

Cei doi brancardieri m-au ascultat câteva secunde, apoi 
s-au ocupat de Bellarosa. L-au întins pe o targa cu roţi, fără 
să-i perforeze plămânii cu coastele, în timp ce un poliţist 
ţinea degetele apăsate pe gâtul lui. 

M-am dat la o parte şi i-am lăsat pe profesionişti să se 
ocupe. De undeva din zonă, băieţii în albastru aflaseră 
identitatea cetăţeanului rănit - probabil de la unul dintre 
chelneri, nu de la mine - aşa că acum era la latitudinea lor 
dacă să-l lase sau nu pe don Bellarosa să moară din cauza 
hemoragiei în drum spre spitalul St. Vincent. Nu mai era pro 
blema mea. 

Ei bine, acum voiam să merg acasă, mă distrasem destul 
pentru o singură noapte, dar maşina mea plecase. Şi 
şoferul. Lenny Şobolanul era acum în avionul de Neapole, 
probabil. 


715 


Inspectorii sosiseră şi erau de părere c-ar trebui să merg 
la secţie să le povestesc totul. 

— Mâine, am spus, sunt şocat. Dar erau foarte insistenţi, 
aşa că am încheiat un târg: să o ducă pe Susan în Long Isla 
nd şi pe Anna la spitalul St. Vincent; în schimb, eu merg cu 
ei. Nimic nu e pe de-a moaca în oraşul ăsta, mai ales cu 
poliţiştii. Aşa-i, Frank? 

În timp ce toate astea se-ntâmplau, Lucio, nefericitul 
proprietar al localului, mi-a adus un prosop fierbinte cu care 
l-am şters pe Vinnie de pe faţa şi mâinile mele. 

— Îmi pare rău de ce s-a întâmplat, i-am spus lui Lucio, 
deşi nu era vina mea, bineînţeles. 

Nu mai era nimeni prin preajmă să-şi ceară scuze pentru 
geam, mizerie şi consumaţii neplătite. Şi-mi plăcea de Lucio 
şi de soţia lui. Dar o să recupereze pierderile, acum că 
Giulio devenise unul dintre acele localuri selecte de cină şi 
împuşcături, cu o firmă de patru gloanţe. 

Asta mi-a amintit de presă. Urma, fără îndoială, să apară 
şi n-aveam niciun chef să mă-ntâlnesc cu ei şi să mi se 
pună o grămadă de întrebări prosteşti de genul: „Aţi văzut 
feţele celor care l-au împuşcat pe Frank Bellarosa?” şi aşa 
mai departe. Aş ma; fi rămas pe-acolo dac-aş fi ştiut că Jenn 
y Alvarez e-n drum spre restaurant, dar era trecut de 
miezul nopţii, vineri, şi ea era probabil acasă cu o carte 
bună-n mână la ora asta. În orice caz, i-am spus unui 
inspector: 

— Scoate-mă de-aici. 

— OK. Hai să mergem. 

— O clipă. 

Tot cu prosopul în mână m-am dus la Anna, care stătea 
în picioare susţinută de trei poliţişti. 

— O să se facă bine. |ţi promit, i-am spus. 


716 


S-a uitat la mine ca şi cum nu m-ar fi recunoscut şi, într- 
adevăr, ochii îi erau aproape închişi şi orbiţi de lacrimi. Dar 
apoi a întins mâna şi m-a atins pe obraz. Vocea îi era foarte 
stinsă. 

— John... oh, John... 

— Încerc să te văd mai târziu, la spital. 

Am plecat de lângă Anna şi m-am dus la Susan, care 
continua să stea pe acelaşi scaun. 

— O să te ducă poliţia acasă, i-am spus. Eu trebuie să 
merg cu ei, la secţie. 

A încuviinţat din cap. 

— S-ar putea să scape, am zis. 

A încuviinţat din nou. 

— Te simţi bine? 

— Da. 

Din nou am avut impresia că e supărată de ceva. Adică, 
totul era îngrozitor de penibil. 

— OK, am zis. Ne vedem mai târziu. 

— John? 

— Da. 

— l-ai salvat viaţa? Asta făceai acolo? 

— Bănuiesc că asta încercam să fac. Da. 

— De ce? 

— Îmi datorează bani. 

— Eu n-aş fi făcut-o în locul tău. 

Interesant. 

— Ne vedem acasă, am zis. 

M-am întors şi-am luat-o spre inspectorul care mă 
aştepta. Am auzit-o pe Susan strigând: 

— John. 

M-am întors. Mi-a zâmbit, apoi şi-a ţuguiat buzele plinuţe 
într-un sărut. Madonn”, era nebună. Dar eu oare cât de 
întreg eram la minte s-o mai iubesc încă? 


717 


L-am urmat pe inspector pe trotuar, unde zeci de poliţişti 
curăţaseră şi baricadaseră un bloc de pe Mott Street. 
Girofarurile roşii şi albastre ale maşinilor de poliţie aruncau 
raze de lumină pe clădire, şi blocul arăta cu totul altfel 
decât cu puţin timp în urmă. 

— Soţia dumneavoastră? m-a întrebat inspectorul. 

— Da. 

— Frumoasă doamnă. 

— Mulţumesc. 

Ne-am îndreptat către o maşină neoficială, iar el a pus o 
altă întrebare: 

— Nu cumva sunteţi avocatul? Sutter? Avocatul lui Bellar 
osa? 

— Exact. 

— Poate că de-aia nu v-au curăţat şi pe dumneavoastră. 
Nu fac felul avocaţilor. 

— Ce noroc pe mine. 

A deschis uşa maşinii pentru mine şi a zis: 

— V-aţi distrus costumul, domnule Sutter. 

— E vechi. 

Dar cravata era nouă. 


Am petrecut următoarele două ore la Midtown South cu 
doi poliţişti, povestindu-le evenimentele care duraseră vreo 
zece minute în realitate. M-am arătat foarte cooperant, 
deşi, ca avocat, şi mai ales ca avocat al victimei, aş fi putut 
să-i las baltă şi să plec în orice moment. De fapt, când au 
început să mă-ntrebe cine cred că a comis atentatul, le-am 
spus să se limiteze la întrebări legate de fapte. Totuşi, unul 
din poliţişti a continuat să mă-ntrebe despre Sally Da-da, şi 
i-am zis să se ducă să-l întrebe pe Sally Da-da despre Sally 
Da-da. Dar, precum s-a dovedit mai târziu, domnul Da-da 
era în Florida. Ce convenabil! 


718 


Aşa că ne-am tot învârtit în jurul cozii, şi polițistul ăsta, 
jumătatea afurisită a echipei, m-a întrebat: 

— De ce i-aţi salvat viaţa? 

— Îmi datorează bani. 

Polițistul cel bun a zis: 

— Vă datorează viaţa. Taxaţi-l pentru asta. 

— Cum îi merge? 

— Trăieşte încă, a răspuns acelaşi poliţist. 

Le-am spus bancul cu mafiotul care a-ncercat să umfle o 
maşină a poliţiei, dar păreau cam plictisiţi, şi abia dac-au 
chicotit. Eu căscam de mi se rupeau fălcile, iar ei îmi tot 
dădeau cafea. 

Midtown South nu e o secţie de poliţie obişnuită, ci un soi 
de cartier general pentru acea zonă din Manhattan, şi 
spelunca aia colcăia de poliţişti, mai ales la etajul al doilea, 
unde eram eu. Tot la etajul al doilea era o cameră mare, 
unde ţineau albume cu fotografii de pistolari italieni. Am 
petrecut acolo vreo oră, cu un poliţist care-mi dădea aceste 
albume purtând eticheta „Băieți isteţi”, ceea ce mi s-a 
părut nostim. 

Am văzut într-o singură oră mai multe mutre de italieni 
decât văd în Lattingtown în zece ani, dar în niciuna dintre 
fotografii nu l-am recunoscut pe vreunul din cei doi sportivi 
cu arme de vânătoare. Mi-am amintit o frază pe care o 
auzisem odată într-un film poliţist vechi şi am spus: 

— Poate au fost talente străine. Ştiţi, câţiva băieţi din 
Chicago, de exemplu. Verificaţi gările. 

— Gările? 

— Ştiu eu? Poate aeroporturile. 

Am trecut de la fotografii cu macaronari la diapozitive cu 
câteva duzini de paesanos surprinşi de ochiul inocent al 
camerei de filmat în habitatul lor natural. Polițistul mi-a 
explicat: 


719 


— Oamenii aceştia n-au fost niciodată arestaţi, aşa că nu 
avem fotografii cu ei, dar sunt cu toţii băieţi isteţi. 

Aşa că ne-am uitat pe ecranul epidiascopului până când 
au început să mă usture ochii. Căscam şi mă durea capul. 
Un poliţist a zis: 

— Apreciem foarte mult colaborarea dumneavoastră. 

— Nicio problemă. 

Dar oare aveam să-i arăt cu degetul pe cei doi pistolari 
dacă le vedeam feţele? Voiam să fiu martor într-un proces 
de omucidere? Nu, nu voiam, dar aş fi făcut-o. In ciuda 
tuturor porcăriilor din ultimele câteva luni, rămăsesem un 
bun cetăţean şi, dac-aş fi văzut mutra oricăruia din cei doi 
bărbaţi, aş fi spus: „Stop! Asta-i unul din ei”. Dar până 
acum, niciunul nu-mi părea cunoscut. 

După aceea am început să văd feţe familiare şi m-am 
albit. Dispozitivele la care mă uitam acum erau fără niciun 
dubiu cele făcute de la reşedinţa familiei DePauw, cu Alham 
bra în fundal. Era, de fapt, o retrospectivă a Duminicii 
Paştelui şi dispozitivele mărite arătau oameni în ţinută de 
Paşte coborând din maşini mari, negre. 

— Hei, îmi amintesc de ziua aceea, am spus. 

l-am văzut pe Sally Da-da cu o femeie care putea fi sora 
Annei, pe Paulie Grăsanul cu una ce putea fi fratele lui şi o 
mulţime de alte feţe pe care le-am recunoscut de la Giulio 
şi de la Plaza Hotel, dar niciuna dintre ele nu semăna cu 
cele pe care le văzusem ochind cu cele două puşti. 

Pe ecran a apărut o vedere nocturnă a Alhambrei, apoi 
John Sutter, spiritual, făcând cu mâna camerei şi drăguţa 
de Susan în rochia-i roşie, alături de mine, aruncându-mi o 
privire nerăbdătoare. 

— Asta e! N-o să uit niciodată mutra asta. 

Cei doi poliţişti au chicotit. Unul din ei a spus: 

— Arată ca un ucigaş. 


720 


— Are ochii ca mărgelele, a fost de acord celălalt. 

Spectacolul cu diapozitivele s-a încheiat şi, ca să fiu 
cinstit, nu i-am putut identifica pe cei doi bărbaţi, dar am 
ziS: 

— Uite, sunt dispus s-o iau de la capăt, dar nu astă-seară. 

— E bine s-o faci când ai totul proaspăt în minte, 
domnule. 

— E prea proaspăt. Tot ce văd acum sunt patru guri 
negre de țeavă. 

— Inţelegem. 

— Bun. Păi atunci, noapte bună. 

Nu chiar, de fapt. Am mai petrecut câteva ore cu un 
portretist al poliției, o femeie drăguță, aşa că au fost 
tolerabile. Am fost foarte tentat să-i descriu trăsăturile lui Al 
phonse Ferragamo, dar poliţiştii iau lucrurile astea în serios 
şi cred că la fel fac şi eu. Aşa că am încercat să reconstitui 
în cuvinte felul în care arătau doi broscari pe o stradă slab 
luminată, ghemuiţi în spatele unei maşini, cu arme de 
vânătoare care le ascundeau parţial feţele. Linda - aşa o 
chema pe portretistă - mi-a dat o carte cu schiţe de ochi, 
guri şi tot restul. Era destul de distractiv, ca un soi de joc de 
puzzle, şi-am stat umăr lângă umăr, aplecaţi deasupra 
blocului de desen. Se dăduse cu un parfum plăcut, care-a 
zis că se cheamă Obsesie. In ceea ce mă priveşte, 
deodorantul se dusese şi urmele de moarte de pe hainele 
mele începuseră să putrezească. 

A făcut două schiţe care, cu unele modificări, arătau ca 
băieţii cu puştile. Dar eram deja atât de adormit, încât nici 
nu mai vedeam bine. 

— Aţi observat foarte multe, având în vedere 
împrejurările, a zis Linda. Majoritatea oamenilor se 
blochează, ştiţi, sunt cuprinşi de-un fel de orbire isterică şi 


721 


nu pot nici măcar să-ţi spună dacă individul era alb sau 
negru. 

— Mulţumesc. V-am spus că individul din dreapta avea o 
aluniţă mică în colţul gurii? 

A zâmbit. 

— Zău? A luat o coală albă şi a zis: Rămâneţi aşa. 

Mi-a făcut rapid o schiţă în cărbune, ceea ce a fost puţin 
jenant. A rupt foia din bloc şi mi-a dat-o peste masă. Am 
luat-o şi am studiat-o o clipă. Era evident că desenase prea 
multă vreme ticăloşi, căci individul din schiţă arăta ca un 
golan rău. 

— Trebuie să dorm, am spus. 

Se apropiau zorile şi din nou am crezut că terminaseră cu 
mine în noaptea aceea, dar cine credeţi că şi-a făcut 
apariţia la Midtown South. Nimeni altul decât domnul Felix 
Mancuso de la FBI. 

— În trecere prin mahala? l-am întrebat. 

N-avea chef de glumele mele. Nici eu n-aveam, ca să vă 
spun drept. 

— Cum îi merge clientului meu? m-am interesat. 

— Trăieşte, dar mă tem că nu-i e foarte bine. A pierdut 
mult sânge şi se vorbeşte de-un posibil accident cerebral. 

N-am răspuns. 

Am vorbit între patru ochi zece sau cincisprezece minute 
şi l-am pus în temă. M-a crezut că nu ştiam absolut nimic 
mai mult decât ce le spusesem poliţiştilor şi că într-adevăr 
nu reuşisem să identific pe niciunul din pistolari după 
fotografii sau diapozitive. l-am sugerat, totuşi, că domnul L 
enny Patrelli făcea parte din conspirație. 

— Ştim asta, a răspuns. Limuzina a fost găsită în 
apropiere de aeroportul Newark cu cadavrul lui Patrelli în 
portbagaj. 

— Ce groaznic. 


722 


Domnul Mancuso s-a uitat la mine. 

— Puteaţi fi omorât, ştiţi asta. 

— Ştiu. 

— Încă ar mai putea hotărî să vă omoare, a zis. 

— Ar putea. 

— Credeţi că sunt băieţi buni că v-au cruțat viaţa? 
Sunteţi recunoscător? 

— Am fost. Dar începe să-mi treacă. 

— Doriţi protecţie federală? 

— Nu, am destule probleme. Nu prea cred că sunt pe 
lista neagră. 

— Nu erati, dar acum aţi putea fi. Le-aţi văzut feţele. 

— Dar nu asta vom spune presei, nu-i aşa, domnule 
Mancuso? 

— Nu, dar cei care au făcut-o ştiu că i-aţi văzut de 
aproape, domnule Sutter. Probabil că nu şi-au închipuit c-o 
să fiţi atât de aproape de ei sau de Bellarosa şi nu erau 
siguri cine sunteţi. Profesioniştii nu ucid oameni pe care nu 
li se spune sau nu sunt plătiţi să-i ucidă. Pentru ei, aţi fi 
putut fi un poliţist sau un preot în civil. Aşa că v-au lăsat în 
pace mai bine, decât să aibă necazuri cu cei care i-au 
angajat. Dar acum situaţia s-a schimbat. 

M-a privit atent. 

— Nu sunt prea îngrijorat, zău. Indivizii ăştia erau 
profesionişti, cum aţi spus, şi erau din altă parte, domnule 
Mancuso. Au plecat de mult, şi n-aş fi surprins să-i găsiţi şi 
pe ei în portbagajul vreunei maşini. 

— Aveţi sânge rece, domnule Sutter. 

— Nu, sunt realist, domnule Mancuso. Nu încercaţi să mă 
speriaţi, vă rog. Sunt destul de speriat şi-aşa. 

A încuviinţat din cap. 

— OK. 

M-a privit în ochi şi a zis: 


723 


— Eu v-am spus, nu-i aşa? V-am spus că n-o să iasă nimic 
bun din asta. V-am spus. Corect? 

— Corect. lar eu v-am spus dumneavoastră, domnule Ma 
ncuso, ce-avea de gând Alphonse Ferragamo. Nu-i aşa? Aşa 
că, dacă doriţi să găsiţi o altă pistă pentru acest atentat, 
duceţi-vă să vorbiţi cu el. 

Bietul domn Mancuso! Arăta somnoros, trist şi foarte 
dezgustat. 

— Urăsc asta, a rostit. Omorurile astea. 

L-am informat pe Sfântul Felix că nici mie nu-mi erau 
cine ştie ce simpatice. Şi tot apropo de mortalitate, l-am 
mai informat: 

— Duhnesc a sânge. Plec. 

— Bine. Vă conduc eu. Unde vreţi să mergeţi? 

M-am gândit o clipă şi am răspuns: 

— La Hotelul Plaza. 

— Nu. Vreţi să mergeţi acasă. 

Poate că avea dreptate. 

— OK. Vă deranjează? 

— Nu. 

Aşa că, după câteva formalităţi poliţieneşti, inclusiv o 
promisiune din partea mea că nu voi pleca din oraş, am 
părăsit Midtwon South şi ne-am urcat în automobilul pus la 
dispoziţia domnului Mancuso de către guvern, am trecut 
prin Tunelul Midtown şi-am luat-o către est, pe autostradă. 
Soarele răsărea şi se anunţa o dimineaţă frumoasă. 

Domnul Mancuso a avut probabil acelaşi gând ca şi mine, 
căci m-a întrebat: 

— Vă bucuraţi că sunteţi în viaţă? 

— Nespus. 

— Mă bucur s-aud asta. 

Şi eu. 

— Ce face doamna Bellarosa? l-am întrebat. 


724 


— Era bine când am văzut-o, acum câteva ceasuri. 

— Şi doamna Sutter? m-a întrebat. A fost foarte mâhnită? 

— Părea stăpână pe sine când am văzut-o ultima oară. 

— Lucrurile astea sunt uneori cu reacţie întârziată. Ar 
trebui s-o supravegheați un timp. 

Ar fi trebuit s-o supraveghez din aprilie şi cred că la asta 
se referea. 

— E o femeie puternică. 

— Da. 

Am vorbit despre nimicuri în timp ce înaintam în direcţia 
soarelui care răsărea şi, spre cinstea lui, n-a profitat de 
ocazie ca să scoată de la mine una şi alta, aşa că nu l-am 
mai enervat nici eu cu Ferragamo. 

Ceea ce discutam era probabil plictisitor, fiindcă am 
adormit şi m-am trezit numai când m-a scuturat el, în 
dreptul porţilor de la Stanhope Hall, pe care Susan le lăsase 
deschise. Mancuso m-a dus până la casa de oaspeţi. Am 
coborât din maşină şi am mormăit nişte mulţumiri. 

— O să supraveghem locul, a spus. Suntem oricum pe- 
aici. 

— Aşa-i. 5 

— Vreti schița asta? Asta ar trebui să fiţi dumneavoastră. 

— Păstraţi-o. 

M-am târât până la uşă şi am intrat. În drum spre primul 
etaj, am dezlipit de pe mine hainele însângerate şi le-am 
aruncat pe trepte, de unde Lady Stanhope urma să adune 
mizeria. Am ajuns în baia camerei de oaspeţi gol puşcă 
(aveam doar inelul de la Yale) şi-am făcut un duş stând jos. 
Madonn”, ce noapte oribilă. 

M-am dus în cămăruţa mea şi m-am prăbuşit în pat. Am 
zăcut acolo holbându-mă la tavan, în timp ce soarele 
dimineţii intra pe fereastră. Am auzit-o pe Susan în hol, apoi 
pe scară. După zgomot, cred că aduna hainele. 


725 


Câteva minute mai târziu, am auzit un ciocănit în uşă. 

— Intră, am zis. 

Susan a intrat. Purta un halat de baie şi avea un pahar cu 
suc de portocale în mână. 

— Bea asta, a zis. 

Am luat sucul de portocale şi l-am băut, deşi aveam stom 
acul plin de acid de la cafea. 

— Polițistul care m-a adus acasă a zis c-ai fost un tip 
Norocos, a zis ea. 

— Sunt în mod cert un norocos. Mâine o să joc la ruleta 
rusească. 

— Ei, înţelegi ce-a vrut să spună. Sunt norocoasă să te 
am acasă, a adăugat. N 

N-am răspuns, şi ea a tăcut o vreme. In cele din urmă, a 
întrebat: 

— E mort? 

— Nu. Dar e-n stare critică. 

A dat din cap afirmativ. 

— Ce simţi? m-am interesat. 

— Nu ştiu, a răspuns. Poate c-ai făcut ce trebuia. 

— Timpul o să hotărască, am informat-o. Sunt obosit. 

— Te las să dormi. Mai ai nevoie de ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

— Somn uşor. 

A plecat şi a închis uşa în urma ei. 

În timp ce zăceam acolo, am avut senzaţia ciudată că 
făcusem ce trebuia, dar dintr-un motiv greşit. Adică, 
instinctul meu de fiinţă umană decisese să-i salvez viaţa. 
Dar raţiunea îmi spunea că lumea ar fi fost mult mai bună 
fără Frank Bellarosa. În special, partea asta de lume. 

Dar îi sa/vasem viaţa, şi încercam să mă conving că o 
făcusem pentru că aşa trebuia. Ca să spun drept, o 
făcusem pentru că voiam să sufere, să fie umilit ştiind că e 


726 


ţinta propriilor oameni şi să fie judecat de societate, nu de 
gunoaiele care n-aveau dreptul moral sau legal de-a lua 
viaţa cuiva, nici măcar a unuia de-al lor. 

De asemenea, voiam partea mea de răzbunare. 

In timp ce-mi spuneam adevărul, am admis, totuşi, că îmi 
plăcea individul. Adică, ne simpatizaserăm de la bun 
început. Şi dacă Frank Bellarosa avea vreun gând conştient 
acum, se gândea probabil ce bun băiat fusesem să nu-l las 
să sângereze de moarte. Mamma mia, ar fi trebuit să 
comandăm o pizza. 

A-ţi limpezi creierul şi a-ţi descărca şi conştiinţa în acelaşi 
timp e destul de obositor, aşa că m-am gândit la Linda 
portretista şi-am adormit. 


727 


35 


Afurisitul a supravieţuit, bineînţeles, în bună parte graţie 
spiritului meu de cercetaş şi cunoştinţelor de prim-ajutor pe 
care le dobândisem în armata. Presa a făcut mare caz de 
faptul că i-am salvat viaţa lui Bellarosa, şi una dintre 
întrebările stupide care a apărut într-un sondaj de opinie a 
fost: „Aţi salva viaţa unui cap muribund al Mafiei?” Toţi cei 
şase care au răspuns au spus da, dându-i de zor cu 
creştinismul şi chestii de-astea. Sally Da-da s-ar fi putut să 
aibă o părere uşor diferită dacă-l întrebau, şi bănuiam că 
era ofticat pe mine. 

Era spre mijlocul lui octombrie acum, ziua lui Columb, ca 
să fiu mai exact, şi poate a fost unul dintre motivele pentru 
care m-am hotărât să-i fac o vizită lui Frank Bellarosa, 
externat de vreo două săptămâni şi convalescent la Alhamb 
ra. 

Nu-l mai văzusem şi nu mai vorbisem cu el de la 
nefericita noastră cină la Giulio, şi nici măcar nu-i 
trimisesem flori sau cartea mea de vizită. De fapt, mie îmi 
datora flori. Urmărisem ştirile referitoare la îmbunătăţirea 
stării lui şi aşa mai departe. Jenny şi cu mine ne-ntâlneam 
din când în când la masă, în Manhattan, şi îmi furniza 
ultimele bârfe din lumea Mafiei. Cea mai recentă era 
următoarea: spre deosebire de unele atentate nereuşite ale 
Mafiei, în care victimei supraviețuitoare se garanta un fel 
de suspendare a execuţiei în schimbul faptului că 


728 


înţelesese că a meritat ceea ce era gata să păţească, 
contractul pe capul lui Frank Bellarosa era încă în vigoare. 

Relaţiile dintre mine şi domnişoara Alvarez evoluaseră 
mai mult către un plan spiritual şi intelectual, ceea ce 
înseamnă că nu mă culcam cu ea. Chiar aşa. Asta complica 
intr-adevăr lucrurile. 

Într-o dimineaţă blândă şi însorită de octombrie, am 
intrat prin spate pe domeniul Alhambra şi am fost oprit 
lângă Fecioara Maria de către doi bărbaţi purtând 
impermeabile albastre pe care străluceau literele FBI. 
Purtau amândoi M-16-uri negre. M-am prezentat, iar ei mi- 
au cerut actul de identitate, deşi păreau să ştie cine sunt. L- 
am scos şi unul din ei a folosit un radio-emiţător să 
vorbească cu cineva. Am auzit doar o parte din conversaţie, 
şi suna ca şi cum tipul din partea cealaltă se dusese să 
vadă dacă domnul Bellarosa primea, cum se spune. Cred că 
primea, pentru că unul din agenţii FBI a spus că trebuie să 
mă percheziţioneze, şi a făcut-o. M-a escortat înspre casă. 

Ştiam, bineînţeles, că garda fusese schimbată la Alhambr 
a. Ei bine, e drept că doi dintre ei muriseră. Tony şi 
celelalte persoane care se fâţâiseră pe-acolo toată vara 
dispăruseră, fie din voinţă proprie, fie prin decret 
guvernamental. În orice caz, acum se ocupau federalii de 
asta şi Frank, deşi mai în siguranţă, era mai puţin liber, ca 
şi păsările lui din cuştile aurite. Nu era de fapt arestat; 
potrivit presei, se pare că trecuse de partea cealaltă. Hei, 
voi l-aţi condamna? 

Tipul cu M-16 mi-a spus în timp ce mergeam: 

— Aţi înţeles că v-a concediat ca avocat şi deci tot ce vă 
spune nu constituie informaţii confidenţiale? 

— Mi-am cam închipuit asta. 

Majoritatea agenţilor FBI sunt avocaţi şi poate chiar tipul 
ăsta, cu uniformă primită de la guvern şi carabină, era 


729 


avocat. Îmi place să văd avocaţii făcând lucruri bărbăteşti. 
E bine pentru imaginea profesiei noastre. 

— Soţia lui e acasă? am întrebat. 

— Astăzi nu. Stă cu rudele. 

— Domnul Mancuso e aici? 

— Nu sunt sigur. 

Am traversat patioul care era acoperit de frunze uscate şi 
am trecut pe lângă cuptorul de pizza a cărui uşă ruginise. 
Am intrat în conac pe uşa din dos, unde un alt agent, 
îmbrăcat în costum, m-a luat în primire şi m-a condus în 
curtea interioară. 

Curtea interioară era plină cu buchete şi coşuri de flori, şi 
mirosea ca un cavou. Mamma mia, ce le plăceau oamenilor 
ăstora florile tăiate! Am tras cu ochiul la câteva cartonaşe. 
Pe cel mai mare aranjament floral era unul pe care scria: 
Bun venit acasă, Frank. Fă-te bine. Cu dragoste, Sal şi 
Marie. Nu. Să fi fost oare Sally Da-da? Cum o chema pe 
sora Annei? Am impresia că Marie. Ce tupeu incredibil! 

În curtea interioară mai erau câţiva federales, şi unul 
dintre ei a plimbat pe mine un detector de metale în timp 
ce admiram florile. 

Detectorul a început să ţiuie şi tipul a zis: 

— Vă rog să vă goliţi buzunarele, domnule. 

— A ţiuit pentru că am boaşe de alamă, l-am informat, 
golindu-mi buzunarele în acelaşi timp. 

Purtam o jachetă de vânătoare din tweed, poate nu cea 
mai potrivită alegere pentru această ocazie, şi în mod sigur 
aveam în buzunarul lateral un briceag care le scăpase celor 
cu percheziţia, pe care-l folosesc ca să extrag cartuşele 
neexplodate din carabină. Nu i-am mai spus asta, pentru că 
tipul arăta şi-aşa destul de încordat. 

— Pot să vi-l iau, domnule? 


730 


l-am dat briceagul, după care a trecut din nou detectorul 
pe mine. În timp ce făcea asta, am observat o infirmieră 
traversând curtea interioară. Era o femeie în vârstă, nu una 
tinerică, şi părea dură, genul care face clisme cu apă de la 
gheaţă fără să zâmbească măcar. 

Agentul m-a condus sus. 

— Dacă e în birou, cunosc drumul, am zis. 

— Trebuie să vă duc până la uşă, domnule, a răspuns. 

Dumnezeule, locul ăsta devenea insuportabil. 

Am ajuns la uşa închisă a biroului. Agentul a ciocănit o 
dată şi a deschis-o. Am intrat, iar el a închis-o în urma mea. 

Bellarosa stătea pe acelaşi scaun pe care stătuse în 
noaptea când băusem grappa împreună. Purta un halat de 
baie cu dungi albastre şi papuci de casă, ceea ce-l făcea să 
arate mai bătrân, sau poate doar inofensiv. Am observat că 
nu se bărbierise. 

Fără să se ridice, şi-a întins mâna spre mine şi a zis: 

— Nu pot să mă ridic aşa uşor. 

Am dat mâna cu el. Am văzut că pielea-i, de obicei 
bronzată, era palidă acum. Am observat câteva cicatrice 
roşietice pe faţă şi gât, acolo unde-l loviseră schijele. 

— Cum te simţi, Frank? 

— Binişor. 

— Arăţi ca dracu’. 

A râs. 

— Da. Nu prea ies afară. Lipsă de exerciţiu. Tot îmi 
găsesc afurisite de schije în picioare, iar pieptul mă doare 
de parcă m-ar fi lovit un camion. Trebuie să folosesc 
bastoanele astea acum. A luat un baston rezemat de scaun. 
Ca bunică-mea. A ridicat bastonul. Pocnesc pe oricine trece. 
A răsucit bastonul şi m-a lovit în glumă peste şold. A râs. Ca 
bunică-mea. Stai jos. 

M-am aşezat într-un scaun vizavi de al lui. 


731 


— Vrei un pic de cafea? Filomena mai e încă aici. E 
singura care-a mai rămas. Restul sunt numai nenorociţi de 
federali. Până şi infirmierele. Vrei cafea? 

— Desigur. 

A luat un walkie-talkie şi a urlat: 

— Cafea! L-a pus jos şi a zâmbit. Le dau la toţi de lucru. 

Arăta într-adevăr ca dracu', dar n-am observat niciun 
semn de accident cerebral. De fapt, părea ascuţit la minte 
ca-ntotdeauna, poate doar puţin somnoros, dar putea fi din 
cauza calmantelor. 

— Ce mai face Anna? l-am întrebat. 

— E bine. E cu nebuna de soră-sa în Brooklyn. 

— Marie? Cea măritată cu Sally Da-da? 

S-a uitat la mine şi a încuviinţat din cap. 

— Federalii cred că a fost cumnatul tău, ştii? am zis. 

A ridicat din umeri. 

— El conduce acum. Aşa-i? am continuat. 

— Ce să conducă? 

— Imperiul. 

A râs. 

— Imperiul? Nu ştiu de niciun imperiu. 

— Ai face mai bine să ştii, Frank, altfel o să te trezeşti 
într-o dimineaţă şi n-o să mai fie nimeni afară cu M-16-uri. 
O să fii doar tu cu bastoanele tale şi Sally Da-da făcându-ţi 
o vizită. Capisce? 

A zâmbit. 

— Parc-ai fi afurisitul de Mancuso. 

— Ziarele au spus că tu colaborezi. 

A pufnit. 

— Porcării. Din nou porcăriile lui Ferragamo, să mă facă 
să par un turnător. Ticălosul tot mai vrea să mă vadă mort. 


732 


Ca să spun drept, nu prea dădusem crezare posibilităţii 
ca Frank Bellarosa să lucreze acum pentru Alphonse Ferrag 
amo. 

— Ascultă, Frank, am zis, din câte-am înţeles de la Jack W 
einstein nu mai sunt avocatul tău, dar, dacă aş fi, te-aş 
sfătui să colaborezi cu guvernul. Presupun că măcar te-ai 
gândit la asta, altfel n-ai fi înconjurat de FBI. 

S-a jucat o vreme cu mânerul bastonului şi mi-am zis că 
arată într-adevăr ca un bătrân. 

— Sunt protejat pentru că sunt martor la o crimă, a zis. 
Omorârea lui Vinnie. Exact ca tine. Înţelegi? Sunt ţinta 
organizaţiilor criminale. 

A zâmbit. 

— Frank, nu datorezi niciun pic de loialitate oamenilor 
care au încercat să te omoare, am zis. Asta-i ultima ta 
şansă să nu intri-n puşcărie, să rămâi în viaţă şi să pleci 
undeva cu Anna, s-o luaţi de la-nceput. 

S-a uitat la mine un minut întreg, apoi a întrebat: 

— ie ce-ţi pasă? 

Bună întrebare. 

— Poate că-mi pasă de Anna, am zis. Poate că-mi pasă 
de justiţie. Sunt un bun cetăţean, am adăugat. 

— Zău? Atunci să-ţi spun eu ceva, domnule Cetăţean. Fra 
nk Bellarosa nu vorbeşte cu federalii. 

— Chiar oamenii tăi au încercat să te omoare, Frank.. 

— A fost o neînțelegere. Ştii cum s-a întâmplat. 
Blestematul de Ferragamo m-a aranjat. Dar acum am 
clarificat totul cu oamenii mei. 

— Chiar aşa? Atunci du-te să faci o plimbare cu Sally Da- 
da. 

— Hei, consiliere, nu ştii nimic despre lucrurile astea. 

— Ştiu c-am văzut ce-au făcut două arme de vânătoare 
cu două ţevi. Am văzut capul lui Vinnie explodând ca un 


733 


dovleac şi te-am văzut pe tine făcând un salt înapoi prin 
geam. 

A zâmbit. 

— Vezi de ce-mi plătesc aşa bine avocaţii? 

Că veni vorba, nu văzusem niciun ban de la el până 
acum, dar nu voiam să aduc vorba de asta. Am spus, totuşi: 

— Aş vrea să-mi explici de ce am fost concediat. 

A ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Dintr-o mulţime de motive. Ce ţi-a spus Jack? 

— Nu prea multe. A spus doar c-am primit o vacanţă şi c- 
ar trebui să fiu încântat. Asta-i adevărat. A mai spus c-o să 
mă sune ca martor pentru alibiul tău, dacă eşti judecat 
pentru omucidere. Asta nu mai e aşa de încântător. 

— Da. Mai vedem noi. Federalii nu te plac, a adăugat. 
Aşa că le-am făcut o mică favoare şi te-am concediat. 

— Interesant. Şi ei ce favoare îţi fac în schimb? 

Nu a răspuns, dara zis: 

— Asta nu-nseamnă că nu putem rămâne prieteni. De 
fapt, ne-nţelegem mai bine doar ca prieteni şi vecini. Aşa-i? 

— Bănuiesc că da. Mai sunt încă italian onorific? 

A râs. 

— Sigur. Hei, şi mai bine, te fac napoletano onorific. Ştii 
de ce? Pentru că ai rămas pe loc şi i-ai arătat individului 
degetul când se gândea să te lichideze. 

De unde, pentru numele lui Dumnezeu, ştia asta? Dar n- 
aveam de gând să întreb. 

Bellarosa începuse să fie mai binedispus. A zis: 

— Hei, tot o mai regulezi pe Alvarez aia? 

— Sunt un om însurat. 

A zâmbit. 

— Mi-a spus că umblă vorba pe străzi că însuşi cumnatul 
tău a făcut un contract pe capul tău. Şi-o laşi pe nevastă-ta 
să doarmă acolo? 


734 


— Ce-are a face una cu alta? 

Bănuiesc că tot nu înţelegeam relaţiile de familie 
italieneşti. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să se ducă 
Susan să stea la rude care ar încerca să mă omoare. De 
fapt, cam asta se întâmplă de fiecare dată când se duce la 
Hilton Head. Dar William Ciocănitoare mă vrea doar mort: e 
prea zgârcit să angajeze pe cineva să facă treaba. l-am zis 
lui Bellarosa: 

— Sally ţi-a trimis flori. Vine pe-aici să te vadă? 

Nu a răspuns direct la întrebarea mea, dar a zis: 

— Tipul e sicilian. Sicilienii au o vorbă: „Ţine-i pe prieteni 
aproape, dar pe duşmani şi mai aproape”. Capisce? 

— Da, dar cred că toţi sunteţi nebuni. Nu eu sunt nebun, 
Frank. Vo; sunteţi. 

A ridicat din umeri. 

— Îi plătesc pe cei doi pistolari pentru o lovitură aproape 
ratată? l-am întrebat. 

A zâmbit. 

— Pot să păstreze jumătatea primită ca avans. Cealaltă 
jumătate n-o mai primesc. Eu aş face altfel, a adăugat. 

— Cum aşa? 

A răspuns ca şi cum se gândise deja la asta. 

— Ei bine, armele de vânătoare sunt bune ca să lichidezi 
oameni şi să bagi pe toată lumea în sperieţi. Inţelegi? Dar 
după aceea trebuie să-l termini pe tip cu un glonţ în cap, 
pentru că o droaie de indivizi poartă vestă acum. Aşa-i? 

— Tehnicile variază, sunt sigur. Hei, Frank, cum se face 
că tu purtai vestă, şi eu nu? 

— Ţi-am spus, tu eşti civil. Nu-ţi face griji pentru asta. 
Hei, vrei o vestă? Îţi dau una de-a mea. 

A râs. 

S-a auzit o bătaie în uşă şi a intrat tipul de la FBI urmat 
de Filomena, care ducea o tavă. M-am ridicat s-o ajut, dar 


735 


mi-a dat de-nţeles c-o incomodez, aşa că m-am aşezat. Nu 
sunt multe femei a căror înfăţişare ar putea fi 
înfrumuseţată de o barbă, dar Filomena era una dintre ele. 

A pus tava pe masă şi a turnat două ceşti de cafea. Frank 
i-a spus ceva în italiană, ea i-a răspuns ceva şi au ţinut-o tot 
aşa. În timp ce se certau, ea i-a pus frişcă şi zahăr în cafea, 
apoi i-a uns un biscuit cu unt. In ciuda disputei, mi-am dat 
seama că ţineau unul la altul. 

— Spune-i că-mi place de ea, am zis. 

A zâmbit şi a vorbit cu Filomena în italiană. 

Ea m-a privit şi a scos un fel de grohăit, apoi a lătrat ceva 
la mine. 

Bellarosa a tradus. 

— A zis că ai o soţie frumoasă şi c-ar trebui să te porţi 
cum trebuie. ltaliencele au impresia că vrei să te culci cu 
ele atunci când le faci un compliment, a adăugat el. Cred că 
toţi bărbaţii sunt porci. 

— Au dreptate. 

Filomena mi-a aruncat o privire şi a plecat. 

Am luat puţină cafea, dar am observat că Bellarosa nu s- 
a atins de a lui şi nici de biscuiţi. 

— Frank, i-am zis, nu sunt aici ca să fac treaba 
guvernului, dar te sfătuiesc să-ţi pui în aplicare gândirea 
machiavelică şi să vezi ce e bine pentru soţia şi fiii tăi. Iți 
spun asta pentru că-mi placi, am adăugat. 

A părut să se gândească la cele spuse de mine, apoi a 
ZIS: 

— Să-ţi spun ceva, consiliere: în prezent, lucrurile stau 
altfel. Acum douăzeci de ani nimeni nu vorbea cu poliţia 
sau cu federalii. Acum găseşti tipi dispuşi s-o facă şi de-o 
parte, şi de cealaltă. Vor să facă bani, să-şi trăiască viaţa, 
apoi intră într-un mic bucluc cu legea şi nu vor să stea la 
mititica. Înţelegi? Aşa că ciripesc. Nu-nţeleg că ori eşti gata 


736 


să faci douăzeci de ani când intri în meseria asta, ori nu mai 
intri. Acum toţi au ambiţii mic-burgheze, tipii ăştia. Vor să 
se culce în fiecare seară cu soțiile şi amantele, să-şi vadă 
copiii plecaţi la şcoli, chiar să joace golf. Pe vremea 
unchiului meu, un om îşi făcea cei douăzeci de ani fără să 
zică nici pis, apoi se-ntorcea şi nevastă-sa îl îmbrăţişa, 
copiii îi pupau mâna, iar partenerii îl puneau la curent cu 
noutăţile. Înţelegi? Azi, pe care-l mai rabdă pipota să facă 
asta? Aşa că blestematul de procuror federal propune 
târguri. Eu însă nu fac târguri cu federalii, ca să-mi scap 
pielea. Prietenii mei ar fi trebuit să-nţeleagă asta. Ar fi 
trebuit să înţeleagă că Frank Bellarosa nu-i un nenorocit de 
turnător, cum sunt jumătate din ei. Ştii ce-am învăţat la La 
Salle? Conduci prin exemplu. Nu-ţi compromiţi onoarea. 
Dacă treaba asta, organizaţia asta vrea să meargă înainte, 
atunci trebuie să le arăt tuturor cum s-o ducă înainte. 
Trebuie să le dau exemplul meu, chiar dacă au încercat să 
mă omoare şi chiar dacă acum sunt înconjurat de federali. 
Asta-nseamnă că ai boaşe, consiliere, Boaşe. Capisce? 

Într-adevăr, înţelegeam. Prost plasate, dar într-adevăr, 
boaşe. 

— Capisco. 

A zâmbit. 

— Da. Hei, s-ar putea ca organizaţia să fi decăzut în zilele 
noastre, dar nu poţi să zici că n-au încă oarece clasă şi stil. 
Nu s-au atins de tine, nu? 

— Inţeleg şi ei ce-i aia reclamă proastă, am răspuns. Să 
te omoare pe tine e una, să mă omoare pe mine, alta. 

— Da. Noi încă avem reclamă bună. Vrem o reclamă 
bună. Avem nevoie de reclamă bună. Melanzane şi spaniolii 
împuşcă pe toată lumea şi după aceea se-ntreabă de ce nu- 
i place nimeni. Aşa-i? 

— Tehnicile variază, am zis. 


737 


— Da, dar scursurile astea n-au niciun fel de tehnică. 

Nu prea aveam cine ştie ce chef să dezbat meritele 
organizaţiilor criminale rivale. Bellarosa avea un punct de 
vedere. Anume: chiar dacă Sally Da-da voia să mă vadă 
mort pentru că-l supărasem, ştia că a mă ucide nu era bine 
nici pentru reclamă, nici pentru afaceri. Aşa că domnia sa, J 
ohn Sutter, scăpase din foc şi sabie doar cu costumul şi 
cravata distruse, protejat de aura lui de presupusă putere şi 
înaltă poziţie socială. Fără sânge albastru pe trotuarele din 
Little Italy. Nu mă mir că Frank Bellarosa nu considerase 
necesar să port o vestă antiglonţ. Totuşi, eu aş fi preferat 
să port una când pistolarul îşi îndreptase carabina către 
mine. 

L-am privit o clipă pe Bellarosa. Deşi faţa îi era suptă şi 
trupul mi se părea oarecum împuţinat, pântecele tot se 
contura sub halatul de baie. Într-adevăr, să fii lovit de trei 
cartuşe de calibru opt, chiar atunci când porţi vestă 
antiglonţ, nu face nimănui bine la sănătate. Văzându-l 
acolo, o epavă din punct de vedere fizic, nu m-am putut 
abţine să nu mă-ntreb dacă nu cumva şi psihicul lui 
avusese de suferit. Adică, părea normal, dar ceva se 
schimbase. Poate era doar prezenţa federalilor în casă. Asta 
ar deprima pe oricine. 

Mi-a cerut să-i dau o sticlă de sambuca, ascunsă în dosul 
unor cărţi pe un raft din bibliotecă. Am găsit-o. Am văzut pe 
raft şi un vas cu gălbenele proaspăt culese, gălbenele mari, 
galbene, de soiul celor pe care le plantaserăm George şi cu 
mine la Stanhope Hali. Interesant. 

l-am dat sticla din care şi-a turnat o porţie zdravănă în 
ceaşca de cafea, a băut, apoi şi-a turnat încă una. 

— Vrei? 

— E puţin cam devreme. 


738 


— Daa. Afurisita aia de soră nu vrea să mă lase să beau. 
Din cauza antibioticelor pe care le iau. Rahat, şi sambuca e 
un antibiotic. Aşa-i? Poftim, pune-o de unde ai luat-o. 

Am pus sticla înapoi în spatele cărţilor. Mamă, ce se mai 
schimbaseră lucrurile la Alhambra! Acum eram eu 
deprimat. M-am uitat la ceas, ca şi cum ar fi trebuit să plec. 
M-a văzut şi a zis: 

— Stai jos o clipă. Trebuie să-ţi spun ceva. 

Mi-a făcut semn cu capul să m-aşez lângă el. 

— Stai pe perniţa asta. 

A arătat spre tavan cu degetul mare, gest din care-am 
înţeles că puteau fi microfoane în cameră. 

M-am aşezat pe o perniţă, lângă el. 

S-a aplecat spre mine şi mi-a spus încet: 

— Lasă-mă să-ţi dau un sfat, consiliere. Nu prea aflu 
multe acum, dar am auzit că Ferragamo îţi vrea gâtul. Şi 
asta nu ca să-mi strice mie alibiul, ci pentru că l-ai ofticat la 
tribunal şi mi-ai salvat viaţa, dându-i peste cap tot 
aranjamentul. Aşa că acuma i-a intrat în cap să se răzbune. 
Ai grijă de tine. 

— Ştiu. 

Culmea ironiei: lui Frank Bellarosa se propunea un târg, 
iar pe mine mă păşteau zece ani de închisoare pentru 
sperjur. Singurul om care putea depune mărturie împotriva 
mea era Frank Bellarosa. Bellarosa înţelesese asta, fireşte, 
şi sunt sigur că nu-i scăpase ironia. De fapt, chiar a zâmbit 
şi a zis: 

— Hei, consiliere, n-o să te tom. Chiar dacă mă strâng cu 
uşa şi trebuie să le dau nişte oameni, pe tine n-o să te torn 
lui Ferragamo. 

Omul ăsta întâi te băga în bucluc, apoi te scotea, după 
care îţi spunea că-i datorezi o favoare pentru ajutor, apoi îi 
făceai o favoare care te vâra şi mai rău în bucluc, şi tot 


739 


aşa. Acum cred că voia să-i mulţumesc. Vorbind la fel de 
încet ca şi el, am zis: 

— Frank, nu-mi mai face nicio favoare, te rog. Nu cred că 
mai pot supravieţui multor favoruri de-ale tale. 

A râs, dar cred că avea coastele făcute praf, deoarece s-a 
crispat de durere, iar faţa s-a albit şi mai mult. A înghiţit 
ultimul rest de sambuca, a rămas nemişcat o vreme, până 
când respiraţia i-a revenit la normal, apoi s-a ridicat un pic 
în scaun şi m-a întrebat: 

— Ce mai face soţia ta? 

— Care din ele? 

A zâmbit. 

— Susan. Soţia ta. 

— De ce mă-ntrebi? Doar vine pe-aici. 

— Da... dar n-am mai văzut-o de mult. 

— Nici eu. S-a-ntors acasă ieri. 

— Da. A fost să-i vadă pe copii la şcoală. Aşa-i? 

— Aşa e. 

Inainte de asta se mai dusese o dată la Hilton Head, opri 
ndu-se-n drum la Key West să-l vadă pe fratele ei, Peter, 
care se pare că suferă de fototropie. 

Susan şi cu mine n-am avut prea multe să ne spunem în 
ultima vreme, dar am schimbat câteva cuvinte, iar eu i-am 
sugerat să nu mai vină aici. Am avut impresia c-a fost de 
acord, dar probabil că tot venise; chiar ieri, de fapt, dacă 
florile alea erau de la ea. Probabil că Frank uitase de ele. 

Fireşte, ar fi trebuit să mă mut, dar e greu să te muţi. 
Una la mână, mă simţeam în parte răspunzător pentru ceea 
ce ni se întâmplase din aprilie încoace. De asemenea, 
Susan era mai mult plecată de-acasă, aşa că mutatul nu 
era o problemă presantă. lar Susan şi cu mine puteam sta 
săptămâni întregi fără să vorbim. Cu banii, ca să fiu sincer, 


740 


nu stau prea bine, aşa că asta e. O mai iubeam încă, ea mă 
iubea pe mine şi mă rugase să rămân. 

lată-mă în postura de soţ singuratic, trăind în casa soţiei, 
aproape falit, martor al unui şef mafiot, posibilă ţintă a unui 
asasinat, un paria pentru societate, un căpitan fără vapor şi 
o ruşine pentru firma mea de avocatură. Apropo, firma îmi 
trimisese o scrisoare oficială la biroul din Locust Valley pe 
care hotărâsem s-o citesc. În scrisoare mi se cerea să mă 
disociez de acum încolo de Perkins, Perkins, Sutter şi 
Reynolds. Era semnată de toţi asociaţii principali, în 
activitate sau retraşi, chiar şi de cei care nu-şi mai puteau 
aminti măcar propriile nume, ca să nu mai vorbim de-al 
meu. Una dintre semnături era a lui Joseph P. Sutter. Tata-i 
foarte glumet. 

Ei, ducă-se dracului Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds. 
Meritau toţi câte-o bătaie cu ţeava de plumb. In acelaşi 
timp, ar fi putut să-mi ofere câteva stimulente ca să plec. 

— Mă bucur că nu-i ofticată pe mine, a zis Bellarosa. 

M-am uitat la el. 

— Cine? 

— Soţia ta. 

— De ce-ar fi? 

— Pentru că soţul ei era să moară din cauza mea. 

— Nu fi prost, Frank. Păi, chiar zilele trecute îmi spunea: 
„John, abia aştept să se facă Frank mai bine, ca să mergem 
iarăşi cu toţii la Giulio”. 

A încercat să se abţină, dar nu a reuşit să nu râdă, şi din 
nou l-au durut coastele. 

— Hei... termină... mă omori... 

M-am ridicat. 

— OK, Frank, să-ţi spun ceva care nu mai e aşa nostim. 
Ştii al dracului de bine că Susan şi cu mine abia dacă ne 
mai vorbim, şi ştii al dracului de bine şi de ce. Dacă ea vrea 


741 


să vină aici, o priveşte, dar n-am chef să-mi vorbeşti tu 
despre ea ca şi cum ai face-o din politeţe. OK? 

Bellarosa a privit în goi, ceea ce învăţasem că e modul lui 
de a arăta că vrea să schimbe subiectul. 

— Trebuie să plec, i-am zis. Am luat-o către uşă. Să-i 
spun surorii că ai nevoie de ploscă? 

A ignorat zeflemeaua şi a răspuns printr-o întrebare: 

— Hei, ţi-am mulţumit vreodată că mi-ai salvat viaţa? 

— Nu-mi amintesc. 

— Bine. Ştii de ce. Pentru că „mulţumesc” nu-nseamnă 
nimic în meseria mea. „Mulţumesc” le spui femeilor şi 
străinilor. Ce-ţi spun eu ţie, consiliere, e că-ţi rămân dator 
cu una. 

— Isuse Hristoase, Frank, sper că nu vrei să zici o 
favoare? 

— Ba da. O favoare. Voi nu înţelegeţi favorurile. Pentru 
italieni, favorurile sunt ca banii la bancă. Adunăm favoruri, 
facem negoţ cu ele, le numărăm ca pe active, le ţinem cu 
dinţii şi ne bazăm pe ele. lţi datorez o mare favoare. Pentru 
viaţa mea. 

— Păstreaz-o. 

— Nu. Trebuie să-mi ceri o favoare. 

M-am uitat la el. Era ca şi cum îmi oferea o amuletă 
italienească. Dar nu poţi avea încredere în amulete. 

— Dacă ai fi judecat pentru omucidere, am zis, şi ţi-aş 
cere ca Jack Weinstein să nu mă citeze ca martor al tău, ai 
face asta chiar dacă ar însemna să fii condamnat pentru un 
omor pe care nu l-ai comis? 

Nici măcar n-a ezitat. 

— Ce ceri, aia primeşti. Îţi datorez viaţa. 

Am încuviinţat din cap. 

— Bine, să mă mai gândesc. Poate găsesc o favoare mai 
mare şi mai bună. 


742 


— Sigur. Hei, mai treci pe-aici. 

Am deschis uşa, apoi m-am întors către el. 

— Hei, o ştii pe-aia cu indienii care stau pe plajă, ştii, şi 
debarcă Columb şi le zice: Buon giorno, şi unul dintre 
indieni se-ntoarce către nevastă-sa şi-i spune: „Rahat, uite 
ce vecini avem”. 


743 


36 


În timp ce închideam uşa în urma mea, l-am auzit râzând 
şi tuşind. 

M-am decis până la urmă să mă duc în Wall Street să-mi 
onorez afacerile de acolo. Am stat în biroul meu, fostul 
birou al tatălui meu, şi m-am întrebat cum de-am putut să- 
mi irosesc atâţia ani din viaţă în biroul acela. Printr-un act 
de voinţă, m-am aşezat la treabă şi-am făcut pentru firma 
şi clienţii mei ceea ce făcusem şi-n Locust Valley, în 
principiu; adică am întocmit note despre fiecare client şi 
caz în parte şi-am împărţit totul la avocaţii care mi s-au 
părut cei mai potriviţi pentru fiecare client şi caz. Asta a 
fost mai mult decât a făcut tata şi mai mult decât Frederic 
Perkins, înainte de a se arunca pe fereastră. 

În pofida loialității şi a conştiinciozităţii mele, eram la fel 
de bine-venit în Wall Street 23, ca o cădere de patru sute 
de puncte la Bursă. Cu toate acestea, m-am dus acolo timp 
de mai bine de-o săptămână. Nu vorbeam decât cu 
secretara mea, Louise, care părea supărată pe mine c-o 
lăsasem de izbelişte în ultimele luni, încercând să răspundă 
la tot felul de întrebări din partea clienţilor şi asociaţilor mei 
referitoare la dosarele şi cazurile domnului Sutter. 

Ca să pot sta până la ore târzii în Wall Street, precum şi 
din alte motive, locuiam la Clubul Yale din Manhattan. 
Clubul e o clădire foarte mare şi confortabilă pe Vanderbilt 
Avenue, iar camerele sunt chiar drăguţe. Nici micul dejun şi 


744 


nici cina nu sunt rele, iar barul arăta prietenos. În salonul 
de cocteiluri se află un ecran cu evoluţia cursului la Bursă, 
ca să vezi dacă-ţi poţi permite să stai acolo; există o sală de 
gimnastică cu bazin de înot şi terenuri de sport, iar clientela 
e formată din absolvenţi de la Yale. Ce-şi mai poate dori un 
om? Ai putea locui aici permanent şi mulţi membri în 
situaţia mea ar face asta, dar clubul nu încurajează şederea 
prelungită a soţilor despărțiți şi, în ultimii ani, a soțiilor 
despărțite. În ceea ce le priveşte pe acestea, ai putea da de 
bucluc la club, dar eu avusesem destule necazuri în ultima 
vreme, aşa că după cină citeam doar ziarele în salonul 
mare, fumam un trabuc şi luam Porto, ca şi ceilalţi 
gentlemeni în tweed, apoi mă duceam la culcare. 

Intr-o seară am adus-o pe Jenny Alvarez la cină, iar ea 
mi-a spus, apropo de club: 

— În ce lume trăieşti tu! 

— Cred că nu prea m-am gândit niciodată la asta. 

Am vorbit despre campionatele mondiale, iar ea m-a 
necăjit cu patetica pierdere a echipei Mets în faţa lui Yanke 
es cu patru la zero. Cine ar fi crezut? 

Am vorbit despre orice, în afară de Bellarosa, ştiri de 
televiziune şi sex, doar ca să ne arătăm unul altuia, cred, că 
avem o prietenie solidă, bazată pe preocupări comune. De 
fapt, aşa cum s-a dovedit ulterior, în afară de baseball, n-av 
eam nicio preocupare comună. Am ajuns să vorbim despre 
copii, iar ea mi-a arătat o fotografie a fiului ei. Şi, deşi era 
clar că încă ne mai plăceam, nu am invitat-o la mine în 
cameră. 

Am petrecut în total aproape două săptămâni la Clubul Y 
ale, ceea ce mi-a convenit, pentru că n-am mai avut de-a 
face cu prietenii şi rudele din Long Island. In weekend i-am 
vizitat pe Carolyn şi Edward la şcolile lor. 


745 


Spre mijlocul săptămânii următoare, aproape că nu mai 
aveam nicio scuză să stau departe de Lattingtown, aşa că 
am plecat de la Yale Club şi m-am întors la Stanhope Hall. A 
m descoperit că Susan tocmai se pregătea să plece într-o 
nouă călătorie la Hilton Head şi Key West. Poate că invidiaţi 
oamenii ca noi pentru timpul şi banii pe care ne permitem 
să-i cheltuim spre a evita situaţiile neplăcute; s-ar putea să 
aveţi dreptate. Dar, în cazul meu, cel puţin, banii se cam 
terminau şi timpul, de asemenea, iar suferinţa ar fi fost la 
fel de mare dacă eram antreprenor sau funcţionar. Era clar 
că trebuia făcut ceva. l-am spus lui Susan înainte să plece: 

— Dacă plecăm de aici definitiv, cred că aş putea să trec 
peste ce-a fost. Cred că putem s-o luăm de la capăt. 

— Te iubesc, John, dar nu vreau să plec, a răspuns. 
Oricum, cred că n-ar folosi la nimic. Ne rezolvăm 
problemele aici sau ne despărţim aici. 

— Tot te mai duci în vizită alături? am întrebat-o. 

A încuviinţat din cap. 

— Aş vrea să nu te mai duci acolo. 

— Trebuie să fac asta în felul meu. 

— De ce? 

Nu a răspuns direct, dara zis: 

— Şi tu ai fost în vizită alături. Şi nu mai eşti avocatul lui. 
De ce te-ai dus? 

— Susan, nu-i acelaşi lucru dacă mă duc eu acolo şi dacă 
te duci tu. Nu mă scoate din sărite întrebându-mă de ce. 

— Bine, dar o să-ţi spun că n-ar trebui să te mai duci nici 
tu, a răspuns. 

— De ce nu? Complic lucrurile? 

— Poate. Situaţia e şi-aşa destul de complexă. 

Cu aceste cuvinte a plecat la aeroport. 


În ciuda sfatului lui Susan, vreo săptămână mai târziu, 
într-o zi umedă şi mohorâtă de noiembrie, m-am hotărât să 
746 


mă duc să iau banii pe care mi-i datora Frank Bellarosa şi, 
ceea ce era mai important, să-i cer o favoare. Din cauza 
vremii ploioase am intrat pe poarta din faţă. Cei trei agenţi 
FBI de-acolo au fost extrem de serviabili, şi-am simţit o 
uşoară nostalgie după Anthony, Lenny şi Vinnie. 

In timp ce stăteam sub streașina casei portarului, l-am 
văzut pe unul dintre agenţi uitându-se la mine pe geam în 
timp ce vorbea cu cineva la telefon. Alţi doi agenţi stăteau 
lângă mine cu carabinele în mână. 

— E ceva-n neregulă cu paşaportul meu? i-am întrebat. 
Cumva îi Duce nu primeşte? Care-i problema? 

Unul dintre agenţi a ridicat din umeri. După un timp, 
celălalt tip a ieşit din casa portarului şi m-a informat că 
domnul Bellarosa nu e disponibil. 

— Soţia mea vine şi pleacă de-aici cum pofteşte, i-am 
spus. Du-te la afurisitul ăla de telefon şi dă-mi drumul 
imediat. 

S-a conformat, deşi părea supărat pe mine, nu ştiu din ce 
motiv. Am fost escortat pe aleea principală de unul dintre 
băieţii cu carabine. La uşă am fost preluat de un tip cu 
cravată, apoi controlat dacă nu am obiecte metalice 
periculoase. Ceea ce nu-nţelegeau ei era că, dacă aş fi vrut 
să-l omor pe Bellarosa, o făceam cu mâinile goale. 

Am observat că toate florile dispăruseră şi curtea 
interioară arăta cumva mai mare şi mai goală. De 
asemenea, mi-am dat seama că toate cuştile mari 
dispăruseră. L-am întrebat pe unul dintre tipii de la FBI de 
asta, iar el mi-a răspuns: 

— N-are cine să se ocupe de ele. Şi-i călcau pe nervi pe 
unii băieţi. A zâmbit şi a adăugat: A mai rămas o singură 
pasăre cântătoare. E sus. 

Am fost condus sus, dar de data asta în dormitorul lui 
Bellarosa. 


747 


Era cam ora cinci după-amiază, dar el era în pat. Stătea 
în capul oaselor şi nu arăta bine. 

Nu fusesem niciodată în dormitorul principal de la Alham 
bra, dar acum am văzut că făcea parte dintr-un vast 
apartament care mai cuprindea o cameră de zi, aflată la 
stânga mea şi o cameră de toaletă, în faţă, unde probabil 
se afla şi baia. Dormitorul în sine nu era foarte mare, iar 
mobila stil mediteraneean, grea şi întunecoasă, precum şi 
draperiile de catifea roşie îl făceau să pară mai mic şi 
oarecum deprimant. Era un singur geam în care bătea 
ploaia. Dacă aş fi fost bolnav, aş fi preferat să stau în 
curtea interioară decât aici. 

Bellarosa mi-a arătat un scaun lângă pat, scaunul 
infirmierei, presupun. 

— Rămân în picioare, am zis. 

— Deci, ce pot face pentru tine, consiliere? 

— Am venit aici să iau. 

— Da? Ai nevoie de favoarea aia? Spune-mi de ce ai nevo 
ie. 

— Să-ncepem cu începutul. Am venit să-mi iau şi banii. 
Ţi-am trimis o chitanţă şi o notă explicativă acum două 
săptămâni. 

— A, da. 

A luat un pahar cu vin roşu de pe noptieră şi a sorbit din 
el. 

— Da... păi, nu mai sunt un om liber. 

— Asta ce vrea să-nsemne? 

— Că m-am vândut ca o curvă. Fac ce spun ei acum. 

— Ţi-au spus să nu-mi plăteşti factura? 

— Da. Ei îmi spun ce facturi să plătesc. A ta nu-i una 
dintre ele, consiliere. Asta-i amicul tău, Ferragamo. Dar o să 
vorbesc cu cineva mai sus pentru tine. OK? 

— Nu te deranja. O s-o consider o experienţă. 


748 


— Cum doreşti. Vrei nişte vin? 

— Nu. 

M-am plimbat prin cameră şi am observat o carte pe 
noptiera lui. Nu era Machiavelli, ci o carte cu imagini din 
Neapole. 

— Ceea ce mă doare cel mai tare e că nu mai pot să mă 
ocup de oamenii mei, a zis. Pentru un italian este ca şi cum 
i-ai tăia fuduliile. Capisce? 

— Nu. Nu mai vreau să capisce niciun afurisit de lucru de- 
acum înainte. 

Bellarosa a ridicat din umeri. 

— Deci lucrezi pentru Alphonse Ferragamo acum, i-am sp 
us. 

Nu i-a plăcut deloc, dar n-a zis nimic. 

— Poţi să-mi spui şi mie ce fac buldozerele alea la Stanho 
pe Hall? l-am întrebat. 

— Da. Sapă fundaţii. Fac drumuri. Administraţia 
financiară m-a pus să vând locul la antreprenori. 

— Nu mai spune. Tot universul meu s-a dus dracului şi- 
acum îmi spui c-o să fiu înconjurat de şoproane pentru 
tractoare. 

— Cum adică şoproane pentru tractoare? Case drăguţe. 
O să ai o mulţime de vecini de treabă. 

Oricum, nu proprietatea mea urma să fie împărţită şi 
înconjurată, aşa că nu prea-mi păsa. Dar l-am întrebat: 

— Şi cu conacul Stanhope ce se întâmplă? 

— Nu ştiu. Întreprinzătorul are nişte japonezi pe care-i 
interesează să facă o casă de odihnă la ţară. Ştii? Oamenii 
ăştia sunt toţi nervoşi şi au nevoie de-un loc unde să se 
odihnească. 

Astea erau, într-adevăr, veşti deprimante. O casă de 
odihnă plină de japonezi isterici, înconjurată de treizeci sau 


749 


patruzeci de case noi, pe ceea ce fusese altădată un 
domeniu încântător. 

— Cum de-ai reuşit să schimbi parcelarea? l-am întrebat. 

— Am prieteni sus-puşi acum. Precum cei de la Fisc. Ţi- 
am spus, vor mulţi bani, aşa că trebuie să scap de tot ce 
am cu ajutorul lor. Ferragamo s-a pus cu Legea veniturilor 
pe capul meu şi-şi vrea banii înainte să-şi ia Fiscul partea. 
Mă sfâşie ca nişte afurisiţi de lupi. 

— Vrei să spui că eşti falit? 

A ridicat din umeri. 

— Cum îţi spuneam odată, consiliere, dă-i Cezarului ce-i 
al Cezarului. Ei bine, Cezarul e-n camera de-alături şi vrea 
partea lui. 

Am zâmbit. 

— Dar nu mai mult de cincizeci la sută, Frank. 

S-a chinuit să zâmbească şi el. 

— Poate că de data asta a primit mai mult. Dar pot să mă 
descurc bine cu ce-a rămas. 

— Astea-s veşti bune. 

L-am privit o clipă şi arăta într-adevăr ca un învins. N- 
aveam niciun dubiu că nu stă bine din punct de vedere 
fizic, dar, în afară de asta, psihicul părea zdrobit şi 
strălucirea se dusese. Cred că asta sperasem să văd atunci 
când îi salvasem viaţa, dar nu mă bucuram, în mod pervers, 
puteam raporta totul la rebel, la pirat, la individ aflat în 
afara legii. Existenţa lui e o dovadă că viaţa nu zdrobeşte 
pe toată lumea şi că super-organizarea actuală nu ne poate 
îngrădi pe toţi. Dar viaţa şi statul puseseră mâna până la 
urmă pe cel mai mare nelegiuit al naţiunii şi-l doborâseră. 
Era inevitabil, într-adevăr, iar el o ştia chiar şi atunci când 
făcea planuri pentru un viitor care n-avea să vină niciodată. 

— Şi Alhambra? l-am întrebat. 


750 


— A, da, o s-o vând şi pe ea. Federalii vor să dărâme 
casa asta. Ce ticăloşi! Ca şi cum n-ar vrea ca lumea să 
spună: „Frank Bellarosa a locuit aici, cândva”. Să-i ia 
dracu'. Am aranjat cu ei ca Dominic să ridice casele pentru 
tipul care o să cumpere terenul. O să-l pun pe Dominic să 
clădească mici Alhambre, vilişoare din stuc albe cu 
acoperişuri din ţiglă roşie. A zâmbit. Nostim, nu? 

— Probabil. Şi Fox Point? 

— Au luat-o arabii. 

— lranienii? 

— Da. Dracu’ să-i ia. Aşa că puteţi cu toţii, voi afurisiţii 
care nu m-aţi vrut pe mine aici pe stradă, să-i vedeţi pe 
negrii nisipurilor ducându-se la templu, în maşinile lor mari, 
purtându-şi cearşafurile peste tot. 

A râs stins şi a tuşit. 

— Te simţi bine? 

— Da. Doar afurisita asta de gripă. Blestemata de 
infirmieră e o scorpie. Au concediat-o pe Filomena într-o zi, 
fără să-mi spună, şi-au deportat-o, sau ceva de genul ăsta, 
şi-o lasă doar pe Anna să vină câteva zile, din când în când. 
E-n Brooklyn iar. N-am pe nimeni cu care să vorbesc aici. În 
afară de blestemaţii de federali. 

Am dat din cap afirmativ. Ministerul de Justiţie putea, 
într-adevăr, să fie rău şi ranchiunos dacă voia, iar când era 
şi Fiscul pe capul tău, în acelaşi timp, puteai foarte bine să- 
ţi bagi capul între picioare şi să-ţi săruţi fundul în semn de 
la revedere. 

— Şi ai lăsat toate astea să ţi se-ntâmple în schimbul a 
ce? l-am întrebat. Pentru libertate? A 

— Da. Pentru libertate. Sunt liber. Totu-i iertat. In schimb, 
a trebuit să torn pe toată lumea şi să-i las să se joace cu 
mine ca şi cum aş fi o jucărie. Isuse Hristoase, ăştia-s mai 
rău decât comuniştii! 


751 


S-a uitat la mine. 

— Asta a fost sfatul tău, nu-i aşa, consiliere? Vinde-i, Fran 
k, începe o viaţă nouă. 

— Da, ăsta a fost sfatul meu, am răspuns. 

— L-am urmat. 

— Nu, a fost propria ta hotărâre, Frank. Cred că partea 
operativă - lucrul cel mai important - e să-ncepi o viaţă 
nouă. Presupun că vei locui aici sub o nouă identitate. 

— Da.  Beneficiez de programul pentru protecția 
martorilor acum. După aceea o să obţin o identitate nouă 
dacă mă port frumos. In noua mea viaţă vreau să fiu preot. 
A stors un zâmbet obosit şi s-a îndreptat. la, bea nişte vin 
cu mine. 

A luat un pahar de apă curat de pe noptieră şi mi l-a 
umplut cu vin. L-am luat şi am sorbit. Chianti acido, 
fermentat în sticle, în pivniţă. Cum putea un om bolnav să 
bea aşa ceva? 

— N-ar trebui să spun nimănui unde mă duc, a zis, dar 
mă-ntorc înapoi în Italia. 

A bătut cu palma cartea de pe noptieră. 

— Ciudat cum spunem noi „Înapoi”, ca şi cum am venit 
de-acolo. Sunt a treia generaţie aici. Am fost în Italia poate 
de zece ori în ultimii treizeci de ani. Dar încă spunem 
„Înapoi”. Tu spui „Înapoi” pentru... ce? Anglia? 

— Nu. Eu nu spun asta. Poate că uneori o gândesc. Dar 
sunt aici dintotdeauna, Frank. Sunt american. Tu la fel. De 
fapt, eşti mai american decât crezi. Înţelegi? 

A zâmbit. 

— Da, ştiu, ştiu. N-o să-mi placă să trăiesc în Italia, nu? 
Dar e mai sigur acolo, e mai bine decât în puşcărie şi mai 
bine decât mort, cred. Federalii au aranjat totul cu guvernul 
italian, a adăugat. Poate că-ntr-o zi poţi să vii în vizită. 


752 


N-am răspuns. Am rămas amândoi tăcuţi o vreme şi ne- 
am băut vinul. In cele din urmă, Bellarosa a vorbit, dar nu 
neapărat pentru mine, cred, ci mai degrabă pentru sine şi 
poate pentru paesanos ai lui, pe care-i vindea în masă. 

— Vechiul cod al tăcerii a murit, a rostit. N-a mai rămas 
niciun bărbat adevărat, niciun erou, nici de-o parte, nici de 
cealaltă a legii. Suntem cu toţii mici-burghezi de carton, 
copoi, escroci şi facem târguri când e nevoie, ca să ne 
apărăm fundurile, banii şi vieţile. Turnăm pe toată lumea şi 
ne bucurăm că avem posibilitatea s-o facem. 

Din nou n-am răspuns. 

— Am fost la puşcărie o dată, consiliere, şi nu-i un loc 
pentru oameni ca noi. E pentru băieţii răi de tip nou, 
oamenii cu pielea neagră, durii. Oamenii mei nu-şi mai pun 
boaşele pe masă. Suntem ca voi. Am devenit prea slabi. 

— Ei, poate o să lucrezi pământul ăla de lângă Sorrento. 

A râs. 

— Da. Frank Fermierul. A dracului nădejde-n asta! 

M-a privit în ochi. 

— Uită cuvântul „Sorrento”. Capisce? 

— Te-aud. Am adăugat cu voce înceată: Un sfat, Frank. 
Să n-ai încredere în federali c-o să-ţi ţină secretă viitoarea 
adresă. Dacă te trimit la Sorrento, nu sta prea mult acolo. 

Mi-a făcut cu ochiul. 

— Am avut dreptate să te fac Napoletano. 

— Bănuiesc că Anna merge cu tine, aşa că ai grijă de 
timbrele de pe scrisorile pe care le trimiţi acasă. Mai ales la 
sora ei. Merge, aşa-i? l-am întrebat. 

A ezitat un moment, apoi a răspuns: 

— Da. Sigur. Doar e nevasta mea. Ce-o să facă? Să 
meargă la facultate şi să lucreze pentru IBM? 

— E nefericită că se mută acolo, cum a fost când s-a 
mutat aici? 


753 


— Mai întrebi? N-a vrut niciodată să plece din casa 
maică-sii, pentru numele lui Dumnezeu. Ştii, te gândeşti la 
imigrantele care au venit aici din însorita Italie cu nimic şi 
au trăit în apartamente închiriate în New York. Acum, pe 
fetele şi nepoatele lor le-apucă isteria dacă se strică 
blestemata de maşină de spălat. Ştii? Hei, dar nici noi nu 
suntem mai buni. Aşa-i? 

— Aşa-i, am zis. Poate c-o să se acomodeze mai bine în 
Italia decât în Lattingtown. 

— Nuu. Toate italiencele măritate sunt nefericite. Sunt 
fete şi văduve fericite, dar, soţii nefericite. Ti-am spus, nu 
poţi să le faci fericite, aşa că le laşi în pace. Oricum, copiii 
mei rămân aici, a adăugat. Anna e-nnebunită din cauza 
asta. Poate or să vrea să vină şi ei să trăiască acolo. Cine 
ştie? Poate într-o zi voi reuşi să mă întorc şi când o să intri 
într-o pizzerie din Brooklyn, o să mă vezi după tejghea. Vrei 
plăcinta tăiată în opt sau în douăsprezece felii? 

— Douăsprezece. Mi-e foame. 

De fapt, nu prea mă vedeam într-o pizzerie din Brooklyn, 
nici pe Frank Bellarosa după tejghea, şi nici el nu se vedea 
acolo. O parte din asta era doar teatru, poate pentru mine, 
poate pentru federali, dacă ascultau. Pe-un tip ca Bellarosa 
poţi să-l dobori o vreme, dar niciodată pentru totdeauna. 
Imediat ce-o să scape din ghearele Ministerului de Justiţie, o 
să intre iar în cine ştie ce afacere dubioasă. Dacă o să fie 
vreodată într-o pizzerie, o să fie ca să-l scuture pe patron. 

— Ei bine, m-ai făcut să mă-ntreb ce-i cu favoarea aia pe 
care ţi-o datorez, a zis. 

Mi-am pus jos paharul de vin. 

— OK, Frank, aş vrea să-i spui soţiei mele că s-a terminat 
între voi doi şi că n-o iei cu tine în Italia, aşa cum cred că-şi 
închipuie. Mai vreau să-i spui că doar te-ai folosit de ea ca 
s-ajungi la mine. 


754 


Ne-am uitat unul la altul, iar el a încuviinţat din cap. 

— S-a făcut. 

Am pornit către uşă. 

— N-o să ne mai vedem niciodată, dar iartă-mă că nu dau 
mâna cu tine. 

— Desigur. 

Am deschis uşa. 

— John, a strigat. 

Nu cred că-mi mai spusese vreodată pe numele mic şi 
asta m-a luat prin surprindere. M-am uitat înapoi la el, în 
pat. 

— Ce-i? 

— O să-i spun c-am folosit-o, dacă vrei, dar n-a fost aşa. 
Trebuie să ştii asta. 

— Ştiu. 

— OK. Fiecare pleacă pe drumul lui de-acum, consiliere, 
şi-n anii care vor veni o să ne gândim că astea au fost 
vremuri bune, vremuri când am luat şi dat, şi-am devenit 
mai deştepţi cunoscându-ne unul pe altul. OK? 

— Desigur. 

— Şi păzeşte-ţi fundu’. Ai câţiva paesanos care ţi-o coc 
acum - Alphonse şi celălalt tip. Dar poţi să te descurci. 

— Sigur că pot. 

— Da. Noroc. 

— Şi ţie. 


Şi-am plecat. 


755 


37 


Hotărâsem s-o vizitez pe Emily în Galveston şi 
împachetam lucruri suficiente pentru o călătorie de durată. 
A-ţi vizita rudele e un fel de a fugi. Susan o făcuse şi se- 
ntorsese, acum era rândul meu. 

Aveam să plec cu Branco-ul, nu cu avionul, pentru că 
statele aflate la vest de New York nu erau locuri peste care 
să zbori, ci locuri care meritau să fie văzute, cu oameni pe 
care merita să-i cunoşti. Oricum, era un pas pe calea cea 
bună. 

Abia aşteptam să mă opresc la un McDonald's, să stau la 
moteluri făcute din blocuri de beton şi să cumpăr Coca-cola 
de la automate. Gândul la o benzinărie cu autoservire era 
totuşi cam neliniştitor, pentru că nu prea ştiam cum să 
procedez. Dar bâănuiesc că puteam să mă uit de pe 
marginea drumului cum fac ceilalţi. Cred că întâi plăteşti, 
apoi pompezi. 

Intenţionam să plec a doua zi dimineaţă, la prima licărire 
a zorilor. Trecuseră doar câteva zile de la ultima mea vizită 
la Frank Bellarosa şi, între timp, Susan se întorsese din 
călătoria ei la Hilton Head şi-n Florida. Era bronzată şi arăta 
bine. Fratelui ei, m-a informat ea, îi plăcea la Kei West şi 
hotărâse să se stabilească în sfârşit şi să facă ceva cu viaţa 
lui. 

— Ce, de exemplu? am întrebat-o. Să-şi tundă părul? 

— Nu fi cinic, John! 


756 


Primise vestea plecării mele cu sentimente ambigue. Pe 
de-o parte, absenţa mea deteriora foarte mult situaţia, dar, 
pe de altă parte, părea să-i fie într-adevăr dor de mine când 
eram despărțiți. Nu-i uşor să iubeşti doi oameni în acelaşi 
timp. 

Deci, în timp ce-mi făceam bagajele în seara aceea, 
Susan a intrat în camera de oaspeţi în care continuam să 
locuiesc şi a zis: 

— Mă duc să călăresc. 

Purta pantaloni de călărie, cizme, un tricou pe gât şi o 
jachetă de călărie. Arăta bine, mai ales aşa bronzată cum 
era. 

— Buldozerele au schimbat configuraţia terenului, Susan, 
i-am răspuns. Fii atentă. 

— Ştiu. Dar e lumină ca ziua, astă-seară. 

Ceea ce era adevărat. O lună uriaşă, portocalie, tocmai 
răsărise şi era o noapte atât de frumoasă, că aproape m-am 
oferit s-o însoțesc. Cu cele două proprietăţi ce urmau a fi 
subîmpărţite, cu Fox Point pe cale de a deveni teritoriu 
iranian şi cu nobilimea rămasă care refuza să mai 
vorbească şi cu noi, zilele de călărie se apropiau de sfârşit 
şi până şi mie aveau să-mi lipsească. In noaptea aceea, 
însă, am hotărât să nu călăresc. Simţisem, cred, că voia să 
fie singură. 

— S-ar putea să întârzii, a spus. 

— Bine. 

— Dacă nu te mai văd astă-seară, John, trezeşte-mă, te 
rog, înainte să pleci. 

— Te trezesc. 

— Noapte bună. 

— Plimbare plăcută. 


757 


Aplecat. Privind retrospectiv, aş zice că arăta perfect 
normal, dar v-am spus că era nebună şi luna aceea plină nu 
îmbunătăţea lucrurile. 


Pe la unsprezece noaptea, mă gândeam să merg la 
culcare, deoarece voiam să mă scol înainte de ivirea zorilor 
şi mă aştepta o zi grea. Susan nu se-ntorsese încă şi ştiţi 
cum sunt soţii şi soțiile: nu pot s-adoarmă până nu se- 
ntoarce celălalt acasă. Cred că o parte-i grijă, altă parte-i 
gelozie, dar indiferent ce-o fi, cel care stă acasă vrea să 
audă maşina celuilalt oprindu-se pe alee, chiar dacă nu-şi 
mai vorbesc unul altuia. 

In cazul de faţă, fireşte, nu mă aşteptam să oprească o 
maşină, ci să aud zgomotul copitelor, pe care-l aud 
câteodată, grajdul fiind mai aproape de casă acum. Totuşi, 
în faţa casei s-a oprit o maşină şi am văzut farurile urcând 
spre aleea lungă cu mult înainte să aud zgomotul 
cauciucurilor pe pietriş. Eram în dormitorul de la etajul doi 
în momentul acela, complet îmbrăcat încă, şi-n timp ce 
coboram scările am auzit portiera maşinii închizându-se, 
apoi ţârâitul soneriei. 

O maşină străină la unsprezece noaptea şi o sonerie 
ţârâind nu însemnau de obicei veşti bune. Când am deschis 
uşa, l-am văzut pe domnul Mancuso cu o expresie ciudată 
pe faţă. 

— Bună seara, domnule Sutter. 

— Ce se-ntâmplă? a fost tot ce mi-a trecut prin cap să 
spun, cu sufletul la gură. 

— Soţia dumneavoastră... 

— Unde e? E bine? 

— Da. Îmi pare rău, n-am vrut să... nu e rănită. Dar cred 
că ar trebui să veniţi cu mine. 

Aşa că, în blugi şi tricou, l-am urmat la maşină şi ne-am 
urcat. N-am vorbit în timp ce-am străbătut aleea 

758 


întunecată. Când am trecut pe lângă casa portarului, am 
văzut-o pe Ethel uitându-se pe geam şi eram destul de 
aproape ca privirile să ni se-ntâlnească. M-am întrebat dacă 
arăt la fel de îngrijorat ca şi ea. 

Am cotit pe Grace Lane şi ne-am îndreptat spre Alhambr 
a. 

— E mort? l-am întrebat pe domnul Mancuso. 

Mi-a aruncat o privire şi a încuviinţat. 

— Bănuiesc că de data asta nu purta vestă antiglonţ. 

— Nu, nu purta. Staţi bine cu stomacul? m-a întrebat. 

— Am văzut capul unui om explodând când eram cu 
burta plină. 

— Aşa e. E neacoperit şi bănuiesc c-o să-l vedeţi, căci n- 
am chemat încă poliţia. Am venit să vă iau din curtoazie, 
domnule Sutter, să vă fac favoarea de a vă lăsa să vorbiţi 
cu soţia dumneavoastră înainte să sosească poliţiştii locali. 

— Mulţumesc. Nu-mi datoraţi nicio favoare, bănuiesc că 
vă datorez eu una, am spus. 

— Bine. lat-o: trăiţi ce v-a mai rămas din viaţă împreună. 
Mi-ar plăcea asta. 

— S-a făcut. 

Mancuso nu părea să se grăbească, ca şi cum ar fi ezitat 
în mod inconştient, şi ne-a luat ceva vreme să parcurgem 
aleea pietruită. Am observat că toate geamurile de la Alha 
mbra erau luminate. 

— Ce casă! mi-a zis Mancuso. Dar, aşa cum a spus 
Hristos: „Ce câştigă un om dacă el cucereşte lumea 
întreagă şi-şi pierde sufletul?” 

Nu cred că Sfântul Felix îl înţelesese vreodată pe Frank 
Bellarosa aşa cum trebuie. 

— Nu şi-a vândut sufletul, domnule Mancuso, am 
răspuns. El se ocupa mai mult cu cumpăratul. 

Mi-a aruncat din nou o privire. 


759 


— Cred că aveţi dreptate. 

— Doamna Bellarosa e aici? am întrebat. 

— Nu. E-n Brooklyn. 

— Motiv pentru care era soţia mea aici. 

Nu a răspuns. 

— De fapt, am adăugat, era foarte convenabil pentru 
domnul Bellarosa şi doamna Sutter ca doamna Bellarosa să 
fie trimisă în vizite prelungite în Brooklyn. 

Nu mi-a răspuns nici acum. 

— Nu numai că aţi permis relaţia asta, am zis, dar aţi 
ajutat-o şi încurajat-o. 

De data asta a răspuns: 

— Nu era treaba noastră, domnule Sutter. Era treaba du 
mneavoastră. Ştiaţi. 

— Ştiu. Că trebuie să aveţi grijă de fericirea martorilor, 
dar nu trebuie să faceţi pe codoşii pentru ei. 

— Vă înţeleg amărăciunea. 

— Înţelegeţi, de asemenea, domnule Mancuso, că nici 
dumneavoastră şi nici eu nu mai suntem la fel de puri şi 
nevinovaţi ca la Paştele trecut. 

— Ştiu asta. A fost un caz foarte murdar. Nici măcar nu 
pot spune că scopul a scuzat mijloacele. Dar o să mă împac 
cu asta în felul meu. Ştiu că şi dumneavoastră veţi face la 
fel. 

— O să-ncerc. 

— Din punct de vedere profesional, nimeni nu e foarte 
mulţumit că Frank Bellarosa a murit înainte să ne poată 
spune tot ce ştia. Nimeni nu e foarte mulţumit de ce a făcut 
doamna Sutter. Aşa că poate am primit ce-am meritat 
pentru faptul că am încălcat regulamentul lăsând-o să vină 
aici şi neverificând-o niciodată cu detectorul de metal. Va 
trebui să răspundem pentru asta. Poate asta vă face să vă 
simţiţi mai bine. 


760 


— Deloc. 

Maşina a oprit în faţa Alhambrei, iar eu am coborât 
repede şi am intrat în casă. In curtea interioară se aflau 
şase agenţi FBI, doi în haine obişnuite, cu carabine în mâini, 
şi patru în costum. S-au întors toţi şi s-au uitat la mine. Doi 
s-au apropiat şi m-au percheziţionat, apoi m-au verificat cu 
detectorul de metale, aşa cum ar fi trebuit să-i facă soţiei 
mele. 

Primul lucru pe care l-am observat, când m-am uitat 
împrejur, a fost un palmier mare, în ghiveci, zăcând 
răsturnat lângă arcada care dădea în sufragerie. Vasul de 
pământ era spart şi pe podeaua roşie, de mozaic, erau 
împrăştiate frunze de palmier şi bucăţi de pământ. Parţial 
ascuns, în spatele ghiveciului şi a plantei, zăcea un bărbat 
întins pe jos. M-am dus spre el. 

Frank Bellarosa era întins pe spate, cu braţele şi 
picioarele desfăcute, iar halatul vărgat, desfăcut, îi dădea la 
iveală trupul gol. Se vedeau rănile cicatrizate de pe braţe, 
gât şi picioare, unde-l loviseră gloanţele şi schijele cu 
câteva luni în urmă. Erau şi trei răni proaspete, una 
deasupra inimii, alta în stomac şi cea de-a treia exact în 
organele genitale. M-am întrebat unde-l împuşcase mai 
întâi. 

Era o mulţime de sânge, desigur, pe trupul şi halatul lui, 
pe pardoseală, până şi pe plantă. Cele trei răni erau parţial 
coagulate şi arătau ca o şarlotă roşie. Am observat pete de 
sânge dincolo de trupul lui şi mi-am dat seama că se 
prăbuşise de la mezanin. M-am uitat în sus şi-am văzut că 
stăteam în dreptul uşii de la dormitorul lui. 

l-am privit faţa. Avea ochii larg deschişi, dar nu mai era 
nici viaţă, nici durere în ei, nici lacrimi; numai eternitatea. 
Am îngenuncheat şi i-am închis ochii. Am auzit în spatele m 
eu vocea lui Mancuso: 


761 


— Vă rog să nu atingeţi nimic, domnule Sutter. 

M-am ridicat şi i-am aruncat o ultimă privire lui Frank 
Bellarosa. Mi-a venit în gând că italienii înţeleseseră 
dintotdeauna că-n miezul problemelor vieţii se află oamenii 
cu prea multă putere, prea multă charismă şi prea multă 
ambiţie. Italienii au făcut semizei din astfel de oameni, dar, 
în acelaşi timp, i-au urât tocmai pentru aceste calităţi. Aşa 
stând lucrurile, uciderea unui Cezar, a unui don sau a unui 
duce este o acţiune psihologică complexă, îmbinând 
păcatul şi salvarea în acelaşi gest. 

Poate că Susan, genul de persoană care nu s-a gândit 
niciodată să facă rău cuiva, pentru niciun motiv, absorbise 
ceva din psihologia amantului ei odată cu sămânţa lui şi 
hotărâse să folosească o soluţie stil Bellarosa pentru o 
problemă cu Bellarosa. Dar cum puteam să fiu sigur de 
asta? Poate că John fabulează. 

Mancuso mi-a atins braţul şi mi-a atras atenţia asupra 
unui colţ îndepărtat al curţii interioare. 

Susan stătea picior peste picior într-un balansoar, între 
un stâlp şi-un palmier în ghiveci, în afara câmpului vizual al 
cadavrului. Era complet îmbrăcată în ţinuta de călărie, deşi 
nici atunci şi niciodată n-aveam să ştiu dacă mai devreme 
fusese complet îmbrăcată. Totuşi, părul ei lung şi roşu, care 
mai devreme fusese prins sub cascheta de călărie, era 
acum lăsat pe umeri şi ciufulit. De altfel arăta foarte 
liniştită. Foarte frumoasă, de fapt. M-am dus spre ea. 

Când am ajuns la numai câţiva paşi, şi-a ridicat privirea, 
dar nu a făcut nicio mişcare să mă întâmpine. Am observat 
că un agent stătea lângă stâlp uitându-se la ea, păzind-o de 
fapt. S-a uitat la el, iar el a încuviinţat din cap. Atunci s-a 
ridicat şi a venit spre mine. Ciudat, mi-am zis, cum până şi 
cei de neam nobil învaţă atât de repede să devină 
prizonieri. Deprimant, de fapt. 


762 


Am rămas la câţiva paşi unul de altul şi-am văzut că 
plânsese, dar acum părea liniştită. Presupun că asistenţa 
aştepta să ne îmbrăţişăm sau ca unul din noi să leşine, sau 
poate să se repeadă la beregata celuilalt. Eram conştient că 
şase sau şapte bărbaţi erau gata să intre în acţiune, în 
ultima eventualitate. Băieţii ăştia erau încordaţi, desigur, 
căci pierduseră deja o persoană pe care ar fi trebuit s-o 
protejeze. 

In cele din urmă i-am spus soţiei mele: 

— Te simţi bine? 

A dat afirmativ din cap. 

— De unde ai avut pistolul? 

— El mi l-a dat. 

— Când? De ce? 

A părut puţin rătăcită, ceea ce era normal, având în 
vedere împrejurările, dar s-ă gândit o clipă şi a răspuns: 

— Când s-a întors de la spital. Oamenii de la FBI 
percheziţionau casa, iar el avea un pistol ascuns, aşa că mi 
l-a dat mie să i-l păstrez. 

— Aha. 

Ai zbârcit-o, Frank. Dar, de fapt, dacă nu era pistolul, ar fi 
fost un cuţit sau un vătrai, orice alt obiect care-ar fi fost la 
îndemână. Nu există furie mai mare decât a unei roşcate 
batjocorite. Credeţi-mă. 

— Ai făcut vreo declaraţie cuiva de aici? 

— Declaraţie...? Nu... am spus doar... am uitat... 

— Să nu le spui nici lor, nici poliţiştilor, când ajung. 

— Poliţiştii...? 

— Da, sunt pe drum. 

— Nu pot să merg acasă? 

— Mă tem că nu. 

— O să mă bage la închisoare? 

— O să-ncerc să te scot mâine pe cauțiune. 


763 


Şi iarăşi, poate că nu. 

A încuviinţat din cap şi a zâmbit pentru prima oară, un 
zâmbet forţat, dar, cu toate astea, inocent. 

— Eşti un avocat bun, a zis. 

— Exact. 

Am văzut că era palidă şi tremura, aşa că am dus-o 
înapoi la scaun. A privit către mizeria din celălalt capăt al 
curţii interioare, apoi s-a uitat la mine şi a rostit: 

— L-am omorât. 

— Da, ştiu. 

Am aşezat-o pe scaun, am îngenuncheat şi i-am luat 
mâna. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu, mulţumesc. Am făcut-o pentru tine, a adăugat. 

Am preferat să ignor afirmaţia. 

A sosit şi poliţia locală. Ofiţeri în uniformă, agenţi, 
oameni de la laborator, brancardieri, fotografii poliţiei şi 
alte personaje care apar când se comite o crimă. 
Grandoarea Alhambrei părea să-i intereseze mai mult decât 
proprietarul ei mort, dar, în cele din urmă, s-au apucat de 
treabă. 

Susan se uita la ce făceau, ca şi când n-ar fi avut nicio 
legătură cu ea. Niciunul din noi nu vorbea, dar am rămas 
îngenuncheat lângă scaun, ţinând-o de mână. 

L-am văzut pe Mancuso vorbind cu un tip solid, cu aspect 
de jambon şi-o faţă congestionată. Se tot uitau spre mine şi 
Susan în timp ce vorbeau. Până la urmă, tipul solid a venit 
la noi, iar eu m-am ridicat. O polițistă în uniformă l-a însoţit. 
Tipul m-a întrebat: 

— Sunteţi soţul ei? 

— Şi avocatul ei. Dumneavoastră cine sunteţi? 


764 


Tonul şi întrebarea mea i-au displăcut în mod evident, 
dar trebuie să începi pe picior greşit cu indivizii ăştia, 
pentru că tot acolo ajungi. 

— Sunt locotenentul Dolan, de la Departamentul 
Omucideri, a răspuns. 

S-a întors spre Susan. 

— Sunteţi Susan Sutter? 

Ea a înclinat afirmativ din cap. 

— OK, doamnă Sutter, o să vă citesc drepturile în 
prezenţa soţului dumneavoastră, care înţeleg că vă este şi 
avocat. 

Dolan avea unul dintre cartonaşele acelea, ca şi 
Mancuso, şi a început uitându-se pe el. Dumnezeule, ai zice 
c-ar putea să-şi aducă aminte câteva rânduri amărâte după 
ce le-a repetat timp de douăzeci de ani. Adică, eu pot încă 
să recit tot prologul de la Povestirile din Canterbury, 
douăzeci şi cinci de ani după ce le-am învăţat, şi e în 
engleza veche. 

— Vă înţelegeţi drepturile? a întrebat-o Dolan pe Susan. 

Ea a încuviinţat din cap. 

Dolan s-a uitat la mine. 

— Inţelege? 

— Nu chiar, am răspuns, dar oficial, da. 

— Doriţi să faceţi vreo declaraţie acum? 

— Eu... 

Am întrerupt-o: 

— Nu. Este evident că nu va face nicio declaraţie, 
domnule locotenent. 

— Bine. 

Dolan i-a făcut semn poliţistei în uniformă, care s-a 
apropiat, dându-şi cumva importanţă, după părerea mea. D 
olan s-a întors din nou către Susan. 

— Vă rog să vă ridicaţi, doamnă Sutter. 


765 


Susan s-a ridicat. 

— Sunteţi arestată pentru omor, i-a spus Dolan. Vă rog să 
vă întoarceţi. 

Poliţista a pus chiar mâna pe umărul lui Susan şi a întors- 
o, pregătindu-se să-i prindă mâinile în cătuşe la spate, dar 
am apucat-o de încheietură. 

— Nu. În faţă. 

M-am uitat la Dolan. 

— N-o să-ncerce să vă sugrume cu cătuşele, domnule 
locotenent. 

N-a părut prea încântat, dar după câteva mormăieli, i-a 
spus poliţistei: 

— În faţă. 

Inainte să-i pună cătuşele, am ajutat-o pe Susan să-şi 
scoată jacheta de tweed, iar femeia i-a prins apoi mâinile în 
faţă. E mai comod aşa, mai puţin umilitor şi arată mai bine, 
pentru că poţi să arunci o haină peste cătuşe, ceea ce am și 
făcut cu jacheta lui Susan. 

De-acum, Dolan şi cu mine începuserăm să ne-nţelegem 
mai bine unul pe altul şi nu ne-a plăcut ce-am înţeles. Dolan 
i-a spus poliţistei în aşa fel încât s-aud şi eu: 

— Doamna Sutter a fost percheziţionată de agenţii 
federali când au capturat-o şi mi-au spus că nu mai are 
arme asupra ei, dar trebuie s-o percheziţionezi din nou la 
secţie şi să vă uitaţi după otravă sau alte mijloace de 
sinucidere, apoi s-o supravegheați toată noaptea să nu se 
sinucidă. Pe asta nu vreau s-o pierd. Mi-a aruncat o privire, 
apoi i-a spus poliţistei: OK. Luaţi-o. 

— O clipă, am spus, doresc să vorbesc cu clienta mea. 

Dar locotenentul Dolan n-avea să se arate la fel de 
cooperant cum fusese domnul Mancuso în împrejurări 
similare, exact în acest loc, cu luni în urmă. 


766 


— Dacă vreţi să vorbiţi cu ea, veniţi la secţie, a spus 
locotenentul Dolan. 

— Intenţionez să vorbesc cu ea acum, domnule 
locotenent. 

Îmi pusesem mâna pe braţul stâng al lui Susan, iar 
poliţista o prinsese de braţul drept. Biata Susan, pentru 
prima oară de când o ştiam, o situaţie îi scăpa de sub contr 
ol. 

Înainte ca situaţia să scape de sub controlul tuturor, 
Mancuso a venit spre noi, l-a înconjurat pe Dolan cu braţul 
şi l-a luat deoparte. Au discutat un minut, apoi Dolan s-a 
întors şi i-a făcut semn poliţistei să se dea înapoi. 

Am luat mâinile încătuşate ale lui Susan într-ale mele şi 
ne-am uitat unul la altul. Nu a spus nimic, dar mi-a strâns 
mâinile. În cele din urmă am zis: 

— Susan, înţelegi ce se întâmplă? 

A dat afirmativ din cap. Părea mai vioaie acum şi m-a 
privit în ochi. 

— John, îmi pare rău că-ţi provoc neplăceri. Ar fi trebuit 
să aştept până plecai. 

Ar fi fost o idee bună, dar Susan nu intenţiona să-mi dea 
drumul aşa uşor. 

— Poate că n-ar fi trebuit să-l omori, am spus. 

Ori era cu gândul în altă parte, ori nu voia să audă asta, 
pentru că a zis: 

— Ai putea să-mi faci un serviciu? Zanzibar e priponit în 
spate. Vrei să-l duci acasă? Nu poate să stea acolo toată 
noaptea. 

— O să mă ocup negreşit de Zanzibar, am răspuns. 

— Mulţumesc. Şi poţi să vezi de Zanzibar şi de Yankee de 
dimineaţă? 

— Bine. 

— Mă-ntorc acasă până după-amiază? 


767 


— Probabil. Dacă reuşesc să te scot pe cauţiune. 

— Carnetul meu de cecuri e în biroul meu. 

— Nu cred că acceptă cecuri personale, Susan, am 
răspuns. Dar rezolv eu asta cumva. 

— Mulţumesc, John. 

Prea multe nu mai erau de spus, cred, acum când 
vorbisem de cai şi ştiam unde se află carnetul de cecuri. 
Poate că nu era momentul pentru sarcasm, dar, dac-aş 
spune că nu-mi plăceau toate astea deloc, aş minţi. Totuşi, 
nu mă puteam bucura cu-adevărat, motiv pentru care nu 
puteam să plâng până când nu înţelegeam totul. Aşa că, 
împotriva voinţei mele, am întrebat-o: 

— De ce l-ai omorât? 

S-a uitat la mine, ca şi cum aş fi pus o întrebare 
prostească: 

— Ne-a distrus, ştii asta. 

OK. Aşa să rămână. Pornind de la asta, aveam o şansă să 
ne reclădim viaţa împreună, dacă voiam. O făcuse pentru 
noi. Punct. Dar nu poţi clădi pe minciuni, aşa că am spus: 

— Susan, nu mă minţi. Ţi-a spus că te părăseşte? Ţi-a 
spus că n-o părăseşte pe Anna pentru tine? Că nu te ia cu 
el în Italia? Ţi-a spus că doar te-a folosit ca să ajungă la 
mine? 

S-a uitat la mine, prin mine, de fapt, şi mi-am dat seama 
că e din nou într-o lume doar a ei. Probabil c-am fi putut să 
discutăm asta altă dată, deşi eram curios să aflu dacă 
faptul că Bellarosa îi spusese lui Susan că doar o folosise ca 
să ajungă la mine era cauza morţii lui violente. S-ar putea 
să vă întrebaţi dacă ştiam sau bănuiam ce se va-ntâmpla 
când pornisem asta. E o întrebare dificilă. Ar trebui să mă 
gândesc. 

M-am uitat la Susan: 


768 


— Dac-ai făcut-o pentru noi, Susan, atunci îţi mulţumesc 
că ai încercat să salvezi căsnicia noastră şi viaţa noastră 
împreună. Dar nu trebuia să-l omori. 

— Ba da, trebuia. Era rău, John. Ne-a sedus pe amândoi. 
Nu-i ţine partea. El îţi ţinea întotdeauna partea în legătură 
cu un lucru sau altul şi acum îi ţii tu lui partea. Sunt 
supărată pe voi amândoi. Bărbaţii sunt toţi la fel, nu-i aşa, 
întotdeauna ţin unul cu altul, dar el era altfel decât ceilalţi 
bărbaţi şi mă obseda. Am încercat să mă stăpânesc, zău c- 
am încercat, dar nu am putut să mă despart de el, nici 
măcar după ce mi-ai cerut-o tu, iar el a profitat de mine. M- 
a folosit povestindu-mi c-o să salveze Stanhope Hall, dar n- 
a făcut-o. Te-a folosit şi pe tine, John, şi tu ştiai ce se 
întâmplă, aşa că nu te mai uita în felul ăsta la mine. 

Susan a continuat aşa o vreme şi am înţeles că-mi 
puteam construi pledoaria pornind de la faptul că e nebună, 
dar spre dimineaţă avea să fie din nou ea însăşi, ceea ce nu 
însemna mai puţin nebună, ci mai discretă în legătură cu as 
ta. 

l-am luat capul în palme şi m-am jucat cu părul ei roşu, 
moale. S-a oprit din bolborosit şi s-a uitat la mine. Ochii ei 
verzi de pisică m-au străpuns şi, cu perfectă luciditate 
acum, mi-a spus: 

— Am făcut-o pentru că tu n-ai putut, John. Am făcut-o ca 
să-ţi redau demnitatea. Tu ar fi trebuit s-o faci. Ai făcut bine 
că nu l-ai lăsat să moară, dar ar fi trebuit să-l omori. 

Ei bine, dacă am fi trăit în altă epocă sau într-o altă ţară, 
poate ar fi avut dreptate. Dar nu acum, nu în ţara asta. 
Deşi, poate că, asemenea lui Frank Bellarosa şi Susan, ar fi 
trebuit să acţionez conform instinctelor mele primare, 
sărind peste cincizeci de mii de ani de experienţă umană. In 
loc de asta, am raţionat, am filosofat, nu mi-am ascultat 


769 


sentimentele, care îmi spuneau mereu: „Este o ameninţare 
pentru viaţa ta, omoară-l”. 

M-am uitat la Susan, iar ea mi-a zis: 

— Sărută-mă. 

Şi-a întins spre mine buzele-i minunate. 

Am sărutat-o. 

Şi-a ascuns capul la pieptul meu şi a plâns un minut, apoi 
a făcut un pas înapoi. 

— Bine, a rostit cu o voce fermă, rece, la închisoare deci. 
Vreau să ies mâine, consiliere. 

Am zâmbit. 

— Spune-mi că mă iubeşti, mi-a cerut. 

— Te iubesc. 7 

— Şi eu te-am iubit întotdeauna, John. Intotdeauna. 

— Ştiu. 

Polițista s-a apropiat şi a luat-o cu blândeţe de braţ, apoi 
a condus-o către uşa din faţă. 

Am privit în urma ei până când a dispărut, dar nu s-a 
întors deloc să se uite la mine. In timp ce traversam curtea, 
am auzit ecoul paşilor mei pe pardoseala de mozaic şi-am 
văzut cu coada ochiului, în stânga, trupul lui Bellarosa 
zăcând în continuare pe jos, neacoperit. Frank Bellarosa era 
înconjurat de oameni care-l găseau interesant: fotograful 
poliţiei, două laborante şi procurorul. 

Când am trecut pe lângă cadavru, am depăşit ceva aflat 
în dreapta. M-am întors să văd. Era un şevalet mare, din 
alamă, care susţinea o pictură în ulei încadrată de-o ramă 
lăcuită, verde-pal cu alb; o ramă foarte frumoasă, de altfel. 
Tabloul reprezenta, fireşte, curtea interioară a Alhambrei, în 
ruină. Era într-adevăr bun, poate cea mai bună lucrare a lui 
Susan pe care o văzusem vreodată. Dar ce ştiu eu despre 
artă? 


770 


M-am uitat la curtea interioară în ruină din pictură, la 
razele de soare care intrau prin cupola de sticlă spartă, la 
pereţii de stuc scorojiţi, la buruienile încolăcite pe coloanele 
de marmură şi la pardoseala crăpată din care creşteau 
plante sălbatice printre resturile de moloz. Am văzut-o 
acum nu ca o interpretare bizară sau romantică a decăderii, 
ci ca o imagine în oglindă a unei minţi obosite şi distruse; 
nu ca o lume din care gloria trecutului dispăruse, ci ca o 
lume din care dispăruse judecata sănătoasă şi bunul-simţ. 
Dar ce ştiu eu despre psihologie? Mi-am luat avânt şi-am 
trecut cu pumnul prin pânză, apoi am aruncat-o cât colo cu 
şevalet cu tot. 

Nimeni nu a părut să se sinchisească. 


771 


38 


Era ianuarie şi zilele erau scurte şi reci. La doar patru 
după-amiaza soarele apunea deja, dar n-aveam nevoie şi 
nici nu voiam părea multă lumină. 

Porţile de fier forjat de la Alhambra fuseseră vândute de 
către investitor şi înlocuite cu porţi de tablă, legate una de 
alta cu un lanţ, dar nu suficient de strâns pentru a mă 
împiedica să mă strecor printre ele. 

Am trecut de casa portarului, folosită acum de 
constructor drept birou, dar era duminică şi căsuţa era 
cufundată-n întuneric. Am mers pe aleea lungă, înfofolit în 
scurta de blană. Pietrele de pavaj fuseseră, de asemenea, 
vândute, şi pe alee era acum doar noroi îngheţat, aşa că nu 
m-am grăbit. Florile care mărginiseră aleea dispăruseră, 
doar plopii mai rămăseseră, desfrunziţi acum, înalţi şi 
cenușii. 

În rotonda din capătul aleii mai era încă fântâna 
ornamentală, dar cineva uitase s-o golească toamna 
trecută, aşa că avea marmura crăpată şi era plină cu 
gheaţă murdară. În spatele rotondei, acolo unde se înălţase 
odată Alhambra, se găsea acum un morman mare de 
moloz: ţiglă roşie de acoperiş, stuc alb, căpriori şi grinzi. 
Într-adevăr, demolaseră tot conacul, aşa cum spusese 
Bellarosa că vor face. Dar n-aveam de unde să ştiu dacă 
fusese un act de răzbunare sau dacă investitorul dorise 
doar, pur şi simplu, să scape de elefantul alb. 


772 


Cum era duminică, utilajele erau tăcute şi nu părea să fie 
nimeni prin preajmă. Era o linişte perfectă, liniştea aceea 
specifică iernii, când auzi pământul trosnind sub picioare şi 
ramurile îngheţate ale copacilor lovindu-se în bătaia 
vântului rece. Aş putea să vă spun că mi s-a părut că aud 
zgomotul de copite, dar n-a fost aşa, deşi m-am gândit la 
mine şi la Susan plimbându-ne călare iama. 

M-am gândit, de asemenea, la un ianuarie trecut şi la 
Cadillacul care fusese aici, sau nu fusese, şi la omul pe 
care-l cunoscusem, sau nu-l cunoscusem. Mi-a trecut prin 
minte că, dacă nu s-ar fi rătăcit în ziua aceea şi n-ar fi văzut 
locul acesta, atunci lucrurile ar fi stat altfel astăzi, probabil 
că mai bine, căci nu pot să-mi imaginez cum ar fi putut sta 
mai rău. 

În ceea ce priveşte moartea lui Bellarosa, continuam să 
am sentimente ambigue în legătură cu ea. Iniţial fusesem 
uşurat, aproape bucuros, ca să fiu cinstit. Adică, omul mă 
făcuse foarte nefericit şi-mi sedusese nevasta (să fi fost 
invers oare?) şi moartea lui rezolvase multe dintre 
problemele mele. Nici măcar vederea lui acolo, pe 
pardoseală, pe jumătate gol şi plin de sânge nu mă afecta. 
Dar acum, după ce trecuse un timp, mi-am dat seama că, 
de fapt, îi simţeam lipsa, că se dusese pentru totdeauna şi 
că  pierdusem un prieten. Ei, dar cum spuneam, 
sentimentele mele sunt încă confuze. 

Am observat patru coşuri aşezate lângă grămada de 
moloz şi când m-am apropiat am văzut că-n ele se află cele 
patru coloane cartagineze gata de a fi expediate, deşi nu 
ştiau unde de data asta. Desigur, nu înapoi în Cartagina, 
dar poate la vreun muzeu sau la casa altui bogătaş. Sau, 
poate, guvernul le declarase bunuri vandabile şi aveau să 
rămână uitate pentru totdeauna într-un depozit. 


773 


Mi-am continuat plimbarea, ocolind grămada de moloz, 
spre spatele proprietăţii. Peste tot în jurul meu erau stive 
de materiale de construcţii şi utilaje. Am observat ţăruşii 
bătuţi în pământ, legaţi între ei cu sârmă. De sârmă erau 
agăţate fâşii de pânză. Erau şi jaloanele topometrilor şi 
jaloanele zidarilor, şi tot felul de alte lucruri înfipte, 
asemenea penselor de disecţie, în pământul proaspăt 
răscolit. 

În timp ce mă plimbam, am văzut că cele cincizeci de 
fundaţii fuseseră separate şi turnate. Deşi mulţi copaci 
fuseseră cruţaţi, locul era iremediabil distrus, acoperit cu 
conducte de apă şi gaze, cu haznale, traverse de linii de 
tensiune şi pavat cu asfalt şi beton. Alte câteva sute de acri 
trecuseră de la sat la oraş, de la vechi la nou şi sute de 
oameni dintr-un loc sau altul se-ndreptau încoace, deşi n-o 
ştiau încă, aducându-şi cu ei necazurile, viitoarele divorţuri, 
grătarele cu propan şi cutiile poştale cu numele pe ele şi 
speranţe într-o viaţă nouă, într-un loc mai frumos decât cel 
din care plecaseră. Ştiţi, visul american are nevoie 
permanentă de noi peisaje. 

Pământurile de la Stanhope Hall s-au dus, de asemenea, 
bineînţeles, şi câteva case de-acolo sunt aproape gata. 
Locuinţe contemporane din lemn şi termopan, cu o mulţime 
de antene, garaje supradimensionate şi instalaţii de aer 
condiţionat; nu sunt rele, recunosc, dar nici foarte bune. 

Conacul meu, fostul Stanhope Hall, a fost într-adevăr 
vândut intact unei oarecare firme japoneze, dar n-am văzut 
nici urmă de om de afaceri nipon nevrozat hoinărind pe 
poteci sau făcând culturism pe peluza din faţă. De fapt, 
locul arăta la fel de pustiu cum a arătat în ultimii douăzeci 
de ani. La cârciuma lui McGlade, unde petrec prea mult 
timp, se zvoneşte că omuleţii o să desfacă clădirea piatră 


774 


cu piatră ca s-o trimită în Japonia, deşi nimeni de la 
McGlade nu părea să ştie de ce. 

Templul dragostei a supravieţuit, de asemenea, iar cel 
care a construit pe terenul de la Stanhope a folosit o 
fotografie a acestuia în reclamele lui, promițând 
splendoarea şi gloria traiului pe Coasta de Aur, primei sute 
de oameni în stare să vină să cumpere cu bani peşin sau 
ipoteci şoproanele pentru tractoare în valoare de jumătate 
de milion de dolari, pe care le construieşte. 

Crângul sacru s-a dus, totuşi; nimeni nu pare interesat de 
zece acri de pruni uscați în curtea din spate. Umbrarul şi 
labirintul fac parte din conac, aşa că s-ar putea să 
supravieţuiască, deşi nu recomand labirintul oamenilor de 
afaceri orientali surmenaţi. 

Domeniile Stanhope şi Alhambra sunt împărţite ca prada 
de război în antichitate, zidurile şi porţile nu mai folosesc ca 
să ţină lumea afară, iar clădirile sunt distruse sau folosite 
ca materiale de construcţie în altă parte. Dar asta nu mai e 
problema mea. 

Am continuat să merg pe pământul tare până în locul 
unde se aflase cândva bazinul de mozaic şi fântâna de la Al 
hambra, sau unde cred eu că se aflaseră, dar acolo era o 
fundaţie deschisă şi un drum nepavat trecea pe unde 
fuseseră altădată grădina clasică şi imitaţiile de ruine 
romane. Neptun şi Maria nu mai erau, probabil plecaseră 
dezgustaţi. 

M-am întors şi am luat-o înapoi către grămada de moloz, 
pe poteca pe care mersese Anna când mă văzuse în 
dimineaţa aceea de Paşte, şi mi-a venit să zâmbesc. Am 
continuat să merg şi-am ajuns în patioul din spate, care mai 
era încă intact, deşi felinarele şi cuptorul de pizza 
dispăruseră. 


7175 


Am traversat patioul şi m-am uitat la casa demolată. 
Jumătate din moloz fusese înlăturat, dar încă mai puteam 
să identific majoritatea camerelor, în special curtea 
interioară din mijloc şi puteam chiar să văd locul în care 
zăcuse Frank Bellarosa mort. 

În dreapta mea se găseau bucătăria şi camera de 
dimineaţă unde soţii Bellarosa se întreţinuseră cu noi în 
diverse ocazii, iar în stânga era sala de bal, folosită la un 
moment dat drept living, unde-i făcusem puţină curte lui 
Susan. In spatele acestei camere era veranda acoperită, 
distrusă acum, un morman de sticlă spartă, suporturi 
pentru plante şi ghivece de lut. 

Am părăsit casa şi mi-am croit drum printre fragmente de 
dărâmături, în lumina slabă a asfinţitului, până am ajuns 
din nou în faţa conacului, în rotondă, lângă fântâna 
distrusă, unde fusese cândva parcat Jaguarul lui Susan şi 
noi doi stătuserăm împreună, ca-ntr-un aranjament pictural, 
ca-ntr-o reclamă pentru ceva bun şi scump. Am avut 
impresia c-o văd pe Susan şi pe mine stând acolo şi 
aşteptând să deschidă cineva uşa, în seara aceea de 
primăvară. 

Am parcurs înapoi aleea lungă, încovoiat împotriva 
vântului. Dincolo de porţi, vizavi de Grace Lane, am văzut 
casa DePauw, cu luminile aprinse strălucind la geamurile 
mari, coloniale, o privelişte veselă, dacă aveai chef de 
privelişti vesele. 

În timp ce mergeam, m-am gândit la Susan aşa cum o 
văzusem ultima oară. Era în noiembrie, în Manhattan. 
Fusese programată o înfăţişare la Tribunalul Federal din Fol 
ey Square, la care eram şi eu prezent, nu ca soţ sau avocat 
al lui Susan, ci ca martor la evenimentele legate de moarte 
a martorului federal Frank Bellarosa. După cum s-a dovedit, 
nici măcar n-am mai fost rugat să depun mărturie, iar 


776 


comisiei i-a luat doar câteva ore să decidă ca acest caz să 
nu fie prezentat unui mare juriu, găsind că Susan Sutter, 
deşi acţionase nejustificat, nu era responsabilă pentru 
faptele ei. Asta mi s-a părut puţin cam vag, dar a urmat o 
discuţie despre capacitate intelectuală redusă şi o 
promisiune a familiei Stanhope de a-i furniza ajutor de 
specialitate fiicei. Sper că William şi Charlotte nu înţeleg 
prin asta lecţii de artă sau exerciţii de tir. In orice caz, 
guvernul şi-a băgat nasul în acest caz, şi doamna Justiţie a 
pierdut sarcina; a avortat, de fapt. Dar nu condamn 
Guvernul că a stopat acest caz dubios şi sensibil, şi mă 
bucur că a făcut-o, pentru că locul soţiei mele nu este în 
puşcărie. 

Am ţinut neapărat s-o întâmpin pe Susan pe treptele 
tribunalului. Era înconjurată de părinţii ei, trei dintre 
avocaţii părinţilor ei şi doi psihiatri angajaţi de familie. Willi 
am nu a părut excesiv de încântat să mă vadă, iar Charlotte 
şi-a ţinut nasul pe sus, efectiv, aşa cum vezi în filmele 
vechi. Trebuie să ai grijă când faci asta în timp ce cobori o 
scară. 

În orice caz, Susan a zbughit-o de sub supravegherea 
Stanhopeilor şi a venit la mine. Mi-a zâmbit. 

— Bună, John. 

— Bună, Susan. 

Am felicitat-o pentru succesul avut în faţa instanţei, iar 
ea era veselă şi fericită, cum era de aşteptat, după ce 
scăpase de condamnare pentru un omor la care fuseseră 
martori şase agenţi federali care însă, din fericire, nu-şi mai 
aminteau incidentul cu exactitate. 

Am vorbit puţin, mai mult despre copii, şi nu despre 
divorţ. Am întrebat-o la un moment dat: 

— Chiar eşti nebună? 

A zâmbit. 


777 


— Doar ca să scap de la închisoare. Dar nu spune la 
nimeni. 

l-am zâmbit şi eu. Am convenit că ne pare la amândoi 
rău de Anna, dar poate că era mai bine pentru ea că 
scăpase, deşi asta nu era adevărat. Susan m-a întrebat 
dacă fusesem la înmormântarea lui Frank şi fusesem. 

— Şi eu ar fi trebuit să merg, fireşte, dar ar fi putut să 
pară penibil, a spus ea. 

„Din moment ce l-ai omorât. Adică, zău, Susan. ” Dar 
poate că se disociase deja de acel incident neplăcut. 

Arăta foarte bine, îmbrăcată într-un taior de mătase gri, 
potrivit pentru o înfăţişare de tribunal şi purtând tocuri 
înalte, de care probabil abia aştepta să scape. 

Nu ştiam când sau dacă o s-o mai văd din nou, aşa că i- 
am spus: 

— Incă te mai iubesc, să ştii. 

— Bine faci. Pentru totdeauna. 

— Da, pentru totdeauna. 

— Şi eu. 

Ne-am despărţit acolo, pe trepte. Ea a plecat înapoi, la Hi 
Iton Head, iar eu în Long Island. Împărţeam casa portarului 
cu Ethel Allard, care insistase să mă găzduiască atunci 
când Susan vânduse casa de oaspeţi. Ethel şi cu mine ne 
înţelegeam ceva mai bine decât în trecut. O duc cu maşina 
la cumpărături şi duminica la biserică. Aranjamentul pare 
să meargă şi mă bucur că am posibilitatea să ajut pe cineva 
care are nevoie de ajutor, iar Ethel e fericită că poate, în 
sfârşit, să găzduiască o persoană fără adăpost. Şi părintele 
Hunnings e de acord. 

Casa de oaspeţi, unde Susan şi cu mine ne-am petrecut 
cei douăzeci şi doi de ani de căsnicie şi unde ne-am crescut 
cei doi copii, a fost vândută unui cuplu tânăr şi energic 
venit aici din Dubuque sau Duluth, sau de undeva de acolo. 


778 


Amândoi pleacă în Manhattan înainte de ivirea zorilor şi se 
întorc după căderea întunericului. Nu sunt foarte siguri 
unde se află din punct de vedere geografic sau social, dar 
aşteaptă cu nerăbdare să se construiască locuinţele de pe 
terenul Stanhope ca să-şi poată face prieteni şi să 
organizeze o echipă de bowling sau ceva asemănător. 

Jenny Alvarez şi cu mine ne vedem încă din când în când, 
dar acum e-ncurcată cu o vedetă de baseball, un mijlocaş 
de la Mets, dar n-o tachinez cu asta când ne vedem. 

Chiar mă dusesem la înmormântarea lui Bellarosa, cum îi 
spusesem lui Susan. Slujba s-a făcut la Santa Lucia, fireşte, 
şi monseniorul Chiaro a oficiat-o frumos, vorbindu-l de bine 
pe defunct, deci bănuiesc că banii îi spălaseră păcatele. 

Înmormântarea propriu-zisă s-a făcut într-un cimitir vechi 
din Brooklyn şi a fost o chestie în stil mafiot, cu o sută de 
limuzine negre şi atâtea flori la mormânt, încât au acoperit 
încă douăsprezece morminte dimprejur. Sally Da-da a fost, 
bineînţeles, prezent, dând din cap către fiecare. A participat 
şi Jack Weinstein şi am hotărât vag să luăm masa 
împreună. Au mai fost Paulie Grăsanul, individul cu faţa pe 
jumătate mâncată, care bănuiesc că-mi era naş, Aniello, şi 
multe feţe cunoscute din seara de la Plaza şi de la Giulio. A 
nna nu arăta prea bine în negru, de fapt, nu arăta bine 
deloc. Era înconjurată de atâtea femei îndoliate, încât nici 
nu m-a văzut. Bine şi aşa. 

Alături de Anna erau, bineînţeles, cei trei fii, Frankie, Tom 
my şi Tony. L-am recunoscut pe cel mare, Frankie, un soi 
de găligan care arăta mai degrabă inofensiv decât 
periculos. Tommy, studentul la Corneli, arăta ca orice puşti 
american, genul care ar putea să ajungă să lucreze pentru 
o companie Fortune 500, de exemplu. Tony, pe care-l cunos 
cusem, purta uniforma de la La Salle şi arăta foarte băţos şi 
sobru, dar dacă priveai dincolo de uniformă şi de părul tuns 


779 


scurt, îl vedeai pe Frank Bellarosa. Ochii lui iscodeau tot şi 
pe toţi. De fapt, s-a uitat la mine un timp, ca şi cum m-ar fi 
cântărit. Asemănarea cu tatăl lui era atât de izbitoare, încât 
a trebuit să clipesc ca să mă conving că nu văd un strigoi. 
La un moment dat, în timpul slujbei, l-am văzut pe Tony 
uitându-se fix la unchiul său Sal, alias Sally Da-da, şi dac-aş 
fi fost în locul unchiului Sal, aş fi fost atent la puştiul ăsta. 

Domnul Mancuso a fost şi el prezent, dar, plin de tact, a 
stat la o oarecare distanţă, împreună cu patru fotografi care 
înregistrau evenimentul pentru posteritate sau din alte moti 
ve. 

Mi-am amintit ce-a spus bătrânul monsenior Chiaro la 
marginea gropii, citând din apostolul Toma: „N-am adus 
nimic pe lumea asta, aşa că sigur nu putem pleca cu nimic 
din ea”. Ceea ce era cea mai bună veste pe care o auzisem 
de la „Trecem pe drumul ăsta o singură dată”. 

Şi aşa, mi-am zis, în timp ce treceam printre plopii 
singuratici de la Alhambra, care-l impresionaseră atât de 
mult pe Frank Bellarosa, există un început şi un curs al 
tuturor lucrurilor, o construcţie şi o distrugere, există scurte 
momente de fericire în istorie şi în vieţile trecătoare ale 
bărbatului şi femeii, există îndoială şi cinism, visuri care pot 
să se transforme în realitate şi visuri care nu pot. 

A fost o vreme, ştiţi, nu de mult, chiar în copilăria mea, 
de fapt, când fiecare credea în viitor şi-l aştepta cu 
nerăbdare, sau se repezea în întâmpinarea lui. Dar acum, 
aproape toţi cei pe care-i cunosc, sau pe care i-am 
cunoscut, încearcă să oprească timpul în loc, căci viitorul 
începe din ce în ce mai mult să pară un fel de loc în care nu 
vrei să ajungi. Poate acesta nu este un fenomen cultural 
sau naţional, ci doar vârsta mea mijlocie şi starea de spirit 
combinată cu iama asta întunecată. 


780 


Dar, sigur, va veni primăvara şi, sigur, iarna se va sfârşi. 
Aşa-i? Am pus ochii pe un Allied de cincizeci şi cinci de 
picioare, pe care pot să-l cumpăr la preţ redus în lunile de 
iarnă dacă reuşesc să-mi conving prestigioasa firmă de 
avocatură să se împace cu mine. Carolyn şi Edward o să fie 
echipajul pentru o croazieră de Paşte, iar în vară voi fi gata 
să plec din nou pe mare împreună cu copiii mei, dacă vor 
să vină, sau împreună cu oricine altcineva care ar vrea să 
vină la bordul lui Paumanok lIl. O să mă opresc în Galveston 
s-o văd pe Emily şi, dacă pot să-i iau pe ea şi pe Gary drept 
echipaj, sau pe oricare alte două-trei persoane cu suficient 
spirit de aventură, vom face împreună înconjurul 
pământului. Hei, de ce nu? Doar o singură viaţă ai. 

M-am strecurat printre porţile Alhambrei şi am luat-o în 
sus pe Grace Lane către casa portarului şi friptura de 
duminică a lui Ethel. 

Şi poate că, atunci când mă voi întoarce în America, voi 
ancora la Hilton Head, să văd dacă pentru totdeauna 
înseamnă pentru totdeauna. 


781