Stacey Kade — 1 Naluca si Naucul

PROLOG 
Alona Dare 


Nu era prea greu să tragi chiulul de la şcoală. O ştiam pentru 
că nu eram la prima tentativă. De astă dată, tot ce aveam de 
făcut era să aştept ca doamna Higgins să-i conducă pe toţi pe 
pista de afară, după care să mă strecor pe după tribune şi s-o 
iau spre cealaltă ieşire prin gardul de sârmă. 

Să revii în clasă însă... era mai naşpa. Dar aveam să găsesc 
eu o soluţie când mă întorceam. Ca întotdeauna! 

Tremuram în briza răcoroasă a dimineţii. Era ora şapte, sau 
puţin peste, pe data de 1 mai, şi la ora aceea nu era încă 
îndeajuns de cald ca să hoinăreşti în tricoul stupid de subţire şi 
şortul cu care ne îmbrăcam la ora de sport Bine măcar că 
tribunele opreau vântul, iar zgura neagră mai reţinuse ceva din 
dogoarea zilei de ieri. Aid, afară, doar furia îmi mai ţinea de 
cald. 

Cum de a putut ea să-mi facă iar lucrul ăsta? Nu înţelesese? 
Nu avea să se întâmple niciodată! Nu se va termina nicidecum 
ca-n basme pentru ea, nu de data asta! Şi mă săturasem de 
toate telefoanele lui stupide ca să se intereseze de ea, ca şi de 
întrebările ei prost mascate despre el. 

Am mărit pasul, îndreptându-mă spre terenurile de tenis. 
După o căutătură aruncată peste umăr, ca să mă asigur că 
pusesem o distanţă bună între mine şi pistă, mi-am deschis 
celularul, pe care-l ascunsesem în căuşul palmei ca să evit 
mânia doamnei Higgins, şi am apăsat pe Apelare Rapidă. Pe 
cifra unu, fireşte! 

La celălalt capăt s-a auzit sunând şi mi-am imaginat telefonul 
luminând vioi pe blatul de gresie lipicios. Ea n-o să răspundă. 
Asta o să mă împiedice să-mi ating scopul, dar ea o să ştie că eu 
eram cea care suna. O să strângă la piept telefonul wireless de 
sus, verificând apelantul, cu speranţa că va fi el, şi nu eu! 

Speram ca să mă ucidă cineva înainte să devin atât de 
disperată după atenţia cuiva. Pe bune, era jalnic! lar ea 
distrugea vieţi. Cu deosebire, viaţa MEA. Acum, nu numai că 
trebuia s-o mint din nou pe doamna Higgins cu motivul pentru 
care chiulisem — ceva cu care aş fi de acord în împrejurări 
favorabile şi pentru un scop nobil, ceea ce nu era cazul acum — 


dar o să lipsesc şi de la întâlnirea cu Chris şi Misty, iubitul meu şi 
prietena mea cea mai bună, înainte de începutul orelor, ceea ce 
va cere o nouă minciună! Se suportau imul pe altul doar de 
dragul meu şi or să se înfurie dacă nu mă găsesc acolo ca să-i 
împac. Ba şi mai rău: era Ziua Sărbătoririi Absolvenţilor, iar 
dulăpiorul lui Chris, spre deosebire de cele ale celorlalţi spor tivi, 
va trebui să rămână neîmpodobit până la prânz, când o să am 
eu timp să-l ornez. 

Nu că ei i-ar păsa de vreunul din lucrurile astea! Oricum nu 
are altă grijă decât să se ocupe de ea însăşi! 

Când mi-a răspuns robotul, depăşisem deja stadiul de furie. 
Tropăiam pe lângă terenul de tenis spre strada Henderson, 
aşteptând semnalul sonor. Când l-am auzit, am strigat în 
receptor, ca să mă audă chiar şi de la etaj, din culcuşul ei de 
aşternuturi învălătucite şi de batiste de hârtie mototolite. 

— Ştiu că mă auzi, şi nu-mi vine să cred că-mi faci asta din 
noul Chiar nu mai ai niciun pic de mândrie? El m-a sunat pe 
mine, pe mine, nu pe tine. Trebuie să-ţi fac desenul? 
Dumnezeule, las-o baltă odată şi... 

Fără veste, un val de aer fierbinte m-a învăluit, lipindu-mi-se 
de piele şi făcându-mă să închid gura pentru o milisecundă, şi 
mi-am dat seama că mă dădusem jos de pe trotuar şi ajunse 
sem direct pe carosabil fără să fi observat lucrul ăsta. în acel 
moment, am auzit claxonul, am simţit mirosul de pneuri încinse 
şi de gaze de eşapament şi am văzut botul plat, de un galben- 
portocaliu aprins, al unui autobuz şcolar care se apropia de faţa 
mea cu o viteză de neoprit! 

Dumnezeule, ce hidoase sunt autobuzele când le vezi de atât 
de-aproape! 


1 Alona 


Moartea ar fi trebuit să fie cel mai rău moment din viața mea. 
Vreau să spun, hei!, să dea peste tine autobuzul şcolii plin cu 
instrumentişti, exact atunci când porţi echipamentul de sport 
format dintr-un şort roşu de poliester şi un tricou alb, practic 
transparent? Nimic nu poate fi mai tragic decât asta. Sau, cel 
puţin, aşa gândeam. 

Joi, trei zile DM (după moarte... uh!), m-am trezit ca de obicei 
— întinsă pe spate, chiar în stânga liniei galbene continue de pe 
strada Henderson, cu fierbinţeala unui motor trecându-mi peste 
faţă. 

Fireşte că nu era acelaşi autobuz. Cel care mă ucisese era 
probabil încă la atelier, sau suspendat, sau ce naiba fac ei cu 
vehiculele stigmatizate. 

Am tuşit şi m-am ridicat în capul oaselor, îndepărtând cu 
mâna gazele fierbinţi de eşapament. Ştiu, vi se pare ciudat, 
este? Plămâni ioc, trup ioc, respiraţie ioc, dar poanta e că nu eu 
fac regulile, eu doar trăiesc pe-aid... ceva în genul ăsta. 

M-am ridicat în pidoare, exact la timp ca Land Rover-ul lui Ben 
Rogers (taică-său are o afacere... băftos) să treacă prin mine. 
Am tresărit, dar nu m-a durut. De fapt, nimic nu durea zilele 
astea, dar era nevoie de ceva timp să mă obişnuiesc cu asta. 
Desigur, Ben n-a observat nimic, sporovăia cu telefonul lipit de 
ureche. Nu mă putea vedea. Nimeni nu putea. 

Dacă par destul de liniştită cu faptul ăsta de a fi moartă, e 
doar pentru că am avut la dispoziţie câteva zile să mă 
obişnuiesc. Primele douăzeci şi patru de ore? în mod sigur n-au 
fost printre cele mai bune de care am avut parte vreodată. 
Ascultaţi-mă pe mine, dacă încearcă vreodată cineva să vă 
aburească cu clişeul „Habar n-aveam că eram mort, până când 
nu m-am întors şi mi-am văzut piatra de pe mormânt“, să ştiţi 
că minte. 

În primul rând, pietrele de mormânt, cum bine sunt numite, 
sunt cioplite în luni de zile. Mai ales cele comandă spedală, din 
marmură roz italienească, cu îngeri care plâng. In al doilea rând, 
dacă să stai pe caldarâm lângă propriul tău trup zdrobit şi inert 
nu e de-ajuns să te lumineze, încearcă să te iei după el la spital 
ca să-l vezi pe un doctor stresat şi cu faţa obosită din camera de 
gardă declarându-te „pe tine“ moartă, deşi urli la el să te 


asculte, să se înduplece să te privească. Apoi, ce-ai zice ca, în 
cele din urmă, tatăl tău să ajungă în încăperea mică şi rece din 
subsolul spitalului, unde personalul sanitar te va prezenta „pe 
tine“ într-o postură oribilă, total nefavorabilă, pe ecranul cu 
purid al unei televiziuni cu drcuit închis? 

Am încercat să vorbesc cu el. Cu tata, vreau să spun. Nu mă 
putea auzi. Mă rog, nimic nou în privinţa asta. Russ Dare aude 
doar ceea ce vrea să audă — cel puţin, asta susţine 
întotdeauna. Lucrul ăsta îl face un excelent negociator 
corporatist... sau un ticălos nenorocit, dacă e să te iei după 
anumiţi indivizi. Dar de data asta nu mă ignora. Mi-am dat 
seama de asta — ochii lui nu mai aveau la colţuri cuta aia 
agasată. După care a început să plângă. 

Tatăl meu — cel care m-a învăţat că „să nu-ţi arăţi emoţiile“ 
este prima regulă ca să obţii ceea ce vrei — stătea singur în 
încăperea aia micuță, care mirosea a dezinfectant, cu faţa 
bronzată de la golf cenuşie, iar pe obrajii lui, în lumina 
pâlpâitoare a neonului, licăreau lacrimi aidoma unor şuviţe de 
argint. 

Atunci am ştiut. Chiar înainte să spună „Ea este“, cu şoapta 
aceea sugrumată, care nu aducea nicidecum cu vocea lui 
bubuitoare. Eram moartă. Poate nu pe de-a-ntregul — la urma 
urmei, o parte din mine se afla încă prezentă, privind la tot ce se 
întâmpla. Dar, în mod sigur, pe ecranul televizorului era trupul 
meu, acoperit cu un cearşaf alb, apretat, arătând mai mică şi 
mai firavă decât mă văzusem vreodată, cu părul încâlcit şi 
ciufulit încadrându-mi chipul mult prea nemişcat. 

Asta a fost punctul în care tata a cedat. In vreme ce 
personalul spitalului îi punea în faţă câteva formulare pe care să 
le semneze, el întreba întruna: „O să-i aranjeze cineva părul? Ea 
nu... nu aşa arată ea de obicei. Nu i-ar plăcea deloc să se vadă 
aşa.“ 

Am tras adânc aer în piept (sună ca naiba, ştiu) şi am clătinat 
din cap. Nimic din toate astea nu mai conta acum. Curând, 
foarte curând, în depărtare va străluci o lumină orbitoare, 
uriaşă, care mă va absorbi. După care îmi voi trăi viaţa — sau o 
copie a ei — la soare, pe nisipul albit al unei plaje, FĂRĂ creme 
protectoare, cu un mojito fără alcool şi un sortiment nesfârşit de 
pantofi în magazine unde totul era moca. Păi era paradisul, nu? 
Dar înainte să se petreacă asta, voiam să urmăresc tot ce-mi 


stătea în putinţă. O fată moare o singură dată! 


Am luat-o pe după colţ spre parcare, ţopăind cu paşii mei 
lipsiţi de sunet, dându-mi seama că pentru prima oară în via... 
mă rog, pur şi simplu pentru prima oară, abia aşteptam să ajung 
la şcoală. 

Oamenii cred întotdeauna că, dacă eşti simpatizată şi 
drăguță, şcoala ţi se pare un loc de joacă imens. Lucru care 
arată cât de proşti sunt oamenii. Când eşti aleasă regina balului 
trei ani la rând, co-căpitan al majoretelor şi primă domnişoară 
de onoare la balul absolvenţilor, fiind încă elevă, există şi 
anumite responsabilităţi şi aşteptări la care trebuie să răspunzi. 
Cea mai mică deviere — să te adresezi unei persoane 
neagreate, să porţi acelaşi pulover pe care un coate-goale, într- 
un moment rar de conştientizare a modei, îl poartă şi el, să 
cumperi un burger în locul unei salate — te poate arunca în 
mediocritate, sau chiar mai rău. 

Studiu de caz: Kimberly Shae. Kim avea tot ce-şi dorea: o 
familie bogată, trăsături asiatice ireproşabile şi un metabolism 
care-i permitea să mănânce orice fără să ia în greutate, ceea ce 
o făcea de neclintit din vârful piramidei ridicate de majorete. 

La fel ca şi cele mai multe dintre noi din cercul nostru de 
prietene, Kim se îmbăta, sau se prefăcea că e beată, la toate 
picnicurile din pădure organizate de Ben Rogers la sfârşit de 
săptămână. Doar că o dată, Kim a băut prea mult, sau îndeajuns 
ca să uite de un principiu cu foarte mare trecere printre fete: 
bea cât să devii prostuţă şi să flirtezi, nu cât să devii ridicolă şi 
avidă de sex. Cineva a fotografiat-o cu telefonul pe când o făcea 
cu vechea ei pasiune şi gazda noastră, Ben Rogers, în spatele 
copacului-emblemă al şcolii noastre. 

Ei, da, toţi tipii ar fi ucis ca să fie în locul lui Ben, şi nici măcar 
o singură fată de la petrecere nu putea nega că nu avusese 
fantezii legate de chestia asta. (Ben fusese considerat cel mai 
atrăgător băiat încă din clasa a IU-a şi, drept urmare, fiecare 
fată visase să fie cea care să-i facă felul.) Dar să fii prinsă? Asta- 
i cu totul altceva! 

în câteva ore, pozele au început să circule şi, luni dimineaţa, 
Kim ştia prea bine că locul ei nu mai era alături de noi la 
cantină. S-a exilat singură la o masă inferioară. Cantina noastră 
e de două ori cât o sală de spectacole, cu o scenă mare în faţă, 
aşa că există niveluri şi ranguri bine conturate. Cu cât eşti mai 
aproape de loja orchestrei — nivelul de top cel mai exclusivist — 


cu atâta eşti mai popular! 

Am tras destul de mult întreaga mea viaţă ca să-mi menţin 
statutul la masa lojii (un nume dezgustător, dar nefiind ideea 
mea, puţin îmi pasă). Nu poţi face rabat la cum arăţi. Maică-mea 
m-a învăţat asta, în felul ei confuz. Să menţii iluzia perfecțiunii, 
să fii obiectul invidiei celorlalte fete din şcoală cere o mulţime 
de timp şi efort, dar eu m-am străduit cât am putut şi zău că a 
meritat. 

Păi să luăm înmormântarea mea de ieri. Niciodată n-am văzut 
atâta mulţime din şcoală strânsă într-un singur loc. In afara 
şcolii, da. (Slavă Domnului, mama a fost prea „distrusă“ ca să 
participe la slujba de înmormântare. Efuziile emoţionale ar mai fi 
fost cum ar fi fost. Dar să vomiţi peste coroane... era cam mult.) 
Aşadar, altcineva se ocupase de organizare şi distri- buise 
banderole negre cu numele meu scris cu litere groase, roz, pe 
ele. Aduseseră flori, lumânări şi pachete cu şerveţele. Oameni 
pe care nu-i prea cunoşteam — cum era fata aia mătăhăloasă 
de la cursurile de pregătire pentru mate, care purta întotdeauna 
puloverele alea urâte şi lăbărţate, de parcă ar fi făcut-o să pară 
mai subţirică... aiurea! — veneau şi plângeau aplecaţi peste 
coşciugul meu. Sau, mă rog, lângă el! 

Ba am surprins chiar discutându-se despre un memorial foto 
cu caracter permanent despre mine, în holul principal, chiar 
lângă vitrina de sticlă cu trofeele cucerite la baseball şi fotbal. 
(Ca şefă a majoretelor, pot să vă asigur că la fotbal suntem 
pafarişti, şi, dacă vitrinele cu trofee sunt revelatoare, aşa am 
fost de prin 1933.) 

Sună rău, dar, ca să fiu total sinceră, m-am simţit într-un fel 
uşurată că am murit. Nu de la început, fireşte. După ce am 
trecut peste primul şoc, am fost din cale-afară de cătrănită o 
vreme. Dar, sigur, să-ţi petreci noaptea la morgă lângă cadavrul 
tău s-ar putea să te facă niţeluş ursuz. Mă gândeam doar la 
toate lucrurile care or să-mi lipsească. S-a zis cu îngheţatele 
asortate linse pe ascuns! Adio, sărutării Sau orice altceva. Am 
murit virgină, fir-ar să fie — şi nu ăsta era planul! 

Dar în dimineaţa următoare, când m-am trezit transportată pe 
linia continuă din mijlocul străzii Henderson, cu soarele 
încălzindu-mi faţa, cu zgomotul autobuzelor care treceau pe 
lângă capul meu, am mai realizat ceva. Toate lucrurile cărora nu 
le voi duce dorul. Printre ele, mă înspăimântase gândul la 


universitatea din anul următor. S-o iau de la început, să-mi caut 
din nou discipoli şi să intru din nou în competiţie cu alte fete ca 
mine din şcolile dimprejur... uf! cât se poate de istovitor. Acum, 
nu mai trebuia să-mi fac griji pentru asta. 

Popularitatea mea rămăsese împietrită la apogeul ei. Mă 
simţeam ca şi cum aş fi trecut de finişul unei curse în care nici 
măcar nu ştiam că alergasem. Murisem înainte să-mi distrug 
viaţa şi, deşi asta mă deprima oarecum, într-un fel era şi o 
chestie a-ntâia! 

în fine, după impresionantele funeralii de ieri, abia aşteptam 
să văd cu ce-or să vină mai departe prietenele mele. Avuseseră 
colegele mele majorete, Ashleigh Hicks şi Jennifer Meyer, timp 
să se ocupe de modelarea chipului meu din ceară, aşa cum îşi 
propuseseră cu o zi în urmă printre sughiţuri şi suspine? 

Am mărit pasul, nerăbdătoare să pătrund în clădire şi să 
arunc o privire pe holul principal, înainte de sunetul clopoţelului, 
când toţi aveau să mişune ca într-un furnicar. Toate trupurile 
alea trecând prin mine — nu mă puteau vedea casă mă 
ocolească, iar eu nu puteam să mă feresc chiar de toată lumea 
— îmi produceau o senzaţie de greață. 

Primul semn de rău augur a apărut însă înainte chiar să mă 
apropii de holul principal. Pe când treceam grăbită prin parcare, 
am zărit-o pe Katee Goode, o fată dintr-a EX-a ce aspira la 
popularitate (al treilea nivel, în limbajul meselor de la cantină), 
privind pe furiş în jur înainte să-şi tragă în jos banderola neagră 
de pe braţul stâng şi s-o lase să cadă la pământ. 

Briza uşoară a făcut pânza să se rostogolească peste pietriş, 
prinzându-se în cele din urmă de marginea colţuroasă a unei 
pietre aflate lângă piciorul meu, astfel că am putut citi 
cuvintele: Alona Dare, odihneşte-te în pace! 

— Hei! am strigat mânioasă după Katee, dar, fireşte, nici 
măcar n-a tresărit la sunetul vocii mele inexistente. 

Mi-am încrucişat braţele la piept. Perfect! Las-o să fie singura 
ciudată fără banderola neagră. Purtându-se aşa, n-o să ajungă 
niciodată la masa de lângă lojă. 

Doar că, urmărind-o pe Katee alăturându-se grupului ei de 
colege stupide, mi-am dat seama că niduna dintre ele nu mai 
purta banderola pe braţ. Gurda de tonţi (nivelul al patrulea, mai 
bine decât tonţii de la mate, dar nu la fel de bine ca tonţii de la 
ştiinţe, pentru că pe ăştia din urmă puteai conta oricând că vor 


arunca în aer ceva), aflată chiar în spatele cârdului de prietene 
ale lui Katee, afişa aceeaşi lipsă a banderolei negre. 

Inima a început să-mi bată mai cu putere şi o peliculă rece de 
transpiraţie mi-a acoperit ceafa. Ca moartă, „simţeam“ cu 
siguranţă o mulţime de chestii, iar în momentul ăla simţământul 
era de oroare totală şi completă. 

Am dat un ocol, doar ca să mă asigur, pietrişul rămânând 
ciudat de tăcut sub călcâiele mele. Dar nu... nid măcar o singură 
persoană prezentă nu mai purta simbolul doliului pe care-l 
afişaseră cu toţii cu atâta mândrie nu mai departe de ieri. Cum 
se putea una ca asta? 

Nemailuând în seamă instinctul îndelung reţinut de a rămâne 
liniştită şi indiferentă, am pomit-o în goană către intrarea în 
şcoală, repezindu-mă spre Cerc. 

Trei bănd de lemn, donate de foşti elevi, formau litera U în 
jurul unui port-drapel aflat în faţa lor, acesta fiind sectorul 
colegilor mei. Primul nivel, de la început până la sfârşit. Gloata 
populară trândăvise şi zăbovise aid în cea mai bună parte a unui 
deceniu, transmițând mai departe posesiunea următorului grup 
de tinere speranţe. 

Băndle fuseseră netezite de sute de funduri perfecte — 
precum cel al lui Ben Rogers — şi drapelul fusese martor tăcut 
la sute de combinaţii dinaintea orelor. Toate avuseseră loc chiar 
în faţa biroului, pentru că noi puteam face asta. Eram „copiii 
buni“. Lasă-l pe un băgător de seamă să facă o chestie de-asta 
şi vei simţi miros de arest. Nu spun că e corect, dar aşa merg 
lucrurile. Toată lumea ştie asta. 

Am ajuns la Cerc cu răsuflarea tăiată (da, ştiu, moartă! 
Totuşi...) şi mult prea aproape de sunetul clopoţelului decât aş fi 
vrut. Era mai greu decât de obicei să străbaţi gloata de elevi 
care se scurgeau spre clădire. Niciodată nu-mi dădusem seama 
cât de mult contam pe faptul că pigmeii ăştia or să mă recu 
noască şi-or să se ferească din calea mea. Păcat că se 
terminase! 

Ca elevi în anul terminal, aveam locurile noastre speciale pe 
bănci, iar prietenele mele le luaseră deja în primire. Ben Rogers 
se lungise pe banca dinspre parcare, înconjurat de grupul lui de 
potenţiale concubine. Pe bune, le mai lipseau doar strugurii cu 
care să-l hrănească şi evantaiele alea mari, egiptene. 

Pe braţul lui Ben, îmbrăcat la Abercrombie, nu exista nido 


banderolă neagră, dar, pe de altă parte, nid ieri nu se deranjase 
s-o poarte. 

Mi-am croit drum printre viitoarele cuceriri ale lui Ben ca să le 
găsesc pe Ashleigh şi Jennifer, împreună cu Leanne Whitaker, o 
altă majoretă din ultimul an, strânse lângă port-drapel şi 
trimiţându-şi pe mobil mesaje cu comentarii despre nespăla tele 
care purtau jeanşi ieftini Target şi tricouri fără marcă. 

Nid ele nu aveau vreo banderolă. 

Stăpânindu-mi pornirea de a vomita, m-am rotit iute pe 
călcâie, uitându-mă după bine cunoscutul păr negru strălu- dtor 
care aparţinea celei mai bune prietene ale mele şi co-că- pitan 
al majoretelor, Misty Evans. 

După un moment nesfârşit, în care inima mi s-ar fi oprit dacă, 
ştiţi voi, nu mi s-ar fi oprit deja, am zărit-o pe cea mai 
îndepărtată bancă de mine, pe jumătate ascunsă de Leanne şi 
de celelalte. 

Puteam vedea doar umărul stâng al lui Misty şi o parte din 
cap, coada ei de cal săltând în vreme ce-i vorbea persoanei care 
stătea lângă ea. Dar era de-ajuns, căd sus, pe braţul ei stâng, 
am reuşit să zăresc o bucăţică din banderola neagră cunoscută, 
cu litere roz. 

Cu un surâs de uşurare, am pornit spre ea, ocolindu-1 cu grijă 
pe Miles Stevens, care, în vreme ce le spunea ceva lui Ben şi lui 
Leanne (care refuzau să-şi vorbească din motive străine nouă), 
se plimba încoace şi-ncolo, şi evitându-le pe Ashleigh şi Jennifer, 
care hotărâseră s-o lase naibii pe Leanne ca să sară, chicotind şi 
chiţăind, în poala lui Jeff Parker, aproape strivindu-i chitara în 
graba lor de a arăta că simt admiratoarele lui. 

Ashleigh şi Jennifer erau prietene din grădiniţă şi făceau orice 
împreună, indusiv cumpărăturile, căutând tot anul articole 
asemănătoare sau care măcar să aibă culori complemen tare. 
Dar deşi de prin dasa a şaptea chestia asta nu mai părea să fie 
o idee prea bună, ele deja căzuseră pradă micului lor truc şi nu 
le păsa. Era unul dintre multele motive pentru care Leanne le 
denumea Gemenele Idioate. în faţă! Răspunsul lor? „Fleoşc! Nu 
arătăm deloc la fel!“ Hm, mda! O fi fost Leanne o căţea, dar aid 
nu greşea! 

După cum s-a dovedit, Leanne nu greşea cu mai nimic. 

— Dumnezeule, ce târfă mai e şi Misty asta! Alona nid nu s-a 
rădt încă, îi spunea Leanne lui Miles exact când am trecut pe 


lângă ei. 

La auzul numelui meu, am îngheţat. în acel moment cât m-am 
lăsat distrasă, Ashleigh — cu Jennifer urmând-o îndea proape — 
a ţâşnit prin mine. Voiau să-l facă pe Jeff să alerge după ele. 
Senzaţia trupului ei cald, mult-prea-material, tre când prin mine 
mi-a tăiat răsuflarea, întorcându-mi stomacul pe dos. Dar nid 
măcar asta nu m-a făcut să pierd răspunsul lui Miles. 

— Alona era rece încă dinainte să moară, a pufnit el. 

— Adevăr grăieşti! i-a zâmbit ea, cu faţa pistruiată încre- 
ţindu-i-se în jurul ochilor. 

Îi priveam uluită. Nidunul dintre ei nu îndrăznise să-mi 
vorbească aşa înainte... cel puţin nu în faţă! N-aş fi fost sur 
prinsă să aflu că Leanne mă vorbea pe la spate, dar Miles? Eu 
fusesem cea care-l adusesem în Cerc, anul trecut, când era nou 
pe-aid. Era singurul negru din şcoală care nu era şi atlet. La 
naiba, făcuse parte din clubul de şah înainte să-l scot la 
suprafaţă. Nu că ar fi fost un act pur altruist sau ceva în genul 
Asta. Mă ajutase la trigonometrie, timp în care-i descoperisem 
aplecarea spre comentarii maliţioase despre oricine din şcoală. 
Inclusiv despre mine, pare-se. Dumnezeule, ce mai spusese 
despre mine? 

— Gogoman nerecunoscător, am murmurat eu, nevenindu-mi 
să cred. 

Anii de obişnuinţă m-au îndemnat s-o caut pe Misty ca să-i 
spun despre discuţia surprinsă, înainte ca două lucruri evi dente 
să-mi sară în faţă. Primul, Misty nu avea cum să mă audă. Al 
doilea, clănţăneala lui Leanne şi Miles despre mine pornise de 
fapt cu o insultă adresată lui Misty. Leanne o făcuse târfă, ceva 
ce Misty ar fi tăgăduit, în duda şirului de relaţii de o săptămână 
sau două cu băieţii din frăţia de la 

Milliken, universitatea din oraş. Potrivit lui Misty, băieţii de 
liceu nu meritau efortul! 

Nu-mi puteam da seama ce anume o determinase pe Leanne 
să dea atacul la caracterul ei. Nu părea să se afle nidun tip de la 
universitate prin preajmă, şi nid nu m-ar fi interesat vreunul 
dintre ei, chiar dacă s-ar fi aflat. 

Dar apoi, după ce am reuşit în cele din urmă să-mi croiesc 
drum spre Misty, totul a devenit limpede! 

Banderola neagră cu numele meu pe ea stătea ţeapănă pe 
tricoul alb, cu mâned lungi, pe care-1 purta pe sub jacheta de 


majoretă. Coada ei de cal neagră şi ludoasă („îngrijeşte-ţi părul 
cu maioneză şi clăteşte-l cu bere“, obişnuia să mă sfătuiască ea) 
tresălta la fiece mişcare a ei. Dar nu pentru că vorbea. Ci pentru 
că se săruta. Cu iubitul meu. 

— Misty! am răcnit eu. 

Fireşte, nu a reacţionat în nidun fel. Continua să-l sărute pe 
Chris în faţa întregii şcoli. La O ZI după înmormântarea mea. 

Nu ştiu dacă m-a făcut să mă simt mai bine sau mai rău, dar 
şi el purta încă banderola neagră. Misty părea epuizată, avea 
cearcăne negre sub ochii ei închişi, iar rimelul îi lăsase dâre 
lungi pe obraji. Dar se sărutaul 

— Crezi că Alona ştia de ei doi? l-a întrebat Leanne pe Miles, 
şi cuvintele ei au ajuns până la mine. Vreau să spun, am auzit că 
de-asta s-a aruncat în faţa autobuzului. A aflat şi n-a putut să 
dea ochii cu ei şi cu toţi ceilalţi care ştiau. 

— Nu m-am aruncat în faţa nimănui, am strigat la Leanne, 
deşi nu-mi puteam lua privirea de la Misty şi Chris. A fost... un 
acddent! 

— Mă aşteptam ca ea să-i vadă, să vină aid şi să facă o 
scenă. Leanne a tăcut o clipă. Ar fi fost o chestie ca lumea, nu? 

în vocea ei se simţea dezamăgirea, dar şi o bucurie răută 
cioasă. 

— Te rog, Alona nu vedea nimic în jurul ei decât pe Alona, a 
replicat Miles. 

Ajunsă la capătul nervilor, mi-am întors faţa de la Misty şi 
Chris, simțind că-mi vine să vomit. Deşi nu prea aveam cum, 
dacă luăm în consideraţie că în ultimele trei zile nu mânca- sem 
nimic, însă nu puteam pune mâna-n foc că n-o s-o fac, dat fiind 
turnura pe care-o luaseră lucrurile. Pielea mi se acoperise de o 
sudoare rece, iar stomacul îmi chirăia puternic. Am înghiţit în 
sec. 

— De ce altceva ar fi fugit de la şcoală chiar înainte de ore? a 
continuat Leanne. 

— Tacă-ţi fleanca! am strigat, aplecându-mă pe jumătate, cu 
mâinile strângându-mi stomacul şi dându-mi seama că puteam 
vedea prin picioarele mele. 

Vreau să spun, chiar prin ele, nu printre, ca şi cum nici n-ar fi 
existat. De la genunchi în jos începusem să dispar. 

— Nu! am tipat. 

Nu era corect. Gram deja luată de aid? De ce nu ieri, când aş 


fi putut muri, sau răposa, sau ce-o fi fost, feridtă? Şi nu exista 
nid măcar o lumină albă... nicăieri! 

— Poate că-şi uitase acasă rimelul de susţinere şi s-a dus 
după el, a sugerat Miles, pe un ton zeflemitor. 

Am ridicat repede capul ca să-l privesc furioasă. îi împărtă 
şisem teoria mea secretă despre machiajul de susţinere. 

Leanne a chicotit dispreţuitoare. 

Am încercat să fug, să mă îndepărtez de locul ăla, dar 
pidoarele mele, topite pe jumătate cum erau, nu m-au ajutat. M- 
am prăbuşit pe iarbă, privind cum linia dincolo de care 
deveneam invizibilă ajungea la tivul şortului meu. In ritmul ăsta, 
aveam să dispar în mai puţin de un minut. 

Neputându-mă ajuta, am întors capul să o privesc pe fosta 
mea cea mai bună prietenă împletindu-şi limba cu cea a fostului 
meu iubit, lucru care, după câte se părea, nid nu era ceva nou. 
Oare de când se combinaseră? De când îşi râdeau de mine? 
Misty ştia aproape totul despre mine, lucruri pe care n-aş fi vrut 
să le afle NICIODATA şi altcineva. Fusese singura persoană 
căreia îi îngăduisem să vină acasă la mine, timp de ani de zile. 
Oare îi spusese lui Chris despre toate? în tot acest timp, Leanne 
răsese de mine pe la spatele meu? Ba mai rău, şi dacă ceilalţi 
simţiseră milă pentru mine, Alona Dare? 

Pe obraji îmi curgeau lacrimi fierbinţi, dar când am vrut să le 
şterg... ia mâna de unde nu-i! 

— Nu, nu, nu! Nu e corect! Rahat! Nu merit una ca asta. Am 
făcut tot ce trebuia! 

Am izbucnit în plâns, pierzându-mi complet controlul. Plânsul 
îţi distruge machiajul, ca să nu mai vorbesc de lumâ- nărelele 
din nas, lucruri care m-au determinat să nu vărs nid măcaro 
singură lacrimă de faţă cu aceste persoane. Acum însă nu mă 
puteau vedea, şi nid eu n-o să-i mai văd vreodată, aşa că nu-mi 
păsa. 

Clopoţelul a sunat şi cei din jurul meu şi-au înhăţat rucsa 
curile, genţile şi cutiile de chitare. Apoi au trecut drept prin 
mine, îndreptându-se spre uşă. Mai întâi, Jeff, urmat îndea 
proape de Ashleigh şi Jennifer (în ale căror poşete minuscule nu 
exista loc în care să încapă vreo sculptură în ceară, oricât de 
mică). Apoi a păşit ţanţoş Ben, cu câte un braţ trecut pe după 
umerii celor două virgine de sacrifidu din clase inferioare. 

Leanne stătea pur şi simplu pe mine, cercetându-şi rujul în 


Imaginea ei de pe suprafaţa strălucitoare a telefonului mobil. 

—  Căţea! i-am aruncat eu. 

Chris şi Misty, ţinându-se de mână, n-au trecut prin mine, dar 
asta numai pentru că deja se aflaseră în apropierea uşii. Şi, la 
urma urmei, nu călcaseră destul peste mine? 

Rămasă doar cu capul întreg, priveam cum întreaga şcoală 
mărşăluieşte pe lângă mine, râzând, glumind şi făcându-şi griji 
pentru extemporale, ca şi cum eu n-aş fi existat vreodată. Ca şi 
cum nu mi-aş fi găsit în mod tragic sfârşitul cu doar TREI zile în 
urmă. , 

— Ăsta e iadul. Ăsta trebuie să fie iadul! am spus, cu vocea 
mea nazală, încărcată de lacrimi. 

Ca şi cum ar fi vrut să confirme faptul ăsta, Will Killian, cel 
mai mare ratat ciudat al tuturor timpurilor, s-a uitat direct spre 
mine şi a rânjit când a trecut prin apropiere, în faţa amicilor lui 
care fumau iarbă. 

— Hei! am strigat, cuprinsă de furie. 

Ca şi cum ar fi avut dreptul să râdă de mine! Chiar şi moartă, 
eram mai populară decât el. Era un ratat sadea, cu o piele atât 
de palidă încât practic strălucea, şi cu păr negru lăţos care-i 
atârna peste ochii de un albastru înspăimântător. Pe bune, erau 
aşa de spălăciţi, că păreau aproape albi. Plus că se purta ca un 
fraier, având mereu căşti la urechi şi trăgându-şi peste cap 
gluga de la hanorac, chiar şi când se afla în clasă. Zvonurile 
susțineau chiar că-şi petrecuse o vară într-un ospiciu de pe 
undeva. Nu exista un nivel de popularitate îndeajuns de coborât 
căruia să-i aparţină. Şi el să râdă de mine? 

Killian şi-a mutat iute privirea, cocârjindu-şi umerii sub 
hanorac şi fixând pământul, comportamentul său antisocial şi 
psihotic obişnuit. 

la stai... stai! Ceva în legătură cu asta nu... 

M-am încruntat, deşi eram destul de sigură că gura îmi 
dispăruse, iar gândurile mi se înceţoşau. Dacă râdea de mine, 
asta însemna un singur lucru: că mă putea vedea! lar asta 
însemna că... 


2 
Will Killian 


Să râzi de morţi nu e niciodată o idee bună. Darnu mă pu 
team abţine. Marea Alona Dare redusă la o scăfârlie plângă- 
reaţă şi mucoasă? De câte ori ai ocazia să vezi aşa ceva? 

Nu prea des. Decât dacă, fireşte, eşti eu. Norocosul şi băf- 
tosul de mine. 

Dar chiar şi eu, mai presus de oricine altcineva, ar fi trebuit 
nA înţeleg că a râde pe socoteala altuia are întotdeauna un preţ 
karmic. 

— Domnule Killian! m-a salutat directorul Robert „ Sonny“ 
Brewster de cum am păşit peste pragul şcolii. Mă bucur că ne 
vei face onoarea de a fi cu noi astăzi. Deşi se pare că ai întâr 
ziat... din nou. 

— Dar eu..., am protestat. 

Brewster a arătat cu degetul spre tavan şi, de parcă şi-ar fi 
Impus voinţa, clopoţelul a sunat. 

— ... am întârziat, am murmurat. 

în spatele meu, Erickson şi Joonie s-au năpustit prin uşă şi 
apoi au luat-o la fugă spre clasa lor, lăsându-mă din nou sin gur 
cu Brewster. Joonie mi-a aruncat o privire de scuze peste umăr, 
dar nu-i găseam nido vină nid ei, nid lui Erickson. Pur şi simplu 
se bucurau că directorul se ocupa exdusiv de mine, lăsându-i pe 
ei în pace. La urma urmei, şi ei întârziaseră ca şi mine, dar se 
părea că nu activaseră „detectorul de puşlamale“ al lui 
Brewster, cum îl denumea el, aşa cum o făcusem eu. Am găsit 
că era cam greu de crezut lucrul ăsta, având în vedere numărul 
de pierdnguri de pe faţa lui Joonie şi ochii înroşiţi ai lui Erickson. 
Dar, dne ştie din ce motiv, eu eram alesul lui Brewster. 

Brewster a zâmbit, fără ca asta să-i îndulcească în vreun fel 
trăsăturile aspre ale chipului său şi linia rigidă a părului tuns 
periuţă. Fost militar din cap până-n pidoare, ăsta era Brewster. 
Ah, şi să nu uităm prejudecățile lui abia mascate în privinţa 
homosexualității, testosteronul care-1 îndemna la un comporta 
ment brutal şi nevoia de a respecta strict regulamentul pentru 
că era un REGULAMENT. 

— Cred că e timpul să avem o altă discuţie despre viitorul 
tău, domnule Killian. 

Şi-a dus mâinile la spate şi a început să se legene pe călcâie. 

— Alta? O să dăm prilej de zvonuri. 

Mâna lui a ţâşnit înainte, înhăţând umărul hanoracului meu şi 
strângând stofa în pumn. M-am aplecat spre el, forţat de 


strângerea puternică. Ochii lui negri sticleau de furie şi 
nerăbdare. 

— Hai, daţi! am spus. 

Dacă mă lovea, avea să fie concediat. O ştia şi el. Toţi o ftiau. 
Mai avusese câteva plângeri legate de temperamentul său. Aşa 
că ce-ar fi să-i dau o mână de ajutor? Dacă pleca, aş fi avut şi eu 
o viaţă mult mai uşoară. 

Mi-a dat drumul şi şi-a şters palma de sacou, de parcă atin 
gerea de mine l-ar fi umplut de bale. 

— în biroul meu, acum! 

A pornit cu paşi mari pe holul principal spre birourile 
administraţiei, fără măcar să se asigure dacă-l urmez sau nu. 
Era tentant să-l fentez şi să-l las cu buza umflată, dar nu-mi mai 
rămăseseră decât patru săptămâni. încă douăzeci şi opt de zile 
şi împlineam optsprezece ani şi absolveam liceul, cele două 
condiţii care să mă pună în posesia midi sume de bani lăsate de 
tatăl şi bunica mea. Odată cu asta, aveam să dispar de aid, în 
căutarea unui loc mai puţin populat şi, ca urmare, cu mai puţine 
stafii. Cum ar fi o insulă părăsită... sau Idaho. 

Dacă Brewster m-ar fi exmatriculat, asta ar fi însemnat şi 
sfârşitul planului meu. 

Aşa că l-am urmat, aşa cum mi-a cerut. Doar că în felul meu 
molatic. 

Asta e nasoleala cu liceul, şi credeţi-mă, am avut tot timpul 
din lume să cuget. Profesori, părinţi, consilieri... cu toţii împing 
tn faţă idioţenia asta cu ce bine e să fii diferit, să ai propria 
personalitate. Nu ceda presiunilor, bla, bla, bla! Adevărul este 
CA e-n regulă să fii tu însuţi doar dacă te încadrezi în nişte limite 
ale „normalului“. „îţi place mai mult fotbalul decât bas chetul, 
Johnny? Păi cred că e-n regulă, cât timp îţi place spor tul. Ce-i, 
Susie, vrei să porţi jacheta albastră, nu pe cea roşie? Ştii şi tu că 
noi încurajăm individualitatea aid... cât timp porţi o jachetă.“ 

Cum te-ai aştepta ca vreunul dintre noi să creadă că e-n 
regulă să fii altfel, când nid măcar adulţii n-o cred? Şi pentru că 
puştii populari, aşa-numiţii copii de prim nivel, arată „normal“ şi 
spun lucrurile „potrivite“, nimeni nu-i mai bagă în seamă după 
ce i-a văzut o dată. Ben Rogers aprovizionează aproape toată 
şcoala cu iarbă, dar a fost controlat vreodată? Numai anul ăsta 
am fost chemat în biroul lui Brewster de douăsprezece ori şi mi 
s-a controlat dulapul o dată pe săptămână. 


Brewster aştepta în pragul biroului său personal, când în cele 
din urmă am apărut şi eu lângă masa secretarei. De unde mă 
aflam, am putut distinge încleştarea muşchilor din falca lui. 

Am dat din cap spre doamna Piaget secretara şcolii, care mi-a 
răspuns cu un zâmbet, după care şi-a ferit iute privirea. Avusese 
întotdeauna o simpatie pentru mine, probabil după ce citise 
toate scutirile din toţi aceşti ani pentru programări la doctori sau 
de boală, însă chiar şi ea ştia că era mai bine să nu-1 înfrunte pe 
Brewster. 

De cum am intrat, Brewster a trântit uşa biroului, aproape 
lovindu-mă peste umăr. 

—  Rucsacul! a cerut el, întinzând mâna. 

Mă pupi! M-am stăpânit cu greu să nu-i râd în faţă. învăţa sem 
cu multă vreme în urmă că rucsacurile erau considerate, de 
fapt, proprietatea şcolii. în al meu n-o să găseşti nidodată ceva 
nepermis. 

Mi-am dat jos rucsacul şi i l-am întins, aruncându-mă într-unul 
dintre scaunele albastre de plastic pentru vizitatori din faţa 
biroului său. 

— Cine ţi-a spus să stai? m-a chestionat el. 

Am dat din umeri, fără să mă ridic. Tipul era de departe mai 
interesat să-mi percheziţioneze rucsacul decât să aibă o dispută 
pe tema statului jos. Trecusem de îndeajuns de multe ori prin 
asta ca s-o ştiu prea bine. 

Brewster a desfăcut fermoarul şi a deşertat conţinutul pe 
biroul său de lemn imaculat şi lustruit. După strălucirea obiec 
tului, se părea că Brewster încerca să scape de serioase frustrări 
sexuale. 

M-am lăsat pe spate, făcând scaunul să se legene pe două 
picioare. 

— ÎI lustruiţi singur? Chestia asta cere o grămadă de lucru 
manual. 

Şi-a ridicat privirea de pe mormanul de dosare, hârtii şi cArţi, 
cântărindu-mi expresia de pe chip. 

Mi-am holbat ochii într-o icoană a nevinovăţiei. 

— Cee? 

Mi-am lucrat la greu arta stăpânirii de sine. Credeţi-mă, când 
o să vedeţi morții umblând, o să învăţaţi să nu ţipaţi, să nu 
râdeţi sau să vă scăpaţi pe voi prea repede. 

— Te crezi isteţ, domnule Killian? 


Am ridicat din umeri. 

— Nu neapărat. 

Ştiam că îl călca pe nervi chestia asta, căd îmi văzuse rezul 
tatele la teste. Treized şi două de puncte din treized şi şase la 
examenul de anul trecut şi dădusem peste cap toate graficele 
testelor standard pe care le putuseră oferi. N-aveau încotro — 
doar una dintre puţinele, foarte puţinele beneficii ale darului 
meu. La urma urmei, nu era greu să-mi amintesc de Istorie când 
uram înconjurat de oameni care-o trăiseră, şi stafiile care bân- 
tuiau prin şcoală mai tot timpul se plictiseau îndeajuns de mult 
ca să se apuce să dtească peste umărul meu şi să-mi şoptească 
ce să scriu, chiar dacă nu le putea auzi nimeni. Nimeni, în afară 
de mine, fireşte! 

— Mai ai de stat o lună aid, după care pled în lume, de parte 
de controlul meu. 

A prins să cotrobăiască prin lucrurile mele, ca şi cum ar fi 
căutat ceva anume. Nenică, n-avea ce găsi, i-o puteam spune 
deschis. 

— Şi totuşi, domnule Killian, ca educator aş simţi ca pe un 
eşec... 

— Ah, nu fiţi aşa de aspru cu dumneavoastră, domnule B., 
oricine poate greşi. Nu puteam să cred că vine cu aşa ceva la 
mine. Unii mai mult, alţii mai puţin. 

A scrâşnit din dinţi şi încheieturile degetelor care strângeau 
cartea mea de fizică s-au albit. 

— Aş simţi-o ca pe un eşec dacă ai pleca fără să înveţi măcar 
o lecţie. A aruncat apoi cartea pe birou şi a luat la puricat 
micuțul buzunar al rucsacului meu. Hei, ia te uită! 

A aruncat nano iPod-ul meu pe birou, fără să-l protejeze, 
căştile luând-o după el. 

— Fiți mai atent! 

Am revenit pe cele patru pidoare ale scaunului cu un buf net. 
Micul aparat (îl poredisem Marde după puicuţa isteaţă şi 
raţională din desenele animate Peanuts) era instrumentul meu 
de supravieţuire în zilele rămase. 

— Lecția este, a continuat el, ca şi cum nu m-ar fi auzit, că 
nu poate fi întotdeauna doar ca tine. A luat-o pe Marde în 
palmă, a înfăşurat căştile în jurul ei şi a aruncat-o în sertarul 
biroului său. Timp de o săptămână nu mai asculţi muzică. 

— Nu puteţi face asta! am răspuns numaidecât. 


Palmele au început să-mi transpire, în căutarea răcorii pe care 
ar fi adus-o Marde. 

— Simt într-o stare de sănătate care... 

— Ah, da, domnule Killian, cunosc totul despre „boala“ ta. A 
zâmbit, satisfăcut că reuşise să-mi stârnească o reacţie. Vizite la 
psihiatru de două ori pe săptămână, în timpul orelor de şcoală! 
Permisiunea de a părăsi dasa când ai nevoie. Permisi unea de a 
asculta muzică la ore astfel ca „vocile“ — şi-a fluturat mâinile pe 
lângă cap — să nu te bântuie. Dar ştii ce cred eu? A închis 
sertarul cu zgomot şi a scos un inel cu chei din buzunarul 
Interior al sacoului său. Eşti un soi rău. La un moment dat, ţi-ai 
dat seama ce uşor e să-i fraiereşti pe toţi şi să te strecori prin 
viaţă cu o „dezabilitate“. A ales o cheie argintie de pe inel şi a 
încuiat sertarul. Dar pe mine nu mă păcăleşti. 

Fără Marde, eram terminat. Morţii vorbesc tot timpul, chiar fl 
atund când ştiu că nu-i aude nimeni. Larma este copleşi toare, 
fără să mai pomenesc de efortul pe care-l fac ca să nu le 
răspund. 

Dintr-odată, am rămas fără suflu. Să merg la ore, pe holuri, 
fără muzica mea... O să fiu găsit încovrigat în vreun colţ, chiar 
înainte să se sfârşească prima oră. în săptămâna în care n-o 
avusesem pe Marde, căd o dădusem să-i schimbe bateriile, 
mama aproape că semnase pe loc hârtiile de internare. 

Nu puteam să las să se mai întâmple asta o dată. Trebuia Nâ- 
mi asum riscul cu Brewster. 

Brewster dătina din cap, ţâţâind. 

— Ai fost prea mult răsfăţat acasă şi ţi s-a arătat prea multă 
Indulgenţă în devierile astea ale imaginaţiei. Dacă maică-ta te- 
ar fi trimis la şcoala militară, aşa cum... 

— Aşa cum bunicul dumneavoastră l-a trimis pe tatăl dum 
neavoastră la şcoala militară, sperând să-i scoată gărgăunii din 
cap? am întrebat, nevenindu-mi să cred ce cuvinte îmi ieşeau 
din gură, în duda intenţiei mele. 

Ar fi trebuit într-adevăr s-o lase pe Marde deoparte în disputa 
asta. 

Faţa lui Brewster a devenit albă, după care s-a înroşit. 

Eram tensionat, dar am încercat să-mi păstrez fermitatea 
vocii. 

— A funcţionat o vreme, am continuat eu. Până la moartea 
mamei dumneavoastră, după care s-a retras în Florida unde l-a 


întâlnit pe frumosul său vecin, Charlie... 

Brewster nici măcar nu s-a învrednicit să dea ocol biroului. A 
sărit din scaunul lui, repezindu-se să-mi înfigă mâna direct. 

În acelaşi moment, m-am tras cu scaunul înapoi, iar dege tele 
lui au prins doar aerul. 

— Mă poţi auzi! 

Bunicul mort al lui Brewster — din nou tânăr şi îmbrăcat în 
uniforma din cel de-al Doilea Război Mondial — se holba la mine 
de pe scrinul de lemn ultralustruit de lângă birou pe care stătea 
aşezat. Ţigara sa fără filtru, încă nestinsă, i-a căzut din gură pe 
podea şi s-a rostogolit până la pidoarele mele. 

La câte vizite făcusem în biroul ăla, nu-l băgasem în seamă 
pe Bunicul Brewster cu ţigara lui. Bunicul îşi făcea veacul pe-aici 
mai tot timpul, vorbind cu nepotul său, cerându-i să-şi îmbu 
nătăţească legăturile cu tatăl lui, cât timp mai rămăsese ca să 
aibă o relaţie cum se cuvine, ceva ce el însuşi nu reuşise atund 
când fusese viu. 

Asta era soluţia cu morţii. Nu-i băga în seamă îndeajuns de 
mult timp, şi o să-i faci să renunţe. Bine, nu se vor opri din vor 
bit. .. niciodată, dar nu se vor mai aştepta să primească răspun 
suri de la tine, considerând că reuşiseră să te facă conştient de 
prezenţa lor doar din întâmplare. 

— Tu, pervers mic şi retardat! a scuipat Brewster. Nu ştii 
nimic! Tatăl meu este un om bun. 

A ocolit biroul, năpustindu-se spre mine. 

M-am încordat, gata să mă mişc, şi am simulat o uşoară 
ridicare din umeri. 

— Simt sigur de asta! Cred că ar fi profund dezamăgit să 
audă că fiul său a fost concediat pentru că a încercat să su 
grume un elev. 

Brewster a îngheţat. 

— Ce pui la cale, puştiule? m-a întrebat Bunicul Brewster, fyl 
revenise îndeajuns de mult din şoc ca să coboare de pe scrin yl 
să rămână lângă mine. Te pui cu nepotul meu? 

Am înfruntat privirea lui Brewster fără să clipesc. 

— Daţi-mi înapoi muzica şi nimic din toate astea nu s-a 
întâmplat! 

Riscam mult, dar el mă adusese în situaţia asta. 

Falca îi tremura de furie şi l-am putut vedea că stătea în 
cumpănă. 


— Nimeni n-a văzut nimic. N-ai semne pe gât. E cuvântul 
meu împotriva cuvântului tău. 

— Aşa e, am spus, făcându-mă că accept ipoteza lui. Dar 
pornind de aid, mă întreb dacă e nevoie de mai mult decât nişte 
cuvinte ca să conving conducerea şcolii! Am auzit că ultima oară 
votul a fost foarte strâns. 

Brewster m-a fixat cu privirea, dar am refuzat să-mi plec 
ochii. Apoi la nas mi-a ajuns un miros puternic de ars. 

Automat, mi-am coborât privirea, căutând ţigara Bunicului 
Brewster, şi am văzut marginea tălpii de cauciuc de la pantofii 
mei de sport Converse arzând mocnit cu o mică flacără 
albăstruie. 

— Drace! 

Am sărit în picioare, frecându-mi talpa de covor ca să sting 
focul. 

— late uite! a exclamat Bunicul Brewster cu o notă de 
uluială în voce. Să fiu al naibii! 

— Pe bune! am murmurat eu. 

Flăcăruia era pe cale să dispară şi am pus punct eforturilor 
mele disperate ca să pot strivi ţigara sub călcâi. O ţigară pe care 
directorul Brewster n-o putea vedea. 

M-am oprit şi i-am surprins privirea de dezgust care i se 
întipărise pe faţă. 

— jalnic! a zis el rânjind. Chiar crezi că o să pun botul la 
„nebunia“ ta? 

Fireşte, după părerea lui, sărisem din scaun şi rotisem căl 
câiul pe covor aparent fără nidun motiv. Asta e povestea vieţii 
mele. 

Brewster a clătinat din cap. 

— Poţi să spui conducerii şcolii tot ce-ţi trece prin cap. 
Nimeni n-o să te creadă. 

Din păcate, avea dreptate în privinţa asta. în ultimul timp 
aveam o problemă cu credibilitatea. 

—  Mi-aş putea suna mama. 

M-am strâmbat în forul meu interior. Dumnezeule, nu era chip 
să formulez fraza asta cât de cât serios! 

— Dac-o fad, ştii că ea o să te ia de aid numaidecât şi o să te 
abandoneze într-un ospidu. 

Privirea lui a coborât pe pidoarele mele şi pe covor. Doar 
Bunicul Brewster şi cu mine puteam vedea urmele de arsură. 


Stricădunea adusă pantofului meu era îndeajuns de reală pen 
tru lumea asta, dar numai dacă ar fi atins cineva cauducul topit 
de pe marginea tălpii ca să constate că era cald încă şi proaspăt 
urs, altfel asta s-ar fi putut petrece oricând altă dată. 

— Încep să cred că acolo ţi-e locul. 

—  Atund daţi-mi muzica înapoi. Mă... ajută. 

Am furişat o privire piezişă către Bunicul Brewster, care 
rămăsese alături de mine, tăcut de astă dată şi atent la 
schimbul nostru de replia. Nu era un lucru bun. 

Brewster a zâmbit un lucru care la el începuse să mă înspăi 
mânte. S-a întors („Stânga-mprejur!“) şi s-a îndreptat spre uşa 
biroului său şi a deschis-o. 

— Doamnă Piaget! a lătrat. 

S-a auzit un bufnet şi am distins zornăitul creioanelor sau 
pixurilor răsturnate pe birou şi căzute apoi pe linoleumul de pe 
jos. 

— Aăă... da, domnule! 

— Scrie o notă pentru domnul Killian. Profesorul lui de la 
prima oră trebuie să ştie că nu-i este permis să fie distras de la 
lecţie, nid măcar de ascultarea muzicii. Apoi asigură-te că şi 
ceilalţi profesori vor fi înştiinţaţi. 

— Dar, domnule, el are... 

— Asta e tot! 

A închis uşa trântind-o. 

— Aş putea chiuli! am remarcat eu, când s-a întors în spa 
tele biroului său masiv. 

Nu că nu făcusem asta şi înainte. încă mă număram printre 
elevii buni. 

— Aş putea recomanda exmatricularea, a spus el. 

Doctorul Miller, psihiatrul meu, ar fi fost încântat. | s-ar fi 
oferit ocazia de care avea nevoie ca să facă şi mai multe prepa 
rative cu caracter permanent pe care le considera necesare 
„pen tru siguranţa mea“. Traducere: o perfuzie continuă cu sare 
de litiu şi un puşti care haleşte pietriş pe post de coleg de 
cameră. 

— Care-i problema dumneavoastră? l-am întrebat. Nu v-am 
făcut nimic niciodată. 

Până azi, evident! Doar că ranchiuna lui ieşise la iveală din 
prima secundă când ne-am lovit imul de altul. 

— Dar nu este limpede, domnule Killian? A prins să-mi în 


dese înapoi în rucsac cărţile, caietele şi dosarele, fără să ţină 
cont că-mi îndoia paginile şi-mi rupea hârtiile. Eşti o insultă 
pentru orice elev de aid care încearcă să înveţe câte ceva. Aio 
influenţă malefică asupra copiilor buni şi demni de încredere, 
precum domnişoara Turner. 

Am perceput menţionarea lui Lily ca pe un pumn în sto mac, 
dar n-am lăsat să se vadă. 

— A fost o petrecere de la primul nivel! 

Eu n-aveam ce căuta acolo. Nid ea n-ar fi trebuit să ia parte. 

Brewster nu m-a luat în seamă. 

— Ca să nu mai vorbim că reprezinţi o dereglare şi o dis 
tragere mintală cu toate „nevoile tale spedale“! 

— Spuneţi asta tuturor copiilor cu probleme de sănătate? 

A tăcut un moment, simțind pericolul venind din altă direc ţie. 
în şcolile publice nu era îngăduită discriminarea... sub nido 
formă. 

— Tu nu eşti bolnav, Killian. Ai probleme, ce-i drept, eşti 
disperat să atragi atenţia în toate modurile posibile, inclusiv 
manipulându-ţi propria mamă şi cotrobăindu-mi prin gunoi ca să 
afli ceva despre viaţa mea personală. Dar nu eşti bolnav. 

Mi-am dat ochii peste cap. De ce oare se gândeau oamenii 
numai la gunoi? Ca şi cum n-ar fi observat pe cineva aruncân- 
du-se cu capul înainte în tomberonul lor lăsat pe trotuar. Nid nu- 
mi mai aminteam de câte ori auzisem asta. 

— Ce-aţi fi putut arunca la gunoi din care eu să aflu că tatăl 
dumneavoastră e gay şi... 

— Te crezi foarte deştept! E misiunea mea să-ţi dovedesc că 
nu eşti, aşa că pregăteşte-te pentru lumea reală. 

Mi-a aruncat rucsacul plin, pe care l-am prins înainte să mă 
lovească în stomac. 

— Dar dacă spun adevărul? Aţi luat în considerare şi posi 
bilitatea asta? 

— l-ai oferit doar o grămadă de absurdităţi vradului ăluia la 
care te duce mama ta. 

De fapt, doctorul Miller mă diagnosticase cu schizofre nie — o 
boală adevărată, prezentă în tratatele medicale de gen —, dar 
nu asta era problema mea. Vocile pe care le auzeam fi lucrurile 
pe care le vedeam... erau reale, chiar dacă nimeni altdneva nu 
le putea vedea. Din câte cunoşteam eu, medicina nu accepta 
situaţia asta. în schimb, mulţumită spectacolelor de televiziune, 


precum Medium şi Mesaje de dincolo (Jennifer Love Hewitt e 
tare, dar serialul e naşpa), credinţa populară o accepta. Dar 
încearcă să-i spui unuia dintre acei psihiatri pen tru adolescenţi 
din orăşelul ăsta neînsemnat, care este Decatur, cA vezi morţi. 
O să vezi ce se întâmplă. Se numeşte internare de urgenţă în 
ospidu. 

— Am terminat aid! Brewster s-a ridicat din spatele birou lui 
său şi a deschis larg uşa. Cară-te la ore! 

Oricât uram să mă aflu în acest birou, aid eram mai în 
siguranţă decât pe hol sau chiar decât în dasă. Cu cât mai puţini 
vii în încăpere, cu atât mai puţini morţi care să-i însoţească. Aid 
nu trebuia să mă confrunt decât cu Bunicul B., dar afară aveam 
să fiu înconjurat, năpădit, aruncat într-o mare de oameni 
disperaţi să se facă auziţi. Mai ales imul dintre ei părea în stare 
să mă uddă ca să-şi facă auzit punctul de vedere, oricare ar fi 
fost acesta. 

Gândul de a-1 confrunta fără ajutorul lui Marde sau orice 
altceva care să-mi servească pentru a mă distrage mă făcea să- 
mi simt palmele inundate de sudoare. Dacă mă va găsi aid şi 
acum, expus precum eram, ar trebui să mă consider feridt să 
ajung într-un salon de la balamuc. 

—  Inţelegeţi-mă, mai am doar câteva săptămâni de petrecut 
aid. 

Fixându-mi privirea pe o urmă albă de pe covorul aspru, 
dovadă clară că încercase cineva să curețe o pată, m-am forţat 
să vorbesc, ţinându-mi ochii-n jos. Nu puteam suporta să-l văd 
salivând. 

— Vreau să plec de aid la fel de mult cât vă doriţi şi dum 
neavoastră. Dar daţi-mi muzica înapoi. Vă rog! 

— E chiar atât de importantă pentru tine, ai? 

Pantofii lui negri extrem de lustruiţi, după aprederea mea, au 
prins să se legene din nou pe tocuri şi pe vârfuri. 

— Da..., m-am strofocat eu să scot şi următorul cuvânt, 
domnule! 

— Bun. Aşadar, dacă vei fi lipsit de muzică, acest fapt va 
avea o semnificaţie pentru tine. 

Mi-am ridicat privirea din podea, uitându-mă năuc la el. 

—  Ticăloşiile! 

— Aigrijă ce spui, ţâncule! mi-a şoptit Bunicul B., care-mi 
Ntltea alături. 


Pe faţa lui Brewster s-a întins un rânjet arogant. Fără să-şi Im 
privirea de la mine, a strigat din nou spre celălalt birou: 

— Doamnă Piaget, după ore domnul Killian este reţinut în 
urcatul şcolii. 

— Păi... în regulă! a venit răspunsul depărtat şi uşor cons 
ternat. 

Directorul a arătat spre uşa deschisă. 

— E vremea să-ţi culegi trofeele, băiete! 

Incercând să-mi arunc din nou rucsacul în spate, am înghe ţul. 
Dintre toate numele stupide din care putea alege... 

— Nu-mi mai spuneţi aşa. 

— Cum? 

Pentru o secundă, Brewster a părut derutat, înainte să-şi dea 
Ncama dintr-odată, şi un licăr de răutate i s-a aprins în ochi. Nu 
oferi muniţie unui bătăuş, ştiu asta, dar nu mă putusem stă 
pâni. Pur şi simplu n-am putut. 

— Ce e rău în băiete, băiete? a spus cu o voce triumfătoare. 

Găsise o armă nouă pe care să o înfigă în mine şi o făcea cu 
bucurie. 

— Numai... 

— De ce..., băiete? 

l-aş fi putut mărturisi adevărul — că aşa îmi spunea tata, ţi 
auzind acest apelativ din gura lui devenind dispreţuitor ţi 
arogant, mă făcea să doresc să-i stâlcesc faţa. Dar asta m-ar fi 
băgat şi mai mult în belea. Aş fi putut să fac apel la drep- lurile 
omului — am un nume, foloseşte-l — dar n-ar fi dat nido ceapă 
degerată pe asta. Aşa că am luat-o pe o cale mai directă. 

— Nu-mi mai spuneţi aşa, ori o să destăinui unele lucruri care 
or să vă facă să vă doriţi ca Dumnezeu să fi apăsat pe tră- gadul 
pistolului în noaptea aia, în loc să fi fost silit să-l aruncaţi în râul 
Sangamon! 

Buzele lui s-au mişcat, fără însă ca de pe ele să se desprindă 
vreun cuvânt. 

Brewster fusese la un pas să se sinuddă acum vreo treized şi 
ceva de ani, la puţin timp după întoarcerea sa din Vietnam, un 
tânăr care văzuse şi făcuse prea multe într-o junglă aflată în 
celălalt capăt al lumii. Dar în loc de asta, aruncase arma în râu, 
tulburat de faptul că se gândise la sinuddere, un act de laşitate. 
Bunicul lui — mort cu doar câţiva ani înainte de episodul ăsta — 
fusese lângă el tot timpul. Morţii văd totul, fie că vrei, fie că nu 


vrei, şi-mi spun o grămadă din ce văd, chiar dacă nu ştiu că-i pot 
auzi. 

— N-arfi trebuit să vorbeşti despre asta, puştiule! a spus 
alarmat Bunicul B. 

Am făcut abstracţie de el şi am trecut pe lângă Brewster în 
biroul de alături ca să-mi iau înştiinţarea, nota de reţine re în 
arest şi un zâmbet de simpatie din partea doamnei Piaget. 

Tocmai deschideam uşa spre holul prindpal, când Brewster şi- 
a revenit sufident de mult ca să ţâşnească din biroul său cu 
privirea sălbatică şi cu pumnii încleştaţi. 

— Să vedem cum vei supravieţui tot restul anului fără pri 
vilegiile tale spedale, avortonule! a strigat el spre mine, fără să 
se apropie. 

Mi-era de-ajuns. 

— Bob! 

Doamna Piaget s-a întors spre el cu ochii cât cepele. 

Hm! Ar ti fost o minime dacă aveam să supraviețuiesc o ori. 
Dar cel puţin, când mă vor duce, nu mă va mai striga bilete. Am 
dat din cap. 

— Eşti pe felie! 


3 
Alona 


Suprafaţa pe care stăteam era de departe mai dură decât 
patul meu şi nicicum îndeajuns de moale ca să fie un nor. Am 
întins o mână, fără să-mi deschid ochii, iar degetele mele au dat 
peste... pietriş să fi fost? 

Deschizând ochii, m-am văzut — unde-n altă parte? — chiar la 
stânga liniei continue galbene de pe Henderson. Nid vis, nid 
paradis! Taman în locul de unde începuse totul. Moartă în 
mijlocul drumului. 

M-am ridicat în pidoare, stăpânindu-mi cu greu impulsul de a 
izbucni iar în plâns. Vreau să spun că era limpede că eram 
răstignită în iad! Osândită să-mi continui traiul, nevăzută şi 
neauzită, în vreme ce prietena mea cea mai bună se giugiulea 
cu iubitul meu, mergeau împreună la şcoală, pentru ca, în cele 
din urmă, să se mărite cu el. Numai gândul la asta mă făcea să 
mă ghemuiesc ca o minge acolo, în drum. 


Ceea ce am şi făcut, lipindu-mi obrazul de asfaltul încins. Şi 
dacă trebuia să mă aflu în altă parte? Dacă m-ar vedea cineva? 
Apoi mi-am amintit de câte ori zărisem mitocanii scuipând tutun 
pe geamul maşinii în drumul lor spre şcoală — ce vulgar! — şi 
m-am apropiat de bordură. 

În spatele meu, terenurile de tenis se umpleau de sunetele 
vieţii, oamenii râdeau, mingile de tenis scoteau bufnete, iar 
gardul de sârmă zăngănea. Mi-am rotit surprinsă privirea. Era 
prima oră de Sport a doamnei Higgins — obişnuiam să-i urmă 
resc pe elevi cum alergau peste terenul de softball spre arenele 
de tenis, atunci când mă aflam la ora de Educaţie Cetăţenească 
fl priveam pe fereastră plictisită de moarte, dorindu-mi să fi fost 
oriunde în altă parte decât acolo. 

Deja trecuse jumătate din prima oră? Nu aşa se desfăşu rau 
lucrurile de obicei. în ultimele trei zile, ori de câte ori obo- Neam 
— da, mi se întâmpla şi în starea asta — mă întorceam acasă, 
mă ghemuiam pe canapeaua din biroul tatei şi închi deam ochii. 
Apoi, abracadabra! Când deschideam ochii, era lar ora şapte 
dimineaţa — puteam spune asta după autobuzul care trecea pe 
lângă mine — şi mă aflam din nou pe drum. Literalmente! Era ca 
şi cum, în fiecare zi, era apăsat un buton uriaş care reseta totul. 

Dar de data asta... nu ştiam ce să cred. Nu mai fusesem 
niciodată „resetată“ în mijlocul dimineţii. Fireşte, nid nu mai 
dispărusem până a tund. M-am cutremurat. Unde mersesem 
oare? Nu-mi puteam aminti. Conta? Nu prea. Eram încă prinsă 
aici, un lucru dar! Prinsă şi neajutorată. 

Mi-am plimbat privirea peste terenul de tenis spre fereastra 
dincolo de care colegii mei urmau cursurile Educaţiei Cetăţe 
neşti fără mine. Acum aş fi uds să am şansa să fiu plictisită de 
domnul Klopinski. Să fiu vie. S-o pun jos pe Misty în faţa întregii 
cantine. A tund să fi văzut dne mai îndrăznea să râdă de Alona 
Dare! Nimeni, vă asigur! 

Poate doar cu excepţia lui Will Killian, încruntându-mă, m-am 
ridicat şi am început să merg, la ţanc ca rabla verde şi 
caraghioasă a lui Jesse McGovern, ieşind în viteză din parcare, 
să treacă prin mine, îndreptându-se spre cursurile de rataţi de la 
şcoala comercială din oraş. Am ignorat senzaţia de răceală, 
încercând să mă concentrez pe o amintire vagă care se străduia 
să iasă la suprafaţă. Mi-am amintit cum i-am auzit pe Leanne şi 
Miles ponegrindu-mă şi cum am văzut-o pe Misty sărutându-se 


cu Chris, asta era foarte clar! Dar apoi totul a prins să devină 
confuz. Clopoţelul sunase, începuseră să intre cu toţii în clădire, 
după care... 

În minte mi-au apărut zâmbetul batjocoritor al lui Will Killian şi 
ochii săi de un albastru spălăcit. Râse se de mine. Mă privise fix 
şi rânjise, încântat de situaţia mea de rahat. în ori care altă zi 
mi-aş fi făcut griji că un tip ca el făcea mişto de cineva ca mine, 
dar azi, tot ce puteam gândi era că, pentru a face asta, ar fi 
trebuit să mă vadă. Chiar şi să mă audă. 

Dacă tipul ăsta putea să mă vadă şi să mă audă, poate că şi 
alţii ar fi fost în stare. Poate că nu eram moartă cu adevărat. Cel 
puţin, nu pe de-a-ntregul. Deşi funeraliile mele la care 
participasem spuneau altceva. Văzusem cum coboară sicriul în 
pământ şi... 

Am clătinat din cap, făcând părul să-mi zboare prin faţă. Nu, 
n-o să mă gândesc acum la asta. Să fiu moartă, prinsă aid 
pentru vede, fără să pot/ace ceva, nu era corect! Trebuia să 
existe o altă explicaţie, iar Killian ştia probabil despre asta, 
dudat cum era! 

Şi tot ce aveam de făcut era să-l silesc să-mi spună. 

Floare la ureche! La urma urmei, el mă putea vedea, nu-i aşa? 
Ciudat sau nu, Killian era totuşi băiat. 

Mi-am aruncat părul pe spate, netezindu-1. După încă o 
Necundă în care mi-am aranjat rapid şortul — e clar că atunci 
cftnd eşti lovit de un autobuz hainele nu mai stau la fel pe tine 
— eram gata de plecare. Nu puteam face nimic cu urma mare 
de anvelopă care-mi traversa bluza albă, deşi o uram, iar rujul 
meu preferat M»A»C se afla probabil tot în dulăpiorul pe care-l 
împărţeam cu Misty. Dacă nu şi-l însuşise şi pe-ăsta deja. 

Arătam totuşi destul de bine pentru o fată moartă, chiar dacă 
o spun eu însămi. Nu că mi-aş putea vedea imaginea sau ceva 
în genul ăsta, dar când mă trezisem aid cu zile în urmă, Imi 
cercetasem imediat braţele şi pidoarele, căutând tăieturi iidftnd, 
oase ieşite în afară şi alte lucruri asemănătoare. Nu glsisem 
nimic în afara câtorva vânătăi şi julituri care se vinde caseră 
până a doua zi. Faţa, pe care-o explorasem atentă cu degetele, 
părea şi ea neatinsă. După câte se părea, potrivit legistului, 
murisem din cauza unor leziuni interne grave. Nimic pe care 
însă să-l vezi la suprafaţă. Uluitor! Killian nu avusese după ce să 
se ia! 


Pentru a doua oară în ziua aceea, m-am îndreptat pe lângă 
terenul de tenis spre dădirea şcolii. Din păcate, nu am apucat dl 
înaintez mai mult decât o făcusem data trecută. Intrarea 
principală era blocată de uşile duble de sticlă securizată. în mod 
obişnuit, când soseau cu toţii dimineaţa, erau deschise, dar 
odată cu începerea orelor, directorul Brewster închidea peste 
tot. Lucru bun ca să ţii afară un psihopat care s-ar fi aven turat 
prin zonă, fără să ţii cont de psihopaţii aflaţi printre elevi I'M re 
erau prinşi înăuntru de aceeaşi regulă. 

Mi-am pus mâna pe mânerul de metal, cu gând să-l rotesc să 
văd dacă nu s-ar deschide uşa, dar mâna a trecut prin el. Mi-am 
retras iute mâna şi am dus-o la piept până ce a trecut 
furnicătura aia rece. Nu avea nido noimă. Maşinile şi oamenii 
treceau prin mine, fireşte, dar tot reuşeam să merg pe pământ, 
să stau pe un scaun la propriile-mi funeralii şi... 

Fără veste, uşile din faţa mea au părut să-şi schimbe forma, 
devenind mai mari. Ce naiba?... 

Mi-am aplecat privirea şi mi-am văzut pidoarele înfundate -I în 
aleea de beton, ca atund când te afli pe plajă şi-ţi îngropi, 
labele, iar valul îţi trimite şi mai mult nisip, până când pari să j 
nu le mai ai. Doar că acum era de-adevăratelea. 

O, nu, nu, nu! Mi-am închis ochii, strângându-i cu putere. ; 
Pământul e solid, pământul e solid! Continuam să-mi repet până 
am putut simţi, încă o dată, duritatea betonului sub tălpi. 

Mi-am ridicat o pleoapă ca să mă asigur cât de cât că eram 
din nou pe pământ, şi nu în el. Din păcate, pantofii şi şosetele 
nu partidpaseră la tranziţie. Unghiile de la pidoare, date cu ojă 
Very Berry, luceau spre mine, de sub un strat subţire de, colb. 
Naşpa! 

În fine! Măcar învăţasem ceva. 

„Pământul e solid, dar nu şi uşa. Pământul e solid, dar nuj şi 
uşa.“ Am făcut un pas înainte, pregătită să mă simt ca oi 
tâmpită când capul meu avea să se izbească de stidă. De astă! 
dată, furnicătura aceea rece pe care o simţisem în mâna care- 
mil trecuse prin mâner mi-a cuprins întreg trupul. 

Apoi, pe neaşteptate, mă aflam dincolo de uşă, în vestibulul 
mic şi supraîncălzit dintre uşile din interior şi cele din exterior, 
stând pe covoraşul de cauduc pe care-l lăsaseră pentru ziua 
ploioasă. în sfârşit! Ceva mergea după cum voiam şi eu. 

Folosind aceeaşi tehnică, am păşit spre uşile din interior şi, 


după câteva secunde, mă găseam desculţă pe linoleumul rece 
din holul principal. 

„Ca lumea!“ Pentru o secundă, am valsat ca o idioată, 
făcându-mi părul să zboare aşa cum obişnuiam s-o fac 
tmpreună cu o anumită fostă prietenă a mea, o trădătoare, 
atunci când eram numai noi două şi priveam ca proastele la 
clipurile de pe MTV2. într-o anumită privinţă, să fii în stare să 
faci ce vrei fără să-ţi pese că te-ar putea vedea cineva era 
revigorator. 

— Mă bucur să văd pe cineva care are o zi bună, a rostit o 
voce morocănoasă de undeva din stânga mea. 

M-am întors cu o tresărire şi am zărit un îngrijitor într-o 
Nalopetă albastru-închis apropiindu-se încet de mine în vreme 
ce împingea una din găleţile alea pe roţi. Şcoala era proiectată 
ca un H uriaş. Holul principal în care mă aflam era liniuţa de 
unire a H-ului. El venea dinspre linia din stânga a H-ului, unde 
ne aflau biblioteca şi clasele de Engleză. 

— Mă poţi vedea? am şoptit eu, nevenindu-mi să cred. 

— Fireşte că te pot vedea! A ridicat mopul şi l-a aşezat în 
Ntorcător, apăsându-1 cu putere, şi apa murdară s-a scurs în 
găleată. Ai lăsat urme pe podeaua pe care abia am spălat-o. 

M-am întors ca să mă uit la podeaua din spatele meu, dar n- 
am văzut decât gresia strălucitoare. 

— Da, bine! N-are importanţă! am clătinat eu din cap. Dacă 
tu mă poţi vedea, înseamnă că nu simt chiar moartă. Nu total 
moartă, este? 

M-am balansat bucuroasă pe degetele de la picioare. Nu 
conta că vorbeam cu îngrijitorul — un tip de treizeci de ani, cu 
un ten urât, care nu părăsise niciodată liceul? Hei, imaginea lui 
era definiţia ratatului —, aveam în sfârşit dovada că lucru rile nu 
stăteau chiar aşa rău cum crezusem. 

A dat drumul unui râs ca un muget, arătându-şi dinţii ieşiţi în 
afară care aveau nevoie urgent de un tratament de albire. 

— Scumpo, eşti moartă de-a binelea! Doar că nu eşti sin gura 
în starea asta de pe-aid! 

A tras mopul din storcător şi l-a aruncat pe podea, pe po 
deaua acoperită cu mochetă. Doar holul prindpal avea gre sie. 
Toate laturile H-ului, inclusiv cea în care se găsea, erau 
acoperite cu o mochetă grosolană, din rezerva autorităţilor, în- 
toate-culorile-şi-totuşi-fără-culoare! 


— Nu înţeleg, am spus. 

M-a ignorat, împingând mopul în jos şi-n sus pe podea. 

— Ai naibii copii, ce mizerie lasă după ei! 

Mocheta nu s-a umezit, cel puţin nu atât cât să mă prind eu, 
iar tipUl a trecut pe lângă mine, plimbându-şi în continuare 
mopul. 

— Păzea! 

Am sărit în spate, aşteptându-mă să simt la pidoare o cascadă 
de apă rece şi murdară, dar apa părea să băltească doar sub 
mopul lui. Ciudat! 

—  Nidodată nu se gândesc la ce fac, la cât muncim noi după 
ei, a murmurat el, împingând găleata pe lângă mine. 

— la stai! M-am întors să-l urmez. Cum adică nu simt sin 
gura? Păi, fireşte, nu sunt singura persoană care a murit vreo 
dată, dar... O, Dumnezeule! 

Chiar pe când priveam, îngrijitorul a trecut direct prin vitrina 
cu trofee de pe holul prindpal, împingând mopul şi bâiguind de 
unul singur. De ce-ar face asta? în spatele pere telui ăluia nu 
mai exista decât curtea şi... 

Am tras adânc aer în piept. Vechea sală de sport. Acolo fu- 
«ese pe timpuri vechea intrare. înainte să se construiască noua 
«ripă... cam prin 1992. Era atâââât de mult înainte de apariţia 
mea, dar Maura Sedgwick, pupincuristă cum era, întocmise 
odată o lucrare amplă despre istoricul şcolii. Plictisitoare până la 
Dumnezeu, dar fotografiile vechi erau oarecum haioase. Ar fi 
trebuit să vezi cum îşi înfoiau părul pe atunci. Naşpa rău. Mama 
mea... vreau să spun, cineva îmi spusese odată că în anii '60 
femeile obişnuiau să folosească apă cu zahăr drept fixativ, drept 
pentru care se trezeau cu gândaci care-şi făceau cuib în părul 
lor. Puah! 

Dar lăsând deoparte tehnicile astea de frizură şi gândacii... 
nNta însemna că îngrijitorul era şi el mort, nu? Putea să treacă 
prin pereţi şi alte alea, ca şi mine. însă putea să mă vadă şi să 
mA audă, la fel ca şi Killian. lar Killian nu era mort. Doar se 
tmbrăca asemenea unuia mort. 

M-am încruntat. Ar fi bune nişte răspunsuri. Din păcate, 
niciunul din lucrurile cu care intrasem în contact nu avea vreun 
sens. îmi rămăsese doar planul meu de la început.Să-1 găsesc 
pe Killian şi să-l fac să-mi spună ce se-ntâmpla. 

Chiar înainte să-mi fixez o direcţie în care s-o apuc, difu zorul 


staţiei de emisie din şcoală a scos un pârâit anticipativ. Bătrâna 
şi ţâfnoasa doamnă Piaget — cred că avea 40 de ani şi mă ura 
profund pentru felul în care arătam; păi, pe bune acum, o cremă 
hidratantă n-ar fi omorât-o — era pe cale să facă un anunţ. La 
naiba! Asta însemna că mai aveam doar i'Ateva minute până să 
se sfârşească cea de-a doua oră şi elevii nA umple coridoarele. 
Având în vedere ce senzaţie cutremu rătoare de răceală îmi 
produc câţiva oameni care trec prin mine, nu aveam nidun 
interes să fiu prinsă în mijlocul holului, printre patru sute de 
trupuri colcăitoare. 

— Atenţie, atenţie! a bubuit vocea doamnă Piaget în holul 
prindpal. Mark Jacobsen şi Tony Briggs să vină la birou înainte 
de începerea celei de-a treia ore. 

Intrând în panică, am alergat spre sala de sport, cea de-a 
doua latură din dreapta H-ului. Atelierul auto, o clădire 
exterioară, era legat de partea opusă a sălii de sport printr-o 
alee care era folosită când şi când, nefiind drculată intens. Se 
inunda la fiecare ploaie, nu că aş fi avut prilejul să mă aflu în 
zonă. Ate lierul era locul unde trăiau toţi dudaţii, paria şi 
fumătorii de iarbă care-şi luau scutire de la profesorul de atelier, 
domnul Buddy — pe bune, ăsta-i era numele —, de la orele de 
clasă ca să termine dne ştie ce „proiect“. 

Trecând în goană pe lângă birou, parte a holului prindpal, am 
auzit zarvă în apropiere. Persoane care ţipau, urlau şi chiar ceva 
ce suna ca o rugăminte. Oo, poate o bătaie? Să mă fi între bat 
cât eram vie, aş fi negat cu vehemenţă, dar nu era nimic mai 
amuzant de privit decât o bătaie între fete. 

Intrigată fără să vreau, am încetinit şi m-am oprit, alune când 
un pic pe gresie, şi am privit în cea de-a doua latură din stânga 
H-ului, de unde păreau să vină zgomotele. Acolo, ară tând ca 
ultimul star hip-hop târât în tribunal, era Will Killian, care înainta 
dătinându-se pe hol, cu capul ascuns în gluga hanoracului şi cu 
umerii cocârjaţi. Joonie Travis, dudata fată adeptă a genului 
psiho-goth, cu părul vopsit în negru, de la ora mea de 
Psihologie, se găsea sub braţul lui, ajutându-1 să meargă. 

în jurul lui Killian se adunase o gloată formată din per soane 
pe care nu le mai văzusem până atund. Un bărbat într-o 
uniformă militară de pe timpuri, o puicuţă într-o rochie roz cu 
buline (ce poantă!) bună pentru balul de absolvire, un tinerel 
tntr-un smoching albastru dichisit, cu jabou (probabil tipul care 


se întâlnea cu bulinele), un băiat îmbrăcat în echipament de 
baschet, doar că şortul lui era muuuuult prea scurt, iar yosetele 
îi veneau până la genunchi, două fete în fuste din anii '50, cu 
pudeli tricotaţi pe ele (nu mint!), cu pantofi alb cu negru... şi era 
doar ce puteam zări eu. Gloata se foia şi mişuna tn jurul lui, 
lucru pentru care nu-i puteai vedea pe toţi, iar vacarmul era de 
necrezut. 

— Spune-i nepoatei mele că... 

— ... părinţii mei trebuie să afle că a fost un acddent. 

— îmi pare rău, puştiule! Nu ştiam că o să se întâmple aşa. 
Dar, ascultă, dacă i-ai putea spune băiatului meu... 

— Am reuşit, am învins? Nu-mi pot aminti... 

— Slavă Domnului că ne poţi vedea. Am aşteptat aşa de mult 
să putem spune cuiva... 

Mi-am vârât degetele în urechi ca să nu mai aud vodle. Un 
gest copilăresc, ştiu, dar dacă nu-l făceam trebuia să ţip. Erau 
at At de mulţi, iar rugăminţile şi strigătele lor îmi măcinau ner 
vii. Unde era doamna Pederson, profa de Literatură britanică, nA 
spargă gaşca asta? Ea ura „hărmălaia de pe hol“, iar tipii se 
aflau chiar în faţa uşii unde preda ea. Şi, la urma urmei, cine 
erau ăştia? Unii dintre ei arătau îndeajuns de tineri să urmeze 
cursurile şcolii, deşi nu-i mai văzusem până atund. Şi îmbră caţi 
în hainele alea — le-ai putea spune haine de criză? — in l-aş fi 
amintit imediat de ei. 

Apoi, am distins în gloată o faţă cunoscută. îşi făcea de lucru 
i*u mopul şi găleata în tot timpul ăsta, dar aş fi recunoscut ori 
unde salopeta aia albastră dezgustătoare. Prietenul meu, sinis 
trul îngrijitor, stătea de vorbă cu Will. 

Mi-am scos degetele din urechi, încercând să-i aud vorbele. 

— N-am vrut să rănesc pe nimeni, se văicărea el, bătându-1l 
pe Will pe umăr. Trebuie să le spui asta. Puştii ăia... o cereau, 
prea-şi băteau joc de mine. Asta nu-i dădea dreptul judecăto 
rului să mă condamne la moarte. 

Sfinte Sisoe! El era mort... cel puţin la fel de mort ca şi mine. 
Ceea ce însemna că şi ceilalţi erau în aceeaşi stare: fata cu 
buline, tipul în smoching, jucătorul de baschet, toţi! Şi toţi îl 
găsiseră pe Will înaintea mea. îh! Uram să aştept la rând! 


4 
Will 


Tot ce aveam de făcut era să ajung la sfârşitul zilei. Nu era 
uşor, dar se putea. Supravieţuisem ani de zile înainte ca docto 
rul Miller să mă înveţe trucul cu muzica, o găselniţă probată pe 
pacienţii lui care sufereau de schizofrenie. Odată ajuns în ilupă- 
amiaza asta acasă, voi relata cu indiferenţă că Brewster Imi 
confiscate privilegiul autorizat de medic, doar pentru că 
IntArziasem un minut. Chestia cu întârziatul era singurul motiv 
pe care-l putea oferi Brewster, fără să adauge nimic despre 
„poveştile mele aiuritoare“. Lucru pentru care mama ar tele 
fona numaidecât la şcoală. Treaba era că trebuia să par ca şi 
cum n-aş fi avut nevoie. Era absurd, dar ştiam că va funcţiona. 

Problema era că până să-mi ating scopul trebuia să îndur şase 
ore de chin, iar Bunicul Brewster nu prea mi-era de ajutor. 

— Întotdeauna am ştiut că ai ceva aparte, a spus el, 
urmându-mă afară din birou, nespus de bucuros — aşa sunt toţi 
la început. Am nevoie de tine să fad ceva pentru mine. 

Mi-am băgat capul între umeri, luând-o spre clasa de Lite 
ratură britanică şi încercând să nu-l bag în seamă. 

— Hai, nu mai face asta, puştiule! a spus, urmându-mă. 
Amândoi ştim că mă poţi auzi. Am nevoie de tine doar ca să 
transmiţi câteva mesaje. 

Aşa începe! Doar nişte mesaje! Sună destul de simplu, dar 
aveţi răbdare! 

— Mai întâi, pentru fiul meu. Trăieşte în Florida. Vreau să te 
dud acolo şi să-i vorbeşti în numele meu. Trebuie să afle că-mi 
pare rău pentru tot ce i-am spus şi i-am făcut... nu ştiam. Nu 
înţelesesem. 

Aha! Vedeţi? Nu numai că trebuie să zbor în alt stat, dar să şi 
vorbesc unui bărbat cu care nu mă mai întâlnisem vreodată, 
explicându-i că tatăl său mort îi cere iertare. Când eram mai 
mic, încercasem să-i ajut pe cei care-mi vorbeau. Desigur, nid 
pe atund nu era posibil să zbor în alt stat ca să transmit un 
mesaj, dar am făcut ce-am putut şi eu. Dar singurul rezultat a 
fost că lucrurile s-au înrăutățit. Oamenii care nu mă credeau 
sfârşeau inevitabil prin a ţipa la mine sau a chemau pe mama, 
sau, mai rău, pe poliţişti. lar cei care mă credeau m-ar fi ţinut 
lângă ei zile întregi, plângând şi rugându-mă s-o fac pe mediu- 
mul pentru cei dragi lor. Copil fiind, asta mă înspăimânta mai 
mult decât cei care urlau la mine. Nu, mulţumesc! 


— Apoi, să-i spui să nu renunţe la Sonny. Ştiu că tu şi cu 
Sonny nu vă înţelegeţi prea bine, dar va trebui să vorbeşti şi cu 
el. Spune-i că nu e prea târziu. Nu trebuie s-o scrântească şi el, 
cum am făcut-o eu. 

Eu să vorbesc cu Sonny, adică cu directorul Brewster, de 
bunăvoie? N-aş prea-ş crede! Mi-am aruncat rucsacul mai sus pe 
umăr şi am luat-o pe hol spre dasa doamnei Pederson. 

Poate va pune un film astăzi — ceva la care nu va trebui să 
mă concentrez în timp ce voi încerca să fac abstracţie de 
şoaptele pe care bunul bunic mi le va picura la ureche. 

— Este important! a insistat Bunicul Brewster. Te rog! Tu eytl 
singurul peste care-am dat şi care poate face asta. 

Fermitatea mea s-a clătinat oleacă. Mi-era întotdeauna greu 
*|-l ignor pe cei drăguţi cu mine. îmi părea rău pentru ei, prinşi 
cum erau între lumi, putând vedea omenirea şi urmările gre 
siilor făcute, dar aflaţi în imposibilitatea de a le repara. Dar nici 
nu mă puteam implica. Dacă aş face-o, m-ar interna ime diat 
într-un ospiciu. 

Scoţând biletul doamnei Piaget din buzunar, am deschis uşa 
de la clasa doamnei Pederson, întrerupând-o la mijlocul lecturii. 
Naşpa! Nu puteam scăpa astăzi. 

L-am întins biletul şi m-am strecurat spre fundul clasei, la 
locul meu. Joonie, care stătea în faţa mea, şi-a întors uşor capul 
după mine, prefăcându-se că-şi admiră manichiura neagră şi 
ciobită. 

— E totu-n regulă? a murmurat ea. 

De aproape, am putut observa petele de fard întunecat de 
nub ochii ei şi cum sclipeau acele de siguranţă prinse în buza 
Inferioară atunci când vorbea. Azi era îmbrăcată în uniforma bl 
standard, o jachetă militară lăbărţată, tricou negru, fustă 
cadrilată ponosită, şosete rupte şi bascheţi negri. Pe lângă acele 
de siguranţă, mai avea o mulţime de pierdnguri pe pavilionul 
urechii, de la lob până în vârf. Unul dintre ele era un cerculeţ de 
argint care se potrivea cu cele trei din urechea mea stângă, 
prinse aproape în aceeaşi poziţie — ni le pusesem în acelaşi 
timp. Eram prieteni din clasa a noua — când numele ei era April, 
avea părul blond şi era o elevă mai bună ca mine — aşa că ştia 
rezultatul întâlnirii cu Brewster, deşi nu cunoştea motivul. 

Mi-am ţinut ochii plecaţi pe rucsacul meu, scoţându-mi 
manualul de Literatură britanică şi caietul. învăţasem, deloc 


uşor, că doamna Pederson nu se prindea că vorbeşti în clasă 
dacă nu te vedea privind la persoana în cauză. 

— Toate vechi, am spus. 

Nu era adevărul-adevărat. Bunicul Brewster se găsea la juma' 
de metru de cotul meu drept, privindu-mă furios, iar ceilalţi 
morţi din încăpere stăteau cu ochii pe noi. 

În orice cameră plină cu vii, ai parte şi de morţi, măcar pe 
jumătate ca număr. Unii au legături cu anumite persoane, alţii 
cu anumite locuri, iar alţii simt pur şi simplu hoinari. în clasa de 
Literatură britanică erau de regulă doar şapte sau opt. Cei mai 
mulţi stăteau retraşi — urau senzaţia de a fi străbătuţi — şi de 
obicei nu făceau scandal. Deşi, dacă ar afla că îi poate auzi şi 
vedea cineva, s-ar schimba destul de repede. 

Astăzi, în clasă aveam câţiva bunici şi bunicuţe — puteam 
spune asta după stilul hainelor: uniforme militare demodate, 
fuste din anii '50, largi şi înfoiate, pe tocuri cui, cravate scurte şi 
late purtate de bărbaţii în costum. Când oamenii mor din cauze 
naturale — de bătrâneţe sau altele — iar energia lor rămâne aid, 
ea apare de obicei sub forma celui despre care cred ei că simt. 
Nimeni nu se gândeşte la sine că ar fi bătrân, drept pentru care 
ei se întorc de obicei la douăzed de ani şi ceva, schimbându-şi şi 
îmbrăcămintea. 

În faţa clasei o aveam pe Liesel Marks, cea mai bună prietenă 
din liceu a doamnei Pederson, şi pe iubitul lui Liesel, Erie. Nu 
reuşisem să aflu numele de familie al lui Eric. Liesel vorbea ca o 
moară stricată. Nid măcar nu eram prea sigur de ce Eric mai 
bântuia pe acolo. Cea mai marş parte din timp părea că se 
plictiseşte. Liesel şi Erie muriseră într-un accident de maşină 
cândva pe la sfârşitul anilor '70, pe când se întorceau acasă de 
la petrecerea de sfârşit de an, dacă era să ne luăm după rochia 
t>i lungă cu buline şi după smochingul lui. Stafiile celor care 
muriseră într-o manieră violentă şi/sau în mod neaşteptat erau 
tn fapt fixate în momentul morţii lor. 

Din câte înţelesesem din mormăiala necontenită a lui Liesel, 
va abandonase planurile făcute cu Claire, doamna Pederson, ca 
hA meargă la petrecere cu Eric, tin băiat pe care-l plăcea şi 
Qaire. Acum, era convinsă că aceste două lucruri, împreună cu 
par tida de sex pe care o avusese cu el pe bancheta din spate, o 
osân diseră la locul ăsta între lumi, până când Claire avea s-o 
ierte. 


Apoi mai era Jackson Montgomery, tin tip mai legat de şcoală 
decât de vreo persoană anume. Murise pe neaşteptate pe 
terenul de baschet al şcolii la începutul anilor '80, din cauza 
uneia din maladiile alea ascunse ale inimii de care auzi câteo 
dată la ştiri. Fusese tin strălucit atacant, conducându-şi echipa 
tn finala competiţiei statale, când a căzut la podea în toiul 
meciului decisiv. Pe vremea aceea nu existau defibrilatoare 
mobile. A murit, iar echipa a pierdut, dar Jackson, sau Jay, nu 
pArea să-şi dea seama de nidunul din lucrurile astea. Astăzi, ca 
în oricare altă zi, ocupa tin pupitru gol, bătând uşor podeaua cu 
talpa, nerăbdător să fie chemat în sala de sport pentru încăl 
zirea de dinaintea ultimului med. 

ŞI, fireşte, mai era Bunicul Brewster. 

— Nu mă poţi ignora la nesfârşit. Am văzut cu propriii mei 
ochi de ce eşti în stare, a spus el, mult prea tare. 

M-am stăpânit cât am putut să nu tresar. Afurisit să fii 
Brewster că mi-ai luat-o pe Marde! 

Unul dintre bunidi care arătau tineri l-a străpuns cu privi rea 
pe Bunicul B. 

— Hei, tipule, nu vrei să dai sonorul mai încet? Nepoata mea 
încearcă să înveţe. 

— Nu mă poate auzi. Heeeeei! 

Bunicul B. şi-a făcut mâinile căuş şi a urlat spre fată — 
Jennifer Meyer, de fapt, una dintre colegele majorete ale Alonei 
Dare. Fireşte, fata nid măcar n-a clipit Ba chiar părea să moţăie. 

— încetează! i-a ordonat bunicul lui Jennifer. 

Purta costum şi tina din cravatele alea scurte, stupide — arăta 
ca tin gangster ieşit dintr-un film de arhivă. 

Bunicul B. nu l-a luat în seamă şi. s-a întors către mine. 

— Vezi ce tre' să suport, puştiule? Fă-mi, rogu-te, favoarea 
asta, ca să pot părăsi popasul ăsta şi să mă îndrept spre iad. 

A privit peste umăr spre bunicul lui Jennifer, care, în mod 
surprinzător, i-a arătat degetul mijlodu. 

Suna bine, chiar uşor, dar experienţa mă învățase cu totul 
altceva. Jumătate din timp, morţii nid măcar nu ştiu motivul 
pentru care bântuie prin împrejurimi. Doar pentru că era 
nerăbdător să transmită mesaje fiului şi nepotului său nu 
reprezenta o garanţie că, după asta, va putea fi eliberat. De 
fapt, putea să se întâmple chiar contrariul. în puţinele cazuri 
când văzusem persoanele „trecând mai departe“, fusese vorba 


de faptul că făcuseră sau acceptaseră ceva ce amânaseră cât 
mai mult posibil. Chiar şi în moarte, oamenii îşi păstrează 
încăpăţânarea. 

Mi-am fixat hotărât ochii pe catedră, încercând să mă con 
centrez la doamna Pederson. 

— Unii simt de părere că Shakespeare nu a scris toate pie 
sele astea, şi-a continuat ea discursul monoton. 

— Vrei să mergem s-o vedem pe Lil în după-masa asta? a 
şoptit Joonie din colţul gurii. 

— G de-abia joi, am zis, fără să mă gândesc. 

În ultimele opt luni mersesem la spital vineri — singura r.l în 
care mama era în tura de după-amiază şi, prin urmare, nu putea 
să-şi facă probleme că nu vin direct acasă de la şcoală. 

Joonie s-a rotit pe locul ei. în ochii săi albaştri se citea furia. 

— Ai vreo problemă dacă mergi mai mult decât o dată pe 
săptămână? 

— Nu te pune la mintea ei, m-a sfătuit din spate Bunicul B. 

M-am surprins clătinând din cap spre el şi m-am stăpânit 

cât am putut. 

— Sigur că nu, i-am spus lui Joonie, puţin nedumerit de furia 
ei bruscă. Doar că... 

— ... Nu-i aşa, domnişoară Travis? 

Doamna Pederson ajunsese pe culoarul nostru dintre pupi tre, 
cu ochii lipiţi de noi. 

— Mda, a răspuns Joonie posacă. 

— Mda ce? a ironizat-o doamna Pederson. 

— Romeo şi Julieta a fost concepută ca o tragedie, nu ca o 
poveste de dragoste, cum cred cei mai mulţi. 

Joonie avea o abilitate uluitoare să reproducă ceea ce au rise, 
chiar dacă atenţia ei era atrasă în altă parte. Viaţa mea ar fi fost 
mult mai uşoară dacă aş fi avut darul ăsta. 

Câţiva colegi au chicotit. 

Gura doamnei Pederson s-a făcut pungă şi şi-a rotit degetul In 
aer — tin semn pe care cei mai mulţi dintre noi l-ar fi asociat i'u 
redarea sarcastică a expresiei „mare scofală“. Doar că acum 
însemna „întoarce-te“. 

Altă dată, Joonie şi-ar fi rotit ochii spre mine şi am fi râs 
amândoi, însă de data asta şi-a întors dezgustată faţa de la 
mine şi s-a trântit pe locul ei. 

Am aşteptat ca doamna Pederson să se îndepărteze şi să-şi 


mute privirea pe altă parte a clasei. 

— Joon, am şoptit. 

Nu m-a băgat în seamă, făcându-şi de lucru cu raniţa ei 
ponosită pe care-o ţinea în poală. 

— Ei, haide! am rugat-o. 

Ea şi-a tras capul între umeri, cotrobăind prin raniţă şi pre- 
făcându-se hotărâtă că nu existam. 

— Ea n-o să vorbească cu tine, eu însă da, s-a oferit Bunicul 
B. 

Naşpa! După felul cum mergeau lucrurile cu cei câţiva 
prieteni care-mi mai rămăseseră, în special cu Joonie, s-ar putea 
să rămân numai cu Bunicul. 

Înainte ca Joonie să se metamorfozeze în combinaţia de haine 
negre şi atitudine refractară din prezent, fusese fata ciudată 
care refuza să facă duş după ora de sport, ale cărei haine nu i se 
prea potriveau şi al cărei păr era alandala, de parcă nu s-ar fi 
obosit niciodată să-l pieptene dimineaţa, înainte de a pleca de 
acasă. Avea două surori mai mari — una doctoriţă, cealaltă cu o 
bursă de studii la o universitate de fiţe pentru femei de pe 
Coasta de Est — care n-o puteau da în bară. Joonie nu le călcase 
niciodată pe urme, iar tatăl ei, un pastor baptist 
ultraconservator din oraş, scosese mereu asta în evidenţă. 

Pe-atund, eram în bună măsură cam acelaşi tip care simt 
acum — dudatul surprins adeseori vorbind de unul singur sau 
anmcându-se la podea într-un soi de stranie convulsie. Apoi, la 
sfârşitul clasei a noua, când tata... a făcut ce-a făcut anta a 
înrăutățit lucrurile, în toate felurile în care-ţi poţi Imagina. 

La început, Joonie şi cu mine mâneam împreună, mergeam 
împreună la ore şi tot împreună lucram la proiecte, pentru că 
«Nta însemna că nu mai eram singuri. Acum eram prieteni. Tot 
nu aveam prea multe în comun, dar prietenia noastră func 
tiona. Cel puţin, atunci. 

Lucru care s-a schimbat odată cu venirea lui Lily. Lily Turner 
locuise într-un orăşel din sudul Indianei până la mijlocul clasei a 
X-a, când mama ei se transferase cu serviciul aid. Ocupa tin 
punt de conducere într-una din întreprinderile care produceau 
pivne pentru Caterpillar. 

Joonie o văzuse pe Lily cu tin aer rătădt şi cu lacrimi în ochi In 
cantină în prima ei zi, şi încercase tin salut precaut. 

Mai târziu, Lily ne-a spus că şcoala ei de-acasă număra 


aproape o sută de copii cu totul. Avea tin accent pronunţat, iar 
hainele îi erau aiurea. Purta în fiecare zi straie austere — o flintă 
lungă în carouri şi o bluză sau o helancă pe gât. 

Puştii din Clubul lisus n-ar fi adoptat-o însă, căd Joonie, în mod 
evident o adoratoare a diavolului după felul în care se îmbrăca, 
îi vorbise. Elevii silitori erau supăraţi pe ea pentru că M* 
dovedea îndeajuns de inteligentă ca să răstoarne ierarhiile Ilin 
clasă. Nu cânta la nidun instrument, şi nid nu arăta vreo 
itragoste neţărmurită pentru mate sau ştiinţe. Elita de la primul 
nivel nid măcar nu ştia că există. Pe scurt, nu aparţinea nidunui 
Hrup. Aşa că Joonie o luase sub aripa ei. 

Lily avea ceva care îi făcea pe toţi, în spedal pe Joonie, să ut* 
însenineze. Era atât de... necalculată, atât de proaspătă In 
onestitatea ei. Era fascinată de alegerea noastră de a înfrun ta 
opinia generală, fără să înţeleagă, după mine, că nuerao 
alegere, cât tin proces de eliminare. Nu mai văzuse pe nimeni 
cu piercing în buze, decât la televizor. Râdea şi se înroşea foarte 
uşor. 

In câteva săptămâni, ne dezvăluise secretul ei murdar. Era 
dependentă de seriale siropoase şi de viaţa vedetelor. Cartea ei 
de căpătâi era revista People... atâta timp cât nu era văzută de 
nimeni c-o dtea. Formată la vechea ei şcoală şi cunoscându-şi 
aproape toţi colegii încă de la naştere, nu trăise nidodată ex 
perienţa întortocheată şi complexă a relaţiilor noastre sodale. 
După ea, puştanii de la primul nivel avea aceeaşi strălucire ca şi 
vedetele de film cu care ar fi vrut să sodalizeze. Le urmărea 
venirile şi plecările, certurile şi împăcările cu o înflăcărare care 
te înspăimânta. 

Ăsta ar fi putut fi tin indidu pentru noi. 

Indiferent de semnele care ni s-ar fi arătat, rezultatul final a 
fost acelaşi. Lily... dispăruse, iar zilele astea putea dispărea şi 
Joonie. Ceea ce mă lăsa singur, dacă nu-i luam în calcul, 
desigur, pe amicii mei supranaturali. 

— De ce continui să vorbeşti cu el? l-a întrebat Liesel pe 
Bunicul B., cocoţată pe catedra doamnei Pederson. 

— Asta mă poate auzi, a prodamat mândru Bunicul B. 

Drace! Exact din motivul ăsta ar fi trebuit să-mi ţin gura în 
biroul lui Brewster! 

l-am aruncat în silă o privire lui Joonie. Telefonul ei era o copie 
după iPhone. Dacă l-ar fi avut cu ea — mereu îl uita acasă în 


încărcător — şi n-ar fi fost prea supărată pe mine ca să mi-l 
împrumute, l-aş fi putut ascunde în buzunar, disimulând căştile 
pe sub hanorac. S-ar fi putut ca doamna Pederson să-şi dea 
seama, însă merita încercat. 

— Joon! am şoptit eu. Ai telefonul la tine? 

Am furişat o altă privire spre Liesel şi am surprins-o în- 
iruntându-se la mine. Nu putea fi ceva bun. 

Joonie şi-a ridicat încet capul, fără să se uite la mine. 

— Care-i treaba? 

O întrebare precaută, ca şi cum nu era sigură dacă mai era 
ra/.ul să-şi arate furia sau nu. 

— Nimeni nu ne poate auzi în afară de noi, i-a spus Liesel 
Bunicului 6., deşi nu părea pe deplin convinsă. 

Lucrurile erau pe cale să se înrăutăţească. 

— Trebuie să ascult muzică. 

Adică neîntârziat. 

— Unde-i Marde? 

Joonie nu cunoştea natura exactă a problemei mele medi cale 
— nu e ceva ce să discuţi la masa de prânz —, dar ştia că 
Aveam permisiunea să port iPod-ul cu mine oricând. 

— Brewster! 

— N-are voie să facă asta, nu-i aşa? Ai o aprobare, a spus 
JiMtnie. 

Liesel a sărit jos de pe catedra doamnei Pederson într-un nor 
roz format de rochia ei şi s-a îndreptat direct spre mine. 

— Nu te cred, i-a spus ea Bunicului B., care se afla încă lAngă 
mine. Dovedeşte-o! 

— N-arfi trebuit să... ai sau nu telefonul? 

Joonie a clătinat din cap. 

— E acasă. 

S-a întors cu faţa la mine. Furia de mai-nainte îi trecuse. l'Arca 
îngrijorată, iar limba ei ciocnea acele de siguranţă de tlinţi, un 
tic nervos. 

— Eşti bine? 

Bunicul B. s-a aplecat la urechea mea. 

— Ei, puştiule, ia zi, ne poţi auzi? Fă-o pe fătuca asta proastă 
— şi-a îndreptat degetul mare spre Liesel — să tacă! 

Nu era bine. Am ridicat mâna. 

— Da, domnule Killian? s-a auzit vocea nervoasă a doamnei 
Pederson. 


— Cer permisiunea să merg la baie. 

Să-l ia dracu' pe Brewster. Dacă ajung la maşină şi apoi acasă 
fără să fiu urmărit, o să scap. Morţii nu puteau şti tot timpul 
unde mă aflu. Dacă nu-mi cunoşteau adresa, nu mă j puteau 
găsi. Treaba era să ies de aid întreg şi nevătămat.i 

— Bravo, acum l-ai speriat! a spus Bunicul B. 

— Will, ai întârziat douăzed de minute la ora mea. Şi au mai 
rămas doar alte douăzed. 

— Ştiu, dar... 

— Dar nimic. Nu voi tolera genul ăsta de chiul la orele mele, 
învoirea pe care mi-ai dat-o — a făcut tin pas înapoi şi a smuls 
biletul de pe pupitrul de metal unde-şi ţinea materialele — 
spune că privilegiile de care te-ai bucurat până acum au fost 
revocate. 

— Nu vă cer decât să mă lăsaţi până la baie, am încercat eu 
să-mi menţin vocea calmă, dar chiar şi aşa, de-a lungul claseil 
se întinse tin val de chicoteli şi şoapte. j 

Dumnezeule, ce mai uram asta! 

— Grăbeşte-te! l-a îndemnat Liesel pe Bunicul B. O să-l las*j 
să plece. 

— Ba nu! a intervenit din celălalt colţ al încăperii Jay 
Montgomery. E rea! i 

— Hei, ţine-ţi gura! i-a aruncat Liesel. Vorbeşti despre ce% 
mai bună prietenă a mea. Crede-mă, o să se înduplece. Lul] 
Claire nu-i place ca puştii să se supere pe ea. E atât de nesigur) 

Şi şi-a dat teatral ochii peste cap. 

Am clătinat din cap, încercând să fac abstracţie de vocile CU 
re se confruntau. Mi-era tot mai greu să mă stăpânesc să nu 
urlu la ele să tacă. 

— Vă rog, doamnă Pederson, nu mă simt deloc bine. 

Mi-am şters palmele asudate de jeanşi. 

Ea s-a încruntat, dar sub masca ei dezaprobatoare am sur 
prins, foarte clar, cum trăsăturile i se înmuiau uşor. 

— Dacă eşti bolnav, du-te direct la birou, domnule Killian. Nu 
te mai obosi să te dud la baie să fumezi o ţigară. O să verific, 
crede-mă. 

N-avea rost să încerc să-i explic că nu fumam. Cel puţin, nu 
(igări şi cu siguranţă nu în şcoală, cu Brewster controlându-mă U 
fiecare dnd secunde. 

— Mulţumesc! 


Mi-am adunat cărţile şi caietele, îndesându-le înapoi în rucsac. 

— Vezi? Ţi-am spus! a zis Liesel, încrudşându-şi braţele la 
piept. Tipul nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi şi... 

în vreme ce mă ridicam, aruncându-mi rucsacul pe umăr, 
Hunicul B. mi-a dat tin mic ghiont. Trebuia să mă aştept la aşa 
ivva, dată fiind scena cu ţigara din biroul lui Brewster. Dar, de 
ubicei, se fereau să ne atingă... 

M-am dătinat într-o parte, ca tin beţiv, şi m-am împiedicat d» 
propriul meu pidor, căzând într-un genunchi. 

Atât viii, cât şi morţii au gemut. 

— O, Dumnezeule! a şoptit Liesel. 

— Eşti bine, domnule Killian? a întrebat doamna Pederson, 
npropiindu-se de mine. 

— Will! 

Joonie se întorsese pe jumătate, lipindu-şi ranita de stomac. 

— Ne poate vedea? Ştie cumva cum s-a terminat meciul 
meu? a întrebat Jay. 

— Eşti teafăr, puştiule? N-am vrut să te împing aşa de rău. 

— Ne poate scoate de aici? a întrebat Eric. 

— Vreau ca tipul să vorbească cu soţia mea, a sărit şi bunicul 
lui Jennifer. Vrea să se mărite cu boşorogul care are căsuţa de 
vacanţă de lângă a noastră, în Arizona. 

Mi-am tras gluga peste cap şi mi-am acoperit urechile cu 
palmele. 

— Trebuie să plec, am strigat peste vacarmul ăla. 

Prea tore, Will, prea tare! Ochii holbaţi ai doamnei Pederson 
mi-o confirmau. Desigur, din punctul ei de vedere, strigasem 
fără niciun motiv. 

— Joonie... vreau să spun, April, du-l pe Will la birou acum, a 
venit îndemnul ei înăbuşit. 

Spre lauda ei, Joonie a sărit de la locul său, aproape răstur- 
nând pupitrul. Şi-a aruncat cureaua raniţei peste cap, potrivin d- 
o pe umărul opus, şi ini-a prins încheietura în palma ei rece. 

— Hai! Să mergem! 

M-a ridicat în picioare. Abia îi distingeam vocea, ca pe o 
şoaptă, peste hărmălaia din urechile mele. 

Am luat-o pe culoar, traversând clasa. Doamna Pederson s-a 
retras în siguranţa catedrei sale şi, în vreme ce ieşeam pe uşă în 
holul mare, toţi ochii erau aţintiţi pe noi. 

Din păcate, la fel făceau şi faniimei din clubul stafiilor. 


— Piua-ntâi! a anunţat Liesel. 

— Nu fi ridicolă! Nu poţi striga „Piua-ntâi!“ într-o situaţie ca 
asta! a spus bunicul lui Jennifer. 

— Noi am aşteptat cel mai mult. Eric şi cu mine avem dreptul 
să fim primii. Tu ai murit doar cu câţiva ani în urmă. 

— Eu sunt cel care l-a găsit, a subliniat Bunicul B. Voi ceilalţi 
faceţi rând după mine, mai ales tu, puişorule! 

— Tot ce vreau să aflu e scorul! Cât de greu poate fi asta? 
Am învins? Trebuie să ştii, omule! a spus Jay, îndeştându-şi 
degetele pe celălalt braţ al meu. 

— Ati pierdut la două puncte, am spus, deşi ştiam, undeva 
înăuntrul meu, că deja cunoştea rezultatul. 

Joonie a întors capul ca să se holbeze la mine, cu faţa, înca 
drată de părul ei negru ca smoala, şi mai palidă ca de obicri. 

— Will? Eşti încă cu mine? 

Deşi mă mai văzuse în starea asta şi înainte, îi era teamă. N-o 
puteam învinui. Şi pe mine mă înspăimânta de fiecare dată. 

Jay m-a tras şi mai abitir de braţ. 

— Nute cred! 

Am încercat să-i îndepărtez mâna, făcând-o pe Joonie să se 
poticnească şi să se încline mult spre stânga. S-a lovit cu umă 
rul de marginea dulăpioarelor din perete şi s-a crispat. 

— Joon, ai păţit ceva? 

Ea a dătinat din cap, deşi lacrimile îi făcuseră ochii ei albaştri 
mai scânteietori şi mai roşii. 

— Va trebui să te ţii tare, Will! După ce s-a întâmplat cu Uly... 
nu mai pot face faţă. Nu mai pot! 

— Mă minţi, omule! Mă minţi! Noi am câştigat. O ştiu, a 
Insistat Jay. 

—  Uită-te în vitrina cu trofee şi lasă-mă dracu-n pace! i-am 
Npus înainte să-mi întorc ochii spre privirea rugătoare a lui | 
oonie. Mă străduiesc. Brewster nu m-ar crede şi... 

— Nu arunca vina pe el, m-a înghiontit Bunicul B., îmbrân- 
dndu-se cu ceilalţi ca să se menţină în faţă. 

Cu coada ochiului, am surprins o mişcare rapidă şi, pe 
neaşteptate, Evan, îngrijitorul-fantomă care spăla toată ziua 
podelele, a apărut lângă mine. L-a împins pe Bunicul B. din 
calea lui. 

— N-am vrut să fac rău nimănui, a susţinut Evan, trăgân- du- 
mă de umăr. Trebuie să le spui asta. Puştanii ăia... au cerut-o, 


mă batjocoreau aşa de urât. Asta nu i-a dat dreptul judecăto 
rului să mă omoare. 

— Dă-mi drumul, te rog, am spus. 

Dar de ascultat m-a ascultat Joonie, Joonie care mi-a dat 
drumul încheieturii, cu o expresie rănită pe faţă. Fără sprijin: din 
cealaltă parte, Evan a reuşit să mă facă să cad într-un 
( genunchi. Alte mâini au prins să tragă de mine. 

Am rezistat tentaţiei să cad pe podea şi m-am încovrigat ca j 
să mă apăr. 

— Joon..., am început eu. 

— Hei! s-a auzit o voce necunoscută de femeie. la ascultaţi,] 
morţilor! 

Asta a atras atenţia tuturor. Stafiile s-au oprit din vocife rările, 
îmbrâncelile şi disputele lor ca să privească în jur. Le-am urmat 
exemplul şi m-am trezit holbându-mă la o pereche âti picioare 
de femeie cu pielea atât de netedă că strălucea. Sub; pielea 
bronzată se ghiceau muşchii bine conturaţi, mai ales cei ai 
gambei, unde imaginaţia putea ţine cu succes locul senzaţie pe 
care aş fi simţit-o punându-mi mâna acolo. în ciuda situa tiei, 
inima a prins să-mi bată mai cu putere. 

Apoi mi-am ridicat privirea ceva mai mult şi am zărit... ui şort 
roşu de sport, un tricou alb, cu o urmă de anvelopă pe el pAr 
blond strălucitor căzut pe după un umăr. Am gemut. Alona Dare. 

Încruntându-se, Joonie a îngenuncheat lângă mine. 

— Eşti bine? 

— Da, doarcă... 

Am clătinat din cap, privind spre Alona, care stătea în faţa 
mea cu mâinile în şolduri, ca şi cum ar fi fost pregătită să con 
ducă un soi de paradă. 

— Eram sigur că o să te duci direct în iad. 

Alona m-a privit furioasă. 

— Hei! 

Joonie arăta şocată. 

— Cine, eu? 

— Cum? Nu, nu-i vorba de tine. Vrei să mă ajuţi să mă ridic? 
Apariţia Alonei reuşise să distragă duzina de morţi — bine, 
jumătatea de duzină — şi aveam de gând să profit la maxi mum 

de asta. 

Joonie a îngenuncheat lângă mine şi mi-a ridicat din nou 
braţul pe după umerii ei, dar încă părea şocată. 


— Eşti nouă? a întrebat-o Liesel pe Alona. Apoi, întorcân- du- 
se spre Eric, i-a şoptit: Trebuie că e nouă. 

— Voi toţi, căraţi-vă şi căutaţi pe altul, a spus Alona, eu l-am 
găsit prima. 

Declaraţia ei a stârnit un amalgam de sunete din partea 
celorlalţi, dar, cel puţin de data asta, vacarmul era îndreptat 
*pre ea, nu spre mine. 

— Nu poti tu... 

— Hei, fată nouă, unii dintre noi aşteaptă de... 

— ... Vreau să aflu scorul, atâta tot! 

— Să plecăm de-aid, i-am şoptit lui Joonie. 

încă palidă, a dat din cap. Ne-am ridicat şi am prins să ne 
strecurăm prin gloata de stafii. Dacă lui Joonie i se părea dudat 
felul în care evitam obstacolele invizibile pentru ochii ei, a 
păstrat asta pentru ea. Era obişnuită cu comportamentul meu 
uneori straniu, deşi nu discutasem nidodată despre asta. De 
altfel, nu discutasem despre o mulţime de alte lucruri. Uneori, 
era mai uşor aşa. 

— Uite cum facem! a spus Alona. N-am avut o zi prea bună, 
aşa că n-o s-o spun decât o dată. L-am găsit în dimineaţa asta. 
Dacă e să ajute pe careva, pe mine o să mă ajute prima. E al 
meu. Punct! 

În clipa când a terminat de vorbit, un dudat curent de aer a 
străbătut coridorul, dufulind părul perfect al Alonei şi trimi- 
ţându-mi un fior de-a lungul trupului. Bizara senzaţie a unei 
revelații a coborât peste mine. 

M-am oprit. 

— Ai simţit asta? am întrebat-o pe Joonie. 

— Ce anume? a spus Joonie. 

— Vântul. Este... 

Joonie s-a dat înapoi precaută, cu ochii cât cepele. Şi-a 
strecurat ambele mâini în raniţa ei, de parcă temperatura ar fi 
coborât brusc sub zero grade şi singurul ei scop era să-şi 
salveze degetele de la degeraturi. 

— Auzi ceva? m-a întrebat cu vocea uşor tremurătoare. 

Am clătinat din cap, repugnându-mi buimăceala şi frica 
desluşită pe faţa ei. 

— Bine, lasă! Hai să mergem! 

Dar ea nu se mişca. îşi ţinea ochii fixaţi pe mine, iar mâinile îi 
cotrobăiau după ceva în raniţă, poate după telefonul pe care 


uitase că-l lăsase acasă? Faptul că simţea nevoia să sune pe 
cineva pentru că i se făcuse frică de mine... mă durea. 

— Joonie, eu nu... 

Am prins cu colțul ochiului o mişcare şi m-am întors instan 
taneu, aşteptându-mă la un alt atac din partea îngrijitorului 
Hvan. Dar în locul lui, la nici un metru distanţă, plana un nor 
negru ameninţător de energie. Marginile lui se unduiau în aer, 
ANcmenea vaporilor de căldură care ies dintr-o maşină închisă 
tntr-o zi de august. L-am văzut devenind mai lat, mai înalt, mai 
larg şi mai întunecat, până ce a obturat luminile de deasupra. 

Îmi simţeam inima-n gât şi nici că mai puteam respira. 
IW-'cuseră câteva săptămâni de când îl văzusem şi, ca de 
fiecare ilatfl, speram să fie şi ultima oară. Ultima oară când mai 
venea (Hi'ntru mine, nu ultima oară când îi supravieţuiam. 

— Will! am auzit eu vocea lui Joonie în depărtare. Eşti bine? 
Mni auzi încă... vântul? 

Stafiile se împrăştiau — Liesel fugea cu Eric pe urmele ei, 
llunicul B. îşi luase şi el picioarele la spinare, trecând pe lângă 
mine, probabil tot spre birou. Jay şi cei mai mulţi se întorseseră 
yl trecuseră pur şi simplu prin peretele cu dulăpioare. 

Dar nu şi Alona. Rămăsese înfiptă locului, cu ochii fixaţi pe 
norul oribil. 

— Ce... ce mai e şi chestia aia, Killian? 

Vocea îi era încă extraordinar de normală, în ciuda tremu- 
rului din ea. 

„Chestia“ aia era motivul pentru care ştiam că Alona Dare nu 
se sinucisese, indiferent de bursa zvonurilor. Atunci când nu 
ucizi, toată energia negativă — tristeţea, aversiunea faţă tir 
sine, teama şi depresia — rămâne. Majoritatea stafiilor de felul 
ăsta bântuiau triste şi tăcute, vagi contururi de umbră a celor ce 
fuseseră odată. în cazul acesta, energia negativă era atât de 
puternică, încât consumase orice picătură din ce fusese 
persoana respectivă, lăsând ceva mai mult decât o manifestare 
fizică a furiei pure. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci, dar 
era în regulă. N-aveam nevoie de indicii ca să ştiu despre ce era 
vorba. 

— Hei, tată, am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea. Ce 
faci pe-aici? 


5 
Alona 


Tată? Norul ăsta negru şi caraghios era tatăl lui Killian? Pe de 
o parte, avea un sens. Puteam să-mi dau seama de ce Killian 
t>ra confuz. Pe de alta... drace! credeam că eu am probleme 
acasă. 

La auzul vocii lui Killian, norul ăla negru s-a ridicat şi a pornit- 
o către el. Din nefericire, ca să ajungă la el trebuia să treacă 
prin mine. Am simţit cum mă pătrunde un aer rece, ca yl cum 
aşchii mici de metal îmi despicau pielea. ' 

Am tipat, încercând să mă încovrig, şi astfel mi-am dat Ncama 
că dispărusem din nou, de la mijloc în jos. întorcân- du-mi capul, 
am reuşit să mai arunc o ultimă privire spre KIllian. O împinsese 
la o parte pe Joonie şi rămăsese acolo, palid şi hotărât, privind 
la... chestia care se grăbea spre el. 

L-a înghiţit, aruncându-l1 cu putere spre stânga, în dulăpioare. 
Capul lui Killian s-a lovit de metal cu un bufnet zgomotos, 
îngreţoşător. A căzut la podea, cu ochii închişi, cu trupul 
nemişcat. 

Cam atât cu Planul A. Mă întrebam dacă va mai fi Killian în 
stare să mă ajute, fiind mort. Desigur, chiar şi mort poseda mult 
mai multe cunoştinţe decât media... 

Senzaţia de-acum familiară de furnicătură a pornit să mi se 
urce spre gât şi mi-a invadat faţa. Am suspinat. începe... 

... Din nou! 

M-am trezit brusc, aşteptându-mă ca pietrişul să mă îm pungă 
în omoplaţi, ca înainte. Dar în loc de asta mă aflam pe bancheta 
din spate a unui automobil necunoscut care părea să înainteze 
cu o viteză excesivă, luând virajele un picuţ cam prea abrupt, 
chiar şi pentru confortul meu. 

Ce se petrecea? Mai întâi, chestia cu dispărutul în totalitate, şi 
acum mă plasez în altă parte? Nu-mi plăcea asta. Oare expe 
rienţa primelor patru zile de după moartea mea nu însemna 
nimic? 

Nu că m-aş fi plâns prea mult. Cel puţin, să te trezeşti într-o 
maşină era mult mai confortabil decât să zaci pe drum. Dacă era 
mai bine depindea de faptul dac-aş fi murit — din nou sau mai 
profund? — în caz că am fi avut un accident. Noi veneam mereu 
prin faţa şcolii de pe strada Elm (ştiu, da?), trecând de curba 


care dădea în Henderson, acolo unde murisem. Elm vira abrupt 
spre dreapta, ca să eviţi să treci prin Cimitirul St. Paul, iar 
oamenii ratau mereu curba şi intrau în stâlpul semaforului. 

— Hei, vrei să încetineşti? am strigat şoferului brunet a cărui 
faţă n-o puteam vedea. 

Spre surprinderea mea, la auzul vocii mele, şoferul s-a întors 
încet, dezvăluindu-şi identitatea. Era prietena lui Killian, Joonie. 

Sau, cum îmi plăcea mie să-i spun, Măreaţa Preoteasă a 
Durerii. La naiba! purta ace de siguranţă pefaţăl 

— Will, stai bine acolo? a întrebat ea, părând tulburată. 

Killian? Am conştientizat dintr-odată o greutate caldă în 

poală şi mi-am coborât privirea. Hei, pantofii şi şosetele mi se 
întorseseră... iar capul lui Killian se odihnea pe coapsele mele! 
l'ărul îi era mai moale decât aş fi crezut., şi îl puteam simţi. Ura 
ciudat. 

Puah! L-am împins de umeri, atingându-1 efectiv. Mâna mea a 
luat contact cu hanoracul lui şi i-am simţit sub el fierbinţeala fi 
tăria trupului. Bine, asta explică felul în care stafiile alea se 
agăţau de el. Ceva era cu siguranţă bizar la Killian, şi nu era 
doar obsesia lui pentru soldurile de la Walmart (sau de unde-şi 
cumpăra el ţoalele). 

Însă, chiar dacă-1 împinsesem, nu obţinusem nimic. Doar 
t'Apăţâna lui s-a îndepărtat un pic de mine. Era complet ieşit din 
funcţiune, trupul îi era inert. într-o parte a capului îi răsărise tin 
cucui roşu, îl puteam zări chiar şi prin părul lui negru. Nu putea 
fi a bună. 

— Will! l-a strigat din nou Joonie. 

S-a auzit un claxon şi, cu un blestem înăbuşit, s-a întors ca *A 
privească iarăşi la drum. 

O, Dumnezeule, acum ştiam exact unde mă aflam! Călăto 
ream cu Gândacul Morţii. Joonie Travis conducea un micut 
Volkswagen Broască, unul de tip vechi, vopsit în negru, cu 
excepţia craniului şi oaselor pe care le pictase pe portiere. Spu 
neţi odată cu mine: MONSTRUOS! Aşa-i? Vreau să spun, cât de 
sonat tre' să fii să transformi ceva atât de drăguţ în ceva aşa dtf 
grosolan şi de goth? M-am gândit cu dor la cadoul meu de 
absolvire, un VW Eos argintiu, decapotabil, garaţ pe aleea 
tatălui meu, aşteptându-mă să-l iau la drum. M-am încruntat. 
Numai dacă tata nu l-a şi vândut... 

— Vrei să te trezeşti şi să-mi spui clar de ce nu vrei să te duc 


la spital? a strigat Joonie peste umăr, fără să-şi mai întoarcă 
faţa, slavă Domnului! 

Dacă ar fi fost mai atentă, ar fi văzut cum capul lui Killian 
părea să plutească la câţiva centimetri deasupra banchetei, în 
loc să se odihnească pe ea — cel puţin din perspectiva ei. 

Will n-a răspuns. Capul lui a rămas în poala mea, cu umă rul 
lui stâng împingând în şoldul meu. Pentru o fracțiune dej 
secundă, m-am întrebat dacă fusesem aici, deşi nu pe deplin 
conştientă, când a luat poziţia asta, sau dacă a căzut pur şi ' 
simplu aşa, iar eu m-am materializat din nou sub el, doar dinj 
întâmplare. 

Hm! Părea foarte riscant să-mi încerc şansa. 

— Killian, ridică-te! am spus, întinzându-mă peste pieptul j lui 
şi zgâlţâindu-1 de umăr. în ciuda neuronilor tăi arşi, capul| tot 
greu ţi-a rămas şi mi-au amorţit picioarele. 

Plus că mă făcea să mă simt un pic stânjenită. Capul lui în 
poala mea sugera o intimitate pe care nu o împărtăşisem nicf cu 
Chris. Gândul la Chris, venit pe neaşteptate, m-a sufocat pentru 
o clipă. Nu, n-aveam planuri de măritiş cu el, sau cevq în genul 
ăsta. De fapt, nu intenţionam deloc să mă mărit cu cineva. 
Certurile şi divorţul părinţilor mei erau prea proaspeţi în mintea 
mea, şi mai bine aş fi... ei bine, murit, decât să tre şi eu prin aşa 
ceva. Dar totuşi Chris fusese al meu E drept; vorbea prea mult 
despre lupte şi părea fericit când eu tăceau din gură, dar totuşi, 
îmi lipseau unele lucruri legate de e Ceafa lui catifelată sub 
degetele mele, felul în care mestec gumă înainte să mă sărute, 
ca să aibă gust răcoros de mentă., 

Lacrimile mi-au umplut ochii. Nimic din toate astea nu-mi mai 
Aparţinea. Acum tipul era cu Misty, târfa aia afurisită. 

Mi-am îndreptat brusc umerii, făcând capul lui Killian să se 
clatine în poala mea. Oare îi promisese să facă sex cu el? Des 
pre asta era vorba? 

Killian a gemut, îhtorcându-se pe banchetă pe o parte... cu 
mâna sub genunchiul meu! 

— Poate în visele tale! 

L-am plesnit peste umăr. 

— Dacă nu vorbeşti cu mine, te duc la spital şi o chem pe 
mama ta, l-a ameninţat Joonie. 

să fi fost urmarea acţiunii mele sau cuvintele lui Joonie, nu 
fliu, fapt e că a părut să se trezească oarecum. Şi-a lăsat mâna 


In spatele genunchiului meu, dar şi-a rotit capul înapoi ca să in A 
privească cu un zâmbet buimac, cu ochii pe jumătate ludoşi. 

— Nu la spital, acasă, te rog! 

Bălmăjea cuvintele mai rău decât o boboacă lăsată în grija lui 
Ben Rogers. Nostim! în situaţia lui avea nevoie de ajutor. 

A închis ochii aproape imediat şi trupul i-a devenit moale... din 
nou. lar capul lui era TOT în poala mea. 

Pe locul din faţă, Joonie s-a relaxat, expirând zgomotos. 

—  începuseşi să mă sperii. 

Hm, doar începuse? 

— lar vorbeai cu persoane inexistente, a spus ea cu un râs 
nervos. Cineva pe care-l cunoaştem? 

A aruncat o privire fugară în oglinda retrovizoare, ca şi cum s- 
ar fi aşteptat ca Will să se ridice în capul oaselor ca să discute 
cu ea. în ochi i se citea disperarea. 

— Will! Eşti conştient? 

— Da, priveşte cu nesat din spatele pleoapelor, am mur 
murat eu. 

— La dracu'! a spus ea. 

Am suspinat. 

— Calmează-te, psihopata! Dacă nu-l duci la spital — care nu 
va fi chiar cea mai strălucită alegere pe care-ai făcut-o 
vreodată, dar, încă o dată, porţi ciorapi rupti că aşa vrei tu, aşa 
că oricum nu contează —, vrei, te rog, să-l duci acasă, unde ar 
putea să-şi revină ca să mă ajute? Pe bune, cred că e ziua mea 
cea mai proastă. 

Ca şi cum m-ar fi auzit, Joonie a întors Gândacul Morţii pe 
drumul principal din Groundsboro — denumit, mă credeţi sau 
nu, Strada Mare — îndreptându-se spre casele de dincolo de 
poştă. De o parte şi de alta a străzii se aliniau case mici, ca nişte 
cutii, cu grădiniţe şi mai mici în faţa lor. 

Mai fusesem prin cartierul ăsta odată. lisa, femeia care ne 
făcea curat, locuia pe-aici şi, cu mult timp în urmă, înaintea 
divorţului, mama mă lăsa aici să mă joc cu fiica lisei atunci când 
tata era plecat într-o „călătorie de afaceri“, iar ea avea nevoie 
de „o după-amiază“. „Călătoria de afaceri“ se traducea printr-un 
weekend cu Gigi, asistenta lui de atunci şi soţia digi prezent. „O 
după-amiază“ însemna un timp agreabil petrecu! cu Jim, Jack şi 
Smimoff. Uneori simţeam că-mi trăiam viaţaj între nişte 
ghilimele invizibile. 


lisa avea întotdeauna fursecuri proaspete, iar locuinţt ei 
mirosea mereu a scorţişoară. îmi lăsa gura apă când îm 
aminteam, deşi stomacul de-abia scotea un chiţăit. Vestea bun 
cu faptul că eşti mort era că probabil puteam mânca orice făli să 
mă tem că mă-ngraş. Deşi ca să găsesc o mâncare pe cai să o 
pot atinge şi apoi înghiţi ar fi cam anevoios. Oricum, întrebare în 
plus pentru Killian atunci când va reveni cu picioarele pe 
pământul celor vii... sau unde ne-om afla. 

Continuând să bodogănească de una singură ca o psiho pată 
în formare, Joonie a încetinit pe la mijlocul drumului, cotind pe 
aleea cu pietriş a unei case maro, drăguţe, deşi cam 
dărăpănate, cu un singur nivel. Garajul, aproape la fel de mare 
cât casa, se afla la dreapta. Deasupra uşii lovite, cu adâncituri In 
ea, era agăţat un inel de baschet ruginit şi îndoit. 

M-am îndesat în geamul lateral al Gândacului, care, având în 
vedere experienţa mea anterioară cu trecerile prin metal şi 
sticlă, părea surprinzător de solid, şi am ieşit de sub Killian. 
Capul lui a lovit bancheta cu un bufnet sec. 

— Slavă Domnului! am şoptit, deşi, pe bune acum, să stai pe 
jumătate încovrigat pe bancheta din spate a unui VW Broască 
nu era chiar ca la picnic. 

Joonie a încetinit şi mai mult maşina şi a tras în spatele casei. 
Intr-o poziţie incomodă şi nerăbdătoare, mi-am mişcat picioarele 
pe podea până am ajuns lângă portiera pasagerului din faţă. Am 
păşit înainte, perfect pregătită să simt trecerea rece, cu 
furnicături, printr-un obiect solid... dar cotul mi s-a lovit de 
tetieră. 

Ce naiba! 

„Maşina nu e solidă, maşina nu e solidă“, mi-am repetat eu 
încontinuu. Dar plasticul, metalul şi, hai să nu ne mintim, 
probabil azbestul mă respingeau aşa cum ar fi făcut-o în zilele 
de dinaintea accidentului. 

Joonie a pus schimbătorul în poziţia parcare, a deschis 
portiera şi s-a ridicat de pe scaunul ei, lăsându-l în faţă ca să-l 
ajute pe Killian. 

— Will! S-a aplecat în interiorul maşinii, sprijinindu-se cu 
mâna pe marginea scaunului şi zguduindu-1 încetişor pe Killian. 
Hai! Să mergem! 

E absurd. Am făcut-o şi înainte. O pot face şi acum. M-am con 
centrat, imaginându-mi senzaţia atingerii pietrişului sub talpă, 


mirosul aerului proaspăt în locul celui de ulei ars şi oală veche. 
Doar un pas ferm înainte şi voi fi... 

Genunchiul meu s-a lovit temeinic de portiera maşinii, făcând- 
o să tremure. M-am dat înapoi, ţinându-mă cu mâna de 
genunchi. Doar echilibrul meu şi coordonarea mişcărilor m-au 
împiedicat să cad peste banchetă şi peste Killian. 

— Drace! am zbierat. Ce se petrece aici? 

Mi-am pus talpa jos, tresărind la durerea din genunchi — da, 
moartă şi totuşi simt durerea, unde era corectitudinea în asta? 
— şi m-am întors ca s-o văd pe Joonie privind cu ochii cât cepele 
la maşina care-şi bâţâia fundul idiot sub mişcările mele. 

— Hei! a spus ea cu o voce slabă. 

Se cam albise la faţă. Minunat! Dacă avea să creadă că ma 
şina ei era bântuită sau posedată sau ceva în genul ăsta, pro 
babil c-o s-o lase aici, lângă locuinţa lui Killian. 

— Bau! am făcut eu posacă. 

Dar ea nu s-a clintit, continua să privească în jur, iar faţa-i 
palidă şi fardul negru o făceau să arate ca un raton albinos 
speriat. Am oftat. 

— Nu aşa tare, a gemut Killian, fără să-şi deschidă ochii. 

Încruntându-se, Joonie şi-a mutat atenţia pe el. 

— Hai să te ducem înăuntru. 

— Acasă, a murmurat el. 

— Da, casa ta. 

S-a aplecat peste el, prinzându-1 de braţe. Apoi, înfigân- du-şi 
picioarele în pământ, l-a tras în poziţia şezând, după care, 
smudndu-l iarăşi cu toată puterea, l-a ridicat în picioare. 

Gram sigură că va cădea, luând-o şi pe ea cu el — tipul era cu 
30 de centimetri mai înalt decât fata — dar se părea că cei doi 
mai făcuseră asta şi înainte. El s-a împleticit înainte, însă a 
reuşit să se menţină în picioare, în vreme ce Joonie îl sprijinea d 
Intr-o parte, punându-i braţul peste umerii ei. Nenică, era ca o 
cârjă micuță încrustată cu ace de siguranţă. 

După ce Joonie şi-a plimbat o privire iute la casele din 
vecinătate — da, cercetează-le acum, când deja aţi ieşit din 
maşină şi, evident, este o idee bună — cei doi au luat-o cătinel 
Npre locuinţă. 

Slavă Domnului, lăsase portiera deschisă. Altfel, aş fi putut 
rămâne prinsă acolo pe vede. Era uluitor cum reuşeam să dau 
peste noi niveluri ale infernului. 


Am coborât pe alee, uşurată acum că eram liberă şi puteam 
respira (mă rog!) aer curat, şi i-am urmat cu un pas tihnit. Ajunşi 
în faţa uşii, au părut să aibă probleme cu cheia, care cheie, dne 
o are, lucru care a făcut-o pe Joonie să scotocească mai întâi în 
buzunarele ei şi apoi — pfii! — în cele ale lui KIllian. 

Aşadar... altă aşteptare. Pe bune acum, mai există altceva în 
viaţa după moarte, sau cum s-o numi, în afara aşteptării? Cu un 
oftat, m-am sprijinit de peretele casei... Si am căzut direct prin 
el. 

Material lemnos, rigips şi — să fi fost un pian? — au trecut pe 
dinaintea ochilor mei într-o îmbulzeală temeinică. Am aterizat 
pe podea — pe mocheta aia îngrozitoare cafeniu cu bej — cu un 
bufnet pe care l-am simţit, dar nu l-am putut auzi. 

Năucită, am rămas aşa o secundă, privind în sus la pianul 
negru şi la picioarele care îmi rămăseseră înţepenite în mijlocul 
lui. 

Era clar, chestia asta cu trecutul prin pereţi şi altele era mult 
mai complicată decât crezusem la început. Cum de reuşisem să 
cad prin casa asta naşpa din întâmplare, dar nu putusem să ies 
din maşină, oricât de mult mă concentrasem? N-avea nicio 
noimă. 

Doar dacă nu avea legătură întotdeauna cu mine. Poate că 
era ceva cu totul diferit. Cum ar fi faptul că locuinţa era de 
lemn, nu de metal ca maşina, moleculele erau mult mai de 
părtate şi puteam să mă strecor printre ele cu uşurinţă, sau 
ceva asemănător... N-aveam habar. Un singur lucru mai trebuia 
să aflu. 

Cu o grimasă, mi-am tras picioarele la piept, aşteptân- du-mă 
oarecum să simt peretele şi pianul zgâriindu-mi pielea. Dar nu 
m-a durut. 

Odată ajunsă pe de-a-ntregul în casă, m-am rostogolit pe o 
parte şi m-am ridicat în picioare. M-am scuturat — din nou, fără 
să fie strict necesar, dar era oarecum reconfortant — şi am 
privit în jur. în mod sigur, livingul. Nu exista televizor, marile 
ferestre din partea opusă a camerei erau acoperite cu draperii 
groase, iar în încăpere plutea un aer de pustietate şi nefolosinţă. 
Rame ieftine argintii acopereau capacul pia nului. Un bărbat, 
care arăta aidoma lui Killian, doar că mai în vârstă, domina 
expoziţia. Probabil tatăl lui Will. în foto grafii, arăta semnificativ 
mai puţin întunecat, contorsionat şi înnorat. 


La stânga mea, se găseau două rafturi de lemn închis la 
culoare pe care se aflau o varietate de căni de ceai cu aspect 
delicat şi de figurine de ceramică, cu câteva cărţi cartonate ca 
element decorativ. La dreapta mea, peretele era ocupat de o 
canapea urâtă ca o vomă, de prin 1993, dar perfect conservată, 
tn carouri piersicii şi verde-albăstrui-închis. Lângă ea, două uţi 
batante, cu acele îngrozitoare jaluzele de lemn ordinare. Erau 
închise, dar se părea că aceea era singura cale de ieşire din 
încăpere. 

Ca şi cum ar fi vrut să confirme acest fapt, am distins agita ţie 
prin lamelele de lemn, un bufnet neaşteptat şi clinchetul cheilor 
şi mi-am închipuit că Killian şi Joonie reuşiseră în cele din urmă 
să intre pe uşa din spate în camera aflată dincolo de uşile 
batante. 

M-am îndreptat spre uşi, dar m-am oprit chiar înainte să 
tncerc să trec prin ele. Dacă simt cumva solide şi eu dau năvală 
prin ele, Joonie va observa în mod sigur. Nu pe mine, ci uşile 
care s-ar deschide. Nu numai c-ar fi putut-o speria, dar tipa tmi 
părea genul de om care i-ar fi cerut explicaţii lui Killian, lucru pe 
care voiam să-l evit. Aşa că am aşteptat până ce incon- 
fundabilul lor târşâit de picioare s-a auzit îndepărtându-se. Abia 
atunci am atins uşile, iar mâna mea a trecut prin ele. Perfect! 

Restul trupului mi-a urmat mâna fără să deschidă uşile, şi 
latA-mă în ceea ce părea să fie bucătăria — vopsită în porto- 
caliu-strălucitor şi tapetată cu flori portocalii URIAŞE; era careva 
daltonist? Nu, pe bune, acum! — chiar la timp ca să-i văd pe 
Killian şi Joonie împletidndu-se printr-o altă uşă aflată pe 
peretele opus. 

l-am urmat de la distanţă, trecând din bucătărie într-un hol 
micuţ. Pe lângă uşa bucătăriei, pe hol se mai găseau încă trei 
ugi. Asta era! NU era una din casele alea care arată mai mari! 
pe dinăuntru decât pe dinafară. 

În faţa mea, Killian şi Joonie au ales uşa numărul 2, care s-a 
dovedit a fi, nicio surpriză, odaia lui Will. Nu era chiar aşa 
dezgustătoare cum mă aşteptam. Fără resturi mucegăite de 
mâncare prin jur, sau vopsea neagră emo sau postere cu 
Marilyn Monroe. Doar un dormitor normal al unui tip: pereţi de 
un alb-murdar, mochetă bej, draperii în carouri albastru cu 
verde care să meargă cu cuvertura de flanel şi cearşafurile în 
carouri albastre-verzui de pe patul dublu. La stânga patului se 


găsea genul acela de rafturi ordinare pe care ţi le poţi monta 
singur, înţesate până la refuz cu cărţi şi comicsuri. La dreapta se 
afla o noptieră asortată. In diagonală, pornind de la piciorul 
patului, se găsea un birou vechi pe care se vedeau alte cărţi, 
având un scaun întors cu spătarul la el şi acoperit cu mai multe 
tricouri negre şi jeanşi ce păreau ponosiţi. 

Am adulmecat. Mirosea a rufe proaspăt spălate şi a băiat. Nu 
mirosul de şosete de sport asudate, ci parfumul de curat pe 
care-l surprindeam uneori atunci când îl sărutam pe Chris pe 
gât, fără ca el să-şi fi dat cu apă de colonie. 

Nu că Will Killian ar fi mirosit bine. Nu, nu, nu! Nu asta 
spuneam. Ci că odaia mirosea aşa. 

— Gata! 

Joonie l-a condus pe Will spre pat, iar băiatul a căzut pur şi 
simplu cu faţa-n jos. 

— Mulţumesc, J, a spus el, şi vocea i-a sunat înăbuşită din 
pricina pernei. 

Doamne, speram să nu se sufoce! Dar poate că asta ar fi 
făcut ca discuţia dintre noi să se petreacă mai curând. 

Dădeam din picior, aşteptând ca Joonie să plece, dar fata a 
rămas acolo, respirând încă greu după efortul făcut şi uitân- du- 
se la el. Mda, pentru că nu era un lucru care să-ţi dea fiori sau 
ceva în genul ăsta. 

Odaia s-a umplut de sunetul respirației adânci a lui Killian — 
nu era chiar un sforăit, dar nici nu semăna cu respiraţia uşoară, 
aproape neauzită, pe care o avusese înainte. Fata tot nu se 
mişca din loc. 

Se trăgea de imul din acele înfipte în buză, de parcă ar avut 
un tic nervos. Am făcut o grimasă. 

— Trebuie să plec, a spus ea în cele din urmă, vorbind cu 
Npatele lui Killian. Dacă pierd iar Educaţia Fizică, Higgins o nA 
mă pice şi nu mai absolvesc. Şi după cum ştii, a adăugat, 
ncApând un râset ciudat, trebuie să ies din casa aia. 

Hopa! Atingem noi praguri de bizarerie! 

— Vreau să fii cinstit cu mine, Will, cred că mă minţi, ca să 
mA protejezi. 

S-a auzit un uşor cling şi am reuşit să observ unul din micile ci 
ace de siguranţă căzut pe podeaua dură. Fuah! 

— Trebuie să-mi spui adevărul, a zis ea, părând pe cale să 
Izbucnească în plâns. 


în locul în care îşi prinsese acul cu care se jucase, buza 
Nângera. 

— Altfel, n-o să meargă, şi eu am nevoie să meargă. Bine? 

Am gemut: 

— Fii şi tu mai mândră! Dacă te-ar plăcea cineva, ar fi jalnic. 
Dacă te-ar plăcea Killian... nu găsesc cuvinte pentru cât de trist 
ar fi! ' 

— Ştii că te iubesc, a pufnit ea, ştergându-se sub ochi şi 
innegrindu-şi degetul de la rimei. îmi pare rău că suferi. 

— Fii bucuros că dormi, i-am spus lui Killian. Şi eu aş fi vrut 
să fiu în starea ta. 

Din fericire, această declaraţie finală a părut să pună capăt 
nevoii lui Joonie pentru discursuri dramatice şi imploratoare. 

A tras adânc aer în piept, a dat din cap şi, aruncând o ultimă 
privire spre Killian, a plecat. Câteva secunde mai târziu, am 
auzit trândndu-se uşa din spate. 

M-am prăbuşit în scaunul de la birou, istovită. Şi toate astea 
ca să am o discuţie personală cu cineva pe care nid măcar nu-l 
plac. Să fii moartă nu era mare scofală! 


6 
Will 


Când am deschis ochii, am văzut modelul cunoscut al petelor 
de apă îngălbenite de pe tavanul din dormitorul meu. Acasă. In 
siguranţă şi în pat, dacă asta însemna confortul moale de sub 
mine. Îmi aminteam vag cum mă împleticisem spre maşina lui 
lonnle şi cum ieşisem din ea ajutat de Joon, dar nu mai mult de 
atât. Întâlnirea cu rămăşiţele fantomatice şi contorsionate ale 
tatălui meu mă istoveau întotdeauna, lăsându-mă gol, ca şi cum 
ar fi absorbit toată energia din mine. Dacă adăugăm la asta răul 
făcut de Bunicul B. şi de ceilalţi mai înainte... 

Hunicul Brewster. Directorul Brewster. Eliminat! Fiecare 
cuvânt Îl trăgea pe celălalt, ca un şir de lumini aprinzându-se pe 
rând pâna ce s-a dezvăluit întreaga imagine. Am fost invadat de 
o senzaţie de oroare. Am întins-o de la şcoală — deşi dintr-un 
motiv întemeiat, nu că asta ar conta — la mai puţin de o oră 
după ce Brewster mă ameninţase cu eliminarea. Ceea ce 
însemna că mama urma să fie chemată la şcoală şi, la rândul ei, 


l-ar fi sunat pe doctorul Miller, iar în după-amiaza asta ar urma: 
„Bine ai venit la Spitalul Psihiatric Ivythome, domnule Killian!“ 

— Drace! 

M-am săltat în capul oaselor, ca să mă aplec după nid cind 
secunde, când capul a început să-mi pulseze sălbatic, iar vede 
rea mi s-a întunecat pe margini. Prea repede, prea repeăei 

— în sfârşit! Trebuie să te-ntreb ce an este, dne-i preşedinte, 
chestii de felul ăsta? am auzit o voce dudat de familiară. 

Tonul vocii conţinea ceva mai mult decât o notă imperioasă, 
era clar că nu-i aparţinea lui Joonie, şi... 

— Pentru că mi-ai arătat că eşti în stare de o mulţime de 
dudăţenii, a pufnit ea. Nu că asta ar fi ceva nou pentru tine. 

— Nu! Nu, nu, nu, nu! 

Nu se putea întâmpla! Am refuzat s-o cred, dar ochii mi s-au 
deschis din propria lor voință. Vederea mi s-a limpezit îndeajuns 
de mult ca s-o pot zări pe Alona Dare, unica Alona Dare, cum 
probabil să se referă la sine, stând în scaunul de la biroul meu, 
pe un teanc de rufe spălate, cu pidoarele-i zvelte de majoretă 
strânse la piept. Arăta mai palidă ca de obicei. Deloc 
surprinzător pentru cineva care, de fapt, era mort. 

— Eşti aid. 

Fata s-a încruntat. 

— Nu e nevoie să te plângi. Nid eu nu ţin să mă aflu aid mai 
mult decât ţii tu. 

— Bun! Cară-te! 

Ceasul de pe biroul meu arăta 11:33. Pierdusem mai mult de 
trei ore. Tot timpul din lume pentru Pederson să-i raporteze lui 
Brewster, iar Brewster s-o sune pe mama. Singurul motiv pentru 
care mai zăboveam aid era că Sam, şeful mamei mele de la 
restaurant, n-o lăsa să ţină mobilul deschis în vreme ce lucra. în 
principal pentru că ştia că ţinea să mă controleze la flecare dnd 
minute. în caz de urgenţă, aveam eu numărul restaurantului, iar 
„legea“ lui Sam îmi oferea un oarecare aapect de normalitate şi 
libertate. Lucru pentru care-mi era ulmpatic. 

— Ăsta e un mod de a-l trata pe cel care tocmai ţi-a salvat 
viaţa? a întrebat Alona. 

—  N-avea de gând să mă omoare. Nu încă, am spus posac. 
Doar... îşi impunea punctul de vedere. M-am ridicat încet, 
aşteptând să-mi treacă ameţeala, şi abia atund mi-a căzut fisa. 
TU mi-ai salvat viaţa? Pe ce planetă trăieşti? 


— Exact! Asta ar fi întrebarea, a dat ea din cap, satisfăcută. 

M-am holbat la ea. 

—  lertare, poate că vorbeşte rana de la cap, dar... ce? 

Ea a deschis gura să răspundă, dar am clătinat din cap. 

— Ştii ce, am zis, las-o baltă! Nu simt încă în stare să suport 
asta. 

Schimbul mamei sfârşea la amiază. îşi va controla mesajele 
de pe telefon pe la 12:01. Mai rămâneau vreo zece minute să-l 
prindă pe doctorul Miller ca să-i explice întreaga situaţie, două 
zeci de minute să vină amândoi cu maşina din centru... mda, tml 
mai rămâneau probabil vreo 45 de minute de libertate. O 
grămadă de timp! 

În regulă. 

Am îngenuncheat lângă pat, atent să nu-mi aplec prea mult 
capul, şi am cotrobăit după geanta mea de pânză în spatele 
cuverturii până la podea, căd acolo insistase mama să-mi 
aacund lucrurile „de voiaj“ — mai cunoscut şi ca: înghesuie-ţi 
toate sub pat şi speră că nu vei mai avea nevoie de ele prea 
curând. Trebuia să plec pentru câteva zile. Să las lucrurile să se 
aşeze. Să aştept până voi putea vorbi cu mama între patru 
ochi... încercând să găsesc, din nou, o modalitate să-i explic ce 
se-ntâmplase, fără să-i spun adevărul. Părinţii lui Erickson, ambii 
avocaţi, erau mereu plecaţi. Puteam să vegetez pe-acolo pentru 
câteva zile, şi probabil că nid n-ar observa. La dracu', chiar 
Erickson s-ar putea să nu observe. 

— Vorbesc serios, Killian. 

Alona şi-a întins pidoarele şi s-a ridicat. Scaunul, care era pe 
rotile şi se învârtea, nid măcar nu s-a mişcat. Probabil că ieşise 
din raza mea de acţiune. 

În duda faptului c-ar fi trebuit să mă concentrez pe găsirea 
stupidei mele genţi ca să plec de-acolo, o urmăream cum se 
apropie, hipnotizat parcă de mişcarea pidoarelor ei lungi şi 
bronzate. 

— Unde mă aflu, mai exact? Cum de mă poţi auzi şi vedea? 
Sunt moartă, vie, undeva între astea două? Sunt prinsă aşa 
pentru totdeauna? Cum să fac să vină lumina albă să mă ia? 
Unde-i mâncarea? 

Număra întrebările pe degete, în vreme ce se apropia. 

Am clătinat din cap ca să mi-l limpezesc. 

— Deşi pare greu de crezut, erai mai puţin supărătoare atund 


când erai vie. Nu m-ai auzit când ţi-am spus că nu pot vorbi cu 
tine acum? Du-te şi bântuie pe altcineva. 

Degetele mi s-au strâns pe un mâner şi am tras geanta afară, 
stârnind cu ocazia asta un nor de praf. 

— Crede-mă, aş căuta pe altcineva dacă aş putea. Eşti su 
părat pentru că n-am vorbit cu tine când eram vie. 

— Da, simt inundat de valuri de regrete. 

Am dat să mă ridic, dara trebuit să rămân într-un genunchi, 
să-mi proptesc mâna pe cuvertură şi să-nchid din nou ochii. 
Schimbarea bruscă de poziţie mă ameţise. încă douăzed şi patru 
de ore de somn, pe care nu le-aveam, şi voi fi pe deplin 
recuperat, dacă experienţa mea de până atunci era valabilă. îl 
mai văzusem pe tata, mă rog, ceea ce mai rămăsese din el, de 
vreo zece sau douăsprezece ori în ultimele opt luni, încă din 
noaptea aceea la Spitalul Sfânta Ecaterina după accidentul lui, 
când le spusesem mamei şi lui Joonie că o să plec după 
absolvire. Fusese declarat mort la acel spital, unde cred că a şi 
rămas o parte din el. 

Aparent, nu era încântat de hotărârea mea de a pleca. Asta 
nu mă surprindea, având în vedere că ultima oară când mai 
vorbisem cu el mă făcuse să promit că o să am grijă de mama. 
Fireşte, la timpul acela nu-mi dădusem seama că voia să spună 
că-n locul lui şi pe ved. Era o dimineaţă de luni obişnuită. A 
săruta t-o pe mama de la revedere şi mi-a spus să am grijă de 
M, aşa cum făcea întotdeauna. Apoi a condus vreo dnd kilo 
metri până la o intersecţie cu o cale ferată care nu apucase să 
fie semaforizată sau dotată cu bariere, a parcat pe şine şi a 
prins să aştepte. în ultimul an şi jumătate lucrase pentru calea 
forată Southfolk Northern, se ocupase cu reparaţiile, aşa că ştia 
programul trenurilor şi că mecanicul nu va fi în stare să 
oprească garnitura la timp. 

Uneori, imediat după ce se-ntâmplase asta, încercam să-mi 
închipui la ce se gândise în vreme ce aştepta acolo. Apoi mi-am 
dat seama că nu voiam să ştiu. 

— Hei! Pământul către Killian! 

Am auzit-o pe Alona mişcându-se prin preajmă, apoi, pe 
neaşteptate, marginea patului meu s-a lăsat sub greutatea ei. 

— Hait! a şoptit ea. Ce dudat! Timp de o binecuvântată 
wcundă a tăcut, apoi a pornit iar să turuie: Ştii că, uneori... 

— Când te afli în preajma mea, la vreun metru, ai din nou 


greutate şi substanţă. Mi-am deschis iar ochii, forțându-mă să 
mă ridic complet în picioare. Fiecare lucru îţi răspunde ca cum ai 
fi vie şi din nou în trupul tău fizic. Da, ştiu asta. 

Mi-am aruncat geanta pe pat, lângă ea, şi am desfăcut-o. 

A căscat gura la mine. 

— Tu fad asta? Cum? Şi nu sunt chiar aşa de grea, a adăug 
ea, mai degrabă ţâfnoasă. 

Am clătinat din cap. 

— Dumnezeule, eşti la fel de superfidală ca-ntotdeaun Nid 
măcar moartea nu te-a schimbat. 

— Îi schimbă pe mulţi? Şi-a tras pidoarele zvelte sub ea, cu 
unghiile ei perfecte vopsite într-o culoare strălucitoare ce 
pendula între roşu şi roz. Din ce am văzut astăzi, mai mult 
fixează în peisaj, făcându-i exact cum erau înainte să moară 

M-am încruntat. Era o observaţie oarecum decentă. Poa că nu 
era chiar aşa de toantă cât îmi închipuisem. M-ai mişcat cu grijă, 
din respect pentru capul meu, ocolind patul îndreptându-mă 
spre scaunul de birou, de pe care am culcat câteva haine. 

Ea privea de la geantă la mine, cu un interes moderat. 

— Unde plecăm? 

— Noi nu plecăm nicăieri, am spus, întorcându-mă la pat 
îndesând hainele în geantă. 

— Chiar aşa?! 

Şi-a întins pidoarele pe patul meu — pe patul meu! — cât erau 
de lungi, dând la o parte geanta cu coapsa ei suplă şi broi zată. 
Am înghiţit în sec. 

— E ca lumea! a spus ea mirată, adresându-se mai mult ei 
însăşi decât mie. 

— Alona..., am început eu. 

S-a lăsat pe spate, sprijinindu-se pe coate. 

— Killian, uite cum văd eu lucrurile. Poţi să mă ajuţi şi să-mi 
spui ceea ce vreau să aflu, sau o să continui să te bântui peste 
tot. 

Mi-a aruncat un zâmbet dulce prefăcut, pe care-1 văzusem 
atât de des la şcoală. Privirea ii era la fel de pătrunzătoare şi 
lipsită de milă ca întotdeauna. 

— Arfi grozav să am cu dne vorbi douăzeci şi patru de ore 
pe zi. Ştii, nu dorm deloc. Cel puţin, nu cred c-o fac. Niciodată 
nu am... 

Am gemut. 


— Bine, bine! 

Îi eram dator. Mă scăpase de Bunicul B, de Liesel, de Eric Ifl 
de restul cu o eficacitate surprinzătoare. Fireşte, nimic nu 
ntătea în calea Alonei când îşi dorea ceva. Unul dintre avanta 
jele de a fi socotit un lepros e că-mi oferea tot timpul din lume 
să observ non-stop. Şi din câte remarcasem, Alona Dare era 
fermă, determinată şi îndârjită. Dacă liceul ar fi o grădină 
zoologică, ea ar fi fost leoaica ce fugărea prada — nefericiţii 
turişti care ar fl nimerit în locul nepotrivit. 

Studia oamenii, depistându-le părţile slabe. După care se 
năpustea, oferind zâmbete dulci şi fluturându-şi pleoapele, hau 
făcând comentarii usturătoare şi ridicându-şi dezgustată o 
sprânceană, orice avea un rezultat nimicitor. Şi funcţiona. 
Oamenii cedau şi-şi plecau capul. Unii pretindeau că nu le pasă, 
dar, după câteva săptămâni, se întorceau la ea mulţumindu-se 
cu firimiturile pe care le arunca. Mai pe scurt, dacă nu prai Misty 
Evans — prietena ei cea mai bună şi, după câte ne părea, 
singura exceptată de la dominaţia nemiloasă a Alonei —, trebuia 
să-ţi înclini capul, să tragi o temenea şi să dispari naibii din 
calea ei. 

Era dezgustător. Şi totuşi, o parte din mine o admira pentru 
asta. Să ştii ceea ce vrei şi că-l vei obţine dacă fad presiuni — 
iată genul de siguranţă de sine pe care nid banii nu-l pot cum 
păra. Fireşte, auzisem şi nenumărate poveşti despre spectatori 
nevinovaţi evisceraţi de acest „farmec“ personal al Alonei. Un 
lucru bun de ţinut minte. 

M-am uitat din nou la ceas. 

— Ai zece minute, i-am spus. 

— S-a făcut! 

S-a ridicat din nou în capul oaselor, trăgându-şi iar pidoa rele 
sub ea. M-am întrebat dacă nu şi le întinsese special ca så mă 
dea pe mine pe spate. Nu m-ar fi mirat. 

— Bun, prima întrebare, a spus, ridicând un deget. De ce eşti 
aşa cum eşti? De ce mă poţi auzi şi vedea, iar ceilalţi nu pot? 

Era o întrebare uşoară. 

— Nu ştiu. 

Mi-a aruncat o privire reprobatoare. 

— Măcar o idee tot ai. Acum, pe bune, ai o mulţime de cărţi 
despre moarte şi lucruri dudate. 

Şi-a întins mâna spre rafturile pline. îşi băgase nasul peste 


tot? Minunat! 

— Probabil că ai aflat ceva din ele şi pun pariu că cel puţin ți- 
ai format o părere. 

— Ce te face să crezi asta? 

Mă simţeam uşor flatat de părerea ei bună despre mine. 

Ea a dat din umeri şi şi-a aruncat părul ludos pe dup]! umeri. 

— Cum altfel ţi-ai petrece timpul, decât gândind la chestii de 
genul ăsta? Nu pari să excelezi în lucruri din afara şcolii! în plus, 
eşti adept al curentului goth şi ai de-a face cu morţii, nu? 

Alona Dare, regina insultelor-compliment! 

— Oho! Mulţumesc! Ţi-a spus cineva vreodată ce bine te 
pricepi la oameni? 

S-a încruntat. 

— Nu! 

— Bine! Nu simt adept goth. 

— Ai părul negru, ţi-ai făcut pierdnguri, te îmbraci mereu In 
negru şi te porţi ciudat... 

— E culoarea naturală a părului meu. Am trei cercei într-o 
Ureche, atât! Cămaşa asta — am tras de materialul întins pe 
piept - este bleumarin, şi dacă mă port ciudat tot timpul e din 
cauza stafiilor de soiul tău. 

Şi-a dat ochii peste cap. 

— Bine, Killian, cum spui tu. Aşadar, nu eşti goth. Nu te purta 
ca un copil... şi nu-mi mai spune că sunt stafie, a adăugat, 
tncruntându-se. 

— Dece nu? 

— Păi vezi vreun cearşaf sau lanţuri pe mine? a spus, făcând 
lin gest teatral spre ea. 

Ceea ce mi-a adus în minte o mulţime de alte imagini mai 
puţin fantomatice... Am clătinat din cap ca să-mi alung gându 
rile astea. 

— Cum preferi atunci? Să spun că ai un defect de trăire? 

Ea a oftat. 

— Las-o baltă şi explică-mi teoria ta, bine? 

— Bine. 

M-am aşezat la celălalt capăt al patului. Dacă era să mă frii' A 
să trec prin astea, aveam de gând să-mi conserv energia ca ijl 
pot pleca de aid, după ce „discuţia“ noastră avea să se termine. 

— Tot ce-mi pot închipui e asta: viii ocupă o dimensiune, un 
loc anume în spaţiu şi timp, da? Atunci când mori, energia ta 


părăseşte această dimensiune şi trece în alta. Am făcut o pauză. 
Ţi-e cunoscută noţiunea de dimensiuni diferite, nu-i aşa? 

— Da, sigur, a minţit ea, foindu-se cam nesigură. 

Drept răspuns, patul s-a bâţâit, amintindu-mi încă o dată cA 
cea mai frumoasă fată pe care-o văzusem vreodată în viaţa 
reală se afla în dormitorul meu, pe patul meu, la nid un metru 
de mine. Păr scânteietor, gură plină, gât lung şi grațios, şi mal 
era şi dantela de sub urma de anvelopă şi tricoul alb de sport 
aproape transparent! 

Fireşte, spre deosebire de fanteziile pe care le aveam uneori, 
ea era moartă şi noi doi vorbeam despre viaţa de după moarte 
şi despre dimensiuni diferite, în loc ca ea să-şi fluture pleoa pele 
şi să-şi ţuguie buzele, oferindu-se să facă „orice“ dacă o ajutam 
să treacă testul la Engleză. Totuşi, asemănarea era un pic 
năucitoare. 

— Killian! a spus ea, dând din mână ca să-mi atragă atenţia. 
Te-a lovit cometa, sau ce? 

Înapoi la realitate. Şansele mele cu Alona Dare, moartă sau 
vie, erau cam tot alea, bătând spre zero. Mi-am dres vocea. 

— Cred că dimensiunile se suprapun în unele puncte şi, când 
mor, oamenii sunt prinşi uneori între cele două. Cam aşa. 

M-am întins în spate şi am cotrobăit prin sertarul de la 
noptiera mea după o bucată de hârtie şi ceva de scris. Am găsit 
o chitanţă de la ultimul Manhunter şi un dot de creion rupt şi 
vechi de secole. Bune şi astea. 

Am trasat două cercuri întrepătrunse şi am scris legenda 
adecvată. 


l-am întins chitanţa. 

— Te ajută cu ceva? 

Pentru un lung moment a studiat-o atentă, înainte de a-şi 
ridica privirea, încruntându-se. 

— Prin urmare, tu spui că sunt prinsă aid, a spus, ridicând 
chitanţa şi bătând cu degetul în ea. în spaţiul dintre. Ca un fel 
de purgatoriu. 

Mi-am ridicat mâinile. 

— N-am nimic comun cu religia. 

Văzusem îndeajuns de mulţi morţi de toate religiile sau atei 
ca să nu fac apel la termeni evlavioşi. 

— Spuneai că ai crezut că m-am dus direct în iad, mi-a rea- 


mintit ea. 

La naiba, era limpede că era mai inteligentă decât crezusem. 

— Voiam să spun moartă de-a binelea. 

Şi-a coborât mâna în care ţinea chitanţa, privind-o în conti 
nuare. 

— Când am dispărut în dimineaţa asta, de două ori, nu ştiu 
unde am fost. Nu-mi amintesc nimic. Timpul trece, cred eu, 
ba- /indu-mă pe faptul că m-am trezit tot aid. Dar sunt... moartă. 

Ochii ei verzi mă priveau sfidători, deşi mai scânteietori decât 
de obicei, ca şi cum ar fi fost la un pas să izbucnească în plâns. 

— Vrei să spui că, atunci când nu sunt aid, sunt în iad? 

— Nu ştiu! am spus, încrudşându-mi braţele la piept. A tund 
când te întord, îţi miroase părul a pudoasă? 

Fruntea i s-a încreţit. 

— De unde să ştiu cum... Dar când s-a prins, a făcut ochii ca 
la melc. Ah, eşti un imbedl! A mototolit chitanţa şi mi-a aruncat- 
o. Eu vorbesc serios. 

— Nu ştiu, bine? Oamenii dispar în Spaţiul de Mijloc mai tot 
timpul. Uneori se întorc, dar în cele mai multe dintre cazuri, nu! 
M-am încruntat. Deşi, de obicei, cei care rămân au pro- bleme 
nerezolvate, chestii pe care simt nevoia să le îndrepte. 

— Da, şi...? 

Ochii îi fulgerau periculos, ca şi cum aş fi fost foarte aproape 
să spun ceva nepotrivit. 

Nu mă simţeam prea confortabil. 

— Dartu ce probleme ai fi putut avea? 

Decât să fii o căţea! Dar am ţinut giuvaierul ăsta doar pentru 
mine, deşi nu părea să ajute la ceva. 

Şi-a aruncat capul pe spate, ca şi cum aş fi lovit-o, rămă nând 
cu gura uşor deschisă. Apoi ochii ei verzi s-au îngus tat şi s-a 
ridicat din pat, bufnind cu tălpile de podeaua de lemn. 

— N-aş fi putut avea probleme? N-aş fi putut avea pro 
bleme? 

A apucat primul lucru găsit la îndemână — care, din nefe- 
ridre, s-a dovedit a fi geanta mea pe jumătate făcută — şi mi-a 
proiectat un tricou în cap. 

— Nid măcar nu mă cunoşti... dudatule! 

— Hei! am strigat, ridicându-mi mâinile în apărare. 

— Sunt moartă şi blocată aid. G clar că am probleme! 

Pe faţă mi-au aterizat nişte jeanşi. 


— Doar pentru că lucrurile par în regulă dinspre partea ta... A 
făcut o pauză ca să-şi reîncarce bateriile, păşind spre rafturi ca 
să înhaţe ceva de pe ele. Asta nu înseamnă, a conti nuat, 
aruncându-mi câteva cărţi în cap şi făcându-mă să-mi trag capul 
între umeri, că aşa şi este! 

Ghidul spiritual al lui Tobitt a lovit în tăblia patului, după care, 
rostogolindu-se, a căzut pe podea cu un bufnet puternic. 

—  Potoleşte-te! am spus. Puteai să mă decapitezi cu volu 
mul ăla! 

— Ar putea cineva scăpa ocazia? m-a tachinat ea, punând 
mâna pe un alt teanc de cărţi. 

— Gata! 

În faţa amenințării ei, m-am dat jos din pat, tresărind la 
durerea pe care mi-o producea cucuiul din cap. 

— îmi pare rău, bine? 

— Nu-i de-ajuns! a spus ea printre dinţii încleştaţi, punc tând 
fiecare cuvânt cu o carte aruncată. 

După care s-a întins după cărţile broşate. 

Adunându-mi toate puterile rămase, am prins-o pe după 
mijloc şi am tras-o de lângă rafturi, încercând să fac abstracţie 
de parfumul de flori proaspete al părului ei şi de zbaterile ei. 
Apoi m-a lovit cu unul din pidoarele alea lungi pe care le 
admirasem mai devreme, prinzându-mă pe după gleznă. 

Ne-am prăbuşit amândoi pe pał, care a scos un trosnet şi un 
bufnet puternic, ameninţător. Nid asta nu făcea parte din 
fantezia mea. 


7 
Alona 


M-am ridicat în capul oaselor, îndepărtându-mi părul de pe 
faţă dintr-o singură mişcare. Killian era lângă mine. Din 
încâlceală — apropo, din greşeala lui prostească, fireşte — m- 
am trezit prăbuşită peste pieptul lui, care era mai lat decât îmi 
închipuisem. Cred că bleumarinul chiar este o culoare care 
slăbeşte. 

Mâinile lui, de asemenea mai mari decât credeam, se găseau 
pe picioarele mele, şi i-am simţit căldura pielii şi materialul 
moale al tricoului atingându-mi interiorul genunchilor, atunci 


când respira. 

Trei zile fără să ai contact cu oamenii nu este o perioadă prea 
lungă, decât dacă toţi cei pe care-i atingi îţi întorc stoma cul pe 
dos. Aşa, chiar pare o veşnicie... iar atingerea lui Willj Killian nu 
era dintre cele mai rele. 

Se holba în sus la mine şi am remarcat că ochii săi înspăifl 
mântători de un albastru şters erau înconjurați de un cerc 
iilbastru mai întunecat, aidoma malurilor unui lac de munte care 
nu este complet îngheţat îşi lingea nervos buzele, dezve lind 
nişte dinţi albi şi egali, pe care nu-i mai remarcasem înainte, 
Căci — hei! — nu prea făcea parte dintre zâmbăreţi. Da, îmi plac 
dinţii sănătoşi, şi ce-i cu asta? Nu e ca un fetiş pentru tălpi Hau 
alte lucruri caraghioase. Doar pentru că se întâmplă să-mi placă 
munca unui bun ortodont, nu înseamnă că-mi place şi persoana 
care are dinţii sau altceva... 

— Aăă... Alona! a spus el, ezitând. i 

Dintr-odată, mi-am revenit. Ce naiba făceam? Asta era Will 
Killian! L-am lovit peste umeri. 

— Dă-te jos de pe mine! 

El a scâncit: 

— Tu eşti pe mine! 

— Tu ai pus-o la cale! 

Am încercat să mă trag de pe el, dar trupul lui îmi fixa piciorul 
stâng pe patul de sub noi. 

— Da, am pus eu totul la cale, începând cu cărţile pe care mi 
le-ai aruncat în cap... 

Pentru o secundă, m-am oprit din zbatere ca să-l privesc 
furioasă. 

— N-aş fi aruncat cu cărţi în tine dacă tu n-ai fi... 

Dintr-odată, trupul i s-a încordat sub mine. 

— Ai auzit? 

S-a ridicat în capul oaselor, cu ochii cât cepele. Mişcarea lui 
ml-a eliberat piciorul, făcându-mi restul trupului să alunece »pre 
podea. Mi-a prins braţele chiar de sub umeri şi m-a tras In sus, 
astfel încât acum stăteam exact în poala lui. 

— Killian! l-am avertizat eu. 

— Tad! încerc să aud ceva! 

îngrijorarea din vocea lui părea reală, aşa că mi-am ţinut 
gura-nchisă. Dacă se întorsese chestia aia ceţoasă şi 
întunecată... 


Dar tot ce am auzit a fost motorul unei maşini afară. Sima ca 
şi cum ar fi cotit pe o alee din vecinătate. Nimic suprana tural în 
asta, dar Killian părea înspăimântat. 

M-a ridicat din poala lui şi m-a dat deoparte — aşadar, era 
mai puternic decât arăta — înainte de a se trage în sus pe pat 
pentru a privi pe fereastra aflată în partea de sus a peretelui, 
deasupra tăbliei de la pat. Şi-a sudt mult capul la stânga pen tru 
a privi spre alee. 

— Rahat! 

S-a lăsat cu grijă în jos, întâi pe pat, apoi coborând pe podea. 

— Ce este? am întrebat. Cele zece minute pe care mi le-ai 
acordat nu s-au terminat. 

Doar n-avea de gând să mă lase baltă, nu-i aşa? 

— Am apucat să-ți pun o singură întrebare la care nu mi-ai 
dat un răspuns ca lumea. Doar o bănuială de-a ta. 

M-a ignorat, aplecându-se să adune hainele pe care i le 
aruncasem în cap şi îndesându-le înapoi în geantă. 

M-am ridicat în pidoare pe patul lui, dătinându-mă un pic, şi 
m-am îndreptat spre fereastră ca să privesc cu ochii mei. Pe 
aleea din faţa casei lui Killian se oprise o berlină de un cafe niu 
şters. Am văzut cum uşile din faţă se deschid. O femeie 
subţirică, cu acelaşi păr negru ca al lui Killian, s-a ridicat de pe 
scaunul pasagerului. Avea ochii vădit roşii, chiar şi de la distanţa 
aceea, şi mototolea în mâinile ei mid ceva alb, o batistă sau un 
şerveţel. De pe scaunul şoferului a apărut un omuleţ îndesat şi 
scund, cu o barbă mare şi una din jachetele alea cu petice de 
piele pe mâned, care a ocolit maşina şi a cuprins-o pe femeie pe 
după umăr. 

—  Maică-cta şi tatăl tău vitreg, am bănuit eu. Ce mare sco fală 
cu asta? 

Alta decât chinuitoarele alegeri proaste din domeniul modei 
făcute de tatăl lui vitreg. Purta pantofi de ocazie de boşorog, cu 
tălpi groase de cauciuc. Nu cunoşteam pe nimeni care să poarte 
aşa ceva — credeam că doar sperietorile au parte de 
încălţămintea asta. Urâţi, oribili, intraţi în legendă, dar niciodată 
văzuţi cu ochiul liber în lumea reală. 

—  Maică-mea nu s-a mai măritat vreodată. 

A tras fermoarul de la geantă şi şi-a aruncat-o pe umăr. 

— Bun, prin urmare..., am spus dându-mă jos de pe pat şi 
leşind din odaie pe urmele lui. 


— Trebuie să pled. Acum! 

Killian m-a ignorat. A luat-o de-a lungul holului şi a trecut de 
bucătărie, îndreptându-se spre o uşă pe care n-o observa- wm 
de prima oară. Probabil uşa din faţă a casei. 

— Avem o înţelegere! 

S-a oprit atât de brusc, că aproape c-am intrat cu nasul în 
npatele lui. 

S-a întors spre mine. Pe faţa îndeobşte palidă îi apăruseră 
pete străludtoare de culoare. Ceva cu siguranţă îl tulbura. 

— Tipul de afară, a spus, arătând cu degetul spre alee. Este 
doctorul Miller, psihiatrul meu. Vrea să mă interneze pentru că 
vid lucruri care nu există. Ai priceput? 

Nu prea. 

— Dar eu exist. 

— Nu şi pentru el, şi ţi-ar trebui tot timpul din lume ca s-o 
dovedeşti altcuiva decât mie. Aşa că, dacă îţi vrei şi restul celor 
zece minute, va trebui să-ţi ţii gura închisă şi să nu-mi stai în 
drum până când găsesc o cale de ieşire de aid. 

Killian s-a lipit de uşă. A tras cu precauţie zăvorul, făcând o 
grimasă când a auzit un scrâşnet zgomotos răspândindu-se prin 
casă. Era limpede că nu prea foloseau uşa asta. Panica din 
glasul lui mai atenuase din vorbele sale urâte, dar mi-a şi dat o 
idee. M-am apropiat şi mai mult. 

— Promite-mi că mă ajuţi. 

— Ce? 

S-a uitat la mine, cu mâna încremenită ca o gheară pe zăvor, 
în spatele nostru, prin bucătărie, răzbăteau vod până la noi. 
Discutau afară, pe alee. Evident, Killian socotea că vor intra pe 
uşa din spate, în vreme ce el va putea ieşi pe cea din faţă. Putea 
merge, dar era nevoie de o sincronizare perfectă. 

— Dacă nu mă pot întoarce la ce eram (şi credeţi-mă, după 
ce văzusem în salonul legistului, nimeni nu s-ar fi întors în trupul 
ăsta), atund vreau să merg mai departe. îngeri, harpe, norişori, 
trăsnete abătute peste capul lui Misty, gogoşi de trei ori pe zi 
fără să mă-ngraş — le vreau pe toate! Să bântui pe aid e... 
deprimant! 

Mi-am înclinat capul într-o parte şi mi-am lăsat pleoapele în 
jos, aruncându-i aceeaşi privire care-l făcuse odată pe Chris să 
conducă până în Peoria ca să-mi cumpere o mocha latte cu 
mentă, atund când SINGURUL Starbucks din oraş terminase 


siropul de mentă. 

— O să-mi ţin gura-nchisă şi n-o să-ţi stau în drum. Dar fi ca 
lumina albă să vină la mine. 

Tipul a clătinat din cap, cu o umbră de surâs. 

— Asta nu pot să fac. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Nu de mine depinde. 

Mi-am pus mâinile în şold. 

— Şi de cine depinde? 

Nu mi-a răspuns, a ciulit urechile, încruntându-se, ascul tând 
ceva şi făcându-mi semn cu mâna să păstrez tăcerea. 

Da, bine! 

— Vorbesc serios, Killian, am continuat. Nu pot rămâne aici, 
nu aşa! Am nevoie de ajutor. Nu eşti prima alegere, fireşte, dar 
am nevoie... 

Frustrat, tipul a şuierat zgomotos. 

— Bine, bine! O să te ajut, a spus în şoaptă. Dar tad odată! 
Te rog! 

Era „te rog“-ul care m-a convins. Părea furios, dar şi speriat. 
Nu era cine ştie ce distracţie să-l enervezi când era aşa — orice 
aţi fi auzit despre mine, nu fac parte dintre cei care torturează 
oameni. Şi apoi, obţinusem ce voiam. 

Aşa că mi-am ţinut gura închisă... deocamdată. 

Dinspre bucătărie au răzbătut până la mine lipăitul rapid al 
unor paşi şi clinchetul cheilor. Cineva venea pe alee spre uşa din 
spate. 

Killian a aşteptat cu o secundă mai mult decât aş fi aşteptat 
cu — dar era vorba aid de marea lui evadare — apoi a răsudt 
mânerul şi a deschis uşa exact când maică-sa băga cheia în 
broasca uşii din spate. 

Ar fi fost perfect! N-ar fi avut idee de cât timp plecase şi 
probabil nid nu s-ar fi obosit să mai caute pe lângă casă. 

Doar că... atund când Killian a deschis uşa din faţă, în prag s-a 
ivit doctorul Miller, cu mâna ridicată, pregătită să bată în canat. 
N-aş fi putut să spun care dintre ei părea mai Hurprins. 

Pantofii cu tălpi de cauduc ai sperietoarei, supranaturali în 
ticerea lor, au lovit din nou! 


x k x 


L-au dus înapoi în odaia lui şi în pat mai iute ca vântul. Mi-au 
trebuit doar câteva secunde lângă ei ca să pricep că, dacă 
doctorul Miller era cel care avea puterea să-l tragă în cameră, 
maică-sa conducea de fapt spectacolul. Nu rugându-se sau 
văitându-se, nu cum ar fi făcut mama mea. Era distrusă de 
pierderea soţului şi de posibila pierdere a fiului ei, şi se străduia 
vădit să nu o ia razna. Doar o cerere din partea ei, şi Killian s-a 
supus dintr-odată, cu o expresie plină de vinovăţie. Şi-a aruncat 
geanta lângă uşă şi a urmat-o fără un cuvânt. Dacă i-ar fi întins 
o cămaşă de forţă, tipul şi-ar fi pus-o zâmbind. 

Minunat! Lucrurile intraseră pe un făgaş bun. Ştiu totul despre 
trăncănelile de la emisiunile educative cu părinţi impli caţi şi 
grijulii, dar cred că sunt încă multe de spus despre pă rinţi 
neimplicaţi şi indiferenți. E mult mai uşor. 

M-am aruncat iarăşi în scaunul de la biroul lui Killian ca să 
urmăresc spectacolul. Era dreptul meu! 

— Unde voiai să pleci, Will? 

Doctorul s-a apropiat de capătul patului, în vreme ce mama 
lui Killian rămăsese lângă uşă, nevrând probabil să-l deranjeze 
pe marele doctor. Mă rog! Uram terapeuţii. Cei mai mulţi inutili. 
Cerându-ţi tot timpul să le vorbeşti despre ceea ce simţi. Ce 
bine a făcut asta cuiva? Doar că te face să simţi şi să te 
gândeşti mai mult la lucrurile pe care nu le poţi schimba. 

— Undeva unde să mă gândesc. 

— Vrei să vorbeşti despre ce s-a-ntâmplat astăzi la şcoală? 

Miller şi-a scos mâinile din buzunar, punându-şi un braţ 

peste talie, iar cotul celuilalt sprijinit de el. Câteva secunde 
mal târziu, bărbia i se odihnea în căuşul palmei. Gagiul plecase 
din biroul lui de câteva ore şi nu-şi mai putea susţine propriul 
cap. Un frecangiu de bărbii. Minunat! Mi-am dat ochii peste cap. 

Killian a ridicat din umeri, puţin cam prea defensiv. 

— N-am nimic de spus. 

Miller s-a încruntat. 

— Directorul Brewster voia să te exmatriculeze. Aş spune c! 
asta e ceva. 

— Ați vorbit cu el? l-a întrebat. 

Pentru prima oară, doctorul a făcut o pauză, pe faţă i se putea 
citi ezitarea. 

— Eram cu mama ta la restaurant când a sunat telefonul, a 
spus el, în cele din urmă. 


Killian a aruncat o privire rapidă mamei sale. 

Aha... se petrecea ceva între mama lui şi psihiatru? Ce 
revoltător! 

— William, sunt îngrijorată pentru tine. Maică-sa a făcut un 
pas în odaie, frecându-şi mâinile albe şi subţiri. Lucrurile s-au 
înrăutățit de când... 

— Mamă, n-am nimic. 

Killian şi-a trecut mâinile prin păr. l-am surprins tresărirea lind 
şi-a atins cucuiul, dar şi-a ascuns-o cu pricepere. 

— Brewster s-a purtat iar ca un idiot Mi-a luat-o pe Marde... 

— Ăsta e şi singurul motiv pentru care n-ai fost exmatri culat. 
Ăsta şi osteneala pe care mama ta şi-a dat-o cu Brewster In 
numele tău. 

Miller nu arăta prea feridt spunând asta. 

Killian s-a crispat, închipuindu-şi în mod sigur discuţia cu 
Implorări care avusese loc. Brewster era un fanatic al regula 
mentului, asta-i dar, dar se bucura să-şi exerdte puterea asu pra 
celor lipsiţi de putere. Cel mai isteţ lucru era să-i arăţi respectul 
în faţă şi să-l măguleşti încă de la început. Era limpede că Killian 
o dăduse-n bară cu asta. 

— E-n regulă, a spus blând mama lui. N-a fost chiar aşa de 
rău. 

l-a zâmbit şters, dar eu puteam vedea că nu era chiar aşa de 
în regulă, cel puţin, nu cu Killian. 

— Am discutat despre asta, Will. 

Miller a continuat să bâiguie cu vocea sa liniştită gen eu-sunt- 
terapeutul-ded-eu-ştiu-cel-mai-bine. Cu fiecare cuvânt scos pe 
gură, îl uram şi mai mult. El şi doctorul Andrews fuseseră 
probabil la aceeaşi şcoală. 

— Muzica te ajută, dar dacă te bazezi prea mult pe ea... 

— Nu fac asta, a protestat Killian. 

Aş fi putut să-i spun că n-avea nirio importanţă protestul lui. 
Miller deja îşi formase opinia. 

Bunul doctor a venit mai aproape. Cu o mână şi-a săltat cradi 
pantalonului, intenţionând vădit să se aşeze pe capătul patului. 
Apoi a observat că patul era înclinat, partea stângă mai aplecată 
cu vreo zece centimetri decât cea dreaptă. Hopa! Patul ne 
amortizase căderea, iar noi îl rupseserăm. 

Miller şi-a îndreptat umerii, încruntându-se. 

— Ce s-a-ntâmplat aici? 


— Nimic, a spus din nou Killian. 

— Nu-l convingi cu asta, i-am spus. Scoate altceva! 

A clătinat din cap insesizabil. 

— julia, patul băiatului e rupt, a declarat Miller. 

— Ce? 

Mama lui s-a apropiat iute, picioarele ei mici mişcându-se 
neauzite pe mochetă. în mod evident, Killian moştenise înăl 
ţimea şi greutatea tatălui său. 

— Ce s-a petrecut aici, William? 

Rămăsese cu gura căscată, privind în jos la pat. Dacă îngro 
zitoarea canapea din sufragerie era un reper, tipul va sfârşi 
probabil prin a dormi ani de-a rândul pe patul lui rupt. 

— Au fost din nou spiritele? a întrebat Miller. Te-au atacat? 

Era bun! Aproape că n-ai fi ghicit nerăbdarea de sub stra 
turile groase de îngrijorare prefăcută. 

— Nu, nu! Nimic de genul ăsta! a spus Will, clătinând cu 
putere din cap, drept răspuns la întrebarea lui Miller. 

— Atunci? a insistat Miller. 

Killian s-a foit stânjenit în patul său. 

— E vorba de o fată, bine? 

S-a uitat la mama lui cu ochi rugători. 

— Te-a atacat? 

Miller părea uimit şi de departe prea interesat. 

Killian a ezitat doar o fracțiune de secundă. Apoi şi-a relaxat 
braţele, ducându-şi palmele sub cap, cu un zâmbet arogant şi 
leneş, arătând în toate privinţele ca un tip care tocmai şi-o 
lrAsese. 

— Mda, aş putea spune şi aşa! 

— în visele tale! am protestat eu. 

Faţa lui Miller s-a lungit. 

— Vrei să spui o fată reală. 

— Câte soiuri de fete există, doctore? a întrebat Killian, încă 
i'u zâmbetul pe buze. 

Mda, o să-i trag una după ce doctorul o să iasă de aici. 

Năucită, maică-sa s-a încruntat. Privea patul, încercând 
probabil să-şi reamintească dacă fusese rupt şi ultima oară când 
intrase în odaie. 

— Când s-a întâmplat asta? Nu-mi place ideea să aduci fete 
In camera ta... 

— Julia, interacţiunea cu grupul de vârstă e benefică. D, hai 


să se petreacă în sufragerie, da, Will? 

Miller s-a aplecat şi l-a bătut uşor pe Killian pe picior, îndi 
puindu-şi că făcea gestul unui tată. Apoi a făcut o pauză te trală, 
iar eu m-am strâmbat premonitoriu. Patru ani de terap cu 
doctorul Andrews, regele frecangiilor de bărbii, mă învăţ seră la 
ce să mă aştept în continuare. Doar să dezvălui mi crâmpeie de 
fericire, ceva care te-ar putea îndepărta de vizite tale 
săptămânale obişnuite, şi trebuie să stai cu ochii-n patn 

— Cum crezi că ar interpreta asta Lily? a întrebat indiferei 
Miller. 

Zâmbetul lui Killian a dispărut ca şi cum doctorul s-ar aplecat 
şi i l-ar fi luat. 

— Cine e Lily? am întrebat eu. 

— Ar vrea să fiu fericit. Pe vremuri eram prieteni, a spi 
Killian, retrăgându-se în apărare. 

— Nu! Am sărit alarmată în picioare. Calmează-te! îi ofe o 
deschidere! 

Killian ăsta nu ştia cu ce se mănâncă terapia? Tipi ca Mill 
trăiesc numai pentru asta. 

— Ai dreptate. E bine. Ea n-ar vrea să te simţi vinovat, i vrea 
să-ţi trăieşti viaţa fericit. N-a fost vina ta că n-ai răspvu la 
telefon. 

Cuvintele şi tonul vocii lui Miller reuşeau să transmită 1 cruri 
contrarii. Un truc de psihiatru. Habar n-am cum reuşes dar e 
arma lor secretă. 

— Ştia că nu răspund întotdeauna la telefon. Nici nu-l ai 
dacă am câăştile pe urechi. Putea s-o sune pe Joonie, pe părin ei, 
pe oricine pentru ajutor. 

Fraza nerostită ce plutea în aer era: Dar ea m-a sunat pe mit 

L-am observat pe Killian retrăgându-se în sine, ascunzân- du- 
şi mâinile sub cuvertură. Super! în cazul ăsta, o să fie prea 
deprimat ca să coboare din pat, ca să nu mai vorbim de vreun 
ajutor dat mie. Nu ştiam cine era puicuţa asta Lily, dar cert era 
cfl dădea totul peste cap. 

— încetează, am zis, şi m-am dus către celălalt capăt al 
patului, cu un oftat exasperat. 

Maică-sa s-a încruntat. 

— Ai auzit? l-a întrebat pe doctor. Parcă ar fi nişte paşi. 

Killian mi-a aruncat o privire de avertizare. Hopa! 

Doctorul a privit-o cu destulă răbdare. 


— Nu, Julia! 

Am profitat că nu erau atenţi. 

— Miller se joacă cu mintea ta, i-am spus eu lui Killian, 
pentru orice eventualitate în şoaptă, deşi nu părea că vocea 
mea putea fi auzită şi de altcineva, căci ar fi trebuit s-o ia razna 
cu mult timp în urmă. Vrea să ai probleme, pentru că numai 
dacă ai probleme îşi ia banii. Am cugetat la cele spuse pentru o 
secundă şi am adăugat: în mod indirect. Dar pricepi tu. Revino- 
ţi. 

— Nu, are dreptate. Lily merita ceva mai bun decât i s-a dat. 
Merita prieteni mai buni. 

Mi-am ţinut respiraţia, văzându-l pe doctorul Miller schim- 
bându-se la faţă când şi-a dat seama că nu cu el vorbea Killian. 
Oare ceea ce strălucise fugar în ochii lui era lăcomia? 

— Fii pe fază, Killian! am aruncat. E cu ochii pe tine. 

Killian a încremenit şi, fără să arunce nicio privire în di recţia 
mea, s-a ridicat în capul oaselor. 

—  lertare! Voiam să spun că ai dreptate, doctore Miller. 

— William, ce s-a întâmplat cu fata aia... n-a fost vina ta. 

Vocea mamei lui avea un tremur aproape imperceptibil. 

Oo! Acum, în ciuda tuturor lucrurilor, eram curioasă. 

— De ce? Ce s-a-ntâmplat cu ea? Ai lăsat-o însărcinată?Al 
împins-o pe scări? Ai ajutat-o pe geamăna ei diabolică s-o 
răpească şi s-o ducă în Mexic ca să-i facă o operaţie estetică de 
schimbare a feţei? 

Hm! Dependenţa mea de televizor — mulţumesc, video, 
cadou al oamenilor de pretutindeni — ieşise prea mult în 
evidenţă aici. 

M-au ignorat cu toţii, inclusiv Killian. Ce să spun, ce surpriză! 

— Ştiu, a murmurat Killian, dar cuvântul a sunat a gol. 

Nu o credea, şi nu se aştepta nici ca ei să creadă. 

— Ar trebui să te odihneşti, a spus doctorul Miller cu aceeaşi 
voce blândă şi superioară. O noapte la Ivythome... 

— Nu! au rostit Killian şi mama sa în acelaşi timp. 

Miller s-a încruntat. 

— Julia, te îndemn cu toată puterea să... 

Ea a ezitat un moment nesfârşit. 

— Mamă, a şoptit Killian, şi i-am văzut teama pe faţă. 

Numai ea mai stătea între el şi o viaţă într-o celulă. 

Apoi, mama lui şi-a îndreptat umerii şi l-a privit în ochi pe 


doctorul Miller, făcându-mă să văd în ea femeia care fusese 
înainte ca tragedia aceea să-i schimbe viaţa. In secunda aia, l- 
am invidiat niţel pe Killian. Maică-mea s-ar fi luptat ca să mă 
bage la lvythome, sperând ca în felul ăsta să-i atragă cât de 
puţin atenţia tatălui meu. 

— Simt sigură că vei de acord că a fost un incident izolat, 
cauzat de directorul Brewster care mi-a terorizat copilul, a spus 
mama lui Killian. E un bărbat matur care ar fi trebuit să ştie mai 
bine că nu e cazul să chinuiască un băiat cu probleme. 

Miller a clătinat din cap. 

— Ştiu că ţi-ar plăcea să crezi... 

— Max! Am spus nu! 

— Foarte bine! în sfârşit cineva în familia asta care are 
coloană! am remarcat eu. 

— Perfect! a spus Miller, ridicându-şi mâinile, predându-se 
deloc elegant. E hotărârea ta! Dar, pentru orice eventualitate, 
«m cu mine ceva care să ajute. A dus mâna în buzunarul sacou- 
lul şi a scos o seringă protejată. E un sedativ nu prea puternic, a 
continuat Miller. Doar ca să aibă un somn bun la noapte. 

— Şi trimis pe jumătate în secolul următor! am protestat eu. 
Refuză-l! Mi-ai promis să mă ajuţi. 

Killian nu m-a băgat în seamă şi s-a uitat la mama lui. 

— N-am nevoie de aşa ceva. 

Privind la seringă, gura ei s-a strâmbat dezgustată, dar a dat 
din cap spre el. 

— Ai nevoie de odihnă. 

— Un sedativ imediat după o lovitură la cap? am spus. Orice 
telespectator al primului sezon din Dr. House ar spune că o o 
greşeală. Sunteţi cu toţii nebuni! 

Desigur, maică-sa nu ştia de cucuiul lui de la cap, dar totuşi... 

Killian şi-a întinse braţul cu strângere de inimă. 

M-am repezit să-i trag braţul în jos, dar m-a împiedicat patul, 
iar doctorul Miller, după ani de zile de dopat pacienţi, N-a mişcat 
mai iute ca mine. Acul a pătruns în pielea lui Killian înainte să 
pun mâna pe el. 

Mi-am tras umerii înapoi. 

— Ce laş eşti! Retrag toate lucrurile frumoase gândite despre 
tine. 

— Ai dreptate, a spus Killian. Apoi m-a privit încruntat: Ce? 

— Am spus că ar fi bine să dormi, a repetat doctorul Miller 


ceva mai tare. 

A scos seringa din braţul lui Killian, a închis-o iar şi a bă gat-o 
în buzunar. 

Ochii lurioşi ai lui Killian i-au întâlnit pe ai mei. 

— Şi despre ce lucruri frumoase vorbeşti? a spus el, cu o 
voce deja neclară. 

— Uită ce-am spus! m-am răstit. 

Miller s-a dat înapoi, plescăind din limbă. A dat din cap spre 
mama lui Killian şi amândoi au ieşit pe hol. l-am urmat cât pe ce 
să-i scap când doamna Killian a închis uşa. 

— Julia, nu vreau să te alarmez, dar având în vedere istoria 
familiei tale... 

Ea a clipit. 

El a cuprins-o pe după umeri, dându-i o îmbrăţişare mult- 
prea-strânsă-ca-să-fie-profesională. 

— Un frecangiu de bărbie libidinos. Şi mai bine! 

Am strâmbat din nas, imaginându-mi mirosul de praf al 
sacoului său în carouri şi duhoarea persistentă de fum de pipfi. 

— Poate să nu fie nimic, dar orice schimbare bruscă de 
comportament trebuie urmărită atent. A făcut o pauză teatrală, 
îndepărtând-o de el, dar continuând să-şi ţină pe umerii ei 
degetele sale surprinzător de scurte şi grase. Având în vedere 
acest ultim incident, ar trebui să luăm din nou în calcul o 
internare... 

— E mai bine acum, a spus ea cu o voce fermă, de parcă ar fi 
putut da substanţă afirmației doar prin cuvintele ei. 

O, Doamne, nici măcar nu puteam să stau să urmăresc scena 
asta. Frecangiul de bărbie o să-l interneze pe Killian în mai puţin 
de o săptămână, iar eu nu puteam să fac nimic ca să-l opresc. 

— Ştiu, ştiu, şi s-ar putea să ai dreptate, poate fi un incident 
Izolat, dar în ultimele opt, nouă luni... îmi fac griji, Julia. Mie tml 
pasă. 

A îmbrăţişat-o din nou, trupul lui gras aproape înghițind cu 
lotul trupuşorul ei. 

—  Ticăloşi scârboşi, asta simt cu toţii! Trezeşte-te, Julia! l-am 
strigat în faţă. 

Dezgustată, m-am lipit de perete ca să mă strecor pe lângă 
el. Pe bune, ce-ar fi trebuit să fac? Singura şi strălucitoarea mea 
Idee avea practic creierul amorţit deocamdată şi probabil Hallva 
pe pernă. lar informaţia pe care mi-o dăduse? Nu-mi era de prea 


mult ajutor. 

M-am strecurat fără zgomot de-a lungul holului, spre bucătă- 
rle, şi am intrat în sufragerie, trântindu-mă pe canapeaua în 
carouri. Pe cât de urâtă era ochiului, pe atât era de confortabilă. 
l'oate că de-asta lăsau deoparte bunul-simţ şi o păstrau în 
*ufragerie. 

Aveam nevoie de un plan. Killian era scos din joc, probabil pc 
timp nelimitat. înţelegere sau nu, nu avea de gând să rişte 
ajutându-mă pe mine, nu punându-şi libertatea la bătaie. Şi mai 
că nu-l puteam acuza. Din nefericire, ceilalţi morţi pe i'd re-i 
întâlnisem păreau să nu aibă nirio idee despre cum să leşi din 
capcana asta sau să fi făcut ceva ei înşişi, aşa că eram pe contul 
meu. Nu era mare lucru — rămăsesem cam singură Incă de la 
treisprezece ani. Totuşi, să plătesc facturile şi s-o menţin pe 
mama trează îndeajuns de mult ca să se ducă o dată pe 
semestru la o şedinţă cu părinţii nu era chiar acelaşi lucru cu 
determinarea sorții sufletului meu nemuritor, dar ce mai conta! 
O puteam face. Obţineam întotdeauna ce-mi doream, Intr-un 
mod sau altul. Trebuie doar să nu te laşi până careva sau ceva 
cedează. Cine renunţă ultimul câştigă! Avusesem un tricou din 
tabăra de majorete pe care scria chestia asta. 

Dar să încep cu începutul! Aveam nevoie de hârtie şi de un 
pix. Lucrurile par întotdeauna mai uşor de realizat atunci când 
sunt scrise. Nu fusesem aleasă de trei ori regina balului fără un 
pic de efort şi fără un plan pus la punct. Azvârlindu-mi picioa 
rele de sub mine, am lăsat elanul să mă ridice de pe canapea. In 
cursul saltului, una dintre gleznele mele a trecut printr-o geantă 
de piele răpdugoasă aflată într-o parte a canapelei. 

Geanta lui Miller. A lui trebuia să fie. Nu era aid când am... mă 
rog, căzut prima oară în zonă. Fermoarul de la buzunarul 
prindpal era tras în jurul unui număr impresionant de dosare şi 
bloc-notesuri negru cu alb, toate îngrămădite alandala şi în 
unghiuri dudate. Mânerul de nailon era rupt pe ambele părţi, iar 
din rămăşiţe ţâşneau smocuri răzlețe de scame maronii. Geanta 
arăta ca un soi de creatură stranie rămasă cu bucata mestecată 
în gură. 

Am rânjit. Minunat! Nidun bun frecangiu de bărbie n-ar fl fost 
prins în ofsaid fără un bloc-notes şi o mulţime de pixuri. Cu 
puţină concentrare... 

Aplecându-mă, am fixat cu privirea geanta, imaginân- du-mi 


pielea roasă sub degetele mele şi răceala metalică a dinţilor de 
la fermoar. 

Creatura de geantă s-a lăsat pe o parte şi şi-a vărsat la mo 
ment conţinutul. Pixuri, din cele groase şi scumpe, s-au rosto 
golit afară, alături de nenumărate dosare. Am căutat după cel 
mai puţin uzat bloc-notes... şi mâna mi-a trecut prin el. 

— Drace! 

Am încercat din nou, dar cu acelaşi rezultat. Concentrân- du- 
mă de astă dată să fac notesul să fie solid, i-am atins un colț cu 
mâna, dar numai pentru o fracțiune de secundă. 

— Las-o baltă! 

Dacă era aşa de greu să iau un notes fără Killian lângă mine, 
cu voodoo-ul lui personal sau ce avea, cum să reuşesc să (in un 
pix, ca să nu mai vorbesc de scris?! 

— Naşpa! am spus cu voce tare, fără să mă adresez cuiva 
anume. 

Bun, ded nid pix, nid hârtie. Puteam să-mi construiesc 
strategia în capul meu. M-am aşezat pe podea, încrudşân- du-mi 
pidoarele. Killian vorbea ceva despre nişte treburi ne terminate, 
chestii pe care trebuia să le rezolv. De fapt, spusese că nu 
aveam nido chestie. îmi arătase ce ştia el. 

Dar cum putea cineva în starea mea să rezolve ceva? Nimeni 
nu mă putea vedea sau auzi, în afara lui Killian, şi nu păream rtâ 
fi câştigat vreun soi de supraputeri legate de viaţa de după 
moarte, cum ar fi să bântui visele oamenilor sau ceva în genul 
ăsta. Reuşisem să fac să funcţioneze trecerea prin obiecte 
solide, dar, pentru moment, lucrul ăsta era cu totul nefolositor. 

Mi-am tras genunchii la piept şi mi-am îmbrăţişat pidoa rele, 
reţinându-mi lacrimile neaşteptate şi inoportune. Părea genul de 
încercare incorectă. Sigur, te poţi deplasa spre para dis dacă fad 
imposibilul. Altfel, rămâi blocat aid... pe ved. Singur. 

Nu! Am clătinat din cap şi mi-am îndreptat umerii. N-o să mă 
las copleşită. Trebuie să existe o cale să înving. întotdeauna am 
învins. 

Gândeam rozându-mi degetul mare, şi după o secundă, mi- 
am revizuit atitudinea. Moartă sau nu, unghiile rupte şi cu dâre 
de scuipat nu simt acceptabile. 

Dacă nu ar fi într-o stare de inconştienţă, i-aş fi putut da lui 
Killian câteva mesaje pe care să le transmită pentru mine. Mi-1 
imaginam ducându-se la Chris şi informându-l că prietena lui 


moartă nu era prea mulţumită de el în ultimul timp. Mda, Killian 
chiar ar avea nevoie de o internare în spital după aţa ceva. 

Mi-am coborât ochii pe geanta care dădea pe dinafară a lui 
Miller şi pe mulţimea de dosare, mape şi hârtii împrăştiate pe 
podea în faţa mea, şi în aceeaşi clipă mi-a venit o idee. Poate că 
gândeam prea ad litteram. Comunicarea din marele dincolo, 
chiar dacă, de fapt, nu era aşa de mare şi nid aşa de dincolo, 
trebuia să fie mai subtilă. 

Concentrându-mă pe dosarul de deasupra, l-am împins şi 
acesta a alunecat de pe muntele de hârtii şi a ajuns pe 
mochetă. De acolo, ca să-l mişc de-a lungul mochetei şi să-l 
aşez cum trebuie a fost destul de uşor. Am considerat că aveam 
nevoie de încă vreo dnd sau şase dosare ca să-mi duc la 
îndeplinire ideea. 

Din fericire, Miller era o vorbă-lungă — nido surpriză de altfel. 
Cei doi o luaseră pe hol spre bucătărie cu ceva timp în urmă, dar 
se opriseră acolo să trăncănească mai departe şi puteam auzi 
crâmpeie din conversaţia lor, în vreme ce mă desfăşuram. 

— ... te îndemn să te mai gândeşti, Julia. 

—  Apredez faptul ăsta, Max, sincer! Dar e fiul meu şi... 

— Dacă s-ar fi aflat la volan în timpul acestei ultime crize? 
Te-ai gândit la asta? 

Răspunsul Juliei a fost un murmur jos şi supărat pe care nu l- 
am putut desluşi. Fată bună! Terapeuţii nu strnt alfa şi omega 
cunoaşterii. Uneori, nu simt decât nişte găuri negre în care se 
duc banii. 

Cu respiraţia tăiată din pricina efortului depus, am împins 
ultimul caiet cu coperte de carton la locul lui — pentru efect, 
rtvăşisem puţintel dosarele şi notesurile — şi m-am dat înapoi 
* A-mi admir opera. Foarte frumos, dar oare nu era nevoie de 
CVva mai mult? Puţină măiestrie artistică! 

Îngenunchind din nou, am împins un alt dosar. Doar că 
«ceata, mult mai gros şi mai greu, conţinând mai multe hârtii 
ti»cât celelalte, şi-a împrăştiat foile pe jos, în loc să alunece 
frumos pe podea. Documentul de deasupra arăta ca o scri 
itoare, iar restul erau... capitole? Pagini aranjate în ordine, cu 
dialoguri şi paragrafe... 

M-am aplecat mai mult ca să văd mai bine. Scrisoarea de dea- 
nupra era din partea editurii Page Seven Books şi era adresată 
doctorului Miller. 


Stimate doctore Miller, 

Suntem fascinaţi de fragmentul din cartea dvs., Morţii nu 
vorbesc. Ne-a plăcut povestea de iubire ilicită dintre psihiatru şi 
mama băiatului bolnav, Billy, ca şi misterul acestuia — ecu 
adevărat bântuit sau doar bolnav mintal? Oare tatăl lui s-a 
sinucis, sau a fost omorât de aceleaşi duhuri care-l bântuie şi pe 
fiul său? Mai credem şi că aveţi o rampă excelentă, ca psihiatru 
care a tratat multe cazuri asemănătoare. 

Vă rugăm să ne trimiteţi cât de repede puteţi manuscrisul 
complet. 

Cele bune, 

Roger Fillmore Editor-Şef 

Dumnezeule! Incredibil! Miller îşi transformase viaţa într-o 
carte. Nu e de mirare că insista atâta ca să fie Killian internat. 

Trebuia să scrie epilogul. Ca să nu mai amintim că aşa ar 
avea drumul deschis pentru a se culca cu mama lui Will. Puah! 

M-am întins ca să dau deoparte scrisoarea pentru a citi 
capitolele de dedesubt, dar am auzit vocea lui Miller apropi- 
indu-se. 

— Acum o să-mi iau geanta şi plec. Mai am nişte pacienţi 
care mă aşteaptă, spunea el cu ţâfnă. 

Era limpede că mama lui Killian îl pusese la punct, cel puţin 
pentru o vreme. 

Cu niţel efort, am reuşit să trag sub canapea scrisoarea 
editorului şi primul capitol. După care mi s-a terminat timpul. 

Miller a trecut din bucătărie în sufragerie, rămânând stană de 
piatră când şi-a văzut conţinutul servietei aruncat pe jos. 

— Ce...? 

Apoi s-a întors şi a văzut figura făcută de mine. Două mape 
maronii reprezentau ochii, iar o a treia ţinea locul nasului. Apoi, 
cind caiete cartonate, cu coperte negru cu alb, formau un chip 
încruntat ameninţător — atât de ameninţător cât pot fi nişte 
hârtii. Una peste alta, era vorba de o faţă mare încruntată 
meşterită din dosarele lui taman în mijlocul mochetei din 
sufragerie. 

Miller s-a albit la faţă, iar eu am izbucnit în râs. 

— J... J... Julia..., a bâiguit el. 

— Ce este? 

Femeia a apărut în pragul uşii, posomorâtă. Când a dat cu 
ochii de opera mea, a rămas cu gura căscată, genunchii au prins 


să-i tremure şi a simţit nevoia să se sprijine de perete. 

Am tresărit. Nu pe ea o vizasem. 

— Tu ai făcut asta? a întrebat Miller. 

—  Idiotule! i-am transmis eu. Când ar fi avut timp? Era cu 
tine, ai uitat? 

Dar doamna Killian nu mai gândea cu claritate. 

— Danny! a spus ea, arătând pierdută. Mereu face farse de 
aatea, mişcă lucrurile de colo-colo. Odată mi-am găsit ceasul de 
copt în frigider. A jurat că nu ela făcut-o, dar... 

A căzut în genunchi şi a început să plângă. 

— Nu fi proastă! s-a răstit el. Soţul tău e mort. A plecat Intr-o 
lume mai bună. Nu se joacă cu dosare şi nid nu-ţi trimite 
mesaje. Dacă nu tu ai făcut-o, atund băiatul! 

S-a uitat în direcţia camerei lui Killian, de parcă ar fi putut 
privi prin pereţi. 

— Da, sigur, după ce l-ai sedat, a trecut pe lângă tine în hol, 
a făcut asta şi apoi s-a întors la el fără să fie observat, am spus, 
dându-mi ochii peste cap. 

Julia şi-a ridicat bărbia şi şi-a şters obrajii cu dosul mâinii. 

— l-ai dat un sedativ, Max! 

— E absurd! A smuls servieta şi a prins să arunce în ea 
dosarele împrăştiate. Stafiile fac parte din imaginaţia oame 
nilor, doar ca să-i mai aline în perioadele de depresie. Punct! 
Atât şi nimic mai mult! 

Dar când s-a aplecat să ridice dosarele şi caietele cartonate 
care formau faţa încruntată, mâinile îi tremurau. 

— Ah, Max, nu da cu pidorul epilogului din cauza noastră, l- 
am tachinat eu. Trebuie să-l scrii neapărat. 

S-a repezit spre bucătărie, cât pe ce s-o dea pe mama lui 
Killian cu roţile-n sus. 

— Când ne mai vedem? a spus ea printre suspine. 

— Te sun eu, a răspuns el răstit. 

Apoi uşa din spate s-a trântit şi umerii doamnei Killian s-au 
lAsat şi mai mult, tresăltând din cauza plânsului. 

— Arfi trebuit să-l asculţi pe fiul tău, i-am zis. Spunea 
adevărul. 

Entuziasmul la succesul primei mele comunicări se mal 
diminuase având în vedere starea ei de depresie. Ca să fiu sin 
ceră, mă simţeam puţin buimacă şi ameţită, ca în acea dimi 
neaţă când... 


Mi-am coborât privirea şi am descoperit că pot vedea prin 
braţele mele încrucişate la piept. De fapt, puteam vedea foarte 
bine până la raftul din spatele meu. 

Phii, drace! 


8 
Will 


Ştiai de asta? 

Vocea mamei mele a pătruns într-un vis în care o vânătă 
mare însufleţită pe nume Bob se împleticea pe marginea unei 
faleze cu gândul la sinucidere şi la parmezan. 

M-am trezit încet, fără să-mi deschid ochii. îmi simţeam 
pleoapele cleioase şi lipite de globii oculari, capul îmi pulsa mai 
rău decât ieri, iar spatele mă durea de somnul greu de atâtea 
ore în care rămăsesem nemişcat. Simţeam razele soarelui care 
treceau prin jaluzelele trase, mai calde şi mai strălucitoare decât 
ieri. Trebuie să fi fost iar dimineaţă. 

— William, cu tine vorbesc! Scoală-te! 

Vocea ei avea un ton neobişnuit. 

Mi-am ridicat pleoapele şi am privit-o. Stătea la capătul pa 
tului meu înclinat într-o parte, cu im teanc de hârtii în mână. 

— Despre ce tot vorbeşti acolo? am murmurat eu. 

— Despre asta! 

A făcut un pas înainte şi mi-a întins în faţă hârtiile făcute 
evantai. 

Prima dintre ele părea să fie o scrisoare adresată doctorului 
Miller în legătură cu o carte... 

M-am ridicat în capul oaselor, nemaibăgând în seamă 
variatele dureri şi junghiuri. 

—  Scria o carte despre noi? Unde le-ai găsit? Ţi le-a dat el.. 

— Nu,nula făcut ea, clătinând din cap. Le-am găsit ieri sub 
canapea, când făceam curăţenie după farsa ta. 

Treaba cu curăţenia ţinea. Mama făcea mereu curat când era 
tulburată. în anul când murise tata, stricase trei aspiratoare. Cât 
priveşte partea a doua... 

— Despre ce farsă vorbeşti? 

A adunat hârtiile în mâini, râzând nervos. 

— Ah, nu face pe prostul cu mine. Sunt mama ta de prea 
mult timp, şi apoi, tatăl tău obişnuia să facă aceleaşi farse. Si 


mişte lucrurile din jur atunci când nu mă uitam şi să pretindi că 
nu ştia nimic despre asta. 

Alona! Mi-am lăsat capul pe pernă. Ea trebuie că fusese. Era 
singura care se aflase ieri aid, cel puţin după câte ştiam eu. 

— Spune-mi despre farsa de ieri, i-am cerut precaut. 

Ea şi-a dat ochii peste cap. 

— Păi ce poate fi mai dar? Hârtiile doctorului Miller erau 
împrăştiate prin toată camera şi mai era şi faţa aia încruntată! 
făcută din caiete şi dosare. Era de-a dreptul înspăimântat. 

Şi-a coborât privirea pe hârtiile din mână, strâmbându-şi gura 
cu dezgust. 

— O spaimă pe care, după părerea mea, o merită din plin. 

— Ah, am spus eu, de farsa aia vorbeşti. 

Nenică! A consumat o energie uriaşă fata ca să mişte ches 
tiile alea fără mine prin preajmă. Morţii pot atinge lucrurile de pe 
tărâmul nostru în treacăt — de aid toate poveştile cu stafii care 
aruncă jos tablouri de pe pereţi, trântesc uşi şi aprind sau «ting 
lumina — dar numai după o concentrare intensă care le HUge 
de vlagă. 

Mama s-a proţăpit pe marginea patului, împingând cu 
picioarele în podea ca să nu alunece. 

— Tu ai fost, nu-i aşa? a întrebat ea cu o voce şovăielnică. Al 
aflat nu ştiu cum despre carte şi ai vrut să-l pedepseşti? Ai 
chemat pe cineva când eram sus, pe Joonie probabil. Uşa din 
spate a rămas descuiată tot timpul, am verificat. 

Vorbea cu speranţă, ipoteza ei excluzând orice soi de fan 
tomă sau element supranatural. In cap mi-au răsunat cuvintele 
tatălui meu pe care mi le spusese când aveam şase ani: Ea nu 
înţelege. Nu vrea să înţeleagă, Will. O sperie! Bătea darabana în 
volan, în vreme ce o aşteptam pe mama să vină. Ga era în baie, 
plângând. Tocmai făcusem praf una din rarele seri când ieşeam 
la restaurant împreună, declarând că bunica Reilly ne sfătuia 
rA nu comandăm peşte pentru că arăta cam vechi. Bunica 
Reilly, mama lui mama, murise cu şase luni în urmă de infarct. K 
un blestem, băiete, şi-mi pare rău că ţi l-am transmis şi ţie. Fă 
tot re poţi ca să duci o viaţă normală şi încearcă să nu-i faci să 
sufere pe cri la care ţii. Asta e tot ce pot să spun! 

Doar că tata o dăduse şi el în bară. Nu ştiam cum ar fi reac 
ţionat mama dacă ar fi auzit că soţul ei vorbeşte cu morţii, dar 
eram dispus să pun rămăşag că ar fi preferat să facă asta fiind 


mort. Dar era tot tatăl meu, şi murise, aşa că am făcut ce ţinea 
de mine să mă conformez dorințelor sale. 

— Mda, i-am spus mamei, eu am fost. 

A oftat zgomotos, uşurată. 

— Mă gândeam eu. De ce nu mi-ai spus despre astea? De ce 
punerea asta în scenă? 

Bună întrebare! Alona se putea mărgini să-mi spună despre 
descoperirea ei. Când m-aş fi trezit din efectul sedativelor pe 
care îngăduisem ca Miller să mi le injecteze, în duda protestelor 
ei. Bine, mi se părea corect. Probabil că avea vreun motiv să se 
îndoiască de capadtatea mea de a duce o treabă la bun sfârşit. 
Dar nid asta nu explica brusca ei preocupare pentru proble mele 
altcuiva, ăsta era adevăratul mister! 

— Nu credeam c-o să mă crezi dacă n-aveam o dovadă, i-am 
spus mamei. 

O explicaţie îndeajuns de raţională, chiar dacă nu adevărată, 

Ea a oftat. 

— M-ai făcut să-mi stea inima. Data viitoare, mărgineşte-te 
să-mi spui doar. 

— Bine, bine! 

S-a ridicat şi a pornit spre uşă. 

— Ce-ai de gând cu doctorul Miller? 

Dintr-odată, părea epuizată. 

— Nu ştiu. N-o să te întord acolo. Cred că va trebui să-l re 
clam cuiva şi să obţin o recomandare pentru vin alt doctor. 

Doar că Miller fusese opţiunea cea mai la-ndemână şi cel cu o 
deschidere imediată pentru vin padent nou pe care să-l vadă 
periodic. Acum, probabil că aflasem de ce o făcuse. 

Ce idiot! Aş fi vrut să-i văd faţa când dăduse peste opera 
Alonei. Fusese o mişcare foarte isteaţă din partea cuiva mort 
atât de recent. începusem s-o bănuiesc că, în spatele feţei ei 
drăguţe şi a atitudinii afurisite, tăinuia o inteligenţă destul de 
sclipitoare. Chiar dacă era orientată mai ales spre competiţia 
popularității, atacuri la persoană şi laudă de sine, tot inteligenţă 
era. Mişcarea cu Miller, fie ea pentru benefidul meu sau pentru 
propriul ei amuzament, îmi oferise păsuirea de care aveam 
nevoie. Vor trece săptămâni, poate chiar o lună, ca să găsesc un 
alt psihiatru care să excludă posibilitatea petrecerii unui alt 
incident precum cel de ieri, iar eu aveam poate vin plan pentru 
ce va urma, dacă Alona ar fi fost de acord. Eram aproape sigur 


că puteam veni cu un stimulent ca să fac ca toate astea să se 
petreacă. 

Am dat la o parte cuvertura şi am coborât din pat, simţin- du- 
mă mai bine decât mă simţisem pe timpul când tatăl meu tncă 
mai trăia. 

Mama a rămas cu gura căscată. 

— Unde crezi că pled? 

— La şcoală. Ai vorbit cu Brewster, ded mă pot întoarce, nu? 
Am traversat camera ca să dau iama prin rufele de pe scaun şi 
prin cele aruncate pe podea, mulţumită Alonei, în căutarea unui 
tricou şi a unor boxeri curati. 

— William, nu trebuie să dovedeşti nimic..., a început ea 
blând. 

— Mamă, mă simt bine. Pot s-o fac. 

Am mirosit iute subsuorile tricoului meu negru preferat. Pe 
piept scria cu litere mari o replică din Matrix: NU EXISTA NICIO 
LINGURĂ. Nimeni nu pricepea, dar mie îmi reamintea cA 
realitatea este supusă întotdeauna îndoielii. 

— Şi cu Marde cum e? Muzica ta, a spus ea încruntându-se. 
Brewster te-a suspendat de la şcoală pentru restul săptămânii. 

— Nu-ţi face griji, o să fie bine. Am un plan. 

Practic, era vorba de o mituire şi de o regină a balului moartă 
care avea nevoie de ajutorul meu. Pe-aproape. 

M-am întors iute ca s-o sărut pe obraji pe mama mea uluită, 
după care m-am dus la duş. 

Alona Dare murise la prima oră pe linia continuă de pe strada 
Henderson, cam la vreo şase metri de unde începea şcoala. Să 
nari peste prima oră era o chestie mult prea uşoară, mai ales 
dacă depuneai efortul ca să te arăţi printre primii, cum făcusa 
Alona în ziua aceea. 

Zvonurile continuau să circule: de ce venise în ziua aceea la 
şcoală dacă tot voia să chiulească, şi încă în aşa o grabă că nid 
măcar nu se mai asigurase dacă trece sau nu vreo maşină. Unii 
spuneau că ea nu se uita niciodată pe vinde mergea, aşteptân- 
du-se ca orice şi oricine să se dea la o parte din calea ei. Aşa ci 
nu a fost atât vin accident, cât aroganta ei cea care-a terminat- 
o, Bănuiam că oamenii ăştia încercau să ofere o morală 
celorlalţi, transformând-o într-o poveste pilduitoare, lecţia fiind: 
Priviţi în ambele sensuri. Şi nu fiţi aşa afurisiţi! 

Alţii şopocăiau despre sinucidere, arătând înspre prietenul ei, 


Chris Zebrowski, care deja se săruta cu Misty Evans, cea mai 
bună prietenă a Alonei. O altă parte dintre cei din urmi 
pretindeau că fuseseră martori la o confruntare între patru ochi 
între Misty şi Alona, care-o făcuse pe Alona să părăsească 
şcoala în fugă. 

Dar oricum, rezultatul era acelaşi. Alona era moartă, Chrla şi 
Misty se combinaseră public la indecent de puţin timp dupl 
funeraliile Alonei, iar populaţia din Groundsboro High avea ca 
bârfi şi cleveti pentru cel puţin câteva săptămâni încă. 

Am tras Dodge-ul la marginea trotuarului de pe Henderson, 
lângă terenurile de tenis, am aprins avaria şi m-am pus pa 
aşteptat. Alona nu se sinucisese, ştiam asta. Fata era îndeajuni 
de arogantă şi se preţuia cât se poate de mult. Avusese însă 
parte de o moarte violentă şi nu din cauze naturale, ceea ce 
însemna probabil că era încă legată de locul exact al morţii ei. în 
cazul da faţă, mijlocul străzii Henderson. Deşi urmele de sânge 
fuseseră şterse de mult, ceva din Alona tot rămăsese, chemând- 
o înapoi! aid mereu şi mereu în momentul morţii ei. Drept 
bonul*] trebuia doar să aştept câteva minute ca să-mi dau 
seama dacă iveam dreptate. 

Pe drum treceau maşini spre liceu, prin geamurile lor mă 
priveau diverse persoane. Nido problemă. Probabil că deja 
auziseră despre cele întâmplate ieri şi se holbau şi pentru asta, 
şi pentru că mă găseam şi eu acolo. Am coborât geamul de la 
portiera mea şi mi-am scos telefonul din buzunarul din faţă, 
luându-l în mână pentru un aer de autentidtate. Aşteptând tn 
rabla mea să fiu remorcat. 

— Salut, Will Kill! 

Mi-am ridicat privirea în mod automat drept răspuns la po 
recla asta stupidă cu care mă potcovise cineva din primul nivel. 

Ben Rogers îşi scosese capul pe geamul deschis al Land 
Kover-ului său. 

— Orele se ţin înăuntru, dudatule! 

Mi-am lăţit un zâmbet pe faţă, simțind cum mă dor obrajii din 
cauza efortului. 

— Pe bune?! Mulţumesc mult! 

Idiotule! Mă întrebam pentru a milioana oară ce găsise Lily 
fiNcinant la el şi la felul lui de-a fi. 

Cineva din spatele lui Rogers, care aştepta să intre în par 
carea şcolii, a apăsat pe claxon. 


Nemulțumit de lipsa mea de reacţie, Ben şi-a retras capul pe 
geam şi a accelerat brusc, făcând cauducurile să scârţâie când a 
luat virajul în parcare. 

— Dumnezeule, cât urăsc asta! s-a auzit deodată vocea 
Alonei chiar lângă urechea mea, făcându-mă să sar în sus. Se 
crede cumva în Cursa din Hazzardl Nu aduce nid pe departe cu | 
ohnny Knoxville. 

M-am întors şi am văzut-o pe scaunul pasagerului. Şi-a întins 
mâinile deasupra capului, căscând cu poftă, fără să pari 
preocupată de apariţia ei bruscă şi neaşteptată. 

— Ce-i cu tine aid? am întrebat-o. Ai murit acolol am spus, 
arătând cu degetul spre drum. 

Ea şi-a lăsat în jos braţele şi m-a privit. 

— Mulţumesc, domnule Evident. De vinde să ştiu? leri, de 
câte ori am dispărut, tot în camera ta m-am trezit. Ca şi cum n- 
ar fi fost un loc dezagreabil. Şi-a dat ochii peste cap. A trebuit să 
mă plimb de colo-colo. în plus? Sforăi. 

Am căscat gura la ea. 

— Ce tot vorbeşti acolo? 

Nu m-a luat în seamă. 

— Ce fad tu aid? a întrebat, încruntându-se. Credeam cl la 
ora asta tragi deja de lanţurile de la ospidu. 

Mi-am reţinut respiraţia şi am numărat până la dnd, înainte 
să-i răspund. Asta era Alona! Nu intenţiona să umilească... dar, 
de fapt, asta făcea! 

— M-ai ajutat şi am venit să-ţi mulţumesc, am spus printre 
dinţii încleştaţi. 

Ea s-a încruntat din nou. 

— Pentru că l-am speriat pe frecangiul de bărbie? 

Nedumerit, mi-am ridicat sprâncenele, iar ea şi-a încreţit 
fruntea şi a dat din cap pasămite gânditoare, ducându-şi mâna 
sub bărbie, bătând darabana cu două degete chiar sub buza 
inferioară. 

Uimit din nou de isteţimea ei, am clătinat din cap, zâmbind 
fără să vreau. 

—  Frecangiu de bărbie, da! 

Ea a aprobat din cap. 

— Unul dintre cei mai răi din câţi am văzut. 

M-am strâmbat. 

— Am găsit scrisoarea şi fragmentul din cartea lui. Tu le-ai 


lisat pentru noi, este? 

— Tipul e naşpa rău, a spus ea, ridicând vin umăr. Mi-am tis 
că poate voiai să afli chestia asta. 

— Mulţumesc, am răspuns precaut. 

Aşadar, mi-a făcut o favoare! Poate că nu era chiar aşa rea 
cum se zvonise. Poate! 

A dat drumul unui oftat adânc. 

— Mda, cu plăcere, să zic şi eu! 

Şi-a aplecat fruntea, s-a afundat în locul ei şi şi-a întins 
picioarele lungi în faţă. 

Mi-am dres glasul, încercând să nu mă holbez la priveliştea 
asta atrăgătoare. Ce să fac? Sunt un tip căruia îi plac picioarele. 

— Care-i problema? 

— Alta decât cea evidentă? Şi-a aruncat mâinile în sus. Nu 
ftlu. Credeam că am punctat-o ieri. 

— Ce anume ai punctat? 

— Viaţa de după. Ce-ar trebui să fac... să mă mişc, să găsesc 
lumina, ceva! 

Şi-a fluturat teatral mâinile. 

— Şi anume? 

Era de rău augur pentru planurile mele dacă-şi găsea pro pria 
modalitate de a-şi rezolva situaţia. N-aş mai fi contat în faţa ei, 
iar Alona Dare nu face favoruri. Cel puţin aşa gândisem până 
azi. 

S-a auzit un claxon şi Alona a ridicat automat privirea, 
schiţând un zâmbet şi ridicând mâna a salut... până ce a reali- 
rat că n-aveau cum s-o vadă. Zâmbetul s-a şters, iar mâna i-a 
căzut în poală. 

— Asta doare, a murmurat. 

— Ce ţi-ai pus în cap? am întrebat, reamintindu-mi că trebuie 
să am răbdare. 

Ea s-a întors spre mine, trăgându-şi vin pidor sub ea. 

— Bun, m-am gândit la ce spuneai şi... S-a oprit, încruntân- 
du-se. Nu-ţi pasă ce-o să creadă lumea când o să te vadă aid 
vorbind de vinul singur? 

— Păi, eu... 

A ridicat o mână. 

— Lasă, nido problemă. Vreau să spun, ei cred oricum că eşti 
sonat. Să vorbeşti de vinul singur e cât se poate de normal. 

Mi-am ridicat bărbia şi i-am arătat celularul pe care-1 ţi neam 


în mână. 

— Telefon cu difuzor. 

Ea a înălţat dintr-o sprânceană. 

— Ai difuzor pe vechitura aia? 

— Nu, dar ei — şi am arătat spre cei care aşteptau să intre în 
parcare — nu ştiu asta. 

Celularele cu difuzor, sau, şi mai bine, cu Bluetooth, repre 
zentau cea mai bună invenţie pentru a disimula discuţiile cu cei 
pe care nu-i putea vedea nimeni altcineva. Devenise atât de 
normal să-l vezi pe câte unul vorbind cu aerul, încât îi bănu iam 
că în jumătate din cazuri nu se oboseau să mai verifice dacă 
exista vreun telefon. Plus că mă scutea de efortul de a veni cu o 
mindună mai greu de crezut. Prin clasa a VI-a, îi spusesem 
mamei, atund când mă prinsese vorbind singur, că repetam un 
rol dintr-o piesă. Tata ştia prea bine, dar mama a continuat să 
mă chestioneze o bună parte din an, când se juca piesa şi dacă 
putea cumpăra bilet. 

— Aha! a spus Alona, gândindu-se o secundă. Destul de isteţ. 

Mi-am înghiţit o replică sarcastică. Deocamdată aveam ne 
voie de ea şi nu aveam de gând s-o pierd aşa de repede. 

— Aşadar, la ce ziceai că te gândeşti? 

— Ah, da! a răspuns, însufleţindu-se pe dată. M-am gândit la 
ce ai spus tu, să-mi rezolv problemele şi să mă deplasez spre 
lumea spiritelor. 

A accentuat termenul ales, averd” ându-mă din priviri. 

Mi-am ridicat mâinile, mimând nevinovăția. Dacă nu vrea tA 
fie numită stafie, e-n regulă. Chiar dacă asta era. 

— Doarcă n-a mers foarte bine. Am încercat să comunic. Ştii, 
să trimit semne ale prezenţei mele, să mişc lucruri... 

Am căscat gura. 

— Ai încercat să-i bântui pe oameni? 

— Nu, am încercat să comunici Nu e vina mea dacă se 
Nperie. Şi apoi, a fost vorba de doar câţiva care au şi meritat-o, 
t spus ea, apărându-se. 

— Când ai făcut asta? am întrebat-o. 

— leri, când erai pe tărâmul viselor. 

Mi-am frecat fruntea. Faptul că se mai afla încă aid era o 
minune. Căd pe fantome nimic nu le suge mai mult de vlagă 
decât faptul de a face rău. lar când energia lor scade conside 
rabil, ele dispar... pe vede! 


— Ce-ai făcut, mai exact? 

— Ce-ţi pasă ţie? a ricanat ea. 

— Spune-mi! 

Trebuia să constat pierderile suferite. Dacă era să fie aspi rată 
pentru totdeauna în orice secundă, atund planul meu se ducea 
de râpă. 

A prins să-şi roadă degetul mare. 

— Printre alţii, se poate să fi vizitat şi casa unei foste prie 
tene şi să fi răsturnat nişte lucruri, în vreme ce — s-a strâmbat 
dezgustată — o făcea cu noul ei prieten. 

— Chris şi Misty, am suspinat. Nu ei sunt problema ta ne 
dusă la bun sfârşit. 

— De vinde ştii? 

— Pentru că, asta dacă n-am înţeles complet greşit ceea ce 
am văzut, tu nid măcar nu ştiai despre ei până ieri. Adică după 
trei zile de la moartea ta şi de când ai rămas prinsă aid. Puteam 
vedea că refuza să mă creadă. Mă rog! l-ai speriat? 

Pe faţa ei a răsărit vin zâmbet încrezut. 

— Da, oleacă. A şovăit, apoi s-a aplecat mai aproape de 
mine, încântarea făcând să i se încordeze întreg trupul. A fost 
foarte mişto! Am aruncat doar cu poze de-ale mele în ei. Ca să 
ştie că e vorba de mine. S-a încruntat. Chestia e că prin preajmă 
nu erau prea multe poze cu mine, aşa că am putut arunca doar 
cu vina singură, iar ei n-au observat pentru că muzica era dat& 
tare... 

— Alona..., am încercat eu s-o întrerup. 

Chiar în vreme ce vorbea, vârfurile degetelor ei deveneau 
transparente. 

— Apoi am hotărât să găsesc anuarul ei... 

— Alona! 

— Ce-i? 

M-a privit direct, foarte agasată. 

Am prins-o de încheietură şi i-am ridicat în față mâna care-i 
dispărea. 

Ochii ei verzi s-au căscat. 

— La naiba, nu din nou! Se împute treaba. leri, ori de câte ori 
am încercat să comunic, eram mereu trasă... spre locul ăla. S-a 
cutremurat. Cel pe care nu mi-l pot aminti. 

— Crezi că locul ăsta ar putea fi un indiciu? am murmurat, 
eliberându-i încheietura înainte de a dispărea. Spune ceva 


frumos! i-am ordonat. 

Şi-a mijit ochii la mine. 

— în visele tale! 

— Nu trebuie să fie despre mine, am spus oarecum 
exasperat. Ar fi chiar mai bine să nu fie aşa, pentru că trebuie 
să fie sincer. 

— Ce tot vorbeşti tu acolo? a întrebat, holbându-se la mine. 

Mi-am stăpânit dorinţa de a o zgudui. 

— Fii atentă, n-am timp să intru în hăţişul explicaţiilor. 
Gleznele deja ţi-au dispărut. 

Şi-a coborât privirile spre picioare şi a chiţăit oripilată. 

— Spune ceva frumos, am repetat eu, simțind cum mă cu 
prinde panica. 

Dacă ieri „comunicase“ întreaga zi, atunci asta putea fi ulti 
ma ei vizită în Spaţiul de Mijloc. 

— De ce mă ajuţi? a spus ea, încruntându-se. 

—  Ce-ţi pasă? i-am aruncat eu. Fă-o! 

— Will? E totul în regulă? a venit vocea lui Joonie din dreapta 
mea. 

Mi-am ridicat privirea şi am văzut VW-ul negru, rablagit, cu 
craniul şi oasele încrucişate pictate pe portiera şoferului, oprit în 
drum, chiar în faţa indicatorului de stop. Joonie cobo râse 
geamul ca să mă poată vedea mai bine. 

— Ce s-a-ntâmplat, te-a lăsat în sfârşit Dodge-ul? a întrebat 
Joonie, şi sprâncenele ei negre şi subţiri erau unite deasupra 
ochilor injectaţi. 

M-am întrebat mereu, legat de pierdngurile ei din sprân cene, 
dacă nu era dureros pentru ea să ia anumite expresii. 

— Ceva în genul ăsta. 

— Ce sens are să spun eu ceva frumos? s-a mirat Alona, 
rămasă doar cu torsul. 

—  Aştepţi să te ia cineva cu maşina? a întrebat Joonie, pe un 
ton neîncrezător. 

Nici nu era de mirare, având în vedere că m-aş fi putut târî 
până'la şcoală în patru labe şi tot aş fi ajuns la timp. 

— Să fiu remorcat? i-am oferit eu o posibilă explicaţie, deşi 
mai târziu, când mi-ar fi văzut maşina în parcare, i-ar fi putut 
trezi unele bănuieli. Fă-o înainte să dispari pe veci, i-am spus 
Alonei, din colţul gurii. 

— Rahat! a murmurat Alona. Bine! A respirat adânc şi a spus 


LI Mei 
| 


cu voce tare: Sunt fericită să mă aflu aici. 

Şi-a ridicat braţele, care dispăruseră ceva mai jos de coate. 
Nu s-a întâmplat nimic. 

M-am prefăcut că tuşesc. 

— Trebuie să fie sincer! 

— Eşti sigur că e totul bine? a spus Joonie, privindu-mă cu 
atenţie. Pari oarecum... deconectat de la realitate. 

— N-o mai face pe mama cu mine, J! Am parte destul din 
chestia asta acasă! am spus cu blândeţe. 

S-a îmbăţoşat, gata, fără îndoială, să sară cu gura mine, dar 
şi-a luat seama. 

—  lertare, a spus cu un zâmbet forţat. Bănuiesc că-mi tre 
zeşti instinctele materne. Apoi s-a înnegurat. Mai ales ieri, când 
m-am văzut nevoită să-ţi mut fundul pe jumătate con ştient din 
şcoală! 

— Sunt bine. Te asigur. 

Sau cel puţin aş putea fi bine dacă aş reuşi s-o fac pe Alona să 
spună un lucru pozitiv şi sincer. 

— Este o zi de primăvară călduroasă şi asta mă face fericită, 
a strigat ea furioasă. 

Aşaaal 

— Ascultă, a spus Joonie, aplecându-se peste portieră. Am 
fost ieri la spital. Am vizitat-o pe Lily. 

Lângă mine, Alona s-a oprit din strigatul unor complimente la 
întâmplare oricui („Pierdngul din limba prietenei tale este foarte 
strălucitor“) şi către orice („Terenul de tenis arată aşa de... 
verde astăzi“) şi s-a uitat la mine. îi simţeam privirea, dar tmi 
tineam ochii pe Joonie, încercând să-mi păstrez o expresie 
neutră. Alona nu mai avea nevoie de altă muniţie pe care s-o 
folosească împotriva mea. 

— Daaa? 

— Trebuie să vorbim. 

M-am foit stânjenit. Joonie se simțea responsabilă pentru 
accidentul lui Lily, pentru lupta care, teoretic, o îndepărtase pe 
Lily. Dar Joonie mă învinovăţea şi pe mine, iar eu nu ştiam de 
ce. Vreau să spun, avea dreptate, fireşte, dar nu ştia de tele 
fonul pe care mi-l dăduse Lily, cel la care nu răspunsesem. Nu-i 
puteam spune pentru că ştiam că, dacă ar fi cugetat la asta, yl- 
ar fi dat seama că eu aş fi fost a doua alegere a lui Lily pen tru a 
cere ajutor. Fusese mereu mult mai apropiată de Joonie... până 


la cearta aia prostească. 

Vara trecută, cu câteva săptămâni înainte să înceapă şcoala, 
Joonie apăruse la mine acasă fără Lily, ca să vadă filmul de 
Heară. Când am întrebat-o ce se întâmplase, Joonie dăduse din 
mână şi, la insistenţele mele, spusese că ele două se certaseră. 

— în legătură cu ce? întrebasem. 

Işi ferise ochii, privind pe fereastră şi nu la Arnold Schwar 
zenegger care o făcea pe Terminatorul pe ecran. 

— Băieţii! 

Tot nu pricepusem cum o ceartă care avea ca subiect băieţii 
putea să se sfârşească aşa de urât, cu atât mai mult cu cât 
niciuna dintre ele nu avea vreun prieten stabil. Dar să le înţe leg 
pe fete, chiar şi pe cele care-mi erau prietene, nu a fost întot 
deauna partea mea cea mai tare, aşa că s-o lăsăm baltă! 

Acum, problema era că nu ştiam dacă să mă simt mai vino 
vat şi mai ruşinat decât deja mă simţeam, şi nu-mi puteam cere 
iertare pentru ceva despre care Joonie nu ştia nimic. Pe scurt, 
ceea ce mai rămăsese din prietenia noastră era nasol şi 
distructiv. 

— Da, bine, am spus în cele din urmă, neştiind ce altceva să 
îngaim. 

O altă maşină, vechea Geo Metro a lui Kevin Reynolds, a oprit 
în spatele lui Joonie şi a claxonat. 

Joonie i-a răspuns arătându-i degetul. 

— Dacă nu apari la ora lui Pederson, vin după tine, m-a 
avertizat Joonie, băgând maneta în viteză. 

Am clătinat din cap. 

— Se pare că săptămâna asta am eliminare cu prezenţă 
obligatorie la şcoală. 

Ea s-a încruntat. 

— O să te caut eu, îţi promit. Ai face bine să te grăbeşti. 
Brewster stă cu ochii pe tine să vadă dacă întârzii. 

Motorul Gândacului a horcăit şi s-a ambalat, pornind spre 
parcare, unde Joonie a pus o frână bruscă, primind un alt claxon 
din partea lui Kevin. 

— Prietenilor tăi pare să le pese de tine, a spus Alona de 
lângă mine, iar eu am distins în vocea ei ceva mai mult decât 
nostalgie. Ca şi cum chiar le-ar fi dor de tine dacă ai dis părea. 

Am privit-o — un cap suspendat la vreo jumătate de me tru 
de scaunul pasagerului, ca un fel de efect special dintr-un film — 


şi am urmărit cum restul trupului ei prindea să ia din nou formă. 
Chiar crezuse în ceea ce spusese şi, dacă nu fusese ceva vesel, 
intenţionase cu adevărat să fie un compliment. 

Istovit, m-am lăsat pe speteaza scaunului. 

— Ei, chiar a fost aşa de greu? 


9 
Alona 


Mi-am întins pidoarele din nou materiale, îndoindu-le din 
genunchi şi rotindu-mi gleznele, bucurându-mă de existenţa lor, 
după care m-am întors să-l privesc pe Killian, care se lăsase pe 
spate, cu ochii închişi. 

— Cum ai făcut asta? am întrebat eu. 

Încercasem orice ca să nu dispar — bun, dacă orice înseamnă 
să ţipi, să urli şi să blestemi — şi nu reuşisem nid măcar să 
încetinesc cât de cât procesul. 

Tipul a deschis un ochi ca să-mi arunce o privire. 

— N-am făcut nimic. Tu ai făcut. 

— Ah, nu, nu! am spus, în tinzând un deget spre el. Nid 
măcar nu încerca asta cu mine. Ştiai că o să funcţioneze. Cum? 

— Gândirea pozitivă egalizează energiile, a murmurat el. 

M-am încruntat. 

— Ce? 

S-a ridicat încetişor. 

— Nimic. Las-o baltă! 

— Nu las nimic! Trebuie să ştiu cum ai făcut-o. 

— De ce? Ca să sperii oameni şi apoi să te redresezi în ultima 
secundă? 

— Păi... 

— Îmi pare rău, nu ţine, iubiţel! 

L-am privit furioasă pentru cuvântul de alint, dar deja se 
concentra pe oglinda retrovizoare. 

—  Sticleţii! a spus el. Tre' s-o ştergem. 

Privind înapoi peste umăr, am văzut un echipaj patrulând 
încet pe Henderson. A accelerat şi s-a oprit în dreptul nostru, 
chiar în momentul în care Killian pornea motorul. 

Poliţaiul, un tip bătrâior, grizonant, a coborât geamul din 
dreptul pasagerului. 


— Totul e-n regulă? a întrebat. 

A cuprins cu privirea părul lui Killian, hainele sale negre şi 
maşina. 

— Ai face bine să zâmbeşti, altfel ne-am ars, i-am spus. Totul 
de pe tine emană nemulţumire socială, ranchiună şi un 
portbagaj plin cu arme. 

Mâinile lui Killian s-au încordat pe volan şi ştiam că moare Hă- 
mi dea o replică dură. Dar în loc de asta, s-a forţat să zâm 
bească pe cât de rezonabil se putea. 

— Da, domnule, totul e-n regulă. Aşteptam pe cineva care nu 
mai apare. 

— Ha, ha, ha! am făcut eu. 

După un lung moment, polițistul a dat din cap. 

— Strada nu e parcare, băiete. la-o din loc. 

— Da, domnule. 

Killian a închis avaria, a dat semnal stânga, a băgat în viteză 
yi a demarat de lângă trotuar — condus ca la carte. 

— Eşti un cetăţean model, am rânjit eu. 

— Gura! 

îşi ţinea privirea pe oglinda retrovizoare, în vreme ce înaintam 
pe Henderson cu cinci kilometri sub limita de viteză. A virat la 
dreapta pe Elm, a tăiat prin faţa şcolii, intrând în parcarea 
profilor şi apoi pe ultimul culoar din parcarea elevi lor. îl ştiam 
sub numele de Rândul Fumătorilor de Marijuana. A parcat şi s-a 
lăsat pe spate cu un suspin de uşurare. 

— Dacă ar putea aresta pe cineva pentru că arată vinovat, 
am spus, ai fi fost cu cătuşe la mâini. Şi nici măcar nu făceai 
ceva rău. 

— N-are importanţă. în momentul ăsta nu pot să mai risc şi 
alte necazuri. 

M-am întors pieziş pe scaunul meu ca să-l privesc, pentru 
prima oară recunoscătoare pentru faptul că eram invizibilă 
tuturor celorlalţi. Cu greu mai găseai pe cineva în parcare la ora 
aceea — cu toţii se îndreptau către clădire, la ore — şi totuşi. 
Nici în cel mai aberant vis al meu nu mi-aş fi putut imagina un 
scenariu, chiar şi despre viaţa după moarte, în care să mă aflu 
în maşina lui Killian pe Rândul Fumătorilor de Marijuana. Deşi 
oferea o privelişte bună spre pista de alergare şi terenul de 
fotbal. 

— Aşadar, ce caut eu aici? Şi fără răspunsuri şmechereşti, te 


rog, am adăugat iute. 

Killian n-a răspuns imediat, bătând la nesfârşit darabana pe 
volanul de metal, cu pielea palidă dar frumos conturată pe 
bicepşii care ieşeau din mânecile tricoului său. Hopa, ded adep 
tul goth avusese timp să meargă la sală. Interesant! 

— Am o propunere pentru tine, a spus el în cele din urmă. 

La care am replicat în singurul mod în care eram în stare: 

— Nu mă culc cu tine, chiar de-ai fi singurul pe care l-aş 
putea atinge. Sunt moartă, nu disperată. 

M-am lăsat pe spate în scaunul pasagerului şi mi-am veri ficat 
vârfurile unghiilor după eventuale stricăciuni, mai mult din 
obişnuinţă decât de altceva. Muncisem zdravăn să le las să 
crească pentru petrecerea de absolvire, nu că mai conta acum. 

Tipul a scos un sunet de dezgust. 

— Nu te autoflata. 

— Nu eu mă holbez la picioarele mele, am subliniat eu. 

Pe obrajii lui palizi au apărut două pete roşii. 

— Ce te face să fii aşa drăguță? 

Am ridicat alene un umăr. 

— Sparge geamul în caz de urgenţă. l-am fâlfâit în faţă mâna 
pe deplin formată şi vizibilă acum. încă nu dispar. 

— Din păcate, a murmurat el. 

— Hei! am zis, îndreptându-mă în scaun. Dispăream în primul 
rând pentru că tu nu voiai să mă ajuţi. Nu poţi să-ţi asumi vreun 
merit pentru rezolvarea unui rahat pe care tu l-ai provocat. 

Şi-a trecut mâinile prin părul zbârlit şi negru care, tuns la 
meserie, ar fi putut deveni atrăgător. 

— Mă rog. Sunt gata să te ajut acum. 

Mi-am lăsat mâna să cadă. 

— Ce? 

— M-ai auzit, a spus, ferindu-şi privirea. 

— De ce? am întrebat eu bănuitoare. 

— Ce importanţă are? a replicat nervos. Pur şi simplu... 

— Eh, ba contează! leri nu ştiai ce să fad să mă îndepărtezi. 
A trebuit să-ţi forţez mâna ca să te fac să-mi dai zece minute din 
timpul tău, după care te-ai cărăbănit şi ai dormit tot restul zilei. 
în plus, am adăugat cu şi mai multă indignare, mi-ai spu că erai 
convins c-am ajuns în iad. 

El a oftat. 

— Ai de gând să-mi tot aduci aminte de asta? 


M-am prefăcut că mă gândesc. 

— Da, cred că da. 

— Tot ceea ce contează este..., a început el, jucându-se a o 
tăietură în plasticul care acoperea volanul, degetele lui tre când 
la nesfârşit peste bucata ruptă. la spune, vrei să ieşi d< aici sau 
nu? 

— Depinde, am spus eu încet. Unde ai de gând să mi trimiţi? 

A scos un sunet de exasperare. 

— Nu e aşa. Nu am soiul ăsta de influenţă... Trebuie si 
înţelegi... 

A trase adânc aer în piept şi i-a dat drumul încetişor. Apo s-a 
întors în scaun cu faţa spre mine, cu o mină serioasă. 

Simţind un fior de nerăbdare, m-am aplecat în faţă. 

— Nu toţi care mor sfârşesc aid, a spus Killian, cu aeru cuiva 
care împărtăşeşte un mare secret. 

M-am lăsat pe spate cu un oftat. 

— Nu zău? 

S-a încruntat la mine. 

— Pe bune, chiar te aştepţi să fie un şoc pentru mine? an 
spus, dătinând neîncrezătoare din cap. Sunt aid de dnd zil< şi 
încă n-am văzut pe nidunul din morţii pe care-i cunosc...î 
cunoşteam. Mi-am încreţit fruntea. Mă rog! In plus, ar fi trebui să 
fie mult mai multă înghesuială. 

Tipul arăta uluit. 

— Asta e adevărat. Cum ai... 

— Doar pentru că-mi pasă cum arăt, am zis, uitându-mă cu 
oarecare dezgust spre tricoul lui negru şi jeanşii ponosiţi, nu 
înseamnă că sunt şi proastă. 

— Bine, bine! a spus el, frecându-şi faţa cu mâinile. Ascultă, 
bine? Nu oricine moare ajunge aici. Unii dintre ei merg direct la 
destinaţia finală. Fără ocoluri, fără să se ducă la propriul 
priveghi. 

Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare. 

Am ridicat din umeri. Da, luasem parte la propriul meu 
priveghi şi la funeralii, şi ce? Cine n-ar fi făcut-o? Practic, este o 
ocazie unică în viaţă — de fapt, inexistentă — ca să vezi cui tl 
pasă de tine şi cât de mult. 

Acum că mă gândesc la asta, nu cred că l-am văzut pe Killian 
la priveghi şi nici la biserică sau la cimitir. Da, în fiecare dintre 
locaţiile astea se găseau îndeajuns de multe persoane ca să mă 


simt măgulită — administratorul şcolii chiar le dăduse drumul 
tuturor mai devreme de la ore ca să poată lua parte la slujbă —, 
dar credeţi-mă, eşti cu ochii în patru după cine vine ţi pleacă 
atunci când eşti, ca să spun aşa, oaspetele de onoare. 

Am simţit un soi de junghi în piept — aproape ca pe o rană. 
Prin urmare, eram suficient de bună să discute cu mine, să se 
holbeze la mine şi să aibă fantezii cu mine — încă din clasa a 
şasea, şi da, era evident — dar nu îndeajuns de specială ca să 
primesc o vizită de cincisprezece minute din timpul lui? Sigur, 
numărul celorlalte spirite care probabil bântuiau pe la prive- 
ghiuri şi biserici ar fi putut fi un pic cam mult pentru el, dar 
totuşi! 

Mă rog! Ca şi cum ar conta! Cine era el să-i pară rău după 
mine? Doar un nimeni social, un ticălos pe care niciodată nu l-aş 
fi remarcat că lipseşte de la funeraliile mele dacă n-aş fi moartă 
şi n-aş avea nevoie de ajutorul lui. Bine, e-n regulă, e 0 mică 
problemă de logică aid, dar ştiţi voi ce-am vrut să spun. 

Tipul şi-a fluturat mâna prin faţa mea ca să mă facă atent&. 

— Nu fac asta doar ca să mă ascult vorbind. Eşti cu mine? 

L-am plesnit peste mână. 

— Regret, cumva plictiseala din ochii mei sticloşi te-a dis* 
tras de la ce vorbeai? Te rog, continuă! 

A scrâşnit din dinţi pentru o lungă secundă, dar, în cele din 
urmă, a continuat. 

— Aşa cum spuneam, cu oameni ca tine — şi a făcut-o să 
sune ca şi cum nimeni altcineva n-ar fi fost ca mine, dar nu în 
sensul bun al cuvântului — care sfârşesc aid, se întâmplă imul 
din trei lucruri. 

Asta aveam nevoie să ştiu. îndepărtând dudata iritare 
provocată de lipsa lui Killian de la funeraliile mele — când eşti 
mort, eşti asaltat de emoţii reale —, mi-am îndreptat umerii şi 
m-am întors din nou spre el, adunându-mi pidoarele sub mine. 

— Cei mai mulţi nu rămân aid prea mult... 

M-am încruntat: 

— Dar fantomele alea... spiritele de la şcoală... 

A lăsat aerul să-i iasă printre dinţi, im şuierat de nerăbdare. 

—  Aşteaptă, o să ajung şi acolo. 

— Dă-i bice! 

Dumnezeule, nu aveam toată ziua la dispoziţie! De fapt, unul 
dintre noi benefida de ceva mai mult decât atât, dar, repet, să 


ascult bâlbâiala lui Killian nu era exact modul în care aveam de 
gând să petrec restul vieţii mele eterne. 

M-a privit furios. 

— Întotdeauna eşti aşa de agresivă? 

— Numai atund când sufletul meu nemuritor stă în cum 
pănă, i-am răspuns. 

— Ştiam că eşti catolică, a murmurat el. 

—  Ţine-ţi gura! 

Nu m-a luat în seamă. 

— Aşa cum spuneam, când oamenii aterizează aid, nu rămân 
pentru multă vreme. Cei mai mulţi pleacă în doar câteva zile. 

— Cum pleacă? Chestia asta trebuie s-o aflu. 

Şi-a închis gura cu im pocnet şi muşchii maxilarelor i s-au 
încordat. Hotărât lucru, linia maxilarului era frumos trasată, 
fermă şi pătrată. Păcat c-o strica cu paloarea şi cu faţa lui de 
spaimă. 

— Pentru unii dintre ei, vine cineva sau vreun... lucru ca sâ-i 
ia. 

— O lumină albă străludtoare? am întrebat cu nerăbdare. 

Nu văzusem nimic în genul ăsta prin preajma mea, dar 

măcar să ştiu ce să caut. 

De astă dată, Killian nu a părut deranjat de întrerupere. A 
clătinat gânditor din cap. 

— Nu, nu seamănă cu ce ai văzut la televizor. E greu de 
descris. De la distanţă, se simte aidoma unei călduri şi îmbieri, 
ca şi cum cineva ar fi umplut o cană cu o zi perfectă de vară şi 
ti-ar tuma-o în cap. 

Ochii lui fixau un punct aflat deasupra capului meu, iar în 
colţul gurii îi atârna un zâmbet şters. 

— Ce poetic! am zis, strâmbându-mă. 

A redevenit atent şi m-a privit furios. 

— Tu m-ai întrebat. 

— Şi celelalte două? am insistat. Spuneai că se întâmplă unul 
din trei lucruri. Lumina aurie a feridrii e o alternativă. 

Să rămâi blocat aid pentru totdeauna, sau cel puţin pentru un 
număr de ani, precum cei din şcoală, e dar lucrul numărul doi. 

El a încuviinţat din cap nemulţumit. 

— Aşadar, care-i cel de-al treilea lucru care se poate 
întâmpla? 

Pun pariu că i-ar fi plăcut să-mi dea el toate informaţiile astea, 


ceea ce l-ar fi făcut să se simtă spedal, important şi ca naiba! 

— Cei mulţi dintre ei dispar pur şi simplu! 

O spusese ca şi cum asta ar fi vrut să se întâmple şi cu mine 
acum şi aid. Alona dispare, pac! Dar de astă dată n-am simţit 
nid cel mai mic semn de ameţeală. 

— Şi câtţine chestia cu dispărutul? 

Uram pe bune treaba asta cu venitul şi plecatul din exis tenţă. 
Era supărător, ca şi cum nidodată n-ai fi fost în stare să termini 
o propoziţie, înainte de a trebui să o iei de la capăt. 

Killian a clătinat din cap. 

— Asta e dudăţenia. Pentru cei mai mulţi dintre ei, e o dată şi 
gata. Când au dispărut, au făcut-o pentru totdeauna. 

S-a uitat la mine, cu ochii lui albaştri red şi distanţi, ca şi cum 
şi-ar fi imaginat că dispar. 

— Ded ce se întâmplă când dispari cu totul? Vreau să spun, e 
nasol? 

Am simţit lacrimi înţepându-mi ochii. Bine, poate că nu am 
fost perfectă, dar e limpede că nu meritam să fiu complet 
ştearsă de pe faţa pământului, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, a spus el, ridicându-şi palmele. Până acum nu s-a 
întors nimeni ca să-mi spună. 

— Dartot nu înţeleg... M-am oprit, pătrunsă de un senti ment 
de groază atund când cuvintele lui au adăugat o nouă piesă în 
puzzle. De-aia ai râs de mine ieri. înainte să înceapă ycoala. Nu- 
ţi păsa dacă ştiam că mă vezi, pentru că tu credeai câ simt 
plecată pentru totdeauna. 

Simţeam că e adevărat, chiar şi fără confirmarea lui. 

Şi-a mutat privirea, uitându-se prin geam la parcare. 

— N-ar fi trebuit să râd. Am greşit. 

— Poți fi sigur de asta! 

Nu-mi venea să cred ce spunea, făcea pe tipul de treabă, deşi 
ciudat, când tot ce-şi dorea el în secret era să mă vadă 
plecată... pe ved. 

— Nuţi-am făcut nidodată nimic ca să merit... 

A râs amar. 

— Da, bine! Marea şi valoroasa Alona Dare, Domnişoara 
Perfecţiune în persoană. 

Rănită, m-am aruncat pe spate. 

—  Nidodată n-am pretins să fiu... 

Dar tipul nu terminase. 


— O privire de-a ta piezişă sau un cuvânt naşpa distruge 
vieţi, şi ţie îţi face chiar plăcere... 

— Mi-ajunge! 

M-am întors, decisă să trec prin portieră în stradă, dar talpa 
mea, urmată îndeaproape de restul trupului, s-a lovit straşnic de 
metal şi plastic. 

— Au! 

Am întins mâna spre mânerul portierei. 

— Becca Stanhope! 

M-am oprit cu degetele în jurul mânerului de metal. 

— Grasa.... Mi-am dat ochii peste cap. Fata cu oase late de la 
cursurile de pregătire pentru calcule matematice? Aia care 
poartă pulovere lăbărțate? Ce are ea de-a face cu asta? Am 
aruncat o privire triumfătoare peste umăr spre Killian. Ea a venit 
la funeraliile mele şi a plâns. 

— Probabil de uşurare că muriseşi şi nu aveai cum s-o mai 
necăjeşti. 

— Ce tot zid? 

— Ai făcut-o să plângă. 

Mi-a luat o secundă să-mi dau seama despre ce vorbea. îi 
spusesem fetei ceva, nici măcar nu-mi aduceam aminte ce. 
Doar că ea ieşise în fugă din clasă, plângând, cu pulovărul 
fluturând în jurul ei. 

— Doar o dată, şi asta cu multe luni în urmă. 

El mi-a aruncat o privire acuzatoare. 

— l-ai spus că ar trebui să-şi cumpere hainele pe măsură. 

— Şi? Am ridicat din umeri, simțind cu surprindere că mă 
apăram. Chiar ar fi trebuit s-o facă. Se găsesc o mulţime de 
lucruri drăguţe în raionul cu măsuri extra. Cere doar im efort 
minim şi... 

—  Puloverele alea i le face bunica ei... 

— Bunica ei ar trebui să ştie mai bine. E ca şi cum şi-ar da 
silinţa s-o facă pe fată să arate şi mai rău. M-am încruntat. Cum 
de ştii asta? Despre puloverele bunicii, vreau să spun. 

— Pentru că plângea în fiecare zi la sfârşitul orei de sport 
când trebuia să se îmbrace pentru ora următoare. Pregătirea 
pentru mate, a spus el sec. 

—  Obişnuieşti să tragi cu ochiul în vestiarul fetelor, Killian? N- 
am crezut să fii aşa de disperat. 

Replicii mele îi lipsea forţa. Imaginea Beccăi Stanhope plân 


gând pe culoarul din vestiarul fetelor îmi provoca mustrări de 
conştiinţă. Nu voisem să fiu crudă. Doar că mă deranja cât de 
puţini oameni se îngrijeau de ei şi de felul în care erau 
percepuți. Nu-ţi pasă ce gândeşte lumea despre tine? Perfect, 
dar nu te aştepta ca lumea să te accepte şi să te aplaude doar 
pentru faptul ăsta. 

—  Joonie îi e colegă. Ea mi-a spus, a zis Killian cu vocea aia 
arogantă a celui ce se ciede superior moral. 

Parcă era părintele Rankin. 

— Sunt sigură că Joonie şi Becca simt prietene apropiate, nu- 
i aşa? am spus, încrudşându-mi braţele la piept. Probabil că 
Joonie i-a dat dreptate, a îmbrăţişat-o şi i-a spus că totul o nA fie 
bine. 

N-o văzusem pe Becca în pauzele de masă, aşa că habarn- 
aveam unde se aşeza, dar, ţinând seama de felul în care arăta, 
presupun că în nivelul patru sau cinci al meselor din cantină, 
pendulând probabil între banda tonţilor şi clubul hispanic. Nici 
pe departe în curtea plină de fumători de marijuana ca Joonie şi 
Killian. 

Killian a privit într-o parte. 

— A auzit-o pe Becca plângându-se doamnei Higgins. 

— Da, vezi, şi tu cu prietenii tăi exdudeţi oamenii. 

De fapt, s-ar fi putut ca Becca să nu fi vorbit deloc cu Joonie, 
“şa că era vorba mai mult de o excludere reciprocă, dar punctul 
meu de vedere era neschimbat. Toţi făceau asta. 

Killian a clătinat din cap. 

— Nu suntem dinadins răi. 

M-am holbat la el. 

— Eunu... 

— Joey Torres, a spus el iute, ca şi cum mă aşteptase mai 
întâi să neg. 

— Joe cel cu faţa de pizză? am spus, încruntându-mă. 

Killian a făcut o grimasă. Asta-i bună! Nu eu îi dădusem lui 
Joey poreda asta. 

— Ţi-a cerut o întâlnire şi tu ai râs de tenul lui. A trebuit să ie 
transfere la altă şcoală din pricina ta. 

— Aşa vorbeşte lumea? am întrebat neîncrezătoare. 

El a ridicat o sprânceană. 

— Nu asta s-a întâmplat? 

— Mai întâi de toate, pe atund aveam un prieten pe care el îl 


ştia. 

— Nimeni nu cunoaşte toate amănuntele vieţii tale sodale. 

— Perfect, atund ar fi trebuit să ştie. Nu e prima chestie pe 
care-o întrebi pe cea cu care vrei să ieşi — să te asiguri că e 
singură? 

— Vrei să spui că ai fi ieşit cu el dacă n-ai fi avut im prieten? 

M-am cutremurat. 

— Sigur că nu! Nu e genul meu. 

— De ce, pentru că stătea la o masă naşpa în cantină? a 
pufnit Killian. 

— Nu, d pentru că în weekend se îmbrăca la fel ca un nazist 
am aruncat eu. M-a invitat la un soi de conferinţă sd-fi! 

Killian a părut surprins. 

— Chestia este, am continuat, că nu contează. Mi-a cerut să 
ies cu el, ştiind că am un prieten şi sperând că putea conta pe 
vinovăţie sau milă ca să mă forţeze să merg cu el. Am spus nu, 
şi cu asta basta! 

El a dătinat din cap. 

— Eşti nemaipomenită! 

Acum mă înfuriase. Ce era asta, Ziua Criticilor Aduse Alonei 
Dare? Cineva ar fi trebuit s-o anunţe pe mama că a creat o nouă 
sărbătoare. 

— Mda, şi cum o duce acum prietenul tău Joey? am zis eu. 

— Ce vrei să spui? 

— Merge la şcoala catolică din oraş, nu? 

Killian a ridicat din umeri stânjenit. 

— Nu ştiu. 

— Eu da! Vorbeam încântată de mine însămi, dar nu-mi 
păsa. L-am văzut la im med de baschet, acum câteva luni, când 
am jucat cu echipa lor. Avea pielea curată şi-şi ţinea braţele în | 
urul unei micuţe şi drăguţe nesuferite, o Jennifer Gamer la 
începuturi, ca să spun aşa. 

— Vădcăţi se pare a fi meritul tău. 

— Fireşte că nu. Am fost sinceră cu el şi l-am refuzat. Lumea 
e crudă, Killian, şi tu ar trebui să ştii asta mai bine ca oridne. 
Oamenii nu primesc slujbe dacă arată naşpa. Dacă suferi de 
cusururi fizice nu înseamnă că trebuie să te aştepţi la milă ca sâ 
te vezi cu cineva. Doar pentru că viaţa ta nu merge exact aşa 
cum îţi doreşti nu înseamnă că trebuie să renunţi şi să te aştepţi 
ca restul lumii să se învârtă în jurul tău. Trebuie să jod după 


regulile sistemului ca să învingi. 

—  Spuse fata cu chipul perfect, cu trupul perfect, cu viaţa 
perfectă..., a dedamat el. 

Ar fi trebuit să fiu mulţumită că-mi acceptase imaginea; 
petrecusem ani întregi cultivând-o şi nenumărate şi istovitoare 
ore finisând-o şi punând-o la punct, cumpărând numai hainele 
potrivite, gândindu-mă să spun doar lucrurile potrivite, şi făcând 
toate astea să pară lipsite de vreun efort anume. Dar în loc de 
asta, am simţit cum mi se ridică un val de furie în piept. El mă 
judeca pe minei Ca şi cum această aşa-zisă perfecţiune ar fi 
venit de la sine şi ar fi trebuit să fiu mai recunoscătoare sau 
ceva în genul ăsta? 

— Să mergem, m-am răstit. Dă-i drumul! 

Era încă devreme. Maică-mea probabil că zăcea încă incon 
ştientă. Stidele goale de votcă pe care mă chinuisem cu greu să 
le aranjez ieri pe podea ca să formeze cuvântul STOP mai erau 
probabil în acelaşi loc. Să-l fac să tragă pe nas duhoarea vieţii 
mele perfecte. 

Mi-a aruncat o privire nesigură. 

— Să-i dau drumul unde? Suntem deja aid. Şi..., a adăugat 
privind cu o strâmbătură la celularul său, chiar am întârziat zece 
minute. Brewster o să mă omoare. 

M-am întins şi am tras maneta de viteze în marşarier, făcând 
metalul să scrâşnească pe metal. 

Speriat, şi-a înfipt pidorul pe pedala de frână. 

— Alona! Transmisia nu e... 

— Vrei perfecțiune? am spus cu o voce monotonă, pe care 
abia am recunoscut-o ca fiind a mea. Am să-ți arăt perfecțiune. 


10 
Will 


Nu mai văzusem latura asta a Alonei Dare şi, ca să fiu sincer, 
mă cam băga în sperieţi. De când plecasem din parcarea şcolii, 
rămăsese tăcută — în afara indicaţiilor ce drum să urmez — yi 
nemişcată, bătând doar cu piciorul în podea. Nu-mi dădu- «em 
seama cât din ea era mişcare, energie şi viaţă — chiar şi după 
moarte — înainte s-o văd acum aşa. 

Am virat într-o fundătură cu case de cărămidă mari şi curţi 


uriaşe. Ben Rogers locuia pe undeva pe-ai ci. Nu eram departe 
de locul vinde Lily avusese... avusese accidentul. Era dar că nu 
ne găseam în partea mea de oraş. 

— Şi acum? am întrebat. 

Am continuat să conduc încet, sperând că arătam ca doi 
rătăciţi care căutau o adresă. Probabil că locuitorilor din cartie 
rul ăsta nu le va lua mult să anunţe poliţia. O maşină rablagită 
învârtindu-se pe acolo putea fi suficient. 

Piciorul Alonei îşi crescuse ritmul frenetic, după care s-a oprit 
pe neaşteptate. 

— Nimic, a spus ea, după o vreme. Las-o baltă! 

Dar privirea îi era fixată pe o anumită casă. Aducea destul de 
mult cu celelalte. Doar că toate draperiile erau trase bine, o 
bucată veche de placaj acoperea una din ferestrele de sua 
boschetele de lângă uşa din faţă şi de sub ferestrele uriaşe erau 
pipernicite şi crescute alandala, iar tomberoanele erau 
răsturnate la capătul aleii şi din ele se revărsau mici tăvi negri 
folosite la cuptorul cu microunde şi o mulţime de sticle. Privind 
mai îndeaproape, am putut să văd două linii paraleli adânci, de 
anvelope, pe bucata de gazon din faţă, ca şi cum cineva ar fi 
calculat greşit locul de parcare. 

— A fost o idee proastă, a spus ea scurt. Hai să ne-ntoarcem 
la şcoală. 

Am pus frână şi am privit-o. 

— Mă aduci până aici, ceea ce mă face să întârzii şi mai mult 
şi să-l scot de tot pe Brewster din sărite, doar ca să ne uităm la 
o casă oarecare... 

— Nue o casă oarecare, a aruncat ea. G casa mea. Casl 
dulce casă! 

Am îngheţat. Casa ei? N-aveam nicio idee unde mă ducea la 
începutul micii noastre excursii, dar ăsta era ultimul lucru la 
care m-aş fi aşteptat. Fundul unei sticle sparte de votcă se 
rostogolea de colo-colo în rigolă, atrăgându-mi atenţia precum 
un ceas de buzunar aparţinând unui hipnotizator de mod! veche. 

Nu putea locui aici! Vreau să spun, sigur, puteam să-mi 
imaginez. Cartier ca lumea, o casă vădit costisitoare, dar era 
limpede că ceva nu era în regulă înăuntru. Nu se potrivea cu 

Alona Dare pe care o cunoşteam eu. Şi asta, mi-am dat 
seama, era ceea voia să văd. 

— Frumos, ce zici? m-a întrebat ea, fără nici cel mai mic 


swmn de amăreală. Avem în faţă priveliştea neştirbită a 
gunoiului-alb-în-mahalaua-alcoolicilor. Vreau să spun, putea să 
se cosmetizeze puţin. G limpede că am pierdut ocazia, cu 
maşina în garaj în loc să fie pe butuci în curte. 

Ca şi cum ar fi dat un ordin, uşa de metal a garajului din caoA 
s-a ridicat. Alona a încremenit. 

O femeie blondă, desculţă, într-un halat de casă roz de 
mătase abia legat pe trup, s-a împleticit afară, cu o mână 
apărăndu-se de lumină şi cu cealaltă trăgând un sac de plastic 
cu gunoi al cărui conţinut scotea clinchete. Asemănarea dintre 
femeie şi fata care stătea lângă mine era indubitabilă. Dar era 
ca şi cum te uitai la bătrânul Elvis şi la tânărul Elvis. Puteai ghici 
trăsăturile femeii frumoase care fusese odată, îndărătul obrajilor 
puhavi, al ridurilor din jurul ochilor şi al aerului general de 
învinsă de viaţă. 

— La ce te holbezi? a strigat femeia la noi. 

De fapt, la mine, căci eram singurul pe care-l vedea. 

A pornit clătinându-se pe alee spre noi, ceva mai repede 
acum. Părea să fi uitat de sacul tras după ea. Sticlele sparte din 
tomberon străluceau pe jos la capătul aleii, dar nu părea că 
aveau s-o oprească în vreun fel. 

— Nu te mai holba la mine! 

—  Ăăă, Alona... 

— Taci şi pleacă de aici, a spus cu o voce aspră. 

Am tras tare de volan stânga, iar cauciucurile Dodge-ului au 
protestat niţeluş la schimbarea bruscă de rută. 

— Vrei să vorbim despre... 

— Nu! 

— Vrei să te întorci? am întrebat. 

— Nu! 

Am şovăit. 

— Ştii, dacă există ceva care te reţine aici, ar putea să fie... 

— Am spus nu! 

Mi-am ridicat mâinile. 

— Bine, bine! înapoi la şcoală, atunci... 

Am virat dinspre fundătura ei pe strada principală. 

S-a forţat să râdă. 

— Acum te poţi întoarce să le spui micilor tăi prieteni despre 
cât de naşpa este... a fost Alona Dare. Sunt sigură că va fi o 
senzaţie în viaţa lor jalnică. 


Şi-a întors faţa de la mine, aruncându-şi părul peste umăr, dar 
nu înainte să-i văd ochii, mai strălucitori decât în mod normal. 

Mi-am dres glasul. 

— Din păcate, toţi cei pe care-i ştiu, incluzându-mă aici şi pe 
mine, au ei înşişi o viaţă de rahat, aşa că mă îndoiesc că s-ar 
arăta interesaţi. 

— Poți s-o repeţi! a spus ea, fără veninul aferent replidi. 

In restul drumului de întoarcere la şcoală, a rămas tăcută. 
Când am ajuns din nou în parcarea şcolii, întârziasem deja 
patruzed şi cind de minute la prima oră. Cu alte cuvinte, la timp 
ca să încep ora a doua. Brewster trebuie că era deja pe-afară 

după chiulangii. Nu mai aveam timp de pierdut. 

Am tras în acelaşi loc din parcare din ultimul rând. 

— Eşti bine? am întrebat-o pe Alona. 

S-a întors dintr-odată cu ochii mijiţi. 

— Dece te porţi aşa frumos cu mine? a întrebat ea. Ţi-e milă 
de mine? 

Am depistat în vocea ei o nuanţă periculoasă. 

Ca şi cum asta ar fi un lucru îngrozitor? Dar chiar şi eu ştiam 
că e mai bine să n-o spun cu voce tare. 

— Pentru că dacă ştii... chestiile astea despre mine, nu 
înseamnă că suntem şi prieteni, a adăugat ea. 

— Nici nu m-am gândit la asta, am răspuns, străduindu-mă 
dă nu scrâşnesc din dinţi. 

Cum o făcea? în primă fază să mă facă s-o plac, şi în minu tul 
următor să-mi vină s-o arunc din maşină. 

M-a privit cu atenţie. 

— Atunci, ce doreşti? 

Asta e, Killian. Pune-te pe treabă. 

— Uite, noi... Eu mai am doar câteva săptămâni de şcoală. 
Scăpând de Miller, s-ar putea să am o şansă pe final. Trebuie dă 
absolvesc şi să plec de-aici. 

Ea s-a încruntat. 

— Să pleci unde? 

— Undeva unde e mai puţină lume. Mai puţini oameni 
înseamnă mai puţine staf... spirite. 

— Şi ce are asta de-a face cu mine? 

— leri, ai reuşit să convingi celelalte staf... spirite să se 
retragă, să mă lase în pace. 

— Până când a apărut... lucrul ăla. S-a înfiorat. Apoi m-a 


privit. Scuze. 

Am ridicat dintr-un umăr. 

— După cum spuneam, fiecare are problemele lui. 

—  Deci..., a început ea, lăsându-şi capul într-o parte. Vrei Mă 
fiu un fel de bodyguard al tău. 

M-am strâmbat. 

— O descriere umilitoare, dar precisă. 

— Aha! Şi ce primesc în schimb? 

— O să te învăţtot ce ştiu despre locul ăsta şi cum funcţio 
nează. 

— Poți să faci să vină lumina la mine? 

— Nu, ţi-am mai zis, nu aşa funcţionează. E vorba doar de 
tine şi de... problemele tale, i-am spus, evitându-i privirea. Dar 
cred că te pot învăţa cum să-ţi opreşti dispariţia înainte să... 

— ... dispar pentru totdeauna? a întrebat ea. Nicio lumină 
strălucitoare, nidun mojito fără alcool, nidun magazin de pantofi, 
a murmurat încet. 

— Ce? 

A clătinat din cap. 

— Nimic. Şi-a aruncat părul pe spate, dându-1l pe după 
urechi, şi s-a întors spre mine în scaunul ei. Să zicem că te cred. 
Cum facem? 

Acum venea partea cea mai urâtă. Cine spune că Dumnezeu 
nu are simţul umorului? 

— Trebuie să fii drăguță. 

S-a strâmbat. 

— Vezi să nu! 

— Vorbesc serios. 

Am auzit în depărtare sunetul clopoţelului, punctând sfârşitul 
primei ore. Nu mai puteam aştepta, nu fără să pun în pericol ce 
făcuse mama ca să fiu reprimit în şcoală. Am ieşit din maşină, 
cu cheile şi celularul în mână, şi am traversat par carea spre 
şcoală, sperând că Alona o să mă urmeze. 

S-a dat şi ea jos din maşină după mine. 

— Să fiu drăguță? a şuierat. Spuneai că n-are nimic de-a face 
cu paradisul sau iadul sau păcatul sau... 

— Nu, ţi-am spus că nu pot explica în termenii ăştia. Prea 
multe obstacole, prea multe zone gri, când priveşti la toate 
religiile. 

— Dar „Fii drăguță“? a spus, aruncându-şi mâinile în aer. K 


treaba aia cu „Nu face altora ce ţie nu-ți place“. 

— Da, dar este şi un principiu ştiinţific de bază, am subliniat 
eu. întreabă-i pe puştii de la cercul de ştiinţe, or să-ţi spună şi 
ei. Fiinţând aici, o faci în primul rând ca o formă de energie. 
Dacă eşti pozitiv, permiţi să treacă prin tine mai multă energie, 
ceea ce te ajută să stai aid. Energia negativă, cum ar fi lucrurile 
alea isteţe şi răutădoase pe care le spui despre oameni, îţi scot 
vlaga din tine, hrănindu-se cu forţa ta de a rămâne aid. în 
cuvinte simple, e asemenea unei baterii. Purtarea frumoasă te 
ajută s-o reîncard. 

Ea s-a oprit în loc brusc. 

Privind înapoi peste umărul meu, am văzut-o stând acolo cu 
braţele încrucişate peste piept. 

— Eu sunt o baterie? 

— Am spus „în cuvinte simple“, dar da! 

în ochi i-a apărut o sclipire sfidătoare. 

— N-am de gând să spun că e grozav când plouă, că oa 
menii urâţi sunt frumoşi sau că-mi place tricoul tău. 

— Ce-are tricoul meu? am întrebat-o. 

Nu m-a luat în seamă. 

— N-o s-o fac. Deja am petrecut prea mulţi ani minţind. 

Chipul i s-a umbrit. Nu-l mai văzusem aşa... până astăzi. 

Mi-am amintit cum încremenise atund când mama ei îi 
apăruse în faţă şi mânia mea s-a mai îmblânzit. 

— Nu trebuie să minţi. Nid nu poţi. Trebuie să fie cevi sincer, 
îţi aminteşti? 

A dat din cap cu putere. 

— Ai spus ceva urât despre tricoul meu. în loc de asul spune 
ceva frumos. 

Şi-a arcuit sprâncenele. 

— Despre tricoul ăsta? Imposibil. 

Am oftat. 

— Cum vrei! E soarta ta! Dacă vrei să-ţi petred restu 
timpului... 

— Ai dinţi frumoşi, a spus repede. 

M-am holbat la ea.A ridicat dintr-un umăr. 

— Ei, ce-i, mă dau în vânt după dinţii albi şi drepţi bine? Nu-i 
mare scofală, a spus ea, punându-şi braţek peste piept. 

—  Dinţi frumoşi, am repetat eu încet. 

— Aş fi putut spune şi că ai un surâs frumos, dacă l-aş fi 


putut vedea vreodată ca să ştiu, mi-a aruncat ea tăios, şi nu m- 
am putut stăpâni să nu izbucnesc în râs. 

— Nu-i nimic de râs, a murmurat când m-am îndoit d emijloc 
de râs. 

Avea dreptate. Nu era amuzant, dar era cea din urmă fărâme 
de ridicol care făcea o gaură în încordarea pe care-o purtam în 
mine de ieri. 

—  Dinţii albi şi drepţi sunt un semn de sănătate, a insistat ea. 
Pot fi o trăsătură foarte atractivă. 

Gura ei a prins să schiţeze un surâs stingherit. 

— Te-am rugat să spui ceva drăguţ, am icnit eu, iar tu ai ales 
cel mai mic, cel mai nesemnificativ... 

— Nu este aşa pentru mine. A păşit înainte şi m-a împuns 
uşor în umăr, dar cel puţin zâmbea. Igiena dentară e foarte 
importantă. Cine ar vrea să sărute o gură plină de dinţi galbeni 
şI infecţi? a spus ea, cutremurându-se. 

După o secundă, mi-a picat şi fisa. 

— Cine a spus ceva de sărut? am întrebat, căutând să sune 
cât mai indiferent, deşi inima îmi bătea ca un ciocan în piept. 

Cum spuneam, fiecare băiat are fantezia lui şi, fie că asta ora 
bine sau rău, încă din clasa a şasea a mea a avut-o mereu tn 
centru pe Alona Dare. 

Ea şi-a dat ochii peste cap. 

— Te rog! Am spus-o metaforic. Şi apoi cum m-ai putea tu 
săruta pe mine? 

Mi-am îndreptat umerii, iritat. 

— N-am avut nicio plângere până acum. Sunt un bun... 

A continuat să vorbească de parcă n-aş fi spus nimic. 

— Ai arăta ca un ţăcănit. Cu capul aplecat, cu limba afară. Şi- 
a ridicat mâinile în aer, ca şi cum ar fi ţinut de gât pe cineva, a 
închis ochii, şi-a înclinat teatral capul şi şi-a plimbat limba peste 
buze. 

Am pufnit. Arăta ridicol, dar îmi arătase ce voia să spună. S-a 
oprit şi a deschis ochii. 

— Aşadar, chiar ai simţul umorului. N-am bănuit asta. 
Privirea i s-a mutat brusc pe ceva din spatele meu. Şi-a lăsat 

capul într-o parte. 

— Şi o să ai nevoie de el, a adăugat. Necazuri la ora zece! M- 
am întors pe sfert spre stânga, dar n-am văzut decât terenul de 
fotbal. 


— Nu, a spus ea nervoasă. Zece! Ora zece! 

M-a tras de umeri şi m-a întors spre dreapta. 

— Asta e ora două. 

— Pentru tine, da! Dar când am spus ora zece... mă rog. 
Priveşte! 

Şi-a trecut nerăbdătoare mâna prin păr. 

— Timpul se mişcă în sensul acelor de ceasornic în uni versul 
asta... 

Am tăcut când l-am văzut pe directorul Brewster apropiin- du- 
se, cu pantofii săi strălucitori care făceau pietrişul să 
scrâşnească şi ridicau nori de praf. La naiba! 

—  Ascultă-mă bine, a spus Alona. 

— N-am de gând să-l perii, i-am tăiat-o. 

Ga şi-a pus mâinile în şolduri. 

— Cine a vorbit de periat? îmi apăr propriile interese acum. 
Aşa că ascultă! A respirat adânc. Vrea să spui ceva prostesc. 
Aşa cum poliţiştii vor să te prindă că depăşeşti viteza. 

— Hei, am un unchi care e poliţist, am protestat eu. 

— Nu contează. Ai înţeles ce-am vrut să spun. Trebuie să-şi 
facă numărul. Brewster trebuie să-şi apere reputaţia de dur. 
Dacă-i oferi prilejul, o să te folosească drept material didactic. 
Aşa că, a adăugat ea ridicând din umeri, nu i-1 oferi. 

— Ăsta e sfatul tău? am întrebat, ridicând o sprânceană. 

— Nu, a rânjit ea. Asta e: fii drăguţ! 

Am privit-o lung. 

— Ce? 

— Fii drăguţ! 

— O,nu. 

— Ce? Funcţionează la mine, dar nu şi la tine? a întrebat ea. 

— Nu e deloc la fel. 

— Mă rog! a spus, dându-şi ochii peste cap. Nu prea ai de- 
ales. Aşa că încearcă. 

Şi-a încrucişat mâinile la piept şi s-a retras un pas când 
Brewster a ajuns lângă noi. 

— Bună dimineaţa, domnule director Brewster, am spus 
printre dinţii încleştaţi. 

S-a oprit din scurt, alunecând puţin pe pietriş cu pantofii lui de 
ocazie, şi s-a holbat la mine. Probabil pentru că era pentru prima 
oară când mă adresam lui din proprie iniţiativă. 

— Domnule Killian. Ce faci aici? 


— Fără sarcasme, mi-a şoptit ea la ureche, şi spune „dom 
nule“. Se înnebuneşte după asta. 

M-am întors într-o parte şi m-am prefăcut că tuşesc tare ca 
să-mi acopăr cuvintele adresate Alonei: 

— De ce-aş vrea să fac asta? 

— Pentru că i-ar face o şi mai mare plăcere să te zboare, a 
Nubliniat ea. 

Am tras aer adânc în piept şi am revenit cu faţa spre el. 

— Îmi pare rău, domnule. Am dormit prea mult şi trebuia Hă 
dau un telefon. 

l-am zâmbit cât puteam mai luminos, ridicând celularul. 

— Nue rău pentru început, a spus Alona. Să n-o dai în bară. 

Pe chipul lui Brewster s-a ivit o umbră de incertitudine. Nu ştia 
dacă vorbesc serios sau nu. 

— Nu mai tândăli! Orele au început acum patruzeci şi cind de 
minute. Ori eşti la lecţii, ori nu. 

— Îmi cer iertare pentru întârziere, am spus, cu ceva mai 
mult aplomb decât aş fi vrut. 

Nu mă puteam stăpâni, tipul mă provoca pur şi simplu. 

— Ai grijă, a murmurat Alona la urechea mea. 

Era atât de aproape încât îi puteam simţi tricoul pe braţul 
meu. Nu era ceva neplăcut. 

Am scos o hârtie împăturită din buzunar. 

— Aveţi aid un bilet de la mama, în care-mi scuză absenţele 
de ieri. 

Brewster a smuls hârtia din mâna mea, încruntându-şi 
sprâncenele. 

— Surprize, surprize! O notă de la mama pentru băiatul 
mamei. 

Am făcut un pas spre el, cu pumnii strânşi. 

— Hd! a spus Alona, punându-şi mâna răcoroasă pe braţul 
meu. Vezi ce face? Apasă pe un buton ştiind că o să reacţionezi. 
Uită-te la ochii lui. 

Strâmbându-mă, mi-am ridicat privirea şi i-am înfruntat-o pe a 
lui Brewster. Ochii lui întunecaţi străluceau de amuza ment şi 
nerăbdare. Juca un joc. 

— O să învingă dacă reacţionezi, a spus ea. Niaunul din 
babadi tăi nu te-a atras într-un rahat ca ăsta? 

Nu, n-au făcut asta. Mama mea, emotivă şi agitată cum este, 
n-ar fi putut nidodată să-şi canalizeze emoţiile într-o manieră în 


care să mă manipuleze, cât despre tata... ei bine, avea destule 
probleme cu propriul lui fel de a fi ca să se mai ocupe şi de 
mintea mea. Dar asta mi-a oferit o privire şi mai dară în viaţa de 
acasă a Alonei. înspăimântător! 

— Foarte bine, domnule Killian. Suntem onoraţi că poţi sA fii 
cu noi astăzi. Brewster s-a aplecat spre mine. Totuşi, eşti 
suspendat două zile sub monitorizarea mea în şcoală pentru 
atitudinea şi discursul tău de ieri din biroul meu. Şi, a adăugat 
zâmbind, mai e mica problemă cu întârzierea ta din această 
dimineaţă. 

— Am un bilet, am protestat eu. 

— în care nu scrie nimic că ar trebui să întârzii. 

A întors biletul de la mama pe toate părţile, prefăcându-se că 
ar căuta ceva scris în sensul ăsta. 

— Vreti un alt bilet? am întrebat încet. 

Să fii cooperant era de departe mai epuizant decât să-i 
răspunzi în faţă. 

Şi-a dus mâinile la spate şi s-a legănat în faţă pe vârfurile 
picioarelor. 

— Cred că o oră după program e o pedeapsă potrivită, nu-i 
aşa? 

O oră în plus în iadul ăsta? 

— Cred că sunteţi plin de... 

Alona mi-a dat un ghiont puternic în coaste, făcându-mă să 
mă clatin. 

— Butoanele! a şuierat. 

Brewster mă privea cu o sprânceană ridicată. 

— în regulă, o oră după program. Cum vreţi, am murmurat. 

— Bun! A dat hotărât din cap. După tine! 

S-a răsucit şi a întins un braţ către şcoală cu un gest larg. 

Mi-am înghiţit un oftat şi am luat-o iar spre clădire, deşi uram 
să fac orice avea legătură cu vreo idee sau vreo dorinţă de-a lui. 

— Ai văzut? mi-a şoptit Alona la ureche. N-a fost chiar aşa 
de... 

— Să nu uit, domnule Killian, a spus Brewster din spatele 
meu, trebuie să te complimentez pentru gusturile tale... intere 
sante în domeniul muzicii. 

Am îngheţat. 

— Mă aşteptam mai mult la urlete şi gălăgie, dar Beethoven, 
Ceaikovski şi Pachelbel? Nu prea seamănă cu vedetele de la 


MTV-ul de azi! 

În primul rând, era MTV2 de azi. Nid măcar nu se mai 
transmite muzică la MTV, şi nu e MTV-,„ul“. în al doilea rând, 
ascultase la iPod-ul meu? Căştile albe şi curate ale lui Marde 
fuseseră în urechile scorţoase ale boşorogului ăstuia? 

Indeştându-mi pumnii, am dat să mă întorc. Poate cA 
Brewster o să-şi îndeplinească cea mai aprigă dorinţă a sa dea 
mă arunca afară. Ar fi meritat să-l lovesc doar o dată. SA-i simt 
falca pocnită de încheieturile degetelor mele şi să ştiu cA mâna 
mea zdrelită ar fi un trofeu vrednic de etalat. 

Alona îmi şoptea disperată ceva la ureche: 

— ... cazi direct în capcana lui. Nenică, te pricepi la astal N-ai 
nidun pic de autocontrol? 

— Spune ceva drăguţ, i-am răspuns automat. 

— Ce-ai spus? m-a întrebat Brewster, apropiindu-se mai mult 
de mine cu sprâncenele încruntate. 

— Ah, fir-ar să fie! a murmurat Alona. Superb! Cred cA fad ce 
trebuie, apărându-te în faţa unui tiran, dar ăsta e un joc şi 
trebuie să înveţi să-l joa după regulile lui dacă vrei sA învingi. 

Tehnic vorbind, nu ştiam dacă chestia asta putea fi trecuti la 
„lucruri drăguţe“, având în vedere că mă critica... 

Ca şi cum mi-ar fi atit gândurile, ea a continuat pe un ton mai 
degrabă ţâfnos: 

— Ochii tăi nu sunt nid pe departe aşa de înspăimântători 
cum credeam eu. Sunt oarecum... frumoşi. 

— O, mersi! am spus. 

— Ce? a făcut Brewster, care începuse să se enerveze, 
Domnule Killian... 

— Ziceam că aţi spus ceva frumos, mulţumesc pentru asta, 
am improvizat eu. 

Era destul de aproape de ce spusesem de fapt, că probabil n- 
avea să se prindă, şi, nefăcându-i jocul, chiar şi puţin, mi-a 
redus serios nevoia de a-1 lovi. Sau poate nu era doar faptul că- 
1 băgasem în ceaţă pe Brewster, d şi ce spusese Alona. 
„Oarecum frumoşi“ venit din partea Reginei Batjocurii şi Privirii 
Dispre ţuitoare era practic un cântec de slavă. 

Brewster părea surprins. 

— Vă înregistrez şi dumneavoastră un CD, dacă vreţi, m-am 
oferit eu, doar ca să-l văd agitându-se. 

Un moment nesfârşit, gura i s-a mişcat fără să scoată un 


cuvânt, în vreme ce se holba la mine. înainte de a se aduna 
îndeajuns de mult încât să-mi ţină un discurs privind legea 
federală care interzicea înregistrările ilegale de muzică, maşina 
lui Jesse McGovern a trecut în viteză pe lângă noi, aruncând cu 
pietriş şi ridicând un nor uriaş de praf, în vreme ce se îndrepta 
cAtre unul dintre ultimele locuri rămase libere. 

Gura lui Brewster s-a închis cu un clănţănit şi tipul a pornit 
npre Jesse fără să mai spună ceva. 

— Deloc prea rău pentru un începător, a remarcat Alona de 
lingă umărul meu, iar vârfurile părului ei mătăsos îmi mângâ- 
Idu braţul. 

— Mulţumesc, am răspuns, rămânând nemişcat în speranţa 
Nmintită că nu va pleca de lângă mine, dar ea a plutit într-o 
parte, la fel de uşoară şi graţioasă cum fusese şi-n viaţă. Asta a 
fost partea uşoară. 

Ea s-a încruntat. 

— Ce vrei să spui? 

Am arătat spre uşile principale ale şcolii unde, chiar şi de la 
distanţa asta, puteam vedea cum se adună o mulţime. Fulge 
rarea unei rochii roz, scânteierea mohorâtă a unei găleți cu mop 
împinsă în faţă, o tunsoare afro de la începutul anilor '80 
ridicându-se cu câţiva centimetri deasupra capetelor celor 
lalţi. .. nu aveam nido îndoială cine mă aştepta, chiar dacă nu 
eram îndeajuns de aproape ca să le disting feţele. 

— A, ei, a zis Alona, fluturând mâna nonşalantă. Mă ocup eu 
de ei. 

Am ridicat o sprânceană. 

— Fără să fii crudă? 

Umerii ei s-au lăsat în jos. 

— Dar fac un lucru frumos ajutându-te... 

Am clătinat din cap. 

— Dacă tu crezi că merită riscul... 

A dat drumul unui suspin teatral. 

— Bine, bine, o să-i ţin departe de tine, fără să fiu rea cu ei. 
Şi-a pus mâinile-n şolduri şi şi-a aruncat părul pe spate. Vreau 
să spun, cât de greu poate să fie? Am fost aleasă de trei ori 
regina balului. E în firea mea să-i conving pe oameni. 

Da, da! Ar trebui să fiu pregătit s-o şterg. Pentru orice even 
tualitate! 


11 
Alona 


— Gata? a întrebat Killian în şoaptă, ajungând pe aleea care 
ducea spre intrarea principală. 

— Sigur! 

Mi-am dat ochii peste cap. Se purta de parcă am fi plecat la 
război. în fine! Până când nu avea să se arate din nou tatăl lui 
Killian, întunecat, răsucit şi mohorât, caz în care pica totul, Aştia 
erau doar simpli oameni. Morți, dar totuşi. Eu simt o per- Hoană 
care se descurcă de minune cu alte persoane. Hai s-o spunem p- 
aia dreaptă, nu poţi câştiga concursuri de populari tate — ceea 
ce e în mare parte şcoala de la început până la sfârşit —, fără să 
ştii să convingi mulţimea. 

Apropo de mulţime, gloata venea acum spre noi, roind prin 
uşi — trecând adică pur şi simplu prin sticlă şi metal —, 
vociferând şi strigând după Killian. 

— Începe circul! a spus el în şoaptă. 

Spiritele l-au înconjurat, folosindu-se de coate şi de umeri ca 
să mă dea la o parte din drumul lor. 

— Maicu grijă! am protestat eu, dar mă îndoiesc că m-ar fi 
auzit careva. 

Era un vacarm incredibil. Toate vocile astea care ţipau şi 
implorau în acelaşi timp! 

— Te-ai întors! V-am spus eu c-o să se-ntoarcă... 

— Nid n-a spus că n-o s-o facă. 

— Doaro mică favoare! Te rog, trebuie să... 

— Nepoata mea trebuie să afle că mama ei... 

Mi-am dat seama că, în curând, Killian o să se piardă în 
mijlocul lor. C-or să-l înghită. 

— Hei! am strigat la ei, lucru care ieri funcţionase. Hei, 
morţilor! 

Fata îmbrăcată în rochia aia odioasă cu buline de la absolvire 
mi-a aruncat o privire urâtă peste umăr, dar nimeni altcineva nu 
părea să mă observe. 

Asta putea fi o problemă. 

Trebuie să mărturisesc că nu prea simt obişnuită să fiu 
ignorată. Aşa că e posibil să fi sărit un pic calul. 

Băgându-mi capul între umeri, mi-am făcut drum prin 


mulţime, călcând pe picioare, dând din coate şi neluând în 
seamă gemetele de durere şi strigătele de protest. Killian stătea 
nemişcat în mijlocul lor, cu umerii gârboviţi, cu ochii închişi, 
arătând Ca şi cum s-ar fi rugat cuiva să fie salvat. Bun, nu ştiam 
nimic despre asta, dar ştiam că n-aveam de gând să-i las pe 
rataţii şi căpoşii ăştia să mă împingă din toate părţile. N-ar fi 
trebuit s-o facă nid Killian, mai ales că avea ceva pe care ei îl 
voiau. Pentru Dumnezeu, ar fi trebuit să aibă totul sub control, 
dar, mă rog! Nu putea să aibă grijă nid de el, aşa că asta mi-a 
îngăduit s-o fac eu pentru el în vreme ce el mă ajuta. Aşa, toate 
lumea iese în câştig, bănuiesc. 

M-am rotit ca să-i înfrunt pe cei mai mulţi, lipindu-mi npatele 
de spatele lui Killian. S-a înţepenit o secundă, înainte aă-şi dea 
seama că eram eu. 

— În regulă, ciuliţi urechile, ciudaţilor! 

— Ciudaţi? Ce vrea să spună cu... 

— ... suferă de mania grandorii. 

— N-o băgaţi în seamă. N-are niciun cuvânt de spus aid. 

Chestia de la urmă venea de la prietenul meu, sinistrul 

îngrijitor, care chiar a încercat să mă îndepărteze de lângă 
Killian în vreme ce trăncănea. 

— Nu, n-ai să fad asta! am spus, plesnindu-l peste mâini. 
Killian este al meu. Al meu, al meu, al meu! Dacă vrei ceva de la 
el, tre' să vii mai întâi pe la mine. 

Şi atund s-a întâmplat cel mai bizar lucru cu putinţă. De cum 
mi-au ieşit cuvintele pe gură, toate stafiile... ăăă, spiritele au 
îngheţat. Au rămas total ţepene, şi n-am vrut să fac nidun joc de 
cuvinte. Apoi, o pală de vânt venită din senin le-a împins pe 
toate înapoi, de parcă ar fi fost nişte haine pe umeraşe. Pluteau, 
legănându-se în vânt, la vreun metru în spatele nostru. 

Tremuram, dar vântul nu mă mişcase. 

— Ce se-ntâmplă? 

Killian n-a răspuns. 

L-am înghiontit în spate şi el a gemut. 

— Au! 

— Ti-am pus o întrebare! Deschide ochii şi spune-mi ce ae- 
ntâmplă! 

îndreptându-şi umerii, spatele lui s-a frecat de al meu. A privit 
în jur şi a tras adânc aer în piept. 

— E atâtde... 


— Ciudat? înspăimântător? Cu totul întâmplător? 

Aruncam cu adjective spre el, sperând să-l fac să vorbească şi 
să explice fenomenul. 

— Nu ştiu, a spus în cele din urmă. N-am mai văzut aşa ceva 
până acum. Cu excepţia... 

A tăcut. 

— Dumnezeule, m-am răstit, să vorbesc cu tine e ca şi cum 
aş trece o cămilă prin urechea acului. 

— Ce? 

— Dificil, dureros şi nefolositor în proces. M-am rotit cu faţa 
spre el. Cu excepţia a ce? 

— leri, a spus el încet. în hol, când i-ai făcut să se retragă... 

M-am încruntat, încercând să-mi amintesc. 

— Da, ai dreptate. Rafala asta ciudată a venit din senin, dar 
n-a fost aşa. 

Am arătat cu mâna la ţepenii înţepeniţi. 

— Ce-ai spus? 

L-am privit atentă. 

— Am spus că ce s-a întâmplat ieri nu seamănă deloc cu... 

— Nu, vreau să spun, ce-ai zis ieri când s-a întâmplat? 

Killian arăta ca un tip care are o idee. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte. Voi, morţilor, înapoi? 

El a privit în jur ca şi cum ar fi aşteptat o rafală, dar nu s-a 
întâmplat nimic. A oftat. 

— Ce-ai spus astăzi? Asta ţi-adud aminte? a întrebat cu o 
notă de sarcasm. 

M-am strâmbat la el. 

— Să mă pupi! 

— Pe bune! Ce-ai spus? 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Nimic special. Erai şi tu. M-ai auzit. 

— Doar... 

— Bine, bine! Le-am spus că trebuie să treacă prin mine ca 
să ajungă la tine. 

O adiere uşoară a răbufnit din nou, dându-i la o parte părul 
din ochi lui Killian. Mi-am ţinut respiraţia, aşteptând ca vântul să 
mă arunce ca pe ceilalţi, dar aerul s-a mărginit să se mişte doar 
în jurul meu. 

— E super! a murmurat el, privindu-mă cu ochii lui şterşi în 


care apăruse o luminiţă de încântare. 

Mi-am încrucişat braţele peste piept, privind cu un tremur la 
feţele îngheţate. 

— Încă nu-mi mulţumi. Ce înseamnă asta? 

Şi-a clătinat capul, rotindu-1 în cerc ca să-i vadă pe toţi. 

— Nu ştiu. Cred că ar putea i... 

— Te-ai răzgândit, domnule Killian? 

Ne-am întors amândoi şi l-am văzut pe Brewster păşind 
energic pe trotuar, cu un Jesse McGovern posac la remorcă. 

— Rahat! a murmurat Killian. Apoi, cu voce tare: Nu, dom 
nule Brewster! 

Mi-a aruncat o privire întrebătoare. 

— Ce? am întrebat, ridicând din umeri. Mi-am terminat 
treaba aici. N-or să te mai deranjeze. Din câte se vede, chiar 
niciodată. M-am încruntat. Aşa că du-te la ore, sau în elimi nare, 
sau oriunde vrei. Caută-mă când ai terminat, şi mă poţi învăţa 
mai multe chestii. 

— Sigur? a întrebat el. 

— Da, am spus. 

Brewster, aflat câţiva paşi mai încolo, a întrebat şi el: 

— Sigur de ce, domnule Killian? 

Killian şi-a încleştat dinţii şi a pornit spre clădirea şcolii. Era 
destul de dudat, dar mă simţeam un pic... tristă văzându-l 
plecând. Acum că nu mai era chiar aşa de enervant şi nu mai 
încerca să scape de mine, era într-un fel plăcut să-l am lângă 
mine, o uşurare că nu mai eram singură. Chiar dacă eram cu 
dudatul de Will Killian. Nid măcar nu m-a făcut să mă simt prost 
după ce a văzut scena de acasă de la mine. 

M-am strecurat pe lângă spiritele îngheţate ca să mă aşez pe 
una dintre băncile de lemn din Cerc. Era niţeluş cam înspăi 
mântător să stau de una singură în mijlocul lor. Ca şi cum 
aşteptau să se întâmple ceva şi... 

Uşile s-au închis cu zgomot după Killian şi o unduire a trecut 
prin mulţimea spiritelor. Unul câte unul, s-au eliberat de orice i- 
ar fi ţinut acolo... şi s-au întors cu toţii către mine. Unii dintre ei 
păreau, probabil, oleacă supăraţi. Sinistrul îngrijitor chiar îşi 
pocnea încheieturile degetelor în aşteptarea a ceea ce avea să 
vină. 

M-am ridicat, surprinsă să constat că îmi tremurau genun chii. 
Hm! 


— Va trebui să treceţi prin mine ca să ajungeţi la el! am spus 
repede. 

Dar... nidun vânt bizar, nido înghețare bruscă. 

— Bucuros! a spus îngrijitorul, înaintând spre mine. 

Mi-am ridicat mâinile ca să-mi acopăr faţa şi am tras un 

țipăt mult prea de fetiţă. Deşi, dacă aş fi avut prilejul să 
cuget, m-aş fi întrebat ce-mi puteau ei face mie. Vreau să spun, 
eram moartă deja. 

— Ei, ce fad? s-a auzit vocea dezgustată a vinei femei. 

Mi-am coborât încet mâinile şi i-am văzut aliniaţi, unii din tre 
ei împingându-se şi îmbrâncindu-se, dar, fără îndoială, formând 
un rând cu mine ca bază. Prinţesa în rochie cu buline era a doua 
după îngrijitor şi se aplecase pe după el ca să mă poată privi. 

— Ei... ce faceţi voi? 

Părea o întrebare cât se poate de rezonabilă din partea mea. 

Ea s-a încruntat la mine. 

— Vrei mai degrabă să luăm bonuri de ordine? 

— Cum? 

— Nu-i nido îndoială, a spus îngrijitorul, tipa e la fel de 
proastă pe cât arată. 

— Hei! 

— Uite ce e, scumpo... Tinerelul pe care-l văzusem ieri în hol 
împreună cu Will, cel în uniformă militară albastră de pe timpuri, 
ieşise din rând. Ţine-mi locul! a spus el peste umăr către un 
flăcău care purta o cravată scurtă şi lată peste cămaşa albă de 
gală, înainte de a pomi către mine. 

Din spatele rândului au răzbit câteva huiduieli, dar el le-a 
îndepărtat cu o fluturare de mână. 

— N-am de gând să rezolv vreo problemă. Vreau doar s-o 
ajut. Aşa că voi toţi docu' mic! S-a întors spre mine. Scumpo, te- 
am auzit cu toţii. Trebuie să trecem prin tine ca să ajungem la 
el. 

Vocea avea unele inflexiuni new-yorkeze, dar tipul îmi părea 
cunoscut... 

Trebuie să mă fi văzut încercând să-l localizez, căd mi-a întins 
mâna: 

— Robert Brewster întâiul! 

L-am strâns mâna automat. 

— Brewster ca pe directorul Brewster? 

Dacă directorul era bântuit, asta explica cu succes starea lui 


de iritare. 

Tipul s-a luminat la faţă. 

— Asta da băiat! 

— E fiul tău? 

S-a încruntat la mine. 

— Nepotul meu! A arătat cu mâna la uniforma lui. E din cel 
de-al Doilea Război Mondial. Nu poţi să-ţi dai seama ce 
vechime... Las-o baltă. Voi, tinerii, nu prea aveţi simţul istoriei. 

Şi a clătinat din cap. 

Am ridicat din umeri. 

— Oricum, n-are legătură cu ce vreau eu să spun. Aşadar, te- 
ai oferit să-i fii călăuză, aşa că spune-ne cum vrei să ne asculţi. 

L-am fixat cu privirea. 

— Nu prea... înţeleg. 

— V-am spus, e nătângă, a murmurat îngrijitorul. 

— Termină odată! i-a strigat Bunicul Brewster peste umăr şi 
îngrijitorul a tăcut imediat. Apoi s-a întors spre mine: Uite ce e, 
sunt convins că eşti o fată drăguță şi că habar n-ai în ce te-ai 
băgat, dar nu ne dai nido şansă şi nid nu ne ajuţi defel. 

— Cum? am zis, încă neştiind la ce naiba se referea. 

Tipul a oftat prelung. 

— Bine, hai să începem cu începutul. 

Cineva din rând a gemut. 

— Gura! a strigat el, după care şi-a dat ochii peste cap către 
mine. Simt cu toţii aşa de nerăbdători, nid n-ai zice că sunt deja 
morţi, nu-i aşa? 

Am dat din cap. Părea cel mai bun lucru de făcut. 

— Păi lucrurile stau aşa... Cu toţii suntem morţi şi cu toţii 
avem ultime dorinţe. Ai priceput până aid? 

Am dat din nou din cap. 

— Poate că există lucruri care ne ţin aid, împiedicându-ne dă 
ne mişcăm către lumină. 

— Poate? am întrebat. 

El a ridicat din umeri. 

—  N-avem cum să ştim de-adevăratelea. Bănuim. 

— Bun, am spus încet. 

Părea un lucru nelalocul lui să bănuieşti, dar asta era. Nid eu 
n-o duceam mai bine. 

— Oricum, e destul de rar să găseşti printre vii pe cineva 
care să ne poată vedea şi auzi, cum e tipul tău Will. 


— Nuetipul meu, am protestat, simțind numaidecât cum 
creşte tensiunea locului. 

Am ridicat ochii şi i-am văzut pe toţi cum se holbau la mine, 
ca şi cum eram gata-gata să neg un lucru important. Măi să fie! 

— Bine, e al meu ca în propoziţia „el mă ajută, eu îl ajut, dar 
nu în felul în care s-ar ajuta doi iubiţi“. 

Bunicul Brewster a dătinat din cap ca şi cum nu putea să 
creadă cele auzite. 

— Mă rog, chestia e că pretinzi că-i al tău. Ded, dacă vrem ca 
el să facă ceva pentru noi, trebuie să trecem pe la tine. Simplu 
şi natural. 

— Să treceţi, adică... 

—  Rândul, scumpo! a arătat el nerăbdător către spiritele care 
stăteau în spatele lui. Cu toţii ne aşteptăm rândul ca să-ţi 
spunem ce vrem să facă pentru fiecare dintre noi, şi pe urmă tu 
să-i spui lui. A dătinat din cap. Dumnezeule atotputernic, încep 
să cred că autobuzul ăla ţi-a aruncat creierii în cosmos. 

— V-am zis eu, a murmurat îngrijitorul. 

— Stati aşa! am spus, ridicând mâna. Nu pricep. 

— Ce surpriză! a remarcat îngrijitorul, ceva mai tare. 

M-am întors spre el. 

— Tu, mişcă-te la coada rândului. 

A deschis gura să protesteze. 

— Nu poţi face asta! 

— Ba poate şi tocmai a făcut-o, a punctat Bunicul Brewster. 
Mişcă-te! 

Bombănind, îngrijitorul şi-a afundat mâinile în buzunare şi a 
pornit-o alene spre capătul îndepărtat al rândului. 

— Nu mă-njura! am strigat după el, după care m-am întors 
spre Bunicul Brewster. Păi dacă am puterea asta doar pentru că 
am spus că e al meu Killian, cum se face că nidunul dintre voi 
nu l-a pretins sau ceva în genul ăsta înaintea mea? 

Din rând s-au ridicat murmure, spiritele s-au pornit dintr- 
odată să şoptească şi să discute cu aprindere. 

— Ce e? am întrebat. Ce-am spus? 

—  Nidunul dintre noi nu ştia de el până ieri, a spus Bunicul 
Brewster, privind la cei din rând peste umărul lui. S-a ascuns cu 
pricepere printre ceilalţi. 

— Bun, dar tot aveaţi destul timp să... 

— Trebuie să ştie adevărul, Bob, a spus fata în rochia cu 


buline. După care mi-a aruncat veselă un rânjet răutădos. 
Nimeni nu l-a pretins pentru că nimeni nu vrea să fie ce eşti tu. 

— Liesel! a spus Bunicul Brewster pe un ton ameninţător. 

M-am uitat mai atentă la ea. 

— Toţi au vrut mereu să fie ca mine. Despre ce tot vorbeşti? 

— Eşti un spirit-călăuză acum. Eşti la cheremul tuturor, dar în 
spedal la al lui, mediumul. 

Dintr-odată, am simţit cum îngheţ. Am clătinat din cap. 

— Nu! 

Ga a oftat nerăbdătoare. 

— Te-ai trezit în locuri ciudate în ultimul timp? 

M-am holbat la ea. Nu mă mai trezisem pe drum de ieri-di- 
mineaţă. Fusese cât pe-ad în dimineaţa asta, dar nu... Mă tre 
zisem în maşina lui Killian. 

— Unde e el, eşti şi tu, nu? a insistat ea. 

— Asta nu înseamnă... 

— Te-ai legat de el. Eşti călăuza lui. Mi-a aruncat o privire 
nesuferit de amuzată. încă n-a început să te cheme? 

— Ce? 

— Dacă se gândeşte mai profund la tine, dacă se concen 
trează îndeajuns de mult, bam! Eşti luată, orice ai face, de 
oriunde ai fi, şi dusă acolo unde se află el. 

Am simţit că mi se cam face rău! Să fie adevărat? 

Liesel şi-a ridicat ochii spre cer, bătând cu degetele în bărbie. 

— Care-i cuvântul pe care-l folosesc azi puştii? Ah, da! Eşti 
târfa lui, târfa din lumea spiritelor. 

A râs, încântată de propria-i isteţime. 

— Hei, Liesel, arăţi cam străvezie astăzi, nu crezi? am 
întrebat-o. Se poate vedea prin tine ceva mai mult decât de 
obicei. 

Şi-a înghiţit pe dată râsul, coborându-şi privirea pe trupul ei. 

— Nu sunt deloc... nu-i aşa? Dumnezeule! Eric! Eric, unde 
eşti? 

A ieşit din rând, căutând pe altcineva care să-i certifice starea 
de existenţă. 

— N-a fost prea drăguţ din partea ta, m-a admonestat 
Bunicul Brewster. 

Am reflectat o secundă. 

— Părul tău arată... nemaipomenit, foarte natural, am stri gat 
după ea. 


Bunicul Brewster m-a fixat cu privirea. 

Am ridicat din umeri. 

— E tot ce pot să fac şi, în acelaşi timp, să rămân sinceră. Și 
apoi, ea a început! 

A deschis gura ca şi cum ar fi vrut să protesteze, după care a 
ridicat din umeri. 

— Corect! 

— lazi, e adevărat ce spunea tipa? am întrebat. 

A şovăit îndeajuns de mult ca să nu mai fie nevoie să-i ascult 
răspunsul. 

— Las-o baltă, am spus cu hotărâre, nu sunt târfa nimănui, 
din lumea spiritelor sau nu. 

— Fireşte că eu n-aş fi pus problema în termenii ăştia, a spus 
Bunicul Brewster. E o lipsă de respect, dar... 

— Darnimic! Nu-i aparţin lui Killian... 

— Negi legătura? a întrebat Bunicul Brewster pe un ton 
nonşalant. 

— Eu... 

Mi-a dat prin cap că, dacă spun da, or să treacă probabil cu 
toţii pe lângă mine şi or să intre în şcoală ca să-l atace iar pe 
Killian. El o să fie dat afară din şcoală şi închis în vreun ospi ciu, 
iar eu o să rămân blocată aid pe ved. Pe de altă parte, dacă o 
să-i placă destul de mult să aibă un spirit-călăuză, aveam să 
rămân oricum prinsă aid. Dar îmi promisese să mă ajute. Pro* 
blema e, îl credeam? 

— Ei? a făcut nerăbdător Bunicul Brewster. 

Privind lucrurile dintr-o perspectivă pur egoistă, dacă nu-l 
ajutam pe Killian cu tipii ăştia, nid el n-ar fi în stare să mă ajutff 
pe mine, chiar dacă ar vrea. Sigur, asta nu însemna că mă va şi 
ajuta, dar păruse destul de pornit s-o facă, şi apoi, chiar dacă se 
răzgândea, puteam fi foarte convingătoare. Face parte din 
farmecul meu. 

— Nu, am spus în cele din urmă. Nu neg. 

Din rând s-au ridicat câteva gemete. 

—  Linişte! m-am răstit la ei. 

— Bine atunci, a spus Bunicul Brewster cu un oftat. Prin 
urmare, cum ne vrei? La coadă, primul venit primul servit? în 
ordine alfabetică? 

— Ah, nu! am replicat, clătinând din cap şi ţinându-mi 
mâinile ridicate în faţă în poziţia clasică „opriţi-vă“! Doar pentru 


că eu îl revendic pe Killian — (refuzam să privesc pro blema în 
sens invers) — asta nu înseamnă că am vreo legătură cu voi. 

Asta i-a făcut să tacă pentru o secundă. 

— Le întorci spatele celor de-un fel cu tine? a întrebat uluit 
Bunicul Brewster. 

—  Nidunul dintre voi nu e de-un fel cu mine... cu excepţia el, 
probabil! am răspuns, dând din cap spre o blondă drăguță, Cu 
coadă de cal, îmbrăcată cu o fustă înfoiată şi aflată cam pe la 
jumătatea rândului, care bătea nerăbdătoare în trotuar cu 
pantoful ei alb cu negru. Dacă s-ar îmbrăca mai bine. 

— Unii dintre noi au aşteptat ani întregi, chiar zed de ani, ca 
să ne spunem oful, a zis Bunicul B. Crezi că nouă ne place ni fim 
blocaţi aid? 

M-am încruntat. Acum că a adus vorba... 

— Nu, probabil că nu. 

— Ai de gând să ne refuzi singura şansă ca să îndreptăm 
lucrurile? a întrebat. Oameni ca Will, de un soi spedal, nu apar 
prea des. 

Am simţit o undă de vinovăţie. Nimeni nu adusese vorba 
despre partea asta din munca bodyguardului. 

— Nid măcar nu ştiţi dacă vă poate ajuta. Mi-a spus că nu 
ştie de ce o persoană este blocată, iar alta atrasă în lumină. 

— Dartu nid măcar nu vrei să ne laşi să încercăm, a subli 
niat Bunicul Brewster. 

— De cetre' să fiu eu? am spus, încercând să fac asta sS 
sune ca o iritare, nu ca o văicăreală. 

Credeţi-mă, există o diferenţă mică, dar importantă între cele 
două. 

— Ce-ai de gând să fad în loc să ne-ajuţi? a întrebat Bunicul 
B. Să-i spionezi pe cei vii? Asta devine repede plictisitor. 

— Nu, am alte lucruri de făcut. Am o viaţă. O viaţă de dupSl 

— Cum ar fi? a insistat amuzat Bunicul. Să mişti obiecte, sA 
scoţi sunete înspăimântătoare ca să-i fad pe vii să se scape pe 
ei? 

— Cum de ştii toate astea? am întrebat eu. 

—  Crede-mă, scumpo, dacă se poate spune de cineva că are 
o privire răzbunătoare, aia eşti tu! 

— Ah, mulţumesc! 

— Dacă o să teţii de trucurile astea, o să te transformi în 
nimic mai iute ca orice altceva, m-a avertizat Bunicul. 


— Ştiu asta... acum! 

M-am prăbuşit iar pe bancă, fără măcar să fiu atentă să-mi 
încrucişez pidoarele în mod adecvat ca să nu-mi arăt gropiţa de 
grăsime de pe coapsa mea stângă. Eram prea deprimatA. Totul 
era deprimant. 

— Ajută-l pe băiatul tău să ne ajute, a insistat Bunicul. E mal 
bine decât să arzi gazul privind la cei vii. Ca să nu mai spunem 
că o să fie trecută la fapte bune. S-ar putea să ai nevoie de aşa 
ceva ca să atragi atenţia celor de sus, ca să-ţi trimită lumina. 

Mi-am ridicat privirea la el. 

— Credeam că Liesel a spus... 

A dat din mână cu nerăbdare. 

— N-o asculta! S-a întâlnit cu un fost spirit-călăuză când a 
fost odată cu Claire într-o vacanţă în Porto Rico, şi se crede 
expertă. Până ieri, nimeni dintre noi nu s-a întâlnit vreodată cu 
cineva care să vorbească cu stafiile. Nimeni nu ştie cum 
funcţionează. Tot ceea ce ştim se bazează pe zvonuri care con 
tinuă să circule în lumea noastră. Şi pe ce vedem la televizor. A 
ridicat din umeri. S-ar putea să ai o şansă să te ajuţi pe tine, 
copilă! Nu-i da cu piciorul! 

Am oftat. 

— Bine, bine! O să încerc. Ce trebuie să fac? 


12 
Will 


În mod normal, ar fi fost un coşmar să stau închis în încăperea 
corecțională mică, supraîncălzită şi rar folosită, cu Brewster 
apărând la fiecare zece minute. Mai ales că Bunicul Brewster şi 
ceilalţi ştiau cine sunt şi ce puteau face să-mi atragă atenţia. 
După primul sfert de oră m-aş fi înghesuit sub pupitru, încer 
când să mă apăr de îmbrâncelile şi pişcăturile lor, lucru care n- 
ar fi dat deloc bine la Brewster. 

Dar în dimineaţa asta... era ceva ce nu meii trăisem nicio 
dată. în cămăruţă era linişte — bănuiam, după lipsa ferestrelor 
şi după nişele din perete unde se aflaseră rafturi, că fusese un 
dulap de alimente — şi eram singur. Cu adevărat singur. Fără 
măcar o singură stafie care să se lamenteze şi să geamă sau să 
încerce să mă atragă în vorbă. 


Brewster a apărut pe la mijlocul dimineţii şi mi-a aruncat-o pe 
Marde. Ar fi trebuit probabil să tun şi să fulger că nu mi-o 
înapoiase de la bun început, cum s-ar fi cuvenit. Dar nu era chip 
s-o folosesc pe Marde până nu aveam să-i dezinfectez căştile 
sau să-i cumpăr altele noi, şi apoi, nu aveam nevoie de muzică. 
Din când în când, liniştea totală şi adâncă din jurul meu îmi 
făcea pur şi simplu să-mi ţiuie urechile. Era minunat. Ce făcea 
Alona funcţiona perfect! 

Apoi a venit prânzul. 

Doamna Piaget a apărut cu puţin înainte de amiază. 

— Sunt de jumă la cantină astăzi. Domnul Brewster se 
întâlneşte la biroul regional cu administratorul, dar mi-a spus că 
poţi să vii cu mine ca să-ţi iei ceva hrană. Va trebui însă să te 
întord s-o mânând aid. 

Şi mi-a zâmbit ca şi cum se scuza. 

— E-n regulă! 

Mi-am împins scaunul înapoi, m-am ridicat şi m-am întins. Era 
grozav să fiu în stare să stau liniştit şi să mă concentrez la ceea 
ce mi se dăduse de făcut, decât să-mi cheltuiesc energia ca să-i 
ţin pe ceilalţi la distanţă. 

— Pari meii în formă astăzi, a spus doamna Piaget, când am 
urmat-o în holul prindpal. 

— Nu prea-mi convine să fiu eliminat. 

— Se vede, a spus ea, râzând uimită. 

Am urmat-o în cantină. Joonie, cu raniţa ei veche şi pono sită, 
trecută peste piept, aştepta chiar în faţa uşii, lângă începutul 
liniei de servire. Când m-a văzut, şi-a îndreptat umerii, dar, 
observând-o pe doamna Piaget, nu s-a apropiat. 

Doamna Piaget a şovăit şi apoi s-a întors spre mine. 

— Ţine minte, ia mâncarea şi du-te înapoi în cameră. Nu-i 
oferi nidun pretext. 

Bănuiesc că n-are rost să precizez la cine se referea. Am dat 
din cap. 

— Mulţumesc! 

Doamna Piaget a dispărut pe uşa cantinei, iar eu m-am 
apropiat de Joonie. în felul ăsta mi-am putut da seama că ceva 
nu era clar în regulă. Sub ochi avea umbre purpurii de obo 
seală, ca nişte vânătăi, iar obrajii îi erau mânjiţi de dâre negre 
de rimei, în vreme ce una dintre găurile din buza ei era goali şi 
înconjurată de sânge închegat. 


M-am stăpânit să nu-mi ating propria-mi buză dintr-un reflex 
de simpatie. 

— Ce s-a-ntâmplat? Eşti... 

Dinspre capătul holului, venea către noi un grup de bobod 
guralivi. Joonie m-a apucat de braţ şi m-a băgat în cantină, 
trăgându-mă deoparte. 

— Au de gând s-o lase să moară. 

Pe cine? întrebarea mi-a venit pe limbă, dar mi-am ţinut gura. 
Fireşte că ştiam pe cine. 

— Ce tot vorbeşti tu? 

Şi-a făcut de lucru cu bareta raniţei, trăgând de una dintre 
insignele pe care le prinsese acolo. Pe asta scria: Să spunem 
doar că am o problemă cu autorităţile. Era un cadou de anul 
trecut de la Lily, înainte ca totul s-o ia razna. 

— leri, după ore, m-am dus s-o văd pe Lily, şi le-am auzit pe 
asistente vorbind. Şi-a mutat greutatea de pe un picior pe altul. 
E vorba de asigurarea părinţilor ei sau de ceva în genul ăsta. Vor 
s-o deconecteze de la aparate şi s-o lase să moară... S-a oprit, 
gâtuită de emoție. Sau or s-o ia ca s-o ducă undeva în Indiana, 
ceva permanent într-o instituţie. 

Am făcut fără să vreau un pas înapoi, căd vorbele el fuseseră 
ca o palmă dată din senin. Ştiam că la un moment dat o să vină 
şi ziua asta. Dar nu realizasem că era chiar astăzi. 

Ochii ei s-au umplut de lacrimi. 

— Ce facem? 

Joonie şi cu mine ne duseserăm acolo, s-o vedem pe Lily, 
chiar din prima zi când fusese permis. îi atinsesem mâna, îi 
privisem ochii. Era dusă. Esenţa a ceea ce fusese Lily dispăruse 
de foarte mult timp. Nid măcar nu rămăsese pe aid îndeajuns de 
mult ca să-şi viziteze propria rezervă din spital. Sau locul în care 
făcuse acddentul de maşină. Verificasem şi locul ăla. Doar ca să 
fiu sigur. Aşa că nu med era nimic de făcut. 

— Joonie, noi nu putem..., am încercat să spun. 

— Nu înţelegi! în primul rând, a fost vina mea că se afla 
acolo. 

Pe obraji îi curgeau lacrimi, dar ea nu s-a obosit să şi le 
şteargă. 

— De ce, pentru că voi v-aţi certat acum câteva luni şi ea n-a 
mai vrut să vorbească cu noi? 

Îmi închipuisem că Joonie şi Lily îşi rezolvaseră conflictul şi nu 


mă meii gândisem la asta. Până când Joonie şi cu mine am 
apărut în prima zi de şcoală, în dasa a XII-a, iar Lily într-a XI-a, 
îmbrăcată într-o fustă scurtă şi clătinându-se nesigură pe 
tocurile înalte, alăturându-se elitei din clasa ei. Trecuse pe lângă 
noi ca şi cum nu ne-ar fi cunoscut, cu nasul pe sus. Două 
săptămâni şi jumătate meii târziu, pierduse controlul maşinii 
mamei sale şi se încolădse pe după un copac. 

Am clătinat din cap. 

— J, nu-ţi face asta! Ţi-ai cerut iertare pentru tot ce s-a-ntâm- 
plat, şi ea nid măcar n-a vrut s-audă. A ales să umble cu per- 
soanele-alea şi a ales să se ducă la petrecerea aia. Noi n-am 
avut nimic de-a face cu asta. 

In vreme ce spuneam lucrurile astea, mi-am dat seama că era 
adevărat. Poate că aş fi putut schimba lucrurile, poate că aş fi 
putut-o salva dacă aş fi auzit telefonul în seara aia. Dar ea era 
cea care alesese să renunţe la prietenia noastră. Tot ceea ce 
făcusem era că pierdusem un apel telefonic de la cineva care 
nu-mi meii vorbise de luni de zile. Nid măcar nu lăsase un 
mesa). 

Dintr-odată m-am simţit mai uşor, despovărat într-un anumit 
fel. Aş fi dat orice s-o văd din nou pe Lily teafără ţi sănătoasă, 
chiar dacă nu voia să mai fie prietenă cu mine. Faptul că nu 
reuşisem nu era vina mea. Era împletirea a o sutl de factori, şi 
numai asupra unuia — răspunsul la telefon — avusesem control. 

Totuşi, cuvintele mele nu au avut acelaşi efect asupra lul 
Joonie. 

— Tu nu înţelegi, a spus ea, pe un ton anost, cu ochii fixaţi 
pe un punct invizibil aflat în depărtare. 

Am prins-o de umeri şi am zgâlţâit-o uşor. 

— Trebuie să încetezi. N-a fost vina... 

Exact în acel moment am văzut-o pe Alona pe scenă, 
înconjurată de toţi răposaţii pe care-i văzusem vreodată bântu 
ind pe holurile liceului, şi atund am ştiut că o să am probleme. 

Mai întâi, dacă vă întrebaţi de ce cantina noastră are o scenă, 
e din acelaşi motiv pentru care avem mese la diferite niveluri. 
Cantina serveşte şi ca auditoriu, drept urmare un geniu afurisit a 
supranumit-o „cantinoriu“. Cum depăşeşti linia df servire, te afli 
pe acelaşi nivel cu scena, dar exact în partet opusă a sălii. Apoi 
sunt trepte care coboară spre diferite niveluri de mese. Grupul 
Alonei, aşa-zisul nivel unu, îşi facea veacul, ironia sorții, la cel 


mai de jos nivel, care servea ca fosă orchestrei atund când 
dubul de teatru hotăra să renunţifli temporar la piesele scrise de 
elevi, depresive şi apocaliptice pentru rarele musicaluri vesele. 
Era locul cel mai depărtat de supravegherea profesorilor, aşa că 
nu era de mirare că aleseseră. De acolo, pe măsură ce urcai, 
nivelul de popularitate scădea. Joonie, Erickson şi cu mine 
mâncăm în marchiza de sticlă, atunci când e frumos afară, ceea 
ce ne scoate complet în afara hărţii în ceea ce priveşte 
popularitatea. Cu atât meii bine. 

Dar scena... scena era Sfântul Graal pentru cei din primul 
nivel. Era limpede că era o poziţie pe care simțeau că ar trebui 
să le aparţină — să stea la înălţime, deasupra gloatei dezgustă 
toare şi mediocre — dar acesta era un privilegiu care li se re 
fuza. De când un puşti, din primul nivel, fără îndoială, îşi rupsese 
piciorul sărind de pe scenă, cu câţiva ani în urmă, nimănui nu-i 
mai este permis accesul acolo sus în timpul mesei, cu excepţia 
membrilor cercului de teatru, şi doar dacă pregătesc o premieră. 
lama asta toată lumea s-a ameţit de la vaporii de vopsea când 
au pictat decorurile pentru producţia lor de primăvară Moarte şi 
îngheţată cu nuci. Habar n-am despre ce era vorba, dara 
implicat o grămadă de decoruri în roşu şi negru şi ţipete de 
protest din partea fetelor din primul nivel când stropi de vopsea 
ajungeau când şi când până la ele. 

Aşa că, pe bune, n-ar fi trebuit să fie o surpriză că Alona 
profitase de statutul ei de invizibilă-pentru-majoritatea-oame- 
nilor ca să-şi proclame dreptul la scenă. Totuşi, nu mică mi-a 
fost mirarea s-o văd stând pe un scaun înalt de bar, în spatele a 
ceea ce părea o tejghea din anii '50 (o altă recuzită... nu mă 
întrebaţi, n-am idee ce legătură are cu moartea sau cu 
îngheţata cu nuci), părând să ia note, în vreme ce stafiile 
aşteptau răbdă toare la o coadă lungă şi şerpuitoare, ca să le 
vină rândul să vorbească personal cu ea. 

— Ce naiba! am murmurat eu. 

Joonie îşi revenise atât cât să mă privească drept în ochi. 

— Eşti bine? 

Şi-a pus degetele red pe braţul meu. 

—  Arăţi de parcă ai fi văzut o... 

N-am mai aşteptat să aud şi restul. Desprinzându-mă de 
strângerea ei uşoară, am coborât scările, îndreptându-mă spre 
scenă. N-o să fiu chiar atât de melodramatic încât să spun ci 


întreaga cantină a observat acest lucru şi cu toţii şi-au ţinut 
respiraţia, dar am văzut câteva capete întorcându-se. La urma 
urmei, nu fusesem meii jos de nivelul al treilea de când veni 
sem la liceul ăsta acum vreo patru ani. Era ca şi cum i-ai fi cerut 
unui atlet din primul — sau al doilea — nivel să-ţi tragi una, o 
luptă pentru care vei fi învinuit că ai început-o. 

— Will, ce fad? m-a urmat pe scări şoapta tare a lui Joonie, 
dar nu m-am întors. 

În secunda în care pidorul meu atingea covorul de la pri mul 
nivel, o undă de zgomot şi mişcare s-a răspândit prin încă pere, 
tipii întorcându-se să şoptească şi să privească. Discuţiile 
obişnuite au încetat, iar tăcerea s-a înstăpânit aşa de bine încât 
puteam jura că aud scârţâitul firelor din covor sub talpa mea, la 
primul pas făcut. 

La început, cei din grupul Alonei n-au făcut nimic altceva 
decât să se holbeze. La urma urmei, era sanctuarul lor, nimeni 
nu îndrăznea să pătrundă aici cu bună intenţie, iar cei care se 
trezeau aid din întâmplare sau din necunoaştere (puşti noi; câte 
un nătâng condus de iluzia că, dacă Misty i-a cerut să co pieze 
la testul de chimie, îi este permis să intre în existenţa ei; sonaţi 
utopid de ocazie care credeau că cei populari sunt „şi ei 
oameni“ etc.) de obicei dacau repede sub privirile naşpa de la 
atâtea feţe perfecte şi o ştergeau. Dar nu şi eu, o, nu şi eu! 

M-am ferit de prietenii Alonei şi am trecut prin apropierea 
mesei ocupate de elita dasei a XI-a, a doua în rang faţă de sceni. 

Dar şi ăştia credeau că sunt meii buni ca mine, însă aveau o 
pe rioadă meii lungă de ezitare înainte de a începe o 
confruntare, aşteptându-i pe cei dintr-a XIl-a să reacționeze 
primii. 

Apropiindu-mă îndeajuns de mult, am scos celularul din 
buzunar. 

— Ce fad acolo? am întrebat, încercând să fiu indiferent. Cine 
sunt noii tăi prieteni? 

La început, n-am crezut că o să funcţioneze. Cum să mă audă 
Alona, de unde să ştie că vorbeam cu ea? în acest caz aparte 
totuşi, tăcerea grea care-mi însoțea apropierea de terito riul 
interzis era în folosul meu. 

— Will! 

l-am auzit vocea, dar n-am cutezat să privesc în sus pe scenă. 
Din unghiul ăla, aş fi arătat ca un nebun dacă priveam către 


nimic. Mă rog, şi mai nebuni 

O secundă meii târziu, au apărut pantofii ei albi de sport şi ea 
a îngenuncheat, cu părul blond căzându-i peste umeri şi 
răspândind acel parfum dulce şi cunoscut. 

— Ce fad tu aid? a spus cu o voce uluită. Eşti pe cale să te 
laşi omorât. 

— Ce fac eu? Ce fad tu? am răspuns printre dinţii îndeştaţi. Ai 
adus cu tine sus pe scenă jumătate din dmitirul din 
Groundsboro. 

A privit în spate peste umăr, de parcă n-ar fi ştiut despre ce 
vorbeam. 

— Mada, păi apar întruna. Cred că a aruncat cineva fluturaşi 
sau ceva în genul ăsta, a râs ea. 

— Ha, ha! Foarte nostim! Ce făceai acolo? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Luam notițe. în calitate de călăuză-spirit a ta, e treaba 
mea să... 

— In calitate de ce? 

Nu m-am med putut stăpâni să nu privesc fix la ea. 

Ea şi-a dat ochii peste cap. 

— Călăuza ta spirit. Ştii, cineva care te ajută să conlucrezi cu 
spiritele. S-a oprit, reflectând la ceva. Simt un soi de mana ger 
al tău. 

— Ce anume? am spus cu voce slabă. 

Nu păream în stare să mă opresc din a mă repeta. 

— Managerul tău! Ştii tu, ca şi cum tu ai fi talentul, iar eu cea 
care-ţi face legătura cu oamenii care au nevoie de tine. Şi apoi, 
asta îi reduce la tăcere, a adăugat, dând din cap spre sta fiile 
din spatele ei, căd cred că le ascultă cineva, iar mie mi se oferă 
ocazia să fac ceva drăguţ, nu? 

S-a mişcat uşor ca să poată privi la cineva sau la ceva peste 
umărul meu drept. 

— Dar eu..., am spus, neştiind nid măcar de unde să încep. 

— Fruntea sus! La ora nouă! Eşti pe cale să primeşti un 
pumn! Şi-a întors capul şi mi-a aruncat un surâs luminos. Vezi, 
deja îţi sunt de ajutor. 

Am prins să mă întorc spre stânga, dar apoi, amintindu-mi de 
confuzia Alonei cu cadranul ceasului atund când stă cu faţa spre 
mine, m-am întors spre dreapta — ora trei — şi i-am văzut pe 
Chris Zebrowski şi Ben Rogers apropiindu-se. 


— Dacă dispari în secunda asta, probabil c-or să te lase în 
pace, a spus Alona, ridicându-se în pidoare. 

— Rămâi! am spus. 

— Nu pot. Nu vezi ce lungă e coada? Şi-a dat ochii peste cap 
cu un oftat. O să-mi petrec toată ziua aid. 

A clătinat din cap şi şi-a reluat locul din spatele tejghelei. 

— Alona! am şoptit pe cât de tare am îndrăznit. 

Nimic nu determină meii mult oamenii să se holbeze la tine 
decât rostirea în mijlocul cantinei a numelui unei majorete 
moarte. Nu că aş fi avut nevoie de ajutor pentru asta. 

— Ce e, Will Kill? Te-ai rătăcit? a venit din spate vocea 
unsuroasă a lui Ben Rogers. 

M-am întors şi i-am văzut pe el şi pe Chris în spatele meu, 
gata de bătaie. Ben îşi ţinea mâinile în buzunare, o atitudine de 
înşelătoare relaxare, dar umerii îi erau încordaţi. Poate că era un 
ticălos bogat şi leneş, dar nu se dădea la o parte când venea 
vorba de bătaie. Lângă el, Chris, fostul iubit al Alonei, nu se 
prefăcea că ar fi vorba de altceva decât de un caft. Era un tip 
meii scund, meii solid, antrenat ani de zile în echipa de lupte, iar 
acum îşi ţinea picioarele depărtate şi pumnii pregătiţi. 

—  Ciudaţii n-au permisiunea să pătrundă în primul nivel, a 
adăugat Chris. 

Mi-am ridicat mâinile în poziţia „nu trage“, cu degetele în jurul 
celularului meu. 

— Nu vreau necazuri, băieţi. Am primit un apel şi căutam un 
semnal meii bun. Plec! 

Oricât uram privilegiile astea, n-aveam de gând să stârnesc 
un caft pe terenul lor. Aş fi picat mesa şi aş fi încasat-o. Doi 
contra unul nu era corect. Şaisprezece contra unul, cum s-ar fi 
sfârşit când toate oile ar fi sărit în ajutorul păstorilor lor, ar fi 
fost o baie de sânge. 

l-am ocolit, îndreptându-mă spre scări, dar n-am ajuns prea 
departe. Pe centrul culoarului a apărut ca din senin un mic fuior 
de fum negru, pe scările de la al doilea nivel. Părea să iasă ca 
dintr-o maşină incendiată. M-am oprit, cu inima bubuin- du-mi. 
Aproape numaidecât, de parcă ar fi aşteptat să-l văd, micul fuior 
a crescut la dimensiunile unui nor de aburi negri ce se 
zvârcoleau şi se mişcau încontinuu. 

— Killian! Persoana Nedorită exact la douăsprezece! a stri 
gat Alona din spatele meu, cu vocea tensionată. 


în sfârşit, nimerise bine ora! 

— Da, văd, i-am spus încet. 

Am auzit-o cum a sărit de pe scenă, aterizând uşor pe po dea, 
lângă mine. 

— Şi care e planul? 

Vocea-i tremura puţin, dar era totuşi de partea mea. 

— Nu ştiu. 

— Ce nu ştii, Will Kill? a spus Ben, ocolindu-mă iute şi pla- 
sându-se în faţa mea. 

Rânjea cu prea mulţi dinţi totuşi. Chris îl urmase, lovind cu 
pumnul strâns în palma celeilalte mâini, un clişeu folosit cu 
eficienţă. 

Drace, uitasem de ei! 

Toţi cei din cantină ne urmăreau, aşteptând să vadă ce seva 
petrece. Joonie, aflată la capătul culoarului central, părea să se 
roage, ţinându-şi mâinile în raniţă, cu ochii pe jumătate închişi şi 
cu buzele mişcându-se tăcute. 

Apoi, Persoana Nedorită, cum se pare că-l poreclise Alona, se 
legănă brusc în faţă, repezindu-se spre noi. 

— Alona, pleacă de-aid acum! am spus tare, fără să ml 
gândesc. 

Partea asta cu „fără să mă gândesc“ s-a dovedit a fi un soi de 
cheie. 

— Ce-ai zis? a întrebat Chris. 

Rahat! 

Douăzed de minute mai târziu, mă aflam la infirmerie cu o 
pungă cu gheaţă lipită de obrazul stâng. Aşadar, iată ce lecţii 
învăţasem: prima, să vorbeşti cu gagica moartă a unui tip în faţa 
lui, chiar atund când se află pe cai mari, e o greşeală uriaşă. A 
doua, entității cunoscute pe timpuri drept tatăl meu, acum 
denumită Persoana Nedorită, nu-i plac înfruntările. A dispărut, 
slavă Domnului, în clipa când Chris m-a lovit. A treia, Alona Dare 
poate fi călăuza mea spirit, orice ar fi chestia asta, dar doamna 
Piaget este îngerul meu păzitor. L-a adus pe domnul Gerry să 
oprească bătaia şi a rămas ferm convinsă că cel care lovise 
primul fusese Chris. Am primit alt arest, dar puteam trăi cu asta. 

M-am lăsat pe spate pe scaunul de plastic incomod din 
cabinetul medical, tresărind din cauza durerii din coaste şi 
apăsând mai tare punga cu gheaţă pe obrazul meu umflat. 

Scaunul de lângă mine se bâţâia şi se dătina, trimiţându-mi 


mid ace dureroase într-o parte. 

— Care-i propunerea ta? i-am spus Alonei, care nu părea să 
poată sta liniştită, schimbându-şi mereu poziţia. 

Din fericire, momentan eram singuri. Considerând că n-ar fi 
fost prea inteligent să ne bage pe mine şi pe Chris împreună 
într-o cămăruţă ca asta, asistenta Ryerson ieşise să-i dea îngri 
jirile necesare. Ei da, reuşisem să-i plasez şi eu un pumn, doi. 
Măcar îi dădusem borşul pe nas. 

Şi-a mişcat pidoarele pe podea, fixându-le o lungă secundă, 
înainte de a-şi ridica ochii spre mine. 

— M-ai apărat. De ce ăi face asta? 

— Asta te preocupă? am întrebat-o. Practic, mă apăram de 
pumnii plini de furie ai fostului tău prieten. 

Mi-am deschis gura şi am încercat să-mi mişc falca. Drace, 
luptătorii pot da un pumn ca lumea, poate chiar mai bine decât 
jucătorii de fotbal care mă pocniseră în anii trecuţi. 

A dătinat din cap, scoțând un sunet de nerăbdare. 

— Nu el. Deşi, a adăugat, schiţând un zâmbet, cred că Misty 
a fost destul de furioasă văzând cum voi doi vă băteaţi pentru 
mine. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Nu ne băteam pentru... 

— Pe urmă, bună mişcarea de a-mi striga numele în mijlocul 
cantinei. Mi-a dat una peste umăr, trezindu-mi durerea din 
coaste şi făcându-mă să gem. Dar ce voiam să spun era cătu ai 
încercat să mă protejezi de Persoana Nedorită. 

— Ah! 

— îţi apărai fundul, este? Vreau să spun, acum sunt călăuza 
ta spirit şi probabil că-ţi place prea mult ideea să-mi dai ordine 
ca să renunţi prea curând la asta. 

Cuvintele se potriveau cu felul ei de a vorbi, arogant şi 
arţăgos, dar dincolo de ele, am putut distinge întrebarea pe care 
n-o pusese, vulnerabilitatea pe care căuta s-o ascundă. Oare o 
apărase cineva vreodată în viaţa ei, în afara celor care aveau un 
interes s-o facă? Fireşte, nu arăta ca şi cum ar fi avut nevoie de 
prea multă protecţie, dar oricine vrea să simtă că există cineva 
care are grijă de el. 

Ea îşi ţinea capul în jos, pretinzând că-şi examina unghiile. 
Cortina lucioasă a părului îi acoperea faţa. Era momentul perfect 
să spun ceva clasic, ceva care ar fi convins-o că, deşi uneori mă 


scotea din minţi, eu îi admiram puterea, chiar şi mai mult acum 
când aflasem câte ceva despre greutăţile vieţii ei. 

— Aăă... 

Îmi simţeam inima în gâtlej, iar cuvintele, toate, păreau să-mi 
fi părăsit creierul. 

Ea a scos un sunet de dezgust. 

— Las-o baltă! 

Şi-a aruncat părul pe după umeri. 

— Hei! am protestat eu. Măcar lasă-mi o şansă... 

Uşa infirmeriei s-a crăpat şi Joonie şi-a băgat capul înăuntru, 
rotindu-şi privirea. Nu i-a luat prea mult. încăperea avea doar un 
mic birou, două scaune şi un pat îngust. Cealaltă uşă din odaie 
dădea într-o baie microscopică. 

— Eşti singur? a şoptit ea. 

Alona şi-a dat ochii peste cap. 

— Da, am răspuns. 

Joonie m-a privit cu atenţie şi a pătruns în încăpere. 

— Atunci cu cine vorbeai? 

Şi-a lăsat raniţa pe podea în faţa scaunului de lângă mine, 
chiar la picioarele Alonei. 

Alona a tipat. 

— Deschide ochii, ciudato! 

— Cu nimeni. Nu vorbeam cu nimeni. E drăguţ din partea ta 
să treci pe aici, am accentuat eu, privind-o pe Alona. 

— Bine, bine, a mormăit Alona. E o prietenă bună, bla, bla! 

— Hei, Killian! a spus Joonie, fluturându-şi mâna prin faţa 
ochilor mei. Simt aici! S-a pregătit să se aşeze în scaunul Alonei, 
iar Alona s-a ridicat iute ca să nu se instaleze în poala ei. Eşti 
bine? 

Privirea lui Joonie era prea pătrunzătoare şi am simţit nevoia 
să-mi feresc ochii. 

— Sunt bine. 

— Te-am văzut intrând pe teritoriul primului nivel, pretin 
zând că ai primit nu ştiu ce apel. leri, pe hol, ai avut un acces... 

Am făcut un semn cu mâna, ca şi cum aş fi vrut să-i înde 
părtez cuvintele. 

— Sunt bine, da? 

Cu coada ochiului, am surprins-o pe Alona zgâindu-se la ceva 
de pe podea. 

— Nu, nu eşti bine, a spus Joonie, jucându-se cu cerceii de 


argint din ureche. Te porţi cât se poate de ciudat chiar şi pentru 
tine, şi nu pot să văd şi de tine, şi de Lily în condiţiile astea! Nu 
fac faţă! Mi-a zâmbit cu buze tremurătoare. Aşa că spune-mi ce 
se-ntâmplă. 

Alona îngenunchease pe podea, lângă picioarele lui Joonie, cu 
capul aplecat într-o parte. 

— la uită-te la asta! a spus ea în şoaptă, deşi nu era deloc 
nevoie. 

Apoi, folosindu-se de efectul prezenţei mele lângă ea, a dat la 
o parte clapa raniţei cu fermoarul rupt a lui Joonie. Din ea ieşea 
în afară colţul unei table plate de lemn, ornată cu numere şi 
litere. îmi părea cunoscută, dar n-o puteam localiza până ce... 

Am sărit din scaun. 

— Dumnezeule, Joonie, aia e o tablă Ouija? 

Desigur, tabla de spiritism era un joc de copii înspăimân tător, 
dar inofensiv... dacă nu-l jucai cu imul ca mine. 

Joonie s-a oprit din vorbit la mijlocul frazei, rămânând cu gura 
deschisă şi cu privirea agăţată de mine, pe care apoi a coborât- 
o vinovată spre podea. Faţa i s-a îmbujorat, apoi a devenit 
palidă. 

— Trebuie să plec. 

S-a ridicat şi şi-a săltat raniţa, pregătindu-se să iasă. 

— Joonie, stai! am spus eu. 

N-a răspuns, nici nu s-a oprit, trântind uşa după ea. 

M-am întors spre Alona, care se sprijinea de biroul asistentei, 
cu braţele încrucişate la piept şi cu un zâmbet superior pe faţă. 

— Cum ai făcut asta? De unde ştiai că e acolo? 

Alona a ridicat din umeri. 

— Sunt moartă. Acum ştiu totul. Cum ar fi faptul că te ocupi 
de tine în fiecare dimineaţă înainte de a... 

— Opreşte-te! m-am răstit, încercând să nu mă înroşesc la 
faţă. Moartea nu te face nici pe tine, nici pe altcineva, atotcu- 
noscătoare. 

Ceea ce însemna că ea era o ghicitoare de speriat sau că eu 
eram penibil de previzibil. 

— Mai fă o încercare! 

— N-ai niciun haz! a oftat ea. Când şi-a aruncat raniţa aia 
urâtă şi caraghioasă spre mine, pentru o secundă a ieşit la ve 
dere colţul tablei. Atât mi-a şi trebuit ca s-o recunosc. A ridicat 
din umeri. Şi ce mare scofală e, mă rog? Faptul că poartă cu ea 


chestia aia e dovada certă a ciudăţeniei ei. 

Am clătinat din cap. 

— E mai mult decât atât. 

— Doarnu crezi că obiectul ăla... chiar funcţionează! a spus 
ea, ridicându-şi o sprânceană. 

— Dacă-l am în apropiere, funcţionează. 

— Vezi să nu! 

— Vorbesc serios! Mi-am lăsat punga cu gheaţă mai în jos ca 
s-o pot vedea mai bine. Pentru oamenii obişnuiţi nu e mare 
scofală, dar pentru mine... Am făcut o pauză. Bun, închipuie-ţi 
că încerci să suni pe cineva dintr-o altă ţară, dar nu ai telefon. 

— Joc rolul proastei în exemplul ăsta? Cum să suni fără 
telefon? 

— Ţine-ţi gura o secundă! încerc să-ţi explic. Am respirat 
adânc. Vrei să suni, îţi concentrezi toate eforturile pe comuni 
care, dar fără telefon, nu se petrece nimic. 

— Pfii! a făcut ea. 

N-am luat-o în seamă. 

— Dă-i cuiva o tablă Ouija, şi vei avea un telefon, dar fără să 
funcţioneze. 

Ea a dat din cap. 

— Foloseşte tabla Ouija în apropierea mea şi, dintr-odată, ai 
un telefon care funcţionează. Doar că în loc de voci, ai ceva în 
genul unei uşi deschise între cele două locaţii. Tabla Ouija 
acţionează ca un focar, te ajută să te concentrezi şi să-ţi trimiţi 
energia, dar nu poate funcţiona fără mine. Eu, orice aş fi, dau 
putere şi destinaţie energiei, o conductă de transport. Amin- 
teşte-ţi că simt prins la mijloc exact ca şi tine, dar eu pot inte- 
racţiona cu ambele părţi. Energia din oricare parte e doar 
energie până mă întâlneşte pe mine, după care capătă greutate, 
substanţă şi formă... 

O  şuviţă de apă rece a ieşit din pungă, prelingându-mi-se pe 
mână, iar eu m-am cutremurat, dar nu doar din pricina răceli. 

— Bun, deci Joonie şi-a sunat câteva rude moarte să vină la 
un mic taifas, a spus ea ridicând din umeri. Şi care e chestia? 

— Nu! am spus eu cu tărie. Oamenii care au dispărut, care 
au dispărut pe bune, nu pot fi contactaţi. Şi încercând să iei 
contact pe calea asta... nu ştii niciodată peste cine dai. Doar 
pentru că tu chemi o persoană anumită, ca să spunem aşa, asta 
nu înseamnă că exact acea persoană o să-ţi şi răspundă. 


Ea s-a încruntat. 

Eu am oftat. 

— E ca şi cum ai suna la un telefon la care poate răspunde 
oricine. lar unii dintre cei care sunt blocaţi între lumi nu fac 
parte dintre persoanele cu care ai vrea să ai de-a face. 

Uneori, oamenii se poartă nebuneşte înainte de a muri. 
Uneori, moartea îi înnebuneşte... sau îi face şi mai nebuni. 

Bunicul B., Liesel şi ceilalţi erau supărători uneori, dar nu-ţi 
făceau rău cu dinadinsul. Nu era cazul şi cu alţii pe care-i 
văzusem şi pe care avusesem grijă să-i evit. 

Ea m-a privit cu severitate. 

— Am priceput ce spui. Nu sunt toantă. A făcut o pauză, 
ridicându-şi o mână la gură şi rozându-şi unghia de la degetul 
mare, după care şi-a luat seama şi a lăsat mâna în jos. Doarcă 
mă întrebam... de câte ori ai mai văzut Persoana Nedorită? 
Vreau să spun... ştii tu pe cine. 

— Da, ştiu, am spus sec. De zece sau de douăsprezece ori, 
cred. 

— Ce te face să crezi că e... tatăl tău? 

Am expirat uşor, ridicând din nou pe faţă punga cu gheaţă. 

— Pentru că am văzut câţiva sinucigaşi pe-aici, şi îi sea 
mănă, nu pe de-a-ntregul. l-am aruncat o privire piezişă. Aşa am 
aflat şi că tu nu ţi-ai făcut dinadins rău, indiferent ce ar spune 
Leanne Whitaker. 

—  Căţeaua! a murmurat Alona. 

— Dar ce făceai în ziua aia? am întrebat-o. 

A ridicat o sprânceană la mine. 

— Eu am întrebat prima. De ce crezi că e tatăl tău? 

Am privit-o o secundă nesfârşită, iar ea mi-a susţinut ferm 
privirea. Am deschis gura să-i spun s-o lase baltă, dar, în loc de 
asta, din mine a ieşit istoria acelei ultime dimineţi cu tata. Era 
pentru prima oară când spuneam asta cuiva, cu excepţia 
doctorului Miller şi a lui Joonie, şi o regretam chiar în vreme ce 
vorbeam. Dar Alona dădea din cap gânditoare. 

— Asta tot nu explică de ce crezi că e el. Există în mod sigur 
şi alţii care au... 

S-a strâmbat. 

Cu un oftat, am continuat: 

— Pare concentrat cu deosebire pe mine. Ori de câte ori 
apare, vine direct spre mine. Am dat din umăr, deranjat de 


durerea din coaste. Este singurul sinucigaş pe care l-am cu 
noscut personal. 

— Toţi arată aşa? a insistat ea. Nori mari şi negri de fum sau 
ce-or fi? 

— Nu, n-am mai văzut aşa ceva înainte. El este... mai mult 
sub forma unor valuri de emoţii decât orice altceva. Dar de-a 
lungul anilor am văzut o mulţime de lucruri diferite. Ce vrei să 
spui? am întrebat cu nerăbdare. 

— Tatăl tău a murit acum trei ani, nu-i aşa? Aşa ai zis. 

Mă privea fix, îndemnându-mă s-o înfrunt. 

— Da, şi? 

— Când ai început să vezi Persoana? 

Dintr-odată, începea să nu-mi placă direcţia în care o lua 
discuţia. 

— Asta nu dovedeşte nimic. Uneori, spiritelor le trebuie o 
perioadă de timp ca să-şi găsească drumul... 

— Când? 

M-a lovit uşor în fluierul piciorului. 

M-am aplecat şi mi-am frecat piciorul cu mâna liberă. 

— Nu ştiu, acum opt sau nouă luni, cred. 

De fapt, ştiam cu exactitate când o văzusem pentru prima 
oară. Fusese în prima seară când doctorii ne permiseseră lui 
Joonie şi mie s-o vizităm pe Lily, după accidentul ei. Mama mea 
venise cu noi. Şi când am văzut-o pe Lily şi ce cauzase darul 
meu, chiar dacă nu direct, atunci am realizat că nu puteam 
rămâne. 

— Chiar după ce i-am spus mamei că n-o să mai rămân după 
absolvire. 

Ga plecase plângând din spital. Asta fusese probabil mai mult 
decât de-ajuns să-l cheme pe tata de pe oriunde ar fi bân tuit. îi 
promisesem să am grijă de mama — era ultimul lucru pe care i- 
1 spusesem tatălui meu. 

— Deci tu spui că tatăl tău, care ştia că poţi vorbi cu stafiile, 
dădea târcoale prin jur aşteptând trei ani ca tu să faci ceva ca 
să-l superi, fără să fi încercat în tot acest timp să încerce să vor 
bească cu tine... sau să te omoare, cum ar decurge cazul? 

Felul în care punea ea problema sima ridicol, dar Alona nu ştia 
cum mergeau lucrurile. Drace, uneori nici eu nu am habar. ŞI 
apoi, cine altul sau ce altceva ar putea să fie? 

— L-ai văzut şi atunci când nu era Joonie prin apropiere? a 


întrebat încet Alona. 

Am îngheţat. împotriva voinţei mele, mintea mi-a revăzut 
toate întâlnirile cu stafia supărată şi de fiecare dată, aproape 
sigur, Joonie fusese prin preajmă, dacă nu chiar lângă mine. 

— Nu, am spus eu cu tărie, nu e posibil. 

— De ce nu? a făcut Alona, ridicându-se. Pentru că e prie 
tena ta? N-ai văzut-o astăzi în cantină? 

Nu ştiam că o observase şi Alona. Joonie s-ar fi putut ruga, 
cum crezusem. Sau poate căuta să se concentreze pe tabla 
Ouija din raniţa ei... Nu! Am clătinat din cap. Nu aveam să 
îngădui prejudecăţilor Alonei să-mi altereze gândirea. 

— Şi nici măcar nu vreau să-ţi spun despre o ciudăţenie de-a 
ei pe care am văzut-o ieri în dormitorul tău. Se pare că e 
îndrăgostită de tine sau aşa ceva, dar... Alona s-a încruntat. Nu, 
nici asta nu e bine. Ceva nu e în regulă deloc cu fata asta! 

— Opreşte-te! m-am răstit. N-o cunoşti. Nu ştii nimic des pre 
lucrurile prin care am trecut amândoi în anul din urmă. 

— Care, misterioasa Lily? Şi-a încrucişat braţele la piept. De 
ce nu-mi spui? Am întrebat de multe ori. 

Am clătinat din cap. 

— N-are importanţă. Joonie habar n-are de ce sunt eu în 
stare, aşa că nid măcar nu s-a gândit la ce sugerezi tu. Ca să nu 
mai spun că n-ar avea nidun motiv, chiar dacă ar face-o. N-ar 
vrea să-mi facă rău. E prietena mea. 

Alona s-a lăsat să cadă în scaunul de lângă mine şi s-a întors 
cu faţa, trăgându-şi pidoarele sub ea. 

—  Atund de ce, a spus ea liniştită, a fugit atund când ai 
întrebat-o despre jocul ăla prostesc din raniţa ei? 

Punct ochit, punct lovit! Când m-am îndoit eu vreodată de 
inteligenţa Alonei Dare? 

— Poate că doar se simţea stânjenită, am insistat eu. 

Dar văzusem expresia de pe faţa lui Joonie cu câteva minute 
în urmă. Dacă nu era de vinovăţie, atund era o rudă apropiata. 

— Da, da! a făcut ea, aruncându-şi părul pe după umeri. 

Oi fi eu blondă, dar nu şi proastă. Fata asta ascunde ceva. 

— Banu... 

Dintr-odată, mi-am amintit schimbarea de intensitate a lui 
Joonie de la îngrijorarea pentru Lily la întrebările pe care mi le-a 
pus. Despre ce să fie vorba? 

— Aş putea-o urmări, sunt cu adevărat invizibilă zilele astea! 


a spus Alona, întorcându-se în scaunul ei şi întinzându-şi 
pidoarele lungi în faţă, lucru care m-a făcut din nou si mă holbez 
la ele. 

— Hei, faţa mea e aid! 

A pocnit din degete la mine, iar eu mi-am ridicat privirea, 

— Nu e nevoie s-o urmăreşti, i-am spus. E vineri. Ştiu foarte 
bine unde se duce după ore. 

N-ar fi scăpat Joonie o vizită la Lily, nu după ce-mi spusese 
astăzi. 

— Mergem şi noi, sau cum? a spus Alona, dând un bobâr- nac 
unei... scame stafie?... de pe şortul ei. 

M-am strâmbat. 

— Chiar după ore sunt trimis în arest. Şi reflectând mai mult: 
De fapt, am arest azi şi luni. Nu-mi pot permite să sar peste 
asta. 

Ea s-a luminat la faţă. 

— Bun, ded o să ai timp să fad câte ceva. 

în cap mi-a sunat un dopoţel de alarmă. 

— La cete referi? 

Şi-a ridicat tivul bluzei, descoperind o piele bronzată şi netedă 
pe un stomac supt, cu buricul ca o gropiţă mică pe su prafaţa 
încordată — majoretele au un corp lucrat — şi şi-a dus mâna la 
betelia şortului, de unde a scos un teanc mic de hârtii frumos 
împăturite. 

— Scuze, a spus, n-am buzunare. 

Mi-am dres glasul. 

— Nu-i nido problemă. 

Mi-a întins hârtiile, care mai păstrau căldura pielii ei, şi le-am 
luat şi le-am despăturit. Pe cea de deasupra scria: R. Brewster. 
Vrea iertare de la fiul său pentru că a fost împotriva 
homosexualității lui şi ca nepotul său să se împace cu tatăl. 
Scrisori anonime? 

Lăsând deoparte prima filă, am dtit-o pe cea de-a doua, sau 
am început s-o dtesc. Liesel Marks şi Eric... M-am uitat la Alona. 

— Ce simt astea? 

— Ace arată? M-am întâlnit cu toate spiritele tale şi şi-au 
scris dorinţele. Şi-a îndepărtat părul din ochi. Hei, ştiai că, dacă 
mori sau eşti în tranziţie, ori altceva, cu un lucru, o să-l păstrezi? 
Slavă Domnului că o fată a murit cu un pix şi un carnet în poşeta 
ei, altfel ar fi trebuit să ţin minte toate astea. Aplecându-se 


peste mine, a arătat spre hârtii. Am negodat chiar pentru tine şi 
te-am scutit de vizite personale sau apeluri telefonice. S-a lăsat 
pe spate, ridicând din umeri. De fapt, tot ce ai de făcut e să scrii 
câteva scrisori şi să găseşti câteva articole pierdute. Chestii de- 
astea! 

— Nu, am spus eu sec. 

S-a rotit în scaun ca să mă privească şi părul ei m-a lovit 
peste ochi în mişcarea asta. 

— Glumeşti? Mi-am petrecut toată dimineaţa cu asta! 

Mi-am lăsat în jos punga cu gheaţă şi am privit-o. 

— lauzi! îmi pare rău! Şi ce-ai de gând să fad cu restul 
eternității? 

Ga a respirat adânc, a deschis gura... şi s-a oprit. Ţinându-şi 
mâinile întinse în faţă, inspira şi expira încet. 

— Ce fad, meditezi? 

— Nu, încerc să mă calmez ca să nu-ți trag una în fund, a 
spus printre dinţii îndeştaţi. 

Mi-am înghiţit un oftat. 

—  Apredez ce încerci să fad şi că m-ai ajutat ţinându-i 
ocupați cu... 

— Ascultă, nu mi-a plăcut prea mult asta nid la început. Şi-a 
dat părul pe după urechi. Vreau să spun, pe bune, cine sunt eu 
să fiu mesagera ta? Şi-a dat ochii peste cap. Dar dacfl te uiţi la 
ce cer ei, asta nu e... 

— Nu mai intru din nou în aşa ceva, am spus, ridicându-mi 
mâinile, una ocupată cu hârtiile, cealaltă cu punga de gheatfl 
şiroind. 

— Tot ce vor e ceea ce ai tu. Să fie în stare să vorbească şi 
să fie auziţi. Atâta tot! Se pare că ceea ce eşti tu, a spus 
privindu-mă cu dispreţ, e destul de rar. Exceptând poate în 
Porto Rico. 

— Ce? 

Ea nu m-a luat în seamă. 

— Aşadar, dacă dispari, s-ar putea să nu mai aibă şansa asta 
vreodată. 

— Şansa să facă ce? Să-mi trimită o grămadă de însărcinări 
nefolositoare care nu ajută nimănui? Ţi-am spus, nu funcţio 
nează. 

l-am întins înapoi hârtiile. 

Ea şi-a încrucişat braţele la piept. 


— Şi dacă nu erai tu, şi tatăl tău, vrând să treacă dincolo, n- 
ar fi ajutat de un vorbitor cu stafiile? 

Am înţepenit. 

— Tata nu te priveşte pe tine. 

— Zău? Mie mi se pare că mă priveşte foarte mult de când 
crezi că el e cel care se arată aid, brutalizându-te şi încercând 
să te omoare, ceea ce, dă-mi voie să-ţi spun, îmi pune destule 
beţe-n roate în dorinţa mea de a evada de aid. A ridicat din 
umeri. Nid nu vreau să ştiu ce s-ar întâmpla dacă o călăuză- 
spirit îşi lasă protejatul să fie uds. 

— Alona, las-o baltă! am spus obosit. 

Ea şi-a examinat vârfurile unghiilor. 

— Cred că singurul motiv pentru care vrei să crezi că norul 
ăla negru îngrozitor este tatăl tău e că cel puţin atund ai un 
oarecare contact cu el. Altfel, te lasă pur şi simplu confuz şi, 
dintre toţi, tu ştii că ar fi putut să revină ca să vorbească cu tine 
dacă ar vrea... 

— Destul! am strigat, aruncându-i hârtiile, care au căzut pe 
podea, foşnind sec ca nişte frunze uscate. 

— Ce se petrece aid? 

Pe uşă a dat buzna asistenta Ryerson. Văzându-mă singur în 
încăpere, s-a oprit brusc. 

— Nimic, am spus sec. Nu se petrece nimic aid. 

— Poți s-o mai spui o dată! a murmurat Alona. 

S-a ridicat şi a păşit pe lângă hărtiile împrăştiate pe podea, 
având grijă să nu le calce. 

— Cred că am auzit..., a spus şovăitor asistenta Ryerson. 

S-a uitat după uşă, ca şi cum cineva s-ar fi putut ascunde 
acolo, 

—  Strigătul ăla, vrei să spui? am întrebat-o. 

Ea a încuviinţat din cap. 

Am dat din umeri. 

— N-a venit de aid. 

S-a încruntat şi a închis încet uşa. 

Alona era pe cale s-o urmeze. 

— Unde crezi că pled? am întrebat-o în şoaptă. 

A ridicat dintr-un umăr. 

— E limpede că n-ai nevoie de mine, iar eu nu mai trebuit* să 
merg la ore. Unul dintre cele câteva avantaje de a fi mort. 

— Păişicu... 


— Spiritele? Cele care te deranjau? Nu ştiu, a făcut ea tăios, 
Am făcut un târg cu ele prin care, dacă te angajezi să le ajuţi, or 
să te lase în pace. Dar bănuiesc că nu mai e valabil, nu-i aşa? 

Am oftat. 

— Alona! 

— Baftă la ore, a spus ea cu o falsă veselie. Sper că-ți plac 
musicalurile. O să am grijă să le spun că preferatul tău e Annie, 

— Stai, stai o... 

Fără să mai spună un alt cuvânt, s-a strecurat prin uşa 
închisă, şoptind: 

— Mâine! 

Minunat! Nu numai că mă potcovisem cu o călăuză-spirit 
supărată, d şi cu o călăuză-spirit supărată cu o latură răzbună 
toare şi o cunoaştere nefirească a partiturilor. Din ce în ce mal 
bine! 


13 
Alona 


Am păşit hotărâtă până la capătul holului principal şi m-am 
oprit în faţa uşilor duble de sticlă. Habar n-aveam ce să fac şi 
unde să mă duc. De fapt, ca să fiu sinceră, eram un pic 
surprinsă să mă văd încă intactă. Nu fusesem prea drăguță cu 
Killian, dar, e adevărat, mă luptasem pentru corectitudine. Nu el 
îşi petrecuse orele din urmă ascultând poveştile alea, văzându- 
le feţele... 

Ştiţi, nu pun botul la poveştile tragice. Dacă faci alegeri 
proaste, trebuie să suporţi (sau nu) consecinţele. Dar cei mai 
mulţi dintre oamenii cu care vorbisem mai devreme îşi accep 
taseră destinul. Veniseră să vorbească cu mine după ce la 
urechi le ajunsese zvonul despre abilitatea lui Killian — se pare 
că morţii se dau în vânt după bârfe — cu cea mai slabă umbră 
de speranţă. Unii dintre ei se aflau aici de ani de zile, privind 
neputincioşi cum cei pe care îi ştiau sau i-au iubit plecau mai 
departe sau se prăbuşeau în vrie într-o jumătate de viaţă de 
mizerie şi regrete. 

Trida, fata care-mi dăduse pixul şi hârtiile, era blocată din 
1988 (jambierele ar fi fost un indidu important chiar dacă nu mi- 
ar fi spus). Fugise după câinele ei, Mooshi, ajunsese în stradă, 
alunecase pe gheaţă şi se lovise la cap. Murise aproape 


instantaneu. Tot ce voia acum era să-i spună „micului“ el frăţior 
că nu fusese vina lui. Căd el lăsase uşa deschisă, doar crăpată, 
atund când venise împreună cu Trida de la şcoală, iar Mooshi îşi 
croise drum afară. Fratele ei avea doar opt ani şi fusese o 
greşeală prostească. Dar chiar şi în prezent se învino văţea de 
moartea Tridei, de divorţul părinţilor lui şi de toate relele care 
urmaseră după asta. Potrivit Triciei, încercase de două ori să-şi 
ia viaţa. 

Noi, Killian şi cu mine, puteam schimba asta. îi puteam spune 
lui Dave ce voia sora lui să afle, ajutându-i pe amândoi 
deopotrivă. Sigur, poate nu ar funcţiona de fiecare dată. Poate 
că unele dintre spirite se autoamăgeau în legătură cu ceea ce le 
ţinea prinse aid, dar cum rămâne cu acela, sau cele doufl sau 
cele dnd care nu se înşelau? 

Ceva negru în mişcare, aflat în latura din dreapta a H-ului, mi- 
a atras atenţia. M-am întors, aşteptându-mă s-o văd pe 
Persoana Nedorită venind să mă facă fărâme de astă dată. Dar 
nu era decât Joonie care ieşise din toaletă, cu raniţa lipită de 
piept. Avea faţa palidă, cu excepţia roşului din jurul ochilor. 
Arăta de parcă plânsese. 

Cu capul tras între umeri, Joonie a pornit repede spre 
bibliotecă. Am urmat-o. Killian spusese că nu era nevoie s-o 
urmărim. îi ştia programul de vineri. Dar cum nu se ostenise să 
mi-l descrie, trebuia să-mi iau în serios munca de detectiv. Nido 
problemă. Oricum, nu aveam altceva de făcut în timpul ăsta. 

— Hei, Alona! 

Sinistrul îngrijitor, care dădea cu mopul pe mochetă, mi-a 
făcut vesel cu mâna când am trecut pe lângă el. 

Dumnezeule, dacă nu pune Killian botul măcar la câteva 
dintre cererile lor, avea să se aleagă praful de reputația mea. l- 
am făcut şi eu cu mâna şi am continuat să înaintez pe urmele lui 
Joonie, trecând prin uşa bibliotecii şi prin cea de la camera cu 
computere. 

Aruncând o privire neliniştită peste umăr, şi-a lăsat raniţa, 
acum cu fermoarul tras, pe podea lângă ea. 

— Perfect, i-am spus. Acum îţi fad griji dne te-ar putea 
vedea. 

Din câteva dicuri, a ajuns pe Internet şi apoi pe Google. 

Cuvintele-cheie căutate? Comă, stafii, contact cu lumea spiri 
telor şi, preferata mea, reîncarnarea. 


Am pufnit. Nu, Joonie nu era implicată în afacerea asta, deloc. 
Aş fi vrut să scot un print pe care să i-l arăt lui Killian. Altfel nu 
m-ar crede, găsind vreo altă explicaţie perfect raţio nală pentru 
comportamentul ei care să nu indudă vreo stârnire a unui spirit 
supărat de-a binelea sau ce naiba o fi fost Per soana Nedorită. 

Întrebarea era de ce? De ce ar lua-o ea pe calea asta plină de 
pericole? Ultima ei oprire pe web mi-a dat şi răspunsul posibil. 

După ce a privit iute peste umăr ca să vadă unde se afla 
domnul Mueller, bibliotecarul, Joonie a tastat o adresă în 
MySpace. Pe monitor s-a deschis o pagină roz, străludtoare, şi s- 
au auzit primele câteva acorduri sonore ale unui cântec pop din 
American Idol. în vreme ce Joonie căuta mouse-ul ca să dea mai 
încet volumul, m-am aplecat să privesc mai bine. Spre 
surprinderea mea, fata din poza de profil îmi părea vag 
cunoscută. Era drăguță fata aceea inocentă care aducea cu o 
ţărăncuţă. Gravă, cu păr de un castaniu şters legat într-o coad A 
de cal (cu nişte şuviţe blonde şi o tunsoare decentă ar fi fost 
acceptabil), cu pielea palidă (alo, ceva fond de ten?) şi cu ochi 
căprui luminoşi care, cu fardurile potrivite, ar fi putut părea 
frapanţi, dacă nu frumoşi. în caseta cu datele personale scria că 
avea şaisprezece ani, posibil elevă în clasa a X-a, poate într-a XI- 
a. Asta explica de ce nu o ştiam, chiar dacă pe pagina el scria că 
frecventa cursurile liceului Groundsboro. 

M-am încruntat. De ce-mi aminteam oare chipul acela? Ceva 
mă râcâia pe creier, fără însă să iasă la lumină. 

Joonie a dat clic pe pozele ei şi, pe măsură ce imaginile se 
succedau pe ecran, o piesă importantă a puzzle-ului şi-a preluat 
locul de drept. După câteva fotografii neclare cu un câine şi cu 
un dormitor mult prea copilăros, cu postere cu prințese pe 
pereţi, am văzut persoane pe care le cunoşteam: Joonie scoţân- 
du-şi limba cu pierdnguri la aparat; Killian cu un braţ protector 
în jurul fetei care-şi întinsese mâinile în care ţinea camera ca să 
facă poza cu ei doi. Killian rânjea la aparat cu dinţii lui albi şi 
drepţi. Nu-1 mai văzusem niciodată atât de fericit. Dar ea nu se 
uita în obiectiv. îşi dăduse capul pe spate ca să privească la el, 
iar faţa ei comună strălucea de adoraţie, 

Mi-am mutat privirea înapoi la adresa web. Lilslife. Viaţa lui 
Lil. Lil. Lily. Cea despre care am auzit atâtea — ea era. Era — ce 
anume? — iubita lui Killian? El pretindea că erau doar prie teni, îl 
auzisem când îi spusese asta psihiatrului său neevoluat. Și 


totuşi... 

în piept simţeam o furnicătură neplăcută. M-am cuprins cu 
braţele. Nu era vorba de gelozie. Nu. Pe dne puteam fi geloasA? 
Pe un tip pseudo-goth şi pe urâţica-posibil-prietena-lui? Doar 
pentru că nu privisem la nimeni aşa, nid măcar la Chris în zilele 
noastre cele mai bune, iar acum era prea târziu pentru că eram 
moartă, iar Killian nu-mi zâmbise niciodată... 

Joonie şi-a tras cu putere nasul, întrerupându-mi gândurile. 

— Imi pare rău, Lil. Mă străduiesc, a şoptit ea. 

Rimelul negru îi curgea pe obraji. A privit în spate peste umăr, 
să vadă unde se afla domnul Mueller, apoi şi-a întors faţa spre 
monitor, sărutându-şi vârful arătătorului şi punându-l apoi pe 
gura lui Lily din poză. 

Hopa! Ce se petrecea aid? 

în vreme ce o priveam, Joonie a închis browser-ul şi com 
puterul. S-a ridicat, şi-a luat raniţa de pe podea şi s-a îndreptat 
spre uşa bibliotecii — în clinchetele colierului ei cu cranii — cu 
ceea ce părea să fie un scop reînnoit. 

Eu, fireşte, am urmat-o, sâcâită de gânduri. Dacă Lily era 
lubita lui Killian, Joonie avea un fel ciudat de a o arăta. Nu 
glumesc. Nu mi-e teamă de homosexuali sau lesbiene. Nu cred 
CA orice lesbiană din şcoală mă doreşte; ştiu că mă doresc, la fel 
ca toţi băieţii heterosexuali. Dar mai ştiu că n-au de gând să mă 
atragă într-un colţ din toaleta fetelor ca să încerce să mă 
convertească. Vă rog, Alona Dare o locuitoare a Insulei Lesbos? 
N-aş prea-ş crede! îmi plac bărbaţii prea mult ca să se întâmple 
asta. Ca să nu mai spunem că urăsc jerseele. 

Comportamentul lui Joonie era pur şi simplu... dudat. De 
altfel, era limpede că ceva se petrecuse şi cu puicuţa aia Lily. 
Când vorbeau despre ea, o făceau pe un ton scăzut şi evlavios. 
Era moartă? Atund, de ce îi spusese Joonie lui Killian ceva 
despre o vizită la spital? 

Am stat pe urmele lui Joonie toată după-amiaza, abando 
nând-o doar de câteva ori, când a apărut Killian. Nu părea feridt 
să mă vadă. Vai, ce trist! Partea cea mai bună era că nu fusese 
nidodată mai uşor să-l evit. Că doar nu era să strigi după mine, 
nu? 

Din păcate, în ce o privea pe Joonie, nu s-a întâmplat nimic 
Nido şedinţă de spiritism în toaletă sau vreun saaifidu sângerai 
la dulapul ei. Joonie a mers la ore cum mergea în mod normal, 


sau/mă rog, atât de normal cum putea ea să meargă. Până la 
ultima oră. 

Joonie şi-a săltat raniţa pe umăr şi a mărit pasul spre ora dl 
chimie. M-am încruntat, plictiseala mea totală şi absolută s-a 
spulberat datorită midi dar dudatei schimbări de comporta 
ment. în lungile mele ceasuri petrecute alături de ea, Joonie nu 
manifestase nidodată vreo grabă, cu atât mai puţin ca să 
participe la ore. întreaga ei personalitate se sprijinea pe o lipsi 
totală de interes faţă de orice. Ceea ce, desigur, este o tâmpe 
nie! Mai întâi, pentru că era vădit interesată să-i facă pe oameni 
să creadă că nu o interesează nimic. Mă rog! 

Am urmat-o, privind-o uimită cum s-a aşezat la masa da 
laborator, cum şi-a scos cu mare atenţie manualul de chimia şi 
caietul din raniţă, aliniindu-le pe pupitru... timp de doul minute, 
înainte chiar ca ora să înceapă. 

De pe scaunul său aflat în faţă, domnul Gerry a dat apro bator 
din cap către ea. 

— Ce se întâmplă aia? am murmurat. 

Restul clasei s-a scurs înăuntru, inclusiv Jennifer Meyer, care 
purta cea mai naşpa fustă mini în carouri. M-am cutre murat. 
Carourile ţineau de... mijlocul anilor '90! 

Clopoţelul a sunat şi, în următoarele treized şi trei de minute, 
am văzut o Joonie Travis total diferită. Ridica mâna la aproape 
fiecare întrebare, oferindu-se să distribuie ochelarii de protecţia 
şi chiar să-şi pună o mănuşă protectoare pe care nimeni 
altcineva nu voia s-o poarte — domnul Gerry credea că pier- 
dngul din pieliţa dintre degetul mare şi arătător s-ar fi putut 
încinge lângă flacăra arzătorului Bunsen — fără să protesteze. 

Bun, poate vă gândiţi: „Oh, ce frumos! Marea Preoteasă a 
Durerii a găsit un domeniu în care este bună, un lucru destul de 
acceptabil din punct de vedere sodal.“ Lăsaţi-mă să vă spun că 
tipa... era pe-alături. Cele mai multe dintre răspun surile ei erau 
greşite, iar cele corecte se datorau faptului că, înainte de a le 
da, răsfoia febril manualul. Ba a mai scăpat pe Jos şi două 
pahare de laborator — goale, slavă Domnului! — şi aproape că 
şi-a topit ochelarii de protecţie când s-a aplecat prea mult peste 
arzător. Pe scurt, era un dezastru. Dar se străduia fără 
contenire... un lucru pe care nu l-am înţeles. Nu până în ultimele 
zece minute din oră. 

Când ceasul a arătat ora două şi un sfert, adică mai erau 


cincisprezece minute până la sfârşitul lecţiei şi al orelor, Joonie 
s-a oprit din lucru, prinzând să-şi scoată echipamentul de pro 
tecţie. La două şi douăzed era tolănită pe scaunul ei, cu 
manualul şi caietul băgate în raniţa închisă deja, privind fix la 
domnul Gerry. 

Oftând după o altă încercare jalnică a lui Jennifer Meyer şi 
Ashleigh Hicks de a realiza experienţa din acea zi, domnul Gerry 
s-a întors într-un târziu spre Joonie, care stătea cu pidoarele 
încolădte pe după pidoarele scaunului şi cu trupul încordat ca o 
vergea de curăţat arma. A dat indispus din cap spre ea, iar 
Joonie a sărit în pidoare, şi-a aruncat raniţa pe umăr şi pur şi 
simplu a dispărut în fugă. 

Luată prin surprindere de ieşirea ei — mă distram privin- du-l 
pe Jesse McGovern cum folosea arzătorul Bunsen ca să 
încălzească şi să îndoaie tacâmuri de plastic sustrase de la 
cantină ca să obţină sculpturi obscene — a trebuit să alerg ca s- 
o prind din urmă. 

Cu capul tras între umeri, Joonie a grăbit pasul pe hol şi apoi 
pe scări, spre holul principal, ieşind pe uşa din faţă. Interesant... 
mai bine ar spera că n-o s-o vadă Brewster. Tipul era genul 
potrivit de gardian care s-o prindă că chiuleşte, chiar dacă mai 
rămăseseră doar zece minute din timpul de şcoală. 

Silită să gonesc după ea — urăsc să transpir — am ajuns-o 
lângă Cerc şi m-am ţinut scai de ea până la maşina ei, Gândacul 
Morţii. Şi-a aruncat ranita pe bancheta din spate, a urcat în 
maşină şi a pornit motorul chiar când eu încă mai încercam să 
mă conving să trec prin metalul portierei. 

A început să dea înapoi. 

— Hei, ai grijă! 

M-am aruncat în maşină, încercând să fac abstracţie dt fiorul 
rece pe care l-am simţit când am trecut prin portieră. 

— Unde naiba te grăbeşti aşa? 

Joonie a ieşit din parcare cu viteza luminii, împroşcând peste 
tot cu pietriş şi lăsând în urmă un nor uriaş de praf. A virat la 
dreapta pe Henderson şi apoi la stânga pe Main. După alte 
câteva viraje devenise limpede: ne îndreptam spre oraş. 

Să te referi la el ca „oraş“ e ca şi cum ai da impresia că Deca* 
tur era centrul cultural al zonei. Desigur, acolo se concentra 
forţa de muncă — oamenii locuiau în orăşelele de la periferia, 
cum ar fi Groundsboro, şi mergeau cu maşinile la locurile da 


muncă din întreprinderi. într-o zi cu vânt puternic, puteai 
adulmeca fumul de la ADM sau de la Stanley care procesau 
seminţele de soia în oraş. Mirosea a piure de cartofi. Fuseserl 
zile când nu ştiam cum să fug de aid şi de mirosul ăsta. Dar 
acum, sinceră să fiu, dacă aş putea distinge mirosul, m-aş simţi 
oarecum bine. Murisem, dar unele lucruri rămăseseră 
neschimbate. 

Oricum, Decatur oferea unele lucruri — un cinema, un mail şi 
un spital. De fapt, cinematograful şi mallul făceau practic parte 
din Forsyth, un alt orăşel aflat pe orbita Decatur-ului, lucru care 
n-avea importanţă probabil, pentru că mă îndoiam că Joonie 
căuta distracţie. 

Presimţirea mi-a fost confirmată douăzed de minute mai târ 
ziu, când Gândacul Morţii a fost tras în parcarea vizitatorilor de 
la Spitalul Sfânta Ecaterina. Joonie spusese ceva despre o vizită 
la Lily. Mi-am tras umerii înapoi. în sfârşit, se cocea ceva! Poate 
că acum o să capăt unele răspunsuri. 

Joonie a pus schimbătorul pe parcare, şi-a smuls raniţa aflată 
pe podea lângă pidoarele mele şi a ţâşnit din maşină, 
îndreptându-se spre spital. Oftând, am luat-o pe urmele ei, dar 
cu pas mai domol. Nu înţelegeam de ce graba asta. Dacă Lily 
era internată, însemna că nu avea alte planuri urgente, nu? 

Joonie s-a angajat prin uşa rotativă, iar eu m-am strecurat în 
compartimentul imediat următor, lăsând-o pe ea să împingă 
greaua construcţie de metal şi stidă. S-a repezit apoi spre lift şi 
a apăsat butonul. în vreme ce aşteptam — poate că reuşeam eu 
să trec prin pereţi şi obiecte materiale, dar levitaţia părea să 
ceară ceva mai mult decât flexibilitate şi nu mă prea îndemnam 
să urc scările — am observat o grămadă de asistente mişunând 
de colo-colo cu pacheţele de mâncare şi mape cu hârtii. Schim 
bul de tură poate? 

In sfârşit a sosit şi liftul, iar Joonie a apăsat pe butonul pen tru 
etajul cina. După o ascensiune scurtă, timp în care m-am 
concentrat cu toată puterea întrebându-mă cât de solidă era po 
deaua ascensorului, iată-ne ajunse la destinaţie — etajul pentru 
copii şi tineri. Pe peretele din faţa liftului erau pictaţi nori pufoşi, 
curcubeie şi feţe vesele într-un galben-străludtor — exact ceea 
ce vezi pe fluturaşii de pe barele de protecţie: Asta-i viaţa! 
Bănuiam că oricare rezident de la etajul ăsta ştia deja probabil 
chestia asta mai bine decât majoritatea. 


Joonie a ieşit din lift şi a luat-o neîntârziat la stânga, arătând 
de parcă ştia cu exactitate încotro se îndrepta. Recepţia de la 
etaj nu era încă... pe recepţie, iar asistentele... se asistau reci 
proc, verificând diagrame şi transmiţându-şi informaţii întră 
schimburi. 

Am văzut-o pe Joonie oprindu-se în faţa unei uşi de la mijlocul 
holului şi apoi intrând. O secundă mai târziu, şi-a scoa capul, 
privind într-o parte şi-n alta a holului, înainte de a lipi un fluturaş 
galben sau un magnet pe uşa pe care a închis-o uşor. 

Interesant. Aruncând instinctiv o privire în spate peste umăr 
la asistentele ocupate, ca şi cum m-ar fi putut vedea, m-am 
apropiat de uşa acum închisă. Am putut remarca astfel cl Joonie 
prinsese de uşa de metal un magnet pe care scria BAIE. VA 
ROG, RESPECTAŢI INTIMITATEA. 

— Ce dracu'? am murmurat. 

— Nu ştii că te afli la etajul copiilor? 

Uluită, mi-am coborât privirea spre o fetiţă blondă cu codiţi 
care se uita la mine din scaunul ei pe rotile, demodat, din lemn. 
A oftat cu dezgust şi a pornit cu scaunul pe hol, trecând prin 
perete. Mda, moartă ca şi mine. S-ar putea ca lipsa lui Killian dl 

aia să fie un lucru bun. Probabil că spitalul era plin de spirite, 

Uitându-mă lung la uşa închisă de Joonie, mi-am băgat capul 
prin ea, căutând să nu bag în seamă senzaţia de rece pi faţa 
mea. 

La început, părea să fie un salon standard de spital. Pereţi de 
un bej-insipid, podea de gresie la culoare, perdele verzi ca voma 
atârnând de un suport prins în tavan, care puteau fi trase pentru 
a avea intimitate faţă de ceilalţi colegi de salon, şi un televizor 
montat sus pe perete. Pe ecranul cu sonorul oprit evolua 
nemuritorul Mighty Mouse. 

Fata din pat însă a fost primul indiciu că nu totul era aşa cum 
părea. Am recunoscut oarecum în ea pe fata din poza la care se 
oprise Joonie mai devreme. Vreau să spun că am recunoscut-o, 
dar mai aducea doar vag cu cea care fusese odată. Ochii ei 
ludoşi şi temi priveau fix într-un punct aflat la vreun metru sub 
televizor. O dcatrice în zigzag, încă roşie şi umflată, se lungea 
pe partea stângă a feţei ei de la linia părului până la maxilarul 
de jos. Nu existau tuburi sau alte dispozitive In afara unei 
perfuzii şi a unui aparat de monitorizare a bătăilor inimii, aşadar, 
putea respira în mod normal, dar nimic mai mult în rest. 


Partea dudată era că, văzând-o în felul ăsta, în 3D, ca peo 
persoană bolnavă şi nu o imagine plată pe un ecran, mi-a căzut 
In cele din urmă şi fisa. Ştiam unde-o văzusem ultima oară. Cu 
luni în urmă, fusese una dintre fetele lui Ben Rogers, o altă fată 
cu statut inferior, stupidă şi oricând la dispoziţia lui. Pe bune, o 
văzusem doar de câteva ori cu Ben înainte să o rupă... Hau cel 
puţin asta bănuiesc că s-a întâmplat. 

Era nouă, cred că venise doar de un an. Nu-şi făcuse prea 
mulţi prieteni. N-o văzusem niciodată cu Killian sau cu Joonie... 
din câte ştiam. Deşi, ca să fiu sinceră, până de curând nid ei nu 
făcuseră parte din fiinţele care m-ar fi interesat să le observ. 
Persoane ca ei nici măcar nu votează pentru regina balului. 

Am încercat să-mi amintesc care fusese ultima oară când n 
văzusem pe fata asta Lily Nu-Ştiu-Cum — Turner, da, asta era 
Să fi fost la petrecerea de începere a şcolii dată de Ben Roger 
îmi aminteam ceva despre un accident de maşină petrecu! 
câţiva kilometri mai departe, imul pe care voiseră să-l lege de 
petrecerea noastră, dar şoferul nu băuse, aşa că nu aveau cu M 
să ne agaţe. Dar asta fusese în septembrie. Era în starea asta df 
atunci? 

Starea ei de imobilitate totală era partea cea mai rea. Putt* să 
se mişte — chiar când priveam, degetele ei, care se odihneau 
deasupra păturii, au tresărit şi s-au încârligat — dar părea... 
goală. Până atunci nu mă mai gândisem la viaţă ca la o forml de 
energie, cel puţin nu până când Killian îmi vorbise de asta, iar 
acum puteam vedea ceea ce voia el să spună. Chiar şi cineva 
care dormea, cu ochii închişi şi fără să se mişte deloc, putea 
arăta mai viu decât ea, şi asta remarcasem stând în uşă. 

Lui Joonie nu părea însă să-i pese, şi ăsta a fost cel de-al 
doilea indiciu că ceva nu era deloc în regulă. Se plimba prin 
cameră, aşezând pe podea ceea ce păreau să fie mici pucuri 
argintii de hochei la anumite intervale în jurul patului, vreme în 
care vorbea cu Lily. 

— îmi pare rău, spunea ea. Am încercat să-l fac pe Killian să 
vină cu mine. Credeam că va funcţiona mai bine cu el, aici, 
dar... A făcut o pauză, amintindu-şi probabil de reacţia lui când 
văzuse tabla Ouija. Dar n-a vrut. îmi pare rău, Lily. 

Am pufnit. N-a vrut. Vezi să nu! Vreau să spun, n-ar fi pui 
botul, dar ea nid măcar nu încercase să-i explice ce se petrecea 
sau de ce voia să-l ia cu ea la spital. Apropo, chiar, de ce voia 


să-l ia cu ea aid? Era în mod dar mai mult decât o vizită prie 
tenească de a-ţine-companie-unei-fete-în-comă. 

— Dar n-are importanţă, a spus ea hotărâtă. Am de gând să 
îndrept, asta, indiferent cât mi-ar lua. Şi-a aţintit privirea pe 
forma nemişcată din pat. Simt pregătită să te ajut să te întorci 
pe tărâmul căruia îi aparţii. 

Joonie s-a dat în spate şi a lovit fără să vrea cu bocancul ei 
soldăţesc unul dintre discurile argintii, proiectându-1 spre uşa fn 
pragul căreia mă aflam pe jumătate înăuntru şi pe jumătate 
afară. Mi-am plecat ochii şi am văzut că era vorba de o lumă 
nare albă, micuță, într-o cutioară de metal, din cele pe care tata 
obişnuia să le pună în dovleacul găurit când eram mică. 

Lumânări, fată în comă, declaraţii înspăimântătoare de in 
tenţie, plus tabla Ouija din raniţa lui Joonie... oho! Nu ştiam 
nimic despre magie, vrăjitorii, voodoo sau ce altceva putea fi 
asta (şi pun rămăşag că nid Joonie nu ştia, date fiind rezulta tele 
de până acum), dar privisem de nenumărate ori la serialul 
Farmece ca să ştiu că se petrecea ceva naşpa. 

— Bine, atunci! am spus, intrând toată în cameră. Hei, 
Joonie, opreşte-te! Orice s-ar pregăti să facă fiinţa ta groaznică, 
tai-o! 

Fireşte, Joonie m-a ignorat, aplecându-se peste raniţă şi 
scoțând bricheta şi tabla Ouija. 

La naiba! Am făcut câţiva paşi şi mi-am dus unghia de la 
degetul mare la gură — şi acum ce fac? Doar nu era să ies pe 
hol şi să strig după ajutor la asistente. 

Asistente. Ajutor. Soneria de alarmă. Dacă nu exista nidun 
bec aprins deasupra capului meu, ar fi trebuit să se găsească 
unul. Dacă dovedisem putere de concentrare îndeajuns cât să 
mişc nişte dosare pe podea, eram sigură că puteam apăsa şi un 
buton micut. 

Am traversat sigură pe mine salonul, ocolind-o pe Joonie, care 
se ghemuise prinzând să aprindă lumânările, dar, ajunsă lângă 
pat, am ezitat. De aproape, Lily era tragică şi... sinistrl. Lumina 
televizorului îi strălucea în ochii goi, aprinzând o scânteie 
înspăimântătoare şi firavă de viaţă. Telecomanda pentru pat şi 
pentru butonul de alarmare se găsea pe jumătatf acoperit de 
braţul lui Lily, un semn uriaş al speranţelor deşarte ale cuiva. 

„Nu fi copil“, mi-am spus în gând. încercând să nu mă 
gândesc la microbii care pluteau prin zonă — la urma urmei, era 


un spital, plin de bolnavi dezgus tători — m-am aplecat, cu 
intenţia de a trage telecomanda df sub braţul ei prin intermediul 
unei serii de mid împingeri. Mâna mea ar fi trebuit să-i treacă 
prin braţ cu un pic mai mult decât un simplu fior de gheaţă, dar 
în momentul în care i-aiil atins pielea, i-am simţit-o! O căldură 
intensă mi-a cuprins degetele. Apoi braţul material al lui Lily s-a 
topit la atingerea mat şi mâna mi-a intrat în el. Nu prin, d în! 
Pielea mea, mai bronzată decât a ei, mulţumită orelor petrecute 
la soare în vederea balului de absolvire, s-a contopit cu a ei. 

Am tras tare aer în piept şi mi-am retras repede mâna. 
Braţele ei m-au urmat, ridicându-se de pe pat. Le urmăream 
îngrozită. Pentru un moment nesfârşit, legătura.dintre noi i-l 
menţinut strâns, apoi ceva s-a slăbit şi s-a desfăcut. Braţul ei 
căzut înapoi pe pat, aterizând drept peste telecomandă. Fără ai 
atingă vreun buton. Ah, nu, era prea bine să fie adevărat! MAj 
scutea de o altă încercare de a ajunge la butonul de alarmarţ; 
decât dacă ţineam musai s-o ating din nou. 

În nidun caz! M-am retras de lângă pat, ţinându-mi braţuj la 
piept. Nu ştiam ce se petrecuse şi nid nu voiam să aflu. | Am 
trecut în goană pe lângă Joonie, care, sfârşindu-şi treabfl de 
disdpol, se aşezase pe podea cu tabla Ouija în poală. Alfli trecut 
prin uşă, abia simțind furnicătura de rigoare, şi am ţâşnit pe hol. 

Am fugit spre camera asistentelor. Dar ce puteau face ele? 
îmi era groază chiar şi să mă uit la propria mea mână, ca să nu 
văd pielea palidă a lui Lily în loc de pielea mea. 

Când am ajuns în dreptul camerei asistentelor, liftul a clin- 
cănit şi uşile s-au deschis. Am privit instinctiv în sus. Killian, cu 
capul tras între umeri şi cu mâinile înfundate în buzunarele 
hanoracului, a ieşit din lift şi a luat-o de-a lungul holului către 
mine şi salonul lui Lily. 

— Will! am strigat, ţâşnind spre el, uşurată să-l văd aid şi 
lăsând la o parte orice supărare din acea după-amiază. 

M-a privit uluit. 

— Ce cauţi tu... 

—  Joonie e acolo şi face ceva cu tabla aia tâmpită, am spus 
cât de repede puteam. 

A pomit-o pe coridor spre salonul lui Lily. Mergeam lângă el, 
căutând să-i explic. 

— Ti-am spus, ea e cea care-o face, cheamă stafia aia înspăi 
mântătoare şi, când am încercat s-o opresc, mâna mea a atins 


braţul lui Lily şi... M-am cutremurat. Ceva nu e în regulă, nu 
înţeleg... 

Dintr-odată, aerul din jurul meu s-a răat, iar Killian s-a oprit 
brusc. Am văzut cum se holbează la ceva ce apăruse pe hol şi 
se albeşte la faţă. 

M-am întors încet, ştiind deja ce o să văd. Groaznica stafie se 
întorsese. De astă dată, era mai mare, cu marginile unduitoare, 
ocupând întregul hol şi estompând lumina care venea de la 
fereastra din capăt. înăuntrul trupului ei ceţos, se deplasau 
lucruri spre suprafaţă, ca nişte şerpi ce se strecurau sub o 
pătură. 

S-a adunat, trăgând de margini, până când a rămas atârnat! 
deasupra noastră ca un val gata să se spargă. 

— Killian! am spus cu o voce nesigură. 

— Da! 

Nid a lui nu suna prea grozav. 

— Fugi! am strigat, împingându-l. 

Cu un urlet care ar fi trebuit să cutremure clădirea, spiritul 
tenebros s-a prăbuşit peste mine. Aşchii care păreau de metal 
îngheţat mi-au sfâşiat pielea, şi am ţipat Apoi totul s-a 
întunecat. 


14 
Will 


Începusem să cred că universul se unise împotriva mea într- 
un soi de conspirație uriaşă. La ora asta ar fi trebuit să mă aflu 
în arest, Şi chiar aş fi fost... dacă din întâmplare cineva n-ar fi 
dat foc unor paie în laboratorul de chimie la ultima oră. Alarma a 
pornit exact când orele se terminaseră. Dându-şi seama de 
perspectiva lipsită de succes de a ne ţine pe noi toţi, 
delincvenţii, într-un singur loc într-o zonă neîngrădită cum era 
parcarea, domnul Bemadino, profesorul responsabil cu arestul în 
ziua aceasta, anulase arestul, reprogramându-l pentru 
săptămâna următoare. Vin la liceul ăsta de patru ani, 
beneficiind de o porţie ceva mai mare decât trebuia de arest, 
dar niciodată n-am auzit de vreo anulare. 

Simţindu-mă neaşteptat de norocos — pe bune, ar fi trebuit 
să ştiu mai bine — m-am îndreptat spre Dodge, care a pornit la 


prima cheie, şi am luat-o spre Spitalul Sfânta Ecaterina. Ştiam 
că acolo aveam s-o găsesc pe Joonie. 

Nu puteam uita ce spusese Alona despre ea. Ea, Joonie, se 
purtase atât de ciudat în ultimul timp. Dar fusese prietena mea, 
singura poate, timp de ani de zile. De ce să fi vrut să-mi facă 
necazuri? Fireşte, n-avea de unde să ştie ce făcuse o tablfl Ouija 
când fusesem şi eu prezent. Dar Alona avea dreptate. De ce 
altceva s-ar simţi aşa de vinovată? De ce să fugă? De ce n-a râs 
pur şi simplu, sau să se arate încurcată ca răspuns la reacţia 
mea când am văzut-o cu tabla? 

Mă temeam că deja ştiam răspunsul, însă trebuia să fiu sigur. 
Trebuia să vorbesc cu Joonie. Dacă era implicată, asta schimba 
totul, inclusiv — cel mai probabil — adevărata identi tate a 
entității căreia Alona îi spunea Persoana Nedorită. în calitate de 
stafie supărată şi abătută, tata m-ar fi putut ataca pentru a-şi 
arăta dezaprobarea. Poate. Dar pentru asta n-ar fi avut nevoie 
de Joonie sau de o tablă Ouija. Am ajuns la spital într-un timp 
record şi am găsit loc de parcare în primul rând destinat 
vizitatorilor. Un ascensor în aşteptare, care s-a dovedit gol şi de 
persoane, şi de stafii, m-a dus direct la etajul cinci. Apoi norocul 
meu s-a schimbat dramatic. 

înfipt în podea, am văzut stafia tenebroasă prăbuşindu-se 
peste Alona şi sfâşiind-o, am văzut ochii ei verzi umplându-se de 
durere, înainte să dispară. 

— Nu! am strigat eu cu furie. 

De ce nu fugise? Ştia ce-i putea face arătarea aceea, ştia că 
de fiecare dată când dispărea, riscul de nu se mai întoarce era 
tot mai mare. 

Ca să mă salveze pe mine! Realizând asta, m-am dat un pas 
în spate. Văzuse ce putea să-mi facă Persoana Nedorită, iar 
Alona Dare tocmai se sacrificase... pentru mine. 

Am simţit un nod în gât, iar privirea mi s-a împăienjenit. Poate 
că purtarea ei altruistă o să fie suficientă pentru a o trimite în 
lumină, deşi nu văzusem nido geană din ea înainte ca Alona să 
dispară. Oricum ar fi, n-aveam de gând să stau cu mâinile în 
sân. 

—  Joonie, ieşi de-aid! am strigat, forţându-mă să vorbesc în 
duda nodului din gât. 

în spatele meu au răsunat paşi grăbiţi — asistentele ieşiseră 
din camera lor şi alergau pe hol în direcţia mea. 


— Domnule! Domnule, nu aveţi voie să ţipaţi aid! E un spital! 

—  Joonie, ţi-am spus să ieşi, am strigat din nou. 

Stafia neagră şi tenebroasă, părând mai lungă după ce-o 
dizolvase pe Alona, plutea în aer ca şi cum ar fi aşteptat să vadă 
ce aveam de gând mai departe. 

— Joonie! 

— Domnule, va trebui să veniţi cu noi. 

Mâini puternice de femeie m-au prins de braţe şi umeri. 

— Cineva să cheme paza, vă rog! 

Uşile de pe hol au prins să se deschidă, lăsând să apară 
capete palide şi triste de copii care voiau să vadă ce se 
întâmpla. Apoi s-a deschis şi uşa de la salonul lui Lily şi Joonie a 
păşit afară. 

— jJ! am spus. Las-o baltă, nu ştii ce fad! 

Ea a dătinat din cap, cu ochi albaştri străludtori şi încercuiți de 
roşu. 

— Nu pot, Will, pur şi simplu... nu pot. 

Apoi a intrat înapoi în salon şi a tras uşa după ea. 

— Domnule, trebuie să veniţi cu noi. 

Mâinile care mă apucaseră de braţe şi de umeri au început să 
mă tragă înapoi, dar nu era de-ajuns. Ştiam că n-ar putea fi. 

Stafia tenebroasă s-a prelins peste mine, înconjurându-mă cu 
o răceală de moarte şi smulgându-mă din strânsoarea asis 
tentelor. M-am luptat, trăgându-mă înapoi cu toată puterea, dar 
stafia... o ea?... un el?... m-a copleşit cu uşurinţă, pocnindu-mă 
mai întâi cu faţa de perete. Ceva de pe faţa mea, poate nasul, 
poate un pomete, a trosnit şi cineva a ţipat. Aş fi putut fi chiar 
eu. 

— Ce vrei? am spus c-o voce gâtuită. 

Nu mi-a dat niciun răspuns, doar un urlet vag, precum vântul 
care şuieră printr-o fereastră spartă. Apoi m-a tras de lângă 
(Terete şi m-a aruncat în josul holului. Am încercat să-mi 
recapăt echilibrul şi m-am împleticit, pocnindu-mă cu capul de 
un cărucior cu medicamente abandonat acolo, şi, slavS 
Domnului, totul s-a întunecat. 

M-am trezit legat, cu mâinile ţintuite de pat, lângă mine, cu 
arici şi curele de chingă. în niciun caz un semn bun. Chiar 
înainte să deschid ochii, am recunoscut mirosul antiseptic 
specific spitalelor. Aşadar, nu eram în închisoare — ăsta, cel 
puţin, era un plus. 


Mă durea tot trupul, iar capul îmi pulsa cu o intensitate care, 
bănuiam, avea să devină şi mai supărătoare odată ce hotărâm 
să înfrunt lumina şi să-mi ridic pleoapele. 

— Will! am auzit eu o şoaptă vagă venind dinspre dreapta. 
Trezeşte-te! Ştiu că eşti conştient. Te-am văzut trăgând de legă 
turile alea împuţite. Vreau să spun, pe bune, crezi că le spală 
după fiecare folosire? Mă îndoiesc. Eşti pe cale să împărţi celule 
epiteliale cu ultimul nebun asudat şi destrăbălat legat cu ele. 
Oamenii bolnavi sunt atât de scârboşi! 

Alona! Dezgustul din vocea ei era la fel de specific ca mirosul 
de antiseptic din spital. Am înfruntat lumina suficient cât să 
privesc mijit în direcţia vodi. Când ochii au încetat să-mi mai fie 
apoşi şi s-au concentrat, am văzut-o stând în scaunul 
vizitatorilor, lângă patul meu, cu genunchii la piept, ca şi cum n- 
ar fi vrut să atingă podeaua nid măcar cu pidoarele ei de 
fantomă. Arăta palidă şi istovită şi, pentru prima oară, un şir de 
contuzii îi împodobeau partea stângă a feţei. Asta însemna fie 
că nu avusese energia să se proiecteze fără imperfecţiuni, fie 
fusese bătută pe bune. 

— Eşti teafără? am întrebat, simţindu-mi gura ca plină cu 
vată. 

Ea s-a îndreptat şi, când a văzut că o privesc, şi-a aruncat 
părul pe după umeri. 

— Simt bine, a spus repede. Dar nu eu simt cea legată şi cu 
faţa spartă. 

Instinctiv, am vrut să ridic mâna ca să-mi pipăi faţa, tenta tivă 
care n-a făcut decât să strângă şi mai bine legătura de la mâini. 
Alona s-a destins şi, sculându-se de pe scaun, s-a aşezat pe 

marginea patului. Degetele ei îndemânatice s-au ocupat de 
legăturile de chingă şi de arici, până când mi-a eliberat mâna. 

— Va trebui să te leg iar, altfel or să te priponească şi mai 
abitir când or să vină să te vadă. 

— Da, ştiu! 

Mi-am atins cu grijă obrazul tumefiat cu degetele. Umflată ca 
o perniţă cu ace şi fierbinte, îmi simţeam partea dreaptă a feţei 
de parcă aş fi scos-o din cuptorul cu microunde. 

— Ti-au făcut o radiografie sau o tomografie sau naiba să-i 
ia, acum o oră. Ai o fisură a pometelui. l-am auzit vorbind 
înainte să te trezeşti. 

Am gemut. Bun, asta explica durerea care-mi radia spre falcă 


şi în sus spre tâmplă. 

Şi-a tras picioarele sus pe pat şi le-a încovrigat aproape de 
mine, făcându-mă să simt pe talie căldura uniformă a şoldului şi 
a fundului ei. 

— De ce n-ai fugit? Ti-am spus să fugi. 

— Am crezut că Joonie o să mă asculte, că o să se oprească 
atunci când mă vede, am spus. 

Ga şi-a dat ochii peste cap. 

— Bine gândit! 

— Hei! am protestat eu. 

. — Vorbesc serios. Acum eşti prins aid. Şi-a dătinat capul şi 
parfumul şamponului ei a plutit spre mine. Sunt convinşi cu toţii 
că eşti schizofrenic şi, în plus, posibil epileptic. Te afli pe un etaj 
normal, dar, de cum se eliberează un pat, au de gând să te 
mute în aripa bolnavilor psihid. Şi s-a întors şi frecangiul de 
bărbie. 

— Nu! am spus, luptându-mă să mă ridic în capul oaselor. 

— Ba da! Are privilegii aid sau ceva în genul ăsta. Maică-ta 
încearcă să scape de el. 

— Mama e aid? am spus, încercând să-mi desfac şi ultima 
legătură. 

— Nu face asta! m-a certat Alona, împingându-mă în umăr ca 
să cad la loc pe spate. A arătat spre uşa aproape închisă. Vin să 
te verifice la fiecare sfert de oră. Nu ştiu dacă o să fiu în stare 
să-ţi refac toate legăturile fără să fiu prinsă. Sunt bună la asta, 
dar poate nid chiar aşa de bună. 

Mi-a aruncat un zâmbet şters pe care nu-l mai remarcasem la 
ea, şi m-a surprins. 

De-a lungul anilor văzusem la ea toate genurile de zâmbete. 
Genul ăla care făcea să ţi scurgă tot sângele din cap şi să ţi se 
adune în spatele fermoarului. Zâmbetul oferit cu ochi red, foarte 
red, indicând că era turbată, fără însă să fie dispusă să-şi 
schimbe expresia ca s-o arate. în ultimii ani, preferatul ei fusese 
zâmbetul superior, ca şi cum nu s-ar fi putut stăpâni să arate cât 
de caraghioasă e încercarea ta, o gânganie, o fiinţă nesem 
nificativă, de a interacţiona cu ea. Nidunul dintre acestea nu era 
însă asemănător celui de acum. Arăta... învinsă. 

— Ce s-a întâmplat acolo? am întrebat, nu pe deplin con vins 
că aş vrea să aud răspunsul. 

Alona a ridicat dintr-un umăr. 


— Tipa avea lumânări şi tabla aia uşchită. Şi tot sporovăia cu 
fata aflată în co... vreau să spun Lily. A şovăit. Cred că încearcă 
s-o vindece. 

M-am încruntat. 

— Cum adică s-o vindece? Lily e... Am făcut o pauză, trăgând 
adânc aer în piept, ca să pot împinge cuvintele afară. .. .In 
moarte cerebrală. E în starea asta din ziua acddentului. Nouăzed 
de kilometri la oră la o curbă cu limită de viteză de cindzed. Un 
copac. Fără centură de siguranţă. Lily, cea pe care o ştiam noi, 
n-o să se mai întoarcă nidodată. Constatarea asta n-a devenit 
mai uşor de suportat în timp. Am tot sperat, dar degeaba! 

Alona a clătinat încet din cap. 

— Killian, nu cred că ea se pregătea de o operaţie pe creier. 
Lily e golită, ştii? Luminile simt aprinse, dar nu e nimeni acasă. 

Am făcut o strâmbătură, dar am încuviinţat din cap. Alona le 
avea cu comparaţiile. 

— Aşa că mai întâi am încercat să pricep ce făcea Joonie cu 
lumânările, cu spiritele şi cu toate alea, a continuat Alona, dând 
din mână indiferentă. Vreau să spun, hei, chiar şi eu recunosc 
un ritual sinistru atunci când îl văd. A făcut o pauză, fixân- du- 
mă cu ochii ei verzi pătrunzători ca şi cum ar fi încercat să mă 
facă să-i cred spusele. Cred că încerca să cheme spiritul lui Lily. 

Asta... era posibil. De la accidentul lui Lily, Joonie nu se mai 
regăsea. Se învinovăţea pentru el, un fel dement de gândire 
care funcţiona cam aşa: dacă ea şi Lily nu s-ar fi certat, Lily ar fi 
fost cu noi, şi nu cu cei din primul nivel, şi ar fi fost încă vie... în 
mai mult decât sensul tehnic. 

— Dar atunci mă întreb, ce are-a face toată tevatura asta cu 
Killian? Vreau să spun, putea încerca să cheme spiritul lui Lily pe 
tabla Ouija şi fără dne. 

— Oricum nu merge, am spus, cu sau fără mine. Lily nu mai 
e cu noi. S-a... mutat. Cum spuneam înainte, cei care pleacă 
sunt buni plecaţi. Nu mai poţi ajunge la ei. 

— Dar pun pariu că Joonie nu ştie asta, a subliniat Alona. 

— Poate că nu, am admis eu. 

A respirat adânc. 

— Lucrurile se complică. 

— Cum? 

— Nu încearcă doar să cheme spiritul lui Lily. Cred că mai 
vrea să-l şi repună în trupul fetei. Alona a ezitat. Şi vrea ca tu s- 


o ajuţi. 

— Nu, am răspuns eu automat. 

M-a privit exasperată. 

— Ce altceva ar putea însemna „să te întorci pe tărâmul 
căruia îi aparţii“? Se uita direct la trupul lui Lily când a spus-o, şi 
te-a amintit în mod dar. 

— Nu, vreau să spun că nu este posibil. E un drum doar dus. 
Trebuie să fie, am încercat eu să-i explic. Dacă ai ieşit, eşti bun 
ieşit. Altfel, ai putea vedea cadavre ambulante peste tot, atund 
când oameni ca Bunicul Brewster sau Liesel se plictisesc să mai 
stea prinşi între lumi. 

— Dar Lily încă trăieşte, a spus Alona, ridicând din umeri. 

— Nu de-adevăratelea. Oricât mă durea să spun asta, m-am 
forţat să continui. Inima ei încă mai bate, dar corpul nu va mai 
funcţiona, chiar dacă reuşeşti să-i readud spiritul în corp. Legă 
tura dintre cele două este ruptă. 

Ea şi-a dat ochii peste cap. 

— încă o dată, asta o ştii tul Nu şi Joonie. 

Mi-am mişcat buzele pentru o secundă, ca şi cum aş căutat un 
răspuns. 

— Dar Joonie nu ştie de ce sunt în stare. Cum ar putea chiar 
şi gândi că... 

Alona şi-a ridicat mâinile. 

— Nu ştiu. Nu e problema mea. Tu s-o rezolvi. Eu doar ţi-am 
relatat ce am văzut şi auzit. 

Furios, am dătinat din cap la aluzia ei. 

— Nu, ştie foarte bine că nu trebuie să se ocupe de prostii ca 
astea. 

Chiar dacă ar fi fost posibil, deşi nu era... din câte ştiam eu, 
existau o grămadă de lucruri care ar fi putut ieşi prost. Dacă 
Joonie ar fi reuşit să readucă spiritul lui Lily în trupul ei, după 
care să descopere că era doar o închisoare de came şi oase? De 
fapt, de unde ar şti ea că a stabilit legătura cu spiritul potrivit? 

— Oamenii disperaţi fac lucruri prosteşti, a spus Alona. 
Crede-mă pe cuvânt! 

—  Joonie n-ar încerca nidodată să-i facă vreun rău lui Lily, am 
insistat eu — mă rog, ce mai rămăsese din Lily. Mai că n-a murit 
când a aflat că Lily era la spital. 

Joonie petrecuse cea mai mare parte din luna septembrie 
închisă în camera ei, fără să iasă ca să meargă la şcoală sau 


altundeva, până când Brewster a ameninţat-o cu amâna rea 
anului dacă nu se prezintă. S-a silit să se întoarcă la şcoală, dar 
îi luase câteva luni până să arate măcar un licăr din ceea ce era 
înainte. 

— Pun pariu! 

Glasul Alonei era neutru, dar tonul insinua ceva ce nu spunea 
cu voce tare. 

Şi ce înseamnă asta? am întrebat. 

— Ştii tu. 

— Nu, nu ştiu, am spus cu greutate. 

Ea a oftat. 

Lily a fost sau nu iubita ta? 

M- -am foit stingherit. 

— Ce legătură are asta cu totul? 

— Tu răspunde la întrebare. 

— Nu, n-a fost. Eram doar prieteni. Aveam grijă de ea. Cel 
puţin, asta intenţionam. 

Era dar că nu făcusem o treabă prea bună. 

Alona a ridicat o sprânceană. 

— V-am văzut pe amândoi în poză. 

— Cum..., am început eu, după care am clătinat din cap, 
nevrând să ştiu. Bine, s-ar fi putut să mă placă sau ceva de soiul 
ăsta, dar nu s-a transformat în nimic. Făcuse o pasiune şi pentru 
Ben Rogers, am punctat eu. 

Asta fusese probabil şi motivul pentru care prietenia mea cu 
Lily rămăsese la stadiul de prietenie. îmi plăcea. Era dulce şi 
spirituală. La naiba, o făcuse şi pe Joonie feridtă, iar asta era 
chiar o minime. Dar una dintre distracţiile favorite ale lui Lily era 
obsesia pentru personajele populare şi complicațiile lor 
sentimentale, o distracţie pe care eu n-o împărtăşeam. Aşa că n- 
a fost un şoc teribil, cel puţin nu pentru mine, faptul că ne-a 
abandonat pentru a urca pe scara sodală, după ce ea şi Joonie 
avuseseră înfruntarea aia cruntă. 

— Nu doar Lily făcuse o pasiune, a spus Alona. 

— Ce vrei să spui? Joonie? Am râs. Joonie nu mă place în 
sensul ăsta. 

— Nu pentru tine, a spus ea fără ocolişuri. 

— Cum? 

— O, Dumnezeule, ce bătut în cap eşti! 

— Ce tot vorbeşti acolo? 


— Ştii ce, las-o baltă! Chiar dacă ţi-aş spune, nu m-ai crede şi 
o să te enervezi, aşa că nu merită. Şi, în primul rând, nid nu ştiu 
de ce mă aflu aia. Nu asculţi nimic din ce spun eu... 

— Pentru că nu spui nimic! 

— Nu fad ce-ţi spun eu, refuzi orice idee de-a mea. Vreau să 
spun, la ce bun să ai o călăuză-spirit, dacă n-ai de gând s-o iei în 
seamă? 

— Crede-mă, i-am spus, este imposibil să nu te ia cineva în 
seamă. Am încercat. In ceea ce mă priveşte, cu cât pled mai 
iute de-aia, cu atât mai bine. 

Ea a încremenit şi o expresie de durere i-a fulgerat în ochi. 

M-am simţit ca un rahat. 

—  lartă-mă, n-am vrut să spun asta. 

— Ba da, aivrut! Am terminat aid. Alona şi-a coborât pi 
doarele de pe pat. Nu mai am timp de pierdut cu tine. 

— Alona, stai! 

Nu m-a luat în seamă şi s-a sprijinit cu mâinile de saltea ca să 
se dea jos. M-am întins s-o prind de încheietură, dar mâna mi-a 
trecut prin ea. 

Am icnit. 

Alona a privit peste umăr, oftând, şi mai multe contuzii 
începând să-i apară deja. 

— Se pare că ai ce ţi-ai dorit! 


15 
Alona 


Will se holba la mine, faţa îi era complet palidă, cu excepţia 
vânătăii primite de la Chris şi a obrazului tumefiat. 

— Ce-i cu tine? 

M-am întors cu spatele la el, închizând ochii ca să strivesc 
lacrimile ce stăteau să apară. 

— Gura! încerc să mă concentrez! 

Mă luptam cu senzaţia asta de a fi trasă încă din clipa când 
intrasem în camera asta de spital. Era ca şi cum aş fi lăsat o 


parte din mine în locul ăla pe care nu mi-l puteam aminti, şi 
ceva din zona aceea lucra cu toate motoarele în plin ca să 
obţină şi ce mai rămăsese din mine. E 

— Gândeşte pozitiv, a spus el, părând panicat. Aăă... gân- 
deşte-te la farduri, la rochii de bal, la sex pe bancheta din spate 
a unei limuzine. 

l-am aruncat o privire peste umăr. 

— La ce seară de bal crezi că mă gândeam? 

Şi-a greblat cu mâna părul negru şi dufulit, făcându-l să stea 
şi mai naşpa. 

— Nu ştiu. încercam să te ajut. 

Am clătinat din cap. 

— Mulţumesc, dar nu merge. 

— Poate că dacă ai avea gânduri pozitive despre ceilalţi 
oameni... 

— Killian, am fost aia timp de două ori şi dispar şi reapar 
întruna, indiferent cât de des m-aş gândi la căţeluşi, curcubeie 
sau la bicepşii tăi surprinzător de lucraţi. 

He! Lasă-1 să mediteze la chestia asta un timp. 

După o pauză, a întrebat: 

— Ce... ai mei? 

— Las-o baltă! Aveai dreptate. Fiecare are o limită de timp, şi 
a mea e pe sfârşite. 

Deşi dudat, gândul îmi aducea uşurare. Mă istovise lupta asta 
cu... ce-o fi fost. Voiam să se termine. 

— Nu. N-are nido noimă. Eşti călăuza mea spirit... sau ce-oi 
fi! a insistat el. 

— Da, una pe care n-o asculţi. 

M-am şters sub ochi şi m-am întors cu faţa spre el. 

Se chinuia să se ridice în capul oaselor. 

— Bine, poate că m-am înşelat în privinţa asta, a spus. Nu ti- 
am aruncat hârtiile. 

— N-are importanţă, Will, nu pot rămâne, am spus cu glas 
obosit, căa asta era conduzia la care ajunsesem în vreme ce 
aşteptam să se trezească. Mai am doar câteva ore de petrecut 
pe-aia, dacă nu cumva apare şi Persoana Nedorită, şi am o 
treabă de dus la bun sfârşit. 

— O treabă pe care ai tot amânat-o până n-ai mai avut 
încotro. 

Umerii i-au căzut şi s-a lăsat din nou în pat. 


— Exact! am aprobat eu. Aveai dreptate. Şi, am spus 
şovăind, ai avut dreptate şi în ce-o priveşte pe mama. 

El şi-a ridicat surprins ochii. 

— Alona! a spus, cu o voce blândă, nu încărcată de milă. 

Era o diferenţă pe care, acum, o puteam recunoaşte. 

Am făcut un gest cu mâna, ca şi cum aş fi vrut să îndepărtez 
cuvintele lui şi înţepătura neaşteptată din ochi. 

— Tad, nu vreau să vorbesc despre asta acum. Am respirat 
adânc. Dar voiam să ştii că aveai dreptate. Şi... da, unele dintre 
lucrurile alea pe care le-am scris despre Bunicul Brewster şi 
ceilalţi nu reprezintă probabil ceea ce-i reţine pe ei aia. Dar, am 
adăugat aplecându-mă spre el, ca să fiu sigură că-i captez 
atenţia, unele dintre ele sunt, şi tu poţi face ceva pentru 
oamenii ăia. Să 'te ascunzi nu ajută pe nimeni, nid măcar pe 
tine. Trebuie să ştii asta. 

El şi-a ferit privirea. 

— Şi tu? Eşti călăuza mea spirit. E de presupus că trebuie să 
rămâi aia atât timp cât am nevoie de tine. 

Am zâmbit. 

— N-ai nevoie de mine. Dacă ai avea, n-aş mai dispărea, nu? 

— Nu ştim asta cu siguranţă. 

Voale care răzbăteau din coridor au devenit şi mai răsu 
nătoare. 

— Vine cineva. Mai bine aş pleca. 

Am respirat adânc, făcându-mi curaj să mă ridic de pe pat şi 
să plec de-adevăratelea. Să plec, în sfârşit. 

Înainte să mă pot da jos, el mi-a prins braţul. îi simţeam mâna 
caldă pe piele, nid nu trecuse prin mâna mea şi nici nu se 
afundase în ea. M-a tras spre el, cu ochii de un albastru-şters 
scânteind de emotie, iar eu m-am lăsat. Gura lui, atât de caldă 
şi moale, abia că mi-a atins gura, o dată, de două ori... şi apoi 
buzele ne-au rămas lipite. M-am cuibărit şi mai bine în căldura 
lui, proptindu-mă cu mâna liberă în pernă. Mi-a dat drumul la 
încheietură, trecându-şi degetele prin părul meu şi aplecân- du- 
mi capul. Pe neaşteptate, m-a sărutat, un sărut adevărat, iar eu 
m-am întins spre el, gustându-1, aşa cum mă gusta şi el. 

Zgomotul făcut de un obiect căzut pe podeaua coridorului ne- 
a îndepărtat dintr-odată. 

— Poate ar fi trebuit să fad asta ceva mai devreme, am spus, 
încercând să-mi recapăt respiraţia şi simțind, pentru prima oară 


după atâtea zile, o căldură desfătătoare. Când eram vie. 

El a zâmbit, îmbujorându-se. 

— Dacă aş fi făcut-o când erai vie, m-ai fi plesnit. 

— Da, adevărat. 

M-am lăsat să alunec din pat şi am trecut la celălalt capăt. 

— Lasă-mă să vin cu tine, a spus el încet. Te pot ajuta. 

Am dătinat din cap. 

— Şi pe urmă? Când o să dispar şi ei or să vadă că ai scăpat? 
Ce fel de măsuri crezi că vor lua data viitoare? 

N-a spus nimic. l-am pus încheietura din nou în legături, 
strângând chinga cât mai uşor posibil, iar el nu s-a opus. Aveam 
dreptate, şi o ştia. 

l-am zâmbit, imaginea lui înceţoşându-se din pricina lacri 
milor. 

— Mai vrei să primeşti un ultim sfat de la călăuză, nu că l-ai 
urma? 

— Alona..., a spus el cu voce spartă. 

— Spune-i mamei tale adevărul. Tatăl tău avea motivele lui 
să păstreze secretul, în regulă. Dar asta n-a funcţionat chiar 

bine pentru el. Tu nu-i datorezi nimic, nu eşti obligat să fad 
ce-a făcut el, doar pentru că împărtăşeşti acelaşi dar. 

— Şi dacă mama n-o să mă creadă? 

Am bătut darabana pe legăturile din jurul încheieturii lui. 

— Ar fi greu din partea ei să facă lucrurile şi mai rele decât 
sunt, nu? 

— Rămâi. O să găsim noi o soluţie. 

— Te rog, nu îngreuna şi mai mult situaţia, da? M-am forţat 
să râd. Sunt îndeajuns de speriată şi aşa. 

— Alona, te rog, aşteaptă! 

Se lupta cu legăturile. 

Mi-am îndreptat umerii şi i-am trimis cel mai mare sărut al 
meu, de genul care-putea-fi-văzut-de-la-celălalt-capăt-al-tere- 
nului-de-fotbal. 

— Nu pot. Timpul s-a sfârşit. l-am atins obrazul şi mi-am 
retras mâna înainte să mi-o poată prinde. O să mă întorc dacă 
pot. Dacă nu... ne vom întâlni poate într-o zi pe lumea cealaltă. 

Apoi am trecut prin uşă şi am pornit pe coridor, înainte ca el 
să-mi poată schimba hotărârea. 


16 
Will 


Am tras cu toată puterea de legături, făcând patul să se 
zgâlţâie, dar n-am reuşit decât să-mi julesc încheieturile. Bun, 
aşadar, Alona avea dreptate cu urmările pe care le-ar fi avut o 
evadare de aid, dar la ce trebuise să mă lege din nou ca s-o 
dovedească? 

— Alo mică problemă? 

O fetiţă care avusese vreo zece, unsprezece ani atund când 
murise, cu codițe blonde şi o pijama cu dungi roz, îşi împingea 
scaunul greu cu rotile prin uşă. 

N-am luat-o în seamă. 

— Hei, a insistat ea, ştiu că poţi să m-auzi. 

S-a apropiat în scaunul ei, dar m-am întors cu faţa spre tavan, 
concentrându-mă asupra încheieturii mele prinse în chingă. 
Legătura din dreapta, cea înnodată de Alona, era mai slabă 
decât cealaltă. 

— Am văzut-o pe căţeaua aia blondă şi spurcată la gură ie 
şind de-aid. Aşa că ştiu că poţi vorbi cu noi, a continuat fetiţa. 

Căţea? Aproape că era să mă prindă cu asta, maică era să-mi 
întorc capul ca s-o privesc. La urma urmei, un timp, Alona şi cu 
mine strigasem unul la altul destul de tare. Dar chiar dacă fetiţa 
asta auzise ceva, nu putea fi sigură că fusesem noi. „Noi“. Un 
termen ciudat dacă era să fie aplicat la mine şi la Maiestatea Sa 
Alona Dare. Dar când am sărutat-o... indiferent cât voi trăi (sau 
cât nu voi trăi), n-o să uit niciodată buzele ei, calde şi moi, 
mişcându-se sub ale mele, căldura de mătase a părului ei în 
jurul degetelor mele şi nid suspinul ăla micuţ, de încântare, 
aproape imperceptibil, pe care-1 scosese. 

— Trebuie să ies de-aid, am murmurat. 

Chiar în timpul cât zăceam aia, Alona ar fi putut să dispară în 
neant. 

— Pot să te ajut eu, s-a oferit pe neaşteptate fetiţa. Dacă îmi 
fad o favoare. O nimica toată. 

Abia m-am stăpânit să nu-mi dau ochii peste cap. 

— Ştiu că poţi s-o fad. l-am auzit pe câţiva dintre ceilalţi vor 
bind despre tine. Dacă mă ajuţi, a spus ea, ridicând din umerii ei 


subţiri, poate că o să te pot ajuta şi eu. 

Evitându-i privirea, am dat cu ochii de jeanşii mei aşezaţi pe 
scaunul vizitatorilor, alături de celelalte haine ale mele. 
Culesesem toate notițele pe care Alona le aruncase frustrată şi 
le pusesem în buzunarul meu. Nu că aş fi avut vreo şansă să-i 
spun despre asta. In ultimele câteva minute ale orei a şaptea, 
exact înainte să izbucnească dopotul de alarmă pentru incendii, 
chiar scrisesem o parte din scrisoarea Bunicului Brewster. O 
făcusem mai mult ca să-i arăt Alonei că o ascultam (şi că chestia 
asta nu putea să schimbe cu adevărat situaţia Bunicului), dar 
trecând la treabă mi s-a părut că era cel mai bun lucru pe care-l 
puteam face. Poate că avusese dreptate. Era timpul să mă 
opresc din fuga mea. Dar cum? Cum m-ar mai crede cineva 
acum? 

— Hai, te rog! mă ademenea fetiţa, aducându-şi scaunul mai 
aproape de patul meu. 

Din coridor a răzbătut vocea mamei mele, care se apropia. 

— „a fost total nepotrivit, şi mai ai pretenţia să am încre 
dere în tine după toate astea? întreba ea. 

— Julia, îţi jur, nu am amestecat niciun pic scrierile mele cu 
tratamentul pentru fiul tău. 

Miller! Alona avusese dreptate. 

— Nu-mi mai spune Julia, am auzit-o rostind pe un ton po 
runcitor, cum n-o mai auzisem de dinaintea morţii tatălui meu. 

— Bine, bine, a spus doctorul Miller, cu o voce supărător de 
prefăcut blândă. 

Ratatul ăsta nu ştia să se poarte şi el corect? 

— Trebuie să aflăm care e problema lui. Izolarea nu e solu ţia 
bună, a spus ea. 

— N-o lua aşa, Julia. Cu medicamentaţia potrivită şi cu te 
rapia intensivă... Miller a făcut o pauză. O să-l poţi vizita du 
minicile. 

Drace, nu! Am tras şi mai tare de legături, reuşind doar să-mi 
mai iau un rând de piele. 

— N-ai decât! Cred că nu ţii cu tot dinadinsul să ieşi de-aid. 

Fetiţa stafie a prins să-şi întoarcă scaunul. 

— Nu să ies e problema, am spus obosit. Ci să rămân liber. Şi 
ea nu e 0... cățea. 

— Ştiam eu! a chiţăit fetiţa încântată. 

Am ridicat o sprânceană. 


— Că mă poţi auzi, vreau să spun, a adăugat ea. 

— Scumpule, cu cine vorbeşti? m-a întrebat maică-mea, 
deschizând uşa camerei mele şi încruntându-se. 

Am şovăit şi un milion de minciuni de serviciu mi s-au 
îngrămădit pe vârful limbii. Era radioul. Vorbeam cu mine. 

Cântam... repetam un rol... recitam versurile mele preferate 
din Vână torii de fantome. Minciuni, minciuni, minciuni. îi 
puteam servi oricare dintre ele, dar cuvintele refuzau să-mi iasă 
din gură. 

— Nu ştiu, am spus în cele din urmă, privind spre fetiţă. Cum 
te cheamă? 

Ochii lui Miller aproape că-i ieşiseră din cap, atât de mare îi 
era bucuria. lar mama arăta... resemnată şi niţel speriată. 

—  Scumpule, sunt eu, a spus ea. A venit şi doctorul Miller cu 
mine. 

Nu i-am luat în seamă, ţinându-mi privirea fixată pe fetiţă. 

În cele din urmă, ea a dat din umeri. 

— Te priveşte! Numele meu este Sara. Sara Mărie Hol- 
lingsford. 

Am dat din cap. 

— Îmi pare bine să te cunosc, Sara Marie Hollingsford. 

Mamei i s-a tăiat respiraţia. 

— Nu! 

Miller s-a apropiat. 

— Are o nouă criză. Will... 

— Stai deoparte! i-am strigat. Mamă, sunt sănătos. întot 
deauna am fost sănătos. Dar am darul ăsta că pot vedea şi vorbi 
cu... — partea asta n-aveam cum s-o îndulcesc — ... morții. 

Ga a clătinat din cap. 

— O, nu iarăşi, William! a spus ea cu voce spartă. 

— Ba da, iarăşi, tot timpul. Am încetat să încerc să te con 
ving pentru că părea mai uşor să te las să crezi ce voiai tu să 
crezi. Asta a făcut şi tata şi mi-a spus şi mie să fac. 

Ga s-a albit la faţă. 

— Tatăl tău ştia? 

— Avea şi el darul ăsta. Şi cred că şi bunica Killian. 

N-o cunoscusem, căci murise înainte să mă nasc eu şi, 
bineînţeles, nu rămăsese blocată pe aici. Din ce-mi spusese 
tata, în rarele ocazii în care-1 înduplecam să vorbească, moşte 
nise „darul“ de la mama lui. 


Pe faţa mamei a apărut o expresie ciudată. 

— Bridget? 

— Ce? am întrebat, încercând să nu par prea interesat. 

Ga a clătinat din cap ca şi cum n-ar fi vrut să discute despre 
asta, dar cuvintele i-au ieşit totuşi din gură. 

— Ga mi-a povestit odată că bunica mea îmi lăsase mie colie 
rul, nu lui Charlotte. Nu ştiam la ce se referea. O întâlnise pe 
bunica mea o singură dată, la nunta noastră. Apoi, când, câţiva 
ani mai târziu, Char s-a măritat, şi-a pus perlele bunicii mele. 

Nimic surprinzător, după câte auzisem, că mătuşa Charlotte şi 
mama deveniseră cele mai înverşunate duşmance. 

— Nu-mi spune că începi să crezi trăsnăile astea, a oftat 
Miller. Julia, soţul tău s-a sinucis pentru că suferea de o depresie 
adâncă şi din cauza repetatelor crize de schizofrenie. 
Schizofrenia are o componentă genetică, ce poate fi transmisă 
urmaşilor. 

— Ca şi... darul, sau blestemul ăsta! i-am replicat. Apoi m-am 
întors spre mama. Tata s-a sinucis pentru că se ascundea. 

Ga a făcut un pas în spate. Nu discutasem niciodată despre ce 
se întâmplase cu tata. Gra ca şi cum se temea că, rostind acele 
cuvinte, ar fi făcut să se întâmple din nou. 

— Presiunea exercitată asupra lui ca să se comporte normal, 
să ignore duzinile întregi de vod din jurul său, tot timpul... cred 
că l-au copleșit. Dar eu unul am terminat cu ascunsul. 

Ferodtatea acestei dedaraţii m-a uimit până şi pe mine, dar 
era sinceră. 

— Am auzit destul! Vom continua discuţia mâine, după ce 
testele tale vor fi complete, a spus Miller, îndreptându-se spre 
uşă. 

— Vrei dovezi, am spus eu. 

S-a oprit, întorcându-se cu un zâmbet fix. 

— Presupun că strămătuşa mea Mildred aşteaptă un mesaj. 

Mildred? 

— Aăă... nu, pentru moment nu sunt decât eu cu Sara. Spre 
deosebire de ce vedem în filme sau la TV, nu pot vorbi decât cu 
cine este prezent, şi fetiţa asta nu are niciun mesaj pentru 
nidunul dintre voi. Am privit la Sara, care a încuviinţat din cap. 
Dar mă întreb dacă ea n-ar vrea să joace un mic joc. 

Fetiţa a ridicat din umeri. 

— Dece nu? 


— Bun. Doctorul Miller de-acolo! Am arătat spre el cu băr bia 
— aş fi putut să-i cer să-mi desfacă legăturile, dar nu voiam să 
creadă că era un truc prin care să scap. Elo să iasă pe hol, o să 
închidă uşa şi o să scrie un cuvânt pe reţetarul lui. Singura 
regulă e că scrisul va trebui să fie lizibil, iar carneţelul să 
rămână tot timpul în aşa fel încât să se poată vedea ce a scris. 

— E ridicol! a murmurat doctorul, dar a ieşit în hol şi a tras 
uşa după el. 

Probabil că deja scrisese un nou capitol din cartea lui. 

Sara l-a urmat. O secundă mai târziu, a spus: 

— ÎI ține prea sus. 

— Trebuie să-l laşi mai jos, i-am strigat doctorului Miller. Sara 
e într-un scaun cu rotile. 

Mama a icnit abia auzit. 

— Aăă... nu cunosc cuvântul ăsta, a spus nesigură Sara. 

La naiba, nu mă gândisem la asta! Mai bine aş fi ales să scrie 
un număr. 

— Poţi să-l spui pe litere? 

— A... N... A... B... 0... L...[...S...M. 

— Anabolism! am strigat. 

Nidun răspuns. 

— Ce face? am întrebat. 

— Pare furios. Stai, scrie un alt cuvânt. 

— Mamă, am şoptit eu, mă crezi? Doar asta contează. 

Ga a ezitat, îndepărtându-şi de pe faţa obosită o şuviţă de 
păr, şi abia atund am remarcat că era tot în uniforma de lucru. 
Cineva o sunase probabil la servidu. Numărul de telefon era în 
portofelul meu. 

— William, îmi doresc mai mult ca orice ca tu să fii sănătos, 
dar... | 

— Aăă... a...tro...fie? a încercat Sara. 

M-am încruntat. 

— Spune-l şi pe-ăsta pe litere! 

Ceea ce a şi făcut. 

—  Atrofiat, am strigat eu. 

Să trăiască testul de aptitudine pentru vocabular! 

— Tipul scrie altceva şi... eu nu spun cuvântul ăsta. 

Am râs. 

Mama mă privea cu atenţie. 

Am dătinat din cap. 


— A scris un soi de înjurătură. Vrei să silabiseşti, Sara? 

— Nula spus ea. 

— Te rog! 

— Primele trei litere sunt „rah“, a spus ea cu greutate. 

— Cred că bunul doctor îmi verifică autentidtatea. Nu e 
rahat, doctore Miller. Te asigur de asta. 

— Acum mâzgăleşte o serie de litere. X, Y, Q... 

Le-am repetat după ea, iar uşa s-a deschis de perete. Miller a 
intrat cu carneţelul în mână, cu o privire sălbatică. în spatele lui 
îşi rula scaunul Sara. 

— Cum faci asta? Ai spioni în hol, m-a acuzat el. 

— Aşa este, i-am spus. Numele ei e Sara şi a murit în anul... 

Am privit-o. 

— 1942, a continuat ea. 

— 1942, am repetat eu. 

Miller îşi mişca buzele fără să scoată vreun cuvânt. 

Mama a rupt pagina de deasupra de la reţetarul lui şi a privit 
atentă. S-a albit la faţă, iar gura i s-a strâns. 

Eu mi-am ţinut respiraţia. 

Apoi, ea i s-a adresat lui Miller: 

— Fă-ţi un renume cu fiul altuia. Noi am încheiat aici. S-a 
încruntat la mine. William, nu te mişca, o să fac demersurile să 
te scot de aici. Totuşi, nu te socoti scăpat, băiete! Ai o grămadă 
de explicaţii de dat. 

Niciodată n-am fost mai fericit pentru supărarea mamei pe 
mine ca acum. 

— în regulă! 

S-a întors şi a luat-o în josul coridorului. 

Miller s-a târât după ea. 

— Dar, Julia... 

— Mulţumesc, i-am spus Sarei. Cu ce te pot ajuta? 

— Când am intrat în spital, fratele meu mi-a dat meda lionul 
lui cu Sf. Mihail. E încă în fişa mea. Mi l-au luat când mi-au făcut 
radiografia. Vreau să ajungă înapoi la el. 

Am încuviinţat din cap. 

— Cred că pot să fac asta, am spus. 

Să intru în camera cu fişe ar putea să fie o problemă, dar o să 
am ajutor. 

— Trebuie să fac altceva mai întâi, şi pe urmă mă întorc. 

Şi-a înclinat capul într-o parte şi m-a cercetat cu privirea. 


— Te duci după blondă. 

Am aprobat. 

Ga a clătinat din cap. 

— Baftă! Tipa pare o pacoste! 

Abia când Sara a dispărut pe hol mi-am dat seama că 
plecaseră cu toţii şi mă lăsaseră cu legăturile la mâini. Drace, aş 
fi putut să mă îmbrac şi eu. Habar n-aveam cât timp îi mai 
rămăsese Alonei. 

— Sara! am strigat. Mamă! Hei! 

Din fericire, uşa de la cameră s-a deschis din nou numaidecât. 

— Ah, ce bine! am spus. Credeam că erai prea departe ca să 
mai... 

Creierului meu i-a luat doar câteva secunde ca să proceseze 
ceea ce vedeam — cineva, nu mama, întorcându-se în încăpere 
cu un scaun cu rotile. Un scaun modem, deja ocupat de cineva 
prăbuşit într-o parte, într-un unghi ciudat şi nefiresc. 

— Will! a strigat Joonie, cu o voce piţigăiată care suna ca a 
unei nebune. 

A întors scaunul cu rotile astfel încât ocupantul lui să vină cu 
faţa spre mine, şi deodată ochii întunecaţi şi goi ai lui Lily, aşa 
cum fuseseră în ultimele opt luni, priveau fără ţintă în direcţia 
mea. în poală avea o tablă Ouija. 

— Ne bucurăm aşa de tare că ţi-ai revenit! 


17 
Alona 


Mi-a luat patruzeci şi cinci de minute, douăsprezece maşini şi 
un camion de tractări ca să ajung acasă, folosind un sistem 
întortocheat de alunecare dintr-un vehicul într-altul şi de 
călătorie până când traseul lor nu mai coincidea cu al meu. Apoi 
săream afară — sau, mai bine, aşteptam să oprească la semafor 
— şi încercam să găsesc o altă maşină care mergea în direcţia 
potrivită. 

Ar trebui să existe o cale mai bună de transport pentru spirite, 
dar eu una nu aveam de gând să mai zăbovesc pentru a o afla. 
Ciudata presiune pe care-o simţisem în rezerva de la spital a lui 
Killian devenise şi mai puternică. 


Ultimele trei cvartale până acasă le-am parcurs pe jos, ur 
mărind adulţii care îşi trăgeau maşinile pe aleea din faţa casei 
după o zi lungă de muncă şi copiii jucând o ultimă rundă de 
leapşa înainte să fie chemaţi la masă. Se apropia vara, ano 
timpul meu preferat. Dimineţile în care să dorm până târziu şi 
totuşi să ies din casă înainte ca mama să se trezească. întreaga 
zi liberă să fac ce voiam şi să merg unde voiam. Priceperea de a 
petrece aproape fiecare noapte la Misty, fără ca ea să bănu 
iască adevărata cauză — că, mai presus de orice, nu voiam să 
mă întorc acasă. 

Privind la casa mea, o vedeam diferit. Nu-mi amintesc prea 
mult din primii doisprezece, treisprezece ani de relativă feri cire, 
în mare parte din pricină că acum aveam simţământul că totul a 
fost clădit în jurul acestor câţiva ani de mizerie din urmă. 

G locul unde mama a căzut în genunchi pe alee, implorân- du- 
1 pe tata să nu plece. G locul unde tata a dat cu maşina peste 
straturile de flori frumos aranjate pe vremea aceea, aproape să 
dărâme un mic bazin de beton pentru păsări, ca să n-o lovească, 
nu că asta l-ar fi oprit să mai plece. Fereastra acoperită cu 
placaj de la etajul al doilea, cea de lângă duşul unde ea „a 
alunecat“ pe gresia udă, a căzut şi a spart geamul, tăindu-şi 
adânc braţul. Când am găsit-o, pardoseala de la duş era uscată. 
Nu însă şi mama. Duhnea mai mult a alcool decât a sânge şi, 
având în vedere cantitatea mare de sânge de pe podea, chestia 
asta spunea ceva! Şi uşa de la garaj... nu-mi cereţi să vă 
povestesc. Cât de greu e să-ţi aminteşti să te uiţi în spatele tău 
ca să te asiguri că uşa e deschisă înainte să scoţi maşina în 
marşarier? 

Mergând spre casă, puteam percepe o încordare cunoscută 
care-mi provoca dureri în falcă şi mă făcea să-mi trag capul între 
umeri. Ga nu mă lovise niciodată, oricât de beată ar fi fost. Ah, 
nu, nu Cheryl Dare! în schimb, mă sufocase cu nevoia ei de 
afecţiune. Cherie era o victimă a unui soţ adulterin şi neglijent. 
Niciuna dintre astea nu era din vina ei. 

Partea cea mai tristă şi mai jalnică a circului ăstuia era că 
făcuse totul pentru tata. Ca şi cum, dacă-i arăta cât de 
vulnerabilă şi bezmetică era fără el, el trebuia să se întoarcă. 
Care-o fi lo gica? Eu aş fi pretins că n-am nevoie de el, că n-am 
avut nicio dată nevoie de el. De fapt, nici n-ar fi fost nevoie să 
pretind. N-aş lăsa niciodată pe cineva să mă tulbure şi să-mi dea 


viaţa peste cap aşa cum îl lăsase ea pe tata. 

Asta era problema cu mama. Era frumoasă şi nu ştia cum să 
fie altceva. Nu ca mine, nu semănăm niciun pic. Aveam înfăţi 
şarea ei, dar creierii tatei. Atunci când voia, putea să fie un 
ticălos foarte rece şi calculat. Singurul lucru pe care îl făcea 
tata, ori de câte ori auzea, în cele din urmă, ceva despre 
problemele sau escapadele mamei (unii dintre vecini 
rămăseseră prieteni cu el şi cu noua lui soţie), era să mă sune 
pe mine. 

Cu toţii voiau să afle ce făceam în ziua aceea, ziua în care 
murisem. Ce mă făcuse să traversez strada fără să mă asigur? 
Ce mă luase de la parada majoretelor şi mă aruncase în memo 
rialul în alb şi negru din anuarul liceului? 

Doamne, aş fi vrut să fie ceva mişto. Sau cel puţin intere sant. 
Adevărul e că era o zi ca oricare alta. 

Telefonul meu a sunat chiar înainte să-mi închid dulapul din 
vestiarul sălii de sport. Dacă tata ar fi sunat câteva secunde mai 
târziu, sau dacă eu n-aş fi luat în seamă apelul, viaţa mea ar fi 
fost cu totul alta. Aranjase o întâlnire cu mama la Eickleberg şi 
Feinstein, la ora 7,30 dimineaţa, înainte să meargă la lucru. 
Urmau să discute despre pensia alimentară pentru ea şi pentru 
mine şi despre taxele mele şcolare viitoare. Deja era hotărât, în 
mare măsură de către tatăl meu, că voi frecventa cursurile unei 
şcoli aflate, desigur, la o mică distanţă de mers cu maşina. 
Cineva trebuia să fie prin preajmă şi s-o ţină pe mama sub 
observaţie. De aici cadoul meu de absolvire, Volkswagen-ul Eos. 

Aşadar, era ora 7,00 şi tata voia să ştie dacă aş putea să mă 
duc să verific că ea se trezise şi se pregătea să plece la 
întâlnire. 

Aş fi putut să-i spun că eram deja la şcoală. Amănuntele nu 
simt punctul forte al tatei, aşa că probabil nu-şi mai amintea 
orarul meu sau, şi mai sigur, că mă înscrisesem la prima oră de 
sport. Dar nu mi-am dat osteneala. Ştiam că n-ar fi sunat acasă 
şi nid n-ar fi mers acolo, la fel cum ştiam că mama era probabil 
acasă âşteptându-1 să facă exact asta. Dacă avea să rateze 
întâlnirea, Gigi, noua soţie, nu va ezita să facă presiuni asupra 
tatei să reducă şi mai mult sumele pe care ni le dădea. Voia 
copii. lar el spunea că nu-şi pot permite. 

Trebuia să fie un lucru simplu, un lucru pe care-l făcusem de 
zed de ori până atund. Să găsesc o scuză, să o şterg din şcoală 


sau de la repetiţia majoretelor sau de la o petrecere şi să merg 

acasă, să curăâţ mizeria pe care ar fi făcut-o mama cu spe ranţa 
că aşa i-ar fi atras atenţia tatei, şi s-o trimit înapoi în pat sau la 

spital sau oriunde, depinde. Apoi să mă întorc la viaţa mea de zi 
cu zi, pretinzând că nu s-a întâmplat nimic rău. 

Dar în ziua aceea, o dimineaţă frumoasă şi răcoroasă de mai, 
s-a rupt ceva în mine. Distruge totul! O urăsc! Asta gândeam 
atund când am coborât de pe trotuar pe Henderson. Dacă 
destinul vine sub forma unui autobuz, unii oameni ar spune 
probabil că am primit ce-am meritat pentru cuvintele mele. La 
urma urmei, logic vorbind, întreaga situaţie se datora în aceeaşi 
măsură tatei ca şi ei. El era cel care o înşelase şi plecase, cel 
care mă folosea ca pe un scut împotriva ei. Dar numai ea avea 
puterea să schimbe direcţia în care o luaseră lucrurile, să revină 
cât de cât la statutul de părinte, şi să renunţe să mai fie o gaură 
neagră a lipsei de afecţiune. Pur şi simplu ea a refuzat s-o facă! 

Acum, stând în faţa casei mele, a casei ei începând din dimi 
neaţa aceea de luni, am simţit un val cunoscut de resentiment. 
Chiar şi moartă, ea tot îmi controla viaţa, ţinându-mă ostatică în 
calitate de „problema mea nerezolvată“, cum îi plăcea lui Killian 
s-o prezinte. 

Mi-am reţinut frustrarea, mi-am ridicat bărbia şi am păşit pe 
verandă. O s-o iert pentru cum era: cu metehne, imperfectă, 
umană. Puteam face astei, nu-i aşa? Privind în jos la picioarele 
mele, care scânteiau arătându-se şi dispărând, am bănuit că 
trebuia s-o fac. 

Intră pur şi simplu, spune că-ţi pare rău şi c-o ierţi, după care 
ieşi! Dacă mă grăbeam, poate reuşeam să-l mai prind pe Killian, 
îmi făceam griji pentru el, prizonier în spitalul ăla, fără nimeni 
care să-l ajute. în plus, dacă era să plec, să plec pe bune, nu 
voiam să fiu singură. El mă sărutase. Poate că o să aştepte cu 
mine până avea să se întâmple. M-am transportat peste pragul 
uşii din faţă în vestibul... şi m-am oprit. Ceva nu se potrivea. 

M-am rotit în cerc, aruncând o privire în sufragerie, pe holul 
care ducea la bucătărie, în biroul acum gol şi plin de praf care 
aparținuse pe timpuri tatei. Mi-a luat o secundă ca să-mi dau 
seama ce era diferit. Toate jaluzelele erau ridicate, iar drape 
riile date deoparte. Ultimele raze ale asfinţitului pătrundeau prin 
geamurile neacoperite, întinzându-se în lungi dreptun ghiuri pe 
podeaua lustruită. în ultimii câţiva ani, mama nu-mi îngăduise 


niciodată să ridic jaluzelele, că ea nid atât. Mahmureala de 
peste zi era naşpa şi mama o trata cu pilule. A păstra casa în 
penumbră era o măsură cerută de precauţie. Uneori, era ca şi 
cum locuiam cu un vampir umflat cu votcă. 

Dar acum... m-am rotit din nou încet, simțind în stomac o 
senzaţie supărătoare de nesiguranţă. Era de parcă aş fi nimerit 
în altă casă. 

Apoi, din bucătăria din fund, am auzit clinchetul cunoscut de 
stide şi m-am relaxat. 

— Ştiu că e greu, dar fad ceea ce trebuie făcut a spus o voce 
liniştitoare de femeie care răzbătea din bucătărie. 

Nu era mama mea. M-am încruntat şi m-am apropiat. Mama 
era aşezată la masă, cu spatele la uşă, iar vizavi de ea se afla o 
negresă pe care n-o mai văzusem nidodată. Părul îi era tuns 
scurt, accentuând trăsăturile feţei şi cerceii frumoşi de argint 
care-i atârnau de urechi. Erau cam prea mari după gustul meu, 
dar îi purta cu mândrie. Avea o piele superbă, deşi ridurile de la 
ochi trădau faptul că era mai în vârstă decât arăta, poate chiar 
de vârsta mamei mele. 

în vreme ce priveam, s-a întins şi a prins-o pe mama de 
mână. Pe masă erau împrăştiate batiste de hârtie mototolite, 
printre două ceşti de cafea. Paharul fără pidor omniprezent al 
mamei nu se vedea. Ce mai era şi asta? 

Am păşit în încăpere şi am perceput mirosul ascuţit de alcool. 
Stide goale de votcă, probabil cele cu care umblasem. ieri, 
stăteau acum aliniate pe blat, ca nişte soldaţi disdplinaţi. în 
chiuvetă, doza de supravieţuire a mamei — gin, tequila şi rom — 
se scurgea din stidele răsturnate, pe gaură în jos, sco ţând 
bulbud. Dulăpiorul de sub chiuvetă, unde-şi ţinea rezerva 
strategică, era deschis şi înăuntru nu se mai vedeau decât 
produse de curăţat. 

În minte mi-a apărut o bănuială cumplită şi m-am întors s-o 
văd pe mama în faţă. Părea cu douăzed de ani mai bătrână, fără 
vreun fard care să-i ascundă cearcănele negre de sub ochi. 
Când a apucat ceaşca de cafea, mâna îi tremura aşa de tare, 
încât cafeaua, încă fierbinte, s-a vărsat peste marginea cănii. 
Nid ea şi nid musafira ei n-au părut să observe, sau pur şi 
simplu n-au dat nido importanţă. 

Mama şi-a dres glasul. 

— Vreau să-ţi mulţumesc că ai venit. Nu eram sigură c-o să 


pot.... 
A făcut un gest obosit în direcţia chiuvetei. 

Cealaltă femeie a zâmbit, dezvelindu-şi dinţii albi şi strălu- 
itori, cu o mică strungăreaţă. 

— Cherie, pentru asta există sponsori, ca să te ajute să treci 
este asta. 

Nicio băutură în mâna ei, sticle cu alcool golite în chiuvetă şi... 
n sponsor? 

— La naiba! am exclamat eu. Eu mor şi abia acum te laşi e 
băut? 

Am fost cuprinsă brusc de un acces de furie pur şi nealterat, 
că simţeam ca şi cum nu mai puteam respira, ura îmi fierbea i 
plămâni. 

— Abia acum ai hotărât să te porţi ca un adult? 

Mama a clătinat din cap. 

— E vina mea, Angela. Accidentul. 

Vocea i s-a frânt şi a scormonit după un alt şerveţel. 

— Ai perfectă dreptate! am urlat eu. 

— Cum aşa? a întrebat Angela. Tu conduceai autobuzul? Şi ți- 
ai silit fiica să alerge în mijlocul drumului? 

— Nu, dar..., a spus ea şovăind. 

— S-ar fi putut la fel de bine s-o fi făcut! am exlamat eu. 

M-am rotit şi mi-am trecut braţul peste sticlele de pe blat, 

itenţionând să le arunc pe toate la podea. Doar una a căzut... 
şi nici măcar nu s-a spart. Mama şi Angela şi-au ridicat privirile, 
ar niduna dintre ele nu părea alarmată şi nid măcar uimită. 

Drace! M-am întins, încercând din nou, şi mi-am dat seama că 

braţul îmi dispăruse de la cot în jos. Fără să scânteieze, 
fără să se estompeze, dispăruse pur şi simplu. Nu, nu, nu! 

M-am năpustit spre mama. 

— Ce-i cu tine? am întrebat-o, un fior de mânie străbătân- 
du-mi trupul. Venisem să te iert. Şi ce, ai deds că ai pierdut 
destul timp, că mi-ai risipit VIAŢA MEA, iar acum s-a făcut 
vremea să repari lucrurile? Să ţi-o trag! 

După asta, dispariţia mea a început în mod serios. Puteam 
simţi toată energia aia negativă despre care Killian spusese că 
zace în interiorul meu urlând să fie eliberată. în câteva secunde, 
mi-au dispărut braţele şi pidoarele, şi puteam simţi linia aia 
rece, cea care împărțea „aid nu“ de „aid“, târându-se în sus pe 
trupul meu. 


— Mă simt ca şi cum m-aruri! a şoptit mama. 

— Şi ai dreptate! i-am strigat, înainte să-mi dispară şi gura. 

— Nula spus Angela, clătinând din cap. Sunt sigură că, 
oriunde ar fi, ştie c-o iubeşti şi te iartă pentru greşelile făcute. 

— Tad, Angela! Tu nu mă cunoşti. 

Cel puţin asta aş fi spus şi eu dacă aş fi putut. încăperea se 
înceţoşa şi se estompa. Nu mai puteam să văd prea mult dincolo 
de mama şi de Angela, şi chiar şi ele au prins să se dilueze pe 
margini. Asta era! N-o să reuşesc să revin la Will! Ochii mi s-au 
umplut de lacrimi. 

Mama a schiţat un zâmbet. 

— Tu n-o ştii pe Alona. 

Apoi zâmbetul i s-a topit. 

— Partea rea este că, şi dacă m-ar ierta, eu n-o merit. 

Am îngheţat, mă rog, puţinul care mai rămăsese din mine. 

—  Cherie..., a început Angela. 

— Nu, ascultă! în dimineaţa aia de luni, trebuia să mă 
întâlnesc cu Russ la biroul avocatului. Dar am aşteptat, nu m-am 
sculat intenţionat, nu m-am îmbrăcat, gândind că Russ va veni 
el. Voiam doar să vorbim... A dat drumul unui suspin. Nid prin 
cap nu mi-a trecut c-o s-o scoată de la şcoală. 

— l-ai spus fetei că-ţi pare rău? a întrebat încet Angela. 

Mama a dătinat din cap. 

— E prea târziu. Ea... 

—  Nidodată nu e prea târziu. 

Mama a şovăit, coborându-şi privirea pe mâinile împreu nate 
pe masă, între care mototolea vin şerveţel. 

— Alona, copilul meu... 

A vrut să mai spună ceva, dar nu reuşea să rostească nidun 
cuvânt. A înghiţit în sec şi a tras adânc aer în piept. 

— Îmi pare... atât de rău. N-am vrut să se întâmple asta. Am 
vrut doar ca lucrurile să reintre în normal şi... am dat-o-n bară. 
Măcar dacă am putea relua viaţa aşa cum era, doar tu şi cu 
mine. 

Şi-a plimbat privirea prin încăpere şi, pentru o secundă, şi-a 
oprit-o pe mine. Ochii ei au aceeaşi nuanţă verzuie ca ai mei. 
Era ca şi cum aş fi privit într-o oglindă răsturnată şi m-aş fi văzut 
aşa cum aveam să arăt peste douăzed de ani... copleşită de 
durere şi vină. 

— Regret atât de mult! 


Voiam să continui să mă revolt, să ţip, dar, privind la ea, ceva 
s-a înmuiat în mine. Furia mi-a dispărut, precum o po vară care 
mi se ridică de pe umeri. Printr-un halou pâdos am văzut-o pe 
Angela întinzându-se şi îmbrăţişând-o pe mama cu braţul drept. 

— O să fie bine, a spus ea. 

De-a lungul pielii mi se răspândea o căldură binefăcătoare. 
Hm, poate că Angela avea dreptate. Mă simţeam ca şi cum 
pluteam în cea mai perfectă piscină, în cea mai perfectă zi de 
vară. Un lucru care... m-a făcut să mă încrunt. îmi părea 
cunoscut, ca şi cum îl mai trăisem şi înainte sau auzisem 
vorbindu-se despre el... 

Mi-am ridicat încet privirea, simţindu-mă aproape drogată de 
acest neaşteptat sentiment de pace, şi am remarcat nimbul 
auriu de lumină care mă înconjura. Creierul meu toropit şi fericit 
a făcut asociaţiile cuvenite. în sfârşit, se întâmpla! Lumina 
venise pentru mine şi era exact aşa cum o descrisese Will. Will! 

— Stai! M-am concentrat din toate puterile ca să pot rosti 
următoarele cuvinte: Stai, nu pot să-l părăsesc. Are nevoie... 

Lumina s-a intensificat, absorbind totul, inclusiv ceea ce 
voiam să transmit, într-un glob mare, alb şi fericit de... nimic. 


18 
Will 


— Joonie, ce faci? am spus, căutând să-mi păstrez vocea 
fermă. 

— Ştii, mi-a luat ceva ca să-mi dau seama! A împins scaunul 
lui Lily mai în faţă şi a închis uşa. Am ştiut dintotdeauna că tu 
eşti altfel. Credeam că era doar genul vechi de ţicneală, cum era 
tatăl tău. Vorbea totuşi prea încântată, deşi cu o voce si nistră. 
Apoi, în noaptea aia, în prima noapte când ne-au lăsat s-o 
vizităm pe Lily la spital... ţi-adud aminte? A continuat fără să 
mai aştepte răspunsul. Mama ta plecase şi tu ai adormit în 
scaun. Am hotărât să mă folosesc de tabla Ouija. Mă gândeam 
că aş fi putut vorbi cu ea în felul ăsta, ştii, să-i spun să se tre 
zească. Şi-a mijit ochii la mine. Dar în loc de asta s-a întâmplat 
altceva, nu-i aşa? 

Persoana Nedorită! Fusese prima oară când o văzusem. 

— Am chemat-o şi a venit, nu? m-a întrebat ea. Ai văzut-o şi 


tu. 

în cap au prins să-mi sune clopote de alarmă. Poate că, la 
urma urmei, Alona avusese dreptate în privinţa lui Joonie. 

— J, am spus eu cât de blând am putut, mă bucur că ai venit 
să mă vezi, dar mama se ocupă acum de externarea mea, aşa 
că... 

— Ah, nu! a spus ea, clătinând din cap. Nu se poate. Nu 
acum. 

A dat ocol scaunului cu rotile în care era Lily şi a pus mâ na 
pe unul din scaunele pentru vizitatori. L-a tras prin ca meră şi l-a 
proptit în uşă, cu spătarul sub clanţă, ca s-o ţină închisă. 

— Acum e mai bine. S-a întors spre mine, cu un surâs în 
spăimântător. Poţi să le vezi, nu-i aşa? Stafiile, spiritele, ce sunt 
ele. Din pricina asta te străduieşti să nu auzi lucruri, de-aia îţi ţii 
mereu capul între umeri, ca să nu reacţionezi la ele. 

Nu era bine. Am încercat să schimb cursul discuţiei. 

—  Joonie, ce fad cu Lily? Are voie să iasă din rezervă? 

Din câte puteam eu să văd, părea să fie bine. Nu avea ne voie 
de oxigen ca să respire, dar nu eram sigur cât avea să re ziste 
fără aparatele la care fusese conectată. Era dureros s-o vezi 
aşa, cu ochii fără viaţă şi cu faţa căzută. Era golită. 

Joonie a făcut un gest cu mâna. 

— Corpul ei e sănătos. O lăsaseră singură în subsol, urmau 
să-i facă o tomografie. 

Asta explica felul în care Joonie reuşise s-o care pe Lily, dar nu 
şi de ce o adusese în rezerva mea. 

— Ştii, am încercat s-o fac pe calea uşoară, a spus ea cure 
proş. A tras mai aproape scaunul lui Lily, cu ochi străludtori şi cu 
obrajii îmbujoraţi ca şi cum ar fi fost cuprinși de febră. Am 
încercat să te fac să vii la spital. Şi ieri, în cantină, ştiam că era 
acolo cu tine. 

— Nu, am spus, clătinând din cap. Nu era. 

Joonie s-a încruntat la mine. 

— Nimeni nu trece pe domeniul primului nivel, pretinzând că 
a primit un telefon, Will! 

— Nu ea era, am insistat eu. Ea nu-i aid. 

Dar Joonie a continuat ca şi cum nu m-ar fi auzit. 

— l-am spus să vorbească cu tine, să-ţi ceară ajutorul. Nu 
vrem decât să ne fad o mică favoare, Will. Asta-i tot. 

— Ce vrei? 


Butonul de chemare a asistentei era de neatins din pricina 
legăturilor de la mâini şi, probabil, dacă strigam după ajutor, nu 
mi-ar fi folosit prea mult, nu având în vedere evaluarea lui Miller 
din dosarul meu. 

— E simplu. Vreau să mă ajuţi să-i pun lui Lily sufletul înapoi 
în corp. 

M-am holbat la ea. Părea ca şi cum rolul obişnuitei Joonie era 
jucat în seara asta de Joonie cea din Zona Crepusculară. 

— Eşti sonată? Nu pot să... 

Ea a dătinat cu violenţă din cap. 

— Nu-mi spune că n-o poţi face. Nu minţi! S-a înroşit vio lent 
la faţă. M-ai minţit tot timpul ăsta. 

Cât timp îţi trebuie să externezi un padent? Mama trebuia să 
se întoarcă dintr-un minut într-altul, nu? O să vadă că uşa e 
blocată şi o să cheme pe cineva în ajutor. Cel mai sigur lucru de 
făcut era să mă prefac că asta era o situaţie normală. Sigur! 

— Despre ce vorbeşti? 

Şi-a lăsat capul pe spate, râzând în hohote. 

— Ah, ca şi cum tu n-ai şti. 

— Păi, de fapt..., am spus, ridicând din umeri, mă rog, fă 
când ceva în genul ăsta cât mă lăsau legăturile. 

— Bine, vrei să mă fad s-o spun. E-n regulă! A dat din cap şi 
a continuat să dea din cap, de parcă ţeasta i-ar fi ieşit din ax. Eu 
am găsit-o pe Lily, a fost mai întâi prietena mea. 

— Bun, am spus încet. Până aid am priceput. 

— Darea te-a preferat pe tine, a zis tăios. 

Năudt, am încercat să urmez firul ei logic. 

— între mine şi Lily nu s-a-ntâmplat nimic. Ştii şi tu asta. 
Eram doar prieteni, cu toţii. 

— Nu! A dătinat din cap. Nu doar prieteni, nu cu toţii. 

Mă privea ca şi cum ar fi vrut să mă forţeze să pricep. 

Deodată, mi-a căzut fisa. Felul în care prezenţa lui Lily o 

făcea pe Joonie să se lumineze. Cât de supărată şi rănită 
fusese după crâncena lor ceartă din vara trecută. Cât de cumplit 
de devastată fusese după acddent, deşi nu mai vorbiseră amân 
două de luni de zile. Aluziile Alonei legate de faptul că Joonie 
făcuse o pasiune. 

„— Ah, Joon! Nu ştiam. Nu ştiam că tu şi cu Lily eraţi... 

Am tăcut stânjenit. Uneori, darul meu, blestemul meu, sau 
cum vreţi voi să-i spuneţi, mă sileşte să trăiesc cea mai mare 


parte din timp într-o altă lume, străduindu-mă să nu văd, să nu 
aud sau să nu simt anumite lucruri. Desigur, nid în lumea asta 
nu văzusem prea multe. 

— Nu eram, a spus ea cu glas obosit. 

— Atund nu înţeleg. 

Poate că de vină eram doar eu şi loviturile repetate pe care le 
primisem în cap, dar nu puteam să-mi dau seama. 

Joonie a ocolit scaunul cu rotile în aşa fel încât să se poată 
apleca peste patul meu şi să privească la Lily. Am rezistat 
tentaţiei să-mi feresc partea de jos a trupului de apropierea ei. 
Mă înspăimânta niţeluş. 

— Am sărutat-o o dată, a spus ea. Ştiai? 

Fireşte că nu! 

— Vara trecută. 

A zâmbit amintirii. 

— înainte să ne certăm. 

Cearta legată de băieţi. Asta spusese Joonie. Avuseseră un 
conflict din cauza băieţilor. Am închis ochii să nu-mi văd propria 
prostie. Normal că din cauza băieţilor, deoarece lui Lily îi 
plăceau, şi lui Joonie nu! 

— Ce s-a-ntâmplat? am întrebat, deşi acum puteam oare 
cum bănui. 

— l-a pus capăt repede. Credeam că o să fugă, dar n-a fă cu 
t-o. Doar mi-a aruncat o privire şi a zis: „Chiar mă-ntrebam.“ 
Apoi m-a luat de mână şi mi-a spus că ţinea mult la mine, dar nu 
în felul ăla. Joonie şi-a întors ochii, lacrimile prinseseră să-i curgă 
pe obraji, lăsându-i dâre negre pe faţă. Poate că era cel mai 
frumos mod prin care cineva mă refuza, dar eu... 

Vocea îi tremura. 

— Tu te-ai panicat. 

Ea a dat din cap. 

Asta înţelegeam. Păstrând atâta timp un secret, îl trans formi 
într-o parte vitală din tine. Te obişnuieşti atât de mult să trăieşti 
cu el, încât ideea de a fi descoperit devine o ameninţare de 
moarte. 

— l-am... i-am spus o grămadă de lucruri îngrozitoare. Am 
acuzat-o că m-a ademenit, că m-a manipulat, ceea ce nu era 
adevărat. l-am spus să stea departe de mine şi de tine, sau... 
sau o să spun tuturor că ea mă sărutase, că mă silise. 

Pentru Lily, ca una care aspira să fie indusă, visa chiar să facă 


parte din elita primului nivel, ameninţarea lui Joonie era 
sufidentă. 

Joonie mă privea, implorându-mă s-o înţeleg. 

— Eram aşa de speriată! Deja mi-era greu acasă şi dacă cei 
din şcoală ar fi aflat, s-ar fi dus vorba şi ştii că, până la urmă, 
cineva i-ar fi spus tatei. 

Tatăl ei îi ura părul vopsit, hainele rupte şi pierdngurile. Mi-era 
frică să mă gândesc la ce-ar fi putut el face dacă ar fi aflat de 
preferinţele ei, dincolo de felul în care arăta. Era mai ceva ca un 
predicator din Vechiul Testament. 

— Seara aia a fost greşeala mea, a spus Joonie. Dacă n-aş fi 
îndepărtat-o... 

Am clătinat din cap. 

— Nu, J, ascultă-mă! Ea a încercat să mă sune în seara aia. 

— Da? 

Părea surprinsă. 

— N-a lăsat nidun mesaj, dar a încercat. Aveam căştile pe 
urechi, aşa că n-am auzit telefonul. Ne socotea în continuare 
prietenii ei, îndeajuns de mult ca să ne sune atund când avea 
nevoie. Nu ţi-am spus pentru că ştiam că te învinovăţeai pentru 
cearta voastră. Mă temeam să nu crezi că mă sunase pe mine 
pentru că nu putea să te sune pe tine. Nu voiam să crezi să ai fi 
în vreun fel responsabilă. Nu e vina ta. Ea a sunat. Ea... 

M-am oprit când Joonie a izbucnit în râs, hohote stridente şi 
hidoase, pline de disperare şi durere. 

—  Uită-te la tine, atât de sincer şi nevinovat. A zâmbit cu 
amărădune. M-a sunat şi pe mine, Will. De două ori. Am vorbit 
cu ea. 

M-am holbat la ea, lumea pe care-o ştiam schimbându-şi 
forma şi prăbuşindu-se în jurul meu. 

— Ce? 

— Ben Rogers s-a folosit de ea şi apoi a abandonat-o, aşa 
cum face de obicei, iar micile ei prietene prințese n-au mai vrut 
să aibă de-a face cu ea. Joonie a clătinat dezgustată din cap. 
Aşa că m-a sunat pe mine, iar eu... i-am spus că primise ceea ce 
meritase. 

Vocea i s-a spart, iar umerii i-au tresăltat într-un suspin tăcut. 

Am clătinat din cap, uluit şi nevenindu-mi să cred. 

— Şia doua oară când a sunat? m-am forţat să întreb. 

— l-am închis. 


— Joonie, am şoptit. 

— Cred că era chiar în clipa când izbucnise în plâns şi nu 
vedea îndeajuns de bine ca să-şi poată controla maşina, a spus 
ea sec. 

— O, Dumnezeule! 

Ea s-a lăsat în genunchi lângă Lily. 

— Acum înţelegi de ce trebuie să facem asta. Trebuie să 
retractez. Trebuie să repar. 

— Joonie! am spus, încercând, în duda legăturilor, să mă ridic 
puţin. Nu poţi. Ea a trecut dincolo. E cât de poate de adevărat. 

Joonie a oftat. 

— Mă gândeam eu c-o să spui asta. 

S-a întins după tabla Ouija lăsată la pidoarele lui Lily. în clipa 
când degetele sale au atins triunghiul mişcător, în colţul 
încăperii din spatele ei au prins să scânteieze nişte umbre, 
revenind la viaţă. Persoana Nedorită. La naiba! Nu mai văzu sem 
o stafie să răspundă atât de prompt. Era... dudat. 

— Ştiu că minţi, a spus ea, cu glasul golit de orice emotie. 
Am văzut ce se petrece cu tine când o chem din cealaltă lume. E 
supărată pe mine pentru ce i-am spus şi pe tine pentru că mă 
ajuţi. 

— Nu e supărată. Nu este ea. E... 

Nid eu nu ştiam pe bune dne era. De unde mă aflam, cu 
Joonie chiar în faţa mea, puteam distinge un mic firicel de fum 
ducând dinspre Joonie spre mărimea monstruoasă a Persoanei 
Nedorite. Aidoma unei lese... sau unei conducte. 

Am îngheţat. Până dă de mine, energia este doar energie. 
Asta îi spusesem Alonei. Dacă Joonie, în eforturile ei de a 
comunica cu Uly, trimitea în eter cantităţi uriaşe de energie 
negativă — toată vina aceea, durerea şi ruşinea care musteau în 
ea, emanând din fiecare celulă — de ce prezenţa mea n-ar 
cauza manifestarea ei sub forma unei stafii? Uşa — sau mai 
degrabă chemarea, ca să folosesc analogia începută cu Alona — 
avea două deschideri. De obicei, era energia venită de pe 
tărâmul morţilor cea care mă folosea ca să capete formă, dar de 
ce n-ar fi putut energia intensă, amplificată prin intermediul 
unei table Ouija, de pe tărâmul viilor să facă acelaşi lucru? Asta 
ar explica lipsa de personalitate (alta decât furia) a Persoanei 
Nedorite şi de ce nu văzusem nidodată o asemenea stafie şi 
înainte. Pentru că nu era niddecum o stafie. 


— O s-o chem, a spus Joonie. Tu doar să mă ajuţi să o aduc 
înapoi acolo unde îi e locul. 

Şi cum aş fi putut eu face asta? Chiar dacă am fi reuşit să 
ajungem în vreun fel la Lily, deşi nu puteam, nu era ca şi cum 
am fi putut înghesui o pernă mare în învelitoarea ei. Trebuia să 
existe o conexiune între trup şi suflet. Dar, din fericire, pentru 
prima oară în viaţa mea, mi-am ţinut gura închisă. 

— Bine, te pot ajuta. Dar am nevoie de mâini. 

Ca să ies naibii de aid! 

Ea şi-a lăsat capul într-o parte şi m-a cercetat cu privirea. 

—  N-aş prea-ş crede! 

— Dacă viei să te ajut, am nevoie de mâini. 

S-a încruntat, şi Persoana Nedorită s-a mărit, ieşind din colţul 
ei cu ghearele încârligate îndreptate spre mine. 

— Nu, doar încerci s-o ştergi. 

Nu zău? Exista vreo persoană normală care n-ar fi făcut-o? 
Am clătinat din cap. 

— Nu, n-o şterg. Vreau să te ajut. 

— Nute cred, a spus ea, pe un ton fioros. 

A strâns triunghiul mişcător până i s-au albit degetele, iar 
Persoana Nedorită s-a mărit şi mai mult. 

Am tresărit şi mi-am întors capul. 

Joonie a tras aer în piept şi şi-a rotit privirea prin încăpere. 

— A venit deja? 

— Lily nu este aid, Joonie. Te rog, crede-mă! 

Dacă Persoana Nedorită o să se repeadă la mine iar eu n-o să 
fiu în stare să fug... 

Dintr-odată, uşa a prins să se zgâlţăie. 

— Will! a strigat mama mea. Ce se petrece acolo? 

Am văzut-o pe Joonie cum mă avertiza din ochi să stau 
cuminte şi am strigat: 

— Mamă, adu ajutoare! 

După care lucrurile au luat viteză. 

Persoana Nedorită s-a repezit în faţă. A planat pe deasupra 
mea aidoma unui val înspăimântător, după care s-a prăbuşit 
peste mine. Am tipat, şi ea s-a prelins pe gâtlejul meu, umplân- 
du-mi căile respiratorii şi blocându-mi plămânii. 

— William! striga mama, bătând disperată în uşă. 

Nu puteam respira şi răceala cumplită a Persoanei Nedorite 
mă pătrundea până în măduva oaselor. Ca să mă lupt cu ea, mi- 


ar fi trebuit mai multă energie decât aveam, şi totul, inclu siv 
slaba mea opunere, a prins să se mişte ca într-un film cu 
încetinitorul. Cu excepţia morţii mele, care se desfăşura cu 
rapiditate. 

Deodată, în centrul Persoanei Nedorite a apărut un fulger de 
lumină, care a explodat, transformând-o în bucățele, 
îngrozitoarea presiune pe plămânii şi gâtlejul meu a scăzut şi 
am prins să trag aer în piept, umplându-mi plămânii, tuşind şi 
scuipând. 

— Nu te pot lăsa singur nicio secundă, aşa-i? am auzit o voce 
prea cunoscută. 

Am clipit din ochii umezi, limpezindu-mi vederea îndeajuns de 
mult ca s-o pot distinge pe Alona aşezată lângă patul meu. 
Arăta... uluitor! Mult mai frumoasă şi cumva mai reală. De parcă 
înainte n-aş fi văzut decât o proiecţie a adevăratei sale fiinţe. 
Părul îi strălucea şi mai mult, ca şi ochii. Pe scurt, arăta cât se 
poate de real. Atât de real, încât am început să mă întreb dacă 
nu cumva pornisem pe drumul marii treceri. 

— Mort? am orăcăit eu. 

— Cât pe ce! a pufnit ea. Dar de data asta, nu! 

în acel moment, Joonie a părut să observe diferenţa, că 
puteam respira din nou şi nu mă mai luptam pentru viaţa mea. 

Persoana Nedorită începea să-şi adune fărâmele şi bucăţile, 
încercând să se reclădească. 

— Ah, pentru Dumnezeu! 

Alona a întins mâna peste braţul scaunului în care se găsea 
Uly şi a început să plimbe triunghiul mişcător pe tabla Ouija. Nu 
puteam vedea pe ce litere, dar Joonie, acum de ajutor în starea 
ei de uluială şi dezorientare, le pronunţa cu voce tare. 

— O-P-R-E-Ş-T-E-TE. E-Ş-T-I-I-E-R-T-A-T-A. 

Apoi, pentru efectul final, Alona şi-a strecurat mâna în cea a 
lui Uly şi a mişcat-o până ce a atins mâna lui Joonie, aflată pe 
tablă. Văzând asta, am icnit. Spusese ea ceva înainte despre 
asta, dar nu mi-aş fi imaginat vreodată... 

Joonie şi-a plimbat privirea de la mâna lui Lily la faţa ei în 
cremenită, goală, după care a început să plângă. 

Cu oarece greutate, Alona a reuşit să-şi desprindă mâna din 
mâna lui Lily, arătând şi ea la fel de năucită cum mă simţeam 
eu. Apoi mi-a zâmbit: 

— Ţi-am spus că o să ai nevoie de mine. 


— Da, i-am răspuns cu o voce spartă. Asta înseamnă că te-ai 
întors pentru totdeauna? Aş putea folosi oleacă de călăuzire 
spirituală. 

Şi-a muşcat buza, încruntându-se. 

— Nu ştiu. Nid măcar nu simt sigură cum am... 

Ochii i s-au mărit, şi o strălucire, atât de intensă încât a 
trebuit să-mi mijesc ochii, a învăluit-o. Şi-a întins mâna spre 
mine, mi-am întins-o şi eu... dar n-am mai prins decât aerul. 

— Alona! 

Lumina care o înconjura a devenit tot mai intensă până când 
n-am mai putut să văd nimic din ea. Apoi a dispărut, cu un 
pocnet perceptibil, luând-o cu ea. 

Când, în cele din urmă, câteva minute mai târziu, îngriji torul 
şi agentul de pază au reuşit să spargă uşa, iată cum ne-au găsit: 
Joonie plângând pe podea, ţinând mâna lui Lily, iar eu tot legat 
de pat, cu ochii umezi. Nu plângeam. Nu, deloc. Era doar 
lumina. Sau ceva în ochii mei. Da, asta era. 


Epilog 
Will Killian 


Au trecut douSzed şi şase de zile de când am văzut>o ultima 
oară pe Alona Dare. în acest timp, mama s-a debarasat pentru 
totdeauna de doctorul Miller şi ne-am dat seama că nidunul 
dintre noi nu se prea grăbea să-i găsească un înlocuitor. Am 
rezolvat cerinţele din notițele luate de Alona, ţinând stafiile... 
spiritele... la distanţă şi ajutându-le cât mi-a stat în putinţă. l-am 
trimis fratelui Sarei medalionul cu o scrisoare chipurile din 
partea spitalului, explicându-i că a fost găsit cu prilejul unei 
reorganizări a dosarelor. Simt mândru să spun că Bunicul 
Brewster s-a mutat, de fapt, în lumina aurie la puţin timp după 
ce am trimis scrisori anonime fiului şi nepotului său. 

Pe lângă astea, mi-am făcut temele pentru acasă, mi-am 
trecut testele finale şi, la insistenţele mamei mele, am trimis 
cereri de înscriere la o mulţime de şcoli. 

Intr-un adevărat spirit părintesc, şi-a reconsiderat destul de 
repede atitudinea faţă de capadtatea mea de a vedea morţi, 
suficient pentru a afirma că, din moment ce nu mai era necesar 
să mă ascund, nu mai aveam nid de ce să părăsesc oraşul şi, 


prin urmare, puteam urma cursurile universităţii de aid — care 
era şi planul iniţial în ceea ce mă privea. Da, avea şi ea dreptate 
într-un fel. 

Am aniversat împlinirea a optsprezece ani pe 30 mai, doar 
mama şi cu mine. Se obişnuise cu ideea a ceea ce eram, dar 
aproape că îi era şi mai greu să accepte ce făcuse tata, în loc 
să-i spună pur şi simplu adevărul. Dar se străduia. 

Joonie o ducea bine. în încercarea de a explica întreaga 
tărăşenie de la spital fără să mă dea de gol (lucru care pro babil 
ar fi făcut-o oricum să arate ceva mai puţin decât sta bilă), a 
sfârşit prin a se da de gol fără să vrea pe ea însăşi. Sau poate nu 
chiar fără să vrea. Părea uşurată. înţelegeam senti mentul. Când 
a fost externată din spital, după tot felul de teste psihiatrice, 
evaluări şi şedinţe cu psihiatrii, părinţii ei au refuzat s-o mai 
primească acasă. A hotărât să trăiască într-un soi de azil. Era în 
regulă. Mergeam s-o văd la două săptămâni o dată. Un terapeut, 
o femeie drăguță numită Joan Stafford, făcea regulat vizite 
acolo, iar Joonie spunea că-i era de ajutor. îi era foarte dor de 
şcoală şi ar fi vrut să o termine împreună cu dasa, dar, cu 
ajutorul unor cursuri de vară, avea să-şi ia diploma. Când 
împlinea optsprezece ani, în august, se muta la New York ca să 
locuiască cu sora ei mijlode, Elise, care, după cum reieşise, 
avusese motivele ei să urmeze Wellesley. 

Ziua absolvirii, 1 iunie, era o zi străludtoare şi cu o arşiţă 
sufocantă pentru un început de vară. Montaseră scena în 
mijlocul terenului de fotbal, făcându-mă să pun de bunăvoie 
pidorul pe terenul de joc pentru prima oară după patru ani. 

Mă tot aşteptam să fiu placat. Când directorul Brewster a 
rostit numele Alonei, iar mama ei a păşit în faţă ca să primească 
diploma în numele fetei, nu m-am putut stăpâni să nu privesc în 
jur. Niciun semn de Alona, nid măcar atunci când directorul 
Brewster ne-a prezentat schiţa unei plăd memoriale pe care era 
gravat numele ei şi care urma să fie prinsă de noua bancă din 
Cerc. Era darul nostru, al elevilor din ultimul an, făcut şcolii, 
sugerat în mod anonim de subsemnatul şi finanţat de donaţii 
urmărite îndeaproape şi fără istovire de Misty Evans. Alona 
voise să fie amintită în stilul cu care fusese obişnuită, şi aşa 
avea să fie. 

Am aşteptat, foindu-mă stingherit în scaunul meu de plastic şi 
asudând sub toga de poliester şi cămaşa albă pe care mama 


insistase să o port, până când mi-a fost strigat numele. 

— William James Killian! 

Directorul Brewster arăta ca şi cum tocmai ar fi supt o 
întreagă livadă de lămâi, ca să aibă o expresie aşa de acră. îmi 
plăcea chestia asta. 

M-am ridicat de pe scaun, am înaintat pe culoar şi am urcat 
treptele. Lângă scenă, Liesel, Eric, Jay şi alţi câţiva ovaţionau 
furtunos, în vreme ce eu strângeam mâna administratorului şi 
apoi pe cea a directorului. Brewster mi-a înmânat diploma, 
ţinându-mă în continuare de cealaltă mână cu o strânsoare 
puternică. 

— Nu ştiu cum ai reuşit, dar ştiu că ceva nu e în regulă cu 
tine, băiete. 

— Da, domnule, am aprobat vesel. Dar v-am învins, şi doar 
asta contează pentru mine. 

Mi-am smuls mâna din strânsoare, mi-am azvărlit ducurele de 
la tocă în cealaltă parte chiar acolo, în faţa lui, doar ca să-l 
necăjesc niţeluş, şi am coborât de pe scenă la locul meu, sim- 
ţindu-mă mai uşor decât oricând în anii din urmă. 

— Mă bucur să văd că ţi-ai învăţat lecţia de a juca bine cu 
ceilalţi, mi-a şoptit sec la ureche Alona. 

Parfumul ei cunoscut, uşor şi floral, îmi plutea peste umăr. 

Am tresărit şi am dat să mă întorc. 

— Nu, nu, nu te întoarce, a spus ea, neliniştită. Aproape c-ai 
scăpat de-aid. Nu face o scenă vorbind cu cineva care nu-i 
prezent. 

— Unde-ai fost? am şoptit, pretinzând că mă uit în program. 

— Ai văzut lumina. Ştii unde-am fost. 

— Dar de atund? am murmurat. 

— Atrebuit să rezolv câteva lucruri. 

— Cum ar fi? 

— O să vezi. Părea foarte veselă. Tu priveşte. Lucrurile sunt 
pe cale să devină foarte interesante. 

— Te-ai întors pentru totdeauna? 

A scos un sunet de frustrare. 

— Acum priveşte. întrebările mai târziu. 

Aşa că am privit. La început, nid măcar nu ştiam încotro să 
mă uit. Apoi directorul Brewster l-a chemat pe Ben Rogers. Mi- 
am strâns pumnii. In ultimele trei săptămâni îl lăsasem să se 
plimbe liber, rânjind ca un tembel ce era, pentru că nu-l 


putusem atinge. Nu până după absolvire. Bun, în maximum 
douăzed de minute, ceremonia se încheia, după care o să-mi 
dau toată silinţa să-i transform faţa într-o... 

Primul val de chicote dinspre audienţă, în vreme ce Ben 
înainta pe culoarul lateral, mi-a dat de ştire că se întâmpla ceva. 
Chicotele s-au transformat într-un râs în hohote şi apoi în 
huiduieli şi răcnete. Abia când Ben a ajuns în dreptul rândului 
meu am putut vedea sursa zarvei. Pe spatele togii sale fusese 
prinsă o hârtie, chiar între omoplaţi. Pe ea scria cu majuscule: 
AM UN PENIS MICUŢ. VREŢI SA-L VEDEŢI? 

Am râs. 

— Super! 

Ben, complet năucit, dar acceptând atenţia sporită ca şi cum i 
s-ar fi datorat, şi-a înfipt pumnul în aer într-un gest de triumf în 
vreme ce urca scările scenei. Da. 

În spatele meu, Alona şi-a înăbuşit un hohot de râs. 

— Ce tembel! 

— Sunt total de acord! am spus. 

Aflată lângă mine, Jillian Karson m-a privit ciudat şi şi-a tras 
scaunul mai departe. Treaba ei! 

— Ne întâlnim după, a spus Alona. 

— Unde? am întrebat, primind o altă privire piezişă de la 
Jillian. 

— Ştii unde. 

Când în cele din urmă am riscat o privire în spate ca din 
întâmplare, ea dispăruse. 

După ceremonie, mi-am croit drum spre tribune, unde era 
mama. 

— Sunt mândră de tine, a spus ea. 

— Mulţumesc. 

A şovăit o clipă. 

— Şi tatăl tău... e mândru de tine. Sunt sigură, deşi n-o poate 
spune el personal. 

Cu ceva timp în urmă, îi destăinuisem bănuiala mea de 
început despre tata cum că ar fi fost Persoana Nedorită, şi ea 
ţâţâise din buze, dezaprobând ideea că tata m-ar fi putut bântui 
vreodată. Fireşte, avea dreptate. Tata răposase oricum şi, 
speram, era mai fericit acum decât ar fi putut să fie în viaţa 
asta. 

— Mulţumesc, mamă! am spus îmbrăţişând-o. Trebuie să 


merg să verific ceva. Ne întâlnim la maşină? 

Ea a încuviinţat din cap, iar Sam, şeful mamei şi singura 
persoană pe care-o invitasem la ceremonie, i-a luat braţul ca s-o 
ajute să coboare din tribună. Nu credeam că avea nevoie de 
ajutor, dar am bănuit că-i făcea plăcere. Ca şi lui Sam. Tare 
chestia! Era un tip de treabă. 

l-am lăsat pe cei doi şi m-am îndreptat spre intrarea princi 
pală a şcolii. Am trecut pe lângă Ben Rogers, care ţinea în mâini 
hârtia ce-i fusese agăţată de spate. 

— Nu-i adevărat, spunea el oricui voia să-l asculte. 

Din păcate, nimeni nu părea dispus să-l creadă. 

Apropiindu-mă de Cerc, am putut s-o văd pe Alona stând 

pe banca ei, cu picioarele lungi întinse la soare. 

— Deci, cum rămâne cu purtarea drăguță? am întrebat-o 
odată ajuns lângă ea. 

Ea mi-a făcut cu ochiţii. 

— Ce, treaba cu Ben? 

Am pufnit. 

— Da, „treaba cu Ben“. 

A ridicat din umeri. 

— N-a fost ideea mea. A fost ideea lui Leanne. Am auzit-o 
vorbind de ea când am vizitat-o pe Misty. 

— Misty? am spus eu. 

Abia dacă şi-a luat privirea dintr-a mea. 

— A fost cea mai bună prietenă a mea şi mi-a păstrat 
secretele. N-o să-l las pe Chris să schimbe asta. 

— O! 

Un cu totul alt cântec acum decât cel cântat despre relaţia lor 
ceva mai înainte, dar s-ar putea ca excursia făcută în lumina 
aurie să-l fi schimbat... ca şi pe ea. 

A ridicat din umeri. 

—  Şi-apoi, Chris cam salivează când sărută. Bleah! 

Asta mi-a smuls un hohot de râs. Nu, Alona nu se schim base. 

— Oricum, a spus ea, privindu-mă cu un soi de exasperare, 
când am fost s-o văd pe Misty, am auzit ceva interesant. Din 
câte se pare, Leanne şi Ben s-au combinat în primul an de liceu, 
şi ea n-a uitat niciodată că a părăsit-o. De-asta refuză să vor 
bească unul cu celălalt. 

— A aşteptat patru ani ca să se răzbune? 

Alona a zâmbit. 


— Să n-o superi niciodată pe fata care stă în spatele tău la 
ceremonia de absolvire, mai ales dacă e vorba de Leanne 
Whitaker. Fata asta poate purta ranchiună ca nimeni altul. 

Pentru un moment, am tăcut amândoi. 

— Dara fost frumos, pentru Lily, vreau să spun, am zis eu. 

— Pentru toţi, m-a corectat Alona. Dar, da, pentru Lily. 

— Aşadar, m-am hazardat eu, te-ai întors. 

— Mda. 

— E cam neobişnuit, după câte înţeleg. 

— Hm! 

Mi-am stăpânit starea de nervozitate. 

— Vrei să mă fad să te întreb din nou, nu-i aşa? 

Ea mi-a aruncat o privire nevinovată. 

— Să întrebi ce? 

— Ai de gând să rămâi... sau eşti doar în trecere? am 
întrebat printre dinţii încleştaţi. 

— De ce? Are vreo importanţă pentru tine? 

Prin minte mi-au trecut o mie de replici deştepte, dar ea 
aştepta altceva. Aşa că i-am spus adevărul. 

— Da, are. 

Ochii ei s-au făcut mari şi o nuanţă fină de roz i s-a răspândit 
pe obraji. 

Am zâmbit. Tocmai s-o fi pus în dificultate pe Alona Dare, pe 
acea Alona Dare? 

Ea a pufăit. 

— Cineva trebuie să te ferească de necazuri. Ar putea foarte 
bine să fie cineva care cunoaşte belelele în care te bagi singur 
mai tot timpul. ŞI..., a adăugat ea, mergând cu degetul pe fibra 
lemnului din care era făcută banca, ar putea să fie şi pentru 
mine o mică posibilitate ca să învăţ să mă gândesc la ceilalţi 
înaintea mea. 

— N-am intrat niciodată în belele, decât atunci... M-am oprit, 
cugetând la ultima ei frază. Hm! Te-ai întors pentru că tu nu te 
porţi corect cu ceilalţi, am croncănit eu. Ţi-am spus că e vorba 
de a fi drăguță. 

— Mă rog! a făcut ea, dându-şi ochii peste cap. Nu e drăguţ 
nici să fii un biet învingător, a subliniat, dar s-a ridicat şi a venit 
să se aşeze lângă mine. 

O vreme am păstrat o tăcere reconfortantă. 

— Mulţumesc pentru banca mea, a spus cu o oarecare 


timiditate. 

— De unde ai ştiut că sunt eu? 

— Ah, te rog! De cum am auzit-o pe Misty vorbind de asta, 
am ştiut că eşti tu. Cine altul ar fi venit cu citatul ăsta? 

Odată terminată placa, în josul numelui Alonei şi a datelor 
avea să scrie: „Frumuseţea înseamnă adevăr, iar adevărul 
frumuseţe. Asta e tot ce se ştie despre această lume, dar şi tot 
ce e nevoie să se ştie.“ 

— John Keats, Odă la o urnă grecească. 

Am ridicat din umeri, dudat de încântat. 

Ea s-a apropiat încă un pic. 

— Aşa că... mulţumesc. 

S-a aplecat şi, înainte să-mi dau seama, m-a sărutat. Gura ei 
era caldă şi dulce, iar când mâna ei mi-a atins pieptul ca să-şi 
ţină echilibrul, fiecare celulă din trupul meu şi-a încordat atenţia. 

Ea a rupt prima vraja, trăgându-se de lângă mine şi atin- 
gându-şi colţurile gurii ca şi cum ar fi vrut să se asigure că 
glossul ei nu avusese de suferit. Era de departe cel mai sexy 
lucru pe care-l văzusem vreodată. 

Mi-am dres glasul. 

— Dacă asta a fost pentru o bancă, ce se întâmplă dacă 
lansez ideea unui set întreg de mobilier pentru sufragerie? 

Ea a râs şi s-a îndepărtat de mine. 

— În visele tale, Killian! 

Şi-a tras pidoarele sub ea şi mi-a aruncat ceea ce am 
recunoscut a fi privirea ei de „acum să fim serioşi. 

— Bun, ded universitatea! Hai să vorbim despre decorarea 
camerei. Cred că trebuie să lăsăm deoparte cutiile de lapte şi 
cuverturile negre care miros a mucegai... 

Am gemut. 

— Cred că toate chestiile astea sunt cam pe lângă 
responsabilităţile tale de călăuză-spirit. 

Ea mi-a aruncat o privire ofensată. 

— Doar trebuie să stau şi eu acolo! 

M-am gândit la cuvintele ei şi la consecinţele plăcute şi 
neplăcute deopotrivă. 

— Păi... asta artrebui să facă lucrurile interesante, am spus 
încet. 

Ea a zâmbit larg. 

— Altfel, n-ar avea rost să trăieşti!