Harlan Coben — Sase ani

HARLAN COBEN 


SASE ANI 


Original: Six Years (2013) 


Traducere din limba engleză de: 


DAN BĂLĂNESCU 


virtual-project.eu 


PARALELA 


EDITURA 


2019 


VP - 


2 


Capitolul 1 


Stăteam pe ultimul rând și urmăream căsătoria cu un alt 
bărbat a singurei femei pe care aș fi putut-o iubi vreodată. 

Natalie purta alb, desigur, și arăta splendid, mai necruțătoare 
ca niciodată. Intotdeauna frumuseţea ei avusese o anumită 
fragilitate și o forţă tăcută, și așa cum stătea acolo, Natalie 
părea eterică, aproape din altă lume. 

Își mușcă buza de jos. Îmi veniră deodată în minte dimineţile 
acelea leneșe în care făceam dragoste, iar ea își trăgea repede 
pe ea cămașa mea albastră și mergeam la parter. Stăteam la 
masa din colț și citeam ziarul și, la un moment dat, își scotea 
blocnotesul și începea să schiţeze. Când mă desena pe mine, 
obișnuia să-și muște buza de jos exact așa. 

Două mâini mi-au pătruns în piept, mi-au prins inima fragilă 
din ambele părţi și mi-au rupt-o în două. 

Ce-am ajuns? 

Credeţi în dragostea la prima vedere? Nici eu. Cred totuși în 
atracţia primordială, mai mult decât fizică, la prima vedere. Cred 
că uneori - o dată, poate de două ori în viață - ești atras de 
cineva atât de profund, atât de instinctiv, atât de fulgerător - o 
atracţie mai mult decât magnetică. Așa s-a întâmplat în cazul lui 
Natalie. Uneori e doar atât. Uneori crește și se încinge și se 
transformă într-un infern grandios despre care știi că e real și 
pentru totdeauna. 

lar uneori te înșeli și confunzi prima situaţie cu a doua. 

Îmi închipuisem cu naivitate că vom fi împreună pentru 
totdeauna. Eu, care nu am crezut niciodată în fidelitate și am 
făcut tot posibilul să scap de această încătușare, am știut 
imediat - în fine, într-o săptămână - că ea este femeia alături de 
care aveam să mă trezesc în fiecare zi. Ea este femeia pe care 
aș fi protejat-o cu prețul vieții. Ea este femeia - da, știu cât de 
siropos sună - fără de care nu aș fi putut face nimic, care ar fi 
transformat și cel mai banal lucru în ceva măreț. 

Să-ţi vină să verși, nu? 

Un preot cu o teastă proaspăt rasă vorbea, dar vuietul 
sângelui din urechi mă împiedica să-i înţeleg cuvintele. Mă 


VP-3 


holbam la Natalie. Voiam să fie fericită. Nu erau doar vorbe 
goale, minciunile pe care ni le spunem adesea pentru că, în 
realitate, dacă iubita nu ne dorește, vrem să fie nefericită, nu-i 
așa? In cazul meu, chiar eram sincer. Dacă aș crede cu adevărat 
că Natalie ar fi mai fericită fără mine, atunci i-aș da drumul, 
oricât de dureros ar fi. Dar nu credeam că va fi mai fericită, în 
ciuda a tot ce spusese și făcuse. Sau poate e doar o altă 
autojustificare, o altă minciună pe care ne-o spunem. 

Natalie nu mi-a aruncat nici măcar o privire, dar am văzut o 
încordare în jurul gurii ei. Știa că sunt în încăpere. Era cu ochii la 
viitorul ei soț. Numele lui, am aflat recent, era Todd. Urăsc 
numele Todd. Todd. Probabil i se spunea Toddy, Todd-Man sau 
Todaster. 

Todd avea părul prea lung și își etala barba aceea ţepoasă, 
nerasă de patru zile, pe care unii o găsesc șic, iar alţii, ca mine, 
cred că cere un pumn. Ochii lui se plimbau lin și infatuat peste 
oaspeți până când s-au agăţat de mine. Au poposit asupra mea 
o secundă, cântărindu-mă, după care au decis că nu meritam 
efortul. 

De ce s-a întors Natalie la el? 

Sora lui Natalie, Julie, era domnişoară de onoare. Stătea pe 
podium cu un buchet în fiecare mână zâmbind inert, mecanic. 
Nu ne întâlniserăm niciodată, dar am văzut poze și le-am auzit 
vorbind la telefon. Și Julie părea uluită de această evoluţie. Am 
încercat să-i întâlnesc ochii, dar arbora privirea aceea aţintită în 
gol a soldatului de pe front. 

M-am uitat din nou la faţa lui Natalie și am simţit că mici 
bombe îmi explodează în piept. Dintr-odată, bum, bum, bum. 
Fir-ar să fie, n-a fost o idee bună. Când cavalerul de onoare a 
adus verighetele, plămânii mei au început să cedeze. Nu mai 
puteam să respir. 

Destul. 

Am venit aici să văd cu ochii mei, presupun. Învăţasem din 
experiență că am nevoie de așa ceva. Acum cinci luni, îmi 
pierdusem tatăl în urma unui atac de cord major. Nu avusese 
niciodată probleme cu inima și era, după toate aparențele, într-o 
formă bună. Mi-am amintit cum am stat în salonul acela de 
așteptare, am fost chemat în biroul doctorului, mi s-a dat vestea 
îngrozitoare - și apoi am fost întrebat, atât acolo, cât și la casa 
mortuară, dacă vreau să-i văd trupul. Am refuzat. M-am gândit 


VP -4 


că nu vreau să-l păstrez în minte zăcând pe targă sau în sicriu. 
Voiam să mi-l amintesc așa cum era în viaţă. 

Dar, după un timp, am început să-i accept tot mai greu 
moartea. Fusese atât de energic, de viu. Cu două zile înainte să 
moară, am fost la un meci de hochei la New York Rangers - tata 
avea abonamente -, iar meciul a intrat în prelungiri și noi am 
tipat, am ovaţionat, păi atunci, cum să fie mort? O parte din 
mine a început să se întrebe dacă nu cumva fusese vreo 
greșeală ori o întreagă mare și cumplită înșelătorie, iar tatăl 
meu era, poate, printr-o minune, încă în viaţă. Știu că e absurd, 
dar disperarea poate juca feste și, dacă lași disperarea s-o ia 
razna, va găsi răspunsuri alternative. 

O parte din mine era bântuită de faptul că nu am văzut 
niciodată trupul tatii. Nu am vrut să fac și aici aceeași greșeală. 
Dar, pentru a rămâne în acest plan metaforic jalnic, de data 
asta, am văzut cadavrul. Nu mai avea rost să-i iau pulsul, să-l 
palpez sau să rămân în preajma lui mai mult decât era necesar. 

Am încercat să dispar, pe cât posibil, fără să fiu observat. Asta 
nu e o treabă ușoară atunci când ai 1,96 metri și ești construit, 
pentru a folosi expresia lui Natalie, „ca un tăietor de lemne”. Am 
mâini mari. Natalie le iubise. Obișnuia să le ia într-ale ei și să 
caute ce linii am în palmă. Spunea că sunt mâini adevărate, 
mâini de bărbat. Le și desenase pentru că, zicea ea, îmi spun 
povestea - munca brută din tinereţe, felul în care m-am străduit 
să ajung la colegiul Lanford în timp ce lucram ca responsabil cu 
ordinea într-un club de noapte local și, cumva, faptul că acum 
eram cel mai tânăr profesor de la colegiul de științe politice. 

Am ieșit împleticindu-mă din micuța capelă albă direct în 
aerul cald al verii. Vara. Până la urmă, asta fusese tot? O idilă 
de-o vară? În locul a doi copii zburdalnici care își fac de lucru în 
tabără, noi am fost doi adulți în căutarea singurătăţii într-un 
refugiu artistic - ea pentru a-și practica arta, eu pentru a-mi 
scrie dizertaţia în științe politice - și care s-au întâlnit, s-au 
îndrăgostit lulea, iar apoi, pentru că se apropia luna septembrie, 
pe bună dreptate, toate lucrurile frumoase au un sfârșit. Toată 
relaţia noastră chiar a avut ceva ireal, amândoi departe de 
viețile noastre obișnuite și de toată banalitatea aferentă. Poate 
asta a făcut-o atât de fantastică. Poate faptul că doar ne-am 
petrecut timpul în această bulă ireală ne-a îmbunătăţit relaţia și 
a făcut-o mai intensă. Poate că am fost total un idiot. 


VP-5 


Din spatele ușii bisericii am auzit ovaţii, aplauze. Asta m-a 
scos din amorțeală. Slujba se sfârșise. Todd și Natalie erau acum 
domnul și doamna Faţă Țepoasă. Curând vor trece prin mijlocul 
capelei. M-am întrebat dacă se va arunca cu orez. Probabil lui 
Todd nu i-ar plăcea. l-ar strica părul și i s-ar prinde de ţepii din 
barbă. 

Din nou, nu era nevoie să văd mai mult. 

M-am dus în spatele capelei albe și am dispărut din peisaj 
chiar atunci când ușile capelei s-au deschis. Am privit insistent 
spre luminiș. Nu era nimic acolo, decât un simplu luminiș. În 
depărtare se vedeau niște pomi. Cabanele erau pe partea 
cealaltă a dealului. Capela făcea parte din tabăra de creaţie în 
care stătea Natalie. Cabana mea era în josul străzii, într-o tabără 
de creaţie pentru scriitori. Ambele tabere erau vechi ferme din 
Vermont care încă mai cultivau câte ceva organic. 

— Bună, Jake. 

M-am întors spre vocea familiară. Acolo, la nici zece metri de 
mine, stătea Natalie. M-am uitat imediat la inelarul ei drept. De 
parcă mi-ar fi ghicit gândurile, și-a ridicat mâna pentru a-mi 
arăta proaspăta verighetă. 

— Felicitări, spusei eu. Mă bucur pentru tine. 

Ignoră acest comentariu. 

— Nu-mi vine să cred că ești aici. 

Îmi deschisei larg braţele, neajutorat. 

— Am auzit că vor fi aperitive grozave pasate de la unul la 
altul. Mi-e greu să stau departe de așa ceva. 

— Nostim. 

Ridicai din umeri în timp ce inima mi se pulveriza răvășită. 

— Toată lumea a spus că n-o să vii, rosti Natalie. Dar eu am 
știut că vei veni. 

— Încă te iubesc, mărturisii eu. 

— Știu. 

— Și tu mă iubeşti încă. 

— Nu, Jake. Vezi? 

Îmi flutură verigheta în faţă. 

— lubito? 

Todd cu fața lui păroasă apăru de după colţ. Mă observă și se 
încruntă. 

— Cine e ăsta? 

Dar era limpede că știe. 


VP-6 


— Jake Fisher, spusei eu. Felicitări pentru căsătorie! 

— Unde te-am mai văzut? 

Am lăsat-o pe Natalie să răspundă de data asta. l-a pus 
mângâietor mâna pe umăr și i-a spus: 

— Jake pozează pentru multe dintre noi. Probabil îl recunoști 
din unele dintre creaţiile noastre. 

Todd tot încruntat era. Natalie i s-a pus în faţă și i-a spus: 

— Ne poţi lăsa o secundă, nu? Vin imediat. 

Todd își aruncă ochii spre mine. Nu m-am mișcat. Nu m-am 
retras. Nu mi-am întors privirea. 

A spus în silă: 

— OK. Dar să nu stai mult. 

Mi-a mai aruncat o uitătură urâtă și a luat-o pe după capelă. 
Natalie și-a întors privirea către mine. Eu am arătat în direcția în 
care dispăruse Todd. 

— Pare un tip agreabil, rostii eu. 

— De ce ești aici? 

— Trebuia să-ţi spun că te iubesc, îi răspunsei. Trebuia să-ţi 
spun că te voi iubi mereu. 

— S-a terminat, Jake. O să mergi mai departe. O să te 
descurci. 

Am tăcut. 

— Jake? 

— Ce? 

Și-a aplecat puţin capul. Știa ce efect are asupra mea această 
aplecare a capului. 

— Promite-mi că o să ne lași în pace. 

Am rămas încremenit. 

— Promite-mi că n-o să ne urmărești, că n-o să ne suni și nici 
măcar n-o să ne trimiţi e-mailuri. 

Durerea din piept creștea. Devenea ascuţită și adâncă. 

— Promite-mi, Jake. Promite-mi că o să ne lași în pace. 

Se uită în ochii mei. 

— OK, răspunsei eu. Promit. 

Fără alte cuvinte, Natalie s-a întors în faţa capelei, la bărbatul 
cu care tocmai se căsătorise. Am rămas acolo o clipă, încercând 
să-mi vin în fire. Am încercat să mă înfurii, am încercat să mă 
conving că e un fleac, am încercat să nu-mi pese și să-i spun că 
ea va fi cea care va pierde. Am încercat toate acestea și chiar 
am încercat să privesc lucrurile cu maturitate, dar totuși știam 


VP -7 


că nu era decât o tehnică de a trage de timp, pentru a nu fi 
nevoit să mă confrunt cu faptul că aveam să fiu distrus pentru 
totdeauna. 

Am stat acolo în spatele capelei până când am presupus că 
au plecat cu toţii. Apoi m-am întors. Preotul cu ţeasta rasă era 
afară, pe trepte. Acolo era și sora lui Natalie, Julie. Ș-a pus mâna 
pe brațul meu. 

— Ești OK? 

— Super, îi răspunsei eu. 

Preotul îmi zâmbi. 

— O zi minunată pentru o nuntă, nu-i așa? 

Am clipit în lumina soarelui. 

— Cred că da, i-am răspuns eu și apoi am plecat. 

Aveam de gând să fac ce mi-a cerut Natalie. Aveam de gând 
s-o las în pace. Mă voi gândi la ea zilnic, dar nu o voi suna, nu 
voi încerca să comunic cu ea și nici nu o voi căuta vreodată pe 
Internet. Îmi voi respecta promisiunea. 

Timp de șase ani. 


VP-8 


Capitolul 2 


DUPĂ ŞASE ANI 


Cea mai mare schimbare din viaţa mea, deși nu aveam de 
unde ști atunci, a apărut undeva între orele 15:29 și 15:30. 

Orele de curs despre dezvoltarea raţionamentului moral, la 
studenţii de anul |, tocmai se încheiaseră. leșeam din Bard Hall. 
Era o zi prielnică pentru viața din campus. Soarele strălucea 
intens în acea după-amiază răcoroasă din Massachusetts. In 
curte se juca Ultimate Frisbee. Studenţii erau răspândiţi peste 
tot, de parcă ar fi fost împrăștiați de o mână gigantică. Muzica 
răsuna puternic. Părea că broșura promoţională a campusului 
prinsese viață. 

Îmi plac astfel de zile, dar, în fine, cui nu-i plac? 

— Profesore Fisher? 

M-am întors spre voce. Șapte studenţi stăteau în semicerc pe 
iarbă. Fata care vorbise era în mijloc. 

— Vreţi să veniţi lângă noi? întrebă ea. 

Le-am făcut semn că nu și am zâmbit. 

— Mulţumesc, dar am audienţe la birou. 

Am mers mai departe. Nu aș fi rămas oricum, deși mi-ar fi 
plăcut să stau cu ei într-o astfel de zi superbă - cui nu i-ar fi 
plăcut? Între profesori și studenţi erau niște limite de discreţie 
și, scuze, oricât de nemilos ar suna, nu voiam să fiu acel! tip de 
profesor, dacă știți ce vreau să spun, profesorul care stă prea 
mult cu studenţii, participă la petrecerile frăţiilor și, poate, dă 
câte o bere în parcările stadioanelor de fotbal. Un profesor 
trebuie să fie cooperant și abordabil, dar nu trebuie să fie nici 
amic și nici părinte. 

Când am ajuns la Clark House, doamna Dinsmore m-a 
întâmpinat cu obișnuita ei privire furioasă. Cred că doamna 
Dinsmore, tipul clasic de femeie dură, era secretara 
departamentului de științe politice de pe vremea administraţiei 
Hoover. Avea cel puţin două sute de ani, dar era la fel de 
nerăbdătoare și nesuferită ca cineva de două ori mai tânăr. 

— Bună ziua, frumoaso, îi spusei. Vreun mesaj? 


VP-9 


— Pe birou, spuse doamna Dinsmore. Chiar și vocea îi era 
furioasă. lar la ușă te așteaptă șirul obișnuit de ucenice. 

— OK, mersi. 

— Parcă ar fi o audiție la Rockettes. 

— Am priceput. 

— Predecesorul tău nu a fost niciodată atât de accesibil. 

— Ei, haide, doamnă Dinsmore. Tot timpul l-am vizitat aici 
când eram student. 

— Da, dar cel puţin pantalonii tăi scurţi aveau lungimea 
cuvenită. 

— Cam dezamăgitor pentru tine, nu-i așa? 

Doamna Dinsmore s-a străduit din răsputeri să nu îmi 
zâmbească. 

— Dispari din ochii mei, da? 

— Hai, trebuie să recunoști. 

— Vrei un șut undeva? Șterge-o. 

l-am trimis o bezea și am intrat prin spate pentru a evita șirul 
de studenţi care s-au înscris la audienţele de vineri. Am două 
ore de audienţe „neprogramate” în fiecare vineri între orele 15 
și 17. Acesta era programul de funcţionare, nouă minute de 
student, fără programare, fără înscriere prealabilă. Pur și simplu 
vii - primul sosit, primul servit. Urmăream ceasul. Nouă minute 
la dispoziţie. Nici mai mult, nici mai puţin, apoi un minut ca să 
ieși și să îi permiţi următorului student să se acomodeze și să 
beneficieze de timpul lui. Dacă ai nevoie de mai mult timp, dacă 
îți sunt îndrumător de teză sau de orice altceva, doamna 
Dinsmore te programează pentru o întrevedere mai lungă. 

La ora 15 fix am poftit prima studentă. Dorea să discutăm 
teoriile lui Locke și Rousseau, doi politologi cunoscuți mai 
degrabă pentru reîncarnările lor din serialul TV Lost decât 
pentru teoriile lor filosofice. A doua studentă nu avea un motiv 
serios pentru a fi aici decât pentru - o spun pe șleau - a se da 
bine pe lângă mine. Uneori îmi vine să ridic o mână și să spun: 
„Mai bine fă-mi niște prăjituri”. Dar înţeleg. A doua studentă a 
venit să cerșească o notă și anume, ea credea că lucrarea cu B+ 
ar fi trebuit să primească A-, când, de fapt, probabil ar fi trebuit 
să primească B. 

Așa stăteau lucrurile. Unii veneau la mine în birou pentru a 
învăţa, alţii pentru a mă impresiona, unii veneau să cerșească, 
unii veneau să stăm de vorbă - era în regulă. Nu trag concluzii 


VP - 10 


în baza acestor vizite. Ar fi greșit. Mă port la fel cu fiecare 
student care intră pe această ușă pentru că suntem aici pentru 
a-i învăța, dacă nu științe politice, poate câte ceva despre 
gândirea critică sau chiar - ah! - despre viaţă. Dacă studenții ar 
veni la noi gata formaţi și fără temeri, care ar mai fi sensul? 

— Rămâne B+, i-am spus după ce și-a terminat pledoaria. Dar 
pun pariu că vei putea să-ți mărești nota la următorul eseu. 

A sunat alarma ceasului. Da, după cum am menţionat, sunt 
foarte strict cu timpul aici. Acum arăta exact 15:29. Așa se face 
că, atunci când privesc în urmă la tot ce avea să se întâmple, 
știu exact când a început totul - între orele 15:29 și 15:30. 

— Mulţumesc, domnule profesor, spuse ea, ridicându-se să 
plece. M-am ridicat și eu. 

Biroul meu nu s-a schimbat deloc de când am ajuns șeful 
departamentului în urmă cu patru ani și am preluat această 
cameră de la predecesorul și mentorul meu, profesorul Malcolm 
Hume, secretar de stat într-o administraţie, șef de cabinet într- 
alta. Încă se păstrase fermecătorul aer nostalgic al neglijenţei 
academice - globuri antice, cărți  supradimensionate, 
manuscrise îngălbenite, postere care atârnau pe pereți, portrete 
înrămate ale unor bărbați cu bărbi. Nu era niciun birou în 
cameră, doar o masă mare de stejar la care puteau sta 
doisprezece oameni, exact numărul din grupul meu de licență. 

Era dezordine pretutindeni. Nu m-am sinchisit să redecorez, 
nu atât pentru că voiam să-mi onorez mentorul aşa cum 
credeau cei mai mulți, ci pentru că, unu, eram leneș și chiar nu 
mă sinchiseam din principiu; doi, nu prea am un stil personal 
sau fotografii de familie pe care să le expun și nici nu prea îmi 
păsa de prostia că „biroul este oglinda bărbatului” sau, dacă îmi 
păsa, atunci chiar biroul definea ce este bărbatul; și trei, 
întotdeauna am crezut că dezordinea stimulează exprimarea 
individuală. Curăţenia și organizarea au ceva care inhibă 
spontaneitatea studenţilor. Dezordinea pare să încurajeze libera 
exprimare a studenţilor - aici este deja harababură și dezordine, 
par ei să gândească, așa că ce rău ar mai putea face ideile mele 
ridicole? 

Dar era așa mai ales pentru că eram leneș și nu mă 
sinchiseam. 

Ne-am ridicat amândoi de la masa mare de stejar și am dat 
mâna. Ea mi-a ţinut-o o secundă mai mult decât trebuia, așa că 


VP -11 


mi-am retras-o intenţionat repede. Nu, asta nu se întâmpla tot 
timpul. Dar se întâmpla. Acum am 35 de ani, dar, când am 
început aici - tânăr profesor la douăzeci și ceva de ani - se 
întâmpla mai des. Vă amintiţi scena aceea din Căutătorii arcei 
pierdute în care o studentă și-a scris „TE IUBESC” pe pleoape? 
Ceva asemănător mi s-a întâmplat în primul semestru. Atât că al 
doilea cuvânt nu era „IUBESC”, iar primul cuvânt a fost schimbat 
din „TE” în „MA”. Nu mă laud cu asta. Noi, profesorii, avem o 
poziție de putere aproape imensă. Bărbaţii care se lasă păcăliţi 
sau care cred că, într-un fel, merită această atenţie (nu sunt 
sexist, dar aproape mereu e vorba de bărbaţi) sunt mai nesiguri 
și mai neajutoraţi decât orice ucenică suferindă de complexul 
tatălui peste care ai putea da. 

După ce m-am așezat și am așteptat sosirea următorului 
student, am aruncat o privire la calculatorul de pe latura 
dreaptă a mesei. Se vedea pagina de start a website-ului 
colegiului. Pagina era una tipică, bănuiesc. Pe partea stângă era 
o succesiune de imagini pe teme din viaţa studențească, 
studenţi de toate rasele, credințele, religiile și sexele, simţindu- 
se bine, interacţionând unii cu alţii, cu profesorii, desfășurând 
activităţi extracurriculare, înțelegeţi ideea. Banner-ul de sus 
prezenta sigla colegiului și cele mai cunoscute clădiri, inclusiv 
prestigioasă capelă Johnson, o versiune la scară mare a capelei 
în care am urmărit căsătoria lui Natalie. 

Pe partea dreaptă a ecranului era un flux de știri și imediat 
când Barry Watkins, următorul student programat, a intrat în 
cameră și a spus, „Salut, profule, cum îţi merge socoteala?”, am 
reperat un necrolog în acel flux, care m-a făcut să mă opresc. 

— Salut, Barry, răspunsei, cu ochii tot la ecran. la loc. 

Așa a și făcut, punându-și picioarele pe masă. Ştia că nu îmi 
pasă. Barry venea săptămânal. Vorbeam despre tot și nimic. 
Vizitele lui erau, mai degrabă, un fel de terapie ca o apă de 
ploaie decât ceva din tărâmul academic, dar, repet, era OK 
pentru mine. 

M-am uitat mai atent la monitor. Ceea ce m-a făcut să mă 
opresc era fotografia de mărimea unui timbru a decedatului. Nu 
l-am recunoscut - nu de la distanţa aceea -, dar părea tânăr. 
Intr-un fel, nu era ceva neobișnuit la necrologuri. De multe ori 
colegiul, în loc să obţină o poză mai recentă, scana poza 
decedatului din anuarul colegiului, dar aici, chiar și la o privire 


VP - 12 


rapidă, se vedea că lucrurile stăteau altfel. Tunsoarea nu era 
ceva din să zicem, anii 1960 sau 1970. Fotografia nu era nici în 
alb și negru, așa cum se făcuse anuarul până în 1989. 

Totuși, suntem un colegiu mic cu aproximativ 400 de studenţi 
pe an. Moartea nu era ceva neobișnuit, dar, poate, din cauza 
mărimii școlii sau apropierii mele atât de studenţi, cât și de 
profesori, simţeam întotdeauna ceva personal când cineva de 
aici murea. 

— Hei, profule. 

— O clipă, Barry. 

Acum îi consumam timpul. Foloseam un cronometru portabil, 
din acela care se întâlnesc în sălile de baschet din întreaga ţară, 
cu cifre digitale roșii gigantice. Un prieten mi l-a oferit cadou, 
presupunând, datorită înălțimii mele, că trebuie să fi jucat 
baschet. Nu am jucat, dar ceasul îmi plăcea la nebunie. Întrucât 
era setat să cronometreze automat 9 minute, am văzut că arăta 
8:49 minute. 

Am făcut clic pe mica fotografie. Când a apărut cea mare, am 
reușit să îmi stăpânesc un icnet de surpriză. 

Numele decedatului era Todd Sanderson. 

Nu reţinusem numele de familie al lui Todd - pe invitaţia de la 
nuntă era scris doar „Căsătoria lui Todd și Natalie!” - dar, hei, 
faţa mi-era cunoscută. Barba șic dispăruse. Era proaspăt ras 
aici, iar părul tuns militărește. M-am întrebat dacă era influenţa 
lui Natalie - întotdeauna se plângea că barba mea nerasă îi irită 
pielea -, iar apoi m-am întrebat de ce mă gândesc la ceva atât 
de stupid. 

— Timpul trece, profule. 

— O clipă, Barry. Și nu-mi mai spune prof. 

Vârsta lui Todd era trecută ca fiind 42. Era ceva mai în vârstă 
decât aș fi crezut. Natalie avea 34 de ani, cu doar un an mai 
mică decât mine. Imi închipuisem că Todd era apropiat de 
vârsta noastră. Potrivit necrologului, Todd fusese atacant în 
echipa de fotbal și bursier Rhodes. Impresionant. Absolvise 
colegiul de istorie cu distincţia „summa cum laude”, înființase o 
organizaţie caritabilă numită Fresh Start și, în ultimul an, fusese 
președintele fraternității mele, Psi U. 

Todd nu numai că absolvise la școala mea, ci și fusesem în 
aceeași fraternitate. Cum de nu știusem nimic din toate 
acestea? 


VP - 13 


Mai scria multe, mult mai multe, dar am sărit la ultimul rând: 


Înmormântarea este duminică la Palmetto Bluff, 
South California, lângă Savannah, Georgia. DI 
Sanderson lasă în urmă o sotie și doi copii. 


Doi copii? 

— Profesore Fisher? 

Vocea lui Barry avea ceva amuzant. 

— Scuze, tocmai... 

— Nu-i nimic, omule. Eşti OK? 

— Da, sunt bine. 

— Eşti sigur? Arăți palid, omule. 

Barry își lăsă adidașii pe podea și își puse mâinile pe birou. 

— Uite, pot veni altă dată. 

— Nu, îi spusei eu. 

M-am îndepărtat de monitor. Trebuia să mai aștepte. Soțul lui 
Natalie murise tânăr. Era ceva trist, chiar tragic, dar nu avea 
nimic de-a face cu mine. Nu era un motiv să mă opresc din 
muncă sau să-mi stingheresc studenţii. Desigur, mă șocase - nu 
numai moartea lui Todd, dar și faptul că absolvise la aceeași 
universitate cu mine. Era o coincidenţă oarecum bizară, dar nu 
era chiar o descoperire epocală. 

Poate că, pur și simplu, lui Natalie îi plăceau bărbaţii de la 
Lanford. 

— Ei, care-i treaba? îl întrebai pe Barry. 

— ÎI ştii pe profesorul Bryner? 

— Desigur. 

— E un mare prost. 

Era, dar nu puteam să-i spun asta. 

— Care ar fi problema? 

Nu văzusem cauza morţii în necrolog. Adesea, necrologurile 
din campus nu includeau așa ceva. O să mă uit din nou mai 
târziu. Dacă aceasta nu era inclusă, puteam găsi eventual un 
necrolog complet Online. 

Dar, din nou, de ce aș vrea să știu mai multe? Cu ce ar fi 
schimbat lucrurile? 

Mai bine să-mi văd de treabă. 

Oricum, trebuia să aștept sfârșitul programului. Am terminat 
cu Barry și am continuat audienţele. Am încercat să-mi alung 


VP - 14 


necrologul din minte și să mă concentrez la restul de studenți. 
Nu eram în formă, dar studenţii nu-și dădeau seama. Studenţii 
nu-și pot imagina că profesorii au cu adevărat o viaţă a lor, la fel 
cum nu își pot imagina că părinţii lor fac sex. Pe de o parte, era 
normal. Pe de altă parte, le reamintesc constant să privească 
dincolo de ei. Este ceva tipic omenesc să credem că fiecare are 
o complexitate unică, în vreme ce toţi ceilalți sunt cumva mai 
ușor de deslușit. Sigur că nu e adevărat. Fiecare are propriile 
visuri, speranțe, nevoi, pofte și dureri de cap. Fiecare este un 
specimen de nebunie. 

Mintea mea o luă în altă direcţie. Priveam cum ceasul își 
târâie limbile înainte ca și cum aș fi fost cel mai plictisit student 
la cea mai plictisitoare oră. Când s-a făcut ora 17, m-am întors 
la monitor. Am citit tot necrologul lui Todd Sanderson. 

Nu, nu se preciza cauza morții. 

Ciudat. Uneori se făcea câte o sugestie în sfera donațiilor. 
Suna cam așa: „În loc de flori, vă rog să faceţi o donaţie la 
Societatea Americană de Cancer” sau ceva de genul ăsta. Dar 
nu era trecut nimic. Nu se menţiona ocupaţia lui Todd, dar, 
repet, ce-mi pasă? 

Ușa de la birou s-a deschis brusc și a intrat Benedict Edwards, 
profesor la departamentul de științe umaniste și cel mai bun 
prieten al meu. Nu s-a sinchisit să bată la ușă, dar niciodată nu 
a făcut-o și nici nu a simţit că e necesar s-o facă. Adesea ne 
întâlneam vinerea la ora 17 și mergeam la barul în care, în 
studenţie, am lucrat ca responsabil cu ordinea. Atunci era nou, 
strălucitor și ultimul răcnet. Acum era vechi, paradit și demodat 
ca Betamax. 

Benedict era în mare măsură opusul meu din punct de vedere 
fizic - mărunt, subţirel, afro-american. Ochii îi erau măriţi de 
niște ochelari gigant de tip Omul-Furnică, asemănători cu 
ochelarii de protecţie de la colegiul de chimie. Apollo Creed 
trebuie să fi fost sursa de inspiraţie pentru mustata lui prea 
mare și pentru tunsoarea afro prea umflată. Avea degete subţiri 
de pianistă, picioare pe care și o balerină le-ar fi invidiat și nici 
măcar un orb nu putea să-l ia drept tăietor de lemne. 

În ciuda aspectului - sau poate chiar datorită lui - Benedict 
era și un mare „gagicar” și agăța mai multe femei decât un 
rapper ce avea un hit la radio. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Benedict. 


VP -15 


Am sărit peste „Nimic” sau „De unde știi că s-a întâmplat 
ceva?” și l-am luat direct. 

— Ai auzit vreodată de un tip pe nume Todd Sanderson? 

— Nu cred. Cine e? 

— Un absolvent. Are necrologul pe site. 

Am întors ecranul spre el. Benedict își reglă ochelarii de 
protecție. 

— Nu-l recunosc. De ce? 

— Pe Natalie ţi-o amintești? 

O nălucă îi trecu prin faţa ochilor. 

— Nu te-am auzit rostindu-i numele de... 

— Da, da. În fine, ăsta e - sau era - soţul ei. 

— Tipul pentru care ţi-a dat papucii? 

— Da. 

— lar acum a murit. 

— Așa se pare. 

— Așadar, spuse Benedict, ridicând o sprânceană, e din nou 
singură. 

— Sunt mișcat. 

— Imi fac griji. Eşti cel mai bun peţitor al meu. Sigur, am eu 
melodia care le place femeilor, dar tu ești cel chipeș. Nu vreau 
să te pierd. 

— Sunt mișcat, spusei din nou. 

— Ai s-o suni? 

— Pe cine? îl întrebai. 

— Pe Condoleezza Rice. De cine crezi că vorbesc? Pe Natalie. 

— Da, negreșit. O să-i spun ceva de genul „Salut, tipul pentru 
care mi-ai dat papucii a murit. Vrei să mergi la un film?” 

Benedict citea necrologul. 

— Stai. 

— Ce? 

— Aici spune că are doi copii. 

— Și? 

— Asta complică lucrurile. 

— Vrei să termini? 

— Adică doi copii. Poate s-a îngrășat. 

Benedict mă privi cu ochii lui măriţi. 

— Așadar, cum arată Natalie acum? Probabil e durdulie, nu? 

— De unde să știu? 


VP - 16 


— Uf, de unde știe toată lumea - Google, Facebook, chestii 
din astea. 

Am dat din cap dezaprobator. 

— N-am făcut-o. 

— Cum așa? Toţi fac asta. La naiba, eu fac asta cu toate 
fostele mele iubite. 

— Și Internetul face faţă la atâta trafic? 

Benedict rânji. 

— Pe bune, am nevoie de propriul meu server. 

— Omule, sper că nu e un eufemism. 

Dar am văzut o umbră de tristețe în spatele rânjetului său. Mi- 
am amintit cum odată, într-un bar, când Benedict se îmbătase 
criță, l-am surprins holbându-se la o fotografie foarte șifonată pe 
care o purta ascunsă în portofel. L-am întrebat cine era. 
„Singura fată pe care o s-o iubesc vreodată”, mi-a spus cu 
vocea gâtuită. Apoi Benedict și-a ascuns fotografia în spatele 
cardului de credit și, în ciuda aluziilor mele, nu a mai spus 
niciodată un cuvânt despre ea. 

Și atunci a avut același rânjet trist. 

— l-am promis lui Natalie, spusei eu. 

— l-ai promis ce? 

— Că o să-i las în pace. Că n-o să-i caut niciodată și n-o să-i 
deranjez. 

Benedict reflectă. 

— Se pare că te-ai ţinut de cuvânt, Jake. 

N-am spus nimic. Benedict minţise mai devreme. Nu controla 
paginile de Facebook ale fostelor iubite sau, dacă o făcea, nu 
era prea entuziasmat de asta. Dar odată, când am dat buzna în 
biroul lui - ca și el, nu bat niciodată la ușă - era pe Facebook. 
Am aruncat o privire scurtă și am văzut că pe pagina deschisă 
era femeia a cărei fotografie o ţinea în portofel. Benedict a 
închis imediat browser-ul, dar pun pariu că intra frecvent pe 
pagina aceea. Chiar zilnic. Pun pariu că se uită la fiecare nouă 
fotografie a singurei femei pe care a iubit-o vreodată. Pun pariu 
că acum îi urmărește viața, poate familia, bărbatul cu care își 
împarte patul și că se holbează la ei la fel cum se holba la 
fotografia din portofel. Nu am nicio dovadă, doar intuiesc, dar nu 
cred că sunt prea departe. 

După cum am spus înainte, fiecare este un specimen de 
nebunie. 


VP - 17 


— Ce vrei să spui? îl întrebai eu. 

— Îți spun că a ieșit din discuţie să vorbești acum la plural. 

— Natalie nu mai face parte din viaţa mea de multă vreme. 

— Chiar crezi asta? întrebă Benedict. Te-a pus să promiţi că 
vei uita și ce simţi? 

— Credeam că te temi să nu-ţi pierzi peţitorul cel mai bun. 

— Nu ești chiar atât de chipeș. 

— Ticălos fără milă ce ești. 

Se sculă de pe scaun. 

— Noi, profesorii de științe umaniste, știm tot. 

Benedict m-a lăsat singur. M-am ridicat și m-am dus la 
fereastră. M-am uitat la oameni. M-am uitat la studenții care 
treceau și, așa cum fac adesea când mă confrunt cu o situaţie 
de viață, m-am întrebat ce sfat i-aș da unuia dintre ei dacă ar fi 
în pielea mea. Deodată, fără să vreau, toate îmi năvăliră în 
minte - capela aceea albă, felul în care își purta părul, felul în 
care și-a ridicat inelarul, toată durerea, emoţiile, dragostea, 
chinul. Mi s-au muiat picioarele. Am crezut că flacăra pasiunii 
pentru ea s-a stins. Mă zdrobise, dar m-am adunat bucată cu 
bucată, m-am remontat și mi-am văzut de viaţa mea. 

Ce stupid să am astfel de gânduri. Ce egoist. Ce nepotrivit. 
Femeia tocmai își pierduse soţul și, imbecilul de mine, îmi 
făceam probleme legate de consecințele asupra mea. Las-o 
baltă, mi-am spus. Uită și de ea, și de tot. Mergi mai departe. 

Dar nu puteam. Pur și simplu nu eram făcut așa. 

Ultima dată o văzusem pe Natalie la o nuntă. Acum aveam s-o 
văd la o înmormântare. Unii oameni ar găsi că e o ironie, dar eu 
nu sunt ca ei. 

M-am întors la calculator și am rezervat un zbor spre 
Savannah. 


VP-18 


Capitolul 3 


Primul semn că ceva era în neregulă a apărut în timpul 
panegiricului. 

Palmetto Bluff era mai degrabă o imensă comunitate închisă 
decât un oraș. „Satul” nou construit era frumos, curat, bine 
întreținut, riguros din punct de vedere istoric - toate acestea 
conferindu-i locului un aer fals, steril, de tip Disney-Epcot. Totul 
părea puţin cam prea perfect. Capela strălucitor de albă - da, 
încă una - era așezată pe un promontoriu atât de pitoresc încât 
părea a fi, ei bine, o poză. Căldura, pe de altă parte, era cât se 
poate de reală - o entitate care trăia și respira, cu o umiditate 
atât de densă încât era ca o perdea. 

Intr-un moment pasager de rațiune m-am întrebat de ce am 
venit aici, dar l-am alungat imediat. Acum eram aici, ceea ce 
făcea întrebarea irelevantă. Hanul din Palmetto Bluff arăta ca un 
decor din filme. Am intrat în barul cochet și am comandat un 
whisky de la o barmaniţă cochetă. 

— Ai venit la înmormântare? mă întrebă. 

— Da. 

— Tragic. 

Am dat din cap și m-am uitat ţintă la băutură. Barmanița 
cochetă a priceput aluzia și nu a mai spus nimic. 

Mă mândresc că sunt un om luminat. Nu cred în soartă, destin 
sau alte superstiții prostești, dar iată-mă aici, justificându-mi 
comportamentul impulsiv în halul ăsta. Trebuia să fiu aici, mi- 
am spus. Obligat să iau acel zbor. Nu știam de ce. O văzusem cu 
propriii mei ochi pe Natalie căsătorindu-se cu un alt bărbat și 
nici măcar acum nu puteam accepta acest lucru. Era nevoia 
instinctivă a unui deznodământ. Cu șase ani în urmă, Natalie mi- 
a dat papucii cu un bileţel în care îmi spunea că se mărită cu 
fostul ei drăguţ. In ziua urmatoare am primit o invitaţie la nunta 
lor. Nu era de mirare că totul părea încă... neterminat. Mă aflam 
acolo cu speranța că voi găsi, dacă nu un deznodământ, cel 
puţin un sfârșit. 

E uimitor cum putem să ne autojustificăm atunci când ne 
dorim cu adevărat ceva. 


VP -19 


Dar ce anume îmi doream acolo? 

Mi-am terminat băutura, i-am mulţumit barmaniţei cochete și 
am pornit cu băgare de seamă spre capelă. Am păstrat distanța, 
desigur. Poate că sunt oribil, crud și egocentric, dar nu într-atât 
încât să deranjez o văduvă care își plângea soțul. Am stat în 
spatele unui copac uriaș - un palmier, ce altceva? - 
neîndrăznind măcar să arunc o privire persoanelor îndoliate. 

Când am auzit imnul introductiv, m-am gândit că plaja se 
golise complet. O privire rapidă mi-a confirmat bănuiala. Toată 
lumea era în capelă. Am pornit spre ea. Auzeam un cor cântând 
gospel. Era, într-un cuvânt, impresionant. Nu știam exact ce să 
fac, am încercat ușa capelei, am găsit-o descuiată (păi, normal) 
și am împins-o. Mi-am aplecat capul când am intrat, acoperindu- 
mi faţa cu mâna de parcă m-aș fi scărpinat. 

O deghizare mai proastă ca asta n-am găsit. 

Nu era nevoie. Capela era plină ochi. Am stat în spate alături 
de alte persoane îndoliate sosite târziu, care nu și-au putut găsi 
loc. Corul a terminat imnul înălțător și un bărbat - nu știu dacă 
era pastor sau preot sau altceva - s-a dus în amvon. A început 
să vorbească despre Todd numindu-l „medic grijuliu, bun vecin, 
prieten generos și minunat familist”. Medic. N-am știut. Omul 
broda elocvent pe seama calităţilor lui Todd - activităţile lui 
caritabile, personalitatea lui de învingător, spiritul lui generos, 
capacitatea de a-i face pe toţi să se simtă speciali, 
disponibilitatea de a-și sufleca mânecile și de a se pune serios 
pe treabă ori de câte ori cineva, străin sau prieten, avea nevoie 
de o mână de ajutor. In mod firesc, am luat toate acestea drept 
un discurs obișnuit de înmormântare - avem un obicei natural 
de a-i elogia exagerat pe decedați -, dar vedeam lacrimile în 
ochii celor îndoliați, felul în care aprobau cuvintele de parcă ar fi 
fost un cântec pe care doar ei îl puteau auzi. 

Din locul meu din spate, am încercat să privesc în faţă pentru 
a o zări pe Natalie, dar erau prea multe capete în cale. Nu voiam 
să ies în evidenţă, așa că m-am oprit. In plus, venisem în capelă, 
mă uitasem în jur și chiar ascultasem cuvintele de laudă la 
adresa decedatului. Nu era suficient? Ce altceva să fac acolo? 

Era timpul să plec. 

— Primul nostru panegiric, a spus omul din amvon, vine din 
partea lui Eric Sanderson. 


VP - 20 


Un adolescent palid - presupun că avea aproximativ 
șaisprezece ani - s-a ridicat și s-a îndreptat spre amvon. Primul 
meu gând a fost că Eric trebuie să fie nepotul lui Todd 
Sanderson (și, prin alianţă, al lui Natalie), dar gândul acela a fost 
rapid alungat de propoziţia introductivă a băiatului. 

— Tata a fost eroul meu... 

Tată? 

Am avut nevoie de câteva secunde. Mintea urmează de obicei 
o anumită cale și este incapabilă să sară direct la alta. Când 
eram mic, tata mi-a spus o veche ghicitoare cu care a crezut că 
mă dă gata. „Un tată și un fiu suferă un accident de circulație. 
Tatăl moare. Băiatul este dus repede la spital. Chirurgul spune: 
«Nu-l pot opera pe acest băiat. E fiul meu.» Cum e posibil așa 
ceva?” Asta înţeleg eu prin cale. Pentru generaţia tatălui meu, 
ghicitoarea era, presupun, de o dificultate medie, dar pentru 
oamenii de vârsta mea, răspunsul - chirurgul era mama lui - era 
prea evident și îmi amintesc că am râs în hohote. „Ce urmează, 
tăticule? Îţi pui la bătaie casetofonul cu 8 piste?” 

Acolo era ceva similar. Cum e posibil, m-am întrebat, ca un 
om căsătorit cu Natalie de doar șase ani să aibă un fiu 
adolescent? Răspuns: Eric era fiul lui Todd, nu al lui Natalie. Fie 
Todd a fost căsătorit înainte, fie, cel puţin, avea un fiu cu o altă 
femeie. 

Am încercat din nou să o văd pe Natalie în primul rând. Mi-am 
întins gâtul, dar femeia de lângă mine a oftat exasperată pentru 
că i-am invadat spațiul personal. Pe podium, Eric, fiul lui Todd, 
era mortal. Vorbea frumos și mișcător. Nu erau ochi care să nu fi 
fost storși de lacrimi în capelă, cu excepţia, ei bine, alor mei. 

Ce să fac? Doar să stau acolo? Să-i aduc un omagiu văduvei 
și, ce, să o tulbur și să-i deranjez ziua de doliu? Dar egoistul din 
mine? Chiar voiam să-i văd din nou chipul, să o văd cum jelește 
după iubirea vieţii ei? 

Nu prea cred. M-am uitat la ceas. Îmi rezervasem un bilet de 
avion pentru seară. Da, venit și plecat rapid. Țac-pac, fără 
rămas peste noapte, fără cheltuială cu hotelul. Sfârșit ieftin. 

Unii ar fi remarcat un fapt evident în legătură cu Natalie și cu 
mine - adică, idealizasem perioada petrecută împreună dincolo 
de orice limite raţionale. Înţeleg asta. În mod obiectiv, văd când 
este valabil acest argument. Dar inima nu este obiectivă. Eu, 
care veneram marii gânditori, teoreticieni și filosofi ai vremurilor 


VP -21 


noastre, nu voi cobori niciodată atât de jos încât să folosesc o 
axiomă atât de banală precum Pur și simplu știu. Dar chiar știu. 
Știu ce am fost eu și Natalie. Văd limpede, fără cea mai mică 
umbră, și din acest motiv nu pot procesa ce am devenit noi doi. 

În concluzie, tot nu înţeleg ce ni s-a întâmplat. 

Când Eric a terminat și s-a așezat la loc, fornăieli și suspine 
reținute au răsunat în capela strălucitor de albă. Preotul care 
oficia înmormântarea s-a întors în amvon și a schițat cu mâna 
gestul universal „vă rog să vă ridicaţi”. Când enoriașii au 
început să se ridice, am profitat de diversiune pentru a mă 
strecura afară. Am traversat strada, întorcându-mă în spatele 
palmierului. M-am rezemat de trunchi, în afara razei vizuale a 
celor din capelă. 

— Eşti OK? 

M-am întors și am văzut-o pe barmanița cea cochetă. 

— Sunt bine, mulţumesc. 

— Mare om, doctorul. 

— Da, rostii eu. 

— Eraţi apropiaţi? 

Nu am răspuns. Câteva minute mai târziu, ușile capelei s-au 
deschis. Sicriul a fost adus în soarele arzător. Când a ajuns 
lângă dric, cei care îl purtau, printre care și fiul lui, Eric, l-au 
înconjurat. A urmat o femeie cu o pălărie mare și neagră. Işi 
ținea braţul în jurul unei fete de poate, paisprezece ani. Lângă 
ea era un bărbat înalt. Se sprijinea de el. Omul semăna puţin cu 
Todd. Am presupus că erau sora și fratele lui, dar era doar o 
presupunere. Oamenii au ridicat sicriul și l-au împins în partea 
din spate a dricului. Femeia cu pălărie neagră și fata au fost 
însoţite la prima limuzină. Posibilul frate înalt le-a deschis ușa. 
Eric a urcat după ei. Am văzut că restul persoanelor îndoliate au 
început să iasă. 

Până în momentul acela, nici urmă de Natalie. 

Acest lucru nu mi s-a părut atât de ciudat. Văzusem ambele 
variante. Uneori, soţia era prima care pleca, în urma sicriului, 
câteodată cu o mâna pe el. lar alteori era ultima, așteptând 
golirea întregii capele înainte să se încumete să pornească pe 
interval. Îmi amintesc cum mama mea nu a vrut să aibă de-a 
face cu nimeni la înmormântarea tatii. A mers până acolo încât a 
ieșit pe o ușă laterală pentru a evita asaltul familiei și 
prietenilor. 


VP - 22 


M-am uitat la oamenii care ieșeau. Durerea lor, la fel ca arșiţa 
sudului, devenise o entitate care trăia și respira. Era reală și 
palpabilă. Oamenii aceia nu se aflau acolo doar din politeţe. 
Țineau la omul acela. Erau zguduiţi de moartea lui, dar, iarăși, la 
ce altceva mă puteam aștepta? Am crezut că Natalie mă va 
părăsi pentru un ratat? Nu a fost mai bine că am pierdut în fața 
acestui vindecător preaiubit decât în faţa unui ticălos oacheș? 

Bună întrebare. 

Barmaniţa era tot lângă mine. 

— Cum a murit? o întrebai cu glas pierit. 

— Nu știi? 

Am dat din cap că nu. Tăcere. M-am întors spre ea. 

— Ucis, răspunse ea. 

Cuvântul plutea în aerul umed, refuzând să dispară. Am 
repetat după ea. 

— Ucis? 

— Da. 

Am deschis gura, am închis-o, am încercat din nou. 

— Cum? Cine? 

— A fost împușcat, cred. Nu sunt sigură de asta. Poliţia nu știe 
făptașul. Cred că a fost un jaf cu final tragic. Știi, un tip pătrunde 
în casă fără să știe că e cineva acasă. 

Simţeam că amorțesc. Fluxul de oameni care ieșeau din 
capelă încetase. M-am holbat la ușă și am așteptat să apară 
Natalie. 

Dar nu a apărut. 

Apoi a ieșit omul care ţinuse slujba, închizând ușile în urmă. S- 
a suit în faţa dricului. Dricul a pornit. Prima limuzină l-a urmat. 

— E vreo ieșire laterală? îl întrebai. 

— Ce? 

— Din capelă. Mai e vreo ușă? 

S-a încruntat. 

— Nu, răspunse el. E doar o ușă. 

Procesiunea se porni. Unde naiba era Natalie? 

— Nu mergi la cimitir? mă întrebă barmanița. 

— Nu, îi răspunsei eu. 

Și-a pus mâna pe antebraţul meu. 

— Cred că ţi-ar prinde bine o băutură. 

Mi-era greu să o contrazic. Aproape că m-am împleticit 
urmând-o spre bar și mai-mai să-mi dau duhul pe același scaun 


VP - 23 


de mai înainte. Mi-a mai turnat un whisky. N-am scăpat din ochi 
procesiunea, ușa capelei, piaţa orășelului. 

Nici urmă de Natalie. 

— Apropo, numele meu e Tess. 

— Jake, îi replicai eu. 

— Așadar, de unde îl știi pe Dr. Sanderson? 

— Am mers la același colegiu. 

— Chiar? 

— Da. De ce? 

— Pari mai tânăr. 

— Sunt. A fost un program de îndrumare profesională. 

— Aha, bine, așa mai merge. 

— Tess? 

— Da? 

— Cunoști familia doctorului Sanderson? 

— Fiul lui, Eric, și nepoata mea își dădeau întâlniri. Băiat bun. 

— Câţi ani are? 

— Șaișpe, poate șapteșpe. Ce tragedie! Era atât de apropiat 
de tatăl lui. 

Nu știam cum să abordez subiectul, așa că am întrebat-o 
direct. 

— O cunoşti pe soția doctorului Sanderson? 

Tess își înclină capul într-o parte. 

— Tu nu? 

— Nu, o minţii eu. N-am întâlnit-o niciodată. Pe el îl știam doar 
de la niște evenimente de la colegiu. Venea singur. 

— Pari foarte emoţionat pentru un tip care îl știa doar pe el de 
la niște evenimente de la colegiu. 

N-am știut ce să răspund, așa că am tras de timp luând o 
sorbitură lungă. Apoi am spus: 

— Asta e, în fine, n-am văzut-o la înmormântare. 

— De unde știi? 

— Ce? 

— Tocmai ai spus că n-ai cunoscut-o. De unde știi? 

Uf, nu eram deloc bun la treaba asta, nu-i așa? 

— Am văzut fotografii. 

— Probabil nu erau prea bune. 

— Ce vrei să spui? 

— Era aici. A ieșit imediat după sicriu cu Katie. 

— Katie? 


VP - 24 


— Fiica lor. Eric era printre cei care purtau sicriul. Apoi fratele 
doctorului Sanderson a ieșit cu Katie și Delia. 

Mi-i aminteam, desigur. 

— Delia? 

— Soţia doctorului Sanderson. 

Simţeam cum mi se învârtește capul. 

— Credeam că o cheamă Natalie. 

Și-a încrucișat braţele și s-a încruntat. 

— Natalie? Nu. Numele ei e Delia. Ea și doctorul Sanderson s- 
au iubit din școală. Au crescut chiar aici pe stradă. Sunt 
căsătoriţi de secole. 

M-am holbat la ea insistent. 

— Jake? 

— Ce? o întrebai eu. 

— Ești sigur că ești măcar la înmormântarea corectă? 


VP -25 


Capitolul 4 


M-am întors la aeroport și am luat primul avion spre casă. Ce 
altceva puteam face? Presupun că aș fi putut s-o abordez pe 
văduva îndurerată și s-o întreb de ce răposatul ei soț s-a 
căsătorit cu dragostea vieții mele în urmă cu șase ani, dar 
momentul mi s-a părut cumva nepotrivit. Așa sunt eu, sensibil. 

Așadar, cu un bilet nerambursabil luat din salariul de profesor, 
plus ore și întrevederi cu studenţii a doua zi, m-am băgat fără 
plăcere într-unul dintre acele avioane „expres” care sunt prea 
mici pentru tipii de mărimea mea, cu picioarele atât de strânse 
încât îmi simțeam genunchii sub bărbie, și am zburat spre 
Lanford. Locuiam într-un cămin în plină degradare făcut din 
cărămizi  decolorate. Decorul ar putea fi catalogat cu 
generozitate drept „funcţional”. Era curat și confortabil, 
presupun, având în dotare tipul acela de combinaţie între 
canapea și fotoliu pe care îl vezi promovat în magazinele de la 
șosea la prețul de 699 de dolari. Efectul general este, cred, mai 
degrabă de apatie decât total negativ, dar poate asta e doar ce 
cred eu. Micuța bucătărie avea un cuptor cu microunde și un 
prăjitor de pâine - avea și un cuptor adevărat, dar nu cred că l- 
am folosit vreodată -, iar mașina de spălat vase se strica des. 
După cum probabil aţi ghicit, nu prea mă distrez pe aici. 

Dar asta nu înseamnă că nu am întâlniri sau chiar relaţii 
serioase. Am, deși majoritatea acestor relaţii au un termen de 
expirare de trei luni de zile. Unii ar putea considera relevant 
faptul că eu și Natalie am fost împreună puţin peste trei luni, dar 
nu m-aș număra printre ei. Nu, nu sufăr. Nu adorm plângând sau 
ceva de genul ăsta. Am trecut peste, îmi spun. Dar simt un gol, 
oricât de sentimental ar suna. Și - vă place sau nu - încă mă 
gândesc la ea în fiecare zi. 

Și mai departe? 

Bărbatul care se căsătorise cu femeia visurilor mele era, se 
pare, căsătorit cu o altă femeie - ca să nu mai spun că era, ei 
bine, mort. Altfel spus, Natalie nu a fost la înmormântarea 
soţului ei. Asta ar trebui să justifice o anumită reacţie din partea 
mea, nu-i așa? 


VP - 26 


Mi-am amintit promisiunea de acum șase ani. Natalie 
spusese: „Promite-mi că o să ne lași în pace”. Pe noi. Nu pe el 
sau pe ea. Cu riscul de a părea rece sau, poate, excesiv de 
exact, nu mai exista niciun „noi”. Todd murise. Asta însemna, 
credeam cu tărie, că promisiunea, chiar dacă mai exista în ciuda 
faptului că „noi” nu mai exista, trebuia declarată nulă și 
neavenită. 

Am repornit calculatorul - da, e vechi - și am tastat Natalie 
Avery în motorul de căutare. A apărut o listă de linkuri. Am 
început să le parcurg, dar m-am descurajat repede. Vechea ei 
galerie încă mai conţinea câteva picturi de-ale ei. Nimic nu 
fusese adăugat de ei bine, șase ani. Am găsit câteva articole 
despre vernisaje și altele asemenea, dar, din nou, toate erau 
vechi. Am dat clic pe butonul pentru mai multe linkuri. Mai erau 
două rezultate în cărţi de telefon, dar o femeie pe nume Natalie 
Avery avea 79 de ani și era căsătorită cu un bărbat pe nume 
Harrison. Cealaltă avea 66 de ani și era măritată cu unul 
Thomas. Mai erau alte menţiuni de rutină care se găsesc, 
practic, pentru orice nume - site-uri genealogice, pagini ale 
absolvenţilor de liceu și colegiu și tot așa. 

Dar realmente, în final, nimic nu părea relevant. 

Așadar, ce s-a întâmplat cu Natalie a mea? 

M-am hotărât să încerc să caut pe Google numele Todd 
Sanderson, să văd ce pot găsi. Într-adevăr era medic - mai 
precis, chirurg. Impresionant. Cabinetul lui era în Savannah, 
Georgia, și era afiliat la Memorial University Medical Center. 
Specialitatea lui era chirurgia estetică. Nu știam dacă asta 
însemna ceva serios precum gura de lup sau silicoane la ţâţe. 
Nu știam nici dacă asta ar putea fi relevant. Dr. Sanderson nu 
era activ pe reţelele sociale. Nu avea cont pe Facebook, 
Linkedin sau Twitter, nimic din toate astea. 

Erau câteva menţiuni despre Todd Sanderson și soţia sa, 
Delia, în diferite funcţii pentru o organizaţie caritabilă numită 
Fresh Start, dar, în general, nu erau multe de aflat de aici. Am 
încercat să-i introduc numele alături de cel al lui Natalie. 
Rezultate nexam. M-am rezemat de spătar și m-am gândit o 
clipă. Apoi m-am aplecat spre calculator și am încercat cu fiul 
lor, Eric Sanderson. Era doar un copil, așa că m-am gândit că nu 
voi găsi prea multe, dar mi-am spus că, probabil, are cont de 
Facebook. Am început de aici. Adesea, părinţii preferă să nu 


VP - 27 


aibă o pagină de Facebook, dar încă n-am întâlnit un elev care 
să nu aibă una. 

Câteva secunde mai târziu, am strigat bingo. Eric Sanderson, 
Savannah, Georgia. 

Imaginea de profil era, destul de emoţionant, o fotografie a lui 
Eric cu tatăl lui, Todd. Ambii zâmbeau larg, încercând să ţină sus 
un pește mare oarecare, luptându-se fericiţi cu greutatea 
acestuia. O ieșire la pescuit în doi, tată și fiu, mi-am spus, cu 
strângerea de inimă a unui om care vrea să fie tată. Soarele 
apunea în spatele lor, chipurile erau în umbră, dar puteai simți 
satisfacția radiind prin monitorul calculatorului. 

Todd Sanderson era un om bun. 

Corect, era doar o fotografie și, da, știam cum oamenii pot 
simula zâmbete sau întregi scenarii de viaţă, dar aici simţeam 
bunătatea. 

Am verificat restul fotografiilor lui Eric. Cele mai multe erau cu 
el și prietenii lui - hei, era adolescent - la școală, la petreceri, la 
evenimentele sportive, știți care-i mersul. De ce toţi își țuguie 
buzele sau gesticulează în pozele din ziua de azi? Ce e asta? O 
idee tâmpită, dar atât îi duce mintea. 

Era un album intitulat, pur și simplu, FAMILIE. Fotografiile 
acopereau toată gama de vârste. Eric era bebeluș într-unele. 
Apoi i-a apărut și sora. Apoi era excursia la Disney World, alte 
vacanțe la pescuit, dineuri în familie, botezuri, meciuri de fotbal. 
Le-am verificat pe toate. 

Todd nu avea niciodată părul lung - în niciuna din ele. Era 
mereu proaspăt ras. 

Așadar, ce însemna asta? 

N-aveam nicio idee. 

Am accesat peretele lui Eric sau cum s-o numi pagina aceea 
de start. Erau zeci de mesaje de condoleante. 


„Tatăl tău a fost cel mai bun, îmi pare foarte rău”. 
„Dacă pot face ceva”. 
„RIP Dr. S. Ai fost cel mai tare”. 


„Nu voi uita niciodată ziua în care tatăl tău a ajutat- 
o pe sora mea”. 


VP - 28 


Apoi am văzut una care m-a făcut să mă opresc: 


„O tragedie atât de absurdă. Nu voi înţelege 
niciodată cruzimea oamenilor”. 


Am făcut clic pe „postări mai vechi”. Aici, după șase dintre 
ele, am găsit una care mi-a atras atenţia: 


„Sper că îl vor prinde pe nemernicul care a făcut 
asta și îl vor frige”. 


Am accesat un motor de căutare de știri și am încercat să aflu 
mai multe. Nu mi-a luat timp deloc să dau peste un articol: 


CRIMĂ ÎN SAVANNAH 
Chirurg local ucis 


Popularul chirurg local și filantropul Dr. Todd 
Sanderson a fost ucis în propria casă noaptea trecută 
în timpul unui presupus jaf cu final tragic. 


Cineva încerca ușa din față, dar era încuiată. Am auzit fâșâitul 
preșului de la intrare - într-o izbucnire de originalitate, mi-am 
ascuns cheia de rezervă sub el -, iar apoi cheia a intrat în zăvor 
și ușa s-a deschis, își făcu apariţia Benedict. 

— Hei, spuse el. Navighezi pe site-uri porno? 

M-am încruntat. 

— Nimeni nu mai folosește cuvântul „a naviga”. 

— Sunt de școală veche. 

Benedict s-a dus la frigider și a înhăţat o bere. 

— Cum a fost călătoria? 

— Surprinzătoare, îi răspunsei eu. 

— Povestește, te rog. 

l-am povestit. Benedict era un mare ascultător. Era unul 
dintre acei oameni care ascultă fiecare cuvânt, rămân 
concentrați la tine și doar la tine și nu vorbesc peste tine. Nu se 
preface și nu se comportă așa doar cu cei mai apropiaţi prieteni. 
Oamenii îl fascinează. Aș enumera asta ca fiind punctul forte a 
lui Benedict ca profesor, dar, probabil, ar fi mai nimerit să 


VP - 29 


enumăr în loc talentul lui de Don Juan. Femeile singure resping o 
mulţime de strategii de agăţat, dar un tip căruia îi pasă cu 
adevărat de ceea ce au ele de spus? Gigolo în devenire, luați 
aminte. 

Când am terminat, Benedict a luat o gură de bere. 

— Uau. Adică... uau. Atâta pot să spun. 

— Uau? 

— Da. 

— Eşti sigur că nu ești profesor de engleză? 

— Recunoști, spuse el rar, că probabil există o explicaţie 
logică pentru toate astea, nu? 

— Cum ar fi? 

Își frecă bărbia. 

— Poate că Todd e unul dintre tipii ăia cu mai multe familii, 
dar care nu știu una de alta. 

— Ei, cum? 

— Destrăbălaţi cu o mulţime de neveste și copii, iar una 
trăiește, să spunem, în Denver, iar cealaltă trăiește în Seattle, 
iar el își împarte timpul între ele, iar ele nu știu. Vezi tot timpul 
la Dateline. Sunt bigami. Sau poligami. Și pot scăpa așa ani la 
rând. 

Am făcut o mutră nemulțumită. 

— Dacă asta e explicaţia ta logică, aș vrea s-o aud și pe cea 
mai puţin plauzibilă. 

— Corect. Ce-ar fi să ţi-o dau pe cea mai evidentă? 

— Cea mai evidentă explicaţie? 

— Da. 

— Dă-i drumul. 

Benedict făcu un gest larg cu mâinile. 

— Nu e același Todd. 

N-am spus nimic. 

— Nu-ţi amintești numele de familie al tipului, nu-i așa? 

— Corect. 

— Atunci ești sigur că e același tip? Todd nu e cel mai 
neobișnuit nume din lume. Gândește-te puţin, Jake. Vezi o poză 
după șase ani, mintea îţi joacă feste și, voilă, crezi că e marele 
tău dușman. 

— Nu e marele meu dușman. 

— Nu era marele tău dușman. A murit, ai uitat? Asta îl pune la 
timpul trecut. Dar, serios, vrei cea mai evidentă explicație? 


VP - 30 


S-a aplecat în față. 

— E un simplu caz de confuzie de identitate. 

Normal că mă gândisem deja la asta. Mă gândisem chiar la 
convingătoarea lui explicaţie cu bigamia. Ambele păreau mai 
logice decât... decât ce? Chiar, ce să mai fie aici? Ce altă 
explicaţie posibilă - evidentă, logică, neplauzibilă - să mai fie 
aici? 

— Ei bine? spuse Benedict. 

— Are sens. 

— Vezi? 

— Acest Todd - Dr. Todd Sanderson - arăta altfel decât Todd 
al lui Natalie. Avea părul mai scurt. Era proaspăt ras. 

— lar începi. 

Mi-am întors privirea. 

— Păi nu? 

— Nu prea îmi vine să cred. 

— De ce nu? 

— În primul rând, omul a fost ucis. 

— Și? În orice caz, asta îmi susţine teoria poligamiei. A înșelat- 
o pe fata greșită și kaput. 

— Ei, doar nu crezi că ăsta-i răspunsul. 

Benedict se rezemă. Începu să-și tragă buza de jos cu două 
degete. 

— Te-a părăsit pentru un alt bărbat. 

Am așteptat să continue. Pentru că n-a făcut-o, am spus: 

— Înî, Căpitane Evident, știu. 

— A fost greu pentru tine. 

Acum părea trist, visător. 

— Înţeleg. Înţeleg mai mult decât crezi, continuă el. 

M-am gândit la fotografia aceea, la iubirea pe care o pierduse, 
la faptul că mulţi dintre noi trăim cu o suferinţă și nu o arătăm 
niciodată. 

— Voi doi vă iubeaţi. Așa că nu poţi accepta faptul în sine - 
cum a putut să-ţi dea papucii pentru un alt bărbat? 

M-am încruntat din nou, dar simțeam o vibraţie în piept. 

— Eşti sigur că nu ești profesor de psihologie? 

— Îți dorești atât de mult lucrul ăsta - a doua șansă, șansa 
unei salvări reale - încât nu vezi adevărul. 

— Care adevăr, Benedict? 


VP - 31 


— S-a dus, spuse el simplu. Te-a părăsit. Nimic nu poate 
schimba asta. 


Am înghiţit în sec, încercând să pătrund în realitatea aceea 
limpede ca lumina zilei. 

— Cred că e ceva mai mult. 

— Cum ar fi? 

— Nu știu, recunoscui eu. 

Benedict reflectă o clipă. 

— Și nu te vei opri până nu vei afla, nu-i așa? 

— Ba da, îi răspunsei. Dar nu astăzi. Și probabil nici mâine. 

Benedict ridică din umeri, se sculă și înhăţă încă o bere. 

— Bine, s-auzim. Care e pasul următor? 


VP - 32 


Capitolul 5 


La întrebarea aceea nu aveam niciun răspuns și se făcea 
târziu. Benedict a propus un bar și o beţie nocturnă. M-am 
gândit că putea fi o diversiune excelentă, dar aveam de corectat 
niște eseuri, așa că m-am eschivat. Am reușit să parcurg trei 
dintre ele până când mi-am dat seama că eram cu mintea 
aiurea, iar să notez în momentul acela lucrările nu ar fi fost 
corect față de studenții mei. 

Mi-am făcut un sandviș și am încercat din nou să caut numele 
lui Natalie, de data aceasta făcând o căutare de „imagini”. Am 
văzut o poză biografică veche de-a ei. Imaginea m-a lovit drept 
în inimă, așa că am trecut peste. Am găsit câteva picturi vechi 
de-ale ei. Câteva reprezentau mâinile și bustul meu. Amintirile 
dureroase nu au revenit pur și simplu - ci m-au dărâmat de-a 
dreptul, toate deodată. Felul în care își înclina capul, felul în care 
razele soarelui dădeau buzna prin luminatorul studioului ei, 
expresia de concentrare de pe chipul ei, zâmbetul jucăuș când 
lua o pauză. Amintirile acestea aproape că m-au făcut să mă 
chircesc de durere. Îmi era atât de dor de ea. Îi simţeam lipsa cu 
o durere mai mult decât fizică. Mi-am înăbușit deseori 
sentimentele în cei șase ani, dar brusc dorinţa revenise cu toată 
forța, la fel de intensă ca în ultima zi în care am făcut dragoste 
în cabana din tabăra de creaţie. 

La naiba. 

Voiam s-o văd și consecințele ducă-se pe pustii. Dacă Natalie 
m-ar privi a doua oară în ochi și m-ar respinge, ei bine, m-aș 
descurca. Dar nu atunci. Nu în seara aceea. In clipa aceea, pur 
și simplu trebuia s-o găsesc. 

OK, ia-o ușurel. Să mă gândesc bine. Ce trebuie să fac acum? 
În primul rând, trebuie să aflu dacă Todd Sanderson este Todd al 
lui Natalie. Erau o mulţime de dovezi care sugerau, după cum 
Benedict explicase clar, că acest caz era, pur și simplu, unul de 
confuzie de identitate. 

Cum aș putea-o dovedi într-un fel sau altul? 

Trebuia să aflu mai multe despre el. De exemplu, ce ar fi 
făcut Dr. Todd Sanderson, tatăl a doi copii, din Savannah, cu o 


VP - 33 


căsnicie fericită, într-o tabără de creaţie din Vermont, acum 
șase ani? Trebuia să găsesc mai multe poze de-ale lui. Trebuia 
să cercetez mai bine istoricul, începând... 

Incepând de aici. De la Lanford. 

Asta era. Școala încă păstrează dosarele fiecărui student, deși 
pot fi văzute doar de student sau cu permisiunea studentului. M- 
am uitat într-al meu cu câţiva ani în urmă. În mare parte, nu era 
nimic deosebit, decât că profesorul meu din primul an de 
spaniolă, un curs pe care l-am abandonat, bănuia că am 
probleme de „adaptare” și că, poate, mi-ar fi de ajutor o 
consultaţie la psihologul universităţii. Era o porcărie, evident. 
Eram zero la spaniolă - limbile străine reprezintă călcâiul lui 
Ahile în cazul meu -, iar, dacă abandonezi un curs în primul an, 
media se păstrează. Notita fusese scrisă chiar de mâna 
profesorului și asta, într-un fel, a înrăutățit situaţia. 

Ideea? 

Ar putea fi ceva în dosarul lui Todd, dacă aș găsi o cale să-l 
șutesc, care să-mi spună ceva despre el. Aţi putea întreba: „De 
exemplu?” Aș putea răspunde: „N-am nici cea mai vagă idee”. 
Totuși părea un punct de pornire. 

Și altceva? 

Evident, s-o verific pe Natalie. Dacă aș descoperi că are încă o 
căsnicie fericită cu Todd al ei, aș putea renunța imediat. Era cea 
mai scurtă cale, nu-i așa? Intrebarea era, cum anume? 

Am continuat căutarea online, sperând să dau peste o adresă 
sau peste un indiciu, dar nu era absolut nimic. Știu că în ziua de 
azi ne trăim toată viaţa online, dar am descoperit că nu era 
cazul aici. Dacă o persoană vrea să stea în umbră, poate. 
Necesita efort, dar chiar puteai rămâne neidentificabil. 

Intrebarea ar putea fi de ce să depui efortul? 

M-am întrebat dacă să-i sun sora, în cazul în care i-aș găsi 
numărul, dar ce să-i spun exact? „Salut, ăă, sunt Jake Fisher, 
fostul iubit al surorii tale. Hm, soţul lui Natalie a murit?” 

Ar putea fi o abordare dură. 

Îmi amintesc că am ascultat o conversaţie telefonică între 
cele două surori, în care Natalie i-a spus entuziasmată lui Julie: 
„Vai, soro, stai să vezi ce iubit minunat am...” Și mda, în cele din 
urmă m-a văzut. Să zicem. La căsătoria lui Natalie cu un alt 
bărbat. 


VP - 34 


Tatăl ei decedase. Mama, ei bine, aici ar fi aceeași problemă 
ca și cu sora. Prieteni de-ai lui Natalie... și asta era o chestiune 
controversată. Natalie și cu mine ne petrecuserăm timpul 
împreună în taberele de creaţie din Kraftboro, Vermont. Eu 
venisem acolo pentru a-mi scrie dizertaţia la politologie, Natalie 
își practica arta în tabăra-fermă din apropiere. Trebuia să stau 
șase săptămâni. Am stat un timp dublu pentru că, unu, am 
întâlnit-o pe Natalie și, doi, mi-am pierdut concentrarea la scris 
după ce am întâlnit-o pe Natalie. Nu i-am vizitat niciodată orașul 
natal din nordul statului New Jersey, iar ea a venit în campus 
doar într-o scurtă vizită. Relaţia noastră se petrecuse în 
universul din Vermont. 

Parcă văd cum daţi din cap. A, vă gândiţi, asta explică totul. A 
fost o idilă de-o vară, născută într-o lume fantastică, fără 
obligaţii sau realism. În aceste împrejurări, e ușor ca iubirea și 
obsesia să înflorească fără să prindă rădăcini, pentru ca apoi să 
se ofilească și să piară când vine răcoarea din septembrie. 
Natalie, fiind cea mai perspicace dintre noi doi, a văzut și a 
acceptat adevărul. Eu nu. 

Cunosc sentimentul. Nu pot spune decât că e greșit. 

Numele surorii lui Natalie era Julie Pottham. Acum șase ani, 
Julie era căsătorită și avea un bebeluș. Am căutat-o pe Internet. 
De data aceasta, n-a durat mult. Julie trăia în Ramsey, New 
Jersey. Am notat numărul ei de telefon pe o bucată de hârtie - la 
fel ca Benedict, pot fi de școală veche - și am rămas uimit. Prin 
fereastră se auzeau studenții râzând. Era miezul nopţii. Prea 
târziu pentru a suna. Oricum, mai bine reflectez peste noapte la 
această decizie. Intre timp, aveam lucrări de corectat. Trebuia 
să mă pregătesc pentru un curs de a doua zi. Viaţa mergea 
înainte. 

e 

Nu avea sens să încerc să dorm. M-am concentrat pe eseurile 
studenţilor. Majoritatea erau mortal de plicticoase și previzibile, 
scrise în așa fel încât să corespundă instrucțiunilor memorate 
mecanic și date de un profesor de liceu. Erau studenţi de top 
care știau cum să scrie lucrări de liceu de nota A+, cu paragrafe 
de deschidere, cu fraze introductive, cu un cuprins 
argumentativ, toate aceste bazaconii care fac un eseu să fie 
solid și ridicol de plicticos. După cum am menţionat anterior, 
treaba mea este să-i determin pe studenţi să gândească în mod 


VP - 35 


critic. Asta a fost mereu mai important pentru mine decât să-i 
pun să-și amintească anumite filosofii de-ale lui, să zicem, 
Hobbes sau Locke. Oricând le poţi căuta pe Internet pentru a-ţi 
aminti ce e cu ele. Mai degrabă, ceea ce speram cu adevărat 
era ca studenţii mei să înveţe să-i respecte și, totodată, să fie 
mai presus de Hobbes și Locke. Îmi doream nu doar să 
gândească dincolo de limitele convenţionale, ci să treacă de 
limite după ce le sfărâmă bucățele. 

Unii pricepeau. Majoritatea nu reușeau deocamdată. Dar, hei, 
dacă toţi ar nimeri-o din prima, care ar fi rostul meseriei mele? 

Pe la 4 dimineaţa m-am dus în pat sub pretextul că o să mă ia 
somnul. Nu m-a luat. Până la ora 7, mă hotărâsem: o voi suna 
pe sora lui Natalie. Mi-am amintit zâmbetul mecanic din capela 
albă, chipul palid, felul în care Julie m-a întrebat dacă sunt bine, 
de parcă ar fi înțeles cu adevărat. Mi-ar putea fi un aliat. 

Oricum, ce aveam de pierdut? 

Fusese prea târziu să o sun azi-noapte. Acum era prea 
devreme. Am făcut un duș și m-am pregătit pentru cursul de la 
ora 8 despre statul de drept din Vitale Hall. O voi suna pe sora 
lui Natalie imediat după curs. i 

Mă aşteptam să umblu ca somnambulul prin clasă. In mod 
evident eram confuz și, să fim sinceri, ora 8 era prea matinală 
pentru majoritatea studenților. Dar nu astăzi. Astăzi, clasa era 
mai mult decât vioaie, toți cu mâinile sus, cu argumente pro și 
contra rostite răspicat, dar fără animozitate. Desigur, nu am 
ținut partea nimănui. Am făcut pe moderatorul și m-am 
minunat. Clasa era pe fază. De obicei, la prima oră, minutarul 
ceasului se mişca de parcă ar fi fost cufundat în sirop. Astăzi îmi 
doream să mă întind și să înhaţ limba aia nenorocită și să o 
opresc din zbor. Am savurat fiecare clipă. Cele 90 de minute s- 
au topit în ceaţă și mi-am dat seama încă o dată ce noroc am cu 
așa o meserie. 

Noroc la serviciu, ghinion în dragoste. Sau cam așa ceva. 

M-am îndreptat spre biroul meu din Clark House să dau 
telefonul. M-am oprit în biroul doamnei Dinsmore și i-am dăruit 
cel mai cuceritor zâmbet al meu. S-a încruntat și a spus: 

— Ăsta merge la femeile singure în ziua de azi? 

— Ce, zâmbetul? 

— Da. 

— Uneori, răspunsei eu. 


VP - 36 


Dădu din cap dezaprobator. 

— Și se spune să nu-ți faci griji pentru viitor. 

Doamna Dinsmore oftă și aranjă niște hârtii. 

— Ok, să spunem că m-ai dat gata și m-ai înfierbântat. Ce 
vrei? 

Am încercat să alung imaginea respectivă. Nu era simplu. 

— Trebuie să fac rost de dosarul unui student. 

— Ai permisiunea studentului? 

— Nu. 

— lată de unde și zâmbetul cuceritor. 

— Exact. 

— Este unul dintre actualii tăi studenți? 

Mi-am reîncărcat zâmbetul. 

— Nu. Nu a fost niciodată studentul meu. 

A ridicat o sprânceană. 

— De fapt, a absolvit acum 20 de ani. 

— Glumești, nu? 

— Par eu că glumesc? 

— De fapt, cu zâmbetul ăsta, parc-ai fi constipat. Cum se 
numește studentul? 

— Todd Sanderson. 

Se lăsă pe spate și își încrucișă braţele. 

— Nu i-am citit adineauri necrologul pe paginile absolvenţilor? 

— Ba da. 

Doamna Dinsmore îmi cercetă chipul. Zâmbetul îmi dispăruse. 
Câteva secunde mai târziu își puse din nou ochelarii de citit și 
spuse: 

— O să văd ce pot face. 

— Mulţumesc. 

M-am dus în birou și am închis ușa. Nu mai aveam nicio 
scuză. Era aproape 10. Am scos bucata de hârtie și m-am uitat 
la numărul pe care îl notasem cu o seară înainte. Am ridicat 
receptorul, am apăsat butonul pentru linii externe și am format. 

Făcusem repetiţii cu ce anume voi spune, dar nicio variantă 
nu suna normal, așa că mi-am zis că voi juca după ureche. 
Telefonul a sunat de două ori, apoi de trei ori. Probabil Julie nu 
va răspunde. Nimeni nu mai răspunde la apeluri pe telefonul fix, 
mai ales dacă sunt de la un număr necunoscut. Codul apelului 
trebuia să arate Lanford College. Nu știam dacă asta o va 
încuraja sau nu să răspundă. 


VP - 37 


La al patrulea ţărâit, cineva a răspuns. Am strâns receptorul 
mai tare și am așteptat. O femeie a încercat să spună un „Alo?” 

— Julie? 

— Cine e, vă rog? 

— Sunt Jake Fisher. 

Nimic. 

— Am fost prieten cu sora ta. 

— Cum spui că te numești? 

— Jake Fisher. 

— Ne-am cunoscut? 

— Oarecum. Adică am fost amândoi la nunta lui Natalie... 

— Nu înțeleg. Cine ești mai precis? 

— Înainte ca Natalie să se mărite cu Todd, ea și cu mine, ăă, 
ieșeam împreună. 

Tăcere. 

— Alo! spusei eu. 

— E cumva o glumă? 

— Cum? Nu. În Vermont. Sora ta și cu mine... 

— Nu știu cine ești. 

— Vorbeai mult la telefon cu sora ta. V-am auzit chiar vorbind 
despre mine. După nuntă, ţi-ai pus mâna pe brațul meu și m-ai 
întrebat dacă sunt OK. 

— Nu înţeleg ce spui. 

Strângeam receptorul atât de tare, încât m-am temut să nu-l 
zdrobesc. 

— După cum am spus, ieșeam cu Natalie... 

— Ce vrei? De ce mă suni? 

Uau, asta era o întrebare bună. 

— Am vrut să vorbesc cu Natalie. 

— Ce? 

— Am vrut doar să mă asigur că e bine. Am văzut necrologul 
lui Todd și m-am gândit că poate ar trebui să iau legătura și, nu 
știu, să-i prezint condoleanţele mele. 

Din nou tăcere. Am așteptat cât de mult am putut. 

— Julie? 

— Nu știu cine ești sau despre ce vorbești, dar să nu mai suni 
niciodată aici. Ai înţeles? Niciodată. 

A închis. 


VP - 38 


Capitolul 6 


Am încercat să sun din nou, dar Julie n-a răspuns. 

Nu înțelegeam. Chiar mă uitase? Părea neverosimil. Să o fi 
speriat cu apelul meu apărut din senin? Nu știu. Toată 
conversaţia fusese ireală și ciudată. Ar fi fost altceva să-mi 
spună că Natalie nu vrea să știe de mine sau că mă înșel, Todd 
trăiește. Orice. Dar nici măcar n-a știut cine sunt. 

Cum era posibil? 

Și acum ce fac? În primul rând, calmează-te. Respiră adânc. 
Trebuia să rezolv mai departe două obiective: să descopăr care 
era treaba cu răposatul Todd Sanderson și să o găsesc pe 
Natalie. Al doilea obiectiv, desigur, îl anula pe primul. Dacă o 
găseam pe Natalie, aveam să știu totul. M-am întrebat cum aș 
putea face asta mai exact. O câutasem pe Internet și nu am 
găsit nimic. Și sora ei părea să mă ducă într-o fundătură. 
Așadar, încotro să o iau? Nu știam, dar, în vremurile astea, cât 
de greu ar putea fi să dau de o adresa? 

Mi-a venit o idee. Am intrat pe website-ul campusului și am 
verificat orarul. Profesoara Shanta Newlin avea curs într-o oră. 

Am sunat-o pe doamna Dinsmore. 

— Ce, îţi închipui că am găsit dosarul atât de repede? 

— Nu, nu e asta. Mă întrebam dacă știi unde e profesoara 
Newlin. 

— Măi, măi. Ziua asta devine din ce în ce mai interesantă. Ştii 
că e logodită, nu? 

Ar fi fost de preferat să știu. 

— Doamnă Dinsmore... 

— Nu te ambala așa. E în Valentine, își ia micul dejun cu 
studenţii ei din ultimul an. 

Valentine era cantina campusului. Am traversat repede curtea 
într-acolo. Era ceva ciudat. Un profesor trebuie să fie mereu în 
priză. Trebuie să-și ţină capul sus. Trebuie să zâmbească și să 
facă semn cu mâna fiecărui student. Trebuie să ţină minte 
fiecare nume. Devine un fel de celebritate ciudată când trece 
prin campus. Aș spune că pentru mine nu conta, dar mărturisesc 
că îmi plăcea această atenţie și o luam destul de în serios. 


VP - 39 


Așadar, chiar și atunci, grăbit, nerăbdător și dezorientat cum 
eram, m-am asigurat ca niciun student să nu se simtă neglijat. 

Am evitat cele două mari săli de mese. Acestea erau pentru 
studenţi. Profesorii care uneori alegeau să li se alăture mi se 
păreau puţin disperaţi. Existau anumite limite de discreţie - și 
recunosc că uneori acestea sunt neclare, nejustificate și 
arbitrare -, dar tot le respectam și stăteam în banca mea. 
Profesoara Newlin, o persoană de mare clasă din cap până-n 
picioare, ar proceda la fel, motiv pentru care eram convins că 
lua masa într-una dintre sălile private din spate, rezervate 
pentru acest gen de interacţiune profesor-studenţi. 

Era în sala de mese Bradbeer. În campus, fiecare clădire, 
cameră, scaun, masă, raft și ţiglă sunt numite după cei care au 
sponsorizat. Unora nu le place acest lucru. Mie da. Această 
instituţie acoperită de iederă este suficient de izolată, așa și 
trebuie. Nu e rău să se permită puţin din lume reală, ceva bani 
gheață, din când în când. 

Am aruncat o privire pe fereastră. Shanta Newlin m-a zărit și a 
ridicat un deget pentru a-mi sugera un minut. Am dat din cap 
afirmativ și am așteptat. Cinci minute mai târziu, ușa s-a 
deschis, iar studenţii s-au împrăștiat care încotro. Shanta stătea 
în prag. După ce studenţii au dispărut, mi-a spus: 

— Vino cu mine. Trebuie să ajung undeva. 

Așa am făcut. Shanta Newlin avea unul dintre cele mai 
impresionante CV-uri pe care le-am văzut vreodată. A absolvit 
Universitatea Stanford ca bursier Rhodes și a urmat cursurile 
Columbia Law School. Apoi a lucrat atât pentru CIA, cât și pentru 
FBI înainte de postul de subsecretar de stat din perioada ultimei 
administrații. 

— Așadar, despre ce e vorba? 

Stilul ei era, ca întotdeauna, grăbit. Când a venit prima dată 
în campus, am luat cina împreună. Nu a fost o întâlnire 
romantică. A fost ceva de genul „să vedem dacă vrem” să avem 
o întâlnire romantică. E o diferență subtilă aici. După întâlnire, a 
ales să nu meargă mai departe, iar eu am fost de acord. 

— Am nevoie de o favoare, îi spusei. 

Shanta a dat din cap afirmativ, invitându-mă să-mi spun 
doleanţa. 


VP - 40 


— Caut pe cineva. Un vechi prieten. Am încercat toate 
metodele obișnuite - Google, sunat acasă, totul. Nu-i găsesc 
adresa. 

— Și te-ai gândit că eu, cu vechile mele contacte, te-aș putea 
ajuta. 

— Ceva de genul ăsta, răspunsei eu. Păi, da, exact asta. 

— Numele ei? 

— Nu am spus că e o ea. 

Shanta s-a încruntat. 

— Numele? 

— Natalie Avery. 

— Când ai văzut-o sau ai avut o adresă ultima dată? 

— Acum șase ani. 

Shanta a continuat să meargă, în stil militar, dreaptă ca 
lumânarea, foarte repede. 

— Ea a fost aleasa inimii, Jake? 

— Poftim? 

Schiţă un zâmbet. 

— Știi de ce nu am mai continuat după prima noastră 
întâlnire? 

— Nu a fost chiar o întâlnire, spusei eu. A fost mai mult o „să 
vedem dacă vrem să avem” o întâlnire. 

— Ce spui? 

— Nu contează. Mi-am închipuit că nu vrei să continui pentru 
că nu erai interesată. 

— Aă, n-a fost asta. lată ce am văzut în seara aceea: ești un 
tip grozav, ești amuzant, ești deștept, ai o slujbă cu normă 
întreagă și ai niște ochi albaștri mortali. Ştii câţi tipi singuri și 
hetero cu aceste caracteristici am cunoscut? 

Nu prea știam ce să spun, așa că am tăcut. 

— Dar am simţit-o. Poate asta ţine de faptul că sunt detectiv 
calificat. Analizez limbajul trupului. Mă uit la lucrurile mici. 

— Ce anume ai simțit? 

— Ești serios avariat. 

— Grozav, mersi. 

A ridicat din umeri. 

— Unii bărbaţi poartă în ei flacăra pasiunii vechilor iubiri și 
unii - nu mulți, câţiva - ajung să fie complet mistuiţi de flăcări. 
Ajung să fie doar o pacoste pe termen lung pentru următoarele. 

Am tăcut. 


VP - 41 


— Așadar, această Natalie Avery, pe care, brusc, îţi dorești cu 
disperare să o găsești, e flacăra aceea? întrebă Shanta. 

Ce rost ar avea să mint? 

— Da. 

S-a oprit și s-a uitat lung la mine. 

— Și doare rău? 

— Nici n-ai idee. 

Shanta Newlin a dat din cap aprobator și a luat-o din loc, 
lăsându-mă în urmă. 

— ţi fac rost de adresa ei până la sfârșitul zilei. 


VP - 42 


Capitolul 7 


În filmele de la televizor, detectivul se întoarce mereu la locul 
crimei. Sau, dacă mă gândesc bine, poate criminalul e cel care 
face asta. În fine. Eram într-un punct mort, așa că m-am gândit 
să mă întorc la locul unde s-a petrecut totul. 

Taberele de creaţie din Vermont. 

Lanford era la doar aproximativ 45 de minute de graniţa cu 
Vermont, dar de acolo mai era de mers mai bine de două ore 
până în locul unde ne-am cunoscut prima oară. Nordul 
Vermontului e o zonă rurală. Eu am crescut în Philadelphia, iar 
Natalie era din nordul statului New Jersey. Nu cunoșteam astfel 
de zone rurale. Da, un observator obiectiv ar putea remarca 
iarăși că, într-un loc atât de izolat, dragostea înflorește în mod 
nerealist. S-ar putea să fiu de acord sau să subliniez că, în lipsă 
de alte distracţii - cum ar fi, de pildă, orice - dragostea se poate 
sufoca sub greutatea unei comuniuni prea îndelungate, ceea ce 
reprezintă o dovadă că a fost ceva mult mai profund decât o 
idilă de-o vară. 

Soarele începuse să apună când am trecut de vechea mea 
tabără de pe Route 14. Această „fermă de subzistență” de șase 
pogoane era condusă de scriitorul-rezident Darly Wanatick, care 
oferea opinii critice pe marginea lucrărilor celor din tabără. 
Pentru cei care nu știu, agricultura de subzistență este 
agricultura care satisface nevoile de bază ale fermierului și 
familiei sale, fără surplusuri pentru comercializare. Pe scurt, 
cultivi, mănânci și nu vinzi. Pentru cei care nu știu ce este un 
scriitor-rezident sau ce îl califică să critice o operă, asta însemna 
că Darly deţinea proprietatea și scria un articol săptămânal 
pentru o rubrică dedicată cumpărăturilor, în ziarul local gratuit, 
Kraftboro Grocer. Tabăra găzduia șase scriitori în același timp. 
Fiecare scriitor avea un dormitor în casa principală și o baracă 
sau o „căsuţă de lucru” în care scria. Seara ne întâlneam cu toții 
la cină. Asta era tot. Fără Internet, TV, telefoane, electricitate 
era, dar fără mașini, nici urmă de lux. Vaci, oi și pui hoinăreau 
prin fermă. La început a fost liniștitor și relaxant și am savurat 
solitudinea aceea fără conexiuni și branșări, timp de vai, trei 


VP - 43 


zile, după care celulele creierului meu au început să ruginească 
și să se oxideze. Ideea părea să fie că, un autor plictisit în așa 
hal, fie el, fie ea, va da buzna să se salveze la teancul de foi sau 
la laptop și va produce pagini. O vreme a funcţionat, dar apoi m- 
am simţit de parcă eram la carceră. Am petrecut o după-amiază 
întreagă urmărind o colonie de furnici care căra o firimitură de 
pâine de-a lungul podelei din „căsuţa scriitorului”. Atât de mult 
mi-a plăcut această distracţie, încât am plasat în mod strategic 
mai multe firimituri de pâine în diferite colțuri pentru a genera 
întreceri între echipe de insecte. 

Cinele cu ai mei colegi scribi nu erau cine știe ce ușurare. Toţi 
erau niște pseudo-intelectuali preţioși care scriau viitorul mare 
roman american, iar atunci când am dat cu banul pentru 
subiectul dizertaţiei mele, acesta a aterizat cu o bufnitură surdă 
pe vechea masă de bucătărie, ca o balegă de măgar în 
devenire. Uneori, acești mari romancieri americani organizau 
seri de lecturi teatrale din propriile opere. Lucrările erau 
pretenţioase, plicticoase, un rahat egocentric scris într-un stil de 
proză care putea fi descris ca un fel de „Uită-te la mine! Te rog, 
uită-te la mine!” Desigur, niciodată n-am spus asta cu voce tare. 
Când citeau, îmi montam pe faţă cea mai elaborată expresie 
neclintită de încântare, dând din cap aprobator la intervale 
regulate pentru a părea înţelept și implicat și, totodată, pentru a 
nu aţipi. Un tip pe nume Lars compunea un poem de 600 de 
pagini despre ultimele zile ale lui Hitler în buncăr, scris din 
perspectiva câinelui Evei Braun. Prima lui lectură a constat în 
zece minute de lătrat. 

— Fixează starea sufletească, a explicat el. 

Și avea dreptate dacă acea stare sufletească însemna să-i 
dau un pumn zdravăn în față. 

Tabăra artistică a lui Natalie era diferită. Era numită Colonia 
de Reincărcare Creativă şi, cu siguranță, avea un aer mai hippie, 
mai de marijuana, mai de granola crocantă, de festival 
Kumbaya. Făceau pauze și lucrau într-o grădină în care se făcea 
cultură organică (și nu vorbesc aici doar de produse alimentare). 
Noaptea se adunau în jurul focului și cântau cântece de pace și 
armonie care ar fi făcut-o să verse pe Joan Baez. Destul de 
interesant, nu aveau încredere în străini (poate din cauza 
„Culturii organice”), iar o parte din personal părea protejată ca 
într-un cult religios. Proprietatea avea peste 100 de pogoane 


VP - 44 


cuprinzând o casă principală, trei căsuțe cu șemineu și terase 
private, o piscină menită să semene cu un eleșteu, o cantină cu 
o cafea fantastică și cu o mare diversitate de sandvișuri cu gust 
de varză de Bruxelles acoperită cu rumeguș, iar la graniţa cu 
orașul Kraftboro era o capelă albă unde cei care doreau se 
puteau căsători. 

Primul lucru pe care l-am observat a fost că intrarea era acum 
nesemnalată. Dispăruse indicatorul pe care scria Reincărcarea 
Creativă, vopsit în culori vii, la fel ca în reclamele care 
promovează o tabără de vară pentru copii. Un lanţ gros mi-a 
împiedicat mașina să urce pe alee. Am tras pe dreapta, am oprit 
motorul și am ieșit din mașină. Erau mai multe indicatoare cu 
Intrarea interzisă, dar ele fuseseră mereu acolo. Cu noul lanț și 
fără indicatorul care te întâmpina cu Reincărcarea Creativă, 
indicatoarele cu trecerea interzisă căpătaseră un aer mai 
amenințător. 

Nu eram sigur ce să fac. 

După câte știam, casa principala era la aproximativ 400 de 
metri în susul aleii. Puteam să las mașina acolo și să merg pe 
jos. Să văd ce-o mai fi. Dar ce sens ar fi avut? Nu mai fusesem 
acolo de șase ani. Probabil că tabăra vânduse terenul, iar noul 
proprietar pare-se că își dorea intimitate. Așa s-ar putea explica 
toate acestea. 

Totuși, ceva nu era în regulă. 

Care ar fi problema, m-am gândit, dacă aș merge și aș bate la 
ușa casei principale? Însă din nou, lanţul gros și indicatoarele de 
interzicere a intrării nu erau chiar covoare cu mesaje de bun 
venit. Încă mă străduiam să mă hotărăsc ce să fac, când o 
mașină de patrulare a poliţiei din Kraftboro a oprit lângă mine. 
Au coborât doi ofițeri. Unul era scund și îndesat și foarte 
musculos. Celălalt era înalt și slab, cu părul pomădat dat pe 
spate și cu o mustață mică ca a tipilor din filmele mute. Ambii 
purtau ochelari de soare de aviator, astfel încât să nu le poți 
vedea ochii. 

Cel scund și îndesat și-a ridicat puţin pantalonii și a spus: 

— Vă pot ajuta? 

Ambii mă ţintuiau cu duritate. Sau, cel puţin, cred că mă 
țintuiau cu duritate. Pentru că nu le puteam vedea ochii. 

— Eram interesat să vizitez tabăra de creaţie Reincărcarea 
Creativă. 


VP - 45 


— Ce anume? întrebă îndesatul. Pentru ce? 

— Pentru că trebuie să mă reîncarc creativ. 

— Faci pe șmecherul cu mine? 

Vocea lui suna prea mult a lătrat repezit. Nu-mi plăcea 
această atitudine. Nici nu pricepeam de unde această atitudine, 
cu excepţia faptului că era un poliţai dintr-un oraș mic, iar eu 
eram, probabil, primul tip pe care îl putea hărțui în afară de 
minorii consumatori de băuturi alcoolice. 

— Nu, domnule ofițer, îi răspunsei. 

Îndesatul s-a uitat la Slăbănog. Slăbănogul tăcea. 

— Probabil ai greșit adresa. 

— Sunt destul de sigur că ăsta e locul, spusei eu. 

— Nu există nicio Reincărcare Creativă aici. S-a închis. 

— Atunci care din două? 

— Poftim? 

— Am greșit adresa sau tabăra de Reincărcare Creativă s-a 
închis? îl lămurii eu. 

Îndesatului nu i-a plăcut remarca mea. Și-a scos brusc 
ochelarii și i-a folosit pentru a arăta spre mine. 

— Faci pe deșteptul cu mine? 

— Încerc să-mi găsesc tabăra. 

— Nu am auzit de nicio tabără. Terenul acesta este 
proprietatea familiei Drachman de decât Jerry, 50 de ani? 

— Cel puţin, spuse Slăbănogul. 

— Am fost aici acum șase ani, spusei eu. 

— Nu știu nimic de asta, comentă Indesatul. Știu doar că te 
afli pe o proprietate privată și, dacă nu dispari, te pun sub 
acuzare. 

M-am uitat în jos la picioare. Nu eram pe vreo stradă sau 
proprietate privată. Eram pe un drum public. 

Îndesatul s-a apropiat de mine, intrând în spaţiul meu 
personal. Mărturisesc că mi-era teamă, dar învăţasem ceva din 
anii în care am fost paznic la bar. Să nu arăţi niciodată că ţi-e 
teamă. Era normal să auzi așa ceva dacă e vorba de regatul 
animalelor și, pe cuvânt, nu există animale mai sălbatice decât 
oamenii care se „relaxează” într-un bar de noapte. Așa că, deși 
nu-mi plăcea ce se întâmplă, deși nu aveam niciun atu și 
încercam să găsesc o cale de a ieși teafăr de aici, n-am dat 
înapoi când Îndesatul s-a repezit la mine. Nu i-a plăcut. Am 


VP - 46 


rămas pe poziţie și m-am uitat de sus la el. Foarte de sus. Nu i-a 
plăcut deloc. 

— Să-ţi văd actele, șefule. 

— De ce? îl întrebai. 

Îndesatul s-a uitat la Slăbănog. 

— Jerry, du-te și verifică numărul de înmatriculare în sistem. 

jerry a dat din cap afirmativ și s-a întors la mașina de 
patrulare. 

— Pentru ce? îl întrebai eu. Nu înţeleg. Sunt aici doar pentru o 
tabără. 

— Ai două opţiuni, îmi comunică Îndesatul. Una - și-a ridicat 
un deget durduliu - îmi arăţi documentele fără să mai bagi 
contre. Doi - mda, încă un deget dolofan - te arestez pentru 
violarea proprietăţii. 

Niciuna nu mi-a picat bine. Mi-am aruncat privirea în spate la 
un copac și am văzut ceea ce părea a fi o cameră de 
supraveghere îndreptată spre noi. Nu mi-a plăcut asta. Nu mi-a 
plăcut deloc, dar nu aveam nimic de câștigat dacă mă 
contraziceam cu un poliţist. Trebuia să-mi ţin gura. 

Am început să mă caut prin buzunare după portofel, când 
îndesatul a ridicat o mână și a spus. 

— Incet. Ușurel. 

— Ce? 

— Caută în buzunar, dar fără mișcări bruște. 

— Glumești, nu? 

Cam atât mi-am ţinut gura. 

— Ţi se pare că glumesc? Folosește două degete. Degetul 
mare și cel arătător. Încet. 

Aveam portofelul în fundul buzunarului din faţă. Extragerea lui 
cu două degete dura mai mult decât trebuia. 

— Aştept, spuse el. 

— O secundă. 

Într-un final mi-am prins portofelul și i l-am întins. A început 
să-l cerceteze, de parcă ar fi jucat vânătoarea de comori. S-a 
oprit la legitimația mea de la Lanford College, s-a uitat la 
fotografie, s-a uitat la mine, apoi s-a încruntat. 

— Tu ești? 

— Da. 

— Jacob Fisher. 

— Toată lumea îmi spune Jake. 


VP - 47 


S-a încruntat la fotografie. 

— Știu, spusei eu. Magnetismul meu animalic natural e greu 
de surprins în fotografii. 

— Ai o legitimaţie de facultate aici. 

Nu a fost o întrebare, așa că nu am răspuns. 

— Pari cam bătrân pentru un student. 

— Nu sunt student. Sunt profesor. Vezi acolo unde scrie 
„salariat”? 

Slăbănogul s-a întors de la mașină. A scuturat din cap. 
Presupun că asta însemna că numărul de înmatriculare a ieșit 
negativ la verificare. 

— De ce un profesor de mare clasă ca tine ar veni în orășelul 
nostru? 

Mi-am amintit ceva ce văzusem la televizor. 

— Trebuie să-mi bag din nou mâna în buzunar. E OK? 

— Pentru ce? 

— Vei vedea. 

Mi-am scos telefonul. 

— Pentru ce îţi trebuie? întrebă Îndesatul. 

L-am îndreptat spre el și am apăsat butonul de înregistrare 
video. 

— Aceasta este o transmisiune în direct spre calculatorul meu 
personal, domnule ofițer. 

Era o minciună. Nu făceam decât să înregistrez pe telefonul 
meu, dar ce mama naibii. 

— Tot ce spuneţi sau faceţi poate fi văzut de colegii mei. 

Alte minciuni, dar bune. 

— Aş vrea foarte mult să știu de ce aveți nevoie de actele 
mele și de ce îmi puneţi atâtea întrebări. 

Îndesatul și-a pus înapoi ochelarii, de parcă și-ar fi mascat 
furia. Și-a strâns buzele atât de tare încât au început să 
tremure. Mi-a înapoiat portofelul și a spus: 

— Am primit o plângere că aţi încălcat această proprietate. 
Deși v-am găsit pe o proprietate privată și v-am ascultat 
poveștile despre o tabără de creaţie care nu există, am decis să 
nu vă dăm decât un avertisment. Vă rog să părăsiţi această 
proprietate. O zi bună! 

Îndesatul și Slăbănogul s-au înapoiat la mașina de patrulare. 
S-au așezat în faţă și au așteptat până când m-am întors și eu la 


VP - 48 


a mea. Nu mai era nimic de făcut acolo. M-am suit în mașină și 
am plecat. 


VP - 49 


Capitolul 8 


Nu m-am dus departe. 

Am mers în orășelul Kraftboro. Dacă s-ar fi investit rapid și 
masiv bani, precum și în domeniul construcțiilor noi, s-ar fi putut 
ridica la nivelul unui mic oraș american. Arăta de parcă ar fi fost 
scos dintr-un film vechi. Aproape că mă așteptam să văd un 
cvartet barbershop cu pălării de paie. Existau un magazin 
general (pe firmă scria chiar așa, MAGAZIN GENERAL), o veche 
„moară cu pietre” și un „centru turistic” fără angajaţi, o 
benzinărie care includea și o frizerie cu un singur scaun și o 
cafenea-librărie. Natalie și cu mine petrecuserăm mult timp în 
acea cafenea-librărie. Era mică, prin urmare nu era multă 
forfotă, dar aveau o masă într-un colț, la care stăteam eu și 
Natalie și citeam ziarul și sorbeam cafeaua. Cookie, o brutăriță 
care fugise de la oraș, administra locul împreună cu partenera 
ei, Denise. Ea cânta mereu Redemption's Son, de Joseph Arthur, 
sau O, de Damien Rice, și, după un timp, Natalie și cu mine am 
început să ne gândim la aceste cântece - nu vă speriaţi - ca la 
albumele „noastre”. M-am întrebat dacă mai e acolo Cookie. 
Cookie prepara ceea ce Natalie considera a fi cei mai grozavi 
biscuiţi din istoria lumii. Totuși, Natalie se dădea în vânt după 
orice biscuiţi. Eu, pe de altă parte, încă am dificultăţi să fac 
diferenţa între biscuiţi și o pâine uscată și tare ca piatra. 

Vedeţi? Erau deosebiri între noi. 

Am parcat în josul străzii și am pornit pe același drum pe care 
am călcat în urmă cu șase ani. Drumul de lemn se întindea pe 
aproximativ 90 de metri. În luminiș am reperat familiara capelă 
albă de la marginea proprietăţii de pe care tocmai fusesem 
obligat să-mi iau tălpășiţa. Se auzea o slujbă sau o reuniune. Am 
privit enoriașii cum clipeau din ochi când ieșeau în soarele care 
apunea. Din câte știam, capela era non-confesională. Părea mai 
degrabă utilitară, dacă vreţi, decât unitariană, un loc de întâlnire 
mai curând decât o casă de rugăciune profund religioasă. 

Am așteptat zâmbind de parcă aș fi fost de prin partea locului, 
dând din cap precum domnul Prietenos, în momentul în care 
vreo doisprezece oameni au trecut pe lângă mine pe cărare. Le- 


VP - 50 


am cercetat chipurile, dar nu era niciunul care să-mi fie 
cunoscut de acum șase ani. Nimic surprinzător. 

O femeie înaltă cu un coc sobru aștepta lângă treptele 
capelei. Mi-am făcut loc, păstrându-mi zâmbetul tip domnul 
Prietenos. 

— Vă pot ajuta? mă întrebă ea. 

Bună întrebare. Ce speram să găsesc acolo? Nu se putea 
spune că aveam un plan. 

— ÎI căutaţi pe părintele Kelly? continuă ea. Pentru că nu e 
aici acum. 

— Lucraţi aici? o întrebai eu. 

— Oarecum. Sunt Lucy Cutting, arhivar. E o poziţie de 
voluntariat. 

Stăteam fără cuvinte. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Nu știu cum să spun..., începui eu. 

lar apoi: 

— Acum șase ani am participat aici la o nuntă. Cunoșteam 
mireasa, dar nu și mirele. 

Ea miji puţin ochii, mai mult din curiozitate decât din 
precauţie. Am continuat. 

— În fine, recent am văzut un necrolog al unui om pe nume 
Todd. Așa se numea mirele. Todd. 

— Todd e un nume destul de comun, spuse ea. 

— Da, desigur, dar era și o fotografie a decedatului. Semăna, 
știu că pare aiurea, semăna cu bărbatul care s-a căsătorit cu 
prietena mea. Problema e că nu am știut niciodată numele de 
familie al lui Todd, așa că nu știu dacă e el sau nu. lar, dacă ar 
fi, ei bine, aș vrea să-mi prezint condoleanţele. 

Lucy Cutting se frecă pe obraz. 

— Nu puteți da un telefon? 

— AȘ fi vrut eu, dar nu pot. 

Eram sincer aici și mă simțeam bine. 

— În primul rând, nu știu unde locuiește acum Natalie - 
acesta este numele miresei. Cred că și-a schimbat numele după 
al lui. Așa că nu-i pot găsi. Apoi, ca să fiu total sincer, am avuto 
relaţie cu această femeie. 

— Înţeleg. 

— Așa că, dacă bărbatul din necrolog nu ar fi soţul ei... 


VP -51 


— Intervenţia dumneavoastră ar putea fi nedorită, termină ea 
fraza pentru mine. 

— Exact. 

Reflectă o clipă. 

— Dar dacă ar fi soţul ei? 

Am ridicat din umeri. S-a frecat din nou pe obraz. Am încercat 
să par nepericulos, chiar sfios, lucru care chiar nu merge la un 
tip de dimensiunile mele. Aproape că dădeam mărunt din 
pleoape. 

— Nu eram aici acum șase ani, spuse ea. 


— A! 
— Dar putem verifica registrele. Întotdeauna s-au ţinut 
registre impecabile aici - toate nunțile,  botezurile, 


împărtășaniile, circumciziile, toate. 

Circumcizii? 

— Ar fi grozav. 

M-a condus pe scări în jos. 

— Vă amintiţi data nunţii? 

Îmi aminteam, desigur. l-am dat data exactă. 

Am ajuns într-un mic birou. Lucy Cutting a deschis un fișet, a 
căutat prin el și a scos unul dintre registre. În timp ce îl răsfoia, 
mi-am dat seama că avea dreptate. Inregistrările erau 
impecabile. Exista câte o coloană pentru dată, pentru tipul 
evenimentului, participanţii, orele de începere și de terminare - 
toate scrise de mână cu un scris ce putea fi numit caligrafic. 

— Să vedem ce putem găsi aici... 

Felul cum și-a pus ochelarii de citit a fost un spectacol în toată 
regula. Și-a lins arătătorul ca o învăţătoare pedantă, a mai dat 
câteva pagini și a găsit-o pe cea pe care o căuta. Același deget 
a început să coboare pe pagină. Când s-a încruntat, mi-am spus 
ah, vai... 

— Sunteţi sigur de dată? mă întrebă. 

— Da. 

— Nu văd nicio nuntă în ziua aceea. A fost una cu două zile 
înainte. Larry Rosen s-a căsătorit cu Heidi Fleisher. 

— Nu e asta, spusei eu. 

— Vă pot ajuta? 

Vocea ne-a speriat pe amândoi. 

— A, bună ziua, părinte. Nu mă aşteptam să vă întoarceţi atât 
de repede, spuse Lucy Cutting. 


VP - 52 


M-am întors, am văzut omul și aproape să-l îmbrăţișez de 
bucurie. Aur curat. Era același preot cu ţeasta rasă care oficiase 
căsătoria lui Natalie. Mi-a întins mâna pentru a da noroc, cu un 
zâmbet bine studiat, dar, când mi-a văzut fața, zâmbetul lui 
tremura. 

— Bună ziua, îmi spuse. Sunt părintele Kelly. 

— Jake Fisher. Ne-am cunoscut cândva. 

A făcut o figură neîncrezătoare și s-a întors spre Lucy Cutting. 

— Ce se întâmplă, Lucy? 

— Căutam un registru pentru domnul, începu ea să explice. 

Preotul a ascultat rabdător. l-am studiat faţa, dar nu eram 
sigur de ce vedeam, doar că încerca să-și controleze emoţiile 
cumva. Când femeia a terminat, preotul s-a întors spre mine și 
și-a ridicat amândouă palmele spre cer. 

— Dacă nu e în registru... 

— Aţi fost acolo, îi spusei eu. 

— Poftim? 

— Aţi oficiat căsătoria. Acolo ne-am cunoscut. 

— Nu-mi amintesc. Sunt atâtea evenimente. Înţelegeți. 

— După căsătorie, eraţi în fața capelei cu sora miresei. O 
femeie pe nume Julie Pottham. Când am trecut, aţi spus că e o zi 
minunată pentru o căsătorie. 

Și-a ridicat o sprânceană. 

— Cum aș fi putut uita așa ceva? 

Sarcasmul nu se potrivește, în mod normal, preoţilor, dar 
părintelui Kelly îi venea mănușă. Am insistat. 

— Mireasa se numea Natalie Avery. Era pictoriță în tabăra 
Reîncărcarea Creativă. 

— În ce anume? 

— Reincărcarea Creativă. Ei sunt proprietarii acestui teren, 
nu-i așa? 

— Ce tot spuneți? Orașul este proprietarul terenului. 

Nu voiam să fac o dezbatere despre fapte și graniţe acum. 
Am încercat o altă cale. 

— Căsătoria. A fost de ultim moment. Poate de aceea nu e în 
registre. 

— Imi pare rău, domnule... 

— Fisher. Jake Fisher. 


VP-53 


— Domnule Fisher, în primul rând, chiar dacă ar fi fost o 
căsătorie de ultim moment, tot ar fi fost consemnată. In al 
doilea rând, ei bine, nu înţeleg ce vă interesează cu adevărat. 

Lucy Cutting a răspuns pentru mine. 

— Numele de familie al mirelui. 

Preotul i-a aruncat o privire scurtă. 

— Nu suntem la biroul de informații, doamnă Cutting. 

Femeia a privit în jos, dojenită cum se cuvine. 

— Trebuie să vă amintiţi căsătoria, spusei eu. 

— Îmi pare rău, nu mi-o amintesc. 

Am pășit spre el, privindu-l de sus. 

— Ba da, știu că v-o amintiţi. 

Mi-am simţit disperarea în voce și nu mi-a plăcut. Părintele 
Kelly a încercat să mă privească în ochi, dar nu prea a reușit. 

— Mă numiţi mincinos? 

— V-o amintiţi, îi spusei eu. De ce nu vreți să mă ajutaţi? 

— Nu mi-o amintesc, repetă el. Dar de ce sunteţi atât de 
nerăbdător să găsiţi soţia unui alt bărbat sau, dacă povestea 
dumneavoastră e adevărată, a unei proaspete văduve? 

— Să-mi prezint condoleanţele, spusei eu. 

Cuvintele mele goale pluteau în aer ca o ceaţă deasă. Nimeni 
nu s-a mișcat. Nimeni nu a vorbit. În cele din urmă, părintele 
Kelly a rupt tăcerea. 

— Orice motive aţi avea pentru a o găsi pe acea femeie, noi 
nu avem niciun interes să fim părtași la așa ceva. 

A făcut un pas înapoi și mi-a arătat ușa. 

— Cred că ar fi cel mai bine să plecaţi imediat. 

o... 

Din nou, năucit de trădare și durere, m-am întors 
împleticindu-mă pe cărare în centrul orășelului. Aproape că 
înțelegeam comportamentul preotului. În cazul în care chiar își 
amintea căsătoria - și cred că și-o amintea -, nu dorea să-i dea 
iubitului părăsit al lui Natalie nicio informaţie pe care respectivul 
iubit n-o avea deja. Părea o ipoteză extremă, în ceea ce mă 
privește, dar, cel puţin, avea un sens. Ceea ce nu puteam 
înţelege, ceea ce nu puteam pricepe sub nicio formă și în niciun 
fel era de ce Lucy Cutting nu găsise nimic în registrul impecabil, 
curat ca oglinda, despre căsătoria lui Natalie cu Todd. Și de ce 
naiba nu a auzit nimeni de tabăra Reincărcarea Creativă? 

Pur și simplu nu reușeam să le pun cap la cap. 


VP - 54 


lar acum? Venisem aici sperând... ce? În primul rând, să aflu 
numele lui Todd. Asta ar putea pune punct rapid întregii povești. 
Dacă nu, poate că cineva de aici a ţinut legătura cu Natalie. Și 
asta ar putea pune punct rapid poveștii. 

Promite-mi, Jake. Promite-mi că o să ne lași în pace. 

Acestea sunt ultimele cuvinte pe care mi le-a spus iubirea 
vieţii mele. Chiar ultimele. Și iată-mă aici, după șase ani, 
întorcându-mă în locul unde a început totul, pentru a-mi încălca 
promisiunea. Mă aşteptam să fie ca o ironie a sorții, dar nu era. 

Când am ajuns în centrul orășelului, aroma blândă a unor 
produse proaspete de patiserie m-a făcut să mă opresc. 
Cafeneaua-librărie din Kraftboro. Biscuiţii favoriţi ai lui Natalie. 
M-am gândit puţin și am hotărât că merită să încerc. 

Când am deschis ușa, a sunat un clopoțel, dar sunetul acela a 
fost repede uitat. Elton John se tânguia că numele copilului e 
Levon și că va fi un om bun. Simţeam că tremur din tot trupul. 
Ambele mese erau ocupate, inclusiv, desigur, cea care fusese 
preferata noastră. M-am holbat la ea, cum stăteam acolo ca un 
mare prost și, pentru o clipă, am jurat că o aud pe Natalie 
râzând. Un bărbat cu o șapcă de baseball castanie a intrat după 
mine. Încă stăteam în ușă. 

— A, scuzati, îi spusei eu. 

M-am dat la o parte pentru a-l lăsa să treacă. Am cercetat 
cafeneaua. O femeie cu părul ondulat în toate direcţiile, care 
purta, aha, o cămașă purpurie bălţată, era așezată cu spatele la 
mine. Nicio îndoială. Era Cookie. Inima a început să-mi bată mai 
tare. S-a întors, m-a văzut și mi-a zâmbit. 

— Vă pot servi cu ceva? 

— Bună, Cookie. 

— Salut. 

Tăcere. 

— Îţi amintești de mine? o întrebai. 

Și-a șters glazura de pe mâini cu un prosop. 

— Stau prost cu memoria la figuri și chiar mai rău la nume. Cu 
ce vă pot servi? 

— Obișnuiam să vin pe aici, îi spusei. Acum șase ani. Pe iubita 
mea o chema Natalie Avery. Stăteam la masa din colţ. 

A dat din cap, dar nu ca și cum și-ar fi amintit. A dat din cap 
ca și cum ar fi vrut să calmeze un nebun. 

— Mulţi clienţi intră și ies. Cafea? Gogoși? 


VP -55 


— Natalie se dădea în vânt după biscuiţii tăi. 

— Biscuiţi să fie. Cu coacaze? 

— Sunt Jake Fisher. Îmi scriam teza de dizertaţie despre statul 
de drept. Îţi plăcea să mă întrebi despre ea. Natalie era o artistă 
din tabăra de creaţie. Își pregătea albumul de schiţe chiar în 
colțul acela. 

Am arătat spre el, ca și cum ar fi avut vreo importanţă. 

— Acum șase ani. În timpul verii. La naiba, tu ai fost cea care 
mi-a arătat-o. 

— Înî, spuse ea, jucând pe degetele colierul de parcă ar fi fost 
mătănii. Vedeţi, de asta e bine să te cheme Cookie. Nu poţi uita 
un nume precum Cookie. Îți rămâne în minte. Dar partea 
proastă e că, deoarece toţi își amintesc numele tău, cred că și 
tu trebuie să faci la fel. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Da, spusei eu. Apoi: chiar nu-ţi amintești? 

Nu s-a obosit să răspundă. Am aruncat o privire prin cafenea. 
Oamenii de la mese începeau să se holbeze. Tipul cu șapca de 
baseball castanie era în zona revistelor, prefăcându-se că nu 
aude nimic. M-am întors spre Cookie. 

— O cafea mică, te rog. 

— Biscuiţi? 

— Nu, mulțumesc. 

A înhățat o ceașcă și a început s-o umple. 

— Ești tot cu Denise? o întrebai. 

Trupul i se încordă. 

— Și ea lucra în tabăra de pe deal, spusei eu. Așa am 
cunoscut-o. 

Am văzut cum Cookie își înăbușea emoția. 

— Nu am lucrat niciodată în tabără. 

— Ba da. Reincărcarea Creativă, pe drum în sus. Denise 
aducea cafeaua și biscuiții tăi. 

A terminat de turnat cafeaua și a pus-o pe tejghea în faţa 
mea. 

— Uite ce, domnule, am treabă de făcut. 

M-am aplecat spre ea. 

— Natalie se dădea în vânt după biscuiţii tăi. 

— Aţi mai spus asta. 

— Voi două vorbeaţi mereu despre ei. 

— Vorbesc cu o mulţime de oameni despre biscuiţii mei, OK? 
Îmi pare rău că nu îmi amintesc de dumneavoastră. Probabil că 


VP - 56 


ar fi trebuit să fiu politicoasă și să mă prefac și să îndrug ceva 
de genul „O, sigur, ce mai faceţi dumneavoastră și prietena 
dumneavoastră iubitoare de biscuiţi?” Dar n-am făcut-o. Uitaţi 
cafeaua. Pot să vă mai servesc cu ceva? 

Mi-am scos cartea de vizită cu toate numerele de telefon pe 
ea. 

— Dacă-ţi amintești ceva... 

— Pot să vă mai servesc cu ceva? întrebă ea, de data asta cu 
o voce mai tăioasă. 

— Nu. 

— Atunci face un dolar jumate. Vă doresc o zi frumoasă! 


VP - 57 


Capitolul 9 


Acum îi înţeleg pe cei care spun că au impresia că sunt 
urmăriţi. 

De unde am știut? Poate intuiţia. Creierul meu reptilian poate 
detecta așa ceva. Am simţit-o într-un mod aproape fizic. Asta, 
plus aceeași mașină - o furgonetă Chevy cu un număr de 
Vermont - m-au urmărit de când am părăsit orașul Kraftboro. 

N-aș putea jura, dar m-am gândit că, poate, șoferul purta o 
șapcă de baseball castanie. 

Nu eram sigur ce trebuie să fac. Am încercat să identific 
numărul de înmatriculare, dar era prea întuneric. Dacă 
încetineam, încetinea și el. Dacă luam viteză, ei bine, te-ai prins. 
Mi-a venit o idee. Am oprit la un popas pentru a vedea ce va 
face  urmăritorul. Am văzut furgoneta încetinind și apoi 
continuându-și drumul. Din momentul acela, nu am mai văzut 
furgoneta. 

Așadar, poate că nu mă urmărea. 

Eram la aproximativ 10 minute depărtare de Lanford, când 
mi-a sunat telefonul mobil. Îmi setasem telefonul pentru a se 
conecta la sistemul Bluetooth al mașinii - ceva ce am înţeles 
după mult prea mult timp -, așa că am văzut pe ecranul 
radioului că era Shanta Newlin. Promisese să mă caute până la 
sfârșitul zilei în legătură cu adresa lui Natalie. Am răspuns la 
apel apăsând pe un buton de pe volan. 

— Sunt Shanta, spuse ea. 

— Da, știu. Am activată chestia aia cu identificarea 
apelantului. 

— Și eu care credeam că anii petrecuţi la FBI mă fac specială, 
răspunse ea. Unde ești? 

— Vin înapoi spre Lanford cu mașina. 

— Înapoi de unde? 

— E o poveste lungă, spusei eu. l-ai găsit adresa? 

— De asta am sunat, replică Shanta. 

Auzeam ceva în fundal - poate o voce de bărbat. 

— Încă nu am găsit-o. 


VP -58 


— O! am spus, pentru că ce altceva aș fi putut spune la asta. 
E vreo problemă? 

— Am nevoie să mă lași până dimineaţă, da? 

— Sigur, îi spusei. 

Apoi din nou: 

— E vreo problemă? 

A urmat o pauză puţin cam prea lungă. 

— Doar lasă-mă până dimineață. 

Apoi a închis. 

Ce naiba? 

Nu mi-a plăcut tonul. Nu mi-a plăcut faptul că o femeie cu o 
puzderie de contacte la FBI avea nevoie să o las până dimineaţă 
pentru a găsi adresa unei femei oarecare. Mi-a ţărâit telefonul, 
semnalând că primesc un nou e-mail. L-am ignorat. Nu sunt un 
moralist sau ceva de genul acesta, dar niciodată nu scriu SMS- 
uri sau e-mailuri când conduc. Cu doi ani în urmă un student de 
la Lanford a suferit răni grave pentru că a scris SMS-uri în timp 
ce conducea. Tânăra de optsprezece ani de pe scaunul 
pasagerului, o boboacă de la cursul meu despre statul de drept, 
a murit în accident. Nici înainte de acest eveniment, nici înainte 
de mulţimea de informaţii evidente despre stupizenia totală, 
dacă nu chiar neglijenţa criminală, de a scrie mesaje în timpul 
șofatului, nu am fost un adept al acestui lucru. Îmi place să 
conduc. Îmi plac solitudinea și muzica. În ciuda îndoielilor mele 
anterioare despre izolarea tehnologică, cu toţii trebuie să ne 
deconectăm mai des. Imi dau seama că par un bătrân 
morocănos atunci când mă plâng că, ori de câte ori văd o masă 
cu niște „prieteni” de la facultate care stau împreună, inevitabil 
aceștia scriu mesaje unor persoane nevăzute, căutând, căutând 
mereu, cred, ceva mai bun, o permanentă vânătoare de iarbă 
digitală mai verde, o tentativă de a mirosi niște trandafiri de 
aiurea în detrimentul celor din faţa ta, dar rareori mă simt mai 
liniștit, mai în formă, mai Zen, dacă vreţi, decât atunci când mă 
silesc să mă deconectez. 

Am început să parcurg posturile de radio, oprindu-mă la unul 
care transmitea muzică Wave din anii 1980. Trupa General 
Public întreba Where is the tenderness? Și eu mă întrebam. 
Unde este tandreţea? Și, de altfel, unde este Natalie? 

O luam razna. 


VP -59 


Am parcat în fața locuinţei mele - nu o numeam casă sau 
apartament pentru că era și părea o locuinţă de tip campus. Se 
lăsase noaptea, dar, pentru că suntem un campus universitar, 
era suficientă lumină artificială. Am verificat noul e-mail și am 
văzut că era de la doamna Dinsmore. Subiectul era: 


lată dosarul studentului pe care l-ai cerut. 


Bună treabă, bestie sexy, mi-am spus. Am făcut clic pe mesaj. 
Textul întreg era: 


Ce alte detalii îți mai trebuie în legătură cu „lată 
dosarul studentului pe care l-ai cerut”? 


În mod evident, răspunsul era niciunul. 

Ecranul telefonului meu era prea mic pentru a vedea fișierul 
anexat, așa că am grăbit pasul pentru a-l vedea pe laptop. Am 
introdus cheile în broască, am deschis ușa din faţă și am aprins 
luminile. Dintr-un motiv oarecare mă așteptam, nu știu, să 
găsesc locul răvășit, ca și cum cineva ar fi răscolit clădirea, cum 
se spune. Văzusem prea multe filme. Apartamentul meu 
rămânea, în cel mai bun caz, greu de definit. 

M-am repezit la calculator și am sărit pe e-mail. L-am deschis 
pe cel de la doamna Dinsmore și am descărcat fișierul atașat. 
După cum am menţionat anterior, mi-am văzut dosarul de 
student cu ani în urmă. A fost, m-am gândit, puţin neplăcut să 
citesc comentariile pe care profesorii nu mi le împărtășiseră. 
Cred că, la un moment dat, școala hotărâse că e prea mult să 
păstreze toate aceste dosare vechi, așa că le-au scanat în formă 
electronică. 

Am început cu primul an al lui Todd. Nu era nimic deosebit 
acolo cu excepţia faptului că Todd era, ei bine, strălucit. Zece pe 
linie. Niciun boboc nu lua zece pe linie. Profesorul Charles Powell 
nota că Todd era un „student excepţional”. Profesoara Ruth 
Kugelmass îl elogia: „un copil special”. Chiar profesorul Malcolm 
Hume, niciodată darnic cu laudele, comenta: „Todd Sanderson 
este aproape supranatural de talentat”. Uau, cam ciudat. Eu 
fusesem un student bun aici, iar singura însemnare pe care am 
găsit-o în dosar era negativă. Singurele pe care le-am scris eu 
vreodată au fost negative. Dacă totul era în regulă, profesorul 


VP - 60 


pur și simplu lăsa lucrurile așa și se mulțumea cu notele. Regula 
dosarelor studențești părea să fie: „Dacă nu ai nimic negativ de 
spus, atunci nu spune nimic”. 

Dar nu și în cazul bătrânului Todd. 

În primul semestru din anul II s-a respectat același șablon - 
note incredibile -, dar apoi lucrurile s-au schimbat brusc. Lângă 
al doilea semestru era scris mare „AM”. 

Absenţă motivată. 

Hm. Am căutat motivele și era scris doar „Personale”. Era 
ceva bizar. Rareori, dacă nu chiar niciodată, ne limităm doar la 
asta - „Personale” într-un dosar studenţesc - pentru că dosarul 
este închis și confidenţial. Sau se presupune că e. Scriem 
deschis în el. 

Așadar, de unde atâta precauţie legată de absenţa lui Todd? 

De obicei, motivele „personale” se referă la o anumită 
dificultate financiară sau la o boală, fie a studentului, fie a unei 
rude apropiate, fizică sau psihică. Dar motivele acestea sunt 
întotdeauna enumerate în dosarele personale ale studenților. 

Interesant. 

Sau nu. În primul rând, problemele personale se tratau cu mai 
multă discreţie în urmă cu 20 de ani. Dar în al doilea rând... ei 
bine, cui îi pasă? Ce naiba de legătură ar putea avea absenţa lui 
Todd ca student de anul Il cu căsătoria lui cu Natalie și apoi 
decesul și văduvirea unei alte soţii? 

Când Todd a revenit la școală, au apărut mai multe 
comentarii ale profesorilor - nu din cele dorite de studenţi. Un 
profesor îl descria drept „neatent”. Un altul spunea că Todd este 
„în mod evident ostil” și „nu mai e același”. Altul sugera că Todd 
ar trebui să-și ia mai mult timp liber pentru a gestiona 
„Situaţia”. Nimeni nu menţiona care era acea situaţie. 

Am accesat pagina următoare. Todd fusese adus la consiliul 
de disciplină. La unele școli, studenţii sunt puși să se ocupe de 
problemele disciplinare, dar noi aveam o comisie rotativă 
formată din trei membri. Anul trecut am fost și eu în comisie o 
perioadă de două luni. Majoritatea cazurilor cu care aveam de-a 
face se refereau la două epidemii studențești: consumarea 
băuturilor alcoolice de câtre minori și copiatul. Restul era un 
număr restrâns de furturi, ameninţări cu violenţă sau diverse 
tipuri de atac sau agresiune sexuală care nu îndeplineau 
condițiile legii penale. 


VP-61 


Cazul care a ajuns în fața consiliului de disciplină se referea la 
o altercație între Todd și un alt student pe nume Ryan McCarthy. 
McCarthy a ajuns la spital cu contuzii și o fractură nazală. Școala 
a cerut o suspendare de durată sau chiar o exmatriculare, dar 
comisia cu trei membri l-a achitat complet pe Todd. Asta m-a 
surprins. Nu existau detalii sau un proces verbal al audierii sau 
deliberărilor ulterioare. Și asta m-a surprins. 

Decizia scrisă de mână a fost scanată în dosar: 


Todd Sanderson, un membru important al 
comunității Colegiului Lanford, a primit o lovitură 
puternică în viață, dar credem că este pe drumul cel 
bun. Recent a colaborat cu un membru al colegiului 
pentru a crea o organizaţie caritabilă pentru a-și 
compensa acţiunile recente. Înțelege consecințele 
faptelor sale și, datorită circumstanțelor atenuante cu 
totul neobișnuite ale acestui caz, am convenit ca Todd 
Sanderson să nu fie exmatriculat. 


Ochii mi-au alunecat spre josul paginii pentru a vedea ce 
profesor a semnat opinia comisiei. Profesorul era Eban Trainor. 
Ar fi trebuit să-mi dau seama. Îl cunoșteam destul de bine pe 
Trainor. Nu eram ceea ce s-ar putea numi prieteni. 

Dacă doream să aflu mai multe despre acea „lovitură 
puternică” sau despre acea decizie, trebuia să vorbesc cu Eban. 
Nu mă încânta foarte mult acest lucru. 

Era târziu, dar nu mă îngrijoram că l-aș putea trezi pe 
Benedict. Folosea doar telefonul mobil pe care îl închidea când 
dormea. A răspuns după trei tonuri de apel. 

— Ce-i? 

— Eban Trainor, îi spusei. 

— Ce-i cu el? 

— Îmi mai poartă pică pentru tupeul meu? 

— Presupun că da. De ce? 

— Trebuie să-l întreb ceva despre amicul meu Todd 
Sanderson. Crezi că mi-ai putea netezi calea? 

— Să o netezesc? Desigur. De ce crezi că mi se spune Moș 
Ene? 

— Pentru că îţi adormi studenții? 


VP - 62 


— Te pricepi de minune să-l lingușești pe cel căruia îi ceri o 
favoare. Te sun dimineaţă. 

Am închis. Am rămas așa, neștiind ce să mai fac, când 
monitorul mi-a semnalat că am primit un nou e-mail. Mă 
pregăteam să-l ignor. La fel ca majoritatea oamenilor pe care îi 
cunosc, primeam prea multe e-mailuri irelevante, pe tot 
parcursul zilei. Fără îndoială că era unul dintre acestea. 

Apoi am văzut adresa de e-mail a expeditorului: 


RSbyja Oymail.com 


M-am holbat la ea până mi s-au umezit ochii. Urechile îmi 
țiuiau. Totul în jurul meu era tăcut și prea calm. Continuam să 
mă holbez, dar literele nu s-au schimbat. 


RSbyJA 


Am știut pe loc ce înseamnă literele acelea: Redemption's Son 
de Joseph Arthur - albumul pe care Natalie și cu mine îl 
ascultam în cafenea. 

Spaţiul pentru subiect era gol. Mâna mea a găsit mouse-ul. 
Am încercat să așez cursorul peste e-mail pentru a-l deschide, 
dar mai întâi am fost nevoit să-mi controlez tremuratul. Am tras 
aer în piept și i-am poruncit mâinii să se liniștească. Camera a 
rămas într-o liniște mormântală, aproape că era de așteptat. Am 
mutat cursorul peste e-mail și am făcut clic. 

E-mailul mi-a oprit inima în loc. 

Acolo, pe ecran, erau patru cuvinte. Asta era tot, doar patru 
cuvinte, dar mi-au spintecat pieptul ca o coasă de secerător, 
lăsându-mă aproape fără suflare. M-am prăbușit pe spătarul 
scaunului, pierdut, pe când cuvintele de pe ecran se holbau la 
mine: 


Mi-ai promis ceva. 


VP - 63 


Capitolul 10 


E-mailul nu era semnat. Nu conta. Am accesat rapid butonul 
de răspuns și am scris: 


Natalie? Ești bine? Atât vreau să știu, te rog. 


Am apăsat pe butonul de trimitere. 

V-aș detalia cum s-a încetinit timpul ca melcul în vreme ce 
așteptam e-mailul de răspuns, dar nu așa s-a întâmplat de fapt. 
Probabil că nu era timp pentru așa ceva. După trei secunde, un 
semnal de nou e-mail. Inima îmi bătea să-mi sară din piept până 
când am văzut numele expeditorului: 


MAILDAEMON 
Am deschis, dar deja știam ce voi găsi: 
Această adresă de e-mail nu există... 


Enervat, era cât pe ce să-i dau o palmă calculatorului, de 
parcă ar fi fost o mașină de zahăr care nu voia să-mi elibereze 
vata pe băț. Chiar am strigat tare „Nu se poate!” Nu știam ce să 
fac. Am rămas acolo, continuând să mă duc la fund. Mă simţeam 
de parcă mă scufundam și nu reușeam nici măcar să dau din 
mâini pentru a ieși la suprafaţă. 

M-am întors la Google. Am încercat adresa de e-mail și 
diferitele variaţii ale ei, dar nu a fost decât o pierdere de timp. l- 
am citit e-mailul încă o dată. 


Mi-ai promis ceva. 


Am făcut, nu? Și, dacă stau să mă gândesc la asta, de ce mi- 
am încălcat promisiunea? Un om murise. Poate că era soţul ei. 
Poate că nu era. Totuși, era acela un motiv pentru a-mi încălca 
promisiunea faţă de ea? Poate. La început poate ar fi fost. Dar 
acum ea a clarificat lucrurile. Acela era scopul e-mailului. Natalie 


VP - 64 


făcea un apel la mine în această privinţă. Îmi amintea de 
promisiune pentru că știa că nu fac promisiuni aiurea. 

Mai întâi de toate, tocmai de aceea mă pusese să-i promit să 
stau deoparte. 

Am reflectat. M-am gândit la înmormântare, la vizita în 
Vermont și la acel dosar studenţesc. Ce însemnau toate astea? 
Nu știu. Dacă, iniţial, aș fi avut dreptul să-mi încalc cuvântul, 
acum aveam dovada că nu mai pot justifica acest lucru. Mesajul 
lui Natalie nu putea să fie mai clar de atât. 


Mi-ai promis ceva. 


Am atins cuvintele de pe ecran cu un deget nesigur. Inima mi 
s-a sfărâmat din nou. Ghinion, isteţule. Așadar, OK, deși cu 
inima îndurerată, o voi lăsa în pace. Voi renunţa. Îmi voi ţine 
promisiunea. 

M-am dus în pat și am adormit aproape imediat. Știu. M-a 
surprins și pe mine, dar cred că toate loviturile care au venit 
după citirea acelui necrolog, vârtejurile de amintiri și emoţii, de 
chinuri și confuzie, m-au obosit ca pe un boxer care a încasat 
pumni timp de douăsprezece reprize solide. În cele din urmă, 
pur și simplu m-am prăbușit. 

Spre deosebire de Benedict, de multe ori uit să-mi închid 
telefonul. Apelul lui de la ora 8 m-a trezit. 

— Eban a acceptat fără mare tragere de inimă să se 
întâlnească cu tine. 

— l-ai spus despre ce e vorba? 

— Păi nu mi-ai spus despre ce e vorba. 

— A, da, ai dreptate. 

— Ai un curs la 9. Te așteaptă la el când termini. 

Am simţit un junghi în piept. 

— La el? 

— Da, nu mi-am închipuit c-o să fii încântat. A insistat. 

— Manevră de ticălos. 

— Nu e un tip chiar așa de rău. 

— E un nemernic libidinos. 

— Și de ce-ar fi asta ceva râu? 

— Nu se procedează așa cum o face el. 

— Tu nu știi ce face el. Du-te. Fii amabil. la-ţi ce-ţi trebuie. 


VP - 65 


Benedict a închis. Mi-am verificat e-mailurile și mesajele. 
Nimic. Acest episod ciudat din viaţa mea luase o turnură 
fantastică, aproape onirică. M-am străduit din greu să-l alung. 
Într-adevăr, la ora 9 aveam un curs de drept constituţional. Asta 
era atunci, din nou, prioritatea mea. Da, voi lăsa totul în urmă. 
Chiar am cântat în duș. M-am îmbrăcat și am traversat 
campusul cu un zâmbet larg și cu capul sus. Aveam un pas 
săltăreţ. Soarele scălda campusul într-o lumină caldă, celestă. 
Continuam să zâmbesc. Am zâmbit la clădirea din cărămidă care 
tânjea după iederă. Am zâmbit la copaci, la iarba luxuriantă, la 
statuile absolvenţilor celebri, la vederea terenurilor de sport de 
pe deal. Când mă salutau studenţii, îi salutam și eu cu un 
entuziasm care te făcea să crezi că m-am convertit religios. 

Când a început cursul, am stat în faţa studenților și am strigat 
„Bună dimineaţa tuturor!” ca o majoretă renăscută în urma 
consumului prea mare de Red Bull. Studenţii m-au privit curioși. 
Începusem să mă sperii singur, așa că am încercat că o las mai 
moale. 


Mi-ai promis ceva. 


Dar tu, Natalie? Nu a existat cel puţin o promisiune implicită 
față de mine în cuvintele și acțiunile tale? Cum poți pur și simplu 
cuceri o inimă pentru ca apoi să o zdrobești în felul ăsta? Da, 
sunt băiat mare. Înţeleg riscurile iubirii. Dar am spus niște 
lucruri. Am trăit niște sentimente. Nu au fost minciuni. Și totuși. 
M-ai părăsit. M-ai invitat la nunta ta. De ce? De ce ar fi cineva 
atât de crud, ori încercai să-mi transmiţi răspicat mesajul că era 
timpul să merg mai departe? 

Am mers mai departe. Mi-ai pătruns în suflet, mi-ai smuls 
inima, ai făcut-o bucăţi și ai plecat, dar am adunat fărâmele și 
am mers mai departe. 

Am clătinat din cap. Am adunat fărâmele? Ptiu, e ceva oribil. 
Asta e problema când te îndrăgostești. Incepi să vorbești ca într- 
un cântec popular de proastă calitate. 

Natalie îmi trimisese un e-mail. Sau, cel puţin, credeam că e 
Natalie. Cine altcineva ar putea fi? Dar, oricum, chiar dacă îmi 
spunea să stau deoparte, însemna comunicare. Ea mă contacta 
pe mine. Contacta? Sigur. Dar folosise adresa aceea de e-mail. 
RSbyJA. N-o uitase. Însemnase ceva pentru ea, ceva ce încă 


VP - 66 


rezona, iar asta mi-a dat - nu știu, speranță. Speranţa e crudă. 
Speranţa îmi amintește de ceea ce putea să fie. Speranţa 
readuce durerea fizică. 

Am strigat numele lui Eileen Sinagra, una dintre cele mai 
strălucite studente ale mele. A început să explice una dintre 
cele mai fine nuanţe din Madison și Documentele Federaliste. 
Am aprobat-o, am încurajat-o să continue, când deodată am 
zărit ceva cu coada ochiului. M-am apropiat de fereastră pentru 
a vedea mai bine. M-am oprit. 

— Profesore Fisher? 

În parcare era o furgonetă gri Chevy. Am verificat numerele 
de înmatriculare. Nu puteam identifica cifrele de aici, dar 
vedeam culoarea și modelul. 

Numere de Vermont. 

N-am mai stat pe gânduri. Nu mi-am spus că, probabil, nu 
înseamnă nimic, că furgonetele gri Chevy nu sunt deloc rare, că 
sunt o mulţime de numere de înmatriculare din Vermont în 
vestul statului Massachusetts. Nimic din toate acestea nu conta. 

Deja alergam spre ușă când am strigat: „Mă întorc imediat, 
rămâneţi aici”. Am luat-o pe coridor. Podeaua tocmai fusese 
spălată. Am patinat pe lângă indicatorul cu „Podea umedă” și 
am deschis repede ușa. Parcarea era vizavi de cantină. Am sărit 
peste o tufă și am alergat cu viteză maximă prin iarbă. Studenţii 
trebuie să-și fi spus că am înnebunit de-a binelea. Nu prea îmi 
păsa. 

— Hei, profesore Fisher! Arunc! 

Un student, confundând goana mea cu dorinţa de a intra în 
joc, mi-a aruncat un disc Frisbee. L-am lăsat să cadă și am 
continuat să alerg. 

— Omule, trebuie să lucrezi la prinderi. 

l-am ignorat cuvintele. Mă apropiam de Chevy când am văzut 
că își aprinde luminile. 

Șoferul pornise furgoneta. 

Am alergat și mai tare. Lumina strălucitoare a soarelui bătea 
în parbriz ca un far, împiedicându-mă să văd șoferul. Mi-am 
aplecat capul și am băgat viteză, dar furgoneta Chevy ieșea din 
locul de parcare. Eram prea departe. Nu voi reuși. 

Furgoneta o luase din loc. 

M-am oprit și am încercat să arunc o privire către șofer. N-a 
mers. Prea multă lumină orbitoare, dar mi s-a părut că văd... 


VP - 67 


O șapcă de baseball castanie? 

Nu aveam cum să fiu sigur. Totuși, am memorat numărul de 
înmatriculare - de parcă ar ajuta, de parcă ar rezolva ceva -, iar 
apoi am rămas acolo, gâfâind, în timp ce furgoneta se îndepărta 
în viteză. 


VP - 68 


Capitolul 11 


Profesorul Eban Trainor stătea la veranda unde se servea 
limonadă, din faţa unei superbe clădiri în stil victorian din al 
Doilea Imperiu. Știam bine casa. Timp de o jumătate de secol 
fusese casa profesorului Malcolm Hume, mentorul meu. Am 
petrecut multe clipe frumoase în acea casă. Degustări de vinuri 
și științe politice, petreceri cu colegii, cognac la miezul nopţii, 
argumente filosofice, discuții literare - toate lucrurile 
academice. Dar, vai, Dumnezeu are un simţ al umorului foarte 
interesant. Soţia profesorului Hume se stinsese după 48 de ani 
de căsătorie, după care au urmat problemele lui cu sănătatea. 
In cele din urmă, nu a mai putut îngriji de unul singur casa 
aceea mare. Acum trăiește într-o comunitate închisă din Vero 
Beach, Florida, în timp ce profesorul Eban Trainor, aproape un 
fel de dușman de-al meu din campus, a cumpărat mult îndrăgita 
casă și a devenit noul stăpân al conacului. 

Am simţit telefonul băzâind în buzunar. Era un mesaj de la 
Shanta: 


Judie. 13. 


O adevărată expertă în ale scrisului, dar știam ce vrea să 
spună. Trebuie să ne vedem la restaurantul lui Judie de pe Main 
Avenue, la ora 13. OK, minunat. Am lasat telefonul deoparte și 
am urcat scările verandei. 

Eban s-a ridicat și mi-a oferit un zâmbet binevoitor. 

— Jacob. Mă bucur mult să te văd. ? 

Avea o strângere de mână unsuroasă. Işi aranjase unghiile. 
Femeile îl considerau arătos, un fel de playboy spre vârsta 
maturității, datorită părului său lung și dezordonat și ochilor 
mari și verzi. Avea pielea ca de ceară, de parcă fața fie i se 
topea, fie se recupera încă după un tratament dermatologic. 
Bănuiam că e Botox. Purta niște pantaloni de casă puţin cam 
prea strâmţi și o cămașă care ar fi putut fi încheiată la încă un 
nasture. Parfumul lui mirosea ca atunci când prea mulţi oameni 
de afaceri europeni se înghesuie dimineaţa într-un lift. 


VP - 69 


— Te deranjează dacă stăm pe verandă? mă întrebă el. Afară 
e atât de frumos. 

Am fost imediat de acord. Nu voiam să intru și să văd ce 
făcuse din conac. Ştiam că se lucrase în stil mare. Eram sigur că 
dispăruseră mobilele întunecate, miresmele de cognac și de 
țigări de foi, iar în locul lor apăruseră un mobilier deschis la 
culoare și canapele de culoarea „cojii de ou” și a „untului bătut”, 
și că la întâlniri se serveau doar vin alb și Sprite pentru a nu 
păta tapițeria. 

Exact la ţanc, mi-a oferit vin alb. Am refuzat politicos. Pe-al lui 
îl ţinea în mână. Nu era nici măcar ora prânzului. Ne-am așezat 
pe niște scaune de răchită pe care erau niște perne mari. 

— Așadar, cu ce te pot ajuta, Jacob? întrebă. 

În anul Il am avut cu el un curs despre Genul dramatic de la 
mijlocul secolului XX. Nu a fost un profesor prost. Era atât 
eficient, cât și afectat, genul de profesor care nu-și iubește 
decât sunetul propriei voci și, deși e rareori plictisitor - sărutul 
morţii la orice curs -, lecţiile pe care le predă sunt puţintel 
centrate pe el. A petrecut o săptămână citind în întregime, cu 
voce tare, Cameristele lui Genet, asumându-și fiecare personaj, 
bucurându-se de propria performanţă, ca să nu mai vorbesc de 
scenele de sado-masochism. Interpretarea a fost bună, fără 
îndoială, dar, vai, totul a fost după chipul și asemănarea lui. 

— Voiam să te întreb ceva despre un student, spusei eu. 

Eban și-a ridicat ambele sprâncene, ca și cum vorbele mele ar 
fi fost atât ciudate, cât și surprinzătoare. 

— 0? 

— Todd Sanderson. 

— 0? 

L-am văzut cum se crispează. N-ar fi vrut să observ. Dar am 
observat. Și-a întors privirea de la mine și își mângâia bărbia. 

— ȚI-l amintești, spusei eu. 

Eban Trainor își tot mângâia bărbia. 

— Numele îmi spune ceva, dar... 

Alte câteva mângăieri ale bărbiei și Eban a ridicat din umeri în 
semn că se predă. 

— Îmi pare rău. Atâţia ani, atâţia studenți. 

Oare de ce nu-l credeam? 

— Nu l-ai avut la curs, am spus. 

— 0? 


VP - 70 


Același „o”. 

— S-a prezentat în fața comitetului de disciplină condus de 
tine. Trebuie să fi fost acum vreo douăzeci de ani. 

— Și te aștepți să-mi mai amintesc? 

— L-ai ajutat să rămână în campus după o altercaţie. lată, să- 
ţi arat. 

Mi-am scos laptopul și i-am arătat copia scanată a deciziei 
scrise de mână. Am întins laptopul. Eban a ezitat, de parcă ar fi 
conţinut explozibil. Și-a pus ochelarii și a examinat scrisoarea. 

— Stai, de unde ai asta? 

— E ceva important, Eban. 

— Este din dosarul confidenţial al unui student. 

Pe buze i-a apărut un zâmbet. 

— Dacă citești acest dosar nu înseamnă că încalci regulile, 
Jacob? Nu s-ar numi că ai depășit limitele? 

Asta era. Acum șase ani, cu câteva săptămâni înainte să 
pornesc spre tabăra aceea din Vermont, profesorul Eban Trainor 
a găzduit o petrecere de absolvire la casa lui de atunci. Făcea 
frecvent lucrul acesta. De fapt, era o figură legendară atât în ce 
privește găzduirea, cât și participarea la petreceri. Când eram în 
anul Il, s-a petrecut un incident destul de cunoscut la Jones 
College, instituţia pentru fete din apropiere, când o alarmă de 
incendiu a pornit la trei dimineaţa, ducând la evacuarea unui 
dormitor, și apoi a apărut profesorul Trainor pe jumătate 
dezbrăcat. Adevărat, studenta cu care era în noaptea aceea era 
majoră și nu era una dintre studentele lui. Dar era ceva tipic 
pentru Trainor. Era un desfrânat și un beţivan și nu-l simpatizam 
deloc. 

La petrecerea de absolvire de acum șase ani au participat mai 
ales studenţi, dintre care mulţi erau boboci și, deci, minori. S-a 
servit alcool. Mult. A fost chemată poliţia campusului. Doi 
studenţi au fost duși la spital pentru intoxicație cu alcool, fapt 
întâlnit tot mai frecvent în campusurile studențești. Sau poate 
asta îmi spun eu, pentru că îmi place să cred că nu era așa de 
rău „pe vremea mea”. 

Profesorul Trainer a fost adus în faţa conducerii pentru 
acțiunile sale. Unii i-au cerut demisia. A refuzat. A argumentat 
că da, oferise alcool participanţilor, dar numai seniorii de peste 
21 de ani au fost invitaţi. Dacă bobocii au venit nepoftiţi la 
petrecere, nu trebuia să fie el considerat responsabil. A mai 


VP -71 


sugerat că mult alcool fusese consumat înainte de începerea 
petrecerii găzduite de el, la un chef cu bere al unei fraternităţi, 
din apropiere. 

Profesorii din campus se guvernează singuri. Rareori facem 
mai mult decât să ne batem pe umăr. La fel ca în comitetul de 
disciplină pentru studenți, profesorii lucrează prin rotaţie. Din 
întâmplare, am fost în comitet când s-a întâmplat acest incident. 
Trainor era titular și nu putea fi concediat, dar eu am considerat 
ferm că merita o sancțiune disciplinară. Am votat pentru a-l 
înlătura pe Trainor de la președinția catedrei de engleză. Eu am 
susținut sancţiunea. Pur și simplu, trecutul lui era presărat cu 
prea multe incidente de acest fel. Interesant, iubitul meu 
mentor, Malcolm Hume, nu a fost de acord. 

— Chiar vrei să-l învinuiești pe Eban pentru faptul că studenţii 
beau prea mult? mă întrebase. 

— De aceea există reguli legate de fraternizarea cu studenții 
atunci când se servește alcool. 

— Circumstanţele atenuante nu înseamnă nimic pentru tine? 

Poate că ar fi însemnat, cred, dacă nu aș fi văzut deja la Eban 
un tipar de comportament în mod evident urât și înclinații 
proaste. Nu era vorba de un tribunal sau o chestiune de 
drepturi, ci de o profesie deosebită și un privilegiu. In opinia 
mea, acțiunile lui  justificau rezilierea contractului - 
exmatriculăm studenți pentru mult mai puțin și cu mult mai 
puţine dovezi -, dar merita, cel puţin, o retrogradare. In ciuda 
îndemnului mentorului meu, am votat în favoarea retragerii lui 
de la președinție, dar am fost depășit la vot cu o diferenţă mare. 

Deși audierea aceea se încheiase de mult, resentimentele 
durează. În timpul dezbaterilor presupus închise, folosisem 
exact aceiași termeni - „încălcarea regulilor”, „depășirea 
limitelor”. Ce drăguţ să mi se arunce în faţă propriile cuvinte, 
dar poate că așa era corect. 

— Acest student a murit, spusei eu. 

— Și atunci dosarul lui confidenţial este o pradă legală? 

— N-am venit aici să dezbat cu tine chestiuni minore de 
legalitate. 

— Nu, nu, Jacob, tu ești tipul care privește tabloul în 
ansamblu, nu-i așa? 

Era o pierdere de timp. 

— Chiar nu înţeleg de unde atâta reticență. 


VP- 72 


— Asta mă surprinde, Jacob. De obicei ești atât de scrupulos. 
Informația pe care o ceri e confidențială. Protejez intimitatea 
domnului Sanderson. 

— Dar îţi repet, spusei eu, a murit. 

Nu mai voiam să stau nicio clipă acolo, pe veranda unde 
iubitul meu mentor a petrecut atâtea ore minunate. M-am 
ridicat și m-am întins după laptop. Însă nu mi l-a dat înapoi. A 
început să-și mângâie din nou bărbia. 

— Stai jos, îmi spuse. 

Așa am făcut. 

— Vrei să-mi spui de ce un caz atât de vechi are relevanță 
pentru tine acum? 

— Ar fi foarte greu de explicat, îi răspunsei. 

— Dar, evident, e foarte important pentru tine. 

— Da. 

— Cum a murit Todd Sanderson? 

— A fost ucis. 

Eban a închis ochii, de parcă această dezvăluire a înrăutățit 
situația încă și mai mult. 

— De cine? 

— Poliţia nu știe încă. 

— Ce ironie, spuse el. 

— Cum adică? 

— Faptul că a murit în mod violent. Îmi amintesc cazul. Todd 
Sanderson a rănit un coleg într-o altercaţie violentă. În fine, nu e 
o afirmaţie prea corectă. In realitate, Todd Sanderson aproape 
că și-a omorât colegul. 

Eban Trainor s-a uitat din nou într-o parte și a luato gură de 
vin. Am așteptat să spună mai mult. A durat ceva, dar, în cele 
din urmă, a continuat. 

— S-a întâmplat la o petrecere cu bere, într-o zi de joi, seara, 
la Chi Psi. 

După câte îmi amintesc, Chi Psi sponsoriza aceste petreceri 
cu bere în fiecare joi seara. Autorităţile au încercat să o 
oprească acum doisprezece ani, dar un absolvent înstărit a 
cumpărat pur și simplu o casă în afara campusului special în 
acest scop. Ar fi putut dona banii pentru o cauză nobilă. În 
schimb, a cumpărat o casă de petreceri unde membrii mai tineri 
din frăţie puteau trage la măsea. Închipuiţi-vă. 


VP-73 


— Evident, ambii participanţi erau beţi, spuse Eban. S-au 
certat și e destul de limpede că Todd Sanderson a transformat 
această altercaţie verbală într-o confruntare fizică oribilă. La 
sfârșit, celălalt student - îmi pare rău, nu-mi amintesc numele 
lui, poate McCarthy sau McCaffrey, ceva de genul ăsta - a 
trebuit să fie spitalizat. Avea nasul rupt și un obraz zdrobit. Dar 
nu asta a fost partea cea mai rea. 

Se opri din nou. Eu am înțeles aluzia. 

— Care a fost partea cea mai rea? îl întrebai. 

— Todd Sanderson l-a strâns de gât pe celălalt student până 
aproape să-l omoare. A fost nevoie de cinci oameni pentru a-l 
lua de acolo. Celălalt student era inconștient. A avut nevoie de 
resuscitare. 

— Uau, spusei eu. 

Eban Trainor și-a închis ochii o clipă. 

— Nu văd de ce ar mai conta asta acum. Ar trebui să-l lăsăm 
să se odihnească în pace. 

— Nu întreb pentru că aș avea vreun interes obscen. 

Zâmbetul acela superficial i-a apărut din nou pe buze. 

— O, știu, Jacob. Tu ești, înainte de toate, un om virtuos. Sunt 
sigur că interesul tău aici nu este decât cel mai curat și mai bine 
intenţionat. 

N-am comentat. 

— Așadar, de ce a fost iertat Sanderson? îl întrebai. 

— Mi-ai citit decizia. 

— Am citit-o, spusei eu. Ceva despre niște „circumstanţe 
atenuante foarte neobișnuite”. 

— Corect. 

Am așteptat puţin, considerând că următoarea mea întrebare 
era evidentă. Cum Trainor nu a spus nimic, i-am oferit imboldul 
necesar. 

— Care erau circumstanţele atenuante? 

— Celălalt student - McCarthy. Așa se numea. Îmi amintesc 
acum. 

Trainor luă o gură mare de aer. 

— Domnul McCarthy a făcut comentarii peiorative despre un 
anumit incident. Când Sanderson a auzit comentariile, mai mult 
sau mai puţin - totuși, de înțeles - și-a pierdut controlul. 

Eban și-a ridicat o mână în faţa mea, de parcă eram pe 
punctul de a obiecta, ceea ce nu aveam de gând să fac deloc. 


VP - 74 


— Da, Jacob, știu că nu iertăm violenţa în nicio împrejurare. 
Asta ar fi poziţia ta, sunt sigur. Dar noi am analizat acest caz 
neobișnuit din toate punctele de vedere posibile. Am audiat mai 
mulți susținători de-ai lui Todd Sanderson. Unul, în special, l-a 
apărat cu mare ardoare. 

I-am întâlnit ochii și am văzut în ei ceva batjocoritor. 

— Cine ar fi acesta, Eban? 

— Pont: a deţinut această casă. 

Am fost surprins. 

— Profesorul Hume l-a apărat pe Todd Sanderson? 

— Care e cuvântul folosit mereu de avocați? 

Și-a mângâiat din nou bărbia. 

— Cu fervoare. L-a ajutat chiar să-și înființeze o organizaţie 
caritabilă după ce cazul a fost închis. 

Am încercat să-mi adun gândurile. Hume detesta violenţa în 
toate formele ei. Era unul dintre acei oameni foarte sensibili. 
Cruzimea de orice fel îi provoca repulsie. Dacă rănești pe cineva 
și el se simte rănit. 

— Mărturisesc, continuă Eban, și eu am fost surprins, dar 
mentorul tău înțelegea întotdeauna circumstanțele atenuante, 
nu-i așa? 

Nu mai vorbeam despre Todd Sanderson, așa că am revenit la 
subiect. 

— Și care erau circumstanţele atenuante în acest caz? 

— Ei bine, în primul rând, Todd Sanderson tocmai se întorsese 
după o absenţă îndelungată. Pierduse primul semestru din 
motive personale. 

Mă cam săturasem. 

— Eban? 

— Da? 

— Nu putem să nu mai batem câmpii? Ce s-a întâmplat cu 
Todd Sanderson? De ce a plecat din campus? Care erau 
circumstanţele atenuante care ar determina un om atât de opus 
violenţei ca Malcolm Hume să apere un atac atât de extrem? 

— Nu apare în dosar? 

— Ştii că nu. Nimic în afara deciziei nu a fost inclus în dosar. 
Așadar, ce i s-a întâmplat? 

— Nu lui, spuse Trainor. Tatălui său. 

S-a întins în spate după un pahar și mi l-a dat. Nu a întrebat, 
pur și simplu mi-a dat paharul. L-am luat și l-am lăsat să toarne 


VP -75 


vin în el. Nu era încă ora prânzului, dar m-am gândit că nu era 
momentul potrivit să comentez în privinţa băutului de 
dimineaţă. L-am acceptat și am sperat că îi va dezlega limba. 

Eban Trainor s-a lăsat pe spate și s-a așezat picior peste 
picior. A privit ţintă la paharul de vin de parcă ar fi fost un glob 
de cristal. 

— Îți amintești incidentul din timpul Martindale Little League? 

Acum era rândul meu să mă uit la vin. Am luat o înghiţitură. 

— Scandalul de pedofilie? 

— Da. 

Trebuie să fi fost acum cincisprezece, poate chiar douăzeci de 
ani, dar mi-l amintesc pentru că a fost unul dintre primele cazuri 
care s-a bucurat de multă atenţie din partea presei. 

— Antrenorul sau șeful unei echipe din Little League viola 
băieţi, nu? 

— Asta era acuzaţia, da. 

— Nu era adevărat? 

— Nu, a spus Eban încet, luând încă o înghiţitură. Nu era 
adevărat. 

Am stat o clipă amândoi fără cuvinte. 

— Și ce legătură are cu Todd Sanderson? 

— Nu cu el. 

Vocea lui Eban părea că insinuează ceva. 

— Ci cu antrenorul sau şeful echipei din Little League, după 
cum ai zis chiar tu. 

Acum am înțeles. 

— Era tatăl lui? 

Eban arătă cu degetul spre mine. 

— Bingo. 

N-am ştiut ce să mai spun. 

— Todd Sanderson a lipsit semestrul respectiv pentru a-şi 
ajuta tatăl, spuse Eban. Și-a susținut financiar familia - evident, 
tatăl lui a fost concediat din postul de profesor -, a oferit 
susținere morală, a făcut tot ce a putut. 

Eram surprins și confuz, dar apoi a apărut întrebarea 
principală din acest adevărat şir de întrebări: ce legătură ar 
putea avea toate astea cu Natalie a mea? 

— Nu-mi amintesc atât de bine acest caz, spusei eu. Cum s-a 
finalizat? Tatăl lui Todd a fost închis? 

— Nu. A fost declarat nevinovat. 


VP - 76 


— Oh? am spus. 

— Concluzia nu prea s-a bucurat de multă atenţie din partea 
presei. Așa merg lucrurile. Acuzaţiile sunt pe prima pagină. Nu 
la fel și retragerea lor. 

— Așadar, a fost găsit nevinovat? 

— Corect. 

— Totuși, e o diferenţă între nevinovat și fără vină. 

— Adevărat, a spus Eban, dar nu în acest caz. În prima 
săptămână a procesului, a ieșit la lumină faptul că un părinte 
răzbunător a născocit întreaga poveste pentru că tatăl lui Todd 
nu îi lăsa fiul să arunce mingea. Minciuna s-a rostogolit ca un 
bulgăre de zăpadă. Dar, în final, tatăl lui Todd a fost achitat de 
toate acuzațiile. 

— Și Todd s-a întors la școală? 

— Da. 

— Și presupun că acel comentariu defavorabil avea o legătură 
cu acuzaţiile împotriva tatălui lui Todd? 

Eban a ridicat o mână șovăielnică ca și cum ar fi închinat în 
cinstea cuiva. 

— Ai dreptate, domnule. Vezi, în ciuda noilor dovezi, mulți au 
crezut, ca tine, că nu avea cum să iasă fum fără foc. Domnul 
Sanderson trebuie să fi făcut ceva. Poate nu asta. Dar ceva. Mai 
ales după cele întâmplate după proces. 

— Ce s-a întâmplat după proces? 

S-a holbat din nou la pahar. Simţeam că îl pierd. 

— Eban? 

— Acum îţi spun. 

Am așteptat, i-am acordat timpul necesar. 

— Todd Sanderson provenea dintr-un oraș mic din sud. Tatăl 
lui trăise acolo întreaga lui viaţă. Dar acum, ei bine, îţi poţi 
imagina. Nu putea obține o slujbă. Prietenii nu mai vorbeau cu 
el. Inţelegi, nimeni nu l-a crezut cu adevărat. Nu poți retrage 
cuvintele spuse public, Jacob. Predăm astfel de lucruri aici, nu-i 
așa? O singură persoană a continuat să creadă în el. 

— Todd, spusei eu. 

— Da. 

— Nu mai erau alţi membri din familie? Mama lui Todd? 

— Decedată demult. 

— Așadar, ce s-a întâmplat? 


VP - 77 


— Tatăl lui a fost distrus, evident, dar a insistat ca Todd să se 
întoarcă la școală. Ai citit foaia matricolă a lui Todd? 

— Da. 

— Atunci știi deja. Todd era un student eminent, unul dintre 
cei mai buni pe care i-a avut Lanford. Avea un viitor strălucit. Și 
tatăl lui a înţeles asta. Dar Todd nu voia să se mai întoarcă. 
Considera asta ca o abandonare a tatălui său exact în momentul 
în care avea cea mai mare nevoie de el. Todd a refuzat 
categoric să se întoarcă până când nu se îmbunătăţea situaţia 
de acasă. Dar, desigur, după cum știm prea bine, asemenea 
situaţii nu se îmbunătățesc. Așadar, tatăl lui Todd a făcut 
singurul lucru care, credea el, putea să-i pună capăt suferinţei și 
îi putea elibera fiul pentru a-și continua studiile. 

Ochii ni se întâlniră. Ai lui erau umezi. 

— Oh, nu! spusei eu. 

— Oh, da. 

— Cum...? 

— Tatăl lui a intrat cu forţa în școala în care lucrase înainte și 
s-a împușcat în cap. Înțelegi, n-a vrut ca fiul lui să fie cel care îi 
va găsi trupul. 


VP - 78 


Capitolul 12 


Cu trei săptămâni înainte ca Natalie să-mi dea papucii, când 
eram îndrăgostiţi lulea, ne-am furișat din taberele noastre din 
Kraftboro pentru a vizita Lanford. 

— Vreau să văd locul care înseamnă atât de mult pentru tine, 
a spus ea. 

Imi amintesc cum i s-au aprins ochii în timp ce ne plimbam 
prin campus. Ne ţineam de mână. Natalie purta o pălărie mare 
de paie fermecătoare, dar ciudată, și ochelari de soare. Semăna 
puţin cu o vedetă de cinema deghizată. 

— Când erai student aici, m-a întrebat ea, unde-ţi duceai 
colegele sexy? 

— Direct în pat. 

Natalie m-a plesnit în joacă peste mână. 

— Sunt serios. Și înfometat. 

Așa că ne-am dus la Restaurantul lui Judie de pe Main Avenue. 
Judie făcea o minunăţie de brioșe și gem de mere. Lui Natalie i-a 
plăcut la nebunie. Am urmărit-o cum măsura totul cu privirea - 
obiectele de artă, decorul, personalul tânăr, meniul, totul. 

— Așadar, aici îţi aduceai iubitele? 

— Pe cele de mare clasă, spusei eu. 

— Stai, și unde le duceai pe cele, ăăă, de clasă inferioară? 

— La Barsolotti. Cârciuma alăturată, îi răspunsei zâmbind. 

— Ce? 

— Jucam ruletă pe prezervative. 

— Poftim? 

— Nu cu fetele. Am glumit. Mergeam acolo cu prietenii. În 
toaleta pentru bărbaţi era un distribuitor de prezervative. 

— Un distribuitor de prezervative? 

— Îhî. 

— Adică o mașină de vândut prezervative? 

— Exact, răspunsei eu. 

Natalie dădu din cap. 

— Super. 

— Așa e, nu? 

— Așadar, care sunt regulile ruletei pe prezervative? 


VP - 79 


— E o prostie. 

— O, nu scapi așa ușor. Vreau să aud. 

Avea zâmbetul acela care mă dădea pe spate. 

— OK, spusei eu. Joci cu patru tipi... e așa de stupid. 

— Vrei, te rog? Îmi place la nebunie. Haide. Joci cu patru tipi... 

Îmi făcu semn să continui. 

— Prezervativele sunt de patru culori, îi explicai eu. Negru ca 
noaptea, roșu ca cireașa, galben ca lămâia și portocaliu ca 
portocala. 

— Le-ai inventat pe ultimele două. 

— Ceva de genul ăsta. Ideea e că erau de patru culori, dar nu 
știai niciodată care-ţi pică. Deci puneam fiecare câte trei dolari 
în cutie și ne alegeam o culoare. Apoi ne duceam pe rând la 
distribuitor și aduceam un prezervativ ambalat. Din nou, nu știai 
culoarea până când nu scoteai ambalajul. Unul imita o bătaie de 
tobă. Un alt tip comenta de parcă era un eveniment olimpic. La 
sfârșit, deschideam ambalajul, iar cel care nimerea culoarea 
corectă lua banii. 

— O, e chiar grozav. 

— Da, în fine, spusei eu. Normal că cel care câștiga trebuia să 
cumpere următoarea ulcică de bere, așa că nu era cine știe ce 
chilipir. În cele din urmă, Barsy - tipul care deţinea localul - l-a 
transformat într-un joc în toată regula, cu reguli, ligă și 
clasament. 

M-a luat de mână. 

— Jucăm? 

— Ce, acum? Nu. 

— Te rog. 

— Nici gând. 

— După joc, șopti Natalie, aruncându-mi o privire care m-a 
pus pe jar, am putea folosi prezervativul. 

— Aleg negru ca noaptea, îi spusei. 

A râs. Când am intrat în restaurantul lui Judie, încă auzeam 
râsul ei de parcă era tot aici, răsunând, ironizându-mă. Nu mai 
intrasem acolo, ei bine, de șase ani. Am privit la masa la care 
am stat. Era goală. 

— Jake? 

M-am răsucit spre dreapta. Shanta Newlin stătea la o masă 
liniștită, lângă ferestrele care dădeau spre golf. Nu mi-a făcut 
semn cu mâna și nici cu capul. Limbajul trupului ei, de obicei 


VP - 80 


plin de încredere, părea complet în neregulă. M-am așezat în 
fața ei. Abia dacă și-a ridicat privirile. 

— Bună, îi spusei. 

Incă holbându-se la masă, Shanta a spus: 

— Spune-mi toată povestea, Jake. 

— De ce? Ce se întâmplă? 

Și-a ridicat ochii, fixându-mă ca un anchetator. Vedeam în ea 
pe agentul FBI. 

— Chiar este o veche iubită? 

— Ce? Da, evident. 

— Și de ce vrei s-o găsești dintr-odată? 

Am ezitat. 

— Jake? 

E-mailul mi-a revenit în minte. 


Mi-ai promis ceva. 


— Ți-am cerut o favoare, am spus. 

— Știu. 

— Așa că fie îmi spui ce ai aflat, fie o lăsăm baltă. Nu sunt 
sigur că înțeleg de ce vrei să știi mai mult. 

Tânăra chelneriță - Judie angaja întotdeauna fete din facultate 
- ne-a dat meniul și ne-a întrebat dacă vrem să bem ceva. Am 
comandat amândoi ceai cu gheață. Când s-a îndepărtat, Shanta 
și-a întors din nou ochii pătrunzători spre mine. 

— Incerc să te ajut, Jake. 

— Poate ar trebui s-o lăsam baltă. 

— Glumești, nu? 

— Nu, am spus. Mi-a cerut s-o las în pace. Probabil ar fi trebuit 
s-o ascult. 

— Când? 

— Când ce? 

— Când ţi-a cerut s-o lași în pace? întrebă Shanta. 

— Ce contează? 

— Spune-mi, doar atât, bine? Ar putea fi important. 

— Cum așa? 

Apoi, gândindu-mă că nu era nimic rău în asta, am adăugat: 

— Acum șase ani. 

— Ai spus că o iubești. 

— Da. 


VP - 81 


— Așadar, asta s-a întâmplat când v-aţi despărțit? 

Am dat din cap în semn că nu. 

— S-a întâmplat la nunta ei cu un alt bărbat. 

Asta a făcut-o să clipească. Cuvintele mele i-au îmblânzit 
privirea dură, cel puţin pentru o clipă. 

— Doar ca să-mi fie clar, te-ai dus la nunta ei - încă o iubeai? 
Întrebare tâmpită. Evident că da. Încă o iubeşti. Așadar, ai mers 
la nuntă și, în timp ce te aflai acolo, Natalie ţi-a spus să o lași în 
pace? 

— Ceva de genul ăsta, da. 

— Trebuie să fi fost o scenă de pomină. 

— Nu a fost așa cum pare. Tocmai ne despărțiserăm. Ea a pus 
capăt alegând un alt tip în locul meu. Un fost iubit. S-au 
căsătorit câteva zile mai târziu. 

Am încercat să minimalizez totul. 

— Se mai întâmplă. 

— Așa crezi? Continuă, spuse Shanta, înclinându-și capul 
derutată, așa cum fac bobocii din facultate. 

— Ce să continui? Am fost la căsătorie. Natalie mi-a cerut să-i 
accept alegerea și să îi las în pace. l-am spus că așa voi face. 

— Înţeleg. Ai avut vreun contact cu ea în ultimii șase ani? 

— Nu. 

— Deloc? 

Acum mi-am dat seama cât de bună era Shanta la asta. 
Luasem poziția mutului, iar acum nu prea îmi mai tăcea gura. 

— Așa e, deloc. 

— Și ești sigur că numele ei e Natalie Avery? 

— Nu prea greșești în legătură cu așa ceva. Gata cu 
întrebările! Ce ai găsit, Shanta? 

— Nimic. 

— Nimic? 

Chelneriţa s-a întors cu un zâmbet larg și cu ceaiurile noastre 
cu gheaţă. 

— Aveţi aici niște brioșe proaspete de la Judie. 

Vocea ei era cântecul fericit al tinereţii. Mireasma brioșelor s- 
a înălțat de pe masă și m-a purtat înapoi la ultima mea vizită 
acolo, da, de acum șase ani. 

— Aveţi întrebări despre meniu? întrebă chelnerița cea vioaie. 

Nu puteam să răspund. 

— Jake? spuse Shanta. 


VP - 82 


Am înghiţit în sec. 

— N-am întrebări. 

Shanta a comandat un sandviș cu ciuperci portobello la 
grătar. Eu am luat unul din pâine de secară cu curcan, bacon, 
salată și roșii. După plecarea chelneriţei, m-am aplecat peste 
masă. 

— Cum adică n-ai găsit nimic? 

— Care parte din „nimic” nu ţi-e limpede, Jake? N-am găsit 
nimic despre fosta ta iubită - zero, nada, nimic. Nicio adresă, 
nicio declaraţie de venituri, niciun cont bancar, niciun extras de 
cont pentru cardul de credit. Nimic, niciun lucru. Nu există nicio 
dovadă că Natalie Avery a ta mai există. 

Am încercat să asimilez această informaţie. 

Shanta și-a așezat mâinile pe masă. 

— Știi cât de greu e să dispari așa? 

— Nu, chiar nu știu. 

— Acum, în era calculatoarelor și a tehnologiei? E aproape 
imposibil. 

— Poate există o explicaţie rezonabilă, îi spusei. 

— Cum ar fi? 

— Poate s-a mutat în străinătate. 

— Păi nu există niciun document care să ateste că a plecat 
acolo. Niciun pașaport emis. Nicio intrare sau ieșire înregistrată 
pe calculator. După cum am spus înainte... 

— Nimic, am încheiat eu propoziţia în locul ei. 

Shanta încuviinţă din cap. 

— E o persoană, Shanta. Ea există. 

— Ei bine, a existat. Acum șase ani. Atunci a fost ultima dată 
când am găsit că avea o adresa. Are o soră pe nume Julie 
Pottham. Mama ei, Sylvia Avery, trăiește într-un sanatoriu. Știi 
toate astea? 

— Da. 

— Cu cine s-a căsătorit? 

Să răspund oare? Nu vedeam nimic rău în asta. 

— Todd Sanderson. 

Și-a notat numele. 

— Și de ce vrei s-o cauţi acum? 


Mi-ai promis ceva. 


VP - 83 


— Nu contează, spusei eu. Ar trebui să renunţ, simplu. 

— Vorbești serios? 

— Da. A fost un capriciu. Vreau să spun, au trecut șase ani. S- 
a măritat cu un alt bărbat și m-a pus să-i promit că o s-o las în 
pace. Așa că ce anume caut, la urma urmei? 

— Păi tocmai asta mă face curioasă, Jake. 

— Ce anume? 

— Ţi-ai respectat promisiunea timp de șase ani. De ce ţi-ai 
încălcat-o brusc? 

Nu am vrut să-i răspund și începuse să mă roadă altceva. 

— De ce ești atât de interesată? 

Nu a răspuns. 

— Te-am rugat să cauţi o persoană. Puteai să-mi spui simplu 
că nu ai găsit nimic. De ce îmi pui atâtea întrebări despre ea? 

Se părea că am luat-o prin surprindere. 

— Încercam doar să te ajut. 

— Îmi ascunzi ceva. 

— Și tu la fel, spuse Shanta. De ce acum, Jake? De ce îţi cauţi 
acum vechea iubire? 

Mi-am pironit ochii la brioșă. M-am gândit la ziua aceea de 
acum șase ani, din același restaurant, la felul în care Natalie 
rupea mici bucățele din brioșa ei, la privirea concentrată în timp 
ce o ungea cu gem, la felul în care se bucura simplu de orice. 
Când eram împreună, până și cel mai mic lucru devenea 
important. Fiecare atingere era o plăcere. 


Mi-ai promis ceva. 


Chiar și acum, după toate cele întâmplate, nu o puteam trăda. 
Stupid? Mda. Naiv? O, chiar mai rău de atât. Dar nu o puteam 
face. 

— Vorbește, Jake. 

Am scuturat din cap. 

— Nu. 

— De ce naiba nu? 

— Cine a comandat sanaviș cu curcan, bacon, salată și roșii? 

Era o altă chelneriță, mai puţin vioaie și mai stresată. Am 
ridicat mâna. 

— Dar sandviș cu ciuperci portobello la grătar? 


VP - 84 


— Pune-mi-l la pachet, spuse Shanta, ridicându-se. Mi-a pierit 
pofta. 


VP - 85 


Capitolul 13 


Când am întâlnit-o prima dată, Natalie purta ochelari de 
soare, deși ne aflam în interior. Și culmea, era noapte. 

M-am zgâit la ea, gândindu-mă că o făcea pentru efect. Mi-am 
închipuit că se credea un Artist cu A mare. Eram la un fel de 
petrecere amestecată, colonia artiștilor împreună cu tabăra 
scriitorilor, împărtășindu-ne lucrările. Eu participam pentru 
prima dată, dar am aflat curând că întâlnirea era săptămânală. 
Obiectele de artă erau expuse în spatele hambarului lui Darly 
Wanatick. Se aranjaseră niște scaune pentru lectură. 

Femeia cu ochelari de soare - încă nu o cunoscusem - stătea 
în ultimul rând, cu braţele încrucișate. Un bărbat bărbos cu păr 
negru și creţ stătea lângă ea. M-am întrebat dacă sunt 
împreună. Vă amintiţi de arogantul pe nume Lars care scria 
poezie din perspectiva câinelui lui Hitler? Acesta a început să 
citească. A citit o bucată bună de vreme. Am început să mă 
foiesc. Femeia cu ochelari de soare a rămas nemișcată. 

Când nu am mai suportat să ascult, fără să-mi pese că ar fi 
nepoliticos, m-am dus în spatele hambarului unde am început să 
examinez diferitele obiecte de artă expuse. Majoritatea, ei bine, 
voi fi blând, nu le „pricepeam”. Era o lucrare de tip instalaţie de 
artă, numită Breakfast in America, care înfățișa cutii de cereale 
uscate răsturnate pe o masă de bucătărie. Atâta tot. Erau cutii 
cu Cap'n Crunch, Cap'n Crunch cu unt de arahide (pe o 
persoană chiar a apucat-o delirul: „Observaţi că nu există nicio 
Cap'n Crunch cu fructe de pădure crocante - de ce? - ce vrea să 
spună artistul?”). Lucky Charms, Cocoa Puffs, Sugar Smacks, 
chiar și preferata mea de demult, Quisp. M-am uitat la cerealele 
vărsate care acopereau masa. Nu-mi spuneau nimic, deși 
stomacul mi-a chiorăit puţin. 

Când cineva a întrebat „Ce crezi?”, am fost tentat să spun că 
ar fi nevoie de puţin lapte. 

În timp ce mă plimbam printre lucrări, doar cea a unui singur 
artist m-a pus pe gânduri cu adevărat. M-am oprit în faţa unei 
picturi cu o căsuță pe vârful unui deal. Dintr-o parte venea o 
lumină matinală blândă - acea nuanţă de roz care apare cu 


VP - 86 


prima lumină a zilei. N-aș putea spune de ce, dar mi s-a tăiat 
respiraţia. Poate din cauza ferestrelor întunecate, ca și cum 
căsuţa fusese cândva un loc călduros, dar acum era 
abandonată. Nu știu. Dar am stat în fața picturii simţindu-mă 
pierdut și emoţionat. M-am deplasat încet de la un tablou la 
altul. Toate impresionau într-un anumit fel. Unele m-au făcut 
melancolic. Altele m-au făcut nostalgic, capricios, pasional. 
Niciunul nu m-a lăsat indiferent. 

Vă voi cruța de o „mare revelaţie”, și anume că picturile erau 
realizate de Natalie. 

O femeie zâmbea văzându-mi reacţiile. 

— Vă plac? 

— Foarte mult, spusei eu. Tu ești artista? 

— Dumnezeule, nu. Eu deţin brutăria și cafeneaua din oraș. 

Mi-a întins mâna. 

— Mi se spune Cookie. 

l-am strâns mâna. 

— Stai. Cookie deţine o brutărie? 

— Da, știu. Prea pompos, nu? 

— Poate un picuț. 

— Artista este Natalie Avery. E chiar acolo. 

Cookie mi-a arătat femeia cu ochelari de soare. 

— O, spusei eu. 

— O, ce? 

După aspectul ce-l avea purtând ochelari de soare în interior, 
eu o categorisisem drept creatorul lucrării Breakfast in America. 
Lars tocmai își terminase lectura. Auditoriul l-a aplaudat 
politicos, dar Lars, etalându-și ostentativ cravata cu capătul 
foarte lat, s-a înclinat de parcă ar fi fost vorba de aplauze 
furtunoase. 

Toată lumea s-a ridicat, cu excepţia lui Natalie. Când s-a 
ridicat, omul cu barbă și păr creţ i-a șoptit ceva, dar ea tot nu s- 
a mișcat. Stătea cu braţele încrucișate, încă pierdută, se pare, în 
esența câinelui lui Hitler. 

Am abordat-o. Ea s-a uitat de parcă nu eram acolo. 

— Căsuţa din tabloul tău. Unde se află? 

— Ah? spuse ea, surprinsă. Nicăieri. Care tablou? 

M-am încruntat. 

— Nu ești Natalie Avery? 

— Eu? Părea încurcată de întrebare. Da, de ce? 


VP - 87 


— Tabloul care reprezintă căsuţa. Chiar mi-a plăcut. M-a... nu 
știu. M-a emoționat. 

— Căsuţa? S-a ridicat, și-a scos ochelarii și s-a frecat la ochi. 
Sigur, așa e, o căsuță. 

M-am încruntat din nou. Nu eram sigur la ce fel reacţie trebuia 
să mă aștept, dar măcar ceva mai exuberantă decât atât. M-am 
uitat spre ea. Câteodată nu prea îmi pică fisa, dar, când s-a 
frecat din nou la ochi, m-am prins imediat. 

— Dormeai! îi spusei. 

— Ce? Nu, răspunse ea. 

Dar s-a frecat și mai mult la ochi. 

— Sfinte Sisoe! exclamai eu. De asta porţi ochelari de soare. 
Ca să nu se prindă nimeni. 

— Șșșt! 

— Ai dormit tot timpul! 

— Mai încet. 

În cele din urmă s-a uitat la mine și îmi amintesc cum mi-am 
zis că are un chip frumos și dulce. Curând aveam să descopăr la 
Natalie ceea ce aș numi o frumuseţe cu efect întârziat, genul pe 
care nu prea îl observi la început, dar apoi te izbește, ia 
proporții, și ea se face tot mai frumoasă de fiecare dată când o 
vezi, iar apoi nu-ţi vine să crezi că ţi-a trecut vreodată prin cap 
ideea că n-ar putea fi absolut uluitoare. Ori de câte ori o 
vedeam, tot trupul îmi tresălta la fel ca prima dată sau mai 
intens. 

— Era atât de evident? întrebă în șoaptă. 

— Deloc, îi spusei. Doar mi-am spus că ești o snoabă 
șmecheră. 

Și-a ridicat o sprânceană. 

— Cum să mă deghizez mai bine pentru a mă contopi în 
mulţimea asta? 

Am dat din cap. 

— Și eu care am crezut că ești un geniu când ţi-am văzut 
tablourile. 

— Chiar? Părea că e luată prin surprindere de compliment. 

— Chiar. 

Își drese vocea. 

— lar acum că ești în faţa faptului, cât de dezamăgitoare aș 
putea fi? 

— Cred că ești un geniu diabolic. 


VP - 88 


l-a plăcut asta. 

— Nu mă poți blama. Tipul ăla Lars e ca un Ambien uman. 
Cum deschide gura, cum adorm. 

— Sunt Jake Fisher. 

— Natalie Avery. 

— Așadar, vrei o ceașcă de cafea, Natalie Avery? Mi se pare 
că ai avea nevoie. 

A ezitat, cercetându-mi fața până când cred că am început să 
roșesc. Și-a ascuns o buclă de păr negru în spatele urechii și s-a 
ridicat. S-a apropiat de mine și îmi amintesc că m-am gândit că 
e uluitor de minionă, mai mult decât îmi imaginasem atunci 
când stătuse pe scaun. S-a uitat în sus la mine, iar pe chip i-a 
apărut încet un zâmbet. Era, trebuie s-o spun, un zâmbet 
minunat. 

— Sigur, de ce nu? 

Imaginea zâmbetului acela mi-a rămas în minte o clipă înainte 
de a se îndura să dispară. 

Eram în Barul Library cu Benedict. Barul Library arăta, în mare 
măsură, chiar așa - o bibliotecă veche din campus, din lemn 
închis la culoare, care fusese convertită recent într-un bar retro. 
Proprietarii au fost destul de înţelepţi și au modificat foarte puţin 
vechea bibliotecă. Cărţile erau încă pe poliţele de stejar, 
ordonate în ordine alfabetică, în sistemul zecimal Dewey sau în 
orice alt sistem folosit de bibliotecari. „Barul” era un vechi birou 
reciclat. Tăvile erau foste fișe de evidență care fuseseră 
laminate. Corpurile de iluminat erau lămpile bibliotecii. 

Tinerele barmanițe, cu părul strâns în cocuri sobre, erau 
îmbrăcate în haine conservatoare adecvate și, desigur, purtau 
ochelari cu ramă de baga. Da, imaginea bibliotecarei sexy din 
fanteziile noastre. Din oră în oră, din difuzor se auzea un 
puternic sst! de bibliotecar, iar barmaniţele își smulgeau 
ochelarii, își desfăceau cocurile și nasturii de sus ai bluzei. 

O chestie ieftină, dar funcţiona. 

Eu și Benedict o cam luasem pe ulei. Mi-am aruncat un braţ 
de gâtul lui și m-am aplecat spre el. 

— Ştii ce ar trebui să facem? îl întrebai. 

Benedict făcu o grimasă. 

— Să ne trezim din beție? 


VP - 89 


— Ha! Hai că-i bună. Nu, nu. Ar trebui să inițiem un campionat 
stimulativ de ruletă cu prezervative. Sistem eliminatoriu. Mă 
gândesc la 64 de echipe. Propriul nostru March Madness. 

— Nu suntem în Barsolotti, Jake. Locul ăsta nu are un 
distribuitor de prezervative. 

— Nu are? 

— Nu. 

— Ruşine. 

— Da, spuse Benedict. Apoi șopti: 

— O pereche de gagici sexy și focoase la ora 3. 

Tocmai voiam să mă întorc la stânga, apoi la dreapta, când, 
brusc, n-am mai priceput nimic din noţiunea de ora 3. 

— Stai, spusei eu, unde ziceai că e ora 12 la mine? 

Benedict oftă. 

— Ești cu faţa la ora 12. 

— Atunci ora 3 ar fi...? 

— Pur și simplu întoarce-te la dreapta, Jake. 

Probabil v-aţi dat seama că nu fac faţă la băutură. Asta îi 
surprinde pe mulţi. Când văd pe cineva de mărimea mea, se 
așteaptă să-i bag sub masă pe tipii mai mici. Nu pot. Rezist la 
băutură cam la fel ca o boboacă la prima ei petrecere. 

— Ei? 

Cunoșteam genul chiar înainte de a-mi fixa ochii asupra lor. 
Erau două blonde care, în lumina slabă a Barului Library, arătau 
între bine și grozav, iar în lumina dimineţii, între banal și 
îngrozitor. Benedict s-a furișat spre ele și a început să flirteze. 
Benedict putea flirta și cu o fişă de evidenţă. Cele două femei se 
uitau dincolo de el, spre mine. Benedict mi-a făcut semn să mă 
alătur. 

De ce naiba să nu o fac? 


Mi-ai promis ceva. 


O blestemăţie curată. Mersi că mi-ai amintit. Aș putea foarte 
bine s-o respect și să încerc să-mi trag o drăguță, nu? Le-am 
făcut cu mâna. 

— Doamnelor, faceți cunoștință cu legendarul profesor Jacob 
Fisher. 

— Uau, a spus una dintre blonde, e băiat mare. 


VP - 90 


Și cum Benedict nu se putea abţine să nu fie lămuritor - i-a 
făcut acesteia cu ochiul și a spus: 

— Nici n-ai idee, iubito. 

Mi-am înghiţit oftatul, am spus salut și m-am așezat. Benedict 
făcea pe „codoșul” cu ele folosind replici de agăţat, alese 
special pentru acest tip de bar: „E o bibliotecă, așa că e foarte 
normal să vă inspectez”. „Mă vor amenda dacă vă ţin până 
târziu?” Blondele erau încântate. Am încercat să intru în joc, dar 
niciodată nu am fost bun la glume ieftine. Îmi tot apărea chipul 
lui Natalie. Îl tot alungam. Am comandat iar băuturi. Și iar. 

După un timp ne-am împleticit cu toţii spre canapelele din 
fosta secțiune pentru copii. Capul mi-a căzut pe spate și 
probabil am zăcut leșinat o bucată de vreme. Când m-am trezit, 
una dintre blonde a început să vorbească cu mine. M-am 
prezentat. 

— Eu mă numesc Windy, îmi spuse ea. 

— Wendy? 

— Nu, Windy. Cu /în loc de e. 

A spus asta ca și cum ar mai fi spus-o de un milion de ori 
înainte, ceea ce bănuiesc că și făcuse. 

— Ca în cântec? o întrebai. 

Păru surprinsă. 

— Ştii cântecul? Nu pari destul de bătrân. 

Everyone knows it's Windy, îi cântai eu. Apoi: 

— Tatăl meu era nebun după formaţia Association. 

— Uau. Și tatăl meu. Așa am primit acest nume. 

Discuţia s-a transformat, destul de surprinzător, într-o 
conversație reală. Windy avea 31 de ani și lucra ca funcţionară 
într-o bancă, dar urma să obţină diploma de asistentă în 
pediatrie, slujba ei de vis, la colegiul public din apropiere. Avea 
grijă de fratele ei handicapat. 

— Alex are paralizie cerebrală, a spus Windy, arătându-mi o 
poză a fratelui ei în scaun cu rotile. Chipul băiatului era radios. 
M-am uitat lung la el, ca și cum bunătatea putea ieși cumva din 
poză să devină o parte din mine. Windy a observat, a dat din 
cap și a spus cu cea mai blândă voce: 

— E lumina vieţii mele. R 

A trecut o oră. Poate două. Windy și cu mine am sporovăit. In 
astfel de nopţi există întotdeauna un moment în care știi, hâm, 
dacă vei finaliza afacerea (sau, pentru a folosi o metaforă de 


VP - 91 


bibliotecă, dacă vei perfora cardul de acces) sau nu. Ne aflam 
acum într-un astfel de moment și răspunsul era clar da. 

Doamnele au plecat să-și pudreze nasul. Mă simţeam afumat 
bine de la băutură. Pe de o parte, mă întrebam dacă voi fi în 
stare să prestez. Pe de altă parte, nu-mi prea păsa. 

— Ştii ce-mi place la ambele? Benedict a arătat spre un raft 
de cărţi. Sunt bine legate. Te-ai prins? Bibliotecă și cărți, bine 
legate? 

Am scos un geamăt puternic. 

— Cred că mi se face rău. 

— Eşti amuzant, spuse Benedict. Apropo, unde ai fost noaptea 
trecută? 

— Nu ţi-am spus? 

— Nu. 

— Am fost în Vermont, îi răspunsei. În vechea tabără a lui 
Natalie. 

S-a întors spre mine. 

— Pentru ce? 

Era ceva ciudat, dar, când Benedict vorbea după ce bea prea 
mult, ieșea la iveală urma de accent britanic. Am presupus că 
vine din timpul școlii pregătitoare. Cu cât bea mai mult, cu atât 
era mai pronunţat accentul. 

— Pentru a obţine răspunsuri, îi spusei. 

— Și ai gasit? 

— Mda. 

— Povestește. 

— Unu - am ridicat un deget în aer - nimeni nu știe cine e 
Natalie. Doi - un alt deget - nimeni nu știe cine sunt eu. Trei - 
aţi prins ideea cu degetele - nu există nicio înregistrare la 
capelă a faptului că Natalie s-a căsătorit. Patru, preotul pe care 
l-am văzut oficiind căsătoria se jură că asta nu s-a întâmplat 
niciodată. Cinci, doamna care deţine cafeneaua pe care o 
frecventam amândoi și care mi-a arătat-o pentru prima dată pe 
Natalie nu are nicio idee cine sunt și nu-și amintește nici de 
Natalie, nici de mine. 

Mi-am lăsat mâna în jos. 

— Ah, și tabăra de creaţie a lui Natalie? rostii eu. Colonia de 
Reîncărcare Artistică? Nu e acolo și toată lumea se jură că nu a 
existat niciodată și că întotdeauna a fost o fermă de familie. Pe 
scurt, cred că o iau razna. 


VP - 92 


Benedict s-a întors și a început să soarbă din bere. 

— Ce-i? îl întrebai. 

— Nimic. 

l-am dat un mic brânci. 

— Ei, hai. Ce-i? 

Benedict își ţinea capul aplecat. 

— Acum șase ani, când te-ai dus în tabăra aceea, erai într-o 
formă destul de proastă. 

— Poate puţin. Și? 

— Îţi pierduseși tatăl. Te simţeai singur. Lucrarea de dizertaţie 
nu mergea bine. Erai supărat și iritat. Erai furios că Trainor a 
scapat fără nicio sancțiune. 

— Care-i ideea? 

— Niciuna, răspunse. Uită ce-am spus. 

— Nu-mi vinde chestii din astea. Ce e? 

Creierul îmi înota de-a dreptul. Trebuia să mă fi oprit cu 
câteva pahare înainte. Îmi amintesc când am băut prea mult în 
anul | și am pornit înapoi spre dormitor. Practic n-am ajuns 
niciodată. Când m-am trezit, eram cocoţat pe o tufă. Imi 
amintesc cum mă holbam la stelele de pe cerul nopţii și mă 
întrebam de ce pământul era atât de înțepător. Mă legănam și 
acum, de parcă aș fi fost pe o mare furtunoasă. 

— Natalie, spuse Benedict. 

— Ce e cu ea? 

Și-a întors spre mine ochii aceia măriţi de ochelari. 

— Cum se face că n-am cunoscut-o niciodată? 

Vederea începuse să mi se înceţoșeze puţin. 

— Ce? 

— Natalie. Cum se face că nu am cunoscut-o? 

— Pentru că am fost tot timpul în Vermont. 

— Nu ai venit niciodată în campus? 

— O singură dată. Am fost la restaurantul lui Judie. 

— Atunci cum se face că nu mi-ai prezentat-o? 

Am ridicat din umeri cu puţin prea multă însuflețire. 

— Nu știu. Poate erai plecat? 

— Am fost prezent toată vara aceea. 

Tăcere. M-am străduit să-mi amintesc. Oare am încercat să i-o 
prezint lui Benedict? 

— Sunt cel mai bun prieten al tău, da? 

— Corect. 


VP - 93 


— Și, dacă te-ai fi căsătorit cu ea, aș fi fost cavaler de onoare. 

— Ştii doar. 

— Atunci nu ţi se pare bizar că n-am cunoscut-o niciodată? 
mă întrebă el. 

— Când prezinți lucrurile așa... M-am încruntat. Stai, încerci să 
demonstrezi ceva? 

— Nu, spuse el încet. Doar că e foarte ciudat. 

— Cum adică ciudat? 

Tăcu. 

— Ciudat în sensul că am inventat-o? Asta vrei să spui. 

— Nu. Zic și eu așa. 

— Zici ce? 

— În vara aceea. Aveai nevoie de ceva de care să te agăţi. 

— Și l-am găsit. Apoi l-am pierdut. 

— OK, fie, las-o baltă. 

Dar nu, nu era destul. Nu acum. Nu cu furia și vorbăria mea 
de beţivan. 

— Și apropo, îi spusei, cum se face că nici eu n-am întâlnit-o 
niciodată pe iubirea vieții tale? 

— Despre ce vorbești? 

Măiculiţă, eram beat. 

— Poza din portofel. Cum se face că n-am întâlnit-o pe ea 
niciodată? 

Arăta de parcă l-aș fi pălmuit. 

— Las-o baltă, Jake. 

— Zic și eu așa. 

— Las-o. Baltă. 

Am deschis gura, apoi am închis-o. Doamnele au reapărut. 
Benedict a scuturat din cap și, brusc, zâmbetul i-a reapărut. 

— Pe care o vrei? mă întrebă Benedict. 

M-am uitat la el. 

— Pe bune? 

— Da. 

— Windy, îi spusei. 

— Care-i aia? 

— Vorbești serios? 

— Nu rețin nume, răspunse Benedict. 

— Windy este cea cu care am vorbit toată noaptea. 

— Cu alte cuvinte, spuse Benedict, o vrei pe cea mai sexy. 
Bine, cum vrei. 


VP - 94 


M-am dus la Windy. Am luat-o încet la început, apoi repede. 
N-am ajuns la extaz total, dar a fost teribil de suav. Era ora 3 
dimineaţa când Windy m-a condus la ușă. 

Neștiind ce să spun, am ales în mod stupid varianta: 

— Aăă, mulțumesc. 

— Aăă? Cu plăcere. 

Ne-am sărutat ușor pe gură. Nu a fost ceva ce avea să 
dureze, amândoi știam asta, ci o plăcere mică și rapidă și, 
uneori, în această lume, nu e nimic rău în asta. 

M-am împleticit spre campus. Incă mai erau studenți afară. 
Am încercat să stau în umbră, dar Barry, studentul care mă 
vizitează săptămânal în birou, m-a reperat și a strigat: 

— Ai luat-o pe drumul rușinii, profule? 

M-a prins. 

l-am făcut un semn călduros cu mâna și am continuat să 
merg pe două cărări spre umila mea locuinţă. 

Când am intrat, m-a lovit brusc o durere de cap. Am rămas 
nemișcat, așteptând să mă asculte picioarele. După ce ameţeala 
s-a potolit, m-am dus în bucătărie și am înhăţat un pahar de apă 
cu gheaţă. Am băut-o cu înghiţituri mari și mi-am turnat încă 
unul. A doua zi aveam să sufăr, mai mult ca sigur. 

Epuizarea îmi muia oasele. Am intrat în dormitor și am aprins 
lumina. Acolo, pe marginea patului, era bărbatul cu șapca de 
baseball castanie. Am făcut un salt înapoi, speriat. 

Individul mi-a făcut cu mâna prietenos: 

— Bună, Jake. Ttt, uită-te la tine. Ai făcut chef? 

O secundă, nu mai mult, am rămas înlemnit. Îmi zâmbea, de 
parcă era cea mai firească întâlnire din istoria lumii. Chiar și-a 
dus mâna la vârful șepcii, de parcă ar fi fost un jucător 
profesionist de golf ce aducea mulțumiri în faţa galeriei. 

— Cine naiba ești? îl întrebai eu. 

— Nu e chiar relevant, Jake. 

— Nu e pe naiba. Cine ești? 

Omul a oftat, dezamăgit, se pare, de insistența mea aparent 
iraţională de a-i afla identitatea. 

— Să spunem că sunt un prieten. 

— Erai în cafenea. În Vermont. 

— Recunosc. 

— Și m-ai urmărit până aici. Erai în furgonetă. 


VP - 95 


— Din nou, recunosc. Omule, miroși a băutură ieftină și a sex 
încă și mai ieftin. Nu că ar fi ceva rău în asta. 

M-am străduit să nu-mi pierd echilibrul. 

— Ce vrei? 

— Să facem o plimbare. 

— Unde? 

— Unde? A ridicat o sprânceană. Hai nu face pe prostul, Jake. 
Ştii unde. 

— Nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbești, îi spusei. 
Și, până la urmă, cum ai intrat aici? 

Omul aproape că și-a dat ochii peste cap la asta. 

— Eh, bine, Jake, cu discuţia asta vrei să pierdem timpul - 
cum am reușit să trec de rahatul ăla de încuietoare de la ușa ta 
din spate. Mai bine ai închide-o cu scotch. 

Am deschis gura, am închis-o, am încercat din nou. 

— Cine naiba ești? 

— Bob. OK, Jake? Din moment ce nu pari în stare să depășești 
chestia asta cu numele, mă numesc Bob. Tu ești Jake și eu sunt 
Bob. Acum putem să ne mișcăm, te rog? 

Individul s-a ridicat în picioare. Mi-am adunat puterile, gata 
să-mi retrăiesc zilele de responsabil cu ordinea. Sub niciun chip 
nu aveam să-l las pe individ să iasă de acolo fără o explicaţie. 
Dacă omul era intimidat, ascundea acest fapt destul de bine. 

— Putem să plecăm acum sau vrei să mai pierdem timp? mă 
întrebă. 

— Să plecăm unde? 

Bob s-a încruntat de parcă îl luam peste picior. 

— Haide, Jake. Unde crezi? A gesticulat spre ușa din spatele 
meu. S-o vezi pe Natalie, evident. Ar trebui să ne grăbim. 


VP - 96 


Capitolul 14 


Furgoneta era parcată în lotul colegiului din spatele căminului 
Moore. 

Campusul era liniștit acum. Muzica tăcuse, fiind înlocuită de 
ţârâitul continuu al greierilor. În depărtare vedeam siluetele 
câtorva studenți, dar pentru cei mai mulţi ora 3 dimineaţa părea 
să fie ora vrăjitoarelor. 

Bob și cu mine pășeam unul lângă altul, doi amici ieșiți la o 
plimbare nocturnă. Băutura încă își făcea damblaua cu unele 
sinapse cerebrale, dar aerul nopţii combinat cu vizitatorul 
surpriză mă trezeau destul de rapid. Când ne-am apropiat de 
bine cunoscuta furgonetă Chevy, ușa din spate s-a deschis. A 
ieșit un bărbat. 

Asta nu mi-a plăcut. 

Bărbatul era înalt și slab, cu niște maxilare care ar fi putut 
toca roșii și cu un păr aranjat impecabil. Arăta ca un manechin 
desăvârșit în afară de privirea aceea încruntată, vag 
cunoscătoare. In anii când am fost responsabil cu ordinea, mi s- 
a dezvoltat un fel de al șaselea simţ în caz de bucluc. Pur și 
simplu așa se întâmplă după ce lucrezi într-un asemenea loc 
suficient de mult timp. Un bărbat trece pe lângă tine și simţi 
cum pericolul se degajă în valuri fierbinţi, ca liniile acelea 
unduitoare din desenele animate. Tipul acela emana valuri 
fierbinţi periculoase ca o supernovă care explodează. 

M-am oprit. 

— Cine e ăsta? 

— lar vrei nume? spuse Bob. Apoi, cu un oftat teatral, adăugă: 

— Otto. Jake, ţi-l prezint pe prietenul meu Otto. 

— Otto și Bob, spusei eu. 

— Da. 

— Două palindromuri. 

— Voi, profesorii de facultate, și cuvintele voastre aiuristice. 

Ajunseserăm la furgonetă. Otto s-a dat la o parte pentru a mă 
lăsa să intru, dar nu m-am mișcat. 

— Urcă, spuse Bob. 

Am scuturat din cap. 


VP - 97 


— Mămica mea mi-a spus să nu urc în mașină cu persoane 
necunoscute. 

— Hei, profule! 

Am mărit ochii când m-am întors spre voce. Barry se chinuia 
că alerge către noi. In mod evident trăsese la măsea, așa că 
pașii îl făceau să semene cu o marionetă cu sforile răsucite. 

— Hei, profule, o întrebare scurtă dacă...? 

Barry nu și-a terminat fraza. Fără niciun avertisment și nicio 
ezitare, Otto a înaintat spre el, s-a încordat și l-a pocnit pe Barry 
drept în faţă. Am rămas încremenit o clipă, șocat de viteza 
mișcării. Barry s-a lungit în aer. A aterizat pe asfalt cu un 
zgomot înăbușit, cu capul atârnat pe spate. Avea ochii închiși. 
Din nas îi curgea sânge. 

M-am lăsat pe un genunchi. 

— Barry? 

Nicio mișcare. 

Otto a scos un pistol. 

M-am dat puţin spre stânga, astfel încât să-l feresc pe Barry 
de pistolul lui Otto. 

— Otto n-o să te împuște, spuse Bob cu aceeași voce calmă. 
O să înceapă doar să împuște studenţi până când intri în 
furgonetă. 

Am luat în braţe capul lui Barry. Vedeam că respiră. Eram pe 
punctul de a-i verifica pulsul, când am auzit o voce strigând. 

— Barry? Era un alt student. Unde ești, frate? 

Când Otto a ridicat pistolul, m-a cuprins frica. M-am gândit să 
fac o mișcare, dar, ca și cum mi-ar fi citit gândurile, Otto s-a dat 
un pas mai departe de mine. 

Un alt student a strigat: 

— Cred că e acolo - lângă furgonetă. Barry? 

Otto a îndreptat arma înspre voce. Bob s-a uitat la mine și a 
ridicat ușor din umeri. 

— OK! am strigat eu cu un țipăt înăbușit. Merg! Nu trageţi în 
nimeni. 

M-am ghemuit rapid în spatele furgonetei. Toate scaunele 
fuseseră scoase. Pe o latură era o bancă - doar acolo se putea 
sta. Otto a coborât pistolul și s-a strecurat lângă mine. Bob s-a 
suit la volan. Barry era tot inconștient. Studenţii se apropiau în 
timp ce noi ne puneam în mișcare. L-am auzit pe unul strigând: 

— Ce mama... Dumnezeule! Barry? 


VP - 98 


Dacă Bob și Otto erau îngrijoraţi că cineva le-ar putea lua 
numărul de înmatriculare, nu o arătau. Bob conducea furgoneta 
cu o viteză îngrijorător de redusă. Nu-mi doream asta. Imi 
doream ca Bob să mărească viteza. Imi doream să se 
grăbească. Voiam să-i văd pe Otto și Bob cât se poate de 
departe de studenți. 

M-am întors spre Otto. 

— De ce naiba l-ai lovit așa? 

Otto s-a uitat la mine cu o privire care mi-a îngheţat sângele 
în vene. Avea niște ochi fără viaţă, nici urmă de lumină în ei. Era 
ca și cum m-aș fi uitat în ochii unui obiect neînsufleţit - ochii 
unei măsuţe sau, poate, ai unei cutii de carton. 

De pe scaunul din faţă, Bob îmi spuse: 

— Aruncă-ţi portofelul și telefonul pe bancheta din faţă, te 
rog. 

Am făcut cum mi-a cerut. Am trecut rapid în revistă partea din 
spate a furgonetei și nu mi-a plăcut ce am văzut. Carpetele 
fuseseră scoase, dezvăluind podeaua metalică goală. La 
picioarele lui Otto se afla o cutie ruginită cu scule. Nu aveam 
nicio idee ce era înăuntru. Vizavi de mine era o bară sudată în 
peretele furgonetei. Am înghiţit cu noduri atunci când am văzut 
cătușele. Un inel al cătușelor era prins de bară. Celălalt inel era 
deschis, probabil în așteptarea încheieturii unei mâini. 

Otto ţinea pistolul îndreptat spre mine. 

Când am ajuns pe autostradă, Bob a început să conducă 
nonșalant cu palmele, așa cum obișnuia tatăl meu când ne 
îndreptam spre magazinul de bricolaj pentru un proiect casnic 
de weekend. 

— Jake? strigă Bob. 

— Da. 

— Încotro? 

— Hm? spusei eu. 

— E simplu, Jake, continuă Bob. Ne vei spune unde e Natalie. 

— Eu? 

— Îhî. 

— Nu am nici cea mai vagă idee unde e. Parcă ai spus că... 

În acel moment, tâmpitul de Otto mi-a dat un pumn puternic 
în burtă. Am rămas pe loc fără aer în plămâni. M-am făcut 
ghem. M-am prăbușit în genunchi pe podeaua metalică a 
furgonetei. Dacă vi s-a tăiat vreodată răsuflarea, știți ce 


VP - 99 


înseamnă să fii paralizat complet. E o senzaţie de sufocare. Tot 
ce poți face este să te îndoi ca un covrig și să te rogi să revină 
oxigenul. 

Vorbi Bob: 

— Unde e? 

Nu puteam da un răspuns, chiar dacă aș fi avut unul. Nu mai 
aveam suflu. Am încercat să rezist, am încercat să-mi aduc 
aminte că, dacă nu mă zbat, aerul revine, dar mă simţeam ca și 
cum cineva îmi ţinea capul sub apă, iar eu trebuia să fiu 
încrezător că, în cele din urmă, îmi va da drumul. 

Din nou vocea lui Bob: 

— Jake? 

Otto mi-a dat o lovitură puternică peste o latură a capului. M- 
am rostogolit pe spate și am văzut stele verzi. Pieptul a început 
să tresalte și, în cele din urmă, suflul mi-a revenit cu frânturi 
mici, reconfortante. Otto m-a pocnit încă o dată în cap. Creierul 
mi-a fost invadat de întuneric. Ochii mi s-au dat peste cap. 
Stomacul mi s-a întors pe dos. M-am gândit că mi-ar putea veni 
rău și, din cauză că mintea funcţionează ciudat, chiar m-am 
gândit că era bine că scoseseră carpeta, căci așa mizeria era 
mai ușor de curăţat. 

— Unde e? întrebă din nou Bob. 

Silindu-mă din răsputeri să mă târâi spre capătul celălalt al 
furgonetei, am reușit să îndrug;: 

— Nu știu, jur! 

Mi-am sprijinit spatele de peretele furgonetei. Bara aceea cu 
cătușele era deasupra umărului meu stâng. Otto și-a menţinut 
pistolul aţintit asupra mea. Nu m-am mișcat. Încercam să câștig 
timp, să-mi recapăt răsuflarea, să-mi revin, să gândesc limpede. 
Băutura era încă prezentă, încă făcând totul să pară puţin în 
ceață, dar durerea era un mod eficient de a readuce claritatea și 
concentrarea în viața mea. 

Mi-am strâns genunchii la piept. Atunci am simţit în picior 
ceva mic ca un zimţ. Un mic ciob de sticlă, mi-am închipuit, sau 
poate o pietricică tăioasă. M-am uitat în jos și, cu o spaimă 
crescândă, am văzut că nu era așa ceva. 

Era un dinte. 

Mi s-a tăiat respiraţia. M-am întors și am văzut umbra unui 
zâmbet pe faţa de fotomodel a lui Otto. A deschis cutia, 


VP - 100 


dezvăluind un set de scule ruginite. Am văzut un set de clești, 
un bomfaier, un cutter - și nu m-am mai uitat. 

Bob întrebă: 

— Unde e? 

— Ti-am spus o dată. Nu știu. 

— Răspunsul ăsta, e foarte dezamăgitor, comentă Bob. 

Vedeam cum i se clatină spatele capului. 

Otto a rămas impasibil. Își menținea pistolul aţintit spre mine, 
dar trăgea pe furiș câte o privire drăgăstoasă spre unelte. Ochii 
goi i se luminau când aterizau pe clești, bomfaier, cutter. 

Din nou vorbi Bob: 

— Jake? 

— Ce? 

— Otto o să te încătușeze acum. Să nu faci vreo prostie. Are 
un pistol și, hei, oricând ne putem întoarce în campus pentru a-ţi 
folosi studenţii pe post de ţinte. Mă înţelegi? 

Am înghiţit din nou în sec, iar capul a început să-mi vâjâie. 

— Nu știu nimic. 

Bob a scos un oftat excesiv de teatral. 

— Nu te-am întrebat dacă știi ceva, Jake. Ei bine, adică, da, 
te-am întrebat asta înainte, dar acum te întreb dacă înţelegi ce 
am spus - despre cătușe și folosirea studenţilor ca ţintă. Ai 
înțeles toate astea, Jake? 

— Da. 

— OK, atunci stai liniștit. 

Bob și-a folosit semnalizatoarele și s-a strecurat pe banda din 
stânga. Eram încă pe autostradă. 

— Dă-i drumul, Otto. 

Nu aveam mult timp. Știam asta. Poate secunde. De îndată ce 
cătușele ar fi fost puse - de îndată ce aș fi fost priponit de 
peretele furgonetei - aș fi fost terminat. M-am uitat la dintele de 
jos. 

Un bun memento a ceea ce avea să urmeze. 

Otto a venit spre mine dinspre ușa din spate. Încă ţinea 
pistolul. Mă puteam năpusti asupra lui, cred, dar se aștepta la 
asta. M-am gândit să încerc să deschid ușa laterală și să mă 
rostogolesc afară, să-mi încerc norocul în timp ce furgoneta rula 
pe autostradă cu peste 97 de kilometri pe oră. Dar era tras 
zăvorul. Sub nicio formă nu aș fi putut să o deschid la timp. 

În cele din urmă, Otto vorbi: 


VP - 101 


— Prinde bara de lângă cătușe cu mâna ta stângă. Folosește- 
ţi toate degetele pentru a te ţine. 

Am priceput de ce. Aș fi avut o mână ocupată. Doar una 
singură de urmărit. Nu că ar fi contat. l-ar lua doar o secundă să 
prindă cătușele și apoi, ei bine, final de joc. Am prins bara - și 
mi-a venit o idee. 

Era un pariu riscant, poate chiar o imposibilitate, dar, imediat 
ce cătușele ar fi făcut clic, eu aș fi fost țintuit locului, iar Otto ar 
fi început să mă lucreze cu sculele din cutiuța lui... 

N-aveam de ales. 

Otto se aștepta să mă arunc asupra lui. Ce nu se aștepta el 
era că mă voi duce în cealaltă direcţie. 

Am încercat să mă relaxez. Sincronizarea era totul aici. Fără 
asta, nu aveam nicio șansă. Contam și pe faptul că Otto nu voia 
să mă împuște, că mă voiau cu adevărat în viață - așa cum 
sugerase Bob cu ameninţarea lui despre împușcarea studenţilor 
în locul meu. 

Mai aveam o secundă. Mai puţin. Poate zecimi de secundă. 

Otto a întins mâna spre cătușe. Când le-a atins cu degetele, 
am acționat. 

Am folosit mâna care strângea bara pentru a-mi ţine echilibrul 
și mi-am aruncat picioarele în sus - dar nu pentru a-l lovi pe 
Otto. Ar fi fost inutil și previzibil. În schimb, m-am împins, 
întinzându-mă pe orizontală cât eram de lung. Nu se putea 
spune că zburam prin furgonetă ca un artist veteran de arte 
marțiale, dar cu înălţimea mea și cu toate acele abdomene 
nenorocite pe care le făceam, eram capabil să-mi arunc 
picioarele ca pe un bici. 

Am ţintit cu călcâiul pantofului partea laterală a capului lui 
Bob. 

Otto a reacţionat rapid. Exact în clipa în care călcâiul meu și-a 
atins ţinta, Otto m-a placat din zbor, trântindu-mă puternic la 
pământ. M-a prins de gât și a început să strângă. 

Dar era prea târziu. 

Lovitura mea aterizase în forță pe căpăţâna lui Bob, pocnindu- 
i lateral capul. Instinctiv, mâinile lui Bob au sărit de pe volan. 
Mașina a virat brusc, transformându-mă pe mine și pe Otto - și 
pistolul - într-o grămadă în rostogolire. 

Începuse distracţia. 


VP - 102 


Otto încă mă strângea de gât, dar, fără pistol, eram doar unu 
la unu. El era un luptător bun și experimentat. Eu eram un 
luptător bun și experimentat. El avea, probabil, 1,83 metri și 82 
de kilograme. Eu am aproape doi metri și cântăresc 104 de 
kilograme. 

Avantaj: eu. 

L-am izbit puternic de peretele din spate al furgonetei. Și-a 
slăbit strânsoarea de pe gâtul meu. L-am izbit din nou. Mi-a dat 
drumul. M-am uitat după pistol pe podeaua furgonetei. 

Nu l-am văzut. 

Furgoneta încă vira la dreapta, apoi la stânga, în timp ce Bob 
încerca să recâștige controlul. 

Am căzut cu faţa înainte, aterizând în genunchi. Am auzit un 
zgomot metalic de alunecare și acolo, în colţul din faţa mea, am 
văzut pistolul. M-am târât spre el, dar Otto m-a prins de picior și 
m-a tras înapoi. A avut loc o luptă scurtă, eu încercând să mă 
apropii de pistol, el trăgându-mă înapoi. Am încercat să-i 
stropșesc faţa, dar am ratat. 

Apoi Otto și-a lăsat în jos capul și m-a mușcat puternic de 
picior. 

Am tras un urlet de durere. 

Se ţinea cu dinţii de partea cărnoasă a pulpei mele. Panicat, 
am lovit mai tare. Nu mi-a dat drumul. Durerea îmi încețoșa din 
nou privirea. Furgoneta s-a milostivit și a virat din nou. Otto a 
zburat la dreapta. Eu m-am rostogolit la stânga. El a aterizat 
lângă trusa cu scule. Degetele i-au dispărut în interiorul ei. 

Unde naiba era pistolul? 

Nu-l găseam. 

Din față, Bob spuse: 

— Lasa-te păgubaș acum și n-o să mai rânim alţi studenți. 

Dar nu-l ascultam pe nenorocitul ăla. M-am uitat la stânga și 
la dreapta. Nici urmă de pistol. 

Otto și-a scos din nou mâna la iveală. Acum avea cutterul. A 
apăsat butonul cu degetul mare. A apărut deodată lama. 

Brusc, avantajul mărimii mele a devenit irelevant. 

A pornit spre mine, cu lama ascuţită înainte. Eram încolțit și 
blocat. Nici urmă de pistol. N-aveam nicio șansă reală să-l atac 
fără să mă taie serios. Mai aveam o singură opţiune. 

Când ești în dubiu, mergi pe varianta care deja a funcționat. 

M-am întors și l-am pocnit pe Bob în spatele capului. 


VP - 103 


Din nou furgoneta a virat, aruncându-ne în aer pe mine și pe 
Otto. Când am aterizat, am văzut o breșă. Mi-am aplecat capul 
și am plonjat asupra lui. Otto încă avea cutterul. M-a atacat, dar 
l-am înșfăcat de încheietură. Din nou am încercat să-mi folosesc 
avantajul mărimii. 

În faţă, Bob trecea prin clipe mai grele cu menţinerea 
controlului mașinii. 

Otto și cu mine am început să ne rostogolim. Cu o mână îl 
tineam de încheietură. Mi-am încolăcit picioarele în jurul trupului 
lui. Mi-am încleștat braţul liber de curbura gâtului lui Otto, 
încercând să ajung la trahee. Și-a lăsat în jos bărbia pentru a mă 
bloca. Totuși, îi țineam gâtul cu braţul. Dacă aș putea să-mi 
apăs braţul doar puţin mai mult. 

Acela a fost momentul în care s-a întâmplat. 

Bob a călcat frâna. Furgoneta s-a oprit brusc. Impulsul ne-a 
ridicat pe mine și pe Otto în aer și ne-a trântit puternic de 
podea. Ideea e că braţul meu a rămas fixat de beregata lui în tot 
acest timp. Gândiţi-vă la asta. Greutatea mea plus viteza mașinii 
plus oprirea bruscă - toate acestea mi-au transformat brațul 
într-o sonetă. 

Am auzit o trosnitură oribilă, ca și cum o duzină de beţigașe 
umede s-ar fi frânt. Traheea lui Otto a cedat ca un papier mâché 
neuscat încă. Brațul meu a lovit ceva dur - practic am simţit 
podeaua furgonetei prin pielea și cartilajul gâtului său. Tot 
corpul lui Otto s-a muiat. M-am uitat în jos la fața lui de băiat 
frumos. Avea ochii deschiși, iar acum nu doar păreau fără viaţă 
- chiar erau. 

Aproape că am sperat la o clipire din ochi. Nici urmă de așa 
ceva. 

Otto era mort. 

M-am rostogolit de pe el. 

— Otto? 

Era Bob. L-am văzut cum, pe locul șoferului, se căuta în 
buzunar. M-am întrebat dacă își caută pistolul, dar nu aveam 
chef să mai stau pe acolo și să aflu. Am înhăţat încuietoarea ușii 
din spate a furgonetei și am tras-o. Am apăsat mânerul și am 
aruncat o ultimă privire în urmă în momentul în care ușa s-a 
deschis. 

Mda, Bob avea un pistol îndreptat direct spre mine. 


VP - 104 


M-am ferit de glonțul care mi-a zburat pe deasupra capului. 
Nu prea cred că mă dorea mort așa de mult. M-am rostogolit 
afară din spatele furgonetei și am aterizat zdravăn pe umărul 
drept. Am văzut niște faruri venind în direcția mea. Am făcut 
ochii mari. O mașină se îndrepta direct spre mine. 

Din nou m-am ferit și m-am rostogolit. Cauciucurile au 
scrâșnit. Mașina a trecut atât de razant pe lângă mine, încât am 
simţit cum pământul mă lovește peste faţă. S-au auzit niște 
claxoane. Cineva a înjurat. 

Furgoneta lui Bob a început să se miște. Un sentiment de 
ușurare mi-a cuprins sufletul. M-am târât cu greutate până la 
zona de siguranţă relativă a acostamentului din stânga. Cu toate 
mașinile acelea trecând pe acolo, mi-am imaginat că Bob va 
demara. 

Nu a făcut-o. 

Furgoneta era acum pe același acostament, la aproape 20 de 
metri de locul unde stăteam întins. 

Cu pistolul încă în mână, Bob a sărit afară pe ușa laterală a 
șoferului. Eram stors de vlagă. Nu credeam că mă pot mișca, 
dar iată cum stau lucrurile: când cineva are un pistol, chestiuni 
precum durerea sau epuizarea ajung, în cel mai bun caz, pe 
planul al doilea. 

Din nou aveam o singură opţiune. 

Am făcut un salt drept în desișul de pe marginea drumului. Nu 
m-am uitat mai întâi. Nu am cercetat. Pur și simplu am sărit. In 
beznă, nu am văzut panta. M-am rostogolit prin desiș, lăsând 
gravitatea să mă ducă departe de șosea. M-am așteptat să 
ajung repede la poale, dar părea să dureze mult. 

M-am rostogolit îndelung și din greu. Capul mi s-a lovit de o 
stâncă. Picioarele mi s-au lovit de un copac. Coastele mi s-au 
lovit de... nici nu știu de ce. Am continuat să mă rostogolesc. M- 
am rostogolit prin tufăriș, m-am tot rostogolit până când ochii au 
început să mi se închidă și lumea a devenit întunecată și 
încremenită. 


VP - 105 


Capitolul 15 


Când am văzut farurile, am scos un geamăt și am încercat 
totuși să mă rostogolesc din nou. Farurile m-au urmărit. 

— Domnule? 

Zăceam întins pe spate cu privirea aţintită drept în sus. Era 
ciudat. Cum putea o mașină să vină spre mine dacă eu eram cu 
fața spre cer? Mi-am ridicat braţul pentru a evita lumina. O 
durere fulgerătoare mi-a străpuns articulaţia umărului. 

— Domnule, sunteţi OK? 

Mi-am ferit ochii și am aruncat o privire piezișă. Cele două 
faruri s-au unit într-un singur fascicul de lumină. Persoana care-l 
ațintea asupra mea l-a îndepărtat de ochii mei. Am clipit și am 
văzut un polițai aplecat peste mine. M-am ridicat încet, tot 
trupul meu ţipând de durere. 

— Unde sunt? întrebai eu. 

— Nu știți unde sunteţi? 

Am scuturat capul, încercând să-l limpezesc. Era întuneric 
beznă. Zăceam într-un fel de tufăriș. O clipă, gândurile mi-au 
zburat la primul an de facultate, când, după o noapte în care am 
băut prea mult, ca un ageamiu, am ajuns într-o tufă. 

— Cum vă numiţi, domnule? întrebă polițaiul. 

— Jake Fisher. 

— Domnule Fisher, aţi băut în seara asta? 

— Am fost atacat, spusei eu. 

— Atacat? 

— De doi bărbaţi cu arme. 

— Domnule Fisher? 

— Da? 

Poliţaiul vorbea pe tonul unui poliţist calm și politicos. 

— Aţi băut în seara asta? 

— Da. Mult mai devreme. 

— Domnule Fisher, sunt agentul de poliţie John Ong. Se pare 
că sunteţi rănit. Doriţi să vă ducem la un spital? 

Am încercat din răsputeri să mă concentrez. Fiecare undă 
cerebrală părea că străbate un fel de imagini distorsionate, ca și 
cum s-ar vedea prin ușa cabinei de duș. 


VP - 106 


— Nu sunt sigur. 

— Vom chema ambulanţa, spuse el. 

— Nu cred că e necesar. M-am uitat în jur. Unde sunt? 

— Domnule Fisher, mi-aţi putea arăta un document de 
identificare, vă rog? 

— Desigur. Am dus mâna la buzunarul din spate, dar apoi mi- 
am amintit că mi-am azvârlit portofelul și telefonul pe locul 
pasagerului din faţă, lângă Bob. 

— Mi l-au furat. 

— Cine? 

— Cei doi bărbaţi care m-au atacat. 

— Tipii cu pistoalele? 

— Da. 

— Așadar, a fost un jaf? 

— Nu. 

Imaginile mi-au zburat prin faţa ochilor - antebraţul meu la 
gâtul lui Otto, cutterul din mâna lui, cutia cu scule, cătușele, 
frica aceea elementară, oribilă, paralizantă, sfârșitul brusc, 
trosnetul traheii care s-a frânt ca un beţigaș. Mi-am închis ochii 
și am încercat să le alung. 

Apoi, am rostit mai mult pentru mine decât pentru agentul de 
poliție Ong: 

— L-am ucis pe unul dintre ei. 

— Poftim? 

Acum aveam lacrimi în ochi. Nu știam ce să fac. Omorâsem 
un om, dar fusese și accident, și legitimă apărare. Trebuia să 
dau explicaţii despre împrejurări. Nu puteam să le ţin doar 
pentru mine. Știam foarte bine. Mulţi dintre studenţii care 
absolviseră științe politice aveau și pregătire juridică. 
Majoritatea colegilor mei profesori își luaseră chiar doctoratul în 
drept și intraseră în barou. Știam multe despre Constituţie și 
drepturi și cum funcţiona sistemul nostru juridic. Pe scurt, 
trebuie să fii atent la ce spui. Nu mai poţi retrage cuvintele o 
dată rostite. Voiam să vorbesc. Trebuia să vorbesc. Dar nu 
puteam să declar pur și simplu că-mi recunosc crima. 

Am auzit sirenele și am văzut ambulanţa oprindu-se. 

Agentul de poliție Ong mi-a pus din nou lumina în ochi. Nu 
putea fi un fapt întâmplător. 

— Domnule Fisher? 

— AȘ dori să-mi sun avocatul, spusei eu. 


VP - 107 


Nu am avocat. 

Sunt un profesor de colegiu, necăsătorit, fără cazier și cu 
foarte puţine resurse. Pentru ce aș avea nevoie de un avocat? 

— OK, am vești bune și vești proaste, spuse Benedict. 

Îl sunasem în schimb pe Benedict. Benedict nu era membru al 
baroului, dar avea o diplomă în drept la Stanford. Stăteam pe 
unul din acele paturi mobile acoperite cu ceva ce părea a fi 
hârtie de măcelărie. Eram în camera de gardă a unui mic spital. 
Doctorul de gardă - care părea la fel de extenuat ca și mine - 
îmi spusese că, probabil, suferisem o comotie. Capul mă durea 
ca și cum așa era. De asemenea, aveam contuzii, răni și, poate, 
o entorsă. Nu știa ce-i cu urmele de mușcături. Nivelul de 
adrenalină scăzând, durerea câștiga teren, sigură pe ea. Mi-a 
promis că-mi prescrie niște Percocet. 

— Ascult, îi spusei lui Benedict. 

— Vestea bună e că polițaii presupun că ai înnebunit complet 
și nu cred o iotă din ce spui. 

— lar vestea proastă? 

— Înclin să fiu de acord cu ei, deși adaug o posibilă 
halucinație alcoolică sigură. 

— Am fost atacat. 

— Da, înțeleg asta, spuse Benedict. Doi bărbaţi, pistoale, o 
furgonetă, ceva despre niște unelte electrice. 

— Unelte. Nu s-a menţionat nicăieri că ar fi fost electrice. 

— Bine, în fine. Ai și băut zdravăn și ai agăţat o necunoscută. 

Mi-am întins pulpa pentru a dezvălui urma de mușcătură. 

— Cum explici asta? 

— Wendy trebuie să fi fost sălbatică. 

— Windy, îl corectai eu. 

Nu avea niciun sens. 

— Și acum? 

— Nu vreau să mă laud, spuse Benedict, dar am niște sfaturi 
juridice de primă importanţă pentru tine, dacă vrei să le auzi. 

— Vreau. 

— Nu mai mărturisi că ai ucis o altă fiinţă umană. 

— Uau, îi spusei, parcă nu voiai să te lauzi. 

— Așa se spune și în multe cărţi de drept, spuse Benedict. 
Uite, numărul de înmatriculare pe care l-ai dat? Nu există. Nu 
există cadavru sau urme de violenţă sau vreo infracţiune - doar 


VP - 108 


un delict minor pentru că tu, în mod evident beat, ai intrat în 
curtea din spatele casei unui om când ai căzut pe un deal. 
Poliţaii sunt dispuși să îţi dea drumul cu o simplă amendă. Hai 
să mergem acasă și o să mai vedem noi, da? 

Era greu să contrazic această logică. Era înţelept să plec de 
aici, să mă întorc în campus, să mă odihnesc, să mă adun și să 
mă refac, să mă gândesc la tot ce se întâmplase din perspectiva 
unui om treaz, într-o zi obișnuită. În plus, predasem un semestru 
Constituţia 101. Cel de-al cincilea amendament te protejează de 
autoacuzare. Poate trebuia să-l folosesc în acest caz. 

A condus Benedict. Capul mi se învârtea. Doctorul îmi făcuse 
o injecție care m-a ridicat ca apoi să mă lase să cad în mijlocul 
Țării Nebunilor. Am încercat să mă concentrez dar, făcând 
abstracţie de băutură și medicamente, era greu să mă 
debarasez de ideea că fusese o ameninţare la adresa vieţii 
mele. Literalmente fusesem nevoit să lupt pentru supraviețuire. 
Ce se întâmpla aici? Ce putea avea Natalie de-a face cu toate 
astea? 

Pe când intram în parcarea angajaţilor, am văzut o mașină a 
poliţiei campusului lângă ușa mea din faţă. Benedict s-a uitat 
întrebător la mine. Am ridicat din umeri și am ieșit din mașină. 
Când m-am ridicat, ameţeala aproape m-a doborât. M-am 
străduit să stau drept și am pornit cu băgare de seamă pe 
potecă. Evelyn Stemmer răspundea de securitatea campusului. 
Era o femeie minionă cu un zâmbet amabil. Zâmbetul amabil 
dispăruse în acel moment. 

— Am încercat să vă găsim, profesore Fisher, spuse ea. 

— Mi-a fost furat telefonul mobil. 

— Înţeleg. Puteţi veni cu mine? 

— Unde? 

— Acasă la președinte. Președintele Tripp dorește să vă 
vorbească. 

Benedict s-a băgat între noi. 

— Despre ce e vorba, Evelyn? 

S-a uitat la el de parcă tocmai ar fi căzut din lună. 

— Prefer să-l las pe președintele Tripper să vorbească. Eu nu 
sunt decât un mesager. 

Eram prea epuizat pentru a protesta. Oricum, ce rost ar avea? 
Benedict voia să vină cu noi, dar chiar nu credeam că era 
potrivit pentru poziţia mea să mă prezint șefului alături de cel 


VP - 109 


mai bun prieten. Locul din faţă al mașinii poliţiei campusului era 
dotat cu un fel de calculator. A trebuit să stau în spate ca un 
adevărat infractor. 

Președintele locuia într-un imobil din piatră de 900 de metri 
pătraţi, cu 22 de camere, construit într-un stil pe care experţii îl 
numeau „Renașterea Gotică moderată”. Nu prea eram sigur ce 
însemna, dar era o structură destul de impresionantă. Nu 
înţelegeam nici de ce era necesară mașina poliţiei - vila se afla 
pe un vârf de colină care domina terenurile de sport, la 
aproximativ 400 de metri de parcarea angajaţilor. Complet 
renovată cu doi ani în urmă, casa putea acum găzdui nu numai 
tânăra familie a președintelui, ci și, cel mai important lucru, o 
serie întreagă de evenimente diverse pentru strângere de 
fonduri. 

Am fost escortat într-un birou care arăta exact ca biroul unui 
președinte de colegiu, doar mai lustruit și mai rafinat. Dacă stau 
să mă gândesc mai bine, la fel era și noul președinte. Jack Tripp 
era lustruit, rafinat și corporatist, cu păr moale și dinţi faţetați. 
încerca să se adapteze îmbrăcându-se în tweed, dar tweed-ul 
avea un croi mult prea simplu și costisitor pentru a fi autentic 
profesoral. Bucăţile erau prea uniform tăiate. Studenţii se 
refereau la el în mod ironic cu apelativul de „izmenit”. Din nou, 
nu eram sigur ce însemna, dar părea potrivit. 

Am constatat că tot ce contează pentru oameni sunt 
încurajările, așa că îl tratam pe președinte cu indulgență. Slujba 
lui, deși definită în termeni academici și universitari pompoși, nu 
se referea decât la strângerea de fonduri. Punct. Aceasta era, și 
poate că și trebuia să fie, principala lui preocupare. 
Constatasem că cei mai buni președinți erau, adesea, aceia care 
înțelegeau acest lucru și veneau cu cea mai puţin pretențioasă 
agendă. Având în vedere această definiţie, președintele Tripp se 
descurca destul de bine. 

— la loc, Jacob, spuse Tripp, privind dincolo de mine, spre 
ofițerul Stemmer. Evelyn, vrei să închizi ușa când ieși, te rog? 

Am făcut așa cum mi-a cerut Tripp. La fel și Evelyn Stemmer. 

Tripp şedea la biroul bogat ornamentat din fața mea. Era un 
birou mare. Prea mare, prea corporatist și prea pretenţios. Când 
am un acces de răutate, adesea observ că biroul unui om, la fel 
ca mașina, pare adesea să aducă, hm, o compensație. Tripp și-a 


VP - 110 


încrucișat mâinile pe suprafaţa biroului atât de mare încât putea 
ateriza un elicopter pe ea, și a spus: 

— Arăţi ca naiba, Jacob. 

Mi-am înghiţit cuvintele „ar trebui să-l vedeţi pe celălalt tip” 
deoarece, în acest caz, replica ar fi fost de un foarte prost gust. 

— M-am culcat târziu. 

— Pari rănit. 

— Sunt bine. 

— Ar trebui să te vadă cineva. 

— M-a văzut. 

M-am foit pe scaun. Medicamentele făceau ca totul să pară 
încețoşat, de parcă aș fi avut ochii acoperiți cu un voal subțire. 

— Despre ce e vorba, Jack? 

Și-a ridicat mâinile o clipă, făcând un gest larg, după care le-a 
pus din nou pe birou. 

— Vrei să-mi povestești de noaptea trecută? 

— Ce e cu noaptea trecută, întrebai eu? 

— Tu să-mi spui. 

Aşadar, începea jocul. Foarte bine. Eu eram primul. 

— M-am dus să beau cu un prieten într-un bar. Am băut prea 
mult. Când m-am întors acasă, doi bărbați m-au săltat. M-au, 
ăăă, răpit. 

A făcut ochii mari. 

— Doi bărbați te-au răpit? 

— Da. 

— Cine? 

— Au spus că se numesc Bob și Otto. 

— Bob și Otto? 

— Așa au spus. 

— Și unde sunt acești bărbaţi acum? 

— Nu știu. 

— Sunt reţinuţi? 

— Nu. 

— Dar ai reclamat acest lucru la poliţie? 

— Da, îi răspunsei. Vrei să-mi spui despre ce e vorba? 

Tripp și-a ridicat mâinile, de parcă ar fi descoperit brusc că 
biroul era lipicios. Și-a împreunat palmele și a început să-și 
ciocnească vârfurile degetelor. 

— Cunoști un student pe nume Barry Watkins? 

Inima mi s-a oprit în loc. 


VP - 111 


— E în regulă? 

— Îl cunoști? 

— Da. Unul dintre bărbaţii care m-au înhăţat i-a dat un pumn 
în faţă. 

— Înţeleg, spuse Tripp pe un ton de parcă nu a înțeles deloc. 
Când? 

— Stăteam lângă furgonetă. Barry m-a strigat și a venit în 
fugă. Înainte să apuc să mă întorc, unul dintre indivizi i-a dat un 
pumn. Barry e în regulă? 

Vârfurile degetelor s-au mai ciocnit puţin. 

— E în spital cu fracturi faciale. Lovitura aceea a produs răni 
serioase. 

M-am lăsat pe spate. 


— La naiba. 

— Părinţii lui sunt destul de supăraţi. Vorbesc despre un 
proces. 

Proces - cuvântul care aduce spaima în inima oricărui 


birocrat. Aproape mă așteptam să înceapă o muzică jalnică de 
film de groază. 

— Barry Watkins nu-și amintește de cei doi bărbaţi. Își 
amintește că te-a strigat, că a fugit spre tine și atât. Doi alţi 
studenţi își amintesc că te-au văzut dispărând într-o furgonetă. 

— Nu am dispărut. M-am urcat în spate. 

— Inţeleg, a spus pe același ton. Când acești alţi doi studenți 
au sosit, Barry zăcea pe jos sângerând. Tu ai demarat în viteză. 

— Nu conduceam eu. Eu eram în spate. 

— Înţeleg. 

Din nou acel „înțeleg”. M-am aplecat spre el. Biroul era 
complet gol, cu excepţia unui teanc de coli prea albe și, desigur, 
indispensabila fotografie de familie cu soţia blondă, doi copii 
adorabili și un câine cu păr moale la fel ca Tripp. Nimic altceva. 
Un birou mare. Nimic pe el. 

— Am vrut să-i îndepărtez cât de mult posibil de campus, îi 
spusei eu, mai ales după manifestarea aceea de violenţă. Așa că 
am cooperat rapid. 

— Și, prin ei, te referi la cei doi bărbaţi care... te-au răpit? 

— Da. 

— Cine erau acești bărbaţi? 

— Nu știu. 


VP - 112 


— Și cum adică, pur și simplu te-au răpit pentru o 
răscumpărare? 

— Mă îndoiesc, îi răspunsei eu, conștient de cât de nebunește 
suna totul. Unul mi-a intrat cu forţa în casă. Celălalt aștepta la 
furgonetă. Au insistat să merg cu ei. 

— Eşti un tip cu o statură impunătoare. Puternic. Cu un fizic 
intimidant. 

Am așteptat. 

— Cum te-au convins să mergi cu ei? 

Am sărit peste partea cu Natalie și, în schimb, am aruncat 
bomba. 

— Erau înarmaţi. 

A făcut din nou ochii mari. 

— Cu pistoale? 

— Da. 

— Adevărate? 

— Erau pistoale adevărate, da. 

— De unde știi? 

Am decis să nu menţionez că unul a tras în mine. M-am 
întrebat dacă poliţia o fi găsit gloanţe lângă autostradă. Trebuia 
să verific. 

— Ai mai spus cuiva despre asta? mă întrebă Tripp, când văzu 
că nu-i răspund. 

— Le-am spus polițiștilor, dar nu sunt sigur că m-au crezut. 

S-a lăsat pe spate și a început să se tragă de o buză. Știam ce 
gândește: cum ar reacţiona studenţii, părinţii lor și absolvenții 
importanţi dacă ar ști că niște pistolari au fost în campus? Și nu 
numai că au fost în campus, dar, dacă povestea mea era 
adevărată - lucru discutabil în cel mai bun caz -, au răpit un 
profesor și au atacat un student. 

— Erai destul de beat atunci, nu-i așa? 

Acu e acu. 

— Da. 

— Avem o cameră de supraveghere în mijlocul curții. Mersul 
tău era un fel de bălăbănit. 

— Așa se întâmplă când bei prea mult. 

— Avem și informaţii că ai plecat din Library Bar la ora 1 
noaptea... și, totuși, nu ai fost văzut bălabănindu-te prin campus 
până la 3. 

Din nou am așteptat. 


VP-113 


— Unde ai fost timp de două ore? 

— De ce? 

— Pentru că investighez un atac asupra unui student. 

— Se știe că s-a întâmplat după ora 3. Ce, crezi că l-am 
plănuit timp de două ore? 

— Nu cred deloc că e nevoie de sarcasm, Jacob. E o problemă 
serioasă. 

Am închis ochii și am simţit cum se învârte camera. Avea 
dreptate. 

— Am plecat cu o domnişoară. N-are nicio importanţă. Nu l-aș 
lovi niciodată pe Barry. Mă vizitează săptămânal la birou. 

— Da, și el te-a apărat. A spus că ești profesorul lui preferat. 
Dar trebuie să analizez faptele, Jacob. Inţelegi asta, nu-i așa? 

— Înţeleg. 

— Un fapt: erai beat. 

— Sunt profesor universitar. Băutura e, practic, o cerinţă 
profesională. 

— Nu e de glumă. 

— Dar e un adevăr. La naiba, am fost la petreceri chiar aici. 
Nici ţie nu ţi-e teamă să dai pe gât unu, două pahare. 

— Nu te ajuţi cu nimic. 

— Nici nu încerc. Încerc să ajung la adevăr. 

— Apoi, alt fapt: deși ești neclar, se pare că, după ce ai băut, 
ai avut o aventură de-o noapte. 

— N-ar trebui să fim neclari, îi răspunsei. Exact asta spun. Ea 
este trecută de 30 de ani și nu lucrează la facultate. Și ce-i cu 
asta? 

— După aceste episoade, un student a fost atacat. 

— Nu de mine. 

— Totuși, e o legătură, spuse el, lăsându-se pe spate. Nu cred 
că am altă opţiune decât să-ţi cer să-ţi iei un concediu. 

— Pentru că am băut? 

— Pentru toată povestea, răspunse el. 

— În mijlocul anului... 

— Vom găsi un înlocuitor. 

— Dar am o responsabilitate față de studenţi. Nu pot să-i 
abandonez pur și simplu. 

— Poate ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să te 
îmbeţi, îmi spuse pe un ton cam tăios. 

— Să te îmbeţi nu e o crimă. 


VP - 114 


— Nu, dar acţiunile ulterioare... 

Vocea i se pierdu, iar pe buze îi apăru un zâmbet. 

— Amuzant, spuse. 

— Ce anume? 

— Am auzit de conflictul tău cu profesorul Trainor de acum 
câţiva ani. Cum de nu vezi asemănarea? 

Am tăcut. 

— E o veche zicală grecească, continuă el. Cocoșatul nu-și 
vede propria cocoașă. 

Am dat din cap. 

— Cu tâlc. 

— Eşti glumet, Jacob, dar chiar crezi că nu ai nicio vină? 

Nu eram sigur ce să cred. 

— N-am spus că n-am nicio vină. 

— Faci doar pe ipocritul? 

A tras un oftat cam prea adânc. 

— Nu-mi face plăcere să-ţi fac asta, Jacob. 

— Aud un „totuși”. 

— Ştii la ce se referă acest „totuși”. Poliţia îţi investighează 
plângerea? 

Nu știam ce să răspund, așa că am ales adevărul. 

— Nu știu. 

— Atunci poate că cel mai bine ar fi să-ţi iei un concediu până 
când se rezolvă toate aceste lucruri. 

Eram pe punctul de a protesta, dar m-am oprit. Avea 
dreptate. Să lăsăm deoparte toate prostiile politice sau 
revendicările juridice. Adevărul e că, într-adevăr, am pus 
studenţii în pericol. Cu adevărat acțiunile mele au dus la rănirea 
serioasă a unui student. Puteam să aduc toate scuzele posibile, 
dar, dacă mi-aş fi ținut promisiunea faţă de Natalie, Barry nu ar 
fi zăcut pe un pat de spital cu fracturi faciale. 

Îmi puteam asuma riscul de a lăsa să se repete așa ceva? 

Ca să nu uit, Bob era tot pe undeva pe-acolo. S-ar putea să 
vrea să-l răzbune pe Otto sau, cel puţin, să-și termine treaba 
sau să-l reducă la tăcere pe martor. Dacă aș rămâne, nu aș 
periclita integritatea studenţilor mei? 

Președintele Tripp a început să-și sorteze hârtiile de pe birou, 
semn clar că întrevederea se terminase. 

— Adună-ţi lucrurile, îmi spuse. Ar fi bine să părăsești 
campusul într-o oră. 


VP - 115 


Capitolul 16 


A doua zi înainte de prânz eram din nou în Palmetto Bluff. Am 
bătut la ușa unei case amplasate într-o fundătură liniștită. Delia 
Sanderson - ăăă, văduva lui Todd Sanderson, bănuiesc - a 
deschis-o cu un zâmbet trist. Era o femeie ce se putea numi 
arătoasă și vânjoasă, în stil țărănesc. Faţa avea trăsături 
puternice și mâinile erau mari. 

— Vă mulţumesc foarte mult că aţi venit până aici, profesore. 

— Vă rog, răspunsei eu, dintr-un mic impuls de vinovăţie, 
spuneţi-mi Jake. 

A făcut un pas într-o parte și m-a invitat să intru. Casa era 
drăguță, aranjată în stilul acela modern, fals victorian, care 
părea să fie în vogă în acele ansambluri rezidenţiale nou-nouțe. 
Proprietatea avea un teren de golf în spate. Era o atmosferă 
proaspătă și liniștită. 

— Nu-ţi pot spune cât de mult apreciez că ai bătut atâta 
drum. 

Un alt impuls. 

— Te rog, spusei eu, sunt onorat. 

— Totuși. Să trimită colegiul un profesor până aici... 

— Nu e cine știe ce, sincer. Am încercat să zâmbesc. E plăcut 
să mai evadezi. 

— Ei bine, îţi sunt recunoscătoare, spuse Delia Sanderson. 
Copiii noștri nu sunt acasă acum. l-am trimis înapoi la școală. 
Trebuie să jelești, dar să faci și ceva, înţelegi, nu-i așa? 

— Da, îi răspunsei eu. 

Nu dădusem detalii precise când am sunat-o ieri. Am spus 
doar că sunt profesor la universitatea lui Todd și că sper să trec 
să vorbesc despre răposatul ei soț și să prezint condoleanţe. Am 
sugerat cumva că vin din partea colegiului? Să spunem că nu 
am descurajat această idee. 

— Dorești o cafea? mă întrebă. 

Am descoperit că oamenii au tendinţa să fie mai relaxaţi când 
îndeplinesc sarcini simple și au sentimentul că își fac oaspeţii să 
se simtă confortabil. Am spus da. 


VP - 116 


Stăteam în foaier. Camerele oficiale, unde se primesc de 
obicei oaspeţii, erau pe dreapta. Camerele de locuit - cele de 
lucru și bucătăria - erau pe stânga. Am urmat-o în bucătărie, 
gândindu-mă că un decor mai cotidian ar putea s-o determine 
să se destăinuie. 

Nu erau semne ale vreunei spargeri recente, dar ce anume 
credeam că o să găsesc? Sânge pe podea? Mobilă răsturnată? 
Sertare deschise? Banda galbenă a poliţiei? 

Bucătăria modernă era vastă, cu o trecere largă într-un spaţiu 
de divertisment de tip „media” și mai vast. Un televizor enorm 
era fixat pe perete. Canapeaua era plină de telecomenzi și 
controlere Xbox. Da, cunosc Xbox. Am unul. Imi place să joc 
Madden. Puteţi să spuneţi ce vreţi, nu-mi pasă. 

S-a îndreptat spre o cafetieră de tipul celor care folosesc 
rezerve individuale. M-am așezat pe un scaun la insula de granit 
a bucătăriei. Ea mi-a arătat o gamă surprinzător de mare de 
rezerve de cafea. 

— De care ţi-ai dori? m-a întrebat. 

— la ghicește, îi răspunsei eu. 

— Eşti genul care preferă cafeaua tare? Pun pariu că da. 

— Ai câștigat pariul. 

A deschis gura aparatului și a introdus o rezervă numită Jet 
Fuel. Aparatul a părut să mănânce rezerva și să elimine 
cafeaua. Apetisantă imagine, recunosc. 

— O vrei neagră? mă întrebă. 

— Nu mă omor după cafeaua chiar așa de tare, îi răspunsei, 
cerând puţin lapte și îndulcitor. 

Mi-a întins ceașca. 

— Nu arăţi ca un profesor universitar. 

Mi se spune frecvent asta. 

— Jacheta mea din tweed e la curăţătorie. 

Pe urmă: 

— Îmi pare rău pentru pierderea suferită. 

— Mulţumesc. 

Am luat o gură de cafea. De ce eram eu aici mai exact? 
Trebuia să aflu dacă Todd al Deliei Sanderson era Todd al lui 
Natalie. Dacă da, ei bine, cum era posibil așa ceva? Ce însemna 
moartea lui? Și ce secrete putea ascunde femeia aceasta din 
faţa mea? 


VP - 117 


Evident, nu aveam nicio idee, dar acum eram dispus să-mi 
încerc norocul. Asta însemna că s-ar putea să fie nevoie să 
forțez nota. Nu mă încânta asta - să îmboldesc o femeie care, 
evident, suferă. Indiferent de ce aș crede că s-ar putea petrece 
aici - și chiar nu aveam nicio idee - Delia Sanderson suferea 
evident. Se vedeau efortul de pe chipul ei, umerii ușor lăsați, 
tulburarea profundă din priviri. 

— Nu știu cum să te întreb cu delicatețe..., am început eu 
fraza. 

M-am oprit, sperând că o să înghită momeala. A făcut-o. 

— Vrei să știi cum a murit? 

— Dacă ţi se pare prea mult... 

— E în regulă. 

— Ziarele spun că s-a întâmplat în timpul unei spargeri. 

S-a albit la față. S-a întors către cafetieră. S-a jucat cu o 
rezervă, a ales una, a lăsat-o, a ales alta. 

— Îmi pare rău, îi spusei. Nu e nevoie să intrăm în detalii. 

— Nu a fost o spargere. 

Am rămas mut. 

— Adică, nu s-a furat nimic. Nu e ceva neobișnuit? Dacă era 
să fie o spargere, nu ai fi luat ceva? Dar ei, pur și simplu... 

A trântit gura cafetierei. 

— Cum ei? o întrebai eu. 

— Ce? 

— Ai spus „ei”. Nu a fost doar un spărgător? 

Incă era cu spatele la mine. 

— Nu știu. Poliţia nu a vrut să facă speculații. Pur și simplu nu 
văd cum un tip ar fi putut face... 

Și-a lăsat capul în jos. Mi s-a părut că am văzut cum i se 
moaie genunchii. M-am ridicat și am început să merg spre ea, 
dar, sincer, cine naiba eram eu? M-am oprit și m-am așezat 
încet la loc pe scaun. 

— Ne-am așteptat să fim în siguranță aici, spuse Delia 
Sanderson. O comunitate închisă. Ne-am așteptat să fim feriţi de 
răufăcătorii de afară. 

Ansamblul imobiliar era imens, pogon după pogon de spațiu 
amenajat. Exista un fel de poartă, o micuță cabană la intrarea în 
ansamblu, o pârghie din oţel care trebuia ridicată pentru a intra 
cu mașina, un gardian care dădea din cap și apăsa un buton. 
Nimic din toate acelea nu putea ţine răufăcătorii la distanţă 


VP - 118 


dacă era vorba de unii hotărâți. Poarta putea descuraja acţiunile 
neplăcute minore. Poate că adăuga o bătaie de cap în plus, 
determinând ca acţiunile respective să se îndrepte către o ţintă 
mai ușoară. Dar protecţie adevărată? Nu. Poarta era mai mult 
un decor de efect. 

— De ce crezi că n-a fost numai unul? o întrebai. 

— Pentru că... după mine, e de neînțeles cum un singur om ar 
putea produce atâtea răni. 

— Ce vrei să spui? 

A scuturat din cap. Cu un deget și-a șters un ochi, apoi 
celălalt. S-a întors cu fața spre mine. 

— Să vorbim despre altceva. 

Am vrut să insist, dar știam că nu va funcţiona aici. Eram un 
profesor de facultate venit în vizită de la universitatea 
răposatului ei soţ. În plus, ei bine, sunt încă o fiinţă umană. Era 
timpul să mă retrag și să aleg o altă cale. 

M-am ridicat cât de ușor am putut și m-am îndreptat spre 
frigider. Erau zeci de fotografii de familie aranjate într-un colaj 
magnetic. Fotografiile erau minunat de simple, aproape prea 
previzibile: ieșiri la pescuit, vizite la Disneyland, spectacole de 
dans, fotografii de Crăciun pe plajă, concerte la sărbătorile 
școlare, absolviri. Frigiderul nu ratase niciunul dintre micile 
repere ale vieţii. M-am aplecat și am studiat faţa lui Todd în 
toate pozele posibile. 

Era același tip? 

In toate pozele de pe frigider era proaspăt ras. Omul pe care îl 
cunoscusem eu avea barba aceea șic, nerasă de patru zile și 
enervantă. Desigur, putea crește în câteva zile, dar mi se părea 
ciudat. Din nou, m-am întrebat: acesta era bărbatul pe care l-am 
văzut căsătorindu-se cu Natalie? 

Simţeam în ceafă privirea Deliei. 

— M-am întâlnit odată cu soțul tău, îi spusei. 

— Oh? 

M-am întors spre ea. 

— Cu șase ani în urmă. 

Și-a ridicat cafeaua - evident că și-a luat una neagră - și s-a 
așezat pe un alt scaun. 

— Unde? 

Nu mi-am luat ochii de la ea când i-am răspuns: 

— În Vermont. 


VP - 119 


Nu a fost niciun șoc sau ceva asemănător, dar faţa i s-a 
crispat puţin. 

— Vermont? 

— Da. Într-un oraș numit Kraftboro. 

— Eşti sigur că era Todd? 

— Era la sfârșitul lui august, am explicat. Stăteam într-o 
tabără de creație. 

Acum părea sincer confuză. 

— Nu-mi amintesc că Todd să se fi dus vreodată în Vermont. 

— Cu șase ani în urmă, am repetat. In august. 

— Da, am auzit când ai spus asta prima dată. 

În tonul ei era acum o undă de nerăbdare. 

Am arătat din nou spre frigider. 

— Totuși, nu arăta chiar așa. 

— Nu te înțeleg. 

— Avea părul mai lung, spusei eu, și avea o barbă nerasă. 

— Todd? 

— Da. 

Reflectă o clipă la asta și un mic zâmbet îi apăru pe buze. 

— Acum înțeleg. 

— Ce anume? 

— Pentru ce ai venit atâta drum până aici. 

Acum eu eram nerăbdător să aud. 

— Nu puteam să fac legătura. Todd nu fusese un membru 
activ al grupului absolvenţilor sau ceva de genul acesta. Nu se 
poate spune că acest colegiu a reprezentat pentru el mai mult 
decât un interes pasager. Acum toată această discuţie despre 
un bărbat din Vermont... 

S-a oprit și a ridicat din umeri. 

— L-ai confundat pe soțul meu cu un alt bărbat. Cu acest 
Todd pe care l-ai întâlnit în Vermont. 

— Nu, sunt destul de sigur că era... 

— Todd nu a fost niciodată în Vermont. Sunt sigură de asta. 
Și, în fiecare august din ultimii opt ani, a călătorit în Africa 
pentru a-i opera pe cei nevoiași. În plus, se bărbierea în fiecare 
zi. Adică, până și duminica, zi fără activitate. Todd nu lăsa nicio 
zi fără să se bărbierească. 

M-am uitat încă o dată la fotografiile de pe frigider. Asta să 
fie? Să fie atât de simplu? Am greșit persoana. Mă gândisem la 


VP - 120 


această posibilitate și înainte, dar atunci, în sfârșit, îmi venea să 
o cred. 

Într-un fel, asta nu schimba prea mult lucrurile. Mai era e- 
mailul de la Natalie. Mai erau Otto și Bob și tot ce se întâmplase. 
Dar pe moment, cine știe, puteam lăsa deoparte legătura dintre 
ele. 

Delia mă cerceta în mod vizibil. 

— Ce se întâmplă? De ce ești aici cu adevărat? 

M-am căutat în buzunar și am scos fotografia lui Natalie. 
Destul de ciudat, am una singură. Nu-i plăceau fotografiile, dar 
am făcut-o pe asta când dormea. Nu știu de ce. Sau poate că 
știu. l-am înmânat-o Deliei Sanderson și am așteptat o reacţie. 

— Ciudat, spuse. 

— Ce anume? 

— Are ochii închiși. 

Și-a ridicat privirile spre mine. 

— Tu ai făcut poza asta? 

— Da. 

— În timp ce dormea? 

— Da. O cunoşti? 

— Nu. S-a holbat la fotografie. Înseamnă ceva pentru tine, nu- 
i așa? 

— Da. 

— Așadar, cine e? 

Ușa din faţă s-a deschis. 

— Mami? 

A lăsat fotografia și s-a îndreptat spre ușă. 

— Eric? E totul în regulă? Ai ajuns devreme acasă. 

Am urmat-o pe coridor. L-am recunoscut pe fiul cu panegiricul 
de la înmormântare. S-a uitat peste mama lui, sfredelindu-mă cu 
privirea. 

— Cine e? întrebă. 

Tonul lui era surprinzător de ostil, de parcă suspecta că 
venisem acolo pentru a mă da la mama lui sau ceva de genul 
acesta. 

— Este profesorul Fisher de la Lanford, spuse ea. A venit să 
întrebe de tatăl tău. 

— Ce să întrebe? 


VP - 121 


— Doar să-mi prezint omagiile, spusei eu, strângând mâna 
tânărului. Îmi pare foarte rău pentru pierderea ta. La fel și toţi 
ceilalți din facultate. 

Mi-a strâns și el mâna tăcut. Stăteam toţi în faţa foaierului ca 
trei străini încurcați, la o petrecere unde nu fuseserăm încă 
prezentaţi. Eric ne-a scos din impas. 

— Nu mi-am găsit adidașii. 

— l-ai lăsat în mașină. 

— O, da. O să-i iau și mă duc înapoi. 

S-a repezit afară pe ușă. L-am urmărit amândoi, poate cu 
aceleași gânduri despre viitorul lui fără tată, care se contura la 
orizont. Nu mai aveam de aflat nimic aici. Era timpul să las în 
pace această familie. 

— Ar trebui să plec, spusei. Îți mulţumesc pentru timpul 
acordat. 

— Cu plăcere. 

Când m-am îndreptat spre ușă, livingul a ajuns în câmpul meu 
vizual. 

Inima mi s-a oprit pe loc. 

— Profesore Fisher? 

Stăteam cu mâna pe clanţa ușii. Au trecut secunde bune. Nu 
știu câte. Nu am apăsat clanţa, nu m-am mișcat, nici măcar nu 
am respirat. Doar mă holbam în living, de-a lungul covorului 
oriental, la un punct de deasupra șemineului. 

Din nou Delia Sanderson: 

— Profesore? 

Vocea ei era foarte îndepărtată. 

În cele din urmă, am lăsat clanţa și m-am dus în living, de-a 
lungul covorului oriental, și m-am holbat deasupra șemineului. 
Delia Sanderson m-a urmat: 

— Ești bine? 

Nu, nu eram bine. Și nu mă înșelasem. Dacă înainte am avut 
întrebări, toate au dispărut acum. Nicio coincidenţă, nicio 
greșeală, nicio îndoială: Todd Sanderson era bărbatul pe care l- 
am văzut căsătorindu-se cu Natalie cu șase ani în urmă. 

O simţeam mai degrabă decât o vedeam pe Delia Sanderson 
stând lângă mine. 

— Mă emoţionează, spuse ea. Pot sta aici ore întregi și mereu 
găsesc ceva nou. 


VP - 122 


Am înțeles. Se uita la lumina matinală blândă venind dintr-o 
parte, nuanţa de roz adusă de o nouă zi, ferestrele întunecate 
ca și cum căsuţa ar fi fost odată călduroasă, dar acum era 
abandonată. 

Era tabloul lui Natalie. 

— Îţi place? mă întrebă Delia Sanderson. 

— Da, spusei eu. Îmi place foarte mult. 


VP - 123 


Capitolul 17 


M-am așezat pe canapea. De data aceasta Delia Sanderson 
nu mi-a oferit cafea. A turnat două degete de whisky Macallan. 
Era devreme și, cum se știe, nu sunt un mare băutor, dar l-am 
acceptat recunoscător și cu mâna tremurândă. 

— Vrei să-mi spui despre ce e vorba? întrebă Delia Sanderson. 

Nu eram sigur cum să explic fără să pară o nebunie, așa că 
am început cu o întrebare. 

— De unde ai acest tablou? 

— Todd l-a cumpărat. 

— Când? 

— Nu știu. 

— Gândește-te. 

— Ce contează? 

— Te rog, îi spusei, încercând să vorbesc calm. Poţi să-mi spui 
de unde și când l-a cumpărat? 

Și-a ridicat privirea, gândindu-se. 

— Nu-mi amintesc de unde. Dar în ce privește când... era 
aniversarea noastră. Acum cinci, poate șase ani. 

— Șase, spusei eu. 

— Din nou acest șase, comentă ea. Nu pricep nimic. 

Nu aveam niciun motiv să mint și - mai rău - nu vedeam 
vreun mod de a-i spune mai pe ocolite, care să atenueze 
lovitura. 

— Ti-am arătat o fotografie cu o femeie care dormea, îţi 
amintești? 

— În urmă cu doar două minute. 

— Exact. Ea a pictat tabloul. 

Delia se încruntă. 

— Ce tot spui? 

— Numele ei e Natalie Avery. Ea era în fotografie. 

— Adică... A dat din cap nelămurită. Nu înţeleg. Credeam că 
predai științe politice. 

— Predau. 

— Atunci ești un fel de istoric de artă? Femeia asta e tot 
absolventă de Lanford? 


VP - 124 


— Nu, nu are nicio legătură. 

M-am uitat din nou la căsuţa de pe deal. 

— O caut pe ea. 

— Pe artistă? 

— Da. 

Mi-a aruncat o privire cercetătoare. 

— A dispărut? 

— Nu știu. 

Ochii ni s-au întâlnit. Nu a dat din cap, dar nici nu a fost 
nevoie. 

— Înseamnă mult pentru tine. 

Nu era o întrebare, dar, oricum, am răspuns. 

— Da. Îmi dau seama că toate astea nu au niciun sens. 

— Nu au, încuviință Delia Sanderson. Dar crezi că soțul meu 
știa ceva despre ea. De aia ai venit aici. 

— Da. 

— Care-i motivul? 

Din nou, n-am avut de ce să mint. 

— O să pară o nebunie. 

Așteptă. 

— Acum șase ani, l-am văzut pe soțul tău căsătorindu-se cu 
Natalie Avery într-o micuță capelă din Vermont. 

Delia Sanderson a clipit de două ori. S-a ridicat de pe canapea 
și s-a îndepărtat întorcându-mi spatele. 

— Cred că ar fi mai bine să pleci. 

— Te rog, ascultă-mă doar. 

Și-a închis ochii, dar, hei, nu-ţi poţi închide urechile. Am vorbit 
repede. l-am explicat cum m-am dus la nuntă în urmă cu șase 
ani, cum am văzut necrologul lui Todd, cum am mers la 
înmormântare și cum am crezut că, poate, m-am înșelat. 

— Te-ai înșelat, a spus după ce am terminat. Asta trebuie să 
fie. 

— Atunci tabloul. E o coincidență? 

Nu a spus nimic. 

— Doamnă Sanderson? 

— Ce anume cauţi? întrebă cu o voce blândă. 

— Vreau s-o găsesc. 

— De ce? 

— Ştii de ce. 

A dat din cap. 


VP - 125 


— Pentru că o iubești. 

— Da. 

— Deși ai văzut-o căsătorindu-se cu un bărbat acum șase ani. 

Nu m-am ostenit să răspund. In casă era o linişte 
înnebunitoare. Ne-am întors amândoi și ne-am uitat la căsuţa de 
pe deal. Voiam să se schimbe cumva. Voiam ca soarele să se 
ridice puţin mai sus sau să văd o lumină la una dintre ferestre. 

Delia Sanderson s-a mai îndepărtat câţiva pași de mine și a 
luat telefonul. 

— Ce faci? o întrebai. 

— Te-am căutat pe Google ieri. După ce m-ai sunat. 

— OK. 

— Am dorit să mă asigur că ești cine ai spus că ești. 

— Cine altcineva aș putea fi? 

Delia Sanderson mi-a ignorat întrebarea. A 

— Era o fotografie de-a ta pe site-ul Lanford. Inainte să 
deschid ușa, m-am uitat pe vizor să mă asigur. 

— Nu pricep unde vrei să ajungi. 

— M-am gândit că paza bună trece primejdia rea. Mi-era 
teamă că cine mi-a ucis soţul... 

Acum am înțeles. 

— S-ar întoarce după tine. 

A ridicat din umeri. 

— Dar ai văzut că sunt eu. 

— Da. Așa că te-am lăsat să intri. Dar acum stau și mă întreb. 
Adică, ai venit cu pretexte false. Cum pot ști că nu ești unul 
dintre ei? 

Nu știam ce să răspund. 

— Așa că deocamdată păstrez distanța, dacă nu te 
deranjează. Stau destul de aproape de ușa din faţă. Dacă te văd 
că te ridici, apăs acest buton pentru 911 și fug. Inţelegi? 

— Nu sunt cu... 

— Înţelegi? 

— Desigur, îi spusei. Nu mă mișc de pe acest scaun. Dar îţi 
pot pune o întrebare? 

Mi-a făcut semn să-i dau drumul. 

— De unde știi că nu am un pistol? 

— Te-am urmărit de când ai intrat. N-ai unde să-l ascunzi sub 
aceste haine. 

Am dat din cap. Apoi am spus: 


VP - 126 


— Dar nu crezi că sunt aici să-ţi fac rău, nu-i așa? 

— Nu. Dar, cum se spune, paza bună trece primejdia rea. 

— Știu că povestea aceea despre nunta din Vermont sună 
nebunește, spusei eu. 

— Așa e, recunoscu Delia Sanderson. Și, totuși, sună prea 
nebunește pentru a fi o minciună. 

Am mai așteptat amândoi o clipă. Ochii ni s-au întors la 
căsuta aceea de pe deal. 

— Era un om foarte bun, spuse Delia Sanderson. Todd putea 
face o avere la cabinetul particular, dar a lucrat aproape 
exclusiv pentru Fresh Start. Știi ce este? 

Numele nu îmi era cu totul necunoscut, dar nu-l puteam 
repera. 

— Mi-e teamă că nu știu. 

La asta chiar a zâmbit. 

— Uau, nu ţi-ai făcut temele înainte să vii. Fresh Start este 
organizaţia caritabilă înfiinţată de Todd și câțiva absolvenți de la 
Lanford. Era pasiunea lui. 

Acum mi-am amintit. Era menţionată în necrologul lui, deși nu 
știam că are o legătură cu Lanford. 

— Ce făcea Fresh Start? 

— Operau în străinătate gura de lup. Tratau arsurile și 
cicatricile și executau diferite alte intervenţii chirurgicale 
cosmetice. Proceduri care schimbau vieţi. După cum spune 
numele, ofereau oamenilor un nou început. Todd și-a dedicat 
viața acestui lucru. Când ai spus că l-ai văzut în Vermont, am 
știut că nu poate fi adevărat. Lucra în Nigeria. 

— Numai că, îi replicai eu, nu lucra acolo. 

— Așadar, îi spui unei văduve că soțul ei a minţit-o. 

— Nu. Îi spun că Todd Sanderson era în Vermont pe 28 august 
în urmă cu șase ani. 

— Și se căsătorea cu fosta ta iubită, artista? 

Nu m-am ostenit să-i răspund. 

O lacrimă i s-a prelins pe obraz. 

— L-au rănit pe Todd. Înainte să-l ucidă. L-au rănit groaznic. 
De ce ar face cineva așa ceva? 

— Nu știu. 

A clătinat din cap. 

— Prin rănit, vrei să spui că au făcut mai mult decât să-l 
omoare? o întrebai eu încet. 


VP - 127 


— Da. 

Din nou n-am știut cum să pun o nouă întrebare sensibilă, așa 
că m-am axat pe stilul direct: 

— Cum l-au rănit? 

Dar, chiar înainte să-mi răspundă, m-am gândit că probabil 
știu răspunsul. 

— Cu scule, spuse Delia Sanderson, înecându-se de plâns. L- 
au legat cu cătușele de un scaun și l-au torturat cu scule. 


VP - 128 


Capitolul 18 


Când avionul a aterizat în Boston, pe telefonul meu nou 
aveam un mesaj de la Shanta Newlin: „Am auzit că te-au dat 
afară din campus. Trebuie să vorbim”. 

Am sunat-o înapoi în timp ce traversam terminalul 
aeroportului. Când a răspuns, Shanta m-a întrebat unde sunt. 

— Aeroportul Logan, îi răspunsei. 

— Ai călătorit bine? 

— Minunat. Ai spus că trebuie să vorbim. 

— Personal. Vino direct de la aeroport la biroul meu. 

— Nu sunt bine-venit în campus, spusei eu. 

— O, așa e, am uitat o clipă. Tot la Judie? Să fii acolo într-o 
oră. _ 

Când am ajuns, Shanta stătea la masa din colț. In față avea 
ceva de băut. Băutura era de un roz strălucitor și avea un 
ananas deasupra. Am arătat spre el. 

— Tot ce-ţi lipsește e o umbreluţă, spusei eu. 

— Păi, credeai mai degrabă că prefer whisky cu sifon? 

— Fără sifon. 

— Scuze. Pentru mine, cu cât sunt mai multe fructe în 
băutură, cu atât mai bine. 

M-am așezat pe scaunul din faţa ei. Shanta a ridicat băutura 
și a sorbit o înghiţitură cu paiul. 

— Am auzit că ai fost implicat într-un atac asupra unui 
student, spuse ea. 

— Acum lucrezi pentru președintele Tripp? 

S-a încruntat sorbind din băutura de fructe. 

l-am spus întreaga poveste - Bob și Otto, furgoneta, uciderea 
în legitimă apărare, fuga din furgonetă, rostogolirea pe deal. 
Expresia nu i s-a schimbat, dar vedeam prin ochii ei că rotițele îi 
funcționează. 

— Ai spus poliţiei toate astea? 

— Oarecum. 

— Ce vrei să spui cu oarecum? 

— Eram destul de beat. Ei cred, se pare, că am inventat 
partea cu răpirea mea și uciderea tipului. 


VP - 129 


S-a uitat la mine de parcă eram cel mai mare prost care a 
locuit vreodată pe această planetă. 

— Chiar ai spus poliţiei partea asta? 

— La început. Apoi Benedict mi-a amintit că, poate, nu era 
cea mai bună idee să recunosc că am ucis un om, chiar dacă am 
fost în legitimă apărare. 

— Primești sfaturi juridice de la Benedict? 

Am ridicat din umeri. Din nou m-am gândit la ideea că trebuie 
să-mi ţin gura. Fusesem avertizat, nu-i așa? Mai era și 
promisiunea. Shanta s-a lăsat pe spate și a sorbit din băutură. A 
venit chelnerița și m-a întrebat ce doresc. Am arătat spre 
băutura de fructe și am indicat că vreau și eu o „virgină” de 
genul acela. Nu știu de ce. Urăsc băuturile de fructe. 

— Ce ai aflat cu adevărat despre Natalie? o întrebai eu. 

— Ti-am spus. 

— Da, nimic, zero, nimicuța. Așadar, de ce ai vrut să mă vezi? 

Pentru ea a venit un sandviş cu ciuperci portobello, iar pentru 
mine unul din pâine de secară cu bacon, curcan și salată. 

— Mi-am permis să comand pentru tine, spuse ea. 

Nu am atins sandvişul. 

— Ce se întâmplă, Shanta? 

— Asta vreau să știu și eu. Cum ai cunoscut-o pe Natalie? 

— Ce contează? 

— Fă-mi pe plac. 

Din nou, ea punea toate întrebările, iar eu dădeam toate 
răspunsurile. l-am povestit cum ne-am cunoscut în taberele din 
Vermont, în urmă cu șase ani. 

— Ce ţi-a spus de tatăl ei? 

— Doar că a decedat. 

Shanta mă privea ţintă în ochii. 

— Nimic altceva? 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi, nu știu - a tras o sorbitură lungă și a ridicat din 
umeri teatral - că a fost profesor aici. 

Am făcut ochii mari. 

— Tatăl ei? 

— Mda. 

— Tatăl ei a fost profesor la Lanford? 

— Nu, la restaurantul lui Judie, spuse Shanta dându-și ochii 
peste cap. Sigur că la Lanford. 


VP - 130 


Încă încercam să-mi limpezesc mintea. 

— Când? 

— A început acum aproximativ treizeci de ani. A predat aici 
șapte ani. La departamentul de științe politice. 

— Glumești? 

— Da, de asta te-am chemat aici. Pentru că sunt o glumeaţă 
de prima clasă. 

Am făcut socoteala. Natalie trebuie să fi fost foarte tânără 
când tatăl ei a început să predea aici - și încă un copil când ela 
plecat. Poate nu a ţinut minte că a fost acolo. Poate acela a fost 
motivul pentru care nu a spus nimic. Dar nici măcar să nu fi știut 
Natalie de asta? Nu mi-ar fi spus „Hei, și tatăl meu a predat aici. 
La același colegiu cu tine”. 

M-am gândit cum a venit în campus cu ochelarii aceia de 
soare și pălăria pe cap, cum a vrut să vadă cât mai multe, cum 
devenise gânditoare în timpul plimbărilor prin împrejurimi. 

— De ce nu mi-a spus? întrebai cu voce tare. 

— Nu știu. 

— A fost concediat? Unde s-a dus ulterior? 

Shanta a ridicat din umeri. 

— O întrebare mai bună ar fi de ce mama lui Natalie a început 
să-și folosească numele de fată? 

— Ce? 

— Numele tatălui ei era Aaron Kleiner. Numele de fată al 
mamei lui Natalie era Avery. Și l-a luat înapoi. A schimbat cu 
numele ei de fată și numele de familie al lui Natalie și Julie. 

— Stai, când a murit tatăl ei? 

— Așadar, Natalie nu ţi-a spus niciodată? 

— Am avut doar impresia că s-a întâmplat cu mult timp în 
urmă. Poate asta e. Poate a murit și de asta au plecat din 
campus. 

Shanta zâmbi. 

— Nu cred, Jake. 

— De ce? 

— Pentru că, iată, unde lucrurile devin cu adevărat 
interesante. lată cum tati se comportă la fel ca fetiţa lui. 

Am tăcut. 

— Nu există nicio dovadă că a murit. 

Am înghiţit în sec. 

— Atunci unde e? 


VP - 131 


— Cum e fata, la fel și tata, Jake. 

— Ce naiba înseamnă asta? 

Dar poate că știam deja. 

— Am încercat să aflu unde e acum profesorul Aaron Kleiner, 
spuse Shanta. Ghici ce am găsit? 

Am așteptat. 

— Ai ghicit - nimic, nada, zero, nimicuţa. De când a plecat din 
Lanford acum un sfert de veac, profesorul Aaron Kleiner a 
dispărut cu desăvârșire. 


VP - 132 


Capitolul 19 


Am găsit niște anuare vechi în biblioteca școlii. 

Erau la subsol. Registrele miroseau a mucegai. Când am 
încercat să le răsfoiesc, paginile lucioase erau lipite. Dar iată-l. 
Profesorul Aaron Kleiner. Fotografia nu era una prea 
remarcabilă. Un bărbat tânăr, destul de chipeș, cu obișnuitul 
zâmbet studiat, destinat să exprime fericirea, dar cu un rezultat 
mai degrabă penibil. M-am uitat ţintă la chipul lui pentru a 
vedea dacă pot identifica vreo asemănare cu Natalie. Poate să fi 
fost. Greu de spus. Mintea ne poate juca feste, după cum știm 
cu toţii. 

Avem tendința să vedem ceea ce vrem să vedem. 

M-am uitat la chipul lui ca și cum aşteptam un răspuns. Nu a 
făcut-o. M-am uitat prin celelalte anuare. Nu mai era nimic de 
aflat. Am răsfoit paginile de științe politice și m-am oprit la o 
poză de grup făcută în faţa la Clark House. Erau acolo toți 
profesorii și personalul auxiliar. Profesorul Kleiner stătea exact 
lângă președintele colegiului, Malcolm Hume. Zâmbetele din 
această fotografie erau mai relaxate, mai naturale. Doamna 
Dinsmore arăta tot de vreo sută de ani. 

Stai. Doamna Dinsmore... 

Am pus sub braț unul dintre anuare și m-am grăbit spre Clark 
House. Era după ore, dar doamna Dinsmore locuia la birou. Da, 
fusesem suspendat și trebuia să stau departe de campus, dar 
mă îndoiam că poliţia campusului va deschide focul. Așa că am 
traversat curtea în care hoinăreau studenţii, cu un registru pe 
care nu-l înregistrasem când am plecat de la bibliotecă. Uitaţi-vă 
la mine, duc o viaţă periculoasă. 

Mi-am amintit cum mergeam pe aici acum șase ani cu Natalie. 
De ce nu spusese nimic? A existat vreun indiciu? A devenit 
tăcută sau a încetinit mersul? Nu-mi aminteam. În schimb, îmi 
amintesc cum pălăvrăgeam zgomotos și fericit prin campus ca 
un ghid al bobocilor, după prea mult Red Bull. 

Doamna Dinsmore s-a uitat spre mine pe deasupra ochelarilor 
ei de citit în formă de semilună. 

— Credeam că ai plecat de aici. 


VP - 133 


— Poate cu trupul, spusei eu, dar sunt vreodată departe de 
inima ta? 

Și-a dat ochii peste cap. 

— Ce vrei? 

Am pus anuarul în faţa ei. Era deschis la poza de grup. Am 
arătat spre tatăl lui Natalie. 

— Îţi amintești de un profesor pe nume Aaron Kleiner? 

Doamna Dinsmore a luat-o pe îndelete. Ochelarii de citit erau 
agăţaţi de gât cu un lănţișor. l-a scos, i-a curăţat cu niște mâini 
tremurânde și i-a pus la loc. Chipul ei era neclintit. 

— Mi-l amintesc, spuse încet. De ce întrebi? 

— Ştii de ce a fost concediat? 

S-a uitat spre mine. 

— Cine a spus că a fost concediat? 

— Sau de ce a plecat? Îmi poţi spune ceva despre ce s-a 
întâmplat cu el? 

— A plecat de aici acum 25 de ani. Tu aveai poate zece ani 
când a plecat. 

— Știu. 

— Atunci de ce întrebi? 

Nici nu știam cum să jonglez în jurul acestei întrebări. 

— Îți amintești de copiii lui? 

— Fetiţe. Natalie și Julie. 

Nicio ezitare. Asta m-a surprins. 

— Îți amintești de numele lor? 

— Și ce-i cu asta? 

— Acum șase ani am cunoscut-o pe Natalie la o tabără în 
Vermont. Ne-am îndrăgostit. 

Doamna Dinsmore a așteptat să spun mai multe. 

— Știu că pare o nebunie, dar încerc să o găsesc. Cred că 
poate fi în pericol și poate are legătură cu tatăl ei, nu știu. 

Doamna Dinsmore m-a privit insistent vreo două secunde. Și- 
a lăsat ochelarii de citit să-i cadă la loc pe piept. 

— A fost un profesor bun. Ti-ar fi plăcut. Cursurile lui erau 
pline de viață. Se pricepea de minune să-și însufleţească 
studenții. 

Privirea i-a căzut din nou pe fotografia din anuar. 

— În zilele acelea, câţiva dintre profesorii mai tineri aveau și 
rolul de monitor la dormitor. Aaron Kleiner era unul dintre 
aceștia. El și familia lui locuiau la parterul căminului Tingley. 


VP - 134 


Studenţii îi iubeau. Îmi amintesc cum, într-un an, studenţii au 
pus mână de la mână și au cumpărat un set de leagăne pentru 
fetițe. L-au montat într-o duminică dimineaţa în curtea din 
spatele clădirii Pratt. 

Părea melancolică. 

— Natalie era o fetiţă adorabilă. Cum arată acum? 

— E cea mai frumoasă femeie din lume, îi răspunsei. 

Doamna Dinsmore mi-a zâmbit strâmb. 

— Eşti un romantic. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Mai multe lucruri, spuse ea. Circulau niște zvonuri despre 
căsnicia lor. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Ce fel de zvonuri sunt mereu în campusul unui colegiu? 
Copii mici, o nevastă neatentă, un bărbat atractiv într-un 
campus cu studente impresionabile. Te tachinez în legătură cu 
fetele care se opresc la biroul tău, dar am văzut prea multe vieţi 
ruinate de această tentație. 

— A avut o aventură cu o studentă? 

— Poate. Nu știu. Așa se zvonea. Ai auzit de vicepreședintele 
Roy Horduck? 

— l-am văzut numele pe niște plăci. 

— Aaron Kleiner l-a acuzat pe Horduck de plagiat. Acuzaţiile 
nu au fost niciodată înaintate oficial, dar poziția de 
vicepreședinte e una destul de puternică. Aaron Kleiner a fost 
retrogradat. Apoi a fost implicat într-un scandal legat de copiat. 

— Un profesor a copiat? 

— Nu, sigur că nu. A acuzat un student, poate doi. Nu-mi mai 
amintesc detaliile. Poate că asta a fost prăbușirea lui, nu știu. A 
început să bea. S-a comportat din ce în ce mai haotic. Au apărut 
zvonuri. 

S-a holbat din nou la fotografie. 

— Așadar, i s-a cerut să demisioneze? 

— Nu, spuse doamna Dinsmore. 

— Atunci ce s-a întâmplat? 

— Într-o zi, nevasta lui a intrat exact pe această ușă. 

A arătat spre spatele ei. Știam care ușă. Intrasem și eu pe 
acolo de o mie de ori, dar tot m-am uitat, ca și cum mama lui 
Natalie ar fi putut să intre din nou. 


VP - 135 


— Plângea. lIsteric, într-adevăr. Stăteam exact unde sunt 
acum, chiar în acest loc, chiar la acest birou... 

Glasul i s-a stins. 

— Voia să-l vadă pe profesorul Hume. Nu era aici, așa că l-am 
sunat. A venit repede. l-a spus acestuia că profesorul Kleiner 
dispăruse. 

— Dispăruse? 

— Iși făcuse bagajul și fugise cu o altă femeie. O fostă 
studentă. 

— Cine? 

— Nu știu. După cum am spus, era isterică. Pe vremea aceea 
nu erau telefoane mobile. Nu aveam cum să dăm de el. Am 
așteptat. Imi amintesc că avea un curs în după-amiaza aceea. 
Nu a mai apărut. Profesorul Hume a fost nevoit să suplinească în 
ziua aceea. Ceilalţi profesori l-au suplinit cu rândul până s-a 
încheiat semestrul. Studenţii au fost foarte supăraţi. Părinţii au 
sunat, dar profesorul Hume i-a împăcat acordând fiecăruia 
punctaj maxim. 

A ridicat din umeri, a împins anuarul spre mine și s-a prefăcut 
că se întoarce la lucru. 

— De atunci n-am mai auzit de el. 

Am înghiţit în sec. 

— Așadar, ce s-a întâmplat cu soţia și fiicele lui? 

— Același lucru, bănuiesc. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— S-au mutat la sfârșitul semestrului. Nici de ele nu am mai 
auzit. Întotdeauna am sperat că vor ajunge cu toţii la un alt 
colegiu - că se vor împăca. Dar cred că nu asta s-a întâmplat, 
nu-i așa? 

— Nu. 

— Atunci ce s-a întâmplat cu ele? întrebă doamna Dinsmore. 

— Nu știu. 


VP - 136 


Capitolul 20 


Cine ar putea ști? 

Răspuns: sora lui Natalie, Julie. Mă expediase când am vorbit 
la telefon. M-am întrebat dacă nu aș avea mai mult noroc să mă 
prezint în persoană. 

Mă înapoiam la mașină, când mi-a sunat telefonul mobil. Am 
verificat numărul apelantului. Prefixul era 802. 

Vermont. 

Am răspuns la apel și am salutat. 

— Hm, bună. Ţi-ai lăsat cartea de vizită la cafenea. 

Am recunoscut vocea. 

— Cookie? 

— Ar trebui să vorbim, spuse ea. 

Am strâns mai tare telefonul. 

— Ascult. 

— Nu am încredere în telefoane, spuse Cookie. Avea un 
tremur în voce. Poţi veni până la mine? 

— Pot veni chiar acum cu mașina dacă vrei. 

Cookie mi-a explicat cum pot ajunge la ea acasă, nu departe 
de cafenea. Am urmat drumul 91 spre nord și am încercat fără 
succes să nu depășesc viteza legală. Inima îmi bătea în piept, 
ținând parcă ritmul cu nu știu ce cântec de la radio. Când am 
ajuns la graniţa statală, era deja miezul nopţii. Începusem 
dimineața aceea zburând cu avionul să o văd pe Delia 
Sanderson. Fusese o zi lungă și, doar pentru o secundă, am 
simţit epuizarea. Mi-a venit brusc în minte momentul în care am 
văzut pentru prima dată tabloul lui Natalie cu căsuţa de pe deal 
- și pe Cookie apropiindu-se din spate și întrebându-mă dacă îmi 
place. 

De ce, m-am întrebat din nou, se prefăcuse Cookie că nu-și 
amintește de mine când am oprit la cafenea? 

Mi-a mai venit ceva în minte. Toţi cei pe care i-am întâlnit au 
spus că nu existase niciodată o tabăra de Reîncărcare Creativă, 
însă doar Cookie, atunci când a negat, a spus „Nu am lucrat 
niciodată în tabără”. 


VP - 137 


Nu m-am prins în momentul acela, dar, dacă nu ar fi existat 
niciodată o tabără pe deal, nu ar fi fost răspunsul ei ceva de 
genul „A? Ce tabără?” 

Am încetinit când am trecut pe lângă cafeneaua-librărie a lui 
Cookie. Erau doar două felinare stradale, ambele aruncând 
umbre lungi, amenințătoare. Nu era nimeni. Centrul micului oraș 
era perfect liniștit, prea liniștit, ca în scena aceea din filmele cu 
zombi, de dinainte ca eroul să fie înconjurat de mâncătorii de 
carne. Am luat-o la dreapta la capătul cvartalului, am mai mers 
o jumătate de milă și am luat-o din nou la dreapta. Acum nu mai 
era niciun felinar. Singura lumină venea de la farurile mele. 
Dacă dădeam de case sau clădiri, și acolo toate luminile 
fuseseră stinse. Cred că nimeni nu folosea sisteme de iluminat 
automate pentru a descuraja spărgătorii. Inteligentă chestie. Mă 
îndoiam că spărgătorii puteau găsi casele în așa o beznă. 

Mi-am verificat GPS-ul și am văzut că mai am 800 de metri 
până la destinaţie. Încă două viraje. Ceva asemănător cu spaima 
a început să mi se strecoare în suflet. Am citit cu toţii despre 
cum unele animale și creaturi marine pot presimţi pericolul. 
Efectiv pot simţi amenințările sau chiar dezastrele naturale 
iminente, aproape ca și cum ar avea un radar de supravieţuire 
sau tentacule invizibile care ajung în toate colțurile. Cândva, 
desigur, și omul primitiv trebuie să fi avut această abilitate. 
Acele calităţi instinctive de supraviețuire s-au păstrat. Poate 
sunt în stare latentă. Poate s-au atenuat din lipsă de utilizare. 
Dar acel instinct al omului de Neanderthal este mereu acolo, 
stând la pândă sub costumul și cămașa noastră. 

În acel moment, pentru a folosi jargonul din cartea de benzi 
desenate a copilăriei, simţurile mele de Spidey erau încordate. 

Am stins farurile și am parcat încet lângă bordură într-un 
întuneric beznă, folosindu-mă, practic, de simţul de percepţie. 
Nu existau pietre care să încadreze strada. Caldarâmul se 
continua, pur și simplu, în iarbă. Nu știam ce aveam să fac, dar, 
cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai mult îmi 
spuneam că o măsură de prevedere era firească. 

Puteam merge pe jos de aici. 

Am ieșit încet din mașină. Odată ce am închis ușa, odată ce 
nu mai era nicio sursă de lumină, mi-am dat seama cât de 
întuneric era. Noaptea părea a fi o creatură vie mistuitoare, care 
îmi acoperea ochii. Am așteptat vreo două minute, doar stând 


VP - 138 


acolo, lăsându-mi ochii să se adapteze. Adaptarea ochilor la 
întuneric - o altă aptitudine pe care, fără îndoială, am moștenit- 
o de la omul primitiv. Când am putut vedea la cel puţin câţiva 
metri în fața mea, am pornit la drum. Aveam și telefonul mobil 
la mine. Era încărcat cu aplicaţii pe care nu le foloseam 
niciodată, dar cea pe care o foloseam, cea care, probabil, era 
cea mai utilă și mai puţin tehnică, era banala lanternă. M-am 
gândit dacă să o aprind sau nu, dar am decis să nu o fac. 

Dacă exista vreun pericol - și nu-mi puteam imagina care ar 
putea fi acel pericol sau ce formă ar putea lua -, nu voiam să 
atrag atenţia cu o lanternă strălucitoare. Asta a și fost ideea 
când am parcat și m-am furișat, corect? 

Mi-am amintit brusc de momentul când am fost prins ca într-o 
capcană în spatele furgonetei. Nu aveam deloc remușcări în 
legătură cu ce fusesem obligat să fac pentru a scăpa - aș face-o 
din nou, desigur, de o mie de ori -, dar nu mai aveam nicio 
îndoială că ultimele momente ale lui Otto îmi vor bântui somnul 
până la moarte. Aveam să aud întotdeauna trosnitura înfundată 
a gâtului frânt, aveam să-mi amintesc întotdeauna de senzaţia 
pe care am avut-o când oasele și cartilajele au cedat, punând 
capăt unei vieţi. Ucisesem pe cineva. Luasem o viaţă de om. 

Apoi gândurile mele s-au îndreptat spre Bob. 

Am încetinit pașii. Ce a făcut Bob după ce am scăpat 
rostogolindu-mă pe deal? Trebuie să se fi întors la furgonetă, să 
fi demarat, probabil să fi abandonat undeva cadavrul lui Otto și 
apoi... 

E posibil să încerce din nou să mă găsească? 

M-am gândit la încordarea din vocea lui Cookie. Ce dorea să- 
mi spună? Și de ce era brusc atât de urgent? De ce să mă 
cheme atunci, acolo, noaptea târziu, fără să-mi dea ocazia să 
cântăresc bine lucrurile? 

Ajunsesem la cvartalul lui Cookie. La câteva ferestre se 
vedeau niște luminiţe, conferind caselor o licărire fantomatică, 
ca a unui felinar scobit dintr-un dovleac. Casa de la capătul 
fundăturii avea mai multe luminiţe decât celelalte. 

Era a lui Cookie. 

M-am dus spre stânga pentru a nu fi văzut. Luminile de la 
terasa ei din faţă erau aprinse, așa că nu pe acolo trebuia să mă 
apropii. Nu dacă îmi doream să rămân nevăzut. Casa era o 
construcţie amplă, cu un singur nivel, nefiresc de lungă și ușor 


VP - 139 


inegală, de parcă anexele fuseseră alipite fără prea multă 
atenţie. Rămânând aplecat, am dat un ocol spre partea laterală 
a casei. Am încercat să stau în întuneric. Literalmente m-am 
târât ultimii zece metri spre cea mai luminată fereastră. 

Și apoi? 

Eram în patru labe sub fereastră. Am stat nemișcat și am 
încercat să ascult. Nimic. Există liniște și mai există liniștea de la 
tară, liniștea pe care o poţi simţi și atinge, liniștea profundă și 
cuprinzătoare. Asta era în jurul meu în acel moment. O liniște 
reală, adevărată, de la ţară. 

Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul. Genunchii mi- 
au trosnit, iar sunetul parcă a ţipat în mijlocul tăcerii. Aveam 
picioarele sub mine, genunchii foarte îndoiţi, iar mâinile pe 
coapse. M-am pregătit să mă înalt ca un piston uman, astfel 
încât să arunc o privire pe fereastră. 

Ferindu-mi în mare parte faţa, m-am ridicat în colţul ferestrei 
astfel încât să-mi expun doar un ochi și sfertul de sus din 
dreapta al feţei. Am clipit de la lumina bruscă și m-am uitat în 
cameră. 

Cookie era acolo. 

Stătea pe canapea. Spatele lui Cookie era drept ca o 
lumânare. Gura era nemișcată. Denise, partenera ei, stătea 
lângă ea. Se ţineau de mână, dar feţele le erau palide și trase. 
Încordarea lor vizibilă se transmitea în valuri. 

Nu trebuia să fii expert în limbajul trupului pentru a vedea că 
erau agitate dintr-un anumit motiv. Am avut nevoie de alte 
câteva clipe pentru a-mi da seama care era acel motiv. 

Pe scaunul de vizavi stătea un bărbat. 

Bărbatul stătea cu spatele la mine, așa că, la început, nu i-am 
putut vedea decât partea de sus a capului. 

Primul meu gând a fost unul care m-a speriat: putea fi Bob? 

M-am mai ridicat câţiva centimetri, încercând să mă uit mai 
bine la bărbat. N-am avut noroc. Scaunul era mare și somptuos. 
Omul se afundase adânc în el, dispărând din vedere. M-am 
mutat în partea cealaltă a ferestrei, schimbându-mi sfertul 
expus al feței cu cel din partea stângă de sus. Acum puteam 
vedea că părul era creț și grizonant. 

Nu era Bob. Cu siguranţă nu era Bob. 

Bărbatul vorbea. Cele două femei ascultau cu atenţie, 
aprobând la unison tot ce spunea el. M-am întors și mi-am lipit 


VP - 140 


urechea de fereastră. Geamul era rece. Am încercat să înțeleg 
ce spunea bărbatul, dar sunetele erau prea înăbușite. Am 
aruncat din nou o privire în cameră. Bărbatul de pe scaun s-a 
aplecat puţin în faţă, încercând să facă o remarcă. Apoi și-a 
înclinat într-o parte bărbia suficient de mult pentru a-i vedea 
profilul. 

Cred că am scos un icnet de surpriză. 

Bărbatul avea barba. Asta era cheia. Așa am reușit să-l 
recunosc - barba și părul creţ. Mi-a venit din nou brusc în minte 
momentul în care am văzut-o prima dată pe Natalie, așezată pe 
scaun cu ochelarii pe nas. Lângă ea, așezat la dreapta ei, era un 
bărbat cu barbă și păr creţ. 

Exact bărbatul acela. 

Ce naiba...? 

Tipul cu barbă s-a ridicat de pe scaunul somptuos. A început 
să meargă, gesticulând violent. Cookie și Denise erau agitate. 
Se ţineau de mână atât de strâns, încât jur că am văzut cum li s- 
au albit încheieturile. Atunci am mai observat ceva care m-a 
făcut să mă clatin - ceva ce m-a făcut să înţeleg deodată, ca un 
trăsnet, importanţa acestei mici misiuni de recunoaștere pe care 
am desfășurat-o înainte de a mă aventura orbește în această 
situaţie. 

Bărbatul cu barbă avea un pistol. 

Am îngheţat așa cum eram, pe jumătate ghemuit. Picioarele 
au început să-mi tremure de teamă sau din cauza efortului, nu 
știam care dintre ele. M-am lăsat din nou pe vine. Și apoi? 

Fugi, prostule. 

Mda, asta părea cea mai bună mișcare. S-o zbughesc înapoi la 
mașină. Să sun poliţia. Să-i las pe ei să gestioneze situaţia. Am 
încercat să-mi imaginez cum s-ar derula acest scenariu. În 
primul rând, cât timp le-ar trebui poliţailor să ajungă acolo? Stai, 
măcar m-ar crede? Le-ar suna pe Cookie și Denise mai întâi? Ar 
veni o echipă SWAT? Apoi, dacă stau și mă gândesc, ce anume 
se petrecea acolo, de fapt? Bărbosul le-a răpit pe Cookie și 
Denise și le-a pus să mă sune - sau erau toţi în aceeași gașcă? 
lar, dacă erau o gașcă, ce s-ar întâmpla după ce aș suna? Poliţaii 
și-ar face apariţia, iar Cookie și Denise ar nega totul. Bărbosul și- 
ar ascunde pistolul și ar face pe prostul. 

Dar apoi, ce alternativă aveam? Trebuia să aduc polițiștii, 
corect? 


VP - 141 


Bărbosul a continuat să se miște. Tensiunea din cameră făcea 
ca aceasta să pulseze ca o inimă. Bărbosul s-a uitat la ceas. Și-a 
scos telefonul mobil și l-a ţinut ca pe un walkie-talkie. A zbierat 
ceva în el. 

Cu cine vorbea? 

Stai, m-am gândit. Dacă erau și alţii? Era timpul să plec. Să 
sun polițaii, să nu sun polițaii, în fine. Tipul acela era înarmat. Eu 
nu. 

Hasta luego, nemernicilor. 

Tocmai aruncam o ultimă privire pe fereastră, când am auzit 
un lătrat de câine în spatele meu. Am îngheţat pe loc. Bărbosul 
nu. Capul i s-a întors repede spre lătrat - și, prin urmare, spre 
mine - de parcă ar fi fost tras de sfori. 

Ochii ni s-au întâlnit prin fereastră. Am văzut cum ai lui s-au 
făcut mari de surpriză. Pentru o fracțiune de secundă - o sutime 
de secundă, poate două - niciunul nu ne-am mișcat. Doar ne 
holbam șocați, neștiind ce să credem unul despre celălalt, până 
când Bărbosul și-a scos pistolul, l-a îndreptat spre mine și a 
apăsat pe trăgaci. 

M-am dat în spate în momentul în care glonţul a străpuns 
fereastra. 

Am căzut la pământ. Cioburi de sticlă s-au revărsat asupra 
mea. Câinele lătra în continuare. M-am rostogolit tăindu-mă în 
sticlă și m-am ridicat în picioare. 

— Stop! 

Era vocea unui alt bărbat venind din stânga. Nu am 
recunoscut vocea, dar tipul era afară. O, Doamne, trebuia să 
plec de acolo. Nu am avut timp de gândire sau ezitare. Am rupt- 
o la fugă în cealaltă direcţie. Am dat colțul, cu picioarele 
pompând, până aproape de spaţiul deschis. 

Sau așa am crezut. 

Mai devreme mă încrezusem în simţurile mele ascuţite de 
Spidey, care m-au înzestrat cu premoniţia pericolului. Dacă așa 
stăteau lucrurile, atunci aceleaşi simţuri tocmai mă 
dezamăgiseră în mod lamentabil. 

Un alt bărbat stătea chiar după colț. Mă așteptase, cu bâta de 
baseball pregătită. Am reușit să-mi potolesc picioarele, dar nu 
am mai avut timp pentru nimic altceva. Partea groasă a bâtei a 
venit drept spre mine. Nicio șansă să reacţionez. Nicio șansă să 


VP - 142 


fac altceva decât să stau acolo ca prostul. Lovitura a aterizat 
drept în fruntea mea. 

Am căzut la pământ. 

Poate că mi-a mai dat o lovitură cu bâta. Nu știu. Mi-am dat 
ochii peste cap și mi-am pierdut cunoștința. 


VP - 143 


Capitolul 21 


Primul lucru când mi-am revenit: durerea. 

Nu mă mai puteam gândi la altceva decât la durerea imensă, 
copleșitoare pe care nu știam cum s-o domolesc. Mă simțeam 
de parcă ţeasta îmi fusese sfărâmată, mici fragmente de os se 
desprinseseră, iar zimţii lor tăioși îmi sfâșiau cele mai sensibile 
ţesuturi cerebrale. 

Mi-am mișcat ușor capul într-o parte, dar asta nu a făcut 
decât să înfurie acei zimţi tăioși. M-am oprit, am clipit din ochi, 
am clipit din nou într-o tentativă de a-i deschide, apoi am cedat. 

— E treaz. 

Vocea îi aparţinea lui Cookie. Am încercat din nou să-mi 
deschid forțat ochii. Aproape că mi-am folosit degetele 
împotriva pleoapelor. Am fost copleșit de durere. Mi-a luat 
câteva secunde, dar, în cele din urmă, am reușit. Mi-a mai luat 
alte câteva secunde pentru a mă concentra și a începe să 
înțeleg unde mă aflam. 

Nu mai eram afară. 

Cel puţin asta era sigur. M-am uitat în sus la grinzile vizibile 
din lemn ale acoperișului. Nu eram nici în casa lui Cookie. Ea 
avea o locuinţă cu un singur nivel. Aceasta arăta mai mult ca un 
hambar sau o casă de la ţară. Sub mine era o podea de lemn, nu 
pământ, așa că am exclus hambarul. 

Cookie era acolo. La fel și Denise. Bărbosul a venit și s-a uitat 
spre mine cu o ură pură, nemascată. Nu aveam idee de ce. Am 
văzut un al doilea bărbat stând lângă o ușă la stânga mea. Un al 
treilea bărbat stătea în faţa unui ecran de calculator. Nu l-am 
recunoscut pe niciunul. 

Bărbosul a așteptat, privindu-mă dușmănos. Probabil s-a 
gândit că voi spune ceva previzibil precum „Unde sunt?” Nu am 
făcut-o. Am folosit timpul pentru a mă calma și a încerca să-mi 
adun gândurile. 

Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce era vorba. 

Am continuat să-mi mișc ochii, încercând să înțeleg ce e cu 
camera aceea. Am căutat o cale de scăpare. Am văzut o ușă și 


VP - 144 


trei ferestre, toate închise. Ușa mai era și păzită. Mi-am amintit 
că cel puţin unul dintre ei era înarmat cu un pistol. 

Trebuia să stau liniștit. 

— Vorbește, îmi spuse Bărbosul. 

Dar nu am făcut-o. M-a lovit în coaste. Am scos un geamăt, 
dar nu m-am mișcat. 

— Jed, nu face asta, spuse Cookie. 

Jed Bărbosul s-a holbat la mine. În ochi i se putea citi furia. 

— Cum l-ai găsit pe Todd? 

Asta m-a zăpăcit. Nu știu ce întrebare mă așteptam să-mi 
pună, dar în niciun caz asta. 

— Ce? 

— M-ai auzit, spuse Jed. Cum l-ai găsit pe Todd? 

Capul îmi vâjâia. Nu vedeam cum mă putea ajuta o minciună, 
așa că am mers pe adevăr. 

— Necrologul lui. 

Jed s-a uitat la Cookie. Acum am văzut derută pe chipurile lor. 

— l-am văzut necrologul, continuai eu. Era pe website-ul 
colegiului. Așa am ajuns la înmormântarea lui. 

Jed s-a răsucit pentru a mă lovi din nou, dar Cookie l-a oprit 
dând din cap dezaprobator. 

— Nu vorbesc de acum, se răsti Jed. Vorbesc de înainte. 

— Ce înainte? 

— N-o face pe prostul. Cum l-ai găsit pe Todd? 

— Nu știu despre ce vorbești, spusei eu. 

Furia din ochi i-a explodat. A scos pistolul și l-a îndreptat spre 
mine. 

— Minti. 

Am tăcut. 

Cookie s-a apropiat de el. 

— Jed? 

— Inapoi, o repezi el. Știi ce-a făcut? Ştii? 

Cookie a încuviinţat dând din cap și a făcut ce i se ceruse. Am 
rămas complet nemișcat. 

— Vorbește, se răsti el din nou. 

— Nu știu ce vrei să-ţi spun. 

Am aruncat o privire la tipul care stătea lângă calculator. 
Părea speriat. La fel și tipul de lângă ușă. M-am gândit din nou 
la Bob și Otto. Ei nu paăruseră speriaţi. Păruseră operativi și 
experimentați. Acești tipi nu păreau. Nu știam ce însemna asta, 


VP - 145 


dacă putea însemna ceva, cu excepţia faptului că, oricum, 
aveam mari probleme. 

— Încă o dată te întreb, începu Jed cu dinţii încleștaţi. Cum l-ai 
găsit pe Todd? 

— Deja ţi-am spus. 

— L-ai ucis! zbieră Jed. 

— Ce? Nu! 

jed s-a așezat în genunchi și mi-a pus gura pistolului la 
tâmplă. Am închis ochii și am așteptat bubuitura. Și-a apropiat 
buzele de urechea mea. 

— Dacă minţi din nou, șopti el, te ucid acum pe loc. 

Cookie: 

— Jed? 

— Taci! 

A apăsat gura pistolului în tâmpla mea destul de tare încât să 
lase o urmă adâncă. 

— Vorbeşte. 

— Nu l-am... 

Am citit în ochii lui că o nouă negare mi-ar pecetlui soarta. 

— De ce l-aș omorî? 

— Tu să ne zici, spuse Jed. Dar mai întâi vreau să știu cum l-ai 
găsit. 

Lui Jed îi tremura mâna, iar gura pistolului clănțănea pe 
tâmpla mea. Spumele de la gură i se amestecau în barbă. 
Durerea îmi dispăruse, fiind înlocuită de o frică primară. Jed voia 
să apese pe trăgaci. Voia să mă omoare. 

— Ți-am zis, spusei eu. Te rog, ascultă-mă. 

— Minti! 

— Nu mint. 

— L-ai torturat, dar el n-a vrut să vorbească. Oricum Todd nu 
te putea ajuta. Nu știa. Era doar neajutorat și curajos, iar tu, tu, 
ticălosule... 

Eram la câteva secunde de moarte. Auzeam chinul din glasul 
lui și știam că nu va asculta de rațiune. Trebuia să fac ceva, să- 
mi asum riscul să pun mâna pe pistol, dar eram întins pe spate. 
Orice mișcare ar fi durat prea mult. 

— Nu i-am făcut rău niciodată, jur. 

— Şi-mi închipui c-o să mai spui că n-ai fost azi pe la văduva 
lui. 


VP - 146 


— Ba am vizitat-o, spusei eu repede, fericit să fiu de acord cu 
el. 

— Dar nici ea nu știa nimic, nu-i așa? 

— Ce să știe? 

Gura pistolului s-a înfundat și mai mult. 

— De ce te-ai dus să vorbești cu văduva? 

L-am privit în ochi. 

— Ştii de ce, spusei eu. 

— Ce căutai? 

— Nu ce, pe cine, îi răspunsei. O căutam pe Natalie. 

Acum a dat din cap aprobator. Un zâmbet înghețat i-a apărut 
pe faţă. Zâmbetul mi-a spus că îi dădusem răspunsul corect... și 
raspunsul greșit. 

— De ce? mă întrebă. 

— Cum adică de ce? 

— Cine te-a angajat? 

— Nu m-a angajat nimeni. 

— Jed! 

De data aceasta nu era Cookie. Era tipul de la ecranul de 
calculator. 

Jed s-a întors, enervat de întrerupere. 

— Ce? 

— Mai bine te-ai uita la asta. Avem musafiri. 

Jed și-a îndepărtat pistolul de capul meu. Am scos un suspin 
puternic de ușurare. Tipul de la calculator a întors monitorul 
astfel încât Jed să vadă ecranul. Era o cameră de supraveghere 
în alb și negru. 

— Ce caută ăștia aici? întrebă Cookie. Dacă îl găsesc aici... 

— Sunt prietenii noștri, spuse Jed. Să nu ne facem griji până 
când... 

N-am mai așteptat. Am văzut o șansă și am profitat de ea. 
Fără niciun avertisment, am sărit în picioare și am alergat spre 
tipul care bloca ușa. Mi se părea că alerg cu încetinitorul, ca și 
cum dura prea mult să ajung la ușă. Mi-am lăsat în jos umărul, 
pregătit să intru în el. 

— Stop! 

Eram poate la doi pași de tipul care păzea ușa. Era ghemuit, 
încordându-și toate puterile pentru atacul meu. Creierul 
continua să-mi lucreze, calculând și recalculând. În mai puţin de 
câteva secunde - mai puţin de câteva nanosecunde - am văzut 


VP - 147 


tot scenariul care avea să urmeze. De cât timp aveam nevoie 
pentru a-l dobori pe tip? In cel mai bun caz, două sau trei 
secunde. Apoi trebuia să mă întind după mânerul sferic, să-l 
răsucesc, să deschid rapid ușa, să fug afară. 

Cât timp mi-ar lua toate astea? 

Concluzie: prea mult. 

Până atunci, încă doi bărbaţi și poate două femei ar fi tăbărât 
peste mine. Sau poate, pur și simplu, Jed ar trage. De fapt, dacă 
ar reacţiona destul de rapid, probabil ar putea trage un foc chiar 
înainte să ajung la tip. 

Pe scurt, calculându-mi sorții de izbândă, mi-am dat seama că 
nu am nicio șansă să ies pe ușă. Așadar, iată-mă, încă alergând 
spre adversar plin de avânt. El era pregătit. Se aștepta să mă 
arunc asupra lui. Am presupus că la fel și Jed cu ceilalţi. 

Atunci nu ţine, nu? 

Trebuia să-i surprind. În ultima clipită, am virat la dreapta și, 
aruncând o privire fugitivă în spate, fără nici cea mai mică 
ezitare, am făcut un salt în față și am plonjat direct prin 
fereastră. 

Incă plutind, cu încă o fereastră fărâme în jurul meu, l-am 
auzit pe Jed strigând: 

— Puneţi mâna pe el! 

Mi-am îndoit braţele și capul, aterizând în rostogolire, sperând 
să-mi folosesc inerția pentru a ajunge lin în picioare. A fost o 
fantezie. Am reușit să mă ridic în picioare, dar inerția nu a 
dispărut brusc. M-a menţinut în mișcare, punându-mă din nou la 
pământ, ducându-mă în tumbe. Când, în cele din urmă, m-am 
oprit, m-am străduit să mă ridic din nou. 

Unde naiba eram? 

Nu era timp de gândire. Eram în curtea din spate, cred. Am 
văzut o pădure. Strada și fațada, am presupus, erau în spatele 
meu. Am pornit într-acolo, dar apoi am auzit ușa din faţă 
deschizându-se. Și-au făcut apariţia cei trei bărbaţi. 

Hopa. 

M-am întors și am alergat în pădure. Bezna m-a înghiţit cu 
totul. Nu vedeam mai mult de câţiva metri în faţă, dar nu era o 
alegere bună să încetinesc. Erau niște bărbaţi pe urmele mele - 
dintre care cel puţin unul avea un pistol. 

— Acolo! auzii pe cineva ţipând. 

— Nu putem, Jed. Ai văzut ce era pe ecran. 


VP - 148 


Așa că am alergat. Am intrat în pădure ferm și rapid și, în cele 
din urmă, am intrat cu capul într-un copac. A fost ca atunci când 
Wile E. Coyote intră într-o greblă - o lovitură surdă urmată de 
vibrații. Creierul a început să trepideze. Lovitura m-a înlemnit și 
am căzut la pământ. Capul deja chinuit mi-a ţiuit de durere. 

Am văzut apropiindu-se lumina unei lanterne. 

Am încercat să mă rostogolesc într-un fel de ascunzătoare. M- 
am lovit lateral de un alt copac sau, la naiba, poate era același. 
Capul mi-a protestat ţiuind. M-am rostogolit în cealaltă direcţie, 
încercând să rămân cât se poate de jos. 

Auzeam cum se apropie niște pași. 

Trebuia s-o iau din loc. 

În direcţia casei am auzit un scrâșnet de anvelope pe pietriș. 
Pe stradă venea o mașină. 

— Jed? 

Era ca un țipăt în șoaptă. Lumina lanternei s-a oprit. Am auzit 
pe cineva strigându-l din nou pe Jed. Apoi lumina lanternei s-a 
stins. Eram din nou în întuneric beznă. Am auzit pașii 
îndepărtându-se. 

Ridică-te și fugi, prostule! 

Capul n-a vrut să mă lase. Am mai rămas întins o clipă și apoi 
am privit în spate spre casa veche de la ţară din depărtare. 
Acum, în sfârșit, o puteam vedea pe din afară pentru prima 
dată. Am rămas neclintit și m-am uitat îndelung. Din nou, 
pământul părea că-mi fuge de sub picioare. 

Era principala clădire a taberei Reîncărcarea Creativă. 

Am fost ostatic în locul în care stătuse Natalie. 

Ce naiba se petrecea? 

Mașina s-a oprit. M-am ridicat doar pentru a arunca o privire. 
Când am făcut-o, când am văzut mașina, am avut o senzaţie de 
ușurare cu totul nouă. 

Era o mașină de poliţie. 

Acum le-am înţeles panica. Jed și grupul lui aveau o cameră 
de supraveghere la intrare. Văzuseră mașina de poliţie venind în 
salvarea mea și se panicaseră. Acum totul avea sens. 

Am pornit spre salvatorii mei. Jed și complicii lui nu mă puteau 
ucide acum. Nu în faţa polițiștilor care veniseră să mă salveze. 
Eram aproape la marginea pădurii, poate la 30 de metri de 
mașina de poliţie, când un alt gând mi-a venit în cap. 

Cum de știuseră polițiștii unde sunt? 


VP - 149 


De fapt, cum de știuseră polițiștii că sunt în pericol? Și, dacă 
erau aici ca să mă salveze, de ce venise mașina atât de încet? 
De ce comentase Jed zicând despre ei că erau „prietenii noștri”? 
Pe măsură ce încetineam, ușurarea mea sufletească risipindu- 
se, mi-au venit în minte și alte întrebări. De ce s-a îndreptat Jed 
spre mașina de poliţie cu un zâmbet larg și făcând familiar cu 
mâna? De ce au coborât din mașină cei doi polițiști făcând la fel 
de familiar cu mâna? De ce și-au strâns toţi mâinile și s-au bătut 
pe spate ca niște vechi amici? 

— Hei, Jed, strigă unul. 

Oh, la naiba. Era Îndesatul. Celălalt politai era Jerry 
Slăbănogul. Am decis să rămân acolo unde eram. 

— Hei, fraţilor, spuse Jed. Ce mai faceţi, prieteni? 

— Bine, omule, când te-ai întors? 

— Acum vreo două zile. Care-i treaba? 

Îndesatul îi răspunse: 

— Ştii un tip pe nume Jake Fisher? 

Stai așa. Se poate să fie aici ca să mă salveze? 

— Nu, nu cred, spuse Jed. 

Ceilalţi erau acum cu toţii afară. Alte strângeri de mână și 
bătăi pe spate. 

— Prieteni, știți un... cum se numea? 

— Jacob Fisher. 

Toţi au dat negativ din cap și au bolborosit că nu știu. 

— E un mandat de arestare pe numele lui, spuse Indesatul. 
Profesor de facultate. Se pare că a ucis un om. 

Mi-a îngheţat sângele în vine. 

Jerry Slăbănogul a adăugat: 

— Gogomanul a și mărturisit. 

— Pare periculos, spuse Jed, dar nu înțeleg ce legătură avem 
noi cu asta. 

— În primul rând, l-am reperat când a încercat să intre pe 
proprietatea ta acum câteva zile. 

— Pe proprietatea mea? 

— Da. Dar nu de asta suntem acum aici. 

M-am tupilat în tufiș, nesigur de ce anume puteam face acolo. 

— Vezi, avem un GPS care a luat urma unui telefon celular, 
spuse Îndesatul. 

— Și coordonatele ne-au condus drept aici, adăugă Jerry 
Slăbănogul. 


VP - 150 


— Nu înțeleg. 

— Simplu, Jed. Îi putem localiza iPhone-ul. Nu e atât de greu 
în zilele noastre. Ce naiba, am pus unul și la telefonul copilului 
meu. Localizatorul ne arată că ucigașul este aici, pe proprietatea 
ta, chiar în acest moment. 

— Un ucigaș periculos? 

— Ar putea fi, mda. De ce nu așteptați cu toţii în casă? S-a 
uitat înapoi spre partenerul lui. Jerry? 

Jerry s-a întors la mașină și a scos la iveală un fel de dispozitiv 
manual. L-a cercetat câteva momente, a atins ecranul tactil și 
apoi a afirmat: 

— Se află pe o rază de 50 de metri - în direcţia asta. 

Jerry Slăbănogul a arătat direct înspre locul în care mă 
ascundeam. 

Mai multe scenarii mi-au trecut prin minte. Unu, cel mai 
evident: să mă predau. Să ridic mâinile, să ies din pădure cu ele 
în sus și să strig cât de tare pot „Mă predau!” Odată ce 
ajungeam în custodia poliţiei, aș fi fost măcar salvat în ce-l 
privește pe Jed și grupul său. 

Mă gândeam serios să fac asta - să ridic mâinile, să strig și să 
mă predau - când l-am văzut pe Jed scoțându-și pistolul. 

Hopa. 

Indesatul spuse: 

— Jed, ce faci? 

— E pistolul meu. Îl deţin legal. Și suntem pe proprietatea 
mea, corect? 

— Corect, și? 

— Și criminalul pe care îl urmăriţi..., începu Jed. 

Acum eram un criminal. 

— Ar putea fi înarmat și periculos. Nu vă lăsăm, prieteni, să-l 
urmăriţi fără ajutor. 

— Nu avem nevoie de ajutor, Jed. Pune-l deoparte. 

— Totuși este proprietatea mea, nu? 

— Este. 

— Atunci, dacă nu vă deranjează, voi rămâne exact aici. 

Brusc, scenariul evident nu mai părea atât de evident. Jed 
intenţiona să mă omoare din două motive. Unu, credea că am 
de-a face cu uciderea lui Todd. Acela era motivul pentru care 
mă înhăţaseră de la bun început. Dar apoi, doi, morţii nu 
vorbesc. Dacă m-aș preda, aș putea spune polițiștilor ce s-a 


VP - 151 


întâmplat în seara aceea, cum m-au răpit și au tras în mine. Ar 
putea fi cuvântul meu împotriva cuvântului lor, dar glonțul din 
casa lui Cookie ar dovedi că e pistolul lui. Erau și înregistrările 
telefonice care dovedeau că primisem un apel de la Cookie. Ar 
putea fi greu de dovedit, dar pun pariu că Jed nu-și dorea să-și 
asume acest risc. 

Dar, dacă Jed m-ar împușca - chiar dacă ar trage în timp ce aș 
încerca să mă predau s-ar putea considera fie legitimă apărare, 
fie, în cel mai rău caz, ucidere din neglijență. Ar trage și m-ar 
ucide și ar spune că a crezut că am un pistol sau ceva de genul 
ăsta și, pe bună dreptate, chiar ucisesem un om, potrivit 
Indesatului și Slăbănogului Jerry. Și toți acești amici din Vermont 
ar susține povestea lui Jed, iar singurul tip care i-ar contrazice - 
subsemnatul - ar fi mâncare pentru viermi. 

Trebuia să mai ţin cont de ceva. Dacă m-aș preda, cât timp 
m-ar reţine poliția? Mă apropiam de adevăr. O simţeam. Ei cred 
că am ucis pe cineva. La naiba, într-un fel am mărturisit. Cât 
timp m-ar putea ţine? O anumită perioadă, pun pariu. 

Dacă ar pune mâna pe mine, probabil n-aș avea niciodată 
ocazia să stau față în faţă cu Julie, sora lui Natalie. 

— Pe aici, spuse Jerry Slăbănogul. 

Au pornit-o spre mine. Jed și-a ridicat pistolul, ţinându-l gata 
pregătit. 

Am început s-o iau înapoi. Îmi simţeam capul de parcă ar fi 
fost încasetat în melasă. 

— Dacă e cineva în pădure, strigă Îndesatul, ieși afară acum 
cu mâinile ridicate! 

S-au apropiat. M-am furișat înapoi încă vreo câțiva pași și m- 
am ascuns în spatele unui copac. Pădurea era deasă. Dacă m-aș 
putea afunda bine în ea, aș fi asigurat cel puţin un timp. Am 
ridicat o piatră și am aruncat-o cât de mult am putut la stânga. 
Toţi ochii s-au întors. Lanternele s-au aprins și au luminat în 
direcţia aceea. 

— Acolo! strigă cineva. 

Jed era în frunte, cu pistolul ridicat. 

Să mă predau? O, nu prea cred. 

Indesatul s-a apropiat de Jed. Jed a grăbit pasul, aproape 
alergând, dar Indesatul a ridicat braţul pentru a-l opri. 

— Mergi încet, spuse Îndesatul. Poate e înarmat. 

Jed, desigur, știa mai bine, nu? 


VP - 152 


Jerry Slăbănogul nu s-a clintit. 

— Chestia asta spune că e tot pe-acolo. 

Din nou a arătat înspre mine. Erau la 40, 50 de metri. Stând 
tupilat în tufăriș, mi-am îngropat rapid telefonul - a doua 
pierdere în ultimele trei zile - sub o grămadă de frunze și m-am 
îndepărtat repede, încercând să fac cât mai puţin zgomot 
posibil. Am început să mă deplasez în direcţia opusă, să mă 
afund în pădure, din nou străduindu-mă să nu fac niciun zgomot. 
Am păstrat câteva pietre în mână. Le voi arunca dacă va trebui 
să le distrag atenţia. 

Ceilalţi s-au adunat din nou în jurul lui Jerry, deplasându-se cu 
toţii încet spre telefon. 

Am grăbit pasul, afundându-mă tot mai mult în pădure. Nu-i 
mai vedeam, zăream doar luminile lanternelor. 

— E pe-aproape, spuse Jerry Slăbănogul. 

— Sau, adăugă Jed văzând lumina, cred că e telefonul lui. 

Am continuat să merg mai departe, aplecat. Chiar nu aveam 
un plan. Nu aveam nicio idee în ce direcţie să o iau sau până 
unde ajungea pădurea. Puteam să scap de ei, puteam să ies din 
aici, dar nu aveam nicio idee cum puteam ieși din această 
situaţie. 

Poate, m-am gândit, aș putea face cale întoarsă spre casă. 

Am auzit voci murmurând. Acum erau prea departe pentru a-i 
vedea. Era un lucru bun. Am văzut cum mișcarea a încetat. 
Luminile lanternelor s-au lăsat în jos. 

— Nu e aici, spuse cineva. 

Îndesatul, iritat: 

— Văd și eu asta. 

— Poate localizatorul tău e închis. 

Erau, cred, chiar în locul unde îmi îngropasem la întâmplare 
telefonul. M-am întrebat cât timp îmi va asigura stratagema 
asta. Nu mult, dar probabil suficient. M-am ridicat să fug mai 
departe și atunci s-a întâmplat. 

Nu sunt doctor sau om de știință, așa că nu prea vă pot spune 
cum funcţionează adrenalina. Știu doar că funcţionează. M-a 
ajutat să depășesc durerea aceea de la lovitura la cap, de la 
săritura prin fereastră, de la aterizarea dură pe pământ. M-a 
ajutat să mă recuperez când am intrat cu faţa în acel copac, 
chiar și atunci când am simţit cum mi se umflă buzele și am 
simţit gustul amar al sângelui pe limbă. 


VP - 153 


Dar ceea ce știu - ce am aflat chiar în momentul acela - este 
că adrenalina nu este nelimitată. Este un hormon limitat aflat în 
corpul nostru, nimic mai mult. Poate fi cel mai puternic imbold 
pe care îl cunoaștem, dar efectele, după cum aveam să constat 
repede, sunt doar de scurtă durată. 

In cele din urmă, imboldul acela dispare. 

Durerea nici vorbă să cedeze, ci și-a făcut din nou prezenţa ca 
lovitura zdravănă de coasă a unui secerător. O durere 
fulgerătoare mi-a sfâșiat capul, făcându-mă să cad în genunchi. 
A trebuit neapărat să-mi acopăr gura cu mâna ca să nu ţip. 

Am auzit o altă mașină venind pe stradă. Solicitase Indesatul 
ajutoare? 

În depărtare am auzit voci: 

— E telefonul lui! 

— Ce mama... l-a îngropat! 

— Împrăștiaţi-vă! 

Am auzit foșnete în urma mea. M-am întrebat ce avans aveam 
și cât de eficient era avansul faţă de lanterne și gloanțe. 
Probabil nu era prea mare și nici prea eficient. Din nou, mi-a 
venit ideea să mă predau și să-mi încerc norocul. Din nou, nu 
mi-a plăcut. _ 

L-am auzit pe Indesat spunând: 

— Vezi-ţi de treabă, Jed. Ne descurcăm. 

— E terenul meu, răspunse Jed. Nu puteți doar voi doi să 
acoperiți atâta suprafaţă. 

— Totuși... 

— E proprietatea mea, Jerry. Era ceva tăios în vocea lui Jed. 
Vă aflaţi aici fără mandat. 

— Mandat? Era Îndesatul. Vorbești serios? Pur și simplu 
suntem îngrijoraţi pentru siguranța ta. 

— Și eu, răspunse Jed. N-aveţi nicio idee unde se ascunde 
ucigașul ăsta, corect? 

— Păi... _ 

— După voi, ar putea fi în casă. Ascuns. In așteptarea noastră. 
Nu, fratele meu... stăm aici cu voi. 

Tăcere. 

„Scoală-te”, mi-am spus. ` 

— Vreau să staţi toți la vedere, spuse Indesatul. Fără fapte 
eroice. Vedeți ceva, strigați după ajutor. 


VP - 154 


Am auzit murmure de aprobare, apoi luminile lanternelor 
tăind întunericul. Se împrăștiau. Nu vedeam oamenii în 
întuneric, doar fasciculele săltăreţe de lumină. Era suficient 
pentru a ști că eram total terminat. 

Scoală-te, prostule! 

Capul mi se învârtea în agonie, dar am reușit să mă ridic în 
picioare. Am înaintat poticnindu-mă, la fel ca un monstru cu 
picioare ţepene din filme. Făcusem cam trei pași, poate patru, 
când o lumină s-a întretăiat cu spatele meu. 

Am sărit repede după un copac. 

Fusesem reperat? 

Am așteptat să strige cineva. Nu a strigat nimeni. Am rămas 
lipit cu spatele de coaja trunchiului. Singurul zgomot era acum 
respiraţia mea. Mă atinsese fasciculul acela de lumină? Eram 
aproape sigur că o făcuse. Dar nu știam sigur. Am rămas acolo 
unde eram și am așteptat. 

Niște pași veneau spre mine. 

Nu știam ce să fac. Dacă mă zărise careva, eram terminat. Nu 
aveam cum scăpa. Am așteptat ca cineva să strige după ajutor. 

Nimic, cu excepția pașilor care se apropiau. 

Staţi o clipă. Dacă am fost reperat, de ce n-a strigat nimeni? 
Poate era în regulă. Poate fusesem confundat cu un copac sau 
cu altceva. 

Sau poate nu striga nimeni pentru că voia să mă împuște? 

Am încercat să analizez calm situaţia pentru o clipă. Să 
spunem, de pildă, că era Jed. Ar striga? Nu. Dacă ar striga, aș 
putea fugi, iar atunci Indesatul și Jerry Slăbănogul ar sări și ei 
după mine, iar atunci ar fi mai greu să mă ucidă. Dar să spunem 
că m-a reperat cu lanterna. Atunci ce? Dacă într-adevăr m-ar fi 
văzut, dacă ar ști că mă ascund în spatele acestui copac, ei 
bine, s-ar putea ca Jed să se apropie pe furiș de mine, cu pistolul 
pregătit și... 

Buuum. 

Pașii se auzeau tot mai tare. 

Creierul meu a încercat să facă chestia aia reptiliană de 
evaluare rapidă - mă salvase deja, nu? -, dar după o secundă 
sau două de ardere neuronală, am ajuns la o concluzie 
înspăimântătoare, dar evidentă. 

Eram terminat. Nu aveam cum să scap. 


VP - 155 


Am încercat să-mi adun forţele pentru un sprint de zile mari, 
dar, sincer, la ce ar fi ajutat? M-aș expune cu siguranţă și, în 
situaţia în care eram, nu aș ajunge departe. Ori eram împușcat, 
ori eram prins. Dacă stăteam să mă gândesc, acestea erau cele 
două opţiuni ale mele acum: împușcat sau prins. Preferam prins, 
mulțumesc foarte mult. Acum întrebarea era cum îmi puteam 
maximiza șansele de a fi prins și nu împușcat? 

Nu aveam nicio cea mai vagă idee. 

Un fascicul de lumină a dansat în faţa mea. Mi-am sprijinit 
spatele de copac și m-am ridicat pe vârfurile picioarelor. Ca și 
cum ar fi ajutat la ceva. Pașii se apropiau. Judecând după sunet 
și după strălucirea luminii, bănuiam că cineva se afla cam la 
zece metri de mine. 

Opțiunile zburau înainte și înapoi prin capul meu. Aș putea 
rămâne aici și aș sări pe tip. Dacă era Jed, de exemplu, l-aș 
putea dezarma. Dar orice acţiune de luptă din partea mea nu 
numai că mi-ar dezvălui poziția cu siguranţă, dar, dacă nu era 
Jed - dacă era, de exemplu, Indesatul -, atunci acesta ar avea 
liber să folosească forţa letală împotriva mea. 

Așadar, ce să fac? 

Speram să nu fi fost reperat. 

Desigur, speranţa nu reprezenta un plan și nici măcar o 
opţiune. Era ceva de dorit. Era un mod de gândire fantezistă. 
Însemna să-mi las soarta în mâinile... sorții, chiar așa. 

Pașii erau acum la doar un metru sau doi depărtare. Mi-am 
adunat toate puterile, neștiind ce să fac, lăsându-mă în grija 
acelei părţi reptiliene a creierului meu, când am auzit o șoaptă: 

— Nu spune nimic. Știu că ești în spatele copacului. 

Era Cookie. 

— Voi trece pe lângă tine, spuse ea cu o voce scăzută. Când 
trec, vino exact în spatele meu și mergi. Stai aproape de spatele 
meu cât poţi de mult. 

— Ce? 

— Doar fă-o, foarte aproape. 

Tonul ei nu lăsa loc de discuții. 

Cookie a trecut pe lângă copacul meu, aproape ciocnindu-se 
de el, și a continuat să meargă. Nu am ezitat. Am intrat în rând 
exact în spatele ei și am urmat-o. Vedeam luminile lanternelor 
în depărtare, atât în stânga, cât și în dreapta mea. 

— N-ai jucat teatru, nu-i așa? spuse Cookie. 


VP - 156 


Nu știam ce vrea să spună. 

— Ai iubit-o pe Natalie, nu-i așa? 

— Da, șoptii eu. 

— Te voi duce cât de departe pot. Vom ajunge la o cărare. la- 
o la dreapta. Lasă-te în jos și nu sta la vedere. Cărarea te va 
duce în luminișul în care se află capela albă. De acolo vei ști 
cum să dispari. Voi încerca să-i ţin ocupați. Du-te cât poţi de 
departe. Să nu mergi acasă. Acolo te vor găsi. 

— Cine mă va găsi? 

Am încercat să mă mișc în același timp cu ea, potrivindu-mi 
pașii așa cum ar face un copil enervant care îl imită pe altul. 

— Trebuie să te oprești, Jake. 

— Cine mă va găsi? 

— E ceva mai mare decât îţi imaginezi. N-ai idee ce ai în față. 
Nicio idee. 

— Spune-mi. 

— Dacă nu te oprești, ne vei omori pe toți. 

Cookie a cotit la stânga. M-am ţinut după ea. 

— Cărarea e în faţă. Eu o voi lua la stânga, tu vei merge în jos 
spre dreapta. Inţelegi? 

— Unde e Natalie? E vie? 

— În zece secunde vom fi pe cărare. 

— Spune-mi. 

— Nu mă asculți. Trebuie să renunţi la asta. 

— Atunci spune-mi unde e Natalie. 

În depărtare îl auzeam pe Îndesat strigând ceva, dar nu 
înțelegeam cuvintele. Cookie și-a încetinit pașii. 

— Te rog, îi spusei. 

Vocea i-a devenit distantă, seacă. 

— Nu știu unde e Natalie. Nu știu dacă e vie sau moartă. Nici 
Jed nu știe. Niciunul dintre noi nu știe. 

Am ajuns la o cărare făcută din pietriș. Ea a început să o ia la 
stânga. 

— Incă ceva, Jake. 

— Ce? 

— Dacă te întorci, n-am să fiu cea care o să-ţi salveze viața. 

Cookie mi-a arătat pistolul din mână. 

— Am să fiu cea care îi pune capăt. 


VP - 157 


Capitolul 22 


Am recunoscut cărarea. 

La dreapta era un mic heleșteu. Natalie și cu mine înotasem 
acolo într-o seară târziu. Am ieșit, trăgându-ne sufletul, zăcând 
goi unul în braţele celuilalt, cu pielea lipită unul de altul. 

— N-am mai făcut niciodată asta, a spus ea încet. Adică, am 
mai făcut asta, dar... niciodată asta. 

Am înţeles. Și eu simţeam la fel. 

Am trecut pe lângă vechea bancă din parc pe care Natalie și 
cu mine obișnuiam să stăm după ce beam cafea și mâncam 
biscuiţi la Cookie. Deasupra, în față, vedeam conturul estompat 
al capelei. Nu m-am uitat prea mult la ea, nu aveam nevoie ca 
amintirile să mă încetinească. Am urmat cărarea în jos spre 
oraș. Mașina mea se afla la mai puţin de o jumătate de milă 
depărtare. Mă întrebam dacă poliţaii o localizaseră deja. Nu 
vedeam cum. Nu aș putea să conduc foarte departe - probabil 
era emis un mandat și pentru ea -, dar nu vedeam altă cale să 
ies altfel din oraș. Trebuia să risc. 

Strada era atât de întunecată, încât nu am putut să-mi găsesc 
mașina decât bazându-mă pe memorie. Practic, am mers drept 
la ea. Când am deschis ușa, lumina interioară a mașinii a erupt 
în noapte. M-am strecurat repede înăuntru și am închis ușa. Și 
apoi? Eram, cred, un fugar. Îmi amintesc că am văzut o 
emisiune TV în care fugarul a schimbat numerele de 
înmatriculare cu cele ale unei alte mașini. Poate ar ajuta. Poate 
aș găsi o mașină parcată pentru a face treaba asta. Da, sigur, cu 
excepţia faptului că nu aveam o șurubelniţă. Cum aș putea face 
așa ceva fără o șurubelniţă? M-am căutat prin buzunare și am 
scos o monedă de zece cenți. Ar putea merge drept șurubelniță? 

Ar dura prea mult. 

Aveam deja o destinaţie în minte. Am luat-o spre sud, atent 
să nu conduc prea repede sau prea încet, apăsând constant pe 
acceleraţie și pe frână, ca și cum viteza potrivită m-ar face 
cumva invizibil. Șoselele erau întunecate. Asta, probabil, mă 
ajuta. Trebuia să nu uit că un mandat nu este atotputernic. 


VP - 158 


Probabil aș avea ceva timp de partea mea dacă aș putea evita 
drumurile principale. 

IPhone-ul meu era, desigur, pierdut. Mă simțeam gol și 
neputincios fără el. E nostim cât de mult ne atașăm de aceste 
dispozitive. Am continuat să merg spre sud. 

Și apoi? 

Aveam la mine doar 60 de dolari. Nu puteam ajunge departe 
cu ei. Dacă aș folosi un card de credit, poliţaii ar observa și m-ar 
sălta imediat. Ei bine, nu imediat. Ar trebui să vadă încasarea 
plăţii și apoi să trimită un echipaj sau ceva. Nu știu cât ar dura, 
dar mă îndoiesc că ar fi instantaneu. Poliţaii sunt buni. Nu sunt 
omnipotenti. 

Practic, nu aveam de ales. Trebuia să-mi asum un risc 
calculat. Interstate 91, cea mai mare autostradă din zonă, era 
drept înainte. Am mers spre primul popas și am parcat lângă cel 
mai puţin luminat loc pe care l-am putut găsi. Mi-am ridicat și 
gulerul, de parcă așa m-aș fi deghizat, și am pornit să intru. 
Când am trecut pe lângă micuțul magazin din popas, ceva mi-a 
atras privirea. 

Vindeau pixuri și markere. Nu multe, dar poate... 

M-am gândit o clipă, poate două și apoi am intrat în magazin. 
Când am verificat mica ofertă de ustensile de scris, 
dezamăgirea m-a lovit mai puternic decât m-aș fi așteptat. 

— Vă pot ajuta? 

Fata din spatele tejghelei nu putea avea mai mult de 20 de 
ani. Avea părul blond cu șuvițe roz. Mda, roz. 

— Îmi place părul tău, îi spusei eu, veșnicul cuceritor. 

— Rozul? A arătat spre șuvițe. Este pentru conştientizarea 
cancerului de sân. Hei, ești bine? 

— Da, de ce? 

— Ai o umflătură mare la cap. Cred că sângerează. 

— O, asta. Sigur. Sunt bine. 

— Vindem truse de prim ajutor, dacă crezi că te-ar ajuta. 

— Da, poate. 

M-am întors spre pixuri și markere. 

— Caut un marker roșu, dar nu văd niciunul aici. 

— Nu ţinem. Doar negre. 

— O! 

Mi-a cercetat fața. 

— Dar am unul aici. 


VP - 159 


A căutat într-un sertar și a ales un marker roșu Sharpie. 

— ÎI folosim la inventariere, să tăiem chestiile greșite. 

Am încercat să nu arăt cât de neliniștit eram. 

— Cum aș putea să-l cumpăr? 

— Nu cred că putem face asta. 

— Te rog, îi spusei. E foarte important. 

Reflectă o clipă. 

— Uite cum facem. Tu cumperi trusa de prim ajutor și îmi 
promiţi să te ocupi de umflătură și eu îți dau markerul. 

Am bătut palma și m-am grăbit spre toaleta bărbaţilor. Ceasul 
probabil ticăia. Întotdeauna o mașină de poliţie venea în 
popasurile principale și verifica mașinile, corect? Sau greșit? Nu 
aveam nicio idee. Am încercat să respir ușor și echilibrat. Mi-am 
cercetat faţa în oglindă. Brrr! Aveam o umflătură pe frunte și o 
tăietură deschisă deasupra ochiului. Am curăţat-o cât am putut 
de bine, dar un bandaj mare m-ar fi făcut să ies în evidenţă și aș 
fi fost luat la ochi. 

Bancomatul era chiar lângă automat, dar trebuia să mai 
aștepte câteva secunde. 

M-am repezit la mașină. Pe plăcuţa mea de înmatriculare 
scria „704 LI6”. Inscripţia din Massachusetts este făcută cu roșu. 
Folosind markerul am transformat 0 în 8, L în E, I în T, 6 în 8. Am 
făcut un pas în spate. Nu ar fi mers niciodată la o cercetare de 
aproape, dar de la distanţă pe plăcuță se putea citi „784 ET8”. 

Aș fi zâmbit la ingeniozitatea mea, dar nu era timp. M-am 
întors la ATM și m-am gândit cum să abordez mașinăria. Ştiam 
că ATM-urile aveau camere de filmat - cine nu știa? -, dar, chiar 
dacă evitam să fiu văzut, autorităţile ar fi știut că este cardul 
meu de credit. 

Viteza părea mai importantă aici. Dacă aveau o poză de-a 
mea, aveau o poză de-a mea. 

Am două carduri de credit. Am scos suma maximă de pe 
ambele și m-am grăbit spre mașină. Am părăsit autostrada la 
prima ieșire și am început să o iau pe drumuri secundare. Când 
am ajuns la Greenfield, am parcat mașina pe o stradă laterală 
din centrul orașului. M-am gândit să iau primul autobuz, dar ar fi 
fost prea evident. Am găsit un taxi și l-am luat spre Springfield. 
Evident, am plătit în numerar. Am luat autobuzul Peter Pan de 
acolo până la New York. Pe tot parcursul călătoriei mi-am 


VP - 160 


aruncat ochii în toate părțile, așteptând - nu știu - ca un poliţist 
sau un tip rău să mă zărească și să pună mâna pe mine. 

Destul de paranoic? 

Odată ajuns în Manhattan, am luat un alt taxi să mă ducă în 
Ramsey, New Jersey, unde știam că locuia Julie Pottham, sora lui 
Natalie. 

Când am ajuns la Ramsey, șoferul a spus: 

— OK, prietene, unde să te duc? 

Era patru dimineaţa - evident prea târziu (sau, în funcţie de 
punctul de vedere, prea devreme) pentru a o vizita pe sora lui 
Natalie. Plus că aveam nevoie de odihnă. Mă durea capul. 
Aveam nervii întinși la maxim. Îmi simţeam corpul tremurând de 
epuizare. 

— Să găsim un motel. 

— E un Sheraton pe stradă în sus. 

Mi-ar cere un document de identificare și, probabil, un card de 
credit. 

— Nu. Ceva... mai ieftin. 

Am găsit unul dintre acele moteluri discrete concepute pentru 
camionagii, soţi adulteri și pentru noi, fugarii. Avea un nume 
potrivit, Fair Motel. Mi-a plăcut sinceritatea aceasta: nu suntem 
grozavi, nu suntem nici măcar buni, suntem „fair - rezonabili”. O 
reclamă de deasupra marchizei anunţa „Tarife cu ora” (la fel ca 
Ritz - Carlton), „TV color” (o batjocură la adresa concurenţilor 
care foloseau tot alb-negru) și partea mea favorită: „Acum avem 
prosoape!” 

Stabilimentul acela nu cerea documente de identitate, carduri 
de credit și nici măcar care-i pulsul. 

Femeia din spatele pupitrului avea vreo 70 de ani. S-a uitat la 
mine cu aerul că le-a văzut pe toate. Pe ecusonul ei se putea 
citit MABEL. Avea părul de consistenţa fânului. Am cerut o 
cameră în spate. 

— Aveţi rezervare? mă întrebă ea. 

— Glumiţi, nu-i așa? 

— Da, spuse Mabel. Dar camerele din spate sunt ocupate. 
Toată lumea vrea o cameră în spate. Trebuie să fie de la 
priveliștea containerelor de gunoi. Am o cameră drăguță care dă 
spre un magazin Staples, dacă vreţi. 

Mabel mi-a dat cheia de la camera 12, care s-a dovedit a nu fi 
atât de îngrozitoare pe cât mi-am imaginat. Locul părea 


VP - 161 


rezonabil de curat. Am încercat să nu mă gândesc la ce a văzut 
camera asta la viaţa ei, dar, iarăși, dacă aș sta să mă gândesc, 
nu mi-ar plăcea să mă gândesc la așa ceva nici într-un hotel 
Ritz-Carlton. 

M-am prăbușit pe pat cu hainele pe mine și am căzut într-un 
somn din acelea în care nu-ți amintești când ai adormit și nu ai 
habar cât e ora când te trezești. Când s-a făcut dimineaţă, m-am 
întins după iPhone-ul de pe noptieră, dar, vai, mi-am amintit că 
nu îl mai am. Poliţia îl are. ÎI verificau? Oare vedeau toate 
locurile pe care le căutasem, toate SMS-urile pe care le 
trimisesem și toate e-mailurile pe care le expediasem? Făceau 
același lucru acasă la mine în campus? Dacă primiseră un 
mandat să mă depisteze prin intermediul iPhone-ului meu, nu se 
înţelege de la sine că aveau tot ce le trebuia pentru a-mi 
percheziţiona locuinţa? Dar, din nou, și ce-i cu asta? N-ar găsi 
nimic incriminator. Poate jenant, dar cine nu ar avea câteva 
căutări pe Internet jenante? 

Capul încă mă durea. Mult. Miroseam ca o capră. Un duș ar 
ajuta, dar nu dacă ar trebui să mă îmbrac cu aceleași haine. 
Când am dat de lumina strălucitoare a dimineţii, mi-am acoperit 
ochii ca un vampir sau ca un tip care a petrecut prea mult timp 
într-un cazinou. Mabel era tot în spatele tejghelei. 

— Uau, la ce oră te trezești? o întrebai. 

— Te dai la mine? 

— Ah, nu. 

— Pentru că poate vrei să te speli puţin înainte să faci marea 
mișcare. Am niște principii. 

— Ai o aspirină sau un Tylenol? 

Mabel s-a încruntat, s-a căutat în poșetă și a scos un mic 
arsenal de analgezice. Tylenol, Advil, Aleve, Bayer. Am ales 
Tylenol, am dat două pe gât și i-am mulțumit. 

— Magazinul Target din josul străzii are un raion pentru tipii 
mari și înalți, a spus Mabel. Poate vrei să-ţi cumperi niște haine 
noi. 

Grozavă sugestie. M-am dus acolo și am cumpărat o pereche 
de blugi și o cămașă, pe lângă câteva articole de lenjerie de 
corp. Am cumpărat și o periuţă de dinţi de voiaj, pastă de dinţi și 
deodorant. Planul meu era să nu stau pe drumuri prea mult, dar 
mai era ceva de făcut înainte să mă predau autorităţilor. 

să vorbesc personal cu sora lui Natalie. 


VP - 162 


Ultima achiziţie: un telefon celular de unică folosinţă. L-am 
sunat pe Benedict pe numărul de mobil, acasă, la birou. Niciun 
răspuns nicăieri. 

Era, probabil, prea devreme pentru el. M-am întrebat cu cine 
ar mai trebui să încerc și am hotărât să o sun pe Shanta. A 
răspuns la primul apel. 

— Alo? 

— Sunt Jake. 

— De pe ce număr suni? 

— E un telefon de unică folosinţă, îi spusei. 

Făcu o pauză. 

— Vrei să-mi spui ce se întâmplă? 

— M-au căutat doi poliţai din Vermont. 

— De ce? 

l-am explicat rapid. 

— Stai, spuse Shanta, ai fugit de polițiști? 

— Nu-mi inspira încredere situația. Am crezut că oamenii 
aceia mă vor ucide. 

— Atunci predă-te acum. 

— Nu încă. 

— Jake, ascultă-mă. Dacă ești un fugar, dacă ofiţerii te 
caută... 

— Doar trebuie să fac ceva mai întâi. 

— Trebuie să te predai. 

— O voi face, dar... 

— Dar ce? Ai înnebunit? 

Poate. 

— Mmm, nu. 

— Unde naiba ești? 

Am tăcut. 

— Jake? Nu e un joc. Unde ești? 

— Te sun eu din nou. 

Am închis, furios pe mine însumi. Fusese o greșeală să o sun 
pe Shanta. Era o prietenă, dar mai avea și alte responsabilităţi și 
ordine de zi în treaba asta. 

OK, am respirat adânc. Și acum? 

Am sunat-o pe sora lui Natalie. 

— Alo? 

Era Julie. Am închis. Era tot ce aveam nevoie să știu. Numărul 
de telefon al unei companii de taxi fusese expus la vedere în 


VP - 163 


camera mea de hotel. Cred că multora nu le place să vină sau 
să plece din Fair Motel cu mașinile lor proprii. Am sunat la 
numărul acela și am chemat un taxi care să vină să mă ia de la 
Target. M-am furișat în toaleta pentru bărbaţi, m-am spălat cât 
mi-a permis chiuveta și m-am schimbat în ţoalele mele noi. 

Cincisprezece minute mai târziu, am sunat la ușa lui Julie 
Pottham. 

Avea o ușă de tip panou de sticlă, alături de cea din lemn, 
astfel încât atunci când deschidea, putea vedea cine e, dar tot 
rămânea încuiată în spatele geamului. Când Julie a văzut cine 
stă în faţa verandei ei, a făcut ochii mari, ducând repede mâna 
la gură. 

— Încă vrei să te prefaci că nu știi cine sunt? o întrebai. 

— Dacă nu pleci chiar acum, sun la poliţie. 

— De ce m-ai minţit, Julie? 

— leși de pe proprietatea mea. 

— Nu. Poţi suna la poliţie și ei mă pot lua de aici, dar mă voi 
întoarce. Sau te voi urmări la serviciu. Sau mă voi întoarce 
noaptea. Nu plec până nu-mi răspunzi la întrebări. 

Ochii lui Julie fugiră la stânga și apoi la dreapta. Părul ei era 
tot șaten deschis. Nu se schimbase foarte mult în acești șase 
ani. 

— Lasă-mi sora în pace. Are o căsnicie fericită. 

— Cu cine? 

— Ce? 

— Todd a murit. 

Cuvintele astea au potolit-o. 

— Despre ce vorbești? 

— A fost ucis. 

Ochii i s-au făcut mari. 

— Ce? O, Doamne, ce-ai făcut? 

— Ce? Eu? Nu. Crezi că...? 

Conversaţia noastră o lua rapid razna. 

— Nu are nimic de-a face cu mine. Todd a fost găsit în casa pe 
care o împărțea cu soția și cu cei doi copii ai săi. 

— Copii? Nu au copii. 

M-am uitat la ea. 

— Adică, mi-ar fi spus... 


VP - 164 


Vocea lui Julie s-a stins. Părea uluită. Nu mă așteptasem la 
așa ceva. Îmi închipuiam că știa ce se întâmplă, participa la 
asta, orice naiba ar fi fost „asta”. 

— Julie, am spus încet, încercând să o ajut să se 
reconcentreze, de ce te-ai prefăcut că nu mă cunoști când te-am 
sunat? 

Vocea ei era încă pierdută. 

— Unde? mă întrebă. 

— Ce? 

— Unde a fost ucis Todd? 

— Locuia în Palmetto Bluff, Carolina de Sud. 

A dat din cap dezaprobator. 

— Nu are niciun sens. Greșești. Sau minți. 

— Nu, spusei eu. 

— Dacă Todd ar fi murit - sau ar fi fost ucis, cum spui tu -, 
Natalie mi-ar fi spus. 

Mi-am  umezit buzele și am încercat să nu-mi trădez 
disperarea din voce. 

— Așadar, ești în legătură cu ea? 

Niciun răspuns. 

— Julie? 

— Natalie s-a temut că s-ar putea întâmpla așa ceva. 

— Ce s-ar putea întâmpla? 

În sfârșit, privirea i s-a focalizat. M-a privit ţintă în ochi ca o 
rază laser. 

— Natalie și-a închipuit că o să vii la mine într-o zi. Chiar mi-a 
zis ce să spun în acest caz. 

Am înghiţit în sec. 

— Ce-a spus? 

— „Reamintește-i de promisiune”. 

Tăcere. 

Am făcut un pas spre ea. 

— Am respectat acea promisiune, spusei eu. Am respectat-o 
timp de șase ani. Lasă-mă să intru, Julie. 

— Nu. 

— Todd a murit. Dacă a fost o promisiune, am păstrat-o. S-a 
terminat acum. 

— Nu te cred. 

— Verifică website-ul Lanford. Vei vedea un necrolog. 

— Ce? 


VP - 165 


— Pe calculator. Todd Sanderson. Verifică necrologul. Aştept. 

Fără alte cuvinte, a făcut un pas în spate și a închis ușa. Nu 
știam ce înseamnă asta. Nu știam dacă va verifica website-ul 
sau dacă se săturase. Nu aveam unde să merg. Am rămas 
acolo, cu faţa la ușă, așteptând. Zece minute mai târziu, Julie s-a 
întors. A descuiat ușa de sticlă și mi-a făcut semn să intru. 

M-am așezat pe canapea. Julie stătea în faţa mea, uluită. 
Ochii ei păreau niște bile rătăcite. 

— Nu înţeleg, spuse ea. Spune că e căsătorit cu copii. 
Credeam... 

— Ce credeai? 

A scuturat puternic din cap. 

— Până la urmă, de ce te interesează așa de mult? Natalie te- 
a părăsit. Te-am văzut la nuntă. Credeam că n-o să mai apari, 
dar Natalie știa că vei apărea. De ce? Ești un fel de masochist? 

— Natalie știa că o să apar? 

— Da. 

Am dat din cap aprobator. 

— Ce? întrebă ea. 

— Știa că va trebui să văd cu ochii mei. 

— De ce? 

— Pentru că nu am crezut. 

— Că s-ar putea îndrăgosti de un alt bărbat? 

— Da. 

— Dar a făcut-o, spuse Julie. Și ţi-a cerut să promiţi că vei sta 
deoparte. 

— Ştiam că promisiunea asta e greșită. Chiar atunci când am 
făcut-o, chiar atunci când priveam cum își făceau jurăminte unul 
altuia, nu am crezut niciodată că Natalie a încetat să mă 
iubească. Știu că pare a fi o iluzie. Știu că par unul care poartă 
niște ochelari roz cu cea mai mare dioptrie din istoria omenirii 
ori sunt un fel de egocentric care nu poate accepta adevărul. 
Dar știu. Știu ce simţeam când eram cu ea - și știu ce simţea și 
ea. Și toate palavrele alea pe care le luăm în râs despre două 
inimi care bat ca una, despre soarele care strălucește într-o zi 
înnorată, despre o legătură mai mult decât fizică, mai mult 
decât spirituală - acum le-am înţeles dintr-odată. Natalie și cu 
mine am avut totul. Nu poţi să minţi despre așa ceva. Dacă 
există vreo notă falsă într-o iubire ca asta, ea se aude. Au fost 
prea multe momente care m-au lăsat fără suflare. Am trăit 


VP - 166 


pentru râsul ei. Când mă uitam în ochii ei, vedeam veșnicia. 
Când o tineam în braţe, știam - o singură dată în viaţă, dacă ai 
noroc. Găsiserăm un loc rar și special, un loc în culori 
consistente și, dacă ai un așa noroc, regreţi orice moment din 
viață când nu ești în acel loc, pentru că simţi tristeţea unei 
pierderi. Îi compătimești pe alţii că nu vor cunoaște niciodată 
aceste explozii continue ale pasiunii. Natalie m-a făcut să mă 
simt viu. A făcut ca totul în jurul nostru să fie un surprinzător foc 
de artificii. Așa am simţit - și știu că și Natalie a simţit la fel. Nu 
eram orbiţi de dragoste. Din contră. Ne-a adus la amândoi 
clarviziunea și de aceea nu-mi va da pace niciodată. Nu ar fi 
trebuit să fac niciodată acea promisiune. Mintea îmi era confuză, 
dar nu și inima. Ar fi trebuit să-mi ascult inima. 

Când am terminat, îmi curgeau lacrimi pe obraz. 

— Chiar crezi toate astea, nu-i așa? 

Am aprobat din cap. 

— Indiferent ce-o să-mi spui. 

— Şi totuși..., începu Julie. 

l-am dus eu gândul până la capăt. 

— Și totuși, Natalie s-a despărţit de mine și s-a căsătorit cu 
vechiul ei iubit. 

Julie făcu o grimasă de uimire. 

— Vechi iubit? 

— Da. 

— Todd nu era un vechi iubit. 

— Ce? 

— Tocmai se întâlniseră. A fost ridicol de brusc. 

Am încercat să-mi limpezesc mintea. 

— Dar mi-a spus că ieșiseră împreună înainte, că locuiseră 
chiar împreună și că fuseseră îndrăgostiţi, că se despărțiseră și 
apoi și-au dat seama că sunt făcuţi să fie împreună... 

Însă Julie dădea din cap dezaprobator. Mi s-a cutremurat 
pământul de sub picioare. 

— A fost o dragoste fulgerătoare, spuse ea. Astea sunt 
cuvintele lui Natalie. N-am înţeles de ce se grăbea deodată să 
se mărite. Dar Natalie, asta era, o fire de artist. Era 
imprevizibilă. Avea, așa cum ai spus, exploziile acelea de 
pasiune. 


VP - 167 


Nu avea niciun sens. Nimic din toate astea nu avea vreun 
sens. Sau, poate, pentru prima dată, confuzia conducea spre o 
anumită claritate. 

— Unde e Natalie? o întrebai. 

Julie și-a dat părul după ureche privind dincolo de mine. 

— Te rog, spune-mi. 

— Nu înţeleg nimic din toate astea, spuse Julie. 

— Știu. Vreau să ajut. 

— M-a avertizat. M-a avertizat să nu-ți spun nimic. 

N-am știut ce să-i răspund la asta. 

— Cred că e mai bine să pleci acum, spuse Julie. 

Nicio șansă, dar poate era momentul s-o atac din altă direcţie, 
s-o iau prin surprindere. 

— Unde e tatăl tău? o întrebai. 

Când ne-am revăzut față în față la ușă, se citea pe chipul ei că 
am năucit-o. Acum arăta de parcă aș fi pălmuit-o. 

— Ce? 

— A predat la Lanford - chiar la departamentul meu. Unde e 
acum? 

— Ce legătură are el cu toate astea? 

Bună întrebare, m-am gândit. Grozavă întrebare, chiar. 

— Natalie nu mi-a spus niciodată nimic de el. 

— Nu? Julie a ridicat dezinteresată din umeri. Poate voi doi nu 
eraţi chiar atât de apropiaţi pe cât credeai. 

— A venit cu mine în campus și n-a spus un cuvânt despre el. 
De ce? 

Julie a reflectat o clipă. 

— Ne-a părăsit acum 25 de ani, înţelegi. Eu aveam cinci ani. 
Natalie avea nouă. Abia dacă mi-l amintesc. 

— Unde s-a dus? 

— Ce contează? 

— Te rog. Unde s-a dus? 

— A fugit cu o studentă, dar nu a durat. Mama mea... Nu l-a 
iertat niciodată. S-a recăsătorit, și-a întemeiat o nouă familie. 

— Unde sunt? 

— Nu știu și nu-mi pasă. Mama mi-a spus că s-a stabilit pe 
undeva în vest. Asta e tot ce știu. Nu mă interesează. 

— Dar Natalie? 

— Ce e cu ea? 

— Pe ea a interesat-o tatăl ei? 


VP - 168 


— Dacă a interesat-o? Nu depindea de ea. El a fugit. 

— Natalie știa unde era? 

— Nu. Dar... cred că el a fost motivul pentru care Natalie era 
atât de zăpăcită când venea vorba de bărbaţi. Când eram mici, 
ea era convinsă că, într-o zi, tati se va întoarce și vom fi din nou 
o familie. Chiar și după ce el s-a recăsătorit. Chiar și după ce el 
a avut alţi copii. Era un om de nimic, spunea mama. Era mort 
pentru ea și pentru mine. 

— Dar nu pentru Natalie. 

Julie nu a răspuns. Părea dusă pe gânduri. 

— Ce-i? o întrebai eu. 

— Mama e într-un azil acum. Complicaţii din cauza diabetului. 
Am încercat să o îngrijesc, dar... 

Vocea i s-a stins. 

— Vezi, mama nu s-a recăsătorit niciodată. Nu a avut 
niciodată o viață a ei. Tata i-a răpit toate astea. Şi, totuși, 
Natalie își dorea mult o anumită reconciliere. Incă se gândea, nu 
știu, că nu e prea târziu. Natalie era așa o visătoare. Ca și cum 
dacă ar descoperi că tati are un argument concludent, la fel și 
ea, dacă ar întâlni un bărbat care nu ar părăsi-o niciodată, acest 
lucru i-ar dovedi că nici tati nu a vrut să ne părăsească. 

— Julie? 

— Ce? 

M-am asigurat că se uită direct în ochii mei. 

— L-a întâlnit pe acel bărbat. 

Julie s-a uitat pe fereastra din spate, clipind de mai multe ori. 
O lacrimă i s-a prelins pe obraz. 

— Unde e Natalie? întrebai eu. 

Julie a dat din cap în semn de refuz. 

— Nu plec până nu îmi spui. Te rog. Dacă totuși nu e 
interesată să mă vadă... 

— Evident că nu e interesată, se repezi Julie, supărată dintr- 
odată. Dacă ar fi fost interesată, nu te-ar fi contactat ea 
personal? Ai avut dreptate înainte. 

— Despre ce? 

— Că e o iluzie. Că priveşti prin niște ochelari roz. 

— Atunci ajută-mă să-i scot, îi spusei, netulburat. O dată 
pentru totdeauna. Ajută-mă să văd adevărul. 


VP - 169 


Nu știu dacă vorbele mele au atins-o. Nu m-ar fi descurajat. 
M-am uitat la ea și poate a observat asta. Poate de aceea a 
cedat în final. 

— După căsătorie, Natalie și Todd s-au mutat în Danemarca, 
spuse Julie. Acolo era casa lor, dar au călătorit mult. Todd lucra 
ca medic pentru o organizație caritabilă. l-am uitat numele. 
Ceva despre începuturi, poate. 

— Fresh Start. 

— Da, asta e. Așa că au călătorit în ţări mai sărace. Todd 
oferea servicii medicale celor nevoiași. Natalie își practica arta și 
preda. li plăcea la nebunie. Erau fericiţi. Sau așa am crezut. 

— Când ai văzut-o ultima dată? 

— La căsătorie. 

— Stai. Nu ţi-ai văzut sora de șase ani? 

— Așa e. După nuntă, Natalie mi-a explicat că viaţa ei cu Todd 
avea să fie o călătorie minunată. M-a avertizat că s-ar putea să 
treacă o vreme îndelungată până o voi vedea din nou. 

Nu-mi venea să cred ce auzeam. 

— Și nu te-ai dus niciodată s-o vizitezi? Ea nu s-a întors 
niciodată? 

— Nu. După cum am spus, m-a prevenit. Primesc vederi din 
Danemarca. Asta e tot. 

— Dar e-mailuri sau discuţii la telefon? 

— Nu are din astea. A considerat că tehnologia modernă îi 
umbrește gândirea și îi afectează munca. 

Am făcut o mutră uluită. 

— Ea ţi-a spus asta? 

— Da. 

— Și ai crezut? Dar dacă ar fi fost vreo urgenţă? 

Julie a ridicat din umeri. 

— Asta e viaţa pe care și-a dorit-o. 

— Nu ţi s-a părut ciudat acest aranjament? 

— Ba da. De fapt, am adus și eu multe dintre argumentele pe 
care le aduci tu acum. Dar ce puteam face? A spus-o răspicat - 
asta și-a dorit. Era începutul unei călătorii complet noi. Cine 
eram eu să-i stau în cale? 

Am dat din cap neîncrezător și pentru a mi-l limpezi. 

— Când ai primit ultima dată o vedere de la ea? 

— A trecut ceva timp. Luni, poate o jumătate de an. 

Mi-am rezemat spatele. 


VP - 170 


— Așadar, în realitate, nu știi unde e, nu-i așa? 

— Aș spune că în Danemarca, dar, de fapt, cred că nu știu. 
Nici nu înţeleg cum s-ar fi putut ca soțul ei să trăiască cu o altă 
femeie în Carolina de Sud sau ceva de genul ăsta. Adică, nimic 
nu mai are sens. Nu știu unde e. 

O bătaie energică la ușă ne-a speriat pe amândoi. Julie chiar 
m-a luat de mână, ca și cum ar fi avut nevoie de alinare. S-a 
auzit o a doua bătaie și apoi o voce a strigat: 

— Jacob Fisher? Poliţia. Casa e înconjurată. leși afară cu 
mâinile ridicate. 


VP - 171 


Capitolul 23 


Am refuzat să spun vreun cuvânt fără ca avocatul meu - 
Benedict - să fie prezent. 

Asta a luat ceva timp. Ofiţerul principal s-a recomandat drept 
Jim Mulholland de la Departamentul de Poliţie din New York. Nu 
pricepeam ce-i cu această jurisdicție. Colegiul Lanford este în 
Massachusetts. Eu îl omorâsem pe Otto pe Route 91 în același 
stat. Mă aventurasem în Vermont și, când m-au ridicat, eram în 
New Jersey. În afară de faptul că am luat transportul public în 
Manhattan, nu înţelegeam cum ar putea fi poliția din New York 
implicată în această tărășenie. 

Mulholland era un bărbat solid cu o mustață groasă care 
amintea de Magnum P.I. A subliniat că nu sunt arestat și că pot 
pleca oricând, dar, vai, ar aprecia foarte, foarte mult cooperarea 
mea. A pălăvrăgit politicos, ca să nu zic fără rost, pe când mă 
conducea la secţia din centru. Mi-a oferit apă gazoasă, cafea, 
sandvișuri, orice doream. Mi s-a făcut brusc foame și am 
acceptat. Eram pe punctul de a înfuleca, când mi-am amintit că 
doar cei vinovaţi mănâncă în detenţie. Citisem asta undeva. 
Vinovatul știe ce se întâmplă, așa că poate să doarmă și să 
mănânce. Doar cel nevinovat este prea confuz și agitat pentru a 
face vreunul din aceste lucruri. 

Dar apoi, care dintre ei eram eu? 

Am mâncat sandvișul și am savurat fiecare bucăţică. Din când 
în când, Mulholland sau partenera lui, Susan Telesco, o blondă 
înaltă în blugi și helancă, încercau să mă antreneze în 
conversaţie. Mă debarasam de ei și le aminteam că îmi 
invocasem dreptul la consiliere. După trei ore, a apărut 
Benedict. Noi patru - Mulholland, Telesco, Benedict și 
subsemnatul - am stat în jurul unei mese într-o cameră de 
interogatoriu care fusese aranjată pentru a nu fi prea 
intimidantă. Desigur, nu că aveam multă experienţă în camere 
de acest gen, dar întotdeauna mă așteptam să fie oarecum 
curate. Aceasta era, mai degrabă, de un bej palid. 

— Ştii de ce ești aici? întrebă Mulholland. 

Benedict se încruntă. 


VP - 172 


— Chiar așa? 

— Ce? 

— Cum anume ai vrea să răspundem la această întrebare? 
Poate cu o mărturisire? „O, da, domnule detectiv Mulholland, 
presupun că m-aţi arestat pentru că am deschis focul asupra 
unor magazine de băuturi alcoolice?” Putem să sărim peste ora 
de amatorism și să trecem direct la subiect? 

— Ascultaţi, spuse Mulholland, așezându-se mai bine în scaun, 
suntem de partea voastră. 

— O, Doamne. 

— Nu, vorbesc serios. Trebuie doar să clarificăm câteva detalii 
și apoi mergem cu toții acasă ca niște oameni mai buni, având 
în vedere cele întâmplate. 

— Despre ce vorbești? întrebă Benedict. 

Mulholland a dat din cap spre Telesco. Ea a deschis un dosar 
și a strecurat o foaie de hârtie peste masă. Când am văzut 
mutra din fotografii - vedere frontală, vedere din profil -, mi-a 
zvâcnit sângele în vene. 

Era Otto. 

— Îl cunoști pe omul acesta? mă întrebă Telesco. 

— Nu răspunde. 

Nici nu aveam de gând, dar Benedict mi-a pus o mână pe braţ 
pentru orice eventualitate. 

— Cine e? 

— Numele lui e Otto Devereaux. _ 

Numele mi-a provocat un frison. Işi arătaseră fetele. 
Folosiseră numele real al lui Otto, cel puţin. Toate acestea 
puteau însemna un singur lucru - n-au avut niciodată intenţia să 
mă lase să plec viu din furgonetă. 

— Recent, clientul dumneavoastră a afirmat că a avut o 
altercaţie cu un bărbat, care se potrivește semnalmentelor lui 
Otto, pe o autostradă din Massachusetts. In declaraţia aceea, 
clientul dumneavoastră a spus că a fost obligat să-l ucidă pe 
domnul Devereaux în legitimă apărare. 

— Clientul meu și-a retras declaraţia. Era dezorientat și sub 
influenţa alcoolului. 

— Nu înţelegeţi, spuse Mulholland. Nu suntem aici să-i facem 
zile fripte. Dacă am putea, i-am da o medalie. 

Și-a desfăcut larg mâinile. 

— Suntem de aceeași parte a baricadei. 


VP - 173 


— Oh? 

— Otto Devereaux a fost un ticălos de carieră, de proporții 
aproape biblice. V-am putea arăta întreaga sa operă, dar ne-ar 
lua prea mult. Vă spunem doar câteva puncte de mare atracție. 
Crime, atacuri, șantaje. Porecla sa era Home Depot pentru că îi 
plăcea să utilizeze scule pe victime. A lucrat pentru legendarii 
fraţi Ache până când cineva a decis că e prea violent pentru ei. 
Apoi a lucrat pe cont propriu sau pentru vreun răufăcător 
disperat care avea nevoie de un adevărat psihopat. 

Îmi zâmbi. 

— Ascultă, Jake, nu știu cum l-ai dat gata pe tipul ăsta, dar ce 
ai făcut a fost o binecuvântare pentru societate. 

— Așadar, spuse Benedict, teoretic vorbind, sunteţi aici 
pentru a ne multumi? 

— Nu e nimic teoretic. Eşti un erou. Vrem să-ți strângem 
mâna. 

Nimeni nu mi-a strâns mâna. 

— Ascultă, spuse Benedict, unde i-aţi găsit cadavrul? 

— Nu e important. 

— Care a fost cauza morţii? 

— Nici asta nu e important. 

Benedict spuse, zâmbind larg: 

— Așa vă trataţi voi eroul? 

Mi-a făcut semn cu capul. 

— Dacă altceva nu mai e, cred că vom pleca. 

Mulholland s-a uitat la Telesco. Cred că am văzut un surâs pe 
chipul ei. Nu mi-a plăcut. 

— OK, spuse el, dacă așa vreţi să jucaţi. 

— Adică? 

— Adică nimic. Sunteţi liberi să plecați. 

— Ne pare rău că nu v-am putut ajuta, spuse Benedict. 

— Nu vă faceţi probleme. După cum am spus, nu am vrut 
decât să-i strângem mâna celui care l-a eliminat pe tipul ăsta. 

— Aha. 

Eram amândoi în picioare acum. 

— Găsim singuri drumul. 

Aproape ieșiserăm pe ușă când Susan Telesco spuse: 

— Ah, profesore Fisher? 

M-am întors. 

— Vă supăraţi dacă vă mai arătăm o fotografie? 


VP - 174 


S-au uitat amândoi la mine de parcă nu putea fi niciun deranj 
pentru ei, de parcă aveau tot timpul din lume și răspunsul meu 
era irelevant. Mă puteam uita la fotografie sau puteam ieși pe 
ușă. Nu era mare scofală. Nu m-am mișcat. Nu s-au mișcat. 

— Profesore Fisher? spuse Telesco. 

A tras ușor fotografia din dosar, cu fața în jos, de parcă am fi 
jucat blackjack într-un cazinou. Îi puteam vedea licărirea din 
ochi. Temperatura din cameră a scăzut cu zece grade. 

— Arătați-mi, îi spusei. 

A întors fotografia cu fața la mine. Am înghetat. 

— O cunoşti pe femeia asta? mă întrebă. 

Nu am răspuns. M-am holbat la fotografie. Da, desigur, o 
cunoșteam pe femeie. 

Era Natalie. 

— Profesore Fisher? 

— O cunosc. 

Fotografia era alb-negru. Părea un cadru dintr-o înregistrare a 
unei camere de supraveghere. Natalie mergea în grabă pe un 
coridor. 

— Ce ne puteţi spune despre ea? 

Benedict mi-a pus o mână pe umăr. 

— De ce îl întrebaţi pe clientul meu? 

Telesco m-a fixat cu privirea. 

— Când v-am găsit, eraţi în vizită la sora ei. Ne puteţi spune 
ce făceaţi acolo? 

— Vă repet, spuse Benedict, de ce îl întrebaţi pe clientul meu? 

— Numele femeii e Natalie Avery. Am discutat anterior multe 
împreună, la sora ei, Julie Pottham. Aceasta pretinde că sora ei 
trăiește în Danemarca. 

De data asta am vorbit eu. 

— Ce vreţi de la ea? 

— Nu sunt în măsură să discut problema. 

— Atunci nici eu, îi răspunsei. 

Telesco s-a uitat la Mulholland. El a ridicat din umeri. 

— Bine, atunci. Sunteţi liber să plecaţi. 

Stăteam toţi acolo, jucând jocul lașului. Pentru a mai adăuga 
o metaforă, cum nu aveam cartonașe de joc aici, am semnalizat 
eu primul. 

— Am fost împreună, spusei eu. 

Au așteptat să continui. 


VP - 175 


Benedict a spus: 

— Jake... 

Dar i-am făcut semn să tacă. 

— O caut. 

— De ce? 

M-am uitat la Benedict. Părea să fie la fel de curios ca poliţaii. 

— Am iubit-o, spusei eu. Nu am uitat-o niciodată cu adevărat. 
Așa că speram... Nu știu. Speram un fel de împăcare. 

Telesco a scris ceva. 

— De ce acum? 

E-mailul acela anonim mi-a revenit în minte. 


Mi-ai promis ceva. 


M-am așezat la loc și am tras fotografia mai aproape. Am 
înghiţit în sec. Umerii lui Natalie erau lăsaţi. Chipul ei frumos... 
simţeam și eu bine același lucru... părea îngrozită. l-am atins 
faţa cu degetul, de parcă ar putea și ea simţi cumva atingerea 
mea și ar găsi mângâiere. Uram asta. Uram să o văd atât de 
speriată. 

— Unde a fost făcută? întrebai. 

— Nu e important. 

— Pe naiba nu e! O căutaţi, nu? De ce? 

S-au uitat unul la altul. Telesco a dat din cap. 

— Să spunem, începu Mulholland încet, că Natalie este o 
persoană ce prezintă interes. 

— Are probleme? 

— Nu din partea noastră. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Ce credeți că înseamnă? 

Pentru prima dată, am văzut cum îi cade masca și o 
străfulgerare de furie trecu pe chipul lui Mulholland. 

— Suntem în căutarea ei - înhăţă fotografia lui Otto -, dar și el 
cu prietenii lui o caută. Cine preferaţi să o găsească primii? 

M-am holbat la fotografie, iar vederea mi s-a tulburat și apoi 
s-a limpezit, când am observat altceva. Am încercat să nu mă 
mișc, am încercat să nu-mi schimb expresia feţei. În colţul din 
dreapta jos, era imprimată data. Scria: 23:47, 24 mai... cu șase 
ani în urmă. 


VP - 176 


Fotografia aceasta fusese făcută cu câteva săptămâni înainte 
să o cunosc pe Natalie. 

— Profesore Fisher? 

— Nu știu unde e. 

— Dar o căutaţi? 

— Da. 

— De ce acum? 

Am ridicat din umeri. 

— Mi-a fost dor de ea. 

— Dar de ce acum? 

— Putea să fi fost acum un an. Putea să fi fost anul viitor. Pur 
și simplu a venit timpul. 

Nu m-au crezut. Atâta pagubă. 

— Aţi avut noroc până acum? 

— Nu. 

— O putem ajuta, spuse Mulholland. 

Am tăcut. 

— Dacă prietenii lui Otto o găsesc primii... 

— De ce o căută? La naiba, de ce o căutați? 

Au schimbat subiectul. 

— Aţi fost în Vermont. Doi ofițeri de poliție v-au identificat și 
v-au găsit acolo iPhone-ul. De ce? 

— Acolo ne-am cunoscut. 

— A locuit la ferma aceea? 

Vorbeam prea mult. 

— Ne-am cunoscut în Vermont. Ea s-a căsătorit în capela de 
acolo. 

— Și cum a ajuns telefonul dumneavoastră acolo? 

— Probabil i-a căzut, spuse Benedict. Apropo, îl putem primi 
înapoi? 

— Sigur. Se poate aranja, nicio problemă. 

Tăcere. 

M-am uitat la Telesco. 

— Aţi căutat-o în ultimii șase ani? 

— La început. Dar nu prea mult în ultimii ani, nu. 

— De ce nu? întrebai eu. La drept vorbind, e aceeași întrebare 
pe care mi-aţi pus-o și mie: de ce acum? 

Din nou au schimbat o privire. Mulholland i-a spus lui Telesco: 

— Spune-i. 

— Nu am mai căutat-o pentru că eram siguri că a murit. 


VP - 177 


Cumva mă așteptasem la acest răspuns. 

— De ce aţi crezut asta? 

— Nu vă privește. Trebuie să ne ajutaţi aici. 

— Nu știu nimic. 

— Dacă ne spuneţi ce știți, spuse Telesco, vorbind deodată 
puternic, uităm cu totul de Otto. 

Benedict: 

— Ce naiba înseamnă asta? 

— Ce credeţi că înseamnă? Clientul dumneavoastră pretinde 
legitimă apărare. 

— Și? 

— Aţi întrebat de cauza morţii. lată răspunsul: i-a rupt gâtul 
omului. Am noutăți pentru voi. Un gât rupt este rareori rezultatul 
legitimei apărări. 

— În primul rând, negăm faptul că ar avea vreo legătură cu 
moartea tipului ăsta. 

Telesco și-a ridicat mâna. 

— Lasă. 

— Nu contează, spusei eu. Puteţi face câte amenințări vreţi. 
Nu știu nimic. 

— Otto nu te-a crezut, nu-i așa? 

Vocea lui Bob: Unde e Natalie? 

Mulholland s-a aplecat spre mine. 

— Sunteţi atât de tâmpit să credeţi că s-a terminat totul? 
Credeţi că pur și simplu ei vă vor da uitării acum? V-au 
subestimat prima dată. Nu o vor face a doua oară. 

— Cine sunt „ei”? întrebai. 

— Nişte tipi foarte răi, răspunse. Asta e tot ce trebuie să știți. 

— Nu are niciun sens, spuse Benedict. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie. O pot găsi ei primii pe Natalie, 
spuse Mulholland, sau o putem găsi noi. E alegerea voastră. 

Am spus din nou: 

— Chiar nu știu nimic. 

Ceea ce era destul de adevărat. Dar, mai mult decât atât, 
Mulholland omisese o ultimă posibilitate, oricât de improbabilă 
ar fi părut. 

O puteam găsi eu. 


VP - 178 


Capitolul 24 


Conducea Benedict. 

— Vrei să mă pui la curent? 

— E o poveste lungă, îi spusei. 

— E un drum lung. Apropo, unde să te las? 

Bună întrebare. Nu mă puteam întoarce în campus, nu numai 
pentru că nu eram bine-venit, dar, după cum îmi reamintiseră 
detectivii Mulholland și Telesco, niște oameni foarte răi ar putea 
fi interesaţi să mă găsească. M-am întrebat dacă Jed și Cookie 
făceau parte din gașca lui Bob și Otto sau dacă pe urmele mele 
erau două grupuri de oameni răi. Puțin probabil. Bob și Otto 
erau profesioniști cu sânge rece. Prinderea mea a fost o zi 
obișnuită de muncă pentru ei. Jed și Cookie erau amatori cu 
ifose - nesiguri, nervoși, speriaţi. Nu eram sigur ce înseamnă 
asta, dar am bănuit că era important. 

— Nu sunt sigur. 

— O s-o iau înapoi spre campus, bine? Tu pune-mă la curent 
cu ce se întâmplă. 

Așa am făcut. Benedict, cu ochii ţintă la drum, dădea din când 
în când din cap în semn de încuviinţare. Faţa i-a rămas imobilă, 
iar mâinile întotdeauna pe volan, în poziţia ora zece și ora două. 
Când am terminat, n-a spus nimic timp de câteva zeci de 
secunde. Apoi: 

— Jake? 

— Da? 

— Trebuie să te oprești, spuse Benedict. 

— Nu sunt sigur că pot. 

— O mulţime de oameni vor să te omoare. 

— În primul rând, n-am fost niciodată simpatizat, îi spusei. 

— Adevărat, dar ai intrat până-n gât într-un fel de rahat. 

— Voi, profesorii de științe umaniste, și cuvintele voastre 
mari. 

— Nu glumesc, spuse el. 

Știam asta. 

— Oamenii ăștia din Vermont, cine erau? întrebă Benedict. 


VP - 179 


— Prieteni vechi, într-un fel. Adică, asta e cea mai ciudată 
chestie. Jed și Cookie au fost amândoi acolo când am cunoscut-o 
pe Natalie. 

— lar acum vor să te omoare? 

— Jed crede că sunt cumva implicat în uciderea lui Todd 
Sanderson. Dar nu înţeleg de ce îi pasă sau cum l-a cunoscut pe 
Todd. Trebuie să fie o legătură între ei. 

— O legătură între tipul ăsta Jed și Todd Sanderson? 

— Da. 

— Răspunsul e evident, nu? 

Am dat din cap aprobator. 

— Natalie, îi spusei. 

— Mada. 

Am reflectat. 

— Prima dată când am văzut-o pe Natalie, stătea lângă Jed. 
Chiar mi-a trecut prin cap că, poate, sunt împreună. 

— Ei bine, spuse Benedict, acum se pare că toţi trei aveţi o 
oarecare legătură. 

— Adică? 

— Cunoașterea carnală a lui Natalie. 

Nu mi-a plăcut asta. 

— Nu știi sigur, obiectai eu cu jumătate de gură. 

— Pot să-ţi aduc la cunoștință un fapt evident? 

— Dacă trebuie. 

— Am cunoscut ceva femei la viaţa mea, spuse Benedict. Cu 
riscul de a părea un lăudăros, unii m-ar putea numi chiar expert 
în domeniu. 

Am strâmbat din nas. 

— Risc? 

— Unele femei sunt doar o pacoste. Înțelegi ce spun? 

— Pacoste. 

— Da. 

— Și bănuiesc că o să-mi spui că Natalie este una dintre acele 
femei. 

— Tu, Jed, Todd, spuse Benedict. Fără supărare, dar există o 
singură explicaţie pentru toate acestea. 

— Și care-i aia? 

— Natalie a ta este nebună de legat. 

M-am încruntat. Am mers o bucată de drum. 


VP - 180 


— Am căsuţa aceea de oaspeți pe care o folosesc ca birou, 
spuse Benedict. Poţi sta acolo până se liniștesc lucrurile. 

— Mulţumesc. 

Am mai mers o bucată de drum. 

— Jake? 

— Da? 

— Mereu ne îndrăgostim mai intens de cele nebune, spuse 
Benedict. Asta e problema noastră, a bărbaţilor. Toţi pretindem 
că urâm dramatismul, dar nu e așa. 

— Asta e tare de tot, Benedict. 

— Pot să te mai rog ceva? 

— Desigur. 

Mi s-a părut că văd că strânge mai puternic volanul. 

— Cum de-ai văzut necrologul lui Todd? 

M-am întors spre el. 

— Ce? 

— Necrologul lui. Cum l-ai văzut? 

M-am întrebat dacă mi se citește pe faţă confuzia. 

— Era pe prima pagină a website-ului colegiului. Ce vrei să 
întrebi mai exact? 

— Nimic. Doar eram curios și eu, atâta tot. 

— Ti-am spus de asta în biroul meu, iar tu m-ai încurajat să 
merg la înmormântare, îţi amintești? 

— Da, spuse Benedict. lar acum te încurajez să renunți. 

Nu am răspuns. Am mers o bucată bună de drum în tăcere. 
Benedict a spart tăcerea. 

— Mai e ceva ce mă sâcâie, spuse el. 

— Ce anume? 

— Cum crezi că te-a găsit poliţia la sora lui Natalie acasă? 

Și eu mă întrebasem același lucru, dar acum mi-am dat 
seama că răspunsul e evident. 

— Shanta. 

— Ştia unde ești? 

l-am explicat că am sunat-o și că, în prostia mea, am păstrat 
telefonul de unică folosință. Dacă poliţia te poate localiza prin 
telefon, se înțelege de la sine că, dacă îţi știu numărul (care 
trebuie să fi apărut pe telefonul Shantei), te pot localiza și după 
telefonul de unică folosință, încă îl aveam în buzunar și m-am 
gândit dacă să-i fac vânt pe fereastră. Nu era nevoie. Nu 
polițiștii mă îngrijorau acum. 


VP - 181 


După ce președintele Tripp mi-a cerut să plec, mi-am strâns 
lucrurile într-o valiză și laptopul și le-am depozitat în biroul meu 
din Clark House. M-am întrebat dacă cineva ar putea, nu știu, 
să-mi fileze casa din campus sau biroul. Părea un exces de zel, 
dar la naiba. Benedict a avut ideea să parcăm la distanţă. Ne- 
am uitat să vedem dacă e ceva suspect. Nu era. 

— Putem trimite un student să-ţi strângă lucrurile, spuse el. 

Am dat din cap că nu. 

— Deja am provocat rănirea unui student. 

— Nu e niciun risc aici. 

— Totuși. 

Clark House era închisă. Am pătruns cu atenție prin intrarea 
din spate. Mi-am luat lucrurile și m-am grăbit înapoi spre mașina 
lui Benedict. Nu m-a împușcat nimeni. Unu la zero pentru băieţii 
buni. Benedict a tras mașina în spatele proprietăţii sale și m-a 
lăsat la căsuţa de oaspeți. 

— Multumesc, îi spusei. 

— Am o grămadă de lucrări de corectat. O să te descurci? 

— Evident. 

— Ar trebui să te consulte un doctor la cap. 

Într-adevăr, aveam o durere de cap persistentă. Dacă era de 
la comoție, epuizare, stres sau o combinaţie din toate astea, 
habar nu aveam. Oricum, nu credeam că mă poate ajuta un 
doctor. l-am mulțumit din nou lui Benedict și m-am aranjat în 
cameră. Mi-am scos laptopul și l-am instalat pe masă. 

Era timpul, m-am gândit, să fac pe detectivul cibernetic. 

Poate vă întrebaţi ce mă califică să fiu un anchetator de primă 
clasă sau de unde aș ști ce face un detectiv cibernetic. Nu sunt 
anchetator și nu știu ce face un detectiv cibernetic. Dar știu cum 
să scriu cuvinte într-un câmp de căutare pe Google. Exact aia 
am început să fac acum. 

Mai întâi, am căutat o dată: 24 mai, cu șase ani în urmă. 

Era data de pe fotografia camerei de supraveghere, pe care 
mi-o arătase poliţia din New York. În mod evident, orice se 
întâmplase în ziua aceea, ei bine, era, probabil, o crimă. Poate a 
fost relatată la știri. Era o pură speculație? Cred că da. Totuși, 
putea fi un punct de plecare. 

Când am apăsat Enter, au apărut o mulţime de știri despre o 
tornadă din Kansas. Trebuia să reduc căutarea. Am adăugat 
„NYC” în câmpul de căutare și am apăsat din nou Enter. Prima 


VP - 182 


știre mi-a spus că New York Rangers pierduseră meciul cu 
Buffalo Sabres cu 2 la 1. Al doilea link: New York Mets au învins 
Arizona Diamondbacks cu 5 la 3. Doamne, suntem o societate 
obsedată de sport. 

În cele din urmă, am identificat un site care conţinea 
cotidianele din New York și arhivele lor. În ultimele două 
săptămâni, primele pagini ale multor ziare comentau seria de 
spargeri sfidătoare de bănci din New York City. Loveau noaptea, 
nu lăsau nicio urmă și își câștigaseră porecla de „Invizibilii”. 
Memorabil. Apoi am accesat linkul arhivelor din 24 mai, din 
urmă cu șase ani, și am început să răsfoiesc electronic secţiunile 
metropolitane. 

Articolele principale din ziua aceea: un bărbat înarmat a 
atacat consulatul francez. Poliţia a demantelat o afacere cu 
heroină operată de o bandă ucraineană. Un poliţai pe nume 
Jordan Smith, acuzat de viol, era audiat în instanţă. Un incendiu 
al unei case din Staten Island fusese considerat suspect. Un 
manager al unui fond speculativ din Solem Hamilton fusese 
condamnat într-o schemă Ponzi. Un revizor statal era acuzat de 
încălcarea codului etic. 

Nu-mi erau de ajutor. Sau poate că da. Poate Natalie făcuse 
parte din banda ucraineană. Poate îl cunoștea pe managerul 
fondului speculativ - fotografia surprinsă de camera de 
supraveghere semăna cu holul unei clădiri de birouri - sau pe 
revizorul statal. Unde eram eu în ziua aceea de acum șase ani? 
24 mai. Cursurile se apropiau de finalizare. De fapt, cursurile 
probabil se încheiaseră exact în jurul acelei date. 

Acum șase ani. 

Viaţa mea fusese răvășită, după cum mi-a amintit recent 
Benedict în Library Bar. Tatăl meu murise din cauza unui atac de 
cord cu o lună în urmă. Teza nu mergea bine. 24 mai. Trebuie să 
fi fost în perioada în care profesorul Trainor își organizase 
petrecerea de absolvire cu beţia minorilor. Dorisem să fie serios 
sancționat, ceea ce a tensionat puţin relaţia mea cu profesorul 
Hume. 

Dar nu viaţa mea era importantă aici. Ci a lui Natalie. 

Fotografia surprinsă de camera de supraveghere fusese 
făcută pe 24 mai. Am reflectat o clipă la asta. Să presupunem că 
fusese vreo crimă sau vreun incident pe 24 mai. OK, bun, 
mergeam cu siguranţă pe această posibilitate, dar acum 


VP - 183 


urmăream ideea. Dacă incidentul a avut loc pe 24 mai, când l-ar 
fi comentat ziarele? 

Pe 25 mai, nu pe 24 mai. 

Nu era o observaţie extraordinară, dar avea ceva sens. Am 
găsit ziarele din 25 mai și am verificat din nou secțiunile 
metropolitane. Articole principale din acea zi: Filantropul local 
Archer Minor a fost ucis. Un incendiu din Chelsie a ucis două 
persoane. Un adolescent neînarmat a fost ucis de poliţie. Un 
bărbat își ucide fosta soţie. Directorul unui liceu este arestat 
pentru delapidarea fondurilor școlii. 

Era o pierdere de timp. 

Am închis și mi-am frecat ochii. Să renunţ părea un lucru chiar 
bun acum. Aș putea să mă întind și să închid ochii. Aș putea să- 
mi respect promisiunea și să onorez dorinţa femeii despre care 
am crezut că este marea mea iubire. Desigur, după cum a 
remarcat Benedict, poate că Todd și Jed au crezut că Natalie era 
adevărata lor iubire. O revărsare a ceva primordial - hai să-i 
spunem gelozie - a trecut prin mine ca o vijelie. 

Scuze, nu ţine asta la mine. 

Atacul lui Jed nu era al unui iubit gelos. Todd... nu știam ce 
naiba se întâmpla aici, dar nu avea importanţă. Nu puteam da 
înapoi. Nu eram construit așa - dar cine e, de fapt? Cum ar 
putea o persoană rezonabilă să trăiască cu atâtea întrebări fără 
răspuns? 

O voce șoptită din cap mi-a răspuns: ei bine, cel puţin, a; trăi. 

Nu avea importanţă. Nu se putea. Fusesem atacat, ameninţat, 
agresat, arestat și chiar omorâsem un om... 

Hopa, stai așa. Omorâsem un om, iar acum îi știam numele. 

M-am aplecat în faţă și am căutat un nume pe Google: Otto 
Devereaux. 

M-am așteptat să găsesc un necrolog. Nu am găsit. Primul 
rezultat era un forum pentru „amatorii de gangsteri”. Da, pe 
bune. Am făcut clic pe forumul de discuţii, dar trebuia să creez 
un profil. L-am creat rapid. Era un subiect intitulat: „RIP, Otto”. 
Am accesat linkul. 


Ce porcărie! Otto Devereaux, unul dintre cei mai 


duri extorcatori și ucigași plătiți ai mafiei, s-a ales cu 
gâtul rupt! Cadavrul i-a fost abandonat pe marginea 


VP - 184 


Saw Mill Parkway de parcă ar fi fost un gunoi. Respect, 
Otto. Știai cum să ucizi, frate. 


Am dat din cap că nu. Ce urma apoi - un site al fanilor 
condamnaților pentru pedofilie? 

Erau vreo duzină de comentarii din partea oamenilor care își 
aminteau unele dintre cele mai cumplite fapte ale lui Otto și, da, 
îi ridicau în slăvi activitatea. Se spune că poţi găsi orice fel de 
depravare pe Internet. Dădusem peste un site dedicat 
admiratorilor gangsterilor violenţi. Ce lume! 

La al patrulea comentariu, am găsit o avere: 


Trupul neînsuflețit al lui Otto va fi depus la Cimitirul 
Franklin din Queens sâmbăta aceasta. Înmormântarea 
va fi privată, așa că nu se poate merge pentru a 
prezenta un ultim omagiu, dar admiratorii pot trimite 
flori. lată adresa. 


Comentariul menţiona o adresă din Flushing, Queens. 

Pe birou era un carnet de notițe. Am luat un creion și m-am 
aplecat cu el în mână. Am scris numele lui Natalie în stânga. Am 
scris numele lui Todd dedesubt. Am notat alte nume - al meu, 
Jed, Cookie, Bob, Otto -, orice nume îmi venea în cap. Delia 
Sanderson; Eban Trainor; tatăl lui Natalie, Aaron Kleiner și 
mama ei, Sylvia Avery; Julie Pottham; chiar Malcolm Hume. 
Toate. Apoi, pe partea dreaptă a paginii, am trasat o axă a 
timpului de sus până jos. 

Am mers în timp cât de departe am putut. De unde a pornit 
totul? 

Nu știam. 

Așadar, înapoi, de la început. 

Cu 25 de ani în urmă, tatăl lui Natalie, care preda aici la 
Lanford, fugise cu o studentă. Potrivit lui Julie Pottham, dragul 
de tati se mutase și se recăsătorise. Era o singură problemă: 
dispăruse fără urmă. Cum se exprimase Shanta? Cum e tata, la 
fel și fata. Aparent, atât Natalie, cât și tatăl ei dispăruseră în 
neant. Ambii erau complet fără urmă. 

l-am unit printr-o linie pe Natalie și pe tatăl ei. 

Cum aș putea afla mai multe despre această legătură? M-am 
gândit la ce spusese Julie. Informaţiile ei despre recăsătorirea 


VP-185 


tatălui ei veneau de la mamă. Poate că mami știa mai mult 
decât spunea. Poate avea o adresă a lui tati. Oricum o luam, 
trebuia să vorbesc cu ea. Dar cum? Era într-un azil. Asta 
spusese Julie. Nu știam ce azil și, cumva, mă îndoiam că Julie va 
fi comunicativă. Totuși, nu putea fi prea dificil să o găsesc pe 
doamna Avery. 

Am încercuit-o pe Sylvia Avery, mama lui Natalie. 

Înapoi la axa timpului. Am parcurs anii până când am ajuns 
acum 20 de ani când Todd Sanderson era student. Aproape 
fusese exmatriculat după sinuciderea tatălui său. M-am gândit 
din nou la dosarul lui universitar și la necrolog. Ambele 
menţionau că Todd se revanșase înființând o organizaţie 
caritabilă. 

Am scris Fresh Start pe carnet. 

Unu, Fresh Start fusese concepută chiar în acest campus ca 
urmare a frământării personale a lui Todd. Doi, cu șase ani în 
urmă, Natalie i-a spus surorii ei că ea și cu Todd aveau să 
călătorească în lume pentru a face muncă de caritate cu Fresh 
Start. Trei, Delia Sanderson, soţia reală a lui Todd, mi-a spus că 
Fresh Start fusese pasiunea soțului ei. Patru, profesorul Hume, 
dragul meu mentor, fusese consilierul colegiului în timpul 
constituirii Fresh Start. 

Am început să bat în hârtie cu creionul. Fresh Start era peste 
tot. Orice ar fi însemnat acest „tot”. 

Trebuia să cercetez organizaţia aceasta caritabilă. Dacă 
Natalie într-adevăr călătorise pentru Fresh Start, cineva de acolo 
trebuia, în cel mai rău caz, să aibă un indiciu unde era Natalie. 
Din nou, am început să caut pe Internet. Fresh Start ajuta 
oamenii să o ia de la capăt, deși activitatea ei părea puţin 
dispersată. Lucrau cu copii care aveau nevoie de o intervenţie în 
cazul gurii de lup, de exemplu. Îi ajutau pe disidenţii politici care 
aveau nevoie de azil. Îi ajutau pe oamenii cu probleme de 
insolvenţă. Te ajutau să-ţi găsești o slujbă nouă, indiferent ce 
probleme ai avut în trecut. _ 

Pe scurt, după cum spune mottoul de pe prima pagină: „li 
ajutăm pe toţi cei care au cu adevărat și cu disperare nevoie de 
un nou început”. 

M-am încruntat. Ar putea fi ceva mai vag de atât? 

Era un link pentru donații. Fresh Start era o organizaţie 
caritabilă de tip 501(c)(3), așadar toate contribuţiile erau 


VP - 186 


deduse din impozit. Nu era menţionat niciun director - nimic 
despre Todd Sanderson, Malcolm Hume sau alţii. Nu exista nicio 
adresă. Numărul de telefon avea prefixul 843 - Carolina de Sud. 
Am format numărul. A răspuns un robot. Nu am lăsat niciun 
mesaj. 

Am găsit o companie online care investighează diferite 
organizaţii caritabile „astfel încât să puteţi dona cu încredere”. 
Pentru o mică taxă, trimiteau un raport complet despre orice 
organizaţie caritabilă, inclusiv formularul fiscal 990 (orice o fi 
însemnând asta) și o „analiză cuprinzătoare cu date financiare 
complete, decizii strategice, biografii ale directorilor, 
proprietățile organizației, banii cheltuiţi pe atragerea de fonduri 
și alte activități”. Am plătit mica taxă. Mi-a venit un e-mail care 
mi-a spus că raportul îmi va ajunge în cutia poştală electronică 
în ziua următoare. 

Puteam aștepta atâta timp. Capul îmi zvâcnea ca un deget 
inflamat. Aveam o nevoie copleșitoare de somn, ce emana din 
măduva oaselor.  Mâine-dimineaţă aveam să merg la 
înmormântarea lui Otto Devereaux, dar acum trupul meu avea 
nevoie de odihnă și hrană. Am făcut un duș, am înfulecat rapid 
ceva și am dormit un somn de moarte care, având în vedere ce 
se petrecea în jurul meu, părea să fie la locul și la timpul 
potrivit. 


VP - 187 


Capitolul 25 


Benedict s-a aplecat spre fereastra propriei sale mașini. 

— Nu-mi place asta. 

Nu m-am obosit să-i răspund. Trecuserăm deja amândoi prin 
asta de nenumărate ori. 

— Mulţumesc că mă lași să-ţi dau mașina cu împrumut. 

Mașina mea, cu număr de înmatriculare modificat, o lăsasem 
pe o stradă din Greenfield. La un moment dat trebuia să mă 
gândesc la o cale de a o recupera, dar mai putea să aștepte. 

— Pot veni cu tine, spuse Benedict. 

— Ai curs. 

Benedict nu a protestat. Niciodată nu pierdem cursurile. 
Afectasem destui studenţi, într-o măsură mai mare sau mai 
mică, pornind în această bizară căutare. Nu voi mai lăsa pe 
nimeni să plătească un preţ, oricât de mic. 

— Așadar, planul tău este să-ţi faci apariţia la înmormântarea 
acestui gangster? 

— Mai mult sau mai puțin. 

— Părerea mea e că mai puţin. 

Greu de contrazis. Îmi planificasem să filez înmormântarea lui 
Otto Devereaux. Speranţa mea era să pot afla, cumva, de ce m- 
a atacat, pentru cine lucra, de ce o căutau pe Natalie. Nu eram 
tare la detalii - de pildă, cum aveam să reușesc acest lucru dar, 
pe moment, nu aveam slujbă și nici să stau degeaba, așteptând 
să fiu găsit de Bob sau Jed, nu părea o alternativă grozavă. 

E mai bine să fii proactiv. Asta le spuneam studenţilor mei. 

Route 95 din Connecticut și New York este, practic, o serie de 
zone în construcție care se dau drept autostradă interstatală. 
Totuși, am ajuns într-un timp decent. Cimitirul Franklin se afla 
pe Northern Boulevard, în zona Flushing din Queens. Dintr-un 
motiv ciudat, poza de pe website-ul lor era îndrăgitul Bow Bridge 
din Central Park, un loc în care vezi îndrăgostiţi care se 
căsătoresc, în aproape orice comedie romantică filmată în 
Manhattan. Nu aveam nicio idee de ce era această poză și nu 
fotografii ale clădirii lor, până când am oprit în faţa ei. 

Halal loc de odihnă veșnică! 


VP - 188 


Cimitirul Franklin arăta ca și cum fusese construit pentru a 
găzdui cabinetele a doi dentiști, poate cu o cameră pentru un 
proctolog, pe la 1978. Fațada era făcută dintr-un stuc îngălbenit 
ca dinţii unui fumător. Nunţile, petrecerile și sărbătorile reflectă, 
adesea, participanţii, înmormântările rareori o fac. Moartea are 
cu adevărat puterea de a ne uniformiza total, într-atât încât 
toate serviciile funerare, cu excepţia celor din filme, sfârșesc 
prin a fi la fel. Sunt întotdeauna insipide și repetitive și nu oferă 
doar puţină mângâiere și liniște, ci și un simbol și un ritual. 

Și apoi? Nu puteam intra pur și simplu. Dacă Bob era acolo? 
Puteam încerca să stau în spate, dar tipii de mărimea mea nu se 
pot pierde în mulţime. Era un bărbat în costum negru care dirija 
oamenii unde să parcheze. Am oprit și am încercat să zâmbesc, 
deși mă îndreptam spre o înmormântare, orice ar fi însemnat 
asta. Bărbatul în costum negru a întrebat: 

— Sunteţi aici pentru înmormântarea lui Devereaux sau a lui 
Johnson? 

Pentru că mi-a mers mintea repede, am spus „Johnson”. 

— Puteţi parca pe partea stângă. 

Am intrat în lotul spaţios. Se părea că înmormântarea lui 
Johnson avea loc lângă intrarea din faţă. În spate era instalat un 
cort pentru înmormântarea lui Devereaux. Am găsit un loc de 
parcare în colțul din dreapta. Am parcat cu spatele, ceea ce mi- 
a asigurat o vedere perfectă a cortului lui Devereaux. Dacă, din 
întâmplare, cineva din grupul Johnson sau din personalul 
cimitirului Franklin mă observa, puteam pleca pe motiv că sunt 
îndurerat și am nevoie de un moment de reculegere. 

M-am gândit la ultima înmormântare la care fusesem, cu doar 
șase zile în urmă, în capela mică și albă din Palmetto Bluff. Dacă 
aș mai avea la mine axa timpului, ar apărea o pauză de șase ani 
între căsătoria din capela albă și înmormântarea din cealaltă. 
Șase ani. M-am întrebat câte dintre acele zile au trecut fără să 
mă gândesc în orice fel la Natalie și mi-am dat seama că 
răspunsul era niciuna. 

Dar acum, marea întrebare era cum fuseseră pentru ea cei 
șase ani? 

O limuzină lungă a tras în faţa cortului. Un alt ritual ciudat de 
înmormântare: singura dată când cu toţii ajungem să urcăm în 
mașini care echivalează cu luxul și excesul este când plângem 
moartea unei persoane dragi. Și apoi, când ar fi mai bine? Doi 


VP - 189 


bărbați în costume de culoare închisă au apărut și au deschis 
ușile limuzinei, de parcă urma să se pășească pe covorul roșu. 
Au ajutat-o să iasă pe o femeie zveltă de vreo 35 de ani. Ținea 
de mână un băieţel cu părul lung care părea să aibă șase, șapte 
ani. Băiețelul purta un costum negru, fapt care m-a șocat, fiind 
la limita indecenţei. Băiețeii nu ar trebui să poarte niciodată 
costume negre. 

Abia atunci mi-a devenit clar un fapt evident: Otto ar fi putut 
avea o familie. Ar fi putut avea o soţie zveltă cu care își 
împărțea patul și visurile. Ar fi putut avea un fiu cu părul lung 
care îl iubea și cu care se juca cu mingea în curte. Din mașină 
au ieșit și alţi oameni. O femeie în vârstă plângea puternic într-o 
batistă pe care o ţinea mototolită în pumn. Aproape că a avut 
nevoie să fie dusă spre cort de un cuplu de treizeci și ceva de 
ani. Mama lui Otto și poate niște rude, nu știu. Familia a format 
un rând pentru primire în faţa cortului. Au întâmpinat 
persoanele îndoliate, devastarea fiind evidentă în gesturile și pe 
chipurile lor. Băiețelul părea pierdut, confuz, speriat, ca și cum 
cineva s-ar fi apropiat pe furiș de el și l-ar fi lovit în stomac. 

Acel cineva fiind eu. 

Am stat complet nemișcat. Mă gândisem la Otto ca la o 
entitate autonomă. M-am gândit că uciderea lui era doar o 
tragedie personală, sfârșitul unei vieţi omenești izolate. Dar 
niciunul dintre noi nu este cu adevărat autonom. Moartea face 
valuri, are ecou. 

Totuși, la urma urmei, oricât de greu mi-ar fi fost să privesc 
consecinţele acţiunilor mele, nu se schimba faptul că acțiunile 
mele au fost justificate. Mi-am îndreptat puţin spatele și m-am 
uitat mai atent la persoanele îndoliate. M-am așteptat ca rândul 
să semene cu o distribuţie de roluri pentru figuranţii din Clanul 
Soprano. Fără îndoială, erau câţiva dintre aceștia, dar mulțimea 
era un grup destul de pestriț. Dădeau mâna cu membrii familiei, 
îi îmbrăţișau, îi sărutau. Unele îmbrăţișări durau mult timp. Unii 
ofereau o bătaie rapidă pe spate și se eliberau. La un moment 
dat, femeia pe care o categorisisem drept mama lui Otto 
aproape a leșinat, dar au prins-o doi bărbați. 

li ucisesem fiul. Gândul acela era pe cât de evident, pe atât 
de supranatural. 

O altă limuzină lungă a tras și s-a oprit direct în faţa rândului 
de primire. Toată lumea a părut să îngheţe pentru o clipă. Cei 


VP - 190 


doi bărbaţi, care păreau niște atacanţi de la New York Jets, au 
deschis ușa din spate. A ieșit un bărbat înalt, costeliv, cu părul 
pomădat. Am văzut cum mulţimea a început să șoptească. 
Bărbatul avea șaptezeci și ceva de ani, cred, și-mi părea vag 
familiar, dar nu-l puteam identifica. Bărbatul nu a așteptat la 
rând - rândul s-a despărțit pentru el ca Marea Roșie pentru 
Moise. Bărbatul avea una dintre acele mustăţi subţiri care 
păreau desenate cu creionul. A dat din cap atunci când s-a 
apropiat de familie, acceptând strângeri de mână și salutări. 

Oricine era acest tip, era important. 

Bărbatul slab cu mustață subţire s-a oprit și a salutat fiecare 
membru al familiei. Unul - un tip pe care îl categorisisem drept 
cumnatul lui Otto - a îngenuncheat. Bărbatul slab a dat din cap 
dezaprobator, iar tipul s-a ridicat la loc cerându-și scuze. Unul 
dintre atacanţi stătea la un pas în faţa bărbatului slab. Celălalt 
stătea la un pas în spate. Nimeni nu i-a urmat de-a lungul 
rândului de primire. 

După ce bărbatul slab a dat mâna cu mama lui Otto, ultima 
persoană din rând, s-a întors și s-a îndreptat spre limuzină. Unul 
dintre atacanți i-a deschis ușa din spate. Bărbatul slab s-a 
strecurat înăuntru. Ușa s-a închis. Un atacant conducea. Celălalt 
stătea pe locul pasagerului. Limuzina lungă a început să dea în 
spate. Toată lumea a stat încremenită în timp ce bărbatul slab 
își făcea ieșirea. 

Timp de un minut după ce a plecat, nimeni nu a mișcat. Am 
văzut o femeie făcându-și cruce. Apoi rândul a pornit din nou. 
Familia a acceptat condoleanţe. Am așteptat, întrebându-mă 
cine era bărbatul slab și dacă avea importanţă. Mama lui Otto a 
început din nou să plângă. 

În timp ce o priveam, i s-au muiat genunchii. A căzut în 
braţele unui bărbat, plângându-i la piept. Am îngheţat. Bărbatul 
a ajutat-o să se ridice înapoi și a lăsat-o să plângă. Vedeam cum 
o bate pe spate și îi spune cuvinte de alinare. Ea a ţinut-o tot 
așa mult timp. Bărbatul a stat lângă ea și a așteptat cu o 
răbdare extremă. 

Era Bob. 

M-am afundat în scaun, deși eram, probabil, la aproape o sută 
de metri depărtare. Inima a început să-mi bată. Am tras adânc 
aer în piept și am riscat, aruncând o nouă privire. Bob o 
desprindea cu blândeţe pe mama lui Otto de el. l-a zâmbit și s-a 


VP-191 


dus spre un grup de bărbaţi care stăteau poate la zece metri 
depărtare. 

Erau cinci. Unul a scos un pachet de ţigări. Toţi bărbaţii au 
luat câte o ţigară, cu excepţia lui Bob. E bine de știut că acest 
gangster al meu era oarecum atent cu sănătatea. Mi-am scos 
telefonul, am găsit camera foto și am focalizat-o pe faţa lui Bob. 
Am făcut patru fotografii. 

Și apoi? 

Voi mai aștepta, cred. Voi aștepta înmormântarea și apoi îl voi 
urmări pe Bob acasă. 

Și apoi? 

Nu știam. Chiar nu știam. Cheia era să-i aflu adevăratul nume 
și identitatea și să sper că de aici voi afla din ce cauză întreba 
de Natalie. În mod evident era șeful. Trebuia să cunoască 
motivele, nu? Mai puteam doar să-l urmăresc când se urcă în 
mașină și apoi să-i notez numărul de înmatriculare. Poate 
Shanta va reuși să-i găsească numele real, cu excepţia faptului 
că nu mai aveam încredere totală în ea și, din câte știam, Bob 
venise la înmormântare cu mașina amicilor lui fumători. 

Patru dintre bărbaţi s-au desprins de grup și s-au dus 
înăuntru, lăsându-l pe Bob cu un singur tip. Tipul acela era mai 
tânăr și purta un costum atât de lucios, încât arăta ca un glob 
disco. Bob părea să îi dea instrucţiuni lui Costum Lucios. Costum 
Lucios dădea mult din cap. După ce a terminat, Bob s-a 
îndreptat spre înmormântare. Costum Lucios nu. In schimb, a 
pornit ţanţoș în cealaltă direcţie, cu ifosul exagerat al unui 
personaj de desene animate, spre un Cadillac Escalade alb și 
strălucitor. 

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să mă hotărăsc ce să 
fac. Înmormântarea ar putea dura ceva timp - o jumătate de 
oră, o oră, ceva de genul acesta. Nu avea sens să stau pur și 
simplu aici. Puteam la fel de bine să-l urmăresc pe Costum 
Lucios și să văd unde mă duce. 

Am pornit mașina și am tras pe Northern Boulevard în spatele 
lui. Mi se părea ciudat „să urmăresc un infractor”, dar părea a fi 
o zi plină de ciudăţenii. Nu știam cât de departe trebuia să stau 
în spatele mașinii Escalade. Ar putea observa că-l urmăresc? Mă 
îndoiam, deși aveam un număr de înmatriculare din 
Massachusetts și eram în statul New York. A luat-o la dreapta pe 
Francis Lewis Boulevard. Am rămas cu două mașini în spatele 


VP - 192 


lui. Șmecherul de mine. Mă simţeam ca Starsky și Hutch. În fine, 
unul dintre ei. 

Când sunt agitat, îmi spun o mulţime de glume tâmpite. 

Costum Lucios a oprit la o mega-pepinieră numită Global 
Garden. Grozav, m-am gândit. la aranjamente florale pentru 
înmormântarea lui Otto. Un alt lucru ciudat la înmormântări: 
porţi negru, dar sacrifici ceva atât de multicolor precum florile 
pentru niște decoraţiuni. Magazinul însă era închis. Nu știam ce 
să pricep din acest fapt, așa că n-am priceput nimic 
deocamdată. Costum Lucios a mers în spate. Am făcut la fel, 
atât că am stat într-o parte, la o distanță destul de mare. 
Costum Lucios a coborât de pe scaunul șoferului și s-a îndreptat 
tanţoș spre ușa din spate a magazinului. Costum Lucios era un 
mare fudul. Nu vreau să trag concluzii pripite, dar, ţinând cont 
de amicii lui, de luciul costumului și de fudulia de izmenit, 
suspectam cumva că domnul Costum Lucios era ceea ce 
studenţii numesc astăzi ţopârlan. A bătut la ușa din spate cu 
inelul de pe degetul mic și a așteptat, ţopăind ca un boxer care 
ascultă prezentarea din ring. Am crezut că bâţâiala era doar de 
spectacol. Nu era. 

Un puști - mi-ar fi putut fi student - care purta un șorț de 
lucru de un verde strălucitor și o șapcă de baseball Brooklyn 
Nets, ținută invers, a deschis ușa, a ieșit, iar Costum Lucios l-a 
pocnit pe neașteptate în față. 

O, Doamne. Peste ce am dat? 

Șapca a căzut pe pământ. Puștiul după ea, ţinându-se de nas. 
Costum Lucios l-a înhăţat de păr. Și-a coborât fața atât de mult, 
încât m-am temut că o să-l muște pe puști de nasul probabil 
spart și a început să ţipe la el. Apoi s-a îndreptat și l-a lovit pe 
puști în coaste. Puștiul s-a tăvălit de durere. 

OK, destul. 

Aflându-mă sub imperiul unui amestec impetuos, deși 
periculos, de frică și instinct, am deschis ușa mașinii. Frica putea 
fi controlată. Am învăţat cum să fac asta în timpul anilor când 
am fost responsabil cu ordinea. Orice om care are o frântură de 
umanitate resimte teamă în timpul altercaţiilor fizice. Așa 
suntem construiți. Cheia este valorificarea ei, pentru a nu-i 
permite să te paralizeze sau să te slăbească. Experienţa ajută. 

— Stop! am strigat, iar apoi - aici a intrat în scenă partea 
instinctuală - am adăugat „Poliţia”! 


VP - 193 


Capul domnului Costum Lucios s-a răsucit spre mine. 

M-am căutat în buzunar și mi-am scos portofelul. L-am 
deschis brusc. Nu, nu am o insignă, dar era prea departe să 
vadă. Atitudinea mea făcea toată treaba. Am rămas ferm, calm. 

Puștiul s-a târât spre ușă. S-a oprit pentru a-și aduna șapca de 
baseball cu Brooklyn Nets, și-a îndesat-o pe cap cu cozorocul în 
spate și a dispărut în clădire. Nu mi-a păsat. Mi-am închis 
portofelul și am început să merg spre Costum Lucios. Probabil și 
el trebuie să mai fi trăit astfel de experiențe. N-a fugit. Nu părea 
vinovat. Nu a încercat să explice. A așteptat răbdător să mă 
apropii. 

— Am o întrebare pentru tine, îi spusei. Dacă răspunzi, uităm 
de asta. 

— De care asta? întrebă Costum Lucios. 

Zâmbea. Dinţii lui micuţi păreau niște pastile de Tic Tac. 

— Nu văd să fie nimic ce trebuie uitat, așa e? 

Aveam iPhone-ul în mână, cu cea mai clară poză a lui Bob. 

— Cine e omul ăsta? 

Costum Lucios s-a uitat la ea. Mi-a zâmbit din nou. 

— Să-ţi văd insigna. 

Aoleu! Atâta treabă a făcut atitudinea. 

— Doar spune-mi... 

— Nu ești niciun poliţai. 

Costum Lucios a găsit treaba asta nostimă. 

— Ştii de unde știu? 

N-am răspuns. Ușa magazinului s-a crăpat puţin. L-am văzut 
pe puști trăgând cu ochiul. Mi-a întâlnit privirea și a dat din cap 
recunoscător. 

— Dacă erai poliţai, știai cine e. 

— Doar spune-mi numele lui și... 

Costum Lucios a început să se caute în buzunar. S-ar fi putut 
căuta de pistol. S-ar fi putut căuta de cuțit. S-ar fi putut căuta de 
batistă. Nu știam ce era. N-am întrebat. Probabil nu mi-a păsat. 

Mă săturasem. 

Fără să spun un cuvânt și fără să dau niciun avertisment, mi- 
am repezit pumnul în nasul lui. Am auzit o trosnitură, ca și cum 
aș fi călcat un gândac. Sângele i s-a prelins pe faţă. Chiar prin 
crăpătura aceea mică a ușii, l-am văzut pe puști zâmbind. 

— Ce m...? 


VP - 194 


l-am repezit un alt pumn, din nou ţintind spre nasul cu 
siguranţă spart. 

— Cine e? îl întrebai. Cum se numește? 

Costum Lucios și-a prins nasul în palmă, ca și cum ar fi fost o 
pasăre muribundă pe care voia s-o salveze. l-am secerat 
piciorul. A căzut în exact același loc în care fusese puștiul cu mai 
puțin de un minut înainte. În spatele lui, crăpătura ușii 
dispăruse. Puștiul nu voia să fie părtaș la așa ceva, cred. Nu-l 
învinovăţțeam. Sângele prăpădea costumul lucios al omului meu. 
Pun pariu că se putea șterge ca un vinilin. M-am aplecat cu 
pumnul ridicat. 

— Cine e? 

— Măi, băiatule. Ești un om mort complet. 

Vocea lui Costum Lucios, așa nazală cum era, avea o nuanţă 
de înfiorare. 

Asta aproape că mi-a tăiat avântul. 

— Cine e? 

l-am arătat din nou pumnul. Și-a ridicat mâna într-un mod 
defensiv vrednic de milă. Îl puteam pocni prin ea. 

— OK, OK, spuse el. Danny Zuker. Cu el te-ai încurcat, amice. 
Danny Zuker. 

Spre deosebire de Otto, Bob nu și-a folosit numele real. 

— Ești un om mort, fratele meu. 

— Te-am auzit de prima dată, spusei eu repede, dar chiar și 
eu îmi puteam auzi teama din glas. 

— Danny nu e un tip iertător. Măi, băiatule, ești mort de-a 
binelea. Auzi ce-ţi spun? Ştii ce ești? 

— Un om mort, da, am priceput. Culcă-te pe burtă. Pune-ţi 
obrazul drept pe caldarâm. 

— De ce? 

Mi-am ridicat pumnul din nou. S-a culcat pe burtă, cu obrazul 
greșit pe caldarâm. l-am spus. Și-a întors capul în cealaltă 
direcţie. l-am înhăţat portofelul din buzunarul de la spate. 

— Mă jefuiești acum? 

— Tacă-ţi gura. 

l-am verificat ID-ul și i-am citit numele cu voce tare: 

— Edward Locke de aici, din Flushing, New York. 

— Mda, și? 

— Și acum îţi știu numele. Și unde locuiești. Vezi, jocul ăsta se 
plătește cu aceeași monedă. 


VP - 195 


Râse pe înfundate. 

— Ce-i? 

— Nimeni nu joacă jocul ăsta ca Danny Zuker. 

l-am aruncat portofelul pe caldarâm. 

— Așadar, ai de gând să-i spui de mica noastră altercaţie? 
întrebai eu. 

— Mica noastră ce? 

— Ai de gând să-i spui de asta? 

l-am văzut zâmbetul printre dârele de sânge. 

— În două minute după ce pleci, amice. De ce, vrei să mai faci 
niște amenințări? 

— Nu, deloc, cred că ar trebui să-i spui, îi răspunsei cu cea 
mai calmă voce. Dar, hm, cum o să arate? 

Cu faţa încă pe caldarâm, se încruntă. 

— Cum o să arate ce? 

— Tu, Edward Locke, tocmai ai fost umilit de un găgăuţă pe 
care nu-l cunoști. Ti-a spart nasul, ţi-a distrus costumul drăguţ - 
și cum te-ai salvat tu să nu iei o chelfăneală mai zdravănă? Ei 
bine, ai ciripit ca o păsărică. 

— Ce? 

— L-ai vândut pe Danny Zuker, după doi pumni. 

— Nu-i așa! Nici vorbă că vreodată eu... 

— Mi-ai spus numele lui după doar doi pumni. Crezi că asta ÎI 
va impresiona pe Danny? Pari să-l cunoști destul de bine. Cum 
crezi că va reacţiona la povestea că l-ai vândut așa? 

— Nu l-am vândut. 

— Crezi că așa o să vadă el lucrurile? 

Tăcere. 

— Cum vrei, spusei eu, dar iată ce-ţi sugerez. Dacă nu spui 
nimic, Danny nu va afla niciodată de asta. Nu va ști că ai dat-o 
în bară. Nu va ști că cineva a fost mai iute decât tine. Nu va ști 
că l-ai vândut după doar doi pumni. 

Tăcere în continuare. 

— Ne-am înţeles, Edward? 

Nu a răspuns, iar eu nu m-am sinchisit să-l oblig s-o facă. Era 
timpul să plec. Mă îndoiam că Edward va putea vedea de aici 
numărul de înmatriculare - numărul de înmatriculare al lui 
Benedict dar nu voiam să risc. 

— Voi pleca acum. Stai cu faţa la pământ până plec și se 
termină totul. 


VP - 196 


— Mai puţin nasul meu rupt. 

— Și ăsta se va vindeca. Doar stai culcat. 

Stând cu ochii pe el, am mers cu spatele spre mașină. Edward 
Locke nu s-a mișcat. M-am suit în mașină și am plecat. M-am 
simţit destul de mulțumit de mine, ceea ce, în mod ironic, nu era 
ceva cu care mă mândream. M-am întors pe Northern Boulevard 
și am trecut de cimitir. N-aveam motive să opresc. Provocasem 
destule probleme. Când am oprit la următorul semafor, mi-am 
verificat repede e-mailul. Bingo. Era unul de la website-ul care 
investiga organizaţiile caritabile. Subiectul era: 


lată analiza completă despre Fresh Start 


Puteam aștepta până ajungeam, nu-i așa? Sau poate... Am 
căscat bine ochii. Nu a durat mult. După două cvartale am 
reperat un loc numit Cybercraft Internet Cafe. Era suficient de 
departe de cimitir, nu că mă gândeam la posibilitatea de a fi 
căutat prin parcările din apropiere. 

Locul arăta ca o secţie a colegiului de tehnică, 
supraaglomerată. Erau zeci de calculatoare înșiruite în 
compartimente înguste, de-a lungul peretelui. Toate erau 
ocupate. Niciun client, cu excepţia subsemnatului, nu părea mai 
mare de douăzeci de ani. 

— E de așteptat, îmi spuse un pierde-vară autentic care avea 
mai multe piercinguri decât dinţi. 

— E OK, spusei eu. 

Chiar era probabil de așteptat. Am vrut să plec acasă. Eram 
pe punctul de a pleca când un grup de gameri au scos un țipăt, 
s-au bătut reciproc pe spate, și-au oferit strângeri de mână 
complicate de felicitare și s-au ridicat de la terminale. 

— Cine a câștigat? întrebă Pierde-Vară. 

— Randy Corwick, omule. 

Lui Pierde-Vară îi plăcu. 

— Plătește. 

Apoi mi se adresă: 

— Cât timp îţi trebuie terminalul, Papi? 

— Zece minute, îi spusei. 

— Ai cinci. Folosește terminalul șase. E fierbinte, omule. Nu-l 
răci cu ceva jalnic. 


VP - 197 


Minunat. M-am înregistrat rapid și mi-am deschis e-mailul. Am 
descărcat raportul financiar despre Fresh Start. Avea 
optsprezece pagini. Era o balanță de venituri și cheltuieli, 
grafice de costuri, grafice de venituri, grafice de profitabilitate, 
grafice de lichiditate, grafice despre durata de utilizare normală 
versus expirată a clădirilor și echipamentelor, ceva despre 
structura pasivului, un bilanţ, ceva numit analiză comparativă... 

Predau științe politice. Nu înțeleg economia sau cifrele. 

Spre final am găsit istoricul organizaţiei. Într-adevăr, 
organizaţia fusese înființată cu douăzeci de ani în urmă de trei 
oameni. Profesorul Malcolm Hume era menţionat în calitate de 
consilier universitar. Doi studenţi erau menţionaţi în calitate de 
copreședinţi. Unul era Todd Sanderson. Celălalt era Jedediah 
Drachman. 

Mi-a îngheţat sângele în vine. Care este diminutivul comun 
pentru cineva numit Jedediah? 

Jed. 

Tot nu înțelegeam ce se petrece, dar totul se învârtea în jurul 
acestei Fresh Start. 

— Timpul a expirat, Papi. Era Pierde-Vară. Un alt terminal se 
va deschide în cincisprezece minute. 

Am dat din cap în semn de refuz. Am plătit taxa de închiriere 
și m-am dus ameţit spre mașină. Era mentorul meu cumva 
implicat în asta? Ce fel de opere caritabile a făcut Fresh Start 
care să implice tentativa de a mă ucide? Nu știam. Era timpul să 
merg acasă și, poate, să discut toate astea cu Benedict. Poate 
are el o idee. 

Am pornit mașina lui Benedict și, încă uluit, am luat-o spre 
vest pe Northern Boulevard. Introdusesem în GPS adresa 
Cimitirului Franklin, dar, la întoarcere, m-am gândit că pot pur și 
simplu selecta „destinațiile anterioare”. Eram pe punctul să caut 
în josul listei adresa lui Benedict din Lanford, Massachusetts, 
când privirea mi s-a oprit brusc pe prima adresă, locul pe care 
Benedict îl vizitase cel mai recent. Adresa nu era Lanford, 
Massachusetts. 

Era Kraftboro, Vermont. 


VP - 198 


Capitolul 26 


Lumea s-a clătinat, a intrat în balans, s-a cutremurat și s-a 
întors pe dos. 

M-am holbat la GPS. Adresa completă era afișată sub forma 
260  VT-14, Kraftboro, Vermont. Cunoșteam adresa. O 
introdusesem eu recent în propriul GPS. 

Era adresa Coloniei Reîncărcarea Creativă. 

Cel mai bun prieten al meu vizitase tabăra în care eu și 
Natalie stătuserăm cu șase ani în urmă. Vizitase locul în care ea 
se căsătorise cu Todd. Vizitase locul în care, recent, Jed și banda 
lui încercaseră să mă omoare. 

Timp de câteva secunde, poate mai mult, nu m-am putut 
mișca. Am stat în mașină. Radioul mașinii mergea, dar nu-mi 
dădeam seama ce difuza. Aveam impresia că lumea se oprise în 
loc. A fost nevoie de ceva timp ca realitatea să pătrundă în 
mintea mea întunecată, iar când a făcut-o, m-a lovit prin 
surprindere ca un croșeu de stânga. 

Eram singur. 

Până și cel mai bun prieten al meu m-a minţit - atenţie: încă 
mă minţea. 

Stai, mi-am spus. Trebuie să existe o explicaţie rezonabilă. 

Cum ar fi? Ce explicaţie ar putea fi pentru existenţa acelei 
adrese în GPS-ul lui Benedict? Ce naiba se petrecea? În cine 
puteam avea încredere? 

Știam răspunsul doar la ultima întrebare: în nimeni. 

Sunt băiat mare. Mă consider destul de independent. Dar 
acolo, în acel moment, m-am simţit atât de mic și atât de 
înfiorător de singur, ca niciodată. 

Am scuturat capul. OK, Jake, vino-ţi în fire. Destul cu 
autocompaătimirea. E timpul să acţionezi. 

Mai întâi am verificat restul adreselor din GPS-ul lui Benedict. 
Nu era nimic interesant. l-am găsit adresa de acasă, așa că am 
selectat-o pentru a ajunge acasă. Am pornit la drum. Am tot 
schimbat posturile de radio, în căutarea acelei melodii perfecte 
de neatins. Nu am găsit-o. Am fluierat și eu toate melodiile 
mizerabile care veneau la rând. Nu m-a ajutat. Șantierul de pe 


VP - 199 


Route 95 a scos toţi dracii din ce mai rămăsese din psihicul 
meu. 

Mi-am petrecut cea mai mare parte a călătoriei purtând 
conversații imaginare cu Benedict. Chiar am repetat cum îl voi 
aborda, ce îi voi spune, ce ar putea răspunde și cum i-aș riposta. 

Am strâns mai tare volanul când am intrat pe stradă. M-am 
uitat la ceas. Avea un seminar pentru încă o oră, așa că nu era 
acasă. Bun. Am parcat lângă căsuţa de oaspeți și am pornit spre 
casă. Din nou m-am gândit ce să fac. Adevărul era că aveam 
nevoie de mai multe informaţii. Nu eram încă pregătit să-l 
interoghez. Nu aveam suficiente date. Axioma simplă a lui 
Francis Bacon, una pe care o evidențiam constant în fața 
studenţilor, se aplică în acest caz: cunoașterea înseamnă 
putere. 

Benedict ascundea o cheie de rezervă a casei într-o piatră 
falsă de lângă pubela de gunoi. V-aţi putea întreba de unde știu 
asta, așa că vă voi spune: suntem cei mai buni prieteni. Nu 
avem secrete unul față de altul. 

O altă voce din cap: Oare totul a fost o minciună? Prietenia 
noastră nu a fost niciodată adevărată? 

M-am gândit la ce îmi șoptise Cookie în pădurea aceea 
întunecată: Dacă nu te oprești, ne omori pe toți. 

Cuvintele ei nu aveau intenția să fie o hiperbolă și iată, totuși, 
riscam „toate” acele vieţi într-un fel pe care încă nu-l 
înțelegeam. Care „toate”? Într-un fel, le-am riscat întotdeauna? 
Benedict trebuia, nu știu, să stea cu ochii pe mine sau ceva de 
genul ăsta? 

Să nu devenim complet paranoici. 

Bine, OK, pas cu pas. Incă exista posibilitatea unei explicaţii 
firești pentru existența adresei din Vermont în GPS. Nu eram cel 
mai inventiv tip. Am obiceiul să văd lucrurile liniar. Poate a 
împrumutat mașina altcuiva, de exemplu. Poate cineva chiar i-a 
furat-o. Poate una dintre cuceririle lui nocturne a dorit să 
viziteze o fermă organică. Poate mă autoamăgeam din nou. 

Am introdus cheia în yală. Chiar eram pe punctul de a trece 
peste această limită? Chiar aveam de gând să-l spionez pe cel 
mai bun prieten al meu? 

Puteţi fi siguri de asta. 

Am intrat pe ușa din spate. Apartamentul meu ar putea fi 
descris cu bunăvoință drept unul funcţional. Al lui Benedict 


VP - 200 


semăna cu haremul unui prinţ din lumea a treia. În sufragerie 
avea zeci de fotolii luxoase de tip sac, viu colorate. Pe pereți 
erau tapiserii pline de viaţă. În toate colţurile erau statui 
africane zvelte. Camera era exagerată dintr-o mie de puncte de 
vedere, dar întotdeauna m-am simţit confortabil aici. Fotoliul 
mare și galben era favoritul meu. Am urmărit multe meciuri de 
fotbal în el. M-am jucat mult pe Xbox. 

Controlerele Xbox erau așezate pe el acum. M-am uitat atent 
la ele, deși nu cred că aceste controlere îmi puteau oferi multe 
informaţii. M-am întrebat ce căutam. Un indiciu, bănuiesc. Ceva 
care să-mi spună de ce s-ar fi dus Benedict la acea 
fermă/tabără/ascunzătoare de răpitori în Kraftboro, Vermont. Ce 
ar putea fi acel ceva, n-aveam nici cea mai vagă idee. 

Am început să caut prin sertare. Mai întâi am căutat în cele 
din bucătărie. Nimic. Am luat la rând dormitorul de rezervă. 
Nimic. Am încercat în cămara și biroul din sufragerie. Tot nimic. 
M-am dus în dormitor și am încercat aici. Nimic. Benedict avea 
un birou înăuntru pe care era un calculator. Am verificat 
sertarele de dedesubt. Nimic. 

Am găsit un fișet. Am verificat cartoteca. Erau niște chitanţe 
obișnuite. Erau niște lucrări studențești. Erau niște orare. Dar 
ceva cu adevărat personal, nu era - bătaie de tobe, vă rog - 
nimic. 

Absolut nimic. 

M-am gândit la asta. Cine nu are nimic personal în casă? Dar 
apoi, ce ați găsi voi în casa mea? Mai multe decât aici, cu 
siguranţă. Ar fi niște fotografii vechi, câteva scrisori personale, 
ceva ce mi-ar fi trădat trecutul. 

Benedict nu avea nimic din toate acestea. Și ce-i cu asta? 

Am continuat să caut. Speram să găsesc ceva care să 
dovedească ce îl lega pe Benedict de Colonia Reîncărcării 
Creative, de Vermont sau de ceva concret. Am încercat să mă 
așez la biroul lui. Benedict e mult mai mic decât mine, așa că nu 
mi-au încăput genunchii sub birou. M-am aplecat în față și am 
apăsat o tastă pe calculator. Ecranul s-a aprins. La fel ca 
majoritatea oamenilor, Benedict nu-și închidea calculatorul. Mi- 
am dat brusc seama cât de demodată fusese percheziţia casei 
făcută până atunci. Nimeni nu-și mai păstrează secretele în 
sertare în ziua de azi. 

Le păstrăm în calculator. 


VP - 201 


Am deschis Microsoft Office și am căutat cele mai recente 
documente. Primul afișat era un document Word intitulat VBM- 
WXY.doc. Ciudat nume. Am făcut clic pe el. 

Fișierul nu s-a deschis. Era protejat de parolă. 

Hopa. 

Nu avea sens să încerc să ghicesc parola. N-aveam nicio idee. 
Am încercat să găsesc o altă cale. Nu mi-a venit în minte nimic. 
Restul fișierelor de sub „Recent” erau recomandări pentru 
studenţi. Două erau pentru colegiile de medicină, două pentru 
colegiile de drept și una pentru colegiul de afaceri. 

Așadar, ce era în documentul protejat de parolă? 

N-aveam nicio idee. Am făcut clic pe iconul Poștă electronică, 
din partea de jos. Și aici se cerea o parolă. M-am uitat pe birou 
după o bucăţică de hârtie cu o parolă - mulţi oameni fac asta -, 
dar nu am găsit nimic. O altă fundătură. 

Și apoi? 

Am făcut clic pe browser. S-a deschis pagina Yahoo! news. Nu 
erau multe de aflat de acolo. Am făcut clic pe istoric și, într-un 
final, am găsit ceva ce se apropia de o comoară. Benedict 
intrase recent pe pagina de Facebook. Am făcut clic pe link. A 
apărut profilul unui bărbat numit, credeți sau nu, John Smith. 
John Smith nu avea nicio fotografie proprie. Nu avea prieteni. Nu 
avea rapoarte de statusuri. Era menţionată adresa New York, 
NY. 

De pe acest calculator se conectase cineva la acest cont de 
Facebook cu numele de John Smith. 

Hm. Am reflectat. Era un cont fals. Știu o mulţime de oameni 
care au așa ceva. Un prieten folosește un serviciu de descărcat 
muzică prin Facebook, dezvăluindu-le tuturor prietenilor fiecare 
melodie pe care o ascultă. Nu i-a plăcut acest lucru, aşa că a 
creat un cont fals ca acesta. Apoi nimeni nu a mai văzut ce 
cântece îi plac. 

Faptul că Benedict avea un cont fals nu însemna nimic. 
Totuși, ce era mai interesant, atunci când i-am introdus numele 
în motorul de căutare, era că Benedict Edwards nu avea un cont 
real de Facebook. Erau doi Benedict Edwards menţionaţi în 
directorul Facebook. Unul era un muzician din Oklahoma City, 
iar celălalt era un dansator din Tampa, Florida. Niciunul nu era 
Benedict Edwards al meu. 


VP - 202 


Din nou, și ce? O mulţime de oameni nu au conturi de 
Facebook. Eu mi-am deschis unul, dar nu l-am folosit aproape 
niciodată. Fotografia mea de profil era fotografia din anuar. 
Acceptam prieteni poate o dată pe săptămână. Probabil aveam 
vreo 50. Iniţial mă înregistrasem pentru că oamenii îmi trimiteau 
linkuri cu fotografii și singura cale de a le putea vedea era să 
intru în contul de Facebook. Altfel, rețelele de socializare în 
general mă atrăgeau foarte puţin. 

Așadar, poate asta făcuse Benedict. Amândoi figuram pe 
multe asemenea liste cu adrese de e-mail. Probabil își 
deschisese contul fals pentru a vedea linkuri pe Facebook. 

Când m-am uitat în istoric, teoria aceasta a căzut imediat. 
Prima listare pe Facebook era a unui bărbat numit Kevin Backus. 
Am făcut clic pe link. Pentru o clipă, m-am gândit că poate este 
un alt cont fals al lui Benedict, că acel Kevin Backus era doar un 
pseudonim online. Dar nu era așa. Kevin Backus era doar un tip 
greu de definit. În fotografia de profil purta ochelari de soare și 
poza cu degetul mare ridicat. M-am încruntat când am văzut 
asta. 

Mi-am bătut capul. Kevin Backus. Nici numele, nici chipul lui 
nu-mi erau familiare. 

Am accesat pagina „despre”. Era goală. Nu menţiona o 
adresă, o școală, o ocupaţie, nimic din toate acestea. Singurul 
lucru care fusese completat era „într-o relaţie”. Era, potrivit 
acestei informaţii, într-o relaţie cu o femeie pe nume Marie-Anne 
Cantin. 

Mi-am frecat bărbia. Marie-Ann Cantin. Nici numele ei nu-mi 
spunea nimic. Așadar, ce căutase Benedict pe pagina lui Kevin 
Backus? Nu știam, dar bănuiam că era enorm de important. 
Puteam începe să-l caut pe Google. M-am uitat din nou la 
numele Marie-Ann Cantin. Era tipărit în albastru, ceea ce 
însemna că avea și ea un profil. Nu trebuia decât să-i fac clic pe 
nume. 

Ceea ce am și făcut. 

Când s-a deschis pagina ei - când am văzut fotografia de 
profil a lui Marie-Ann Cantin -, i-am recunoscut aproape imediat 
faţa. 

Benedict îi ţinea poza în portofel. 

Of, Doamne. Am înghiţit în sec, m-am lăsat pe spate, mi s-a 
tăiat răsuflarea. Imediat m-am prins. Aproape simţeam durerea 


VP - 203 


lui Benedict. Mi-am pierdut marea iubire a vieții. Benedict, se 
părea, păţise la fel. Marie-Ann Cantin era, într-adevăr, o femeie 
uluitoare. Aș descrie-o ca pe o femeie cu pometii ridicaţi, regală, 
afro-americană, atât că, atunci când m-am uitat mai de aproape 
la profilul ei, ultima parte era inexactă. 

Nu era afro-americană. Era, ei bine, africană. Marie-Anne 
Cantin, potrivit paginii ei de Facebook, trăia în Ghana. 

Aspectul acela era, cred, interesant, deși nu mă privea direct. 
Undeva, la un moment dat, Benedict o întâlnise pe femeia 
aceea. Se îndrăgostise de ea. Suferea din cauza ei. Ce putea 
avea asta de-a face cu vizita din Kraftboro, Vermont... 

Staţi așa. 

Nu mă îndrăgostisem și eu de o femeie? Și eu sufeream din 
cauza ei. Și eu fusesem în Kraftboro, Vermont. 

Era Kevin Backus exact un Todd Sanderson propriu al lui 
Benedict? 

M-am încruntat. Mi se părea o exagerare. Și greșit. Totuși, așa 
greșit cum mi se părea, trebuia să investighez acel lucru. Marie- 
Ann Cantin era singurul fir pe care îl aveam. Am făcut clic pe 
linkul  „despre”. Era impresionant. Studiase economia la 
Universitatea Oxford și obținuse o licență în drept la Harvard. 
Era consilier juridic la ONU. Trăia și provenea din Accra, capitala 
Ghanei. Era, după cum deja știam, „într-o relaţie” cu Kevin 
Backus. 

Și apoi? 

Am făcut clic pe pozele ei, dar erau private. Nu le puteam 
vedea. Mi-a venit o idee. Am accesat săgeata „înapoi” până am 
revenit pe pagina lui Kevin Backus. Fotografiile lui nu erau 
private. Le puteam vedea pe toate. OK, bun. Am început să le 
răsfoiesc. Nu știu de ce. Nu știam ce mă aşteptam să găsesc. 

Kevin Backus își ţinea fotografiile în diverse albume. Am 
început cu cel intitulat simplu „Vremuri fericite”. Erau 20-25 de 
poze fie cu omul meu Kevin și iubita lui, Marie-Anne, fie doar cu 
Marie-Anne singură, evident, făcute de Kevin. Păreau fericiţi. 
Atenţie. Ea părea fericită. El părea nebun de fericire. Mi-l 
imaginam pe Benedict stând aici, accesând fotografiile cu 
femeia pe care o iubea împreună cu tipul ăsta Kevin. li vedeam 
paharul cu whisky în mână. Vedeam cum se întuneca încăperea. 
Vedeam cum lumina albastră a ecranului se reflectă în ochelarii 


VP - 204 


supradimensionați de Om Furnică ai lui Benedict. Vedeam cum o 
lacrimă rătăcită i se prelinge pe obraz. 

Prea mult? 

Rețeaua Facebook are o predilecție pentru a-i tortura pe foștii 
iubiți menţinându-i în prim-plan. Nu mai puteai scăpa de foștii 
tăi iubiţi. Vieţile lor erau prezente, pentru a le vedea. Măi, 
omule, e mizerabil. Așadar, asta făcea Benedict noaptea - se 
tortura. Firește, nu știam nimic cu certitudine, dar eram destul 
de sigur că așa se petreceau lucrurile. Mi-am amintit noaptea 
aceea de beţie din bar, felul în care a scos cu grijă bine 
împăturită fotografie a lui Marie-Anne. Încă auzeam chinul din 
cuvintele lui pierdute: 

— Singura fată pe care o voi iubi vreodată. 

Benedict, biet ticălos ce ești. 

Biet ticălos poate, dar încă nu aveam idee ce însemnau toate 
astea și ce legătură aveau cu vizita recentă a lui Benedict în 
Vermont. Am mai răsfoit câteva albume. Era unul intitulat 
„Familie”. Kevin avea doi fraţi și o soră. În câteva fotografii 
apărea și mama lui. Nu vedeam vreo urmă de tată. Era un 
album intitulat „Cascada Kintampo” și altul „Parcul Naţional 
Mole”. Majoritatea fotografiilor de aici erau imagini cu animale și 
frumuseți ale naturii. 

Ultimul album se numea „Ceremonia de absolvire de la 
Oxford”. Curios. Acolo studiase economia Marie-Anne. Kevin și 
Marie-Anne să fi urmat cursurile împreună? Ar putea fi iubiți din 
facultate? Mă îndoiam. Părea prea mult pentru a fi „într-o 
relație”, dar, hei, cine știe? 

Fotografiile din acest album erau mult mai vechi. Judecând 
după tunsori, haine și faţa lui Kevin, aș spune cu cel puţin 
cincisprezece, douăzeci de ani înainte. Aș paria că aceste 
fotografii fuseră făcute înainte de camera digitală. Probabil 
Kevin le scanase în calculator. Am parcurs căsuțele, fără să mă 
aștept să văd ceva interesant, când o fotografie din rândul al 
doilea m-a făcut să stau pe loc. 

Mâna îmi tremura. Am înhățat mouse-ul, am reușit să 
deplasez cursorul astfel încât să ajungă deasupra imaginii și am 
făcut clic. Fotografia s-a mărit. Era o fotografie de grup. Opt 
oameni, toți în robe negre de absolvire, stăteau cu niște 
zâmbete largi pe față. L-am recunoscut pe Kevin Backus. Stătea 
în partea dreaptă lângă o femeie pe care nu o cunoșteam. 


VP - 205 


Limbajul trupului sugera că formau un cuplu. De fapt, când m- 
am uitat mai atent, se părea că privesc patru cupluri în ziua de 
absolvire. Nu puteam fi sigur, evident. Era posibil să fi fost doar 
aliniaţi băiat, fată, dar nu credeam că era numai asta. 

Privirea mi-a fost imediat atrasă de femeia din stânga. Era 
Marie-Anne Cantin. Avea un zâmbet mortal, absolut devastator. 
Era un zâmbet care putea frânge inima unui bărbat. Orice 
bărbat se putea îndrăgosti pe loc dacă era săgetat de acel 
zâmbet. Orice bărbat și-ar dori să vadă acel zâmbet în fiecare zi 
și să fie acela care îi aduce zâmbetul pe faţă. L-ar vrea doar 
pentru el. 

M-am prins, măi, Benedict. M-am prins de-a binelea. 

Marie-Anne se uita iubitor la un bărbat pe care nu l-am 
recunoscut. 

Cel puţin, nu la început. 

Și el era african sau afro-american. Avea capul ras. Nu avea 
păr pe față. Nu purta ochelari. Din acest motiv nu l-am 
recunoscut la început. De aceea, nici când m-am uitat mai 
atent, nu eram sigur. Atât că era singurul lucru care avea sens. 

Benedict. 

Erau doar două probleme. Unu, Benedict nu absolvise 
Universitatea Oxford. Doi, numele de sub poză nu era Benedict 
Edwards. Era Jamal W. Langston. 

Hm? 

Poate nu era Benedict. Poate Jamal W. Langston doar semăna 
cu Benedict. 

M-am încruntat. Da, sigur, cum să nu, avea sens. Și poate 
Benedict doar întâmplător suferea după o femeie care fusese 
cândva cu un bărbat care semăna exact cu el. 

Teorie tâmpită. 

Și atunci ce altă teorie aveam? Cea evidentă: Benedict 
Edwards era, în realitate, Jamal W. Langston. 

Nu pricepeam. Sau poate da. Poate piesele erau, chiar dacă 
nu asamblate, cel puţin pe aceeași masă. L-am căutat pe Jamal 
W. Langston pe Google. Primul link era al unui ziar numit 
Statesman. Era, potrivit linkului, „cel mai vechi ziar generalist 
din Ghana - fondat în 1949”. 

Am accesat articolul. Când am văzut ce era - când am citit 
titlul aproape am tipat în gura mare și, chiar în același timp, 
câteva piese din puzzle au început să se potrivească. 


VP - 206 


Era necrologul lui Jamal W. Langston. 

Cum era posibil...? Am început să citesc, făcând ochii mari pe 
măsură ce unele piese din puzzle au început, în sfârșit, să se 
potrivească în locurile lor. 

Din spatele meu, o voce obosită mi-a dat fiori pe șira spinării. 

— Omule, aș fi vrut să nu vezi asta. 

M-am întors încet spre Benedict. În mână ţinea un pistol. 


VP - 207 


Capitolul 27 


Dacă aș fi făcut o clasificare a numeroaselor momente 
supranaturale pe care le trăisem în ultimele zile, cel mai bun 
prieten al meu cu un pistol îndreptat spre mine era un moment 
care ar fi ocupat, pe departe, primul loc în top. Am dat din cap 
neîncrezător. Cum de nu observasem sau nu simţisem nimic? 
Ochelarii lui cu ramele alea erau mai mult decât ridicole. 
Tunsoarea aproape că mă punea pe gânduri în privinţa sănătăţii 
lui mintale sau a continuumului spaţiu-timp personal. 

Benedict stătea acolo purtând o helancă verde, pantaloni de 
velur bej și o jachetă de tweed - cu un pistol în mână. O parte 
din mine își dorea să râdă în hohote. Aveam milioane de 
întrebări pentru el, dar am început cu aceea pe care am pus-o 
de nenumărate ori de la început. 

— Unde este Natalie? 

Dacă a fost surprins de ce am întrebat, fața lui nu a arătat-o. 

— Nu știu. 

Am făcut semn spre pistolul din mâna lui. 

— Ai de gând să mă împuști? 

— Am jurat, spuse el. Am făcut o promisiune. 

— Să mă împuști? 

— Să omor pe oricine mi-ar afla secretul. 

— Chiar și pe cel mai bun prieten al tău? 

— Chiar și pe el. 

Am dat din cap aprobator. 

— Te înțeleg, să știi. 

— Ce înţelegi? 

— Jamal W. Langston, spusei eu, arătând spre ecran. A fost un 
procuror luptător. A luptat împotriva cartelurilor criminale de 
droguri din Ghana fără să se îngrijoreze de propria siguranţă. Le- 
a doborât când nimeni altcineva nu putea. Omul a murit ca un 
erou. 

Am așteptat să spună ceva. N-a făcut-o. 

— Curajos tip, spusei eu. 

— Prost tip, mă corectă Benedict. 


VP - 208 


— Cartelurile au jurat să se răzbune pe el - și, dacă ar fi să 
credem articolul, au reușit. Jamal W. Langston a fost ars de viu. 
Dar, de fapt, nu a fost, nu-i așa? 

— Depinde. 

— Depinde de ce? 

— Nu, Jamal nu a fost ars de viu, spuse Benedict. Dar 
cartelurile tot s-au răzbunat. 

Vălul proverbial mi se ridica de pe ochi. Ba nu, mă simţeam 
mai degrabă ca o cameră foto care se focalizează. Punctul 
imperceptibil de la distanţă căpăta formă și contur. Pas cu pas - 
sau, în acest caz, clipă de clipă - focalizarea devenea tot mai 
clară. Natalie, tabăra, despărțirea noastră bruscă, căsătoria, 
poliţia din New York, fotografia aceea surprinsă de camera de 
supraveghere, misteriosul e-mail pe care mi l-a trimis, 
promisiunea pe care m-a obligat să o fac acum șase ani... toate 
se completau acum. 

— Ţi-ai înscenat propria moarte pentru a o salva pe această 
femeie, nu-i așa? 

— Pe ea, spuse el, și pe mine, bănuiesc. 

— Dar mai ales pe ea. 

Nu a răspuns. În schimb, Benedict - sau ar trebui să-i spun 
Jamal? - s-a îndreptat spre ecranul calculatorului. Avea ochii 
umezi când și-a întins degetul și a atins ușor fața lui Marie-Anne. 

— Cine e? îl întrebai. 

— Soţia mea. 

— Ştie ce ai făcut? 

— Nu. 

— Stai, îi spusei, ameţit de această revelaţie. Chiar și ea 
crede că ai murit? 

Benedict încuviinţă dând din cap. 

— Acestea sunt regulile. E o parte componentă a jurământului 
pe care l-am făcut. E singura cale de a ne asigura că toată 
lumea este în siguranţă. 

Mi l-am imaginat din nou stând aici, privind pagina aceea de 
Facebook, holbându-se la fotografiile acelea, la statusul ei, la 
actualizări ale vieţii ei - ca aceea referitoare la faptul că este 
„într-o relaţie cu un alt bărbat”. 

— Cine e Kevin Backus? întrebai eu. 

Benedict a schițat ceva ce semăna a zâmbet. 


VP - 209 


— Kevin e un vechi prieten. Și-a așteptat șansa multă vreme. 
E în regulă. Nu vreau să fie singură. E un om bun. 

Până și tăcerea era dureroasă. 

— Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă? îl întrebai. 

— Nu-i nimic de spus. 

— Eu cred că e. 

A dat din cap în semn de refuz. 

— Deja ţi-am spus. Nu știu unde e Natalie. Nu am cunoscut-o 
niciodată. Nici măcar n-am auzit de numele ei, decât de la tine. 

— Îmi vine greu să cred asta. 

— Păcat. 

Încă avea pistolul în mână. 

— Ce te-a făcut să mă suspectezi? 

— GPS-ul din mașină. Arăta că ai fost în tabăra din Kraftboro, 
Vermont. 

Făcu o mutră edificatoare. 

— Prostul de mine. 

— De ce te-ai dus cu mașina acolo? 

— Tu de ce crezi? 

— Nu știu. 

— Încercam să-ţi salvez viaţa. Am intrat în ferma lui Jed 
imediat după polițiști. Se pare că n-ai avut nevoie de ajutorul 
meu. 

Mi-am amintit acum - mașina aceea care venea pe drum când 
polițiștii mi-au găsit telefonul îngropat. 

— O să mă împuști? îl întrebai. 

— Ar fi trebuit s-o asculți pe Cookie. 

— N-am putut. Dintre toţi oamenii, tu ar trebui să înţelegi 
asta. 

— Eu? 

Acum în vocea lui era ceva ce aducea a furie. 

— Ești nebun? Chiar tu ai spus-o înainte. Am făcut toate astea 
pentru a o ţine în siguranță pe femeia pe care o iubeam. Dar tu? 
Tu încerci s-o condamni la moarte. 

— Ai de gând să mă împuști, da sau nu? 

— Trebuie să înţelegi. 

— Cred că înţeleg, îi răspunsei. După cum spuneam înainte, 
tu ai lucrat ca procuror. Ai trimis la închisoare niște răufăcători 
adevărați. Ei au încercat să se răzbune pe tine. 


VP - 210 


— Au făcut mai mult decât să încerce, spuse încet, uitându-se 
din nou la fotografia lui Marie-Anne. Au luat-o. Chiar au... chiar i- 
au făcut rău. 

— O, nu, rostii eu. 

Ochii i s-au umplut de lacrimi. 

— A fost un avertisment. Am reușit s-o aduc înapoi. Dar atunci 
mi-a fost clar că amândoi va trebui să plecăm. 

— Atunci de ce n-aţi făcut-o? 

— Ne-ar fi găsit. Cartelul din Ghana face contrabandă pentru 
latino-americani. Tentaculele lor pot ajunge oriunde. Oriunde am 
merge, ne-ar da de urmă. M-am gândit să înscenez moartea 
amândurora, dar... 

— Dar ce? 

— Dar Malcolm a spus că nu vor crede niciodată așa ceva... 

Am înghiţit în sec. 

— Malcolm Hume? 

A dat din cap. 

— Vezi, Fresh Start avea oameni în zonă. Au aflat de situaţia 
mea. Profesorul Hume a fost însărcinat cu paza mea. Totuși, nu 
s-a ținut de protocol. M-a trimis aici pentru că am crezut că aș 
putea fi valoros atât ca profesor, cât și ca ajutor pentru alţii, în 
caz de nevoie. 

— Vrei să spui pentru cineva ca Natalie? 

— Nu știu asta. 

— Ba da, știi. 

— E foarte compartimentat. Există diverși oameni care se 
ocupă cu aspecte diverse și membri diverși. Eu am lucrat numai 
cu Malcolm. Am petrecut ceva timp în centrul acela de pregătire 
din Vermont, dar până acum câteva zile nu auzisem nimic de 
Todd Sanderson, de exemplu. 

— De aici și prietenia noastră, spusei eu. Făcea parte din 
activitatea ta? Trebuia să stai cu ochii pe mine? 

— Nu. De ce am fi avut nevoie să stăm cu ochii pe tine? 

— Din cauza lui Natalie. 

— Ți-am spus. Nu am cunoscut-o. Nu știu nimic de cazul ei. 

— Dar reprezintă un caz, nu-i așa? 

— Nu pricepi. Nu știu. 

A scuturat din cap. 

— Nimeni nu mi-a spus nimic despre Natalie a ta. 

— Dar are sens, nu-i așa? Recunoști? 


VP - 211 


Nu a răspuns. 

— Nu ai numit-o tabără, spusei eu. Ai numit-o centru de 
pregătire. Genial, sincer. Să o maschezi sub forma unei tabere 
artistice într-o zonă îndepărtată. Cine ar bănui, nu? 

— Am spus deja prea mult, răspunse Benedict. Nu e 
important. 

— Pe naiba nu e. Fresh Start. Ar fi trebuit să ghicesc după 
nume. Asta fac ei. Le oferă oamenilor care au nevoie un nou 
început. Un cartel al drogurilor te-a dorit mort. Așa că te-au 
salvat. Ți-au oferit un nou început. Nu știu ce implică asta - 
documente false, bănuiesc. Un motiv plauzibil pentru dispariţia 
unei persoane. În cazul tău, un om mort. Sau poate ai plătit un 
medic legist sau un poliţai, nu știu. Poate un fel de pregătire 
pentru a învăţa cum să te porți, să înveți o limbă străină sau un 
accent nou, poate să te deghizezi cum o faci tu. Apropo, poți să- 
ți dai jos ochelarii ăștia stupizi acum? 

Aproape că zâmbi. 

— Nu pot. Purtam lentile de contact. 

Am dat din cap cu neîncredere. 

— Așadar, acum șase ani, Natalie este prezentă la acest 
centru de pregătire. Nu știu încă de ce. Presupun că are legătură 
cu fotografia aceea pe care ne-a arătat-o poliţia din New York. 
Poate a comis o infracţiune, dar bănuiala mea e că a văzut ceva. 
Ceva mare. 

M-am oprit. Ceva nu se lega aici, dar am forţat. 

— Ne-am întâlnit, spusei eu. Ne-am îndrăgostit. Probabil acest 
lucru nu a plăcut sau, cine știe, era acolo din alt motiv când am 
început relaţia. Nu înțeleg foarte bine ce s-a întâmplat exact, 
dar, dintr-odată, Natalie a trebuit să dispară. Trebuia să dispară 
repede. Dacă ar fi vrut să mă ia și pe mine, cum ar fi reacţionat 
organizaţia ta? 

— Deloc pozitiv. 

— Exact. La fel ca în cazul tău și al lui Marie-Anne. 

M-am oprit să mă gândesc puţin; piesele tocmai se așezau la 
locul lor. 

— Dar Natalie mă cunoștea. Ştia ce simt în legătură cu ea. 
Știa că, dacă s-ar fi despărțit simplu de mine, nu aș fi crezut. 
Știa că, dacă ar fi dispărut brusc, s-ar fi evaporat, aș fi urmărit-o 
până la capătul pământului. Că nu aș fi abandonat-o niciodată. 

Benedict doar mă privea fix, fără să spună un cuvânt. 


VP - 212 


— Așadar, ce s-a întâmplat mai departe? am continuat. Cred 
că organizaţia ta i-ar fi putut înscena moartea, la fel ca în cazul 
tău, dar nimeni nu ar fi crezut în cazul ei. Dacă tipi precum 
Danny Zuker și poliţia din New York o căutau, aveau nevoie de 
dovezi solide că murise. Trebuia să-i vadă cadavrul și testul 
ADN, ei bine, nu știu. Nu ar funcţiona. Așa că a înscenat nunta 
aceea falsă. În multe privinţe a fost perfectă. M-a convins pe 
mine și, în același timp, și-a convins sora și prietenii apropiați. 
Mai mulţi iepuri dintr-odată. Mi-a spus că Todd era un vechi 
prieten care, a decis ea recent, era adevărata ei dragoste. Era 
mult mai plauzibil decât un tip pe care tocmai îl cunoscuse. Dar, 
când am întrebat-o pe Julie de el, mi-a spus că nu îl întâlnise 
niciodată pe Todd. S-a gândit doar că e o dragoste fulgerătoare. 
În orice caz, chiar dacă ni se părea tuturor că e ciudat, ce am fi 
putut face? Natalie era măritată și dusă. 

M-am uitat la el. 

— Am dreptate, Benedict? Sau Jamal? Sau cum naiba te-o 
chema? Sunt măcar pe aproape? 

— Nu știu. Nu mint. Nu știu nimic de Natalie. 

— O să mă împuști? 

Încă avea pistolul în mână. 

— Nu, Jake, nu cred. 

— De ce nu? Cum rămâne cu jurământul tău preţios? 

— Jurământul e real. N-ai idee cât de real e. 

S-a căutat în buzunar și a scos o cutiuţă. Bunica mea își 
păstra pastilele într-una identică. 

— Toţi avem la noi una din astea. 

— Ce-i înăuntru? îl întrebai. 

A deschis-o. Înăuntru era doar o singură capsulă colorată în 
negru cu galben. 

— Cianură, spuse simplu, cuvântul făcând camera să îngheţe. 
Oricine l-a înhăţat pe Todd Sanderson, ei bine, trebuie să-l fi luat 
prin surprindere, înainte de a avea șansa să și-o îndese în gură. 

A făcut un pas spre mine. 

— Înțelegi acum, nu? Înţelegi de ce Natalie ţi-a cerut să 
promiţi? 

Am rămas acolo pe loc, incapabil să mă mișc. 

— Dacă o găsești, o omori. Simplu. Dacă organizaţia e 
compromisă, vor muri mulţi oameni. Oameni buni. Oameni ca 


VP - 213 


Natalie a ta și Marie-Anne a mea. Oameni ca mine și ca tine. 
Înțelegi acum? Înţelegi de ce trebuie să renunţi? 

Înțelegeam. Dar tot eram revoltat. 

— Trebuie să existe și o altă soluție. 

— Nu există. 

— Pur și simplu nu v-aţi gândit încă la ea. 

— Ba da, îmi spuse, cu cea mai blândă voce pe care am auzit- 
o vreodată. De mai multe ori decât îţi imaginezi. Ani și ani la 
rând. N-ai nicio idee. 

Și-a pus cutia cu capsula la loc în buzunar. 

— Ştii că ce spun e adevărat, Jake. Eşti cel mai bun prieten al 
meu. Cu excepţia unei femei pe care n-o voi mai vedea sau 
atinge vreodată, ești cea mai importantă persoană din viaţa 
mea. Te rog, Jake. Te rog să nu mă obligi să te ucid. 


VP - 214 


Capitolul 28 


Aproape că l-am crezut. 

Fiţi atenţi: chiar l-am crezut o lungă perioadă. La prima 
vedere, Benedict - a vrut să se asigure că îi voi spune mereu 
așa, că nu voi face nicio gafă - părea să aibă absolută dreptate. 
Am fost nevoit să bat în retragere. 

Desigur, nu cunoșteam toate detaliile. Nu știam care e toată 
afacerea cu Fresh Start. Nu știam cu certitudine de ce dispăruse 
Natalie sau unde se dusese. Adevărul e că nu știam nici dacă e 
vie. Poliția din New York suspectase că e moartă. Nu știam de 
ce, dar probabil presupuneau că, dacă tipi ca Danny Zuker și 
Otto Devereaux te vor mort, cineva ca Natalie nu poate 
supravieţui și sta ascunsă timp de șase ani. 

Erau mai multe lucruri pe care nu le cunoșteam. Nu știam 
cum funcţionează Fresh Start, nu știam nimic de centrul de 
pregătire care servește și ca tabără sau de Jed sau Cookie, ori 
de rolul jucat de fiecare în organizaţie. Nu știam câţi oameni au 
ajutat să dispară sau când au început, deși, potrivit raportului 
organizaţiei caritabile, totul a pornit acum douăzeci de ani, când 
Todd Sanderson era student. Probabil puteam construi o casă 
confortabilă cu ceea ce nu știam. Toate astea nu mai contau. Ce 
conta, desigur, era că niște vieţi erau în pericol. Am înțeles 
jurământul. Am înţeles că cei care făcuseră astfel de sacrificii și 
își asumaseră astfel de riscuri ar ucide pentru a se proteja pe ei 
înșiși și pe cei dragi. 

Era și o imensă mângâiere să știu că relaţia mea cu Natalie nu 
fusese o minciună, că, se pare, își sacrificase cea mai adevărată 
iubire pe care a cunoscut-o vreodată pentru a ne salva viețile. 
Dar cunoașterea acestor lucru și cumplita neputinţă ce o însoțea 
îmi sfredeleau inima dintr-o parte într-alta. Durerea revenise - 
poate diferită, dar cu mai multă putere. 

Cum să-mi amorțesc durerea? Da, ați ghicit. Benedict și cu 
mine am dat iama în Barul Library. Nu am mai pretins că braţele 
unor străine ne-ar fi putut ajuta. Știam că doar prieteni precum 
Jack Daniels și Ketel One puteau înlătura sau, cel puţin, estompa 
imagini atât de mistuitoare. 


VP-215 


Eram destul de adânciţi în prietenia noastră cu Jack-Ketel, 
când am pus o întrebare simplă: 

— De ce nu pot fi cu ea? 

Benedict nu a răspuns. Devenise brusc fascinat de ceva de pe 
fundul băuturii sale. Spera să renunţ. N-am făcut-o. 

— De ce nu aș putea dispărea și eu pentru a trăi doar cu ea? 

— D-aia, spuse el. 

— D-aia? repetai eu. Ce ești, un plod de cinci ani? 

— Ai fi dispus să faci asta, Jake? Să renunţi la învățământ, la 
viaţa de aici, la tot? 

— Da. Evident că da. 

Nu aveam nicio ezitare. Benedict s-a holbat din nou la fundul 
paharului. 

— Da, pricep, spuse cu cea mai tristă voce. 

— Și? îl întrebai eu. 

Benedict a închis ochii. 

— Îmi pare rău. Nu poți. 

— De ce nu? 

— Două motive, spuse el. Unu, nu se face. Pur și simplu așa e 
protocolul nostru, modul în care compartimentăm. E prea 
periculos. 

— Dar aș putea s-o fac, spusei eu, auzindu-mi tonul rugător 
care provenea chiar de la mormăiala mea. Au trecut șase ani. 
Spun că mă mut peste hotare sau... 

— Vorbești prea tare. 

— Scuze. 

— Jake? 

— Da? 

S-a uitat fix în ochii mei. 

— E ultima dată când vorbim despre asta. Despre orice legat 
de asta. Știu cât de greu e, dar trebuie să-mi promiţi că n-o să 
mai deschizi discuţia. Înţelegi? 

Nu am răspuns imediat. 

— Ai spus că sunt două motive pentru care nu pot fi cu ea. 

— Exact. 

— Care e al doilea? 

Și-a coborât privirea și și-a terminat băutura cu o înghiţitură 
enormă. Și-a ţinut alcoolul în gură și i-a făcut semn barmanului 
să-i mai aducă unul. Barmanul s-a încruntat. Îl ţinuserăm 
ocupat. 


VP - 216 


— Benedict? 

Și-a ridicat paharul și a încercat să scurgă ultimele picături. 
Apoi a spus: 

— Nimeni nu știe unde e Natalie. 

Am făcut o mutră perplexă. 

— Înţeleg că e un secret... 

— Nu doar secret. Continua să se uite nerăbdător la barman. 
Nimeni nu știe unde e. 

— Haide. Cineva trebuie să știe. 

A dat din cap dezaprobator. 

— Așa merg lucrurile. Asta e calitatea noastră principală. Așa 
ne menţinem oamenii în viață acum. Sau așa sper. Todd a fost 
torturat. Ştii asta, nu? Ar fi putut divulga câte ceva - tabăra din 
Vermont, unii membri dar nici chiar el nu știe unde merg după 
ce primesc - a schițat niște ghilimele în aer - „noul început”. 

— Dar ei știu cine ești tu. 

— Doar Malcolm știe. Eu am fost excepţia pentru că am venit 
din străinătate. Restul? Fresh Start i-a aranjat. Li se asigură 
toate instrumentele. Apoi, pentru siguranţa fiecăruia, pleacă 
singuri și nu spun nimănui unde au ajuns. La asta m-am referit 
prin compartimentare. Știm toți suficient - și nu mai mult de 
atât. 

Nimeni nu ştia unde se află Natalie. Am încercat să las 
această explicație să-și facă efectul. Nu și-a făcut. Natalie era în 
pericol, iar eu nu puteam face nimic. Natalie era acolo singură, 
iar eu nu puteam fi cu ea. 

Apoi Benedict s-a închis în el. Explicase atât cât era posibil. 
Știam acum acest lucru. Când am părăsit barul și am pornit 
clătinându-ne către casă, mi-am făcut propria promisiune. Voi 
face un pas înapoi, voi renunţa. Puteam gestiona această durere 
- o gestionasem sub alte forme timp de șase ani - în schimbul 
siguranţei femeii pe care o iubeam. 

Puteam trăi fără Natalie, dar nu puteam trăi dacă făceam 
ceva ce ar fi pus-o în pericol. Fusesem avertizat în mod repetat. 
Acum era timpul să ascult. 

Eram beat. 

Asta mi-am spus când am intrat împleticindu-mă în casa de 
oaspeți. Asta plănuiam să fac atunci când capul mi-a căzut pe 
pernă și am închis ochii. Așa credeam când m-am întors pe 
spate și am văzut tavanul învârtindu-se de prea multă băutură. 


VP - 217 


Am fost sigur că acesta este adevărul până la - conform 
ceasului digital cu alarmă de pe noptieră - 6:18, când mi-am 
amintit ceva ce aproape uitasem: 

Tatăl lui Natalie. 

M-am ridicat în capul oaselor în pat, neînduplecat deodată din 
cap până în picioare. 

Tot nu știam ce s-a întâmplat cu profesorul Aaron Kleiner. 

Exista, presupun, o mică șansă ca Julie Pottham să aibă 
dreptate, ca tatăl ei să fi fugit cu o studentă și apoi să se 
recăsătorească, dar, dacă așa stăteau lucrurile, Shanta l-ar fi 
găsit fără probleme. Nu, dispăruse. 

La fel cum avea să dispară și fiica acestuia, Natalie, după vreo 
20 de ani. 

Poate că exista o explicaţie simplă. Poate că Fresh Start îl 
ajutase și pe el. Dar nu, Fresh Start fusese creat acum 20 de 
ani. Era posibil ca dispariţia profesorului Kleiner să fi creat 
precedentul organizaţiei? Malcolm Hume îl cunoștea pe tatăl lui 
Natalie. De fapt, mama lui Natalie a venit la el când Aaron 
Kleiner și-a abandonat iniţial familia. Așadar, poate că mentorul 
meu l-a ajutat să dispară și apoi, după ani de zile, a format un 
grup deghizat într-o organizaţie caritabilă pentru a-i ajuta și pe 
alţii ca el? 

Poate. 

Cu excepția faptului că, douăzeci de ani mai târziu, și fiica lui 
a fost brusc nevoită să dispară? Avea sens? 

Nu avea. 

Și de ce poliția din New York mi-ar fi arătat o fotografie de 
acum șase ani, surprinsă de o cameră de supraveghere? Ce 
legătură avea aceasta cu tatăl lui Natalie? Dar cu Danny Zuker 
și Otto Devereaux? Ce legătură ar putea fi între ceea ce se 
petrecea cu Natalie acum și tatăl ei care dispăruse cu 25 de ani 
înainte? 

Bune întrebări. 

M-am dat jos din pat și m-am gândit la următoarea mișcare. 
Dar care era următoarea mișcare? Îi promisesem lui Benedict că 
voi renunţa. Mai mult, în acel moment, înţelegeam într-un mod 
foarte real, foarte concret, pericolele continuării acestei căutări, 
nu numai pentru mine, ci și pentru femeia pe care o iubeam. 
Natalie alesese să dispară. Indiferent dacă o făcuse pentru a se 
proteja pe sine, pe mine sau pe amândoi, trebuia să-i respect nu 


VP - 218 


numai dorinţele, ci și judecata. Își examinase situaţia dificilă 
având mai multe informaţii decât mine, cântărise avantajele și 
dezavantajele și decisese că trebuie să dispară. 

Cine eram eu să stric acest plan? 

Așadar, din nou, eram pe punctul de a renunţa, eram pe 
punctul de a accepta să trăiesc cu această frustrare oribilă, deși 
necesară, când un alt gând m-a lovit atât de tare, încât era 
aproape să cad. Am rămas perfect liniștit, analizându-l în minte, 
privindu-l din toate unghiurile posibile. Da, era acolo - ceva ce 
neglijaserăm cu toţii. Ceva ce schimba esenţa în sine a ceea ce 
Benedict mă convinsese să fac. 

Când am zbughit-o afară, Benedict se îndrepta spre un curs. 
Mi-a văzut expresia feţei și a îngheţat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu pot să renunţ. 

Oftă. 

— Am discutat deja despre asta. 

— Știu, spusei eu, dar ne-a scăpat ceva. 

A privit dintr-o parte în alta, ca și cum îi era teamă că cineva 
din apropiere ar putea trage cu urechea. 

— Jake, ai promis... 

— Nu a pornit de la mine. 

— Ce? 

— Acest nou pericol. Faptul că poliția din New York a pus 
întrebări. Otto Devereaux și Danny Zuker. Fresh Start sub 
asediu. Nu au pornit de la mine. Nu eu am declanșat toate 
acestea încercând s-o găsesc pe Natalie. Nu așa a pornit totul. 

— Nu înţeleg despre ce vorbești. 

— Uciderea lui Todd, îi spusei. Asta m-a implicat pe mine. Voi 
continuaţi să credeţi că eu sunt cel care m-am inserat în grupul 
vostru. Nu eu sunt. Cineva știa deja. Cineva a aflat de Todd, l-a 
torturat și l-a ucis. Așa am fost implicat, când am văzut 
necrologul lui Todd. 

— Asta nu schimbă nimic, spuse Benedict. 

— Evident că schimbă. Dacă Natalie a fost ascunsă în 
siguranţă undeva, OK, înţeleg. Ar trebui s-o las în pace. Dar nu 
înţelegi? E în pericol. Cineva știe că nu s-a măritat cu adevărat 
și că a dispărut în străinătate. Cineva a mers până într-acolo 
încât să-l ucidă pe Todd. Cineva o urmărește, iar Natalie nici 
măcar nu știe asta. 


VP - 219 


Benedict a început să-și frece bărbia. 

— O caută, îi spusei. Nu pot, pur și simplu, să dau înapoi. Nu 
înţelegi? 

A dat din cap în semn de dezaprobare. 

— Nu înțeleg. Vocea îi era atât de epuizată, de spartă și 
istovită. Nu văd ce ai putea face fără să o omori. Ascultă-mă, 
Jake. Am prins ideea, dar am luat măsuri de apărare. Am 
protejat grupul. Toată lumea s-a dat la fund până când trece 
această primejdie. 

— Dar Natalie e... 

— E în siguranţă, atâta timp cât o lași în pace. Dacă nu o lași - 
dacă suntem toţi descoperiţi -, asta ar putea însemna moarte nu 
doar pentru ea, ci și pentru Marie-Anne și pentru mine și pentru 
mulţi, mulţi alţii. Înţeleg ce spui, dar nu vezi lucrurile limpede. 
Nu vrei să accepți adevărul. O vrei atât de mult pe Natalie încât 
răstălmăcești datele în așa fel încât ești gata de acţiune. Nu 
înţelegi? 

Am dat negativ din cap. 

— Nu. Chiar nu. 

S-a uitat la ceas. 

— Uite, trebuie să merg la curs. Să vorbim mai târziu despre 
asta. Să nu faci nimic până atunci, da? 

Am tăcut. 

— Promite-mi, Jake. 

Am promis. Totuși, de data aceea, mi-am ţinut promisiunea 
aproximativ șase minute, nu șase ani. 


VP - 220 


Capitolul 29 


Am mers la bancă și am scos 4 000 de dolari în numerar. 
Funcţionarul de la ghișeu a fost nevoit să obţină permisiunea 
casierului șef, care a trebuit, la rândul lui, să-l găsească pe 
managerul băncii. Am încercat să-mi amintesc când am apelat 
ultima dată la un funcţionar bancar în loc de bancomat, dar nu 
mi-am putut aminti. 

Am oprit la CVS și am cumpărat două telefoane de unică 
folosinţă. Știind că poliţaii îmi puteau localiza telefonul atunci 
când era deschis, mi-am închis iPhone-ul și mi l-am pus la loc în 
buzunar. Când trebuia să dau un telefon, îmi foloseam 
telefoanele de unică folosinţă și le ţineam închise cât de mult 
timp posibil. Dacă poliţaii puteau localiza acele telefoane, 
același lucru, mi-am închipuit, putea și un tip ca Danny Zuker. 
Nu eram sigur, dar nivelul meu de paranoia bătuse, în mod 
explicabil, toate recordurile. 

Probabil nu voi reuși să stau nedetectat mult timp, dar, dacă 
aș putea sta câteva zile, ar fi tot ce aș avea nevoie. 

Dar să încep cu ce e mai important. Benedict a spus că 
nimeni implicat în Fresh Start nu știa unde se află Natalie. Nu 
eram atât de sigur. Organizaţia se născuse la Lanford, la 
solicitarea, cel puţin parţială, a profesorului Malcolm Hume. 

Era timpul să-l caut pe bătrânul meu mentor. 

Ultima dată când l-am văzut pe bărbatul al cărui birou îl ocup 
acum a fost în urmă cu doi ani de zile, la un seminar de științe 
politice despre abuzurile constituționale. A venit cu avionul din 
Florida și arăta a fi sănătos și bronzat. Avea dinţii șocant de albi. 
Ca mulţi alţi pensionari din Florida, părea odihnit, fericit și foarte 
bătrân. Ne-am simţit bine, dar apoi a apărut o distanţă între noi. 
Malcolm Hume putea să se comporte de așa natură. L-am iubit 
pe omul ăsta. În afară de tatăl meu, el a fost cel mai aproape de 
rolul de model. Dar spusese clar că pensionarea este finalul. 
Întotdeauna detestase paraziţii academici, acei profesori și 
administratori bătrâni care rămâneau mult timp după data lor 
de expirare, ca jucătorii de baseball îmbătrâniţi care nu pot 
accepta inevitabilul. Odată ce a plecat din sfintele noastre 


VP - 221 


amfiteatre, nu i-a plăcut să mai revină. Nu a căzut în nostalgie și 
nu a trăit de pe urma vechilor lauri. Chiar la 80 de ani, Malcolm 
Hume era un tip optimist. Trecutul era doar atât pentru el. 
Trecut. 

Așadar, în ciuda istoricului nostru comun, pe care îl 
consideram bogat, nu vorbeam regulat. Partea aceea a vieţii se 
încheiase. Lui Malcolm Hume îi plăceau acum golful, clubul lui 
de literatură de suspans și grupul de bridge din Florida. Poate și 
Fresh Start să fi fost ceva pe care l-a lăsat în urmă. Nu știam 
cum va răspunde la solicitarea mea, dacă îl va tulbura sau nu. 
Nici nu-mi prea păsa. 

Aveam nevoie de răspunsuri. 

l-am format numărul din Vero Beach. După cinci ţârâituri a 
răspuns robotul. Vocea puternică a lui Malcolm, hodorogită puțin 
din cauza vârstei, m-a invitat să las un mesaj. Eram pe punctul 
să o fac, dar apoi mi-am dat seama că nu am un număr la care 
să mă sune înapoi, telefonul meu fiind închis aproape tot timpul. 
Voi încerca mai târziu. 

Și acum? 

Creierul a început din nou să-mi zbârnâie, oprindu-se, a nu 
știu câta oară, asupra tatălui lui Natalie. El era cheia aici. Cine, 
m-am întrebat, ar putea să clarifice cât de cât ce s-a întâmplat 
cu el? Răspunsul era destul de evident: mama lui Natalie. 

M-am gândit să o sun pe Julie Pottham și să o întreb dacă aș 
putea vorbi cu mama ei, dar apoi mi s-a părut o totală pierdere 
de timp. M-am îndreptat spre biblioteca locală și m-am 
înregistrat pentru a utiliza Internetul. Am căutat-o pe Sylvia 
Avery. Adresa menţionată era cea a lui Julie Pottham în Ramsey, 
New Jersey. M-am lăsat o clipă pe spate și m-am gândit. Am 
deschis website-ul Paginilor Aurii și am căutat toate instituțiile 
pentru persoanele asistate din zona Ramsey. Am găsit trei. Am 
sunat la fiecare și am cerut să vorbesc cu Sylvia Avery. Toate 
trei au spus că nu au niciun „rezident” (toate folosiseră acest 
termen) cu acest nume. M-am întors la calculator și am extins 
căutarea la districtul Bergen, New Jersey. Am găsit prea multe. 
Am deschis o hartă și am început să le sun pe cele mai 
apropiate de Ramsey. La al șaselea apel, operatorul de la azilul 
Hyde Park a spus: 

— Sylvia? Cred că este la cursul de lucru manual cu Louise. 
Vreți să lăsaţi un mesaj? 


VP - 222 


Lucru manual cu Louise. Parcă era un copil într-o tabără de 
vară. 

— Nu, o să sun din nou, mulţumesc. Aveţi un program de 
vizite? 

— Preferăm ca vizitatorii să vină între opt dimineața și opt 
seara. 

— Mulţumesc. 

Am închis. Am verificat website-ul azilului Hyde Park. Aveau 
afișat un program zilnic. Era menţionat și lucrul manual cu 
Louise. Potrivit planului de acţiune, urma Clubul de Scrabble, 
apoi Călătoria în Fotoliu - habar nu aveam ce înseamnă - și 
Amintiri din Bucătărie. A doua zi urma să fie o ieșire de trei ore 
la Paramus Park Mall, dar în ziua aceea nu, totul era în interiorul 
instituţiei. Bun. 

M-am îndreptat spre o firmă de închiriat mașini și am cerut un 
automobil de dimensiune medie. Am primit un Ford Fusion. 
Eram nevoit să folosesc un card de credit, dar nu aveam încotro. 
Era timpul pentru o nouă călătorie - de data aceasta pentru ao 
vizita pe mama lui Natalie. Când am sosit, nu eram prea 
îngrijorat că nu era acolo. Rezidenţii din aziluri au rareori ieșiri 
neprogramate. Dacă a ieșit cumva, ar fi o ieșire scurtă. Puteam 
aștepta. Oricum nu aveam unde să merg în altă parte. Cine știe? 
Poate că se întrevedea o altă seară încântătoare cu Mabel la 
Fair Motel. 

Când am ajuns pe Route 95, gândul mi-a zburat imediat la 
călătoria făcută de mine pe exact acest drum... uau, chiar ieri. 
Am reflectat. Am tras pe dreapta și mi-am scos iPhone-ul. L-am 
deschis. Aveam e-mailuri și apeluri telefonice. Am remarcat trei 
de la Shanta. Le-am ignorat. Am accesat Internetul și am făcut o 
căutare rapidă pentru Danny Zuker. L-am găsit pe unul celebru 
care lucra la Hollywood și domina lumea spectacolului. Am 
încercat să introduc numele și cuvântul mafiot. Nimic. Am intrat 
pe forumul iubitorilor de gangsteri. Nu era nimic de Danny 
Zuker. 

Și acum? 

Poate am scris greșit numele. Am încercat Zucker, Zooker și 
Zoocker. Nimic semnificativ. leșirea spre Flushing era aproape. 
Insemna o abatere, dar nu una groaznică. Am decis să-mi încerc 
norocul. Am pornit mai departe și am găsit Francis Lewis 
Boulevard. Mega-pepiniera și magazinul de grădinărit Global 


VP - 223 


Garden, locul în care îl pocnisem pe Edward, era deschis. M-am 
gândit la pumnii aceia. Mereu m-am mândrit cu faptul că 
respect regulile și îmi autojustificasem violența de ieri 
pretinzând că îl salvez pe puștiul acela, dar adevărul era că nu 
trebuia să-l pocnesc pe Edward în nas. Aveam nevoie de 
informaţii. Am încălcat legi pentru a le obţine. Era logic pentru 
oricine de ce făcusem asta. Motivul obţinerii acelor informații 
prin aplicarea unor pumni binemeritaţi lui Edward era, cu 
siguranţă, irezistibil. 

Dar mai important - iar acesta era un lucru ce trebuia să-l 
explorez când aveam timp - m-am întrebat dacă nu cumva, 
parțial, am făcut-o bucuros. Chiar a fost nevoie să-l pocnesc pe 
Edward pentru a obţine informațiile? Nu chiar. Existau alte căi. 
Și, oricât de oribil ar fi doar un gând trecător despre acest lucru, 
nu cumva, parţial, moartea lui Otto a fost o plăcere? La cursurile 
mele, vorbesc adesea despre importanţa instinctelor primitive în 
filosofie și politologie. Credeam că sunt imun? Poate că regulile 
pe care le preţuiesc nu prea sunt făcute pentru a-i proteja pe 
alţii, ci pentru a ne proteja de noi înșine. 

La cursul pe care îl avea despre gândirea politică timpurie, lui 
Malcolm Hume îi plăcea să exploreze limitele acestea sensibile. 
Eu am evitat astfel de discuţii. Este bine. Este rău. 

Așadar, de ce parte a limitei mă aflam acum? 

Am parcat lângă intrarea din faţă, am trecut pe lângă o mare 
vânzare promoţională la „Plante perene și obiecte ceramice” și 
am intrat. Magazinul era imens. Mirosul înțepător al mulciului 
umplea aerul. Am luat-o spre stânga, m-am învârtit printre flori 
fragede, arbuști, accesorii casnice, mobilă de grădină, pământ, 
turbă - tot ce era. Ochii mei îi cercetau pe toţi cei care purtau 
salopetă de lucru de culoare verde strălucitor. Mi-a luat 
aproximativ cinci minute, dar l-am găsit pe puști lucrând, destul 
de interesant, la raionul de îngrășăminte. 

Pe nas avea un bandaj. Avea ochii vineţi. Încă mai purta 
șapca de baseball cu Brooklyn Nets, cu cozorocul în spate. Ajuta 
un client, încărcând saci cu îngrășăminte într-un cărucior. 
Clientul îi spunea ceva. Puștiul dădea din cap aprobator. Purta 
un cercel. Părul care i se întrezărea de sub șapcă părea blond cu 
șuvițe, probabil ceva de provenienţă farmaceutică. Puștiul 
muncea din greu zâmbind tot timpul, asigurându-se că toate 
nevoile clienţilor sunt satisfăcute. Am fost impresionat. 


VP - 224 


M-am deplasat astfel încât să ajung în spatele lui și am 
așteptat. Am încercat să găsesc un unghi de abordare astfel 
încât puștiul să nu poată s-o ia la fugă. Când a terminat cu 
clientul respectiv, imediat a început să se uite după altcineva pe 
care l-ar putea ajuta. M-am apropiat din spate și l-am bătut pe 
umăr. 

S-a întors, cu zâmbetul pregătit. 

— Vă pot...? 

S-a oprit când mi-a văzut fața. Mă aşteptam să o ia la fugă. 
Nu eram sigur ce voi face. Eram destul de aproape încât să-l 
prind dacă era nevoie, dar asta ar fi atras atenţia într-un mod 
neindicat. Am stat pregătit și am așteptat să reacționeze. 

— Amice! Și-a aruncat braţele de gâtul meu, strângându-mă 
într-o îmbrăţișare. 

Nu mă așteptasem la asta, dar m-am lăsat dus de val. 

— Mulţumesc, măi omule. Multumesc foarte mult. 

— Mm, cu plăcere. 

— Măi, omule, ești eroul meu, știi asta? Edward e așa un bou. 
Se leagă de mine pentru că știe că nu sunt așa dur. Multam, 
omule. Multam mult. 

Am repetat răspunsul dinainte. 

— Așadar, care e treaba? m-a întrebat. Nu ești polițai. Știu 
asta. Atunci ești, nu știu, un supererou sau ceva de genul ăsta? 

— Supererou? 

— Adică, pierzi timpul și salvezi oameni și alte chestii. lar apoi 
întrebi de legăturile lui cu MM? Faţa i s-a întunecat brusc. 
Omule, sper că ai un întreg grup de Răzbunători în spate sau 
așa ceva dacă ai de gând să te pui cu el. 

— Asta am vrut să te întreb, spusei eu. 

— Oh? 

— Edward lucrează pentru un tip pe nume Danny Zuker, 
corect? 

— Ştii asta. 

— Cine e Danny Zuker? 

— Cel mai bolnav tip. Ar omorî un cățeluş dacă i-ar sta în 
drum. Nici nu-ţi vine să crezi, tipul ăsta e nebun de legat. Îl face 
pe Edward să se pișe-n pantaloni. Pe bune. 

Groaznic. 

— Pentru cine lucrează Danny? 

Puștiul s-a dat o jumătate de pas în spate. 


VP - 225 


— Nu știi? 

— Nu. De asta sunt aici. 

— Pe bune? 

— Da. 

— Glumeam, amice, că ai fi supererou. Mi-am închipuit, hei, ai 
văzut că mă bătea de-mi săreau capacele și, nu știu, ești un tip 
mare și urăști bătăușii și toate alea. N-a fost asta? 

— Nu. Am nevoie de informaţii. 

— Sper că una din superputerile tale e că ești antiglonț. Dacă 
te pui cu tipii ăștia... 

— O să fiu atent, îi spusei. 

— Nu vreau să fii rănit sau ceva, doar pentru că mi-ai făcut un 
favor, știi? 

— Știu, spusei eu, punându-mi la încercare cel mai bun ton de 
profesor competent. Doar spune-mi ce știi. 

Puștiul a ridicat din umeri. 

— Eddie e agentul de pariuri. Asta e tot. Eu rămân în urmă, iar 
lui îi place să chinuiască oamenii. Dar e mărunt. După cum am 
spus, lucrează pentru Danny Z. Danny e mare ștab la MM. 

— Ce e MM? 

— Mi-aș îndoi nasul cu degetul pentru a-ţi arăta ce vreau să 
spun, dar nasul mă omoară de-a binelea. 

Am confirmat dând din cap. 

— Așadar, Danny Z e cu Mafia? Asta încerci să spui? 

— Nu știu dacă ei îi spun așa. Adică, nu am auzit cuvântul 
acesta decât în filme foarte vechi și mai știu eu ce. Îţi pot spune 
doar că Danny Z lucrează direct pentru șeful MM. Tipul ăla eo 
legendă. 

— Cum îl cheamă? 

— Vorbești serios? Nu știi? Cum trăieşti aici și nu știi? 

— Nu trăiesc aici. 

— A! 

— Ai de gând să-mi spui? 

— i-o datorez. Așa că, da. După cum am spus, Danny Z este 
mâna dreaptă a lui MM. 

— Și ce-i MM? 

O femeie în vârstă s-a intercalat între noi. 

— Bună, Harold. 

El i-a oferit un zâmbet larg. 

— Bună, doamnă H. Cum v-au mers petuniile? 


VP - 226 


— Ai avut mare dreptate cu așezarea lor în jardinieră. Eşti un 
geniu al aranjamentelor. 

— Mulţumesc. 

— Dacă ai timp... 

— Lăsaţi-mă doar să termin cu domnul și vin imediat. 

Doamna H a plecat târându-și picioarele. Harold a privit-o, 
zâmbind tot timpul. 

— Harold, spusei eu, încercând să-l întorc la subiect, cine e 
MM? 

— Hai, omule, nu citești ziarele? MM. Danny Z îi raportează 
direct celui mai barosan și mai rău băiat dintre toţi: Maxwell 
Minor. 

Ceva a făcut clic. Probabil m-a trădat faţa pentru că Harold a 
spus: 

— Hopa, omule, ești OK? 

Pulsul o luase razna. Sângele a început să-mi vâjâie în urechi. 
Aș fi putut să caut pe iPhone, dar chiar aveam nevoie de un 
ecran mare. 

— Am nevoie de un calculator. 

— Patronul nu lasă pe nimeni să folosească Internetul aici. E 
blocat. 

l-am mulţumit și am fugit afară. Minor. Mai auzisem numele 
ăsta, legat cumva de toată povestea. Am condus ca un nebun 
spre Northern Boulevard. Am găsit aceeași Cybercraft Internet 
Cafe. Același pierde-vară era în spatele ghișeului. Dacă mă 
recunoștea, n-o arăta. Erau patru terminale libere. Am pus mâna 
pe unul și am introdus repede adresa ziarelor locale din New 
York. Accesând arhivele, am căutat din nou pe cea din 25 mai - 
ziua de după realizarea fotografiei lui Natalie de către camera 
de supraveghere. Părea să dureze o veșnicie până să-mi ofere 
calculatorul rezultatele căutării. 

Hai odată, hai... 

lar apoi titlul a apărut brusc: 


FILANTROP ÎMPUȘCAT 
Archer Minor executat în propriul birou 


Am vrut să strig tare „Evrika!”, dar m-am controlat. Minor. Ah, 
nu putea fi o coincidenţă. Am făcut clic pe articol și am citit: 


VP - 227 


Archer Minor, fiul celebrului șef mafiot Maxwell 
Minor și avocat pentru drepturile omului, a fost 
executat azi-noapte în biroul său din blocul-turn de pe 
Park Avenue, fiind, după câte se pare, victima unui 
asasinat autorizat de propriul său tată. Cunoscut drept 
fiul din familia Minor care a dus o viață cinstită, Archer 
Minor s-a ocupat cu victimele infracțiunilor, mergând 
atât de departe încât, în ultimele săptămâni, și-a 
acuzat public tatăl și le-a promis procurorilor că va 
aduce dovezi despre fărădelegile familiei sale. 


Articolul nu avea multe alte detalii. M-am întors la motorul de 
căutare și m-am uitat după Archer Minor. În săptămâna care a 
urmat era cel puţin un articol pe zi. Am început să le răsfoiesc 
căutând un indiciu, o legătură între Archer Minor și Natalie. Un 
articol publicat la două zile după asasinat mi-a atras atenţia: 


POLIȚIA DIN NEW YORK 
_ CAUTA UN MARTOR 
IN ASASINAREA LUI MINOR 


O sursă din cadrul poliţiei din New York a declarat că 
departamentul caută în acest moment o femeie care 
ar fi putut asista la asasinarea lui Archer Minor, fiul 
gangsterului local, transformat în erou. Poliţia nu a 
dorit să comenteze direct. „Verificăm activ multiple 
piste”, a declarat Anda Olsen, purtătorul de cuvânt al 
departamentului. „Ne așteptăm să reținem curând un 
suspect”. 


Se potrivea. Sau se potrivea oarecum. 

Mi-am amintit fotografia aceea cu Natalie făcută în ceea ce 
părea a fi holul unei clădiri de birouri. OK, și acum? Să asamblez 
piesele. Cumva, Natalie fusese acolo în noaptea aceea, în biroul 
de avocatură al lui Minor. Asta ar explica teama de pe chipul ei. 
A fugit, sperând că totul va dispărea, dar poliția din New York 
trebuie să se fi uitat pe înregistrările camerei de supraveghere 
și să fi descoperit că ea a trecut prin hol. 

Mai era ceva important aici, ceva ce îmi scăpa. Am continuat 
să citesc: 


VP - 228 


Când a fost întrebată de mobilul crimei, Olsen a 
spus: „Credem că Archer Minor a fost ucis pentru că 
dorea să facă ce trebuie”. Astăzi, primarul Bloomberg 
l-a numit pe Archer Minor erou. „A desconsiderat 
numele și istoria familiei pentru a deveni unul dintre 
marii new-yorkezi. Nu vom uita niciodată munca lui 
neobosită în sprijinul victimelor și pentru aducerea în 
faţa instanţei a celor care comit infracţiuni violente”. 

Mulți se întreabă de ce Archer Minor, care pusese 
recent sub acuzare pe tatăl și celebrul lui sindicat de 
crimă organizată, cunoscut drept MM, nu a fost pus 
sub protecţie. „Așa a dorit el”, a spus Olsen. O sursă 
apropiată de văduva lui Minor a spus că soțul ei 
muncise întreaga viață pentru a compensa crimele 
tatălui. „Archer a pornit la drum dorindu-și doar o bună 
educaţie și un comportament corect”, a spus sursa, 
„dar, oricât de rapid ar fi acţionat, tot ceea ce a făcut 
Archer nu a putut fi niciodată suficient pentru a scăpa 
de această hidoasă umbră”. 

Nu s-a întâmplat din lipsă de străduinţă. Archer 
Minor a fost un avocat protestatar ai drepturilor 
victimelor. După ce a absolvit Columbia Law School, a 
lucrat îndeaproape cu profesioniști din domeniul 
justiţiei. A reprezentat victimele infracţiunilor violente, 
a încercat să obţină pedepse mai mari pentru cei 
condamnaţi și compensarea suferinţei clienţilor săi. 

Poliţia din New York nu dorește să speculeze, dar o 
speculație răspândită, deși șocantă, este aceea că 
Maxwell Minor a aranjat asasinarea propriului fiu. 
Maxwell Minor nu a negat direct acuzația, dar a 
transmis următorul comunicat: „Familia mea și cu 
mine suntem devastaţi de dispariţia fiului meu Archer. 
Cer presei să-mi lase familia să-i deplângă moartea în 
liniște”. 


M-am lins pe buze și am accesat „pagina următoare”. Când 
am văzut fotografia lui Maxwell Minor, nu am fost câtuși de 
puţin surprins. Era bărbatul cu mustață subţire de la 
înmormântarea lui Otto Devereaux. Cercul se închidea acum. 


VP - 229 


Mi-am dat seama că îmi tineam respiraţia. M-am lăsat pe 
spate și am încercat să mă relaxez o clipă. Mi-am pus mâinile în 
spatele capului și am închis ochii. Diagrama mea mentală cu 
cronologii/conexiuni avea tot felul de liniuţe noi pe ea. Natalie 
fusese acolo în noaptea când s-a săvârșit asasinatul mult 
trâmbițat împotriva lui Archer Minor. Fusese martoră la crimă, 
am speculat. La un moment dat, poliția din New York și-a dat 
seama că Natalie apărea în fotografia camerei de supraveghere. 
Natalie, temându-se pentru viaţa ei, decisese să se ascundă. 

Aveam să continui verificările, dar era un pariu destul de sigur 
că nimeni nu fusese condamnat pentru asasinarea lui Archer 
Minor. Acela era motivul pentru care poliţia din New York, după 
toți acești ani, încă o căuta pe Natalie. 

Așadar, ce se întâmplase apoi? 

Natalie a luat legătura cu Fresh Start. Cum s-a întâmplat asta? 
Nu aveam nicio idee. Dar, sincer, cum se putea lua legătura cu 
Fresh Start? Organizaţia era cu ochii în patru, presupun. Așa 
cum s-a întâmplat cu Benedict, născut Jamal. Îi abordau pe cei 
care simțeau că aveau nevoie și meritau ajutorul lor. 

În sfârșit, Natalie a fost trimisă la Colonia Reîncărcării 
Creative, care era, cel puţin parțial, un paravan pentru 
organizaţie. Unul strălucit, aș putea adăuga. Poate că unii dintre 
participanţi erau cu adevărat acolo din motive artistice. Cu 
siguranţă Natalie era capabilă să le facă pe ambele. Vorbesc 
despre o ascunzătoare la vedere. Probabil că lui Natalie i s-a 
spus să se ascundă acolo până când vedeau cum se desfășoară 
cazul Archer Minor. Poate că polițiștii puteau face o arestare fără 
ea, iar apoi se putea întoarce la viaţa ei normală. Poate că 
poliţia din New York nu a identificat sau, cel puţin, nu reușise 
încă să identifice femeia din fotografie. În sfârșit. Speculam, dar 
probabil eram pe-aproape. 

La un moment dat, realitatea și-a ridicat capul urât, zdrobind 
și ucigând orice speranţă de a rămâne pe loc cu noul ei iubit. 
Alegerea a devenit clară: dispariţia sau moartea. 

Așa că a dispărut. 

Am mai citit câteva articole despre acest caz, dar nu erau 
multe noutăţi. Archer Minor era portretizat ca un erou 
enigmatic. Fusese crescut pentru a fi cel mai rău dintre cei răi. 
Fratele lui mai mare fusese executat în „stil gangsteresc”, după 
cum spuneau ziarele, când Archer era încă la facultate. Apoi 


VP - 230 


Archer ar fi trebuit să preia afacerile familiei. Aproape că îmi 
aminteau de filmul Wașu/, cu excepţia faptului că fiul bun din 
acest caz nu cedase niciodată. Archer Minor nu doar că a refuzat 
categoric să se alăture MM, dar a lucrat neobosit să o doboare. 

Din nou m-am întrebat ce a împins-o pe draga mea Natalie să 
fie în biroul acela de avocatură noaptea târziu. Putea să-i fi fost 
clientă, m-am gândit, dar asta nu ar explica faptul că era atât de 
târziu. Poate că îl cunoștea pe Archer Minor, dar nu aveam idee 
cum. Eram pe punctul de a renunţa la pista aceasta, de a-i 
cataloga vizita drept întâmplătoare, când am citit un necrolog 
mic, fără culori. 

Ce mama...? 

Pur și simplu a trebuit să-mi închid ochii, să mi-i frec și abia 
apoi să citesc necrologul de la început. Pentru că nu era posibil. 
Chiar atunci când lucrurile păreau să aibă sens - chiar atunci 
când credeam că fac progrese - am fost din nou pocnit în 
punctul cel mai slab: 


Archer Minor, 41 de ani, din Manhattan, anterior din 
Flushing, Queens, New York. Domnul Minor a fost 
asociat principal al cabinetului de avocatură Pashaian, 
Dressner și Rosenburgh, aflat în Lock-Horne Building la 
adresa 245 Park Avenue din New York. Archer a primit 
multe distincţii și elogii pentru activitatea sa caritabilă. 
A frecventat cursurile școlii Saint Francis Prep și a 
absolvit Colegiul Lanford summa cum laude... 


VP - 231 


Capitolul 30 


Am auzit-o pe doamna Dinsmore oftând la telefon. 

— Nu erai parcă suspendat? 

— Ti-a fost dor de mine. Recunoaște. 

Chiar și în mijlocul acestei combinaţii tot mai complicate de 
groază și confuzie, doamna Dinsmore mă făcea să mă simt cu 
picioarele pe pământ. Existau puţine constante. Tachinarea 
doamnei Dinsmore era una dintre ele. Era liniștitor pentru mine 
să mă ţin de varianta mea de ritual, în timp ce restul lumii 
continua să se învârtă nebunește. 

— Probabil că suspendarea include contactarea personalului 
auxiliar al colegiului, spuse doamna Dinsmore. 

— Chiar dacă e doar sex la telefon? 

Îi simţeam privirea dezaprobatoare de la o distanţă de 160 de 
mile. 

— Ce vrei, glumeţule? 

— Am nevoie de o mare favoare, îi răspunsei eu. 

— Și în schimb? 

— Nu ai auzit ce-am spus de sex la telefon? 

— Jake? 

Nu cred că m-a numit vreodată pe numele mic. 

— Da? 

Vocea i-a devenit brusc duioasă. 

— Ce se întâmplă? Suspendarea nu-ţi stă bine. Eşti un model 
de urmat aici. 

— E o poveste foarte lungă. 

— M-ai întrebat de fiica profesorului Kleiner. Cea de care ești 
îndrăgostit. 

— Da. 

— Încă o cauţi? 

— Da. 

— Suspendarea ta are legătură cu asta? 

— Are. 

Tăcere. Apoi doamna Dinsmore și-a dres glasul. 

— Ce-ţi trebuie, profesore Fisher? 

— Dosarul unui student. 


VP - 232 


— Din nou? 

— Da. 

— Ai nevoie de permisiunea studentului, spuse doamna 
Dinsmore. Ti-am spus data trecută. 

— Și, la fel ca data trecută, studentul a murit. 

— Oh, spuse ea. Cum se numește? 

— Archer Minor. 

A fost o pauză. 

— L-ai cunoscut? o întrebai. 

— Ca student, nu. 

— Dar? 

— Dar îmi amintesc că am citit în Lanford News că a fost ucis 
acum câţiva ani. 

— Acum șase ani, spusei eu. 

Am pornit mașina, rămânând cu telefonul la ureche. 

— Lasă-mă să văd dacă înţeleg, spuse doamna Dinsmore. O 
cauţi pe Natalie Avery, corect? 

— Corect. 

— Și, în această căutare, ai avut nevoie să te uiţi în dosarele 
personale nu ale unuia, ci a doi studenți uciși. 

Destul de ciudat, nu mă gândisem la asta din această 
perspectivă. 

— Presupun că așa e, spusei eu. 

— Dacă nu sunt prea îndrăzneață, parcă n-ar părea chiar o 
poveste de dragoste. 

Am tăcut. Au trecut câteva secunde. 

— O să te sun eu înapoi, spuse doamna Dinsmore înainte să 
închidă. 

e 

Clădirea azilului Hyde Park semăna cu un hotel Marriott 
Courtyard. 

Unul drăguţ, sunt de acord, elegant, cu unul din acele foișoare 
victoriene în față, dar totul părea izbitor de standardizat, 
impersonal, prefabricat. Principala clădire avea trei etaje, cu 
turnulețe false pe colțuri. Pe un indicator supradimensionat se 
putea citit: INTRAREA ÎN AZIL. Am urmat drumul, am urcat pe o 
rampă pentru scaune cu rotile și am deschis ușa. 

Femeia de la recepţie avea un coc în stil stup de albine, ca o 
cască, întâlnit ultima dată în 1964, la soţia unui senator. Mi-a 


VP - 233 


trântit un zâmbet atât de lemnos, încât aș fi putut bate în el să 
nu am ghinion. 

— Vă pot ajuta? 

Am zâmbit și mi-am întins larg braţele. Citisem undeva că 
acest gest te face să pari mai deschis și mai de încredere, în 
timp ce braţele încrucișate te fac să pari exact opusul. Nu știam 
dacă e adevărat. Mă simţeam de parcă aș fi putut să mă reped 
la cineva să-l duc departe. 

— Am venit s-o văd pe Sylvia Avery, spusei eu. 

— Sunteţi așteptat? întrebă Stup de Albine. 

— Nu, nu cred. Pur și simplu eram prin apropiere. 

A părut neîncrezătoare. Nu o puteam învinovăţi. Mă îndoiesc 
să fie prea mulţi oameni care vin pe neașteptate pe la aziluri. 

— Vă deranjează dacă semnaţi? 

— Deloc. 

A întors spre mine o imensă carte de oaspeţi, genul pe care îl 
asociez de obicei cu nunțile, înmormântările și hotelurile din 
filmele vechi și mi-a înmânat o pană mare de scris. M-am 
semnat. Femeia a întors cartea de oaspeţi spre ea. 

— Domnul Fisher, spuse, citind numele foarte rar. S-a uitat în 
sus la mine și a clipit. Vă pot întreba de unde o cunoașteţi pe 
Miss Avery? 

— Prin fiica ei Natalie. M-am gândit că va fi o vizită plăcută. 

— Sunt sigur că Sylvia va aprecia. Stup de albine a făcut cu 
mâna spre stânga. Salonul nostru e disponibil și bucuros de 
oaspeţi. E în regulă dacă vă întâlniți acolo? 

Bucuros de oaspeţi? 

— Desigur, răspunsei eu. 

Stup de albine s-a ridicat. 

— Mă întorc imediat. Faceţi-vă comod. 

M-am mutat în salonul disponibil și bucuros de oaspeţi. Mi-am 
dat seama care-i treaba. Stup de Albine voia ca întâlnirea să 
aibă loc într-un spaţiu public în caz că nu eram de încredere. Era 
de înțeles. Paza bună trece primejdia rea și așa mai departe. 
Canapelele păreau destul de plăcute, la fel imprimeurile lor 
florale, dar, totuși, nu arătau a ceva care te face să te simți 
confortabil. Nimic de aici nu arăta așa. Decorul părea acela al 
unei case model, amenajate perfect pentru a scoate în evidenţă 
elementele pozitive, dar mirosul de antiseptic, de detergent 
industrial și - da, îndrăznesc să spun - de bătrânețe era 


VP - 234 


inconfundabil. O femeie cu un baston și un halat de baie 
zdrenţăros stătea în picioare într-un colț. Vorbea cu zidul, 
gesticulând frenetic. 

Noul meu telefon de unică folosinţă a început să sune. M-am 
uitat la numele apelantului, dar dădusem acest număr unei 
singure persoane: doamna Dinsmore. Era un indicator care 
interzicea folosirea telefoanelor mobile, dar, așa cum am aflat 
din propria mea experienţă, uneori trăiesc la limită. M-am dus 
într-un colț, m-am întors cu faţa la zid, în stilul bătrânei cu 
baston, și am șoptit: 

— Alo? 

— Am dosarul lui Archer Minor, spuse doamna Dinsmore. Vrei 
să ţi-l trimit prin e-mail? 

— Ar fi grozav. ÎI ai în faţă? 

— Da. 

— E ceva neobișnuit la el? 

— Nu m-am uitat încă în el. Neobișnuit în ce sens? 

— Vrei să arunci o privire? 

— Ce să caut? 

M-am gândit. 

— Ce zici de o legătură între cele două victime? Erau în 
același dormitor? Au urmat un curs comun? 

— Asta e ușor. Nu. Archer Minor a absolvit înainte ca Todd 
Sanderson să se înmatriculeze aici. Altceva? 

Când am făcut socotelile în cap, am simţit o mână rece în 
piept. Doamna Dinsmore a spus: 

— Mai ești? 

Am înghiţit în sec. 

— Archer Minor era în campus când profesorul Kleiner a fugit? 

A urmat o scurtă pauză. Apoi doamna Dinsmore a spus cu o 
voce pierdută: 

— Cred că ar fi fost în anul | s-au Il. 

— Poţi verifica dacă...? 

— Sunt cu un pas înaintea ta. 

Auzeam cum erau date paginile. M-am uitat în spate. Din 
partea cealaltă a încăperii, bătrâna cu baston și halat zdrenţăros 
mi-a făcut sugestiv cu ochiul. l-am făcut și eu la fel de sugestiv. 
De ce nu? 

Apoi doamna Dinsmore a spus: 

— Jake? 


VP - 235 


Din nou mi-a folosit numele mic. 

— Da? 

— Archer Minor era înscris la un curs al profesorului Kleiner 
numit Cetăţenie și Pluralism. De aici reiese că a primit un A. 

Stup de Albine s-a întors, împingând-o pe mama lui Natalie 
într-un scaun cu rotile. Am recunoscut-o pe Sylvia Avery de la 
nunta de acum șase ani. Anii nu fuseseră blânzi cu ea nici până 
atunci și, judecând după ceea ce vedeam acum, situaţia nu se 
îmbunătăţise. 

Cu telefonul încă la ureche, am întrebat-o pe doamna 
Dinsmore: 

— Când? 

— Când ce? 

— Când a urmat Archer Minor acel curs? 

— Stai să mă uit. Apoi am auzit un mic icnet al doamnei 
Dinsmore, dar deja știam răspunsul: 

— A fost în semestrul în care profesorul Kleiner a demisionat. 

Am încuviinţat în gând. De unde și calificativul A. Toată lumea 
îl primise în semestrul respectiv. 

Capul mi s-a învârtit de o mie de ori. Încă ameţit, i-am 
multumit doamnei Dinsmore și am închis pe când Stup de Albine 
mi-o aducea pe Sylvia Avery în scaunul cu rotile. Sperasem că 
vom fi singuri, dar Stup de Albine a așteptat. Mi-am dres vocea. 

— Miss Avery, poate nu vă amintiţi de mine... 

— Nunta lui Natalie, spuse fără ezitare. Erai tipul îmbufnat pe 
care l-a părăsit. 

M-am uitat spre Stup de Albine. Stup de Albine și-a pus mâna 
pe umărul Sylviei Avery. 

— Ești bine, Sylvia? 

— Bineînţeles că sunt bine, se repezi ea. Pleacă și lasă-ne în 
pace. 

Zâmbetul lemnos nici măcar nu s-a clintit, dar, repet, lemnul 
nu face asta niciodată. Stup de Albine s-a întors la recepţie. Ne- 
a aruncat o privire care parcă spunea Chiar dacă nu stau cu voi, 
o să vă urmăresc. 

— Ești prea înalt, îmi spuse Sylvia Avery. 

— Îmi pare rău. 

— Să nu-ţi pară. Stai naibii jos odată și nu-mi suci gâtul. 

— O, spusei eu. Îmi pare rău. 

— lar îţi pare rău. Stai jos, stai odată. 


VP - 236 


M-am așezat pe canapea. M-a studiat puţin. 

— Ce vrei? 

Sylvia Avery părea mică și veștejită în scaunul cu rotile, dar 
totuși cine pare mare și vânjos în ele? l-am răspuns cu o 
întrebare. 

— Aţi mai primit vești de la Natalie? 

M-a privit cu suspiciune. 

— Cine vrea să știe? 

— Păi, eu. 

— Primesc vederi din când în când. De ce? 

— Dar nu aţi văzut-o? 

— Nu. Dar e OK, E un spirit liber, știi. Când dai drumul unui 
spirit liber, își ia zborul. Asta trebuie să facă. 

— Știţi unde a aterizat spiritul liber? 

— Nu te privește, dar trăiește în străinătate. Fericită cu Todd. 
Aștept cu nerăbdare ca ei doi să aibă și niște copii într-o zi. 

Și-a mijit puţin ochii. 

— Cum spuneai că te cheamă? 

— Jake Fisher. 

— Eşti căsătorit, Jake? 

— Nu. 

— Ai fost vreodată căsătorit? 

— Nu. 

— Ai vreo iubită serioasă? 

Nu m-am obosit să răspund. 

— Rușine. Sylvia Avery a dat din cap dezaprobator. Un bărbat 
mare și puternic ca tine. Ar trebui să te însori. Ar trebui să oferi 
siguranţă unei fete. Nu ar trebui să fii singur. 

Nu-mi plăcea unde ne ducea conversaţia asta. Era timpul să-i 
schimb direcţia. 

— Miss Avery? 

— Da? 

— Știţi cu ce mă ocup? 

M-a măsurat cu privirea. 

— Arăţi ca un fundaș. 

— Sunt profesor universitar. 

— 0! 

Mi-am întors corpul astfel încât să-i văd mai bine reacţiile la 
ceea ce urma să spun: 

— Predau științe politice la Colegiul Lanford. 


VP - 237 


Din obraji i-a dispărut orice urmă de culoare pe care o mai 
avea. 

— Doamnă Kleiner? 

— Nu mă numesc așa. 

— Totuși, v-aţi numit, nu-i așa? Vi l-aţi schimbat după ce soțul 
dumneavoastră a plecat de la Lanford. 

Și-a închis ochii. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— E o poveste lungă. 

— Natalie a povestit ceva? 

— Nu, spusei eu. Niciodată. Nici chiar când am dus-o în 
campus. 

— Bine. Și-a dus la gură mâna tremurândă. Doamne, cum de 
știi toate astea? 

— Trebuie să vorbesc cu fostul dumneavoastră soț. 

— Ce? Ochii i s-au mărit de groază. O, nu, nu se poate... 

— Ce nu se poate? 

Stătea acolo, cu mâna la gură, fără să spună nimic. 

Sylvia Avery își strângea ochii închiși ca un copilaș care voia 
să alunge un monstru. M-am uitat peste umărul ei. Stup de 
Albine se uita cu o curiozitate nedisimulată. Am forțat un 
zâmbet la fel de fals ca al ei pentru a-i arăta că totul e în regulă. 

Vocea Sylviei Avery era o șoaptă. 

— De ce dezgropi povestea asta acum? 

— Trebuie să vorbesc cu el. 

— A fost acum mult, mult timp. Ştii ce a trebuit să fac pentru 
a trece peste asta? Știi cât de dureros e? 

— Nu vreau să rănesc pe nimeni. 

— Nu? Atunci oprește-te. De ce naiba trebuie să-l găsești pe 
omul acela? Știi ce a însemnat fuga lui pentru Natalie? 

Am așteptat, sperând să spună mai mult. Și a spus. 

— Trebuie să înţelegi. Julie, ei bine, era mică. Abia dacă își 
amintește de tatăl ei. Dar Natalie? Nu a trecut niciodată peste 
asta. Ea nu l-a uitat niciodată. 

Și-a dus mâna tremurând din nou spre față. Nu era în apele 
ei. Am mai așteptat puţin, dar era clar că Sylvia Avery se oprise 
deocamdată din vorbit. 

Am încercat să mă ţin tare pe poziție. 

— Unde este profesorul Kleiner acum? 

— California, spuse ea. 


VP - 238 


— Unde în California? 

— Nu știu. 

— În zona Los Angeles? San Francisco? San Diego? E un stat 
mare. 

— Am spus, nu știu. Nu ţinem legătura. 

— Atunci de unde știți că e în California? 

Asta a făcut-o să tacă. Am văzut o umbră fugitivă pe fața ei. 

— Nu știu, spuse ea. Poate s-a mutat. 

O minciună. 

— Le-aţi spus fetelor că s-a recăsătorit. 

— Așa e. 

— De unde aţi știut? 

— Aaron m-a sunat și mi-a spus. 

— Credeam că nu vorbiti. 

— Nu de multă vreme. 

— Cum o cheamă pe soţia lui? 

A scuturat negativ din cap. 

— Nu știu. Și nu ţi-aș spune nici dacă aș ști. 

— De ce nu? OK, înțeleg că pe fetele dumneavoastră le 
protejaţi. Dar de ce nu mi-aţi spune mie? 

Și-a mișcat ochii de la stânga la dreapta. Am decis să-i 
trântesc un bluf. 

— Am verificat registrele de stare civilă, spusei eu. N-aţi 
divorțat niciodată. 

Sylvia Avery a scos un mic geamăt. Stup de Albine nu avea 
cum să-l fi auzit, dar își ciulea urechile ca un câine care auzea 
un zgomot pe care nimeni altcineva nu putea să-l audă. l-am 
oferit lui Stup de Albine același zâmbet cu sensul că „totul e 
bine”. 

— Cum s-a recăsătorit soțul dumneavoastră dacă nu aţi 
divorțat niciodată? 

— Va trebui să-l întrebi pe el. 

— Ce s-a întâmplat, Miss Avery? 

A scuturat negativ din cap. 

— Las-o baltă. 

— Nu cumva a fugit cu o studentă, așa e? 

— Așa e, a fugit, spuse ea. 

Acum era rândul ei să pară fermă. Dar nu era. Era prea 
defensivă, prea artificială. 

— Da, Aaron a fugit și m-a părăsit. 


VP - 239 


— Colegiul Lanford este un campus mic, știți asta, nu? 

— Desigur că știu. Am trăit acolo șapte ani. Și ce? 

— O studentă care abandonează școala pentru a fugi cu un 
profesor ar face valuri. Părinţii ar fi sunat. Ar fi fost ședințe. 
Ceva. Am verificat registrele. Nimeni nu a renunţat la școală 
când soțul dumneavoastră a dispărut. Nicio studentă nu a plecat 
de la cursuri. Nicio studentă nu a lipsit nejustificat. 

Din nou a fost un bluf, dar unul bun. Campusurile mici ca 
Lanford nu păstrează bine secretele. Dacă o studentă ar fugi cu 
un profesor, toată lumea, mai ales doamna Dinsmore, i-ar 
cunoaște numele. 

— Poate a fost la Strickland. Colegiul acela de stat mai jos pe 
stradă. Cred că mergea acolo. 

— Nu a fost așa, îi replicai eu. 

— Te rog, spuse Miss Avery. Ce încerci să faci? 

— Soţul dumneavoastră a dispărut. lar apoi, după 25 de ani, 
la fel s-a întâmplat și cu fiica dumneavoastră. 

Asta i-a atras atenţia. 

— Ce? 

A scuturat capul de la stânga la dreapta cu prea multă 
fermitate, amintindu-mi de un copil încăpățânat. 

— Ți-am spus. Natalie trăiește în străinătate. 

— Nu, doamnă Avery. Nu trăiește acolo. Nu s-a măritat 
niciodată cu Todd. A fost un șiretlic. Todd era deja căsătorit. 
Cineva l-a ucis cu o săptămână și ceva în urmă. 

Bomba asta a fost prea mult. Capul Sylviei Avery s-a lăsat mai 
întâi într-o parte, iar apoi în jos, de parcă gâtul i s-ar fi 
transformat în cauciuc. In spatele ei, am văzut-o pe Stup de 
Albine ridicând telefonul. Își ţinea ochii pe mine și a început să 
vorbească cu cineva. Zâmbetul lemnos dispăruse. 

— Natalie a fost o fată atât de fericită. 

Incă își ţinea capul jos, iar bărbia în piept. 

— Nu-ţi poţi imagina. Sau poate că da. Ai iubit-o. Ai văzut cum 
era cu adevărat, dar asta a fost mult mai târziu. După ce și-a 
revenit complet. 

— De la ce și-a revenit? 

— Vezi, când Natalie era mică, Dumnezeule, trăia pentru tatăl 
ei. Intra pe ușă după cursuri, iar ea alerga la el și ţipa de fericire. 

Într-un final, Sylvia Avery și-a ridicat capul. Pe chip avea un 
zâmbet distant, iar în privire avea amintirile acelea vechi. 


VP - 240 


— Aaron o ridica și o învârtea, iar ea râdea atât de tare... 

Clătină din cap. 

— La naiba, eram așa de fericiți. 

— Ce s-a întâmplat, Miss Avery? 

— A fugit. 

— De ce? 

A scuturat capul. 

— Nu contează. 

— Ba da, desigur. 

— Biata Natalie. Nu a putut uita, iar acum... 

— Acum ce? 

— Nu înţelegi. N-o să poţi înțelege niciodată. 

— Atunci faceţi-mă să înţeleg. 

— De ce? Cine naiba ești tu? 

— Sunt omul care o iubește, îi spusei. Sunt omul pe care îl 
iubește. ă 

Nu a știut cum să reacționeze la asta. Incă își ţinea ochii în 
podea, aproape ca și cum nu mai avea forţă să-și ridice nici 
măcar privirea. 

— Când tatăl ei a fugit, Natalie s-a schimbat. S-a închis în ea. 
Mi-am pierdut fetița. A fost ca și cum Aaron i-a luat fericirea cu 
el. N-a putut accepta. De ce s-o abandoneze tatăl ei? Cu ce a 
greșit? De ce n-o mai iubea? 

Mi-am închipuit imaginea, Natalie a mea pe când era o copilă, 
simțindu-se pierdută și abandonată de propriul tată. Simţeam 
durerea în piept. 

— A avut probleme legate de încredere multă vreme. Nici n-ai 
idee. l-a respins pe toţi, dar, totuși, nu și-a pierdut speranța. 

Miss Avery s-a uitat în sus la mine. 

— Ştii ce înseamnă speranţa, Jake? 

— Cred că da, îi răspunsei eu. 

— E cel mai crud lucru din lume. Moartea e mai bună. Când 
ești mort, durerea încetează. Dar speranţa te înalță mereu tot 
mai sus, doar pentru a te trânti de pământ. Speranţa îţi leagănă 
sufletul în mâinile ei, iar apoi îl zdrobește cu pumnul. La 
nesfârșit. Nu încetează niciodată. Asta face speranța. 

Și-a pus mâinile în poală și m-a privit intens. 

— Așa că, vezi, am încercat să-i iau speranța. 

Am dat din cap înţelegător. 

— Aţi încercat s-o faceți pe Natalie să-și uite tatăl, spusei eu. 


VP - 241 


— Da. 

— Spunându-i că a fugit și v-a abandonat pe toate trei. 

Ochii au început să i se umezească. 

— Am crezut că așa e mai bine. Înţelegi? M-am gândit că asta 
o va face pe Natalie să-l uite. 

— l-aţi spus lui Natalie că tatăl ei s-a recăsătorit, spusei eu. l- 
aţi spus că are alţi copii. Dar totul a fost o minciună, nu-i așa? 

Sylvia Avery n-a vrut să-mi răspundă. Expresia de pe chipul ei 
s-a înăsprit. 

— Miss Avery? 

S-a uitat în sus la mine. 

— Lasă-mă în pace. 

— Trebuie să știu... 

— Nu-mi pasă ce trebuie să știi. Vreau să mă lași în pace. 

A început să miște scaunul cu rotile. Am pus mâna pe scaun. 
Acesta s-a oprit brusc. Pătura de pe genunchi i-a căzut pe 
podea. Când am privit în jos, mi-am luat mâna de pe scaun fără 
ca ea să-mi ceară asta. Jumătate din picior îi fusese amputat. Și- 
a tras pătura la loc, mai încet decât ar fi trebuit. A vrut să văd. 

— Diabet, îmi spuse. L-am pierdut acum trei ani. 

— Îmi pare rău. 

— Crede-mă, n-a fost nimic. 

M-am întins din nou spre ea, dar m-a lovit peste mână. 

— La revedere, Jake. Lasă-mi familia în pace. 

A început să miște scaunul cu rotile. Nu mai aveam de ales. 
Trebuia să apelez la operaţiunea nucleară. 

— Vă amintiţi un student pe nume Archer Minor? 

Scaunul i s-a oprit. Gura i s-a lăsat în jos. 

— Archer Minor a fost înscris la cursul soțului dumneavoastră 
la Lanford, spusei eu. Vi-l amintiţi? 

— Cum...? Buzele i s-au mișcat, dar niciun cuvânt n-a ieșit 
timp de câteva clipe. Apoi: 

— Te rog. 

Dacă vocea îi părea doar speriată înainte, acum era de-a 
dreptul îngrozită. 

— Te rog să renunti. 

— Ştiţi, Archer Minor e mort. A fost ucis. 

— Îi urez călătorie sprâncenată, spuse ea, după care și-a 
închis strâns gura, de parcă a regretat cuvinte din clipa în care 
le-a rostit. 


VP - 242 


— Vă rog să-mi spuneţi ce s-a întâmplat. 

— Las-o baltă. 

— Nu pot. 

— Nu înţeleg ce legătura are asta cu tine. Nu-i treaba ta. 

A dat din cap aprobator. 

— Are sens. 

— Ce anume? 

— Că Natalie s-a îndrăgostit de tine. 

— Cum așa? 

— Eşti un visător, ca tatăl ei. Nici el nu putea renunța. Unii 
oameni nu pot. Sunt o femeie în vârstă. Ascultă-mă. E o lume 
murdară, Jake. Unii oameni o vor în alb și negru. Oamenii aceia 
plătesc un preţ. Soţul meu a fost unul dintre ei. Nu a putut 
renunţa. lar tu, Jake, mergi pe același drum. 

Am auzit ecouri îndepărtate din trecutul ei, de la Malcolm 
Hume și Eban Trainor, precum și de la Benedict. M-am gândit la 
propriile mele gânduri recente, la ce am simţit când am lovit cu 
pumnul și când chiar am ucis un om. 

— Ce s-a întâmplat cu Archer Minor? o întrebai. 

— Nu te lași. O să sapi până când vor muri toți. 

— Va rămâne între noi doi, spusei eu. Nu va ieși din camera 
asta. Doar spuneţi-mi. 

— Și dacă spun nu? 

— Voi continua să sap. Ce s-a întâmplat cu Archer Minor? 

Din nou părea că nu e în apele ei, trăgându-se cu degetele de 
buză ca și acum s-ar fi gândit profund. M-am îndreptat puţin, 
încercând să-i întâlnesc privirea. 

— Știi cum se spune, că așchia nu sare departe de trunchi? 

— Da, îi răspunsei. 

— Puștiul a încercat. Archer Minor voia să fie așchia care sare 
și se rostogolește departe. A vrut să fie bun. A vrut să scape de 
ceea ce era. Aaron a înţeles asta. A încercat să-l ajute. 

Și-a aranjat fără grabă pătura în poală. 

— Așadar, ce s-a întâmplat? 

— Lui Archer i-a fost greu la Lanford. În liceu, tatăl lui putea 
pune presiune pe profesori. l-au dat numai calificative A. Nu știu 
dacă a obţinut cu adevărat punctajul acela mare de intrare la 
facultate, la CV-ul lui. Nu știu cum a fost admis, dar, în ce 
privește studiile, băiatului îi era teribil de greu. 

S-a oprit din nou. 


VP - 243 


— Continuati, vă rog. 

— Nu are sens, spuse ea. 

Apoi mi-am amintit ceva ce îmi spusese doamna Dinsmore 
când am întrebat-o inițial de profesorul Kleiner. 

— A fost un scandal legat de copiat, nu-i așa? 

Limbajul trupului ei mi-a spus că am dat marea lovitură. 

— Archer Minor a fost implicat? o întrebai. 

Nu mi-a răspuns. Nu era nevoie. 

— Miss Avery? 

— A cumpărat o lucrare de la un student care absolvise cu un 
an în urmă. Celălalt student primise calificativul A pe ea. Archer 
doar a rescris-o și a predat-o ca și cum ar fi fost a lui. N-a 
schimbat niciun cuvânt. Și-a închipuit că Aaron nu avea cum să- 
și amintească. Dar Aaron își amintește totul. 

Cunoșteam regulile școlii. Tipul acesta de copiat însemna 
exmatriculare automată de la Lanford. 

— Soţul dumneavoastră l-a raportat? 

— l-am spus să nu o facă. l-am spus să-i acorde lui Archer o a 
doua șansă. Desigur, nu mi-a păsat de a doua șansă. Pur și 
simplu am știut. 

— Ştiaţi că familia lui se va înfuria. 

— Aaron l-a raportat oricum. 

— Cui? 

— Președintelui departamentului. 

Mi s-a strâns inima. 

— Malcolm Hume? 

— Da. 

M-am lăsat pe spate. 

— Ce a spus Malcolm? 

— Voia ca Aaron să renunțe. l-a spus să meargă acasă și să se 
gândească mai bine. 

M-am gândit din nou la situaţia mea cu Eban Trainor. Îmi 
spusese ceva similar, nu? Malcolm Hume. Nu ajungi să fii 
secretar de stat fără compromisuri, fără să închei înţelegeri, fără 
să negociezi condiţii și fără să înţelegi că lumea este gri de la un 
capăt la altul. 

— Sunt foarte obosită, Jake. 

— Nu înțeleg ceva. 

— Las-o baltă. 


VP - 244 


— Archer Minor nu a fost niciodată raportat. A absolvit summa 
cum laude. 

— Am început să primim telefoane de ameninţare. M-a vizitat 
un bărbat. A intrat în casă când eram în duș. Când am ieșit, pur 
și simplu stătea pe pat. Ținea în mână poze cu Natalie și Julie. N- 
a spus nimic. Doar stătea pe pat și ţinea pozele. Apoi s-a ridicat 
și a plecat. Îţi poţi imagina cum a fost? 

M-am gândit la Danny Zuker, cum a intrat fraudulos și cum 
stătea pe patul meu. 

— l-aţi spus soțului? 

— Desigur. 

— Și? 

Nu s-a grăbit să îmi răspundă la asta. 

— Cred că, într-un final, a înţeles pericolul. Dar a fost prea 
târziu. 

— Ce-a făcut? 

— Aaron a plecat. De dragul nostru. 

Am dat din cap, înțelegând acum. 

— Dar nu-i puteaţi spune asta lui Natalie. Nu puteaţi spune 
nimănui. Ar fi fost toţi în pericol. Așa că le-aţi spus că a fugit. 
Apoi v-aţi mutat și v-aţi schimbat numele. 

— Da, recunoscu ea. 

Dar ceva îmi scăpa. Imi scăpau multe, bănuiam. Era ceva ce 
nu se potrivea aici, ceva ce mă frământa, dar încă nu 
înțelegeam ce. Cum, de exemplu, s-a întâlnit Natalie cu Archer 
Minor după 20 de ani? 

— Natalie a crezut că tatăl ei a abandonat-o, spusei eu. 

Și-a închis ochii. 

— Dar aţi spus că ea nu voia să renunțe. 

— Nu înceta să mă preseze. Era atât de tristă. N-ar fi trebuit 
să-i spun niciodată așa ceva. Dar ce opţiune aș fi avut? Tot ce 
am făcut a fost să-mi protejez fetele. Tu nu înţelegi. Nu înţelegi 
ce trebuie să facă o mamă uneori. Trebuia să-mi protejez fetele, 
înţelegi? 

— Da, spusei eu. 

— Și uite ce s-a întâmplat. Uite ce am făcut. 

Și-a acoperit fața cu mâinile și a început să plângă. Bătrâna 
cu baston și halat de baie zdrenţăros a încetat să mai vorbească 
cu zidul. Stup de Albine arăta de parcă s-ar fi pregătit să 
intervină. 


VP - 245 


— Ar fi trebuit să inventez altă poveste. Natalie mă tot presa, 
vrând să știe ce s-a întâmplat cu tatăl ei. Nu s-a oprit niciodată. 

Acum am înțeles. 

— Așa că, în cele din urmă, i-aţi spus adevărul. 

— li distrugea viaţa, nu înţelegi? Să crești și să crezi că tatăl 
ţi-a făcut așa ceva. Avea nevoie de o finalitate. Nu i-am oferit 
niciodată așa ceva. Așa că, da, în final i-am spus adevărul. l-am 
spus că tatăl ei o iubește. l-am spus că nu a făcut nimic greșit. l- 
am spus că nu ar abandona-o niciodată. 

Am dat din cap aprobator în timp ce vorbea. 

— Așa că i-aţi spus de Archer Minor. De aceea a fost acolo în 
ziua aceea. 

N-a spus nimic. Doar plângea. Stup de Albine n-a mai 
suportat. Pornise spre noi. 

— Unde este soţul dumneavoastră acum, Miss Avery? 

— Nu știu. 

— Dar Natalie? Unde e? 

— Nici asta nu știu. Jake? 

Stup de Albine era lângă ea. 

— Cred că ajunge. 

Am ignorat-o. 

— Da, Miss Avery? 

— Renunţă. De dragul nostru. Nu fi ca soţul meu. 


VP - 246 


Capitolul 31 


Când am ajuns la autostradă, mi-am deschis iPhone-ul. Nu 
credeam că mă urmărește cineva, dar, dacă m-ar urmări, m-ar 
găsi pe Route 287 în apropiere de Palisades Mall. Nu credeam 
că i-ar ajuta foarte mult. Am tras pe dreapta. Mai aveam încă 
două e-mailuri și trei apeluri de la Shanta, unul mai urgent ca 
altul. In total cinci. In primele două e-mailuri, mă ruga politicos 
s-o contactez. În următoarele două, cererea era mai insistentă. 
In ultimul, a aruncat marea momeală: 


Către: Jacob Fisher 
De la: Shanta Newlin 


Jake, 


Nu mă mai ignora. Am găsit o legătură importantă 
între Natalie Avery și Todd Sanderson. 


Shanta 


Hopa. Am luat-o pe podul Tappan Zee și am oprit la prima 
ieșire. Am închis iPhone-ul și am scos unul dintre telefoanele de 
unică folosință. Am format numărul Shantei și am așteptat. A 
răspuns la al doilea țârâit. 

— Inţeleg, spuse ea. Eşti supărat pe mine. 

— Ai dat poliţiei din New York numărul acela de unică 
folosinţă. l-ai ajutat să mă localizeze. 

— Recunosc, dar am făcut-o pentru o cauză bună. Ai fi putut fi 
împușcat sau ridicat pentru că te-ai opus arestării. 

— Nu m-am opus arestării. Am fugit de niște ţicniţi care 
încercau să mă omoare. 

— Îl cunosc pe Mulholland. E un tip de treabă. N-am vrut ca 
vreun cap înfierbântat să tragă asupra ta. 

— Pentru ce motiv? Nu aveam de ce să fiu suspect. 

— Nu contează, Jake. Nu e nevoie să ai încredere în mine. În 
regulă. Dar trebuie să vorbim. 


VP - 247 


Am intrat cu mașina în parcare și am oprit motorul. 

— Ai spus că ai găsit o legătură între Natalie Avery și Todd 
Sanderson. 

— Mada. 

— Care e legătura? 

— Îţi spun când vorbim. Personal. 

Am reflectat. 

— Ascultă, Jake, FBI a vrut să te aresteze pentru a te supune 
unui interogatoriu complet. Le-am spus că mai bine mă ocup eu 
în locul lor. 

— FBI? 

— Mda. 

— Ce vor de la mine? 

— Pur și simplu vino, Jake. E în regulă, ai încredere în mine. 

— Sigur. 

— Poţi vorbi cu mine sau cu FBI, oftă Shanta. Ascultă, dacă îţi 
spun despre ce e vorba, promiţi să vii și să vorbeşti cu mine? 

Am reflectat. 

— Da. 

— Promiţi? 

— Pe cuvânt. Despre ce e vorba? 

— Despre spargeri la bănci, Jake. 

e 

Noul eu, cel care încălca regulile și trăia la limită, a încălcat o 
mulţime de legi de circulaţie pe drumul de întoarcere spre 
Lanford, Massachusetts. Am încercat să ordonez logic o parte 
din ce am aflat, să testez diferite teorii și ipoteze, să le resping, 
să le încerc din nou. Într-o privinţă, toate se legau; în altă 
privinţă, erau elemente care păreau prea forțate pentru a se 
potrivi în mod firesc. 

Încă îmi lipseau multe piese, inclusiv cea mai importantă: 
Unde era Natalie? 

Acum 25 de ani, profesorul Aaron Kleiner se dusese la 
președintele departamentului, profesorul Malcolm Hume, pentru 
că prinsese un student care a plagiat (de fapt, a cumpărat 
direct) o lucrare. Bătrânul meu mentor îi ceruse răspicat să 
renunţe - la fel cum îmi ceruse și mie să fac cu profesorul Eban 
Trainor. 

M-am întrebat dacă însuși Archer Minor ameninţase familia lui 
Aaron Kleiner sau fusese cineva angajat de MM? Nu conta. L-au 


VP - 248 


intimidat pe Kleiner până în punctul în care a știut că trebuie să 
dispară. Am încercat să mă pun în locul lui. Kleiner s-a simţit 
probabil speriat, încolțit, prins în cursă. 

La cine ar merge pentru a cere ajutor? 

Din nou, primul gând: Malcolm Hume. 

Și, după ani de zile, când fiica lui Kleiner s-a aflat în aceeași 
situație, speriată, încolțită, prinsă în cursă... 

Amprentele bătrânului meu mentor erau pretutindeni. 
Realmente trebuia să vorbesc cu el. Am format numărul lui 
Malcolm din Florida și, din nou, nu a raspuns nimeni. 

Shanta Newlin trăia într-o casă urbană din cărămidă pe care 
mama mea ar fi descris-o drept „preţioasă”. Avea jardiniere cu 
flori căzătoare și ferestre boltite. Totul era perfect simetric. Am 
urcat drumul de piatră și am sunat la ușă. M-a mirat să vădo 
fetiță venind la ușă. 

— Cine ești? spuse fetița. 

— Sunt Jake. Tu cine ești? 

Copila avea cinci, poate șase ani. Era pe punctul de a 
răspunde când Shanta a venit în grabă cu o expresie neliniștită 
pe chip. Shanta își prinsese părul, dar niște șuviţe îi intrau în 
ochi. Pe sprâncene avea niște broboane de sudoare. 

— Mă ocup eu, Mackenzie, îi spuse Shanta fetiţei. Nu ţi-am 
spus să nu deschizi ușa dacă nu e un adult lângă tine? 

— Nu. 

— Da, cred că ai dreptate. Și-a dres vocea. Să nu deschizi 
niciodată ușa dacă nu e un adult prin preajmă. 

Fetița a arătat spre mine: 

— El e prin preajmă. Și e un adult. 

Shanta mi-a aruncat o privire exasperată. Am ridicat din 
umeri. Puștoaica avea dreptate. Shanta m-a invitat să intru și i-a 
spus lui Mackenzie să se joace în camera ei. 

— Pot să ies afară? o întrebă Mackenzie. Vreau să mă dau în 
leagăn. 

Shanta mi-a aruncat o privire. Am ridicat din nou din umeri. 
Mă perfecţionam în ridicatul din umeri. 

— Sigur, putem merge toţi afară, spuse Shanta cu un zâmbet 
atât de forțat, încât m-am temut că are nevoie de capse. 

Tot nu știam cine e Mackenzie și ce făcea acolo, dar aveam 
probleme mai mari. Am mers în grădină. Era un set nou-nouţ de 
leagăne din lemn de cedru, cu tot cu cal de lemn, tobogan, un 


VP - 249 


fort acoperit și o ladă cu nisip. Din câte știam, Shanta locuia 
singură, ceea ce făcea ca toate acestea să fie un lucru curios. 
Mackenzie a sărit pe calul de lemn. 

— Fiica logodnicului meu, spuse Shanta pe post de explicaţie. 

— O! 

— Ne căsătorim la toamnă. Se mută el aici. 

— Sună bine. 

Am urmărit-o pe Mackenzie cum se legăna pe căluț plină de 
entuziasm. l-a aruncat o privire urâtă Shantei. 

— Copilul ăsta mă urăște, spuse Shanta. 

— Nu ai citit povești când erai mică? Tu ești mama vitregă 
cea rea. 

— Mulţumesc, m-ai ajutat. 

Shanta și-a mutat privirea la mine. 

— Uau, arăţi groaznic. 

— Acum e rândul meu să spun „Ar trebui să-l vezi pe 
celălalt”? 

— Ce-ţi faci, Jake? 

— Caut persoana pe care o iubesc. 

— Vrea să fie găsită? 

— Inima nu-și pune întrebări. 

— Penisul nu-și pune întrebări, spuse ea. Inima este, de 
obicei, ceva mai inteligentă. 

Destul de adevărat, mi-am spus. 

— Ce este cu spargerea de bănci? 

Și-a ferit ochii de soare. 

— Nerăbdător mai ești! 

— N-am chef de jocuri, asta cu siguranţă. 

— Mi se pare corect. Îţi aminteşti când m-ai rugat prima dată 
s-o verific pe Natalie Avery? 

— Da. 

— Când i-am introdus numele în sistem, au venit două 
rezultate. Primul implica poliţia din New York. Era principalul 
rezultat. Era o persoană de mare importanţă pentru ei. Am jurat 
să păstrez secretul acesta. Tu ești prietenul meu. Vreau să ai 
încredere în mine. Dar sunt și angajat al sistemului de ordine 
publică. Nu le pot vorbi prietenilor despre investigaţiile în curs. 
Ai priceput asta, nu? 

Am dat din cap cât de încet am putut, mai mult pentru ao 
determina să continue decât pentru a semnala acordul. 


VP - 250 


— Pe moment, abia dacă am observat celălalt rezultat, spuse 
Shanta. Nu erau interesaţi să o găsească și nici chiar să 
vorbească cu ea. Era cea mai obișnuită dintre menţiuni. 

— Care era aia? 

— Ajung la ea într-o secundă. Lasă-mă doar să termin, da? 

Am dat din nou încet din cap. Mai întâi ridicatul din umeri, 
acum semnele cu capul. 

— Îţi voi face o demonstraţie de bună-credinţă aici, spuse ea. 
Nu am voie, dar am vorbit cu poliţia din New York și mi-au dat 
permisiunea. Trebuie să înţelegi. Nu încalc niciun secret 
profesional aici. 

— Doar secrete între prieteni, spusei. 

— Lovitură sub centură. 

— Da, știu. 

— Și incorectă. Încercam să te ajut. 

— OK, îmi pare rău. Ce s-a întâmplat cu poliţia din New York? 

M-a lăsat câteva secunde să fierb. 

— Poliţia din New York crede că Natalie Avery a fost martora 
unei crime - că, de fapt, a văzut criminalul și îl poate identifica. 
Poliţia din New York mai crede că asasinul este un personaj 
major al crimei organizate. Pe scurt, Natalie a ta are 
posibilitatea de a trimite la închisoare unul dintre principalii 
mafioţi din New York. 

Am așteptat să continue. Nu a făcut-o. 

— Și altceva? întrebai eu. 

— Asta e tot ce pot să-ţi spun. 

Am dat din cap dezaprobator. 

— Probabil crezi că sunt un idiot. 

— Ce? 

— Poliţia din New York m-a chestionat. Mi-a arătat o fotografie 
surprinsă de o cameră de supraveghere și mi-a spus că trebuie 
să vorbească cu ea. Știam deja toate astea. Mai mult, tu știai că 
eu știam deja toate astea. O demonstraţie de bună-credinţă. Nu 
te mai preface. Speri să-mi câștigi încrederea spunându-mi ceea 
ce știu deja. 

— Nu e adevărat. 

— Cine e victima crimei? 

— Nu sunt în măsură să... 

— Archer Minor, fiul lui Maxwell Minor. Poliţia crede că 
Maxwell a angajat un ucigaș plătit pentru uciderea propriului fiu. 


VP - 251 


Părea uluită. 

— De unde știi asta? 

— Nu a fost greu să-mi dau seama. Spune-mi un lucru. 

Shanta a dat din cap în semn de refuz. 

— Nu pot. 

— Încă îmi datorezi o demonstraţie de bună-credinţă. Poliţia 
din New York știe de ce Natalie a fost acolo în noaptea aceea? 
Spune-mi doar atât. 

Ochii ei s-au mutat înapoi pe setul de leagăne. Mackenzie se 
dăduse jos de pe cal și se îndrepta spre tobogan. 

— Nu știu. 

— N-au nicio idee? 

— Poliţia din New York a examinat amănunţit înregistrările 
camerelor de supraveghere din clădirea Lock-Horne. Sunt cele 
mai moderne. În prima filmare pe care au găsit-o, iubita ta 
alerga pe coridorul de la etajul 22. Erau înregistrări și cu ea în 
lift, dar cea mai clară poză - cea pe care ţi-au arătat-o - era cea 
în care ieșea din holul de la parter. 

— Vreun film cu asasinul? 

— Nu pot să-ţi spun mai mult. 

— După părerea mea, „nu pot sau nu vreau”, dar e un clișeu 
atât de răsuflat. 

S-a încruntat. M-am gândit că se încruntă la ce am spus, dar 
am văzut că nu era asta. Mackenzie stătea în vârful toboganului. 

— Mackenzie, e periculos. 

— Fac asta tot timpul, replică fata. 

— Nu-mi pasă ce faci tot timpul. Te rog așază-te și dă-te pe 
tobogan. 

S-a așezat. Nu s-a dat pe tobogan. 

— Spargerile la bănci? întrebai eu. 

Shanta a dat din cap dezaprobator - din nou acest gest nu 
viza ce am spus eu, ci fetița încăpăţânată de pe tobogan. 

— Ai auzit ceva despre valul de spargeri la băncile din zona 
New York? 

Mi-am amintit câteva articole pe care le-am citit. 

— Spargerile se dau noaptea când băncile sunt închise. Presa 
îi numește pe spărgători Invizibilii sau ceva de genul acesta. 

— Exact. 

— Ce legătură are Natalie cu ele? 


VP - 252 


— Numele ei a apărut în legătură cu una dintre spargeri - și 
anume cu cea din Canal Street, în centrul Manhattan-ului, de 
acum două săptămâni. Era considerată mai sigură decât Fort 
Knox. Hoţii au sustras 12 000 în numerar și au spart 400 de 
casete de valori. 

— 12 000 nu pare o avere. 

— Nu e. În ciuda a ceea ce vezi în filme, băncile nu 
depozitează milioane de dolari în trezorerie. Dar casetele acelea 
de valori pot face o avere. De aici fac banii tipii ăștia. Când 
bunica mea a murit, mama mea a pus diamantul ei de patru 
carate într-o casetă de valori pe care urma să mi-o dea într-o zi. 
Probabil doar inelul acela valorează 40 000 de dolari. Cine știe 
ce e acolo? Cererea de despăgubire la societatea de asigurări, în 
cazul unei spargeri anterioare, a fost de 3,7 milioane. Evident că 
oamenii mint. Dintr-odată, bijuterii scumpe de familie se 
întâmplă să fie în cutie. Dar înţelegi ideea. 

Înțelegeam ideea. Nu îmi prea păsa. 

— Și numele lui Natalie a apărut în legătură cu această 
spargere din Canal Street. 

— Da. 

— Cum? 

— Într-o foarte, foarte mică măsură. 

Shanta mi-a arătat cât de mică apropiindu-și degetul mare și 
cel arătător. 

— Efectiv, aproape fără însemnătate. În sine, n-ar fi ceva 
îngrijorător. 

— Dar pentru tine contează. 

— Acum da. 

— De ce? 

— Pentru că o bună parte din ceea ce se învârte în jurul iubirii 
tale adevărate nu mai are niciun sens. 

N-am putut s-o contrazic. 

— Așadar, ce concluzie tragi de aici? întrebă ea. 

— De unde de aici? Nu știu ce să spun. Nici măcar nu știu 
unde e Natalie, cu atât mai puţin ce legătură ar putea avea ea, 
câtuși de puţin, foarte puţin, cu o spargere la o bancă. 

— Tocmai asta spun și eu. N-am crezut că ar avea vreo 
importanță, până când am început să caut celălalt nume pe care 
l-ai menţionat. Todd Sanderson. 

— Nu ţi-am cerut să-l cauţi. 


VP - 253 


— Mda, dar l-am căutat oricum. Și la el am găsit două 
rezultate. Firește, rezultatul principal se referea la faptul că 
fusese ucis cu o săptămână în urmă. 

— Stai, și Todd e legat de aceeași spargere? 

— Da. Ai citit vreodată Oscar Wilde? 

Am făcut o strâmbătură. 

— Da. 

— Are un citat minunat: „Să-ţi pierzi un părinte poate părea o 
nenorocire; să ţi-i pierzi pe ambii pare o neglijenţă”. 

— Din Ce înseamnă să fii onest, comentai eu, pentru că sunt 
profesor și nu mă pot abţine. 

— Exact. Unul dintre oamenii de care te-ai interesat apare 
într-o spargere de bancă? Nimic de mirare aici. Dar doi? Nu 
poate fi o coincidenţă. 

Și, m-am gândit eu, la aproximativ o săptămână de la 
spargerea băncii, Todd Sanderson a fost ucis. 

— Așadar, și legătura lui Todd cu spargerea băncii a fost 
foarte, foarte mică? 

— Nu, doar mică, aș spune. 

— Care a fost aia? 

— Mackenzie! 

M-am întors spre direcția de unde venea strigătul și am văzut 
o femeie care semăna cam prea mult cu Shanta Newlin pentru 
gustul meu. Aceeași înălțime, aparent aceeași greutate, aceeași 
coafură. Femeia făcuse ochii mari, ca și cum un avion se 
prăbușise deodată în grădină. l-am urmărit privirea. Mackenzie 
stătea întinsă cu spatele pe tobogan. 

Shanta se simţi stânjenită. 

— Îmi pare foarte rău, Candace. l-am spus să se așeze. 

— l-ai spus? repetă Candace neîncrezătoare. 

— Îmi pare rău. O urmăream. Doar vorbeam cu un prieten. 

— Și asta e o scuză? 

Mackenzie, cu un zâmbet care spunea Mi-am terminat treaba 
aici, s-a așezat, s-a dat pe tobogan și a alergat spre Candace: 

— Bună, mami. 

Mami. Nicio surpriză aici. 

— Să te conduc, îndrăzni Shanta. 

— Am ieșit deja, spuse Candace. Putem s-o luăm prin față. 

— Stai, Mackenzie a desenat cel mai frumos tablou. E 
înăuntru. Pun pariu că vrea să-l ia acasă. 


VP - 254 


Candace și Mackenzie se îndreptau deja spre faţa casei. 

— Am sute de desene făcute de fata mea, răspunse Candace. 
Păstrează.-l. 

Shanta le-a privit pe amândouă dispărând în curtea din faţă. 
Obișnuita ei ținută militărească dispăruse. 

— Ce naiba fac, Jake? 

— Încerci, îi spusei. Trăiești. 

Shanta a dat din cap în semn de dezaprobare. 

— Nu va merge niciodată. 

— Îl iubești? 

— Da. 

— Va merge. Atât că va fi un haos. 

— Cum ai ajuns așa de înțelept? 

— Am fost educat la colegiul Lanford, îi spusei, și urmăresc 
multe talk-show-uri în timpul zilei. 

Shanta s-a întors și s-a uitat spre leagăne. 

— Todd Sanderson avea o cutie de valori la banca din Canal 
Street, spuse ea. A fost una dintre victimele spargerii. Asta-i tot. 
În aparenţă, și cu el e ceva de neînțeles. 

— Dar, o săptămână mai târziu, e ucis, spusei eu. 

— Da. 

— Stai, FBI crede că are vreo legătură cu spargerea? 

— Nu sunt la curent cu întreaga investigaţie. 

— Dar? 

— Nu vedeam ce legătură puteau avea - spargerea băncii din 
Manhattan și uciderea lui în Palmetto Bluff. 

— Dar acum? 

— Ei bine, a apărut și numele lui Natalie. 

— Într-o măsură foarte, foarte mică. 

— Da. 

— Cât de mică? 

— După o astfel de spargere, FBI face un inventar complet. 
Vreau să spun, complet. Așadar, când casetele de valori sunt 
aruncate în aer, majoritatea oamenilor au tot felul de 
documente importante în ele. Acţiuni și obligaţiuni, 
împuterniciri, contracte de casă, toate astea. Multe dintre ele 
ajung pe podea, evident. De ce ar vrea hoţii documente? 
Așadar, FBI le parcurge pe toate și le cataloghează. Așadar, de 
exemplu, un tip păstrează contractul mașinii fratelui său. 
Numele fratelui apare pe listă. 


VP - 255 


Încercam să ţin pasul cu ce spunea. 

— Lasă-mă să văd dacă înţeleg. Numele lui Natalie apărea pe 
unul dintre documentele din cutia de valori? 

— Da. 

— Dar ea nu avea o cutie de valori proprie? 

— Nu, a fost găsit într-o cutie care îi aparţinea lui Todd 
Sanderson. 

— Așadar, ce era? Ce document era? 

Shanta s-a întors și m-a privit în ochi. 

— Ultima ei dorinţă și testamentul. 


VP - 256 


Capitolul 32 


FBI, a spus Shanta, dorea să afle ce știu despre toate acelea. 
l-am spus adevărul. Nu știam nimic. Am întrebat-o pe Shanta ce 
spuneau ultima dorință și testamentul. Era destul de simplu: 
voia ca toate bunurile ei să fie împărțite în mod egal între mamă 
și soră. De asemenea, ceruse să fie incinerată și, destul de 
interesant, voia ca cenușa ei să fie împrăștiată în pădurea care 
domină campusul colegiului Lanford. 

Am reflectat asupra acestor două lucruri, ultima dorinţă și 
testamentul. M-am gândit unde au fost găsite. Nu aveam încă 
răspunsul, dar aveam impresia că mă învârt pe deasupra lui. 

Când mă pregăteam să plec, Shanta mă întrebă: 

— Ești sigur că n-ai nicio idee despre asta? 

— Sunt sigur, îi răspunse. 

Dar atunci mi-a trecut prin gând că probabil am. Pur și simplu 
nu am vrut să-mi împărtășesc gândurile cu Shanta și FBI. Aveam 
încredere în ea atât cât puteam avea în cineva care mi-a spus în 
mod deschis că este loială în primul rând legii. Să-i spun de 
Fresh Start, de exemplu, ar fi fost o catastrofă. Dar, mai 
important - și aici era cheia -, Natalie nu avusese încredere în 
organele de aplicare a legii. 

De ce? 

Era ceva ce nu remarcasem până atunci. Natalie ar fi putut 
avea încredere în polițiști, ar fi putut depune mărturie și ar fi 
intrat într-un program de protecţie a martorilor sau așa ceva. 
Dar nu a făcut-o. De ce? Ce anume a împiedicat-o să facă asta? 
Și, dacă nu avea încredere în polițiști, de ce naiba să am eu? 

Mi-am scos din nou telefonul mobil și am încercat numărul lui 
Malcolm Hume din Florida. Din nou nu a răspuns nimeni. Destul. 
M-am grăbit spre Clark House. Doamna Dinsmore tocmai se 
așeza la birou. S-a uitat în sus spre mine prin ochelarii pentru 
citit de forma unei semiluni. 

— Nu ar trebui să fii aici. 

Nu m-am obosit să mă apăr sau să fac glume. l-am spus că 
am încercat să-l găsesc pe Malcolm Hume. 

— Nu e în Vero Beach, spuse ea. 


VP - 257 


— Ştii unde e? 

— Da. 

— Îmi poţi spune? 

Și-a făcut un timp de lucru cu niște documente și a prins ceva 
cu o agrafă. 

— Stă la cabana lui de lângă lacul Canet. 

Fusesem invitat cu mulţi ani în urmă la o excursie de pescuit, 
dar nu m-am dus. Urăsc pescuitul. Nu-l înțeleg, dar, pe de altă 
parte, nu am fost niciodată adeptul activităţilor de relaxare sau 
de tip Zen. Nu reușesc să mă deconectez. Mai degrabă, aș numi 
asta relaxare. Prefer să-mi ţin mintea trează. Dar mi-am amintit 
că proprietatea respectivă aparţinea de generaţii familiei Hume. 
El glumea spunând că îi place să se simtă ca un intrus, că asta 
făcea ca ea să fie mai mult un loc de vacanţă. 

Sau un ascunziș perfect. 

— Nu știam că și-a păstrat casa, spusei eu. 

— Merge de câteva ori pe an. li place izolarea. 

— Nu știam. 

— Nu a spus nimănui. 

— Ţi-a spus ţie. 

— Ei, spuse doamna Dinsmore, de parcă ar fi fost cel mai 
evident lucru din lume. Nu-i place să fie cu cineva acolo. Are 
nevoie să fie singur pentru a putea scrie și pescui în liniște și 
pace. 

— Mda, spusei eu. Să scape de viaţa palpitantă și aglomerată 
a comunităţii închise din Vero Beach. 

— Nostim. 

— Mersi. 

— Eşti în concediu plătit, spuse ea. Așa că poate ar trebui, ă, 
să pleci. 

— Doamnă Dinsmore? 

S-a uitat în sus la mine. 

— Cunoști toată povestea de care m-am interesat recent? 

— Vrei să spui studenţii uciși și profesorii dispăruţi? 

— Da. 

— Ce e cu ei? 

— Trebuie să-mi dai adresa casei de pe malul lacului. Trebuie 
să vorbesc personal cu profesorul Hume. 


VP - 258 


Capitolul 33 


Viaţa unui profesor universitar, în special a unuia care trăiește 
într-un campus mic, este destul de liniștită. Ești în lumea 
fantastică a așa-zisului învățământ superior. Te simţi bine acolo. 
Ai foarte puţine motive să pleci. Aveam o mașină, dar probabil o 
conduceam doar o dată pe săptămână. Mergeam pe jos la toate 
cursurile. Mergeam pe jos în Lanford la magazinele, locurile, 
cinematografele, restaurantele mele favorite și așa mai departe. 
Făceam sport în sala modernă a școlii. Era o lume izolată, nu 
doar pentru studenţi, ci și pentru cei care își câștigau existenţa 
în astfel de locuri. 

Ai tendinţa să trăieşti în globul cu zăpadă al comunităţii 
academice a științelor umaniste. 

Desigur, îți schimbă starea de spirit, dar, la nivel pur fizic, 
probabil am călătorit mai mult în ultima săptămână și ceva, de 
când am văzut necrologul lui Todd Sanderson, decât am făcut-o 
în cei șase ani anteriori la un loc. Poate fi o exagerare, dar nu 
una foarte mare. Confruntările violente, combinate cu 
constrângerea de a sta ore întregi în aceste călătorii cu mașina 
sau avionul, mi-au secătuit energia. Desigur, adrenalina m-a 
menţinut la cote înalte, dar am învăţat pe pielea mea că resursa 
aceasta nu e nelimitată. 

Când am părăsit Route 202 și am început să urc spre zona 
rurală de la graniţa dintre Massachusetts și New Hampshire, a 
început să-mi amorțească spatele. M-am oprit la Lee’s Hot Dog 
Stand pentru a mă dezmorți puţin. O reclamă de pe faţadă 
promova sandvișul cu eglefin. Mi-am luat, în schimb, un hotdog, 
cartofi prăjiţi și o Coca-Cola. Totul avea un gust minunat și, 
pentru o clipă, mergând spre această cabană îndepărtată, m-am 
gândit la noţiunea de ultimă masă a condamnatului la moarte. 
Nu prea eram într-o stare de spirit pozitivă. Am mâncat cu o 
foame de lup, mi-am cumpărat și am înfulecat un alt hotdog și 
m-am întors la mașină. Mă simţeam ciudat de revigorat. 

Am trecut de Otter River State Forest. Eram la doar vreo zece 
minute de casa lui Malcolm Hume. Nu aveam numărul lui de 
mobil - nici nu știu dacă are unul -, dar, oricum, nu l-aș fi sunat. 


VP - 259 


Voiam doar să apar și să lămuresc lucrurile. Nu voiam să-i acord 
profesorului Hume timp să se pregătească. Voiam răspunsuri și 
bănuiam că bătrânul meu mentor le avea. 

Chiar nu aveam nevoie să știu tot. Știam destul. Doar trebuia 
să mă asigur că Natalie era în siguranţă, că înţelegea că pe 
urmele ei sunt niște oameni foarte răi și, dacă era posibil, voiam 
să văd dacă puteam fugi împreună cu ea. Da, auzisem de 
regulile și jurămintele și altele asemenea de la Fresh Start, dar 
inima nu știe de reguli și jurăminte. 

Trebuia să existe o cale. 

Aproape că mi-a scăpat micul indicator pentru Attal Drive. Am 
luat-o la stânga pe drumul de pământ și am început să urc 
muntele. Când am ajuns în vârf, lacul Canet se întindea în vale, 
neclintit ca o oglindă. Oamenii folosesc cuvântul imaculat, dar 
cuvântul acesta a fost ridicat la un nou nivel de puritate când 
am văzut apa. Am oprit mașina și am coborât. Aerul avea acea 
prospeţime care îţi spune că până și o singură respiraţie poate 
hrăni plămânii. Tăcerea și pacea erau aproape copleșitoare. 
Știam că, dacă aș striga, strigătul meu ar avea ecou, ar continua 
să aibă ecou și nu ar dispărea niciodată cu totul. Strigătul ar trăi 
în aceste păduri, devenind tot mai slab, dar nestingându-se 
niciodată, alăturându-se altor sunete trecute care, cumva, încă 
răsunau în murmurul acela înfundat al naturii mărețe. 

M-am uitat după o casă pe lac. Nu era niciuna. Se vedeau 
două docuri. În fiecare dintre ele erau legate niște canoe. Nimic 
altceva. M-am întors la mașină și am condus spre stânga. 
Drumul de pământ nu era atât de bine bătătorit aici. Mașina se 
hurduca pe terenul accidentat, testând amortizoarele și 
găsindu-le necorespunzătoare. Eram bucuros că îmi luasem 
asigurare la închiriere, ceea ce era un lucru bizar la care să mă 
gândesc în astfel de momente, dar mintea are căile ei. Mi-am 
amintit că profesorul Hume avea un SUV 4x4, o mașină nu 
tocmai standard pentru cei din domeniul științelor umaniste. 
Acum am înţeles de ce. 

Sus în față am văzut două SUV-uri parcate unul lângă altul. 
Am oprit mașina lângă ele și am coborât. Nu am putut să nu 
observ că pe drum erau mai multe urme de anvelope de 
camionete. Fie Malcolm se deplasase încoace și încolo în mod 
repetat, fie avea vizitatori. 

Nu știam ce să înţeleg din asta. 


VP - 260 


Când m-am uitat în vârful dealului și am văzut micuța căsuţă 
cu ferestre întunecate, am simţit cum ochii încep să-mi 
lăcrimeze. 

De data asta nu era nicio lumină matinală blândă. Nu era nici 
nuanţa roz a începutului de zi. Soarele apunea în spatele ei, 
aruncând umbre lungi, transformând ceea ce păruse gol și 
abandonat în ceva mai întunecat și mai ameninţător. 

Era căsuţa din tabloul lui Natalie. 

Am început să urc dealul spre ușa din faţă. Cărarea avea ceva 
de vis, aproape ceva din A/ice în Țara Minunilor, de parcă aș fi 
ieșit din lumea reală și aș fi intrat în tabloul lui Natalie. Am ajuns 
la ușă. Nu avea nicio sonerie. Când am bătut, sunetul a spart 
tăcerea ca un foc de armă. 

Am așteptat, dar nu am auzit niciun sunet de răspuns. 

Am bătut din nou. Tot nimic. M-am gândit la următoarea 
mișcare. Puteam merge până la lac pentru a vedea dacă 
Malcolm era acolo, dar tăcerea pe care o remarcasem înainte 
părea să-mi spună că nu era nimeni acolo. Mai era și problema 
tuturor acelor urme de anvelope. 

Am pus mâna pe clanţă. Am apăsat. Nu numai că ușa nu era 
încuiată, dar, după câte vedeam acum, nu avea nicio 
încuietoare - nici ușa și nici clanța nu aveau o gaură în care se 
putea introduce o cheie. Am împins ușa și am intrat. Camera era 
întunecată. Am aprins lumina. 

Nimeni. 

— Profesore Hume? 

După ce am absolvit, a insistat să-i spun Malcolm. Niciodată 
nu am putut. 

Am verificat bucătăria. Era goală. Era doar un dormitor. M-am 
îndreptat spre el, mergând tiptil pe podea, din cine știe ce motiv 
ciudat. 

Când am intrat în dormitor, inima mi-a stat în loc. 

O, nu... 

Malcolm Hume era pe pat, întins pe spate, cu o spumă uscată 
pe față. Avea gura pe jumătate deschisă, iar faţa schimonosită 
într-un ultim țipăt îngheţat de agonie. 

Mi s-au muiat picioarele. M-am sprijinit de perete. M-au 
năpădit amintirile, aproape doborându-mă: primul curs ţinut de 
el în anul | (Hobbes, Locke și Rousseau), prima dată când l-am 
întâlnit în biroul pe care acum îl numeam al meu (am discutat 


VP - 261 


despre descrierea legii și violenţei în literatură), timpul dedicat 
tezei mele de doctorat (tema: statul de drept), felul în care m-a 
îmbrățișat ca un urs, cu lacrimi în ochi, în ziua în care am 
absolvit. 

O voce din spatele meu a spus: 

— N-ai putut renunţa. 

M-am întors și l-am văzut pe Jed îndreptând un pistol spre 
mine. 

— N-am făcut eu asta, îi spusei. 

— Știu. Și-a făcut-o singur. Jed m-a privit fix. Cianură. 

Acum mi-am amintit de cutiuța de pilule a lui Benedict. Toţi 
membrii Fresh Start, spusese el, au una. 

— Ți-am spus toţi să renunți. 

Am clătinat din cap, încercând să mă ţin tare, încercând să-i 
spun acelei părţi din mine care nu voia decât să se prăbușească 
și să plângă că va fi timp și pentru așa ceva mai târziu. 

— Totul a început înainte să mă implic eu. Nu știam nimic de 
toate astea până să văd necrologul lui Todd Sanderson. 

Brusc, Jed a părut epuizat. 

— Nu contează. Te-am rugat toţi să te oprești, într-o mie de 
moduri diferite. N-ai vrut. Nu contează dacă ești vinovat sau 
nevinovat. Știi despre noi. Am făcut un jurământ. 

— Să mă omorâţi. 

— În acest caz, da. Jed s-a uitat din nou spre pat. Dacă 
Malcolm a putut să-și facă singur asta, nu ar trebui să pot și eu 
să te omor? 

Dar nu a tras. Jed nu mai avea chef să mă omoare. Se vedea. 
A avut când credea că eu sunt cel care l-a omorât pe Todd, dar 
ideea de a mă omori doar pentru a-mi închide gura era 
apăsătoare. În cele din urmă, s-a uitat din nou la cadavru. 

— Malcolm te-a iubit, spuse Jed. Te-a iubit ca pe un fiu. N-ar fi 
vrut... 

Vocea i s-a stins. Pistolul a căzut alături. 

Am făcut un pas timid spre el. 

— Jed? 

S-a întors spre mine. 

— Cred că ştiu cum l-au găsit pe Todd oamenii lui Maxwell 
Minor. 

— Cum? 


VP - 262 


— Mai întâi trebuie să te întreb ceva, spusei eu. Fresh Start a 
început cu Todd Sanderson, cu Malcolm Hume sau, ei bine, cu 
tine? 

— Ce legătură are? 

— Doar... ai încredere în mine o clipă, da? 

— Fresh Start a început cu Todd, spuse Jed. Tatăl lui a fost 
acuzat de o crimă îngrozitoare. 

— Pedofilie, spusei eu. 

— Da. 

— Tatăl lui a sfârșit prin a se sinucide, spusei din nou. 

— Nu-ţi imaginezi ce a însemnat asta pentru Todd. l-am fost 
coleg de cameră și cel mai bun prieten în colegiu. L-am văzut 
prăbușindu-se. A blestemat nedreptatea întregii situaţii. Ne-am 
întrebat cum ar fi fost dacă tatăl lui ar fi putut pleca măcar. Dar, 
desigur, chiar dacă ar fi făcut-o, acuzaţiile de genul ăsta te 
urmăresc. Nu poţi să scapi niciodată de ele. 

— Cu excepţia unui nou început, spusei eu. 

— Exact. Mi-am dat seama că sunt oameni care au nevoie să 
fie salvaţi și că singura modalitate de a-i salva e să le oferim o 
nouă viaţă. Și profesorul Hume a înţeles. În viaţa lui era o 
persoană căreia i-ar fi prins bine un nou început. 

Am reflectat. M-am întrebat dacă „persoana” aceea ar fi putut 
fi profesorul Aaron Kleiner. 

— Așa că ne-am unit forțele, continuă Jed. Am format acest 
grup sub masca unei organizaţii caritabile legale. Tatăl meu era 
șerif federal. Ascundea oameni prin intermediul programelor de 
protecţie a martorilor. Știam toate regulile. Am moștenit ferma 
aceea de familie de la bunicul meu. Am transformat-o într-o 
tabără. Am învăţat oamenii cum să se comporte când își 
schimbă identitatea. Dacă îţi plac jocurile, de exemplu, nu te 
duci în Vegas sau la pistele de curse. Am lucrat cu ei psihologic 
pentru a-i face să înțeleagă că dispariţia este o formă de 
sinucidere și reînnoire - ucizi o ființă pentru a crea o alta. Am 
creat identități noi fără cusur. Am folosit dezinformarea pentru 
a-i conduce pe urmăritorii lor pe o pistă greșită. Am adăugat 
deghizări și tatuaje pentru a abate atenţia. În anumite situaţii, 
Todd făcea operaţii estetice pentru a schimba înfățișarea unui 
subiect. 

— Și după? îl întrebai. Unde duceaţi oamenii pe care îi salvaţi? 

Jed îmi zâmbi. 


VP - 263 


— Asta e toată frumuseţea. Nu îi duceam nicăieri. 

— Nu înțeleg. 

— O tot cauţi pe Natalie, dar nu asculţi. Nimeni dintre noi nu 
știe unde e. Așa merg lucrurile. Nu-ţi puteam spune nici dacă 
voiam. Le oferim toate instrumentele și, la un moment dat, îi 
lăsăm într-o gară și n-avem nicio idee unde ajung. În felul ăsta îi 
tinem în siguranţă. 

Am încercat să înţeleg ce spune, ideea că nu era absolut nicio 
șansă s-o găsesc, nicio șansă să fim vreodată împreună. Pur și 
simplu era prea copleșitor să mă gândesc că toate acestea au 
fost zadarnice de la bun început. 

— La un moment dat, îi spusei, Natalie a venit să vă ceară 
ajutorul. 

Din nou, Jed s-a uitat în jos spre pat. 

— A venit la Malcolm. 

— De unde îl cunoștea? întrebai eu. 

— Nu știu. 

Dar eu știam. Mama lui Natalie i-a spus fiicei sale despre 
scandalul de plagiat al lui Archer Minor și despre cum fusese 
obligat tatăl ei să dispară. Încerca să-și găsească tatăl, așa că, 
în mod firesc, Malcolm Hume era unul dintre primii oameni pe 
care îi vizitase. Malcolm a ajutat-o, fiica dragului său coleg care 
fusese obligat să dispară. Malcolm fusese cel care îl ajutase pe 
tatăl ei să fugă de familia lui Archer Minor? Nu știu. Bănuiam că, 
probabil, o făcuse. În orice caz, Aaron Kleiner fusese motivul 
pentru care Malcolm intrase în Fresh Start. Fiica acestuia era o 
persoană de care a avut grijă imediat și pe care a luat-o sub 
protecţia lui. 

— Natalie a venit la voi pentru că a fost martoră la o crimă, 
spusei eu. 

— Nu orice crimă. Uciderea lui Archer Minor. 

Am dat din cap aprobator. 

— Așadar, a fost martoră la crimă. Așa că se duce la Malcolm. 
Malcolm o aduce în tabăra voastră. 

— Mai întâi a adus-o aici. 

Desigur, tabloul. Locul acesta a inspirat-o. 

Jed zâmbea. 

— Ce-i? 

— Nu înţelegi, nu? 

— Ce să înţeleg? 


VP - 264 


— Malcolm a ţinut mult la tine, spuse el. Îţi repet. Te-a iubit ca 
pe un fiu. 

— Nu înțeleg. 

— Acum șase ani, când aveai nevoie de ajutor la scrierea 
dizertaţiei, Malcolm Hume a fost cel care ţi-a sugerat tabăra din 
Vermont, nu-i așa? 

Am simţit cum mă ia cu frig. 

— Da, și? 

— Fresh Start nu suntem doar noi trei, evident. Avem un 
personal dedicat. Ai întâlnit-o pe Cookie și pe alţii. Nu sunt mulți, 
din motive evidente. Trebuie să avem încredere totală unii în 
alţii. La un moment dat, Malcolm s-a gândit că ai putea fi o 
achiziție pentru organizaţie. 

— Eu? 

— De aceea a sugerat să mergi în tabără. Spera să-ţi arate ce 
face Fresh Start și să ni te alături. 

Nu știam ce să spun, așa că am mers pe varianta evidentă: 

— Și de ce n-a făcut-o? 

— Și-a dat seama că nu te-ai potrivi. 

— Nu înțeleg. 

— Lucrăm într-o lume întunecată, Jake. Unele lucruri pe care 
le facem sunt ilegale. Ne stabilim propriile reguli. Noi decidem 
cine merită și cine nu. Limita dintre nevinovăție și vină nu este 
atât de evidentă pentru noi. 

Am dat din cap, înțelegând acum. Alb-negru - și cenușiu. 

— Profesorul Eban Trainor. 

— A încălcat o regulă. Tu ai vrut să-l pedepsești. Nu ai văzut 
circumstanţele atenuante. 

M-am gândit la felul în care Malcolm îl apărase pe Eban 
Trainor după petrecerea la care doi studenţi fuseseră duși în 
grabă la spital cu intoxicație alcoolică. Acum am văzut adevărul. 
Apărarea lui Trainor de către profesorul Hume fusese, într-o 
anumită măsură, un test - unul pe care, în viziunea lui Malcolm, 
îl picasem. Totuși, avea dreptate. Cred în supremaţia legii. Dacă 
o iei pe panta alunecoasă, iei cu tine tot ce ne face civilizați. 

Cel puţin, așa crezusem până acum o săptămână. 

— Jake? 

— Da? 

— Chiar știi cum l-a găsit familia Minor pe Todd Sanderson? 


VP - 265 


— Cred că da, răspunsei. Țineţi ceva documente despre Fresh 
Start, nu? 

— Doar în cloud. Și trebuie să fim doi din trei - Todd, Malcolm 
sau eu - pentru a le accesa. 

A clipit, și-a întors privirea, a clipit din nou. 

— Tocmai mi-am dat seama. Sunt singurul rămas. 
Documentele sunt dispărute pentru totdeauna. 

— Dar trebuie să păstraţi și ceva fizic, nu? 

— Cum ar fi? întrebă el. 

— Cum ar fi ultimele lor dorinţe și testamentele. 

— Ei bine, da, dar sunt păstrate într-un loc în care nimeni nu 
le poate găsi. 

— Cum ar fi o cutie de valori în Canal Street? 

Jed a rămas cu gura căscată. 

— De unde poţi ști tu așa ceva? 

— A avut loc o spargere. Cineva a ajuns la cutiile de valori. Nu 
pot spune ce s-a întâmplat exact, dar Natalie era încă o 
prioritate uriașă pentru familia Minor. Găsirea ei putea însemna 
bani grei. Așa că, presupun eu, cineva - hoţii, un poliţai corupt, 
în fine - i-a recunoscut numele. A raportat familiei Minor. Familia 
Minor a văzut că acea cutie a fost retrasă de un tip pe nume 
Todd Sanderson care locuia în Palmetto Bluff, Carolina de Sud. 

— Dumnezeule, spuse Jed. Așa că i-au făcut o vizită. 

— Da. 

— Todd a fost torturat, spuse Jed. 

— Știu. 

— L-au făcut să vorbească. Un om poate suporta o anumită 
durere. Dar Todd nu știa unde e Natalie sau altcineva. Vezi? Nu 
le-a putut spune decât ce știa. 

— Cum ar fi despre tine și despre tabăra din Vermont, spusei 
eu. 

Jed a încuviințat. 

— De aceea a trebuit s-o închidem. De aceea a trebuit să 
fugim și să pretindem că acolo nu e decât o fermă. Înțelegi? 

— Da, îi spusei. 

S-a uitat din nou la trupul lui Malcolm. 

— Trebuie să-l îngropăm, Jake. Tu și cu mine. Aici, în locul 
acesta pe care l-a iubit. 

Atunci mi-am dat seama de alt lucru care m-a făcut să 
încremenesc de spaimă. Jed a văzut-o pe fața mea. 


VP - 266 


— Ce-i? 

— Todd nu a apucat să ia pastila cu cianură. 

— Probabil l-au surprins. 

— Da, și dacă l-au torturat și a spus numele tău, se înţelege 
de la sine că a spus și numele lui Malcolm. Probabil au trimis 
oameni în Vero Beach. Dar Malcolm era deja plecat. Venise aici, 
în cabana asta. Casa era goală. Dar tipii ăștia nu renunţă ușor. 
Tocmai găsiseră primul indiciu în șase ani - nu aveau de gând să 
renunţe. Au pus întrebări și au analizat bazele de date 
personale. Chiar dacă terenul era încă pe numele răposatei lui 
soţii, nu le-ar fi fost greu să-l găsească. 

M-am gândit la toate urmele de anvelope de afară. 

— E mort, spusei eu, uitându-mă spre pat. A ales să se 
sinucidă și, judecând după gradul de descompunere, a făcut-o 
de puţin timp. De ce? 

— O, Doamne. 

Acum a înţeles și Jed. 

— Pentru că oamenii lui Minor l-au găsit. 

Când a spus aceste cuvinte, am auzit niște mașini oprindu-se. 
Era atât de limpede acum. 

Oamenii lui Minor fuseseră deja acolo. Malcolm Hume îi 
văzuse venind și rezolvase singur problema. 

Dar oare ce au făcut ei mai apoi? 

Au întins o capcană. Au lăsat pe cineva să supravegheze casa 
în caz că mai apare cineva. 

jed și cu mine ne-am repezit la fereastră când cele două 
mașini negre s-au oprit. Ușile s-au deschis. Au ieșit cinci bărbați 
cu pistoale. 

Unul dintre ei era Danny Zuker. 


VP - 267 


Capitolul 34 


Bărbaţii au mers tiptil și s-au împrăștiat. 

Jed și-a băgat mâna în buzunar și a scos o cutie de pilule. 

A deschis-o și mi-a răsturnat în palmă pilula din interior. 

— N-o vreau, spusei eu. 

— Am pistolul. Încerc să-i rețin. Tu încerci să găsești o cale de 
scapare. Dar, dacă nu poți... 

De afară l-am auzit pe Danny strigând: 

— Aveţi doar o ieșire din asta! ţipă el. leșiți cu mâinile sus! 

Ne-am culcat amândoi la pământ. 

— ÎI crezi? mă întrebă Jed. 

— Nu. 

— Nici eu. Nici vorbă să ne lase să ieșim vii de aici. Așa că tot 
ce facem acum e să le acordăm timp să se organizeze. 

A început să se ridice. 

— Găseşte o cale de scăpare în spate, Jake. Eu îi ţin ocupați. 

— Cum? 

— Pleacă odată! 7 

Pe neașteptate, Jed a spart un geam și a început să tragă. In 
câteva secunde, focuri de răspuns au mitraliat fațada casei și au 
doborât restul ferestrei. Peste mine au căzut cioburi de sticlă. 

— Pleacă! îmi strigă Jed. 

Nu aveam niciun motiv să mi se spună a treia oară. M-am 
târât militărește spre ușa din spate. Era, știam, singura mea 
șansă. Jed a început să tragă orbește, cu spatele la zid. Am 
intrat în bucătărie, continuând să merg pe brânci pe linoleum. 
Am ajuns la ușa din spate. 

L-am auzit pe Jed slobozind un strigăt de victorie: 

— L-am atins pe unul! 

Grozav. Mai erau patru. Alte focuri. Acum mai puternice. 
Pereții au început să cedeze; gloanţele slăbiseră lemnul și acum 
îl ciuruiau. De unde eram, l-am văzut pe Jed atins o dată, apoi 
de două ori. Am pornit-o înapoi spre el. 

— Nu! a ţipat la mine. 

— Jed... 

— Să nu îndrăznești! leși afară acum! 


VP - 268 


Am vrut să-l ajut, dar știam cât de nesăbuit aș fi fost. Nu l-ar fi 
ajutat cu nimic. Ar fi fost sinucidere curată. Jed a reușit să 
rămână în picioare. S-a îndreptat spre ușa din față. 

— OK! strigă el. Mă predau! 

jed avea pistolul în mână. S-a uitat în urmă la mine, mi-a 
făcut cu ochiul și a schiţat un gest să plec. 

Am aruncat o privire pe fereastra din spate, pregătindu-mă s- 
o sparg. Casa era lângă o zonă împădurită. Puteam să merg în 
pădure și să sper că o să se termine cu bine. Nu aveam un alt 
plan. Cel puţin, nimic care să mă ajute pe moment. Mi-am scos 
iPhone-ul și l-am deschis. Avea semnal. Am format 911 și m-am 
uitat pe fereastră. 

Unul dintre bărbaţi era în spate, în partea stângă, acoperind 
ușa. La naiba. 

— 911, ce urgenţă aveţi? 

Am spus rapid că se trăgea cu arma și că erau cel puţin doi 
oameni răniţi. l-am dat adresa și am așezat telefonul jos, fără 
să-l închid. Din spatele meu, l-am auzit pe Danny Zuker 
strigând: 

— OK, aruncă pistolul mai întâi! 

Mi s-a părut că văd un zâmbet pe faţa lui Jed. Sângera. Nu 
știam cât de grav era rănit, dacă rănile erau fatale sau nu, dar 
Jed știa. Jed știa că viaţa i se încheiase indiferent ce-ar fi făcut 
și, astfel, părea să încerce un ciudat sentiment de liniște. 

jed a deschis ușa și, pur și simplu, a început să tragă. Am 
auzit un alt bărbat ţipând de durere - poate că un alt glonț își 
atinsese ţinta -, iar apoi am auzit bubuitul sec al focului automat 
sfredelind carnea. Din poziţia mea strategică, am văzut corpul 
lui Jed prăvălindu-se pe spate, cu braţele bălăbănindu-se pe 
deasupra capului ca într-un dans macabru. S-a prăbușit în casă. 
Următoarele gloanțe care l-au nimerit i-au zdruncinat trupul 
inert. 

Se terminase. Pentru el și, probabil, pentru mine. 

Chiar dacă Jed reușise să-i omoare pe doi dintre ei, trei erau 
încă vii și înarmaţi. Ce șanse aveam? Le-am calculat în câteva 
nanosecunde. Aproape zero. De fapt, aveam o șansă. Să trag de 
timp. Să trag de timp până la sosirea poliţiei. M-am gândit cât 
de departe eram, m-am gândit la cursa aceea pe drumul de 
tară, la faptul că nu văzusem nicio clădire de tip guvernamental 
pe o rază de câteva mile. 


VP - 269 


Cavaleria nu va ajunge la timp. 

Totuși, clanul Minor poate că mă vrea viu. Ş 

Eram ultima lor șansă de a obţine informaţii despre Natalie. In 
cazul ăsta, puteam dansa puţin step. 

Se apropiau de casă. M-am uitat după un ascunziș. 

Să trag de timp. Pur și simplu, să trag de timp. 

Dar nu aveam unde să mă duc. M-am ridicat și m-am uitat pe 
fereastra din spate. Bărbatul era acolo, așteptându-mă. Am 
alergat prin bucătărie înapoi în dormitor. Malcolm nu se 
mișcase, dar nici nu mă așteptasem să o facă. 

Am auzit cum cineva intră în casă. 

Am deschis geamul de la dormitor. Lucrul pe care mă bazam 
în acel moment - și, într-adevăr, era singura mea șansă - era ca 
bărbatul din spate să fie cu ochii pe ușă. Fereastra de la 
dormitor era pe latura din dreapta. Din locul în care stătea tipul 
ăla când l-am zărit din bucătărie nu avea cum să vadă această 
fereastră. 

Din camera principală l-am auzit pe Danny Zuker spunând: 

— Profesore Fisher? Știm că ești aici. O să fie mai rău pentru 
tine dacă ne faci să aşteptăm. 

Fereastra a scârţâit când am deschis-o. Zuker și un alt bandit 
au alergat în direcţia sunetului. l-am văzut când am sărit pe 
fereastră și am început să alerg spre pădure. 

Din spate a început să se tragă masiv. 

S-a terminat cu supraviețuirea mea. Nu știam dacă era 
imaginaţia mea sau aievea, dar puteam jura că am auzit gloanțe 
zburând pe lângă mine. Am continuat să alerg. Nu m-am întors. 
Doar am ţinut-o tot... 

Cineva m-a placat dintr-o parte. 

Trebuie să fi fost tipul care era afară, în spate. M-a lovit din 
stânga, aruncându-ne pe amândoi la pământ. Mi-am pregătit un 
pumn și i l-am livrat puternic în față. S-a dus pe spate. M-am 
pregătit să-i mai livrez unul. Din nou la ţintă. S-a muiat. 

Dar era prea târziu. 

Danny Zuker și celălalt bandit erau deasupra noastră. 
Amândoi cu armele ţintite spre mine. 

— Pot să te las în viaţă, spuse Zuker simplu. Doar spune-mi 
unde e. 

— Nu știu. 

— Atunci n-ai nicio valoare pentru mine. 


VP - 270 


Se terminase. Bărbatul care mă placase și-a scuturat capul. S- 
a ridicat și și-a înhăţat pistolul. lată-mă acolo, culcat pe spate, 
înconjurat de trei bărbați, toți cu pistoale. Nu puteam face nimic. 
Nu se auzeau sirene îndepărtate care să-mi vină în ajutor. Un 
bărbat stătea în stânga mea, celălalt - cel pe care îl doborâsem 
- stătea în dreapta. 

M-am uitat în sus la Danny Zuker, care era o idee mai în 
spate. Mi-am spus repede ultima rugăciune: 

— Tu l-ai omorât pe Archer Minor, nu-i așa? 

Asta l-a luat pe nepregătite. | se putea citi confuzia pe faţă. 

— Ce? 

— Cineva trebuia să-l potolească, spusei eu, iar Maxwell Minor 
nu și-ar fi ucis niciodată propriul copil. 

— Ești nebun. 

Ceilalţi doi bărbaţi au schimbat priviri. 

— Din ce alt motiv ai încerca atât de mult s-o găsești? întrebai 
eu. Au trecut șase ani. Știi că nu ar depune niciodată mărturie. 

Danny Zuker a dat din cap în semn de dezaprobare. Pe chipul 
lui era ceva asemănător cu tristețea. 

— Habar n-ai, nu-i așa? 

Și-a ridicat pistolul, aproape în silă. Îmi jucasem ultima carte. 
Nu voiam să mor așa, lungit pe pământ între ei. M-am ridicat, 
întrebându-mă care va fi ultima mea mișcare când îmi va veni 
rândul. 

A fost un singur foc de armă. Capul bărbatului din stânga mea 
a explodat ca o roșie strivită de un bocanc greu. 

Ceilalţi ne-am întors spre sunetul focului de armă. Eu mi-am 
revenit cel mai repede. Lăsându-mi din nou creierul reptilian să 
preia comanda, m-am aruncat direct asupra bărbatului pe care îl 
pocnisem deja. Era cel mai aproape de mine și trebuia să fie 
slăbit de lovitura mea anterioară. 

Îi puteam lua pistolul. 

Dar bărbatul a reacţionat cu o viteză mai mare decât 
anticipasem. Și creierul lui reptilian era la treabă, presupun. A 
făcut un pas în spate și a ţintit arma spre mine. Eram prea 
departe pentru a ajunge la timp la el. 

lar în acea clipă, capul i-a explodat într-o altă ploaie purpurie. 

Sângele m-a stropit pe față. Danny Zuker nu a ezitat. A sărit 
în spatele meu, folosindu-mă ca pe un scut. Și-a încolăcit braţul 
în jurul gâtului meu și mi-a pus pistolul la tâmplă. 


VP - 271 


— Nu mișca, îmi șopti. 

Nu m-am mișcat. Acum era tăcere. A rămas lipit de mine, 
trăgându-mă după el spre casă pentru a se proteja. 

— Arată-te! strigă Zuker. Arată-te sau îi zbor creierii! 

S-a auzit un foșnet. Zuker mi-a smucit capul la dreapta, 
asigurându-se că trupul meu îl acoperea pe al lui. M-a întors și 
mai mult la dreapta - înspre direcţia de unde venise foșnetul. M- 
am uitat spre luminiș. 

Inima mi-a stat în loc. 

Coborând dealul, cu arma încă în mână, îndreptată spre noi, 
era Natalie. 


VP - 272 


Capitolul 35 


Danny Zuker a vorbit primul: 

— Măi, măi, ia uite cine-i aici! 

Corpul îmi paralizase la vederea ei. Ochii ni s-au întâlnit - ai 
lui Natalie și ai mei - și lumea a explodat într-o mie de feluri 
diferite. A fost una dintre cele mai puternice experienţe din 
viața mea, acel simplu act de a mă uita în ochii albaștri ai femeii 
pe care o iubeam și, deși aveam un pistol la tâmplă, mă 
simţeam ciudat de recunoscător. Dacă Danny Zuker ar apăsa pe 
trăgaci, așa să fie. În acel unic moment am fost mai viu decât 
oricând în ultimii șase ani. Dacă ar fi fost să mor atunci - și nu, 
nu voiam, de fapt, mai mult decât orice voiam să trăiesc și să fiu 
cu această femeie -, aș fi murit ca un om mai complet, cu o 
viață mai plină decât dacă aș fi murit cu câteva clipe mai 
devreme. 

Cu arma încă îndreptată spre noi, Natalie spuse: 

— Lasă-l în pace. 

În tot acest timp nu și-a luat ochii de la mine. 

— Nu prea cred, iubito, spuse Zuker. 

— Lasă-l să plece și mă poţi avea pe mine. 

Am strigat: 

— Nu! 

Zuker și-a mutat gura armei pe latura gâtului meu. 

— Taci! 

Apoi i-a spus lui Natalie. 

— De ce aș avea încredere în tine? 

— Dacă mi-ar fi păsat mai mult de mine decât de el, spuse ea, 
nu m-aș fi arătat. 

Natalie nu mă slăbea din ochi. Am vrut să protestez. Sub nicio 
formă nu aș fi permis acest schimb, dar ceva din privirea ei îmi 
spunea să stau liniștit, cel puţin deocamdată. M-am gândit. 
Aproape îmi ordona să mă supun, să las lucrurile să se 
desfășoare așa cum voia ea. 

Poate, m-am gândit, nu era singură. Poate erau și alţii. Poate 
avea un plan. 


VP - 273 


— Bine atunci, spuse Zuker, încă ascunzându-se după trupul 
meu. Pune-ţi arma jos și îl las să plece. 

— Nu prea cred, răspunse ea. 

— 0? 

— ÎI ducem la mașină. Îl pui pe scaunul șoferului. În clipa în 
care pleacă, pun arma jos. 

Zuker părea să cântărească această propunere. 

— ÎI pun în mașină. Tu îţi lași arma și el pornește. 

Natalie a dat din cap aprobator, încă uitându-se direct la 
mine, aproape ordonându-mi să mă supun. 

— S-a făcut, spuse ea. 

Am pornit spre casă. Natalie a păstrat distanţa, stând la 
aproape 30 de metri în spatele nostru. M-am întrebat dacă oare 
Cookie, Benedict sau vreun alt membru al grupului Fresh Start 
era în apropiere. Poate așteptau la mașină, înarmaţi, pregătiţi 
să-l elimine pe Zuker cu un singur glonț. 

Când am ajuns la mașină, Zuker a ales un asemenea unghi 
încât să fie în continuare protejat de vehicul și de corpul meu. 

— Deschide ușa! îmi spuse. 

Am ezitat. 

Și-a apăsat pistolul pe gâtul meu. 

— Deschide ușa! 

M-am uitat în urmă la Natalie. Mi-a oferit un zâmbet plin de 
încredere care mi-a ajuns la inimă și a zdrobit-o ca pe o coajă de 
ou. Când m-am strecurat pe scaunul șoferului, am înţeles 
deodată, cu o groază tot mai mare, ce făcea de fapt. 

Nu plănuise să ne salveze pe amândoi. 

Nu mai erau alţi membri din Fresh Start care să intervină. 
Nimeni nu se ascundea, așteptând să se năpustească. Natalie 
îmi ţinuse atenţia ocupată, îmi oferise această speranţă în ochii 
ei pentru ca eu să nu ripostez, să nu fac sacrificiul pe care ea 
avea de gând să-l facă pentru mine. 

La naiba! 

Motorul mașinii a pornit. Natalie a început să coboare arma. 
Aveam o secundă la dispoziţie, nu mai mult, să acţionez. Era 
sinucidere curată. Știam. Știam că nu era posibil să scăpăm 
amândoi vii de acolo. Așa gândise ea. Unul dintre noi trebuia să 
moară. În cele din urmă, Jed, Benedict și Cookie avuseseră 
dreptate. Stricasem totul. Urmasem cu încăpățânare un fel de 
mantra lăuntrică de genul „dragostea învinge totul”, iar acum 


VP - 274 


eram acolo, exact unde am fost avertizat că vom ajunge, cu 
Natalie înfruntând moartea. 

Nu puteam permite să se întâmple așa ceva. 

Odată ce m-am urcat în mașină, Natalie s-a oprit din mers și 
și-a îndreptat atenţia spre Danny Zuker. Zuker, înțelegând că e 
rândul lui, și-a îndepărtat pistolul de gâtul meu. Și-a schimbat 
mâinile, astfel încât pistolul să fie destul de departe de mine, 
așa așezat cum eram, încât să nu fac cine știe ce mișcare 
prostească. 

— E rândul tău, spuse Zuker. 

Natalie și-a așezat pistolul pe pământ. 

Era timpul. În ultimele secunde îmi planificasem mișcarea 
exactă, calculul exact, elementul surpriză, totul. Nu am ezitat. 
Zuker avea timp, eram destul de sigur, să tragă un foc de armă 
spre mine. Nu conta. Trebuia să se apere. Dacă o făcea trăgând 
în mine, i-ar fi oferit lui Natalie timpul necesar fie pentru a fugi, 
fie, mai probabil, pentru a-și ridica pistolul de jos și a trage. 

Nu aveam de ales. Nu aveam de gând să pornesc mașina, 
asta era clar. 

Fără să bănuiască, mi-am ridicat rapid mâna stângă. Nu cred 
că se aștepta la acel gest. Zuker își închipuise că, dacă aș face 
ceva, m-aș repezi la armă. L-am prins de păr și l-am tras spre 
mine. După cum anticipasem, Danny și-a întors arma spre mine. 

Cu mâna stângă i-am tras faţa spre mine. Se aștepta ca mâna 
mea dreaptă să se ducă spre armă. 

Nu s-a dus. 

În schimb, folosindu-mă de mâna dreaptă, i-am îndesat în 
gură pilula de cianură pe care mi-o dăduse Jed. Când a înțeles 
ce am făcut, ochii i s-au mărit de groază. Această revelaţie - că 
avea cianură în gură și că, dacă nu o scotea, era un om mort - l- 
a făcut să ezite. A încercat s-o scuipe, dar mâna mea era acolo. 
M-a mușcat puternic, făcându-mă să urlu, dar mâna mea a 
rămas pe poziţie. În același timp a tras cu arma spre capul meu. 

M-am ferit. 

Glonţul mi-a atins umărul. Altă durere cumplită. 

Danny a început să aibă convulsii, ochind pentru a mai trage 
o dată. Dar nu a mai apucat. Primul glonţ al lui Natalie l-a 
nimerit în ceafă. A mai tras două, dar nu mai era nevoie. 

Am căzut pe spate, cu mâna pe umărul care îmi zvâcnea, 
încercând să opresc sângele. Am așteptat-o să vină la mine. 


VP - 275 


Dar n-a venit. A rămas acolo unde era. 
Nu văzusem niciodată ceva mai frumos și mai copleșitor 


decât expresia de pe chipul ei. O lacrimă îi aluneca pe obraz. 
Doar a clătinat încet din cap. 


— Natalie? 

— Trebuie să plec, spuse ea. 

Am făcut ochii mari. 

— Nu. 

În sfârșit, acum se auzeau sirenele. Pierdeam sânge și 


simțeam că leșin. Nimic nu conta. 


— Lasă-mă să vin cu tine. Te rog. 
Natalie s-a înfiorat. Lacrimile au început să-i curgă șiroaie. 
— Nu pot să mai trăiesc dacă ţi se întâmplă ceva. Intelegi? De 


asta am fugit prima dată. Pot trăi știindu-te cu inima sfâșiată. 
Dar nu pot să trăiesc știind că ești mort. 


ti 


— Eu nu sunt viu fără tine. 

Sirenele se apropiau. 

— Trebuie să plec, spuse ea, printre lacrimi. 

— Nu... 

— Te voi iubi mereu, Jake. Mereu. 

— Atunci fii cu mine. 

Îmi auzeam implorarea din glas. 

— Nu pot. Ştii asta. Să nu mă urmărești. Să nu mă cauţi. Ţine- 
promisiunea de data asta. 

Am dat din caz dezaprobator. 

— Nicio șansă, îi spusei eu. 

S-a întors și a început să urce dealul. 

— Natalie! strigai eu după ea. 

Dar femeia pe care o iubeam se îndepărta ieșind din viaţa 


mea. Din nou. 


VP - 276 


Capitolul 36 


DUPĂ UN AN 


Un student din spatele sălii a ridicat mâna: 

— Profesore Weiss? 

— Da, Kennedy, îi răspund eu. 

Așa mă numesc acum. Paul Weiss. Predau la o mare 
universitate din New Mexico. Nu-i pot spune numele din rațiuni 
de securitate. Cu toate cadavrele de pe lac, autorităţile și-au dat 
seama că cel mai bine ar fi să mă înscrie într-un program de 
protecţie a martorilor. Așa că, iată-mă, în vest. Altitudinea mă 
irită uneori, dar, în general, îmi place aici. Asta m-a surprins. 
Intotdeauna m-am gândit că voi fi un tip de pe Coasta de Est, 
dar viaţa înseamnă și adaptare, bănuiesc. 

Desigur, îmi lipsește Lanford. Îmi lipsește vechea mea viaţă. 
Benedict și cu mine încă ţinem legătura, deși nu ar trebui. 
Folosim o cutie de poștă electronică și nu apăsăm niciodată 
butonul „Send”. Am creat un cont de e-mail la AOL (de școală 
veche). Ne scriem mesaje și le lăsăm, pur și simplu, în dosarul 
„Draft”. Periodic intrăm și le verificăm. 

Vestea cea mare din viaţa lui Benedict este că acel cartel de 
droguri care îl urmărea nu mai există. Au fost eliminaţi într-un 
fel de luptă pentru supremație cu alte carteluri. Pe scurt, e liber, 
în sfârșit, să se întoarcă la Marie-Anne, dar, când i-a verificat 
ultima dată starea pe Facebook, se schimbase din „într-o 
relație” în „căsătorită”. Erau fotografii de la nunta ei cu Kevin pe 
ambele lor pagini de Facebook. 

II presez să-i spună adevărul oricum. El spune că nu o va face. 
Spune că nu vrea să creeze un haos în viața ei. 

Dar viaţa e haotică, i-am spus. 

Gândire profundă, nu? 

Restul pieselor de puzzle s-au potrivit, într-un final. A durat 
ceva. Unul dintre bandiții lui Minor, pe care Jed îi împușcase, a 
supravieţuit. Mărturia lui a confirmat ceea ce bănuisem. 
Spărgătorii de bănci cunoscuţi drept Invizibilii au jefuit banca din 
Canal Street. În cutia lui Todd Sanderson erau atât ultime 


VP - 277 


dorințe, cât și testamente și pașapoarte. Invizibilii luaseră 
pașapoartele, închipuindu-și că puteau fi vândute pe piaţa 
neagră. Unul dintre ei a recunoscut numele lui Natalie - clanul 
Minor încă o căuta activ, chiar și după șase ani - și le-a spus. 
Cutia era pe numele Todd Sanderson, așa încât Danny Zuker și 
Otto Devereaux i-au făcut o vizită. 

Știţi unde s-a ajuns apoi. Sau știți cea mai mare parte. 

Dar multe lucruri nu s-au potrivit. Remarcasem unul legat de 
Danny Zuker, chiar înainte să moară: de ce era clanul Minor atât 
de disperat s-o găsească pe Natalie? Spusese destul de clar că 
nu o să depună mărturie. De ce să agiţi apele, de ce s-o scoţi 
din bârlog când rezultatul final putea fi ca ea să alerge la 
poliţie? La un moment dat, presupusesem că, în realitate, Danny 
Zuker se afla în spatele întregii afaceri, că el îl ucisese pe Archer 
Minor și dorea să se asigure că singura persoană care îi putea 
dezvălui lui Maxwell Minor acel lucru era moartă. Dar nici asta 
nu se prea potrivea, mai ales când am văzut confuzia de pe faţa 
lui după ce l-am acuzat de crima respectivă. 

Habar n-ai, nu-i așa? 

Așa spusese Danny Zuker. Avusese dreptate. Dar am început 
încet-încet să potrivesc piesele, mai ales când mi-am pus cu 
mare mirare principala întrebare rămasă, incidentul care 
declanșase totul: 

Unde era tatăl lui Natalie? 

Am aflat răspunsul la această întrebare cu aproape un an în 
urmă. Cu două zile înainte să mă trimită în New Mexico, am 
vizitat-o din nou pe mama lui Natalie la Hyde Park Assisted 
Living. Am folosit o deghizare ieftină. (Acum deghizarea mea e 
mai simplă: mi-am ras capul. Gata cu buclele profesorale și 
nesupuse ale tinereţii mele. Scăfârlia mea strălucește. Dacă aș 
purta un cercel de aur, m-aţi confunda cu Mr. Clean). 

— Am nevoie de adevăr acum, i-am spus Sylviei Avery. 

— ŢI l-am spus. 

Am văzut oameni care aveau nevoie de noi identități și care 
trebuia să dispară pentru că fuseseră acuzaţi de pedofilie, 
deranjaseră membrii unui cartel de droguri, fuseseră bătuți 
groaznic de soţi brutali sau fuseseră martorii unei lovituri 
mafiote. Dar nu înțelegeam de ce un om implicat într-un scandal 
de plagiat la universitate trebuia să dispară pe viaţă - mai ales 
după ce Archer Minor murise. 


VP - 278 


— Tatăl lui Natalie nu a fugit niciodată, nu-i așa? 

Nu a răspuns. 

— A fost ucis, spusei eu. 

Sylvia Avery părea prea slabă pentru a mai protesta. Stătea 
acolo, nemișcată ca o stâncă. 

— l-aţi spus lui Natalie că tatăl ei nu ar abandona-o niciodată. 

— Nu ar abandona-o, spuse ea. O iubea atât de mult. O iubea 
și pe Julie. Și pe mine. Aaron era un om atât de bun. 

— Prea bun, spusei eu. Întotdeauna vedea lucrurile în alb și 
negru. 

— Da. 

— Când v-am spus că Archer Minor e mort, aţi spus: 
„Călătorie sprâncenată”. El a fost cel care v-a ucis soțul? 

Și-a lăsat capul în jos. 

— Nimeni nu vă mai poate face rău acum, niciuneia dintre voi, 
îi spusei, ceea ce era doar parțial adevărat. Archer Minor v-a 
ucis soţul sau cineva trimis de tatăl lui? 

lar atunci a mărturisit: 

— Archer Minor însuși. 

Am dat din cap. Așa crezusem și eu. 

— A venit la noi acasă cu o armă, spuse Sylvia. A cerut ca 
Aaron să-i dea hârtiile care dovedeau că plagiase. Vezi, chiar 
voia să scape de umbra tatălui său și, dacă se auzea că 
plagiase... 

— Ar fi fost exact ca tatăl lui. 

— Da. L-am rugat pe Aaron să-l asculte. N-a vrut. Credea că e 
o cacialma. Așa că Archer și-a lipit arma de capul lui Aaron și... 

Miss Avery a închis ochii. 

— A zâmbit când a făcut-o. Asta îmi amintesc cel mai clar. 
Archer Minor zâmbea. Mi-a spus să-i dau hârtiile sau urmez la 
rând. | le-am dat, firește. Apoi au venit doi oameni. Oameni care 
lucrau pentru tatăl lui. Au luat trupul lui Aaron. Apoi unul dintre 
oameni m-a pus să stau jos. Mi-a spus că, dacă o să povestesc 
cuiva despre asta, o să le facă lucruri oribile fetelor mele. Nu se 
vor limita să le omoare, a spus. Mai întâi o să le facă lucruri 
oribile. A tot repetat asta. Mi-a zis să spun că Aaron a fugit. Așa 
am făcut. Am întreţinut minciuna în toți acești ani pentru a-mi 
proteja fetele. Înțelegi, nu-i așa? 

— Da, spusei eu trist. 


VP - 279 


— Am fost nevoită să-l fac pe bietul meu Aaron să pară tipul 
rău. Așa încât fetele lui să nu întrebe niciodată de el. 

— Dar cu Natalie nu a mers. 

— A tot insistat. 

— Și, cum aţi spus, minciuna a îndurerat-o. Ideea că tatăl ei a 
abandonat-o. 

— E oribil ca o fată să creadă așa ceva. Ar fi trebui să vin cu 
altă soluție. Dar care? 

— Așa că a insistat și a tot insistat, spusei eu. 

— Nu voia să renunțe. S-a întors la Lanford și a vorbit cu 
profesorul Hume. 

— Dar nici Hume nu știa. 

— Nu. Dar ea a tot pus întrebări. 

— lar asta i-ar fi putut aduce necazuri. 

— Da. 

— Așa că aţi decis să-i spuneţi adevărul. Tatăl ei nu a fugit cu 
o studentă. Nu a fugit pentru că se temea de clanul Minor. In 
cele din urmă, i-aţi spus întreaga poveste - că Archer Minor îi 
omorâse tatăl cu sânge rece și zâmbind. 

Sylvia nu a confirmat. Nu era nevoie. Atunci mi-am luat la 
revedere și am plecat. 

Așadar, acum știam de ce Natalie era în blocul-turn la ora 
aceea târzie din noapte. Acum știam de ce Natalie se dusese să- 
| viziteze pe Archer Minor când nu era nimeni în preajmă. Acum 
știam de ce Maxwell Minor nu a încetat niciodată s-o caute pe 
Natalie. Nu îl îngrijora mărturia ei. 

Este un tată care dorea să răzbune uciderea fiului său. 

Nu sunt sigur de asta. Nu știu dacă Natalie l-a împușcat pe 
Archer Minor cu un zâmbet pe faţă, dacă arma s-a descărcat 
accidental sau dacă Archer Minor a proferat ameninţări atunci 
când ea l-a înfruntat sau dacă a fost legitimă apărare. Nici 
măcar n-am întrebat. 

Înainte mi-ar fi păsat. Acum nu îmi mai pasă. 

Cursul s-a încheiat. Am început să traversez curtea. Cerul din 
Santa Fe este de un albastru fără egal. Mi-am ferit ochii de 
lumină și am continuat să merg. 

În acea zi, cu un an în urmă, cu glonţul încă în umăr, am 
privit-o pe Natalie cum începe să se îndepărteze. Am strigat 
„Nicio șansă” când mi-a cerut să îi promit că nu o voi urmări. Nu 
a vrut să mă asculte sau să se oprească. Așa că am coborât din 


VP - 280 


mașină. Durerea din umăr era nimic pe lângă durerea provocată 
de faptul că mă părăsea din nou. Am alergat spre ea. Am 
cuprins-o cu brațele, chiar și cu cel care mă durea din cauza 
rănii provocate de glonţ, și am tras-o spre mine. Am închis 
amândoi ochii. Nu i-am dat drumul, întrebându-mă dacă am mai 
trăit vreodată un asemenea sentiment de mulțumire. A început 
să plângă. Am tras-o și mai aproape. Și-a lăsat capul pe pieptul 
meu. Pentru o clipă, a încercat să se desprindă. Dar doar pentru 
o clipă. Ştia că, de data aceasta, nu îi voi da drumul. 

Indiferent ce ar fi făcut sau nu ar fi făcut. 

Tot nu i-aș fi dat drumul. 

În faţa mea, o frumoasă femeie pe nume Diana Weiss poartă 
o verighetă care se potrivește cu a mea. In această zi superbă, a 
hotărât să-și predea cursul de artă afară. Merge de la student la 
student, comentându-le lucrările, oferindu-le îndrumare. 

Știe că știu, deși nu am vorbit niciodată despre asta. M-am 
întrebat dacă acesta a fost unul dintre motivele pentru care a 
plecat prima dată, dacă a simţit că nu aș putea suporta adevărul 
despre ce făcuse. Poate că atunci nu aș fi putut. 

Dar acum pot. 

Diana Weiss se uită la mine când mă apropii. Zâmbetul ei face 
soarele de rușine. Astăzi, frumoasa mea soție strălucește mai 
mult decât de obicei. Poate gândesc așa pentru că sunt 
subiectiv. Sau poate cred asta fiindcă e însărcinată în șapte luni 
cu copilul nostru. 

Cursul se încheie. Studenţii mai întârzie înainte să se 
îndepărteze încet. Când, în sfârșit, suntem singuri, îmi ia mâna, 
se uită în ochii mei și spune „Te iubesc”. 

— Și eu te iubesc, îi spun eu. 

Îmi zâmbește. Cenușiul nu are nicio șansă în faţa acestui 
zâmbet. Se topește într-o minunată ploaie de culori 
strălucitoare. 


VP - 281 


virtual-project.eu