Allen Eskens — Ultima zapada

„Citiţi-o şi ne veţi mulţumi.” 
The Durango Herald 


„Fanii thrillerelor trebuie să fie cu ochii în patru 
după Eskens; este un autor care promite enorm.” 
Booklist 


„Eskens vine cu puzzle-uri interesante şi soluții 
inteligente într-o intrigă al cărei suspans va ţine 
cititorul treaz toată noaptea.” 

Reviewing the Evidence 


„Debutul literar al lui Eskens este povestea 
profundă a unui tânăr care poartă pe umeri o povară 


prea mare pentru vârsta sa.” 
Kirkus Reviews 


„Narațiunea la persoana întâi captivează cititorul 
şi nu-l slăbeşte nicio clipă.” 
Library Journal 


„În linia thrillerelor bune ale lui Grisham.” 
Mystery People 


„Un debut fascinant, care dezvăluie decenii de 
secrete Într-o poveste satisfăcătoare de mântuire.” 
Julie Kramer 


„Eskens echilibrează cu abilitate suspansul 
electrizant cu o poveste plină de umanitate despre 
curaj şi justiţie pornită pe căi greşite, pe fundalul 
unei ierni geroase din Minnesota.” 

crimefictionlover.com 


ALLEN ESKENS 
ULTIMA ZĂPADĂ 


Original: The Life We Bury (2014) 


Traducere din limba engleză şi note: 
ANA-VERONICA MIRCEA 


y 


virtual-project.eu 


A] 
HLADIN 
SEL: 


> 


— 2019 — 


Acest roman este dedicat soției mele, Joely, cea mai 


demnă 
de încredere sfătuitoare şi cea mai bună prietenă. 


ÎI dedic, de asemenea, fiicei mele, Mikayla, 

pentru că-mi este o permanentă sursă de inspirație, 
şi părinților mei, Pat şi Bill Eskens, 

pentru numeroasele lecţii 

pe care mi le-au dat în decursul vieții. 


Capitolul 1 


Mi-aduc aminte că, în ziua aceea, m-a sâcâit un soi de 
spaimă în timp ce mă îndreptam spre maşină, apăsat de un 
val de presimţiri, care mi se învârtejea în jurul capului şi 
izbea amurgul, spărgându-se în unde mărunte. Pe lume 
există oameni care ar numi genul ăsta de senzaţie 
premoniţie, avertizare trimisă de un al treilea ochi intern, în 
stare să vadă dincolo de curbura timpului. Eu n-am crezut 
niciodată în aşa ceva. Insă mărturisesc că uneori mă duc cu 
gândul înapoi, la acea zi, şi mă întreb: dacă soarta mi-ar fi 
şoptit într-adevăr la ureche, dacă aş fi ştiut că acel drum cu 
maşina o să schimbe atât de multe lucruri, aş fi luat-o într-o 
direcţie mai sigură? Aş fi virat la stânga înainte de a vira la 
dreapta? Sau aş fi rămas pe calea către Carl Iverson? 

In seara aceea răcoroasă de septembrie, echipa mea 
preferată de baseball, Minnesota Twins, şi Cleveland 
Indians aveau programat meciul decisiv pentru încoronarea 
campioanei din Divizia Centrală. Reflectoarele de pe Target 
Field urmau să inunde curând orizontul vestic al 
Minneapolisului, avântându-se în noapte ca raze ale gloriei, 
dar eu n-aveam să le văd la faţa locului. Era încă un lucru 
pe care nu mi-l puteam permite din bugetul meu de 
student. In schimb, aveam să lucrez la Molly's Pub, la uşă, 
aruncând priviri către televizorul de deasupra barului ca să 
urmăresc meciul printre picături, în vreme ce controlam 
acte de identitate şi domoleam certurile dintre beţivi - nu 
era cariera visurilor mele, dar îmi plătea chiria. 

Oricât de ciudat ar părea, îndrumătoarea mea din liceu 
nu pronunţase cuvântul „facultate” în timpul niciuneia 
dintre întâlnirile noastre. Poate că simţea duhoarea 
deznădejdii impregnată în hainele mele cumpărate la mâna 
a doua. Poate auzise că-ncepusem să lucrez în spelunca 
numită Clubul Piedmont la o zi după ce împlinisem 
optsprezece ani. Sau - pariez pe asta - îmi ştia mama şi 
presupunea că nimeni nu poate schimba sunetul unui ecou. 
Oricum, n-o condamnam fiindcă nu considera că am stofă 


e 5» 


de student. Adevărul e că mă simţeam mult mai în largul 
meu într-un bar sordid decât pe marmura din sălile 
universităţii, unde mă împleticeam de parcă mi-aş fi pus 
pantofii invers. 

În ziua aceea am sărit în maşină - o Honda Accord 
ruginită, de douăzeci de ani - am băgat în viteză, am 
părăsit campusul şi m-am îndreptat spre sud, intrând în 
şuvoiul traficului de la oră de vârf de pe l-35 şi ascultând-o 
pe Alicia Keys în boxe japoneze gata să-şi dea sfârşitul. 
Când am ajuns pe Crosstown, am întins mâna spre scaunul 
pasagerului şi am căutat pe bâjbâite, până ce am nimerit 
bucata de hârtie cu adresa azilului. 

„Nu-i spune azil”, am mormăit, pentru mine însumi. „E 
zonă rezidenţială pentru pensionari, club al seniorilor sau 
ceva de genul ăsta.” 

Am străbătut străzile întortocheate din suburbia Richfield 
şi am zărit în cele din urmă indicatorul de la intrarea pe 
domeniul Hillview, destinaţia mea. Numele edificiului părea 
un soi de glumă. Nu se zărea niciun deal şi nimic din 
grandoarea sugerată de cuvântul „domeniu”. Din faţă 
puteai admira un bulevard aglomerat, cu patru benzi, iar 
partea din spate îţi oferea imaginea nefericită a unui bloc 
de apartamente care stătea să cadă. Insă numele nepotrivit 
era singurul lucru vesel legat de Hillview, cu zidurile sale de 
cărămidă cenuşie brăzdate de dâre verzi de muşchi, cu 
tufele zdrenţuite crescute nebuneşte în jur şi cu cadrele 
ferestrelor din lemn moale acoperit de mucegai de culoarea 
cuprului coclit. Clădirea stătea ghemuită pe fundaţie ca un 
jucător de fotbal american înainte de atac şi părea tot atât 
de înspăimântătoare. 

Un val de aer stătut, îmbâcsit de miros înţepător de 
cremă antiseptică şi de urină, mi-a izbit nările la intrarea în 
hol, făcându-mă să lăcrimez. O femeie bătrână, cu o perucă 
strâmbă, stătea într-un scaun cu rotile, uitându-se prin 
mine, de parcă s-ar fi aşteptat s-apară brusc un peţitor din 
vremuri de demult, s-o ia cu el. A zâmbit la trecerea mea, 
dar nu mi-a zâmbit mie. În lumea ei nu existam, nu mai 
mult decât existau într-a mea fantomele din amintirile ei. 


e 6» 


Înainte de a mă apropia de recepţie, m-am oprit să-mi 
ascult pentru ultima oară dubiile şoptite din minte, nişte 
gânduri capricioase, care-mi spuneau să renunţ la cursul de 
engleză înainte de a fi prea târziu şi să-l înlocuiesc cu ceva 
mai practic, ca de exemplu geologia sau istoria. 

Cu o lună înainte, plecasem din casa mea din Austin, 
Minnesota, pe furiş, ca un puştan care fuge cu circul. Fără 
discuţii în contradictoriu cu mama, fără să-i dau ocazia să- 
ncerce să mă convingă să mă răzgândesc. Mi-am făcut pur 
şi simplu bagajul, i-am spus fratelui meu mai mic că plec şi 
i-am lăsat un bilet mamei. Când am ajuns la secretariatul 
universităţii, nu mai erau locuri libere la niciunul dintre 
cursurile de engleză care mă atrăgeau, aşa că m-am înscris 
la unul pentru biografi, care avea să mă oblige să 
intervievez un necunoscut. În adâncul fiinţei, îmi dădeam 
seama că transpiraţia rece care-mi brobonea tâmplele în 
vreme ce zăboveam în hol i se datora acelei teme pentru 
acasă, amânate mult prea mult. Pur şi simplu, ştiam c-o să 
fie o mizerie. 

Recepţionera de la Hillview, o femeie cu faţă colţuroasă, 
pomeţi proeminenţi, păr bine strâns la spate şi ochii 
adânciţi în orbite, care-i dădeau un aer de supraveghetoare 
dintr-un lagăr de muncă sovietic, s-a aplecat peste tejghea 
şi m-a întrebat: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Da, am spus. Adică sper că da. Administratorul locului 
e aici? 

— Nu permitem accesul vânzătorilor ambulanți, a spus, 
cu iritarea citindu-i-se pe faţă când m-a privit cu ochi 
îngustaţi. 

— Vânzător ambulant? Am râs forţat şi mi-am întins 
mâinile într-un gest implorator. Doamnă, am spus, n-aş fi în 
stare nici să-i vând foc unui om al cavernelor. 

— Păi nu sunteţi nici rezidentul nostru, nici vizitator, şi cu 
siguranţă nu lucraţi aici. Prin urmare, ce-a mai rămas? 

— Mă numesc Joe Talbert. Sunt student la Universitatea 
din Minnesota. 


— Şi? 


Am aruncat o privire către ecusonul ei. 

— Şi... Janet... aş vrea să discut cu administratorul 
despre un proiect pe care trebuie să-l fac. 

— N-avem administrator, a răspuns, privindu-mă chiorâş. 
Avem o directoare, doamna Lorngren. 

— Imi cer scuze, am spus, încercând să-mi păstrez figura 
zâmbitoare. Pot vorbi cu directoarea dumneavoastră? 

— Doamna Lorngren e foarte ocupată şi e ora cinei... 

— Nu durează decât un minut. 

— Ce-ar fi să-mi spuneţi mie în ce constă proiectul, ca să- 
mi dau seama dacă merită s-o deranjez pe doamna 
Lorngren? 

—E o temă pentru cursul de engleză. Trebuie să 
intervievez un bătrân - adică o persoană în vârstă, şi să-i 
scriu biografia. Ştiţi, să vorbesc despre acele piedici şi 
răscruci de pe drumul vieţii sale care l-au făcut ceea ce 
este. 

— Sunteţi scriitor? 

Janet m-a măsurat cu privirea din creştet până-n tălpi, de 
parcă înfăţişarea mea i-ar fi putut răspunde la întrebare. Mi- 
am îndreptat spatele, arătându-mi întreaga înălţime de un 
metru şaptezeci şi opt. Aveam douăzeci şi unu de ani şi 
acceptasem faptul că mai înalt de-atât n-o să fiu niciodată - 
mulţumesc, Joe Talbert senior, oriunde naiba ai fi. Şi, cu 
toate că era adevărat că lucram ca agent de pază, nu eram 
muntele de carne pe care-l vezi de obicei la intrarea într-un 
bar; de fapt, pentru un agent de pază, eram de-a dreptul 
plăpând. 

— Nu, am răspuns, nu sunt scriitor, doar student. 

— Şi vi se cere să scrieţi o carte-ntreagă pentru şcoală? 

— Nu. E un amestec de scriere şi de planificare a scrierii, 
am răspuns, cu un zâmbet. Câteva capitole trebuie scrise, 
adică începutul, sfârşitul şi punctele importante în care 
lucrurile iau o altă întorsătură. Dar, în cea mai mare parte, 
va fi un rezumat. E un proiect destul de vast. 

Janet şi-a încreţit nasul cârn şi a clătinat din cap. Apoi, 
aparent convinsă că n-am nimic de vânzare, şi-a luat 
telefonul şi a vorbit cu glas scăzut. După puţin timp, o 


e 83 


femeie în taior verde şi-a făcut apariţia de pe coridorul de 
dincolo de recepţie şi a luat poziţie lângă Janet. 

— Sunt directoarea Lorngren, m-a anunţat, cu capul sus, 
neclintit, ca şi cum ar fi ţinut pe creştet o ceaşcă de ceai. 
Vă pot ajuta? 

— Sper. 

Am răsuflat adânc şi am repetat toată povestea. 

Doamna Lorngren mi-a rumegat explicaţia cu o privire 
uimită, apoi m-a întrebat: 

— De ce-aţi venit aici? N-aveţi un părinte sau un bunic pe 
care să-l intervievaţi? 

— N-am rude în apropiere. 

Era o minciună. Mama şi fratele meu locuiau în sud, la 
două ore distanţă de Oraşele Gemene!, dar până şi cea mai 
scurtă vizită la mama era ca o plimbare pe scaieţi. Nu l-am 
întâlnit niciodată pe tata şi n-am idee dacă prezenţa lui încă 
face umbră pământului. Îi ştiu totuşi numele. Mama a avut 
geniala idee de a mi-l spune, cu speranţa că asta l-ar fi 
putut face pe Joe Talbert senior să rămână o vreme prin 
preajmă, poate luând-o de nevastă şi întreţinându-i pe ea şi 
pe micul Joey junior. N-a mers. Apoi a făcut aceeaşi 
încercare când s-a născut Jeremy, fratele meu mai mic - cu 
acelaşi rezultat. Am crescut fiind nevoit să explic că numele 
mamei e Kathy Nelson, al meu Joe Talbert şi al fratelui meu 
Jeremy Naylor. 

Cât despre bunicii mei, singurul pe care l-am cunoscut a 
fost tatăl mamei, bunicul Bill - un om pe care l-am iubit. Era 
un bărbat tăcut, care-ţi putea captiva atenţia cu o simplă 
privire sau înclinare a capului, un bărbat înzestrat 
deopotrivă cu forţă şi cu blândeţe, pe care nu le purta 
asupra sa în straturi, ci amestecate într-o țesătură fină. 
Erau zile în care îi căutam amintirea, în care aveam nevoie 
de înţelepciunea lui ca să le fac faţă fluxurilor şi refluxurilor 
din viaţa mea. Şi erau nopţi în care răpăitul ploii în geamuri 
mi se furişa în subconştient şi bunicul îmi pătrundea în vise 
- vise încheiate cu mine sărind brusc în capul oaselor, cu 
trupul acoperit de o sudoare rece şi cu mâinile tremurând, 


1 Minneapolis şi Saint Paul. 


e 9» 


fiindcă-mi aduceam aminte că-l văzusem murind. 

— Vă daţi seama că ăsta e un azil, da? m-a întrebat 
doamna Lorngren. 

— De aceea am şi venit aici, am răspuns. Aveţi oameni 
care-au trăit în vremuri uimitoare. 

— E adevărat, a  încuviinţat ea, sprijinindu-se de 
tejgheaua dintre noi. 

De aproape, i-am văzut ridurile răsfirate din colţurile 
ochilor şi cele care-i încreţeau buzele, ducându-te cu 
gândul la fundul unui lac secat. lar când a vorbit, am simţit 
izul de scotch din revărsarea cuvintelor. A continuat cu 
voce scăzută. 

— Pensionarii noştri se află aici pentru că nu-şi pot purta 
singuri de grijă. Cei mai mulţi suferă de Alzheimer, de 
demenţă senilă sau de o altă afecţiune neurologică. Nu-şi 
ţin minte nici măcar copiii şi-şi amintesc cu atât mai puţin 
amănunte din propria viaţă. 

La asta nu mă gândisem. Îmi vedeam planul începând să 
se clatine. Cum să scriu biografia unui erou de război care 
nu mai ţine minte nimic din tot ce-a făcut? 

— N-aveţi pe nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale? 
am întrebat, cu glas mai jalnic decât mi-aş fi dorit. 

— L-am putea lăsa să stea de vorbă cu Carl, a intervenit 
Janet, cu voce stridentă. 

Doamna Lorngren i-a aruncat acea privire cu care-ţi 
săgetezi un prieten din cauza căruia minciuna ta perfectă 
nu-şi atinge scopul. 

— Carl? am întrebat. 

Directoarea şi-a încrucişat braţele şi s-a dat un pas 
înapoi, îndepărtându-se de tejghea. 

Am insistat. 

— Cine e Carl? 

Janet s-a uitat la doamna Lorngren, cerându-i din ochi 
aprobarea. Când femeia a încuviinţat în sfârşit din cap, a 
fost rândul lui Janet să se sprijine de tejghea. 

— Se numeşte Carl Iverson. E un criminal condamnat, a 
spus, pe şoptite, ca o şcolăriţă care istoriseşte o poveste 
deocheată. Departamentul de Corecţie l-a trimis aici acum 


e 10 - 


vreo trei luni. L-au eliberat condiţionat fiindcă e pe moarte, 
bolnav de cancer. 

Doamna Lorngren a completat, furioasă: 

— După cum s-ar părea, cancerul de pancreas e un 
substitut perfect al reabilitării penale. 

— E criminal? am întrebat. 

Janet a aruncat o privire în jur, ca să fie sigură că nu 
trage nimeni cu urechea. 

— Acum treizeci de ani, a violat şi a ucis o fată de 
paisprezece ani, a şoptit. Am citit în dosarul lui. După ce-a 
omorât-o, a încercat să ascundă urmele, arzând-o în 
magazia lui cu scule. 

Un violator şi un ucigaş. Venisem aici în căutarea unui 
erou şi găsisem în schimb un nemernic. Cu siguranţă avea 
o poveste de istorisit, însă era una pe care voiam s-o scriu? 
Pe când colegii mei aveau să vină cu istorisiri despre 
bunica, care născuse pe o podea soioasă, sau despre 
bunicul, care-l văzuse pe John Dillinger? în holul unui hotel, 
eu aveam să scriu despre un bărbat care violase o fată, o 
ucisese şi îi arsese cadavrul într-o magazie. Ideea 
intervievării unui criminal nu mi-a căzut bine în prima clipă, 
dar pe măsură ce continuam să mă gândesc la ea, mă 
entuziasmam tot mai tare. Amânasem prea mult începerea 
proiectului. Septembrie era pe sfârşite şi peste câteva 
săptămâni trebuia să-mi prezint notițele despre interviu. 
Colegii mei îşi aduseseră caii pe linia de start, iar mârţoaga 
mea era încă în grajd, mestecând fân. Carl Iverson urma să 
fie subiectul meu - dacă avea să fie de acord. 

— Cred că mi-ar plăcea să-l intervievez pe domnul Carl 
Iverson, am spus. 

— Omul ăsta e un monstru, a subliniat doamna Lornagren. 
N-aş vrea să-i ofer nicio satisfacţie. Ştiu că nu e creştineşte 
să spun aşa ceva, dar ar fi mai bine să rămână în camera 
lui şi să se stingă în tăcere. 

S-a tras înapoi, oripilată de propriile ei cuvinte, pe care 
oricine le poate gândi, dar fără să le pronunţe cu glas tare, 


2 john Herbert Dillinger Jr., gangster american celebru din epoca Marii 
Crize Interbelice. 


e 11 œ» 


mai ales în prezenţa unui necunoscut. 

— Ştiţi, am spus, dac-o să-i scriu povestea, poate că... 
ştiu eu... poate-o să izbutesc să-l fac să recunoască, în 
final, că a mers pe-un drum greşit. „La urma urmelor, sunt 
totuşi agent de vânzări”, mi-am spus, în sinea mea. In plus, 
are şi el dreptul să primească vizitatori, nu? am adăugat eu. 

Doamna Lorngren părea încolţită. N-avea de ales. La 
Hillview, Carl nu era deţinut, ci pensionar, avea dreptul să 
primească vizite, ca toţi ceilalţi. Şi-a descrucişat braţele, 
apoi şi-a sprijinit din nou palmele de tejgheaua dintre noi. 

— Trebuie să-l întreb dacă acceptă să fie vizitat. In cele 
câteva luni de când e aici, n-a avut decât un singur 
vizitator. 

— Pot vorbi eu cu Carl? am întrebat. Poate reuşesc... 

— Cu domnul Iverson, m-a corectat doamna Lornagren, 
grăbindu-se să-şi recapete superioritatea. 

— Desigur. Am ridicat din umeri a scuză. l-aş explica 
despre ce e vorba, şi poate că... 

M-a întrerupt clinchetul electronic al telefonului meu. 

— lertaţi-mă, am spus. Credeam că l-am închis. Simţind 
cum mi se înroşeau urechile, mi-am scos telefonul din 
buzunar şi am văzut numărul mamei. Scuzaţi-mă, am spus, 
şi m-am întors cu spatele la Janet şi la doamna Lorngren, 
pretinzând să mi se respecte intimitatea. Mamă, acum nu 
pot vorbi, sunt... 

— Joey, trebuie să vii să mă iei! a ţipat mama în telefon, 
cu limba încleiată de alcool contopindu-i cuvintele şi 
făcându-le greu de înţeles. 

— Mamă, trebuie să... 

— Mi-au pus naibii cătuşe... 

— Ce? Cine...? ` 

— M-au arestat, Joey... ăştia... cretinii ăştia. li dau în 
judecată. Îmi iau cel mai tare avocat. 

Pe urmă a zbierat către cineva de lângă ea. 

— M-ai auzit, bă... bă, cretinule! Vreau numărul tău de 
insignă. Te las fără slujbă. 

— Mamă, unde eşti? 

Am vorbit tare şi rar, încercând s-o fac atentă la mine. 


e 12» 


— Mi-au pus cătuşe, Joey. 

— E vreun poliţist acolo? am întrebat-o. Pot discuta cu el? 

Nu mi-a luat întrebarea în seamă, ci a continuat să sară 
de la o idee neinteligibilă la alta. 

— Dacă m-ai iubi, ai veni să mă iei. Sunt mama ta, dar-ar 
toţi dracii. Mi-au pus cătuşe... Mişcă-ţi fundu’... Nu m-ai 
iubit niciodată. Eu nu... N-am... Ar trebui să-mi tai venele, 
şi-atât. Nimeni nu mă iubeşte. Aproape c-ajunsesem 
acasă... Îi dau în judecată. 

— OK, mamă, am spus. O să vin să te iau, dar trebuie să 
vorbesc cu polițistul. 

— Cu domnu' Cretinu? 

— Da, mamă. Cu domnu' Cretinu. Trebuie să vorbesc cu 
domnu' Cretinu. Dă-mi-l o clipă la telefon şi pe urmă vin să 
te iau. 

— Bine, a zis ea. Haide, Cretinu. Joey vrea să stea de 
vorbă cu tine. 

— Doamnă Nelson, a spus polițistul, acum trebuia să vă 
sunaţi avocatul, nu fiul. 

— Hei, domnu' poliţist Cretinu, Joey vrea să discute cu 
tine. 

Polițistul a oftat. 

— Aţi spus că vreţi să vorbiţi cu un avocat. Acum e cazul 
să vă sunaţi avocatul. 

— Polițistul Cretinu nu vrea să discute cu tine. 

Mama a râgâit în telefon. 

— Mamă, spune-i că-l rog frumos. 

— Joey, tu trebuie... 

— La naiba, mamă, m-am răstit, în şoaptă, spune-i că-l 
rog frumos. 

O clipă de tăcere, apoi un „bine!”. Mama a întors 
telefonul astfel încât abia am mai reuşit s-o aud. 

— Joey zice că te roagă frumos. 

A urmat o pauză lungă, dar, în final, polițistul a luat 
telefonul. 

— Alo. 

Am vorbit repede şi încet. 

— Domnule poliţist, îmi cer scuze pentru toată povestea, 


e 13 - 


dar am un frate autist. Locuieşte cu mama. Trebuie să ştiu 
dac-o eliberaţi azi, fiindcă, dacă nu, e nevoie să am grijă de 
fratele meu. 

— Uitaţi cum stau lucrurile. Mama dumneavoastră e 
arestată pentru că a condus în stare de ebrietate. 

Am auzit-o pe mama înjurând şi văicărindu-se în fundal. 

— Am adus-o la Centrul de Detenţie Preventivă din 
districtul Mower pentru testarea alcoolemiei. Şi-a invocat 
dreptul de a-şi suna avocatul înainte de test, aşa că acum 
ar fi trebuit să-i telefoneze lui, nu să vă cheme pe 
dumneavoastră s-o scoateţi de-aici. 

— Am înţeles. Vreau doar să aflu dacă va fi eliberată în 
seara asta. 

— În niciun caz. 

Polițistul îmi răspundea scurt şi la obiect astfel încât 
mama să nu-şi dea seama ce urma. L-am ajutat ca să-i fie 
mai simplu. 

— O să meargă la dezalcoolizare? 

— Da. 

— Pentru câte zile? 

— Două sau trei. 

— Pe urmă va fi eliberată? 

— Nu. 

M-am gândit câteva clipe. 

— De la dezalcoolizare merge la închisoare? 

— Exact, până la prima înfăţişare la tribunal. 

Mama a auzit cuvântul „tribunal” şi a început din nou să 
tipe. Din cauza alcoolului şi a oboselii, limba i se împleticea 
şi cuvintele ei ieşeau contorsionate ca un pod de funii 
şubrezit. 

— La naiba, Joey... vino-ncoace. Nu mă iubeşti... 
ingratule... Sunt mama ta, Joey, ăştia... ăştia... vino aici. 
Scoate-mă. 

— Mulţumesc, i-am spus poliţistului. Vă apreciez ajutorul. 
Şi baftă cu mama. 

— Baftă şi dumneavoastră, mi-a răspuns. 

Am încheiat convorbirea şi, când m-am răsucit pe 
călcâie, am dat cu ochii de Janet şi de doamna Lorngren, 


e 14» 


uitându-se la mine ca la un ţânc care tocmai a descoperit 
că uneori câinii muşcă. 

— Imi cer scuze, am spus. Mama mea... e... nu se simte 
bine. N-o să mă pot întâlni azi cu Carl... ăă... cu domnul 
Iverson. Trebuie să mă ocup de ceva. 

Ochii doamnei Lorngren s-au îmblânzit şi expresia ei 
aspră s-a topit, preschimbându-se într-una de compătimire. 

— E-n ordine, a spus. O să-i vorbesc domnului Iverson 
despre dumneavoastră. Lăsaţi-i lui Janet numele şi numărul 
de telefon şi vă anunţ dacă e de acord să vă-ntâlniţi. 

— Vă sunt sincer recunoscător pentru asta, am zis. 

Mi-a scris numele şi numărul pe o bucată de hârtie. 

— S-ar putea să am telefonul închis o vreme, aşa că, 
dacă nu răspund, lăsaţi-mi pur şi simplu un mesaj, ca să 
ştiu ce-a spus domnul Iverson. 

— Aşa o să fac, mi-a promis doamna Lorngren. 

—x— 

La un cvartal distanţă de Hillview, am oprit maşina într-o 
parcare, am strâns volanul în mâini din toate puterile şi l- 
am zgâlţâit cu violenţă. 

— Dar-ar toţi dracii! am zbierat. La dracu'! La dracu’! La 
dracu'! De ce nu mă poţi lăsa pur şi simplu în pace? 

Mi se albiseră încheieturile degetelor pe volan şi 
tremuram, străbătut de valul de furie. 

Am respirat adânc şi am aşteptat să mi se domolească 
zvâcnirea din gât, să mi se limpezească vederea. Pe urmă, 
odată ce m-am calmat, am sunat-o pe Molly şi i-am spus că 
n-o să pot veni la job în noaptea aceea. N-a fost încântată, 
dar m-a înţeles. După ce-am închis, mi-am aruncat telefonul 
pe bancheta pasagerului şi am început lungul drum către 
sud, ca să-mi iau fratele. 


e 15» 


Capitolul 2 


De Austin, statul Minnesota, n-a auzit prea multă lume, 
iar puţinii care ştiu că există au aflat-o mulţumită unui 
preparat sărat din carne de porc, numit Spam?, care nu se 
strică niciodată şi hrăneşte soldaţii şi refugiații din întreaga 
lume. E bijuteria coroanei pentru Hormel Foods Corporation 
şi-a oferit oraşului un supranume: Spam Town. În Austin 
există chiar şi un muzeu dedicat măreției Spamului. Şi, 
dacă asta nu marchează localitatea cu echivalentul 
tatuajului unui deţinut, a mai fost şi greva. 

A avut loc cu patru ani înainte de naşterea mea, dar 
copiii care cresc în Austin învaţă despre ea aşa cum învaţă 
alţii despre Lewis şi Clark* sau despre Declaraţia de 
Independenţă. O recesiune de la începutul anilor 1980 a 
pus pe butuci o parte din industria de conservare a cărnii, 
aşa că Hormel i-a cerut sindicatului să accepte o reducere 
substanţială a salariilor. Bineînţeles că asta a avut efectul 
unei lovituri sub centură şi a început greva. Imbrâncirea 
oamenilor din pichet a declanşat încăierările. Violenţa a 
atras presa audiovizuală şi o echipă de televiziune şi-a găsit 
sfârşitul când i s-a prăbuşit elicopterul într-un lan de 
porumb de lângă Ellendale. Guvernatorul a trimis în cele 
din urmă Garda Naţională, dar între timp agresivitatea şi 
animozităţile îşi puseseră amprenta asupra oraşului şi, 
după părerea unora, îi dăduseră caracter. Dar eu nu 
vedeam decât o cicatrice urâtă. 

Ca orice alt oraş, Austinul are şi părţile lui bune, deşi cei 
mai mulţi dintre noi nu văd pădurea din cauza copacilor. 
Are parcuri, o piscină publică, un spital acceptabil, o 
mănăstire carmelită, propriul său aeroport municipal şi se 
află la numai o aruncătură de băț distanţă de renumita 
clinică Mayo din Rochester. Are şi o universitate publică, la 


3 SPiced hAM. 

4 Meriwether Lewis şi William Clark, cei doi ofiţeri care au condus prima 
expediţie de traversare a continentului american întreprinsă de Armata 
Statelor Unite (în perioada 1804-1806). 


e 16 - 


ale cărei cursuri mergeam în timp ce lucram în două locuri, 
cu jumătate de normă. In trei ani, adunasem destui bani şi 
primisem destule credite universitare ca să mă pot 
transfera la Universitatea din Minnesota. 

In Austin sunt şi treisprezece baruri, fără să pun la 
socoteală barurile din hoteluri şi cluburile organizaţiilor 
nonprofit, şi cu o populaţie de aproximativ douăzeci şi trei 
de mii de oameni, numărul barurilor pe cap de locuitor e cel 
mai mare din Minnesota. Toate îmi erau destul de bine 
cunoscute, deoarece, într-un moment sau altul, intrasem în 
fiecare dintre ele. Pusesem pentru prima oară piciorul într- 
unul când nu eram decât un copil, probabil n-aveam mai 
mult de zece ani. Mama mă lăsase acasă, să fiu cu ochii pe 
Jeremy cât bea ea un pahar sau două. Fiindcă eram cu doi 
ani mai mare decât el, iar el e autist - ceea ce îl face, 
printre altele, foarte tăcut - mama mă considera destul de 
mare ca să-i port de grijă. 

In noaptea aceea, Jeremy stătea într-un fotoliu din 
camera de zi şi se uita la filmul lui preferat, Regele Leu. Eu 
trebuia să-mi fac tema la geografie, aşa că m-am încuiat în 
micul dormitor pe care-l împărţeam cu el. Am uitat cum 
arătau o grămadă dintre camerele în care-am stat 
împreună, dar pe aia o ţin minte: pereţi de grosimea 
biscuiţilor, văruiţi în acelaşi albastru-deschis care acoperă 
fundul oricărei piscine de pe mapamond. Auzeai până şi cel 
mai mic zgomot din încăperea alăturată, inclusiv cântecele 
din Regele Leu, pe care Jeremy le asculta iarăşi şi iarăşi, şi 
iarăşi. Stăteam în partea de sus a patului nostru 
supraetajat - o mizerie cumpărată la mâna a doua, cu 
arcuri atât de inutile, încât salteaua trebuia pusă pe plăci 
de placaj -, acoperindu-mi urechile ca să nu mai aud 
zgomotul. Dar nu reuşeam mai deloc să înăbuş muzica 
aceea permanentă, şi care dădea buzna prin zidul poros al 
concentrării mele. Nu sunt sigur dacă acum voi relata un 
adevăr sau o înfloritură strecurată de vinovăţie printre 
amintirile mele, dar jur că, în loc să dea sonorul mai încet, 
cum îl rugasem, Jeremy l-a dat mai tare. Eram la limita 
răbdării. 

e 17 œ» 


Am intrat în camera de zi cu paşi apăsaţi şi mi-am 
îmbrâncit fratele de pe scaun; a căzut şi s-a izbit zdravăn 
de perete. Impactul a trântit tabloul de deasupra capului 
său, o poză în care eu, pe atunci un băieţel de trei ani, îl 
tineam în braţe pe el, un bebeluş. Tabloul a sărit din cui, a 
căzut pe lângă perete şi, când s-a izbit de creştetul blond al 
lui Jeremy, sticla s-a făcut ţăndări. 

După ce şi-a scuturat toate cioburile de pe braţe şi de pe 
picioare, Jeremy s-a uitat la mine. Un ciob triunghiular îi 
ieşea din creştet ca o monedă supradimensionată 
înţepenită în fanta prea mică a unei puşculiţe-purceluş. Şi-a 
mijit ochii, dar nu de furie, ci de nedumerire. Jeremy mă 
privea rar în ochi, însă atunci s-a holbat la mine de parcă ar 
fi fost cât pe ce să dezlege o enigmă extrem de dificilă. Pe 
urmă, brusc, de parcă ar fi găsit răspunsul, privirea i s-a 
îmblânzit şi i-a alunecat către picăturile de sânge care i se 
adunau pe braţ. 

Am înşfăcat un prosop din baie şi i l-am înfăşurat ca pe 
un turban în jurul capului, după ce i-am scos cu grijă din 
creştet ciobul ce nu se înfipsese atât de adânc cum mă 
temusem. l-am şters sângele de pe braţ cu o cârpă de vase 
şi am aşteptat să se oprească. După zece minute, sângele 
continua să se prelingă din tăietură şi prosopul alb era plin 
de pete mari, de un roşu aprins. L-am înfăşurat din nou în 
jurul capului lui Jeremy, i-am pus mâna deasupra ca să şi-l 
ţină acolo şi am dat buzna pe uşă s-o caut pe mama. 

Nu era nevoie să lase în urmă o dâră de firimituri de 
pâine ca s-o găsesc. Pe aleea din faţa casei, un duplex, 
maşina noastră zăcea cu două cauciucuri dezumflate, ceea 
ce însemna că mama nu se putea afla prea departe. Asta 
îmi lăsa de ales între doar două baruri. La vremea aceea, 
nu mi se părea ciudat nici că mama mă lasă singur să am 
grijă de un frate autist, nici că ştiu fără dubiu că trebuie s-o 
caut în baruri. Pe de altă parte, multe alte lucruri pe care în 
copilărie le consideram fireşti mi se par acum, când privesc 
în urmă, cu desăvârşire anormale. Am găsit-o din prima 
încercare, la Odyssey. 

Localul era gol, lucru care m-a surprins. Mi-o imaginasem 


e 18 - 


întotdeauna pe mama alăturându-se, maiestuoasă, unei 
armate de oameni care glumeau, râdeau şi dansau, ca în 
reclamele de la televizor. Dar în locul ăla aveau melodii 
country urâte, care se revărsau, printre pârâituri, din 
difuzoare ieftine. Podeaua era denivelată şi se simţea 
duhoarea unei mediocrităţi inutile. Am văzut-o pe mama 
imediat, stătea de vorbă cu barmanul. La început, nu mi-am 
dat seama dacă expresia feţei ei însemna furie sau 
îngrijorare. Însă am aflat răspunsul când m-a înşfăcat de 
braţ destul de strâns ca să mi-l amorţească şi m-a târât 
afară din bar. Ne-am îndreptat spre apartamentul nostru cu 
paşi repezi şi l-am găsit pe Jeremy uitându-se la filmul lui, 
cu mâna încă pe prosop, aşa cum i-o pusesem. Când a 
văzut prosopul însângerat, mama şi-a ieşit din ţâţâni. 

— Ce-ai făcut? Isuse Cristoase! Uită-te la mizeria asta! 

l-a smuls lui Jeremy prosopul de pe cap, l-a prins de un 
braţ, l-a săltat de pe podea, l-a târât în baie şi l-a băgat în 
cada goală. Sângele încâlcise frumosul lui păr blond. Mama 
a azvârlit prosopul însângerat în chiuvetă şi s-a întors în 
camera de zi, să spele trei pete minuscule de sânge de pe 
covorul maroniu-ruginiu. 

— Trebuia să foloseşti prosopul meu bun! a tipat. Nu 
puteai să iei o cârpă! Uită-te la sângele ăsta de pe covor. 
Proprietarul ne-ar putea reţine banii din garanţie. Te-ai 
gândit la asta măcar o clipă? Nu. Nu gândeşti niciodată. 
Faci doar mizerie şi trebuie să curăţ în urma ta. 

M-am dus în baie, în parte ca să scap de mama şi în 
parte ca să fiu cu Jeremy, dacă i se făcea cumva frică. Dar 
nu i s-a făcut; nu se speria niciodată. Sau, dacă se speria, 
nu lăsa să se vadă. M-a privit cu o mutră care tuturor 
celorlalţi oameni li s-ar fi părut lipsită de expresie, dar eu i- 
am zărit în ochi umbra trădării mele. Oricât de mult m-am 
străduit să uit acea noapte, să o îngrop undeva, în adâncul 
fiinţei, şi s-o las să piară, amintirea lui Jeremy uitându-se în 
sus, la mine, continuă să existe. 

Fratele meu avea acum optsprezece ani, era destul de 
mare ca să stea singur în apartament câteva ore, dar nu şi 
câteva zile. În noaptea aceea, când mi-am oprit maşina pe 


e 19 œ 


aleea din faţa apartamentului mamei, Gemenii şi Indienii 
erau la egalitate, cu câte un punct fiecare, în a treia 
repriză. Aveam o cheie de rezervă. L-am găsit pe Jeremy 
uitându-se la noul lui film preferat, Piraţii din Caraibe. A 
părut surprins pentru o clipă, apoi şi-a coborât privirea 
către podeaua dintre noi. 

— Salut, amice, am spus. Ce face frăţiorul meu? 

— Bună, Joe, a răspuns el. 

În primul lui an de gimnaziu, districtul i-a repartizat lui 
Jeremy o meditatoare, pe nume Helen Bollinger. Ştia ce 
înseamnă autismul, înţelegea nevoia lui Jeremy de tipare şi 
rutine, preferința lui pentru singurătate, aversiunea pe 
care-o simţea când îi atingea pe alţii sau când era atins, 
imposibilitatea de a pricepe mare lucru în afară de 
necesităţile primare şi instrucţiunile foarte simple. În timp 
ce doamna Bollinger se străduia să-l scoată din lumea lui 
întunecată, mama părea să fi devenit adepta zicalei „copiii 
trebuie văzuţi, nu auziţi” şi îi încuraja tăcerile. Trânta asta 
dintre ele a durat şapte ani, timp în care doamna Bollinger 
a câştigat de mai multe ori decât a pierdut. Când a 
terminat liceul, aveam un frate în stare să poarte ceva ce 
aducea oarecum cu o conversaţie, deşi trebuia să facă 
eforturi ca să se uite la mine când stăteam de vorbă. 

— Poate credeam că eşti la facultate, a spus Jeremy, 
vorbind sacadat, într-o cadență riguros respectată, de 
parcă ar fi pus cuvintele, într-o ordine strictă, pe o bandă 
transportoare. 

— M-am întors să te văd, i-am răspuns. 

— O, OK, a zis Jeremy şi s-a întors la filmul lui. 

— M-a sunat mama, am adăugat. E la o reuniune, o să 
lipsească de-acasă o vreme. 

Era uşor să-l păcăleşti pe Jeremy, fiindcă, încrezător din 
fire, nu era în stare să înţeleagă ce e o minciună. Nu-l 
minţeam cu intenţii rele. Era doar modul în care îi explicam 
cum stau lucrurile fără complexitatea şi nuanțele pe care le 
implica adevărul. Când mama a mers pentru prima oară la 
dezalcoolizare, am găsit minciuna asta, că e la o reuniune. 
Pe urmă, am început să i-o spun de fiecare dată când 


e 20 œ» 


mama o ştergea la vreun cazinou indian sau rămânea peste 
noapte acasă la cine ştie ce tip. Jeremy nu punea niciodată 
întrebări despre reuniune şi nu se mira nici fiindcă unele 
ţineau câteva ore şi altele câteva zile, nici fiindcă aveau loc 
pe nepregătite. 

— E una dintre reuniunile alea lungi. Aşa că trebuie să 
stai câteva zile cu mine. 

Jeremy şi-a întors privirea de la televizor şi a început să 
fixeze podeaua, iar o cută subţire i-a apărut deasupra 
sprâncenelor. Îmi dădeam seama că se pregătea să mă 
privească în ochi, ceea ce nu făcea niciodată în mod firesc. 

— Poate că o să stau aici şi o s-o aştept pe mama, a 
spus. 

— Nu poţi sta aici. Eu trebuie să merg mâine la cursuri. 
Te iau cu mine, în apartamentul meu. 

Răspunsul meu n-a fost ceea ce voia s-audă. Ştiam asta 
pentru că nu mai încerca să mă privească în ochi, un indiciu 
că era din ce în ce mai neliniştit. 

— Poate că poţi să stai şi tu aici şi să te duci dimineaţa la 
cursuri. 

— Cursurile mele se ţin la colegiu. La câteva ore distanţă 
de casa asta. Nu pot sta aici, amice. 

Am rămas calm, însă ferm. 

— Poate o să stau aici singur. 

— Nu poţi să rămâi aici, Jeremy. Mama a zis să vin să te 
iau. Poţi sta în apartamentul meu. 

Jeremy a-nceput să-şi frece degetul mare al mâinii stângi 
de încheieturile degetelor mâinii drepte. O făcea când 
lumea lui nu mai avea sens. 

— Poate c-aş putea să aştept aici. 

M-am aşezat pe canapea, lângă el. 

— O să fie distractiv, i-am promis. N-o să fim decât noi 
doi. O s-aduc DVD playerul şi-o să te uiţi la ce film vrei tu. 
Poţi să umpli o geantă întreagă numai cu filme. 

Jeremy a zâmbit. 

— Dar mama va lipsi câteva zile. Deci trebuie să vii în 
apartamentul meu, OK? 

Jeremy a căzut pentru scurtă vreme pe gânduri, apoi a 


e 21 œ» 


spus: 

— Aş putea să aduc Pirații din Caraibe? 

— Bineînţeles. O să fie distractiv. O să fie ca o aventură. 
Tu o să fii căpitanul Jack Sparrow, iar eu o să fiu Will Turner. 
Ce zici? 

Jeremy s-a uitat la mine şi l-a imitat pe căpitanul Jack, 
rostind replica lui preferată: 

— O să ţii întotdeauna minte ziua asta, numind-o ziua în 
care-ai fost cât pe ce să-l prinzi pe căpitanul Jack Sparrow. 

Pe urmă a râs până ce i s-au înroşit obrajii, şi eu am râs 
alături de el, aşa cum râdeam întotdeauna când făcea o 
glumă. Am înşfăcat nişte saci pentru gunoi şi i-am dat unul, 
să-l umple cu DVD-uri şi cu haine, şi am avut grijă să-şi ia 
destule ca să-i ajungă o vreme, dacă mama nu putea ieşi 
pe cauţiune. 

În timp ce scoteam maşina de pe alee, m-am gândit la 
temele mele şi la orarul cursurilor, încercând să găsesc 
ferestre care să-mi permită să stau cu un ochi pe Jeremy. 
Mai mult decât atât, îmi treceau prin minte tot felul de 
întrebări care-mi distrăgeau atenţia. Cum o să se descurce 
Jeremy în nefamiliara lume a apartamentului meu? Cum o 
să-mi fac timp şi de unde o să fac rost de bani ca s-o scot 
pe mama din închisoare? Şi cum naiba ajunsesem eu capul 
familiei noastre distruse? 


e 22» 


Capitolul 3 


Pe drumul de întoarcere către Oraşele Gemene, vedeam 
neliniştea din privirea fratelui meu. Fruntea lui se încreţea 
şi se descreţea pe măsură ce înţelegea ce i se întâmplă. In 
timp ce cauciucurile mele lăsau în urmă kilometru după 
kilometru, Jeremy s-a obişnuit cu aventura noastră şi s-a 
simţit tot mai în largul lui, până ce, în final, s-a relaxat 
expirând prelung, aşa cum am văzut că fac câinii în clipa 
când vigilenţa lor capitulează în faţa somnului. Jeremy - 
băiatul care dormea în partea de jos a patului nostru 
suprapus şi cu care-mi împărţeam camera, dulapul şi 
sertarele comodei de optsprezece ani - era din nou cu 
mine. Nu stătuserăm despărțiți mai mult de o noapte sau 
două de-a lungul vieților noastre, până cu o lună în urmă, 
când plecasem în campus, lăsându-l cu o femeie care înota 
în haos. 

De când tineam minte, mama fusese predispusă către 
schimbări de comportament bruşte - acum râdea şi dansa 
în camera de zi, acum azvârlea cu vase prin bucătărie - 
manifestări clasice ale tulburării bipolare, din câte 
înţelesesem eu. Fireşte că diagnosticul nu-i fusese 
niciodată stabilit oficial, fiindcă refuza ajutorul unui 
profesionist. În schimb, îşi trăia viaţa cu degetele în urechi, 
ca şi cum adevărul n-ar fi existat dacă nu-l auzea rostit cu 
glas tare. Adăugaţi în cazanul ăsta o cantitate din ce în ce 
mai mare de votcă ieftină - automedicaţia care înăbuşea 
ţipătul interior, dar amplifica nebunia exterioară - şi aveţi o 
imagine a mamei pe care-o lăsasem în urmă. 

Însă nu fusese întotdeauna într-o stare chiar atât de rea. 
În anii de început, toanele ei aveau anumite limite, care 
ţineau vecinii şi serviciile de protecţie a copilului departe de 
vieţile noastre. Am avut parte chiar şi de vremuri bune. Mi- 
aduc aminte că am mers toţi trei la Muzeul Ştiinţei, la 
Festivalul Renaşterii şi în Parcul de Distracţii Valley Fair. Ţin 
minte că m-a ajutat să-mi fac temele la matematică pe 
vremea când mă luptam cu înmulţirea numerelor din două 


e 23» 


cifre. Uneori găseam câte o fisură în zidul care se înălţase 
între noi şi-mi aduc aminte de clipe când râdeam împreună 
şi simţeam că ne iubeşte. Când mă străduiam, apărea 
amintirea unei mame capabile de afecţiune şi de blândeţe. 
Dar acelea erau zile când lumea o lăsa în pace. Ă 

Toate acestea s-au schimbat la moartea bunicului Bill. In 
ziua aceea, asupra micului nostru trio s-a pogorât o agitaţie 
sălbatică, de parcă moartea lui ar fi retezat ultimul sprijin 
care-i oferea stabilitate mamei. A renunţat la puţinele 
restricţii pe care şi le impunea şi s-a mulţumit să plutească 
pur şi simplu pe valul propriilor toane. Plângea mai mult, 
tipa mai mult, se dezlănţuia ori de câte ori lumea din jur o 
copleşea. Părea hotărâtă să-şi descopere cele mai 
întunecate extreme ale vieţii şi să le accepte, ca şi când ele 
ar fi reprezentat noua ordine firească a lucrurilor. 

Bătaia a fost una dintre primele schimbări. A început 
treptat, dar, în cele din urmă, a ajuns să mă plesnească 
peste faţă ori de câte ori clocotea furia în ea. După ce am 
mai crescut şi am devenit mai puţin sensibil la palme, s-a 
obişnuit să mă nimerească peste ureche. Detestam lucrul 
ăsta. Uneori se folosea de unelte de genul lingurilor de 
lemn şi al pliciurilor pentru muşte ca să-şi impună punctul 
de vedere. Odată, în clasa a şaptea, am lipsit de la o 
competiţie de lupte greco-romane fiindcă echipamentul nu- 
mi acoperea vânătăile de pe coapse şi ea m-a obligat să 
rămân acasă. Ani de-a rândul, nu s-a atins de Jeremy, a 
preferat să-şi reverse toate frustrările asupra mea. Dar, cu 
timpul, a început să-şi piardă controlul şi în privinţa lui, să 
tipe la el şi să-l înjure. 

Pe urmă, într-o bună zi, a mers prea departe. 

Aveam optsprezece ani şi terminasem liceul. Am venit 
acasă şi am găsit-o din cale-afară de beată şi de furioasă, 
pocnindu-l pe Jeremy în creştet cu un pantof de tenis. Am 
târât-o în dormitorul ei şi am aruncat-o pe pat. S-a ridicat şi 
a încercat să mă lovească. Am prins-o de încheieturile 
mâinilor, am răsucit-o şi am trântit-o înapoi. A mai încercat 
de două ori să se repeadă la mine şi a sfârşit-o de fiecare 
dată cu faţa în jos, pe saltea. După ultima încercare, a 


e 24» 


rămas locului, să-şi tragă răsuflarea, şi a leşinat. A doua zi 
dimineaţă s-a purtat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca 
şi cum şi-ar fi uitat nebunia, ca şi cum mica noastră familie 
n-ar fi ajuns în pragul destrămării. Am intrat în jocul ei, dar 
am ştiut - am ştiut că ajunsese într-un punct în care îşi 
putea găsi justificări ca să-l lovească pe Jeremy. Am ştiut şi 
că, odată ce plecam la facultate, lucrurile aveau să se 
înrăutăţească. Simţeam o durere în piept când mă 
gândeam la toate astea. Aşa că, la fel ca mama, care, după 
leşinul ei, pretinsese că totul mergea bine, mi-am îngropat 
gândurile cât mai adânc, le-am ascuns acolo unde aveau să 
rămână neprăfuite. 

Dar în noaptea aceea, în drum spre apartamentul meu, 
viaţa era frumoasă. Eu şi Jeremy călătoream ascultând 
meciul echipei Twins - sau cel puţin eu îl ascultam. Jeremy 
auzea, dar nu putea urmări jocul de la un minut la altul. 
Vorbeam cu el, explicându-i câte ceva despre joc, însă îmi 
răspundea rareori. Când o făcea, intra în conversaţie de 
parcă tocmai venise dintr-o altă cameră. Când am ieşit de 
pe l-35, în apropiere de campus, Twins îi snopea în bătaie 
pe cei de la Cleveland, conducea cu şase la patru, după ce 
marcase patru puncte în repriza a opta. Am întâmpinat 
fiecare punct cu câte un strigăt de bucurie, şi Jeremy m-a 
imitat, strigând la rândul lui şi râzând de entuziasmul meu. 

Când am ajuns, l-am condus, urcând treptele cu sacii lui 
în mâini, către apartamentul meu de la etajul întâi. Am dat 
buzna pe uşă exact la timp ca să deschid televizorul şi să-i 
văd pe Twins la ultima aruncare, cea care le-a adus 
victoria. Mi-am ridicat mâna, vrând să bat palma cu Jeremy, 
dar el se învârtea în loc, încet, dându-şi seama cât de mic 
era apartamentul meu. Bucătăria şi camera de zi se aflau 
de-o parte şi de alta a singurei încăperi ce reprezenta 
dormitorul meu, cu doar puţin mai mare decât patul dublu 
pe care îl găzduia; în plus apartamentul nu avea baie, cel 
puţin nu între pereţii săi. L-am urmărit pe Jeremy studiind 
locul, plimbându-şi ochii iarăşi şi iarăşi peste acelaşi spaţiu 
îngust, de parcă la următoarea privire i s-ar fi dezvăluit uşa 
ascunsă a băii. 


e 25» 


— Poate trebuie să mă duc la baie, a spus. 

— Vino, am răspuns, făcându-i semn cu capul. Ţi-o arăt. 

Baia se afla pe cealaltă parte a coridorului, faţă în faţă cu 
uşa mea de la intrare. Casa aceea veche fusese construită 
în anii 1920, pentru o singură familie numeroasă, ca 
majoritatea celor de la cumpăna veacurilor, când copiii 
erau aduşi pe lume într-un ritm menit să depăşească rata 
mortalităţii infantile. În anii 1970, fusese împărţită într-un 
apartament cu trei dormitoare, aflat la parter, şi alte două, 
cu câte un singur dormitor, situate la etaj, dintre care doar 
unul destul de mare ca să-şi aibă propria baie. Aşa că, în 
capul scării abrupte şi înguste, uşa din dreapta era a 
apartamentului meu, cea din stânga a băii mele, iar cea pe 
care-o vedeai drept în faţă, a celuilalt apartament de la 
etaj. 

Am căutat într-unul dintre saci periuţa de dinţi a lui 
Jeremy şi pasta lui de dinţi aromată, apoi am traversat 
coridorul către baie, în timp ce el mă urma la o distanţă 
prudentă. 

— Asta e baia. Când intri aici, încuie uşa. 

l-am arătat cum să tragă zăvorul. 

N-a intrat. In schimb, a studiat încăperea de pe coridor, 
unde se simţea relativ sigur. 

— Poate ar trebui să ne întoarcem acasă, a spus. 

— Nu putem, amice. Mama e la reuniunea aia a ei. Nu-ţi 
aduci aminte? 

— Poate acum e acasă. 

— Nu e. O să fie plecată câteva zile. 

— Poate ar trebui s-o sunăm, să vedem unde e. 

Jeremy a început din nou să-şi frece degetul mare de 
încheieturile degetelor celeilalte mâini. L-am văzut cuprins 
de un tremur uşor, provocat de nelinişte. Aş fi vrut să-ncerc 
să-l liniştesc punându-i mâna pe umăr, dar asta i-ar fi 
accentuat reacţia. Aşa era autismul lui Jeremy. 

S-a întors către trepte, ţintuind cu privirea panta lor 
abruptă, apăsându-şi degetul mare tot mai tare pe dosul 
mâinii şi frământându-şi încheieturile de parc-ar fi fost 
aluat. Era cu vreo cinci centimetri mai înalt decât mine şi cu 


e 20 - 


vreo nouă kilograme mai greu. Pe la paisprezece ani mă 
depăşise, ca înălţime, greutate şi înfăţişare: părul auriu i se 
ondula în jurul capului, dându-i un aer nordic, pe când al 
meu, de un blond murdar, se zbârlea ca paiele dacă nu-l 
îmblânzeam cu puţin gel; bărbia lui era pătrată, cu o 
gropiţă copilărească în vârf, pe când a mea n-avea nimic 
memorabil; când zâmbea, ochii îi scânteiau, albaştri ca 
oceanul, pe când ai mei erau căprui, de nuanţa cafelei 
slabe. Deşi fizic, era mai avantajat decât mine în toate 
privinţele, rămânea „frăţiorul” meu, fiind aşadar supus 
influenţei mele. M-am postat cu o treaptă mai jos decât el, 
cu palmele pe bicepşii lui, împingându-l uşor înapoi şi 
străduindu-mă să-i distrag atenţia de la scară şi să-l ghidez 
din nou către apartament. 

In spatele meu, la baza treptelor, am auzit uşa holului 
deschizându-se şi închizându-se, urmată de cadenţa unor 
paşi de femeie. Am recunoscut sunetul, de o lună îl 
ascultam zi de zi, când trecea prin faţa uşii mele. O ştiam 
doar drept L. Nash, numele de pe banda adezivă lipită pe 
cutia ei de scrisori. Avea un metru şaizeci şi păr negru, 
revărsat în jurul obrajilor ca apa care clipocea peste pietre. 
La asta se adăugau ochii negri, nasul de spiriduş şi o 
predilecție deprimantă pentru singurătate. Treceam de 
multe ori unul pe lângă altul pe coridor sau pe trepte. Când 
încercam s-o atrag într-o scurtă conversaţie banală, 
zâmbea politicos, răspunzând decent, dar nu se oprea 
niciodată - întotdeauna se străduia din răsputeri să ignore 
tentativa mea fără să pară grosolană. 

S-a oprit la jumătatea treptelor şi m-a privit în timp ce-l 
tineam pe Jeremy de braţe ca să-l împiedic să coboare. El a 
văzut-o şi a încremenit, coborându-şi privirea în podea. M- 
am tras într-o parte ca să-i fac ei loc. Când a trecut, pereţii 
scării s-au apropiat unul de altul, iar eu am simţit mirosul 
gelului ei de duş şi al pudrei ei de talc adiindu-mi pe lângă 
nări. 

— Salut, am spus. 

— Salut, a răspuns, întorcând capul spre noi şi ridicând 
din sprânceană înainte de a face puţinii paşii care-o mai 


e 27» 


despărţeau de uşa ei. 

Am simţit nevoia să mai spun ceva, aşa că am lăsat să- 
mi scape prima stupizenie care mi-a venit în minte. 

— Nu e ceea ce pare. Suntem fraţi. 

— Mda, a zis ea, răsucindu-şi cheia în broască. Sunt 
sigură că replica asta ar fi mers şi pentru Jeffrey Dahmer’. 

A intrat în apartamentul ei şi a închis uşa. 

Sarcasmul ei m-a paralizat. Aş fi vrut să ripostez, 
spunând ceva inteligent, însă mintea mi se înţepenise ca un 
şurub ruginit. Jeremy nu s-a uitat la L. Nash, ca mine. A 
rămas în capul scărilor, tăcut, fără să-şi mai frece 
încheieturile degetelor cu degetul mare. Momentul critic 
trecuse. Incăpăţânarea din ochii lui a fost înlocuită de 
oboseală, îşi depăşise cu mult ora de culcare. L-am condus 
în baie, ca să se spele pe dinţi, şi apoi în dormitor, unde, ca 
să-şi poată vedea filmele pe DVD player, am adus 
televizorul meu vechi, pe suportul său cu role. Pe urmă am 
înşfăcat o pătură şi m-am instalat pe canapea. 

L-am auzit pe Jeremy privindu-şi filmul. Dialogurile şi 
muzica familiară îi distrăgeau atenţia de la nesiguranța din 
noul său mediu înconjurător şi-l atrăgeau în braţele 
somnului. In ciuda dramei din capul scărilor, n-am putut 
decât să-l admir fiindcă se adapta atât de bine. Până şi 
micile schimbări din rutina lui zilnică, de genul unei periuţe 
noi de dinţi sau a altui fel de cereale la micul dejun, îl 
puteau da peste cap. Dar iată-l într-un apartament pe care 
nu-l mai văzuse niciodată, de două ori mai mic decât cel pe 
care-l numea casa lui, într-un apartament care nici măcar 
nu avea o baie, adormit pentru prima oară într-un pat 
deasupra căruia nu se afla altul. 

In seara aceea, ceva mai devreme, îmi închisesem 
telefonul, ca să evit tirul de apeluri la care mă aşteptam din 
partea mamei, însă acum l-am scos din buzunar şi l-am 
deschis ca să aflu cine mă sunase între timp. Erau douăzeci 
şi unu de apeluri de la un număr cu prefixul 507, fără 


> Jeffrey Lionel Dahmer (1960-1994), criminal în serie american care, 
între anii 1978-1991, a ucis, violat şi maltratat şaptesprezece persoane, 
toate de sex masculin. 


e 28 œ 


îndoială ale mamei, de la centrul de dezalcoolizare. Mi-o 
imaginam urlând la mine fiindcă-mi închisesem telefonul şi 
fiindcă o lăsasem s-ajungă la dezalcoolizare şi la închisoare 
- deşi era vorba de o decizie luată fără să am vreun 
amestec. 

Primele nouă mesaje vocale erau ale ei: 

„Joey, nu-mi vine să cred că te porţi în halul ăsta cu 
propria ta mamă...” [Ştergere] 

„Joey, nu ştiu ce-am făcut ca să merit.. [!Ştergere] 

„Ei bine, acum ştiu că pe tine nu pot conta...” [Ştergere] 

„Ştiu că sunt o mamă groaznică...” [Ştergere] 

„Joey, dacă nu-mi răspunzi la telefon o să...” [Ştergere] 

„Nu mă iubeşti...” [Ştergere] 

„lmi pare rău, Joey. Aş vrea să fi fost moartă. Poate 
atunci...” [Ştergere] 

„Te crezi mare sculă de basculă la facultatea aia...” 
[Ştergere] 

„Răspunde la rahatul ăla de telefon...” [Ştergere] 

„Joe, sunt Mary Lorngren, de la Hillview. Am sunat ca să 
te-anunţ că am vorbit cu domnul Iverson despre proiectul 
tău şi a fost de acord să vă-ntâlniţi şi să discutaţi. Atenţie, 
mi-a cerut să-ţi spun, foarte clar, că asta nu-nseamnă că 
acceptă. Vrea să vă-ntâlniţi mai întâi. Poţi s-o suni mâine pe 
Janet ca să afli când e momentul potrivit să treci pe aici. Nu 
vrem să ne deranjăm oaspeţii în timpul mesei. Prin urmare, 
sun-o pe Janet. La revedere.” 

Mi-am închis telefonul şi apoi ochii şi un zâmbet uşor mi- 
a încreţit obrajii când mintea mea a absorbit strania ironie a 
faptului că era cu putinţă să intervievez curând un criminal 
plin de cruzime, un om care pusese capăt vieţii unei tinere 
fete fără să stea pe gânduri şi care supravieţuise apoi, 
vreme de treizeci de ani, în cea mai împuţită închisoare din 
Minnesota, dar de discuţia cu el mă temeam mult mai puţin 
decât de o întâlnire cu mama. Simţeam totuşi vântul în 
spate, un vânt pe care-am decis să-l consider favorabil, cu 
speranţa că-mi va aduce o notă bună la cursul de engleză. 
Dacă-mi sufla din plin în pânze, puteam chiar să recuperez 
întârzierea cu care-mi începeam tema. Stând cuibărit pe 


e 29 œ» 


canapea, nu mi-a trecut nicidecum prin minte că un 
asemenea vânt ar putea fi şi distrugător. In acea noapte, 
am adormit, în cele din urmă, învelit confortabil cu speranţa 
că întâlnirea mea cu Carl Iverson nu va avea părţi negative, 
că îmi va face, cumva, viaţa mai bună, mai simplă. Privind 
în urmă, pot spune că eram cel puţin naiv. 


e 30 œ» 


Capitolul 4 


Carl Iverson nu purta pantofi când îl arestaseră. Ştiu asta 
fiindcă am găsit o poză a lui, desculţ, condus, pe lângă 
rămăşiţele unei magazii arse, către maşina poliţiei, oprită în 
aşteptare. Avea mâinile încătuşate la spate, umerii 
gârboviţi, şi un detectiv în haine civile îl ţinea de un braţ, 
iar un poliţist în uniformă de celălalt. Iverson purta un 
tricou alb, simplu, şi blugi. Părul lui negru, ondulat, era lipit 
de cap într-o parte, ca şi cum poliţiştii tocmai l-ar fi dat jos 
din pat. 

l-am găsit fotografia în măruntaiele bibliotecii Wilson a 
Universităţii din Minnesota, într-o arhivă cu pereţi de sticlă 
unde sunt stocate, pe microfilm, mii de ziare, unele datând 
chiar şi din zilele Revoluţiei Americane. Spre deosebire de 
restul bibliotecii, unde rafturile sunt pline cu istorisiri 
despre eroi şi despre celebrităţi, în arhivă sunt articole 
scrise de tipi cu un creion pus după ureche şi ulcer la 
stomac, articole despre oamenii obişnuiţi - oamenii tăcuţi. 
Nici măcar n-au visat vreodată că poveştile lor vor 
supravieţui vreme de decenii, sau chiar de secole, pentru a 
fi citite de unul ca mine. Arhiva te făcea să simţi că are 
ceva de raclă cu moaşte, cu mii de suflete puse la păstrare 
pe microfilm, ca tămâia ţinută în vase mici, în aşteptarea 
cuiva care să-i elibereze esenţa pentru a fi simțită, gustată, 
reinhalată, fie şi numai pentru câteva clipe. 

Incepusem cu o căutare a numelui lui Carl Iverson pe 
internet. Îl găsisem de mii de ori, dar numai pe un singur 
site exista un extras din documentul oficial referitor la 
hotărârea curţii de apel în cazul lui. N-am înţeles tot 
jargonul juridic, însă am aflat data săvârşirii crimei: 29 
octombrie 1980; plus inițialele fetei ucise: C.M.H. Informaţii 
suficiente ca să pot găsi povestea într-un ziar. 

Mi-am continuat cercetările fără să pierd timpul, cu 
neaşteptata prezenţă a fratelui meu în viaţa mea, 
îmboldindu-mă să devin eficient şi nu puţin frustrat fiindcă 
trebuia să jonglez cu o minge în plus. M-am trezit gândindu- 


e 31 œ 


mă la Jeremy şi întrebându-mă cum se descurca în 
apartament. M-am întrebat şi dacă audierea pentru 
stabilirea cauţiunii mamei o să aibă loc până vineri. Vineri 
trebuia să merg la lucru, la Molly, şi n-aş fi vrut să-l las pe 
Jeremy singur. Trebuia să-l duc înapoi, în Austin, înainte de 
weekend. Dacă lipseam din nou, Molly avea să mă 
concedieze cu siguranţă. 

În dimineaţa aceea, înainte de a pleca la cursuri, îl 
trezisem pe Jeremy. Îi pusesem cereale în farfurie, 
trăsesem televizorul înapoi, în camera de zi, şi-i mai 
arătasem o dată cum să umble cu telecomanda. Jeremy 
împlinise optsprezece ani, aşa că şi-a fi putut umple singur 
farfuria cu cereale. Însă apartamentul meu era un loc 
străin, şi asta l-ar fi putut năuci. Ar fi preferat să rabde de 
foame în loc să deschidă uşa stranie a unui bufet ca să 
caute mâncare. M-am gândit să lipsesc de la cursuri în ziua 
aceea, dar pierdusem deja prea mult timp stând pe 
gânduri. Am pus la vedere câteva dintre DVD-urile 
preferate de Jeremy şi i-am spus că mă-ntorc peste câteva 
ore. Am sperat c-o să fie OK dacă stă singur atât de puţin, 
însă îngrijorarea îmi creştea cu fiecare minut. 

M-am îndreptat spre teancurile de microfilme, am găsit 
bobina cu Minneapolis Tribune din 29 octombrie 1980 şi am 
căutat articolul pe prima pagină. Nu era acolo. Am trecut la 
paginile următoare şi tot n-am dat de nimic despre crimă, 
cel puţin nu despre uciderea unei fete de paisprezece ani 
cu inițialele C.M.H. Am citit tot ziarul şi n-am găsit nimic. M- 
am lăsat pe spătarul scaunului şi mi-am trecut mâna prin 
păr. Începeam să cred că data din verdict era greşită. Pe 
urmă am înţeles, dintr-odată. Povestea n-avea cum să 
apară în ziar până a doua zi. Am derulat filmul până la 
ediţia din ziua următoare. În 30 octombrie 1980, articolul 
de fond se întindea pe o jumătate de pagină şi vorbea 
despre tratatul de pace dintre Honduras şi El Salvador. Sub 
el am găsit ceea ce căutam, articolul despre o fată ucisă şi 
arsă în nord-estul Minneapolisului. Se întindea pe o singură 
coloană, alături de o fotografie a incendiului. Se vedeau 
pompieri, împroşcând cu apă ceea ce părea o magazie de 


e 32 œ 


dimensiunile unui garaj pentru o singură maşină. Flăcările 
se înălţau spre cer până la vreo patru metri şi jumătate 
deasupra acoperişului, sugerând că fotograful surprinsese 
unul dintre primele momente ale luptei cu focul. Am citit 
relatarea: 


Rămăşiţe omeneşti găsite după stingerea 
incendiului din Pierce Street 


Poliția din Minneapolis face investigații după ce ieri 
au fost găsite rămăşiţe omeneşti carbonizate în 
resturile unei magazii de scule incendiate în 
apropierea Parcului Windom, din nord-estul 
Minneapolisului. Pompierii au sosit la ora 16.18, după 
ce s-a raportat izbucnirea unui incendiu la numărul 
1900 de pe Pierce Street, şi au găsit magazia 
cuprinsă de flăcări. Poliția a evacuat casele din jur în 
vreme ce pompierii se luptau cu focul. Comandantul 
de pompieri John Vries raportează că, scotocind 
printre resturi, investigatorii au găsit un trup 
carbonizat. Cadavrul nu a fost încă identificat. Poliţia 
nu exclude ipoteza unui asasinat. 


Articolul mai avea câteva paragrafe dedicate unor 
amănunte lipsite de importanţă despre pagubele estimate 
şi despre reacţiile vecinilor. 

Am printat o copie a paginii şi am derulat filmul până la 
ediţia de a doua zi. Intr-o continuare a articolului, poliţia 
anunţa identificarea cadavrului: Crystal Marie Hagen, o fată 
de paisprezece ani. Trupul fusese carbonizat într-o foarte 
mare măsură şi autorităţile bănuiau că victima era deja 
moartă când fusese provocat incendiul. Magazia arsă se 
afla alături de casa în care locuise Crystal, împreună cu 
mama ei, Danielle Hagen, cu tatăl ei vitreg, Douglas 
Lockwood, şi cu fratele ei vitreg, Dan Lockwood. Danielle, 
mama lui Crystal, le-a spus reporterilor că observaseră lipsa 
fetei la scurt timp după ce se răspândise vestea că în 
ruinele magaziei se găsise un cadavru. Crystal fusese 


e 33 + 


identificată fără dubiu în baza amprentelor dentare. În 
încheierea articolului, era anunţată arestarea lui Carl 
Iverson, în vârstă de treizeci şi doi de ani, pentru 
interogatoriu. Carl Iverson era vecin cu familia lui Crystal, 
locuia chiar în casa de alături şi magazia arsă îi aparţinea. 

Alături de acel articol am găsit fotografia lui Carl Iverson, 
desculţ, arestat de cei doi poliţişti. Am mărit-o cu ajutorul 
butoanelor de pe cititorul de microfilme. Poliţiştii purtau 
haine de stofă şi mănuşi, în contrast cu tricoul şi blugii lui 
Iverson. Cel în uniformă fixa cu privirea ceva din spatele 
fotografului. Pornind de la tristeţea din ochii lui, am decis că 
se uita probabil la părinţii lui Crystal Hagen, care urmăreau 
arestarea monstrului vinovat de uciderea şi arderea fiicei 
lor. Polițistul în civil avea gura deschisă, cu falca uşor 
strâmbă, pesemne fiindcă tipa la Carl Iverson. 

Dintre cei trei bărbaţi din fotografie, numai acesta din 
urmă se uita la camera foto. Nu ştiu ce mă aşteptasem să 
văd pe chipul lui. Cum te controlezi după ce comiţi o crimă? 
Treci ţanţoş pe lângă resturile carbonizate ale magaziei în 
care ţi-ai ars victima? lţi pui masca nepăsării şi păşeşti pe 
lângă ruină fără să-i acorzi mai mult interes decât 
magazinului de pe colţ, de unde cumperi lapte? Sau întorci 
capul cu frică, ştiind că ai fost prins, că ţi-ai luat ultima gură 
de aer în libertate, c-o să-ţi petreci tot restul vieţii într-o 
cuşcă? Când am mărit imaginea feţei lui Carl Iverson, a 
ochilor lui îndreptaţi către fotograf, n-am văzut nici 
mândrie, nici calm prefăcut, nici frică. N-am văzut decât 
nedumerire. 


e 34» 


Capitolul 5 


Există un miros care se impregnează în apartamentele 
din clădirile vechi. Când eram copil, îi observasem efectul 
asupra oamenilor care ne vizitau, acea fracțiune de 
secundă în care li se schimonosea faţa, izbiţi de tenta de 
putreziciune, strâmbătura din nas, fluturarea de pleoape, 
încordarea bărbiei. Când eram mic, credeam că toate 
casele miros a mucegai. Nu a lumânări aromate sau a pâine 
proaspăt coaptă, ci a pantofi sport murdari şi a vase 
nespălate. Când am ajuns la gimnaziu, mă trezeam ferindu- 
mi jenat privirea ori de câte ori bătea cineva la uşă. Mi-am 
jurat că, după ce-o să mă fac mare şi o să am apartamentul 
meu, o să-mi caut unul care să miroasă a lemn vechi, nu a 
pisici bătrâne. 

S-a dovedit că, având bugetul de care dispuneam eu, nu 
era treabă uşoară. Clădirea cu trei apartamente în care 
locuiam avea o pivniţă veche, care-şi impregna în podele 
răsuflarea jilavă, umplând întregul loc cu izul înţepător 
rezultat din contopirea mirosului pătrunzător de lemn 
putred cu cel de praf umed. Se simţea cel mai tare imediat 
ce treceai de uşa din faţă, când intrai în holul comun, unde 
se găseau cutiile de scrisori, prinse de perete cu buloane. 
Acolo, în dreapta, se înălţau scările către apartamentul 
meu, iar în stânga se afla uşa apartamentului de la parter, 
în care locuia o familie de greci, Kosta. Prin uşa aceea se 
infiltra uneori aroma de mâncare puternic condimentată, ce 
se confunda cu duhoarea pivniţei, copleşindu-ţi simţurile. 

Eram hotărât să păstrez curăţenia în apartament, 
dădeam în fiecare săptămână cu aspiratorul, spălam vasele 
după fiecare masă; în scurtul timp de când locuiam acolo 
făcusem o dată chiar şi curăţenie generală. N-aveam 
nicidecum mania curăţeniei. Pur şi simplu refuzam să-mi las 
apartamentul să cadă din nou în starea sa naturală de 
entropie. Am mers atât de departe, încât am pus în priză un 
odorizant de aer care mă întâmpina în fiecare zi cu jeturi de 
arome de măr şi scorţişoară. Insă în ziua aceea, când am 


e 35» 


intrat pe uşă, nu mi-a atras atenţia parfumul lui artificial 
încântător, ci Jeremy, aşezat pe canapeaua mea alături de 
fata pe care eu n-o ştiam decât drept L. Nash. Şi amândoi 
chicoteau. 

— Ei, asta-i ceea ce numeşti tu ironie, a spus L. Nash. 

— Ei, asta-i ceea ce numeşti tu ironie, a repetat Jeremy. 

Pe urmă au izbucnit amândoi din nou în râs. Am 
recunoscut replica din filmul lui Jeremy, Piratii din Caraibe. 
Se număra printre preferatele sale. Se uitau la film 
împreună. Jeremy stătea ca de obicei, în mijlocul canapelei, 
chiar în faţa televizorului, cu tălpile pe podea, cu spatele 
drept, tangent la curba spătarului, cu pumnii strânşi pe 
coapse, unde putea să-şi agite mâinile dacă simţea nevoia. 

L. Nash, în blugi şi într-un pulover albastru, era aşezată 
într-un colţ, picior peste picior. Ochii negri îi jucau în cap, 
vioi, când râdea cu Jeremy. Până atunci n-o mai văzusem 
zâmbind, cel puţin nu altfel decât ridicându-şi uşor colţurile 
gurii când treceam unul pe lângă altul pe coridor. Însă de 
data asta zâmbetul îi schimba înfăţişarea, de parcă ar fi 
crescut mai înaltă, sau şi-ar fi schimbat culoarea părului, 
sau cam aşa ceva. Făcea gropiţe în obraji; buzele păreau 
mai roşii şi mai catifelate în contrast cu dinţii albi. La naiba, 
era încântătoare. 

Jeremy şi L. Nash s-au uitat la mine ca la un părinte care 
dă buzna în toiul unei petreceri în pijama. 

— Salut? am spus, pe un ton care-mi trăda nedumerirea. 

De fapt, aş fi vrut să-ntreb: „Jeremy, cum naiba ai reuşit 
s-o aduci pe L. Nash în apartamentul meu, pe canapeaua 
mea?” 

Ea a citit probabil pe faţa mea cât de derutat eram, aşa 
că mi-a oferit o explicaţie. 

— Jeremy a avut o mică problemă cu televizorul. Aşa că 
am venit să-l ajut. 

— O problemă cu televizorul? m-am mirat. 

— Poate că televizorul n-a funcţionat cum trebuie, a zis 
Jeremy, recăpătându-şi obişnuita figură inexpresivă. 

— Jeremy a greşit butonul, m-a lămurit L. Nash. A apăsat 
din greşeală pe „sursă”. 


e 30 - 


— Poate că am greşit butonul, a spus Jeremy. 

— Îmi pare rău, amice, am zis. 

Încurcasem şi eu butonul de câteva ori, schimbând din 
greşeală sursa semnalului, adică trecând de la DVD la 
videocasetă, şi ecranul se umpluse brusc de purici, pe 
fundalul zgomotului alb, ceea ce, pentru Jeremy, însemna 
probabil iadul. 

— Şi cum a reuşit el... vreau să zic cine... 

— Poate l-a reparat Lila, a spus Jeremy. 

— Lila, am repetat, lăsând numele să-mi zăbovească o 
clipă pe vârful limbii. Deci de la asta venea L-ul. Eu sunt 
Joe, şi ai făcut evident cunoştinţă cu fratele meu, Jeremy. 

— Da. Eu şi Jeremy suntem deja prieteni buni. 

Jeremy era din nou atent la film, fără să se mai 
sinchisească de Lila mai mult decât de peretele din spatele 
lui. Ca un idiot ce eram - o însuşire adesea exacerbată de 
prezenţa unei femei - am decis că următoarea mea mişcare 
trebuia să fie salvarea Lilei de Jeremy, arătându-i un scaun 
la masa adulţilor, impresionând-o cu inteligenţa şi farmecul 
meu şi dând-o pe spate. Cel puţin ăsta îmi era planul. 

— Te surprinde că nu sunt criminal în serie? am întrebat. 

— Criminal în serie? 

Lila m-a privit nedumerită. 

— Aseară... m-ai... âă... comparat cu Jeffrey Dahmer. 

— Oh... uitasem. 

Mi-a adresat un zâmbet cu jumătate de gură, şi m-am 
grăbit să caut un alt subiect de conversaţie, odată ce, 
încercând să fiu spiritual, greşisem ţinta. 

— Şi cu ce te ocupi când nu repari televizoare? 

— Sunt studentă la Universitate. 

Cuvintele i-au alunecat pe îndelete printre buze, 
subliniind că ştie al naibii de bine că ştiu că e studentă. Pe 
scări, trecuserăm de multe ori unul pe lângă altul cu nişte 
cursuri tipărite în mâini. Totuşi, oricât de jalnică ar fi fost 
abordarea mea, trebuia s-o consider un progres, căci se 
întâmpla pentru prima oară să purtăm o conversaţie 
adevărată. Uneori îmi programam intrările şi ieşirile din 
clădire ca să coincidă cu ale ei - cel puţin atât cât să nu 


e 37 œ 


devină sâcâitoare - şi nu reuşeam s-o fac să stea de vorbă 
cu mine într-o mai mare măsură decât reuşeam s-amestec 
lumina soarelui cu umbra. Dar acum conversam, şi asta 
numai fiindcă Jeremy greşise butonul. R 

— Îţi mulţumesc că l-ai ajutat, am spus. Îți sunt sincer 
recunoscător. 

— Ar fi făcut-o orice vecin bun, a răspuns ea şi a dat să 
se ridice. 

Avea să plece; nu voiam să plece. 

— Dă-mi voie să-mi arăt recunoştinţa, am insistat. Poate 
să te invit în oraş, la cină. 

Şi-a sprijinit degetele unei mâini în căuşul celeilalte şi mi- 
a răspuns, ridicând din umeri. 

— Nu e nevoie. 

Voioşia i-a pierit cum piere viaţa unei jucării când se 
termină bateria, ochii şi-au pierdut vioiciunea, gropiţele au 
dispărut. Ca şi cum cuvintele mele ar fi făcut-o să-şi piardă 
tot farmecul. 

— Trebuie să plec, a zis. 

— Nu poţi pleca. 

S-a îndreptat spre uşă. 

— Vreau să spun că n-ar trebui să pleci, m-am corectat, 
părând mai amărât decât aş fi vrut. Sunt dator să-ți 
răsplătesc fapta bună. 

M-am apropiat şi eu de uşă, blocându-i calea pe 
jumătate. 

— Ai putea măcar să rămâi la prânz, am adăugat eu. 

— Trebuie să merg la cursuri, a răspuns, strecurându-se 
pe lângă mine, iar umărul i s-a şters uşor de braţul meu. 

Pe urmă a şovăit în cadrul uşii, sau doar aşa am crezut 
eu. Poate că, totuşi, se gândea să-mi accepte invitaţia. 
Poate se distra pur şi simplu pe seama mea. Sau - cel mai 
probabil, imaginaţia îmi jucase o festă, şi de fapt nu ezitase 
câtuşi de puţin. Dar, fireşte, am preferat cutezanţa şi 
nechibzuinţa, şi am insistat. 

— Măcar lasă-mă să te conduc până acasă. 

— E la doi metri şi jumătate de aici. 

— Sunt mai mult de trei, am ripostat, ieşind în urma ei pe 


e 38 œ 


coridor şi închizând uşa. 

Insistenţa mea febrilă nu ducea nicăieri, aşa că mi-am 
schimbat tactica, testând eficienţa sincerităţii. 

— Chiar îţi sunt recunoscător pentru că l-ai ajutat pe 
Jeremy. El e ceva cam... Ştiu eu, copilăros. Ştii, e... 

— Autist? Da, ştiu. Am şi eu un văr la fel ca el. Seamănă 
mult cu Jeremy. 

Lila s-a sprijinit de uşa ei, răsucindu-i mânerul. 

— Ce-ar fi să cinezi cu noi în seara asta? am propus, 
renunțând la orice urmă de subtilitate. Fac spaghete. 

A intrat în apartamentul ei şi s-a întors să mă privească 
în ochi, dintr-odată serioasă. 

— Uite ce e, Joe. Pari un tip de treabă, dar nu sunt 
interesată de o invitaţie la cină. Nu acum. Acum nu sunt 
interesată de nimic. Vreau doar să... 

— Nu. Nu. Am înţeles, am întrerupt-o. M-am gândit să te 
rog. Nu pentru mine. Pentru Jeremy, am minţit. Nu se simte 
în largul lui departe de casă, dar s-ar părea că tu îi placi. 

— Serios? a zâmbit Lila. Eşti gata să te foloseşti în felul 
ăsta de fratele tău doar ca să poţi pregăti o cină pentru 
mine? 

— Ar face-o orice vecin bun. 

l-am întors zâmbetul. 

A dat să-mi închidă uşa în nas, dar a ezitat, întorcând 
ideea de vreo două ori pe toate părţile. 

— OK, a acceptat. O singură cină, nimic mai mult - de 
dragul lui Jeremy. 


q 39 œ 


Capitolul 6 


De data asta, Janet, recepţionera de la Hillview, m-a 
întâmpinat cu un zâmbet când mi-am făcut apariţia pe uşa 
din faţă. Sunasem ca să aflu programul de masă şi de somn 
al domnului Iverson, ceea ce îmi fusese de folos. Janet îmi 
spusese să vin pe la ora două, şi am intrat la două fix, 
aşteptându-mă la zidul de miros de Mentholatum de care 
m-am izbit când am trecut pragul. Bătrâna cu peruca 
strâmbă era tot de veghe la intrare şi nu mi-a dat nicio 
atenţie când am trecut pe lângă ea. Înainte de a pleca din 
apartament, îl instalasem pe Jeremy pe canapea, îi 
pornisem filmul şi îi mai arătasem încă o dată pe care 
butoane ale telecomenzii să apese şi pe care nu. Dacă 
mergea totul bine - dacă domnul Iverson accepta să fie 
subiectul lucrării mele - aş fi avut timpul necesar pentru a 
contura un background al temei. 

— Salut, Joe. 

Janet s-a ridicat şi a ieşit din spatele tejghelei de la 
recepţie. 

— Am sosit la momentul potrivit? am întrebat-o. 

— Atât de potrivit cât poate fi. Domnul Iverson a avut o 
noapte grea. Cancerul de pancreas e o boală cumplită. 

— Se simte destul de bine ca să... 

— Acum da. Probabil e doar uşor obosit. Durerea 
răbufneşte uneori şi trebuie să-l sedăm ca să se poată 
odihni câteva ore. 

— Nu face radioterapie, sau chimio, sau altceva? 

— Cred că ar putea, dar în stadiul ăsta nu l-ar ajuta cu 
nimic. Chimioterapia nu i-ar aduce decât o amânare a 
inevitabilului. Spune că nu-şi doreşte aşa ceva. Şi nu-l 
condamn pentru asta. 

Janet m-a însoţit în salon, unde mi-a arătat un bărbat 
într-un scaun cu rotile, aflat lângă una dintre ferestrele mari 
înşiruite pe peretele din spate al clădirii. 

— Stă acolo în fiecare zi, uitându-se pe fereastra aia, 
Dumnezeu ştie la ce, fiindcă nu e nimic de văzut. Se 


e 40 - 


holbează pur şi simplu. Doamna Lorngren crede că-l 
fascinează priveliştea care nu e barată de gratii metalice. 

Mă aşteptasem, în mare măsură, să văd un monstru 
legat de scaun cu curele de piele, pentru protecţia celorlalţi 
rezidenţi din încăpere, sau o persoană fie cu privirea 
înfiorătoare de gheaţă a nebunilor capabili de cele mai rele 
fapte, fie cu aerul provocator al unui ticălos infam; însă 
aşteptările mi-au fost înşelate. Dacă nu greşisem calculele, 
Carl Iverson avea în jur de şaizeci şi cinci de ani. Dar, când 
m-am uitat la bărbatul de lângă geam, m-am gândit că 
Janet se înşelase, că mă adusese la altcineva. Din creştet îi 
atârnau câteva şuviţe lungi şi subţiri de păr cărunt; oasele 
ascuţite ale pomeţilor se vedeau, proeminente, şi avea 
obrajii supţi; pielea subţire, cu tentă galbenă de icter, 
acoperea un gât atât de slab, încât nu mă îndoiam că l-aş fi 
putut cuprinde într-o singură mână. O cicatrice imensă îi 
traversa carotida şi tendoanele braţelor cadaverice i se 
reliefau nestânjenite nici de muşchi, nici de grăsime. Eram 
pe jumătate convins că, dacă i-aş fi ridicat braţul, aşa cum 
saltă copiii câte o frunză în lumina soarelui, aş fi văzut 
toate venele şi toate capilarele care i-l străbăteau. Dacă n- 
aş fi ştiut că nu e adevărat, i-aş fi dat aproape optzeci de 
ani. 

— Stadiul patru, a spus Janet. E exact atât de rău cum 
pare. Incercăm să-l ajutăm să se simtă confortabil, dar nu 
putem face mare lucru. Poate lua morfină, dar o refuză. 
Zice că preferă să simtă durerea şi să-i rămână mintea 
limpede. 

— Cât mai are de trăit? 

— Dacă o duce până la Crăciun, eu pierd un pariu. Uneori 
îmi pare rău pentru el, dar pe urmă-mi aduc aminte cine e - 
şi ce-a făcut. Şi mă gândesc la fata aia pe care-a ucis-o şi la 
tot ce-a pierdut ea: iubiţi, dragoste, căsătorie şi o familie a 
ei. Mă gândesc la toate astea ori de câte ori mi se face milă 
de el. 

A sunat telefonul, chemând-o pe Janet înapoi, la recepţie. 
Am aşteptat un minut sau două, sperând c-o să revină ca 
să facă prezentările. Când am văzut că nu se întoarce, m- 


e 4l +» 


am apropiat cu prudenţă de puţinul rămas din criminalul 
Carl Iverson. 

— Domnul Iverson? am întrebat. 

— Da? 

Şi-a desprins privirea de ţicleanul pe care-l urmărise 
coborând grăbit pe trunchiul unui pin banesian uscat de 
dincolo de fereastră. 

— Sunt Joe Talbert, am spus. Cred că doamna Lorngren 
v-a spus că vin, nu? 

— Aa, vizitatorul meu... a sosit, a zis, pe jumătate în 
şoaptă şi rupându-şi propoziţia în două cu o răsuflare 
şuierată. 

A arătat cu capul către un fotoliu de alături. M-am aşezat. 

— Deci eşti un erudit. 

— Nu, l-am corectat, nicidecum, sunt doar student. 

— Lorngren mi-a spus că... A strâns din pleoape, 
aşteptând să treacă un val de durere. Mi-a spus că... vrei 
să-mi scrii povestea. 

— Am de scris o biografie pentru cursul de engleză. 

— Prin urmare, a zis, ridicând din sprânceană şi 
aplecându-se către mine, cu o mină extraordinar de 
serioasă, cea mai firească întrebare e... de ce m-ai ales pe 
mine? Cum de mi se acordă... o asemenea onoare? 

— Găsesc că povestea dumneavoastră e fascinantă. 

Am spus primul lucru care mi-a trecut prin minte, dar 
ipocrizia îmi reverbera în fiecare cuvânt. 

— Fascinantă? În ce sens? 

— Nu întâlneşti în fiecare zi... 

Aici m-am întrerupt, căutând o încheiere politicoasă 
pentru fraza mea: un criminal, un violator de copii? Suna 
mult prea brutal. 

— ...0 persoană care a stat la închisoare. 

— Te porţi cu mănuşi, Joe, a spus, pronunţând toate 
cuvintele în acelaşi ritm, ca să nu fie nevoie de pauze în 
care să-şi recapete răsuflarea. 

— Domnule? 

— Nu eşti interesat pentru c-am stat la închisoare. Eşti 
interesat de cazul Hagen. De-asta stai de vorbă cu mine. 


e 42 » 


Poţi să mi-o spui. O să te-ajute să iei o notă mai bună, nu? 

— Recunosc, mi-a trecut prin minte. Aşa ceva... adică 
uciderea cuiva, ei bine, nu e un lucru de care te loveşti zi 
de zi. 

— Probabil se-ntâmplă mai des decât crezi. Chiar în 
clădirea asta ar putea fi zece, cincisprezece criminali. 

— Credeţi că în clădirea asta sunt, în afară de 
dumneavoastră, încă zece asasini? 

— Vorbeşti despre crimă sau despre asasinare? 

— E vreo deosebire? 

Domnul Iverson mi-a cântărit întrebarea uitându-se pe 
fereastră. Nu căuta răspunsul, cât încerca să hotărască 
dacă să mi-l dezvăluie sau nu. l-am văzut muşchii firavi ai 
fălcilor încordându-se de vreo două ori înainte de a vorbi. 

— Da, a spus. Deosebirea există. Eu am făcut şi una, şi 
alta. Am ucis... şi am asasinat. 

— Care e deosebirea? 

— Cea dintre a spera c-o să răsară soarele şi a spera că 
nu va răsări. 

— Nu înţeleg. Ce vreţi să spuneţi? 

— Fireşte că nu înţelegi. Cum ai putea? Nu eşti decât un 
puştan, un studenţaş care toacă banii babacului pe bere şi 
pe fete, încercând să ia note de trecere ca s-o mai poată 
lungi câţiva ani fără să-şi ia o slujbă. Probabil că n-ai altă 
grijă mai mare decât să-ţi aranjezi o întâlnire până 
sâmbătă. 

Energia bătrânului vlăguit m-a luat prin surprindere; şi, la 
drept vorbind, m-a scos din sărite. M-am gândit la Jeremy, 
singur în apartamentul meu, la o apăsare pe telecomanda 
televizorului distanţă de o criză. M-am gândit la mama, în 
puşcărie, implorându-mă la fiecare inspiraţie s-o ajut şi 
blestemând la fiecare expiraţie ziua în care m-a născut. M- 
am gândit la muchia de cuţit pe care făceam echilibristică 
între a-mi permite sau nu să rămân la facultate, şi am vrut 
să-l azvârl din scaunul cu rotile pe cretinul ăla cu idei 
răsuflate care-şi permitea să mă judece. Am simţit furia 
urcându-mi în piept, dar am respirat adânc, aşa cum 
învăţasem să fac ori de câte ori mă simţeam frustrat din 


e 43» 


cauza lui Jeremy, şi am lăsat-o să se spulbere. 

— Nu ştiţi nimic despre mine, am spus. Nu ştiţi nici de 
unde vin, nici ce am de înfruntat. Nu ştiţi prin ce rahat mi- 
am croit drum ca s-ajung aici. Sunteţi cel care decide dac-o 
să-mi spuneţi sau nu povestea dumneavoastră. Aveţi 
dreptul ăsta. Dar nu şi pe acela de a mă judeca. 

M-am prins de braţul fotoliului ca să rămân acolo, 
opunându-mă imboldului de a mă ridica şi a părăsi 
încăperea. 

Iverson s-a uitat în jos, la încheieturile degetelor mele 
albite de forţa cu care strângeam braţul fotoliului, apoi în 
ochii mei. Pe chip i-a trecut umbra unui zâmbet, mai firavă 
decât un fulg de zăpadă, şi i-am citit aprobarea în privire. 

— Asta e bine, a spus. 

— Ce e bine? 

— Că-ţi dai seama cât de mult greşeşti când judeci pe 
cineva fără să-i cunoşti toată povestea. 

Am înţeles ce lecţie ţinuse să-mi dea, însă eram prea 
furios ca să-i răspund. 

— Pe-a mea le-aş fi putut-o spune mai multor oameni, a 
continuat el. În închisoare primeam scrisori de la indivizi 
care voiau să-mi transforme viaţa în ceva din care să 
scoată bani. Nu le-am răspuns niciodată, fiindcă ştiam că, 
dacă o sută de autori ar fi primit de la mine aceleaşi 
informaţii, ar fi scris o sută de poveşti diferite. Aşa că, dacă 
e vorba să-ţi povestesc ţie viaţa mea, să-ţi spun adevărul în 
toate privinţele, trebuie să ştiu cine eşti, că nu eşti doar un 
tinerel bun de nimic, care vânează o notă mare, că o să dai 
dovadă de onestitate şi o să-mi scrii povestea fără s-o 
denaturezi. 

— Sper că-nţelegeţi că nu e decât o temă pentru acasă, 
am spus. N-o s-o citească decât profesorul meu. 

— Ştii câte ore are o lună? m-a întrebat Carl, fără 
legătură cu nimic. 

— Pot face socoteala. 

— Noiembrie are şapte sute douăzeci. Octombrie şi 
decembrie au câte şapte sute patruzeci şi patru. 

— OK, am spus, sperând c-o să-mi explice ce legătură am 


e 44» 


eu cu asta. 

— Vezi tu, Joe, eu îmi socotesc viaţa în ore. Ca să petrec 
o parte din ele cu tine, vreau să ştiu că meriţi timpul meu. 

Nu mă gândisem la asta. După părerea lui Janet, Carl 
avea să moară înainte de Crăciun. Cum din septembrie nu 
mai rămăsese decât o săptămână, asta însemna că mai are 
de trăit trei luni. Am făcut un calcul aproximativ în gând şi 
am înţeles. Dacă Janet nu se înşela, Carl Iverson nu mai 
avea de trăit nici măcar trei mii de ore. 

— Cred că e logic, am zis. 

— Aşa că, uite ce am de spus: o să fiu sincer cu tine. O 
să-ţi răspund la orice întrebare. Voi fi proverbiala carte 
deschisă, dar trebuie să mă conving că nu iroseşti timpul 
meu limitat. Trebuie să fii la fel de sincer cu mine. E tot ce- 
ţi cer. Poţi s-o faci? 

Am stat pe gânduri o clipă. 

— O să fiţi absolut sincer? În toate privinţele? 

— Absolut. 

Carl a întins mâna, ca s-o strângă pe a mea pentru a 
pecetlui înţelegerea, şi i-am luat-o. l-am simţit oasele prin 
pielea subţire, de parcă aş fi strâns o pungă cu bile. 

— Aşadar, a întrebat el, de ce nu scrii povestea mamei 
tale, sau pe a tatălui tău? 

— Să zicem că mama nu e demnă de încredere. 

Carl m-a fixat cu privirea, aşteptând să continui. 

— Sinceritate, ai uitat? a zis. 

— OK. Sinceritate? În clipa asta mama e într-un centru de 
dezalcoolizare din Austin. Trebuie să iasă mâine, ca să stea 
în închisoare până la prima înfăţişare la tribunal, sub 
acuzaţia că a condus în stare de ebrietate. 

— Ei, s-ar părea că are o poveste de spus. 

— N-o s-o spun eu. 

Domnul Iverson a dat din cap înţelegător. 

— Şi tatăl tău? 

— Nu l-am cunoscut niciodată. 

— Bunicii? 

— Bunica din partea mamei a murit când era ea 
adolescentă; bunicul a murit când aveam eu unsprezece 


e 45» 


ani. 

— Cum a murit? 

Carl a pus întrebarea fără să se gândească mai mult 
decât înainte de a căsca; dar a dat peste cea mai adâncă 
dintre rănile mele. A deschis uşa către o conversaţie pe 
care refuzam s-o port chiar şi cu mine însumi. 

— Aici nu e vorba despre mine, am spus, iar tonul tăios al 
vocii mele a ridicat un zid între domnul Iverson şi mine. Și 
nici despre bunicul meu. E vorba despre dumneavoastră. 
Sunt aici ca să vă aflu povestea. Aţi uitat? 

Carl s-a lăsat pe spătarul scaunului şi m-a studiat în 
vreme ce mă străduiam să-mi alung orice expresie de pe 
chip care m-ar fi putut da de gol. Nu voiam să-mi vadă nici 
vinovăția din ochi, nici furia din încleştarea fălcilor. 

— OK, a spus. N-am vrut s-ating o coardă sensibilă. 

— Nici vorbă, am zis. N-aţi atins niciuna. 

Am încercat să mă port ca şi cum reacţia mea n-ar fi fost 
nimic mai mult decât manifestarea unei nerăbadări 
moderate. Pe urmă am schimbat subiectul. 

— Prin urmare, domnule Iverson, îngăduiţi-mi să vă pun o 
întrebare. 

— Dă-i drumul. 

— Ţinând cont că mai aveţi de trăit doar câteva luni, de 
ce sunteţi de acord să vă petreceţi timpul cu mine? 

Carl s-a aşezat mai bine în scaun, uitându-se pe 
fereastră, către prosoapele puse la uscat şi grătarele de 
friptură din balcoanele apartamentelor de vizavi. 

— Joe, a spus, într-un târziu, ştii ce e o declaraţie a 
muribundului? 

Nu ştiam, dar am presupus. 

— O declaraţie dată de cineva care e pe moarte? 

— E termen juridic, a zis el. Dacă un om şopteşte numele 
ucigaşului său în clipa morţii, faptul e o dovadă acceptată, 
fiindcă există convingerea - şi e de înţeles - că un 
muribund nu vrea să-şi dea sufletul cu o minciună pe buze. 
Niciun păcat nu poate fi mai mare decât acela care nu mai 
poate fi îndreptat, pe care nu apuci să-l mărturiseşti 
vreodată. Aşa că... această discuţie cu tine... asta e 


e 46 - 


declaraţia mea de muribund. Nu-mi pasă dacă n-o să 
citească nimeni ce-o să scrii. Nu-mi pasă nici dacă n-o să 
scrii nimic. 

Carl şi-a ţuguiat buzele, căutând cu privirea ceva de 
dincolo de decorul vizibil. Avea un uşor tremur în glas. 

— Trebuie să rostesc cuvintele cu glas tare. Trebuie să-i 
spun cuiva adevărul despre cele petrecute cu atâţia ani în 
urmă. Trebuie să-i spun cuiva adevărul despre ceea ce am 
făcut. 


e 47 


Capitolul 7 


Cândva, în adolescenţă, am descoperit că nu sunt nici 
frumos, nici urât. Am căzut în vastul ocean al tipilor aşa şi- 
aşa, care alcătuiesc fundalul tabloului. Eram cel cu care 
accepţi să mergi la reuniunea şcolară după ce afli că băiatul 
pe care-l voiai de fapt a invitat altă fată. Pentru mine, asta 
era OK. De fapt, cred că o înfăţişare frumoasă s-ar fi irosit 
dacă aş fi primit-o. Să nu mă înţelegeţi greşit. Mi-am avut 
partea de întâlniri cu fete în liceu, dar, cu intenţie, mai mult 
de două luni n-am ieşit cu niciuna - în afară de Phyllis. 

Phyllis a fost prima mea prietenă. Avea păr castaniu 
buclat, răsfirat în jurul capului aidoma tentaculelor unei 
anemone-de-mare. Am avut impresia că arată bizar până în 
ziua când ne-am sărutat prima oară. Pe urmă, coafura ei mi 
s-a părut cutezătoare şi avangardistă. Eram amândoi în 
primul an de liceu şi urmam calea obişnuită a tatonării 
dintre doi adolescenţi, testând limite, ascunzându-ne prin 
colţuri ca să ne furăm câte un sărut, ţinându-ne de mână 
pe sub masă la bufet, făcând toate lucrurile care mi se 
păreau încântător de excitante. Pe urmă, într-o bună zi, ea 
a insistat să-i fac cunoştinţă cu mama. 

— Ţi-e ruşine cu mine? m-a întrebat. Sunt doar cineva cu 
care-ţi pierzi timpul când e convenabil? 

Oricât m-am străduit, n-am reuşit s-o conving că am 
intenţii onorabile fără s-o aduc acasă, pentru o prezentare 
oficială. Privind în urmă, cred c-ar fi trebuit pur şi simplu s-o 
rup cu ea şi s-o las să mă creadă un nemernic. 

l-am spus mamei c-o să vin cu Phyllis în ziua aceea, după 
şcoală. Dimineaţa am vorbit despre vizită cât de des am 
putut, sperând c-o pot face pe mama să priceapă că vreme 
de o oră, trebuie să se poarte cât de bine era în stare. Nu 
trebuia decât să fie prietenoasă, trează şi normală, timp de 
o oră. Uneori cer prea mult. 

In timp ce ne apropiam agale de uşa din faţă, am simţit 
miros de mâncare, sau de resturi de mâncare, arzându-se 
în bucătărie. Phyllis zâmbise pe tot drumul de acasă până 


e 48 - 


la mine, îndoindu-şi nervoasă degetele când ne-am 
apropiat. M-am oprit la uşa din faţă, fiindc-am auzit-o pe 
mama ţipând la un oarecare Kevin. Eu nu cunoşteam niciun 
Kevin. 

— La naiba, Kevin, nu pot să te plătesc acum. 

Am auzit că i se împleticea limba. 

— Minunat, şi-a strigat răspunsul o voce de bărbat. Mă 
spetesc ca să te-ajut şi, când am nevoie de bani, îmi dai un 
şut în cur. 

— Nu din cauza mea nu eşti în stare să păstrezi nicio 
slujbă, a zbierat mama. Nu da vina pe mine. 

— Nu, dar din cauza ta nu primesc bani, a ripostat el. N- 
am niciun copil retardat ca să-mi plătesc facturile, ca tine. 
Mi-eşti datoare cu un sutar. Ştiu că primeşti ajutor social 
sau alt rahat pentru puştiul ăla. Ai de unde mă plăti. 

— Du-te-n mă-ta! Căcat cu ochi. leşi din casa mea. 

— Unde-s banii mei? 

— O să-ţi primeşti rahaţii ăia de bani. Acum cară-te. 

— Când? Când îmi primesc banii? 

— leşi afară. Puştiul meu vine c-o târfuliţă şi trebuie să 
mă pregătesc. 

— Când îmi primesc banii? 

— leşi până nu chem poliţaii, să le spun c-ai condus iar 
fără permis. 

— Căţeaua dracului. 

Kevin a ieşit, trântind uşa din spate, aproape în aceeaşi 
clipă în care detectorul de fum a prins viaţă cu un țipăt 
strident, din cauza mirosului de carne arsă din bucătărie. M- 
am uitat la Phyllis şi am văzut că-şi închisese obloanele 
creierului, deşi prea târziu ca să blocheze acea experienţă, 
care probabil avea să fie punct central pentru nişte şedinţe 
de terapie din viitor. Am vrut să-mi cer scuze, să-i explic 
sau, mai bine, să dispar, să alunec prin crăpăturile 
scândurilor verandei. In schimb, am prins-o de umeri, am 
răsucit-o pe călcâie şi am însoţit-o până la primul colţ, unde 
mi-am luat rămas-bun de la ea pentru totdeauna. A doua zi, 
la şcoală, a avut grijă să evite o întâlnire cu mine pe 
coridoare, ceea ce a fost bine, pentru că altminteri oricum 


e 49 œ 


aş fi evitat-o eu. Pe urmă nu m-am mai întâlnit cu nicio fată 
mai mult de două luni. N-aş fi putut îndura umilinţa aducerii 
alteia acasă, la mama. 

M-am gândit la Phyllis în timp ce pregăteam pastele 
pentru cina cu Lila. Pentru prima oară în viaţa mea, 
aduceam o fată acasă fără să mă tem de ceea ce-avea să 
mă întâmpine la uşa de la intrare. Pe de altă parte, nu 
aduceam o fată acasă. N-aveam o întâlnire, deşi pierdusem 
o grămadă de timp ca să mă pregătesc, pieptănându-mi 
perfect părul, dându-mi cu puţin deodorant în plus şi cu un 
strop de colonie şi alegându-mi haine care spuneau, 
deopotrivă, „uită-te la mine” şi „puţin îmi pasă”. ÎI 
convinsesem chiar şi pe Jeremy să facă un duş în baia de 
vizavi. Toate aceste eforturi pentru o fată a cărei 
indiferenţă mă azvârlea din calea ei cu forţa unui fundaş. 
Dar, la naiba, era drăguță. 

Lila a sosit la şapte seara, purtând aceiaşi blugi şi acelaşi 
pulover cu care plecase dimineaţa la cursuri. M-a salutat, 
aruncându-şi privirea prin bucătărie ca să vadă dacă am 
pus apa la fiert, apoi s-a dus la Jeremy, care stătea pe 
canapea. 

— Care-i filmul din seara asta, frumosule? l-a întrebat. 

El a roşit uşor. 

— Poate Pirații din Caraibe, a răspuns. 

— Perfect, a zâmbit Lila. Îmi place filmul ăsta. 

Jeremy i-a răspuns cu cel mai prostesc dintre zâmbetele 
lui, arătând spre telecomandă, iar Lila a apăsat pe buton şi 
a pornit filmul. 

Uitându-mă cum stăteau amândoi pe canapea, m-a 
cuprins o gelozie stranie, dar era exact ceea ce cerusem. 
Mă folosisem de Jeremy ca s-o conving pe Lila să vină în 
apartamentul meu, aşa că el era cel pe care venise să-l 
vadă. M-am întors la spaghete, însă trăgeam din când în 
când cu ochiul la ea şi am remarcat că-şi împărțea atenţia 
între televizor şi hârtiile adunate pentru tema mea, care 
stăteau teanc pe măsuţă. 

— Faci cercetări în legătură cu războiul din El Salvador? 
m-a întrebat. 


e 50 œ» 


— Războiul din El Salvador? m-am mirat, uitându-mă 
peste umăr. 

Lila citea articolul de ziar copiat de mine de la bibliotecă. 

— Ai aici un articol despre semnarea tratatului de pace 
dintre El Salvador şi Honduras. 

— A, ăla, am zis. Nu. Uită-te în coloanele de sub el. 

— Cel despre fată? 

— Da, îi iau un interviu tipului care a omorât-o. 

A păstrat tăcerea cât a citit articolele copiate. Am văzut-o 
cutremurându-se când a ajuns la cele mai cumplite 
amănunte despre moartea lui Crystal Hagen. Am amestecat 
în spaghete şi am aşteptat cu răbdare răspunsul ei. 

— Glumeşti, nu? a spus în cele din urmă. 

— Ce? 

A răsfoit din nou articolele. 

— Îi iei un interviu acestui psihopat? 

— Ce e rău în asta? 

— Totul. Mă uimeşte cum reuşesc lepădăturile astea din 
închisoare să atragă atenţia oamenilor. Cunosc o fată care 
s-a logodit cu un ciudat, cu un puşcăriaş. Jura că tipul e 
nevinovat, condamnat pe nedrept, şi l-a aşteptat doi ani, 
până a fost eliberat. Şase luni mai târziu, individul era din 
nou la închisoare, după ce-o snopise pe ea în bătaie. 

— Carl nu e la închisoare, am spus, cu o ridicare timidă 
din umeri. 

— Nu e la închisoare? Cum e posibil să nu fie, după ceea 
ce i-a făcut fetei? 

— Moare de cancer într-un azil. Mai are de trăit câteva 
luni, am răspuns. 

— lar pe tine te interesează persoana lui, pentru că... 

— Îi scriu biografia. 

— Îi scrii povestea? s-a mirat ea, indignată peste poate. 

— Pentru cursul de engleză, am spus, aproape pe tonul 
unei scuze. 

— Îi oferi notorietate. 

— E doar pentru cursul de engleză. E vorba de un 
profesor şi de cel mult douăzeci şi cinci de studenţi. Mi-e 
greu să numesc asta notorietate. 


e 51 œ» 


Lila mi-a pus hârtiile la loc, pe masă. S-a uitat la Jeremy 
şi şi-a coborât glasul. 

— Nu contează că e numai pentru un curs. Ar trebui să 
scrii despre fata pe care-a ucis-o, sau despre cele pe care 
le-ar mai fi ucis dacă nu ajungea la închisoare. Ele merită 
atenţie, nu el. El trebuie să dispară în tăcere, fără piatră 
funerară, fără ferpar, fără nimic care să le aducă oamenilor 
aminte c-a existat. Dacă-i scrii povestea vieţii, creezi o 
piatră funerară care n-ar trebui să existe. 

— Fără reţineri, am zis. Spune-mi ce gândeşti de fapt. 

Am luat una dintre spaghete din apa clocotită şi am 
aruncat-o spre frigider. A ricoşat de uşa lui şi a aterizat pe 
podea. 

— Ce naiba faci? m-a întrebat ea. 

— Testez spaghete, am spus, mulţumit că schimbasem 
subiectul. 

— Le testezi azvârlindu-le prin bucătărie? 

— Dacă se lipesc de frigider, sunt fierte. M-am aplecat, 
am luat-o pe cea de jos şi am aruncat-o la gunoi. Şi astea 
încă nu sunt, am adăugat eu. 

Ceva mai devreme, când plecasem de la Hillview, mă 
simţisem mulţumit de evoluţia proiectului meu. Carl Iverson 
îmi promisese c-o să-mi spună adevărul despre moartea lui 
Crystal Hagen. Aveam să fiu confesorul lui. Abia 
aşteptasem cina cu Lila, ca să-i vorbesc despre Carl. Imi 
imaginasem c-o să fie captivată de ceea ce făceam, c-o să- 
mi împărtăşească entuziasmul, c-o să vrea să afle totul 
despre Carl. După ce-i văzusem reacţia, nu-mi mai doream 
decât să ocolesc subiectul pentru tot restul serii. 

— Ţi-a spus ce-a făcut sau ţi-a vorbit despre cum a căzut 
victimă vreunei înscenări? m-a întrebat ea. 

— Încă n-am discutat pe subiect. 

Am scos trei farfurii din bufet şi le-am pus pe măsuţa din 
camera de zi, unde urma să mâncăm. Lila s-a ridicat, a 
înşfăcat nişte pahare din acelaşi bufet şi m-a urmat. Mi-am 
luat de pe măsuţă rucsacul, notițele şi articolele de ziar. 

— Încă n-am ajuns până acolo. Deocamdată mi-a povestit 
cum a copilărit la South St. Paul, fiind singur la părinţi. Aã... 


e 52» 


să vedem... tatăl lui conducea un magazin cu articole de 
fierărie, iar mama lui... Am făcut o pauză încercând să-mi 
amintesc, apoi am continuat: ...lucra la un magazin de 
delicatese din centrul oraşului. 

— Prin urmare, când o să-i scrii biografia, o să povesteşti 
pur şi simplu tot ce-ţi îndrugă el? 

Lila a pus paharele pe masă, lângă farfurii. 

— Trebuie să mai găsesc şi vreo două surse secundare 
de informaţii, am spus, întorcându-mă în bucătărie. Dar, 
când ajungem la ceea cea făcut... 

— lar „ceea ce a făcut” înseamnă violarea şi uciderea 
unei fete de paisprezece ani şi arderea cadavrului ei, a 
adăugat Lila. _ 

— Da... aşa e. In privinţa asta, nu există alte surse. 
Trebuie să scriu ce-mi povesteşte el. 

— Aşa că o să-ţi poată înşira numai minciuni, iar tu o să 
scrii ce-o să-ţi povestească el? 

— Deja şi-a petrecut viaţa în închisoare. De ce m-ar 
minţi? 

— De ce nu te-ar minţi? a ripostat Lila, pe un ton care 
sugera că modul meu de a privi lucrurile i se părea 
incredibil. 

Stătea în capul mesei din bucătărie, cu palmele lipite de 
tăblia din plastic laminat, cu braţele încordate şi cu 
degetele răsfirate. 

— Pune-te în locul lui, a continuat ea. A violat o biată 
fată, a omorât-o, şi-a petrecut timpul în închisoare 
spunându-le colegilor de celulă, paznicilor şi avocaţilor 
dispuşi să-l asculte că e nevinovat. N-o să renunţe acum. 
Chiar crezi că va recunoaşte c-a omorât-o? 

— Dar e pe moarte, am spus, azvârlind spre frigider alta 
dintre spaghete - care de data asta s-a lipit. 

— Asta dovedeşte că e corect punctul meu de vedere, nu 
al tău, a subliniat ea, cu aerul cuiva obişnuit să ia parte la 
dezbateri. Te face să-ţi scrii micul articol... 

— Biografia. 

— Nu contează. Astfel are, în lumea universitară, o 
relatare scrisă care-l înfăţişează drept victimă. 


e 53» 


— Vrea să-mi dea declaraţia lui de muribund, am spus, 
turnând spaghetele într-o strecurătoare, ca să le clătesc. 

— Ce vrea să-ţi dea? 

— Declaraţia lui de muribund... aşa a numit-o. O 
declaraţie adevărată, fiindcă nimeni nu vrea să moară cu o 
minciună pe buze. 

— În contrast cu a muri cu o crimă la activ? a întrebat ea. 
Sesizezi ironia, nu-i aşa? 

— Nu e acelaşi lucru, am contrazis-o. 

N-aveam argumente cu care să-mi susţin spusele. Nu-mi 
puteam croi drum pe lângă logica ei. Orice schimbare de 
direcţie mă ducea în altă fundătură, aşa că mi-am 
recunoscut înfrângerea aducând spaghetele pe măsuţă şi 
punându-le în farfurii. Lila a luat tigaia cu sos marinara şi 
m-a urmat. A început să-l toarne, apoi şi-a îndreptat spatele 
şi a rânjit ca Grinch în Ajunul Crăciunului. 

— Am o idee, a zis. 

— Aproape că mi-e frică să-ntreb. 

— A fost condamnat de un juriu, nu? 

— Da. 

— Ceea ce înseamnă c-a avut loc un proces. 

— Cred că da. 

— Te poţi uita în dosarul procesului. De-acolo o să afli 
exact ce s-a întâmplat. O să ai toate probele, nu doar 
versiunea lui. 

— Dosarul lui? Mă pot uita în dosar? 

— Mătuşa mea e avocat-asistent la o firmă juridică din St. 
Cloud. Trebuie să ştie. 

Lila şi-a scos mobilul din buzunar, apoi şi-a derulat 
agenda până a ajuns la numărul mătuşii. Eu i-am dat lui 
Jeremy un prosop de hârtie în loc de şerveţel, ca să poată 
începe să mănânce, apoi am ascultat sfârşitul conversaţiei 
telefonice. 

— Deci dosarul îi aparţine clientului, nu avocatului? Cum 
pot afla asta?... Trebuie să-l mai aibă încă?... Imi poţi 
trimite asta pe mail?... Perfect. Mulţumesc mult. Trebuie să 
plec... Aşa o să fac. Pa, pa, a spus Lila şi a închis telefonul. 
E simplu, a spus, întorcându-se spre mine. Fostul lui avocat 


e 54» 


trebuie să aibă dosarul. 

— Au trecut treizeci de ani. 

— Dar e vorba de crimă şi mătuşa mea spune că, pentru 
un astfel de caz, dosarul trebuie să mai existe încă. 

Am luat articolele de ziar şi le-am răsfoit până am dat de 
numele avocatului. 

— Se numeşte John Peterson, am spus. A fost avocat din 
oficiu în Minneapolis. 

— lată ce trebuia să afli. 

— Dar cum obţin dosarul de la avocat? 

— Aici e frumuseţea, a zis ea. Dosarul nu-i aparţine 
avocatului. E proprietatea lui Carl Iverson. Îi aparţine lui şi 
avocatul e obligat să i-l dea. Mătuşa mea îmi trimite pe mail 
un formular de cerere pe care s-o semneze, şi avocatul 
trebuie să predea dosarul persoanei trimise să-l ia. 

— Adică eu nu trebuie decât să-l conving pe Carl să 
semneze formularul? 

— Va trebui să-l semneze, a spus Lila. Dacă nu-l 
semnează, o să ştii că nu e demn de încredere. Sau îl 
semnează, sau nu e nimic mai mult decât un nemernic 
mincinos, un criminal care nu vrea să afli ce-a făcut în 
realitate. 


e 55» 


Capitolul 8 


O văzusem pe mama trezindu-se dimineaţa cu părul 
mânjit de resturi ale chefului din noaptea precedentă; o 
văzusem intrând în apartament împleticindu-se, beată, cu 
pantofii într-o mână şi cu lenjeria de corp mototolită, 
strânsă ghemotoc în cealaltă; însă n-o mai văzusem 
niciodată arătând atât de jalnic ca atunci când a intrat în 
Tribunalul Districtului Mower  târşâindu-şi picioarele, 
îmbrăcată în salopeta portocalie de deţinut, cu cătuşe la 
mâini şi lanţ la glezne. După trei zile fără machiaj şi fără 
duş, tenul ei semăna cu o pânză groasă. Părul ei blond, cu 
rădăcini castaniu-închis, era plin de mătreaţă şi unsuros. 
Avea umerii aplecaţi, de parcă i-ar fi tras în jos cătuşele de 
la mâini. Îl lăsasem pe Jeremy în apartamentul ei înainte de 
a veni la tribunal, s-o văd la prima înfăţişare. 

A intrat împreună cu alte trei persoane în portocaliu. 
Când m-a zărit, mi-a făcut semn să vin lângă balustrada de 
lemn, ea fiind de o parte a acesteia, alături de masa cu 
scaune confortabile a avocatului, iar eu de cealaltă parte, în 
sala pentru public, cu bănci de lemn precum cele din 
biserici. Un aprod a întins mâna când m-am îndreptat spre 
ea, în semn că nu aveam voie să vin suficient de aproape 
ca să le pot da celor în portocaliu arme sau alte obiecte 
interzise. 

— Trebuie să mă scoţi pe cauţiune, mi-a şoptit mama, 
disperată. 

De la o distanţă atât de mică, am văzut că din cauza 
stresului întemniţării şi a epuizării îi apăruseră sub ochii 
înroşiţi pungi pronunţate în formă de semilună. Arăta de 
parcă n-ar mai fi dormit de câteva zile. 

— Despre ce sumă e vorba? am întrebat. 

— Paznicul zice că probabil o să am nevoie de trei mii. 
Altfel trebuie să rămân la închisoare. 

— Trei mii! am exclamat. Am nevoie de banii ăştia pentru 
şcoală. 

— Nu pot să rămân la închisoare, Joey, a zis mama şi a 


e 56» 


început să plângă. E plin de nebuni. Stau treji toată noaptea 
şi zbiară. Nu pot să dorm. O să-nebunesc şi eu. Nu mă lăsa 
să mă-ntorc acolo. Te rog, Joey. 

Am deschis gura, însă n-a ieşit niciun cuvânt. Îmi părea 
rău pentru ea - era mama mea, femeia care-mi dăduse 
viaţă. Dar dacă-i plăteam trei mii de dolari, rămâneam fără 
bani până la jumătatea semestrului următor. Dorinţa mea 
de a nu abandona facultatea se bătea cap în cap cu 
imaginea mamei în culmea disperării. Nu puteam să 
vorbesc. Orice aş fi spus ar fi fost greşit. Am fost salvat de 
dilemă când pe uşa din spatele băncilor juraţilor şi-au făcut 
apariţia două femei şi aprodul ne-a strigat tuturor să ne 
ridicăm în picioare. Am răsuflat adânc, recunoscător pentru 
întrerupere. Judecătorul a intrat şi ne-a cerut să luăm loc, 
iar aprodul a escortat-o pe mama până în boxa juriului, 
unde s-a aşezat alături de celelalte persoane în portocaliu. 

Când grefiera i-a chemat pe rând în faţa curţii pe cei 
numiţi de ea „arestaţi”, am ascultat dialogul dintre 
judecător şi avocata din oficiu, care îi apăra pe toţi cei 
patru inculpaţi. Mi-a adus aminte de o slujbă catolică la 
care luasem parte când murise unul dintre antrenorii de la 
liceul meu. Litania fusese rostită de preot şi de enoriaşi de 
atât de multe ori, încât spectacolul monoton ni se păruse 
inexpresiv nouă, celor de alt rit. 

Judecătorul spunea: _ 

— Numele dumneavoastră este...? Locuiţi în... Inţelegeţi 
care vă sunt drepturile? Doamnă avocat, clientul 
dumneavoastră înţelege ce acuzaţii i se aduc? 

— Da, onorată instanţă, şi nu avem pretenţia să fie 
recitită reclamaţia. 

— Cum doriţi să continuăm? 

— Onorată instanţă, renunţăm la a doua audiere permisă 
de legea opt şi cerem eliberarea clientului meu în baza unui 
angajament personal. 

Judecătorul stabilea apoi cauţiunea, dându-i fiecărui 
inculpat de ales între plata unei sume mai mari fără să i se 
pună alte condiţii, sau a unei sume mai mici - sau chiar a 
niciuneia - dacă se angaja să respecte anumite condiţii 


e 57» 


impuse de instanţă. 

Când a venit rândul mamei, după acelaşi schimb de 
replici, judecătorul a stabilit cauţiunea la trei mii de dolari şi 
a continuat cu a doua opţiune. 

— Doamnă Nelson, puteţi plăti trei mii de dolari, sau 
puteţi fi eliberată dacă vă angajaţi să vă înfăţişaţi la absolut 
toate audierile care vor urma şi să respectaţi următoarele 
condiţii: păstraţi legătura cu avocatul dumneavoastră, nu 
mai încălcaţi legea, renunţaţi la deținerea şi la consumul de 
alcool şi acceptaţi să purtaţi o brățară de monitorizare a 
nivelului de alcool din sânge. Consumul unei cantităţi oricât 
de mici vă va aduce din nou în închisoare. Înţelegeţi aceste 
condiţii? 

— Da, domnule judecător, a răspuns mama, arătând cu 
desăvârşire dickensiană în postura ei de creatură nefericită. 

— Asta-i tot, a spus judecătorul. 

Mama şi-a târşâit picioarele înapoi, alăturându-li-se 
celorlalte persoane în portocaliu, care s-au ridicat şi au 
pornit-o cu toţii spre uşă ca-ntr-un şir de deţinuţi înlănţuiţi, 
pe drumul de întoarcere la închisoare. Când a trecut pe 
lângă mine, mama mi-a aruncat o privire pentru care 
Medusa ar fi invidiat-o. 

— Vino la închisoare şi scoate-mă pe cauţiune, a şoptit. 

— Dar, mamă, judecătorul a spus că... 

— Nu te certa cu mine, a şuierat ea, ieşind din sala 
tribunalului. 

— ŞI... s-a întors, am murmurat, pentru mine. 

Am părăsit clădirea şi m-am oprit pe trotuar, întrebându- 
mă dacă s-o iau la stânga, spre judecătorie şi spre mama, 
sau la dreapta, spre maşină. Judecătorul îi spusese că poate 
pleca; îl auzisem cu urechile mele. Nu trebuia decât să nu 
mai bea. O senzaţie neplăcută mi s-a răspândit prin vene, 
ca otrava dintr-o muşcătură de şarpe. Mă luptam cu decizia 
pe care o luasem, dar în cele din urmă, am pornit spre 
stânga, înfrângându-mi imboldul de a o lua la fugă. 

Odată ce am intrat în închisoare, i-am dat permisul meu 
de conducere unei femei din spatele unui geam antiglont, 
care mi-a explicat cum să ajung într-o încăpere mică, 


e 58 - 


despărțită de un geam de odaia în care urma să fie adusă 
mama. Şi au adus-o peste câteva minute, acum fără cătuşe 
şi lanţuri. S-a aşezat pe scaunul aflat de cealaltă parte a 
geamului şi a luat receptorul unui telefon prins de perete. 
Am făcut acelaşi lucru, strâmbându-mă când l-am apropiat 
de obraz, imaginându-mi câţi nefericiţi răsuflaseră în el 
înaintea mea. Simţeam cum mi se lipeşte de piele. 

— Ai plătit cauţiunea? 

— N-ai nevoie de cauţiune; poţi ieşi şi fără ea. Aşa a spus 
judecătorul. 

— A spus că pot ieşi dacă accept monitorizarea. Nu vreau 
blestemăţia aia de brățară. 

— Dar poţi ieşi fără să te coste niciun ban; nu trebuie 
decât să nu mai bei. 

— Nu vreau porcăria aia de monitorizare! s-a răstit. Ai 
destui bani. Mă poţi ajuta măcar o dată în viaţa ta. Nu mai 
suport niciun minut în plus aici. 

— Mamă, abia dacă am destui bani ca să-mi ajungă până 
la sfârşitul semestrului. Nu pot... 

— Ţi-i dau înapoi, pentru numele lui Cristos. 

Începea litania noastră personală. Când am împlinit 
şaisprezece ani, mi-am luat prima slujbă, schimbam uleiul 
la un garaj din oraş. Când mi-am folosit primul salariu ca 
să-mi cumpăr haine şi un skateboard, mama a făcut o criză 
de nervi atât de violentă, încât vecinii de la etaj au chemat 
proprietarul şi poliţia. După ce s-a liniştit, m-a silit să-mi 
deschid un cont de economii; şi, fiindcă la şaisprezece ani 
nu-ţi poţi deschide cont fără acordul unui părinte, l-au făcut 
şi pe numele ei. În următorii doi ani a împrumutat bani din 
contul ăla ori de câte ori n-avea cu ce plăti chiria sau 
trebuia să-şi repare maşina - promițând întotdeauna c-o să 
mi-i dea înapoi, dar fără s-o facă vreodată. 

În ziua când am împlinit optsprezece ani, mi-am deschis 
alt cont, doar pe numele meu. Odată ce n-a mai avut acces 
direct la bani, a schimbat tactica, trecând de la hoţie la 
şantaj, fiindcă, la urma urmelor, locuiam în casa ei şi 
mâncam mâncarea ei, ceea ce-i dădea dreptul să stoarcă 
din contul meu sute de dolari. Prin urmare, am început să 


q 59 œ» 


iau câte ceva din câştigul fiecărei săptămâni şi s-ascund 
banii într-o cutie de tablă, sub izolaţia podului - fondul meu 
pentru facultate din cutia de cafea. Mama a bănuit în 
permanenţă că ascund bani, dar n-a reuşit niciodată s-o 
dovedească şi nici nu i-a găsit. În mintea ei, cele câteva 
miare dosite de mine crescuseră până la o sumă de zece ori 
mai mare decât economiile mele de sub izolaţie. Apoi se 
adăugaseră împrumuturile mele de student şi salariul meu 
de mizerie, şi în mintea mamei rezervele îmi sporiseră, 
devenind o mică avere. 

— Nu putem găsi un garant pentru cauţiune? am 
întrebat. Atunci n-ar trebui să plăteşti toată suma. 

— Crezi că nu m-am gândit la asta? Mă crezi tâmpită? N- 
am ce să folosesc drept garanţie. Fără garanţie nu mă ia 
nimeni în seamă. 

l-am simţit cuvintele ca un tăiş care-mi era bine- 
cunoscut. Răutatea îi ieşea la iveală tot atât de clar ca 
rădăcinile închise la culoare pe cărarea din părul ei. M-am 
hotărât să ripostez cu asprime. 

— Nu te pot scoate pe cauţiune, mamă. Nu pot. Dacăcţi 
dau trei mii, nu-mi mai pot permite să merg la facultate în 
semestrul următor. Mi-e imposibil s-o fac. 

— Ei bine, atunci... 

S-a lăsat pe spătarul scaunului de plastic. 

— „trebuie să ai grijă de Jeremy cât o să stau aici, fiin’ 
că n-o să accept monitorizarea lor nenorocită. 

Şi gata, iat-o: ultima carte din mâna ei, dovada că avea 
chintă royală; mă înfrânsese. Aş fi putut merge la 
cacealma, spunând c-o să-l las pe Jeremy în Austin, dar era 
un bluf în toată puterea cuvântului şi mama o ştia. Mă fixa 
cu certitudinea unui bolovan în cădere, cu privirea calmă, 
echilibrată, în timp ce eu clocoteam de furie. Cum aş fi 
putut să am grijă de Jeremy? Când îl lăsam singur câteva 
ore, trebuia să-l salveze Lila. Plecasem la facultate ca să 
scap de tot rahatul ăla. Şi ea mă trăgea înapoi, silindu-mă 
să aleg între studiile mele şi fratele meu. Aş fi vrut să-mi 
întind mâinile prin sticla ranforsată şi s-o sugrum. 

— Nu-mi vine să cred că eşti atât de egoist, a zis. Ţi-am 


e 60 - 


spus că ţi-i dau înapoi. 

Mi-am scos carnetul de cecuri din buzunarul de la spate 
şi am început să completez unul, străbătut de un val de 
furie. Am zâmbit uşor când m-am imaginat completând 
cecul, apoi ridicându-l către sticla groasă care ne despărţea 
şi făcându-l bucăţi. Dar, în adâncul fiinţei mele, ştiam 
adevărul: aveam nevoie de ea, nu aşa cum are nevoie un 
fiu de mama lui, ci aşa cum are nevoie un păcătos de 
demon. Îmi trebuia un ţap ispăşitor, cineva către care să 
arăt, spunând: „Tu eşti de vină pentru asta, nu eu”. Trebuia 
să-mi hrănesc iluzia că nu eu sunt cel care-i poartă de grijă 
fratelui meu, ci mama noastră. Aveam nevoie de un loc 
unde să depozitez viaţa lui Jeremy, grija care i se purta, de 
o cutie pe care s-o închid etanş, spunându-mi că locul lui 
Jeremy era înăuntru - cu toate că undeva, în profunzime, 
ştiam că totul era o minciună. Aveam nevoie de ceva, deo 
plauzibilitate firavă ca să-mi uşurez conştiinţa. Era singura 
cale prin care puteam pleca din Austin. 

Am rupt cecul din carnet şi i l-am arătat mamei. Mi-a 
răspuns cu un zâmbet găunos. 

— Mulţumesc, dragule. Eşti un înger. 


e 6l œ» 


Capitolul 9 


Pe drumul de întoarcere de la Austin, m-am oprit la 
Hillview, cu speranţa c-o să fac progrese în privinţa lucrării 
mele şi c-o să-l conving pe Carl să semneze mandatul care 
mi-ar fi permis să-i iau dosarul de la biroul avocatului din 
oficiu. Speram că, vizitându-l, o să-mi distrag atenţia de la 
arsura pe care mi-o lăsase mama în piept. Am intrat în 
clădire târşâindu-mi picioarele, sub greutatea conştiinţei 
mele vinovate. Aveam senzaţia că sunt absorbit, aspirat de 
o forţă sau de o gravitație inexplicabilă care mă trăgea 
înapoi, spre sud, spre Austin. Crezusem că, dacă fug la 
facultate, mama n-o să-şi mai poată întinde braţul până la 
mine, dar eram încă prea aproape, prea uşor de smuls de 
pe creanga joasă pe care pe mi-o alesesem. De ce-ar fi fost 
nevoie ca să mă spăl pe mâini, descotorosindu-mă de 
mama - de fratele meu? Care era preţul abandonării lor? 
Cel puţin în ziua aceea, mi-am spus, plătisem pentru asta 
trei mii de dolari pentru cauţiune. 

Janet mi-a zâmbit când am trecut prin dreptul tejghelei 
de la recepţie. Am intrat în salon, unde rezidenții, cei mai 
mulţi în scaune cu rotile, stăteau în grupuri mici, ca piesele 
de şah dintr-un joc ajuns la jumătate. Carl se afla la locul lui 
obişnuit, cu scaunul îndreptat spre fereastră, cu ochii la 
rufele atârnate de balustradele balcoanelor blocului de 
locuinţe de vizavi. M-am oprit brusc când am văzut că avea 
un oaspete, un bărbat care mi s-a părut de vreo şaizeci şi 
cinci de ani, cu părul înspicat cu alb, ţepos şi pieptănat pe 
spate; firele lui de păr îmi aminteau de trestiile aplecate la 
pământ în bătaia vântului. Îşi ţinea mâna pe braţul lui Carl, 
mai jos de cot, şi se uita şi el pe fereastră în timp ce 
vorbeau. 

M-am întors la recepţie, unde am găsit-o pe Janet 
concentrată asupra unor formulare. Am întrebat-o cine e 
vizitatorul. 

— Ah, este Virgil, a răspuns ea. Nu-mi amintesc numele 
lui de familie. E singurul vizitator pe care Carl l-a avut 


e 02 œ» 


vreodată... în afară de tine. 


— Sunt rude? 

— Nu cred. Cred că sunt doar prieteni. Poate s-au 
cunoscut în închisoare. Poate au fost... ştii... prieteni 
speciali. 


— Carl nu mi-a lăsat impresia c-ar fi avut astfel de 
înclinații, am spus. 

— A stat treizeci de ani în închisoare. Mă tem c-a fost 
singura înclinaţie de care a putut să profite. 

Janet şi-a dus mâna la buzele printre care-i scăpaseră 
acele cuvinte încărcate de o plăcere vinovată şi a chicotit. 

l-am zâmbit, mai degrabă încercând s-o păstrez în toane 
bune decât pentru că i-aş fi gustat gluma. 

— Crezi c-ar trebui să mă duc înapoi? Nu vreau să-i 
deranjez, dacă sunt... 

Vocea mi s-a stins, fiindcă nu ştiam cum să-mi închei 
fraza. 

— Eu zic să te duci. Dacă-i deranjezi, Carl o să ţi-o spună. 
Se topeşte ca un om de zăpadă în cuptor, dar nu-l 
subestima. 

M-am îndreptat din nou spre Carl, care chicotea, amuzat 
de spusele celuilalt bărbat. In prezenţa mea nu zâmbise 
niciodată şi vedeam acum că zâmbetul îi însufleţea chipul, 
scăpându-l de povara multor ani. M-a văzut şi surâsul i-a 
pălit, de parcă ar fi fost un copil pe care-l chemi înăuntru de 
la joacă. 

— Uite-l pe flăcău, a oftat. 

Bărbatul de lângă el m-a privit cu o indiferenţă stranie, 
întinzându-mi mâna. 

— Salut, Flăcău, a zis. 

— Unii îmi spun Joe, am răspuns. 

— Aşa e, a întărit Carl. Joe, scriitorul. 

— De fapt, e Joe, studentul, am subliniat eu. Nu sunt 
scriitor, e doar o temă pentru acasă. 

— Eu sunt Virgil... pictorul, a zis vizitatorul. 

— Pictor gen maeştrii olandezi sau gen Dutch Boy$? am 


6 În original, „Dutch master or Dutch Boy”, unde Dutch Boy este o firmă 
cu sediul central în Cleveland, specializată în zugrăveli. 


e 03 - 


întrebat. 

— Mai ales gen Dutch Boy. Zugrăvesc case şi alte clădiri. 
Dar fac din când în când şi câte un tablou, ca să mă distrez. 

— Nu te lăsa păcălit, Joe, m-a prevenit Carl. Virgil, aici de 
faţă, e un adevărat Jackson Pollock”. E mare păcat că 
dovedeşte lucrul ăsta când zugrăveşte pereţii oamenilor. 

La asta, Carl şi Virgil au râs, dar eu n-am înţeles despre 
ce era vorba. Mai târziu, l-am căutat pe Jackson Pollock pe 
net, să-i văd picturile, care seamănă cu ceva pe care un 
ţânc l-ar asocia cu o farfurie plină cu spaghete şi cu un 
acces de furie. Abia atunci am priceput gluma. 

— Domnule Iverson... am început. 

— Spune-mi Carl, a zis el. 

— Carl, speram c-o să te pot convinge să-mi semnezi 
asta. 

— Ce e? 

— Un mandat. O să-mi permită să-ţi văd dosarul 
procesului, am răspuns, cu voce şovăitoare. Pentru 
biografie, am nevoie de două surse de informaţii paralele. 

— Ah, flăcăul aici de faţă nu crede c-o să fiu sincer cu el, 
i-a spus Carl lui Virgil. Crede c-o să-l ascund pe monstrul 
care stă la pândă în mine. 

Virgil a clătinat din cap şi şi-a ferit privirea. 

— Nu e un semn de lipsă de respect, am zis. E vorba doar 
de o prietenă a mea... Mai degrabă vecină decât prietenă, 
care crede c-o să te înţeleg mai bine dacă pot arunca o 
privire peste hârtiile de la proces. 

— Prietena ta nici că s-ar putea înşela mai mult, a 
intervenit Virgil. Dacă vrei într-adevăr să ştii adevărul 
despre acest Carl, procesul e ultimul lucru demn de luat în 
seamă. 

— E OK, Virg, a spus Carl. La naiba, s-au împlinit treizeci 
de ani de când se tot adună praful pe vechitura aia de 
dosar. Probabil că nici nu mai există. 

Virgil s-a aplecat în faţă şi s-a ridicat încet, folosindu-se 
de braţe ca să se salte din fotoliu, ca un bărbat mult mai 


7 Jackson Pollock (1912-1956), pictor american, reprezentant al 
expresionismului abstract. 


e 64» 


bătrân decât părea să fie. Şi-a netezit cu palma cutele 
pantalonilor şi a înşfăcat mânerul uzat al unui baston, din 
lemn de hicori, sprijinit de perete, alături de el. 

— Mă duc să-mi iau o cafea. Vrei şi tu? 

N-am răspuns, fiindcă am dedus că nu vorbea cu mine. 
Carl a strâns din buze, clătinând din cap în semn că nu, şi 
Virgil s-a îndepărtat mergând într-un stil bine exersat, însă 
nefiresc. Piciorul drept i se îndoia şi i se îndrepta brusc, cu o 
rigiditate mecanică. Am urmărit cu mai multă atenţie 
mişcarea materialului  pantalonului chiar deasupra 
pantofului şi am zărit licărirea inconfundabilă a metalului 
acolo unde ar fi trebuit să fie glezna. 

M-am întors din nou spre Carl, cu sentimentul că-i 
datoram nişte scuze, de parcă l-aş fi făcut mincinos fiindcă 
voiam să-i verific povestea comparând-o cu dosarul - exact 
ceea ce intenţionam să fac. 

— Îmi cer iertare, domnule Iver... Carl. N-am vrut să te 
insult. 

— E-n ordine, Joe. Virgil poate fi uneori prea grijuliu în 
privinţa mea. Ne cunoaştem de foarte multă vreme. 

— Sunteţi rude? 

Carl a căzut o clipă pe gânduri. 

— Suntem fraţi... de foc, nu de sânge. Apoi şi-a îndreptat 
ochii spre fereastră, cu privirea pierdută într-o amintire din 
cauza căreia obrajii lui au rămas fără culoare. Ai un pix? a 
întrebat peste câteva clipe. 

— Un pix? 

— Ca să semnez hârtia pe care-ai adus-o. 

l-am dat formularul şi pixul şi l-am privit semnând. 
Oasele degetelor se zăreau proeminente prin piele şi 
braţele îi erau atât de subţiri, încât îi vedeam fiecare 
muşchi reliefându-se şi contractându-se. Mi-a înapoiat 
hârtia şi eu am împăturit-o şi mi-am pus-o în buzunar. 

— Trebuie să-ţi spun totuşi ceva, a zis, privindu-şi 
degetele, care i se odihneau acum în poală, apoi a 
continuat să-mi vorbească fără să-şi ridice ochii. Când o să 
citeşti dosarul, o să găseşti acolo o mulţime de lucruri, 
chestii cumplite, care te vor îndemna să mă urâăşti. Pe cei 


e 05 - 


din juriu cu siguranţă i-au făcut să mă urască. Dar ţine 
minte că nu cuprinde întreaga mea poveste. 

— Ştiu. 

— Nu ştii, a ripostat cu blândeţe, îndreptându-şi atenţia 
către prosoapele colorate care fluturau pe balconul de 
vizavi. Nu mă cunoşti. Nu încă. 

Am aşteptat să-şi termine ideea, dar s-a mulţumit să se 
holbeze pe fereastră. 

L-am lăsat cu amintirile lui şi m-am îndreptat spre uşa din 
faţă, unde mă aştepta Virgil. A întins mâna, cu o carte de 
vizită între două degete. Am luat-o. Zugrăveli Virgil Gray - 
pentru Spaţii Comerciale şi Rezidentiale. 

— Dacă vrei să afli ce e cu Carl Iverson, trebuie să 
vorbeşti cu mine, a spus. 

— Aţi fost cu el la închisoare? 

Virgil părea să se afle pe o culme a exasperării, vorbea 
pe un ton pe care-l auzisem adesea în baruri, când bărbaţii 
povesteau despre slujbele lor prost plătite şi despre 
nevestele lor cicălitoare - nervoşi, dar acceptându-şi 
situaţia resemnaţi. 

— N-a omorât-o pe fata aia. Şi ceea ce faci tu e o 
aberaţie. 

— Ce? 

— Ştiu ce faci, a zis. 

— Ce fac? 

— Îţi spun că n-a omorât-o pe fata aia. 

— Aţi fost de faţă? 

— Nu. N-am fost. N-o face pe deşteptul. 

Era rândul meu să mă enervez. Abia îl cunoscusem şi 
credea că mă cunoaşte destul de bine ca să mă insulte. 

— După cum văd eu lucrurile, numai doi oameni ştiu ce s- 
a întâmplat: Crystal Hagen şi ucigaşul ei. Oricine altcineva 
spune ceea ce vrea să creadă. 

— Nu era nevoie să fiu de faţă ca să ştiu că n-a omorât-o 
pe fata aia. 

— Au existat şi oameni care l-au crezut nevinovat pe Ted 
Bundy. 


8 Theodore Robert Bundy (1946-1989), criminal în serie, violator, 
e 66 - 


Habar n-aveam dacă e adevărat, dar m-am gândit că 
sună bine. 

— N-a făcut-o el, s-a răstit Virgil, apoi mi-a arătat cu 
degetul numărul de telefon de pe cartea sa de vizită. Sună- 
mă. O să stăm de vorbă. 


pedofil, necrofil şi spărgător american care, între anii 1974 şi 1978, a 
ucis peste treizeci de fete şi femei tinere. 


e 67 œ» 


Capitolul 10 


Mi-am irosit cea mai mare parte a unei săptămâni şi opt 
apeluri telefonice, încercând să scot dosarul penal al lui 
Carl Iverson din biroul avocatului. Mai întâi, recepţionera s- 
a străduit să priceapă ce vreau şi, când a înţeles în sfârşit, 
mi-a spus că, după părerea ei, probabil dosarul fusese 
distrus cu ani în urmă. 

— Oricum, a adăugat, eu nu sunt împuternicită să 
înmânez dosarul unei crime oricărui Tom, Dick sau Harry 
care-l cere. 

Pe urmă mi-a transferat pur şi simplu apelul către 
mesageria vocală a lui Berthel Collins, şeful biroului, unde 
mesajele mele păreau să se prăbuşească în neant. După 
cinci zile fără niciun telefon de răspuns de la Collins, am 
chiulit de la cursurile de după-amiază şi am luat un autobuz 
până în centrul Minneapolisului. 

Când m-a anunţat recepţionera că şeful e ocupat, i-am 
spus că aştept şi m-am aşezat destul de aproape de biroul 
ei ca s-o aud când vorbea la telefon pe şoptite. Am citit 
reviste ca să-mi omor timpul până când am auzit-o, în 
sfârşit, spunându-i cuiva, în şoaptă, că nu mă dau dus. 
Cincisprezece minute mai târziu, a cedat şi m-a condus în 
biroul lui Berthel Collins, un bărbat palid la faţă, cu 
creştetul traversat de un smoc de păr nepieptănat şi cu 
nasul ca o pătlăgea coaptă. Mi-a zâmbit şi mi-a strâns 
mâna de parcă ar fi vrut să-mi vândă o maşină. 

— Deci tu eşti puştiul care mă hărţuieşte, a spus. 

— Înţeleg că aţi primit mesajele mele, am ripostat. 

A părut să se enerveze pentru o clipă, apoi mi-a arătat un 
scaun. 

— Trebuie să-nţelegi că nu ni se telefonează prea des ca 
să ni se ceară să dezgropăm dosare de-acum treizeci de 
ani. Nu depozităm totul în clădirea asta. 

— Dar încă mai aveţi dosarul? 

— O, da, a răspuns. Îl avem. Ni se cere să păstrăm 
dosarele cazurilor de omucidere pe termen nedefinit. Am 


e 68 œ» 


trimis ieri un curier să-l aducă. E chiar aici. 

Mi-a arătat o cutie mare de carton, aşezată lângă perete, 
în spatele meu. Nu mă aşteptasem să fie vorba de atât de 
multe hârtii. Mă gândisem c-o să primesc, probabil, un 
biblioraft plin de documente, nu o cutie. Am socotit de câte 
ore o să fie nevoie ca să citesc totul şi am avut viziunea lor 
umplând un hârdău. Pe urmă am pus la socoteală temele 
pentru alte cursuri, examenele şi lucrările de laborator. M-a 
cuprins brusc ameţeala. Cum aş fi putut face vreodată 
totul? Am început să-mi regret decizia de a cere dosarul; 
trebuia să fie o simplă temă pentru cursul de engleză. 

Mi-am dus mâna în buzunar, am scos mandatul şi i l-am 
întins domnului Collins. 

— Atunci înseamnă că pot lua asta cu mine? 

— Nu în totalitate, a zis. Avem câteva dosare pregătite. 
Trebuie să scoatem toate notițele şi toate documentele 
noastre de lucru înainte ca dosarul complet să părăsească 
biroul ăsta. 

— Cât o să dureze? 

M-am foit pe scaun, încercând să găsesc o poziţie în care 
arcurile pe care le simţeam prin tapiţerie să nu mă mai 
incomodeze. 

— Cum spuneam, azi avem gata câteva documente, a 
zâmbit el. Avem un novice care lucrează la asta. Restul 
dosarului ar trebui să fie gata destul de curând, poate peste 
o săptămână sau două. 

Collins s-a lăsat pe spătarul scaunului său cu tetiere 
laterale şi am observat că acesta era cu vreo zece 
centimetri mai înalt decât celelalte din încăpere şi părea cu 
mult mai confortabil. M-am foit din nou pe al meu, ca să nu- 
mi amorţească picioarele. 

— Oricum, de ce te interesează cazul? a întrebat, 
aşezându-se picior peste picior. 

— Să zicem că viaţa lui Carl Iverson şi vremurile în care 
şi-a trăit-o mi-au trezit interesul. 

— Dar de ce? a pus Collins întrebarea cu sinceritate 
reală. Cazul lui nu e cine ştie ce. 

— Vă este cunoscut? 


e 09 œ» 


— Da, îmi e, a răspuns. În anul ăla lucram aici; eram în 
anul trei la Drept. Avocatul principal, John Peterson, m-a 
cooptat pentru activitatea de documentare. 

S-a întrerupt şi s-a uitat pe lângă mine, către un loc gol 
de pe perete, amintindu-şi detaliile cazului lui Carl. 

— L-am vizitat pe Carl la închisoare de câteva ori şi am 
stat în sală în timpul procesului. A fost primul meu caz de 
omucidere. Da, îl ţin minte. O ţin minte şi pe fată, Crystal 
nu mai ştiu cum. 

— Hagen. 

— Exact. Crystal Hagen, a repetat el, iar expresia feţei lui 
a devenit distantă. Încă mai văd fotografiile - cele pe care 
le-am avut la proces. Până atunci nu mai văzusem 
niciodată fotografii de la locul unei crime. Era pentru prima 
oară. Nu sunt imagini paşnice, precum cele care apar la 
televizor, unde ochii mortului sunt închişi, de parcă ar 
dormi. Nu, nu e deloc aşa. Fotografiile ei erau violente, îţi 
întorceau stomacul pe dos. Încă o mai văd şi azi. 

S-a cutremurat uşor, apoi a continuat: 

— Ştii, Carl ar fi putut face o înţelegere. 

— O înţelegere? 

— În ceea ce priveşte pledoaria. Ar fi putut să pledeze 
pentru vinovăția de crimă de gradul doi. Putea fi eliberat 
condiţionat după opt ani. A refuzat. Risca o condamnare pe 
viaţă dacă era declarat vinovat de crimă de gradul întâi şi a 
refuzat o ofertă de pledoarie pentru crimă de gradul doi. 

— Asta ridică o întrebare care mă tot sâcâie, am zis. 
Dacă e condamnat la închisoare pe viaţă, cum poate fi 
eliberat vreodată condiţionat? 

Collins s-a aplecat în faţă şi s-a scărpinat sub bărbie. Era 
nebărbierit de o zi. 

— Pe viaţă nu înseamnă neapărat până la moarte, a zis. 
În 1980, închisoare pe viaţă însemna să faci şaptesprezece 
ani înainte de a avea dreptul să fii eliberat condiţionat. Mai 
târziu, legea s-a schimbat, termenul era de treizeci de ani. 
Apoi s-a mai făcut o schimbare, aşa că, pentru o crimă 
comisă în timpul unei răpiri sau al unui viol, sentinţa e 
condamnarea pe viaţă fără drept de eliberare condiţionată. 


e 70- 


Practic, Iverson a fost condamnat după legea veche, aşa că 
putea fi eliberat condiţionat după şaptesprezece ani, dar 
poţi să uiţi asta. Odată ce corpul legislativ a lăsat să se 
înţeleagă că violatorii ucigaşi vor rămâne închişi definitiv, 
şansele lui Iverson de eliberare condiţionată s-au evaporat 
aproape complet. Ca să fiu sincer, când am primit telefonul 
tău, l-am căutat pe Iverson pe site-ul Departamentului de 
Corecţie şi am fost cât pe ce să cad de pe scaun când am 
văzut că a ieşit. 

— E pe moarte, de cancer, am spus. 

— Ei, asta explică totul. Internarea într-un azil al închisorii 
poate fi problematică. 

Colţurile gurii i s-au lăsat în jos şi a dat din cap în semn 
că înţelegea situaţia. 

— Ce-a spus Carl că s-a întâmplat în noaptea morţii lui 
Crystal Hagen? 

— Nimic, a răspuns Collins. A spus că n-a făcut-o el - a 
spus că-n după-amiaza aia a băut până şi-a pierdut 
cunoştinţa şi nu-şi aminteşte absolut nimic. La drept 
vorbind, n-a făcut mare lucru ca să ne-ajute să-l apărăm, a 
stat pur şi simplu şi a privit procesul, de parcă s-ar fi uitat la 
televizor. 

— L-aţi crezut când a spus că e nevinovat? 

— N-are importanţă ce-am crezut eu. Nu eram decât un 
referent juridic. Ne-am luptat din greu. Am susţinut că a 
făcut-o iubitul lui Crystal. Asta era teoria noastră. El a fost 
ultimul care-a văzut-o în viaţă. A avut toate ocaziile 
posibile, iar crima a fost pasională. A vrut să se culce cu ea 
- fata l-a refuzat - şi lucrurile au scăpat de sub control. Era 
o teorie cât se poate de bună: un soi de bani din piatră 
seacă, ca să zic aşa. Dar, în final, juriul nu i-a dat crezare, şi 
asta e tot ce contează. 

— Există oameni care-l cred nevinovat, am spus, cu 
gândul la Virgil. 

Collins şi-a lăsat ochii în jos şi a clătinat din cap, 
respingându-mi comentariul de parcă aş fi fost un copil 
naiv. 

— Dacă n-a făcut-o el, e un nenorocit demn de milă. Fata 


e /l œ» 


a fost găsită moartă în depozitul lui de scule. Şi i-au găsit o 
unghie pe treptele verandei lui din spate. 

— l-a smuls o unghie? am întrebat, cutremurându-mă. 

— Era o unghie falsă, o chestie de-aia acrilică. Işi făcuse 
manichiura cu vreo două săptămâni în urmă, pentru prima 
ei reuniune de la şcoală. Procurorul a susţinut că i s-a rupt 
când a târât el cadavrul în magazie. 

— Credeţi c-a omorât-o Carl? 

— Nu mai era nimeni altcineva prin preajmă, a răspuns 
Collins. Iverson a spus pur şi simplu că n-a făcut-o el, dar, 
pe de altă parte, a mai spus şi că era prea beat ca să-şi mai 
aducă aminte de ceva din seara aia. E briciul lui Occam. 

— Briciul lui Occam? 

— Un principiu care spune că, atunci când mai multe 
versiuni au şanse egale să fie adevărate, concluzia cea mai 
simplă e de obicei cea corectă. Delictele de genul 
omuciderilor sunt rareori complicate şi cei mai mulţi 
criminali nu sunt nici pe departe inteligenţi. Ai avut ocazia 
să-l întâlneşti? 

— Pe cine? Pe Carl? Da, el a semnat mandatul. 

— Oh, da, a zis Collins şi s-a încruntat, nemulţumit că-i 
scăpase o deducție atât de evidentă. Ce ţi-a spus? Că e 
nevinovat? 

— Încă n-am discutat despre caz. Încerc s-ajung treptat la 
asta. 

— Mă aştept s-o facă. 

Collins şi-a trecut degetele groase prin păr, scuturându-şi 
puţină mătreaţă pe umeri. 

— Şi, când o s-o facă, o să vrei să-l crezi, a adăugat el. 

— Dar dumneavoastră nu l-aţi crezut. 

— Poate că atunci l-am crezut. Nu sunt sigur. Când e 
vorba de tipi ca el, e greu să-ţi dai seama. 

— Tipi ca el? 

— Carl e pedofil şi nimeni nu spune minciuni mai 
convingătoare decât pedofilii. Se pricep cel mai bine la 
asta. Niciun şarlatan în viaţă nu e în stare să mintă ca ei. 

M-am uitat la Collins fără niciun fel de expresie, fapt care 
l-a îndemnat să continue. 


e /2 œ» 


— Pedofilii sunt monştrii care se plimbă printre noi. 
Criminalii, hoţii, pungaşii, traficanţii de droguri, ăştia pot 
întotdeauna să justifice tot ce-au făcut. În cea mai mare 
parte, delictele sunt urmarea unor sentimente simple, ca 
lăcomia, furia sau gelozia. Nu le iertăm, dar le înţelegem. 
Cu toţii am simţit aşa ceva, într-un moment sau altul. La 
naiba, cei mai mulţi oameni, dacă sunt sinceri, recunosc că, 
în mintea lor, au plănuit ceva ilegal, s-au gândit că ar putea 
să comită crima perfectă şi să scape nepedepsiţi. Orice om 
dintr-un juriu a fost furios sau gelos măcar o dată în viaţă. 
Inţelege sentimentele fundamentale din spatele unui delict 
cum e crima şi pedepseşte omul fiindcă nu şi le-a controlat. 

— Cred că da, am spus. 

— Acum gândeşte-te la un pedofil. Pasiunea lui e sexul 
cu copiii. Cine înţelege asta? Nu poate găsi o justificare 
pentru ce-a făcut. Pentru el nu există nicio explicaţie; e un 
monstru şi o ştie. Şi nu poate admite asta, nici măcar faţă 
de el însuşi. Aşa că ascunde adevărul, îngropându-l atât de 
adânc, încât începe să-şi creadă propriile minciuni. 

— Dar unii pot fi nevinovaţi, nu? am întrebat. 

— Am avut cândva un tip... a început Collins şi s-a 
aplecat în faţă, proptindu-şi coatele pe birou. Era acuzat că 
şi-a violat copilul de zece ani. A reuşit să mă convingă că 
fosta lui soţie a băgat povestea asta în capul puştiului. 
Vreau să spun că l-am crezut fără rezerve. Imi pregătisem 
un interogatoriu nimicitor, cu care să-l fac zob pe băiat. Pe 
urmă, cu vreo lună înainte de proces, au sosit dovezile 
medico-legale. Procurorul m-a chemat în biroul lui şi mi-a 
arătat un clip video făcut de dobitocul ăla, care filmase tot, 
şi era exact aşa cum povestise puştiul că se întâmplase. 
Când i l-am arătat, clientul meu a plâns în neştire, zbierând 
ca un ţânc, nu fiindcă-şi violase copilul şi fusese prins, ci 
fiindcă jura că nu era el. Procurorul îl avea pe nemernic 
înregistrat, acolo erau mutra lui, vocea lui, tatuajele lui, şi 
el voia să cred că era un individ care-i semăna. 

— Aşa că presupuneţi că toţi clienţii dumneavoastră 
acuzaţi de pedofilie mint? 

— Nu, nu toţi. 


e 73» 


— Dar despre Carl, presupuneţi că el a minţit? 

Collins a ezitat, gândindu-se la întrebarea mea. 

— La început am vrut să-l cred pe Iverson. Presupun că 
pe vremea aia nu eram atât de scârbit ca acum. Dar 
dovezile spuneau c-a omorât-o pe fată. Juriul şi-a dat 
seama, şi de-asta a ajuns Iverson la închisoare. 

— E adevărat ce se spune despre pedofilii din închisoare? 
am întrebat. Că sunt snopiţi în bătaie şi alte chestii? 

Collins şi-a ţuguiat buzele şi a dat din cap. 

— Da, e adevărat. Inchisoarea îşi are propriul lanţ trofic. 
Clienţii mei care-au fost prinşi beţi la volan întreabă: „De ce 
trebuie să fiu pedepsit? Nu e ca şi cum aş fi jefuit pe 
cineva”. Pungaşii şi spărgătorii spun: „Nu e ca şi cum aş fi 
omorât pe cineva”. Criminalii spun: „Măcar nu-s pedofil; nu 
e ca şi cum aş fi violat un copil”. Tipii ca Iverson n-au cu 
cine să se compare. Nimeni nu e mai ticălos ca ei, şi asta-i 
pune la baza lanţului trofic. In plus, şi-a ispăşit pedeapsa la 
închisoarea Stillwater. Nu e loc mai diabolic decât ăla. 

Renunţasem la orice încercare de a sta confortabil pe 
mizeria aia de scaun, dându-mi seama că e incomod fiindcă 
aşa fusese conceput - ca mod de încurajare a vizitelor cât 
mai scurte. M-am ridicat şi mi-am frecat partea din spate a 
coapselor. S-a ridicat şi Collins şi a ocolit biroul. A luat din 
cutie două dosare şi mi le-a dat. Pe unul scria „alegerea 
juriului”, iar pe celălalt, „pronunţarea sentinţei”. 

— Pe-astea poţi să le iei, a zis, şi cred că te pot lăsa să iei 
şi transcrierea procesului. 

— Transcrierea procesului? 

— Da, pentru toate cazurile de crimă de gradul întâi se 
face automat un apel. Stenograful curţii pregăteşte o 
transcriere a procesului, a absolut tot ce s-a spus, cuvânt 
cu cuvânt. La Curtea Supremă există un exemplar, aşa că 
azi îl poţi primi pe al tău. 

S-a îndreptat din nou spre cutie şi a scos şase volume cu 
coperte moi, pe care mi le-a pus rând pe rând în braţe, 
alcătuind un teanc de hârtii de peste treizeci de centimetri 
înălţime. 

— Astea te vor ţine ocupat o vreme. 


e 74- 


M-am uitat la toate cărţile şi dosarele din braţele mele, 
simţindu-le greutatea, în vreme ce domnul Collins mă 
conducea spre uşă. Odată ajuns acolo, m-am întors spre el. 

— Ce-o să găsesc în cărţile astea? l-am întrebat. 

A oftat, şi-a scărpinat din nou bărbia şi a ridicat din 
umeri. 

— Probabil niciun lucru pe care nu-l ştii deja. 


e 7/5» 


Capitolul 11 


În autobuzul care mă ducea spre casă, am răsfoit cele 
şase volume ale transcrierii şi am înjurat într-o şoaptă abia 
auzită. Reuşisem să-mi fac rost de mai multe materiale de 
citit pentru acea singură temă decât pentru toate temele 
de la celelalte cursuri luate laolaltă. Şi era deja prea târziu, 
nu mai puteam să renunţ la curs fără să-mi stric urât 
media. Trebuia să termin cât de curând notițele despre 
interviu şi primul capitol al biografiei lui Iverson - pe lângă 
toate celelalte teme - şi habar n-aveam cum aş fi putut 
parcurge transcrierea procesului, în întregime, în timpul 
rămas. 

Mi-a atârnat în rucsac, grea de parcă ar fi fost scrisă pe 
plăcuţe de piatră, pe tot lungul drum pe jos din staţia de 
autobuz până în apartamentul meu. Odată ajuns, mi-am 
scos cheia şi am dat s-o rotesc în broască, dar m-am oprit 
când am auzit, din apartamentul Lilei, sunetele mătăsoase 
ale muzicii spaniole cântate la chitară. Transcrierea îmi 
oferea un pretext ca să trec s-o salut. La urma urmelor, 
reprezenta contribuţia ei la proiectul ăla donchihotesc. Plus 
că-mi doream într-adevăr s-o revăd. Atitudinea ei, gen lasă- 
mă-dracului-în-pace, mă momise. A deschis uşa, desculţă şi 
îmbrăcată în nişte pantaloni scurţi care abia se zăreau de 
sub tivul unui tricou Twins, prea mare pentru ea. Nu mi-am 
putut împiedica ochii să coboare imediat spre picioarele ei, 
pentru o foarte scurtă privire, care totuşi n-a scăpat 
neobservată. Lila s-a uitat la mine ridicând din sprânceană. 
Fără să zică nimic, nici „bună” nici „ce s-a-ntâmplat?”. Doar 
o sprânceană înălţată, una singură. Asta m-a derutat al 
naibii de tare. 

— Am... ăă... fost azi la biroul avocatului, m-am bâlbâit. 
Am luat transcrierea întregului proces. 

Mi-am deschis rucsacul şi i-am arătat dovada faptei mele 
eroice. 

A rămas înţepenită în uşă, uitându-se în sus, la mine, fără 
să mă invite înăuntru şi fără nicio altă reacţie în afara 

e 70 - 


sprâncenei ridicate. În schimb, m-a studiat de parcă ar fi 
vrut să-mi evalueze intruziunea, a ridicat din umeri şi s-a 
întors în apartament, lăsând uşa întredeschisă. Am urmat-o 
înăuntru, unde mirosea uşor a pudră de talc şi a vanilie. 

— Ai citit-o deja? m-a întrebat. 

— Abia am făcut rost de ea. l-am pus primul volum pe 
masă, lăsându-l să cadă cu zgomot, ca să se vadă cât de 
greu e. N-am idee de unde să-ncep să citesc chestiile astea, 
am adăugat apoi. 

— Porneşte de la pledoaria de început. 

— De la ce? 

— De la pledoaria de început. 

— Asta trebuie să fie pe undeva, prin primele pagini, nu? 
am întrebat, cu un zâmbet larg. 

Ea a deschis unul dintre dosare şi a început să-l 
răsfoiască. 

— De unde ştii de pledoarii de început şi de alte chestii? 
Eşti studentă la Drept? A 

— Poate, mi-a răspuns, pe un ton prozaic. In liceu am luat 
parte la simularea unui proces. Avocatul care ne-a instruit a 
spus că pledoaria de început trebuie să redea povestea 
cazului - ca şi cum ai sta la tine acasă, în camera de zi, de 
vorbă cu nişte prieteni. 

— Ai luat parte la simularea unui proces? 

— Da, a murmurat, ducându-şi degetele la gură ca să le 
umezească şi continuând apoi să întoarcă pagini. Dacă totul 
merge bine, nu m-ar deranja s-ajung cândva la Drept. 

— Eu încă nu m-am hotărât în privinţa specializării, dar 
mă gândesc la jurnalism. E exact ceea ce... 

— Am găsit-o. 

Lila s-a ridicat, îndoind paginile din faţă sub coperta din 
spate, ca să poată ţine dosarul într-o singură mână. 

— Tu o să fii juriul, a hotărât ea. Stai pe canapea. Şi eu o 
să fiu procurorul. 

M-am aşezat în mijlocul canapelei sale şi mi-am întins 
braţele în lateral, sprijinindu-mi-le de spătar. Ea s-a postat 
în faţa mea, în picioare, şi a citit câteva rânduri în gând, ca 
să intre în pielea personajului. Şi-a scos pieptul în faţă, 


e /7 œ» 


trăgându-şi umerii înapoi, şi a început să vorbească. Şi, pe 
măsură ce vorbea, am văzut cum dispare spiriduşul din ea, 
pentru ca din umbra lui să apară o femeie destul de 
încrezătoare în sine şi de echilibrată ca să capteze atenţia 
unui juriu. 

— „Doamnelor şi domnilor juraţi, dovezile aduse în acest 
caz vă vor demonstra că în data de 29 octombrie 1980, 
inculpatul... 

Aici Lila şi-a fluturat braţul cu graţia unui fotomodel dintr- 
o emisiune-concurs, arătând către un scaun gol dintr-un 
colţ. 

— ...Carl Iverson a violat şi a ucis o fată de paisprezece 
ani, pe nume Crystal Marie Hagen. 

Citea mergând încet de colo-colo prin faţa mea, 
ridicându-şi privirea de pe hârtie cât de des putea, ca să 
mă privească în ochi, ca şi cum chiar aş fi făcut parte dintr- 
un juriu. 

— În ultimul an, Crystal Hagen a fost o fată de 
paisprezece ani fericită şi vioaie, un copil frumos, iubit de 
familie şi entuziasmat de faptul că făcea parte din echipa 
de majorete a liceului Edison. (Lila s-a întrerupt şi şi-a 
coborât glasul, creând un efect dramatic.) Dar, doamnelor 
şi domnilor, veţi afla că, în viaţa lui Crystal Hagen, nu era 
totul minunat. Veţi vedea extrase din jurnalul acestei fete, 
care scrie despre un bărbat pe nume Carl Iverson, vecinul 
familiei ei. Veţi vedea că, în jurnal, îl numeşte «perversu' de 
alături». Scrie că acest Carl Iverson stătea la fereastra lui, 
holbându-se la ea când îşi exersa mişcările de majoretă în 
curtea din spate. Veţi vedea că, tot în jurnal, povesteşte un 
incident petrecut când era împreună cu prietenul ei, un 
tânăr pe nume Andy Fisher, pe care l-a cunoscut la cursul 
de dactilografie din liceu. Într-o noapte, Crystal şi Andy se 
aflau în maşina parcată pe aleea dintre casa ei şi casa lui 
Iverson. Opriseră în capătul aleii, departe de orice ochi 
iscoditori, unde se sărutau şi se mângâiau, cum fac 
puştanii. În momentul acela, inculpatul, Carl Iverson, s-a 
apropiat de maşină ca un monstru dintr-un film de groază şi 
s-a uitat la ei pe geam. S-a uitat la cei doi, care... ei bine, să 


e 78 œ» 


zicem că aveau o experienţă... sexuală. Un cuplu de 
copilandri care-şi pierdeau vremea prostindu-se. Şi Carl 
Iverson i-a surprins; îi privea cu atenţie. S-ar putea să nu 
consideraţi asta ceva chiar atât de rău, dar pentru Crystal 
Hagen a fost totuna cu sfârşitul lumii. Vedeți 
dumneavoastră, Crystal avea un tată vitreg, un bărbat cu 
adevărat evlavios, pe nume Douglas Lockwood. Va depune 
mărturie în acest proces. Crystal era majoretă fără să se 
bucure de acordul domnului Lockwood. Nici ideea că, la 
paisprezece ani, ea avea un prieten nu era pe placul lui. 
Aşa că stabilise pentru Crystal nişte reguli care să apere 
reputaţia familiei şi castitatea ei. Îi spusese că, dacă nu le 
respectă, n-o să mai poată fi majoretă. Şi că, dacă le 
nesocoteşte într-o măsură prea mare, o s-o trimită la o 
şcoală particulară, monahală. Doamnelor şi domnilor, ceea 
ce făcea ea, în acea noapte, în maşină, cu Andy Fisher, 
încălca acele reguli. Carl Iverson s-a folosit de ceea ce a 
văzut atunci pe alee ca s-o şantajeze pe Crystal, s-o oblige 
să... ei bine... să accepte ce-i cerea el; există dovezi în 
acest sens. Ştiţi, la scurt timp după incidentul nocturn de 
pe alee, Crystal a scris în jurnalul ei că un bărbat o sileşte 
să facă lucruri pe care ea nu le vrea - lucruri de natură 
sexuală. E drept că, în jurnal, Crystal nu spune clar că 
bărbatul care o ameninţă e Carl Iverson, dar, după ce veţi 
citi ce-a scris, în mintea dumneavoastră nu vor mai exista 
îndoieli în privinţa identităţii acelui bărbat. 

Lila şi-a rărit cadenţa cuvintelor şi şi-a coborât vocea 
aproape până la o şoaptă, iar discursul a devenit dramatic. 
Braţele mi s-au mutat de pe spătarul canapelei pe 
genunchi, când m-am aplecat ca s-o pot auzi. 

— In după-amiaza crimei, Andy Fisher a adus-o acasă, cu 
maşina lui, de la şcoală. S-au sărutat de rămas-bun, şi Andy 
a plecat. Crystal era singură în toată casa. Ştim că, după 
plecarea lui Andrew, fata s-a dus în locuinţa inculpatului. 
Poate a mers acolo ca să-l înfrunte. Vedeţi dumneavoastră, 
în acea după-amiază, Crystal s-a întâlnit cu consiliera ei 
şcolară şi a aflat că, pentru ceea ce îi făcea, Carl Iverson 
putea ajunge la închisoare. Sau poate a mers acolo sub 


e 79 œ 


ameninţarea unei arme, fiindcă ştim că, în dimineaţa 
aceleiaşi zile, el şi-a cumpărat un pistol de la surplusurile 
armatei. Nu ştim exact cum a ajuns Crystal în casa lui 
Iverson, dar ştim că a fost acolo, fiindcă există o dovadă pe 
care o voi prezenta peste câteva minute. Şi ştim că, odată 
ce a ajuns acolo, totul a început să meargă cumplit de rău 
pentru Crystal Hagen. Ea plănuise să se răzbune pe Iverson 
- să-l trimită la închisoare, dacă nu înceta cu amenințările şi 
cu abuzul. lar el, fireşte, avea cu totul alte planuri. 

Lila s-a oprit locului şi a încetat să pretindă că e 
procurorul. S-a aşezat pe canapea, lângă mine, fără să-şi ia 
ochii de la transcrierea procesului. Când a vorbit din nou, a 
părut cuprinsă de o tristeţe profundă. 

— Carl Iverson a violat-o pe Crystal Hagen. Şi, când a 
terminat cu ea - după ce a luat orice altceva putea lua de 
la ea - i-a luat şi viaţa. Doamnelor şi domnilor, e nevoie de 
mult timp ca să omori pe cineva prin strangulare. E o 
moarte lentă, oribilă. Carl Iverson a trebuit să înfăşoare 
cablul acela în jurul gâtului lui Crystal Hagen, să-l strângă 
cu putere şi să-l ţină aşa cel puţin două minute. Şi în fiecare 
secundă s-ar fi putut răzgândi. Dar el a continuat să tragă 
de cablu, l-a ţinut strâns în jurul gâtului fetei până ce s-a 
convins că e moartă, că nu şi-a pierdut doar cunoştinţa. 

Lila a tăcut, s-a uitat la mine îndurerată, de parcă aş fi 
fost, cumva, o extensie a lui Carl, de parcă în mine ar fi trăit 
o sămânță a faptei lui monstruoase. Am clătinat din cap. Ea 
a început să citească din nou. 

— Crystal s-a luptat pentru viaţa ei. Ştim că aşa a fost, 
fiindcă una dintre unghiile ei false s-a rupt în timpul luptei. 
A fost găsită pe treptele de la ieşirea casei lui Iverson. 
Unghia a căzut când el a târât cadavrul către magazia cu 
scule. Acolo l-a lăsat să cadă pe podea, ca pe un sac cu 
gunoi. Pe urmă a încercat să-şi ascundă crima de restul 
lumii, incendiind magazia, crezând că temperatura ridicată 
şi flăcările vor distruge dovada faptei sale. După ce s-a 
folosit de un chibrit ca să dea foc acelei construcţii vechi, s- 
a întors în casă şi a băut dintr-o sticlă de whisky până ce şi- 
a pierdut cunoştinţa. 


e 80 œ» 


Când au ajuns maşinile pompierilor la faţa locului, 
magazia era în întregime cuprinsă de flăcări. După ce a 
găsit trupul fetei în resturile care ardeau mocnit, poliţia a 
bătut la uşa lui Iverson, însă el n-a răspuns. Au presupus că 
nu e nimeni acasă. Detectivul Tracer s-a întors în dimineaţa 
următoare cu un mandat de percheziţie şi l-a găsit pe 
Iverson pe canapea, încă fără cunoştinţă, cu o sticlă goală 
de whisky într-o mână şi cu un pistol de calibrul .45 în 
apropierea celeilalte. Doamnelor şi domnilor, veţi vedea 
fotografii care vă vor întoarce stomacul pe dos. Imi cer de 
pe acum scuze pentru ceea ce vi se va pune în faţa ochilor, 
dar e necesar să înţelegeţi ce s-a întâmplat cu Crystal 
Hagen. Jumătatea de jos a corpului său a ars atât de rău, 
încât unele părţi au devenit de nerecunoscut. Tabla de pe 
acoperişul magaziei a căzut peste ea, acoperindu-i partea 
de sus a trupului, protejând-o de cel mai mare rău pe care 
i-l putea face focul. Acolo, îndoită sub piept, îi veţi vedea 
mâna stângă - nearsă. Şi pe mâna aceea veţi remarca 
unghiile acrilice de care era atât de mândră, unghiile pe 
care şi le pusese ca să meargă cu Andy Fisher la prima ei 
reuniune şcolară dansantă. Veţi observa şi că una dintre ele 
îi lipseşte, cea ruptă când s-a luptat cu Carl Iverson. 
Doamnelor şi domnilor, după ce veţi vedea toate dovezile 
din acest caz, mă voi întoarce aici, să vă vorbesc iarăşi şi să 
vă cer să pronunţaţi, pentru Carl Albert Iverson, verdictul 
de vinovăţie de crimă de gradul întâi.” 

Lila şi-a pus transcrierea procesului în poală şi a aşteptat 
să se stingă ecoul cuvintelor. 

— Ce ticălos bolnav, a spus. Nu-mi vine să cred că poţi 
sta lângă tipul ăsta fără să-ţi doreşti să-l ucizi. N-ar fi 
trebuit lăsat să iasă din închisoare. Ar fi trebuit să 
putrezească în cea mai întunecoasă, mai rece şi mai umedă 
celulă de-acolo. 

M-am aplecat uşor către ea, imitându-i poziţia şi 
sprijinindu-mi o mână de perna de lângă piciorul ei. Dacă 
mi-aş fi răsfirat degetele, aş fi atins-o. Gândul ăsta mi-a 
scos orice altceva din minte, dar ea n-a observat. 

— Cum e... să vorbeşti cu el? m-a întrebat. 


e 81 œ» 


— E un om bătrân, am răspuns. Bolnav, vlăguit şi sfrijit 
ca o scândură. E greu să-l vezi pe el în tot ceea ce ai citit. 

— Când o să scrii despre el, ai grijă să spui toată 
povestea. Nu scrie doar despre un bătrân slăbit, care 
moare de cancer. Povesteşte despre beţivul degenerat 
care-a ars o fată de paisprezece ani. 

— Am promis c-o să scriu adevărul. Şi asta o să fac. 


e 82 œ» 


Capitolul 12 


Luna octombrie s-a scurs cu viteza şi tumultul apelor 
unui râu de munte, prăvălite la vale. Una dintre 
barmaniţele lui Molly a fost nevoită să demisioneze, fiindcă 
bărbatul ei a prins-o flirtând cu clienţii, în speranţa unor 
bacşişuri mai bune. Molly mi-a cerut să o înlocuiesc până 
găseşte pe altcineva. N-am putut s-o refuz, fiindcă aveam 
nevoie să câştig cei trei mii de dolari irosiţi pe cauţiunea 
mamei. Aşa că, în cea mai mare parte a lunii, am lucrat, în 
nopţile de marţi până joi, în spatele barului, iar în cele din 
weekend la uşă. In plus, am avut examenele de la 
jumătatea semestrului la economie şi sociologie. M-am 
obişnuit să citesc numai rândurile subliniate din manuale - 
din manualele mele vechi - cu speranţa că foştii lor 
posesori ştiuseră ce trebuie să-nveţi pentru examene. 

In dosarul cu sentinţa lui Carl am găsit un document care 
s-a dovedit a fi un dar ceresc. Era un raport care conţinea 
rezumatul vieţii lui din South St. Paul, unde crescuse: îi 
prezenta familia, micile delicte neînsemnate, hobby-urile, 
educaţia. Se referea, tangenţial şi concis, la serviciul lui 
militar şi menţiona că fusese eliberat onorabil din armată, 
după ce servise în Vietnam şi fusese decorat de două ori cu 
Inima Purpurie şi o dată cu Steaua de Argint. Mi-am notat 
că e cazul să explorez, în profunzime, perioada serviciului 
său militar. În octombrie l-am vizitat de două ori, chiar 
înainte de termenul la care trebuia să-mi predau 
însemnările şi primul capitol. Am reuşit să-l scriu, 
amestecând informaţii din raport cu amănunte din notițele 
mele - presărate din belşug cu licenţele mele poetice. 

După ce mi-am predat tema, n-am mai trecut pe la 
Hillview decât după Halloween, o sărbătoare pe care 
ajunsesem s-o detest. M-am costumat în paznic, aşa cum 
făcusem în fiecare zi de Halloween de când împlinisem 
optsprezece ani, şi mi-am ocupat postul de lucru, la uşa lui 
Molly. In noaptea aia am pus capăt unei singure încăierări, 
când Superman a apucat-o de fund pe Raggedy Ann - dacă 

e 63 + 


ea fusese stripteuză, era de aşteptat - motiv pentru care 
prietenul ei, Raggedy Andy”, l-a pocnit pe omul de oţel, 
trântindu-l la podea. L-am scos pe Raggedy Andy pe uşă 
afară. Raggedy Ann m-a urmat, aruncându-mi în trecere un 
zâmbet timid, de parcă bătaia făcuse parte din planul ei de 
la bun început, genul de confirmare la care sperase când îşi 
îndesase amplele părţi cărnoase în costumul ăla minuscul. 
Detestam Halloweenul. 

Vremea rea s-a instalat de-a binelea în prima zi de 
noiembrie, ziua când m-am dus iarăşi la Hillview. 
Temperatura abia dacă urca până la minus un grad; 
frunzele moarte se adunau la colţurile clădirilor şi în jurul 
tomberoanelor, unde vântul îşi schimba direcția. 
Telefonasem dimineaţă ca să-ntreb dacă-l pot vizita pe 
Carl, fiindcă habar n-aveam cum evoluează cancerul de 
pancreas. L-am găsit la locul lui obişnuit, uitându-se pe 
fereastră. O pătură în carouri îi acoperea genunchii, avea 
ciorapi groşi, de lână, în botoşii de bumbac şi indispensabili 
lungi sub halatul albastru. Mă aştepta, aşa că rugase o 
infirmieră să aducă un scaun confortabil lângă scaunul lui 
cu rotile. Din reflex, sau din obişnuinţă, i-am strâns mâna 
când m-am aşezat, şi degetele lui subţiri mi-au alunecat din 
palmă, reci şi flasce, ca algele putrede. 

— Am crezut că m-ai uitat, a spus. 

— A fost un semestru aglomerat, i-am răspuns, scoțând 
micul meu reportofon digital. Te deranjează? E mai uşor 
decât să iau notițe. 

— E spectacolul tău. Eu nu fac nimic altceva decât să-mi 
omor timpul. 

A chicotit după gluma sinistră pe care o făcuse. 

Am deschis reportofonul şi l-am rugat pe Carl să continue 
de unde rămăsese la prima noastră întâlnire. In timp ce-şi 
istorisea povestea, m-am trezit dezmembrând-o în fărâme 
de informaţie pe care le-am răsfirat ca pe piesele unui 
puzzle pe o masă. Pe urmă am încercat să le reasamblez 
astfel încât să explice naşterea şi viaţa unui monstru. Ce 


? Raggedy Ann şi Raggedy Andy sunt păpuşi de cârpă, personaje din 
poveştile scriitorului american Jonny Gruelle (1880-1938). 
e 84» 


anume, din copilăria sau din adolescenţa lui, plantase 
sămânţa care avea să-l definească într-o bună zi drept 
criminal? Trebuia să existe un secret. Lui Carl Iverson 
trebuia să i se fi întâmplat ceva care să-l deosebească de 
restul speciei umane, de mine. La prima noastră întâlnire 
îmi ţinuse acea predică despre sinceritate, iar acum îmi 
povestea despre educaţia lui stil  Las'-pe-Beaver'W, 
ascunzând tot timpul acea tangentă neguroasă care îi 
strămutase lumea pe o axă de neînțeles pentru noi, ceilalţi. 
Voiam să strig: „Vrăjeală!” În schimb, dădeam din cap, îl 
îndemnam să continue şi ascultam vopsindu-şi în alb coaja 
de ou a lumii. 

La un moment dat, în cea de a doua oră a interviului, a 
spus: 

— Şi atunci m-a invitat guvernul să merg în Vietnam. 

In sfârşit, mi-am spus, iată un eveniment care ar putea 
explica apariţia monstrului. Carl obosise după ce vorbise 
atâta timp, aşa că şi-a pus mâinile în poală, s-a lăsat pe 
spate în scaunul cu rotile şi a închis ochii. l-am privit 
cicatricea de pe gât pulsând la trecerea sângelui prin artera 
carotidă. 

— Din Vietnam ai cicatricea asta? l-am întrebat. 

Şi-a atins gâtul. 

— Nu, cu asta m-am ales în închisoare. Un psihopat din 
Frăția Ariană a încercat să-mi taie capul. 

— Frăția Ariană? Aştia nu sunt albi? 

— Ba da, a zis. 

— Credeam că oamenii din aceeaşi rasă se apără unii pe 
alţii în închisoare. 

— Nu când e vorba de un condamnat pentru maltratarea 
copiilor, ca mine. Bandele au drepturi asupra condamnaților 
pentru infracţiuni sexuale din rasa lor. 

— Drepturi? 

— În închisoare, violatorii au cele mai mici şanse de 
supravieţuire. Dacă îţi merge prost, îţi verşi nervii pe-un 
violator; dacă trebuie să-ţi câştigi dreptul de a-ţi tatua o 


1 Leave it to Breaver, film şi serial TV american despre un băiat 
iscoditor şi adesea naiv, Theodore „The Beaver” Cleaver. 


e 85» 


lacrimă sub ochi, ca semn că eşti un tip dur, nu vezi de ce 
n-ai ucide un violator; dacă ai nevoie de-o târfă... ei, 
înţelegi cum stau lucrurile. 

M-am înfiorat în sinea mea, dar mi-am păstrat calmul, ca 
să nu-mi vadă repulsia. 

— Într-o zi, cam la trei luni după ce-am ajuns la 
Stillwater, eram în drum spre cină. E cel mai periculos 
moment al zilei. Trimit două sute de oameni o dată în sala 
de mese. În îngrămădeala aia, se scot cuţitele. Nu 
urmăreşte nimeni ce fac alţii şi cui îi fac. 

— Nu există un loc unde poţi fi apărat de ceilalţi? Oh... 
cum se numeşte... arest protejat, sau cam aşa ceva? 

— Izolare, a zis el. Prescurtat izo. Da, aş fi putut cere să 
fiu ţinut la izo, dar n-am făcut-o. 

— De ce? 

— Pentru că, în acel moment al vieţii mele, n-avea prea 
mare importanţă dacă trăiesc sau mor. 

— Şi cum ai căpătat cicatricea? 

— Era acolo o namilă de om pe nume Slattery, care a 
încercat să mă facă să... ei, să zicem că era dornic de 
companie. A spus că-mi taie gâtul dacă nu fac ce vrea el. l- 
am răspuns că mi-ar face o favoare. 

— Şi ţi-a tăiat gâtul? 

— Nu. Nu aşa merg lucrurile. El era şef, nu lucrător. A pus 
la treabă un boboc, un puşti care voia să-şi facă un nume. 
N-am văzut când s-a întâmplat. Am simţit un lichid cald 
prelingându-mi-se pe umăr. Mi-am dus mâna la gât şi am 
simţit cum îmi ţâşnea sângele. Am fost la un pas de 
moarte. După ce m-au bandajat, m-au obligat să merg la 
izo. În cea mai mare parte a celor treizeci de ani, am stat în 
locul ăla: în zgomot, înconjurat de beton aproape în fiecare 
ceas al zilei. Te poate scoate din minţi. 

— Ţi-ai cunoscut „fratele” în închisoare? am întrebat. 

— Fratele? 

— Pe Virgil - aşa-l cheamă, nu? 

— A, Virgil. 

A respirat adânc, parcă pregătindu-se să ofteze, şi un val 
de durere l-a cutremurat. | s-au albit degetele când şi le-a 


e 86 - 


încleştat de marginile scaunului. 

— Cred... a spus, respirând sacadat, de parcă ar fi fost o 
femeie care năştea, în timp ce aştepta să-i dispară durerea. 
Povestea asta... trebuie amânată... rămâne pe altă zi. 

A chemat o infirmieră cu un gest al mâinii şi a rugat-o să- 
i aducă medicamentele. 

— Mă tem... c-o să adorm... cât de curând, a mai zis el. 

l-am mulţumit pentru timpul acordat, mi-am luat rucsacul 
şi reportofonul şi m-am îndreptat spre ieşire. M-am oprit 
puţin la recepţie, ca să-mi scot portofelul şi să caut cartea 
de vizită primită de la Virgil Gray. Venise timpul să aflu ce 
are de spus singura persoană din lume care-l credea pe 
Carl nevinovat, singura voce care mă contrazicea după ce 
trăsesem concluzia că Iverson fusese pedepsit pe bună 
dreptate. În timp ce scoteam dreptunghiul mic de carton, 
Janet s-a aplecat peste tejghea şi mi-a şoptit: 

— Azi nu şi-a luat analgezicele. A vrut să aibă mintea 
limpede la sosirea ta. Probabil că mâine o să doarmă toată 
ziua. 

N-am răspuns. N-am ştiut ce să spun. 


e 387 œ» 


Capitolul 13 


Trecuseră două săptămâni de când un telefon primit de 
la biroul avocatului mă înştiinţase că pregătiseră pentru 
mine şi restul dosarului lui Carl Iverson. Mă simţeam 
stânjenit din cauza asta pentru că încă nu mă dusesem să-l 
iau. Dacă Virgil Gray nu mi-ar fi propus să ne întâlnim în 
centrul oraşului, cutia ar fi rămas probabil tot acolo. Tema 
asta îmi consuma deja destul timp şi fără să citesc un teanc 
de hârtii care-mi ajungea până la genunchi. Dar când l-am 
sunat, Virgil a sugerat ca loc de întâlnire o curte mică, de 
lângă clădirea guvernului din centrul Minneapolisului. Şi era 
deja acolo la sosirea mea, aşezat pe o bancă de la 
marginea curţii, cu bastonul sprijinit de piciorul teafăr. M-a 
privit traversând curtea fără să-mi facă vreun semn cu 
mâna sau să-mi dea astfel de înţeles că mă observase. 

— Domnule Gray. 

l-am întins mâna; mi-a strâns-o cu entuziasmul pe care ti- 
| trezeşte un rest de broccoli lăsat în farfurie. 

— Vă sunt recunoscător fiindcă aţi acceptat să ne 
întâlnim. 

— De ce-i scrii povestea? m-a întrebat direct, fără 
menajamente. 

Vorbise fără să mă privească, cu ochii la fântâna din 
mijlocul curţii. 

— Poftim? am spus. 

— De ce scrii povestea lui? De ce te interesează? 

M-am aşezat pe bancă, lângă el. 

— V-am spus. E o temă pentru cursul de engleză. 

— Da, dar de ce l-ai ales pe el? Poţi să scrii despre oricine 
altcineva. La naiba, ai putea şi să inventezi o poveste. 
Profesorul tău nu şi-ar da niciodată seama că nu e reală. 

— De ce să nu scriu despre Carl? am întrebat. Are de 
spus o poveste interesantă. 

— Pur şi simplu te foloseşti de el. Carl a fost nedreptăţit 
mai mult decât o merită orice om. Nu cred că e corect să 
faci ce faci tu. 


e 88 œ» 


— Păi, dacă a fost nedreptăţit, cum ziceţi, nu e bine să-i 
spună cineva povestea? 

— Atunci asta faci? m-a întrebat, iar fiecare cuvânt pe 
care-l rostea mustea de sarcasm. Asta e povestea pe care-o 
spui? O să scrii c-a fost nedreptăţit, că l-au condamnat 
pentru o crimă pe care n-a comis-o? 

— Incă n-am scris nicio poveste. Incă mă străduiesc să-mi 
dau seama despre ce anume e povestea asta. De-aia am 
vrut să vă văd. Spuneţi că e nevinovat. 

— Chiar este. 

— Ei bine, deocamdată sunteţi singurul care-o spune. 
Juriul, procurorul şi, la naiba, chiar şi avocatul lui îl cred 
vinovat. 

— Asta nu face din părerea lor un adevăr. 

— N-aţi venit să-l susţineţi pe Carl la proces. N-aţi depus 
mărturie. 

— Nu m-au lăsat. Am vrut să depun mărturie, dar nu m- 
au lăsat. 

— De ce nu v-au lăsat? 

Virgil şi-a înălţat privirea spre cerul de culoarea cenuşii. 
Copacii din jurul curţii fuseseră dezgoliţi până la scheletele 
lor de iarnă şi un vânt rece mătura pietrele pavajului şi-mi 
sufla în ceafă. 

— Avocaţii lui, a răspuns Virgil, nu m-au lăsat să-i 
vorbesc juriului despre Carl. Au zis că, dacă aş fi depus 
mărturie, ar fi fost o dovadă a caracterului său. Le-am spus 
că tocmai asta ar fi fost. Juriul trebuia să-l cunoască pe 
adevăratul Carl, nu mormanul de minciuni azvârlite de 
procuror cu lopata. Ei au susţinut că, dacă aş fi vorbit 
despre caracterul lui, ar fi făcut-o şi procurorul, ar fi spus că 
bea toată ziua, că nu era în stare să păstreze o slujbă, tot 
rahatul de soiul ăsta. 

— Şi ce aţi fi povestit, dacă aţi fi depus mărturie? 

Virgil s-a întors spre mine şi m-a privit fix, cântărindu-mă 
încă o dată cu ochii lui suri, în care se reflectau norii. 

— L-am cunoscut pe Carl Iverson în Vietnam, în 1967. 
Eram nişte puştani proşti, abia ieşiţi dintr-un centru de 
pregătire a recruţilor. Am fost împreună într-un tur prin 


q 89 œ» 


junglă - unde-am făcut şi am văzut lucruri pe care nu le 
poţi explica unor oameni care n-au fost acolo. 

— Şi în timpul acelui tur aţi ajuns să-l cunoaşteţi atât de 
bine, încât să puteţi spune, fără absolut niciun dubiu, că n-a 
ucis-o pe Crystal Hagen? E un soi de pacifist? 

Virgil şi-a îngustat ochii de parcă s-ar fi pregătit să-mi 
tragă un pumn în nas. 

— Nu, a răspuns. Carl Iverson nu e pacifist. 

— Deci a omorât oameni în Vietnam. 

— Da, a omorât. A omorât o grămadă de oameni. 

— Înţeleg de ce n-a vrut avocatul apărării să depuneţi 
mărturie. 

— Era război. În război omori oameni. 

— Totuşi nu pricep cum l-aţi fi ajutat pe Carl povestindu-i 
juriului că a omorât oameni în război. Eu m-aş fi gândit că, 
dacă aş fost la război şi aş fi ucis - cum aţi spus, o grămadă 
de oameni - mi-ar fi venit uşor să ucid din nou. 

— Nu înţelegi multe. 

— Atunci faceţi-mă să înţeleg, am spus, din ce în ce mai 
frustrat. De-asta mă aflu aici. 

Virgil a stat câteva clipe pe gânduri, apoi şi-a dus mâinile 
la genunchiul drept, a prins între degete materialul 
pantalonilor şi l-a tras în sus, dezgolind proteza de metal 
lucios pe care o întrezărisem când ne-am cunoscut. Piciorul 
artificial se prelungea până la jumătatea coapsei, având o 
rotulă de plastic deasupra unei balamale cu arc de 
dimensiunile unui pumn. Virgil s-a bătut cu palma peste 
gamba metalică. 

— Vezi asta? m-a întrebat. | se datorează lui Carl. 

— Din cauza lui v-aţi pierdut piciorul? 

— Nu, a zâmbit Virgil. Mulțumită lui sunt aici, ca să-ţi 
povestesc cum mi-am pierdut piciorul. 

Şi-a lăsat pantalonul în jos şi s-a aplecat în faţă, 
sprijinindu-se cu coatele pe coapse. 

— S-a întâmplat în mai 1968. Eram cantonaţi într-o mică 
bază de artilerie de pe culmea din nord-vestul văii Que Son. 
Ni s-a ordonat să răscolim un sat fără nume, o adunătură 


e 90 œ» 


de colibe. Spionajul detectase activităţi ale Viet Congului!! 
în zonă şi plutonul nostru a fost trimis să verifice. Eu 
mergeam în vârf, împreună cu un puşti, a zis Virgil şi un 
zâmbet nostalgic i-a traversat chipul. Tater Davis. Prostul 
se ţinea după mine ca un câine de vânătoare. 

Bărbatul s-a mai lăsat furat de amintiri pentru câteva 
clipe înainte de a continua. 

— Aşa că eu şi Tater mergeam în vârf... 

— În vârf? am întrebat. Adică înaintea celorlalţi? , 

— Da. Pun un om sau doi în fața grosului coloanei. Ala e 
vârful. O mizerie de plan. Dacă lucrurile merg prost, armata 
preferă să-i piardă pe ăia doi oameni, nu un pluton întreg. 

M-am uitat la piciorul lui. 

— Să înţeleg că lucrurile au mers foarte prost? 

— Da. Am ajuns pe o ridicătură mică, un dâmb de piatră 
pe care-l traversa poteca. Dincolo de el, copacii se răreau 
puţin, însă îndeajuns ca să se vadă satul. Tater a grăbit 
pasul când l-a zărit, dar ceva nu era în ordine. Nu pot să 
spun c-am văzut ceva anume, poate doar am avut 
sentimentul ăsta, poate numai subconştientul meu a ştiut 
că am văzut ceva, dar, indiferent de unde, am ştiut că acolo 
ceva nu era în ordine. l-am făcut plutonului semn să se 
oprească. Tater m-a văzut şi şi-a adus puşca în poziţie de 
tragere. Am înaintat de unul singur vreo douăzeci sau 
treizeci de paşi. Tocmai mă pregăteam să le fac celorlalţi 
semn că drumul e liber, când jungla a explodat de focuri de 
armă. A fost ceva nemaivăzut, crede-mă. In faţa mea, în 
lateral, în spatele meu, la dracu', străfulgerările de la gura 
ţevilor au luminat jungla din toate părţile. Primul glonţ care 
m-a lovit mi-a spart omoplatul. Alte două m-au nimerit în 
picior aproape în acelaşi timp. Unul mi-a sfărâmat 
genunchiul, celălalt mi-a distrus femurul. Am căzut fără să 
fi tras nici măcar o singură dată. Mi-am auzit dobitocul de 
sergent, un rahat pe nume Gibbs, ordonând plutonului să 
se retragă dincolo de dâmb, pe poziţii defensive. Am 
deschis ochii şi mi-am văzut camarazii îndepărtându-se de 


11 Viet Cong, sau Frontul de Eliberare Naţională, organizaţie politică din 
Vietnamul de Sud şi Cambodgia, care îşi avea propria armată. 


e 91 œ» 


mine în fugă, sărind în spatele bolovanilor şi al copacilor. 
Tater alerga din toate puterile înapoi, către pluton. Şi în 
clipa aia l-am zărit pe Carl venind spre mine în goană. 

Virgil a tăcut, privind către trecutul care i se derula în 
amintire, dincolo de vălul de lacrimi din ochi. A scos o 
batistă din buzunar, apoi şi i-a tamponat cu mâna care-i 
tremura uşor. Mi-am îndreptat privirea în altă parte, ca să-i 
ofer puţină intimitate. Oameni în costume impecabil călcate 
traversau curtea prin faţa noastră, către şi dinspre clădirea 
guvernamentală, ignorându-l pe bărbatul cu un singur 
picior de lângă mine. Am aşteptat cu răbdare să-şi revină 
şi, după ce a făcut-o, Virgil a continuat. 

— Carl alerga pe potecă, ţipând ca un nebun şi trăgând 
spre copaci, în direcţia din care şuierau gloanţele. L-am 
auzit pe sergentul Gibbs urlând la el, cerându-i să se 
întoarcă. Când l-a văzut pe Carl, Tater nu s-a mai retras, a 
sărit în spatele unui copac. Carl a ajuns la mine şi s-a lăsat 
într-un genunchi, între mine şi vreo patruzeci de puşti AK- 
47. A rămas acolo, trăgând până ce i s-au terminat 
gloanţele. 

Virgil a respirat prelung, gata să izbucnească iarăşi în 
lacrimi. 

— Ar fi trebuit să-l vezi. A luat puşca mea în mâna stângă 
în timp ce zburau ultimele gloanţe dintr-a lui, a tras cu două 
arme în acelaşi timp. Pe urmă a lăsat-o pe a lui, o M-16, să 
cadă pe pieptul meu şi a continuat să lupte doar cu a mea. 
Eu am pus într-a lui un încărcător nou şi i-am dat-o la timp, 
ca s-o pot reîncărca apoi pe a mea. 

— Carl a fost lovit? 

— A primit un glonţ în bicepsul stâng, unul i-a lăsat o 
îndoitură în cască şi altul i-a retezat tocul unui bocanc. Dar 
el nici măcar nu s-a clintit. Era o adevărată privelişte. 

— Nu mă-ndoiesc. 

Virgil m-a privit pentru prima oară de când începuse să 
povestească. 

— Ai văzut vreodată filme din alea vechi, unde prietenul 
eroului e împuşcat şi-i cere să plece fără el, să se salveze? 
m-a întrebat. 


e 92 œ 


— Da, am răspuns. 

— Ei bine, eu eram prietenul ăla. Eram ca şi mort, şi o 
ştiam. Am deschis gura să-i spun lui Carl să se salveze, dar 
dintre buze mi-a ieşit altceva: „Nu mă lăsa aici.” 

Virgil îşi ţinea mâinile în poală şi s-a uitat la vârfurile 
degetelor sale îndoite şi încleştate. 

— Eram speriat, nu mai fusesem niciodată, în toată viaţa 
mea. Carl făcea totul exact cum n-ar fi trebuit. In viziunea 
unui militar, adică. Îmi salva viaţa. Era gata să moară 
pentru mine, iar eu nu eram în stare să-i zic decât „nu mă 
lăsa aici”. Nu-mi mai fusese niciodată atât de ruşine. 

Aş fi vrut să-i spun ceva liniştitor, sau să-l bat pe umăr, 
să-i dau de înţeles că era în regulă, dar l-aş fi insultat. Nu 
fusesem acolo. N-aveam dreptul să spun dacă era sau nu în 
regulă. 

— În cele mai groaznice momente ale luptei, a continuat 
el, întregul pluton trăgea în draci. Aia din Viet Cong 
răspundeau cu un tir înverşunat, iar eu, Carl şi Tater eram 
în mijlocul schimbului de focuri. M-am uitat în sus şi am 
văzut frunze sfâşiate şi aşchii din lemnul copacilor plutind 
ca nişte confetti, gloanţe trasoare încrucişându-se deasupra 
- roşii ale noastre, verzi ale inamicilor - ţărână spulberată, 
fum, un zgomot infernal. Era uimitor, de parcă aş fi privit 
totul din afară. Durerea dispăruse; frica dispăruse. Eram 
gata să mor. L-am zărit pe Tater ghemuindu-se în spatele 
unui copac, întinzându-se la pământ ca să tragă din cea 
mai bună poziţie. Şi-a golit încărcătorul şi s-a întins după 
altul. Chiar în clipa aia, un glonţ l-a nimerit în plină faţă şi a 
căzut mort. E ultimul lucru de care-mi aduc aminte dinainte 
de a leşina. 

— Nu ştiţi ce s-a mai întâmplat pe urmă? am întrebat. 

— Mi s-a povestit că aviația ne-a venit în ajutor. Au 
aruncat napalm asupra poziţiilor Viet Congului. Carl m-a 
acoperit cu o pătură. Dacă te uiţi cu atenţie, încă le mai 
poţi vedea, pe spatele braţelor şi pe gât, cicatricele 
arsurilor de-atunci. 

— Ăsta a fost sfârşitul războiului pentru voi doi? 

— A fost pentru mine, a răspuns Virgil, tuşind ca să nu-i 


e 93 œ 


simt emoția din glas. La baza de artilerie ne-au pansat la 
repezeală, apoi am ajuns la Da Nang. Pe mine m-au trimis 
pe urmă la Seul, dar Carl a rămas acolo. L-au ţinut o vreme 
şi, după ce s-a refăcut, s-a întors la companie. 

— Juriul n-a auzit niciodată povestea asta? 

— Nici măcar un singur cuvânt din ea. 

— E uimitoare, am spus. 

— Carl Iverson e un erou - un adevărat erou. A fost gata 
să-şi dea viaţa pentru mine. Nu e un violator. N-a omorât-o 
pe fata aia. 

Am ezitat înainte de a-mi rosti următorul gând. 

— Dar... povestea asta nu dovedeşte nevinovăția lui Carl. 

Virgil mi-a sfredelit tâmplele cu o privire rece şi mâna i s- 
a încleştat mai tare pe baston, de parcă s-ar fi pregătit să- 
mi tragă o bătaie pentru insolenţă. Fără să mă clintesc şi 
fără să scot nicio vorbă, am aşteptat să-i dispară ura din 
privire. 

— Stai aici, la căldură şi în siguranţă, a rânjit, cu dispreţ. 
N-ai idee cum e când îţi vezi moartea cu ochii. 

Se înşela. Nu-mi era cald; şi, având în vedere că 
încheieturile degetelor lui se albiseră din cauza forţei cu 
care-şi strângea bastonul, nu prea mă simţeam în 
siguranţă. Dar era adevărat că nu-mi văzusem niciodată 
moartea cu ochii. 

— Oamenii se pot schimba, am ripostat. 

— Un om care sare într-o zi în faţa unei grindini de 
gloanţe nu asasinează o fată în ziua următoare. 

— Dar nu i-aţi fost alături şi în restul serviciului său 
militar, nu-i aşa? Aţi plecat, iar el a rămas. Poate s-a 
întâmplat ceva; ceva care i-a învârtit o rotiţă în cap, 
devenind genul de om în stare s-o ucidă pe fata aia. Aţi 
spus că, în Vietnam, Carl a fost un ucigaş. 

— Da, a fost un ucigaş în Vietnam, dar nu e totuna cu 
asasinarea acelei fete. 

Cuvintele lui Virgil mi-au adus aminte de prima mea 
conversaţie cu Carl, de criptica deosebire pe care o vedea 
între omor şi asasinat. M-am gândit că Virgil m-ar fi putut 
ajuta să înţeleg, aşa că mi-am rostit întrebarea. 


e 94 œ» 


— Carl spune că între omor şi asasinat există o diferenţă. 
La ce se referă? 

Credeam că ştiu răspunsul, însă voiam să-l aud de la 
Virgil înainte de a discuta despre asta cu Carl. 

— Uite cum stau lucrurile, mi-a răspuns. Dacă ucizi un 
soldat în junglă, se cheamă doar că l-ai omorât. Nu l-ai 
asasinat. E ca şi cum între cele două armate ar exista o 
înţelegere, una care spune că e OK să omori soldaţi din 
tabăra cealaltă. E permis. Asta trebuie să faci. Carl a 
omorât oameni în Vietnam, dar n-a asasinat-o pe fata aia. 
Inţelegi ce spun? 

— Inţeleg că-i datoraţi viaţa lui Carl Iverson şi că-l 
susţineţi, indiferent ce s-ar întâmpla. Dar el mi-a spus că a 
făcut şi una, şi alta. A ucis şi a asasinat. A spus că se face 
vinovat de amândouă. 

Virgil s-a uitat în pământ, iar expresia feţei lui era 
îmbunată de un gând care părea să-i fie captiv în minte. Și- 
a frecat bărbia nerasă cu dosul arătătorului şi a dat din cap, 
ca şi cum, în tăcere ar fi ajuns la o concluzie. 

— Asta e altă poveste, a zis. 

— Sunt numai urechi. 

— E o poveste pe care nu ţi-o pot spune. l-am jurat lui 
Carl să nu i-o spun nimănui, niciodată. Şi nici n-am făcut-o, 
nici n-o s-o fac. 

— Dar dacă ajută la lămurirea... 

— Nu e povestea mea, ca s-o spun eu; e a lui Carl. 
Hotărârea îi aparţine. Nu i-a istorisit-o niciunui suflet, nici 
avocatului său, nici juriului. L-am implorat să vorbească 
despre asta la proces, dar a refuzat. 

— S-a întâmplat în Vietnam? 

— Da. 

— Şi ce dovedeşte? 

Virgil s-a zbârlit când mi-a auzit întrebarea. 

— Dintr-un motiv oarecare, Carl pare interesat să stea de 
vorbă cu tine. Nu pricep de ce, dar pare dornic să-şi 
deschidă sufletul în faţa ta. Poate-o să-ţi spună ce i s-a 
întâmplat în Vietnam. Şi, dac-o s-o facă, o să înţelegi. Carl 
Iverson n-ar fi putut s-o omoare pe fata aia nici în ruptul 


e 95 - 


capului. 


e 96 - 


Capitolul 14 


După întâlnirea cu Virgil, am trecut pe la biroul 
avocatului, am luat restul dosarului şi l-am cărat până 
acasă pe umăr, jonglând în minte cu cele două laturi 
contradictorii ale lui Carl Iverson. Pe de-o parte, era un 
bărbat îngenuncheat în junglă, încasând gloanţe ca să-şi 
apere prietenul. Pe de altă parte, era un nemernic cu 
mintea bolnavă, în stare să ia viaţa unei fete ca să-şi 
satisfacă dorinţele sexuale deviante - două feţe, un singur 
om. O explicaţie a preschimbării primului bărbat în cel de-al 
doilea trebuia să existe undeva, în cutia care-mi apăsa 
umărul. Mi se părea incredibil de grea în timp ce urcam pe 
scări către apartamentul meu. 

Când am ajuns pe treapta de sus, Lila a deschis uşa ei, 
m-a văzut, a arătat către cutie şi a întrebat: 

— Ce-i aia? 

— Restul dosarului lui Carl. Tocmai l-am luat în primire. 

Ochii i s-au aprins de entuziasm. 

— Pot să-l văd? a întrebat. 

De când citise, din transcriere, pledoaria de început a 
procurorului, cazul lui Carl devenise momeala cu care-o 
aduceam în apartamentul meu, ca să-mi pot petrece timpul 
cu ea. Aş fi minţit dacă aş fi spus că interesul cu care mă 
adânceam tot mai mult în povestea lui Iverson nu era în 
mare măsură legat de faptul că mă simţeam atras de Lila. 

Am intrat împreună la mine şi am început să căutăm în 
cutie, care conţinea câteva zeci de dosare de diverse 
grosimi, purtând fiecare numele unui alt martor sau 
etichete ca „investigația medico-legală” sau „fotografii” sau 
„cercetări”. Lila a scos unul cu eticheta „jurnal”; eu am luat 
altul, pe a cărui copertă scria „fotografii de la autopsie”. Mi- 
am adus aminte că, în pledoaria de început, procurorul 
avertiza în privinţa imaginilor care te puteau afecta 
emoţional. Mi-am amintit şi de cuvintele avocatului din 
oficiu al lui Carl, Berthel Collins, despre reacţia lui la prima 
privire aruncată asupra fotografiilor. Trebuia să le văd - nu 


e 97 œ» 


fiindcă ar fi fost necesar pentru proiect; trebuia să înţeleg 
ce se întâmplase cu Crystal Hagen. Trebuia să-i pun 
numelui un chip, să adaug carne pe schelet. Trebuia să-mi 
testez curajul, să văd dacă rezist. 

Dosarul era unul dintre cele mai subţiri, conţinea vreo 
douăzeci-treizeci de fotografii de douăzeci pe douăzeci şi 
cinci de centimetri. Am răsuflat adânc, am închis ochii şi m- 
am pregătit pentru tot ce putea fi mai rău. Am ridicat 
coperta dosarului cu o mişcare grăbită, ca atunci când rupi 
un bandaj, şi am deschis ochii, ca să văd zâmbetul unei fete 
tinere şi frumoase. Era poza de elevă în primul an de liceu. 
Pieptănat cu cărare pe mijloc, părul lung şi blond îi încadra 
faţa, ondulându-se, în stilul lui Farrah Fawcett!?, pe care o 
imitau atunci o grămadă de fete. Avea un zâmbet perfect. 
Dinţii albi îi străluceau în spatele buzelor catifelate, iar ochii 
îi scânteiau cu un licăr obraznic. Era frumoasă, genul de 
fată pe care un bărbat tânăr ar vrea s-o iubească, iar unul 
vârstnic ar trebui s-o ocrotească. Probabil era fotografia pe 
care procurorul o pusese pe masa juraţilor, ca să-i 
determine să compătimească victima. Altele erau pozele cu 
care urma să-i convingă să-l deteste pe inculpat. 

M-am uitat la fotografia lui Crystal câteva minute. Am 
încercat să mi-o imaginez vie, mergând la şcoală, făcându- 
şi griji cu gândul la note sau la băieţi, sau la numeroasele şi 
inconsecventele probleme care-i par atât de copleşitoare 
unui adolescent şi atât de banale unui adult. Am încercat să 
mi-o imaginez maturizându-se - transformându-se din 
majoreta din primul an de liceu, cu bucle lungi, unduitoare, 
într-o mamă de vârstă mijlocie, cu o pieptănătură practică 
şi o camionetă. Mi-a părut rău că murise. 

Am dat foaia, trecând la următoarea fotografie, şi am 
icnit când mi s-a oprit inima în piept. Am închis brusc 
dosarul şi am aşteptat să-mi recapăt răsuflarea. Lila citea 
însemnările din jurnal atât de concentrată, încât nu mi-a 
observat tresărirea. Nu zărisem imaginea decât pentru o 
secundă, dar fusese de-ajuns ca să-mi rămână pe retină, ca 
imprimată cu fierul roşu. Am deschis din nou dosarul. 


2 Farrah Leni Fawcett (1947-2009), actriţă americană şi sex-simbol. 
e 98 œ» 


Mă aşteptasem să nu mai aibă părul; nu e nevoie deo 
temperatură prea ridicată ca să ardă. Insă nu mă 
aşteptasem să-i ardă şi buzele. Dinţii, strălucitor de albi în 
fotografia de la şcoală, ieşeau acum din osul maxilarului, 
îngălbeniţi de foc. Zăcea pe partea dreaptă, expunând 
vederii țesuturile topite rămase din urechea ei stângă, 
obraz şi nas. Faţa nu-i mai era decât o mască neagră, 
afumată, de piele carbonizată. În timpul arderii, muşchii 
gâtului i se contractaseră, răsucindu-i capul, ca şi cum ar fi 
privit peste umărul stâng purtând expresia grotescă a unui 
țipăt mimat. Avea picioarele îndoite în poziţie fetală şi 
carnea de pe coapse şi pulpe se contopise cu osul, friptă şi 
contractată, ca păstrama de vită. Labele ambelor picioare îi 
arseseră, rămânând doar nişte cioturi. Degetele mâinii 
drepte i se curbaseră către încheietura mâinii, care i se 
îndesase între biceps şi piept. Toate articulațiile i se 
încordaseră pe măsură ce căldura focului îi zbârcise 
cartilajele şi tendoanele. 

Îmi dădeam seama unde căzuse bucata de tablă peste 
ea, apărându-i partea de sus a trupului de cele mai 
devastatoare efecte ale focului. Mi-am înghiţit nodul din gât 
şi am trecut la fotografia următoare, în care Crystal fusese 
întoarsă pe spate, cu trupul ţeapăn curbat. Medicul legist îi 
ţinea încheietura mâinii stângi într-una din mâinile lui cu 
mănuşi de latex. Mâna stângă a fetei fusese prinsă sub corp 
şi asta îi protejase mai bine pielea. Intre degetul mare şi 
arătătorul celeilalte mâini, medicul legist ţinea unghia 
ruptă, arătând că se potrivea cu celelalte unghii de la mâna 
stângă. Era unghia, falsă, găsită pe treptele dintre casa lui 
Carl şi magazia lui. 

Am închis dosarul. Oare familia lui Crystal văzuse pozele? 
Trebuie să le fi văzut. Părinţii luaseră parte la proces. 
Fotografiile erau probe, probabil fuseseră mărite destul de 
mult ca să fie văzute de toată lumea dintr-o sală mare de 
tribunal. Cum o fi fost să stea acolo şi să le privească, să 
vadă cum fusese mutilată frumoasa lor fiică? Cum putuseră 
să nu sară peste bara care despărţea publicul de inculpat 
ca să-i sfâşie gâtul? Dacă ar fi fost sora mea, ar fi fost 


e 99 œ 


nevoie de mai mult decât un aprod bătrân înarmat cu un 
baston de cauciuc ca să mă oprească. 

Am răsuflat adânc şi am deschis din nou dosarul la poza 
lui Crystal de la şcoală. Mi-am simţit inima domolindu-şi 
bătăile şi respiraţia revenind la normal. „Uau!” mi-am spus. 
Nu mai avusesem niciodată o reacţie atât de viscerală la 
vederea unei fotografii. Suprapunerea imaginii majoretei 
frumoase şi pline de viaţă peste cea a cadavrului carbonizat 
mă făcea să mă bucur că Iverson putrezise zeci de ani în 
închisoare şi să regret că în Minnesota e interzisă pedeapsa 
cu moartea. Dacă fotografiile avuseseră un asemenea efect 
asupra mea, probabil că, la vederea lor, reacţia juraţilor 
fusese similară. Carl n-avusese nicio şansă să iasă din sala 
tribunalului ca om liber. Condamnarea lui reprezenta 
puţinul pe care-l putea face juriul ca să răzbune moartea lui 
Crystal. 

În clipa aceea mi-a sunat telefonul, întrerupându-mi 
gândurile. Am recunoscut prefixul 507 al Austinului, dar nu 
şi numărul. 

— Alo? am spus. 

— Joe? a întrebat o voce de bărbat. 

— Da. 

— Sunt Terry Bremer. 

— Salut, domnule Bremer. 

Am zâmbit la auzul numelui familiar. Era al proprietarului 
casei cu două apartamente în care locuiau mama şi Jeremy, 
în care locuisem şi eu. La gândul acela, mi-a dispărut 
zâmbetul. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Am avut aici un mic incident, a răspuns proprietarul. 
Fratele tău a încercat să încălzească o bucată de pizza în 
prăjitorul de pâine. 

— El e bine? 

— E teafăr, cred. S-au declanşat detectoarele de fum. 
Doamna Albers, vecina de apartament, a intrat să vadă ce 
se întâmplă, fiindcă alarma nu se mai oprea. L-a găsit pe 
fratele tău ghemuit în camera lui. E speriat de-a binelea. Se 
leagănă înainte şi înapoi, şi-şi freacă mâinile una de alta. 


< 100 œ» 


— Mama unde e? 

— Nu e aici. Fratele tău a spus ceva despre o reuniune la 
care a plecat ieri. Incă nu s-a întors. 

Am simţit nevoia să lovesc ceva. Mi-am strâns pumnul şi 
l-am tras către spate, cu ochii la o mică porţiune netedă a 
peretelui, care cerea să fie pocnită. Dar ştiam că n-aş fi 
reuşit decât să-mi învineţesc încheieturile degetelor şi să- 
mi pierd banii din contul pentru daune. Cu siguranţă nici n- 
aş fi făcut-o pe mama să se maturizeze, nici nu l-aş fi scos 
pe Jeremy din starea lui de panică. Am respirat adânc, m- 
am uitat în jos şi mi-am descleştat pumnul. 

M-am întors spre Lila, care mă privea îngrijorată. Auzise 
destul din conversaţie ca să ghicească ce se petrecuse. 

— Du-te, a spus. 

Am dat din cap, mi-am înşfăcat haina şi cheile şi m-am 
îndreptat spre uşă. 


e 101 œ» 


Capitolul 15 


Crăcănat şi cu o cutie de tutun de mestecat în buzunarul 
de la spate, Terry Bremer era proprietarul unei săli de 
bowling, a două baruri şi a vreo douăzeci de case din 
Austin. Era unul dintre tipii care ar fi putut conduce o 
corporație multinațională, dacă pe peretele lui s-ar fi aflat o 
diplomă de la Şcoala de Afaceri Harvard în locul celei de la 
liceul din Austin. Pentru un proprietar, era de treabă, 
prietenos şi inimos. El îmi dăduse prima slujbă de paznic la 
localul său micuţ numit Clubul Piedmont. Se întâmplase la 
vreo două săptămâni după ce împlinisem optsprezece ani. 
Trecuse pe la noi să-şi ia chiria - pe care mama o tocase cu 
o săptămână în urmă, cu ocazia vizitei unui cazinou indian. 
În loc să ţipe şi să amenințe că ne dă afară, mă angajase ca 
să păzesc uşa, să curăţ mesele şi să car butoaie din pivniţă. 
Pentru mine fusese un târg avantajos, fiindcă îmi umpluse 
buzunarele şi mă învățase cum să mă port cu beţivi furioşi 
şi cu idioţi. Tot în avantaj ieşea şi Terry Bremer, fiindcă, 
dacă mama toca banii de chirie, el pur şi simplu îi reţinea 
din salariul meu. 

— Mama încă nu s-a întors? am întrebat când am intrat în 
apartament. 

Domnul Bremer stătea chiar dincolo de prag, ca o 
santinelă care-şi aşteaptă schimbul ca să poată părăsi 
postul. 

— Nu, a răspuns, şi, după cum arată lucrurile pe-aici, n-a 
mai dat pe-acasă de ieri. 

Şi-a scos şapca şi şi-a trecut palma peste pielea netedă a 
capului chel. 

— Trebuie să-ţi spun, Joe, că doamna Albers a fost cât pe 
ce să cheme serviciile sociale. Jeremy ar fi putut să dea foc 
casei. 

— Înţeleg, domnule Bremer, n-o să se mai... 

— Nu-mi pot permite să fiu dat în judecată, Joe, fiindcă 
mama ta îl lasă singur aşa. Dacă el dă foc casei, eu sunt dat 
în judecată. Mama ta nu poate lăsa un retardat singur 


e 102 œ» 


acasă. 

— Nu e retardat, m-am răstit. E autist. 

— N-am vrut să jignesc pe nimeni, Joe. Dar înţelegi ce 
vreau să spun. Acum, când tu eşti la facultate, aici nu e 
nimeni care să ţină lucrurile pe linia de plutire. 

— O să vorbesc cu ea, am spus. 

— Nu pot permite să se repete asta, Joe. Dacă se mai 
întâmplă, îi dau afară. 

Domnul Bremer şi-a pus haina, a şovăit, ca şi cum ar fi 
vrut să continue discuţia, să se asigure că s-a făcut înţeles, 
dar, pesemne răzgândindu-se, s-a îndreptat spre uşă. 

L-am găsit pe Jeremy în camera lui. 

— Salut, amice, am spus. 

S-a uitat la mine şi a început să zâmbească, însă 
zâmbetul i s-a stins în clipa următoare, ochii i s-au întors 
spre un colţ al încăperii şi a căpătat expresia îngrijorată din 
momentele când viaţa devenea pentru el de neînțeles. 

— Am auzit că-n seara asta ai avut parte de o mică 
întâmplare palpitantă, am adăugat. 

— Salut, Joe, mi-a răspuns el. 

— Ai încercat să-ţi pregăteşti singur cina? 

— Poate am încercat să-mi fac pizza. 

— Ştii că nu poţi s-o faci în prăjitorul de pâine, nu-i aşa? 

— Poate n-am voie să folosesc cuptorul când nu e mama 
acasă. 

— Apropo, ea unde e? 

— Poate a avut o reuniune. 

— Asta ţi-a spus? Ţi-a spus că pleacă la o reuniune? 

— Poate a spus că trebuie să plece la o reuniune cu 
Larry. 

— Cu Larry? Cine e Larry? 

Jeremy şi-a întors din nou privirea spre colţul încăperii, 
însemna că i-am pus o întrebare pentru care nu avea 
răspuns. Nu l-am mai întrebat nimic. Era aproape ora 22. 
Lui îi plăcea să fie în pat la ora aceea, aşa că l-am pus să se 
spele pe dinţi şi să se pregătească. Stând în cadrul uşii 
dormitorului său, am aşteptat să-şi pună pijamaua. Când şi- 
a scos puloverul, i-am văzut pe spate urma palidă a unei 


e 103 œ» 


vânătăi. 

— Stai aşa, amice, i-am cerut, apropiindu-mă ca să mă 
uit mai bine la ceea ce credeam că văzusem. 

Lungă de vreo cincisprezece centimetri şi de lăţimea unei 
cozi de mătură, vânătaia începea de sub omoplat şi se 
întindea până la şira spinării. 

— Ce-i asta? 

Jeremy s-a uitat spre colţul încăperii şi n-a răspuns. Mi- 
am simţit sângele din obraji înfierbântându-se şi am 
respirat adânc ca să mă calmez, fiindcă Jeremy se închidea 
în el, dacă mă înfuriam. l-am zâmbit, ca să ştie că n-avea 
probleme. 

— Cum ai căpătat vânătaia? am întrebat. 

A continuat să fixeze colţul încăperii cu privirea şi să 
tacă. 

M-am aşezat împreună cu el pe marginea patului, cu 
coatele pe genunchi, şi am mai aşteptat puţin, ca să mă 
conving că eram calm. 

— Jeremy, am spus, e foarte important ca noi doi să nu 
avem secrete unul faţă de altul. Sunt fratele tău. Am venit 
aici pentru tine. N-ai intrat în nicio belea. Dar nu poţi păstra 
secrete faţă de mine. Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat. 

— Poate... 

Ochii i-au zvâcnit de la un punct fix la altul, ca şi cum s-ar 
fi străduit să decidă ce să facă. 

— Poate m-a lovit Larry. 

Mi-am încleştat pumnii, însă faţa mi-a rămas calmă. 

— Vezi? am spus. N-ai făcut nimic rău. N-ai intrat în nicio 
belea. Cum te-a lovit? 

— Poate m-a lovit cu telecomanda. 

— Te-a lovit cu telecomanda? Cu telecomanda de la 
televizor? De ce? 

Jeremy şi-a ferit din nou privirea. Îi pusesem cu o 
întrebare prea mult. Aş fi vrut să-mi las mâinile pe umerii 
lui şi să-i dau de înţeles că totul era OK, dar nu poţi face 
aşa ceva cu Jeremy. l-am zâmbit, i-am spus să se culce şi i- 
am urat vise plăcute. l-am pornit filmul, i-am stins lumina şi 
i-am închis uşa. Oricine o fi fost acel Larry, trebuia să am o 


e 104 œ» 


discuţie cu el. 


105 - 


Capitolul 16 


A doua zi era duminică. M-am trezit înaintea lui Jeremy şi 
am făcut clătite. După ce am mâncat, ne-am dus în oraş să- 
i cumpăr un telefon mobil, unul ieftin, din cele care îţi 
permit să adaugi minute când ai nevoie de ele. După ce ne- 
am întors în apartament, am înregistrat numărul meu de 
telefon ca număr unic din agenda lui. l-am arătat cum să 
mă sune, cum să deschidă mobilul, cum să-mi găsească 
numărul, cum să apese butonul de apel. Nu mai avusese 
telefon niciodată, aşa că am exersat. l-am spus să ascundă 
mobilul în spatele comodei din camera lui. Pe urmă am 
jucat dame şi l-am lăsat să câştige două partide ca să-i 
distrag atenţia de la mobil. Apoi i-am cerut să-l caute şi să 
mă sune, ca să fiu sigur că ţine minte ce are de făcut. S-a 
descurcat bine. 

— Dacă încearcă vreodată cineva să-ţi facă rău... am 
spus. Dacă acel Larry te mai loveşte sau îţi face ceva 
asemănător, mă suni. Acum ai telefonul tău. Mă suni. OK, 
Jeremy? 

— Poate te sun cu noul meu telefon, a spus, zâmbind cu 
mândrie. 

După masa de prânz, am jucat din nou dame, apoi am 
pus filmul lui preferat. În timp ce el viziona, eu priveam pe 
fereastră, spre stradă, aşteptând să apară mama. Mă uitam 
şi la ceas; trebuia s-ajung la muncă, la Molly, la ora 19. 
Ultima dată când lipsisem, Molly îmi spusese că n-o să mă 
mai învoiască a doua oară şi că, dacă n-o să apar, o să fiu 
concediat. Mama îşi lăsase mobilul în sertarul măsuţei ei de 
toaletă; ştiu asta pentru că de-acolo l-am auzit sunând când 
am încercat să vorbesc cu ea. Ca s-ajung la timp în Oraşele 
Gemene, trebuia să plec din Austin la 16.30. 

— Mama a spus când se-ntoarce de la reuniune? l-am 
întrebat pe Jeremy după ce am văzut limbile ceasului 
trecând de ora 15. 

Şi-a desprins privirea de ecran şi s-a străduit din greu să 
se concentreze, cu ochii mişcându-i-se încet într-o parte şi 

e 106 » 


în alta, ca şi cum ar fi citit rândurile de pe o pagină. 

— Poate n-a spus, a zis. 

Am găsit un pachet de cărţi şi am început un joc de 
Solitaire pe măsuţa din încăpere. Am pierdut de trei ori într- 
o succesiune rapidă, fiindcă nu reuşeam să fiu atent decât 
către aleea din faţa casei. Când ceasul nu mai avea mult 
până la ora 16, am început să-mi derulez în minte lista 
opţiunilor. Puteam să-l iau din nou pe Jeremy în 
apartamentul meu, dar, când eram la muncă sau la 
facultate putea să dea de vreo belea la fel de uşor ca 
acasă. Aş fi putut s-o rog pe Lila să-i poarte de grijă, însă nu 
era răspunzătoare pentru el - aşa cum nu eram nici eu. 
Puteam să-l las singur acolo, dar dacă făcea din nou 
probleme, Bremer şi-ar fi pus ameninţarea în practică, i-ar fi 
dat şi pe el, şi pe mama afară. Sau puteam să lipsesc încă o 
dată de la Molly şi să-mi pierd slujba. Am amestecat iarăşi 
cărţile şi le-am întins pentru un joc nou de Solitaire. 

La 15.55, mama a parcat maşina pe alee. Am dat 
televizorul mai tare, ca s-acopăr strigătele care ar fi putut 
veni din curtea din faţă, apoi m-am îndreptat spre uşă. 

— Unde-ai fost? am întrebat, scrâşnind din dinţi. 

Nu ştiu dacă a năucit-o tonul vocii mele, prezenţa mea în 
apartamentul ei sau votca dublă de la prânz, dar s-a holbat 
la mine de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. 

— Joey, a zis. Nu ţi-am văzut maşina. 

Un bărbat înalt, cu părul cărunt şi ţepos, al cărui corp era 
de forma unui popic, stătea în spatele ei, cu buza de sus 
arcuită, ca şi cum ar fi mârâit. L-am recunoscut pe Larry. Cu 
vreun an în urmă, îl dădusem afară din Clubul Piedmont, 
fiindcă se îmbătase şi pălmuise o femeie. 

— L-ai lăsat pe Jeremy singur, am spus. Era cât pe ce să 
dea foc casei. Unde naiba ai fost? 

— Ei, stai aşa, a zis Larry, făcându-şi loc pe lângă mama. 
Nu-i vorbi mamei tale de parcă... 

A ridicat mâna dreaptă, ca şi când ar fi vrut să mă- 
mpungă în piept. Exact asta n-ar fi trebuit să facă. Înainte 
de a apuca să mă atingă cu degetul, mi-am pus mâna 
dreaptă de-a latul pieptului său, l-am înşfăcat de dosul 


e 107 œ» 


mâinii şi mi-am curbat degetele în jurul părţii dinspre 
degetul mic al palmei lui. Cu o singură mişcare rapidă i-am 
îndepărtat braţul de mine, i l-am răsucit în sensul acelor de 
ceasornic şi l-am făcut să cadă în genunchi. Figura se 
numeşte trântire prin blocarea încheieturii mâinii. Mi-a 
arătat-o unul dintre obişnuiţii localului Piedmont, un poliţist 
pe nume Smiley. A fost întotdeauna favorita mea. 

Rotind foarte puţin, l-am făcut pe Larry să se strângă 
ghem, cu faţa la câţiva centimetri de pământ, cu braţul 
adus la spate şi ridicat spre cer şi cu încheietura mâinii 
răsucită între degetele mele. A fost nevoie de toată 
stăpânirea de sine de care eram în stare ca să nu-i trag un 
şut în dinţi. M-am aplecat spre el şi l-am prins de un smoc 
de păr. S-a chircit de durere, cu urechile înroşite şi faţa 
congestionată. În spatele meu, mama striga cu glas ascuţit 
nişte aiureli, încercând să-mi explice c-a fost un accident şi 
că, în adâncul sufletului său, Larry e un tip de treabă. 
Rugăminţile i s-au evaporat în aerul din jur, fără să le dau 
mai multă importanţă decât zgomotului îndepărtat al 
traficului. 

Am apăsat nasul şi fruntea lui Larry pe pietrişul aleii. 

— Ştiu ce i-ai făcut fratelui meu, am spus. 

N-a răspuns, aşa că l-am ciupit de acel punct al 
încheieturii unde zvâcneşte pulsul, şi a gemut. 

— Dă-mi voie să-ţi explic clar, am adăugat. Dacă te mai 
atingi o singură dată de Jeremy, vin după tine şi-o să 
plăteşti cum nici nu ţi-ai imaginat vreodată că se poate. 
Nimeni nu se-atinge de fratele meu. Ai priceput? 

— Du-te dracului! 

— Răspuns greşit, am spus, săltându-i faţa de pe pavaj şi 
izbindu-l destul de tare ca să-i rămână un semn şi să-i dea 
sângele. Am întrebat dacă ai priceput. 

— Da, a răspuns el. 

L-am săltat în picioare smucindu-l şi l-am îmbrâncit 
înspre stradă. S-a îndreptat către bordură ţinându-se de 
nasul şi de fruntea însângerate şi a murmurat ceva pe care 
nu l-am putut auzi. Mi-am îndreptat atenţia către mama. 

— M-a sunat domnul Bremer. 


e 108 œ» 


— Ne-am dus la cazinou, a zis ea. Am lipsit doar câteva 
zile. 

— Ce-a fost în capul tău? Nu-l poţi lăsa singur câteva zile. 

— Acum are optsprezece ani, a spus ea. 

— N-are optsprezece, am contrazis-o. N-o să aibă 
niciodată optsprezece ani. Asta e ideea. Şi când o să 
împlinească patruzeci, o să se poarte tot ca un copil de 
şapte ani. Ştii asta. 

— Am şi eu dreptul să mă distrez puţin, nu? 

— Eşti mama lui, pentru numele lui Dumnezeu. Cuvintele 
mele musteau de dispreţ. Nu poţi s-o ştergi pur şi simplu 
de-acasă de câte ori ai chef. 

— lar tu eşti fratele lui, a ripostat ea, încercând să-şi 
consolideze cât de cât poziţia, dar asta nu te opreşte să 
fugi de-acasă. Nu-i aşa, studentule? 

Am tăcut până când clocotul din piept mi s-a domolit, 
transformându-se într-o fierbere mocnită, şi am privit-o pe 
mama dur şi inexpresiv, ca metalul pe timp de iarnă. M-am 
îndreptat spre maşina mea, atent la Larry când am trecut 
pe lângă el, în aşteptarea unui pretext ca să-l mai pocnesc 
o dată. 

Când am demarat, l-am văzut pe Jeremy la fereastra din 
faţă. l-am făcut cu mâna, însă nu mi-a răspuns. Stătea 
neclintit, uitându-se la mine. Pentru restul lumii, chipul său 
ar fi părut lipsit de expresie, dar eu ştiam că nu era aşa. Era 
fratele meu şi eu eram fratele lui; şi numai eu puteam să 
văd tristeţea din spatele calmului ochilor săi albaştri. 


e 109 œ» 


Capitolul 17 


În dimineaţa următoare, o bătaie în uşă m-a trezit dintr- 
un coşmar. 

În vis, eram din nou la liceu, participam la un campionat 
de wrestling şi încercam să pun în practică o manevră 
simplă de eliberare. Când m-am smuls din strânsoarea 
tipului care mă cuprinsese de mijloc, o altă mână m-a 
înşfăcat de piept şi încă una m-a tras de braţ. Am scăpat cu 
greu de amândouă, numai ca să apară alte două mâini, aşa 
cum cresc capetele unei hidre. Curând, n-am mai putut 
decât să mă zvârcolesc şi să ţip, atacat cu violenţă de 
mâini care trăgeau de mine şi se străduiau să mă rupă-n 
bucăţi. În momentul acela m-a trezit zgomotul. Am avut 
nevoie de ceva timp ca să scap de norul de somn din cap. 
Am rămas în pat, în capul oaselor, neştiind sigur ce 
auzisem, aşteptând şi ascultând - apoi s-a auzit altă bătaie. 
Nu mi se păruse. Mi-am pus în grabă o pereche de 
pantaloni scurţi şi un tricou, am deschis uşa şi am dat cu 
ochii de Lila, cu două căni cu cafea şi un dosar. 

— Am citit jurnalul, a spus, trecând pe lângă mine şi 
întinzându-mi una dintre cele două căni. Bei cafea, nu? 

— Da, beau, am răspuns. 

Am înşfăcat o şapcă de baseball dintr-un cârlig fixat în 
perete, mi-am acoperit părul ciufulit în timpul somnului şi 
am urmat-o pe Lila, care se îndrepta spre canapeaua mea. 
Cu două zile în urmă când plecasem în grabă la Austin, o 
lăsasem în apartamentul meu, cu cutia cu dosare. Ea luase 
câteva acasă, inclusiv pe cel etichetat „jurnal”, ca să le 
răsfoiască în lipsa mea. 

— l-am citit jurnalul azi-noapte, a zis. 

— Jurnalul lui Crystal? i 

Lila s-a uitat la mine ca la un idiot. In apărarea mea, pot 
spune că eram încă buimac de somn. Ea şi-a reluat firul 
gândurilor. 

— Jurnalul începe în mai 1980, a zis, punându-şi notițele 
pe măsuţă, în faţa mea. În primele luni, e plin de rahaturile 


e 110 œ» 


adolescentine obişnuite. Într-o zi e entuziasmată fiindcă va 
merge la liceu, iar în ziua următoare asta o sperie. În cea 
mai mare parte, e o puştoaică fericită. Din iunie până în 
septembrie, a scris de cincisprezece ori despre Carl, de 
obicei numindu-l „perversu' de alături” sau „Scârbosu' 
Carl”. 

— Ce scrie despre el? 

Lila însemnase câteva pagini cu etichete galbene. A 
întors foile până la prima, pe care era scris 15 iunie: 


15 iunie - Exersam în curtea din spate şi l-am 
văzut pe Scârbosu' Carl uitându-se la mine de la 
fereastra lui. l-am făcut semnul ăla, cu degetul 
mijlociu în sus, şi nu s-a clintit. Ce pervers! 


— Exact cum a spus procurorul, a subliniat Lila, trecând 
la eticheta următoare. „Se uită din nou la mine. S-a holbat 
tot timpul, cât mi-am făcut exerciţiile zilnice.” Mai este 
unul... 

Lila a întors paginile până la un alt pasaj marcat. 

— Uite aici: 


8 septembrie - Scârbosu' Carl m-a urmărit din nou 
de la fereastră. Nu purta cămaşă. Fac pariu că nu 
purta nici chiloți. 


Lila s-a uitat la mine, aşteptând să spun ceva. 

Am ridicat din umeri. 

— Înţeleg de ce i-a plăcut procurorului jurnalul. 

Cred că ea se aştepta la o reacţie mai puternică din 
partea mea, însă am trecut mai departe. 

— Ce altceva ai mai găsit? 

— Cea mai mare parte a lunii august a fost liniştită, a 
răspuns Lila. Când a început şcoala, l-a cunoscut pe tipul 
ăla, Andrew Fisher, la cursul de dactilografie. A scris totul 
despre planul ei de a-l face s-o invite la reuniunea de la 
şcoală - ceea ce s-a şi întâmplat. Pe urmă, pe la jumătatea 
lunii septembrie, însemnările au devenit mai sumbre. Uite 


e 1ll œ 


una: 


19 septembrie - Parcare pe alee, cu Andy. Tocmai 
când lucrurile începeau să devină interesante, Carl 
Scârbosu' s-a apropiat şi s-a uitat pe geam, de parc- 
ar fi fost Lurch”, sau cam aşa ceva. Aş fi putut să 
mor. 


— Da, e exact cum le-a spus procurorul juraţilor, am 
comentat. Carl i-a surprins trecând la fapte pe alee. 

— Două zile mai târziu, a început să scrie despre ceva, 
un lucru rău care i se întâmplase, dar a scris cifrat. 

— Cifrat? 

— Da. Există câteva pasaje în care-a folosit un cifru, 
adică a folosit numere în loc de litere. 

Lila a scos din dosar un teanc de pagini. Marcase 
însemnările cifrate cu verde. 

— Uite aici. 


22 septembrie - O zi groaznică - 
15,26,2,5,11,8,9,1,24,1,28,7,28,20,24,27,3,30,11,11. 
Sunt moartă de frică. E foarte grav. 


— Ce Înseamnă? am întrebat. 

— N-am spus că e vorba de un cifru? a zis Lila. Poate aşa 
voia Crystal să se asigure că, dacă tatăl ei vitreg îi găseşte 
vreodată jurnalul, n-o să fie expediată la o şcoală 
particulară. 

— Da, dar e cifrul unei fete de paisprezece ani. Ai 
încercat să-nlocuieşti numerele cu litere? 

— Adică A se înlocuieşte cu unu, B cu doi, ceva de genul 
asta? 

Lila şi-a dat ochii peste cap şi a smuls din blocnotes 
paginile pe care făcuse încercări. 

— Am încercat alfabetul luat de la început; apoi luat de la 
sfârşit către început. Am încercat şi să-l deplasez, astfel 
încât să înceapă cu A ca doi, apoi trei, şi aşa mai departe. 


13 Personaj din serialul Familia Addams. 
<e 112 œ» 


Am încercat şi să asociez numărul care apare cel mai des 
cu litera E, cu litera A sau cu litera l, cele mai des folosite 
litere din alfabet!:*. Am căutat indicii în jurnalul ei. N-am 
obţinut nimic altceva decât aiureli. 

— N-ai încercat online? am întrebat-o. Cred că există site- 
uri care sparg coduri. 

— M-am gândit şi la asta. Crystal n-a lăsat spaţii între 
cuvinte, aşa că n-avem decât şiruri de numere. Nimic din 
tot ce-am găsit pe internet nu a funcţionat. Există opt 
miliarde de combinaţii posibile între numere şi litere. 

— Opt miliarde? m-am mirat. Drăcia dracului! 

— Exact. Probabil are o cheie scrisă pe undeva, sau 
poate a memorat o asociere dintre litere şi numere. Oricare 
ar fi adevărul, nu reuşesc să descifrez nimic. 

Lila a răsfirat însemnările pe masă. 

— Nu sunt decât şapte însemnări cifrate şi ultima e din 
ziua în care a fost ucisă. Le-am adunat laolaltă, a spus, 
aşezând o listă peste paginile din jurnal. 


21 septembrie - O zi groaznică - 
15,26,2,5,11,8,9,1,24,1,28,7,28,20,24,27,3,30,11,11. 
Sunt moartă de frică. E foarte grav. 


28 septembrie - 
17,18,5,11,2,3,8,9,1,11,12,7,28,20,24,27,3,30,11,11. 
Dacă nu fac ce vrea, o să le spună tuturor. O să-mi 
distrugă viața. 


30 septembrie 
3,5,31,9,28,26,12,1,24,32,28,26,17,18,28,26,5,14, 15 
„3. Îl urăsc. Mi-e greață. 


8 octombrie - 
17,18,15,26,13,30,24,3,1,9,2,5,11,17,24,3,7,28,2,24, 
27,3,30,11,11,4,15,3,29,7,11. Continuă să mă 


14 Este vorba de cele mai folosite litere din limba română unde literele A 
şi | se află pe aceeaşi poziţie; în original apar literele E şi T, cele mai 
des întâlnite în limba engleză. 

e 113 + 


amenințe. 13,30.24.3.1.2.7.31.3.28.28.26.8.26.30.3. 


9 octombrie 
11,2,3,5,17,3,12,27,26,11, 17,18.28,24,2.3,13,30,26,. 
12. M-a silit. Vreau să mă sinucid. Vreau să-l omor. 


17 octombrie - 
17,18,5,2,3,29,26,1,1,2,7,31,3,28,17,11,15,15,7,2,6. 
3,31,7,1,12,6,30,26,12,3,27. 5,2,3,17,26,30,26,12 


29 octombrie 
24,13,11,7,27.17,18,5,9,13,11,7,27, 24,3,16,3. Aaa a 
spus doamna Tate. A spus că diferența de vârstă 
dintre noi înseamnă c-o să ajungă sigur la închisoare. 
Azi se termină. Sunt atât de fericită! 


— Ziua în care a fost ucisă e 29 octombrie, a spus Lila. 

— De unde ştim că vorbeşte despre Carl? 

— Există zeci de pagini în care vorbeşte despre Carl, 
spunând că e pervers şi că o urmăreşte de la fereastra lui, 
a răspuns Lila. S-a furişat şi a tras cu ochiul când făcea sex 
cu Andy. Faptul că amenințările au început imediat după 
asta nu e o coincidenţă. 

— Decriptarea ar putea să schimbe totul. 

— Există şi însemnări necodificate, a subliniat Lila. Uită- 
te la asta, din 22 septembrie, a doua zi după cea 
„groaznică”, în care a fost surprinsă cu Andy Fisher. 


22 septembrie - Dacă află ei, o să fiu distrusă. Mă 
vor trimite la şcoala catolică. Adio majorete, adio 
viață. 


— Nu ţi se pare că sună puţin cam dramatic? am 
întrebat. Vreau să zic că şi la şcolile catolice au majorete, 
nu? 

Lila mi-a aruncat o privire sceptică. 

— E clar că nu înţelegi cum gândeşte o adolescentă. 
Orice poate însemna sfârşitul lumii. E sentimentală până la 


e 1l4 + 


sinucidere. S-a întrerupt, parcă distrasă de un gând. Apoi a 
continuat. Unele lucruri chiar par să reprezinte sfârşitul 
lumii. 

— Cine e doamna Tate? am întrebat, cu ochii la ultima 
însemnare. 

— N-ai citit transcrierea, nu-i aşa? a zis Lila, cu un aer 
exasperat. 

— Am citit-o într-o oarecare măsură, am răspuns. Dar nu- 
mi aduc aminte de doamna Tate. 

— Era consilieră şcolară. 

Lila a scos din cutie unul dintre dosarele care conţineau 
transcrierea şi l-a răsfoit până a ajuns la mărturia doamnei 
Tate. 

— Uite, a adăugat ea. 

Mi-a întins dosarul şi am început să citesc. 


Î: Şi, în ziua aceea, când v-aţi întâlnit cu Crystal 
Hagen, ce o preocupa, despre ce a vorbit? 

R: A fost foarte ambiguă. Voia să ştie dacă sexul 
oral e sex. Adică dacă atunci când te sileşte cineva 
să-i faci sex oral înseamnă că te-a violat. 

Î: A spus de ce o interesa subiectul? 

R: Nu. N-a spus. Repeta întruna că întreabă pentru 
o prietenă. În meseria mea, mă lovesc des de aşa 
ceva. Am încercat să scot mai mult de la ea. Am 
întrebat-o dacă o forţează cineva să-i facă sex oral. 
N-a răspuns. Pe urmă m-a întrebat dacă atunci când 
persoana respectivă te face să i te supui 
ameninţându-te, fiindcă altfel va dezvălui un secret 
despre tine, înseamnă că te-a forţat. 

l: Şi ce i-aţi spus? 

R: Că se consideră c-a fost constrânsă. Pe urmă m- 
a întrebat: „Şi dacă tipul e mai în vârstă?” 

Î: Ce i-aţi răspuns? 

R: În calitate de consilieri şcolari, învăţăm tot ce 
spune legea în privinţa asta. l-am spus că, dată fiind 
vârsta ei, dacă un bărbat are cu doi ani mai mult, nici 
măcar nu contează dacă a fost sau nu constrânsă. 


e 115 


Consimţământul ei nu contează. Dacă un bărbat mai 
vârstnic face sex cu o fată de paisprezece ani, e viol. 
l-am explicat că, dacă i se întâmplă aşa ceva, trebuie 
să-mi spună mie, sau poliţiei, sau părinţilor ei. Şi că 
dacă se-ntâmplă aşa ceva, bărbatul va ajunge la 
puşcărie. 

Î: Şi care a fost reacţia ei? 

R: A zâmbit cu gura până la urechi. Apoi mi-a 
mulţumit şi a ieşit din birou. 

Î: Sunteţi sigură că această conversaţie a avut loc 
pe data de 29 octombrie, anul trecut? 

R: A avut loc în ziua în care a fost ucisă Crystal. 
Sunt sigură. 


Am închis dosarul cu transcrierea. 

— Prin urmare, Crystal a plecat acasă, a scris în jurnal, 
apoi s-a dus să-l înfrunte pe Carl? 

— Fie a fost aşa, fie a avut jurnalul cu ea la şcoală, a 
răspuns Lila. Are sens, nu? Crystal ştia că era în avantaj. 
Viaţa lui urma să fie distrusă, nu a ei. 

— Şi, în aceeaşi zi în care ea plănuieşte să pună capăt 
întregii poveşti, Carl îşi cumpără o armă? 

— Poate plănuia şi el să pună capăt. Poate plănuise de la 
bun început s-o ucidă în ziua aia. 

M-am holbat la paginile codificate, simţindu-mă insultat 
de secretul lor. 

— AŞ vrea să putem sparge cifrul, am spus. Nu-mi vine să 
cred că avocatul apărării nu s-a străduit mai mult s-o facă. 

— S-a străduit, m-a contrazis Lila. 

A scos din dosar o foaie de hârtie şi mi-a întins-o. Era 
copia unei scrisori către Ministerul Apărării. Data dovedea 
că fusese trimisă cu două luni înainte de proces. Era 
semnată de avocatul lui Carl, John Peterson. Ruga 
Ministerul Apărării să-l ajute să descopere cifrul din jurnal. 

— Ministerul Apărării a trimis vreun răspuns? am 
întrebat. 

— Eu n-am găsit niciunul. Şi nu există nicio referire la 
vreo decriptare a însemnărilor. 


e 116 - 


— Dar ar fi fost de crezut că vor muta pământul din loc 
ca să descopere cifrul înainte de proces. 

— Dacă nu cumva... 

Lila s-a uitat la mine şi a ridicat din umeri. 

— Dacă nu cumva Carl ştia deja ce vor descoperi. Poate 
n-a vrut să fie descifrate însemnările fiindcă ştia că vor fi 
ultimul cui în sicriul său. 


e 117 œ 


Capitolul 18 


A doua zi am sunat-o pe Janet şi am aranjat o întâlnire cu 
Carl în aceeaşi seară. Voiam să-i pun întrebări despre jurnal 
şi despre cifru. Voiam să ştiu de ce o parte atât de 
importantă a cazului construit de procuror scăpase 
neinvestigată. Voiam să îi văd faţa în clipa când avea să-mi 
spună că ştie sau nu la ce se referise Crystal când scrisese 
în jurnal „azi se termină”. Voiam să-i testez sinceritatea. 
Dar mai întâi trebuia să vorbesc cu Berthel Collins. Am 
încercat de mai multe ori să dau de el şi i-am lăsat mesaj 
de fiecare dată. Când a telefonat în sfârşit, eram deja în 
maşină, în drum spre Hillview. 

— Cu ce te pot ajuta, Joe? m-a întrebat. 

— vă mulţumesc că m-aţi sunat, domnule Collins. Am 
găsit ceva ciudat în dosarul procesului şi am o întrebare. 

— A trecut o grămadă de timp de-atunci, dar o să mă 
străduiesc să-ţi răspund. 

— Există un jurnal. Jurnalul lui Crystal Hagen. Conţine 
texte cifrate. Vă aduceţi aminte? 

Collins a păstrat câteva clipe tăcerea, apoi a răspuns cu 
voce joasă, sobră: 

— Da, mi-aduc aminte. 

— Ei bine, am găsit o scrisoare prin care domnul Peterson 
a cerut ajutorul Ministerului Apărării pentru decriptare. Ce 
s-a întâmplat pe urmă? 

O altă pauză, apoi a venit răspunsul. 

— Peterson a semnat scrisoarea, dar eu am scris-o. A fost 
una dintre contribuţiile mele la caz. În 1980 n-aveam 
computere personale, cel puţin nicidecum ca astea, de azi. 
Ne-am gândit că Ministerul Apărării trebuie să aibă 
tehnologia necesară pentru spargerea unui cod, aşa că 
Peterson m-a însărcinat pe mine să iau legătura cu ei. Am 
petrecut mai multe ore încercând să dau de cineva care să 
se ocupe de cererea mea. După câteva săptămâni, am 
găsit un tip care-a zis c-o să vadă ce se poate face. 

— Şi ce s-a întâmplat? Aţi primit vreun răspuns? 

e 118 œ» 


— Nu. La noi, lucrurile se mişcau cu viteza luminii, iar 
colaborarea cu Ministerul Apărării era ca înotul prin melasă. 
Nu ştiu dacă ai văzut asta în dosar, dar Iverson a cerut un 
proces urgent. 

— Proces urgent? Cum adică? 

— Un inculpat are dreptul să ceară să-i fie adus cazul în 
faţa instanţei după cel mult şaizeci de zile de la punerea 
sub acuzare. Solicităm rareori aşa ceva, pentru că, cu cât 
se amână mai mult un caz, cu atât e mai bine pentru 
apărare. Facem mai multe descoperiri, avem timp pentru o 
cercetare completă, pe cont propriu, martorii devin mai 
puţin demni de încredere. Iverson n-avea niciun motiv să 
ceară un proces urgent, dar a făcut-o. Eram de faţă când 
Peterson a încercat să-l convingă să-şi retragă cererea. 
Aveam nevoie de timp ca să ne pregătim. Trebuia să 
primim răspunsul de la Ministerul Apărării. Lui Iverson puţin 
îi păsa. Ţi-aduci aminte că ţi-am spus că nu ne-a ajutat, că 
se uita la propriul lui caz ca la televizor? Despre asta 
vorbesc. 

— Dar ce s-a întâmplat la Ministerul Apărării? De ce n-au 
spart cifrul? 

— Pentru ei, noi nu eram o prioritate. S-a întâmplat 
înainte de naşterea ta, dar în anul ăla, 1980, iranienii aveau 
cincizeci şi doi de ostatici americani. Era şi an electoral. 
Toată lumea se concentra asupra crizei, nu reuşeam să 
găsesc pe nimeni care să stea de vorbă cu mine sau care 
să mă sune când aşteptam un răspuns. Pachetul pe care l- 
am trimis la ei a dispărut într-un soi de gaură neagră. După 
proces, i-am sunat ca să le spun că e prea târziu, că nu mai 
e nevoie să se ocupe de cifrul nostru. Nici n-aveau idee 
despre ce cifru vorbeam. 

— Procurorul a încercat vreodată să spargă cifrul? 

— Nu cred. Adică, de ce-ar fi făcut-o? Toate 
raţionamentele conduceau către Iverson. N-avea nevoie de 
descifrare. Ştia că juraţii vor citi în jurnal ceea ce le spusese 
el să citească. 

Am intrat în parcarea de la Hillview, am parcat maşina şi 
mi-am lăsat capul pe tetieră. Mai aveam o ultimă întrebare, 


e 119 + 


dar ezitam. O parte din mine nu voia să-l creadă pe Carl 
monstrul despre care vorbise procurorul. Insă doream să 
ştiu adevărul. 

— Domnule Collins, am o prietenă care crede că, de fapt, 
Carl nu voia să fie decriptat jurnalul. Crede că el ştia că l-ar 
fi incriminat. E adevărat? 

— Prietena ta e perspicace, a răspuns el, meditativ. Am 
purtat şi noi aceeaşi discuţie, cu treizeci de ani în urmă. 
Cred că John Peterson era de aceeaşi părere cu prietena ta. 
Am avut senzaţia că nu prea dorea să fie găsită cheia 
cifrului, că tocmai de-asta m-a pus pe mine să mă ocup. 
Atunci eram un referent juridic neînsemnat. Cred că John 
voia o dovadă că ne-am dat silinţa, dar nu şi să primească 
rezultatul, pentru că... ei bine... Collins a răsuflat adânc şi a 
oftat. Adevărul e că uneori e dificil să te străduieşti din 
răsputeri să aperi un om despre care ştii că e ucigaşul 
victimei, a concluzionat el. 

— L-aţi întrebat vreodată pe Carl despre cifrul din jurnal? 

— Bineînţeles. Cum spuneam, John a încercat să-l 
convingă să-şi retragă cererea prin care solicita un proces 
urgent. Şi ăsta a fost unul dintre argumentele noastre - c- 
am fi putut obţine dovezi favorabile descifrând jurnalul. 

— Ce-a spus Carl? 

— E greu de explicat. Cei mai mulţi tipi care se ştiu 
vinovaţi acceptă o înţelegere de pledoarie. El a refuzat 
pledoaria pentru crimă de gradul doi. lar majoritatea tipilor 
nevinovaţi caută să întârzie procesul cât mai mult cu 
putinţă ca să se poată pregăti mai bine apărarea pentru 
cazul lor. El a cerut un proces de urgenţă. Noi încercam să 
găsim cheia cifrului, iar el părea să lucreze împotriva 
noastră. Trebuie să-ţi spun, Joe, că după părerea mea, Carl 
Iverson a vrut s-ajungă la închisoare. 


e 120 œ» 


Capitolul 19 


În salon, m-am îndreptat spre Carl şi m-am aşezat pe 
scaunul de lângă el, iar o scurtă privire în lateral a fost 
singurul semn că-mi remarcase sosirea. A vorbit câteva 
clipe mai târziu. 

— Frumoasă zi. 

— Da, este, am răspuns. 

Am ezitat înainte de a începe interviul. Nu voiam să 
continuăm de unde rămăseserăm - să vorbim despre ziua 
în care primise ordinul de recrutare. Voiam să aflu, în 
schimb, ce îl îndemnase să ceară un proces de urgenţă şi 
de ce păruse să nu dorească descifrarea jurnalului. 
Bănuiam că, alegând aceste subiecte, aveam să-i stric ziua, 
aşa că am încercat să conduc treptat conversaţia către 
ceea ce mă interesa. 

— Azi am stat de vorbă cu Berthel Collins, am spus. 

— Cu cine? 

— Cu Berthel Collins; a fost unul dintre avocaţii tăi. 

— Avocatul meu a fost John Peterson. A murit cu ani în 
urmă, sau cel puţin aşa am auzit. 

— Collins a lucrat la cazul tău ca referent juridic. 

Carl a căzut pe gânduri câteva clipe, încercând să-şi 
amintească de Collins. 

— Cred, a spus apoi, că-mi amintesc de un puşti care era 
de faţă la unele dintre vizite. A trecut atât de mult timp de- 
atunci. Acum e avocat? 

— E şeful biroului avocatului din oficiu din Minneapolis, 
am răspuns. 

— Bravo lui. Şi despre ce ai vorbit cu domnul Collins? 

— Incerc să decodific mesajele cifrate din jurnalul lui 
Crystal Hagen. 

Carl nu şi-a luat ochii de la balconul apartamentului de 
vizavi. N-a părut impresionat de aducerea în discuţie a 
jurnalului, părea să considere vestea la fel de lipsită de 
importanţă ca un râgăit. 

— Vasăzică acum eşti detectiv, nu? 

<e 121 » 


— Nu, am spus, dar îmi plac enigmele dificile. lar asta 
pare o provocare în toată puterea cuvântului. 

— Vrei o enigmă interesantă? a întrebat. Uită-te la 
fotografii. 

Nu era direcţia spre care voiam să se îndrepte discuţia 
noastră. 

— Am văzut fotografiile, am zis, în timp ce imaginile 
cadavrului lui Crystal Hagen îmi treceau fulgerător prin faţa 
ochilor minţii. Am fost cât pe ce să vărs. Nu sunt interesat 
să le revăd. 

— Oh... nu. Nu fotografiile alea, a spus, răsucindu-se în 
scaun ca să se uite la mine pentru prima oară de când 
sosisem, apoi a pălit brusc, de parcă i s-ar fi făcut greață. 
Îmi... îmi pare foarte rău că a trebuit să vezi fotografiile 
alea. 

Privind cum căpăta expresia sobră a unui om de treizeci 
de ani, mi-am dat seama că, după atâta vreme, încă mai 
păstra vie amintirea fotografiilor de la proces. 

— Fotografiile alea sunt groaznice. N-ar fi trebuit să le 
privească nimeni. Nu, vorbesc despre fotografiile 
incendiului, dinainte de sosirea poliţiei. Pe alea le-ai văzut? 

— Nu, am răspuns. Ce e cu ele? 

— Când erai copil, ai citit vreodată o revistă Highlights? 

— Highlights? 

— Da, le găseai în sălile de aşteptare, la doctor şi la 
dentist. Erau reviste pentru copii. 

— Nu pot spune c-am văzut vreuna. 

Carl a zâmbit şi a dat din cap. 

— Ei bine, aveau în ele nişte imagini, două imagini care 
păreau identice, dar între care existau mici diferenţe. Jocul 
îți cerea să găseşti deosebirile, anomaliile. 

— A, sigur. Am făcut aşa ceva în şcoala primară. 

— Dacă-ţi plac enigmele şi ghicitorile, caută fotografiile 
făcute înainte şi după sosirea pompierilor şi uită-te la ele. 
Joacă jocul ăla. Vezi dacă poţi descoperi anomalia. E greu 
de observat. Mie mi-au trebuit câţiva ani ca s-o remarc - 
dar, pe de altă parte, n-am avut avantajul pe care-o să-l ai 
tu. Îţi dau un indiciu, deosebirea după care te uiţi s-ar putea 


e 122 œ» 


să se uite la tine. 

— Ai avut fotografiile la închisoare? 

— Avocatul meu mi-a trimis copii după majoritatea 
chestiilor din dosar. Am avut tot timpul din lume să le citesc 
după ce m-au condamnat. 

— De ce propriul tău caz te-a interesat mai mult după ce 
te-au condamnat? am întrebat. 

Carl s-a uitat la mine de parcă ar fi văzut o mutare de 
şah ieşită din comun. Poate şi-a dat seama unde voiam s- 
ajung cu întrebările mele - probabil nu prea subtil 
înlănţuite. 

— Ce vrei să spui? 

— Collins mi-a spus că ai cerut un proces de urgenţă. 

A căzut pe gânduri câteva clipe, apoi a răspuns. 

— E adevărat. 

— De ce? 

— E o poveste lungă. 

— Collins a zis că-şi doreau mai mult timp, dar tu ai 
insistat să înceapă procesul. 

— Da. Aşa e. 

— Crede că ai vrut s-ajungi la închisoare. 

N-a zis nimic, doar şi-a întors din nou privirea spre 
fereastră. 

Am insistat. 

— Vreau să ştiu de ce nu te-ai străduit mai mult să scapi 
de închisoare. 

A ezitat înainte de a-mi răspunde. 

— Am crezut c-aşa o să alung coşmarul. 

„Ei, acum ajungem undeva”, mi-am spus. 

— Coşmarul? 

L-am privit ţinându-şi răsuflarea şi înghițind un nod. Pe 
urmă a vorbit cu voce joasă, calmă, care părea să vină de 
undeva, din adâncul sufletului. 

— Am făcut lucruri... lucruri cu care am crezut c-o să pot 
trăi... dar m-am înşelat. 

— E declaraţia ta de muribund, am spus, încercând să-i 
pătrund în gânduri şi sperând că-i pot uşura catharsisul. De- 
asta îmi spui povestea ta, ca să scapi de greutatea care-ţi 


e 123 * 


apasă pieptul. 

l-am văzut în ochi capitularea, dorinţa de a-mi povesti. Aş 
fi vrut să ţip la el să mărturisească, dar în schimb mi-am 
şoptit cuvintele, sperând să nu-l sperii, făcându-l să se 
închidă în sine. 

— O să te ascult. Îţi promit că n-o să te judec. 

— Ai venit aici să-mi oferi iertarea păcatelor, nu? 

Vocea abia dacă îi era mai pronunţată decât o şoaptă. 

— Nu iertarea, am spus. Dar s-ar putea să te ajute dacă- 
mi povesteşti ce s-a întâmplat. Se zice că mărturisirea e 
bună pentru suflet. 

— Aşa se zice, nu? Şi-a îndreptat din nou, pe îndelete, 
privirea spre mine. Şi eşti de acord cu ceea ce se zice? 

— Bineînţeles, am răspuns. Cred că, atunci când te apasă 
ceva... să-i vorbeşti cuiva despre asta poate fi o idee bună. 

— Atunci să-ncercăm, a spus. Vrei să testăm ideea asta? 

— Cred că ar trebui. 

— Atunci povesteşte-mi despre bunicul tău, a zis. 

Am simţit în piept o bufnitură care m-a năucit. Mi-am ferit 
privirea de a lui în timp ce încercam să-mi liniştesc 
gândurile. 

— Ce-i cu bunicul meu? 

Carl s-a aplecat în faţă. Apoi a spus, cu aceeaşi voce 
blândă şi şoptită de mai înainte: 

— În ziua când ne-am cunoscut, l-am menţionat în 
trecere. Te-am întrebat cum a murit, şi ai îngheţat. Ceva te- 
a împovărat din greu. Am văzut asta în ochii tăi. Îmi 
povesteşti ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit când aveam unsprezece ani. Atât şi nimic mai 
mult. 

Carl a păstrat tăcerea vreme îndelungată, lăsând 
greutatea ipocriziei mele să mă gârbovească. Pe urmă a 
oftat şi a ridicat din umeri. 

— Înţeleg, a zis. Pentru tine nu sunt decât un proiect 
şcolar. 

Hrănită de propria mea vinovăţie, o voce tulburătoare a 
început să-mi vibreze în cap, îmi şoptea, încerca să mă 
convingă să-i spun secretul meu lui Carl. De ce să nu i-l 


e 124 œ» 


dezvălui, mă îndemna. Avea să-l ia cu el în mormânt, peste 
numai câteva săptămâni. În plus, aş fi recompensat cu 
buna mea credinţă confesiunea pe care urma să mi-o facă. 
Însă o altă voce, mai timidă, sublinia că buna-credinţă n-are 
nicio legătură cu nevoia de a-i dezvălui lui Carl secretul. 
Voiam să-i povestesc. 

El a adăugat, privindu-şi mâinile: 

— Nu e nevoie să-mi spui. Aşa ceva n-a făcut niciodată 
parte din înţelegerea noastră... 

— L-am văzut pe bunicul murind, am răbufnit eu. 

Cuvintele mi-au fugit din gând şi mi s-au năpustit printre 
buze înainte de a apuca să le opresc. 

Carl s-a uitat la mine, uluit că-l întrerupsesem. 

Aidoma unui plonjor de pe stâncă, renunțând la siguranţa 
oferită de acel loc înalt, un singur moment de curaj sau de 
nesăbuinţă a declanşat o acţiune ireversibilă. A fost rândul 
meu să mă uit pe fereastră, aşa cum îl văzusem pe Carl 
făcând de nenumărate ori, şi să-mi adun toate detaliile din 
memorie. Am vorbit după ce gândurile mi s-au limpezit 
suficient. 

— N-am mai povestit nimănui, dar a murit din vina mea. 


e 125 - 


Capitolul 20 


Nimic altceva despre bunicul Bill nu mi se întipărise în 
memorie atât de clar ca mâinile lui, ca nişte labe puternice 
de buldog, cu degetele butucănoase, de grosimea piuliţelor 
pentru roţile de automobile, atât de agile când lucra la 
motoraşele pe care le repara. Îmi amintesc cum îmi ţinea 
mâna într-a lui când eram mic şi cum asta mă făcea să simt 
că totul o să fie bine. Îmi amintesc cum umbla prin lume cu 
o răbdare desăvârşită, lucrând cu atenţie până încheia cu 
succes orice lucru pe care-l făcea, indiferent dacă îşi 
ştergea ochelarii sau o ajuta pe mama să treacă printr-o zi 
proastă. În cele mai vechi amintiri ale mele, şoaptele lui 
înăbuşeau tipetele mamei şi mâna lui pe umărul ei putea 
domoli o furtună. Mama fusese dintotdeauna bipolară - nu 
e ceva de care te molipseşti brusc, ca gripa - însă, când 
trăia bunicul Bill, valurile nu se înălţau niciodată atât de 
sus, încât să se înspumeze. 

Mie îmi spunea adesea poveşti despre cum pescuia pe 
râul Minnesota, sus, lângă Mankato, unde copilărise şi unde 
îşi umplea barca până la refuz cu somni şi şalăi, şi visam la 
ziua în care voi putea merge cu el la pescuit. Ziua aceea a 
venit când aveam unsprezece ani. Bunicul a împrumutat o 
barcă de la un prieten şi am pornit de la debarcaderul din 
Judson în josul râului, purtaţi de curentul lui lin, dar 
puternic, cu gândul să ajungem într-un loc de staţionare din 
Mankato înainte de căderea nopţii. 

În primăvara aceea, când se topise zăpada, râul ieşise 
din matcă, însă în iulie, când am mers noi la pescuit, se 
retrăsese. Inundaţia lăsase în urmă o mulţime de plopi 
negri smulşi din rădăcini şi împrăştiaţi care-ncotro pe 
fundul apei, cu crengile ca nişte degete scheletice ieşind la 
suprafaţă. Bunicul Bill ţinea motorul bărcuţei de pescuit în 
ralanti, ca să poată ocoli copacii când era necesar. Din când 
în când, auzeam lemnul frecându-se de aluminiu, dacă o 
creangă ascunsă aproape de suprafaţa apei atingea carena. 
Sunetul m-a înspăimântat la început, dar bunicul Bill se 


e 126 œ» 


purta de parcă ar fi fost ceva tot atât de firesc ca foşnetul 
frunzelor de deasupra noastră când adia vântul. Asta m-a 
făcut să mă simt în siguranţă. 

In prima oră am prins primul meu peşte şi m-am luminat 
la faţă de parcă ar fi venit Crăciunul. Nu mai fusesem 
niciodată la pescuit şi m-a încântat senzaţia pe care o 
simţeam când zvâcnea undiţa şi imaginea peştelui pe care-l 
scoteam din apă în timp ce el se zbătea şi plescăia apa. 
Eram pescar. Ziua unduia sub albastrul senin al cerului, iar 
bunicul prindea destul de puţini peşti, chiar mai puţini 
decât mine. Cred că o vreme a pescuit fără momeală, ca să 
mă lase să-l întrec. 

Până la amiază, aveam o cantitate mulţumitoare de 
peşte. Bunicul mi-a spus s-arunc ancora, ca să ne putem 
lăsa undiţele în apă în timp ce ne mâncăm prânzul. Ancora 
era fixată de prova bărcii, unde stăteam eu, şi s-a târât o 
vreme pe fundul apei până ce s-a înfipt şi ne-a oprit în 
mijlocul râului. Ne-am spălat pe mâini cu apă dintr-un 
bidon, apoi bunicul Bill a scos sendvişuri cu şuncă şi brânză 
din punga de plastic de la magazin. Au fost cele mai 
gustoase pe care pusesem gura vreodată şi ne-am stins 
setea cu câte o bere fără alcool, dulce şi rece. A fost un 
prânz fabulos, savurat în mijlocul râului, la apogeul unei zile 
perfecte. 

După ce a terminat de mâncat, bunicul a făcut ghemotoc 
punga în care avusese sendvişuri le şi a pus-o cu grijă în 
punga mai mare, de la magazin, care devenea astfel sacul 
nostru de gunoi. După ce şi-a băut berea, tot acolo a pus şi 
sticla goală, cu aceleaşi mişcări lente. Apoi mi-a dat punga 
mie, ca să-i pot urma exemplul. 

— Barca trebuie păstrată curată întotdeauna. Nu lăsa nici 
gunoaie pe jos, nici cutia cu scule deschisă. Aşa se-ntâmplă 
accidentele. 

L-am ascultat doar cu o ureche, sorbind din sticla mea de 
bere. 

După ce am golit-o, bunicul mi-a spus să ridic ancora - un 
alt lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată. El îşi 
îndreptase deja atenţia asupra motorului, îl pregătea de 


e 127 œ» 


pornire pompând benzină cu o bilă mică, pe care-o mişca în 
țeavă înainte şi înapoi. Mi-am lăsat sticla goală să cadă pe 
fundul bărcii fără să mă uit. Mi-am spus c-o s-o arunc la 
gunoi mai târziu. Am înşfăcat parâma de nailon a ancorei şi 
am tras. Ancora nu s-a mişcat. Am tras mai tare şi am 
simţit cum se deplasează barca, fără ca ancora să se 
clintească. Barca avea etrava plată, aşa că m-am proptit cu 
tălpile în ea şi am tras tot punând o mână în faţa alteia, 
ceea ce ne-a apropiat de ancoră încetul cu încetul, până 
când n-am mai putut înainta. Bunicul Bill a văzut cum mă 
străduiam şi m-a sfătuit să trag de parâmă în stânga şi în 
dreapta, ca să slăbesc ancora, dar aceasta nu voia şi pace 
să se lase trasă la suprafaţă. 

Pe urmă l-am auzit pe bunicul în spatele meu, foindu-se 
pe bancheta lui. Am simţit barca legănându-se. Când m-am 
uitat peste umăr, l-am văzut venind spre mine ca să m- 
ajute. A păşit peste bancheta care ne despărţea şi a pus 
piciorul jos exact pe sticla mea goală. | s-a sucit glezna şi a 
călcat într-o parte. S-a dezechilibrat şi a căzut pe spate, 
lovindu-se la coapsă de marginea bărcii. Dădea din braţe 
încercând să-şi recapete echilibrul, dar n-a reuşit decât să- 
şi întoarcă faţa către apă în clipa când i-a izbit suprafaţa. 
Când a căzut în apă, m-a stropit din cap până-n picioare. 

L-am strigat când a dispărut în râul întunecat. L-am mai 
strigat de două ori înainte de a ieşi la suprafaţă, întinzându- 
şi mâna ca să se prindă de barcă şi ratându-i marginea la 
mustață. A doua lui încercare n-a fost nicidecum mai 
reuşită. Îl prinsese curentul şi îl îndepărta de mine în timp 
ce eu stăteam ca prostul, cu parâma ancorei în mână, fără 
să-mi dau deloc seama că, dacă i-aş fi dat drumul, barca ar 
fi plutit în josul râului, pe lângă bunicul, pe o distanţă de cel 
puţin vreo şase metri. Până când a ieşit iarăşi la suprafaţă, 
fusese purtat mult prea departe de barcă, n-ar mai fi ajuns 
cu mâna la ea nici dacă aş fi dat drumul parâmei. 

Am tipat şi l-am rugat, şi l-am implorat să înoate. Totul se 
întâmpla atât de repede. 

Pe urmă lucrurile s-au înrăutățit de-a binelea. Bunicul a 
început să se zvârcolească în apă, biciuind-o cu braţele 


e 128 œ» 


care încercau să se agaţe de suprafaţă, în vreme ce, în 
adâncul întunecat, ceva îl prinsese de picior. Ulterior, şeriful 
avea să-i spună mamei că bunicului i se agăţase o cizmă 
între crengile unui copac uscat. 

L-am privit împotrivindu-se curentului care-l trăgea la 
fund, încercând să rămână la suprafaţă. Cu fermoarul 
deschis, vesta de salvare îl trăgea de braţe, ţinându-i-le 
deasupra capului, pe când cizma înţepenită îl trăgea în jos. 
Abia atunci mi-a dat prin cap să las parâma din mână. Apoi 
am vâslit cu braţele până când parâma s-a întins până la 
refuz cu un pocnet şi a oprit barca la vreo nouă metri în 
amonte de bunicul. L-am văzut înfigându-şi unghiile şi 
sfâşiind vesta de salvare ca să scape de ea. Nu eram în 
stare să mă mişc. Nu eram în stare să gândesc. Am stat 
aşa, uitându-mă şi ţipând, până când mişcările bunicului au 
încetat şi a început să plutească, flasc, în voia curentului. 

l-am spus lui Carl povestea mea, înecându-mă cu 
lacrimile pe care refuzam să le las să curgă şi făcând pauze 
dese ca să-mi domolesc zbuciumul din piept. Abia când am 
terminat am observat că-şi pusese mâna pe braţul meu, 
încercând să mă liniştească. Spre surprinderea mea, n-am 
simţit nevoia să mă îndepărtez de el. 

— Ştii, n-a fost vina ta, a spus. 

— Cum aş putea să ştiu aşa ceva? am ripostat. E marea 
minciună pe care tot încerc să mi-o spun de zece ani 
încoace. Aş fi putut să pun sticla în punga cu gunoi. Aş fi 
putut să dau drumul parâmei ancorei când a căzut bunicul. 
In cutia cu scule aveam un cuţit; aş fi putut să tai parâma, 
să eliberez barca şi să-l salvez. Crede-mă, am revăzut totul 
în minte de un milion de ori. Aş fi putut face altfel o sută de 
lucruri. Dar n-am făcut nimic. 

— Nu erai decât un copil, a zis Carl. 

— L-aş fi putut salva. Am avut de ales între a încerca şi a 
privi. Şi am ales ce nu trebuia. Totul se rezumă la asta. 

— Dar... 

— Vreau să încheiem discuţia, m-am răstit. 

Janet m-a bătut pe umăr şi m-am întors cu o tresărire. 

— Imi pare rău, Joe, a spus ea, dar orele de vizită s-au 


e 129 + 


încheiat. 

M-am uitat la ceasul de pe perete şi am văzut că era 
20.10. Vorbisem pe durata întregii vizite, mă simţeam 
secătuit. Capul mi se învârtea în timp ce amintirea acelei 
zile cumplite se învolbura şi nu-mi mai dădea pace; Carl 
Iverson o dezlegase de parâmele de care stătuse ancorată 
atâta timp. Mă simţeam înşelat, fiindcă nu vorbiserăm deloc 
despre el. Şi, în acelaşi timp, aveam o senzaţie de uşurare 
fiindcă îi dezvăluisem cuiva secretul meu. 

M-am ridicat şi i-am cerut scuze lui Janet fiindcă stătusem 
mai mult decât era permis. Pe urmă am dat din cap către 
Carl în loc de „la revedere” şi m-am îndreptat spre uşă. 
Înainte de a ieşi din salon m-am uitat înapoi, la el. Stătea 
nemişcat, cu faţa spre reflexia lui din geamul întunecat şi 
cu ochii strâns închişi, ca şi cum s-ar fi străduit să scape de 
o suferinţă profundă, şi m-am trezit întrebându-mă dacă îl 
chinuia din nou cancerul sau era vorba de altceva. 


< 130 œ» 


Capitolul 21 


Ca să mă liniştesc, pe drumul spre casă am ascultat 
muzică rock clasică la boxele uzate ale maşinii mele. Am 
cântat alături de o duzină de artişti care-au fermecat 
publicul cu câte-o melodie de succes până ce am reuşit să- 
mi scot din minte gândurile negre, înlocuindu-le cu jocul 
sugerat de Carl. Ideea unei enigme pe care trebuia să o 
dezleg mă intriga, fireşte, însă gândul că aveam un nou 
pretext ca să-mi petrec timpul cu Lila mă făcea să mă simt 
mai bine. Odată întors în apartamentul meu, am căutat în 
cutie şi am găsit două dosare cu fotografii ale magaziei în 
flăcări. Am avut nevoie de o jumătate de oră ca să mă 
conving că găsisem ceea ce trebuia, apoi mi-am îndesat 
dosarele sub braţ şi i-am bătut Lilei la uşă. 

— lţi plac jocurile? am întrebat-o. 

— Depinde, a spus. La ce te-ai gândit? 

Răspunsul m-a luat prin surprindere şi, pentru o secundă, 
am avut impresia că desluşesc un zâmbet de început de 
flirt. Aproape că am uitat de ce venisem. Am zâmbit şi eu şi 
m-am bâlbâit. 

— Am adus nişte fotografii, am spus. 

A părut uşor nedumerită, apoi mi-a făcut semn cu capul 
spre masa ei din sufragerie. 

— Cei mai mulţi tipi aduc flori, a zis. 

— Eu nu sunt precum cei mai mulţi tipi, am ripostat. Sunt 
special. 

— N-am argumente contra, a spus. 

Am înşirat pe masă fotografiile, şapte în total. În primele 
trei se vedea focul dezlănţuit, scăpat de sub control, fără 
niciun pompier la faţa locului. Fuseseră prost încadrate, 
fără să se ţină cont de direcţia luminii, iar una era de-a 
dreptul neclară. Cele patru din al doilea set, în care 
apăreau pompieri ce se luptau cu focul, fuseseră făcute de 
un fotograf mai priceput. In prima, pompierii scoteau un 
furtun din maşină, pe fundalul magaziei în flăcări. A doua 
surprindea momentul în care jetul de apă izbea pentru 


e 131 >» 


prima oară magazia. În celelalte două, pompierii împroşcau 
cu apă din două părţi. Pe una dintre acestea din urmă o 
văzusem în articolul de ziar de la bibliotecă. 

— Ei, şi care e jocul? a întrebat Lila. 

— Fotografiile astea, de aici... am spus. Sunt din dosarul 
cu mărturia unui oarecare Oscar Reid. Locuia vizavi de Carl 
şi de familia Lockwood. El a văzut flăcările şi a sunat la 911. 
În timp ce-i aştepta pe pompieri, a înşfăcat un aparat foto 
Instamatic vechi şi a făcut nişte poze. 

— În loc să - nu ştiu! - să înşface un furtun cu apă? 

— l-a spus detectivului că s-a gândit c-o să-i poată vinde 
vreunui ziar una dintre fotografii. 

— Un adevărat suflet caritabil, a comentat Lila. Şi astea? 

A arătat spre celelalte patru fotografii. 

— Astea au fost făcute de un fotoreporter, Alden Cain. A 
auzit apelul către pompieri mulţumită unei staţii de recepţie 
şi a alergat la faţa locului pentru câteva fotografii. 

— OK, a zis ea. Deci ce căutăm? 

— ii minte că, la şcoala primară, învățătorii ne dădeau 
fotografii care păreau identice, dar nu erau? Şi noi trebuia 
să găsim diferenţele? 

— Asta e jocul? 

— Da, am spus, punând fotografiile unele lângă altele. Ce 
vezi? _ 

Le-am studiat amândoi cu atenţie. In primele, flăcările 
ieşeau printr-o fereastră a magaziei care dădea către alee 
şi către fotograf. Acoperişul era încă intact şi vălătuci de 
fum negru, gros, ieşeau prin golurile unde se sprijineau pe 
pereţi grinzile de cinci pe zece. În fotografiile de mai târziu, 
focul se înălța învârtejindu-se în trombă printr-o gaură din 
acoperiş. Pompierii sosiseră şi tocmai începuseră să 
împroaşte flăcările cu apă. Cain stătuse aproape în acelaşi 
loc ca Reid, fiindcă unghiul sub care se vedea magazia şi 
fundalul era aproape identic. 

— Nu văd nicio deosebire, în afară de pompierii din jur, 
am spus. 

— Nici eu, a zis Lila. 

— Carl a spus să ne uităm la lucruri care ar trebui să fie 


e 132 œ» 


la fel în toate pozele, aşa că nu lua în seamă focul întețit 
între timp. 

Ne-am uitat la fotografii cu mai multă atenţie, în căutarea 
oricărei modificări a fundalului. În afară de faptul că focul 
extins o lumina mai tare, casa lui Carl arăta la fel în oricare 
dintre fotografii. Pe urmă am studiat casa familiei Lockwood 
din fotografiile lui Reid: o locuinţă muncitorească simplă, cu 
un singur etaj, o verandă mică în spate, trei ferestre sus şi 
două jos, câte una de fiecare parte a uşii din spate. Am 
privit-o şi în fotografiile lui Cain. Era şi ea mai puternic 
luminată de flăcări, dar altminteri nu se schimbase nimic. 
M-am tot uitat de la o poză la alta, întrebându-mă dacă nu 
cumva Carl îmi jucase o farsă. 

Pe urmă, Lila a făcut descoperirea. A ridicat de pe masă 
două fotografii, una a lui Cain şi una a lui Reid, şi le-a 
studiat. 

— Aici, a spus, la fereastra din dreapta uşii din spate a 
casei lui Lockwood. 

Am luat pozele din mâna ei şi m-am uitat la fereastra aia, 
când la una, când la alta, până ce am văzut în sfârşit 
diferenţa. Fereastra din dreapta uşii din spate avea jaluzele 
orizontale. În poza lui Reid, o acopereau de sus până jos. În 
cea făcută mai târziu, de Cain, erau săltate cu câţiva 
centimetri. Mi-am apropiat fotografia de ochi şi am văzut 
ceva de forma unui cap şi poate chiar şi faţa cuiva care se 
uita prin porţiunea descoperită. 

— Ce dracu'? am exclamat. Cine e aici? 

— Bună întrebare, a remarcat Lila. S-ar părea că cineva 
trăgea cu ochiul prin partea de jos a ferestrei. 

— Era cineva în casă? am întrebat. Şi se uita la foc? 

— Mie aşa mi se pare. 

— Cine? 

Mi-am dat seama că Lila se străduia să-şi aducă aminte 
mărturiile membrilor familiei Lockwood. 

— Putem număra posibilităţile pe degetele unei singure 
mâini. 

— Mai degrabă pe degetele unei mâini mutilate, am 
spus. 


e 133 + 


— O mână mutilată? a întrebat Lila, părând nedumerită. 

— Păi, ştii... adică îi lipsesc nişte degete... deci rămân 
mai puţine posibilităţi. 

M-am silit să chicotesc. 

Lila şi-a dat ochii peste cap şi a trecut din nou la treabă. 

— Tatăl vitreg al lui Crystal, Douglas Lockwood, a spus că 
el şi fiul său au fost în seara aia la atelier, la franciza lor 
auto. El s-a ocupat de hârtii, iar Danny de refacerea unui 
automobil. A zis că au ajuns acasă abia după ce focul 
fusese stins. 

Am adăugat ceea ce mi-am adus aminte. 

— lar mama lui Crystal lucra în schimbul de noapte la 
Dillard's Cafe. 

— Aşa e, a spus Lila, ca şi cum ar fi vrut să sublinieze că 
stăpâneşte amănuntele mai bine decât mine. Şeful ei, 
Woody, i-a confirmat declaraţia. 

— Şeful ei, Woody? Asta e invenţia ta. 

— Caută în dosare, a zâmbit Lila. 

— Nu mai rămâne decât prietenul lui Crystal, cum îl 
cheamă? 

— Andrew Fisher, a răspuns ea. A susţinut c-a adus-o pe 
Crystal de la şcoală, a oprit pe alee şi a plecat imediat după 
ce fata a coborât din maşină. 

— Şi la ce ne conduc toate astea? am întrebat. 

Lila şi-a acordat un minut de gândire, apoi a început să 
numere pe degete. 

— Văd patru posibilităţi: prima, pe fereastră de fapt nu se 
uită nimeni, dar trebuie să cred ceea ce văd cu ochii mei, 
deci asta cade. 

— Şi eu văd că trage cineva cu ochiul. 

— A doua, e vorba de Carl Iverson... 

— De ce ar fi ucis-o Carl în casa lui ca să privească pe 
urmă focul din casa ei? 

— N-am spus că sunt probabilităţi - doar posibilităţi. E 
posibil ca Iverson să se fi dus în casa familiei Lockwood 
după ce a aprins focul. Poate ştia de jurnal şi voia să-l 
găsească. Deşi pentru el n-ar fi avut sens s-aprindă focul 
înainte de a găsi jurnalul. 


e 134 + 


— Absolut niciun sens. 

— A treia, în casă era un bărbat misterios, unul la care 
poliţia nu s-a gândit niciodată, un om căruia n-o să-i găsim 
numele în dosarele din cutie. 

— Şi a patra? 

— Poate că cineva a minţit când a depus mărturie. 

— Cineva, cum ar fi... Andrew Fisher? 

— E o posibilitate, a încuviinţat Lila, răsuflând sfidătoare. 

Îmi dădeam seama că nu voia să renunţe la convingerea 
că ucigaşul lui Crystal Hagen era Carl Iverson, însă vedeam 
şi că era deschisă oricărei posibilităţi, lăsându-se atrasă de 
ideea că era posibil să se fi făcut, cu treizeci de ani în urmă, 
o greşeală cumplită. Am păstrat amândoi tăcerea o vreme, 
neştiind ce concluzie să tragem după descoperirea noastră 
şi fără să facem nicio aluzie la trepidaţia pe care-o simţeam 
sub picioare. Era ca şi cum am fi văzut amândoi barajul 
fisurându-se, dar nu înţelegeam ramificaţiile fisurii. N-avea 
să mai treacă mult timp până la apariţia spărturii prin care 
urma să năvălească torentul. 


e 135 + 


Capitolul 22 


Când m-am întors la Hillview, îmi revenisem deja pe 
deplin după confesiunea despre moartea bunicului şi mă 
simţeam revigorat de misterul fotografiilor. Carl îmi era 
dator cu o mărturisire - sau cel puţin aşa vedeam eu 
lucrurile. Îmi spusesem povestea, dezvăluind de ce mă 
credeam vinovat, iar el trebuia să-mi răspundă acum la 
întrebările legate de o situaţie reală. 

După înfăţişare, părea mai sănătos decât îl văzusem 
până atunci. În locul halatului albastru-tern, purta o cămaşă 
roşie de flanel, iar obrajii lui supţi fuseseră bărbieriţi recent. 
M-a întâmpinat cu un zâmbet indiferent, de genul celui pe 
care-l afişezi când dai nas în nas cu fosta ta prietenă la o 
petrecere. Era rândul lui să-şi deschidă sufletul. Cred că 
ştiam amândoi unde trebuia să ajungem. Pentru tema mea 
de la cursul de engleză se apropia termenul lucrării de la 
jumătatea semestrului. Trebuia să scriu despre o cotitură 
importantă din viaţa lui Carl şi să-i predau profesorului 
opera mea într-o săptămână. Venise timpul să-şi dezgroape 
morţii, şi el ştia asta. 

— Salut, Joe. 

Carl şi-a fluturat mâna, indicându-mi fotoliul de lângă el. 

— Vită-te la asta, a spus, arătând cu degetul pe 
fereastră. 

M-am uitat la balcoanele apartamentelor de vizavi, însă 
n-am văzut nimic schimbat. 

— La ce? am întrebat. 

— La ninsoare. Ninge. 

Pe drum am observat că ningea uşor, dar asta numai ca 
să mă întreb dacă maşina mea putea să-i mai 
supravieţuiască unei ierni din Minnesota. Caroseria era atât 
de ciuruită de rugină încât, după fiecare ploaie, apa de pe 
străzi se îmbiba în mocheta din portbagaj, umplând 
interiorul de un miros rânced, de cârpă de vase murdară. 
Spre norocul meu, încă nu ninsese destul de mult ca să se 
depună zăpada. 


e 136 œ» 


— Te bucuri că ninge? am întrebat. 

— Mi-am petrecut treizeci de ani în închisoare, dintre 
care o mare parte la izolare. Am avut rareori ocazia să văd 
cum ninge. Ador zăpada. 

Urmărea cu privirea fiecare fulg care plutea pe lângă 
fereastră, era uşor înălţat de vânt şi apoi cădea la loc, 
dispărând în iarbă. l-am oferit câteva minute de linişte, în 
care să savureze ninsoarea. În cele din urmă, el a fost cel 
care a început conversaţia. 

— Virgil a trecut pe-aici în dimineaţa asta. Mi-a povestit 
că voi doi aţi stat serios de vorbă. 

— Aşa e. 

— Şi ce-a avut Virgil de spus? 

Mi-am scos reportofonul micuţ din buzunarul de la spate 
şi l-am pus pe braţul fotoliului meu, destul de aproape de 
Carl ca să-i înregistreze vocea. 

— Mi-a spus că eşti nevinovat. Că n-ai ucis-o pe Crystal 
Hagen. 

Carl mi-a cântărit câteva clipe cuvintele înainte de a 
întreba: 

— L-ai crezut? 

— Ţi-am citit dosarul de la tribunal. Am citit transcrierea 
procesului şi jurnalul lui Crystal. 

— Înţeleg. 

Carl şi-a desprins privirea de fereastră ca să şi-o îndrepte 
către covorul ponosit din faţa lui. 

— Virgil ţi-a spus de ce crede cu atâta tărie în 
nevinovăția mea? 

— Mi-a povestit cum i-ai salvat viaţa în Vietnam. Mi-a 
spus că te-ai năpustit către focul de baraj al inamicului - c- 
ai îngenuncheat între el şi cei care se străduiau să-l ucidă. 
A spus c-ai rămas acolo până când tipii din Viet Cong au 
fost respinşi. 

— Nu poţi să nu-l iubeşti pe acest Virgil. 

Carl a chicotit pe muteşte. 

— De ce? am întrebat. 

— O să meargă în mormânt crezându-mă nevinovat 
datorită celor întâmplate în ziua aia, deşi a înţeles totul pe 


e 137 + 


dos. 

— Nu i-ai salvat viaţa? 

— Oh, ba da, presupun că i-am salvat-o, dar nu pentru 
asta m-am grăbit s-ocup poziţia aia. 

— Nu înţeleg. 

Amintirea acelei zile din Vietnam i-a dat zâmbetului său o 
tentă melancolică. 

— Pe-atunci eram catolic. Educaţia pe care am primit-o 
interzicea sinuciderea. Se număra printre păcatele capitale. 
Preotul spunea că, dacă te sinucizi, te duci direct în iad, 
fără să mai conteze nimic altceva. lar Biblia mai spune şi că 
nu există sacrificiu mai mare decât jertfirea vieţii ca s-o 
salvezi pe a fratelui tău. Şi Virgil era fratele meu. 

— Aşa că, în ziua aia, când l-ai văzut căzând... 

— M-am gândit că era şansa mea. Aveam să trec în faţa 
lui şi să primesc glonţul care ar fi trebuit să-l ucidă pe el. 
Era un mod de a împuşca doi iepuri dintr-o lovitură. Puteam 
să-i salvez viaţa, sfârşind-o în acelaşi timp pe a mea. 

— Dar nu prea ţi-a reuşit, nu-i aşa? l-am îmboldit eu. 

— A fost partea care-a stricat totul. In loc să primesc un 
glonţ în cap, mi-au dat două medalii, Inima Purpurie şi 
Steaua de Argint. Toată lumea m-a crezut curajos. Eu nu 
voiam decât să mor. Vezi tu, încrederea lui Virgil, ca şi 
loialitatea lui faţă de mine, se bazează pe o minciună. 

— Prin urmare, singura persoană care te crede nevinovat 
se înşală? am întrebat, împingând discuţia cu o subtilitate 
fără nimic forţat, pe panta dorită de mine. 

Afară, fulguiala uşoară se preschimbase într-o ninsoare 
ca-n poveşti, cu fulgi pufoşi, mari cât floricelele de porumb, 
învârtejindu-se în cercuri. Am pus întrebarea pe care voiam 
s-o pun şi am primit tăcerea drept unic răspuns. Aşa că, 
hotărât să nu mai scot niciun cuvânt, am privit ninsoarea, 
lăsându-l pe Carl să-şi adune şi să-şi pună gândurile în 
ordine, rând pe rând, în căutarea răspunsului. 

— Mă întrebi dacă am asasinat-o pe Crystal Hagen, a 
spus într-un târziu. 

— Întreb dacă ai asasinat-o, sau dacă ai ucis-o, sau dacă, 
într-un fel sau altul, i-ai cauzat moartea. Da, asta te întreb. 


e 138 œ» 


De undeva, din spatele meu, am auzit ticăitul unui ceas 
numărând secundele în timp ce Carl şovăia din nou. 

— Nu, a răspuns, aproape în şoaptă. N-am făcut-o. 

Mi-am lăsat capul în piept, dezamăgit. 

— In ziua în care te-am cunoscut - ziua în care mi-ai 
predicat toată aiureala aia despre sinceritate - mi-ai spus 
că eşti şi asasin, şi ucigaş. Ţii minte? Ai spus că a ucide 
oameni nu e totuna cu a-i asasina şi că tu ai făcut şi una, şi 
alta. Credeam că asta e confesiunea ta de muribund, şansa 
de a te spăla de păcate. Şi acum îmi spui că n-ai provocat 
moartea ei în niciun fel? 

— Nu m-aştept să mă crezi. La naiba, nici măcar avocatul 
meu nu m-a crezut. 

— Am citit dosarul, Carl. Am citit jurnalul. Ai cumpărat o 
armă în ziua aia. Fata te numea pervers, fiindcă te holbai 
mereu la ea. 

— Ştiu foarte bine care-au fost dovezile, Joe, a ripostat el, 
rostindu-şi cuvintele cu răbdarea unui ghețar. Ştiu ce s-a 
folosit împotriva mea la tribunal. Am retrăit istorisirea 
acelei poveşti în fiecare zi din ultimii treizeci de ani, dar 
asta nu schimbă faptul că n-am ucis-o pe fata aia. N-am 
cum să ţi-o dovedesc, nici ţie, nici altcuiva. Nici măcar n-am 
de gând să-ncerc s-o dovedesc. Intenţionez doar să-ţi spun 
adevărul. Poţi să mă crezi sau nu. Pentru mine nu contează. 

— Şi cum rămâne cu cealaltă poveste din Vietnam? am 
întrebat. 

Carl mi-a aruncat o privire uşor surprinsă, apoi a spus, ca 
şi cum ar fi vrut o dovadă că nu blufez: 

— Ce poveste ar fi asta? 

— Virgil a zis că e povestea ta şi numai tu poţi să mi-o 
spui. A zis că dovedeşte că n-ai ucis-o pe Crystal Hagen. 

Carl s-a gârbovit în scaunul cu rotile. Şi-a dus un deget la 
buze, iar mâna lui tremura uşor. Exista o altă poveste; 
acum eram sigur de asta, aşa că am insistat. 

— Ai promis c-o să-mi spui adevărul. Nu poate fi vorba de 
adevăr, dacă nu-mi dezvălui întreaga poveste. Vreau să ştiu 
totul. 

Carl a privit iarăşi dincolo de fereastră, dincolo de zăpadă 


< 139 + 


şi dincolo de balcoanele apartamentelor de vizavi. 

— O să-ţi povestesc despre Vietnam, a zis. O să decizi 
singur dacă o să afli ceva care e sau nu o dovadă. Dar îţi 
promit că va fi adevărul. 

În următoarele două ore n-am scos niciun cuvânt; abia 
am îndrăznit să respir. L-am ascultat pe Carl Iverson 
întorcându-se în trecutul din amintirile lui - întorcându-se în 
Vietnam. Când a terminat, m-am ridicat, i-am strâns mâna 
şi i-am mulţumit. Pe urmă m-am dus acasă şi am scris acea 
parte a poveştii lui Carl Iverson care a marcat un punct de 
cotitură în viaţa lui. 


e 140 œ» 


Capitolul 23 


Joe Talbert 
Engleză 317 
Biografie: tema Punct de cotitură 


În ziua de 23 decembrie a anului 1967, soldatul clasa 
întâi Carl Iverson a pus pentru prima oară în viaţa lui 
piciorul pe pământ străin în oraşul Da Nang din Republica 
Vietnam, unde a coborât dintr-un avion Lockheed C-141 
folosit pentru transportul trupelor. În cazarma unde erau 
găzduiți temporar soldații sosiți ca înlocuitori, el a făcut 
cunoştinţă cu un alt TNN - Tip al Naibii de Novice - pe nume 
Virgil Gray, sosit din Baudette, Minnesota. Carl fiind din 
South St. Paul, cei doi erau practic vecini, dacă nu dădeai 
importanţă faptului că distanța dintre Baudette şi South St. 
Paul era echivalentul unui drum cu maşina prin şase state 
de pe coastă. Întâmplarea a făcut să fie repartizați în 
acelaşi pluton şi trimişi la aceeaşi bază de artilerie pe 
culmea unui deal prăfos, tot atât de estetic ca un fund de 
babuin, din marginea de nord-vest a văii Que Son. 

Comandantul de pluton al lui Carl, un subofițer spurcat la 
gură, pe nume Gibbs, ascundea câteva cicatrice psihologice 
grave sub o mască a cruzimii. Clocotea de dispreț atât 
pentru ofiţeri, cât şi pentru gradele inferioare, critica 
ordinele şi îi trata pe TNN ca pe nişte şobolani infestati cu 
ciumă. Însă cea mai mare parte a brutalităţii sale era 
rezervată pentru vietnamezi: pentru gălbejiți. Ei erau sursa 
tuturor relelor din lumea lui Gibbs şi îl exasperau jumătățile 
de măsură ale ofițerilor în ceea ce privea stârpirea lor. 

La sosirea lui Carl şi Virgil în noua lor casă, Gibbs i-a luat 
deoparte ca să le explice că războiul de uzură purtat de 
preşedintele Johnson însemna că „noi trebuie să ucidem de- 
ai lor în număr mai mare decât pot ucide ei de-ai noştri”. 
Era o strategie bazată pe numărătoarea cadavrelor. 
Generalii le făceau cu ochiul coloneilor, care le dădeau câte 
un ghiont maiorilor şi căpitanilor, care şopteau la urechile 


e 141 œ 


locotenenților, care dădeau din cap către sergenți, care, la 
rândul lor, le dădeau soldaților ordine invariabile. 

— Dacă vedeţi un asiatic care fuge, a spus Gibbs, e fie 
din Viet Cong, fie simpatizant VC. Orice-ar fi, nu staţi cu 
sula-n mână. Împuşcaţi-l pe micul nemernic. 

După patru luni în țara aceea, Carl avusese parte de 
război cât să-i ajungă o viață. Pregătise ambuscade, privise 
soldați din VC dizolvându-se în vapori de sânge când apăsa 
pe detonatorul unei mine Claymore şi ținuse de mână un 
tip căruia nu-i ştia numele în timp ce urla, dându-şi ultima 
suflare, cu picioarele smulse din talie de o Betty 
Săltăreață!”. Se  obișnuise cu băzâitul neintrerupt al 
ţânţarilor, dar nu şi cu mortierele cu care Charlie?! trăgeau 
în ei, la întâmplare, în toiul nopții. Îşi sărbătorise primul 
Crăciun fără zăpadă intrând târâş într-o bortă de păianjen”. 

Fisurarea lumii lui Iverson (din a cărui cauză avea să-şi 
dorească să moară în Vietnam) a început în 1968, într-o 
dimineață paşnică de iarnă de la începutul lunii februarie. 
Nori luminoşi acopereau orizontul înainte de răsărit şi 
nemişcarea domnea asupra văii din jur, camuflând 
hidoşenia întâmplărilor ce îşi aşteptau rândul. Strălucirea 
cerului îi aducea aminte de o dimineață petrecută în 
cabana bunicului său din pădurile din nord, o dimineață 
dintr-un trecut îndepărtat, când a ucide sau a fi ucis era o 
noțiune inexistentă în viața lui. 

Luptele îl impovăraseră, îl făcuseră să se simtă bătrân. S- 
a sprijinit de un morman de saci cu nisip, a azvârlit un muc 
de țigară într-un tub de cartuş de dimensiunile unui termos, 
şi-a aprins altă țigară şi a privit răsăritul. 

— Salut, Hoss'8, a spus Virgil, călcând cu paşi apăsați pe 


1 Bouncing Betty, mină antipersonal creată în Germania, în anii 1930, 
care, când este declanşată, sare la cca. 30 cm înălţime înainte de a 
exploda, împroşcând cu şrapnele. 

16 Nume dat de americani soldaţilor din forţele comuniste - mai ales 
celor din Viet Cong. 

17 Spider hole - groapă pentru camuflarea unui singur soldat, folosită de 
observatori. 

18 Probabil vine de la Eric „Hoss” Cartwright, din serialul western 
Bonanza, unde „Hoss” e un mod afectuos de a spune „bărbat voinic şi 


e 142 œ» 


pământul bătătorit al potecii. 

— Salut, Virg. 

Carl continua să privească orizontul, unde culoarea 
chihlimbarului părăsea cerul, parcă scurgându-se lent 
printr-o sită. 

— La ce te uiţi? 

— La lacul Ada. 

— Poftim? 

— Am văzut exact acelaşi răsărit de soare deasupra 
lacului Ada, când aveam şaisprezece ani. Stăteam pe 
veranda din spate a cabanei bunicului. Jur că era acelaşi cer 
roşu. 

— Eşti la mare depărtare de lacul Ada, Hoss. 

— Sunt conştient de asta. In toate modurile posibile. 

Virgil s-a aşezat lângă Carl. 

— Nu te lăsa copleşit, omule. Peste opt luni o să fim în 
avion. Vor trece cât ai clipi. O să plecăm de-aici. O să fim di 
di mau”. 

Carl s-a lăsat pe spate, rezemat de sacii cu nisip, şi a tras 
din țigară. 

— Nu simți, Virg? Nu simţi că alunecă lucrurile? 

— Ce să simt că alunecă, Hoss? 

— Nu ştiu cum să explic. E ca şi cum de fiecare dată când 
intru în jungla aia, simt că stau pe un hotar, unul dincolo de 
care ştiu că nu trebuie să trec. Şi îmi urlă ceva în cap, ca un 
soi de banshee” care se învârteşte în jurul meu, trăgând de 
mine şi batjocorindu-mă fiindcă nu traversez hotarul. Şi ştiu 
că, dacă aş face-o, aş deveni Gibbs. Aş spune: dă-i în mă- 
sa, nu-s decât niște gălbejiţi, să-i ia naiba pe toți. 

— Da, a zis Virgil. Ştiu. Simt şi eu asta. În ziua când a 
cumpărat Levitz ferma?!, am vrut să-i îngrop în gunoi pe toți 
gălbejiții din provincia asta. 


prietenos”. 

1% Expresie preluată din limba vietnameză: „a pleca în goană”, „a pleca 
imediat”, „a se grăbi”. 

2 Spirit feminin din mitologia irlandeză care anunţă moartea unui 
membru al familiei prin văicăreli, ţipete sau bocete. 

21 Despăgubirile plătite familiilor soldaţilor morţi în luptă erau adesea 
suficiente pentru plata ipotecii asupra fermei sau a casei. 


e 143 + 


— Levitz? 

— Tipul tăiat în două de Betty aia. 

— Oh... aşa îl chema? N-am ştiut. 

— Dar, Hoss, odată ce-ajungi acolo nu se cheamă că te 
întorci, a adăugat Virgil. Puştiul de şaisprezece ani care-a 
privit răsăritul de pe veranda bunicului n-o să mai fie în 
locul ăla. 

— Uneori mă-ntreb dacă e acolo acum. 

Virgil s-a întors spre el, astfel încât Carl să vadă în 
privirea lui cât de serios vorbea. 

— N-am fost întrebaţi dacă vrem să venim aici, a spus, şi, 
cel mai adesea, nu suntem întrebaţi cum am vrea să 
plecăm. Dar putem hotări cât de mare e partea din sufletul 
nostru pe care-o lăsăm în urmă, în mizeria asta. Nu uita 
niciodată lucrul ăsta. Încă mai avem de ales. 

Carl a întins mâna şi Virgil i-a strâns-o. 

— În privința asta, îţi dau dreptate, partenere, a spus 
Carl. Trebuie să plecăm de-aici fără să ne pierdem cu firea. 

— E tot ce trebuie să facem, a încuviinţat Virgil. 

O altă pereche de bocanci a tropăit pe poteca dinspre 
latrină, îndreptându-se spre grămaada lor de saci cu nisip. 

— Salut, băieți! a strigat Tater Davis. 

Davis, un voluntar veritabil din Tennessee, sosise în 
compania lor imediat după Crăciun şi se ataşase de Virgil 
ca o rățuşcă orfană. Mic de statură, avea pielea de culoarea 
piersicii, plină de pistrui şi urechi clăpăuge, ca ale jucăriei 
numite Domnul Cap de Cartof. Părinţii il botezaseră Ricky, 
însă Virgil îl striga Cap de Cartof. Şi tot plutonul îl imitase, 
până într-o zi când Ricky rămăsese pe poziție în timpul unui 
schimb urât de focuri; de-atunci i se spunea simplu, Tater”. 

— Şefu' zice să fim gata să di di curând, a zis mărunțelul. 

— Nu te teme, Tater, nu pleacă nimeni fără tine, a 
răspuns Carl. 

— Da, a adăugat Virgil, Şefu' ştie că fără tine nu pot 
câștiga războiul. 

Tater le-a răspuns înălțându-şi obraji într-un zâmbet 
prostesc. 


22 Cartof - în argou. 
e 144 œ» 


— Ce-a vrut Şefu' să spună când a zis că ne pregătim să 
mergem azi în ţara indienilor? 

Carl şi Virgil au schimbat o privire plină de subințelesuri. 

— N-ai învățat istorie la şcoală? a întrebat Virgil. 

— Am renunţat la şcoală. Nu mă interesa nimic din tot ce 
spuneau acolo. 

— Ai auzit vreodată de Generalul Sheridan”, sau de 
Mackenzie”? a întrebat Carl. 

Tater i-a aruncat o privire lipsită de expresie. 

— Dar de Custer”, înainte de nefericitul incident de la 
Little Bighorn? 

Nicio reacție. 

— Ei, a spus Carl, e de-ajuns să spunem că, înainte de a 
cuceri noi vestul, acolo locuia un alt grup de oameni, pe 
care a trebuit să-i facem să plece. 

— Bine, dar ce legătură are cu Vietnamul? a întrebat 
Tater. 

— Păi, colonelul a decis că e necesar să ne extindem 
zona de foc-liber, i-a explicat Virgil. Singura problemă e că 
în locul ăla se află un sat - noi îi spunem Oxbow - care 
trebuie mutat. Fiindcă nu poti avea un sat într-o zonă de 
foc-liber. Într-un astfel de teritoriu, trebuie să poţi trage în 
tot ce mişcă. 

— Aşa că ne pregătim să mutăm oamenii de-acolo? a 
întrebat Tater. 

— O să-i încurajăm să găsească un loc mai bun pentru 
satul lor, a răspuns Carl. 

— Cam aşa cum am făcut cu indienii, a adăugat Virgil. 

Carl a tras ultimul fum din țigară, a aruncat-o în tubul de 
cartuş de calibru .105 şi s-a ridicat în picioare. 

— Probabil n-ar trebui să-i lăsăm pe amicii noştri să ne- 
aştepte. 

Cei trei bărbați şi-au pus rucsacurile în spate, şi-au 
23 Philip Henry Sheridan (1831-1888), ofiţer de carieră; a luptat şi în 
războaiele împotriva indienilor (nativii americani, numiţi şi pieile roşii). 
2% Alexander Mackenzie (1764-1820), explorator scoţian, primul care a 
traversat America de Nord de la est la vest. 


5 George Armstrong Custer (1839-1876), ofiţer de carieră; a luptat în 
războaiele împotriva indienilor. 


e 145 - 


agăţat puştile automate M16 de umăr şi s-au îndreptat 
către primul elicopter care-a spulberat calmul dimineții cu 
zgomotul rotoarelor sale. 

Zburând repede şi jos, elicopterele Huey au dus în scurt 
timp soldații în zona de aterizare, la marginea unei păşuni 
unde bivolii de apă se amestecau cu vacile galbene, stând 
umăr la umăr. La vreo sută de metri în susul apei era o 
colibă de paie, alături de un şopron cu acoperişul înclinat, 
care tinea loc şi de iesle. La încă o sută de metri mai încolo, 
erau grupate colibele din cătunul cu numele de cod Oxbow. 

— Voi doi veniţi cu mine, a zis Gibbs şi a arătat către Carl 
şi Virgil. Restul primului pluton o ia pe drum. Îndepărtați tot 
ce vă stă în cale. Adunaţi-i pe asiatici în mijlocul satului şi 
aşteptați-l pe locotenentul Maas. 

Gibbs i-a condus pe Carl şi Virgil către coliba de pe câmp, 
cea cu ieslea, în timp ce toți ceilalți soldați au plecat pe 
drumul de țară către Oxbow. Când au ajuns la jumătatea 
drumului dintre locul aterizării şi colibă, un petic din iarba 
elefantului de la marginea câmpiei s-a clintit, părând să fi 
prins viață. Carl s-a pregătit să tragă, proptindu-și patul 
armei în umăr şi îndreptâna teava spre iarba în mişcare. 

— Foc, Iverson! a strigat Gibbs. 

Carl şi-a lipit degetul de trăgaci, dar l-a ridicat o clipă mai 
târziu. Un smoc de păr negru tresălta prin iarba înaltă, 
alergând către colibă. 

— Scapă! a zbierat Gibbs. Trage dracului! 

Carl şi-a pus din nou degetul pe trăgaci şi l-a ridicat din 
nou când o adolescentă a ieşind din iarbă, - alergând spre 
casa ei. 

— Nu e decât o fată, domnule sergent, a zis, lăsându-şi 
arma în jos. 

— Ţi-am dat un ordin. 

— Nu e soldat. 

— Fuge, şi asta-nseamnă că e din Viet Cong. 

— Domnule sergent, fuge la ea acasă. 

Gibbs s-a repezit la Carl. 

— Iverson, ţi-am dat un ordin. Dacă mai refuzi vreodată 
să executi vreunul, îţi trag un glonț în cap. M-ai auzit? 


e 146 œ» 


Pe la colțurile gurii i se scurgea zeamă de tutun în timp 
ce-şi revărsa furia asupra lui Carl. Fata, care nu părea să 
aibă mai mult de cincisprezece ani, a intrat în coliba ei şi 
Carl a auzit-o vorbind cu cineva dinăuntru în strania limbă 
vietnameză, care suna spart şi cu care el se obişnuise deja, 
de parcă ar fi fost un cântec familiar, cu versuri de 
neînțeles. Gibbs şi-a îndreptat atenţia către colibă şi a stat 
câteva clipe pe gânduri. 

— Voi doi împuşcaţi vacile alea, a zbierat pe urmă. şi 
ardeți hambarul. Eu mă ocup de colibă. 

Virgil şi Carl s-au uitat unul la altul. Manualul de teren 
conținea câteva pagini care nu-ţi erau de niciun folos, în 
afara cazului când te ştergeai cu ele la fund. Dar existau şi 
instrucțiuni care se cereau respectate. Una dintre ele 
spunea să nu intri niciodată într-o colibă de unul singur. 

— Domnule sergent? a întrebat Virgil. 

— Ei, fir-ar să fie! s-a răstit Gibbs la Virgil. Ai de gând să- 
mi faci şi tu probleme? V-am dat un ordin. Împuşcaţi vacile 
alea. 

— Am înțeles, domnule. 

Carl şi Virgil au intrat pe păşune, şi-au dus puştile la 
umăr şi au început să tragă în vitele nevinovate, 
împuşcându-le în cap. Peste mai puțin de un minut erau 
moarte toate şi Carl şi-a îndreptat atenția către colibă. În 
depărtare, a văzut restul plutonului scoțând sătenii din 
colibe, ducându-i pe drumul de tară şi mânânau-i către 
centrul satului. Gibbs nu se vedea nicăieri. 

— Ceva nu e-n ordine, a zis Carl. 

— Unde-i sergentul? a întrebat Virgil. 

— Despre asta vorbeam. N-ar fi trebuit să dureze atât de 
mult. 

Cei doi bărbaţi s-au îndreptat spre colibă cu puştile 
pregătite de tragere. Virgil s-a oprit ca să-l acopere pe Carl, 
care s-a furişat spre uşă, având grijă să calce doar pe iarba 
moale, ca să nu-i scrâşnească sub tălpi nisipul de pe poteca 
bătătorită. Şi-a controlat răsuflarea, ascultând gemetele 
înăbuşite care veneau dinapoia peretelui de paie. A dat din 
cap cât a numărat până la trei, apoi s-a năpustit înăuntru. 


e 147 + 


— Isuse Cristoase! 

Carl a alunecat când s-a oprit brusc, săltându-şi teava 
armei în sus, şi a fost cât pe ce să iasă de-a-ndărătelea pe 
uşa deschisă. 

— Domnule sergent! Ce dracu’? 

Gibbs o imobilizase pe fată, cu genunchii pe scândurile 
podelei, cu pieptul apăsat pe patul şubred de bambus, şi cu 
aproape toate hainele rupte şi smulse. Şi stătea în genunchi 
în spatele ei, cu pantalonii în vine, iar fesele lui palide şi 
păroase se încordau la fiecare izbitură. 

— Interoghez o simpatizantă a Viet Congului, a spus, 
peste umăr. 

Indoise bratele fetei la spate, strângându-i încheieturile 
ambelor mâini într-un singur pumn, şi se aplecase deasupra 
ei, apăsânad-o pe pat cu greutatea lui. Ea se străduia din 
greu să respire cu plămânii striviţi de corpul voluminos al 
bărbatului. In colțul colibei, un bătrân zăcea într-o rână, 
fără viață, cu un şanţ de dimensiunea unui pat de puşcă de- 
a latul nasului şi al obrazului stâng şi cu sângele 
prelingându-i-se din orbita goală. 

Gibbs şi-a încheiat erupția cu o rotire furioasă, apoi şi-a 
ridicat pantalonii. Fata nu s-a clintit. 

— E rândul tău, i-a spus sergentul lui Carl. 

Carl nu putea să vorbească. Nu putea să se mişte. 

Gibbs a făcut un pas spre el. 

— Iverson, îți spun s-o interoghezi pe această 
simpatizantă a Viet Congului. E un ordin. 

Carl se străduia din răsputeri să nu verse. Fata şi-a ridicat 
capul destul de mult ca să-l întoarcă şi să se uite la el, iar 
buzele ei tremurau de frică, sau de furie, sau şi de una şi de 
alta. 

— M-ai auzit? a zbierat Gibbs, scoţându-şi revolverul din 
toc şi încărcând un glont pe țeavă. Am spus că e un ordin. 

Carl se uita la chipul fetei, la deznădejdea din ochii ei. L-a 
auzit pe Gibbs armându-şi pistolul de calibrul .45, însă nu i- 
a dat atenţie. Avea s-o sfideze pe acea banshee. Avea să 
plece din Vietnam cu tot cu suflet sau avea să moară cu el 
intact. 


e 148 œ» 


— Nu, domnule, a spus. 

Lui Gibbs i s-au înroşit ochii. Şi-a înfipt teava armei în 
tâmpla lui Carl. 

— Ai refuzat să te supui unui ordin direct. Eşti un om 
mort. 

— Domnule sergent, ce faceţi? a strigat Virgil, din cadrul 
uşii. 

Gibbs s-a uitat la el, apoi din nou la Carl. 

— Domnule sergent, asta nu e o soluție, a zis Virgil. 
Gândiţi-vă bine. 

Gibbs a rămas cu pistolul la tâmpla lui Carl, gâfâind cu 
nările dilatate, ca un cal călărit fără milă. Apoi s-a 
îndepărtat de Carl, cu arma încă îndreptată spre capul lui. 

— Ai dreptate, a spus. Există o soluție mai bună. 

Și-a pus pistolul în tocul de sub braț şi a scos un cuțit din 
teaca prinsă de coapsă. S-a întors spre fata care zăcea 
goală, jumătate pe pat şi jumătate pe podea. Şi-a înfipt 
mâna în părul ei şi a săltat-o în genunchi dintr-o smucitură. 

— Data viitoare când o să-ți ordon să-mpuşti un asiatic... 

A tras cuțitul peste gâtul ei, tăind adânc cartilaje şi-n 
carne, iar sângele a împroşcat bocancii lui Carl. 

— Să faci bine să te supui. 

Fata a zvâcnit şi a fost cuprinsă de spasme, când sângele 
i-a umplut plămânii. Ochii i s-au dat peste cap şi Gibbs i-a 
lăsat corpul flasc să cadă pe podea. 

— Acum ardeți coliba asta. 

Sergentul a păşit peste cadavru, apropiindu-şi fața de a 
lui Carl. 

— E un ordin. 

A ieşit din colibă, însă Carl nu se putea clinti. 

— Haide, Hoss. 

Virgil l-a tras pe Carl din colibă, de unde a ieşit cu 
spatele. 

— Asta nu e Alamo” al nostru. Nu trebuie să ne pierdem 
cu firea. Ţi-aduci aminte? 


26 Fortul Alamo, unde s-a purtat o bătălie (23 februarie-6 martie 1836) 
în timpul Revoluţiei Texane. Numai doi dintre apărătorii texani ai 
fortului au scăpat cu viaţă. 


e 149 + 


Carl s-a frecat la ochi cu mânecile cămăşii. Virgil s-a 
îndreptat spre iesle cu bricheta în mână. 

Inspre nord, ardea tot satul; acum refugiați, sătenii 
mergeau în şir, ca nişte deţinuţi condamnaţi la moarte, pe 
drumul care avea să-i scoată din zona de foc-liber. Carl şi-a 
scos din buzunar bricheta Zippo şi a atins flacăra de 
ramurile uscate de palmier şi de iarba elefantului din care 
era construită coliba. In două secunde, focul a înghițit 
acoperişul de paie şi fumul a început să se înalte, dens ca 
apa. 

Carl făcea ultimul pas afară din colibă în timp ce focul 
nesățios se prelingea de pe acoperiş ca să acopere cele 
două trupuri de pe podea. Şi atunci a văzut ceva care i-a 
îngheţat inima în piept. Mâna fetei s-a deschis; şi-a întins 
degetele spre el, chemându-l. Îi tremurau în timp ce se 
străduia să-şi întindă brațul. Pe urmă degetele ei s-au 
chircit la loc când acoperişul în flăcări s-a prăbuşit peste ea. 


e 150 œ» 


Capitolul 24 


Am privit-o pe Lila cât mi-a citit tema, i-am văzut faţa 
crispându-se când a ajuns la viol şi ochii fixându-mă cu 
neîncredere după ce a aflat că mâna fetei se mişcase în 
timp ce coliba în flăcări se prăbuşea peste ea. 

— Acum poţi să înţelegi de ce e Virgil atât de ferm 
convins de nevinovăția lui Carl. 

— Toate astea sunt adevărate? a întrebat Lila şi a ridicat 
mâna în care îmi ţinea lucrarea. 

— Până la ultimul cuvânt, am răspuns. Virgil a confirmat. 
Era de faţă. A spus că, după ziua aia, Carl n-a mai fost 
niciodată acelaşi. 

— Uau! a şoptit Lila. Ai remarcat că fata aia din Vietnam 
a ars în coliba ei, aşa cum a ars Crystal în magazie? 

— Asta e concluzia pe care-ai tras-o tu? 

— Pare mai mult decât o simplă coincidenţă, nu crezi? 

— Sergentul lui i-a pus pistolul la tâmplă. Carl prefera să 
moară în loc să violeze fata. Despre asta e povestea. Cum 
ar putea bărbatul din Vietnam să fie cel care-a omorât-o pe 
Crystal Hagen? Dacă ar fi fost într-adevăr un violator şi un 
criminal, s-ar fi lăsat dominat de partea lui întunecată cât a 
fost în război. 

— Crezi că e nevinovat? m-a întrebat Lila, pe un ton mai 
degrabă iscoditor decât dezaprobator. 

— Nu ştiu, am răspuns. Încep să cred că da. Vreau să 
spun că e posibil, nu? 

Lila mi-a cântărit îndelung întrebarea înainte de a 
răspunde, recitind în acest timp ultima parte a lucrării 
mele, adică partea în care Carl refuză să execute ordinul lui 
Gibbs. Pe urmă a lăsat foaia jos. 

— Să presupunem, de dragul discuţiei, că nu Carl e 
ucigaşul. Ce înseamnă asta? 

Am stat o clipă pe gânduri. 

— Că a făcut-o altcineva. 

— Bineînţeles că asta înseamnă. Dar cine a făcut-o? 

— Ar putea fi oricine, am răspuns. Ar putea fi un tip 


e 151 œ 


oarecare, aflat în trecere, care a văzut-o singură acasă. 

— Nu cred. 

— De ce? 

— Ne-o spune jurnalul. Presupun că e posibil s-o fi 
omorât un tip oarecare. Dar, dacă jurnalul are o noimă, 
Crystal era ameninţată. Un tip o silea să facă nişte chestii. 
Ceea ce înseamnă că-şi cunoştea atacatorul. 

— Dacă nu e nici Carl, am spus, niciun tip oarecare, 
atunci... 

— Dacă nu e Carl, m-a întrerupt Lila, şi ăsta-i un mare 
„dacă”, atunci mai rămân Doug, tatăl vitreg, Danny, fratele 
vitreg, şi Andy, iubitul ei. Îi numărase pe degete. Ar putea 
totuşi fi cineva de care nu ştim, un tip pe care Crystal îl 
cunoştea, dar despre care n-a scris în jurnal - dacă nu 
cumva apare în partea criptată. 

— Avem dosarul, am spus. Avem toate probele legate de 
cazul ăsta. Poate reuşim să-i dăm de cap. 

Lila şi-a tras picioarele sub ea şi s-a răsucit pe canapea, 
ca să stea cu faţa la mine. 

— Cazul a fost investigat de poliţişti şi de detectivi, de 
oameni care-şi câştigă existenţa făcând aşa ceva. N-avem 
cum să-i dăm de cap. Au trecut treizeci de ani. 

— Ipotetic vorbind, am spus, dacă ne-am ocupa noi de 
cazul lui Crystal, de unde am începe? 

— Dacă ar fi treaba mea, a răspuns Lila, aş începe cu 
iubitul ei. 

— Cu Andy Fisher? 

— E ultima persoană care-a văzut-o în viaţă. 

— Şi ce l-am întreba? 

— Foloseşti întruna pluralul, a zis Lila zâmbind sceptic. 
Aici nu e vorba de „noi”. Tu eşti cel care stă în faţa 
plutonului de execuţie. 

— Nu ştiu dacă ai luat asta în considerare, dar aici tu eşti 
aia inteligentă, am glumit eu. 

— Ceea ce înseamnă că tu eşti ăla frumos? 

— Nu, tot tu eşti, am spus, urmărind-o ca să nu-i ratez 
reacţia - un zâmbet, poate un semn cu ochiul, ceva care să- 
mi dea de înţeles că nu i-a scăpat complimentul meu. 


e 152 œ» 


Nimic. 

Mă învârteam în jurul ei de când o văzusem prima oară 
pe coridor, încercând să trec de zidul pe care-l înălţase în 
jurul ei, care mă ţinea la un braţ distanţă şi pe care îl 
dărâmase pentru Jeremy din ziua în care se cunoscuseră. 
Aş fi vrut s-o văd râzând şi distrându-se împreună cu mine, 
aşa cum o făcea cu Jeremy. Dar toate complimentele mele 
subtile şi toate încercările de a o amuza fâsâiau ca artificiile 
ude. Mă gândisem la o abordare mai directă, una care să- 
mi ofere cu siguranţă un răspuns sau altul; aveam de gând 
să-i dau întâlnire. Când i-am spus, în glumă, că e frumoasă, 
am înţeles brusc că momentul e la fel de potrivit ca oricare 
altul. M-am ridicat şi m-am dus la bucătărie, fără alt motiv 
decât să trag de timp ca un laş. 

Odată ce am pus o mică distanţă între noi, mi-am început 
discursul, poticnindu-mă. 

— Ştii... mă gândeam... adică... cred că ar trebui să ieşim 
împreună. 

Am lăsat cuvintele să-mi scape şi am luat-o prin 
surprindere, buzele i s-au deschis ca şi cum ar fi vrut să 
vorbească, apoi a ezitat, ca şi cum n-ar fi ştiut ce să spună. 

— Adică să mergem la o întâlnire? a zis. 

— Nu e nevoie să-i spunem aşa. 

— Joe, nu sunt... 

S-a uitat în jos, la măsuţă, umerii i s-au gârbovit şi s-a 
prins cu degetele de materialul pantalonilor de trening. 

— Asta nu trebuia să fie decât o cină cu spaghete, ai 
uitat? Atât şi nimic mai mult. 

— Putem merge la un restaurant italian. O să fie doar o 
cină cu spaghete. 

In cameră s-a lăsat tăcerea. Am remarcat că, în 
aşteptarea răspunsului ei, îmi ţineam răsuflarea. Într-un 
târziu, s-a uitat la mine şi a spus: 

— Pot primi credite în plus la facultate dacă merg să văd 
o piesă de teatru pentru cursul de literatură americană. Se 
joacă în weekendul cu Ziua Recunoștinței. Pot să fac rost de 
două bilete pentru vineri. Nu e o întâlnire; e vorba doar de 
credite în plus. Asta îţi propun. Eşti de acord? 


e 153 + 


— Ador piesele de teatru, am răspuns. 

Adevărul era că nu văzusem niciuna, în afară de parodiile 
şi scenetele puse în scenă în liceu, la întrunirile care 
precedau concursurile sportive. 

— Cum se numeşte piesa? 

— Menajeria de sticlă”. 

— Minunat, am spus. Avem întâlnire... adică... nu eo 
întâlnire. 


> Piesă autobiografică de dramaturgul american Tennessee Williams 
(1911-1983). 


e 154 + 


Capitolul 25 


Am dat de urma lui Andy Fisher mulţumită unei liste a 
foştilor elevi de pe pagina de Facebook a liceului său. Andy, 
care acum prefera rezonanţa mult mai matură a numelui 
Andrew, moştenise de la tatăl său o agenţie de asigurări, al 
cărei birou se găsea într-un strip mall din partea de est a 
oraşului Golden Valley, Minnesota. 

Nu  îmbătrânise frumos. Buclele adolescentine îi 
dispăruseră, înlocuite de o chelie ca o tonsură, pornită 
dinspre ceafă spre fruntea îngrădită de un singur smoc de 
păr, rar ca un gard din ţăruşi vechi. Talia i se bomba, 
împingându-se într-o curea de piele uzată, iar ridurile 
întunecate de sub ochi deveniseră cearcăne permanente. 
Stătea într-un birou cu lambriuri ieftine, cu pereţii acoperiţi 
de trofee modeste de vânătoare şi de pescuit. 

Când am intrat, a venit să ne întâmpine în zona pustie de 
la recepţie, întinzând mâna ca s-o strângă pe a mea. 

— Cu ce vă pot ajuta? a întrebat, cu entuziasm de 
comerciant. Nu, staţi, lăsaţi-mă să ghicesc. S-a uitat prin 
geamul vitrinei la automobilul meu Accord ruginit şi a 
zâmbit. Vreţi să cumpăraţi o maşină nouă şi aveţi nevoie de 
o cotare a asigurărilor. 

— De fapt, am spus, speram că ne puteţi vorbi despre 
Crystal Hagen. 

— Crystal Hagen? s-a mirat el, iar zâmbetul i-a dispărut. 
Cine sunteţi? 

— Mă numesc Joe Talbert. Sunt student la Universitate, 
iar ea este... âă... 

— Colega lui, Lila, a spus ea. 

— Scriem o poveste despre moartea lui Crystal, am 
adăugat. 

— De ce? A trecut atât de mult timp. 

Pentru o clipă, a părut aproape trist, apoi şi-a alungat 
amintirile. 

— Am lăsat totul în urmă. Nu-mi place să vorbesc despre 
asta, a adăugat el. 


e 155 


— E important, am insistat eu. 

— De ce-ar fi important? E o poveste veche. L-au prins pe 
tip: Carl Iverson. Locuia în casa de lângă ea. Acum cred c-ar 
trebui să plecaţi. 

Ne-a întors spatele şi s-a îndreptat spre biroul lui. 

— Şi dacă v-am spune că, după părerea noastră, Carl 
Iverson ar putea fi nevinovat? 

Lila a scăpat cuvintele fără să se gândească. Ne-am uitat 
unul la altul şi ea a ridicat din umeri. Fisher s-a oprit în uşa 
biroului său, a respirat adânc, dar nu s-a întors spre noi. 

— Nu vă cerem decât un strop din timpul 
dumneavoastră, am spus eu. 

— De ce nu scap de asta niciodată? a şoptit Andrew 
pentru sine, continuându-şi drumul. 

Nu ne-am lăsat duşi. El s-a aşezat la birou, înconjurat de 
capete de animale moarte, fără să ne dea atenţie. Am 
aşteptat. Pe urmă, fără să-şi salte privirea, a ridicat două 
degete şi ne-a făcut semn să intrăm. Ne-am aşezat pe 
scaunele clienţilor, în faţa biroului, vizavi de Fisher, fără să 
ştim exact cum să-ncepem discuţia. Pe urmă a vorbit el. 

— Încă mai sunt nopţi în care-mi apare în vise, aşa cum 
era atunci - dulce... tânără. Pe urmă visul devine sumbru, 
suntem în cimitir. Şi ea se scufundă în pământ şi mă strigă. 
Mă trezesc scăldat într-o sudoare rece. 

— Vă strigă? am întrebat. De ce? Doar n-aţi făcut nimic 
rău. Nu-i aşa? 

S-a uitat la mine cu răceală. 

— Cazul ăla mi-a dat viaţa peste cap. 

Probabil trebuia să fiu mai înţelegător, dar m-a călcat pe 
nervi când l-am auzit suspinând în stilul „bietul de mine”. 

— A cam dat peste cap şi viaţa lui Crystal Hagen, am 
spus. Nu credeţi? 

Andrew şi-a ridicat degetul mare şi arătătorul, arătându- 
mi o distanţă de vreo doi-trei centimetri. 

— Fiule, cam atât te desparte de-un şut în fund care să 
te-arunce afară. 

— Trebuie să fi fost groaznic pentru dumneavoastră, s-a 
amestecat Lila, pe un ton liniştitor, ştiind că mierea are mai 


e 156 - 


multe şanse s-atragă ursul. 

— Aveam şaisprezece ani, a zis Andrew. N-avea 
importanţă că nu făcusem nimic rău. Lumea mă trata ca 
pe-un lepros. Deşi îl arestaseră pe Iverson ăla, circula 
zvonul c-aş fi ucis-o eu. 

l-au zvâcnit muşchii fălcilor când i s-au înroşit brusc 
obrajii. 

— În ziua când au îngropat-o, m-am dus s-arunc o mână 
de ţărână pe sicriu... după ce l-au coborât în groapă. Mama 
ei m-a săgetat cu o privire atât de rece, încât am 
încremenit - de parcă eu aş fi omorât-o. 

Colţurile gurii i s-au lăsat în jos, ca şi cum ar fi fost gata 
să plângă. A avut nevoie de câteva clipe ca să-şi revină. 

— N-o să uit niciodată privirea aia - acuzaţia din ochii ei. 
E ceea ce-mi amintesc cel mai bine când mă gândesc la 
ziua înmormântării lui Crystal. 

— Deci oamenii credeau c-aţi ucis-o dumneavoastră, am 
spus. A 

— Oamenii sunt idioţi, a ripostat el. In plus, dacă aş fi 
avut de gând s-omor pe cineva, ar fi fost nemernicul ăla de 
avocat al apărării. 

— Avocatul apărării? m-am mirat. 

— El a alimentat zvonul. l-a spus juriului că eu am ucis-o. 
Ticălosul ăla. A apărut în ziare. Aveam şaisprezece ani, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

— Aţi fost ultimul om care-a văzut-o în viaţă, am zis. 

Andrew m-a privit, a mijit ochii şi, pentru o clipă, am 
crezut că am stricat totul. 

— Am citit mărturia de la proces, am adăugat. 

— Atunci ştiţi că am adus-o acasă cu maşina, apoi am 
plecat. Era în viaţă când ne-am despărţit. 

— Aşa e, a spus Lila. Aţi lăsat-o pe alee şi, dacă-mi aduc 
bine aminte, aţi declarat că era singură acasă. 

— N-am spus niciodată că era singură; am spus că nu 
cred că mai era cineva acasă. E o diferenţă. Locul mi s-a 
părut pustiu, atâta tot. 

— Ştiţi unde era tatăl ei vitreg? a întrebat Lila. Sau fratele 
ei vitreg? 


e 157 œ 


— De unde să ştiu eu? 

Lila s-a uitat peste notițele ei, pretinzând că-şi 
împrospătează memoria. 

— Ei bine, conform mărturiei lui Doug Lockwood - tatăl 
vitreg al lui Crystal - el şi Danny erau la atelierul de 
recondiționat maşini vechi când s-a săvârşit crima. 

— Aşa o fi fost, a spus Andrew. Bătrânul conducea un 
atelier unde repara şi vindea maşini vechi. Scosese 
autorizaţii de dealeri şi pentru mama lui Crystal, şi pentru 
Danny, ca să poată conduce şi ei orice maşină de pe stoc. 
Nu era nevoie decât să-i pună plăcuţele de înmatriculare 
ale comerciantului. 

— Şi Danny era dealer? 

— Numai pe hârtie. Şi-a luat autorizaţia imediat ce-a 
împlinit optsprezece ani. Era unul dintre puştii ăia cu două 
posibilităţi, ca să zic aşa. Data naşterii lui se nimerise lângă 
linia despărţitoare, putea să fie sau cel mai mic copil din 
clasa lui, sau cel mai mare în vârstă, dacă-l mai ţineau 
acasă un an. Pe el l-au mai ţinut, a spus Andrew şi s-a lăsat 
pe spătarul scaunului. Eu l-am considerat întotdeauna un 
dobitoc. 

— De ce? am întrebat. 

— Păi, în primul rând, cei din familia aia se certau o 
grămadă. Mama lui Crystal şi tatăl ei vitreg ţipau mereu 
unul la altul şi de obicei era vorba despre Danny. Lui Danny 
nu-i plăcea că taică-su se însurase cu mama lui Crystal. 
După cum povestea Crystal, Danny o trata pe mama ei ca 
pe-un rahat - ca şi cum ar fi ieşit în calea lui ca să provoace 
neînţelegeri. Şi mai erau şi maşinile. 

— Maşinile? a întrebat Lila. 

— Fiindcă taică-su avea atelierul ăla, Danny putea să ia 
orice maşină să vină cu ea la şcoală. Când a intrat în 
ultimul an de liceu, tatăl lui i-a dat un Grand Prix vişiniu 
drept cadou de Crăciun în avans. Era o maşină superbă, 
dar... adică... una e să te dai mare într-o maşină pe care-ai 
cumpărat-o şi-ai reparat-o tu, fiindcă asta spune ceva 
despre tine. E maşina ta - ai dobândit-o din munca ta. Dar 
el se plimba prin oraş de parcă ar fi fost mare sculă, într-o 


e 158 œ» 


maşină primită de la tăticul lui. Nu ştiu. Aşa nu era decât un 
dobitoc. 

— Tatăl vitreg cum era? a întrebat Lila. 

— Un adevărat fanatic ţăcănit, a răspuns Andrew. Se 
purta ca un tip foarte credincios, dar mie mi se părea că se 
folosea de Biblie ca să-şi susţină toate punctele de vedere. 
Mama lui Crystal a aflat o dată că bătrânul se dusese la un 
club de striptease. lar el s-a apucat să-i spună cum s-a dus 
lisus printre prostituate şi vameşi - de parcă asta ar fi 
însemnat că e OK să-ndese el dolari în chiloţi tanga. 

— Cum se înţelegea cu Crystal? am întrebat eu. 

Andrew s-a cutremurat uşor, de parcă tocmai ar fi gustat 
dintr-un păstrăv care nu fusese bine prăjit. 

— Fata aia îl ura. Obişnuia s-o ridiculizeze folosind 
versete din Biblie. De cele mai multe ori, ea nici n-avea 
idee ce-i spunea. O dată i-a zis c-ar trebui să fie 
recunoscătoare fiindcă el nu e leftae. Pe ăsta l-am căutat. 

— leftae... Asta e din Biblie? 

— Da, din cartea Judecătorilor. Şi-a sacrificat fiica lui 
Dumnezeu, ca să câştige o luptă. Cine-i spune aşa ceva 
unei adolescente? 

— Aţi vorbit vreodată cu Danny sau cu Doug despre ceea 
ce s-a întâmplat în ziua aia? a întrebat Lila. 

— N-am vorbit niciodată cu nimeni. Le-am dat poliţiştilor 
o declaraţie şi am încercat să pretind că nu s-a întâmplat 
nimic. N-am mai vorbit despre asta până la proces. 

— Aţi asistat la proces? am întrebat. 

— Nu. Mi-am depus mărturia şi am plecat. 

S-a uitat în jos, spre birou, aşa cum îşi fereşte Jeremy 
privirea de mine când nu vrea să-mi răspundă la o 
întrebare. 

Am insistat. 

— Nu v-aţi mai întors deloc, niciodată? 

— Am fost acolo la pledoariile finale. Am chiulit de la 
şcoală ca să văd sfârşitul procesului. Credeam că juriul o să 
dea verdictul imediat, ca la televizor. 

Am încercat să-mi amintesc dacă citisem în transcriere 
pledoaria finală. 


e 159 + 


— Presupun că, în pledoaria lui, procurorul a vorbit 
despre jurnalul lui Crystal. 

Sângele s-a scurs brusc din obrajii lui Andrew şi faţa i s-a 
făcut galbenă ca lămâia. 

— Mi-aduc aminte de jurnal, a spus, de data asta în 
şoaptă. Nici măcar nu ştiusem că ţinea un jurnal, am aflat 
abia în ziua când procurorul a rezumat faptele pentru juriu. 

— Procurorul a susţinut că domnul Iverson o obliga pe 
Crystal să-i facă anumite lucruri... de natură sexuală, 
pentru că vă surprinsese împreună... ştiţi. 

— Mi-aduc aminte. 

— Crystal v-a spus vreodată ceva despre asta? am 
întrebat. Despre faptul că fuseserăţi văzuţi, sau că domnul 
Iverson o ameninţa? Intreb pentru că mie toată povestea 
asta nu mi s-a părut foarte logică. Procurorul a tot repetat- 
o. Juriul s-a lăsat convins, dar dumneavoastră aţi fost acolo. 
Asta s-a întâmplat? 

Andrew s-a aplecat în faţă, frecându-şi ochii cu palmele, 
cu degetele în sus, către creştetul chel. Şi-a tras degetele 
încet peste frunte, peste ochi, în josul obrajilor; pe urmă le- 
a împreunat şi le-a îndoit în dreptul buzelor, dându-le forma 
unei turle. Şi-a plimbat privirea de la Lila la mine, probabil 
întrebându-se dacă să ne spună sau nu ceea ce cântărea 
atât de greu în mintea lui. 

— Ţineţi minte că v-am spus că mă trezesc scăldat într-o 
sudoare rece? a zis, în cele din urmă. 

— Da, am răspuns eu. 

— E din cauza jurnalului. Procurorul l-a înţeles greşit. A 
înţeles totul greşit. 

Lila s-a aplecat spre el. 

— Povestiţi-ne, l-a îndemnat, cu voce dulce, 
consolatoare, vrând să-l convingă să-şi descarce sufletul. 

— Nu m-am gândit că avea importanţă; adică... n-ar fi 
trebuit să aibă. N-am ştiut, înainte de a merge la proces şi 
de a auzi pledoaria finală, tot ce s-a spus despre faptul că 
domnul Iverson ne-a surprins, pe Crystal şi pe mine... 

Andrew a tăcut. Incă se mai uita în direcţia noastră, dar 
se ferea să ne privească în ochi, ca şi cum i-ar fi fost ruşine 


e 160 œ» 


că păstrase un anumit secret. 

— Ce anume despre dumneavoastră şi Crystal? a întrebat 
Lila. 

— A fost adevărat, a răspuns el. Ne-a surprins într- 
adevăr. Crystal era stânjenită şi nervoasă din cauza asta. 
Dar, la proces, procurorul i-a acordat prea mare importanţă, 
a afirmat că ea îşi credea viaţa distrusă fiindcă fuseserăm 
prinşi făcând... ei, ştiţi voi. l-a spus juriului că pe 21 
septembrie, Crystal a scris în jurnal c-a avut o zi foarte 
proastă. Că ea intrase în panică fiindcă domnul Iverson o 
şantaja, sau cam aşa ceva. Insemnarea aia n-avea nicio 
legătură cu faptul că fuseserăm surprinşi făcând sex. 

— De unde ştiţi? am întrebat. 

— Pe 21 septembrie a fost ziua de naştere a mamei. 
Crystal m-a sunat în noaptea aia. Voia să ne întâlnim. Am 
refuzat-o. N-am avut de ales. Eram la petrecerea aniversară 
a mamei. Crystal îşi ieşise din minţi. 

— V-a spus de ce se panicase? am întrebat. 

— Da. 

Andrew s-a întrerupt, şi-a rotit scaunul, a scos dintr-un 
bufet din spatele lui un pahar mare şi o sticlă mică de 
scotch, şi-a turnat trei degete în pahar şi a băut jumătate. 
Pe urmă a pus paharul şi sticla pe birou, şi-a încleştat 
degetele şi a continuat. 

— Tatăl vitreg al lui Crystal avea în atelierul lui câteva 
maşini într-adevăr extraordinare, dar una le întrecea pe 
toate: un Pontiac GTO model 1970, de culoarea bronzului, 
cu eleron în spate. Andrew a mai luat o înghiţitură de 
scotch. Intr-o noapte de pe la jumătatea lui septembrie, am 
stat de vorbă cu Crystal despre maşina aia. l-am spus cât 
de mult îmi doream să conduc un astfel de automobil, cât 
de nedreaptă era viaţa... Ştiţi, chestii fireşti pentru un 
licean. lar ea a spus c-am putea lua maşina pentru o 
plimbare. Ştia unde îşi ţinea tatăl vitreg cheile de rezervă 
ale biroului şi în ce loc din birou se aflau cheile maşinilor. 
Nu trebuia decât să punem pe urmă totul la loc. Aşa că ne- 
am dus cu jaful meu de Ford Galaxy 500 la atelierul tatălui 
ei şi acolo totul a mers exact cum spusese ea. Am găsit 


e 161 œ» 


cheile Pontiacului GTO şi l-am luat pentru o plimbare. 

— Eraţi în anul doi de liceu? a întrebat Lila. 

— Da. Dar sunt şi eu unul dintre cei cu data naşterii la 
limită, ca Danny. Îmi luasem permisul de conducere în 
august, imediat ce împlinisem şaisprezece ani. 

— Furt de maşini? am întrebat eu. De-asta era Crystal 
atât de întoarsă pe dos? 

— S-a întâmplat ceva mai rău, a răspuns el, apoi a 
inspirat adânc şi a lăsat aerul să iasă într-un oftat. Cum 
spuneam, aveam permisul cam de o lună şi nu mai 
condusesem niciodată o maşină atât de puternică. Nu mă 
puteam împiedica să gonesc nebuneşte de la un semafor la 
altul. Ne-am distrat de minune până când... 

Şi-a terminat băutura lingându-şi ultimele câteva picături 
de pe buze şi a continuat. 

— Zburam pe Central Avenue, probabil cu o sută zece 
kilometri la oră. Dumnezeule, ce idiot eram! A explodat un 
cauciuc. Am încercat să păstrez direcţia, dar am traversat 
benzile de circulaţie şi am derapat, lovind o maşină din 
lateral; era o maşină de patrulare a poliţiei - goală, parcată 
în faţa unui magazin cu delicatese. Mai târziu, am citit în 
ziar că poliţiştii erau în spatele magazinului, cercetau o 
spargere, aşa că habar n-au avut că ne izbiserăm de 
maşina lor. 

— A fost cineva rănit? a întrebat Lila. 

— Nu purtam centuri de siguranţă. Ne-am lovit amândoi 
destul de rău. Mie volanul mi-a învineţit pieptul, iar Crystal 
a căzut cu faţa pe bord. Şi-a spart ochelarii... 

— Ochelarii? m-au mirat eu. Crystal purta ochelari? Am 
văzut fotografiile de la proces. Nu avea ochelari. 

— De obicei purta lentile de contact. Dar uneori i se iritau 
ochii şi atunci îşi punea ochelarii. Şi iată care a fost treaba 
aia groaznică pentru care a intrat în panică. Când s-a 
produs accidentul, i-a sărit o lentilă. Ne-am dat seama abia 
mai târziu. Atunci şi-a înşfăcat imediat ochelarii de pe 
podea şi am fugit amândoi cât ne-au ţinut picioarele. Când 
ne-am dat seama că lentila dispăruse, nu ne mai puteam 
întoarce. Ne-a luat cam o oră ca s-ajungem la maşina mea. 


e 162 œ» 


Eu am avut ideea să spargem o fereastră a atelierului, ca 
să se creadă că a intrat cineva şi a furat cheile Pontiacului 
GTO. A doua zi, povestea asta s-a difuzat la radio şi la 
televizor. Era mare tevatură, pentru că loviserăm o maşină 
a poliţiei. 

— Şi de ce era Crystal îngrozită? am întrebat. l-au găsit 
lentila? 

— Nu doar atât. Şi-a ascuns ochelarii sparţi. Intenţionam 
să cumpărăm o pereche nouă şi voiam să fim siguri că luăm 
unii cu rame identice. Dar când m-a sunat - de ziua de 
naştere a mamei - mi-a spus că îi dispăruseră ochelarii. 
Credea că găsise cineva dovada că noi am furat maşina, 
am lovit-o şi apoi am fugit. De-asta se panicase. 

— Unde îi ascunsese? Acasă? La şcoală? 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu. Nu mi-a spus niciodată. Pe 
urmă a devenit ciudată, tristă şi distantă. Nu mai părea 
dornică să stea prin preajma mea. 

Andrew s-a oprit ca să respire din nou adânc, ca să-şi 
liniştească inima care-i palpita în piept. 

— Abia după ce am auzit pledoaria de final - cuvintele 
din jurnalul ei - mi-am dat seama că fusese... ei... ştiţi. 

— Şi n-aţi spus nimănui că jurnalul a fost interpretat 
greşit? a zis Lila. 

— Nu. 

Andrew şi-a lăsat privirea-n pământ. 

— De ce nu i-aţi spus avocatului apărării? am întrebat eu. 

— Cretinul ăla mi-a tăvălit numele prin noroi. Mai 
degrabă l-aş fi scuipat decât să-i vorbesc. Nu vă puteţi 
imagina cum e să deschizi un ziar şi să vezi că un oarecare 
avocat te acuză că ţi-ai violat şi ţi-ai ucis prietena. Din 
cauza nemernicului ăluia am fost nevoit să fac terapie. În 
plus, practicam trei sporturi, făceam parte din echipa 
liceului la toate. Eram destul de bun ca să primesc o bursă 
pentru baseball la Mankato State. Dacă i-aş fi povestit cuiva 
că furasem maşina, aş fi fost arestat, suspendat de la liceu, 
dat afară din echipele sportive. Aş fi pierdut totul. Toată 
povestea m-a dat peste cap destul de urât. 

— V-a dat peste cap? am spus, iar furia mea clocotea 


e 163 + 


dincolo de cuvinte. Am înţeles bine? Ca să nu vă pierdeţi 
geaca de sportiv, aia cu inițialele liceului, aţi lăsat juriul să 
creadă o minciună? 

— Împotriva lui Iverson existau o grămadă de dovezi. Ce 
mai conta că înţeleseseră greşit jurnalul? N-aveam de ce 
să-mi risc gâtul pentru el. Îmi omorâse prietena... nu? 

Andrew s-a uitat de la mine la Lila, aşteptând să-i 
răspundă unul dintre noi. Am păstrat amândoi tăcerea. L- 
am privit înghițind în sec. Am aşteptat să-i reverbereze 
cuvintele de pereţi şi să se-ntoarcă la el, să-l bată pe umăr 
ca în „Inima care-şi spune taina”, povestirea lui Poe. Am 
aşteptat, şi eu, şi Lila, fără să scoatem niciun cuvânt, până 
când şi-a coborât în cele din urmă privirea către tăblia 
biroului şi a zis: 

— Ar fi trebuit să spun cuiva. Ştiu. Am  ştiut-o 
întotdeauna. Cred c-am tot aşteptat momentul potrivit ca 
să-mi iau asta de pe suflet. Am crezut c-o s-o uit într-o bună 
zi, dar n-am uitat-o. N-am putut. Cum spuneam, încă mai 
am coşmaruri. 


e 164 œ» 


Capitolul 26 


La televizor, oamenii se îmbracă în haine frumoase când 
merg la teatru, însă eu n-aveam nicio haină frumoasă. 
Plecasem la facultate cu un singur rucsac plin cu blugi, 
pantaloni scurţi şi cămăşi, mai ales din cele fără guler. Aşa 
că, în săptămâna spectacolului, am fost în pelerinaj la un 
magazin second-hand, unde am găsit o pereche de 
pantaloni kaki şi o cămaşă cu nasturi. Am găsit şi o pereche 
de mocasini, dar cusătura de deasupra degetului mare de 
la piciorul drept era ruptă. Am împins o agrafă pentru hârtie 
în găurile prin care trecuse aţa, aşa încât să nu se mai vadă 
gaura, apoi am rupt prin răsucire partea nefolositoare a 
agrafei. 

La 18.30 eram gata de plecare, însă nu-mi puteam 
împiedica palmele să transpire. Când a deschis Lila uşa, am 
fost uluit. Un pulover roşu îi îmbrăţişa pieptul şi linia taliei, 
dezvăluind curbe pe care nu ştiusem că le are, iar o fustă 
neagră, lucioasă, îi strângea şoldurile şi îi aluneca în josul 
coapselor, netedă precum ciocolata topită. Era fardată, aşa 
cum n-o mai văzusem până atunci, şi obrajii, buzele şi ochii 
ei îmi cereau, deopotrivă şi în tăcere, să le acord atenţie. 
Era ca şi cum aş fi şters praful de pe o fereastră despre 
care nu ştiusem că era murdară. M-am străduit cu greu să 
nu zâmbesc cu gura până la urechi. Aş fi vrut s-o înşfac, s-o 
strâng în braţe şi s-o sărut. Mai presus de orice, îmi doream 
să-mi petrec timpul cu ea, plimbându-ne, stând de vorbă şi 
urmărind o piesă de teatru. 

— Ei, arăţi foarte bine, a spus. 

— Şi tu la fel. 

Am zâmbit, mulţumit fiindcă hainele mele la mâna a 
doua fuseseră considerate acceptabile. 

— Mergem? am adăugat, arătând către capătul 
coridorului. 

Pentru un sfârşit de noiembrie în Minnesota, seara era 
frumoasă pentru plimbare - patru grade, cer senin, fără 
vânt, fără ploaie, fără lapoviţă, fără ninsoare - ceea ce era 


e 165 - 


bine, fiindcă Rarig Center, unde se juca piesa, se afla la o 
distanţă de zece cvartale. Drumul nostru trecea prin 
Northrop Mall, cea mai veche şi cea mai mare parte a 
campusului, apoi pe pasarela care trecea peste fluviul 
Mississippi. 

Aproape toţi studenţii plecaseră acasă, în vacanţa de 
Ziua Recunoştinţei. Mă gândisem să mă duc şi eu, să-l văd 
pe Jeremy, dar pare întotdeauna mai uşor să cobori decât 
să urci. O întrebasem pe Lila de ce nu se dusese să 
sărbătorească împreună cu ai ei. Clătinase pur şi simplu din 
cap şi nu-mi răspunsese. Până şi eu ştiam că asta-nsemna 
s-o las baltă. În plus, preferasem să privesc partea bună a 
lucrurilor - campusul fiind atât de pustiu, plimbarea noastră 
părea mai intimă, aducând mai mult cu o întâlnire. 
Mergeam cu mâinile în buzunare şi cu cotul cât mai departe 
de trup, în caz că Lila s-ar fi hotărât să mă ia de braţ. N-a 
făcut-o. 

Până în seara aceea, nu ştiusem nimic despre Menajeria 
de sticlă. Dacă aş fi ştiut, poate că n-aş fi mers la spectacol 
- chiar dacă astfel aş fi ratat întâlnirea mea cu Lila. 

În prima scenă, a apărut un tip pe nume Tom, care a 
început să ne vorbească. Locurile noastre se aflau chiar pe 
mijlocul sălii şi, de la bun început, a părut să mă aleagă pe 
mine drept punct central al atenţiei sale. Mai întâi m-am 
gândit că e grozav să-şi spună replicile ca şi cum mi-ar fi 
vorbit mie, personal. Pe urmă, pe măsură ce se desfăşura 
acţiunea, le-am cunoscut pe sora lui, Laura, a cărei 
introversiune debilitantă mi s-a părut bizar de familiară, pe 
mama lui, Amanda, care trăia într-o lume imaginară, 
aşteptând sosirea unui salvator din afară - a unui peţitor - 
care îi va salva de ei înşişi. Am simţit un firicel de sudoare 
prelingându-mi-se pe piept în timp ce pe scenă se mişcau 
viziuni ale propriei mele familii debusolate. 

Către sfârşitul primului act, mi-am auzit pe scenă mama, 
sub înfăţişarea Amandei, ocărându-l pe Tom: 

— Tu nu te gândeşti decât la tine şi numai la tine. 

L-am văzut pe Tom agitându-se în cuşcă, în apartamentul 


28 Menajeria de sticlă, traducere de Anda Boldur. 
e 166 - 


familiei, ţinut captiv de dragostea pentru sora lui. În teatru, 
temperatura creştea cu fiecare replică. 

În pauză am simţit nevoia să beau apă, aşa că am ieşit în 
foaier, împreună cu Lila. 

— Ei... ce părere ai despre piesă până acum? a întrebat 
ea. 

Am simţit o uşoară senzaţie de greață în piept, însă am 
zâmbit politicos. 

— E minunată, am spus. Nu ştiu cum reuşesc să 
memoreze atâtea replici. Eu n-aş putea niciodată să fiu 
actor. 

— E vorba de mai mult decât de memorarea replicilor, a 
zis ea. Nu-ţi place felul în care te atrag în acţiune, în care te 
fac să împărtăşeşti sentimente? 

Am mai luat o înghiţitură de apă. 

— E uimitor, am spus. 

Aş fi avut de adăugat multe altele, dar mi-am păstrat 
gândurile pentru mine. 

Când s-au stins luminile pentru al doilea act, mi-am pus 
mâna pe braţul scaunului dintre noi, cu palma în sus, 
sperând că Lila o să vrea s-o acopere cu a ei - o speranţă în 
cel mai bun caz jalnică. În piesă, peţitorul şi-a făcut apariţia 
şi am început să sper într-un sfârşit fericit. M-am înşelat; 
totul s-a făcut praf. S-a dovedit că peţitorul era deja logodit 
cu o altă femeie. Pe scenă au erupt furia şi învinuirile, iar 
Laura s-a retras din nou în lumea ei de mici figurine, în 
menajeria ei de sticlă. 

Actorul care juca rolul lui Tom a venit în partea din faţă a 
scenei, şi-a strâns gulerul hainei marinăreşti în jurul gâtului, 
şi-a aprins o ţigară şi i-a povestit publicului cum a plecat din 
St. Louis, lăsându-şi mama şi sora în urmă. Am simţit un 
nod în gât şi o gheară în piept şi mi s-a tăiat răsuflarea. 
Ăştia sunt actori, mi-am spus. Un tip recită replici învăţate 
pe dinafară. Atâta tot. Tom se plângea că încă mai aude 
glasul Laurei şi-i vede faţa în sticluţele colorate, de parfum. 
În timp ce vorbea, l-am văzut pe Jeremy uitându-se la mine 
pe fereastră, când plecasem de acasă ultima oară, fără să 
se mişte, fără să-şi fluture mâna în semn de rămas-bun, 


e 167 œ» 


acuzându-mă din priviri, implorându-mă să nu plec. 

Pe urmă, nemernicul de pe scenă s-a uitat drept la mine 
şi a spus: 

— Laura, am încercat să te dau uitării, să te las în urma 
mea. Dar îţi sunt mai aproape decât aş fi vrut.?? 

Nu mi-am putut împiedica lacrimile să se prelingă pe 
obraji. N-am ridicat mâna să le şterg. Aş fi atras atenţia 
asupra emoţiilor mele. Şi atunci am simţit degetele Lilei 
împletindu-se delicat cu ale mele. Nu m-am uitat la ea; n- 
am putut. Nici ea nu s-a uitat la mine. Ne-am ţinut pur şi 
simplu de mână până când bărbatul de pe scenă a tăcut şi 
durerea din pieptul meu a încetat. 


2? Traducere de Anda Boldur. 
e 168 œ» 


Capitolul 27 


După piesă, eu şi Lila ne-am îndreptat spre Seven 
Corners, un grup de baruri şi birturi din campus, de pe West 
Bank, numit astfel din cauza unei aglomerări derutante de 
intersecţii. Pe drum, i-am povestit despre ultima mea 
călătorie la Austin, i-am spus că-l lăsasem pe Jeremy cu 
mama şi Larry, i-am povestit despre vânătaia de pe spatele 
lui şi despre sângele care ţâşnise din nasul bărbatului cu 
care umbla mama. Am simţit nevoia să-i explic de ce mă 
răvăşise piesa atât de tare. 

— Crezi că Jeremy e în siguranţă? m-a întrebat ea. 

— Nu ştiu, am spus. 

Dar cred că ştiam. Asta era problema. De aceea mă 
sfâşiase ultima scenă a piesei aşa cum o făcuse. 

— Am greşit fiindcă l-am lăsat acasă? Am greşit fiindcă 
am plecat la universitate? 

Lila n-a răspuns. 

— Vreau să spun că nu pot rămâne acasă pentru 
totdeauna. Nimeni nu-mi poate cere asta. Am dreptul să-mi 
trăiesc propria viaţă, nu? 

— E fratele tău, a zis ea. Îţi place sau nu, asta înseamnă 
ceva. 

Nu era ceea ce voiam s-aud. 

— Înseamnă că trebuie să renunţ la facultate şi la tot ce- 
mi doresc în viaţă? 

— Avem cu toţii un bagaj căruia trebuie să-i facem faţă. 
Nimeni nu trece prin viaţă nevătămat. 

— ie îţi vine uşor să vorbeşti, am spus. 

S-a oprit şi s-a întors spre mine cu o ardoare de obicei 
rezervată certurilor între îndrăgostiţi. 

— Nu-mi vine uşor să vorbesc, a ripostat. Nu-mi vine 
deloc uşor. 

Mi-a întors spatele şi a luat-o din nou la pas, cu obrajii tot 
mai îmbujoraţi de frigul lui noiembrie. Se apropia un front 
de aer rece - cel care avea să ne conducă spre îngheţul 
iernii. Am mers o vreme în tăcere, apoi Lila şi-a trecut 


e 169 œ» 


braţul pe sub al meu şi mi l-a strâns. Cred că era modul ei 
de a-mi spune că dorea să schimbăm subiectul, ceea ce îmi 
convenea. 

Am găsit un bar cu câteva mese libere şi muzica la un 
nivel al decibelilor care avea să ne permită să stăm de 
vorbă. Am inspectat încăperea cu privirea, căutând masa 
cea mai liniştită şi am ochit un separeu îndepărtat de zona 
zgomotoasă. După ce ne-am aşezat, m-am străduit să 
găsesc un subiect banal. 

— Prin urmare, eşti în anul trei? am întrebat-o. 

— Nu, doar în anul doi. 

— Dar ai douăzeci şi unu de ani, nu? 

— Am stat un an acasă înainte de a veni la facultate. 

Chelneriţa a venit să ne ia comanda. Eu am cerut un Jack 
& Coke, iar Lila un 7 Up. 

— Ei, dar ştiu că-ţi plac băuturile tari, am spus. 

— Nu beau, a zis Lila. Obişnuiam cândva, dar n-o mai fac. 

— Mă simt oarecum ciudat când beau singur. 

— Nu sunt adepta abstinenţei. N-am nimic împotriva 
alcoolului. E doar o hotărâre pe care-am luat-o. 

In timp ce chelneriţa ne punea băuturile pe masă, un 
strigăt puternic s-a auzit din colţul barului, unde beţivii din 
jurul mesei se luau la întrecere ca să-şi facă vocea auzită 
într-o dezbatere lipsită de sens despre fotbal. Chelneriţa și- 
a dat ochii peste cap. M-am uitat peste umăr la un grup de 
indivizi care se împingeau şi se înghionteau în acel mod 
binevoitor care se transformă adesea în încăierare după 
prea multe pahare de băutură. Şi bodyguardul de la uşă 
stătea cu ochii pe ei. M-am aşezat din nou în separeul 
nostru. 

După plecarea chelneriţei, eu şi Lila ne-am lansat într-o 
discuţie despre piesă. Lila vorbea cel mai mult. Era o mare 
fană a lui Tennessee Williams. Eu sorbeam din băutură, o 
ascultam vorbind şi apoi râdeam. N-o mai văzusem 
niciodată atât de entuziasmată, atât de pasionată de un 
subiect. Cuvintele ei se înălţau, se împleteau într-un 
arabesc grațios, apoi zvâcneau în ritmuri de jazz. Nu mi-am 
dat seama cât de captivat eram de discuţia noastră până 


e 170 œ» 


când Lila a tăcut brusc, la jumătatea unei fraze, fixând cu 
privirea ceva de deasupra umărului meu stâng. Orice ar fi 
fost, o făcuse să încremenească în tăcere. 

— Oh, Dumnezeule, a spus o voce din spatele meu. E 
Nash Obraznica. 

M-am întors şi l-am văzut pe unul dintre tipii de la masa 
zgomotoasă stând în picioare, la aproape un metru de 
separeul nostru, în mână cu o bere care se clătina odată cu 
el. A arătat spre Lila cu cealaltă mână, strigând cu voce 
răsunătoare: 

— Nash Obraznica. Să fiu al naibii dacă-mi vine să cred. 
Mă ţii minte? 

Lilei i-a pierit sângele din obraji şi-a început să respire 
sacadat. Se uita fix la paharul pe care-l strângea cu degete 
tremurătoare. 

— Eh? Nu-ţi aduci aminte? Poate asta o să te-ajute. 

Şi-a pus o mână între picioare, cu palma în jos ca şi cum 
ar fi ţinut o minge de bowling. Pe urmă a început să-şi 
mişte şoldurile, înainte şi înapoi. Şi-a schimonosit faţa, 
muşcându-şi buza de sus şi lăsându-şi capul pe spate. 

— Oh, da! Oh, da! Suntem obraznici! 

Lila a început să tremure - nu mi-am dat seama dacă de 
furie sau de frică. 

— Ce-ai zice de-o călătorie pe aleea amintirilor? a zis 
nătărăul, zâmbindu-mi mie. Nu mă deranjează s-o împart, 
întreab-o. 

Lila s-a ridicat şi a fugit din bar. Nu ştiam dacă ar fi fost 
bine s-alerg după ea sau să-i las timp să-şi revină. In clipa 
aceea nătărăul a vorbit din nou, însă cu mine. 

— Ai face bine să te duci după ea, tipule. E pradă uşoară. 

Mi-am simţit pumnul strângându-se. Pe urmă mi l-am 
destins. 

Când am început să lucrez la Clubul Piedmont, un alt 
bodyguard, pe nume Ronnie Grant, mi-a arătat o mişcare 
pe care-o numea „păcăleşte-l în stil Ronnie” şi care, aidoma 
iluziilor unui magician, se baza pe abaterea atenţiei. M-am 
ridicat, m-am uitat la nătărău şi i-am zâmbit larg, cu 
căldură. Stătea la trei paşi distanţă de mine. l-am făcut pe 


e 171 œ 


toţi trei cu nonşalanţă, apropiindu-mă ca şi cum aş fi vrut 
să-l salut, cu braţele întinse într-un gest prietenesc. Mi-a 
zâmbit şi el, de parcă am fi împărtăşit o glumă ştiută doar 
de noi doi. „Fă-l să lase garda jos.” 

La al doilea pas, mi-am ridicat degetele mari într-un 
semn aprobator şi am râs scurt, împreună cu el, adresându- 
i un zâmbet care l-a dezarmat, şi i-a distras atenţia. Era cu 
aproape zece centimetri mai înalt decât mine şi probabil 
mă depăşea în greutate cu vreo douăzeci de kilograme, 
depozitate mai ales în burdihanul proeminent. Am avut 
grijă să rămână cu ochii la faţa mea şi cu creierul năucit de 
bere la aparenta noastră bună înţelegere. Nu mi-a văzut 
braţul drept coborând către talie, cu cotul îndoit. 

La al treilea pas am dat peste el, proptindu-mi talpa 
piciorului drept între tălpile lui. Mi-am trecut mâna stângă 
sub subsuoara lui dreaptă până sub omoplat, l-am prins de 
cămaşă, mi-am îndoit braţul drept şi i-am tras un pumn în 
stomac din toate puterile. L-am nimerit în carnea flască de 
sub coşul pieptului. L-am pocnit cu atâta forţă, încât i-am 
simţit coastele plesnind în jurul încheieturilor degetelor 
mele. Aerul i-a ţâşnit din piept, de parcă plămânii i-ar fi 
explodat ca un balon. A dat să se îndoaie de mijloc, dar îl 
tineam cu mâna stângă de cămaşă şi de omoplat, aşa că l- 
am tras spre mine. Au început să i se înmoaie genunchii şi 
i-am auzit ţiuitul ascuţit al plămânilor în timp ce se străduia 
să respire. 

Şpilul păcălelii în stil Ronnie e subtilitatea. Dacă i-aş fi 
tras un pumn în falcă, ar fi căzut pe spate, agitându-i pe 
toţi din jur. Prietenii lui de la masa zgomotoasă ar fi sărit pe 
mine într-o clipită. Vreo doi mă priveau deja. Dar, pentru 
alţii, păream un bun samaritean care ajută un beţiv să se 
aşeze. L-am dus pe nătărău în separeul unde stătusem cu 
Lila şi l-am pus pe banchetă exact la timp ca să-l văd 
vomitând. 

Cei doi prieteni de la masa lui au pornit spre noi. Mă 
observase şi bodyguardul. Am făcut semnul care dă de 
înţeles, oriunde în lume, că cineva a băut prea mult. 
Degetul mare şi cel mic întinse, ca să sugereze mânerul 


e 172 œ» 


unei halbe de bere şi mâna fluturată în sus şi-n jos, cu 
degetul mare în dreptul buzelor. Bodyguardul a dat din cap 
şi s-a apropiat, vrând să se ocupe de beţivul care voma. Mi- 
am şters palmele transpirate de pantaloni, frecându-le de 
coapse şi am luat-o spre uşă, calm şi paşnic, ca şi cum 
seara ar fi devenit plictisitoare. 

Odată ce m-am văzut afară, am rupt-o la fugă. Individul 
avea să-şi recapete răsuflarea destul de repede ca să le 
spună prietenilor săi ce se întâmplase. Şi aveau să vină 
după mine în număr nicidecum echitabil. M-am îndreptat 
spre pasarela de pe Washington Avenue, care leagă partea 
de pe West Bank a campusului de cea de pe East Bank. 
Inainte de a apuca să trec de primul colţ, din bar au ieşit 
doi tipi şi m-au văzut. Aveam un avans cam de un cvartal. 
Unul dintre cei doi avea constituţia unui malac, mare şi 
puternic, dar încet ca melcul. Însă prietenul lui avea 
picioare lungi şi părea sprinten. Putea fi o problemă. A 
strigat ceva, însă şuierul vântului şi sângele care-mi 
zvâcnea în urechi m-au împiedicat să-i înţeleg cuvintele. 

Mi-am dat imediat seama că n-aş fi reuşit să trec 
pasarela; pe porţiunea aia lungă şi dreaptă, picioare-lungi 
m-ar fi prins cu siguranţă. In plus, probabil că Lila ajunsese 
la pasarelă. Dacă o văzuseră în bar, s-ar fi putut s-o 
recunoască şi să se ia în schimb după ea. Am alergat către 
un grup de clădiri din jurul Bibliotecii Wilson şi am ajuns la 
prima, Centrul Humphrey, când mai erau doar şaizeci de 
metri distanţă între mine şi picioare-lungi. Nu alergasem 
din toate puterile, ca să creadă că nu pot fugi mai repede. 
După următorul colţ, am prins mai multă viteză, schimbând 
mereu direcţia şi ocolind de două ori fiecare clădire în 
dreptul căreia ajungeam: Heller Hall, Blegen Hall, apoi 
clădirea Facultăţii de Ştiinţe Sociale şi Biblioteca Wilson. 
Când am ocolit a doua oară Facultatea de Ştiinţe Sociale, 
nu l-am mai văzut pe picioare-lungi în spatele meu şi nici 
nu i-am mai auzit paşii. 

Am găsit o parcare, m-am repezit sub o camionetă şi am 
rămas în aşteptare. Plămânii mei bubuiau şi-i simţeam 
arzându-mă pe interior de fiecare dată când inspiram şi 


e 173 + 


expiram. Am stat întins pe asfalt ca să-mi recapăt 
răsuflarea şi să-mi revin după fugă, uitându-mă de sub 
camionetă dincolo de parcarea în mare parte pustie, ca să 
nu-mi scape apariţia vreunui urmăritor. După zece minute, 
l-am văzut pe picioare-lungi pe Nineteenth Avenue, 
mergând spre Seven Corners şi spre bar. După ce a 
dispărut, am răsuflat adânc, m-am ridicat, m-am scuturat 
de praf şi de pietriş şi am pornit spre pasarelă şi spre 
apartamentul Lilei, unde speram că mă aşteaptă. 


e 174 + 


Capitolul 28 


Când m-am apropiat de clădire, am văzut o lumină palidă 
revărsându-se din apartamentul ei. M-am oprit pe veranda 
de la intrare ca să-mi adun gândurile şi să-mi trag 
răsuflarea după lunga fugă până acasă. Pe urmă am urcat 
pe scara îngustă şi am străbătut coridorul ca să bat uşor la 
uşa ei. Niciun răspuns. 

— Lila, am spus, prin uşă. Sunt eu, Joe. 

Tot nimic. 

Am ciocănit din nou şi, de data asta, am auzit sunetul 
inconfundabil al zăvorului. Am aşteptat să se deschidă şi 
uşa, dar asta nu s-a întâmplat, aşa că am întredeschis-o eu 
şi, prin deschizătura de câţiva centimetri lăţime, am văzut- 
o pe Lila stând pe canapea, cu spatele la mine şi cu 
genunchii la piept. Îşi scosese puloverul şi fusta şi purta un 
trening gri. Am intrat şi am închis cu grijă uşa în urma mea. 

— Eşti OK? am întrebat-o. 

N-a răspuns. M-am apropiat şi m-am aşezat în spatele ei, 
cu o mână pe spătarul canapelei şi cu cealaltă atingând-o 
cu blândeţe pe umăr. 

— ii minte, a zis, cu voce tremurătoare şi firavă, că ți- 
am spus c-am stat un an acasă înainte de a veni la 
facultate? 

A respirat adânc, încercând să se liniştească înainte de a 
continua. 

— Am avut probleme. În liceu s-au întâmplat anumite 
lucruri de care nu sunt deloc mândră. 

— Nu e nevoie să... 

— În liceu am fost oarecum... nesăbuită. Mă îmbătăm la 
petreceri şi făceam rahaturi idioate. Aş vrea să pot spune 
că din vina anturajului nepotrivit, dar aş minţi. La început 
au fost chestii prosteşti, dansam pe mese sau mă aşezam 
în poala unui tip sau a altuia. Ştii, flirtam. Cred că-mi plăcea 
cum se uitau la mine. 

A tăcut ca să-şi adune curajul şi a tras aer în piept ca să 
expire apoi ca o adiere. 


e 175 - 


— Pe urmă... a devenit mai mult decât un simplu flirt. În 
anul trei, mi-am pierdut virginitatea în braţele unui tip care 
mi-a spus că sunt frumoasă. Pe urmă le-a spus tuturor că 
sunt uşuratică. După care au urmat mai mulţi tipi şi încă şi 
mai multe poveşti. 

A început să tremure din ce în ce mai tare, fără să se 
poată controla. Am cuprins-o cu braţele şi am tras-o lângă 
mine. Nu s-a împotrivit, însă şi-a îngropat faţa în mâneca 
mea şi a plâns îndelung. Mi-am pus obrazul pe părul ei şi 
am tinut-o în braţe cât a plâns. După o vreme, tremurul a 
încetat şi a respirat din nou adânc. 

— Când am ajuns în anul patru, au început să-mi spună 
Nash Obraznica. Nu în faţă, dar îi auzeam. lar partea tristă 
e că... asta nu m-a oprit. Mă duceam la petreceri, mă 
îmbătăm şi o sfârşeam în patul unui tip sau pe bancheta din 
spate a unei rable. lar când terminau, mă aruncau pur şi 
simplu pe bordură. 

Şi-a frecat partea de sus a braţului, frământând-o aşa 
cum face Jeremy cu încheieturile degetelor când e supărat. 
S-a întrerupt din nou, ca să-şi liniştească tremurul vocii. 

— Pe urmă, în noaptea de după absolvire, am păţit-o urât 
la o petrecere. Cineva mi-a pus ceva în băutură. M-am 
trezit a doua zi dimineaţă pe bancheta din spate a maşinii 
mele, în mijlocul unei plantaţii de fasole. Nu-mi aminteam 
nimic. Absolut nimic. Mă durea. Ştiam că fusesem violată, 
dar nu ştiam nici de cine, nici câţi fuseseră. Poliţia mi-a 
găsit în organism un drog numit Rohypnol. Se foloseşte 
când vrei să o violezi pe tipa cu care ieşi la întâlnire. Te 
împiedică să te aperi, apoi îţi şterge memoria. Şi nimeni 
altcineva nu şi-a amintit nimic. Dintre cei de la petrecere, 
nimeni n-a vrut să spună cum am plecat şi cu cine. Cred că 
nu m-au crezut când am spus c-am fost violată. Peste o 
săptămână, cineva mi-a trimis o poză de pe un cont fals de 
e-mail. 

Lila a început din nou să tremure şi să respire precipitat. 
M-a strâns de braţ ca să-şi revină. 

— Era o poză cu mine... şi în poză erau doi tipi... feţele 
lor fuseseră blurate... şi ei... ei... 


e 176 - 


Vocea i s-a frânt şi a izbucnit într-un plâns de nestăpânit. 

Am vrut să spun ceva care să-i alunge durerea, dar ştiam 
că nu sunt în stare. 

— Nu trebuie să-mi mai povesteşti nimic, am zis. Pentru 
mine nu contează. 

Şi-a şters lacrimile cu mâneca şi a adăugat: 

— Trebuie să-ţi arăt ceva. 

Şi-a ridicat mâna cu un gest nervos, şi-a încleştat-o de 
gulerul larg al bluzei de trening şi l-a tras în jos, dezvăluind 
şase cicatrice subţiri - urmele drepte ale unei lame de ras - 
care îi traversau umărul. Şi-a pus degetele pe ele, ca să-mi 
atragă atenţia asupra lor. Pe urmă şi-a lăsat capul pe 
spătarul canapelei, de parcă ar fi vrut să-şi ţină faţa cât mai 
departe de mine. 

— Anul în care am stat acasă, înainte de a veni la 
facultate... mi l-am petrecut făcând terapie. Vezi tu, Joe, a 
continuat, cu colţurile buzelor zvâcnindu-i în sus, într-un 
zâmbet speriat, am probleme. 

Mi-am frecat obrazul de părul ei care mă gâdila, molatic, 
apoi i-am înconjurat talia cu un braţ, mi l-am trecut pe 
celălalt pe sub genunchii ei îndoiţi şi am ridicat-o de pe 
canapea. Am dus-o în dormitor, am întins-o pe pat, am 
învelit-o cu o cuvertură până la umeri, apoi m-am aplecat şi 
am sărutat-o pe obrazul încreţit de un zâmbet uşor. 

— Nu mă sperie problemele, am spus, şi am lăsat 
cuvintele să i se întipărească în minte înainte de a mă 
ridica, gata să plec - deşi era ultimul lucru pe care mi-l 
doream. 

Atunci am auzit-o spunând, cu un glas atât de slab, încât 
abia a ajuns până la mine: 

— Nu vreau să fiu singură. 

Mi-am ascuns surprinderea în clipa de ezitare dinainte de 
a ocoli patul ca s-ajung de cealaltă parte a lui. Mi-am scos 
pantofii, m-am întins lângă Lila şi braţul meu a cuprins-o cu 
blândeţe. Mi-a strâns mâna şi a tras-o pe pieptul ei, ținând- 
o acolo ca pe o jucărie de pluş. Am rămas culcat în spatele 
ei, respirându-i parfumul, savurându-i bătăile inimii pe care 
le simţeam ca pe o uşoară zvâcnire în vârfurile degetelor, 


e 177 œ 


curbându-mi trupul în jurul trupului ei. Şi, cu toate că se 
datora suferinţei şi tristeţii Lilei, prezenţa mea în patul ei m- 
a umplut de o fericire stranie, de o senzaţie de 
apartenenţă, de un sentiment pe care nu-l mai trăisem 
niciodată, atât de violent, încât se învecina cu agonia. M- 
am cufundat în desfătarea pe care mi-o oferea până am 
adormit. 


e 178 œ» 


Capitolul 29 


În dimineaţa următoare, m-am trezit în zgomotul 
uscătorului de păr din baia Lilei. Eram încă în patul ei, încă 
în pantalonii mei kaki şi în cămaşă, încă nesigur în privinţa 
legăturii noastre. M-am ridicat în capul oaselor, mi-am 
verificat colţurile gurii, asigurându-mă că nu am urme de 
salivă, m-am dat jos din pat şi m-am lăsat călăuzit de 
mirosul de cafea proaspăt preparată. Inainte de a intra în 
bucătăria Lilei, m-am oprit în faţa unui poster înrămat şi m- 
am privit în sticla care îl acoperea. Aveam smocuri de păr 
zbârlite în toate părţile, de parcă m-ar fi lins o viţică beată. 
Am încercat să le îmblânzesc împroşcându-le cu apă de la 
robinetul din bucătărie, exact când a ieşit Lila din baie. 

— Îmi cer scuze, a spus. Te-am trezit? 

Se schimbase, purta alt tricou, la fel de larg, şi pantaloni 
de pijama mătăsoşi. 

— Nicidecum, am răspuns. Ai dormit bine? 

— Minunat. 

A venit lângă mine, mi-a pus o mână pe obraz, s-a ridicat 
pe vârfuri şi m-a sărutat pe buze, un sărut delicat, lent şi 
cald, atât de tandru, încât l-am simţit dureros. Când a 
terminat, s-a retras cu câţiva paşi, m-a privit în ochi şi a zis: 

— Mulţumesc. 

Înainte de a apuca să scot vreun cuvânt, mi-a întors 
spatele, s-a îndreptat spre bufet şi a scos cu dezinvoltură 
două căni pentru cafea. Mi-a întins una şi a legănat-o pe 
cealaltă pe deget până ce filtrul de cafea şi-a terminat 
magia. Oare îşi dădea seama că gustul sărutării ei îmi 
zăbovea pe buze, că îmi zvâcnea obrazul acolo unde îl 
atinseseră degetele ei, că mirosul pielii ei mă atrăgea ca 
gravitația? Curentul care mă paralizase pe mine părea să n- 
o afecteze pe ea în niciun fel. 

Filtrul de cafea a anunţat încheierea programului cu un 
clinchet şi am umplut cănile, mai întâi pe a ei şi apoi pe a 
mea. 

— Ei, ce-avem la micul dejun? 


e 179 + 


— A, micul dejun, a zis ea. Aici, la Chez Lila, avem un 
meniu extraordinar. Specialitatea zilei sunt cerealele 
Cheerios. Sau i-aş putea cere bucătarului-şef să comande 
cereale Special K. 

— Cum, fără clătite? 

— Şi, dacă vrei lapte la Cheerios, va trebui să dai o fugă 
până la magazin. 

— Ai vreun ou? 

— Am două, dar fără şuncă sau cârnaţi care să meargă 
cu ele. 

— Adu ouăle la mine acasă, am spus. O să fac la 
repezeală nişte clătite. 

Lila a înşfăcat ouăle din frigider şi m-a urmat în 
apartamentul meu. In timp ce am scos din bufet un castron 
şi ingredientele, ea s-a dus lângă măsuţa pe care se afla, 
organizat în teancuri, proiectul Carl Iverson. 

— Ei, pe cine urmează să-ncolţim? a întrebat, răsfoind 
teancurile fără să caute ceva anume. 

— Cred c-ar trebui să-l încolţim pe tipul rău, am răspuns. 

— Care-i ăla? 

— Nu ştiu, am recunoscut în timp ce măsurăm cantităţile 
de ingrediente şi le puneam în castron. Când mă uit la toate 
hârtiile alea, mă doare creierul. 

— Despre Crystal ştim că a murit în intervalul de timp 
dintre plecarea lui Andrew Fisher şi sosirea pompierilor. Şi 
mai ştim că însemnările din jurnal sunt despre o maşină 
furată, nu despre faptul că a surprins-o Carl Iverson pe 
alee, cu Andy Fisher. Deci cel care o şantaja pe Crystal 
trebuie să fi ştiut de automobilul lovit. 

— Ar trebui s-avem o listă foarte scurtă. 

— Andrew ştia, fireşte, a spus Lila. 

— Da, dar nu ne-ar fi povestit asta dacă în jurnal ar fi fost 
vorba despre el. In plus, jurnalul sugerează c-a aflat 
altcineva. 

— Tăticul Doug conducea atelierul, a zis ea. Poate că n-a 
luat de bună păcăleala cu furtul maşinii. 

— E posibil şi să se fi lăudat Andrew, să fi lăsat să-i scape 
că el şi Crystal au lovit maşina poliţiei. Vreau să zic că, dacă 


e 180 œ» 


aş fi făcut eu o ispravă ca asta, aş fi avut o poftă nebună să 
le povestesc prietenilor. Aş fi fost eroul şcolii. 

— Nu, nu cred c-a fost vorba de o coincidenţă. 

— Nici eu, am zis. 

— În teancurile astea de hârtii trebuie să fie ceva care să 
ne conducă la adevăr. 

— Este. 

— Este? 

Aşezată pe canapea, Lila s-a aplecat în faţă. 

— Bineînţeles. Trebuie să găsim cheia cifrului. 

— Ai haz, a comentat ea. 

O bătaie în uşă ne-a întrerupt discuţia şi am oprit ochiul 
de la aragaz pe care începusem să fac clătitele. Primul meu 
gând a fost că individul din seara trecută, sau unul dintre 
prietenii lui, mi-a dat de urmă. Am luat o lanternă din 
sertarul din bucătărie. Cu ea în mâna dreaptă, mi-am pus 
piciorul în dreptul uşii, ca să nu se poată deschide cu mai 
mult de cincisprezece centimetri. Lila s-a uitat la mine de 
parcă mi-aş fi pierdut minţile. Nu-i povestisem nici ce îi 
făcusem tipului de la bar, nici că mă urmăriseră prietenii 
lui. Am deschis uşa şi l-am văzut pe Jeremy pe coridor. 

— Hei, amice, ce...? 

Am lăsat uşa să se deschidă mai mult şi de cealaltă parte 
am dat cu ochii de mama. 

— Mamă? 

— Salut, Joey, a zis ea, împingându-l uşor pe Jeremy 
înăuntru. Am nevoie să-i porţi de grijă lui Jeremy pentru 
câteva zile. 

A dat să-mi întoarcă spatele şi să plece, dar s-a oprit 
când a zărit-o pe Lila pe canapea, purtând ceea ce părea să 
fie o pijama. 

— Mamă! Nu poţi s-apari pur şi simplu aici şi să... 

— Acum înţeleg, a spus ea. Văd ce se petrece. 

Lila s-a ridicat s-o salute pe mama. 

— Trăieşti cu mica domnişoară de-acolo şi ne laşi pe 
fratele tău şi pe mine să ne descurcăm singuri. 

Lila s-a lăsat să cadă la loc pe canapea. Am înşfăcat-o pe 
mama, care intrase pe jumătate în apartament, am silit-o 


e 181 œ» 


să iasă pe coridor şi am închis uşa în urma noastră. 

— Cum îţi permiţi să...? 

— Sunt mama ta. 

— Asta nu-ţi dă dreptul să-mi insulţi prietena. 

— Prietena? Aşa se zice acum? 

— Locuieşte alături şi... şi nu sunt dator să-ţi dau 
explicaţii. 

— Bine, a zis mama şi a ridicat din umeri. Fă ce vrei, dar 
am nevoie să stai cu Jeremy. 

— Nu poţi s-apari din senin şi să-l laşi aici. Nu e un pantof 
vechi, pe care-l arunci de colo-colo. 

— Asta păţeşti dacă nu-mi răspunzi când te sun, a 
ripostat, întorcându-se să plece. 

— Unde te duci? 

— Mergem la cazinoul Treasure Island. 

— Mergeţi? 

A ezitat. 

— Eu şi Larry. 

A pornit în josul scărilor înainte de a apuca să-i reproşez 
că încă mai umbla cu dobitocul ăla. 

— Mă-ntorc duminică! mi-a strigat peste umăr. 

Am respirat adânc ca să mă calmez şi m-am întors în 
apartament zâmbind - de dragul lui Jeremy. 

Am terminat de făcut clătite pentru toţi trei şi le-am 
mâncat în sufragerie. Lila a glumit cu fratele meu, 
numindu-mă majordomul Jeeves când le-am servit micul 
dejun”. Deşi mă enervam la gândul că mama mi-l lăsase pe 
Jeremy fără să mă avertizeze, nu puteam să neg că mă 
bucuram să-l am alături de mine şi de Lila, mai ales după 
sentimentul de vinovăţie pe care mi-l trezise piesa de 
teatru. Obişnuiam să-mi dau ochii peste cap când îi auzeam 
pe unii spunând că le e dor de casă. Nu-mi venea să cred c- 
aş putea duce dorul apartamentului umed şi rece al mamei, 
aşa cum nu-mi venea să cred c-o să-mi bat vreodată un cui 
în gleznă ca să mă distrez. Însă, în dimineaţa aceea, 
uitându-mă cum râdeau Jeremy şi Lila în timp ce mă 


3% Personaj din povestirile umoristice şi romanele lui Pelham Grenville 
Wodehouse (1881-1975). 


e 182 œ» 


numeau Jeeves şi mâncau clătite, mi-am dat seama că o 
mare parte din mine suferea, nu de dorul apartamentului, ci 
de dorul fratelui meu. 

După micul dejun, Lila s-a dus în apartamentul ei ca să-şi 
aducă laptopul şi să-şi facă o temă. Eu n-aveam niciun DVD 
şi nici măcar o tablă de şah, aşa că am jucat cu Jeremy Go 
Fish, folosindu-ne de un pachet modificat de cărţi de joc şi 
stând pe canapea, cu perna dintre noi pe post de masă. 

La un moment dat, Lila lucra la tema ei tastând cu 
iuţeala unui pianist. Jeremy a lăsat cărţile deoparte ca s-o 
privească, părând fascinat de mişcările tastelor. După 
câteva minute, Lila şi-a ridicat privirea, oprindu-se din 
tastat. 

— Poate cred că eşti o dactilografă foarte bună, Lila, a 
spus fratele meu. 

Ea i-a zâmbit. 

— Mulţumesc. E frumos din partea ta că mi-o spui. Tu te 
pricepi? 

— Poate am fost la un curs de dactilografie, cu domnul 
Warner, a răspuns Jeremy. 

— Îţi place să tastezi? l-a întrebat Lila. 

— Cred că domnul Warner era amuzant, a zis Jeremy şi a 
zâmbit cu gura până la urechi. Poate că domnul Warner m- 
a pus să tastez „s-a îmbogăţit vânzând joia whisky şi 
tequila cu preţ fix”. 

Jeremy şi Lila au râs, şi asta m-a făcut şi pe mine să râd. 

— Exact, a spus ea. Asta trebuie să tastezi. „S-a 
îmbogăţit vânzând joia whisky şi tequila cu preţ fix.” 

Jeremy a râs cu şi mai multă poftă când a auzit-o. 

Lila a început din nou să tasteze la laptopul ei, iar Jeremy 
s-a întors la partida noastră de Go Fish, cerând mereu şi 
mereu aceeaşi carte, până când aveam s-o trag din pachet. 
Pe urmă avea să treacă la cartea următoare, pentru a 
proceda exact la fel. 

După câteva minute, Lila s-a oprit din tastat şi şi-a ridicat 
capul brusc de parcă ar fi muşcat-o o insectă sau ar fi izbit- 
o o revelaţie. 

— Are toate literele alfabetului, a zis. 


e 183 + 


— Ce anume are ce? 

— „S-a îmbogăţit vânzând joia whisky şi tequila cu preţ 
fix.” Propoziția conţine toate literele alfabetului, de-aia se 
foloseşte la cursurile de dactilografie. 

— Da, şi? am întrebat. 

— Crystal Hagen a început să folosească un cifru în 
septembrie 1980... în primul ei an de liceu... când a mers la 
un curs de dactilografie, împreună cu Andy Fisher. 

— Doar nu crezi câ... am spus. 

Lila a scos un carneţel şi a scris propoziţia, apoi a tăiat cu 
două linii încrucişate toate literele care apăreau a doua 
oară. Apoi a pus câte un număr sub fiecare dintre cele 
rămase. 


alast testate lohn hehhe Pt 
ATE me Pal BH eiam R 
at isat E la a 


Am scos TEEN lui Crystal şi i-am întins Li lei prima foaie 
cu o frază cifrată de care am dat, cea din 28 septembrie. Ea 
a început să înlocuiască numele cu litere. „D-J-M-I”... Am 
ridicat din umeri. Încă o fundătură, m-am gândit. „-A-GĂ-S- 
I-T-O...” Mi-am îndreptat uşor spatele când am zărit primul 
cuvânt complet. „C-H-E-L-A-R-I-I”. 

— „DJ mi-a găsit ochelarii!” 

Lila a scos un strigăt de triumf, arătându-mi notițele ei. 

— Aici scrie „DJ mi-a găsit ochelarii”. Am reuşit - Jeremy 
a reuşit. Jeremy, ai spart cifrul. 

A sărit în picioare şi l-a prins pe Jeremy de mâini, 
ridicându-l de pe canapea. 

— Ai spart cifrul, Jeremy! 

A început să ţopăie, motiv pentru care Jeremy a făcut 
acelaşi lucru, râzând fără să aibă habar de ce era atât de 
entuziasmat. 

— Cine e DJ? am întrebat. 


e 184 + 


Lila s-a oprit din ţopăit şi ne-am întins amândoi în acelaşi 
timp către cutia cu dosare, să scoatem transcrierile 
procesului. Ea a luat-o pe cea a mărturiei lui Douglas 
Lockwood, iar eu pe cea a lui Danny. Tuturor martorilor li se 
cerea, pentru început, să-şi spună numele întreg, data 
naşterii şi numele de familie pe litere. Am dat cu frenezie 
paginile până ce am ajuns la răspunsurile lui Danny. 

— Daniel William Lockwood, am citit. Apoi am închis 
dosarul şi m-am uitat la Lila. Al doilea prenume e William. În 
jurnal nu e vorba de Danny. 

— Douglas Joseph Lockwood, a spus ea, radioasă, abia 
reuşind să-şi stăpânească entuziasmul. 

Ne-am uitat unul la altul, încercând să înţelegem 
importanţa colosală a descoperirii pe care tocmai o 
făcuserăm. D.J. erau inițialele tatălui vitreg al lui Crystal 
Hagen. D.J. era cel care-i găsise ochelarii. lar cel care 
găsise ochelarii o obliga să facă sex. Şi fusese ucisă de 
persoana care o obliga să facă sex. Deducţia era uşor de 
făcut. Găsiserăm criminalul. 


e 185 - 


Capitolul 30 


Pentru că trebuia s-avem grijă de Jeremy, eu şi Lila am 
aşteptat până luni ca să mergem la poliţie şi să declarăm 
ce-am descoperit. Între timp, am celebrat toţi trei mica 
noastră Zi a Recunoştinţei, şi a fost o sărbătoare 
desăvârşită, cu cartofi piure, merişoare, plăcintă cu dovleac 
şi găini Cornish, despre care i-am spus lui Jeremy că erau 
minicurcani. A fost probabil cea mai frumoasă Zi a 
Recunoştinţei de care eu şi el avuseserăm parte vreodată. 
Duminică seara, mama a rămas fără bani la cazinou, aşa că 
a venit să-l ia pe fratele meu. Mi-am dat seama că el nu 
dorea să plece. A stat pe canapea, ignorând-o până când, în 
cele din urmă, mama i-a poruncit cu severitate să se ridice. 
După plecarea lor, eu şi Lila am pus în ordine paginile de 
jurnal şi pe cele din transcrierea procesului cu care urma să 
mergem la poliţie a doua zi, după cursuri. Reuşeam cu greu 
să nu ne scăpăm entuziasmul de sub control. 

Divizia Omucideri a Departamentului de Poliţie din 
Minneapolis avea un birou în clădirea primăriei, o 
construcţie veche, gen castel, aflată în inima oraşului. 
Arcadele bogat ornamentate îi dădeau intrării un uşor aer 
de arhitectură richardsoniană clasică, care dispărea când 
ajungeai pe coridoarele ce te duceau cu gândul mai 
degrabă la o baie publică din Roma decât la o renaştere a 
stilului roman. Până la un metru şi jumătate înălţime, 
pereţii erau acoperiţi cu plăci de marmură. Deasupra lor, 
tencuiala dispăruse sub varul a cărui culoare sugera un 
amestec de fucsii cu supă de roşii. După ce se întindea pe 
lungimea unui cvartal, coridorul cotea spre stânga, unde 
mai aveai de străbătut o jumătate de cvartal ca să ajungi la 
camera 108, care găzduia biroul Diviziei Omucideri. 

Eu şi Lila i-am spus recepţionerei din spatele unui geam 
antiglont numele noastre, apoi ne-am aşezat şi am 
aşteptat. După vreo douăzeci de minute, în sala de 
aşteptare a intrat un bărbat cu un Glock de 9 mm pe şoldul 
drept şi cu un ecuson prins de centură în partea stângă. Era 


e 186 œ» 


înalt, cu pieptul lat şi bicepşii cuiva care s-a plimbat cu bila 
lanţului în braţe prin curtea închisorii. Însă avea ochi plini 
de înţelegere, care-i îndulceau înfăţişarea dură, şi vocea 
blândă, o idee mai înceată decât aş fi crezut. Eu şi Lila 
eram singurele persoane care aşteptau. 

— Joe? Lila? a întrebat, întinzându-ne mâna. 

l-am strâns-o amândoi, pe rând. 

— Da, domnule, am răspuns eu. 

— Sunt detectivul Max Rupert, s-a prezentat el. Mi s-a 
spus că aveţi informaţii despre un caz de omucidere. 

— Da, domnule, am zis. Despre uciderea lui Crystal 
Hagen. 

S-a uitat într-o parte, ca şi cum ar fi citit o listă din capul 
lui. 

— Numele ăsta nu-mi spune nimic. 

— A fost ucisă în 1980, a spus Lila. 

Rupert a clipit nedumerit de câteva ori, apoi şi-a lăsat 
capul pe umăr, ca un câine care aude un zgomot 
neaşteptat. 

— Ai spus 1980? 

— Ştiu că s-ar putea să ne credeţi ţicniţi, dar acordaţi-ne 
doar două minute din timpul dumneavoastră. Dacă, pe 
urmă, o să consideraţi că suntem nedemni de încredere sau 
ridicoli, o să plecăm. Dar dacă spusele noastre au cât de 
cât sens, s-ar putea să existe un criminal încă în libertate. 

Rupert s-a uitat la ceas, a pocnit din degete şi ne-a făcut 
semn să-l urmăm. Am trecut printr-o încăpere plină de 
birouri despărțite de paravane şi am intrat într-o alta, unde 
nu se aflau decât o masă simplă, metalică, şi patru scaune 
de lemn. Eu şi Lila ne-am aşezat de aceeaşi parte a mesei 
şi am deschis mapa noastră legată cu şnur roşu. 

— Două minute, a spus Rupert, arătându-şi cu degetul 
ceasul de la mână. Daţi-i drumul. 

— Ăă... Ah. 

Spusesem „două minute” fără să mă gândesc c-o să 
interpreteze asta literalmente şi, în primul moment, am fost 
năucit. Apoi mi-am adunat gândurile. 

— În octombrie 1980, o fată de paisprezece ani, pe nume 


e 187 œ» 


Crystal Hagen, a fost violată şi ucisă. Trupul i-a fost ars în 
magazia de scule a lui Carl Iverson, vecinul ei de alături, 
care a fost condamnat pentru această crimă. Una dintre 
dovezile cheie a fost un jurnal intim. 

Am arătat către mapă, şi Lila a scos jurnalul. 

— lată jurnalul lui Crystal, a spus, aşezându-şi palma 
peste pagini. Procurorul s-a folosit de anumite pasaje ca să 
sugereze că inculpatul Carl Iverson o urmărea şi că a silit-o 
să facă sex cu el. S-a folosit de însemnările din jurnal ca să 
obţină condamnarea lui Iverson. Insă aici există câteva 
fraze cifrate. 

Lila a deschis dosarul la primul mesaj cifrat. 

— De unde-l aveţi? a întrebat Rupert, apoi a luat jurnalul 
şi a început să-l răsfoiască. Vedeţi numerele astea? 

Ni le-a arătat, imprimate în partea de jos a fiecărei 
pagini. 

— Paginile sunt numerotate cu o stanţă Bates. Jurnalul a 
fost folosit ca probă pentru rezolvarea cazului. 

— Exact asta vă povesteam, am zis. Le avem de la 
avocatul lui Iverson. Sunt de la proces. 

— Uitaţi-vă la cifrul ăsta, a spus Lila, arătându-i lui Rupert 
paginile cu textul cifrat. Crystal a început să folosească un 
cifru în septembrie 1980. Nu foarte des, doar din când în 
când. Pentru proces nu s-a făcut decriptarea. 

Rupert a răsfoit puţin jurnalul, uitându-se la foile cu fraze 
cifrate ceva mai mult timp decât la celelalte. 

— OK... Şi? a zis. 

— Şi... am repetat eu şi m-am uitat la Lila. Noi am spart 
cifrul. Ei, de fapt, ea l-a spart. 

Am arătat spre Lila, care a scos din dosarul ei o foaie cu 
toate însemnările cifrate, urmate de textul decriptat. A pus- 
o în faţa detectivului Rupert. 


21 septembrie - O zi groaznică - 
15,26,2,5,11,8,9,1,24,1,28,7,28,20,24,27,3,30,11,11. 
Sunt moartă de frică. E foarte grav. 

21 septembrie - O zi groaznică - nu-mi gğsesc 


e 188 œ» 


ochelarii. Sunt moartă de frică. E foarte grav. 


28 septembrie 
17,18,5,11,2,3,8,9,1,11,12, 7,28,20,24,27,3,30,11, 11. 
Dacă nu fac ce vrea, o să le spună tuturor. O să-mi 
distrugă viaţa. 


28 septembrie - DJ mi-a găsit ochelarii. Dacă nu fac 
ce vrea, o să le spună tuturor. O să-mi distrugă viața. 


30 septembrie 
3,5,31,9,28,26, 12, 1,24, 32, 28,26,17,18,28,26,5,1, 41. 
5,3. Îl urăsc. Mi-e greață. 


30 septembrie - Am făcut sex cu DJ cu mâna. ÍI 
urăsc. Mi-e greață. 


8 octombrie 
17,18,15,26,13,30,24,3,1,9,2,5,11, 17,24,3,7,28,20,2, 
4,27,3,30,11,11,4,15,3,29,7,11. Continuă să mă 
amenințe. 1.3,30,24,3,1,2, 7,31,3,28,28,26,8,26,30,3. 


8 octombrie - DJ nu vrea să-mi dea ochelarii înapoi. 
Continuă să mă amenințe. Vrea s-o fac cu gura. 


9 octombrie - l-am dat lui D] ce-a vrut. M-a silit. 
Vreau să mă sinucid. Vreau să-l omor. 


17 octombrie - 
17,18,5,2,3,29,26,1,1,2,7,31,3,28,17,11,15,15,7,26. 
3,31,7,1,12,6,30,26,12,3,27.5,2,3,17,26,30,26,12 


17 octombrie - DJ m-a pus s-o fac din nou. A fost 
brutal. M-a durut. 


29 octombrie 
24,13,11,7,27.17,18,5,9,13,11,7,27,24,3,16,3. Aas a 
spus doamna Tate. A spus că diferența de vârstă 


e 189 + 


dintre noi înseamnă c-o să ajungă sigur la inchisoare. 
Azi se termină. Sunt atât de fericită! 


29 octombrie - E viol. D] mă violează. Aşa a spus 
doamna Tate. 

A spus că diferența de vârstă dintre noi înseamnă c-o 
să ajungă sigur la închisoare. Azi se termină. Sunt 
atât de fericită! 


— Ce-i povestea asta cu ochelarii pierduţi? a întrebat 
Rupert. 

l-am povestit discuţia noastră cu Andrew Fisher, i-am 
spus cum el şi Crystal furaseră maşina, cum o loviseră şi 
cum lăsaseră în urmă dovada faptei, adică lentila 
ochelarilor ei. 

— Inţelegeţi, am adăugat, cel care a găsit ochelarii 
probabil ştia de maşina furată şi de lentilă. Ştia că o are cu 
ceva la mână, că e în avantaj şi că o poate face să... ştiţi, 
să i se supună. 

Rupert s-a lăsat pe spătarul scaunului şi a ridicat privirea 
în tavan. 

— Aşadar acest Carl a fost condamnat, în mare parte, în 
baza însemnărilor din jurnal? 

— Da, am răspuns. Procurorul le-a spus juraţilor că 
Iverson a  surprins-o pe Crystal într-o postură 
compromiţătoare şi s-a folosit de asta ca s-o oblige să facă 
sex cu el. 

— Fără să descifrezi însemnările, n-ai de unde şti cu 
certitudine cine o viola, a adăugat Lila. 

— Aveţi idee cine e DJ? a întrebat Rupert. 

— E tatăl vitreg al fetei, a zis Lila. Se numeşte Douglas 
Joseph Lockwood. 

— Şi credeţi că e vorba de el pentru că-l cheamă Douglas 
Joseph? 

— Şi de-asta, am spus, şi fiindcă el se ocupa de atelierul 
din care furase Crystal maşina, aşa că putea şti de lentilă. 
Probabil poliţiştii care investigau furtul au pomenit de ea 
când au trecut pe la firmă. 


e 190 œ» 


— Mai avem şi fotografiile astea, a completat Lila, şi a 
scos poza cu jaluzelele trase şi cea în care cineva se uita pe 
fereastră, deşi n-ar fi trebuit să fie nimeni acasă. 

Rupert a scos o lupă dintr-un sertar şi le-a studiat cu 
mare atenţie pe amândouă. Pe urmă le-a pus pe masă, şi-a 
unit mâinile, deget cu deget, şi a început să le lovească 
uşor unele de altele. 

— Ştiţi în ce închisoare se află Iverson? ne-a întrebat. 

— Nu e în închisoare, am răspuns. E pe moarte, bolnav 
de cancer, aşa că a fost eliberat condiţionat şi se află într- 
un azil de bătrâni din Richfield. 

— Deci nu încercaţi să-l scoateţi din închisoare? 

— Domnule Rupert, am zis. Carl Iverson o să fie mort 
peste câteva săptămâni. Mi-ar plăcea să-i reabilitez numele 
înainte să se întâmple asta. 

— Nu aşa merg lucrurile. Nu vă cunosc. Nu cunosc cazul. 
Aţi venit aici cu o poveste despre un jurnal şi despre un 
cifru, şi vreţi să-l graţiez pe acest Iverson. Nu sunt Papa. 
Cineva trebuie să scoată dosarul vostru de la subsol, să-l 
citească şi să vadă dacă mi-aţi spus o poveste care se 
apropie cât de cât de adevăr. Şi apoi, chiar dacă e 
adevărată, cine poate spune dacă aveţi dreptate în privinţa 
acestui DJ? N-am idee ce alte dovezi mai există. Poate 
jurnalul nici nu contează. Poate pentru poza asta există o 
explicaţie. Îmi cereţi să redeschid o anchetă de acum 
treizeci de ani, când un tip a fost condamnat de un juriu, 
fapt care-l pune mai presus de îndoielile rezonabile. Mai 
mult decât atât, tipul nici nu mai e la închisoare; stă la azil. 

— Dar, dacă avem dreptate, am insistat eu, există un 
criminal care în ultimii treizeci de ani ar fi trebuit să stea 
închis. 

— Citiţi ziarele? a întrebat Rupert. Ştiţi câte omucideri am 
avut anul ăsta? 

Am clătinat din cap. 

— Treizeci şi şapte până acum; treizeci şi şapte de 
persoane ucise anul ăsta. Şi nouăsprezece anul trecut. N- 
avem destui oameni ca să rezolvăm cazuri de crimă de 
acum treizeci de zile, darămite de acum treizeci de ani. 


e 191 œ» 


— Dar noi am rezolvat deja cazul, am spus. Tot ce aveţi 
de făcut e să verificaţi. 

— Nu e chiar atât de simplu, a zis Rupert şi a început să 
adune hârtiile, ca şi cum ar fi vrut să ne dea de înţeles că 
întâlnirea s-a terminat. Dovezile trebuie să fie destul de 
convingătoare pentru ca şeful meu să redeschidă cazul. Pe 
urmă, şeful trebuie să-l convingă pe procurorul districtual 
că au dat-o în bară acum treizeci de ani şi au condamnat pe 
cine nu trebuia. După care trebuie să mergem la tribunal şi 
să convingem juriul să anuleze sentinţa. Spuneţi că acest 
Iverson mai are de trăit doar câteva săptămâni. Chiar dacă 
eu vă cred - ceea ce nu afirm - tot nu i se poate anula 
sentinţa cât mai e în viaţă. 

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Eu şi Lila fuseserăm 
atât de entuziasmați când spărseserăm cifrul. Adevărul 
sărise din pagină şi strigase la noi. Carl era nevinovat, o 
ştiam. Bănuiam şi că detectivul Rupert ştia adevărul, ceea 
ce făcea scuza „suntem prea ocupați” greu de înghiţit. 
Cunoşteam dosarul lui Carl destul de bine ca să ştiu ce 
resurse imense folosiseră când îl crezuseră vinovat. lar 
acum - când noi îi puteam dovedi nevinovăția - întregul 
sistem ruginea. Părea atât de nedrept! Rupert mi-a înapoiat 
teancul de hârtii. 

— Nu e corect, am obiectat. Nu sunt un ţicnit, n-am venit 
să vă spun că Iverson e nevinovat fiindcă am avut o viziune 
când mă uitam în castronul cu cereale sau fiindcă mi-a 
spus-o un câine. Am adus dovezi. Şi dumneavoastră n-o să 
faceţi nimic pentru că n-aveţi destui oameni? E aiurea. 

— Ei, aşteaptă... 

— Nu, aşteptaţi dumneavoastră, l-am întrerupt. Dacă aţi 
fi crezut că sunt ridicol şi de-asta m-aţi fi dat afară, v-aş fi 
înţeles. Dar să-mi spuneţi că nu veţi face investigaţii fiindcă 
aveţi prea mult de lucru? 

— Nu asta am spus... 

— Atunci o să verificaţi? 

Rupert a ridicat mâna, cerându-mi prin gestul său să tac. 
Pe urmă s-a uitat gânditor la dosarul din faţa mea. Apoi şi-a 
lăsat mâna în jos şi s-a aplecat spre masă. 


e 192 œ» 


— Uite cum facem, a spus. Am un prieten care se ocupă 
de Proiectul Nevinovâăţia. 

S-a căutat în buzunar, a scos o carte de vizită şi a scris 
pe spatele ei un nume. 

— Se numeşte Boady Sanden, a adăugat apoi. E profesor 
de Drept la Universitatea Hamline. 

Mi-a întins cartea de vizită. 

— Eu o să scot vechiul nostru dosar din arhivă, 
presupunând că e încă acolo, iar voi o să luaţi legătura cu 
Boady. Poate v-ajută el. In ceea ce mă priveşte, o să fac tot 
posibilul, dar nu vă faceţi speranţe prea mari. Dacă tipul 
vostru e nevinovat, Boady vă poate ajuta doar s-ajungeţi 
din nou cu dovezile la tribunal. 

M-am uitat la cartea de vizită cu numele lui Rupert pe o 
parte şi cu al profesorului Sanden scris de mână pe verso. 

— Cereţi-i lui Boady să mă sune, a adăugat detectivul. O 
să-i spun ce avem aici, în dosar, dacă o să găsesc ceva util. 

Eu şi Lila ne-am ridicat, pregătindu-ne de plecare. 

— Şi, Joe, a mai spus Rupert, dacă mă faci să caut cai 
verzi pe pereţi, o să suporţi consecinţele. Nu-mi place când 
mă pune cineva să mă agit aiurea. E limpede? 

— Cristal, am răspuns. 


e 193 + 


Capitolul 31 


Carl nu se aştepta să-l vizitez în ziua aceea. 

După întâlnirea cu detectivul Rupert, am lăsat-o pe Lila 
acasă şi am plecat spre Hillview să-i dau lui Carl vestea cea 
bună. Mă aşteptam să-l găsesc la fereastră, în scaunul lui 
cu rotile, dar nu era acolo. Nu se dăduse jos din pat toată 
ziua; nu putuse. Durerile provocate de cancer îl slăbiseră 
atât de mult, încât avea nevoie de alimentare cu oxigen şi 
de hrănire intravenoasă. 

La început, doamna Lorngren n-a vrut să mă lase să-l 
văd, dar s-a înduplecat când i-am povestit despre succesul 
nostru. l-am arătat chiar şi însemnările cifrate şi versiunile 
lor descifrate. Când i-am dovedit nevinovăția lui Carl, s-a 
posomorât. 

— Mă tem că n-am fost o foarte bună creştină, a spus. 

A trimis-o pe Janet la Carl, să vadă dacă poate să mă 
primească. Un minut mai târziu, m-au condus la uşa lui. In 
camera lui Carl erau un pat, o noptieră, un scaun de lemn, 
un dulap cu comodă încorporată şi o singură fereastră 
mică, care nu oferea nicio privelişte. Pereţii de culoarea 
muşchiului de copac nu erau împodobiţi decât cu o 
pancartă cu instrucţiuni referitoare la igiena corectă. Carl 
stătea întins în pat. Era alimentat cu oxigen printr-un tub de 
plastic şi avea o perfuzie în braţ. 

— Îmi cer scuze fiindcă dau buzna aşa, i-am spus, dar 
cred c-ar trebui să vezi ce-am descoperit. 

— Joe, mă bucur să te văd. Crezi c-o să ningă azi? 

— Nu cred am spus, aruncând o privire către fereastră, 
unde crengile uscate ale unui liliac neîngrijit nu-l lăsau să 
vadă nimic altceva. Azi am stat de vorbă cu un detectiv. 

— AŞ vrea să ningă, a spus el. O ninsoare zdravănă 
înainte să mor. 

— Ştiu cine-a ucis-o pe Crystal Hagen, am spus. 

Carl a amuţit şi s-a uitat la mine de parcă ar fi încercat 
să-şi ia gândul de la orice avea atunci în minte şi să 
urmărească discuţia noastră. 


e 194 œ» 


— Nu înţeleg, a zis. 

— Ţii minte jurnalul, cel de care s-a folosit procurorul ca 
să te condamne? 

— O, da, a răspuns cu un zâmbet melancolic. Jurnalul. 
Întotdeauna mi s-a părut o fetiţă atât de dulce când îşi 
făcea antrenamentul pentru majorete în curtea din spate; 
şi-n tot timpul ăla ea m-a crezut un pervers, un tip care 
abuzează sexual de copii. Da, ţin minte jurnalul. 

— Ţii minte şirurile de numere? Cifrul? l-am găsit cheia - 
i-am găsit-o noi, adică fratele meu, o fată pe nume Lila şi cu 
mine. 

— Să fiu al naibii! a zâmbit Carl. Deştepţi copii! Şi ce 
scrie acolo? 

— Tot ce spune ea, că a fost silită să facă sex şi 
ameninţată, n-are nicio legătură cu tine. Vorbeşte despre 
un oarecare DJ. 

— DJ? 

— Douglas Joseph... Lockwood. Vorbeşte despre tatăl ei 
vitreg, nu despre tine. 

— Tatăl ei vitreg. Biata fată. 

— Dacă-i pot convinge pe poliţişti să redeschidă cazul, 
poţi fi absolvit. Şi dacă nu fac ei cercetări ca să afle exact 
ce s-a-ntâmplat, o să fac eu. 

Carl a oftat, lăsându-şi capul să se afunde adânc în 
pernă, apoi şi-a îndreptat din nou atenţia spre fereastra 
minusculă şi spre tufa uscată de liliac. 

— N-o face, a spus, nu vreau să rişti nimic din cauza 
mea. În plus, am ştiut întotdeauna că n-am omorât-o eu. lar 
acum ştii şi tu. Pentru mine e de-ajuns. 

Răspunsul lui m-a luat prin surprindere. Nu-mi venea să 
cred că putea fi atât de calm. Eu aş fi chiuit şi aş fi ţopăit în 
pijama. 

— Nu vrei să ştie lumea că n-ai omorât-o tu? m-am mirat. 
Nu vrei să-ţi reabilitezi numele? Să se afle că procurorul a 
greşit când te-a trimis la închisoare? 

M-a privit cu un zâmbet cald. 

— ii minte când ţi-am spus că-mi pot măsura viaţa în 
ore? Câte ar trebui să-mi petrec făcându-mi griji pentru 


e 195 œ» 


ceea ce s-a petrecut acum treizeci de ani? 

— Dar ţi-ai petrecut atâta timp în închisoare, pentru o 
crimă pe care n-ai comis-o. E nedrept. 

Carl s-a întors spre mine, umezindu-şi buzele crăpate cu 
limba uscată şi ţintuindu-mă cu privirea. 

— N-am cum să regret c-am fost arestat şi trimis la 
închisoare. Dacă nu m-ar fi arestat în noaptea aia, n-aş mai 
fi fost acum aici. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii că mi-am cumpărat o armă în ziua când a fost 
ucisă Crystal. O cumpărasem s-o folosesc pe mine, nu pe 
biata fată. 

— Pe tine? 

Vocea i s-a subţiat şi şi-a dres glasul înainte de a 
continua. 

— N-am vrut să-mi pierd cunoştinţa în noaptea aia. A fost 
un accident. Mi-am pus arma la tâmplă de două sau trei ori, 
dar n-am avut curaj s-apăs pe trăgaci. Am scos din dulap o 
sticlă de whisky. Voiam să beau puţin înainte să folosesc 
arma - doar un strop, ca să-mi dea ceva curaj. Dar am băut 
prea mult. Presupun că-mi trebuia mai mult curaj decât 
crezusem. Am leşinat. Când m-am trezit, doi poliţişti voinici 
mă trăgeau afară din casă. Dacă nu m-ar fi arestat, mi-aş fi 
terminat treaba. 

— În Vietnam nu te-ai sinucis fiindcă nu voiai s-ajungi în 
iad. Ţii minte? 

— Când am cumpărat arma, eu şi Dumnezeu nu mai 
eram în ceea ce s-ar putea numi relaţii prieteneşti. 
Ajunsesem deja în iad. Nu-mi mai păsa. N-avea importanţă. 
Nu puteam trăi cu ceea ce făcusem. Nu mai puteam trăi cu 
mine însumi nici măcar o zi. 

— Şi asta numai fiindcă n-ai putut s-o salvezi pe fata aia 
din Vietnam? 

Carl şi-a ferit privirea de mine. Am văzut că respira din ce 
în ce mai greu. Şi-a trecut din nou peste buze limba uscată, 
a păstrat tăcerea ca să-şi adune gândurile, apoi a răspuns: 

— Asta n-a fost tot. Da, desigur, povestea a început 
atunci, dar nu s-a şi încheiat. 


e 196 œ» 


N-am spus nimic. L-am privit în tăcere, aşteptând să-mi 
explice. Mi-a cerut să-i torn apă, ceea ce m-am grăbit să 
fac. A sorbit ca să-şi umezească buzele. 

— O să-ţi povestesc ceva, a zis, cu voce blândă, egală. 
Ceva despre care nu i-am vorbit niciodată nimănui, nici 
măcar lui Virgil. Ţie îţi spun fiindcă ţi-am promis c-o să fiu 
sincer. Că n-o să-ţi ascund nimic. 

S-a lăsat din nou pe pernă, cu ochii în tavan. l-am văzut 
chipul traversat de suferinţa unei amintiri cumplite, cu colţi. 
O parte din mine ar fi vrut să-l scape de durere, să-i spună 
că-şi poate păstra secretul, însă n-am fost în stare, îmi 
doream să-l aflu. Trebuia să-l aflu. 

Şi-a adunat puterile şi a continuat: 

— După lupta aia, cea în care am fost răniţi şi eu, şi 
Virgil, pe el l-au expediat acasă, iar eu mi-am petrecut o 
lună refăcându-mă în Da Nang, înainte de a fi trimis înapoi, 
la unitatea mea. Vietnamul fusese suportabil alături de 
Virgil şi Tater, dar fără ei... ei bine, nu pot găsi un cuvânt 
care să descrie cât de deprimat mă simţeam. Şi atunci, 
tocmai când credeam că lucrurile nu se pot înrăutăţi, s-a 
întâmplat. 

Privirea i s-a pierdut din nou în depărtare când s-a întors 
cu gândul în Vietnam. 

— În iulie 1968, eram într-o misiune de rutină, scotoceam 
printr-un cătun fără nume, în căutare de alimente şi 
muniţie, ca de obicei. Era o zi a naibii de toridă, aerul se 
încinsese până la limita insuportabilului, iar ţânţarii erau cât 
libelulele şi dornici să te sece de sânge. Te făcea să te 
întrebi de ce trăieşte cineva într-un asemenea loc mizerabil, 
sau de ce dracu' luptă pentru el. În timp ce trezeam satul, 
am văzut o fată fugind pe o potecă şi intrând într-o colibă, 
şi l-am zărit pe Gibbs urmărind-o cu privirea şi luându-se 
după ea, de unul singur. Retrăiam povestea de la Oxbow. 

Buzele lui Carl au tremurat când a sorbit din nou puţină 
apă înainte de a continua. 

— In clipa aia, războiul din jurul meu a părut să dispară. 
Toată mizeria, ţipetele, arşiţa, dreptatea şi nedreptatea - 
totul s-a evaporat, lăsându-ne locului doar pe mine şi 


e 197 œ» 


Gibbs. Singurul lucru care conta pentru mine era să-l 
opresc. Nu puteam lăsa să se repete ce se întâmplase la 
Oxbow. Am intrat în coliba de paie şi l-am găsit pe Gibbs cu 
pantalonii în vine. Bătuse fata până la sânge şi îi ţinea un 
cuţit la gât. Mi-am îndreptat puşca spre el şi i-am pus-o 
între ochi. M-a privit, mi-a scuipat zeamă de tutun pe 
bocanc şi-a zis că se ocupă şi de mine peste-o secundă. l- 
am cerut să înceteze imediat ceea ce făcea, dar nu s-a 
oprit. „Împuşcă-mă, laş nenorocit”, mi-a spus. „Împuşcă-mă 
şi te vor pune în faţa unui pluton de execuţie.” Avea 
dreptate. Eram pregătit să mor în Vietnam, desigur, dar nu 
aşa. Mi-am lăsat puşca jos, Gibbs mi-a râs în nas, dar numai 
până când m-a văzut scoţându-mi cuțitul. A făcut ochii cât 
cepele cât l-am înjunghiat, i-am înfipt cuțitul drept în inimă 
şi l-am privit sângerând de moarte, chiar în mâinile mele. 
Părea atât de surprins, de parcă nu-i venea să creadă. 

Glasul lui Carl a devenit monoton, lin şi calm, ca un avion 
ieşit din furtună. 

— Vezi tu, Joe, l-am asasinat pe sergentul Gibbs. L-am 
asasinat cu sânge rece. i 

N-am ştiut ce să spun. Carl a amuţit. Işi încheiase 
povestea. Tăcerea care a urmat m-a apăsat şi mi-a strivit 
pieptul până ce am crezut c-o să-mi stea inima, dar am 
aşteptat să continue. 

— Am ajutat-o pe fată să se-mbrace, am scos-o pe uşă şi 
i-am spus să fugă - să di di mau - în junglă. Am aşteptat 
puţin, apoi am tras de câteva ori în aer, ca să chem 
blindatele uşoare. Le-am spus c-am văzut pe cineva fugind 
în junglă. 

S-a întrerupt din nou şi s-a uitat la mine. 

— Aşa că, vezi tu, Joe, la urma urmelor, sunt un criminal. 

— Totuşi ai salvat viaţa acelei fete, am obiectat eu. 

— Dar nimic nu mi-a dat dreptul să iau viaţa lui Gibbs. 
Avea soţie şi doi copii în State, şi eu l-am ucis. Am omorât 
mulţi oameni în Vietnam... o groază de oameni, dar erau 
soldaţi. Erau duşmani. Mi-am făcut datoria. Pe Gibbs l-am 
asasinat şi, aşa cum văd eu lucrurile, am omorât-o şi pe 
fata din Oxbow. Nu i-am tăiat eu gâtul, dar nu contează, 


e 198 œ» 


fiindcă eu am ucis-o. Când m-au arestat pentru uciderea lui 
Crystal Hagen... ei bine, cred că o parte din mine s-a gândit 
că era timpul să-mi plătesc datoria. Înainte de a ajunge la 
închisoare, adormeam în fiecare noapte având în faţa 
ochilor chipul acelei sărmane fete din Vietnam. Îi vedeam 
degetele implorându-mă să vin la ea, s-o salvez. 

Carl şi-a coborât pleoapele şi a clătinat din cap, 
aducându-şi aminte. 

— Doamne, cum beam! Voiam pur şi simplu să pun capăt 
suferinţei. 

l-am văzut în expresia feţei epuizarea pe care o simţea 
când vorbea şi cuvintele i s-au desprins de buze, firave şi 
abia şoptite. A sorbit din nou din apă şi a aşteptat până nu 
i-a mai tremurat răsuflarea. 

— Am crezut că, mergând la închisoare, o să reduc la 
tăcere fantomele - o să-ngrop acea parte a vieţii mele, tot 
ce făcusem în Vietnam. Dar, în final, am înţeles că nicio 
groapă nu e destul de adâncă, a zis el şi a ridicat privirea 
spre mine. Oricât de mult te-ai strădui, de anumite lucruri 
n-ai cum să fugi. 

Ceva din felul în care se uita la mine mi-a spus că-mi 
putea vedea cătuşele vinovăţiei. M-am foit stânjenit pe 
scaun, înconjurat de tăcerea lui. Pe urmă Carl a strâns din 
ochi, şi-a încleştat mâinile de burtă şi s-a schimonosit de 
durere. 

— Isuse, rahatul ăsta de cancer mă chinuieşte ca un 
nemernic. 

— Vrei să chem pe cineva? am întrebat. 

— Nu, a răspuns, lungind cuvintele strecurate printre 
dinţii încleştaţi. Trece. 

Şi-a adus mâinile într-un singur loc şi a rămas nemişcat 
până când a început din nou să respire într-un ritm uniform, 
deşi destul de greu. 

— Vrei să ştii care a fost până la urmă şpilul? m-a 
întrebat. 

— Sigur că da. 

— După tot timpul pe care mi l-am petrecut vrând şi 
încercând să mor, a fost nevoie de închisoare ca să mă 


e 199 œ» 


determine să trăiesc. 

— Ţi-a plăcut la închisoare? 

— Bineînţeles că nu, a chicotit el, în ciuda durerii. 
Nimănui nu-i place la închisoare. Dar am început să citesc, 
să mă gândesc, să mă înţeleg pe mine însumi şi să-mi 
înţeleg viaţa. Apoi, într-o zi, stând întins pe pat, m-am 
gândit la pariul lui Pascal. 

— Pariul lui Pascal? 

— Filosoful ăsta, Blaise Pascal, a spus că, dacă ai de ales 
între a crede în Dumnezeu sau nu, ai mai mult de câştigat 
dacă alegi credinţa. Căci, dacă te înşeli - ei bine, nu se 
întâmplă nimic. Mori şi te pierzi în neantul universului. Dar, 
dacă nu crezi în Dumnezeu şi te înşeli, atunci te duci în iad, 
unde rămâi o eternitate, cel puţin după cum susţin unii. 

— Nu e cine ştie ce motiv ca s-alegi religia, am spus. 

— Absolut niciunul, a spus Carl. Eram înconjurat de sute 
de oameni care aşteptau să li se sfârşească vieţile, 
aşteptau acel ceva mai bun care urmează după moarte. ŞI 
eu simţeam acelaşi lucru. Voiam să cred că dincolo există 
ceva mai bun. Îmi omoram timpul în închisoare, aşteptând 
să trec pragul. Şi atunci mi-a venit în minte pariul lui Pascal, 
dar răstălmăcit. Dacă mă înşelam? Dacă nu există niciun 
dincolo? Dacă, din câţi eoni sunt într-o eternitate, ăsta e 
singurul timp în care voi fi viu? Dacă ar fi aşa, cum mi-aş 
trăi viaţa? Înţelegi ce vreau să spun? Ce se-ntâmplă dacă n- 
avem decât viaţa asta? 

— Ei, presupun c-ar exista o mulţime de preoţi morţi 
dezamăgiţi, am răspuns. 

— Da, aşa e, a chicotit Carl. Dar mai înseamnă şi că ăsta 
e raiul nostru. Suntem înconjurați zi de zi de miracolele 
vieţii, de minuni mai presus de puterea noastră de 
înţelegere, cărora pur şi simplu nu le dăm importanţă. In 
clipa aia am hotărât c-o să-mi trăiesc viaţa - n-o să mă mai 
mulţumesc pur şi simplu să exist. Dacă mor şi descopăr 
dincolo raiul, ei, o să fie minunat, grozav. Dar dacă nu 
trăiesc ca şi cum m-aş afla acum în rai, iar după moarte nu 
mă aşteaptă decât neantul, ei bine... atunci se cheamă că 
mi-am irosit viaţa. Că mi-am irosit şansa de a fi viu, singura 


e 200 œ» 


mea şansă care-o să existe vreodată. 

Carl s-a pierdut în visare, cu ochii la un piţigoi aşezat pe 
una dintre crengile golaşe de afară. Am privit amândoi 
pasărea câteva minute, până când şi-a luat zborul şi Carl şi- 
a îndreptat din nou atenţia către mine. 

— Îmi cer scuze, a spus. Când mi-aduc aminte de trecut, 
am tendinţa să filosofez. 

S-a prins din nou cu mâinile de burtă şi, printre buze, i-a 
scăpat un scurt țipăt ascuţit, de durere. A strâns din ochi şi 
a scrâşnit din dinţi. In loc să treacă, durerea s-a întețit. Mai 
avusese crize şi înainte, dar nu mai văzusem niciodată una 
atât de urâtă. Am aşteptat câteva secunde, sperând că 
suferinţa o să i se domolească, însă faţa i se congestiona şi 
nările i se dilatau când se străduia să respire. Aşa avea să 
se sfârşească? Era în pragul morţii? Am dat buzna pe 
coridor şi am strigat după o infirmieră. Femeia a venit în 
fugă, cu o seringă în mână. A eliberat orificiul cateterului 
folosit pentru perfuzie şi i-a injectat lui Carl morfină. După 
câteva secunde, muşchii au început să i se destindă, fălcile 
i s-au descleştat şi capul i-a căzut la loc pe pernă. Era uitat 
de oameni şi secătuit de puteri. Abia dacă mai părea viu. A 
încercat să rămână treaz, dar n-a reuşit. 

L-am privit dormind şi m-am întrebat câte zile îi mai 
rămăseseră - câte ore. Şi cât timp mai aveam eu la 
dispoziţie ca să fac ce trebuia făcut. 


e 201 œ» 


Capitolul 32 


Imediat ce m-am văzut acasă, mi-am scos din portofel 
cartea de vizită a detectivului Max Rupert, cea pe care 
scrisese numele profesorului Boady Sanden, şi am 
telefonat. Profesorul mi-a răspuns cu amabilitate şi şi-a 
făcut timp să mă vadă a doua zi la ora 16. In marţea aceea 
ultimul meu curs a fost cel de economie şi s-a terminat abia 
la 15.30. Dacă aş fi ştiut că prelegerea o să coincidă cuvânt 
cu cuvânt cu textul din manual, aş fi chiulit, ca să sosesc 
mai repede la Universitatea Hamline. Când m-a lăsat 
autobuzul în St. Paul, aveam la dispoziţie doar şase minute 
ca să ajung la nouă cvartale distanţă. Pe primele şapte le- 
am străbătut alergând, iar pe ultimele două mergând cu 
paltonul descheiat, astfel încât vântul rece să-mi usuce 
transpiraţia. Am bătut la uşa profesorului Sanden exact la 
ora stabilită. 

Mă aşteptam să fie bătrân, cu păr cărunt şi rar, cu papion 
şi haină din păr de cămilă, însă mi-a deschis uşa un bărbat 
în blugi, cu cămaşă din flanel şi pantofi mocasin. Avea o 
barbă subţire şi păr castaniu uşor încărunţit la tâmple şi mi- 
a strâns mâna cu forţa unui muncitor în construcţii. 

Adusesem dosarul cu mine - cel pe care i-l arătasem şi 
detectivului Rupert. Profesorul Sanden a făcut loc pe biroul 
lui dezordonat şi mi-a oferit o cană de cafea. L-am găsit pe 
placul meu din prima clipă. Nu i-am spus nimic despre 
eliberarea condiţionată a lui Carl din închisoare, fiindcă mi- 
am amintit cum spulberase asta entuziasmul lui Rupert. Nu 
voiam să-mi desconsidere argumentele pentru simplul fapt 
că Iverson nu mai era la puşcărie. Mi-am început 
prezentarea cu fotografiile ferestrei lui Lockwood. 

— Interesant, a spus. 

— Devine şi mai interesant, am zis. 

Am scos paginile de jurnal şi le-am aşezat în faţa lui, ca 
să-i explic apoi cum se succedau însemnările şi cum se 
folosise procurorul de ele ca să creeze o imagine falsă şi să 
obţină condamnarea lui Iverson. Pe urmă i-am arătat 


e 202 œ» 


frazele descifrate, cu numele ucigaşului. Şi-a lăsat capul 
într-o parte şi a zâmbit când a citit despre DJ. 

— DJ]: Douglas Joseph. Are sens, a zis. Cum ai reuşit să 
găseşti cifrul? 

— Mulțumită fratelui meu autist. 

— E savant? a întrebat profesorul Sanden. 

— Nu. Doar norocos. Crystal Hagen a mers în toamna 
aceea la un curs de dactilografiere, aşa că şi-a criptat 
însemnările pornind de la propoziţia aia... ştiţi, cea care 
conţine toate literele alfabetului. 

Profesorul Sanden a încercat să-şi amintească. 

— Ceva cu whisky şi tequila, nu? 

— Da, am confirmat. Cheia cifrului aleasă de ea. Odată 
ce am descoperit-o, răspunsul ne-a apărut negru pe alb. 
Din câte am dedus noi, Doug l-a convins pe Danny să-i 
acopere minciuna, să confirme că au fost împreună la 
atelier. Danny îşi detesta mama vitregă şi acum ştim că 
mariajul tatălui său se clătina. Poate Doug i-a spus lui 
Danny că are nevoie de acoperire pentru altceva. 

— Cum ar fi? a întrebat Sanden. 

— După cum povesteşte Andy Fisher, prietenul lui Crystal 
de atunci, domnul Lockwood obişnuia să meargă prin 
cluburi de striptease fără ştirea soţiei. Poate l-a convins pe 
Danny să nu-l dea de gol fiindcă băiatul a crezut că-şi apără 
tatăl ca să nu aibă necazuri pentru o astfel de escapadă. In 
plus, nimeni nu l-a suspectat pe Doug. Poliţia l-a avut de la 
bun început în vedere pe Carl Iverson. Toată lumea a fost 
convinsă că el era făptaşul. 

— Are sens să fie tatăl vitreg, a spus profesorul. 

— De ce? 

— Era aproape de ea - în aceeaşi casă. Nu erau rude de 
sânge, ceea ce justifică atracţia lui faţă de fată. S-a folosit 
de secretul descoperit ca să câştige putere asupra victimei 
sale. Una dintre cheile succesului unui pedofil e izolarea 
victimei, faptul c-o face să simtă că nu se poate destăinui 
nimănui. O convinge c-o s-o distrugă şi c-o să-i distrugă 
familia, şi că toată lumea o să dea vina pe ea. Asta a făcut 
Doug. A început cu ochelarii, ameninţând-o cu infracţiunea 


e 203 œ» 


comisă ca să obţină un avantaj asupra ei, s-o facă să-l 
atingă. Pe urmă a fost nevoit să meargă mai departe, să 
treacă dincolo de fiecare limită nouă cu paşi mărunți. Aici, 
partea tristă e că salvarea lui Crystal, faptul că a aflat că 
poate întoarce împotriva tatălui ei vitreg cele petrecute i-a 
adus moartea. El n-o putea lăsa să dobândească genul 
acela de putere. 

— Şi cum punem mâna pe tipul ăsta? am întrebat. 

— Printre dovezi există fluide corporale? Sânge, salivă, 
spermă? 

— Medicul legist a confirmat că a fost violată; au găsit în 
ea urme de spermă. 

— Dacă încă mai există proba aceea, s-ar putea să 
obţinem o mostră de ADN. Singura problemă e că s-a 
întâmplat acum treizeci de ani. Pe-atunci nu se folosea 
ADN-ul ca dovadă. E posibil să nu fi păstrat specimenul şi, 
chiar dacă au făcut-o, ar putea fi atât de deteriorat, încât să 
nu mai fie de niciun folos. Specimenele umede nu se 
păstrează bine. Intr-o pată de sânge uscat, ADN-ul rezistă 
cu zecile de ani. 

Profesorul Sanden a apăsat pe butonul telefonului cu 
difuzor şi a tastat un număr. 

— Să-l sunăm pe Max, să vedem ce are acolo, a adăugat 
el. 

— Boady! a tunat vocea lui Max Rupert. Ce mai faci? 

— Mă ştii, Max, încă mai lupt de partea binelui. Dar tu? 

— Dacă mai primesc încă un caz de omucidere, omor pe 
cineva, a râs detectivul. 

— Max, te-am pus pe difuzor. Sunt aici cu un puşti pe 
nume Joe Talbert. 

— Salut, Joe. 

Cuvintele au ţâşnit din difuzor de parcă i s-ar fi adresat 
unui prieten vechi. 

— Salut... domnule detectiv. 

— M-am uitat la dovezile aduse de Joe, a spus profesorul. 
Cred că are ceva care merită atenţie. 

— Aşa crezi tu întotdeauna, Boady. Am adus dosarul 
nostru de la subsol şi l-am răsfoit. 


e 204 œ» 


— Ceva fluide? s-a interesat Sanden. 

— Trupul fetei a ars într-o magazie de scule, garaj, sau 
cam aşa ceva. Picioarele erau în cea mai mare parte 
carbonizate; fluidele corporale îi fierseseră. Laboratorul a 
putut să certifice prezenţa spermei, dar mostra era prea 
deteriorată ca să mai folosească şi la altceva. Ucigaşul a 
fost un nesecretor:!, deci nu era sânge în spermă. Din câte 
ştiu eu, nu s-a păstrat nicio lamelă cu specimen. Am sunat 
şi la BCA şi n-au nici ei nimic. 

— BCA? am întrebat. 

— Biroul de Prevenire a Criminalităţii. Consideră-l 
versiunea noastră de CSI*?, mi-a răspuns profesorul Sanden, 
apoi s-a întors spre telefon. Nicio pată de sânge? Salivă? 

— Hainele i-au ars până la ultima zdreanţă, a răspuns 
Max. 

— Dar unghia? am întrebat. 

— Unghia? s-a mirat profesorul Sanden şi s-a îndreptat 
de spate. Ce unghie? 

Am avut brusc senzaţia că iau parte la discuţie. 

— Unghia falsă a fetei. Au găsit-o pe veranda din spate a 
lui Carl Iverson. Probabil că Doug a pus-o acolo ca să-l 
incrimineze pe Carl. 

— Dacă victima a pierdut-o în timpul unei lupte, am 
putea găsi pe ea celule de piele. 

— La dosar nu e ataşată nicio unghie, a zis Rupert. 

— Trebuie să fie în seiful B. 

— Seiful B? am întrebat. 

— Locul unde păstrează tribunalul dovezile admise în 
procese, m-a lămurit Sanden. Aici e vorba de o crimă, aşa 
că trebuie s-o fi păstrat. O să trimitem un curier să 
preleveze o mostră de la Iverson şi o să obţin un ordin al 
tribunalului pentru verificarea unghiei. Dacă pe ea există 
ADN, o să demonstreze nevinovăția lui Iverson sau măcar o 
să ne ofere muniţie pentru redeschiderea cazului. 

— O să trimit prin fax inventarul dovezilor, ca să vă puteţi 


31 Persoană care nu elimină în salivă, mucus, sudoare, plasmă şi 
spermă substanţe care permit identificarea grupei sangvine. 
32? Crime Scene Investigation - Investigaţii la faţa locului. 


e 205 œ» 


depune cererea, a promis Rupert. 

— Îți apreciez ajutorul, Max, a zis Sanden. 

— Nu e mare lucru, Boady. Pregătesc lista. 

— Ne vedem vineri, la pocher? 

— Da, pe vineri. 

Profesorul Sanden a întrerupt legătura. Credeam că am 
înţeles ce urma să se întâmple, însă am vrut o confirmare. 

— Aşadar, domnule profesor Sanden... 

— Te rog, spune-mi Boady. 

— OK, Boady, dacă pe unghia aia sunt celule de piele - 
se poate lua ADN-ul de-acolo? 

— Cu siguranţă, şi probabil şi ceva sânge. S-ar părea că 
s-a păstrat uscat. Nimic nu ne garantează că vor găsi ADN- 
ul, dar dacă reuşesc - şi nu e al lui Iverson - o s-avem 
destule probe, cu jurnalul şi tot restul, ca să punem piciorul 
în uşă şi, poate, să-i anulăm condamnarea. 

— Cât de repede o s-avem un răspuns? 

— Probabil c-o  s-aşteptăm vreo patru luni pentru 
rezultatul testului ADN şi încă vreo două ca s-ajungem la 
tribunal. 

Mi s-a strâns inima şi am lăsat capul în jos. 

— El n-are atâta timp, am spus. E bolnav de cancer şi e 
pe moarte. S-ar putea să nu mai trăiască nici patru 
săptămâni, darămite patru luni. Trebuie să-i obţin achitarea 
înainte de moarte. 

— Ţi-e rudă? 

— Nu. E doarun tip pe care l-am cunoscut. Dar trebuie să 
fac asta. 

De când spărsese Lila cifrul, amintirea bunicului meu 
căzut în apă mă vizita în somn şi îmi revenea în minte ori 
de câte ori încercam să las deoparte orice gând. Ştiam că 
nu sunt capabil de nimic care să schimbe trecutul, dar nu 
conta. Trebuia să fac asta. Pentru Carl? Pentru bunicul 
meu? Pentru mine? Nu ştiam. Pur şi simplu trebuia s-o fac. 

— Ei, s-ar putea să fie dificil, a zis profesorul Sanden şi a 
căzut pe gânduri, răpăind cu degetele în birou. Am putea 
apela la un laborator particular, care ar putea face testul 
mai rapid decât cel de la BCA, dar nici aşa n-avem nicio 


e 206 œ» 


garanţie. Pot apela la oameni care-mi datorează favoruri, 
dar nu-ţi face speranţe prea mari. 

M-a privit încruntându-se şi a ridicat din umeri în timp ce 
continua să bată în tăblia biroului. 

— Cred că nu pot promite decât c-o să mă străduiesc din 
răsputeri. 

— În afară de testul ADN, am putea face şi altceva, 
folosindu-ne doar de jurnal? am insistat. 

— Jurnalul e extraordinar, a spus, dar n-o să fie de-ajuns. 
Dacă acest Lockwood ar veni la tribunal să-şi mărturisească 
păcatele, ne-am putea mişca mai repede, însă altminteri nu 
putem decât să aşteptăm rezultatul analizei ADN-ului. 

— Mărturisire... 

Am şoptit cuvântul foarte încet, doar pentru mine, în timp 
ce prindea contur o idee, un gând ascuns, nesăbuit, care 
avea să mă însoţească acasă şi să mă îmboldească întruna, 
cu insistența unui copil nerăbdător. M-am ridicat şi am 
strâns mâna lui Boady, întinzându-mi braţul peste birou. 

— Nu vă pot mulţumi îndeajuns. 

— Încă nu-mi mulţumi, a ripostat el. Ca să meargă treaba 
asta, trebuie să se alinieze o grămadă de aştri. 

În următoarele câteva zile, în timp ce mă străduiam să- 
mi fac temele pentru alte cursuri, recuperând întârzierile, 
atenţia mi-a fost distrasă de două gânduri care mi se 
întorceau în minte pe toate părţile, când unul, când celălalt, 
ca feţele unei monede azvâărlite în aer cu un bobârnac. Pe 
de-o parte, puteam aştepta. Profesorul Sanden scosese de 
pe butuci cazul lui Carl şi lucrurile se puseseră în mişcare. 
Unghia falsă avea să fie trimisă la laborator, pentru un test 
ADN. Dacă între Crystal şi atacatorul ei avusese loc o luptă, 
ADN-ul îi aparţinea lui Doug Lockwood, ceea ce, alături de 
jurnal, avea să-l graţieze pe Carl. Numai că pentru a înainta 
pe calea asta era nevoie de timp - un timp pe care Carl nu-l 
avea. În cel mai bun caz, vedeam eforturile profesorului 
Sanden ca pe un efort îndelungat de egalare a scorului în 
ultimele minute ale unui meci. Dacă nu primeam 
rezultatele analizei ADN-ului la timp, Carl murea ca un 
criminal, iar eu eşuam. 


e 207 œ» 


Pe cealaltă faţă a monedei învârtite în aer se afla o idee 
nesăbuită. Trebuia să ştiu că am făcut tot posibilul ca să-l 
ajut pe Carl Iverson să moară ca nevinovat în ochii întregii 
lumi. Nu-l puteam privi cum moare ca un criminal, când 
ştiam că aş fi putut împiedica asta. Nu mai era vorba doar 
de obţinerea notei maxime la proiect. Şi nici măcar doar de 
naiva mea convingere că, în final, binele şi răul se anulează 
reciproc. Ajunsese, cumva, să ţină de mine însumi, de 
faptul că, la unsprezece ani, îmi privisem bunicul murind. 
Atunci aş fi putut să fac ceva, însă nu făcusem. Ar fi trebuit 
să-ncerc măcar. lar acum, când trebuia să decid dacă să 
acţionez sau să aştept, simţeam că n-am de ales. Trebuia 
să trec la acţiune. In plus, dacă pe unghia falsă nu era nici 
urmă de ADN? Tot timpul petrecut în aşteptare ar fi fost 
irosit. 

Un gând cât o sămânță de frag creştea în minte, unde 
fusese plantat întâmplător de profesorul Sanden. Dacă-l 
puteam face pe Lockwood să mărturisească? 

M-am întors spre laptop, am căutat pe internet numele 
Douglas Joseph Lockwood şi am găsit un registru al poliţiei, 
unde era menţionată arestarea lui pentru conducere sub 
influenţa alcoolului sau a drogurilor, şi un alt site, cu o 
minută de la un Consiliu Districtual al Comisionarilor în care 
numele îi era amintit pentru tulburarea liniştii publice, 
fiindcă avea pe proprietatea lui maşini stricate. Ambele 
site-uri dădeau aceeaşi adresă din zona rurală a districtului 
Chicago, chiar de la nord de Minneapolis. Din menţiunea 
despre arestare i-am aflat şi vârsta, care se potrivea exact. 
Mi-am notat adresa şi am pus-o pe masa din bucătărie. Trei 
zile am tot văzut-o pulsând ca o inimă în timp ce încercam 
să mă conving să plec - sau să nu plec - pe urmele lui. In 
final, un meteorolog a fost cel care a înclinat balanţa. 

Am deschis televizorul la o emisiune de ştiri, ca să am 
fundal sonor cât îmi făceam temele şi l-am auzit pe 
meteorolog anunțând că o ninsoare record este în drum 
spre noi, ca să ne plesnească peste ochi - expresia i-a 
aparţinut lui, nu mie - c-o jumătate de metru de zăpadă. 
Asta mi-a amintit de Carl, care-şi dorea să vadă un viscol pe 


e 208 œ» 


cinste înainte de moarte. Mi-am propus să-l vizitez, să-i văd 
bucuria din ochi când o să privească ninsoarea. Şi am decis 
ca, înainte de asta, să dau de Douglas Lockwood şi să-ncerc 
să-l fac să mărturisească. 


< 209 » 


Capitolul 33 


Îmi făceam planul de a-l întâlni pe Douglas Lockwood aşa 
cum îţi faci planul să te apropii de un taur adormit. 
Mergeam de colo-colo prin cameră, întorcându-mi ideea pe 
toate părţile şi încercând să-mi adun curajul. In ziua aceea, 
la cursuri, îmi zvâcneau picioarele. Nu reuşeam să mă 
concentrez şi să dau atenţie prelegerii. 

După cursuri m-am dus la Lila, să-i spun că mă 
hotărâsem să trec pe la Lockwood şi poate să-i ofer şansa 
de a mă convinge să renunţ. Nu era acasă. Ca ultimă 
acţiune înainte de plecare, i-am telefonat detectivului 
Rupert. Apelul meu a ajuns în mesageria vocală, iar eu am 
închis telefonul şi mi l-am pus în rucsac. Mi-am spus c-o să 
fac pur şi simplu un drum cu maşina până la Lockwood - c- 
o să trec pe lângă casă, doar pentru a vedea dacă mai 
locuieşte acolo. Apoi urma să-i dau raportul lui Rupert, deşi 
aveam puternica bănuială că n-o să fie destul de interesat 
ca să acţioneze pe baza informaţiilor mele. Probabil 
intenţiona s-aştepte rezultatul testului ADN. Voia să facă 
totul ca la carte şi n-avea s-ajungă nicăieri înainte de 
moartea lui Carl Iverson. Aşa că, înarmat cu reportofonul 
meu digital, cu rucsacul şi cu absolut nimic care să semene 
a plan, m-am îndreptat spre nord. 

Pe drum, am dat muzica tare şi am lăsat cântecele să-mi 
alunge îndoielile. Am încercat să nu mă gândesc la ceea ce 
făceam, în timp ce cele şase benzi de asfalt au devenit 
patru, apoi două, pentru ca în final să intru pe drumul 
acoperit cu pietriş din faţa casei lui Douglas Lockwood. Am 
avut nevoie de treizeci de minute ca s-ajung acolo şi am 
trecut de la zgârie-nori şi beton la ogoare şi copaci. Nori 
subţiri, cenuşii, drapau cerul după-amiezii târzii şi soarele 
nevolnic al lunii decembrie îşi începuse deja coborârea 
către vest. O burniţă uşoară se preschimbase în lapoviţă, 
iar temperatura scădea rapid, pe măsură ce vântul din nord 
vestea apropierea viscolului. 

Am trecut încet pe lângă locuinţa lui Lockwood, o casă 


e 210 œ» 


veche, asemănătoare cu o fermă, lăsată pe-o parte de 
povara anilor şi cu lemnul pereţilor laterali deja putred. 
larba din curtea din faţă nu fusese tunsă toată vara şi 
semăna mai mult a pârloagă decât a peluză, iar un Ford 
Taurus vechi, cu o folie de plastic în locul unui geam din 
spate, ruginea pe pietrişul aleii. 

Am întors maşina la intrarea pe câmp, chiar dincolo de 
casă, şi am luat-o în sens invers pe acelaşi drum. Când m- 
am apropiat de alee, am văzut pe fereastră o siluetă în 
mişcare. M-a străbătut un fior rece. Bărbatul care-o 
omorâse pe Crystal Hagen se plimba, în libertate, de 
cealaltă parte a geamului. În mine, furia ajunsă la culme a 
dat în clocot când m-am gândit la pata pe care-o lăsase 
păcatul lui Lockwood pe numele lui Carl. Imi spusesem 
iarăşi şi iarăşi că nu fac decât o simplă plimbare la ţară, că 
e o misiune de recunoaştere, în căutarea unei case. Dar, în 
adâncul minţii, ştiusem tot timpul că o să fie mai mult decât 
atât. 

Am intrat pe aleea lui Lockwood cu viteza melcului. 
Pietrişul scrâşnea sub cauciucuri şi palmele îmi transpirau 
pe volanul pe care-l ţineam strâns. Am parcat în spatele 
Taurusului deteriorat şi am oprit motorul. Pe verandă era 
întuneric. Şi înăuntru părea să fie tot întuneric, singura 
lumină fiind cea din adâncul casei. Mi-am deschis 
reportofonul, l-am pus în buzunarul cămăşii şi m-am 
îndreptat spre verandă, ca să bat la uşa din faţă. 

La început n-am văzut nicio mişcare şi nici n-am auzit 
paşi. Am bătut din nou. De data asta, o siluetă întunecată a 
ieşit din camera din spate, cea care era luminată, a aprins 
becul de pe verandă şi mi-a deschis uşa. 

— Douglas Lockwood? am întrebat. 

— Da, eu sunt, a răspuns, măsurându-mă de sus până 
jos, de parcă aş fi încălcat o proprietate privată. 

Avea cam un metru nouăzeci şi o barbă nerasă de vreo 
trei zile îi acoperea gâtul, bărbia şi obrajii. Duhnea a alcool, 
a ţigări şi a sudoare veche. 

Mi-am dres glasul. 

— Mă numesc Joe Talbert. Scriu despre moartea fiicei 


e 211 œ» 


dumneavoastră vitrege, Crystal. Aş vrea să discutăm, dacă 
se poate. 

Pentru o fracțiune de secundă, a făcut ochii mari, apoi şi 
i-a mijit. 

— Asta... cu asta s-a încheiat definitiv, a spus. Despre ce 
e vorba? 

— Scriu despre Crystal Hagen, am repetat, despre Carl 
Iverson şi despre cele petrecute în 1980. 

— Eşti reporter? 

— Ştiaţi că Iverson a fost eliberat condiţionat din 
închisoare? am întrebat, încercând să-i distrag atenția şi să- 
i dau impresia că privesc lucrurile din punctul de vedere al 
eliberării lui Carl în avans. 

— Ce a fost? 

— Aş vrea să discutăm despre asta. Durează doar câteva 
minute. 

Douglas s-a uitat peste umăr, la mobila ruptă şi la pereții 
plini de pete. 

— N-aşteptam companie, a spus. 

— Am numai câteva întrebări. 

A bombănit ceva ce n-am înţeles şi a intrat, lăsând uşa 
deschisă. Am trecut pragul şi am văzut o cameră de zi plină 
de haine şi recipiente de mâncare goale şi tot felul de 
rahaturi cum s-ar putea să vezi la cele mai urâte vânzări de 
vechituri. Înotai în toate lucrurile astea până la genunchi. 
Nu înaintaserăm cu mai mult de câţiva paşi, când s-a întors 
brusc şi s-a uitat la mine. 

— Ăsta nu-i hambar, a zis, cu ochii la pantofii mei uzi. 

Am aruncat o privire către mormanele de vechituri 
îngrămădite la intrare şi am vrut să deschid o discuţie în 
contradictoriu, dar m-am mulţumit să-mi scot pantofii şi l- 
am urmat în bucătărie, unde s-a îndreptat spre o masă 
plină de ziare vechi, de plicuri de la colectorii de datorii şi 
de vase murdare adunate probabil de o săptămână. In 
mijloc trona o sticlă de Jack Daniels pe jumătate goală, ca 
un ornament de masă festivă. Lockwood s-a aşezat pe un 
scaun din capul mesei. Eu mi-am scos haina - având grijă 
să nu-mi vadă reportofonul din buzunarul cămâăşii - şi am 


e 212 œ» 


pus-o pe spătarul scaunului meu înainte de a mă aşeza. 

— Soţia dumneavoastră e aici? am întrebat. 

M-a privit de parcă tocmai l-aş fi scuipat. 

— Danielle? Căţeaua aia? Nu mai e soţia mea de 
douăzeci şi cinci de ani. A divorţat de mine. 

— Îmi pare rău s-aud asta. 

— Mie nu. Mai bine să locuieşti într-un ţinut pustiu, decât 
cu o femeie certăreaţă şi care îşi iese din fire. Proverbe 
21:19. 

— OK. Presupun că are sens, am spus, încercând să mă- 
ntorc la subiectul care mă interesa. Ei, dacă-mi aduc bine 
aminte, Danielle afirma, în mărturia ei, că a fost la lucru în 
noaptea când a fost ucisă Crystal. Aşa este? 

— Da... Ce legătură are asta cu eliberarea lui Iverson din 
închisoare? 

— lar dumneavoastră aţi spus că aţi lucrat până târziu la 
atelier, corect? 

A strâns din buze şi m-a studiat. 

— Unde vrei s-ajungi? 

— Încerc să înţeleg, atâta tot. 

— Ce să-nţelegi? 

Aici s-a făcut simțită lipsa unui plan, modul în care o 
singură clapă dezacordată a pianului îşi trâmbiţează 
prezenţa. Voiam să fiu subtil. Voiam să fiu ingenios. Voiam 
să-ntind o capcană care să-i smulgă lui Lockwood 
mărturisirea înainte de a-şi da seama ce s-a întâmplat. |n 
schimb, am înghiţit dureros în sec şi mi-am azvârlit replica 
de parcă aş fi fost la aruncarea greutăţii. 

— Încerc să înţeleg de ce-aţi minţit în privinţa celor 
întâmplate cu fiica dumneavoastră vitregă. 

— Ce dracu'? a răbufnit. Cine te cre...? 

— Ştiu adevărul! am strigat eu. 

Voiam să opresc orice protest înainte de a i se forma 
cuvintele în gât. Voiam să ştie că se terminase. 

— Ştiu adevărul despre cele întâmplate cu Crystal. 

— De ce... 

Lockwood a strâns din dinţi şi s-a aplecat spre mine. 

— Ceea ce s-a întâmplat cu Crystal a fost mânia lui 


e 213 + 


Dumnezeu. A atras-o asupra ei. A lovit cu palma în masă 
înainte de a adăuga: „lar pe fruntea ei e scris nume tainic: 
Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urăciunilor 
pământului.” 

Aş fi vrut să continui cearta, dar răbufnirea care i-a adus 
pe buze versetul din Biblie m-a derutat. Probabil rostea 
cuvintele pe care şi le spunea de ani de zile, ca să-şi 
uşureze povara sentimentului de vinovăţie. Inainte de a 
apuca să-mi corectez atitudinea, s-a întors spre mine cu 
ochii în flăcări: 

— Cine eşti? 

Mi-am dus mâna la buzunarul din spate şi am scos o 
copie a paginilor de jurnal. Am aşezat-o în faţa lui Doug 
Lockwood cu versiunea cifrată deasupra. 

— L-au condamnat pe Carl Iverson fiindcă au crezut că 
însemnările astea din jurnalul lui Crystal sunt despre el. 
Ţineţi minte cifrul, numerele din jurnal? 

S-a uitat la foaia din faţa lui, apoi la mine, apoi din nou la 
foaie. Pe urmă i-am arătat versiunea descifrată, cea care 
spunea că el o silise pe Crystal să facă sex. In timp ce citea, 
mâinile au început să-i tremure. Am văzut cum s-a albit la 
faţă, cum i s-au bulbucat ochii, zvâcnindu-i. 

— De unde-ai luat astea? m-a întrebat. 

— Am spart cifrul. Ştiu că scria despre dumneavoastră. 
Aţi fost bărbatul care-a obligat-o să facă toate astea. V-aţi 
violat fiica vitregă. Ştiu c-aţi făcut-o. Am vrut doar să vă 
ofer ocazia să explicaţi de ce, înainte de a mă duce la 
poliţie. 

Un gând i-a trecut prin minte şi s-a uitat la mine cu un 
amestec de spaimă şi înţelegere. 

— Nu... Pur şi simplu nu înţelegi... 

A întins mâna către mijlocul mesei şi a luat sticla de Jack 
Daniels. M-am încordat, aşteptându-mă s-o arunce în mine 
şi pregătindu-mă să parez lovitura şi să ripostez. Dar el s-a 
mulţumit să scoată dopul şi să soarbă prelung din whisky, 
iar mâna lui tremura când s-a şters la gură cu dosul 
mânecii. 

33 Apocalipsa 17:5. 
e 214 >» 


Atinsesem un punct sensibil. Cuvintele mele îl aruncaseră 
în corzi, aşa că m-am hotărât să forţez. 

— V-aţi lăsat ADN-ul pe unghia ei. 

— Nu înţelegi, a repetat. 

— Vreau să înţeleg, am subliniat. De-aia am venit aici. 
Spuneţi-mi de ce. 

A luat încă o înghiţitură zdravănă din sticlă, şi-a şters 
urmele de salivă din colţurile gurii şi s-a uitat în jos, la 
jurnal. Pe urmă a vorbit cu voce joasă, tremurătoare, 
rostind cuvintele monoton şi maşinal, de parcă ar fi dat glas 
unor gânduri menite să rămână doar pentru el. 

— Dragostea dintre părinte şi copil e biblică. Şi tu vii aici, 
după tot acest timp... 

Şi-a masat tâmplele, apăsându-le cu putere, de parcă 
frecarea lor l-ar fi putut scăpa de gândurile şi de vocile care 
nu-i dădeau linişte. 

— E timpul să îndreptăm asta, a spus. 

lar eu am uns şinele, aşa cum o văzusem pe Lila făcând 
ca să scoată informaţii de la Andrew Fisher. 

— Înţeleg. Chiar înţeleg. Nu sunteţi un monstru. Lucrurile 
au scăpat pur şi simplu de sub control. 

— Oamenii nu înţeleg dragostea, a zis el, ca şi cum eu n- 
aş mai fi fost în cameră. Nu înţeleg că răsplata dată unui 
om de Dumnezeu sunt copiii lui. 

S-a uitat la mine, căutând în ochii mei ceva care să 
sugereze că îl înţeleg - şi n-a găsit nimic. A sorbit iarăşi din 
sticlă şi a început să respire greu, dându-şi ochii peste cap 
în spatele pleoapelor pe care cu greu le mai putea ţine 
deschise. M-am gândit c-ar fi putut să leşine. Insă pe urma 
a închis ochii şi a vorbit din nou, de data asta de parcă se- 
ntindea şi trăgea cuvintele dintr-o cavernă adâncă şi 
întunecată a trupului său, apoi acestea i se prelingeau 
încet, vâscoase, groase, ca magma veche. 

— Nu-mi înţeleg propriile acţiuni, a şoptit. Pentru că nu 
fac ceea ce vreau... ci fac exact ceea ce detest să fac. 

Ochii i s-au umplut de lacrimi. | s-au albit încheieturile 
degetelor când a strâns gâtul sticlei de whisky, agăţându-se 
de ea ca de un colac de salvare. 


e 215 


Era pe punctul să mărturisească, simţeam asta. M-am 
uitat cu atenţie în jos, la reportofonul din buzunarul cămăşii 
mele, ca să mă asigur că nimic nu acoperea microfonul. 
Trebuia să-i înregistrez, rostite de el însuşi, cuvintele prin 
care recunoştea ceea ce făcuse. 

Mi-am ridicat privirea la timp ca să văd sticla de whisky 
înainte de a mi se sparge în tâmplă. Lovitura m-a azvârlit 
din scaun, m-am rotit în cădere şi m-am izbit cu capul de 
perete. Instinctul mi-a spus să fug spre uşa din faţă, dar 
podeaua casei lui Lockwood a început să se onduleze ca un 
tirbuşon. Din cauza echilibrului meu precar, m-am împleticit 
spre dreapta şi m-am prăbuşit peste televizor. Vedeam uşa 
din faţă în capătul unui tunel lung, întunecat. M-am luptat 
cu camera care se rotea ca s-ajung acolo. 

Lockwood m-a pocnit în spate cu o tigaie sau cu un scaun 
- cu ceva tare - trântindu-mă la podea, la mică distanţă de 
uşă. Am făcut o ultimă fandare, care mi-a sleit ultimele 
puteri. Am simţit mânerul uşii în mână şi am deschis-o. Pe 
urmă, o altă lovitură m-a nimerit în moalele capului. M-am 
împleticit pe verandă şi am aterizat în iarba înaltă până la 
genunchi, iar întunericul m-a înghiţit de parcă aş fi căzut 
într-un puț. Am plutit în întunericul acela, văzând deasupra 
un cerculeţ de lumină. Am înotat către el, luptându-mă cu 
abisul care mă trăgea în jos şi străduindu-mă să-mi recapăt 
cunoştinţa. Odată ce-am atins lumina, aerul rece de 
decembrie mi-a umplut din nou plămânii şi am simţit pe 
obraz iarba îngheţată. Respiram. Durerea din moalele 
capului îmi străpungea ochii şi pe gât mi se scurgea un 
firicel de sânge cald. 

Unde dispăruse Lockwood? 

Braţele mele erau pietre; membre inutile, proptite 
nefiresc de-o parte şi de alta a corpului meu. Mi-am 
concentrat toată energia, toată partea conştientă a minţii, 
asupra degetelor, îmi doream să pot să le mişc, apoi am 
trecut la încheieturile mâinilor, la coate şi la umeri. Mi-am 
tras braţele sub mine, mi-am pus palmele pe pământul rece 
şi mi-am săltat faţa şi pieptul din buruieni. Am auzit o 
mişcare în spatele meu, în jurul meu, sunetul ierbii care se 


e 216 œ» 


freca de materialul unor blugi, dar nu puteam să văd nimic, 
aveam privirea înceţoşată. 

Am simţit o bandă, ca o centură de pânză groasă, 
înfăşurându-mi-se în jurul gâtului, strângându-se din ce în 
ce mai tare, tăindu-mi răsuflarea. Am încercat să mă 
împing în sus, să mă ridic în genunchi, dar loviturile în cap 
deconectaseră ceva. Corpul meu îmi ignora comenzile. Mi- 
am întins mâinile la spate, am simţit încheieturile degetelor 
lui încordându-se, strângând cu disperare în timp ce trăgea 
de capetele centurii. Nu puteam să respir. Puţina putere 
care-mi mai rămăsese mi s-a scurs din trup. M-am simţit 
căzând din nou în put, întorcându-mă în întunericul fără 
sfârşit. 

În timp ce mă înmuiam cu totul, prin minte mi-a trecut 
fulgerător o senzaţie de dezgust, de scârbă faţă de 
naivitatea mea, scârbă fiindcă nu prevăzusem ce avea să 
urmeze când Lockwood strângea gâtul sticlei cu atâta 
putere, scârbă fiindcă aveam să-mi sfârşesc viaţa în tăcere, 
brusc, zăcând cu faţa în jos în iarba îngheţată. II lăsasem pe 
bătrânul ăla - pe pedofilul ăla îmbibat cu whisky - să mă 
înfrângă. 


e 217 œ» 


Capitolul 34 


Am revenit la viaţă printr-un vis. 

Stăteam singur în mijlocul unei plantaţii lăsate în 
paragină, iar un vânt rece îmi biciuia trupul. Pe deasupra 
capului meu treceau nori negri, învolburându-se cu o furie 
înăbuşită, răsucindu-se şi devenind o tornadă, pregătindu- 
se să coboare spre pământ ca să mă absoarbă. Fiindcă am 
rămas locului, înfruntând ameninţarea cu hotărâre, norii s- 
au spart şi fărâmele lor minuscule au prins să coboare, să 
plonjeze către mine, mărindu-se, le-au încolţit aripi şi 
ciocuri, şi ochi, şi au devenit păsări negre. S-au năpustit 
într-o învălmăşeală ostilă, mi-au aterizat pe partea stângă a 
corpului şi au început să ciugulească din braţul, şoldul şi din 
coapsa mea, şi din partea stângă a feţei. Le-am alungat şi 
am luat-o la fugă pe câmp, dar nimic nu le putea împiedica 
să mă atace, smulgându-mi carnea de pe trup. 

Atunci am simţit lumea tresăltând. Păsările dispăruseră; 
câmpul dispăruse. M-am străduit să dau sens noii mele 
realităţi, însă ochii mei vedeau doar întuneric, iar urechile 
auzeau doar motorul maşinii şi tânguirea cauciucurilor pe 
pavaj. In cap îmi zvâcnea o durere şi toată partea stângă a 
corpului mă ardea, de parcă m-ar fi răzuit cineva de solzi, 
ca pe un peşte. Aveam senzaţia că interiorul gâtului îmi 
fusese dat pe o râzătoare boantă. 

Când s-a întețit durerea, mi-a revenit memoria, 
amintindu-mi de sticla de whisky spartă în capul meu, de 
centura care mi se strânsese în jurul gâtului, de duhoarea 
mizeriei individului ăluia pătrunzându-mi în nări. Fusesem 
strâns grămadă într-o poziţie fetală şi îndesat într-un loc 
rece, întunecat şi neîncălzit. Aveam braţul stâng prins sub 
trup, dar îmi puteam mişca degetele mâinii drepte, 
simţeam cum îmi tresar şi îmi ating blugii. Mi-am pipăit 
coapsa. Pe urmă mi-am trecut mâna peste şold şi peste 
materialul subţire al cămăşii care-mi acoperea pieptul, 
căutându-mi reportofonul. Dispăruse. Am întins mâna spre 
podeaua de sub mine şi am atins pluşul unei mochete, ud, 


e 218 œ» 


îngheţat, muşcându-mi pielea de pe partea stângă a 
corpului; păsările negre din vis. Cunoşteam mocheta aceea. 
Era cea din portbagajul meu, în permanenţă udă din pricina 
apei împroşcate prin găurile ruginite dintre portbagaj şi 
pasajul roții. 

Isuse Cristoase, mi-am spus în gând. Eram în portbagajul 
maşinii mele - fără haină, fără pantofi, cu partea stângă a 
blugilor şi a cămăşii ude leoarcă de apa rece ca gheaţa 
împroşcată de pe drum - şi ne mişcăm de parcă ne-am fi 
luat la întrecere cu iadul. M-a cuprins un tremur 
incontrolabil. Aveam muşchii fălcilor încleştaţi cu atâta 
putere, încât mă temeam să nu mi se spargă dinţii. Am vrut 
să mă rostogolesc pe spate, ca să-mi dezmorţesc oarecum 
partea stângă, dar n-am putut. Ceva îmi bloca genunchii. 
Mi-am întins mâna în jos cu prudenţă, sondând întunericul 
cu degete tremurătoare, fragile, şi am atins suprafaţa aspră 
a unui bolţar sprijinit de genunchiul meu. Am întins mâna 
mai jos şi am dat de un al doilea bolţar, legat de primul cu 
un lanţ lung. Am urmărit lanţul, care mi se răsucea printre 
gambe, până la glezne, pe care le încercuia de două ori, 
fiind fixat cu un cârlig. 

Bolţari legaţi de gleznele mele. N-avea sens, cel puţin nu 
la început. Am avut nevoie de câteva clipe ca să-mi 
limpezesc mintea. Nu aveam mâinile legate, nici bandă 
adezivă peste gură, dar gleznele îmi erau prinse de bolţari. 
Probabil mă credea deja mort. Era singura explicaţie logică. 
Pentru el, eram un cadavru pe care-l ducea să-l arunce 
undeva, în apă, într-un lac sau într-un râu. 

O spaimă imensă m-a prins în gheare, înăbuşindu-mi 
gândurile sub o panică deplină. Trupul îmi tremura de 
groază şi de frig. Voia să mă omoare. Credea că mă 
omorâse deja. O mică scânteie de înţelegere a realităţii a 
ajuns la mine, liniştindu-mi tremurul trupului. Mă credea 
mort. Un mort nu opune rezistenţă; nu poate fugi; nu poate 
da peste cap cele mai bune planuri ale şoarecilor şi 
oamenilor:*. lar maşina era a mea. Lockwood făcuse 


34 Citare aproximativă a unui vers din poezia lui Robert Burns, To a 
Mouse (Unui şoarece), sursa de inspiraţie pentru titlul romanului 


e 219 œ» 


greşeala de a intra pe terenul meu: mă descurcam în 
portbagajul ăla cu ochii închişi. 

Mi-am adus aminte de micile plăci de plastic, de mărimea 
unei cărţi în format de buzunar, care-mi acopereau lămpile 
din spate în partea dinspre interior. Cu un an în urmă, îmi 
înlocuisem ambele becuri de semnalizare. Am bâjbâit vreo 
două secunde prin întuneric înainte de a găsi clema care-mi 
permitea să scot placa de pe lampa din dreapta. Cu o 
răsucire rapidă, am făcut becul să iasă din suport, ceea ce 
a inundat portbagajul cu o lumină dumnezeiască. 

Am strâns becul în palme, lăsând căldura lui să alunge 
frigul de gheaţă din încheieturile degetelor mele. Mi-am 
răsucit trupul ca s-ajung la lampa din stânga, având grijă să 
nu mă mişc prea brusc şi să nu fac vreun zgomot care să-i 
dea lui Douglas Lockwood de veste că încărcătura lui e încă 
vie. Am scos şi de data asta plăcuţa şi becul, lăsând maşina 
fără lumini în spate şi făcând în portbagaj lumină ca ziua. 

Lanţul din jurul gleznelor era fixat cu un singur cârlig. 
Probabil că Lockwood îşi adunase toate puterile ca să-l 
prindă atât de strâns. M-am străduit să scot cârligul, cu 
degetele îngheţate care-mi stăteau curbate ca o gheară de 
parcă le-ar fi schilodit artrita şi cu degetul mare la fel de 
inutil ca petala unei flori. Am luat din nou becul, l-am strâns 
în pumn, simţindu-i arsura şi revărsarea luminii de un alb 
fierbinte pe pielea mea îngheţată. Am mai încercat o dată, 
şi încă o dată, să desfac lanţul, dar n-am reuşit să scot 
cârligul. Îmi trebuia o unealtă. 

N-aveam prea multe, dar cu jaful meu de maşină, care se 
strica des, ţineam în portbagaj absolut toate uneltele de 
care dispuneam: două şurubelniţe, o cheie reglabilă mică, 
un patent, o rolă de bandă izolatoare şi un spray lubrifiant 
WD-40, înfăşurate laolaltă într-un prosop îmbibat de 
unsoare. Cu mâna dreaptă, pe care o simţeam atât de 
slăbită, am înşfăcat o şurubelniţă, i-am înţepenit capul între 
cârlig şi veriga lanţului, apoi am mişcat-o în sus şi-n jos şi 
am împins-o, făcând-o să înainteze milimetru cu milimetru. 
Odată ce a muşcat destul de mult din lanţ ca să mă pot 


Şoareci şi oameni, de John Steinbeck. 
e 220 œ» 


folosi de efectul de pârghie, am împins mânerul în sus, 
silind veriga să se îndepărteze de cârlig. Lanţul a căzut pe 
podea cu un zgomot care a părut să reverbereze în micul 
spaţiu închis al portbagajului. Mi-am muşcat buzele când 
sângele mi s-a întors în picioarele îngheţate năvălind brusc, 
atât de dureros, încât aş fi vrut să ţip. Mi-am ţinut respiraţia 
câteva secunde, aşteptând reacţia lui Lockwood. Am auzit, 
ca un murmur vag, muzica revărsată din aparatul de radio 
din maşină. Lockwood continua să conducă. 

De când scosesem lămpile de poziţie din suporturile lor 
trecuseră cel puţin zece minute. Dacă prin zonă ar fi fost 
vreun poliţist, ar fi oprit deja maşina. Virajele şi curbele 
erau mai strânse decât cele de pe autostradă şi denivelările 
peste care dădeam din când în când sugerau că ne aflam 
pe o şosea districtuală dintr-o regiune izolată, pe care 
circulau puţine maşini, mai ales când se ştia că se apropie 
viscolul. 

Mi-am trecut opţiunile în revistă. Puteam aştepta să ne 
tragă un poliţist pe dreapta, dar şansele erau foarte mici. 
Puteam aştepta s-ajungă Lockwood la destinaţie, să 
deschidă portbagajul şi să mă găsească viu şi furios, însă 
până atunci aş fi putut să mor de frig. Sau puteam să fug. 
In clipa aceea mi-a trecut prin cap că portbagajele sunt 
concepute astfel încât să nu lase oamenii înăuntru, nu să-i 
ţină captivi. Am studiat capota şi am descoperit trei 
şuruburi hexagonale care fixau încuietoarea. Am zâmbit 
printre dinţii încleştaţi. 

Am căutat printre unelte şi am înşfăcat cheia reglabilă. 
Mânerul ei rece îmi ardea mâna de parcă ar fi fost din 
gheaţă carbonică. Am înfăşurat-o în prosopul unsuros şi am 
încercat s-o ajustez, răsucind şurubul melc. Degetele 
refuzau să mi se mişte. Mi-am îndesat degetul mare al 
mâinii drepte în gură, ca să-i încălzesc încheietura. 
Incercam să-mi încălzesc şi mâna stângă, ţinându-mi-o 
strâns pe far. 

Maşina a încetinit şi s-a oprit. Am strâns cheia în mâna 
dreaptă, pregătindu-mă să sar din portbagaj. Aveam să-l 
iau pe Lockwood prin surprindere şi să-l omor. Însă 


e 221 œ» 


Accordul s-a pus din nou în mişcare, a virat la dreapta şi a 
accelerat până la o viteză extrem de mare. 

Am încercat din nou să urnesc şurubul melc. S-a învârtit, 
apropiind fălcile cheii până ce s-au închis pe primul şurub 
hexagonal. Ţineam cheia între palme, pentru că aveam 
degetele curbate şi slăbite de frig. A fost nevoie să-mi 
concentrez efortul ca un copil care face un lucru cu mult 
peste puterile sale. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât 
până şi simpla aliniere a capului şurubului cu cheia a durat 
o veşnicie. 

Până am reuşit să scot al treilea şurub mă oprisem din 
tremurat. Nu ştiam dacă asta se datora efortului şi 
concentrării, sau dacă intram într-un nou stadiu al 
hipotermiei. Când a căzut ultimul şurub, capota s-a săltat 
puţin. Acum nu mă mai împiedica să deschid portbagajul 
decât un cablu care conecta încuietoarea cu maneta de 
deschidere de lângă scaunul şoferului, dar puteam să-l 
desprind uşor, cu patentul, dintr-o singură smucitură. 

Am împins capota câţiva centimetri în sus şi lumina din 
portbagaj s-a aprins. M-am grăbit să-nchid capota. Uitasem 
de lumina aia. Am aşteptat să văd dacă greşeala mea 
atrăsese atenţia lui Lockwood, dar el n-a schimbat viteza 
maşinii. Am scos becul, am acoperit becurile farurilor din 
spate şi am deschis din nou portbagajul. Şoseaua se derula 
sub mine cu vreo nouăzeci şi cinci de kilometri la oră, 
dispărând într-un întuneric neîntrerupt nici de farurile altei 
maşini, nici de ferestrele vreunei case, nici de strălucirea 
luminilor vreunui oraş. 

Am început din nou să tremur şi-am simţit cum mi se 
încordează muşchii gambelor, ai braţelor şi ai spatelui. 
Trebuia să trec la acţiune, sau aveam să fiu curând prea 
îngheţat ca să mai pot face ceva - în afară de a muri. Am 
rupt prosopul unsuros în trei bucăţi egale, am împăturit 
două, dându-le forma unor dreptunghiuri cam de mărimea 
tălpilor mele şi, mişcându-mă cu grijă, mi le-am prins de 
tălpi cu bandă adezivă, pe care-am înfăşurat-o de mai 
multe ori, ca să-mi încropesc un soi de pantofi. Pe a treia 
am înfăşurat-o în jurul mânerului cheii reglabile, în chip de 


e 222 + 


tampon destul de mare ca să-nfunde ţeava de eşapament. 
Am rupt fără zgomot încă o bucată de bandă, cam de un 
metru lungime, şi i-am legat un capăt de gaura rămasă 
după ce scosesem încuietoarea portbagajului. Am pus 
becurile lămpilor de poziţie la loc, ca să nu se reverse nicio 
lumină din portbagaj când aveam să-l deschid. Pe urmă am 
tăiat cu patentul cablul de deschidere al portbagajului, pe 
care continuam să-l ţin închis cu ajutorul benzii. Mi-am 
verificat trapa de ieşire, împingând capota în sus cu o mână 
şi trăgând-o înapoi cu banda din mâna cealaltă. Era timpul 
să evadez. 

Am lăsat banda într-o poziţie destul de lejeră astfel încât 
capota să se salte cu vreo treizeci de centimetri, într-o 
poziţie care-mi permitea să-mi scot cu uşurinţă umerii prin 
deschidere, dar care speram să nu atragă atenţia lui 
Lockwood. M-am lăsat s-alunec cu capul în jos în afara 
maşinii, ţinându-mi capota lipită de spate cu ajutorul bucății 
de bandă adezivă din mâna dreaptă şi având în mâna 
stângă cheia înfăşurată în prosop. Aerul îngheţat mi-a tăiat 
răsuflarea. 

Am împins cheia în ţeava de eşapament adunându-mi 
toate puterile, şi cârpa a oprit scurgerea monoxidului de 
carbon, l-a trimis înapoi, în galerii şi în cilindri. Am împins 
tamponul, ţinând piept presiunii gazului, până când motorul 
a scuipat, a tuşit de două ori, apoi a murit, iar maşina s-a 
îndreptat fără zgomot spre acostament. Când a încetinit 
suficient, am sărit din portbagaj şi am rupt-o la fugă spre 
pădurea de pe marginea drumului, cu toată viteza de care 
eram în stare în pantofii mei din bandă izolantă. 

Când am ajuns lângă lizieră, am auzit portiera maşinii 
închizându-se cu un pocnet. Am continuat să alerg. Crengile 
îmi sfâşiau pielea de pe braţe. După alţi câţiva paşi, l-am 
auzit pe Lockwood zbierând ceva neinteligibil. Nu i-am 
înţeles cuvintele, dar i-am înţeles furia. După încă vreo doi 
metri, am auzit primul foc de armă. 


e 223 + 


Capitolul 35 


Până atunci nu mai încercase nimeni să mă împuşte. Şi, 
având în vedere tot ce mi se-ntâmplase în acea noapte - 
strangulat până la pierderea cunoştinţei, înlănţuit de bolţari 
şi aproape îngheţat de moarte în portbagaj - nu-mi trecuse 
nicidecum prin minte că lucrurile s-ar fi putut înrăutăţi. Mi- 
am lăsat capul în jos şi-am început să alerg în zigzag, 
repezindu-mă  orbeşte printre copaci. Primul glonţ a 
sfredelit scoarţa unui pin banesian, la vreo zece metri în 
dreapta mea; alte două au despicat aerul rece al nopţii 
deasupra capului meu. M-am uitat peste umăr şi l-am văzut 
pe Douglas Lockwood în lumina lămpilor de poziţie, cu 
braţul drept ridicat, îndreptând o puşcă în direcţia mea. 
Inainte de a apuca să-mi fac griji de teama altor gloanţe, 
pământul mi-a dispărut de sub picioare şi m-am rostogolit 
într-o ravenă. Crengi uscate şi tufişuri mi-au sfâşiat pielea 
îngheţată. M-am ridicat, prinzându-mă de o creangă de 
mesteacăn ca să nu-mi pierd echilibrul şi ascultând cu 
atenţie, în timp ce un alt foc de armă mi-a trimis un glonţ 
cu mult pe deasupra capului. 

Apoi s-a lăsat tăcerea. 

Stând drept, puteam să văd peste peretele uşor înclinat 
al ravenei. Maşina mea se afla la vreo cincizeci de metri 
distanţă, iar faza lungă a farurilor aşternea un con de 
lumină pe şosea. Lockwood şi-a îndreptat arma către locul 
în care auzise că mă prăbuşisem în ravenă, neştiind unde 
dispărusem. Aştepta un alt zgomot, ruperea unei crengi 
uscate sau foşnetul frunzelor moarte, ca să poată ţinti mai 
bine. Asculta; dar am rămas neclintit, iarăşi tremurând 
violent, fiindcă mă oprisem din alergat şi mi se făcuse frig. 
Lockwood a aruncat o privire în spatele maşinii mele, s-a 
aplecat, a scos cheia din ţeava de eşapament şi a azvârlit-o 
în pădure. 

S-a îndreptat către portiera şoferului. Odată ce scosese 
dopul din ţeava de eşapament, motorul avea să pornească. 
La lumina farurilor putea să vadă totul în jurul lui. M-am 


e 224 + 


grăbit să ies din ravenă şi am început din nou să alerg. M- 
am afundat tot mai mult în pădure, ocolind ceea ce puteam 
ocoli şi lăsându-mă zgăriat şi plesnit de crengi pe care nu le 
zăream. Până când a terminat Lockwood de întors maşina, 
pusesem între noi o sută de metri de pădure deasă. Lumina 
farurilor se strecura greu printre copacii foarte apropiaţi. 
Am alunecat în josul unei movile scunde şi luminile au 
dispărut dincolo de orizont. 

Lockwood avea să mă caute prin pădure - cel puţin eu 
aşa aş fi făcut. Nu-şi putea permite să mă lase în viaţă. Nu 
mă putea lăsa să mă-ntorc în lumea civilizată şi să 
povestesc ce ştiam. Am continuat să înaintez, iar durerea 
pornită din degetele picioarelor mă săgeta la fiecare pas. 
Ochii mi se obişnuiseră deja destul de mult cu întunericul 
ca să ocolesc copacii prăvăliţi şi crengile căzute în calea 
mea. M-am oprit să-mi trag răsuflarea, cu urechile ciulite ca 
să-mi dau seama dacă se aud paşi. N-am auzit nimic. 
Lockwood trebuia să fie pe-acolo, pe undeva. Tot 
încordându-mi auzul, m-a cuprins ameţeala şi gândurile şi- 
au pierdut coerenţa şi agerimea. Ceva nu era în ordine. Am 
încercat să mă prind de un pom tânăr şi mâna a refuzat să- 
mi asculte comanda. Am căzut. 

Îmi simţeam pielea fierbinte. Învăţasem la şcoală despre 
asta. Ce era? Da, exact. Înainte de moartea prin 
hipotermie, oamenii îşi simt pielea fierbinte şi încep să se 
dezbrace. Eram pe moarte? Trebuia să mă mişc, să nu 
încetez să mă mişc, să-mi pun sângele în circulaţie. Trebuia 
să mă ridic. Am împins în pământ cu coatele şi m-am ridicat 
în genunchi. Nu-i mai simţeam, pielea mea nu mai simţea 
pământul îngheţat. Sunt pe moarte? Nu. N-o să permit asta. 

Picioarele îmi tremurau ca ale unui mânz abia născut, 
însă m-am ridicat. În ce parte alergasem? Nu-mi aduceam 
aminte. Toate direcţiile mi se păreau la fel de străine şi la 
fel de rău prevestitoare. Trebuia să mă mişc - sau muream. 
Vântul îmi suflase din spate, nu-i aşa? Am ales o direcţie şi 
am început să merg. Vântul rece mă împingea dinapoi. Din 
câte ştiam, s-ar fi putut să mă întorc la Lockwood. N-avea 
importanţă. Preferam să mor împuşcat decât să mor 


e 225 + 


îngheţat de frig. 

N-am văzut terenul coborând din nou brusc şi am căzut 
în josul unei pante abrupte, ricoşând ca un sac de iută 
îndesat cu cartofi, ca să aterizez în mijlocul unei cărări 
pentru căruţe, cu două urme paralele de pământ dezgolit 
lăsate de cauciucuri. La vederea lor, m-am simţit plin de 
hotărâre. M-am ridicat şi, împleticindu-mă, cu genunchii 
îndoindu-mi-se, tremurându-mi şi amenințând să cedeze la 
fiecare pas, am pornit la întâmplare în direcţia spre care mă 
nimerisem cu faţa. Când credeam că trupul meu îşi 
atinsese limitele, ajuns în punctul în care tot ce mai puteam 
face era să mă prăbuşesc cu faţa în jos, am zărit o 
scânteiere reflectându-se la vreo doi metri în faţa mea. Am 
clipit ca să-mi limpezesc vederea. Creierul meu confuz ar fi 
putut să-şi bată joc de mine pentru o ultimă dată. Aşa 
credeam. Dar scânteierea a apărut iarăşi. O rază firavă de 
lună străpungea norii şi ajungea pe pământ ca o săgeată 
bine ţintită, pentru a ricoşa de geamul murdar al unei 
cabane de vânătoare; promisiunea unui adăpost, poate şi a 
unei pături sau - cu atât mai bine - a unei sobe. 

Mi-am găsit o rezervă de putere pe care nu ştiusem c-o 
aveam, o ultimă suflare a vieţii, şi mi-am târât picioarele pe 
urma lăsată de căruţe. Cabana avea o uşă de metal, 
încuiată, însă fereastra de lângă ea era uşor de spart. Am 
găsit o piatră, dar degetele mele deveniseră cioturi 
nefolositoare la capetele braţelor, aşa că am ridicat-o 
folosindu-mă de încheieturile mâinilor şi de antebraţe. Am 
aruncat-o şi am spart un mic colţ al ferestrei. Mi-am 
strecurat braţul prin gaură şi l-am întins înăuntru, încercând 
să apuc mânerul uşii destul de ferm ca să-l pot roti. Mâna 
mi s-a lovit de el, neputincioasă. Eram atât de aproape de 
salvare, dar, dacă nu reuşeam să intru, nu însemna nimic. 

M-a cuprins din nou ameţeala. Piciorul drept mi-a cedat 
brusc şi m-am izbit de cabană, în timp ce piciorul meu 
stâng se străduia să mă păstreze în poziţie verticală. Mi-am 
înclinat capul pe spate şi am izbit geamul cu fruntea, 
făcându-l ţăndări, iar cioburile au căzut în cascadă pe 
podea. Am lovit cu coatele, îndepărtând din ramă bucăţile 


e 226 - 


de sticlă rămase, m-am întins prin deschidere şi m-am 
prăbuşit pe podea. Cioburile mi s-au înfipt în burtă şi mi-au 
sfâşiat pielea în cădere. 

M-am târât apoi pe coate şi pe genunchi, făcând 
inventarul noii mele locuinţe, în măsura în care mi-o 
îngăduia lumina palidă a lunii: o chiuvetă, o masă pliantă cu 
patru scaune, o canapea şi... o sobă cu lemne. Lozul cel 
mare! Vânătorii lăsaseră lângă ea o mică stivă de lemn de 
pin bancsian şi, pe lângă asta, am găsit un ziar vechi şi o 
cutie de tablă de dimensiunile dozelor de suc, în care erau 
două chibrituri lungi. Mi-am strecurat unul între degetele 
diforme şi l-am izbit de lateralul sobei de fontă. Din cauza 
tremurului mâinii, am lovit capul chibritului de sobă cu 
atâta forţă încât băţul s-a rupt în două şi partea cu măciulia 
a căzut în întuneric. 

— F.. F... f... futu-i! 

Era primul cuvânt pe care-l articulam cu glas tare de 
când fusesem pocnit cu sticla de whisky. Sunetul a ieşit 
zgâriindu-mi puternic gâtlejul îndurerat. 

Mi-am pus al doilea chibrit în mâna stângă, apăsându-mi 
încheietura peste abdomen ca să-i împiedic tremurul. Am 
lipit capul chibritului de metalul sobei, apoi am zvâcnit din 
tot trupul, izbind măciulia de sobă suficient de tare ca să se 
aprindă fără să se rupă. Am răsucit chibritul pe-o parte şi 
m-am uitat cum creşte flacăra. Am aprins un colţ de ziar, şi 
focul a lins hârtia uscată, urcând repede către mâna mea şi 
hrănindu-mă cu căldura lui; iar eu am consumat-o cu 
lăcomia săracului. 

Când lumina ziarului aprins a umplut încăperea, am 
descoperit, lângă stiva de lemne, fâşii de scoarță de pin. In 
scurt timp, aveam un foc investit cu puterea lemnului. De la 
scoarță s-au aprins crengile; de la crengi s-au aprins 
buştenii; în câteva minute, m-am văzut în faţa unui foc 
viguros şi am început să-mi rotesc trupul, lăsându-mi 
fiecare parte să se încălzească până la graniţa cu durerea, 
înainte de a mă roti iarăşi. 

În timp ce mă învârteam pe frigarea mea imaginară şi mi 
se încălzea pielea, toate simţurile mi-au revenit la viaţă şi 


e 227 œ» 


numeroasele tăieturi de pe trupul meu au căpătat glas. Mi- 
am scos cioburi de sticlă din pielea burţii. Într-o zgârietură 
deosebit de mare, de pe umăr, încă mai aveam înfipte ace 
de pin. Pe pielea gâtului, acolo unde mă strânsese centura 
lui Lockwood, lăsându-mă fără aer, un memento usturător 
îmi spunea cât de aproape de moarte fusesem. Mi-am 
desfăşurat banda izolatoare din jurul labelor picioarelor şi 
sângele mi s-a întors, muşcător, în capilarele şi în 
crăpăturile degetelor, dându-mi senzaţia că au luat foc. Mi- 
am frecat muşchii gambelor, ai pieptului şi ai obrajilor, 
care, chinuiţi de crampe după atâta tremurat, încă mă mai 
junghiau, parcă străpunşi de piroane. 

Imediat ce mi s-au dezgheţat încheieturile destul de mult 
ca să pot sta în picioare, m-am dus la fereastră, cu vătraiul 
în mână, cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în 
căutarea lui Douglas Lockwood. Vântul care-mi suflase în 
spate cât alergasem printre copaci căpătase între timp 
forţa unei vijelii. Suna ameninţător, dar era un noroc 
neaşteptat, fiindcă îndepărta mirosul fumului de urmăritorul 
meu. N-am văzut nici urmă de Lockwood. Nici n-am auzit 
paşi. Avea o armă de foc, dar nu putea să tragă în ceea ce 
nu găsea. Am îngrămădit draperia în golul ferestrei, 
încercând să mă asigur că o acoperă în întregime, 
împiedicând lumina focului să se reverse în exterior. Am 
ascultat şi am aşteptat. Dacă Lockwood voia să mă ucidă, 
aveam să-l fac să intre în cabană. De data asta eram 
pregătit pentru el, îl aştepta o luptă cruntă. 

Am stat ghemuit lângă fereastră mai bine de o oră, 
încordându-mă ca să aud paşi sau să văd ţeava unei arme 
împungând draperia acolo unde spărsesem geamul. lar 
după ora aceea am început să cred că n-o să-mi dea de 
urmă în cabana de vânătoare. Tot uitându-mă pe fereastră 
ca să nu-mi scape niciun semn al apropierii lui Lockwood, 
am văzut dezlănţuindu-se viscolul anunţat de meteorologi. 
Fulgi cât bezelele cădeau pieziş, purtaţi de vânt, reducând 
vizibilitatea aproape la zero. Lockwood nu mai avea cum să 
mă găsească. Nu era destul de nebun ca să rămână în 
pădure în toiul viscolului. Am îndesat o pernă de pe 


e 228 œ» 


canapea în rama ferestrei, ca să astup cât mai bine gaura şi 
am renunţat la veghe. 

Mi-am rotit privirea prin cabana acum luminată de un 
minunat foc dogoritor şi am văzut că era o singură încăpere 
de dimensiunile unui vagon de marfă - fără baie, fără 
electricitate, fără telefon. O salopetă de pescuit atârna de 
un cui din perete, lângă chiuvetă. Am plecat de lângă 
fereastra spartă, mi-am scos blugii, uzi şi îngheţaţi şi, după 
ce m-am îmbrăcat cu salopeta, i-am agăţat deasupra sobei, 
în capătul unei cozi de mătură. Într-un dulap am găsit două 
prosoape mari şi un cuţit de filetat. Mi-am scos cămaşa, am 
atârnat-o lângă blugi, iar prosoapele mi le-am pus pe 
umeri, ca pe un şal. Am luat cuțitul, i-am atins cu degetul 
mare muchia tăioasă ca briciul şi l-am înfipt în întuneric, 
omorându-l pe Lockwood iarăşi şi iarăşi în mintea mea. 
Aveam haine, căldură, o canapea şi un acoperiş. Mă 
simţeam ca un rege. Eram convins că scăpasem. Mă 
credeam la adăpost de nebunul care scuipase versete din 
Biblie chiar înainte de a încerca să mă omoare. Totuşi, când 
m-am întins pe canapea, am strâns cuțitul într-o mână şi 
vătraiul în cealaltă,aşteptându-mă la încă o luptă. 


e 229 + 


Capitolul 36 


În noaptea aceea am dormit de parcă aş fi fost pe 
marginea prăpastiei. Fiecare trosnet al focului mă trezea 
dintr-un somn agitat şi mă trimitea la fereastră, să mă uit în 
pădure, după semne care să indice prezenţa lui Lockwood. 
În zorii zilei următoare, viscolul a rămas la apogeu, cu 
vântul biciuind zăpada într-un zid de un alb orbitor, care ar 
fi făcut şi un câine de sanie să dea înapoi. Când s-a luminat 
de ziuă, am ieşit în zăpada de treizeci de centimetri 
înălţime să caut o pompă de apă. Coliba avea chiuvetă cu 
scurgere, dar nu şi robinet. N-am găsit nicio pompă, aşa că 
am topit zăpadă într-o tigaie, pe sobă. Lemnele ajungeau 
pentru două zile şi, atâta timp cât puteam face focul, 
aveam să supraviețuiesc. 

Mi-am îmbrăcat din nou blugii şi cămaşa, care se 
uscaseră peste noapte, şi mi-am petrecut dimineaţa 
inspectând cabana la lumina zilei. Vânătorii aveau foarte 
puţine provizii. Am găsit o conservă cu tocană de vită 
trecută de ceva timp de data expirării, o cutie cu spaghete 
şi câteva mirodenii - îndeajuns ca să mă hrănească până 
avea să înceteze viscolul. 

Pentru drumul până la marginea pădurii aveam nevoie de 
o haină, aşa că am adunat tot ce-am găsit util şi m-am pus 
pe treabă. Mi-am făcut mâneci din cele două prosoape, 
dându-le forma unor tuburi şi le-am cusut cu fir de pescuit, 
folosind drept ac un cârlig de pescuit aplatizat. Fiecare 
prosop folosit drept mânecă îmi ajungea de la încheietura 
mâinii până la piept, unde le-am cusut unul de altul, lăsând 
o gaură în formă de guler pentru cap. Mi-am pus din nou 
salopeta de pescuit, trecându-i bretelele peste prosoape, ca 
să ţină mânecile la locul lor. Pe urmă am umblat prin 
cameră, întinzându-mă şi verificându-mi opera de croitor, 
mândru de creativitatea mea. Prima parte a hainei era 
gata. 

Pe la mijlocul dimineţii am fiert jumătate din spaghete şi 
le-am mâncat, adăugându-le un condiment bizar, alcătuit 

e 230 » 


din curry, boia de ardei şi sare, apoi le-am ajutat să-mi 
alunece pe gât bând apă caldă. Nu-mi amintesc să fi avut 
vreodată parte de o masă mai gustoasă. După prânz, am 
început să-mi croiesc restul hainei. Singura fereastră a 
cabanei era acoperită de o draperie groasă, cadrilată, al 
cărei model gen tablă de şah de un roşu strălucitor mă 
ducea cu gândul la feţele de masă de la restaurant. l-am 
făcut o gaură în mijloc, transformând-o în poncho. Pe urmă 
am tras afară umplutura de spumă a braţului canapelei şi 
mi-am făcut din ea o pălărie. Inainte de plecare, aveam să- 
mi căptuşesc salopeta de pescuit cu bucăţi din tapiţeria 
canapelei şi să-mi leg pălăria şi ponchoul cu şnururile 
draperiei. La sfârşitul zilei, aveam o haină de călătorie 
pentru care aş fi fost invidiat de toţi membrii expediției 
Donner”. 

Când a început să apună, am verificat din nou starea 
vremii. Deşi continua să ningă, ninsoarea nu mai era atât 
de deasă şi de viscolită ca înainte. Am ieşit în zăpada până 
la genunchi şi mi-am dat seama că o să am nevoie de 
rachete de zăpadă. M-am gândit la asta în timpul cinei. Am 
mâncat tocana de vită, după ce am desfăcut conserva cu 
cuțitul şi am ţinut-o pe sobă până a dat în clocot. 

După cină, m-am aşezat în lumina focului şi mi-am făcut 
rachete de zăpadă din şipci din lemn de pin de trei pe 
douăzeci de centimetri pe care le-am desprins de pe 
perete. Am folosit şnururi de nailon din măruntaiele 
canapelei ca să leg şipcile de cizmele salopetei de pescuit. 
Când am terminat, am zâmbit satisfăcut şi m-am ghemuit 
pe ceea ce mai rămăsese din canapea pentru a doua mea 
noapte de somn în cabană. 

Dimineaţa, am fiert şi am mâncat restul spaghetelor, am 
tăiat tapiţeria canapelei în fâşii pe care mi le-am îndesat în 
salopeta de pescuit, drept căptuşeală, apoi mi-am pus 
ponchoul cadrilat şi pălăria. Am stins focul cu zăpadă, apoi, 
înainte de plecare, am folosit o bucată de lemn carbonizat 
ca să-i scriu proprietarului un mesaj pe masa pliantă. 


5 Grup de pionieri americani care şi-au petrecut iarna 1846-1847 în 
zăpezile din Sierra Nevada. 


e 231 œ» 


„Scuze pentru dezastru. Cabana mi-a salvat viaţa. O să 
plătesc pagubele. Joe Talbert.” 

În final, mi-am legat de şold cuțitul. Nu-mi puteam 
imagina că Lockwood m-ar mai fi aşteptat încă în pădure, 
dar nici să mă lovească cu sticla de whisky în cap nu mă 
aşteptasem. Mă voia mort. Avea nevoie să fiu mort. Il 
puteam trimite la închisoare pentru că încercase să mă 
ucidă - dacă nu pentru uciderea lui Crystal Hagen. Dacă 
gândea la fel ca mine, era în pădure, ascuns ca la 
vânătoare - cu puşca în mâini - aşteptând să-i apar în vizor. 


e 232 œ» 


Capitolul 37 


Deşi crescusem în Minnesota, unde mergi pe zăpadă 
aproape la fel de mult ca pe iarbă sau pe asfalt, nu mai 
purtasem niciodată rachete. Şi cu siguranţă nu unele făcute 
din şipci de pin. Am avut nevoie de ceva exerciţiu până ce 
am reuşit să mă obişnuiesc cu ele, afundându-mă la fiecare 
pas până la fluierul piciorului, ceea ce reprezenta o 
îmbunătăţire care-mi prindea bine faţă de truda mersului 
fără rachete, când zăpada mi-ar fi ajuns până la genunchi 
şi-aş fi fost pus într-o situaţie foarte dificilă. Am rupt două 
crengi dintr-un pom uscat şi le-am folosit drept bețe de 
schi, ca să-mi păstrez mai uşor echilibrul. Trebuia să mă 
concentrez la fiecare pas ca să mi-l sincronizez cu 
transferul greutăţii. După douăzeci de minute nu ajunsesem 
decât la vreo patru sute de metri distanţă de cabană, dar 
înaintarea anevoioasă nu mă îngrijora. Îmi era cald, vremea 
era calmă, iar în pădure nu părea să fie nici urmă de 
Douglas Lockwood. Şi, cu toate că ameninţarea morţii îmi 
tăia din buna dispoziţie, codrul acoperit de zăpadă era de o 
frumuseţe incredibilă. 

Ştiam că, aşa cum orice firicel de apă curgătoare te 
conduce spre un râu, urmele de căruţă aveau să mă 
conducă spre un drum şi spre civilizaţie. După o oră de 
mers, în care am acoperit o distanţă mai mică decât 
sperasem, am găsit drumul. Nu era cu mult mai mult decât 
o întrerupere a pădurii - îngust, şerpuitor şi încă necurăţat 
de zăpadă - probabil un drum pietruit, de acces. Un soare 
bolnav de gălbinare, care-şi furişa razele printre norii de 
deasupra umărului meu stâng, mi-a dat de înţeles că 
drumul se întindea de la est către vest. Fiindcă atunci când 
am fugit de Lockwood avusesem vântul dinspre nord-vest 
în spate, am bănuit că, mergând către vest o să ajung 
înapoi, la şoseaua asfaltată. 

Drumul urca lin spre culmea unui deal. M-am îndreptat 
într-acolo, păstrând cadenţa dintr-un cântec pe care-l 
auzeam în minte - cel cântat, în Vrăjitorul din Oz, de garda 


e 233 + 


Vrăjitoarei Rele pe drumul către castelul ei: „O-ee-yah, ee- 
oh-ah”. Din când în când mă opream ca să mă odihnesc, 
să-mi trag răsuflarea, să caut din priviri urme lăsate de 
oameni şi să savurez frumuseţea zilei: o zi pe care Douglas 
Lockwood încercase să mi-o fure. În spatele meu, terenul în 
pantă cobora către albia îndepărtată a unei ape curgătoare, 
una foarte lată, dar n-aveam idee care. Ar fi putut fi 
Mississippi, St. Croix, Minnesota sau Red River, în funcţie de 
cât de mult zăcusem în portbagaj şi de direcţia în care 
călătoriserăm. 

Când am ajuns pe culme, am văzut primul semn de 
civilizaţie din ultimele două zile: un drum asfaltat, curăţat 
de zăpadă, care se pierdea spre orizont. În aceeaşi direcţie, 
la vreo şase kilometri distanţă de mine, am zărit clădirile 
unei ferme şi acoperişul argintiu al hambarului scânteind 
printre copaci, lângă un siloz mare: o privelişte care nu m- 
ar fi încântat mai mult nici dacă ar fi fost a Oraşului 
Smaraldelor** însuşi. Ferma era încă la mare distanţă, ştiam 
că n-o să pot ajunge acolo decât peste vreo oră. Mai ştiam 
şi că mâncasem prea puţin, iar alergând, o să mă storc de 
puteri. Totuşi am început să alerg. 

Văzusem cândva un albatros filmat cu încetinitorul în 
timp ce-şi lua zborul de pe o dună de nisip. Tălpile lui 
palmate plesneau solul, trupul i se legăna în toate părţile în 
strădania de a rămâne drept, iar aripile greoaie îi erau 
întinse astfel încât să compenseze clătinările corpului. Mi- 
am imaginat că fuga mea în josul dealului, prin zăpada 
înaltă până la genunchi, semăna foarte bine cu mişcările 
acelei păsări - cu tălpile legate de şipci de pin, călcând 
apăsat pe o traiectorie mai degrabă în zigzag decât 
dreaptă. Fandam la fiecare pas şi îmi tineam echilibrul 
bătând aerul cu braţele care, din pricina beţelor din mâinile 
mele, păreau exagerat de lungi. Când am ajuns la asfalt, m- 
am lăsat să cad pe spate în zăpadă, extenuat, râzând, 
savurând senzaţia pe care mi-o dădea transpiraţia de pe 
faţă, răcită de vântul iernii. 

Mi-am scos şipcile şi am pornit pe şosea către fermă, 


36 Oraşul Vrăjitorului din Oz. 
e 234 œ» 


alergând pe cea mai mare parte a drumului şi mergând 
încet doar când simţeam nevoia să mă odihnesc. judecând 
după poziţia soarelui pe cer, am ajuns la destinaţie când 
ora amiezii trecuse de ceva timp. 

Când m-am apropiat de casă, un câine şi-a scos capul pe 
uşiţa lui batantă şi a început să latre nebuneşte. N-a 
înaintat, fapt care nu m-a surprins, dată fiind înfăţişarea 
mea: salopetă de pescuit, spumă din canapea ieşind în 
afară ca paiele dintr-o sperietoare de ciori, braţele 
înfăşurate în prosoape şi o draperie roşie, în carouri, 
drapată peste umeri şi legată în talie cu un şnur. Şi eu aş fi 
lătrat la mine. 

Când m-am apropiat de verandă şi de câine, uşa s-a 
deschis brusc şi a ieşit un bătrân cu o puşcă. 

— Serios? am spus pe un ton exasperat. Cred că 
glumeşti! 

— Cine eşti? m-a întrebat bătrânul. 

Avea vocea blândă, mai degrabă intrigată decât furioasă. 
A îndreptat ţeava puștii spre pământul dintre noi. 

— Mă numesc Joe Talbert, am răspuns. Am fost răpit şi 
am fugit. Puteţi chema şeriful? Dacă vreţi, aştept aici, 
afară. 

Câinele s-a retras în casă când în cadrul uşii, în spatele 
bărbatului, a apărut o femeie bătrână, cu şolduri destul de 
late ca să acopere întreaga ieşire. A pus o mână pe umărul 
lui, dându-i de înţeles că vrea să se dea la o parte, ceea ce 
el a şi făcut. 

— Ai fost răpit? m-a întrebat ea. 

— Da, doamnă. Am sărit dintr-o maşină acum două nopţi, 
chiar înainte să-nceapă viscolul. M-am ascuns într-o cabană 
mică, de-acolo, din pădure, i-am povestit eu şi-am arătat cu 
degetul mare peste umăr. Îmi puteţi spune unde mă aflu? 

— Eşti la vreo unsprezece kilometri de North Branch, 
Minnesota. 

— Şi râul de acolo care este? 

— St. Croix, mi-a răspuns ea. 

Dacă ghicisem de ce avusesem bolţari legaţi de picioare, 
atunci Lockwood intenţionase să-mi arunce cadavrul în râul 


e 235 œ» 


St. Croix. Un tremur mi-a străbătut pieptul când m-am 
gândit cât de aproape fusese să-şi îndeplinească planul. Aş 
fi plutit sub gheaţă şi carnea mi-ar fi dispărut de pe oase, 
mâncată de peştii necrofagi, până ce forţa apei m-ar fi 
desprins de lanţ, separându-mi oasele în dreptul gleznei. M- 
ar fi purtat curentul, făcându-mă bucăţi când corpul mi s-ar 
fi izbit de pietroaie şi de buşteni, şi râul mi-ar fi împrăştiat 
rămăşiţele între locul acela şi New Orleans. 

— Ţi-e foame? m-a întrebat femeia. 

— Foarte. 

L-a înghiontit pe bătrân, care a făcut un pas într-o parte - 
deşi n-a lăsat puşca din mână. Femeia m-a luat înăuntru şi 
m-a hrănit cu pâine din făină de porumb şi cu lapte şi a stat 
cu mine cât am aşteptat să vină şeriful. 


e 236 » 


Capitolul 38 


Şeriful era un bărbat voinic, chel şi cu barbişon negru, 
des. Mi-a cerut, politicos, să mă aşez pe bancheta din spate 
a maşinii lui de patrulare, dar ştiam că nu aveam de ales. l- 
am spus povestea mea de la început până la sfârşit. După 
ce am terminat, a luat legătura cu dispeceratul, ca să afle 
dacă există vreun mandat de arestare pe numele meu. Nu 
exista. Dar nu figuram nici ca persoană dispărută. Nu-i 
spusesem Lilei unde plec. Probabil credea că m-am dus la 
Austin, să mă ocup de Jeremy şi de mama. 

— Unde mergem? am întrebat, când a pornit maşina şi a 
virat. 

— Te duc la Centrul de Detenţie Preventivă din Center 
City, mi-a răspuns. 

— Mă duceţi la închisoare? 

— Nu ştiu sigur ce-ar trebui să fac cu tine. Presupun că 
te-aş putea aresta pentru intrare prin efracţie în cabana 
aia. E jaf de gradul trei. 

— Jaf? am repetat, ridicându-mi vocea cu furie. Lockwood 
a încercat să mă omoare. Am fost nevoit să intru în cabană. 

— Aşa spui tu. Dar eu habar n-am cine eşti. N-am auzit 
niciodată de acest Lockwood. N-ai fost raportat ca persoană 
dispărută şi, până aflu toate dedesubturile acestei poveşti, 
te duc într-un loc unde să pot sta cu ochii pe tine. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! 

Mi-am încrucişat braţele, dezgustat. 

— Dacă povestea ta se dovedeşte adevărată, n-am de 
gând să te rețin, dar nu te pot lăsa să pleci până nu se 
lămuresc lucrurile. 

Măcar nu mi-a pus cătuşe, m-am gândit. În micul spaţiu 
închis în care se afla bancheta din spate, am simţit mirosul 
înţepător al prosoapelor, al tapiţeriei canapelei şi al 
salopetei: un miros pe care până atunci nu-l remarcasem. 
Când mă gândeam la asta, mi-a venit brusc o idee. Ştiam 
cum îl pot convinge pe şerif că spun adevărul. 

— Sunaţi-l pe Max Rupert, am zis. 

e 237 » 


— Pe cine? 

— Pe detectivul Max Rupert. Lucrează la Departamentul 
de Omucideri din Minneapolis. Ştie totul despre Lockwood şi 
despre mine. O să garanteze pentru mine. 

Prin staţia radio, şeriful i-a cerut dispeceratului să ia 
legătura cu Max Rupert din Minneapolis. Ne-am continuat o 
vreme drumul în tăcere, el fluierând pe scaunul din faţă, pe 
când eu aşteptam cu nerăbdare să confirme dispeceratul 
că nu sunt nici nebun, nici tâlhar. Când şeriful a tras maşina 
în parcarea închisă de la intrarea închisorii din City Center, 
în staţie s-a auzit, printre pârâituri, vocea unei femei de la 
dispecerat, care l-a anunţat că Max Rupert nu e de serviciu, 
dar încearcă să-l localizeze. Mi-am lăsat capul în piept, 
resemnat. 

— Îmi pare rău, a spus şeriful, dar trebuie să te închid 
pentru o vreme. 

A parcat maşina, mi-a deschis portiera şi mi-a încătuşat 
mâinile la spate. M-a condus într-o cameră de înregistrare, 
unde un gardian m-a pus să îmbrac uniforma portocalie a 
deţinuţilor. Când a închis uşa celulei mele, am simţit o 
mulţumire stranie. Îmi era cald; mă aflam în siguranţă; şi 
eram cât se poate de viu. 

Peste vreo oră a venit o infirmieră să-mi curețe tăieturile, 
mi le-a bandajat pe cele mai adânci şi mi le-a uns pe 
celelalte cu cremă antibacteriană. Încă nu-mi simţeam 
vârfurile degetelor de la mâini şi de la picioare, fiindcă 
fuseseră îngheţate, dar mi-a spus că nu e nimic permanent. 
După plecarea ei, m-am întins pe pat, să mă odihnesc. Nu- 
mi amintesc când am adormit. 

Ceva mai târziu, m-au trezit nişte şoapte. 

— Pare atât de împăcat. Aproape că detest să-l trezesc, a 
spus un glas care mi s-a părut vag cunoscut. 

— O să fim mai mult decât încântați să-l mai ţinem aici 
câteva zile, a răspuns o altă voce, despre care ştiam că era 
a şerifului. 

M-am săltat în capul oaselor pe pat, m-am frecat la ochi 
ca să-mi alung somnul şi l-am văzut pe Max Rupert în uşa 
celulei mele. 


e 238 + 


— Salutare, frumoasa adormită, a zis. Mi s-a spus că s-ar 
putea să ai nevoie de astea. 

Mi-a aruncat un hanorac, o haină şi o pereche de cizme 
de iarnă, cu trei numere mai mari. 

— Ce faci aici? l-am întrebat. 

— Am venit să te duc acasă, a răspuns el. Trebuie să ne 
punem unul pe altul la curent cu nişte lucruri. 

Mi-a întors spatele şi s-a îndreptat, alături de şerif, spre 
încăperea în care îmi schimbasem hainele. Zece minute 
mai târziu eram cu Rupert în maşina lui de patrulare, care 
nu purta însemnele poliţiei - de data asta pe locul 
pasagerului, nu pe bancheta din spate; ieşeam din Center 
City, îndreptându-ne spre Minneapolis. Soarele apusese, 
dar cerul continua să fie marcat spre vest de lumina lui 
muribundă. l-am povestit lui Rupert tot ce se întâmplase, 
iar el m-a ascultat cu răbdare, deşi nu mă îndoiam că 
şeriful îi spusese deja totul. 

— Cred că voia să m-arunce în râu, am zis. 

— E o presupunere extrem de întemeiată, a răspuns 
Rupert. Când am auzit că hălăduieşti prin păduri, ca un 
muntean cu mintea rătăcită, pretinzând că te-a răpit 
Lockwood, am verificat câteva lucruri. Am cerut informaţii 
despre maşina ta. leri i s-a ataşat un tichet de amendă şi a 
fost remorcată. Era parcată în Minneapolis, pe un traseu de 
urgenţă în caz de ninsoare abundentă. Inainte de a veni 
încoace, m-am oprit la centrul de sechestrări auto. 

A întins mâna spre bancheta din spate, de unde a luat 
cheile maşinii mele şi rucsacul meu, cu telefonul mobil 
înăuntru. 

— Astea erau în maşina ta. 

— N-ai găsit şi un portofel sau un reportofon? 

A clătinat din cap. 

— Dar am găsit, pe bancheta din spate, un sfredel 
manual pentru gheaţă şi un ciocan greu. Fac pariu că 
niciunul nu-ţi aparţine. 

— Aşa e. 

— Probabil plănuia să te-mpingă sub gheaţa de pe St. 
Croix. Nu te-am fi descoperit niciodată. 


e 239 + 


— Presupun că m-a crezut mort. 

— Probabil, a spus Rupert. Când strangulezi pe cineva, 
leşină fiindcă nu-i mai ajunge sângele în cap, dar încă nu e 
mort. Fiindcă vremea asta rece ţi-a scăzut temperatura 
corpului, a crezut, fără îndoială, că nu mai eşti decât un 
cadavru. 

— Aproape că eram. Spui că mi-au găsit maşina pe un 
traseu de urgenţă în caz de ninsoare abundentă? 

— Da, parcată cam la un cvartal distanţă de staţia de 
autobuz, a răspuns Rupert. Lockwood trebuie să fie într-un 
autobuz, în drum spre o destinaţie necunoscută nouă. 

— A fugit? 

— E posibil. Sau poate asta vrea să ne facă să credem. 
Am căutat să vedem dacă s-au făcut cumpărături cu cardul 
lui de credit şi n-am descoperit nimic. E posibil să-şi fi luat 
bilet cu bani gheaţă. Am pus doi poliţişti să verifice 
înregistrările camerei de supraveghere din staţie. 
Deocamdată n-au găsit nimic în care s-apară Lockwood. L- 
am dat în UG. 

— UG? 

— Urmărire generală. 

— Deci mă crezi? am întrebat. Crezi că el e tipul care-a 
omorât-o pe Crystal Hagen? 

— Aşa pare, a răspuns. Am destule dovezi ca să-l arestez 
pentru răpirea ta, şi asta o să ne ofere ADN-ul lui... când o 
să-l găsim. 

— Putem merge la el acasă, am spus. A băut dintr-o 
sticlă de whisky. Trebuie să aibă ADN-ul lui, sau i-am putea 
lua periuţa de dinţi. 

Rupert şi-a ţuguiat buzele şi a oftat. 

— Am trimis deja o patrulă la el acasă. Când a ajuns 
acolo, pompierii îşi strângeau echipamentul. Casa a ars din 
temelii. Şeful pompierilor e cât se poate de sigur că 
incendierea a fost intenţionată. 

— Şi-a ars propria casă? 

— Încearcă să-şi acopere urmele - retează toate pistele 
care ne-ar putea conduce la el. N-am găsit nici măcar un 
muc de ţigară sau o cutie de bere - nimic pe care i-ar fi 


e 240 œ» 


putut rămâne ADN-ul. 

— Şi acum ce-o să facem? 

— Aici nu mai e vorba de „noi”, m-a mustrat Rupert. Tu 
te retragi. Nu vreau să umbli de colo-colo, căutându-l pe 
Douglas Lockwood. M-am făcut înţeles? Avem o anchetă în 
plină desfăşurare. Nu mai e decât o chestiune de timp. 

— Dar tocmai timpul e problema... 

— Tipul ăsta era cât pe ce să te ucidă, a spus Rupert. Ştiu 
că vrei să lămureşti totul înainte de moartea lui Iverson. Şi 
mie mi-ar plăcea. Dar e timpul să dispari de pe radar. 

— N-o să vină după mine - nu acum, după ce v-aţi 
implicat voi, poliţiştii. 

— Presupui că Lockwood acţionează logic, că nu e genul 
care să te-omoare doar ca să fiţi chit. L-ai cunoscut. Ţi s-a 
părut un tip raţional? _ 

— Păi, să vedem, am răspuns, cu o tentă de sarcasm. In 
scurtul timp în care-am stat în preajma lui, Douglas 
Lockwood a plâns, a declamat fără noimă versete din Biblie, 
m-a pocnit cu o sticlă de whisky, m-a strangulat, m-a 
aruncat într-un portbagaj şi a-ncercat să mă-mpuşte. Cred 
că „raţional” e un termen care se poate exclude în ceea ce- 
| priveşte. 

— Asta ziceam şi eu. Trebuie să-ţi păzeşti spatele. Dacă e 
încă pe-aici, există riscul să vină după tine. Te vede ca pe 
piatra de temelie a tuturor problemelor lui. Presupun că-ţi 
ştie numele şi adresa. Era în portofelul tău, nu? 

— Fir-ar să fie! 

— Poţi sta o vreme în altă parte, undeva unde să nu te 
caute - poate la părinţii tăi? 

— Pot să stau la Lila, m-am grăbit să spun. Ai cunoscut-o. 

Nu i-am spus că Lila locuieşte la câţiva metri distanţă de 
mine, pe acelaşi coridor. N-aveam de gând să mă-ntorc la 
Austin. 

A întins mâna spre suportul dintre scaunele noastre şi a 
scos o altă carte de vizită. 

— În caz că-şi face apariţia. Am scris pe ea numărul 
mobilului meu personal - dacă ai nevoie să mă găseşti, 
oricând, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru şi 


e 241 œ» 


şapte zile din şapte. 

Când mi-a spus să stau deoparte, am simţit un gust amar 
în gură. Era proiectul meu. Eu îl dezgropasem din gunoi, îl 
adusesem la el, când nu-l voia. lar acum, când ajunseserăm 
atât de aproape, când nu mai trebuia decât să-ntindem 
mâna după Lockwood, voia să mă dea deoparte. Spusese: 

— Avem o anchetă în plină desfăşurare. 

Insă eu auzisem altceva: Includem cazul printre cele în 
lucru şi, dacă apare Lockwood, îl arestăm. 

Am închis ochii şi o imagine mi-a apărut în minte. L-am 
văzut pe Carl zvârcolindu-se într-un râu, alunecând sub 
apă, cu vesta de salvare a bunicului meu răsucită în jurul 
braţelor. In viziune, ţineam de cablul ancorei - nu-i dădeam 
drumul, nu-i salvam viaţa. Nu încă o dată, mi-am spus. Nu- 
mi încheiasem socotelile cu proiectul ăla. Aveam să fac tot 
ce era necesar ca ancheta să înainteze într-un ritm care să-l 
trimită pe Lockwood la închisoare înainte de moartea lui 
Carl. 


e 242 œ» 


Capitolul 39 


Am sunat-o pe Lila şi am rugat-o să vină să mă ia din faţa 
Primăriei. Poliţia îmi reţinuse maşina ca probă, pentru 
prelevare de amprente şi altele de acelaşi gen. Lilei i-am 
spus la telefon doar o parte din cele întâmplate. Am 
completat povestea pe drumul către casă. Mi-a atins 
tâmpla, acolo unde mă tăiase adânc sticla de Jack Daniels, 
apoi şi-a lăsat mâna să alunece către urmele de pe gât, 
unde cureaua lui îmi învineţise pielea. M-a pus să repet 
cuvintele rostite de Lockwood după ce citise jurnalul. M-am 
străduit să mi le amintesc. 

— Cred c-a numit-o pe Crystal curva Babilonului şi a 
bătut câmpii, spunând că nu înţeleg dragostea lui pentru 
ea... că e biblică şi că ea era... cum a spus... ceva despre 
copiii care sunt răsplata dată de Dumnezeu unui om. Pe 
urmă a zis că face lucruri pe care le detestă şi m-a lovit cu 
sticla. 

— Sună a nebunie... 

— Nu te contrazic. 

Am fost cu ochii în patru pe drumul către casă, am privit 
cu mare atenţie feţele tuturor bărbaţilor pe lângă care-am 
trecut. Când am parcat în dreptul casei, m-am uitat în jur, 
am studiat toate parbrizele maşinilor în căutarea unui semn 
care să indice prezenţa cuiva pe scaunul şoferului sau a 
unei priviri care pândeşte peste bord. Un felinar a pâlpâit în 
capătul străzii, punând umbrele în mişcare. Mi s-a părut că 
văd umerii căzuţi ai lui Douglas Lockwood ascunşi sub o 
benă de gunoi, dar s-a dovedit că nu era decât un cauciuc 
uzat. Nu i-am spus Lilei motivul noii mele paranoia, dar cred 
că l-a dedus şi singură. 

Inainte de a urca pe scara îngustă către apartamentul 
meu, nu evaluasem pe de-a-ntregul urmările încercării 
dificile prin care trecusem. O mulţime de părţi ale trupului 
îmi erau chinuite de dureri usturătoare: gambele, umerii şi 
spatele îmi erau cuprinse de o febră musculară groaznică 
după ce, tremurând convulsiv, stătusem încordat. Tăieturile 


e 243 + 


şi zgârieturile mi se încrucişau pe piept, pe braţe şi pe 
coapse de parcă mă luptasem cu un porc mistreţ. M-am 
oprit la cotul scării, propunându-mi să ţin minte tot ce mă 
durea, apoi am continuat să urc. 

N-a fost nevoie s-o rog pe Lila să mă lase să stau în 
apartamentul ei în noaptea aceea - s-a oferit ea. S-a oferit 
şi să-mi facă o supă de pui cu tăieţei. Am acceptat ambele 
oferte. M-a condus în baia ei, a deschis duşul pentru mine şi 
a plecat. Am simţit atingerea apei ca pe o senzaţie 
minunată. Apa mi-a destins muşchii încordaţi, mi-a spălat 
sângele închegat din păr, mi-a curăţat murdăria din tăieturi. 
Am stat sub duş mai mult decât ar fi fost normal şi-aş fi stat 
şi mai mult dacă n-aş fi ştiut că Lila îmi face supă. M-am 
şters tamponându-mă cu prosopul şi având mare grijă să 
nu-mi redeschid tăieturile şi zgărieturile. Când am ieşit din 
cabina duşului, am găsit o parte din hainele mele curate 
frumos împăturite pe capacul toaletei. Lila îmi pescuise 
cheia apartamentului din buzunarul pantalonilor şi se 
dusese la mine, de unde îmi adusese boxeri curaţi, un 
tricou şi halatul de baie. Imi adusese şi aparatul de bărbierit 
şi periuţa de dinţi, aşa că am putut să mă rad şi să mă spăl 
pe dinţi pentru prima oară după trei zile. 

Când am ieşit din baie, ea turna supa din oală într-un 
castron. Se schimbase, purta tricoul ei Twins preferat, cel 
mult prea larg, pantalonii de pijama roz şi papuci asortaţi. 
Imi plăcea tricoul ăla. 

— Arăţi ca şi cum ai avea dureri, a spus. 

— Da, mă doare puţin. 

— Du-te să te întinzi, a spus, arătând către uşa 
dormitorului ei. lţi aduc supa acolo. 

— M-aş simţi mai bine dacă m-ai lăsa să dorm pe 
canapea. 

— Nu discutăm asta, a spus, arătându-mi încă o dată uşa 
dormitorului. Ai trecut prin clipe grele. O să dormi în pat. 
Punct. 

N-am mai contrazis-o. Aşteptam cu nerăbdare să dorm 
într-un pat, cu o pernă, cu cearşafuri, cu o pătură 
călduroasă. Am proptit o pernă de căpătâiul patului, apoi 


e 244 n 


m-am instalat şi am închis ochii câteva secunde, savurând 
contactul dintre aşternuturile moi şi pielea mea îndurerată. 
Lila mi-a adus supa şi, surpriză, biscuiţi crocanţi şi un pahar 
cu lapte. S-a aşezat pe pat şi am vorbit din nou despre 
încercările prin care trecusem. l-am povestit cum 
aprinsesem focul şi i-am descris costumaţia unicat pe care 
o purtasem ca să mă salvez, haina cadrilată şi tot restul. 
Când am terminat de mâncat, ea mi-a luat castronul, 
farfuria şi paharul şi le-am ascultat clinchetul când le-a pus 
în chiuvetă. Au urmat câteva clipe de linişte înainte să se- 
ntoarcă în dormitor. 

Când a intrat - când am văzut-o - mi s-a tăiat răsuflarea. 
Îşi descheiase tricoul aproape până la buric şi curbele 
sânilor i se conturau în faţa ochilor mei. Marginea de jos a 
tricoului îi atingea mătasea netedă a coapselor goale. 

Inima îmi bătea atât de tare, încât eram sigur că Lila îşi 
putea da seama. Aş fi vrut să vorbesc, dar nu-mi găseam 
cuvintele. Mă uitam pur şi simplu la ea, din ce în ce mai 
uimit de frumuseţea ei. 

Încet, cu graţie, şi-a ridicat o mână care i-a traversat 
pieptul, apoi şi-a împins tricoul în josul umărului drept, iar 
materialul i-a alunecat până la cot, dezgolindu-i sânul. Pe 
urmă şi-a eliberat şi umărul stâng şi a lăsat tricoul să cadă 
pe podea, iar ea a rămas doar într-o pereche de chiloţi de 
dantelă neagră. 

A tras cuvertura în jos şi s-a strecurat lângă mine, mi-a 
sărutat zgârietura de pe piept, apoi o tăietură de pe braţ, 
apoi gâtul. S-a mişcat cu delicateţe în josul trupului meu, 
sărutându-mi rănile, dezmierdându-mi muşchii încordaţi şi 
atingându-mă cu o tandreţe pe care n-o mai întâlnisem. Și- 
a adus buzele lângă ale mele şi ne-am sărutat cu gingăşie. 
Degetele mele se împletiseră în părul ei scurt, iar trupul său 
stătea lipit de al meu. Mi-am plimbat cealaltă mână în josul 
curbei spatelui ei, a şoldului, i-am citit splendoarea formelor 
cu degetele. 

Am făcut dragoste în noaptea aia - nu acel gen de 
dragoste asudată, stângace, energică, născută din alcool şi 
hormoni, ci dragostea în care te topeşti încet, dragostea ca 


e 245 - 


o dimineaţă de duminică. Lila s-a mişcat peste mine ca o 
adiere, iar trupul ei viguros şi suplu nu cântărea nimic în 
braţele mele. Ne-am îmbrăţişat, ne-am frecat nasurile şi am 
dansat, apoi s-a urcat deasupra mea şi-a început să-şi 
unduiască trupul şi să freamăte. O rază din lumina lunii s-a 
strecurat printr-o deschidere a draperiilor, căzându-i pe 
trup, pe spatele arcuit, pe mâinile sprijinite pe coapsele 
mele, pe capul lăsat pe spate, pe ochii închişi. Am privit-o 
îndelung, cu venerație, i-am absorbit imaginea, am zăvorât- 
o într-un loc al minţii mele în care memoria s-o poată păstra 
pentru totdeauna. 


e 246 œ» 


Capitolul 40 


M-am trezit înainte de răsăritul soarelui. Lila era încă în 
braţele mele, cu spatele lipit de pieptul meu, cu şoldurile şi 
coapsele urmărindu-mi curbura şoldurilor şi coapselor mele. 
Am sărutat-o pe ceafă, făcând-o să se foiască uşor, dar nu 
s-a trezit. l-am inspirat cu delicateţe mirosul trupului, am 
închis ochii ca să-mi derulez în minte noaptea abia trecută 
şi am lăsat amintirea să mă legene ca o beţie încântătoare 
până ce am adormit din nou. Nu m-am trezit decât pe la opt 
şi jumătate, când mi-a sunat telefonul. Am avut nevoie de 
ceva timp ca să-mi găsesc pantalonii în baia Lilei şi să-mi 
scot mobilul din buzunar. 

— Alo? am spus, întorcându-mă în pat. 

— Joe Talbert? 

— Da, sunt Joe, am răspuns, frecându-mă la ochi. 

— Sunt Boady Sanden, de la Proiectul Nevinovăţia. Te-am 
trezit din somn, nu-i aşa? 

— Nu, am minţit eu. Ce e nou? 

— N-o să-ţi vină să crezi ce noroc extraordinar am avut. 

— Ce noroc? 

— Ai urmărit la ştiri povestea despre Laboratorul 
Criminalistic al Districtului Ramsey? 

— Nu, am răspuns eu. 

— St. Paul are propriul său laborator, separat de BCA - 
Laboratorul Criminalistic al Districtului Ramsey. Acum vreo 
două luni, trei dintre oamenii lor de ştiinţă au adeverit, în 
timpul unui proces, lipsa unui protocol scris pentru o mare 
parte a procedurilor conform cărora lucrează. Avocaţii 
apărării din zonă şi-au ieşit din minţi când au auzit şi-au 
făcut din asta un scandal imens. Aşa că districtul a sistat 
toate analizele până la rezolvarea problemei cu protocolul. 

— Şi de ce reprezintă asta un noroc extraordinar pentru 
noi? 

— Ei, m-am gândit că nu fac teste ADN pentru că, în lipsa 
protocoalelor scrise, orice avocat al apărării, fie şi unul 
mediocru, va obţine respingerea dovezilor furnizate de ei. 


e 247 œ» 


Însă, în cazul nostru, apărarea solicită testul. Procurorii nu-i 
vor contesta niciodată valabilitatea, fiindcă ar însemna să 
susţină că dovezile de care s-au folosit ani de-a rândul nu 
sunt demne de încredere. 

— Îmi pare rău, nu reuşesc să înţeleg. 

— Avem un laborator plin de savanţi care, în prezent, nu 
fac nicio analiză din cauza unor probleme administrative. 
lar eu am acolo o prietenă şi am rugat-o să se ocupe de 
unghia noastră. La început m-a refuzat, dar după ce i-am 
explicat care e situaţia domnului Iverson, aflat pe patul de 
moarte, a acceptat. 

— Ai reuşit să faci testul ADN? 

— Da, am reuşit. Şi-am primit rezultatele. 

Mi s-a tăiat răsuflarea. Cred că Sanden a aşteptat câteva 
clipe înainte de a-mi spune care e rezultatul tocmai ca să 
pot anticipa ce avea să urmeze. In cele din urmă, am pus 
întrebarea: 

— Şi? 

— Şi au găsit pe unghie şi celule de piele, şi celule de 
sânge - ambele cu ADN masculin şi feminin. Despre cel 
feminin presupune că e al lui Crystal. 

— Şi cel masculin? 

— Cel masculin nu îi aparţine lui Carl Iverson. N-a fost 
nici pielea, şi nici sângele lui. 

— Am ştiut, am spus. Am ştiut că n-o să fie al lui Carl. 

Mi-am ridicat pumnul în aer, într-o răbufnire triumfătoare 
de energie. 

— Acum nu ne mai trebuie decât o mostră din ADN-ul lui 
Lockwood. 

Şi aşa s-a spart balonul entuziasmului meu. 

— N-ai vorbit cu Rupert, nu-i aşa? 

— Cu Rupert? Nu. De ce? 

— Lockwood a fugit, am spus. Şi-a ars casa din temelii şi 
a plecat. Rupert spune c-a distrus orice urmă a ADN-ului 
său. 

Nu i-am spus profesorului Sanden de ce fugise Lockwood. 
Nu i-am povestit că-l vizitasem, nu i-am povestit despre 
răpire. Ştiam că acţiunile mele, oricât de bine intenţionate 


e 248 œ» 


ar fi fost, îl făcuseră să fugă. Mi-era greață. 

Lila s-a ridicat în capul oaselor în pat, interesată de 
conversaţia mea. Am apăsat butonul difuzorului, ca să 
poată auzi totul. 

— Ei, a spus Sanden, avem jurnalul, fotografiile, fuga lui 
Lockwood de justiţie şi incendierea casei lui - ar putea fi de- 
ajuns ca să ne întoarcem la tribunal. 

— E suficient ca să fie exonerat Carl? am întrebat. 

— Nu ştiu. 

Profesorul Sanden vorbea ca pentru sine, înşirând 
argumentele pro şi contra la care se gândea. 

— Să presupunem că ADN-ul ne conduce la Lockwood. Ar 
putea spune că pur şi simplu s-a certat cu Crystal în 
dimineaţa aceea şi că ea l-a zgâriat. La urma urmelor, 
locuiau în aceeaşi casă. E posibil ca ADN-ul să fi ajuns acolo 
fără s-o fi omorât el. 

Lila a intervenit în discuţie. 

— A spus că nu s-a întors acasă decât după uciderea 
fetei. Staţi o clipă. 

Lila a sărit din pat, şi-a tras pe ea tricoul Twins şi a fugit 
din cameră. 

— Cine-a vorbit? a întrebat Sanden. 

— Prietena mea, Lila, am răspuns. 

Era plăcut s-o spun. Am auzit zgomotul tălpilor ei goale 
îndreptându-se spre apartamentul meu. S-a întors peste 
câteva secunde,  răsfoind unul dintre dosarele cu 
transcrierea procesului. 

— Mi-aduc aminte de mărturia lui Danielle... a mamei lui 
Crystal... 

A întors încă o pagină şi şi-a plimbat degetul în josul 
rândurilor. 

— Aici e. Mama lui Crystal a depus mărturie că fiica ei 
părea deprimată, aşa că în dimineaţa aia a lăsat-o să 
doarmă. A trezit-o după ce au plecat Doug şi Danny... 

Lila a citit în gând câteva secunde înainte de a o face cu 
glas tare. 

— „Am trezit-o pe Crystal şi am trimis-o să facă un duş, 
fiindcă pregătirea pentru şcoală îi ia întotdeauna atât de 


e 249 œ 


mult timp.” 

— A făcut duş după ce-a plecat Doug de acasă, am spus. 

— Exact, a aprobat Lila şi-a închis dosarul. ADN-ul lui 
Doug nu putea ajunge pe unghia aia decât dacă s-a văzut 
cu ea după ce Crystal s-a întors de la şcoală. 

— Dacă e ADN-ul lui Lockwood, a subliniat Sanden. 

— Dar dacă ar fi să pariezi? am întrebat. 

Sanden a stat o clipă pe gânduri înainte de a răspunde: 

— AŞ paria că pe unghie e ADN-ul lui Lockwood. 

— Atunci revin la prima mea întrebare, am spus eu. Fără 
ADN, avem destule dovezi pentru achitarea lui Carl 
Iverson? 

Boady a oftat în telefon. 

— Poate. Dar am destule ca să obțin o reluare a 
procesului. Dacă am putea afla cui îi aparţine ADN-ul... 
Vreau să spun că la şcoală şi-ar fi putut zgâria iubitul sau 
pe vreun alt băiat. Dacă nu-l identificăm, n-avem prea 
multe şanse să se schimbe ceva. 

— Adică ne trebuie ADN-ul lui Doug sau n-avem nicio 
speranță. 

— Poate-l găsim până la proces, a zis Sanden. 

Mi-a căzut din nou capul în piept. 

— Da, am spus, poate. 


e 250 œ» 


Capitolul 41 


În ziua aceea, eu şi Lila am mers în vizită la Carl. Trebuia 
să-i spun despre ADN, să-i spun că Lockwood fugise. Am 
omis partea în care mă răpise şi încercase să mă omoare. 
Ca şi faptul că încă mai voia să mă ucidă şi că fiecare 
umbră pe lângă care treceam mă făcea să tresar, 
înspăimântat. Am ajuns la Hillview, le-am salutat pe Janet şi 
pe doamna Lorngren în trecere şi am intrat pe coridor, 
îndreptându-mă spre camera lui Carl. 

— O clipă, Joe! a strigat doamna Lorngren în urma mea. 
Nu mai e acolo. 

Mi-a stat inima. 

— Ce? Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic. L-am mutat în altă cameră. 

M-am pocnit cu palma peste piept. 

— Era să-mi provocaţi un infarct. 

— Îmi pare rău, a spus doamna Lorngren. N-am vrut să te 
sperii. 

Ne-a condus către o cameră de pe colţ, o cameră 
frumoasă, unde Carl stătea întins pe pat cu faţa către o 
fereastră largă, care încadra un pin aplecat sub greutatea 
zăpezii. Încăperea fusese împodobită pentru Crăciun, cu 
ghirlande de pin unduind în partea de sus a pereţilor şi cu 
ornamente agăţate de jaluzele şi de tapet. Patru felicitări 
de Crăciun stăteau pe verticală, deschise pe jumătate şi 
aranjate frumos pe masa de lângă pat. Le-am aruncat o 
privire şi am văzut că una era de la Janet şi alta de la 
doamna Lorngren. Şi, cu toate că de Crăciun ne mai 
despărţeau mai mult de două săptămâni, am intrat în 
cameră strigând: 

— Crăciun fericit, Carl! 

— Joe, a zâmbit el, pufăind uşor la fiecare cuvânt. 

Avea un tub în nas care-l alimenta cu oxigen. Pieptul i se 
ridica şi îi cobora la fiecare respiraţie chinuită. Plămânii lui 
abia mai aveau destulă putere ca să absoarbă aer. 

— Ea e Lila? Ce frumos. 


e 251 œ» 


A întins o mână tremurătoare peste marginea patului şi 
Lila i-a strâns-o cu afecţiune între palmele ei. 

— Mă bucur să vă cunosc în sfârşit, a spus ea. 

Carl s-a uitat la mine şi a arătat cu capul spre faţa mea. 

— Ce-ai păţit acolo? m-a întrebat. 

— A, aici, am spus, atingând tăietura lăsată de sticla de 
whisky. Alaltăieri seară a trebuit să dau un tip dur afară din 
localul lui Molly. 

Carl şi-a mijit ochi, ca şi cum ar fi putut să vadă dincolo 
de minciuna mea. Am schimbat subiectul. 

— Am primit rezultatele testelor, am spus. Pe unghia lui 
Crystal nu e ADN-ul tău. 

— Asta o ştiam... deja, a răspuns, făcându-mi cu ochiul. 
Tu nu? 

— Profesorul Sanden, care se ocupă de Proiectul 
Nevinovăţia, zice că e de-ajuns pentru redeschiderea 
cazului. 

Carl s-a gândit la asta câteva secunde, ca şi cum 
cuvintele ar fi avut nevoie de timp ca să pătrundă dincolo 
de zidul pe care-l construise în ultimii treizeci de ani şi să 
ajungă până la el. Pe urmă a zâmbit, a închis ochii şi şi-a 
lăsat capul să se afunde în pernă. 

— Îmi vor anula... condamnarea. 

Şi, după aceste cuvinte, am ştiut că, în ciuda protestelor 
stoice prin care susţinea contrariul, absolvirea de vinovăție 
chiar conta pentru el. Spălarea numelui său însemna mai 
mult decât lăsa să se vadă, poate chiar mai mult decât îşi 
dădea seama. Am început să simt o greutate apăsându-mă, 
gârbovindu-mi umerii. 

— Vor încerca, am spus, aruncând o privire spre Lila. Vor 
stabili data înfăţişării la tribunal. Acum nu mai e decât o 
chestiune de timp. 

Vorbele mi-au scăpat printre buze înainte de a-mi da 
seama ce spun. Carl a chicotit uşor şi s-a uitat la mine. 

— Asta... e singurul lucru... pe care nu-l am. 

Pe urmă şi-a îndreptat privirea spre fereastră. 

— Ai văzut... zăpada? m-a întrebat. 

— Da, am văzut-o, am zâmbit eu. 


e 252 œ» 


Zăpada însemna pentru Carl atâta împăcare şi atâta 
frumuseţe, dar pe mine fusese cât pe ce să mă omoare. 

— Un viscol pe cinste, am adăugat. 

— Straşnic, a spus el. 

Am rămas la el aproape o oră, vorbind despre zăpadă, 
despre păsări, despre pinul înclinat. L-am ascultat pe Carl 
povestindu-ne despre cabana bunicului său de lângă Lacul 
Ada. Am vorbit despre câte în lună şi-n stele - în afară de 
cazul lui. Ca şi cum am fi vorbit despre sistemul solar fără 
să pomenim de soare. Toată lumea din încăpere ştia că 
achitarea lui Carl n-avea să se facă decât la mult timp după 
moartea lui. M-am simţit dintr-odată la fel ca la unsprezece 
ani, când îmi privisem bunicul zvârcolindu-se în apele 
râului. 

Când lui Carl i s-au secătuit forţele, ne-am spus la 
revedere, fără să ştim dacă o să-l revedem înainte de a 
muri. M-am străduit din răsputeri să nu-l las să-mi vadă 
tristeţea când i-am strâns mâna. Mi-a zâmbit cu o 
sinceritate pe care mi-era imposibil s-o înţeleg. M-am trezit 
dorindu-mi să pot fi la fel de tolerant şi de categoric în ceea 
ce priveşte viaţa mea cum părea el în clipa aceea în 
legătură cu a lui. 

Ne-am oprit în biroul doamnei Lorngren, ca să-i 
mulţumesc fiindcă îl mutase pe Carl într-o cameră mai 
frumoasă. 

Ne-a oferit fiecăruia câte o acadea cu aromă de mentă 
din cutia pe care-o ţinea la îndemână şi ne-a făcut semn să 
ne aşezăm. 

— N-am putut să nu aud că ai spus ceva despre ADN, a 
zis. 

— Una dintre unghiile false ale fetei ucise s-a rupt când 
ea se lupta cu agresorul, i-am explicat eu. Incă mai are 
ADN-ul criminalului. l-au făcut analiza şi nu e al lui Carl. 

— E pur şi simplu minunat, s-a bucurat ea. Se ştie al cui 
este? 

— Îi aparţine... adică ar trebui să-i aparţină tatălui vitreg 
al fetei, dar n-o ştim cu certitudine. În clipa de faţă, nu ştim 
decât că poate fi oricine altcineva în afară de Carl Iverson. 


e 253 + 


— E mort? a întrebat doamna Lorngren. 

— Cine? 

— Tatăl vitreg. 

Am ridicat din umeri. 

— E ca şi cum ar fi. A dispărut, aşa că nu putem lua o 
mostră din ADN-ul său. 

— Are un fiu? 

— Da. De ce? 

— N-ai auzit de cromozomul Y? a întrebat doamna 
Lorngren. 

— Ştiu că există aşa ceva, dar nu sunt sigur că înţeleg 
unde vreţi s-ajungeţi. 

S-a aplecat deasupra biroului, unindu-şi vârfurile 
degetelor ca un director de şcoală care se pregăteşte să-i 
ţină o prelegere unui elev ghinionist. 

— Numai bărbaţii au cromozomul Y. Un tată îi transmite 
fiului său codul genetic prin cromozomul Y. Şi genele sunt 
aproape identice. Între ADN-ul tatălui şi al fiului nu există 
decât diferenţe foarte mici. Dacă iei o mostră din ADN-ul 
fiului, poţi exclude toţi bărbaţii care nu-i sunt rude directe. 

M-am holbat la ea cu gura căscată de uimire. 

— Sunteţi un soi de expert în materie de ADN? 

— Am diplomă de asistentă medicală, a răspuns ea. Şi nu 
primeşti aşa ceva fără să fi înţeles biologia. Dar - aici ne-a 
zâmbit cu sfială - am învăţat despre cromozomul Y uitându- 
mă la televizor, la Forensic Files”. E uimitor cât de multe 
poţi învăţa din emisiunile astea. 

— Deci tot ce-avem de făcut e să luăm ADN-ul unei rude 
de sex masculin? am întrebat eu. 

— Nu e chiar atât de simplu, mi-a explicat doamna 
Lorngren. Va trebui să luaţi ADN-ul fiecărei rude de sex 
masculin care era în viaţă acum treizeci de ani: fii, fraţi, 
unchi, bunici. Şi, chiar şi aşa, singurul rezultat o să fie 
creşterea probabilității ca tatăl vitreg să fie vinovatul. 

— Ce idee bună, am zis. Am putea dovedi prin eliminare 
că e ADN-ul lui Doug. 

— Credeam că Max Rupert ţi-a cerut să nu te mai 


3 Dosare criminalistice. 
e 254 + 


amesteci în cazul ăsta, a spus Lila. 

— De fapt a zis să nu mă mai apropii de Douglas 
Lockwood, i-am zâmbit eu Lilei. Şi nu plec pe urmele lui. 
Caut pe oricine altcineva în afară de el. 

Când am ieşit din biroul doamnei Lorngren, mă simţeam 
ca un puşti nerăbdător să-şi probeze perechea de tenişi 
nou-nouţi. Abia puteam stăpâni rafala de idei care mi se 
agitau în minte pe drumul de întoarcere către apartamentul 
Lilei. Odată ce-am ajuns acasă, ne-am deschis computerele. 
Ea a verificat ceea ce ne spusese doamna Lorngren despre 
cromozomul Y, iar eu am cutreierat pe Web în căutarea 
oricăror informaţii despre arborele genealogic al familiei 
Lockwood. Ea a găsit câteva site-uri extraordinare despre 
ADN, care au confirmat spusele doamnei Lorngren. A mai 
aflat şi că la Walmart se vând kituri pentru verificarea 
paternităţii pe baza ADN-ului, cu tampoane de vată şi 
ambalaj steril - de care ne puteam folosi ca să luăm celule 
de piele din interiorul obrazului. 

Eu, pe de altă parte, n-am aflat mare lucru despre rudele 
lui Lockwood. Am găsit un bărbat pe nume Dan Lockwood, 
cu data naşterii corectă, care locuia în Mason City, lowa, şi 
lucra la un mall, ca paznic. Trebuia să fie Danny, fratele 
vitreg al lui Crystal. Am căutat pagina lui de Facebook şi 
orice alte reţele sociale mi-au mai venit în minte şi n-am 
găsit nimic care să sugereze c-ar fi avut rude de sex 
masculin - nici măcar tatăl lui nu era menţionat nicăieri. 
Faptul nu m-a surprins. Dacă aş fi fost în pielea lui, şi eu aş 
fi făcut tot posibilul ca să neg existenţa acelui psihopat care 
cita bombastic din Biblie. Am început să sper că n-o să fie 
nevoie să dăm de urma prea multor bărbaţi Lockwood ca 
să-l putem arăta pe Douglas cu un deget acuzator. 

— Oare cum aş putea să obţin ADN-ul lui Danny? am 
întrebat-o pe Lila. 

— Ai putea încerca să i-l ceri. 

— Să i-l cer pur şi simplu? Scuzaţi-mă, domnule 
Lockwood, pot să recoltez câteva celule de piele de pe 
interiorul obrazului, pentru a fi folosite la condamnarea 
tatălui dumneavoastră, cel care v-a ucis sora vitregă? 


<e 255 + 


— Dacă refuză, n-o să stai mai rău decât acum, mi-a 
atras Lila atenţia. Dar, dacă asta nu ţine... 

A lăsat cuvintele să i se stingă treptat, ca şi cum s-ar fi 
gândit la un plan. 

— Ce? 

— Tot ce ne trebuie e un strop din saliva lui, a răspuns 
ea. De exemplu, de pe o cană de cafea sau de pe un muc 
de ţigară. Am găsit o poveste din California, despre un tip 
pe nume Gallego. Poliţiştii l-au urmărit până când a aruncat 
un muc de ţigară. L-au cules şi au avut ADN-ul lui. A ajuns 
la închisoare. Dacă orice altceva dă greş, îl urmărim pe 
Danny până aruncă un muc de ţigară sau un pahar gol de 
cafea în coşul de gunoi. 

— Îl urmărim? Noi? Despre care „noi” 
întrebat. 

— N-ai maşină, a răspuns Lila. E încă reţinută ca probă, ai 
uitat? 

S-a aplecat peste masă şi m-a sărutat. 

— In plus, nu te las să termini treaba asta fără mine. 
Cineva trebuie să se asigure că nu te mai laşi pocnit în cap 
cu vreo sticlă de whisky. 


vorbeşti? am 


e 256 » 


Capitolul 42 


În Mason City, lowa, Dan Lockwood locuia în zona mai 
veche, populată mai ales de muncitori, la un cvartal 
distanţă, către nord, de calea ferată, într-o casă nicidecum 
deosebită de celelalte de pe aceeaşi stradă. Am trecut pe 
lângă ea de două ori, comparând de fiecare dată numărul 
cu ceea ce găsiserăm pe Internet. A treia oară am intrat pe 
aleea din spatele casei, trecând prin gropi, ocolind troiene 
de zăpadă şi căutând semne de viaţă. Am văzut o pubelă, 
din care pungile albe de gunoi păreau gata să se reverse, 
stând ca un paznic lângă uşa din spate. Am văzut şi o 
potecă făcută cu lopata prin zăpada înaltă până la genunchi 
între casă şi alee. Am memorat toate astea şi ne-am dus la 
câteva cvartale distanţă, unde am parcat ca să ne repetăm 
planul de acţiune pentru ultima oară. 

Pe drum, ne opriserăm la Walmart, să cumpărăm un kit 
pentru testul de paternitate, care conţinea trei beţişoare cu 
vată, o pungă pentru specimenul prelevat şi instrucţiuni 
pentru recoltarea celulelor de piele din interiorul obrazului. 
Lila avea kitul în poşetă. Ne-am decis să-l abordăm pe Dan 
fără ocolişuri. Aveam să mergem la el acasă, să-l întrebăm 
dacă în 1980 avea rude de sex masculin în viaţă, apoi să-l 
rugăm să ne lase să-i băgăm un beţişor cu vârf de vată în 
gură. Dacă asta nu ne reuşea, urma să trecem la planul B - 
să-l urmărim până avea să-şi scuipe guma de mestecat sau 
ceva de genul ăsta. 

— Eşti gata? am întrebat. 

— Hai să facem cunoştinţă cu Dan Lockwood, a răspuns 
ea, pornind maşina. 

Am parcat în faţa casei, am străbătut împreună aleea din 
faţă şi am sunat la uşă. Ne-a deschis o femeie de vârstă 
mijlocie. Avea faţa îmbătrânită prematur din cauza ţigărilor, 
al căror miros ne-a izbit ca o plesnitură de mănuşă. Purta 
un trening turcoaz şi papuci albaştri, iar părul ei părea un 
cocoloş de cupru ars. 

— Vă rog, am putea vorbi cu Dan Lockwood? am întrebat. 


e 257 œ» 


— Lipseşte din oraş, a răspuns ea, cu o voce groasă şi 
joasă, de parcă ar fi avut neapărată nevoie să-şi dreagă 
glasul. Sunt soţia lui. Vă pot ajuta? 

— Nu, am răspuns. Trebuie să vorbim cu domnul 
Lockwood. Putem reveni...? 

— E în legătură cu bătrânu' lui? a întrebat ea. 

Incepuserăm să ne îndepărtăm de uşă, dar întrebarea ei 
ne-a oprit brusc. 

— Vă referiţi la domnul Douglas Lockwood? am spus, 
încercând să adopt un ton oficial. 

— Da, la tatăl lui, cel care-a dispărut. 

— De fapt, a spus Lila, tocmai de-aia suntem aici. Speram 
să putem vorbi cu domnul Lockwood despre asta. Când 
credeţi c-o să se-ntoarcă? 

— Ar trebui s-ajungă acasă cât de curând. Acum e pe 
drum, se-ntoarce din Minnesota. Puteţi intra să-l aşteptaţi, 
dacă vreţi. 

S-a întors şi a intrat în casă, arătându-ne o canapea 
îmbrăcată în vinilin maro. 

— Luaţi loc. 

O scrumieră de pe măsuţă era plină ochi cu mucuri de 
ţigară. Am văzut câteva Marlboro, dar cele mai multe erau 
Virginia Slims. 

— Văd că sunteţi fan Marlboro, am spus eu. 

— Alea sunt ale lui Dan. Eu fumez Slims. 

Am schimbat o privire cu Lila. Dacă doamna Lockwood 
pleca din cameră fie şi numai pentru o secundă, pur şi 
simplu ne puteam lua mostra ADN. 

— Spuneaţi că domnul Lockwood a fost în Minnesota? am 
întrebat. 

— Păreţi al naibii de tineri ca să fiţi poliţişti. 

— Aă... nu suntem, a zis Lila, suntem de la o altă agenţie. 

— Adică de la ceva gen serviciul social? a întrebat 
doamna Lockwood. 

— Dan a plecat în Minnesota ca să-şi caute tatăl? am 
schimbat eu vorba. 

— Da. A plecat într-acolo când a auzit c-a dispărut. În 
ziua când a fost viscolul ăla mare. 


e 258 + 


M-am uitat la Lila, nedumerit de spusele doamnei 
Lockwood. 

— Dan a plecat în Minnesota înainte sau după viscol? 

— Vineri, chiar înainte să-nceapă viscolul. S-a înzăpezit 
acolo. M-a sunat acum câteva ore, să-mi spună că e pe 
drum, se-ntoarce. 

Am reluat, în gând, tot ce se-ntâmplase. Doug Lockwood 
mă răpise vineri. Viscolul se înteţise în noaptea aceea, cât 
stătusem ascuns în cabana de vânătoare. Sâmbătă 
aşteptasem să se potolească viscolul şi ajunsesem la 
gospodăria fermierilor. Din câte ştia poliţia din Minnesota, 
Doug Lockwood dispăruse abia duminică. Ă 

— Ca să fim siguri c-am înţeles bine, am spus. Inainte de 
a pleca, v-a spus că tatăl lui a dispărut? 

— Nu. A primit un telefon vineri, pe la... oh, cât să fi fost 
ceasul? La sfârşitul după-amiezii - nu-mi amintesc exact. A 
intrat în panică şi-a spus că pleacă la ăl' bătrân acasă. Atât 
a spus şi dus a fost. 

— Atunci de unde ştiţi că Doug Lockwood a dispărut? a 
întrebat Lila. 

— Duminică am primit un telefon de la un poliţist. Voia să 
discute cu Dan. l-am spus că nu e acasă. Aşa că m-a- 
ntrebat cine sunt şi dacă l-am mai văzut pe bătrânu' lu’ 
Dan în ultima vreme. l-am spus că nu. 

— Polițistul se numea Rupert? am întrebat-o. 

— Nu sunt sigură. S-ar putea. Şi pe urmă a sunat aici 
căţeaua aia, mă-sa vitregă. 

— Mama vitregă? Danielle Hagen? am întrebat tot eu. 

— Da. N-a mai vorbit cu Dan de ani buni. Probabil că nici 
măcar n-ar scuipa pe el dacă l-ar vedea că moare de sete. 
A sunat duminică numai ca să-l facă-n toate felurile. 

— Ce-a zis? am întrebat. 

— De fapt, n-am vorbit cu ea. Am crezut că e tot 
polițistul, aşa că am lăsat robotul să răspundă. 

— Ce mesaj a lăsat? a întrebat Lila. 

— Oh, să vedem... a zis ceva de genu’... „DJ, sunt 
Danielle Hagen. Am vrut doar să ştii că azi a fost poliţia aici, 
să-l caute pe rahatu' de taică-tu. Le-am spus că sper că-i 


e 259 + 


mort. Sper...” 

— O clipă, am întrerupt-o eu. Cred c-aţi înţeles exact 
invers. Vreţi să ziceţi c-a sunat ca să spună că Dj a 
dispărut. 

— DJ n-a dispărut. Bătrânu' lui a dispărut. Doug a 
dispărut. 

— Dar... dar, m-am bâlbâit. 

— Lila a continuat de unde m-am împotmolit eu. 

— Dar Doug e DJ. Douglas Joseph. Iniţialele lui sunt DJ. 

— Nu. Dan e DJ. 

Doamna Lockwood se uita la noi de parcă am fi încercat 
s-o convingem că ziua e noapte. 

— Al doilea nume al lui Dan e William, am zis eu. 

— Da, dar taică-său s-a însurat cu căţeaua de Danielle 
când Dan era abia un puşti. Ei îi plăcea să i se spună Dani, 
deşi sună a nume de băieţoi. Şi, fiindcă în familie nu puteau 
fi doi Danny, i-a convins pe toţi să-i spună ei Dani şi lui, 
Danny Junior. După o vreme, au început să-i spună doar DJ. 

Capul a început să mi se-nvârtească. Greşisem în toate 
privinţele. Lila s-a uitat la mine, palidă la faţă, spunându-mi 
din ochi ceea ce ştiam deja - ne aflam în sufrageria 
ucigaşului lui Crystal Hagen. 

— Ei, uite-l şi pe Dan, ne-a anunţat doamna Lockwood, 
arătând spre o camionetă care tocmai intra pe alee. 


e 260 œ» 


Capitolul 43 


Am încercat să gândesc, să fac un plan, dar nu puteam s- 
aud decât înjurăturile din mintea mea. Camioneta a trecut 
pe sub fereastră şi s-a oprit pe alee, chiar lângă casă. 
Portiera şoferului s-a deschis şi lumina amurgului mi-a fost 
de-ajuns ca să văd coborând un bărbat cu hainele şi 
constituţia unui tăietor de lemne şi cu părul tuns scurt, 
milităreşte. M-am uitat la Lila, implorând-o din priviri, cu 
speranţa că ea se putea gândi la o cale de scăpare. 

S-a ridicat de parcă prin perna de sub fundul ei ar fi 
trecut pentru o clipă curentul electric. 

— Formularele, a spus. Am uitat să luăm formularele. 

— Formularele, am repetat eu. 

— Am uitat formularele în maşină, a spus ea, arătând cu 
capul către uşa din faţă. 

M-am ridicat şi eu, lângă ea. 

— Desigur, am spus şi-am început amândoi să ne 
retragem spre uşă. Scuzaţi-ne, vă rog. Trebuie... ăă... S- 
aducem formularele din maşină. 

Bărbatul a ocolit colţul casei, îndreptându-se spre 
intrarea din faţă. Lila a ieşit şi a coborât cele trei trepte ale 
verandei, aproape izbindu-se de el. Dan Lockwood s-a oprit 
la baza treptelor. Se vedea clar pe faţa lui că fusese luat 
prin surprindere şi aştepta să-i explice cineva de ce ieşeam 
din casa lui. Lila n-a spus nimic, niciun salut, nicio 
explicaţie; a trecut pe lângă el fără să-i arunce nici măcar o 
privire. Eu am urmat-o încercând să fac la fel, dar nu m-am 
putut împiedica să mă uit la Dan. Avea chipul tatălui său - 
prelung, palid, colţuros. Ochii lui mici m-au fixat, mijindu-se 
ca să-mi privească bandajul de la tâmplă şi vânătăile de pe 
gât. 

Ne-am îndreptat spre maşina Lilei, grăbind pasul. 

— Hei! a strigat Lockwood în urma noastră. 

Nu ne-am oprit. 

— Hei, voi! a strigat iarăşi. 

Lila s-a urcat la volan şi eu am sărit pe locul pasagerului. 

e 261 œ» 


Abia pe urmă m-am întors să mă uit la Lockwood, rămas în 
faţa verandei sale, părând să nu ştie sigur ce anume 
văzuse. Oare Doug îi povestise despre sticla de whisky? 
Despre curea? De-asta mă studia cu atâta atenţie? Lila a 
demarat în timp ce eu mă uitam în urmă, să mă asigur că 
Lockwood nu ne urmărea. 

— Danny şi-a ucis sora, a spus Lila. Când el şi Doug au 
minţit, spunând că se aflaseră la atelier, am crezut că 
Danny a făcut-o ca să-şi protejeze tatăl, însă Doug a minţit 
ca să-şi apere fiul. Şi jurnalul... 

— Danny avea optsprezece ani în toamna aia, am 
întrerupt-o eu. Aşa ne-a spus Andrew Fisher. Danny era 
adult în ochii legii. J 

— El avea optsprezece ani, iar Crystal paisprezece. Asta 
e violul despre care a scris ea. 

— Cristoase, despre asta vorbea Doug, am spus, 
bătându-mă de mai multe ori cu palma pe frunte. In 
noaptea aia când a încercat să mă omoare, când vorbea ca 
un nebun şi declama pasaje din Biblie - am crezut că nu e 
decât un nemernic bolnav, care mărturiseşte că a maltrat-o 
pe Crystal. Dar el vorbea despre cum îşi proteja fiul. Ştia că 
Danny a omorât-o pe Crystal. Le-a spus poliţiştilor că Danny 
era cu el când a fost omorâtă fata. N-ar fi minţit ca să-i 
ofere un alibi dacă n-ar fi ştiut. L-a protejat pe Danny în toţi 
anii scurşi de atunci. lar când am apărut eu la el la uşă, cu 
jurnalul descifrat, a încercat să mă omoare ca să-l apere pe 
Danny. 

— Telefonul, a spus Lila. Cel pe care l-a primit Danny 
vineri... 

— Trebuie să fi fost Doug, care l-a sunat să-i spună 
despre mine. Probabil l-a anunţat după ce-a crezut că m-a 
omorât - ca să-şi dea seama ce are de făcut cu mine, cu 
cadavrul meu. 

— Danny a fost tot timpul în spatele tuturor celor 
întâmplate, a zis Lila, cutremurându-se. Nu m-am mai aflat 
niciodată atât de aproape de un criminal. 

O revelaţie i-a luminat privirea. 

— Isuse, fac pariu că tot el a incendiat şi casa lui Doug - 


e 262 œ» 


ca să distrugă orice urmă a ADN-ului tatălui său. 

— Ce? Dar... 

— Gândeşte-te. Ai mers acasă la Doug convins că ele 
criminalul, că sub unghia lui Crystal se va găsi ADN-ul lui. 
Când ai scăpat, Danny a ştiut c-o s-aduci poliţia la Doug. 
Că-i vor lua ADN-ul de pe sticla de whisky sau de pe altceva 
din casă. Şi că ADN-ul lui n-o să se potrivească. Dar o să fie 
pe-aproape; sub unghie e ADN-ul unui bărbat înrudit cu 
Doug. 

— Nemernicul, am spus. Arzând casa, Danny a distrus 
orice urmă a ADN-ului lui Doug, ca să ne păstrăm 
convingerea că el e criminalul. 

Am lăsat câteva clipe piesele jocului de puzzle să-şi 
ocupe locurile, înainte de a fi izbit de următoarea 
descoperire înspăimântătoare. 

— Dar nu poate să scape definitiv de ADN-ul lui Doug 
decât dacă... 

— Decât dacă scapă de Doug, mi-a terminat Lila idea. 

— Şi-a omorât propriul tată? E nebunie curată. 

— Sau disperare. Tu ce-ai face ca să nu-ți petreci tot 
restul vieţii la închisoare? 

— Fir-ar să fie! 

Am început să bat darabana cu degetele pe coapsa mea. 

— Ar fi trebuit să-nşfac un muc de ţigară înainte să 
plecăm. Eram atât de aproape. Aş fi putut să-ntind mâna şi 
să iau unul. 

— Şi eu am intrat în panică, a mărturisit Lila. M-am 
pierdut cu firea când am văzut camioneta aia intrând pe 
alee. 

— Tu te-ai pierdut cu firea? Ce tot spui? Datorită ţie am 
ieşit de acolo. Ai fost uimitoare. 

Mi-am luat mobilul şi am început să mă caut prin 
buzunare. 

— Ce faci? m-a întrebat Lila. 

— Max Rupert mi-a dat numărul lui de mobil. 

Mi-am băgat mâinile până la coate prin toate buzunarele, 
ca şi cum cartea lui de vizită s-ar fi putut micşora până la 
dimensiunile unui timbru poştal. 


e 263 + 


— Rahat! 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— E pe măsuţa din apartament. 

Lila a călcat frâna şi a intrat pe un drum lateral. 

— Trebuie să ne-ntoarcem, a spus. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

Lila a oprit maşina şi s-a uitat la mine. 

— Dacă avem dreptate, Danny a ars casa tatălui său şi 
poate că l-a şi omorât numai ca să n-ajungă el la 
închisoare. Următoarea mişcare va fi să dea foc şi casei lui, 
apoi să dispară. O să-şi ia tălpăşiţa în Mexic sau în 
Venezuela, sau într-un alt loc, şi o să treacă mulţi ani 
înainte să i se dea de urmă - dacă asta se va întâmpla 
vreodată. Dacă putem lua o mostră din ADN-ul lui, o să 
coincidă cu ceea ce au găsit sub unghie. Nu vor exista 
dubii. Poliţia o să-l prindă până la urmă pe Lockwood, dar 
între timp condamnarea lui Carl o să fie anulată. Însă 
trebuie să acţionăm acum. Trebuie să-i luăm ADN-ul. 

— Eu nu mai intru acolo şi sunt al naibii de sigur că nu te 
las nici pe tine. 

— Cine-a zis că trebuie să intrăm? a zâmbit Lila, pornind 
din nou motorul. Nu trebuie decât să luăm nişte gunoi. 


e 264 œ» 


Capitolul 44 


Soarele coborâse mult către vest, lăsând bulevardele şi 
aleile din Mason City luminate de un amestec de felinare 
stradale şi ghirlande de Crăciun. Planul nostru era simplu: 
aveam să intrăm pe aleea din spatele casei familiei 
Lockwood cu luminile stinse, inspectând cu privirea 
ferestrele şi uşile. Dacă zăream în casă fie şi cea mai mică 
mişcare, aveam să ne continuăm drumul, să ne întoarcem 
în Minnesota şi să-i raportăm lui Max Rupert ceea ce 
aflaserăm. Însă dacă noaptea rămânea tăcută şi nu vedeam 
nici urmă de Lockwood, Lila avea să parcheze maşina în 
spatele garajului vecinului, eu urma să cobor, să înaintez pe 
alee folosindu-mă de abilităţile mele de ninja şi să fur 
punga de gunoi de deasupra. 

Mi-am descuiat portiera când am intrat pe alee. Mica 
maşină a Lilei se lupta cu adânciturile şi capcanele zăpezii 
şi ale gheții. Am trecut prin spatele garajului vecinului ca să 
vedem curtea din spate a casei lui Lockwood. Întunericul 
era întrerupt doar de o lumină firavă căzută dinspre 
fereastra bucătăriei. M-am încordat ca să desluşesc orice 
mişcare din spatele umbrelor aruncate de strălucirea 
decoraţiunilor de Crăciun ale vecinului. 

Am trecut de proprietate şi, fiindcă n-am văzut nimic 
care să stea în calea nebuniei noastre, Lila a oprit maşina în 
spatele următorului garaj şi a acoperit lumina plafonierei cu 
palma. Eu mi-am deschis portiera, m-am strecurat afară şi 
m-am furişat înapoi, către poteca făcută de doamna 
Lockwood între casă şi alee. În capătul acelei poteci m-am 
oprit pentru ultima oară şi am ascultat. Nu se auzea nimic 
în afară de vuietul slab al vântului. 

Am intrat pe proprietatea familiei Lockwood, iar un strat 
subţire de zăpadă proaspătă îmi scârţâia sub tălpi. Am 
continuat să înaintez încet, cu prudenţă, de parcă aş fi mers 
pe frânghie. Nouă metri... şase metri... trei metri. Aproape 
că puteam s-o ating. Sunetul unui claxon a despicat pe 
neaşteptate aerul rece de decembrie, cam la un cvartal 


e 265 - 


distanţă, şi mi-a stat inima, sărind peste o bătaie sau două. 
Nu m-am mişcat - nu puteam să mă mişc. Am rămas 
complet neclintit, aşteptându-mă să apară o faţă la 
fereastră. M-am pregătit s-o rup la fugă înapoi, către 
maşină, imaginându-mi că mă iau la întrecere cu un 
criminal. Dar n-a venit nimeni; nimeni nu s-a uitat afară. 

Mi-am adunat tot curajul şi am făcut ultimul pas. Capacul 
pubelei stătea strâmb, sprijinit pe punga din vârf. L-am 
săltat cu grijă şi l-am aşezat în zăpadă. Prin fereastra de 
deasupra se strecura destulă lumină ca să văd baierele 
unei pungi cu gunoi. Am ridicat-o încet, ca un hoţ de 
bijuterii care evită declanşarea senzorilor de mişcare, cu 
reflexe fără cusur, în echilibru perfect şi a cărui vedere... ei 
bine, avea o mică deficiență. 

N-am văzut sticla de bere sprijinită de partea de sus a 
pungii decât în clipa când a licărit în lumina firavă, căzând 
din vârful pubelei. S-a răsucit de mai multe ori în aer, s-a 
lovit de lemnul treptei de jos a verandei, a ricoşat, s-a mai 
rotit puţin şi a căzut pe pavaj. S-a spart într-o mie de 
cioburi mărunte, anunţându-mi prezenţa cu autoritate. 

Am făcut stânga împrejur şi am alergat pe potecă, 
strângând cu disperare în mâna dreaptă punga în care 
sticla şi tabla zornăiau precum clopoţeii de vânt dintr-un 
târg de vechituri. Am ajuns în locul unde poteca se 
intersecta cu aleea exact în clipa când s-au aprins luminile 
de pe verandă. Am alunecat pe gheaţă, picioarele mi-au 
zburat de sub mine şi am căzut răşchirat pe alee. Am simţit 
durerea explodându-mi în şold şi-n cot după izbitură. M-am 
ridicat şi am alergat spre maşină, continuând să ţin strâns 
punga cu gunoi. Lila a călcat acceleraţia imediat ce-am 
aterizat pe scaun, fără s-aştepte nici măcar să se închidă 
portiera. Cauciucurile i s-au învârtit în gol pe gheaţă şi 
spatele maşinii a derapat într-o parte şi-n alta, fiind cât pe 
ce să se lovească de garajul din apropiere. O siluetă 
întunecată, conturată pe fundalul luminii izvorâte de 
deasupra uşii din spate a lui Lockwood, alerga spre noi pe 
potecă. Cauciucurile Lilei au ajuns pe o fâşie îngustă de 
pietriş, şi-au întrerupt învârtirea în gol şi ne-au dus pe alee, 


e 266 œ» 


către stradă, lăsând umbra lui Dan Lockwood în urmă. 

Niciunul dintre noi n-a vorbit până ce n-am ieşit din oraş. 
M-am uitat tot timpul în urmă, aşteptându-mă să văd 
farurile camionetei lui Lockwood apropiindu-se. Dar n-au 
apărut. Când am intrat pe autostradă şi am pornit spre 
nord, m-am relaxat suficient ca s-arunc o privire în punga 
cu gunoi. Chiar deasupra, lângă o sticlă veche de ketchup şi 
o cutie unsuroasă de pizza, erau cel puţin douăzeci de 
mucuri de ţigări Marlboro. 

— L-am prins, am spus. 


e 267 œ» 


Capitolul 45 


Aveam mucurile de ţigară ale lui Lockwood, ADN-ul lui, 
ultima piesă a unui puzzle în continuă schimbare. ADN-ul de 
pe unul dintre mucurile acelea avea să coincidă cu cel de 
sub unghia lui Crystal Hagen. Totul se punea cap la cap 
pentru a dovedi că Daniel Lockwood - Danny Junior, DJ - 
era cel care o omorâse pe Crystal Hagen cu mulţi ani în 
urmă. Totul se potrivea. 

Ne-am continuat drumul pe Interstate 35, spre nord, 
către graniţa dintre lowa şi Minnesota. Am rămas vigilenţi 
şi-am ieşit de două ori de pe autostradă ca să fim siguri că 
nu ne urmăreşte nimeni. Aşteptam, uitându-ne cum trec 
luminile farurilor pe lângă noi. Pe urmă ne încadram din 
nou în trafic. Am intrat curând în Minnesota şi ne-am oprit 
în Albert Lea, să facem plinul şi să luăm ceva de mâncare. 
Ne-am schimbat locurile, astfel încât Lila să ia o pauză de la 
condus. Când am ajuns din nou pe autostradă, telefonul 
meu a sunat, redând note din tema muzicală a filmului 
Piraţii din Caraibe, pe care o alesesem ca sunet de apel 
pentru telefonul lui Jeremy. Era prima oară când mă suna, 
n-o mai făcuse decât ca să exerseze. Mi-a trecut un fior pe 
şira spinării. Apoi am răspuns: 

— Hei, amice, ce s-a-ntâmplat? 

El n-a spus nimic, însă îi auzeam răsuflarea, aşa că am 
vorbit din nou. 

— Jeremy, eşti OK? 

— Poate îţi aminteşti ce mi-ai spus să fac? a zis el, 
ezitând ceva mai mult decât de obicei. 

— Îmi amintesc, am spus, iar vocea mea s-a prăbuşit într- 
o vale adâncă. Ţi-am spus să mă suni dacă încearcă cineva 
să-ţi facă rău. 

Mi-am simţit mâna încordându-mi-se pe telefon. 

— Jeremy, ce s-a-ntâmplat? am insistat eu. 

Nu mi-a răspuns. 

— Te-a lovit cineva? am întrebat. 

N-a răspuns nici de data asta. 


e 268 œ» 


— Te-a lovit mama? 

Tăcere. 

— Te-a lovit Larry? 

— Poate... poate m-a lovit Larry. 

— Fir-ar să fie! am înjurat eu printre dinţii încleştaţi după 
ce mi-am îndepărtat telefonul de buze. Îl omor pe 
nemernicul ăla. 

Am respirat adânc şi mi-am pus din nou telefonul la 
ureche. 

— Acum ascultă-mă, Jeremy. Vreau să te duci în camera 
ta şi să încui uşa. Poţi să faci asta pentru mine. 

— Poate că da, a zis. 

— Spune-mi după ce încui uşa. 

— Poate că uşa e încuiată acum. 

— OK, atunci scoate feţele de pernă de la perne şi umple- 
le cu haine. Poţi să faci asta pentru mine? 

— Poate că da. 

— Sunt în drum spre tine. Aşteaptă în camera ta până 
ajung. OK? 

— Poate că vii de la facultate? m-a întrebat. 

— Nu. Aproape am ajuns. Nu mai am mult. 

— OK. 

— Împachetează-ţi hainele. 

— OK. 

- Ne vedem curând. 

Am închis telefonul exact la timp ca să intru pe tronsonul 
de legătură dintre Interstate 35 şi Interstate 90. De Austin 
nu mă mai despărţea decât un drum de douăzeci de 
minute. 


e 269 » 


Capitolul 46 


Am frânat brusc în faţa locuinţei mamei, oprind motorul 
şi sărind din maşină dintr-o singură mişcare. Am acoperit 
cei şase metri dintre stradă şi verandă în fugă, din cinci 
salturi, am dat buzna pe uşa din faţă şi i-am luat prin 
surprindere pe Larry şi pe mama, care stăteau pe canapea, 
cu câte o bere în mână, uitându-se la televizor. 

— Ce i-ai făcut? am strigat. 

Larry a sărit în picioare, aruncându-mi cutia de bere în 
faţă. Am parat-o dintr-o mişcare, fără să mă opresc. Şi-a 
ridicat pumnul când mi-am proptit palmele în pieptul lui, l- 
am săltat de pe podea şi l-am aruncat peste spătarul 
canapelei, cu braţele şi picioarele răşchirate. Mama a 
început să ţipe la mine, dar am trecut pe lângă ea şi m-am 
oprit în faţa uşii lui Jeremy, în care am bătut uşor, ca şi cum 
m-aş fi oprit doar ca să-i spun noapte bună. 

— Jeremy, sunt eu, Joe, am spus. 

Am auzit sunetul încuietorii deschise. Jeremy stătea 
lângă pat. Ochiul lui stâng era colorat într-un amestec de 
roşu, vineţiu şi negru, aproape atât de umflat, încât nu-l 
putea deschide. Işi îndesase hainele în feţele de pernă pe 
care le aşezase pe pat, lângă el. Larry avea noroc că nu se 
afla lângă mine în clipa aia. 

— Salut, Jeremy, am spus, săltând feţele de pernă în 
braţe, ca să văd cât de grele erau. Te-ai descurcat bine, am 
spus, dându-i-le înapoi. O ţii minte pe Lila, nu-i aşa? 

A dat din cap. 

— E lângă maşina ei, în faţa casei. 

l-am pus mâna pe spate şi l-am condus afară din 
dormitor. 

— Du-i astea. Vii să stai cu mine. 

— Vine pe dracu'! a ţipat mama, cu glas strident. 

— Du-te, Jeremy, am spus. E OK. 

Jeremy a trecut pe lângă mama fără să se uite la ea, a 
traversat sufrageria în grabă şi a ieşit pe uşă. 

— Ce crezi că faci? m-a întrebat mama, pe un ton 

e 270 œ» 


dojenitor impecabil. 

— Ce s-a-ntâmplat cu ochiul lui, mamă? 

— A fost... n-a fost nimic. 

— Rahatul tău de prieten l-a bătut. Asta nu e nimic; e 
atac. 

— Larry e frustrat. El... 

— Atunci ar trebui să-l dai pe Larry afară de-aici, nu? 

— Jeremy îl înfurie înadins. 

— Jeremy e autist, am strigat. Nu înfurie pe nimeni 
înadins. Nu ştie cum s-o facă. 

— Şi eu ce-ar trebui să fac? 

— Ar trebui să-l protejezi. Ar trebui să te porţi ca o 
mamă. 

— Aşa că nu pot avea şi eu o viaţă. Asta vrei să spui? 

— Ai ales, am răspuns. L-ai ales pe Larry, aşa că Jeremy 
vine cu mine. 

— N-o să primeşti ajutorul lui social, a şuierat ea. 

Am început să tremur de furie, mi-am încleştat pumnii şi 
am aşteptat să mă calmez puţin înainte de a vorbi din nou. 

— Nu vreau banii ăia. Nu e un tichet de masă. E fiul tău. 

— Şi cum rămâne cu preţioasa ta facultate? 

Vocea îi suna inconfundabil a sarcasm. 

Pentru o scurtă clipă, mi-am văzut toate planurile de 
viitor ofilindu-se pe acelaşi lujer. Am respirat adânc şi am 
oftat. 

— Ei bine, am răspuns, cred că şi eu am ales. 

M-am îndreptat spre uşă, numai ca să dau de Larry 
proptit în calea mea, cu pumnii strânşi în faţă. 

— Să vedem cât de dur eşti când nu mă iei prin 
surprindere, a zis. 

Stătea pieziş, într-o postură stângace de box, cu 
picioarele prinzându-i rădăcini paralel unul de altul, cu 
pumnul stâng întins în faţă şi cu dreptul lângă piept. Nici 
dacă s-ar fi străduit special, n-ar fi putut face din el o ţintă 
mai bună. Cu piciorul stâng pieziş îşi expunea lateralul 
genunchiului pentru atac. Treaba cu genunchii e că se pot 
îndoi în faţă sau în spate. Dacă loveşti în spatele unui 
genunchi se îndoaie; dacă-l loveşti din faţă, rămâne ferm. 


e 271 œ» 


Dar partea laterală ţine de cu totul altă poveste. Loviţi din 
lateral, genunchii sunt la fel de firavi ca nişte crengi uscate. 

— OK, Larry, am răspuns, zâmbind. Să facem o încercare. 

M-am apropiat de el ca şi cum m-aş fi aruncat cu faţa 
înainte în croşeul de dreapta pe care mi-l pregătise. Dar m- 
am oprit brusc, m-am răsucit, mi-am tras piciorul îndoit 
înapoi şi am lovit cu călcâiul în genunchiul lui, din toate 
puterile. Am auzit osul pocnind şi Larry a ţipat când a căzut 
grămadă pe podea. 

M-am întors spre mama, i-am aruncat o ultimă privire, 
apoi am ieşit pe uşă. 


e 272 œ 


Capitolul 47 


Îmi sprijineam capul pe geamul din dreptul pasagerului 
din maşina Lilei, uitându-mă dincolo de luminile 
benzinăriilor şi ale oraşelor pe lângă care treceam. Cu 
vederea înceţoşată de viteza maşinii, de picăturile de apă 
de pe geam şi de lacrimile care începeau să-mi curgă din 
ochi, îmi întrezăream viitorul dizolvându-se, topindu-se şi 
prelingându-se. N-aveam să mă mai întorc niciodată în 
Austin, Minnesota. De acum înainte răspundeam de Jeremy. 
Ce făcusem? Am şoptit cu glas tare cuvintele care-mi 
băteau la uşile minţii de când plecasem din apartamentul 
mamei. 

— Nu pot să merg la facultate semestrul următor. Nu pot 
să mă duc la cursuri şi să am grijă de Jeremy în acelaşi 
timp. 

Mi-am şters ochii înainte de a mă întoarce spre Lila. 

— Trebuie să-mi găsesc o slujbă adevărată. 

Lila şi-a întins braţul spre scaunul meu şi mi-a mângâiat 
pumnul încă încleştat până ce l-am deschis şi a putut să mă 
ia de mână. 

— S-ar putea să nu fie chiar atât de rău, a spus. Te pot 
ajuta să ai grijă de Jeremy. 

— Jeremy nu e responsabilitatea ta. Hotărârea îmi 
aparţine în totalitate. 

— Nu e responsabilitatea mea, a răspuns ea, dar e 
prietenul meu. 

S-a întors şi s-a uitat la Jeremy, care se făcuse covrig pe 
bancheta din spate şi adormise, încă strângându-şi în mână 
telefonul mobil. 

— Uită-te la el, a zis Lila şi a arătat cu capul spre Jeremy. 
Doarme atât de adânc. Ca şi cum ar fi stat treaz zile-n şir. 
Ştie că acum e în siguranţă. De-asta ar trebui să te simţi 
bine. Eşti un frate bun. 

l-am zâmbit, i-am sărutat dosul palmei şi m-am întors din 
nou spre fereastră, să privesc cum trec kilometrii unul după 
altul şi să mă gândesc. Atunci mi-am amintit ce-mi spusese 


e 273 a 


cândva bunicul, mi-o spusese chiar în ziua morţii sale, în 
timp ce mâncam sendvişuri pe râu, un lucru pe care-l 
dădusem uitării în tot acest timp. 

— Eşti fratele mai mare al lui Jeremy, îmi spusese. E 
treaba ta să ai grijă de el. O să vină o zi în care eu n-o să 
mai fiu aici, să vă ajut, şi Jeremy o să aibă nevoie de tine. 
Promite-mi c-o să ai grijă de el. 

Aveam unsprezece ani. Nu ştiam despre ce vorbea 
bunicul. Însă el ştia. Ştia, cumva, că o să vină ziua asta. Şi, 
cu vorbele lui în gând, seninătatea mi-a mângâiat umerii 
încordaţi, făcându-i să se destindă. 

Când ne-am apropiat de apartamentul meu, trecerea de 
la autostradă la străzile oraşului a schimbat cadenţa 
cauciucurilor, trezindu-l pe Jeremy. S-a săltat în capul 
oaselor, la început neştiind sigur unde se află, şi s-a uitat în 
jur, la clădirile nefamiliare, iar fruntea i s-a încruntat şi a 
început să clipească des. 

— Suntem aproape acasă, amice, am spus. 

Şi-a lăsat ochii în jos, să se gândească. 

— Mergem la apartamentul meu. Ţi-aduci aminte? 

— Oh, da, a zis şi pe faţă i-a apărut un zâmbet uşor. 

— Te instalăm în pat peste zece minute, şi-o să poţi 
dormi din nou. 

S-a încruntat iarăşi. 

— Aă... poate-mi trebuie o periuţă de dinţi. 

— Nu ţi-ai luat periuţa de dinţi? am întrebat. 

— Ca să fim corecţi, a intervenit Lila, nu i-ai spus c-o să 
se mute. l-ai spus doar să-şi împacheteze hainele. 

Mi-am frecat tâmplele. Simţeam cum începea să mă 
doară capul. Lila a parcat maşina lângă bordură, în faţa 
apartamentului. 

— Nu te poţi duce într-o singură noapte la culcare fără să 
te speli pe dinţi? am întrebat. 

Jeremy a început să-şi frece încheieturile degetelor cu 
degetul mare şi să scrâşnească din dinţi, ceea ce i-a făcut 
muşchii de lângă fălci să se umfle ca gâtul unei broaşte. 

— Poate îmi trebuie o periuţă de dinţi, a repetat. 

— Linişteşte-te, amice, am spus. O rezolvăm noi cumva. 


e 274 + 


Lila a vorbit din nou cu vocea ei dulce, calmă. 

— Jeremy, ce-ar fi să te duc eu în apartamentul lui Joe şi 
să te instalez, ca să-ţi poată face el rost de o periuţă nouă? 
Ar fi OK? 

Pericolul fiind diminuat, Jeremy a încetat cu frecatul 
mâinilor. 

— OK, a zis. 

— E OK, Joe? 

Lila mi-a zâmbit. l-am zâmbit şi eu. 

Exista un magazin mic, la colţul străzii, la vreo opt 
cvartale distanţă, adică încă un ocol după o zi cu atâtea 
ocoluri. Îmi plăcea cum vorbea Lila cu Jeremy, purtarea ei 
care îl liniştea, puteam să-mi dau seama de afecțiunea ei 
sinceră pentru fratele meu. Şi îmi plăcea cum răspundea 
Jeremy cu aceleaşi sentimente, sau cel puţin cu versiunea 
lui a acelor sentimente, aproape ca şi cum s-ar fi 
îndrăgostit de ea, un sentiment despre care ştiam că se 
află dincolo de priceperea lui. Tocmai de-aia mă simţeam 
ceva mai bine după toate cele întâmplate. Nu mai eram nici 
Joe Talbert studentul, nici Joe Talbert bodyguardul şi nici Joe 
Talbert fugarul. Începând din ziua aceea, aveam să fiu Joe 
Talbert, fratele mai mare al lui Jeremy. Viaţa avea să-mi fie 
definită de şirul urgenţelor mărunte din lumea fratelui meu, 
ca periuţa de dinţi pe care uitase s-o ia cu el. 

Lila s-a dus cu Jeremy sus, să-l ajute să se pregătească 
de culcare, iar eu am sărit în spatele volanului şi am plecat 
să cumpăr o periuţă de dinţi. Am găsit-o în primul magazin 
de cartier în care am intrat. Era verde, de aceeaşi culoare 
cu fosta periuţă de dinţi a lui Jeremy şi de aceeaşi culoare 
cu toate periuţele de dinţi pe care le avusese fratele meu 
vreodată. Dacă n-aş fi găsit o periuţă verde în magazinul 
ăla, ar fi trebuit să caut în altul. Am mai cumpărat câteva 
provizii, am plătit totul şi am plecat spre casă. 

Când m-am întors, în apartamentul meu era linişte şi 
întuneric, nu era aprins decât un bec mic, deasupra 
chiuvetei din bucătărie. L-am auzit pe Jeremy în dormitor, 
sforăitul lui uşor anunţa că tulburarea stârnită de periuţa 
pierdută se lăsase înfrântă de oboseală. l-am pus periuţa pe 


e 275 + 


noptieră şi am ieşit din cameră fără să-l trezesc. M-am 
decis să mă furişez până la uşa de alături şi să-i spun Lilei 
noapte bună cu un sărut. Am bătut uşor în uşă, o singură 
dată, cu încheietura degetului, şi am aşteptat. Niciun 
răspuns. Am ridicat mâna să bat din nou, am ezitat, apoi 
mi-am lăsat braţul să cadă. Fusese o zi lungă; îşi câştigase 
dreptul la un somn bun. 

M-am întors în apartamentul meu şi m-am aşezat pe 
canapea. Am văzut pe măsuţa de cafea din faţa mea cartea 
de vizită pe care o primisem de la Max Rupert, cea cu 
numărul lui personal. Am ridicat-o şi m-am întrebat dacă 
să-l sun sau nu. Era aproape miezul nopţii. Cu siguranţă că 
dovezile adunate de mine şi de Lila - informaţia bombă 
despre adevăratul DJ - erau destul de importante ca să 
justifice un telefon în toiul nopţii. Mi-am pus degetul pe 
prima tastă, pregătindu-mă să-l sun pe Rupert, apoi mi l-am 
retras, hotărându-mă să cer în schimb părerea Lilei. Asta-mi 
oferea, în acelaşi timp, un pretext perfect ca să merg în 
apartamentul ei şi s-o trezesc. 

Am luat cartea de vizită a lui Rupert şi telefonul şi m-am 
îndreptat spre uşa de alături. Când mă pregăteam să bat, 
mi-a sunat telefonul, făcându-mă să tresar violent. M-am 
uitat la număr, avea prefixul 515 - din lowa. L-am dus la 
ureche. 

— Alo? 

— Ai ceva ce-mi aparţine, a şoptit o voce groasă, aspră. 

Isuse. Nu era cu putinţă. 

— Cine e acolo? am întrebat. 

— Nu te juca cu mine, Joe, a lătrat tipul de la capătul 
celălalt al firului, extrem de nervos. Ştii cine sunt. 

— DJ, am spus, bătând la uşa Lilei, cu telefonul lipit de 
obraz, ca să nu se-audă ciocănitul. 

— Prefer să mi se spună Dan, a zis. 

Atunci am înţeles. 

— De unde-mi ştii numele? am întrebat. 

— ÎI ştiu fiindcă mi l-a spus micuța ta prietenă, care e 
aici, cu mine. 

În piept mi s-au stârnit valuri fierbinţi şi îngheţate de 


e 276 - 


panică. Am răsucit mânerul uşii Lilei; nu era încuiată. Am 
deschis-o şi am găsit masa de bucătărie răsturnată într-o 
parte, cărţile împrăştiate, hârtiile cu tema pentru acasă 
împrăştiate pe linoleumul care acoperea podeaua. M-am 
străduit să înţeleg ce vedeam. 

— Cum spuneam, Joe, ai ceva ce-mi aparţine... Dan s-a 
întrerupt, ca şi cum s-ar fi lins pe buze. lar eu am ceva ce-ţi 
aparţine, a adăugat el. 


e 277 œ» 


Capitolul 48 


— Uite ce-o să facem, Joe, a spus Dan. O să te urci în 
maşină şi-o s-o iei spre nord, pe l-35, şi-o să ai grijă s-aduci 
punga aia cu gunoi pe care mi-ai furat-o. 

M-am întors spre uşă şi am coborât treptele cât m-au 
ţinut picioarele de repede, cu mobilul încă lipit de ureche. 

— Dacă-i faci vreun rău Lilei, te... 

— Ce, Joe? a zis el. Spune-mi. Chiar vreau să ştiu. Dar, 
înainte de a-mi spune, vreau s-auzi ceva. 

Am auzit o voce înăbuşită, de femeie. Nu-i puteam 
desluşi cuvintele; era mai degrabă un mormăit. Pe urmă i- 
am auzit glasul. 

— Joe! Joe, îmi pare rău... 

A vrut să continue, însă cuvintele i s-au pierdut de parcă 
ar fi închis cineva o uşă când i-a pus căluş în gură. 

— Aşa că spune-mi, Joe, ce...? 

— Dacă-i faci vreun rău, jur pe Dumnezeu că te omor, am 
răspuns, sărind în spatele volanului din maşina Lilei. 

— Oh, Joe! 

A urmat o pauză, apoi un țipăt înăbuşit. 

— Ai auzit asta, Joe? Tocmai i-am tras frumoasei tale 
prietene un pumn în faţă, foarte tare. M-ai întrerupt. M-ai 
făcut s-o pocnesc. Dacă mă mai întrerupi o dată, dacă nu- 
mi urmezi instrucţiunile până în cele mai mici detalii, dacă 
faci ceva ca să-ncerci s-atragi atenţia poliţiei, micuța ta Lila 
suferă consecinţele. M-am făcut înţeles? 

— Te-ai făcut înţeles, am răspuns. 

Un val de greață mi-a urcat în gât când am pornit 
maşina. 

— E bine, a zis el. Nu vreau s-o mai lovesc. Vezi tu, Joe, 
n-a vrut să-mi dea numele şi numărul tău de telefon. A 
trebuit s-o conving că e spre binele ei. E-o căţea mică şi 
încăpăţânată. 

Mi s-au înmuiat genunchii şi mi s-a făcut greață când m- 
am gândit ce-i făcea Lilei. Mă simţeam cu desăvârşire 
neajutorat. 

e 278 + 


— Cum ne-ai găsit? 

Nu ştiu de ce i-am pus o asemenea întrebare. N-avea 
importanţă cum ne găsise. Poate voiam doar să-i atrag 
atenţia, să-l ţin de vorbă. Dacă era ocupat cu mine, nu-i 
putea face ei niciun rău. 

— Tu ai dat de mine, Joe, ţi-aduci aminte? Aşa că probabil 
ştii că sunt şeful pazei la un mall. Cunosc poliţişti. Am luat 
numărul de înmatriculare al maşinii când aţi intrat pe aleea 
mea. Asta m-a dus la micuța domnişoară Lila, iar ea m-a 
dus la tine. Sau mai degrabă ar trebui să spun că ea te- 
aduce la mine. 

— Sunt pe drum, am spus, încercând din nou să-i distrag 
atenţia. Intru pe l-35, cum ai spus. 

— Ai grijă să nu faci vreo prostie, cum ar fi să chemi 
poliţia; o să stăm de vorbă cât conduci. Şi mă tem că nu pot 
sublinia suficient de apăsat ceva foarte important: dacă 
închizi, dacă treci printr-o zonă fără semnal, dacă îţi moare 
bateria, dacă se-ntâmplă ceva care să ne deconecteze... ei 
bine, să zicem c-o să fie nevoie să-ţi găseşti altă prietenă. 

Am accelerat la deal, cu o mână pe volan, cu cealaltă 
ţinându-mi telefonul la ureche, şi cu maşina vâjâind în timp 
ce-i schimbam vitezele. Un camion cu remorcă bloca 
banda, aşa că am apăsat acceleraţia până la podea. ŞI 
camionul a părut să accelereze, de parcă şoferul ar fi 
încercat să-şi afirme un soi de dominantă nelalocul ei, 
alimentată de testosteron. Am strâns volanul atât de tare, 
încât m-au durut degetele. Banda mea s-a îngustat când m- 
am apropiat de balustrada unui viaduct, cu cauciucurile 
camionului tânguindu-se lângă mine, la câţiva centimetri de 
geamul meu. Banda mea a devenit acostament când m-am 
strecurat pe lângă bara de protecţie din faţă a camionului. 
Am ţâşnit pe autostradă, cu bara mea de protecţie din 
spate trecând la mustață pe lângă bara lui din faţă şi cu 
claxonul lui urlându-i nemulţumirea. 

— Sper că nu conduci imprudent, Joe, a spus Dan. Nu vrei 
să fii tras pe dreapta. Ar fi o tragedie. 

Avea dreptate. Nu-mi puteam permite să fiu oprit de 
poliţie. Ce fusese în capul meu? Am încetinit, potrivindu-mi 


e 279 + 


viteza cu a celorlalţi şoferi, pierzându-mă printre ei, ca o 
altă pereche de faruri. 

— Unde merg? am întrebat, cu pulsul odată reintrat într- 
un ritm docil. 

— Ţi-aduci aminte unde e casa bătrânului meu, nu? 

Gândul m-a făcut să mă cutremur. 

— Da. 

— Du-te acolo. 

— Credeam c-a ars. 

— Deci ai auzit. Groaznică treabă, a spus, cu voce plată, 
lipsită de orice interes, de parcă aş fi fost un copil enervant, 
care-i întrerupea lectura de dimineaţă. 

Mi-am rotit privirea prin maşină în căutarea unei arme, a 
unei unelte, a unei bucăţi din orice de care m-aş fi putut 
folosi ca să-l rănesc... sau ca să-l omor. Cu excepţia unei 
raclete din plastic, nu vedeam nimic destul de aproape ca 
să-l pot lua. Am aprins lumina din interior şi am aruncat 
încă o privire - o tavă de la fast-food, o pereche de mănuşi 
de rezervă, hârtii de la cursurile Lilei, punga cu gunoiul lui 
Dan, însă nicio armă. Auzisem sticle zăngănind în pungă 
atunci când fugisem din curtea lui Lockwood. În lipsă de 
altceva, puteam înşfăca una dintre ele. Pe urmă am văzut o 
reflexie scânteietoare pe bancheta din spate, ceva argintiu, 
pe jumătate îndesat între spătar şi pernă. 

— Pari tăcut, Joe, a spus Dan. Nu te plictisesc, nu-i aşa? 

— Nu, nu sunt plictisit, mă gândeam doar. 

— Eşti un tip care gândeşte mult, aşa-i, Joe? 

Am apăsat butonul difuzorului şi am pus mobilul pe 
consola dintre cele două scaune din faţă, dându-i sonorul la 
maximum. 

— Nu-mi fac un obicei din asta, dar mi se întâmplă din 
când în când, am răspuns. 

Am tras fără zgomot de pârghia care-i permitea 
spătarului scaunului meu să se încline la maximum. 

— Spune-mi, Joe, la ce te gândeşti? 

— Îmi aduceam aminte de vizita la tatăl tău. Părea cam 
întors pe dos când ne-am despărţit. 

Mi-am împins scaunul în spate, ţinând de volan cu 


e 280 œ» 


vârfurile degetelor, în aşteptarea unei porţiuni de drum 
drept. 

— Cum îi merge? 

Am pus întrebarea în parte ca să-i aud reacţia şi în parte 
ca să-l fac să vorbească, fiindcă aveam în faţă porţiunea de 
drum drept aşteptată. 

— Cred c-aş putea spune c-a avut şi zile mai bune, a 
răspuns Dan, pe un ton dintr-odată plin de răceală. 

Am dat drumul volanului, mi-am lăsat scaunul pe spate şi 
am întins mâna după obiectul metalic lucios de pe 
banchetă. Mi-am pus un deget într-o parte a lui şi 
încheietura altui deget în cealaltă şi am tras. Degetele mi- 
au alunecat. L-am prins din nou şi am tras iarăşi. Telefonul 
lui Jeremy a ieşit dintre perne, rostogolindu-se către partea 
din faţă a banchetei, şi s-a oprit pe marginea ei. 

— Fireşte, a continuat Dan, e aşa cum se spune: n-ar 
trebui să trimiţi un beţiv bătrân să facă o treabă de bărbat. 

Mi-am îndreptat spatele şi am văzut că maşina îşi 
pierduse direcţia, mergând către acostament. Am înşfăcat 
volanul şi i-am corectat traiectoria, cu un scârţâit uşor de 
cauciucuri. Dacă ar fi fost vreun poliţist în zonă, m-ar fi 
oprit. M-am uitat în oglinda retrovizoare, după maşini de 
poliţie. M-am uitat bine, am aşteptat - nimic. Am răsuflat 
uşurat. 

— Dar a fost bine intenţionat, a încheiat Dan. 

— A fost bine intenţionat... fiindcă a încercat să mă 
omoare? am spus, străduindu-mă să-l fac să vorbească în 
continuare. 

Am tras de maneta scaunului, lăsând spătarul să revină 
la loc în poziţie verticală. 

— Oh, Joe! a exclamat Dan. Nu mă iei drept un naiv, nu-i 
aşa? 

Am întins mâna în spate, am luat telefonul lui Jeremy şi l- 
am deschis. 

— A fost ideea lui să mă omoare? am întrebat. Sau a ta? 

Mi-am arcuit spatele şi mi-am strecurat mâna în buzunar, 
ca să scot cartea de vizită a lui Max Rupert. 

— Să-ţi dea cu sticla-n cap a fost ideea lui, a spus Dan. 


e 281 œ» 


Mi-am pus degetul pe prima tastă a numărului mobilului 
personal al lui Rupert, mi-am lipit telefonul de picior ca să 
nu se audă tonul şi am apăsat tasta. 

— iți poţi imagina surprinderea mea, a continuat Dan, 
când m-a sunat să-mi spună ce ai găsit în jurnalul lui 
Crystal? 

Am continuat să tastez. 

— După tot acest timp, ai dedus totul. Chiar eşti un tip 
care gândeşte mult, nu-i aşa, Joe? 

Am verificat pentru ultima oară numărul, apoi am apăsat 
butonul de apel şi am rămas cu telefonul la ureche, 
rugându-mă să răspundă. 

— Alo? am auzit eu vocea lui Rupert. 

Mi-am pus degetul mare peste difuzorul telefonului, 
pentru ca Dan Lockwood să nu-l poată auzi pe Rupert, însă 
Rupert să audă discuţia mea cu Dan. 

— Nu sunt chiar atât de inteligent cum crezi, am spus, 
ţinând telefonul lui Jeremy lângă al meu. În tot timpul ăsta, 
am crezut că DJ vine de la Douglas Joseph Lockwood. Îţi 
poţi imagina ce surprins am fost azi, când mi-a spus soţia ta 
că tu eşti DJ. Am avut un şoc. Fiindcă numele tău e Daniel 
William Lockwood. Cine s-ar fi gândit că-ţi spune cineva DJ? 

M-am străduit să-mi aleg cuvintele astfel încât pentru 
Rupert să fie evident în ce situaţie mă aflam, fără ca Dan 
să-şi dea seama ce puneam la cale. Nu-mi rămânea decât 
să cred că Rupert mă asculta şi înţelegea ce se petrecea, 
că-şi dădea seama că-n toiul nopţii nu l-a sunat cineva 
care-a tastat greşit numărul. Trebuia să-l atrag pe Dan 
Lockwood în discuţie şi să-l silesc să-şi dezvăluie secretul. 


e 282 œ» 


Capitolul 49 


În minutele petrecute pe drumul către nord, unde urma 
să-l înfrunt pe Dan Lockwood, un gând rebel mă pândise 
din cotloanele întunecate ale propriei mele minţi - 
schimbător, nedefinit, ascuns în spatele spaimei. li 
simţisem prezenţa, însă nu-i dădusem atenţie cât mă 
străduisem cu disperare să-mi fac un plan şi s-o salvez pe 
Lila. Dar, odată ce l-am avut pe Rupert la telefon şi am 
putut spera că-mi ascultă conversaţia cu Dan Lockwood, m- 
am calmat şi i-am dat glas gândului rebel, lăsându-l să 
capete şi claritate, şi volum până ce a devenit țipăt - Dan 
Lockwood n-avea de ales, trebuia să ne ucidă. 

De ce intrasem în panică? Ştiam la ce să m-aştept. Avea 
să m-aducă la el ca să ne ucidă pe urmă pe amândoi. Nu ne 
putea lăsa în viaţă, nu cu tot ce aflaserăm. M-a cuprins o 
senzaţie de uşurare stranie. li cunoşteam planul, iar el 
trebuia să ştie că i-l cunosc. 

— Dan, ai jucat vreodată pocher în varianta Texas 
hold'em? 

— Muşc momeala, a răspuns. Da, am luat parte la vreo 
două turnee. 

— Există momentul ăla când tu ai cele două cărţi ale tale 
şi eu le am pe cele două ale mele, şi tipul care face cărţile 
le pune jos pe primele trei din cărţile comune. 

— Da... şi? i 

— Şi eu îmi joc toţi banii pe o singură mână. Imi arăt 
cărţile şi tu le arăţi pe-ale tale, şi nu mai aşteptăm decât s- 
apară restul cărţilor comune, ca să vedem cine a câştigat. 
Fără secrete. 

— Continuă. 

— Ei bine, eu joc totul pe-o singură mână. 

— Nu sunt sigur că-nţeleg, a zis Dan. 

— Ce-o să se-ntâmple când ajung acasă la tatăl tău? Sunt 
sigur c-ai gândit totul până la capăt. . 

— Am o idee sau două, a răspuns. Intrebarea mai bună e 
alta: tu ai gândit totul până la capăt? 

e 283 + 


— M-aduci acolo ca să mă ucizi. Te foloseşti de Lila ca să 
fii sigur că vin şi, după ce-o să mă omori pe mine, o s-o 
omori şi pe ea, am zis eu, apoi am tras aer în piept. Cum 
mă descurc? 

— Şi totuşi te îndrepţi spre mine. De ce? 

— După cum văd eu lucrurile, am două opţiuni. Pot să mă 
duc imediat la poliţie, să le dau ADN-ul, să le spun că ţi-ai 
omorât sora... 

— Sora vitregă! 

— Sora vitregă, am repetat eu. 

— Caz în care, a continuat el, sărmana Lila, aici de faţă, 
moare în noaptea asta. 

Vocea i-a devenit din nou glacială. 

— Şi care ţi-e a doua opţiune? a adăugat apoi. 

Am respirat din nou adânc. 

— Vin acolo şi te omor, am spus. 

La celălalt capăt al conexiunii telefonice s-a lăsat 
tăcerea. 

— Vezi tu, am continuat eu, sunt încă în drum spre tine 
fiindcă o ai pe Lila. Dacă nu e în viaţă când ajung, n-am 
niciun motiv să mă opresc, nu-i aşa? Tu o să ai mâinile 
mânjite de încă o crimă, dar eu o să te am pe tine. Poliţia o 
să te hăituiască până la capătul pământului. Lila o să fie 
răzbunată. O să mori la închisoare şi eu o să mă piş pe 
mormântul tău. 

— Aşa c-ai de gând să mă ucizi, nu? a zis el. 

— Nu asta ai plănuit tu să ne faci mie şi Lilei? 

A ezitat. 

— Şi pe urmă? am întrebat. Ne arunci în râu sau ne arzi 
într-o magazie? 

— Într-un hambar. 

— A, corect, tu eşti piromanul. Ai incendiat şi casa tatălui 
tău, nu-i aşa? 

A amuţit din nou. 

— Fac pariu că l-ai şi ucis pe bătrân, ca să-ţi salvezi 
fundul. 

— Pe tine o să te omor cu mare plăcere, a spus Dan. O s- 
o fac al naibii de încet. 


e 284 + 


— Bătrânul tău ţi-a curăţat mizeria atunci când m-a 
atacat, dar astfel a făcut din el însuşi ţapul ispăşitor 
perfect. Ţi-a spus despre ADN, despre jurnal, despre 
dovezile care m-au condus la el în loc să mă conducă la 
tine. S-a potrivit mănuşă. Aşa că l-ai omorât, i-ai ascuns 
cadavrul unde n-o să-l găsească nimeni, niciodată, şi i-ai 
ars casa ca să nu-i poată analiza poliţia ADN-ul. Trebuie să 
recunosc, Dan, ai dat dovadă de ingeniozitate - ai o minte 
al naibii de bolnavă, dar eşti inteligent. 

— O, toată treaba e şi mai ingenioasă decât crezi. Când 
îţi vor găsi trupul în hambarul ăsta, lângă casa lui... 

A aşteptat să termin eu fraza. 

— Vor da vina pe el, am completat. Asta dacă nu te omor 
eu primul. 

— Presupun c-o să ne lămurim peste zece minute, a zis. 

— Zece minute? 

— Ştiu de cât timp e nevoie ca s-ajungi aici. Dacă nu 
apari peste zece minute, o să presupun c-ai făcut o 
greşeală colosală încercând s-aduci un poliţai la petrecerea 
noastră. 

— Nu-ţi face griji, vin. Şi, dacă n-o văd pe Lila vie, stând 
pe picioarele ei când sosesc, o să presupun eu c-ai făcut o 
greşeală colosală. O să-mi continui drumul şi-o să surp 
lumea peste tine. 

— Văd că vorbim aceeaşi limbă, a spus. 


e 285 - 


Capitolul 50 


Cu zece minute la dispoziţie pentru o distanţă pe care o 
puteam parcurge în cinci, aveam o rezervă de timp. Am 
încercat să mă gândesc cum altfel m-aş fi putut pregăti. 

Condusesem cu degetul mare peste difuzorul mobilului 
lui Jeremy, aşa încât Lockwood să nu-l audă pe Rupert. 
Când drumul de ţară a început să şerpuiască printr-o zonă 
cu pământul umed îngheţat, mi-am săltat piciorul de pe 
acceleraţie, ca să-i ofer lui Rupert cât mai multe secunde în 
plus, ca să m-ajungă din urmă. Oare îi dădusem destule 
indicii? Vorbisem cu Dan despre casa tatălui său, cea care 
arsese, şi despre hambarul din apropiere. Rupert ştia unde 
e casa; el îmi spusese de incendiu. Era poliţist, detectiv. 
Avea să deducă totul. 

Am ridicat cu grijă telefonul lui Jeremy, mi-am retras 
degetul mare, mi-am apăsat difuzorul pe ureche şi am 
ascultat. Nicio voce. Nicio răsuflare. Nici măcar zgomotul 
alb al unui motor de maşină în fundal. Nimic. M-am uitat la 
telefon, am văzut pe ecran, luminos, numărul lui Rupert. 
Am început din nou să ascult. Tăcere. Mi-am făcut mâna 
căuş în jurul microfonului. 

— Rupert, mi-am şoptit în palmă, cu o răsuflare uşoară, 
pronunţând clar consoanele, scuipându-le astfel încât Max 
să mă poată înţelege şi să-mi răspundă. 

Nu mi-a răspuns. 

Mi s-a tăiat respiraţia. Mâna a început să-mi tremure. 
Oare în tot acel timp lăsasem un mesaj vocal? 

— Rupert, am şoptit din nou. 

N-am primit răspuns nici de data asta. Am lăsat telefonul 
lui Jeremy să cadă pe podea, în spatele locului pasagerului. 
Brusc, îmi simţeam gura uscată. Acum rămăsesem fără 
niciun plan - n-o mai puteam salva pe Lila. 

Simţeam mirosul gunoiului lui Lockwood, al ADN-ului său, 
al dovezii crimei sale, putrezind în spatele scaunului meu. 
Dacă discuţia se înregistrase în mesageria vocală a lui 
Rupert, avea să primească mesajul şi să ştie că Dan 


e 286 » 


Lockwood ne omorâse. M-am hotărât s-arunc gunoiul în 
şanţ. Dacă lucrurile luau o întorsătură urâtă, Rupert avea 
să-l găsească şi să-l întrebuinţeze ca să-l înfunde pe 
Lockwood. Era un plan de rezervă mizerabil, dar altceva n- 
aveam. 

Mi-am întins mâna în spatele scaunului şi mi-am tras 
punga în poală, iar cutiile de tablă şi sticlele au zornăit uşor 
când şi-au găsit locul. Am simţit gâtul unei sticle de bere 
împingând prin pungă. Am făcut o gaură cu unghia în 
dreptul ei, am scos-o şi am pus-o pe scaun, lângă mine. 

— Cinci minute, Joe, a strigat Dan în difuzorul mobilului 
meu. 

— Vreau s-aud vocea Lilei. 

— N-ai încredere în mine? 

— Contează? am spus, cu mai mult decât o tentă de 
frustrare, sau poate de resemnare, în glas. Consider-o o 
ultimă dorinţă. 

Am auzit-o pe Lila vorbind nedesluşit când i-a scos 
căluşul. Dar urma să îndepărteze telefonul de urechea lui, 
oferindu-mi ocazia să înşfac punga. Am încetinit maşina 
până la viteza melcului ca să atenueze zgomotul vântului, 
am lăsat geamul în jos şi, ţinând volanul cu genunchii, am 
scos gunoiul pe geam şi i-am făcut vânt, ca să aterizeze în 
şanţul acoperit de zăpadă. 

— Joe? a murmurat Lila. 

— Lila, eşti OK? 

— Ajunge cu pălăvrăgeala, a zis Dan. Mai ai două minute. 
Nu cred c-o să-ţi reuşească. 

Am închis geamul, am accelerat din nou şi am trecut 
dincolo de ultima ridicătură a terenului înainte de virajul 
către aleea pietruită la capătul căreia locuise Doug 
Lockwood. 

— Dacă eşti pe terenul tatălui tău, îmi vezi farurile. 

Am aprins şi am stins de câteva ori faza lungă. 

— Ah, eroul se apropie în sfârşit, a zis Dan. Chiar lângă 
casa tatei e o urmă de tractor; duce către un hambar. Te 
aştept acolo. 

— Lila trebuie să stea undeva unde s-o pot vedea. 


e 287 œ» 


— Fireşte, a spus, plin de sine. Abia aştept să ne 
cunoaştem. 

Am intrat pe drumul pietruit, scrutând întunericul cu 
privirea, ca să nu-mi scape nicio mişcare. Hornul casei lui 
Doug Lockwood era o turlă singuratică în mijlocul unui 
morman de cenuşă. Dinţii de gheaţă lăsaţi în urmă de 
furtunurile pompierilor îi atârnau de margini ca nişte pene 
îngheţate. 

Am trecut pe lângă casă şi m-am oprit înainte de a intra 
pe urma de tractor. M-am ghidat după dârele lăsate pe 
zăpadă de camioneta cu tracţiune pe patru roţi a lui Dan 
Lockwood. Virase, înaintând pe o distanţă de vreo douăzeci 
şi cinci de metri în direcţia unui hambar dărăpănat, ai cărui 
pereţi aveau scândurile putrede şi depărtate unele de 
altele, ca dinţii unui cal bătrân. Ştiam c-o să mă 
împotmolesc în zăpadă înainte de a mă apropia de hambar. 

Am aprins faza lungă şi am accelerat, înfigând mica 
maşină a Lilei în zăpadă. Un zid alb a explodat sus, în aer, 
iar fulgii cristalini au licărit în lumina farurilor. Am mai 
înaintat, ca un plug, încă trei metri înainte de-a mă opri. 
Roţile mi se învârteau neputincioase şi motorul se ambala 
zadarnic. Am luat piciorul de pe acceleraţie şi am privit cum 
se risipea pâcla de zăpadă pulverizată, plutind în vânt. Un 
singur gând îmi umplea mintea, apăsător şi insistent - şi 
acum ce fac? 


e 288 œ» 


Capitolul 51 


Lumina farurilor mele s-a revărsat peste o păşune 
acoperită de zăpadă, luminând hambarul din depărtare. Lila 
stătea în faţa uşii sparte, cu braţele întinse deasupra 
capului, având încheieturile mâinilor legate cu o frânghie 
prinsă de un troliu ieşit în afara podului pentru fân. Părea 
slăbită, dar se vedea că se poate ţine pe picioare. Dan 
Lockwood era lângă ea, având într-o mână un pistol 
îndreptat spre capul ei şi în cealaltă un telefon mobil. 

De hambar mă despărţeau cel puţin douăzeci de metri de 
câmp acoperit de zăpadă. Il mărgineau un şir de copaci, la 
vreo cincisprezece metri în stânga mea, şi un pârâu aflat în 
dreapta. Ambele ajungeau la drumul din spatele 
hambarului. Şi ambele mă puteau ascunde. Dar pârâul mă 
putea ajuta s-ajung la nouă metri de Lockwood. 

Am lăsat geamul maşinii în jos şi, înşfăcându-mi telefonul 
şi sticla de bere, am ieşit pe fereastră. Aşa, balamalele uşii 
n-aveau cum să scârţâie şi să-mi trădeze intenţia. Mi-am 
lipit telefonul de obraz, ca să nu i se vadă ecranul luminos, 
am ocolit maşina prin spate şi m-am îndreptat spre pârâu. 

— Cred c-ar trebui să-mi aduci gunoiul, a spus Dan. 

Trebuia să trag de timp. 

— Mă tem că nu pot, am spus, furişându-mă în albia 
pârâului. 

Lumina farurilor bătea în ochii lui Dan, acoperindu-mi 
mişcările din umbră. 

— Zăpada e prea înaltă. 

— M-am săturat să-mi pierd vremea pe-aici, a strigat. 

Gheaţa îmi trosnea sub picioare în timp ce mă apropiam 
de hambar. Am oprit o clipă ca să mă uit peste mal şi l-am 
văzut pe Dan încă fixând maşina cu privirea. Zăpada avea o 
crustă subţire de gheaţă, care pocnea uşor la fiecare pas şi, 
în liniştea nopţii, îmi anunţa sosirea. Mă mişcăm mai 
repede când vorbea Dan, sperând că propria voce îi 
vibrează în cap, acoperindu-mi apropierea. 

— Dă-te jos din afurisita aia de maşină şi mişcă-ţi fundul 

<e 289 + 


încoace, a strigat în telefon. 

— Cred c-ar trebui să vii să-l iei, am zis. 

— Crezi că tu ai ceva de spus aici, rahat cu ochi? a pus 
pistolul la capul Lilei. Eu fac cărţile. Eu sunt şeful. 

In timp ce ţipa, am înaintat în fugă, cu capul în jos şi cu 
telefonul încă lipit de ureche. 

— Mişcă-ţi fundul încoace, sau o omor pe loc. 

Eram destul de aproape ca să-mi audă vocea venind din 
pârâu în loc să vină din telefon. Mi-am coborât glasul până 
la o şoaptă şi schimbarea le-a dat cuvintelor mele o tentă 
amenințătoare la care nu mă aşteptasem. 

— Ucide-o, şi plec. Te saltă poliţia înainte de a se stinge 
ecoul. 

— Bine, a spus. N-o s-o ucid. Şi-a adus ţeava pistolului în 
dreptul genunchiului Lilei. Dacă nu te văd în trei secunde, 
spulber genunchii ei frumoşi, pe rând. Ai idee cât de 
dureros poate fi un glonţ în rotulă? 

Mă apropiasem cât de mult puteam s-o fac mergând prin 
pârâu. 

— Pe urmă, a adăugat, trec la alte părţi ale corpului. 

Dacă mă repezeam la el, aş fi fost mort imediat ce 
ajungeam în lumina farurilor. Dacă rămâneam în pârâu, o 
ciopârţea pe Lila cu pistolul. De la distanţa la care mă 
aflam, i-aş fi auzit strigătele de durere prin căluş. 

— Unu! 

M-am uitat în jur, după o armă mai bună decât sticla de 
bere; o piatră sau un băț, orice. 

— Doi! 

Un copac căzut de pe malul opus ieşea în afara malului şi 
puteam ajunge la crengile lui uscate. Am lăsat sticla să 
cadă, am înşfăcat o creangă de grosimea balustradei unei 
scări şi am smucit de ea din toate puterile, în acelaşi timp 
apăsând-o cu toată greutatea. S-a rupt cu un pocnet 
asurzitor. M-am tras înapoi împleticindu-mă. 

Din pistolul lui Dan au ieşit două gloanţe; unul a lovit un 
plop de deasupra mea, iar celălalt s-a pierdut în întuneric. 

Am gemut ca şi cum aş fi fost împuşcat şi mi-am aruncat 
telefonul, ca pe un disc zburător Frisbee, pe suprafaţa 


e 290 œ» 


îngheţată a zăpezii pe malul opus al pârâului. Ecranul 
luminat al mobilului era vizibil din hambar. 

M-am urcat pe malul de lângă mine şi m-am ascuns după 
un plop, cu creanga în mână. Am aşteptat să se apropie 
Dan, sperând c-o să-şi concentreze atenţia către lumina 
aruncată de mobilul meu pe malul celălalt. 

— Eşti un dobitoc insistent, a strigat. Trebuie să 
recunosc. 

Mi-am ridicat băţul, apreciind distanţa dintre noi după 
vocea lui, şi i-am ascultat zgomotul paşilor, aşteptând să se 
apropie. 

S-a oprit exact atât de departe cât să nu-l pot lovi cu 
creanga, probabil aşteptând să i se obişnuiască ochii cu 
întunericul de dincolo de lumina farurilor. Incă doi paşi, mi- 
am spus, doar încă doi paşi. 

A făcut un pas către pârâu, cu arma încă îndreptată către 
telefonul meu, şi a vorbit cu voce joasă, aproape şoptindu- 
mi la ureche: 

— N-o să meargă, Joe. Ai uitat că eu fac cărţile? 

A urmat încă un pas. 

Am fandat din ascunzătoarea mea de după copac, 
coborându-mi creanga spre capul lui. Şi-a rotit arma şi a 
înălţat-o spre mine în timp ce se ferea de lovitura mea. 

Am greşit ţinta. L-am lovit peste umărul drept în loc să-l 
lovesc în cap. Dar şi el a greşit ţinta, în loc să-mi trimită 
glonţul în piept, mi l-a trimis în coapsă, iar plumbul fierbinte 
mi-a sfâşiat pielea şi carnea şi mi-a pătruns în os, 
transformându-mi piciorul într-o greutate nefolositoare. 

Am căzut cu faţa în jos în zăpada înaltă până la genunchi. 


e 291 œ» 


Capitolul 52 


Dacă nu-mi continuam atacul, aveam să mor - Lila avea 
să moară. 

M-am împins în braţe, încercând să mă ridic, numai ca să 
cad din nou în zăpadă, sub apăsarea greutăţii lui Dan 
Lockwood. Înainte de-a avea timp să reacţionez, mi-a tras 
braţul drept în spate şi metalul rece al unei perechi de 
cătuşe mi s-a strâns în jurul încheieturii. De ce nu mă 
împuşca în cap? De ce mă ţinea în viaţă? Mă străduiam să- 
mi ţin celălalt braţ departe de el, dar greutatea lui pe 
omoplatul şi pe gâtul meu a pus capăt luptei. 

S-a ridicat, m-a apucat de guler şi m-a târât prin zăpadă, 
apoi m-a săltat şi m-a proptit de un stâlp al gardului de 
lângă hambar. Când şi-a scos-o, cureaua lui a făcut acelaşi 
zgomot ca un fermoar. Mi-a înfăşurat-o în jurul gâtului, apoi 
a închis catarama, legându-mă de stâlp. S-a ridicat, şi-a 
admirat opera şi m-a lovit în faţă cu cizma plină de zăpadă. 

— Din cauza ta a murit tata, a spus. M-ai auzit? Asta nu 
era treaba ta. 

— Du-te-n mă-ta, l-am înjurat eu şi am scuipat sânge. Ti- 
ai omorât tatăl fiindcă eşti nebun de legat. Ţi-ai violat şi ți- 
ai omorât sora fiindcă eşti nebun de legat. Vezi un tipar? 

Mi-a tras un şut în faţă cu celălalt picior. 

— Dar te-ntrebi de ce nu te-am împuşcat pe tine, a spus. 

— Mi-a trecut prin minte, am bâiguit eu. 

Îmi simţeam un dinte rostogolindu-mi-se prin gură. Am 
scuipat iar. 

— O să mă priveşti. A zâmbit. O s-o violez pe micuța ta 
prietenă de-acolo de-o să vadă stele verzi, iar tu o să te uiţi. 
O s-o auzi ţipând şi implorându-mă, exact cum fac toate. 

Mi-am săltat capul, cu privirea înceţoşată şi cu urechile 
încă ţiuindu-mi după loviturile lui. 

— Oh, da, Joe, a adăugat. Au fost şi altele. 

S-a apropiat de Lila şi i-a săltat bărbia cu mâinile. Am 
văzut urme de lovituri roşii şi învineţite pe ambii ei obraji. 
Părea sleită de puteri. Dan şi-a lăsat mâna să-i alunece de-a 

e 292 œ 


lungul gâtului ei, apoi i-a prins între degete fermoarul 
hanoracului şi l-a tras în jos. 

M-am luptat cu cureaua din jurul gâtului, am tras de 
pielea groasă încercând s-o întind sau s-o rupt, sau să scot 
stâlpul din pământ. Nu s-a clintit nimic. 

— Nu poţi scăpa, Joe. Nu-ţi face rău singur. 

Şi-a pus mâna pe pieptul Lilei, şi ea a început să se 
zbată, parcă ieşind dintr-o transă. A încercat să se ferească 
de atingerea lui, dar funia cu care o legase făcea orice 
împotrivire imposibilă. A încercat o lovitură cu genunchiul, 
însă era prea slăbită pentru ca asta să aibă vreun efect. El 
i-a răsplătit efortul cu un pumn zdravăn în stomac, lăsându- 
i plămânii fără aer. Lila a înghiţit în sec şi a gâfâit, 
străduindu-se să respire. 

— În câteva minute o să se termine şi-o să arzi într-o 
vâlvătaie grandioasă. 

Şi-a umezit buzele, s-a tras mai aproape de Lila, şi-a 
întins o mână în jos, către catarama pantalonilor ei, în timp 
ce-i plimba arma în susul trupului, urmărindu-i conturile cu 
ţeava şi oprindu-se pentru o clipă în dreptul sânilor. A făcut- 
o pe urmă să-i alunece în susul gâtului, apoi pe obraz, 
înainte de a i-o pune la tâmplă. 

A început să se aplece, ca şi cum ar fi vrut să-i lingă faţa 
sau s-o muşte, dar s-a oprit; cureaua ei era greu de 
desfăcut cu o singură mână. S-a retras cu un pas, ca să se 
uite mai bine la cataramă. Când a făcut asta, ţeava armei s- 
a înclinat către cer, îndepărtându-se pentru o clipă de 
tâmpla Lilei. 

Dintre copaci au erupt pe neaşteptate trei împuşcături. 
Primul glonţ i-a intrat lui Dan Lockwood prin urechea stângă 
şi a ieşit prin dreapta capului, împroşcând cu sânge, 
sfărâmături de os şi creier. Al doilea i-a trecut prin gât, cu 
rezultate similare. Era deja mort înainte de a-i pătrunde al 
treilea glonţ în craniu. A căzut la pământ, un morman de 
carne şi alte ţesuturi. 

Max Rupert a ieşit din umbra şirului de copaci, cu arma 
încă îndreptată spre grămada care fusese Dan Lockwood. 
S-a apropiat şi a lovit cadavrul cu piciorul, întorcându-l pe 


e 293 œ» 


spate, iar ochii lui Lockwood s-au îndreptat, goi, către cer. 
Din întuneric au ieşit încă două siluete, două ajutoare de 
şerif cu haine cafenii, de iarnă, şi cu insigne prinse de 
reverul stâng. 

Unul a vorbit în microfonul unei staţii radio prinse de 
umăr şi orizontul s-a luminat, roşu şi albastru, de parcă 
polițistul şi-ar fi chemat Aurora Boreală personală. Farurile 
unei patrule au apărut curând în vârful movilei, iar sirenele 
ei au străpuns tăcerea nopţii. 


e 294 œ» 


Capitolul 53 


Împuşcăturile de lângă hambar au ţinut capul de afiş al 
ştirilor şi au declanşat efectul de bulgăre de zăpadă. Presa 
a vrut să ştie de ce a primit un bărbat din lowa trei gloanţe 
în cap şi ce căutau la faţa locului doi studenţi locali. Ca să 
explice împuşcăturile şi pentru ca Max Rupert să nu fie 
acuzat de niciun delict, municipalitatea s-a grăbit să pună 
carne pe scheletul descoperirii făcute de mine şi de Lila. În 
următoarele douăzeci şi patru de ore, cazul Crystal Hagen 
nu numai că a fost redeschis, dar a şi ajuns în fruntea listei 
de urgenţe. Până a doua zi dimineaţă, când a apărut primul 
comunicat de presă, cifrul găsit de Lila fusese confirmat, ca 
şi faptul că, în 1980, Dan Lockwood era numit DJ atât de 
Crystal, cât şi de ceilalţi membri ai familiei. 

In ziua de după cele trei focuri de armă, BCA din 
Minnesota a confirmat că ADN-ul găsit sub unghia lui 
Crystal Hagen îi aparţine lui Dan Lockwood. Mai mult decât 
atât, când BCA a rulat profilul său ADN prin CODIS, baza 
naţională de date a FBl-ului care conţine amprente 
genetice, au dat lovitura. ADN-ul lui Lockwood se potrivea 
cu cel dintr-un caz din Davenport, lowa, unde cadavrul unei 
fete violate fusese găsit printre rămăşiţele unui hambar 
distrus de un incendiu. Municipalitatea a organizat o 
conferinţă de presă ca să declare că, după toate 
aparențele, Dan Lockwood o omorâse pe Crystal Hagen în 
1980 şi fusese pe punctul de a ucide unul dintre cei doi 
studenţi, sau chiar pe amândoi, când Max Rupert îl 
împuşcase mortal. Municipalitatea şi presa şi-au contopit 
elogiile la adresa detectivului, numindu-l erou pentru că-l 
omorâse pe Lockwood şi salvase vieţile studenţilor 
neidentificaţi de la Universitatea din Minnesota - care ar fi 
fost probabil următoarele sale victime. 

O reporteră mi-a aflat numele, şi-a descoperit că fusesem 
de faţă când Rupert îl împuşcase pe Lockwood. M-a sunat în 
rezerva din spital, ca să-mi pună câteva întrebări, m-a 
numit erou şi s-a străduit să mă flateze în toată puterea 


e 295 œ» 


cuvântului. Dar eu nu mă simţeam deloc ca un erou. Nu 
mai lipsise mult şi Lila putea fi ucisă din cauza mea. l-am 
spus reporterei că nu vreau să discutăm şi i-am cerut să nu 
mă mai sune. 

Toţi profesorii mi-au acordat prelungiri ale termenelor de 
prezentare la examene şi de predare a lucrărilor. Le-am 
acceptat pe toate, cu excepţia celei pentru cursul de 
biografie. Lila mi-a adus laptopul la spital şi mi-am petrecut 
ore în şir tastând, proptit între perne. Tot ea l-a adus şi pe 
Jeremy să mă vadă în fiecare zi. In noaptea aceea, ea 
rămăsese vreo două ore la urgenţe, unde fusese consultată 
înainte de a i se permite să plece, cu vânătăi pe faţă şi pe 
partea de sus a corpului, şi cu rosături la încheieturile 
mâinilor, unde îi intrase frânghia în carne. Pe urmă dormise 
pe canapeaua din apartamentul meu, iar Jeremy în camera 
alăturată. 

Doctorii m-au ţinut în spital patru zile şi m-au externat cu 
două săptămâni înainte de Crăciun, înarmat cu un flacon cu 
analgezice şi cu o pereche de cârje. Până în momentul 
acela, scrisesem de două ori mai multe pagini decât cele 
cerute pentru biografia lui Carl Iverson. Terminasem 
proiectul, cu excepţia ultimului capitol - cel despre 
absolvirea lui oficială. 

În dimineaţa externării, profesorul Sanden m-a aşteptat 
în holul spitalului. L-a traversat spre mine cu răsuflarea 
tăiată şi zâmbind de parcă tocmai ar fi câştigat la loterie. 

— Crăciun fericit, a spus. 

Pe urmă mi-a întins un document: un ordin al 
tribunalului, cu o ştampilă în relief în partea de jos. Mi s-a 
accelerat pulsul când am citit antetul, formulat în limbaj 
oficial: Statul Minnesota, Reclamant, versus Carl Albert 
Iverson, Inculpat. Am continuat să citesc, rând cu rând, 
până când m-a întrerupt profesorul Sanden, deschizându-l 
la ultima pagină şi arătându-mi cel mai important paragraf: 


PRIN PREZENTUL ORDIN, condamnarea lui Carl 
Albert Iverson pentru crimă de gradul întâi, stabilită 
prin Verdict în data de 15 ianuarie 1981 şi 


e 296 » 


înregistrată ca Sentinţă în aceeaşi zi, este ANULATĂ 
în totalitatea sa şi Inculpatul îşi redobândeşte efectiv 
toate drepturile civile imediat după semnarea acestui 
Ordin. 


Ordinul era semnat de judecătorul tribunalului districtual 
şi avea data din acea dimineaţă. 

— Nu-mi vine să cred, am spus. Cum aţi... 

— E uimitor ce se poate face când intervine voinţa 
politică, a răspuns profesorul. Cu povestea despre 
împuşcături cap de afiş la nivel naţional, procurorul 
districtual a fost mai mult decât încântat să grăbească 
lucrurile. 

— Deci asta înseamnă că... 

— Carl Iverson e complet şi oficial nevinovat, a încheiat 
Sanden, radiind de încântare. 

L-am sunat pe Virgil Gray şi l-am invitat să ni se alăture 
când l-am vizitat pe Carl, în aceeaşi zi. Janet şi doamna 
Lorngren ne-au însoţit de asemenea în camera lui. Mă 
gândisem să înrămez ordinul, dar hotărâsem apoi că nu era 
cazul, că nu era genul de lucru pe care şi l-ar fi dorit Carl. In 
schimb, i l-am întins pur şi simplu, explicându-i ce însemna, 
explicându-i că, în ochii întregii lumi, era deja oficial - nu o 
omorâse el pe Crystal Hagen. Carl şi-a plimbat degetele pe 
ştampila reliefată din partea de jos a primei pagini, a închis 
ochii şi pe faţă i s-a aşternut un zâmbet melancolic. Pe 
obraz i s-a prelins o lacrimă, ceea ce le-a făcut pe Janet şi 
doamna Lorngren să-nceapă să plângă şi a umplut de 
lacrimi şi ochii Lilei, pe ai lui Virgil şi pe ai mei. Numai ai lui 
Jeremy au rămas uscați, dar aşa e Jeremy. 

Carl s-a străduit să-şi întindă mâna către mine şi i-am 
luat-o într-a mea, reţinând-o pentru o vreme. 

— Mulţumesc, a şoptit. Vă mulţumesc... tuturor. 

Am rămas cu el până când n-a mai putut să-şi ţină 
deschişi ochii obosiţi. l-am urat Crăciun fericit şi i-am 
promis că ne întoarcem a doua zi, însă asta nu s-a mai 
întâmplat. A murit în noaptea aceea. Doamna Lorngren a 
spus că a fost ca şi cum ar fi hotărât pur şi simplu că a sosit 


e 297 œ» 


timpul să-şi încheie viaţa. Trecerea lui în neființă s-a făcut 
cu aceeaşi împăcare ca oricare alta pe care o mai văzuse 
ea vreodată. 


e 298 œ» 


Capitolul 54 


Fără să punem la socoteală preotul, la înmormântarea lui 
Carl Iverson au venit treisprezece oameni îndureraţi: Virgil 
Gray, Lila, Jeremy, eu, profesorul Sanden, Max Rupert, 
Janet, doamna Lorngren, două alte femei din personalul de 
la Hillview şi trei gardieni de la închisoarea Stillwater, care 
îşi aduceau cu drag aminte de el din anii petrecuţi acolo. A 
fost înhumat în Fort Snelling National Cemetery, încadrat 
pentru odihnă veşnică în formaţie, alături de sute de alţi 
veterani din Vietnam. Ceremonia din cimitir a fost scurtă, în 
parte pentru că preotul nu-l cunoscuse pe Carl Iverson şi n- 
avea mare lucru de spus despre el pe lângă textul 
standard, şi în parte pentru că un vânt rece de decembrie 
mătura dezlănţuit vasta întindere a cimitirului. 

După încheierea serviciului funerar, Max Rupert a plecat 
împreună cu Boady Sanden, dar nu înainte de a insista ca 
eu şi Lila să ne întâlnim cu ei ceva mai târziu, la o cafea, 
într-un restaurant din apropiere. Mi-am dat seama că voiau 
să discutăm ceva pentru care, după toate aparențele, era 
nevoie de un minimum de intimitate. 

Vrând să-mi iau rămas-bun, m-am îndreptat spre Virgil, 
care adusese cu el o pungă de hârtie şi o ţinuse tot timpul 
strâns la piept. Odată ce-am rămas singuri, a deschis-o şi a 
scos o casetă - o cutie din lemn de stejar cam de 
dimensiunile unui dicţionar, cu o faţă de sticlă. Înăuntru, 
fixate de căptuşeala de postav roşu, erau decoraţiile lui 
Carl: două Inimii Purpurii şi o Stea de Argint. Sub ele erau 
însemne pentru braţ care dovedeau că, înainte de a fi 
eliberat din armată, fusese avansat la gradul de caporal. 

— A vrut să ţi le dau ţie, a spus Virgil. 

Nu puteam să vorbesc. Pentru cel puţin un minut, n-am 
fost în stare decât să mă holbez la medalii, la strălucirea 
suprafeţelor lustruite, la purpuriul şi argintiul scoase în 
evidenţă de roşul sângeriu al fundalului. 

— Unde le-ai găsit? am întrebat într-un târziu. 

— După ce l-au arestat pe Carl, m-am furişat în casa lui şi 


e 299 » 


le-am luat. 

Virgil a ridicat din umeri, ca şi cum l-aş fi putut acuza de 
furt. 

— Carl nu poseda cine ştie ce şi m-am gândit că, într-o 
bună zi, o să le vrea înapoi. Sunt... 

A strâns din buze ca să-şi oprească suspinele. 

— „erau tot ce mai avea. 

Virgil mi-a întins mâna şi i-am strâns-o. Pe urmă m-a tras 
spre el şi m-a îmbrăţişat. 

— Ai făcut treabă bună, a şoptit. Mulţumesc. 

l-am mulţumit lui Virgil şi m-am îndreptat spre maşină, 
unde mă aşteptau Jeremy şi Lila. Virgil a rămas în cimitir, 
încă nu părea pregătit să se despartă de prietenul lui. 

În restaurant, eu şi Lila ne încălzeam mâinile, pe care le 
tineam lipite de cănile cu cafea, când au sosit Max şi 
Boady. Jeremy bea ciocolată caldă din cana lui, sorbind 
zgomotos ca s-o tragă de sub stratul de bezea moale. Am 
făcut prezentările şi fratele meu i-a salutat politicos pe 
amândoi, aşa cum fusese învăţat, după care şi-a îndreptat 
toată atenţia spre ciocolata lui. Am povestit pe scurt cum 
ajunsese să stea la mine, sărind peste faptul că 
fracturasem genunchiul lui Larry. 

— În felul ăsta, o să-ți fie ceva mai greu să mergi la 
facultate, a zis Boady. 

Mi-am coborât privirea spre tăblia mesei. 

— Nu mă mai întorc la facultate. 

Nu mai rostisem niciodată cuvintele astea, nici măcar 
doar pentru mine. Cu toate că renunţasem oficial la toate 
cursurile din semestrul de primăvară, spunând-o cu glas 
tare, totul devenea mai real. Când mi-am ridicat ochii, i-am 
văzut pe Boady şi Max schimbând o privire şi - spre 
surprinderea mea - un zâmbet. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, a spus Max scoțând din 
buzunarul hainei o hârtie împăturită pe care mi-a întins-o. 

Am deschis-o şi am văzut că era un e-mail trimis de 
şeriful din Scott County, lowa: 


Am căutat recompensa promisă pentru rezolvarea 


e 300 œ» 


uciderii Melissei Burns. A fost oferită în 1992 şi e încă 
valabilă. S-ar părea că, fără dubiu, ucigaşul e 
Lockwood. Era şeful pazei la mallul de aici, din 
Davenport, şi probabil că a răpit fata când aceasta 
pleca din mall. Era nepoata unui bancher din zonă, 
care a oferit o recompensă de 100.000$. Dacă îmi 
daţi un cont bancar pentru domnul Talbert şi pentru 
domnişoara Nash, pot cere să le fie trimişi banii 
imediat ce se închide oficial cazul. 


M-am oprit din citit. Îmi simţeam capul gata să-mi 
explodeze după ce-am citit acea ultimă parte. 

— O sută de mii de dolari? am spus, cu voce mai sonoră 
decât aş fi vrut. Glumiţi? 

— Citeşte mai departe, m-a îndemnat Boady, zâmbind. 


Ştiu că domnul Lockwood e căutat pentru alte 
două răpiri şi crime, una în Coralville, lowa, şi 
cealaltă lângă Des Moines. E acelaşi mod de operare 
şi e foarte posibil să fie tot el vinovatul. Am fost 
informat că şi pentru rezolvarea acestor cazuri există 
recompense de câte 10.000$. Ar trebui să le spuneţi 
celor doi că banii li se cuvin, dacă se clarifică 
lucrurile şi în aceste cazuri. 


l-am întins e-mailul Lilei. Am auzit-o icnind când a ajuns 
la suma de bani şi apoi la numele ei. Când a terminat de 
citit, şi-a ridicat privirea şi a întrebat: 

— Treaba asta e reală? 

— Absolut, a răspuns Max. Banii vor ajunge în conturile 
voastre. 

Am încercat să vorbesc, dar n-am reuşit decât să-nghit 
aer, ca pe un bulgăre. Când am fost în sfârşit în stare să 
rostesc ceva, am spus: 

— Sunt o grămadă de bani. 

— Sunt mai mulţi decât se primeşte de obicei ca 
recompensă, asta v-o garantez, a zis Max. Dar nu e de 
necrezut - mai ales când e vorba de uciderea nepoatei unui 


e 301 > 


bancher. Dacă Lockwood a fost făptaşul în toate cele trei 
cazuri, veţi primi o sută douăzeci de mii de dolari. 

Lila s-a uitat la mine. 

— Vreau să iei tu recompensa, în întregime, a spus. Ai 
nevoie de ea ca să te ocupi de Jeremy. 

— Categoric nu! am exclamat. Tu ai fost la un pas de 
moarte. 

— Eu n-am nevoie de bani aşa cum ai tu, a insistat. 
Vreau s-ajungă la tine. 

— Îi împărţim în mod egal, am zis, sau nu iau nimic. Şi cu 
asta închei orice discuţie. 

Lila a deschis gura să mă contrazică, a ezitat, apoi a 
spus: 

— Îi împărţim în trei. A arătat spre Jeremy. Fără el, n-am 
fi găsit niciodată cheia cifrului. Primeşte o treime. 

Am început un refuz, dar Lila a ridicat o mână, m-a privit 
cu seriozitatea unei femei care nu se lasă înduplecată şi a 
adăugat: 

— Şi cu asta închei orice discuţie. 

M-am uitat la Jeremy, care-mi zâmbea larg, cu o mustață 
de bezea. Nu ascultase conversaţia noastră. l-am răspuns 
tot cu un zâmbet, apoi m-am aplecat şi am sărutat-o pe 
Lila. 

Afară începuse o ninsoare puternică şi, când am ieşit din 
restaurant, maşina Lilei era acoperită cu un strat de zăpadă 
de aproape trei centimetri. Ea şi Jeremy s-au urcat, iar eu 
am rămas să curăț zăpada de pe geamuri. Nu mă puteam 
opri din zâmbit. Cu banii ăia, puteam să merg şi la facultate 
şi să am grijă de Jeremy. In timp ce curăţăm zăpada de pe 
parbriz, m-am simţit incredibil de binedispus. Un cuplu de 
tineri a intrat în restaurant, lăsând să iasă un val de aer 
cald, îmbibat cu miros de bunătăţi proaspăt scoase din 
cuptor. Aroma a plutit pe o pală lină de vânt şi mi s-a 
învârtejit în jurul capului. M-a făcut să mă opresc şi să mă 
gândesc la ceea ce îmi spusese Carl - că raiul putea fi chiar 
aici, pe pământ. 

Cu mâna goală, am adunat zăpadă în palmă şi am privit- 
o apoi cum se topea. l-am simţit răceala pe pielea mea 


e 302 œ» 


caldă şi am studiat fulgii cristalini ce se preschimbau în 
picături de apă prelinse apoi în josul încheieturii mâinii, 
evaporându-se într-o altă existenţă. Am închis ochii şi am 
ascultat cântecul foşnetului de vânt printre pinii din 
apropiere, punctat de ciripitul piţigoilor ascunşi printre 
acele verzi. Am tras în piept aerul proaspăt şi rece, de 
decembrie, şi am rămas perfect nemişcat, savurând 
atingerea, sunetul şi mirosul lumii din jur, senzaţii pe lângă 
care aş fi trecut fără să le remarc dacă nu l-aş fi cunoscut 
niciodată pe Carl Iverson. 


< 303 + 


Mulţumiri 


Vreau să-mi exprim sincera recunoştinţă faţă de agenta 
mea, Amy Cloughley, care s-a străduit peste aşteptări să 
dea viaţă acestei cărţi. Vreau să le mulţumesc redactorului 
meu, Dan Mayer, şi întregului personal de la Seventh Street 
Book pentru ajutor şi pentru îndrumări. 

Vreau, de asemenea, să fac cunoscută importanţa 
ajutorului dat de cititorii mei beta: Nancy Rosin, Suzie Root, 
Bill Patten, Kelly Lundgren, Carrie Leone, Chris Cain şi de 
numeroşii mei prieteni din organizaţia Twin Cities Sisters in 
Crime. 

Mulţumiri speciale pentru sfaturile oferite de Erika 
Applebaum, din filiala Minnesota a organizaţiei nonprofit 
Proiectul Nevinovăţia. 

Răspândiţi vorba. 

Sper că v-a făcut plăcere să citiţi romanul meu Ultima 
zăpadă. Un autor nu se poate simţi mai onorat decât atunci 
când ştie că munca sa a încântat cititorii. Şi, dacă v-a 
plăcut cartea, vă rog să le vorbiţi despre ea şi altora şi să-i 
daţi /ike pe Facebook, pentru că pe un autor debutant îl 
ajutaţi cel mai mult recomandându-le altora cartea lui. 

Urmăriţi, de asemenea, şi apariţia următorului meu 
roman, provizoriu intitulat /n The Path of the Beast, 
programat să apară în toamna anului 2015, şi vizitaţi-mă 
online la http://www.alleneskens.com/. 


| VIRTUAL 


e 304 + 


Peeni ROSEBUD, BARRY şi SILVER FACCHI on 


Nimeni nu poate schimba sunetul nawi econ. 


Viaţa lui Joe Talbert n-a fost niciodară fericiti. Are un frate aurist, ală- 
turi de care ar fi putut trăi liniștit, dacă mama lor n-ar fi fost alcoolică 
şi n-ar Îi avut o pasiune pentru jocuri de noroc şi bărbaţi nepotriviți. 
Printre cursuri si joburi part-time, ultimul lucru care-i lipseste este un 
proiect pentru facultate: trebuie să scrie o biografie într-un timp foarte 
scurt. Aşa întâlneşte un vereran de război, acuzat și închis pentru crimă 
cu treizeci de ani în urmă, aflat acum pe moarte într-un azil pentru 
bătrâni. Cine este cu adevărat necunoscutul acesta al cărui destin pare 
să-i fi fost dintotdeauna potrivnic? 


Dacă un om șoptește numele ucigașului său în clipa morţii, 
fa piul e o dovadă accepit, Jun elca exista convin gered = Și e dein feles = 
că ur muribund nu vrea să-și dea sufletul cu o minciuna pe buze. 


WNANALEDITIIRA-PALADIM.RO 
ISBN 978-606-9000- 14-4 


LU 


e 306 œ»