Marc Levy — Ultima din clanul Stanfield

- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


După ce a lucrat șase ani pentru Crucea 
Roșie și a condus un birou de arhitectură, 
Marc Levy a publicat în 2000 primul său 
roman, Și dacă e adevărat..., vândut în 
intreaga lume în milioane de exemplare. 
A stat la baza filmului Just Like Heaven 
(2005), cu Reese Whiterspoon și Mark 
Ruffalo în rolurile principale. 

Romanele lui Marc Levy au fost tra- 
duse în 49 de limbi și vândute în peste 
40 de milioane de exemplare peste tot 
în lume. 

În 2003, a realizat și a fost coauto- 
rul unui scurt metraj pentru Amnesty 
International, La Lettre de Nabila, și a 
compus versurile pieselor pentru diferiți 
artiști, printre care Johnny Hallyday. 
Locuiește în New York City. 


tima din clanul Stanfield este 
o cronică fascinantă... Marc Levy 
dirijează cu măiestrie un scenariu 
bogat în elemente istorice și artistice, 
impregnat de romantism. 
m= 


L'EXPRESS 


Irezistibil ca un serial Netflix. 


= [i 


ELLE 


Absolut încântător. 


NEW YORK POST 


- MARC LEVY - 


MARC LEVY 


ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD 


Traducere din franceză de Aliza Peltier 
Titlul original: La Dernière des Stanfield, 2017 


Editura Trei, 2018 


Versiune ebook: v1.0, ianuarie 2019 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Pentru Louis, Georges, Cléa 
Pentru Pauline 


„Există trei versiuni ale unei poveşti: a ta... a 
mea... şi cea adevărată. 
Nimeni nu minte.” 
Robert EVANS 


There are three sides to every story: yours... 
mine... and the truth. No one is lying. 


- MARC LEVY - 


1 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Londra 


Mă numesc Eleanor-Rigby Donovan. 

Poate că prenumele meu vă spune ceva. Părinţii mei 
erau fani ai Beatleşilor, „Eleanor Rigby” este titlul unui 
cântec compus de Paul McCartney. 

Lui taică-meu nu-i place deloc când îi atrag atenţia că 
tinereţea lui face parte din secolul trecut, dar în anii 1960, 
fanii muzicii rock se împărțeau în două grupuri. Rolling 
Stones sau Beatles; pentru un motiv care îmi scapă, era de 
neconceput să-ţi placă şi unii, şi ceilalţi. 

Părinţii mei aveau şaptesprezece ani când au flirtat 
pentru prima oară, într-un pub londonez din apropiere de 
Abbey Road. Toată sala cânta „All You Need Is Love”, cu 
ochii ţintă la un ecran de televizor pe care un concert al 
Beatleşilor era retransmis în mondoviziune. Şapte sute de 
milioane de telespectatori le acompaniau pasiunea ce se- 
nfiripa, un început de neuitat pentru orice poveste. Şi 
totuşi, s-au pierdut din vedere câţiva ani mai târziu. Viaţa 
fiind plină de surprize, s-au reîntâlnit în nişte împrejurări 
destul de nostime, după ce împliniseră treizeci de ani. Am 
fost concepută la treisprezece ani după primul lor sărut. Nu 
s-au grăbit. 

Având un simţ al umorului care nu prea cunoaşte limite - 
la noi în familie se povesteşte că tocmai această calitate ar 
fi sedus-o pe maică-mea -, taică-meu a ales, atunci când s- 
a dus să-mi înregistreze actul de naştere, să-mi dea numele 
de Eleanor-Rigby. 

— E cântecul pe care-l ascultam întruna atunci când te- 
am conceput, mi-a mărturisit el într-o zi, ca să se justifice. 

Detaliu pe care n-aveam niciun chef să-l cunosc, dintr-o 
situaţie pe care n-aveam niciun chef să mi-o imaginez. Aş 
putea să explic oricui ar vrea să mă asculte că am avuto 

5 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 
copilărie dificilă; ar fi o minciună şi nu m-am priceput 
niciodată să mint. 

Familia mea e de tip disfuncţional, ca toate familiile. Şi 
aici există două clanuri: cele care admit faptul şi cele care 
se prefac. Disfuncţională, dar veselă, uneori aproape prea 
veselă. Acasă, e imposibil să spui ceva, orice, pe un ton 
serios, fără să fii luat peste picior. Ai mei vor cu tot 
dinadinsul să nu-şi facă griji pentru nimic, nici măcar pentru 
lucrurile care pot avea urmări grave. Chestie care, trebuie 
s-o mărturisesc, de multe ori m-a scos din sărite. Amândoi 
părinţii mei au pus cu încăpățânare pe seama celuilalt 
această sămânță de nebunie care a încolţit în timpul 
conversaţiilor, meselor, serilor, copilăriei mele, ca şi acelea 
ale fratelui meu mai mare (e născut cu douăzeci de minute 
înaintea mea) şi ale lui Maggie, sora mea mai mică. 

Maggie, al şaptelea cântec de pe faţa A a albumului Let It 
Be, are o inimă mai mare decât palma unui uriaş, o fire 
afurisită şi e o egoistă când vine vorba despre micile chestii 
de zi cu zi. Toate acestea nu sunt incompatibile. Dacă ai cu 
adevărat o problemă, ea o să răspundă mereu prezent. 
Dacă refuzi să urci la ora patru dimineaţa în maşina a doi 
amici prea beţi ca să conducă, ea o să şterpelească cheile 
de la Austin-ul tatei, o să vină în pijama să te ia de la 
celălalt capăt al oraşului şi o să-i lase şi pe prietenii tăi la ei 
acasă după ce o să-i muştruluiască bine, chiar dacă sunt cu 
doi ani mai mari decât ea. Dar încearcă să-i şterpeleşti din 
farfurie o felie de pâine prăjită la micul dejun şi antebraţele 
tale o să-şi amintească multă vreme; nu spera nici că o să- 
ţi lase vreun strop de lapte în frigider. De ce părinţii mei au 
tratat-o mereu ca pe o prinţesă, iată un mister încă 
nedesluşit. Mama nutrea faţă de ea o admiraţie maladivă, 
mezina ei era menită să împlinească lucruri măreţe. Maggie 
avea să ajungă avocată sau doctoriţă, dacă nu chiar 
amândouă, avea să-i salveze pe cei mulţi şi obidiţi, avea să 
eradicheze foamea pe pământ... pe scurt, era odrasla cea 
iubită şi toată familia trebuia să vegheze asupra sorții sale. 


6 


- MARC LEVY - 


Pe fratele meu geamăn îl cheamă Michel, al şaptelea 
cântec de pe faţa B a discului Rubber Soul, deşi în albumul 
cu pricina prenumele este la feminin. Ginecologul nu i-a 
văzut puţa la ecografie. Din câte se pare, eram prea lipiţi 
unul de celălalt. Errare humanum est. Şi surpriză, mare 
surpriză în momentul naşterii. Dar prenumele fusese ales, 
nici vorbă să-l schimbe. Tata s-a mulţumit să-i taie un /şi 
un e, iar frate-meu şi-a petrecut primii trei ani din viaţă 
într-o cameră cu pereţii roz împodobiţi cu o friză în care 
Alice alerga după nişte iepuri. Miopia unui ginecolog poate 
avea consecinţe nebănuite. 

Cei a căror bună-creştere rivalizează cu ipocrizia vă vor 
spune pe un ton jenat că Michel este un pic special. 
Prejudecăţile sunt apanajul oamenilor convinşi că ştiu totul 
despre tot. Michel trăieşte într-o lume care nu cunoaşte 
violenţa, meschinăria, făţărnicia, nedreptatea, răutatea. O 
lume haotică pentru doctori, dar în care, pentru el, fiecare 
lucru şi fiecare gând îşi au locul lor, o lume atât de 
spontană şi de sinceră, de-am ajuns să cred că, poate, noi 
suntem cei speciali, ca să nu zic anormali. Aceiaşi medici n- 
au reuşit niciodată să stabilească în mod sigur dacă are 
sindromul Asperger sau e pur şi simplu diferit. In realitate 
nimic nu e simplu, dar Michel e un om de o incredibilă 
blândeţe, un hău de bun-simţ şi un nesecat izvor de hohote 
de râs. Dacă eu nu ştiu să mint, Michel nu se poate 
împiedica să spună ce gândeşte, în momentul în care 
gândeşte lucrul respectiv. La patru ani, când s-a hotărât în 
sfârşit să vorbească, a întrebat-o la coada de la o casă 
dintr-un supermarket pe o doamnă într-un scaun cu rotile 
de unde a făcut rost de aşa trăsură. Bulversată că-l aude, în 
sfârşit, pronunţând o frază elaborată, mama l-a luat mai 
întâi în braţe ca să-l sărute înainte de a se înroşi până în 
vârful urechilor. Şi nu era decât începutul... 

Părinţii mei s-au iubit încă din seara când s-au întâlnit. Au 
avut parte, ca toate cuplurile, de dimineţi de iarnă fără 
niciun pic de căldură, dar mereu s-au împăcat, respectat şi 
mai ales admirat. Când, într-o zi, i-am întrebat, tocmai după 

7 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


ce mă despărţisem de bărbatul de care eram totuşi 
îndrăgostită, cum făcuseră de se iubiseră toată viaţa, tata 
mi-a răspuns: „O poveste de dragoste este întâlnirea dintre 
doi oameni cărora le place să dăruiască”. 

Mama a murit anul trecut. Lua cina cu tata la restaurant, 
chelnerul numai ce îi adusese o savarină, desertul ei 
preferat, când s-a prăbuşit peste cuibul de frişcă. Cei de la 
ambulanţă n-au putut cu niciun chip s-o reanimeze. 

Tata s-a ferit să ne vorbească despre suferinţa lui, 
conştient că noi o trăiam în felul nostru. În fiecare 
dimineaţă, Michel continuă s-o sune pe mama, iar tata îi 
răspunde invariabil că ea nu poate să vină la telefon. 

La două zile după ce am îngropat-o, tata ne-a adunat în 
jurul mesei familiale şi ne-a interzis în mod categoric să ne 
arătăm cu feţe de înmormântare. Moartea mamei nu 
trebuia în niciun caz să împuţineze ceea ce ei construiseră 
pentru noi, cu preţul atâtor eforturi: o familie veselă şi 
unită. In zori, am găsit pe uşa de la frigider un bileţel scris 
de mâna lui: „Dragii mei, într-o zi vă mor părinţii şi apoi 
într-o alta vă va veni şi vouă rândul, aşa că s-aveţi o zi 
bună, Tata”. Logic, ar fi spus fratele meu. Nu trebuie să 
pierzi nicio clipă complăcându-te în nefericire. Şi apoi, când 
maică-ta îşi dă duhul cu capul într-o savarină, chestia te 
pune pe gânduri. 

Meseria mea îi face să se îngălbenească de invidie pe toţi 
aceia care mă iau la întrebări în această privinţă. Sunt 
jurnalistă la revista Waţional Geographic. Plătită, cu 
zgârcenie, dar plătită ca să călătoresc, să fotografiez şi să 
descriu diversitatea lumii. Lucru ciudat, a fost nevoie să 
străbat toată planeta ca să descopăr că splendoarea 
acestei diversităţi e pretutindeni în cotidianul meu, că n-am 
decât să împing uşa de la bloc şi să fiu mai atentă la ceilalţi 
ca s-o constat. 

Dar când îţi petreci viaţa prin avioane, când dormi trei 
sute de nopţi pe an în camere de hotel mai mult sau mai 
puţin confortabile, de altfel mai degrabă mai puţin, din 
cauza unor restricţii bugetare, când îţi scrii majoritatea 

8 


- MARC LEVY - 


articolelor prin autobuze care te hurducă şi când vederea 
unui duş curat îţi provoacă un extaz fără seamăn, atunci 
când te întorci acasă n-ai chef decât de un singur lucru: să 
rămâi tolănit pe o canapea moale, cu picioarele răşchirate, 
cu ceva de ronţăit în faţa televizorului şi cu familia alături. 

Viaţa mea sentimentală se rezumă la câteva jocuri de-a 
seducţia, pe cât de rare, pe atât de efemere. Faptul de a 
călători întruna te marchează cu fierul roşu al unui celibat 
pe durată nedeterminată. Am avut vreme de doi ani o 
relaţie pe care o voiam fidelă cu un reporter de la 
Washington Post. Minunată iluzie. Ne scriseserăm destule 
mailuri ca să ne dăm impresia că suntem apropiaţi, dar 
niciodată nu petrecuserăm împreună mai mult de trei zile 
la rând. Puse cap la cap, relaţia noastră nu ne-a permis să 
avem parte de mai mult de două luni de trai în comun. De 
fiecare dată când ne întâlneam, inimile ne băteau 
nebuneşte, de fiecare dată când ne despărţeam, la fel; de- 
atâtea aritmii, până la urmă au cedat. 

Viaţa mea nu are nimic banal în comparaţie cu aceea a 
majorităţii prietenilor mei şi totuşi a devenit cu adevărat 
ciudată într-o dimineață, când îmi  deschideam 
corespondenţa. 

Mă întorceam dintr-o călătorie la Costa Rica, tata venise 
să mă ia de la aeroport. Lumea îmi spune că, la treizeci şi 
cinci de ani, ar trebui să fi tăiat cordonul ombilical. Lucru pe 
care l-am şi făcut într-un anumit fel, dar de îndată ce mă 
întorc acasă, când zăresc faţa tatălui meu în mijlocul 
mulţimii care-i aşteaptă pe pasageri, redevin copil şi nimic 
nu m-ar împinge să lupt împotriva acestei nemaipomenite 
senzaţii. 

A îmbătrânit niţel de când a murit mama, părul i s-a rărit, 
burta i s-a rotunjit uşor şi a ajuns să meargă un pic mai 
încet, dar a rămas acelaşi bărbat magnific, elegant, 
sclipitor şi trăsnit şi nu am simţit niciodată un miros mai 
liniştitor decât acela al cefei sale când mă strânge în braţe 
ridicându-mă în sus. Oedip, când ne subjugi tu sufletele, să 
nu cumva să ne dai vreodată drumul sau fă-o, dar cât mai 

9 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


târziu cu putinţă. Călătoria aceasta în America Centrală mă 
epuizase. În avion stătusem între doi pasageri ale căror 
capete îmi ajungeau pe umeri la fiecare turbulenţă, de 
parcă al meu ar fi fost o pernă improvizată. Odată ajunsă 
acasă, când mi-am văzut mutra şifonată în oglinda din baie, 
le-am găsit câteva scuze. Michel venise să ia cina la tata, 
soră-mea ni se alăturase pe la jumătatea mesei, iar inima 
îmi şovăia între plăcerea de a-i revedea şi cheful de a mă 
însingura în camera pe care o ocupasem oficial până la 
vârsta de douăzeci de ani, în mod oficios mult mai mult. 
Stau cu chirie într-un studio de pe Old Brompton Road, în 
partea de vest a Londrei, din principiu şi din simplă 
mândrie, pentru că nu dorm acolo aproape niciodată. In 
rarele ocazii în care revin în ţară îmi place să mă găsesc 
sub acoperişul casei noastre din Croydon. 

A doua zi după această întoarcere, am trecut pe-acasă. 
În mijlocul facturilor şi al prospectelor, am găsit un plic scris 
de mână. Scrisul era remarcabil de frumos, cu litere trasate 
aşa cum se învăţa la şcoală. 

Înăuntru, o scrisoare mă informa că maică-mea a avut un 
trecut despre care eu nu ştiam nimic. Mi se dădeau 
asigurări că, scotocindu-i printre lucruri, aveam să pun 
mâna peste nişte amintiri care urmau să-mi ofere o groază 
de informaţii despre femeia care fusese. Şi „turnătorul” nu 
se mulțumea cu atât. Dacă era să mă iau după el, mama 
fusese părtaşă la o nelegiuire magistrală, comisă în urmă 
cu treizeci şi cinci de ani. Scrisoarea nu preciza nimic mai 
mult. 

Multe lucruri erau suspecte în dezvăluirile acestea, în 
primul rând, aceşti treizeci şi cinci de ani coincideau cu 
anul în care fusesem concepută... e greu să ţi-o imaginezi 
pe mama însărcinată, başca cu gemeni, în pielea unei 
persoane certate cu legea, mai ales dacă ai cunoscut-o. 
Autorul scrisorii anonime mă invita, dacă voiam să aflu mai 
multe, să mă duc la celălalt capăt al lumii. După care mă 
ruga să distrug misiva, recomandându-mi să nu spun nimic 
nimănui, nici lui Maggie şi, mai ales, nici lui taică-meu. 

10 


- MARC LEVY - 


Cum se face că necunoscutul ştia prenumele persoanelor 
celor mai dragi mie? Altă chestie care era suspectă. 

O îngropasem pe mama în primăvara trecută şi încă îi 
mai plângeam moartea. 

Soră-mea nu mi-ar fi făcut niciodată o glumă de aşa 
prost-gust, frate-meu ar fi fost incapabil să născocească o 
asemenea trăsnaie şi degeaba îmi tot răsfoiam carneţelul 
cu adrese, n-o vedeam pe niciuna dintre cunoştinţele mele 
jucându-mi o farsă de soiul acesta. 

In locul meu, ce-aţi fi făcut? Probabil că aceeaşi greşeală 
ca şi mine. 


11 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


2 
Sally-Anne 


Octombrie 1980, Baltimore 


Când ieşea din loft!, era nevoită să înfrunte scara cea 
mare. O sută douăzeci de trepte în pantă abruptă, care 
deserveau trei paliere scoase din întuneric de câte un bec 
atârnat de un cordon din cabluri împletite, neînsemnat 
halou de lumină în acest abis. S-o coboare era un joc cu 
moartea, s-o urce era o tortură. Sally-Anne trecea pe-acolo 
în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. 

Liftul de marfă îşi dăduse obştescul sfârşit. Vechiul lui 
grilaj găurit de rugină se pierdea în peisajul pereţilor vopsiți 
în ocru. 

Când Sally-Anne împingea uşa de la clădire, lumina 
pământie a docurilor o orbea mereu. Străzile erau pline de 
foste depozite din cărămidă roşie. La capătul unui dig bătut 
de vânturile mării se înălţau câteva macarale înalte, care 
cărau containerele ultimelor cargouri ajunse să acosteze 
într-un port decrepit. Cartierul nu fusese încă îmburghezit 
de promotorii abili. La vremea aceea, doar câţiva artişti 
debutanţi, muzicieni sau pictori în devenire, tineri faliţi care 
frecventau odrasle de bogătaşi, cheflii părăsiţi de toţi, cel 
mai adesea certaţi cu legea, aleseseră să locuiască în 
spaţiile acelea abandonate. Prima băcănie se afla la zece 
minute cu motocicleta. 

Sally-Anne avea o Triumph Bonneville, 650 centimetri 
cubi, capabilă să te ducă, dacă nebunia îţi dădea ghes, cu 
mai bine de o sută de mile la oră. Rezervorul albastru şi alb 
era deformat, amintire după o cădere de neuitat când încă 
învăţa să îmblânzească bestia. 

În urmă cu câteva zile, părinţii lui Sally-Anne îi 
sugeraseră să plece din oraş ca să descopere lumea. Cu 
1 Casă sau apartament amenajat într-o fostă hală industrială, fabrică 


sau spaţiu industrial. (N.r.) 
12 


- MARC LEVY - 


mâna ei cu unghiile făcute, maică-sa îi mâzgălise un cec pe 
care, înainte de a i-l întinde fiică-sii de care se desprindea 
în felul acesta, îl desprinsese din carnet. 

Sally-Anne văzuse suma, îşi imaginase cum are s-o 
cheltuiască în trăsnăi şi beţii şi, într-un sfârşit, mai vexată 
de distanţa pe care familia i-o impunea decât de această 
ispăşire pentru o greşeală pe care nu o comisese, hotărâse 
să se răzbune. Avea să obţină un asemenea succes, încât o 
să le pară lor rău într-o bună zi că au repudiat-o. Un 
proiect, desigur, ambițios, dar Sally-Anne avea ca atuuri o 
inteligenţă fără pereche, un corp frumos şi un carnet cu 
adrese plin ochi. În familia ei, reuşita îşi afla măsura în 
contul bancar şi bunurile cu care cineva putea să se 
fălească. Sally-Anne nu dusese niciodată lipsă de bani, dar 
banii nu o fascinaseră niciodată cine ştie ce. Îi plăcea să fie 
înconjurată de oameni şi nu-i păsa dacă-şi şoca rudele 
frecventându-i de multă vreme pe aceia ori acelea care nu 
aparţineau clasei sale sociale. Sally-Anne avea cusururile 
ei, dar nimeni nu putea să nege că prieteniile îi erau 
sincere. 

Cerul era înşelător, de un albastru-azuriu care nu trebuia 
s-o facă să uite că plouase toată noaptea. Pe motocicletă, o 
şosea umedă nu te iartă. Triumph-ul înghiţea asfaltul, Sally- 
Anne simţea căldura motorului între pulpe. Să conducă 
maşinăria aceasta îi provoca o senzaţie de inegalabilă 
libertate. 

Zări într-o intersecţie aflată încă departe o cabină 
telefonică pierdută în acest no man's land, aruncă o privire 
la cadranul ceasului care se iţea între capsele de la mâna 
înmănuşată, reduse viteza şi strânse maneta de frână. 
Parcă Triumph-ul de-a lungul trotuarului şi cobori piciorul 
de sprijin. Trebuia să se asigure că complicea ei nu avea să 
întârzie. 

Cinci ţârâituri, May ar fi trebuit să ridice deja receptorul. 
Sally-Anne simţi că i se pune un nod în gât când, într-un 
sfârşit, auzi un declic. 

— Eşti bine? 

13 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Da, răspunse laconic vocea. 

— Sunt pe drum. Eşti gata? 

— Aşa sper, dar, oricum, e prea târziu ca să dau înapoi, 
nu-i aşa? 

— De ce-am vrea să dăm înapoi? întrebă Sally-Anne. 

May ar fi putut să enunţe toate motivele care-i treceau 
prin minte. Planul lor era mult prea riscant, miza merita 
oare efortul? Ce rost avea răzbunarea aceasta, din moment 
ce nu ştergea nimic din cele întâmplate? Şi dacă totul nu se 
desfăşura după cum era prevăzut, dacă erau arestate? Să 
fie condamnate de două ori ar fi mai presus de puterile lor. 
Dar accepta toate aceste riscuri pentru prietena ei, iar nu 
pentru ea, aşa că May tăcu. 

— Să nu întârzii, insistă Sally-Anne. 

O maşină de poliţie trecu prin împrejurimi, iar Sally-Anne 
îşi tinu respiraţia, gândindu-se că nu trebuia să se lase 
cuprinsă de nelinişte, altfel ce urma să se întâmple când o 
să treacă realmente la fapte? Deocamdată, nu avea nimic 
să-şi reproşeze, motocicleta îi era corect parcată şi nu era 
ilegal să foloseşti o cabină telefonică. Maşina de poliţie îşi 
văzu mai departe de drum, agentul de la volan îşi dăduse 
răgazul de a-i arunca o ocheadă. Dacă şi poliţiştii se apucă 
de agăţat pe stradă! se gândi ea aşezând receptorul la loc. 

Se uită din nou la ceas, o să ajungă în faţa uşii familiei 
Stanfield peste douăzeci de minute, o să le iasă din casă 
într-un ceas şi o să se întoarcă în loftul ei în optzeci de 
minute. Optzeci de minute care aveau să schimbe totul, 
pentru May şi pentru ea. Se urcă pe Triumph, porni motorul 
cu un zvâcnet din călcâi pe starter şi plecă. 

La celălalt capăt al oraşului, May îşi punea pardesiul. 
Verifică dacă avea şperaclul cu capătul în diamant în 
şerveţelul de hârtie din fundul buzunarului drept şi-l plăti 
pe lăcătuşul care i-l meşterise. Când ieşi din clădire, o luă 
cu frig. Crengile golaşe ale plopilor scârţăiau în bătaia 
vântului. Işi ridică gulerul, merse până la staţie şi aşteptă 
autobuzul. 


14 


- MARC LEVY - 


Aşezată la geam, îşi privi reflexia, îşi trecu degetele prin 
păr ca să-l dea pe spate şi-şi potrivi agrafa ca să-l strângă 
în coc. Cu două scaune în faţă, un bărbat asculta o melodie 
de Chet Baker difuzată de un radio mic pe care-l ţinea pe 
genunchi. Ceafa i se mişca în ritmul lent al baladei. 
Bărbatul de lângă el răsfoia zgomotos paginile unui ziar, ca 
să-l deranjeze tot atât pe cât părea că-l indispune My 
Funny Valentine. 

— E cel mai frumos cântec pe care-l cunosc, îi şopti 
vecina ei. 

Lui May i se părea mai degrabă trist decât frumos, 
adevărul era undeva la mijloc. Cobori din autobuz şase 
staţii mai târziu şi se opri la poalele dealului, la ora 
stabilită. Sally-Anne stătea pe motocicletă. li întinse o cască 
şi aşteptă până când se aşeză în şa. Motorul urlă, iar 
Triumph-ul urcă panta. 


15 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


3 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Beckenham, cartier periferic din Londra 


Totul părea normal, dar nimic nu mai era astfel. Maggie 
stătea în cadrul uşii salonului, sprijinindu-se cu spatele de 
toc, cu o ţigară stinsă pe care o răsucea între degete. Ceva 
îi spunea că dacă ar aprinde ţigara aceea ar valida inepţiile 
pe care tocmai le citise. 

Infiptă în scaun, ca o elevă din primul rând care nu vrea 
să-şi atragă furia învăţătoarei, ţineam scrisoarea în mâini, 
într-o stare asemănătoare stuporii religioase. 

— Mai citeşte-o o dată, îmi ordonă Maggie. 

— Te rog. Mai citeşte-o o dată, te rog, am precizat eu 
doar de formă. 

— Care dintre ele a dat buzna la cealaltă în miezul 
nopţii? Aşa că nu mă bate la cap, te rog... 

Cum de putea Maggie să-şi îngăduie să închirieze un 
apartament cu două camere când eu, care aveam un 
serviciu adevărat, mă chinuiam să plătesc chiria de la 
garsonieră? 

Cu siguranţă că părinţii noştri îi dăduseră o mână de 
ajutor. lar dacă ea stătea tot acolo de când murise mama 
înseamnă că tata era şi el implicat în toată tărăşenia, 
chestie care mă enerva. Într-o bună zi va trebui să am 
curajul să pun întrebarea aceasta când ne vom strânge 
acasă în jurul mesei. Da, mă gândeam eu, într-o bună zi voi 
găsi curajul de a mă impune pentru totdeauna în faţa 
surorii mele mai mici şi de a o pune la punct când îmi 
vorbeşte urât şi tot felul de alte lucruri care îmi treceau prin 
cap ca să nu mă gândesc la scrisoarea aceasta pe care 
aveam să i-o mai citesc o dată lui Maggie, pentru că numai 
ce-mi ordonase s-o fac. 

— Ţi-ai înghiţit limba, Rigby? 


16 


- MARC LEVY - 


Urăsc când Maggie îmi stâlceşte prenumele sustrăgându- 
i partea de feminitate. Lucru pe care Maggie îl ştie în mod 
sigur. În afara iubirii pe care ne-o purtăm, nimic nu e 
niciodată simplu între noi două. Când eram mici, ni se 
întâmpla să ne smulgem părul în încăierări de fetişcane 
scoase din sărite, încăierări care n-au făcut decât să se 
amplifice în adolescenţă. Ne băteam până ce Michel se 
apuca cu mâinile de cap de parcă un rău izvorât din 
câinoşenia surorilor sale îi ţâşnea sub tâmple şi îl chinuia 
înfiorător. Atunci puneam capăt bătăii a cărei pricină o 
uitaserăm de mult şi, ca să-l convingem că toate acestea 
nu erau decât un joc, ne strângeam în braţe una pe alta 
târându-l într-o horă plină de veselie. 

Maggie visa să aibă părul meu roşcat, înfăţişarea mea 
senină, de parcă, dacă te-ai fi luat după ea, nimic nu mă 
putea atinge. Eu visam să am pletele negre ale surorii mai 
mici, fapt care m-ar fi scutit de atâtea ironii la şcoală, 
frumuseţea ei de nepătruns, aplombul său. Între noi două, 
totul era un pretext ca să ne înfruntăm, dar era de-ajuns ca 
un străin ori unul dintre părinţii noştri să se ia de una dintre 
noi, că cealaltă riposta în grabă cu toate ghearele scoase, 
gata să muşte ca să-şi apere sora. 

Am oftat şi am început să citesc cu voce tare. 


Dragă Eleanor, 

lertată-mi fie ciuntirea aceasta, prenumele compuse 
sunt prea lungi pentru gustul meu, al dumitale e, de 
altfel, încântător, dar nu despre acesta este vorba în 
scrisoarea de față. 

Probabil că ai resimţit brutala plecare a mamei 
dumitale ca pe-o profundă nedreptate. Era făcută să 
ajungă bunică, să moară la adânci bătrâneți în patul ei, 
înconjurată de familia căreia i-a dăruit atât de multe. 
Era o femeie deosebită şi de o mare inteligență, 
capabilă de ce-i mai bun şi de ce-i mai rău, dar 
dumneata n-ai cunoscut decât ce era mai bun. 


17 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Așa e viața, nu ştim despre părinții noştri decât ce 
binevoiesc ei să ne spună, decât ce vrem noi să vedem 
din ei şi uităm, cum e şi firesc, că au trăit înaintea 
noastră. Vreau să spun că au avut o viață numai a lor, 
au trecut prin rătăcirile tinereții, minciunile ei. Şi ei au 
fost nevoiţi să-şi rupă lanțurile, să se elibereze. 
Întrebarea este: cum? 

Mama dumitale, de pildă, a renunţat în urmă cu 
treizeci şi cinci de ani la o mare avere. Dar averea 
aceasta nu era rodul unei moşteniri. Atunci, în ce 
conditii şi-o procurase? li aparținea sau o furase? 
Altfel, de ce să-i fi dat cu piciorul? Tot atâtea întrebări 
la care ține numai de dumneata să afli răspunsurile, 
dacă lucrul acesta te interesează. Şi dacă lucrul acesta 
te interesează, iți sugerez să le cauţi cu mare grijă. Ştii 
prea bine că o femeie atât de chibzuită ca mama 
dumitale nu şi-ar fi ascuns cele mai intime secrete într- 
un loc uşor de dibuit. Când vei fi descoperit dovezile 
temeiului spuselor mele, căci ştiu că primul dumitale 
imbold va fi să nu mă crezi, va trebui să porneşti în 
căutarea mea, când va fi venit vremea, căci trăiesc la 
celălalt capăt al lumii şi, deocamaată, trebuie să te las 
să te gândeşti. Ai multe de făcut. 

lartă-mi şi anonimatul acesta, să nu crezi că e din 
laşitate, pentru binele dumitale mă port aşa. 

Îţi recomand din toată inima să nu vorbeşti cu 
nimeni despre scrisoarea aceasta, nici cu Maggie, nici 
cu tatăl dumitale, şi să o distrugi imediat după ce-o vei 
fi citit. Nu ti-ar folosi la nimic s-o păstrezi. 

Crede-mă că vorbele îmi sunt sincere; îți doresc 
numai bine şi iți transmit, deşi cu întârziere, 
condoleanțele mele. 


— Destul de deştept felul în care a întors textul din 
condei, am spus eu. E imposibil de ştiut dacă e scris de un 
bărbat sau de o femeie. 


18 


- MARC LEVY - 


— Bărbat sau femeie, are mintea pe coclauri. Singurul 
lucru rezonabil din toată scrisoarea e recomandarea de ao 
distruge... 

— Şi de a nu vorbi cu nimeni despre ea, mai ales nu cu 
tine... 

— Bine ai făcut că n-ai respectat-o. 

— Şi nici cu tata. 

— Dar pe asta n-ar fi rău s-o urmezi, pentru că nici nu se 
pune problema să-l îngrijorăm cu o asemenea grămadă de 
prostii. 

— Încetează să-mi tot spui ce trebuie să fac şi să nu fac, 
eu sunt sora mai mare! 

— Pentru că un an în plus îţi conferă o inteligenţă 
superioară? Dacă aşa ar sta lucrurile, n-ai fi dat tu fuga ca 
să-mi arăţi scrisoarea. 

— N-am dat fuga, am primit-o alaltăieri, am precizat eu. 

Maggie îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa mea. 
Pusesem scrisoarea pe masă. O atinse uşor cu degetele şi 
aprecie calitatea hârtiei. 

— Să nu-mi spui că crezi o iotă din toată chestia? întrebă 
ea. 

— Habar n-am... dar de ce şi-ar pierde cineva vremea ca 
să scrie asemenea lucruri dacă nu e vorba decât de nişte 
minciuni? i-am răspuns eu. 

— Pentru că e plină lumea de nebuni care nu s-ar da în 
lături de la nimic ca să-ţi facă ţie rău. 

— Nu mie, Maggie. O să-ţi pară că am o viaţă 
plictisitoare, dar nu ştiu să am vreun duşman. 

— Niciun bărbat pe care să-l fi făcut să sufere? 

— Mi-ar plăcea mie, dar în privinţa asta viaţa mea e un 
deşert cât vezi cu ochii. 

— Şi ziaristul ăla al tău? 

— Niciodată n-ar fi în stare de-o asemenea ticăloşie. Şi 
apoi, am rămas prieteni. 

— Atunci, cum de autorul mizeriei ăsteia îmi ştie 
prenumele? 


19 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Ştie mult mai mult de-atât despre noi. Nu l-a pomenit 
pe Michel pentru că... 

Maggie îşi învârti bricheta pe masă. 

— „.„„pentru că era sigur că n-aveai să-l tulburi pe fratele 
nostru. Prin urmare, anonimul ştie ce are Michel. 
Mărturisesc că m-apucă frica, lăsă ea să-i scape. 

— Ce facem? am întrebat eu. 

— Nimic, nu facem nimic, e cel mai bun mijloc să nu 
intrăm în jocul lui. Aruncăm porcăria la gunoi şi viaţa merge 
mai departe. 

— Ţi-o imaginezi pe mama bogată când era tânără? 
Chestia n-are niciun sens, mereu ne-am chinuit cu banii. 
Dacă ar fi fost bogată, de ce să fi strâns cureaua aşa cum 
am făcut-o? 

— Nu exagera, n-am trăit în mizerie, nu ne-a lipsit nimic, 
a replicat Maggie enervându-se. 

— Jie nu ţi-a lipsit nimic niciodată, atâtea lucruri ţi-au 
scăpat. 

— A da, care anume? 

— Că mereu ne-am chinuit cu banii, tocmai. Crezi că 
mama dădea meditații de drag sau că tata îşi petrecea 
weekendurile corectând manuscrise de plăcere? 

— Tata lucra cu editurile, iar mama era în învăţământ, 
mă gândeam că totul făcea parte din munca lor. 

— Nu, tocmai, după ora şase seara nimic nu mai făcea 
deloc parte din munca lor. Şi când ne trimiteau în tabără, 
crezi că între timp ei plecau în Caraibe? Munceau. Mama a 
ajuns chiar să lucreze la spital ca recepţionistă suplinitoare. 

— Mama? a zis Maggie, siderată. 

— Trei ani la rând, verile, când aveai tu treisprezece, 
paisprezece şi cincisprezece ani. 

— Şi tu de ce ştiai, iar eu, nu? 

— Pentru că eu le puneam întrebări. Un an în plus, vezi 
că totuşi contează. 

Maggie tăcu o vreme. 

— Aşa că nu, a continuat ea, ideea că mama noastră a 
ascuns o grămadă de bani nu stă deloc în picioare. 

20 


- MARC LEVY - 


— Deşi avere nu vrea să însemne neapărat bani. 

— Dacă nu-i o avere adevărată, de ce să fi sugerat 
anonimul că nu era rodul unei moşteniri? 

— Ne recomandă şi să dăm dovadă de isteţime, e poate 
o modalitate de a ne sugera că proza lui e mai subtilă decât 
pare. 

— Cam mulţi de poate. Descotoroseşte-te de scrisoare, 
ba chiar uită c-ai primit-o. 

— Cum să nu! Aşa cum te cunosc eu, nu-ţi dau nici două 
zile până o să dai buzna la tata şi-ai să-i scotoceşti casa. 

Maggie apucă bricheta şi-şi aprinse ţigara. Trase adânc 
un fum şi-l dădu afară drept în sus. 

— De acord, se dădu ea bătută. Mâine, cină de familie 
aici. Tu o să pregăteşti masa, iar eu o să-l pregătesc pe 
tata, doar ca să stau cu inima-mpăcată, deşi sunt convinsă 
că ne pierdem vremea. 

— Mâine tu o să comanzi nişte pizza şi o să-l luăm 
amândouă pe tata la întrebări, discret, o să fie şi Michel 
aici. 


21 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


4 
Ray 


Octombrie 2016, Croydon, cartier periferic din Londra 


Ideea de a lua cina cu copiii îl încânta, dar ar fi preferat 
să fie la el acasă. Ray era cazanier şi la vârsta lui oamenii 
nu se mai schimbă. Işi scoase sacoul din garderob. Se 
ducea să-l ia pe Michel, iată un prilej ca s-o scoată la 
plimbare pe bătrâna lui maşină Austin. N-o mai folosea 
când pleca la cumpărături de când Tesco deschisese un 
magazinaş la cinci minute de mers pe jos. Medicul îi 
ordonase să umble cel puţin cincisprezece minute în fiecare 
zi. Era minimul necesar ca să-şi întreţină articulațiile. Nu de 
articulaţii îi păsa lui, numai că, de când rămăsese văduv, 
nu mai ştia ce să facă cu propriul său corp. În faţa oglinzii 
îşi supse totuşi burta şi-şi trecu mâna prin păr ca să-l dea 
pe spate. Nu-i păsa nici că îmbătrâneşte, dar îi părea rău 
după pletele din tinereţe. Cu toate miliardele pe care 
guvernul le cheltuia în războaie care n-aveau niciun rost, ar 
fi fost mai bine să descopere o chestie care să-ţi facă părul 
să crească la loc. Dacă ar fi putut să mai trăiască o dată 
perioada celor treizeci de ani ai săi, ar fi convins-o pe 
nevastă-sa să nu stea în învăţământ şi să-şi pună talentele 
de chimistă în slujba ştiinţei. Ea ar fi găsit formula magică, 
i-ar fi îmbogăţit şi şi-ar fi petrecut bătrâneţile în hoteluri de 
lux din lumea întreagă. 

Işi schimbă părerea şi-şi apucă impermeabilul. Văduvia i- 
ar fi fost încă şi mai teribilă de-ar fi trebuit să călătorească 
de unul singur şi apoi era cazanier. Era prima oară că 
Maggie organiza o petrecere la ea acasă. Avea poate să-i 
anunţe că se mărită? Se întrebă imediat dacă o să mai 
încapă în smoking. În cel mai rău caz, urma să ţină un 
regim, cu condiţia să-i lase destul timp să piardă două sau 
trei kilograme, cel mult cinci, nu era chiar aşa rău, îşi 
păstrase totuşi silueta, cu excepţia unor rotunjimi pe ici, pe 

22 


- MARC LEVY - 


colo, nimic grav. Maggie era capabilă să-i dea nici una, nici 
două de veste că nunta avea să se petreacă weekendul 
următor, era aşa de nerăbdătoare! Ce putea el să-i ofere ca 
dar de nuntă? Observă că pleoapele i se lăsaseră un pic, îşi 
apăsă arătătorul sub ochiul drept şi i se păru că întinerise 
pe loc, dar şi că avea exact înfăţişarea unui cretin. Ar putea 
să-şi lipească două bucăţi de scotch sub ochi, chestia i-ar 
distra pe toţi. Ray se strâmbă un pic în faţa oglinzii şi râse 
de unul singur. Înveselit, îşi luă şapca, îşi făcu cheile de la 
maşină să salte în palmă şi ieşi din casă cu pasul unui 
tânăr. 

Austin-ul mirosea frumos a praf, un iz foarte elegant de 
vechi, cum răspândesc numai interioarele automobilelor de 
colecţie. Vecinul lui susţinea că o A60 break nu era o astfel 
de maşină, din pură invidie! Du-te şi găseşte-mi tu mie 
astăzi tablouri de bord din palisandru adevărat, chiar şi 
ceasul de bord era o antichitate. Era deja o second-hand 
când o cumpărase, în ce an deja? Gemenii nu se născuseră 
încă. Evident că nu se născuseră încă, cu Austin-ul se 
dusese s-o ia pe nevastă-sa de la gară când se împăcaseră. 
Era incredibil să realizeze că maşina aceasta îi însoţise 
toată viaţa lor. Câte mile parcurseseră ei în această Austin? 
Două sute optzeci de mii şase sute cincizeci şi trei, patru 
când avea să ajungă la Michel, dacă nici ăsta nu-i un 
automobil de colecţie... Ce mai imbecil şi vecinul ăsta! 

li era cu neputinţă să se uite la scaunul pasagerului fără 
să ghicească fantoma neveste-sii. O vedea şi-acum 
aplecându-se ca să-şi prindă centura de siguranţă. Nu 
reuşea niciodată s-o ajusteze şi bombănea bănuindu-l că o 
scurtase doar ca s-o necăjească şi s-o facă să creadă că se 
îngrăşase. E adevărat că o păcălise astfel de două sau de 
trei ori, dar niciodată mai mult. De fapt, ba da, poate un pic 
mai mult, dacă se gândea mai bine. N-ar fi rău dacă ar 
putea să fie îngropat în maşina lui. În sfârşit, chestia ar 
necesita o mărire considerabilă a cimitirelor şi n-ar fi foarte 
ecologic. 


23 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Ray parcă în faţa clădirii lui Michel. Claxonă de două ori 
şi aşteptă observându-i pe pietonii de pe trotuarele ude. Să 
nu vină nimeni să cârcotească împotriva ploii englezeşti, 
nicio ţară de pe pământ nu era aşa de verde. 

Un cuplu îi atrase atenţia. Bărbatul nu părea să se 
distreze în fiecare zi. Dacă Bunul Dumnezeu ar fi existat, 
văduv ar fi trebuit să fie tipul acela. Chiar că lumea era 
prost făcută. De ce lui Michel îi lua mereu aşa de mult să 
iasă din casă? Pentru că trebuia să verifice că fiecare lucru 
era la locul lui, gazul oprit, deşi nu mai folosise aragazul de 
multă vreme, că lămpile erau stinse, cu excepţia celei din 
camera sa unde lăsa mereu lumina aprinsă, şi că uşa 
frigiderului era închisă. Garnitura nu mai era de mult nouă. 
O să vină să i-o schimbe, într-o zi când Michel avea să fie la 
serviciu. O să-i spună ce şi cum numai când reparația avea 
să fie gata. Uite-l în sfârşit că-şi făcea apariţia în veşnicul 
lui trenci pe care îl purta chiar şi vara, iar pe acesta nu era 
încă în stare să-l convingă să-l schimbe. 

Ray se aplecă să-i deschidă portiera, Michel se strecură 
înăuntru, îşi sărută tatăl pe obraji, îşi prinse centura şi-şi 
puse mâinile pe genunchi. Când maşina porni, se uită fix la 
drum şi până la urmă se relaxă după ce trecură de două 
intersecţii. 

— Mă bucur că luăm cina toţi împreună, dar e ciudat că 
mergem la Maggie. 

— Şi de ce e ciudat, dragule? întrebă Ray. 

— Maggie nu găteşte niciodată, aşa că de-aia e ciudat. 

— Eu am înţeles că în seara asta facem chef, a comandat 
nişte pizza. 

— A, atunci nu-i aşa ciudat, şi totuşi... răspunse Michel 
urmărind cu privirea o tânără care trecea strada. 

— Nu-i rea, fluieră Ray. 

— Cam disproporţionată, zise Michel. 

— Glumeşti, e magnifică! 

— Înălţimea medie a unui individ de sex feminin în 2016 
este de 1 metru şi 67 de centimetri, femeia aceasta are cel 


24 


- MARC LEVY - 


puţin 1 metru şi 85 de centimetri. Este, prin urmare, prea 
înaltă. 

— Dacă zici tu, dar, la vârsta ta, aş fi apreciat soiul ăsta 
de disproporţie... 

— Prefer când e... 

— Mai mic! 

— Da, aşa, mai mic. 

— Orice sac îşi are peticul, nu? 

— Poate, dar nu văd legătura. 

— E o expresie, Michel. Ca să spui că fiecare e cu gustul 
lui. 

— Da, chestia pare logică, nu prima ta expresie care n- 
are niciun sens, ci a doua. Corespunde faptelor pe care le- 
am putut constata. 

Austin-ul se pierdu pe bulevard în mijlocul circulaţiei. 
începu din nou să plouă mărunt, o adevărată ploaie 
mocănească din pricina căreia câteva minute mai târziu 
asfaltul lucea. 

— Cred că soră-ta o să ne anunţe că se mărită. 

— Care dintre ele? Am două surori. 

— Maggie, aşa cred. 

— Aha, şi de ce crezi aşa? 

— Instinctul patern, ai încredere în mine! Şi îţi vorbesc 
despre toată chestia dintr-un motiv foarte precis. Când o să 
ne anunţe ce şi cum, vreau să ştii că e o veste bună şi, prin 
urmare, să-ţi manifeşti bucuria. 

— Aha, de ce? 

— Pentru că dacă nu o faci, sora ta o să fie tristă. Când 
oamenii ne vestesc ceva care îi face fericiţi, aşteaptă în 
schimb să le împărtăşim bucuria. 

— Aha, şi de ce? 

— Pentru că e un fel de a le arăta că-i iubim. 

— Înţeleg. Şi căsătoria e o veste bună? 

— Grea întrebare. În principiu, da. 

— Şi viitorul ei bărbat o să vină şi el? 

— Poate, cu soră-ta nu se ştie niciodată. 

— Care dintre ele? Am două surori. 

25 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Ştiu prea bine că ai două, doar eu le-am făcut, în 
sfârşit, cu maică-ta, bineînţeles. 

— Şi mama o să vină şi ea? 

— Nu, mama ta n-o să vină. Ştii de ce, ţi-am explicat de 
nenumărate ori. 

— Da, ştiu, pentru că a murit. 

— Chiar aşa, pentru că a murit. 

Michel se uită pe geam şi apoi întoarse capul privindu-l 
ţintă pe taică-său. 

— Şi pentru voi doi a fost o veste bună când v-aţi 
căsătorit? 

— O veste nemaipomenită, bătrâne. Şi dacă ar fi s-o mai 
fac o dată, aş lua-o de nevastă chiar mai devreme. Aşa că 
şi pentru Maggie o să fie o veste bună; sunt sigur că la noi 
în familie avem un dar pentru căsătoriile fericite. 

— Aha. Am să verific mâine la universitate, dar nu cred 
că e o chestie genetică. 

— Şi tu, tu eşti fericit, Michel? întrebă Ray cu o voce 
blândă. 

— Da, aşa cred... Sunt acum, pentru că Maggie o să se 
mărite şi pentru că ştiu că o să fie o căsătorie fericită, din 
moment ce la noi în familie avem darul acesta, şi totuşi mi- 
e un pic teamă să-l întâlnesc pe bărbatu-său. 

— De ce anume ţi-e teamă? 

— Ei bine, sper că o să ne înţelegem de minune. 

— Îl cunoşti deja. Fred, un ditamai găliganul, este foarte 
simpatic şi am fost de mai multe ori să luăm cina în barul 
lui. În sfârşit, presupun că o să se mărite cu el, deşi cânde 
vorba de soră-ta, nu se ştie niciodată. 

— Păcat că mama nu poate să vină în seara când fata ei 
ne anunţă că o să se mărite. 

— Care dintre ele? Am două fete, îi răspunse Ray 
zâmbindu-i. 

Michel rămase o clipă pe gânduri şi zâmbi şi el. 


26 


- MARC LEVY - 


5 
May 


Octombrie 1980, Baltimore 


Motocicleta urca drumul care şerpuia pe marginea 
dealului. De fiecare dată când Sally-Anne accelera, roata 
din spate stârnea un nor de praf. Doar câteva curbe şi casa 
avea să se vadă. În curând, May ghici în depărtare 
elegantele garduri care protejau proprietatea familiei 
Stanfield, negre şi cu vârfuri meşteşugit lucrate. Cu cât se 
apropiau, cu atât May o strângea mai tare pe Sally-Anne de 
mijloc, iar strânsoarea ei deveni atât de puternică, încât 
aceasta ajunse într-un târziu să zâmbească, strigându-i în 
bătaia vântului: 

— Şi mie mi-e frică de nu mai pot, dar spune-ţi şi tu că 
de-aia e aventura asta aşa de excitantă. 

Motorul Triumph-ului huruia mult prea tare pentru ca 
fraza să ajungă întreagă la May, ea auzise „frică” şi 
„excitantă” şi era exact ceea ce simţea. Probabil că aşa era 
o relaţie perfectă, să fii la diapazon cu celălalt. 

Sally-Anne reduse viteza, înclină maşinăria când intră în 
ultima buclă ce vira la o sută optzeci de grade, apoi 
acceleră şi o redresă când ieşi din curbă. Stăpânea 
Triumph-ul cu o agilitate care l-ar fi făcut să pălească de 
invidie pe orice biker. Ultima linie dreaptă, acum casa se 
zărea clar sus pe deal. Domina toată valea, cu peristilul ei 
pretenţios. Doar noii înavuţiţi şi parveniţii apreciau un lux 
atât de ostentativ şi totuşi clanul Stanfield se număra 
printre cele mai vechi familii de notabilităţi din oraş, 
participaseră chiar la înfiinţarea lui. Unii povesteau că 
începuseră să-şi strângă averea cu sudoarea sclavilor care 
le lucrau pământurile, alţii, dimpotrivă, că erau printre 
primii care îi dezrobiseră şi că anumiţi Stanfield ar fi plătit 
cu propriul lor sânge eliberarea acestora. Povestea varia 
după cartierul în care era spusă. 

27 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Sally-Anne lăsă motocicleta în parcarea rezervată 
angajaţilor. Opri motorul, îşi scoase casca şi se întoarse 
spre May care se dădea jos de pe şa. 

— Intrarea furnizorilor este în faţa ta, te prezinţi acolo şi 
spui că ai întâlnire cu „domnişoara Verdier”. 

— Şi dacă domnişoara e acasă? 

— Ar fi înzestrată cu un nemaipomenit dar de ubicuitate, 
pentru că femeia care merge spre Fordul acela negru pe 
care îl vezi acolo este tocmai domnişoara Verdier. Ţi-am 
zis, în fiecare zi face pauză la ora unsprezece, se urcă în 
frumoasa ei maşină şi trage o fugă până-n oraş pentru un 
masaj... în sfârşit, vorba vine, nu are parte numai de un 
masaj. 

— Şi de unde ştii tu ce şi cum? 

— Am urmărit-o destul în ultimele săptămâni şi, când îţi 
spun că am urmărit-o, era de foarte aproape, aşa că poţi să 
mă crezi pe cuvânt. 

— N-ai fost atât de lipsită de scrupule, încât... 

— N-avem vreme de discuţii, May, Verdier se udă greu, 
dar o să-şi aibă micul orgasm matinal în patruzeci şi cinci 
de minute şi după ce o să înghită un sanavici BLT şi o Coca- 
Cola la cafeneaua de-alături ca să-şi mai vină în fire, o să 
se întoarcă imediat. Du-te acum, ştii planul pe dinafară, l- 
am repetat de sute de ori. 

May rămase proţăpită în faţa prietenei sale; Sally-Anne 
simţi că n-avea încredere în ea, aşa că o strânse în braţe, îi 
spuse că era fermecătoare şi că totul o să fie bine. Avea s-o 
aştepte în parcare. 

May traversă strada şi se duse la uşa de serviciu. Aceea 
pe unde erau livrate ziarele, mâncarea, băuturile şi florile, 
ca toate lucrurile pe care doamna Stanfield sau fiul ei le 
cumpărau în oraş. Ca o tânără foarte bine crescută, îl 
anunţă pe majordom că avea întâlnire cu domnişoara 
Verdier pentru un interviu. Aşa cum prevăzuse Sally-Anne, 
impresionat de autoritatea naturală conferită de accentul 
britanic pe care May îl imitase, angajatul nu-i puse nicio 
altă întrebare şi o pofti să intre. Inţelese că ajunsese ceva 

28 


- MARC LEVY - 


mai devreme şi, pentru că n-ar fi fost cuviincios să lase o 
persoană de rangul ei să aştepte într-un vestibul, o 
conduse, aşa cum de asemenea prevăzuse Sally-Anne, într- 
un salonaş de la etajul întâi. 

Cu un aer spăsit, o invită să ia loc pe un fotoliu. 
Domnişoara Verdier plecase doar pentru câteva minute, 
adăugă el, înainte de a preciza că, fără îndoială, n-avea să 
mai întârzie mult. Îi propuse ceva de băut. May îi mulţumi, 
nu-i era sete. Majordomul se retrase, lăsând-o singură în 
confortabila încăpere de lângă biroul secretarei domnului 
Stanfield. 

Salonul era mobilat cu un gheridon care despărţea două 
fotolii dintr-o catifea  asortată cu draperiile care 
împodobeau ferestrele. Parchetul dintr-un stejar închis la 
culoare era acoperit cu un covor Aubusson, pereţii, cu 
lambriuri, iar de tavan atârna o lustră mică din cristal. 

Trecuseră zece minute de când se prezentase la uşă, 
urcase scara cea mare până la etajul întâi şi străbătuse 
culoarul lung de deasupra holului de la intrare ca să ajungă 
până aici. Trebuia neapărat să plece înaintea întoarcerii 
secretarei cu apucături nimfomane. Gândul la lucrurile pe 
care tocmai le făcea într-un salon îndoielnic din centrul 
oraşului ar fi trebuit s-o amuze, ea şi Sally-Anne râdeau pe 
seama acestora în timp ce-şi repetau planul. Dar acum, 
când era nevoită să pătrundă în biroul ei, să comită o 
efracţie care, de facto, o scotea în afara legii, nu prea mai 
era în largul ei. Dacă o surprindeau, aveau să cheme 
poliţia, iar poliţia urma să facă rapid toate legăturile. Şi 
atunci n-aveau s-o acuze de o simplă intruziune. Să nu se 
gândească la toate acestea, nu acum. | se uscase gura, ar 
fi trebuit să accepte paharul de apă pe care i-l propusese 
majordomul, dar ar fi pierdut prea mult timp. Să se ridice şi 
să se îndrepte spre uşa aceea. Să răsucească mânerul şi să 
intre. 

Ceea ce şi făcu întocmai, cu o hotărâre care o ului. 
Acţiona ca un automat programat să execute o sarcină 
foarte precisă. 

29 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Când ajunse înăuntru, închise uşor uşa. Erau şanse mari 
ca stăpânul casei să se afle în camera alăturată, iar el ştia 
că asistenta îi era absentă la ora aceea. 

Se uită de jur-împrejur, mirată de decoraţiunile moderne 
care contrastau cu celelalte încăperi ale casei pe care o 
cunoştea. O reproducere după un tablou de Miró 
împodobea peretele din faţa unui birou dintr-un lemn 
deschis la culoare. Poate că, de altfel, nici nu era o 
reproducere. N-avea vreme să se apropie ca să se 
lămurească. Impinse fotoliul, îngenunche în faţa fişetului şi- 
şi scoase din buzunar şperaclul ascuns în şerveţelul de 
hârtie. 

Se antrenase de nenumărate ori pe un fişet de acelaşi tip 
ca să înveţe să-i dea de capăt încuietoarei fără s-o strice. 
Un cilindru cu pini model Yale, pentru care o cunoştinţă a 
lui Sally-Anne îi recomandase şi vânduse un cârlig 
„jumătate de diamant”. Unghi amplu la extremitate şi 
redus la bază, uşor de introdus şi uşor de scos. Recapitulă 
lecţia: să evite să răzuiască interiorul ca să nu lase nicio 
pilitură de fier care ar fi putut să blocheze mecanismul şi să 
dea la iveală spargerea, să ţină capătul drept în sus în faţa 
cilindrului, să introducă uşor cârligul, să pipăie pinii 
aplicând asupra fiecăruia o presiune potrivită pentru a-i 
ridica fără să-i deterioreze. Îl simţi pe primul cedând, 
înaintă încet capul cârligului până se înălţă şi al doilea, apoi 
veni rândul celui de-al treilea. May îşi ţinu respiraţia şi 
răsuci uşor rotorul încuietoarei, eliberând în sfârşit sertarul 
fişetului. 

O parte la fel de delicată mai rămânea de îndeplinit, când 
avea să fie nevoită să închidă broasca şi să scoată scula. 
May avu grijă să nu o mişte când deschise sertarul. 

O pereche de ochelari, o pudrieră, o perie de păr, un ruj, 
o cutie cu cremă pentru mâini... unde era nenorocitul de 
dosar? Apucă un teanc de documente pe care le puse pe 
birou şi începu să le studieze unul după altul. Lista 
invitaţilor îşi făcu în sfârşit apariţia, iar May îşi simţi inima 


30 


- MARC LEVY - 


luând-o la goană când se gândi la riscurile pe care şi le 
asuma numai ca să adauge două nume. 

— Nu te pierde cu firea, May, şopti ea, aproape ai 
terminat. 

Aruncă o privire la ceasul de perete, mai avea în faţa ei 
încă cincisprezece minute ca să rămână în zona de 
siguranţă. Şi dacă domnişoara Verdier avusese astăzi 
orgasm mai devreme? 

— Nu te mai gândi la asta, nu bate ea atâta amar de 
drum ca să se lipsească de preludiu, dacă ar fi aşa de 
grăbită, s-ar satisface de una singură. 

May se uită la maşina de scris care trona pe birou, o 
Underwood cât se poate de clasică. Poziţionă hârtia pe 
suport, înălţă cursorul şi răsuci discul de interlinie. Foaia se 
înfăşură în jurul cilindrului înainte de a-şi face din nou 
apariţia. 

May se pregăti să scrie numele false pe care dorea să le 
adauge, unul pentru ea, unul pentru Sally-Anne, iar după 
cele două, adresa cutiei poştale pe care o deschiseseră cu 
o săptămână în urmă la oficiul poştei centrale. Nu încăpea 
nicio îndoială că, într-o bună zi, poliţia avea să cerceteze 
lista aceasta cu de-amănuntul, căutându-i pe vinovaţi. Dar 
numele acestea false fără domiciliu real n-aveau să ofere 
niciun indiciu. Îl dactilografie pe primul, având grijă să 
apese uşor pe taste ca să înăbuşe păcănitul braţelor cu 
litere care loveau panglica. Apoi mânui cu infinită grijă tija 
dispozitivului, încercând să evite clinchetul care însoțea 
întoarcerea la capătul de rând. Maşina totuşi clincăni. 

— Domnişoară Verdier? V-aţi întors deja? 

Vocea venise din încăperea alăturată. May înţepeni, 
paralizată. Se lăsă uşor pe genunchi şi se chirci în poziţie 
fetală sub birou. Un zgomot de paşi se apropie, uşa se 
întredeschise, domnul Stanfield, cu mâna pe clanţă, băgă 
capul. 

— Domnişoară Verdier? 

Biroul era în ordine, ca întotdeauna, secretara lui era 
ordinea întruchipată şi nu dădu cine ştie ce atenţie maşinii 

31 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


de scris. Din fericire, căci domnişoara Verdier nu ar fi plecat 
niciodată lăsând o foaie de hârtie în maşină. Ridică din 
umeri şi închise la loc uşa bombănind că probabil i se 
năzărise. 

May avu nevoie de câteva minute până ce mâinile i se 
opriră din tremurat. În realitate, îi tremura tot corpul, de 
când se ştia ea nu-i fusese niciodată atât de frică. 

Tic-tacul ceasului de perete o făcu să-şi vină în fire. Mai 
avea încă cel mult zece minute. Zece minuţele ca să 
dactilografieze cel de-al doilea nume, adresa care o 
însoțea, să pună hârtia la loc, să încuie fişetul, să scoată 
cârligul şi să iasă din casă până să se întoarcă secretara. 
May era în întârziere, ar fi trebuit deja să fie înapoi la Sally- 
Anne care probabil că era teribil de îngrijorată. 

— Concentrează-te, la naiba, nu mai ai nicio secundă de 
pierdut! 

O tastă, a doua, a treia... dacă bătrânul caraghios auzea 
ţăcănitul maşinii, de data aceasta n-avea să se mai 
mulţumească să arunce doar un ochi. 

Gata, să răsucească cilindrul, să scoată hârtia. Să o pună 
exact unde o găsise, să aranjeze documentele într-un teanc 
din care să nu depăşească vreunul, pe covor ca să nu facă 
vreun zgomot. Să le bage în sertar şi să-l împingă la loc, să- 
şi ţină respiraţia când avea să răsucească scula, să audă 
păcănitul pinilor, lucru deloc uşor cu o inimă care-ţi bate în 
tâmple, cu sudoarea care îţi acoperă fruntea... încă un 
milimetru. 

— Păstrează-ţi calmul, May, totul e pierdut dacă blochezi 
cârligul. 

lar în timpul repetiţiilor se blocase adesea. 

II ţinea în sfârşit în căuşul mâinii sale jilave, îl băgă înapoi 
în buzunar, apucă în treacăt şerveţelul de hârtie, îşi şterse 
palma, apoi fruntea. Dacă majordomul o vedea plecând 
transpirată toată, avea să între la bănuieli. 

Se întoarse în salonaş, îşi aranjă pardesiul şi ieşi. 
Parcurse în sens invers culoarul lung, rugându-se să nu dea 
peste cineva. Scara cea mare îi apăru în faţă, o cobori fără 

32 


- MARC LEVY - 


să se grăbească. Mai trebuia să-i spună majordomului cu o 
voce calmă că nu mai putea să aştepte şi că avea să se 
întoarcă altă dată. 

Norocul îi zâmbi, holul era pustiu. Puse mâna pe uşa de 
serviciu şi o deschise. Sally-Anne o privea din parcare, 
aşezată pe motocicletă. May avea impresia că n-o mai 
ţineau picioarele, dar se îndreptă spre ea. Sally-Anne îi 
întinse casca şi, cu un semn din cap, îi dădu de înţeles să 
încalece Triumph-ul. Un zvâcnet al călcâiului şi motorul 
urlă. 

În curba următoare trecură pe lângă Fordul negru care 
urca spre casă. Sally-Anne întrezări chipul domnişoarei 
Verdier, părea pe deplin satisfăcută, cu un zâmbet maliţios 
pe buze. Sally-Anne avea acelaşi zâmbet, dar nu din 
aceleaşi motive. 


33 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


6 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Beckenham 


Eram la masă de o jumătate de oră, iar Maggie tot nu-şi 
anunţase căsătoria cu Fred, flăcăul acela înalt şi foarte 
simpatic care ţinea un gastro-pub? în Primrose Hill. Michel 
avea două motive de bucurie. Mai întâi pentru că tatăl 
nostru îl distra grozav negăsindu-şi locul, se tot fâţâia pe 
scaun şi aproape că nu se atinsese de pizza lui. Ca tata să 
nu mănânce însemna că mintea îi stătea la cu totul alte 
lucruri, iar Michel ştia cu precizie la ce. Dar ceea ce Îi 
provoca încă şi mai multă fericire, dacă era să se 
gândească bine, şi nici că făcuse altceva de când cu 
discuţia lor din maşină, era că Fred nu i se părea chiar aşa 
de simpatic. Felul în care acesta se purta cu el, bunăvoința 
lui plină de ipocrizie îl stânjeneau. De parcă i s-ar fi crezut 
superior. Mâncarea de la bodega lui era bună, dar nu-l 
desfăta nici pe departe ca toate cărţile pe care le devora la 
bibliotecă. Michel cunoştea aproape toate titlurile şi 
secţiunile din care făceau parte. Ceea ce nu era defel 
extraordinar, din moment ce le punea la loc pe rafturi. Lui 
Michel îi plăcea serviciul lui. În bibliotecă domnea tăcerea şi 
puţine meserii puteau oferi o asemenea tihnă. Cititorii erau, 
cei mai mulţi dintre ei, destul de amabili, iar să le 
găsească, în cel mai scurt timp cu putinţă, ceea ce căutau îi 
dădea senzaţia că e util. Singurul lucru care îl agasa era să 
vadă volumele abandonate pe mese la sfârşitul zilei. Pe de 
altă parte, dacă cititorii ar fi fost ordonaţi, ar fi avut mai 
puţin de muncă. Logic. 

Până să i se încredinţeze serviciul acesta, Michel lucra 
într-un laborator. Intrase acolo mulţumită notelor pe care le 
obținuse la examenul de diplomă. Avea harul chimiei, 


? Bistrou gastronomic în Anglia. (N.a.) 
34 


- MARC LEVY - 


tabelul periodic al elementelor era pentru el sursa unui 
limbaj evident. Dar zelul lui de a testa toate posibilităţile a 
pus capăt, în numele securităţii, unei scurte cariere care se 
dovedea totuşi promițătoare. Tata afirma sus şi tare că era 
nedrept şi criticase lipsa de deschidere a minţilor care îl 
angajaseră, dar degeaba. După o perioadă în care nu ieşise 
din casă, Michel şi-a recăpătat pofta de viaţă când a 
întâlnit-o pe Vera Morton, directoarea bibliotecii 
municipale. Ea îi dădu o şansă, iar el îşi făgădui să nu o 
dezamăgească vreodată. Uşurinţa cu care oamenii puteau 
să efectueze la ora actuală căutări pe Internet afectase 
frecventarea bibliotecii, se întâmpla să treacă şi câte o zi 
întreagă fără să vină niciun cititor, Michel profita ca să 
citească, mai ales tratate de chimie sau, încă una dintre 
pasiunile sale, biografii. 

Îl observam în tăcere pe tata de când ne aşezaserăm la 
masă. Dimpotrivă, Maggie vorbea întruna, nespunând, de 
altfel, nimic, în sfârşit nimic care să justifice monopolizarea 
discuţiei. lar volubilitatea ei îl sâcâia mult pe Michel. Faptul 
că era atât de stresată anunţa, poate, o veste pe care el n- 
avea chef s-o audă. Când Maggie se aşeză în faţa tatei şi-i 
apucă mâna, lui Michel i se păru că acţiona astfel ca să-l 
îmbuneze. Maggie nu era tandră din fire. De fiecare dată 
când o strângea în braţe, când îi spunea „bună” sau „la 
revedere”, ea se văicărea, susţinând că o înăbuşă. Şi totuşi, 
Michel era atent să n-o îmbrăţişeze niciodată prea tare. 
Ajunsese astfel la concluzia că era vorba despre o 
stratagemă ca să le scurteze îmbrăţişările, iar dacă ei nu-i 
plăcea să-şi ţină în braţe propriul frate, faptul acesta 
dovedea temeinicia propriei sale teorii. 

La fel de surprins de accesul acesta de tandreţe, tata îşi 
tinu răsuflarea, sperând că marea veste n-avea să se mai 
lase aşteptată. Era normal ca Maggie să se mărite, dar ce 
voia el să ştie era când. 

— Bine, draga mea, gata acuma cu pălăvrăgeala, mă 
omori cu zile. Când o să fie? Ideal ar fi peste trei luni; unul 


35 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


pe lună e mai mult decât rezonabil; mă înţelegi, la vârsta 
mea, nimeni nu le mai dă jos cu uşurinţă. 

— lartă-mă, răspunse Maggie, dar despre ce vorbeşti? 

— Despre kilogramele pe care trebuie să le dau jos ca să 
intru în smoking! 

Mă uitam la sora mea, eram amândouă perplexe. Michel 
oftă şi veni în ajutorul tuturor. 

— Pentru nuntă. Smokingul e pentru nuntă, explică el. 

— Doar de-aia ne-ai şi strâns laolaltă, continuă tata. Şi, 
de altfel, unde e el? 

— Cine? 

— Simpaticul Fred, răspunse laconic Michel. 

— O să aşteptăm un pic şi, dacă nu vă simţiţi mai bine 
într-o jumătate de oră, vă duc pe amândoi la spital, 
răspunse Maggie. 

— Haide, Maggie, te rog frumos, pe tine o să te ducem la 
urgenţe dacă o ţii tot aşa. Ce-i cu fasoanele astea? Mare 
scofală, o să-mi pun costumul. Mereu mi-a fost niţel cam 
mare, aşa că, dacă respir cât mai puţin cu putinţă, ar trebui 
s-ajung să-i închid nasturii. Bine, e maro, nu se face să porţi 
maro în asemenea împrejurări, dar în situaţii excepţionale, 
măsuri excepţionale... La urma urmelor, suntem în Anglia, 
nu la Las Vegas, aşa că dacă nu dispunem de un răgaz 
rezonabil ca să ne pregătim pentru un asemenea 
eveniment, ei bine, nu dispunem şi gata. 

Eu şi soră-mea ne-am uitat iarăşi una la alta. Pe mine m- 
a pufnit prima râsul care a contaminat fără întârziere pe 
toată lumea. Cu excepţia tatei, dar numai pentru o vreme: 
niciodată n-a fost în stare să reziste la un hohot de râs şi 
până la urmă s-a alăturat şi el restului familiei. Când 
Maggie a reuşit într-un sfârşit să-şi vină în fire, s-a şters la 
ochi şi a oftat din rărunchi. 

Efectul neaşteptatei sosiri a lui Fred a fost că toată 
lumea se ţinea cu mâinile de burtă, iar Fred nu a priceput 
niciodată motivul acestui hohot de râs general. 


36 


- MARC LEVY - 


— Atunci, dacă nu vă căsătoriţi, de ce această cină? 
spuse într-un sfârşit tata. 

— Nu-ţi face griji, exclamă de îndată Maggie adresându- 
se prietenului ei care-şi dădea haina jos. 

— Pentru plăcerea de a ne regăsi în familie, am răspuns 
eu. 

— E un motiv, a intervenit Michel, mai comun, deci întru 
totul logic. Din punct de vedere statistic, vreau să spun. 

— Am fi putut să facem totul acasă, a replicat tata. 

— Da, dar n-am fi râs atât, argumentă Maggie. Pot să-ţi 
pun o întrebare? Când v-aţi întâlnit, mama era bogată? 

— Când aveam şaptesprezece ani? 

— Nu, mai târziu, când aţi dat iarăşi unul peste celălalt. 

— Nici la şaptesprezece, nici la treizeci, niciodată, de 
altfel. N-avea nici măcar cu ce să ia autobuzul de la gara 
unde m-am dus s-o aştept... când am dat iarăşi unul peste 
celălalt, adăugă el gânditor. Poate că nici nu m-ar fi sunat 
în seara aceea, dacă ar fi avut în buzunar mai mult decât 
cele câteva monede care-i rămăseseră când a coborât din 
tren la căderea nopţii. Bun, cred că a venit vremea să vă 
mărturisesc ceva, copiii mei, iar pe tine, Fred, din moment 
ce nu faci încă parte din familie, am să te rog să păstrezi 
toate acestea pentru tine. 

— Ce mărturisire? am întrebat eu. 

— Dacă mai taci şi tu, aş putea să-ţi spun. Am 
înfrumusețat un pic circumstanţele în care povestea 
noastră a luat-o de la capăt. Mama voastră nu şi-a făcut din 
nou apariţia, ca prin minune, topită de iubire după ce şi-a 
dat seama că eram singurul bărbat bine pe care l-a întâlnit 
în viaţa ei, aşa cum v-am povestit noi de câteva ori. 

— De fiecare dată... îi luă vorba din gură Michel. 

— De acord, de fiecare dată. De fapt, când mama 
voastră s-a întors în ţară, n-avea niciun loc unde să 
doarmă. Eram singura persoană pe care o cunoştea în oraş. 
Mi-a căutat numele în anuarul dintr-o cabină telefonică. La 
vremea aceea, internetul nu exista, aşa că dădeam de 
urma oamenilor în felul acesta simplu. Lumea nu e plină de 

37 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Donovani, la Croydon nu eram decât doi. Celălalt, să tot fi 
avut vreo şaptezeci de ani, era holtei şi fără copii. Vă 
închipuiţi surpriza mea când i-am auzit vocea. Era la 
sfârşitul toamnei şi se lăsase deja un ger de-ţi îngheţa 
sângele în vene. Mi-a zis, îmi amintesc de parcă ar fi fost 
ieri: „Ray, ai toate motivele să-mi închizi telefonul în nas. 
Dar nu te mai am decât pe tine şi nu ştiu unde să mă duc”. 
Ce răspuns poţi să-i dai unei femei care-ţi zice: „Nu te mai 
am decât pe tine?” Am ştiut pe loc că destinul făcuse să ne 
reîntâlnim pentru totdeauna. Am sărit în Austin-ul meu, da, 
nu vă uitaţi aşa la mine, maşinuţa aia care e parcată în faţa 
uşii şi care merge şi-acum, idiotul de vecin, şi m-am dus s-o 
iau de la gară. E de crezut că viaţa mi-a dat dreptate din 
moment ce, treizeci şi cinci de ani mai târziu, am norocul 
să împart în seara aceasta o pizza infectă cu cei trei copii 
minunaţi ai mei şi cu un ne-ginerică. 

Toţi îl priveam ţintă într-o tăcere care friza reculegerea. 
Tata îşi drese vocea şi adăugă: 

— Poate că a venit vremea să-l duc pe Michel înapoi. 

— De ce să fi avut toate motivele să-i închizi telefonul în 
nas? am întrebat eu. 

— Altă dată, draga mea, dacă nu te superi. Răscolirea 
acestor amintiri mi-a cerut ceva efort şi, în seara aceasta, 
prefer să păstrez în minte un hohot de râs zdravăn decât să 
mă duc la culcare negru de supărare. 

— Atunci, în prima parte a poveştii voastre, când aveaţi 
între şaptesprezece şi douăzeci de ani, ea te-a părăsit? 

— A zis altă dată, interveni Maggie înainte să răspundă 
tata. 

— Exact, continuă Michel. Dar totul e mult mai complex 
decât pare, adăugă el ridicând degetul. 

Michel are obiceiul acesta de a ridica arătătorul, ca 
pentru a-şi stăvili gândurile când i se bulucesc în minte. 
După câteva secunde în care toţi îşi ţinură respiraţia, el 
continuă. 

— În realitate, tata îşi exprima dorinţa de a nu ne spune 
mai multe în seara aceasta. Mă gândesc că „altă dată” ne 

38 


- MARC LEVY - 


lasă să credem că ar putea să-şi schimbe părerea... tocmai 
o altă dată. 

— Pricepuserăm şi noi ideea, Michel, zise Maggie. 

Cum lucrurile îi păreau clare, Michel îşi împinse scaunul, 
îşi puse trenciul, mă sărută pe obraz, dădu fără vlagă mâna 
cu Fred şi o luă pe Maggie în braţe strângând-o foarte tare. 
În situaţii excepţionale, măsuri excepţionale... şi, de fapt, 
profită de această îmbrăţişare ca să-i şoptească la ureche 
câteva felicitări. 

— Pentru ce mă feliciţi? murmură sora mea. 

— Pentru că nu te măriţi cu Fred, îi răspunse Michel. 


* 


Tatăl şi fiul nu scoaseră o vorbă pe drumul de întoarcere, 
cel puţin nu înainte ca maşina să se oprească în faţa 
blocului lui Michel. Aplecându-se ca să-i deschidă portiera, 
Ray îl privi ţintă şi îl întrebă cu multă duioşie: 

— N-o să le spui nimic, nu-i aşa? înţelegi, e de datoria 
mea să le povestesc într-o bună zi. 

La rândul lui, Michel se uită la taică-său şi răspunse: 

— Poţi să dormi liniştit, tată, şi mai ales fără să fii negru 
de supărare... deşi nu cred că ai cum să ajungi la o 
asemenea culoare, o să verific totuşi mâine la bibliotecă. 

După care îl sărută pe obraz şi cobori din Austin. 

Tata aşteptă să-l vadă intrat în imobil şi de-abia apoi 
porni maşina. 


39 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


7 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Beckenham 


M-am ridicat de la masă, hotărâtă fiind să-i las pe cei doi 
în intimitatea lor. Fred şi Maggie se izolaseră în bucătărie 
de vreo zece minute. M-am dus să le spun la revedere. 

Fred, cu un şervet în mână, ştergea nişte pahare. 
Maggie, aşezată pe bar, picior peste picior, fuma o ţigară, 
dând fumul afară pe fereastra întredeschisă. Imi propuse 
să-mi cheme un taxi. Dar de la Beckenham până la mine 
acasă m-ar fi costat o mică avere. l-am mulţumit şi am 
preferat să mă întorc cu trenul. 

— Mă gândeam că ai plecat cu tata, zise ea cu o 
flagrantă lipsă de bună-credinţă. Nu dormi la el? 

— Cred că avea chef să fie singur în seara asta şi apoi, 
trebuie să mă străduiesc să mă reobişnuiesc cu viaţa mea 
la Londra. 

— Şi mare dreptate mai ai, interveni Fred pocnind din 
mănuşi. Beckenham, Croydon, cartierele ăstea de la 
periferie sunt mult prea departe. 

— Sau mai degrabă Primrose Hill e mult prea departe de 
periferia mea şi prea snob, i-o întoarse Maggie aruncându- 
şi mucul în apa de spălat vasele. 

— Vă las să vă drăgăliţi, am oftat eu punându-mi haina. 

— Pentru Fred va fi o plăcere să te conducă până la gară 
cu frumoasa lui maşină. Ar putea chiar să te ducă până la 
Londra şi să doarmă în frumosul lui Primrose Hill. 

M-am uitat urât la soră-mea. Cum de reuşea să aibă pe 
cineva fiind atât de puţin amabilă, în timp ce eu, 
amabilitatea întruchipată, trăiam un interminabil celibat? O 
altă enigmă... 

— Vrei să te duc cu maşina, Elby? propuse Fred pe când 
împăturea şervetul. 

Maggie i-l smulse din mâini şi-l aruncă în coşul de rufe. 

40 


- MARC LEVY - 


— Un mic sfat de soră, numai Michel îşi poate acorda 
dreptul de a-i stâlci prenumele, nu-i place defel când 
altcineva o face. Şi apoi, simt nevoia să ies la aer curat, o 
să mă plimb puţin cu ea. 

Maggie se duse la intrare, apucă un pulover şi mă trase 
spre stradă înhăţându-mă de braţ. 

Trotuarele care luceau în lumina portocalie a felinarelor 
erau mărginite de modeste case victoriene, majoritatea cu 
un singur etaj şi niciodată cu mai mult de două, de locuinţe 
sociale din cărămidă cu fațadele decrepite sau, din loc în 
loc, de maidane. 

La intersecţie, cartierul prindea din nou viaţă. Maggie îl 
salută pe băcanul sirian care ţinea deschis non-stop. 
Prăvălia lui marca frontiera străzii cu magazine, mai 
luminată. O spălătorie automată era lipită de dugheana 
unui vânzător de kebab, urma un restaurant indian la ale 
cărui mese nu mai stăteau decât doi clienţi. Peste vitrina 
unui fost videoclub erau bătute nişte scânduri acoperite de 
afişe, cele mai multe dintre ele rupte. Noaptea îşi intra în 
drepturi în timp ce noi mergeam pe lângă grilajele unui 
parc. În curând, aerul se impregnă de mirosul metalic al 
şinelor şi al pietrişului plin de pete. Pe când ne apropiam de 
gară, am oftat din nou. 

— Vreo problemă? mă întrebă Maggie. 

— De ce rămâi cu el, nu faci nimic altceva decât să te iei 
în gură cu el cât e ziua de lungă. Ce rost are? 

— Sunt momente în care mă întreb de unde-ţi scoţi 
expresiile... Ce rost ar avea să suport un tip dacă n-aş 
putea să mă iau în gură cu el! 

— În cazul ăsta, prefer să rămân singură. 

— Am impresia că nici nu faci altceva. 

— Punct ochit, punct lovit! Dar mare ticăloasă mai eşti 
să-mi spui aşa ceva. 

— Lasă măgulelile, te rog. Până una-alta, am dat chix cu 
tata în seara asta. 


41 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Nu ne-am străduit cine ştie ce cu gătitul şi am râs pe 
săturate. Ce l-a apucat cu măritişul? Poate că are chef să 
aibă nepoți? i-am spus eu. 

Maggie se opri brusc şi mă împunse cu arătătorul în piept 
înainte de a începe să fredoneze: 


An-dan-dez, 
Dizi-mani-frez, 
Dizi-mani-pomparez, 
An-dan-dez. 


Şi-şi încheie cântecelul strigând: 

— Îmi pare rău, drăguță, pe tine a picat măgăreaţa. Eu n- 
am niciun chef să fac copii. 

— Cu Fred sau în general? 

— Avem măcar răspunsul la întrebarea serii, mama era 
falită când l-a întâlnit din nou pe tata. 

— Poate, dar seara a adus alte nelămuriri, am continuat 
eu. 

— Da, în sfârşit, mare scofală nu-i. Mama îi dăduse 
papucii tatei când erau tineri şi s-a întors la el cu coada 
între picioare zece ani mai târziu. 

— Am impresia că adevărul e mai complex de-atât. 

— Ar trebui să renunţi la călătorii ca să te consacri 
jurnalismului de investigaţie sentimentală. 

— Mă lasă rece că mă iei în zeflemea. Eu îţi vorbesc 
despre tata şi mama, despre scrisoarea aceea ciudată pe 
care am primit-o, despre zonele de umbră din viaţa lor, 
despre minciunile pe care ni le-au povestit. Tu n-ai chef să 
afli mai multe despre propriii tăi părinţi? Te gândeşti numai 
la tine! 

— Punct ochit, punct lovit, dar mare ticăloasă mai eşti şi 
tu să-mi spui aşa ceva. 

— Până una-alta, spre deosebire de ceea ce crezi tu, 
faptul că mama n-avea un sfant coroborează acuzaţiile din 
scrisoare. 

— Pentru că toţi calicii au renunţat neapărat la o avere? 

42 


- MARC LEVY - 


— Tu n-ai fost niciodată calică, pentru că părinţii au avut 
mereu grijă de tine. 

— Nu vrei tu, Rigby, să lălăim împreună cântecelul ăsta 
care nu-ţi iese din minte? Maggie, mezina deasupra 
leagănului căreia familia plină de bunăvoință s-a aplecat 
întruna. Dar până una-alta, care dintre noi două are o 
garsonieră la Londra şi care stă într-un cartier de periferie, 
la o oră cu trenul? Care bate lumea cât e anul de lung şi 
care rămâne aici să aibă grijă de Michel şi de tata? 

— N-am chef să ne certăm, Maggie. Aş vrea numai să mă 
ajuţi să înţeleg lucrurile. Scrisoarea aceasta nu ne-a fost 
trimisă fără rost. Chiar dacă tot ce se povesteşte în ea sunt 
scorneli, există fără nicio îndoială un motiv în spatele ei. 
Cine ne-a scris şi de ce? 

— Cine ti-a scris! Îţi amintesc că n-ar fi trebuit nici măcar 
să-mi pomeneşti despre rândurile acestea. 

— Şi dacă autorul mă cunoştea destul ca să ştie că totuşi 
am s-o fac? Şi dacă a încercat chiar să mă incite să ţi le 
arăt? 

— Ai dreptate, nici că ar fi putut să se descurce mai bine. 
Bine, simt în vocea ta un fel de mic strigăt de ajutor, aşa 
că, de acord, n-ai decât să-l inviţi pe tata într-una din zilele 
următoare să mâncaţi pe undeva pe lângă Chelsea. O să 
bombăne, dar o să fie fericit să aibă un pretext ca să-şi 
scoată maşina. Incearcă să alegi un loc nu departe de o 
parcare, refuză s-o lase pe mâinile oricui. Nu mai spune 
nimic, mă pufneşte râsul numai când mă gândesc la 
chestia asta. Am o dublură de la cheile lui, o să mă duc să-i 
scotocesc prin casă de îndată ce calea o să fie liberă. 

Nu-mi plăcea ideea de a-mi manipula tatăl, dar, în lipsa 
unui alt plan, am acceptat propunerea surorii mele. 

Gara era pustie. La ora aceea, în afară de noi, nimeni nu 
mai aştepta trenul. Panoul indica sosirea iminentă a 
Southeastern în direcţia Orpington. Trebuia să schimb linia 
la Bromley ca s-o iau pe cea înspre Victoria Station, apoi să 
sar într-un autobuz care avea să mă lase la zece minute de 
mers pe jos de garsoniera mea. 

43 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Ştii la ce visez eu chiar în clipa de-acum? m-a întrebat 
Maggie. Să mă urc în trenul acesta cu soră-mea, să mă duc 
să dorm acasă la ea la Londra. M-aş băga în cearşafurile 
tale şi am pălăvrăgi cât e noaptea de lungă. 

— Şi mie mi-ar plăcea mult, dar... ar trebui să n-ai pe 
nimeni... 

Trenul de periferie îşi făcu apariţia la capătul peronului, 
roţile îi scârţăiră când frână. Uşile se deschiseră fără ca 
niciun pasager să coboare. Un şuierat lung anunţă 
plecarea. 

— Du-te, Rigby, o să-l pierzi, continuă Maggie. 

Am schimbat o privire complice şi m-am urcat în vagon. 


* 


Fred o aştepta pe Maggie în pat. La televizor se dădea un 
episod vechi din Fawlty Towers. Umorul lui John Cleese le 
învinse tăcerea şi pe amândoi îi pufni într-un sfârşit râsul la 
gugumăniile unui lord absurd. 

— Dacă nu vrei să te măriţi cu mine, te-ar bate totuşi 
gândul să te muţi la Primrose Hill? întrebă Fred. 

— Te rog eu frumos, nu face pe ipocritul, dacă ai fi văzut 
ce faţă ai făcut când tata a pomenit de căsătorie! 

— L-ai liniştit foarte repede în privinţa aceasta. 

— Tata şi Michel sunt aici, la Londra aş fi prea departe ca 
să am grijă de ei. 

— Frate-tău e adult, taică-tău şi-a trăit viaţa, când ai să 
te hotărăşti s-o trăieşti şi tu pe-a ta pe deplin? : 

Maggie apucă telecomanda şi opri televizorul. Işi scoase 
tricoul, se urcă peste Fred şi îl privi lung. 

— De ce te uiţi aşa la mine? o întrebă el. 

— Pentru că suntem împreună de doi ani şi mi se 
întâmplă să mă gândesc că nu ştiu nimic despre viaţa, 
despre familia ta, despre care nu vorbeşti niciodată şi cu 
care nu mi-ai făcut niciodată cunoştinţă. Tu ştii aproape tot 
despre mine şi îi cunoşti pe-ai mei. Habar n-am unde ai 
crescut, unde ai făcut facultatea, dacă ai făcut facultate... 

44 


- MARC LEVY - 

— Nu ştii nimic pentru că nu-mi pui niciodată nicio 
întrebare. 

— Nu-i adevărat, eşti întotdeauna evaziv când te întreb 
despre trecutul tău. 

— Pricepi şi tu, zise el sărutând-o pe sâni, că un bărbat 
poate să aibă alte gânduri în cap decât să-ţi povestească 
viaţa lui, dar pentru că insişti, m-am născut la Londra în 
urmă cu treizeci şi nouă de ani... 

Gura îi cobori spre pântecele ei... 

— Să nu cumva să mai scoţi o vorbă, îi şopti ea. 


45 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


8 
Keith 


Octombrie 1980, Baltimore 


Luna îşi revărsa strălucirea argintie peste lucarne, lumina 
ei piezişă dezvăluia fulgii de praf care pluteau prin aer. May 
dormea adânc, cutele cearşafurilor răvăşite i se lipeau de 
curbele trupului. Aşezată pe jos lângă pat, Sally-Anne o 
observa,  scrutându-i respiraţia. In clipa aceea, s-o 
privească pe May dormind era singurul lucru care conta 
pentru ea. Ca şi cum nimic altceva nu mai exista pe lume, 
universul întreg era reţinut în loftul acesta. O oră mai 
devreme, vedenii ale trecutului o scoseseră din visele sale. 
Chipuri familiare, împietrite şi golite de orice expresie, o 
judecau. Stătea pe un scaun pus în mijlocul unei estrade, 
fulgerată de privirile lor. Felul ei de-a fi era rodul unei 
adolescenţe în care învățase totul fără să-i fi fost vreodată 
predat ceva. 

E oare cu putinţă ca două corpuri distruse să se vindece 
atunci când se întâlnesc, iar durerea a două fiinţe se scade 
ori se adună? se întreba ea. 

— Cât e ceasul? bombăni May. 

— Patru dimineaţa, poate că puţin mai mult. 

— La ce te gândeşti? 

— La noi. 

— Şi sunt gânduri bune sau gânduri rele? 

— Culcă-te la loc. 

— Nu câtă vreme o să stai să te holbezi la mine. 

Sally-Anne se duse să-şi pună cizmele şi-şi luă geaca de 
pe spătarul unui scaun. 

— Nu-mi place când pleci noaptea cu motocicleta. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, am să fiu prudentă. 

— Chiar c-ar fi o noutate. Mai stai, am să fac câte-un 
ceai, insistă May. 


46 


- MARC LEVY - 


Se ridică, trăgând de cearşaf ca să se acopere, şi 
străbătu încăperea. Pe o măsuţă improvizată aşezată lângă 
un lighean, un reşou pe gaz, câteva farfurii, nişte pahare 
disparate şi două ceşti din porțelan erau toată bucătăria. 
May puse fierbătorul în chiuvetă, îi scoase capacul şi răsuci 
robinetul. Apoi căută cutia cu ceai într-un fost dulăpior de 
medicamente, se ridică pe vârful picioarelor ca să ia două 
pliculeţe Lipton, două cuburi de zahăr dintr-o oală de lut, 
aprinse un chibrit şi reglă flacăra albăstruie a reşoului. 

— Să nu cumva să mă ajuţi! 

— Aştept să văd dacă ai să reuşeşti numai c-o mână, 
răspunse Sally-Anne cu un zâmbet zeflemitor pe buze. 

May ridică din umeri şi lăsă cearşaful să cadă. 

— Ai fi drăguță dacă l-ai pune la loc pe pat, nu-mi place 
să dorm în praf. 

Turnă ceaiul, îi întinse o ceaşcă lui Sally-Anne, o luă pe-a 
ei şi se întoarse să se aşeze cu picioarele încrucişate jos pe 
saltea. 

— Au venit invitaţiile, îi mărturisi într-un sfârşit Sally- 
Anne. 

— Când? 

— leri după-masă, am trecut pe la poştă ca să iau 
corespondenţa. 

— Şi n-ai crezut că-i necesar să-mi spui şi mie mai 
devreme. 

— Seara a fost veselă, mi-a fost teamă că n-ai să te mai 
gândeşti la nimic altceva. 

— Nu-mi plac tipii ăştia cu care ne întâlnim, discuţiile lor 
politice ieftine mă plictisesc, felul în care pretind că vor să 
schimbe lumea, deşi îşi petrec cea mai mare parte a 
timpului fumând joint-uri. Aşa că-mi pare rău să te 
dezamăgesc, dar masa de-aseară nu mi s-a părut cine ştie 
ce veselă. Mi le arăţi şi mie? 

Sally-Anne scoase din buzunar două plicuri şi le aruncă 
pe pat cu nepăsare. May îl deschise pe acela care-i era 
destinat. Îşi trecu degetul peste bristol, admiră relieful 
caracterelor ştanţate şi se opri la dată. Petrecerea avea să 

47 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


aibă loc peste două săptămâni. Împodobite cu cele mai 
frumoase bijuterii, femeile urmau să poarte ţinute 
extravagante, bărbaţii aveau să fie îmbrăcaţi la fel de 
grotesc, iar câţiva moşi arţăgoşi, refuzând să intre-n joc, 
aveau să se mulţumească doar cu un smoking şi o simplă 
măscuţă care să le acopere faţa. 

— În viaţa mea n-am fost aşa de încântată la ideea de a 
merge la un bal mascat, rânji May. 

— Mă uit la tine şi mă tot minunez. Mă gândeam că, 
văzând invitaţiile, o să te apuce frica. 

— Ei bine, nu, gata de-acum. Nu după ce m-am întors în 
casa lor. Când am plecat, mi-am dat seama cât de greu mi- 
a fost să fiu din nou acolo. Şi mi-am jurat să nu-mi mai fie 
niciodată frică de ei. 

— May... 

— Du-te de te plimbă prin noapte sau bagă-te din nou în 
pat lângă mine, dar hotărăşte-te. 

Sally-Anne luă cearşaful de pe jos şi-l puse peste May. Se 
dezbrăcă în grabă şi se întinse lângă ea, zâmbind din nou. 

— Acuma ce mai e? întrebă May. 

— Nimic. Îmi place când eşti aşa de pornită. 

— Vreau să ştii un lucru care nu mă priveşte decât pe 
mine, dar insist ca tu să fii la curent. N-o să mă las 
niciodată vie în mâinile lor. 

— Ce spui tu acolo? 

— Ai înţeles foarte bine. Viaţa e mult prea scurtă ca s-o 
împovărăm cu tristeţi superflue. 

— May, uită-te în ochii mei. Cred că te înşeli amarnic. Să 
nu te gândeşti decât la răzbunare ar însemna să le acorzi 
prea multă importanţă. Trebuie doar să luăm înapoi ce nu 
merită. 

Sally-Anne ştia la ce se referea. Vorbea despre propriul ei 
mediu, despre oamenii aceia cărora viaţa le dăduse totul. 
Aceia care, datorită rangului lor, se servesc acolo unde alţii 
cer, se desfată acolo unde alţii speră. Aceste clanuri, ai 
căror membri, siguri de superioritatea lor, nutresc numai 
dispreţ ca să suscite încă şi mai multă invidie şi admiraţie. 

48 


- MARC LEVY - 


Ce poate fi mai maliţios decât să respingi ca să seduci şi să 
stârneşti dorinţa? Ca să nu le mai semene îşi schimbase ea 
viaţa, cartierul, look-ul, ajungând să-şi sacrifice până şi 
frumosul păr când adoptă o tunsoare băieţească. Vremurile 
aveau un iz de libertate, Sally-Anne se lăsase de îmbrăţişat 
băieţii ca să îmbrăţişeze câteva cauze nobile. Patria ei care 
se lăuda că era cea a libertăţilor practicase sclavia, căreia îi 
urmase segregarea, şi, deşi trecuseră şaisprezece ani de la 
promulgarea legilor din 1964, mentalităţile nu evoluaseră 
defel. După negri, venise rândul femeilor să se bată pentru 
drepturile lor, iar lupta lor avea să fie de lungă durată. 
Sally-Anne şi May, angajate ale unui mare cotidian, erau 
nişte soldaţi model. Documentariste, ajunseseră pe cea mai 
înaltă treaptă ierarhică pentru nişte femei care lucrau în 
mediul acela. Dar dacă nu erau decât nişte documentariste, 
plătite ca atare, de ce scriau oare cele mai multe dintre 
articolele pe care nişte bărbaţi aroganţi se mulţumeau să le 
citească înainte de a le semna? May era cea mai înzestrată 
dintre ele două. Avea darul de a mirosi subiectele care 
deranjau. Dintre acelea care răsturnau privilegiile, 
denunţau încetineala de care dădea dovadă puterea în 
aplicarea reformelor promise. Cu două luni mai devreme, 
se ocupase de lobby-urile care mituiau câţiva senatori 
pentru a le domoli avânturile în promulgarea unor legi 
împotriva corupţiei sau a toxicității de care, pentru a-şi 
mări câştigurile, industriilor nici că le păsa, împotriva 
comerţului cu arme mai profitabil decât şcolarizarea 
copiilor din familiile defavorizate, împotriva reformei unei 
justiţii care nu mai era justiţie decât cu numele. În timpul ei 
liber, făcuse o remarcabilă anchetă, ducându-se într-un 
oraş în care o companie minieră polua cu nepăsare 
rezervorul de apă, deversând cu neruşinare plumb şi nitrat 
în izvorul care îl alimenta. Directorii ştiau, consiliul de 
administraţie ştia, primarul ştia, guvernatorul ştia şi el, dar 
toţi erau acţionari sau beneficiau de favorurile întreprinderii 
cu pricina. May adunase o grămadă de dovezi despre 
faptele respective, cauzele lor, consecinţele asupra 
49 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


sănătăţii populaţiei, despre abaterile de la cele mai 
evidente reguli de siguranţă, despre corupţia generală care 
cangrena personalităţile oraşului şi ale statului. Dar, după 
ce citise articolul, redactorul-şef o rugase ca, pe viitor, să 
se limiteze la ceea ce îi cerea ziarul să cerceteze. li 
aruncase dosarul la gunoi şi o rugase să-i aducă o cafea, 
fără să uite zahărul. 

May îşi înghiţise lacrimile, refuzând să se supună. Spre 
deosebire de ce spune proverbul, răzbunarea se savurează 
la cald. Rece nu mai prezintă niciun interes, îi spusese 
Sally-Anne pe când o consola într-o seară. Intr-o seară de la 
sfârşitul primăverii, când, într-un restaurant italian ieftin, se 
născuse proiectul care avea să le schimbe cursul vieţii. 

— Vom înfiinţa un ziar de investigaţie care nu va 
cunoaşte nicio cenzură, în care toate adevărurile vor fi 
bune de scris, zisese Sally-Anne ca să audă toată lumea. 

Şi cum prietenii care cinau în compania lor nu dăduseră 
cine ştie ce atenţie vorbelor sale, May, pilită bine, nu 
ezitase să se suie pe masă ca să obţină tăcerea scontată. 

— Redactoarele vor fi exclusiv femei, adăugase ea 
ridicându-şi paharul. Stirpea masculină nu va putea accede 
la alte funcţii în afara acelora de secretar, recepţionist sau, 
în cel mai bun caz, documentarist. 

— Ceea ce ar însemna să întreţinem răul pe care vrem 
să-l combatem, i se împotrivise Sally-Anne. Va trebui să 
angajăm oamenii după competențele lor şi fără prejudecăţi 
legate de sex, culoarea pielii sau religie. 

— Ai dreptate, am putea chiar să-i propunem lui Sammy 
Davis Jr. să participe la consiliul de administraţie. 

Şi în restaurantul acela, înconjurate de o gaşcă de amici 
la fel de piliţi, au început ele să schiţeze planurile 
proiectului lor. În primă instanţă, pe faţa de masă din 
hârtie, pe cele ale sălii de redacţie. Rhonda, cea mai mare 
din gaşcă, despre care se zvonea că umblase cu cei de la 
Black Panthers înainte de a se cuminţi, lucra ca ajutor de 
contabil la Procter & Gamble. Îşi puse experienţa în folosul 
proiectului şi se apucă să stabilească bazele unui cont de 

50 


- MARC LEVY - 


rezultat patrimonial. Întocmi o listă cu posturile ce trebuiau 
asigurate, o grilă de salarii, estimă bugetele necesare în 
materie de chirie, consumabile şi cheltuielile de investigaţii. 
Făgădui că avea să afle cât mai repede cu putinţă cât 
costau hârtia, tipografia, transportul şi marja pe care 
trebuia să le-o acorde distribuitorilor şi vânzătorilor. Pentru 
serviciile aduse, era clar că urma să capete postul de 
director financiar. 

— În ipoteza că o să reuşiţi să strângeţi capitalul necesar, 
lucru de care mă îndoiesc, nimeni n-o să vrea să vă 
tipărească fiţuica, le aruncă Keith, şi cu atât mai puţin s-o 
vândă. O gazetă de scandal, redactată de femei, mi se pare 
că sunteţi tare optimiste. 

Keith era flăcău înalt, zdravăn cât un urs, cu o mutră 
pătrăţoasă, o falcă proeminentă şi nişte ochi de un albastru 
ardent. Sally-Anne îl găsise bărbat bine şi flirtase cu el 
câteva săptămâni. Ca să i se strecoare în pat, Keith i-ar fi 
adus şi luna de pe cer. În spatele acestei carapace robuste 
se ascundea un amant docil cu mâini blânde, aşa cum îi 
plăceau ei. Dar oricât de buni amanti vor fi fost ei, Sally- 
Anne nu se lega sufleteşte de bărbaţi, astfel că şase 
săptămâni îi fuseseră de ajuns ca să i se ia de zbenguielile 
lor. Lui May i se scurgeau ochii după Keith, lucru care nu-i 
scăpase lui Sally-Anne. Rivalitatea aceasta ar fi putut să le 
amenințe prietenia, dar i se întâmpla să se întrebe dacă nu 
cumva îl părăsise tocmai ca să i-l lase lui May. „i-l fac 
cadou”, proclamase ea când se întorsese acasă în 
dimineaţa când îi spusese adio. May nu voia să-l aibă după 
Sally-Anne, dar aceasta o certase. „la plăcerea de-acolo de 
unde se găseşte şi mai ales când se iveşte. O să te 
gândeşti tu după aceea. Crede-mă, cei care fac exact pe 
dos sunt la fel de plicticoşi pe cât de mult se plictisesc”, 
conchise ea pe când se ducea să facă un duş. La rândul ei, 
May trăsese concluzia că nimeni nu se dezbară de propria-i 
aroganță, chiar şi atunci când se autoproclamă rebel. 

Din momentul acela, de fiecare dată când privirea i-o 
întâlnea pe aceea a lui Keith, se opunea tulburării pe care o 

51 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


simţea la gândul zbenguielilor despre care îi povestise 
uneori Sally-Anne. Totuşi, în seara aceea, îl repezise cu o 
remarcă usturătoare. 

— O să găsim noi capitalul şi când ai să ne citeşti ziarul, 
cu curul în fotoliul tău, ai să faci mai puţin pe deşteptul. 

Fraza îi făcuse pe toţi cei de faţă să rânjească. Nimeni nu 
se aventurase încă să umilească aşa mândreţe de bărbat în 
public. Cel mai tare se miră Sally-Anne. Spre surpriza 
generală, Keith se ridicase, dăduse ocol mesei ca să se 
aplece peste umărul lui May şi-i ceru iertare. 

— Poţi să contezi pe mine şi să mă numeri printre primii 
abonaţi. 

Tâmplar de meserie, Keith avea un salariu modest care-i 
permitea să-şi satisfacă nevoile, dar nimic mai mult decât 
strictul necesar. Îşi vâri mâna în buzunarul de la blugi, 
scoase o hârtie de zece dolari, ceea ce în 1980 reprezenta 
o sumă frumuşică, pe care i-o puse în faţă. „Ca să cumpăr 
nişte acţiuni la ziarul vostru”, adăugase el. Şi ieşise din 
restaurant sub privirile uluite ale găştii de prieteni. Priviri 
de care nici că-i păsase lui May când alergă după el, cu cei 
zece dolari în mână. li strigase numele pe stradă. 

— Pentru că tu ai impresia că poţi deveni acţionar cu 
ăştia? De-abia dacă îţi poţi oferi primele numere. 

— Atunci, consideră-i un avans la abonament. 

Keith îşi văzuse de drumul lui. May îl privise cum se 
îndepărtează şi apoi se întorsese la restaurant, mai 
hotărâtă ca niciodată. Avea să le dovedească tuturor de ce 
era ea în stare. Lucru încă şi mai important, avea să-şi 
dovedească ei înseși. Sally-Anne era însufleţită de aceleaşi 
intenţii şi, chiar dacă motivele îi erau diferite, destinele lor 
erau de-acum legate. Le rămânea de strâns un capital 
suficient ca să scoată un ziar a cărui apariţie n-o dorea 
niciun bogătaş din stat. In seara aceea, nici una, nici 
cealaltă nu şi-ar fi putut în niciun chip imagina că soarta 
avea să le îngăduie să-şi concretizeze proiectul doar cu 
preţul unei fărădelegi. 


52 


- MARC LEVY - 


May îşi alungă din minte amintirea acelei nopţi de beţie 
când începuse totul. Işi trase cearşaful peste umeri şi se 
întoarse cu spatele. Sally-Anne îşi puse braţul în jurul ei şi 
închise ochii. 


53 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


9 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Croydon 


Maggie răsuci cheia şi constată că broasca era descuiată. 
Primul hoţ pus pe şterpeleală ar fi intrat mai repede decât 
ea. De câte ori nu-l rugase ea pe tatăl nostru să-şi încuie 
temeinic uşa când pleca? Dar, invariabil, el îi răspundea că 
locuia acolo dintotdeauna şi că nimeni nu-i furase niciodată 
nimic. 

Îşi agăţă pardesiul în cuier şi pătrunse pe hol. N-avea rost 
să caute prin bucătărie, mama n-ar fi ascuns în veci de veci 
ceva, orice, în încăperea care-i plăcea cel mai mult tatălui 
ei. Lenea îi spunea că partida n-avea să fie uşoară şi că ar 
face mai bine să se lase păgubaşă: la ce bun să-şi piardă 
vremea cu nişte investigaţii care n-aveau niciun sens? Cu 
mintea rătăcindu-i de la una la alta, se gândi la dormitor, la 
baie, la dressing - avea să-nceapă cu dressingul, poate că 
urma să descopere vreo trapă sau un fund dublu, se gândi 
şi că, atunci când va pleca, ar trebui să lase încuietoarea 
aşa cum o găsise dacă nu voia ca el să ştie că i se furişase 
în casă. Oricum, avea s-o bată uşor pe umăr în felul lui 
binevoitor spunându-i: „Maggie, tu vezi răul peste tot”. 

Şi când, tocmai, o mână i se puse pe umăr, ea scoase un 
urlet şi se răsuci. Tata o privea, cu ochii holbaţi. 

— Ce faci aici, de ce nu ai sunat? o întrebă el, mirat. 

— Eu... se bâlbâi ea. 

— Tu...? 

— Credeam că iei masa cu Elby. 

— Aşa credeam şi eu şi, de altfel, aşa ar fi trebuit, dar 
Austin-ul a făcut fiţe şi a refuzat să pornească. O să fie 
nevoie să mă duc să văd ce nu-i în regulă sub capota lui. 

— Ar fi putut totuşi să mă avertizeze şi pe mine, bombăni 
Maggie. 

— Cine, Austin-ul meu? 

54 


- MARC LEVY - 


— Elby! 

— Ai fi vrut să te avertizeze că am maşina în pană? râse 
el din toată inima. la nu-i mai căuta tot timpul nod în 
papură soră-tii, nu-mi place deloc când vă dondăniţi. De 
vreo treizeci de ani tot aştept momentul când o să vă 
hotărâți în sfârşit să deveniți femei în toată firea. Şi să fii 
sigură că la fel îi spun şi ei de fiecare dată când ea... 

— Când ea ce? 

— Nimic... oftă tata. Şi acuma, îmi zici şi mie ce faci tu 
aici? 

— Eu... eu... căutam nişte hârtii. 

— Vino, hai să discutăm în bucătărie, voiam să-mi fac un 
sandvici şi vezi tu că, până la urmă, ziua asta care o luase 
razna începe s-o ia pe drumul cel bun din moment ce tot o 
să mănânc cu una dintre fiicele mele. De altfel, fă-mi şi mie 
plăcerea de a nu-i spune nimic soră-tii, e în stare să-şi 
închipuie că am minţit-o în legătură cu maşina ca să te văd 
în locul ei şi atunci... atunci... repetă tata ridicând braţele în 
sus de parcă tavanul avea să i se prăbuşească în cap, o să 
avem drama săptămânii. 

Deschise uşa frigiderului, scoase cele de trebuinţă ca să 
pregătească ceva care să semene a prânz şi o rugă pe 
Maggie să pună masa. 

— Aşa, ce-ai păţit, draga mea? Dacă ai nevoie de nişte 
bani, trebuie să-mi spui. Îţi bate vântul prin buzunare? 

— Nimic, n-am păţit nimic, aveam nevoie doar să 
găsesc... o copie după un certificat de naştere. 

Se întrebă cum de-i venise în minte o asemenea 
minciună. 

— A, a! exclamă tata, cu faţa strălucindu-i de bucurie. 

— A, a, ce? întrebă Maggie cu un ton calm. 

— Păi să ne gândim, vii să cauţi un act de naştere fără ca 
trebuşoara să sufere amânare. Probabil că ai calculat că 
am să plec de la restaurantul unde trebuia să iau prânzul 
cu Elby pe la două şi jumătate, că ai estimat timpul pe care 
urma să-l petrec pe drum cu păcătoasele astea de 
ambuteiaje. Cu toate miliardele pe care politicienii noştri le 

55 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


aruncă în vânt de zeci de ani încoace, să nu găsească ei 
mijlocul de a le da de capăt problemelor de circulaţie... în 
secolul al XXI-lea! l-aş băga pe toţi neisprăviţii ăştia în 
şomaj. 

— Tată, ştii că totuşi cam baţi câmpii. 

— Ba nu, nu bat câmpii deloc, îmi repet punctul de 
vedere. Pe scurt, nu schimba subiectul. Prin urmare, ai 
ajuns la concluzia că n-am să ajung acasă înainte de ora 
patru şi că o să fie prea târziu şi de-aia ai şi venit. 

Maggie, care nu înţelegea o iotă din raţionamentul tatălui 
nostru, hotărî să nu zică nimic. 

— A, a! nu se lăsa el. 

Cu coatele pe masă, ea îşi luă capul în mâini. 

— Uneori, când discut cu tine, am impresia că m-am 
teleportat într-un episod din Monthy Python, spuse ea. 

— Ce să-ţi povestesc, draga mea, dacă sperai să-mi zici 
una s-o ţin minte, n-ai nimerit-o, o iau ca pe un 
compliment. Şi dacă tu crezi că n-am priceput ce cauţi, mi- 
e milă de tine. Primăria se-nchide la ora patru, nu-i aşa? 
adăugă tata făcându-i cu ochiul. 

— Tot ce se poate, dar ce-ai vrea tu să mă duc să fac la 
primărie? 

— Să fie cum spui tu, să zicem că îţi redecorezi 
apartamentul şi că eşti aşa de fericită cu viaţa ta, atât de 
recunoscătoare că ai văzut lumina zilei, încât vrei să-ţi 
agăţi certificatul de naştere în sufragerie. Logic! Bine, gata 
cu gluma, ai dreptate, am fost neîndemânatic când am 
pomenit de nuntă de faţă cu frate-tău şi soră-ta, iartă-mă, 
dar acum că suntem singuri, poţi să mi-o spui. Pentru că în 
primul rând la mine ai venit mereu să spui ce ai pe suflet, 
nu-i aşa? 

— Dar n-am niciun chef să mă mărit, nici nu mi-a trecut 
prin minte aşa ceva, îţi jur, tată, scoate-ţi ideea asta din 
cap. 

Tata o observă cu circumspecţie pe fiică-sa şi-i puse în 
faţă farfuria cu sandviciuri pe care o pregătise. 

— Mănâncă, te-ai gălbejit rău în ultima vreme. 

56 


- MARC LEVY - 


Maggie nici nu încercă să zică ceva şi muşcă din pâine. 
Tata n-o scăpa din ochi, dar tăcerea îi era de neîndurat. 

— De ce e aşa de urgent să pui mâna pe actul de 
naştere? 

— Banca îmi cere să-mi pun dosarul la punct, născoci ea. 

— Ai cerut un împrumut? Vezi că nu m-am înşelat, tot 
mai am fler când e vorba de fetele mele. Dacă ai nevoie de 
bani, de ce n-ai venit să-mi ceri? Băncile iau şi pielea de pe 
tine cu dobânzile lor, dar când se pune problema să ne 
plătească ce le împrumutăm noi, ca prin minune, banii nu 
mai au nicio valoare! 

— Pentru că tu-i împrumuţi bani băncii tale? întrebă 
Maggie, sperând că dăduse de urma a ceea ce putea să 
subziste din presupusa avere a mamei noastre. 

Entuziasmul i se dezumflă când tata preciză că vorbea 
despre contul lui de economii pentru la pensie. Câteva mii 
de lire sterline şi care nu-i aduceau niciun beneficiu, 
clarifică el cu un oftat. 

— Şi de ce vrei să faci un împrumut? Ai datorii? 

— Tată, las-o-ncolo, am vrut doar să negociez un mic 
overdraft, doar atât. Dar ştii cum e sistemul, pentru o 
nimica toată ţi se cer tone de hârţoage. De altfel, ai vreo 
idee pe unde şi le punea mama pe ale ei? 

— Mai mult decât o idee, în casa asta numai eu m-am 
ocupat mereu de hârţogăraie. Maică-ta ura s-o facă. Mă duc 
să caut ce-ţi trebuie. 

— Nu te deranja, spune-mi numai unde sunt şi... 

Ţârâitul soneriei puse capăt discuţiei. Tata se întrebă 
cine putea să fie, nu aştepta pe nimeni, iar poştaşul venea 
mereu dimineaţa. Se duse să deschidă şi mă găsi pe palier. 

— Ai venit până aici? zise el jenat. 

— După cum poţi vedea. Am trecut pe la ziar şi am făcut 
rost de o maşină de împrumut. Rău se mai circulă! 

— Ştiu, tocmai asta îi spuneam şi eu soră-tii. 

— Maggie e aici? 


57 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Da, dar să nu cumva să crezi că am născocit pana 
maşinii! Imaginează-ţi, şopti el, că a venit pe furiş, sperând 
că n-am să fiu aici, ca să... 

— Ca să ce? am întrebat eu, încordată. 

— Dacă nu m-ai fi întrerupt, tocmai ţi-aş fi spus. Ca să 
caute nişte documente, vrea să facă un împrumut la bancă. 
Soră-ta e o mână spartă. 

Maggie apăru pe hol şi-mi aruncă o privire plină de 
reproşuri. 

— Înainte să scoţi vreo vorbă pe care o s-ajungi s-o 
regreţi, ai face bine să-ţi verifici mobilul, ţi-am lăsat zece 
mesaje. 

Maggie se întoarse în bucătărie şi-şi băgă mâna în 
geantă. iPhone-ul era pus pe silențios şi putu să constate 
că încercasem de nenumărate ori s-o avertizez că drumul 
nu era liber. 

— Tunam şi fulgeram împotriva Austin-ului, dar va trebui 
să-l binecuvântez pentru această dublă surpriză. N-ar mai 
lipsi decât să vină şi Michel. O să mă uit să văd ce mi-a mai 
rămas prin frigider, dac-aş fi ştiut, m-aş fi dus şi eu la 
cumpărături, zise tata, uşurat că nu-l bănuiesc de vreo 
lovitură pe la spate. 

M-am aşezat la masă şi am încercat s-o iau la întrebări 
pe Maggie care, dintr-o privire, îmi dădu de înţeles că tatăl 
nostru nu bănuia nimic. Când el dispăru, Maggie îşi luă din 
nou mobilul şi, rânjind, se uită ţintă la ecran. 

— N-am visat, Rigby, chiar mi-ai dat mesaj cu „Abort 
Mission” de trei ori. De fapt, tu nu te uiţi la televizor, tu-l 
mănânci pe pâine! 

Tata îşi făcu din nou apariţia, cu un document în mână. 

— La drept vorbind, nu e chiar certificatul tău de naştere, 
ci un extras al arborelui nostru genealogic, validat de un 
notar mormon! Bancherul tău ar trebui să fie mulţumit. 

Am înhăţat documentul înaintea lui Maggie. 

— la te uită, ciudată chestie, am zis eu. 

Tata apăsa întruna pe întrerupătorul fierbătorului electric 
şi înjura în şoaptă. 

58 


- MARC LEVY - 


— Tu şi mama v-aţi căsătorit după ce ne-am născut noi? 

— Tot ce se poate, mormăi tatăl meu. 

— Cum adică, „tot ce se poate”, aşa stă scris negru pe 
alb. Nu-ţi mai aminteşti de ziua propriei tale căsătorii? 

— Înainte sau după, ce importanţă are!? După câte ştiu, 
ne-am iubit până când a murit şi, atenţie, încă o mai 
iubesc. 

— Dar ne-aţi povestit mereu că v-aţi hotărât să vă uniţi 
destinele imediat ce v-aţi regăsit. 

— Povestea noastră era puţin mai complicată decât 
aceea pe care voiam să le-o spunem odraslelor noastre la 
ora de culcare. 

— Mai complicată în ce fel? 

— Şi iată că iar începe interogatoriul, ţi-am zis eu, Elby, 
ar fi trebuit să faci carieră în poliţie, nu în jurnalism, 
bombăni el. 

Tata trase de cablul electric şi-l înfăşură în jurul 
fierbătorului. 

— Încă unul care şi-a dat duhul. Hotărât lucru, maşina azi 
de dimineaţă, acum blestematul ăsta de fierbător, am o zi 
proastă. 

Luă o oală din bufet, o umplu cu apă şi o puse pe aragaz. 

— Ştiţi cumva de cât timp e nevoie ca să fiarbă apa rece? 

Eu şi soră-mea am dat din cap în semncănu. 

— Nici eu n-am habar, dar o să aflăm în curând, zise el 
ţintuindu-şi privirea asupra secundarului ceasului de 
perete. 

— Mai complicată în ce fel? am repetat eu, nu fără să-l 
fac să ofteze pe taică-meu. 

— Primele săptămâni după ce s-a întors n-au fost chiar 
aşa de simple. l-a luat ceva timp până să se adapteze unei 
noi vieţi într-un cartier de periferie care, la vremea aceea, 
nu era cel mai vesel loc de pe pământ. 

— Poţi să scoţi „la vremea aceea”, şuieră Maggie. 

— Nu cred că Beckenham-ul tău e cu ceva mai presus 
decât oraşul meu, draga mea. Mama voastră se cam 
plictisea în apartamentul ăsta, încă nu-şi găsise de lucru, 

59 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


eu aveam programul meu la birou de la care nu puteam să 
lipsesc, ea se simţea foarte singură. Dar cum era o 
luptătoare, s-a înscris la nişte cursuri prin corespondenţă. 
Şi-a obţinut diploma, apoi un post de stagiară şi, în sfârşit, 
de cadru didactic. Adăugaţi la toate acestea sarcina, 
naşterea voastră care ne-a copleşit de fericire, dar habar n- 
aveţi voi cât costă să creşti un copil, sper că o să aflaţi într- 
o bună zi. Pe scurt, nu prea aveam cu ce să cumpărăm o 
rochie de mireasă, o verighetă şi toate fleacurile fără de 
care nu se face nuntă. Aşa că, într-adevăr, am aşteptat un 
pic mai mult decât ne-am fi dorit ca să trecem pe la 
primărie. Ţi-am satisfăcut curiozitatea? 

— La cât timp după renaşterea poveştii voastre de 
dragoste a rămas mama însărcinată? 

— Frumos spus. Mamei voastre nu-i plăcea să vorbesc 
despre primul nostru flirt. Trecuseră zece ani, trăise, 
devenise altcineva şi nu nutrea nici cea mai mică simpatie 
pentru fetişcana care fusese cândva. De altfel, era aproape 
geloasă din pricina ideii că putusem să o iubesc pe fata 
aceea. Nu înţelegea cum de un bărbat fusese capabil să se 
îndrăgostească de două firi atât de diferite. De parcă eu n- 
aş fi avut dreptul să mă schimb! Atenţie, nu greşea, nu mă 
schimbasem cine ştie ce. Pe mama voastră n-o interesa 
decât prezentul, rar se proiecta în viitor, iar trecutul ei nu 
mai exista. Cele două perioade ale iubirii noastre erau 
pentru ea ca un Vechi şi un Nou Testament. Două povestiri 
care nu s-au pus niciodată de acord în privinţa venirii lui 
Mesia. 

— Pentru că, în viaţa ei, Mesia erai tu, desigur, pufni 
Maggie în râs. 

— Un minut şi douăsprezece secunde, răspunse tata, 
impasibil, uitându-se cum fierbe apa. 

Răsuci butonul ochiului de la aragaz şi servi ceaiul. 

— Dar ştiu că aţi fost rapizi, un minut şi douăsprezece 
secunde pentru ca mama să rămână însărcinată, e un 
record, am reluat eu. 


60 


- MARC LEVY - 


Cu delicateţe, tata îşi turnă puţin lapte în cană şi se uită 
rând pe rând la fetele sale. 

— Vă iubesc, lucru pe care îl ştiţi prea bine. Vă iubesc 
mai mult decât orice pe lume, împreună cu fratele vostru, 
fireşte. Dar ce mă mai enervaţi uneori! V-am avut foarte 
repede. La câteva luni după ce ne-am regăsit. Vrei să ştii 
cât cântăreaţi tu şi frate-tău la naştere? Ei bine, tu erai mai 
dolofană decât el, na! 

Maggie rânji cu neruşinare, umflându-şi obrajii pe când 
se uita la mine. 

— lar tu, Maggie, erai mai grea decât amândoi la un loc. 
Acuma, m-aţi întristat cu poveştile voastre cu tot. O să mă 
duc să mă plimb la cimitir, vreţi să veniţi cu mine? 

Maggie nu mai fusese la locul unde se odihnea mama 
noastră de când o îngropaserăm acolo. Nu suporta să-i 
vadă numele gravat pe o piatră de mormânt. 

— De fapt, nu, se răzgândi tata, să nu vă supăraţi pe 
mine, dar prefer să mă duc singur. 

Un tată ştie el mai bine. 

Îşi bău ceaşca, o puse în chiuvetă, se întoarse să ne 
sărute pe frunte înainte de a ne lăsa. Îl auzirăm strigând de 
la intrare: 

— Să nu uiţi să închizi bine uşa când ai să pleci, Maggie. 

Şi tata ieşi, cu un zâmbet pe buze. 


61 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


10 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Croydon 


Înainte să ne apucăm de căutat, am aşteptat să fim 
sigure că tata n-o să se întoarcă. Eliminasem încă de la bun 
început baia, considerând-o o ascunzătoare prea 
improbabilă. Maggie scotoci prin dressing şi nu găsi nici 
trapă, nici fund dublu. În timp ce eu mă ocupam de 
dormitor, ea se duse în bucătărie să studieze arborele 
genealogic al familiei. 

— Să nu cumva să vii să-mi dai o mână de ajutor, am 
strigat eu. 

— Din câte ştiu, nici tu n-ai venit să mă ajuţi, mi-a 
răspuns ea, încă n-ai terminat? 

M-am apropiat de ea, descurajată. 

— Nimic, am bătut chiar şi-n pereţi să văd dacă nu sună 
a gol, dar nada. 

— N-ai găsit nimic pentru că nu era nimic de găsit. 
Scrisoarea asta e o încâlceală de inepţii; am râs ce-am râs, 
dar acum îţi sugerez să ne oprim aici. 

— Hai să încercăm să gândim ca mama. Dacă ai vrea să 
ascunzi o comoară, unde ai pune-o bine? 

— Dar de ce s-o pui bine şi să nu i-o dai familiei s-o 
folosească? 

— Şi dacă nu e vorba de bani, ci de ceva cu care nu 
putea să facă nimic? N-ai de unde să ştii, poate că, în 
tinereţe, se ocupa cu traficul de droguri... în anii '70-'80, 
toată lumea le consuma. 

— Exact ce-ţi spuneam, Elby, chiar că te uiţi prea mult la 
televizor şi, cu riscul de a-ţi provoca o mare deziluzie, cred 
că destul de multă lume mai consumă şi acum. lar dacă 
mai stai mult la Londra, poate că am să m-apuc şi eu. 

— Dintre noi trei, cea mai bună relaţie o avea cu Michel. 


62 


- MARC LEVY - 


— Presupun că afirmaţia asta gratuită n-are niciun alt 
rost decât să mă facă geloasă. Eşti jalnică. 

— Nu e jalnic deloc, e o realitate şi spun ce spun pentru 
că, dacă mama ar fi avut un secret pe care nu voia să-l 
împărtăşească cu tata, lui Michel i s-ar fi destăinuit. 

— Să nu te-apuci să-l tulburi cu încăpăţânarea ta 
rocambolescă. 

— Nu primesc ordine de la tine şi, de altfel, o să mă duc 
să-l văd chiar acum. La naiba, e fratele meu geamăn, nu al 
tău! 

— Fals geamăn! 

Am ieşit din bucătărie. Maggie trânti uşa şi mă prinse din 
urmă în casa scărilor. 

Trotuarele erau purpurii de la covorul de frunze roşietice. 
Ravagii ale unui octombrie în care vântul suflase mai mult 
decât de obicei. Îmi place pocnetul uşor al nervurilor uscate 
sub paşii mei, mireasma de toamnă pe care o răscoleşte 
ploaia. M-am aşezat la volanul break-ului împrumutat de la 
un coleg de la ziar, am aşteptat ca Maggie să-şi închidă 
portiera şi am demarat. 

Am condus fără să schimbăm o vorbă, cu excepţia unei 
mici paranteze, când i-am atras atenţia lui Maggie că, dacă 
n-ar fi crezut cu adevărat niciun cuvinţel din scrisoarea 
anonimă, nu s-ar fi urcat în maşină, dar ea a pretins că nu 
se afla aici decât ca să-şi apere fratele de sminteala care 
pusese stăpânire pe soră-sa. 

Am lăsat maşina în parcare şi m-am îndreptat cu un mers 
hotărât spre recepţie. În spatele biroului din mălin lăcuit, 
rămăşiţă a unor vremuri apuse, nu era niciun angajat. 
Personalul bibliotecii municipale se rezuma la doi oameni 
care lucrau acolo cu normă întreagă, directoarea, Vera 
Morton, şi Michel, plus o femeie de serviciu care venea să 
şteargă rafturile de praf de două ori pe săptămână. 

Vera Morton o recunoscu pe Maggie în hol şi chipul i se 
lumină în timp ce-i venea în întâmpinare. Personaj mai 
complex decât părea la prima vedere, Vera ar fi putut să fie 
o femeie atrăgătoare dacă nu s-ar fi chinuit atât de mult să 

63 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


devină invizibilă. Ochii ei de culoarea lazuritului erau 
înconjurați de nişte ochelari rotunzi, mânjiţi cu urme de 
degete, părul îi era prins cu un elastic, iar ţinuta 
vestimentară îi era teribil de sobră. Puloverul pe gât, cu 
două numere mai mare, mocasinii şi şosetele alcătuiau un 
soi de uniformă de un maro spălăcit. 

— Totul e în regulă? se interesă ea. 

— Cât de în regulă se poate, am răspuns eu. 

— In cazul acesta, sunt de-a dreptul încântată, o clipă mi- 
a fost teamă că sunteţi mesagerul unei veşti proaste. Atât 
de rar se-ntâmplă să ne  onoraţi cu prezența 
dumneavoastră! 

Cine se mai exprima astfel în zilele noastre? m-am 
întrebat eu păstrând ideile acestea pentru mine. Şi, în timp 
ce Maggie explica faptul că, pe când se plimbau prin 
cartier, două surori se gândiseră să vină să-şi salute fratele, 
am remarcat că obrajii Verei se colorau într-o uşoară 
nuanţă  trandafirie de fiecare dată când pronunţa 
prenumele lui Michel. Am bănuit pe dată o confuzie de 
sentimente sub puloverul pe gât al Verei Morton. Nu-i vina 
ei, căci dacă bagi doi peşti în acelaşi borcan opt ceasuri pe 
zi, singura lor distracţie fiind vizita unei clase de şcolari în 
fiecare miercuri, atunci şi probabilitățile sunt foarte mari să 
ajungă să vadă unul în celălalt ceea ce omenirea întreagă 
poate să le ofere mai bun. Lăsând consideraţiile acestea 
deoparte, ideea că Vera nutreşte anumite sentimente faţă 
de frate-meu mi se părea posibilă. Dar adevărata întrebare 
era dacă şi Vera îi picase cu tronc lui Michel. 

Tânăra directoare a instituţiei dărăpănate se bucură să 
ne însoţească până la sala de lectură unde Michel era 
cufundat într-o carte, singur la o masă. Totuşi, ea vorbi în 
şoaptă de parcă sala ar fi fost plină ochi. Am dedus de-aici 
că bibliotecile sunt ca bisericile. Credincios sau nu, nu poţi 
decât să te-apuci să murmuri. 

Michel înălţă capul, mirat să-şi vadă surorile, închise 
cartea şi se duse s-o pună la locul ei înainte de a ni se 
alătura. 

64 


- MARC LEVY - 


— Treceam prin preajmă şi ne-am gândit să venim să te 
pupăm, declară Maggie. 

— A, ciudat, tu nu mă pupi niciodată. În sfârşit, nu vreau 
să te supăr, spuse el întinzând obrazul. 

— Am zis şi eu aşa, preciză Maggie. N-ai vrea să mergem 
să bem un ceai undeva? Dacă poţi să lipseşti, bineînţeles. 

Vera răspunse în locul lui. 

— Bineînţeles că da, astăzi nu-i cine ştie ce lume. Nu vă 
faceţi griji, Michel (o uşoară roşeaţă în obraji). Voi închide 
eu biblioteca. 

— Ah! Dar mai am câteva lucrări de pus la loc. 

— Sunt sigură că vor petrece o noapte foarte plăcută pe 
mesele pe care se află, afirmă Vera (trandafiriul se 
intensifica în mod evident). 

Michel întinse braţul şi îi strânse mâna de parcă ar fi fost 
o veche pompă de bicicletă. 

— Păi, mulţumesc mult, zise el. O să lucrez mâine până 
ceva mai târziu. 

— Nu va fi nevoie. Vă doresc o seară plăcută, Michel 
(stacojie de data aceasta). 

Şi, din moment ce murmuratul era la ordinea zilei în locul 
acesta, m-am aplecat la urechea soră-mii ca să-i 
mărturisesc ceva. Maggie dădu ochii peste cap şi-l trase pe 
Michel spre maşină. 

Ne-am oprit într-un salon de ceai. În spatele unui perete 
de sticlă acoperit de postere publicitare, localul ocupa 
parterul unui mic bloc din cărămidă galbenă de prin anii 
1970, vestigiu al acestei periferii industriale care se 
modernizase cu întârziere. Servirea era minimalistă, 
Maggie se duse să comande trei Earl Grey la bar, tot atâtea 
scones? şi nu se dădu la o parte decât ca să mă lase să 
achit nota de plată. Ne-am aşezat pe nişte scaune de 
plastic în jurul unei mese din lemn stratificat acoperit cu 
răşină. 


3 Pâinişoară de origine ecoseză, foarte apreciată în Anglia şi Statele 
Unite. (W.r.) 
65 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— | s-a întâmplat ceva lui tata? întrebă Michel cu o voce 
calmă. 

L-am liniştit imediat. Michel luă o gură de ceai şi se uită 
fix la Maggie. 

— Ai să te măriţi cu Fred? 

— Dar de unde până unde faptul că am venit să te 
vedem ar presupune că s-a petrecut o dramă? răspunse ea. 

Michel se gândi şi i se păru că răspunsul e amuzant. Se 
strădui să zâmbească pentru a i-o arăta. 

— Rămân şi eu o dată puţin la Londra, aşa că aveam chef 
să te văd şi am profitat ca s-o invit şi pe Maggie să ni se 
alăture, am adăugat eu. 

— Ţi-a încredinţat mama vreun secret? a întrebat Maggie 
pe şleau. 

— E o întrebare ciudată. N-am mai văzut-o pe mama de 
mult timp şi nici tu. 

— Voiam să zic înainte. 

— Dacă mi-ar fi încredinţat un secret, n-aş putea să ţi-l 
dezvălui. Logic, nu-i aşa? 

— Nu-ţi cer să-mi spui despre ce e vorba, ci numai dacă 
ţi-a încredinţat unul. 

— Nu. 

— Vezi, ţi-am zis eu, se stropşi Maggie. 

— Unul, nu, dar mai multe, da, continuă Michel. Pot să 
mai iau o scone? 

Maggie împinse farfuria spre el. 

— De ce ţie şi nu nouă? întrebă ea. 

— Pentru că ştia că n-am să spun nimic. 

— Nici chiar surorilor tale? 

— Mai ales surorilor mele. Când vă certaţi, sunteţi în 
stare să spuneţi de toate, inclusiv lucruri care nu există. 
Aveţi multe calităţi, dar nu pe aceea de a şti să vă ţineţi 
gura când sunteţi furioase. Logic. 

Mi-am pus mâna pe antebraţul lui Michel şi l-am privit cu 
ochii plini de tandrete. 

— Dar ştii că ne e la fel de dor de ea cum ţi-e şi ţie. 


66 


- MARC LEVY - 


— Nu cred că există vreun instrument capabil să 
măsoare dorul, aşa că deduc de aici că iar vorbeşti şi tu 
aşa. 
— Nu, Michel, vorbesc serios, am continuat eu. Era 
mama noastră aşa cum era şi ata. 

— Evident, e logic. 

— Dacă ştii lucruri de care noi habar n-avem, n-ar fi 
drept să le păstrezi numai pentru tine, înţelegi? îl rugă 
Maggie. 

Michel mă interogă din priviri înainte de a lua ultima 
scone. O înmuie în ceai şi o dădu gata din două înghiţituri. 

— Ce ţi-a zis? am insistat eu. 

— Nimic. 

— Şi secretul? 

— Nu mi-a încredinţat cuvinte. 

— Atunci ce? 

— Nu cred că am dreptul să vă spun. 

— Michel, nici eu nu cred că mama îşi imaginase că o să 
plece aşa de repede, atât de brutal. Sunt sigură că şi-ar fi 
dorit ca, după moartea ei, să împărţim tot ce ne-a lăsat. 

— Tot ce se poate, ar trebui să pot s-o întreb. 

— Dar e imposibil, aşa că trebuie să te încrezi în propria 
ta judecată şi numai în ea. 

Michel îşi bău ceaşca pe nerăsuflate şi o puse pe 
farfurioară. Mâna îi tremura, dădea din cap, cu privirea 
pierdută. L-am mângâliat pe ceafă şi am întrerupt criza cu o 
singură frază. 

— Nu trebuie să ne spui nimic acum. Sunt sigură că 
mama ar fi vrut să-ţi acorzi timpul de a te gândi. Şi ştiu că 
acesta e motivul pentru care a avut încredere în tine. Mai 
vrei o scone? 

— Nu cred că ar fi foarte rezonabil, dar de ce nu, doar o 
dată suntem toţi trei împreună. 

Eram hotărâtă să nu mă ridic, Maggie îşi asumă un dus- 
întors până la bar şi plăti patiseria. Puse farfurioara în faţa 
lui Michel şi se aşeză la loc. 


67 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Hai să nu mai vorbim despre asta, zise Maggie cu o 
voce liniştitoare. Ce-ar fi să ne povesteşti un pic cum îţi 
sunt zilele la muncă? 

— Toate seamănă între ele. 

— Atunci alege una anume. 

— Te înţelegi bine cu directoarea? am intervenit eu. 

Michel ridică ochii. 

— larăşi vorbeşti numai aşa, presupun? 

— Nu, era doar o întrebare, am reluat eu. 

— Da, ne înţelegem foarte bine, ceea ce e normal, căci 
nu suntem surzi. Din fericire, căci vorbitul în şoaptă e 
obligatoriu la bibliotecă. 

— Lucru pe care l-am putut constata. 

— Atunci, ştii că ne înţelegem bine. 

— Cred că te apreciază mult. Şi, Maggie, nu te mai uita 
aşa la mine, pot să stau de vorbă cu fratele meu fără ca tu 
să-mi supraveghezi fiecare frază. 

— O să vă certaţi? întrebă Michel. 

— Nu, nu astăzi, îl linişti Maggie. 

— Ceea ce mă fascinează la voi, continuă Michel 
apucând un şerveţel de hârtie ca să se şteargă la colţul 
gurii, e că de cele mai multe ori ceea ce spuneţi n-are 
niciun sens. Şi totuşi, când nu vă certati, vă înţelegeţi mai 
bine decât majoritatea oamenilor pe care-i observ. De unde 
deduc că nici voi nu sunteţi surde. Sper că am răspuns 
astfel la adevărata întrebare pe care mi-ai pus-o, Elby. 

— Aşa cred şi eu. Dacă într-o bună zi o să ai nevoie să 
ceri sfatul vreunei fete, ştii că sunt aici. 

— Nu, de foarte multe ori nu mai eşti aici, Elby, dar, spre 
deosebire de mama, tu te întorci totuşi din când în când, 
ceea ce e liniştitor. 

— De data aceasta, cred că am să rămân mai mult timp. 

— Până când ziarul o să te trimită să studiezi girafele din 
vreo ţară îndepărtată. De ce oamenii pe care nu-i cunoşti te 
interesează mai mult decât propria ta familie? 

Unui alt bărbat decât frate-meu poate că i-aş fi spus 
adevărul. Voisem să plec să descopăr lumea ca să aflu 

68 


- MARC LEVY - 


speranţa care îmi lipsea când aveam douăzeci de ani, ca să 
fug de teama de a-mi vedea viaţa deja scrisă de la un 
capăt la altul, o viaţă care ar fi semănat cu aceea a maică- 
mii, cu aceea care îi convenea soră-mii. Avusesem nevoie 
să-i părăsesc pe-ai mei pentru a-i iubi în continuare. Pentru 
că, în ciuda dragostei primite, mă sufocam în periferia 
aceasta din Londra. 

— Eram fascinată de diversitatea omenirii, am răspuns 
eu. Am plecat în căutarea tuturor diferenţelor sale. Înţelegi? 

— Nu, nu-i foarte logic. Din moment ce eu nu-s ca ceilalţi, 
de ce n-am fost de-ajuns să-ţi ofer ce căutai? 

— Tu nu eşti diferit, Michel, noi doi suntem gemeni şi eşti 
omul de care mă simt cea mai apropiată. 

— Să-mi spuneţi dacă vă deranjez, interveni Maggie. 

Michel ne privi rând pe rând. Trase adânc aer în piept şi- 
şi puse mâinile pe masă, pregătit să se elibereze de un 
secret care-l împovăra. 

— Cred că mă înţeleg cum nu se poate mai bine cu Vera, 
zise el cu respiraţia tăiată. 


69 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


11 
Independentul 


lunie-septembrie 1980, Baltimore 


De când cu anunţul făcut într-o seară de beţie, la 
sfârşitul primăverii, May şi Sally-Anne se consacraseră trup 
şi suflet înfiinţării ziarului lor. Îi dedicaseră toată vara şi nu- 
şi oferiseră decât o duminică la plajă. 

Dar, înainte de toate, trebuia să-i găsească un nume. 
May încercă prima. Ideea îi veni pe când se uita la Robert 
Stack care-l încarna pe Eliot Ness într-un episod din The 
Untouchables* ce se dădea la televizor. Serialul, care se 
demodase oarecum, era cu regularitate redifuzat în 
programul de noapte al ABC. 

La început, Sally crezu că-i o glumă. Sugestia lui May era 
ridicol de pretențioasă, chiar şi fără îndoielnicul joc de 
cuvinte cu care avea să se delecteze tagma masculină. Un 
ziar condus de femei nu putea să se numească De neatins. 

Într-o după-masă de iulie când era extrem de cald, Sally- 
Anne îi admira muşchii lui Keith care venise să le dea o 
mână de ajutor: într-un depozit abandonat din zona 
docurilor, ea descoperise un loft într-o stare jalnică, loft 
care, după spusele ei, nu avea nevoie decât de o văruială 
ca să-şi regăsească întreaga splendoare. 

După o examinare aprofundată a locului, Keith o 
asigurase că situaţia era exact pe dos şi se mirase de cât 
de puţine mijloace dispuneau pentru a duce la bun sfârşit 
un asemenea proiect. Familia lui Sally-Anne avea totuşi 
bani. 

El nu ştia că, în spatele fasoanelor ei de mare 
seducătoare, Sally-Anne avea un incontestabil simţ al 
dreptăţii. Nu aşteptase adolescenţa ca să înţeleagă că era 
diferită. Le povesti lui Keith şi May o amintire din copilărie. 


4 Untouchâbles înseamnă „incoruptibili”. (W.a.) 
70 


- MARC LEVY - 


Unuia dintre profesorii ei îi declarase că, probabil, se 
născuse în familia nepotrivită, căci nu-şi găsea nimic în 
comun cu taică-său şi cu atât mai puţin cu maică-sa. 
Profesorul o dojenise pe tânăra neruşinată care îşi îngăduia 
să judece nişte părinţi atât de des pomeniţi ca modele de 
reuşită. Singura reuşită pe care ea le-o recunoştea era 
aceea că ştiuseră să păstreze averea moştenită, dar cu 
preţul multor minciuni şi compromisuri. 

Provocând reapariţia acestei amintiri, Keith le făcuse pe 
cele două fete să ajungă la un acord. N-aveau să datoreze 
nimic nimănui, ziarul lor urma să se cheme /ndependentul. 

— Toate bune şi frumoase, dar fără bani, munca va fi 
uriaşă! exclamă Keith. Geamurile sunt roase de sare, iar 
parchetul e aşa de găurit, că am putea băga mâna în el. 
Reparaţia centralei e o muncă herculeană, iar blocul nu mai 
are curent de veacuri. 

— Nu cunosc decât două soiuri de oameni, i-a replicat 
Sally-Anne, cei care au probleme şi cei care le rezolvă. 

Sally-Anne învățase să-şi lase corectitudinea deoparte 
când era necesar, iar bărbaţii nu erau pentru ea decât ceva 
necesar. Keith căzuse într-o capcană atât de grosolană, 
încât May îşi dori să-i vină în ajutor. Nu făcu nimic, iar el se 
înhămă la restaurarea loftului cu o admirabilă fervoare. 

Keith nu avusese o copilărie uşoară, dar aşa învățase să 
se descurce cu ce avea la îndemână. In prima duminică în 
care veni să lucreze, se strădui să tragă un cablu de la 
întrerupătorul principal şi, târziu în noapte, reuşi să-l 
racordeze, cu preţul unei periculoase escalade, la bornele 
transformatorului cocoţat pe stâlpul electric care se înălța 
în faţa unei ferestre. Operaţiunea îi luase o zi, dar aveau 
din nou curent. 

În zilele următoare, când ieşea de la serviciu, alerga la 
loft şi tot acolo îşi petrecu şi weekendul. Într-o săptămână, 
şantierul acesta se transformase pentru el într-o provocare. 
începu să repare parchetul pentru ca, într-o bună zi, să fie 
instalate birourile, să repare pervazul ferestrelor cu resturi 
de lemn pe care le recupera de la atelier şi le aducea în 

71 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


camioneta sa. Tactica lui nu trecu neobservată şi, dacă n-ar 
fi fost un tâmplar atât de bun, probabil că patronul lui l-ar fi 
dat afară. La sfârşitul primei săptămâni, îi veniră minţile în 
cap şi, în faţa amplorii lucrării, acceptă până la urmă că n- 
avea să-i dea niciodată de capăt de unul singur. În 
schimbul câtorva chiolhanuri în oraş plătite de cele două 
fete, izbuti să mobilizeze mai mulţi prieteni care lucrau în 
construcţii. Ucenici instalatori, zidari, zugravi şi lăcătuşi 
veniră să se ocupe de centrală, de ţevi, de caloriferele din 
fontă care trebuiau curățate, de pereţii scorojiţi şi de rugina 
care se înstăpânise peste tot ce era din metal. May şi Sally- 
Anne nu stăteau cu braţele încrucişate. Polizau, înşurubau, 
dădeau şi ele cu pensula, când nu împărțeau mâncare şi 
băutură echipei alcătuite de Keith. 

Ambianţa era efervescentă, dar între ei trei se juca un 
subtil joc de seducţie. Una era expertă, cealaltă era 
sinceră, iar ultimul nu mai înţelegea nimic din toată 
povestea. 

Keith i se părea lui May simpatic. Îi pândea faptele şi 
gesturile, aşteptând să aibă nevoie de ajutor şi făcând în 
aşa fel încât să-i fie în preajmă la momentul potrivit. Atunci 
când schimbau câteva vorbe, el dând cu ciocanul în 
parchet, ea şlefuind pe-alături, May descoperea că mintea îi 
era la fel de interesantă ca şi corpul. Dar ochii lui Keith se 
întorceau mereu la Sally-Anne care, în mod voit, se ţinea la 
distanţă. May ajunse într-un sfârşit să suspecteze că nu le 
ajuta decât ca s-o recucerească şi-şi păstră sentimentele 
doar pentru ea. 

Pe la jumătatea lunii, jocul luă o altă turnură. Keith îl 
desluşise pe cel al lui Sally-Anne şi o invită pe May să ia 
cina într-un restaurant indian de pe Cold Spring Lane. Ea a 
fost surprinsă să-i descopere gusturi atât de exotice. La 
sfârşitul mesei, el îşi exprimă dorinţa de a se întoarce la 
loft, ca să mai dea un strat de lac pe uşa de la intrare. 

— O să se usuce la noapte şi mâine o să pot trece la 
altceva, zise el. 


72 


- MARC LEVY - 


May îi mulţumi încă o dată pentru toate eforturile pe care 
le făcea, iar Keith se întrebă, pe când îşi lua cheile de pe 
masă înainte de a se ridica, dacă îi mulțumea doar din 
partea ei sau din partea amândurora. Se întoarseră cu pick- 
up-ul lui. 

— Vrei să asculţi un pic de muzică? întrebă Keith. 

Când răsuci butonul radioului, May profită ca să-şi ridice 
pe ascuns fusta până sus pe coapsă. De fiecare dată când 
parbrizul trecea pe sub un felinar i se dezvăluia pielea ca 
laptele pătată de pistrui. Keith o privi de mai multe ori 
înainte de a-şi lăsa mâna s-o atingă, iar May simţi o undă 
de căldură străbătându-i carnea. 

În faţa scării, o invită să urce prima. O sută douăzeci de 
trepte dintr-o scară abruptă, pe care Keith le urcă simțind 
cum creşte în el dorinţa care-l copleşea de a face dragoste 
cu May. 

Ea împinse uşa de la loft şi o strigă pe Sally-Anne, 
sperând să fie, aşa cum se întâmpla adesea, la vreun chef 
îndepărtat, înconjurată de tineri care o mâncau din priviri şi 
de tinere care o admirau sau o urau. 

Keith nici nu mai încercă să se prefacă şi se îndreptă spre 
May. Ea se dădu înapoi până la fereastră, zâmbind. El se 
apropie, îşi trecu mâna prin părul ei şi o luă în braţe. 
Sărutul acesta pe care ea îl aşteptase mai multe săptămâni 
era mai tandru decât şi-l închipuise. Ceafa lui Keith mirosea 
a lemn şi a terebentină, ea îi muşca uşor degetele agile 
care îi mângâiau faţa, simțindu-se străbătută de frisoane. 
Keith îi dădu jos cămaşa, o prinse de mijloc şi-i sărută sânii 
în timp ce ea îşi descheia nasturii de la blugi. Era tot alei, 
iar bărbăţia lui i-o dovedea. 

May se înşela. Din stradă, Sally-Anne, aşezată pe 
motocicletă, îi observa spatele gol lipit de geam, îi pândea 
zvâcnirile, cambrura şalelor care i se adâncea la fiecare 
asalt al lui Keith. Şi ea îl primise pe Keith înăuntrul ei, şi ea 
se înfruptase din gustul sărat al pielii lui. 


73 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Înalţă-te la cer, frumoasa mea, îl meriţi. Ţi-l ofer, dar o 
să ţi-l mai iau cu împrumut de fiecare dată când o să am 
chef de el. 

Nu-şi puse casca şi plecă cu părul fluturând în vântul 
nopţii să caute alinare în căldura altuia. 


* 


La jumătatea lui august, lucrarea era aproape terminată, 
Sally-Anne „câştigase pariul”, iar loftul îşi regăsise dacă nu 
chiar splendoarea, măcar o „înfăţişare de zile mari”. Aşa se 
exprimase Keith, când fetele îl strânseră în braţe, pupându- 
| cu foc ca să-i mulţumească. 

Profitaseră de restaurare ca să-şi amenajeze un colţişor 
ca o cameră. 

Orice era potrivit ca să economisească puţinii bani care 
le rămâneau. Deşi Keith şi prietenii săi se descurcaseră 
după puteri ca să folosească materiale recuperate, ele 
fuseseră nevoite să investească o mare parte din 
economiile lor în şantier. 

La sfârşitul lunii, bătură licitaţiile ca să cumpere nişte 
mobilă şi alte lucruri de ocazie. May dădu peste un lot de 
şase maşini de scris scoase la rebut de o firmă de asigurări 
care numai ce se echipase cu nişte IBM Selectric. Sally- 
Anne se puse ca niciodată pe vrăjeală şi cumpără pe 
aproape nimic, de la un anticar, un lot care cuprindea o 
Roneo veche, o pereche de magnetofoane, o masă 
luminoasă pentru studioul foto, şase scaune şi o canapea 
din velur. Aproape nimic era şi ceea ce le rămânea în 
buzunare la începutul lui septembrie. 


* 


Era una dintre duminicile acelea când May plecase încă 
din zori ca să se ducă la slujbă. Se eliberase de tot, dar nu 
şi de credinţa ei. Cu toate acestea, atunci când pătrundea 
în biserică o copleşea vinovăția. May nu venea aici nici 

74 


- MARC LEVY - 


după Dumnezeu, nici după iertarea lui, ci numai după 
dreptul de a se simţi, vreme de o oră, ferită de lume. Se 
abţinea de la rugăciune, pentru că rugăciunea ar fi fost o 
jignire la adresa acelora care se aflau acolo. li privea pe 
credincioşi, încercând să-şi imagineze vieţile acestor familii 
unite, îi observa pe copiii care căscau pe când îşi îndrugau 
litaniile, deosebea perechile care se iubeau de acelea care 
nu mai făceau nimic altceva decât să locuiască împreună. 
May era fericită să fie liberă, dar libertatea îi era însoţită de 
temeri, singurătatea fiind cea mai rea dintre toate. 

Sally-Anne se întorsese târziu de la o serată de caritate 
unde se plictisise de moarte. Nu se dusese acolo decât ca 
să-l convingă pe un tânăr antreprenor să investească în 
Independentul. Nu era destul de seducător pentru ca 
terenul profesional spre care ea îl atrăsese să alunece spre 
văi mai adânci. O ascultase politicos. Cum să poţi să câştigi 
bani cu un ziar care n-avea să fie de anvergură naţională? 
De când televiziunea acapara bugetele de publicitate, 
marile titluri de-abia dacă erau rentabile. Această tendinţă 
avea să se amplifice, iar el se întreba dacă nu cumva zilele 
presei scrise nu erau numărate. Degeaba se folosi Sally- 
Anne de toată inteligenţa ei, nu izbuti să-l convingă, 
interlocutorul său nu vedea suficiente surse de profit ca să- 
şi investească banii. Sally-Anne îi vorbi despre un alt soi de 
profit, ţara avea nevoie de ziare independente de orice 
putere şi mai ales de aceea a banilor. Din politeţe, el o 
asigurase că, dacă peste numai un an, /ndependentul se 
dovedea viabil, el urma să fie gata să ia parte la runda a 
doua. Sally-Anne se întorsese furioasă în miezul nopţii şi, 
cum dădu peste May şi Keith adormiţi în patul ei, tot în 
toane proaste rămase. Aproape că-i venise să se bage 
lângă ei, dar alesese până la urmă canapeaua. 

May o trezise când plecă în zori. Keith dormea neîntors. 
Din uşa camerei, ea îi observa răsuflarea regulată, corpul 
cufundat în somn pe saltea. Liniştit cum era şi tot emana 
forţă. Pielea lui era o operă de artă, părul de pe piept îmbia 
la plăcere. Sally-Anne se aplecă să-i ia cămaşa aruncată pe 

75 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


jos şi-i adulmecă mirosul impregnat în bumbac. May n-avea 
să se întoarcă decât peste vreo două ore, iar ea nici nu 
cerea atât. Işi scoase tricoul, îşi dădu chiloţii jos şi se 
întinse lângă el. 

Natura are tainele ei, iar bărbatul, o stare de spirit 
matinală pe care n-o poate controla. Keith nu rezistă mult 
timp dezmierdătoarelor buze care i se plimbau pe pântece. 

După ce-şi oferiră unul altuia plăcere, Sally-Anne se 
ridică luându-şi lenjeria de corp. Keith i se alătură sub duş. 
Pe când se îmbrăcau, se puseră de acord în privinţa 
faptului că momentul pe care tocmai îl petrecuseră nu 
existase niciodată. 


O săptămână mai târziu, se întâmplă un miracol, Rhonda, 
ajutoarea de contabil care visa la un post de director 
financiar - chestie care, când erai o femeie angajată într-o 
multinațională la începutul anilor 1960, echivala cu 
speranţa de a escalada Olimpul în papuci de plajă =, 
înființase un cont de rezultat patrimonial riguros, întocmise 
nişte bugete detaliate până la cea mai mică agrafă de 
birou, calculase veniturile din publicitate şi trezoreria 
necesare primilor doi ani de funcţionare a ziarului, după 
care legase totul într-o copertă plastifiată de mai mare 
frumuseţea. Soţul ei, care conducea o sucursală a 
Corporate Bank of Baltimore, le aştepta. 


* 


Domnul Clark era un bărbat mic de înălțime, cu o privire 
ageră şi un zâmbet amabil. Un bărbat căruia bonomia îi 
conferea un anumit farmec, deşi nu avea nici urmă de 
frumuseţe în el. Era însurat cu Rhonda de cincisprezece ani. 
Cineva rău de gură ar fi insinuat că domnul Clark nu putea 
pune sub semnul îndoielii seriozitatea situaţiilor financiare 


76 


- MARC LEVY - 


pe care i le prezenta Sally-Anne fără riscul de a dormi 
singur o vreme. 

— Îngăduiţi-mi o întrebare, zise el scoţându-şi ochelarii 
care-i alunecaseră pe vârful nasului. Dacă instituţia noastră 
v-ar acorda un împrumut, aţi scrie vreodată un articol care 
să-i afecteze interesele? 

May se pregătea să ia cuvântul şi îşi văzu avântul tăiat 
de un şut pe care i-l trase în gleznă asociata ei. 

— Inainte de a vă răspunde, îngăduiţi-mi o altă întrebare, 
declară ea. O bancă anume care ne-ar ajuta să ne finanţăm 
ziarul este în mod necesar o instituţie a cărei probitate nu 
poate fi pusă sub semnul îndoielii, nu-i aşa? 

— Se-nţelege de la sine, răspunse domnul Clark. Şi, din 
moment ce ne permitem să fim oneşti, să ştiţi că vă admir 
curajul încă de când o anumită persoană pe care n-o pot 
pomeni aici îmi vorbeşte despre proiectul dumneavoastră, 
lucru pe care-l face în fiecare seară. Constat că nu a 
exagerat cu nimic. 

Işi deschise sertarul, scoase un formular şi îl împinse uşor 
pe birou. 

— Bine, zise el, nu mă îndoiesc că această cerere de 
împrumut va fi completată în cel mai scurt timp. De îndată 
ce se va face, veniţi să mă vedeţi iarăşi. Voi prezenta 
dosarul dumneavoastră la şedinţa comitetului de credit. O 
simplă formalitate, mă ocup eu de tot. Vă vom deschide o 
linie de credit de douăzeci şi cinci de mii de dolari, 
rambursabili în doi ani. Şi atunci, când ziarul 
dumneavoastră va fi avut parte de succesul prefigurat în 
previziuni, sper în schimb că vă veţi plasa banii la noi. 

Domnul Clark le conduse până la uşa biroului şi le întinse 
mâna ca să le salute, Sally-Anne şi May erau atât de 
fericite, că îl sărutară fiecare pe un obraz în chip de 
mulţumire. 

Când ieşiră din bancă, exultau. 

— O să înfiinţăm ziarul pe bune! exclamă Sally-Anne 
căreia nu-i venea încă a crede. 


77 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Da, de data aceasta cred că o să reuşim. Douăzeci şi 
cinci de mii de dolari, îţi dai tu seama, e o avere! O să 
putem angaja două secretare, pe cineva la telex, poate 
chiar un recepţionist şi, bineînţeles, un machetator, o 
monteuză, o fotografă, o jurnalistă pe probleme politice, o 
jurnalistă pe cultură şi unul sau doi reporteri... 

— Credeam că n-o să facem discriminări... 

— Ştiu, dar ascultă şi tu cuvintele astea euforizante: 
„Frank dragă, grăbeşte-te să-mi aduci dosarul pe care ţi l- 
am cerut - mimă gestul ridicării unui receptor. John, fii 
drăguţ şi adu-mi o cafea - ea închise, prefăcându-se că se 
uită galeş la asistentul ei. Imi place mult pantalonul ăsta, 
Robert, îţi face un fund de milioane...” 

— Indeajuns de excitant, mărturisesc. 

O gură rea ar fi putut să spună că, dacă domnul Clark n- 
ar fi fost soţul Rhondei, nu le-ar fi acordat în veci de veci 
acest împrumut, dar s-ar fi înşelat. Responsabilul de la 
Corporate Bank of Baltimore ştia prea bine cu cine are de-a 
face. Părinţii lui Sally-Anne n-aveau să fie vreodată 
datornici la o instituţie ai cărei acţionari erau. 

O gură rea ar fi putut să-i susure aceluiaşi domn Clark că 
greşise să se implice astfel, fără nici cea mai mică rezervă, 
iar celor două fete, că se bucuraseră atât de repede. 

Câteva zile mai târziu, un administrator al băncii o sună 
pe Hanna Stanfield, mama lui Sally-Anne, ca s-o informeze 
despre un dosar care avea să fie în curând prezentat în faţa 
comitetului de credit. 


78 


- MARC LEVY - 


12 
George-Harrison 


Octombrie 2016, Cantoanele de Est, Québec 


Numele meu este George-Harrison Collins. Celor care se 
distrează pe seama prenumelui meu le răspund că am fost 
îndeajuns bătaia de joc a şcolii ca să nu ştiu omonimia. 
Chestia stranie e că nici măcar nu ascultam Beatles acasă, 
mama era mai degrabă fană Rolling Stones. N-a vrut 
niciodată să-mi spună de ce a făcut această alegere. Nu 
este singurul dintre secretele sale pe care n-am reuşit 
niciodată să le pătrund. 

M-am născut la Magog şi, de treizeci şi cinci de ani 
încoace, viaţa mea se desfăşoară în Cantoanele de Est în 
Quebec. Peisajele sunt magnifice, iernile, lungi şi aspre, dar 
lumina de la capătul acestui tunel cade peste nişte 
primăveri în care totul renaşte, apoi vin verile cu arşiţă care 
fac pădurile să capete o culoare roşiatică şi să ne 
scânteieze lacurile. 

Khalil Gibran scria că memoria este o frunză de toamnă 
care şopteşte în vânt înainte de a dispărea. Mama mi-a dat 
cele mai frumoase amintiri, ale ei se risipesc în căuşul 
toamnei sale. 

Când aveam douăzeci de ani, mă tot îndemna să plec. 
„Provincia aceasta e prea mică pentru tine, du-te şi vezi 
lumea”, îmi ordona ea. N-am ascultat-o. N-aş fi putut trăi în 
altă parte decât aici. Pădurile canadiene sunt pământul 
meu, sunt pline de arţari. Eu sunt sculptor în lemn. 

Când mintea încă îi mai era îndrăzneață, iar umorul, 
şfichiuitor, îmi zicea că-s un bătrâne! în floarea tinereţii, de 
fiecare dată când mă vedea urcându-mă în pick-up-ul meu. 

Îmi petrec cea mai mare parte a timpului în atelier. Să 
lucrezi lemnul este un act impregnat de magie pentru acela 
căruia îi place să transforme materia. Am vrut să mă fac 
tâmplar când am citit aventurile lui Pinocchio. Geppetto m- 

79 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


a pus pe gânduri. Dacă a fost el în stare, cu mâinile lui, să- 
şi făurească un fiu, poate că eu, cu ale mele, aş putea să- 
mi inventez tatăl pe care nu l-am cunoscut. Am încetat să 
mai cred în poveşti la sfârşitul copilăriei, dar niciodată în 
magia meseriei mele. Fac obiecte care intră în viaţa 
oamenilor, mesele în jurul cărora familii vor lua cina şi îşi 
vor crea şi ele propriile amintiri, paturile în care se iubesc 
părinţii, cele în care visează copiii, biblioteci care le 
adăpostesc cărţile. Nu m-aş putea imagina făcând altceva. 

Era o dimineaţă de octombrie, lucram la platoul unei 
comode care îmi dădea ceva de furcă. Copacul din care îmi 
tăiasem scândurile nu era destul de uscat, se crăpau dintr- 
o nimica toată. De douăzeci de ori o luasem de la capăt, 
furios că obiectul mi se răzvrăteşte sub daltă. Poştaşul 
venise şi mă întrerupsese şi l-am primit cu răceală. Nu-mi 
aducea decât facturi sau hârtii de la serviciile 
administrative care-ţi fac viaţa un chin. Dar în ziua aceea, 
mi-a întins un plic scris de mână. Era un scris frumos. Era 
imposibil să-ţi dai seama dacă literele erau trasate de 
mâna unui bărbat sau a unei femei. Am desfăcut scrisoarea 
şi m-am aşezat să o citesc. 


Dragă George, 

lertată-mi fie ciuntirea aceasta, prenumele compuse 
sunt prea lungi pentru gustul meu, al dumitale e, de 
altfel, unul elegant, dar nu despre acesta este vorba în 
scrisoarea de față. 

Bănuiesc cât de greu este să-ți pierzi mama, zi după 
Zi, deşi îți e încă alături. 

Așa e viața, nu ştim despre părinții noştri decât ce 
vor ei să ne spună, decât ce vrem noi să vedem din ei 
şi uităm, cum e şi firesc, că au trăit înaintea noastră. 
Vreau să spun că au avut o existență numai a lor, au 
trecut prin rătăcirile tinereții, minciunile ei. Şi ei au fost 
nevoiți să-şi rupă lanțurile, să se elibereze. Intrebarea 
este: cum? 


80 


- MARC LEVY - 


Mama dumitale, de pildă, ţi-a spus ea oare adevărul 
despre acest tată pe care nu I-ai cunoscut niciodată? 

Cine era? În ce conditii l-a întâlnit? Şi de ce a plecat? 
Tot atâtea întrebări la care tine numai de dumneata să 
afli răspunsurile, dacă lucrul acesta te interesează. şi 
dacă lucrul acesta te interesează, iți sugerez să le 
cauţi cu mare grijă. Ştii prea bine că o femeie atât de 
chibzuită ca mama dumitale nu şi-ar fi ascuns cele mai 
intime secrete într-un loc uşor de dibuit. Când vei fi 
descoperit dovezile temeiului spuselor mele, căci ştiu 
că primul dumitale imbold va fi să nu mă crezi, va 
trebui să porneşti în căutarea mea. 

La momentul potrivit. Deocamdată, trebuie să te las 
să te gândeşti. Ai multe de făcut. 

lartă-mi şi anonimatul acesta, să nu crezi că e din 
laşitate, pentru binele dumitale mă port aşa. 

Îţi recomand din toată inima să nu vorbeşti cu 
nimeni despre scrisoarea aceasta şi să o distrugi 
imediat după ce o vei fi citit. Nu ti-ar folosi la nimic s-o 
păstrezi. 

Crede-mă că vorbele îmi sunt sincere; îți doresc 
numai bine şi îţi trimit cele mai frumoase gânduri. 


Am mototolit hârtia în căuşul palmei şi am aruncat-o 
departe în atelier. Cine a putut să-mi scrie aşa ceva? In ce 
scop? Cine cunoştea starea de sănătate a mamei? Tot 
atâtea întrebări la care mă tot gândeam fără să aflu vreun 
răspuns. Nu mai reuşeam să mă concentrez. Când 
mânuieşti fierăstrăul, rindeaua şi dalta, este o lipsă cu 
urmări de temut. Mi-am lăsat jos uneltele, mi-am pus geaca 
şi m-am urcat în pick-up. 

Două ore mai târziu, am ajuns la poarta sanatoriului 
unde stă mama de mai bine de doi ani. E o clădire elegantă 
cocoţată pe un deal oarecare în mijlocul unui mare parc. 
Cum faţada îi este acoperită parţial de nişte iederă, 
frunzele ei late o fac să pară vie atunci când bate vântul, 
de parcă s-ar foi. 

81 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Personalul este amabil. Oamenii care trăiesc aici suferă 
de aceleaşi boli, dar fiecare le exprimă în felul său. Domnul 
Gauthier, vecinul de cameră al mamei, citeşte întruna de 
cinci ani încoace pagina 201 a unei cărţi de care nu se 
desparte niciodată. In fiecare zi, râde când parcurge acelaşi 
pasaj şi, de fiecare dată, reia pagina de la început 
exclamând: „E extraordinar, nemaipomenit de caraghios”. 
Doamna Lapique face o pasienţă care n-o să-i iasă 
niciodată, îşi aşază cărţile în faţă şi le priveşte lung. Din 
când în când, atinge una uşor cu un deget tremurător, 
murmură nişte cuvinte inaudibile, zâmbeşte şi renunţă s-o 
mai întoarcă. Apoi, atinge o alta cu un deget tremurător, 
murmură din nou nişte cuvinte inaudibile, zâmbeşte şi 
renunţă s-o mai întoarcă. Camerele Rezidenţei noii ere sunt 
ocupate de şaizeci şi şapte de pensionari. 

Este un batalion de fantome îmbrăcate în haine omeneşti 
pe care viaţa le-a părăsit fără ca ele să-şi dea seama. 

Mama era o încăpăţânată şi o veşnic îndrăgostită. Drogul 
ei era iubirea şi-l consumase fără măsură. De câte ori nu s- 
a întâmplat, când mă întorceam de la şcoală, să dau peste 
bărbaţi care, fâstâcindu-se, mă băteau cu amabilitate pe 
umăr şi mă întrebau care mai era viaţa mea. 

Viaţa mea era cea a unui băiat îndrăgostit de propria lui 
mamă şi care îi dispreţuia. Ei urmau să plece chiar în seara 
aceea, în cel mai rău caz a doua zi, pe mine n-avea să mă 
părăsească niciodată. 

Nu ştiu ce m-a apucat în ziua aceea. Scrisoarea anonimă 
scosese la iveală o furie de mult timp refulată, atât de mult, 
încât aproape că uitasem de ea. E oare cu putinţă să nu-ți 
asculţi propria-ţi rațiune, de parcă viaţa de zi cu zi n-ar mai 
exista, de parcă boala avea să dispară frumuşel doar ca să- 
ţi facă ţie plăcere, de parcă domnul Gauthier urma în sfârşit 
să ne citească pagina 202 şi să i se pară sinistră, de parcă 
doamna Lapique izbutea să întoarcă un rege de inimă, de 
parcă mama ar mai fi putut să răspundă la vreuna din 
întrebările mele. 


82 


- MARC LEVY - 


A zâmbit văzându-mă, e singurul lucru liniştitor pe care 
mai ştie să mi-l ofere. Subiectul pe care voiam să-l abordez 
era tabu. În ziua când am împlinit zece ani, i-am refuzat 
cadoul şi i-am făcut o scenă îngrozitoare ca să-mi spună şi 
mie în sfârşit cine e taică-meu, dacă într-adevăr plecase ca 
un hoţ chiar înainte să mă nasc şi de ce nu mă dorise; 
mama a făcut o scenă şi mai îngrozitoare, jurându-mi că, 
dacă îi mai puneam încă o dată întrebarea, n-avea să-mi 
mai vorbească multă vreme. 

Criza durase o săptămână întreagă, timp în care n-am 
schimbat o vorbă, şi apoi, duminică dimineaţă, pe când 
ieşeam dintr-o băcănie, m-a luat în braţe şi m-a sărutat de 
parcă aş fi fost bun ca pâinea caldă. 

— Te iert, mi-a declarat ea oftând. 

Doar ea putea să dea dovadă de un aşa aplomb, de un 
tupeu cum nu s-a mai pomenit miluindu-mă cu iertarea ei, 
când vinovată era doar ea. Vinovată că păstra prin tăcerea 
ei un mister al cărui preţ eu îl plăteam. Până la optsprezece 
ani, am mai avut câteva tentative, toate s-au soldat cu 
acelaşi rezultat. Când nu se înfuria, ieşea din cameră cu 
lacrimile scurgându-i-se pe obraji, plângându-se că, în 
ciuda tuturor sacrificiilor pe care le făcea pentru mine, tot 
mai voiam să-i dovedesc că doar ea nu-mi era de-ajuns. 

Până la urmă, la optsprezece ani, m-am lăsat păgubaş. 
Faptele vorbeau de la sine şi îmi erau răspuns. Dacă taică- 
meu ar fi vrut să mă cunoască, ne-ar fi bătut la uşă. 

Nu ştiu ce m-a apucat în ziua aceea, dar am privit-o 
drept în ochi şi mi-am dat drumul la gură: 

— De ce a plecat? L-am întâlnit măcar o dată printre 
bărbaţii care veneau să ţi-o pună când eu eram la şcoală? 

Aşa de ciudă mi-a fost pe mine că i-am vorbit în felul 
acesta! M-am certat de multe ori cu maică-mea, dar 
niciodată nu fusesem necuviincios cu ea. Dacă mi-aş fi 
îngăduit să mă port astfel atunci când încă mai era în toate 
minţile, aş fi încasat-o pe cinste. Oricum, nici nu mi-ar fi dat 
prin cap s-o fac. 


83 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— O să ningă în curând, a răspuns ea cu ochii la 
infirmiera care punea la loc cărţile de joc ale doamnei 
Lapique înainte de a-i împinge scaunul cu rotile pe alee. 
Ne-au scurtat plimbările, aşa că, vezi tu, nu mai e mult şi-o 
să vină ninsoarea. Unde te duci de Crăciun? 

— Suntem în octombrie, mamă, mai sunt două luni până 
la Crăciun, pe care am să-l petrec cu tine. 

— Nu! a protestat ea. Urăsc curcanul, o să sărbătorim 
primăvara, o să mă duci în restaurantul acela care-mi place 
mult de tot, nu-mi mai amintesc cum îi zice, acela de pe 
malul râului. 

Râul la care se referă e un lac, restaurantul, un chioşc cu 
croassante şi sandviciuri cu păstramă. Am încuviinţat dând 
din cap. Chiar dacă eram furios, n-avea niciun rost s-o 
enervez. S-a uitat la pansamentul pe care-l aveam la mână. 
Mă tăiasem la degetul mare în urmă cu două zile, nimic 
grav. 

— Te-ai rănit? 

— Nu-i grav deloc, i-am răspuns. 

— Nu lucrezi azi? 

Mama trăieşte la periferia gândirii. Sunt momente în care 
e capabilă să pară că discută, cu condiţia să nu vorbeşti 
decât banalităţi. Şi apoi, fără niciun avertisment, mintea i-o 
ia razna, iar ea spune numai prostii. 

— Melanie nu-i cu tine? 

Eu şi Mélanie suntem despărțiți de doi ani încoace. Viaţa 
mea, departe de tot, o atrăsese la început pentru ca, până 
la urmă, s-o plictisească. După cinci ani petrecuţi împreună, 
după mai multe despărţiri şi tot atâtea împăcări, îşi luase 
lucrurile şi dispăruse lăsându-mi un bileţel pe masa din 
bucătărie. Foarte scurt, bileţelul cu pricina. Scrisese doar: 
„Eşti un urs din adâncul pădurilor.” Femeile sunt în stare să 
spună într-o frază ceea ce un bărbat n-ar putea să exprime 
într-un lung discurs. 

— Ar trebui să-mi faci şi mie cadou o umbrelă, a 
continuat mama ridicând ochii spre cer. 


84 


- MARC LEVY - 


Pe o bancă nu departe de noi, domnul Gauthier pufnea 
într-un mare hohot de râs. 

— Ce mă mai enervează ăsta! l-am furat cartea şi nu-i 
nimic vesel în ea. De altfel, i-am şi dat-o înapoi. Infirmiera 
mi-a promis că o să moară înainte să se încheie anul. 
Pagubă-n ciuperci! 

— Nu cred că infirmiera ţi-a promis aşa ceva. 

— Dacă-ţi spun! N-ai decât s-o întrebi pe Melanie. De 
altfel, unde e? 

În curând avea să se lase întunericul. Mă simţeam ridicol 
fiindcă venisem să o tulbur pentru un motiv pe care-l ştiam 
zadarnic. Ca să mă întorc acasă, aveam de condus două 
ore şi-mi mai rămânea şi-o comodă pe care trebuia să o 
livrez înainte de sfârşitul săptămânii. Am luat-o pe mama 
de braţ, am dus-o înapoi înăuntru în rezidenţă spre sala de 
mese. Pe culoar, am întâlnit o infirmieră care m-a privit cu 
un aer plin de compasiune. Ce căuta o fată aşa de drăguță 
într-un asemenea azil? Sânii i se iţeau mândri prin uniformă 
şi nu m-am putut împiedica să mă întreb ce putea să-i 
povestească din zilele petrecute la serviciu celui care o 
iubea seara. Mi-am închipuit preţ de o clipă că sunt 
bărbatul acela care se culca lângă ea. A ce îi miroseau 
îmbrăţişările? 

— Dacă te-ar vedea Mélanie! Şi apoi îţi pierzi vremea de 
pomană, a şoptit maică-mea, fetişcana se udă greu. Nu mă 
întreba de unde ştiu, ştiu şi cu asta, basta! 

Mama nu mai e în toate minţile, dar şi-a păstrat mania 
aceasta de a avea mereu dreptate, şi cu asta, basta! 
Expresia ei favorită. 

S-a aşezat la masă, s-a uitat cu dispreţ în farfurie şi, cu 
un gest al mâinii, mi-a dat de înţeles că puteam pleca. M- 
am aplecat s-o sărut. Mi-a întins obrazul. Pistruii i-au 
dispărut, acoperiţi de petele de bătrâneţe. 

Era o seară de octombrie, ziua începuse ciudat şi se 
termină cu o dezvăluire şocantă. Mama mă reţinu lipit de 
ea, cu o forţă neobişnuită. Îşi apropie buzele de urechea 
mea şi şopti: 

85 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— N-a plecat, nu a ştiut niciodată. 

Am simţit cum inima mi-o ia la goană, mai repede chiar 
decât în ziua când mâna mi-a alunecat pe masa de lucru 
înainte de a se opri la câţiva milimetri de fierăstrăul 
circular. Am vrut să cred că o apucase din nou sminteala ei, 
dar nu era aşa. 

— Ce n-a ştiut niciodată? 

— De existenţa ta. 

M-am uitat lung în ochii ei, ţinându-mi respiraţia şi 
aşteptând să continue. 

— Du-te acum, o să ningă în curând. 

Pe domnul Gauthier l-a pufnit râsul. Mama şi-a dat ochii 
peste cap şi nu m-a mai privit. Se uita la tavan cu aceeaşi 
uluire ca atunci când cineva observă stelele într-o seară de 
vară. 

Hotărârea mea era luată, habar n-aveam cum, dar urma 
să-mi regăsesc tatăl. 


86 


- MARC LEVY - 


13 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Baltimore 


Dacă Maggie se hotărâse să nu-i mai pese de scrisoarea 
anonimă, eu eram mai hotărâtă ca niciodată să-i desluşesc 
sensul. Întinsă pe pat, o citeam iarăşi şi iarăşi în şoaptă, 
adresându-mă din când în când autorului ei de parcă s-ar fi 
aflat la mine în cameră. 

Era o femeie deosebită şi de o mare inteligență, capabilă 
de ce-i mai bun şi de ce-i mai rău, dar dumneata n-ai 
cunoscut decât ce era mai bun... Ce subiînţelegi tu prin 
capabilă de cele mai rele lucruri? 

Mi-am notat în carneţel: ce era mai rău s-a petrecut 
înainte să mă nasc eu. 

Şi în timp ce-mi rodeam uşor creionul, un sentiment 
ciudat a pus stăpânire pe mine. Nu ştiam absolut nimic 
despre viaţa mamei înainte să ne devină mamă. Auzisem 
de la unul sau celălalt părinte al nostru frânturi de 
întâmplări legate de primul lor flirt, versiuni divergente 
referitoare la circumstanţele care îi despărţiseră, ştiam că 
mama se întorsese să bată la uşa tatei câţiva ani mai 
târziu, dar habar n-aveam ce făcuse ea în intervalul acesta 
de timp. Căzând pe gânduri, am pus scrisoarea la loc pe 
pat. E prematur să-ţi pierzi mama la treizeci şi patru de ani, 
dar, dacă aş fi vrut să-mi dau osteneala, ar fi fost îndeajuns 
ca s-o cunosc mai bine. Ce scuză aveam eu pentru faptul 
că n-am aflat nimic despre adolescenta sau tânăra femeie 
care fusese, că am pus atât de puţine întrebări? Simţisem 
noi oare aceleaşi lucruri la aceleaşi vârste? Ce aveam noi în 
comun dincolo de tot ce e banal? Când oamenii îţi spun că 
ai ochii mamei tale, mimica, temperamentul ei nu 
înseamnă că, doar pentru atât de puţin, îi şi semeni. Până 
să primesc scrisoarea aceasta, eram sigură de 
complicitatea noastră. Indiferent unde eram în lumea largă, 

87 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


mă descurcam şi o sunam şi, de la Crăciunul acela când i- 
am oferit un laptop, nu trecea o săptămână fără să ne 
vedem pe ecrane. Dar despre ce vorbeam? Ce-mi rămânea 
din discuţiile noastre? Mama îmi punea întrebări despre 
viaţa şi călătoriile mele, iar întrebările ei, mult prea adesea 
impregnate de îngrijorare, mă enervau. Aşa că răspunsurile 
mele erau evazive, de multe ori futile, atât de englezeşti 
atunci când pierdeam un timp preţios stând la taclale 
despre vreme. 

M-am gândit din nou la Michel, când mă întrebase, 
mâncând scones în salonul de ceai lipsit de orice farmec, 
de ce mă ocupam atât de viaţa unor oameni pe care nu-i 
cunoşteam şi aşa de puţin de ai mei? Şi m-am simţit de 
parcă cineva mi-ar fi tras un pumn în burtă. 

La naiba, Elby, cum ai putut să nu-ţi cunoşti propria 
mamă? Din pudoare, din laşitate sau nepăsare? Pentru că 
n-ai realizat nici măcar o secundă că timpul se putea opri 
brusc? Pentru că îţi păstrai confidenţele pentru mai târziu? 
Dar pentru tine, mai târziu era ieri. 

Am simţit cum ochii mi se umplu de lacrimi şi totuşi jur 
că nu sunt o sensibilă. În sfârşit, nu într-un asemenea hal. 

N-am cunoscut decât cele mai bune lucruri şi a fost 
nevoie ca un ticălos anonim să-mi aţâţe curiozitatea 
amintindu-le pe cele mai rele pentru ca, în sfârşit, să vreau 
să aflu mai multe? Acesta e motivul pentru care ai dorit să- 
ţi păstrezi secretele? Din pricina egoismului fiicei tale? Mă 
lăudam în faţa amicelor mele că tu-mi erai cea mai bună 
prietenă, le făceam să turbeze de invidie când le 
povesteam că ţie puteam să-ţi spun tot, să-ţi încredinţez 
toate secretele mele, dar tu, tu n-ai ştiut să-mi spui nimic, 
pentru că niciodată n-am bătut la uşa ta ca să mi te 
destăinuieşti, pentru că voiam ca fiecare dintre momentele 
petrecute împreună să-mi fie rezervat. Atâtea dimineţi 
când mă duceai la şcoală, atâtea seri când veneai să mă 
iei, atâtea după-amiezi când, de la mine din cameră, te 
auzeam prin casă, îngrijindu-te de vieţile noastre, tot 
atâtea prilejuri când aş fi putut să aflu mai multe despre 

88 


- MARC LEVY - 


tine. Atât de mândră eram de felul în care mă cufundam în 
lecturile mele, încât n-am răsfoit niciodată paginile cărţii 
mamei mele, iar aceasta s-a şters. 

Uşa s-a întredeschis. Am ridicat capul, tata se uita atent 
la mine. 

— Aici erai? Te credeam în studioul tău de la Londra. 

— Nu, am avut chef să... nu ştiu de ce anume am avut 
chef. 

Tata a venit să se aşeze la capătul patului. 

— Să te aline cineva? Ce-i cu tine? 

— Nimic, sunt bine, te asigur. 

— Şi ochii ăştia înroşiţi... Cine te face să suferi, un 
bărbat? 

— Un ce? am reluat eu zâmbind cu timiditate. 

— Ştii, şi eu am fost multă vreme holtei. Îmi amintesc de 
burlăcie ca de cea mai oribilă perioadă din viaţa mea. Mie 
mereu mi-a fost frică de singurătate. 

— Păi, şi-acum cum te descurci? 

— Sunt văduv, nu singur. Nu e deloc acelaşi lucru. ŞI 
apoi, eu am copii. 

— Maggie şi Michel vin să te vadă des când eu nu sunt 
aici? A 

— Nu eşti prea des pe-aici. In fiecare joi, iau cina cu 
frate-tău, Maggie mă vizitează de două, trei ori pe 
săptămână, niciodată nu stă mult, e mereu aşa de ocupată; 
habar n-am cu ce, dar, ca să-ţi răspund la întrebare, chiar şi 
atunci când eşti departe, eşti cu mine. E de ajuns să mă 
gândesc la maică-ta sau la vreunul dintre voi pentru ca 
singurătatea să piară fără urmă, ca o hoţoaică. 

— Nu te cred. 

— Ai dreptate, minţeam. Bun, acuma îmi spui ce-i cu 
tine? 

— Ce făcea mama înainte să se întoarcă în Anglia? Unde 
era? 

— Ah... şi eu care credeam că eşti aici pentru că ţi-era 
îngrozitor de dor de taică-tău, zise tata pe un ton 
zeflemitor. Nu ştiu mare lucru, draga mea. Nu-i prea plăcea 

89 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


să vorbească despre perioada aceea. Ştii proverbul acela 
tâmpit, ca de altfel toate proverbele, care pretinde că 
aşchia nu sare departe de trunchi? Ei bine, în ceea ce vă 
priveşte, nu-i chiar aşa de idiot. Ca şi fata ei, a făcut un pic 
de carieră în ziaristică. 

Am făcut ochii mari. Mama preda chimia, nu vedeam 
legătura cu jurnalismul, lucru asupra căruia i-am atras 
atenţia. 

— În studenţie, maică-ta era foarte bună la chimie. Apoi, 
a dat-o încolo de materie, aşa cum, de altfel, a făcut-o şi cu 
mine, ca să devină jurnalistă. Nu mă întreba nici de ce, nici 
cum, eu n-am priceput niciodată nimic din toată povestea. 
Când s-a întors la mine şi a rămas însărcinată cu frate-tău 
şi tine, eram conştienţi că salariul n-avea cum să ne 
ajungă. A căutat vreme de câteva săptămâni o slujbă în 
domeniul ei, dar cu cât îi creştea burta, cu atât i se 
închideau mai multe uşi. În cel mai bun caz i se propunea 
un post de secretară într-o redacţie, pe un salariu de 
mizerie. Chestia a înfuriat-o la culme. O femeie, însărcinată 
pe deasupra, nu putea să spere să găsească un serviciu 
important. Furia nu era un lucru foarte bun pentru cei doi 
bebeluşi. Atunci când, în sfârşit, a înţeles şi ea că venise 
vremea să se calmeze, s-a întors la iubirile ei din tinereţe, 
printre care mă număram şi eu, adăugă el făcând cu ochiul. 
În timp ce se pregătea să vă aducă pe lume, a urmat nişte 
cursuri prin corespondenţă, fapt pe care îl ştiai deja, şi a 
reuşit prin nu ştiu ce minune să-şi ia examenele. De cum v- 
a înţărcat, a devenit asistentă de cadru didactic, apoi a 
ajuns stagiară şi într-un sfârşit a fost titularizată. Maică-ta 
avea o pasiune pentru copii, nu erau niciodată destui în 
preajma ei. Mi-ar fi plăcut să am zece ani toată viaţa, m-ar 
fi răsfăţat cât e ziua de lungă. 

Tata a tăcut şi m-a mângâiat pe păr. E un tic de-ale lui, 
care revine de fiecare dată când acordă o oarecare 
gravitate discuţiei noastre. 

— Elby, ţi-am spus-o de o sută de ori, nu fi tristă când te 
gândeşti la ea! Gândeşte-te la clipele minunate pe care le- 

90 


- MARC LEVY - 


aţi petrecut împreună, la dragostea pe care ţi-o purta, la 
complicitatea voastră pe care îţi mărturisesc că am fost 
adesea gelos. Moartea ei n-o să-ţi ia niciodată toate 
acestea... 

Şi, înainte să-şi poată încheia fraza, m-am cuibărit în 
braţele lui şi am plâns în hohote. Pentru că, bineînţeles, nu 
sunt deloc sensibilă. 

— Bun, am reuşit cu brio să te consolez, dar acordă-mi o 
a doua şansă. Ştiu eu un leac la soiul ăsta de supărare. 
Haide, vino, îmi zise el luându-mă de mână. Am reparat 
Austin-ul, hai să facem o orgie cu îngheţate în oraş. 
Imaginează-ţi că au deschis un Ben Jerry's la Croydon, dacă 
nici asta nu-i o veste bună! Şi apoi, acum că soră-ta nu se 
mai mărită, nici că-mi mai pasă! 


* 


— Care ziar? l-am întrebat eu lingând dosul lingurii de pe 
care se scurgea ciocolata. 

— lată un subiect despre care n-am chef să vorbesc, mi-a 
răspuns tata cu ochii țintă la cupa lui de îngheţată. 

— De ce? 

— Pentru că nu vreau să-ți dau idei. 

— Dacă tu crezi că ai vreo şansă să scapi doar cu atât, 
atunci chiar că nu o cunoşti pe fiică-ta. 

— Elby, te previn, dacă te-apuci să vorbeşti cu frate-tău 
sau cu soră-ta despre toate acestea, noi doi o să ne 
certăm. 

— Dacă-mi spui Elby înseamnă că-i treabă serioasă. 

— Independentul. 

Nevenindu-mi a crede, m-am uitat la taică-meu, 
întrebându-mă dacă nu cumva îşi bătea joc de mine, din 
plăcerea de a vedea până unde putea împinge lucrurile. 

— The Independent? Cotidianul care a angajat cele mai 
mari talente ale presei scrise? La ce departament? Cultură, 
economie, nu, stai... rubrica ştiinţifică! am zis eu pe un ton 
uşor zeflemitor. 

91 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Societate. 

— Vorbim cumva despre maică-mea? 

— Era pasionată de politică şi o remarcabilă editorialistă. 
Nu te uita aşa batjocoritor la mine, acesta-i adevărul gol- 
goluţ. 

— Frumoasă lecţie de smerenie pentru mine care nu 
scriu decât relatări de călătorie sau, în cel mai bun caz, 
recomandări turistice. 

— A, ia să nu începi! Nu există un domeniu mai 
important decât altul. Îţi faci cititorii să călătorească în ţări 
unde nu se vor putea duce niciodată, le îngădui să viseze şi 
fiecare dintre articolele tale este un apel la toleranţă, lucru 
rar în vremurile în care trăim. Munca ta e importantă, iar 
dacă nu mă crezi, aruncă şi tu un ochi la fiţuica aia plină de 
vulgaritate care e Daily Mail. Aşa că te rog eu, nu te mai 
devaloriza. 

— Nu te-ai apucat cumva să-mi spui că eşti mândru de 
mine? 

— Pentru că poate ai vreo îndoială că sunt? 

— Nu-mi vorbeşti niciodată despre munca mea. 

— Nu-ţi vorbesc niciodată pentru că... pentru că 
păcătoasa ta de muncă te îndepărtează de mine. Mai vrei o 
îngheţată? 

— La o mie de calorii înghiţitura, antidepresivul tău e de 
o redutabilă eficacitate. Dar nu cred că ar fi foarte înţelept 
să mai iau una, i-am spus eu ştergând buza cupei cu 
degetul ca să nu las nimic din ciocolata care mai rămânea. 

— Dar cine-ţi vorbeşte de înţelepciune? Eşti gata să-ţi 
asumi ceva riscuri? Pentru că banana fudge este 
excepţională! 

Tata s-a întors cu două mazagranuri imense, prin care se 
puteau vedea feliute de banane prinse într-o cremă de 
îngheţată acoperită cu un caramel fondant. 

— Ai primit un mesaj? m-a întrebat el când m-a văzut 
butonând frenetic pe smartphone-ul meu. 


92 


- MARC LEVY - 


— Nu, caut articole ale mamei, dar nu găsesc niciunul. 
Nu pricep, toate marile ziare şi-au numerizat arhivele, iar 
din /ndependentul n-a mai rămas decât o ediţie digitală. 

Tata îşi drese vocea. 

— N-ai să găseşti niciun text de-ale maică-tii pe site-ul 
lor. 

— Nu le semna cu numele ei? 

— Ba da, dar nu în /ndependentul ăsta. Cel despre care 
vorbeam eu exista înainte şi... 

— Pentru că a mai fost un alt /ndependentul? 

— Era un săptămânal şi nu a apărut multă vreme. Maică- 
ta l-a înfiinţat cu o gaşcă de prieteni la fel de ţăcăniţi ca ea. 

— Mama şi-a înfiinţat propriul ziar? am repetat eu 
enervându-mă. lar vouă nu v-a trecut niciodată prin minte 
să ne spuneţi şi nouă, nici măcar mie care am devenit 
jurnalistă? 

— Nu, răspunse taică-meu, chiar nu ne-am gândit. Dar ce 
importanţă are? Nu-i foarte grav. 

— Nu-i foarte grav? Dar oricum, niciodată nimic n-ar fi 
fost foarte grav la noi, nici chiar atunci când mi-am rupt 
piciorul nu a fost foarte grav. Aş fi putut să mor când am 
căzut de pe acoperiş, dar vă aud şi-acum spunându-mi „Nu- 
ţi face griji, Elby, nu-i foarte grav!” 

— Aveai şase ani, ai fi preferat să te privesc în albul 
ochilor şi să-ţi spun că urmau să-ţi taie piciorul? 

— Şi uite-aşa, faci tu ce faci şi iei totul în râs. De ce mi-aţi 
ascuns lucrul ăsta? 

— Pentru că mi-era teamă că o să-ţi vină cine ştie ce idei. 
Din cauza tâmpitului de proverb pe care l-am pomenit 
adineauri şi pentru că te străduiai aşa de tare s-o uluieşti 
pe maică-ta. Dacă ţi-am fi povestit că a înfiinţat un 
săptămânal, ce n-ai fi făcut ca s-o epatezi? Ai fi plecat în 
zone de război? Sau ai fi vrut să faci şi mai bine decât ea 
înființând şi tu un ziar? 

— Păi şi ce, nu-i o crimă... 

— Ba da! Mizeria aia de fiţuică a nenorocit-o, financiar şi 
moral. Poţi să pui un preţ pe visul vieţii tale? Acuma, gata 

93 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


cu discuţia asta sau mai iau o îngheţată, a treia, şi o să fii 
silită să mă duci la urgente. 

— Cum iei şi tu o dată totul în tragic, îngăduie-mi să 
savurez momentul. 

— Nu iau nimic în tragic, am un pic de diabet. 

— De când ai tu diabet? 

— Am zis un pic. 

Tata se prefăcu că numără pe degete înainte de a-mi 
răspunde pe un ton zeflemitor. 

— Douăzeci de ani. 

Furioasă la culme, m-am luat cu mâinile de cap. 

— La naiba, acasă la noi e casa secretelor. 

— Haide, Elby, totuşi nu exagera. Ai fi vrut să-mi agăţ 
analizele în bucătărie? De ce crezi tu că maică-ta mă lua la 
refec de cum mă apropiam de o cutie de biscuiţi? 

l-am confiscat cupa de îngheţată şi i-am cerut să mă lase 
la gară, pretextând că trebuia neapărat să mă întorc să 
lucrez la Londra. Nu-mi place să mint, mai ales nu pe taică- 
meu. 

De cum m-am urcat în tren, am sunat o documentaristă 
de la revistă, aveam nevoie să-mi facă un enorm serviciu. 


94 


- MARC LEVY - 


14 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Londra 


Ajunsesem acasă în garsonieră. Aşezată turceşte la 
picioarele patului, mă uitam la un episod din Abso/ute/y 
Fabulous desfăcându-mi un al treilea pachet de chipsuri. 

Nu numai că această serie este una devenită cult, dar 
este de utilitate publică. 

Pentru o femeie care îşi plânge de milă singură acasă 
într-o vineri seară culpabilizându-se pentru că a deschis o 
sticlă cu un vin îndoielnic pe care o să-l bea singură, sticlă 
pe care nişte prieteni i-o aduseseră într-o vreme când încă 
mai organiza cine cu prietenii. 

Pentru o femeie căreia în faţa oglinzii din baie i se pare 
anormal să fie necăsătorită şi care îşi schimbă părerea 
după ce a rămas prea mult timp în faţa ticăloasei de 
oglinzi. 

Pentru această femeie şi pentru altele, Patsy şi Edina 
sunt două eroine esenţiale. Pe dată, pentru că ele ajung 
într-o stare mult mai rea decât a ta, şi a doua zi, pentru că 
mahmureala îţi aduce aminte că viaţa ta nu e un episod 
dintr-un serial de televiziune. 

Safran se certa cu maică-sa, fapt care m-a făcut imediat 
să mă gândesc la disputele pe care le aveam cu a mea. 
Bunică-sa pătrunse în încăpere ca să liniştească spiritele. 
Nu mi-am cunoscut bunicii şi nu am să-i cunosc niciodată, 
căci mama a crescut într-un orfelinat. O altă ceaţă care, 
dintr-odată, îmi apărea ca fiind şi mai densă. M-am năpustit 
la geantă şi am reluat scrisoarea. 

Nu ştim despre părinţii noştri decât ce binevoiesc ei să 
ne spună... 

Mama nu a vrut să ne spună nimic. 

Privirea mi-a rămas ţintuită la timbru. Aş fi fost o 
prăpădită de detectivă; cum de nu mă gândisem mai 

95 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


devreme? Deşi era cu efigia reginei Elisabeta a Il-a, n-avea 
aceeaşi culoare ca timbrele englezeşti. Şi totuşi, era de- 
ajuns să-l observi de-aproape, ca să percepi chiar sub 
chipul zâmbitor al Maiestăţii Noastre cuvântul „Canada”, 
tipărit cu litere minuscule, desigur, dar cum de îmi 
scăpase? Ştampila fusese pusă la Montreal. Cine putea să 
fie anonimul care îmi scria din America? 

Nu eram la capătul întrebărilor mele. 


A doua zi, pe când răsfoiam o revistă uitându-mă la 
rufele mele care dansau în cuva unei maşini de spălat, m-a 
sunat prietena mea documentaristă. Nu găsise nicio 
informaţie despre un săptămânal intitulat /ndependentul în 
Anglia. l-am cerut imediat să-şi extindă cercetările dincolo 
de Atlantic. 

Un ceas mai târziu, în holul de la intrarea în blocul meu, 
mi-am deschis cutia de scrisori. Printre materialele 
publicitare, am recunoscut pe dată frumosul scris de mână. 
Un vecin care-şi lua şi el scrisorile s-a mirat să mă vadă 
atât de palidă. 

Într-o stare febrilă, am urcat în garsonieră unde am 
desfăcut în grabă plicul. 

Pe o foaie de bloc-notes era scris: 


22 octombrie, ora 19, Sailor's Café, Baltimore 


Eram în 19. Probabil că aveam mintea vraişte, căci mai 
întâi mi-am înghesuit trusa de toaletă şi câteva haine 
şifonate în rucsac înainte de a căuta pe internet un bilet de 
avion la preţ redus. Tranzacţie refuzată, contul meu în 
bancă nu avea fonduri suficiente. Cu inima cât un purice, 
am sunat-o pe Maggie ca să-i cer atât cât să-mi încep 
călătoria. 

— Nu minţeam sută la sută când i-am spus lui tata că 
încerc să negociez o extindere a overdraft-ului cu banca, 
mi-a zis ea. 


96 


- MARC LEVY - 


Cunosc pe dinafară toate cusururile soră-mii, dar zgârcită 
nu e, spunea adevărul. 

— De ce ai nevoie de două mii de lire? m-a întrebat. Aşa 
de rău o duci? 

l-am vorbit despre noua scrisoare pe care o 
descoperisem în urmă cu câteva ore. M-a luat la refec, 
zicându-mi că sunt nebună de legat. Şi dacă, pur şi simplu, 
aveam de-a face cu un smintit, care, odată ajunsă acolo, o 
să mă violeze şi o să-mi arunce cadavrul în mare? Sigur că 
de-aia îmi şi dăduse întâlnire seara, într-un loc numit 
Cafeneaua marinarilor. Maggie nu duce lipsă de imaginaţie 
când e vorba să născocească poveşti, dar, din nefericire, nu 
sunt niciodată cele mai vesele. l-am răspuns că, dacă un 
maniac ar încerca să atragă o victimă în plasele sale, 
probabil că ar putea să găsească una mai aproape de el, 
era mai simplu aşa decât să o pună să treacă oceanul. 
Logic, ar fi încuviinţat Michel. 

— Dimpotrivă, se enervă Maggie, cine şi-ar da seama că 
ai dispărut acolo? 

— Întâlnirea nu are loc la capătul unui bayou din 
Louisiana, i-am atras eu atenţia. Vorbim despre Baltimore 
aici! 

Maggie nu zise nimic o secundă. Mă cunoştea prea bine 
ca să aibă vreo îndoială în privinţa hotărârii mele. 

— Te-ai gândit să suni la ziar ca să le ceri un avans? 
Călătoriile fac încă parte din meseria ta sau m-am tâmpit 
eu de tot? 

Tâmpită eram eu, nici prin cap nu-mi trecuse s-o fac. Am 
închis telefonul ca să-l sun pe redactorul meu şef. Până să- 
mi preia el apelul, am născocit un subiect. Revista nu mai 
publicase de mulţi ani nimic despre Baltimore, oraşul era în 
plină renaştere urbană, adăpostea unul dintre cele mai 
mari porturi ale coastei de est americane, prestigioasa 
universitate Johns Hopkins (mi-am debitat lecţia în timp 
real, de pe ecranul Mac-ului meu, mulţumesc, Wiki) şi 
Reginald F. Lewis Museum, am adăugat eu, sanctuar al 
istoriei afro-americane. 

97 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Hm, murmură redactorul-şef, departe de a se lăsa 
convins. Baltimore nu-i totuşi foarte sexy. 

— Ba da, e un oraş sexy şi ignorat pe nedrept. Nimeni nu 
vorbeşte despre el. 

— Fie cum spui tu. Aş putea şi eu să ştiu de ce ai vrea 
taman tu s-o faci aşa, dintr-odată? 

— Ca să repar această nedreptate. 

În partea de jos a ecranului, am descoperit o informaţie 
providenţială, un ultim atu. Şeful meu îl venera pe Edgar 
Allan Poe. L-am binecuvântat pe ilustrul poet pentru faptul 
că a binevoit să moară la Baltimore, avea să fie firul 
călăuzitor al articolului meu, căruia i-am scornit şi un titlu 
pompos: „Baltimore sau ultimele zile din viaţa lui Edgar 
Allan Poe”. 

Pe redactorul meu şef îl pufni râsul. Nu puteam să-i port 
pică. 

— Ocupă-te mai degrabă de renaşterea economică a 
oraşului, nu i-a fost deloc uşor. Vorbeşte despre atracţia pe 
care o poate reprezenta pentru studenţi. Profită ca să iei 
pulsul populaţiei, suntem la câteva săptămâni de la alegeri 
şi nu sunt aşa de sigur că Trump o să-şi ia mama de bătaie 
pe care ne-o prezic sondajele. iți dau o săptămână acolo. 
Contabilitatea o să-ţi facă mâine un virament. Şi adu-mi 
totuşi o fotografie frumoasă cu piatra de mormânt a lui Poe, 
nu se ştie niciodată. 

De obicei, când reuşeam să conving redacţia să mă 
trimită spre o destinaţie aleasă de mine, săream 
literalmente în sus de bucurie. Dar nu şi în seara aceea. Să 
pornesc spre necunoscut era însăşi esenţa meseriei mele, 
dar simţeam că această călătorie avea să mă ducă spre 
nişte descoperiri de un alt soi. Şi, era prima oară că mi se 
întâmpla, îmi lipsea curajul. 

Nu puteam să plec din Anglia fără să-mi iau la revedere 
de la ai mei. Ştiam că Maggie o să-mi spună iarăşi că sunt 
nebună şi o să facă totul ca să renunţ la această călătorie. 
Bănuiam că tata o să se întristeze, căci îi făgăduisem să 
rămân mai mult la Londra. Dar cel care mă îngrijora cel mai 

98 


- MARC LEVY - 


tare era Michel. L-am sunat primul şi l-am întrebat dacă, în 
ciuda orei târzii, puteam să vin să-l văd. 

— Vrei să vii la mine acasă? 

Şi, cum eu nu ziceam nimic, el a înţeles. 

— Când pleci? 

— Mâine, avionul meu decolează imediat după prânz. 

— Ai să lipseşti mult? 

— Nu, îţi promit, o săptămână, zece zile poate. 

— Ţi-e foame? Pot să mă duc la băcănie să cumpăr ceva 
pentru cină. 

— E o idee bună, a trecut mult timp de când nu ne-am 
mai văzut doar noi doi. 

Când am închis, Michel s-a întors spre Vera şi i-a spus că 
urma să vin în vizită. Nu mi-a mărturisit lucrul acesta decât 
mult mai târziu. 

— Te-ai supăra pe mine dacă aş mânca cu soră-mea cina 
pe care ai pregătit-o pentru noi? 

— Nu, dimpotrivă, numai că eu nu m-am pregătit ca ea 
să afle... 

Dacă spontaneitatea cuvintelor lui frate-meu nu-i dă de 
gol gândurile, atunci o fac ochii lui. V&ra înţelese. Îşi luă 
haina, aruncă o privire la masa pe care o aranjase, se 
întoarse ca să ia paharele de vin pe care le puse la loc în 
bufet, lui Michel nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să le 
scoată, şi plecă. 


Şi nu mică mi-a fost surpriza când am ajuns la el acasă. 
Michel mi-a deschis uşa, purta un şorţ de bucătărie. Fără să 
scoată o vorbă, m-a dus în salon. Niciodată nu mi-aş fi 
imaginat că e în stare de asemenea eforturi ca să mă 
primească. Dispăru în bucătărie şi se întoarse cu o oală pe 
care o aşeză pe un fund de lemn. Am ridicat capacul şi am 
adulmecat aroma. 

— De când ai învăţat tu să găteşti? 


99 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Dacă nu mă înşel, e prima oară când vii să mă vezi 
înainte de a pleca. În sfârşit, vreau să zic în aşa mare 
grabă. Astfel că m-am gândit mult de tot după ce ai sunat 
şi cred că ceva nu e în regulă, că nu vrei să-mi spui ce şi 
cum la telefon şi că de aia vii. Logic. 

— Dar un raţionament logic poate să fie fals. Mai ales cu 
o soră atât de complicată ca a ta. 

— Da, e posibil. Şi totuşi... 

— Totuşi, am reluat eu, sunt bine, aveam doar nevoie să 
fiu cu tine. 

Michel se uită fix la lustra de deasupra capetelor noastre 
şi trase adânc aer în piept. 

— Atunci, nu vrei ca tata şi Maggie să audă ce-o să-mi 
spui. Logic. 

— Îţi propun să uităm în seara aceasta ce e logic, căci 
nimic nu mai este aşa. Dar nu vreau ca lucrul acesta să te 
perturbe. Am venit să-ţi împărtăşesc un secret. Aveai 
dreptate într-o anumită măsură, nu plec tocmai pentru ziar, 
deşi m-am folosit de el ca să-mi plătesc călătoria, ceea ce, 
sunt de acord, nu-i foarte cinstit din partea mea. Dar o să 
scriu un articol, în fine, am să încerc. 

— Ce spui tu acolo n-are niciun sens. Unde nu te duci 
pentru ziarul tău? 

— La Baltimore. 

— Cecilius Calvert, lord de Baltimore, a fost primul 
guvernator al provinciei Maryland. Ştiai că un oraş de pe 
coasta sud-vestului Irlandei îi poartă şi el numele? Ai fi 
putut să te duci acolo, e mai aproape. 

— Nu ştiam, dar cum faci tu de ştii asemenea lucruri? 

— Citesc. 

— Atunci, ar fi trebuit să te întreb cum faci de ţii minte 
asemenea chestii. 

— Cum să le uit dacă le-am citit? 

— Majoritatea oamenilor uită, dar tu nu eşti ca 
majoritatea. 

— Şi e de bine? 


100 


- MARC LEVY - 


— Da, ţi-o şi repet de fiecare dată când mă întrebi acest 
lucru. 

Michel îmi puse în farfurie o aripă de pui care se răcea în 
oală, alese o pulpă şi se uită lung în ochii mei. 

— Plec în căutarea mamei, i-am mărturisit eu. 

— Genial, dar mi-e teamă că-ţi pierzi vremea de pomană. 
Nu cred că e la Baltimore. Nimeni nu ştie unde sunt morţii. 
Cu siguranţă nu în ceruri, chestia nu se susţine. Eu mă 
gândesc mai degrabă la o lume paralelă. Ai auzit vreodată 
de teoria lumilor paralele? 

Înainte ca Michel să se lanseze într-o explicaţie 
interminabilă, mi-am pus mâna pe braţul său ca să mă 
asculte. 

— Am zis şi eu aşa. Plec în căutarea trecutului ei. 

— De ce, l-a pierdut? 

— L-a rătăcit. Ştim atât de puţine lucruri despre tânăra 
femeie care a fost! 

— Probabil pentru că aşa voia ea să fie. Nu cred că eo 
idee bună să nu-i dai ascultare. 

— Şi mie îmi lipseşte la fel de mult ca şi ţie, dar eu sunt 
femeie şi am nevoie să ştiu cine era mama, ca să pot în 
sfârşit creşte sau măcar înţelege cine sunt. 

— Eşti sora mea geamănă. Şi care-i legătura cu 
Baltimore? 

— Cineva mi-a dat întâlnire acolo. 

— Cineva care o cunoştea? 

— Aşa presupun. 

— Şi tu, tu o cunoşti pe persoana aceasta? 

— Nu, habar n-am cine e. 

l-am vorbit despre scrisoare, fără să-i dezvălui conţinutul 
exact, nu voiam să-l sperii. Echilibrul lui Michel e atât de 
fragil! Atunci am  scornit numai lucruri frumoase, 
înfrumusețarea decorului e o artă pe care am învăţat s-o 
stăpânesc în meseria mea. 

— Aşadar, îmi zise el ridicând degetul arătător, dacă te- 
nţeleg eu bine, te vei duce într-un oraş îndepărtat, ca să te 
întâlneşti cu cineva pe care nu-l cunoşti, dar care, din ceea 

101 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


ce-mi spui, ar trebui să-ţi dezvăluie nişte lucruri de care tu 
habar n-ai despre mama noastră şi în felul acesta vei şti 
cine eşti... Psihologa mea mi-a zis de multe ori că ar fi 
foarte fericită să te întâlnească într-o bună zi. 

Umorul plin de seriozitate al fratelui meu o să mă 
surprindă mereu. A rămas o clipă tăcut şi l-am văzut 
ridicându-se cu gravitate. 

— Mama a lucrat la Baltimore, a zis el ducând farfuriile în 
bucătărie. 

M-am ridicat de la masă şi m-am luat după el. Se 
apucase deja de spălat vasele. 

— De unde ştii tu? 

— Pentru că ea mi-a spus cu gura ei că şi-a petrecut 
acolo cei mai faini ani din viaţă. 

— Frumos pentru noi! 

— l-am atras şi eu atenţia asupra acestui lucru, dar ea s- 
a grăbit să precizeze că era înainte să ne naştem noi. 

— Michel, te implor, povesteşte-mi tot ce ţi-a zis mama. 

— lubea pe cineva acolo, răspunse el pe un ton laconic 
pe când îmi întindea un şervet. Ea nu mi-a spus aşa, dar de 
puţinele dăţi când mi-a vorbit despre Baltimore părea 
nefericită. Şi cum acolo şi-a petrecut cei mai frumoşi ani din 
viaţa ei, înainte să ne naştem noi, nu era logic. De unde am 
dedus că o încerca nostalgia şi, în toate cărţile pe care le- 
am citit, o asemenea contradicţie se bazează întotdeauna 
pe o poveste de dragoste. Logic. 

— Nu a rostit niciodată niciun nume? 

— Nu mi-a vorbit niciodată despre aşa ceva, dacă m-ai fi 
ascultat cu atenţie, n-ai fi avut nevoie să-mi pui o 
asemenea întrebare. 

Michel puse vasele la locul lor şi-şi scoase şorţul. 

— Trebuie să mă duc la culcare, altfel mâine am să fiu 
obosit şi n-o să lucrez bine. Nu-i spune nimic tatei. Ti-am 
încredinţat un secret pentru că mi-ai încredinţat şi tu mie 
unul. Aşa era drept să fac. Şi apoi, ce rămâne sunt doar 
nişte supoziţii, chiar dacă n-am nicio îndoială, dar oricum, l- 
ar mâhni. Bărbaţii suferă întotdeauna când ştiu că femeia a 

102 


- MARC LEVY - 


iubit pe altcineva înainte, cu atât mai mult când tăinuiesc 
această primă dragoste. In orice caz, aşa se întâmplă de 
cele mai multe ori în cărţi şi nu cred că scriitorii au, în 
majoritatea lor, atâta imaginaţie. 

Capul i se clătina cu nervozitate, am renunţat să aflu mai 
multe. A căscat ca să mă facă să înţeleg că avea într- 
adevăr chef să mă vadă plecând. Nu am insistat. Michel s-a 
dus să-mi aducă pardesiul, a întârziat un pic înainte să vină 
înapoi, molcomit mi s-a părut mie, şi mi l-a pus pe umeri 
uitându-se la mine ca să-şi dea seama dacă putea să mă 
sărute. L-am luat în braţe şi l-am strâns cu duioşie. 

l-am promis să-l sun din Baltimore; aveam să-i descriu 
oraşul şi să-i dezvălui ce voi fi putut afla despre mama. Era 
o minciună sfruntată, căci habar n-aveam cum o să 
procedez. Toate speranţele mele se bazau pe o întâlnire 
dată de un corespondent anonim. Cu alte cuvinte, erau 
slabe de tot. 

A doua zi de dimineaţă, l-am sunat pe tata ca să-i cero 
favoare: s-o anunţe pe Maggie că urma să plec în călătorie. 

— Da’ ştiu că ai tupeu! 

O mărturisesc, uneori laşitatea mă duce în pragul 
geniului. l-am bănuit zâmbetul trist când rostea cuvintele 
acestea. A vrut şi el să afle spre ce destinaţie îmi luam 
zborul şi dacă aveam să lipsesc mult timp. Tot atâtea 
întrebări la care mă obişnuisem să răspund la fiecare dintre 
călătoriile mele. l-am spus că-l pup, mi-am cerut scuze că 
nu pot să vin s-o fac în persoană, avionul meu pleca în 
curând şi trebuia să mai trec pe la ziar să-mi recuperez 
biletul. Altă minciună. De multă vreme încoace, biletele de 
avion erau la fel de virtuale ca şi corespondenţa. Dar nu am 
găsit curajul de a-l privi în ochi, de a fi nevoită să scornesc 
o altă poveste când urma să-mi ceară lămuriri în legătură 
cu motivele acestei plecări precipitate. 

In drum spre Heathrow, am sunat-o totuşi pe Maggie, 
ameninţând-o că o să pun capăt discuţiei dacă se apuca să- 
mi facă până şi cel mai mic reproş, dar i-am promis s-o ţin 
la curent cu descoperirile mele. 

103 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Ca întotdeauna, se circula greu. La câţiva kilometri de 
aeroport, traficul a devenit aşa de compact, încât am ajuns 
să mă întreb dacă n-aveam să pierd avionul. Şi nu mult a 
lipsit să se întâmple chiar aşa. 

Am sărit din taxi, am traversat în fugă holul terminalului, 
am urcat treptele scării rulante, m-am rugat de pasagerii 
din faţa mea şi m-am prezentat la punctele de control 
atunci când „Ultimul apel” clipea în roşu pe ecrane lângă 
numărul zborului meu. 

Scotocind prin pardesiu ca să-mi pun cheile şi iPhone-ul 
pe banda rulantă de la controlul de securitate, am 
descoperit o poşetă veche din piele scorojită. Nu o mai 
văzusem niciodată şi habar n-aveam cum de ajunsese 
acolo. Alergasem mult prea repede pentru ca un pasager 
răuvoitor să mi-o fi strecurat în buzunar. Dar n-aveam timp 
să mă gândesc. Mi-am scos pantofii şi am luat-o înaintea 
tuturor ca să trec de poartă. De cum mi-am recuperat 
lucrurile, mi-am reluat goana, gâfâind, urlând la stewardesa 
care se pregătea să închidă zborul să mă aştepte. Pe când 
îi întindeam cartea de îmbarcare, i-am zâmbit ca să-mi cer 
scuze şi m-am năpustit ca o furie pe pasarelă. Am mai avut 
timp să-mi turtesc geanta în neînsemnatul spaţiu rămas în 
compartimentul de bagaje şi m-am prăbuşit pe scaunul 
meu. 

Pasarela s-a îndepărtat de hublou, mi-am prins centura şi 
mi-am pus pe genunchi misterioasa poşetă. Conţinea o 
scrisoare pe o hârtie îngălbenită şi un bileţel pe care Michel 
mi-l adresase în grabă. 


Elby, 

Poşeta aceasta ii apartinea mamei, la origine 
conținea un colier. L-am scos ca să-ți pun înăuntru 
scrisoarea aceasta veche. Se afla într-un cufăraş de 
lemn, tot al ei. Intelegi că era prea voluminos ca să ţi-l 
strecor în pardesiu. Mama mi-a încredințat cufăraşul 
pentru ca tata să nu dea peste el când şi-au zugrăvit 
apartamentul. In cufăraş sunt multe alte scrisori, 

104 


- MARC LEVY - 


aceasta este prima din teanc. Nu le-am citit niciodată, 
aşa i-am promis. Tu n-ai promis nimic, aşa că faci cum 
vrei. Când te vei întoarce, dacă nu vei fi găsit ceea ce 
cauti, ţi le voi înmâna şi pe celelalte. Fii prudentă, îmi 
va fi dor de tine, lucru pe care ţi-l scriu pentru că, 
dintr-un motiv care îmi scapă, nu reuşesc niciodată să 
ti-l spun când eşti lângă mine, dar mereu mi-e dor de 
tine. 
Fratele tău 


Am pus la loc bileţelul lui Michel şi am examinat plicul. Și 
el fusese postat tot la Montréal. 


105 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


15 
May 


Septembrie 1980, Baltimore 


May îşi petrecuse seara citind CV-urile şi scrisorile de 
motivaţie aferente. Ca să nu atragă atenţia asupra unui 
proiect pe care voia să-l ţină secret cât mai mult timp cu 
putinţă, anunţurile care aveau să trezească interesul 
jurnaliştilor, secretarilor de redacţie, documentariştilor sau 
machetatorilor fuseseră difuzate pe mai multe canale. 

Faptul că, deşi era trecut de miezul nopţii, Sally-Anne nu 
se întorsese acasă o enervase, dar să-l vadă de la fereastră 
pe Keith lăsând-o în faţa blocului la ora trei noaptea o 
scosese din minţi. În vreme ce ea muncea, ei îşi făcuseră 
de cap. 

Sally-Anne venise în cameră ca să se bage în pat lângă 
ea. May se prefăcuse că doarme, întorcându-i spatele fără 
să scoată o vorbă atunci când Sally-Anne o întrebase ce 
are. 

Dimineaţă, aceeaşi tăcere. May continua să parcurgă 
corespondenţa, neacordându-i nicio atenţie lui Sally-Anne 
care îi servise totuşi micul dejun. 

— Te rog, May, eu sunt tipa din înalta societate, iar tu te 
porţi ca o mic-burgheză. Te iubesc mai mult decât orice pe 
lume, dar iubesc şi bărbaţii. Să fie acesta oare un motiv 
pentru care să mă condamni? Keith este o minunată 
grămadă de muşchi şi, ciudat, un ocean de duioşie la care 
nici tu, nici eu nu ştim să renunţăm. Şi ce dacă e al 
amândurora? Măcar o dată să fie şi desfrâul o chestie tipic 
muierească. Sau poate crezi că el n-o face la rândul lui? Şi 
apoi cine, la vârsta noastră, mai e monogam în vremurile 
pe care le trăim? 

— Eu sunt! 

— Pe bune? 

May lăsă ochii în jos, copleşită de propriile-i contradicții. 

106 


- MARC LEVY - 


— Şi să nu te-apuci să-mi povesteşti că te-ai îndrăgostit 
de el, nu te-aş crede, a continuat Sally-Anne. Spune-mi mai 
degrabă că e bun la pat... 

— Mai taci, Sally, n-am chef să-ţi ascult lecţiile lipsite de 
orice morală. Nu sunt o sfântă, mă descurc şi eu cum pot 
cu moravurile epocii noastre, ceea ce însă nu înseamnă că 
sunt şi adepta lor, iar dintre noi două cea mai progresistă 
eu sunt, pentru că tot vreau să mai cred în marea dragoste. 

— Dar nu-i aşa că nu cu Keith? E un amant bun, atent la 
plăcerea partenerei sale şi, sunt de acord cu tine, aşa ceva 
nu se găseşte pe toate drumurile. lată ce anume te seduce 
la el, şi cu asta, basta, ca să folosesc şi eu expresia ta 
favorită. Acuma, ce-ar fi dacă am pune capăt acestei 
ciorovăieli care nu merită şi ne-am duce să mâncăm 
împreună? Te invit la Sailor's Cafe. Este un bar unde au 
stridii care tocmai s-a deschis în port, le aduc în fiecare 
dimineaţă din Maine şi sunt delicioase. 

— Acolo v-aţi dus să luaţi cina ieri seară? 

Sally-Anne se încruntă strâimbându-se. 

— La naiba, am uitat că am întâlnire cu frate-meu. Dacă 
mă mai iubeşti, haide să mă ajuţi şi ţine-mi tovărăşie. Nimic 
nu mă plictiseşte mai mult decât prezenţa lui. 

— Păi şi-atunci, de ce mănânci cu el? 

— A vrut să ne vedem. 

— Vreau să mă duci în oraş cu motocicleta, dar te las de 
una singură la întâlnirea voastră. 


* 


Trecuse de ora unu, cele două fete se urcară pe Triumph. 
May se machiase uşor, lucru care bineînțeles că o amuză 
pe Sally-Anne. Nu se oprise în oraş şi gonise nebuneşte 
până la clubul din golful Baltimore. 

Băiatul din parcare admiră şi motocicleta Bonneville, şi 
pe cele două pasagere. Portarul o salută pe Sally-Anne cu o 
deferenţă care nu-i scăpă lui May. Un şef de sală le escorta, 
iar May era fascinată de opulenţa localului, în rame mari 

107 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


din aur laminat, portrete ale unor bărbaţi din înalta 
societate împodobeau pereţii culoarului care ducea la 
mese. 

_ Familia Stanfield avea aici o masă rezervată tot anul. 
Edouard îşi aştepta sora citind ziarul. 

— Aşadar, nu vei fi niciodată punctuală, zise el. 

— Hai să începem cu „bună ziua”, îi răspunse ea. 

Edouard ridică privirea şi o observă pe May care se ţinea 
în spatele ei. 

— Nu mă prezinţi prietenei tale? 

— Se poate prezenta şi singură, are limbă şi ştie foarte 
bine s-o folosească, răspunse Sally-Anne. 

Edouard îşi împinse scaunul, se ridică în faţa lui May şi îi 
sărută mâna. May se întrebă dacă trebuia să râdă de un 
asemenea gest şi se mulţumi să zâmbească. O delicateţe 
de tipul acesta contrasta cu grosolănia cu care bărbatul îşi 
întâmpinase sora, dar adevărul e că galanteria lui o 
emoţiona. 

— Am să vă las singuri, zise ea, jenată. 

— In niciun caz, o rugă Edouard, rămâi. Cu un dram de 
noroc, mulţumită dumitale dejunul acesta nu se va termina 
cu o încăierare, răspunse el întorcându-i zâmbetul. 

— Aşa de rău vă înţelegeţi? întrebă May aşezându-se pe 
fotoliul pe care Edouard îl ţinea pentru ea. 

— Ca şoarecele cu pisica, şuieră Sally-Anne. 

— Sunteţi doi răsfăţaţi. Preţuiţi norocul pe care îl aveţi, 
aşa de mult mi-ar fi plăcut să am un frate! 

— Nu pe ăsta, crede-mă! 

— Poţi s-o ţii una şi bună cu porcăriile tale, dar o să-ţi faci 
prietena să se simtă prost. Aşadar, continuă Edouard cu 
voioşie, ce puneţi voi două la cale? Incă n-am auzit nimic 
despre dumneata. 

— Dar ce-ai auzit tu care să aibă legătură cu mine? 
întrebă Sally-Anne. Să nu-mi spui că vi se mai întâmplă să 
mă pomeniţi şi pe mine pe-acasă? 

— Te înşeli, draga mea soră, şi dacă ai binevoi din când 
în când să vii să-ţi vezi părinţii, ai constata-o chiar tu. 

108 


- MARC LEVY - 


— Chestia nu-mi dă ghes şi nu cred o iotă din ce-mi spui. 

May tuşi uşor în palmă. 

— Suntem asociate, zise ea. 

Şi, înainte să poată continua, Sally-Anne îi trase un şut 
pe sub masă. i 

— Asociate? repetă Edouard. 

— Zice şi ea aşa, lucrăm în acelaşi departament, reluă 
Sally-Anne. 

— Tot la Sun lucrezi? se miră Edouard. 

— Dar unde ai vrea să lucrez? 

— Nicăieri, tocmai. Mi-a zis mie cineva că ţi-ai dat 
demisia la începutul verii. 

— Ei bine, ţi-a zis numai prostii, interveni May. Sora 
dumitale e foarte apreciată în redacţie. Şi nu e imposibil să 
ajungă în curând jurnalistă. 

— Să vezi şi să nu crezi! lertat să-mi fie că am dat 
ascultare gurilor rele. Sunt impresionat. Dar dumneata, ce 
faci dumneata la Sun? 

Dejunul a fost un lung schimb de întrebări şi răspunsuri 
între May şi Edouard care făceau cunoştinţă. Sally-Anne nu 
se supără. Discuţia aceasta avea măcar meritul de a-i 
acapara fratele, scutind-o astfel de minciună. Nu era naivă. 
Singurul scop al prânzurilor trimestriale pe care i le 
impunea era de a aduna informaţii pentru ai lor. Edouard 
era un prăpădit de spion în serviciul mamei lor, mult prea 
orgolioasă ca să vină în persoană s-o ia la întrebări pe fiică- 
sa în legătură cu viaţa, decadentă din punctul ei de vedere, 
pe care aceasta o ducea. 

Ca dovadă şi ca un făcut, Hanna, care avea tabieturile ei 
la club, nu se afla niciodată prin preajmă când Sally-Anne 
era nevoită să vină să ia prânzul. i 

Pe când un chelner îi turna cafea în ceaşcă, Edouard o 
întrebă pe May dacă îi place teatrul. Trupa care se 
bucurase de un succes fenomenal la New York cu 
reprezentaţia piesei lui Harold Pinter urca pe scenă mâine 
la Baltimore. Trădare era o pură capodoperă, pe care nu 
trebuia s-o piardă sub niciun pretext, afirmă el. Un prieten îi 

109 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


oferise două locuri nemaipomenit de bune şi avea nevoie 
de o parteneră. 

— Nu mai ieşi cu blonda aceea încântătoare? întrebă cu 
candoare Sally-Anne. Cum o cheamă? Ştii de cine vorbesc, 
fata Zimmerilor. 

— Eu şi Jennifer am hotărât să stăm un pic departe unul 
de celălalt, până ne dăm seama unde suntem, răspunse 
Edouard în cel mai serios mod cu putinţă. Totul mergea 
cam prea repede. 

— Enervantă situaţie, care probabil că n-a fost pe placul 
mamei noastre. Aşa o partidă frumoasă! 

— Ajunge, Sally-Anne, devii grosolană. 

Edouard ceru nota de plată, o semnă pentru a fi 
adăugată în contul familiei şi se ridică de la masă. 

— Mâine, la orele nouăsprezece, în holul de la intrarea în 
teatrul cel mare, te voi aştepta lângă plasatori. Contez pe 
dumneata, zise el sărutându-i din nou mâna lui May. 

O sărută pe obraz pe soră-sa şi plecă. 

Sally-Anne îi făcu un semn chelnerului şi comandă două 
lichioruri. 

— Nu te duce! o sfătui ea pe May rotindu-şi coniacul în 
pahar. 

— După părerea ta, de câţi ani o să am eu nevoie ca să- 
mi ofer aşa un loc la o piesă a lui Harold Pinter? 

— Habar n-am, dar nu degeaba titlul spectacolului e 
Trădare. 

— Nu mai exagera şi tu, e doar o seară. 

— Nu-l subestima, o să te seducă. E sportul lui favorit, în 
care excelează. Am cunoscut tipe mai bine înarmate decât 
tine care au căzut pe câmpul de onoare. 

— Dar cine-ţi vorbeşte ţie de onoare? răspunse May 
trăgându-i uşor una cu cotul. 


110 


- MARC LEVY - 


A doua zi, pe când May se pregătea, Sally-Anne intră în 
baie cu o ţigară în gură. Se aşeză pe marginea căzii şi o 
privi lung. 

— Ai o faţă! Îţi promit, o să mă întorc acasă de cum se 
termină spectacolul. 

— Mă îndoiesc, dar te-am prevenit. În schimb, să nu-i 
spui nimic lui Edouard despre proiectul nostru. 

— Am priceput chestia încă de ieri, mersi pentru şutul de 
sub masă. Ce s-a întâmplat între tine şi fratele tău? Nu 
vorbeşti niciodată despre el. Aproape că uitasem că există, 
de ce... 

— Pentru că membrii familiei mele sunt nişte impostori; 
la alde Stanfield, totul nu este decât aparenţă şi minciuni. 
Mama domneşte peste clan, tata e un prăpădit. 

— Exagerezi puţin, taică-tău e un erou de război. 

— Nu cred să-ţi fi spus eu aşa ceva? 

— Tu, nu, dar cineva a făcut-o. 

— Cine? 

— Nu-mi mai amintesc... Fie, oftă May, când ne-am 
împrietenit, m-am apucat să strâng câteva informaţii pe ici, 
pe colo. Nu-mi purta pică, deformaţie profesională; şi apoi, 
era un semn că mă interesai. În orice caz, n-am auzit 
niciodată pe nimeni vorbindu-i de rău pe părinţii tăi şi cu 
atât mai puţin pe tatăl tău a cărui reuşită stârneşte 
admiraţia. 

— Nu e omul care crezi, iar reuşita aceasta e a maică- 
mii, nu a lui. Dar cu ce preţ! 

— La ce te referi? 

— Nu mi-eşti încă prietenă destul de bună ca să-ţi 
dezvălui lucrul acesta, răspunse Sally-Anne pe acelaşi ton. 

May se ridică în cadă, îi luă mâna lui Sally-Anne, o puse 
pe sânii ei goi şi o sărută. 

— Şi aşa suntem prietene îndeajuns? 

Sally-Anne o respinse cu delicateţe. 

— Şi fratele, şi sora în aceeaşi seară ar fi de un evident 
prost-gust. 

leşi din baie, îşi luă geaca şi plecă din loft. 

111 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Sally-Anne nu se înşelase. 

Seara a fost extrem de plăcută şi fermecătoare. 
Spectacolul fusese pe măsura tuturor aşteptărilor, piesa 
era tulburătoare, actorii, remarcabili. Departe de vodevilul 
despre nebuniile unei aventuri extraconjugale, textul îl 
cufunda pe spectator într-o meditaţie profundă asupra 
poverii secretelor. May resimţi totul din plin, neputându-se 
împiedica să afle un ecou al vieţii desfrânate pe care o 
ducea de câteva luni. Dar, în acest trio infernal, dacă 
amantul era Keith, care dintre ele, Sally-Anne sau ea, era 
femeia înşelată? 

Gândul acesta îi dădu brusc ghes de o aparenţă de 
normalitate, să petreacă o seară cu un bărbat a cărui 
conversaţie îi plăcea, pentru că vorbea fără să înjure, 
pentru că purta un costum care stătea mărturie pentru o 
eleganţă lipsită de orice element comun cu vulgaritatea 
acelora pe care-i frecventa ea de obicei. Pentru că, în loc 
să-i ceară o ţigară aşa cum o făceau prietenii din gaşcă, îi 
oferise el una dintr-ale lui. Pentru că, oricât de stupid putea 
să pară, avea o brichetă frumoasă. Pentru că îi plăcuse 
gestul pe care îl făcuse când apropiase flacăra de ea, 
pentru că, în loc să decidă pentru ea, o întrebase unde ar 
vrea să ia cina. Şi, ciudat, ea alesese Sailor's Cafe, pentru 
că, în ciuda tuturor acestor lucruri, tot pe Sally-Anne o 
iubea. 

Cu podeaua, mesele şi scaunele sale din lemn masiv, cu 
chelnerii cu şorţuri pescăreşti, Sailor's Café nu semăna 
defel cu restaurantele pe unde obişnuia Edouard să 
meargă. Spre marea plăcere a invitatei sale, el nu zise nu. 
Era un pic prea manierat ca să mănânce stridiile altfel 
decât înţepându-le cu furculiţa. , 

May luă o scoică plină şi o duse la buzele lui Edouard. 

— Soarbe, zise ea zâmbind. Ai să vezi ce bune sunt când 
le deguşti în apa lor de mare. 

112 


- MARC LEVY - 


— Sunt nevoit să mărturisesc, recunoscu Edouard, că aşa 
e mult mai bine. 

— Şi acum, bea vinul ăsta alb, combinaţia e divină. 

— Cum ai descoperit locul acesta? întrebă Edouard. 

— Locuiesc nu foarte departe de-aici. 

— Prin urmare, aşa îţi petreci dumneata serile, cât de 
mult te invidiez! 

— Ce motiv poate să aibă un bărbat ca dumneata să 
invidieze o fată ca mine? 

— Pentru faptul că trăieşti aşa, zise el uitându-se de jur- 
împrejur prin sală. Pentru libertatea aceasta, aici totul este 
atât de simplu şi de plin de veselie! 

— Dumneata îţi petreci serile în aziluri? se interesă May. 

— Poţi să mă iei cât vrei în râs, nu eşti chiar aşa de 
departe de adevăr. Restaurantele unde cinez eu sunt 
sinistre, oamenii care le frecventează îşi dau atâtea aere! 

— Aşa ca dumneata? 

Edouard o privi lung. 

— Da, aşa ca mine, răspunse el calm. Pot să te întreb 
ceva? 

— Dă-i drumul, o să vedem noi mai apoi. 

— Vrei să mă ajuţi să mă schimb? 

De data aceasta, May a fost aceea care l-a privit lung şi 
cu atenţie, la început înduioşată şi apoi cu îndoială pentru 
ca după aceea să izbucnească în râs. 

— ţi baţi joc de mine! 

— Ţi s-a părut că-s ridicol? 

— Sally-Anne m-a prevenit, dar eşti chiar mai redutabil 
decât mi-a dat ea de înţeles. 

— Când sora mea îşi face o părere, nu şi-o mai schimbă. 
Am să-ţi mărturisesc ceva, dar numai dacă-mi promiţi că n- 
ai să-i spui nimic. 

— AŞ scuipa eu şi pe jos, dar mi-e teamă să nu te fac să 
te simţi prost. 

— Nu ne înţelegem deloc bine numai din cauza mea, o 
invidiez la fel de mult pe cât o admir. E mult mai curajoasă 
decât mine, a ştiut să se elibereze. 

113 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Sally-Anne nu are numai calităţi. 

— lar eu am multe defecte. 

— Ai spus eu, mea sau mine de patru ori în două fraze. 

— lată unul dintre ele. Înţelegi câtă nevoie am de 
dumneata? 

— Şi ce-aş putea face eu ca să ajut un bărbat ce pare 
atât de nefericit? 

— Nu am cum să fiu nefericit, habar n-am ce-i aceea 
fericire. 

Nici cel mai perfid dintre seducători n-ar fi fost în stare să 
născocească o asemenea mărturisire. Infirmiera de serviciu 
care moţăia în May îi învinse ultimele rezistenţe. Îl duse pe 
Edouard la o plimbare pe chei şi se sărutară la capătul 
digului. 

Nu, Sally-Anne nu se înşelase când îi spusese lui May: 
„Membrii familiei mele sunt nişte impostori; la alde 
Stanfield, totul nu este decât aparenţă şi minciuni”. 


114 


- MARC LEVY - 


16 
Robert Stanfield 


Martie 1944, aerodromul Hawkinge în Kent 


Stelele străluceau. Noaptea oferea exact atâta limpezime 
cât să zboare la liber, iar lumina palidă a unui pătrar de 
lună n-avea să trădeze carlinga neagră a Lysander-ului 
când urma să pătrundă deasupra liniilor duşmane. Aşezat 
în spatele bilocului, Robert Stanfield verifică legăturile 
costumului. Motorul în formă de stea tuşi uşor, iar elicea se 
învârti într-un huruit care se normaliză. Un mecanic înlătură 
calele şi aparatul se hurducă până la pista de pământ 
bătătorit. 

Baza Royal Air Force situată la opt mile la vest de Dover 
trecuse prin neîncetate rotații în timpul podului aerian 
instaurat pentru evacuarea soldaţilor prinşi în debandada 
de la Dunkerque din 1940. De când escadrila 91 o 
abandonase preferând Westhampnett, nu mai era folosită 
decât ca punct de alimentare cu carburant pentru 
aparatele care plecau să efectueze trasee lungi deasupra 
Franţei. 

Agentul special Stanfield debarcase în Anglia cu două 
luni mai devreme, după o traversare plină de primejdii a 
Atlanticului. Submarinele germane dădeau târcoale ca nişte 
rechini de oţel gata să torpileze prăzile ce le treceau prin 
faţa periscopului. 

De când ajunsese pe solul frumosului Albion, Robert îşi 
perfecţionase franceza. lşi petrecuse ultimele două luni 
punându-şi la punct misiunea, memorând topografia şi 
geografia zonei unde avea să fie paraşutat, învățând 
numele satelor, frazele-cheie care urmau să-i deschidă 
toate uşile, identitatea acelora în care putea să aibă 
încredere, a acelora de care trebuia să se ferească. Tot 
atâtea săptămâni în cursul cărora superiorii îi testaseră 
aptitudinile. 

115 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


La lăsarea serii, un ofiţer venise să-l ia din cameră. 
Robert îşi strânsese pachetajul, actele false, un revolver şi 
o hartă a regiunii Montauban. 

Călătoria avea să împingă Lysander-ul la limita razei sale 
de acţiune. In trei ore de zbor, urma să parcurgă cei nouă 
sute de kilometri prevăzuţi, cu excepţia cazului în care 
condiţiile meteo se schimbau pe drum. 

Robert nu fusese recrutat ca să se ducă la război, ci ca 
să-l pregătească. Forţele aliate organizau în cea mai mare 
taină debarcarea. O condiţie a victoriei se baza pe 
aprovizionarea cu arme şi muniții a acelora care urmau să 
intre în luptă atunci când trupele aliate aveau să înainteze 
adânc în teritoriu. De luni întregi, englezii le paraşutau în 
mod regulat în lăzi pe care Rezistenţa le recupera şi le 
punea mai apoi la adăpost. 

Stanfield era agent de legătură. Misiunea lui consta în 
contactarea unui şef al Rezistenței şi obţinerea de 
informaţii referitoare la localizarea acestor depozite în 
scopul cartografierii lor. La o lună după infiltrare, un 
Lysander avea să vină să-l ducă înapoi în Anglia. 

Destinul i se jucase într-o seară din iarna lui 1943, în 
timpul unui dineu de gală la Washington, unde rudele lui se 
strânseseră în jurul unor familii americane bogate, 
solicitate să contribuie financiar la efortul de război. În 
mijlocul acestei adunări, clanul Stanfield încerca să facă o 
impresie bună. Averea le fusese risipită de demonii jocurilor 
de noroc care puseseră de multă vreme stăpânire pe 
mintea tatălui lui Robert. Dar ei continuau să trăiască pe 
picior mare, cu din ce în ce mai multe datorii. La douăzeci 
şi doi de ani, Robert nu-şi făcea iluzii nici în privinţa 
adevăratei stări a finanţelor familiei, nici a rătăcirilor tatălui 
său, de care nu era apropiat. Tânărul visa să fie acela care, 
într-o bună zi, avea să-i redea familiei puterea şi averea. 

La masa lor, printre alţi convivi, era aşezat un bărbat 
discret cu o faţă descărnată şi un cap pleşuv. O siluetă 
fragilă. Edward Wood, conte de Halifax, era ambasadorul 
Regatului Unit şi, cum lui Churchill şi Roosevelt le plăcea să 

116 


- MARC LEVY - 


comunice direct, nu-i mai rămâneau la fel de multe de 
făcut. De la începutul mesei, nu-şi luase ochii de la Robert, 
nici măcar în timpul discursului care inaugurase acest 
dineu de gală. Totul era somptuos, sala, vesela, ţinutele 
femeilor, hrana servită din belşug, chiar şi discursul fusese 
magnific, dar Wood nu mai avea ochi decât pentru tânărul 
Stanfield. Fascinaţia pe care Robert o exercita asupra 
ambasadorului avea motivul ei. Cu un an în urmă, îşi 
pierduse în război fiul de aceeaşi vârstă. 

— Eu nu mă refer la o contribuţie financiară, eu vreau să 
mă implic trup şi suflet, îi şoptise Robert vecinului său. 

— E de ajuns să te înrolezi, dacă nu mă înşel e ceea ce 
fac tinerii de vârsta dumitale, a răspuns Wood.. 

— Nu şi atunci când au nişte părinţi atât de influenţi. Am 
fost reformat din obscure motive medicale. Ştiu foarte bine 
că în spatele întregii poveşti se ascunde tatăl meu. 

— Presupunând că a avut puterea aceasta, să nu-l 
blamezi, sunt sigur că nu a făcut-o decât din teama de ate 
pierde. Cum să suporţi să-ţi vezi copiii plecând la luptă? 

— Dar să-i condamni la laşitate nu înseamnă oare să le 
hărăzeşti o soartă şi mai grea? 

— Dumneata ai înflăcărarea anilor dumitale, un lucru 
demn de toată lauda, dar chiar ştii ce este cu adevărat 
războiul? M-am împotrivit cât mi-a stat în puteri, am nutrit 
atâtea nădejdi, încât am ajuns să-l întâlnesc până şi pe 
Hitler. 

— În persoană? 

— Dacă-l putem numi pe acest individ o persoană, atunci 
da. Puțin a lipsit să nu provoc un incident diplomatic major 
atunci când, pe treptele casei unde îmi venise în 
întâmpinare, i-am întins mantaua crezând că e majordomul, 
rânji contele de Halifax. 

Wood era un om complex şi ambiguu. Vedea în rasism şi 
naționalism două forţe ale naturii care nu erau în mod 
necesar amorale. Cândva guvernator al Maiestăţii Sale în 
India, ordonase arestarea tuturor membrilor Congresului şi- 
| aruncase în închisoare pe Gandhi. Bigot, ultraconservator, 

117 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


încrâncenat susţinător al lui Chamberlain, se opusese până 
la urmă oricărui compromis cu Reichul şi refuzase postul de 
prim-ministru, considerându-l pe Churchill mai competent 
ca să conducă ţara în timp de război. 

— Dacă vrei să continuăm conversaţia aceasta între 
patru ochi, treci pe la mine pe la birou, voi vedea ce pot 
face pentru dumneata, îi spuse el tânărului Stanfield la 
sfârşitul dineului. 

Câteva zile mai târziu, Robert se ducea la Washington. 
Ambasadorul îl primi şi-l lăsă în grija unuia dintre prietenii 
săi care lucra pentru serviciile secrete. 

În ajunul Crăciunului, Robert, la bordul unui cargou, 
privea cum se îndepărtează luminile portului din Baltimore. 


* 


În timp ce survola regiunea Limousin, Lysander-ul a 
trecut printr-o adevărată vijelie. Pilotul se chinuia să-şi 
mențină traiectoria. Aripile aparatului n-aveau să mai 
reziste mult la furtuna care se formase în stratul de nori, 
dar coborârea echivala cu expunerea la alte primejdii. 
Stanfield nu se simţea deloc în largul lui, mâinile i se 
albiseră de cât strânseseră chingile costumului, la fiecare 
gol de aer Îi venea să vomite. Bordurile de atac ale aripilor 
aveau de suferit şi păreau pe punctul de a fi smulse în orice 
clipă. Singura opţiune a pilotului era să caute o scăpare la 
altitudine joasă. Lysander-ul cobori la o mie de picioare. 
Ploua cu găleata. Acul de la indicatorul nivelului de 
carburant ajunsese la limită. Dintr-odată, motorul tuşi uşor 
şi cală. La trei sute de metri de sol, aterizarea prin planare 
îi cerea pilotului ca în câteva secunde să hotărască unde 
anume să se aşeze. Acesta zări un drumeag la marginea 
unei păduri, viră pe aripă şi împinse palonierul ca să evite 
pierderea portanţei. Roţile atinseră pământul reavăn şi apoi 
se înfundară. Elicea se mai învârtea, la contactul cu solul 
făcu explozie, coada se ridică brusc. Stanfield se simţi 
aruncat înainte şi strivit pe scaun în timp ce avionul cădea 

118 


- MARC LEVY - 


pe spate. Cupola carlingii explodă în momentul impactului. 
Pilotul muri pe loc. Cu o rană la obraz şi cu echimoze pe 
corp acolo unde era prins în chingile costumului, Stanfield 
scăpă ca prin minune. Dar restul de benzină pe care îl mai 
conţinea rezervorul situat sub scaunul lui se scurgea pe el. 

Sub o ploaie diluviană, izbuti să iasă din carcasă şi se târî 
până la marginea pădurii, după care îşi pierdu cunoştinţa. 

A doua zi, câţiva ţărani descoperiră rămăşiţele Lysander- 
ului. Ingropară leşul pilotului, dădură foc aparatului şi se 
apucară să-l caute pe pasager. 

Il găsiră pe Robert Stanfield în nesimţire la poalele unui 
copac şi-l aduseră într-o fermă unde îşi veni în fire. Un 
medic de ţară îi pansă rănile. Noaptea următoare îl 
conduseră la loc sigur într-o cabană de vânătoare din 
adâncurile unei păduri unde Rezistenţa adăpostise un 
depozit de arme. Stanfield făcu cunoştinţă cu familia 
Goldstein în subterana săpată sub acea cabană de 
vânătoare. Sam şi fata lui se ascundeau acolo de şase luni. 
Hanna avea şaisprezece ani, era roşcată, avea pielea albă, 
nişte ochi albaştri pătrunzători, o privire de luptătoare şi 
era frumoasă de-ţi tăia răsuflarea. 


119 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


17 
George-Harrison 


Octombrie 2016, Cantoanele de Est, Québec 


Comoda era împachetată în câteva pături. O încărcasem 
în pick-up şi îi prinsesem picioarele ca să nu aibă de suferit 
în timpul transportului. Magog este un orăşel pitoresc din 
nordul lacului Memphremagog. Aici toată lumea ştie pe 
toată lumea. Viaţa e domoală, ritmată de anotimpuri. Vara 
îşi aduce valurile de turişti de pe urma cărora trăiesc 
comercianții tot restul anului. Lacul se prelungeşte într-o 
fâşie de apă care, la sud, traversează frontiera americană. 
Când prohibiţia era în toi, câte bărci navigau aici noaptea! 

Pierre Tremblay este cel mai fidel client pe care-l am. E 
proprietarul unui anticariat. Specialitatea lui este mobilierul 
rustic. Ca lemnul să pară vechi, nu de tehnici ducem noi 
lipsă şi, cu câteva lovituri de daltă bine date, cu ajutorul 
unui arzător, cu nişte acizi şi lacuri potrivite, o comodă 
poată să ajungă la o sută de ani într-o singură zi. 

Când muşteriii îl întreabă dacă o mobilă sau alta e veche, 
Pierre răspunde invariabil „de la început de secol”, fără să 
precizeze vreodată care anume. 

Se uită cu atenţie la comoda mea şi mă bătu pe umăr 
miluindu-mă cu obişnuitul său „George-Harrison, eşti cel 
mai bun”, fără să adauge, totuşi, „falsificator”, pentru care 
i-am fost recunoscător. Mi s-a întâmplat să nu mă simt în 
largul meu când, luând cina în restaurantul tuşei Denise, o 
auzeam lăudându-se cu autenticitatea colţarului care îi 
împodobea sala de mese. De la Pierre îl cumpărase şi eu îl 
meşterisem. 

Pierre e un petrecăreţ, o să se jure, cu sinceritate, pe ce 
are mai sfânt că micile lui matrapazlăâcuri sunt în folosul 
tuturor, al lui bineînţeles, dar mai ales al clienţilor lui. 
„Vând visuri, iar visurile nu au vârstă”, repetă el de cum 
mă  codesc să-i realizez comenzile. Mă cunoaşte 

120 


- MARC LEVY - 


dintotdeauna. Ţânc fiind, treceam prin faţa dughenei lui 
când mă întorceam de la şcoală. Cred că i se aprinseseră 
călcâiele după maică-mea, nu scăpa niciun prilej ca să-i 
laude ţinutele sau coafura, iar nevastă-sa se uita urât la noi 
când o întâlneam prin oraş. Când m-am făcut tâmplar, a 
fost primul care a avut încredere în mine, el mi-a netezit 
calea şi îi port o veşnică recunoştinţă. 

— Ce-i cu mutra asta posomorâtă? m-a întrebat el 
uitându-se la mine. 

— E vina comodei tale, m-a ţinut treaz mai multe nopţi la 
rând. 

— Mincinosule! lar te-ai ciorovăit cu blonda ta? 

— Aş vrea eu, dar de când a plecat Mélanie sunt singur 
CUC. 

— Să nu cumva să-ţi pară rău după ea, nu era cea mai 
tare din parcare. Atunci, baiul e de la afaceri. N-ai niciun 
chior? Anul ăsta, sezonul n-a fost bun. Dacă ai nevoie, pot 
să-ţi comand o masă şi câteva scaune, o să le vând eu 
până la urmă înainte de sfârşitul iernii. Stai! Şi dacă mi-ai 
meşteri una sau două sănii vechi, dar vechi de tot? Am dat 
peste nişte desene din secolul trecut. Ar face furori de 
Crăciun! 

M-am aplecat peste cartea pe care Pierre se grăbise s-o 
caute la el în birou. Săniile pe care mi le arăta erau din 
veacul al XIX-lea. Reproducerea lor n-avea să fie o chestie 
chiar atât de simplă pe cât credea Pierre. Am luat cartea cu 
mine şi i-am promis să le studiez. 

— Ştii că te-am cunoscut când erai de-o şchioapă. Aşa că 
lasă prostiile şi spune-mi care-i necazul. 

M-am întors în pragul uşii. Nu sunt în stare să-l mint. 

— Am primit o scrisoare ciudată, Pierre dragă. 

— După mutra pe care o faci, probabil că nu era chiar 
aşa de haioasă. Haide, să mergem să mâncăm, stăm şi noi 
la o palavră. 


Aşezaţi la o masă la tuşa Denise, am desfăcut scrisoarea 
şi l-am pus pe Pierre s-o citească. 
121 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 

— Cine-i băgăciosul ăsta? 

— Habar n-am, după cum poţi constata şi tu, scrisoarea 
nu-i semnată. 

— Dar ţi-a umplut capul de prostii. 

— Mi s-a luat de-atâtea secrete, vreau să ştiu cine era 
taică-meu. 

— De-atâta amar de vreme, dacă ar fi vrut să te 
cunoască, nu crezi că ar fi venit? 

— Poate că nu-i chiar aşa de simplu. M-am dus s-o văd 
pe mama. 

— Nu te întreb ce mai face. 

— Le face şi desface în lumea ei, nu-i uşor. Dar mi-a 
mărturisit ceva la care mă tot gândesc. 

l-am împărtăşit lui Pierre ce-mi spusese mama. 

— Şi era cu mintea întreagă când ţi-a zis toată treaba? 

— Cred că da. 

Pierre se uită la mine şi trase adânc aer în piept. 

— O să mi-o iau peste ochi dacă nevastă-mea află că ți- 
am spus, dar trebuie să-ţi mărturisesc ceva care mă apasă 
de multă vreme. Când maică-ta a venit la Magog, era cu 
burta la gură. lar în burtă, pe tine te avea. Nu i-a fost uşor 
să-şi facă un loc sub soare. Nu era de-aici şi apoi, pe 
vremea aceea, să spunem că nu vedeai în fiecare zi o 
femeie care să aibă un plod fără tată. Era frumoasă şi 
oamenii o bănuiau că se ţine de prostii cu diverşi bărbaţi. În 
sfârşit, o pizmuiau mai ales femeile. Dar ea era curajoasă, 
întotdeauna amabilă şi, de la o lună la alta, a ştiut să 
câştige prețuirea tuturor. Tu ai contat mult. Oamenii 
vedeau prea bine că te creştea după cuviinţă. Erai mereu 
politicos, ceea ce nu se întâmpla cu toţi ţâncii care se 
alergau pe străzi. Să fi avut vreun an când un tip înalt a 
debarcat în oraş. A întrebat în stânga şi-n dreapta de 
maică-ta. Nu părea un ticălos, cu urechile lui ca nişte porţi 
de şură. Cineva i-a spus până la urmă ce-avea nevoie să 
ştie, iar el a venit la voi acasă. Când am aflat eu aşa 
treabă, m-am năpustit ca să mă asigur că nu vă voia răul. 
Nevastă-mea mi-a zis să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala, 

122 


- MARC LEVY - 


dar n-am ascultat-o. Când am ajuns, am iscodit un pic pe la 
fereastră. El şi maică-ta erau în toiul unei discuţii. Totul era 
calm, aşa că am mai stat niţel şi apoi m-am întors acasă. A 
doua zi a plecat şi el. A pornit la drum şi nimeni nu l-a mai 
văzut vreodată. Un bărbat nu face atâţia kilometri ca să 
vină doar pentru o seară şi să se care cât ai zice peşte. N- 
are nicio noimă. Sigur avea un motiv serios ca să bată el 
aşa cale lungă. În casă la tine, în afară de câteva mobile pe 
care i le vândusem maică-tii, de nişte veselă ieftină şi de-o 
mâzgăleală de tablou pe-un perete, nu era nimic de 
valoare. Nu-ţi trebuie multă minte ca să dibuieşti ce anume 
putea să fie. Tu şi ea. Aşa că-ţi povestesc eu toată 
tărăşenia pentru că, vezi tu, mereu m-am întrebat dacă nu 
cumva venise să te găsească. 

— De unde ştii că venea de departe? 

— Din cauza plăcuței de pe maşină. Nu-mi mai amintesc 
numărul, mi-l notasem în catastif, poate că aş reuşi să dau 
de el, dar era înmatriculată în Maryland, de asta îmi aduc 
aminte. Mi-ar plăcea să-ţi pot spune mai multe, dar e tot ce 
ştiu. 

— Cum era bărbatul? 

— Un zdrahon înalt cu o mutră simpatică. Nu l-am zărit 
decât pe geam. Era topit după maică-ta, de asta sunt sigur. 
De-abia se mai ţinea de obosit ce era. La un moment dat, a 
vrut să urce la etaj, iar ea i s-a pus de-a curmezişul pe 
scară. Eram gata să intru la nevoie... dar era binecrescut şi 
a coborât la loc de s-a aşezat în fotoliu. Din clipa aceea, nu 
i-am mai văzut decât umerii şi pantofii. 

— Crezi că ai putea să dai de numărul de înmatriculare? 

— O să fac ce-mi stă în puteri, dar au trecut treizeci şi 
patru de ani de atunci... oricum, nu cred că ţi-ar folosi la 
mare lucru. În sfârşit, nu se ştie niciodată. 

L-am invitat pe Pierre la cină. Pe treptele restaurantului, 
şi-a cerut iertare că nu mi-a spus toate acestea mai demult. 
Ar fi trebuit să-mi povestească totul când mama mai avea 
minţile întregi. l-am promis să-i înapoiez cartea după ce voi 


123 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


fi făcut crochiurile săniilor. Era o modalitate ca oricare alta 
de a-i da de înţeles că ne despărţeam în pace. 

Când am ajuns acasă, sub uşă am găsit o scrisoare. 
Caligrafia nu-mi mai era străină. 

Pe o foaie de bloc-notes, stătea scris: 


22 octombrie, ora 19, Sailor's Café, Baltimore. 


Un ceas ne mai despărţea de ziua de 21. 


124 


- MARC LEVY - 


18 
Robert Stanfield 


Aprilie 1944, în apropiere de Montauban 


Robert tot mai aştepta să fie prezentat şefului reţelei. În 
fiecare zi, partizanii invocau o nouă scuză: pregăteau o 
misiune şi brigada îşi limita deplasările, mişcări ale 
inamicului interziceau asumarea unor riscuri inutile, şeful 
era ocupat, alţi agenţi de legătură aveau nevoie de atenţia 
lui... 

La Londra, fusese martor al lipsei de coordonare dintre 
serviciile franceze şi serviciile engleze. Directivele unora 
erau adesea contrazise de ordinele celorlalţi. Să reuşească 
să înţeleagă cine, pe teren, răspundea de cine peste 
canalul Mânecii echivala cu descâlcirea unei inextricabile 
confuzii. lar misiunea lui se dovedea foarte complicată încă 
de la sosire. Într-o seară, l-au condus prin păduri ca să-i 
arate o ladă de puşti-mitraliere Sten, într-o altă seară l-au 
prezentat unor maquisarzi, trei fermieri cu două pistoale. 
Era departe de recensământul pe care contau superiorii lui, 
iar Robert ajunsese să se întrebe ce căuta el acolo. 
Trecuseră două săptămâni şi de-abia dacă izbutise să 
poziţioneze trei nenorocite de cruciuliţe pe harta lui. Una 
singură corespundea unui depozit adevărat, pe care 
dormea încă din prima seară, din moment ce armele erau 
îngropate într-un tunel săpat în fundul pivniţei cabanei de 
vânătoare. 

Nu-şi uita de urât decât în compania celor doi Goldstein. 
Sam era un bărbat cultivat şi pasionant, dar fiica lui se 
încăpăţâna să nu-i vorbească. După o vreme în care se 
observaseră unul pe celălalt, Robert şi Sam deveniră de 
nedespărţit, ocupându-şi după-amiezile cu discuţii despre 
trecut şi despre ce le rezerva viitorul. Tatăl Hannei se voia 
optimist, nu din convingere, ci pentru moralul fetei sale. In 
fiecare seară, Radio Londra difuza mesaje codate care 

125 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


preveneau populaţia că debarcarea era iminentă. În curând 
avea să fie din nou pace, asigura el. 

Robert a fost primul care s-a destăinuit. l-a vorbit lui Sam 
despre familia lui, despre felul în care se înrolase în ciuda 
împotrivirii lor. Despre plecarea lui fără să-şi ia nici măcar 
la revedere. 

Intr-o zi, Robert încercă să înceapă o discuţie cu Hanna, 
ea citea, aşezată pe un scaun, şi nu răspunse. Sam îi făcu 
un semn discret invitându-l să fumeze o ţigară afară. 
Robert îl urmă. Se instalară pe un buştean unde se 
obişnuiseră să stea şi, la rândul lui, Sam îi povesti. 

— Hanna n-are nimic împotriva dumitale, s-a închis în 
tăcerea ei. Trebuie să-ţi explic de ce, nu pentru că ţi-aş fi 
dator s-o fac, ci pentru că simt nevoia să vorbesc cu cineva, 
altminteri am să înnebunesc. Aveam acte false. Mă 
costaseră o avere. În sat, nimeni nu ştia că suntem evrei. 
Eram doar nişte lyonezi care plecaseră din oraş. Aveam un 
trai discret, cu nimic diferit de cel al vecinilor noştri. Îi 
spuneam mereu Hannei că cel mai bun mijloc de a trece 
neobservat este să te arăţi tuturor. Dar, după aceea, nişte 
partizani au devastat un birou poştal, în timp ce alţii au 
demontat nişte şine. Un convoi inamic escortat de două 
motociclete cu ataş a trecut pe drum nu departe de locul 
sabotajului. Maquisarzii pitiţi prin taluzuri au aruncat 
grenade şi i-au omorât pe toţi soldaţii. Cele două acţiuni nu 
erau coordonate, dar se produseseră în aceeaşi zi, iar 
comandamentul german a hotărât imediat nişte represalii 
sângeroase. Acestea s-au petrecut chiar a doua zi. O 
coloană de SS căreia i se alăturaseră nişte milițieni a intrat 
în sat. l-au arestat pe trecători, pe unii i-au doborât pe loc, 
pe alţii i-au împuşcat în curtea şcolii. Soţia mea se dusese 
după ouă la o fermă vecină. Au spânzurat-o cu alţi zece 
săteni de un stâlp de telegraf. Eu şi Hanna eram încuiaţi în 
casă. Când nemţii au plecat, militia ne-a autorizat să 
recuperăm corpurile. Ticăloşii s-au apucat chiar să ne ajute 
să le dăm jos! Am îngropat-o pe mama Hannei. Partizanii se 


126 


- MARC LEVY - 


temeau de alte represalii. Când s-a lăsat întunericul, au 
venit să ne ia şi de atunci trăim ascunşi aici. 

Sam tremura din tot trupul. 

— Vorbeşte-mi despre Baltimore, continuă el pe când îşi 
aprindea o ţigară, e un oraş pe care nu-l cunosc. In anii 
1930 ne duceam des la New York. Hanna era fascinată de 
Empire State Building, avea trei ani când am fost invitaţi la 
inaugurarea lui. 

— Incredibil! strigă Robert. În ziua inaugurării eram cu 
părinţii mei acolo, numai ce împlinisem zece ani, am fi 
putut să ne întâlnim. Ce vă aducea la New York? Lucrezi în 
domeniul imobiliarelor? 

— Nu, sunt negustor de artă, în sfârşit, eram. Şi aveam 
printre clienţi mari colecționari americani, majoritatea 
newyorkezi, răspunse cu mândrie Sam. Criza din '29 îmi 
afectase afacerile, dar aveam norocul să aprovizionez 
galeria Findlay, exact ca alde Wildenstein ori Perl. In timpul 
ultimei mele călătorii, în vara lui '37, i-am vândut o pânză 
de Monet domnului Rothschild. Wildenstein jucase rolul de 
intermediar şi am reuşit să-i cumpăr un Hopper care mă 
costase o avere. De cum l-am văzut, m-am îndrăgostit 
nebuneşte de tabloul acesta. Reprezintă o tânără care stă 
pe un scaun şi se uită pe fereastră. Seamănă atât de mult 
cu Hanna! Când am intrat în posesia lui, mi-am făgăduit să 
nu-l vând niciodată. La momentul potrivit, îl voi oferi fiicei 
mele care, într-o bună zi, îl va transmite copiilor ei. Va 
rămâne mereu în familia noastră. Hopper-ul acesta este 
veşnicia mea. Şi când mă gândesc că eram aşa de fericit 
când l-am adus în Franţa! Ce imbecil, dacă mi-aş fi 
imaginat ce ne aştepta, am fi rămas cu toţii la New York. 

— Aşadar, erai un negustor bogat. 

— Eram, într-adevăr. 

— Ce s-a întâmplat cu tablourile? Le mai aveai când a 
început războiul? 

— O să vorbim într-o altă zi, Hannei nu-i place să rămână 
mult timp singură. 


127 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 
* 


Săptămânile au trecut. Până la urmă, Robert şi-a făcut un 
loc în brigadă. | se întâmpla să se urce pe-o bicicletă şi să 
străbată toată regiunea ca să ducă un mesaj. Intr-o noapte 
când un maquisard lipsea de la apel, s-a urcat la volanul 
unui camion şi a asigurat transportarea a două lăzi de 
grenade. Într-o altă noapte, s-a alăturat unui grup care 
trebuia să lumineze o pistă de aterizare improvizată. Două 
avioane au adus un englez şi un american. Când a dat 
mâna cu compatriotul, l-a apucat dorul de casă, cu atât mai 
mult cu cât de-abia de-au putut să schimbe câteva vorbe. 
Nişte bărbaţi pe care Robert nu-i mai întâlnise l-au luat 
repede de-acolo pe american şi el n-a ştiut niciodată nimic 
despre misiunea ce îi fusese încredinţată. 

Dar, când nu avea nicio acţiune, îşi petrecea cea mai 
mare parte a timpului plimbându-se în jurul cabanei de 
vânătoare. Seară de seară se aşeza pe butuc, iar Sam i se 
alătura. Negustorul de artă îi oferea o ţigară şi îi punea 
întrebări despre operaţiunile la care luase parte. Sam se 
simţea dator faţă de acest american tânăr implicat, atât de 
departe de casă, într-o luptă care îi era străină. 

Se împrieteniră. Robert afla în Sam atenţia pe care tatăl 
său nu i-o acordase niciodată. 

— Te-aşteaptă cineva în Baltimore? l-a întrebat Sam într- 
o zi. 

Robert pricepuse sensul nerostit. 

— Haide, femeile te plac cu siguranţă! 

— Nu sunt un bărbat cu succes la femei, Sam. N-am fost 
niciodată un mare seducător şi nici nu am cunoscut atât de 
multe. 

— Să vorbim despre femeia de-acum, ai vreo fotografie? 

Robert îşi scoase portofelul din buzunar. O carte de 
identitate îi căzu la picioare. Sam o ridică. 

— Chiar aşa, Robert Marchand! Ei bine, cu accentul 
dumitale, îţi recomand să nu cumva să prezinţi vreodată 


128 


- MARC LEVY - 


actele acestea la vreun control, mai bine te prefaci că eşti 
surdomut. 

— Aşa de îngrozitor se-aude? 

— Îngrozitor de tot. Îmi arăţi şi mie poza aia? 

Robert îşi luă înapoi cartea de identitate şi îi întinse o 
fotografie. 

— E frumuşică foc, cum o cheamă? 

— Habar n-am. Am găsit-o pe jos într-un culoar de pe 
vapor în timpul traversării şi am băgat-o în portofel. Nu ştiu 
de ce am făcut-o. Îmi plăcea să-mi imaginez că acasă mă 
aşteaptă şi pe mine o femeie. Teribil de banal, nu-i aşa? 

Sam se uită lung la chipul surâzător din fotografie. 

— Ce-ai zice de Lucy Tolliver, douăzeci şi doi de ani, 
infirmieră voluntară în armată, tată electrician, mamă 
casnică, singură la părinţi. 

— Cred că, în materie de banalităţi, eşti mai tare decât 
mine. 

— Nu te lega de chipul acesta, nu-i unul lipsit de 
importanţă. Nicio înşelătorie nu-i anodină şi cu atât mai 
puţin minciunile pe care ni le spunem chiar nouă. Când 
eram la şcoală, ca să mă răzbun pe părinţii mei cărora le 
reproşam că erau severi, îmi născocisem un cel mai bun 
prieten. Bineînţeles, la el acasă totul îi era permis. Avea 
dreptul să vorbească la masă, la culcare putea să citească 
până târziu şi chiar să-şi facă temele atunci când avea el 
chef. Îl scornisem catolic ca s-o fac pe mama să turbeze un 
pic mai mult şi, desigur, el nu era nevoit să îndure 
restricţiile sabatului. Pe scurt, Max avea dreptul la tot ce 
mie mi-era interzis. Şi, mulţumită tuturor acestor libertăţi, 
era cel mai bun la toate. Eu nu-mi puneam eşecurile decât 
pe seama autoritarismului familial. Pe mama n-am păcălit-o 
mult timp, dar m-a lăsat să mă prind în propria-mi 
minciună. Şi, un an întreg de şcoală, prietenul meu a prins 
viaţă. Mama mă întreba în mod regulat ce mai face. Intr-o 
zi când îl procopsisem cu o răceală pe cinste, mi-a pus nişte 
bomboane cu miere în ghiozdan. | se întâmpla să-mi dea un 
pacheţel de două ori mai mare ca să-l împart cu Max. Intr-o 

129 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


altă zi, nu-mi mai amintesc de ce mă văicăream, dar îi 
explicam iarăşi cât de minunat era totul la părinţii lui Max, 
mama m-a silit să-l invit la cină. De când îi tot împuiam 
urechile cu el, era firesc să vrea să-l întâlnească pe cel mai 
bun prieten al fiului său, pe atât de genialul Max. 

— Ce-ai făcut? 

— Max a căzut sub roţile unui tramvai. 

— Mai radical de-atât nici că se poate, fluieră Robert. 

— De acord cu tine, dar nu ştiam ce să mai născocesc ca 
să mă scot din încurcătură. Chestia cea mai ridicolă din 
toată povestea e că în ziua aceea chiar am pierdut un 
prieten şi că l-am plâns luni întregi. Şi luni întregi am simţit 
un gol enorm. Mi se mai întâmplă şi acum să mă gândesc la 
el. Nu ne descotorosim niciodată cu adevărat de o 
minciună când ajungem să credem chiar noi în ea. Dar s-a 
făcut târziu şi mai vorbim noi mâine. 

— Sam, mâine n-am să fiu aici, plec în misiune şi, de 
data aceasta, mi se pare că e în sfârşit o chestie serioasă. 

— Despre ce e vorba? 

— N-am dreptul să spun nimic, dar dacă nu mă întorc, 
mi-ar plăcea să-ţi cer un serviciu. 

— Nu, n-ai să-mi ceri nimic şi ai să te întorci. 

— Te rog, Sam, dacă mi se întâmplă ceva, vreau 
neapărat să fiu îngropat în ţara mea. 

— Şi cum o să fac eu ca să îndeplinesc o asemenea 
dorinţă? se enervă negustorul de artă. 

— Când o să fie din nou pace, sunt sigur că ai să găseşti 
dumneata un mijloc. 

— Şi dacă eu nu mai apuc pacea asta? 

— Atunci n-ai nicio promisiune de ţinut. 

— N-am făcut nicio promisiune. 

— Ba da, văd eu bine în ochii dumitale. 

— la stai puţin, crezi că n-am să capăt nimic în schimb? 
Nu te-ai târguit niciodată cu Sam Goldstein, băiete! Hai să 
ne punem de acord, dacă mi se întâmplă mie o nenorocire, 
ai s-o iei pe Hanna cu dumneata la Baltimore. Şi să nu vii 
să-mi spui că-s dur în afaceri, pentru că aceasta îţi este 

130 


- MARC LEVY - 


teribil de favorabilă. Să te urci pe-un vapor cu fata mea e 
mult mai vesel decât în coşciugul dumitale! 
Cei doi bărbaţi îşi dădură cu francheţe mâna. 


Robert se întoarse teafăr din misiune. Trecu şi luna mai 
1944, niciun Lysander nu venise să-l ia. 

In primele zile ale lui iunie, acţiunile se intensificară. 
Lăsat de capul lui, Robert se implică şi mai mult alături de 
partizani. 

Odată debarcarea anunţată, maquisarzii ieşiră din 
umbră. De pretutindeni se iţeau bărbaţi înarmaţi gata să se 
ia la harţă cu inamicul. Dar sudul era departe de coastele 
normande, iar avansarea aliaţilor nu aducea nici pe departe 
pacea în care Sam sperase atât. Nemţii erau disperaţi, 
represiunea era din ce în ce mai severă. Cei mai fanatici 
dintre milițieni credeau încă în ordinea stabilită şi făceau şi 
mai multe eforturi ca să-i vâneze pe partizani. 

Într-o noapte, una dintre patrulele lor aproape că le 
descoperi pavilionul de vânătoare. Sam şi Hanna se 
ascunseră în pivniţă, în timp ce maguisarzii se postau la 
geamuri, cu armele în mână. 

Sam îl imploră pe Robert să-i dea o mână de ajutor şi îl 
duse la subsol. Puse unele peste altele lângă un perete, 
vreo douăzeci de lădiţe din lemn mascau intrarea în 
subterana unde erau ascunse arme şi muniții. Robert îl 
ajută pe Sam să le mute. Când avu destul loc ca să treacă, 
negustorul de artă o apucă pe fiică-sa de mână şi-i ceru să 
se strecoare înăuntru. Tunelul avea vreo zece metri, 
suficient pentru ca Hanna să se poată pune la adăpost. 

— Nu fără tine, n-o să mă îngrop aici înăuntru fără tine, 
imploră ea. 

— Fă ce-ţi spun, Hanna, şi nu comenta, ştii ce 
responsabilitate ai. 

Sam o sărută pe fiică-sa şi se grăbi să pună lădiţele la 
loc. Era prima oară când Robert auzea vocea Hannei şi nu-i 
venea să creadă. 

— Ei bine, ai să rămâi înţepenit acolo sau mă ajuţi? 

131 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Intră în tunel cu fata dumitale, o să închid eu pasajul. 

— Nici vorbă, nu de data aceasta, a trecut prea mult timp 
de când trăiesc ca un animal hăituit. Dacă cei care ne-au 
salvat viaţa se luptă, o să mă lupt împreună cu ei. 

De îndată ce lădiţele se aflară din nou la locul lor, Sam şi 
Robert se întoarseră la parter. Fiecare se postă la o 
fereastră, cu o Sten în mână. 

— Ştii cum s-o foloseşti? îl întrebă Robert. 

— Nu sunt chiar aşa de cretin, presupun că trebuie să 
apăs pe trăgaci. 

— Dacă o ţii de încărcător, ai să-i forţezi ţeava şi ai să 
mitraliezi tavanul, răspunse un partizan de la fereastra 
vecină. Ţine-o strâns, un nimic e de-ajuns să provoace o 
rafală. 

Miliţienii stăteau la pândă. Puteau fi auziţi cum 
înaintează prin pădure. Maquisarzii aproape că nu mai 
respirau, hotărâți să deschidă focul, dar inamicul bătu cale 
întoarsă înainte de a ajunge în partea de sus a potecii. 

După ce alerta trecu, doi bărbaţi se duseră să o elibereze 
pe Hanna din ascunzătoarea ei. De îndată ce ieşi, ea se 
întoarse în camera ei. Sam îi ceru prietenului său american 
să rămână cu el în pivniţă. 

ÎI trase în întunericul din tunel, scoase din buzunar o 
brichetă şi o aprinse. 

— Ideea mi-a venit când i-am văzut pe maqguisarzi 
săpând, şopti Sam. În capăt şi-au ascuns lăzile cu arme, dar 
aici, în spatele acestei bârne, zise el trecându-şi mâna 
peste una dintre grinzile care susțineau tavanul, se află 
ascunzătoarea mea. 

Împinse bârna, doar atât cât să scoată la iveală o gaură 
care pătrundea adânc în perete. lnăuntru, un tub din metal 
lucea la lumina flăcării brichetei. 

— Le-am pus la adăpost, făcute sul înăuntrul acestui 
cilindru. Orice ni s-ar întâmpla, e exclus ca nemţii să pună 
mâna pe ele. 

Intrigat, Robert se uita cum Sam punea bârna la loc. 


132 


- MARC LEVY - 


— Manet, Cezanne, Delacroix, Fragonard, Renoir, Ingres, 
Degas, Corot, Rembrandt şi mai ales Hopper-ul meu, cele 
mai frumoase zece tablouri din colecţia mea, rodul unei 
vieţi de muncă, nişte capodopere inestimabile şi care îmi 
vor îngădui, sper eu, să-i asigur viitorul Hannei. 

— Maquisarzii sunt la curent? 

— Nu, dar de-acum înainte, dumneata eşti. Nu uita de 


micul nostru pact! 


133 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


19 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, în drum spre Baltimore 


Avionul survola Scoţia. Prin hublou, vedeam coasta 
măcinată de ocean şi apoi cum dispărea sub aripă. De la 
decolare încoace, păstrasem pe genunchi poşeta din piele, 
strângând-o în mâini de parcă ar fi fost vorba de o 
prețioasă relicvă. Pielea era scorojită, catarama, descusută. 
Atât de mult mă uitasem la ea, încât am acceptat până la 
urmă adevărul: mi-era teamă să citesc scrisoarea 
dinăuntru. Mă gândeam iar la Michel, la cât de greu îi 
fusese probabil să adauge bileţelul, să-mi strecoare poşeta 
în haină fără să-mi spună o vorbă. lar ideea că putuse să se 
abată de la impecabila lui corectitudine îmi dădu speranţe 
că era mai bine. Ce nebunie e să te gândeşti că fratele tău 
se apropie de normalitate, pentru că e de-acum capabil de 
un secret sau de-o minciună. 

Plicul era impregnat de parfumul mamei mele, câtă 
vreme îl păstrase oare cu ea? Închizând ochii, mi-o 
închipuiam deschizându-l şi descoperind, aşa ca mine, 
cuvintele pe care le conţinea. 


Draga mea, 

Înainte de orice altceva, să ştii că aceasta va fi 
ultima mea scrisoare. Să nu crezi că mi-am pierdut 
gustul sau dorința de a-ţi scrie, această întâlnire 
anuală va fi fost pentru mine un moment de evaziune 
dintr-o singurătate asemenea doar cu aceea pe care ai 
trăit-o tu. 

E oare cu putință ca două vieți să-şi afle astfel 
irosirea din pricina unei clipe de rătăcire, oricât de 
dramatică va fi fost ea? Crezi tu că o asemenea soartă 
se transmite de la o generație la alta, ca un blestem? 


134 


- MARC LEVY - 


Îți spui, probabil, că bat câmpii şi am să-ţi răspund 
că eşti perspicace. Îmi pierd minţile, draga mea. 
Verdictul a picat ieri în cabinetul doctorului care 
cerceta scannerul creierului meu, părând plin de 
compasiune, dar evitându-mi privirea. Un mare ticălos 
care nu ştie să-mi spună câtă vreme o să-mi mai 
amintesc cine este. Chestia cea mai grotescă din toată 
povestea e că nici măcar n-am să mor de această 
boală, o să uit doar şi nu reuşesc să-mi dau seama 
dacă e ceva rău sau o binecuvântare. Mă țin ca 
întotdeauna mânară, dar mi-e îngrozitor de frică. Orice 
mi s-ar întâmpla, vreau să mă păstrezi în amintire aşa 
cum m-ai cunoscut, şi nu ca pe-o babă smintită care o 
să-ţi scrie tâmpenii. lată de ce tii în mâini ultimele 
cuvinte pe care ti le trimit. 

Dar înainte ca memoria să mi se şteargă, atâtea 
amintiri îmi vin în minte. Plimbările noastre pe 
motocicleta ta, zilele şi serile nebuneşti, ziarul nostru 
şi loftul acela unde am trăit cele mai frumoase clipe 
ale tinereţii mele. Dumnezeu ştie cât te-am iubit. Ai 
fost singura pe care am prețuit-o în toată viata mea. 
Poate că dacă am fi rămas împreună, aş fi ajuns să te 
urăsc, aşa cum se întâmplă în atâtea cupluri pe care 
timpul nu le-a cruțat. Trebuie să-i acordăm meritul 
acesta destinului nostru. 

Ai ales să uiţi trecutul, întotdeauna ti-am respectat 
alegerea. Dar şi tu ai să pleci într-o zi. Şi mă tot 
gândesc la ce am furat. Te implor, nu lăsa această 
prețioasă comoară să se piardă în uitare. Oricât de 
greu ti-ar fi, redă-o luminii, transmite-o proprietarului 
de drept, ştii că Sam şi-ar fi dorit ca lucrurile să se 
petreacă astfel. 

E timpul să ierti morții, iubirea mea. Nu mai are 
niciun rost să întrețţii ura. Răzbunarea ne-a costat atât 
de mult! 

Mâine am să intru într-un azil de unde n-am să mai 
ies. Aş fi putut să mă mai bucur încă un pic de 

135 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


libertatea care-mi mai este dată, dar nu vreau să-i 
irosesc viața fiului meu. Şi ca să nu se simtă vinovat, 
am să mă prefac că sunt mai nebună decât sunt de 
fapt. E un mic sacrificiu în comparaţie cu acela pe care 
i l-am impus. 

Am provocat atâtea suferințe. Niciodată nu mi-aş fi 
închipuit că iubirea poate fi atât de plină de cruzime. Şi 
totuşi, te iubesc şi te-am iubit mereu. 

Să te gândeşti din când în când la mine, nu la aceea 
care semnează scrisoarea aceasta, ci la tânăra cu care 
ai visat împreună. Căci am visat şi am atins 
imposibilul. 

Independenta şi credincioasa ta complice, 

May 


Am recitit-o. Primele bucăţi ale unui puzzle ciudat îmi 
apăreau în faţa ochilor. Mama luase într-adevăr parte la 
înfiinţarea unui săptămânal, dar nu în Anglia. 

Cine era femeia aceasta care îi scria şi îi spunea „iubirea 
mea”? De ce mama nu-i menţionase niciodată existenţa? 
De ce singurătate suferise şi prin ce anume şi-a irosit 
mama viaţa? Care era comoara pe care o pomenea, cine 
era Sam, despre ce suferinţe vorbea, care erau drama şi 
răzbunarea acestea pe care le amintea? Ce morţi trebuiau 
iertaţi şi, mai ales, ce anume trebuia să li se ierte? 

Oriunde se va fi aflat necunoscuta aceasta astăzi, mi-am 
promis să-i dau de urmă, sperând cu egoism că boala nu va 
fi făcut mari progrese de atunci încoace... am întors cu 
grabă plicul şi mi-am jurat ca pe viitor să fiu atentă la 
timbre. Acesta era identic cu cel de pe scrisoarea anonimă. 
Pentru o clipă, am nutrit nădejdea că ea mi-a scris în 
anonimatul nebuniei sale, dar caligrafia era diferită. 

Fusese postată cu trei ani în urmă. Dacă de atunci până 
acum memoria i se atrofiase, cea a fiului rămăsese probabil 
intactă, de altfel, oare ce sacrificiu îi impusese? Ca şi mine, 
fusese ţinut la distanţă de trecutul propriei mame? Cum 
arăta? Ce vârstă putea să aibă? 

136 


- MARC LEVY - 


M-am uitat la ceas, arzând de nerăbdare ca avionul să 
aterizeze la Baltimore, dar mai aveam şase ore de zbor. 


* 


Ofiţerul de la imigrări m-a întrebat care era motivul 
sejurului meu. Mi-am scos legitimaţia de presă şi i-am 
explicat că am venit cu intenţia de a-i onora oraşul în 
prestigioasa revistă a cărei angajată eram. Născut la 
Charleston, ofițerului aflat în post de doi ani încoace nu i se 
părea că Baltimore ar fi fost în vreun fel sau altul 
senzaţional. Mi-a ştampilat totuşi paşaportul şi mi-a urat 
noroc. 

Un ceas mai târziu, m-am cazat într-un hotel mic şi ieftin 
aflat la două străzi de Sailor's Cafe. Era prea târziu ca să-l 
sun pe fratele meu la Croydon, dar trebuia să pun urgent 
mâna şi pe celelalte scrisori despre care îmi vorbise, poate 
că aveam să aflu în ele câteva dintre răspunsurile la 
multele întrebări care mă împiedicaseră să închid ochii tot 
drumul cu avionul. Până atunci, m-am hotărât să mă duc să 
mă plimb prin port. 

Trecând pe lângă Sailor's Cafe şi lipindu-mi faţa de 
vitrina lui, m-am uitat cu atenţie prin sală. N-aveam 
întâlnire decât a doua zi, dar mă simţeam ca o iscoadă 
venită în recunoaştere înainte de a trece la acţiune. 

Localul părea oarecum desuet. Mesele şi duşumeaua din 
lemn, câteva fotografii vechi, înrămate şi prinse pe un 
perete, o placă mare de ardezie agăţată deasupra unui bar 
care despărţea sala de bucătărie, placă pe care se putea 
citi meniul: stridii şi crustacee gătite în sosul zilei. 

Clientela era mai modernă, formată în mare parte din 
tineri orăşeni plini de însufleţire aşezaţi în jurul unor mese 
mari. M-am hotărât să intru, de la Londra nu mai 
mâncasem aproape nimic, iar stomacul meu îşi arăta 
nemulţumirea. Şefa de sală m-a aşezat lângă un perete. 

În toate ţările pe care le-am vizitat am constatat că 
restaurantelor nu le plac indivizii care mănâncă singuri. De 

137 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


unde şi peretele... Am ridicat capul ca să mă uit la 
fotografii, martore ale unor alte vremuri. Erau acolo oameni 
de vârsta mea, dând noroc într-o seară de sărbătoare, toţi 
ameţiţi şi bucurându-se de o libertate pe care le-o invidiam. 
Şi, din pură gelozie, m-am hotărât să-mi pară ridicoli cu 
hainele lor demodate. Pantalonii evazaţi le confereau 
bărbaţilor nişte siluete groteşti, iar coafurile fetelor nu erau 
nici ele mai breze. În orice caz, la vremea lor, moderaţia nu 
era la ordinea zilei, toţi ţineau un pahar într-o mână, o 
ţigară într-alta şi, după cum se hlizeau, nu prea cred că 
fumau numai tutun. Privirea îmi rătăcea de la o ramă la alta 
şi mi s-a oprit brusc asupra unei poze. M-am ridicat să o 
cercetez mai îndeaproape. Două femei se sărutau. Dacă 
faţa uneia îmi era străină, chipul celeilalte îmi era familiar. 
Inima a început să-mi bată nebuneşte, nu mai văzusem 
niciodată trăsăturile mamei mele la treizeci de ani. 


138 


- MARC LEVY - 


20 
Sally-Anne 


Septembrie 1980, Baltimore 


Petrecerea era în toi. Sally-Anne se plimba cu paşi mari 
prin Sailor's Cafe, cu un magnum în mână, umplând cupele 
din mers. De la bar, May îi făcu cu ochiul, îi trimise un sărut 
suflându-i-l din palmă şi străbătu sala ca să i se alăture. 

— Ar trebui s-o iei mai uşor cu şampania, seara o să ne 
coste o avere, o sfătui May. 

— Banca ne-a acordat împrumutul, avem cu ce să ne 
distrăm în seara asta. 

Înregistraseră statutele săptămânalului, obţinuseră de la 
proprietarul lor să pună contractul de închiriere a loftului pe 
numele societăţii de presă. Angajaseră o echipă pe cinste şi 
se  strânseseră toţi ca să sărbătorească botezul 
săptămânalului lor,  /ndependentul. Joan,  machetista, 
desenase nişte fonturi care îi entuziasmaseră. Caslon italic 
avea să dea o conotaţie internaţională titlului. Primul 
număr urma să iasă într-o lună, May avea tot timpul să 
actualizeze ancheta pe care fostul ei patron nu catadicsise 
s-o publice. 

Sally-Anne avea în minte un alt scandal, povestea unei 
înşelătorii în urma căreia o familie de notabili îşi restabilise 
averea după ce războiul se sfârşise. Ducându-şi cupa la 
buze, Sally-Anne savura o răzbunare pusă la cale de când 
avea doisprezece ani. 

În zori, erau mult prea bete ca să se întoarcă pe 
motocicletă. Keith le conduse la loft. 


* 


Două zile mai târziu, toți angajații dădură buzna în loft 
încă de la ora opt dimineaţa. Prima şedinţă de redacţie. 


139 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Fiecare se instală la biroul său, iar Keith admiră rodul 
muncii lui înainte să plece la atelier. 

Fiecare propunea idei pe care May le transcria pe o tablă 
mare, pe care o puteau vedea toţi. 

Un zvon umbla prin oraş. Se părea că nişte funcţionari ar 
fi luat mită ca să atribuie un contract unei societăţi de 
lucrări publice dintr-un stat vecin. Sally-Anne nu voia 
zvonuri. Înainte de publicare, trebuia să obţină dovezi. 
Independentul n-avea să fie o fiţuică de scandaluri, ci un 
ziar cu o etică ireproşabilă. 

Un alt colaborator a propus să scrie un articol despre 
inechitatea bugetelor alocate educaţiei. Instituţiile situate 
în cartierele defavorizate şi le vedeau reduse de la an la an, 
în timp ce acelea din cartierele locuite de albi creşteau 
proporţional. 

— Nu e chiar o ştire de primă pagină, zise Sally-Anne. E 
un lucru ştiut de toată lumea, iar acelora care pot să voteze 
nici că le pasă. 

— Da, dar le pasă celor care suportă consecinţele, replică 
May. Primarul o să-şi joace următoarea campanie pe 
siguranţa cetăţenilor, promite că o să pună capăt violenţei 
care cangrenează oraşul, dar e primul care creează 
adevărate ghetto-uri. 

— Păi atunci, hai să atacăm subiectul mai degrabă sub 
unghiul acesta, să denunţăm incoerenţa politicii sale şi 
consecinţele ei. 

Subiectul a fost trecut în sumarul primului număr. 
Şedinţa se termină chiar înainte de prânz şi mai rămâneau 
multe de făcut ca să umple paginile ziarului. Sally-Anne se 
urcă pe motocicletă şi se duse la bancă. La sfârşitul 
săptămânii trebuia să plătească salariile. 

Lucrătorul de la ghişeu scotoci prin dulăpiorul cu cecuri, 
dar nu găsi niciunul cu numele săptămânalului 
Independentul. Sally-Anne ceru să-l vadă pe director, dar 
angajatul îi răspunse că avea o întâlnire. Fără să-i pese de 
protestele sale, ea se aventură în agenţie şi intră în biroul 
domnului Clark fără să bată la uşă. 

140 


- MARC LEVY - 


Bărbatul Rhondei îşi pierduse bonomia; fâstâcindu-se, o 
anunţă că avea o problemă. 

— Ce fel de problemă? întrebă Sally-Anne. 

— Îmi pare rău, domnişoară. Credeţi-mă că am făcut ce 
mi-a stat în puteri, dar comitetul a refuzat să vă acorde 
creditul. 

— Dar e vorba despre banii pe care mi i-aţi promis! 

— Nu sunt singurul care decide. Avem administratorii 
noştri şi... 

— Uitaţi-vă în ochii mei şi spuneţi-mi că familia mea n-a 
investit în banca dumneavoastră, căci, dacă aşa stau 
lucrurile, vă promit că veţi pierde clienţi importanţi. 

Domnul Clark îi făcu semn lui Sally-Anne să închidă uşa şi 
o pofti să se aşeze pe scaunul din faţa lui. 

— Contez pe discreţia dumneavoastră, căci îmi risc 
slujba. lar dacă soţia mea nu s-ar fi implicat atât de mult în 
proiectul dumneavoastră, n-aş fi putut face nimic altceva 
decât să-mi ţin gura. Dar soţia o să afle oricum că 
împrumutul nu v-a fost acordat şi, dacă vreau să mă pot 
întoarce acasă la cină, va trebui să-i spun de ce. O să vă 
vorbească despre toate acestea, aşa că mai bine o fac 
chiar eu. Membrii comitetului nostru nu vor face nimic care 
s-o supere pe mama dumneavoastră. 

Sally-Anne se îndreptă pe scaun, făcând ochii mari. 

— Nu cumva sugeraţi că a intervenit ca eu să nu obţin 
fondurile de care am nevoie ca să-mi lansez ziarul? Cine să- 
i fi spus? 

— Nu eu, vă asigur, dar s-ar putea să fie acelaşi 
administrator care şi-a exercitat influenţa în timpul şedinţei 
comitetului pentru ca dosarul dumneavoastră să fie refuzat. 

— Şi secretul bancar? Nu-i nici urmă de moralitate în 
nenorocita asta de bancă! 

— Nu ridicaţi vocea, vă rog frumos. Îmi pare sincer rău. 
În sfârşit, domnişoară, o cunoaşteţi pe mama 
dumneavoastră mai bine decât mine. Nici dumneavoastră, 
nici eu nu suntem în stare s-o înfruntăm. 


141 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Dumneavoastră poate că nu, dar eu vă jur că nu mi- 
am spus ultimul cuvânt. 

Sally-Anne se ridică şi ieşi din birou fără să-l salute pe 
domnul Clark. 

Când ajunse pe stradă, alergă până la motocicletă. Îi 
venea să vomite, aşteptă să i se calmeze spasmele, se urcă 
pe şa şi demară în trombă. 

Un sfert de oră mai târziu, lăsa motocicleta în parcarea 
de la country club, străbătea culoarul cu paşi mari şi intra 
în sala de mese. 

Hanna Stanfield lua prânzul împreună cu două prietene. 
Sally-Anne se îndreptă spre masa ei şi îşi fulgeră mama din 
priviri. 

— Poţi să le spui caţelor tale să se ducă să meliţeze în 
altă parte, trebuie să vorbim şi chestia nu suferă amânare. 

Hanna Stanfield oftă, cu profundă mâhnire. 

— Vă rog să-mi iertaţi fiica. Încă n-a terminat cu criza 
adolescenţei, iar grosolănia face parte din armele răzvrătirii 
sale. 

Cele două femei se ridicară şi o salutară pe Hanna, 
indolente şi complice. Ironia era preferabilă unui scandal. 

Şeful de sală care venise în goană după Sally-Anne le 
conduse la o masă alăturată, jenat de această situaţie care 
atrăsese toate privirile. 

— Ei bine, ia un loc, porunci Hanna. Dar te poftesc să 
schimbi tonul, altfel am plecat. 

— Cum ai putut să-mi faci aşa ceva! Exilul meu nu ţi-a 
fost de-ajuns? 

— De-abia ai venit şi gata emfaza! [i-am oferit o 
educaţie şi ce-ai făcut cu ea? Acum că tu ai adus vorba, mi 
s-a părut că, atunci când te-ai întors, ne-am înţeles să trăim 
una şi cealaltă în pace, fără scandaluri. Era condiţia ca eu şi 
tatăl tău să te ajutăm. Dacă o încalci, nu te plânge că 
suporţi consecinţele. 

— Cu ce m-aţi ajutat? Ţinându-mă cu talent departe de 
familie? 


142 


- MARC LEVY - 


— Pentru că ai impresia că ai căpătat postul acela de la 
Sun pentru ochii tăi frumoşi? Te-ai întors de la Londra fără 
să ai nici măcar o diplomă în buzunar. Domnişoara a 
petrecut opt ani de zile făcându-şi de cap pe cheltuiala 
părinţilor. Şi ce-ai realizat de-atunci încoace, în afară de 
faptul că pierzi vremea de la un chef la altul sau dai ture 
prin oraş pe frumoasa ta motocicletă în nişte haine 
vulgare? Ca să nu mai pomenesc de ce-mi aud urechile 
despre prietenii tăi. Măcar de-ai fi şi tu mai discretă! Fratele 
tău mi-a spus că ai avut tupeul să o aduci aici, la club! 

— Dacă te referi la ultima lui cucerire, numele ei e May! 

— A lui sau a ta? ŞI, ca să nu zici că n-ai ştiut, află că am 
fost încântată că ţi-a luat-o. Recunoaşte că, dacă ţi-aş fi 
cerut să pui capăt acestei relaţii indecente, ca de obicei n- 
ai fi făcut nimic. 

— Nu te cred, nu-mi spune că Edouard era în misiune, nu 
poate să fie în asemenea hal... 

— Responsabil, spre deosebire de soră-sa? Reputația 
noastră ar trebui să sufere la nesfârşit din pricina prostiilor 
tale? Şi iată că acum ai vrea să ne amesteci cu o fiţuică de 
scandal... ţi-ai pierdut minţile! 

— Şi tu, tu crezi că oamenii sunt nişte marionete ale 
căror sfori le poţi trage după bunul tău plac. 

— Oamenii fac ce vor. 

— Mai rămâne în tine vreo urmă din femeia care ai fost la 
vârsta mea sau totul nu mai e decât amărăciune şi 
ranchiună? 

— La vârsta ta eram o supraviețuitoare, restaurasem 
gloria tatălui meu şi patrimoniul lui. Dar tu, tu ce-ai făcut cu 
tinereţea ta? Ce-ai izbândit, ca să-ţi acorzi dreptul de a mă 
judeca? Ai făcut măcar o dată bine în jurul tău? N-ai 
semănat decât necaz şi suferinţă. 

— Te înşeli, iubesc şi sunt iubită pentru ceea ce sunt şi 
nu pentru ceea ce reprezint. 

— Pe cine iubeşti? Un soţ? Nişte copii pe care i-ai 
crescut? O familie pe care ai întemeiat-o? Pe cine iubeşti 


143 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


care să nu se învârtească în jurul propriei tale persoane? 
Hotărât lucru, n-ai niciun simţ moral. 

— Te rog eu frumos, să nu vii să-mi vorbeşti tu mie 
despre morală, când toată viaţa ta se bazează pe-o 
minciună. Cum de îndrăzneşti să-l pomeneşti pe bunicul? 
Sunt singura de-acelaşi sânge cu el care nu i-a trădat 
memoria. 

Pe Hanna o pufni râsul. 

— Tare departe mai eşti de adevăr. Nu eşti ca noi, Sally- 
Anne, n-ai vrut niciodată să fii şi niciodată n-ai fost. Nu-ţi 
sunt duşmancă, cel puţin atâta vreme cât tu n-ai să-mi fii 
mie. Dar să nu cumva să speri că am să te las să distrugi 
ce mi-a luat o viaţă de om ca să construiesc. 

Hanna îşi deschise geanta, luă un pix şi-şi scoase 
carnetul de cecuri. 

— Dat fiind faptul că vrei bani, n-are niciun rost să te 
împrumuţi de la o bancă, zise ea completând cecul. 

ÎI rupse din carnet şi-l întinse fetei sale. 

— Nici să nu te gândeşti să-i cheltuieşti pentru odiosul 
acela de ziar, ţi-ai pierde vremea de pomană, n-o să apară. 
Ştiu ce-aveai în minte, dar măcar o dată nu mai fi şi tu aşa 
de egoistă. Încăpăţânându-te, nu le-ai face rău oamenilor 
de vază din oraş, ci clienţilor noştri. Voiai douăzeci şi cinci 
de mii de dolari, uite jumătate, e mai mult decât suficient. 
Şi acum, lasă-ne în pace. Ar trebui să pleci din ţară, ar fi o 
idee excelentă. Du-te şi vezi lumea, o călătorie lungă o să-ţi 
deschidă ochii şi o să-ţi facă numai bine. Dacă doreşti, te 
poţi întoarce chiar şi la Londra, dar nu te băga în afacerile 
noastre. Eu şi tatăl tău pregătim o vânzare importantă care 
va avea loc peste două luni, beneficiile îi vor finanța 
campania. În cazul în care nu eşti la curent, din moment ce- 
ţi pasă atât de puţin de viaţa noastră, prietenii tatălui tău îl 
împing să candideze la postul de guvernator al statului. 
Până când o să dea el ştirea, contez pe discreţia ta şi nu 
vreau ca de acum încolo să ne mai faci necazuri, sper că 
am fost clară. 


144 


- MARC LEVY - 


Sally-Anne înhăţă cecul şi-l băgă în buzunarul de la 
geacă. 

— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, începe prin a-ți 
cumpăra nişte haine decente. 

Sally-Anne îşi împinse scaunul şi se ridică. _ 

— Ce-ar zice bunicul dacă te-ar vedea astăzi? lţi mai pun 
o dată întrebarea, ce rămâne în tine din tânăra femeie care 
erai la vârsta mea? Spune-mi că într-o bună zi o să se 
trezească, că nimeni nu poate trăi o viaţă întreagă în 
minciună. 


145 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


21 
George-Harrison 


Octombrie 2016, Baltimore 


Îmi petrecusem noaptea conducând printr-o ploaie deasă 
şi ajunsesem la Baltimore sleit de puteri. Mă cazasem într- 
un hotel nu departe de port. De la fereastra camerei mele 
mă uitam în jos la stradă, îngrijorat de ceea ce aveam să 
aflu la întâlnirea din seara aceea. Am profitat de dimineaţă 
ca să dorm câteva ceasuri. 

După prânz, am bătut străzile oraşului. Aş fi vrut să am 
pe cineva căruia să-i iau un suvenir. Mi se mai întâmpla ca 
Mélanie să-mi lipsească, aşa ca astăzi, când mă gândisem 
mult prea mult la ea... până când m-am întors la hotel. 

O tânără îi cerea cheia recepţionistei şi vocea ei răguşită 
mi-a atras atenţia. Accentul ei de englezoaică nu era lipsit 
de farmec. Pe când îmi aşteptam rândul, m-am apucat să- 
mi dau cu presupusul, un mic joc care-mi place la nebunie. 
Era străină, ce o aducea la Baltimore? Oraşul nu e o 
destinaţie turistică, cu atât mai puţin în octombrie. Probabil 
că se afla aici din motive profesionale. Participa la vreun 
congres? Centrul convențiilor nu era departe, dar, dacă aşa 
ar fi stat lucrurile, ar fi tras la unul dintre hotelurile acelea 
pentru oameni de afaceri. Venise să vadă pe cineva din 
familie? 

— E normal să sune ocupat, îi explică recepţionista. 
Trebuie să formaţi 9 pentru exterior înainte de 011 pentru 
o convorbire internaţională. 

Călătorea singură şi probabil că dorea să-şi sune soţul 
sau mai degrabă prietenul, căci nu purta verighetă. Intrebă 
cât ar costa-o o cursă cu taxiul ca să se ducă la 
universitatea Johns Hopkins. Bingo! Era sigur cadru 
didactic, am pariat pe profesoară de literatură engleză şi 
stătea aici până când i se elibera locuinţa de serviciu. 

Dintr-odată, s-a întors şi m-a țintuit cu privirea. 

146 


- MARC LEVY - 


— Îmi cer scuze, nu mai durează mult. 

— Dar vă rog, nu mă grăbesc, i-am răspuns eu. 

— Şi de-aia vă uitaţi aşa la mine? În cazul în care nu aţi 
observat, în spatele recepţiei e o oglindă şi nu sunteţi 
invizibil. 

— Atunci, e rândul meu să-mi cer scuze. Nu mi-o luaţi în 
nume de rău, e o manie veche, mă distrez ghicind cu ce se 
ocupă oamenii. 

— Şi cu ce mă ocup eu? 

— Sunteţi profesoară de literatură engleză şi numai ce 
aţi obţinut un post la universitatea din Baltimore. 

— Greşit pe toată linia. Eleanor-Rigby, reporter la revista 
Naţional Geographic, anunţă ea întinzându-mi mâna. 

— George-Harrison. 

— Foarte caraghios! În sfârşit, măcar ştiţi să daţi o 
replică bună. 

— Nu înţeleg. 

— Eleanor-Rigby... George-Harrison... tot nu vedeţi? 

— Nu, în fine, nimic caraghios. 

— Eu sunt titlul unuia dintre cântecele lor, iar 
dumneavoastră, chitaristul Beatleşilor! 

— Nu ştiu cântecul cu pricina, n-am fost niciodată cine 
ştie ce fan, de altfel nici mama, se dădea în vânt după 
Rolling Stones. 

— Aţi avut noroc. Bun, mi-a făcut plăcere să întâlnesc un 
George-Harrison, pe maică-mea ar fi apucat-o clar leşinul, 
dar mă cheamă datoria. 

Şi, cu aceste cuvinte, plecă. 

Mi-am luat cheia, sub privirea amuzată a recepţionistei 
care nu pierduse o iotă din discuţia noastră, şi m-am dus 
sus în cameră, în toane bune, ceea ce nu mi se mai 
întâmplase de ceva vreme. 


Eleanor-Rigby 


147 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Şi eu puteam să mă joc şi să-mi dau cu presupusul, 
aveam de pierdut un sfert de oră în taxi. 

Ce îl aducea în oraş? Cu blugii lui, cu cizmele vechi de 
piele şi puloverul cam larg, nu arăta ca un om de afaceri, 
iar hotelul nostru nu părea să atragă soiul acesta de clienţi. 
Un muzician poate. George-Harrison, haida-de... şi-ar fi 
schimbat prenumele. Îţi imaginezi un pictor contemporan 
care să se cheme Rembrandt... sau chiar şi-a bătut joc de 
mine. Măcar a dat dovadă de umor. Pictor? Ce pictor ar 
veni să-şi expună tablourile la Baltimore? Şi apoi, n-avea 
nici cea mai mică urmă de vopsea pe haine. Nu părea 
destul de chinuit ca să fie cineast. Dar de ce voiam 
neapărat să fie artist? 

Dacă ar fi fost jurnalist, ar fi sărit în sus când m-am 
prezentat. Reporter, mărturisesc că m-am cam lăudat. Da, 
dar aveam chef să impresionez. De altfel, de ce oare? Sau 
pur şi simplu a venit să-şi vadă mama, că tot a pomenit-o. 
Dar tot n-am aflat cu ce se ocupă. Ce rost are să vrei să 
pătrunzi misterul? C-aşa am eu chef să-i închid gura dacă 
dau din nou peste el în holul hotelului. OK, dar de ce să 
vreau să-i închid gura? Şi de ce nu? 

Am trecut pe la secretariatul general al facultăţii ca să 
iau nişte documente, am făcut câteva fotografii care să-mi 
ilustreze articolul şi, cum lumina era încă frumoasă, m-am 
întors în centrul oraşului ca să mai fac şi altele. Măcar să 
am un avans în munca pe care trebuia s-o depun ca să-mi 
justific călătoria. 

Când m-am întors la hotel, eram nervoasă. Cum urma să- 
| recunosc pe acela sau aceea cu care aveam întâlnire? 
Presupunând că era o întâlnire pe bune şi nu o nouă etapă 
într-un joc de-a v-aţi ascunselea în care binevoisem să mă 
bag. 

Cine ştie dacă autorul scrisorii anonime nu mă făcuse să 
vin până aici doar ca să descopăr fotografia maică-mii şi să- 
mi dovedească astfel că vorbele lui erau întemeiate. Dar, în 
cazul acesta, de ce să-mi impună o oră atât de precisă - şi 
de ce să fie atât de pervers, încât să rezerve o masă chiar 

148 


- MARC LEVY - 


sub fotografie? Ca să fie sigur că nu-mi scapă? Ar fi putut 
să se mulţumească să-mi trimită o copie... chiar dacă, 
mărturisesc, s-o descopăr la faţa locului îi intensificase 
efectul dramatic. 

Mi se luase să mă tot gândesc la întrebările acestea şi 
încă şi mai tare să tot aud o mică voce în forul meu interior 
care îmi sugera că mi-era frică. 

M-am hotărât să mă duc la Sailor's Cafe un pic mai 
devreme. Astfel, urma să-l pot surprinde pe acela sau 
aceea care avea să împingă uşa la ora întâlnirii. 


* 


Când am intrat, am anunţat-o cu demnitate pe fata care 
ne-a întâmpinat că urma să fim doi la cină. 

— Aţi rezervat? 

Mă abţin să nu zâmbesc de fiecare dată când sunt 
întrebată dacă am rezervat atunci când sala e pe jumătate 
goală. 

— Nu, nu din câte ştiu, am răspuns eu cu prudenţă. 

— Numele dumneavoastră? 

— Eleanor-Rigby. 

— Masa dumneavoastră vă aşteaptă, îmi spuse ea. 

Ceea ce mi-a îngheţat sângele în vene. 

Şi-a consultat planul sălii şi m-a condus la masa mea. Am 
preferat o alta, pe linia uşii. Măcar contracarasem planurile 
aceluia care îmi orchestra un pic cam mult viaţa de ceva 
timp încoace. Nu-mi mai rămânea decât să pândesc cine 
avea să vină în curând la masa care îmi fusese atribuită. 
Urma să hotărăsc atunci ce era de făcut. 

M-am aşezat şi am comandat un Pimm's. Indiferent unde 
mă aflu în lumea aceasta, rămân englezoaică. 

Un cuplu a intrat la ora 18:55. Probabil că era prima lor 
întâlnire, căci păreau amândoi la fel de stânjeniţi. La 18:57, 
două tinere care n-aveau deloc înfăţişarea unor 
conspiratoare s-au instalat la bar. Dar la ora 19, nimeni... 
La 19:10, bărbatul întâlnit în holul hotelului a ajuns cu 

149 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


răsuflarea tăiată în faţa fetei de la intrare. Mai elegant de 
data aceasta. Şi-a băgat cămaşa la loc în pantaloni, şi-a 
aranjat sacoul şi şi-a trecut mâna prin părul ciufulit. Nu mă 
remarcase. 

În mod ciudat, prezenţa lui mi s-a părut liniştitoare. 
Probabil pentru că aveam impresia că văd un chip familiar 
în locul acesta necunoscut. L-am urmărit din priviri şi mi-a 
părut rău că nu-mi luasem un ziar, l-aş fi desfăcut ca să-l 
spionez mai bine... ceea ce ar fi fost ridicol... şi Maggie mi- 
ar fi reproşat iarăşi că mă uit prea mult la televizor. Cu 
toate acestea, chelneriţa l-a condus la masa care mi-era 
rezervată. lar mica mea voce lăuntrică mi-a poruncit să mă 
gândesc bine înainte de a acţiona. 

Nu vedeam decât două soluţii. Cea mai probabilă: 
anonimul era chiar el. Faptul acesta explica şi că alesese să 
stea în hotelul meu şi-l transforma într-un remarcabil actor, 
căci în holul acela nu păruse deloc să mă cunoască. Aş fi 
putut să mă gândesc la varianta aceasta pe când mă jucam 
de-a ghicitul în taxi. Sau... continuă mica voce: alesese să 
ia cina în singurul restaurant demn de acest nume din tot 
cartierul şi i se dăduse masa aceea pentru că rămăsese 
liberă. lar când anonimul meu avea să-şi facă apariţia, fata 
o să-l conducă până la mine. Eram incapabilă să spun care 
dintre cele două opţiuni mă îngrijora cel mai tare. 

L-am observat vreo zece minute, timp în care şi-a 
verificat întruna ceasul, oftând şi fără să consulte nici 
măcar o dată meniul. Prin urmare, aştepta pe cineva, iar 
acel cineva eram eu! 

Dintr-odată, s-a ridicat şi a venit spre mine. 

— De data aceasta, nu-i nevoie de oglindă. Mă spionaţi 
de când am sosit, mi-a zis el. 

Drept răspuns, am mormăit un vag „hm, hm”. 

— Aşteptaţi pe cineva? m-a întrebat el. 

N-am scos o vorbă. 

— Nu era o întrebare-capcană... a reluat el, amuzat. 

— Totul depinde de circumstanţe, m-am aventurat eu să- 
i răspund, fără să las garda jos. 

150 


- MARC LEVY - 


— Ah! continuă el şi zâmbetul îi dispăru, înţeleg. 

— Ce înţelegeţi? 

— Cineva v-a tras clapa. 

— Dar dumneavoastră pe cine aşteptaţi? 

— Habar n-am şi teamă mi-e că pe mine nu m-a aşteptat 
nimeni, a zis el uitându-se din nou la ceas. 

Şi-a frecat fruntea. Aşa fac de multe ori bărbaţii când îi 
supără ceva. Eu îmi răsucesc părul pe degetul arătător, 
fiecare cu chestia lui, nu judec. 

— Am condus toată noaptea ca să vin la întâlnirea 
aceasta. Numai că am aţipit pe pat şi am întârziat, oftă el. 

— Sunaţi-o şi cereţi-vă scuze. 

— Aş face-o dacă aş şti pe cine să sun. 

— Inţeleg. 

— Ce înţelegeţi? 

— Să întârzii la o blind date nu e o chestie foarte 
deşteaptă. Dar liniştiţi-vă, aţi fost primul, aştept aici de o 
jumătate de oră şi n-am văzut intrând nicio femeie singură, 
cu excepţia cazului în care le agăţaţi câte două, şi atunci s- 
au aşezat la bar. lertaţi-mă, vă tachinez şi nu e foarte 
drăguţ din partea mea. Cea căreia i-aţi dat întâlnire de 
amor nu-i aici, ea e cea care a întârziat foarte tare... sau 
care v-a tras clapa. 

— Din moment ce nu sunt singurul abandonat, pot să iau 
loc şi să mai aştept încă un pic în compania 
dumneavoastră? 

M-am uitat la ceas, era şapte şi jumătate. 

— Da, presupun că puteţi să luaţi loc. 

Părea la fel de stânjenit ca şi mine. S-a întors ca s-o 
cheme pe chelneriţă şi a vrut să afle ce avusesem în pahar. 

— Un Pimm's. 

— Şi e bun? 

— Amar. 

— Atunci am să aleg o bere, iar dumneavoastră? 

— La fel. 

— O bere. 

— Nu, un Pimm's. 

151 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Ce anume vă aduce la Baltimore? 

— Puneţi-mi o întrebare mai originală şi al cărei răspuns 
nu-l cunoaşteţi deja. 

— Mi-aţi lăudat promptitudinea replicilor, dar de data 
aceasta aţi câştigat. 

— Am câştigat pentru că numele dumneavoastră 
adevărat nu-i George-Harrison? Spuneţi-mi măcar că 
sunteţi actor! 

Avea un râs frumos, un punct pentru el. 

— Actor? Nu, pe bune că nu. Nu cumva mi-aţi şterpelit 
jocul favorit? 

— Poate. 

— Şi ce altceva v-aţi imaginat în privinţa mea? 

— Că sunteţi pictor, muzician şi cineast! 

— E cam mult pentru un singur om. Dar v-aţi înşelat pe 
toată linia, sunt tâmplar. Şi numele meu adevărat e chiar 
George-Harrison. Pare-mi-se că e un lucru care vă 
dezamăgeşte. 

— Nu, în fine, dacă chiar vă cheamă George-Harrison, nu 
aveţi umorul la care nădăjduiam. 

— Mulţumesc pentru compliment. 

— Nu-mi răstălmăciţi vorbele. 

— Îmi mai daţi o şansă? 

— Aţi prăpădit-o deja. Aveaţi o întâlnire de amor şi v-aţi 
apucat să-mi faceţi curte. Aşa arăt eu, a un plan B? 

— Cine v-a spus că era o întâlnire de amor? 

— Recuperaţi un punct. 

— Vă propun să punem capăt jocului acestuia de îndată 
ce-o să fim la egalitate. Şi, ca să nu ziceţi că nu v-am spus, 
nu vă făceam curte. Dar pentru că prenumele par să aibă 
mare însemnătate, cum îl cheamă pe cel care v-a tras 
clapa? De la plan B la plan B, ne putem destăinui soiul 
acesta de lucruri. 

— Meci nul. 

— Haideţi s-o luăm de la capăt, ce anume vă aduce la 
Baltimore? 

— Un articol pentru revista mea. Şi pe dumneavoastră? 

152 


- MARC LEVY - 


— Tatăl meu. 

— Cu el aveati întâlnire? 

— Aşa speram. 

— Urâtă treabă. Un tată n-ar trebui să-i tragă clapa fiului 
său. Al meu n-ar face-o niciodată. Dar poate că al 
dumneavoastră doar a întârziat foarte tare? 

— Vreo treizeci şi cinci de ani... cred că nimeni nu mai 
poate numi o asemenea perioadă întârziere. 

— Ah... atunci chiar îmi pare rău. 

— De ce să vă pară? Nu aveţi nicio legătură cu situaţia. 

— Nu, dar am totuşi o legătură cu o alta. Mi-am pierdut 
mama anul trecut şi cunosc golul pe care îl provoacă 
absenţa unui părinte. 

— Haideţi să schimbăm subiectul. Viaţa e prea scurtă ca 
să o împovărăm cu tristeţi inutile. 

— Frumos spus. 

— E o expresie a maică-mii, dar am vorbit destul despre 
mine. E rândul dumneavoastră acum. Ce o să scrieţi despre 
Baltimore? 

E momentul adevărului, Elby, ai sau nu încredere în el? 

— Buzele vi s-au mişcat, dar eu nu v-am auzit răspunsul. 

— Aţi spus că aţi condus toată noaptea, de unde veniţi? 

— De la Magog, e un orăşel situat la o sută de kilometri 
de Montréal, în Cantoanele de Est. 

— Ştiu unde e Magog, am răspuns eu cu răceală. 

— Evident, revista dumneavoastră... probabil că aţi făcut 
turul lumii, continuă el fără să observe cât de tare mi se 
crispase faţa. E o regiune magnifică, nu-i aşa? Nu ştiu în ce 
anotimp aţi venit, dar fiecare scoate la iveală un peisaj atât 
de diferit, încât ai impresia că trăieşti în mai multe locuri 
deodată. 

— Dar toate în Canada! 

M-a privit de parcă eram idioată de-a dreptul. 

— Da, s-a bâlbâit el. Fără îndoială. 

— Şi poşta canadiană merge bine? 

— AĂăă... presupun, în sfârşit, eu nu primesc decât facturi. 

— Şi scrisorile pe care le trimiteţi? 

153 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Să-mi fie cu iertare, dar nu înţeleg... 

— Eu încerc să înţeleg care vă e jocul. Şi ar fi timpul să 
mi-l explicaţi şi mie. 

— Am zis eu ceva care v-a rănit? Nu vreau să vă 
deranjez, o să mă întorc la masa mea. 

Fie era cel mai bun actor din lume, fie mă aflam în faţa 
lui Machiavelli. 

— Foarte bună idee, haideţi să mergem amândoi să ne 
aşezăm la masa aceea, aş vrea să vă arăt ceva. 

M-am ridicat fără să-i las timpul să se gândească şi m-am 
dus să mă aşez la locul pe care îl ocupa ceva mai devreme. 
S-a uitat ciudat la mine şi mi s-a alăturat. 

— Povestioara dumneavoastră despre trădarea paternă 
m-a înduioşat nespus, am reluat eu. Ar trebui să ai o inimă 
de piatră ca să nu fii impresionat şi cu atât mai mult ca s-o 
născoceşti. Acuma, ridicaţi ochii, uitaţi-vă bine la fotografia 
aceea şi spuneţi-mi că întâlnirea noastră de la hotel şi apoi 
aici nu este decât pură întâmplare. Persoana pe care o 
vedeţi acolo este mama mea! 

El se uită în sus şi chipul îi deveni livid. Se apropie de 
fotografie fără să poată rosti nici măcar un cuvânt. 

— Aşa! am insistat eu ridicând tonul. 

— Lângă ea... şopti el, e a mea... mama mea. 

Se întoarse ca să mă privească fix, neliniştit, bănuitor. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi de la mine? 

— Mă pregăteam să vă pun aceeaşi întrebare. 

Îşi vâri mâna în buzunarul interior de la haină şi scoase 
un plic pe care mi-l puse în faţă. Am recunoscut imediat 
scrisul. 

— Nu ştiu de ce anume mă acuzaţi, dar citiţi, am primit-o 
ieri. Citiţi şi veţi afla de ce am condus toată noaptea. 

Am desfăcut scrisoarea, ţinându-mi respiraţia. Când am 
terminat de citit, am scos-o pe-a mea din geantă şi i-am 
întins-o. Când a văzut-o, a făcut aceeaşi faţă ca şi mine şi 
mai rău după ce-a citit-o. 


154 


- MARC LEVY - 


Ne-am uitat unul la celălalt, în tăcere, până ce chelneriţa 
a venit să ne întrebe dacă mâncam împreună şi dacă 
aleseserăm în sfârşit o masă. 

— Când aţi primit-o pe-a dumneavoastră? m-a întrebat 
el. 

— Aceasta a sosit în urmă cu vreo zece zile, o alta îmi 
dădea întâlnire aici o săptămână mai târziu. 

— Cu o diferenţă de câteva zile, aşa mi s-a întâmplat şi 
mie. 

— Tot nu ştiu cine eşti, George-Harrison. 

— Dar eu ştiu acum cine eşti, Eleanor-Rigby, numai că 
mama nu-ţi spunea aşa când îmi vorbea despre tine. 

— Mama ta îţi vorbea despre mine? 

— Nu de tine anume, nu, ci de familia ta. De fiecare dată 
când îmi reproşa câte ceva, îmi spunea: „Prietena mea 
englezoaică are nişte copii care nu i-ar fi răspuns niciodată 
aşa mamei lor” sau care se poartă frumos la masă sau care 
îşi fac curat în cameră sau care nu comentează când mama 
lor le cere un lucru sau care sunt silitori la şcoală... pe 
scurt, toată copilăria mea, tot ce eu făceam rău, voi făceaţi 
bine. 

— Ceea ce înseamnă că mama ta nu ne cunoştea deloc. 

— Cine ne-a jucat renghiul ăsta urât şi în ce scop? 

— Cine îmi dovedeşte că nu tu? 

— Aş putea să-ţi spun acelaşi lucru. 

— Depinde de punctul de vedere, am răspuns eu. Dar nu 
ai cum să ştii ce-mi trece mie prin cap şi reciproc, amândoi 
avem motivele noastre să nu ne încredem unul în celălalt. 

— Cred că am fost aduşi aici ca să facem tocmai 
contrariul. 

— Explică-te. 

— Mamele noastre se cunoşteau, lucru pe care ţi l-am 
spus deja, am auzit vorbindu-se despre a ta de nenumărate 
ori... 

— Nu şi eu. 

— Păcat, dar nu despre asta e vorba. Fotografia aceasta 
arată că se înțelegeau foarte bine, privirea lor complice nu 

155 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


păcăleşte pe nimeni şi sigur e că anonimul nostru voia să 
descoperim lucrul acesta împreună. 

— Ca să avem încredere unul în celălalt? Te cam 
grăbeşti, dar fie, în ce scop? 

— Ca să câştigăm timp, presupun. 

— Faptul că eşti capabil de un raţionament aşa de 
încurcat nu pledează în favoarea inocenţei tale. 

— Poate că pledează în favoarea inteligenţei mele, a 
răspuns el. 

— Şi a modestiei tale. 

— Cineva ne manipulează; habar n-am în ce scop. Dar 
unindu-ne eforturile, vom avea mai multe şanse să-l 
demascăm. 

— Chestie pe care el nu va fi prevăzut-o? 

— Ba da, cu siguranţă, şi e un risc pe care ela hotărât să 
şi-l asume. 

— De ce e/şi nu ea? 

— Exact, e o întrebare pe care pot să mi-o pun. 

— Mi s-a părut că trebuie să avem încredere unul în 
celălalt. Şi eu am pus-o... 

— Ceea ce pledează în favoarea sincerităţii tale, cu 
excepţia cazului în care ai fi mai vicleană... 

— Decât tine? 

Ne-am cercetat unul pe celălalt o vreme, un chelner a 
venit să ne întrebe dacă eram în sfârşit pregătiţi să 
comandăm. George-Harrison a ales un Lobster Roll şi, cum 
nu reuşeam să-mi iau ochii de la ai lui, am dat dovadă deo 
teribilă lipsă de personalitate luând acelaşi lucru ca şi el. 


156 


- MARC LEVY - 


22 
May 


Octombrie 1980, Baltimore 


Încercase de trei ori să dea de Edouard. Petrecuseră o 
altă minunată seară împreună. Chiar dacă ce se întâmpla 
nu era pe placul lui Sally-Anne, May era pe cale să se 
îndrăgostească, iar delicateţea cu care se purta el era o 
dovadă că sentimentele le erau reciproce. Ea îl atrăgea în 
universul ei, iar lui începea să-i placă. Lumea se întorsese 
pe dos, el, atât de bogat, iar ea, fără mare lucru, devenită 
pigmalionul lui. 

Nu conta că Sally-Anne îi purta pică. Oricum, de mai 
multe zile încoace, avea pică pe toată lumea. La şedinţa de 
redacţie, îi repezise pe colaboratori, fiind contra tuturor 
subiectelor pe care le propuneau şi căutând să se ia la 
harţă cu fiecare. Astfel că îi puseseră capăt mai devreme. 

Ce nu-i convenea? Il dorise pe Keith, îl avea de-acum 
numai pentru ea. May nu era naivă, Sally nu suporta faptul 
că îi picase cu tronc lui frate-său şi, colac peste pupăză, că 
era foarte atent cu ea în timp ce de soră-sa nici că-i păsa. 
Şi nu vedea niciun motiv pentru care să se simtă vinovată. 
Nu ea încercase să-l seducă, ci el îi făcuse curte. lar Sally 
se înşelase amarnic când prezisese că avea s-o arunce 
exact ca pe-o pereche de şosete vechi după ce va fi 
căpătat ce voia. In seara primului lor sărut, se purtase ca 
un adevărat gentleman, conducând-o până acasă şi 
mulţumindu-se cu atât. Două zile mai târziu, o invitase la 
un restaurant elegant. 

— Fiecare la rândul lui, zisese el pe când ea lua loc în 
faţa tacâmurilor din argint. 

A doua zi, se duseseră prin anticariate. Edouard îi oferise 
o încântătoare eșarfă, iar ea, un portofel din piele. 

— İl voi purta în dreptul inimii, spusese el băgându-l în 
buzunarul interior de la sacou. 

157 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Weekendul următor, o dusese pe insula Kent, 
închiriaseră un apartament într-un conac cocoţat pe o dună 
cu vedere la mare, unde îşi petrecuseră vremea făcând 
dragoste. Niciun bărbat nu se purtase aşa de frumos cu ea, 
n-o răsfăţase atât; şi îi părea rău că nu poate să 
împărtăşească cu prietena sa bucuria pe care o simţea. Ar 
fi putut să-i reproşeze un egoism pe care îl considera 
pueril, dar May era sufletistă şi pricepea ce şi cum. Sally- 
Anne era pur şi simplu geloasă. Situaţia nu era însă menită 
să dureze, căci iubirea ce se înfiripa n-avea să fie nici 
egoistă, nici zadarnică. Ea urma să-i împace. Un frate şi o 
soră erau făcuţi să se înţeleagă. Ea, care şi-ar fi dorit atât 
de mult să aibă un frate, nu putea să conceapă că lucrurile 
ar sta altfel. 

Pentru ca Edouard să aibă încredere în ea, trebuia ca 
May să facă primul pas. La conacul din Kent, îi vorbi despre 
ziar. 

Mergeau pe plajă, braţ la braţ. 

— Nu e decât un proiect, dar la Sun carierele noastre n- 
au niciun viitor. Suntem conduse de nişte falocraţi care 
cred că o femeie e bună la făcut doar documentarea şi 
cafeaua. 

Edouard păru să se mire şi îi puse câteva întrebări 
despre linia editorială a săptămânalului /ndependentul. Ea îi 
explică în mare. El o felicită şi-i lăudă curajul de a se angaja 
în această căutare a adevărului. Dar o imploră să fie 
atentă. Denunţarea corupţiei, a abuzurilor de putere sau a 
politicilor partizane nu era lipsită de riscuri. Cei care se 
aventurau s-o facă ajungeau mai devreme sau mai târziu 
să-şi atragă fulgerele puternicilor zilei. 

— Am crescut în preajma lor, ştiu de ce sunt în stare, o 
pusese el în gardă. 

Edouard cunoştea multă lume bună şi May se gândi că, 
dacă proceda cu iscusinţă, el ar fi putut să-i fie util. Avea 
incontestabile calităţi, dar o slăbiciune comună multor 
bărbaţi: îi plăcea să se dea mare. Era de-ajuns să-i pună 
întrebările potrivite la momentul potrivit. 

158 


- MARC LEVY - 


— Sper pur şi simplu că nu te laşi manipulată de soră- 
mea. Nu mă miră că vrea să se implice într-un asemenea 
proiect. 

— Ce s-a întâmplat între voi doi? întrebă May. 

— Imi reproşează că nu-i ţin partea. Din adolescenţă 
încoace, nutreşte o ostilitate fără limite la adresa părinţilor 
mei, iar purtarea ei îmi pare pe cât de nedreaptă, pe atât 
de insuportabilă. Recunosc că nu-i întotdeauna uşor să ştii 
cum s-o iei pe mama. Uneori e chiar dură, dar a suferit atât 
de mult când era tânără. Cu riscul de a-ţi părea de modă 
veche, am multă admiraţie pentru părinţii mei. Şi nu doar 
pentru faptul că au reuşit în viaţă într-un mod remarcabil. 
Au trecut amândoi prin încercări cumplite. Mama n-a 
crescut în puf. Când a ajuns în America, era orfană şi nu 
mai avea nimic. Nu mi-am cunoscut bunicii dinspre mamă, 
nemţii i-au omorât. Erau evrei şi se ascundeau de nazişti. 
Mama îşi datorează supraviețuirea numai curajului şi 
eroismului tatălui meu. Aşa că nu pot accepta ca Sally să îi 
judece aşa cum o face. De când mă ştiu, am încercat să mă 
pun între ei, să o apăr, de cele mai multe ori de ea însăşi, 
de excesele, de furiile ei, dar a făcut mereu numai cum a 
dus-o capul şi până la urmă am renunţat. 

— Dar te iubeşte foarte tare, născoci May. 

— Dă-mi voie să mă îndoiesc. 

— Vorbeşte mereu despre fratele ei cu multă admiraţie 
în glas. 

— Eşti un suflet generos, dar nu te cred. Sally e o egoistă 
căreia nu-i pasă decât de ea însăşi. Ura pe care o nutreşte 
faţă de propria ei familie a înăcrit-o şi a umplut-o de 
amărăciune. 

— Nu poţi să spui aşa ceva sau nu o cunoşti cu adevărat. 
Dacă eşti de părere că sunt generoasă, sora ta e de o sută 
de ori mai mult. Nu se gândeşte decât la ceilalţi; spre 
deosebire de maică-sa, s-a născut bogată, ar fi putut să se 
complacă în viaţa aceasta lipsită de griji. N-a făcut-o. Da, 
Sally-Anne e o revoltată, dar pentru nişte cauze nobile, 
pentru că nu suportă nedreptatea. 

159 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Vorbeşti despre ea de parcă ai iubi-o. 

— Te rog, Edouard, nu face pe inocentul. 

— Bine, am priceput mesajul, să nu m-apuc s-o critic pe 
soră-mea în faţa ta dacă nu vreau să fiu muşcat. 

May îl luă de braţ pe Edouard şi-l duse spre conac. 

— Hai înapoi, zise ea, mi-e sete şi am chef să mă îmbăt. 
Nu-mi plac duminicile, aş vrea ca weekendul acesta să nu 
se termine niciodată. 

— O să mai avem şi altele. 

— Poate, dar să nu ne grăbim, am auzit prea bine ce mi- 
ai spus în legătură cu... cum o cheamă? A, da, domnişoara 
Zimmer. Nu o cunosc, dar nu-mi doresc ca povestea 
noastră să se termine aşa. De altfel, te mai gândeşti la ea 
din când în când? 

— Crezi că am să cad într-o capcană atât de muierească? 
Dacă-ţi răspund că nu, ai să-mi zici că sunt mitocan, iar 
dacă-ţi răspund că da, chiar aş fi mitocan. Dar ai dreptate, 
să profităm de ce ne oferă viaţa fără să ne punem întrebări. 
Mai ales despre trecutul nostru sentimental. Deşi nu ştiu 
nimic despre al tău. 

— Pentru că nu e nimic de ştiut. 

Se întoarseră la conac şi se duseră la fumoar. Un foc 
trosnea în şemineu. May comandă o cupă de şampanie. 
Edouard preferă un burbon. 

La apusul soarelui, urcară în cameră ca să-şi facă 
bagajele. In timp ce-şi strângea lucrurile, May se uită de 
jur-împrejur prin cameră. Patul cel mare cu baldachin în 
care îşi petrecuse noaptea, tapetul mătăsos pe care îl 
admirase în zori în timp ce Edouard încă dormea, draperiile 
grele care acopereau ferestrele şi pe care le trăsese când li 
se adusese micul dejun, covorul persan pe care călcase în 
picioarele goale, tot luxul acesta cu care nu era obişnuită şi 
care o fascina. Se răsuci şi îl privi pe Edouard care îşi 
împăturea cu grijă hainele. 

— N-am putea să mai stăm până mâine? N-am niciun 
chef să mă întorc la loft în seara asta. 


160 


- MARC LEVY - 


— Mâine trebuie să lucrez devreme, dar, din moment ce 
o să ajungem târziu, de ce să nu mergem să dormim la 
mine acasă? 

— Sub acoperişul părinţilor tăi? 

— E o casă mare, am un loc numai al meu. Linişteşte-te, 
nu o să dăm peste ei. 

— Şi mâine? 

— O să ieşim pe uşa de serviciu, n-ai de ce să-ţi faci griji. 

Aston Martin-ul mergea repede. Înăuntru mirosea a piele, 
May asculta cum urlă motorul. 

— Promite-mi un lucru! 

— Spune-mi mai întâi despre ce e vorba, sunt un om de 
onoare şi nu promit nimic doar de dragul de-a promite. 

— Vreau să vă împăcaţi. 

— Eu şi soră-mea? Nu prea ne înţelegem, dar nu suntem 
certaţi. 

— Tu şi soră-ta, clanul Stanfield. Numai tu poţi să aduci 
pacea, nici ea, nici maică-ta n-o să facă primul pas. 

Edouard încetini şi se uită zâmbind la May. 

— Nu-ţi pot promite că o să reuşesc, dar că o să fac tot 
ce-mi stă în putinţă, pot. 

May se aplecă să-l sărute şi-i porunci să nu se mai uite 
decât la drum. Cobori geamul ca să se îmbete cu aer. Cu 
părul în vânt, era fericită. 


161 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


23 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Baltimore 


Ne uraserăm noapte bună pe culoar, fiecare în faţa uşii 
camerei sale. Întinsă pe pat, mi-era de-ajuns să închid ochii 
ca să-mi apară cei ai lui Maggie, întrebători: 

Păi bine, draga mea, ce faci tu acuma? 

Şi pentru că eram incapabilă să-i răspund, mai bine să i-o 
iau înainte. 9 şi apoi 011 îmi indicase recepţionista, de 
parcă n-aş fi călătorit niciodată. 

— Tu ştii cât e ceasul aici! bombăni soră-mea cu vocea ei 
răguşită. 

— Nu mai puteam să aştept. lartă-mă că v-am trezit. 

— Fred a rămas la Primrose, răspunse ea cu un căscat 
lung, a avut multă lume ieri seară, probabil că a închis prea 
târziu ca să mai vină să mă vadă. 

— Cu atât mai bine pentru el, e minunat că restaurantul 
are succes. 

— Da, e extraordinar, dorm singură când prietenul meu 
nu mai poate de bucurie pentru că nu mai are mese libere 
şi e numai al meu când afacerile nu-i merg şi are o faţă de 
înmormântare. Oare cu ce-am greşit? Dar nu mă suni tu la 
cinci dimineaţa ca să-ţi vorbesc despre Fred. 

N-aveam să pretind contrariul, o scoteam din pat ca să-i 
vorbesc despre familia noastră, despre scrisoarea pe care 
mi-o încredinţase Michel, despre fotografia de pe peretele 
de la Sailor's Cafe, despre femeia care-i ţinea companie 
mamei în urmă cu treizeci şi cinci de ani şi mai ales, mai 
ales, despre întâlnirea de care avusesem parte şi despre ce 
aflasem în cursul serii. Şi, de data aceasta, Maggie mă 
ascultă fără să mă întrerupă. 

— Cum e tipul? 

— Să nu-mi spui că e prima întrebare care-ţi vine în 
minte. 

162 


- MARC LEVY - 


— Nu, dar chestia nu te-mpiedică să-mi răspunzi. 

| l-am descris vag pe bărbatul cu care petrecusem seara. 

— Deci, îţi pare mai degrabă un tip bine, dar chiar îl 
cheamă George-Harrison? 

— Nu i-am cerut să-mi arate permisul de conducere, dar 
îl cred pe cuvânt. 

— Dacă mamele noastre se cunoşteau aşa de bine, crezi 
că prenumele lui e o coincidenţă? 

— Suntem cam de-o vârstă, aşa că poate e o legătură. 

— Într-adevăr, mi se pare probabil. În cazul în care nu ai 
remarcat, îi spunea mamei „iubirea mea”. In acelaşi timp, 
mărturiseşte că-şi pierde minţile, ceea ce constituie poate o 
explicaţie... Tare greu îmi e să mi-o imaginez pe mama 
dând ture cu motocicleta, îţi mai aminteşti cum îşi punea 
centura în Austin? Pe bune, o vezi tu ca bikeriţă? 

— Pe bune, pe mine altceva m-a intrigat cel mai mult 
aseară. Mi-e şi mai greu să mi-o imaginez dând spargeri şi 
aş vrea mai ales să ştiu ce au furat şi despre ce eveniment 
dramatic este vorba. 

— Toate acestea confirmă acuzaţiile din scrisoarea 
anonimă. 

— Întregul ei conţinut capătă sens. Zonele de umbră din 
trecutul mamei, relaţia ei cel puţin stranie cu mama lui 
George-Harrison, averea pe care nu a moştenit-o şi 
Independentul. 

— Cine e independentul? 

— E numele unui ziar pe care mama l-a înfiinţat cu May. 
Tata o să-ţi explice totul mai în amănunt. 

— Chiar vorbim despre mama noastră? 

— Am avut aceeaşi reacţie ca şi tine când am aflat. 

— Comoara asta nepreţuită, George-Harrison al tău ştie 
despre ce este vorba? 

— Nu, i-a descoperit existenţa când i-am dat scrisoarea 
scrisă de maică-sa. Şi mai sunt şi altele, ea şi mama au 
corespondat. 


163 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Şi dacă te manipulează încă de la început? Întâlnirea 
voastră se datorează unei teribile serii de coincidenţe. ŞI 
dacă anonimul e chiar el? 

— Dar de ce să se străduiască atât? 

— Ca să pună laolaltă toate piesele acestui puzzle! 
Vorbeşti despre o corespondenţă, probabil că deţine 
scrisorile pe care mama le-a scris şi are nevoie de noi ca să 
le obţină pe ale maică-sii. Nu ne invita anonimul să căutăm 
dovezile afirmațiilor sale? Uite matrapazlâcul! 

— Îţi jur că a rămas cu gura căscată când a descoperit 
fotografia la Sailor's Cafe şi apoi, şi el a primit o scrisoare 
anonimă. 

— Pe care ar fi putut foarte bine s-o scrie chiar el. Şi de 
ce era uimit în faţa pozei, din moment ce ştia de existenţa 
unei corespondențe între mamele noastre? 

— Habar n-avea, eu de la Michel am aflat. Nu-i spune 
nimic, Maggie. l-am promis să păstrez secretul. L-am sunat 
de zece ori de când am ajuns la Baltimore ca să îmi trimită 
şi celelalte scrisori. 

— Mai sunt şi alte secrete de care sunt ţinută la distanţă 
în familia asta? Tata îţi dezvăluie că mama a înfiinţat un 
ziar în Baltimore, Michel îţi încredinţează o scrisoare despre 
care nu mi-a vorbit niciodată... eu sunt ciumată sau ce? 

— Tata n-avea niciun chef să-mi povestească nimic, am 
mâncat împreună o îngheţată şi, dintr-o vorbă într-alta, s-a 
dat singur de gol. 

— Spune-mi că te-a dus la Ben Jerry's şi-ţi închid 
telefonul în nas. 

— Cât despre Michel, am dat buzna la el acasă cu o zi 
înainte să plec şi nu ştiu de ce mi-a strecurat scrisoarea în 
buzunarul de la haină. 

— Te-ai dus să-l vezi pe Michel cu o zi înainte să pleci, 
deşi de la mine ţi-ai luat la revedere prin intermediul tatei... 
formidabil. Dacă atât de puţin contez, nu văd cu ce anume 
pot să te ajut. 

— Ai făcut-o deja când m-ai sfătuit să am grijă cu 
George-Harrison. 

164 


- MARC LEVY - 


— Şi încă mare grijă. Dacă mamele noastre au pus într- 
adevăr la păstrare o comoară pe undeva, contez pe tine că 
ai s-o găseşti înaintea lui. Bancherul a refuzat să-mi 
mărească overdraftul. 

— Ai putea să munceşti şi tu, e un mijloc ca oricare altul 
de a face bani. 

— Mă întorc pe băncile şcolii, nu pot să fac totul. 

— La treizeci şi cinci de ani? 

— Am treizeci şi patru şi te dau dracului. Ai să-l mai vezi? 

— Ne-am dat întâlnire mâine dimineaţă la micul dejun. 

— Elby, să nu te îndrăgosteşti de tipul ăsta! 

— Unu, nu-i deloc genul meu de tip, şi doi, încă n-am 
încredere în el. 

— Unu, nu te cred, şi doi, tu ai încredere în toată lumea, 
aşa că îţi repet, să nu cumva să ţi se aprindă călcâiele după 
el, în orice caz nu înainte de a lămuri toată povestea. 

Maggie mi-a ordonat să o sun în fiecare zi ca s-o ţin la 
curent, mi-a promis să nu mă dea de gol în faţa lui Michel şi 
a închis. Până la urmă am adormit, dar mult mai târziu. 


* 


L-am revăzut pe George-Harrison dimineaţa în holul de la 
intrarea în hotel. Sala de mese era sinistră şi m-a dus cu 
pick-up-ul lui să luăm micul dejun în oraş. 

— Ce fel de tâmplar eşti? l-am întrebat eu ca să sparg 
gheaţa. 

— Nu cred că există multe tipuri. 

— Ba da, cei care construiesc case, cei care meşteresc 
mobile şi cei care... 

— Primii sunt dulgheri... Poate că pur şi simplu nu am 
tată. 

— Care-i legătura? 

— Cu întrebarea ta, niciuna, dar cât a fost noaptea de 
lungă m-am tot gândit la scrisoarea mamei. Dacă îi spunea 
mamei tale „iubirea mea”, poate că a făcut apel la un 
donator anonim, iar faimoasa dramă sunt chiar eu. 

165 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Mă îndoiesc că ai fi chiar drama, dar că eşti patetic de 
dramatic sunt sigură. Şi apoi, deşi nu-i chiar o neplăcere să 
te privească omul, de aici până la a vorbi despre o comoară 
care trebuie scoasă la lumină... 

N-ar fi trebuit să izbucnesc în râs după aceste cuvinte, îl 
jignisem. Maşina se opri la semafor, George-Harrison se 
întoarse spre mine, cu o figură gravă. 

— Gândul că mamele noastre s-au iubit chiar nu te 
tulbură? 

— Nu sentimentele pe care poate că le nutreau te 
jenează, lucru pe care îl ştii foarte bine, ci cuvântul care le 
descrie relaţia şi pe care nu reuşeşti să-l formulezi. Şi, din 
moment ce faptul acesta te tulbură atât de mult, nu uita că 
mama ta, în clipa când scria... 

— Nu mai avea minţile întregi? 

— Dar ştiu că ai o manie de a-mi termina frazele. Avea 
deja o vârstă şi vocabularul aferent. lubire sau prietenie, ce 
importanţă are? Acuma, să mergem până la capătul 
raţionamentului tău, am să-ţi arăt că e şubred. Să admitem 
că mamele noastre s-au iubit, ele se hotărăsc să crească un 
copil, fac apel la un donator, anonim sau, de altfel, nu, şi în 
momentul în care a ta rămâne însărcinată, a mea a părăsit- 
0? 

— Şi prin ce anume raţionamentul acesta e şubred? 

— Dă-i drumul odată! Nu auzi claxoanele? Ştiu că 
bărbaţilor le e greu să facă mai multe lucruri în acelaşi 
timp, dar ar trebui să fii în stare să mă asculţi şi totodată să 
conduci, până şi tata reuşeşte s-o facă şi o persoană mai 
distrată decât el nu există. 

Pick-up-ul avansă câţiva metri şi el îl parcă pe margine. 

— Câţi ani ai? l-am întrebat eu. 

— Treizeci şi cinci. 

— Data de naştere? 

— 4 iulie 1981. 

— Bun, atunci raţionamentul tău e şubred, pentru că 
mama s-a întors în Anglia înainte ca mama ta să rămână 
însărcinată. 

166 


- MARC LEVY - 


— incapabil să fac două lucruri în acelaşi timp? Pe bune? 
Ai şi alte prejudecăţi legate de bărbaţi? 

— Mi se pare că ai fost nevoit să parchezi, ba chiar ai 
oprit motorul. 

— Pentru că am parcat în faţa localului unde te duc să 
luăm micul dejun şi o cafea o să-ţi prindă tare bine. 


* 


Fără să arunce nici măcar un ochi la meniu, George- 
Harrison a comandat ouă Benedict, şuncă, pâine prăjită şi 
un pahar mare de suc de portocale. Şi n-aş putea să spun 
de ce faptul acesta mi-a plăcut mult. M-am mulţumit cu o 
cană de ceai, era imposibil să înghită totul, am să-i 
şterpelesc o felie. 

— Din moment ce nu sunt drama despre care vorbea 
mama, reluă el cu un zâmbet în colţul gurii, la ce anume se 
referea oare? A ta n-a pomenit niciodată... 

— Mama nu vorbea despre această perioadă din viaţa ei, 
iar noi nu-i puneam nicio întrebare. Din pudoare... era 
orfană şi ştiam că suferise mult în trecut. De fapt, nu din 
pudoare, ci mai degrabă de frică. 

— Frică de ce anume? 

— Să nu dăm la o parte cortina de pe o scenă pe care 
voiam s-o ocupăm în întregime. 

— Care scenă? 

— Scena pe care creştem. Şi tu, ce ştii tu despre trecutul 
mamei tale? 

— S-a născut în Oklahoma, taică-său era mecanic, maică- 
sa, casnică. Bunicul era un om aspru, zgârcit când trebuia 
să-şi arate dragostea. Mama îmi povestea că niciodată nu 
voia s-o ia în braţe ori s-o sărute, sub pretextul că avea 
păcură pe mâini şi nu voia s-o murdărească. Viaţa în 
Oklahoma era încă şi mai dură decât el şi apoi, cred că 
erau nişte vremuri când părinţii nu ştiau să-şi arate 
sentimentele. A fugit de-acasă când era foarte tânără. A 
ajuns la New York, cu capul plin de cărţile care-i ocupaseră 

167 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


copilăria. A găsit o slujbă de secretară într-o editură. Seara 
urma nişte cursuri de jurnalism la NYU. Şi-a depus 
candidatura la toate ziarele de pe coasta de est şi a găsit 
un job de documentaristă. A părăsit Statele Unite şi a venit 
să se instaleze la Montreal când m-a avut pe mine. 

— Ştiai că a locuit la Baltimore la sfârşitul anilor 1970? 

— Nu, habar n-aveam. Nu mi-a vorbit niciodată decât de 
New York. Dar de îndată ce o luam la întrebări despre 
perioada când mă aştepta, se închidea ca o scoică şi ne 
certam. Ce ai venit să cauţi aici? 

— Nu ştiu, mi-a venit dintr-odată să plec. 

— Te interesează comoara? 

— Eram deja în avion când am aflat de existenţa ei. Ştiu 
că e greu de crezut, dar am descoperit scrisoarea mamei 
tale în buzunarul hainei de-abia când treceam de controlul 
de securitate. 

— Păi, atunci du-te înapoi, căci anonimul, cum îi spui, e 
sigur în Anglia de poate să se apropie aşa de mult. 

— Şi tu, tu ce cauţi? 

— Pe tata, ţi-am spus deja. 

— Unde se află corespondenţa mamei mele? 

— Nu ştiu şi habar n-am dacă mai există. O să binevoieşti 
să mi-o restitui pe a maică-mii? 

— Nu ştiu unde e, dacă mai există, şi nu ştiu nici măcar 
ce putem să facem noi acum. 

Se aşternu o tăcere lungă. Fiecare se uita în farfuria lui. 
George-Harrison m-a rugat să am bunăvoința să-l aştept şi 
a dispărut. Prin vitrină, l-am văzut deschizând portiera de la 
pick-up. Dacă nu şi-ar fi lăsat geaca, aş fi putut să cred că o 
ştergea, dar s-a întors să se aşeze în faţa mea şi a pus pe 
masă fotografia pe care o descoperisem la Sailor's Cafe. 

— Proprietarul restaurantului nu cunoaşte povestea 
fotografiilor care îi decorează pereţii. Erau deja acolo când 
a preluat afacerea. Numai bucătăriile nu sunt de epocă, în 
afară de zugrăveala refăcută, sala a rămas cum era. 

— Şi ne-am întors de unde am plecat. 

George-Harrison îmi puse în faţă alte două fotografii. 

168 


- MARC LEVY - 


— Au fost făcute în aceeaşi seară şi pe acestea se zăresc 
limpede chipurile altor două persoane. 

— Cum ai făcut de le-ai furat? Eu n-am văzut nimic. 

— Chiar că ai o minte perversă. leri seară m-am dus 
înapoi. Nu ştiu tu, dar eu nu reuşeam să adorm. Patronul 
închidea restaurantul, i-am explicat că în fotografie e 
mama. 

— lar el a dat-o jos şi ţi-a oferit-o uite-aşa, başca altele 
două, doar că ai tu ochi frumoşi? 

— Mulţumesc pentru compliment. l-am propus douăzeci 
de dolari, n-avea nicio problemă să le dea. La iarnă o să 
refacă sala. Care era numele ziarului? m-a întrebat el. 

— Independentul. 

— Atunci, poate că avem un început de pistă. Dacă 
fițuica a fost publicată la Baltimore, ar trebui să-i dăm de 
urmă undeva. 

— Am făcut deja nişte căutări pe internet şi nimic. 

— Fără îndoială că există un loc unde se arhivau ziarele 
publicate în vremea aceea, tu care eşti reporter ar trebui să 
ştii lucrul acesta. 

Gândul mi-a fugit imediat la Michel. 

— Biblioteca municipală! Dacă mai rămâne vreun 
exemplar, acolo o să-l găsim. Caseta o să fie o mină de 
informaţii. 

— Care casetă? 

— E pagina unde sunt repertoriate numele principalilor 
colaboratori ai unui ziar. 

Ne-am urcat iarăşi în pick-up, George-Harrison aştepta 
să-i indic o direcţie. 

— Cathedral Street, 400, i-am spus eu după ce m-am 
uitat în iPhone. 

— Pot să ştiu şi eu ce anume te înveseleşte aşa, dintr- 
odată? 

— Biblioteca unde mergem posedă o colecţie de ediţii 
princeps oferite de familia lui Edgar Poe. 

— Şi e o veste bună? 

— Nu pentru tine, dar pentru mine, da. Haide! 

169 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


l-am spus recepţionistei cine suntem. N-avea nici cea 
mai mică idee de felul în care ne putea îndruma în labirintul 
acela de cărţi şi documente. M-am uitat la ceas, la Croydon 
era ora trei după-masă şi ştiam pe cineva care ar fi putut să 
mă ajute. 

Fidelă postului, Vera mi-a răspuns imediat. S-a interesat 
ce mai fac şi s-a oferit să se ducă după Michel. Dar eu cu ea 
voiam să vorbesc. S-a simţit măgulită când am întrebat-o 
cum funcţionează arhivele unei instituţii asemănătoare 
aceleia în care lucra, poate un pic mai mare, i-am 
mărturisit eu. Şi unde să dau de urma unui exemplar dintr- 
un săptămânal publicat pe la sfârşitul anilor 1970. 

— La departamentul de microfilme, mi-a răspuns ea. Aşa 
se păstrau ziarele pe vremea aceea. 

Dacă ar fi fost lângă mine, aş fi strâns-o în braţe. 

— Sunteţi sigură că nu vreţi să-l chem pe Michel, ar fi 
fericit să vă vorbească. Îl văd cum trece chiar prin faţa 
mea, rămâneţi la telefon. 

Am auzit nişte şoapte... fratele meu înhăţă aparatul. 

— Nu mi-ai dat nicio veste despre tine, dar ştiam că ai 
ajuns cu bine. M-am uitat la informaţii şi, de când ai plecat 
tu, nu s-a prăbuşit niciun avion. 

— E un mijloc ca oricare altul de a verifica dacă mai sunt 
în viaţă, i-am zis eu. Am încercat de mai multe ori să dau 
de tine, dar nu răspunzi niciodată. 

— Logic, telefoanele mobile sunt interzise aici. Şi când 
sunt acasă, îl închid pe-al meu. 

Voiam să pot discuta doar eu cu fratele meu şi m-am 
îndepărtat îndeajuns de George-Harrison ca el să nu-mi 
audă conversaţia. 

— Michel, am citit scrisoarea adresată mamei. 

— Nu vreau să-mi vorbeşti despre ea, aşa ne-am înţeles. 

— Şi chiar am de gând să respect înţelegerea noastră, 
dar ai pomenit despre un cufăr în care ar mai fi şi altele. 

— Treizeci cu totul. 

— Dacă nu vrei să mi le citeşti, n-ai putea să mi le trimiţi 
aici? 

170 


- MARC LEVY - 


— Nu, mama mi-a cerut să le păstrez mereu cu mine. 

— La naiba, Michel, mama a murit, iar eu am nevoie de 
scrisorile acestea. 

— De ce? 

— Mi-ai reproşat că mă ocup de ceilalţi, dar nu de ai mei, 
sunt pe cale să îndrept situaţia. 

l-am auzit răsuflarea sacadată. Din vina mea, fratele meu 
era cuprins de o mare tulburare. Mintea lui are nevoie de 
logică, aceasta îi este indispensabilă ca să ia o decizie. 
Nimic nu poate fi irațional în funcţionarea gândirii sale, iar 
ceea ce îi ceream îl confrunta cu o contradicţie majoră, s-o 
trădeze pe maică-sa ori să-i permită soră-sii să repare ceea 
ce el considera a fi o nedreptate. 

Eram terorizată, dat fiind faptul că eram departe de el, 
de ideea că i-am provocat una dintre acele crize în care îl 
apuca tremuratul, gemea şi se ţinea cu mâinile de cap. N- 
aveam dreptul să fac aşa ceva, mai mult, la locul lui de 
muncă şi, mai mult chiar, în faţa singurei femei cu care se 
înţelegea bine, ca să-i reiau expresia. Aş fi vrut să dau 
înapoi, să-mi cer iertare pentru că mersesem atât de 
departe, dar era prea târziu; Vera luase receptorul. 

— Sper să nu vă supăraţi că vă întrerup conversaţia, dar 
am nevoie ca Michel să se ducă după nişte lucrări în sala 
cea mare. 

Dădea dovadă de mai multă bunăvoință şi judecată 
decât mine şi mi s-a făcut ruşine. l-am mulţumit şi m-am 
scuzat. 

— Staţi liniştită, totul o să fie bine, a şoptit ea. Aş fi 
încântată dacă aş putea să vă ajut în vreun fel sau altul, să 
nu cumva să vă sfiiţi. 

Nu-i puteam cere să-l roage pe frate-meu să-mi trimită 
scrisorile şi cu atât mai puţin să mi le citească. Mă 
gândeam să-i încredinţez corvoada aceasta lui Maggie, dar 
cum să fac fără ca Michel să afle că îl trădasem? 

Am închis şi m-am întors lângă George-Harrison. Mă 
aştepta în holul de la intrare. 


171 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Putem să avem acces în sala microfilmelor? am 
întrebat-o eu pe recepţionistă. 

— Trebuie să faceţi dovada unei profesii care vă dă acest 
drept. Sunteţi cadru didactic, profesoară universitară sau 
cercetătoare? 

l-am prezentat legitimaţia de presă, sperând că avea să 
fie de-ajuns. Recepţionista a studiat-o, bănuitoare. George- 
Harrison i-a lăudat ţinuta şi a întrebat-o cu un tupeu 
nemaipomenit dacă ar accepta să iasă împreună cu el la un 
pahar la sfârşitul orelor de muncă. 

— Nu sunteţi împreună? s-a interesat ea roşind toată. 

— O, nu, a răspuns George-Harrison. 

Aproape jenată pentru mine, ea a luat un registru, a rupt 
două permise de liberă trecere şi ni le-a întins. 

— Încăperea pe care o căutaţi se află la subsol, coborâţi 
pe scara din fundul sălii şi nu faceţi zgomot. li veţi da 
biletele acestea persoanei care se ocupă de acest 
departament. 

Am traversat biblioteca. Spre deosebire de cea din 
Croydon, era imensă, iar modernitatea instalaţiilor sale ar fi 
făcut-o să se îngălbenească de invidie pe Vera şi probabil 
ar fi făcut din frate-meu un şomer. Cele mai multe dintre 
scaune erau ocupate de simpli cititori, studenţi şi 
cercetători care examinau ecranele terminalelor puse pe 
mese. Tastaturile zdrăngăneau ca o armată de mici 
rozătoare. 

Am fost aşezaţi în faţa unui aparat dintr-o altă vreme. 
Ecranul lui negru se afla deasupra unei plăcuţe 
transparente. Mai văzusem vizioneze de tipul acesta în 
nişte filme vechi, dar niciodată în realitate. Funcţionarul de 
la arhive scotoci într-un dulăpior, apoi într-un altul şi într-un 
al treilea şi se întoarse cu un plic din celofan în care 
apăreau opt imagini, atât de mici, încât ar fi putut să 
încapă în căuşul palmei. 

— Probabil că nu s-a bucurat de un mare succes, a fost 
publicat un singur număr, mi-a declarat funcţionarul. 


172 


- MARC LEVY - 


_ A strecurat plicul în plăcuţa maşinăriei pe care o aprinse. 
In faţa ochilor mi-au apărut frumoasele caractere tipărite 
ale săptămânalului /ndependentul. Data din 15 octombrie 
1980 şi mi-am ţinut respiraţia când i-am vizionat cele opt 
file. 

Săptămânalul îşi începea coloanele cu campania 
electorală care era în toi. De mai multe săptămâni, 
preşedintele în exerciţiu şi oponentul său se înfruntau în 
nişte întâlniri de o neobişnuită violenţă verbală. Reagan 
ridiculiza viziunea pacifistă a lui Carter, iar Carter îl acuza 
pe Reagan că este un extremist de dreapta periculos ale 
cărui discursuri  încurajau ura şi rasismul. Sloganul 
guvernatorului Californiei „America s-a întors”, promisiunile 
făcute consorţiilor militare, intenţia de a le restitui statelor 
o putere acaparată în mod abuziv de Washington aveau să 
le ofere republicanilor Casa Albă şi Congresul, ceea ce nu 
se mai întâmplase în ultimii treizeci de ani. 

— Dacă aceleaşi tertipuri funcţionează şi acum, ne 
îndreptăm spre o victorie a lui Trump, am bombănit eu. 

— N-are nicio şansă, tipul nu-i credibil, m-a corectat 
George-Harrison. 

Am continuat să parcurg paginile. Articolele polemice se 
succedau. Unul despre consecinţele reducerii ajutoarelor 
sociale, care avea să determine o creştere dramatică a 
mizeriei în ţara în care treizeci la sută din populaţie trăia 
sub pragul de sărăcie. Un altul denunța comportamentul US 
Air Force după ce un sat fusese contaminat de explozia 
unei rachete balistice în silozul său. Un al treilea menţiona 
arestarea unei jurnaliste care refuzase să-şi dezvăluie 
sursele într-o afacere controversată de tutelă. Ultima 
pagină era consacrată culturii, Evita era comedia muzicală 
a anului, Coppola prezenta un film de Godard la New York, 
Ken Follett era numărul unu pe lista de bestselleruri, 
Elizabeth Taylor avea să urce pentru prima oară, la 
patruzeci şi şapte de ani, pe o scenă la Broadway. 

Dar, deşi citisem tot, nu găsisem caseta redacțională. Am 
derulat fişele înapoi, uitându-mă la numerotarea filelor, ca 

173 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


să verific că nu lipsea niciuna. Nu exista nicio casetă 
redacțională. Cei care scriseseră acest ziar nu doriseră să-şi 
dezvăluie numele. Articolele nu erau semnate decât cu 
iniţiale. 

— Care e numele tău de familie? 

— Collins, mi-a răspuns George-Harrison. 

— Atunci, i-am spus eu arătând cu degetul spre ecran, 
articolul acesta despre o uzină care a otrăvit un râu şi 
rezervoarele de apă aferente a fost scris, probabil, de 
mama ta. 

George s-a apropiat de ecran şi a citit inițialele „M. C.”. 

— Nu văd niciun articol scris de mama. Cu excepţia 
cazului în care a avut umorul, în calitate de redactor-şef, să 
semneze „Alteța Sa  Serenisimă” rândurile despre 
dezamăgirile unei familii de notabili... 

— Poate că nu era ziaristă? Poţi să fii directorul unei 
clinici fără să fii medic. 

— Poate, am răspuns eu, perplexă. 

Am fotografiat fiecare pagină cu iPhone-ul. Voiam să pot 
citi, în liniştea camerei mele, ziarul pe care îl înființase 
mama. Era ciudat, îi simţeam prezenţa, de parcă venise să- 
mi dea consimţământul pentru continuarea investigaţiilor. 

— Şi acum ce facem? a întrebat George-Harrison. 

— Deocamdată, habar n-am, dar avem dovada că 
Independentul a existat. Trebuie să nu ne grăbim şi să 
căutăm cea mai mică informaţie care ne-ar duce spre o 
persoană ce i-a cunoscut, ca, de pildă, un colaborator la 
ziar. 

— Dar dacă niciun articol nu e semnat, cum am putea să 
identificăm ceva, orice? 

O idee trăsnită mi-a trecut prin minte şi mi-e capul plin 
de idei trăsnite, aşa că una în plus n-o să mă pună în cine 
ştie ce primejdie. Când parcurgeai paginile 
Independentului, îi înţelegeai repede linia editorială. Era un 
ziar de investigaţii. 

M-am întors spre funcţionar, remarcând în treacăt faptul 
că munca la subsol îl făcuse să capete aceeaşi nuanţă 

174 


- MARC LEVY - 


lividă ca şi microfilmele sale, şi l-am rugat să-mi aducă 
ediţiile din Ba/timore Sun apărute la 12 şi 19 octombrie 
1980. 

— Ce faci? m-a întrebat George-Harrison. 

— Cunoşti dictonul „La Roma fă ca romanii”? 

Nu puteam să născocesc un articol fără să ajung în 
locurile pe care trebuia să le descriu. M-am pus în pielea 
ziariştilor de la /ndependentul. Unde se duseseră să-şi 
caute informaţiile, dacă nu la notabilii zilei: politicieni, 
membri ai înaltei societăţi, profesori. Şi după ce se dădeau 
în vânt toate aceste eminente personaje? După ceremonii 
oficiale şi evenimente mondene. Articolele şi fotografiile din 
agendele mondene apărute în Ba/timore Sun în aceeaşi 
perioadă aveau, poate, să-mi dezvăluie nişte chipuri şi, cu 
puţin noroc, identitatea acelora care se infiltraseră la 
aceste evenimente ca să-şi scrie articolele. În locul lor, nici 
că aş fi făcut altfel. 


175 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


24 
Michel şi Vera 


Octombrie 2016, Croydon 


Vera deschise uşa frigiderului. Fiecare lucru era la locul 
său. Legumele în cutia lor, produsele lactate pe etajera de 
sus, iar carnea pentru friptură pe cea din mijloc. Oftă 
privindu-se în sticla cuptorului cu microunde, îşi scoase 
ochelarii, îşi desfăcu coada de cal şi ieşi din bucătărie. In 
salon, Michel punea tacâmurile pe măsuţa din faţa 
televizorului. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el. 

Vera se aşeză pe braţul fotoliului şi oftă încă o dată. 

— Ce rost a avut scrisoarea, dacă le păstrezi pe 
celelalte? 

— S-o ajute, fără să trădez. 

— În cazul acesta, de ce acum? Ştiu prea bine că aveai tu 
ceva în minte când ai acţionat aşa. Nu laşi niciodată nimic 
în voia hazardului. 

— Pentru că nu am găsit niciodată vreo dovadă că 
hazardul există. Nu voiam ca ea să renunţe la anchetă.Sunt 
sigur că Maggie a încercat să o descurajeze. Deşi Elby 
pretinde contrariul, mezina noastră o influenţează. 

— Nu era mai simplu să-i spui totul? 

— N-ar fi fost logic. Să admitem că găsesc un mijloc de a 
nu-mi respecta promisiunea, ceea ce rămâne o 
presupunere atât de... hazardată... că aş putea nici să nu 
merg mai departe cu raţionamentul meu, dar să admitem... 
Tot ce i-aş povesti eu ar implica o marjă de eroare. 

— Nu văd de ce, protestă Vera. 

— Când citesc o bibliografie şi anumite fapte mă intrigă, 
caut şi alte surse ca să le verific. În felul acesta pot să-mi 
apropriez povestea. Dar dacă cineva îmi relatează aceeaşi 
întâmplare, cu cuvintele, intonaţiile, sentimentele sale, el o 
interpretează în locul meu şi oricât de justă i-ar fi relatarea, 

176 


- MARC LEVY - 


povestea va rămâne a sa. Elby trebuie să-şi afle propriul 
adevăr şi nu pe al meu. Vreau să-i las toate şansele să-l 
descopere de una singură. Şi apoi, e nevoie de timp ca să 
accepţi genul acesta de lucruri. Având impresia că ţine 
frâiele, va avea mai multe şanse să le tolereze. 

— Chiar crezi? 

— Nu e uşor să descoperi că ai fost minţit toată viaţa. 

— Dar tu ai iertat. 

— Nu, am acceptat, nu e acelaşi lucru. 


177 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


25 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Baltimore 


Ne-am petrecut ziua la bibliotecă, profitasem ca să 
cumpăr o lucrare ce reunea facsimilele documentelor 
oferite de familia lui Edgar Poe. Redactorul-şef de la revistă 
avea să fie copleșit. 

George-Harrison mă ajutase să parcurg coloanele din 
Baltimore Sun. Amândoi urmăream cel mai mic indiciu care 
să ne permită să avansăm în ancheta noastră. 

Un articol lăuda politica primarului, lui i se datora 
proiectul renaşterii docurilor pe care voia să le transforme 
în loc de vilegiatură pentru atragerea mai multor turişti, 
construirea unui nou palat al congreselor care îşi 
deschisese uşile cu câteva luni mai devreme ca să atragă o 
clientelă formată din oameni de afaceri, o dezbatere între 
cei doi candidaţi la alegerile prezidenţiale avea să se ţină 
acolo pe 21. Sun relata confruntarea care îl opunea pe 
primar proprietarului echipei Colts, furios din cauza 
puţinelor subvenţii acordate stadionului, a cărui vetustate 
era flagrantă. Acesta din urmă ameninţase că-şi transferă 
echipa în alt oraş. Pe 17, un incendiu se declarase în 
centrul istoric, distrugând un colegiu şi o parte din biserica 
presbiteriană. 

Citeam paginile culturale, distrându-mă pe socoteala 
fotografiilor de la un concert dat de Who - tata îi numea 
„sub-Beatles”. Baltimore se transforma într-o scenă majoră 
a muzicii punk, hard rock şi metal. Mi-ar fi plăcut să trăiesc 
în epoca aceea, totul îmi părea impregnat de libertate. 

— Stai o clipă, i-am spus eu brusc lui George-Harrison, dă 
înapoi. 

George-Harrison a răsucit rotiţa lectorului de microfişe, l- 
am oprit la o pagină unde o fotografie ocupa jumătate din 


178 


- MARC LEVY - 


spaţiu. Înfăţişa nişte oameni costumaţi cu prilejul unui bal 
mascat. Legenda îmi atrăsese atenţia. 

„O serată magnifică pentru sărbătorirea logodnei lui 
Edouard Stanfield.” 

— Stanfield... am zis eu arătând spre ecran, am văzut 
numele acesta apărând în /ndependentul. 

— Da, îmi aduc aminte, dar nu mai ştiu care era 
povestea, a răspuns el căscând. 

Funcţionarul ne abandonase, fără să ne spună unde 
pusese arhivele săptămânalului  /ndependentul. li 
fotografiasem paginile, aveam să le recitesc seara în 
camera mea. George-Harrison se freca la ochi, la fel de 
obosit ca şi mine după ce stătusem atât de multă vreme cu 
ochii ţintă la ecran. 

În timpul cinei pe care am luat-o într-un bistrou din port, 
mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am pus despre viaţa 
lui. Mi-a vorbit despre atelierul său, mi-a dezvăluit cât de 
iscusit era la învechit mobilele, ceea ce, orice ar fi spus el, 
îl transforma într-un falsificator, dar a rămas foarte discret 
în privinţa mamei sale. 

M-am întrebat de mai multe ori dacă nu flirta totuşi cu 
mine. Nu numai că-mi sorbea cuvintele, zâmbea la cea mai 
mică dintre glumiţele mele, dar mi-a mărturisit că familia 
mea i se părea atât de veselă, că i-ar fi plăcut foarte tare 
să ajungă cândva s-o cunoască... Soiul acesta de discurs 
nu-i niciodată nevinovat... Îşi pierdea vremea. Unu, nu era 
genul meu de bărbat, şi doi, eram hotărâtă să urmez 
sfaturile lui Maggie. 

Cele întâmplate la sfârşitul serii mi-au dat dreptate. 


* 


George-Harrison 


Aveam moralul la pământ şi nu mai suportam s-o aud 
vorbind despre familia ei. Mă împinsese păcatul să-i pun 
câteva întrebări, din politeţe, ea însăşi îmi pusese câteva şi, 

179 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


cu prejudecățile ei referitoare la stirpea masculină, dacă n- 
aş fi făcut la fel, m-ar fi acuzat că sunt dovada vie a 
egocentrismului nostru. Mai bine nu mi-ar fi păsat şi mi-aş fi 
ţinut gura, căci nu se mai oprea. Am avut dreptul la o 
relatare amănunţită a vieţii tatălui ei, diabetul lui, pasiunea 
sa pentru Beatles, maşina cea veche; a vieţii soră-sii şi a 
prietenului acesteia care avea un restaurant, cei doi 
certându-se întruna; şi a vieţii fratelui ei bibliotecar, pe care 
îl bănuia că are o aventură secretă cu o colegă de serviciu. 
Îmi pierdusem deja ziua uitându-mă la ea cum citea nişte 
vechituri de ziare şi cu ce rezultat? 

— Nu te plictisesc cu poveştile mele? şi-a făcut ea într-un 
sfârşit griji pentru soarta mea. 

— Dar deloc, dimpotrivă, i-am răspuns eu cu amabilitate. 
Mi-ar fi plăcut tare mult să cunosc o familie atât de plină de 
viaţă. Nu-i lauzi niciodată? 

— Ştiu, sunt guralivă, dar mi-e dor de ei. 

— Atunci, continuă cât vrei. 

— Dacă o să vii vreodată în Anglia, am să-ţi fac 
cunoştinţă cu ei. 

Nu cumva se apucase să flirteze cu mine? Pentru că soiul 
acesta de propunere nu e niciodată întru totul nevinovată. 

— De ce nu, am răspuns eu. Cine ştie unde ne va duce 
ancheta aceasta? 

— Poate că în Canada, până la urmă acolo au fost puse la 
poştă scrisorile anonime. 

— Primele da, dar a doua pe care am primit-o eu a fost 
trimisă din Baltimore. 

— De ce să-şi fi dat autorul lor o asemenea osteneală? Ar 
fi putut foarte bine să le posteze pe toate din acelaşi loc. 

— Ca să încurce iţele. Sau pur şi simplu pentru că şi el 
călătoreşte. 

— Crezi că în clipa de faţă e la Baltimore? E ceva 
înspăimântător în lucrul acesta, nu ţi se pare? 

— Atâta vreme cât nu-i vom cunoaşte intenţiile, nu văd 
de ce ne-ar fi frică şi, de altfel, frică de ce anume? 

— De faptul că nu-i cunoaştem intenţiile. 

180 


- MARC LEVY - 


Ea marca un punct. 

— Voia să ne întâlnim şi şmecheria i-a reuşit, am 
continuat eu. 

— Voia să aflăm că mamele noastre se cunoşteau şi 
şmecheria i-a reuşit, voia şi să pleci în căutarea tatălui tău 
şi şmecheria i-a reuşit iarăşi, mi-a răspuns ea cu 
promptitudine. 

— Nu, am vrut mereu s-o fac. 

— Îmi pare rău că te contrazic, scrisoarea lui te-a silit să 
te apuci de treabă. Dar ne scapă esenţialul. La ce-i folosesc 
lui toate acestea? 

— Chiar îmi pui întrebarea sau ştii deja răspunsul? 

S-a aplecat peste masă şi s-a uitat lung în ochii mei. 

Nicio îndoială, flirta. Eram celibatar de când plecase 
Mélanie, n-am avut niciodată tupeul unui seducător, dar 
faptul că o femeie mi-o lua înainte, mărturisesc, mă deruta. 

— Banii, îmi spuse ea cu o voce tăioasă. Vrea să găsim 
banii pe care i-au furat. 

— Cine ţi-a spus că erau bani? 

— Chiar îmi pui întrebarea sau ştii deja răspunsul? 

— Şi de ce aş şti eu răspunsul? 

— Asta te întreb şi eu! 

— Tot n-ai încredere în mine? 

— Fii cinstit, nu ţi-a trecut nici măcar o dată prin minte 
gândul că eu aş fi autorul scrisorii anonime? 

— Nu mi-a trecut niciodată prin minte un asemenea 
gând, pentru că mintea mea nu-i atât de sucită. Mă duc la 
culcare şi, dacă mâine dimineaţă tot mă mai bănuieşti că 
sunt un ticălos, nu ne rămâne decât să ne despărţim. 
Fiecare îşi va face singur propriile investigaţii. 

— Foarte bună idee, mi-a răspuns ea ridicându-se prima. 

Aparent, nu flirta deloc. Am plătit nota şi am lăsat-o 
baltă. 

Când am ajuns în cameră, m-am culcat, amărât, obosit şi 
furios. O noapte de somn avea cu siguranţă să-mi îngăduie 
să văd lucrurile mai clar. Mă înşelam şi în privinţa aceasta. 


181 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 
* 


Eleanor-Rigby 


Mitocan şi fără niciun strop de simţ al umorului. Mă 
lăsase acolo ca pe-o şosetă veche. De acord, plătise nota, 
un gest elegant din partea lui... şi îl chinuisem un pic. Dar 
tot spumegam de furie. Maggie mi-ar fi spus că, dacă n-ar fi 
avut nimic să-şi reproşeze, n-ar fi plecat ca un hoţ. De 
altfel, micul lui matrapazlâc cu mobile dovedea că nu era 
cinstea întruchipată. Cu excepţia cazului în care lucrurile 
stăteau exact pe dos: plecase pentru că îl jignisem, iar 
dacă îl jignisem însemna că nu făcuse nimic din tot ceea ce 
îl bănuisem. 

M-am întors la hotel, sperând că o noapte de somn avea 
să-mi limpezească ideile. Aşezată turceşte pe pat, am dat 
drumul laptopului după ce mi-am trimis pe email 
fotografiile făcute la bibliotecă. Mă pregăteam să recitesc 
Independentul când mi-am adus aminte că notasem un 
nume pe o bucată de hârtie. Am regăsit-o în buzunarul de 
la haină şi m-am cufundat în lectura articolului care îi era 
consacrat. 


Clanul Stanfield, condus de Hanna, soția lui Robert 
Stanfield, este unul dintre cele mai influente din 
Baltimore. 

Robert Stanfield, erou din al Doilea Război Mondial, 
îi datorează soţiei sale faptul că este astăzi unul dintre 
cei mai căutați negustori de artă din țară. 

Peste câteva zile va avea loc sub egida lor o 
prestigioasă licitaţie în cadrul căreia vor fi prezentate 
cumpărătorilor veniţi din lumea întreagă un Fragonard 
(estimat la 300.000 dolari), un La Tour (estimat la 
600.000 dolari), un Degas (estimat la 450.000 dolari), 
un Vermeer (estimat la 1.000.000 dolari). 

Robert Stanfield a întâlnit-o pe Hanna în Franţa, în 
1944. 

182 


- MARC LEVY - 


Întors în țară la bordul unui vapor cu aceea cu care 
se va căsători doi ani mai târziu, deşi tatăl său l-a 
renegat, Stanfield se instalează mai întâi la New York 
cu soția sa. 

În 1948, galeria Hanna Goldstein îşi deschide porțile 
pe Madison Avenue. Cum, la vremea aceea, familia 
Stanfield avea numeroşi creditori pe urmele ei, ceea 
ce i-a permis tânărului cuplu să pătrundă pe piața de 
artă sub numele de fată a Hannei a fost vânzarea unei 
colecții de tablouri a cărei moştenitoare era. Tatăl ei, 
victimă a nazismului, a fost în perioada interbelică un 
bogat şi ilustru negustor, printre ai cărui clienţi se 
numărau familiile Rockefeller şi Wildenstein. Galeria 
Hanna Goldstein a prosperat rapid. In 1950, după ce 
au regularizat datoriile lăsate de părinții lui Robert 
Stanfield, care şi-au aflat tragicul sfârşit într-un 
accident de maşină, Robert şi soția lui se întorc la 
Baltimore. Hanna va răscumpăra de la bănci ipotecile 
proprietății familiale ale cărei frâie le va prelua. 

În 1951, galeria deschide o sucursală la Washington, 
apoi la Boston în 1952. 

Vânzările se succed, iar averea familiei Stanfield 
devine considerabilă. 

Negustori de artă, cei din clanul Stanfield s-au 
transformat şi în magnati ai pieţei imobiliare. Au 
contribuit din plin la construirea golfului nostru, o aripă 
a spitalului municipal poartă numele lui Sam Goldstein 
în chip de mulțumire pentru donația făcută de fiica 
acestuia în timpul modernizării sale. Clanul participă în 
mod activ la un amplu program de renovare a 
docurilor, dorit de primărie. Se ştie că s-au implicat în 
construirea noului palat al congreselor care constituie 
mândria acestui oraş. 

Dar să ne întoarcem la povestea lor, căci, dacă viaţa 
privată sau moravurile oamenilor nu-i interesează pe 
cititorii ziarului nostru, suntem  îndreptățiți să ne 
întrebăm pe cât adevăr s-a clădit reputaţia acestora 

183 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


atunci când râvnesc să candideze la postul de 
guvernator al statului. De pildă, eroismul lui Robert 
Stanfield ale cărui fapte vitejeşti nu au fost totuşi 
niciodată atestate de departamentul afacerilor militare 
sau conditiile în care Hanna a moştenit tablourile de la 
tatăl său. 

Cum de nişte opere de artă atât de preţioase au 
ajuns în Statele Unite? Unde au fost ele depozitate în 
orele tulburi ale războiului? Cum de a reuşit colecţia lui 
Sam Goldstein să le scape naziștilor care, fapt bine 
cunoscut, furau în mod sistematic bunurile ce le 
aparțineau familiilor evreieşti? Cine i-a ascuns 
tablourile? Cine a jucat rolul de intermediar? Cum a 
intrat Hanna Stanfield din nou în posesia lor? Tot 
atâtea secrete bine păstrate de o familie care râvneşte 
să-şi extindă influența de la un oraş la statul întreg. 

S.A.S. 


Habar n-aveam cine parafase articolul, dar ştiam destulă 
meserie ca să nu mă îndoiesc că autorul său îl scrisese cu 
intenţia de a face rău. Dacă în zilele noastre suspiciunile pe 
care le formula nu i-ar fi făcut pe mulţi să se încrunte, îmi 
închipuiam că, la începutul anilor 1980, lucrurile stăteau 
probabil altfel. O căutare pe internet mi-a îngăduit să pun 
mâna pe o ştire scurtă reluată de un site de arhive. Robert 
Stanfield îşi retrăsese candidatura la alegerile 
guvernatorilor americani a doua zi după teribilul accident 
care îi lovise familia. Articolul nu spunea mai multe. Mi-am 
notat şi cercetez natura acestei drame. 


184 


- MARC LEVY - 


26 
Robert 


lunie 1944 


Soarele nu răsărise încă, dar întunericul nopţii se 
estompa încetul cu încetul. Cei doi maquisarzi care stăteau 
de pază se chinuiau să nu adoarmă. Pădurea era liniştită, în 
jurul pavilionului de vânătoare nu era nici ţipenie de om. 

Cabana nu era foarte mare, dar îndeajuns de 
confortabilă. La parter se afla o cameră de zi cu, lângă 
şemineul de piatră, o masă de lucru folosită pe post de 
bucătărie şi o trapă în podea care ducea în pivniţă. La 
dreapta, o uşă se deschidea în camera lui Sam şi a fiicei 
sale, la stânga în cea pe care o ocupa Robert. La etaj, cinci 
partizani sforăiau în dormitorul amenajat sub pod. Era 
ceasul cinci dimineaţa, Robert se dădu jos din pat, se rase 
rapid în faţa oglinjoarei din bucătărie şi-şi strânse efectele. 

— Nu-ţi lua revolverul, îi zise Titon, italianul. Dacă ne 
controlează, o să ne percheziţioneze, trebuie să dăm 
impresia că suntem nişte ţărani de pe-aici. 

— Cu accentul lui, o să daţi impresia că sunteţi nişte 
ciudăţenii de ţărani de pe-aici, rânji Maurice, dacă vă iau la 
control, să le dea actele şi să-şi ţină gura. 

— Grăbiţi-vă, continuă un al treilea camarad, porţile 
uzinei se deschid la ora şase, o să le treceţi în acelaşi timp 
cu muncitorii, e singurul mijloc să nu ne dăm de gol. 

Titon şi Robert trebuiau să se infiltreze în cartuşerie. 

— Prezentaţi-vă la atelier, spuneţi-i şefului că turturelele 
au trecut sus pe cer azi de dimineaţă, o să vă dea o traistă 
cu tot ce trebuie înăuntru. 

— Şi apoi? întrebă Titon. 

— Apoi, o să vă băgaţi printre ceilalţi şi o să furişaţi 
dispozitivele sub liniile de asamblare. 

Dispozitivele erau nişte bucăţi de streaşină furate în 
pripă. Un dop prins cu buloane de-o parte şi de alta, o 

185 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


gaură prin care să treacă un fitil din iască introdus în nişte 
batoane de exploziv de fabricaţie franţuzească recuperate 
de nişte mineri simpatizanți care lucrau la uzina de la 
cariere. 

— La prânz, muncitorii o să iasă în curte pentru pauză. O 
să aprindeţi fitilurile, numărați câte un minut pe centimetru 
care arde mocnit, două minute cu totul ca s-o ştergeţi de- 
acolo. Când o să sară în aer, o să profitaţi de debandadă ca 
să vă căraţi. 

Un ceaun era agăţat în vatra şemineului, deasupra unui 
jar încă fierbinte, Robert şi Titon îşi serviră un bol de supă. 
Trebuiau să mănânce un pic, căci n-aveau să se întoarcă la 
cabană decât la căderea serii. 

Cei doi Goldstein ieşiră din camera lor. Sam veni să-i 
strângă mâna lui Robert. Şi, într-un sfârşit, îl îmbrăţişă şi îi 
şopti la ureche: 

— Să fii prudent, n-am niciun chef să-mi ţin promisiunea. 

Cu spatele sprijinit de uşă, Hanna îi observa, închistată în 
tăcerea ei. Robert îi făcu un mic semn cu mâna, îşi luă 
efectele şi ieşi cu Titon. 

Coborâră pe drumul care străbătea pădurea şi se urcară 
pe o bicicletă tandem care îi aştepta răsturnată la poalele 
unui copac de pe margine. 

Titon se instalase în faţă, iar Robert, în spate. Îl întrebă 
dacă era ceva între el şi micuța evreică. Felul în care îl 
privea nu păcălea pe nimeni. 

— E totuşi cam tânără, răspunse Robert. 

— II cuore pien di dibolesses, oftă Titon. 

— Nu înţeleg. 

— E în dialectul de pe la noi, înseamnă că e mare păcat 
că fetişcana are sufletul plin de tristeţe. Dar tu, 
americanule, de ce-ai venit să te lupţi aşa de departe de 
casa ta? întrebă Titon. 

— Habar n-am, de răzvrătit ce eram împotriva lui taică- 
meu, cred. Aveam inima plină de idealuri romantice. 

— Eşti un mare nătărău. Războiul n-are nimic romantic. 

— Şi tu ai venit să te lupţi departe de casă. 

186 


- MARC LEVY - 


— Eu m-am născut aici, părinţii mei au venit în 25. Dar 
pentru francezi am să fiu mereu un străin. Nu prea ne 
apreciază. Mi s-au părut întotdeauna ciudaţi, părinţii noştri 
ne pupau mereu cu mare drag, dar francezii nu-i sărută 
niciodată pe ai lor. Când eram ţânc, credeam că nu ne 
iubesc, dar, de fapt, nu ştiu să-şi arate sentimentele. 

— Dacă au atâtea defecte, de ce te baţi pentru ei? 

— Eu mă lupt cu fasciştii, oriunde ar fi ei, şi dacă vreun 
amic te ia la întrebări în legătură cu motivele pentru care 
te-ai înrolat, răspunde-i acelaşi lucru, e mai bine pentru 
tine. 

Zece kilometri mai târziu, nişte jandarmi postați la o 
intersecţie îi opriră. 

Titon şi Robert îşi prezentară actele. După cum se 
înţeleseseră, vorbi doar Titon. Erau muncitori şi se duceau 
la cartuşerie. Îl imploră pe comandant să-i lase să treacă, 
dacă întârziau meşterul avea să-i ia la refec. 

Unul dintre jandarmi se apropie de Robert şi îl întrebă 
dacă îşi înghiţise limba. 

— E surdomut, răspunse Titon în locul lui. _ 

Comandantul le ordonă să coboare de pe tandem. Il 
bruscă pe Robert, iar înjurătura care-i scăpă acestuia din 
urmă îi trădă originile. 

La doi contra patru, lupta era inegală, dar nu neapărat 
pierdută. Titon se năpusti asupra comandantului şi-i trimise 
un croşeu care-l făcu să se prăbuşească la pământ, Robert 
îl atacă pe celălalt jandarm şi reuşi să-l imobilizeze pe jos. 
Al treilea îi arse un şut în coaste, ceea ce îi tăie răsuflarea, 
apoi un altul în faţă şi o lovitură cu călcâiul în bărbie care îl 
ameţi. ltalianul se aruncă asupra lui şi îl buimăci cu un 
upercut în plină faţă, dar cel de-al patrulea jandarm îşi 
scoase arma şi trase trei focuri. 

Titon muri pe loc. Jandarmii îi târâră cadavrul pe 
marginea drumului, lăsând în urmă o dâră lungă de sânge 
roşu. Lui Robert îi puseră cătuşele şi îl aruncară în spatele 
dubiţei lor. 


187 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Ajuns la comisariat, îl dezbrăcară şi îl legară de un scaun, 
gol puşcă. În încăpere se aflau trei milițieni. O femeie care 
fusese torturată se zvârcolea de durere, chircită pe jos. 
Robert nu mai văzuse niciodată câtă suferinţă poate să 
provoace violenţa, nu avusese niciodată de-a face cu 
mizeria ei, mirosul de sânge amestecat cu cel de urină. Un 
miliţian îi arse o pereche de palme care îl dărâmară de pe 
scaun. Cei doi acoliţi îl ridicară şi miliţianul o luă de la 
capăt. Micul lor joc ţinu un ceas, fără să-i pună nici măcar o 
întrebare. Robert leşină de două ori şi de două ori îl 
readuseră în fire aruncându-i o găleată de apă rece ca 
gheaţa pe corp. 

Apoi îl împinseră spre o celulă. Pe culoar, un om stătea 
chircit pe un preş, cu pieptul şi picioarele acoperite de răni. 
Robert se uită lung la el. Miliţianul urlă: 

— Vă cunoaşteţi? 

Cu o privire aruncată pe furiş, partizanul îi dădu de 
înţeles lui Robert să se poarte de parcă nu l-ar fi 
recunoscut. 

La prânz, îl duseră înapoi în sala de tortură şi îl 
cotonogiră. Loviturile cădeau una după alta. Un poliţist 
intră, le ordonă milițienilor să înceteze imediat şi să iasă 
din încăpere. 

— Inspector Vallier, îmi pare rău pentru felul în care aţi 
fost tratat, zise el. Am crezut că sunteţi englez, dar sunteţi 
american, nu-i aşa? N-am nimic împotriva compatrioţilor 
dumneavoastră, din contră. Gary Cooper, John Wayne sunt 
toţi nişte tipi bine. Nevastă-mea se dă în vânt după Fred 
Astaire. Mie mi se pare niţel cam efeminat, dar trebuie să 
mărturisesc că ştie să-şi mişte picioarele. 

lar Vallier se dedă unui mic număr de step ca să destindă 
atmosfera. 

— Sunt curios din fire, deformaţie profesională. Aşa că 
mă întreb ce putea să pună la cale un american cocoţat pe 
un tandem în compania unui terorist. Şi înainte să-mi 
răspundeţi, lăsaţi-mă să vă împărtăşesc cele două 
presupuneri care îmi vin în minte. Una e că v-a luat de pe 

188 


- MARC LEVY - 


stradă şi că habar n-aveaţi din ce tagmă făcea parte 
trădătorul. Cealaltă e că îl însoţeaţi. Evident, amândouă nu 
au aceleaşi consecinţe. Lăsaţi-mă să mă mai gândesc 
înainte de a mă pronunţa... Dacă v-a luat la autostop, de ce 
pedala el de unul singur pe un tandem? Vedeţi 
dumneavoastră, povestea nu ţine şi e păcat. Pentru că 
dacă superiorii mei ar ajunge să-şi pună aceeaşi întrebare, 
n-aş şti cum să fac ca să vă scot din ghearele lor. Aşa că, 
până se întorc ei de la prânz, o să vă încredinţez o mică 
taină. Sunt două uşi care duc afară din comisariat. Una dă 
spre o curticică interioară, acolo o să vă împuște. 
Tribunalele noastre sunt deja prea ocupate cu judecarea 
teroriştilor francezi şi apoi, oricum, un american care a 
venit să li se alăture pe pământul nostru n-ar avea dreptul 
la un proces. Agenţii străini ajung în faţa puştilor manu 
militari. Acuma, e rândul dumneavoastră să vă gândiţi bine 
la ce o să-mi spuneţi. Sunteţi tânăr, aveţi viaţa în faţă, ar fi 
într-adevăr păcat să se sfârşească într-un ceas. A da, ce 
prost sunt, mai să uit să vă vorbesc despre a doua uşă. Să 
ne imaginăm că mi-aţi da câteva nume şi locul unde vă 
ascundeţi cu fraţii de suferinţă, ar fi plăcerea mea să vă 
scot cătuşele şi să vă duc înapoi pe stradă. Aş considera că 
actele vă sunt autentice, iar tânărul Robert Marchand va 
putea să se întoarcă acasă la el. Gândiţi-vă la bucuria 
părinţilor când o să vă vadă din nou, poate că aveţi şi o 
logodnică drăguță? 

Inspectorul Vallier se întoarse spre ceasul de perete. 

— Ascultaţi tic-tacul acesta, murmură el atingându-şi 
urechea. Superiorii mei n-o să mai întârzie mult. Jandarmii 
v-au întins o cursă, aveau patrule postate la toate 
intersecțiile de pe drumul acela. Ştim că sunteţi ascunşi 
undeva prin pădure. De săptămâni întregi milițienii o bat în 
lung şi-n lat ca să vă dea de urmă, aşa că, cu sau fără 
ajutorul dumneavoastră, nu mai durează decât vreo câteva 
zile până să vă scoată din bârlog. Să mori ca să întârzii atât 
de puţin inevitabilul, ce prostie, ce păcat! Şi apoi, dându-i 
pe mâna mea, o le să cruţaţi viaţa prietenilor 

189 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


dumneavoastră. Dacă ştim unde le e ascunzătoarea, o să-i 
arestăm fără violenţă. Când o să se vadă încercuiți, o să se 
predea. Dar dacă milițienii îi surprind în timpul unei patrule, 
o să se tragă focuri şi o să curgă sânge, rezultatul fiind 
acelaşi. Daţi dovadă de inteligenţă, salvaţi-vă pielea şi pe 
cea a tovarăşilor dumneavoastră. Chemaţi-ne când vă veţi 
fi hotărât. Mai aveţi cel mult un sfert de oră. 


190 


- MARC LEVY - 


27 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Baltimore 


Când George-Harrison îşi făcu apariţia dimineaţa în sala 
de mese, i-am vorbit despre familia Stanfield. Îmi 
petrecusem o parte din noapte căutând o urmă a prezenţei 
lor în oraş fără să fi găsit nimic, nici măcar adresa vestitei 
lor case. Amintindu-mi de felul în care mama îl regăsise pe 
tata la Croydon, mă dusesem la recepţie ca să cer un 
anuar. Portarul s-a uitat lung la mine de parcă era un obiect 
nelalocul lui. 

Imediat după ce şi-a băut cafeaua, l-am întrebat dacă ar 
accepta să mă însoţească la primărie. 

— Numai după ce pui un genunchi pe jos şi îmi ceri cum 
se cuvine mâna, mi-a răspuns el, vesel. 

M-am strâmbat, asigurându-l că, dacă făcea un mic efort, 
aveam să încerc să râd la următoarea lui glumă. Ajunşi la 
primărie, trebuia să ne împărţim munca. Eu la starea civilă, 
unde urma să încerc să aflu dacă Hanna şi Robert mai 
trăiau şi acum, el la serviciul cadastral, ca să le localizeze 
casa. 

— Pe de altă parte, dacă au murit, sigur o să-i găsim la 
cimitir. 

— Dacă o să fii în continuare la fel de pus pe glume, mi-e 
teamă că ziua o să fie tare lungă... 


* 


La nr. 100 de pe North Holiday Street e o clădire în stil 
Second Empire, adevărată renaştere a artei baroce cu 
acoperişul ei Mansard cu un dom impozant. In timpul 
călătoriilor mele în Statele Unite, vizitasem mai multe 
edificii oficiale cu o arhitectură similară. Cu toate acestea, 
înăuntru ne-am pierdut într-un adevărat labirint. Fiecare pe 

191 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


cont propriu, am bătut din uşă în uşă, dar fără s-o găsim pe 
cea bună. După ce-am dat de trei ori unul peste celălalt sub 
rotondă, loc de întâlnire de unde plecau culoarele care 
duceau spre aripi, am hotărât să formăm o singură echipă. 
Străbăteam holul de la etajul al doilea când o femeie, 
văzându-ne bătând cale întoarsă şi feţele amărâte, a avut 
bunătatea să ne orienteze. 

Părea să cunoască bine locul. S-a apropiat de balustradă 
şi a arătat spre un culoar de la etajul inferior. 

— O luaţi spre sud, a exclamat ea indicându-ne direcţia. 
La capăt, cotiţi la dreapta, apoi la stânga şi aţi ajuns. 

— Unde o să ajungem mai exact? întrebă George- 
Harrison. 

— Ei bine, la starea civilă, dar grăbiţi-vă, la prânz se 
închide. 

— Şi cum dăm de scară? 

— Pentru scară o luaţi spre nord, zise ea întorcându-se. 
Coborâţi scările şi, când aţi ajuns la primul etaj, plecaţi în 
direcţia opusă, ocoliţi rotonda şi continuaţi drept înainte. 

— Şi pentru cadastru? am întrebat eu. 

— Nu cumva aţi auzit vorbindu-se despre o veche familie 
din Baltimore care poartă numele de Stanfield? interveni 
George-Harrison. 

Femeia ridică o sprânceană şi ne pofti să o urmăm. Am 
luat-o pe scară şi am aterizat la parter, în mijlocul rotondei, 
locul de unde plecasem. Şase firide erau săpate în peretele 
circular şi adăposteau şase statui. Femeia o desemnă pe 
aceea a unui bărbat în redingotă şi joben de alabastru, cu o 
ţinută plină de mândrie, cu mâna pusă pe măciulia unui 
baston. 

— Frederick Stanfield, 1842-1924, anunţă ea, amuzată. 
Dacă pe el îl căutaţi, plăcuţa aceasta o să vă scutească de 
o vizită la starea civilă. A fost unul dintre fondatorii oraşului 
şi, în calitatea sa de arhitect, a contribuit la înălţarea 
acestui frumos edificiu. Primele planuri au fost validate 
chiar înainte de războiul civil, construcţia sa a început în 
1867 şi s-a terminat opt mai târziu. Şi toate acestea pentru 

192 


- MARC LEVY - 


un fleac de opt milioane de dolari, dolarii de-atunci. O 
adevărată avere. Ca să vă faceţi o idee despre cât ar 
reprezenta banii aceştia astăzi, ar trebui să înmulţiţi suma 
cu o sută. Un sfert ar fi de-ajuns să-mi echilibreze bugetul. 

— lertaţi-mi curiozitatea, am spus eu, dar cine sunteţi? 

— Stephanie Rawlings-Blake, răspunse primăria din 
Baltimore, încântată să vă fiu gazdă. Şi mai ales, să nu mă 
credeţi mai savantă decât sunt, trec prin faţa statuilor 
acestora cât e ziua de lungă. 

l-am mulţumit călduros şi, înainte de a ne despărţi, nu m- 
am putut împiedica să o întreb dacă familia Stanfield mai 
trăia şi acum la Baltimore. 

— Habar n-am, răspunse ea, dar ştiu pe cineva care ar 
putea să vă spună. 

Şi-a luat mobilul şi s-a asigurat că aveam ceva de scris 
înainte de a-mi comunica un număr de telefon. 

— Profesorul Shylock este memoria noastră vie, cunoaşte 
ca nimeni altul istoria oraşului Baltimore şi o predă la 
universitatea Johns Hopkins. E un om foarte ocupat, dar 
sunaţi-l din partea mea, sunt sigură că o să vă ajute. Este 
foarte serviabil, el scrie toate plictisitoarele discursuri pe 
care le rostesc la fel de fel de inaugurări. Dar să nu cumva 
să-i repetaţi ce v-am spus. Acuma eu vă las, mă aşteaptă 
un consilier municipal. 

Plecă la fel de discret pe cât apăruse. 

— Şi mai ales, să nu cumva să-mi mulţumeşti, bombăni 
George-Harrison. 

— Pentru ce să-ţi mulţumesc? 

— Pentru că am avut prezenţa de spirit ca s-o iau la 
întrebări pe primăriţă şi pentru că ne-am cruțat de 
pierderea încă a unei zile. 

— Pentru că ştiai, poate, că e primăriţa? Mă doare 
mintea de ce-mi aud urechile! Şi, pentru ştiinţa ta, remarcă 
faptul că, dacă nu ne-am fi dus la bibliotecă, n-am fi aflat 
niciodată de existenţa clanului Stanfield. 

— Unu, eşti de o incredibilă rea-credinţă, doi, pentru 
ştiinţa ta, remarcă faptul că pe nimeni nu îl doare gura de 

193 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


la un mulţumesc, şi trei, ce treabă avem noi cu alde 
Stanfield? 

— Dacă m-ai fi ascultat de dimineaţă, nu mi-ai pune aşa 
o întrebare. Hanna şi Robert Stanfield erau nişte mari 
colecționari de artă, implicaţi în afacerile imobiliare ale 
oraşului, pentru care au fost şi nişte generoşi donatori. Or, 
nimeni nu vorbeşte despre ei. Singurele articole apărute 
care îi menţionează se găseau unul în /ndependentul şi 
celălalt în Sun. O notiţă care anunţa că Robert Stanfield 
renunţa să se mai prezinte pentru postul de guvernator. 
Domnul Stanfield se privează de o carieră de guvernator 
din pricina unei drame care se pare că s-a abătut asupra 
familiei sale, dar nici măcar un rând în plus care să 
precizeze despre ce anume era vorba. În politică, tăcerea 
este lucrul care se obţine cu cea mai mare greutate. Ai 
astfel o idee despre puterea de care se bucurau. 

— De acord, alde Stanfield erau nişte oameni puternici, 
ce ne interesează pe noi? 

— In scrisoarea sa, mama ta evoca o dramă... atunci, fă 
şi tu legăturile şi spune-mi că nu ţi se pare suspect? Dar 
dacă ai o pistă mai bună, te ascult. 

George-Harrison îmi agită în faţă cheile de la pick-up. 

— Prin urmare, să pornim spre universitatea Johns 
Hopkins. O să-l suni pe profesorul Shmolek de pe drum. 

— Shylock! Şi n-o să te doară gura dacă o să admiţi că 
sunt o bună jurnalistă! 


Profesorul ne-a primit  după-masă. Recomandarea 
primăriţei ne-a deschis uşa biroului său, dar cu greutate. 
Secretara aproape că-mi închisese telefonul în nas, dar, 
după ce-mi confiscase telefonul, George-Harrison ne-a 
obţinut o întâlnire. 

La sfârşitul cursului, Shylock îşi strânse notițele; puţinii 
elevi prezenţi în amfiteatru se ridicară fără zgomot. Îşi 
drese glasul şi cobori de la catedră strâmbându-se. Părul 

194 


- MARC LEVY - 


alb îi acoperea partea din spate a ţestei, barba-i încărunţită 
era stufoasă, costumul părea dintr-o altă epocă, dar 
rămânea totuşi un bătrânel elegant. Când ne-am prezentat, 
a dat impresia că se enervează şi şi-a agitat ochelarii prin 
aer ca să ne indice să-l urmăm. 

Biroul lui mirosea a ceară şi a praf, ne-a făcut un semn 
spre cele două fotolii libere şi s-a aşezat într-al său. Apoi a 
deschis un sertar, a luat un tub de antalgice şi a înghiţit 
două. 

— Scârboşenia de sciatică, a bombănit el. Dacă vă aflaţi 
aici pentru un sfat orientativ în legătură cu viitorul vostru, 
iată unul: muriţi înainte de a îmbătrâni! 

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, dar, din 
păcate, nu mai suntem chiar la vârsta studenţiei, răspunse 
George-Harrison. 

— Vorbeşte în numele tău! am răspuns eu. 

Shylock şi-a pus ochelarii pe nas şi ne-a cercetat unul 
după celălalt. 

— Mda, are dreptate, a concluzionat el frecându-şi 
bărbia. Dacă n-aţi venit să-l sâcâiţi pe profesorul din mine, 
cu ce vă pot fi de folos? 

— Să ne daţi nişte informaţii despre clanul Stanfield. 

— Inţeleg, a zis el îndreptându-se de spate şi 
strâmbându-se îngrozitor. Cel mai mic fragment de istorie îi 
impune istoricului să-i acorde cea mai multă muncă. lar 
această muncă începe în cărţi. E un lucru pe care i-l tot 
repet elevilor mei. Dacă vă interesează viaţa lui Frederick 
Stanfield, duceţi-vă mai întâi la bibliotecă înainte de a mă 
face să-mi pierd timpul. 

— Hanna şi Robert, ultima generaţie. Ei ne interesează şi 
n-am descoperit nimic în privinţa lor. Şi nu pentru că n-am 
făcut căutări pe internet, aşa mi-am petrecut o parte din 
noapte. 

— Magnific, am în faţă o viitoare mare specialistă în 
istorie. Şi-a consacrat o parte din noapte scormonind în 
enciclopedia gogomăniilor. Toantă mai eşti! Oricine poate 
să scrie orice în acest talmeş-balmeş atmosferic. Primul 

195 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


dobitoc îşi revarsă aici proza, publică ce-i trece prin minte 
fără nici cea mai mică probitate şi nimeni nici măcar nu se 
miră de încâlceala de minciuni şi de false adevăruri care se 
găsesc din belşug pe web-ul dumitale. Haide, afirmă mâine 
că George Washington dansa tango ca nimeni altul şi o 
sută de cretini vor prelua informaţia. În curând, oamenii se 
vor duce să-l întrebe pe Google la ce oră trebuie să se ducă 
să se pişe ca să prevină cancerul de prostată. În sfârşit, 
aveţi recomandarea unei persoane căreia îi sunt dator, 
ceea ce mă obligă faţă de voi, atunci măcar să pierdem cât 
mai puţin timp posibil. Ce doriţi să aflaţi despre clanul 
Stanfield? 

— Ce s-a întâmplat cu ei. 

— Ei bine, ca toată lumea de la o vârstă încolo, au murit, 
aşa o să păţiţi şi voi. 

— Cu mult timp în urmă? a intervenit George-Harrison. 

— Robert Stanfield a încetat din viaţă prin anii 1980, nu 
mai ştiu anul exact, iar soţia lui, un pic mai tărziu. l-au găsit 
maşina în apele portului. Işi pierduse orice speranţă de 
atâta durere, fără îndoială că s-a sinucis. 

— E o chestie pe care aţi citit-o pe internet sau aveţi o 
dovadă irefutabilă? a întrebat George-Harrison. 

Pentru îndrăzneala lui în faţa bătrânului sanchiu lipsit de 
maniere, George-Harrison câştiga zece puncte în stima 
mea. 

Shylock a ridicat capul şi i-a aruncat o privire de 
procuror. 

— la te uită, da’ ştiu că-ţi dai ceva aere de îmi vorbeşti 
pe un aşa ton. 

— Şi totuşi, aerul e cam rar de când am intrat în biroul 
dumneavoastră, nu se lăsă tovarăşul meu... 

Şi încă zece puncte. 

— Desigur, nu m-am purtat cu mare curtenie în ceea ce 
vă priveşte. In ziua când şoldul o să vă facă să suferiţi la fel 
de mult ca al meu, o să vedem noi în ce toane o să fiţi. Nu, 
nu am o dovadă irefutabilă şi nimeni n-a filmat congresul 
de la Philadelphia din 1774 şi totuşi ştim ce au înfăptuit 

196 


- MARC LEVY - 


acolo părinţii fondatori. Istoria se scrie pornind de la 
deducţii, suprapuneri de fapte şi situaţii. Şi ca să mă întorc 
la femeia care vă preocupă, ştiu că şi-a convocat într-o 
bună dimineaţă tot personalul, le-a plătit salariile, a ieşit 
din casă şi nu s-a mai întors niciodată. Credeţi că cineva de 
rangul ei s-a apucat să traverseze ţara făcând autostopul? 

— Ce dramă a lovit familia Stanfield? am întrebat eu. 

— Pune dramă la plural. În primul rând războiul, cu 
traumatismele sale, dispariţia fiicei lor mai mari, apoi cea a 
lui Edouard cu care s-a sfârşit dinastia clanului Stanfield. 
Hanna, ca multe mame, îşi iubea fiul cu patimă. Era totul 
pentru ea. Splendoarea familiei Stanfield s-a stins în câteva 
luni. Acuzaţii circulau rostite în taină: în legătură cu furtul 
ale cărui victime fuseseră, s-a vorbit despre o tentativă de 
escrocare a asigurărilor. Despre circumstanţele 
accidentului lui Edouard care s-a produs la câteva 
săptămâni după căsătoria lui, s-a şoptit că nu era un 
accident. În sfârşit, despre acea licitaţie anulată în ultima 
clipă s-a pretins că multe opere din catalog nu existau. 
Cam multe zvonuri pentru un oraş de provincie. Familia 
Stanfield trăia pe picior mare şi, dintr-odată, oamenii de 
rangul lor nu mai voiau să aibă de-a face cu ei. Averea li s-a 
risipit şi sunt convins că Hanna Stanfield a preferat 
moartea singurătăţii şi dezonoarei. Într-un timp foarte 
scurt, pierduse totul: familia şi averea. Robert, primul, mort 
de un atac, deşi, iarăşi, gurile rele povesteau că ea Îl 
otrăvise. O adevărată josnicie când adevărul e că s-a 
prăbuşit în braţele amantei sale. 

— De ce presa nu a publicat niciodată nimic în legătură 
cu ei? 

— Vă repet, Baltimore este un oraş de provincie. Doamna 
Stanfield îşi avea aici detractorii ei, dar şi prieteni puternici. 
Presupun că redactorii-şefi ai presei noastre locale au avut 
demnitatea de a nu o umili şi mai mult. Ea îi răsfăţase mult 
în vremurile splendorii sale. 

— Ce-ar fi putut să scrie? am întrebat eu. 


197 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Au trecut mai bine de treizeci de ani de la faptele pe 
care vi le-am relatat. De ce vă interesează familia 
Stanfield? 

— E o poveste lungă, am oftat eu. Aţi spus că istoria se 
scrie pornind de la deducţii, de la suprapuneri de fapte şi 
de mărturii, aşa că încerc să suprapun elemente. 

Shylock se duse la fereastră. Cu privirea întoarsă spre 
stradă, părea că se află aiurea, cufundat într-un trecut nu 
atât de îndepărtat. 

— l-am întâlnit de câteva ori la câteva seri mondene, un 
profesor universitar care vrea să aibă o carieră trebuie să 
ştie să se arate din când în când. Dar în privat nu i-am 
văzut decât o singură dată. Îmi pusesem în minte să public 
o lucrare care să reunească biografiile fondatorilor oraşului. 
Nu am terminat-o niciodată. Robert era unicul descendent 
al lui Frederick Stanfield. Îl contactasem, iar el m-a primit la 
el acasă. Era un bărbat discret, dar generos din fire. Mi-a 
făcut o foarte bună primire, deschizându-mi biblioteca şi 
servindu-mi un whisky incredibil. Un Macallan Fine din 
1926. Chiar şi la vremea aceea, mă îndoiesc că mai 
rămâneau zece sticle în toată lumea. Aşa că faptul de a 
avea norocul să-l guşti chiar şi o dată în viaţă îţi provoacă o 
senzaţie de neuitat. Am vorbit mult, iar curiozitatea m-a 
împins să-i pun câteva întrebări despre propriul lui trecut. 
Am vrut să aflu mai multe despre înrolarea lui în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial. Robert plecase să lupte 
în Franţa chiar înainte de debarcare, ceea ce era îndeajuns 
de rar ca să fie remarcabil. Cei mai mulţi dintre compatrioţii 
noştri trimişi în Europa la începutul lui '44 erau staţionaţi în 
Anglia. Ştiam că-şi întâlnise soţia în momentele acelea şi 
visul meu tainic era să le relatez povestea în cartea mea, 
stabilind astfel un soi de continuitate temporală între 
gloriosul trecut al strămoşului său şi al său. Robert s-a 
cufundat imediat în tăcere şi a pus capăt întrevederii 
noastre. În cadrul meseriei mele am strâns nu puţine 
mărturii, am hărțuit şi eu cu întrebările mele oameni aşa 
cum voi faceţi acum cu mine, dar n-aş putea să vă spun de 

198 


- MARC LEVY - 


ce membrii clanului Stanfield se voiau atât de discreţi. 
Lucrul asupra căruia nu am nicio îndoială este influenţa pe 
care o exercita Hanna asupra familiei sale. Câteva clipe în 
acel birou în compania celor doi îmi vor fi fost de-ajuns ca 
să-mi dau seama de autoritatea ei. Ea era regenta şi hotăra 
totul. Ea m-a şi condus la uşă. Într-un mod plin de 
amabilitate, dar destul de ferm ca să simt că nu mai eram 
bine-venit. Ce-aş putea să vă mai spun? Restul sunt bârfe şi 
bârfele nu-s domeniul meu. 

— Din moment ce aţi fost acolo, ne puteţi spune unde se 
află casa aceasta? 

— Nu doar o casă, era o adevărată clădire. Sunt membru 
al înaltei societăţi de prezervare a siturilor istorice, eu şi 
colegii mei am protestat cu fermitate atunci când unul 
dintre promotorii aceştia neruşinaţi a obţinut permisul de a 
o distruge pentru a construi în locul ei un luxos 
condominium. Toate matrapazlâcurile acestea ne nimicesc 
patrimoniul istoric şi doar în folosul câtorva privilegiați. 
Corupţia şi setea de câştig sunt nişte urgii în oraşul acesta. 
Din pricina lor s-a ars primarul de dinainte, dar primăriţa 
care i-a luat locul e o persoană integră. Fără această 
onestitate, recomandarea ei nu v-ar fi îngăduit să mă 
vedeţi în afara cursurilor. De altfel, timpul fuge şi trebuie să 
mă întorc la ale mele. 

— Cum era clădirea aceasta? am insistat eu. 

— Fastuoasă, cu belşug de mobile, plină de tablouri de 
maeştri, o splendoare care, din păcate, nu mai e. 

— Ce s-a întâmplat cu colecţia de opere de artă? 

— Doamna Stanfield a vândut-o, presupun că din nevoie. 
Nu fără greutate, din motivele pe care le aminteam mai 
devreme. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar nu mai 
rămâne nimic din existenţa lor, s-a risipit în timp. 

Shylock ne-a condus la uşa biroului său şi ne-a urat drum 
bun şi cale bătută. 

În pick-up, George-Harrison n-a scos o vorbă înainte de a 
porni motorul. Zece minute mai târziu a fost rândul meu să- 
| întreb unde mergeam. 

199 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Recunosc că, în materie de dramă, familia Stanfield şi- 
a avut partea, însă nu sunt singurii în cazul acesta, dar să 
tragi de aici concluzia că... 

— Gata, ai câştigat, aşa mă gândeam şi eu. M-am înşelat, 
iar cel mai rău lucru e că nu mai ştiu încotro s-o apuc. 

— Şi totuşi, reluă George-Harrison parcându-se în faţa 
comisariatului, în cuvintele lui Shmolek al tău, o frază mi-a 
atras atenţia. 

— Hoţia despre care a vorbit? Şi eu m-am gândit la 
aceeaşi chestie. Dar, ca şi în cazul dramelor, într-un oraş 
aşa de mare furturi şi escrocherii cu asigurările se întâmplă 
de mai multe ori pe zi. 

— Exact. Este whisky-ul pe care l-a pomenit, un Macallan 
Fine din 1926. 

— Eşti amator? 

— Nu, şi nici mama şi totuşi avea o sticlă. Toată copilăria 
mea am văzut-o pusă pe etajera bufetului. In fiecare an, în 
luna octombrie, îşi turna puţin pe fundul unui pahar. Acum 
că îi cunosc valoarea, înţeleg mai bine de ce. Intr-un sfârşit 
am întrebat-o care era rostul tărăşeniei, n-a vrut niciodată 
să-mi răspundă. 

— Am să mă transform în avocatul diavolului, dar 
probabil că există tot atâtea sticle din whisky-ul acesta câte 
drame şi furturi sunt. 

— Nu din 1926. In toată lumea nu mai erau decât cel 
mult vreo zece, ne-a încredinţat profesorul şi dădea 
impresia că ştie ce spune. Nu cred într-o coincidenţă. 
Macallan-ul pe care îl avea mama provenea din pivniţa lui 
Robert Stanfield. 

— Crezi că e averea despre care se pomeneşte în 
scrisoare? 

— Am putea să ne interesăm cam cât costă un 
asemenea an, dar mă îndoiesc. În treacăt fie spus, ar fi 
destul de rizibil, căci pot să te asigur că l-a băut până la 
ultima picătură. Am impresia că suntem pe un drum jalonat 
de la un capăt la altul şi mi-ar plăcea să ştiu cine ne plimbă 
aşa, pas cu pas. 

200 


- MARC LEVY - 


— Sugerezi că întâlnirea de la primărie n-a fost 
întâmplătoare? 

— N-aş merge aşa de departe, m-aş opri la cea cu 
Shmylek. 

— Shylock. 

— După spusele doamnei primar, memoria vie a acestui 
oraş. Nişte scrisori anonime ne aduc în faţa unei fotografii a 
mamelor noastre. Fotografia aceasta ne duce la arhivele 
Independentului. Independentul ne îndreaptă spre familia 
Stanfield. Mai devreme sau mai târziu, am fi ajuns să 
descoperim existenţa statuii. Tot atâtea indicii care ne 
îndrumau spre profesorul tău. 

— ÎI bănuieşti? 

— De ce nu. Cine ar putea să ştie mai bine decât el ce s- 
a întâmplat cu adevărat în casa familiei Stanfield? 

— Faptul că se deplasează cu greutate ar explica de ce a 
ales să ne aducă la el acasă. Dar cum de a stabilit legătura 
cu noi, de ne-a obţinut adresele? De unde a ştiut că îţi cauţi 
cu disperare tatăl, atâtea lucruri despre viaţa noastră, până 
şi prenumele surorii mele? 

— Să presupunem că ştie un pic mai multe despre furtul 
acesta decât pretinde. Să mai presupunem şi că le 
suspectează pe mamele noastre că l-au comis. Faptul 
acesta ar putea să se potrivească cu cuprinsul scrisorii, iată 
şi legătura de care aveai nevoie. În rest, poate că nue 
chiar aşa de refractar la internet pe cât pretinde şi apoi, s-a 
lăudat că, în interes de serviciu, a hărțuit destul de multă 
lume cu întrebările sale. 

— Să vrea să pună mâna pe comoară? Nu mi-a dat 
impresia că ar fi atras de bani, costumul îi părea la fel de 
prăpădit ca şi mintea. 

— Pentru cineva însufleţit de o adevărată pasiune, banii 
pot să rămână într-un plan secund. Profesorul s-a lăudat şi 
că este un membru eminent al înaltei societăţi de 
conservare a patrimoniului. Sau ceva asemănător. Este, 
poate, un obiect de o mare valoare istorică ce a fost furat şi 
îşi va fi dat ca misiune să îl regăsească. 

201 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Bravo, ai fi putut fi un remarcabil jurnalist de 
investigaţie. 

— Din întâmplare, nu cumva mi-ai făcut un compliment? 

Era teribil de seducător cu ironia aceea din privire. Ca să 
fiu cinstită, nu era pentru prima oară. Am avut chef să-l 
sărut, nu am făcut-o. 

Umbra lui Maggie dădea totuşi târcoale, nu de George- 
Harrison mă temeam eu, ci de mine însămi. Habar n-aveam 
unde avea să ne ducă aventura aceasta, dacă urma să 
ducă spre ceva. lar zilele mele la Baltimore erau numărate. 
Redacţia n-avea să mă lase să rămân aici pe veşnicie. 
Flirtul cu George-Harrison n-ar fi făcut decât să complice 
lucrurile, chiar şi pentru o iubire trecătoare. 

— La ce te gândeşti? se interesă el. 

— La nimic, mă întrebam de ce ai parcat în faţa 
comisariatului. 

— O să te foloseşti de legitimaţia de presă şi o să-l 
vrăjeşti pe polițistul care o să ne primească, doar ca să ne 
deschidă arhivele poliţiei. Cu un pic de noroc, o să regăsim 
procesul-verbal al declarării acestui furt şi mai ales natura 
a ceea ce a fost furat. 

— Şi dacă polițistul e femeie? 

— Atunci o să fac tot ce-mi stă-n puteri. 

— Te-am văzut la treabă, pentru cineva care pretinde că 
nu e un seducător, te descurci foarte bine. 


202 


- MARC LEVY - 


28 
Sally-Anne 


Octombrie 1980, Baltimore 


Când a intrat în loft, Sally-Anne a fost uluită. Vreo 
douăzeci de fotofore, nişte lumânări simple puse pe fundul 
unui pahar, conturau un itinerar până la cameră. Ea-şi dădu 
ochii peste cap şi oftă. May se dovedea de un romantism 
înduioşător, dar Sally-Anne vedea în soiul acesta de atenţii 
o formă de obligaţie la fericire care i se părea supărătoare, 
un exces de sentimente care o punea într-o poziţie 
delicată. Nu-i stătea ei mintea la aşa ceva. Se miră să vadă 
nişte cioburi de veselă lăsate pe jos. Atentă pe unde calcă, 
ciocăni la uşă. 


May avea dâre de Rimmel pe obraji, era aşezată turceşte 
pe pat, cu un ziar pe genunchi. 

— Am avut atâta încredere în tine, cum ai putut să-mi 
faci aşa ceva? întrebă ea cu un amestec de neîncredere şi 
de tristeţe. 

Sally-Anne ghici că May descoperise într-un sfârşit brusca 
schimbare a băncii şi josnica putere a mamei sale. Ţinuse 
retractarea secretă, nu din mândrie sau de dragul 
minciunii, ci pentru că voia ca din răzbunare să publice 
măcar primul număr al săptămânalului /ndependentul. 
Avea să fie atunci timpul să-şi informeze echipa că era şi 
ultimul şi că toată lumea era şomeră. Nu era fair-play să-şi 
ia colaboratorii pe nepregătite, dar când eşti în culmea 
turbării nu te mai gândeşti la asemenea fineţuri. 

— Şi ca să-ţi domoleşti furia ai spart toate vasele? 

— Speram că o să mă calmez, dar nu e cazul. 

— Presupun că de la Edouard ai aflat? 

— Frate-tău e prea laş, e un ticălos. 

— Nu-mi spui nimic nou, răspunse Sally-Anne apropiindu- 
se de pat. 

203 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Se aşeză pe margine şi, pe când se uita la tricoul lui May 
care îi scotea în evidenţă forma sânilor, simţi dorinţă, poate 
din cauza tensiunii care plutea în aer. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? continuă May. 

— Ca să te protejez. 

— De o asemenea umilire... sau ca să-mi dovedeşti că 
aveai dreptate când m-ai avertizat? Vanitatea te face să fii 
atât de necruțătoare? || urăşti, atunci de ce ai ales să-l 
protejezi sacrificându-mă pe mine? 

Cuprinsă de îndoială, Sally-Anne îşi puse mâna pe 
genunchii lui May după ce îi luă numărul din Ba/timore Sun. 

— Despre ce vorbeşti? 

— O, te rog, încetează cu minciuna! Ai provocat destule 
necazuri şi-aşa, nu te purta cu mine de parc-aş fi o idioată, 
oftă May. 

— Vrei adevărul? Nu ne mai rămâne decât exact cu ce să 
plătim hârtia şi tipografia, n-o să putem achita chiria şi cu 
atât mai puţin salariile, iată de ce nu am spus nimic. La cât 
de cinstită eşti, nu m-ai fi lăsat niciodată să fac lucrurile 
după voia mea şi ai fi concediat echipa. Şi apoi, erai atât de 
fericită să te drăgosteşti cu nemernicul de frate-meu, nu 
voiam să-ţi stric fericirea, chiar dacă totul mă exaspera. Am 
greşit, îţi cer iertare, dar te implor, să rămânem prietene 
până la capătul acestei aventuri. Trebuie să-l publicăm şi 
dacă tu nu reuşeşti să mă ierţi, o să ne despărţim după 
aceea. 

May se ridică în capul oaselor pe pat, cu ochii speriaţi. 

— Acuma, e rândul meu să vreau să ştiu despre ce 
vorbeşti. 

Cele două femei schimbară o privire de neîncredere şi de 
neînțelegere. Sally-Anne atacă prima. 

— Despre ultima lovitură pe la spate a maică-mii care a 
făcut pe dracu-n patru ca să ne fie refuzat creditul, despre 
ce crezi că vorbesc? Suntem pline de datorii şi nu cecul pe 
care mi l-a aruncat în faţă o să ne permită să le plătim. N-ar 
fi trebuit să spargi farfuriile, nu mai avem nici măcar cu ce 
să ne luăm altele. Nu am niciun alt secret faţă de tine. 

204 


- MARC LEVY - 


May se aplecă să ia Baltimore Sun de la piciorul patului. 
l-I întinse lui Sally-Anne arătându-i ştirea pe care o 
încercuise. 


La balul mascat care va avea loc la sfârşitul acestei 
luni în casa domnului Robert Stanfield şi a soţiei sale 
Hanna se va celebra logodna fiului lor Edouard cu 
domnişoara Jennifer Zimmer, fiica lui Fitzgerald şi 
Carol Zimmer, moştenitoare a băncii care le poartă 
numele. 


— N-am fost invitată, hohoti Sally-Anne, m-au ţinut la 
distanţă de logodna propriului meu frate. Şi tu ai aflat-o din 
ziar? oftă ea, răvăşită. 

Se apropie de May şi o strânse în braţe. 

— Îţi jur că nu ştiam nimic. 

May se lăsă legănată, cu obrazul lipit de alei. 

— Nu ştiu care dintre noi două se simte mai umilită. 

— M-au repudiat de parcă aş fi o curvă. 

May se ridică şi o rugă pe Sally-Anne să o urmeze. Din 
uşa camerei lor, vedeau lumina fotoforelor reflectându-se 
în cioburile de porțelan. 

— Pregătisem o cină pentru frate-tău. De trei ori l-am 
sunat şi de trei ori majordomul vostru mi-a răspuns că 
domnul Edouard e la o întâlnire, promiţându-mi că avea să- 
i transmită mesajul meu. Citeam ziarul pe când îl aşteptam 
şi aşa am înţeles că n-o să vină. Poţi să-ţi imaginezi ceva 
mai barbar? Cred că laşitatea lui mă înfurie mai tare decât 
minciunile sale. Când mă gândesc că m-a dus pe insula lui 
jurându-mi că mă iubeşte. Ce tâmpită şi, te rog, nu-mi 
spune că m-ai avertizat. 

— E mai rău decât îţi închipui. Nu e laşitate, e un complot 
pe care mama şi fratele meu l-au pus împreună la cale. În 
timp ce el te îndepărta de mine, ea ne dădea lovitura de 
graţie. Fiică-sii pe la spate, ţie în inimă. 

La evocarea puterii malefice a Hannei Stanfield, în loft se 
aşternu tăcerea. 

205 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Hai să ne aşezăm, zise până la urmă May. Am pregătit 
o cină bună şi am pus masa pe biroul meu. 

Luară două scaune şi se instalară faţă în faţă. 

— N-o să ne dăm bătute, şuieră Sally-Anne, furioasă. 

— Suntem trădate, ruinate, ce vrei să facem? 

May se gândea din nou la weekendul petrecut pe insula 
Kent. Cu câteva zile în urmă era fericită, dar Edouard îi 
confiscase toată fericirea. Sally-Anne se uita la partea din 
loft pe care Keith o amenajase ca sală de redacţie. Cu 
câteva zile în urmă, aici se năştea /ndependentul, dar 
mama ei i-l furase. 

— O să recuperăm ce ne aparţine, lăsă ea să-i scape. 

— Poţi să-l păstrezi pe ticălosul de frate-tău. 

— Nu la el mă gândeam, ci la ziar. 

— Fără o leţcaie în buzunare, ce ai de gând să faci? 
întrebă May îndreptându-se spre aragaz. 

Aprinse ochiul ca să încălzească supa de creson. 

— Tata păstrează în seif o mică avere în bonuri de 
trezorerie. E o modalitate de plată după care se dau în vânt 
amatorii de opere de artă când nu vor să aibă nimic de 
împărţit cu fiscul. Oficial, vinzi un tablou la preţul care te-a 
costat, iar profitul impozabil este plătit în felul acesta. Curat 
ca lacrima! Bonurile sunt anonime şi pot fi schimbate în 
bani cash la orice bancă, fără ca nimeni să-ţi ceară să le 
justifici originea. 

— Dar sunt în seiful tatălui tău, iar noi nu suntem nişte 
hoaţe. 

Oftând, May puse supiera pe masă. Nu era chiar 
întâlnirea la care visase pe când trebăluia prin bucătărie. 

— Dar cine vorbeşte de furt? Familia Stanfield şi-a 
restabilit averea mulţumită moştenirii lăsate de bunicul: 
tablouri şi reputaţia lui. Cu toate acestea, sunt singura 
care-i moşteneşte moralitatea. Dacă ar vedea cum se 
comportă astăzi fiica lui, ar fi indignat şi primul care ar vrea 
să mă ajute. 


206 


- MARC LEVY - 


— Foarte bine, zise May umplând farfuriile, dacă ai obţine 
partea de moştenire la care ai dreptul, n-ar fi nicio hoţie, 
dar tare m-aş mira dacă părinţii ţi-ar da-o. 

— lată de ce o să ne servim singure. 

— Sally, dacă părinţii tăi n-au catadicsit să te invite la 
logodna lui frate-tău, mă îndoiesc că o să-ţi deschidă seiful. 

— Cheia e într-o cutie cu trabucuri pe care tata o 
păstrează la rece în minibarul din biroul lui. 

— Şi ai de gând să te urci pe acoperişuri când vine 
noaptea, să intri printr-o lucarnă ca să furi bonurile de 
trezorerie în timp ce părinţii tăi şi personalul dorm? Nu 
suntem într-un film. 

— Noaptea da, dar o să intrăm şi o să ieşim pe uşa cea 
mare, cu tupeu, în văzul tuturor. 

May înhăţă sticla de vin din faţa ei. Un Château-Malartic- 
Lagraviere. 

— 1970, nu ţi-ai bătut joc de el, fluieră Sally-Anne. Slabă 
satisfacţie, dar măcar am să-l beau în locul lui. 

— Eşti deja destul de pilită, mă întreb dacă e rezonabil să 
mai bei. 

Sally-Anne turnă vinul şi-şi ridică paharul ca să dea 
noroc. May se mulţumi să-l golească pe-al ei dintr-o 
înghiţitură. 

— Bun, gata cu delirul, când ai de gând să informezi 
echipa că nu mai putem să-i plătim? 

— N-o să mai fiu nevoită s-o fac, o să le dăm salariile 
pentru primul număr, dar şi pentru cele care vor urma. 

— Termină, eşti ridicolă, n-ai să ieşi din casa aceea cu 
bonurile de trezorerie ale lui taică-tău; ar trebui mai întâi să 
te lase să intri. 

— Habar n-o să aibă cine suntem, nu-i acesta principiul 
unui bal mascat? 

— lartă-mă că insist, dar mi se pare că n-ai fost invitată! 

— Nu, dar ştiu cum să fac să îndrept acest lucru şi o să 
mergem împreună. 


207 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Sally-Anne îi explică planul. Un plan care nu era lipsit de 
riscuri pentru May: rolul ei era să pătrundă în casa familiei 
Stanfield ca să falsifice lista invitaţilor. 

May refuză categoric să mai pună picioarele în bârlogul 
lui Edouard. Şi ea fusese tratată ca o curvă, când o scosese 
în zori pe uşa de serviciu după o noapte în care i se 
dăruise. 

Sally-Anne se arătă teribil de convingătoare, 
persuasiunea ei egalând-o pe aceea de care abuza mama 
ei. 

La sfârşitul cinei, May turnă în pahare puţinul vin de 
Bordeaux care mai rămăsese şi dădu noroc. 


208 


- MARC LEVY - 


29 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Baltimore 


Prezentarea legitimaţiei mele de presă nu a avut efectul 
scontat. Polițistul care ne primise nu înţelegea prin ce 
anume o infracţiune din 1980 putea să intereseze o revistă 
ştiinţifică. lar el n-avea nicio vină, mi-era greu să justific un 
asemenea interes. Plictisit de explicaţiile mele alambicate, 
m-a lămurit că n-aveam decât să depun o cerere 
completată corect pe lângă serviciile competente. Dar cât 
timp o să treacă până să mi se dea un răspuns? 

— Ceva vreme, îmi răspunse el. Ducem lipsă de oameni. 

Şi se cufundă iarăşi în romanul pe care îl citea când ne 
prezentaserăm. Văzându-mă pe punctul de a exploda, 
George-Harrison îşi puse braţul pe umărul meu. 

— Nu mai fi aşa de tristă, vom găsi un alt mijloc, îţi 
promit eu! îmi spuse el. 

— Tristeţea, mormăi polițistul, e atunci când nu ne 
grăbim să ajungem dimineaţa la muncă şi când ne grăbim 
încă şi mai puţin să ne întoarcem seara acasă, ştiu eu 
despre ce vorbesc. 

— Adevărat, răspunse George-Harrison, am trecut şi eu 
prin aşa ceva. Dar dumneavoastră nu ştiţi ce înseamnă să 
fii blocat atunci când scrii o carte. 

Polițistul ridică ochii. 

— Nu suntem aici în calitatea noastră de jurnalişti, 
continuă el, ci în cea de romancieri, iar infracţiunea aceasta 
se află în centrul intrigii noastre. Avem nevoie să rămânem 
cât mai aproape de realitate, înţelegeţi, aşadar, că un 
proces-verbal din vremea respectivă ne-ar aduce nota de 
autenticitate necesară romanului. 

— Ce fel de roman? 

— Unul poliţist. 


209 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Singurul lucru care mă distrează sunt romanele 
polițiste, nevastă-mea nu citeşte decât poveşti de dragoste 
şi culmea e că, în ciuda tuturor lecturilor ei, nu e în stare să 
mă iubească şi pe mine. 

Perplex, polițistul ne făcu semn să ne apropiem şi se 
aplecă peste biroul lui înainte de a ne şopti: 

— Dacă-i daţi unuia dintre personaje numele meu, vreau 
să vă ajut. Nu neapărat eroul cărţii, dar cineva care să 
joace un rol adevărat şi un tip bine! Îmi imaginez ce mutră 
o să facă nevastă-mea când o să-i citesc pasajele în care o 
să apar. 

O bărbătească strângere de mână pecetlui înţelegerea 
dintre George-Harrison şi ofiţer, iar el ne puse câteva 
întrebări referitoare la natura precisă a ceea ce căutam. 

O jumătate de oră mai târziu se întoarse cu un dosar de 
culoare bej, cu coperta plină de praf. ÎI citi sub ochii noştri, 
de parcă ar fi fost deja autorul romanului pe care urma să-l 
scriem. 

— Furtul vostru a avut loc la 21 octombrie 1980, pe la 
orele nouăsprezece, ne spuse el scărpinându-se pe bărbie. 
Este un caz rămas nerezolvat, autorul infracţiunii nu a fost 
niciodată găsit. S-a întâmplat în timpul unei serate date de 
un oarecare Robert Stanfield şi soţia lui. Se pare că hoţul s- 
a introdus printre invitaţi şi a furat bonuri de trezorerie din 
seif. O sută cincizeci de mii de dolari totuşi, o sumă care, la 
ora actuală, probabil că reprezintă cel puţin un milion şi 
jumătate. Trebuia să fii inconştient ca să păstrezi în casă o 
asemenea sumă. |n acelaşi timp, cărţile de credit nu erau 
încă la modă, şi totuşi! A, citesc că broasca nu a fost 
forţată. După părerea mea, şi am ceva experienţă în 
meserie, cel care a dat lovitura sigur era bine informat. 
Probabil de vreun complice din casă. De altfel, văd că tot 
personalul a fost interogat, inclusiv oamenii de la firma 
care a organizat recepţia şi a adus chelnerii. În dosar sunt 
vreo treizeci de declaraţii. Şi, ca de obicei, nimeni n-a văzut 
şi n-a auzit nimic. Un adevărat număr de magie. 


210 


- MARC LEVY - 


Polițistul îşi continuă lectura, dând din când în când din 
cap de parcă era acum copoiul care trebuia să rezolve 
cazul. 

— Furtul a fost descoperit pe la miezul nopţii când 
proprietara casei s-a dus să-şi pună bijuteriile la loc în seif. 
Au sunat la poliţie la douăsprezece şi patruzeci şi cinci de 
minute. Probabil, timpul cât să-şi revină din şoc şi să facă 
inventarul a ceea ce li se furase. 

— Probabil că nu purta toate bijuteriile, am remarcat eu. 
Hoţul nu a luat niciuna? 

— Nu, răspunse polițistul, dând mai multă greutate 
răspunsului său cu o mişcare a capului. În declaraţie nu 
figurează nicio bijuterie, numai suma de bani. 

— Şi vi se pare normal? întrebă George-Harrison. 

— În cariera mea, n-am prea întâlnit normalitatea, dar 
avem de-a face cu un profesionist, lucru asupra căruia nu 
am nicio îndoială. Nu s-a încurcat cu chestii pe care n-ar fi 
putut să le vândă. O să vă încredinţez o chichiţă de-ale 
meseriei care o să dea impresia că povestirea voastră e 
scoasă din realitate şi v-aş fi recunoscător dacă aţi pune-o 
în gura personajului meu. Un poliţist bun lucrează prin 
deducţii. În procesele-verbale de la interogatorii, pot să 
număr cincisprezece servitori care lucrau cu normă 
întreagă la oamenii aceştia. Femei de serviciu, bucătărese, 
şef de sală, majordom, o secretară particulară şi chiar o 
călcătoreasă. Incredibil, nici măcar nu ştiam că aşa ceva 
putea să existe. Putem trage concluzia că alde... care îi 
cheamă... aşa, alde Stanfield. Şi unde rămăsesem? A, da... 
să afirmi că alde Stanfield aveau din ce trăi e un eufemism. 
Mă mai urmăriţi? Atunci să merg mai departe. La nişte 
oameni aşa de bogaţi, doamna nu prea posedă bijuterii de 
doi bani. Şi, pentru un hoţ, chestia asta complică totul. Un 
Rolex, un colier de perle, chiar şi un solitar rezonabil de 
mare se mărită cu uşurinţă. Dar când e vorba despre 
bijuterii a căror valoare ajunge la cinci sau şase cifre, e 
imposibil. Cu excepţia cazului în care le încredinţezi unui 
tăinuitor care dispune de propria lui reţea specializată. 

211 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Pietrele sunt demontate, de cele mai multe ori şlefuite din 
nou ca să nu fie recunoscute şi apoi scoase iarăşi pe piaţă. 
Dar dacă n-ai relaţiile tale în mediul acesta, nu poţi să faci 
nimic. 

— Aţi anchetat deja în cazuri similare? am întrebat eu. 

— Nu, dar cum vă spuneam, citesc enorm de multe 
romane polițiste. V-am ţinut toată poliloghia ca să vă spun 
că hoţul nu a luat decât banii, pentru că nu ar fi ştiut ce să 
facă cu restul. 

— Ce altceva putea să conţină un seif de genul acesta? 
întrebă George-Harrison. 

— O armă de foc, dar când proprietarii nu au declarat-o, 
se feresc s-o menţioneze, ceasuri de valoare, mai uşor de 
măritat, dar nu văd niciunul în declaraţia de furt. Lingouri 
de aur, se mai întâmplă, dar un lingou e voluminos şi apoi 
cântăreşte cam zece kile, aşa că e destul de complicat să-ţi 
umpli buzunarele cu ele şi să pleci discret de la o serată. 
Dacă alde Stanfield ar fi fost mai tineri sau dacă ar fi făcut 
parte din showbiz, aş fi adăugat drogurile, dar nu cred că 
erau genul care trag ceva pe nas. 

— În afară de arma de foc şi de droguri, ce altceva se 
mai codesc oamenii să menţioneze într-o declaraţie de 
furt? 

— Nimic, lucrurile stau mai degrabă pe dos. Profitând de 
o spargere, unii reclamanţi pun câteva bunuri într-un loc 
ferit de priviri indiscrete şi încasează despăgubirea de la 
firma de asigurări. Dar asta nu ţine de noi, companiile 
angajează detectivi privaţi ca să scoată la lumină 
asemenea matrapazlâcuri. Mai devreme sau mai târziu, cei 
care au vrut să facă pe deştepţii greşesc într-un fel sau 
altul. Doamna iese să ia cina în oraş purtând un colier care, 
chipurile, i-a fost furat sau o fotografie, realizată cu 
teleobiectivul, dezvăluie un tablou agăţat pe peretele unui 
salon, deşi se presupunea că a dispărut. 

— Dar nu acesta a fost şi cazul lor? 

— E imposibil să vă răspund. Când sunt prinşi cu mâţa-n 
sac, de obicei negociază la buna înţelegere cu asigurătorul, 

212 


- MARC LEVY - 


pe care îl rambursează plătind nişte daune pe măsură ca să 
evite închisoarea. Fiecare îşi are socotelile lui, câştigătorul 
devine perdant, iar perdantul devine câştigător. Şi se mai 
întâmplă şi ca unii reclamanţi să se abţină să declare 
bunuri pe care nu le asiguraseră. 

— De ce? m-am mirat eu. 

— Pentru oamenii de vază, o spargere e o umilire. Oricât 
de prosteşte poate să pară, unii o văd ca pe o dovadă de 
slăbiciune. Atunci, pentru că-şi reduc prima de asigurare şi 
plătesc şi consecinţele, au impresia că sunt cretini la pătrat 
şi preferă să reducă pagubele. 

— Deci, nu-i imposibil să se mai fi furat şi altceva în 
seara aceea? întrebă George-Harrison. 

— Dacă chestia vă convine pentru romanul 
dumneavoastră, e credibil, dar indiferent ce o să scorniţi, 
amintiţi-vă că nu trebuie să fie greu de transportat. Pe de 
altă parte, vorbesc şi eu ca să nu tac, dar dacă hoţul avea 
un complice la faţa locului, ar fi putut să dispară cu prada 
ieşind pe la bucătării sau pe uşa de serviciu, voi hotărâți. 

l-am mulţumit inspectorului. Ne pregăteam să plecăm 
când ne-a chemat înapoi. 

— O secundă, scriitorilor, cum o să vă ţineţi voi 
promisiunea dacă nu vă spun cum mă cheamă? 

M-am grăbit să-i cer ceva de scris. 

— Franck Galaggher, cu doi g şi un h. Care va fi titlul 
romanului? 

— l-am putea zice Cazul Galaggher, a propus George- 
Harrison. 

— Serios? întrebă polițistul, în culmea fericirii. 

— Cum nu se poate mai serios, răspunse fârtatul meu cu 
un aplomb care m-a făcut să mă bâlbâi în momentul în care 
mi-am luat la revedere de la ofiţer. 


* 


Stăteam pe bancheta maşinii şi îl observam pe George- 
Harrison cum conduce. Avea acelaşi tic ca şi taică-meu: ca 
213 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


şi el, mergea cu geamul deschis, cu o mână pe volan, cu 
cealaltă pusă pe cadrul portierei. 

— De ce te uiţi aşa la mine? 

— Cum de-ai putea să ştii că mă uit la tine, nu ţi-ai luat 
ochii de la drum... Pentru nimic. 

— Te holbezi doar aşa? 

— Cum de ţi-a venit o asemenea idee? 

— Din pricina romanului? 

— Nu, a verişoarei Berthe! 

— Pe biroul lui erau două cărţulii ale lui Ellroy, Perfidia şi 
LAPD '53, mi-am încercat şi eu norocul. Chiar ai o verişoară 
pe nume Berthe? 

— Zăreşti şi tu două romane polițiste pe un birou şi ai şi 
improvizat un mic scenariu, chiar că nu duci lipsă de 
imaginaţie. 

— E un defect? 

— Nu, dimpotrivă. 

— Atunci e un compliment? 

— la-o aşa. 

— N-am nimic împotrivă, ar fi primul de când ne 
cunoaştem. 

— Nu cred că ne cunoaştem cu adevărat. 

— Ştiu că eşti englezoaică, jurnalistă, că ai un frate 
geamăn şi o soră mai mică, taică-tău îşi iubeşte foarte tare 
vechea maşină, tu eşti aşezată în a mea şi poate ai şi o 
verişoară pe nume Berthe, nu-i rău. 

— Da, nu-i rău. Eu nu ştiu atâtea despre tine. Cum de ai 
ghicit că polițistul o să muşte din momeală? 

— O intuiţie... Bun, adevărul e că nu imaginasem niciun 
scenariu, doar o scorneală ca să ieşim cu fruntea sus din 
comisariatul acela. Am avut norocul să dăm peste un tip 
care se plictiseşte de moarte. 

— Ne-ai transformat în doi mincinoşi pe cinste, iar mie 
nu-mi place deloc să mint. Bietul om va spera că o să apară 
într-un roman care n-o să existe niciodată, sunt sigură că n- 
o să poată să-şi ţină gura şi o să se laude încă de cu seară 
la nevastă-sa; din cauza noastră, o să pară un imbecil. 

214 


- MARC LEVY - 


— Sau, dimpotrivă, poate că l-am îmboldit să-şi scrie 
propriul roman poliţist. Şi apoi, când ai pretins că eşti în 
misiune pentru revista ta, nu era o minciună? 

— Ba da, dar una mică. 

— A, da, pentru că există minciuni mici şi minciuni mari... 

— Exact. 

— Femeia cu care am împărţit bune şi rele vreme de 
cinci ani a plecat într-o dimineaţă lăsându-mi un bileţel de 
niciun rând. În ajun, nu mi-a dat niciun semn, s-a purtat de 
parcă totul era normal. Crezi într-adevăr că s-a hotărât în 
timpul nopţii? Aşa că, minciună mică sau mare? 

— Ce scria în bileţel? 

— Că sunt un urs din adâncurile pădurii. 

— Şi era o minciună? 

— Sper că nu sunt aşa. 

— Ai putea începe prin a-ţi rade barba. Ce anume îţi 
reproşa? 

— Tot ce-i plăcuse la începutul relaţiei noastre. Camera 
noastră era prea mică, iar atelierul meu, prea mare. O 
deranjam când intram în bucătărie, deşi înainte i se părea 
că sunt sexy când îmi puneam un şorţ. Capul meu era prea 
greu pe umărul ei, când adormeam în faţa televizorului, 
deşi înainte îi plăcea să-şi plimbe degetele prin părul meu. 

— Cred că ura tăcerea care se aşternuse între voi, în faţa 
televizorului. Şi monotonia. Poate că se ura pe sine însăşi în 
viaţa aceea şi în acest caz nu puteai face nimic. 

— Îmi reproşa că petrec prea mult timp în atelier. 

— Probabil că pentru ea era un motiv de suferinţă. 

— Uşa era mereu deschisă, n-avea decât să intre ca să 
fie cu mine. Sunt pasionat de meseria mea, cum fac 
oamenii de trăiesc cu cineva care nu-i interesat de munca 
lor? 

— N-ai înţeles că voia să simţi pasiune pentru ea? 

— Ba da, am înţeles, dar prea târziu. 

— Îți pare rău după ea? 

— Ai pe cineva? mă întrebă George-Harrison. 


215 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Am apucat-o pe-o cale greşită cu familia Stanfield. Nu 
pot să-mi imaginez că mama era o hoaţă. N-o văd deloc, 
dar deloc ducându-se să spargă un seif. 

— Suntem de acord că nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Dacă ai fi fost femeie, mi-ai fi înţeles răspunsul. 

— Sunt un urs neras, oftă George-Harrison. 

— Nu, n-am pe nimeni, din moment ce trebuie să-ţi pun 
punctele pe. 

— Ţi-ai fi imaginat vreo secundă că mamele noastre au 
fost împreună? 

— Nici. 

— Atunci, tare mă tem că nu suntem pe calea cea bună 
şi că într-adevăr au săvârşit acest furt. Dar poate că nuata 
a fost cea care a spart seiful. 

— De ce spui aşa ceva? 

— Mama n-a lucrat niciodată cu adevărat, reluă George- 
Harrison. În orice caz, nu destul de regulat ca să crească un 
copil. Nu eram bogaţi, dar nu mi-a lipsit nimic. 

— Poate că a pus ceva bani deoparte înainte să te nască. 

— l-ar fi trebuit destul de mulţi ca să reziste tot timpul 
acesta. Şi apoi, polițistul a spus ceva care îmi spulberă 
toate iluziile. N-a vorbit de bani, ci de bonuri de trezorerie. 
lar mama avea un ditamai pachetul. La fiecare început de 
vară vindea câteva şi, chiar înainte de Crăciun, alte câteva. 

N-am adăugat nimic, faptele erau grăitoare, mama nu 
era cea pe care o credeam şi tot nu reuşeam să accept 
situaţia. Ce altă minciună mai aveam să descopăr? George- 
Harrison mă privi, cufundată în tăcerea mea, aşteptând să 
spun ceva. 

— N-ai întrebat-o niciodată de unde veneau acele bonuri 
de trezorerie? 

— Când eram puşti, chestia nu mă pasiona şi îmi 
amintesc că mi-a zis într-o bună zi că le-a primit moştenire. 

— Noi aveam doar strictul necesar, am reluat eu. Aşa că 
dacă mama ar fi posedat nişte bonuri de trezorerie, chestia 
ar fi pasionat întreaga familie. 


216 


- MARC LEVY - 


— Prin urmare, e inocentă, iar a mea e vinovată. Ţi s-a 
luat o piatră de pe inimă? 

— De fapt, nu. Ideea că mama, profesoară de chimie, 
atât de intransigentă când venea vorba de principiile şi 
educaţia copiilor ei, a putut să fie o rebelă atât de ţicnită, 
încât să dea o spargere nu-mi displace până la urmă. 

— Eşti totuşi plină de contradicții. 

— Oamenii care nu le au sunt aşa de plictisitori! Mama ta 
mai are şi acum din bonurile acelea de trezorerie? 

— Când a intrat în casa aceea de bătrâni, le-am dat pe 
ultimele. Imi pare rău, dacă aş fi ştiut, m-aş fi descurcat eu 
altfel şi aş fi împărţit cu tine ce mai rămânea. 

— De ce, din moment ce mama mea n-are nimic de-a 
face cu furtul acesta? Cea care şi-a asumat riscurile e ata. 

— Nu te mai grăbi aşa. Faptul că părinţii tăi n-o duceau 
bine cu banii poate să dea de înţeles că mama ta nu s-a 
atins de partea ei de pradă, dar nu vrea să însemne că nua 
luat parte la furt. Nu uita cuvintele anonimului. 

— A scris că a renunţat la o avere considerabilă. Poate 
pentru că a ta a păstrat totul. Se mai întâmplă ca un 
complice să-l fraierească pe celălalt. 

— E foarte delicat din partea ta să gândeşti aşa ceva, dar 
te opresc imediat, mama a fost întotdeauna de o cinste 
ireproşabilă. 

— Sper că nu eşti serios. A şterpelit un milion şi jumătate 
de dolari dintr-un seif... Ai putea să-mi spui cum se scrie 
cinste? 

— O sută cincizeci de mii de dolari! 

— Pe vremea aceea! Am impresia că visez, mama ta dă o 
spargere, păstrează partea care îi revenea mamei mele şi 
tot ea ar fi o sfântă. 

— Gândeşte-te bine înainte de a deveni dezagreabilă. 
Chiar crezi că şi-ar spune „Draga mea” dacă s-ar fi 
întâmplat o chestie aşa de scârboasă? 

— A ta îi zicea mamei aşa, n-am putut să pun mâna pe 
scrisorile mamei. 


217 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— De acord, poate că am folosit un termen prost ales, 
dar îţi jur că mereu a fost de o neştirbită corectitudine. 

— Şi nu-ţi cunoşti nici măcar tatăl! 

George-Harrison îmi aruncă o privire ca de gheaţă, răsuci 
butonul de la radio şi se uită fix la parbriz. 

Am aşteptat sfârşitul cântecului înainte de a opri sunetul. 

— lartă-mă, n-ar fi trebuit să spun aşa ceva, nici măcar n- 
am vorbit serios. 

— Dacă băcanul îi dădea rest cu un dolar mai mult, 
mama i-l dădea înapoi, se enervă el. Când femeia care ne 
făcea curat şi-a rupt piciorul, a continuat să-i plătească 
salariul până când s-a întors la muncă. Într-o zi când m-am 
bătut la şcoală, m-a întrebat mai întâi de ce şi s-a dus să-l 
vadă pe director zicându-i că le dădea douăzeci şi patru de 
ore părinţilor colegului meu ca să-mi ceară iertare înainte 
de a-i lua la pumni. Aş putea să-ţi aduc o sută de alte 
exemple, aşa că dacă-ţi spun că nu ar fi fost în stare să 
şterpelească partea complicei sale, te rog să mă crezi. 

— De ce te-ai bătut? 

— Pentru că la zece ani, când cineva îţi zice că nu ai tată 
pentru că maică-ta e o putoare, nu ai destul vocabular ca 
să răspunzi altfel decât cu pumnii. 

— Inţeleg. 

— Nu, nu înţelegi nimic! 

— De acord, sunt tâmpită. Acuma, ascultă-mă cu atenţie, 
George-Harrison: nu-mi pasă de banii pe care mamele 
noastre i-au furat, chiar dacă visez să-i pot oferi lui taică- 
meu o vacanţă frumoasă, dar îţi promit că n-am să mă 
întorc la Londra până când nu descoperim identitatea 
tatălui tău. 

Incetini şi se întoarse spre mine. Chipul i se schimbase şi 
aveam dintr-odată impresia că mă aflu lângă băieţelul 
acela care, într-o zi, îl cotonogise pe un altul la şcoală. 

— De ce-ai face aşa ceva pentru mine, credeam că de- 
abia ne cunoaştem? 

Mi-au venit în minte tandreţea tatălui meu, cuvintele sale 
mângâietoare de fiecare dată când nu mi-era bine, 

218 


- MARC LEVY - 


blândeţea şi inteligenţa lui când mă ajuta să ies dintr-o 
situaţie dificilă, apropierea sufletească cu care îmi umpluse 
copilăria, răbdarea şi bunăvoința sa, tot timpul pe care mi-l 
consacrase şi nu puteam să-mi imaginez lipsa şi suferinţele 
pe care George-Harrison fusese nevoit să le îndure. Dar nu 
am găsit cuvintele pentru a-i spune toate acestea. 

— E adevărat că nu ne cunoaştem bine. Şi tot nu mi-ai 
răspuns la întrebare: îţi lipseşte? 

— Cine să-mi lipsească? 

— Nimic, uită ce-am zis şi concentrează-te la drum. 

Gândurile mi se învălmăşeau în minte şi bănuiam că la 
fel i se întâmpla şi lui. Dintr-odată, ca iluminat, George- 
Harrison strigă: „E evident!” Apăsă pe pedala de frână şi se 
parcă pe marginea drumului. 

— Şi-au împărţit prada, mama a luat bonurile de 
trezorerie, iar mama ta, altceva. 

— De ce ţii neapărat să fi furat şi altceva în afara banilor? 

— Rugămintea mamei, „Nu lăsa această prețioasă 
comoară să se piardă în uitare”, e de-ajuns ca să mă 
convingă. 

— Acelaşi gând mi-a trecut şi mie prin cap adineauri, 
când m-ai rugat să nu devin dezagreabilă; în această 
privinţă, să-mi aduci aminte să te întreb cu ce prilej am fost 
eu dezagreabilă. Să admitem că au împărţit ceva. Aşa cum 
o ştiu eu pe ea, mama a ales să renunţe la partea ei, 
pentru că erau nişte bani murdari. 

— Da, am înţeles, mama ta e virtutea întruchipată, dar 
dacă ai avea dreptate, anonimul ar fi de o consternantă 
naivitate sperând să scoată la iveală o pradă care are toate 
motivele să fi fost cheltuită de treizeci şi cinci de ani 
încoace. Numai dacă, aşa cum ne-a indicat polițistul, o 
parte a acestei prăzi nu era în bani! 


219 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


30 
Robert 


Iunie 1944, în apropiere de Montauban 


Ziua era pe terminate. Robert pedala de ore întregi, iar 
durerea era de nesuportat. Cu zece kilometri în urmă 
fusese nevoit să se oprească din nou pe marginea drumului 
ca să vomite. Aşezat pe un povârniş, îşi descheiase cămaşa 
şi văzuse echimozele care îi brăzdau torsul şi braţele. 
Buzele i se umflaseră, fiind de două ori mai groase decât de 
obicei, pleoapele îi erau tumefiate, nasul îi sângera din 
când în când, buza de sus era spartă, iar în gură avea un 
gust metalic. Numai mâinile îşi păstraseră aparenţa 
normală. Legate la spate, fuseseră ferite de loviturile pe 
care le încasase ceasuri întregi. 

Din episodul de tortură nu păstra decât amintirile 
momentelor când îşi recăpătase cunoştinţa. Nu conta, 
Robert n-avea nici timp şi nici puterea să-şi plângă de milă, 
n-avea decât un gând în cap, să ajungă la pavilionul de 
vânătoare. 

Când dădu de potecă, azvârli tandemul în şanţ şi alergă 
prin pădure, folosindu-şi ultimele puteri ca să urce dealul. 
Picioarele îi alunecau pe pământul afânat, un fuior de fum 
ieşea de sub acoperişul hogeacului, totul era calm, prea 
calm. 

Auzi un pârâit şi se puse în genunchi ca să înainteze cu 
băgare de seamă. Văzând cadavrul lui Antoine la câţiva 
metri de trepte, Robert înţelese că ajunsese prea târziu. 

Geamurile se spărseseră la impactul gloanţelor, faţada 
era ciuruită. Din uşă nu mai rămânea decât o scândură de 
lemn atârnată de o balama. 

Înăuntru era măcel. Mobilele fuseseră ciopârţite de 
rafale, trei partizani zăceau într-o stare de nedescris. Unuia 
îi ieşiseră maţele, altuia îi lipseau picioarele, făcute bucăţi 
de explozia unei grenade, al treilea nu mai putea fi 

220 


- MARC LEVY - 


recunoscut decât după spatele lui larg. Faţa îi dispăruse 
sub pământ şi sânge. 

Pe Robert îl apucă greata, iar dacă stomacul nu i s-ar fi 
golit pe drum, ar mai fi vomitat o dată. Cu inima bătându-i 
nebuneşte, se uită de jur-împrejur şi strigă: 

— Sam! Hanna! 

Dar strigătele sale nu căpătară un alt răspuns decât 
tăcerea. Se năpusti spre cameră şi-l găsi pe bătrân prăbuşit 
la picioarele patului, cu privirea fixă, cu un braţ răstignit şi 
un pistol în mână. De la tâmplă i se scurgea un fir lung de 
sânge. 

Robert se lăsă în genunchi în faţa lui şi începu să plângă 
când îi închise ochii. Recuperă arma şi şi-o băgă sub 
centură. 

Se întoarse pe trepte ca să cerceteze împrejurimile, 
rugându-se cerului ca Hanna să se fi putut ascunde în 
pădure, chiar dacă erau slabe speranţe. 

— Hanna! 

Un ciripit de vrabie a fost singurul răspuns pe care l-a 
primit. Era îngrozit de ideea că milițienii o luaseră pe sus, 
neîndrăznind să-şi imagineze ce-avea să i se întâmple. 
Rămase o clipă, nemişcat, hohotind la vederea buturugii pe 
care se aşezase atât de des ca să împartă o ţigară cu Sam. 
Negustorul de artă îi vorbea despre viaţa lui, despre cum o 
întâlnise pe nevastă-sa, despre iubirea pe care i-o purta 
fiicei lor, despre pasiunea pentru meseria sa, despre 
mândria de a deţine un Hopper. 

Veni şi seara, învăluind pavilionul de vânătoare în 
întunericul ei. 

Robert era singur de-acum şi se întrebă câte nopţi îi mai 
rămâneau de trăit. În câteva ceasuri, soarele avea să 
răsară la Baltimore. Se gândi la părinţii lui, îşi aminti de 
confortul camerei sale în casa lor cea mare, de fabuloasele 
dineuri pe care le dădeau, de salonul de lectură unde taică- 
său îşi irosea averea în partide de pocher la care pierdea 
întruna. Îşi aduse aminte cum îl găsise într-o dimineaţă la el 
în birou, beat şi plângând de furie. N-avea să uite vreodată 

221 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


felul în care se priviseră, unul cu ruşine, celălalt cu 
disperare. Şi îi trecu prin minte că avea să crape la mii de 
kilometri de casă din cauza unei partide de pocher. 

Mânia îi dădu puteri. Sam se omorâse cu mâna lui ca să 
nu le îngăduie duşmanilor s-o facă, iar actul acesta de curaj 
îi readuse în memorie ce promisese. Dacă mai era o şansă, 
fie ea infimă, ca Hanna să fie în viaţă, el urma s-o 
regăsească. Cu ajutorul tovarăşilor săi, avea s-o scoată din 
închisoare, chiar şi cu preţul vieţii lui. 

— Care tovarăşi? şopti el. Cei pe care îi cunoşteai sunt 
morţi, ceilalţi o să vrea să-ţi facă felul. 

Dar cu înflăcărarea vârstei sale, îşi jură să rămână în 
viaţă, să respecte pactul acesta care îl legase de bătrânul 
negustor de artă. O să se întoarcă în ţară ca un erou, o să- 
şi restabilească reputaţia, va deveni cineva important, ca 
toţi bărbaţii din neamul lui, cu excepţia tatălui său. Se 
gândi din nou la tablourile ascunse într-o groapă din fundul 
pivniţei. Dacă izbutea să ajungă înapoi la Baltimore, cu sau 
fără fata lui Sam, aceste opere inestimabile nu trebuia să 
rămână aici. 

Luna se înălţase pe cer. Lumina ei trecea de vârful 
copacilor. Robert nu găsise încă puterea de a se întoarce, 
înăuntrul cabanei, trupul lui Sam zăcea în camera lui, cele 
ale prietenilor, în încăperea principală. Trase adânc aer în 
piept şi se hotări să intre. 

Zări pe jos o lampă cu petrol într-o stare jalnică şi aprinse 
fitilul ferindu-se să se uite în altă parte decât la trapa de la 
pivniţă. O ridică şi cobori. 

Agăţă lampa de scară şi începu să mute lăzile care 
mascau intrarea în tunel. De îndată ce pasajul fu destul de 
mare ca să se strecoare, luă din nou lampa şi intră. 

În timp ce înainta spre bârna pe care i-o arătase Sam, un 
foşnet îi atrase atenţia. Era o respiraţie sacadată la capătul 
tunelului, acolo unde erau stocate lăzile cu arme. Robert 
puse o mână pe crosa revolverului şi cu cealaltă ridică 
lampa. O formă se ivi în lumina gălbuie a flăcării. Un trup 
chircit de femeie. Hanna înălţă capul şi îl privi, buimacă. 

222 


- MARC LEVY - 


Se apucă să urle şi se zbătu ca o furie când voi s-o ia în 
braţe. Cu faţa lui tumefiată era de nerecunoscut, dar când 
o imploră să se calmeze, înţelese că nu era miliţianul venit 
înapoi s-o violeze. Se cuibări lângă el, tremurând, şi îi 
povesti, ca într-un vis, ce se petrecuse... 

Pe înserat, un camion de milițieni înarmaţi se oprise la 
capătul potecii. Raoul, cel care stătea de pază, ghici că de 
data aceasta nu se deplasaseră pentru o recunoaştere prin 
pădure. Alergă până la cabană ca să-i avertizeze pe ceilalţi, 
înhăţă o Sten şi cobori înapoi spunându-le că avea să facă 
tot ce-i stătea în puteri să întârzie atacul, să le dea timp 
tuturor să fugă. Sam refuză să plece, picioarele nu-i erau 
îndeajuns de zdravene. li imploră pe partizani s-o ia cu ei 
pe Hanna, dar Antoine tocmai se prăbuşi sub gloanţe, iar 
pavilionul era deja încercuit. Camarazii începură să tragă. 
Alberto, cel care avea statura unui urs, îi ordonă lui Sam să 
se ducă să se refugieze în pivniţă. Miliţienii erau pe urma 
FTP=-iştilor, cu puţin noroc, aveau să-i cruţe pe un bătrân şi 
fiica lui. 

Sam o puse pe Hanna să intre prima în culoarul îngust şi, 
împingând o ladă şi apoi o alta, îi astupă imediat intrarea. 
Hanna întinsese mâna rugându-l să nu o lase singură, dar 
tatăl ei îi răspunsese: 

— Tu trebuie să trăieşti, pentru mine, pentru maică-ta, 
pentru toţi aceia care, ca noi, sunt persecutați. Transformă- 
ţi viaţa într-un răsunător succes, să nu uiţi niciodată că eşti 
fiica lui Sam Goldstein. Aminteşte-ţi de discuţiile în care 
schimbam lumea împreună, de călătoriile noastre, de tot ce 
te-am învăţat. Ai să duci mai departe flacăra pe care ţi-o 
transmite tatăl tău şi ai s-o înmulţeşti în mii de făclii cu 
care să luminezi cerul. Când vei avea copii, le vei vorbi 
despre părinţii tăi şi le vei spune că eu şi maică-ta te 
iubeam. Indiferent unde voi fi, voi veghea asupra lor aşa 
cum am vegheat asupra ta. 


5 Franctirori şi partizani, mişcare de rezistenţă franceză în cel de-al 
Doilea Război Mondial. (N.t.) 
223 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Şi, în timp ce astupa intrarea, îi repeta întruna că o 
iubeşte. 

In curând, vocea i-a fost acoperită de salve. Aşeză ultima 
ladă şi Hanna se trezi cufundată în întuneric. 

Focul luptei se stinse. Voci răcniră la etaj. Un bărbat 
deschise trapa şi cobori. Hanna se duse să se ascundă la 
capătul tunelului şi auzi strigăte: 

— Gata, băieţi, nu mai e nimeni, e o harababură aici. Mi- 
ar plăcea să mă întorc acasă înainte să se întunece. 

— Ce facem cu leşurile? întrebă un altul din camera din 
faţă. 

— Le luăm actele de identitate, răspunse un al treilea. O 
să înştiinţăm familiile, o să vină după ei. Doar n-o să le 
facem noi curat. 

Se auziră nişte râsete, bărbatul urcă înapoi scara, închise 
trapa şi se aşternu tăcerea. 

Povestirea Hannei se termină într-un lung vaiet care îi 
umplu ascunzătoarea, capul i se legăna dinainte înapoi, 
printre gemete, ca un animal în agonie, îşi tot chema tatăl. 
Robert ghici că era pe punctul de a-şi pierde minţile. O luă 
de mână şi o trase după el, dar, înainte de a urca scara, 
stinse lampa. 

— Nu se ştie niciodată, zise el, poate vreun miliţian mai 
pierde vremea prin pădure. 

O minciună plină de milă, Robert nu voia ca Hanna să 
vadă trupurile mutilate ale celor care se sacrificaseră în 
speranţa de-a o salva. 

Străbătură încăperea. Hanna se întoarse pe treptele de la 
intrare, implorându-l pe Robert s-o ducă lângă tatăl ei. El 
refuză. 

— Te rog, zise el, ce-ai să vezi n-o să ţi se şteargă 
niciodată din minte. 

Se afundară în pădure, ţinând-o pe lângă cărare. Robert 
se întrebă dacă Hanna era în stare să urce pe tandem şi 
habar n-avea unde să se ducă. 


224 


- MARC LEVY - 


Îşi aminti că Alberto pomenise de nişte călăuze care-i 
ajutau pe refugiaţi să treacă Pirineii. Pe bicicletă, puteau să 
ajungă la graniţă în trei zile, poate chiar în două. 

La cinci sute de metri de cabană, Robert o puse pe 
Hanna să se aşeze la poalele unui copac. 

— Trebuie să mă întorc acolo sus să iau nişte haine. Ale 
mele sunt pătate de sânge, dacă mă vede cineva în halul 
acesta o să ne aresteze la primul punct de control şi apoi, 
avem nevoie de ceva mâncare şi mai ales să-ţi recuperez 
actele. 

— Nu-mi pasă mie de hainele tale şi de actele false, urlă 
Hanna, îţi interzic să mă părăseşti. 

Robert îi puse mâna pe gură ca s-o facă să tacă. Drumul 
nu mai era foarte departe, o patrulă nemţească putea să fie 
prin preajmă. 

— N-am de ales, am o misiune de îndeplinit şi trebuie să 
recuperez harta cu depozitele de arme. l-am promis tatălui 
tău că o să am grijă de tine dacă lui i se întâmplă o 
nenorocire şi chiar am de gând să mă ţin de cuvânt. Hanna, 
îţi jur că nu te voi abandona, trebuie să ai încredere în 
mine. O să mă întorc în cel mult o jumătate de oră. Până 
atunci, încearcă să-ţi recapeţi puterile, ne aşteaptă un 
drum lung. Şi, mai ales, nu face niciun zgomot. 

Hanna nu avu de ales decât să-l lase să plece. Robert 
urcă din nou pe drum. Ajuns la cabană, se duse în camera 
lui ca să se schimbe şi apoi merse să inspecteze bucătăria. 
Toate borcanele de conserve erau sparte, cu excepţia 
unuia care se rostogolise sub masă. Robert îl recuperă şi-l 
băgă într-o desagă mare ce atârna de un cui lângă 
şemineu. Apoi cobori iarăşi pe scara care ducea la pivniţă şi 
pătrunse în tunel. 


Pedalaseră până în zori, dar Hanna era prea istovită ca 
să meargă mai departe. Şi Robert lupta împotriva oboselii. 
Soarele iriza bruma aşternută peste câmpie. In depărtare, 

225 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


se zăreau o şură şi o casă ţărănească. La ghidonul 
tandemului, Robert ieşi de pe drum ca să o apuce pe 
scurtătura care ducea acolo. Aveau să se odihnească şi ei 
câteva ceasuri şi, cu puţin noroc, să găsească ceva de băut 
şi de mâncat. 


Trecuse de miezul zilei când Hanna deschise ochii. 
Fermierul, cu puşca pe umăr, îl avea pe Robert în cătare. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

Robert sări în picioare. 

— Nu suntem nici hoţi, nici oameni care să vă vrea răul, 
răspunse Hanna. Vă implor, lăsaţi arma în jos. 

— Ce naiba faceţi la mine în şură? 

— Ne odihneam doar un pic, am călătorit toată noaptea, 
continuă Hanna. 

— Şi el, el n-are limbă? De ce nu scoate o vorbă? 

— Ce importanţă are, din moment ce eu vă răspund? 

— Dacă umblaţi noaptea pe drumuri înseamnă că sunteţi 
fugari. E străin, nu-i aşa? 

— Nu, dădu Hanna asigurări, e mut. 

— la aşteaptă tu să-i trag o cizmă în cur şi o să vedem 
noi dacă e mut! Dar după felul în care i-au pocit deja 
mutra, nu-i nevoie să fii mare şmecher ca să-ţi dai seama 
că sunteţi şi fugari, şi străini. Eu nu vreau necazuri, nici cu 
jandarmii, nici cu Rezistenţa. Aşa că luaţi-vă lucrurile şi 
căraţi-vă de-aici. 

— După cum mi-au pocit mutra, ar fi mult prea periculos 
atâta vreme cât e zi, interveni Robert. Lăsaţi-ne să 
rămânem până la noapte, apoi o să plecăm. 

— American sau englez? întrebă fermierul. 

— Străin, aşa cum spuneaţi şi, din moment ce nu vreţi să 
aveţi probleme cu Rezistenţa, vă sfătuiesc să nu ne faceţi 
nouă probleme. 

— Da’ ştiu că are tupeu prietenul dumitale, răspunse 
fermierul adresându-i-se Hannei. 

226 


- MARC LEVY - 


— Vă cerem doar să ne lăsaţi în pace câteva ceasuri, zise 
ea, nu vă costă nimic. 

— Eu ţin puşca în mâini, aşa că eu hotărăsc. Şi, ca de 
început, nimeni nu mă ameninţă pe mine pe pământurile 
mele. Dacă vreţi să mâncaţi şi să beţi, n-aveţi decât să-mi 
cereţi frumos. 

Fermierul îşi cobori arma şi se uită preţ de o clipă de sus 
la ei. 

— Mie nu-mi păreţi cine ştie ce periculoşi. Veniţi după 
mine, nevastă-mea a pregătit prânzul, dar mai întâi duceţi- 
vă şi spălaţi-vă la puț, arătaţi ca vai de lume. 

Apa de la pompă era atât de rece, încât Robert îşi simţi 
rănile arzând. Tăietura de la bărbie începu iar să 
sângereze, Hanna luă o batistă din buzunar şi o apăsă 
deasupra. 

— Nu mai fi aşa gingaş, îi zise ea văzându-l cum se 
strâmbă. 

Cuplul de ţărani le oferi nişte haine curate. Hanna îşi 
puse un pantalon şi o cămaşă, arăta ca un adevărat 
băieţoi. La masă, fermierii se dovediră oameni de treabă. 
Robert înghiţi tot ce-avea în farfurie fără să se lase rugat, 
Hanna de-abia se atinse de tocăniţa ce i se dăduse. 

— Chiar dacă nu ţi-e foame, mănâncă, insistă fermierul. 
Unde mergeţi? 

— Spre Spania, răspunse Robert. 

— Ei bine, mai aveţi ceva de mers cu caraghioasa aia de 
bicicletă. 

— Cum sunt drumurile pe aici? 

— În ultima vreme, aglomerate rău. Cu cei care o şterg 
spre est, cei care se duc spre nord-vest ca să se răfuiască 
cu forţele aliate şi voi care vreţi să mergeţi spre sud, după 
cum vedeţi, pline de lume. 

— Ce forţe aliate? întrebă Robert uluit. 

— Dar, pe cinstea mea, de unde ieşiţi? Debarcarea s-a 
petrecut în urmă cu patru zile pe plajele din Normandia, la 
radio nu se mai vorbeşte despre nimic altceva. Nemţii nu 
se dau bătuţi, dar se pare că englezii sunt deja la Bayeux, 

227 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


iar canadienii înaintează spre Caen; zic unii că nenorocitul 
ăsta de război mai are puţin şi se termină. 

La auzul acestei veşti, Robert sări în picioare ca să-l 
strângă în braţe pe ţăran, dar Hanna rămase pe scaun, iar 
ochii i se umplură de lacrimi; el se puse în genunchi în faţa 
ei şi-i luă mâna. 

— Au murit când mai era atât de puţin până la capăt, se 
lamentă ea. lar tata n-o să vadă niciodată eliberarea. 

— Eu sunt aici, Hanna. O să te întorci acasă cu mine, îi 
răspunse Robert. 

Ţăranca îi făcu semn lui bărbatu-său să aducă o sticlă de 
tărie. Bărbatul se duse până la bufet şi se întoarse să 
umple paharele. ă 

— Beţi, e din aia de pere care te pune pe picioare. Imi 
pare rău, domniţa mea. 

Hanna o ajută să strângă masa. Fermierul îi ceru lui 
Robert să-i dea o mână de ajutor, fânul se uscase şi trebuia 
strâns în căpiţe. 

Robert îşi petrecu după-masa la câmp. Cam nepriceput la 
început, prinse repede gesturile potrivite şi se trezi lăudat: 
„Te descurci destul de bine pentru un american.” 

lar la câmp, Robert povesti evenimentele petrecute în 
ajun, vorbi despre situaţia Hannei şi despre promisiunea pe 
care i-o făcuse lui Sam. Când termină ce-avea de spus, 
fermierul oftă şi, cuprins de milă, se oferi să-l ajute. 

— Am un camion pe gazogen. La noapte, o să vă băgăm 
bicicleta sub nişte paie şi o să vă duc cât mai aproape de 
destinaţie. Cât îmi ia să mă duc şi să mă întorc, să zicem că 
o să putem ajunge până la Aurignac, o să fiți la numai 
şaptezeci de kilometri de graniţă. Dar vă previn, să treci 
Pirineii nu-i o plimbărică, chiar şi în anotimpul de-acum. In 
sfârşit, eu îmi fac datoria, restul e problema voastră. 

Mai întâi vestea debarcării, apoi propunerea aceasta, 
două licăriri de speranţă într-o singură zi, iar Robert avea 
mare nevoie de ele. Se întoarse la fermă, se duse la puț să 
se spele pe faţă şi se năpusti să-i spună şi Hannei. O găsi 
singură în bucătărie. 

228 


- MARC LEVY - 


— Ţăranca nu-i cu tine? 

— O cheamă Germaine, iar pe el, Germain, e cam ridicol, 
nu-i aşa? 

Robert încercă să găsească un echivalent în americană, 
dar mintea îi stătea la multe alte lucruri şi se dădu bătut. 

— Ca o pereche pe care să-i cheme Jess şi Jessie, se 
veseli ea. 

— De ce nu, se iubesc. 

— Nu am impresia că în casa aceasta e multă iubire. 

— Cred că te înşeli. 

— Poate, dar sunt sigură că o să fie încântați când o să 
ne luăm cât mai repede tălpăşiţa. Germaine părea jenată 
de prezenţa mea. A plecat fără nici măcar să încerce să 
discute cu mine. 

— Probabil pentru că e ageră la minte, trebuie să 
recunoaştem că nu eşti prea vorbăreaţă. 

— Am alte calităţi, deşi nu cred că a fi vorbăreţ e o 
calitate. La ce oră plecăm? Locul ăsta mă bagă în sperieţi. 

— De cum se întunecă. Germain s-a oferit să ne ia în 
camionul lui şi să ne ducă până la Aurignac, ne scuteşte de 
o noapte de pedalat. 


Plecarea se făcu în lipsa lui Germaine. O durea îngrozitor 
capul şi se dusese sus la ea în cameră. Soţul ei o scuză, de 
fapt se supărase rău pe el pentru că-şi asuma atâtea riscuri 
pentru nişte necunoscuţi. 

Încărcară tandemul în spatele camionului şi se cocoţară 
în cabină. Farurile echipate cu capace nu luminau prea 
tare, dar aveau meritul de a limita vizibilitatea vehiculului 
în întuneric. Berliet-ul se puse în mişcare, se hurducă pe 
drumeag şi intră pe stradă. 

Cu amândouă mâinile pe volan, fermierul se apucă să 
fluiere uşor. 


229 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Nevasta dumitale are dreptate să ne poarte pică. 
Probabil că e periculos să circuli în vremurile de-acum. Nu 
ştiu cum să-ţi mulţumesc, zise Hanna. 

— În principiu, e chiar strict interzis, dar nemţii şi 
milițienii sunt pofticioşi, vor să li se aducă lapte şi ouă, ba 
chiar îmi cer şi nişte pui. Aşa că, dacă eşti un fermier bun, ţi 
se dă un Ausweis. Staţi liniştiţi, actele mele sunt în regulă. 
Dacă ne ia cineva la control, prefăceţi-vă că dormiţi şi totul 
o să fie în regulă. 

— Să-i mulţumeşti nevestei dumitale din partea noastră, 
insistă Robert. 

— N-am să uit s-o fac. 

Motorul scotea un zgomot îngrozitor. Când ajunseră pe 
lângă L'Isle-Jourdain, Hanna adormi într-un sfârşit. Trecură 
de Saint-Lys, Sainte-Foy-de-Peyrolieres şi Rieumes fără nici 
cel mai mic incident. Robert aţipise şi el, legănat de 
mişcările cabinei. 

Lângă Saveres, scrâşnetul cutiei de viteze îl scoase din 
toropeala lui. Camionul încetini. 

— Ce e? se îngrijoră el. 

— Mi se pare că la următoarea intersecţie e o patrulă, 
suntem încă departe, dar am zărit nişte lumini şi, la ora 
asta, obloanele fermelor sunt închise. Faceţi cum am spus, 
totul o să fie bine. Prietena dumitale trage un pui de somn 
şi e mai bine aşa. 

Robert o privi, avea capul sprijinit de geam şi ochii 
închişi. Şi totuşi, simţi mâna Hannei strecurându-i-se pe la 
spate şi luându-i revolverul de la centură. Germain trecu în 
viteza a doua, când Hanna se îndreptă şi-l ameninţă cu 
arma. 

— Stinge farurile şi trage pe margine, ordonă ea cu o 
voce care nu lăsa să planeze nicio îndoială în privinţa 
hotărârii sale. 

— Dar ce-ai de gând, domniţa mea? 

— Şi dumneata, care-i preţul pentru ce ai dumneata în 
gând, cât valorăm? Douăzeci de franci? Cincizeci? Poate o 


230 


- MARC LEVY - 


sută, ca să vinzi un american? se enervă Hanna lipindu-i 
ţeava revolverului de obraz. 

— A luat-o razna de tot, protestă Germain apăsând 
pedala de frână. 

Trase pe margine şi ridică braţele, înspăimântat. 

— Avea dreptate Germaine a mea, n-ar fi trebuit să ajut 
nişte venetici, iată care mi-e răsplata. N-aveţi decât să 
coborâţi. Haide, luaţi-vă desaga şi căraţi-vă! 

— Ai să poţi conduce chestia asta? îl întrebă Hanna pe 
Robert care asista la scenă ca un spectator uluit. 

— Da... în sfârşit, aşa cred, am învăţat să manevrez 
camioane în timpul antrenamentului meu în Anglia. 

— Atunci, ăla care coboară eşti tu, îi ordonă Hanna 
fermierului. 

Îşi apăsă degetul pe trăgaci. 

— Tatăl meu a murit ieri din cauza unui ticălos de soiul 
tău care ne-a turnat, nimic nu mi-ar face mai multă plăcere 
decât să-ţi zbor creierii. Îţi dau zece secunde ca să-ți iei 
picioarele la spinare. 

Germain bolborosi o înjurătură şi deschise portiera. 
Robert îi luă locul şi porni motorul fără să mai aştepte. În 
timp ce se îndepărta Berliet-ul, îl auziră pe Germain urlând: 
„Hoţi nenorociţi! Camionul meu, daţi-mi înapoi camionul!” 

— la-o pe acolo, zise Hanna arătând pe un drum de ţară 
care se pierdea în stânga lor, şi lasă farurile stinse. 

— Ce te-a apucat? Tipul s-a oferit să ne ajute şi... 

— Tipul nu e ce pretinde el, este un colaboraţionist. lar 
tu, pentru un agent în misiune, nu prea observi lucrurile. La 
ferma lui nu erau nici găini, nici vaci, numai grâu şi nişte 
porci, atunci cum crezi că şi-a cumpărat camionul şi a 
căpătat Ausweis-ul? Pe piaţa neagră, bineînţeles, şi după 
părerea ta, cine-i sunt muşteriii? 

— Cum de ai ghicit toate acestea? 

— Mă ascund de mult mai mult timp decât tine. 
Supravieţuirea e o chestiune de observaţie, o să înţelegi şi 
tu foarte repede. O să rămânem pe drum până în zori. 
Noaptea e uşor să identifici convoaiele nemţeşti, ziua e 

231 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


imposibil înainte să fie prea târziu. Cu ce viteză poţi să 
mergi? 

— Nu mai mult de cincizeci de kilometri la oră. 

Hanna îl apucă de încheietura mâinii ca să se uite cât era 
ceasul. 

— Avem destulă vreme ca să parcurgem cel puţin o sută 
cincizeci. Granița n-o să mai fie departe. Ţi-au lăsat ceasul? 

— Cine? 

— Cei care te-au bătut măr, va trebui să-mi povesteşti şi 
mie într-o bună zi cum ai făcut de le-ai scăpat. 

— Vrei să cobor şi eu? De ce anume mă bănuieşti? 

— Nu-mi răstălmăci vorbele, întrebarea mea era sinceră, 
mă interesează ce ţi s-a întâmplat. 

— Ne-au interceptat nişte milițieni, ne-au dus într-o casă. 
Ne-au separat pe mine şi pe Titon. Ne-au bătut ca pe nişte 
câini ca să ne facă să vorbim, n-am zis nimic, altfel m-aş fi 
scutit de toate astea. 

Îşi suflecă mâneca şi îşi descoperi antebraţul marcat cu 
urme de ţigară. 

— Cum sunt american, au hotărât să mă predea 
nemților. M-au aruncat în spatele unei maşini. Am leşinat, 
aşa că m-au încredinţat unui singur om. Mi-am venit în fire 
pe un drum de ţară, tipul avea mâinile pe volan, eram chiar 
în spatele lui, l-am strâns de gât şi i-am jurat că, tot 
nemaiavând nimic de pierdut, o să-l omor dacă nu se 
opreşte. A făcut cum i-am spus. 

— Şi apoi? 

— L-am omorât. 

— Un ticălos mai puţin! N-ar fi trebuit să-l las în viaţă pe 
fermier. În curând o să ajungă la postul de control şi o să ne 
dea semnalmentele. Acuma, gata cu pălăvrăgeala, să ne 
concentrăm, ordonă Hanna. 

Tăcuţi, merseră mai departe în noapte. Hanna se întrebă 
cum de putuse Robert să recupereze tandemul, era sigură 
că-i auzise pe partizani vorbind despre bicicletă. Dar 
tandemuri sunt multe pe lume, iar ea nu voia să rişte să-l 


232 


- MARC LEVY - 


jignească pe singurul bărbat care putea să-i salveze viaţa 
ducând-o în America. 


Se rătăciră de mai multe ori pe drum şi trecură de 
Aurignac fără să-şi dea seama. Hanna găsise o hartă cu 
actele maşinii şi un permis de liberă trecere de la miliţie 
care îi confirmă toate bănuielile. Din când în când, aprindea 
pentru scurt timp plafoniera ca s-o studieze. Numele 
sătucurilor peste care dădeau le erau necunoscute, dar 
atâta vreme cât se îndreptau spre sud şi nu întâlneau pe 
nimeni, totul era bine. 

La ceasul trei noaptea, traversară Saint-Girons. O 
motocicletă cu ataş era parcată pe marginea drumului la 
intrarea în sat, dar nemţii care stăteau de pază de-abia 
avură timp să se dezmeticească înainte de-a zări farurile 
din spate dispărând în depărtare. Nu-şi făcură cine ştie ce 
griji, numai un convoi autorizat putea să circule la o 
asemenea oră târzie. 

Camionul se ţinu de drumul care urca pe coasta unui 
munte, ambreiajul avea de suferit la fiecare serpentină, iar 
motorul îşi dădu în cele din urmă obştescul sfârşit când se 
apropiau de Seix. Robert îşi recuperă desaga şi renunţă să 
mai ia tandemul. Pe coasta aceea, mai bine mergeau decât 
să pedaleze. Împinseră Berliet-ul lui Germain şi se uitară 
cum se prăbuşea în cheile Ribaute. 

Ajunseră la Seix la primele ore ale dimineţii, după ce 
merseseră mult. Hanna văzu o pensiune familială. 

— Ai bani? întrebă ea. 

— Nu. 

Ea-şi suflecă un crac de la pantalon, ivind o bentiţă 
înfăşurată în jurul pulpei. 

— Eşti rănită? 

— Tata era un om prevăzător. 

Ridică bentiţa şi îi întinse lui Robert două bancnote de o 
sută de franci. 

233 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— la-le şi du-te de-i întreabă dacă au o cameră. 

— Cu accentul meu, nu crezi că e cam riscant? 

— Mă tem că riscul e şi mai mare când o femeie vorbeşte 
în numele lui bărbatu-său, dar poate că ai dreptate. Aşa că 
nu ne mai rămâne decât să ne aruncăm împreună în gura 
lupului sperând că, de data aceasta, o să dăm peste nişte 
oameni cinstiţi. 


Doamna Broué era mai mult decât o hangiţă cumsecade. 
De la începutul războiului, ascunsese o groază de evadați 
care aşteptau o călăuză. li găzduia pe toţi cei care veneau 
la ea. Aşa cum era obligată prin lege, ţinea un registru, dar 
uita să-i înregistreze pe muşteriii clandestini. Curajul îi era 
cu atât mai mare cu cât jandarmii îşi făcuseră un obicei să 
treacă pentru un păhărel înainte de cină ca să consulte 
registrul cu pricina. Când Hanna şi Robert intrară în han, cu 
feţele lor istovite şi drept bagaj o singură desagă, o privire 
i-a fost de-ajuns ca să le ghicească situaţia. Nu le puse 
nicio întrebare, luă o cheie şi îi conduse la etaj. Le deschise 
uşa de la o cameră în care se aflau un pat mare şi o 
chiuvetă. 

— Toaleta şi duşul sunt la capătul palierului. Ar trebui să 
vă duceţi acum, amândoi aveţi mare nevoie. Zilele 
următoare evitaţi să vă plimbaţi pe holuri înainte de ora 
nouă şi nu coborâţi niciodată înainte de cină. Dacă mă 
auziţi tuşind în spatele barului, urcați înapoi în camere. 
Masa e servită la prânz şi la şapte şi jumătate seara. 

— Am să vă plătesc acum pentru câteva zile, propuse 
Hanna. Demi-pensiune, o să ne abţinem de la cină. 

— O să luaţi şi prânzul, şi cina. Când o să treceţi munţii, 
n-o să aveţi de ales şi o să postiţi, aşa că, până atunci, 
hrăniţi-vă bine. Cât despre bani, o să vedem noi mai târziu. 

închise uşa când plecă. Hanna se apropie de pat, 
mângâie pătura şi, oftând, se întinse pe saltea. 

— Nu mai ştiu când a fost ultima oară când am dormit în 
cearşafuri din bumbac, pune mâna şi tu să vezi ce moi 
sunt. 

234 


- MARC LEVY - 


Îşi băgă capul în pernă şi trase adânc aer în piept. 

— Şi mirosul acesta de curat, uitasem cât de 
dumnezeiesc poate fi. 

— O să mă instalez pe jos, propuse Robert ca un 
adevărat gentleman. 

— Ai tot atâta nevoie ca şi mine de odihnă, putem dormi 
unul lângă celălalt, nu mă deranjează. 

— Şi dacă pe mine mă deranjează? răspunse el pe un ton 
maliţios. 

Hanna se distră să-i arunce perna în cap. Era prima oară 
că Robert o vedea zâmbind. 

— Dar mai întâi o să-i dăm ascultare hangiţei şi o să 
mergem să ne spălăm, nici nu se pune problema să 
murdărim cearşafurile, zise ea pe un ton autoritar. 

Hanna se duse prima la baie, apa era ca de gheaţă, dar 
sub duş o încercă o nemaipomenită uşurare. In ultimele 
douăzeci şi patru de ore, şi trupul ei avusese de suferit. Işi 
contemplă picioarele chinuite de atâta mers şi se sperie 
când le văzu cât de slabe erau. Era încă departe de ţintă, 
pierdută într-o Franţă ostilă şi totuşi hanul acesta i se părea 
o oază de linişte, un refugiu trecător în care se simţea 
aproape în siguranţă. Gândul la patul adevărat care o 
aştepta o împăcă de tot cu viaţa, începea să spere. 
Trecerea munţilor nu o mai speria, libertatea se afla la 
capătul acestui periplu şi, odată cu ea, o plecare spre 
America. Acolo îşi lăsase cele mai frumoase amintiri: 
călătoriile pe care le făcuse cu părinţii ei. Mâhnirea o 
cuprinse din nou, iar Hanna îşi înghiţi lacrimile. Cineva bătu 
la uşă. 

— Eşti bine? 

— Da, foarte bine. 

— Mă îngrijorasem, şopti Robert de cealaltă parte a uşii, 
am crezut că ţi s-a făcut rău, a trecut o groază de timp de 
când eşti înăuntru. 

— A trecut o groază de timp de când nu am mai făcut un 
duş adevărat, aşa că am profitat, îţi cedez locul. 


235 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


leşi din baie, cu trupul înfăşurat într-un prosop care-i 
scotea formele în evidenţă. Sânii rotunzi i se conturau sub 
țesătură, iar Robert nu se putu împiedica să-i privească. Ea 
îi surprinse privirea şi se simţi tulburată. Singura oară când 
provocase dorinţă era la sfârşitul liceului, era un băiat de 
vârsta ei a cărui curte pătimaşă o lăsase de marmură - dar 
Robert era un bărbat. 

— Ce e? întrebă el. 

— Nimic, holul e îngust şi îmi blochezi trecerea. 

El se dădu la o parte ca s-o lase să treacă, iar trupurile li 
se atinseră uşor. 

Când Robert se întoarse în cameră, Hanna dormea 
adânc, el o privi mult timp înainte de a se întinde lângă ea. 
Ea oftă lung, se răsuci şi-şi puse mâna pe pieptul lui, cu 
pleoapele închise. 

— Ai făcut deja dragoste? şopti el. 

— Nu, răspunse ea tot în şoaptă. Şi tu? 

— M-ai lăsa să te sărut? 

Hanna deschise ochii şi-i primi sărutul. Se temuse că o să 
fie pătimaş, dar se purtă cu delicateţe. Căldura pielii sale şi 
dorinţa de a fi femeie îi învinseră teama, îl îmbrăţişă din 
toate puterile ei. Viaţa nu-i lipsită de umor, căci Hanna făcu 
dragoste pentru prima oară la Seix. 


* 


Sala de mese a hanului era rustică. Opt mese din lemn îşi 
aşteptau muşteriii, perdele din dantelă atârnau la ferestre 
şi o pendulă tulbura liniştea cu tic-tacul ei regulat. Doamna 
Broué se străduia din răsputeri ca să-şi hrănească musafirii. 
O fetişcană din sat făcea pe chelneriţa. La prânz serveau 
nişte omletă cu ardei şi roşii, seara, o tortilla cu cartofi şi 
fursecuri. Patru zile şi patru nopţi îi întremară pe Hanna şi 
Robert, faptul de a face dragoste, la fel. Hanna descoperise 
plăcerea şi o cerea întruna. Şi deşi îl mai dureau şi acum 
buzele, Robert era generos cu săruturile. De fiecare dată 


236 


- MARC LEVY - 


când îl îmbrăţişa, Hanna simţea cum o pătrunde suflul vieţii 
şi patima ei venind să alunge moartea. 

Trecuse o săptămână, când doamna Broue veni să le 
bată la uşa camerei ca să-i roage să coboare. Un bărbat îi 
aştepta în sala de mese. Era o călăuză. 

Un convoi avea să plece chiar în seara aceea. Urmau să 
fie zece cu totul. În marea lor parte studenţi parizieni care 
voiau să ajungă la Alger ca să se alăture armatei 
Comitetului francez de eliberare naţională. Călăuza se miră 
că Robert nu fusese luat în primire de reţeaua Cometa care 
se ocupa de aviatorii străini. Robert îl lămuri că pierduse 
orice contact cu comandamentul încă de la sosire. 

— Condiţiile sunt mai degrabă favorabile, le spuse 
călăuza. Vremea e bună, iar la munte poate să se 
dovedească mai periculoasă decât nemţoteii. De când au 
debarcat aliaţii, patrulele nemţeşti încep să se reducă. Le e 
frică de o altă debarcare în sud şi să nu se trezească prinşi 
la mijloc, aşa că dau bir cu fugiţii. Anul trecut erau peste 
trei mii care-i urmăreau pe cei care vor să evadeze prin 
munţi, acum sunt mult mai puţini, dar va trebui totuşi să 
fim prudenţi. Aveţi toţi aproape aceeaşi vârstă, ceea ce ne 
va îngădui să menţinem un ritm regulat. Plecarea se va 
face la orele unsprezece noaptea, să fiţi pregătiţi. 

Doamna Broué le dădu nişte haine groase. Când Hanna 
voi s-o plătească, îi refuză banii. 

— Păstraţi-vă gologanii ca să vă achitaţi trecerea; în mod 
normal e două mii de franci de persoană, dar i-am convins 
să nu plătiţi decât jumătate pentru fiecare. Jose e o călăuză 
bună, puteţi să aveţi încredere în el, o să vă ducă până la 
Alos d'Isil. Când o să vedeţi bisericuţa romană cu statuia 
Evei, o să fiţi liberi. În sfârşit, aproape, aveţi grijă de voi în 
Spania, francezii care sunt arestaţi acolo ajung în lagărul de 
la Miranda. 

În seara aceea, cina s-a petrecut într-o atmosferă de-o 
stranie solemnitate. La mese, de-abia se vorbea şi atunci în 
şoaptă, iar când doamna Broue a adus prăjitura, oamenii 


237 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


au intonat un cântec basc din pricina căruia ochii acelora 
care se pregăteau să plece se umplură de lacrimi. 


* 


Trecerea Pirineilor a fost mai dificilă decât le dăduse de 
înţeles călăuza. Evagdaţii mergeau până la epuizare şi 
echipa se oprea pentru ca oamenii să mai prindă puteri 
numai când vreunul dintre ei se prăbuşea. Deşi era vară, în 
trecători se confruntau cu temperaturi glaciale pe care 
vântul le amplifica. Pe vârful Aneto, au fost nevoiţi să 
meargă prin nămeţii de zăpadă, Hanna avea picioarele 
îngheţate, dar dădu dovadă de un curaj admirabil. Studenţii 
care îi însoțeau erau deja istoviţi de o lungă traversare a 
Franţei, prost hrăniţi în timpul călătoriei. Se ajutară unii pe 
ceilalţi într-un mod exemplar, iar călăuza îi silea să 
înainteze. Coastele erau abrupte, dar de se-ntâmpla să 
cadă vreunul, un altul îl ajuta imediat să se ridice. În zori, 
răsăritul soarelui deasupra munţilor a fost un spectacol a 
cărui splendoare impresionă tot grupul. Era un moment de 
memorabilă pace care avea să le rămână pentru totdeauna 
în suflete. 

În sfârşit, întrezăriră bisericuţa în stil roman. Călăuza le 
arătă o potecă ce cobora spre vale. 

— Suntem în Spania, vă doresc la toţi drum bun şi o viaţă 
lungă. 

Apoi îşi scoase bereta şi o trecu pe la toţi ca să-şi 
primească plata. Buzunarele se goliră, iar el adună mult 
mai puţin decât sumele cerute, dar se mulţumi cu atât şi 
plecă înapoi în Franţa. 

Câteva ore de mers mai târziu, o pereche de ciobani 
văzu sosind echipa aceasta ciudată. Cu toate acestea, nu 
părură să se mire. Îi poftiră la ei în casă, le dădură să 
mănânce o mămăligă cu lapte de oaie şi nu puseră nicio 
întrebare. 

Întremat de această masă şi de o noapte de odihnă, 
grupul se despărţi în dimineaţa următoare. Hanna şi Robert 

238 


- MARC LEVY - 


merseră de-a lungul unui drum asfaltat. Nişte muncitori 
spanioli îi luară în camionul lor şi îi lăsară la un han ţinut de 
nişte oameni de încredere. 

La han aveau un telefon, Robert reuşi să sune la 
consulatul american. Dormiră tot restul zilei, o maşină veni 
să-i ia când se întunecă. Conduseră o bună parte din 
noapte şi ajunseră la Madrid. 

Petrecură o săptămână la consulatul american. Robert a 
fost interogat de un agent de legătură. După ce îi verificară 
identitatea, se oferiră să-l ducă la Gibraltar. De acolo, un 
vapor avea să-l lase la Tanger de unde putea să urce pe un 
cargou şi să se întoarcă acasă. Consulul îi aminti că, nefiind 
cetăţean american, Hanna n-avea să poată călători cu el. 
Robert se înfurie îngrozitor şi refuză să plece fără ea. 
Consulul era dezolat, nu putea face nimic. 

A doua zi îi căsători şi Hanna deveni cetăţean al Statelor 
Unite ale Americii. 

Zece zile mai târziu, cu coatele sprijinite pe balustrada 
unui vas, privea pământul de care se îndepărtau. Cuibărită 
lângă soţul ei, îi mulţumi pentru că-i salvase viaţa. 

— Ţie îţi datorez că sunt încă în viaţă, răspunse Robert, 
emoţionat. Am depăşit împreună acest coşmar, fără tine aş 
fi renunţat de multă vreme. 

Unul se întorcea în ţara lui, celălalt o părăsea pe a sa, 
amândoi doar cu o desagă de care Robert nu se despărţise 
niciodată. 


239 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


31 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Baltimore 


Clientela bistroului era destul de heteroclită: un om de 
afaceri cu ochii doar la telefonul mobil, nişte studenţi 
cufundaţi în meandrele unui joc pe internet cu faţa în 
ecranele calculatoarelor, trei gravide care stăteau la taclale 
despre haine de bebeluşi şi mărci de căruţuri, o pereche de 
tineri care n-aveau mare lucru să-şi spună, o alta de bătrâni 
care mâncau o prăjitură cu o poftă plină de neastâmpăr. 

George-Harrison ne alesese două locuri la bar. Îmi 
luasem o salată asortată şi un pahar de Coca zero. 

— Te tot suceşti pe taburet, ce e aşa de pasionant în 
sală? 

— Oameni, am răspuns eu. 

— Când ajungi într-un oraş necunoscut, unde te duci în 
primul şi primul rând ca să găseşti o perspectivă? m-a 
întrebat el. 

— O perspectivă... ce perspectivă? 

— Mă refeream la scrierea articolelor. 

— Pieţele în aer liber sunt aproape singurul loc unde 
toate clasele unei societăţi se întâlnesc, şi nici nu-ţi poţi 
imagina câte afli privind tarabele vânzătorilor, ce pun ei în 
valoare, ce anume cumpără clienţii. 

— Ba da, îmi pot imagina destul de bine, a zis el lăsându- 
şi paharul jos. 

Işi dăduse aproape toată berea pe gât şi-şi mâncase 
sandviciul din trei înghiţituri. La majoritatea bărbaţilor, 
graba aceasta mi s-ar fi părut vulgară, poate chiar 
respingătoare, dar nu la el. 

George-Harrison emana o eleganţă în stare brută, defel 
calculată, o seninătate molcomitoare şi, poate lucrul cel 
mai tulburător, o sinceritate care descumpănea. Chiar şi 
când se enervase ceva mai devreme, vocea îi rămăsese 

240 


- MARC LEVY - 


calmă. Jurnalistul meu de la Washington Post nu avea 
calităţile acestea, nu-mi pusese niciodată vreo întrebare 
despre felul în care scriam, considerând că munca lui e mai 
importantă decât a mea, şi-mi dădeam seama că fusesem 
oarbă şi că pierdusem mult timp. Dar poate că până la 
urma asta şi căutam, să pierd timp într-o relaţie menită 
eşecului. Libertatea mea m-a îndepărtat întotdeauna de 
realităţi. 

O fată în blugi şi pulover strâns pe corp intră în bar şi cei 
trei studenţi îşi uitară pentru o clipă balaurii şi vikingii, ca s- 
o privească. Era fermecătoare şi o ştia, era cu zece ani mai 
tânără decât mine şi i-am invidiat dezinvoltura şi siguranţa 
de sine. Era o prostie, căci pentru nimic în lume n-aş fi vrut 
să mă întorc cu zece ani în urmă. Să creşti nu e o bagatelă, 
chiar dacă îmi părea rău după vremurile când, la trezire, 
puteam să pun orice pe mine şi să ies din casă arătând 
impecabil. Se duse să se aşeze la o masă şi nu m-am putut 
împiedica să verific dacă George-Harrison avea să se uite la 
ea. N-a făcut-o şi m-am mirat că lucrul acesta mi-a plăcut 
atât de mult. 

— Şi tu cum te-apuci să meştereşti o mobilă? 

George-Harrison zâmbi cu maliţiozitate. 

— Cu sculele mele. Dar nu erai obligată să-mi pui 
această întrebare, numai aşa, din politeţe. 

E ceea ce numesc eu să fii prins cu mâţa-n sac, iar 
expresia de vinovăţie de pe faţa mea nu-i scăpă. 

— Te tachinez, încep prin a o desena. 

— Desenează-mi o oaie, te rog. 

— Nu prea meşteresc oi. Dar, dacă vrei, pot să-ţi desenez 
lada ei, o să fac în aşa fel încât să nu uit găurile, ca să aibă 
pe unde respira. 

— E prima carte care m-a marcat, i-am mărturisit eu. 

— Cred că nu eşti singura. 

— Ştiu, n-am niciun strop de originalitate. Şi tu? 

— Charlie şi fabrica de ciocolată şi, pentru că o să mă 
întrebi de ce, mai bine îţi spun eu imediat, îmi plăcea teribil 


241 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


de Willy Wonka. Dar cred că adolescenţa mi-a fost marcată 
de /fa lui Kipling. 

Bineînţeles că acest poem îi marcase adolescenţa. 
Oricine ar fi visat la un tată care să-i citească asemenea 
cuvinte. li promisesem lui George-Harrison să-l ajut în 
căutarea lui, dar în minte aveam alte priorităţi. 

— Îmi pare rău, zise el. Erai în sfârşit hotărâtă să facem 
şi noi cunoştinţă, iar eu nu te-am ajutat defel. 

— Alta era intenţia mea, am minţit eu. 

— Păcat, a oftat el. De când ne-am întâlnit, nu vorbim 
decât despre întâmplări ce aparţin trecutului, dar te 
gândeşti la altele şi aş greşi dacă aş insista. N-ai chef să 
mergem să ne plimbăm un pic? Sandviciul ăsta mi-a căzut 
greu la stomac. 

L-aş fi sfătuit eu să se îndoape mai puţin data viitoare, 
dar m-am abținut, chestie care nu-mi stă în fire. Nu mai 
eram eu însămi când mă aflam în preajma lui, aşa că mi- 
am luat geanta şi m-am ridicat. 

Am bătut străzile în tăcere. Am intrat într-un butic de 
suveniruri, căutam un cadou pentru Michel, dar n-am găsit 
nimic care să-i fi plăcut. Am fost pe punctul să calc pragul 
unui magazin care vindea tricouri, doar ca să văd dacă-mi 
mai rămânea ceva de pe vremea când aveam douăzeci de 
ani. George-Harrison mi-a ghicit dorinţa şi m-a tras 
înăuntru. A trecut în revistă umeraşele, a scotocit prin 
rafturi şi a ales două tricouri pe care mi le-a întins. N-am 
vrut să-l contrariez şi le-am încercat unul după celălalt 
peste maioul pe care-l purtam. A dat a nu din cap şi s-a dus 
să caute altele două. Arătam ca un cuplu care face 
cumpărături, numai că nu eram un cuplu. Un pic mai târziu, 
pe stradă, mi s-a părut că o să mă ia de mână. Nu cred că 
nu mi-ar fi plăcut. Nu mai mersesem ţinându-mă de mână 
cu un bărbat de foarte multă vreme. In sine, chestia nu are 
cine ştie ce importanţă, dar când faci soiul acesta de 
constatare, ajungi până la urmă să-ţi spui prosteşte că ceva 
nu-i în regulă cu viaţa ta. Şi apoi, la o intersecţie, mi-a zis: 


242 


- MARC LEVY - 


— Mă simt foarte bine, poate că e o tâmpenie, dar 
aveam chef să ţi-o spun. 

— Nu, ar fi o tâmpenie să n-o spui, şi eu mă simt foarte 
bine. 

Aveam o şansă din zece să se întoarcă, să mă privească 
fix în ochi şi să încerce să mă sărute. 

Dar nu era ziua mea norocoasă şi chiar că era timpul să 
încetez cu jocul acesta. 

Cumpărasem totuşi unul dintre tricourile pe care mi le 
alesese. Aveam să-l port după întoarcerea la Londra, în faţa 
televizorului, cu un pahar de vin în mână, bând în 
sănătatea nenorocitei mele de libertăţi. 

Gânduri la Londra şi imediat şi la taică-meu. Venise 
vremea să-l iau la întrebări. Sigur ştia mai multe decât ceea 
ce binevoise să ne spună. M-am retras pe o bancă, la el nu 
era decât ora opt, nu riscam să-l trezesc. 

După ce telefonul sună de cinci ori, am început să mă 
îngrijorez. Când a răspuns, am auzit frânturi de voci în jurul 
lui. 

— Ray Donovan la aparat, cu cine am plăcerea? a 
întrebat el dregându-şi glasul. 

— Te uiţi la televizor? E un zgomot teribil acolo la tine. 

— Am musafiri, draga mea, mi-a răspuns tata. Maggie şi 
Fred au venit să mă vadă cu o pereche de prieteni, 
recunosc că e ceva gălăgie, au adus un vin excelent şi nu 
doar o singură sticlă, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Ce prieteni? 

— Foarte simpatici, el e tot în domeniul restaurantelor, 
iar ea lucrează pentru o agenţie de publicitate. Nu cred că-i 
ştii. Vrei să-i spui o vorbă soră-tii? 

De când ajunsesem la Baltimore, Maggie nu încercase să 
afle ce mai fac şi părea că nici nu-i pasă de investigaţiile 
mele, de parcă nu şi-ar fi permis să dea un telefon în 
străinătate. Aşa că nu, nu aveam niciun chef să stau la 
taclale cu ea, cu atât mai mult cu cât, brusc, m-am simţit 
ţinută la distanţă de viaţa ei. Nu auzisem niciodată 
vorbindu-se despre perechea aceasta. Să fi fost nişte 

243 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


prieteni de-ai lui Fred? Adevărul e că eram geloasă, geloasă 
că sora mea avea o viaţă socială, iar eu, nu. Geloasă şi 
fiindu-mi ruşine de gelozia mea, căci ea nu avea nicio vină 
pentru alegerile mele şi pentru care numai eu trebuia să-mi 
asum consecinţele. Intr-o bună zi, aveam să-i cer iertare 
pentru că uneori fusesem meschină şi nedreaptă cu ea. Nu- 
mi păsa că tata o ajuta din punct de vedere financiar. Banii 
n-au contat niciodată pentru mine şi jur în faţa sfintei Edina 
şi a sfintei Patsy că nu-i pe lume persoană mai 
dezinteresată decât mine. 

— Elby? Mai eşti acolo? 

— Vreau să vorbesc cu tine şi numai cu tine, am reluat 
eu. N-ai putea să te retragi undeva? 

— Rămâi la telefon, o să mă duc la mine în cameră. 

Tata bombăni când se aşeză pe pat. Genunchii îl făceau 
să sufere de fiecare dată când îi îndoia. 

— Gata, am ajuns. Ai vreo problemă? 

— Nu, sunt bine. 

— Cum e vremea acolo? 

— Te sun de departe, aşa că hai să uităm de prognoza 
meteo. Tată, aş vrea să-mi spui adevărul. Ce făcea mama 
la Baltimore? 

Se lăsă un moment de tăcere, am auzit răsuflarea tatălui 
meu. 

— Nu pentru ziar ai plecat tu aşa de repede, nu-i aşa? 

Chiar şi la telefon, nu ştiu să mint, aşa că i-am vorbit 
despre scrisoarea anonimă, despre acuzaţiile pe care le 
conţinea, dar n-am scos o vorbă despre fotografia în care 
mama o săruta pe mama lui George-Harrison. Tata a mai 
tăcut câteva clipe, a oftat din rărunchi şi s-a hotărât în 
sfârşit să vorbească. 

— Când ţi-am zis că maică-ta s-a întors în ţară, am 
deformat un pic realitatea. Maică-ta s-a născut la 
Baltimore, a continuat taică-meu. Acolo a şi crescut până 
când au trimis-o la pension în Anglia. Aici a suferit mult de 
singurătate. Până în ziua când ne-am întâlnit într-un pub. 
Urmarea o cunoşti, am flirtat câţiva ani şi apoi, ea a vrut 

244 


- MARC LEVY - 


să-i regăsească pe ai ei, s-a dus acasă şi s-a întors aici zece 
ani mai târziu. 

— Mama nu avea părinţi, mereu ne-aţi spus că a crescut 
într-un orfelinat. 

— Când eşti trimis la pension la vârsta de paisprezece 
ani, atât de departe de casa ta şi împotriva voinţei tale, e 
cam acelaşi lucru ca un orfelinat. 

— De ce toate secretele acestea? 

— Ei ar fi trebuit să-i pui întrebarea, din păcate, e prea 
târziu. Elby, te rog, nu te apuca să răscoleşti trecutul 
mamei tale, nu poţi să te îndoieşti nici măcar o secundă de 
iubirea pe care ţi-o purta, te iubea mai mult decât pe 
fratele şi sora ta. Las-o în pace cu tinereţea ei cu tot, 
păstrează în tine mama care a fost. 

— N-ai crâcnit când ţi-am spus că a săvârşit un furt, 
deduc de aici că ţi l-a mărturisit. 

— Îţi interzic să crezi că era o hoaţă. E cum nu se poate 
mai fals! s-a revoltat taică-meu. 

— Tată, am dovada. Mi-am petrecut dimineaţa într-un 
comisariat, am avut acces la dosarul de atunci. In urmă cu 
treizeci şi cinci de ani, mama a comis o incredibilă spargere 
pe proprietatea unei familii bogate. Te rog, nu mai minţi. In 
viaţa mea nu mai e urmă de moş Crăciun sau Făt-Frumos, 
eşti singurul în care pot să cred. 

— Nu era numai casa unei familii de vază, draga mea, 
era mai ales casa ei. Din moment ce ai reuşit să pui mâna 
pe arhivele poliţiei, presupun că n-o să-ţi mai ia mult până 
o să înţelegi şi urmarea. Numele ei de fată, cel pe care îl 
ştii şi tu, era al lui bunicu-său, un oarecare Sam Goldstein. 
L-a preferat în momentul în care ne-am căsătorit. 

— De ce şi-a schimbat identitatea? 

— Pentru că-şi terminase socotelile cu o întreagă parte a 
vieţii sale şi refuza cu încăpățânare ca, într-o bună zi, voi să 
aflaţi adevărul. 

— De ce? 

— Ca să pună capăt blestemului. Voia ca propriii ei copii 
să fie nişte Donovan, şi nu Stanfield. 

245 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Eram uluită - de data aceasta, eu am fost aceea rămasă 
fără glas. 

— Atunci, mama era fata lui Robert şi a Hannei Stanfield? 
am oftat eu. 

— Oarecum, da. 

— La ce blestem te referi? 

— La trădările, minciunile, lipsa de iubire şi dramele care 
i-au lovit pe ai săi. 

— Ce s-a întâmplat cu bunicii aceştia pe care eu nu i-am 
cunoscut niciodată? 

— Nu sunt bunicii tăi, îşi renegaseră fata, a urlat tatăl 
meu. Au murit şi te rog, Elby, nu te-apuca să le cauţi 
mormântul, maică-ta s-ar răsuci într-al ei. M-ai înţeles?! 

Nu-l auzisem niciodată pe tata să se înfurie, iar tonul 
vocii sale mă ului. Cu toţi cei treizeci şi cinci de ani ai mei, 
m-am simţit dintr-odată împuţinându-mă în corpul unei 
puştoaice. lar ochii mi s-au umplut de lacrimi când mi-a 
închis telefonul în nas. 

George-Harrison s-a apropiat de mine, m-a văzut 
plângând în hohote şi m-a luat în braţe. 

— Ce s-a întâmplat de eşti într-o asemenea stare? 

Şi-a pus o mână după capul meu, iar eu m-am cuibărit la 
el în braţe. Eram incapabilă să mă opresc din plâns. Şi 
când, într-un sfârşit, am reuşit s-o fac, m-am destăinuit lui 
printre ultimele hohote. 

O lume se prăbuşise într-o discuţie la telefon. Toată viaţa 
ei, mama îmi spusese numai minciuni despre trecutul său, 
dar şi despre al meu. Avusesem nişte bunici din punctul ei 
de vedere demni de ură, dar pe care aş fi putut să-i cunosc 
dacă ea n-ar fi hotărât altfel în locul meu. Nu mai eram 
doar englezoaică, ci pe jumătate americană. Dar, mai ales, 
tocmai descoperisem în mânia tatălui meu că nu eram doar 
cea mai mare dintre fraţii Donovan, ci şi ultima din clanul 
Stanfield. 

George-Harrison mi-a şters lacrimile cu dosul palmei şi s- 
a uitat ţintă în ochii mei. 


246 


- MARC LEVY - 


— Recunosc că sunt cam multe informaţii de procesat, 
dar am impresia că ceea ce te tulbură cel mai tare este că 
tatăl tău ţi-a închis telefonul în nas. Ar trebui să-l suni 
înapoi. 

— Niciodată! 

— E la fel de nefericit ca şi tine, dar nu el trebuie să facă 
primul pas. Probabil că i-a fost foarte greu să-ți 
povestească toate acestea. 

Am dat din cap că nu, iar el m-a certat. 

— Eşti o norocoasă că-l ai, nu te mai purta ca un plod 
răsfăţat, chiar dacă mutrişoara aceasta de puştoaică 
răzgâiată te prinde de minune. Nu mi-ar fi plăcut să te 
cunosc pe băncile şcolii. 

— Ce vrea să însemne această mică remarcă? 

— Nimic, în sfârşit, ba da, mă gândesc că băieţii cărora le 
plăceai au avut multe de tras. 

— Ce aiureală! 

Telefonul meu mobil începu să vibreze. George-Harrison 
îmi zâmbi şi avu bunul-gust de a se îndepărta spre pick-up- 
ul său. M-am hotărât să răspund. 

— Ce i-ai povestit tatei de l-ai adus într-o asemenea 
stare? strigă Maggie. Mi-am făcut griji când am văzut că nu 
se întoarce, am intrat la el în cameră şi l-am găsit de-a 
dreptul năucit pe pat. Chiar şi de la celălalt capăt al lumii, 
faci tu ce faci şi distrugi o seară frumoasă! 

Nu aveam niciun chef să mă cert cu ea. Şi apoi, acum ori 
niciodată era momentul să-mi pun la încercare hotărârile, 
aşa că am rămas calmă şi i-am dezvăluit totul. De fiecare 
dată când terminam o frază, răsufla în receptor şi spunea 
„Măi să fie”. Am auzit cel puţin vreo zece de „Măi să fie”. 
Când am ajuns la faptul că eram, eu, ea şi Michel, urmaşi ai 
ilustrului Frederick Stanfield şi ai unei mari familii 
americane, am auzit-o exclamând „Măi să fie-al dracului”. 
De-ale lui Maggie. 

— Bun, uite ce-o să facem, a reluat ea în culmea 
agitaţiei. Eu mă ocup de tata, ceea ce n-o să-mi schimbe 
cine ştie ce viaţa de zi cu zi, dar o să vă împac. Lasă-i şi tu 

247 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


o noapte ca să se calmeze şi sună-l mâine dimineaţă ca să-i 
ceri iertare. 

— Dar pentru ce ar trebui să-i cer iertare? Ei ne-au minţit 
pe noi de la un capăt la altul. Fără nenorocita aia de 
scrisoare şi dacă n-aş fi venit până aici, toată viaţa noastră 
n-am fi avut habar de nimic. 

— Până una, alta, ne-au iubit ca nimeni altcineva. O să-ţi 
ceri iertare pentru că e cel mai genial tată de pe lume, cel 
pentru care ne invidiau toate prietenele noastre, pentru că 
e omul cel mai generos care există şi pentru că nu ştiu să 
aibă un alt cusur decât că e mâncăcios şi că ţine ridicol de 
mult la vechea şi prăpădita lui de maşină. Aşa că atunci 
când cineva e atât de băftos încât să aibă un asemenea 
tată, acel cineva îl mai dă încolo de orgoliu! 

Eu ar fi trebuit să am rolul de soră mai mare, dar nu era 
prima regresie a zilei, aşa că am tăcut. 

— Şi în timp ce eu mă străduiesc să-l domolesc pe tata, 
tu, drăguţa mea, o să te duci să dai de urma comorii, 
oricare ar fi ea. Nu pot să cred că mama a fost atât de 
proastă, încât să renunţe la partea ei. Şi eu visez să mă 
mut la Londra şi nu neapărat la Fred acasă, înţelegi tu ce 
vreau să spun. Aşa că mă bazez pe tine, la treabă şi nu uita 
să mă ţii la curent. 

— Te rog, nu uita să mă suni ca să mă ţii la curent, te 
rog, Elby! am precizat eu. 

— Cum mai stă treaba cu Beatles-ul tău? se mărgini ea 
să răspundă. 

— În niciun fel, am zis eu cu o voce laconică. 

— Ei bine, aşa să şi rămână, în niciun fel, poate că e 
acolo doar ca să-ţi fure comoara. Şi nimic nu ne dovedeşte 
că nu el a calculat totul ca să pună mâna pe ea. 

— Maggie, nu ştii despre ce vorbeşti. 

— Dacă există vreun domeniu în care să ştiu despre ce 
vorbesc, apoi ăla sunt bărbaţii. Pe mâine. 

Şi a închis. 

Ştiam de-acum că fac parte dintr-o familie despre care 
ignoram aproape totul şi pe care n-o s-o cunosc niciodată. 

248 


- MARC LEVY - 


Din respect pentru mama, nici n-am să încerc să le găsesc 
mormântul. N-avea niciun sens să merg să mă reculeg 
acolo, poate doar ca o trădare. Dacă mama şi-a schimbat 
numele de fată ca să-l ia pe cel al lui Sam Goldstein 
înseamnă că era un om bun şi am simţit profunda dorinţă 
de a afla mai multe despre el. Dar, ca să fiu cinstită, şi 
despre povestea familiei Stanfield. 

George-Harrison mă aştepta în pick-up. M-am dus după 
el. Ridică degetul mare, cu o expresie întrebătoare pe faţă, 
voind să ştie dacă eu şi tata ne împăcaserăm. Oricare ar fi 
fost părerea lui Maggie, nu-mi imaginam nici măcar o clipă 
că ar putea să fie anonimul. 

— Cum stă treaba? m-a întrebat el aplecându-se ca să-mi 
deschidă portiera. 

— Să zicem că mâine o să stea mai bine. 

— Perfect, şi acum unde ne ducem? 

Mă simţeam vinovată, căci dacă în ceea ce mă privea, 
investigația înainta cu paşi mari, în privinţa lui bătea pasul 
pe loc. Lucru pentru care i-am cerut iertare. 

— Nu-ţi face griji. Aştept de atât de multă vreme, că o 
săptămână în plus sau în minus nu mai contează... sau o 
lună, sau un an, sau poate niciodată. 

— Nu vorbi aşa, îţi promit eu că o să-l găsim. 

— O să vedem noi, până atunci, nu ştiu decât o persoană 
care poate să ne spună mai multe, aşa că mâine dimineaţă 
o să ne întoarcem să-l luăm la întrebări pe profesorul 
Shylock. 

Un vechi pick-up parcat pe o stradă din Baltimore este 
probabil unul dintre cele mai puţin romantice locuri din 
lume şi totuşi, cu siguranţă din cauza unui preaplin 
emoţional, este locul unde am ales să-l sărut pe George- 
Harrison. 

A fost un sărut lung şi pătimaş, de am şi uitat unde ne 
aflam; un sărut de o memorabilă tandreţe care, ciudat, n- 
avea nimic dintr-o primă sărutare. Atât de complice şi de 
spontan, că mi-a dat impresia că ne cunoşteam 
dintotdeauna. 

249 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 
— Nu ştiu ce m-a apucat, m-am bâlbâit eu, roşie de 
zăpăceală. 
George-Harrison a pornit motorul şi am mers mult timp, 
mână în mână şi în tăcere. 


250 


- MARC LEVY - 


32 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Baltimore 


Ultimele ceasuri ale după-amiezii au fost ciudate. 
George-Harrison se purta de parcă între noi nu s-ar fi 
întâmplat nimic. La masă eram atât de tăcută, încât s-a 
simţit obligat să vorbească el pentru amândoi. In pană de 
subiecte, a ajuns până la urmă să-mi vorbească despre 
maică-sa. Nutrea faţă de ea o neţărmurită admiraţie. 
Fusese o femeie liberă, care nu-şi renegase niciodată 
valorile. 

— Talentul ei era să se dedice tuturor cauzelor, mai ales 
celor mai disperate, îmi spuse el, amuzat. Mărturisesc că 
uneori ducea lucrurile prea departe. Când mi-am deschis 
atelierul, m-a silit să pun bani deoparte pentru replantarea 
copacilor pe care aveam să-i sacrific. Ceea ce e o acuzaţie 
neruşinată, curăţarea pădurilor este esenţială prezervării 
lor, dar de fiecare dată când îi explicam lucrul acesta, îmi 
scotea un pliant cu  ravagiile făcute de joagărele 
amazoniene. Apărarea planetei, protecţia copilului, lupta 
împotriva inegalităţilor sociale, autoritarismul şi bigoteria, 
lupta pentru libertate şi toleranţă... cred că de toate s-a 
ocupat, dar calul ei de bătaie era corupţia. Le purta o ură 
feroce tuturor acelora care, din sete de putere şi de bani, 
şi-au sacrificat omenia. De câte ori n-am văzut-o înfuriindu- 
se în timp ce-şi citea ziarul. Îmi amintesc de ultima ei 
indignare înainte să piardă de tot şirul... „Sunt copii care 
mor zi de zi sub bombe sau de foame sau de epuizare 
pentru că lucrează în nişte condiţii atroce şi sunt oameni 
care se duc să manifesteze împotriva celor care se iubesc 
pentru că aparţin aceluiaşi sex! Ce ipocriţi!” In sfârşit, cam 
aşa vorbea. Unul dintre subiectele ei preferate era şi justiţia 
părtinitoare. „la să te-apuci să nu plăteşti o amendă şi o să 
vină să-ţi ridice maşina, dar ei bagă mâinile până la cot în 

251 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


banii statului, îşi plătesc salarii pentru nimicul pe care-l fac, 
falsifică licitaţiile ca să-şi umple buzunarele şi, când sunt 
prinşi asupra faptului, li se dă uşor peste mânuţe şi nimănui 
nu-i pasă.” Mă întreb uneori dacă nu şi-a pierdut minţile 
pentru că a păstrat în suflet atât de multe furii. 

Nu mă plictiseam să-l aud vorbind, dar niciodată o seară 
nu mi-a părut să dureze aşa o veşnicie. Speram că n-o să ia 
şi un desert, ghinion, avea o poftă de căpcăun. Mă uitasem 
la chelneriţa care se plimba de la masă la masă, voind să 
fiu în pielea ei. Am pretextat că trebuie să mă duc la 
toaletă ca să scap de el. Când m-am întors, achitase nota 
de plată şi mă aştepta, gata să plece. 

Am mers până la hotel şi, când am ieşit din lift, mi-a 
spus: _ 

— Am petrecut o seară foarte frumoasă, tu, nu. Imi pare 
rău, cred că am vorbit prea mult. Pe mâine! 

Şi m-a lăsat baltă pe culoar. Eram ca un vulcan în 
fuziune, aş fi putut să trec prin podea şi să mă trezesc cu 
un etaj mai jos. M-a apucat cheful să mă năpustesc până la 
camera lui ca să-i bat la uşă şi să-l întreb dacă îşi dăduse 
cumva seama că limba i se aventurase în gura mea. Dar 
măcar mesajul era clar. Incă de a doua zi, aveam să adopt 
acelaşi comportament şi să mă port de parcă nimic nu s-ar 
fi întâmplat. 


Am dormit puţin, neputând să-mi scot din minte discuţia 
cu taică-meu. În zori, un coşmar mă aruncă în casa familiei 
Stanfield. Era somptuoasă, cu pereţii ei lambrisaţi cu lemn, 
puşi în valoare cu foiţă de aur, cu dalele sale de marmură şi 
lustrele din cristal. Trecând prin faţa unei oglinzi, m-am 
văzut îmbrăcată ca o slujnică. Purtam o bluză cu dunguliţe, 
strânsă pe talie, un guleraş din dantelă îmi strângea părul 
roşcat, ţineam în mâini un platou mult prea greu şi intram 
cu stângăcie în sala de mese. Hanna şi Robert Stanfield 
stăteau la capetele unei enorme mese din mahon pe care 
erau puse candelabre şi tacâmuri de argint. Mama arăta ca 
un copil şi nu mişca pe scaun. In faţa ei, un bătrân îi 

252 


- MARC LEVY - 


zâmbea plin de bunăvoință. În timp ce o serveam pe 
stăpâna casei, ea mi-a atras atenţia că platoul meu era 
înclinat şi că dacă îi pătam covorul persan, avea să-mi ia 
din leafă banii pentru curăţătorie. Cu un gest autoritar, m-a 
trimis să-i servesc şi pe ceilalţi. Bunicul îmi făcu în treacăt 
cu ochiul şi, când m-am apropiat de mama, ea mi-a pus 
piedică. Am căzut cât eram de lungă şi mesenii au izbucnit 
în râs. 

M-am trezit scăldată în sudoare. Am deschis fereastra de 
la camera mea de hotel şi am contemplat răsăritul soarelui 
peste fostele docuri ale oraşului Baltimore. 


* 


— Ai dormit bine? m-a întrebat George-Harrison la micul 
dejun. 

— Ca o marmotă, i-am răspuns eu şi mi-am băgat capul 
în meniu. 

Un pic mai târziu, ne-am îndreptat cu pick-up-ul său spre 
universitate. 

Shylock ne lăsă să aşteptăm mai mult de-o oră. 
Secretara ne informă că se apucase de corectat nişte 
lucrări şi că o să ne primească după ce o să termine. 

Am intrat la el în birou, părea bine dispus. 

— Cu ce vă pot ajuta? m-a întrebat el. 

Am hotărât că, de data aceasta, întrebările aveam să le 
pun eu. 

— Cine era Sam Goldstein? 

— Un mare negustor de artă şi tatăl Hannei Stanfield. 
Dar ceva îmi spune că ştiaţi deja lucrul acesta. 

— Atunci, spuneţi-ne ce nu ştim. 

— E a doua oară că vă primesc şi, în cazul în care nu aţi 
băgat de seamă, am şi alte obligaţii decât să mă joc de-a 
ghici ghicitoarea mea cu nişte străini. Ce-ar fi dacă aţi 
începe prin a-mi spune ce vă aduce cu adevărat aici şi de 
ce vă interesează aşa de mult familia aceasta? 


253 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


George-Harrison îşi puse mâna pe genunchiul meu. Am 
înţeles că mă îndemna să mă gândesc bine înainte de a 
răspunde. Dacă profesorul era anonimul, riscam să ne 
aruncăm în gura lupului. 

— Vă ascult! a insistat el. 

— Sunt nepoata Hannei Stanfield, Sally-Anne a fost 
mama mea. 

Shylock mă privi cu uluire, făcu ochii mari şi-şi împinse 
fotoliul înapoi. Se ridică fără nici cea mai mică strâmbătură, 
de parcă sciatica lui nu mai era decât o îndepărtată 
amintire. Apoi se duse până la fereastră, se uită lung la 
campus şi îşi frecă barba. 

— Dacă ceea ce-mi spuneţi este adevărat, situaţia s-ar 
putea schimba cu totul, bombăni el. 

— Care situaţie? interveni George-Harrison. 

— Pentru început, absenţa totală de interes pe care mi-o 
stârneaţi până acum. Dacă eşti o Stanfield, altfel stă 
treaba, am putea să găsim un teren comun. 

— Ce vă interesează, banii? am întrebat eu. 

— Eşti fie proastă, fie vulgară. Aş prefera să fii vulgară, 
altfel urmarea riscă să fie o considerabilă pierdere de timp. 
Nu-mi păreţi cine ştie ce bogaţi, nici unul, nici celălalt, iar 
dacă speraţi să puneţi mâna pe o moştenire de familie, o să 
fiţi dezamăgiţi, căci n-a mai rămas nimic. 

— Eşti fie prost, fie vulgar, am răspuns eu, dar sunt 
incapabilă să-ţi spun ce aş prefera. 

— Dar ştiu că ai ceva tupeu de-mi vorbeşti pe tonul ăsta! 

— Dumneata ai început, i-am atras eu atenţia. 

— Bun, hai să încercăm s-o luăm de la capăt în alţi 
termeni. Am să vă propun o mică înţelegere. 

Shylock admise că ne minţise când ne spusese că, după 
ce Hanna îl dăduse afară, nu-l mai văzuse niciodată pe 
Robert. O minciună prin omisiune, preciză el, căci până în 
momentul acela nu avea niciun motiv să ne dezvăluie mai 
multe. 

— Dacă Hanna îşi iubea cu patimă fiul, bărbatul ei nu 
avea ochi decât pentru fiică-sa. De fapt, atunci când Sally- 

254 


- MARC LEVY - 


Anne a început să-l urască, pentru el a fost o teribilă 
încercare. Exilul ei într-un pension englezesc nu a făcut 
decât să înrăutăţească lucrurile şi l-a aruncat pe Robert 
într-o singurătate îngrozitoare de care se simţea 
răspunzător. Ar fi sacrificat totul ca să-i câştige iarăşi 
încrederea şi să restabilească legăturile care îi uneau până 
atunci. Sunt sigur că ar fi mers până la capăt dacă soţia lui 
nu l-ar fi împiedicat. Dar ea era şefa şi conducea totul cu o 
mână de fier. 

— De ce s-a apucat mama să-l urască pe bunicul? O 
bătuse? 

— Robert? Să aibă vreun gest deplasat faţă de fiică-sa? 
Nici în ruptul capului! Sally-Anne surprinsese o conversaţie 
pe care n-ar fi trebuit s-o audă, cel puţin nu la doisprezece 
ani. 

— Îi spui pe numele mic, de parcă eraţi prieteni intimi. 

— Aşa am şi devenit. La câteva luni după întâlnirea de la 
el din birou, a venit să mă vadă. S-a aşezat chiar pe 
scaunul unde stai dumneata acum. Din moment ce eram 
aşa de interesat de dinastia Stanfield, s-a oferit să-mi 
deschidă arhivele, cu condiţia să scriu un capitol şi despre 
povestea lui. Robert avea nevoie să se destăinuie cuiva 
care nu era implicat şi a cărui credibilitate n-avea să fie 
pusă la îndoială. 

— Să se destăinuie în legătură cu ce şi în ce scop? 

— Restabilirea adevărului. Pentru ca fiica lui să afle într-o 
bună zi acest adevăr, să-l ierte şi să se întoarcă. Am văzut 
totul ca pe-un prilej de a-mi duce la capăt proiectul şi am 
acceptat. Imi impusesem şi eu condiţiile mele. Totul avea 
să fie reciproc avantajos, n-aveam de gând să-i fac nicio 
concesie şi urma să povestesc faptele aşa cum se 
întâmplaseră. Robert s-a supus acestor reguli. Ne-am 
întâlnit în fiecare miercuri, în biroul acesta. Îmi aducea 
documente preţioase pentru munca mea, câte puţin de 
fiecare dată pentru ca soţia lui să nu bage de seamă. 
Întâlnirile noastre au durat luni de zile şi da, ne-am 
împrietenit. În ciuda faptului că a insistat să-mi termin cât 

255 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


mai repede treaba, între îndatoririle mele la universitate şi 
cercetările pe care un istoric de talia mea trebuie să le 
realizeze, am tot întârziat să mă apuc de scris: Şi totuşi, 
aproape că îmi finalizasem manuscrisul, când Hanna a pus 
capăt proiectului. Nu ştiu cu ce l-a ameninţat, dar Robert 
m-a implorat să opresc totul. Prietenia dintre noi mă silea 
să-i respect dorinţa. 

— De ce nu ai continuat după moartea lui? 

— Date fiind circumstanţele în care ne-a părăsit, trebuie 
să recunosc că e o moarte frumoasă pentru un bărbat. Dar, 
în afara amărăciunii pe care mi-o provoca dispariţia lui, nu 
puteam să public nimic. O clauză din pactul nostru îi acorda 
dreptul la relectură. Nu puteam să mă lipsesc de girul său, 
nu pentru că valoarea bibliografiei mele referitoare la 
clanul Stanfield ar fi avut astfel de suferit, dar eu sunt un 
om care-şi respectă cuvântul dat. 

— Ce discuție n-ar fi trebuit să surprindă mama 
niciodată? am întrebat eu iarăşi. 

Shylock mă privi ţintă, păru să ezite o clipă înainte de a 
continua. 

— E rândul nostru acum să stabilim un pact, zise el pe un 
ton plin de gravitate. Vă ajut să aflaţi totul, cu condiţia să 
am asentimentul dumitale pentru publicare. Din moment ce 
mai există o Stanfield, aprobarea dumitale mă va elibera de 
promisiunea pe care am făcut-o. 

Shylock scoase din buzunarul de la vestă un lănţişor de 
care, în locul unui ceas de buzunar, atârna o cheie. Se duse 
spre un fişet şi îl deschise ca să scoată un dosar gros pe 
care ni-l puse în faţă. 

— Totul este aici, în paginile acestea. Partea care vă 
interesează e consemnată în capitolele intitulate „1944” şi 
„1947”, consultaţi-le şi veniţi iarăşi să mă vedeţi. Vă voi 
povesti atunci urmarea. 

Ne-a condus până la uşă şi ne-a urat drum bun. 


* 


256 


- MARC LEVY - 


Mi-am petrecut restul dimineţii în biblioteca universităţii 
citind cu sârguinţă capitolul intitulat „1944”. De fiecare 
dată când terminam o pagină, i-o dădeam lui George- 
Harrison care o citea la rândul lui. 

Şi astfel am descoperit întâmplările care îl conduseseră 
pe Robert Stanfield de la Baltimore până la o cabană de 
vânătoare pierdută în adâncul pădurilor din Franţa. 
Prietenia pe care a legat-o cu Sam Goldstein, lupta dusă în 
clandestinitate, tortura pe care a îndurat-o, evadarea, 
curajul cu care a apărat-o pe cea pe care urma să oia de 
soţie, după o trecere plină de primejdii a Pirineilor. 

La sfârşitul după-amiezii, tot nu înţelegeam de ce mama 
se supărase pe un om atât de călit de soartă, un bărbat 
care se căsătorise într-o ambasadă din Madrid ca s-o 
salveze pe fiica lui Sam Goldstein. Un bărbat care se ţinuse 
de cuvânt şi o luase cu el în America. 

Îmi mai rămânea un capitol de citit ca să aflu ce se 
întâmplase cu bunicii mei când coborâseră de pe vapor. 


257 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


33 
Robert şi Hanna 


lulie 1944 până în martie 1946, New York 


Războiul nu era nici pe departe terminat când, de pe 
puntea unui vapor, Hanna şi Robert zăriră braţul ridicat al 
statuii Libertăţii ivindu-se din bruma zorilor. Nici pentru 
unul, nici pentru celălalt nu era o primă oară, dar, în 
vremurile pe care le trăiau, ceea ce ea simboliza le provocă 
o emoție puternică şi le pecetlui legătura mult mai mult 
decât ziua când se căsătoriseră. 

După ce au trecut de imigrări, s-au urcat într-un taxi. 
Robert îi spuse şoferului să-i ducă la Carlyle, un respectabil 
hotel de lux ale cărui ferestre de la ultimele etaje aveau o 
nemaipomenită vedere spre Central Park. 

În timp ce aşteptau să li se pregătească apartamentul, s- 
au dus la barul hotelului. Robert comandă două mic 
dejunuri şi-şi lăsă soţia singură, iar el se duse să-şi sune 
părinţii. La Madrid nu reuşise să le vorbească şi le trimisese 
o telegramă ca să le dea de veste că era în viaţă. De aici 
până a le anunţa că aveau de-acum o noră era un pas pe 
care încă nu-l făcuse. Trebuia totuşi să-i avertizeze că nu se 
întorsese singur şi că avea nevoie să-i trimită cu ce să 
plătească hotelul şi cele necesare vieţii de zi cu zi până ce 
ajungeau la Baltimore. 

Aflând despre iminenta întoarcere a lui Robert, 
majordomul nu avu de ales decât să-i mărturisească 
adevărul. Domnul, tatăl său, risipise în jocuri tot ce mai 
rămânea din averea familiei Stanfield, după care fugise la 
Miami. Casa familială fusese ipotecată de creanţieri. Din tot 
personalul nu mai rămăseseră decât el şi o femeie de 
serviciu care să întreţină locurile. 

Robert se simţi teribil de umilit. Hanna mai avea ceva 
bani, prea puţini ca să-şi acorde şi cel mai mic lux. 
Renunţară la Carlyle şi îşi găsiră o cămăruţă la intersecţia 

258 


- MARC LEVY - 


dintre Strada 37 şi Calea 8 în cartierul irlandez de la Hell's 
Kitchen. Imobilul arăta ca o magherniţă, era imposibil să-l 
părăseşti după ce se lăsa întunericul, atât de primejdioase 
erau străzile. Hanna refuză să rămână acolo. Işi petrecu 
prima săptămână la New York citind mica publicitate ca să 
găsească o locuinţă într-un loc fără pretenţii, dar mai 
convenabil. O comunitate de evrei europeni care fugiseră 
din Germania în anii 1930 ocupau cartierul din Upper West 
Side. Proprietarul unei case mari convertite în apartamente 
acceptă să le închirieze garsoniera de la parter la un preţ 
rezonabil şi fără cauţiune. Mutarea aceasta a reprezentat 
pentru Hanna o trecătoare uşurare. Aici putea măcar să se 
plimbe fără să-i fie frică de orice, iar când vremea o 
permitea, mergea până la parc. Trecând prin faţa portarilor 
în uniformă de la clădirile opulente din Central Park West, 
îşi aducea aminte de călătoriile de altădată. Dakota 
Building era preferatul ei. | se întâmpla să-şi ridice ochii 
spre una dintre ferestrele sale, imaginându-şi existenţa 
lipsită de griji a celor care locuiau acolo. 

Lăsat la vatră, Robert făcea tot felul de munci prost 
plătite, uitându-şi de mânarie. Pleca în zori şi se plimba de 
la o agenţie de recrutare la alta. Ofertele pe care le accepta 
erau întotdeauna precare. Rând pe rând, a fost hamal, 
vânzător într-un magazin de cămăşi, apoi îşi găsi un post 
stabil de şofer într-o firmă de distribuţie de băuturi. 
Patronul era un bărbat binevoitor, exigent în privinţa 
programului, dar care îşi respecta angajaţii. La sfârşitul 
toamnei, un coleg de muncă îl târî într-un trafic de livrări nu 
tocmai legale. Când îşi termina tura, Robert păstra cheile 
camionului. Trebuia să treacă Hudson River, să se ducă la 
New Jersey şi să încarce pe docuri lăzi de alcool şi de ţigări 
de contrabandă. 

Nu era cine ştie ce, dar risca mult să fie prins. Plata era 
pe măsură. Două sute de dolari pentru fiecare încărcătură. 
Robert făcea patru transporturi la fiecare sfârşit de 
săptămână, iar banii aceştia le îngăduiau să-şi amelioreze 
nivelul de trai. 

259 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


De-acum, o scotea pe Hanna miercurea seara la 
restaurant, iar sâmbăta se duceau să danseze într-un club 
de jazz din West Village. 

Intr-o seară, când se întoarse acasă, o găsi plângând în 
faţa aragazului. Era tăcută, cu faţa aplecată deasupra 
aburilor unei supe de legume pe care o pregătise. Robert 
nu spuse nimic şi se aşeză la masă. Hanna puse supiera, îl 
servi şi se duse la culcare. 

Robert o urmă în cameră şi se întinse lângă ea. 

— Ştiu că faci multe eforturi, nu-ţi reproşez nimic, 
dimpotrivă, îţi sunt datoare pentru toate strădaniile tale. 
Dar nu este viaţa pe care mi-am imaginat-o, zise ea. 

— O s-o scoatem noi la capăt, trebuie doar să avem 
răbdare. Dacă ne purtăm singuri de grijă, o să ne 
descurcăm. 

— Singuri? oftă ea, nici că puteai să găseşti un cuvânt 
mai potrivit. Sunt tot timpul singură. Toate zilele 
săptămânii, inclusiv weekendul. Şi în weekend, ştiu prea 
bine că te duci să faci lucruri necinstite. Mi-a fost de-ajuns 
să-l văd de la fereastră pe individul cu care pleci în toiul 
nopţii, nu sunt tâmpită. Nu putem să ne permitem dintr-un 
salariu de şofer ieşirile la restaurant, lada frigorifică pe care 
ai cumpărat-o luna trecută, rochia aceea pe care mi-ai 
oferit-o. 

— Ţi-am cumpărat-o pentru că nimic nu e prea frumos 
pentru tine. 

— Nu vreau s-o port, nu vreau bani murdari şi nu mai 
vreau să trăiesc în felul acesta. 


Hanna petrecea prea mult timp plimbându-se prin 
cartierele şic. Nu trebuia decât să se uite în jur ca să vadă 
oameni fermecători, îmbrăcaţi frumos sau circulând în 
maşini frumoase. Oameni pe care îi observa în spatele 
vitrinelor restaurantelor sau magazinelor care îi erau 
interzise, oameni asemănători acelora cu care avusese de- 
a face toată copilăria ei. Războiul şi moartea tatălui ei o 
alungaseră din mediul său şi-şi trecea zilele asemenea unei 

260 


- MARC LEVY - 


Alice în Ţara Minunilor căutând o uşiţă ascunsă pentru a se 
întoarce acolo. 

— Nu înţelegi că n-o s-o scoatem niciodată la capăt doar 
cu munca ta şi nu vreau să ajungi la închisoare sau, dacă e 
să se întâmple, să fie măcar pentru ceva care să merite. 

— Vorbeşti serios? se miră Robert. 

— Nu, dacă te-ai amesteca cu pleava societăţii, te-aş 
părăsi. Ce bine-ar fi dacă ne-am putea întoarce în Franţa! 

— Ce s-ar schimba? 

— Cândva am să-ţi explic. 

Hanna nu avea de unde să ştie că cele spuse în timpul 
acestei discuţii urmau să fie decisive pentru viitorul lor şi 
să-l piardă pe Robert în minciună. Cel mai absurd lucru a 
fost că tot ce a făcut el mai apoi a fost făcut din iubire. 

La sfârşitul lunii decembrie 1944, sosirea iernii a acoperit 
oraşul cu o mantie de zăpadă. 

Era în seara de 31, Robert îi promisese Hannei că o să se 
întoarcă înainte de cină. Ea luase din economiile lor ca să 
pregătească un ospăț. Se dusese la Schwartz, o faimoasă 
băcănie din Upper West, şi cumpărase nişte white fish 
afumat, păstramă, ouă de somon şi o brioşă cu zahăr. Apoi 
se întorsese acasă, pusese masa şi se îmbrăcase cu rochia 
pe care i-o oferise soţul ei şi pe care n-o mai purtase 
niciodată. 

Se lăsa noaptea, Robert făcea ultima lui încărcătură pe 
anul acela. Docurile erau cufundate în întuneric. Nu era 
niciun risc ca vreo patrulă de poliţie să dea târcoale pe- 
acolo într-o seară de revelion. Transbordarea cutiilor cu 
ţigări şi a lăzilor de alcool s-a făcut fără probleme. Cei doi 
hamali care îi dăduseră o mână de ajutor i-au urat un an 
nou fericit şi au plecat. Robert a legat prelata, s-a urcat în 
cabină şi a demarat. Pe când trecea printre două macarale, 
a văzut o lumină roşie sclipindu-i în retrovizoare. O maşină 
de poliţai, cu girofarul aprins şi sirena urlând, i-o luase pe 
urme. Ar fi putut alege să se oprească, să pretindă că 
habar n-avea ce transportă, că nu era decât un simplu 
şofer care făcea ore suplimentare. Probabil că ar fi dormit 

261 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


la postul de poliţie, ar fi fost trimis în faţa unui judecător, 
dar cu trecutul lui în armată şi un cazier nepătat... 
Gândurile i-o luaseră razna, când îi reveni în memorie 
amintirea singurei daţi când se aflase într-un comisariat. 
Mai avea şi acum cicatricele. Aşa că Robert a accelerat, a 
tras de volan şi s-a aruncat în fluviu. Fără dovadă nu există 
nici fărădelege. De-abia a avut vreme să sară din cabină 
înainte de a-şi vedea camionul cufundându-se în apele 
tulburi ale Hudson River. 

Puțin a lipsit ca urmăritorul să aibă aceeaşi soartă, iar 
când polițistul a reuşit în sfârşit să oprească, bara de 
protecţie din partea din faţă a maşinii trecuse de parapet. 

Robert n-a aşteptat ca poliţaiul să-şi revină din spaimă. A 
şters-o cât a putut el de repede şi a dispărut în labirintul 
stivelor de containere. 


1945 


New Yorkul trecuse deja în 1945 când Robert a ajuns 
acasă, cu spatele rupt, cu coatele şi genunchii plini de 
sânge. 

Hanna îl îngriji fără să-i pună nicio întrebare, fără să 
scoată, de altfel, nicio vorbă. El îi pândea reproşurile, se 
pregătise în cele două ore de mers prin noaptea geroasă 
pentru o ceartă serioasă, dar Hanna rămânea ciudat de 
calmă. 

După ce îi curăţă şi pansă rănile, se aşeză în faţa lui, îi 
luă mâna şi îl privi cu o surprinzătoare tandrete. 

— Ar trebui să fiu furioasă la culme pe tine. Aşa eram la 
ora nouă, aşa eram şi la zece, dar furia mi-a dispărut la ora 
unsprezece. Aşa de îngrijorată am fost, că am intrat în 
panică. lar la miezul nopţii, când am trecut în noul an, i-am 
făgăduit cerului că n-am să-ţi fac niciun reproş dacă te 
întorci la mine. La ora două noaptea, am crezut că ai murit, 
dar eşti aici. Aşa că nimic din ceea ce o să-mi povesteşti nu 
ar putea să fie mai rău decât ce mi-am imaginat eu. 

262 


- MARC LEVY - 


Ascultă-mă bine, Robert, căci ne aşteaptă două posibilităţi 
ale zilei de mâine. Una în care am să-mi fac bagajele şi am 
să plec. N-ai să mă mai vezi niciodată. Cealaltă în care, fără 
să omiţi nimic, ai să-mi mărturiseşti ce ţi s-a întâmplat, în 
care ai să-mi juri că n-ai omorât pe nimeni şi, orice vei fi 
făcut, că a fost ultima oară. 

Robert îi spuse tot adevărul soţiei sale şi jură să renunţe 
la orice slujbă în afara legii. Hanna îl iertă. 

Peste două zile, se duse la depozit, sperând să-şi 
convingă angajatorul să nu-l denunte în faţa autorităţilor, 
făgăduindu-i că avea să-l despăgubească. Patronul avea 
faţa lui de zile proaste şi nu-i lăsă răgazul să vorbească. 

— Nişte tâlhari ne-au furat camionul tău ca să transporte 
nişte marfă de contrabandă. Lucrurile au luat o întorsătură 
proastă şi, voind să scape de poliţai, l-au prăvălit în râu. A 
fost scos de-acolo ieri, m-am dus să-l văd, e distrus. Nu-mi 
permit să cumpăr un altul, n-am vrut să bag mâna în 
buzunar pentru asigurări. Nu mai e nimic de muncă pentru 
tine, băiete, şi nu pot să te plătesc ca să stai degeaba. Îmi 
pare sincer rău. 

Patronul îi plăti totuşi ziua şi îl dădu afară. 

Deşi Robert scăpase cu faţa curată din toată povestea, îi 
mai rămânea de rambursat valoarea mărfii pe care o 
aruncase în Hudson. lar comanditarii săi n-aveau nici 
candoarea, nici măreţia sufletească de care dăduse dovadă 
patronul. Nu mai avea nici slujbă şi nici maşină ca să-şi 
achite datoriile şi voia să-şi ţină promisiunea pe care i-o 
făcuse soţiei sale. Credincios acestui angajament, de cum 
ajunse acasă o puse la curent cu toată situaţia. Hanna 
hotări să preia cârma destinului cuplului. Din moment ce 
Robert era iresponsabil, ea trebuia să le asigure viitorul. Şi 
chiar dacă el urma să găsească o muncă cinstită, un singur 
salariu n-avea să le ajungă ca să-i scoată din situaţia lor. 
Robert refuză ca ea să muncească, dar ea îl dădu dracului, 
cu vanitatea şi convențiile lui cu tot. Înainte de război, tatăl 
ei avea la New York clienţi bogaţi, îi cunoscuse pe toţi când 
îl însoțea în călătoriile lui şi mulţi dintre ei căzuseră pe 

263 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


spate de admiraţie în faţa ştiinţei sale, deşi nu era decât o 
copilă. Era fata lui Sam Goldstein, crescuse în mediul acela, 
avea să-şi facă un loc acolo. 


În săptămâna care urmă, trecu prin toate galeriile din 
oraş. Foştii clienţi ai tatălui său care acceptau să o 
primească jeleau în faţa unei ceşti de ceai şi a unei 
farfurioare cu biscuiţi soarta tragică de care avusese parte 
Sam... un om atât de minunat, era îngrozitor, dar ce 
uşurare că Hanna supravieţuise în condițiile în care atâția 
nevinovați muriseră... şi apoi îşi jeleau propria soartă, cât 
de complicate erau afacerile de când începuse războiul, 
doar ca să justifice faptul că n-o puteau ajuta. 


John Glover era un proprietar de galerie englez care îl 
cunoscuse bine pe Sam. In 1935 avusese norocul să 
deschidă o sucursală la New York unde se şi instalase în 
1939. Spera să se întoarcă la Londra după semnarea 
armistiţiului. Naziştii în derută pierdeau bătălie după 
bătălie, se retrăgeau pe toate fronturile, era doar o 
chestiune de timp, câteva luni, până la capitularea lui 
Hitler. Până atunci, Hanna putea să se bazeze pe el şi, dacă 
se dovedea capabilă, urma să aibă posibilitatea de a se 
ocupa de afacerile lui din Statele Unite când el avea să se 
întoarcă în Anglia. Salariul pe care i-l oferi nu era 
mirobolant, dar alături de el avea să înveţe măcar meseria. 

Hanna n-avea să uite niciodată ce făcuse John Glover 
pentru ea. Intr-o viaţă nu întâlnim decât puţini oameni 
drepţi, oameni de excepţie al căror suflet nu-şi are egalul 
decât în smerenia lor. Glover era un bărbat de soiul acesta. 
Mic de înălţime, cu nişte ochelari rotunzi, un barbişon şi o 
mustață, dar cu o inimă enormă. 

Când, de două ori pe lună, venea să ia cina în garsoniera 
pe care ea şi Robert o ocupau la parterul unei Brownstone 
de pe strada 67, Hanna nu s-a simţit niciodată ruşinată de 
salonul ei. Robert se împrieteni cu proprietarul de galerie 
englez care, ca să ajute cuplul, îi încredința din când în 

264 


- MARC LEVY - 


când livrarea unui tablou, a unei vaze sau a unei sculpturi 
în cele patru colţuri ale ţării. 

Germania nazistă îşi semnă capitularea la 8 mai 1945 şi, 
chiar dacă lumea a fost nevoită să aştepte a doua zi din 
septembrie pentru ca Japonia să capituleze la rândul ei şi 
pentru ca al Doilea Război Mondial să se termine în sfârşit, 
Europa regăsea pacea. 

De când Hanna lucra la galerie, duceau un trai ceva mai 
bun. Mulțumită ei, Robert putuse să-şi achite datoriile. 
Hanna muncea cu îndârjire şi călătorea adesea ca să-şi 
întâlnească clienţii cărora le vindea sau de la care cumpăra 
opere de o valoare relativă, sub ochiul atent, dar plin de 
încredere al patronului său. N-avea un program, se implica 
întruna şi până la urmă primi un bonus, nu foarte mare, pe 
baza rezultatelor ei. Dar în fiecare zi, când se întorcea de la 
serviciu, Hanna mergea pe strada 59 spre Colombus Circle 
şi năzuia la o altă viaţă admirând fațadele clădirilor ale 
căror ferestre dădeau spre parc. 

Robert era conştient de starea de confuzie în care se afla 
soţia lui şi, chiar dacă nu spunea nimic, visa adesea la 
splendorile unui trecut pe care taică-său le risipise în jocuri 
de noroc, suferind din pricina faptului că nu era acel cap de 
familie care nădăjduise el să devină. li veni atunci ideea de 
a face în mod legal ceea ce îi permisese o vreme să 
întreţină financiar cuplul. Pentru că îi aprovizionase luni de 
zile, îi cunoştea pe clienţi şi pe furnizorii firmei pentru care 
lucrase. Sfârşitul războiului trezise din nou la viaţă cheful 
oamenilor de a petrece. In oraş, alcoolul curgea din belşug 
şi nu era niciodată de ajuns. Se hotărî să deschidă un 
magazin de lichioruri şi să-l facă să prospere. Ca să câştige 
bani pe măsura ambițiilor sale, avea să se specializeze în 
cele mai scumpe spirtoase. Bourbon, whisky, brandy, 
şampanie şi vinuri rare. Dar, ca să-şi înfiinţeze afacerea, 
trebuia mai întâi să se împrumute. Trecu pe la toate băncile 
şi nu primi decât refuzuri. Reputația familiei Stanfield nu 
trecuse niciodată de graniţele Marylandului. La New York, 
Robert nu era decât un tânăr fără bagaje şi care nu 

265 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


cunoştea decât o singură persoană care putea să aibă 
încredere în el şi să-i vină în ajutor. 


* 


Robert se implică trup şi suflet în proiectul său. Găsi pe 
strada 91 un local care îi convenea perfect, cu un magazin 
la stradă, o curte interioară în care să parcheze o furgonetă 
şi un fost garaj unde să-şi depoziteze stocurile. În ceea ce-o 
privea, Hanna nu mai făcea nimic altceva în afara galeriei. 
Tânăra femeie timidă care coborâse de pe un vapor cu 
câteva bancnote ascunse în şoseta răsucită pe gleznă nu 
mai exista. În locul ei se născuse o femeie hotărâtă, 
încântată la culme de munca ei şi de lumea pe care o 
frecventa. Pleca dintr-o deplasare într-alta, de la Boston la 
Washington, de la Dallas la Los Angeles şi San Francisco, şi 
de fiecare dată când se întorcea în micul ei apartament îşi 
lua din el furia necesară luptei pentru a-l părăsi cât mai 
repede cu putinţă. 

La sfârşitul toamnei anului 1945, afacerile lui Robert 
începură să devină profitabile. Adevărul e că nici nu se 
cruța deloc. El şi Hanna nu se mai vedeau decât duminica 
şi-şi petreceau ziua dormind şi făcând dragoste. 


* 


1946 


Pe 2 martie, Robert primi un telefon de la fostul 
majordom al părinţilor săi care îi dădu o veste îngrozitoare. 
Aceştia din urmă pieriseră într-un accident de maşină la 
periferia oraşului Miami şi nu mai era nicio leţcaie ca să le 
ofere un loc de veci în Florida. 

Hanna insistă să se ocupe ei de înmormântare. Orice 
motive de nemulţumire va fi avut Robert împotriva 
părinţilor săi, avea datoria să fie prezent la coborârea lor în 
groapă. Nu-şi vorbiseră niciodată de când se întorseseră, 

266 


- MARC LEVY - 


muriseră fără să ştie că fiul lor avea o soţie, iar ea se simţi 
vinovată că nu-şi silise soţul să facă primii paşi spre 
împăcare. Fusese atât de ocupată să supravieţuiască în 
ultimii aproape doi ani, că uitase care erau obligaţiile 
esenţiale, iar acum era prea târziu. Făcu cele necesare 
pentru ca trupurile să le fie readuse la Baltimore. Din toată 
splendoarea familiei Stanfield nu mai rămânea decât un 
cavou familial. 

O porniră la drum peste două zile. În capela nu foarte 
mare din vecinătatea cimitirului nu era cine ştie ce lume. 
Majordomul, aşezat în primul rând, părea de departe cel 
mai afectat. Guvernanta, Hanna şi Robert ocupau băncile 
din rândul al doilea, iar în spate stătea un bărbat cu burta 
revărsată într-un costum din trei piese şi o redingotă. 
Ceremonia a fost scurtă, preotul care oficia îşi încheie 
predica prezentându-şi condoleanţele tuturor celor care, 
prezenţi acolo, pierduseră fiinţe dragi. Date fiind cele cinci 
persoane care se aflau în capelă, fraza lui rezonă ca o 
glumă macabră. 

Ceremonia se sfârşi când coşciugele au fost băgate în 
cavou. Cu gândul la tatăl ei, Hanna nu se putu împiedica să 
plângă şi simţi mai mult ca niciodată nevoia de a se duce 
într-o bună zi să se reculeagă la mormântul lui. In timpul 
fugii lor spre Spania, Robert o asigurase de nenumărate ori 
că familiile partizanilor aveau să-l îngroape în cimitirul 
dintr-un sat vecin. 

Pe când se îndreptau spre maşină, bărbatul cu burtă se 
apropie de ei, le prezentă condoleanţele sale şi le anunţă o 
altă veste proastă care păru să-l afecteze pe Robert chiar 
mai mult decât moartea părinţilor lui. Casa familiei 
Stanfield urma să fie vândută la licitaţie în scopul achitării 
datoriilor pe care părinţii lui le lăsaseră. Robert avea un 
răgaz de trei luni ca să renunţe la drepturile sale asupra 
unei moşteniri care nu era constituită decât din multe 
datorii. Hanna întrebă la ce sumă se ridicau aceste datorii, 
iar bancherul în haine de cioclu îi răspunse că ar trebui să 
adune cinci sute de mii de dolari ca să le achite. 

267 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


În prima jumătate a călătoriei care îi ducea înapoi la New 
York, Hanna rămase pierdută în gândurile sale. Când 
trecură de Philadelphia, îi luă mâna lui Robert şi îi mărturisi 
că poate avea o soluţie ca să reintre în posesia casei 
copilăriei sale. 

— De unde vrei tu să strângem o asemenea sumă în atât 
de puţin timp? o întrebă el. Să achităm nişte datorii creând 
altele de care o să fim răspunzători? Munceşti ca o nebună, 
iar eu, la fel. Chiar dacă mi se rupe sufletul când îmi 
imaginez casa aceasta în mâini străine, trebuie să accept 
realitatea şi să renunţ la visurile mele. 

— Nu renunţa aşa de repede, nu mă gândeam să 
împrumut bani. Dar va trebui să mă întorc în Franţa şi ca 
norocul să fie de partea noastră. 

Lui Robert i se păru că ştie ce avea Hanna în minte, dar 
se feri să o întrebe ce şi cum. 

Ajunseră în oraş odată cu lăsarea întunericului. După o 
cină rapidă, Hanna se cuibări sub cearşafuri lângă soţul ei. 
Robert se tot gândise la propunerea sa, dar, temându-se că 
un lucru ar fi putut să ducă la un altul, nu se putea hotărî 
să accepte. 

— Nu trebuie să faci aşa ceva, zise el pe când stingea 
lumina. O să reuşim noi până la urmă şi copiii noştri vor fi 
mândri că părinţii lor le-au clădit un viitor prin muncă. 

Hanna se ridică în capul oaselor pe pat şi îi încredinţă un 
secret care îi împovăra conştiinţa de câteva luni deja. 

— Nu cred că-ţi pot dărui copii. De-atâta vreme de când 
suntem împreună în acelaşi pat, nu mi s-a întâmplat nimic 
din ceea ce o femeie aşteaptă sau de care se teme. 


* 


Două săptămâni mai târziu, vestea sosirii la New York a 
unui important client californian i-a permis Hannei să-şi 
pună în aplicare planul, mai devreme decât sperase. Glover 
trebuia să se ducă fără întârziere la Londra pentru 
încheierea unei alte afaceri importante. Hanna propuse să 

268 


- MARC LEVY - 


meargă în locul lui. Clientul californian era de o rară 
susceptibilitate, iar proprietarul de galerie hotărî să-l 
onoreze cu prezenţa sa. 

Hanna trecu oceanul cu avionul. Era pentru prima oară 
că mânca deasupra norilor şi, deşi i-a fost un pic frică în 
momentul decolării, călătoria aceasta a fost pentru ea o 
adevărată uluire. 

În trei zile la Londra, îndeplini tot ce avea de făcut şi-i 
ceru patronului să-i acorde câteva zile de concediu. Îi 
mărturisi că voia să profite de momentele petrecute în 
Europa ca să se ducă în Franţa să regăsească mormântul 
tatălui ei. Mulțumită ei, Glover tocmai realizase două 
superbe vânzări în aceeaşi lună, aşa că să-i fi cerut şi luna 
de pe cer, şi tot nu i-ar fi refuzat-o. Îi oferi călătoria şi cu ce 
să-şi plătească hotelurile şi mâncarea. Îi schimbă chiar şi 
biletul pentru ca ea să se poată întoarce direct de la Paris. 

Hanna luă trenul, traversă canalul Mânecii la bordul unui 
feribot, apoi luă un alt tren până la Paris unde închirie o 
cameră de hotel aproape de gara Lyon şi, în sfârşit, un al 
treilea tren ca să ajungă la Montauban. După un drum cu 
maşina, se duse să bată la uşile primăriilor celor două sate 
din apropierea cabanei de vânătoare. 

Trecuseră numai doi ani, iar amintirile erau încă vii. 
Obţinu adresa unui potcovar al cărui frate îşi pierduse viaţa 
în pădurea de lângă cabana de vânătoare. 

În momentul în care intră la el în fierărie, îl recunoscu 
imediat. Când o văzu, potcovarului i se umplură ochii de 
lacrimi. Îşi lăsă ciocanul şi se năpusti spre ea ca s-o strângă 
în braţe. 

— Doamne, Dumnezeule, ai supravieţuit, hohoti el. Te- 
am căutat peste tot. 

— Da, am supravieţuit, răspunse ea cu o voce calmă, 
împotrivindu-se amărăciunii care o năpădea şi pe ea. 

— Îmi pare rău pentru tatăl dumitale. 

— Şi mie pentru fratele dumitale. Lui îi datorez şi 
celorlalţi faptul că sunt în viaţă. 


269 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Pentru a doua oară, Hanna povesti ce se întâmplase nu 
departe de acolo într-o după-amiază din iunie 1944. 

Când termină ce avea de spus, Jorge o rugă să se urce 
pe motocicleta lui şi porniră la drum. Vorbi şi el la rândul 
lui, dar numai la cimitir, după ce ea se reculese la 
mormântul tatălui ei. 

— Ne-au înştiinţat a doua zi. Era aproape amiază când un 
jandarm a venit să ne spună să mergem să le luăm 
trupurile. Raoul, Javier, micul Marcel şi fratele meu Alberto, 
sunt toţi acolo, zise potcovarul arătându-le mormintele. 

— Şi tata, adăugă Hanna. 

— M-au bănuit, să ştii. Pentru că eram singurul care mai 
era încă în viaţă. Gurile grele m-au împovărat cu acuzaţii 
grave. Dacă fratele meu n-ar fi murit acolo, n-aş mai fi avut 
eu vremea să-mi susţin nevinovăția. Şi cu americanul ce s- 
a întâmplat? 

— Ne-am căsătorit când am ajuns în Spania, răspunse 
Hanna. L-ai mai văzut pe cel căruia i se spunea Titon? 

— Nu, niciodată. Poate că el i-a turnat pe ceilalţi. 

— Sau poate nimeni, continuă Hanna. Nu era prima oară 
că milițienii căutau prin pădure. 

— Posibil, răspunse potcovarul. 

— Ce s-a întâmplat cu cabana? 

— E lăsată de izbelişte. De când au luat armele de-acolo, 
nimeni nu i-a mai călcat pragul. Nici măcar eu n-am avut 
curajul să mă întorc. Şi totuşi, trec adesea pe la capătul 
potecii. Dar acolo sus, pământul este încă negru de sângele 
lor, locul acesta e ca un al doilea cimitir. 

Hanna îi ceru lui Jorge un ultim serviciu care, în mod 
evident, avea să-i provoace suferinţă. Voia să revadă 
cabana de vânătoare, să se ducă în încăperea în care 
murise tatăl ei, ca să-l poată în sfârşit jeli. 

— Poate că o să-mi facă şi mie bine, răspunse el. Cine 
ştie dacă în doi n-o să fie mai puţin greu? 

Luară iar motocicleta şi merseră până la începutul 
potecii. Ilmpreună urcară drumeagul pe care Hanna şi 
Robert îl coborâseră în goană în toiul nopţii cu câţiva ani în 

270 


- MARC LEVY - 


urmă. Era nevoită să se oprească de mai multe ori. Pentru 
că o lăsau picioarele, pentru că trupul îi tremura iarăşi, 
pentru că i se tăia răsuflarea. Dar după ce trăgea aer adânc 
în piept, mergea mai departe. 


Pavilionul de vânătoare apăru în sfârşit în vârful costişei. 
Niciun fum nu ieşea pe horn, totul era calm, atât de calm! 

Jorge intră primul. Se duse la locul unde îi căzuse fratele 
şi îngenunche făcându-şi semnul crucii. Hanna pătrunse în 
camera pe care o ocupase. Dulapul nu mai era decât o 
grămadă de scânduri putrezite, iar din pat nu mai rămânea 
decât o somieră cu arcurile ruginite. Ciudat însă, scaunul 
pe care se aşezase de atâtea ori supravieţuise, ca şi ea. Se 
aşeză acolo, cu mâinile puse pe genunchi, şi-şi lăsă privirea 
să rătăcească pe fereastră spre pădure. 

— Eşti bine, nu-i prea dur pentru dumneata? se îngrijoră 
Jorge, băgând capul pe uşă. 

— Aş vrea să mă duc până în pivniţă, şopti Hanna. 

— Eşti sigură? _ 

Dădu din cap că da, iar Jorge ridică trapa. Işi aprinse 
bricheta şi cobori primul scara. Voia să se asigure că 
treptele n-aveau să se rupă sub greutatea lor. Pivniţa 
săpată în stâncă rămăsese uscată, iar scara nu avusese de 
suferit. Hanna se luă după el. 

— Aşa că aici erai în timp ce... 

— Da, îl întrerupse ea, eram ascunsă la capătul tunelului. 
Urmează-mă, adăugă ea luându-i bricheta. 

De data aceasta, ea pătrunse prima şi se opri în faţa 
bârnei. 

— Împinge-o mai încolo, te rog, câţiva centimetri vor fi 
de-ajuns. 

Jorge se miră, dar Hanna era atât de frumoasă în lumina 
flăcării, că nu i-ar fi refuzat nimic. 

— Ştii, când veneam să vă aduc mâncare sau rufărie 
curată, nu ratam niciun prilej ca să te admir. Speranţa că o 
să te văd îmi dădea puterea de a urca nenorocita aia de 
potecă. 

271 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Ştiam, răspunse Hanna, şi eu te priveam, dar acum 
sunt căsătorită. 

Jorge ridică din umeri şi împinse bârna, descoperind 
gaura săpată în stâncă. Hanna îl rugă să se dea la o parte 
şi îi dădu înapoi bricheta. 

— Fă-mi lumină, te rog. 

Băgă mâna şi simţi sub degete rotunjimea cilindrului din 
metal. II scoase din ascunzătoare şi-i făcu semn lui Jorge că 
puteau să urce înapoi. 

Jorge era un ursuz, dar, în timp ce coborau pe potecă, nu 
se putu împiedica să o ia la întrebări. 

— De-aia ai vrut să te întorci aici? 

— Ca să-mi pot jeli tatăl, e un lucru de care aveam 
nevoie, răspunse ea uitându-se la tubul pe care îl ţinea 
strâns. 

Regăsiră motocicleta şi se urcară în şa. 

— Unde te las? 

— La gară, dacă vrei. 

Mergeau repede. Hanna ţinea tubul cu o mână şi cu 
cealaltă se agăța de mijlocul lui Jorge. Vântul îi zgâria faţa 
şi se simţi în sfârşit liberă, mai liberă ca niciodată. 

Jorge o însoţi până pe peron şi aşteptă trenul împreună 
cu ea. Când urcă pe scara vagonului, o reţinu apucând-o de 
mână. 

— Ce e în tub? 

— Nişte lucruri de-ale lui taică-meu. 

— Atunci, sunt mulţumit că au rămas ascunse aici în 
gaură tot timpul ăsta şi că le-ai regăsit. 

— Mulţumesc, Jorge, mulţumesc pentru tot. 

— N-ai să te mai întorci, nu-i aşa? 

— Nu, niciodată. 

— Bănuiam eu, văzusem că nu aveai niciun bagaj, nici 
măcar o geantă. Păi, drum bun, Hanna. 

Jorge privi cum trenul se punea în mişcare. Hanna scoase 
capul pe geamul compartimentului său şi îi trimise o 
sărutare. 


272 


- MARC LEVY - 
* 


Întoarsă la Paris, în camera ei de hotel, deschise cilindrul 
şi desfăşură pe pat toate tablourile. Sam fusese prevăzător, 
etanşeitatea tubului le protejase, nu suferiseră nici cea mai 
mică stricăciune. Le examină unul câte unul şi nu numără 
decât nouă. Lipsea un tablou. Fata de /a fereastră pictată 
de Hopper dispăruse. 


A doua zi, Hanna achită nota de plată şi zbură spre New 
York la bordul unui Constellation de la Air France... 


273 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


34 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Baltimore 


Capitolul se termina în felul acesta. George-Harrison îi 
citi ultima pagină şi îmi propuse să mergem să bem o 
cafea. N-aveam niciun chef, tot ce voiam era să cunosc 
urmarea poveştii şi să înţeleg de ce Shylock nu o scrisese. 
Era aproape şase seara, mai aveam o şansă să-l prind la 
birou. 

— Vino după mine, i-am ordonat eu lui George-Harrison. 

M-a privit ridicând din sprâncene. 

— Nu degeaba eşti nepoata lui, zise el pe un ton mucalit. 

Am ieşit în fugă din bibliotecă şi am luat-o la goană pe 
alei. Dacă n-am fi fost îmbrăcaţi de oraş, am fi putut părea 
doi joggeri care-şi disputau linia de sosire, ceea ce, de 
altfel, am şi făcut. Am identificat o scurtătură şi am cotit 
fără să-l avertizez. L-am auzit strigând de departe că 
trişam. Am ajuns cu răsuflările tăiate în faţa uşii lui Shylock, 
uitând până şi să ciocănim. Profesorul tresări şi se uită de 
sus la noi, eram leoarcă de sudoare. 

— Sper că nu manuscrisul meu v-a adus într-un 
asemenea hal? întrebă el neîncrezător. 

— Nu, mai degrabă ce nu e scris acolo. Cum de aţi putut 
să vă întrerupeţi la mijlocul capitolului? am protestat eu. 

— Întrebarea nu e cum, ci de ce. Şi v-am explicat deja de 
ce. Hanna i-a interzis lui Robert să ne ducem mai departe 
proiectul. Dar măcar prietenia noastră nu s-a stins. 

Shylock se uită la ceas şi oftă. 

— Mi-e foame şi e foarte rău când ai arsuri la stomac să 
cinezi târziu. 

— Alegeţi un restaurant şi sunteţi invitatul nostru, sugeră 
George-Harrison. 


274 


- MARC LEVY - 


— Pe cinstea mea, răspunse Shylock, Charleston e unul 
excelent; din moment ce curiozitatea voastră nu poate să 
aştepte până mâine, accept. 


Când am descoperit preţurile din meniu, am crezut că mi 
se face rău. Redactorul meu şef n-avea niciodată să 
accepte să treacă această cină în cheltuielile de deplasare, 
poate numai dacă îi aduceam femurul lui Edgar Poe. Dar 
eram acolo pentru ca Shylock să se aşeze la masă - şi nu 
doar în faţa homarului pe care îl comandase. 

— Ce s-a întâmplat cu tabloul care lipsea şi ce a făcut 
Hanna când s-a întors la New York? am întrebat eu din clipa 
în care chelnerul s-a retras. 

— Câte-o întrebare pe rând, vă rog, răspunse profesorul 
legându-şi şerveţelul în jurul gâtului. 

Shylock înfulecă jumătate din homar. Să-l văd cum 
desfăcea carcasa şi-şi sugea degetele mi-a tăiat orice poftă 
de mâncare. În mod vizibil, nu aşa stăteau lucrurile cu 
George-Harrison care se desfăta cu un biftec, mânuind cu 
seriozitate furculiţa. 

— Când s-a întors la New York, reluă profesorul, Hanna 
nu a vorbit cu nimeni despre tablouri. Nici cu soţul căruia a 
omis chiar şi să-i pomenească despre scurta călătorie în 
Franţa, nici cu patronul. Avea motive întemeiate să-şi ţină 
gura. Dar, ca să pună în aplicare ideea pe care o avea în 
minte, trebuia să accepte să se despartă de una dintre cele 
nouă pânze care-i mai rămâneau. A ales Fericitele 
întâmplări de la scrânciob, o operă de Fragonard, de 
optzeci de centimetri înălţime pe şaizeci de centimetri 
lăţime, pe care a rebotezat-o mai simplu Leagănul. Dintre 
toate tablourile tatălui ei era cel care-i plăcea cel mai puţin. 
| se părea că degajă o impresie de frivolitate care friza cu 
rococoul. Nu-i spuse o vorbă lui Glover, de teamă să nu se 
simtă obligată să i-l propună mai întâi lui. Glover ar fi vrut 
să i-l cedeze la preţul pe care şi-l acordau negustorii de 

275 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


artă între ei. Or, vânzându-l unui colecţionar, ar fi putut să 
obţină dublu, iar ea avea nevoie să strângă mai mult de 
cinci sute de mii de dolari. Din motive de etică, îşi interzise 
să se ducă la unul sau altul dintre clienţii galeriei, i s-ar fi 
părut că nu e cinstit şi se simţea mult prea îndatorată faţă 
de negustorul englez ca să-i joace şi cel mai mic renghi. 
Dar Sam avusese şi el cumpărătorii lui bogaţi la New York, 
pe care nu-i cunoscuse decât datorită tatălui ei. Stabili o 
întâlnire cu familia Perl şi profită de faptul că Robert urma 
să-şi petreacă duminica făcând inventarul ca să se ducă să 
le prezinte tabloul de Fragonard. Acceptă să i-l lase câteva 
zile, iar peste o săptămână deschise un cont în bancă, 
imitând semnătura soţului ei, căci pe vremurile acelea o 
femeie căsătorită nu putea să aibă unul fără acordul 
soţului. Depuse cecul de şase sute şaizeci de mii de dolari 
pe care îi negociase crunt pentru Fragonard şi puse la 
adăpost într-un seif tubul care conţinea celelalte opt pânze. 

— Ce-a făcut după aceea? am întrebat eu. 

— La puţin timp după, a angajat un şofer şi s-a dus la 
Baltimore. A răscumpărat casa familiei Stanfield plătind 
creanţele băncii care o pusese sub sechestru. Avea să i-o 
ofere lui Robert într-o bună zi, dar nu imediat, căci el sigur 
ar fi vrut să se mute acolo fără întârziere. Hanna visa la un 
apartament cu vedere la Central Park şi nu să meargă să se 
îngroape într-un oraş de provincie, în condiţiile în care o 
aştepta o viaţă nouă. 

La începutul lui 1948, Glover dori să se întoarcă să 
locuiască în Anglia. Se apucă să caute un asociat care să 
vrea să-i răscumpere sucursala americană. Fiind un om 
cinstit, îi dădu de ştire Hannei. Ea îi propuse imediat să 
achiziţioneze o cotă-parte. Glover nici că putea să viseze la 
ceva mai bun, căci avea toată încrederea în ea, dar ar fi 
fost nevoit să-i împrumute suma şi să se ramburseze de-a 
lungul anilor din vânzările viitoare. Cu toate acestea, îi 
promise că o să se gândească. Temându-se că afacerea o 
să-i scape, Hanna îi propuse să-i dea o sută cincizeci de mii 
de dolari în bani gheaţă, iar restul, în următorii doi ani. 

276 


- MARC LEVY - 


Glover se miră că dispunea de o asemenea sumă, dar se 
feri să comenteze în vreun fel sau altul. 

În ziua semnării actelor de cesiune, o invită la cină ca să 
sărbătorească asocierea. In timpul mesei, o întrebă dacă ea 
era aceea care vânduse un Fragonard ivit de nicăieri 
familiei Perl. Şi fără să-i mai aştepte răspunsul, îi aminti, nu 
fără umor, o regulă esenţială în meseria ei: piaţa de artă 
este o lume mică în care totul se ştie. 

Glover îşi făcu bagajele pentru Londra. Trecură câteva 
luni. Într-o zi şi nu într-una oarecare, Hanna îl conduse pe 
Robert la galerie. Când ajunseră acolo, descoperi că o 
prelată acoperea vitrina. „Nu ştiam că sunteţi în renovări, 
chiar că nu-mi spui nimic”, îi reproşă el. Dar Hanna părea 
aşa de fericită şi de veselă, că nu merse mai departe. 
Hanna îi întinse funia care atârna la capătul prelatei şi-şi 
rugă soţul să binevoiască a trage din toate puterile lui. 
Pânza căzu la pământ, dezvăluind identitatea noilor 
proprietari ai locurilor. Galeria fusese rebotezată „Stanfield 
& Glover”. 

— Cum a reacționat Robert? a întrebat George-Harrison. 

Deşi nu ştia nimic despre meseria nevestei sale, îl 
tulbură să vadă numele Stanfield înscris în litere de aur pe 
acea vitrină şi să-şi imagineze tot ce fusese Hanna nevoită 
să îndeplinească pentru a-l onora astfel, iar duminica aceea 
a fost una dintre cele mai frumoase clipe ale vieţii sale... 
Exact patru ani trecuseră de când debarcaseră amândoi de 
pe un cargou care venea de la Tanger. 

— Ar fi putut să-i propună ca galeria să poarte numele de 
fată al soţiei sale, am protestat eu. Putuse să-şi cumpere 
partea mulţumită moştenirii de la Sam. 

— Da, dar Robert habar n-avea de lucrul acesta. Şi apoi, 
generozitatea constă şi în a şti să apreciezi ce ţi se oferă. 
Oricum, i-a propus s-o facă, iar Hanna i-a replicat că voia să 
existe prin ea însăşi şi să-şi merite propria reuşită. 
Goldstein aparţinea trecutului, Stanfield avea să-i fie 
viitorul. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

277 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— O să mă uit mai întâi să văd ce deserturi au, am auzit 
numai de bine despre sufleul cu ciocolată şi, ca să se 
potrivească împreună, un vin dulce de calitate ar fi perfect. 
Dacă nu cer prea mult, desigur. Dar de atâta vorbit, mi s-a 
uscat gura. 

George-Harrison îl chemă pe specialistul în vinuri, iar eu, 
pe chelner. După ce i se îndestulară poftele, Shylock 
acceptă să-şi continue povestirea. 

— Galeria Stanfield Glover a prosperat la New York mai 
mult decât a făcut-o la Londra. Economia englezească îşi 
revenea cu greu după război. La sfârşitul anului 1948, 
Hanna şi Robert s-au mutat la ultimul etaj dintr-o clădire de 
la intersecţia străzii 77 cu Calea 5. Hanna voia să aibă 
vedere la Central Park, nu numai că o obținuse, o avea 
chiar pe partea cea mai la modă a parcului. Upper East 
Side e mai bine cotată decât Upper West, snobismul 
oamenilor se infiltrează te miri unde. Hanna ar fi trebuit să 
fie cea mai fericită dintre femei, dar începu să se sufoce în 
oraş. Afacerile lui Robert prosperau şi ele rapid. Deschisese 
un birou la Washington, un altul la Boston şi se pregătea să 
inaugureze un al treilea la Los Angeles. Hanna aproape că 
nu-şi mai vedea bărbatul şi-şi petrecea cele mai multe 
dintre serile sale singură în apartamentul acela mare. 
Vederea la care visase atât se dovedea a fi un ocean de 
întuneric de îndată ce se însera. Cuplul îi era în pericol, iar 
ea îl iubea cu adevărat pe Robert. Işi dădu seama că numai 
o schimbare în stilul de viaţă îi putea salva căsnicia şi 
venirea unui copil făcea parte din această schimbare. 

— Credeam că nu putea să aibă copii? 

— Aşa credea şi ea, dar când ai bani, există anumite 
mijloace pentru a trata infertilitatea. În iulie 1949, când 
sărbătoreau cinci ani de când ajunseseră la New York, 
Hanna îi dădu lui Robert actul de proprietate al casei din 
Baltimore şi îi propuse să se mute acolo. El ar fi putut să se 
supere pentru că ea o răscumpărase pe ascuns, dar Hanna 
tocmai îi oferise cheile de la casa familiei Stanfield, un vis 
la care el renunţase, zdrobit, şi nu văzu în gestul ei decât o 

278 


- MARC LEVY - 


imensă dovadă de dragoste. În timp ce lucrările de 
renovare avansau, amândoi se apucară să-şi organizeze 
afacerile pentru ca să le poată conduce de la Baltimore. 
New York era la doar două ore şi jumătate de drum cu 
maşina, Hanna angajase destui oameni la galerie ca să 
poată rămâne la distanţă, asigurând totodată principalele 
tranzacţii care, de ceva vreme, se semnau în afara oraşului 
sau în cadrul unor mari licitaţii. În 1950, când mama 
dumitale, Sally-Anne, intra în casa aceea, Glover se 
îmbolnăvi. Un cancer la pancreas care îi lăsa prea puţin 
timp. O sună pe Hanna şi o rugă să vină să-l vadă cât mai 
repede cu putinţă, fără să-i dezvăluie nimic despre situaţia 
lui. De îndată ce Hanna ajunse la Londra, o informă că se 
hotărâse să iasă la pensie şi îi propuse ca ea să-i 
răscumpere toate acţiunile. Preţul pe care i-l cerea era atât 
de mic, încât, la început, Hanna refuză. Doar colecţia de 
artă a lui Glover valora dublu. Dar negustorul îi aminti o a 
doua regulă esenţială a meseriei: o operă n-are o altă 
valoare de piaţă decât aceea pe care un cumpărător este 
gata să o plătească. Inţelegea că o sucursală de cealaltă 
parte a oceanului era pentru Hanna o sursă de inutile 
necazuri, cu atât mai mult cu cât avea acum un copil şi 
locuia la Baltimore. Pereţii galeriei n-aveau mare 
importanţă, de altfel era un spaţiu pe care-l închiriase. 
Atunci, îi propuse să coboare la seif şi să-i facă o ofertă 
pentru fiecare dintre tablourile care se aflau acolo. Şi, cum 
erau asociaţi, îi atrase atenţia că era deja proprietară a 
jumătate dintre ele. 

Shylock tocmai înghiţise ultima bucăţică din sufleul lui cu 
ciocolată şi mă temeam că seara avea să se termine 
înainte să fi abordat partea aceea a povestirii pe care o 
aşteptam încă de la începutul mesei. 

— Toate acestea sunt pasionante, l-am întrerupt eu, dar 
ce s-a întâmplat între mama şi părinţii săi de s-au certat 
pentru totdeauna? 

— Răbdare, o să înţelegeţi în curând. Glover a lăsat-o pe 
Hanna să facă inventarul colecţiei sale. Ea ar fi putut să se 

279 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


cruţe, căci metodică de felul ei, îi ştia deja fiecare piesă. 
Toate erau repertoriate în registrele pe care le ţinea. Cum 
asocierea lor nu cunoscuse niciodată nici cea mai mică 
zonă de umbră, de îndată ce Glover cumpăra sau vindea 
ceva, îi şi dădea de ştire şi invers. Nicio zonă de umbră 
aşadar, până ce ochii Hannei s-au oprit asupra unei picturi 
care a zguduit-o. 

— Tabloul lui Hopper? strigă George-Harrison luându-mă 
prin surprindere. 

— Fata de la fereastră, exact! Vă imaginaţi tulburarea 
Hannei când a descoperit în seiful asociatului ei tabloul 
preferat al tatălui său. Dacă Glover îl cumpărase fără să 
încalce legea, de ce îl ascunsese de ea? Nu putea fi o 
coincidenţă sau rodul întâmplării că singurul secret care va 
fi existat între ei avea ca obiect această operă atât de 
specială. Ea urcă în fugă până la biroul lui şi intră ca o furie. 
Glover o mai văzuse prost dispusă, dar niciodată într-o 
asemenea stare. Cum nici el nu se simţea prea bine, îi veni 
foarte greu să înţeleagă ce se întâmplase şi încă şi mai 
greu că ea îi ordonă să se justifice imediat. Jignit că-l 
bănuieşte de vreo înşelătorie oarecare, era mult prea 
scârbit ca s-o dea afară. Se folosi de aroganţa lui britanică 
punându-i la rândul său o întrebare. Cum putea ea să se 
mire de prezenţa pomenitului tablou la el în galerie, când 
tocmai bărbatul ei i-l încredinţase? Un schimb de priviri a 
fost de-ajuns pentru ca Glover să-şi dea seama că 
răspunsul la întrebarea lui era mult mai complex decât 
presupusese el. Simţindu-se  dintr-odată vinovat pe 
nedrept, îi explică fără întârziere. Cu câţiva ani în urmă, 
Robert venise să-i ceară un serviciu. Avea nevoie de bani 
ca să-şi pună pe roate comerţul de spirtoase. Glover se 
grăbise să-i sară în ajutor, dar Robert ţinuse morţiş să-i lase 
ca gaj un bun de valoare. lar acest bun nu era decât Fata 
de la fereastră. Când Robert îi dăduse banii înapoi, 
proprietarul galeriei voise să i-o restituie, dar pentru nişte 
motive numai ale lui - şi Glover profită ca să enunţe cea 
de-a treia regulă esenţială a meseriei sale: discreţia -, 

280 


- MARC LEVY - 


Robert îl rugă să binevoiască să păstreze Hopper-ul în 
siguranţă la el în seif. Glover îl întrebă dacă dorea să-l 
vândă, căci ar fi găsit imediat un client, dacă nu chiar mai 
mulţi, dar Robert îl asigură că, indiferent de preţul ce li s-ar 
propune, lui şi soţiei sale, ei n-aveau să-l vândă niciodată. 
Lui şi soţiei sale! insistă Glover ca s-o facă pe Hanna să 
priceapă că nu se îndoise niciodată nici măcar o clipă că 
Hanna n-ar fi fost la curent. Hanna nu mai ştiu cum să se 
scuze, emoția revederii tabloului o făcuse să-şi piardă 
minţile. Şi subiectul fu închis. Glover nu avu puterea de a 
suporta un alt secret şi-i mărturisi că era bolnav. N-avea 
niciun rost ca Hanna să-i cumpere colecţia, i-o lăsase 
moştenire, banii pe care ar fi putut să i-i dea i-ar fi revenit 
tot ei imediat după moartea lui care se apropia cu paşi 
mari. lar bani avea el destui cu care să-şi poarte de grijă în 
aşteptarea sfârşitului. Vestea aceasta o afectă atât de mult 
pe Hanna, încât lăsă într-un plan secund întrebările 
provocate de reapariţia fetei de la fereastră. În lunile 
următoare, se întoarse de mai multe ori să-l vadă pe Glover 
şi rămase la căpătâiul său după ce fusese internat la spital. 
Acolo a şi murit şase zile mai târziu. Hanna se ocupă de 
înmormântare. Pierduse un al doilea tată şi îi venea foarte 
greu să-i accepte moartea. După ce colecţia lui Glover a 
fost repatriată în Statele Unite, firma galeriei din New York 
a fost refăcută, căci acestea erau ultimele lui dorinţe pe 
care i le comunicase într-o scrisoare: 


Singurele care contează sunt operele de artă, căci 
ele sunt veşnice, cei care le dețin n-au mare 
importanță, într-o zi se vor duce. Nu aceasta este 
smerenia plină de desfătare pe care o învăţăm de la 
ele? Te-am iubit şi admirat atât de mult pentru că în 
dumneata n-am văzut niciodată nici cel mai mic 
orgoliu de a le poseda. Ca şi mine, nu ai pentru 
operele de artă decât dragoste şi respect, astfel că a 
venit vremea ca munca pe care o înfăptuieşti să îti 
revină în întregime. Să nu te simţi datoare în niciun fel, 

281 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


ai fost un izvor de lumină, de bucurie şi de multă 
veselie, căci toanele dumitale m-au bucurat adesea. şi 
cele bune, şi cele rele, hohotele nebuneşti de râs şi 
izbucnirile de furie. În cursul unei vieţi care m-a 
răsfățat adesea, am întâlnit mulţi negustori, dar 
niciunul cu o forță cum ai dumneata. AŞ vrea ca de- 
acum încolo galeria noastră să poarte numai numele 
dumitale, căci mândria pe care o am pentru eleva mea 
este chiar mai mare decât cea de a-i fi fost dascăl. Îţi 
doresc, prea draga mea Hanna, viața frumoasă pe 
care o meriti. Al dumitale devotat, 
John Glover 


Credeţi-mă, numai un englez poate să scrie un text atât 
de demn şi de modest. Şi să nu vă lăsaţi impresionați de 
memoria mea, sunt istoric, e meseria mea să rețin textele. 
Dar s-a făcut târziu şi eu încă nu v-am răspuns la toate 
întrebările. După ce Hanna l-a îngropat pe Glover şi i-a pus 
afacerile în ordine, vă daţi seama că reapariţia tabloului lui 
Hopper nu a rămas fără urmări. Hanna nu se îndoia de 
cinstea soţului ei, Robert ar fi avut de nenumărate ori 
posibilitatea de a-l vinde şi faptul că îi interzisese în mod 
clar lui Glover să se despartă de tablou era o dovadă că nu 
avusese niciodată de gând s-o facă. Lucrul care o preocupa 
pe Hanna era mult mai grav. Işi aduse aminte de seara 
când fugiseră, de nevoia pe care Robert o exprimase de a 
se întoarce după nişte haine, dar şi de acea pretinsă hartă 
a amplasamentelor unor depozite de arme. Or, se dusese 
să recupereze Hopper-ul şi-şi mai aminti şi de acea desagă 
de care nici că se despărţise în timpul exodului lor prin 
Spania ori pe vapor. Ceea ce, inevitabil, o făcu să înţeleagă 
că Sam îi dezvăluise ascunzătoarea şi că Robert o minţise 
de la bun început. Şi asta nu era tot. Atunci când, la cimitir, 
Jorge îi vorbise despre bănuielile îndreptate împotriva lui 
cum că-i denunţase pe partizani milițienilor, ea îl întrebase 
ce se întâmplase cu Titon, tovarăşul de nenorocire care 
plecase pe tandem cu Robert în misiune, tocmai pentru că 

282 


- MARC LEVY - 


fusese copleşită de o cumplită îndoială. Amintiţi-vă primele 
clipe ale fugii lor, un amănunt o şocase la ieşirea din 
pădure. Cum de recuperase Robert faimosul tandem, el 
care, după chiar spusele lui, îl sugrumase pe bărbatul care 
îl ducea să-l predea nemților înainte de a-i scăpa din 
maşină undeva pe un drum de ţară? 

— lată un lucru la care nu m-am gândit, am mărturisit 
eu. 

— Nici eu, zise George-Harrison. 

— Ea a făcut-o, continuă Shylock. lar răspunsul la 
această întrebare a fost pentru Hanna sursa unei teribile 
dileme, căci devenea evident că bărbatu-său o minţise şi în 
această privinţă. lar dacă minţise, motivul nu putea fi decât 
unul singur. Evadarea nu se desfăşurase aşa cum o 
povestise el, ba poate chiar nici măcar nu evadase. 

— Hanna nu l-a pus în faţa acestei incoerenţe 
întrebându-l ce se întâmplase cu adevărat? 

— Nu atunci, şi avea ea motivele sale. Dar viaţa i s-a 
schimbat într-un mod ireversibil şi, începând din ziua 
aceea, Hanna nu a mai fost aceeaşi. 

— Dar de ce nu a spus nimic? 

— Pentru că legăturile care unesc doi oameni sunt uneori 
de o asemenea natură, încât ei preferă secretele şi 
minciunile anumitor adevăruri. Când s-a dus la căpătâiul lui 
Glover, Hanna a avut mai multe episoade de greţuri. 
Dăduse vina pe amărăciunea care o copleşea, dar înţelese 
destul de repede că natura îi oferise în sfârşit singurul vis 
pe care nu şi-l putuse împlini până atunci. 

— Hanna o avea deja pe mama, ne-aţi spus-o adineauri. 

— Nu, v-am spus că le intrase în casă, Sally-Anne a fost 
adoptată. Hanna era convinsă că nu poate face copii. Dar 
iată că era însărcinată. Din păcate, fericirea şi nenorocirea 
veneau în acelaşi timp, căci fiul pe care îl purta în pântece 
îl avea drept tată pe bărbatul vinovat de moartea propriului 
ei părinte. Hanna nu-şi făcea niciun fel de iluzii, Robert 
dezvăluise unde se afla cabana de vânătoare în schimbul 
eliberării sale, Sam şi partizanii plătiseră preţul. vă 

283 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


imaginaţi situaţia corneliană în care s-a trezit. Totuşi, 
Hanna nu uită regulile pe care le învățase de la Glover: 
piaţa de artă este un mediu în care se ştie tot, iar discreţia 
este esenţială. Dacă adevărul ajungea la urechile tuturor, 
nu numai că perechea n-avea să supravieţuiască, dar 
reputaţiile urmau să le fie pentru totdeauna întinate. Adio 
prosperitatea galeriei sale... Cine ar vrea să mai facă 
afaceri cu ea după un asemenea scandal? Hanna puse 
Hopper-ul într-o cutie de desen pe care o sigilă cu ceară, 
după care o lăsă în seiful soţului ei. Il lămuri că avea 
înăuntru o operă la care ţinea în mod deosebit şi îl sili să 
promită pe viaţa copiilor lor că n-o s-o deschidă niciodată. 
Era o răzbunare plină de cruzime şi rafinament. De fiecare 
dată când Robert avea să deschidă seiful, urma să vadă 
cutia de desen şi să se întrebe dacă Hanna descoperise sau 
nu dovada vinovăţiei sale. Deşi în aparenţă intenabil, acest 
status quo a durat totuşi unsprezece ani în care Hanna nu a 
mai fost nicicând soţia drăgăstoasă pe care o cunoscuse 
Robert. Işi îndreptă toată dragostea spre fiul ei. Robert n-o 
mai avu decât pe fiica lui pe care s-o răsfeţe, iar Sally- 
Anne, care nu se înţelegea cu mama ei, îl iubea şi ea din 
toată inima. Până în ziua în care a împlinit... 

— Doisprezece ani? 

— Într-adevăr, atâţia ani avea când a surprins o ceartă 
îngrozitoare în biroul tatălui ei. Hanna aflase că soţul ei 
avea o aventură. Era prima lui amantă, dar nu şi ultima. În 
apărarea lui, Robert era un bărbat bine, iar soţia lui, 
incapabilă să-l ierte, îl neglija de ceva ani. Avea, cum e şi 
omenesc, nevoie să iubească şi să se simtă iubit. 
Reproşurile izbucniră de ambele părţi, cearta degeneră. 
Hanna ajunse într-un sfârşit să-i dezvăluie soţului ei că fata 
aşezată la o fereastră pe care o răpise dintr-o cabană de 
vânătoare în Franţa stătea de unsprezece ani închisă în 
seiful său, subtilă analogie, înainte de a povesti în amănunt 
tot adevărul pe care îl ştia. In seara aceea, Sally-Anne auzi 
că tatăl ei era infidel şi că nu era eroul pe care şi-l 
imaginase, ci un om care, pentru a-şi salva pielea, 

284 


- MARC LEVY - 


comisese ireparabilul. Reacţia ei a fost aceea a unei 
fetişcane care nu avea nevoie de un asemenea scandal 
pentru ca ardoarea adolescenţei să se aprindă. A fost o 
explozie de ură. Impotriva maică-sii care întreţinuse 
această minciună lăsând răul să câştige, împotriva lui taică- 
său devenit brusc un ticălos, dar şi împotriva fratelui ei, fiul 
iubit al familiei, pe când ea nu era decât un copil adoptat. 
Hanna se temu că fiica ei, din sete de răzbunare, avea să 
răbufnească în faţa oricui va fi vrut s-o audă şi să trădeze 
secretul care îi împovăra pe-ai săi. Ca s-o împiedice, o 
trimise la şcoală într-un pension în Anglia. Sally-Anne a 
rămas acolo până la majorat. 

Işi bău pe nerăsuflate paharul şi-l puse cu gingăşie pe 
masă. 

— Ei bine, cred că am fost la înălţimea acestei excelente 
mese. Vă las să plătiţi nota. Ne mai întâlnim când o să vreţi 
voi, căci am văzut eu în meniu un fileu de biban cu trufe pe 
care cu plăcere l-aş gusta. Faptul că am avut iar de-a face 
cu povestea aceasta mi-a redeşteptat dorinţa de a termina 
de scris cartea. Sper că o să vă ţineţi de cuvânt şi o să-mi 
daţi acordul în momentul publicării. Am fost încântat să o 
întâlnesc pe moştenitoarea familiei Stanfield. 

Profesorul se ridică, ne strânse mâna şi plecă. 


* 


Întoarsă în camera mea de hotel, întinsă pe pat, mă tot 
gândeam la tot ce ne dezvăluise profesorul la cină. 

In mod ciudat, mă simțeam mai apropiată de mama cum 
poate nu fusesem niciodată în timpul vieţii ei. Inţelegeam 
acum ce îndurase în acel exil forţat. Sentimentul de a fi fost 
părăsită de două ori, mai întâi de adevărații ei părinţi, apoi 
de aceia care o adoptaseră. In privinţa aceasta, aproape că 
ne spusese adevărul, dar în această noapte, când mi-era 
aşa de greu să adorm, ajungeam să întrevăd motivele 
tăcerii sale şi ale tatălui meu, toate lucrurile de care ar fi 
vrut să ne protejeze. Şi totuşi, îmi părea rău că nu ne 

285 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


spusese nimic. Aş fi vrut să-i fi oferit încă şi mai multă 
iubire, ei căreia îi lipsise atât. Trebuia să le povestesc lui 
Maggie şi Michel trecutul mamei şi puteam eu oare s-o fac 
fără s-o trădez? 

Alte întrebări mă împiedicau să-mi găsesc somnul. 
Profesorul Shylock pusese totul la cale ca să obţină 
cauţiunea morală de care avea nevoie? Ştia el oare cine 
eram înainte să ne întâlnim? Căci, dacă nu era el, cine era 
anonimul şi care era scopul la care voia să ajungă? 

Mâine, ar trebui să-mi ţin o promisiune: să-l ajut pe 
George-Harrison să dea de urma tatălui său. 


286 


- MARC LEVY - 


35 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Baltimore 


Era o dimineaţă rece, atât de lipsită de lumină, încât 
oraşul părea cenuşiu. Urăsc zilele de sfârşit de toamnă 
când străzile bătute de vânt par să fi îmbătrânit. Bălţi 
murdare de apă de ploaie acopereau trotuarele. George- 
Harrison mă aştepta în faţa pick-up-ului, purta o veche 
cămaşă de blugi, o geacă de piele şi o şapcă cu care arăta 
ca un jucător de baseball ajuns la pensie. Şi mai ales, părea 
în toane proaste. S-a uitat lung la mine, a oftat şi s-a urcat 
la volan. 

M-am aşezat lângă el şi n-am aşteptat să pornească 
motorul ca să-l întreb unde mergeam. 

— Tu te duci unde vrei, eu mă întorc acasă. Banii nu 
cresc în copaci şi, că tot veni vorba de copaci, am treburi 
care mă aşteaptă. 

— Vrei să renunţi acum, când ne apropiem de capăt? 

— Care capăt şi să renunţ la ce? Mi-am părăsit atelierul 
în speranţa că am să aflu cine e taică-meu şi de când sunt 
aici, de când ne-am întâlnit, n-am auzit vorbindu-se decât 
despre necazurile prin care a trecut mama ta şi despre 
poveştile tale de familie. E pasionant, mai ales pentru tine, 
dar n-am nici paralele şi nici cheful să mai rămân în oraşul 
acesta în care e clar că n-am nimic de făcut şi nimic mai 
mult de aflat. 

— Nu poţi să gândeşti aşa. E adevărat, am făcut mai 
multe progrese în ceea ce mă priveşte pe mine, dar îţi jur 
că am adormit aseară gândindu-mă că trebuie să 
îndreptăm această situaţie şi să ne orientăm investigația în 
acest sens. 

— Şi vrei să o orientezi mai exact în ce sens? m-a 
întrebat el enervându-se. 


287 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Şi cum n-aveam nici cea mai mică idee şi cum nu ştiu să 
mint, m-am bâlbâit în mod lamentabil. 

— Chiar că suntem de acord, a continuat George- 
Harrison, scutindu-mă astfel de o prelungire a chinului. 
Habar n-ai de nimic şi nici eu. Aşa că să lăsăm lucrurile aşa 
cum sunt. Am fost cu adevărat fericit să te întâlnesc. Să nu 
crezi că sunt complet idiot sau bădăran, nu uit ce s-a 
întâmplat în maşină, chiar dacă a fost scurt, şi nu spun că 
nu mi-ar fi plăcut să te sărut la rândul meu, în sfârşit, vreau 
să zic să iau eu iniţiativa, dar tu stai la Londra, iar eu, într- 
un sătuc la mii de kilometri de frumoasa şi marea ta 
capitală. Atunci, ia să-mi spui tu la ce ar fi putut să ducă un 
alt sărut? Nu, nu spune, pentru că nici tu habar nu ai. O să 
mă întorc la viaţa şi munca mea. In ceea ce-l priveşte pe 
taică-meu, m-am resemnat de mult. Aşa că s-o ia dracu' de 
scrisoare anonimă şi să-l ia dracu' şi mai mult pe cel care 
mi-a scris-o. Şi ca să-ţi spun totul, nici nu mă mai 
interesează să ştiu cine e anonimul, ar însemna să-i acord 
prea multă importanţă. Şi chiar dacă ar fi vorba despre 
profesorul ăsta, care mănâncă exact ca un porc în ciuda 
frumoasei sale erudiţii, dacă a făcut toate acestea doar ca 
să-şi scrie cartea, să-l ia dracu' şi pe el. Şi pot să-ţi dau un 
sfat înainte să ne despărţim, scrie-ţi articolul şi întoarce-te 
acasă la tine. E cel mai bun lucru pe care-l avem amândoi 
de făcut. 


Am avut un moment de panică absolută, din acelea care 
te străfulgeră, care îţi întorc stomacul pe dos şi îţi lasă 
impresia că ai să dispari cu totul. Şi am descoperit în 
acelaşi moment că eram în sfârşit în stare să mint. Pentru 
că m-am prefăcut că sunt întru totul de acord cu el, de 
parcă faptul de a coborî din pick-up-ul lui n-avea să mă 
coste nimic, de parcă nici n-ar fi contat că n-aveam să-l mai 
văd. Am dat din cap, mi-am luat o faţă potrivită situaţiei, n- 
am zis o vorbă, pentru că n-aveam totuşi să aţâţ demonii 
minciunii ca să văd până unde aş putea să joc teatru şi am 
coborât din nenorocita lui de camionetă, mândră şi 

288 


- MARC LEVY - 


hotărâtă. Atât de mândră, că nici măcar n-am trântit 
portiera. Edina şi Patsy m-ar fi aplaudat sau şi-ar fi bătut 
joc de mine şi de vanitatea mea fără rost. 

Pick-up-ul s-a îndepărtat şi, când l-am văzut dând colţul 
la intersecţie, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu pentru că 
imbecilul mă abandonase ca pe-o şosetă veche, ci pentru 
că m-am simţit brusc mai singură decât fusesem vreodată 
în cursul călătoriilor mele. Într-o asemenea singurătate, că 
şi uitasem că aveam un tată genial, o soră şi un frate la fel 
de formidabili, până şi Vera începuse să-mi lipsească în 
mijlocul oraşului acestuia nenorocit care nu era bun decât 
să provoace nefericire. 

M-am întors ca să mă duc la hotel, unde altundeva să 
merg? Am auzit două claxoane undeva în spate. Când m- 
am răsucit, George-Harrison, în toane la fel de proaste, se 
apleca doar ca să coboare geamul. 

— Du-te şi ia-ţi lucrurile, te aştept. 

— Te rog! Du-te şi ia-ţi lucrurile, te rog! l-am corectat eu. 

— Grăbeşte-te, te rog! 

M-am grăbit aşa de tare, că am aruncat totul claie peste 
grămadă în geanta de călătorie, puloverele, pantalonii, 
lenjeria de corp, a doua pereche de pantofi, MacBook-ul şi 
încărcătorul, trusa de toaletă şi minusculul neseser pentru 
machiaj pe care îl iau cu mine când călătoresc. Am plătit la 
fel de repede şi nota. George-Harrison mă aştepta în faţa 
hotelului, mi-a înhăţat bocceluţa şi a pus-o în spatele 
camionetei. 

— Unde mergem? am întrebat eu. 

— Acolo unde a început totul pentru mine, acolo unde ar 
fi trebuit să dau dovadă de mai multă perseverenţă. 

— Adică? 

— La casa de bătrâni unde e maică-mea. | se mai 
întâmplă să aibă momente de luciditate. Sunt scurte şi 
rare, dar nu văd de ce norocul nu ţi-ar surâde decât ţie. Nu 
te obligă nimeni să mă însoţeşti, chestie pe care aş 
înţelege-o foarte bine, mai ales după ce ţi-am spus 
adineauri. 

289 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Dacă mi-ai făcut tot circul ăsta doar ca să mă prezinţi 
maică-tii, am oftat eu, era de-ajuns să-mi spui. Sunt 
încântată s-o întâlnesc în sfârşit pe femeia de care era 
îndrăgostită mama! 

George-Harrison s-a uitat lung la mine, întrebându-se 
dacă nu cumva îmi băteam joc de el chiar pe faţă şi i-am 
răspuns din priviri că nu era prea departe de adevăr. 

— Fă-te comodă, bombăni el, pentru că ne aşteaptă zece 
ore de drum. În fine, fă şi tu cum poţi mai bine, pick-up-ul 
ăsta nu-i foarte confortabil. 


Am trecut prin Maryland, New Jersey şi, când am ocolit 
New Yorkul, zărind turnurile din Manhattan conturându-se 
în depărtare, n-am putut să mă împiedic să mă gândesc la 
un apartament din Upper East Side ale cărui ferestre 
dădeau spre Central Park, la bunicii mei pe care nu-i 
cunoscusem şi pe care n-aveam să-i cunosc vreodată. 

Învălmăşelii din oraş îi urmară pădurile din Connecticut. 
Stejarii albi erau deja golaşi, dar peisajul nu era mai puţin 
magnific. George-Harrison o coti în dreptul Westport-ului. 
Am  prânzit într-un mic restaurant de pe malul râului 
Saugatuck. Oceanul se revarsă şi îl inundă la fiecare maree. 
Nişte gâşte cu gât roşu se odihneau pe margine, şi-au luat 
zborul când noi am terminat de mâncat. Cârdul lor a format 
pe cer un mare V care se îndrepta spre sud. 

— Vin de la mine, îmi spuse George-Harrison. Sunt gâşte 
canadiene. Când eram puştan, mama mă făcea să cred că, 
atunci când plecau, desenau cu penele lor perdele de 
zăpadă, apoi că se duceau să ia nişte albastru din apele 
calde ale emisferei sudice, înghiţeau litri întregi şi se 
întorceau ca să picteze culorile primăverii. Nu era chiar o 
minciună, an de an plecarea lor vesteşte sosirea iernii, iar 
întoarcerea lor, pe cea a anotimpului frumos. 

Le-am privit micşorându-se, transformându-se în nişte 
puncte minuscule, până ce au dispărut complet. Aveam 

290 


- MARC LEVY - 


chef să zbor cu ele, să mă întind pe nisipul fierbinte de pe o 
plajă din sud şi să nu mă mai gândesc la nimic. 

În timpul unei opriri într-o benzinărie din Massachusetts, 
după ce am făcut plinul, George-Harrison mi-a propus să 
trec la volan. 

— Ştii să conduci? 

— Da, în fine, la noi se conduce pe stânga. 

— Pe autostradă n-ar trebui să ai prea multe probleme. 
Trebuie să mă odihnesc, e mai prudent dacă alternăm din 
când în când. Mai avem drum mult în faţă, nu suntem decât 
la jumătate. 

Şi a aţipit când treceam graniţele Vermontului. 

Cu un ochi la drum, îl priveam uneori cum doarme. Părea 
aşa de liniştit. M-am întrebat cum făcea ca să fie atât de 
calm. Calmul este o calitate care mi-a lipsit adesea, am 
mereu nevoie să fiu în mişcare şi am avut parte de atât de 
multă tăcere, că mi se mai întâmplă să vorbesc doar ca să 
mă aud. Şi totuşi, nu aşa stăteau lucrurile în prezenţa sa, 
de parcă tot calmul lui mă impregna, de parcă îmi făcea 
bine fără să-mi facă nimic; ca şi cum mi-ar fi dat ghes să 
îmblânzesc tăcerea. 

Am trecut de oraşul Glover, ceea ce m-a întristat 
oarecum. Un proprietar de galerie englez voia, din umilinţă, 
ca numele să îi dispară odată cu el, ar fi fost foarte mirat 
trecând pe aici. 

Îmi plăcea să fiu la volanul acestui pick-up, direcţia era 
cam ţeapănă, dar huruitul puternic al motorului îmi dădea 
impresia că realmente conduc. Şi apoi, spre deosebire de 
Austin-ul tatei al cărei scaun este foarte jos, aici eram la 
înălţime. M-am privit în retrovizoare şi mi-am zâmbit 
prosteşte, măcar o dată nu mi se părea că sunt chiar aşa 
de urâtă. Poate că viaţa în Marele Nord nu era aşa de rea. 
Lacurile, pădurile, marile spaţii, animalele, într-un anumit 
fel o existenţă sănătoasă. Da, ştiu, mă uit prea mult la 
televizor, mi-ar fi spus Maggie. 

Ultimele momente ale zilei se iroseau într-un cer plin de 
nori. Întunericul avea să se lase în curând, vârfurile 

291 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


copacilor se înnegriseră pe măsură ce ne apropiam de 
nord. Am întredeschis geamul şi am adulmecat aerul, 
îmbătătoarea lui puritate. M-am uitat cum să aprind 
farurile. George-Harrison răsuci o rotiţă de pe bord. 

— Nu eşti prea obosită? a întrebat el când a deschis 
ochii. 

— Nu, aş putea să conduc toată noaptea, îmi place la 
nebunie. 

— Din fericire, n-o să avem de mers atât de mult timp. 
Frontiera nu mai e foarte departe, o s-o trecem la 
Stanstead. La ora asta, n-ar trebui să fie coadă la postul de 
control şi apoi ne mai rămân de parcurs vreo patruzeci de 
kilometri. 


Vameşii ne verificară actele, n-aveam nimic de declarat 
şi nici geanta mea din spatele pick-up-ului, nici valijoara lui 
George-Harrison nu-i interesă. Două ştampile şi o barieră 
trecută, ne aflam de-acum în Quebec. George-Harrison îmi 
arătă pe ce drum s-o iau. 

— Hai să trecem pe la depanator, îmi zise el uitându-se 
la ceasul de pe bord. 

— O problemă cu pick-up-ul? am întrebat eu. 

— Nu, rânji el. La noi, depanatorul e o băcănie care stă 
deschisă până seara târziu. Acasă nu am nimic de 
mâncare. 

— Credeam că mergem la mama ta? 

— O să mergem mâine, am făcut un mic ocol. N-am fi 
putut s-o vedem aşa de târziu şi mi s-a luat de hoteluri, la 
mine acasă am loc o groază. 

— Mi s-a părut că te-am auzit zicând că ai o cameră 
minusculă. 

— Şi un atelier prea mare... ştiu să ascult reproşurile 
care mi se aduc. După plecarea lui Melanie, am făcut ceva 
amenajări. Nu te teme de nimic, chiar dacă sunt un urs, nu 
te duc într-o peşteră din adâncul pădurii. 

— Nu mi-era frică, am protestat eu. 

— Un pic totuşi, a reluat George-Harrison, amuzat. 

292 


- MARC LEVY - 


Ne-am oprit la depanator. O magherniţă din ciment 
luminată de un felinar de pe marginea drumului. Cu 
siguranţă că nu era prima oară când George-Harrison se 
ducea acolo, căci băcanul ne primi cu o straşnică strângere 
de mână şi ne ajută să încărcăm cutia cu provizii în pick-up. 
Mi-era o foame de lup şi făcusem cumpărăturile cu mare 
seriozitate. În timp ce mă plimbam printre rafturile 
magazinului său, se uitase întruna la mine, cu un zâmbet 
uşor în colţul gurii, care spunea multe despre ce gândea. 

Era întuneric beznă când am ieşit de pe stradă şi am 
luat-o pe un drum din pământ bătătorit. Nu ştiam dacă 
urma să-mi petrec noaptea într-o peşteră, dar, în orice caz, 
eram în pădure. 

La capătul drumului am ajuns într-o poiană. Razele lunii 
luminau atelierul lui George-Harrison, foarte diferit de ceea 
ce-mi imaginasem eu. Eram nevoită să-i dau dreptate fostei 
lui, nu era „prea mare”, era, de fapt, imens. Un hangar 
uriaş, străpuns de ferestre mari în cadre metalice şi cu un 
acoperiş înalt, foarte înclinat. George-Harrison apucă o 
telecomandă din bord şi apăsă pe un buton. Clădirea se 
ilumină brusc şi o uşă de garaj se ridică. 

— Modernă, nu-i aşa? îmi zise el poftindu-mă să parchez 
pick-up-ul înăuntru. 

Mă gândeam că terminasem cu surprizele, mă mai 
aşteptau multe; în interiorul hangarului se înălța casa lui 
George-Harrison. O cabană destul de drăguță cocoţată pe 
nişte stâlpi şi cu o faţadă din lemn vopsită în albastru. Era 
înconjurată de o terasă pe care, în spatele unei balustrade, 
întrezăream o masă şi două scaune. 

— Camera mea era la mezanin, zise el. După ce a plecat 
ea, am demontat mezaninul şi am construit casa. 

— Când spui „ceva amenajări”, măcar nu exagerezi. 

— Da, am făcut cam multe, dar în fiecare vară care 
trecea, văzând că Melanie nu se întoarce, o tot măream. 

— Ca să te răzbuni? 

— Cam aşa ceva. Ceea ce e o prostie, căci ea n-o s-o 
vadă niciodată. 

293 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Dacă ai fi construit-o afară, ar fi avut mai multe şanse 
s-o zărească. Ar fi trebuit să-i trimiţi o fotografie, în sfârşit, 
să fi fost eu în locul tău, eu aşa aş fi făcut. 

— Vorbeşti serios? 

— Pot chiar să fac un selfie pe trepte, dacă vrei. 

George-Harrison izbucni în râs. 

— E ciudat totuşi. 

— Ce e ciudat? 

— De obicei, oamenii îşi construiesc casele mai degrabă 
afară decât înăuntrul unui hangar. 

— Dar ştiu că, atunci când ies din casă iarna, măcar nu 
trebuie să dau zăpada la o parte. 

— Şi ca să-ţi plimbi câinele, cum faci? 

— N-am câine. 

— OK, dar eşti ţicnit rău de tot. 

— ţi place? 

— Că eşti sărit de pe fix? 

— Casa mea! 

— Nu-mi displac nici una, nici alta. 

Mi-a luat geanta de călătorie şi a intrat în cabană. Apoi s- 
a întors să pună masa şi ne-a servit cina pe terasă. Era 
imposibil să vedem stelele, dar măcar nu era frig. Atelierul 
mirosea a lemn, iar eu mă simţeam ca la capătul lumii, dar 
mai degrabă bine. 

Drumul ne epuizase şi ne-am dus la culcare fără 
întârziere.  George-Harrison îmi pregătise camera de 
oaspeţi. Era decorată cu sobrietate, dar era fermecătoare, 
mult mai frumoasă decât camera mea de la Londra. 
Probabil că Melanie era o mare proastă, un bărbat capabil 
de un asemenea rafinament nu putea să fie un urs. 


* 


A doua zi, când ne pregăteam să pornim iar la drum, m- 
am urcat la volan, fără să-i dau de ales lui George-Harrison. 
l-am atras atenția că la Baltimore condusese tot timpul, iar 


294 


- MARC LEVY - 


el mi-a adus aminte că eram în maşina lui, dar cred că 
prostiile mele copilăreşti îl distrau. 

Două ceasuri mai târziu, mi-a arătat un grilaj din fier 
forjat şi am apucat-o pe un drum din pietriş care urca spre 
o clădire elegantă, cocoţată pe un deal. Parcul de la poalele 
ei era pustiu, era mult prea frig afară pentru ca pensionarii 
să se aventureze la vreo plimbare. 

— Suntem departe de Hyde Park, nu-i aşa? zise el. 

— Ai fost deja la Londra? 

— Nu, nu o ştiu decât din filme, dar în timp ce eram la 
Baltimore, m-am dus să mă uit la nişte fotografii pe net. 

— A, da? Şi de ce? 

— Din curiozitate. 

Am parcat sub marchiza din fier forjat şi am intrat în 
clădire. 


Am recunoscut-o pe femeia aşezată în cabinetul de 
lectură care se uita cu o privire enervată la vecina ei ce 
făcea o pasienţă, de parcă ar fi aşteptat din totdeauna să-i 
propună să joace o partidă. Pielea îi era însemnată de 
vreme, dar privirea ei ageră era identică cu cea din 
fotografia de la Sailor's Café. Faptul de a o întâlni pe May 
mi-a provocat o emoție pentru care nu mă pregătisem. O 
iubise pe mama şi mama o iubise. Ştia atâtea lucruri 
despre ea, lucruri de care eu habar n-aveam. Un bătrân 
care moare e ca o bibliotecă în flăcări, a zis un poet african, 
voiam să descopăr toate cărţile din ea, chiar dacă ea le 
uitase. 

— Ai venit cu prietena ta! Sunt tare mulţumită că v-aţi 
împăcat, strigă ea ridicându-se. Ştiam eu că cearta voastră 
n-o să dureze. De altfel, nu-mi amintesc de ce v-aţi certat, 
adică n-a fost cine ştie ce grav. 

George-Harrison mi-a dat impresia că urma să se dizolve 
şi am aşteptat un pic până să-i vin în ajutor. Dar în timp ce 


295 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


eu îi întindeam mâna, mama lui m-a luat în braţe şi şi-a lipit 
obrazul de al meu. 

— la te uită, înainte mă pupai, nu e vina mea că fiu-meu 
e insuportabil cu tine. 

Mă strângea tare, iar pielea îi era catifelată. Mirosea a 
ambră cenuşie şi am recunoscut imediat această notă 
orientală cu care mama se parfuma duminica. 

— Parfumul e /icky, nu-i aşa? am întrebat-o eu. 

Ea îşi cufundă privirea în ochii mei şi mă observă cu 
uimire. 

— Din moment ce ştii, de ce-mi mai pui întrebarea? 

Se răsuci şi nu mai avu ochi decât pentru fiul ei. Am 
hotărât să-i las singuri şi le-am spus că mă duceam să fac o 
plimbare prin grădină. 

— Dac-o să fumezi pe ascuns, să nu te prindă cineva, 
ticăloşii ăştia o să-ţi confişte ţigările. Nu pentru că le-ar 
păsa de sănătatea ta, nici vorbă, ci ca să le fumeze în locul 
tău. Aşa, ce mai e pe la şcoală, îl întrebă ea pe fiul ei, ţi-ai 
făcut toate temele? 

Am ieşit să-mi mişc picioarele, dar gerul era insuportabil, 
iar de fumat, nu fumez. Aşa că puţin după aceea m-am 
întors şi m-am aşezat la o masă lângă un bărbat care citea. 
Lectura părea să-l amuze teribil, căci râdea adesea. Şi apoi 
am remarcat că nu dădea niciodată pagina; m-a luat cu frig 
pe la spate, mai frig decât îmi fusese când mă plimbam 
prin parc. De departe, îi cercetam pe ascuns pe May şi 
George-Harrison. Păreau să fie în toiul unei discuţii. O 
conversaţie care nu cred că avea vreun sens. De fapt, nu îl 
observam, îl admiram. Era atâta iubire şi răbdare în 
gesturile acestui fiu, asculta cu atâta atenţie, că aş fi putut 
să îndur să-mi pierd memoria numai ca să fiu şi eu la fel de 
iubită. 

Pe bărbatul care citea lângă mine îl apucă un enorm 
hohot de râs şi, dintr-odată, râsul i se transformă într-o 
teribilă tuse. S-a înroşit ca un fruct copt, a sărit în sus, a 
scos un horcăit grozav şi s-a prăbuşit. 


296 


- MARC LEVY - 


Infirmierul care se afla în încăpere se năpusti spre el, dar 
părea total depăşit. Pensionarii priveau scena de parcă 
faptul că se întâmpla ceva care îi scotea din rutina lor era 
mult mai important decât că unul dintre ei se sufoca. 
George-Harrison l-a împins pe infirmier şi s-a aplecat 
asupra bietului om apucat de convulsii. Şi-a băgat două 
degete în gura lui şi i-a scos limba. Bărbatul a reînceput să 
respire aproape normal, din roşii, obrajii i-au redevenit 
trandafirii, dar avea ochii tot închişi şi nu răspundea când 
George-Harrison îl striga: 

— Domnule Gauthier, mă auziţi? Strângeţi-mă de mână 
dacă mă auziţi. 

lar mâna domnului Gauthier a strâns-o pe cea a lui 
George-Harrison. 

— Chem o ambulanţă, a zis infirmierul. 

— Nu e timp, a răspuns George-Harrison, o să le ia o 
jumătate de oră până să vină şi tot atâta ca să ajungă la un 
spital. II duc eu. Luaţi nişte pături, o să-l instalăm în pick- 
up-ul meu. 

O tânără care servea nişte biscuiţi în momentul în care 
domnul Gauthier făcuse criza se oferi să dea o mână de 
ajutor. Avea un break în care puteau să-l întindă la căldură. 
Doi alţi membri ai personalului săriră şi ei. După ce domnul 
Gauthier fu întins în partea din spate a break-ului, George- 
Harrison anunţă că avea să-l însoţească. Aş fi vrut să plec 
cu ei, să rămân la căpătâiul domnului Gauthier, simţeam că 
e răspunderea mea, pentru că făcuse criza sub ochii mei, 
dar în nenorocitul de break nu erau decât două locuri, aşa 
că George-Harrison mi-a cerut să-l aştept. 

Frecându-mi umerii ca să mă încălzesc sub marchiză, 
priveam farurile din spate ale break-ului dispărând în 
spatele grilajului rezidenţei. 


297 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Când m-am întors în sala de lectură, viaţa revenise la 
normal; pensionarii îşi vedeau de treburile lor, de parcă 
nimic nu se întâmplase sau de parcă uitaseră deja totul. 

Femeia de la masa vecină cu cea a lui May îşi continua 
pasienţa, alţii erau cu ochii ţintă la televizor sau se 
mulţumeau să privească în gol. May mă observa într-un fel 
ciudat, când, cu arătătorul, mi-a făcut semn să mă apropii 
şi să mă aşez în faţa ei. 

— Mă înduioşează faptul că am ajuns să te cunosc, să 
ştii. Pentru că semeni cu ea, mult. E ca şi cum o fantomă s- 
ar fi ivit din nou din trecut. A murit, nu-i aşa? 

— Da, a murit. 

— Ce păcat, ar fi trebuit să plec înaintea ei, dar să plec 
frumos, în stilul ei. 

— De data aceasta nu cred că ea a hotărât şi apoi n-a 
fost cine ştie ce frumos, am replicat eu luând apărarea 
mamei. 

— Nu, ai dreptate, nu de data aceasta, ci de cealaltă şi e 
ceea ce ne-a distrus ambele vieţi. Am fi putut să scăpăm 
amândouă, dar ea nici n-a vrut s-audă, din cauza asta, 
bombăni ea şi se frecă pe burtă. Sper că n-ai de gând să 
mi-l furi? Pentru că n-am să te las s-o faci. 

— Să vi-l fur? 

— Nu face pe proasta cu mine, vorbesc de fiu-meu, n-am 
decât unul. 

— Din ce anume aţi fi putut să scăpaţi? 

— Din mascarada în care ne-a băgat maică-ta. De-aia ai 
şi venit aici, vrei să ştii unde a pus-o. 

— Habar n-am despre ce vorbiţi! 

— Mincinoaso! Dar semeni aşa de mult cu ea, că te iert, 
pentru că, deşi e moartă, tot o mai iubesc. O să-ți 
povestesc două, trei chestii, cu condiţia să rămână între 
noi. Îţi interzic să-i spui ceva, orice. 

Nu ştiam cât timp avea să dureze acel moment de 
luciditate. George-Harrison îmi zisese că erau pe cât de 
rare, pe atât de scurte. Sperase că o să aibă noroc, dar 
norocul ne zâmbise în lipsa lui. Aşa că am făcut o 

298 


- MARC LEVY - 


promisiune pe care n-am s-o ţin. May mi-a luat mâinile în 
căuşul palmelor, a tras adânc aer în piept şi a început să 
zâmbească. 

l-am văzut chipul luminându-se, de parcă ar fi întinerit, 
de parcă fotografia de la Sailor's Cafe prindea viaţă în faţa 
mea. 

— Îmi asumasem nişte riscuri nebuneşti ca să obţin 
invitaţiile, zise ea. Dar nu era nimic în comparaţie cu ceea 
ce s-a întâmplat în timpul balului. Totul s-a jucat în seara 
aceea. Un bal, ca un punct culminant în treizeci şi şase de 
ani de minciună... dar nu pentru foarte multă vreme încă. 


299 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


36 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Cantoanele de Est, Québec 


May se exprima într-un mod ciudat, o voce lăuntrică 
părea să-i dicteze cuvintele, iar povestirea ei mă duse la 
Baltimore într-o seară de la sfârşitul lui octombrie 1980. 

— Şoferul nostru oprise rapid la intrare ca să ne lase să 
coborâm. S-a auzit un zgomot de portieră trântită şi 
defilarea automobilelor a continuat. Cei care aveau 
onoarea de a fi invitaţi la bal se îngrămădeau în faţa uşii 
casei. Două femei îmbrăcate în livrele primeau invitaţiile şi 
verificau lista cu numele musafirilor. Purtam o fustă lungă 
strânsă pe talie, o cămaşă cu plastron, o redingotă şi un 
joben. În costum de Domino, Sally-Anne era îmbrăcată cu o 
rochie amplă, iar capul îi era acoperit de o pelerină neagră. 
Alesesem aceste costume ca să ne mişcăm uşor şi să 
ascundem sub cape ceea ce ne pregăteam să furăm. 

Maică-ta a arătat invitaţiile. Îmi asumasem nişte riscuri 
teribile ca să le obţin, nu mai ştiu prea bine când, de ceva 
vreme încoace cam pierd noţiunea datelor. 

Am intrat în hol. Era imens şi luminat de nişte candelabre 
mari. În faţa noastră se înălța o scară impozantă, al cărei 
acces era interzis cu un cordon roşu. Când ridicai capul, 
puteai să admiri vitraliul şi să vezi palierul cu balustrada lui 
din fier forjat care se întindea pe tot etajul. Urmaserăm 
puhoiul de invitaţi până în salonul cel mare de la parter. 
Somptuoase bufete erau servite în faţa ferestrelor. Totul 
era magnific. O orchestră alcătuită din şase muzicanți 
cocoţaţi pe o estradă, aproape de şemineul din piatră 
sculptată, alterna menuete, rondouri şi serenade. In viaţa 
mea nu asistasem la un spectacol atât de fastuos. li 
admiram pe cei prezenţi. Un Arlechin săruta mâna unei 
contese, un soldat confederat ciocnea cu un mag hindus, în 
timp ce duşmanul lui nordist discuta cu Cleopatra. George 

300 


- MARC LEVY - 


Washington, deja pilit bine, n-avea de gând să se oprească 
din băut. Un hughenot îi umplea cupa de şampanie până ce 
se revărsa. Mai era şi un prinţ din O mie şi una de nopți 
care pipăia sânii unei Isabelle al cărei Leandru era plecat 
aiurea. Un fachir se îndopa cu foie gras, un vrăjitor cu un 
nas coroiat se chinuia îngrozitor să muşte dintr-o tartină cu 
caviar, era ridicol. O Colombină şi un Polişinel formau un 
cuplu destul de drăguţ, un Cezar avea fruntea iritată de la 
coroana de lauri pe care şi-o tot potrivea pe cap. Abraham 
Lincoln săruta o curtezană orientală. Sub măşti totul era 
posibil, chiar şi ceea ce era interzis. 

O tânără şi frumoasă cântăreaţă de operă a urcat pe 
estradă. Vocea ei puternică a captivat adunarea. Sally-Anne 
a profitat de acest moment ca să împingă o uşă ascunsă în 
etajerele unei biblioteci. În spate se aflau câteva trepte în 
spirală. Când am ajuns la etaj, m-a tras după ea pe tot 
palierul. Cum eram deasupra holului, mergeam pe lângă 
pereţi ca să rămânem nevăzute. Am trecut prin faţa 
încăperii în care mă poftiseră să aştept când venisem, 
chipurile, ca s-o văd pe Domnişoara cu Orgasmul Chinuit. 
Ce nume caraghios, nu-i aşa? E o altă poveste, am să ţi-o 
spun eu dacă mai vii pe-aici. Un pic mai încolo, Sally-Anne a 
intrat în biroul tatălui ei. Mi-a cerut să stau de pază în faţa 
uşii. O aud şi acum zicându-mi: „Rămâi în spate, dacă 
vreun invitat se-apucă să ridice capul ca să admire lustra 
cea mare, ar putea să te zărească de jos. lar dacă urcă 
cineva, vino după mine în birou. Nu-ţi face griji, mă ocup eu 
de tot, n-o să dureze mult”. Dar eu tot îmi făceam griji şi 
am vrut să opresc totul. Am implorat-o. l-am spus că încă 
mai era timp să renunţăm, că n-aveam noi nevoie de banii 
aceia, că puteam să ne descurcăm şi altfel. Dar ea voia să 
meargă până la capăt, din cauza nenorocitului ei de ziar pe 
care l-a iubit mai mult decât pe mine. Şi apoi, pentru că era 
însufleţită de dorinţa de răzbunare. Ascultă bine sfatul 
meu, să nu laşi niciodată furia să-ţi impună 
comportamentul, căci mai târziu sau mai devreme tot tu ai 
să  plăteşti consecințele. Eram o fată drăguță şi 

301 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


ascultătoare, aşa că am rămas în faţa acelei uşi 
întredeschise. 

In timp ce stăteam de pază, mama ta s-a îndreptat spre 
minibar, a luat cutia în care taică-său îşi ţinea trabucurile, a 
pus-o pe un gheridon şi a înhăţat cheia de la seif. Clipele 
care au urmat au fost decisive pentru vieţile noastre şi, de 
altfel, pentru multe altele. M-am tot gândit la ele, pentru 
că, cu câteva minute mai devreme sau mai târziu, totul ar fi 
fost diferit, iar tu n-ai fi astăzi aici. 

Ştiu prea bine că îmi cam pierd minţile, dar balul acesta 
n-am să-l uit niciodată. 

Unde rămăsesem? A, da. Am auzit nişte paşi şi m-am 
aplecat peste balustradă. Un bărbat trecuse peste cordonul 
roşu şi urca scara cea mare. Avea s-ajungă fără întârziere 
la etaj. Am râcâit la uşa biroului ca s-o previn pe Sally- 
Anne. Ea s-a năpustit asupra întrerupătorului, a stins 
lumina şi m-a apucat de mână ca să mă tragă spre ea. 
Stăteam pe pragul uşii întredeschise, înţepenită. Ar fi 
trebuit să acţionez altfel, dar am vrut, mă înţelegi tu, s-o 
protejez, aşa că, în loc să mă duc să mă ascund cu ea, i-am 
dat drumul la mână, am închis uşor uşa şi am plecat în 
întâmpinarea necunoscutului mascat într-un costum de 
venețian. Speram să fie un musafir indiscret, poate un 
bărbat care căuta de unde să vorbească liniştit la telefon. 
M-am gândit că aş fi putut să pretind acelaşi lucru. Dar, 
până să apuc eu să-i vorbesc, m-a întrebat cu o voce 
autoritară ce făceam acolo. 

Vocea aceea o cunoşteam mult prea bine. Şi totuşi, am 
rămas incredibil de calmă şi m-am lăsat, şi eu, cuprinsă de 
o sete de răzbunare. Balul acela, pe cât de fastuos, pe atât 
de grotesc, era organizat în cinstea lui. Şi, ca să-l 
sărbătoresc în felul meu, aveam să-i fac un dar care să-l 
otrăvească până la sfârşitul vieţii lui. 

l-am pus un deget pe buze şi i-am zâmbit. Ardea să afle 
cine era această femeie seducătoare, mascată şi ea. Mi-a 
adus aminte că petrecerea avea loc la parter, că musafirii 
nu aveau acces la etaj, dar a adăugat imediat că, dacă 

302 


- MARC LEVY - 


voiam să-l vizitez, avea să mă însoţească cu plăcere. Era 
imposibil să-i răspund fără să mă trădez şi era încă prea 
devreme. Aşa că, după ce am şoptit un „şşt!”, l-am luat de 
mână şi l-am dus în salonaşul de lângă biroul Orgasmului 
Chinuit. Pot să te asigur că eu n-aveam asemenea 
probleme. 

L-am împins pe un fotoliu, fapt care l-a distrat teribil şi s- 
a ferit să se opună în vreun fel. Nu era naiv, nu exista nicio 
şansă ca viitoarea lui nevastă să poarte aceeaşi deghizare 
ca şi mine. l-am desfăcut şliţul, mi-am strecurat mâna în 
pantalonul lui şi am simţit cum îi creşte dorinţa. Ştiam ce-i 
plăcea şi i-am oferit acea plăcere, dar n-aveam să mă 
mulţumesc cu atât. Voiam să-l am cu totul, să mai fie al 
meu pentru o ultimă oară. Prin viaţa mea au trecut câţiva 
bărbaţi, unii pe care i-am părăsit eu, alţii care m-au 
abandonat ei pe mine, dar el era diferit. Mi-am ridicat fusta 
şi m-am aşezat peste el. Nu mă judeca, ţi-ai pierde timpul 
degeaba, căci nu-mi pasă defel. Nu există nimic mai bun pe 
lume decât să faci dragoste cu bărbatul pe care îl iubeşti 
sau urăşti. Am devenit languroasă, trebuia să-mi înfrânez 
plăcerea ca să-i las timp lui Sally-Anne să opereze în 
încăperea de-alături. Ştiam că aude totul şi, ca să fiu sigură 
că nu-i scapă nimic, nu mi-am cruțat ardorile. Mă înşelase 
cu Keith, eram aici pentru că ea voise astfel, aşa că m-am 
răzbunat şi pe ea, şi pe părinţii ei pentru că preferaseră o 
tânără de rangul lor unei fete fără avere. M-am răzbunat şi 
pe el şi pe lumea întreagă futându-l de ziua logodnei lui. 

După ce a ejaculat, a vrut să-mi descopere faţa, dar nu l- 
am lăsat s-o facă. Mi se părea mai subtil ca el să înţeleagă 
în alt fel. Aşa că l-am întrebat dacă îi plăcuse cadoul de la 
mine. Dacă i-ai fi văzut ochii când mi-a recunoscut vocea! 
Privirea nu-i exprima decât stupoare. Dar şi spaimă, că am 
să cobor şi am să mă duc pe estradă în locul cântăreţei de 
operă ca să-i cânt aventura în faţa frumoasei adunări. L-am 
sărutat, cu tandreţe, l-am mângâiat pe obraz şi l-am 
asigurat că nu avea de ce să se teamă. Poate că nevesti-sii 
urma să-i ia ceva vreme până să descopere ce soi de 

303 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


bărbat era, dar el n-avea să-i poată spune că o iubeşte fără 
să-şi aducă aminte că a înşelat-o chiar în ziua logodnei lor. 

L-am poftit să se întoarcă la viitoarea lui soţie, era de 
preferat să nu fim văzuţi coborând scara împreună. l-am 
promis că am să plec într-un mod discret şi că n-avea să 
mă mai revadă toată seara şi, de altfel, niciodată. S-a 
încheiat la pantaloni cu un aer spăsit şi a plecat, furios. Am 
aşteptat câteva clipe şi m-am dus în birou după Sally-Anne. 

Ea n-a zis o vorbă. Şi-a legat cureluşa de la capa sub care 
ascunsese ce furase, a închis uşiţa seifului, a pus cheia şi 
cutia de trabucuri la locul lor. 

Am întrebat-o dacă obținuse ce dorea. Mi-a răspuns 
punându-mi aceeaşi întrebare. Ştiam amândouă ce fusese 
în joc în acele două încăperi alăturate în care îi 
distruseserăm pe cei din clanul Stanfield, fiecare în felul ei. 

Chiar înainte să plecăm, a înhăţat o sticlă de alcool şi mi- 
a strecurat-o sub capă, un whisky excepţional cu care 
trebuia să ne sărbătorim mai târziu victoria. Era deja ca 
beată pentru că-şi împlinise visul. /ndependentul era salvat. 
Cu ceea ce furaserăm din seif aveam să fim în stare să 
lansăm publicarea ziarului şi să-l menţinem, chiar şi cu 
pierderi, câţiva ani buni. 

Sărbătoarea era în toi, am ieşit din casă neobservate. 
Şoferul ne aştepta, ne-a condus înapoi la loft. 


May a tăcut, privirea i s-a pierdut în gol şi imediat anii s- 
au întors să-i împovăreze trăsăturile. N-aveam să aflu mai 
multe şi presupuneam că deja nici nu mai ştia cine eram. 
Cu toate acestea, a oftat şi mi-a repetat că era incredibil 
cât de mult semănăm cu mama. S-a ridicat ca să-i confişte 
cărţile de joc vecinei şi s-a aşezat la loc în faţa mea, 
întrebându-mă dacă ştiam să joc pocher. 

M-a jumulit de o sută de dolari. Când George-Harrison a 
ajuns în salon, şi-a strecurat pe furiş bancnotele în buzunar 
şi i-a zâmbit fiului său de parcă nu-l mai văzuse de 
săptămâni întregi. l-a spus că era drăguţ din partea lui că 
venise s-o vadă. 

304 


- MARC LEVY - 


George-Harrison ne-a anunţat că domnul Gauthier 
murise când ajunseseră la spital. 

— Ţi-am zis eu că n-o să treacă anul, nu vrei niciodată să 
mă crezi! a exclamat May, aproape cu veselie. 


Am rămas toată după-masa lângă ea, dar mintea ei era 
aiurea. Pe la orele trei, cerul s-a limpezit, iar fiul ei a scos-o 
la o plimbare prin parc. Am profitat de faptul că eram 
singură ca să-mi amintesc tot ce aflasem, din nou lucruri 
despre mama, dar nimic despre tatăl lui George-Harrison. 
Nu ştiam cum să-i mărturisesc că nu profitasem de 
momentul acela de luciditate ca să-mi ţin promisiunea. 

Când s-au întors, un schimb de priviri cu el mi-a fost de- 
ajuns ca să înţeleg că şansa la care sperase atât de mult nu 
voise să-i zâmbească. 

Un pic mai târziu, am băut un ceai, iar el i-a dat de veste 
maică-sii că eram nevoiţi să plecăm. May l-a strâns în braţe 
şi apoi mi-a venit şi mie rândul. 

— Sunt atât de mulţumită că v-aţi împăcat, sunteţi o 
pereche frumoasă, mi-a zis ea spunându-mi Mélanie. 


Eram în faţa pick-up-ului când m-am prefăcut că mi-am 
uitat telefonul mobil în sala de lectură. L-am rugat să mă 
aştepte şi m-am întors în fugă la rezidenţă. 

May era tot în fotoliul ei, cu ochii ţintă la cel pe care îl 
mai ocupa de dimineaţă domnul Gauthier. M-am apropiat 
de ea şi am pus totul la bătaie. 

— Nu ştiu dacă mai sunteţi aici, dar dacă mă auziţi, v-a 
venit rândul să-mi ascultați sfatul. Nu vă luaţi secretul în 
mormânt; e terminat că nu ştie cine este taică-său şi eu 
sunt la fel când îl văd aşa. Nu vă daţi seama de suferinţa pe 
care i-o impuneţi, de amărăciunea pe care i-o provocaţi? Nu 
credeţi că lucrurile care n-au fost spuse au cauzat deja 
destule nenorociri? 

May s-a întors spre mine cu un aer maliţios. 

— Îţi mulţumesc că eşti aşa de amabilă, dar, cu riscul de 
a te dezamăgi, încă n-am ajuns acolo, în mormânt adică, 

305 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


draga mea. Pentru că tu crezi că o să fie mai fericit când o 
să afle că taică-său a murit din pricina mea? Vezi tu, nu 
toate adevărurile sunt potrivite pentru a fi spuse, aşa că 
dacă ai o altă întrebare, grăbeşte-te să mi-o pui, te 
aşteaptă afară şi nu-mi place că-mi laşi fiul să te aştepte. 

— Unde sunt scrisorile mamei mele? Le-aţi păstrat? 

Ea m-a bătut uşor pe mână, aşa cum îl cerţi pe un copil 
obraznic. 

— Eram singura care scria scrisori, maică-ta nu voia să- 
mi răspundă, n-a făcut-o decât o dată, ca să-mi dea o 
întâlnire. Să aibă o corespondenţă echivala pentru ea cu o 
trădare la adresa soţului său. Alesese să-şi schimbe viaţa. 
Dar s-a întâmplat pozna aceea. Din vina mea. Aveai 
paisprezece ani când părinţii tăi v-au dus în Spania... 

Îmi amintesc foarte bine de vacanţa aceea. Părinţii mei 
nu ne-au dus decât de trei ori în străinătate: la Stockholm, 
unde Maggie se plânsese întruna că-i e frig, la Paris, unde 
Michel le cheltuise toţi banii pe prăjituri, şi la Madrid, unde, 
uluită de frumuseţea oraşului, îmi promisesem că, atunci 
când voi fi mare, voi face înconjurul lumii. May şi-a băut 
ceaşca de ceai şi a continuat: 

— Cu şase luni mai devreme, îi scrisesem că sunt 
bolnavă. Tocmai mă operasem de un chist la sân, dar ar fi 
putut să fie grav. M-am gândit că, dacă mi se întâmpla vreo 
nenorocire, n-aveam pe nimeni care să aibă grijă de fiul 
meu. N-aveam nicio şansă s-o conving altfel, aşa că am 
sperat că, dacă-l întâlnea... în sfârşit, ca să fiu cinstită, cred 
că era un pretext ca s-o mai văd încă o dată şi să-i cunosc 
familia. A acceptat, dar a refuzat să ne vorbim. Duminică, 
voi v-aţi dus să vă plimbaţi în parcul Retiro. Mama ta, tatăl 
tău, fratele tău, sora ta şi cu tine eraţi aşezaţi la dreapta pe 
treptele palatului de Cristal în faţa marelui bazin, alcătuiaţi 
o familie frumoasă. Eu şi George-Harrison stăteam la 
stânga. Întâlnirea mi-a făcut mai mult rău decât bine, dar 
nu am regretat că venisem de atât de departe pentru cele 
câteva clipe ivite din trecut. Şi apoi, călătoria aceasta 
rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie 

306 


- MARC LEVY - 


ale fiului meu. Eu şi mama ta am schimbat un zâmbet 
complice care spunea multe. Voi aţi plecat la puţin timp 
după aceea şi, când s-a ridicat, mama ta a lăsat pe trepte 
un caiet. Era jurnalul ei intim, îl începuse la pension. Am 
regăsit în el toată povestea noastră, cea a anilor petrecuţi 
împreună la Baltimore, felul în care ne-am întâlnit pe 
vremea când nu eram decât nişte jurnaliste debutante, 
mutarea în loft, prietenii noştri, mai ales Keith. Când l-am 
citit, am retrăit zilele nebuneşti de dinaintea înfiinţării 
ziarului /ndependentul, teribilele nopţi de la Sailor's Cafe, 
speranţele şi dezamăgirile noastre. Povestise acolo până şi 
faimosul bal şi ceea ce s-a petrecut după aceea. Dar 
jurnalul ei se oprea în ziua când a plecat. După, n-a mai 
scris niciodată nimic despre viaţa ei. 

— De ce s-a întors la Londra, de cea pus capăt la tot? 

— Nu mai am nici timp şi nici chef să vorbesc. Toate 
aceste amintiri aparţin unor vremuri din care nu mai 
rămâne nimic. Şi atunci, la ce bun? Ar trebui să laşi şi tu 
trecutul în pace, te chinuieşti zadarnic. Ai avut nişte părinţi 
formidabili, păstrează în tine amintirea mamei tale; Sally- 
Anne era o altă femeie pe care tu n-ai cunoscut-o. 

— Unde e jurnalul ei? 

Intrebarea mea ajungea prea târziu. May avea din nou 
privirea aceea distantă, impregnată de nebunie. l-a dat cu 
tifla vecinei care ne pândea şi s-a întors spre mine rânjind. 

— Trebuie să-ţi spun de ce s-a făcut fiu-meu tâmplar. Mi 
se pusese pata pe anticar, iar treaba era reciprocă. Eram 
singură, el avea o căsnicie nefericită, un biet încornorat. 
Două fiinţe distruse pot să se repare oferindu-şi ce le 
lipseşte fiecăreia în parte. Copil, George-Harrison îşi 
petrecea cele mai multe dintre după-amieze la el în 
magazin. Cum nu puteam să contez pe nimeni, Pierre a 
devenit un fel de naş, el l-a învăţat totul. Chestia nu-mi 
displăcea defel, mi se părea chiar oarecum ironică. Vezi tu, 
mai cunoscusem un tâmplar, un bărbat cumsecade, 
probabil cel mai bun dintre toţi cei pe care i-am întâlnit. De 
altfel, a venit să mă vadă, la puţin timp după naşterea fiului 

307 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


meu. Voia să las totul şi să plec cu el. M-am purtat ca o 
idioată, regret şi-acum. Dar păcat, oricum, era prea târziu. 
Nu-i spune nimic, George-Harrison îşi imaginează că şi-a 
ales de unul singur frumoasa lui meserie şi îi e groază să 
constate că maică-sa îl influenţează. E bărbat, ce vrei. 
Haide, du-te acum, ţi-am spus destule şi dacă nu ai înţeles, 
înseamnă că eşti chiar mai proastă decât pari. 

— Dumneavoastră ne-aţi scris? 

— Cară-te! Trebuie să mă duc să fac o baie şi, din câte 
ştiu, nu eşti infirmieră. Doar nu mi-au schimbat infirmiera 
fără să mă prevină! Casa asta este o adevărată 
bulibăşeală, am să mă plâng dacă o s-o ţină tot aşa. 

De data aceasta, May plecase realmente. Mi-era ciudă pe 
ea, dar am sărutat-o totuşi pe obraz, ca să-i simt din nou 
parfumul. Am tras adânc aer în piept înainte de a mă duce 
după George-Harrison în pick-up-ul lui. Cum să-i dau de 
veste că n-avea să-şi cunoască niciodată tatăl şi să-i 
mărturisesc secretul pe care mi-l încredinţase May? 

— L-ai găsit? 

— Ce? 

— Ei bine, telefonul mobil! De zece minute de când te 
aştept am înţepenit, începeam să mă îngrijorez. 

— Porneşte, trebuie să vorbim. 


308 


- MARC LEVY - 


37 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Magog 


Se lăsa întunericul când am plecat de la casa de bătrâni 
şi se făcuse şi mai frig decât la sosire. Aş fi putut alege să- 
mi ţin gura, dar, încă de la începutul acestei călătorii, 
ajunsesem să urăsc secretele de familie. Nu era o discuţie 
uşor de purtat şi am hotărât să o încep cu mare băgare de 
seamă. Nu eram decât la începutul chinurilor mele. Mai 
devreme sau mai târziu, aveam să fiu nevoită să le 
dezvălui alte adevăruri lui Maggie şi Michel. Cum să le 
povestesc ce descoperisem despre mama fără să o trădez? 
Deocamdată însă, problema mea era în maşina aceasta şi 
la volan. 

Când a aflat că tatăl îi murise, reacţia lui George-Harrison 
m-a surprins. In sfârşit, zic şi eu aşa, căci a rămas 
nepăsător. M-am grăbit să-i spun cât de rău îmi părea, 
aveam impresia că sunt vinovată pentru că îi dezvăluisem 
acest secret. Şi-a muşcat buzele şi a dat dovadă de o 
surprinzătoare tărie de caracter. 

— Ar trebui să fiu trist; e ciudat, dar mă simt uşurat. Cel 
mai dureros era să-mi imaginez că alesese să nu mă 
cunoască niciodată, să-mi ignore existenţa, de parcă fiul 
său ar fi fost o cantitate neglijabilă. Măcar are o scuză 
imparabilă, e greu de-acum să-i fac acest reproş. 

May nu-mi spusese când dispăruse tatăl lui George- 
Harrison, dar preferam să păstrez gândul acesta pentru 
mine. 

— Când ţi-a spus că l-a omorât, ţi s-a părut că e cu 
minţile întregi? m-a întrebat el într-un sfârşit. 

— Nu a pronunţat cuvintele acestea, nu în felul acesta. S- 
a acuzat că a fost răspunzătoare pentru moartea lui, nu-i 
acelaşi lucru. 


309 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— O să-mi explici tu mie diferenţa... lăsă el să-i scape cu 
înverşunare. 

— Este foarte diferit! Nu ştim nimic despre 
circumstanţele morţii sale. Putea să fie un accident şi ea să 
se învinovăţească, pentru că nu era lângă el. 

— Îmi pari foarte optimistă de-i iei atât apărarea. 

— Nu, e vorba despre altceva. Am înţeles că l-a iubit. 

— Şi ce se schimbă? O crimă pasională îşi află mai uşor 
iertarea? 

— Faptul că ai fost un copil dorit nu schimbă cu nimic 
lucrurile? 

— Apreciez strădaniile tale. Mă înduioşează enorm, dar 
te cam grăbeşti. l-a iubit şi pe un Jean, un Tom, un Henry... 

— „..şi Pierre, am şoptit eu, încurcată. 

— Ce-i cu Pierre? 

— L-a iubit şi pe un oarecare Pierre, un anticar... 

— Mulţumesc, ştiu cine e! 

— Şi ştiai şi că... 

— Evident! Şi mai scuteşte-mă de mila ta. O ştiu de 
multă vreme. l-am surprins de prea multe ori atingându-se. 
Când ea mă lăsa la magazin sau când venea să mă ia de- 
acolo, când el venea să ne vadă acasă. De fiecare dată 
când trecea pe lângă ea, o lua repede de mână şi, în clipa 
când să-i spună la revedere, o săruta mereu foarte aproape 
de buze. Genul ăsta de detalii nu-i scapă unui băieţel. Dar 
nu-mi păsa, pentru că dintre toţi bărbaţii cu care a avut de- 
a face e singurul căruia nu i-a fost niciodată milă de mine. 
Ba chiar dimpotrivă. Când îmi vorbea despre ea, amintea 
cât de norocos eram s-o am numai pentru mine. Nu se 
simţea vinovat pentru nimic, chestie care îmi plăcea. Şi 
apoi, s-a ocupat de mine având eleganța de a nu se juca 
niciodată de-a înlocuitorul de tată. Prezenţa lui era 
liniştitoare. De ce-mi vorbeşti despre el? 

— Pentru că sunt sigură că ştie multe lucruri pe care nu ți 
le-a spus. 

George-Harrison a răsucit butonul radioului, dându-mi de 
înţeles că auzise destule pentru seara aceasta. Ne-am 

310 


- MARC LEVY - 


continuat drumul încă o jumătate de oră şi, când am ajuns 
la Magog, a oprit radioul ca să-mi pună întrebarea aceasta: 

— Ceva mă deranjează în toată povestea. Anonimul ştia 
cu siguranţă că tata a murit, el care pare să ştie totul 
despre noi. Atunci, de ce să-mi fi scris? 

Răspunsul care mi-a venit în minte m-a înmărmurit, căci, 
dacă te gândeşti bine, dacă cineva nu se poate hotărî să-ţi 
dezvăluie adevărul, ce altă soluţie mai are decât să facă în 
aşa fel încât să-l descoperi de unul singur! Dar am reuşit să 
păstrez ideea aceasta numai pentru mine, pentru că nu aş 
fi îndrăznit să i-o mărturisesc, vorbisem destul pentru seara 
aceasta. 

Şi-a parcat pick-up-ul în atelier. Faptul de a revedea casa 
dinăuntrul hangarului mi-a smuls primul zâmbet pe ziua 
aceea. 


George-Harrison a aprins un reşou pe gaz, frigul se 
strecura până în atelier. În timpul mesei pe care am luat-o 
pe terasă, a încercat să mă păcălească, dar simţeam prea 
bine că era trist. Şi, înduioşată de singurătatea aceea care 
îl înăbuşea, în timp ce eu aveam o familie care mă aştepta 
la Londra, am conştientizat ceea ce aş fi vrut să ignor până 
atunci din toate puterile mele. 

Nu mă temusem să rămân singură în faţa hotelului unde 
mă lăsase el la Baltimore, ci să mă despart de el. 
Avusesem parte de destule secrete şi ipocrizie ca să ne 
scutim de altele noi. 

Am aşteptat să adoarmă ca să-i intru în cameră, m-am 
strecurat în cearşafurile lui şi m-am cuibărit lângă el. 

S-a întors şi m-a luat în braţe. N-am făcut dragoste, nu 
puteam în seara când el aflase că tatăl îi murise şi că n- 
avea să-l cunoască niciodată. Ne-am pierdut într-un ocean 
de tandreţe şi era mult mai coerent decât dacă ne-am fi 
împreunat trupurile. 


311 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Ne-am petrecut ziua următoare la el în atelier. Rămăsese 
în urmă cu munca şi îmi făcea plăcere să-l privesc 
meşterind picioarele unei comode. Strungul e o unealtă 
fascinantă, asemenea unui instrument muzical care face 
lemnul să şuiere atunci când talaşul se desprinde în 
încântătoare spirale. E frumos să vezi lucrând o persoană 
care îşi iubeşte cu patimă meseria. Mai târziu, a asamblat 
picioarele, explicându-mi că arta consta în fasonarea 
cepurilor pentru ca acestea să se potrivească perfect cu 
scobiturile. Cred că o cam făcea pe grozavul cu vocabularul 
lui tehnic, dar am intrat în joc şi m-am prefăcut că soiul 
acesta de amănunte mă fascina în cel mai înalt grad. Şi-a 
examinat comoda din toate unghiurile. Satisfăcut, mi-a 
cerut să-l ajut s-o încarce şi s-o descarce când am ajuns în 
faţa anticariatului. 

Pierre Tremblay citea ziarul. În momentul în care am 
împins uşa de la magazin, a sărit în picioare şi, după ce m-a 
zărit, ne-a primit cu o efuziune de nimic îngrădită. Era 
nebun de bucurie, iar privirile lui aruncate pe furiş îmi 
dădeau de înţeles că era mare lucru că George-Harrison ne 
făcuse cunoştinţă. Entuziasmul i-a dispărut când a văzut 
comoda. S-a prefăcut mirat şi ne-a rugat să o băgăm în 
depozit. 

— Nu vrei tu mai bine să ţi-o instalez în vitrină? a 
întrebat George-Harrison. 

Dar domnul Tremblay a răspuns că n-aveam decât s-o 
punem într-un colţ, o să hotărască el a doua zi. George- 
Harrison l-a invitat să ia cina la tuşa Denise şi am putut să 
descopăr faimosul colţar de veac al XVIII-lea. Nu sunt o 
specialistă, dar trebuie să mărturisesc că falsul a fost 
executat cu o mână de maestru, lucru pentru care am 
simţit o oarecare mândrie, ceea ce era absurd. 

Pierre Tremblay mi-a recomandat o ciorbă de peşte din 
insulele Madeleine şi, ca s-o însoţească, a cerut un vin alb 
de pe domeniile Les Brome, o producţie din Quebec, a 
precizat el cu mândrie pe când ne umplea paharele. 


312 


- MARC LEVY - 


După ce am dat noroc, s-a aplecat spre George-Harrison, 
dorind să discute cu el ceea ce părea să fie o neînțelegere. 

— Nu vreau să te necăjesc, a zis el, dar eu te întrebasem 
dacă poţi să-mi faci o sanie în stil vechi, nu o comodă. 

— Într-adevăr, i-a răspuns George-Harrison imediat. Dar 
eu te-am întrebat de mii de ori dacă aveai informaţii despre 
tata şi, cum n-ai ştiut niciodată sau n-ai vrut niciodată să- 
mi spui, m-am văzut silit să m-apuc chiar eu de cercetat, 
chestie care mi-a luat enorm de mult timp. Ştii proverbul, 
nu poţi să fii şi în car, şi în căruţă, şi în teleguţă, ei bine, nu 
poţi nici să fii şi pe drum, şi în atelier. Aşa că săniile tale o 
să mai aştepte. Consideră-te fericit, meşterisem comoda de 
ceva vreme şi mi-am petrecut după-masa terminând-o ca 
să-ţi livrez totuşi ceva. 

— Înţeleg, a bombănit Pierre. Invitaţia aceasta nu era ca 
să mă prezinţi prietenei tale, ci mai degrabă o capcană. 

— Ce capcană, din moment ce habar n-ai de nimic? 

— Gata, se enervă Pierre, nu-i nevoie să mă faci să mă 
simt prost în public. Nu ţi-am spus nimic pentru că nu 
aveam dreptul. Am promis, înţelegi tu, şi o promisiune e o 
promisiune. 

— Ce ai promis? 

— Că atâta vreme cât ea o să fie aici, o să-mi ţin gura. 

— Dar ea nu mai e aici, dragul meu Pierre, femeia pe 
care tu ai cunoscut-o a uitat ea însăşi că există. 

— Îţi interzic să vorbeşti aşa despre maică-ta. 

— Din păcate, ăsta-i strictul adevăr şi îl ştii şi tu prea 
bine, căci te duci s-o vezi. Crezi că nu am recunoscut 
mobila pe care o are în cameră, noptiera, gheridonul de 
lângă uşă, fotoliul de lângă fereastră, câte drumuri ai făcut 
ca să-i înfrumuseţezi cotidianul? 

— Ar fi trebuit să le faci tu în locul meu. 

— Sunt sigur că era mai fericită că atenţiile acestea 
veneau de la tine. Acuma, te rog, trebuie să ne răspunzi la 
întrebări, ar fi trebuit s-o faci când ţi-am vorbit despre 
scrisoarea anonimă. 


313 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Să vă răspund la întrebări? Dar de ce e treaba 
prietenei tale? 

— Eleanor-Rigby este fata lui Sally-Anne, răspunse 
George-Harrison. 

Era de-ajuns să vezi expresia de pe faţa anticarului ca să 
înţelegi că ştia cine era mama. George-Harrison îi prezentă 
pe scurt ce aflaserăm, după discuţia lor înainte ca el să 
plece din Magog. Şi când termină ce avea de povestit, 
Tremblay se simţi obligat să ne încredinţeze continuarea. 

— După spargere, mamele voastre s-au întors la loft. Și- 
au ascuns acolo prada şi s-au dus după gaşca de prieteni 
într-un bistrou de pe docurile din Baltimore. Şi, din câte 
ştiu, a fost un chef de pomină. Cei care erau de faţă 
credeau că sărbătoresc primul număr din /ndependentul, 
dar mamele voastre îşi sărbătoreau şi nelegiuirea, mare 
ironie când te gândeşti la ce avea să le lovească a doua zi 
după publicarea ziarului. Poliţia investigase cu cel mai mare 
zel, dar singurele amprente găsite pe seif le aparţineau 
Hannei şi lui Robert şi, cum nu fusese forţat, au tras două 
concluzii posibile. Că hoţul făcea parte din personal sau că 
furtul nu avusese niciodată loc. Familia Stanfield nu ducea 
lipsă de bani, iar o încercare de escrocare a firmei de 
asigurări nu a fost pista pe care inspectorii au privilegiat-o. 
Hanna Stanfield se temea mai mult decât orice de 
scandaluri. Reputația îi era esenţială în afacerile pe care le 
avea. Mari colecționari îi încredinţau inestimabile opere de 
artă, imaginaţi-vă ce ar fi gândit dacă ar fi aflat că un 
tablou îi fusese furat chiar din casă, aşa că se feri să 
pomenească de el în faţa poliţiştilor... Aveţi amândoi nişte 
mutre aşa de ciudate, dar ce-am spus? 

Eu şi George-Harrison rămăseserăm fără glas, mai uluiţi 
unul decât celălalt. Scrisoarea anonimului îşi căpăta în 
sfârşit tot sensul. Ezitam să-l întrerup pe Tremblay, când 
George-Harrison îl luă la întrebări despre tabloul acela. 

— Tot ce ştiu e că a fost la originea unei îngrozitoare 
certe între mamele voastre. Nu din cauza valorii sale, chiar 
dacă era imensă, ci pentru că avea o deosebită importanţă 

314 


- MARC LEVY - 


în ochii Hannei Stanfield. Din câte am înţeles eu, îi 
aparținuse propriului ei tată şi ţinea la el mai mult decât la 
toată colecţia sa de opere de artă. May se gândi că acesta 
era motivul pentru care Sally-Anne i-l furase. De unde trase 
concluzia că nu comisese spargerea ca să salveze 
Independentul, ci ca să se răzbune. Sally-Anne se jură că 
habar nu avusese că se afla acolo, pretinse că îl 
descoperise când deschisese seiful şi că îl luase fără să se 
gândească. May nu o crezu nici măcar o clipă. Era furioasă 
la gândul că fusese manipulată. Problema era că nu a fost 
singura care a gândit astfel. Şi aici se dezvăluie ironia în 
întreaga ei dimensiune, căci dacă Sally-Anne s-ar fi abținut 
să semneze cu inițialele sale articolul pe care îl scrisese în 
primul şi unicul număr al săptămânalului lor, 
Independentul, articol în care îşi ataca pe faţă familia, 
poate că Edouard nu ar fi făcut legătura. Dar răul era făcut. 
Edouard înţelese cine era autorul şi presupuse că fusese 
păcălit. Dacă voise până atunci să creadă că purtarea lui 
May care fusese cel puţin... cum să zic... 

— Cel puţin cum? insistă George-Harrison. 

— Nu-i treaba voastră. Să zicem mai degrabă că articolul 
l-a făcut să creadă că prezenţa lui May în seara balului 
avea alte motive decât să-i strice lui logodna. Căci nu o 
întâlnise în salonul cel mare, ci la etaj, nu departe de locul 
unde se produsese furtul. Aşa că, atunci când a descoperit 
în nenorocirea de fiţuică de ce anume era în stare soră-sa 
ca să se răzbune pe ai ei, a făcut toate legăturile, în vreme 
ce May şi el... discutau... Sally-Anne fura de la mama lor 
tabloul la care ea ţinea mai mult decât orice pe lume. E 
limpede sau vreţi s-o iau de la capăt? 

— Cum nu se poate mai limpede, am intervenit eu. 

II cruţasem pe George-Harrison de anumite amănunte 
din seara aceea şi mă simţeam uşurată că Tremblay 
dăduse dovadă de aceeaşi discreţie. 

— Ce s-a întâmplat cu tabloul? am întrebat eu. 

— Povestea nu ne spune. May nu ştia şi vă asigur că nu l- 
a avut niciodată în posesia ei. 

315 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Cum de putea să nu ştie când locuia în acelaşi loft cu 
mama? am continuat eu. 

— N-aveau să mai locuiască pentru multă vreme. 
Convins de vinovăția soră-sii, Edouard Stanfield era hotărât 
s-o demaşte şi să-i ia înapoi ce furase. Edouard o iubea cu 
pasiune pe maică-sa. Or, dacă Hanna acceptase ideea căi 
se furase o mică avere în bonuri de trezorerie, era de 
neconsolat în privinţa pierderii tabloului. Edouard s-a 
apucat să le ţină pe mamele voastre sub observaţie. Vreme 
de câteva zile, le-a pândit venirile şi plecările. Cum ele erau 
ocupate cu redactarea viitorului număr al ziarului, Edouard 
îşi petrecea timpul supraveghindu-le ferestrele, ascuns în 
maşina pe care o luase de la maică-sa. A urmărit-o pe May 
când s-a dus la bancă să vândă un bon de trezorerie, ca să 
plătească furnizorii. A intrat la puţin timp după ea şi a 
asistat la tranzacţie trecând neobservat. Avea de-acum o 
dovadă incontestabilă. lar când May a ieşit din agenţie, a 
fost martorul unei alte revelații. May se apucase, ruptă de 
spate, să vomite pe trotuar. Ar fi putut să pună greaţa ei pe 
seama fricii, dar ea vărsă din nou când cobori din taxiul 
care o ducea înapoi la loft. N-are niciun rost să vă explic de 
ce. May se întoarse acasă. Edouard parcase pe stradă. S-a 
dat jos din maşină şi s-a dus să bată la uşa loftului. A urmat 
o teribilă confruntare. Edouard a ameninţat că o să le 
denunțe dacă nu-i înapoiau pe loc ce furaseră. Tipul de la 
ghişeu avea să depună mărturie că tranzacţia avusese loc, 
s-o recunoască pe May fără nicio problemă şi amândouă 
aveau să ajungă la pârnaie. May nu-i lăsă lui Sally-Anne 
timpul să se justifice şi se grăbi să ia bonurile de trezorerie 
de la ea din cameră. May a aflat de tablou când Edouard a 
cerut să i se restituie şi cealaltă parte a prăzii. Cearta a 
degenerat. Sally-Anne îl insulta pe Edouard, May era 
furioasă pe Sally-Anne, pe scurt, o adevărată păruială. Şi, 
cum Sally-Anne refuza să dea înapoi tabloul, Edouard a 
întrebat ce se va întâmpla cu copilul, când maică-sa avea 
să intre în închisoare. Sally-Anne nu ştia că May era 
însărcinată. Şi faptul că a aflat în felul acesta a fost o 

316 


- MARC LEVY - 


încercare pe care v-o puteţi închipui. Calmul se instaură din 
nou pentru o clipă. Fiecare părea năucit. Edouard, pentru 
că May nu-şi negase sarcina, May, pentru că fusese dată de 
gol în faţa complicei sale, iar Sally-Anne, pentru că ghicise 
cine era tatăl copilului. Se conformă şi restitui tubul în care 
ascunsese tabloul. 

— Edouard era şocat pentru că el era tatăl copilului? 
întrebă George-Harrison ale cărui buze tremurau. 

— Aşa presupunea, într-adevăr, şi pe drept cuvânt, oftă 
anticarul. 

— De ce nu mi-ai spus niciodată? De ce ai aşteptat atât 
de mult timp? 

— Din cauza lucrurilor care s-au întâmplat după aceea, 
răspunse Tremblay lăsând ochii în jos. Dar gândeşte-te bine 
înainte să continui. Apoi o să fie prea târziu, chiar dacă îmi 
vei ierta tăcerea şi vei înţelege în sfârşit de ce maică-ta a 
vrut să te ferească toată viaţa ta de aflarea adevărului. 

— Dă-i drumul, Pierre, ştiu că ea l-a omorât. 

— Nu ştii nimic, băiete, aşa că îţi mai pun o dată 
întrebarea şi te sfătuiesc să te gândeşti bine. 

Am apucat mâna lui George-Harrison strângând-o aşa de 
tare, că degetele i s-au albit. Bănuiam cu toată fiinţa mea 
că trebuia ca Pierre să tacă. Dar, în locul lui, cine n-ar fi 
vrut să cunoască urmarea? 

George-Harrison a dat din cap şi Pierre şi-a continuat 
relatarea. 

— Edouard a plecat din loft, ar fi putut să-şi ţină gura şi, 
iertaţi-mă că vorbesc urât, dar era realmente un nemernic, 
căci, deşi obținuse ce voia, nu era mulţumit şi a proferat o 
altă ameninţare, mult mai teribilă, de pe palier. Dacă May 
nu avorta, avea să le toarne pe amândouă autorităţilor. 
Soră-sa, şi spusese acestea cu dezgust, copil adoptat, era o 
falsă Stanfield, iar după tot ce făcuse, n-avea să mai fie 
chiar nimic, aşa că n-avea să lase un alt bastard să-i păteze 
numele şi să-i strice căsnicia. Se lăudă că era foarte 
indulgent. Nu era oare de preferat ca ţâncul să nu se nască 
decât să fie încredinţat vreunui orfelinat atunci când maică- 

317 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


sa o să fie la închisoare? Sally-Anne avea cusururile ei, dar 
nu era o femeie supusă. A scos un urlet turbat şi s-a 
aruncat asupra lui Edouard, luându-l la pumni. Edouard s-a 
zbătut, şi-a pierdut echilibrul şi s-a prăbuşit o sută douăzeci 
de trepte în pantă abruptă. Scara aceea era ca un joc cu 
moartea, iar după ce i-a frânt gâtul, moartea îl aştepta la 
parter. 

Tremblay ridicase ochii şi îl supraveghea pe George- 
Harrison, îngrijorat de cum avea să reacționeze. Chipul lui 
copleşit de tristeţe nu exprima decât bunăvoință. George- 
Harrison rămânea tăcut. Atunci, Tremblay îşi puse mâna 
peste a lui şi îşi ceru iertare. 

— Eşti supărat pe mine? se nelinişti el. 

La rândul lui, George-Harrison îl privi lung. 

— Nu am tată şi e mai bine aşa, dar am avut o mamă 
incredibilă şi apoi te am pe tine, dragul meu Pierre. Aşa că 
e deja mult. Mult prea mult pentru ca să mă supăr pe viaţă 
fără să fiu ingrat. 


Tremblay a plătit nota. Am urcat strada pe jos până la 
magazinul unde lăsaserăm pick-up-ul. Voiam să ne luăm la 
revedere, când Tremblay ne-a cerut să-l urmăm, în biroul 
lui, a deschis un sertar şi a scos un vechi caiet cu spirală, 
ca un caiet de şcolar. 

— Nu l-am citit niciodată, vă jur. Mi l-a încredinţat mama 
ta, a zis el uitându-se la George-Harrison, dar îi aparţinea 
mamei dumitale, a adăugat el întorcându-se spre mine. Nu 
mai vreau niciun secret în viaţa mea, aşa că vi-l dau. 


* 


Era întuneric beznă, George-Harrison era la volan, 
farurile luminau drumul, ne îndreptam spre atelierul lui, iar 
pe genunchii mei era pus jurnalul intim al maică-mii pe 
care îl ţineam lipit de mine, fără să fi îndrăznit încă să-l 
deschid. 


318 


- MARC LEVY - 


38 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Magog 


Mi-am petrecut noaptea cuibărită lângă el. George- 
Harrison dormea. Cred că se prefăcea. Inchisese ochii ca să 
mă lase în intimitatea acestui moment, rămânând totodată 
alături de mine. 

Mi-am petrecut noaptea citind jurnalul mamei mele şi am 
descoperit prin scrisul ei duritatea anilor pe care îi trăise în 
pensionul din Anglia, insomniile sale într-un dormitor unde 
singurătatea şi abandonul veneau să i se aşeze pe pat. Am 
citit pagini fericite despre felul în care îl întâlnise pe taică- 
meu într-o bodegă unde Beatleşii cântau „All You Need Is 
Love”, cei trei ani ai primului lor flirt în care aflase o fantoşă 
de fericire. Am înţeles motivele pentru care se întorsese la 
Baltimore, îmboldită de dorinţa şi speranţa de a se împăca 
cu ai săi. Am aflat despre viaţa ei de jurnalistă începătoare, 
aventurile, acea poftă de libertate pe care o transformase 
în raţiunea ei de-a fi. Cât de mult ne semănam la aceeaşi 
vârstă, eu care străbătusem lumea ca să caut în priviri 
străine ceea ce nu îndrăzneam să văd în ochii părinţilor 
mei, de teamă că îi cunoşteam prea bine. M-am gândit la 
tot ce aflasem de la începutul acestei călătorii, la felul în 
care se aruncase cu patimă în proiectul ei jurnalistic, 
luptele pe care le dăduse şi nebunia în care se lăsase 
târâtă. 

Am citit toată noaptea şi, în zori, când am ajuns la 
ultimele pagini ale jurnalului, l-am trezit pe bărbatul pe 
care îl iubeam deja ca să le citim împreună, pentru că îl 
priveau. Mama nu le scrisese numai pentru ea, îi erau 
adresate şi lui May. 


27 octombrie 1980 


319 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Sunt ultimele cuvinte pe care ţi le scriu, dragă 
Jurnalule. 

Când am găsit puterea de a merge după fratele meu 
în josul acelei scări, am crezut amândouă că murise. 
May şi-a dat seama că mai respira. Am crezut atunci 
că ireparabilul nu se înfăptuise. L-am dus pe sus în 
maşina lui şi am plecat la spital. lar când l-au luat 
brancardierii, am fugit ca nişte hoaţe, ceea ce eram de 
fapt. In toiul nopții, am sunat ca să aflu cum se simte, 
iar medicii nu ne-au lăsat nicio speranță. Avea gâtul 
rupt, era o minune că încă respira, dar, din momentul 
în care aparatele aveau să fie debranşate, viața urma 
să i se oprească odată cu ele. Din nişte hoaţe idealiste 
ne transformaserăm în criminale, chiar dacă era vorba 
despre un accident. 

Inainte de ivirea zorilor, May s-a urcat la volan şi a 
prăbuşit maşina pe care o conducea fratele meu în 
apele întunecate ale docurilor. Am privit-o cum se 
afundă şi dispare. Nimeni nu ştia că venise să ne vadă 
şi fără această dovadă nimeni n-avea să ştie ce 
făcuserăm. 

Era amiază când m-a sunat mama. Mi-a ordonat să 
vin fără întârziere. Mi-am luat vechea Triumph pentru 
ultima oară. 

Mama mă aştepta în holul de la intrarea în spital, îl 
veghease pe fratele meu. Am vrut să-i văd trupul, ea 
mi-a interzis. Mă pregăteam să-i mărturisesc totul, 
hotărâtă să accept consecințele, să-i înapoiez tabloul 
la care ținea atât, chiar dacă era un amărât de regret. 
Nu mi-a lăsat timpul, mi-a poruncit să tac. A vorbit ea. 

— Pleacă, ieşi din tară înainte să fie prea târziu şi nu 
te mai întoarce niciodată. Mi-am pierdut fiul noaptea 
trecută, nu vreau să am o fiică în închisoare. Ştiu, ştiu 
totul, pentru că sunt mama ta. Când infirmierii mi-au 
spus că două femei l-au lăsat pe Edouard pe o targă la 
urgente şi apoi au plecat, m-am temut de ce era mai 
rău şi, când te-am văzut, am înțeles totul. Nu ţi-am 

320 


- MARC LEVY - 


spus unde să vii când te-am sunat şi totuşi eşti aici. 
Dacă încă n-ai făcut-o, descotoroseşte-te de maşina 
mea şi dispari odată cu ea. 


A plecat, demnă în durerea ei, lăsându-mă singură. 

Când am ieşit din spital, am trecut pe la loft. May 
lipsea. Atunci, m-am dus la bancă unde am încasat 
cecul pe care mama mi-l dăduse într-o zi în clubul ei ca 
să mă repudieze a doua oară. L-am întâlnit pe soțul 
Rhonaei şi i-am încredinţat „Fata de la fereastră” ca s- 
o depună într-un seif pe care l-am închiriat. Mi-a cerut 
să completez nişte documente fără să-mi pună nicio 
întrebare. Nu vreau s-o iau cu mine, nu voi putea 
niciodată s-o privesc pe fata aceasta, oricât de 
frumoasă ar fi ea, fără să mă gândesc la destinul ei şi 
la acela al fratelui meu. Când am ieşit din agenţie, m- 
am dus să cumpăr un bilet de avion şi am strecurat 
banii care-mi mai rămâneau într-un plic. Îl voi lăsa pe 
noptieră pentru ca May să aibă cu ce să treacă granița 
şi să trăiască în primele zile în Canada. 


x 


Sunt ultimele cuvinte pe care ţi le scriu, iubirea mea. 

M-am întors la loft unde, de data aceasta, mă 
aşteptai. Ti-am împărtăşit hotărârea mea. Am vorbit 
mult, apoi am plâns în tăcere. Ţi-ai făcut valiza şi am 
pregătit-o şi pe a mea. 

Am plecat în timp ce tu dormeai. Ar fi fost o 
minciună să-ți spun la revedere, era prea dur să-ți 
spun adio. Pe noptieră, ţi-am lăsat toate bonurile de 
trezorerie pentru ca tu să poți reconstrui viata pe care 
ti-am distrus-o. Porţi în pântece un copil, iubirea mea, 
şi chiar dacă nu suntem de-acelaşi sânge, el continuă 
o poveste pe care eu o las în urmă. Numai tu decizi 
dacă ai să i-o spui într-o bună zi. 


321 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Să nu-ți faci griji pentru mine. La Londra am pe 
cineva care mă aşteaptă şi pe care pot conta. In 
sfârşit, aşa sper. Din cauza lui te-am înnebunit aşa de 
des la cap punându-te s-asculți întruna discurile 
Beatleşilor, pe tine care nu voiai decât Rolling Stones. 

Sunt ultimele cuvinte pe care ţi le scriu, căci nu mai 
vreau să păcălesc pe nimeni. Aşa că dacă vrea să mă 
ierte, îl voi iubi din toate puterile mele şi îmi voi 
consacra viața încercării de a-l face fericit. 

Și voi doi să fiti fericiți împreună, dă-i copilului tău 
bucuria de a trăi de care te ştiu în stare. Mi-am 
petrecut lângă tine cei mai frumoşi ani şi orice ni s-ar 
întâmpla, tu vei rămâne în inima mea până la sfârşitul 
vieții mele. 

Sally-Anne 


Era ultima pagină a jurnalului. Se lumina de ziuă. 


George-Harrison mi-a întins un pulover şi o pereche de 
blugi şi am plecat să ne plimbăm în pădure. 


322 


- MARC LEVY - 


39 
Eleanor-Rigby 


Octombrie 2016, Magog 


L-am sunat pe Michel ca să aflu ce mai face. Îmi lipsea 
mai mult ca niciodată. Am profitat de discuţia noastră ca 
să-l întreb dacă mama îi vorbise de vreo bancă unde 
ascunsese un tablou. Mi-a răspuns că nu era logic. De ce să 
pui un tablou într-un seif, când oamenii le pictau ca să le 
agaţe pe pereţi? N-am găsit nicio explicaţie care să-l 
satisfacă. A vrut să ştie dacă urma să mă întorc curând şi i- 
am promis că o s-o fac de îndată ce-am să pot. Şi apoi, m-a 
întrebat dacă găsisem ce căutam şi i-am răspuns uitându- 
mă la George-Harrison că găsisem mai ales ce nu căutam. 
Mi-a confirmat că soiul acesta de lucruri se întâmplă, citise 
în cărţile lui că multe dintre descoperirile ştiinţifice erau 
rodul hazardului. Deşi hazardul în sine nu are nimic 
ştiinţific. Avea doi cititori la bibliotecă şi cu o asemenea 
afluenţă, nu putea să mai rămână multă vreme la telefon. A 
promis să-i sărute pe Maggie şi tata pentru mine, apoi m-a 
pus să jur la rândul meu că am să-i sun ca să-i pup chiar 
eu. 


George-Harrison mă aştepta în faţa pick-up-ului. Am 
închis atelierul şi am pornit iar la drum. Am ajuns noaptea 
la Baltimore. 


A doua zi, ne-am dus să-l vedem pe profesorul Shylock şi 
ne-am ţinut astfel promisiunea. l-am povestit tot ce 
aflaserăm, în sfârşit, aproape totul, anumite lucruri nu-l 
priveau. Speram să-l păcălim şi l-am întrebat dacă ştia 
cumva numele băncii unde putea să se afle tabloul. 
Întrebarea noastră n-a părut să-l tulbure cine ştie ce, şi-a 
luat iar manuscrisul şi l-a frunzărit spunându-ne că nu eram 
buni de nimic. 

323 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— lată, şi totuşi scrie aici, era de-ajuns să fiţi atenţi! Alde 
Stanfield erau acţionari la Corporate Bank of Baltimore, ea 
există şi acum, n-aveţi decât să-i căutaţi adresa în anuar. 
Chiar îmi dai autorizaţia să public toată povestea? 

— Cu condiţia să-mi răspunzi la o întrebare, i-am spus 
eu. 

— Te ascult, a zis el uşor enervat. 

— Dumneata eşti autorul scrisorilor anonime? 

Shylock a arătat cu degetul spre uşa de la birou. 

— leşiţi de-aici, sunteţi ridicoli! 


* 


Ne-am dus la bancă unde tipul de la ghişeu ne-a primit 
cu răceală. Înainte ca el să ne spună şi cel mai neînsemnat 
lucru despre existenţa vreunui seif, era de datoria noastră 
să aducem dovada că eram posesorii lui. Degeaba i-am 
explicat eu că fusese închiriat de mama şi că ea murise, 
nimic n-a contat. Dacă eram moştenitoarea de drept, n- 
aveam decât să-i prezint nişte documente care să ateste 
faptul acesta. l-am arătat paşaportul meu, iar conversaţia a 
devenit kafkiană. Numele meu era Donovan, iar mama 
crease acest depozit sub numele ei de fată, nume pe care îl 
schimbase când se mutase pentru totdeauna în Anglia. 
Chiar dacă tata îmi trimitea o copie după actul lor de 
căsătorie, tot n-avea să-l convingă pe funcţionarul acesta 
zelos. 

Şi, ca să se descotorosească de noi, ne-a dat de înţeles 
că singura persoană abilitată să se abată de la regulile 
băncii era preşedintele director general. Nu venea decât de 
două ori pe săptămână, avea să-şi facă iar apariţia peste 
două zile. După care adăugă că n-avea niciun rost să-l 
deranjăm şi pe el, domnul Clark era mormon, iar mormonii 
nu se abăteau niciodată de la reguli. 

— Aţi spus domnul Clark? 

— Sunteţi surdă? oftă casierul. 


324 


- MARC LEVY - 


L-am rugat să-i dea de ştire preşedintelui că fiica lui 
Sally-Anne Stanfield era în oraş, că doamna Clark, dacă mai 
era şi-acum căsătorit, o cunoscuse bine pentru că luase şi 
ea parte la înfiinţarea unui ziar, să-i aducă aminte că mama 
îi încredinţase cândva un tablou care reprezenta o fată la o 
fereastră. Eram sigură că avea să ne acorde o întâlnire. l- 
am notat numărul meu de mobil pe o foaie de hărtie, 
adresa hotelului şi i-am propus chiar să-i las paşaportul 
meu. Funcţionarul înhăţă foaia de hârtie pe care i-o 
fluturam în faţă, mi-a refuzat actul de identitate şi mi-a 
promis să transmită cererea mea cu condiţia să mă car 
imediat. 

— Nu văd cum o să putem reuşi, a zis George-Harrison 
când am ieşit din nenorocita de bancă. Şi dacă patronul e 
pe deasupra şi mormon... 

— Repetă ce-ai spus! 

— Am zis şi eu aşa, n-am nimic împotriva mormonilor. 

L-am sărutat pe George-Harrison, iar el n-a înţeles deloc 
de ce eram aşa de veselă. Tocmai îmi amintisem de o 
discuţie dintre tata şi Maggie, când scornise o minciună 
după ce îi scotocise prin apartament. 

— Un mormon nu poate să pună sub semnul îndoielii 
munca altor mormoni, am murmurat eu. 

— Nu cumva ai băut? 

— Mormonii consacră o bună parte a activităţilor lor 
genealogiei, la sfârşitul secolului al XIX-lea au fondat o 
societate genealogică în Utah. Au început cu Statele Unite, 
apoi au străbătut Europa, au încheiat acorduri cu aproape 
toate ţările care le-au comunicat arhivele lor de stare civilă. 
Nu s-au oprit niciodată şi păstrează milioane şi milioane de 
microfilme în nişte încăperi blindate săpate în munţii lor. 

— Şi de unde ştii tu toate acestea? 

— Meseria mea. Şi pentru că tata a făcut apel la ei, iar 
dacă extrasul pe care ni l-a arătat se oprea în mod voit la el 
şi la mama, arborele meu complet îmi va fi comunicat dacă 
fac o cerere. 


325 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Nu mi-a luat mult timp ca să obţin ceea ce căutam. 
Mormonii s-au modernizat şi e de-ajuns să-ţi decilini 
identitatea şi pe cea a părinţilor tăi pe site-ul lor de pe 
internet ca să obţii fără întârziere o copie a arborelui tău 
genealogic şi să descoperi astfel identitatea strămoşilor tăi. 
Eram hotărâtă să-l înfrunt pe casierul care mă dăduse afară 
când am fost sunată de secretara domnului Clark. 

Voia să mă vadă peste două zile la el în birou, la 
douăsprezece fix. 


N-aş fi putut să spun care dintre preşedinte, secretara lui 
sau mobilierul din birou era cel mai vetust. 

Ne-am aşezat pe cele două fotolii din piele crăpată. 
Domnul Clark purta un costum cu vestă şi un papion, avea 
ţeasta pleşuvă, dar ochelarii pătraţi care îi alunecau pe nas 
şi mustaţa albă îl făceau să semene cu Geppetto şi să pară 
destul de simpatic. M-a ascultat fără să crâcnească şi s-a 
aplecat peste documentele pe care i le prezentam. Mi-a 
studiat arborele genealogic cu cea mai mare atenţie şi a 
repetat „înţeleg” de trei ori, în timp ce eu îmi tineam 
respiraţia. 

— E complicat, a zis el. 

— Ce anume e complicat? a întrebat George-Harrison. 

— La drept vorbind, un arbore genealogic nu este un 
document oficial şi totuşi, acesta vă atestă calitatea. Seiful 
despre care vorbiţi a fost deschis în urmă cu treizeci şi şase 
de ani şi niciodată de atunci încoace. Peste câteva luni, 
conţinutul lui ar fi fost declarat abandonat şi confiscat de 
bancă. Aşa că vă imaginaţi surpriza mea când văd că vine 
cineva care îi revendică proprietatea. 

— Dar aveţi în faţa ochilor dovada că sunt realmente fiica 
lui Sally-Anne Stanfield. 

— E un lucru indiscutabil, aşa e. De altfel, îi şi semănaţi. 

— Vă mai amintiţi de mama după toţi anii aceştia? 


326 


- MARC LEVY - 


— Ştiţi câţi ani mi-a reproşat nevastă-mea că nu i-am 
acordat împrumutul? Sau de câte ori mi-a dat de înţeles că, 
dacă m-aş fi opus consiliului de administraţie, nu s-ar fi 
întâmplat nimic? Ştiţi care câţi ani mama dumneavoastră 
mi-a stricat în mod indirect viaţa? Cred că e de preferat să 
nu vă spun. 

— Înseamnă că sunteţi la curent cu ce s-a întâmplat? 

— Că, după accidentul a cărui victimă a fost fratele său, 
ea a ales să-şi părăsească mama şi să se mute în 
străinătate, am aflat şi eu, consternat, ca toţi cei care 
frecventau familia Stanfield. 

— Aţi cunoscut-o pe Hanna? 

Domnul Clark a încuviinţat dând din cap. 

— O femeie admirabilă, a reluat el. Medicii nu au putut s- 
o convingă niciodată. O adevărată sfântă. 

— De ce anume s-o convingă? 

— Să deconecteze maşinile care-i mențineau fiul în viaţă. 
Şi şi-a cheltuit toată averea pentru ca el să aibă parte de 
cele mai bune tratamente. Şi-a vândut unul după altul 
toate tablourile şi apoi, într-o zi, a venit şi rândul casei. S-a 
mutat singură într-un mic apartament, petrecându-şi zilele 
în clinica unde îl instalase pe fiul ei. Spera într-o minune 
care nu s-a produs. Cele mai moderne aparaturi pe care le 
tot schimba nu puteau să-l aducă înapoi la viaţă. l-a 
sacrificat totul, iar atunci când a murit, s-a retras la rândul 
ei. 

— Cât timp a supravieţuit Edouard? 

— Zece ani, poate un pic mai mult. 

Domnul Clark îşi ridică ochelarii, îşi şterse fruntea cu 
batista şi tuşi uşor. 

— Bine, să ne întoarcem la lucrurile care vă privesc. Ştiţi 
că fratele şi sora dumneavoastră, din moment ce figurează 
în acest document, sunt în egală măsură legatarii 
domnişoarei Stanfield, în sfârşit, ai mamei dumneavoastră? 

— E de la sine înţeles. 

— Contractul de închiriere stipula în mod expres că 
numai ea sau unul dintre copiii ei puteau să deschidă seiful. 

327 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Domnul Clark îmi luă arborele genealogic şi faimosul 
contract. Le înmână secretarei a cărei uşă de la biroul 
învecinat rămăsese deschisă încă de la începutul 
întrevederii noastre; de parcă ar fi avut nevoie de un 
martor care să poată atesta că nu se abătuse de la niciun 
regulament şi se mărginise să respecte angajamentele 
luate de banca pe care o conducea. 

Secretara se întoarse un pic mai târziu, dând din cap ca 
să-i confirme că totul era în ordine. 

— Să mergem atunci, a oftat domnul Clark. 

Am intrat într-un lift cum nu se mai vede decât în filmele 
în alb şi negru. Cabina din marchetărie cu grilajul şi 
manivela din lemn îl impresionă puternic pe George- 
Harrison şi am ghicit, în timp ce coboram spre subsol cu 
viteza unui melc, că se gândea cum să realizeze o copie pe 
măsură. 

Sala seifurilor era uriaşă. Domnul Clark ne rugă să-l 
aşteptăm într-o anticameră. Ne-a lăsat cu secretara pe a 
cărei faţă înflori un zâmbet, primul pe care ni-l acorda. 

Domnul Clark se întoarse ceva mai târziu, purtând în 
braţe o mapă pentru desene, învelită într-o pătură. 

— Vă las s-o deschideţi, nu-i sunt decât depozitar. 

Ne-am apropiat de pătura aceea de parcă ar fi fost o 
relicvă şi, într-un anumit fel, chiar era. 

George-Harrison a desfăcut cordoanele mapei, iar eu am 
deschis-o. 


Fata de la fereastră ne-a apărut în toată splendoarea ei. 
Lumina care îi cădea pe chip era atât de măiestrit pictată, 
încât aveai impresia că soarele pătrunsese în tablou. 

Mă gândeam iarăşi la o altă fată care, şi ea, se uita pe 
fereastră la tatăl ei care fuma o ţigară în tovărăşia unui 
tânăr agent de legătură american. Le retrăiam nebuneasca 
fugă prin munţi, mi se perindau prin minte cei care îi 
ajutaseră şi salvaseră, un minunat negustor de artă englez, 
geamurile de la o coşmelie de pe strada 37, cele de la un 
apartament din Upper East Side, mama mea pe care ei o 

328 


- MARC LEVY - 


înfiaseră, fratele său vitreg, toate aceste vieţi ale căror 
destine fuseseră legate printr-un tablou de Hopper, 
preferatul lui Sam Goldstein. 

Clark şi secretara lui s-au apropiat discret ca să o admire 
la rândul lor. Şi ei mi-au dat impresia că se reculegeau în 
faţa tinerei. 

— Aveţi de gând să-l luaţi astăzi? se interesă domnul 
Clark. 

— Nu, i-am răspuns eu. E mai în siguranţă aici. 

— Atunci, ca să simplificăm lucrurile, voi pune numele 
dumneavoastră pe contractul acesta, îi voi actualiza data şi 
vă voi da o copie. Dacă veţi binevoi să aşteptaţi câteva 
clipe în holul de la parter, secretara mea va veni să v-o 
aducă. 


Am urcat cu acelaşi lift, ne-am despărţit de domnul Clark 
la parter care, după ce ne-am luat la revedere, s-a urnit în 
cabina lui din marchetărie spre ultimul etaj. 


Am aşteptat vreo zece minute. Secretara a venit să ne 
dea un plic pe care erau scrise numele şi prenumele meu. 
Când mi l-a înmânat, mi-a recomandat cu căldură să nu 
cumva să pierd vreodată documentul acesta. In toată 
cariera ei, era prima oară că domnul Clark se abătea de la 
regulament şi se îndoia că lucrul acesta avea să se mai 
petreacă vreodată. Ne-a miluit cu un al doilea zâmbet şi s-a 
întors la treburile ei. 


Ne-am dus să luăm prânzul la Sailor's Cafe, nu era un 
pelerinaj, doar o dorinţă de a vedea încă o dată locul unde 
ne întâlniserăm. La masă, George-Harrison m-a întrebat ce 
aveam de gând să fac cu tabloul. 

— Să ţi-l dau, ţie îţi revine de drept. Numai prin venele 
tale curge sângele Hannei şi al lui Sam Goldstein. Mama nu 
era decât un copil adoptat. 

329 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


— Lucru pentru care sunt mai mult decât încântat! 

— Aşa de tare ţii să recuperezi tabloul? 

— Tabloul e magnific, dar nici că-mi pasă de el. Adoptată 
sau nu, ce contează? Un copil e un copil, iar mama ta era 
singura moştenitoare legitimă a acestui tablou. 

— Şi atunci, de ce eşti încântat? 

— Pentru că nu avem nici cea mai mică legătură de 
sânge, pentru că nu am de gând să te las să pleci înapoi în 
Anglia, în orice caz, nu fără mine. 

Nici eu nu aveam de gând s-o fac, dar aş fi putut să mă 
duc până la avion doar pentru ca el să mă împiedice să urc 
la bordul lui. 

— Ştiu, i-am răspuns eu, făcând un pic pe grozava. 

— Nu, nu ştiai. Şi mai e un lucru pe care n-o să-l ştim 
niciodată: cine este anonimul. 


Când ne-am urcat în pick-up, am scos din buzunar plicul 
pe care mi-l încredinţase secretara domnului Clark. Ochii 
mi-au căzut pe scris şi, văzând felul în care îmi fuseseră 
caligrafiate numele şi prenumele, chipul mi s-a luminat. 
Literele erau frumoase, remarcabil de frumoase, aşa cum 
erau ele învăţate la şcoală. 

Şi atunci am înţeles, am înţeles în sfârşit totul, şi am 
început să râd şi să plâng în acelaşi timp. 

M-am întors spre George-Harrison şi i-am dat plicul când 
ne-am oprit la un semafor. 

— Hanna nu s-a sinucis aşa cum ne-a spus Shylock. 
Mamele noastre au fost acelea care i-au prăbuşit maşina în 
apele portului. 

— Nu pricep. 

— Secretara lui Clark era ea, Hanna! 


330 


- MARC LEVY - 


40 
Biroul domnului Clark, o oră mai devreme 


— Sunteţi mulţumită? a întrebat domnul Clark însoţind-o 
pe Hanna până la uşa de la intrarea în bancă. 

— Da, sunt. Tabloul tatălui meu se va întoarce la lumina 
zilei, mi-am ţinut promisiunea pe care i-am făcut-o, cea de 
a nu-l da niciodată şi de a-l păstra mereu în familie. Şi apoi, 
cu acelaşi prilej, am putut să asociez un chip cu prenumele 
a doi dintre nepoţii mei. Recunoaşteţi şi dumneavoastră că 
merita efortul de a pune la poştă câteva scrisori, chiar şi 
din Canada. Vă voi fi veşnic recunoscătoare pentru tot ceea 
ce aţi făcut pentru mine. 

— De ce nu aţi spus cine sunteţi? 

— După tot drumul pe care tocmai l-au făcut, dacă vor să 
mă întâlnească, sunt sigură că vor şti să mă găsească. 

Hanna îl salută pe domnul Clark şi se duse să ia 
autobuzul, el o privi cum se îndepărtează pe trotuar, la fel 
de demnă pe cum trăise. 


331 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


Epilog 


La 1 ianuarie 2017, Ray Donovan s-a apucat să ţină un 
regim ca să poată intra în smoching. 

La 2 aprilie 2017, Eleanor-Rigby şi George-Harrison s-au 
căsătorit la Croydon. A fost o ceremonie foarte frumoasă. 
Maggie îl părăsise pe Fred şi studia iarăşi dreptul, hotărâtă 
de data aceasta să devină avocată. Anul următor o să 
schimbe facultatea ca să devină medic veterinar. 

În seara nunţii, Vera şi Michel au anunţat că se mutau la 
Brighton, aşteptau un copil, iar aerul de mare li se părea 
mai logic decât cel de oraş. 

Aşezată pe ultimul rând, Hanna a asistat incognito sau 
aproape la ceremonie. A profitat de călătorie ca să se ducă 
la mormântul fiicei sale. Îşi văzuse toţi urmaşii şi a plecat 
fericită. 


La 20 aprilie 2017, profesorul Shylock a publicat o carte 
intitulată Ultima din clanul Stanfield. Lucrarea lui s-a 
bucurat de mare succes... printre colegii săi cărora le-o 
oferise. 


Eleanor-Rigby şi George-Harrison locuiesc la Magog. 
Casa lor se află de-acum în afara atelierului. 


May l-a întâlnit pe nepotul ei, Sam. 
E probabil singurul copil din lume care are un tablou de 
Hopper agăţat pe un perete la el în cameră. 


Seara, înainte de culcare, i se întâmplă să-i spună noapte 
bună unei fete care se uită pe fereastră. 


332 


- MARC LEVY - 


Mulţumesc 


Pauline, Louis, Georges şi Clea. 
Raymond, Daniele şi Lorraine. 


Susanna Lea. 

Emmanuelle Hardouin. 

Cecile Boyer-Runge, Antoine Caro. 

Caroline Babulle, Elisabeth Villeneuve, Arie Sberro, Sylvie 
Bardeau, Lydie Leroy, Joël Renaudat, Céline Chiflet, toate 
echipele de la Editions Robert Laffont. Pauline Normand, 
Marie-Eve Provost, Jean Bouchard. Leonard Anthony, 
Sebastien Canot, Danielle Melconian, Mark Kessler, Marie 
Viry, Julien Saltet de Sablet d'Estieres. Laura Mamelok, 
Cece Ramsey, Kerry Glencorse. Brigitte Forissier, Sarah 
Altenloh. 

Lorenzo. 


şi  Beatleilor pentru...  „Eleanor-Rigby”. (©Lennon- 
Mccartney) 


333 


- ULTIMA DIN CLANUL STANFIELD - 


La Editura Trei au apărut următoarele 
romane ale lui Marc Levy: 


Orizontul răsturnat 

Ea & El (aflat în Top 5 cele mai 

citite romane din SUA în 2017) 

Un alt fel de fericire 

Şi dacă e adevărat... (ecranizat în 2015) 
În altă viață 


Unde ești? (adaptat pentru 
televiziune în 2007) 
Prietenii mei, iubirile mele 
(ecranizat în 2008) 

Toate acele lucruri pe care 

nu ni le-am spus 

Copiii libertății 

Prima zi 

Prima noapte 

Hoţul de umbre 

Strania călătorie a domnului Daldry 
Și dacă aș mai trăi o dată 

Te voi revedea 

Sapte zile pentru o eternitate 
Mai puternic decăt frica 


334 


- MARC LEVY - 


Eleanor-Rigby este jurnalistă la National 
Geographic și locuiește la Londra. 
Într-o zi, primește o scrisoare în care i se spune tă 
mama sa a comis o infracțiune în trecut. 
George-Harrison este tâmplar. Locuiește în 
Cantoanele de Est, Québec. 

„ Într-o zi, și el primește o scrisoare din care află 
că mama sa are untrecut pătat. 


Eleanor-Rigby și George-Harrison 
nu se cunosc. 

Autorul anonim al scrisorilor le dă 
fiecăruia întâlnire într-un local din ` 
portul Baltimore. 


Ce anume îi leagă? 

Ce infracțiune au comis 
mamele lor? 

Cine îi hăituiește și ce 
intenţii are? 


Plecând de la o enigmă care a urmărit trei 


generaţii, Ultima din clanul Stanfield ne poartă == 
din vara lui 1944, când Franța era sub ocupație, C 
prin Baltimore și libertatea anilor 1980, apoi în z m5 
Londra și Montrealul zilelor noastre. i $ =] 
z $ =} 
o => 

TREI i 


335