James Patterson — Lista neagra

Numărul Jil în topurile 
NEW YORK TIMES şi PUBLISHERS WEEKLY 


JAMES 
PATTERSON 


Lista neagră 


PROLOG 
POVESTITORUL 


1 

Actul întâi, tabloul întâi, își zise în sinea lui 
Povestitorul și nu-și putu reprima un ametitor 
simțământ de nerăbdare anticipativă. Adevărul era că 
oamenii obișnuiți comiteau mereu infracţiuni și 
asasinate perfecte. Dar nu se știe nimic despre acest 
lucru, din simplul motiv că ucigașii nu sunt niciodată 
prinși asupra faptului. 

Şi bineînţeles că nici el nu avea să fie prins. Tot așa 
urma să se întâmple și în povestea pe care tocmai se 
apuca s-o depene. 

Ceea ce nu însemna că ziua respectivă nu i se părea 
și îngrozitor de iritantă. De fapt, pentru el acesta era 
cel mai emoţionant moment din ultimii câţiva ani 
nebunești care trecuseră. Era pregătit și dornic să 
ucidă pe cineva, o persoană cu totul necunoscută, și se 
gândise că locul cel mai potrivit pentru a face această 
primă victimă era marea metropolă New York. 
Evenimentul aproape că se și întâmplase, în preajma 
unei toalete din subsolul marelui complex comercial 
Bloomingdale's, însă amplasamentul nu i se păruse 
totuși potrivit pentru scopul său. 

Locul era prea aglomerat, chiar și la ora zece și 
jumătate dimineaţa. 

Era și prea zgomotos, dar cu toate astea nu suficient 
de zgomotos încât să-i asigure un camuflaj sonor așa 
precum s-ar fi cuvenit. 

În plus, nu-i plăcea nici ideea de a încerca apoi să 
fugă de-acolo prin acel teritoriu, care-i era nefamiliar, 
al bulevardului Lexington, și cu-atât mai puţin prin 
claustrofobicele tuneluri subterane ale reţelei de 
transport urban pe șine. Atunci când locaţia va fi 
potrivită, el își va da seama imediat și va acţiona în 
consecinţă. 


Prin urmare, Povestitorul își văzu de drum și se 
hotări să meargă să vadă un film, la cinematograful 
Sutton, de pe strada East 57, un loc neplăcut și 
părăginit, care în mod vădit avusese parte odinioară și 
de vremuri mai bune. 

Poate că ACESTA era o scenă numai bună pentru o 
crimă. 

li plăcu ironia, chiar dacă el era singurul care o 
gusta. Da, poate că aici urma să meargă totul ca pe 
roate, își zise el, pe când lua loc în una dintre cele 
două mici săli dinăuntru. 

Avea să înceapă să vizioneze KILL BILL SERIA A DOUA 
laolaltă cu alţi șapte admiratori ai lui Tarantino. 

Oare care dintre aceste persoane lipsite de orice 
suspiciune avea să-i cadă victimă? Tu? Tu? Poate că tu 
de colo? Povestitorul își urzea planul în minte. 

Se aflau în sală doi guralivi cu șepcuţe identice de 
baseball, având pe ele însemnele echipei New York 
Yankees, purtate bineînţeles cu cozorocul întors la 
spate. Enervanţi, imbecili nu se mai opreau nicio clipă 
din _interminabilele lor comentarii și anticipări ale 
scenelor care urmau să se deruleze pe ecran. Amândoi 
ar fi meritat să moară. 


La fel și un cuplu mai în vârstă, îmbrăcat îngrozitor 
și neadresându-și unul altuia nicio vorbă, pe întreg 
parcursul celor cincisprezece minute dinainte de a se 
stinge lumina în sală. Omorându-i, ar fi făcut o faptă 
bună, aproape că ar aduce un mare serviciu 
comunității. 

O femeie cu un aspect fragil, arătând cam de 
patruzeci și ceva de ani, era apucată de bâţâieli, la 
două rânduri mai în faţă de bătrâneii mucegăiţi, însă 


acest lucru nu părea să deranjeze pe nimeni - în afară 
de el. 


Mai era acolo și un filfizon de culoare, cu picioarele 


A 


încălțate în pantofi de sport, cocoţate pe _ spătarele 
scaunelor din faţa lui. Un nemernic bădăran care nu 
ținuse cont niciodată de colegii lui de școală, probabil 
un haidamac care îi terorizase pe toţi. 

Alături de el se afla un împătimit al filmelor, un 
tembel cu o bărbuţă neagră, care văzuse mai mult ca 
sigur de cel puţin douăsprezece ori respectivul film și 
îl diviniza pe Quentin Tarantino. 

S-a dovedit până la urmă că minunea cea bărboasă a 
fost persoana care s-a ridicat în picioare în toiul 
filmului, imediat după ce Uma Thurman era îngropată 
de vie. 

Dumnezeule, cine ar fi fost în stare să plece tocmai 
la o asemenea secvenţă clasică? 

Devotat datoriei, el îl urmă, câteva secunde mai 
târziu, ieșind în holul sumbru și murdar si intrând 
după bărbos în WC-ul bărbaţilor, amplasat în 
apropierea celeilalte săli de cinema. 

La drept vorbind, acum tremura de-a binelea. Asta 
să fi fost oare emoția? Clipa lui de graţie? Prima lui 
crimă? Începutul a tot ce visase el de luni de zile? Sau 
chiar de ANI întregi? 

Parcă plutea ca într-o transă, încercând să nu se 
gândească la nimic altceva decât la a face ca lumea 
ceea ce-și pusese în gând să facă, după care să treacă 
prin cinematograf și să iasă fără ca nimeni să-i 
remarce figura sau prea multe alte amănunte 
referitoare la el. 

Individul bărbos stătea în picioare în faţa pisoarului, 
fapt care în realitate era un lucru favorabil. 
Instantaneul era frumos încadrat și regizat artistic. 

Pe spatele tricoului mototolit al acestuia, de un 
negru decolorat, se afla scris, cu litere de-o șchioapă: 


ȘCOALA DE FILM A UNIVERSITĂȚII DIN NEW YORK. 


Imaginea îi amintea de un personaj dintr-o carte 
umoristică a lui Daniel Clowes, iar acel rahat grafic 
începu să-l atragă nespus de mult. 

— Şi acum... MOTOR! rosti el. 

Apoi îl împușcă pe bietul nenorocit bărbos drept în 
ceafă, uitându-se după aceea la sărmanul om cum se 
prăbușea ca un sac greu pe pardoseala toaletei și 
rămânea acolo lat și încremenit. În încăperea faianţată 
și pardosită cu gresie, zgomotul îi răsună în tot capul, 
mai puternic decât și-ar fi putut vreodată închipui că 
se va întâmpla. 

— Hei! Ce naiba? Ce s-a-ntâmplat? HEI! 

Povestitorul se răsuci, de parcă în toaleta bărbaţilor 

ar fi avut un public care îl urmărea. 

Doi tipi din personalul cinematografului Sutton 


intraseră în urma lui. Probabil că zgomotul pe care îl 
auziseră le trezise curiozitatea. Oare cât de mult 
văzuseră aceștia? 

— A avut un atac de inimă, le spuse bărbatul, 
vorbele scăpându-i din gură aproape fără voia lui, dar 
încercând să pară cât mai convingător cu putinţă. 
Omul ăsta a căzut pur și simplu în faţa pisoarului. 
Ajutaţi-mă să-l ridic.  Săracul de el! Uitaţi-vă, 
sângerează! 

Fără pic de panică, fără vreun sentiment, fără 
absolut nicio intenție de _ răzgândire sau de ezitare, 
totul se desfășură pur și simplu din instinct. 

Își ridică din nou revolverul și îi împușcă pe amândoi 
lucrătorii de la cinematograf, care rămăseseră, cu 
ochii holbaţi de uluire, lângă ușă. Mai trase încă o dată 
în fiecare, când zăceau pe jos, pentru a fi absolut 
sigur, ca un adevărat profesionist. 

După aceea, tremurând ca varga, _simţindu-și 


picioarele precum piftia, se forță să pășească foarte 
calm afară din toaleta bărbaţilor. Apoi ieși din 
cinematograful Sutton pe Strada 57, îndreptându-se 


pe jos, către est. Afară totul i se păru completamente 
ireal ca dintr-o altă lume extraordinar _ de 


STRĂLUCITOR, ca de ALAMĂ. 

O _ făcuse! Asasinase trei persoane în loc de una 
singură. Primele sale trei crime. Era doar un 
antrenament, dar o făcuse și... vreţi să știți ceva? O 
putea face din nou, oricând. 

— Antrenamentul te _perfecţionează, șopti printre 
dinţii încleștaţi Povestitorul, pe când se îndrepta în 
mare grabă spre mașina lui - mașina cu care avea să 
fugă de la faţa locului și să scape, nu-i așa? Doamne, 
nu se mai simţise niciodată atât de bine. Şi bineînţeles 
că acest fapt nu era un lucru prea măgulitor la adresa 
vieţii pe care o dusese până în acel moment. 

Insă de-acum încolo, păzea! 

PENTRU Mary, Mary, era exact invers. 

Cu siguranță, el era singurul care știa ASTA. Cel 
puţin, până în acel moment. 


2 
Crezi CĂ AI FI ÎN STARE SĂ UCIZI DIN NOU, CU SÂNGE 
RECE? se întreba în sinea lui, de multe ori, după 
crimele de la New York. 
Crezi că vei mai putea opri apoi, chiar dacă îti vei 
dori asta, ceea ce ai declansat atunci când ai început 
totul? Asa crezi tu? 


Povestitorul aşteptă - vreme de aproape cinci luni de 
autoflagelare, cunoscută şi sub denumirea de 
disciplină, sau de profesionalism, sau poate de lașitate 
- până Îi veni din nou sorocul. 

Şi apoi, ajunse iar în dispoziţia de a omorî, de data 
asta nemaifiind vorba doar de un simplu antrenament. 
Avea acum de-a face cu problema reală și cel care 


trebuia să moară nu-i mai era o persoană necunoscută. 
El era doar un individ din multime, urmărind la ora 


trei si zece filmul THE VILLAGE Satul la 


cinematograful Westwood Village, din Los Angeles. 
Erau destui spectatori, lucru care constituia un lucru 
bun pentru el, și bănuia că și pentru faimosul regizor 
al filmului, adică pentru M. Night Shyamalan. Ce fel 
de nume o mai fi și ăsta? M. Night? Omul era doar un 
îngâmfat suspect de mimarea complexului timidităţii 
în societate. 

In mod evident, Patrice Bennett se afla printre 
ultimele persoane din oraș care vedeau acel film de 
groază. De fapt, Patrice cu greu catadicsise să-și 
rezolve dilema legată de film, intrând într-o sală 
adevărată de cinematograf, cu spectatori obișnuiți, 
care își plătiseră biletul de intrare. Nu era straniu 
acest lucru? Ei bine, dar femeia era vestită din pricina 
asta, nu-i asa? Era ciudătenia lui Patrice. Ea chiar își 


cumpărase din vreme biletul și astfel aflase și el că 
Patrice urma să se afle acolo. 


Deci, de data asta nu mai era vorba doar despre o 
tintă de antrenament, asa că totul trebuia să se 


desfăsoare ca lumea, si chiar asa avea să se 


desfășoare. Fără urmă de îndoială. Scenariul era deja 
conceput în mintea lui. 

În primul rând, el nu trebuia să fie văzut de către 
nimeni din cinematograf. Așadar, merse la spectacolul 
de la ora douăsprezece. Când spectacolul se termină, 
el se ascunse ca să aștepte într-o cabină de la toaletă, 
până la ora trei și zece minute. Își rodea unghiile de 
nerăbdare, într-o aşteptare care îi întindea la 
maximum nervii, însă, una peste alta, nu era chiar ușa 
de rău, deoarece, dacă era zărit și recunoscut, pur și 


simplu și-ar fi abandonat într-o clipă misiunea, și cu 
asta basta. 


Însă Povestitorul nu era remarcat de nimeni - cel 


puţin lui așa i se părea - și nu observase acolo 
prezența nimănui care să-i fie cunoscut. 

În acel moment, în cinematograf se aflau mai bine de 
o sută de spectatori, sau mai bine zis de SUSPECTI, nu? 
Dintre ei cel puţin doisprezece se potriveau în mod 
ideal scopurilor sale. 

Şi cel mai important lucru dintre toate - arma lui era 
prevăzută acum cu un amortizor de zgomot, montat în 
capătul ţevii. IÎnvăţase asta din palpitanta experienţă 


pe care o trăise la New York City. 
Patrice ședea la balcon. Imi convine asta, Patsy, își 


zise bărbatul în sinea lui. Te arăţi cu mult prea 
grijulie, mai ales față de tine însăți, super târfă ce ești! 

O supraveghea de dincolo de culoarul dintre șirurile 
de scaune, de la câteva rânduri mai în spate. I se 
părea un simţământ de-a dreptul delicios - și i-ar fi 
plăcut ca voluptuoasa anticipare a răzbunării să 
dureze la nesfârșit. Numai că el abia aștepta să apese 


odată naibii pe trăgaci, după care să se cărăbănească 
dracului cât mai repede din cinematograf, înainte de a 
se întâmpla ceva rău. Şi totuși, nu-i așa că nu se putea 
întâmpla nimic neprevăzut? Exact în clipa-n care 
Joaquin Phoenix era înjunghiat de către Adrien Brody, 
bărbatul se ridică de pe scaunul său cu mult calm și, 
fără a șovăi nicio clipă, se îndreptă direct către rândul 
de scaune unde ședea Patrice. 


— Te rog să mă scuzi. Îmi pare rău, îi spuse el și 
începu să-și croiască drum prin faţa femeii, dând să 
treacă peste sfrijitele ei de picioare dezgolite, care nu 
erau câtuși de puţin impresionante, pentru un atât de 


important personaj feminin de la Hollywood, care era 
ea. 


— Doamne Dumnezeule, vrei să-ncerci să fii ceva 
mai atent? îl atentionă Patrice, în stilul ei caracteristic 


pe un ton atât de inutil de arogant, de irascibil și de 
plin de importanţă. 

— Nu chiar pe Dumnezeu te-ai putea aștepta să-l 
vezi imediat după asta lângă tine, glumi el, 
întrebându-se dacă femeia pricepuse mica lui ironie. 
Probabil că nu. De obicei, șefii de studiouri nu prea se 
prindeau la subtilităţi în exprimare. 

Şi omul o împușcă de două ori - o dată în inimă și o 
dată între ochii ei totalmente uluiţi și încremenitţi. Nu 
era nimic prea exagerat în privința omorârii unui 
asemenea soi de psihopată, de un asemenea calibru al 
țăcănelii. Patrice probabil că ar fi fost capabilă să se 
întoarcă la tine chiar și din mormânt, la fel ca în cazul 
acelei trape inversate din finalul originarului film 
CARRIE, primul scenariu al lui Stephen King care a 
ajuns pe marele ecran argintiu. 


Apoi, bărbatul își făcu o perfectă și absolut discretă 
iesire din scenă. 


Exact ca-n filme, luaţi aminte! 
Povestea tocmai începuse. 


PARTEA ÎNTÂI 
CRIMELE „MARY SMITH” 


3 

Către: agrinerOlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Arnold Griner își închise strâns ochii mici cu priviri 
crucișe, își puse mâinile pe craniul lui aproape 
complet lipsit de păr și începu să și-l frece cu multă 
nădejde. Of, Dumnezeule mare, nu încă o dată, își zise în 
sinea lui. Viaţa-i prea scurtă pentru o nouă porcărie de 
genul ăsta. Nu mai suport. Realmente nu mai suport 
treaba asta cu Mary Smith. 

În redacţia de știri a ziarului L.A. Times era forfotă în 
jurul său, la fel ca în oricare dimineaţă: telefoanele 
zbârnâiau strident, lumea se tot fâțâia de colo-colo, 
precum mulţimea concurenţilor dintr-o competiţie 
atletică de sală, iar cineva din apropierea lui vorbea 
cu un aer atoateștiutor despre noua grilă de toamnă a 
programelor TV - de parcă în ultima vreme i-ar mai fi 
păsat cuiva de grila de programe de la televizor. 

Cum de se putea simţi Griner chiar așa de 
vulnerabil, în timp ce ședea la propria lui masă de 
lucru, din strâmtul său birou, în mijlocul întregii 
harababuri? Şi totuși, chiar așa se simţea. 


Tranchilizantele pe care le tot înghițea de când 
primise întâiul e-mail de la Mary Smith, cu o 
săptămână în urmă, nu-i atenuau ascuţitul fior de 
panică pe care îl simţea ca pe un junghi de-a lungul 
șirei spinării. 

Exista într-adevăr acea cumplită panică, însă îl mai 
rodea și o curiozitate de-a dreptul bolnăvicioasă. 


Poate că o fi fost el „doar” un simplu redactor al 
unei rubrici de divertisment monden, însă Arnold 


Griner era în stare să miroasă de la distantă ideea 


unui reportaj de senzaţie, atunci când dădea de ea. O 
știre-bombă în stare să domine vreme de săptămâni 


întregi prima pagină a publicaţiilor periodice. O 
PERSOANĂ BOGATĂ SI FAIMOASĂ TOCMAI FUSESE UCISĂ LA 


LOS ANGELES. Nici măcar n-avea nevoie să citească 
acel e-mail, ca să știe atâta lucru. „Mary Smith” se 
dovedise a fi o doamnă cu-adevărat scelerată, care nu- 
si încălca niciodată cuvântul. 

Întrebările care îi răsunau bărbatului în creier se 


refereau doar la ce persoană anume fusese asasinată 
de data asta si la ce anume căuta el, Griner, în miezul 


acestei îngrozitoare dandanale. 

De ce tocmai eu, din toată lumea asta? Trebuie să 
existe un motiv absolut întemeiat pentru așa ceva, iar 
dacă l-as cunoaște, de-abia atunci poate că m-aș speria 
cu adevărat, nu-i așa? 

În vreme ce forma cu o mână tremurândă numărul 
de urgenţă 911, deschise cu cealaltă mesajul lui Mary 
Smith. DOAMNE DUMNEZEULE, TE ROG SĂ NU FIE CINEVA 
CUNOSCUT. SĂ NU FIE NIMENI DE CARE SĂ-MI PESE. 


Incepu să citească, în ciuda faptului că glasul minţii 


sale îi spunea să nu o facă. Pur și simplu, nu se putea 
abtine. OF, DUMNEZEULEF ANTONIA SCHIFMAN! OF 


SĂRMANA ANTONIA. 

Vai nu, de ce tocmai ea? Antonia era unul dintre cei 
mai buni oameni, și nu existau prea mulți de felul 
acesta. 

Către: Antonia Schifman: 

Cred că ai putea socoti acest mesaj drept unul 
potrivnic, cu toate că mă consideram o înfocată 
admiratoare a ta. 

În orice caz, ora patru și jumătate dimineața 
este înfiorător de devreme pentru ca o strălucită 
triplă laureată câştigătoare a Premiului 
Academiei și pe deasupra şi mamă a patru 
copilaşi să plece de-acasă, de lângă iubitele ei 


progenituri, nu-i așa că am dreptate? Presupun 
că ăsta-i pretul pe care îl plătim cu totii pentru a 
fi cine suntem. Sau cel putin este o parte din 
respectivul preț. 

Am fost acolo în dimineaţa asta, pentru a-ți 
arăta o altă faţțetă a faimei, a bogăției și a 
norocului, din Beverly Hills. 

Era întuneric beznă atunci când a venit șoferul 
să te ia la festivitate. Acest sacrificiu pe care îl 
faci nu este apreciat, la justa lui valoare, de 
către admiratorii tăi. 

Am intrat chiar pe poarta principală, în spatele 
mașinii, și l-am urmat pe șofer pe alee. 

Brusc, am avut sentimentul că șoferul tău 
trebuia să moară, dacă voiam să ajung până la 
tine, și totuși, nu era nicio plăcere în a-l ucide. 
Am fost prea neliniștită din pricina asta, 
tremurând asemenea unui pomișor aflat în calea 
unei crâncene furtuni. 

Pur și simplu arma îmi tremura în mână atunci 
când i-am bătut omului în geamul mașinii. O 
tineam ascunsă la spate și i-am spus că urma să 
cobori peste câteva minute.Ei sunt aceia pentru 
care îmi pare rău. Sărmanii, sărmanii copii, 
rămași fără mămica lor. Ar putea oare să existe 
ceva mai trist ca asta? 

Eu știu ceva și mai trist - însă este secretul 
meu și nimeni nu-l va cunoaște niciodată. 


4 


Ceasul deșteptător al lui Mary Smith sună la ora 
cinci și jumătate dimineaţa, însă ea era deja trează, 
trează de-a binelea, gândindu-se doar la felul în care 
putea confecţiona un costum de porc spinos, pentru 


spectacolul de la școala fiicei ei, Ashley. OARE CE 
ANUME AR PUTEA UTILIZA EA, PENTRU REALIZAREA TEPILOR 


PORCULUI SPINOS? 


Adormise foarte târziu în seara precedentă, dar se 
părea că niciodată nu izbutea să-și alunge complet din 
minte lista cu lucrurile pe care le mai avea de făcut. 

Mai aveau nevoie de încă niște unt de arahide, de 
King's Crest, de sirop Zyrtec și de unul dintre acele 
becuri electrice micuţe, pentru lumina de veghe din 
timpul noptii, de la baie. Brendan avea la ora trei 
antrenament la fotbal, antrenament care începea la 
aceeași oră la care începea și cursul de step al lui 
Ashley - dar din păcate se desfășura la vreo douăzeci 
și cinci de kilometri depărtare. Ca să vezi drăcie. 
Guturaiul putea să-i fi trecut sau nu lui Adam peste 
noapte, însă Mary nu admitea încă o altă zi de boală a 
micuţului. Şi de aceea, ea avea nevoie să imagineze 
alte șmecherii, pentru a se putea descurca. 

lar asta nu era decât partea liniștită a zilei. Nu mai 
avea mult și urma să se îndrepte spre mașina de gătit, 
dând ordine, trasând sarcini și parcurgând obișnuitul 
suvoi al treburilor din cursul dimineţii. 

— Brendan, te rog s-o ajuţi pe sora ta să-și lege 
șireturile de la pantofi. Cu tine vorbesc, Brendan. 

— Mămico, branturile mele au un miros ciudat. 

— Întoarce-le și tu pe partea cealaltă. 

— Pot s-o iau și pe Cleo la școală? Imi dai voie, te 


rog? Te rog, mămico, pot? Of, ce mult te rog, îmi dai 
voie? 


— Da, dar va trebui s-o scoti mai întâi din uscător. 
Brendan, ce anume îti cerusem eu să faci? 


Mary puse cu îndemânare în farfuriile copiilor câte o 
porţie de ouă jumări, exact în momentul în care 
săriseră afară și cele patru felii de pâine din prăjitor. 

— Veniti la micul dejun! 

Pe când cei doi copii mai mari înfulecau de zor, ea îl 
duse pe Adam în camera lui și îl îmbrăcă cu salopeta 
roșie și cu o cămășuţă de marinar. li gânguri în timp 
ce îl aducea înapoi, pe scăunelul lui înalt. 

— Cine este cel mai frumos marinar din oras? Cine 
este bărbăţelul meu? întrebă ea și îl gâdilă pe micut 
sub bărbie. 

— EU SUNT BĂRBĂTELUL tău, îi răspunse Brendan 
zâmbind. Eu sunt, mămico! 

— Tu esti bărbătțelul meu cel MARE, i-o întoarse 


Mary, ciupindu-l ușor de sub bărbie. Apoi îl prinse de 
umeri și adăugă: Şi te faci din ce în ce mai mare, pe zi 


ce trece. 
— Asta fiindcă mănânc totul din farfurie si o las 


curată, îi replică el, împingând pe furculiță, cu buricul 
degetului mare, ultima bucăţică de ou. 

— Esti o bucătăreasă foarte bună, mami, o lăudă 
Ashley. 


— Îţi mulţumesc, iubito. Hai acum să mergem. 
P.P.S.S. 


A 


In timp ce ea golea farfuriile, Brendan și cu Ashley 
mărșăluiau pe hol, cântând monoton: 

— Periem, periem, spălăm, spălăm. Dinţii și părul, 
mâinile și fața. Periem, periem, spălăm, spălăm... 

În vreme ce copiii mai mari se spălau cu avânt, 
femeia puse în chiuvetă farfuriile, pentru mai târziu, îl 
șterse pe față cu un șerveţel umed pe Adam, scoase 
din frigider pacheţelele cu masa de prânz a copiilor, 


pregătite în noaptea precedentă, și le puse pe fiecare 
în rucsacul potrivit. 

— Merg să-l fixez pe Adam pe locul lui din mașină, le 
strigă ea celorlalţi. Cine ajunge la urmă afară este un 
viermișor mocăit. 

Mary ura bombardamentul cu epitete dezagreabile, 
dar cunoștea valoarea unei mici competiții nevinovate, 
pentru a-i ţine pe copii în priză. li putea auzi ţipând în 
camerele lor, pe jumătate râzând și pe jumătate 
speriaţi să nu iasă ultimul pe ușă, ca să se urce în 
vechea ei rablă de automobil. GAWD, CINE MAI SPUNEA 
rablă? NUMAI MARY, MARY. ŞI CINE SPUNEA Gawd? 

Pe când îl fixa pe Adam în ham, femeia încercă să-și 
amintească ce anume o ţinuse trează până târziu, în 
noaptea anterioară. Zilele - iar acum și nopţile - 
păreau să se suprapună și să se amestece neclar într-o 
harababură de gătit, de curăţat, de condus mașina, de 
alcătuit liste, de sters năsucuri și iar de condus 
mașina. Orașul Los Angeles avea cu siguranţă niște 
dezavantaje cumplite. Era ca și cum și-ar fi petrecut cu 


toţii jumătate din viaţă în mașină, blocaţi în trafic. 
S-ar cuveni ca ea să-si facă rost de o masină cu un 


consum mic si mai eficient de combustibil decât avea 


bătrânul și încăpătorul jeep cu care venise în Vest. 

Mary se uită la ceas. Cum-necum, mai trecuseră alte 
zece minute. Alte zece preţioase minute. Cum de se 
întâmpla mereu la fel? Cum de reușea ea să piardă 
atât de mult timp? Alergă la ușa din faţă și îi grăbi pe 
Brendan și pe Ashley afară. 

— Ce durează la voi doi atât de mult? O să întârziem 
din nou. Îngrămădiţilor, uitaţi-vă cât e ceasul! le mai 


spuse Mary Smith. 


5 


Iatã-ne ajunși drept în toiul unei epoci de furioasă și 
de cinică nimicire a legendelor şi dintr-odată mă 
trezesc supranumit „Sherlock Holmes al Americii”, de 
către una dintre cele mai influente sau cel puţin cele 
mai citite reviste din ţară. Ce exagerare mai era și 
asta, și totuși ea încă îmi mai gâdila vanitatea în acea 
dimineaţă. Un jurnalist de investigaţie, pe nume James 
Truscott, se hotărâse să-mi urmărească activitatea și 
să prezinte cazurile de omucidere la care lucram. Şi cu 
toate astea, îl păcălisem. Plecasem Într-adevăr în 
vacanţă, împreună cu familia. 

— Merg la Disneyland! i-am spus eu lui Truscott 
râzând, ultima dată când îl văzusem, la Washington. 
Scriitorul îmi aruncase ca răspuns doar un surâs plin 
de condescendenţă. 

Pentru oricine altcineva, poate că o vacanţă era un 
lucru cât se putea de comun. Se întâmpla asta în mod 
obisnuit, iar în unele cazuri chiar de două ori în fiecare 
an. Şi totuși, pentru familia Cross, acest lucru 
constituia un eveniment major și un nou început. 

Intr-un mod extrem de adecvat, pe când treceam cu 
toţii prin holul hotelului se auzeau acordurile melodiei 
„O întreagă Nouă Lume”. 

— Haideţi odată, leneșilor ce sunteti! ne îmboldi 


Jannie, în timp ce alerga în fruntea grupului. 
Damon, recent devenit adolescent, se arăta oarecum 
mai rezervat. El rămăsese lângă noi deschizându-i și 


ţinându-i Nanei ușa, pe când treceam de la confortul 
aerului conditionat la atmosfera încinsă a 


strălucitoarei si însoritei Californii de Sud. 


Era cu-adevărat un asalt total asupra simţurilor 


noastre, chiar din momentul în care părăsiserăm 
hotelul. Miresme îmbătătoare de scortisoară, de aluat 


rumenit și de cine știe ce picante mâncăruri mexicane 
ne _invadaseră concomitent nările. Se putea auzi și 
zgomotul îndepărtat al unui tren de marfa, sau cel 
puţin așa părea, laolaltă cu strigăte de groază - dar de 
felul celor neîngrijorătoare, la auzul cărora nu merita 
să te oprești. lar eu unul auzisem destul de multe alte 
feluri, ca să pot face diferenţa. 

În ciuda tuturor probabilităților, făcusem cerere de 
concediu, și aceasta îmi fusese aprobată, iar eu 
plecasem_ imediat din capitală împreună cu familia, 
înainte ca directorul FBI, Burns, ori oamenii acestuia 
să apuce a-mi comunica o serie întreagă de motive 
pentru care nu s-ar fi putut dispensa de prezenţa mea, 
chiar în clipa aceea. 

Prima alegere a copiilor fusese Disneyworld și Epcot 
Village, în Florida. Din niște raţiuni ale mele strict 
personale, ca și din cauză că în Sud era sezonul 
uraganelor, am redirecționat călătoria către 
Disneyland și către cel mai nou parc de-acolo - 


Disney's California Adventure. 
— Este cu-adevărat California. Mama Nana îsi ferea 


ochii de strălucirea orbitoare a soarelui. Alex, de când 
am sosit aici, n-am văzut niciun lucru normal si firesc. 


Nu ești și tu de aceeași părere? 

Ea își țuguie buzele și colţurile gurii i se lăsară în 
jos, după care nu-și mai putu reprima râsul, 
autoironizându-se. Așa era Nana. Aproape niciodată 
nu râdea de alţii - ci întotdeauna râdea împreună cu 
ei. 

— Nu mă poti tu păcăli pe mine, bătrânico. Eşti pur 


și simplu încântată să ne vezi pe toţi strânși laolaltă. 
Oriunde, oricum, oricând. Chiar si dacă am fi cu totii 


în Siberia. 
Fata femeii se lumină brusc. 


— Ce te-a apucat acum cu SIBERIA? Află că acela este 
un loc pe care chiar că mi-ar plăcea să-l vizitez. O 
călătorie pe calea ferată _transsiberiană, Muntii 
Sayany, Lacul Baikal. Să știi că n-ar fi ucigător pentru 
copiii americani să-și mai petreacă din când în când 
câte o vacanţă și pe niște meleaguri de unde ar putea 


A w 


învăţa câte ceva despre un altfel de cultură și de 
civilizatie. 

Mi-am întors atunci privirea în directia lui Damon și 
a lui Jannie. 

— O profesoară... 

— Rămâne mereu profesoară, completă Jannie. 

— Lămâne me-eu pofesoa-ă, o îngână și micuțul 
Alex, tinându-i isonul. Acesta împlinise trei anișori și 
era minuscula noastră pasăre călătoare. Ajunsesem să- 
| vedem cu toții prea rar și eu eram parţial uluit de tot 
ce făcea. Mama lui îl luase înapoi la Seattle, cu mai 
bine de un an în urmă. Dureroasele bătălii dintre mine 


și Christine, pentru custodia lui, se prelungeau la 
nesfârșit. 

Glasul Nanei îmi întrerupse șirul gândurilor. 

— Unde mergem mai înt... 

— Să planăm deasupra Californiei! se grăbi Jannie 
să strige, încă înainte ca Nana să fi apucat măcar să-și 
termine întrebarea. 

Damon ciripi și el: 

— Perfect, iar apoi să ajungem și la Răcnetele 
Californiei. 

Jannie scoase cu veselie limba la fratele ei, iar 
acesta îi răspunse lovind-o ușor, în glumă, cu șoldul. 
Pentru ăștia doi parcă ar fi venit deja dimineaţa 
Crăciunului - până și neînțelegerile fiind luate în cea 
mai mare parte în glumă. 

— Se pare că s-a conturat deja un program, am 


concluzionat eu, adăugând: și după aceea, vom merge 
să vedem CE GREU E SĂ FII O GÂZĂ!, pentru frăţiorul 


vostru mai Mic. 


L-am ridicat în braţe pe Alex Junior și l-am strâns la 


pieptul meu, sărutându-l pe ambii obraji. El se uita la 
mine, zâmbindu-mi discret si linistit. 


Viata era din nou minunată. 


6 


În clipa aceea, l-am văzut pe James Truscott 
apropiindu-se, înalt de aproape doi metri și cu 
onduleurile de păr roșcat revărsându-i-se peste umerii 
scurtei din piele neagră. 

Intr-un fel sau într-altul, el îi convinsese pe editorii 
săi de la New York să accepte realizarea unei întregi 
serii de articole avându-mă pe mine ca personaj, pe 
baza înregistrării oficiale a traseului în care m-am 
ocupat de nişte cazuri de omucidere deosebite. Şi 


poate că asta s-a întâmplat deoarece cazul meu cel 
mai recent, în care fusese amestecată si Mafia 


rusească, se dovedise a fi cel mai dificil din toată 
cariera mea si cu totul iesit din comun. Imi 


permisesem, la rândul meu, să întreprind anumite 
cercetări în privinţa lui Truscott. 

Acesta avea doar treizeci de ani și absolvise 
Universitatea din Boston. Se specializase în crimele de 
mare anvergură şi publicase deja două cărţi 
documentare asupra Mafiei. Câteva cuvinte despre el 


îmi rămăseseră adânc _întipărite în memorie: Omul 


acţionează fără niciun fel de scrupule. 
— Alex, mi se adresă Truscott, zâmbind si 


întinzându-mi mâna, ca si cum am fi fost niste vechi 


prieteni care se întâlniseră absolut din întâmplare. 

Fără prea multă tragere de inimă, am dat mâna cu 
el. 

Şi nu că l-aș fi antipatizat cumva sau aș fi avut vreo 
obiecţie referitoare la dreptul său de a scrie despre 
orice subiect dorea, însă individul deja pătrunsese de 
câteva ori în viaţa mea, în niște modalităţi pe care le 
considerasem extrem de nepotrivite - ca de pildă, 
scriindu-mi zilnic e-mailuri și venind la locul unor 


asasinate și chiar și acasă la noi, la Washington. 


lar acum, iată-l apărând și în plină vacanţă a familiei 
noastre. 


— Domnule Truscott, i-am zis eu cu o voce scăzută 


știi că am refuzat să cooperez la acele articole. 

— Nu-i nicio problemă. Truscott rânji. Nu sunt 
supărat din pricina asta. 

— Ba eu unul da, i-am replicat cu promptitudine. Mă 
aflu aici în concediu legal. Este un timp pe care îl 
dedic familiei mele. N-ai putea să nu te mai bagi atâta 
în sufletul nostru? Suntem la Disneyland. 

Truscott dădu din cap, ca și cum ar fi înţeles pe 
deplin tot ce îi spusesem, însă continuă: 

— Vacanţa voastră va fi interesantă pentru cititorii 
noștri. Ar fi ceva precum liniștea dinaintea furtunii. E 
formidabil! La Disneyland este perfect. Intelegi asta, 
nu? 

— Ba eu una nu-nţeleg chiar deloc! interveni Nana, 
făcând un pas în direcţia lui Truscott. Dreptul 
dumitale inalienabil de a-ţi întinde bratul se sfârseste 
înainte de a fi fost lovit nasul vreunei alte persoane. Ai 
auzit vreodată acest mic, dar înțelept sfat, tinere? Ei 
bine, s-ar fi cuvenit să-l auzi. Şi să stii că ai dovedit 


multă obrăznicie, ţinându-te după noi cu atâta tupeu. 

În acel moment, am zărit cu coada ochiului ceva și 
mai supărător - o mișcare nepotrivită în împrejurările 
date: o femeie în negru, dându-ne alene ocol, prin 
partea stângă. 

Respectiva avea un aparat digital de fotografiat și 
deja ne făcea niște poze - mie și familiei mele. Ca și 
Nanei, înfruntându-l pe Truscott. 

I-am ferit pe copii cât am putut eu mai bine și apoi 
chiar că m-am burzuluit la James Truscott. 

— Să nu îndrăznești să-mi fotografiezi copiii! am 
ridicat eu tonul. Acum tu și cu iubita ta de colo ar fi 


bine să plecaţi de-aici. Te rog, hai, valea! 

Truscott își ridică mâinile deasupre capului, zâmbi 
cu impertinenţă și se dădu înapoi. 

— Am și eu niște drepturi, la fel ca și tine, doctore 
Cross. lar aceea nu-mi este câtuși de puţin iubită, ci 
doar colegă. Nu ne facem decât meseria, culegând 
diverse știri. Este vorba despre un reportaj. 

— Corect, i-am răspuns eu. Ei bine, acum căraţi-vă 
în altă parte! Acest băieţel are trei ani. Nu vreau să 


apară în nicio revistă vreun reportaj despre familia 
mea. Nici acum si nici altă dată. 


7. 


Am încercat cu toții să uităm după aceea de 
incidentul cu James Truscott și cu fotografa. Şi am 
reușit foarte bine acest lucru. După nu știu câte 
diverse plimbări, un spectacol pe viu cu Mickey Mouse 
ca vedetă în rolul principal, două gustări și 
nenumărate jocuri de carnaval, am îndrăznit să 
sugerez cu timiditate că ar fi vremea să ne întoarcem 
la hotel. 

— Ca să mergem la piscină? m-a întrebat Damon, 
rânjind. Zăriserăm marele bazin de înot Never Land 
Pool, chiar în acea dimineaţă, în drum spre micul 
dejun. 

Când am ajuns la recepţie, mi s-a înmânat un mesaj 
pe care de altfel îl așteptam. Inspector Jamilla Hughes, 


de la Departamentul de Poliţie din San Francisco, se 
afla în oras si avea nevoie să ne întâlnim. CÂT MAI 


CURÂND POSIBIL, DACĂ NU CHIAR MAI REPEDE, scria în 
bileţel. ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ TE GRĂBEŞTI, AMICE, NU 
GLUMĂ! 

Mi-am exprimat zâmbitor regretul faţă de rechinașii 
din piscină și mi-am luat rămas-bun de la ei. La urma 
urmei, si eu eram în vacantă. 

— La atac, tăticule, mă tachină Jannie. Este vorba de 
Jamilla, nu-i așa? 

Damon îmi făcu un gest de solidaritate masculină, cu 
degetul mare ridicat în sus, trimiţându-mi apoi un 
zâmbet, dindărătul măștii de scufundări. 


Am traversat parcul, dinspre hotelul Disneyland, 
către Grand Californian, acolo unde închiriasem încă o 
cameră. Cel de-al doilea hotel era o adevărată perlă 
arhitectonică americană, și pe deasupra cu mult mai 
liniștit decât primul. 

Am pătruns, prin ușile de sticlă colorată, într-un hol 


extrem de înalt. Grinzile din lemn de sequoia se 
înălțau deasupra capetelor, până la nivelul etajului al 
șaselea, iar nivelul cel mai de jos era presărat cu lămpi 
Tiffany, care înconjurau un enorm șemineu de piatră. 

Cu toate acestea, de-abia dacă am apucat să remarc 
câte ceva din nenumăratele minunăţii de-acolo. Eram 
deja dus cu gândul la inspector Hughes, aflată sus, în 
camera 456. 


Uluitor - eram si eu în vacantă! 


8 


Jamilla îmi ieși în întâmpinare la ușă, cu buzele 
țuguiate, salutându-mă printr-un sărut delicios, care 
mă încălzi instantaneu, din creștet și până-n tălpi. N- 
am apucat să văd prea mult din bluza albastră de pe 
ea și din fusta neagră, până ce nu ne-am desprins din 
îmbrăţișare. Tocurile înalte ale sandalelor ei negre o 
aduceau exact la înălţimea optimă pentru mine. Cu 
siguranţă că pentru moment femeia nu arăta câtuși de 
puţin a polițistă de la Departamentul Omucideri. 

— Tocmai am ajuns și eu, murmură ea. 

— Tocmai la momentul oportun, i-am răspuns în 
șoaptă, cuprinzând-o din nou în braţe. Sărutările 
Jamillei mă făceau întotdeauna să mă simt ca acasă. 


Am dat să mă întreb din nou unde oare aveau să ducă 


toate astea, însă apoi m-am oprit, zicându-mi în sinea 
mea: Alex, bucură-te de clipa prezentă! 

— Îţi mulţumesc pentru flori, îmi șopti ea la ureche. 
Pentru toate florile. Sunt absolut încântătoare. Ştiu, 


știu, eu sunt și mai încântătoare. 

Am izbucnit într-un râs sonor. 

— Păi, chiar ăsta-i adevărul. 

Uitându-mă peste umărul ei am putut constata 
faptul că Harold Larsen, portarul hotelului, făcuse 
pentru mine o treabă minunată. Petalele trandafirilor 
formau un evantai de nuanţe de roșu, de alb și de 
culoare de piersică. Ştiam că pe măsuţa de lângă pat 
se aflau doisprezece trandafiri cu cozi lungi, că în 
minifrigider stătea la rece o sticlă de Sauvignon alb, și 
că în combina stereo așteptau pregătite câteva CD-uri 
alese cu multă grijă - cele mai mari succese ale lui Al 
Green, Luther Ingram, LACRIMILE DE BUCURIE ale lui 
Tuck și Patti, precum și câteva cu Alberta Hunter la 
începuturile ei. 


— Cred că ti-a fost cu-adevărat dor de mine, îmi 


spuse Jamilla. 

Şi dintr-odată, trupurile noastre se contopiră, gura 
mea explorând-o pe-a ei și mâinile mele ridicând-o pe 
femeie de fese. Aceasta deja îmi descheiase pe 
jumătate cămașa, după care am întins și eu mâna 
către fermoarul fustei ei. lar apoi ne-am sărutat din 
nou și gura ei era la fel de proaspătă și de dulce ca 
întotdeauna. 

— Dacă este greșit faptul că te iubesc, atunci eu 
unul prefer să greșesc, i-am fredonat într-o jumătate 
de șoaptă. 

— Dar nu-i deloc greșit faptul că mă iubeşti, îmi 
replică Jamilla, zâmbind. 

Am condus-o apoi în pași de dans spre dormitor. 

— Cum poţi face asta, pe astfel de tocuri? am 
întrebat-o pe drum. 

— Ai dreptate, îmi răspunse ea și își aruncă imediat 
din picioare încălţările, în timp ce fusta îi aluneca pe 
podea. 

— Ar trebui să aprind și lumânările alea. Vrei să le 
aprind? am întrebat-o eu. 


— Taci, Alex, și nu le aprinde. E și-așa suficient de 
cald aici. 


— Da, este. 


Apoi, o vreme n-am prea mai vorbit. Jamilla și cu 
mine oricum păream dintotdeauna să ne citim reciproc 
gândurile și în plus, în anumite momente nu este 
nevoie de prea multă vorbăraie. 

Îmi fusese dor de ea chiar mai mult decât crezusem. 

Ne-am strâns tare în braţe, lipindu-ne piepturile și 
respirând în ritm accelerat. Eram excitat și m-am 
învârtoșat în contact cu piciorul ei, simțind la rândul 
meu pe coapsă umezeala excitării ei. Apoi i-am luat în 


ambele mâini frumoasa fată. 


Mă simţeam ca și cum mi-ar fi putut auzi gândurile. 
Jamilla îmi zâmbi, înțelegând ceea ce nici măcar nu 
rostisem. 

— Chiar așa? îmi șopti ea în cele din urmă, făcându- 
mi apoi cu ochiul. Ne mai jucaserăm noi doi și altădată 
de-a citirea gândurilor. 

Ne-am mai sărutat încă puţin, iar apoi Jamilla răsuflă 
adânc, pe când eu îmi plimbam încet buzele pe gâtul 
ei, pe sâni, pe abdomen. În fiecare loc unde mă 
opream aș fi vrut să mai zăbovesc, dar la fel de 
irezistibil nu mă puteam abtine să nu înaintez. Ea mă 
încolăci cu braţele și ne rostogolirăm amândoi pe pat. 

— Cum de poti să fii atât de fermă și de catifelată în 
același timp? am întrebat-o. 

— Ăsta-i secretul femeii. Tu doar bucură-te de el. 


Dar și eu ţi-aș putea pune aceeași întrebare. Ferm și 
totusi catifelat? 


În clipa următoare o și penetrasem. Jamilla se arcui 
în sus și își dădu capul pe spate, prinzându-și strâns 
între dinţi buza inferioară. Razele soarelui pătrunseră 
prin fereastra doimitorului și îi luminară faţa. Totul 
era nemaipomenit. 

Am avut orgasm în același moment amândoi - 
atingând acel ideal despre care toţi spun că nu poate fi 
obţinut niciodată, însă nu este așa, sau cel puţin se 
mai întâmplă uneori și astfel. Ea se întinse apoi 
deasupra mea, expirând încet aerul din plămâni, 
trupurile noastre devenind, ca întotdeauna, un singur 
tot. 

— O să fii prea obosit mâine pentru plimbări, îmi 
spuse ea în final și îmi zâmbi. 


— Apropo de plimbări..., i-am spus eu. 
Femeia izbucni în râs. 


— Promisiuni, promisiuni. 
— insă eu îmi ţin întotdeauna promisiunile. 


9 


Nici nu știu când am aţipit până la urmă eu și cu 
Jamilla în acea după-amiază, dar m-a trezit pagerul. 
Pagerul meu cel nou-nouţ. Acela pe care îl luasem în 
mod special în vederea acestei călătorii, pentru ca 
numai foarte puţini oameni să aibă numărul meu - 
adică John Sampson, asistentul directorului Burns, 
Tony Woods, și cam atât. Doar două persoane erau 
prea multe cumva? Acum despre ce o fi vorba? 

Am gemut. 

— Îmi pare rău. Te rog să mă ierti, Jam. Nu mă 
așteptam la una ca asta. Nu sunt obligat să răspund. 
Dar ultima parte o rostisem cam cu jumătate de gură. 
Ştiam amândoi cât se putea de bine cum stăteau 
lucrurile. 

Jamilla însă scutură din cap. 

— Să-ţi mărturisesc un mic secret: și eu îl am pe-al 
meu în noptieră. Hai, Alex, du-te și răspunde. 

Da, să răspund la apel. 

Era foarte probabil să fi fost sunat de la biroul 
directorului, din Washington. Am ridicat receptorul 
telefonului de lângă pat și am format numărul, în timp 
ce zăceam în continuare acolo, lungit pe spate. M-am 
uitat într-un târziu și la ceas - se făcuse deja ora 
șaisprezece. Ziua aceea zburase pe nesimţite, ceea ce 
era un lucru destul de bun, într-un fel. Măcar până 
acum. 

— L-am sunat pe Ron Burns, i-am șoptit eu Jamillei, 
în timp ce așteptam. Nu prea-mi miroase-a bine. 

Ba chiar trebuia să fie de rău. 

Ea dădu din cap. Un apel de la vârful piramidei 
probabil că anunţa o problemă importantă, una care 
nu suferea amânare. Însă orice ar fi fost, nu voiam să 


aflu tocmai în acea clipă. 


La telefon îmi răspunse însuși Ron Burns. Totul 
părea a fi din ce în ce mai grav. 

— Alex! Tu ești? 

— Da, domnule. 

Am oftat, zicându-mi în sinea mea: aici suntem doar 


Jamilla și cu mine, și acum și cu dumneata. : 

— Apreciez faptul că ai dat curs apelului meu. Imi 
pare rău că sunt nevoit să te deranjez. Ştiu că a trecut 
destulă vreme de la ultima ta vacanţă adevărată. 

Nu știa el nici pe jumătate ce însemna asta, dar mi- 
am ţinut gura și am ascultat ceea ce avea să-mi spună. 

— Alex, a apărut la Los Angeles un fel de caz urât, la 
care probabil că oricum te-aș fi trimis, iar faptul că tu 
te afli deja în California mi se pare o coincidenţă 
norocoasă, situația norocoasă fiind, desigur, un 
concept extrem de relativ. 

Am clătinat din cap, înainte și-napoi. Totul părea cu- 
adevărat grav. 

— Şi despre ce caz anume ar fi vorba? Despre ce 


coincidenţă norocoasă a faptului că eu mă aflu deja la 
fata locului? 


— Ai auzit vreodată de Antonia Schifman? 

Întrebarea îmi captă puţin interesul. 

— De Antonia Schifman, actrița? Bineinteles că am 
auzit. 

— Ei, află că a fost ucisă azi de dimineaţă, ea 
împreună cu șoferul limuzinei sale. Totul s-a petrecut 
chiar în faţa casei ei. Familia femeii se afla în casă. 
Dormeau cu toţii duși. 

— Şi din familie, nimeni n-a pătit nimic rău? 

— Nimeni altcineva n-a păţit nimic, Alex. Doar 
actriţa și șoferul ei. 

Mă simteam oarecum nelămurit. 


— Dar de ce se ocupă FBl-ul de așa ceva? A cerut 


cumva poliţia din Los Angeles asistenţă de specialitate 
din partea noastră? 

— Nu tocmai. Burns făcu o pauză. Dacă nu te 
deranjează să rămână acest lucru doar între noi doi, 
află că Antonia Schifman se afla în relaţii de amicitie 


cu președintele și era o bună prietenă de-a soţiei 
acestuia. Președintele însuși este acela care ne-a 
solicitat ajutorul în investigarea acestui caz. 

— A! Inţelegeam acum faptul că Ron Burns nu era 
chiar atât de imun la presiunile din Washington, 
precum mi se păruse mie până atunci. Însă chiar și- 
așa, omul era cel mai bun șef pe care îl avusese FBl-ul, 
de multă vreme încoace. Şi îmi făcuse nu doar o 
singură favoare în scurtul interval de timp de când 
lucram și eu în cadrul agenţilor FBl-ului. Dar și eu îi 
făcusem la rândul meu destule servicii importante, ca 
să mă revanșez. 

— Alex, te-aș ruga să iei chiar acum un prim scurt 
contact cu respectivul caz. [i-aș fi extrem de 
recunoscător dacă ai face asta imediat. Ai putea 
ajunge înapoi la familia ta, până la cină. Chiar dacă ar 
urma să fie o cină ceva mai târzie. As vrea doar să 
verifici în amănunt scena crimei. Ţin mult să-ţi cunosc 
după aceea prima impresie asupra celor întâmplate. 
Mi-am permis să anunţ autorităţile locale că ești de 
acord să participi la cercetări - și în consecinţă cei de 
acolo se află la curent cu faptul că te vei alătura și tu 
anchetatorilor. 

După terminarea convorbirii telefonice, i-am aruncat 
Jamillei o privire fugară. 

— Ei bine, vestea cea bună este aceea că nu voi fi 
nevoit să mă mai deplasez în altă parte. Este vorba 


despre un caz din Los Angeles. Azi a fost ucisă actriţa 
Antonia Schifman. 


Jamilla se lipi strâns de mine în pat. 

— E-ngrozitor, Alex! Îmi plăceau filmele în care juca 
ea. Părea întotdeauna foarte drăguță. Mare păcat, 
într-adevăr. O să stau de vorbă cu Nana și cu copiii, 
cât timp o să fii tu plecat. 

— O să vă scot pe toţi la cină, după ce mă întorc. S- 
ar putea să fie puţin mai târziu. 

— Avionul meu decolează după ora unsprezece. Dar 
trebuie neapărat să plec astăzi, măcar cu ultima cursă. 

Am _sărutat-o, puţin sfios și spășit, simţindu-mă cam 
rușinat fiindcă cedasem fără luptă în faţa lui Burns. 
Dar cum altfel aș fi putut să procedez? 

— Du-te să faci o Californie mai sigură - din ce în ce 
mai sigură, mă îndemnă ea. Eu n-o să-i scap din ochi 
pe Mickey și pe Donald, ca să mă asigur că nu pleacă 
prin poștă. 

Ce mai gând trăsnit și ăsta! 


10 


Povestitorul, la volanul mașinii sale, trecu pe lângă 
locul unde o asasinase pe Antonia Schifman, adică 
DREPT PE LÂNGĂ SCENA CRIMEI. Ştia că n-ar fi trebuit în 
ruptul capului să mai treacă pe-acolo, însă nu se putea 
abtine, întorcându-se ca orice ucigaș la locul faptei 
sale. Într-un fel, își zise că acest lucru s-ar putea 
dovedi chiar o idee bună, așa că opri automobilul și 
cobori ca să arunce mai îndeaproape o privire prin 
zonă. 

Constată că acolo era un iures incredibil. El 
cunoștea casa si era familiarizat extrem de bine cu 


eleganta vecinătate din Beverly Hills - și anume, cu 
strada Miller. Deodată, aproape că i se tăie răsuflarea 
și se simţi încântat de simțământul primejdiei că „în 
acel moment orice era posibil să se întâmple!” Şi-ntr- 


adevăr, asa si era. La urma urmei, el era însusi 
Povestitorul. 


Peste tot era plin de ziariști, bineînţeles împreună cu 
angajaţii Departamentului de Poliţie din Los Angeles și 
chiar cu câţiva ofiţeri de poliţie de rang inferior, așa 
că fusese nevoit să-și parcheze mașina la aproape o 
jumătate de kilometru depărtare. Pentru el, era bine 
așa - ba era chiar mai sigur și mai înţelept. La puţin 
timp după aceea, se amestecă în multimea 
admiratorilor şi a celorlalți gură-cască veniți în 
pelerinaj la locul unde biata Antonia căzuse în capcană 
și dăduse ortul popii în acea dimineaţă. 

— Parcă nici nu-mi vine-a crede că a murit, sărmana 
de ea, se lamentau doi tineri care se plimbau triști pe- 
acolo, mână-n mână, cu capetele aplecate, de parcă 
tocmai și-ar fi pierdut cu-adevărat pe cineva realmente 
drag și apropiat. Ce se întâmpla oare cu unii oameni? 
Cum de puteau exista pe lume și asemenea nătărăi, 


chiar atât de aiuriţi? 

Ba eu unul pot foarte ușor crede că ea a murit, ar fi 
dorit să le spună el. In primul rând, i-am tras un glonț 
în cap, iar apoi i-am tot crestat și i-am tot ciopârțit 
fața, până când nici măcar propria ei mamă n-ar mai fi 
putut-o recunoaște. Indiferent dacă vă vine sau nu să 
credeți, până și în nebunia mea există niște reguli. 
Există un plan măreț și acesta este de o mare 
frumusețe. 


Şi totuși, el nu li se adresă celor doi nenorociti, ci își 
croi drum câtre porţile _sidefii ale casei Schifman. și 
rămase respectuos în picioare, laolaltă cu toti ceilalţi 
de-acolo - probabil vreo câteva sute de persoane cu 
mutre plângăreţe. Spectacolul secundar din Beverly 
Hills de-abia începuse. 

Era un subiect gras, dar niciunul dintre toţi acești 
reporteri nu știa adevărata poveste. Nici despre 
Antonia - și nici despre uciderea ei. 

Numai el cunoștea totul în chestiunea asta - era 
unica persoană din Los Angeles care știa precis ceea 
ce se i întâmplase și cum aveau să evolueze lucrurile 
în continuare. El, Povestitorul, se simţea cât se putea 
de bine în postura de a fi în întregime în cunoștință de 
cauză. 

— Hei, ce mai faci? auzi el un glas în spatele său. 
Povestitorul înlemni, după care se întoarse încet să 
vadă cine Îi vorbise. 

Recunoscu figura tipului, dar nu-și putea da seama 
cu exactitate cine naiba putea să fie respectivul 
individ. DE UNDE-L ŞTIU EU OARE PE NEMERNICUL ASTA? 

— Dumnezeule, tocmai treceam prin apropiere. Am 
auzit la radio ceea ce s-a-ntâmplat, așa că m-am oprit 
să-mi exprim și eu condoleanţele, sau orice înseamnă 
asta. Ce păcat, o veritabilă tragedie, nu? A-nnebunit 


lumea de tot, nici nu știi în ce hal a ajuns, îi spuse 
Povestitorul, dându-și seama de faptul că se cam 
bâlbâise putin. 

Celălalt încuviință: 

— Ai dreptate, nu poţi să știi niciodată. Cine dracu' 
ar_fi putut să dorească s-o omoare pe Antonia 
Schifman? Ce soi de maniac? Ce fel de descreierat? 

— Aici, la Los Angeles, ar putea să fie oricine, nu-i 
așa? îi replică Povestitorul. 


11 


La un sfert de oră după apelul de la Washington, în 
faţa hotelului Disneyland mă aştepta deja un 
automobil negru, Grand Marquis. Am scuturat din cap 
cu dezamăgire, dar şi cu mânie - mă simțeam 
nemultumit, ca si cum mi-ar fi fost invadată 
intimitatea.Agentul FBI care stătea în picioare lângă 
maşină purta o pereche de pantaloni kaki îngrijit 
cãlcatțti și o cămașă de un bleu-deschis. Părea gata să 
înceapă un tur de golf la Clubul Câmpenesc Los 
Angeles. Strângerea lui de mână a fost energică și 
puţin cam prea nerăbdătoare. 

— Sunt agentul special Karl Page, se prezentă el. 
Sunt realmente fericit să te cunosc, doctore Cross. Ţi- 
am citit cartea. Chiar de mai multe ori. 

După cum arăta, probabil că tipul nu absolvise de 
prea multă vreme Academia de la Quantico. Bronzul 
de California și aranjatul său păr blond, tuns perie, 
sugerau faptul că era originar de prin partea locului. 
Părea să aibă în jur de douăzeci și cinci de ani și 
semăna cu siguranţă cu un castor extrem de activ. 

— Mulţumesc, i-am răspuns. Şi unde anume vom 
merge, mai exact, agent Page? 

Page închise brusc gura și dădu din cap. Poate că 
era _stânjenit că nu-i venise ideea de a răspunde la 
întrebarea mea, mai înainte de a i-o fi pus. Apoi se 
porni din nou să turuie. 


— Da, bineînţeles. O să mergem în Beverly Hills, 
doctore Cross. La scena crimei, acolo unde locuia 


victima. 

— Antonia Schifman, am rostit eu, cu un suspin de 
regret. 

— Da, ea. Oo, ai fost deja informat? 

— De fapt, nu. În orice caz, nu în detaliu. Ce-ar fi să- 


mi spui tu, pe drum până acolo, ce anume știi? Vreau 
să aflu absolut totul. 

El se răsuci spre mașină, ca pentru a-mi deschide 
portiera, se gândi apoi mai bine la acest lucru și se 
urcă pe locul șoferului. Eu m-am suit în spate, iar 
odată ce am pornit la drum, Page mai lăsă puţin jena 
la o parte, în timp ce-mi aducea la cunoștință 
amănuntele cazului. 

— Cazul de față a primit numele codificat „Mary 
Smith”, deoarece a apărut un e-mail din partea unei 
așa-numite Mary Smith, trimis săptămâna trecută unui 
redactor de divertisment monden de la ziarul L.A. 
TIMES în care respectiva își revendică 
responsabilitatea și își asumă primul asasinat. 

Cred că ochii mei s-ar putea să fi devenit dintr-odată 
sașii. 

— la stai niţel! Cazul cu pricina a fost deja codificat? 

— Da, domnule. 

— Asta înseamnă că nu este un incident izolat? 

Îmi puteam singur sesiza încordarea din glas. Oare 
Burs omisese în mod intenționat să-mi comunice acest 
lucru sau nici el nu cunoscuse respectivul detaliu? 

— Nu este un incident izolat. Aceasta este cel puţin 
a doua crimă, doctore Cross. Ar fi prea devreme 
pentru a categorisi cazul într-un fel sau într-altul, însă 
există un indiciu al unei acţiuni singuratice, o 
abordare sistematizat, poate chiar o psihoză, ca și 
probabil un anumit ritual respectat de către o aceeași 
persoană, în fiecare din cele două cazuri de 
omucidere. Mai credem și faptul că asasinul s-ar putea 
să fie de fapt o asasină, lucru care ar face să fie 
extrem de iesit din comun. 


Prin urmare, Page chiar știa destule amănunte. lar 


A 


între timp, eu nu mă puteam abtine să nu mă simt în 


continuare tras pe sfoară de către Burns. De ce nu-mi 
spusese pur și simplu adevărul? Nici nu ieșiserăm bine 
de pe teritoriul Disneylandului, că eu aflasem deja 
faptul că acest caz de omor calificat era mult mai 
complicat decât mă lăsase el să cred. 

— Ce ticălos! am scrâșnit eu printre dinţii încleștaţi. 
Mă cam săturasem până peste cap să tot fiu manipulat 
și poate că mă săturasem și de FBI în sine, ca de mere 
acre. Şi totuși, era posibil să fi fost doar într-o stare de 
proastă dispoziție datorată faptului că mi se 
întrerupsese vacanta. 

Page se-mbăţoșă. 

— Este vreo problemă? 

Mi-ar fi fost mai usor să-mi descarc nervii în faţa lui 
dar încă nu eram pregătit să încerc o apropiere de 
agentul Page. Ideea era să nu mă implic prea tare în 
cazul respectiv. 

— Nu-i nicio problemă în mod special. Oricum, nimic 
legat de tine. Hai să ajungem cât mai repede la faţa 
locului. Mi s-a cerut doar să-mi formez rapid o părere 
generală asupra scenei crimei. 

— Da, domnule. 

M-am uitat prin oglinda retrovizoare, în ochii 
albaştri ai lui Page. 

— Şi nu-i nevoie să-mi tot spui „domnule”. Nu sunt 
tatăl tău, i-am spus eu, iar apoi i-am zâmbit, pentru 
eventualitatea în care n-ar fi înţeles că făcusem o 


glumă. 


12 


O luasem din nou de la capăt și începusem iar să mă 
lamentez în gând .... Însuși președintele ţării ne-a 
solicitat ajutorul... Ţin mult să-ţi cunosc prima 
impresie asupra celor întâmplate. Prima mea 
impresie? Imi veni să râd. Impresia mea era aceea că 
se foloseau de mine și nu-mi plăcea deloc acest lucru. 
Dar nu puteam să sufăr nici să mă tot vaiet. 

Page a urmat autostrada Santa Ana până la Los 
Angeles traversând prin centru și ieșind apoi din nou 
din oraș, de data asta pe autostrada Hollywood. 
Conducea cu un soi de agresivitate automată, 
depășind frecvent și foarte din scurt celelalte mașini 
din trafic. Un om de afaceri care vorbea la telefonul 
celular își luase de pe volan și cealaltă mână, un timp 
suficient de îndelungat încât să ne poată arăta degetul 
său mijlociu, îndreptat în sus. 

Lui Page părea să nu-i pese de toate aceste lucruri, 
pe când gonea spre nord și îmi povestea ceea ce mai 
știa despre înspăimântătorul dublu asasinat. 

Şi Antonia Schifman și șoferul ei, pe nume Bruno 
Capaletti, fuseseră împușcați aproximativ Între orele 
patru și cinci și jumătate dimineaţa. Unul dintre 
grădinari le descoperise cadavrele pe la ora șapte și 
un sfert. În plus, frumoasa faţă a Antoniei Schifman 
fusese _ciopârţită cu cine știe ce lamă extrem de 
ascuţită. p 

Se părea că nu dispăruseră bani sau alte valori. In 
buzunarul lui Bruno Capaletti fuseseră găsiţi aproape 
două sute de dolari, iar poșeta femeii se afla în 
limuzină, chiar lângă trupul neînsufleţit al Antoniei. În 
poșetă erau cărţile de credit, cerceii cu diamante și o 
sumă mare de bani gheaţă. 

— Exista vreo legătură anterioară între cei doi? l-am 


întrebat eu. Adică între Schifman si soferul limuzinei. 


Ce anume se mai știe despre ei? 

— Singurul film al ei la care a lucrat și Capaletti a 
fost BANNER SEASON, însă cu acea ocazie el fusese 
șoferul lui Jeff Bridges. Totuși, mai întreprindem 
cercetări în privinţa șoferului. Ai văzut BANNER 
SEASON? 

— Nu l-am văzut. Cât de mare aglomeratie este la 
locul faptei? Oamenii noștri, poliția din Los Angeles, 
mass-media? Mai spune-mi orice altceva ar fi bine să 
știu înainte să ajungem acolo. 

— De fapt, nici eu n-am fost încă acolo, recunoscu 
Page. Dar probabil că vom găsi agitaţie multă. Vreau 
să zic că e vorba despre Antonia Schifman, totuși. A 
fost o actriță cu-adevărat bună. Se spune că era și o 
femeie foarte de treabă. 


— Da, așa a fost. E mare păcat tot ce s-a petrecut 
acolo. 

— Femeia avea și copii. Patru fetiţe: Andy, Elizabeth, 
Tia și Petra, spuse Page, căruia îi plăcea în mod vădit 
să epateze. 

După câteva minute am ieșit de pe autostradă și am 
luat-o spre vest, pe bulevardul Sunset. Mă uitam cum 
peisajul citadin se modifica, de la monotonia agresivă 
a neclintirii urbane din centrul Hollywood-ului și până 
la verdeata abundentă și la fel de monotonă a marilor 
străzi rezidențiale din Beverly Hills. Şirurile de 
palmieri ne dominau, într-o manieră sfidătoare, cu 
înălţimea lor. 

Am ieşit de pe Sunset şi am urcat pe strada Miller, o 
şosea ce şerpuia printr-un mic defileu, oferindu-ne 
privelişti stupefiante ale oraşului din spatele nostru. In 


cele din urmă, Page parcă maşina pe o străduță 
laterală. 


Peste tot erau presărate dubiţe ale posturilor de 
radio și de televiziune. Antenele lor de comunicaţii 
prin satelit se _ înălțau în văzduh asemenea unor 
sculpturi imense. Pe când ne apropiam, am zărit 
siglele CNN, KILA, Star 98.7 și ENTERTAINMENT 
TONIGHT. Câţiva reporteri stăteau în picioare cu faţa la 
camerele de luat vederi și cu spatele la proprietate, 
probabil transmițând în direct, pentru emisiunile de 


ştiri din Los Angeles și de la alte reţele de televiziune. 
Era un veritabil circ, asa că mă întrebam ce anume 


mai căutam si noi aici. Eu ar fi trebuit să mă aflu la 


Disneyland, la un bâlci ceva mai blând și mai firesc. 

Nu m-a recunoscut niciun om de presă, ceea ce 
constituia o revigorantă schimbare faţă de situaţia de 
la Washington. Agentul Page și cu mine ne-am croit cu 
politeţe drum prin mulţime, până spre locul unde 
stăteau de gardă doi polițiști. Aceștia ne verificară cu 
mare atenţie legitimaţiile și împuternicirile. 


— Dânsul este dr. Alex Cross, spuse Page. 
— Da, si? îl întrebă unul dintre cei doi bărbati în 


uniformă. 
Eu n-am scos nicio vorbă. Acest „Da, si?” mi se 


păruse o replică extrem de potrivită situaţiei. 

Într-un târziu, polițiștii ne lăsară să trecem, dar nu 
înainte de a fi remarcat eu un lucru care mi-a făcut 
greață. În grămada de reporteri care se îmbulzeau 
acolo se afla și James Truscott, cu coama lui de păr 
roșu și ondulat. Şi se mai afla acolo și fotoreportera 
acestuia -_ aceeași femeie, îmbrăcată din cap până-n 
picioare în negru. Truscott mă zări și dădu din cap în 
direcţia mea. Pe buzele sale flutură, parcă, un zâmbet. 

Omul își nota cu asiduitate ceva, iar femeia se grăbi 
să-mi facă mie câteva fotografii. 


13 


Eu suduiam neauzit, în timp ce urmam împreună cu 
Page o lungă alee circulară acoperită cu pietriș alb, 
până la principalul corp de clădire. Conac ar fi fost 
însă cu siguranţă un termen cu mult mai potrivit decât 
casă, pentru această construcţie cu două etaje, clădită 
în stil spaniol. Frunzișul dens îmi bloca pe toate 
laturile vederea dincolo de faţadă, însă corpul 
principal trebuia să aibă o suprafaţă de mai bine de 
două mii de metri pătraţi, poate chiar mai mult. Cine 
ar fi putut să aibă nevoie de atât de mult spaţiu pentru 
a locui? Casa noastră din Washington avea mai puţin 
de trei sute de metri pătraţi și tot era spaţiu din belșug 


pentru noi toţi. Etajul al doilea al casei era mărginit de 
un șir continuu de balcoane. Unele dintre ele dădeau 


A 


înspre alee, unde o limuzină neagră era înconjurată cu 
bandă galbenă, pentru a izola scena crimei. 

Acolo muriseră Antonia Schifman și Bruno Capaletti. 

Spaţiul din jurul limuzinei era blocat, cu un singur 
loc de intrare și de ieșire. Alţi doi ofiţeri de poliţie își 
notau numele celor care veneau și plecau de-acolo. 
Tehnicienii _criminalisti costumati în alb luaseră 
mașina la puricat, cu microscoape portabile și cu 
pungulițele pentru prelevarea probelor. Alţi câţiva 
făceau fotografii cu aparate obișnuite și polaroid. 

O altă echipă se răspândise și culegea probe din 
zona înconjurătoare. Totul părea extrem de 
impresionant, ca desfășurare de forţe, dar în același 
timp __deprimant. Cel mai bun serviciu legist şi 
criminalistic de poliţie din lume este considerat a fi cel 
din Tokio. În ţara noastră însă, unicele departamente 
de poliţie în stare să rivalizeze din acest punct de 
vedere cu posibilităţile de care dispunea FBl-ul erau 
cele din Los Angeles și New York. 


— Cred că avem mare noroc, îmi spuse Page. Se 
pare că specialiștii legiști și criminaliști de-abia își 
termină treburile pe-aici. El arătă cu degetul în 
direcţia medicului anatomo-patolog, o femeie solidă, 
cu părul grizonat, care stătea în picioare lângă 
limuzină și vorbea într-un reportofon. 

Asta însemna că încă nu fuseseră duse de-acolo 
cadavrele. Am rămas surprins de acest lucru, deși era 
o veste bună pentru mine. Cu cât era mai puţin 
deranjată scena crimei, cu atât aș fi putut obţine mai 
multe informaţii pentru Burns și pentru președinte. Şi 
pentru soţia acestuia. Am presupus că tocmai de-aceea 
nici nu fuseseră încă îndepărtate de-acolo cadavrele: 
cei doi morţi așteptaseră sosirea mea. 

M-am răsucit în direcţia lui Page. 

— Spune-i, te rog, celui care răspunde de sectorul 
ăsta, să nu clintească încă nimic. Vreau să arunc mai 
întâi o privire pe teritoriul virgin. Şi încearcă să mai 
gonești din mulţimea de criminaliști depe-acolo. Să 
rămână doar personalul strict necesar. Să preleveze 
fibrele, amprentele, și cam atât. Toţi ceilalţi să ia o 
pauză. 

Pentru întâia oară de când îl cunoscusem, Page 
șovăi descumpănit, înainte de a reacţiona. li arătasem 
în sfârșit și latura mea de profesionist gata să treacă la 
lucru, latură pe care el încă nu mi-o văzuse. Şi nu că 
mi-ar plăcea mie cine știe cât de mult să-mi exercit 
autoritatea și prestanţa, dar în acel moment fusesem 
nevoit să fac uz de puţin mai multă fermitate și de 
aspectul meu impozant, deoarece mi-ar fi fost 
imposibil să fac o treabă ca lumea, în mijlocul 
confuziei și al acelui haos. 

— A, da, și ar mai fi încă un alt lucru pe care aș vrea 
să i-l mai spui șefului de-aici, am adăugat eu. 


Page se răsuci din nou în direcţia mea. 

— Da? 

— Spune-i că, atâta timp cât mă aflu aici, eu sunt 
șeful și răspund de toate. 


14 

Încă îmi răsuna în minte vocea directorului Burns. 
Ţin mult să-ţi cunosc după aceea prima impresie 
asupra celor întâmplate... Ai putea ajunge înapoi la 
familia ta, până la cină. 

Dar oare urma să mai am eu poftă de mâncare după 
asta? 

Cu cele două cadavre încă în interiorul ei, limuzina 
avea un iz absolut fetid. Una dintre cele mai bune 


șmecherii pe care le învăţasem în legătură cu asta era 
să respir adânc duhoarea vreme de circa trei minute, 
până ce simtul olfactiv mi-ar fi amortit. După aceea 
totul devenea ceva mai suportabil. Trebuia doar să 
rezist acele prime trei minute, lucru care mă convinse 
pe deplin de faptul că revenisem la anchetarea 
crimelor. 

Apoi m-am concentrat și am început să trec _ în 
revistă, unul câte unul, toate înspăimântătoarele 
detalii de la locul faptei. 

Mai întâi am avut parte de o porcărie pentru care nu 
eram pregătit, chiar dacă parţial știam că avea să 
urmeze. 

Figura __Antoniei Schifman era aproape de 
nerecunoscut. O porţiune din partea stângă dispăruse 
cu totul, în zona în care fusese împușcată, probabil de 
la o foarte mică distanţă. Ceea ce mai rămăsese din 
faţa femeii - adică, în mare, ochiul drept, obrazul 
drept și gura - fusese ciopârţit bine. Mary Smith, 
ucigașa, fusese cuprinsă de un acces de frenezie, însă 
numai împotriva Antoniei Schifmann, nu și a șoferului. 
Cel puţin așa se părea la prima vedere. 

Îmbrăcămintea actriţei părea intactă. Nu existau 
niciun fel de semne ale vreunei intenţii de agresiune 
sexuală. Şi nicio urmă de sânge scurs din nări sau din 


gură, ceea ce însemna că ea încetase să mai respire și 
murise aproape instantaneu. Cine ar fi fost în stare de 
un gest atât de violent de agresiune? Şi de ce tocmai 
la adresa Antoniei Schifman? Păruse o persoană 
drăguță și se bucurase de o presă rezonabilă. Şi toată 
lumea o agreea, după cum spuneau, ei bine, CU TOTII. 
Şi-atunci, ce anume ar fi putut explica un astfel de 
masacru? O asemenea profanare, tocmai acasă la ea? 

Agentul Page se ivi din nou și se aplecă peste 
umărul meu. 

— Ce crezi că ar putea semnifica aceste tăieturi? 
Vreun fel de aluzie cumva la adresa chirurgiei plastice 
și estetice? 

Tânărul agent trecuse peste orice aluzie mai mult 
sau mai puţin voalată pe care o făcusem, cum că aș fi 
avut nevoie să fiu singur tocmai în acele momente, 
însă nu m-a lăsat inima să-l iau la goană de-acolo. 

— Nu cred una ca asta, i-am răspuns eu. Dar încă nu 
vreau să fac nicio speculație. Vom afla mai multe de- 
abia după ce va fi spălată și autopsiată. JAR ACUM, TE 
ROG SĂ MĂ LASI SĂ LUCREZ, PAGE. 

Faţa masacrată a actriţei era acoperită de un strat 
de sânge uscat, de o nuanţă cafenie decolorată. Ce 
pierdere teribilă! Dar ce anume se aștepta oare mai 
exact din partea mea să-i relatez președintelui despre 
ceea ce constatasem aici și despre ceea ce i se putuse 
întâmpla apropiatei sale cunoștințe? 

Şoferul, Bruno Capaletti, se afla încă prăvălit peste 
volan. Un singur glonţ îi pătrunsese acestuia prin 
tâmpla stângă și îi distrusese cea mai mare parte a 
capului. Sângele de pe locul gol de lângă el pătase 
scaunul, fiind întins poate de către propriul său corp, 
sau și mai probabil de către ucigaș, care se părea că o 
împușcase _pe Antonia Schifman de pe locul 


pasagerului din faţă. În buzunarul hainei soferului 
fusese găsită o cantitate mică de cocaină. Să fi avut 
cumva și acest lucru vreo semnificaţie specială? 
Probabil că nu, dar încă nu mă puteam pronunţa cu 
exactitate în nicio privinţă. 

În cele din urmă am coborât din limuzină si am luat 


o gură de aer proaspăt. 
— Există aici o stranie incoerentă, am rostit mai 


mult pentru mine însumi decât pentru oricine 
altcineva. 

— Totul este curat, și totuși în același timp 
neîngrijit? mă întrebă Page. Ţinut sub control, și totuși 
lăsat s-o ia razna. 

L-am privit și gura mea s-a schimonosit în ceva care 
semăna cu un zâmbet chinuit. Înțelegerea lucrurilor 
mă surprinse puţin. 

— Da, exact așa. 

Trupurile fuseseră aranjate, așa după cum se 
nimerise, în interiorul mașinii. Dar _ împușcăturile și 
mai ales tăieturile, de pe faţa lui Schifman confereau 
faptelor o dimensiune de furie și de spontaneitate. 

Şi mai era și un fel de carte de vizită. Pe portiera 
mașinii fusese lipit un rând de abtibilduri pentru copii, 
înfățișând niște strălucitoare și viu colorate imagini de 
inorogi și de curcubee. Câteva abțibilduri de același 
fel se părea că fuseseră lăsate și la locul celeilalte 
crime, în urmă cu o săptămână. 

Fiecare abţibild fusese marcat cu câte o majusculă, 
două cu litera A, iar unul cu litera B. Despre ce anume 
să fi fost vorba? 

Page mă informase deja și asupra cazului pereche al 
acestuia de-aici. O altă femeie din cadrul industriei 
cinematografice, pe nume Patsy Bennett, șefă a unei 
case de producţie de mare succes, fusese împușcată 


mortal într-un cinematograf din Westwood, cu șase 
zile în urmă. N-au existat niciun fel de martori. 


Bennett a fost unica victimă din acea zi și în cazul 
respectiv nu se folosise și cuțitul. Insă abţibildurile 
lăsate la locul acelei crime fuseseră și ele marcate tot 
cu două majuscule A și cu un B. 

Cel care procedase astfel dorea să-și facă un titlu de 
glorie, revendicând comiterea respectivelor asasinate. 
Crimele nu erau _ întâmplătoare, iar metodele 
ucigașului se dovedeau energice. Şi, bineînţeles, 


elaborate. 


— La ce te gândeşti? mă întrebă Page. Te deranjează 
dacă te întreb? Sau îţi cam stau în drum si te încurc? 

Mai înainte de a fi apucat eu să-i răspund la 
întrebare, ne întrerupse discuţia o altă agentă. Dacă 
ar fi fost posibil așa ceva, aceasta era mai bronzată și 


poate chiar mai blondă decât agentul Page. Mă 
întrebam dacă nu cumva fuseseră fabricaţi amândoi în 


acelasi loc. 


— Am pus mâna pe un al doilea e-mail, trimis tot la 
publicaţia L.A. TIMES, ne spuse ea. Mesajul a fost 
transmis aceluiasi redactor, Arnold Griner, de către 
aceeași Mary Smith. 

— Ziarul a apucat să scrie ceva despre aceste 
mesaje? am întrebat eu. Ambii agenţi scuturară din 
cap. Bine. Să încercăm să facem în așa fel încât 
lucrurile să rămână în continuare așa. Şi să nu 
divulgăm nici existenţa acelor abtibilduri pentru copii, 
dacă vom putea, lucru valabil și pentru A-urile și B- 
urile respective. 

M-am uitat la ceas. Se făcuse deja cinci și jumătate. 
Mai aveam nevoie de cel puţin încă o oră de stat pe 


proprietatea Schifman, după care aș fi vrut să vorbesc 
si cu redactorul Arnold Griner, de la TIMES. De 


asemenea era absolut necesar să mă întâlnesc si cu cei 


de la poliţia din Los Angeles, înainte de sfârșitul zilei. 
lar James Truscott probabil că dădea și el târcoale pe- 
afară. Acasă, la Washington, adeseori nu ajungeam să 
iau masa împreună cu familia. Nana și copiii erau 
obișnuiți cu așa ceva, iar Jamilla probabil că ar fi 
înţeles situaţia, însă aceste lucruri nu puteau constitui 
o scuză. Fusese un moment la fel de bun ca oricare 


altul pentru a mă dezbăra de una dintre cele mai rele 
metehne ale mele, si anume de a nu lua cina în familie. 


Şi totuși, speram ca de data asta să nu se mai 
întâmple ca de obicei. Am sunat-o mai întâi pe Nana la 
hotel, după care i-am telefonat Jamillei. Apoi gândul 


mi-a zburat la bietele familii ale lui Schifman si 
Bennett si m-am întors la treabă. 


_ PARIEA A DOUA 
IMI PLACE NESPUS DE MULI LA LOS 
ANGELES 


15 


De ce m-a ales din toată lumea asta tocmai pe mine? 
De ce crezi că-mi trimite tocmai mie aceste 
îngrozitoare mesaje? Mi se pare absurd. Ţie nu? Ai 
descoperit ceva care să te facă să identifici vreo 
rațiune a acestor fapte? A măcelăririi acestor mame? 
Hollywood-ul este întors pe dos de crimele astea, 
crede-mă. Cumplitul mic secret al lui Mary va ieși el 
până la urmă la iveală. 

Arnold Griner îmi pusese de mai multe ori în cursul 
conversatiei noastre aceleași întrebări. IÎntrevederea 
noastră avea loc într-o despărţitură în formă de L, cu 
pereţi de sticlă, a unui birou din inima secţiei de știri a 
redacţiei ziarului L.A. TIMES. Restul încăperii era o 
mare suprafaţă cu mese de lucru și separeuri. 

Din când în când, cineva își înălța capul pe deasupra 
paravanului unui separeu și arunca pe furiș o privire 
rapidă în direcția noastră, după care dispărea. 
Chiocotind în surdină, Griner categorisi în glumă acest 
comportament drept „PÂNDĂ DE PRERIE“. 

Bărbatul şedea pe o canapea de piele maro, 
încleștându-și și descleștându-și pumnii pe genunchii 
pantalonilor lui boţiţi și cenușii. Ocazional, mai 
mâzgălea și câte o însemnare, p e caietul din poală. 

Până în acel moment discuţia se focalizase asupra 
calificării profesionale a lui Griner: facultate absolvită 
la Yale, urmată de un stagiu la VARIETY, unde se 
ocupase de tiparul de probă și le făcuse cafele 
reporterilor de divertisment monden. 

Își cucerise repede un statut faimos în ierarhia de 


specialitate, după ce izbutise să-i ia lui Tom Cruise un 
interviu oficial, la un dineu simandicos din lumea 


filmului. Cu doi ani în urmă, L.A. TIMES îl rugase să-i 
accepte oferta de a-i asigura o rubrică permanentă, 


denumită ÎN SPATELE ECRANULUI. Omul mi-a spus că 
reputaţia lui în domeniu se datora reportajelor de la 
Hollywood scrise în perfectă cunoștință de cauză, ca și 
analizelor tăioase asupra fenomenului cinematografic. 
În mod evident, Griner avea o părere extrem de bună 
despre el însuși. 

N-am deslușit nicio altă legătură între Griner și cele 
două crime, în afară de interesul lui profesional firesc 
fată de industria cinematografică. Cu toate astea, nu- 
mi venea să cred că fusese ales la întâmplare pentru a 
recepționa mesajele trimise de către Mary Smith prin 
e-mail. 

Nici Griner nu părea să creadă așa ceva, dar se 
concentrase puternic asupra întregii situaţii și mă 
bombardase cu tot felul de întrebări, încă de când 
începuserăm să stăm de vorbă. 

Până la urmă, m-am așezat lângă el. 

— Domnule Griner, vrei să fii atât de amabil si să te 
liniștești? Te-aș ruga foarte mult. 

— ie ţi-e ușor să vorbești, replică el, după care se 
grăbi să rostească: lartă-mă, iartă-mă. Işi duse apoi 
două degete la frunte și se frecă între ochi. Lucrurile 
de felul ăsta mă irită încă din copilăria mea, pe care 
mi-am petrecut-o la Greenwich, și nu mă mai simt în 
stare de nimic. 

Remarcasem acest gen de reacţie - un amestec de 
mania persecuției și de furie care provenea din faptul 
că fusese atins un punct nevralgic, așa cum i se 
întâmplase lui Arnold Griner. Când am vorbit din nou, 
am menţinut un ton suficient de scăzut încât omul să 
fie nevoit să se concentreze, pentru a mă auzi. 

— Ştiu că ai analizat deja toate lucrurile astea, dar 
te-aș ruga să te mai gândești totuși la vreun eventual 
motiv pentru care ţi s-au trimis ţie acele mesaje. Să 


A . 


începem cu orice întâlnire pe care ai fi putut-o avea în 
trecut cu Patsy Bennett, cu Antonia Schifman sau 
chiar cu șoferul limuzinei, Bruno Capaletti. 

Bărbatul ridică din umeri, își dădu ochii peste cap și 
încercă din răsputeri să-și tragă răsuflarea. 

— S-ar putea să fi participat la câteva petreceri la 
care au fost prezente și cele două femei. Le-am 
recenzat cu siguranţă filmele. Ultimul a fost unul de-al 
Antoniei, CANTERBURY ROAD, pe care nu l-am putut 
suferi, îmi pare rău s-o spun, dar mi-a plăcut prestaţia 
ei, lucru pe care l-am subliniat în cronica mea. Crezi 
că asta s-ar putea să fie legătura? Poate că ucigașa îmi 
citește cronicile. Vreau să spun că ea trebuie să le fi 
citit, nu? Este ceva incredibil de bizar. Cum aș putea 
eu să am vreo legătură cu niște crime atât de 
nebunești? 

Mai înainte să fi apucat eu să rostesc vreo vorbă, 
Griner îmi puse încă una din întrebările sale repezite: 

— Crezi că soferul Antoniei a fost ucis doar din 


întâmplare? Din e-mail ar rezulta că el n-a fost acolo 
decât... în LOCUL SI LA MOMENTUL NEPOTRIVITE. 

Griner părea în mod vădit însetat de informaţii, din 
punct de vedere atât personal, cât și profesional. La 
urma urmei era reporter și încă unul cu greutate în 
cercurile de la Hollywood. În consecinţă, i-am dat unul 
dintre răspunsurile pe care le aveam pregătite pentru 
ziariști. 

— E încă prea devreme pentru a mă putea pronunţa 


A . 


în privinţa asta. Dar cum rămâne cu Patsy Bennett? Îţi 
amintesti cumva când anume ai scris ultima dată 
despre vreun film de-al ei? Despre ceva produs de ea? 
Femeia încă mai producea ocazional anumite filme, 
nu-i așa? 

Griner dădu din cap, după care scoase un suspin 


sonor, aproape teatral. 
— Eşti de părere că ar trebui să-mi întrerup 


deocamdată apariţia rubricii de la ziar? S-ar cam 
cuveni să fac asta, nu crezi? Poate că ar fi mai bine 


așa. 


Discuţia noastră era ca un fel de meci de ping-pong 
pe care îl jucam împotriva unui puști iute și ambitios. 
Până la urmă, voi reuși să-i pun toate întrebările la 
care mă gândisem, însă avea să-mi ia aproape de două 
ori mai mult timp decât estimasem atunci când 


sosisem la TIMES. Griner avea în permanenţă nevoie 
să-l linistesc si eu încercam să fac asta fără să fiu cu 


totul nesincer cu el. În definitiv, omul chiar se afla în 
primejdie. 

Un ultim lucru, îmi spuse Griner chiar înainte să 
plec. Crezi că s-ar cădea să scriu o carte despre asta? 
[i s-ar părea așa ceva puţin cam deplasat? 

Nu m-am mai ostenit să-i răspund la niciuna dintre 
întrebări. Doar urmase facultatea la Yale - ar fi putut 
să-și dea și singur seama. 


16 


După acea întrevedere m-am aplecat anevoie peste 
masa de lucru a lui Arnold Griner, ca să dau mâna cu 
Paul Lebleau, expertul poliţiei din Los Angeles 
însărcinat să ia urma e-mail-urilor lui Mary Smith. 

Acesta lucra cu rapiditate la tastatura computerului 
lui Griner, în timp ce vorbea cu mine. 

— Este vorba despre două e-mailuri venite prin două 
servere_diferite. Primul mesaj a fost trimis dintr-un 
internet cafe din Santa Monica. Asta înseamnă că 
Mary Smith ar putea fi una dintre câteva sute bune de 
persoane. Are două adrese diferite, numai până acum. 
Ambele adrese au doar conturi generice de Hotmail, 
ceea ce nu ne spune prea mare lucru, cu excepţia 
faptului că știm că s-a înscris pentru prima la 
biblioteca de la Congresul Statelor Unite, cu o zi 
înainte de transmiterea primului mesaj. 

Trebuia să-mi ţin atenţia încordată numai pentru a-l 
putea urmări pe Lebleau. 

— Dar cu cel de-al doilea e-mail cum se prezintă 
situaţia? l-am întrebat eu. 


— Transmisia n-a pornit din același loc. Mai multe 
nu știu. 

— A venit tot din zona Los Angeles-ului? Măcar de 
asta ţi-ai putut da seama? 

— Încă nu. 

— Şi cam când crezi că vei afla? 

— Probabil că până la sfârșitul zilei, dar nu consider 
că asta ne va fi de prea mare folos. El se aplecă înainte 
și privi cu ochii mijiţi la câteva rânduri de coduri de pe 
ecran. Mary Smith asta știe ea foarte bine ce face. 

Din nou se vorbea despre o ea. Inţelegeam de ce 
toată lumea folosea respectivul pronume. Şi eu îl 


foloseam - dar numai în mod conventional. 


lar asta nu însemna că eram absolut convins de 


faptul că ucigașul era femeie. Cel puţin, nu încă. 
Mesajele către Griner ar putea reprezenta ceva ca un 
fel de personificare. Dar nu se știa a cui. 


17 


Cum iți place până acum vacanța ta, Alex? Te 
distrezi bine? 


Am luat câte o copie după fiecare dintre e-mailurile 
atât de stranii și am plecat să mă întâlnesc cu polițiștii 
din Los Angeles. Biroul detectivilor de poliţie de pe 
strada North Los Angeles se afla la doar câteva sute 
de metri depărtare de redacţia ziarului TIMES - ceea ce 
constituia pentru Los Angeles un veritabil miracol, 
dacă ar fi să ne luăm după zicala conform căreia îţi 


trebuie minimum trei sferturi de oră ca să ajungi 
oriunde în acest oras. 


Ooo, ai o vacanță nemaipomenită. Văd toate 
priveliștile. Şi copiilor le place nespus de mult vacanța 
asta. Iar Nana este în al nouălea cer. 


Mergeam încet, recitind cele două e-mailuri, în drum 
spre sediul poliţiei. Chiar dacă mesajele erau ale unei 
anonime _personificări plăsmuite, ele proveneau din 
mintea unui ucigaș. 

Am început cu primul mesaj, care descria ultimele 
momente ale vieţii lui Patsy Bennett. Era cu-adevărat 
înspăimântătoare acea peroraţie scoasă parcă dintr-un 


jurnal al unui psihopat. 
Către: agrinerQlatimes.com 


De la: Mary Smith 

Către: Patrice Bennett: 

Eu sunt cea care te-a ucis. 

Nu este asta o frază frumoasă? Ba eu cred că 
este. lată încă una, care îmi place mie extrem de 
mult. 

Cineva, o persoană cu totul necunoscută, îţi va 
găsi cadavrul în balconul cinematografului 
Westwood Village . Cadavrul tău, Patrice 
Bennett. 


Fiindcă acolo ai murit astăzi, uitându-te la 
ultimul tău film, care nici măcar nu era unul prea 
valoros. The Village? Unde ţi-a fost capul? Ce 
putea să te fi adus la cinematograf în ziua aceea, 
în ziua morții tale, doar ca să vezi The Village? 

Ar fi trebuit să stai la tine acasă, Patsy. 
Împreună cu dragii tăi copilaşi. Acolo este locul 
unei mame bune. Nu ți se pare și ție tot așa? 
Chiar dacă tu îţi petreci mult din timpul în care 
te afli acasă citind scenarii și vorbind la telefon 
pentru a pune la cale politica studioului. 

Mi-a trebuit multă vreme ca să ajung atât de 
aproape de tine. La studioul tău ești Marea 
Mahăriţă, în timp ce eu sunt doar una dintre 
acele gângănii neînsemnate care se uită la filme 
pe video sau pe Entertainment Tonight și pe 
Acces Hollywood. N-am izbutit nici măcar să trec 
dincolo de măreaţa arcadă de la intrarea în 
studioul tău. Câtuși de puţin, tanti. 

Tot ce puteam face era să mă uit după Aston 
Martin-ul tău albastru-închis cu care te fâţâiai tu, 
tot intrând și ieșind, zi după zi. Dar sunt o 
persoană cu-adevărat răbdătoare. Am învăţat să 
aştept ceea ce doresc. 

Apropo de așteptare, acea casă incredibilă a ta 
este dificil de văzut din stradă. Ţi-am putut zări 
totuși încântătoarele copile - și chiar de mai 
multe ori. Ştiu că aș fi putut găsi o cale dea 
pătrunde în casa ta, însă astăzi tu ai schimbat 
totul. 

Te-ai dus la film, în toiul după-amiezii, exact 
aşa cum ai spus în câteva interviuri că ai obiceiul 
să faci. Poate că ţi-era dor de mirosul de floricele 
de porumb. Le iei vreodată și pe fetiţele tale la 


cinematograf, Patsy? Să știi că ar fi trebuit să 
faci asta. După cum se spune, totul trece într-o 
clipă. 

La început n-am prea înțeles. Ești o atât de 
ocupată mică tartoriţță! Insă apoi mi-am dat 
seama. Filmele sunt ceea ce produci tu. Tot. 
timpul trebuie să te uiţi la filme, dar mai ai și o 
familie care te așteaptă în fiecare seară. Se 
presupune că trebuie să ajungi acasă, pentru, a 
lua în fiecare seară cina împreună cu micuţele 
tale Lynne și Laurie. Ce vârste au ele acum? 
Doisprezece și treisprezece ani? Ele doresc să fii 
acasă, şi vrei şi tu să fii acasă. Asta cred eu că-i 
foarte bine. Cu deosebirea că diseară cina va 
avea loc fără tine. Dacă stau bine să mă gândesc, 
şi asta fac chiar în acest moment, e cam trist. 

Pe scurt, ședeai la balcon în rândul nouă. 

Eu mă aflam în rândul doisprezece. Așteptam și 
mă uitam drept în ceafa ta, la părul tău vopsit 
negru. Pe-acolo ar fi urmat să intre glontul. Sau 
așa-mi închipuiam. Nu asta se presupune că face 
orice om, atunci când merge la un film? Să 
evadeze? Să fugă de toate? Numai că cele mai 
multe filme din ziua de azi sunt atât de jalnice - 
sunt jalnic de tâmpite, ori jalnic de lugubre și 
plictisitoare. 

De fapt, eu nu mi-am scos arma decât după ce 
începuse filmul. Nu mi-a plăcut faptul că mă 
simțeam chiar atât de speriată. Adică atât de 
speriată precum ar fi trebuit să fii tu, Tartoriţo. 
Dar tu nu știai ceea ce se întâmpla și nici măcar 
că mă aflam și eu acolo. Erai totalmente aeriană. 

Şi am rămas acolo așa, ținându-mi arma în 
poală și privindu-te îndelung. Apoi am decis că 


voiam să fiu și mai aproape de tine - chiar 
deasupra ta. 

Simţeam nevoia de a mă uita în ochii tăi, după 
ce știai că fuseseși împușcată și înţeleseseși că 
nu aveai să le mai revezi niciodată pe Lynne și pe 
Laurie, că nu aveai să mai vizionezi niciodată un 
alt film, că nu aveai să mai hotărăști vreodată 
producerea unuia și că n-o să mai fii niciodată 
niciun fel de Tartoriţă. 

Însă după aceea a fost o mare surpriză pentru 
mine să te văd moartă, cu ochii larg deschişi. A 
fost realmente un adevărat șoc pentru sistemul 
meu nervos. Unde dispăruse celebrul tău 
comportament aristocratic? Tocmai de-aceea a 
trebuit să plec atât de repede de la cinematograf 
şi să te las acolo neterminată. 

Şi nu că tie ti-ar mai fi păsat de asta. Cum este 
vremea pe-acolo pe unde te afli tu acum, Patsy? 
Sper că fierbinte. Fierbinte ca infernul - nu exista 
parcă și o asemenea expresie? 

Ţi-e teribil de dor de fetiţele tale? Simti ceva 
regrete oare? Aș putea pune rămășag că da. in 
locul tău, eu una aș cam regreta. Dar eu nu sunt 
deloc Tartoriţă, ci doar o neînsemnată persoană 
din mulțime. 


18 


Se făcuse ora nouă și lucrurile nu prea mergeau 
deloc bine, ca să mă exprim eufemistic. 

Strângerea de mână a detectivului Jeanne Galletta, 
de la Departamentul de Poliţie din Los Angeles, era 
surprinzător de blândă. Femeia părea în stare să 
zdrobească oase, dacă ar fi vrut să facă așa ceva. 
Bluza ei portocalie cu guler circular răsfrânt și mâneci 
scurte îi sublinia bicepșii impresionanţi. Totuşi era 
suplă și avea o figură izbitor de colţuroasă și soiul 
acela de ochi cafenii pătrunzători care-ţi pot reține 
privirea. 

Mi-am reprimat semifascinaţia și m-am uitat în altă 
direcţie. 

— Agent Cross. Aștepţi demult? mă întrebă ea. 


— Nu foarte demult, i-am răspuns. Mă aflasem si eu 
în situația în care era acum Galletta. In momentul în 


care conduci ancheta referitoare la un caz atât de 


complicat, toată lumea dorește să răpească puţin din 
timpul tău. Iar în afară de asta, ziua mea de lucru era 
pe _sfârșite. Detectiv Galletta, în schimb, urma să 
rămână trează toată noaptea. Însuși profilul cazului 
garanta acest lucru. 

Toată dandanaua îi picase ca din senin în brațe, 
aproximativ__cu_ douăsprezece ore în urmă. Ea 
provenea de la secţia FBI de Vest, din Hollywood, însă 
cazurile de crime în serie erau în mod automat 
transferate în centru, la Unitatea specială pentru 
Omucideri. Tehnic vorbind, „Mary Smith” nu putea fi 
categorisit drept un caz de asasinate în serie decât 
după ce așa-numitei Mary Smith i s-ar fi atribuit cel 
putin patru crime, însă Departamentul de Poliţie din 
L.os Angeles hotărâse să se abată de la regulă. Eram și 
eu de acord cu respectiva decizie, cu toate că nimeni 


nu-mi ceruse părerea în privinţa asta. 

Mediatizarea intensă a cazului și presiunea rezultată 
asupra Departamentului de poliţie erau deja uriașe. 
Ele puteau deveni în curând chiar _isterice, dacă 
transpira în exterior și vestea e-mail-urilor primite pe 
adresa ziarului TIMES. 


Detectiv Galletta mă conduse la etaj, într-o mică sală 
de consiliu transformată cu această ocazie în sediu al 
comandamentului de criză. Încăperea era _ destinată 
acum limpezirii informațiilor referitoare la 
respectivele crime. 

Un întreg perete al camerei era deja acoperit de 
rapoarte ale poliţiei, de o hartă a orașului, de schiţe 
ale scenelor celor două cazuri de omucidere și de zeci 
de fotografii ale victimelor. 

Intr-un colţ, un coș de hârtii era ticsit cu pahare 
goale de plastic și cu ambalaje unsuroase de mâncare 
de restaurant. In acest loc, se părea că Wendy's 
câștigase bătălia cu burgerii. 

Doi detectivi în cămăși și fără sacouri pe ei ședeau la 
o mare masă de lemn, fiecare aplecat deasupra câte 
unui teanc de hârtii. Imaginea îmi era familiară și mă 
deprima. 

— Avem nevoie de spatiul acesta, le spuse Galletta 
celor doi detectivi. In vorbele ei nu era nimic exagerat 
de agresiv. Femeia avea acel soi de siguranţă 
rezervată care elimina nevoia unui comportament 
intimidant. Ambii bărbaţi plecară fără să scoată o 
vorbă. 

— De unde anume vrei să încep? am întrebat-o. 

Galletta trecu drept la miezul problemei. 

— Ce părere ai despre chestiunea cu abţibildurile? 


Ea arătă în direcţia unei fotografii în alb-negru, de 
22x28 de centimetri, înfăţisând dosul unui scaun de 


cinematograf pe care se afla același aranjament de 


abtibilduri pentru copii ce fusese lipit și pe limuzina 
Antoniei Schifman. Fiecare abtibild fusese marcat fie 


cu A, fiecu B. 


Unul dintre abţibilduri avea pe el imaginea unui 
ponei cu ochii larg deschişi, iar celelalte două înfățișau 
câte un ursulet de pluș. Ce-o fi avut ucigașul oare cu 
copiii și cu mamele acestora? 

— Treaba cu abţibildurile mi se pare îngrozitor de 
încurcată, i-am răspuns eu. De altfel, ca și restul de 


w 


ână acum. E-mail-urile atât de amănunțite. 


Împușcarea de la mică distanţă. Ciopârţirea cu cutitul. 
La naiba, si celebritătile. Oricine ar fi autorul, vrea să 


atragă cu orice preţ atenţia în stil mare. Şi să complice 
totul. N 

— Da, cu siguranță. Insă ce s-ar putea spune despre 
abtibildurile în sine, pe post de emblemă? Adică, de ce 
tocmai abtibilduri? De ce tocmai de genul acesta, 
pentru copii? Şi ce semnificaţie ar putea să aibă A- 


urile si B-urile acelea? Probabil că or fi însemnând si 
ele ceva. 
— Ea a făcut de fiecare dată niste mentiuni în 


legătură cu copiii victimei, în mesajele trimise prin e- 
mail. Copiii au și ei un rol în enigma asta, în fiecare 
caz. Să-ţi spun drept, niciodată nu m-am mai 
confruntat cu ceva atât de complicat. 

Galletta își mușcă buza și își lăsă privirea-n jos. Am 
așteptat să aud ce vrea să spună mai departe. 

— Avem două piste de urmat în cazul de faţă. Este 
vorba mai întâi, cel puţin până acum, doar despre 
victime din industria cinematografică, de la 
Hollywood. Dar mai este în al doilea rând și chestiunea 
cu mamele și cu copiii acestora. Bărbaţii victimelor n- 
au fost mentionati în niciunul dintre cele două mesaje 


primite prin e-mail. Femeia vorbea încet și nu, 


îngândurată, așa cum făceam și eu adeseori. Ori este 
si ea la rândul ei mamă, ori are ceva cu mamele. Cu 


mămicile. 
— Presupui prin urmare că Mary Smith este femeie? 
am întrebat-o eu. 


19 


Detectiv Galletta se balansă înapoi pe _călcâiele 
pantofilor ei Nike, după care mă privi cu un aer 
mustrător. 

— Nu știi nimic despre firul de păr? Cine te-o mai fi 
informat și pe tine despre acest caz? 

Am simţit un val de frustrare, pentru că timpul meu 
fusese din nou risipit în mod inutil. Apoi am oftat și am 
întrebat-o pe Galletta: 

— Care fir de păr? 

Ea îmi ovesti în continuare că olițistii 
descoperiseră, lipit sub unul dintre abţibildurile de la 
cinematograful din Westwood, un fir de păr. Testările 
au relevat că acesta aparţinea unei femei de rasă albă 
și că nu era al lui Patrice Bennett. Faptul că firul de 
păr fusese prins pe o suprafaţă verticală și netedă sub 
abţibild îi dădea acestuia destul de multă greutate ca 
probă, deși cu certitudine nu era una absolut sigură. 

Am coroborat această nouă informaţie cu acelea pe 
care le știam deja și i-am comunicat detectivului 
Galletta părerea mea în legătură cu Mary Smith. 
Această părere includea sentimentul lăuntric că 
pentru moment nu trebuia să excludem definitiv din 
discuţie niciunul dintre sexe. 

— Insă nu trebuie nici să iei drept literă de 
evangheliei tot ce-ţi spun eu, pentru că nu sunt nici eu 
un expert științific infailibil. 

Femeia îmi aruncă un surâs afectat, dar efectul 
acestuia se dovedi destul de plăcut. 

— O să ţin cont de asta, agent Cross. Altceva ce ar 
mai fi? 

— Ţi-ai făcut vreun plan în legătură cu informarea 
presei asupra mersului investigaţiilor? 

Doream să-i subliniez faptul că respectivul plan era 


al ei și numai al ei, ceea ce corespundea integral 
realităţii. Aceasta avea să fie prima și ultima zi pe care 
eu o dedicam cazului Mary Smith. Dacă actionam așa 
cum se cuvenea, nici măcar nu era nevoie să mai 
rostesc acest lucru cu voce tare, ci pur și simplu 
aveam să plec de-acolo definitiv. 

— lată care este planul meu. 

Jeanne Galletta întinse mâna și deschise un televizor 
montat în perete. Ea parcurse succesiv mai multe 
canale, oprindu-se oriunde se vorbea despre cele două 
cazuri de crimă. 


„Şocantul dublu asasinat al actriţei Antonia 


Schifman si al soferului acesteia...” 


„Vă transmitem acum în direct din nou din Beverly 
Hills...” 


„Am intrat chiar acum în legătură, prin telefon, cu 
fosta secretară a doamnei Patrice Bennett...” 
Multe dintre acele canale aparţineau unor posturi de 


televiziune cu acoperire la nivel naţional, nescăpând 
niciunul, de la CNN la E! Adică la Entertainment 


Television. 


Galletta apăsă pe un buton și întrerupse sonorul. 

— Asta-i genul de porcării pentru care trăiesc 
anumiţi reporteri. M-am gândit să menţin, timp de 
douăzeci și patru de ore, echipe de lucru la scenele 
ambelor crime, doar pentru ai ţine pe acești nemernici 
la distanţă, pe ei și pe afurisiţii ăia de paparazzi. Însă 
totul este scăpat complet de sub control și situaţia se 
va înrăutăţi și mai mult în continuare. Tu ai mai trecut 
prin situaţii similare. N-ai putea să-mi faci câteva 
sugestii? 

Puteam oricând. Cu toţii primiserăm câteva lecţii 
dureroase despre sabia cu două tăișuri a prezentării 
mediatice, cu ocazia cazului trăgătorului de elită din 


Washington, de acum câţiva ani. 
— lată opinia mea asupra problemei - dacă apreciezi 
că merită s-o iei în considerare. Eu sper că merită. Nu 


A v 


încerca să ţii sub control oglindirea cazurilor în mass- 
media, deoarece nu vei izbuti, am sfatuit-o eu. Unicul 
lucru pe care îl poţi controla se referă la informaţiile 


de la scena crimei care ajung la presă. Dă-le un ordin 
de interdictie tuturor celor care au avut de-a face cu 


cazul. Să nu mai dea niciun interviu, fără acordul 


expres al Departamentului de poliţie. Poate că acest 
lucru o să ţi se pară puţin cam aiurea, dar pune câţiva 
oameni să stea călare pe telefoane și să-i sune pe toţi 
ofiţerii de poliție pensionati pe care îi puteţi găsi și să 
le ceară acestora să nu facă niciun fel de comentarii în 
mediile de informare. Poliţiștii pensionari pot constitui 
una dintre cele mai mari probleme ale voastre. Unii 
dintre ei pur și simplu adoră să născocească în faţa 
camerelor de luat vederi cele mai năstrusnice teorii cu 
putinţă. 
Ea mă învălui într-un ipocrit zâmbet bășcălios. 


— Nu că ai avea și tu cine știe ce părere despre 
toate astea. 


Am ridicat din umeri. 


— Crede-mă, cea mai mare parte din ceea ce știu în 
privinţa asta am învăţat pe propria mea piele. 


A 


În vreme ce eu îi vorbeam, detectiv Galletta se 


apropiase încet de marele panou de afișare, care 
devenise acel perete, și îl privea cu atenţie. Asimila 
dovezile culese. Asta era maniera în care trebuia 
procedat. Trebuiau lăsate amănuntele să-ţi pătrundă 
în toate ungherele minţii, acolo unde puteai să le 
regăsești exact atunci când ai fi avut nevoie de ele. 
Deja puteam să afirm că femeia aceea avea instincte 
bune. Avea desigur și un cinism sănătos, dar știa să-i 


asculte și pe alţii vorbind. Era lesne de înţeles cum de 
ajunsese atât de timpuriu la rangul pe care îl avea. Va 
reuși ea oare să rămână în aceeași funcţie, chiar și 
după încercarea aceasta? 

— Ar mai fi încă ceva, am adăugat eu. Mary Smith 
probabil că o să urmărească tot ce faci. Sugestia mea 
este să n-o desconsideri public pe ea sau acţiunile ei, 


sau cel puţin nu încă. Deja consideră totul ca pe un joc 
mediatic. E-adevărat, sau nu? 


— Da, e-adevărat. Asa cred. 


Detectiv Galletta se opri, își ridică privirea către 
imaginile de pe ecranul televizorului amuţit și 
continuă: 

— Probabil că înghite cu  polonicul tot acest 
spectacol. 

La fel mă gândeam și eu. Iar acest monstru ucigaș 
avea nevoie să fie hrănit cu foarte multă precauţie. 

Sau poate această ucigașă? 


20 


Am izbutit să ajung și eu în cele din urmă, după 
miezul nopţii, la hotelul de la Disneyland, acolo unde 
mă mai așteptau alte câteva vești rele. Nu era doar 
faptul că Camilla plecase cu avionul înapoi la San 
Francisco. Măcar atâta stiam și eu, însă mă întrebam 


dacă nu cumva îi căzusem lui Jam în dizgrație din nou. 

Când am intrat în camera noastră de la hotel am 
constatat că Mama Nana dormea buștean pe canapea, 
cu firul bleu-deschis de croșetat încă înfășurat pe 
degete. Dormea împăcată ca un copilaș. 

Nu voiam s-o deranjez, dar s-a trezit singură. Așa se 
întâmpla mai mereu cu Nana. Când eram copil, tot ce 
trebuia să fac era să rămân în picioare lângă patul ei, 
dacă mi-era rău sau dacă avusesem vreun cosmar. Ea 
îmi spunea mereu că veghea asupra mea, chiar și 
atunci când dormea. Veghease ea oare asupra mea și 
în seara aceea? 


Am privit-o cu atenţie pe bătrână câteva momente, 
în tăcere. Nu stiu ce anume simt cei mai multi dintre 


oameni pentru bunicii lor, însă eu o iubeam atât de 
mult încât uneori sentimentul acela devenea chiar 
dureros. Nana mă crescuse de la vârsta de nouă ani. 


A 


In cele din urmă, m-am aplecat deasupra ei și am 
sărutat-o pe obraz. 

— Ai găsit mesajul meu telefonic? am întrebat-o eu. 

Nana aruncă o privire absentă către telefonul din 
camera de hotel, pe care clipea luminița roşie de 
avertizare pentru mesaje. 

— Văd că nu, am spus ridicând din umeri. 

Ea își puse o mână pe bratul meu. 

— Of, Alex, a venit Christine aici și l-a luat cu ea pe 
micuțul Alex înapoi la Seattle. S-a dus băieţelul. 

Pentru o clipă, creierul meu păru incapabil să 


asimileze informaţia primită. Christine trebuia să mi-l 
mai lase pe Alex încă vreo două zile. Christine deţinea 
în acea perioadă custodia curentă asupra fiului nostru, 
însă vorbisem cu ea despre călătoria la Disneyland și 
ne _înţeleseserăm asupra acestui aspect. Ea însăși 
spusese că era o idee bună. 

M-am așezat anevoie pe marginea canapelei. 

— Dar nu înţeleg. Cum adică l-a luat pe Alex acasă? 


Ce se întâmplă? Povestește-mi totul, de-a fir a păr. 
Ea îsi îndesă lucrul crosetat în sacosa ei cu broderii 


aflată alături. 


— Am fost atât de înnebunită, încât n-am putut nici 
măcar să ripostez. Christine părea că nu mai este ea. 
Tipa Alex. A tipat la mine, și chiar și la Janelle. 

— Dar ce căuta ea aici, de fapt? Nu era stabilit să... 

— A venit devreme. Ăsta a fost cel mai rău lucru 
Alex. Cred că venea cu gândul să-și petreacă în mod 
plăcut putin timp cu tine și cu micul Alex. Împreună cu 
noi toţi. Apoi, când a aflat că tu erai la lucru, s-a 
transformat complet. A devenit dintr-odată o goarnă 
stridentă. N-am mai putut să-i spun nimic. Niciodată n- 
am mai văzut pe nimeni atât de înfuriat și de schimbat. 

Totul năvălea peste mine prea repede și eu mă 
luptam cu o multitudine de sentimente. Mi-am dat 
seama că mă deranja cel mai mult faptul că nici măcar 
nu apucasem să-i spun fiului meu la revedere. 

— Dar de Alex ce-mi poţi spune? El cum ţi s-a părut 
că suportă totul? 

— El era nedumirit și părea trist, sărmanul copilaș. 
Când l-a luat mama lui de-aici, el a întrebat de tine. A 
spus că i-ai promis că asta va fi o vacanţă. O așteptase 
cu nerăbdare. La fel ca noi toţi, de fapt. Doar știi asta 
foarte bine, Alex. 


Am simţit atunci o strângere de inimă și am revăzut 


în minte figura lui Alex cel mic. Mi se părea că el se 
îndepărta din ce în ce mai mult de mine, de parcă o 
parte a vieţii mele mi-ar fi fost răpită. 

— Şi cum au reacţionat în privinţa asta Jannie și cu 


Damon? am continuat eu s-o întreb. 
Nana oftă adânc. 


— Au fost niște soldăţei viteji, dar Jannie a plâns în 
seara asta la culcare. Şi cred că și Damon a făcut 
același lucru. El maschează mai bine asta. Bieţii copii, 
eu cred că s-au perpelit mâhniţi mai toată seara, după 
ce s-au culcat. 

Am rămas tăcuţi, șezând amândoi vreme îndelungată 
împreună pe canapea. Nu știam ce să mai zic. 

— Îmi pare rău că n-am fost aici astăzi, i-am spus 
Nanei în cele din urmă. Ştiu că asta nu înseamnă prea 
mult. 

Ea m-a apucat ușor de bărbie și s-a uitat lung în 
ochii mei. URMA MORALA. NANA MĂ PRINSESE ACUM LA 
ÎNGHESUIALĂ,. 


— Esti un om bun, Alex. Şi un tată bun. Să nu uiţi 
nicio clipă acest lucru, mai ales acum. Numai că tu... 
ai o profesie extrem de grea. 

Câteva minute mai târziu, m-am furisat în camera în 


care dormeau Jannie și Damon. Așa cum erau acum 
întinși în așternuturi, păreau din nou niște bebelusi. 
Mi-a plăcut efectul vizual și am zăbovit acolo o vreme, 
uitându-mă la ei. Nimic nu mă liniștea mai bine decât 
o făceau cei doi. Sunteţi tot copilașii mei, indiferent 


cât de mari v-aţi fi făcut. 


Jannie dormea la marginea patului ei, cu pătura 


adunată ghemotoc într-o parte. M-am apropiat de ea și 
am învelit-o. 


— TATĂ? Şoapta lui Damon din spatele meu m-a luat 
pe nepregătite. Tu ești? 


— Ce s-a întâmplat, Day? M-am așezat pe marginea j 
patului și l-am mângâiat pe spate. Tot mai am obiceiul 
să fac acest lucru, încă de când el era doar un prunc și 
nu m-aș fi oprit până când nu mi-ar fi cerut-o băiatul. 

— Trebuie să lucrezi și mâine? mă întrebă el. S-a 
făcut deja mâine? 

În vocea lui nu se simţea nici urmă de dojană. Era o 
ființă prea bună pentru asta. lar dacă eu eram un tată 
foarte bun, atunci Damon era un fiu nemaipomenit. 


— Nu, nu s-a făcut încă mâine, i-am răspuns eu. 
Doar stii că suntem în vacantă, nu-i asa? 


21 


Pentru a doua zi la rând, m-a trezit un deranjant 
telefon matinal. 

Acum era de la Fred Van Allsburg, directorul 
executiv adjunct al oficiului FBI din Los Angeles. 


A 


li cunoșteam numele de pe schemele organizatorice, 
dar nu ne întâlniserăm niciodată fată-n fată si nici 


măcar nu mai vorbisem cu el la telefon. În ciuda 


acestui fapt, el mă trată în cursul convorbirii cu un fel 
de familiaritate aparent spontană. 


— Alex! Cum e vacanţa ta? mă întrebă, imediat după 
ce îmi dăduse binete. 


Chiar toată lumea îmi stia rostul? 


— Plăcută, mulţumesc de întrebare, i-am răspuns eu. 
Cu ce te pot ajuta? 

— Ascultă, îti mulţumesc foarte mult că ti-ai făcut 
ieri timp pentru cazul Mary Smith. Am început cu 
dreptul ancheta și se pare că avem o colaborare relativ 
funcţională cu poliţia din Los Angeles. Uite cum stă 
treaba, am să trec direct la subiect. Noi am vrea să ne 
reprezinţi, pentru tot restul investigaţiilor privind 
cazul. Este unul stufos, dificil și foarte important 
pentru noi. Şi, evident, și pentru director. Din 


nefericire însă, cazul acesta o să devină uriaș. 

Mi-a venit atunci în minte un verset din Dumnezeu 
tatăl: Partea a II-a  - „tocmai când credeam că 
scăpasem, ei m-au tras înapoi înăuntru ”. 

Nu și de data asta, totuși. Nu apucasem eu să dorm 
prea mult, însă mă _trezisem într-adevăr cu un 
sentiment limpede asupra felului în care urma să se 
desfășoare ziua de faţă - iar acest lucru nu avea 
absolut nimic de-a face cu Mary Smith sau cu 
indiferent ce altă investigare a vreunei crime odioase. 

— Trebuie să-mi exprim regretul în această privinţă. 


Am nişte obligaţii și niște angajamente familiale 
cărora nu le mai pot întoarce spatele. 

— Da, înţeleg, îmi replică el, mult prea repede 
pentru a-l crede. Dar poate că am putea să colaborăm 
la cercetări mai puţină vreme. Ce-ai zice de doar 
câteva ore pe zi? 

— Îmi pare rău, dar nu se poate. Nu în acest 
moment. 


La celălalt capăt al firului, Van Allsburg oftă adânc. 
Când vorbi din nou, tonul său era cu mult mai reticent. 
Nu ştiam dacă îl deslușisem corect, însă parcă 
simţisem în glasul lui și o undă de condescendenţă. 

— Ştii cu ce anume ne confruntăm noi acum? Alex, 
ai urmărit știrile în dimineaţa asta? 

— Încerc timp de câteva zile să nu mai urmăresc 
deloc știrile. Nu uita că eu mă aflu aici în vacanţă. Am 
nevoie acută de o vacanţă. De-abia am închis cazul 
Wolf. 

— Alex, ascultă, știm la fel de bine amândoi că 


treaba asta de-aici nu este nici pe departe încheiată. 
Aici se cam moare. Sunt ucise persoane importante. 

PERSOANE IMPORTANTE? Ce naiba mai voia să însemne 
și asta? În același timp, nu eram sigur dacă el 
conștientiza că începea aproape orice frază cu numele 
meu. 

Oarecum, înțelegeam postura în care se găsea, ca și 
presiunea la care era supus, însă aveam de gând ca de 
data asta să mă ţin tare și să nu mai cedez. 


— Imi pare rău, i-am răspuns eu. Nu pot să-ţi spun 
decât NU. 

— Alex, aș prefera să rezolvăm chestiunea asta doar 
între noi doi. Nu cred că ar avea niciun rost să ajung 
cu solicitarea mea chiar până la Ron Burns, tu ce 
părere ai? 


— Şi mie mi se pare că n-ar avea niciun rost acest 


lucru, l-am asigurat pe Van Allsburg. 
— Bun... 


I-am retezat din start elanul. 


— Şi asta pentru că îmi închid pagerul chiar în acest 


moment. 


22 
Trebuie să recunosc că, atunci când am închis 


telefonul, pulsul mi se accelerase, însă mă simţeam 
despovărat. Mă gândeam că Ron Burns probabil că 
avea să mă sprijine în chestiunea asta, dar vreţi să știți 
ceva? Nici măcar nu-mi mai păsa. 

După o oră, eram îmbrăcat și pregătit să-mi reiau 
activitatea de turist. 

— Cine vrea să ia micul dejun împreună cu Goofy? 
am strigat eu. 

Hotelul oferea posibilitatea de a lua „micul dejun cu 
diverse personaje”, iar asta mi se părea o manieră 
potrivită de a ne canaliza din nou energiile către 
dispoziţia de vacanţă. O manieră puţin cam răsuflată, 
ce-i drept, dar câteodată sunt bune și glumele 
răsuflate, cu-adevărat bune, căci te fac să vezi totul în 
perspectivă. 

Jannie și Damon intrară în camera de zi a aparta- 
mentului, amândoi arătându-se un pic cam reticenti. 
Eu le-am întins pumnii, cu degetele în sus. 

— Fiecare să-și aleagă câte o mână, i-am invitat eu. 

— Tată, nu mai suntem niște copii, mi-a replicat 
annie. Eu am deja unsprezece ani. Încă n-ai remarcat 


asta? 


Am afișat o expresie de surprindere. 

— NU MAI SUNTETI COPII? Vorbele mele avură efectul 
scontat, stârnindu-le râsul pe care mizam. Păi, este o 
chestiune cât se poate de serioasă, am continuat eu. 
Nu glumesc deloc. Acum alegeţi câte o mână. Vă rog. 

— Despre ce este vorba? mă întrebă Damon. 

Nu i-am răspuns. 

În cele din urmă, Jannie îmi atinse mâna stângă, 
după care Damon dădu din umeri și arătă spre cea 
dreaptă. 


— Bună alegere. Am întors mâna și am desfăcut 
degetele. Amândoi se aplecară să vadă mai bine. 

— PAGERUL tău? mă întrebă Damon. 

— Tocmai l-am oprit. Acum Nana și cu mine osăvă 
așteptăm în hol, și vreau ca voi doi să-l pitiţi undeva. 
Să-l ascundeţi bine de tot. Nu vreau să-l mai văd 
decât după ce ne vom întoarce la Washington. 

Jannie și Damon începură să fluiere de mirare și să 


se bucure. Până si Nana scoase o exclamatie de 
uimire. Ne aflam, în sfârsit, cu totii în vacantă. 


23 


Poate că exista și un înveliș poleit, în toată tristeţea 
și nenorocirea asta. Nu probabil, dar posibil. Arnold 
Griner știa că deţinea exclusivitatea drepturilor asupra 
propriei sale povești, în momentul în care toată 
această teribilă harababură avea să fie încheiată. Şi să 


mai stiti si altceva. El nu urma să se multumească 
doar cu un film de televiziune, ci avea să încerce să 


facă un întreg serial în rubrica lui de la ziar, după care 
intenționa să vândă unui studio cinematografic 


drepturile _ de ecranizare a deja faimosului său 
scenariu. [INTREG HOLLYWOOD-UL SUB ASEDIU? RĂZBOIUL 


CONTRA VEDETELOR? Nefericite titluri. Dar cam asta era 
ideea. 


Omul scutură din cap și se concentră din nou asupra 
autostrăzii San Diego. Pastila tranchilizantă de Xanax 
pe care o luase Îl ametise putin. Lua în continuare și 
cofeină, doar ca să-și menţină un anumit echilibru în 
cursul zilei. La drept vorbind, naveta de dimineață era 
cel mai dificil moment al zilelor sale. Era o tranzitie 
diurnă de la a nu se îngrijora la a-și face chiar o 
multime de mari griji și la a-i fi rău de la stomac. Cu 
cât se apropia mai mult de birou, de masa sa de lucru 
si de calculatorul lui, cu-atât mai neliniștit se simţea. 

Dacă ar fi știut cu certitudine că avea să primească 
încă un e-mail înfiorător, aproape că i-ar fi fost mai 
ușor. Tocmai nesiguranța asta era cel mai cumplit 
lucru. 

Avea să revină Mary cumva? Urma să se întâmple 
așa ceva chiar în acea zi? Însă, mai important decât 
orice, ar fi vrut să afle de ce îi scria ea tocmai lui. 

Ajunse cu mult prea devreme în Times Mirror 
Square. Griner lucra în aripa mai veche a complexului, 
o clădire de prin anii '30, clădire pentru care nutrea o 


anumită afecţiune, asta întâmplându-se în orice caz 
numai în situaţii normale. 

Ușile intrării principale erau mari, din bronz, 
flancate de impunătoarele sculpturi ale unor vulturi 
gemeni. În acea dimineaţă, el trecu pe lângă ei și dădu 
ocol clădirii, până la intrarea din spate, după care urcă 
pe scări la etajul al treilea. Prudenta nu era niciodată 
exagerată, nu-i așa? 

O _reporteră pe nume Jennie Bloom ajunse în același 
timp cu el la redacţia de știri a ziarului. Dintre toti 
colegii care manifestaseră un brusc interes în legătură 
cu starea lui, aceasta o făcea de departe în modul cel 
mai vădit. Sau poate cel mai cumplit? 

— Bună, Arnold, ce mai faci? Te simţi bine, omule? 
Ce ai de gând să mai dezvălui astăzi? 

Lui Griner nu-i scăpa nicio știre de senzaţie. 

— Jen, dacă așa încerci tu să pornești la agăţat, 
atunci probabil că ești cea mai nesatisfacută femeie 
din Los Angeles. 

Jennie Bloom de-abia se osteni să rânjească și își 
continuă asaltul: 

— Vorbești ca un om cu multă experienţă în 
problemele sufletului. Foarte bine, să renunţăm 
complet la preludiu. Ai mai primit și alte e-mailuri? Ai 
nevoie de ajutor în privinţa asta, nu-i așa? Îţi stau la 
dispoziţie. 'Ţi-ar trebui și punctul de vedere al unei 
femei. 

— Fără glumă, am nevoie doar să fiu lăsat în pace. 
Bine? În clipa în care mai primesc și altceva, o să te 
anunţ. Se răsuci brusc și se îndepărtă de ea. 

— Ba n-o s-o faci, strigă ea în urma lui. 

— Nu, n-o s-o fac, mai spuse el, continuându-și 
drumul! 


În anumite privinţe, orice distragere a atenţiei, chiar 


si una iritantă, constituia o veritabilă usurare. De cum 


îi întorsese spatele lui Bloom, mintea sa fu prinsă din 
nou în supărătorul vârtej în care se aflase mai înainte. 

De ce tocmai eu? De ce m-a ales pe mine ţăcănita de 
Mary? De ce n-o fi ales-o pe Jennie Bloom? 


O să se întâmple astăzi oare din nou? O să se 
descoperei cumva o altă crimă enigmatică? 


Şi atunci, chiar se întâmplă. 


24 
O voce calmă si monotonă de femeie se auzi în 


receptor. 

— Nouă-unu-unu, ce problemă urgentă aveţi? 

— Sunt Arnold Griner, de la LOS ANGELES TIMES. 
Trebuie s-o sun urgent pe detectiv Jeanne Galletta, dar 
nu pot... nu-i mai găsesc numărul de telefon, la mine 
pe birou. Te rog să mă scuzi. Astăzi sunt cam guraliv, 
cam zgomotos și cam zăpăcit. Nu-mi pot găsi nici 
măcar agenda de telefoane. 

— Domnule, apelul acesta se referă la o urgenţă? 
Aveţi nevoie de ajutor? 

— Da, este vorba cu siguranță despre o mare 
urgenţă. S-ar putea ca cineva să fi fost ucis. Nu știu cu 
cât timp în urmă s-a întâmplat, și nici măcar dacă s-a 
întâmplat cu adevărat. A sunat cineva pentru o 
persoană cu numele de Marti Lowenstein-Bell? 


— Domnule, eu nu-ţi pot dezvălui un asemenea gen 
de informatie. 


— Nu contează. Vreau doar să fie trimis cineva la 
resedinta  Lowenstein-Bell. Cred că femeia a fost 


asasinată. Sunt aproape sigur de asta. 

— Cum de poţi fi sigur? 

— Sunt sigur, și cu asta basta. Bine? Sunt aproape 
sigur că a avut loc o crimă. 

— Şi care este adresa? 

— Adresa? Of, Dumnezeule, nu știu adresa. Cadavrul 
ar trebui să se afle în piscină. 

— Esti acum la faţa locului? 

— Nu. Nu. Ascultă, asta este o... Nu știu cum aș 


putea să te lămuresc. Este vorba despre una dintre 
crimele din cazul Mary Smith. Cu celebrităţile de la 
Hollywood, care sunt omorâte. Ştii despre ce anume 


vorbesc? 


— Ştiu foarte bine, domnule, și cred că încep să 
înţeleg. Mai spuneţi încă o dată despre ce nume este 
vorba! 

— Lowenstein-Bell. Marti. Ştiu că pe bărbatul ei îl 
cheamă Michael Bell. S-ar putea să găsiţi adresa după 
numele acesta. Nu știu cu certitudine dacă ea a murit. 
Ştiu doar că am primit mesajul ăsta îngrozitor. Eu sunt 
reporter la ziarul L.A. TIMES. Mă numesc Arnold 
Griner. Detectiv Galletta știe cine sunt. 

— Domnule, am înregistrat informaţia. Am să vă rog 


să-i așteptați câteva momente la telefon. 
— Nu, să nu... 


25 


Dispeceratul Departamentului de Poliţie din Los 
Angeles încheie o convorbire telefonică la ora 8:42 
a.m., trimițând apoi echipaje de poliţie, întăriri şi 
personal medical de urgență, la adresa familiei 
Lowenstein-Bell, din Bel Air. 

La numărul de urgenţe 911 fuseseră primite două 


apeluri telefonice diferite, referitoare la acelaşi 
incident, la un interval de numai câteva minute unul 


de celălalt. Primul fusese făcut de la LOS ANGELES 
TIMES. Celălalt mesaj venise chiar de la reședința 
Lowenstein-Bell. 

Agenţii de poliţie Jeff Campbell și Patrick Beneke au 
ajuns primii la locul faptei. Încă înainte de a sosi acolo, 
Campbell își exprimă suspiciunea că s-ar putea să 
meargă la o altă celebritate asasinată. Doar adresa era 
neobișnuită pentru un asemenea fel de apel, însă 
dispeceratul menţionase o unică victimă, de sex 
feminin. Şi posibile răni de cuţit. Ambii membri ai 
perechii care deţinea casa erau niște obișnuiți de-ai 
Hollywood-ului. Acest lucru era prevestitor de 
necazuri, Indiferent de situatie. 

O femeie scundă, cu părul negru, îmbrăcată într-o 
uniformă de menajeră, gri cu alb, îi aștepta pe alee. Ea 
frământa în mâini un fel de prosop. În timp ce se 
apropiau, cei doi polițiști observară că femeia plângea 


și se tot învârtea pe drum în cerc. 
— Inăltător, n-am ce zice, rosti Beneke. Tocmai de 


asta aveam noi nevoie acum: de cine știe ce Carmelita 

care nici măcar nu știe să vorbească în engleză, dar 

zbiară de-i ies ochii din cap și se agită ca o nebună. 
Campbell ripostă în felul în care o făcea întotdeauna 


la adresa exasperantului cinism rasist al mai tânărului 
său camarad: 


— la mai taci dracului din gură, Beneke! Nu vreau 
să mai aud așa ceva. Femeia e îngrozită. 

De cum coborâră din mașină, pe menajeră o apucară 
brusc istericalele. 

— PE-AICI, PE-AICI, PE-AICI! ţipă ea în limba spaniolă, 
îndrumându-i spre ușa de la intarea din faţă a casei. 
PE-AICI, PE-AICI! 

Reședința era o construcţie ultramodernă, din piatră 
și sticlă, situată pe înălțimile munţilor Santa Monica. 
Pe când se apropia, polițistul Campbell putea să vadă 
drept prin intrarea din sticlă verde, până în curtea 
interioară din spate a casei și până la priveliștea 
largilor pante din depărtare. 

DAR CE SE AFLA OARE PE STICLA USII DIN FATĂ? Părea 
totalmente nepotrivit acolo. O etichetă sau cine știe ce 
abţibild. O imagine pentru copilași? Cu un mare A pe 
ea. 


El trebui practic să-și desprindă cu forța braţul din 
strânsoarea femeii. 

— Doamnă, te rog să te liniștești. Apoi continuă în 
limba spaniolă: O CLIPĂ, TE ROG! CUM TE CHEAMĂ ? 

Femeia s-ar fi putut sau nu să-l fi auzit. Spaniola ei 
era oricum prea rapidă pentru ca el s-o înţeleagă. Ea 
arătă în mod repetat spre casă. 

— Hai să intrăm, insistă Beneke. Cu ea ne pierdem 
timpul fără rost. Femeia e nebună. 

În acel moment sosiră alte două mașini de poliţie și o 

ambulanţă. Unul dintre paramedici începu să 
vorbească repede și mult mai eficient cu menajera. 


— In piscina din spate, spuse el. Nu mai e nimeni 
altcineva aici - din câte stie ea. 


— Un rahat stie ea, un rahat si nimic mai mult, se 
burzului Beneke. 


— Noi o să dăm ocol, propuse Campbell. El și cu 


Beneke o luară prin partea de nord a casei, cu armele 
scoase. Celelalte echipe merseră spre sud, trecând 
prin niște garduri vii. 

Campbell simţi fluxul de adrenalină, în timp ce își 
croiau amândoi drum prin niște tufe dese de hortensii. 
Apelurile pentru omucideri erau mereu aproape 
nostime. Acum el se simţea doar puţin aiurit și cu 
picioarele moi și tremurânde. 

Se uita pe furiș prin tufișul des, cât de bine izbutea. 
Din ceea ce aflase despre omorurile de la Hollywood, 
știa că nu se putea ca ucigașul să se mai afle prin 
preajmă. 

— Tu vezi ceva? îl întrebă el în șoaptă pe partenerul 
său, care avea douăzeci și nouă de ani, era un cowboy 
californian și în majoritatea timpului un dobitoc fără 
pereche. 

— Da, un hăţiș de flori, îi răspunse Beneke. Noi am 
ajuns primii aici. De ce i-am lăsa pe ceilalţi s-o ia 
înaintea noastră? 

Campbell își reprimă prima ripostă care-i veni în 
mod automat pe buze. 

— Tu doar cască bine ochii, îi spuse el. Criminalul s- 
ar putea să mai fie încă aici. 

— Așa sper și eu, bătrâne. 

Cei doi intrară într-o curte din spatele casei, pavată 
cu dale din ardezie neagră. Curtea era dominată de o 
piscină enormă. 

— Uite-o, gemu Campbell. 

Trupul inert și de un alb imaculat și strălucitor al 
unei femei plutea cu faţa în jos la suprafaţă, cu braţele 
întinse lateral. Femeia purta un costum întreg de baie, 
de nuanţa lămâilor verzi. Părul ei lung și blond plutea 
împrăștiat pe suprafaţa apei. 

Unul dintre paramedici sări în bazinul de înot și o 


A 


întoarse cu oarecare greutate. El îi puse un deget pe 
gât, dar deja lui Campbell îi era clar că femeia nu mai 
avea puls. 

— Doamne Dumnezeule! Campbell se strâmbă și se 
uită în altă parte, după care reveni cu privirea spre 
cadavru. Își tinu răsuflarea, pentru a nu-și vărsa și 
matele pe-acolo. Cine naiba putea fi în stare să facă 
așa ceva? Biata femeie era practic de nerecunoscut, de 
la gât în sus. Faţa ei fusese hăcuită și era acum o masă 
informă de carne plină de tăieturi. Apa din bazin avea 
în jurul cadavrului o nuanţă de un roz strălucitor. 

Beneke înaintă ca să vadă totul mai îndeaproape. 

— Este mâna aceluiași asasin și de data asta. Pun 
pariu cu tine pe orice. Același ucigaș scelerat a făcut 
și asta, cu certitudine. El se aplecă peste marginea 
bazinului și dădu o mână de ajutor la scoaterea femeii 
pe mal. î 

— Așteaptă, se _răsti Campbell. li făcu semn 
paramedicului, care se afla încă în apă. Tu, ieși 
imediat din bazin, chiar în clipa asta. 

Încremeniţi, se uitau cu toţii la Campbell, însă știau 
că acesta avea dreptate. Nici măcar Beneke nu mai 
scoase o vorbuliţă. N-avea niciun rost să-și mai lase și 
ei urmele pe scena crimei, până ce n-avea să ajungă 


aici și o echipă de investigaţii criminalistice. Trebuia 
ca ei să lase cadavrul victimei exact acolo unde fusese. 


— Hei! Hei, băieți! 

Campbell își ridică privirea și îl văzu pe un alt 
polițist pe nume Jerry Tounley, strigând în jos la ei, de 
la o fereastră deschisă de la etaj. 

— Aici sus, biroul este aproape complet demolat. 
Sunt tablouri sparte, o _ harababură de nedescris, 
cioburi de sticlă spartă. Şi ia auziţi - computerul este 
încă pornit și are deschis un program pentru poșta 


electronică! Se pare că cineva a transmis de-aici un e- 
mail, chiar înainte de a pleca. 


26 

Către: [email protected] 

De la: Mary Smith 

Către: Marti Lowenstein-Bell: 

Te-am urmărit aseară, pe când luai cina. Te-am 
urmărit pe tine împreună cu frumoasa ta familie 
de cinci persoane. Foarte intim și drăgut. „Ca la 
mama acasă.” Cu acei pereţi de sticlă ai tăi, atât 
de curati, era comod de contemplat. Mi-a plăcut 
nespus de mult să te văd laolaltă cu copiii tăi, la 
ultima ta cină. 

Am putut vedea de fapt și mâncărurile care 
arătau atât de apetisant în farfuriile voastre, 
mâncăruri preparate bineînțeles de către 
bucătăreasa şi doica voastră. Aţi avut o 
petrecere grozavă și m-am bucurat pentru tine. 
Voiam să savurezi din plin totul și să fii fericită în 
ultima ta seară. Şi mai presus de toate, doream 
ca și copiii tăi să păstreze în memorie o imagine 
durabilă. in felul în care acum am și eu o 
amintire a lor. 

N-am să pot uita niciodată dulcile lor figuri. În 
veci n-o să-ți pot uita copiii, Marti. Poţi să fii 
sigură de asta. 

Şi cât de frumoasă, nespus de frumoasă casă ai 
tu, Marti, așa precum îi și șade bine unei 
importante scriitoare, scenariste și regizoare de 
film, ca tine. Apropo, în felul ăsta se cuvine să fie 
rânduiala lucrurilor? Cred că da. 

N-am intrat și eu în casă decât ceva mai târziu, 
atunci când tu le duceai la culcare pe fetiţele 
tale. Ai lăsat din nou deschise vraiște ușile 
terasei, iar de data asta le-am folosit. 

N-am putut rezista tentatiei. Voiam să văd 


totul în același fel ca și tine, adică dinăuntru 
înspre exterior. 

Dar tot nu pot înțelege cum de voi, toţi oamenii 
bogaţi, vă simţiţi atât de în siguranţă în casele voastre. 
Acele imense castele nu vă pot apăra, dacă nu sunteţi 
voi înșivă extrem de atenţi. lar tu n-ai fost. N-ai fost 
câtuși de puţin atentă. Ai fost prea ocupată să fii 
mamă - ori prea ocupată să fii vedetă? 

Te-am ascultat cum le culcai pe fete la etaj. Era 
cu totul înduioșător, crede-mă. Probabil te 
gândeai că aveai să fii ultima persoană care să le 
învelească, însă n-ai fost. 

Mai târziu, atunci când dormea toată lumea din 
casă, m-am uitat la fiecare dintre fetitele 
cuibărite în paturile lor, răsuflând liniștit! Erau 
ca niște adevăraţi îngerași lipsiţi de orice griji. 

N-a trebuit să le spun eu că n-aveau de ce să 
se îngrijoreze, fiindcă ele deja știau asta. Cu tine 
însă, situaţia se prezenta exact pe dos. M-am 
decis să aștept până dimineaţă, astfel încât să 
pot fi doar cu tine, Madam Directoare. 

Şi sunt cu-adevărat bucuroasă de faptul că am 
așteptat. Soțul tău, Michael, le-a dus astăzi pe 
fete la școală. Presupun că era rândul lui s-o 
facă. Acest lucru a fost spre norocul tuturor, dar 
în primul rând al său. Aşa se face că el a rămas 
în viată, iar tu n-ai fost nevoită să-l vezi murind 
sub ochii tăi, în timp ce eu am avut parte de tine 
așa cum mi-am dorit, exact în felul în care mi-am 
imaginat, de-atât amar de vreme. 

lată ce s-a întâmplat după aceea, Marti. 

Ultima ta dimineaţă a început la fel ca oricare 
alta. Ţi-ai făcut prețioasele tale exerciții fizice 
Pilates și apoi ai înotat în piscină obișnuitele 


lungimi de bazin. Cincizeci de bazine, la fel ca 
întotdeauna. Probabil că trebuie să fie plăcut să 
ai un bazin de înot atât de mare și cu apă 
încălzită. Am stat în picioare și m-am uitat la tine 
cum alunecai, înainte și-napoi, în albastra apă 
învolburată. Chiar acolo fiind, atât de aproape, 
ti-a trebuit o eternitate până să mă vezi. 

Când în cele din urmă ţi-ai ridicat privirea, 
trebuie să fi fost extrem de ostenită. Prea 
ostenită, presupun, încât să mai poti tipa. Tot ce 
ai făcut a fost să te întorci cu spatele și să fugi, 
dar asta nu m-a împiedicat să te împușc. Sau, 
după aceea, să-ţi crestez și să-ţi ciopârţțesc 
frumoasa faţă fâșii-fâșii. Şi să-ți mai spun încă 
ceva, Marti, partea asta de la urmă a fost cea 
mai plăcută dintre toate. incepe să-mi placă 
realmente mutilarea feței până la totala 
desfigurare. 

Acum, as vrea să-ți mai pun o ultimă întrebare 
- știi măcar de ce a trebuit să mori? Ştii 
ce anume ai făcut, ca să meriti asta? Ştii, 
Marti, ştii? 

Ceva nelămurit mă face să mă cam îndoiesc de 
acest lucru. 


27 


Dar nu chiar în felul acesta se petrecuseră lucrurile. 
Povestitorul știa asta. 

Bineînţeles că omul n-avea de gând să povestească 
ziarului L.A. TIMES și poliţiei chiar totul, ci numai ceea 
ce avea el nevoie să afle și ceilalți, numai ceea ce era 
în povestirea pe care avea nevoie ca ei s-o acrediteze. 

Era o poveste atât de bună, o poveste infernală, 
chiar dacă el însuși nu afirma așa ceva. Mary Smith! 
lisuse! O poveste clasică de groază, atât de 
înfiorătoare cum n-a mai existat alta pe lume. 

Şi pentru că tot venise vorba despre povești, auzise 
deunăzi una cu-adevărat bună - și anume, „testul 
psihopatului”. Respectiva poveste era destinată să-ţi 
spună dacă aveai o minte de psihopat. Dacă înțelegeai 
corect povestea, atunci aveai într-adevăr minte de 
psihopat. Povestea suna cam așa: La înmormântarea 
mamei sale, o femeie a văzut un individ și pe dată s-a 
îndrăgostit nebunește de el. Însă ea nu i-a aflat nici 
numele, nici numărul de telefon și nici altceva în 
legătură cu el. După câteva zile, femeia respectivă și-a 
ucis sora. E 

lar acum... testul! Intrebarea era: de ce și-a ucis ea 


sora? Cel care dădea răspunsul corect însemna că 
gândește ca un psihopat. 

Bineînţeles că Povestitorul ghicise pe loc răspunsul 
corect. El și-a dat seama imediat de faptul că acea 
femeie și-a ucis sora... deoarece spera ca la 
înmormântarea acesteia să-și facă aparitia și bărbatul 
misterios, de care-i plăcuse ei atât de mult. 

În orice caz, după ce o ucisese pe Marti Lowenstein- 
Bell, el se simţea de parcă ar fi plutit ca un zmeu pe 
aripile vântului, însă știa că nu trebuia să-și piardă 
controlul, nici mai mult, nici mai puţin decât de obicei. 


Era nevoit să păstreze aparențele. 

Așa că se forţă să se întoarcă în mare grabă la lucru! 

Rătăci apoi pe holurile clădirii de birouri din 
Pasadena și stătu de vorbă cu vreo șase colegi de-ai lui 
de muncă, despre niște lucruri care îl plictisiră 
îngrozitor, mai ales în acea zi. Ar fi vrut să le 
povestească tuturor ceea ce tocmai se întâmplase - 
despre viaţa lui secretă, despre cum niciunul dintre ei 
nu-i putea veni de hac, despre cât de abil și de 
inteligent era şi despre ce incredibil de mare 
complotist, organizator și criminal se simţea. 


Doamne, ce le mai plăcea tuturor să rostească acel 
cuvânt - cutare era criminal, altul afisa un surâs 


criminal, un act criminal, dar totul nu era decât un 
mare rahat. 

Toţi acesti oameni erau doar niște fricoși. Ei habar 
n-aveau ce însemna să comiti cu-adevărat o crimă, în 


timp ce el știa asta cât se poate de bine. 

Şi mai știa și altceva - și anume că îi plăcea asta la 
nebunie, chiar mai mult decât își închipuise vreodată 
că avea să-i placă. Şi mai era și foarte priceput la așa 
ceva. 

Omul simţi brusc impulsul de a-și scoate pistolul și 
de a începe să tragă în tot ce mișca, în tot ce chiţăia și 
în tot ce scheuna. 


Dar, la naiba, asta nu era decât o închipuire, o mică 
si inofensivă visare cu ochii deschisi. Era ceva care nu 
se putea compara cu adevărata poveste, cu povestea 
lui. Cu povestea lui Mary, care era cu mult mai bună. 


28 


— Alex, te-au sunat de la serviciu, de la FBI, de- 


atâtea ori încât până la urmă n-am mai răspuns. 
Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat cu oamenii ăia? 
Strămătușa mea Tia se aplecase peste masa din 
bucătăria noastră de-acasă admirând eşarfa 
multicoloră pe care i-o adusesem ca multumire pentru 
că avusese grijă de casa noastră, cât timp fuseserăm 
plecaţi în vacanţă, în California. Nana şedea lângă 
sora ei, Tia, sortând grosul teanc de corespondență 
sosit între timp. 

Pisica noastră, Rosie, se afla si ea cu noi în bucătărie 
și părea acum puțin mai grăsuță, dacă nu mă înșelam 
eu cumva. Micuţul animal se freca tare de picioarele 


mele, ca și când ar fi vrut să-mi spună: M-AM SUPĂRAT 
EU PE VOI CĂ ATI PLECAT, ÎNSĂ ACUM SUNT BUCUROASĂ CĂ 


V-ATI ÎNTORS, IAR TIA ESTE CU SIGURANTĂ O BUCĂTĂREASĂ 
NEMAIPOMENITĂ,. 

Şi eu mă bucuram de faptul că mă întorsesem și 
cred că toţi simteam acest lucru. Atunci când Christine 
îl luase p Alex Junior înapoi la Seattle se cam 
terminase și vacanţa noastră, sau cel puţin bucuria de 
a fi împreună. Singura mea discuţie cu Christine 
fusese tensionată și în același timp tristă. Şi ea și eu 
eram atât de atenţi și de concentrati să nu ne pierdem 
cumpătul, încât am sfârșit prin a nu spune aproape 
NIMIC. 

Dar Christine mă cam îngrijora cu desele «ei 
schimbări de dispoziție, cu _inconsecvenţele și cu 
instabilitatea pe care le putusem constata la ea în 
acele zile. Mă întrebam cum anume se purta cu 
micuțul Alex, atunci când nu mă aflam și eu prin 
preajma lor. Alex cel mic nu se plângea niciodată. Însă 
copiii arareori se plâng de așa ceva. 


Acum revenisem în bucătăria casei noastre din 


Washington, și mă simţeam de parcă nici n-aș fi fost 
vreodată plecat în vacanţă. Era într-o zi de joi și 


trebuia ca până luni dimineaţă să nu mă gândesc deloc 
la serviciu - hotărâre care a durat vreme de cinci 


minute încheiate. 


Aproape dintr-o _obișnuinţă reflexă, am urcat în 
biroul meu din pod. Am aruncat pe masă teancul cel 
gros de corespondenţă și, cu un gest mecanic, am 
apăsat pe butonul de ascultare a mesajelor, de pe 
robotul telefonic. 

Imensă greșeală. Aproape fatală. 

Mă așteptau nouă mesaje proaspete. 

Primul era de la FBI, din partea lui Tony Woods. 

Bună, Alex. Am încercat de mai multe ori să-ţi 
apelez pagerul, însă n-am avut noroc. Te rog să mă 
cauţi, cât de repede poţi, la biroul directorului Burns. 
Şi te rog să mă scuzi în fața doamnei care avea grijă 
de casă. Bănuiesc că ea crede acum că te pândesc. 
Probabil pentru că chiar așa și este. Sună-mă!"Am 
surâs vag la adresa umorului sec și a dicţiei lui Tonny, 
când începu și cel de-al doilea mesaj, care era tot de la 
el. 

„Alex, la telefon e din nou Tony Woods. Te rog să 
treci pe la serviciu, cât de repede poţi. A mai avut loc 
încă un incident, în cazul crimelor din California. Acolo 
lucrurile au scăpat fară niciun dubiu de sub control. În 
Los Angeles e o isterie generală. Ziarul L.A.TIMES a 
lansat până la urmă și bomba e-mail-urilor lui Mary 
Smith, și totul a luat-o razna. Telefonează-mi măcar. E 
foarte important.” 

Tony avea suficient discernământ încât să nu-mi lase 
prea multe amănunte în mesajele de pe robotul meu 
telefonic de-acasă. De asemenea, s-ar putea să fi 


sperat __să-mi stârnească o mare curiozitate, cu 


exprimarea lui atât de vagă și de ambiguă. 
Intentionat sau nu, izbutise să o facă. 


29 


Era cât se putea de sigur faptul că victima cea mai 
recentă ar fi trebuit să fie o altă mamă de la 
Hollywood, dar eu nu mă puteam abtine să nu mă tot 
întreb dacă metodele de a acţiona ale lui Mary Smith 
continuaseră cumva să se dezvolte. Şi ce se mai auzea 
oare cu mesajele trimise prin e-mail la ziarul TIMES? 
Ştirile de la televizor și de pe internet nu mi-ar fi 
oferit, în cel mai bun caz, decât o jumătate din 


povesie. 
În cazul în care doream să aflu mai multe informatii 


eram nevoit să revin la serviciu. 
Dar nu trebuia să fac asta, mi-am spus din nou în 


gând. Până luni, nu aveam să mă mai gândesc nici la 
muncă, nici la vreun caz de crimă și nici la Mary 
Smith. 


Robotul telefonic începu din nou să bipăie și se auzii 
de data asta vocea lui Ron Burns. Acesta era laconic si 


intrase direct în miezul problemei, așa precum făcea 
întotdeauna. 

„Alex, am ţinut legătura cu Fred Van Allsburg din 
Los Angeles. Nu-ţi face griji în privinţa lui, însă eu 
trebuie să-ţi pun câteva întrebări. Este extrem de 
important. Şi, bine ai venit înapoi la Washington, bine 
ai venit din nou acasă.” 

Apoi, directorul Ron Burns îi telefonase din nou, 
glasul acestuia fiind încă ţinut cu multă grijă în frâu. 

„Alex, pentru săptămâna viitoare avem stabilită o 
teleconferinţă și n-as vrea ca tu să fii atunci în totală 
necunoștinţă de cauză. Sună-mă, te rog, la mine acasă, 
în cursul weekend-ului, dacă nu poţi altfel. Şi aș mai 


vrea să stai de vorbă si cu detectiv Galletta din Los 


Angeles. Ea a mai aflat niște lucruri pe care ar fi 
foarte bine să le auzi si tu. Dacă nu stii la ce numere 


de telefon o poţi găsi, Tony ţi le poate furniza.” 
Sensul vorbelor sale îmi era cât se putea de limpede. 


Ron Burns nu mă ruga să rămân conectat la acest caz, 
el ÎMI SOLICITA ÎN MOD EXPRES ACEST LUCRU. 


Dumnezeule, eram sătul de toate astea - de crime, de 
cazuri care mai de care mai oribile, succedându-se 
încontinuu. Conform estimărilor FBl-ului existau mai 


bine de trei sute de ucigași cu tipar distinct de 
operare, care actionau în Statele Unite. La naiba, 
eram eu oare acela căruia i se cerea să-i prindă chiar 
pe toţi? 

Am întrerupt temporar derularea mesajelor de pe 
robotul telefonic, pentru a mă gândi câteva clipe și a 
mă decide cum să reacţionez. Gândurile mele se 
îndreptară direct la Mary Smith. li permisesem_ din 
nou să intre în mintea mea. Ea îmi captase interesul, 


curiozitatea și probabil și vanitatea. Se putea oare ca 
si o femeie să devină asasin în serie? Să omoare alte 


femei? Să ucidă mame? 

Dar de ce? Ar fi oare în stare o femeie de așa ceva? 
Eu unul nu credeam. Pur și simplu, nu îmi puteam 
imagina una ca asta, ceea ce nu însemna că nu se 
întâmplase. 

Mă mai întrebam și dacă mai primise cumva Arnold 
Griner încă vreun e-mail. Ce rol juca oare Griner sau 
L.A. TIMES în toată povestea asta? Avea deja Mary 
Smith în perspectivă o nouă victimă? Ce anume o 
determina să acţioneze astfel? 

Cam astea erau gândurile care mă năpădiseră în 
final. 

Cine știe ce femeie, care nu bănuia absolut nimic, o 


mamă, urma în curând să-și piardă viaţa, la Los 
Angeles, lăsând în urma ei un soţ și probabil niște 
copilași! Era prea asemănător cu ceea ce mi se 


întâmplase mie și eram sigur că Burns se gândise la 
asta, atunci când îmi telefonase. Nu încăpea nicio 
îndoială în privinţa asta. 

Cu mai mulţi ani în urmă, propria mea nevastă, 
Maria, fusese împușcată accidental, în plină stradă, în 
urma unui schimb de focuri între ocupanţii a două 
masini. Maria murise în braţele mele. Nimeni nu 
fusese vreodată condamnat sau măcar arestat pentru 
asta. Fusese cel mai important caz al meu și totuși 
esuasem în mod lamentabil în rezolvarea lui. Totul era 
lipsit de orice sens. lar acum, se ivise și acest caz 
oribil din Los Angeles. Nu aveam nevoie de doctoratul 
meu în psihologie, ca să-mi dau seama de faptul că 
Mary Smith mă mobiliza la maximum, atât personal, 
cât și profesional. 

M-am gândit atunci că poate ar fi fost totuși bine să 
mă prezint imediat la serviciu, doar să iau din nou 
contact cu cazul. Asta ca să nu mai amintesc și de 
faptul că Burn avea dreptate în privinţa faptului că nu 
s-ar fi cuvenit să apar complet nepregătit, luni 
dimineată. 

Las-o dracului de treabă, Alex, ești pe cale să 
cedezi? 

Însă atunci când am ridicat receptorul, am fost 
surprins să aud vocea lui Damon deja pe linie. 

— Da, și mie mi-a fost dor de tine. M-am gândit mult 
la tine. Îţi jur că da, tot timpul. 

Apoi se auzi un râs adolescentin de fetiță. 

— Day, mi-ai adus și mie ceva din California? Ceva 
special pentru mine? Spune, mi-ai adus? Mi-ai adus? 


M-am silit să pun cât mai încet posibil receptorul în 
furcă. 


DA, SI MIE MI-A FOST DOR DE TINE? Cine să fi fost acea 


fată? Şi de când oare începuse Day să aibă secrete? Eu 


mă cam înșelasem închipuindu-mi că, în cazul în care 
intervenea vreo fată, el ar fi fost dispus să-mi 
povestească și mie despre ea. Deodată, acest lucru mă 
făcu să mă simt frustrat, într-o manieră prostească. 
Doar avusesem și eu treisprezece ani. Ce _ sperasem 
oare? 


Era un moment al adolescenţei sale. Şi aveau să mai 
urmeze alte două milioane de astfel de momente. O să- 
| mai las încă cinci minute, după care îi voi atrage 
atenţia că era timpul să-și încheie convorbirea 
telefonică. Iar între timp, urma ca eu să-mi ascult, în 
continuare, restul mesajelor primite pe robot. 

Totul era de-a dreptul tulburător. 


30 


Alex, sunt Ben Abajian și te-am sunat joi, la ora unu 
și jumătate, ora de-aici de la mine, din Seattle. 
Ascultă, din păcate, mi-e teamă că trebuie să-ţi dau 
niște vești rele. Se pare că avocata lui Christine a 
înaintat o moţiune pentru a grăbi aici data audierii în 
vederea acordării custodiei finale. Nu sunt sigur că voi 
putea să-i blochez acţiunea și nici măcar dacă e bine 
să facem asta. Ar mai fi și altele de spus, însă aș 
prefera să le lăsăm pentru momentul când vom putea 
sta de orbă pe îndelete. Te rog să mă suni cât mai 
curând posibil. 

Inima începuse să-mi bată ceva mai repede. Ben 
Abajian era avocatul meu din Seattle. Eu îl angajasem 
la scurtă vreme după ce Christine se mutase împreună 
cu micul Alex acolo. Stătusem de vorbă de câteva zeci 
de ori de-atunci încoace - pe banii mei, bineînţeles. 

Omul era un avocat foarte bun și un tip de treabă, 
iar mesajul lui era un semnal îngrijorător. Aveam 
impresia că Christine interpretase în felul ei propriu 
ceea ce se întâmplase de curând în California și 


acţionase imediat în consecinţă, prin intermediul 
avocatei sale. 


Având în vedere diferenţa de fus orar faţă ce Coasta 
de Vest, se putea să-l prind încă pe Ben la birou. Şi am 
și reușit. El încercă să scoată în evidenţă șansele mele 
dar tonul său nu părea deloc optimist. 

— Alex, situaţia aceasta este doar temporară, însă 
ele au mai introdus si o altă moţiune, solicitând 
custodia fizică integrală asupra lui Alex Junior, până la 
audierea _ finală în privinta pronunțării deciziei 
referitoare la custodie, i-ar judecătorul i-a aprobat 


cererea. Îmi pare rău că a trebuit să-ţi dau o asemenea 
veste. 


În acel moment, mâna mi s-a încleștat pe receptorul 
telefonului. Îmi era foarte greu să-i dau lui Ben vreo 
replică sau măcar să cuprind cu mintea ceea ce îmi 
spunea. Christine nu mai fusese niciodată chiar atât de 
agresivă. Acum părea că încearcă să nu mă lase nici 
măcar să-l mai văd pe micul Alex. De fapt, tocmai 
izbutise să facă acest lucru, cel puţin pentru o vreme. 

— Alex, mai ești încă pe fir? 

— Da, Ben, sunt aici. lartă-mă. Te rog să aștepți 
puţin. 

Am pus jos receptorul și am răsuflat adânc. Nu-mi 
era de niciun folos să mă las acum pradă descurajării. 
Şi nici să explodez la telefon. Ben nu era câtuși de 
putin vinovat de cele întâmplate. 

Apoi am ridicat din nou receptorul și mi-am reluat 
convorbirea cu Ben. 

— Şi cum anume și-a motivat cererea? l-am întrebat 
eu, deși știam deja, sau cel puţin bănuiam. 

— Prin preocuparea pentru siguranţa lui Alex Junior. 
În moţiunea respectivă se vorbea despre primejdioasa 
activitate polițistă pe care o desfașurai în timp ce te 
aflai împreună cu el în California. S-a susţinut faptul 
că, după toate probabilitățile, ţi-ai încălcat drepturile 
atunci când el se afla în grija ta, la Disneyland. 

— Ben, dar asta-i o porcărie, o totală răstălmăcire 
faptelor. Am fost doar consultant, într-un caz al 
Departamentului de Poliţie din Los Angeles. 

— Presupun că așa s-a întâmplat. Avocata ei este 
Anne Billingsley, o femeie care nu se dă în lături de la 
nimic și este în stare să facă un mic spectacol 
impresionant, chiar și în faza actuală. Nu te lăsa 
copleșit, bine? În afară de asta există aici și o parte 
bună, oricât ţi s-ar părea de ciudat. O dată mai 
apropiată a procesului semnifică faptul că îi rămâne 


lui Christine mai puţin timp pentru a stabili o situaţie 
de fapt, în noile condiţii create. Judecătoarea nu va fi 


obligată să ia în considerare acest ordin temporar de 
interdicție, iar asta e ca si cum ordinul nici măcar nu 


ar fi existat. Așa că e într-adevăr cu-atât mai bine, cu 
cât se precipită mai tare lucrurile. La drept vorbind, 
trebuie să ne considerăm norocosi că am fost 
programati atât de repede la audiere. 

— Minunat! i-am răspuns eu. Halal noroc pe capul 
nostru, n-am ce zice! 

Apoi, Ben m-a sfătuit să scriu o declaraţie în care să 
expun cu exactitate ceea ce s-a întâmplat în California. 
Eu țin, în urma  recomandării sale, un jurnal 
amănunţit, încă de când l-am angajat ca avocat. Acest 
jurnal cuprinde perioadele petrecute de mine 
împreună cu Alex, lucrurile pe care le-am remarcat în 
legătură cu dezvoltarea acestuia, fotografiile de 
familie și, poate mai important decât toate, orice griji 
îmi făceam în privinta lui Christine. Faptul că ea îl 
răpise de la mine pe fiul nostru, cu două zile mai 
devreme decât data stabilită, era cu siguranță 
semnificativ. Această instabilitate a ei constituia 
pentru mine un prilej de îngrijorare, care mă tulbura 
profund. Să fi fost oare și această din urmă întâmplare 
tot un semn al respectivei instabilităţi? 

— Şi ar mai fi ceva, mai adăugă Ben. Ceva ce s-ar 
putea să nu-ţi placă prea mult. 

— Ascultă, dacă o să găsești în toată povestea asta și 
ceva care să-mi placă, îţi voi dubla onorariul. 

— Ei bine, unul dintre cele mai puternice argumente 
în favoarea ta trebuie să fie relaţia lui Alex Junior cu 
fratele și sora lui după tată. 

— Jannie și Damon n-au să apară în boxa martorilor, 
am rostit eu răspicat. Asta înseamnă un NU hotărât, 


Ben. N-o să îngădui, sub niciun motiv, să se întâmple 
una ca asta. 


De câte ori văzusem eu martori adulţi în toată 


puterea cum erau vlăguiţi în sala de judecată? De prea 
multe ori ca să pot admite măcar să iau în considerare 
posibilitatea de a- mi pune copiii într-o atare situaţie. 
— Nu, nu, nu, încercă Ben să mă asigure. În niciun 
caz. Însă ar avea o influentă favorabilă dacă ei ar 


putea fi prezenţi la audiere. Doar îl vrei pe Alex înapoi, 
nu-i asa? Acest lucru este tinta noastră, nu? Dacă m-as 


A 


înșela în privinţa asta, nici nu mi-aș mai pierde timpul 
cu cazul tău. 

Mi-am făcut ochii roată prin biroul meu, ca și cum aș 
fi căutat acolo cine știe ce răspuns vrăjit. 

— Trebuie să mă mai gândesc la aspectul ăsta, i-am 
spus în cele din urmă. O să te anunţ eu. 

— Nu uita de întreg ansamblul problemei, Alex. Nu 
va fi nici pe departe totul plăcut, însă pe termen lung o 
să merite osteneala. Putem câștiga bătălia asta. Vom 
învinge. 

Omul era calm și stăpân pe sine. Nu că m-aș fi 
așteptat ca el să se implice și din punct de vedere 
emoţional - dar nu mă aflam eu momentan în cea mai 


bună dispoziţie pentru a putea purta o discuție 
raţională cu avocatul meu. 

— Am putea să mai vorbim și mâine-dimineaţă, la 
prima oră? l-am rugat eu. 

— Sigur că da. Însă, ascultă, n-ai voie să-ţi pierzi 
speranţa. Atunci când vom ajunge în faţa 
judecătorului, trebuie să fii convins din tot sufletul de 
faptul că ești cel mai bun părinte pentru fiul tău. Asta 
nu înseamnă că am fi siliți s-o terfelim pe Christine 
Johnson, însă nu te poti arăta, nu ai voie să pari și nici 


măcar să te simti înfrânt. Ne-am înteles? 


— Păi, nici nu sunt înfrânt. Nici pe departe. Ben, nu- 
mi pot pierde fiul. N-am să-l pierd pe Alex. 

— lar eu am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să nu 
las să se întâmple așa ceva. Mai vorbim și mâine. 
Sună-mă fie la birou, fie acasă. Ai numărul meu de 
mobil? 

— Îl am. 

Nici nu știu dacă am mai apucat să-i spun la 
revedere lui Ben, sau măcar să închid, înainte de a 
azvârli telefonul cât colo. 


31 


— Ce se întâmplă acolo sus? strigă Nana de la parter 
Alex? Ai păţit ceva? Ce ţi s-a întâmplat? 

Mă uitam la telefonul care zăcea pe podea și mă 
minţeam ca scos din minti. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic rău, i-am strigat eu drept 


răspuns. Am scăpat ceva pe jos. Totul e-n regulă. 
Nici chiar această măruntă minciună nu-mi cădea 


bine, însă în acel moment nu aveam chef să dau ochii 
cu nimeni. Nici măcar cu Mama Nana. M-am împins 


înapoi de lângă masa mea de lucru și mi-am plecat 
capul între genunchi. Lua-o-ar naiba pe Christine. Ce 
se-ntâmplase oare cu ea? Ceea ce făcea nu era deloc 
corect, iar ea probabil că știa acest lucru. Nici nu se 
putea să fi ales o modalitate mai nefericită ca asta de a 
se comporta. Ea fusese aceea care se hotărâse să 
plece și care spusese că se simțea nepotrivită ca 
mamă a lui Alex. Ea singură îmi spusese asta. Ea 
folosise acel termen - nepotrivită. Şi tot ea era aceea 
care se tot răzgândea. În cazul meu, nimic nu se 
schimbase. Îl voiam pe Alex chiar din clipa-n care îl 
văzusem pentru întâia oară, iar acum îl voiam încă și 
mai mult. 

Îmi imaginam _feţișoara lui, micul zâmbet _ sfios și 
dulcea licărire care îi apăruse ceva mai târziu în ochi. 
Parcă-i auzeam aievea glăsciorul în minte. Aș fi vrut 
să-l îmbrățișez neîncetat. 

Mă simţeam atât de nedreptăţit și atât de total lipsit 
de speranţă. Tot ce mai aveam în mine era furia și 
chiar puţină ură la adresa lui Christine, ceea ce mă 


făcea să mă simt și mai rău. Mă voi lupta cu ea, dacă 
asta îsi dorea, desi era ceva nebunesc ceea ce făcea 


ea. 


RĂSUFLĂ ADÂNC, m-am îndemnat în gând. 


Se zice că e bine să rămâi calm într-o situaţie 


nefavorabilă. Dar nu-mi puteam scoate deloc din cap 
simțământul că eram pedepsit pentru faptul că eram 
poliţist și că îmi făceam datoria. 

Nici nu știu cât de mult am zăbovit acolo sus, însă 
atunci când într-un târziu am părăsit podul, toată casa 
era cufundată în beznă și liniște. Jannie și Damon 
dormeau deja în camerele lor. Cu toate astea, am 
trecut pe la fiecare dintre cei doi și i-am sărutat de 
noapte bună. l-am scos lui Jannie urechile de șoricel și 
i le-am pus pe noptieră. 

Apoi am ieșit pe veranda din spatele casei, am 
deschis capacul pianului și m-am așezat să cânt. Era 
ca o terapie individuală. 

De obicei, muzica punea stăpânire pe mine și mă 


ajuta să trec peste toate și să uit de orice mă 
frământa. 


În seara aceea, blues-ul sună mânios si absolut 
nelalocul său. Am trecut la Brahms, ceva mai linistitor 


însă și acest lucru se dovedi în întregime zadarnic. 
Voiam să cânt pianissimo, dar nu reușeam decât tare, 
în timp ce _arpegiile mele sunau ca niște bocanci 
tropăind în sus și-n jos pe niște scări. 

Până la urmă, m-am oprit la mijlocul melodiei, cu 
mâinile deasupra clapelor. 

În tăcerea deplină, mi-am auzit respiraţia gâfâită și 
nu încercarea reflexă de a lua o gură de aer. 

Și dacă-l pierdeam cumva pe micuțul Alex? 


32 


Nimic nu putea fi mai rău decât asta. Nici nu-mi 
puteam închipui ceva mai rău. 

Câteva zile mai târziu, am plecat cu toţii cu avionul 
la Seattle, în vederea audierii de la tribunal 
referitoare la custodia asupra lui Alex Junior. Intreaga 


familie Cross mergea din nou în Vest. De data asta 
însă nu în vacantă, nici măcar într-o scurtă vacantă. 


În dimineata zilei care urmase aceleia în care 


sosiserăm acolo, Jannie, Damon și Nana ședeau în 
liniște în spatele meu, pe băncile din sala de judecată, 
așteptând cu toţii să înceapă ședința. Conversaţia 
noastră fusese înlocuită de o tăcere plină de încordare, 
dar faptul că îi aveam pe toţi cu mine acolo însemna 
foarte mult pentru mine, chiar mai mult decât mi-aș fi 
putut închipui. 

Am aranjat poate pentru a zecea oară hârtiile din 
faţa mea. Eram sigur că pe dinafară arătam acceptabil 
pentru oricine s-ar fi uitat la mine, însă în interior 
eram devastat și mă simţeam golit sufletește. 

Ben _Abajian și cu mine eram așezați la masa 
rezervata părţii pârâte. Era un spaţiu care se dorea 
plin de căldură, dar era impersonal, cu pereţii placati 
cu lemn de culoarea mierii și cu mobilier obisnuit. 

Sala de judecată nu avea niciun fel de ferestre, lucru 
fără importanţă, deoarece în acea dimineaţă la Seattle 
era o vreme mohorâtă și ploioasă. 

Atunci când intră în sală, Christine părea extrem de 
proaspătă, de aranjată și de hotărâtă. Nu sunt sigur la 
ce anume m-aș fi așteptat, poate la cine știe ce semn 
vizibil că îi era și ei la fel de greu precum îmi era mie. 
Părul ei părea acum mai lung, fiind pieptănat pe spate, 
într-o coadă împletită în stil franțuzesc. 'Taiorul 
bleumarin și bluza gri de mătase cu guler înalt, erau 


mai sobre decât fusesem eu obisnuit să o văd 


A 


îmbrăcată și în același timp părea mai impunătoare. 
Arăta ca și cum ar fi fost și ea avocată. Totul era 
perfect în ce-o privea. 

Privirile ni s-au întâlnit scurt. Christine dădu din cap 
în direcţia mea, fără a se arăta câtuși de puţin 
emoţionată. Pentru o clipă îmi apăru o amintire în care 
Christine se uita la mine peste masa de la Kinkead's, 


locul preferat pentru luarea cinei, din Washington. Îmi 
era dificil să cred că aceia fuseseră aceiasi ochi care 


se uitau într-ai mei și acum, în această sală de 
judecată, sau că ea era aceeaşi persoană 
dintotdeauna. 

Christine îi salută rapid pe Jannie, pe Damon și pe 
Nana. Copiii s-au arătat rezervaţi și politicoși, lucru pe 
care l-am apreciat foarte mult. 

Nana a fost singura care i s-a arătat oarecum ostilă. 
Ea n-a scăpat-o nicio clipă din priviri, până ce 
Christine a ajuns la locul ei, de la masa reclamanţilor. 

— Ce dezamăgitor, murmură Nana. Of, Christine, 
Christine, cine ești tu oare? Te-ai putea comporta cu 
mult mai bine decât atât. Poţi mai mult decât să-i faci 
rău unui biet copilaș nevinovat. 


Apoi Christine se întoarse și se uită la Nana și păru 
înfricosată, ceea ce nu mai văzusem niciodată la ea. 


De ce îi era ei oare frică acum? 


33 

Doamna Billingsley ședea în stânga lui Christine, iar 
Ben se afla în dreapta mea, ambii blocând contactul 
vizual dintre noi doi. Acest lucru era probabil unul 
bun. Eu nu voiam în acel moment s-o văd. Nu-mi 
puteam aminti să mai fi fost vreodată chiar atât de 
furios pe cineva, și mai ales pe cineva la care ţinusem 
mult. CE AI TU DE GÂND, CHRISTINE? CINE ESTI TU? 

Mi se _învârtea tot capul în timp ce începuse 
audierea și Anne Billingsley se pornise să-și debiteze 


A 


îndelung _repetatul şi bine şlefuitul cuvânt de 
deschidere. 

De-abia atunci când am auzit rostindu-se expresia 
„născut în captivitate”, am început să mă concentrez și 
eu cu-adevărat asupra celor ce se întâmplau acolo. 
Avocata vorbea despre împrejurările nașterii micuţului 
Alex, după ce Christine fusese răpită, în timp ce ne 
aflam în vacanţă în Jamaica, acolo unde începuse 
sfârsitul relaţiei noastre. 

Din acel moment mi-am dat seama că Billingsley era 
fără îndoială și în toate amănuntele exact vipera pe 
care mi-o zugrăvise Ben. Faţa ei ridată și claia de păr 
argintiu îi trădau o anumită artă avocăţească a punerii 
teatrale în scenă a oricărei situaţii. Femeia își rosti 
răspicat, cu o formulare și pronunție atingând 
perfecțiunea, toate cuvintele-cheie. 

— Doamnă judecătoare, dorim să aducem în discuţie 
NENUMĂRATELE _PRIMEJDII care l-au pândit pe fiul 
doamnei Johnson și pe doamna Johnson însăși, în 
cursul unei SCURTE SI TUMULTUOASE legături cu domnul 
Cross, cel care dispune de un lung trecut de implicări 
în rezolvarea celor mai cumplite cazuri posibile de 
omucidere, ca și de un lung trecut de punere în mare 
pericol a celor apropiaţi lui. 


Şi totul continuă în mod asemănător, cu grele 
depoziţii și afirmaţii, una după alta. 

M-am uitat iute în direcţia lui Christine, însă ea 
privea drept în faţă. Chiar asta voia ea oare cu- 
adevărat? Cum anume dorea să meargă totul în 
continuare? Nu-i puteam înţelege expresia 
impenetrebilă, oricât de mult aș fi încercat. 

După ce doamna Billingsley m-a desfinţat în câteva 
cuvinte, s-a oprit din înnebunitoarea fâţâială continuă 
și s-a așezat. 


Ben s-a ridicat imediat, însă a rămas nemișcat lângă 
mine, în tot cursul cuvântului său de deschidere. 

— Doamnă judecătoare, nu voi răpi Curţii prea mult 
timp în acest moment. Aţi ascultat un rezumat al 
situaţiei și cunoasteti de-acum factorii esentiali din 
acest caz. Aţi aflat deja faptul că începuturile acestui 
conflict au avut loc în ziua în care doamna Johnson și-a 
abandonat fiul nou-născut. Mai știți și faptul că 
doctorul Alex Cross i-a asigurat fiului său, Alex Junior, 
acel cămin plin de dragoste pe care și-l dorește orice 
copil, în decursul primului său an și jumătate de viaţă. 
Și știți că legătura cea mai durabilă, așa cum este ea 
denumită, ce pe care o stabilim cu fraţii și cu surorile 
noastre, există deja pentru micul Alex, acasă la 
Washington, D.C., în cadrul unicei familii pe care a 


cunoscut-o, până în urmă cu un an de zile. În sfârșit, 
stim cu totii că structura si ocazia succesului sunt 


elementele-cheie în determinarea a ceea ce este cel 


mai bine pentru un copil aflat în nefericita împrejurare 


a unor părinţi despărțiți. Voi spune chiar acum, și cred 
că veti fi de acord cu mine, că o casă unde locuiesc 


tata, bunica, fratele si sora, o casă în vecinătatea 


căreia se află numeroși veri și mătuși, poate asigura 
oricărui copil o mult mai temeinică susţinere decât 


atunci când este crescut de o mamă singură, care 
locuiește la aproape cinci mii de kilometri distanţă de 
mica familie pe care o mai are, mamă care numai până 
acum s-a răzgândit deja de două ori în privinţa propriei 
sale dedicări faţă de copilul aflat în discuţie. Acestea 
fiind zise, afirm că nu mă aflu aici pentru a o ponegri 
pe doamna Johnson. Ea poate constitui, după toate 
probabilitățile, un părinte extrem de bun, atunci când 
se hotărăște să se comporte astfel. Eu mă aflu aici 
pentru a sublinia concluzia de _ bun-simţ că fiul 
clientului meu, ca și orice copil, este mai bine îngrijit 
și crescut de un părinte al cărui angajament faţă de 
educarea acestuia nu a fost nicio clipă ezitant și nu a 
dat niciun semn că ar urma să șovăie în viitor. 

În cadrul întâlnirilor noastre dinaintea procesului, 
Ben și cu mine căzuserăm de acord să păstrăm totul 
pe cât posibil în niște limite civilizate. Ştiam dinainte 
ceea ce avea să spună el, și totuși, acolo, în sala de 
judecată și în faţa lui Christine, totul mi se părea că 
sună altfel, mi se părea deprimant de bătăios, 
indiferent de faptul că același lucru tocmai mi-l făcuse 
și mie Anne Billingsley, în cuvântul ei de deschidere. 

Mă încerca un anumit sentiment de vinovăție. 


Indiferent de genul de noroi cu care voia să arunce în 
mine avocata lui Christine, la sfârșitul zilei eu tot 
purtam de unul singur _responsabilitatea pentru 
propriile mele acţiuni, și chiar pentru acelea ale 


avocatului meu. Asta era ceva imprimat în mine de 
către Nana, de foarte multă vreme. 


Totusi, ceva se schimbase. Decizia mea era încă 


puternică - mă aflam aici doar pentru a-l putea 
readuce acasă la Washington pe fiul meu cel mai mic. 


Însă, ascultându-l pe Ben Abajian vorbind, am avut 
simţământul că în acest caz nu aveau să existe 


învingători. Era vorba numai despre cine anume 
pierdea mai puţin. 

Speram din toată inima să nu fie micul Alex acela 
careva pierde. 


34 
— Doamnă Johnson, ne poţi spune, cu propriile 
dumitale cuvinte, de ce te afli astăzi aici? 
Mă întrebam dacă-și mai dădea seama și altcineva 
cât de neliniștită era Christine în boxa martorilor. Ea 


își tot încleșta o mână în jurul degetelor de la cealaltă 
mână, neputând să-și mascheze deloc tremurăturile. 
Nu puteam să nu mă crispez, să nu fac tot felul de 
grimase și să nu-mi simt stomacul tensionat. Mă 
deranja crunt s-o văd în halul acela, chiar și acum, în 
împrejurările pe care ea însăși le provocase. 

Dar când Christine îi răspunse lui Anne Billingsley la 
întrebări, vocea îi părea hotărâtă, dură și părea că se 
află în largul ei. 

— A venit vremea ca fiul meu să aibă si el o situaţie 
permanentă stabilă, în viaţa lui de familie. Vreau să-i 
asigur genul de _trăinicie de care s-ar cuveni să 
beneficieze. Şi mai presus de orice altceva, vreau ca el 
să se afle în deplină siguranţă. 

Billingsley ședea pe scaunul ei, simulând - sau poate 
chiar simțind în realitate - o încredere deplină. 

— Ai putea să ne povestești, te rog, evenimentele 
care au condus la despărţirea dumitale de domnul 
Cross? 

Christine își lăsă un moment privirea în jos, pentru 
a-și aduna gândurile. Nu puteam să cred că juca în 
acel moment un soi de teatru ieftin. Sinceritatea ei 
fusese unul dintre motivele pentru care mā 
îndrăgostisem de ea, înainte de a ne căsători. 

— Imediat după ce am rămas însărcinată, am fost 
răpită și ţinută ca ostatică, vreme de zece luni 
încheiate, începu ea, ridicându-și din nou privirea. Cei 
care m-au răpit au făcut asta pentru a lovi în Alex. 
După ce s-a încheiat această înfiorătoare perioadă, am 


constatat că era imposibil să revin la o viaţă normală 
împreună cu el. Am vrut s-o fac, dar pur și simplu n- 
am mai putut. 

— Pentru a fi totul limpede, te rog să ne spui dacă 
prin Alex vrei să-l desemnezi pe domnul Cross. 

Nu agentul Cross, nu doctorul Cross, ci doar domnul 
Cross. Avocata nu scăpa niciun prilej de a mă înţepa. 

Până și Christine _tresări înfiorată, dar după aceea 


răspunse: 
— Da, asa este. 


— Îţi multumesc, Christine. Acum as vrea să mai 


revenim încă un pic în trecut. Am înţeles că fiul tău s-a 
născul în Jamaica, în perioada în care erai ţinută 


ostatică acolo. Este adevărat? 

— Da. 

— S-a născut în vreun spital din Jamaica sau măcar 
sub supraveghere medicală? 

— Nu. S-a născut într-o colibă din junglă. Bandiţii au 
adus totuși un fel de moasă, însă aceasta nu știa să 


vorbească în limba engleză, sau cel puţin cu mine nu 
vorbea, și nu au fost luate niciun fel de măsuri de 
îngrijire prenatală. Am fost extrem de recunoscătoare 
că Alex Junior s-a născut sănătos și s-a menţinut 


sănătos. Într-un cuvânt, în toate acele luni, noi am 
trăit ca într-un fel de celulă de închisoare. 


Doamna Billingsley se ridică în picioare, traversă 
încăperea și îi întinse lui Christine o batistă. 

— Doamnă Johnson, a fost cumva această răpire 
prima oară când relaţia dumitale cu domnul Cross ţi-a 
adus în viată violenta? 


— Obiectez! Ben sărise ca ars în picioare. 
— Îmi voi reformula întrebarea doamnă 


judecătoare. Billingsley își reîntoarse amabilul zâmbet 
în directia lui Christine. Au existat cumva si alte 


incidente violente, anterioare sau ulterioare nasterii 


fiului tău, legate de activităţile de serviciu ale 
domnului Cross, care te-au afectat în mod direct? 

— Au mai fost încă alte câteva, răspunse Christine, 
fără nicio ezitare. Prima dată a fost imediat după ce 
ne-am cunoscut. Soţul meu de-atunci a fost împușcat 
mortal de către cineva pe care Alex îl căuta în cadrul 
unui alt caz cumplit de crimă. Mai târziu, după 
nasterea fiului nostru, când acesta locuia la 
Washington împreună cu tatăl său, știu că cel puţin o 
dată a fost scos din casă în toiul noptii, din ratiuni de 
siguranţă. De fapt, toți copiii Cross au fost atunci scoși 


A 


în mare grabă din casă. Un criminal în serie îl vâna pe 
Alex. 

Billingsley stătea în picioare lângă masa 
reclamantilor, așteptând. În cele din urmă, ea scoase 
dintr-un dosar pânzat un teanc de fotografii. 

— Doamnă judecătoare, v-aș ruga să admiteţi aceste 
fotografii ca probe. Ele înfățișează cu claritate casa 
domnului Cross, în noaptea uneia dintre aceste 
evacuări de urgență. Il veți putea vedea pe fiul clientei 
mele dus în brate de către o persoană care nu face 
parte din familie, în mijlocul confuziei și harababurii 
care în mod evident cuprinsese întreaga zonă. 

Îmi venea să-mi răcnesc propria obiecţie la adresa 
unor astfel de așa-zise dovezi. Ştiam de pildă că John 
Sampson era acela care îl ducea în noaptea respectivă 
pe micul Alex in siguranţă, și nu cine știe ce poliţist, în 
chiar noaptea în care Christine adusese un fotograf - 
UN DETECTIV PARTICULAR - în apropierea casei mele. 
Absolut nimeni nu fusese în primejdie, deoarece noi 
acţionaserăm rapid şi _judicios, însă fotografiile 


fuseseră lăsate să vorbească singure, cel puţin pentru 
moment. 


Apoi, a fost din ce în ce mai rău. 

Anne Billingsley a purtat-o pe Christine printr-o 
serie întreagă de evenimente prezentate în mod 
eronat, legate de profesia și activitatea mea, punând 
virtual în gura lui Christine tot felul de vorbe. 

Întreaga șaradă se încheie, în mod apoteotic, cu 
excursia noastră la Disneyland, excursie pe care 
avocata o prezentă ca pe un oribil câmp minat cu fel 
de fel de pericole pentru micul Alex, pe care eu l-aș fi 
„abandonat” ca să merg să scotocesc prin toată 
California de Sud, în căutarea unui psihopat care 
putea să-mi terorizeze din nou întreaga familie. 


35 


Apoi, mi-a venit şi mie rândul de a fi supus 
supliciilor. 

Timpul pe care și l-a petrecut Ben interogându-mă în 
boxa martorilor a fost cea mai dificilă și mai încurcată 


corvoadă pe care am înfruntat-o vreodată, miza pusă 


în joc fiind uriașă. El mă învățase să nu mă adresez 


direct judecătoarei, însă îmi era extrem de greu să nu 
fac acest lucru. Viitorul băietelului meu se afla în 


mâinile ei, nu-i asa? 

Judecătoarea era June Mayfield, o femeie de circa 
șaizeci de ani, cu un fel de coafură ţeapănă demnă de 
cei mai buni stiliști ai Americii mijlocului de secol 
douăzeci, și nu de orașul Seattle de la începutul noului 
mileniu. Până și numele ei mi se părea demodat. Pe 
când ședeam pe banca din boxa martorilor, mă tot 
întrebam dacă judecătoarea Mayfield o fi având și ea 
copii. Era ea cumva divorțată? Oare trecuse și ea 
vreodată printr-o situaţie asemănătoare aceleia în care 
mă aflam eu în acel moment? 

— N-am venit aici ca să dezvălui lucruri rele despre 
nimeni, am rostit eu fără grabă. Mă gândeam că Ben 
tocmai îmi solicitase să spun dacă aveam vreo îndoială 
în privinţa lui Christine ca părinte. Eu vreau să 


vorbesc numai despre ceea ce este cel mai bine pentru 
Alex. Nimic altceva nu contează mai mult decât acest 


lucru. 


Avocatul meu dădu din cap și își ţuguie buzele, 
dându-mi astfel de înţeles că răspunsul meu fusese 
unul corect - sau poate că reacţia lui i se adresase 
cumva doar judecătoarei? 

— Da, fără îndoială că așa este, încuviintă Ben. Poţi 
povesti acum, în faţa Curţii, cum a ajuns Alex Junior să 
locuiască împreună cu tine, în primul său an și 


jumătate de viață 

Din boxa martorilor o puteam privi drept în faţă pe 
Christine. M-am gândit că ăsta era un lucru bun. Nu 
voiam să spun nimic din ce n-aș fi fost dispus să-i spun 
și ei, pe șleau. 

Am explicat, cât de direct am fost în stare, faptul că 
soția mea, Christine, nu se simţise capabilă să mai 
convieţuiască alături de mine și nici să crească un 
copil, după ceea ce păţise în Jamaica. N-aveam nevoie 
să mai înfloresc lucrurile. Ea optase să plece de lângă 
mine, și cu asta basta. Imi spusese că nu se simţea 
„potrivită”_ să-l crească pe Alex. Christine folosise 
chiar acel termen și n-aveam să uit asta niciodată. Dar 
cum aș fi putut să uit? 

— Şi cât de multă vreme a trecut între momentul 
abandonului doamnei Johnson și... 

— Obiecţie! Doamnă judecătoare, colegul meu îi face 
clientei mele un proces de intenţie. 

— Se respinge obiecţia, rosti judecătoarea Mayfield. 

Am încercat să nu-mi fac prea mari iluzii în legătură 
cu reacţia acesteia, dar în orice caz mă simţeam bine 
auzindu-i replica de respingere a obiecţiei. 

Şi Ben continuă cu întrebările. 

— Cât timp ai zice că a trecut între acel abandon și 
următoarea dată când doamna Johnson și-a mai vizitat 
fiul? 

Nu trebuia să mă gândesc prea mult ca să-i pot 
răspunde la întrebare. 

— Şapte luni, am spus eu. A fost vorba despre un 
interval de șapte luni. 

— Da, șapte luni în care ea nu și-a văzut fiul. Şi ce 
părere ai avut în legătură cu asta? 

— Cred că, mai mult decât orice altceva pe lume, am 
fost surprins de faptul că Christine nu mai dăduse un 


semn de viaţă. Am început să mă gândesc că ea nu 
avea deloc intenţia de a se întoarce acasă. Şi tot așa 
credea și micul Alex. Chiar ăsta era adevărul, însă îmi 
era greu să-l rostesc cu voce tare, în sala de judecată. 
Toată familia noastră a fost surprinsă, mai întâi de 
plecarea ei și după aceea de neașteptata ei revenire. 

— Şi când anume a fost următoarea dată când ai mai 
avut vreo veste din partea ei? 

— Atunci când m-a anuntat că voia ca micul Alex să 
vină să locuiască împreună cu ea, la Seattle. În acea 
perioadă, Christine deja își angajase un avocat, la 
Washington. 


— Cât timp mai trecuse până atunci? mă întrebă 
Ben. 


— Mai trecuseră alte sase luni. 
— Chiar asa? Isi abandonează fiul, îl mai vede doar 


după șapte luni, apoi îl părăsește din nou, ca să se 


întoarcă încă o dată, pretinzând să-i fie mamă? Astfel 


s-au petrecut lucrurile? 
Am oftat. 


— Cam asa ceva. 


— Doctore Cross, ne poți spune, cu _ toată 
sinceritatea, de ce soliciți custodia asupra fiului tău? 

Cuvintele de răspuns îmi ieșiră șuvoi: 

— Îl iubesc nespus de mult; îl ador pe micul Alex. 
Mi-aș dori ca el să crească împreună cu fratele și cu 
sora lui, și cu bunica mea, care m-a crescut și pe mine, 
de când aveam doar nouă ani. Socotesc că Jannie și 
Damon constituie cele mai bune _ referinţe ale mele. 
Am demonstrat că, indiferent ce greșeli aș putea să 
mai fac, sunt mai mult decât capabil să am grijă de 
creșterea unor copii fericiţi, și dacă mă pot exprima 
astfel, a unor copii absolut uluitori. 

Mi-am aruncat în acel moment privirea către Jannie, 


Damon și Nana. Aceștia îmi zâmbiră, însă după aceea 
Jannie se puse pe plâns. A trebuit să mă uit din nou la 
Ben, pentru că altfel urma să-mi pierd și eu cumpătul. 

Am remarcat faptul că până și judecătoarea Mayfield 
îi privise pe copii și că părea extrem de preocupată. 

— Îmi iubesc copiii mai mult decât orice pe lume, am 
continuat eu. Însă familia noastră nu este împlinită 
fără micul Alex, sau Ali, cum îi place să i se spună. El 
este membru al familiei noastre. Cu totii îl iubim din 
toată inima. Nu l-am putea părăsi nici măcar pentru 
șase minute, și cu-atât mai puţin pentru șase luni. 

Am zărit-o cu coada ochiului pe Nana dând din cap, 
iar ea părea cu mult mai înţeleaptă ca judecătoarea 
Mayfield din înălţimea jilţului, cu roba ei cea neagră, 
în special atunci când venea vorba despre creșterea 
copiilor. 

— Te rog să continui, Alex, mă îndemnă Ben, cu 
blândeţe. Te descurci foarte bine. Mergi mai departe. 

— Dacă ar fi fost după dorinţa mea, atunci Christine 
n-ar fi trebuit să plece din Washington. Ali ar merita să 
ne aibă pe amândoi lângă el. Dar dacă asta nu se 
poate, atunci s-ar cuveni măcar să-i fie alături cât mai 
multi dintre membrii familiei mele. Nu cred că i-ar 
merge rău nici aici, la Seattle, dar este vorba despre 
ceea ce ar fi cel mai bine pentru el. Şi, după cum am 
mai spus, nu știu cât contează acest lucru, însă eu îl 
iubesc nespus de mult. El este prietenul meu. Mi-a 
furat inima. 

Apoi, ochii mi s-au umplut de lacrimi și asta cu 

siguranță nu pentru efectul dramatic asupra 
judecătoarei. 

Audierea mărturiilor continuă și după-amiază și se 

prelungi și o mare parte a dimineţii următoare. Din 
când în când totul a fost de-a dreptul brutal. După 


pledoariile finale ale avocaţilor am așteptat în holul 
sălii de judecată ca  judecătoarea Mayfield să 
cântărească ceea ce urma de făcut. 

— Ai fost nemaipomenit, tată, îmi spuse Jannie, 
ţinându-mă de braţ și lăsându-și capul pe umărul meu. 
Tu ești mereu nemaipomenit. O să ni-l dea pe Alex 
înapoi. Simt eu asta. 

Mi-am petrecut braţul rămas liber pe după umărul 


el. 


— Îmi pare rău că a trebuit să trecem prin asta, dar 
mă bucur că sunteti si voi aici. 
În acel moment, a ieșit un grefier și ne-a rechemat în 


sală. De pe figura inexpresivă a acestuia nu se putea 
deslusi absolut nimic. 


Pe când intram din nou în sală, Ben îmi murmură la 
ureche: 


— O să fie doar o simplă formalitate. Judecătoarea 
are probabil de gând să mai mediteze asupra 
problemei și vom fi reconvocaţi peste un interval de 
timp cuprins între doua și șase săptămâni. lar pentru 
perioada de până atunci, eu voi solicita revizuirea 
înţelegerii temporare privind dreptul tău de a-ţi vizita 
fiul. Sunt sigur că nu va fi nicio problemă. Ai fost 
grozav în boxa martorilor, Alex. Referitor la asta, n-ai 


de ce să-ţi faci niciun fel de griji. Deocamdată, poţi să 
fi linistit. 


36 
De îndată ce ne-am adunat din nou cu totii în sala de 


judecată, a intrat și judecătoarea Mayfield și s-a așezat 
la locul ei de pe podium. Ea își făcu mai întâi puţin de 
lucru cu fusta ei și apoi nu mai pierdu nicio clipă. 

— Am luat în considerare toate mărturiile, probele și 
depoziţiile depuse și am ajuns deja la o hotărâre. Pe 
baza a tot ce am auzit, situaţia mi se pare a fi cât se 
poate de limpede. 

Ben mă privi îngândurat, însă eu nu-mi puteam da 
seama ce semnificaţie avea privirea lui. 

— BEN? i-am Șoptit eu. 

— Curtea a decis rezolvarea problemei în favoarea 
solicitantei. Copilul va rămâne în custodia doamnei 
Johnson, încredinţându-i acesteia și rezolvarea dificilei 
probleme de a facilita stabilirea de comun acord cu 
cealaltă parte a unei scheme de vizitare mutual 
acceptate. Am de gând să vă solicit dreptul de mediere 
pentru orice neînțelegere privind acest acord, mai 
înainte de a consimţi să ne întâlnim din nou în această 
sală de judecată. 

Judecătoarea își scoase ochelarii și se frecă la ochi, 
de parcă distrugerea unei vieţi ar fi constituit pentru 
ea o parte exasperant de plictisitoare a zilei. Apoi 
continuă: 

— Dată fiind însă marea distanţă geografică dintre 
domiciliile voastre, sunt totuși înclinată să încurajez 
găsirea unor soluţii constructive și hotărăsc că 
doctorul Cross va fi îndreptăţit la a-i fi acordat 
echivalentul a minimum patruzeci și cinci de zile de 
vizitare pe an. Şi cam asta-i tot. 

Şi, fără să mai adauge ceva, pur și simplu se ridică și 
părăsi încăperea. 

Ben îmi puse o mână pe umăr. 


— Alex, nici nu stiu ce să-ți mai zic. Am rămas de-a 


dreptul stupefiat. În cinci ani de zile, n-am mai văzut 
nicio altă decizie luată pe loc. Imi pare nespus de rău. 

Eu de-abia îl mai auzeam și eram doar vag conștient 
de familia mea, care se adunase în jurul meu. Mi-am 
ridicat privirea și le-am văzut pe Christine și pe Anne 
Billingsl ey strecurându-se pe lângă noi. 

— Ce anume s-a întâmplat cu tine? am întrebat-o pe 
Christine, cuvintele ieșindu-mi din gură pe negândite. 
Mă simţeam ca și cum toţi mușchii pe care îi folosisem 
mult în ultimele câteva zile cedaseră simultan. Asta ti- 


ai dorit? Să mă pedepsești? Să-mi pedepsești și 
familia? De ce, Christine? 

Apoi i se adresă și Mama Nana: 

— Ai dovedit multă cruzime și egoism, Christine. Nu 
poate decât să-mi fie milă de tine. 

Christine ne întoarse spatele și se îndepărtă extrem 
de rapid de noi, fără a rosti o vorbă. Când ajunse lângă 
ușile sălii, umerii i se gârboviră. Brusc, ea își duse o 
mână la gură. Nu puteam ști precis, dar mi s-a părut 


SA > 


că începuse să plâng. Doamna Billingsley o luă de braţ 
si o conduse afară, în hol. 

Chiar că nu mai înţelegeam nimic. Christine tocmai 
câștigase, și totuși plângea de parcă ar fi pierdut. 
Pierduse ea oare? Asta era? Ce se întâmplase 
adineaori în mintea ei? 

După câteva clipe am ieșit și eu pe hol, năucit. De o 
mână mă ţinea Nana, iar de cealaltă Jannie. Christine 
se făcuse deja nevăzută, iar în hol aștepta altcineva, o 
persoană pe care n-aș fi vrut s-o întâlnesc. 

James Truscott pătrunsese dintr-un motiv sau altul 
în tribunal, însoţit și de fotoreportera lui. Ce dracu' se 
întâmpla cu omul acela? Să vină el până aici. Tocmai 
în momentul respectiv. Ce fel de reportaj mai scria? 


— Grea zi în faţa Curţii, doctore Cross, îmi strigă el 
pe coridor. Vrei să faci vreun comentariu asupra 
hotărârii judecătorești? 

M-am grăbit să trec pe lângă el împreună cu familia 
mea, însă fotografa tot a apucat să ne facă niște poze 
nedorite, printre care și niște instantanee cu Damon și 
Jannie. 

— Să nu te pună naiba să publici vreo fotografie de-a 
familiei mele, l-am atentionat eu pe Truscott. 

— Căci altminteri, ce-o să-mi faci? mă întrebă el 


înfingându-se__sfidător în fata mea, cu mâinile în 
solduri. 

— Să nu te prind că îndrăznești să publici în revista 
aia a ta fotografii înfățișând vreun membru al familiei 
mele. Ai mare grijă să nu faci una ca asta. 

Apoi i-am smuls fotoreporteriţei din mână aparatul 
de fotografiat și l-am luat cu mine. 


37 


Târziu, în aceeasi zi, Povestitorul era la volanul 


mașinii sale, deplasându-se către nord, pe artera 
rutieră 405, autostrada San Diego, pe care traficul se 
desfășura mulţumitor de fluent, la aproximativ șaizeci 
și cinci de kilometri pe oră. Bărbatul își derula în 


minte „lista sa neagră”. Cine anume ar fi vrut el să 
urmeze la căsăpit, ori dacă nu_imediat, atunci măcar 


înainte de a i se fi înfundat lui și ar fi fost nevoit să se 
oprească din ucis sau ar fi fost prins? 

Să se oprească! Exact la fel de brusc precum 
începuse totul. Să pună punctul final. Să termine cu 
asta. Să marcheze , sfârșitul întregii sale povești. 


Omul își mâzgăli o scurtă însemnare într-un mic 
carneţel pe care îl ţinea în permanenţă într-un 
buzunar al portierei din faţă. Îi era extrem de incomod 
să scrie atunci când conducea automobilul și acesta fu 
cât pe ce să devieze prea mult de la traiectorie și să 
iasă puţin de pe banda lui de circulaţie. 

Deodată, cine știe ce idiot din dreapta lui începu să 
claxoneze neîntrerupt, vreme de mai multe secunde. 

Povestitorul aruncă o privire în direcţia respectivului 
Lexus decapotabil negru și zări în acesta un imbecil, 
care se apucase să zbiere la el, înjurându-l de mama 
focului și arătându-i un deget mijlociu îndreptat în sus. 

Povestitorul nu se putu abtine și izbucni în hohote 
de râs la adresa tâmpitului cu faţa înroșită de furie, 
aflat în cealaltă mașină. 

Dobitocul era totalmente pe dinafară. Dac-ar fi știut 
el cu cine se pusese! Totul era de-a dreptul ridicol. 
Povestitorul se aplecă spre geamul de pe partea 
pasagerului din dreapta. Râsul său îl făcea în mod 


vădit pe ţăcănitul acela să se înfurie din ce în ce mai 
tare. 


— Crezi că-i nostim, tembel ticălos ce esti? Chiar 


găsești că-i de râs toată treaba asta? răcnea din 
răsputeri individul, în direcţia lui. 
În consecință, Povestitorul continuă să râdă în 


hohote, ignorându-l pe turbatul nenorocit, ca și cum 
acesta nici n-ar fi existat si n-ar fi meritat nici măcar 
un scuipat. Însă acel tip chiar exista cu-adevărat, și de 


fapt îi căzuse cu tronc Povestitorului, lucru care nu era 
deloc de dorit. 


Până la urmă, Povestitorul îsi trecu masina în 


spatele acelui Lexus pe care îl urmă în continuare, de 
parcă s-ar fi recunoscut vinovat și ar fi avut remușcări. 
Decapotabila cea neagră a  nemernicului părăsi 
autostrada la a doua ieșire și Povestitorul o urmă. 

Acest lucru nu făcea parte din scenariul său. Acum 
se apucase să mai și improvizeze. 

El continuă să urmărească luminile de poziţie din 
spatele decapotabilei în sus, pe colinele Hollywood- 
ului, pe un drum lăturalnic, iar apoi pe un alt urcuș 
abrupt. 

Se întreba dacă nu cumva soferul din Lexus îsi 
dăduse deja seama de faptul că el era acela care îl 
urmărea. Ca să fie sigur de asta, începu să claxoneze 
îndelung, pe o distanţă de aproape un kilometru. Își 
închipuia că individul celălalt ar putea fi de-acum 
destul de speriat. În locul lui, el unul cu siguranţă că 
ar fi fost, și cu-atât mai mult în cazul în care tipul ar fi 
știut de cine anume se luase și pe cine anume se 
apucase să sâcâie pe autostradă. 

Apoi el trase de volan și se angajă în depășirea 
decapotabilei. Asta era cea mai grozavă scenă de până 
acum. Povestitorul avea toate geamurile mașinii sale 
deschise, iar puternicul curent de aer îi biciuia faţa. 

Şoferul din Lexus se holbă la el uluit. Acum nu-l mai 


suduia câtuși de puţin și nici nu-i mai făcea gesturi 
obscene. Cine avea mici remușcări? Cine arăta acum 
puțin r-e-s-p-e-c-t? 

Povestitorul își ridică mâna dreaptă, tinti și trase de 
patru ori drept în figura celuilalt conducător auto, 
după care se uită la decapotabila care-și schimbase 
brusc direcţia, intrând în peretele de piatră de pe 
marginea șoselei, răsucindu-se, fiind aruncată înapoi 
pe drum și lovindu-se după aceea din nou de stânci. 

Apoi se făcu liniște - enervantul cretin era mort, nu? 
Meritase cu vârf și îndesat să piară, tâmpitul dracului. 
Partea proastă era că din păcate, mai curând sau mai 
târziu, trebuia ca toate aceste asasinate să se încheie. 
Sau cel puţin, așa prevedea măreţțul său plan, așa suna 
preafrumoasa lui poveste. 


38 
Detectiv Jeanne Galletta gonea cu automobilul ei 
Thunderbird, fabricat cu doi ani în urmă. Mai 
condusese cu viteză chiar mai mare ca acum, însă 


niciodată pe străzile diu orașul Los Angeles. Vitrinele 
magazinului Van Nuys rămâneau rapid în urmă, 
licărind, în timp ce sirena mașinii urla într-un ritm 
susţinut, deasupra capului ei. 

Când ajunse în faţa cafenelei, se aflau deja parcate 
acolo alte două maşini de poliţie. O multime 
zgomotoasă începuse deja să se îndesească pe 
trotuarul de pe partea opusă. Femeia era sigură că nu 
se aflau prea departe nici camerele TV şi nici 
elicopterele posturilor de ştiri. 

— Cum stau lucrurile? se răsti ea la primul politist 
care îi ieșise în cale și care ţinea cam greu sub control 
gloata curioșilor. 

— S-au luat toate măsurile necesare pentru izolarea 
zonei, îi răspunse acesta. Am intrat fără prea mare 
zarvă, atât prin spate, cât și prin faţă. Mai sunt câţiva 
oameni de-ai noștri pe acoperiș. Înăuntru sunt circa 
douăzeci şi cinci de clienţi și de membri ai 
personalului. Dacă ea se afla aici atunci când am venit, 
tot înăuntru trebuie să se mai afle și acum. 

Acesta era un foarte mare dacă, însă tot reprezenta 
mai mult decât nimic și se putea pleca de la asta, își 
zise Galletta în sinea ei. Mary Smith s-ar fi putut să se 
afle încă înăuntru. Intreaga tărășenie se putea isprăvi 
de îndată. Numai de i-ar ajuta Dumnezeu! 

— Foarte bine. Mai trebuie alte două echipaje în 
interior, imediat ce vor sosi, și încă două pentru a ţine 
mulţimea la respect. Să mai întăriţi paza și în faţă, și 


în spate și pe acoperiș. 
— Doamnă, acestia nu sunt oamenii mei... 


— Nu-mi pasă ai cui oameni sunt. Tu doar să ai grijă 
să-mi îndeplinească ordinele. Se opri și îl fulgeră pe 
poliţist cu privirea. M-ai înțeles? Am vorbit suficient de 
limpede? 

— Totul e cât se poate de clar, doamnă. 

Galletta intră. Cafeneaua era o încăpere mare 
dreptunghiulară, cu o tejghea de bar drept în faţă și cu 
câteva șiruri de posturi de lucru la calculatoare, în 
spate. Fiecare terminal electronic își avea propriul său 
mic separeu, cu paravane laterale ce-l despărţeau de 
celelalte _separeuri identice, paravane înalte până la 
umeri. Toti cei dinăuntru fuseseră adunati în centru 
pe scaunele și pe canapelele desperecheate. Galletta 
le trecu în revistă figurile. 

Erau studenţi, adolescenţi, câteva persoane adulte și 
mai în vârstă, precum și câţiva pierde-vară de genul 
hipioţilor de pe plaja din Venice. Un poliţist îi raportă 
că fuseseră percheziţionaţi toţi cei din încăpere și nu 
se găsiseră la ei niciun fel de arme. Dar asta nu 
însemna nimic. Deocamdată erau cu toţii declaraţi 
suspecți. 

Administratorul, un tânăr extrem de agitat, purtând 
niște ochelari cu rame de baga, nu părea suficient de 
matur încât să aibă voie să consume băuturi alcoolice. 
Tânărul suferea de cel mai grav caz de acnee juvenilă 
pe care îl văzusa vreodată Galletta, din anii liceului pe 
care îl urmase în Vale. Pe un mini CD-ROM, prins cu 
un ac de pieptul acestuia, scria, cu carioca roșie, 
BRETT. Omul îi indică lui Galetta unul dintre posturile 
de lucru la computer-ul aflat în spate. 

— Acela este locul cu pricina, îi spuse el. 

— Există cumva vreo ieşire și pe-acolo? îl întrebă 
Galletta, arătând spre un holișor îngust aflat în stânga 


el. 


Administratorul confirmă dând din cap. 

— Poliţiștii se află deja acolo, în spate. Ei au blocat 
ieșirea. 

— Tii vreo _ evidentă a celor care _ utilizează 
calculatoarele? 

Tânărul îi făcu semn în direcţia unui dispozitiv de 
citit cărţile de credit. 

— Cu toţii trebuie să-l folosească pe ăla. Nu prea 
știu cum să scot din el informaţiile înmagazinate, dar 
pot să încerc să aflu, pentru voi. 

— Ne vom ocupa noi de acest lucru, replică Galletta. 
Dar uite ce aș vrea să faci tu. Asigură-le, te rog, 
tuturor celor de-aici, o ședere cât mai plăcută. Să-ţi 
spun drept, o să cam dureze o vreme. Şi să faci pentru 
toată lumea niște cafea decofeinizată. 

Ea îi făcu apoi tânărului cu ochiul, rânjind silit în 
direcţia acestuia. Gestul ei păru să-l mai liniștească 
întrucâtva pe bietul flăcău. 

— Şi roagă-l pe agentul de poliţie Hatfield, cel de 
colo, să vină la mine. Galletta îl mai întâlnise pe fugă 
și cu altă ocazie pe agentul de poliţie Bobby Hatfield și 
nu-i uitase numele, pentru că acel nume era identic cu 
al unuia dintre Fratii cei Virtuosi. 

Femeia se așeză la calculator și își trase pe mâini o 
pereche de mănuși din latex. 

— Ce anume aţi aflat până acum? îl întrebă ea pe 
Hatfield, după ce acesta se apropiase. 

— Am găsit același soi de mesaj, scris pentru același 
tip de la TIMES, adică pentru Arnold Griner. E posibil 
ca cineva să fi pus mâna pe celelalte e-mail-uri, însă 
acesta pare scris tot de ea. Ai auzit de Carmen 
D'Abruzzi, nu-i așa? 

— Maestra __bucătăreasă-șefa? Bineînțeles. _Are 
propriul ei spectacol. Îl mai urmăresc și eu, din când 


în când, deși nu prea gătesc. 

Trattoria D'Abruzzi era un restaurant select din 
Hollywood, cu o listă de bucate de mâna întâi și cu un 
club de petrecere a timpului liber după orele de 
serviciu. Dar mai important, știa Galletta, Carmen 
D'Abruzzi avea un show de mare succes în cadrul 
căruia gătea pentru frumosul ei soţ și pentru cei doi 
copii ai ei. Totul era parcă puţin prea perfect pentru 
gustul lui Galletta, însă se mai uita câteodată la 
respectiva emisiune. 

Galletta scutură din cap. 

— Fir-ar să fie, D'Abruzzi este exact de același tip cu 
victimele ucigașului nostru. Ai dat deja de ea? 

— Tocmai asta-i treaba, îi zise Hatfield. Ea e bine 
mersi, fără niciun fel de problemă. Poate un pic cam 
speriată, dar în general e în regulă. Şi la fel și familia 
ei. Am trimis deja la ea acasă o echipă de intervenţie. 
Fii atentă - persoana care a scris acel e-mail nu l-a 
trimis și nici măcar nu l-a terminat. 


Jeanne Galletta clătină din nou din cap. 

— Cum dracu'? Nu l-a trimis? 

— Poate că s-a speriat dintr-un motiv sau altul, nu 
mai raţiona corect și pur și simplu a plecat. Poate că 
nu i-a plăcut nici cafeaua de-aici. Mie personal cu 
siguranță nu-mi place. 

Galletta se ridică în picioare și se uită încă o dată la 
adunătura de clienţi și de personal. 

— Ori poate că ea se mai află încă aici. 

— Chiar crezi cu-adevărat că s-ar putea? 

— La drept vorbind, nu. Nu-i deloc proastă. Şi totuși, 
vreau să stau de vorbă cu toţi spilcuiţii ăștia. Localul 
rămâne închis, până la noi ordine. Poţi începe să-i iei 
la bani mărunți, însă nu pleacă nimeni până nu dă 
ochii și cu mine. Ai înţeles? Nu pleacă absolut nimeni. 


Sub niciun motiv. Nici dacă ar avea scutiri din partea 
mămicilor lor. 

— Da, da, e-n regulă, am înțeles, îi răspunse 
Hatfield. Am prins ideea. 

În timp ce bărbatul se îndepărta, Jeanne Galletta îl 
auzi murmurând printre dinţi: 

— Fii calm, băiatule, nu te enerva. 


Era un lucru tipic. Poliţiștii de genul masculin aveau 
tendința de a reactiona diferit în faţa aceluiasi ordin 
dacă acesta venea din partea unei femei și nu a unui 
bărbat. Ea dădu din umeri și își îndreptă atenţia către 


e-mail-ul neterminat de pe ecran. 
Terminat doar pe jumătate? Despre ce naiba o fi fost 


vorba? 


39 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Către: Carmen D' Abruzzi 

Ai muncit deunăzi la restaurantul tău până ora 
trei dimineața, nu? Ești o fată extrem, extrem de 
ocupată! Apoi ai mers pe jos, de una singură, ca 
să ajungi la mașina ta. La asta te-ai gândit, nu-i 
aşa? Că erai absolut singură? 

Şi totuși, nu erai chiar singură, Carmen. Eu mă 
aflam chiar acolo, pe trotuar. Nici măcar n-am 
încercat să fiu atentă și să mă feresc. Tu mi-ai 
ușurat sarcina. Nu prea ești grijulie cu alţii. Te 
gândești numai la tine. Doar eu,eu,eu, eu, eu. 

Poate că tu nici măcar nu urmărești știrile. Sau 
poate că pur și simplu ignori pericolul. Poate că 
tie nici nu-ţi pasă că cineva se află undeva și 
caută persoane ca tine. Era ca și cum ai fi vrut să 
te ucid. Ceea ce cred că este un lucru bun. 
Pentru că tocmai asta doream și eu. 

Urmărindu-te, încercând să mă identific cu 
tine, m-am văzut silită să mă întreb dacă le-ai 
spus vreodată scumpilor tăi copii să se uite în 
ambele părti, atunci când vor să traverseze 
strada. Tu în mod cert n-ai constituit noaptea 
trecută un bun exemplu pentru Anthony și 
Martina. N-ai privit în jurul tău, nici măcar o 
dată. Ceea ce este foarte rău, pentru voi toți, 
pentru întreaga voastră familie blestemată și 
frumoasă de pică, așa precum se vede și în 
spectacolul vostru. 

Ar fi îngrozitor, în cazul în care copiii tăi ar 
sfârși singuri lângă bordură, fără tine. Acum vor 
fi nevoiți să primească de la altcineva această 


lecție de siguranță elementară. 
După ce ai 


40 


Mesajul se sfârșea - la mijlocul frazei. 

Şi chiar dacă nu s-ar fi sfârșit așa, aceasta dădea o 
nouă întorsătură întregului caz. Carmen D’ Abruzzi nu 
era moartă, iar ei aveau mesajul de ameninţare cu 
moartea a femeii. Acesta era un lucru pozitiv, nu? 

Jeanne Galletta închise ochii, încercând să analize 
rapid și corect noile informaţii dobândite. Poate că 
Mary Smith își schița dinainte mesajele, pe care le 
finaliza de-abia după comiterea crimelor. 

Dar de ce o fi lăsat ea aici mesajul acesta? A făcut-o 
oare în mod intenţionat? Era acest lucru în spiritul ei? 
S-ar fi putut să nu fie. 

Dumnezeule, în cazul de faţă întrebările nu se mai 
terminau, iar răspunsuri nu existau. Nici măcar unul 
singur, de sămânță. 

Se gândi la Alex Cross și la un lucru pe care îl 
scrisese acesta în cartea lui: „Continuati să vă puneţi 
întrebări, până veţi găsi cheia de boltă a problemei, 
acea unică întrebare esenţială. De-abia după aceea vă 
veţi putea întoarce s-o luaţi iar de la capăt. De-abia 


atunci veţi începe să descoperiţi și răspunsuri la 
întrebările voastre.” 


Unica întrebare esenţială. Cheia de boltă. Care 
naiba o mai fi si aceea? 


Ei bine, după alte șase ore, acest lucru era încă un 
mister _ pentru Galletta. Imediat după lăsarea 
întunericului, ea îi permise și ultimului client să plece 
acasă. Cinci persoane îi oferiseră, ca martori oculari, 
cinci declaraţii diferite referitoare la cine anume 
lucrase la computerul cu pricina. In timp ce restul 
celor prezenţi nu avuseseră nicio idee în privinţa asta. 

Nimeni dintre cei pe care îi interogase Galletta nu i 


se păruse acesteia nici pe departe suspect, însă toti 


cei douăzeci si sase trebuiau urmăriţi în continuare. 


Nu surprinse pe nimeni faptul că acea carte de 
credit a lui Mary Smith se dovedise a fi furată de la o 
bătrână de optzeci de ani, din Sherman Oaks. Debbie 
Green nici măcar nu-și dăduse seama de faptul că îi 
dispăruse cardul. Nimic altceva nu se mai plătise cu 
acea carte de credit și nu se mai descoperiseră niciun 
fel de urme, nici documente și nici de vreo altă natură. 
FEMEIA PARE EXTREM DE GRIJULIE SI DE ORGANIZATĂ -, 
PENTRU CÂT ESTE DE DESCREIERATĂ, 

Galletta îi comandă administratomlui Brett un 


espresso tare. Intenţiona să se întoarcă la birou, unde 
urma să-și pună în ordine gândurile referitoare la 
toate evenimentele petrecute în acea zi, cât timp 
acestea îi erau încă proaspete în memorie. Vecinul ei îi 
spusese că lăsase câinele liber. Cartierul chinezesc 
aflat în drumul ei spre birou îl va străbate în douăzeci 
de minute. Viata era frumoasă, nu? EI UITE CĂ NU! 

Galletta se întreba dacă avea să ajungă acasă înainte 
de miezul nopţii și dacă va fi în stare să adoarmă ușor. 

Probabil că nu - în ambele privinţe. 

În consecinţă, care o fi întrebarea esenţială pe cara 
trebuia să și-o pună? Unde anume ar fi putut să 
găsească ei cheia de boltă a întregului eșafodaj? 

Sau poate că Alex Cross scria numai rahaturi? 


41 


— Ea n-a stiut niciodată ce anume îsi dorea 


scumpete, și poate că nici acum nu știe. Mie mi-a 
plăcut de Christine, însă ea s-a schimbat definitiv, 
după ceea ce s-a întâmplat în Jamaica. Acum trebuie 
să treacă peste asta ca și tine de altfel. 

Sampson și cu mine ne aciuiserăm la Zinny's, una 
dintre __cârciumioarele noastre preferate, aflate în 
apropiere. Din tonomat se revărsau tânguielile lui B. 
B. King, pe melodia „Am devenit mai înțelept”. Numai 
un blues nu era potrivit în acea seară, sau cel puţin 
așa simţeam eu. 

Ceea ce îi lipsea localului ca atmosferă era 
compensat de către Raphael, un barman care ne 
cunoștea după nume și ne turna cu largheţe băutura în 
pahare. Eu priveam visător la whisky-ul scoţian din 
faţa mea. Încercam să-mi dau seama dacă eram la al 
treilea sau deja la al patrulea rând. Mă simţeam 
nespus de ostenit. Mi-am amintit de o replică dintr-un 
film cu Indiana Jones: „Nu anii contează, dulceaţă, ci 
depărtarea”. 

— Totuși, ceea ce are importanţă nu este ea, John, 
nu crezi? M-am uitat pieziș la Sampson. Contează 
numai micul Alex. Ali. Așa zice el că-l cheamă. Este 
deja o fiinţă cu personalitate proprie. 

Sampson mă bătu ușor cu palma în creștetul 
capului. 

— Ceea ce contează se află doar aici, la tine-n 
tărtăcuţă, scumpete. Acum ascultă la ceea ce-ţi spun 
eu. Uriașul a așteptat până ce m-am îndreptat de spate 
și i-am acordat întreaga atenţie. Apoi ridică privirea în 
tavan, închise ochii și făcu o grimasă. La naiba! Am 
uitat ceea ce voiam să-ţi spun. Şi e mare păcat. Aveam 
de gând să te fac să te simţi cu mult mai bine. 


În ciuda stării mele, am izbucnit în râs. Sampson știa 
întotdeauna când să se poarte cu mănuși cu mine. Așa 
se întampla încă de când aveam zece ani amândoi și 
creșteam împreună în Washington. 

— Ei bine, în cazul acesta să ne ocupăm și de cel de- 
al doilea lucru ca importanţă, spuse el. li făcu semn lui 
Raphael, pentru încă două pahare de băutură. 

— Niciodată nu poţi să știi ce anume îţi rezervă 
viitorul, am rostit eu, parţial doar pentru mine. Şi în 
special atunci când ești îndrăgostit. N-ai niciun fel de 
garanţie. 

— Adevărat, încuviință Sampson. Dacă mi-ai fi spus 
că la un moment dat urma să am și eu un copil, ţi-aș fi 
râs în nas. lar acum, am un prunc de trei luni. E o 
nebunie. Dar în același timp, totul s-ar putea schimba 
din nou, într-o singură clipă. 

El pocni din degete și zgomotul acela îmi răsuna în 
urechi. Sampson avea cele mai mari mâini pe care le 
văzusem vreodată la cineva. Am și eu aproape un 
metru și nouăzeci de centimetri înălțime, nu sunt chiar 
sculptural, dar nici prea jigărit și totuși el mă face să 
par, prin comparaţie, cam pipernicit. 

— Billie și cu mine ne înțelegem foarte bine, nu 
încape nicio îndoială, continuă el, divagând și totuși 
afirmându-și în felul său punctul de vedere. Însă asta 
nu înseamnă că situaţia nu poate s-o ia la un moment 
dat razna din senin și să mă trezesc peste vreo zece 


ani cu lucrurile aruncate pe fereastră. Nu poţi ști 
niciodată ce-ti rezervă viitorul. Ba nu - iubita mea nu 


mi-ar face una ca asta. Nu Billie a mea, în niciun caz 


mai adăugă Sampson și izbucnirăm amândoi în râs. 
Timp de câteva minute am băut împreună în tăcere 


Chiar și în lipsa conversatiei, dispoziţia noastră avea 
de suferit. 


— Şi când vrei să mergi să-l vezi iar pe micul Alex? 
mă întrebă el, pe un ton mai blând. ALZ. ÎMI place cum 
sună. 

— Săptămâna viitoare, John. O să merg la Seattle. 
Trebuie să finalizăm__ înţelegerea noastră privind 
dreptul de vizitare. 

Uram acel cuvânt. VIZITARE. Oare asta era tot ce mai 
aveam eu în comun cu propriul meu fiu? De fiecare 
dată când rosteam cu voce tare termenul respectiv, 
îmi venea să sparg ceva, o lampă, un geam, un pahar. 

— Cum naiba o s-o scot la capăt? l-am întrebat pe 
Sampson. Serios. Cum o să dau eu ochii cu Christine - 
și cu Alex - și să mă comport ca și cum totul ar fi în 
regulă? De fiecare dată când îl văd, simt o dureroasă 


strângere de inimă. Chiar dacă izbutesc să fac ca totul 
să pară firesc, asta nu-i o modalitate normală de a fi 
împreună cu propriii copii. 

— O să-i fie bine, îmi spuse pe un ton apăsat 
Sampson. Alex, copilul n-are nicio vină și nu trebuie să 
sufere. Iar în afară de asta, gândește-te la noi. Nu 


simţi că te-ai descurcat mulțumitor? Nu ţi se pare că și 
eu m-am descurcat destul de frumusel? 


I-am zâmbit. 

— Un exemplu mai bun nu puteai să găsești? 

Sampson îmi ignoră gluma. 

— Tu și cu mine n-am prea beneficiat chiar de cele 
mai bune condiţii, și tot am ajuns destul de bine. 
Ultima dată când te-am văzut nu terorizai pe nimeni. 
Nu obișnuiești să dispari de-acasă și nu ridici niciun 
deget asupra copiilor tăi. Nu am avut de-a face cu așa 
ceva în copilărie și uite că tot am reușit să ajung al 


doilea poliţist ca valoare, din întreg Washington-ul. 
Apoi el se opri și se plesni cu mâna peste frunte. Dar 


ia stai puţin. Acum tu ești un agent federal cocoșat 


deasupra biroului și cu fundul lăţit pe scaun. Asta 
înseamnă că eu am rămas cel mai valoros poliţist din 
Washington. 


Dintr-odată, m-am simţit de-a dreptul copleșit, atât 
de dorul de micul Alex, cât și de prietenia lui John. 

— Îţi mulţumesc că ești lângă mine, i-am spus. 

El mă cuprinse cu un braţ imens pe după umeri și 


mă strânse tare. 
— Păi, unde naiba în altă parte să fiu? 


42 
M-am_trezit brusc, în timp ce o ușor buimăcită 
însotitoare de zbor se uita tintă la mine. Mi-am amintit 
atunci că venise dimineata următoare și că mă 


întorceam la Los Angeles, cu un avion cu reacție al 
companiei aeriene United Airlines. Expresia ei 
curioasă Îmi indica faptul că tocmai îmi pusese o 
întrebare. 

— Poftim? Îmi pare rău, n-am auzit, am spus eu. 

— Aţi vrea să vă ridicați măsuţa, vă rog, și să 
îndreptaţi scaunul? Aterizăm la Los Angeles, peste 
doar câteva minute. 

Înainte de a fi început să picotesc, mă gândisem la 
James Truscott și la felul în care apăruse el atât de 
brusc în viaţa mea. Să fi fost doar o simplă 
coincidenţă? Parcă nu-mi prea venea să cred. O 
sunasem imediat pe o prietenă cercetătoare la 
Quantico și o _ rugasem să-mi furnizeze mai multe 
informaţii în legătură cu Truscott. Monnie Donnelley 


A 


îmi promisese că în curând aveam să aflu despre 
Truscott chiar mai multe decât dorisem să știu. 

Mi-am adunat hârtiile. Nu fusese o idee prea bună să 
le las împrăștiate așa; nu era un lucru care mă 
caracteriza, Si nu obișnuiam nici să adorm în timpul 
zborurilor. Totul se cam întorsese putin cu fundu-n 
sus, în ultima vreme. Însă doar putin, nu-i așa? 
Dosarul meu referitor la cazul crimelor semnate 


Mary Smith se îngroșase considerabil în doar câteva 
zile. Recenta alarmă falsă constituia o _ veritabilă 
enigmă. Eu nu eram sigur nici măcar de faptul că în 
spatele acestui recent mesaj s-ar afla cu adevărat 
Mary Smith însăși. 

Studiind rapoartele asupra crimelor aveam în faţă 


imaginea unei persoane din ce în ce mai sigură pe ea 


si mai încrezătoare în ceea ce făcea, si cu certitudine 


tot mai agresivă. Se apropia din ce în ce mai mult de 
țintele sale. Locul primului asasinat, unde fusese ucisă 
Patrice Bennet, era un spaţiu public. Data următoare, 
crima se petrecuse lângă casa Antoniei Schifman. 
Acum, toate indiciile arătau faptul că Mary Smith își 
petrecuse o parte din noaptea premergătoare crimei în 
interiorul casei lui Marti Lowenstein-Bell, mai înainte 
de a o ucide pe aceasta în piscină. 

In tot cazul, acum revenisem la Los Angeles, 
coborâsem din avion și închiriasem un automobil - cu 
toate că probabil aș fi putut să-l rog pe agentul Page 
să mă ia de la aeroport. 

Clădirea oficiului operativ al FBl-ului din Los 
Angeles umilea în mod vădit sediul central din 
Washington. În locul labirintului claustrofobic cu care 
eram obișnuit în capitală, oficiului de aici îi fuseseră 
destinate, din respectiva construcţie, nouă etaje de 
largi spaţii deschise, de sticlă și cu foarte multă 
lumină naturală. Din birouasul care îmi fusese 
destinat, la etajul al cincisprezecelea, aveam o 
priveliște splendidă până la Muzeul Getty și chiar 
dincolo de acesta. In majoritatea oficiilor locale FBI, 
mă consideram norocos dacă găseam măcar un scaun 
și o masă de lucru. 

La zece minute după ce ajunsesem acolo, agentul 
Page începu să dea târcoale prin zonă. Ştiam că era un 
tip destul de isteţ, extrem de ambițios, și care, cu o 
pregătire adecvată, putea deveni un foarte bun agent, 
însă, eu în acel moment, numai de cineva care să tragă 
cu ochiul peste umărul meu nu aveam nevoie. Imi 
ajungea cu vârf și îndesat faptul că îl aveam pe 
directorul Burns călare pe mine, ca să nu-l mai 
menţionez și pe scriitorul James Truscott, biograful 


meu care mă urmărea precum o umbră, ca să zic așa. 
Sau în privinţa lui să fi fost vorba despre altceva? 

Page mă întrebă dacă aveam nevoie de ajutor, într- 
un fel sau altul. Eu am ridicat dosarul, i l-am arătat și 
i-am răspuns: 

— De cel puţin douăzeci și patru de ore, dosarul ăsta 
n-a mai primit date proaspete. Aș vrea să știu tot ce a 
mai aflat detectiv Galletta de la poliţia din Los 
Angeles. Vreau să aflu chiar mai multe decât a 
descoperit Galletta. Crezi, ai putea... ? 

— Mă pun pe treabă, îmi spuse el și plecă imediat. 

Nu-i dădusem doar o însărcinare născocită ad-hoc 
ca să scap de el de pe capul meu, ci chiar aveam cu- 
adevărat nevoie de informaţii proaspete. Iar dacă asta 


A w 


însemna că mai scăpăm și de prezenta lui sâcâitoare în 
preajma mea, atunci era cu-atât mai bine. 

Am luat o foaie goală de hârtie și am mâzgălit pe ea 
câteva întrebări asupra cărora cugetasem pe drumul 
de la aeroportul LAX încoace. 

M. Lowenstein-Bell - cum anume a izbutit cineva să-i 
pătrundă în casă? 

Ucigasul are cumva cine știe ce listă de ținte? Și-a 
stabilit și vreo ordine de priorităţi? Mai există oare și 
niște legături mai puțin evidente între victime? Nu ar 
fi cumva cazul să existe așa ceva? 

Cea mai banală formulă în meseria mea este 
următoarea: „ÎN CE MOD”PLUS „DIN CE MOTIV” ESTE EGAL 


CU „CINE ANUME”. În cazul în care doream să ajung s-o 


cunosc _ pe Mary Smith, trebuia să  analizez 
asemănările si deosebirile - ca si combinatiile dintre 


acestea de la caz la caz, ale tuturor scenelor 
asasinatelor. Asta însemna că trebuia să fac o vizită și 
la reședința Lowenstein-Bell. 

Am mai scris pe foaia de hârtie: Expeditor e-mail- 


uri? Coincidenţe? 

Tot reveneam la acel punct. Cât de multe 
intersectări reale existau oare _ între personalitatea 
asasinului în serie și personalitățile victimelor cărora 
le adresa respectivele mesaje? Cât de sincer, ca să mă 
exprim astfel în lipsa unui termen mai adecvat, era 
ceea ce scria Mary Smith? Şi cât de mult din mesaje 
constituia o punere pe piste false, dacă exista și asta? 

Până voi reuși să-mi dau seama de acest lucru, va fi 


de parcă aș urmări doi suspecți. Dacă aveam noroc, 
următoarea mea întâlnire avea să facă ceva mai multă 
lumină asupra mesajelor trimise prin e-mail. 

Mi-am mai scris pe hârtie și o altă însemnare: 
SETURILE DE INSTRUMENTE DE LUCRU? 

Cei mai mulţi dintre ucigașii care urmau un anumit 
șablon de operare aveau două seturi de instrumente, și 
la fel se întâmpla și în cazul lui Mary Smith. 

Primul set cuprindea instrumentele cu care erau 
comise omorurile propriu-zise. Pistolul făcea cu 
siguranţă parte din acest set. Noi știam că ea utilizase 
același pistol de fiecare dată. Nu eram însă tot așa de 
siguri și în privinţa cuţitului. 

Şi mai trebuia luată în considerare și o mașină. 
Orice altă modalitate de a veni și de a pleca părea 
imposibilă. 

Apoi urmau la rând așa-zisele „instrumente” care îi 
foloseau asasinului pentru a-și satisface trebuinţele de 
natură psihoemoţională. 

Acestea erau abţibildurile pentru copii, marcate cu A 
sau cu B, precum și e-mail-urile în sine. De obicei, 
aceste instrumente erau pentru criminal cu mult mai 
importante decât armele propriu-zise. Ele constituiau 


maniera proprie în care Mary Smith anunţa: „Am fost 
aici” sau „lot eu sunt autoarea”. 


Ori, la fel de posibil, iar asta era partea cea mai 
supărătoare, ele însemnau: „Eu sunt cea care vreau să 
vă fac pe voi să credeţi că sunt”. 

Oricum ar fi fost, atitudinea era destul de sarcastică 
- ceva care putea fi luat și drept: „Vă provoc să mă 
prindeţi, dacă vă veti dovedi în stare”. 


Mi-am notat pe foaia de hârtie și acel ultim gând al 
meu. 


vă provoc să mă prindeţi, dacă vă veți dovedi în 
stare? 

Apoi am mai scris ceva care mă obseda - și anume, 
Truscott. A apărut acum șase săptămâni. Cine este 
James Truscott? Care este scopul său? 


M-am uitat la ceas. Venise vremea să plec din birou, 
dacă nu voiam să întârzii la prima mea întâlnire. Dacă 
aș fi folosit pentru deplasare o mașină de-a FBl-ului, ar 
fi însemnat ca încă o persoană să mi se uite peste 
umăr, și tocmai de aceea închiriasem de la aeroport un 
automobil. 

Am plecat fără să spun nimănui unde mă duc. Dacă 
era să mă comport din nou ca un detectiv de la 
Omucideri, aveam de gând s-o fac așa cum se cuvenea. 


43 


Măcar aceasta era muncă adevărată de poliţist și m- 
am cufundat în ea cu o reînnoită energie și cu un 
renăscut entuziasm. De fapt, de-a dreptul debordam 
de energie și de entuziasm. Profesoara Deborah 
Papadakis avea parte de întreaga mea atenţie, în timp 
ce îmi făcea semn s-o urmez în biroul ei căptușit cu 
cărți, în camera numărul douăzeci și doi, din clădirea 
Rolfe de la Universitatea California din Los Angeles. 
Femeia luă un teanc frumos aranjat de manuscrise de 
pe singurul scaun disponibil în încăpere și puse 
hârtiile pe podea. 

— Îmi pot da seama cât de ocupată sunteţi, doamna 
profesoară. Dumnezeule, sunteţi mereu extrem de 
ocupată. Vă mulțumesc că aţi acceptat să mă primiţi, i- 
am spus eu. 

— Te ajut cu multă plăcere, dacă voi putea. Ea îmi 
făcu apoi semn să mă așez. De multă vreme n-am mai 
văzut Los Angcles-ul chiar atât de îngrijorat, cred că 
de la Rodney King încoace. E foarte trist ceea ce se 
întâmplă. După aceea profesoara ridică o mână și 
adăugă repede: Deși probabil că acum nu este același 
lucru, nu crezi? Oricum ar fi, este destul de neobișnuit 
pentru mine. Eu una prefer mai degrabă să citessc 
nuvele și eseuri. Adică nu citesc despre crime reale și 
nici măcar despre enigme nerezolvate. Il citesc în 
schimb pe Walter Mosley, însă acesta e un sociolog 
teoretician. 

— Vreau să-mi spuneţi doar atâta cât veţi putea, am 
a asigurat-o eu și i-am întins copiile după mesajele de 
pe e-mail ale lui Mary Smith. Cu riscul de a mă repeta, 
vă amintesc faptul că noi am aprecia totala 
dumneavoastră __confidenţialitate asupra acestei 
probleme. li accentuasem acest lucru atât pentru 


binele meu, cât și pentru cel al investigaţiei. Eu nu 
aveam permisiunea oficială de a împărtăși conţinutul 
email-urilor, nici ei și nici oricui altcuiva. 

Profesoara Papadakis îmi turnă o ceașcă de cafea 
dintr-un vechi filtru, iar eu am așteptat cât timp ea a 
citit și a recitit mesajele lui Mary Smith. 

Biroul profesoarei părea precum o proprietate 
imobiliară de primă mână, într-o universitate. Avea 
vederea către o curte și o grădină cu statui, unde 
studenţii puteau să scrie și să se bucure de frumoasa 
vreme din California de Sud. Cele mai multe birouri 
din clădire aveau ferestrele spre stradă. Doamna 
Papadakis, cu antica ei masă de lucru din lemn de pin 
și cu Premiul O. Henry atârnat pe perete, îţi apărea 
drept o persoană care își făcuse încă demult datoria. 

În afară de câte un ocazional „hm”, ea părea să nu 
aibă nicio reacţie la adresa celor citite. In cele din 
urmă, ridică privirea și se uită lung în direcţia mea. li 
cam pierise culoarea din obraji. 

— Ei bine, începu ea _inspirând adânc, primele 
impresii sunt foarte importante, așa că am să pornesc 
de-acolo. Profesoara luă un creion roșu. Eu m-am 
ridicat în picioare și m-am apropiat să privesc peste 
umărul ei. Vezi aici? Şi aici? Introducerile sunt 
dinamice. Ele cuprind lucruri de genul „Eu sunt aceea 
care te-a ucis” sau „le-am urmărit aseară cum luai 
cina”. Acestea captează atenţia, sau cel puţin au un 
asemenea scop. 

— Şi din asta aţi tras vreo concluzie anume? Aveam 
și eu niște idei proprii, însă mă aflam aici pentru a afla 
și părerea ei. 

Femeia clătină din cap. 

— Este un stil atrăgător și antrenant, dar mai puţin 
spontan. Mai meșteșugit. Această persoană își alege 


cu multă grijă cuvintele. Cu siguranţă nu este o 
emanare de constiintă. 


— Îmi daţi voie să vă întreb ce anume mai deslușiţi 
în felul în care sunt scrise? Asta mi-ar fi de mare 
ajutor, doamnă profesoară Papadakis. 

— Păi, ar exista o senzație de... hai să-i zicem de 
detaşare de propria violență a personajului 
întruchipat. Femeia ridică privirea spre mine, ca și 
cum mi-ar fi cerut încuviințarea. Nu-mi puteam 
imagina că ea era tot așa de sceptică. Altminteri avea 
un aer foarte sigur și picioarele pe pământ. Ea mai 
adăugă: În afară poate de pasajele în care vorbește 
despre copii. 

— Vă rog să continuaţi, am îndemnat-o eu. Mă 
interesează în mod deosebit partea cu copiii. Ce 
anume aţi mai remarcat, doamnă profesoară? 

— Atunci când descrie ceea ce a făcut, exprimarea ei 
este explicativă. Sunt multe propoziţii simple, uneori 
chiar sacadate. Asta s-ar putea să fie doar o preferință 
stilistică, însă poate denota și un soi de lipsă de 
încredere. Văd așa ceva mai mereu, atunci când 
scriitorilor le este frică de materialele pe care le-au 
conceput. Dacă asta ar fi fost opera unei studente, eu i- 
aș fi spus să insiste puţin mai mult în privinţa acelor 
elemente, să le facă ceva mai clare. Profesoara dădu 
din umeri. Dar, desigur, eu nu sunt psihiatru. 

— Din cât mi-am dat seama, cu siguranţă nu sunteţi 
psihiatru, i-am spus eu. Sunt realmente impresionat. 
Mi-aţi adus o importantă clarificare. 

Ea îmi respinse complimentul, fluturându-și o mână. 

— Altceva ce mai pot face pentru tine? Chiar nimic? 
De fapt, mi se pare fascinant. Presupun că m-a pălit o 
curiozitate de-a dreptul bolnăvicioasă. 

I-am urmărit figura, în timp ce își evalua gândurile, 


optând apoi să nu continue. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o eu. Vă rog, e doar 
o încercare de a găsi idei inspirate. Nu vă neliniștiţi. 
Nu-i vorba de a da vreun răspuns greșit. Niciun 
răspuns nu-i incorect. 

Femeia puse jos creionul roșu. 

— Vezi tu, aici problema este dacă citești ceea ce a 
scris o persoană sau ceea ce a scris un personaj. Cu 
alte cuvinte, ar fi vorba despre detașarea pe care eu o 
văd ca izvorând din subconstientul persoanei care 
scrie sau acest lucru este la fel de meșteșugit mimat, 
ca și frazele însele? E foarte greu de știut precis. 
Tocmai ăsta-i în cazul de față marele mister, ce părere 
ai? 

Asta era cu exactitate chiar întrebarea pe care mi-o 
pusesem și eu de mai multe ori. Profesoara nu-mi 
oferise și un răspuns la respectiva întrebare, dar cu 
siguranţă îmi confirmase faptul că aceasta meritase să 
fie pusă încă de la bun început. 

Deodată, ea izbucni într-un râs nervos. 


— Sper din tot sufletul să nu acorzi evaluării mele un 
rol determinant, în cursul cercetărilor din cadrul 
anchetei pe care o faci. N-aș putea suporta să te fi 
îndrumat cumva într-o direcţie greșită. Investigația e 
prea importantă ca să aibă o asemenea soartă. 

— Să nu vă faceţi niciun fel de griji în privinţa asta. 
Evaluarea de faţă nu este decât unul dintre 
nenumăraţii factori pe care îi luăm în considerare. Dar 
totul constituie un incredibil mister, psihologic, 
analitic si literar. 

— Probabil că nu poti suferi să fii silit a te supune la 
atâta alergătură, doar pentru a aduna niște biete 
fărâme de informatii. Eu personal așa m-aș simti. 

— La drept vorbind, acest gen de discuție reprezintă 


partea cea mai comodă a slujbei mele, am recunoscut 
eu cu sinceritate. 


Următoarea mea întâlnire era aceea care avea să se 
dovedească mult mai dificilă. 


44 


Am fost oprit, de către niște paznici înarmaţi, la 
poarta proprietăţii _Lowenstein-Bell, amplasată în 
cartierul Bel Air, din Beverly Hills. Alţi doi paznici 
particulari, aflaţi în partea finală a aleii de acces, îmi 
verificară încă o dată legitimatia. În cele din urmă mi 
s-a permis să mă apropii de casă, aceasta fiind situată 


în vecinătatea unei șosele șerpuitoare, nu departe de 
hotelul Bel Air, unde locuisem cândva si constatasem 


că era unul dintre cele mai linistite si mai frumoase 
locuri pe care le-am văzut vreodată. 

Când am sunat la intrare, mi-a deschis usa însuși 
Michael Bell. Casa fiind construită în cea mai mare 


parte din sticlă, l-am văzut de departe apropiindu-se, 
cu mult înainte de a fi ajuns lângă mine. Mersul său 
târșâit era foarte elocvent pentru starea sa de spirit. 

Există întotdeauna o perioadă de cumpănă, pentru 
membrii familiei lăsaţi în urmă de asasinarea cuiva. 
Momentul în care ai nevoie să culegi cele mai multe 
informaţii importante despre eveniment coincide cu 
acela în care aceștia doresc cel mai puţin să vorbească 
despre ceea ce s-a întâmplat. N-am găsit încă un 
procedeu satisfăcător atât pentru mine, cât și pentru 
persoana chestionată. 

Domnul Bell nu părea prea potrivit pentru Beverly 
Hills, cu barba lui blondă și stufoasă, cu jeanși și cu o 
cămașă _cadrilată decolorată. Aproape că mi-l și 
puteam imagina în postura unui tăietor de lemne sau 
ca pe un fost membru al vreunei formaţii muzicale ca 
Nirvana sau Pearl Jam, dacă n-ar fi fost înconjurat de 
acel decor ultramodern. Ştiam din dosar că el și 


nevasta lui îsi construiseră casa aceea doar cu câtiva 
ani în urmă. 


Glasul lui Michael Bell, ca și întreaga manieră a 


acestuia de a se comporta trădau posomorâta stare de 
spirit a cuiva aflat încă în stadiile incipiente ale unei 
dureroase suferinţe. Şi totuși el mă pofti înăuntru cu 
multă politeţe. 

— Cu ce anume te pot servi? mă întrebă el. Aș putea 
să-ţi ofer un ceai cu gheaţă. Vrei un ceai răcoritor, 
agent Cross? 

— Mulţumesc, nu te deranja. Nu vreau nimic, i-am 
răspuns eu. 

În apropiere stătea în picioare o menajeră în același 
timp și bonă, între două vârste, așteptând să vadă cu 
ce anume ne putea fi de folos. Mi-am închipuit că 
femeia respectivă trebuia să fie Lupe San Remo, cea 
care descoperise în piscină cadavrul stăpânei sale. 

— N-avem nevoie de nimic acum, Lupe, îţi 
mulţumes, îi spuse domnul Bell în limba spaniolă, 
continuând apoi, tot în spaniolă: Vrem să luăm cina la 
ora șapte, te rog. 

L-am urmat, trecând printr-un un hol aerisit, unde 
trei micuţe zâne blonde se adunaseră grămadă într-un 
fotoliu de dimensiuni gigantice. Respectivele_ erau, 
potrivit dosarului, Cassie, Anna și Zoey, de cinci, șapte 
și opt ani. Pe un imens ecran al unui televizor cu 
plasmă, era încremenită o imagine din PE URMELE LUI 
NEMO, oprită temporar. 

Le întrerupsesem și mă simţeam vinovat și din acea 
cauză. Mă întrebam dacă „Mary Smith” nutrea cu- 
adevărat anumite sentimente faţă de copiii victimelor. 
lar în caz ca așa era - atunci din ce motiv? Care ar 
putea fi oare motivatia unei atât de dezaxate 
persoane? Şi de ce să o fi ucis pe mama acestor 
copile? 

— Fetelor, acum eu am să merg pentru câteva 
minute în camera de zi, le spuse tatăl lor. Voi 


continuaţi să urmăriţi mai departe filmul, fără mine. 
Bărbatul apăsă pe un buton al telecomenzii și apoi 
mări volumul sonorului, în timp ce imaginile din film 
reîncepuseră să se deruleze pe ecran. Am recunoscut 
în banda sonoră vocea lui Ellen DeGeneres, probabil 
datorită faptului că îl văzusem și eu de vreo 
douăsprezece ori pe NEMO, împreună cu Jannie. 
Acesteia îi plăcea la nebunie Dorry. Putem sta aici de 
vorbă, începu domnul Bell, pe când intram într-o 
boltită cameră de zi. Un perete de sticlă înalt cât trei 
etaje oferea o uluitoare priveliște a țărmului oceanului 
și, cu mult mai aproape, a piscinei în care fusese 
găsită fără viaţă soţia domnului Bell, Marti. Bărbatul 
se așeză, cu spatele la piscină, pe o canapea de catifea 
de culoare bej. Obișnuiam să ador acel peisaj, îmi 
spuse el, după care adăugă: Ca și Marti de altfel. 

— Ai prefera cumva să ne întâlnim și să discutăm în 
altă parte? l-am întrebat direct. 

— Îţi mulţumesc, îmi răspunse el. E-n regulă. Încerc 
să mă port cât mai normal cu putinţă. De dragul 
fetelor. Ca și pentru propriul meu echilibru mintal. 
Putem vorbi aici. Ai să-mi pui niște întrebări? 

— Ştiu că ai fost interogat și de către polițiștii din 
Los Angeles. Mai știu și că ei s-au lămurit și te-au scos 
din cauză, astfel că voi încerca să te retin cât mai 
puţin cu putinţă. A 

— Apreciez acest lucru. Îţi voi sta la dispoziţie atâta 
vreme cât vei avea nevoie, îmi spuse el. Te rog să 
începi. Vreau să fiu de folos la prinderea persoanei 
care a făcut asta. Am nevoie să simt că ajut și eu la 
ceva, că nu stau cu mâinile în sân. 

Eu ședeam pe o canapea asemănătoare cu aceea pe 


care se asezase Bell. Între noi, se afla pe post de masă 
un bloc lustruit din marmură. 


— Îmi pare rău, dar trebuie să încep cu niște 
întrebări de rutină. Avea sotia dumitale vreun dusman 


de care să ai cunostintă? Cineva de care să-ți fi 


reamintit după ce s-a întâmplat nenorocirea? 
El își mângâie ușor barba, după care se frecă la ochi 
cu ambele mâini. 


— Crede-mă, m-am tot gândit la asta. Şi este ca un 
fel de ironie a sortii. Marti era una dintre cele mai 
populare persoane din oraș. Toţi o iubeau, lucru 
extrem de rar pe-aici. Poţi verifica. 

Bărbatul se opri, și faţa i se strâmbă a plâns. Era 
foarte aproape de a-și pierde cumpătul, și mi s-a părut 
că-i pot citi gândul. TOTI O IUBEAU. LA TIMPUL TRECUT. 

Umerii i se pleoștiră. Se șterse la ochi cu pumnul 
strâns 

— Îmi pare rău. Mă tot gândesc că tot ce s-a 
întâmplat a fost doar un vis urât, dar în realitate nu-i 
așa. 


— Liniștește-te, i-am spus eu. 
Aș fi vrut să-i spun mai mult; aș fi vrut să-i spun că 
stiam cum se simtea, că stiam nu numai cum este să-ți 


pierzi nevasta, ci și cum este să ţi-o pierzi într-un 
astfel de mod. Cu mai multă vreme în urmă, sieu mă 
simţisem la fel precum se simţea el acum. Chiar dacă 
experienţa lui era asemănătoare cu a mea, el n-ar fi 
simţit nicio alinare dacă ar fi știut asta, și cu-atât mai 
puţin dacă ar fi aflat-o din partea unui străin care pe 
deasupra mai era și poliţist. Orice lucru personal pe 
care i l-aș fi spus în acel moment în privinţa 
respectivă, i l-aș fi spus pentru că m-aș fi simţit eu mai 
bine spunându-i-l, așa că am renunţat să-i mai vorbesc 


despre Maria și despre felul în care fusese aceasta 
omorâtă. 


— Tată? 


Zoey, cea mai mare dintre fiicele lui, se afla în 
dreptul arcadei dintre camera de zi și coridor. Cum 
stătea în spatiul de trecere, arăta înspăimântată, 
micuță și extrem de singură. 

— E-n regulă, dulceaţă, îi spuse el. Totul e bine, nu 
mi s-a întâmplat nimic rău. Vino puţin aici. Bărbatul își 
desfăcu braţele, iar fetița merse la el, ocolind pe 
departe canapeaua, ca să evite să se apropie de mine. 
Bell își îmbrăţișă fiica, după care amândoi începură să 
plângă. Mă întrebam dacă micuța își mai văzuse 
vreodată tatăl plângând. E-n regulă, Zoey, îi repetă el, 
netezindu-i părul. E-n regulă, Zoey. Te iubesc atât de 
mult. Esti o fetiţă foarte bună. 

— Te iubesc, tăticule, murmură Zoey. 


— Putem continua mai târziu, am spus eu încet. Sau 
altă dată. Am la dosar declaratia dumitale. Oricum n- 


am nevoie de mult mai mult. 


El mă privi cu recunoștință, în timp ce obrazul îi era 
lipit de căpșorul lui Zoey. Aceasta își schimbase poziţia 
și se arcuise pentru a se lipi mai strâns de tatăl ei. Nu 
încăpea nicio îndoială că erau foarte apropiaţi, iar eu 
m-am gândit în acel moment la Jannie. 

— Te rog să mă anunţi dacă mai pot face ceva 
pentru a-ti fi de folos, îmi spuse el. Chiar vreau cu- 
adevărat să fiu de ajutor. 

— Mi-ar fi util dacă aș putea să fac doar un tur rapid 
al casei tale, i-am spus eu. 

— Bineînţeles. 

M-am întors să ies din încăpere, însă apoi m-am 
oprit și i-am vorbit din nou, incapabil să mă stăpânesc. 

— Faci exact ceea ce trebuie, l-am încurajat eu. 
Copilele tale au mare nevoie de tine, pentru a trece 


peste această încercare. Să fii extrem de apropiat de 
ele. 


— Așa voi face. Acum numai pe ele le mai am. Îţi 
mulţumesc. Ești foarte atent. 

N-am mai spus nimic altceva, și dacă ar fi să fac o 
presupunere, aș zice că el și-a dat seama de faptul că 
eu îi dădusem nu numai sfatul unui poliţist, ci și pe 
acela al unui tată și al unui soţ. Şi dintr-odată, n-am 


vrut să mai zăbovesc în casa aceea decât atâta cât era 
strict necesar. 


45 


Ca detectiv, mi-ar fi plăcut să-mi fi petrecut mai 
multe ore în casa Lowenstein-Bell ca să adâncesc toate 
amănuntele observate, însă în împrejurările date, mi- 
am acordat doar cincisprezece sau douăzeci de 
minute. 

Am început cu frumoasa piscină și am rămas o 
vreme lângă capătul ei adânc, uitându-mă în jos la 
liniile vopsite cu albastru pe fundul bazinului, pentru a 
separa culoarele de înot. Se estimase faptul că din 
poziţia aceea o _împușcase Mary Smith pe Marti 
Lowenstein-Bell, cu un singur glonţ tras în creștetul 
capului. Apoi trăsese cadavrul spre ea, la marginea 
bazinului, cu un minciog de piscină cu plasă mare și cu 
mâner lung. 

Asasina se ocupase nestingherită după aceea de 
ciopârţirea feţei victimei cu cutitul, fără să scoată 
cadavrul din apă. Tăieturile erau făcute neglijent, cu 


zecile, în mare grabă, intersectate. DE PARCĂ AR FII 
VRUT SĂ-I STEARGĂ COMPLET IMAGINEA FIGURII. 


Era asemănător cu ceea ce făceau oamenii 


câteodată cu fotografiile, când se descotoroseau_ în 
mod simbolic de câte cineva, acoperind figura din poză 
cu câte un X. De altfel, Mary Smith mai distrusese și 
câteva fotografii de familie, în biroul de la etajul casei. 
M-am uitat în sus, la locul unde îmi imaginasem că 
se afla acel birou, bazându-mă pe schiţele din dosar. 
Drumul firesc dintre piscină și birou trecea prin ca- 
mera de zi și urca apoi treptele din piatră de calcar ale 


scării din holul principal de la intrarea în casă. 
Ucigasul mai vizitase casa și înainte de ziua crimei. 


Cum se întâmplase oare, cu exactitate, acest lucru? Pe 
la ce oră? Şi... în ce scop? Cum se dezvoltau procesele 
mintale ale lui Mary Smith? 


Când am traversat din nou livingul, Michael Bell 
sedea împreună cu cele trei fiice ale sale, urmărind 
toţi patru, cu indiferenţă, filmul lor. Nici măcar nu-și 
ridicară privirile la trecerea mea, iar eu nu voiam să-i 
întrerup încă o dată. Nu știu din ce motiv, mi-am 
amintit cum i-am îmbrățișat pe Jannie și pe Day, 
imediat după ceea ce se întâmplase cu micul Alex, la 
Seattle. 

Holul de la etaj era ca un fel de pod suspendat, din 
lemn și din sticlă, care împărțea casa în două. Am 
urmat traiectoria probabilă a lui Mary Smith până 
acolo sus, iar apoi mai departe, de-a lungul unei aripi 
interioare, unde biroul lui Marti era destul de usor de 
găsit. 

Era unica încăpere cu ușa închisă. 

Înăuntru, pe unul dintre pereţii biroului, se vedeau 
niște locuri goale unde îmi închipuiam că fuseseră 
atârnate niște fotografii de familie. Tot restul camerei 


părea să fi rămas intact. 
Asasinul devine din ce în ce mai curajos, asumăndu- 


și tot mai multe riscuri, iar obsesia sa cu privire la 
familie rămâne la fel de puternică. Concentrarea 
ucigașului este extrem de intensă. 


Atenţia mi se îndreptă apoi în direcţia unui scaun de 
piele, cu spătar înalt, aflat în faţa unui monitor vertical 
cu diagonala de 53 de centimetri. Acesta era spaţiul de 
lucru al victimei și probabil locul unde stătuse Mary 
Smith, atunci când îi transmisese lui Arnold Griner la 
L.A. TIMES mesajul ei, prin e-mail. 

Geamul biroului dădea spre terasa și piscina de 
dedesubt. S-ar fi putut ca Mary Smith să se fi uitat la 
cadavrul lui Marti, care plutea cu faţa în jos, în timp ce 
scria mesajul la calculator. li repugnase cumva? O 
înfuriase oare acea imagine? Sau simţise doar o uriașă 


satisfacţie, în timp ce ședea acolo și privea în jos, la 
victima ei? 

Ceva îmi atrase atenţia. Fotografiile distruse şi 
recenta vizită tainică de la cafeneaua aceea. Un lucru 
pe care profesoara Papadakis mi-l spusese în legătură 
cu o anume „lipsă de încredere”. Şi altceva la care mă 


gândisem eu în acea dimineaţă. LUI MARY SMITH NU-I 
PLĂCEA CEEA CE VEDEA LA LOCURILE CRIMELOR. OARE ASA 


ERA? 

Şi cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu-atât mi se 
părea că faptul reflecta tot mai evident o pregnantă 
imagine din trecut, care o deranja pe Mary Smith. O 
anumită parte din ea po care voia s-o evite îi devenea 
din ce în ce mai clară. Reacţia ei era aceea de 
respingere. Îmi displăcea profund să mă gândesc la 
acest lucru, dar probabil că ea își pierdea controlul. 

Apoi m-am corectat, spunându-mi că UCIGASUL își 
pierdea controlul. 


46 


În seara aceea stăteam întins pe spate pe patul din 
camera de hotel. Mintea mi se învârtea în diverse 
direcţii dintre care niciuna nu mi se părea că merită 
osteneala în ceea ce mă privea, din cât puteam să-mi 
dau eu seama în momentul respectiv. 

Mary Smith. Patologia acesteia. Inconsecvenţele ei. 
Posibila motivare a crimelor. Nimic limpede până în 
acea clipă. 

Jamilla. Nici acolo nu se _ clarificase nimic. Nu 
ajunsesem nici măcar să mă apropii de rezolvarea 
acelei probleme. 

Familia mea pe care o lăsasem la Washington. 
Situaţia era în continuare la fel de încurcată. 

Christine și Alex Junior. Cea mai tristă dintre toate 
problemele mele. 

Eram conștient de faptul că nicio latură a vieţii mele 
nu primise din partea mea în ultima vreme atenţia pe 
care ar fi meritat-o. 


Totul începea parcă să-mi solicite din ce în ce mai 
mult efort. 


A 


li ajutasem pe alţii să se descurce cu acest fel de 
depresie, dar niciodată pe mine însumi. 

Ajunsesem astfel la impresia că nimeni nu se 
pricepea foarte bine să se autoanalizeze. 

Ţinându-se __ de cuvânt, Monnie Donnelley îmi 
transmisese deja ceva informatii despre James 
Truscott. 

Pur şi simplu, acesta demisionase din slujbă. 
Ambitios, uneori chiar brutal, era însă un respectat 
membru al celei de-a patra puteri în stat, presa. Nu 
părea să aibă vreo legătură cu crimele Mary Smith. 

M-am uitat la ceas, am murmurat o înjurătură și am 
telefonat acasă, sperând să-i mai prind pe Jannie și pe 


Damon înainte ca ei să fi mers la culcare. 

— Bună ziua, aici reședința Cross. Jannie Cross la 
telefon. 

M-am trezit că zâmbesc. 


— Nu e magazinul de îmbrăţișări și de săruturi? Aș 
vrea să fac o comandă, vă rog. 

— Bună, tăticule. Ştiam că aveai să suni. 

— Chiar atât de previzibil sunt?Nu-i nimic. Voi doi 
sper că vă pregătiţi de culcare, nu-i așa? Spune-i lui 
Damon să ridice și el receptorul, la celălalt telefon. 

— L-am ridicat deja. Mi-am închipuit eu că tu suni. 
Ești într-adevăr destul de previzibil. lar acesta este un 
lucru foarte bun. 

Din doar câteva replici, am reușit să-mi dau seama 
de ceea ce făceau copiii mei. 

Damon încerca să mă determine prin lingușeli să-l 
las să-și cumpere un CD cu o consultativă garanţie 
părintească. Dar n-a adus vorba despre nicio vânzare 
și n-a rostit încă niciun cuvânt nici despre misterioasa 
lui prietenă. 

annie se pregătea pentru prima ei manifestare 
științifică și voia să afle dacă îi puteam supune pe 
prietenii ei la un detector de minciuni. 

— Bineînţeles. Imediat după ce vă voi supune la el 
pe tine și pe Damon. 

Apoi Jannie îmi spuse ceva care mă neliniști extrem 


de mult. 
— Scriitorul acela a venit din nou aici. Nana l-a luat 


la goană. l-a spus nişte lucruri usturătoare, 
categorisindu-l drept „o veritabilă ruşine pentru tagma 
profesiunii sale”. 

După ce am terminat discuția cu copiii am vorbit și 


cu Nana, iar apoi am cerut să mi se aducă ceva de 
mâncare în cameră. 


În cele din urmă am sunat-o si pe Jamilla, la San 


Francisco. 


Iniţiasem apelurile telefonice în ordinea inversă 
caracterului stresant al acestora, eram constient de 


acest lucru, lăsându-le la urmă pe cele mai dificile. 
Bineînteles că mai luasem în considerare si 
chestiunea fusurilor orare ale locurilor unde sunam. 


— Întreagă această dandana cu Mary Smith a 
devenit cu rapiditate o adevărată problemă naţională, 
îmi spuse Jamilla. Pe-aici pe la noi umblă vorba că 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles se află încă 
departe de a o prinde. 

— Hai să mai vorbim și despre altceva decât numai 
de treburile de serviciu, i-am spus eu. Ești de acord? 

— La drept vorbind, tocmai mă pregăteam să plec. 
Am întâlnire cu un prieten... și suntem numai prieteni, 
adăugă ea puţin cam prea repede. Să nu fii îngrijorat 
din pricina asta. 

Mie mi se părea că mesajul codificat era tocmai 
acela de A MĂ ÎNGRIJORA ÎN PRIVINTA RESPECTIVĂ. 

— Desigur, du-te. 

— Vorbim mâine? mă întrebă ea. lartă-mă. Trebuie 
să fug. Rămâne așadar pe mâine, Alex? 

I-am promis că da, după care am pus receptorul în 
furcă. SUNTEM NUMAI PRIETENI, mi-am repetat în gând. 


Terminasem primele două apeluri telefonice și mai 
aveam încă unul. 


A 


Il mai aveam pe cel cu-adevărat cel mai dificil dintre 
toate. 

Am ridicat din nou receptorul și am format numărul 
pe care îl știam pe dinafară. 

— Alo? 

— Sunt eu, Alex. 

Christine făcu o _ pauză - ca un alt răspuns 


indescifrabil. 


— Bună, îmi răspunse ea într-un târziu. 
— Aș putea vorbi cu Alex? 
— Sigur că da. Așteaptă puţin, ca să-l chem. Tocmai 


și-a terminat cina. Acum e în camera lui de joacă. 
Am auzit un fosnet, urmat de vocea atenuată a lut 


Christine. 


— La telefon e tăticu'. Acel cuvânt îmi produse o 
strângere de inimă - caldă și în același timp plină de 
regret. 

— Bună, tati. Tonul emoţionat al glasului său trezi în 
mine o mulțime de simtăminte amestecate, dar în 
principal era vorba despre faptul că mi-era foarte dor 
de el. Îi și puteam vedea feţișoara dulce și zâmbetul 
larg. 

— Bună, cățelușule. Ce mai e nou? 

Dar la fel ca orice alt copil de trei anișori, micul Alex 
nu era, din nefericire, chiar foarte rapid și deprins cu 
vorbitul la telefon, astfel că a fost din păcate o 
conversaţie laconică. 

După o întrerupere deosebit de lungă, am auzit-o din 
nou în fundal pe Christine. 

— Spune-i pa! 

— Pa. 

— La revedere, i-am zis eu. Te iubesc, amice. 

— Te iubesc, tati. 


Apoi micul Alex mi-a închis telefonul. După acel 
categoric declic, m-am trezit din nou în camera mea 
de hotel, singur doar cu cazul Mary Smith și simțind 
într-un mod acut lipsa tuturor celor pe care îi iubeam 
mai mult decât orice pe lume, mai mult decât iubeam 
viața însăsi. 

Acela era gândul care îmi domina mintea. Oare ce 
însemna asta? 


PARTEA A TREIA 
FAPTE INŞELATOARE 


47 


Mary Smith şedea pe o bancă din parc, în timp ce 
micuța și iubita ei Ashley se maimuţărea frenetic pe 
locul de joacă al copiilor. Era un lucru bun. Acel efort 
fizic era suficient pentru a o obosi pe fetiță, înainte ca 
Mary să meargă să-i ia pe Brendan și pe Adam din 
vizitele în care se distrau. Mary spera că îi va rămâne 
astfel suficientă vreme pentru a-și putea limpezi 
creierul, după o altă zi imposibilă. Se uită la agenda 
nouă-nouţă din poala ei, admirându-i frumoasa hârtie 
groasă și minunata copertă pânzată. 

Jurnalele constituiau unica mare extravaganţă din 
viaţa ei. Se străduia să scrie câte puţin în fiecare zi. 
Poate că, mai târziu, copiii aveau să citească ceea ce 
scrisese ea, și să afle cine era cu-adevărat mama lor 
în afară de Bucătăreasa, Menajera și Şoferul. Între 
timp însă, până și jurnalul complotase împotriva ei. 
Fără să se gândească, scrisese în el, chiar pe prima 
pagină: ROSII, MORCOVI, CEREALE, SUC, SCUTECE. Lia 
naiba! 

Asta chiar că era inadmisibil! Mary rupse cu grijă 
respectiva foaie de hârtie. Poate că era un lucru 
caraghios, însă ea considera acel jurnal ca pe un 
obiect sacru, în care nu se cuvenea să-ţi notezi o listă 
de cumpărături. 

Deodată, femeia îngheţă, dându-și seama că n-o mai 
vedea nicăieri pe Ashley! OF, DOAMNE, UNDE-O FI 
DISPĂRUT? 


Doar cu câteva clipe mai înainte fetiţa fusese acolo, 
iar acum se făcuse nevăzută. 

Sau poate că nu trecuseră doar câteva clipe. Mary 
se încordă. Era posibil oare să fi trecut mai mult decât 
câteva clipe? Trecuse cumva mai mult timp? 

— Ashley? lubito? 


Ochii ei parcurseră iute micul și aglomeratul loc de 
joacă pentru copii. Se vedeau câteva fetițe cu căpșoare 
blonde cu clăi ciufulite de păr, dându-se în leagăne sau 
alergând de colo-colo, însă niciuna dintre ele nu era 
Ashley a ei. Întreaga zonă de joacă era îngrădită cu un 
gard din fier forjat. CÂT DE DEPARTE ARFI PUTUT SĂ 
AJUNGĂ? Femeia se îndreptă spre poartă. 

— Scuzaţi-mă, nu cumva aţi văzut o fetiță? Are părul 
blond, jeanși și un tricou roșu. 

Se părea că nimeni n-o văzuse. 

Of Dumnezeule, nu așa ceva. Nu. Nu. 

Exact în acel moment, Mary o zări din nou. Inima 
aproape că-i sărise din piept. Ashley se _ ascunsese 
îndărătul unui copac din apropierea unui colţ al 
terenului de joacă. Femeia scoase un mic hohot de râs, 
simțindu-se în sinea ei jenată de faptul că intrase atât 
de repede în panică. Or DOAMNE, CE SE ÎNTÂMPLĂ OARE 
CU MINE ? 


Se apropie apoi de fiica ei. 

— Ce faci tu aici, dulceaţă? 

— Mă jucam de-a v-aţi ascunselea, îi răspunse 
micuța. A fost doar un joc, mămico. 

— Şi cu cine anume te jucai, pentru numele lui 
Dumnezeu? Se străduia să nu ridice prea tare tonul. 
Lumea din jur deja începuse să se uite la ele ca la urs. 

— Cu tine. Fetiţa îi zâmbi atât de dulce încât Mary 
de-abia mai rezista. 

Ea se aplecă foarte jos și îi șopti fiicei sale la ureche: 

— Ashley, n-ai voie să fugi și să te ascunzi așa. 
Înţelegi tu? Dacă tu nu mă mai poţi vedea pe mine, 
atunci nici eu nu te mai pot vedea pe tine. Bine? 

— Bine. 

— Perfect. lar acum, ce-ar fi să te duci să încerci să 


te mai și cateri puţin? 


Mary se așeză pe o altă bancă, departe de furtuna 


generală de priviri dezaprobatoare. O tânără mamă 
care citea din L.A.TIMES zâmbi în directia ei si o 


salută: 

— Bună. 

— Probabil că nu ești de pe-aici, îi replică Mary, 
măsurând-o rapid, din cap până-n picioare. 

Glasul celeilalte femei avea un ton oarecum 
defensiv. 


— De ce spui asta? 

— În primul rând, fiindcă nimeni de pe-aici nu-ţi 
arată atâta amabilitate, îi răspunse Mary, după care îi 
surâse și ea. lar în al doilea rând, cineva din altă parte 


recunoaște pe altcineva din altă parte. Eu sunt de loc 
din Vermont. 


Cealaltă femeie se arătă ușurată. 

— lar eu sunt din Baltimore, zise ea ducându-și o 
mână la piept. Am auzit că aici, în California, toată 
lumea este prietenoasă. Şoferii se opresc și te lasă să 


traversezi, nu-i asa? În Baltimore, n-ai să vezi asta. 

— E-adevărat. 

— insă nici așa ceva n-o să găsești. Ea îi arătă prima 
pagină din TIMES. 


CONTINUĂ INVESTIGAŢIA 
REFERITOARE LA CRIMELE DE LA HOLLYWOOD 

— Ai auzit despre treaba asta? o întrebă femeia. 
Trebuie să fi auzit. 

— In zilele noastre, ar fi și greu să nu auzi. 

— Mă întristează extrem de mult. Ştiu că s-ar cădea 
să-mi fie frică, dar realmente îmi pare nespus de rău 
pentru familiile acelea. 


Mary dădu din cap, cu gravitate. 
— Stiu. Si mie. E-ngrozitor, nu-i asa? Sărmanii copii 


sărmanii copii. Simţi că-ţi vine să plângi și să nu te mai 
oprești. 


48 


Potrivit statisticilor pe care tocmai le studiam la 
masa mea de lucru, aproximativ optzeci și nouă la sută 
dintre femeile dovedite a fi asasine în serie foloseau 
pentru omorârea victimelor lor otrava, sufocarea și 
injectiile letale. Mai puţin de zece la sută dintre 
ucigașe alegeau pentru comiterea crimei o armă de 


foc și nu era înregistrată niciuna care să fi folosit un 
cuţit. 


Constituia oare Mary Smith excepția care confirm 
regula? 


Nu-mi venea să cred așa ceva. Dar se părea că eram 
unicul care gândea așa. 

Am trecut în revistă întreaga grămadă de decupări, 
de fotografii și de articole împrăștiate pe masă în faţa 
mea, ca pe niște bucățele din mai multe puzzle-uri 
diferite. 

Aileen Wuomos era una dintre adeptele armelor de 
foc. În 1989 și 1990 ea a omorât cel puţin șapte 
bărbaţi, în Florida. Atunci când a fost arestată, femeia 
a fost decretată de către presă drept prima ucigașă în 
serie, din întreaga istorie a Americii. Ea era probabil 
cea mai vestită, dar nici pe departe prima. Aproape 
jumătate dintre cele aflate în statistici erau un fel de 


văduve negre - omorâtoare de bărbaţi - ori mânate de 
răzbunare. Cele mai multe dintre ele aveau, într-un fel 


sau într-altul, relatii de rudenie cu victimele lor. 


Bobbie Sue Terrell, de profesie infirmieră în spital, a 
injectat unui număr de doisprezece pacienţi doze 
mortale de insulină. 

Dorothea Montalvo Puente i-a otrăvit pe nouă dintre 
chiriașii ei, ca să-și poată însuși asigurările acestora 
de asistenţă socială. 


În usa biroului se ivi figura lui Maureen, secretară la 


serviciul operativ. 

— Vrei să-ti aduc ceva de mâncare de la In-n-Out 
Burger? 

Am ridicat privirea și mi-am dat seama că se făcuse 
deja întuneric și că, la drept vorbind, aveam o foame 
de lup. 

— M-aș bucura dac-ar avea un sandvici cu pui la 
grătar, și niște suc de portocale, îţi mulțumesc. 

Ea râse din toată inima. 

— Dar un hamburger sau un cheeseburger nu ti-ar fi 
pe plac? 

Întrucât somnul și viaţa personală mi se făcuseră 
deja varză, încercam să evit pe cât posibil măcar 
mâncarea nesănătoasă. De zile întregi nu mai 
mâncasem porcării. Ultimul lucru de care aș mai fi 
avut nevoie pe _ coclaurile unde ajunsesem ar fi fost 
acela de a-mi deregla și digestia. I-am spus fetei să nu- 
mi aducă nimic, pentru că aveam să mă descurc 
singur, până la urmă. 

Un minut mai târziu, agentul Page începu să se 
fâţâie și el pe lângă masa mea de lucru. 


— Cum merge? mă întrebă el. Ai descoperit ceva? 
Mi-am desfăcut bratele, arătând către multimea do 


informaţii din fata mea. 


— Profilul ei nu se prea potrivește cu toate astea. 

— Lucru probabil valabil și pentru aproximativ 
jumătate dintre _criminalele în serie din istorie, în 
momentul activităţii lor, îmi replică Page. Tânărul 
agent mă impresiona din ce în ce mai mult. 

— Dar ce se mai aude cu bunii noștri prieteni de la 
poliția din Los Angeles? Din partea lor ai mai primit 
vreo noutate? 

— Bineînţeles, îmi răspunse el. Ne-au trimis 
rapoartele balistice preliminare asupra armei folosite. 


Ascultă aici - este vorba despre o vechitură celebră. 
Un Walther PPK, același de fiecare dată. O să aibă loc 
mâine o informare completă în privinţa asta, dacă vrei 
să participi. Dacă nu, atunci o să-ţi spun eu ce anume 
a mai apărut nou. 

Era o informaţie surprinzătoare și foarte ciudată - 
vechimea armei crimelor. 

— Şi cât de veche este arma? Au aflat? 

— Are pe puţin douăzeci de ani, ceea ce adânceşte și 
mai mult misterul, nu? Ar putea fi greu să dai de urma 
unei asemenea arme. 

— Crezi că numai ăsta-i motivul pentru care o 
folosește? Doar faptul că arma este greu de depistat? 
l-am întrebat mai umil gândind cu voce tare. 

Page trecu mintal în revistă în mod instantaneu o 
mulțime de posibilităţi. 

— Ea nu este o profesionistă în domeniu, da? Poate 
că aceasta este o armă pe care o deţine de foarte 
multă vreme. Sau poate că femeia ucide de mai mult 
timp decât credem noi că o face. Ar fi de asemenea 
posibil să o fi găsit întâmplător. Ori poate că arma i-a 
aparţinut iniţial tatălui ei. 

Toate astea erau presupuneri cu greutate, provenite 
totuși doar dintr-o rapidă cugetare. 

— Câţi ani ai? l-am întrebat, devenind dintr-odată 
curios în privinţa lui. 


El mă privi cam chiorâș. 
— Ooo, dar n-are nicio relevantă să mă întrebi una 


ca asta. 


— Liniștește-te, i-am spus eu. Nu este un interviu 
pentru angajare. Mă întrebam și eu așa. Ești cu mult 
mai sprinten la minte decât destui indivizi pe care i-am 
văzut în ultima vreme iesind de la Quantico. 

— Am douăzeci și șase de ani, îmi răspunse el, 


afișând un zâmbet larg. 

— Eşti foarte bun, Page. Totuși, mai trebuie să 
lucrezi la partea de trucuri. 

Expresia nu i se schimbă. 

— Cunosc și partea cu trucurile, doar că n-am nevoie 
de ea aici, la serviciul operativ. Apoi, imitând la 
perfectie felul de a vorbi al surferilor, îmi spuse: Da, 


bătrâne, știu ce gândești despre mine, însă acum că 
mi-am încheiat ucenicia de surfer, sunt totalmente 


dedicat activității mele actuale. 
Am râs satisfăcut, chiar dacă mai mult în sinea mea. 


— Page, să știi că nu mi te pot imagina urcat pe o 
planșă de surfing, l-am asigurat eu. 
— Ba poţi s-o faci în voie, bătrâne, replică el. 


49 


A doua zi, pe la ora cinci, sala de conferinţe de la 
sediul Departamentului de Poliţie din Los Angeles era 
ticsită de lume, precum o conservă de sardele. M-am 
rezemat de peretele dinspre partea din față a 
încăperii, așteptând ca Jeanne Galletta să dea startul 
întregii nebunii. 

Aceasta apăru mergând în pas vioi, însoţită de Fred 
Van Allsburg, șeful de la mine de la birou, de Alan 
Shrewsbury, șeful poliţiei din Los Angeles, precum și 
de un al treilea bărbat, pe care nu-l cunoșteam. Jeanne 
arăta cel mai bine din acel mic grup, și în același timp 
era singura sub cincizeci de ani. 

— Cine-i tipul acela? l-am întrebat pe un poliţist de 


lângă mine. Acela în costum albastru. 
— Michael Corbin. 


— Cine? 

— Viceprimarul. Şi are doar valoarea costumului de 
pe el. In rest, e inutil precum tâtele unui taur. 

Intr-un fel, eram destul de mulţumit și în același 
timp și puţin rezervat, pentru că nu mi se ceruse să 
vorbesc și eu la acea întrunire. Politica era nelipsită de 
la un atât de important caz de omucidere. Speram 
doar ca aici, la Los Angeles, politicienii să nu încerce 
să-și aroge un rol mai mare ca de obicei. 

Galletta mă salută, printr-o mică înclinare din cap, 


A . 


înainte de a începe: 

— Gata oameni buni, hai să-i dăm drumul. Se făcu 
liniște. În acel moment, viceprimarul dădu mâna cu 
Van Allsburg și se strecură afară, printr-o ușă laterală. 
Cum? Ce-o mai fi însemnând și asta oare? Vizita lui nu 
marcase o prezenţă charismatică, ci mai curând una 


fantomatică. Apoi Galletta începu: Mai întâi să trecem 
în revistă lucrurile de BAZĂ. 


i ea enumeră la iutţeală toate elementele 
caracteristice ale cazului -  Waltherul PPK 


abtibildurile pentru copii marcate cu două A-uri și un 
B si victimele, asa-numite Mame Ideale, ăsta din urmă 


fiind desigur punctul de vedere susţinut de către 
presă. Ba un ziar extrem de răutăcios și de deplasat 
botezase cazul cu sintagma „Crimele nevestei 
vitregite”. 

Galletta ne reaminti faptul că formulările exacte ale 


e-mail-urilor pe care le trimisese Mary la ziarul 
L.A.TIMES__ constituiau niste informatii absolut 


confidentiale. 


Au fost apoi puse și câteva întrebări. 
Cunoștea sau presupunea poliția sau _  FBl-ul 
existenţa vreunei legături între Mary Smith și alte 


crime comise în zonă? Răspunsul a fost: NU. 
De unde avem certitudinea că este vorba de un 


singur agresor? Răspunsul a fost: Nu suntem absolut 
siguri de așa ceva, dar toate semnele par să indice 
acest lucru. 

Cum se face că știm că asasinul este femeie? 
Răspunsul a fost: Sub un abțibild lipit la 
cinematograful din Westwood a fost descoperit, prins 
și lipit, un fir de păr de femeie, aparținând, după toate 
probabilitățile, ucigașei. 

— Acesta ar putea fi un moment extrem de potrivit 
pentru a-l ruga pe agentul Cross să ne ofere o imagine 
generală a profilului de suspect pe care l-a stabilit 
până în acest moment FBl-ul. Doctor Cross a venit aici 
de la Washington, acolo unde a rezolvat niște cazuri în 
care au fost implicaţi asasini în serie precum Gary 
Soneji și Kyle Craig. 

Aproximativ o sută de perechi de ochi se întoarseră 
simultan ca să mă privească. Mă gândeam că venisem 


la acea informare ca simplu observator, iar acum 
ajunsesem centrul atenţiei generale. N-avea niciun 
rost să irosesc neașteptata ocazie care-mi fusese 
oferită pe tavă, și cu-atât mai puţin să-i fac pe toţi să-și 
piardă timpul în mod inutil. 

— Ei bine, aș vrea să încep prin a vă spune că eu 
unul nu sunt absolut convins de faptul că Mary Smith 


ar fi femeie, le-am trântit-o pe neașteptate. 
Asta ar fi fost cazul să-i trezească din picoteală până 


și pe cei din rândurile cele mai din spate ale sălii. 


50 
Şi vorbele mele chiar au dezmortit sala, care a fost 


brusc străbătută de un freamăt. Măcar izbutisem să le 
captez tuturor atentia. 

— Nu zic nici că ucigașul este cu certitudine bărbat, 
dar noi încă n-am eliminat această posibilitate. Şi nu 
cred că ar trebui să fie eliminată niciuna dintre cele 
două variante, am opinat eu, ridicând puţin tonul, 
pentru a acoperi rumoarea surdă din sală. Dar 
indiferent de sexul făptașului, sunt în măsură să vă 
spun câteva lucruri despre acest caz. Deocamdată, în 
lipsa unei certitudini în această privinţă, voi utiliza în 
mod convenţional pronumele ZA, pentru desemnarea 
autorului crimelor, în persoana așa-numitei Mary 
Smith. Probabil că ucigașa este de rasă albă și are 
între treizeci și cinci și patruzeci de ani. Se deplasează 
cu propria ei mașină, una care să nu atragă prea mult 
atenţia în selectele vecinătăţi ale locurilor unde au fost 
comise crimele. Cel mai probabil este o persoană cultă 
și educată și mai mult ca sigur are o slujbă, dar nu și o 
profesie anume, nefiind nici asasin plătit. Poate că 
persoana respectivă are un soi de poziţie ierarhică în 
domeniul serviciilor, rang pentru care s-ar putea 
foarte bine să fie supercalificată, dar în care nu este 
apreciată la justa ei valoare. 

Am continuat tot așa încă puţin, iar apoi am răspuns 
și la câteva întrebări venite de la mulţimea strânsă 
acolo. După ce am terminat eu, Jeanne Galletta le-a 
dat cuvântul celor de la serviciul de balistică, pentru 
ca aceștia să-și facă expunerea detaliată asupra armei. 
Apoi a învăluit cu privirea întreaga adunare. 

— Şi acum o ultimă chestiune, zise ea. Kileen, te rog 
să iei loc. Iti mulţumesc, Gerry. Încă nu s-a terminat 
ședința. O să vă spun eu când se va încheia. Așteptă 


până se făcu liniște în sală, după care vorbi din nou: 
Cred că nici n-ar mai fi nevoie să vă vorbesc și despre 
felul de-a dreptul ridicol în care este prezentat cazul în 
presă. Vreau ca FIECARE dintre voi să gândească, să 
acţioneze și să se comporte ca și cum ar avea în 
permanenţă o cameră de luat vederi îndreptată asupra 
sa, deoarece chiar așa presupun că stau lucrurile. Nu 
vreau să existe niciun fel de scurgeri de informaţii. 
Situaţia este la fel de gravă ca și un cancer la plămâni 
ajuns în faza terminală. Procedura standard de 
operare trebuie să rămână strict secretă. 

Am remarcat faptul că, în timp ce vorbea, Galletta 
mai trăgea din când în când cu ochiul și în direcţia lui 
Van __ Allsburg. Procedura fusese probabil tema 
întrunirii lor confidentiale cu viceprimarul. Mi-a trecut 
atunci prin minte faptul că ne aflam într-un an 
electoral. Primăria dorea rezultate clare și o rezolvare 
cât mai rapidă a cazului. Personal, mă cam îndoiam că 
așa avea să se întâmple. 

__— Deocamdată, cam asta-i tot, concluzionă Galletta. 
Incăperea se însufleţi brusc. 

Galletta îmi căută și îmi prinse privirea, dând apoi 
din cap în direcţia sălii de consiliu din spate. 

Am fost nevoit să mă strecor cu greu prin mulţime, 
pentru a ajunge acolo, întrebându-mă despre ce voia 
să discute cu mine. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o în timp ce ea 
închidea ușa în urma noastră. 

— Ce naiba a mai fost ṣi ASTA? se răsti ea la mine. 

Am privit-o pieziș. 

— Ce naiba a mai fost și... ce anume? 

— Să mă contrazici, să vorbești despre Mary Smith 
ca si cum ar fi bărbat si să derutezi lumea. Am nevoie 
ca toti oamenii mei să rămână concentrați și tu trebuie 


să mă anunti înainte de a da drumul din senin unor 
astfel de variante fanteziste. 
— Variante fanteziste? Din senin? Am mai vorbit 


despre asta și ţi-am spus ce părere aveam. 

— Da, iar noi am respins-o încă de la bun început. 

—Nu, n-am respins-o noi, de comun acord. Doar TU 
ai făcut asta, Jeanne. Ştiu că te afli sub o mare 
presiune... 

— La naiba, bineînţeles că sunt sub presiune. Aici 
suntem la Los Angeles, nu la Washington. Tu n-ai idee 
cum este. 

— Ba mai știu și eu câte ceva. Iar pe viitor, dacă vrei 
să prezint situaţia și să n-ai surprize neplăcute din 
partea mea, ar trebui să ne punem dinainte de acord. 
Încearcă să-ţi amintești ceea ce ai spus acolo, despre 
cum i-am prins pe Gary Soneji și pe Kyle Craig. 

Mă străduiam să rămân calm şi chiar tolerant 
menţinând un ton stăpânit, însă nici n-aveam de gând 
să cedez și să bat în retragere, în faţa încercărilor de 
intimidare. 

Jeanne scrâșni din dinţi și își lăsă pentru un moment 
privirea în jos. 

— Foarte bine. Ai dreptate. lartă-mă. 

— Jar dacă vrei să știi cu tot dinadinsul, eu nu susţin 


că tu trebuie să fii în mod obligatoriu de acord cu 
mine. În definitiv este cazul tău, însă când ai de-a face 
cu ceva atât de mare și de greu de mânuit, îţi dorești 
să poţi deţine cât mai mult control cu putinţă. 

— Ştiu, știu. Ea suspină prelung, dar nu fusese un 
suspin de _ ușurare, ci mai curând o încercare de a 
răsufla adânc, pentru a-și drege glasul. Apoi îmi zâmbi 
și adăugă: Ştii ceva? Ce-ar fi să mă revanșez faţă de 
tine? Iti place sushi? Doar trebuie să mănânci și tu 
ceva, nu? Şi-ţi promit că n-o să mai aduc vorba despre 


treburile de la serviciu. 


— Îţi mulţumesc, i-am răspuns cu politeţe, dar, din 
nefericire, încă nu mi-am terminat ziua de lucru. De- 
aici trebuie să mă întorc la birou, Jeanne. Şi chiar nu 
cred că ucigașul ăsta poate să fie femeie. Şi-atunci, 
cine-o fi el oare? Rămâne pe altă dată să luăm masa 
împreună, bine? 

— O lăsăm pe altă dată, încuviinţă Jeanne Galletta, 


plecând în grabă, așa precum intrase și în sala de 
conferinte. 


51 
Pentru următoarele câteva ore am rămas foarte 
concentrat, mentinându-mi una dintre acele stări 


extrem de productive de muncă, stare pe care mi-aş 
dori să o pot atinge de fiecare dată când mă așez la 
masa de lucru. 

Am parcurs, în cadrul sistemului de baze de date 
VICAP, mai multe teorii, căutând orice fel de potrivire 
posibilă cu grupul de crime din Los Angeles, însă 
negăsind nici măcar ceva cât de cât apropiat. 

Într-un târziu, tot mi-a atras ceva atenţia. Era vorba 


despre un triplu asasinat, comis cu mai bine de șase 
luni în urmă. 

Totul se petrecuse însă la New York și nu la Los 
Angeles, dar crimele fuseseră comise într-un 
cinematograf şi anume, Sutton, de pe strada East 57, 
iar amănuntele păreau incitante, la o primă vedere. 

În primul rând, cazul acestor trei crime rămăsese 
neelucidat. Nici pe departe nu reușise Departamentul 
de Poliţie din New York să soluţioneze enigma. La fel 
ca și în cazul asasinatelor din Los Angeles. 

Nici pentru cele trei omoruri de la New York nu 
putuse_ fi identificat un motiv evident. Acest ultim 
amănunt era extrem de important. Poate că această 
serie de crime comise după un anumit șablon începuse 
cu mult mai devreme decât își imaginase până acum 
cineva. Şi poate că ucigașul era de origine din New 
York. 

Am retinut însemnările polițiștilor din New York 
asupra cazului și le-am citit. Un spectator, client al 
cinematografului Sutton, împreună cu doi angajaţi ai 
respectivului cinematograf, fuseseră uciși în aceeași 
după-amiază. Teoria de lucru a detectivilor fusese 
aceea că lucrătorii de la cinematograf intraseră peste 


ucigaș, imediat după ce acesta îl omorâse pe un bărbat 
pe nume Jacob Reiser, din Brooklyn. Reiser avea 
douăzeci de ani și era student la cinematografie, la 
Universitatea din New York. 

Apoi, altceva mi-a atras atenţia - și anume, arma 
crimei, menţionată în raport. Pe baza gloanţelor 
scoase din cele trei cadavre, s-a ajuns la concluzia că 
se folosise un Walther PPK. 

Arma utilizată la omorurile din Los Angeles era tot 


un Walther PPK, deși se părea că aici era vorba despre 
un model si mai vechi. 


Însă altceva mi-a atras atenția cel mai tare: Crimele 
de la New York fuseseră comise în toaleta bărbaților. 


52 


Era o veste extraordinară - acumulam puncte de 
camere de hotel suficiente pentru o viaţă întreagă. 
Problema era însă aceea că nu voiam să mai văd hotel 
în faţa ochilor, tot restul vieţii. Nici West L.os Angeles 
nu se prea întrecea cu distracţiile oferite. Mă 
întinsesem în pat și frunzăream prin carnetul meu de 
însemnări, având alături un sandvici cu pui, pe 
jumătate mâncat, și o apă minerală clocită. 

Când telefonul sună, am ridicat cu recunoștință 
receptorul. Era Mama Nana. 

— Tocmai mă gândeam la niște cotlete de porc cu 
pâine proaspătă, și uite că m-ai și sunat, i-am spus eu. 

— De ce mă lingușești tu atâta, Alex? Ai interes să 


obţii ceva de la mine? Ai intenţia cumva să-mi spui că 
nu vii acasă în weekendul următor? 


— Nu chiar. 
— Alex... 


— Ba vin acasă. Şi te rog să mă crezi că nu-mi 


doresc nimic mai mult decât să las cazul ăsta departe 
în urma mea. Însă o să mă mai fâţâi încolo si-ncoace 


de câteva ori. 


— Alex, aș vrea să te gândești bine și pe îndelete și 


să-mi spui cât timp crezi că mai ai nevoie să stai în 
California. Până la urmă serviciul acesta nou e si mai 


rău decât celălalt dinaintea lui. 


În mod vădit, perioada de graţie de după procesul de 
custodie pentru micul Alex se încheiase, iar Nana 
redevenise aceeași dintotdeauna, exagerând peste 
măsură. Şi nu că n-ar fi avut în mare parte dreptate. 

— Ce mai fac copiii? am întrebat-o eu în cele din 
urmă. Aș putea să vorbesc cu ei? SI NU MAI TIPA ASA DE 


TARE, BĂTRÂNICO, FIINDCĂ ÎMI SPARGI TIMPANELE. 


— Copiii sunt bine mersi, Lăticule. Şi doar ca un fapt 


divers, dacă vrei să știi, la fel de bine mersi sunt și eu 
acum. 

— Ţi s-a întâmplat ceva? am întrebat-o. 

— Nu. Am avut numai o amețeală. Nimic altceva mai 
grav. Azi a venit să mă consulte Kayla Coles. Totul e-n 
regulă. Doctor Coles mi-a făcut revizia. Sunt bună 


pentru încă zece mii de mile. 
— Dacă te cunosc eu bine, si chiar că te cunosc cu 


adevărat, asta înseamnă că ai avut o ameteală 


cumplită. Ţi-ai pierdut din nou cunoștința? 

— Nu, nu mi-am pierdut cunoștința, îmi răspunse ea 
pe un ton de parcă asta ar fi fost cea mai ridicolă idee 
pe care o auzise vreodată. Sunt doar o femeie bătrână, 
Alex. Ti-am mai spus asta și cu alte ocazii. Deși, 


Dumnezeu mi-e martor că nu arăt si nici nu mă 


comport ca o persoană de vârsta mea. 

Când i-am cerut să-mi dea numărul de telefon al lui 
Kayla Coles, Nana a refuzat categoric. A trebuit să 
aștept să intre Damon pe fir și Nana să lase telefonul, 
după care l-am rugat pe băiat să urce până la mine în 
birou și să-mi dea din agendă numărul de telefon al 
Kaylei. 

— Cum ţi se pare Nana? l-am întrebat eu. Trebuie să 
ai mare grijă de ea, Day. 

— Ea se simte foarte bine, tată. Nici nu ne-ar fi spus 
ce s-a întâmplat. A mers la băcănie să facă niște 
cumpărături și ne-a pregătit cina pentru diseară. Nici 
nu-mi pot da seama dacă se simte rău sau nu. Doar știi 
foarte bine cum este Nana. Acum face curat cu 
aspiratorul. 

— Face doar pe grozava. Du-te să dai tu în locul ei 
cu aspiratorul, te rog. Mergi chiar acum. Ajut-o pe 
străbunica ta. 


— Păi, nu știu să dau cu aspiratorul. 


— Asta înseamnă că este un moment numai bun ca 
să înveti. 


Am terminat de vorbit cu copiii și apoi am sunat-o pe 
Kayla Coles, însă mi-a răspuns robotul telefonic. În 
continuare, i-am telefonat lui Sampson și l-am întrebat 
dacă nu putea cumva să treacă să vadă ce mai făcea 
Nana, cea care parţial îl crescuse și pe el. 

— Nu-i nicio problemă, îmi spuse el. O să merg 
mâine, flămând, la micul dejun. Cum ţi se pare? 

— Cred că e bine, și ai și o scuză credibilă pentru 
vizită. 

— O să se prindă de stratagemă. 

— Bineînţeles că da. Desi tu esti un înfometat 
extrem de credibil. 

— Tu ce faci? mă întrebă el. Pari cam obosit, doar la 


cincizeci la sută din potenţial. 

— N-am nimic. Sunt mai curând la șaptezeci și cinci 
la sută din turatie. Numai că se întâmplă multe lucruri 
pe-aici. Este un caz stufos și foarte încurcat, John. Şi i 
se și face mult prea multă publicitate. L-am tot văzut 
pe-aici și pe _scârbosul ăla de scriitor pe nume 
Truscott. Am auzit însă că s-a întors din nou în Est. 

— Ai nevoie de ceva întăriri? Aș putea descinde 
direct la Los Angeles. Mai am de luat încă niște resturi 
din concediu. 


— Da, e tocmai ce trebuie pentru a o enerva pe 
nevastă-ta. Oricum, îţi mulţumesc. Poate că o să 
apelez și la tine - dacă ne vom apropia vreodată de 
această Mary Smith. 

O mare parte din munca mea de cea mai bună 
călităte am desfășurat-o împreună cu Sampson. 

Lucrul alături de el este ceea ce mi-a lipsit cel mal 
mult, după ce am părăsit poliţia din Washington. 

Şi totuși, nu terminasem încă cu el. Mai aveam o 


idee în ceea ce îl privea. Atunci când avea să vină 
momentul cel mai potrivit, urma să trec la acţiune. 


53 


Mi-am petrecut ziua următoare la serviciul operativ 
FBI. Am muncit de la şapte dimineața la şapte seara, 
însă începuse să se _întrezărească și o luminiță, la 
capătul tunelului aceluia atât de lung, de întunecos și 
de_înfiorător. Jamilla venea la Los Angeles, iar eu 
așteptasem cu nerăbdare toată ziua vizita ei. 

lam insistase să n-o întâmpin și să n-o iau de la 
aeroport și ne-am înţeles să ne întâlnim la Bliss, de pe 
La Cienega. Când am ajuns la restaurant, ea stătea 
lângă bar, având la picioare o geantă de călătorie. 
Purta jeanși și o bluză cu guler rotund, iar în picioare 
niște cizme negre cu vârfuri ascuţite și cu bombeuri 
metalice. M-am furișat în spatele ei și am sărutat-o pe 
gât. N-am putut rezista tentaţiei. 

— Bine-ai venit, i-am spus eu. Miroși atât de bine! Şi 


arăţi încă și mai bine. Şi chiar așa și arăta Jamilla. 
Ea se răsuci, ca să se uite la mine. 
— Bună, Alex. Ai reușit să vii. 
— Ai avut vreodată măcar cea mai mică îndoială? 


— Păi... ăăă... da, îmi răspunse ea. Îţi mai amintesti 
de data trecută când am mai fost aici, la Los Angeles? 

Eram flămânzi amândoi, asa că am mers la o masă și 
am comandat imediat niște aperitive - o duzină de 
scoici în cochilie cu o salată de roșii răscoapte alături. 
Jamilla mănâncă precum atletii, iar eu am încercat s-o 

— Ce mai e nou în cazul crimelor? m-a întrebat ea 
după ce curăţțaserăm amândoi din farfurie scoicile și 
roşiile. E adevărat că femeia tot trimite mesaje prin e- 
mail, încă de la primul omor? 

Am _ clipit cu surprindere. Ziarul L.A.TIMES_ fusese 
dinadins extrem de vag atunci când începuseră să 
sosească e-mail-urile cu pricina. 


— De unde ai auzit despre asta? SI CE ANUME ai 
auzit? 

— Vorbele circulă, Alex. Este și ăsta tot un secret de 
nivel de securitate B, despre care publicul larg nu știe 
neapărat, însă în rest toţi ceilalţi sunt la curent cu el. 
Iar veste a a ajuns până la urmă și la San Francisco. 

— Şi despre ce alte secrete de nivel de securitate B 
ai mai auzit? am întrebat-o eu. 

— Am auzit că detectivul-șef, Jeanne Galletta asta, 
este foarte pricepută în munca ei. 

— N-o fi pricepută chiar ca Jamilla Hughes, dar se 
descurcă destul de bine. 

Jamilla ridică din umeri la auzul complimentului pe 
care i-l făcusem. Eram topit după ea. Arăta 
nemaipomenit la lumina lumânărilor, sau cel puţin așa 
o vedeam eu. Fusese o excelentă idee să cinez 
împreună cu Jam, la un restaurant rafinat, cu telefonul 
meu celular oprit. 

Am ales să bem o sticlă de Pinot Noir de Oregon, 
unul dintre vinurile ei preferate, și am ridicat paharul, 
imediat ce acesta mi-a fost umplut. 

— Jam, lucrurile s-au complicat foarte mult în ultima 
vreme. Îţi sunt extrem de recunoscător pentru faptul 
că ești aici și că te afli aici pentru mine. 

Jamilla sorbi din vin, după care îmi puse o mână pe 
încheietură. 

— Alex, aș vrea să-ţi spun ceva. Este foarte 
important. Te rog să mă asculţi cu cea mai mare 
atenţie, bine? 

M-am uitat peste masă drept în ochii ei și nu-mi 
dădeam seama dacă-mi plăcea tot ce deslușeam acolo. 
Mi se pusese deja un nod în stomac. 

— Bineînţeles, i-am răspuns eu. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, îmi spuse ea, 


evitându-mi privirea. În sufletul tău, cât de exclusivistă 
ti se pare a fi relaţia care există între noi doi? 

— Aoleu. Deci asta era. 

— Ei bine, de când am început să ne întâlnim noi 
doi, n-am mai fost cu nimeni altcineva, am asigurat-o 
eu. Numai că ăsta sunt eu, Jamilla. Tu te mai vezi cu 
cineva? Presupun că ai mai avut câte o întâlnire. 

Ea răsuflă adânc și apoi dădu din cap. Așa era 
Jamilla, directă și sinceră. Apreciam asta la ea, în cel 
mai înalt grad. 

— Şi te mai vezi cu el și în continuare? am întrebat-o 
eu. Trupul începuse să-mi fie cuprins de încordare. La 
începuturile legăturii noastre mă așteptasem la așa 
ceva, însă nu și acum. Poate că începusem doar să 
devin mulţumit de mine. Ori prea încrezător. Asta era 
o problemă care se repeta, în cazul meu. 

Jamilla avu o mică tresărire, gândindu-se la ceea ce 


avea să-mi răspundă. 
— Cred că da, Alex. 


— Cum l-ai cunoscut? am întrebat-o, după care m-am 
oprit. Stai putin, Jam. Nu-i musai să-mi răspunzi la 


întrebarea asta. 


Şi totuși, ea părea dispusă s-o facă. 

— Johnny este AVOCAT. AL ACUZĂRII, desigur. L-am 
întâlnit cu ocazia unuia dintre cazurile mele, Alex. Am 
avut până acum doar două întâlniri cu el. Adică ne-am 
văzut deocamdată numai în public. 

Mi-am interzis să-i mai pun și alte întrebări, în ciuda 
faptului că aș fi vrut s-o fac. Însă n-aveam niciun 
drept, nu-i așa? In orice caz, numai eu eram vinovat 
pentru ceea ce mi se întâmplase. Şi totuși, de ce oare 
mă comportasem astfel? De ce nu mă simţeam în stare 
să mă angajez total? Din cauza a ceea ce mi se 
întâmplase cu Maria? Sau cu Christine? Ori poate din 


cauză că propriii mei părinţi se despărţiseră încă de la 
vârsta de douăzeci si ceva de ani si nu se mai 


revăzuseră niciodată? 


Jamilla se aplecă deasupra mesei și îmi vorbi încet, 
astfel încât să pot auzi numai eu ceea ce-mi spunea. 

— Imi pare rău. Ştiu că te-am rănit, deși nu doream 
asta. Putem termina cina și mai putem discuta despre 
situaţia noastră, dacă vrei. Sau poţi să pleci. Sau aș 
putea să plec eu. Vom face exact așa cum vrei tu, Alex. 
Văzând că n-am de gând să-i răspund imediat, ea mă 
întrebă: Ești foarte furios pe mine? 

— Nu sunt, i-am răspuns eu, poate că e puţin cam 
prea repede. M-ai luat prin surprindere. Poate că sunt 
și puţin dezamăgit. Nu sunt lămurit pe de-a-ntregul cu 
tot ce e în capul meu acum. Şi numai ca să înţeleg mai 
bine - îmi spui că ai vrea să te mai întâlnești și cu alţii, 
sau ai venit aici cu intenţia clară de a rupe în seara 
asta relația dintre noi doi? 

Jamilla mai luă încă o înghiţitură din paharul cu vin. 

— Voiam să te întreb ce părere ai tu despre întreaga 
noastră situatie. 

— Chiar acum, așa, pe loc? Sincer, Jam? Eu nu cred 
că mai pot continua cu tine la fel ca până acum. Nu 
sunt sigur nici măcar de motivele care mă mână. Am 
fost dintotdeauna adeptul ideii de a avea în orice 
moment o legătură de natură intimă doar cu o singură 
persoană. Doar mă cunoști. 

— Noi nu ne-am făcut niciodată unul altuia niciun fel 


de promisiuni, îmi spuse ea. Încerc doar să mă port cu 
toată onestitatea. 

— Ştiu asta și îţi sunt cu-adevărat recunoscător. 
Ascultă, Jamilla, cred că simt acum nevoia să plec. Am 
sărutat-o pe obraz, după care m-am ridicat și am ieșit. 
Şi eu voiam să fiu complet cinstit, atât faţă de Jamilla, 


cât si fată de mine însumi. 


54 


Am lăsat totul în urma mea și am plecat cu avionul 
în Seattle, pentru weekend. 

Pe când mă îndreptam cu mașina de la aeroport spre 
cartierul Wallingford, acolo unde locuiau Christine și 


Alex, mă luptam cu ideea că urma s-o văd din nou pe 
Christine. Dar nu aveam de ales. 


Nu aduceam cu mine niciun fel de cadouri, niciun fel 


de _mituiri, așa precum făcuse ea, atunci când Alex 
locuia împreună cu mine, la Washington. Christine era 
de acord să mă lase să-l vizitez pe Alex și nu puteam 
rezista tentatiei. Voiam să fiu împreună cu el o vreme - 
aveam nevoie de acest lucru. 

Casa era amplasată pe bulevardul Sunnyside North 
și eu cunoșteam deja drumul până acolo. Când am 
ajuns, Christine și Ali ședeau pe treptele verandei și 
mă așteptau. El o luă la fugă pe alee, precum o mică 
tornadă, pentru a ieși în întâmpinarea mea, iar eu l-am 
prins și l-am ridicat în braţe. De fiecare dată mă 
temeam să nu găsesc cumva un băiat schimbat faţă de 
cel pe care îl lăsasem ultima oară. Însă toată temerea 
mea se topise chiar în clipa în care îl simţisem în 
braţele mele. 

— Măi, dar ce greu te-ai mai făcut! Crești tot mai 
mult, Ali. 

— Am o carte nouă, m-a anunţat el, zâmbind cu 


gura până la urechi. E despre o omidă flămândă care 
mănâncă totul. Ea apare pe neașteptate. Şi pe urmă te 
MĂNÂNCĂ! 

— Azi poţi să-ţi iei cu tine cartea. O să citim din ea. 
L-am strâns din nou în braţe și am văzut-o de la 


distanță pe Christine uitându-se la noi, cu braţele 


A 


încrucișate la piept. În cele din urmă, ea îmi zâmbi, 
ridică o mână si o flutură în directia mea. 


— Vrei cumva o cafea? îmi strigă ea. Eu aș bea una 
până ce veţi pleca voi doi. 

Am privit-o pe furiș cu coada ochiului mijit, 
adresându-i o întrebare mută, în aerul proaspăt și 
liniștit. 

— Nu-ţi face griji în privinta mea, continuă 
Christine. Haide, vino, nu te muşc. Tonul ei era 
cristalin ca al unui clopotel, probabil atât pentru mine, 


cât mai ales de dragul lui Ali. 
— Hai, vino, tăticule. Băiatul coborî din bratele mele 


si mă luă de mână. O să-ti arăt eu drumul! 

Şi l-am urmat înăuntru. Să fi fost oare o idee bună? 
La _drept vorbind, până atunci nu intrasem niciodată în 
casă. Interiorul era aranjat cu gust. Multe rafturi 
artizanale încorporate în pereţi debordau de cărţi și de 
câteva dintre obiectele din colecţia de artă a lui 
Christine. Era cu mult mai neprotocolară și cu un 
aspect mult mai confortabil decât fusese casa ei din 
marginea Washington-ului. 

M-a surprins cât de natural se mișcau amândoi în 


acel spaţiu care mie mi se părea atât de străin. EU N- 
AVEAM CE CăUTA ACOLO. 


Bucătăria era deschisă, strălucitoare, si mirosea a 


rozmarin. Pe pervazul ferestrei se dezvolta de minune 
o plantă miniaturală, plină de ierburi aromate. 

Christine îl așeză pe Alex cu o ceașcă de cacao cu 
lapte ăn faţă, după care puse între noi, pe masă, două 
căni pline cu cafea aburindă. 

— Cafeaua este drogul preferat la Seattle, îmi spuse 
ea. Aici am început să beau cu mult prea multă cafea. 
Ar trebui spre după-amiază să trec pe cafea 
decofeinizată. Şi poate și în cursul dimineţilor, mai 
adăugă ea, însoţindu-și vorbele cu un zâmbet. 

— bună cafeaua asta. Şi casa ta arată 


nemaipomenit. 

Pălăvrăgeala asta de nimicuri era izbitoare prin 
normalitatea ei și aproape la fel de jenantă precum o 
discuţie serioasă în acel moment. M-am jurat să nu 
vorbesc nimic cu Christine despre starea vremii, dar 
totul era straniu pentru amândoi. 

Micuţul Alex se dădu jos de pe scaunul său, își aduse 
cartea lui cea nouă, după care mi se căţără în poală. 

— Hai să citim, vrei? Fii atent, omida apare pe 
neașteptate și pe urmă te mănâncă! 

Cititul ar fi constituit o bună distragere a atenţiei și 
m-ar fi pus în situaţia de a mă concentra asupra 
băieţelului, că doar pentru asta venisem acolo. Am 
deschis cartea și am început: 

— „La lumina lunii, pe o frunză se vedea un mic ou.” 

Alex își rezemă capul de pieptul meu și, pe când îmi 
percepeam glasul _reverberând în fiul meu, îmi 
simteam și inima topindu-se putin câte putin. Christine 
mă privea cum citeam. Ea surâdea, în timp ce își 
strângea cu ambele mâini cana de cafea. ASA S-AR FI SI 
CUVENIT SĂ FIE TOTUL. 

După câteva minute, Alex avu nevoie să meargă la 
baia şi mă rugă să vin cu el. 

— Te rog, tăticule. 

Christine trecu pe lângă mine și îmi șopti pe furiș, la 
ureche: 

— Are probleme să nimerească vasul de toaletă cu 
jetul de pipi, iar treaba asta îl cam stânjenește. 

— Ooo, am zis eu. Jeleuri circulare cu aromă de 


fructe ai cumva? 
Din fericire, Christine avea o cutie si eu am luat-o cu 
mine în baie. 


Am aruncat vreo două jeleuri circulare, în vasul de 
toaletă. 


— Am să te învăţ un joc grozav, i-am spus eu 
băiatului. Trebuie să trimiti jetul drept în mijlocul unui 
jeleu cu aromă de fructe. 

El încercă și izbuti la perfectie - nimerind în mod 
automat și în vasul de toaletă. 

I-am spus și lui Christine trucul la ieșire, iar ea a 
zâmbit și a scuturat din cap. 

— Jeleuri cu aromă de fructe. Asta e o smecherie de- 


a băietilor, nu? 


59 


Tot restul zilei mele petrecute la Seattle a fost mai 
puţin stresant și cu mult mai distractiv. L-am dus pe 
micul Alex la acvariu și a fost ușor și plăcut să mă 
bucur și eu din plin de timpul pe care-l petreceam cu 
el. Băiatul s-a uitat cu ochii mari la peștii tropicali, iar 
după aceea s-a mânjit cumplit pe degete la masă, cu 
puiul și cu ketchup-ul pe care le-a mâncat. În ceea ce 
mă privea, noi ne-am fi putut petrece foarte bine ziua 
până și în sala de așteptare a unei autogări. 


A 


Imi plăcea la nebunie să-l văd în largul său și 
crescând tot mai mult. Cu fiecare an care avea să 


treacă, urma să fie tot mai bine. Pentru ALI. LA FEL CA 
INEGALABILUL CLAY. 

M-am simtit din nou cu inima ușoară, până ce ne-am 
întors seara acasă. Christine și cu mine am mai stat o 
vreme de vorbă pe veranda din față. Eu nu voiam să 
intru, dar nici nu voiam să plec. lar dacă nu cumva mi 
se păruse doar, ochii ei erau un pic înroșiţi. De când o 
cunoșteam, avea multe schimbări de dispoziţie, însă 
situaţia părea să se înrăutăţească în această privinţă. 

— Cred că acum e rândul meu să te întreb dacă te 


simţi bine, i-am spus eu. Cum te simţi? 
— Mă simt bine, Alex. La fel ca de obicei. Crede-mă 


n-ai de ce să vrei să afli mai multe despre asta. 

— Dacă te referi la relaţiile amoroase, atunci ai 
nimerit-o. Însă în rest, as vrea să aflu. 

Ea râse. 

— Relaţii amoroase? Nu, sunt doar încordată la 
maximum, în ultima vreme. Şi mi-o fac cu mâna mea, 
la fel ca întotdeauna. Lucrez mult prea mult. 

Ştiam că era noua directoare a unei școli particulare 


din apropiere. Dar în afară de asta, n-aveam nici cea 
mai mică idee de felul în care se mai derula în ultima 


vreme viața lui Christine - și cu-atât mai puţin puteam 


ști din ce cauză plânsese, înainte ca eu și Alex să ne 
întoarcem acasă. 

— Iar în afară de asta, mai adăugă ea, ne-am înţeles 
data trecută ca eu să te întreb pe tine. Ce mai faci tu? 
Ştiu că ţi-e greu și-mi pare rău. Îmi pare rău pentru tot 
ce s-a întâmplat. 

I-am povestit cât mai concis am putut despre cazul 
Mary Smith și despre recenta ameţeală a Nanei, și am 
asigurat-o că în legătură cu Jannie și cu Damon totul 
era în regulă. Am evitat să aduc vorba și despre 
Jamilla, și nici Christine nu m-a întrebat. 

— Am citit în ziar despre acel înfiorător caz de 
crimă, îmi zise Christine. Sper că ești extrem de 
prudent. Mă surprinde faptul că o femeie ar putea să 
fie o astfel de asasină. A 

— Sunt întotdeauna prudent, am asigurat-o eu. În 
privinţa asta, soarta fusese cu noi doi cât se putea de 
ironică. În mod evident, slujba mea stricase aproape 
tot ce putuse, între mine și Christine. 

— Totul este extrem de straniu, nu ţi se pare? îmi 
spuse ea pe neașteptate. Ţi s-a părut mai dificil decât 
te-ai fi așteptat să fii aici astăzi? 

Eu i-am răspuns că a-l vedea pe Alex merita orice 
efort, însă, cu toată sinceritatea, a o revedea și pe ea 
mi se părea la fel de greu. 

— Am avut și noi cu siguranţă vremuri mai ușoare și 
mai frumoase împreună, nu-i așa? mă întrebă 
Christine. 

— Da, am avut, numai că nu în calitate de părinti. 

Ea mă privi cu niște ochi la fel de negri și la fel de 
inteligenţi așa cum îi știam dintotdeauna. 

— E foarte trist, Alex, când pui astfel problema. 

Am ridicat neputincios din umeri, negăsind ce 


anume i-aș mai fi putut spune. 

Ea îmi puse o mână nesigură pe braţ. 

— Îmi pare rău, Alex. Cu-adevărat rău. Sper să nu 
mă consideri insensibilă. Nu știu ce simţi tu, însă eu 
chiar cred că înțeleg în ce situaţie te afli. Numai că 


eu... Zăbovi câteva clipe, pentru a-și formula cu grijă 
următorul gând. Numai că eu mă întreb câteodată ce 


fel de părinţi am FI devenit noi doi. Asta în cazul în 
care am fi rămas împreună. 

Prin urmare, asta era. 

— Christine, tu ori ești într-adevăr insensibilă, ori 
încerci să-mi spui ceva. 

Ea oftă adânc. 

— Fac și acest lucru cu totul greșit. Ca de obicei. 
Aveam de gând să nu deschid gura astăzi, însă deja am 
făcut-o. Așa că, foarte bine, uite care este treaba. Eu 


vreau ca Alex să aibă parte de ambii lui părinţi. Vreau 
ca el să te cunoască, și, indiferent dacă mă crezi sau 
nu, vreau ca și tu să ajungi să-l cunoşti pe el. lar asta 
spre binele tuturor, chiar și spre binele meu. 

Am făcut un pas înapoi, și mâna ei căzu de pe braţul 
meu. 

— Nici nu știu ce să-ţi răspund la așa ceva, 


Christine. Cred că este evident faptul că și eu am dorit 
acelasi lucru. Tu esti aceea care s-a hotărât să se mute 


tocmai aici, la Seattle. 


— Ştiu, recunoscu ea. Şi tocmai despre asta voiam 
eu atât de mult să discut cu tine. Mă tot bate gândul 
să mă mut înapoi în Virginia. Şi sunt aproape sigură că 


asta o să fac. 


În final, mintea mea nu mai era în stare să înţeleagă 
absolut nimic. 


56 


Vancouver-ul era unul dintre orașele preferate ale 
Povestitorului - ca și Londra, Berlinul și Copenhaga. El 
zbură într-acolo cu o cursă a companiei aeriene Alaska 
Air și sosi la destinaţie tocmai la timp ca să aștepte la 


o coadă lungă de circa cinci sute de „vizitatori” din 
Coreea si din China. Orasul Vancouver colcâia de 


chinezi si de coreeni, însă acesta era cam unicul lucru 


care lui nu-i plăcea la frumosul port maritim canadian, 
faptul constituind un neajuns minor. 

Bărbatul avea de rezolvat acolo niște treburi legate 
de filme, chestiuni care îi ocupară cea mai mare parte 
a zilei și îi creară o dispoziţie morocănoasă. Cam pe la 
ora cinci în acea seară, mintea lui se afla într-o stare 
jalnică și omul simţea nevoia să-și descarce cumva 


mânia acumulată în el sub presiune. 
Stiti de ce anume aveam nevoie? Să povestesc cuiva 


ceea ce se petrecea, să mai împărtășesc din lucrurile 
care mă frământau. 


Poate nu să mărturisească treaba chiar în întregime, 
însă măcar o parte -_ cel puţin o idee din cât de 
incredibilă era întreaga situaţie în care se afla și 
această bizară perioadă a vieții sale, acest iureș 
sălbatic, după cum ajunsese să-i spună acestei povești. 

Şi exista acea producătoare cu părul roșcat ca blana 
de vulpe, producătoare pe care o cunoștea bine și care 
se afla în Vancouver spre a realiza un film pentru 
televiziune. Poate că ar fi trebuit să ia legătura cu ea. 
Tracey Willett își trăia propria ei perioadă de _iureș 
sălbatic la Hollywood, perioadă pe care și-o începuse 
la optsprezece ani și care continua și acum, când se 
apropia de treizeci. Ea născuse între timp un copil și 
se părea că își mai potolise întru câtva pornirile. 

Femeia mai păstrase legătura cu el, ceea ce probabil 


că însemna ceva. Fusese întotdeauna în stare să stea 


de vorbă cu Tracey, aproape despre orice. 

Așa că îi telefonă și, după cum se aștepta, ea îi 
răspunse că se simţea de-a dreptul încântată să cineze 
și să bea ceva în compania lui. Aproximativ o oră mai 
târziu, Tracey îl sunase de la filmări ca să-l anunţe că 
turnarea filmului urma să se mai prelungească până 
târziu în acea seară. Nu era din vina ei, știa el asta. 
Probabil vinovat era cine știe ce prăpădit de regizor. 
Cine știe ce regizor cu veleităţi artistice, zăpăcit, 
arogant și mult lăudat, probabil ieșit doar de doi sau 
trei ani de pe băncile școlii. 

În consecinţă, el nu reuși să se vadă cu Tracey decât 
după ora unsprezece, când aceasta veni în camera lui 
de la Marriott. Ea îi oferi o caldă îmbrăţisșare și un 
sărut lipicios, arătând cât se putea de bine, deși 
muncise întreaga ziulică. 

— Mi-a fost tare dor de tine, frumușelule. Mi-ai lipsit 
mult de tot. Pe unde mi-ai mai umblat? Apropo, arăţi 


nemaipomenit. Ai devenit atât de suplu, ba chiar prea 
subtirel, înfățisarea slabă si înfometată, nu? Asa îţi si 


sade ţie foarte bine. 

El nu știa dacă Tracey se mai droga sau mai bea sau 
făcea altceva de felul acesta, așa că avea la îndemână 
câte puţin din toate. Şi chiar asta făcură - adică 
gustară câte puțin din toate. Bărbatul își dădu seama 
pe loc că era dispusă pentru ceva tăvăleală, fiindcă îi 
spusese că se simţea excitată de unul dintre cascadorii 
din film, ca și din cauza felului în care şedea pe 
canapea, cu picioarele depărtate, măsurându-l din cap 
până-n picioare cu priviri languroase și flămânde, 
exact cum făcea dintotdeauna. La urmă, Tracey se opri 
din flecăreală, se descheie la bluză si îl întrebă: 


— Ei bine, ce mai aștepți? 


Așa că el o duse în pat, acolo unde ea îi lăudă încă o 
dată noul lui trup slăbănog. Tracey mai priză niște 
cocaină, după care își scoase bluza și îl lăsă o vreme 
să-i admire în voie sânii. Bărbatul își aminti cum îi 
plăcea lui Tracey să fie tratată - trebuia să-i spui cât 
de sexy era și s-o mângâi peste tot vreme de vreo 
douăzeci de minute, după care urma cel puţin o 
jumătate __de oră de foarte energică _hâţâneală 
excitantă, deoarece ea nu putea atinge cu ușurință 
salvatorul orgasm şt mereu ajungea extrem de 
aproape de eliberare, dar niciodată chiar până acolo, 
așa că striga încontinuu: MAI TARE, MAI REPEDE, MAI 
TARE, MAI REPEDE, OOO, BABY, BABY, BABY. Şi când el 
ejaculă în cele din urmă în ea, lui Tracey păru să-i fi 
plăcut și îl tinu strâns în braţe, ca și cum ei doi ar fi 
fost din nou împreună, cu toate că nu fuseseră 
niciodată cu-adevărat împreună. 

Odată ce preliminariile sexuale fuseseră îndeplinite, 
îi venise și lui rândul să se descarce cu-adevărat. Se 
aflau afară, pe terasa camerei sale, având în faţă 
priveliștea întregului oraș, iar Tracey își pusese capul 
pe umărul lui. Momentul era extrem de romantic și de 
drăguţ, într-o manieră patetică, ca la o întâlnire cu 
Meg Ryan sau poate cu Daryl Hannah. 

— Aș vrea să-ţi vorbesc puţin și despre ceea ce am 
fost în stare să fac eu, îi spuse el într-un târziu. Până 
în acel moment, discuţiile nu se învârtiseră decât în 
jurul ei. 

— Vreau să aud totul, dulceaţă. Numai că nu pot să- 
mi las copilul la hotel, până târziu. Bona mă ameninţă 
că mă lasă baltă. 

Din cât și-o amintea el, Tracey se purta, de cele mai 


multe ori, ca o târfă egoistă. 
— Mai stie cineva de întâlnirea noastră din seara 


asta? întrebă el. 


— Nu. Nimeni. Deloc. Deci, ce anume ai mai pus la 
cale? Ceva măreț, desigur. Doar pentru așa ceva ești 
făcut. 

— Da, este un soi de lucru tainic. Şi este într-adevăr 
măreț. Totuși, este ceva diferit. Nimic de până acum 
nu se poate compara cu asta. Scriu eu însumi 
scenariul. Povestea poveștilor. 

— Ooo, chiar că-i măreț. Concepi chiar tu totul, nu? 

— Da. Ştii de crimele acelea de la Los Angeles? Ai 
aflat de Mary Smith? 

Ştia ea ceva, însă nu cu de-amănuntul, atâta vreme 
cât se afla de patru săptămâni în Vancouver, așa că el 
o puse iute la curent. 

— Ai cumpărat drepturile de ecranizare? Grozav! 
Este chiar formidabil. Şi ce intenţii ai? Vrei să fiu eu 
producătoarea? 

El scutură din cap, nevenindu-i să creadă. 

— De la cine anume să le cumpăr, Tracey? De la cine 
aș putea să cumpăr drepturile de exclusivitate? 

— O, ai dreptate. Păi, și-atunci, care-i afacerea? 

— Crezi că pot să stau de vorbă cu tine? Să vorbim 
pe șleau? 

— Sigur că poţi să vorbești cu mine. Povestește-mi 
ceea ce ai pus la cale, spune-mi despre povestea ta. 


Ador poveștile cu suspans. 
Asta era momentul crucial. Să continue, ori ba? Ori 


ce trebuia să facă? 


— Tracey, află că eu am pus la cale crimele acelea. 
Eu sunt Mary. A 

Oh! îi ieșise din gură porumbelul. Intr-o singură 
clipită. Eu sunt Mary, și cu asta basta. La naiba! 


Ea îl privea amuzată, totalmente amuzată, și deodată 
el îsi dădu seama că ideea aceea a lui fusese una 


extrem de nefericită și că nebună nu era Tracey, ci el 
însuși. Tocmai își năruise întreg eșafodajul. Şi pentru 
ce? Ca să-și mai descarce încordarea, lângă o veche 
amantă? Pentru a mai lua o gură de aer? Din nevoia de 
a se confesa cuiva? 

Femeia îl privea uluită, de parcă el ar fi avut cel 
puţin două capete, în loc de unul singur. 

— Vrei să repeti? Ce anume ai vrut să spui? 

El râse, sau măcar încercă să mimeze, cât de bine 
putu veselia. 

— A fost doar o glumă, Trace. Ne-am drogat și am 
vrut și eu să mai glumesc. Hei, acum lasă-mă cel puţin 
să te conduc acasă cu mașina. Copilul tău e la hotel, 
bona e nemulțumită dacă tu întârzii prea mult și eu 
vreau să fac asta pentru tine. Am auzit ce ai spus. Şi tu 


esti o mămică foarte bună, nu-i asa? 


57 

În maşină, cei doi nu prea mai vorbiră, astfel că el 
înţelese cât de mare era greșeala pe care o făcuse. 
Acum se întreba dacă între timp nu cumva mai făcuse 
și alte greșeli la fel de mari ca aceasta. Poate chiar 
unele importante, care ar fi putut duce la prinderea 
lui. O greșeală precum aceea de demult, de la New 
York, când cu împușcăturile din acel cinematograf. 

Într-un târziu, deschise totuși discuţia: 

— În ultima vreme, am fost supus la un mare stres, 
să știi. 

Ea murmură. 

— Bineînţeles. Îmi dau seama. 


Doamne, femeia asta îl considera acum paranoic și 
cam ţicnit. Totuși, erau prieteni de foarte multă vreme. 

— Nu mi-ai spus câţi ani are copilul tău. 

— Mmm, patru ani și jumătate. E un băieţel pe 
cinste. Îl cheamă Ştefan. 

Tracey_realmente îl înspăimânta. Şi-acum, ce mai 
avea de făcut? Ce naiba trebuia el să facă? Asta nu 
mai era o secvenţă din povestea lui „Mary Smith”. 
Tracey nici măcar nu era inclusă în scenariul lui. Asta 
era o veste proastă. 


Pe neaşteptate, bărbatul trase în afara părţii 
carosabile a drumului Volvo-ul său închiriat. Ce 


trebuia să facă? 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. Ce te-a apucat? 

— Ar fi mai bine să cobori aici, Trace. Nu glumesc 
deloc. Ieşi din mașină! Mergi pe jos restul drumului. 

— Să merg pe jos? Ai înnebunit? Ce se întâmplă cu 
tine? 

— Dă-te jos din mașină când îţi spun! Imediat! Jesi 
ÎNAINTE SĂ TE ARUNC EU AFARĂ! 

Amenințarea o puse pe femeie în mișcare. Aceasta 


deschise portiera pasagerului și cobori din mașină, 
poticnindu-se, înjurându-l birjărește. Afară era frig și 
Tracey îşi petrecu strâns braţele în jurul ei. Apoi 
începu să plângă. 

— Eşti nebun. Ştii asta? Şi eu care credeam că 
suntem prieteni. 

Femeia începu să se îndepărteze, alergând pe 
întunecata stradă laterală, situată undeva între 
Marriott și hotelul la care stătea ea. 


Povestitorul cobori si el din masină si se trezi că o 


urmează îndeaproape. 

— Tracey, așteaptă! Hei, Tracey. Omul o ajunse cu 
ușurință din urmă. Hei, hei, te rog să mă ierți pentru 
că te-am speriat, puișor. Îmi pare cu-adevărat rău. Fi, 
ti-ai mai revenit? 

Şi apoi o împușcă în beregată, iar după ce femeia se 
prăbuși pe trotuar, o mai împușcă încă o dată, în 
teastă. 

De data asta Însă nu i se părea deloc bine, căci nu 
mai simtea nicio satisfactie. 

De data asta se simtea chiar destul de rău și 


A v 


înspăimântat la culme. 
lar asta fiindcă povestea pusese stăpânire pe el și 


începuse să se scrie singură, fără să-i pese câtuși de 
puţin cine anume mai era răpus. 


58 


A doua zi, pe când mă întorceam cu avionul de la 
Seattle la Los Angeles, m-a izbit din nou cât de sinistru 
se potrivea cazul Mary Smith ca decor pentru întreaga 
mea viaţă. Începeam, de asemenea, să mă simt ca un 
fel de recordman al relaţiilor complicate sau ratate. 
Singura concluzie la care ajunsesem cu Christine era 
aceea că noi doi aveam să vorbim de-acum mai des. 
Mă bucura gândul că se putea ca în viitor să-l am mai 
aproape de mine pe micul Alex - Ali - însă nu voam să 
mă bazez prea mult pe această idee. Christine se 
dovedise în trecut prea schimbătoare și nu mai puteam 
avea încredere că tot ce spunea ea s-ar putea și 
întâmpla cu adevărat. 

Şi s-a întâmplat să iau din nou contact din plin cu 
crimele Mary Smith, încă înainte să fi apucat să ies din 


terminalul aeroportului din Los Angeles. 
Un buletin de știri televizat mi-a atras atenţia și m- 


am oprit să urmăresc ce turnură mai luaseră între 
timp evenimentele. 


Nu-mi puteam desprinde ochii de la ecran, în timp 
ce o reporteră spunea: „La o conferinţă de presă din 
această dimineaţă, Jeanne Galletta, responsabilă de 
cazul Vânătoresei de la Hollywood, a negat existenţa 
oricărei liste de potenţiale victime.” 

Vânătoreasa de la Hollywood era o poreclă care i se 
dăduse mai de curând lui Mary Smith în presă. Cât 
despre „lista de potenţiale victime”, n-aveam idee la ce 
anume s-ar fi putut referi reporteriţa TV. 

„Departamentul de _ Poliţie din Los Angeles îi 
îndeamnă pe locuitorii din zonă să rămână calmi și să- 
și vadă în liniste de treburile lor. Multă lume însă nu 
face acest lucru. Un grup de cetăţeni s-a deplasat la 
secţia locală de poliţie și a solicitat să le fie arătată 


„lista potenţialelor victime”, cea despre care poliţia 
pretinde că nici măcar nu există. Oricum ar fi și 
indiferent pe cine preferaţi să credeţi, un lucru însă 
este limpede, și anume acela că Vânătoreasa a adus 
această comunitate socială - și reportera făcu o scurtă 
pauză pentru a mări efectul dramatic - până foarte 


aproape de limita suportabilităţii. Din Beverly Hills, v- 
a vorbit Lorraine Solie.” 


LISTA POTENTIALELOR VICTIME? Ce dracu’ o mai fi fost 


și asta? Făcuse cumva poliţia din Los Angeles vreo 
descoperire pe care nu ne-o împărtășise și nouă? N-ar 
fi fost singura dată. 

Prima persoană pe care am putut-o contacta 
telefonic la secţia operativă a FBl-ului, pentru a mă 
lămuri, a fost David Fujishiro, un alt agent special 
însărcinat să se ocupe de acest caz de crimă. 

— Este ceva lipsit de o bază reală, îmi răspunse el. 
Este vorba despre o presupusă listă cuprinzând 
douăzeci și unu de nume, începând cu Patrice Bennett, 
Antonia Schifman și Marti Lowenstein-Bell. Ideea este 


că acea listă ar constitui agenda de lucru a lui Mary 
Smith. 

— Şi toată lumea din Los Angeles vrea acum să știe 
dacă nu se află cumva pe respectiva listă? l-am 
întrebat eu Fiecare ar vrea să știe dacă este sau nu 


trecut pe lista aceea? 
— Da, și chiar mai mult decât atât. Umblă zvonul că 


toată lumea aflată pe acea listă își poate cumpăra 
viaţa, trimițând câte o sută de mii de dolari la o 
anumită cutie poștala de la un oficiu din districtul 
Orange, care se pare că nici nu există. Am verificat noi 
acest lucru, însă nu ne crede nimeni. Lumea ameninţă 
cu _intentarea unei acţiuni juridice împotriva poliţiei 
din Los Angeles. 


— David, dar nu e nimic adevărat, referitor la zvonul 


cu pricina? Eşti absolut sigur de asta? A 

— Din câte știm noi, putem fi siguri. Însă ce mare 
lucru mai știm si noi? Doar nu suntem decât FBl-ul. 

— Cazul de faţă își clădește propriul său statut 
social, i-am replicat eu. A vorbit cineva cu detectivul 
Galletta, despre lista aceea? 

— Asta nu știu, dar - CUM? Urmă o pauză pe fir. 
Așteaptă puţin, Alex. 

— David? Ce se întâmplă? 

Puteam auzi în fundal niste voci, însă nu era nimic 
inteligibil. Agentul Fujishiro veni din nou la telefon și 
mă rugă să mai aştept încă puţin. 

— A mai apărut ceva, mai adăugă el. 

— Stai niţel! i-am strigat, dar fără un rezultat. 
Agentul plecase iar. 

În receptor începură să se audă și mai multe voci, 
urmate de o zarvă generală, crescând tot mai tare în 
intensitate. Ce naiba se întâmpla? 

Apoi l-am reauzit pe Fujishiro spunând cuiva: 

— Da, îl am chiar aici, la telefon. Apoi agentul mi se 
adresă din nou mie: Alex? Fred Van Allsburg vrea să-ţi 
vorbească chiar acum. Rămâi pe fir. 

Nu eram niciodată bucuros să-l aud pe Van Allsburg, 
dar vocea lui era acum extrem de tensionată și nu 
admitea nicio replică. 

— Ce se întâmplă? l-am întrebat eu. 

— Chiar asta încercăm să ne dăm seama. Tot ce știm 
în clipa de faţă este că Arnold Griner de la TIMES 
tocmai a primit încă un mesaj prin e-mail. Poţi tu să 
mergi direct la sediul redacţiei L.A. TIMES, imediat? 

— Nu și dacă a apărut o nouă scenă a crimei, caz în 
care nu pot, căci trebuie s-o văd cât mai repede. 

— N-am de gând să mă târguiesc acum cu tine în 


privința asta, Alex. O să-ţi mai dăm de știre, imediat ce 
vom ști despre ce e vorba. Iar între timp... 

În acel moment nu m-am mai putut abtine și m-am. 
prefăcut că nu-l mai aud: 

— Domnule? Alo? Mă auzi? 

Am întrerupt convorbirea, chiar în momentul în care 
Van Allsburg răcnea în microfonul lui că el mă auzea 
foarte bine pe mine. 

Pe urmă l-am sunat pe agentul Page și i-am spus că 
aştept la telefon, până ce el va afla și îmi va comunica 


și mie dacă Mary Smith mai făcuse cumva încă o 
victimă. 


59 


Suzie Cartoulis nu era foarte atentă la ceea ce se 


afla în jurul ei, pe când dădea înapoi cu mașina în acea 
dimineaţă, ieșind cu spatele de pe aleea de acces. 
Gândurile sale erau concentrate asupra unei căbănuţe 
de lângă piscina din curtea din spate a casei din 
Pacific Palisades şi asupra _ blestematului de 
antreprenor care nu-i răspundea la niciunul dintre 
apelurile ei telefonice, ci numai la acelea ale soțului ei. 
Încă două zile dacă avea să se mai repete o astfel de 
situaţie, avea de gând să-i dea papucii împreună cu un 
sut în fund, imediat după ce i-ar fi pus fundul pe 
frigare. 

O altă maşină, oprită imediat după gardul de cedru 
al unui vecin, se ivi pe neașteptate în ultima clipă în 
raza ei vizuală. Suzie trase din răsputeri de volan, 
pentru a evita sã-l tamponeze pe nemernicul care era 
parcat acolo. Inima îi bubuia în piept. Asta cu 
siguranță n-ar fi fost cel mai favorabil mod de a-şi 
începe ziua, la nici zece nenorociti de pași de aleea ei. 

Femeia își flutură rapid o mână, uitându-se prin 
oglinda retrovizoare. 

— Scuze! Fusese neatenţia ei. 

Apoi Suzie își puse în mișcare Mercedesul break 
argintiu și o porni de-a lungul drumului înfundat, către 
Sunset. Cealaltă mașină se urni și ea și începu s-o 
urmărească, dar Suzie Cartoulis nu remarcă faptul. 

Atentia ei se transferase acum în direcţia băiatului 
de nouă ani de pe bancheta din spate. 


— Totul e-n regulă, Zach? N-am vrut să frânez chiar 
asa de brusc. 


— N-am nimic, n-am nimic, n-am nimic. 
— Perfect. Am vrut doar să știu, scumpule. Ce-ai zice 
să pun puţină muzică? Ce ai vrea să asculţi? 


Ea încerca să nu fie autoritară, însă uneori era 


dificil. Zachary era un băiat sensibil și nu reacţiona 
prea bine nici dacă era ignorat. Poate că dacă ar fi 
avut un frate mai mic sau o surioară ar fi fost mai bine 
dar nu avea să se întâmple curând așa ceva. Şi în 
niciun caz acum când Suzie devenise prezentatoarea 
stirilor de la ora zece. Femeia pătrunsese în sfârșit în 
sanctuarul exclusivist al figurilor recognoscibile din 
Los Angeles - ceea ce nu era puţin lucru pentru fosta 
prezentatoare meteo din Tucson - și n-avea de gând să 


permită unei alte sarcini să-i încetinească ascensiunea 
tocmai acum, mai ales de când si New York-ul se 


arătase în mod evident extrem de interesat de ea. 
Ca la un semn, exact în acel moment sună si 
telefonul. 


Indicatorul de apelant arăta că o suna soţul ei, de pe 
telefonul lui celular, și ea își puse casca la ureche. 

— Bună. Unde ești, iubitule? Era încruntată în timp 
ce vorbea și se bucura că Gio nu era acolo, ca să-i 
poată veda încruntarea. 

— Sunt la Miami. Cred că mai avem puţin de lucru 
aici. Trebuie _ să-mi iau zborul în curând spre Palm 
Beach. Desigur că la orizont se arată un alt uragan, 
așa că vreau să-mi cam iau valea de-aici, cât mai 
repede. Mai avem de obţinut numai câteva semnături, 
dar se pare că totul e-n regulă cu contratul. 

— Formidabil! exclamă femeia, cu un fals entuziasm. 
Era de presupus că Suzie ar fi trebuit să știe la ce 
proiect anume se referea el, însă în capul ei toate se 


învălmășeau. Parcă era vorba despre un complex 
comercial în Florida de sud. Asa era oare? Vero Beach 


se afla cumva în sudul Floridei? Pe Coasta Comorii? 


Ăsta era jocul lor: el îi vorbea despre munca lui, de 
parcă ei i-ar fi păsat câtuși de puţin, iar ea se prefăcea 


că-i pasă chiar foarte mult. 

— Așa că se prefigurează să ajung acasă diseară, în 
loc de luni, ceea ce ar fi grozav. Poate că o să mergem 
puţin și la golf, săptămâna asta, ce crezi? Wiatt m-a 
invitat în sfârșit pe Riviera. 

— Î-hî. 

— Plăcăiașul nostru ce face? 

— E-aici lângă mine. Așteaptă puţin. Suzie pasă 
telefonul în spate și spuse: E tăticu'. Vorbește frumos 
cu el. 

Femeia deja schimba în minte programul acelei zile. 
Avea să găsească pe altcineva pentru prezentarea 
conferinței de presă a primarului, asupra crimelor 
recente. O s-o pună pe menajeră să-l ia pe Zach de la 
antrenamentul de tenis. O să-l sune pe Brian, ca să 


vadă dacă acesta putea să scape mai repede; apoi avea 
să sune la hotelul Ramada, ca să retină mai devreme o 


cameră. Voia să se culce încă o dată cu Brian, asa cum 


se cuvenea, înainte ca soţul ei superocupat cu 
afacerile să revină în oras. 


Urma să fie o după-amiază de neuitat. 


60 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Pentru: Suzie Cartoulis 

Lumea din Los Angeles te urmărește în fiecare 
zi la televizor, prezentând mereu știrile și 
purtându-te ca și cum chiar le-ai ști tu pe toate, 
de parcă ai înțelege cu-adevărat despre ce e 
vorba. Fiindcă asta știi tu să faci cel mai bine. Să 
joci teatru, să te prefaci, să mimezi totul cu 
multă naturalete. Însă astăzi va fi puțin altfel, 
Suze. Astăzi știrile se vor referi tocmai la tine. 

Se va anunța faptul că Suzie Cartoulis și 
frumușelul ei iubit, fost mare campion la volei de 
plajă, au fost găsiţi asasinati într-o cameră de 
hotel. Cam așa vă exprimati voi, nu? Asasinaţți? 
Dar indiferent de ceea ce se spune la știri, 
nimeni nu va afla niciodată cum m-ai privit când 
te-am omorât. Te-ai uitat la mine cu o incredibilă 
spaimă, plină de confuzie, precum și cu ceea ce 
mi s-a părut mie a fi un anume respect. 

Era altfel azi-dimineaţă, lângă casa ta din 
Pacific Palisades. Aproape că ai intrat în mașina 
mea, cu Merţanul tău lung și argintiu și atât de 
lustruit de-ți lua ochii, și nici nu m-ai remarcat, 
de parcă te-ai fi uitat prin mine. Chiar așa ai 
făcut, Suze. Crede-mă pe cuvânt. Eu nu uit 
lucrurile de genul ăsta. 

lar apoi, la fel ca toți ceilalți, ţi-ai continuat 
liniștită ziua, ca și cum eu nici măcar n-aş fi fost 
acolo. Aveam sentimentul că ziua de azi s-ar fi 
putut să fie pentru tine ultima. lar după aceea, 
am fost absolut sigură de acest lucru. 

Mai întâi, te-am urmărit spunându-i pentru 


ultima oară la revedere dragului tău băiețel. 
Probabil că el nici măcar nu-și dă seama și nu 
poate aprecia la justa valoare tot ce faci pentru 
el - toate sacrificiile -, dar se va gândi la asta 
mai târziu, atunci când altcineva îl va duce la 
școală sau la antrenament, data următoare când 
va merge acolo. Şi totuşi, într-o anumită privință 
ai și tu dreptate, s-ar fi cuvenit să-ți fi făcut mai 
mult timp în viaţa ta și pentru Zachary. Ai fi 
putut s-o faci și ar fi trebuit s-o faci. 

După aceea, te-am urmărit la hotelul din West 
Hollywood. La început, nu știam că acolo 
mergeai, însă am înţeles foarte repede faptul că 
nu aveai să mori de una singură. Te-ai întâlnit cu 
bărbatul acela blond și extraordinar de chipeș - 
voi doi parcă erati făcuți unul pentru celălalt. 
Mereu distribuiţi doar în roluri principale. 

Numai uitându-mă la el, am înțeles că este un 
soi de om identic cu tine. Am dreptate, sau nu? 
În definitiv, el a participat și la Jocurile Olimpice. 
Face parte din conducerea rețelei de televiziune 
la care lucrezi. E doar o altă persoană cu o 
ascensiune fulgerătoare. lar acum, mai aveți și 
altceva în comun. Sunteţi amândoi doar niște 
mahări morti. Uciși de o măruntă necunoscută, 
pe care n-o puteaţi vedea nici măcar atunci când 
vă uitaţi drept la ea. 

V-am oferit un răgaz plăcut, înainte de a intra 
peste voi. Un timp suficient pentru a vă simţi în 
siguranță, în  măruntul vostru hogeac al 
înșelăciunii. Poate chiar destul timp pentru a vă 
rezolva ceea ce vă puseserăți în gând să faceți la 
mica voastră întâlnire secretă. lar pe urmă, 
atunci când am intrat, l-am văzut mai întâi pe el. 


Ăsta mi s-a părut a fi un noroc. Şi știi de ce? 
Pentru că doream ca tu să-l vezi murind. Acest 
lucru ti-a zugrăvit pe fată frica de Dumnezeu, 
mai înainte să te împușc și pe tine - iar apoi m- 
am apucat să tai acea frică, încetul cu încetul, 
până ce nu ţi-a mai fost frică deloc. 

Nu mai erai absolut nimic. 

Nu mai erai decât un zero barat, Suzie 
Cartoulis. 

La fel ca mine. 


61 


Mă aflam încă pe drum, atunci când am primit 
vestea despre cea mai recentă ispravă a lui Mary 
Smith -_ de data asta un triplu asasinat, cea mai 
mortală lovitură de până atunci a ei, cel puțin din câte 
stiam noi cu certitudine. Incă mai căutam indicii 
referitoare la triplul asasinat de la New York, însă 
progresele erau anevoioase și deodată am plecat spre 
o altă scenă a crimei. 

Susan Cartoulis, o prezentatoare de știri premiată, 
fusese găsită ucisă, împreună cu amantul ei, într-o 
cameră de la Ramada Plaza Suites, din West 
Hollywood. 

Bărbatul omorât era Brian Conver, producător de 
emisiuni de sport la aceeași reţea de televiziune la 
care lucra și doamna Cartoulis. Mai fusese ucisă și o a 
doua femeie, pe nume Mariah Alexander, o studentă, 
care venise și ea în sudul Californiei. Despre ce anume 
o fi fost vorba oare? 

În timp ce îmi continuam drumul cu mașina, l-am 
rugat pe agentul Page să-mi citească la telefon cel mai 
recent mesaj trimis prin e-mail de către Mary Smith. 
Textul lămurea faptul că ţinta principală a crimelor 


fusese prezentatoarea de știri. Domnului Conver nu-i 
fusese mentionat numele si nu se făcea niciun fel de 


referire la nicio Mariah Alexander. 


— Ce anume cunoaștem despre Susan Cartoulis? l- 
am întrebat pe Page. Se potrivește ea _tipicului de 
operare? 

— Fundamental, da. Se potrivește la fix în schemă. 
Căsătorită și mamă a unui copil, femeie arătoasă, 
cunoscută persoană publică în oraș. Ea era 


prezentatoarea știrilor de la ora zece, la un post local 
al unei retele nationale de televiziune. Mai era si 


președintă onorifică a _ vestitei campanii pediatrice 
Cedars-Sinai. Avea un fiu de nouă ani. Era o altă 


mamă ideală. 


— Cu amantul lângă ea? 

— Păi, presupun că nimeni nu-i perfect. Asta crezi că 
încearcă să ne comunice Mary? 

— Poate că da, i-am răspuns eu. 

Presa urma să devoreze și asta, de parcă n-ar fi fost 
deja supraalimentată. Faptul mă făcu să-mi pară și mai 
rău pentru soțul lui Susan Cartoulis și pentru micul fiu 
al acesteia. Asasinarea și infidelitatea ei aveau să fie 


făcute publice în mod detaliat. 

— Crezi că una are ceva de-a face cu cealaltă? mă 
întrebă Page. O fi vorba despre niște mame aparent 
ideale care în realitate nu sunt deloc așa? Despre 
ipocrizia de pe frontispiciul căminului lor? Să fie totul 
chiar așa de simplu? 

— Dacă ăsta-i punctul de vedere al lui Mary Smith, 
atunci înseamnă că ea este extrem de pornită din 
pricina asta. Și mai ales pentru cineva care dovedește 
atâta hotărâre în a-și transmite mesajul prin e-mail. 
lar în afară de asta, după câte știm noi, cele mai multe 
dintre femeile omorâte trăiau de fapt aureolate de 
niște reputaţii nepătate. 

— Dar asta numai din câte știm noi, replică Page. Să 
stai în continuare atent pe recepţie, și-o să mai vezi tu, 
da? 

— Foarte bine, și-atunci de ce nu scormonești în 
intimitatea tuturor celorlalţi? De ce nu cauţi să afli 


toate micile secrete murdare pe care nu le știm încă? 


A 


Încearcă să-l descoși PE Arnold Griner. Pun rămășag 
că EL cunoaste multe secrete. La urma urmei, asta-i 
meseria lui, nu? 


— Criminaliștii bârfei, zici? întrebă Page și râse. Să 


văd ce pot face. O să încerc să-l determin pe Griner să 


vorbească și despre alţii, nu numai despre el însuși. 
— Cea de-a treia victimă cine este? Acea Mariah 


Alexander. 


— Da, asta chiar că-i o treabă împuţită. Era 
cameristă la hotel. Un copil care urma cursurile unui 
colegiu. Credem că Mary a omorât-o ca să-i ia cheia de 
rezervă și să poată intra în cameră. 

— Şi încă ceva, am mai adăugat eu. Dacă te întreabă 
cineva, n-ai auzit nimic despre mine și nu știi unde mă 
aflu. 

Page făcu o pauză, după care îmi răspunse: 

— Dacă m-o întreba cineva, n-am de gând să mint, 
însă din proprie iniţiativă n-o să te torn nimănui. 
Oricum, eu mă pregăteam să plec de la birou. 


— E bine și-așa. Apropo, te descurci de minune. 
— Pentru un surfer, nu? 


— Exact, bătrâne. 


62 


Am urmat instrucţiunile lui Karl Page pentru a 
ajunge la hotelul Ramada din West Hollywood și mi-am 
lăsat intenţionat telefonul mobil în masină, când am 
ajuns acolo. Nu voiam să fiu deranjat tocmai acum de 
nimeni de la FBI, nici chiar de la biroul directorului 
Burns. 


Holul hotelului, de un pur stil Art Deco, era tăcut și 
deprimant._ Triştii palmieri uscați abia se vedeau 
deasupra șirurilor de canapele maro precum ciocolata, 
pe care în acel moment nu şedea nimeni. Singurii 
clienţi prezenţi erau două femei în vârstă, aflate lângă 
recepţie. 


Oricine ar fi fost responsabil cu cercetările 
desfășurate la fața locului - și eu speram să fie vorba 


despre Jeanne Galletta - izbutise să camufleze foarte 


bine scena crimei. Unicul indiciu că la un anumit etaj 
s-ar afla în curs o investigaţie extrem de importantă îl 
constituia prezenţa a doi polițiști care stăteau lângă 
lift. Am urcat treptele până la scena crimei, câte două 
o dată. 

Holul de la etajul al doilea gemea de personal de la 
Departamentul de Poliție din Los Angeles. Mulţi 
polițiști purtau mănuși, botine albe și halate cu 
inscripţia „Unitatea pentru Scena Crimei”. Figurile 
tuturor păreau încordate și istovite. 

Un poliţist în uniformă mă măsură din cap până-n 
picioare. 

— Mata cine anume ești? mă întrebă el. Pe insigna 
lui scria Sandhausen. I-am fluturat în grabă pe sub nas 
legitimatia și împuternicirea și am dat să trec de el 
fără să mă mai opresc. Hei! strigă omul după mine. 


— Hei și ţie, i-am strigat eu drept răspuns și mi-am 
continuat drumul. 


Când am ajuns la camera 223 ușa era larg deschisă. 
Pe partea dinspre exterior, era lipită „cartea de vizită” 
a lui Mary Smith, adică un șir de abţibilduri cu imagini 
din filme de desene animate - două zâne cu aripi 


strălucitoare și un inorog, chiar peste vizor. 
Două abtibilduri erau marcate cu câte un A, în timp 


ce al treilea avea pe el un BÐ. 

Intr-o parte, se afla un cărucior de cameristă. 

— Jeanne Galletta se află pe-aici? am întrebat-o pe o 
tânără polițistă care tocmai ieșea din încăpere. 
Numărul mare de oameni care se tot fâtâiau prin 
camera aceea era deranjant. 

Poliţista mi-a aruncat o privire iritată și mi-a 
răspuns: 

— Cred că este la parter, în birou. Nu știu precis. 

— Atunci, te rog să afli exact unde este, i-am spus 
eu, pierzându-mi dintr-odată răbdarea. Anunţ-o că o 
caută Alex Cross. Mă găsește aici, înăuntru. 

Mi-am adunat forţele și am pășit în camera de hoel. 
Când se intră în scena oricărei crime este necesară o 
anume detaşare, pe care eu o simt ca pe o a doua 
epidermă și în care mă înfășor. Însă mai este nevoie și 
de echilibru. Nu voiam nicio clipă să uit că era vorba 
despre niște ființe omenești, nu doar de niște trupuri, 
nu doar de niște victime inerte. Dacă vreodată aveam 
să devin complet imun la așa ceva, aș fi știut că a venit 
vremea să-mi schimb profesia. Şi poate că, și fără asta, 
venise oricum vremea s-o fac. 

Ceea ce am găsit acolo era un tablou previzibil de 
violent, după cum ajunsesem să mă aștept din partea 
lui Mary Smith. 

În plus, mai erau și alte câteva surprize cumplite, 
pentru care nu eram deloc pregătit. 


63 


În baie, totul era oribil. 


Mariah Alexander, tânăra de nouăsprezece ani, 
cameristă la acel hotel, zăcea pe spate în cadă, capul 
ei formând un unghi aproape imposibil faţă de trunchi. 
Beregata îi era sfâșiată de un glonţ care îi anulase 
orice posibilitate de a tipa. Părul ei lung, cârlionţat și 
negru era îmbibat cu sânge. Părea că artera carotidă a 
fetei fusese secţionată, fapt care ar fi explicat și stropii 
de sânge care mânjiseră tot peretele. 

Pe podeaua de gresie, lângă picioarele atârnânde ale 
tinerei moarte, se afla un inel greu, plin cu chei. Prima 
mea presupunere a fost aceea că Mary Smith a fortat- 
o pe fată, sub ameninţarea armei, să descuie ușa 
camerei de hotel, după care a împins-o cu spatele în 
baie și a împușcat-o - toate astea desfășurându-se într- 
o succesiune extrem de rapidă. 


Susan Cartoulis și domnul Conver probabil că se 
aflau în acel moment în dormitor, aflat dincolo de un 


scurt antreu. 
Unul dintre cei doi - probabil Conver _ -_ venise să 


vadă ce anume se întâmpla. 

După indiciul petelor de sânge de pe mochetă, se 
părea că Mary Smith îl interceptase pe Conver cam pe 
la jumătatea drumului dintre dormitor și baie. Cu toate 
acestea, cadavrul lui se afla întins pe pat, alături de 
cel al lui Susan Cartoulis. Cei doi amanți zăceau cu 


faţa în sus, unul lângă altul, deasupra așternuturilor. 
Amândoi erau goi - asta fiind o altă realizare a lui 
Mary Smith, deși era posibil ca ei să fi fost deja 
dezbrăcaţi, în momentul în care ajunsese ea acolo. 
Feţele de pernă erau întinse peste șoldurile 
victimelor și pieptul doamnei Cartoulis, într-o bizară 
încercare de a sugera decenta. 


> 


Asta chiar că era un ucigaș complet smintit și de 
neînțeles. Inconsecvenţele puneau mintea omului în 
mare încurcătură, cel puţin în ce mă privea pe mine. 

Nedumerirea mea deveni încă și mai mare. PATUL 
DUBLU DIN ÎNCĂPERE ERA PERFECT ARANJAT. AT fi fost 
posibil ca Susan Cartoulis și Brian Conver să nu fi 
utilizat patul pentru a face sex, dar băuturile și o cutie 
de prezervative de pe noptieră contraziceau această 
supoziţie. 

Chiar făcuse Mary Smith patul, după ce omorâse trei 
persoane? Dacă așa era, atunci se pricepea foarte bine 
la asta. Nana se asigurase demult că știam diferenţa 
dintre un adevărat pat de spital și cel al unui leneș. 
Mary Smith cunoștea și ea această deosebire. 

Cuvertura întinsă cu mare grijă era îmbibată cu 
sânge, mai ales în jurul doamnei Cartoulis. Ambele 
victime fuseseră împușcate în cap, dar faţa femeii era 
ciopârţită în maniera obișnuită a lui Mary Smith, așa 
precum menţionase și în e-mail-ul ei. Puteam să 
deslușesc oarecum ultima grimasă încordată de 
teroare a lui Conver, însă figura doamnei Cartoulis 
avea pe ea atâtea crestături, încât părea toată o unică 
rană deschisă. 

Asta îmi amintea de crimele de lângă casa Antoniei 
Schifman - curate, în același timp, neîngrijite. 

O singură ucigașă și două impulsuri diametral 
opuse. 

La ce naiba s-o gândi ea? Ce urmărește, de fapt, a 
toată povestea asta? 

Cea mai deranjantă nouă chichiţă veni câteva 
minute mai târziu. Pe un scaun de lângă pat se afla 
deschis un portofel din piele galbenă, având în el 


permisul de conducere auto și cărţile de credit ale lui 
Susan Cartoulis. 


Uitându-mă prin portofel, am remarcat faptul că 
avea __despărţiturile ocupate cu _ grijă de câte un 
document, dar că existau și câteva buzunărașe goale, 
din plastic transparent. Spatiile rămase libere îmi 
dădură fiori pe șira spinării. 

— La naiba! am rostit cu voce tare. Sunt locurile 
pentru fotografii. 

Unul dintre experţii criminaliști se răsuci spre mine 

— Ce s-a întâmplat? Ai găsit ceva? 

— Se stie cumva unde anume se află în acest 
moment soţul lui Susan Cartoulis? l-am întrebat eu. 

— Se presupune că se află într-un avion, revenind 
acasă, din Florida. Dar de ce întrebi? 

— Aș avea nevoie să-mi spună dacă această femeie 
avea în portofelul ei niște fotografii de familie. 

Intrebarea mea constituia doar o formalitate, fiindcă 
eram aproape sigur care va fi răspunsul. Aceasta ar fi 
fost a doua oară, din tot atâtea incidente, în care Mary 
Smith se arătase interesată de fotografiile de familie. 
Ea trecuse, de la lăsarea copiilor în totalitate singuri, 
la distrugerea sau la furtul fotografiilor acestora. Între 
timp, procedeele ei deveneau tot mai stranii și mai 
lugubre, iar în mesaje se arăta din ce în ce mai sigură 
pe ea. 

Cât de alunecoasă urma să fie panta în continuare? 
Şi încotro avea să mă ducă? 

Nu credeam că aș mai fi putut trăi cu cugetul 
împăcat, în cazul în care Mary Smith ar fi început să 
atace și copiii, înainte de a fi prinsă. Tare mă temeam 
că așa avea să se întâmple. 


64 


— Poţi să vii pentru câteva clipe, doctore Cross? 
Trebuie să vorbim ceva. 

Mi-am ridicat privirea și am văzut-o în cadrul ușii pe 
Jeanne Galletta. Aceasta avea întipărită pe figură o 
expresie tensionată. Mă gândeam că, față de ultima 
dată când o văzusem, arăta mai îmbătrânită și mai 
slabă, ca și cum ar fi pierdut vreo cinci kilograme de 
care n-ar fi avut nevoie să scape. 

Am ieșit împreună cu ea pe hol. 

— Ce s-a întâmplat? Să nu-mi spui că s-a mai 
petrecut încă o dandana! 

— Nu vreau să fac prea mare zarvă în privinţa asta, 
îmi spuse ea cu o voce scăzută și obosită, dar o femeie 
a văzut o mașină mare și albastră plecând în grabă din 
parcarea hotelului. Asta s-a întâmplat cam pe la ora 
două. Femeia n-a reţinut prea multe alte amănunte. 
Mă întrebam dacă ai putea sta și tu de vorbă cu ea, 
după care să ne comparăm însemnările, înainte de a 
hotări cum trebuie procedat mai departe. 

Părea o mișcare înţeleaptă din partea ei. Eram cât 
se putea de sigur că se gândea și ea la același lucru ca 
și mine, și anume la faptul că în cazul din 2002 al 
lunetistului dn Washington avusese loc o masivă 
mobilizare a publicului în căutarea a ceea ce s-a 
dovedit până la urmă a fi un vehicul greșit, o dubiță 
albă, cu inscriptii cu litere negre pe ea. Fusese un 
adevărat coșmar, adică exact genul de eroare pe care 
poliţia din Los Angeles căuta să-l evite acum. 

— Poţi să te ocupi de asta imediat? Mi-ar fi de mare 
ajutor. Ţi-aș fi recunoscătoare. Dacă ar fi cazul să 
pornesc pe această pistă, n-aș vrea să aștept prea 
mult. 


Nu-mi convenea deloc să părăsesc scena crimei. Mai 


aveam mult de lucru acolo. Dacă Jeanne nu s-ar fi 


arătat chiar atât de îngrijorată, probabil că aș fi 
refuzat-o. 


— Mai lasă-mă doar cinci minute, să termin măcar 


ceea ce am început aici, i-am spus eu. Cobor imediat. 

Am rugat-o pe Jeanne să-mi facă hatârul de a încerca 
să dea de urma lui Giovanni Cartoulis și să-l întrebe de 
eventualele poze lipsă din portofelul soţiei sale. Cu 
aceasta informaţie puteam face frustrant de puţine 
lucruri, și totuși era extrem de important pentru mine 
să aflu dacă Mary Smith furase cu-adevărat niște 
fotografii de familie. In acelaşi timp, Giovanni 
Cartoulis trebuia cercetat în vederea posibilei sale 
eliminări de pe lista suspecţilor, la fel cum se 
întâmplase şi cu toți ceilalti soți ai victimelor 
anterioare. Jeanne și oamenii ei se ocupaseră de asta, 
și am fost mulțumit de munca lor. Poliţia din Los 
Angeles făcea o treabă foarte bună. 

— Ce e? mă întrebă Jeanne, rămânând nemișcată pe 
coridor și uitându-se lung la mine. La ce te gândești? 
Spune-mi, te rog. Cred că pot să suport. Sper asta din 
tot sufletul. 

— Trage adânc aer în piept. Nu te lăsa copleșită de 
toate tâmpeniile astea. Nimeni n-ar putea conduce mai 
bine ca tine investigația de faţă, însă momentan arăţi 
ca dracu’. 

Jeanne se încruntă. 

— Hmm...mulţumesc de compliment. 

— Vreau să zic că arăţi bine, doar că nu la fel de 
bine ca de obicei. Eşti palidă și trasă la faţă. E din 
cauza stresului. Nimeni nu înţelege asta, până nu i se 
întâmplă. 

În cele din urmă, Jeanne zâmbi. 


— Arăât ca un nenorocit de raton, cu cearcăne mari si 


întunecate în jurul ochilor. 

— Îmi pare rău. 

— E-n regulă. Acum trebuie să fug. 

M-am gândit la invitaţia ei anterioară la cină și la 
refuzul meu stângaci și lipsit de tact. Dacă ar mai fi 
zăbovit doar câteva clipe, poate că aș fi invitat-o eu pe 
ea de data asta, însă Jeanne - ca și momentul prielnic 
- zburaseră deja. 

lar eu aveam de purtat acea discuţie. 

Despre marea mașină albastră, nu? 


65 


Lucrurile care mă făceau să mă cam îndoiesc de 


ceea ce tocmai îmi spusese Bettina Rodgers nu erau 
nici tatuajele imense care se încolăceau în sus și-n jos 
pe ambele braţe ale acesteia și nici cele șase 
piercinguri care îi împodobeau faţa. La drept vorbind, 
Bettina era un martor la fel de bun ca oricare altul. 
Era vorba mai mult despre făptul că de obicei 
depoziţiile martorilor oculari se dovedeau lipsite de 
acuratete și nedemne de încredere. Cercetările FBI- 


ului în această privinţă le acordau respectivelor 
mărturii o veridicitate medie de circa cincizeci la sută 


chiar și la doar câteva minute după petrecerea 
incidentului aflat în discuţie. lar în cazul de faţă 
trecuseră deja minimum două ore. 

Încrederea Bettinei în ceea ce văzuse părea lipsită 
de orice șovâială. 

— Mă aflam în parcare și mă pregăteam să-mi 
pornesc mașina, îmi povestea ea pentru a treia oară. 
lar mașina aceea mare a ţâșnit în trombă din spatele 
meu, spre bulevardul Santa Monica. M-am întors să 
mă uit, pentru că gonea cumplit de tare. Sunt absolut 
sigură de faptul că era de un albastru foarte închis și 


foarte mare, pentru că și mama mea avea una la fel. 
Am călătorit cu ea de un milion de ori. Mi-amintesc că 


m-am amuzat, fiindcă si mama conducea la fel de 


nebunește. Ea făcu o pauză, după care adăugă: Şi apoi 
am văzut că mașina a cotit brusc la stânga și a ieșit 
din parcare. Asta-i tot ce știu. Acum pot să mă 
cărăbănesc? 

Asta era cam tot ce scosese și Jeanne Galletta de la 


A 


ea, însă eu am insistat să-i mai pun alte câteva 
întrebări. 


Pe masină exista cumva si vreun semn distinctiv? 


Abţibilduri lipite, zgârieturi. N-ai remarcat nimic? am 
întrebat-o eu. 


Femeia ridică din umeri. 


— Am văzut-o în cea mai mare parte doar din lateral, 
și după cum am mai spus, mergea extrem de repede, 
pentru o mașină atât de mare. N-am apucat să-i văd 
nici numărul de înmatriculare și nici nimic altceva. 

— Dar despre șofer, ce-mi poţi spune? Ai observat 
ceva, indiferent ce anume? Mai era și altcineva în 
mașină, în afară de sofer? Erau cumva mai multe 


persoane? 

Ea se juca absentă cu unul dintre inelele groase de 
argint agăţat de sprânceană, în timp ce se gândea la 
ceea ce o întrebasem. Machiajul ei era masiv și în 
majoritate negru, cu excepţia nuanței palide albicioase 
a fondului de ten. Nu știam eu prea multe despre 
Bettina, însă ea mi-a reamintit de mediul de paraziți 
urbani pe care îl investigasem în cadrul unui caz de-al 
meu, cu câţiva ani în urmă. Unul dintre lucrurile pe 
care le-am aflat atunci era acela că anumite persoane 
de acea factură se dovedeau a fi extrem de agere la 
minte, în ciuda grosolanului lor stereotip de pierde- 
vară. În final, Bettina scutură din cap. 

— Mi-ar _ conveni mie să-ţi spun că era o femeie, 
deoarece asta s-ar potrivi, nu? Adică, la naiba, vorbim 
aici despre curva aia ordinară de Vânătoreasă de la 
Hollywood, nu i așa? Nu te osteni să mă minţi, știu că 
despre ea este vorba. Mi-a spus asta unul dintre 
polițiști. Eu nu i-am replicat nimic, lăsând-o să se mai 
gândească, până ce ea dădu din nou din umeri și 
adăugă: Tot ce știu cu siguranţă că am văzut a fost 
mașina aia mare și albastră care gonea ca la balamuc 


și care a cotit la stânga. Ăsta rămâne răspunsul meu 
definitiv. 


Faptul că femeia nu se simţea tentată să mai 
înflorească realitatea cu detalii inventate îmi spori 
încrederea în ea. Nici nu vă puteţi imagina cât de 
mulți oameni procedează exact invers, numai pentru a- 
| mulţumi pe interlocutor. După alte câteva minute, i- 
am mulţumit Bettinei pentru amabilitate şt ajutor și 
am lăsat-o să plece. 

Apoi am căutat-o pe Jeanne Galletta, ca să-i comunic 
concluziile la care ajunsesem. Ne-am întâlnit într-o 
cameră de oaspeţi nefolosită, de la etajul al doilea. Ea 


îmi spuse că povestea tinerei fusese confirmată și de 
un alt client al hotelului. 


— Pe la ora două, omul a văzut de la fereastra 
camerei lui de la etajul trei un SUV mare, de culoare 
bleumarin-închis, demarând cu toată viteza din 
parcare. Prea mult n-a putut să vadă el, dar spunea că 
s-ar putea ca la volan să fi fost o femeie. 

— Asta nu înseamnă că era Mary Smith, i-am 
replicat eu. Dar dacă era, atunci asta ar însemna 
extraordinar de mult pentru noi. Cel puţin două 
persoane au văzut același autovehicul plecând în mare 
grabă. 

Jeanne dădu din cap în tăcere, cântărind în minte 
lucrurile, după care spuse: 

— Nu ne rămâne decât să dăm răspunsul la 
întrebarea de o sută de puncte: ce amploare s-ar 
cuveni să ia această operaţiune? 

Existau riscuri în ambele sensuri și eu am început să 
gândesc cu voce tare, în parte pentru ea, în parte 
pentru mini însumi: 

— Timpul nu este de partea noastră. Mary Smith n-a 
dat niciun semn că si-ar mai încetini ritmul. Ba 
dimpotrivă, Pare să-și ia avânt. Asta ar putea constitui 
o șansă de a folosi presa în avantajul nostru și de a 


grăbi astfel cercetările - dacă așa ceva îţi dorești. Pe 
de altă parte însă, lumea este deja de-a dreptul 


A v 


înspăimântată și oamenii vor reactiona la fiecare 


mașină mare și albastră pe care o vor zări și vor sări în 
sus, ca arsi, la vederea oricărui SUV bleumarin. Dacă 


toată treaba asta va fi un fiasco total, atunci va exista 


încă un motiv pentru care publicul să-și piardă 
încrederea în poliţie. Dar dacă astfel o vom prinde pe 
Mary Smith, atunci totul va fi în regulă și vom fi niște 
veritabili eroi. 

— E ca la ruleta rusească, rosti sec Jeanne. 

— Chiar ăsta-i numele jocului, am încuviinţat eu. 

— Apropo, eu nu vreau câtuși de puţin să fiu o 
eroină. 

— Asta face parte din riscurile meseriei. 

Jeanne zâmbi în sfârșit. 


— Parcă am citit eu nu știu unde despre tine, cum că 
ai fi un Sherlock Holmes al Americii. 


— Nu-i bine să crezi chiar tot ce citesti. 


Aproape că îi puteam auzi rotiţele învârtindu-i-se-n 
creier, sau poate că nu erau decât bătăile inimii ei. 

— Fain, spuse ea, uitându-se la ceas. Acum trebuie 
să plec. Trebuie să-mi informez secţia în privinţa 
ultimelor noutăţi, iar dacă o fac imediat, vom putea 
intra într-o conferință de presă înainte de primele 
emisiuni de știri ale serii. Jeanne dădu să plece, dar se 
opri lângă ușă. Doamne, sper să nu fac o greșeală. 


— Hai, nu te mai gândi și du-te, i-am spus eu. 
— Vino si tu cu mine, Alex. Vrei? 


— Bine. Desi să stii că n-am uitat remarca ta în 
legătură cu Sherlock Holmes. 


66 


Era ceva de mare amploare, nu încăpea vreo 
îndoială asupra acestui fapt. Până și James Truscott se 
afla pe recepţie. Conferinţa de informare asupra SUV- 
ului albastru era urmărită și prezentată de toată lumea 
și cu certitudine avea să fie subiectul principal de 
mare interes în toate buletinele de știri, până ce o altă 
temă și mai spectaculoasă, privind cazul crimelor din 
Los Angeles, ar fi urmat să-i ia locul. Se spera că acest 
procedeu avea să ducă la descoperirea respectivului 
SUV, iar după aceea la capturarea lui Mary Smith. 

Eu nu apăream în micul grup aflat în fata camerelor 
de luat vederi, alături de detectiv Jeanne Galletta, dar 
m-am alăturat ei, la puţin timp după aceea. Femeia se 
afla în centrul atenţiei generale, însă când mă văzu, 
veni drept spre mine 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor și pentru sfaturile tale 
înțelepte, îmi spuse ea. Şi chiar așa arătam, ca un 
raton îngrozitor, la televiziunea naţională? 

— Ba nu chiar așa. În fine, ba da, cam așa ceva. Apoi 


i-am zâmbit. Îmi amintesc că mi-ai spus odată că 
TREBUIE SĂ MAI SI MÂNCĂM DIN CÂND ÎN CÂND, NU? le 


interesează în continuare acest lucru? 


Dintr-odată, Jeanne mă privi din nou cu îngrijorare. 

— Ooo, Alex, în seara asta nu pot. Apoi mi-a făcut cu 
ochiul și a rânjit spre mine. Te-am păcălit. Da, cred că 
am putea lua masa împreună. De ce anume ai avea 
chef acum? La drept vorbind, în acest moment, mor de 
foame. Ti-ar conveni mâncarea italienească? 

— Mâncarea italienească mă atrage întotdeauna. 

Jeanne locuia într-un apartament situat undeva în 
drumul nostru spre restaurant și ea a insistat să facem 
o escală acolo. 


— Aș vrea să mă machiez și eu puţin, uitându-mă în 


propria mea oglindă, la lumina pe care o știu și în care 
am încredere, îmi explică ea. N-o să dureze mult, 
poate șapte minute maximum. Hai sus. Te pot asigura 
că n-o să-ţi fac nimic. 

Am râs și am urmat-o într-o clădire din cărămidă 
roșie, situată pe undeva dincolo de Santa Monica. 

— Dar poate că ceva tot o să-ţi fac, rectifică ea, pe 
când urcam scările spre apartamentul ei. 

Şi exact așa s-a și întâmplat, de îndată ce a închis 
ușa în urma noastră. Jeanne s-a răsucit brusc spre 


mine, m-a însfăcat, m-a sărutat și mi-a dat drumul 
imediat. _ 

— Hmmm. N-a fost rău deloc. Însă eu doar iau cina 
împreună cu tine, DOCTORE. Sunt gata în zece minute, 
exact așa cum ţi-am promis. 

— Parcă ziceai că în cel mult șapte. 

Şi apoi Jeanne se grăbi de-a lungul coridorului, spre 
dormitorul ei și spre lumina în care putea avea 
încredere. N-o văzusem niciodată până atunci atât de 
relaxată și de plină de vioiciune. Părea o cu totul altă 
persoană, față de cum era la serviciu. 

Îi trebuiră mai mult de șapte minute, însă a meritat 
așteptarea, pentru că realmente se transformase În 
mod__uluitor. Întotdeauna mi se păruse foarte 
atrăgătoare, dar la lucru părea oarecum dură și 
extrem de preocupată. Acum purta o bluză din mătase, 
jeanși și sandale, părul îi era încă umed după un duș 
rapid și părea mai maleabilă, scoțând la iveală cealaltă 
latură a ei. 

— Ştiu, știu că arăt ca dracu', îmi spuse ea, însă 
amândoi eram de cu totul altă părere. Jeanne se lovi 
apoi ușor cu palma peste frunte și adăugă: Am uitat 
să-ţi ofer ceva de băut. Of, Doamne, ce-o fi cu mine? 


— Oricum n-am avut decât cinci minute la dispoziţie, 


i-am spus eu. 

— Ai dreptate. Ai spus bine. Tu spui, ÎN GENERAL, 
doar ceea ce se cuvine. Perfect, hai să mergem. 
Distracţia de-abia acum începe. Avem toată noaptea 
înaintea noastră. 

Adevărul era că eu încă mai simţeam trupul lui 
Jeanne lipit de al meu și gustul buzelor ei. 

În plus, redevenisem un bărbat liber, nu-i așa? ASA 
ERA OARE? Ca să fiu cinstit, începusem să mă simt ușor 
confuz. 

Însă Jeanne mă tot îmboldea să ies în hol, unde se 
răsuci din nou spre mine. 

De data asta eram pregătit și am luat-o eu în braţe. 
De data asta ne-am sărutat mai prelung și mai plăcut 


ca prima dată. 
Ea mirosea formidabil si arăta încă si mai bine. Ochii 


ei cafenii erau minunati văzuți de la o atât de mică 
distantă, 


Jeanne mă luă atunci de mână și începu să mă tragă 
înapoi în apartamentul ei. 

Eu am oprit-o. 

— Păi, tocmai te-ai îmbrăcat ca să ieși în oraș. 

Femeia scutură din cap. 

— Ba nu, nu pentru asta m-am îmbrăcat, m-am 
îmbrăcat numai pentru tine. 

Eu m-am străduit să mă abtin și să-mi revin în fire și 
i-am spus: 

— Hai să mergem să mâncăm, Jeanne.Ea mi-a 
zâmbit și mi-a răspuns: 

— Foarte bine, hai să mâncăm, ALEX. 


67 


Era ora patru dimineaţa, o tânără actriță de 
douăzeci și doi de ani, pe nume Alicia Pitt, plecă din 
Las Vegas, îndreptându-se spre Los Angeles. Audiţia 


A 


începea la ora nouă și tânăra nu voia să fie a nu știu 
câta la coadă, iar rolul să fie distribuit mai înainte ca ea 
să apuce să deschidă gura. 

Automobilul încăpător al părinţilor ei, pe care 
imaginaţia bogată a familiei Pitt îl botezase Marele 
Albastru, era un _înghiţitor de combustibil, lipsit de 
orice conștiință. În afară de asta, călătoria era 
gratuită, astfel că, una peste alta, preţul era aproape 
acceptabil. Dacă Alicia își găsea ceva ca lumea de 
lucru, și-ar fi putut permite să stea chiar la Los 
Angeles. Până atunci însă, avea loc acest du-te-vino 
fără de sfârșit, între audiții și rechemări. 

Alicia își repeta replicile, în timp ce gonea cu mașina 
spre vest, pe autostrada 1-10, încercând să nu se uite 
prea mult la scenariul jerpelit aflat pe locul de lângă 
ea. Obișnuitul ritual continuă aproape pe tot parcursul 
drumului până la Los Angeles. 

— „Să nu-mi vorbeşti tu mie despre mândrie. Am 
auzit din partea ta tot ce aveam nevoie. Poţi doar să...” 

la stai puţin, parcă nu era așa. Ea își cobori scurt 
privirea pe scenariu și apoi se uită din nou la traficul 
de pe drum. 

— „Să nu-mi vorbești tu mie despre mândrie. Am 
mai auzit toate astea de la tine. Acum nu mai poţi să- 
mi spui nimic în care să cred. Poţi doar să... “ OF, LA 
NAIBA! CE FACI, Alicia? Cap sec ce ești. 

Din neatenţie, ea părăsise autostrada și se angajase 
cu mașina pe o bretea de ieșire, care o scosese în 
direcţia unui semafor de la o intersecţie necunoscută. 


Se afla în Los Angeles, însă acesta nu era câtuși de 


puţin bulevardul Wilshire. 

Nu mai trecuse niciodată pe-acolo, după cum arătau 
locurile. Erau în cea mai mare parte clădiri 
abandonate, iar lângă o bordură mai îndepărtată se 
afla epava unei mașini arse. A unui taxi, mai exact. 

Apoi ea îi zări pe acei bărbaţi, sau băieţi, orice-or fi 
fost. Trei dintre acestia stăteau în colţul intersecţiei și 
se holbau în direcţia ei. 

Foarte bine, foarte bine, își zise tânăra. Nu te speria, 
Alicia. Trebuie doar să întorci mașina și să revii pe 
autostradă. Nu s-a întâmplat nimic, totul e în regulă. 


Şi-ar fi dorit ca lumina roșie a semaforului din faţa ei 
să se stingă și își întindea gâtul, ca să detecteze 
drumul de acces câtre autostradă. 

Unul dintre tinerii indivizi păși în intersecţie ca să 
vadă mai bine, prin parbrizul mașinii, înăuntru. Purta 
niște pantaloni lăbărţaţi, cu turul lăsat până spre 
genunchi, și o flanea bleu-ciel. Nu părea să aibă mai 
mult de șaisprezece sau șaptesprezece ani. 

Apoi alţi doi se apropiară încet, din spate. Până să-i 
vină Aliciei ideea de a trece pe culoarea roșie a 


semaforului, băieţii se adunaseră deja în jurul mașinii 
ei, blocându-i drumul. Grozav! lar acum, ce avea să 


mai urmeze oare? 


68 


Alicia închise strâns ochii, doar o jumătate de 
secundă. Ce ar trebui să facă, într-o asemenea 
situație? Şi de ce nu se învrednicise să-și cumpere un 


telefon celular? Ăăă, poate pentru că n-avea niciodată 
niciun ban. 


Când deschise ochii, flăcăul cu flaneaua bleu 


ajunsese lângă geamul ei lateral, afișând o expresie 
amenințătoare, accentuată și de dragonul roșu tatuat 
pe gâtul lui. 

Fără să vrea, Alicia slobozi un strigăt scurt, ca un 
scheunat, dar suficient pentru ca el să-și dea seama 
cât de înspăimântată era. 

Apoi fata intră în panică. Îi trebui o vreme ca să 
înţeleagă că puştiul în albastru îi spunea ceva. El își 
tinea mâinile ridicate într-un fel de gest de liniștire. 

Ea cobori puţin geamul. 

— Ce-ai sp-spus? se bâlbâi Alicia, neputând să-și 
reprime tremurul din glas. 

— Te-am întrebat dacă te-ai rătăcit cumva, zise el. 
Asta-i tot, domnişoară - TE-AI RĂTĂCIT? Pari cam... 
RĂTĂCITĂ,. 

Ea își înăbuși un hohot de plâns. 

— Da. Îmi pare atât de rău. Ăsta era un prost obicei 
de-al ei: obișnuia să se scuze pentru orice. Caut 
numai... 

— Fiindcă eu STIU că tu nu locuiești pe-aici, îi spuse 
el. Expresia i se schimbă din nou, redevenind 


A 


încruntată. Ceilalţi râseră, ca de o glumă bună. Asta-i 
mașina ta? 

Tulburarea și teama o blocară pe Alicia într-o stare 
de _servilism umil, stare pe care n-o putea suferi. Nu 


găsi altceva mai bun de făcut decât să răspundă la 
întrebare. 


— E a părinţilor mei. 
Băiatul în albastru își frecă perciunii, de parcă ar fi 


meditat asupra răspunsului ei. 
— Multă lume caută o masină exact ca asta, îi zise 


el. Tu nu citesti ziarele? Nu te uiti la televizor? 


— Încerc doar să ajung în Westwood. Pentru o 
auditie în vederea unui film pentru televiziune. Am 


ieșit din greșeală de pe autostradă, mai devreme decât 
ar fi trebuit... 


El izbucni în hohote de râs uitându-se de la masină 
la prietenii săi și din nou la mașină. Mișcările lui erau 
relaxate si lente. 

— Auziţi că încearcă să ajungă la Westwood, ca să 
joace într-un film. Într-un FILM. Drace, dar exact la 
asta mă aşteptam și eu. Căci eu știu că n-ai niciun 


interes pentru nimic și pentru nimeni de pe-aici. 
— Păi, nu, nene, zise si unul dintre ceilalți băieți. Ea 


A o 


își comite asasinatele în cartierele bogătașilor. 


— Io n-am nimic împotrivă, rosti un altul. Din partea 
mea, poate să-i omoare mult si bine pe bogătasi, si 


chiar să-i și mănânce. 

— Nu înţeleg ce spuneţi. Fata se uita acum pe rând 
la fiecare dintre ei, încercând cu disperare să se 
lămurească în privinţa a ceea ce ar fi trebuit să spună 
sau să facă, pentru a putea scăpa de-acolo. Privirea 


înspăimântată îi căzu pe oglinda retrovizoare. OARE 
PUTEA SĂ PLECE ÎN MARSARIER ? REPEDE? REPEDE DE TOT? 


CU PEDALA DE ACCELERATIE APĂSATĂ PÂNĂ LA PODEA? 


Puștiul de lângă geamul ei își ridică flaneaua, ca să-i 
arate pistolul pe care îl avea înfipt la brâul jeanșilor. 

—NU vrei să faci asa ceva, Îi zise el. 

Ideea că ar putea fi omorâtă înainte să-și fi băut 
cafeaua de dimineaţă o șocă pe Alicia. 

— Vă rog, eu doar... vă rog. N-nu î-îmi fa-faceţi r-rău, 


gângăvi ea. 

Işi putea percepe neajutorarea din voce. Era ca și 
cum ar fi ascultat pe altcineva vorbind, pe cineva 
impresionant. Doamne, doar se presupunea că era 
actriţă. 

Flăcăul în albastru dădu încet din cap, într-un mod 
pe care ea nu-l putea descifra. Apoi el se dădu înapoi 
de lângă mașină și îi făcu semn cu mâna că poate 
trece liniștită. 

— Pe-acolo_ ajungi la autostradă, îi mai spuse el. 
Ceilalţi doi flăcăi se dădură și ei la o parte. 

De ușurare, Alicia se afla în pragul leșinului. Le oferi 
băieţilor un zâmbet chinuit. 


— Vă mulţumesc și vă rog să mă iertaţi, mai spuse 
ea. 


Mâinile îi tremurau cumplit pe volan, însă cel puţin 
scăpase teafară. 
De-abia se urnise SUV-ul ei din loc, când, cu un 


zgomot asurzitor, parbrizul mașinii se sfărâmă în 
milioane de cioburi mărunte de sticlă. 

O clipă mai târziu, o ţeavă metalică grea trecu prin 
geamul de pe partea șoferului. 

Alicia se simţi brusc paralizată. Braţele și picioarele 
refuzau să-i mai răspundă la comenzi. Nu mai era în 
stare nici măcar să tipe. 

Impulsul de a apăsa până la podea pedala de 
acceleraţie îi trecu prin minte o clipă prea târziu - cam 
la o secundă după ce ușa mașinii ei fusese deschisă și 
niște mâini mari și puternice o trăseseră jos în stradă. 
Alicia aterizase pe spate golindu-și plămânii de aer, cu 
un geamăt prelung. 

— Nu crezi că ești proastă făcută grămadă? îl auzi 
ea pe unul dintre băieţi spunând, după care simţi o 
durere ascuţită în tâmplă. Apoi femeia văzu o ţeavă 


ridicându-se în văzduh, coborând cu mare viteză si 
lovind-o drept în mijlocul frunţii. 


69 


Totul se schimbase, brusc și dramatic, în cazul Mary 
Smith. Jeanne Galletta fusese îndepărtată și nu mai 
avea absolut nicio legătură cu ancheta. Primise acum 
alte însărcinări. 

Am încercat eu să-i pledez cauza, dar la câteva ore 
după uciderea Aliciei Pitt, detectiv Galletta era doai o 
amintire în cazul Mary Smith. În acea seară, șeful 
poliției din Los Angeles, Shrewsbury, anunţă că în 
continuare va superviza el însuși mersul cercetărilor în 
cadrul cazului crimelor Vânătoresei de la Hollywood și 
că detectiv Galleta fusese îndepărtată temporar de la 
conducerea anchetei, până se va încheia investigarea 
nefericitei asasinări a tinerei din Las Vegas, care 
condusese un automobil SUV, de culoare albastră. 

Jeanne era de neconsolat, acum că trecuse prin 
întregul spectru de experienţe posibile în respectivul 
caz, inclusiv prin aceea de miel de sacrificiu. 

— Primarul din Las Vegas să-l îndemne pe primarul 
din Los Angeles să-l înveţe pe șeful poliţiei cum să-și 
desfășoare o anchetă? mă întrebă ea furioasă. Când 
oare o să se înceteze o dată pentru totdeauna să fie 
opriţi adevărații profesioniști să-și facă meseria așa 
cum trebuie? 

— Cândva, în zorii unei alte ere, i-am răspuns eu. 

Noi doi ne întâlniserăm pe la ora opt seara, ca să 
bem ceva. Ea a ales localul și dorea să se asigure că 
dispuneam din partea ei de tot ce aveam nevoie în 
legătură cu investigaţiile asupra crimelor. Desigur că 
mai voia și să-și descarce sufletul. 


— Ştiu că moartea Aliciei Pitt s-a datorat greșelii 


mele, dar... 


— Jeanne, încetează imediat! Nu ești câtuși de puţin 
vinovată pentru ceea ce i s-a întâmplat acelei femei. S- 


ar putea ca decesul ei să fi survenit în urma unei 
hotărâri pe care ai luat-o tu, însă nu tu ai ucis-o. Ai 
procedat cât se putea de bine. Restul este doar 


Ea rămase tăcută o vreme. 

— Zău că nu mai stiu nici eu, rosti într-un târziu. 
Sărmana fată a murit. 

— Tu nu mai ai niste zile restante din concediu? am 
întrebat-o. Poate că ar fi bine să ţi le iei. 


— Da, de parcă aș putea să plec acum din oraș, îmi 
replică ea. Mi-o fi fost mie retras cazul, însă... 

Ea nu-și termină fraza, însă nici nu era nevoie s-o 
facă. Mă aflasem și eu cândva în postura ei de-acum. 
Cel mai bine era să nu strigi în gura mare că ai de 
gând să încalci regulile, ci să taci și să faci, 
încălcându-le pe ascuns. 

— Alex, o să am nevoie de spaţiu de manevră, îmi 
zise ea. Tocmai de-aceea am vrut să ne întâlnim aici. 

— Te-nţeleg pe deplin. Ştii cum să dai de mine. Am 
să-ţi stau oricând la dispoziţie, am asigurat-o eu. 

În final, Jeanne schiţă o jumătate de zâmbet și îmi 
spuse: 


— Eşti un tip cu-adevărat de treabă, pentru un agent 
FBI. 


— Si tu esti o olitistă e_ cinste entru 


Departamentul de Politie din Los Angeles. 

Apoi ea întinse o mână pe deasupra mesei, punându- 
și-o pe a mea, dar și-o retrase foarte repede. 

— Am devenit penibilă, îmi zise ea și îmi zâmbi dm 
nou. lartă-mă dacă sunt o toantă. 

— Esti și tu doar o fiinţă umană, Jeanne. Asta sună 


altfel nu-i așa? Eu n-o să mă scuz pentru asta. 
— Perfect, n-o să mă mai scuz nici eu. lar acum 


trebuie să plec înainte de a mă podidi plânsul sau de a 
face altceva la fel de incredibil de jenant. Ştii cum să 
dai de mine, la nevoie. Apoi Jeanne se ridică de la 
masă, dar se opri înainte de a fi ajuns la ușă, se 
întoarse și adăugă: Să știi că n-am renunţat încă la 
cazul ăsta. O să fiu mereu prin preajmă. 


70 
Era ceva bizar. 


Când m-am întors în acea seară la hotel, mă aștepta 
la recepţie un plic. 

Era din partea lui James Truscott. 

L-am deschis în drum spre camera mea și nu m-am 


putut abtine să nu-i citesc imediat conţinutul. 
SUBIECT: FEMEI CONDAMNATE LA MOARTE 


AŞTEPTÂNDU-ŞI EXECUȚIA ÎN CALIFORNIA. 


Erau în acel moment cincisprezece și Truscott 
inclusese câteva cuvinte despre fiecare dintre ele. 

Prima femeie era Cynthia Coffman. În 1986, ea și 
iubitul ei jefuiseră și strangulaseră patru femei. 
Fusese condamnată în 1989 și aștepta și în prezent 
executarea sentinţei. Acum, Cynthia Coffman avea 
patruzeci și doi de ANI. 

La sfârșitul lungului său text, Truscott îmi scria că 


își pusese în gând să le viziteze pe câteva dintre cele 
aflate în închisoare si mă invita să-l însotesc, în cazul 


în care aș fi considerat că asta mi-ar fi folosit la ceva. 
După ce am terminat de citit toate acele pagini, le- 
am mai răsfoit o dată. 
Ce era oare cu acest James Truscott? Şi de ce voia el 
să mă ghideze pe mine? Mi-aș fi dorit să mă lase în 


plata Domnului, însă asta nu avea să se întâmple, voi 
ce credeti? 


71 

Telefonul din camera mea de hotel sună și mă trezi 
imediat după ora două și jumătate dimineaţa. In acel 
moment, visam ceva cu micul Alex si cu Christine, însă 
am uitat în cea mai mare parte, de cum am auzit 
primul ţârâit al telefonului. 

Primul meu gând coerent a fost acela că îmi telefona 
JAMES TRUSCOTT. 

Însă nu el mă sunase. 

Pe la ora trei dimineaţa, conduceam deja mașina 
printr-un cartier, necunoscut mie, din Hollywood, 
căutând complexul de apartamente Hillside. Probabil 
că l-aș fi găsit mai repede la lumina zilei și dacă 
mintea mea nu s-ar mai fi frământat atâta, pe toată 
durata drumului. 

Jocul lui Mary Smith se modificase din nou, iar eu 


mă străduiam din răsputeri să-l înţeleg. De ce această 
crimă? De ce tocmai acum? De ce tocmai aceste două 


victime? 

Complexul de apartamente, atunci când în sfârșii am 
dat de el, părea să fi fost construit prin anii '70. 
Clădirile erau niste constructii din cedru întunecat la 
culoare, cu acoperișuri plate, case structurate pe câte 
trei etaje, ridicate pe nişte piloni groși, având la 
subsolul lor parcări deschise. Mai exista, de asemenea, 


și posibilitatea de parcare pe stradă, am remarcat eu, 
lucru care i-ar fi oferit unui intrus ocazia de a nu fi 


observat. 
— Agent Cross! Alex! m-am auzit strigat de dincolo 
de parcare. 


Am recunoscut glasul agentului Page, venind de 
undeva din întuneric. Ceasul meu arăta ora trei si cinci 


minute. 
Omul mi s-a alăturat sub un felinar pentru iluminatul 


stradal. 

— Pe-aici, mă îndrumă el. 

— Cum ai auzit despre asta? l-am întrebat eu. Page 
era cel ce mă sunase la hotel. 

— Mai eram încă la birou. 


— Când naiba mai apuci să și dormi? 

— O să dorm, după ce se va termina totul. 

L-am urmat pe tânărul agent pe un traseu 
întortocheat, până la un careu de corpuri de clădire 
care încadrau o grădină și o piscină, folosite în comun. 
Mai mulți locatari, majoritatea în pijamale, erau 
adunaţi în fata uneia dintre intrări. Acestia își tot 
întindeau gâturile și șușoteau între ei. 

Page arătă spre un apartament de la etajul trei, 
unde luminile ardeau, îndărătul draperiilor. 

— Acolo sus, îmi spuse el. Acolo se află cadavrele. 

Ne-am croit drum pe lângă polițiștii care stăteau de 
pază și am urcat pe scara din faţă - adică prin una 
dintre cele două căi de acces în clădire. 

— LE-AM _ VERIFICAT. ÎN timp ce pătrundeam în 


apartament, Page îşi prescurta astfel referirea la 
abţibildurile lipite pe ușa de la intrare. Marcate cu 


două litere A si cu un B. Era, fără nicio îndoială, vorba 
despre Mary Smith. Abţibildurile astea mă făceau 


întotdeauna să mă gândesc la păpușa-clovn din 
POLTERGEIST - inofensivă în aparenţă, dar totalmente 
lugubră în context. Ca un joc de copii întors pe dos. 

Ușa dădea într-o spațioasă cameră de zi. Încăperea 
era plină de cutii de carton utilizate la mutări și de 
piese de mobilier așezate în neorânduială. 

În mijloc, zăcea mort un bărbat, căzut cu faţa-n jos 
peste niște cutii răsturnate. Câteva zeci de cărţi se 
împrăștiaseră pe covorul de culoarea nisipului, iar 
unele dintre ele erau stropite de sânge. Lângă cadavru 


se aflau exemplare din THE HOURS și RUNNING WITH 
SCISSORS. 


— Philip Washington, îmi spuse Page. Treizeci și 
cinci de ani, bancher de investiţii la Merrill Lynch. Un 
om cult, după cum se poate vedea. 

— Ca și tine, presupun. 

De data asta, cadavrul nu mai fusese așezat frumos 
cu grijă faţă de aspectul estetic al scenei. Ucigașul s- 
ar_fi putut să fi făcut totul în mare grabă, dat fiind 
faptul că erau atâţia vecini atât de aproape și nu avea 
un camuflaj acceptabil, 

Philip Washington nu era unica victimă. Alături, pe 
podea, zăcea cu faţa în sus încă un cadavru. 

Asta era crima cu care nu mă puteam împăca, cea 
care avea să mă bântuie. 

Tâmpla stângă a victimei avea o rană urâtă, acolo pe 
unde intrase glontul, iar fața îi fusese tăiată în mod 
repetat, în stilul propriu lui Mary Smith. Carnea din 
jurul frunţii și ochilor era crestată încrucișat cu x-uri 
făcute cu cuțitul, iar obrajii, încordaţi în vederea unui 
răcnet, fuseseră amândoi străpunși și tăiaţi. 

M-am uitat îndelung, cu _înfiorare, la cadavru, 
începând să reconstitui mintal ceea ce se întâmplase și 


evenimentele premergătoare. Două întrebări îmi 
ardeau în creier. AVEAM EU CUMVA VREUN AMESTEC ÎN 


PROVOCAREA ACESTEI CRIME? TREBUIA OARE SÀ O FI 
PREVĂZUT? 

Poate că victima la care mă holbam cunostea 
răspunsul - însă ziaristul Arnold Griner, de la L.A. 
TIMES, n-avea să fie în stare să ne mai ajute în cazul 


Mary Smith, deoarece acum Griner însuși devenise 
una dintre victime. 


PARIEA A PATRA 
SUV-UL ALBASTRU 


72 


De-abia începusem să parcurg scena crimei, când 
am dat cu ochii de Maddux Fielding, adjunctul 
responsabil de biroul de detectivi al poliției din Los 
Angeles şi înlocuitorul lui Jeanne Galletta la 
conducerea investigatiilor cazului de faţă. Cu claia lui 
de păr cenușiu-argintiu și cu niște ochi de un cafeniu- 
închis, identici cu cei ai lui Jeanne, Fielding putea fi 
luat cu ușurință drept tatăl acesteia. 

El m-a impresionat ca profesionist și s-a concentrat 
încă de la bun început asupra cazului. De asemenea, 
omul părea să fie și un netrebnic sadea. 

— Agent Cross, îmi spuse el, pe când îmi strângea 
mâna. Am auzit foarte multe despre munca dumitale 
de la Washington. Ceva din felul în care mi-a spus 
Fielding asta nu suna câtuși de puţin a compliment. 

— Dânsul este agentul special Page și mă asistă cât 
timp mă aflu la Los Angeles, i-am replicat eu. Fielding 
nu avu nicio reacţie, așa că eu am forţat și mai mult 
nota. Cum te descurci cu toate lucrurile astea? Ştiu că 
de-abia ai luat contact cu cazul de faţă, dar presupun 
că te-ai grăbit să-i acorzi prioritate absolută. 

Nu _avusesem intenţia ca ultima parte să constituie 
oînţepătură și totuși vorbele mele cam un asemenea 
sens aveau. Colţurile gurii lui Fielding se lăsară în jos 
și bărbatul se uită la mine pe deasupra ochelarilor săi 
cu rame groase și lentile bifocale. 

— Asta nu-i prima mea investigatie asupra unor 
crime în serie. Mă pricep la așa ceva. El inspiră adânc, 
luând o poză îngâmfată și continuă: Ca să răspund 
acum și la întrebarea ta, sunt gata să cred că și aici 
autoarea este tot Mary Smith, și nu cine știe ce 
imitator care vrea s-o plagieze. Sunt nevoit să mă 
întreb dacă n-a vrut încă de la bun început să-l omoare 


și pe Arnold Griner. Socotesc că așa stau lucrurile. Ar 
mai fi bineînţeles necesar să descoperim de ce și cum 
anume se leagă motivaţia crimelor de-acum cu cea a 
crimelor anterioare. 

Tot ce spunea el avea ceva sens, mai ales faptul că 
Arnold Griner s-ar fi putut să fie încă de la început o 
țintă a lui Mary Smith. M-am întors în direcţia lui 
Page. 

— Tu ce crezi în privința asta? 

Începusem să mă întreb ce gândea Page, lucru care 
putea sau nu să fie recunoscut de către acesta drept 
un semn al faptului că încrederea mea în el se afla în 
plină creștere. 

— Griner și Washington de-abia s-au mutat aici, îmi 
răspunse Page, răsfoindu-și micul carnet de însemnări. 
Mai precis, acum trei zile. Ştiu că Griner și-a schimbat 
toate datele referitoare la modul în care putea fi găsit 
si a tinut secrete toate noile informaţii, în asa fel încât 
Mary să aibă cel puţin dificultăţi mari în a lua în 
continuare legătura cu el. Iar acest lucru se potrivește 
cu aspectul de vânătoreasă la pândă, nu-i așa? In 
pofida faptului că Griner nu corespunde profilului 
victimelor__lui Mary Smith, el a constituit în 
permanenţă o parte a peisajului. Ea a început cu 
Griner, iar acum, nu știu, dar poate că ea sfârșește tot 
cu el. Poate că asta reprezintă un soi de încheiere 
pentru Mary Smith. Poate că povestea ei s-a terminat. 

— Mă îndoiesc, spuse Fielding, fără a-i arunca 
măcar o privire lui Page. E prea multă mânie revărsată 
aici. Prea multă furie în uciderea lui Griner. Aţi văzut 
filmul _RANCHIUNA?_ N-are importanţă. Nu luaţi în 
considerare ceea ce am spus. 

— Dar cu _ SUV-ul albastru ce se mai aude? l-am 


întrebat eu. Aţi mai progresat cu cercetările? 


Din acea după-amiază, poliția din Los Angeles nu 
mai anunţase nimic promiţător, ceea ce era cam 
neașteptat, dată fiind urgenţa. 

Fielding își scoase batista și ochelarii și începu să-și 
lustruiască lentilele, înainte de a-mi răspunde. 


— Încă n-a apărut nimic interesant, rosti el într-un 
târziu. Dar dacă tot ai adus vorba, as vrea să mai 


lămuresc încă un lucru. Eu nu sunt detectiv Galletta. 


Sunt șeful ei și n-am de gând să vă dau vouă raportul 
la orice pas. DACĂ FBl-ul dorește să preia în totalitate 
responsabilitatea rezolvării acestui caz, poate să 
solicite acest lucru. După felul în care s-au desfășurat 
evenimentele până acum, aproape că mi-ar conveni s-o 
facă. lar până atunci, voi faceţi-vă doar datoria și 
încercaţi să nu-mi daţi mie peste cap ancheta, mai tare 
decât aţi facut-o cu cea a lui Galletta. Cred că am 
vorbit suficient de limpede. 

Era de-o sinceritate brutală, ca de la poliţist la 
poliţist. Fără a pune nicio întrebare, el hotărâse că eu 
distrusesem cazul lui Jeanne. Mai trecusem și cu alte 
ocazii prin așa ceva și chiar înţelesesem în oarecare 
măsură un atare comportament, însă de data asta n- 
am mai putut să-mi ţin gura. 

— Aș vrea să-ţi dau un mic sfat, i-am spus eu. Mai 
înainte de a te apuca să tot arunci cu acuzaţii în 
dreapta și-n stânga, ar fi bine să afli despre ce anume 
este vorba. În felul în care te comporti, nu reușești 
decât să-ţi faci viața mai grea. 

— În momentul de faţă, mai rău decât atât nu se 
poate, mi-o trânti el scurt. Consider că am trecut în 
revistă toate aspectele. Ştii cum să dai de mine dacă 
vrei să mă mai întrebi ceva sau, la naiba, dacă ai ceva 
care ne-ar putea ajuta pe noi. 

— Categoric! 


l-as fi putut da una peste ceafă, pe când se 
îndepărta. Şi poate că asta ar fi fost unica metodă de a 
cobori prima noastră întâlnire la un nivel cât de cât 
normal. 


— Măreţ individ, spuse Page. Multă personalilate, 
talent în relaţiile sociale, tot tacâmul. 

— Da, mă simt mișcat până la lacrimi. 

În loc să mai pierd vremea cu acest subiect, m-am 
întors la lucru. Dacă punţile de comunicare cu poliţia 
din Los Angeles urmau să fie în continuare blocate și 
relațiile încordate, atunci aveam nevoie mai mult ca 


oricând de propriile noastre cercetări și analize. Page 
nu mi-a cerut asta, dar eu l-am lăsat să mă însoţească 
în cursul procesului de studiere a scenei crimei. 
Parcurgeam o spirală plecând de la cele două cadavre, 
așa precum ar fi făcut oricine, însă mult mai încet. 

Mai întâi am cercetat apartamentul, centimetru cu 
centimetru, iar apoi am continuat cu holul și cu scările 
din faţă și din spate, după care am trecut la grădina 
din jurul clădirii. 

Eram curios să aflu dacă Page avea suficientă 
răbdare sau dimpotrivă, precum orice tânăr de vârsta 
lui, era prea grăbit ca să-și efectueze munca așa cum 
se cuvenea. Page se descurcă perfect. Era în totalitate 
concentrat asupra cazului. 

Ne aflam tot afară, când am primit o veste de la 
unitatea de supraveghere electronică a Biroului. La 
ora cinci și jumătate în acea dimineaţă, pe adresa de 
e-mail de la L.A. TIMES a lui Arnold Griner sosise încă 
un mesaj. 

Sosise o epistolă din partea lui Mary Smith - scrisă 
de către ea bărbatului pe care tocmai îl omorâse. 


73 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Pentru: Arnold Griner: 

Ştii ceva? Te-am urmărit până acasă, în noul 
tău apartament, după ce ai luat cina cu niște 
prieteni la acel restaurant, pe nume Asia de 
Cuba, de pe Sunset. 

Ţi-ai parcat mașina și ai urcat pe scara din 
spate. Ai început să gâfâi după numai un etaj? 
Arnold, dar se vede treaba că nu mai ai deloc 
rezistenţă. Şi tare mi-e teamă că nici timp nu 
prea mai ai. 

Am așteptat afară până s-au aprins luminile din 
apartamentul tău, după care te-am urmat. Nu îmi 
mai era frică, nu așa ca altădată. Odinioară, 
pistolul mi se părea ciudat și greu în mâna mea. 
Acum, parcă nici nu-l mai simt când îl ţin. 

Nu ti-ai montat un zăvor la ușa din spate. 
Poate că aveai de gând s-o faci, însă ai fost prea 
ocupat cu mutarea, sau poate că doar te-ai simțit 
puțin mai în siguranţă în noua ta locuinţă și nu ti 
s-a părut că ar mai fi un lucru chiar așa de 
important. lar aici ai nimerit-o. Chiar că n-are 
importanţă - pentru tine nu mai are absolut nicio 
importanţă. 

Când am intrat era întuneric în bucătărie, dar 
ardeau luminile și mergea televizorul în camera 
de zi. Pe masa de lângă chiuvetă se afla un cuțit 
de tăiat carne, însă l-am lăsat acolo. 

Aveam propriul meu cutit, ăsta fiind un lucru 
pe care probabil că deja îl știai despre mine - 
dacă mi-ai citit celelalte e-mail-uri. 

Am aşteptat în bucătărie atât cât am rezistat, 


ascultându-vă, pe tine și pe partenerul tău. Nu 
puteam distinge cu precizie ceea ce vă spuneați 
unul celuilalt, dar îmi plăcea sunetul glasurilor 
voastre. Îmi plăcea, de asemenea, să știu că 
eram cea din urmă persoană care le va fi auzit 
vreodată. 

Apoi, neliniștea a început să-mi revină. La 
început doar un pic, însă știam că ar fi crescut 
dacă mai asteptam mult. 

Aș fi putut să părăsesc apartamentul chiar în 
acel moment, iar tu n-ai fi aflat niciodată că am 
fost acolo. 

Ăsta-i doar un aspect prin care te asemeni cu 
ceilalți. Nimeni nu pare să observe că sunt prin 
preajmă, până nu-i vine sorocul. Sunt Femeia 
invizibilă. De fapt există foarte multă lume 
neremarcată de nimeni, asemenea mie. 

Când am pășit în camera de zi, amândoi aţi tresărit în 
același moment. M-am asigurat că aţi văzut arma și că 
ați rămas liniștiți după asta.Voiam să te întreb dacă 
știai din ce motiv am venit să te ucid, adică de ce 
meritai să mori, însă mă temeam că, în cazul în care n- 
o făceam imediat, nu mi-aş mai fi terminat treaba 
pe care o aveam de făcut. 

Am apăsat pe trăgaci și tu ai căzut lat, pe 
spate. Colocatarul tău a tipat, după care a 
încercat să scape cu fuga. Nici nu-mi puteam 
imagina unde anume socotea el că ar fi putut să 
se refugieze. 

L-am împușcat și pe el și cred că s-ar putea ca 
omul să fi murit instantaneu. Amândoi păreati să 
fi murit repede. Fără prea multă împotrivire nici 
măcar din partea ta, în ciuda faptului că erai un 
omuleț atât de înfipt și de afurisit. 


Adio, Arnold. 
Te-ai dus, și știi ceva? 
Deja ai și fost uitat. 


74 


Povestitorul trebuia să oprească șuvoiul de crime 
chiar în acel moment. El știa acest lucru, făcea parte 
din planul său, plan care era foarte bun. Ce păcat, 
totuși. Era într-adevăr mare păcat. Ajunsese extrem de 
priceput la așa ceva și de multă vreme nu mai fusese 
priceput la absolut nimic. 

Oricum, felicitările nu mai conteneau. Laudele la 
adresa lui se aflau peste tot, la televizor și în ziare, 
bineînţeles. Și în special în L.A. TIMES, publicaţia care 
îl transformase pe rahatul acela de Arnold Griner într- 
un veritabil sfant si martir. Toată lumea recunostea 
faptul că _ Povestitorul realizase © adevărată 
capodoperă - numai că era mult mai mult decât știau 
ei. 

Şi el chiar voia să sărbătorească evenimentul, însă 
tot nu avea pe nimeni faţă de care să se poată 
destăinui. Incercase să facă asta la Vancouver, și uite 
ce se întâmplase. Fusese nevoit să-și ucidă o prietenă, 
ei bine, poate doar o cunoștință, un flecușteţ de ființă 
pe care o știa demult. 

Şi atunci, cum avea să mai sărbătorească? Arnold 


Griner era mort si acest lucru îl făcea uneori să râdă 
în hohote. Existaseră multe ironii, dintre care unele 


chiar subtile, cum ar fi faptul că Griner recepţionase e- 
mail-urile lui și le transmisese la poliţie, după care îi 
fusese lui însusi destinat unul. În realitate - invers faţă 
de ceea ce scrisese în e-mail - micul puţoi ticălos îl 
implorase să-i cruţe viaţa, atunci când în sfârșit văzuse 
despre ce anume era vorba, când înţelesese în cele din 
urmă totul, fapt care făcuse crima și mai voluptuoasă. 
La naiba, el nu-i omorâse pe Griner și pe tovarășul 
acestuia chiar imediat. li trebuise pentru asta aproape 
o oră și el savurase din plin fiecare clipă a 


melodramei. 
În consecintă, ce anume avea să facă el acum? 


Ar fi vrut să sărbătorească, dar într-adevăr n-avea pe 
nimeni căruia să-i poată povesti despre asta. La 
dracu', n-avea chiar pe nimeni. 

Apoi el își dădu seama cu precizie ce anume voia să 
facă, și era cât se putea de simplu. Tot se afla în 
Westwood, așa că își lăsă mașina într-o parcare și o 


porni pe jos spre minunat de _ soiosul cinematograf 
Bruin, unde rula filmul COLLATERAL. CU TOM CRUISE 


000, FORMIDABIL! 


Voia să meargă la film. 

Voia să se așeze printre oamenii asemenea lui și să-l 
urmărească pe Tom Cruise prefacându-se că era un 
asasin mare și rău, lipsit de conștiință și de orice 


regrete. 
Ooo, mă înspăimânți, Tom. 


75 
— Te-a căutat la telefon domnul Truscott. Zicea că 


dorește să aibă o întrevedere cu tine. Spunea că este 
foarte important și că va veni el la tine acasă, dacă îţi 
convine așa. Se întreba dacă ai primit cumva 
însemnările lui despre femeile condamnate la moarte, 
care așteaptă în închisoare executarea sentinţei. 

M-am încruntat și am scuturat din cap. 

— Nu-l lua deloc în seamă pe Truscott. Altceva ce s-a 
mai întâmplat, de când am plecat eu de-acasă? 

— Ţi-a spus Damon că s-a certat cu prietena lui? mă 
întrebă încet Nana. Ştiai măcar că el avea o iubită? 

Şedeam în bucătărie, în acea sâmbătă după-amiază, 
în prima zi când mă întorsesem. Mă uitam spre living, 
ca să mă asigur că eram numai noi doi. 

— E vorba despre fata aceea cu care vorbește atât 
de mult telefon? am întrebat-o eu. 

— Păi, nu mai vorbește cu ea, îmi răspunse Nana. 
Sunt uimită de asta. E prea mic pentru toate astea. 
Nana se ridică bombănind, după care își îndreptă 
atenţia către o oală de tocană de ardei, aflată la foc 


mic, pe aragaz. 

Atenţia îmi fusese distrasă de acea tocană, ca și de 
faptul că Nana folosise carne tocată de curcan, în loc 
de obișnuita carne de vită sau de porc. Poate Kayla 
Coles izbutise vreo vrajă și o determinase în cele din 
urmă pe Nana să aibă mai multă grijă de sănătatea ei. 
Jos pălăria pentru Kayla. 

— Şi când anume ţi-a povestit Damon că avea o 


iubită? am întrebat-o, nesimtindu-mă în stare să 
renunt încă la acel subiect. Curiozitatea mea învinsese 


șovăiala de a arăta cât de mult mă îndepărtasem de 
fiul meu cel mare. 


— Nu mi-a povestit chiar el, ci am avut doar un 


presentiment în privinţa asta, îmi răspunse Nana. Ăsta 
nu este un lucru despre care ar fi dispuși adolescenţii 
să discute direct. Cornelia a venit de câteva ori pe la 
noi pe-acasă, ca să-și facă lecţiile. E foarte drăguță. 
Părinţii ei sunt amândoi avocaţi, însă eu nu i-am făcut 
nicio vină fetei pentru asta. Şi Nana râse de mica ei 
glumă. Ei, poate că am totuși doar o mică reţinere la 
adresa ei. 

CORNELIA o chema? Nana era experta, iar Damon se 
înstrăinase. Toate intenţiile mele bune și promisiunile 
de a schimba lucrurile fuseseră înghiţite de fiecare 
dată de ceva care mă trăsese, fără excepţie, înapoi 


către problemele de serviciu. 
Absentasem și de la prima despărțire a lui Damon. 


Nu mai era nimic de făcut. Cornelia, noi nici măcar nu 
ne cunoaștem. 


Şi totuși, mă simţeam bine să fiu acasă. Bucătăria se 
umplu în scurtă vreme cu aromele tot mai puternice 
ale mâncării gătite de către Nana, iar întoarcerea 
acasă urma să fie marcată cu o petrecere pentru 
prieteni și familie. Pe lângă tocană, mai erau și vestita 
pâine de porumb a Nanei, două feluri de verdeturi 
usturoiate, fripturile împănate cu mirodenii și o șarjă 
de _budinci în aluat caramelizat, care constituia o 
bunătate arareori ivită pe masa noastră. În mod 
evident doctor __Coles nu reuşise pe deplin 
transformarea culinară a Nanei. 


Am încercat s-o ajut pe Nana fără a-i sta prea mult 
în drum, în timp ce ea se uita la ceas și aproape că 
plutea încoace și-ncolo prin bucătărie. Aș fi fost și mai 
emoţionat, dacă aș fi avut sentimentul că meritam cu- 
adevărat o petrecere. Nu numai că nu mă dovedisem 
un tată model, dar deja aveam în buzunar biletul de 


avion pentru Los Angeles. 


76 


— la te uită cine s-a întors în sânul familiei! Ce 


spuneţi de asta? Unde-i aparatul meu de fotografiat? 

Sampson și Billie au sosit devreme, împreună cu 
fetiţa lor de trei luni, pe nume Dijakata, pe care n-o mai 
văzusem de când se născuse. Radiind de bucurie, John 
o_ridică din locșorul ei confortabil de la pieptul lui 
Billie și mi-o puse în braţe. Ce priveliște încântătoare 
putea să fie - Sampson și micuta lui copilă. TATA URS 
m-am gândit eu. ȘI MAMA URSOAICĂ SI FETITA URSULET. 

— Ce frumuseţe rară, am exclamat eu, și chiar așa și 
era - cu pielea ei ciocolatie și cu micile inelușe moi de 
păr negru pe cap. Fetiţa asta a moștenit tot ce era mai 
bun în voi doi. E o adevărată păpușică. 

Jannie dădu ocol și se strecură între noi, ca să se 
uite mai bine la Djakata. Fiica mea se afla acum la 
vârsta la care începuse să înțeleagă că, la un moment 
dat, urma să aibă și ea copii. 

— Este atât de micuță, rosti ea, cu o undă de respect 
în voce. 

— Ba nu-i chiar așa de micuță gâgâlicea, replică 
Sampson. Sută la sută, în înălțime și greutate, pentru 
vârsta pe care o are. Îl moștenește pe tatăl ei. Când o 
să ajungă la cinci ani, o să fie cât Billie. 

— Să sperăm că n-o să-i crească niște mâini și niște 
picioare ca ale tale, zise Nana aplecându-se. Apoi 
bătrâna îi făcu smechereste cu ochiul lui Billie, care 
deja era considerată o membră a familiei noastre. 

Şi chiar acolo, în acea clipă, m-a cuprins intensul 
simțământ că mă întorsesem acasă. Era unul dintre 
acele rare momente transcendentale care te iau puţin 
prin surprindere și îţi amintesc pe dată doar despre 


lucrurile bune din viaţă. Orice s-ar întâmpla, exista 
întotdeauna acest loc, unde aveam nevoie să mă întorc 


și căruia îi aparţineam pe de-a-ntregul. 
TREBUIA SĂ MEMOREZ _ INSTANTANEUL - SI SĂ-MI 


REAMINTESC ACEST SENTIMENT ȘI DATA URMĂTOARE CÂND 
AVEAM SĂ SIMT NEVOIA. 


Sentimentul acela de intimitate însă nu dură prea 
mult, căci casa ni se umplea și de alţi musafiri. 
Următorii se arătară la faţă niște vechi colegi de 
serviciu de la poliţia din Washington, adică Jerome și 
Claudette _ Thurman, care veniseră împreună cu 
Rakeem Powell și cu noua prietenă a acestuia, al cărei 
nume nu l-am retinut. 

— Mai lasă-i încă o săptămână, îmi șopti Sampson la 
ureche. Dacă și atunci o să mai fie ea tot lângă el, o să- 
ti poţi face griji în privinţa asta. 

Primii care au apărut dintre membrii familiei au 
fonst mătușa Tia și vărul meu Carter, urmaţi de un 
întreg șir de figuri binevoitoare, cu care eram extrem 
de obișnuit, multe dintre ele semănându-mi vag. 

Ultima a sosit Kayla Coles, pe care am întâmpinat-o 
chiar eu la ușă, spunându-i: 


— Presupun că dumneata trebuie să fii Annie 
Sullivan asa este? 


— Pardon, cine? Ooo, am înteles. Muncitoarea 
Miraculoasă. 
— Muncitoarea Miraculoasă - cea care a convins-o 


ca prin farmec pe bunica mea să pună în tocana ei 
carne de curcan. Am presupus că ţie trebuie să-ţi 
mulțumesc pentru asta. Bravo, bună treabă! 

— Oricând la dispoziţia ta. Kayla făcu o reverență 
jucăușă. Rochia bleu-vernil pe care o purta părea 
comodă chiar dacă era mulată pe trupul ei. De obicei 
Kayla nu prea se expunea atât de mult, n-am putut eu 
să nu remarc în sinea mea. Arăta cu totul altfel în 


hainele ei obișnuite și practice ale meseriei ei de 


medic. 

În locul trusei de doctor, femeia ducea acum în 
mână o oală mare de lut, acoperită. 

— Ei, asta chiar că ar fi cea mai mare scamatorie a 
ta de până acum, i-am zis eu. Să aduci în bucătăria 
Nanei mâncare gătită de altcineva? Tare mult aș vrea 
s-o mai văd și pe-asta. 

— N-am adus numai mâncarea, ci și reţeta de 
preparare. 

Femeia răsuci oala, ca să-mi arate un cartonaș alb 
lipit pe partea laterală. Fasole pregătită în mod 
sănătos pentru inima unei femei care știe extrem de 
bine să gătească foarte gras, cu slănină multă. 

— Păi, atunci, intră, i-am spus eu, invitând-o cu un 
gest larg. Dar să știi că intri pe propria ta răspundere. 

În toată casa răsunau acordurile melodiei ROMARE 
BEARDEN REVEALED, interpretată de formaţia Brandford 
Marsalis Quartet, iar petrecerea se încinsese și toţi se 
arătară încântați s-o vadă pe doctor Kayla, care se 
întâmpla să fie un fel de sfântă în cartier. 

Nu puteam să nu mă simt puţin cam năuc. 

La sfârșitul săptămânii, aveam să fiu iar în avion, 
însă deocamdată totul era perfect. 


77 


I-am găsit pe Sampson și pe Billie în bucătărie. El își 
desfăcea o bere, iar eu i-am luat-o din mână. Aveam 
ceva de discutat cu uriașul meu prieten, mai înainte ca 
petrecerea să prindă viteză. 

— Vino cu mine, trebuie să-ţi spun ceva important 


până nu ne apucăm să bem, l-am chemat eu. 
— Ooo, băieţii sunt secretosi, zise Billie si râse, asa 


cum făcea întotdeauna. Billie este soră medicală la 


spitalul de urgenţă și a văzut foarte multe la viaţa ei. 

— Să mergem sus la mine, i-am spus lui John. 

— Eu deja mi-am terminat prima băutură. Astalaltă 
ar fi fost a doua. 

— Hai, totuși. Nu lipsim mult, Billie. 

Din biroul meu aflat în podul casei, încă puteam auzi 
muzica, atenuată prin podea. Am recunoscut și râsul 
doctoriței Kayla, prin _zumzetul _neinteligibil al 
glasurilor celorlalţi. 


Sampson se rezemă de perete. 
— M-ati chemat, domnule? La dumneavoastră în 


birou? 
Purta un tricou nostim, al echipei sale de baschet, 


din liga de old-boys de la St. Anthony's. Pe tricou 
scria: Dacă NU MISCĂ NIMENI, ATUNCI NIMENI NU VA PĂTI 


NIMIC RĂU. 


— Nu vreau să amestec munca mea cu petrecerea. 

— Dar nu te poţi abtine, rânji Sampson. Așa e, ori 
ba? 

— Nu rămân prea multă vreme acasă. Trebuie să mă 
întorc repede la Los Angeles și nu vreau să mai amân 
chestiunea asta. 

— E o idee bună, încuviinţă el. Care-i problema? S-o 
auzim! 

— In esență? Directorul Burns si cu mine dorim să te 


gândești serios să vii și tu să lucrezi în cadrul FBl-ului. 
Am vrea amândoi să iei decizia asta, John. Te așteptai 


la asa ceva? l-am întrebat eu. 
El râse. 


— Mai mult sau mai puţin, desigur. Mi-ai făcut 
destule aluzii deja. Dar ce, dulceaţă, Burns are de 
gând să umple FBl-ul cu negri? 

— Nu, deși pe mine unul nu m-ar deranja o 
asemenea situaţie. 

Burns dorea să aibă mai mulţi agenţi versaţi în 
munca de teren, în care să poată avea toată 
încrederea, pentru a-și forma din aceștia echipa lui. Eu 
îi spusesem că, în cazul în care aș putea recruta măcar 
o singură persoană, m-aș gândi în primul rând la John 
Sampson, iar acest lucru fusese suficient pentru 
Burns. 

— Am primit deja acceptul pentru tine, de la biroul 
directorului, i-am spus eu. Ron Burns vrea și el același 
lucru ca și mine. Sau poate că eu vreau același lucru 
ca și el. 

— Vrei să spui că el mă dorește cu-adevărat la FBI? 
mă întrebă Sampson. 

— Ei bine, adevărul este că nu-i putem lua pe Jerome 
sau pe  Rakeem, sau pe paznicii de la Şcoala 
Adevărului Etern. Așa că da, el s-a hotărât în privinţa 
ta. 

Sampson râse sonor, acesta fiind unul dintre 
sunetele mele preferate. 

— Şi eu îţi simt lipsa, îmi spuse el. Şi, oricât ţi s-ar 
părea de ciudat, am deja un răspuns pregătit pentru 
tine. Aș vrea ca tu să te întorci la E A iu de 
Poliţie din Washington. Cum ţi pare asta, ca 
replică? Ai dreptate într-o ENE - T doi chiar că 
trebuie să lucrăm din nou împreună, într-un mod sau 


în altul. Cred că eu votez pentru celălalt mod. 

Nu m-am putut abtine să nu izbucnesc și eu în 
hohote de râs, auzindu-i contraoferta. Apoi, John și cu 
mine ne-am ciocnit pumnii strânși, acceptând amândoi 
că trebuia să lucrăm din nou împreună, într-un fel sau 
altul. 

I-am spus lui Sampson că urma să mă gândesc la 
surprinzătoarea lui propunere, iar John mi-a promis că 
și el avea să se mai gândească la propunerea mea. 
Apoi el a deschis ușa biroului, lăsând să pătrundă în 
încăpere sunetele muzicii de la parter. 


78 


— Avem voie să bem si noi ceva acum? mă întrebă 


A 


Sampson. Petrecerea e-n toi, dulceaţă. Iti mai 
amintesti ce anume se întâmplă la petreceri? 

— Vag de tot, i-am răspuns eu. 

O clipă mai târziu, aveam deja o bere într-o mână, 
iar în cealaltă mână un antricot siroind de sos de 
friptură preparat în casă. l-am găsit în sufragerie pe 
Jannie și pe Damon, jucând cărţi cu o verișoară de-a 
lor, Michelle, și cu Kayla Coles. Trebuie să recunosc că 
prezenţa Kaylei fusese aceea care mă atrăsese acolo. 

— Vă neglijaţi musafirii? i-am întrebat eu pe copii. 

— Nu și pe aceștia doi, îmi răspunse Jannie, afișând 
o _ expresie serioasă și dând din cap către Kayla și 
Michelle. 

— Nu, nici n-ar putea să mă ignore pe mine, de 
vreme ce mă rup în bătaie la cărţi, îmi spuse Kayla, 
stârnindu-le lui Jannie și lui Damon niște râsete 
conspirative. Se întâmpla din nou. Copiii mei se 
înțelegeau de minune cu o femeie străină. Ce se 
petrecea? Ce anume îmi scăpa? 

Am privit-o lung pe Kayla, în timp ce aceasta 
amesteca și apoi împărțea cărţile de joc. Femeia părea 
teribil de stăpână pe ea și de arătoasă, fără niciun 
efort vizibil. Problema era aceea că îmi plăcea de ea. 
Îmi plăcea de Kayla de foarte multă vreme, încă din 
copilăria noastră, petrecută în cartierul Southeast. Şi 
ce dacă? 

— Te__uiţi în cărţile mele? mă întrebă ea pe 
neașteptate, trezindu-mă din reverie, sau din orice-o fi 
fost starea aceea. 

— Nu în cărţile tale se uită, interveni Jannie. Se uită 
la tine. Pur și simplu, pe furiș. 

— Gata, ajunge cu glumele! Am plecat de-aici. 


Trebuie să mă duc s-o ajut pe Nana, le-am spus eu. 
Apoi mi-am dat ochii peste cap în direcţia Kaylei și am 
dat să ies iute din încăpere. 

— Nu pleca, strigă după mine Kayla, însă eu deja 
trecusem de ușă. 

Şi totuși, pe când mă îndreptam spre bucătărie, 
mintea îmi era frământată de un singur gând. Cum aș 
fi putut s-o prind o clipă singură pe Kayla, în cursul 
acelei petreceri? Şi unde anume aveam de gând s-o 
duc, la prima noastră întâlnire? 


79 


Dinadins am invitat-o pe Kayla la Kinkead's. Acesta 
fusese localul preferat al meu și al lui Christine, însă 
înainte de asta, fusese numai al meu, iar acum mi-l 
revendicam. Kayla sosi la mai puţin de cinci minute 
după mine, și mi-a plăcut acest lucru. Era punctuală și 
nu se juca. Purta un pulover negru de cașmir, mulat, 
pantaloni negri, largi, niște pantofi cu tocuri înalte, și 
era la fel de răpitoare ca întotdeauna, în felul ei unic. 

— Imi pare rău, Alex, îmi spuse ea în timp ce se 
apropia de bar. Sunt punctuală. Ştiu că e un lucru 
plictisitor, care spulberă orice urmă de mister, însă nu 
mă pot abtine. Data viitoare, și știu sigur că va exista o 
dată viitoare, o să mă străduiesc să întârzii într-un 


mod rezonabil. Măcar zece minute, sau poate chiar un 
sfert de oră. 

— Te-am iertat, i-am spus eu, simţindu-mă dintr- 
odată incredibil de relaxat. Tocmai ai reușit să spargi 
gheaţa, nu-i așa? 

Kayla îmi făcu cu ochiul. 

— Am _spart-o, nu? Imediat. Doamne, ce mă mai 
pricep la asta! Ştiu să mă strecor pe furiș, exact ca și 


tine. 
— Cunosti adevărul fundamental care zice că 


bărbaţilor nu le plac femeile care îi fac să se simtă 
ameninţaţi, fiindcă ele sunt prea inteligente? am 
întrebat-o eu. Ei bine, tu ești înspăimântător de 
inteligentă. 

— Însă și tu ești excepţia care confirmă regula, am 
dreptate sau nu? ie îţi plac femeile inteligente. 
Oricum ar fi, eu una nu sunt chiar așa de inteligentă. 


Şi să-ţi spun și de ce - măcar în teorie. 


— Zii înainte. Eu as vrea o bere, un Pilsner la halbă 
i-am cerut barmanului. 


Şi Kayla continuă: 

— Văd zilnic la spital atâta lume considerată drept 
superinteligentă, atâţia doctori și cercetători ale căror 
vieţi personale constituie niște adevărate dezastre. Şi- 
atunci, cât de inteligenţi sunt ei în realitate? Sunt 


inteligenţi doar pentru că pot să memoreze multe 
lucruri si ideile altor oameni? Pentru că retin absolut 


toate melodiile rock-and-roll care au fost vreodată 


compuse? Sau fiindcă știu tot ce s-a întâmplat în 
fiecare episod din serialul CE _ VRĂJI A MAI FĂCUT 
NEVASTĂ-MEA ? 

Eu mi-am dat ochii peste cap. 

— Tu ai memorat scenariul acelui serial? Cunosști 
oameni care sunt în stare de așa ceva? 

— Dumnezeule, nu! Poate mai curând pe al serialului 
SPITALUL DE URGENTĂ. Sau al altor seriale mai ca 
lumea. 


— Eu știu multe melodii R&B, am ţinut eu s-o asigur, 
și cu toate astea, n-am avut o viaţă de familie prea 
reușită. 

Kayla râse. 

— Aici nu mai sunt de acord cu tine. Ti-am cunoscut 
copiii, Alex. 

— Ai cunoscut-o și pe Christine Johnson? 

— Încetează. Iar dacă vrei să știi, află că am întâlnit- 
o și pe ea. Şi mi s-a părut o femeie impresionant de 


energică. Din toate punctele de vedere. Momentan, 
este doar puţin cam derutată. 

— Foarte bine, n-am de gând să te contrazic. Aș 
putea totuși să mă culpabilizez. 

Şi am tot vorbit noi doi așa, și am râs, și am mai și 
băut câte ceva, și am mâncat bine de tot. Interesant a 
fost faptul că am evitat amândoi să vorbim despre 
Nana și despre copii, poate pentru că asta nu ne-ar fi 


fost chiar la îndemână. La fel ca întotdeauna, m-a 


impresionat la Kayla simţul umorului, iar mai mult ca 
orice, încrederea pe care o avea femeia asta în 
propriile ei forţe. Se simţea bine în pielea ei și nu avea 


deloc o atitudine defensivă. Îmi plăcea întâlnirea cu 
ea. 


Tocmai terminam câte un pahar de băutură după 
masă, când ea mi-a spus: 

— M-am simţit foarte bine în compania ta, Alex. A 
fost foarte plăcut totul. 

— Şi te-a surprins asta? am întrebat-o eu. 

— Nu, nu prea. Ei bine, poate doar puţin de tot, 
recunoscu ea. Sau poate chiar puţin mai mult. 

— Nu vrei să-mi spui și mie de ce? 

— Hmm. Poate pentru că știam că tu n-aveai idee de 


cum sunt eu, în ciuda faptului că probabil ţi se părea 
că mă cunosti foarte bine. 


— De câte ori te văd esti în exercitiul functiunii, i-am 


spus eu. Eşti mereu în postura doctoriţei Kayla, de la 
Serviciul Asigurărilor de Sănătate din cartier. 

— la două aspirine și să nu care cumva să 
ÎNDRĂZNESTI să mă suni acasă, îmi zise ea si râse. 
Probabil că cel mai greu e faptul că multă lume se 
bizuie pe mine, dar în cele mai multe dintre cazuri eu 
nu pot beneficia la rândul meu de aceeași încredere, 
drept răspuns. 

I-am zâmbit. 

— Ai mai dori să-mi spui ceva acum? 

Kayla scutură din cap. 

— Socotesc că deja ţi-am spus ceea ce aveam de zis. 
M-am simţit foarte bine împreună cu tine. În seara 
asta m-am minţit cu mult mai bine decât m-as fi 
așteptat. 

— Ai dreptate. Şi chiar va mai fi și o dată viitoare. 


Așa ai spus. 
Ea îmi aruncă cea mai încântătoare ocheadă din 


lume. 


— Şi ce, n-am avut dreptate în privinţa asta? 
— Ai avut dreptate. Dacă te vei mai vedea cu mine. 


— Ooo, sigur că o să mă mai văd cu tine. Bineînţeles 
că da. Vreau să văd ce anume iese din asta. 


80 


În după-amiaza următoare, atunci când m-am întors 
pe Coasta de Vest, serviciul operativ din Los Angeles 
al FBI- ului se afla în mare fierbere în legătură cu cele 
mai recente noutăţi ale cazului Mary Smith, dar și în 
legătură cu mine, lucru care nu constituia o veste prea 
bună, ca să mă exprim eufemistic. 

Se _răspândise peste tot zvonul că Maddux Fielding 
și cu mine nu ne prea înţeleseserăm, după ce el o 
înlocuise pe Jeanne Galletta. Relaţiile dintre FBI și 


Departamentul de Poliţie din Los Angeles fuseseră 
dintotdeauna destul de firave, functionând mai bine în 


unele cazuri si mai rău în altele, iar acum se 


întrerupseseră. 

Din câte am înţeles, bârfele și discuţiile generalizate 
în întreg Biroul se refereau la întrebarea dacă agentul 
Cross de la Washington se comportase sau nu în felul 
în care o făcuse pentru că el personal nu avea nimic 
de pierdut și atunci deteriorase cu prea multă 
nepăsare legătura cu poliţia din Los Angeles. 

M-am lăsat tulburat de acest lucru doar cinci 
minute, după care am trecut mai departe. 

Mary Smith, alias „Vânătoreasa de la Hollywood”, 
alias „Josnica Mary”, se dovedea a fi cazul cel mai 
dens, cu desfășurarea cea mai rapidă - și cu 
schimbările cele mai bruste - dintre toate cazurile de 
crimă pe care și le puteau aminti toţi. Până și oamenii 
cu experienţă îndelungată vorbeau despre asta. Şi mai 
ales acum când existau ceva controverse legate de 
înspăimântătoarele mutilări. 

În dimineata zilei în care ajunsesem în oraș, fusese 
primit din partea lui Mary un alt mesaj prin e-mail. Nu 
îl văzusem încă, dar umbla vorba să acesta era de o 


factură diferită faţă de celelalte, iar Departamentul de 


Poliţie din Los Angeles se străduia să reacționeze în 
mare grabă. De data asta, Mary Smith lansase un 
avertisment, iar mesajul ei fusese luat foarte în serios. 

Ne-am adunat cu toţii în sala de conferinţe de la 
etajul al paisprezecelea, desemnată cu săptămâni în 
urmă drept punctul central de comandă al FBl-ului, în 
privința cazului Mary Smith. Pe toţi pereţii erau prinse 
fotografii, decupaje din ziare și rapoarte de laborator. 
Un stand temporar de telefoane fusese instalat pe una 
dintre laturile imensei mese din lemn de cires, care 
domina încăperea, atât prin lungime, cât și prin 
lățime. 

Întrunirea urma să fie prezidată de către Fred Van 
Allsburg, care își făcu apariţia ca un iureș, la zece 
minute după ce ne strânseserăm noi ceilalţi. Dintr-un 
anume motiv tainic, această sosire întârziată mă duse 
cu gândul la Kayla Coles și la felul în care îi plăcea să 


fie punctuală în toate ocaziile. Kayla consideră că 
oamenii care de obicei întârzie nu au niciun fel de 


respect faţă de ceilalţi - sau măcar faţă de ceasuri. 


Fred Van Allsburg avea o veche și stupidă poreclă - 
și anume, Semnul de Oprire. Această poreclă data de 
la o filieră de acces a heroinei din America Centrală în 
Stalele_ Unite, filieră pe care el o _ distrusese pe la 
sfârșitul anilor '80. Din câte mai aflasem și eu, de 
atunci încoace, omul nu mai făcuse nimic altceva 


decât să tot urce pe scara ierarhică. Nu aveam pentru 
el mai mult respect decât mi-l solicita serviciul, pentru 
rangul și vechimea lui în slujbă. 

Şi cred că el știa asta, astfel că m-a prins cu garda 
jos, deschizând ședința în felul în care a facut-o. 

— Mai înainte de a începe, aș vrea să spun doar 
câteva lucruri, rosti el. După cum știți cu toţii, prin 
prisma schimbului de informaţii dintre noi şi 


Departamentul de Poliţie din Los Angeles ne aflăm 
acum mai mult pe cont propriu. Maddux Fielding pare 
decis să-și continue ancheta de unul singur, pe cât 
posibil, și are de gând să facă tot ce se simte în stare 
ca să ne pună beţe-n roate. Așa este, Alex? 

Din sală se auziră câteva chicoteli semnificative și 
multe capete se întoarseră în direcţia mea. 

— Aăă, nu comentez, am răspuns eu, urmat de alte 
râsete răzlețe. 

Van Allsburg ridică tonul, pentru a impune liniștea 
în încăpere. 

— În ceea ce ne privește, vom menţine deschise 
toate canalele și disponibilitatea de comunicare, iar 
asta înseamnă o deplină și promptă informare a 
poliţiei din Los Angeles, cu tot ce aflăm noi. Dacă aud 
despre cineva că ascunde de el vreo informaţie cât de 
măruntă, respectiva persoană va fi trimisă la munca de 
jos, în cadrul următorului caz la care va lucra. Fielding 
este liber să se comporte așa cum crede de cuviinţă. 
N-am de gând să las ca acest lucru să ne compromită 
propriul nostru profesionalism. E limpede pentru toată 
lumea? 

Eram plăcut surprins de reacţia lui Van Allsburg la 
adresa situaţiei de fapt. Se părea că avea și el anumite 
principii, de la care nu abdica, chiar dacă asta 
însemna că era de partea mea. 

Apoi el a trecut la noul e-mail al lui Mary Smith 
folosind sistemul de proiecţie al sălii pentru a afișa pe 
un ecran mare mesajul, în așa fel încât să-l putem 
vedea și citi cu toţii. 

În timp ce îl citeam, am fost surprins nu de ceea ce 
scrisese ea, ci de ceea ce se părea că ne era adresat 
nouă. Era cam același lucru pe care îl sesizasem și în 
celelalte mesaje ale ei, însă acum acest lucru era mai 


distinct, precum o bătăie de tobă care mai crescuse în 
intensitate. 


Poftiti de mă prindeți, dacă vă dă mâna s-o faceți, ne 
spunea ea nouă. 

Eu Sunt aici. Veniti și puneţi odată mâna pe mine. De 
ce vă trebuie chiar atât de mult timp? 

E-mail-ul fusese trimis tot pe adresa răposatului 
Arnold Griner, sau, ca să zic așa, pe adresa 
defunctului oficiu poștal. 


81 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Pentru: Cea care va urma la rând: 

Ne-am întâlnit deja, tu și cu mine, ce zici de 
asta? 

Îți amintești? Eu da. 

Mi-ai oferit deunăzi un autograf și erai plină de 
încântătoarea ta afectare ţanţoșă. Păreai atât de 
abordabilă și de terestră. Nu vreau să spun unde 
ne-am întâlnit, căci oricum tu nu ţi-ai aminti. Ți- 
am spus cât de mult mi-au plăcut filmele tale, iar 
tu ai zâmbit ca și cum eu nici măcar n-aş fi 
deschis gura. Asta mi-a amintit cât de invizibilă 
pot să fiu, pentru niște oameni de teapa voastră. 

Şi nu era pentru prima oară când te uitai drept 
prin mine. Nu m-ai văzut nici ieri la creșă și nici 
azi la sala de gimnastică. La drept vorbind, nici 
nu m-aș fi asteptat ca tu să mă fi remarcat. 

Totul este ca și cum aș fi diametral opusă fată 
de tine, în toate privinţele. O fi ăsta vreun indiciu 
pe care îl simt arzând? 

Toată lumea știe cine ești tu și nimeni nu știe cine 
sunt eu. Pentru că nu sunt faimoasă sau vreo frumoasă 
stea de cinema. Nu sunt nimic din ceea ce ești tu. Nu 
am un ten fără de cusur și nici un comercial zâmbet 
emblematic. După tot ce se scrie despre tine ești o 
mamă mai bună decât era Patsy Bennett, o actriță mai 
bună decât era Antonia Schifman, o soție mai bună 
decât Marti Lowenstein-Bell și cu siguranţă mult mai 
vestită decât acea atât de fără de astâmpăr Suzie 
Cartoulis. 

Ești exact ceea ce semnifică expresia „că are de 
toate”. Asta-i adevărul - și aș putea pune rămășag că 


știi și tu că ești perfectă chiar dacă mai uiţi asta, din 
când în când. 

Nu există decât un singur lucru pe care îl am eu, iar 
tu nu. Eu știu ceva. Ştiu că peste două zile, pe la 
prânz, vei fi moartă. Vei avea un glonț înfipt în creier și 
o faţă pe care nu ţi-o va mai putea recunoaște nimeni, 
nici chiar propriii tăi copii atât de frumoși, nici publicul 
care te adoră și se îmbulzește să vadă filmele în care 
joci. 

Însă eu nu ţi-am spus nimic din toate astea când ne- 
am întâlnit. 

Doar ţi-am zâmbit și aproape că ţi-am făcut și o 
reverență, mulţumindu-ţi că exiști și că ești ceea ce 
ești. Şi am plecat știind că data următoare când te vei 
uita la mine va fi cu totul altfel. 

Data viitoare, eu n-am să mai fiu invizibilă, măcar 
atât îţi pot făgădui. 

lar eu îmi respect promisiunile - îl poţi întreba pe 
Arnold Griner. 


82 


— Ce putem să credem despre asta? întrebă Van 
Allsburg_ Intreaga adunare, uitându-se apoi direct 
către mine si adresându-mi-se: Tu ai la activ mai multe 


cazuri ca acesta decât noi toţi de-aici. Ce se întâmplă? 
Ce mai urmărește ea ACUM? 

Ideea mi-a venit imediat și i-am răspuns: 

— Vrea să fie prinsă. Apoi am simţit nevoia să mă 
ridic în picioare și să mă adresez întregii adunări. Cel 
mai probabil este o fiinţă care se simte acum complet 
izolată. Impulsul de a elimina persoanele pe care i se 
pune pata este paradoxal. Indiferent cine ar fi, Mary 
distruge tot ce nu poate avea, iar acest lucru o face să 
se simtă din ce în ce mai rău. O anumită parte din 
Mary știe asta și nu vrea să mai continue, însă îi 
lipsește _autocontrolul care s-o determine să se 
oprească. 

— Dar cel mai recent e-mail al ei? mă întrebă Fred. 

— Un alt semnal că asasinul este o persoană extrem 
de contradictorie. Poate că partea conștientă a minţii 
ei socotește că prin asta își bate joc de autorităţi, în 
timp ce subconștientul ne trasează o hartă pe care s-o 
putem urmări. Asta-i singurul lucru pe care îl pot 
afirma și care ar putea explica ceea ce s-a întâmplat, 
deși nu sunt absolut sigur de faptul că tot ce am spus 
are vreo noimă. 

— Dar ce ne poţi spune despre posibilitatea 
contrarie? mă întrebă și David Fujishiro. Despre 
varianta ca ea de fapt să încerce intenţionat să ne 
deruteze punându-ne pe niște piste false. 

— Ai dreptate, este și asta o posibilitate, una demnă 
de a fi luată în calcul, i-am răspuns eu. Dar așa ceva 
ne-ar face să ne închipuim orice consecinţă posibilă, în 
afară de ceea ce spune în e-mail. Cred că avem 


obligaţia de a lua mesajul mai întâi ca atare, și de-abia 
după aceea să analizăm și alte variante posibile. Însă 
David tocmai ne-a expus cealaltă posibilitate logică, 
dar noi nu știm dacă ea mai judecă într-o manieră 
logică. 

Câţiva agenţi, printre care și amicul meu, Page, și-au 
mâzgălit în grabă niște însemnări, în timp ce vorbeam. 
Eram conștient de importanţa care mi se acorda, chiar 
dacă nu mă simţeam prea în largul meu, din pricina 
asta. 

— Ştim cumva cum anume are de gând să acţioneze 
poliția din Los Angeles în continuare? Şi mă refer la 
reacţia faţă de această ultimă ameninţare, se interesă 
un agent mai din spate, una dintre multele figuri pe 
care nu le mai văzusem până atunci. M-am uitat la Van 
Allsburg, curios să-i aud răspunsul la întrebare. 

— Ei și-au mobilizat mari efective interne de ripostă, 
care se află în stare de alertă. Doar atât știm sigur. S- 
au apucat să lucreze intens la întocmirea unei baze de 
date privind ţintele potenţiale. Însă puteţi să luaţi 
numele tuturor _actriţelor importante din acest oraș, 
chiar limitându-vă la cele cu copii, și tot va rezulta o 
listă extrem de lungă de posibile victime. În plus, 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles trebuie să 
fie extrem de precaut pentru a nu declanșa panica în 
oraș. În afară de intensificarea patrulărilor și de o 
oarecare stare DE atenţie sporită, nu există prea multe 
lucruri pe care să le poată face ei pentru toate aceste 
femei și familiile lor - cu excepţia pândei permanente 
în așteptarea lui Mary Smith. Cineva trebuie să o 
prindă. Şi știți ceva? Eu vreau ca noi să fim aceia care 
o vor captura, nu polițiștii din Los Angeles. 


83 


Disneyland-ul era plin ochi de contradicții și de ironii 
la adresa oricărei mame bune. Broșurile de reclamă îl 
denumeau „Cel Mai Fericit Loc de pe Pământ”, și 
poate că s-ar fi putut să și fie așa, însă ţinând cont de 
mulțimile de oameni emotionati care îl frecventau, era 
în același timp și locul unde un copil se putea rătăci 
ușor de părinţii lui. 

Mary încerca să nu se lase pradă îngrijorării. De ce 
ti-e frică, de aia nu scapi. Pesimiștii sunt cele mai 
triste persoane din lume. Ar fi cazul să știu asta foarte 
bine. 

Iar în afară de asta, ziua aceea era destinată familiei 


și distracţiilor. Brendan și Ashley o așteptaseră cu 
multă nerăbdare. Până și micul Adam se tot agita vesel 


A 


în hamul său de mers la plimbare, gângurindu-și fără 
cuvinte bucuria. 

Mary își urmărea îndeaproape cei doi copii mai mari, 
în timp ce se deplasau cu toţii de-a lungul Străzii 
Principale SUA, cu magazinele ei multicolore și pline 
de tot felul de minunăţii atât de atrăgătoare. Fiecare 
dintre ei ţinea de câte o margine laterală a hărții 
parcului. Acest lucru era de-a dreptul adorabil, 
deoarece niciunul dintre ei nu știa la ce anume se uita. 
Incă de când se născuse Adam, celor doi le plăcuse să 
se joace de-a fratele și sora mai mare. 

— Ce vreţi să facem mai întâi, micuţii mei iubiţi? îi 
întrebă Mary. Suntem A/C. ÎN sfârșit, am ajuns și la 
Disneyland, exact așa cum v-am promis. 

— De _ TOATE VREM, îi răspunse cu răsuflarea 
întretăiată Ashley. Fetita se uita cu gura căscată, în 
timp ce Goofy,adevăratul Goorv, trecea în carne și 
oase, pășind cu pași mărunți pe lângă ei, pe Strada 
Principală. 


Brendan arătă spre un băieţaș cam de aceeași vârstă 
cu el, care purta niște urechi ca ale lui Mickey Mouse, 
având brodată pe tivul lor marca MATTHEW. 

— Ne iei și nouă din astea? își întrebă el mama, pe 
un ton plin de speranţă. Te rugăm, te rugăm, te 
rugăm! 

— Nu pot. Îmi pare rău, dulceaţă, dar mămica 
voastră n-are acum destui bani pentru asta. Nu în 
vizita de azi. Dar data viitoare, cu siguranţă. 

Brusc se întrebă de ce nu se gândise să ia de-acasă, 
la pachet, nişte _sandviciuri. Excursia asta la 
Disneyland aveea s-o coste cu mult mai mult decât își 
putea permite. Dacă se întâmpla ceva rău acasă, în 
intervalul de timp dintre momentul acela şi 
următoarea ei zi de salariu, ar fi urmat să intre în 
rahat până în gât. 

Și mai avea și alte motive de îngrijorare. Oprește-te 
Oprește-te. Astăzi nu. Nu strica totul. Parcă te-ai 
prostit de tot. 

— Ştiu exact ceea ce trebuie să facem, le zise ea cu 
blândete, luând din mâinile lor harta. 

La puţin timp după aceea, pluteau deja cu toţii într-o 
călătorie denumită „Ce mică e lumea”, un lucru pe 


care Mary nu-l mai făcuse de când era de vârsta lui 
Brendan. 


Totul era la fel ca odinioară și acest lucru îi aducea 
multă alinare. Răcoarea și întunericul păreau la fel de 
liniștitoare precum și le amintea ea, și încă îi mai 
plăceau toate figurile acelea animate și zâmbitoare, 
care nu se schimbaseră între timp. Era ceva extrem de 
liniștitor în acea călătorie și în întreg Disneyland-ul. li 
făcea plăcere să se afle acolo împreună cu copiii ei și 


era încântată că-și ţinuse făgăduiala faţă de ei. 
— Ia uitaţi-vă la ASTA! scânci Brendan, arătând către 


o familie de eschimosi veseli, care le făceau semne cu 


mâinile, din casa lor acoperită de zăpadă. 

Mary își dădu seama că Brendan și Ashley nu-și mai 
aminteau nimic despre zăpadă, iar Adam nu văzuse 
niciodată așa ceva. Culoarea cenușie și frigul fără de 
sfârșit din casa lor de demult păreau acum să aparţină 
unei cu totul alte lumi, la fel ca în capitolul alb-negru 
din filmul VRAJITORUL DIN Oz. Doar că Dorothy se 
întorcea până la urmă acasă, în timp ce Mary n-avea 
să mai revină acolo niciodată. Absolut niciodată. Nu 
mai voia să vadă munţi acoperiţi de zăpadă. Totul 
rămăsese la multe milioane de kilometri depărtare, 
acolo unde se și cuvenea să rămână. lar de-acum 
înainte, vor avea parte doar de soarele strălucitor al 
Californiei - și de eschimoșii cei zâmbitori, și de Goofy. 

— lertaţi-mă, doamnă, vă rog să ieșiţi, îi spuse un 
însoțitor, întrerupându-i reveria. 

— Mămico! 

Mary _tresări, plină de frustrare. Pierduse jumătate 
din călătorie, cu gândurile duse în altă parte. Ce 
anume fusese în ultima parte pe care și-o amintea? 
FAMILIA DE ESCHIMOSI. ZĂPADA. 000, DA, ZĂPADA. 

— Doamnă? Vă rog. Mai așteaptă și alţii. 

Mary îl privi pe lucrătorul în uniformă, care se uita 
la ea cu o desăvârșită politeţe. 


— N-am putea să mai facem încă un tur? îl întrebă 
ea 


Omul îi surâse cu amabilitate. 

— Îmi pare rău, dar nu avem voie. Va trebui să mai 
staţi încă o dată la coadă. 

— Hai să mergem! îi strigă Brendan. Hai, mămico. 
Fără scandal. Te rog! Vii? 

— Bine, bine, acceptă Mary. Glasul îi era încordat și 
femeia se simţea puţin jenată. 


Ea îi făcu însotitorului cu ochiul. 


— Copii, ce să-i faci? îi spuse ea cu un aer de 
complicitate, după care o luă la fugă de-a curmezișul 
platformei, pentru a-şi ajunge din urmă iubiții 
prichindei. 


84 


Veni rapid și ora mesei, iar Mary se simți crunt 
dezamăgită descoperind că în portofel nu mai avea 
decât doisprezece dolari și niște mărunțţiș. Ea și copiii 
trebuiau să se mulțumească să împartă o pizza mică și 
o sticlă de băutură carbogazoasă. 

— Pizza asta are pe ea treburi din acelea verzi, 
strâmbă Ashley din nas, atunci când Mary puse 
mâncarea pe masă. 

— Păi, n-au niciun gust, îi replică aceasta și 
îndepărtă cu _ șerveţelul ei firicelele de oregano de 
deasupra. Uite, toată verdeaţa a dispărut acum, a 
dispărut complet. 

— Dar mai este și sub brânză. Nu vreau așa ceva 
mami. Şi mi-e foame, mi-e tare foame. 

— Scumpete, ăsta-i tot prânzul. Nu mai avem nimic 
altceva de mâncare, până vom ajunge acasă. 

— Nu-mi pasă. 

— Ashley. 

— Nu! 

_ Mary răsuflă adânc și numără în gând până la cinci. 
Incerca să-și păstreze cumpătul, străduindu-se_ din 
răsputeri. 

— Uită-te la fratele tău. Lui cum de îi place? E foarte 
bună! 

Brendan zâmbi și mai luă încă o înghiţitură, părând 
supușenia întruchipată. Ashley își lăsă bărbia în piept 
și evită să se mai uite la mama ei. 


Aceasta simţi cum i se crispează umerii și gâtul. 
— Ash, iubito, ar trebui să încerci măcar să musti o 


dată din ea. Ashley! Arată-mi, te rog, măcar un strop 
de bunăvoință. Uită-te la mine, atunci când îti vorbesc! 

Mary știa că s-ar fi cuvenit să lase lucrurile baltă. 
Faptul că Ashley rămânea nemâncată ar fi fost o 


pedeapsă suficientă pentru autocorectarea acesteia. 
Era problema lui Ashley, nu a ei. 

— Ştii cât m-a costat mâncarea asta? îi scăpă lui 
Mary întrebarea, parcă împotriva voinţei ei. Ştii tu cât 


de scumpe sunt toate aici, pe Tărâmul Fanteziei? 
Brendan încercă să intervină si el. 


— Mami, nu. Mami, mami. 

— Spune, știi? insistă Mary. Ai măcar idee? 

— Nu-mi pasă! ripostă Ashley, scorpia cea mică, 
fetița imposibilă. 

Încordarea puse stăpânire în totalitate pe Mary, 
coborându-i din umeri în braţe și picioare. Femeia 


simţi o cumplită înţepătură străbătându-i mușchii, 
urmată de o bruscă eliberare. 


Ashley, nu vrei mâncarea? Bine. Nu-i nimic. 


Mâna ei ţâșni peste masă. 

— Mami! ţipă Brendan. 

Farfuriile de carton și feliuțele de pizza aterizară pe 
pardoseala din beton a terasei. Unica sticlă cu 
conţinut acidulat se clătină și se _ răsturnă și ea 


împrăștiindu-și lichidul înspumat peste căruciorul 
deschis în care sedea Adam. Urletul acestuia fu 
aproape instantaneu, intrând în rezonanţă cu acela al 
lui Mary. 

— Vezi ce-ai făcut? Vezi? 

Ea de-abia mai auzea. Își auzea vocea venind parcă 
din cealaltă parte a unei uși închise și zăvorâte. 

Of, nu așa ar fi trebuit să se petreacă lucrurile. 
Pentru numele lui Dumnezeu, ea și copiii ei se aflau la 
Disneyland! Totul era greșit, atât de greșit! Ceea ce 
dorise și pentru care muncise din greu se dusese acum 
pe apa sâmbetei. Era un veritabil coșmar. Ce altceva s- 
ar mai fi putut întâmpla, ca să strice chiar totul? 


85 


Dacă ar fi fost să-i se dea crezare celui mai recent e- 


mail al lui Mary Smith, mai aveam cel mult patruzeci 
și opt de ore pentru a împiedica următorul asasinat. 

Şi parcă pentru a face situaţia și mai dificilă, noi nu 
puteam fi peste tot simultan, nici măcar dacă am fi 
dispus de sute de agenţi și detectivi repartizaţi doar 
acestui caz. 

Apăruse o pistă aparte de urmat și aveam să ne 
concentrăm asupra ei. Asta era tot ce ne spusese Fred 
Van Allsburg. Nu eram convins că ar fi fost nevoie de 


A w 


încă o întrunire pentru analiză, însă am intrat în sala 
de conferinte, iar acum eram bucuros că făcusem 


acest lucru. 


Noi reușiserăm să deschidem o ușă și să punem 
capăt politicii neoficiale a lui Maddux Fielding, de 
sabotare a comunicării dintre poliţia din Los Angeles 
și FBI. Când am ajuns în sala de conferințe, unul 
dintre membrii echipei de poliţie însărcinate cu 
rezolvarea problemei SUV-ului albastru tocmai vorbea 
cu noi la telefon. 

Respectiva echipă a poliţiei din Los Angeles era 
formată din doi detectivi principali, două duzini de 
agenţi de teren și un coordonator pentru analizarea 
indiciilor și a pistelor, pe nume Merrill Snyder, care 
era cel aflat la telefon. 

Snyder a început cu o prezentare de ansamblu a 
cercetărilor întreprinse. Vocea lui avea un accent vag 
din Noua Anglie. 

— Așa după cum știți, baza de date despre vehicule 
nu poate lua urma unei mașini după culoarea acesteia 
și acesta este unicul indiciu pe care îl avem despre 
SUV-ul pretins a fi al lui Mary Smith, ni se adresă el 
nouă, celor prezenţi. Este vorba de peste două mii de 


mașini în zona Los Angeles. În privința acestora, 
pentru triere, ne-am concentrat asupra apelurilor 
cetățenilor. Încă mai primim zilnic zeci de telefoane de 
la persoane care detin câte un SUV albastru și nu știu 
ce să facă în continuare sau de la oameni care au zărit 
sau cărora li s-a părut că ar fi zărit un SUV albastru, 
ori care doar cunosc pe cineva care ar fi văzut unul. 
Partea cea mai dificilă a fost aceea de a detecta cele 
zero virgulă zero zero unu la sută apeluri valoroase, și 
a le separa de celelalte nouăzeci și nouă virgulă nouă 
sute nouăzeci și nouă la sută apeluri nefolositoare. 

— Şi prin ce anume s-a impus acest apel în faţa 
celorlalte? l-am întrebat eu. 

— A fost o combinaţie de lucruri, ne răspunse 
Snyder. Multe piste rezultă din cine știe ce indiciu 
individual determinant, însă cel în cauză se datorează 
unei sume de factori convergenţi de suspiciune. 
Respectivul individ ne-a sunat în legătură cu o vecină 
de-a lui, care îi este în același timp și chiriașă. Aceasta 
conduce, bineînţeles, un SUV albastru - și se cam 
potrivește și ca nume - o cheamă Mary Wagner. 

Mulţi dintre cei prezenţi în încăpere _ridicară din 
sprâncene, mirati de _ coincidenţa irelevantă după 
părerea lor, însă pe mine nu m-ar fi surprins prea tare 
faptul că ucigașa noastră - cu marea ei slăbiciune 
pentru atragerea atenţiei publicului - și-ar fi utilizat de 
fapt chiar prenumele real. 

— Ea este o virtuală persoană _neidentificată, 
continuă Snyder. Nu figurează ca deţinătoare de 


permis de conducere, nici aici și, de altfel, nici în alt 
stat. Plăcutele cu numărul de înmatriculare sunt din 


California, însă stiti ceva? 


— Sunt furate, bombăni cineva mai din spate. 
— Sunt FURATE, confirmă Snyder. Şi nu se poate da 


de nicio urmă, pentru că ea probabil le-a luat de la 
vreo mașină abandonată cine știe unde. Şi pe urmă, în 
fine, mai este și adresa ei, de pe bulevardul Mammoth, 
din Van Nuys, care se află la doar vreo zece străzi 
depărtare de acel internet-cafe unde a fost găsit e- 
mail-ul netrimis și abandonat. 

— Şi ce altceva se mai știe despre respectiva 
femeie? îl întrebă Van Allsburg pe Snyder. A fost ea 
pusă cumva sub urmărire? 

Un agent din faţă tastă niște comenzi la un laptop și 
pe ecranul din sala de conferinţe se ivi o fotografie. 
Aceasta înfățișa o femeie albă, înaltă, între două 
vârste, pozată dintr-o poziție avantajoasă, într-o 
parcare. Femeia purta ceea ce părea a fi o uniformă 
roz, de menajeră. Trupul ei nu era nici subțire și nici 
gras, iar uniforma i se potrivea destul de bine, deşi 
părea a-i fi puţin cam strâmtă, din cauza constituţiei 
oarecum masculine a femeii. Eu am estimat că are 
aproximai patruzeci şi cinci de ani. 

— Fotografia asta i-a fost făcută putin mai devreme, 
în această dimineaţă, spuse Fred. Femeia este 
cameristă în hotelul Beverly Hills. 

— Ia staţi puţin! CAMERISTĂ? Aţi spus cameristă? 

Mai multe capete se _ întoarseră spre locul unde 
agentul Page şedea cocoţat pe pervazul unei ferestre. 

— Da, așa am spus. Şi ce-i cu asta? îl întrebă Van 
Allsburg. 

— Nu știu. Poate că o să vi se pară puţin cam 
aiurea... 

— Spune totuși! 

— Mi-a venit ceva în minte din raportul doctorului 
Cross, începu Page. Din cel de la hotelul în care au 
fost găsiţi Suzie Cartoulis și Brian Conver. CINEVA A 
FĂCUT ACOLO PATUL. Şi l-a făcut perfect. El dădu apoi 


din umeri. Aproape că l-a făcut chiar prea îngrijit, 
dar... Nu mai stiu nici eu ce să zic. Cameristă de 


hotel... 


Liniştea din încăpere părea să-l fi intimidat, și 
tânărul agent tăcu. Îmi imaginam că, după ce avea să 
dobândească ceva mai multă experienţă, Page urma să 
recunoască în acest fel de reacţie interesul pe care îl 
stârnise observaţia lui, deosebindu-l de o manifestare 
a scepticismului. Toţi îi acceptară teoria și Van 
Allsburg trecu la fotografia următoare. 

Aceasta înfățișa un instantaneu al lui Mary Wagner, 
pozată în prim-plan. 

Din apropiere, puteam remarca șuvițele cenușii din 
părul ei negru și aspru, strâns la ceafă într-un soi de 
coc demodat. Faţa ei era rotundă, iar expresia neutră 
și glacială. Părea să fie cu gândurile plecate într-o cu 
totul altă parte. 

Agentul care bombănise ceva mai devreme din 
partea din spate a sălii vorbi din nou: 

— E cu siguranţă o figură ștearsă, care nu atrage 
prin nimic atenţia. 

Şi chiar așa era. Pe stradă ar fi trecut neobservată. 

Ar fi fost ca o femeie practic invizibilă. 


80 
LA ora sase si douăzeci de minute în acea seară, mi- 


am parcat mașina la o stradă distanţă de locuinţa lui 
Mary. Putea fi cu siguranță șansa noastră de a da 
marea lovitură și știam cu toţii acest lucru. Până în 
acel moment, fuseserăm în stare să păstrăm secretul 
faţă de presă. 

O a doua echipă operativă se afla pe aleea din 
spatele casei, iar a treia o urmărise pe Wagner pe 
când aceasta pleca de la lucru, de la hotelul Beverly 
Hills. Echipa de urmărire a femeii ne anunţase că 
Mary Wagner se oprise la o băcănie ca să-și facă niște 
cumpărături și că se apropia de casă. 

Câteva minute mai târziu, pe aleea de acces a casei 
pătrunse mult așteptatul SUV albastru, care scotea pe 
țeava de eșapament un norișor de fum. 

Doamna Wagner luă din portbagajul mașinii două 
sacoșe din material plastic și intră în casă. Părea o 
femeie voinică. Mie mi s-a mai părut și că vorbea de 
una singură, însă nu puteam să jur că așa stăteau 
lucrurile. 

După ce femeia a intrat, ne-am apropiat cu mașinile 
de-a lungul străzii, pentru a avea o mai bună 
vizibilitate asupra casei. 

Partenerul meu din acea seară era Manny Baker, un 
agent cam de aceeași vârstă cu mine. Omul avea o 
bună reputaţie, însă răspunsurile sale monosilabice la 
încercările mele de a purta o conversaţie politicoasă 
făcuseră să aștearnă între noi tăcerea. Ne-am așezat 
mai bine pe locurile noastre și ne-am limitat la 
supravegherea casei Wagner, pe când se lăsa 
înserarea. 

Joasa vilișoară închiriată a doamnei Wagner era cam 
coșcovită, chiar pentru un cartier mărginaș ca acesta. 


Gardul metalic înconjurător nu mai avea poartă. 
Bălăriile crescuseră în mod excesiv invadând ceea ce 


mai rămăsese din poteca din fată, cu borduri de 
cărămidă. 

Intreaga proprietate era doar cu puţin mai mare 
decât căsuţa în sine, având loc numai pentru o alee de 
acces auto, pe latura dinspre sud. Atunci când își 
parcase SUV-ul, femeia trecuse cu mașina razant faţă 
de zidul vecinului. 

Jeremy Kilbourn, bărbatul care sunase la poliţie în 
legătură cu _ SUV-ul albastru, locuia alături și era 
proprietarul ambelor case. Aflasem de la el că 
bungalow-ul în care locuia acum doamna Wagner 
aparținuse mamei lui, care murise cu paisprezece luni 
în urmă. Mary Wagner se mutase la scurtă vreme 
după aceea, și de atunci își plătise la timp și cu 
regularitate chiria, cu bani gheaţă. Kilbourn o socotea 
„O puicuţă bizară”, dar destul de prietenoasă, și afirma 
că era o persoană destul de retrasă. 


A 


În acea seară, casa lui era cufundată în întuneric 


bărbatul își dusese familia la niște rude, până ce avea 
să fie verificată Mary Wagner. 

Pe măsură ce noaptea lua locul înserării, strada 
devenea tot mai pustie și mai liniștită. Mary Wagner 
aprinse într-un târziu lumina și părea că nu intenţiona 
să mai iasă. Un gând nu-mi dădea pace: FEMEIA DUCEA 
O VIATĂ PLINĂ DE O DISPERARE MUTĂ. 

La un moment dat, mi-am scos portofelul și mica 
lanternă și am aruncat o privire la pozele pe care le 
aveam la mine, cu Damon, Jannie și micul Alex, 
întrebându-mă ce făceau ei oare în acea clipă. Prin 
întuneric, nu mai trebuia să-mi fac griji în legătură cu 
zâmbetul tâmp care îmi înflorise pe faţă. 

În timpul următoarelor câteva ore mi-am împărţit 


atenţia între casa lui Mary Wagner, în care părea că 
nu se schimba absolut nimic, și un dosar pe care îl 
tineam în poală, cuprinzând niște însemnări de-ale 
mele pe marginea cazului. Notiţele acelea erau mai 
mult un suport decât orice altceva. Tot ce se putea afla 
de-acolo despre Mary Smith exista memorat în mintea 
mea. 

lar apoi am văzut ceva - sau mai precis, PE CINEVA - 
și aproape că nu-mi puteam crede ochilor. 

— Ooo, nu, am exclamat eu. Ooo, lisuse! 


Bietul Manny Baker tresări violent, pe locul său. 


87 


Hei! TRUSCOTT! Opreşte-te imediat! Am spus să te 
OPRESTI. Apoi am coborât din maşină, văzând că 
scriitorul şi fotoreportera lui se apropiau de casa lui 
Mary Wagner. Ce naiba căutau cei doi aici? 

Şi eu și el ne aflam cam la aceeași distanţă faţă de 
căsuţă și, pe neașteptate, Truscott o rupse la fugă 
înspre aceasta. 

Am luat-o și eu la fugă. Eram mai iute ca ziaristul și 
probabil mai iute decât își închipuise el că aș putea fi. 
Omul nu mi-a lăsat nicio altă posibilitate - așa că l-am 
placat înainte să poată ajunge la ușa de la intrare. I- 
am dat un pumn în stomac și Truscott s-a prăbușit 
brusc, gemând de durere. 

Faptul că l-am lovit era partea bună a problemei. Şi 
totuși, intrasem în mare încurcătură, într-un total 
dezastru! Mary Wagner cu siguranță că auzise 
tărăboiul nostru și urma să vină să vadă despre ce era 
vorba, _și-atunci aveam să fim  deconspiraţi. In 
continuare, totul avea să se desfăşoare într-un iures. 
Prea mare lucru nu mai puteam face. 

L-am târât pe reporter de picioare, până ce am ajuns 
într-un loc în care nu mai puteam fi văzuţi, și din 
fericire nici auziţi, din casa lui Mary Wagner. 

— Am tot dreptul să mă aflu aici. O să te dau în 
judecată pentru tot ce mi-ai făcut, Cross. 

— Foarte bine, ești liber să procedezi cum vrei. 

Şi fiindcă Truscott începuse să tipe la mine, iar 
fotografa lui tot lua instantanee, i-am răsucit 
bărbatului o mână la spate și l-am dus și mai departe, 
pe stradă. 

— N-ai voie să-mi faci asta! N-ai niciun drept! 

— Prindeţi-o! Luaţi-i aparatul de fotografiat! le-am 
strigat eu celorlalţi agenţi, care ieșiseră din spatele 


casei. 
— Am să vă dau pe toţi în judecată. Am să mă judec 


și cu tine, Cross, și cu întreg FBl-ul, până-n pânzele 
albe. Truscott încă mai răcnea în momentul în care 
trei agenţi l-au dus cu forţa după primul colţ de stradă 
întâlnit în cale. Apoi i-au fost puse cătușe la mâini și 
bărbatul a fost împins în una dintre mașinile noastre. 

— Duceţi-l de-aici, i-am spus eu unuia dintre agenţi. 
Luaţi-o și pe fotoreporteră. Înainte să demareze 
mașina, am mai aruncat o ultimă privire pe bancheta 
din spate, înspre Truscott. Poţi să mă dai în judecată 
cât vrei. Poţi să dai în judecată și FBl-ul, însă arestat 
tot o să rămâi, pentru sabotarea unei anchete aflate în 
curs de desfăşurare. Duceţi-l acum dracului pe 
nebunul ăsta de-aici. 


Din fericire, după câteva minute, peste străduţă se 
lăsase din nou liniștea. 

Eu încă eram mirat, dacă nu chiar de-a dreptul uluit, 
de faptul că Mary Wagner, această ucigașă presupusă 
a fi atât de șireată și de precaută, nu părea să fi 
sesizat absolut nimic din tot ce se petrecuse. 


88 

În acea noapte, Mary Wagner dormise cu mult mai 
mult decât oricare dintre noi toţi. James Truscott își 
petrecuse o întreaga noapte la răcoare, însă eu eram 
sigur că avea să fie eliberat de dimineaţă. Revista la 
care lucra acesta depuseso deja o plângere. Şi totuși, 
el nu pierduse nimic interesant. Când veni în cele din 
urmă și schimbul ca să ne înlocuiască, la ora patru 
dimineata, nu exista nimic deosebit de semnalat. 

Acest lucru îmi oferi un răgaz suficient pentru a 
trece pe la mine pe la hotel, a prinde vreo două ore de 
somn și a face apoi un duș, înainte să plec iar înapoi 
pe coclauri. 

Am ajuns la hotelul Beverly Hills imediat după ora 
șapte dimineaţa. Schimbul lui Mary Wagner începea la 


șapte și jumătate. 
Totul devenea din ce în ce mai interesant si mai 


straniu. 


Luxosul hotel, constituind în Hollywood un însemnat 
punct de reper din stuc roz, era aproape de 
neobservat îndărătul unui șir des de palmieri și de 
bananieri, pe bulevardul Sunset. Interiorul se asorta 
cu exteriorul, în holul hotelului predominând culoarea 
roz pentru aproape orice, precum și omniprezentul 
tapet cu frunze de bananier. 

Pe Andre Perkins, șeful serviciului de securitate de 
la hotel, l-am găsit în biroul lui de la subsol. În mod 
intenţionat stabilisem să am o singură persoană de 
legătură la hotel. 

Perkins era și el un fost agent FBI. Când am ajuns 
acolo, omul avea pe biroul lui două exemplare ale 
dosarului lui Mary Wagner. 

— Pare o angajată model, îmi spuse bărbatul. Nu 
întârzie și este conștiincioasă la lucru. Din câte îmi pot 


aminti, nu pare să facă altceva decât să vină la 
serviciu, să-și _indeplinească în mod conştiincios 
îndatoririle și apoi să plece acasă. Aș putea să-i mai 
întreb și pe alţii, dar spune-mi tu dacă să fac asta sau 
nu. R 

— Încă nu, dar îţi multumesc oricum. În privinta 
pregătirii, experienței şi referințelor ei ce-mi poți 
spune? Ar exista ceva interesant pentru mine? 

El scoase cererea de angajare a lui Wagner, în origi- 
nal, precum și câteva pagini de însemnări. 

— Lucrează aici de aproape opt luni. S-ar părea că 
mai înainte a lucrat în centru, la Marriott. Eu am 


încercat să dau niște telefoane și la locurile pe unde 
zice că a muncit ea mai demult, dar acolo ori sunt 


greșite toate numerele, ori nu există niciun post 
telefonic cu un astfel de număr. Chiar și codul ei de 
asigurări sociale este fals. Şi totuși, acest lucru nu-i 
chiar atât de neobișnuit, pentru o _ cameristă sau 
pentru un receptioner. 

— Poate cineva să spună cu certitudine dacă ea a 
fost cu-adevărat aici, în timpul tuturor schimburilor ei? 
l-am întrebat eu. 

Perkins scutură din cap. 

— Doar înregistrările curăţeniilor făcute. El se uită 
din nou prin documente. Într-adevăr, își vede cu multă 
conștiinciozitate de treabă și are niște rezultate și 
calificulive pe care nu le-ar fi putut obţine dacă ar fi 
tras prea mult chiulul. Şi caracterizările care i-au fost 
făcute sunt în regulă. Face treabă foarte bună aici. 


Mary Wagner este o angajată de un nivel peste medie, 
la acest hotel. 


89 


Perkins îmi permise să-i folosesc faxul ca să trimit la 
sediul FBI copii după orarele de lucru ale lui Mary 
Wagner, pentru comparare. Apoi el îmi dădu să îmbrac 
o uniformă do lucrător la serviciul de întreţinere și un 


ecuson pe care scria „Bill”. 
Bill îsi făcu veacul la subsol, într-un loc din care 


avea sub ochi zona de depozitare de unde cameristele 
își luau produsele din hârtie și materialele pentru 
curăţenie. Imediat după ora șapte și jumătate, noul 
schimb format numai din femei, toate îmbrăcate în 
același fel de uniformă de culoare roz, își făcu apariţia. 
Mary era cea mai înaltă dintre ele. Anumiți oameni ar 
fi putut-o porecli CIOLĂNOASA. Şi una dintre puţinele 
femei albe din personalul care făcea curat în hotel. 

În mod cert arăta suficient de puternică pentru 
efortul fizic pe care îl depusese Mary Smith, atunci 
când manevrașe trupul lui Marti Lowenstein-Bell în 
bazinul de înot, sau când târâse corpul lui Brian 
Conver, de pe podeaua camerei de hotel, pentru a-l 
pune în pat. 

În postura așa-zisului Bill, stăteam în picioare, la 
aproape douăzeci de metri distanţă de ea, făcându-mi 
de lucru cu un tablou de sigurante, cu figura pe 
jumătate ascunsă în spatele ușii acestuia. 

Wagner își vedea de treabă în liniște și cu multă 
eficienţă, în timp ce toate celelalte sporovăiau în jurul 
ei, majoritatea vorbind în limba spaniolă. Ea stătea în 
cea mai mare parte de una singură, exact așa precum 
o descrisese și Perkins. Şi bineînţeles că primul 


cărucior de cameristă urcat în liftul de marfă tot al ei a 
fost. 


Eu n-am urmat-o la etaj. Coridoarele hotelului nu mi- 
ar fi putut permite să mă ascund, iar prioritatea mea 


era aceea de a o interoga mai târziu acasă la ea, sub 
identitatea mea reală. Asta nu îi lăsa lui „Bill” decât 


posibilităţi extrem de limitate de supraveghere a 
femeii în interiorul hotelului. 

Cea mai bună ocazie mi se ivi în timpul mesei de 
prânz, atunci când bufetul destinat personalului 
hotelului era plin ochi. Mary şedea de una singură la o 
masă din apropierea ușii, mâncând un sandvici cu 
salată de ton și scriind ceva într-un caiet gros, cu 
coperţi pânzate, probabil vreun jurnal intim. Mi-ar fi 
plăcut să pot cerceta acel jurnal. Conversaţiile ei cu 
lumea din jur se rezumau mai mult la saluturi 
politicoase, la întâlniri și la despărțţiri. Era într-adevăr 
o angajată ideală. 

M-am hotărât în acel moment să mă retrag și m-am 
întors în biroul lui Perkins de la subsol. l-am 
comunicat și lui, așa cum se cuvenea, ceea ce 
făcusem. În timp ce vorbeam, pagerul meu se trezi la 
viată. 

— Te rog să mă scuzi, i-am spus eu, după care l-am 
sunat pe Karl Page, la comandamentul de criză. 

— M-am gândit că ai vrea să afli imediat că 
programele ei orare se potrivesc la perfectie. Mary 
Wagner nu a avut program de lucru, cel puţin două 
ore înainte și două ore după momentele estimate ale 
tuturor crimelor. Fără nicio excepţie. Tanda pe 
manda! 

— Foarte bine, îţi mulțumesc. Eu o să plec de-aici. 
Azi ea este la lucru. 

— Când ai văzut-o ultima dată? 


— Acum circa zece minute. Trebuie să închid, Page 

Perkins se uita la mine, rămas în expectativă, iar eu 
nu vroiam ca el să-mi pună prea multe întrebări. Am 
apropiat de furcă receptorul telefonului, însă în acel 


moment l-am auzit pe agentul Page strigând: 

— Așteaptă! 

Am ridicat din sprâncene, într-un gest de scuză mută 
faţă de Perkins. Câteodată, agentul Page putea fi puţin 
cam exasperant, exagerând prea tare cu strădaniile. 

— Ce este, Karl? 

— Cel mai recent e-mail al lui Mary Smith, Alex. 
Crima despre care se presupune că va fi comisă 
mâine, până la amiază 

— Da, am înţeles, i-am replicat eu și am închis 
telefonul. Ştiam deja ce anume încerca Page să-mi 
spună. 

Mâine, Mary Wagner urma să aibă zi liberă. 


90 


Eram deja convins că era un lucru hotărâtor discuţia 
cu Mary Wagner înainte de traumatismul unei 
eventuale arestări. Aceasta era reacţia mea instinctivă 
la adresa acestui caz atât de bizar. Ştiam că poliţia din 
Los Angeles urma să se afle sub o mare presiune și 
avea să se miște cu multă rapiditate, iar asta însemna 
că eu eram nevoit să mă mișc și mai repede, dacă voi fi 
în stare. 

M-am grăbit să mă întorc la sediul filialei FBI și l-am 
găsit pe Van Allsburg, în biroul lui. 

— Nu mie trebuie să-mi ceri asta. Nu de mine 
depinde, îmi răspunse el, după ce eu îmi pledasem 
cauza interviului. Dacă Maddux Fielding vrea să intre 
peste ea... 

— Atunci măcar fă ceva pentru mine, l-am rugat eu. 

După câteva minute, Fred era deja călare pe telefon. 
Bănuiam că Maddux Fielding n-ar fi acceptat să 
vorbească la telefon cu mine, însă lui Van Allsburg i se 
făcu imediat legătura. 


— Maddux, lângă mine se află Alex Cross. El afirmă 
cu mult temei că ar fi cel mai bine să aibă o 


A 


întrevedere cu Mary Wagner, înainte de a o reţine voi. 
— Şi cât de multe lucruri crezi că vom mai descoperi 

despre ea? îl întrebă Fielding. E un lucru hotărât. 

Avem deja destule dovezi împotriva ei, pentru a o 

putea aresta. 

— Toate dovezile astea sunt indirecte și bazate doar 


pe niște prezumţii, am intervenit eu, prin interfon. Veţi 
fi nevoiţi s-o eliberați. 

— Da, încerc să rezolv și acest aspect. 

— Ce vrei să spui? l-am întrebat eu, simțind deja 
cum mi se urca sângele la cap. Ce anume ne mai 
ascunzi, Maddux? Ce rost are să ne mai pui atâtea 


beţe-n roate? 

El a ignorat justificata mea întrebare, oferindu-mi 
doar una dintre caracteristicile sale  tăceri 
mormântale. 


— Ascultă-mă, ea este sub o permanentă 


supraveghere, atât din partea poliţiei, cât și din cea a 
FBl-ului, si încă n-a dat niciun semn că ar urma să facă 


vreo miscare, am continuat eu. Îi cunoastem orarul. 
Lasă-mă doar să vorbesc cu ea, la ea acasă. Aceasta ar 


putea fi ultima noastră ocazie de a o aborda și 
interoga_ într-o stare non-defensivă. Nu-mi puteam 
suferi tonul împăciuitor din voce, dar știam că o 
asemenea întrevedere cu Mary s-ar fi putut să se 
dovedească de o mare importanţă. Domnule detectiv, 
știu că dumneata și cu mine am avut neînțelegerile 
noastre, i-am spus eu, însă amândoi dorim o cât mai 
rapidă soluţionare a cazului. lar asta este ceea ce știu 
eu cel mai bine să fac. Doar să-mi dai voie... 

— Să fii pe la șase acasă la ea, îmi spuse el brusc. 
Totuși nu-ţi pot promite nimic, Cross. Dacă femeia nu 
vine direct acasă după serviciu sau dacă mai apare 
ceva _neprevăzut, atunci se  contramandează și 
înţelegerea noastră. O vom înșfăca de urgenţă pe 
Wagner. 

În timp ce eu ridicam cu multă mirare din 
sprâncene, pe linia telefonică se auzi un declic și 
legătura se întrerupse. 


91 
Femeia nu se mai obosi să se folosească de zăvorul 


cu lanț de protecţie, pe care l-am auzit zornăind pe 
dosul ușii de la intrare, în timp ce-mi deschidea ușa. 

— Mary Wagner? 

— Da? 

Picioarele ei mari erau goale, dar încă mai avea pe 


ea uniforma de cameristă, de la hotelul Beverly Hills. 
Femeia îmi aruncă un zâmbet fermecător, înainte de a 


ști cine anume eram. 


— Sunt agentul Cross, de la FBI. lam arătat 
legitimaţia mea, care includea și insigna. Îmi dai voie 
să intru ca să-ţi pun câteva întrebări? Este vorba 
despre ceva foarte important. 

Faţa ostenită i se lungi pe dată. 

— Este vorba despre mașină, nu-i așa? Doamne, cât 
de mult mi-aș dori s-o pot măcar vopsi sau s-o schimb 
cu alta nouă, plătind doar o diferenţă, în orice caz, să 
scap într-un fel sau în altul de ea. Îţi dai seama că am 
avut parte de tot felul de priviri, care mai de care mai 
stânjenitoare... dar nici nu-ţi poţi închipui cât de 
multe. 

Comportamentul ei era mai volubil decât tot ce 
văzusem la ea la hotel, însă femeia avea aspectul 
agitat și supus unui permanent asediu al unei 
educatoare de la o grădiniţă publică de copii, având în 
grijă un număr mult prea mare de puradei pentru o 
singură persoană. 

— Da, doamnă, i-am răspuns eu. Despre mașină este 
vorba. E doar o simplă formalitate. Noi încercăm să 
luăm urma cât mai multor SUV-uri albastre. Aș putea 
intra? N-o sa dureze mult. 

— Bineînţeles. N-am vrut să par nepoliticoasă. Te 
rog, vino înăuntru. Haide. 


Am fluturat o mână în directia lui Baker, aflat în 


mașina oprită lângă bordură. 

— Cinci minute, i-am strigat eu lui Baker, doar ca să 
afle și doamna Wagner că nu venisem singur. Din 
fericire, echipajele în civil ale poliţiei din Los Angeles 
erau mai invizibile pentru ochii ei decât pentru ai mei. 

Am pășit în casă și doamna Wagner a închis ușa în 
urma mea. Adrenalina îmi invadă într-o clipă tot 
trupul. Să fi fost oare această femeie o ucigașă, poate 
chiar una descreierată? Din cine stie ce motiv straniu 
nu mă simţeam câtuși de puţin ameninţat de ea. 

Curăţenia impecabilă din casă făcu asupra mea o 


primă impresie extrem de puternică. Podelele fuseseră 
recent măturate si nicăieri nu se vedea niciun semn de 


dezordine 


În holul de la intrare atârna, decupată din lemn, 
imaginea unei fete de la ţară care făcea o plecăciune și 
avea imprimată pe fusta ei urarea BINE ATI VENIT! 
Deodată, mi-am dat seama de faptul că starea 
deplorabilă de la exterior cădea în responsabilitatea 
proprietarului, în vreme ce în interiorul casei se afla 
domeniul aflat în grija ei. 

— Te rog să iei loc, mă invită ea. 

Mary Wagner îmi făcu semn să merg către camera 
de zi, pe sub o arcadă din dreapta mea. Un fotoliu și o 
canapea, _desperecheate, ocupau aproape toată 
încăperea. Televizorul avea sonorul oprit, iar o cutie 
de pepsi dietetic şi un castronaş de supă pe jumătate 
golit se aflau pe o măsuţă joasă uzată, din lemn de 
sequoia. 

— Te-am întrerupt cumva de la masă? am întrebat-o 
eu. Îmi pare extrem de rău. 

Şi nu pentru că aș fi avut de gând să plec, îi cerusem 


eu scuze. 


— Ooo, nu, nu-i nimic. Nu prea sunt o mare 
mâncăcioasă. Femeia stinse televizorul si strânse 


resturile de mâncare, ducându-le de-acolo. 


Am rămas în hol și m-am uitat în jurul meu, în timp 
ce ea a pus farfuriile pe bufetul de bucătărie din spate. 
Nimic nu părea nepotrivit acolo. Era doar o casă 
obișnuită, care părea aproape prea curată, prea lipsită 
de orice dezordine și prea dichisit aranjată. 

— Ai vrea să-ţi aduc ceva de băut? îmi strigă ea din 
cealaltă încăpere. 

— Nimic, multumesc. 

— Apă? Sifon? Suc de portocale? Nu te jena, pentru 
mine nu-i niciun deranj, domnule agent Cross. 

— Nu doresc să beau nimic. 


Jurnalul ei probabil că se afla pe undeva pe-aici, prin 
casă, dar nu era la vedere. Femeia urmărise la 
televizor un concurs de cultură generală. 

— De fapt, suc de portocale nici nu mai am, îmi 
spuse ea cu amabilitate, revenind lângă mine. Femeia 
ori era complet relaxată, ori mima extraordinar de 
bine asta. Mi se părea extrem de ciudat totul. Am 
urmat-o în camera de zi, unde ne-am asezat amândoi. 
Spune-mi acum, cu ce te pot a ajuta? mă întrebă ea pe 
un ton blând, care în mod bizar părea extrem de 
neliniștitor. Bineînţeles că mi-ar plăcea să fiu de folos. 

Mi-am păstrat un ton firesc și neameninţător. 


— Mai întâi de toate, ești singura care conduce 
masina asta? 


— Da, numai eu conduc mașina asta. Ea zâmbi, de 
parcă acea întrebare ar fi avut în ea ceva vag nostim, 
iar eu m-am întrebat de ce. 

— În cursul ultimelor aproximativ șase săptămâni, ti- 
a scăpat vreodată de sub supraveghere? 

— Păi, bineînţeles, atunci când dorm. Şi când sunt la 


lucru. Eu sunt cameristă la hotelul Beverly Hills. 

— Înţeleg. Așadar, te deplasezi cu mașina, către și 
dinspre locul de muncă. 

Ea își atinse cu degetele gulerul uniformei și se uită 
la carnetelul din mâna mea, ca și cum si-ar fi dorit ca 
eu să-mi notez acolo partea aceea a discuţiei. Dintr-un 


impuls de moment, m-am hotărât să-i fac pe plac și să să 
încep să-mi schitez în carnetel niste însemnări 


cursul conversatiei noastre. 


— Prin urmare, răspunsul meu presupun că ar trebui 
să fie da, continuă femeia. Tehnic vorbind, ea mi-a 


scăpat de sub... așa cum ai spus tu. SUPRAVEGHERE. 
Râsul ei era doar olecuţă sfios. A rămas în afara razei 
mele vizuale. 

Am mâzgălit niște însemnări în carnețelul meu. 
Dornică să placă? Mâini agitate. Vrea să știu că este 
inteligentă. 

În timp ce ne continuam conversaţia m-am uitat la 
ea, la fel de mult precum am și ascultat ceea ce zicea. 
Nimic din ceea ce spunea nu era cu-adevărat ieșit din 
comun. Cel mal izbitor era felul în care se concentra 
asupra mea. Mâinile sale poposeau în cele mai diverse 
locuri, însă ochii ei cafenii nu se dezlipeau prea mult 
de ai mei. Mi-a făcut impresia că era bucuroasă de 
faptul că mă aflam acolo. Când m-am ridicat în 
picioare, la sfârșitul întrevederii, ca și când m-aș fi 
pregătii să plec, se întristă. 

— Aș putea oare să te deranjez rugându-te să-mi 


aduci totuși un pahar cu apă? am întrebat-o eu, iar ea 
s-a luminat la fată imediat. 


— Îţi aduc imediat. 

Am urmat-o până la ușă. Totul era aranjat în 
perfecta ordine și în bucătărie. Blaturile bufetelor n- 
aveau pe ele decât un prăjitor pentru patru felii de 


A 


pâine și un set de cutii de tablă, în stil rustic, de 
proastă factură. 

Suportul de vase de lângă chiuvetă era plin, iar 
printre _tacâmurile spălate se aflau și două cuțite de 
tăiat friptură. 

Ea umplu un pahar cu apă de la robinet și mi-l 
întinse. Apa avea un vag gust de săpun. 

— Eşti de origine din California? am întrebat-o într-o 
doară. De pe-aici de pe-undeva, de prin partea locului? 

— Ooo, nu, îmi răspunse ea. Nu sunt dintr-un loc nici 
pe departe atât de frumos ca ăsta. 

— Şi de unde anume te-ai mutat aici? 

— De la Polul Nord. Ea scoase din nou un râs timid 
și scutură ușor din cap. Sau cel puţin, așa s-ar putea 
spune. 

— Lasă-mă să ghicesc. Eşti cumva din Maine? Mi s-a 
părut mie că ai un aer de locuitoare originară din 
Noua Anglie. 

— Vrei cumva să ţi-l umplu? 

— Mulţumesc, nu. Nu-mi mai este sete. 

Ea luă de la mine paharul din care băusem mai puţin 
de jumătate și se întoarse cu el în mână spre chiuvetă. 

In acel moment, parcă se dezlănţui iadul pe pământ. 

Mai întâi am auzit afară, undeva în apropiere, un 
tropăit greu de pași și mai multe răcnete puternice. 

Aproape imediat, ușa din spate a fost izbită cu forță 


și dată de perete, împrăștiind în jur o mulţime de 
aschii de lemn si de cioburi de sticlă. La fel am auzit 


deschizându-se brusc și ușa din faţă, cam în același 
timp. 

Apoi, din ambele părţi, au dat năvală în bucătărie, 
urlând, polițiștii, purtând combinezoane de camuflaj și 
tinându-şi armele îndreptate în direcția lui Mary 
Wagner. 


92 


Mary _scăpă din mână paharul cu apă, însă eu nici 
măcar nu l-am auzit izbindu-se de pardoseală și 
spărgându-se. Dintr-o dată, bucătăria se umpluse de 
urlete asurzitoare, ca și de tipetele înspăimântate ale 


lui Mary. 
— Iesiţi din casa mea! N-am făcut nimic rău. Plecati 


de-aici! Ce căutaţi la mine? 

Eu îmi tineam în faţă, la vedere, legitimatia și 
insigna, neștiind precis dacă grupul de asalt al poliţiei 
din Los Angeles avea habar cine anume eram. 

— Lasă-te jos, la podea! Comandantul echipei _ își 
îndreptase pistolul spre pieptul lui Mary. Jos! ACUM! 
Pe podea! 

În doar câteva secunde, Mary Wagner ajunsese într- 
un hal fără de hal. Ochii îi deveniseră tulburi și părea 
că nici măcar nu-l aude pe polițistul care zbiera la ea. 

— Lasă-te jos! strigă din nou acesta. 

Ea se dădu înapoi, tipând în continuare și 
gârbovindu-se, cu braţele și umerii într-o poziţie 
defensivă. 

Am putut doar să văd cum un picior de-al ei gol 
călcase pe un ciob de sticlă din paharul spart. Ea 
scheună jalnic de durere și apoi se smunci într-o parte, 
ca și când ar fi fost pălmuită. 

Piciorul teafăr îi alunecă în balta de apă și se răsuci 
după aceea sub ea. 

Dând rapid, în disperare, din braţe, se prăbuși pe 
dușumea. 

Atacatorii se _năpustiră imediat asupra ei. Doi 
polițiști o rostogoliră, îi răsuciră la spate mâinile și i le 
încătușară. Un al treilea îi aduse la cunoștință 
drepturile pe care le avea, cuvintele succedându-se 
probabil cu prea mare iuţeală pentru ca ea să le mai 


poată pricepe. 
Cineva mă luă de braţ și îmi spuse la ureche: 


— Domnule, vă rog să veniţi cu mine. 
Nu l-am luat în seamă, oricine ar fi fost. 


— DOMNULE? Politistul mă însfacase din nou, dar eu 
mi-am eliberat cu forta bratul din strânsoarea lui. 


—Femeia are nevoie să i se acorde primul ajutor, le- 


am strigat eu polițiștilor, însă nimeni nu părea să mă 
audă, sau în cazul în care mă auzeau, nu acordau nicio 


atentie vorbelor mele. 


— Doamnă, aţi înţeles ceea ce v-am spus? o întrebă 
polițistul care îi comunicase faptul că fusese arestată 
și îi citise drepturile. Ea dădu din cap tremurând. Eu 
eram absolut sigur că nu înţelesese nimic. Doamnă, 
trebuie să-mi răspundeţi prin da sau nu. Aţi înţeles tot 
ce v-am adus la cunoștință? 

— Da, rosti ea cu un gâfâit. Răsuflarea îi era 
neregulată și precipitată. Înţeleg. Voi credeţi că eu am 
făcut ceva rău. 

Nu mai puteam suporta. Mi-am croit cu greu drum 
printre polițiști și am îngenuncheat lângă ea. 

— Mary, sunt eu, agentul Cross. E-n regulă? Mary? 
Înţelegi cu-adevărat ceea ce se întâmplă acum? 

Deși cuprinsă de panică, femeia nu-și pierduse uzul 
raţiunii. M-am asigurat de faptul că în picior nu-i 
rămăsese înfipt niciun ciob de sticlă, după care i l-am 
înfășurat bine într-un șervet de bucătărie și am ajutat- 
o să se ridice de jos și să se așeze pe un scaun. 

Mary privea în jurul ei cu ochii larg deschişi, de 
parcă s-ar fi uitat prin încăpere după vreo imagine 
care să-i fie cunoscută. 

— Mary, ei te-au reţinut în stare de arest. Acum tu 
trebuie să mergi cu ei. Intelegi ceea ce îţi spun? 

— Perfect, am izbutit. Un poliţist care poate că avea 


doar jumătate din vârsta mea intră și el în cameră. 

— Mai lasă-mă, te rog, încă o clipă, i-am spus eu. 

— Nu, domnule, îmi răspunse el. Trebuie să luăm 
imediat suspecta de-aici. 

M-am răsucit atunci dinspre Mary și mi-am păstrat 
tonul scăzut. 


— Dar tu ce crezi că încerc eu aici să vă ajut să 
faceţi? 

— Domnule, am primit ordine precise și lipsite de 
orice ambiguitate. Vă rog să vă daţi la o parte. Noi am 
arestat-o și ea se află acum în custodia noastră. 

Unica posibilitate de a-mi impune punctul de vedere 
era să fac o scenă urâtă. M-am gândit bine la asta, dar 
știam că n-aveam ce discuta cu polițiștii care o 
arestaseră. Ar fi trebuit să vorbesc cu șeful acestora. 
Şi oricum, răul fusese deja făcut. 

În câteva clipe, polițiștii deja o și săltaseră în 
picioare pe Mary Wagner și o împinseseră către ieșire. 
Şervetul de vase pătat cu sânge rămăsese mototolit pe 
podea, acolo unde o lungă dâră roșie pătase 
linoleumul. 

— Acordaţi-i primul ajutor, am zbierat în urma lor, în 
ciuda faptului că ei nu mă mai puteau auzi. 

Jur că-mi venea să lovesc pe cineva. Frustrarea și 
furia dădeau în mine în clocot și eu stiam încotro 
trebuia să mi le canalizez. M-am îndreptat către cel 
mai apropiat polițist. 

— Unde dracu’ este Maddux Fielding? am răcnit din 
răsputeri. Unde-l pot găsi? 


93 


— Dă-te înapoi, Cross! 

Fielding îmi spusese asta încă înainte să fi ajuns în 
apropierea lui. Omul era afară, pe trotuarul din faţa 
casei lui Mary Wagner, consultându-se cu unul dintre 
cei care o arestaseră pe femeie. 

Zona se transformase radical, de la linistita stare 
normală de periferie, la un fel de scenă de acţiune a 
poliţiei, lucru pe care locuitorii de-acolo nu-l mai 
văzuseră niciodată și nici măcar nu-si doriseră să-l 
vadă. 

Vreo douăsprezece mașini de poliţie, poate chiar mai 
multe, blocaseră strada, majoritatea cu girofarurile de 
avertizare clipind și rotindu-se încă deasupra lor. 

În jurul gardului metalic fusese întinsă o fâșie de 
bandă galbenă, lucitoare, iar un șir de capre de lemn 
izolau locul, punând la distanţă de proprietate 
mulțimea rapid crescătoare de curioși care voiau să 
asiste pe viu la nașterea unei povești polițiste reale. 

Mary Smith locuia chiar în casa asta. Ţi-ai fi putut 
închipui? Chiar aici, lângă noi? 

Am văzut că vreo câteva dubiţe de la știri sosiseră 
deja și ele la faţa locului. M-am întrebat dacă nu 
cumva chiar Maddux Fielding își pregătise din vreme o 
prezentare mediatică demnă de Marea sa Captură, 
fapt care mă înfurie și mai mult. 

— Ce scop a avut acţiunea asta? am zbierat la el. Tot 
ce puteam vedea era numai expresia lui plină de 
infatuare, pe când omul se întorcea cam în silă să se 
uite la mine cu dușmănie. Ai compromis un 
interogatoriu decisiv, asta ca să nu mai vorbesc și 
despre periclitarea inutilă a siguranţei personale atât 
a ei, cât și a mea. Şi toate astea nu erau câtuși de 
puţin necesare. Eu puteam să fiu împușcat, ca și ea. Ai 


făcut din arestarea asta un adevărat bâlci. Esti o 


rușine pentru poliţia din Los Angeles. 

Nu știam și nici nu-mi păsa dacă mai asculta cineva 
ceea ce îi spuneam. Speram doar să fie totul cât mai 
jenant pentru Fielding. Poate că doar acesta era 
limbajul pe care îl putea înţelege el. Figura lui 
rămânea însă impenetrabilă. 

— Agent Cross... 

— Ştii măcar ce ai reușit să faci din șansele unei 


eventuale mărturisiri? 

— N-AM EU NEVOIE DE ASA CEVA! îmi strigă el în faţă. 
N-am nevoie de mărturisire, deoarece am altceva mai 
bun decât asta. 


— Despre ce naiba vorbești? 

El dădu din cap în direcţia mea, afișând un aer de 
superioritate. Informatiile erau la mare pret în 
profesia noastră, iar Fielding le avea. Ce dracu’ ne mai 
tinea ascuns? 

— Probabil că îti poti da seama de faptul că acum 
sunt foarte ocupat. Imediat ce Îmi voi întocmi raportul, 
voi pune o copie după el la dispoziția Biroului Federal 
de Investigatii. 

Nu puteam renunta încă. 

— Mi-ai promis timpul necesar pentru această Între- 
vedere. Ti-ai dat cuvântul! 


Fielding deja îmi întorsese spatele, dar, auzindu-mi 
vorbele, se răsuci din nou către mine. 

— Ţi-am_ spus că, în cazul în care apare ceva 
neprevăzut, înţelegerea noastră cade. Exact așa ţi-am 
spus. 

— Păi, ce Dumnezeu a mai intervenit între timp? 

Omul începu să se plimbe încoace și-ncolo. 

— la mai du-te dracului, agent Cross! Nu-s obligat 
să-ți ofer niciun fel de răspunsuri. 


Am făcut atunci un pas spre el ca să-l lovesc și 
probabil că exact asta se aștepta să fac, de mă tot 
întărâtase. Doi din trepădușii lui se interpuseră iute 
între noi și mă traseră imediat indărăt. Era mai bine 
așa, deși aș fi simţit o mare satisfacţie să-i șterg de pe 
faţă acel cinic surâs batjocoritor, sau poate chiar să-i 
mai modific câte ceva din trăsăturile figurii sale 
zeflemitoare. M-am eliberat din mâinile celor doi 
polițiști și m-am îndepărtat repede. 

Şi totuși, nici nu începusem bine să mă mai liniștesc, 
că am și format un număr, pe telefonul meu celular. 

— Jeanne Galetta la telefon. 

— Sunt Alex Cross. Esti cumva la curent cu 
arestarea lui Mary Wagner? 

— Eu mă simt bine, mulțumesc. Dar tu cum o mai 
duci? 

— Scuză-mă, te rog. Spune-mi, știi ceva despre ceea 
ce te-am întrebat, Jeanne? Eu mă aflu chiar acum 
lângă casa ei. A fost o întreagă harababură. Nici nu m- 
ai crede dacă ţi-aș spune cum s-a petrecut totul. 

Jeanne făcu o pauză, după care îmi spuse: 

— Eu nu mai lucrez la cazul acesta. 

— Dar dacă ne-am întâlni faţă-n faţă, aș putea primi 
un răspuns diferit? 

— Poate că da. 

— Atunci, nu mai face atâtea fiţe. Te rog, Jeanne. Am 
nevoie de ajutorul tău. N-am timp să mă tot fâţâi pe 
drumuri. 

În cele din urmă, glasul i se mai îndulci. 

— Ce s-a întâmplat acolo? Pari cu-adevărat indispus. 

— Păi, chiar așa și sunt. Totul s-a dus de râpă. Mă 
aflam chiar în toiul întrevederii cu ea, când polițiștii au 
dat năvală peste noi. A fost absolut ridicol, Jeanne, și 


nu era deloc necesară o asemenea desfăsurare de 


forţe. Fielding a mai aflat ceva și nu vrea să spună ce 
anume. 

— O să-ţi mai ușurez munca, îmi zise Jeanne. Ea este 
ucigașa. Ea a comis toate crimele acelea, Alex. 

— De unde știi asta? De unde știe poliţia din Los 
Angeles asta? Ce se petrece? 

— Îţi mai amintești de firul de păr care a fost găsit în 
cinematograful acela, atunci când a fost asasinată 
Patria Bennett? Ei bine, polițiștii au luat un fir de păr 
de-al lui Mary Wagner de pe puloverul acesteia aflat în 
dulapul ei de la hotel, în vederea unei comparări. 
Rezultatele tocmai au sosit. Este vorba despre părul 
uneia și aceleiași persoane. Iar Fielding a acţionat în 
consecinţă. 

Rotiţele minţii mele prinseră viteză, așezînd la locul 
cuvenit și această nouă informaţie. 

— Văd că te descurci extrem de bine, nemailucrând 
la acest caz, i-am replicat într-un târziu. 

— Ce să fac dacă îmi mai ajunge întâmplător și mie 
câte ceva pe la urechi. 

— Şi n-ai auzit cumva, tot din întâmplare, și unde 
anume a fost dusă Mary? 

Jeanne șovăi, dar numai câteva momente. 

— Ai putea încerca la secţia Van Nuys, de pe 
bulevardul Sylmar. Insă ar fi bine să te grăbești. N-o 
să rămână prea multă vreme acolo. 

— Am și plecat. 


94 


Am ajuns în mare grabă la secţia de poliţie Van 
Nuys, însă m-am izbit de răspunsul celor de-acolo ca 
de un zid impenetrabil de piatră: mi s-a spus drept în 
fată că Mary Wagner nu era deţinută acolo. 

Nu puteam face absolut nimic pentru a clinti poliţia 
din Los Angeles din hotărârea luată: ei puseseră mâna 
pe acea femeie, era suspecta lor, și nu voiau s-o 
împartă cu nimeni. Nici măcar Ron Burns n-a putut 
sau n-a fost dispus să mă ajute în această privinţă. 

N-am fost în stare să dau din nou ochii cu Mary, 
până a doua zi de dimineaţă. Departamentul de Poliţie 
din Los Angeles o transferase într-un loc de detenţie 
temporară, aflat în centrul orașului, iar acolo o 
interogau încontinuu - dar fără niciun progres real, 
după cum de altfel și prognozasem. 

Un detectiv simpatic mi-a descris-o pe acea femeie 
drept o persoană oscilând între deznădejde şi 
indiferență, însă tot aveam nevoie s-o văd pe Mary 
Wagner cu propriii mei ochi. 

Când am sosit la locul acela de detentie din centrul 
oraşului, mulțimea reunită a reporterilor era de două 
ori mai mare decât orice văzuserăm noi până atunci. 
lar asta era ușor de explicat. Timp de patru săptămâni, 
cazul Vânătoresei de la Hollywood ajunsese să ţină 
capul de afiș al știrilor nu numai pe plan local, ci și la 
nivel naţional. 

Fotografia lui Mary Wagner apărea acum peste tot, 
înfățișând figura unei femei ciufulite, cu niște ochi 
totalmente inexpresivi, care o făceau să arate a 
ucigașă. 

Ultimul lucru pe care l-am auzit înainte de a închide 
radioul din mașină a fost o _ridicolă pălăvrăgeală 
pseudopsihologică bășcălioasă de talk-show matinal 


despre motivele care o împinseseră pe ea să comită 
atâtea crime asupra femeilor bogate și faimoase de la 
Hollywood. 

— Dar ce părere ai avea în legătură cu Kathy Bates? 
Ea ar putea juca rolul lui Mary. E o mare actriță, îl 
întrebă un ascultător „preocupat” de problemă pe 
moderatorul acelui talk-show, care se arăta extrem de 
bucuros să se angreneze într-o discuţie pe tema 
respectivă. 

— E prea în vârstă, replică DJ-ul. Iar în afară de asta, 
ea a jucat deja în filmul MISERY. Aș zice s-o contactezi 
mai întâi pe Nicky Kidman, s-o pui să-și schimbe nasul, 
să-și pună o perucă și cincisprezece kilograme în plus, 
și ai avea exact ce-ţi trebuie. Sau poate ar fi cazul să 
ne gândim la Meryl Streep? La Emma Thompson? Kate 
Winslet cred că ar putea fi tare de tot, în acest rol. 

Aprobarea intrării mele în localul de detentie a 
diurat aproape trei sferturi de oră. A fost necesar 
pentru asta să vorbesc cu patru persoane diferite din 
cadrul angajaţilor și să îmi prezint legitimatia de vreo 
șase ori la control, doar ca să ajung în mica încăpere 
de interogatoriu, acolo unde urma să-mi fie adusă 
până la urmă și Mary Wagner, cândva - fiindcă din 
punctul lor de vedere se părea că nu era nicio grabă. 

Atunci când în fine am văzut-o, prima mea reacţie a 
fost, în mod surprinzător, un sentiment de milă. 

Mary arăta ca și cum n-ar fi dormit deloc. Avea 
cearcăne vinete sub ochi și mergea adusă mult de 
spate, târșâindu-și picioarele. 

Nu mai purta uniforma roz, de la hotel, ci niște 
pantaloni gri de lucru, lipsiţi de orice formă, precum și 
un vechi tricou cu inscripţia Universităţii California 
din Los Angeles, stropit cu picături de vopsea de un 
galben-deschis, în aceeași nuanţă cu aceea a pereţilor 


din bucătăria ei. 

Când mă văzu, în ochii ei licări vag ceva ce-mi 
spunea că mă recunoscuse. Acest lucru îmi aminti de 
unii bolnavi de Alzheimer, pe care îi vizitam cu 
regularitate la Washington, în spitalul St. Anthony's. 

l-am spus gardianului să-i scoată cătușele și să 
aștepte afară. 

— O să mă descurc cu ea și n-o să mi se întâmple 
nimic. Suntem prieteni. 


— Prieteni, repetă Mary, în timp ce mă privea în 
ochi. 


95 


— Mary, îţi mai amintești de mine, de ieri? am 
întrebat-o eu, cum ieșise gardianul în hol. 

Îmi trăsesem un scaun și mă așezasem vizavi de ea. 
Masa simplă, de un metru pe doi, care se afla între 
noi, era prinsă de pardoseală în șuruburi. Era foarte 
frig în cămăruţa aceea și venea de undeva și un curent 
de aer rece. 

— Eşti domnul Cross, îmi răspunse ea încet. Agentul 
FBI Cross. lartă-mă, îmi pare rău. 

— Ai o memorie bună. Ştii de ce te afli aici? 

Femeia se _încordă, de-abia perceptibil, cu toată 
starea ei sufletească atât de plină de tristeţe. 

— Ei cred că eu sunt femeia aceea și mă acuză de 


crimă. Își lăsă în jos privirea și continuă: DE CRIMELE 
ACELEA. Că n-a fost numai una. Au fost omorâte toate 
persoanele acelea de la Hollywood, iar ei cred că eu 
am comis asasinatele respective. 

La drept vorbind eram bucuros că spunea „ei”. Asta 
însemna că în mintea femeii eu îi puteam rămâne încă 
un potenţial aliat. Şi-n definitiv, poate că până la urmă 
avea să-mi încredinţeze câteva dintre secretele ei, sau 
poate că nu. 

— Nu trebuie neapărat să vorbim despre asta, în 
cazul în care nu dorești să o faci, am ţinut eu s-o 
asigur. 

Ea clipi o dată, părând a se concentra puţin. Apoi 
trase cu coada ochiului spre mine, după care se uită 
din nou în jos. 

— Ai vrea să-ti ofer ceva? Ti-e sete? am întrebat-o 
eu. Voiam ca ea să se simtă cât mai în largul ei 
împreună cu mine, însă mai simţeam și un irezistibil 
imbold interior de a o ajuta. Părea, atât ca aspect, cât 
și ca vorbă, îngrozitor de vlăguită. 


În acel moment, Mary își ridică fruntea și îmi căută 
privirea. 

— Aș putea să beau o ceașcă de cafea? N-ar fi prea 
mare deranjul? 

Sosi cafeaua. Mary își ţinea paharul de carton cu 
vârfurile degetelor și sorbea_ din el într-un mod 
neașteptat _ de delicat. Cafeaua părea s-o mai 
revigoreze puţin. Mă tot privea pe furiș și își netezea 
părul, cu gesturi mecanice. 

— Multumesc. Ochii i se mai luminaseră si eu am 


deslușit o urmă din prietenoasa femeie de cu o zi 
înainte. 

— Mary, vrei să-mi pui și tu niște întrebări despre 
ceea ce se întâmplă? Sunt sigur că dorești să afli câte 
ceva. 

Imediat, pe femeie o învălui tristeţea. Starea ei 
emoţională era în mod evident extrem de fragilă. 
Deodată, ochii îi fură invadaţi de lacrimi și ea dădu din 
cap, în tăcere. 

— Ce s-a întâmplat, Mary? 

Femeia ridică privirea spre colţul tavanului, acolo de 
unde ne urmărea o cameră video. Eu știam că la mai 
puţin de trei metri de locul unde ședeam noi se aflau 
îngrămădiţi, gata să intervină la nevoie, minimum șase 
persoane din personalul de pază și dintre specialiștii 
psihiatri. 

Mary părea să-și dea și ea seama de acest lucru, iar 
atunci când începu să vorbească, o făcu în șoaptă. 

— Ei nu vor să-mi spună nimic despre COPIII mei. 


Faţa i se strâmbă și mai tare, în efortul de a-și reprima 
un alt val de lacrimi. 


96 

— Copiii tăi? am întrebat-o, surprins. 

— Ştii cumva tu unde anume sunt ei? Vocea îi era 
tremurătoare, însă energia părea să-i mai fi sporit 
puţin. 

— Nu, nu știu, i-am răspuns cu toată sinceritatea. 
Dar mă pot interesa, numai că pentru asta voi avea 
nevoie de câteva informaţii în plus din partea ta. 

— Dă-i drumul! Întreabă-mă! O să-ţi spun tot ce ai 
nevoie să știi. Ei sunt prea mici ca să se poată 
descurca singuri. 

— Câţi copii ai? i-am pus eu o primă întrebare. 

Ea păru uimită de ceea ce o întrebasem. 

— Trei. Dar nu știai deja asta? 

Mi-am scos atunci carnetelul de însemnări. 

— Ce vârste au copiii tăi, Mary? 

— Brendan are opt ani, Ashley are cinci ani, iar 
Adam are doar unsprezece luni. Ea îmi spuse toate 


astea cu poticneli, în timp ce eu îmi notam totul în 
carnetel. 


Unsprezece luni? 


Bineînţeles că n-ar fi fost deloc imposibil ca ea să fi 
născut cu un an în urmă un copil, însă nu știu de ce 
mă cam îndoiam de acest lucru. 

Am verificat încă o dată vârstele, ca să mă asigur în 
legătură cu ceea ce îmi spusese ea: 

— Opt ani, cinci ani și unsprezece luni? 

Mary dădu din cap. 

— Chiar așa. 

— Şi câţi ani ai tu, Mary? 

Pentru prima oară am văzut atunci apărându-i pe 
faţă semnele mâniei. Ea își strânse pumnii, închise 


ochii și se strădui să se calmeze. Despre ce anume să 
fi fost vorba? 


— Am douăzeci și șase de ani, pentru numele lui 
Dumnezeu. Dar ce importanţă are asta? Putem reveni 
acum la copiii mei? 

Douăzeci și șase? Nici măcar pe-aproape. Uau! Asta 
era. Apăruse prima fisură. 

M-am uitat la notitele mele, după care m-am hotărât 
să trec la altceva. 

— Prin urmare, Brendan, Ashley și Adam locuiesc 
acasă, împreună cu tine, așa este? 

Ea dădu din nou din cap. Când îi puneam câte o 
întrebare care îi convenea, acest lucru părea s-o 
calmeze. I se vedea imediat pe faţă ușurarea, iar apoi 


aceasta părea să treacă și în interiorul ei. 
— Unde se aflau ei ieri, atunci când am fost si eu 


acolo? 

De data asta, Mary păru încurcată, în timp ce mânia, 
care îi scăzuse în intensitate, creștea din nou în ea. 

— Ce vorbă-i asta? Ştii foarte bine că erau și ei 
acolo, agent Cross. Doar ai fost acasă la mine. De ce- 
mi faci asta? 

In timp ce vorbea, femeia ridica tonul, respiraţia i se 
accelera și-i devenea mai superficială. 


— Ce le-aţi făcut copiilor mei, oameni buni? Unde i- 
ati dus? Trebuie să-i văd. CHIAR ACUM. 


În acel moment se deschise usa, iar eu am ridicat o 


mână către gardian, fără a-mi lua ochii de la Mary. Era 
evident faptul că pulsul i se accelerase, în timp ce 
agitația părea să pună stăpânire pe ea. 

Şi-atunci, mi-am asumat un risc calculat. 

— Mary, i-am spus eu cu blândeţe, ieri nu era niciun 
copil acasă la tine. 

Reacţia ei a fost una promptă și excesivă. 


Ea se cutremură brusc, îndreptându-se de spate, și 
zbieră la mine încordându-si la maximum muschii 


gâtului. 

— Spune-mi ce le-aţi făcut copiilor mei! Răspunde- 
mi Chiar în clipa asta! Unde sunt copiii mei? Unde sunt 
copiii mei? 

În spatele meu am auzit niște pași grăbiţi și m-am 
ridicat imediat în picioare, astfel încât să fiu primul 
care ajunge la ea. 

Femeia începuse să bolborosească delirant, ţipând 
încontinuu. 

— Spune-mi! De ce nu vrei să-mi spui? Pe Mary o 
podidise plânsul și m-am simţit cuprins de milă. 

Am ocolit încet masa. 

— MARY! Am __strigat-o_ pe nume, însă nu mai 
reacţiona deloc la sunetul glasului meu și nici măcar la 
mișcarea mea în direcţia ei. 

— Spune-mi unde sunt copiii mei! Spune-mi! 
Spune mi! Spune-mi! Imediat să-mi spui! 

— Mary... 

M-am aplecat și am prins-o de umeri, cât de blând 
am putut, în împrejurările date. 

— Spune-mi! 

— Mary, uită-te la mine! Te rog. 

Şi acela a fost momentul în care ea mi-a luat 
pistolul. 


97 
Probabil că mi-a zărit hamul cu tocul armei, ascuns 
sub sacou. Intr-o fractiune de secundă, a întins mâna 


și a apucat patul Glock-ului meu, înșfăcându-l. 

Am răcnit atunci din răsputeri la ea: 

— Nu! Mary! 

Cu un gest reflex, am îmbrâncit-o la loc pe scaun, 
însă îmi smulsese deja din toc arma, care se afla acum 
în mâna ei. l-am zărit pentru o clipă privirea sticloasă 
ca de om nebun. 

M-am aruncat în acel moment asupra lui Mary, 
apucându-i strâns cu o mână încheietura mâinii, iar cu 
cealaltă pistolul, și continuând să-i urlu numele. 

În clipa următoare, scaunul ei s-a răsturnat pe spate 
trosnind puternic și am căzut amândoi peste el. 

Eram doar vag conștient de lumea care se agita în 
jurul nostru. Întreaga atenţie mi se focalizase asupra 
lui Mary. 

Cu faţa înroșită de efort, ea se încorda și mă izbea în 
coaste cu pumnul mâinii libere. Am izbutit să-i pun un 
genunchi pe piept și să-i ţin în continuare cu o mână 
încheietura, ţintuind bine arma pe pardoseală, însă 
femeia era puternică, exact așa cum părea. 

Degetul ei se afla deja pe trăgaciul Glock-ului. Mary 
se sforța din greu să îndrepte ţeava pistolului spre ea 
și să-și apropie capul de aceasta. Intenţia ei era 
limpede. 

— Nu! Mary! 

Cu un val de adrenalină în sânge, înfruntând o 
opoziţie de același calibru din partea ei, am izbutit să-i 
ridic spre tavan mâna în care ţinea arma, după care i- 
am izbit-o foarte tare de podea. 

Glock-ul se descărcă în peretele camerei de intero- 
gatoriu, chiar în momentul în care femeia îl scăpa din 


mână. Eu l-am înhăţat repede, în timp ce împușcătura 
îmi răsuna încă în urechi și îmi simțeam faţa ca 
paralizată. 

A urmat o scurtă clipă de tăcere aproape totală. 

Mary a încetat aproape imediat să se mai zbată, 
după care, asemenea unei incredibile repetări a celor 
întâmplate cu o zi înainte, polițiștii au tăbărât asupra 
ei, ca un mic corp de armată pornit la asalt. Ei o 
imobilizară și o ridicară din nou în picioare, în timp ce 
ea se zbătea în încercarea de a scăpa, dând nebunește 
din mâini și din picioare. 

Îi puteam auzi hohotele nestăpânite de plâns, în timp 
ce era scoasă din încăpere. 

— Copilașii mei, _copilașii mei, sărmanii mei 
copilași... Unde sunt copiii mei? Of, unde sunt ei? Of, 
pe unde-or fi ei acum? Ce-ati făcut cu copiii mei? 

Vocea i se auzea din ce în ce mai slab pe hol. Un 
zgomot de ușă trântită, ca o încheiere a evenimentului, 
și dusă a fost. Nu era deloc de mirare că nu mi s-a mai 
acordat o altă ocazie de a vorbi cu Mary. 

Şi parcă pentru a înrăutăţi și mai tare lucrurile, dacă 
ar_fi fost posibil așa ceva, pe când părăseam după 
aproximativ _o oră clădirea, l-am văzut pe James 
Truscott. Acesta se afla în liota de reporteri adunaţi 


afară, în așteptarea unor vești proaspete. 

În momentul în care dădu cu ochii de mine, Truscott 
îmi strigă: 

— Cum de a putut să-ţi ia arma, doctore Cross? Cum 
de s-a întâmplat una ca asta? 

Într-un fel sau într-altul, Truscott deja era la curent 
cu cele întâmplate. 


98 


Nu puteam să fac decât niște presupuneri în 
legătură cu cauzele și cu amploarea maladiei mintale a 
lui Mary Wagner, ca și cu evidentele chinuri și 
tensionări pe care i le provoca boala. Cu siguranţă nu 
avusesem timpul necesar pentru o evaluare psihică 
semnificativă și corectă, iar rolul meu în cadrul 
investigaţiei se apropia acum de sfârșit, indiferent 
dacă îmi plăcea acest lucru sau nu. Şi ca să fiu sincer, 
sentimentele mele erau destul de confuze. 

La începutul acelei după-amieze, starea de sănătate 
mintală a lui Mary devenise o discutabilă problemă 
secundară. Percheziţia efectuată de către poliţia din 
Los Angeles la femeie acasă prilejuise descoperirea 
unui triptic de dovezi zdrobitoare împotriva ei. 

Un Walther PPK, găsit în podul casei, ascuns sub o 
pătură, furnizase deja o probă balistică preliminară de 
potrivire cu arma folosită pentru comiterea crimelor. 

Criminaliștii mai descoperiseră, de asemenea, vreo 
șase folii de abtibilduri pentru copii, și, chiar mai 
important, fotografiile de familie furate din biroul lui 
Marti _Lowenstein-Bell și din portofelul lui Suzie 
Cartoulis. Atât Michael Bell, cât și Giovanni Cartoulis 


identificaseră respectivele fotografii că ar fi aparţinut 
soțiilor lor asasinate. 

— Şi mai bine decât orice și în orice caz cel mai 
important, ora douăsprezece a venit și a trecut astăzi 
fără niciun fel de incident nedorit, comunică Fred Van 
Allsburg micului grup de agenţi adunaţi în birou la el. 
N-a mai apărut între timp nicio nouă victimă și niciun 
alt e-mail. S-a TERMINAT. Cred că pot afirma asta cu 
certitudine. 

Atmosfera era _ înspăimântător de festivă. Aproape 
toată lumea se bucura să poată da uitării cazul, însă 


amănuntele acestuia aveau să-i bântuie încă o vreme 
pe cei mai mulţi dintre participanţii la cercetări, la fel 


cum se întâmplase și în cazul lunetistului din 
Washington, caz care mai dăinuia și astăzi, pe Coasta 
de Est, în amintirea celor din clădirea ]. Edgar Hoover. 


Era un simțământ neplăcut și chiar deranjant, dar și 
un lucru care ne determina să ne dăm toată silinta de 


a ne face cât mai bine datoria. 
— Alex, îti suntem recunoscători si îti rămânem 


îndatoraţi pentru ceea ce ai făcut în cadrul acestei 
anchete, ajunse în cele din urmă Van Allsburg și la 
mine. Munca ta la cazul de faţă a fost de nepreţuit. Mă 
simt nevoit să recunosc și să subliniez acest lucru. 
Înţeleg acum de ce te dorește Ron Burns atât de 
aproape de casă. 

În încăpere se auziră câteva râsete stinghere. 
Agentul Page veni din spate și mă bătu ușor cu palma 
pe umăr. El urma să ajungă departe în FBI, în cazul în 
care avea să-și păstreze vie pasiunea de a rezolva 
cazurile de omucidere 

— Aș dori totuși să mai arunc o privire și asupra 
acestor __ dovezi finale pe care le-a descoperit 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles. Şi poate o 
să am și o întrevedere ca lumea cu Mary Wagner, am 
răspuns eu, întorcându-mă din nou la ceea ce credeam 
că este cel mai important lucru. 

Van Allsburg scutură din cap. 

— Nu este necesar. 

— Dar nu văd de ce n-aș mai rămâne încă o zi pe- 
aici... 

— Nu-ţi face griji! Page și cu Fujishiro se pricep 
extrem de bine la detalii, iar eu îi pot sprijini și 
îndruma foarte bine. Şi dacă vom avea cumva nevoie 


din nou de tine, cursele aeriene sunt destul de dese 


nu-i asa? Tonul lui avea o nuantă cam fortată. 


— Fred, Mary Wagner n-a vorbit cu nimeni, până ce 
n-am venit eu. În mine are încredere. 


— Sau cel puţin a avut, îmi replică el. Probabil că 
acum nu mai are. 

Înainte dăduse o declaraţie extrem de vagă, însă nu 
fusese deloc agresivă. 

— Şi totuși, eu încă sunt unica persoană care o poate 
face să vorbească. Am auzit că poliţia din Los Angeles 
nu ajunge la niciun rezultat cu ea. 

— Așa după cum am mai spus, te vei afla la doar o 
călătorie cu avionul depărtare de-aici, dacă vom mai 
avea nevoie de tine. Am vorbit despre asta și cu 
directorul Burns și mi-a dat dreptate. Intoarce-te acum 
acasă, la familia ta. Ai și tu copii, nu-i așa? 

— Da, am și eu copii. 

După câteva ore, pe când îmi făceam bagajele la 
hotel în vederea plecării mele acasă, m-a surprins 
când mi-am dat seama și de altceva: de fapt, eu de- 
abia aşteptam să ajung acasă. Simţeam o imensă 
ușurare să mă întorc din nou la Washington, fără 
niciun fel de perspective imediate de a pleca de-acolo 
în cine știe ce altă călătorie. 

Însă - și acest ÎNSĂ era important - mă întrebam de 
ce nu-mi trecuse deloc asta prin minte și în biroul lui 
Van Allsburg? Ce era oare cu acești ochelari de cal, pe 
care parcă îi purtam, și cum de tot uitam de ei? Ce fel 
de semnal de trezire îmi trebuia, pentru a mă face să 
pricep? 

Pe drumul către aeroport m-am gândit și la un alt 
lucru. Ideea mi-a venit brusc în minte. Mi-am dat 
seama dintr-odată ce anume semnificau A-urile și B- 


urile de pe abţibildurile pentru copii, lipite la scenele 
crimelor. Ele constituiau inițialele numelor copiilor 


imaginari ai lui Mary Wagner - Ashley, Adam și 
Brendan. Două A-uri si un B. 


Am telefonat ca să comunic acest lucru, înainte de a 
pleca din Los Angeles. 


PARTEA A CINCEA 
SFARŞITUL POVEȘTII 


99 

Povestitorul terminase cu omorurile. Gata. Totul se 
isprăvise și nimeni n-avea să mai poată afla vreodată 
întregul adevăr despre ceea ce se întâmplase în 
realitate. Era sfârșitul poveștii. 

Așa că el dădu o petrecere, la care îi invită pe câţiva 
dintre cei mai buni amici ai lui, din Beverly Hills. 

Şi astfel, omul le spuse invitaţilor că tocmai i se 
oferise bucuria de a scrie un scenariu pentru unul 
dintre directorii de pe lista de elită, un stupefiant 
thriller bazat pe un stupefiant roman de mare succes. I 
se dăduse mână liberă să schimbe orice nu i-ar fi 
plăcut, însă asta era tot ce avea de spus, deocamdată. 
Respectivul director era paranoic - lucru extrem de 
obișnuit. Dar o mare petrecere era cu siguranţă bine 
venită. 

Amicii lui credeau că au înţeles ceea ce se întâmpla, 
lucru care îl ajută să-și dea seama despre cât de puţin 
îl cunoșteau aceștia. li erau cei mai buni prieteni din 
lume - dar, la naiba, niciunul dintre ei nu-l cunoștea 
câtuși de puţin. Niciunul dintre ei nici măcar nu 
bănuia că el ar putea fi un ucigaș. Era un lucru cu 
totul incredibil. Nimeni nu-l cunoștea cu adevărat. 

Petrecerea avea loc la berăria Snake Pit Ale House, 


un bar de pe Melrose, unde exista o fantastică ligă de 
fotbal american, în vremea începuturilor lui de la Los 
Angeles, curând după ce sosise de la Universitatea 
Brown, ca să practice actoria și poate să contribuie și 
la scrierea de scenarii pentru filme serioase, de mare 
valoare, nu pentru porcărcărele cu succes la marele 
public. 

— Cuvântul de ordine pentru seara asta este bere pe 
gratis, le spunea el tuturor amicilor săi care soseau în 
bar, precum și vin, pentru fătălăi. Înclin să cred că veţi 


bea cu toţii numai vin, nu-i așa? 

Nimeni nu bău vin, niciunul dintre cei paisprezece 
amici ai săi care veniseră la marea sărbătorire. Aceștia 
erau cu toţii bucuroși să-l vadă atât de satisfăcut și să 


audă despre marea lui lovitură, deși unii dintre cei mai 
cinstiți recunoscură faptul că erau invidioși pe el. Toţi 
începură să-l strige „Lista de elită”. 

Când se închise barul, puţin după ora două noaptea, 
el, David, Johnboy și Frankie se aflau tot acolo. 
Disecaseră și superanalizaseră un film cu titlul Nor NU 
MAI LOCUIM AICI. ÎN cele din urmă, iesiră mai mult sau 
mai puţin poticnit din bar și schimbară cu toții 
îmbrăţișări tip Hollywood în plină stradă, chiar lângă 
afurisitul de Bentley al lui Johnny - că tot venise vorba 
despre lista de elită -, adică lângă prada obţinută de 
pe urma ultimului film pe care îl produsese acesta, o 
superproducţie mondială de patru sute de milioane de 
dolari, care îi făcuse pe toti ceilalţi să crape de invidie, 
pentru că tot ce făcuse el fusese să cumpere cu 


cincizeci de mii un rahat de roman de acţiune, după 
care să înscrie asa-zisul Briliant în valoare de zece 


milioane. Genial, nu? Genial - pentru că șmecheria 
functionase. 
— Te iubesc, omule. Esti cel mai tare, ticălos 


ostentativ ce ești. Şi tu la fel, Davey! zbieră el, în timp 
ce Bentley-ul argintiu se îndepărta de bordură şi 
începea să prindă viteză către vest. 

— Ştiu - sunt acum doar un 7ICĂLOS, îi răcni David 
drept răspuns. Însă am speranţe să devin și nesuferit 
și ostentativ. Şi pe deasupra mai sunt și TALENTAT - 


ceea ce mă și reţine în acest oras. 

— Hei, omule - să știi că te-am auzit și te-am înţeles 
mai urlă el. 

— Pe curând, Listă de elită ce ești! Scribalăule! 


— Sunt doar un povestitor și nimic mai mult! îi 
strigă el în final. 

Apoi parcă pluti, pe o stradă laterală, îndreptându-se 
spre propria lui mașină, un BMW pe care îl avea de 
șapte ani. Nu un SUV. 

Avea cu siguranță pânzele umflate de un vânt 
prielnic din spate. Era fericit ca peștele în apă - 
fredonând melodia lui Jimi Hendrix „Vântul o jelește 
pe Mary”. O glumă tainică, pe care numai el o putea 
înțelege. 

Însă asta numai până când izbucni în plâns, fără a se 
mai putea opri, nici măcar atunci când se așeză pe 
peluza cine știe cărei nenorocite de clădiri de locuinţe, 
cu capul aplecat între genunchi, urlând de mama 
focului, exact ca un prunc. 

Şi-n timpul ăsta, se gândea: 

Doar încă o dată, pentru o ultimă oară. 


A 


Incă o singură crimă și apoi o să mă cumintesc de-a 
binelea. 


100 


În dimineata următoare, se trezi devreme si se urcă 


în mașină, pornind la o plimbare înainte și-napoi pe 
Melrose, trecând pe lângă L'Angelo, care fusese 
anterior Emilio's, pe lângă mica sală de teatru de unde 
o pornise Phil Hartman, pe lângă Tommy Tang's, 
inițialul Johnny Rockets, Balena Albastră. Era orașul 
lui. Al lui și al Mândrei Mary. 

Se făcuse aproximativ ora cinci și jumătate 
dimineaţa, când intră la Starbucks de pe Melrose, care 
fusese mai demult „Burgerul care a Mâncat Los 
Angeles-ul”. Of, dar lui nu-l plăcea la Starbucks, însă 
micii nemernici lacomi ţineau deschis. Cifrele le 
spuneau să ţină deschis, nu? In prezent, cifrele 
ajunseseră să dicteze absolut totul. 

Şi iată-l acum și pe el - dovedind corectitudinea 


numărului rontăitorilor matinali. Era de-abia cinci si 


jumătate dimineaţa, și deja le făcea safteaua. 
Doamne, cât de mult ura aceste mici cafenele de 


rahat și noul McDonald's, care te jupuiau cu preţurile 
lor umflate. El îsi reaminti de vremurile când o cească 


de cafea costa doar cincizeci de centi, preţ care părea 
a_fi fost destul de corect. Însă „Amestecul Sumatra” 
cel pe care acum dădeai doi dolari și jumătate, n-ar fi 
meritat nici măcar două parale, Mult zgomot pentru 
NIMIC. 

Bărbosul dobitoc care vedea de prăvălie era prea 
ocupat cu aranjarea dughenei ca să mai acorde vreo 
atenţie și clientului său plătitor, matinalei păsărele 


care îi trecuse pragul, adică primului mușteriu fraier 
din acea zi. 


El răbdă mai bine de un minut, însă nenorocitul 
începea să-l calce rău pe nervi. 
— Mă-ntorc_ imediat, îi spuse el superocupatului 


vânzător _dindărătul tejghelei, care tot nu-l băgă în 
seamă. Era un dobitoc și jumătate. Fără îndoială vreun 
actor care nu găsea de lucru. Cu-atât mai bine pentru 
meseria lui, nu? Omul avea prestanţă - lucru care se 
presupunea a fi ceva de mare preţ, în zilele noastre. 
Un minut mai târziu, el reintră la Starbucks, cu o 
armă în buzunarul sacoului. Începea să se cam 


ambaleze. Era probabil un lucru prostesc, sau în orice 
caz ceva nu prea inteligent, însă, Dumnezeule, el se 


simtea extraordinar de bine. 

Hei, amice, armei mele i se face o sete din ce în ce 
mai mare. 

Şi decizia a fost luată acolo, chiar în acel moment. 
Respectivul arogant cu pretenţii de actor urma să dea 
ortul popii. Astăzi, avea să devină un principal subiect 
al stirilor de a doua zi. 

— Hei, amice, tot aștept să mă servești cu o cafea. 


Aici la voi, la Starbucks, poate omul să bea o cafea, 
sau nu? 


Nici măcar atunci nu catadicsi vânzătorul să-și ridice 
privirea de la munca lui atât de presantă, ci flutură 
doar o mână. 

— Vin imediat. 

Povestitorul, _îNsusI  Povestitorul, auzi în acel 
moment în spatele său deschizându-se ușa. Intrase un 
alt fraier. 

— Hei, bună dimineaţa, Christopher, răsună din 
spatele lui o voce veselă de femeie. 

El nici măcar nu se întoarse ca s-o privească. Lua-o- 
ar dracu' și pe ea. 

— Bună, Sarah, îi răspunse la salut individul 
dindărătul tejghelei. Şi dintr-odată, se umplu și el de 


veselie, ca prin farmec. 
DE-ABIA ACUM se apropia de mușterii ticălosul, doar 


acum se trezise si el la viaţă. Numai PENTRU SARAH. 


Şi în acel moment, el îl împușcă pe filfizon în piept, 
exact în locul cu inscripţia Starbucks. 

— Lasă cafeaua, Christopher. N-am nevoie acum. 
Sunt deja băgată-n priză. 

De-abia atunci se întoarse el să se uite și la femeie. 
O vedea pentru prima oară. 

Era o blondă cu aspect vioi, în vârstă de vreo treizeci 
și cinci de ani, purtând o scurtă de piele neagră și 
niște pantaloni pescărești de aceeași culoare. 

— Hei, bună dimineaţa, Sarah, o salută și el cu multa 
degajare și prietenos ca un cocker spaniol lăsat liber 


din lesa. Te-ai îmbrăcat în negru pentru 
înmormântare? 


— N-am înteles... 

Şi bărbatul o împușcă și pe ea. De două ori. Apoi mai 
trase încă o dată în vânzător. 

Parcă fusese vorba despre o singură crimă, nu?se 
întrebă în gând. Las-că-i foarte bine și două. 

Apoi fură încasările din sertar, luă și de la Sarah 
jalnicul ei portofel din piele de căprioară și ieși în 
aerul ceţos al zorilor din Los Angeles, pe Stanley, apoi 


Spaulding și Genessee. 
Mary Smith a trecut din nou la acțiune, nu-i așa? 


101 


M-am uitat la Jannie, prin oglinda retrovizoare. 

— Muzeul spionilor, da? 

Ea dădu din cap. 

— Categoooric! 

La mica noastră tombolă, Jannie trăsese după- 


amiaza de sâmbătă. Seara de sâmbătă o nimerisem eu 
ziua de duminică îi revenise Nanei, iar în seara de 
duminică era vremea lui Damon să se dezlănţuie. 


Weekendul familiei Cross fusese stabilit în întregime și 
se afla deja în curs de desfășurare. 

Ne-am petrecut întreaga după-amiază aflând totul 
despre spionii ninja, despre spionii fantomatici şi 
despre cei din romanele de capă și spadă, lucruri care 
probabil că îmi scăpaseră la cursurile pe care le 
urmasem la Quantico. Copiii și-au testat capacităţile 
de observare la Şcoala pentru Spioni. Până și eu am 
fost impresionat de câteva accesorii și tipuri de 
echipamente __ale__ viitorului, expuse în sectiunea 
secolului al XXI-lea. 

Întrucât masa de seară era la alegerea mea, m-am 
hotărât să ne iniţiem cu toţii în mâncarea etiopiană. 
annie și Damon au suportat cât se putea de bine 
câteva dintre cele mai exotice gusturi și arome - 
refuzând să mănânce doar KITFO, care era în fond un 
simplu biftec tartar. Le-a făcut plăcere să mănânce cu 
mâna, lucru pe care Nana l-a denumit „mâncatul ca la 
mama acasă”. 

Când Jannie și Nana s-au dus la baie, Damon s-a 
întors spre mine. 

— Să știi că puteai s-o fi invitat și pe doctoriţa Coles. 
Asta numai dacă ti-ar fi făcut plăcere, îmi spuse el, 
ridicând apoi din umeri. 

Am fost miscat de remarca lui Damon, ca de la 


bărbat la bărbat. As zice chiar că observaţia lui mi se 


păruse de-a dreptul adorabilă, deși lui nu i-ar fi plăcut 
să afle asta. 

— Îţi mulţumesc, Day, i-am replicat eu direct. Kayla 
și cu mine o să luăm cina împreună marţi. Apreciez 
foarte mult faptul că te-ai gândit la ea. 

— E o doamnă drăguță. Toată lumea așa consideră. 
Şi să știi că ai și tu nevoie de cineva. 

— Da, știu. 

— lar ea este unica persoană care a reușit s-o 
determine pe Nana să facă niște lucruri pe care ea nu 
le dorește. 

Am râs, încântat de faptul că el remarcase atât de 
multe lucruri referitoare la Kayla, iar observaţiile sale 
erau în cea mai mare parte adevărate și isteţe. 

— Ce este atât de nostim? întrebă Nana, reapărută 
ca din pământ la masă. Ce mi-a scăpat? 

— Ce s-a întâmplat? ne întrebă și Jannie, sau mai 
exact ne somă să-i răspundem. Vreau să știu ce se 
petrece. Era ceva despre Muzeul Spionilor? Voi doi 
râdeaţi cumva pe seama mea? Nu accept să fiu luată 


peste picior. 
— Avem si noi, băieții, secretele noastre, i-o reteză 


Damon. 


— Pot să pariez că vorbeaţi despre doctoriţa Coles, 
chițăi Jannie, intuitia ei feminină dovedindu-se 


remarcabilă. Nouă ne place de ea, tăticule, mi se 
adresă fata, după ce nici eu și nici Damon nu 
confirmaserăm dar nici nu infirmaserăm 
presupunerea. 

— Da, dar vouă vă place de toată lumea. 

— Mă și întreb de ce se întâmplă așa. 

— Trebuie s-o invităm la noi la cină, ciripi și Nana. 

— Însă nu martea asta, o avertiză Damon. 


Jannie zâmbi cu gura până la urechi. 


— Da. Marţi seară ai întâlnire cu ea, nu-i asa 


tăticule? Am dreptate? 


102 


În seara zilei de marti aveam, într-adevăr, întâlnire 


cu Kayla Coles. 

Iar după aceea, am avut întâlnire cu ea și joi. 

Putin după ora unu noaptea, ședeam împreună cu 
Kayla pe veranda din faţa casei acesteia. Stăteam 
acolo de vorbă de cel puţin două ore. Kayla tocmai mă 
convinsese să activez în cadrul Fundaţiei pentru 
Apărarea Drepturilor Copiilor. Pentru a-și susţine 
punctele de vedere ea se sprijinea pe statistici, la fel 
precum făcea și Nana: numai în America, existau 
patruzeci de milioane de copii fără un viitor asigurat și 
se năștea câte unul în fiecare minut al oricărei zile. 
Sigur că eram de acord să vin în ajutorul lor - cu orice 


puteam. Chiar dacă situaţia n-ar fi fost cea care era 
acum. 


— Ce faci sâmbătă? mă întrebă ea. Doar acea 


A 


întrebare, pusă pe tonul ei dulce, mă făcu să zâmbesc. 
Apropo, întrebarea asta a mea n-are nicio legătură cu 
Fundaţia pentru Apărarea Drepturilor Copiilor. 

— Speram să vii la noi, la o masă pregătită de Nana, 
i-am răspuns eu. 

— N-ar fi mai bine s-o întrebi și pe Nana? 

Am râs. _ 

— Ideea a fost a ei. Sau a unuia dintre copii. Însă 
Nana face și ea parte, cu siguranţă, din conspirație. S- 
ar putea ca ea să fi fost chiar capul răutăţilor. 

În cazul în care universul nu voia să mă mai 


întâlnesc cu ea, mesajul acestuia fusese deturnat. 
Toată ziua de sâmbâtă am fost usor emotionat de 


faptul că urma să vină la noi Kayla. Asta însemna ceva, 
nu? S-o aduc acasă la noi - în astfel de împrejurări. 


— Arăţi BINE, tăticule, mă asigură Jannie, uitându-se 


la mine din cadrul usii camerei mele. Eu tocmai 


aruncasem pe pat o cămașă și îmi trăsesem pe mine 
un pulover negru, cu care trebuia să recunosc că îmi 
stătea foarte bine. Era totuși destul de stânjenitor să 
fii surprins în timp ce îţi dichiseai ţinuta. Jannie se 
autoinvită înăuntru, se așeză și urmări cum terminam 
să mă gătesc și să mă ferchezuiesc. 

— Ce se întâmplă pe-aici? Damon intrase și el 
imediat după aceea și se așezase pe pat, lângă sora 
lui. 

— A auzit cineva pe-aici și despre conceptul de 
intimitate? 

— Se aranjează atât de frumos, pentru doctorita 
Kayla. Se face fercheș nevoie mare. Îmi place cum îi 
șade în negru. 

Stăteam cu spatele la ei, iar cei doi vorbeau, cu 


glăscioarele lor doar puţin afectate, ca și cum eu nici 
n-as fi fost acolo. 


— Crezi că-i nelinistit? 

— I-hî. Probabil că da. 

— Crezi că o să se păteze cu vreo picătură de ceva, 
în timpul mesei? 

— Cu siguranţă. 

M-am întors către copii mugind în joacă și i-am 
înșfăcat pe-amândoi, mai înainte de a fi apucat ei să 
fugă care-ncotro. Cei doi izbucniră în hohote de râs, 
uitând, pentru o clipă, de faptul că se dezvăţaseră de 
soiul acesta de glume de prost-gust. I-am răsturnat pe 
pat și m-am apucat să-i gâdil în toate locurile unde 
știam din alte ocazii asemănătoare că se gâdilau. 

— O să-ţi mototolești hainele, strigă Jannie la mine. 
Taatii! Oprește-te! 

— Nu-i nimic, i-am replicat eu. Oricum va trebui să 
mă schimb... după ce o să mă pătez cu ceva la masă. 

I-am fugărit până jos în bucătărie, după care ne-am 


oferit cu toţii s-o ajutăm pe Nana la treburile pe care 
ne-ar fi lăsat ea să le facem. Să întindem masa 


extensibilă. Să scoatem _porţelanurile bune şi 
sfesnicele noi. 

Nana se cam grozăvea, căutând să epateze putin, 
sau poate chiar mai mult. Eu nu aveam nimic 
împotrivă în a mânca cele mai sofisticate feluri pe care 
știa ea să le prepare. Niciodată nu mi s-a întâmplat 
una ca asta. 

După cină, care a fost uluitoare - compusă din doi 
pui fripţi cu mirodenii și ornaţi cu o garnitură de 
cartofi copţi la cuptor, din sparanghel, dintr-o salată 
mai deosebită și din prăjituri cu nucă de cocos - Kayla 
și cu mine am ieșit în oras. Ne-am suit în Porsche și 
am pornit-o spre Tidal Basin, urcând apoi spre 
Memorialul Lincoln. Am parcat acolo și am început să 
ne plimbăm de-a lungul Reflecting Pool. Este un loc 
frumos și liniștit, mai ales noaptea. Nu știu de ce, după 
lăsarea întunericului, foarte puţini turiști se mai află 
acolo. 

— Totul a fost minunat, îmi spuse ea, pe când ne 


apropiam de monumentul lui Washington. Vreau să 
zic, acasă la tine. 


Eu am râs. 


— Poate chiar puţin cam prea perfect, după gustul 
meu. Nu ţi s-a părut că s-au străduit cu toţii parcă 
prea mult? 

Venise acum rândul Kaylei să râdă. 

— Ce-aș putea să spun? Ai tăi mă simpatizează. 

— Trei întâlniri într-o singură săptămână probabil că 
le-au băgat în cap tot felul de idei. 

Kayla îmi zâmbi. 

— Nu numai lor, ci și mie mi-au băgat ceva idei în 
cap. Vrei să ţi le spun și ţie? 


— Cam ce fel de idei? Dă-mi un exemplu. 
— Mă gândeam în primul rând că suntem aproape 
de locuinta mea. 


— Tu ești doctoriță. Probabil că ești expertă în 
anatomia omului. 

— Iar tu ești psiholog, așa că ești expert în psihicul 
uman, aşa o fi? 

— Pare că o să iasă totul extrem de nostim. 


Şi chiar așa s-a și întâmplat. 


Insă după aceea, și-a băgat din nou coada vestita 
mea Slujbă. 


103 


— O să fiu acolo mâine. Mai mult decât atât nu pot 
face. O să-mi rețin imediat un loc la un avion spre Los 
Angeles. 

Chiar în momentul în care vorbeam, nu-mi venea să 
cred că vorbele acelea îmi ieșeau tocmai mie din gură. 

Nu _discutasem la telefon cu Fred Van Allsburg mai 
mult de două minute, iar răspunsul meu era în foarte 
mare măsură unul automat, de parcă aș fi fost 
programat să reacţionez într-un fel anume. Ce mai era 
și asta, CANDIDATUL __MANCIURIAN? Ce rol jucam eu 
oare? Eram personajul pozitiv? Sau cel negativ? Sau 
poate că eram vreun personaj intermediar? 

Bineînţeles că de-abia aşteptam s-o reîntâlnesc pe 
Mary Wagner, împins de curiozitate aproape la fel de 
mult ca de obligaţia de serviciu. Departamentul de 
Poliţie din Los Angeles n-o mai putuse determina să 
vorbească, deși se străduia de zile întregi să facă asta. 
Așa că polițiștii de-acolo doreau ca eu să mă întorc în 
California, pentru a-i ajuta. Dar și eu simţeam nevoia 
să revin, pentru că tot mă mai rodea ceva în legătură 
cu acel caz de omucidere, chiar dacă, după toate 
probabilitățile, Mary părea să fie vinovată. 

Desigur că voiam ca această călătorie să fie cât mai 
scurtă posibil. Şi de fapt, atunci când am ajuns la 
hotelul din Los Angeles, mi-am lăsat nedesfăcut 
bagajul, scoțându-mi din el doar periuţa de dinţi. Acest 


lucru probabil că mă ajuta să mă simt ca și cum 
sederea mea acolo urma să fie mai scurtă decât data 


trecută. 

În orice caz, întrevederea mea cu Mary Wagner era 
stabilită pentru dimineaţa următoare, la ora zece. M- 
am gândit dacă n-ar fi fost cazul s-o sun pe Jamilla, 


însă m-am decis să nu fac asta si chiar în acel moment 


am înteles că între noi doi totul se terminase definitiv. 


Era un gând pe cât de trist, pe-atât de adevărat, și 
eram sigur că amândoi știam acest lucru. A cui să fi 
fost vina? N-aveam idee. Avea oare vreun rost să 


stabilim vinovăţii? PROBABIL CĂ NU, decretă în gând 
doctor Cross. 

Mi-am petrecut seara parcurgând rapoartele și 
transcrierile discuţiilor din ultimele câteva săptămâni, 
documente pe care mi le trimisese Van Allsburg. 
Potrivit celoi citi-te, cei trei copii - Brendan, Ashley și 
Adam - păreau să constituie unicul lucru pe care îl 
avea Mary în minte, așa încât știam foarte bine ceea 
ce aveam de făcut. Dacă pe Mary n-o obsedau decât 


copiii ei, atunci cu-acest subiect aveam să ne începem 
conversatia, în dimineata următoare. 


104 
La ora nouă fără un sfert dimineata, mă aflam într-o 


altă încăpere, dar care arăta identic cu aceea în care o 
intervievasem data trecută pe Mary Wagner. 
Gardianul o aduse în camera de interogatoriu exact 
la ora stabilită. 
Am putut remarca imediat faptul că zilele de 
anchetă de până atunci lăsaseră urme asupra ei. 
Femeia evită să se uite la mine și se așeză cu 


stoicism, în timp ce paznicul o lega de masă cu 
cătușele. 

Apoi acesta rămase în picioare, lângă ușă. Nu prea 
mi-a convenit, însă n-am comentat. Dacă puteam să 
mai am și o a doua întrevedere cu ea, poate că aș fi 
reușit să mai îmblânzesc condiţiile. 

— Bună dimineaţa, Mary. 

— Bună. 

Avea un ton neutru, ca o dovadă minimală că 
respecta regulile. Şi totuși, încă nu se uita în ochii mei. 
Mă întrebam dacă mai  ispășise vreodată o 
condamnare, iar în cazul în care asa stăteau lucrurile 
aș fi fost curios să aflu pentru ce anume. 

— Aș vrea să-ţi spun mai întâi pentru ce am venit 


aici, am intrat eu de-a dreptul în subiect. Mary, ești 
atentă la vorbele mele? 

Nicio reacţie din partea ei. Femeia își încleșta și își 
descleșta dinţii, ţintind cu o privire fixă un punct de pe 
perete. Am simţit însă că mă asculta, deși încerca să 
mascheze acest lucru, așa că am continuat: 

— Ştii deja că au fost descoperite destule dovezi 
împotriva ta. Şi mai cred că știi și faptul că există încă 
anumite îndoieli în privinţa copiilor tăi. 

Ridică în _ sfârșit privirea, și din ochii ei ţâșniră 
fulgere în direcţia mea. 


— În cazul acesta, nu mai avem ce discuta. 


— Ba eu unul cred că da. Şi de fapt, mai avem multe 
de discutat. 

Am scos atunci pixul și o foaie albă de hârtie și le-am 
pus pe masă adăugând: 

— M-am gândit că s-ar putea să-ţi dorești să le 
trimiti o scrisoare, lui Brendan, Ashley și Adam. 


105 


Mary_se transformă brusc, exact cum făcuse și cu 


alte ocazii. Se uită din nou la mine, ochii și gura ei 
exprimând dintr-odată mai mult calm. O expresie de 
vulnerabilitate pe care i-o mai văzusem îi luă în 
stăpânire trăsăturile. Atunci când arăta astfel era 
dificil să nu simţi o oarecare compasiune pentru ea, 
indiferent de ceea ce ar fi făcut. 

— Nu mi se dă voie să-ţi scot cătușele, însă îmi poti 
dicta mie ceea ce ai vrea să le scrii, iar eu voi scrie în 
locul tău totul, cuvânt cu cuvânt. 


— Este cumva asta vreo capcană? mă întrebă ea, de 
fapt aproape rugându-se să nu fie vorba despre așa 
ceva. Este cine stie ce smecherie, nu-i asa? 


A trebuit să-mi aleg cu multă grijă vorbele: 
— Ba nu-i niciun fel de smecherie. Este doar o ocazie 


care ţi se oferă ca să le poţi transmite copiilor tăi orice 
ti-ai dori. 

— Şi polițiștii o să citească scrisoarea mea? Te rog 
să-mi spui sincer! Vreau să știu precis dacă au s-o 
citească și ei. 

Replicile femeii mă fascinau, căci dovedeau un 
amestec de emoţii puternice și de luciditate. 

— Păi, și discuţiile de-aici sunt înregistrate, i-am 
reamintit eu. Şi nu trebuie să faci asta, dacă nu vrei. 


Tu hotărăști. Este opţiunea ta, Mary. 
— Tu ai venit acasă la mine. 


— Da, asa este. 


— Mi-a plăcut de tine. 

— Mary, și mie îmi place de tine. 
— Eşti de partea mea? 

— Da, sunt de partea ta. 

— Te afli de partea dreptăţii, nu? 
— Sper asta din tot sufletul, Mary. 


Ea se uită de jur împrejurul camerei, fie cântărind 
posibilităţile pe care le avea, fie căutându-și cele mai 
potrivite cuvinte, nu-mi dădeam seama cu exactitate. 
Ochii i se aţintiră asupra foii de hârtie dintre noi. 

— Dragă Brendan, începu ea în șoaptă. 

— Doar Brendan? 

— Da. Te rog să le citești scrisoarea asta fratelui și 


surorii tale, pentru că tu ești băiatul cel mai mare din 
familie. 


Eu notam textual ceea ce îmi dicta femeia, scriind 
cât de repede puteam, ca să ţin pasul cu Mary și să nu 
pierd niciuna dintre vorbele ei. 

— Mami trebuie să stea departe de voi pentru o 
vreme, însă nu va dura mult, vă promit. Vă PROMIT 
solemn. Oriunde aţi fi acum, eu sunt sigură că oamenii 
de-acolo au mare grijă de voi. lar dacă vă simțţiţi 
singuri sau vă vine să plângeţi, este foarte bine să 
faceţi și asta. Plânsul vă poate ajuta să scăpaţi de 
tristeţe. Orice om mai plânge din când în când, chiar și 
mami, dar numai pentru că mi-e atât de dor de voi. 

Mary făcu o pauză, și o expresie de mulţumire apăru 
pe faţa ei, de parcă tocmai văzuse o imagine extrem de 
plăcută. Privirea ei fixa zidul cel mai îndepărtat și 
figura i se luminase cu un zâmbet care aproape că-ţi 
frângea inima. 

— Atunci când o să fim din nou cu toţii împreună, o 
să mergem la un picnic, așa cum vă place vouă cel mai 
mult, continuă ea. O să luăm cu noi orice ne dorim să 
mâncăm și o să plecăm cu mașina într-un loc frumos și 
o să stăm acolo toată ziua. Poate că o să mergem să 
înotăm. Orice vă doriţi voi, dulcii mei copii iubiţi. De- 
abia aştept asta. Şi știți ceva? Aveţi un înger păzitor, 
care veghează toată vremea asupra voastră. Eu sunt 
îngerul vostru păzitor și vă sărut de noapte bună 


atunci când mergeţi seara la culcare. Nu trebuie să vă 
fie frică, pentru că eu sunt mereu acolo, împreună cu 
voi. lar voi sunteţi mereu aici, împreună cu mine. 
Mary se opri câteva clipe, închise ochii și scoase un 
oftat sonor. Vă iubesc foarte, foarte mult. Cu dragoste, 
mami. 

Ea deja se aplecase mult mai aproape de masă decât 
fusese atunci când începuserăm. Nu-și mai lua ochii de 
la scrisoare, vorbindu-mi în continuare, cu o voce plină 
de blândeţe, în șoaptă: 

— Şi mai pune în josul foii trei Xuri si trei O-uri. 
Câte un sărut și câte o îmbrăţișare pentru fiecare 
dintre copilașii mei. 


106 


Cu cât auzeam mai mult, cu-atât mă îndoiam mai 


tare că Mary Wagner i-ar fi inventat pe de-a-ntregul pe 
cei trei copii. Şi aveam un presentiment cumplit, în 
legătură cu ceea ce li s-ar fi putut întâmpla acestora. 
Mi-am petrecut întreaga după-amiază încercând să 
dau de urma lor. Baza de date referitoare la crime mi- 


a furnizat o lungă listă de copii uciși de femei în 
ultimele câteva zeci de ani. Am auzit și am și citit, nu 
mai știu pe unde, că furturile de prin prăvălii și 
omorârea propriilor copii sunt singurele două 
infracţiuni pe care femeile americane le comit în 
număr egal cu bărbaţii. 

In cazul în care acea statistică era adevărată, atunci 
acel dens și voluminos raport conținea doar o jumătate 
dintre crimele înregistrate ca fiind comise asupra unor 
copii. 

Am scrâșnit din dinţi și la propriu și la figurat și am 
mai lansat încă o procedură de căutare prin respectiva 
listă atât de tulburătoare. 


De data asta am cerut selectarea crimelor multiple. 
Odată obtinută această listă redusă ca dimensiuni, am 


început anevoiosul proces de a o parcurge. 
Mi-au sărit imediat în ochi câteva dintre cele mai 
vestite nume în domeniu: Susan Smith, cea care în 


anul 1994 își înecase ambii fii, precum și Andrea 
Yates, care îi ucisese pe toţi cei cinci copii ai ei, după 
câţiva ani de luptă cu psihoza și cu o profundă 
depresie post-lăuzie. 

Şi lista continua. Niciuna dintre aceste ucigașe nu 
putea fi considerată victimă în cazurile lor, și totuși 
era limpede predominanţa la aceste femei asasine a 
unor extrem de severe afectiuni mintale. 


Susan Smith și Andrea Yates au fost ambele diagnos- 


ticate cu tulburări clinice și de personalitate. Era ușor 
de închipuit că același lucru putea fi dezvăluit drept 
adevărat și în cazul lui Mary Wagner, însă un 
diagnostic demn de încredere ar fi luat un timp mai 
îndelungat decât cel pe care probabil că urma să-l am 
la dispoziţie. 

Acestei chestiuni anume i-am oferit câteva ore 
suplimentare de lucru, în cadrul cercetărilor mele. 

Am trecut la o nouă pagină a listei și, cu o mare 
tristețe, am găsit exact ceea ce căutam. 

Adică, am descoperit un caz de triplu omor, comis la 
Derby Line, în statul Vermont, pe data de 2 august 
1983. Victimele erau doi fraţi și sora lor: 

Beaulac, Brendan, opt ani 

Beaulac, Ashley, cinci ani 

Constantine, Adam, unsprezece luni. 

Ucigașa, mama lor, era o femeie de douăzeci și șase 
de ani, care purta numele de familie Constantine. 

lar numele ei de botez era MARY. 

Am trecut apoi, de la raportul poliţiei, la felul în care 
fusese oglindit cazul în presa locală. 

Asta m-a îndrumat către un articol dintr-un număr 


din 1983 din CALEDONIAN-RECORD, din St. Johnsbury, 
Vermont. 

Se mai afla acolo și o fotografie destul de neclară, în 
alb-negru, a lui Mary Constantine, șezând pe banca 
acuzaților. Figura acesteia era mai tânără, însă 
împietrita expresie detașată de pe faţa ei era în mod 
neîndoielnic aceeași cu a lui Mary Wagner, aceeași 
privire din momentul în care femeia voia să-și înăbușe 
sentimentele sau în care simţea că nu mai putea 
suporta. Dumnezeule! 

Femeia pe care o cunoșteam drept Mary Wagner își 
omorâse copiii cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, 


iar în ceea ce o privea, acest lucru nu se întâmplase 
niciodată. M-am dat puţin înapoi cu scaunul și am 
răsuflat adânc. Ajunsesem în cele din urmă și în 
centrul labirintului. Venise vremea să încep să-mi 
găsesc drumul spre ieșire. 


107 


O mie nouă sute optzeci și trei, zici? lisuse, dar asta 
s-a întâmplat în secolul trecut! Bine, așteaptă o clipă. 
O să-ncerc să te ajut. Numai să pot. 

Am așteptat câteva minute, timp în care am auzit de 
la celălalt capăt al firului cum erau apăsate clapele 
unei tastaturi. 

Interlocutorul meu era un agent FBI pe nume Barry 
Medlar, de la secţia noastră operativă din Albany. 
Acesta era coordonatorul unităţii Crime Contra 
Copiilor (CCC) din Albany. Fiecare sucursală FBI avea 
o astfel de unitate CCC, iar cea din Albany includea și 
statul Vermont. Voiam să mă apropii cât de mult 
puteam de sursă. 

— Am găsit! exclamă Medlar. Mai stai puţin, și iat- 
0.... Constantine, Mary. Triplă omucidere pe doi 
august. A fost arestată pe zece august. Lasă-mă să 
rulez restul. E-n regulă, asta e. Sentința de nevinovăție 
pe motiv de alienare mintală a fost pronunţată pe data 
de întâi februarie a anului următor, femeia având 
avocatul repartizat din oficiu, de către stat. 

— Nevinovată pe motiv de alienare mintală, am 
murmurat eu. 

Prin urmare, ea nu-și putuse permite să-și angajeze 
un avocat și nu avusese de partea ei niciun atu. 
Nevinovăţia pe motiv de alienare mintală poate fi o 
justificare extrem de dificil de dovedit. Probabil că 
întreg cazul fusese foarte limpede, de vreme ce se 
încheiase astfel. 

— Şi unde anume a fost trimisă, până la urmă? l-am 
întrebat pe Medlar. 

— Probabil că la Spitalul de Stat din Vermont, de la 
Waterbury. Nu cred că există aici date referitoare la 
vreun transfer, însă acea instituţie nu este exagerat de 


aglomerată. Îţi pot furniza un nume și un număr de 
telefon, dacă doresti niște informaţii mai amănunțite. 

Mă tenta să-i sugerez cu delicateţe că aș fi dorit să 
facă tot el asta pentru mine, însă oricum preferam să 
dau eu telefoanele importante, așa că mi-am notat 
numărul Spitalului de Stat din Vermont. 

— Dar ce-mi poţi spune despre felul cum și-a omorât 
Mary Constantine copiii? l-am întrebat eu în 
continuare pe Medlar. Ce date ai despre modul în care 
a comis ea crimele? 

Am auzit cum erau frunzărite niște pagini, după care 
Medlar a exclamat: 

— De necrezut! 

— Ce-ai găsit? 

— Mary Smith a ta nu folosea parcă, acolo la Los 


Angeles, un Walther PPK? 
— Ba da. Da’ de ce-ntrebi? 


— La fel si aici. A fost întrebuintat tot un Walther 


PPK, unul care n-a mai fost găsit niciodată. Probabil că 
ea l-o fi dosit foarte bine, cine știe pe unde. 

Eu îmi mâzgăleam însemnările cu furie, în timp ce el 
vorbea. Trebuie să recunosc că mă cam lăsase 
stupefiat. 

— Foarte bine, agent Medlar, uite de ce aș mai avea 
nevoie. Te rog să-mi găsești o modalitate de a contacta 
pe cineva din departamentul local de poliţie, care s-a 
ocupat de cazul Mary Constantine. Şi aș mai vrea să- 
mi transmiţi întregul dosar al cazului. Îmi poţi expedia 
imediat prin e-mail tot ce ai disponibil în calculator în 
momentul ăsta, iar restul dosarului mi-l poţi trimite 
apoi prin fax. Şi aș vrea să fie, cu adevărat, absolut tot 
ce ai. O să-ţi dau numărul meu de celular, pentru 
eventualitatea în care mai găsești și altceva care să 
merite osteneala de a fi menţionat. Eu o să cam fiu pe 


drumuri. 


Mi-am îndesat apoi în servietă niște documente, în 
timp ce încă mai vorbeam la telefon cu Medlar. 

— Şi mai e ceva, am mai adăugat eu. Ce curse 
aeriene există între Los Angeles și Vermont? 


108 


După optsprezece ore și după ce străbătusem circa 
cinci mii de kilometri, ședeam în mica și plăcuta 
cameră de zi a lui Madeline și a fostului șerif Claude 
Lapierre, din casa lor, amplasată chiar la marginea lui 
Derby Line, statul Vermont. Localitatea era un sat 
micut, la fel de frumos ca acelea din pozele de pe 
calendare şi efectiv lipit de graniţa canadiană. 
Biblioteca publică locală și clădirea Operei fuseseră 
construite din greșeală chiar PE graniţă, iar uneori 
înăuntrul acestora erau postați grăniceri, pentru a 
împiedica eventualele treceri ilegale ale frontierei. 

Nu era totuși locul în care ţi-ai fi putut imagina că 
forțele puse să vegheze la respectarea legilor erau 
cine știe cât de ocupate. Mary Constantine trăise aici 
toată viaţa - exact până când îi omorâse pe cei trei 
copii ai ei, comițând o crimă abominabilă, care ţinuse 
mult timp capul de afiș al știrilor din presa scrisă și 


audiovizuală din întreaga ţară, cu douăzeci de ani în 
urmă. 


— Ce anume crezi că-tți amintesti cel mai bine 
despre acest caz? l-am întrebat pe domnul Lapierre. 

— Cutitul. In mod cert, cutitul. Felul în care i-a 
ciopârţit femeia bietei fetiţe faţa, după ce i-a ucis pe 
toţi trei. Am fost vreme de douăzeci și șapte de ani 
șeriful ținutului Orleans, iar acela a fost cel mai 
cumplit lucru pe care l-am văzut vreodată. A fost de 
departe cel mai cumplit lucru, agent Cross. De 
departe. 

— Sinceră să fiu, mie mi-a fost milă de ea. Doamna 
Lapierre şedea alături de soţul ei, pe canapeaua 
acoperită cu o țesătură albastră din denim. Vreau să 
spun, de Mary. Sărmana femeie n-a avut decât 
necazuri, toată viaţa ei. Nu că asta ar putea scuza 


ceea ce a făcut ea, însă.... Şi doamna Lapierre flutură 
o mână, în loc să-și termine gândul. 

— Aţi cunoscut-o, doamnă Lapierre? 

— Am cunoscut-o în felul în care pe-aici toată lumea 
cunoaște pe toată lumea, îmi răspunse ea. Pe-aici, toţi 
vecinii se cunosc între ei. Ne ajutăm unii pe ceilalţi. 

— Şi ce puteţi să-mi spuneţi despre Mary cea de 
dinainte de a se fi întâmplat toată povestea asta? i-am 
întrebat pe amândoi. 

Începu să-mi răspundă Claude Lapierre. 

— Era o fată bună. Liniștită, politicoasă, căreia îi 
plăcea să se plimbe cu barca. Pe lacul 
Memphremagog. De fapt, nu sunt prea multe de spus. 
În timpul liceului, muncea la birt. Mereu îmi servea 
micul dejun. Însă îţi repet că era o fiinţă foarte tăcută, 
retrasă și închisă în sine. Cu toţii am fost extrem de 
surprinși, atunci când am aflat că e însărcinată. 

— Şi încă și mai surprinși când tatăl copiilor a rămas 
împreună cu ea, interveni doamna Lapierre. 

— Sau cel puţin pentru o vreme, adăugă repede 
sotul acesteia. 

— Pot să presupun că acesta era domnul Beaulac? 

Amândoi dădură din cap. 

— El era cu zece ani mai în vârstă ca ea, iar fata n- 
avea decât șaptesprezece ani. Însă ei doi chiar au 
format un cuplu. Şi-au dat toată silinţa. Şi au avut 
chiar și un al doilea copil împreună. 

— Pe Ashley, adăugă doamna Lapierre. 

— Nimeni n-a fost foarte surprins atunci când el și-a 
luat până la urmă tălpășiţa. În orice caz, eu unul m-am 
așteptat să se întâmple asta mult mai repede. 

— George Beaulac era o veritabilă haimana, preciză 
doamna Lapierre. Consuma multe droguri. 

— Aveţi idee ce anume s-a mai întâmplat cu el? A 


mai văzut-o pe Mary? Şi-a mai revăzut copiii? 

— Nu știu, îmi răspunse Claude. Dar înclin să cred 
că nu. El chiar era un pierde-vară. 

— Ei bine, ar trebui să-l găsesc, am murmurat eu, 
mai mult pentru mine. Aș avea într-adevăr mare 
nevoie să descopăr unde se află acum George Beaulac. 

— Cu siguranţă, prea mare lucru de capul lui nu s-a 
ales, îmi spuse doamna Lapierre. 


109 


După aceea, nu m-am mai ostenit să-mi fac 
însemnări. Nu mai aveam nevoie de nimic în plus față 
de ceea ce îmi notasem deja. Dinspre bucătărie venise 
un zgomot zumzăitor și până la urmă am întrebat-o pe 
doamna Lapierre de la ce anume era sunetul acela. N- 
aș fi putut ghici niciodată de unde provenea. S-a 
dovedit că ea usca niște carne de vânat, într-un 
evaporator. 

— Unde se aflau părinţii lui Mary, în perioada 
aceea? i-am întrebat eu, _ reîntorcându-mă la 
problemele mai importante. 

Doamna Lapierre_scutură din nou din cap. Ea îmi 
umplu ceașca de cafea, în vreme ce soțul ei îmi 
răspundea la întrebare: 

— Rita a murit, pare-mi-se pe când Mary nu avea 
decât vreo cinci anisori. A crescut-o Ted, în cea mai 
mare parte de unul singur, deşi n-a părut să-şi dea o 
prea mare silinţă ca tată. Nu s-a întâmplat nimic ieșit 


din comun, ci totul a fost doar extrem de trist. lar apoi 
a murit si el, cred că în acelasi an în care s-a născut 


Brendan. 


— Omul fuma pe rupte, interveni și Madeline. A fost 
răpus de un cancer la plămâni. Biata fată n-a prea avut 
timp nici să răsufle. 

După plecarea lui George Beaulac, Mary s-a apropiat 
de un alt bărbat de prin partea locului, un mecanic, pe 
nume John Constantine. 

— Acesta a început să-i cam dea târcoale, încă de- 
atunci când ea a rămas însărcinată cu el, îmi spuse 
Madeline. Nu era un secret. Când Adam împlinise vreo 
șase luni, John a plecat și el pentru totdeauna, în 
lumea largă. 

Apoi continuă Claude: 


— Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aș zice că ea a 
început s-o ia razna cam pe-atunci, dar cine poate ști? 
Nu mai vezi pentru o vreme pe cineva și presupui că 
este doar prins cu treburile, iar într-o bună zi, ca din 
senin, bum! Asta a fost totul. Probabil că ea a clacat. 
Pare că s-a întâmplat dintr-odată, însă poate că n-a 
fost chiar așa. Sunt sigur că starea ei s-a deteriorat în 
timp. 

Am sorbit din cafea și am luat politicos o îmbucătură 
dintr-o plăcinţică. 

— As vrea acum să revenim la momentul crimelor. 
Domnule șerif, ce anume a avut de zis Mary, atunci 
când a fost prinsă? 

— Asta-i mai simplu de spus decât orice, din câte îmi 
amintesc eu. După ce am arestat-o, n-am putut scoate 
de la Mary nici cea mai mică vorbuliţă despre crime. 

— Mi-ar fi de mare folos orice mi-ai mai putea spune. 
Mai încearcă, te rog, să-ţi amintești câte ceva, 
domnule serif. 

Madeline răsuflă adânc și își puse o mână peste cea 
a soţului ei. Amândoi păreau să aibă temperamentul 
asezat al unor vechi fermieri, asa cum remarcasem din 
când în când și la Mary. 

— Se pare că în ziua aceea ea i-a dus pe copii la un 
picnic. Au mers cu mașina adânc în pădure. Noi am 
descoperit mai târziu locul, absolut din întâmplare. 
Acolo i-a împușcat. Unu, doi, trei, direct în ceafă. 
Expertul criminalist a presupus că femeia i-a întins pe 
jos, poate ca pentru a-i pune să tragă câte un pui de 
somn. Eu cred că i-a omorât mai întâi pe cei doi copii 
mai mari, deoarece pruncul nu avea cum să fugă. 

Am așteptat cu răbdare ca el să continue. Ştiam că 
trecerea timpului nu făcea ca acest soi de lucruri să fie 
mai ușor de rememorat și de povestit. 


— Apoi i-a înfășurat cu grijă, pe fiecare în câte o 
pătură. Şi azi îmi mai amintesc acele vechi pături 
militare pe care le-a folosit. A fost înspăimântător. Se 
pare că după aceea i-a adus acasă și acolo i-a ciopârţit 
lui Ashley faţa cu cutitul. I-a crestat toată faţa, și nu se 
ştie de ce i-a făcut asta numai fetiţei. N-am să uit 
niciodată acest lucru. Aș vrea să pot uita, însă pur și 
simplu nu mă simt în stare. 

— Tu i-ai găsit? l-am întrebat eu. 

Bărbatul dădu din cap. 

— Seful lui Mary mi-a dat telefon și mi-a spus că n-o 
mai văzuse de zile întregi. Mary nu avea pe atunci 
telefon, așa că am făgăduit să trec pe la ea. Credeam 
că urma să fie doar o vizită de politeţe. Mary a venit 
să-mi deschidă ușa, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
absolut nimic însă eu am simţit imediat mirosul. Fără 


nicio exagerare. li pusese pe toţi trei într-un cufăr în 
subsolul casei - fiind atunci luna august - și i-a lăsat 


pur și simplu acolo. Bănuiesc că ea nu mai simţea 
deloc acel miros, tot asa cum nu mai simtea nimic 
altceva, încă nu-mi pot explica toate astea. Nici măcar 
acum, după ce a trecut atâta amar de ani. 

— Câteodată nu există niciun fel de explicaţie, i-am 
spus eu. 

— Oricum, ea n-a opus rezistenţă. Am arestat-o în 
liniste. 

— A fost totuși o poveste care a făcut enorm de 
multă vâlvă, preciză Madeline. 

— E foarte adevărat. Şi ea a făcut ca, vreme de o 
săptămână, Derby Line să apară în mod cât se putea 
de vizibil pe hartă. Sper să nu se întâmple și acum la 
fel. 

— A mai văzut-o vreunul dintre voi doi pe Mary, 
după ce a fost arestată? 


Amândoi scuturară din cap. Cu siguranţă că zecile 


de ani de căsnicie dintre cei doi îi făcuseră să semene 
între ei. 


— Nu știu s-o fi vizitat cineva, îmi spuse Madeline. 
De obicei, nu prea ai chef să-ţi amintești astfel de 
lucruri. Noi cei de pe-aici ne dorim să ne simţim 
mereu în siguranţă. Şi nu că i-am fi întors cu totii 
spatele. Mai degrabă.... nu știu cum să-ţi explic, dar a 
fost ca și cum noi nu cunoscuserăm până atunci 
adevărata faţă a lui Mary. 


11 


Spitalul de Stat din Vermont era o clădire construită 
în cea mai mare parte din cărămidă roșie, fără a 
atrage la exterior atenţia decât prin dimensiunile sale. 
Mi se spusese că aproape jumătate din ea era formată 
din spaţii neutilizate. Secţia-închisoare pentru femei, 
de la etajul patru, cuprindea atât paciente care 
comiseseră delicte violente de natură criminală, ca 


Mary Constantine, cât și paciente condamnate pentru 
delicte de natură civilă. 

— Sistemul de-aici nu este unul perfect, ci unul 
datorat unei populări nu prea intense și unor din ce în 


îmi spuse directorul. 

Acest lucru constituia parţial și motivul pentru care 
Mary reușise să evadeze de-acolo. 

Doctorul Rodney Blaisdale, directorul instituţiei, m-a 
însoţit într-un rapid tur al secţiei-închisoare. Aceasta 
era bine întreţinută, având perdele în camera de zi și 
zidurile de beton proaspăt vopsite. Pe majoritatea 
măsuţelor și a canapelelor erau împrăștiate tot felul de 


ziare și reviste, precum BURLINGTON FREE PRESS, THE 
CHRONICLE Si AMERICAN WOODWORKER. 


Acolo era liniste - foarte multă liniste. 
Mai fusesem de foarte multe ori în alte sectii- 


închisoare de spital de boli mintale și de obicei nivelul 
zgomotului general de-acolo era un continuu zumzăit. 
Nu avusesem până atunci idee cât de bizar de liniștitor 
putea să fie acel zumzet. 

Mi-a trecut atunci prin minte ideea că Spitalul de 
Stat din Vermont avea aspectul liniștit și lent mișcător 
al unui acvariu. Pacientele păreau să se deplaseze de 


colo-colo doar ca o replică dată înseși tăcerii, de-abia 
vorbind, chiar si cu ele însele. 


Televizorul avea sonorul dat la un nivel scăzut si 


doar câteva femei urmăreau telenovelele de pe ecran, 
cu niște ochi în care părea să se poată distinge 
împăienjenirea cauzată de Haldol. 

Pe când doctorul Blaisdale mă conducea prin secţie, 
eu îmi tot ziceam în sinea mea cât de plin de viaţă ar fi 
părut în acel loc un răcnet. 

— Aici este, îmi spuse directorul, atunci când ajunse- 
serăm în dreptul uneia dintre numeroasele uși închise 
din holul principal. Eu mi-am dat seama de faptul că 
între timp _încetasem să-l mai ascult, așa că mi-am 
concentrat din nou atenţia asupra vorbelor lui. Asta a 
fost camera lui Mary. 

Privind prin ferestruica de observare din acea ușă de 
fier, bineînţeles că n-am găsit niciun indiciu cum că 
femeia aceea fusese vreodată acolo. Patul fixat de 
perete n-avea pe el decât o saltea goală și singurele 
alte obiecte de-acolo erau un pupitru cu scaunul 
încorporat, prins de podea, și o etajeră de _ oţel 
inoxidabil, cu marginile teșite, încastrată în perete. 

— Desigur că încăperea nu arăta pe atunci așa cum 
arată acum. Mary a stat aici timp de nouăsprezece ani 
și era în stare să facă multe lucruri, cu posibilităţi 
extrem de reduse. Era foarte harnică și pricepută. Era 
Martha Stewart a noastră. Şi omul chicoti. 

— Era prietena mea. 

M-am răsucit și am văzut că vorbise o femeie 
micuță, între două vârste, stând în picioare, cu un 
umăr rezemat de peretele de vizavi. După toate 
aparențele, aceasta ajunsese aici tot în urma comiterii 
unei fapte de natură criminală, cu toate că era greu de 


imaginat ce anume ar fi putut să facă ea, ca să se afle 
într-o asemenea situatie. 


— Bună, am salutat-o eu. 


Femeia își ridică bărbia, încercând să se uite pe 
lângă noi, în camera lui Mary. Şi de-abia în acel 
moment am observat că avea pe tot gâtul niște 
cicatrice zgrunţuroase, de arsură. 

— S-a întors? A venit cumva Mary înapoi? Dacă este 
Mary aici, aș avea nevoie s-o văd. Este important. Este 
foarte important pentru mine. 

— Nu, Lucy. Îmi pare rău, dar nu s-a întors, i se 
adresă doctorul Blaisdale. 

Femeia păru crunt dezamăgită. Ea ne întoarse rapid 
spatele și se îndepărtă în mare grabă, mângâind cu 
deznădejde din mers, cu o mână, zidul de beton. 

— Lucy este una dintre cele câteva paciente ale 
noastre internate pe termen cu-adevărat lung, la fel 
precum era și Mary. A fost foarte greu pentru ea 
atunci când Mary a dispărut. 

— Apropo de asta, i-am spus eu. Ce anume s-a 
întâmplat în acea zi? 


Doctorul Blaisdale dădu încet din cap și își mușcă 
usor buza inferioară. 


— Ce-ar fi să ne terminăm discutia în birou la mine? 


111 


L-am urmat pe Blaisdale dincolo de ușa încuiată de 
la capătul secţiei și am coborât după el până la parter. 
Am intrat amândoi în biroul lui, care era o încăpere 
obișnuită, cu niște lăzi arămii și niște minijaluzele în 
culori pastelate. Pe un perete era înrămat un afiș cu 
„Banjo Dan and the Midnite Plowboys”, lucru care mi- 
a atras imediat atenţia. 

După ce m-am așezat, am remarcat faptul că tot ce 
se afla pe masa lui de lucru era la distanţă de 
marginea dinspre mine a mesei. 

Blaisdale se uită la mine și oftă. Mi-am dat imediat 
seama că el avea de gând să-mi vorbească sincer 
despre cele întâmplate cu Mary Constantine. 

— Uite cum stau lucrurile, doctore Cross. Toată 
lumea aflată în secţia-penitenciar poate dobândi 
privilegiul de a ieși la plimbare. Înainte, acest lucru le 
era interzis pacienţilor foarte periculoși, însă ne-am 
dat seama că, din punct de vedere terapeutic, faptul 
că exista o discriminare între ei era dăunător. Prin 
urmare, și Mary a avut dreptul să iasă de câteva ori la 
plimbare. Ziua în care s-a întâmplat totul n-a fost una 
deosebită. 


— Şi ce anume s-a întâmplat în acea zi? l-am 
întrebat eu. 

— La plimbare au ieșit șase paciente, împreună cu 
două membre ale personalului, acest lucru constituind 
procedura standard. În acea zi, pacientele au mers pe 


malul lacului. Din nefericire însă, una dintre paciente 
a avut un soi de criză. 


UN SOI DE CRIZĂ. Mă întrebam dacă directorul 


ajunsese să cunoască până la urmă cu de-amănuntul 
tot ce se întâmplase. După părerea mea, Blaisdale 
semăna cu un director care nu se prea implica. 


A 


— In toiul forfotei generale, Mary a cerut să i se dea 
voie să meargă în camera de odihnă. Şi pentru că 
anexa din exteriorul clădirii se afla în apropiere, 
supraveghetoarele i-au permis să meargă acolo. A fost 


o greșeală, însă din când în când se mai întâmplă și 
astfel de lucruri. Pe atunci, nimeni nu stia că acea 


constructie mai avea si o a doua iesire. 


— Mai mult ca sigur că Mary a știut acest lucru. 

Doctorul Blaisdale bătu de câteva ori ușor cu pixul în 
masă. 

— Așa că până la urmă Mary a dispărut în pădurea 
din apropiere. 

M-am uitat cu insistentă la el, fără să rostesc niciun 
cuvânt, încercând să nu-l judec, deși îmi era greu. 

— Era o pacientă model, de foarte mulţi ani. Pe toţi 
ne-au luat prin surprindere cele întâmplate. 


— Exact ca atunci când și-a omorât copiii, i-am spus 
eu. 


Blaisdale încerca să-mi ghicească gândurile. Nu-și 
dădea seama dacă nu cumva îl jignisem cu cele 
afirmate de mine, iar în ceea ce mă privea, cu 
siguranţă că nu avusesem această intenţie. 

— A existat o amplă acţiune de căutare, executată de 
către forţele de poliţie - una dintre cele mai ample din 
câte cunosc eu. l-am lăsat pe profesioniști să facă 
acest lucru. Bineînţeles că eram nerăbdător ca Mary 
să fie adusă înapoi și să se simtă din nou în siguranţă. 
N-a fost genul de întâmplare despre care să batem 
prea mult toba. Mary nu era... Şi directorul tăcu brusc. 

— Mary nu era cum anume? 

— Pe vremea aceea, nu consideram că ea ar putea 
pune în pericol viaţa cuiva, în afară poate de a ei. 

Eu nu i-am spus ceea ce gândeam eu. Toţi cei din 
L.os Angeles aveau o cu totul altă părere în legătură cu 


Mary - și anume aceea că ea era cea mai periculoasă 
ucigașă în serie din istorie. 


— De la ea a mai rămas ceva pe-aici? l-am întrebat 
eu într-un târziu. 


— A rămas. Ar fi extrem de interesant să-i citesti 


jurnalul. Scria în el aproape în fiecare zi. A umplut zeci 
de caiete, cât timp a stat aici. 


11 


Mac, care era curier și părea să locuiască la subsolul 
spitalului, mi-a adus de la arhivă două cutii pline cu 
caiete dictando legate cu bandă adezivă, de genul 
celor folosite de copii la școală, prin anii 1950. Cât 
timp se aflase acolo, Mary Constantine scrisese cu 
mult mai mult decât aș fi avut eu timp să citesc în acea 
zi. Mai târziu, mi s-a adus la cunoștință faptul că 
puteam avea la dispoziţie întreaga ei colecție de 
jurnale. 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor, i-am spus eu lui Mac. 

— Pentru puţin! îmi replică el, după care eu m-am 
întrebat cum de se întâmplase că răspunsul „Cu 
plăcere!” părea să fi dispărut din vorbirea noastră 
curentă, până și aici, în provincialul Vermont. 

Pentru moment, nu voiam decât să o descopăr pe 
adevărata Mary Constantine, prin comparaţie cu acea 
Mary pe care o cunoșteam eu. lar pentru început erau 
suficiente acele două cutii cu jurnale, de la arhivă. 

Femeia avea un scris îngrijit și sigur. Toate filele 
erau frumos puse în pagină și aveau marginea din 
dreapta de aceeași lăţime. Nu se vedea nicăieri nicio 
stersătură. 

Îsi comunica ideile cu o mare usurinţă si nu 
prescurta niciun cuvânt. Literele erau ușor aplecate 
spre dreapta, de parcă s-ar fi grăbit să-și atingă ţinta. 

Şi stilul ei îmi era straniu de familiar. 

Mary Smith folosise propoziţii scurte și concentrate, 
care îmi sugerau același pregnant sentiment de 
însingurare. Întreg jurnalul emana aceeași senzație. 

Uneori acel simţământ se putea citi printre rânduri, 
iar alteori era exprimat direct. 

Mă simt aici ca o fantomă. Nici nu știu dacă i-ar 


păsa cuiva dacă aș rămâne sau dacă aș pleca. Sau 


dacă măcar este conștient cineva de faptul că mă aflu 
și eu pe-aici. 

Cu excepţia lui Lucy. Ea este atât de bună cu mine. 
Nici nu știu dacă i-aș putea fi la fel de bună prietenă, 
așa cum îmi este ea mie. Sper să nu plece nicăieri. 
Fără ea, n-ar mai fi nimic la fel. 

Câteodată am impresia că ea este singura ființă 
căreia îi pasă cu-adevărat de mine. Sau care mă 


cunoaște. Sau care mă poate vedea. 
Oare pentru toți ceilalți sunt chiar invizibilă? Chiar 


mă întreb serios - sunt eu oare cu-adevărat invizibilă ? 


Atât dintr-o lectură continuă, cât și din pasaje luate 
la întâmplare, mi-am dat seama că Mary, pe toată 
perioada petrecută în spitalul de boli mintale, a 


A 


încercat să aibă mereu câte o preocupare. Ea avea 
întotdeauna câte ceva de făcut. Se părea că nu-i 
dispăruse speranţa. Părea a fi gospodina locului, în 
măsura în care putea exista așa ceva în mediul de- 
acolo. 

Facem ghirlande de hârtie, pe care să le atârnăm în 
camera de zi. E o treabă cam copilărească, însă 
ghirlandele sunt drăguţe. Va fi frumos de Crăciun. 

Le-am arătat fetelor cum să le facă. Aproape toate 
au lucrat la confecţionarea lor. Îmi place mult să le 
învăţ pe fete să facă diverse lucruri. Sau cel puţin pe 
majoritatea fetelor. 


Roseanne, fata aceea din Burlington, mă scoate 
uneori din sărite. Chiar mă scoate din sărite de-a 


binelea. Astăzi s-a uitat la mine și m-a întrebat cum mă 
cheamă. De parcă nu i-aș mai fi spus de mii de ori. 
Prea se crede cineva, când de fapt nu este decât un 
nimeni, la fel ca noi toate. 

N-am știut ce să-i spun, așa că am tăcut din gură. 
Să-și facă și singură decoratiunile ei. Așa-i trebuie. Pe 


Roseanne chiar că-mi vine s-o cam ciufulesc puţin, dar 
cred că n-am să fac asta. 


CINEVA SI NIMENI. Acele cuvinte si acel mod de 


gândire apăruseră de mai multe ori în e-mail-urile 
trimise în California. Faptul că apăreau și în jurnalul ei 


era ca un fel de carte de vizită. Mary Smith fusese 
obsedată de acele CINEVA - de acele mame ideale si 


celebre, care ieseau atât de mult în evidentă, fată de 


zona atât de obscură a propriei ei nimicnicii. Nu știu 
de ce, am avut senzaţia că, în cazul în care as fi citit în 


continuare, aș fi desoperit același leitmotiv și la Mary 
Constantine. 


_ Lipsea însă orice menţiune a vreunui copil de-al ei. 
In totalitate, acele jurnale păreau să nege absolut totul 
în privinţa copiilor. Se părea că Mary cea care locuise 
acolo la spital nu-și mai amintea deloc, de niciun copil. 

In timp ce femeia cu identitatea Mary Wagner - 
devenită astfel din femeia Mary Constantine - nu se 
gândea decât la copiii ei. Pe măsura lecturii mi-am dat 
seama că pierduse orice amintire legată de asasinarea 
lui Brendan, a lui Ashley și a lui Adam. 

Adică a acelor două A-URI și un B. 

La momentul respectiv, nu puteam decât să emit 
niște ipoteze, însă mie mi se părea că Mary se apropia 
din ce în ce mai mult de adevăr, de constientizare, în 
timp ce făcea prăpăd în jurul ei. Arestată din nou, nu 
mai putea face rău nimănui altcuiva, în afară de ei 
înseși. 

Dacă se îndrepta realmente spre adevăr, nici nu 


voiam să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla cu ea, în 
momentul în care ar fi înteles totul. 


113 


Mi-a fost greu să mă smulg de la lecturarea 
jumalelor lui Mary - de la cuvintele ei, de la gândurile 
ei, de la furia ei. 

Pentru întâia oară, mă gândeam că era posibil, ba 
chiar probabil, ca totuși ea să fi comis asasinatele în 
serie din Los Angeles. 

M-am uitat la ceas și am văzut că întârziasem cu o 
jumătate de oră la întâlnirea cu psiholoaga ei, pe nume 
Debra Shapiro. Er DRĂCIE! Trebuie să fug acolo. 

Când am ajuns la cabinetul ei, doctorita Shapiro se 
afla deja pe picior de plecare; iar eu nu mai conteneam 
cu scuzele. Shapiro a mai rămas ca să discute cu mine, 
dar se așezase pe marginea unei canapele, cu geanta 
în poală. 

— Mary mi-a fost pacientă vreme de opt ani, mi-a 
adus psiholoaga la cunoștință, încă înainte de a o fi 
întrebat eu. 

— Şi cum anume aţi caracteriza-o? 

— E interesantă, însă nu are deloc profilul unei 
ucigașe. In ceea ce mă privește, eu una consider 
incidentul legat de copiii ei ca pe un scurtcircuit în 
cadrul unei zone mai întinse, al bolii ei mintale, dacă 
vrei. Ea este foarte bolnavă însă a reușit cu mult timp 


în urmă să-și reprime toate impulsurile violente. 
Tocmai de aceea a si fost tinută aici; nu a avut nicio 


ieșire. 

— Dar cum puteţi fi atât de sigură? am întrebat-o eu 
pe doctoriţa Shapiro. Şi mai ales după toate câte s-au 
întâmplat. 

Poate că Mary nu era singura persoană de pe-acolo 
care era de altă părere în privința acuzatiilor. 

— Dacă ar fi să depun mărturie la tribunal, ar trebui 
să spun că nu am cum să fiu absolut sigură. Şi cu toate 


astea, cred că opt ani de comunicare cu ea înseamnă 
foarte mult, ce zici, doctore Cross? 

Bineînţeles că eram de aceeași părere cu psiholoaga, 
însă aveam nevoie de mai multe amănunte din partea 
ei. 

— Dar ce-mi puteţi spune despre problema cu copiii 
ei? N-a scris absolut nimic despre aceștia în jurnalele 
pe care le ţinea. În schimb, în scurta perioadă în care 
am cunoscut-o eu, nu se gândea decât la ei. Acum își 
amintește foarte bine de ei, ca și cum ar fi vii pentru 
ea. Aș putea spune chiar că o obsedează de-a binelea. 

Doctorita Shapiro dădu din cap și se uită la ceas. 

— Mi-e mult mai greu să înțeleg acest lucru. Ti-aș 
putea oferi totuși o posibilă variantă, și anume pe 
aceea că se poate ca de-abia acum să se fi materializat 
în mod concret terapia pe care am făcut-o cu Mary. Şi- 

a adus aminte, încet-încet, de copiii ei. Pe măsură ce 
iși amintea de copii, modalitatea de a scăpa de 
înţelegerea bruscă a douăzeci de ani de vinovăţie 
reprimată era aceea de a-i considera încă în viaţă, 
după cum ai spus dumneata. Asta ar explica și faptul 
că a dorit să fugă, pentru a reveni la viaţa pe care o 
avea împreună cu copiii ei, lucru care, în mintea lui 
Mary, s-a și întâmplat. 

— Şi despre acele asasinate din California ce părere 
aveţi? Mă apropiam cu rapiditate de telul meu. 
Doctoriţa Shapiro părea atât de neliniștită, încât mă 
așteptam ca în orice moment să sară în sus și să plece. 

Psiholoaga ridică din umeri, în mod vădit sâcâită. 
Mă întrebam dacă și pacienţii ei aveau aceeași 
senzaţie ca și mine, pe parcursul şedinţelor de terapie. 

— Pe acestea nu le prea înţeleg. E greu de priceput 
ce s-a întâmplat cu Mary după ce a fugit de-aici, însă 
dacă ar fi să mă refer la femeia pe care am cunoscut-o 


eu... Ea clătină îngândurată din cap de câteva ori. 
Unicul lucru care s-ar mai lega ar fi Los Angeles-ul. 

— De ce spuneţi asta? am întrebat-o eu. 

— Pentru că în urmă cu câţiva ani, pe unii i-a 
interesat povestea vieţii ei. S-au tot perindat pe-aici 
mai mulţi oameni de film. Mary a fost de acord cu 
acele întrevederi, însă aflându-se într-o institutie 
pentru boli mintale, și cu regim de detenţie pe 
deasupra, la un moment dat n-a mai avut deplina 
autonomie de a le acorda și alte interviuri și de a le 
spune prea multe lucruri despre ea însăși, așa că până 
la urmă respectivilor cineaști și scenariști le-a pierit 
entuziasmul și n-au mai venit. Cred că acei oameni au 


fost singurii ei vizitatori, din ultimii doi ani petrecuţi 
de ea aici. 

— Şi cine anume a vizitat-o? Mi-am scos carneţelul și 
l-am deschis. Am nevoie de amănunte. S-au păstrat 
cumva înregistrări cu numele vizitatorilor ei? 

— Eu personal nu-mi amintesc niciun nume. În plus, 
mă cam deranjează faptul că trebuie să dezvălui astfel 


de amănunte. Vă sugerez să luaţi din nou legătura cu 
doctorul Blaisdale, dacă doriti să aflați mai multe 


amănunte concrete. El este cel mai în măsură să vi le 


poată dezvălui. 
Mă întrebam dacă psiholoaga dorea să-și protejeze 
pacienta sau pur și simplu întârziase de la cine știe ce 


întâlnire mondenă. Se făcuse deja ora șase fără un 
sfert. 


Mi-am dat atunci seama că as fi avut mult mai mult 


de câștigat dacă m-aș fi aflat eu însumi în acel moment 
într-o altă parte, fapt pentru care trebuia s-o cam iau 
din loc. După ce i-am mulţumit doctoriţei Shapiro 
pentru timpul și ajutorul acordat m-am îndreptat, în 
pas _alergător, către clădirea administrativă a 


spitalului. 


114 


Una peste alta, mă simţeam din nou ca un adevărat 
detectiv, lucru care mă încânta la culme. Când am 
intrat în clădirea administrativă, ceasul de pe perete 
arăta ora șase fără opt minute. 

I-am zâmbit tinerei cu părul blond, cu șuviţe roz și 
plină de bijuterii, de la recepţie, care tocmai își 
acoperea cu o husă de plastic tastatura calculatorului. 

— Bună, aș avea o rugăminte. Am nevoie foarte 
repede de un lucru. 

— N-am putea-o lăsa pe mâine? mă întrebă femeia, 
scrutându-mă cu privirea din cap până-n picioare. Eu 
una sper că da. 

— Din păcate, nu. Tocmai am stat de vorbă cu 
doctorita Shapiro, care m-a îndrumat să vin în goană 
până aici, ca să te mai prind. Trebuie să studiez 
registrul cu vizitatori ai _secţiei-penitenciar pentru 
femei, din ultimii doi ani. Mă interesează doar 
vizitatorii lui Mary Constantine. Este o chestiune 
extrem de urgentă. Numai atâta îţi cer. 

Femeia ridică receptorul telefonului. 

— V-a trimis doctoriţa Shapiro? 

— Da. Ea și-a terminat programul și a plecat, însă 
mi-a spus că lucrul acesta poate fi rezolvat pe loc. l-am 
arătat fetei legitimaţia mea. Sunt doctorul Alex Cross 
și lucrez la FBI. Investigația mea se referă la o 


anchetă aflată în curs de derulare, în legătură cu un 
caz de crimă. 


Femeia nu-si ascunse nemultumirea. 
— Tocmai mi-am închis calculatorul si trebuie să o 


iau și pe fiica mea. Însă dacă vreţi, pot să vă aduc 
registrul. 

Şi fără să mai aștepte nicio altă reacţie din partea 
mea, ea dispăru într-o încăpere vecină, de unde reveni 


cu un mic maldăr de bibliorafturi. 


— Nu puteţi să rămâneţi aici decât până o să plece și 
Beadsie. Ea îmi arătă cu mâna în direcţia unei alte 
femei, care se afla mai în spate, în dosul unui perete 
de sticlă, după care tânăra plecă fără a-mi mai adresa 
niciun alt cuvânt, nici mie și nici lui Beadsie. 

Paginile din registrele pentru vizitatori erau 
împărţite în mai multe coloane. Am început să caut de 
la ultima filă a celui mai recent registru, urmărind să 
descopăr numele lui Mary la rubrica „Pe cine vreţi să 
vizitați?”. 

N-am găsit absolut nimic, pe parcursul ultimilor doi 
ani. Era limpede cât de singură fusese Mary 
Constantine în acest loc. 

Dintr-odată însă, au început să apară, în dreptul 


numelui lui Mary din rubrica respectivă, o mulţime de 
nume de vizitatori. In acel moment intervenise 


interesul pentru Mary, cel despre care îmi vorbise 
doctorita Shapiro și care durase cam o lună și 
jumătate. 

Am luat-o atunci ceva mai încet, parcurgând șirul de 
nume ale vizitatorilor. Cele mai multe dintre ele nu-mi 


spuneau absolut nimic. 
Până la urmă, am recunoscut totusi unul. 


115 


Telefonul meu mobil și statul Vermont păreau să se 
urască reciproc, cu multă înverșunare. În mod evident, 
aceasta era '[ara-n care Lipsește Semnalul. 

Așa că am găsit o cabină telefonică, l-am sunat pe 
agentul Page la Los Angeles și l-am rugat să-mi facă o 
legătură telefonică la sediul central al poliţiei din Los 
Angeles. După un minut eram în legătură cu biroul lui 
Maddux Fielding, însă acolo nu răspundea nimeni. Ce 
surpriză! 

— Ştii ceva? i-am spus eu anonimului locotenent de 
la celălalt capăt al firului. Las-o baltă. Mai bine fă-ne 
te rog legătura cu detectiv Jeanne Galletta. 

— Ce se petrece? mă întrebă din nou Page, pe când 
așteptam să ni se dea legătura. 

La un moment dat am auzit o altă voce pe fir. 

— Jeanne Galletta la telefon. Alex, tu ești? 

— Da, Jeanne, sunt eu, Alex. Pe fir se mai află și Karl 
Page, de la secţia operativă a FBI, din Los Angeles. Eu 
sunt în Vermont. Cred că am noutăţi importante în 
legătură cu cazul Mary Smith. 

— lar eu cred că s-ar putea să mai am încă o pistă 
pentru tine -_o crimă comisă în Vancouver, îmi spuse 
Jeanne. Dar tu ce cauţi tocmai în Vermont? _ 

— Ţine-ţi gândul în legătură cu Vancouver. Încearcă 
să-l găsești pe Fielding. Sau fă ceea ce ai de făcut, 


pentru ca cineva să-l reţină, pentru anchetare, pe 
Michael Bell. Ai înteles bine? Pe Michael Bell. Sotul lui 


Marti Lowenstein-Bell. 


— Ce spui? Lui Jeanne nu-i venea să creadă, iar Page 
trase _o_înjurătură, după ce în prealabil acoperise cu 
palma microfonul. 

Le-am povestit pe scurt ceea ce făcusem eu _ în 
ultimele două zile în Vermont, după care le-am 


menţionat numele din registrul de vizitatori de la 
Spitalul de Stat din Vermont. 

— O cunoaște pe Mary Constantine. A vizitat-o de 
mai multe ori aici, în Vermont. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? Că s-ar putea ca el să-i 
fi pus totul în cârcă? De unde putea să știe omul că ea 


venise la L.os Angeles? 
— Încă nu m-am dumirit în totalitate. Poate că l-a 


căutat ea, atunci când a venit acolo. În cazul în care el 
i-ar fi solicitat femeii povestea, probabil că ar fi ieșit 
ceva bani. Eu cred că el a avut cu-adevărat nevoie de 
povestea ei, dar nu pentru un film. 

— Tu crezi că totul n-a fost decât o înscenare, poate 
pentru a-și putea ucide liniștit propria soţie? Asta ar fi 
o mare ticăloșie, Alex. 

— Desigur. Şi totul pare de necrezut. Page, acum 
înţelegi? N 

— Am înţeles. Interesant. In sfârșit, acum încep să- 
mi mai dau seama și eu de felul cum stau lucrurile. 


— Foarte bine, în această situaţie, începe să 
confrunti datele, adică vezi dacă mai există vreo 
legătură între Michael Bell și altcineva legat de acest 
caz. Mă întreb dacă individul nu mai avea și pe 
altcineva, în afară de nevasta lui. Încearcă să găsești 
orice conexiune poţi, surferule. Deja avem probe 
suficiente pentru a justifica reținerea lui de _ către 
poliţie. Jeanne, ascultă-mă, te rog, cu cea mai mare 
atenţie. S-ar putea să mă înșel, dar o să vedem asta 
mai târziu. Deocamdată, trimite cât de repede poţi o 
mașină de poliţie acasă la Michael Bell. Cât se poate 
de urgent. Şi încă ceva, Jeanne. 

— Ce mai este? 

— Să nu încerci să mergi de una singură la el. Sunt 
absolut convins de faptul că Bell este asasinul pe care 


îl căutăm. 


116 


Intregul caz _redevenise brusc o chestiune de 
maximă urgenţă. 

La mai bine de cincisprezece kilometri depărtare de 
spital, am oprit la prima benzinărie întâlnită în cale, o 
veche staţie Texaco, având deasupra acoperișului o 
mare literă A. După mine, opri și un Ford F-l150. 
Singura clădire din zonă nu era decât o fabrică de 
zahăr, întunecată la culoare, pe câmpul de peste 
drum, pe care mai pășteau alături și vreo două vaci. l- 
am sunat din nou pe Karl Page, de la un alt telefon 
public. Trebuia să știu ce anume mai aflase despre 
Michael Bell. 

La acea oră târzie, părea improbabil să mai pot 
prinde un avion cu care să plec din Burlington. În 
același timp însă, doream să fiu la curent cu noutăţile, 
și totodată îngrijorat pentru soarta lui Galletta și Page. 
Nu puteam ști de ce mai era în stare Bell, la Los 
Angeles. 

— Ce anume ai mai izbutit să afli? l-am întrebat eu 
pe Page. 

— E uimitor cât de multe lucruri poţi să afli, când 
știi unde anume să cauţi, îmi răspunse el. Înainte de a 
muri, Marti Lowenstein-Bell tocmai își vânduse către 
HBO propriul ei show. Era pe cai mari. In același timp, 
ultimele trei proiecte pe cont propriu ale lui Michael 
Bell nu se bucuraseră de niciun fel de succes. Unicele 
sale mari succese le obținuse doar împreună cu soţia 


lui, în vreme ce se părea că femeia încerca să se cam 
debaraseze de el. Marti intenționa să divorteze de 


sotul ei, Alex. Încă nu fusese intentată nicio actiune de 
divorţ, însă o prietenă de-a ei știa că acest lucru era 
iminent. 


— Am ajuns la vorba ta, când te bucurai că se legau 


lucrurile. 

— Da, iar noutăţile nu se opresc aici. Poliţia a 
verificat alibiul lui Bell, demonstrând că ba a fost 
văzut la lucru, ba era acasă. Alex, alibiurile lui nu sunt 
deloc solide si nu vor rezista unei verificări mai 


amănunțite. Şi să-ţi mai spun încă ceva: pe când scria 


pentru VARIETY, Arnold Griner a făcut praf aproape 
toate filmele lui Bell. Intr-un articol al său, Griner l-a si 


botezat „Michael Bomb”. Bineînţeles că în cazul lui 


Griner s-ar putea invoca o omucidere justificabilă. În 
ce-o privește pe Antonia Schifman, aceasta s-a retras 
dintr-un proiect pe care însuși Bell l-a finanţat, anul 
trecut. Se pare că asta s-a întâmplat după ce ea îi 
făcuse lui o promisiune verbală, lucru care pe-aici nu 
mai înseamnă nimic. Așa că totul a căzut, iar el a 
pierdut jumătatea de milion pe care o investise deja. 

Simţeam adrenalina în glasul lui Page. Omul semăna 
cu un ogar aflat înaintea unei importante curse. 

— Pot să pun pariu că voi mai descoperi încă și mai 
multe, îmi mai spuse el. Cariera lui Bell se ducea de 
râpă, iar omul intenţiona să-i tragă pe toţi în urma lui 
în prăpastie. 

— Continuă să cauţi, l-am îndemnat eu. Ai făcut o 
treabă foarte bună. Din partea poliţiei mai ai vești? 
Vreo noutate de la Jeanne? 

— O patrulă de poliţie s-a deplasat acasă la Bell. 
Acolo nu le-a răspuns nimeni. 

— Şi n-au încercat să intre cu forţa? 

— Nu, însă au fost siguri că înăuntru nu se afla 
nimeni, pentru că poliţia îi ţine casa sub supraveghere. 

— Bine. O să te mai sun la următorul popas. Probabil 
de pe undeva din apropiere de aeroport. Tare mi-e 
teamă că în noaptea asta n-o să pot pleca de-aici. 

Nu-mi prea convenea să-mi petrec noaptea __în 


Vermont, și cu-atât mai puţin acum, dar se părea că nu 
aveam __ încotro. Mi-a trecut prin cap să intru în 
magazinașul de la benzinărie, ca să-mi cumpăr cine 
știe ce porcărioare_ de ciocolăţele, însă am făcut tot 
posibilul ca să-mi impun voinţa și să mă abtin. 
Dumnezeule, ce grozav tip mai pot fi câteodată! 

Am pornit spre automobilul meu închiriat, mergând 
aplecat ca să înfrunt vântul. Se făcuse cam frig. La 
câţiva metri distanţă de mașină mi-am ridicat privirea 
și am încremenit locului. Nu eram singur. 

Pe locul din dreapta faţă, se afla James Truscott. 


117 
Nu mai înțelegeam chiar nimic, cel puţin în primul 
moment. Ce naiba căuta Truscott aici? În mod evident 
acesta mă urmărise din nou. Dar de ce oare? 


Vedeam roșu în faţa ochilor, în timp ce am deschis 
brusc portiera de pe partea lui. Am deschis gura 
pentru a începe să răcnesc la el, însă n-am putut 
scoate nicio vorbă, niciun sunet. 

Truscott nu se afla acolo pentru a mă enerva pe 
mine -_sau cel puţin nu în clipa aceea. Scriitorul era 


mort și așezat pe locul pasagerului din faţă, ca o 
statuie. 


— Urcă imediat în masină! am auzit în acel moment 


un glas venind din spatele meu. Nu te opune și nu face 
tărăboi, pentru că altminteri o să fiu nevoit să intru și 
s-o împușc și pe biata bătrânică de la magazinul acela 
de ţară. Iar asta nu m-ar deranja câtuși de puţin, să 
M-am răsucit si am dat cu ochii de Michael Bell. 
Acesta avea o înfățișare sălbatică, și arăta mult mai 
slab decât atunci când îl întâlnisem acasă la el. De 


fapt, arăta ca naiba. Ochii lui de un albastru-deschis 
erau extrem de _injectaţi, iar cu barba aceea a lui 
neregulată și stufoasă, semăna cu un pădurar de prin 
partea locului. 

— De când mă tot urmărești? l-am întrebat 
încercând să-l provoc la o discuţie, ca să-l fac să-mi 
destăinuie ceea ce simţea și să-l influenţez cumva. 

— Taci, suie-te imediat în mașină și ia-o din loc, ai 
înţeles? Nu vorbi cu mine. Ştiu ce intenţii ai. 

Am intrat amândoi în automobil. Din spate, Bell mi-a 
făcut semn în direcţia drumului, în sens opus 
autostrăzii interstatale. Eu am pornit motorul și am 
luat-o din loc în direcţia pe care mi-o indicase, mintea 


mea frământându-se cu frenezie, pentru a găsi o 
soluţie. Arma mea era în portbagaj. Cum puteam oare 
să ajung eu la portbagaj? Sau cum anume m-aș fi 
putut strecura, în mare grabă, în mintea tipului? 

— Ce ai de gând, Michael? 

— Am avut de gând să te fac să te întorci la 
Washington, și toţi să-și continue vieţile lor jalnice. 
Însă asta n-a funcţionat așa precum mi-aș fi dorit, nu 
crezi? S-ar cam cuveni să-mi mulţumești pentru faptul 
că te-am scăpat de reporterul ăsta, ce părere ai? 
Apropo, el s-a smiorcăit și m-a implorat să-i crut viaţa. 
A fost un spectacol măreț. L-am crezut. Ce fricos s-a 
dovedit a fi! 

Eu eram surprins de faptul că Bell știa că eram din 
Washington și era la curent și cu povestea cu Truscott. 
Prin urmare, ne pândise și își urzise planul. Probabil 
că Michael Bell cunoștea foarte multe lucruri. 


— Şi ce se va întâmpla în continuare? l-am întrebat 
eu. 

— Tu ce crezi? Parcă tu erai expertul, nu? Așa că să- 
mi spui tu ce se va petrece în continuare. 

— Nu-i nevoie să se întâmple așa. Eu vorbisem fără 
să mă gândesc prea mult, rostind ceea ce îmi venise în 
acel moment în minte. 

— Îţi arde de glume. Cum altfel crezi că s-ar putea 
să se petreacă totul? Aș vrea să aud toate variantele 
care îmi stau la dispoziţie. De-abia aștept! 

Bell îmi proptise ţeava pistolului în gât. M-am 
aplecat într-o parte, însă nu prea mult. M-am gândit că 
era cel mai bine să știu precis unde se afla arma lui. 
Mă tot întrebam dacă el executa acum un plan sau 
dacă în acel moment doar improviza. Mary Smith se 
dovedise extrem de pricepută, în ambele ipostaze, iar 
acum lângă mine se afla adevărata Mary Smith, nu? În 


sfârșit, îl întâlnisem pe autenticul ucigaș, în carne și 
oase. 


De mai mulţi kilometri, mergeam pe o şosea 
secundară, neluminată. 

— Aici locul arată bine, rosti el deodată. Ia-o pe- 
acolo! Virează la stânga! Fă-o imediat! 

Am cotit și am trecut de pe pavaj pe un drum de 
pământ, plin de hârtoape. Acesta urca abrupt și 
șerpuitor prin pădure. Până la urmă, brazii de pe 
ambele laturi își uniră coroanele deasupra mașinii, 
formând un veritabil tunel. Eram într-o mare criză de 
timp și se părea că pentru mine nu mai exista nicio 
scăpare. Mary Smith mă prinsese și pe mine, exact 
cum îi prinsese pe toţi ceilalţi și îi omorâse fără să 
ezite. 

— Încotro mergem, Bell? 

— Într-un loc unde n-ai să poţi fi găsit prea repede. 
Nici tu si nici amicul tău scriitorul. 

— Să știi că ești deja căutat de polițiști, la Los 
Angeles, acolo unde am apucat eu să telefonez și să le 
comunic ceea ce am descoperit aici. 

— Da, păi, atunci le urez să aibă noroc la căutare. 


Numai că eu nu mă aflu acum chiar la Los Angeles, 
asa este? 


— Dar cu fiicele tale cum rămâne, Michael? Cu ele 


ce se va întâmpla? 


El îmi apăsă și mai tare gura ţevii pistolului pe gât. 
— Nu sunt fetele mele, nenorocitele. Marti nu era 


decât o târfuliță ieftină, mai înainte de a o fi luat eu de 
nevastă. Înainte de a o fi transformat eu în cineva. Am 


fost un tată bun pentru acele copile nerecunoscătoare, 
de dragul lui Marti. Atunci când am întâlnit-o, ea era 
doar o haimana și asta a rămas până la capăt. Acum 
oprește mașina. Aici e bine. 


Ba cu siguranţă că nu era deloc bine. Farurile 
mașinii luminau locul unde, dincolo de drum, începea 
spre dreapta o pantă  coborâtoare abruptă și 
împădurită. Trebuia să fiu foarte atent să nu trec peste 
marginea râpei. 

Apoi, dintr-odată, mi-am schimbat complet părerea. 
Dacă îmi puteam impune să fac tocmai asta - însă 
știam că eram silit s-o fac. 

Așa că am apăsat până la podea pedala accelerației 
și am tras de volan în dreapta, cât de brusc am putut. 

Bell zbieră la mine. 

— Ce dracu' faci? Oprește mașina. OPRESTE! 

După aceea s-au întâmplat trei lucruri, toate trei 
cam în același timp. Am auzit o împușcătură venită din 
arma lui Michael Bell, am simţit o durere atroce 
explodându-mi în umărul drept, iar mașina s-a pornit 
să coboare în mare viteză panta. 


11 


Deodată, durerea păru să mi se împrăștie în tot 
corpul. De-abia îmi mai dădeam seama de trunchiurile 
groase ale brazilor și de _tufișurile de sub aceștia, 
printre care își croia drum mașina în cădere, 


legănându-se și zguduindu-se, opintindu-se, scăpată de 
sub control, amenintând în orice moment să se 


răstoarne. 


Prăbușirea automobilului probabil că nu a durat 
decât patru sau cinci secunde. Dar, cu toate astea, 
impactul final a fost suficient de violent ca _ să-mi 
izbească pieptul cu o incredibilă forţă de volan. 
Centura de siguranță pe care mi-o legasem a 
împiedicat probabil să fiu proiectat afară prin parbriz. 
Ştiam că Bell nu și-o fixase pe-a lui și nu puteam decât 
să sper că el era acum foarte grav rănit. Dacă aveam 
noroc, poate că își pierduse cunoștința sau chiar 
murise, pe bancheta din spate. 

Mâna mea se afla deja pe mânerul portierei și m-am 
rostogolit afară din mașină, cât de bine și de repede 
am putut. 

Întreg trupul meu pulsa de o durere paralizantă care 
mă împiedica să mă misc cu rapiditate. Bratul drept 
îmi atârna inert pe lângă corp. 

Am văzut în ţărână cadavrul lui James Truscott, 
căzut din mașină cu faţa în jos și cu mâinile întinse 
lateral, ca niște aripi de vultur. Se părea că izbitura îl 
aruncase acolo. 

Apoi, Michael Bell gemu pe bancheta din spate a 
mașinii. Scăpase cu viaţă. Păcat. Mi-am adunat cu un 
mare efort puterile și am izbutit să mă ridic într-un 
genunchi. Dintr-odată, am fost săgetat de o durere 


cumplită în umăr și mi-am dat seama că probabil 
acesta îmi era fracturat. 


Am făcut un pas nesigur înainte, așteptându-mă să 
calc pe pământul tare - însă acolo exista un mal și o 
abia vizibilă tufă încurcată, de care m-am împiedicat. 

Şi atunci am căzut, aterizând într-o apă adâncă doar 
de vreo cincisprezece centimetri. Până atunci, nici 
măcar nu văzusem pârâiașul respectiv. 

Apa nu era adâncă, dar se întindea mult mai mult 
decât reușisem să văd în întuneric. Apa rece mă făcu 
să mă simt străbătut de un fior, ca un șoc electric. 

Nu _crezusem că durerea ar fi putut deveni și mai 
intensă, dar vederea mi se înceţoșă pentru o clipă. 

Am încercat din nou să mă ridic, însă am căzut la 
loc. De data asta, din cauza lui Bell. El mă apăsa de 
sus cu toată forţa și îl simțeam extrem de puternic. 
Apoi am simţit cum mă apăsa cu piciorul pe spinare. Şi 
apa îmi intra în gură și în nas. 

— Dar ce dracu' - striga el la mine. 

Nu i-am lăsat ocazia să-si termine fraza. Cu un efort 
supraomenesc i-am prins cu propriile mele picioare 
gleznele. Îl luasem pe nepregătite, așa că a căzut pe 
spate, cât era de lung, dându-mi drumul. Am auzit 
două pleoscăituri și am sperat că el scăpase și arma 
din mână. 

Pe jumătate în apă, sprijinindu-mă pe mâna stângă, 
care îmi era bună, am izbutit să mă salt puţin și să mă 
arunc asupra lui. Înainte de a apuca el să reactioneze, 
eu l-am și înșfăcat. 


Bell mă apucă de faţă, îndesându-și degetele în ea. 
Michael Bell era cam de aceeasi înălţime cu mine, însă 
mai corpolent. Deși pierduse mult din greutate în 
ultimele săptămâni, tot avea vreo cincisprezece 
kilograme în plus faţă de mine. 

L-am prins cu putere de gât, încercând să-l strâng 
cât mai tare. Începuse deja să se sufoce, dar tot nu-mi 


dădea drumul. 
N-as fi avut sanse să-l dovedesc, decât dacă as fi 


putut să ajung deasupra lui, însă în mișcarea mea m- 
am împiedicat de un smoc de vegetaţie acvatică. M-am 
dezechilibrat, corpul meu s-a contorsionat dureros, și 
am căzut din nou în apa rece ca gheaţa. 

Dumnezeule, cât de frig îmi era - și totuși, aproape 
că nu îmi mai păsa. 

De data asta, Michael Bell se ridică din nou în 
picioare, mai rapid decât mine. Nu era deloc bine. 
Avea un mare avantaj. Mișcările mele erau încetinite 
de povara braţului meu drept rănit la umăr, care mă 
durea îngrozitor. 

L-am zărit pe Bell ca prin ceaţă cum apuca o piatră 
lătăreaţă, de dimensiunile unei cărţi mari. Apoi el se 
îndreptă spre mine, ridicând piatra în mâini, deasupra 
capului său. 

— Cretinule, îmi strigă el. O să te omor. Asta am de 
gând să fac. Şi cu asta se va termina întreaga poveste. 
Așa se va termina. 

Am încercat să mă îndepărtez cât mai mult de Bell, 
deși știam că n-aveam prea multe șanse. In felul 
acesta, am dat întâmplător cu mâna peste ceva tare, în 
apa aceea nu prea adâncă. Nu era o piatră, sau cel 
puţin așa am avut eu impresia. SĂ FI FOST OARE UN 
OBIECT METALIC? 

— O să mori, se răsti Bell la mine. Ce părere ai de 
planurile mele? Ce zici despre un astfel de final al 
poveștii? 

STIAM CE ANUME PUTEA FI ACEL OBIECT METALIC. AM 
scos arma lui Bell din apă și am bâjbâit după trăgaci. 

— Bell, să nu faci asta! i-am strigat eu. 

El însă continua să se apropie de mine, cu piatra 
ridicată deasupra capului. 


— Să mori! 

Așa că am fost nevoit să trag în el. 

Nu mi-am putut da seama cu precizie cum s-a 
întâmplat totul acolo, în pădurea aceea luminată doar 
de razele lunii. Habar nu aveam unde anume reușisem 
să-l nimeresc, însă omul gemuse, oprindu-se locului 
doar pentru o clipă. 

Şi fiindcă el continuă apoi să se apropie de mine, am 
tras și a doua oară. lar după aceea, și a treia oară. l- 
am împușcat în partea de sus a pieptului, sau cel puţin 
așa speram. 

Bell scăpă din mâini pietroiul. Parcă susţinut câteva 
momente ca de o forță invizibilă, se îndepărtă câţiva 
pași, clătinându-se, după care căzu în apă cu faţa în 
jos, pleoscăind cu mare zgomot. 

Apoi în pădure se lăsă liniștea. 

Dârdâind cumplit și necontrolat, am continuat să ţin 
cu mâna mea sănătoasă arma îndreptată spre Bell. Am 
făcut incredibile eforturi ca să ajung până la el, pe 
pietrele acelea alunecoase. 

Când în fine am reușit, omul nu mai misca. L-am 
prins de braţ și l-am ridicat din apă. Nu mai avea puls. 
l-am mai verificat încă o dată pulsul. Tot nimic. Nu 
auzeam decât tăcerea pădurii și nu simteam decât 
frigul cumplit. 

Michael Bell murise, și odată cu el și Mary Smith. 
lar în curând aveam să mor și eu, în hainele acelea 


ude și îngheţate. 


119 


Am ieșit cu foarte mare greutate din râpa în care 
căzusem cu automobilul, _urcușul  părându-mi-se 
îngrozitor şi simțind o cumplită durere, ameţeală și 
greață. Partea bună a fost că după aceea nu mi-am 
mai amintit decât foarte vag totul. 

Am reuşit cu chiu cu vai să ajung și la șoseaua 
principală, de unde m-a pescuit un student speriat de 
starea jalnică în care mă aflam, student care mergea 
într-un automobil Subaru. N-am reusit niciodată să 
aflu numele lui. Cred că am leșinat pe bancheta din 
spate a maşinii. 

Până dimineată, cadavrul lui Michael Bell a fost 
recuperat din pârâiaș, iar eu mă odihneam într-un pat 
de la spitalul Fletcher Allen, din Burlington. MĂ 
ODIHNEAM probabil că este mult spus, pentru că s-au 
perindat pe-acolo încontinuu tot felul de polițiști de la 
secţia din localitate, iar eu am vorbit ore întregi la 
telefon la birou la mine la Washington, cu sediul din 
Los Angeles și cu Jeanne Galletta, străduindu-mă să 


coroborez toate datele culese de la începutul șirului de 
asasinate. 


Planul lui Bell fusese consecinta unor trăiri 


interioare malefice și a unei nebunii, apelând până la 
urmă la o acoperirea extrem de simplă -_ și anume, 
diversiunea - reușindu-i acest lucru chiar până la final. 
După cum explicase și Jeanne, Michael Bell își câștiga 
existența scriind și producând scenarii. Se pricepea 
foarte bine la scenarii. Nu m-ar mira dacă și această 
tragedie s-ar sfârși printr-un alt scenariu, scris însă de 
altcineva. Probabil că scenaristul ar schimba totusi 
datele, iar filmul ar fi marcat de smechereasca formulă 


„bazat pe întâmplări reale”. 
— Şi rolul tău cine anume o să-l joace? glumi Jeanne 


la telefon. 


— Nu știu și nici nu-mi prea pasă. Vreun actor 
oarecare. 


În privinţa lui Mary Constantine, nu prea știam ce să 
cred. Polițistul din mine avea o anumită reacţie, în 
timp ce psihologul o cu totul alta. Mă bucuram pentru 
ea, fiindcă avea să se întoarcă la îngrijirea și la 
tratamentul de care avea nevoie. Dacă doctorita 
Shapiro avea dreptate, poate că Mary își va reveni 
până la urmă cumva. Asta speram și eu. 

Pe la ora patru, ușa rezervei în care mă aflam se 


A 


întredeschise, prin spaţiul format strecurându-și capul 
nimeni alta decât Mama Nana. 


— Asta da priveliște! i-am spus eu în glumă. Bine ai 
venit, Nana. Ce te-a determinat să vii în Vermont? 

— Siropul de artar, glumi și ea. 

Apoi se apropie de mine stingherită, lucru la care nu 
m-aș fi așteptat din partea ei, schițând o grimasă când 
văzu bandajul din jurul umărului meu. 

— Ah, Alex, Alex. 

— Să știi că arată mai grav decât este în realitate. 
Sau poate că nu. [i-a fost greu să găsești un loc la 
avion? 

— Nu-i mare scofală. Mergi la aeroport și dai banii. 


Nana îmi puse o mână rece pe obraz. Mâna aceea 
îmi era atât de familiară, si mă alina atât de mult! CE 


M-AS _ FACE OARE, FĂRĂ _ PISĂLOAGA ASTA BĂTRÂNĂ? Mă 


gândeam eu. CE M-AS FACE? 
— Medicii mi-au spus că te vei face bine, Alex. 


Presupun însă că treaba asta este relativă. 
Se mai trăsese si altă dată în mine. Fra un lucru 


traumatizant - fără niciun dubiu -, însă nu fusese ceva 


ireversibil, măcar până în prezent. 
— O să mă fac bine, am asigurat-o pe Nana. Şi la 


trup, și la suflet. 

— l-am rugat pe copii să aștepte puţin afară. Aș vrea 
să discut cu tine ceva între patru ochi, după care să 
uităm toată problema. 

— Aoleu. lar am dat de vreun bucluc? Iar o să dorm 
pe preș, în faţa ușii? 

Ea nu-mi mai răspunse la surâs, dar îmi luă o mână 
între mâinile ei. 

— Alex, în fiecare zi îi multumesc Domnului că am 
avut parte de tine, că am avut șansa să te pot crește și 
să văd cum devii bărbatul care ești acum. Aș vrea însă 
să-ţi reamintești motivul pentru care ai ajuns tu în 
grija mea și ce relaţie a fost între bieţii tăi părinţi, 
înainte ca ei să moară. Cu alte cuvinte, Jannie, Damon 
și cu Ali merită mai mult decât atâta cât le oferi tu. 
Nana făcu o pauză pentru a sublinia efectul apoteotic 


al finalului: Alex, nu face din copiii tăi niște orfani de 
tată! 


120 


Am vrut să-i răspund, însă Mama Nana își continuă 
ideea, ridicând usor tonul: 


— Eu sunt prima care trebuie să se ducă. Să nu 
îndrăznesti să mă contrazici. 


Așa că am ridicat din umeri, lucru care îmi provocă 
mari dureri. 

— Ce pot să mai zic? 

— Nimic. Absolut nimic. Ascultă-mă pe mine, că sunt 
femeie bătrână, iar dacă o să mă asculti, poate că o să 
înveţi și tu ceva, până la urmă. 

Ne-am privit îndelung în ochi. Mi se pusese un nod 
în gât, deși ceea ce simţeam eu nu era amărăciune, ci 
mai degrabă un sentiment de recunoștință și de 
dragoste _neţărmurită pentru această _hbătrânică 
extraordinar de puternică și de înţeleaptă, mult mai 
înţeleaptă ca mine. 

— Poate ţi se pare incredibil, dar eu te ascult 
întotdeauna, i-am spus eu. 

— Da, dar după aceea, faci tot după capul tău. 

Am auzit atunci zgomotele de pe coridor, odată cu 
deschiderea ușii de la rezerva mea. M-am uitat și am 
văzut mutriţa curioasă a lui Damon, și în clipa aceea 
am simţit cum inima mea își accelerează bătăile. 

— la te uită cine a venit! M-am sters la ochi. 
Bărbatul casei. 


— Ni s-a spus că Jannie n-are voie să intre, pentru că 
n-a împlinit încă doisprezece ani, zise el. 

Eu m-am ridicat în sezut. 

— Şi unde este ea? 

— Aici sunt, se auzi limpede glăsciorul indignat al 
fiicei mele, de după ușă. 

— Atunci, întră, până nu te vede cineva. Haide 
odată! N-o să te aresteze nimeni pentru asta. Poate 


doar eu, dacă o să mai rămâi afară multă vreme. 


Astfel că amândoi intrară și veniră în pas grăbit 
lângă mine, oprindu-se brusc, la vederea bandajelor. 
Eu i-am cuprins pe amândoi în același timp, cu braţul 
sănătos. 

— Cât mai trebuie să stai aici? mă întrebă Jannie. 

— S-ar putea să ies în câteva zile, i-am răspuns eu. 

— Arată mai rău decât este în realitate, îi spuse 
Nana. 

Damon se ridică în picioare și îmi examină bandajul 
de la umăr. 

— Te-a durut râu? 

— Rău de tot, mormăi Nana. 

— Am trecut eu prin niște experienţe și mai dificile, 
le-am răspuns atunci cu vioiciune. Amândoi se uitară 
la mine, cu aceeași expresie nedefinită și oarecum 
plină de _reproș. În definitiv, cine dintre noi era 
părintele și cine erau copiii? Mie mi se părea că într- 
un fel ei crescuseră, faţă de ultima dată când îi 
văzusem. Şi eu mă simţeam mai bătrân. 

Acești doi copii urmau să crească și să se schimbe, 
indiferent dacă eu eram sau nu prin preajma lor. Era o 
evidenţă de netăgăduit, dar brusc m-am simţit pătruns 
de înţelegerea acelui adevăr. 

Așa că am cedat. 

— Da, le-am spus eu. M-a durut rău. Rău de tot. 


Apoi mi-am reamintit vorbele acelea cumplite ale 
Nanei: ALEX, NU FACE DIN COPIII TĂI NISTE ORFANI DE 


TATĂ! 

Şi mi-am strâns atunci copiii tare la piept și chiar 
dacă umărul mă durea nu-mi venea să le mai dau 
drumul, dar nici să le spun lucrurile la care mă 
gândeam eu. 


121 


Am rămas la spitalul Fletcher Allen din Vermont 
aproape o săptămână, fapt ce constituia cea mai lungă 
perioadă de spitalizare din viaţa mea și posibil încă un 
avertisment. Al câtelea oare? 

Vineri seară la ora șase am primit un telefon de la 
detectiv Jeanne Galletta, din Los Angeles. 

— Alex, ai auzit vestea? m-a întrebat ea. Presupun că 
ti-au spus-o deja. 

— Care veste, Jeanne? Că o să mă externeze mâine 
din spital? A 

— Despre asta, eu una nu știu absolut nimic. In 
schimb, ieri Mary Wagner a mărturisit că a comis 
toate asasinatele de-aici, din Los Angeles. 

— Dar nu ea le-a comis, ci Michael Bell. 


— Eu știu asta. Până și Maddux Fielding știe. Chiar 
dacă n-a crezut-o nimeni, ea tot a mărturisit comiterea 
lor. lar mai târziu, în cursul nopţii trecute, sărmana 
Mary Wagner s-a spânzurat la ea în celulă. A murit, 
Alex. 

Am scos un oftat profund și am scuturat de câteva 
ori din cap, parcă nevenindu-mi încă să cred. 

— Îmi pare rău. Încă o moarte de care se face 
vinovat Bell. 

Spre marea mea surprindere, a doua zi dis-de- 
dimineaţă mi s-a dat drumul din spital. Am sunat acasă 
pentru a le da alor mei vestea, ba chiar am reușit să- 
mi cumpăr și un bilet de avion spre Boston. De la 
Boston, am prins avionul-navetă către Washington. 
Niciodată în viață n-am mai fost atât de fericit să zbor 
cu un avion atât de aglomerat. 

Nu mi-a fost greu nici să fac rost de un taxi de la 
aeroport și pe când intram în cartierul de sud-est, pe 
la ora șapte seara, am simţit o dulce căldură 


invadându-mi corpul. NICĂIERI NU-I MAI BINE CA ACASĂ. 
Ştiu că acest lucru nu este valabil pentru toată lumea, 
însă pentru mine personal este, iar asta mă face să mă 
simt un om norocos. 

Taxiul a oprit în faţa casei de pe Fifth Avenue. 
Deodată m-am trezit alergând pe mica peluză din faţă 
și apoi urcând rapid treptele cu vopseaua de pe ele 
cam ștearsă. 

L-am luat în braţe pe micutul Alex și l-am învârtit pe 
sus, prin aer. Mă durea umărul, dar acest lucru nu mă 
deranja. Taximetristul se sprijinea de geam, oarecum 
mirat, dar până și el zâmbea, în felul său. Eu i-am 
strigat: 

— Mă întorc imediat. Așteaptă-mă încă putin. 

— Nu-i nicio grabă, amice. Pe mine nu mă 


deranjează. Aparatul de taxat oricum înregistrează în 
continuare. 


M-am uitat la Mama Nana, care-mi iesise în întâm- 
pinare pe verandă, împreună cu fiul meu cel mai mic. 

— Ce e? am întrebat-o eu în șoaptă. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

— Ali a revenit pentru totdeauna acasă, îmi răspunse 
ea încet. Christine l-a adus. S-a răzgândit din nou. Şi 
nici nu mai vrea să se mute înapoi în Est. Ali s-a întors 
definitiv acasă. Îţi vine să crezi una ca asta? Dar tu ce 
ai de gând? Nu vrei să revii și tu definitiv acasă? 

— M-am întors acasă, Nana, i-am răspuns eu, iar 
apoi m-am uitat în frumoșii ochi ai micutului meu fiu, 


și i-am spus: Ali, am revenit acasă. Îţi jur. 
Iar eu nu-mi încalc niciodată jurămintele. 


Sfârșit