Amy Engel — Intunericul pe care il stii

ENSAG Eul 


r inclus în topul celor mai bune cărți ale anului 2020 


AMY 


Thrille 


de PUBLISHERS WEEKLY 


AMY ENGEL 


ÎNTUNERICUL PE CARE ÎL 
ŞTII 


Original: The Familiar Dark (2020) 


Traducere din limba engleză: 
GABRIEL PAVEL 


7 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 


Pentru Graham şi Quinn, 
luminile mele cele mai strălucitoare. 


„Ne-obişnuim cu Bezna, 
Când stinsă e Lumina...” 


EMILY DICKINSON, „Ne-obişnuim cu Bezna” 


SFÂRŞITUL 


Au murit în timpul unui viscol straniu din aprilie. Sângele 
care se scurgea forma pete pe întinderea albă. Ulterior, unii 
oameni au spus că ucigaşul probabil că urmărise cum se 
adunau norii plumburii şi că ţinuse cont de starea vremii 
când atacase. A ales momentul când erau cu toţii 
îngrămădiţi în case, tremurând în cămăşile lor simple şi 
bombănind despre încălzirea globală. Detectivii de ocazie 
încercau să desluşească însă ceva ce nu avea niciun sens. 
Se înşelau, bineînţeles. Crima nu avea nimic de-a face cu 
starea vremii. Fetele le-ar fi spus asta, dacă ar mai fi fost 
capabile să vorbească. 

Izzy s-a stins prima. Părul castaniu-închis îi acoperea 
faţa. Privea printre şuviţe cu un singur ochi. A clipit încet, 
cu privirea fixată pe chipul lui Junie. A mai clipit o dată şi 
atenţia i-a slăbit, încet-încet. Junie a aşteptat-o să clipească 
şi a treia oară, dar nu a mai făcut-o. A privit sângele ce 
acoperea zona dintre ele. A încercat să ajungă la Izzy, 
dorind s-o zgâlţâie şi s-o trezească înapoi la viaţă, dar nu a 
putut să-şi mişte mâna. Şi-o simţea trasă în jos, deşi nu-şi 
aducea aminte să-i fi fost legată. De fapt, nu-şi amintea 
nimic. Habar nu avea de ce se afla acolo şi nici ce se 
întâmpla. Simţea numai o groază difuză şi, cumva, distantă 
care pulsa odată cu bătăile slabe ale inimii. A scos un sunet 
din gâtul frânt. Un nume, o rugăminte, o rugăciune? Nimic 
nu s-a mai făcut însă auzit. În schimb, a apărut o bulă de 
sânge care s-a spart şi s-a împrăştiat. Simţea zăpada rece 
cu obrazul. 

— Ssst... spuse cineva. Se va termina în curând. Ssst... 

O mână îi mângâia creştetul, părul. 

Îşi mişcă ochii în sus. Păreau singura parte din corp pe 
care o mai putea mişca. Văzu marginea unui leagăn, o 
ramură acoperită de alb şi cerul plumburiu. Ultima dată a 
venit aici cu mama ei. Îngheţata pe care şi-au luat-o s-a 
topit şi li s-a scurs pe mâini mai repede decât puteau să o 
mănânce. Era cald, amurgul părea că asuda şi se vedeau 


e 5» 


licurici. Se dădeau în leagăn una lângă cealaltă, iar mama 
lui Junie înălța leagănul la maximum şi părul blond lovea 
aerul în urma ei. Râsul gutural sfâşia aerul. l-a spus lui Junie 
că secretul era să nu te gândeşti la ce faci. Închide ochii şi 
zboară. 

Mama. Dorul o sfâşia ca un cârlig din sârmă ghimpată. 
Trupul îi mai zvâcni o dată pe pământ. Mâna i se contractă 
şi se strânse în pumn. O vreau pe mama. Simţi mirosul 
parfumului mamei, mirosul unei grădini de primăvară, 
parfum drămuit cu zgârcenie, câte o singură picătură 
odată, pentru a goli mai încet sticla. Auzi vocea mamei, 
şoapte alinătoare în ureche. Simţi sarea lacrimilor pe buze 
şi gustul sângelui în gură. Ştia că acesta era sfârşitul şi nu-i 
venea să creadă că sosea atât de repede. Simţi un fior şi se 
cutremură. Priveşte-mă, mamă! Pot s-o fac. Închise ochii şi 
se înălţă. 


UNU 


Toată ziua am stat cu un ochi la ceas, chestie pentru care 
a trebuit să suport o grămadă de rahaturi. De fiecare dată 
când mă întindeam peste tejghea ca să iau o comandă, 
Thomas îmi pocnea mâna cu spatula lui împroşcată de 
grăsime. 

— Trebuie să fii în altă parte? mârâia în şoaptă. 

— Da, într-un alt loc mai bun decât magherniţa asta, îi 
strigam, râzând când venea cu spatula din nou după mine. 

De mai bine de zece ani, de când lucram în această 
dugheană, ăsta era cam singurul lucru bun de care aveam 
parte: nu mai trebuia să-mi bat capul cu bunele maniere. 

— E aproape ora cinci, am strigat, după ce am urmărit 
minutarul făcând turul pentru ultima dată. 

— Ce te grăbeşti azi aşa? întrebă Louise, legându-şi încă 
o dată şorţul în jurul taliei grosuţe. Eşti ca o pisică într-o 
cameră plină cu balansoare. Ţine-o tot aşa şi o să-i provoci 
lui Thomas un atac de cord. Ştii că nu-i place când suntem 
distrase. 

Am aruncat o privire înapoi prin geamul de la care se 
luau comenzile şi i-am făcut cu ochiul lui Thomas, care nu 
se putea abtine şi stătea încruntat. 

— Nu ştiu, am recunoscut. Cred că sunt neliniştită. 

Poate că de vină era starea ciudată şi neaşteptată a 
vremii. leri fusese o zi blândă de primăvară timpurie, aerul 
mirosise a flori sălbatice. Azi, zăpada a împroşcat vitrina 
localului şi, de fiecare dată când cineva deschidea uşa, 
înăuntru se strecurau mici şuvoaie. Însă acum, exact la 
timpul potrivit, soarele începea să apară din spatele norilor. 
La marginile parcării se formau deja pârâiaşe din zăpada 
care se topea. Până dimineaţă va fi din nou primăvară. Cam 
aşa e vremea în Missouri pentru cine nu ştie. Aşa cum au 
spus dintotdeauna bătrânii, dacă nu-ți place vremea, 
aşteaptă numai cinci minute. 

— Poate e din cauza acelor sirene, oferi Thomas o 
explicaţie. Aproape că m-au scos din minţi mai devreme 


e / œ 


chestiile naibii. 

Louise încuviinţă şi îmi făcu semn să-i dau sticlele de 
ketchup pe jumătate goale ca să le umple din nou. 

— Cred că s-au întâmplat o mulţime de accidente. Am 
auzit că lângă vechiul teren de joacă a fost multă agitaţie. 
Niciun şofer de pe aici nu-i bun de nimic, pufni Thomas din 
bucătărie, iar Louise se întoarse şi-i aruncă o privire. 

— Când a nins ultima dată în aprilie? Pare că a trecut o 
eternitate. 

— Chiar înainte să se nască Junie, am spus fără nicio 
ezitare. Treisprezece ani. 

Mi-am amintit cât de mare mă făcusem. Aveam gleznele 
atât de umflate, încât nu-mi puteam vâri picioarele în 
cizmele de iarnă şi a trebuit să mă strecor printre nămeţi în 
tenişii mei uzaţi. 

— Doamne, aşa e! spuse Louise. Termină de umplut o 
sticlă cu ketchup şi o împinse înapoi în direcţia mea. Ai 
planuri măreţe pentru sâmbătă noapte? m-a întrebat, 
fâţâindu-se. Mergi poate să dansezi un pic? Sau să bei un 
pic? Să te distrezi şi tu un pic? 

— l-am promis lui Junie că ajung devreme acasă şi că o 
să mâncăm pizza şi o să ne uităm la un film. N-am mai 
văzut-o de ieri. 

Nu trebuia să o văd pe Louise cum îşi dă ochii peste cap 
ca să ştiu cât de jalnică i se părea versiunea mea despre o 
noapte de sâmbătă distractivă. Mi-a spus deja de destule 
ori că-mi iroseam tinereţea. Unul dintre comentariile ei 
favorite în legătură cu viaţa mea socială inexistentă era că 
am treizeci de ani şi merg pe cincizeci. 

— Când ai mei erau de vârsta ei, aş fi fost bucuroasă să-i 
ia cineva de pe capul meu vreo săptămână. Nişte şmecheri, 
amândoi, dădu Louise din cap. Oricum, unde s-a dus? 

— A rămas peste noapte la Izzy Logan, i-am zis cu 
privirea aţintită pe tejgheaua pe care o ştergeam, ignorând 
înţepătura pe care o simţeam la baza craniului. 

— Fetele astea două sunt prietene la cataramă, spuse 
Louise. 

Am remarcat o uşoară neîncredere în vocea ei. 


e 83 


Eram obişnuită deja cu asta. Înţelegeam că, de obicei, 
fetele ca Junie şi cele ca Izzy nu se amestecau, mai ales în 
oraşul acesta, care putea foarte bine să aibă trasată prin 
mijlocul lui o fâşie luminoasă ca de neon. Wu treceţi. De 
partea aceasta se găsesc albii sărăntoci. Nu părea să 
conteze că nouăzeci la sută dintre oamenii din oraş erau 
izolaţi în partea greşită. Linia invizibilă nu se schimba în 
baza regulii majorităţii, cel puţin nu când era vorba să te 
amesteci cu familia lui Jenny Logan. Când eram în liceu şi 
căutam prin şanţurile de pe marginea drumului cutii pe 
care să le pot recicla, obişnuiam să o văd pe Jenny 
plimbându-se cu mica ei maşină albă decapotabilă. Eram în 
al doilea an de liceu când ea s-a dus la colegiu şi am 
presupus că a plecat pentru totdeauna. Insă, doi ani mai 
târziu, s-a întors cu o jumătate de diplomă, pe care nu a 
folosit-o niciodată, şi cu un băiat de colegiu pregătit să 
preia magazinul de bărci al tatălui ei. Nu aveau nimic 
special după standardele urbane, dar pe aici, familia Logan 
era practic de rang nobiliar. Nu-ţi trebuiau multe pentru 
asta. De obicei, erau necesare doar un job decent şi o casă 
ce nu putea fi mutată din loc. 

— Aşa e, am încuviinţat. 

Uram felul în care se purta toată lumea, de parcă ar fi 
trebuit să fiu recunoscătoare că lui Izzy îi plăcea de fiica 
mea şi că părinţii acesteia o primeau pe Junie în casa lor. 
Nimeni nu m-a întrebat ce credeam despre asta şi lumea ar 
fi fost probabil surprinsă să descopere că nu eram deloc 
recunoscătoare şi că aş fi pus punct prieteniei lor cu mult 
timp în urmă, dacă aş fi găsit o modalitate de a o face fără 
să-i frâng inima fiicei mele. Îmi displăceau apelurile 
telefonice ale lui Jenny, care aranja întâlniri, presupunând 
întotdeauna, chiar şi după ce i se amintea în mod repetat 
că nu era aşa, că programul meu era flexibil la nesfârşit. 
Când mi-am parcat Honda veche, cu parbrizul din spate 
modificat cu carton şi scoch, Zach, tatăl lui Izzy, m-a salutat 
într-o doară. Era pe veranda din faţă, iar eu m-am uitat în 
altă parte. Am continuat să aştept (şi să doresc) ca primii 
muguri ai prieteniei să pălească şi ca o oarecare dramă 


e 9» 


stupidă să le despartă pe fete. Numai că au trecut ani 
întregi şi, până acum, legătura pe care o aveau se baza pe 
ceva mai puternic. lar mie nu-mi plăcea nici acest lucru. 
Uram să mă gândesc ce ar fi putut însemna asta. 

Am lăsat să cadă cârpa pe tejghea şi mi-am apăsat şalele 
cu mâinile. Eram prea tânără ca să mă simt atât de nasol la 
sfârşitul zilei. Picioarele mă dureau, iar şira spinării parcă- 
mi zvâcnea monoton. Te-ai fi gândit că din cauza zăpezii ar 
fi trebuit să fie o zi liniştită la local, dar, după politică, 
starea vremii era al doilea subiect preferat de discuţie al 
tuturor, aşa că dăduseră năvală. Locul fusese plin toată 
ziua şi de-abia de-acum se golea, pe măsură ce toată 
lumea se ducea acasă ca să ia cina. Raftul cu plăcinte s-a 
golit şi nici măcar nu vreau să mă gândesc câte ceşti de 
cafea am turnat în ultimele opt ore. O grămadă de vorbărie 
şi prea puţin bacşiş. Genul de zi care-mi plăcea cel mai 
puţin. 

— Uite că parchează fratele tău, spuse Louise. Sper că nu 
vrea o bucată de plăcintă cu mere. N-ar avea deloc noroc. 

M-am îndreptat şi am urmărit maşina lui Cal alunecând 
până când a ajuns la un stop. Chiar şi după toţi aceşti ani, 
era un mic şoc să-mi văd fratele la volanul unei maşini de 
patrulare. Ne-am petrecut mare parte din copilăria noastră 
evitând poliţiştii şi am crescut având grijă să nu atragem 
atenţia oamenilor legii. Ofeream acel tip de serviciu public 
care ne putea aduce un ban în plus din partea dealerilor, 
care foloseau tejgheaua crăpată a mamei drept magazin. 
Aşa că meseria de poliţist nu fusese chiar în topul listei 
mele de potenţiale meserii promițătoare pentru fratele 
meu. Însă el m-a surprins, mai întâi pentru că a devenit 
poliţai şi apoi pentru că s-a dovedit a fi chiar unul foarte 
bun. Prin oraş, se vorbea că era dur, dar întotdeauna 
corect, ceea ce era mai mult decât se putea spune despre 
şeful lui şi despre ceilalţi ofiţeri leneşi. Odată, când Thomas 
a petrecut o noapte în închisoare după ce s-a îmbătat muci, 
mi-a spus: „Cal ştie să se poarte, chiar şi când pune 
cătuşele.” Pe aici, nu se întâmplă ca legea să fie mai 
preţuită de atât. 


e 10 œ» 


— De obicei, nu e în oraş sâmbăta, am spus. 

Poliţiştii din zonă erau puţini şi răsfiraţi, patrulând nu 
numai prin Barren Springs, ci şi prin multe alte orăşele, 
precum şi pe întinderile lungi şi aproape goale de 
autostradă dintre acestea. 

— Poate că are nevoie de o ceaşcă de cafea, spuse 
Louise. Sunt sigură că a avut o zi obositoare. 

Şi-a înfoiat părul cu o mână. Louise era destul de în 
vârstă ca să-i fie mamă lui Cal, dar până şi ea devenea 
ridicolă în prezenţa lui, dorind să-l dădăcească şi să flirteze 
cu el în egală măsură. 

— Poate, am spus, însă în timp ce Cal ieşea din maşină, 
am început să simt un ghem în stomac. 

A închis uşa şi apoi a rămas locului, cu capul plecat. Părul 
lui blond spălăcit era mai deschis datorită luminii. După o 
clipă, şi-a îndreptat spatele şi umerii. M-am gândit că se 
îmbărbătează şi am simţit cum ghemul greu din stomac nu 
mă lăsa să respir. Sirenele acelea... Mi-am spus că n-aveau 
nicio legătură cu Junie. Era prea tânără ca să conducă şi 
prea în vârstă ca să se prostească pe terenul de joacă. Am 
apucat cârpa, mi-am luat privirea de la fereastră şi m-am 
apucat să frec la loc tejgheaua crăpată din plastic. Nu mi- 
am ridicat ochii nici măcar când am auzit clinchetul 
clopoţelului de deasupra uşii. 

— Hei, Cal, spuse Louise cu o voce ascuţită de fetiţă, 
vrei... 

Cu coada ochiului, mi-am văzut fratele ridicându-şi o 
mână şi oprind întrebarea lui Louise în aer, înainte să se 
facă auzită. 

— Eve, a spus încet, îndreptându-se spre mine. 

Ghetele lui de poliţist se auzeau zgomotos când păşea pe 
podeaua acoperită cu linoleum vechi. 

Nu mi-am ridicat privirea şi am continuat să frec. 
Indiferent de motivul pentru care se afla aici şi indiferent de 
ceea ce mă apăsase toată ziua, dacă nu-l lăsam să o spună, 
nimic nu era adevărat şi nu se întâmplase. 

— Eve, a spus el din nou. Puteam să-i văd catarama 
curelei acum, lipită de marginea tejghelei. S-a întins peste 


e 11 œ» 


aceasta şi m-a luat de mână. Evie... 

Mi-am smuls mâna şi am făcut un pas în spate. 

— Nu, am spus, intenţionând să sune feroce şi destul de 
impunător ca să-l opresc să vorbească, dar vocea mi-a 
tremurat şi s-a frânt. Acel singur cuvânt s-a scurs şi s-a 
pierdut în neant. 

— Vită-te la mine, a spus Cal cu blândeţe, dar ferm, pe 
tonul lui de frate mai mare. 

Mi-am ridicat privirea încet, nedorind să văd şi nici să 
ştiu. Ochii lui Cal erau roşii şi umflaţi. A plâns, mi-am dat 
seama simțind un mic şoc electric. Nu-mi aminteam să-l fi 
văzut pe Cal plângând vreodată, nici măcar o dată pe tot 
parcursul copilăriei noastre de rahat. M-am holbat în ochii 
lui albaştri, iar el m-a privit la rândul său. La fel ca 
întotdeauna, era de parcă priveam într-o oglindă, însă în 
una în care reflexia mea era mai concisă şi mai limpede. 
Acelaşi păr, aceiaşi ochi, aceeaşi spoială de pistrui, dar 
toate acestea erau poleite de o strălucire pe care eu pur şi 
simplu nu o aveam. De parcă natura îi dăruise fratelui meu 
întreaga ei încărcătură genetică, iar când am apărut eu, 
unsprezece luni mai târziu, nu mai rămăsese decât puţin 
pentru o copie ştearsă de mâna a doua. 

— Ce e? am întrebat. Brusc, eram pregătită să aud orice 
lucru nasol urma să-mi spună. Nu mi-a răspuns şi am 
aruncat cu cârpa în pieptul lui, lăsându-i o pată umedă pe 
cămaşă. Ce e? am ţipat de-a dreptul. 

Louise s-a apropiat de mine şi şi-a lăsat o mână pe 
antebraţul meu. Atingerea ei, care de obicei semăna cu 
mângâierea pe care ţi-o oferă o mamă, mi-a pătruns sub 
piele şi m-am smucit de lângă ea. Vibram cu tot corpul ca 
un cablu electric doborât. 

— E vorba de Junie, Eve, a spus Cal. E Junie. Glasul i s-a 
frânt şi a privit într-o parte. Şi-a dres vocea: Trebuie să vii 
cu mine. 

Mă simţeam ţintuită locului. Picioarele mele păreau să se 
cufunde în podea. Aveam corpul greoi, ca de plumb. 

— A murit? 

Lângă mine, Louise inspiră adânc. Acel sunet unic îmi 


e 12 + 


transmitea că am cam exagerat, că am făcut un salt pe 
care Louise nu l-ar fi făcut niciodată. Numai că Louise nu a 
crescut ca mine. Evident, nu a avut bani şi a trăit pe bonuri 
alimentare şi cu brânză oferită de guvern. Dar nu a avut 
parte de violenţă. Ea nu a crescut într-o casă mobilă ce 
puţea a diferiţi bărbaţi şi a metamfetamine. Nu a văzut feţe 
ciudate şi nu a auzit prea multe hohote de râs, mare parte 
din ele fiind izbucniri răutăcioase, de drogaţi. Toate acestea 
se întâmplaseră la poalele munţilor Ozark, într-un loc aflat 
la numai douăzeci şi patru de kilometri depărtare, un loc 
atât de uitat şi ascuns de lumea întreagă, încât lăsa 
impresia că era un ţinut pierdut în negura timpului. 

Dar Cal ştia. S-a uitat la mine, susţinându-mi privirea. 
Fratele meu nu minţea niciodată şi în niciun caz nu mă 
minţea pe mine. Orice urma să-mi spună era adevărul, 
indiferent dacă puteam sau nu să-l suport. ` 

— Da, a spus în cele din urmă. A murit. Imi pare rău, 
Evie. 

— Cum? m-am auzit spunând, cu o voce îndepărtată ca 
un balon umplut cu heliu ce-ar fi plutit în derivă deasupra 
capului meu. 

Cal îşi încleştă fălcile şi inspiră pe nas. 

— Se pare că a fost ucisă. 

De abia mai târziu am aflat toate detaliile îngrozitoare. 
Aveam să-mi amintesc acest moment şi să-mi dau seama 
cum, chiar şi atunci, fratele meu încerca să mă ferească de 
ceva. 

În mintea mea, m-am prăbuşit la podea, urlând cu gura 
deformată. Un țipăt crud din gât. Mi-am smuls părul. Mi-am 
izbit faţa de linoleum până când a început să-mi curgă din 
nas sânge închis la culoare. Doar că, în realitate, m-am 
întors pur şi simplu şi mi-am luat haina şi poşeta din cuierul 
din spatele meu, zărind dintr-o privire figura şocată a lui 
Thomas, cu gura deschisă şi ochii bulbucaţi. Am trecut pe 
lângă mâna întinsă a lui Louise şi am ocolit braţul fratelui 
meu. Am ieşit afară în aerul rece ce mirosea a zăpadă şi mi- 
am mijit ochii din cauza luminii slabe a soarelui ce 
pătrundea printre nori. În cele din urmă s-a întâmplat. 


e 13» 


Dezastrul pe care îl anticipasem încă din secunda când am 
născut-o pe Junie. Niciodată nu mă aşteptasem la una ca 
asta. 


e 14» 


DOI 


__ Ceea ce te doboară nu e deloc lucrul la care te aştepţi. 
Intotdeauna e vorba de o chestie vicleană, care te ia prin 
surprindere din spate atunci când atenţia ta este fixată 
asupra oricărui alt lucru. De câte ori ne-a spus mama asta 
când creşteam? O mică intuiţie valoroasă din existenţa ei 
alimentată altfel de alcool şi droguri. Era o lecţie învățată 
de la tatăl ei, care avusese probleme cu inima. Orice sughiţ 
sau respiraţie şuierătoare pe care le scotea păreau semne 
sigure ale morţii iminente. Asta până când, parcă de 
nicăieri, a ieşit la iveală cancerul la stomac, care l-a ucis 
înainte ca inima să ştie ce se întâmpla. Când eram mică, 
mama împărțea din înţelepciunea ei atât de rar, încât mă 
agăţam de aceste pepite ca de un colac de salvare. Imi 
petreceam timpul încercând să prevăd fiecare dezastru ce 
putea să cadă asupra noastră, în speranţa că nu ne putea 
surprinde nimic neştiutori. lar când s-a născut fiica mea, am 
anticipat un milion de modalităţi prin care dragostea mea 
disperată şi sfâşietoare faţă de ea o putea lua razna: când 
Junie era mică, îmi era teamă de sindromul de moarte 
subită a sugarului sau că o să se înece cu o bucată de 
hotdog; pe măsură ce creştea, trăiam cu frica de 
accidentele de maşină sau de leucemia infantilă; acum că 
se apropia de anii adolescenţei, mă înspăimântau 
periculoşii băieţi mai în vârstă sau că înclinația pentru 
droguri a bunicii ei o să i se transmită, sărind o generaţie. 
Dar să mi-o imaginez cu gâtul tăiat în parcul unde s-a jucat 
când era mică? Nu, niciodată nu m-am delectat cu 
povestea asta de groază. Nu avea cum să se întâmple în 
orăşelul ăsta din mijlocul pustietăţii, unde, dacă nu 
cunoşteai pe cineva, îi ştiai măcar rudele, cui aparţineau şi 
de unde veneau. Toate acestea erau din vina mea. 
Deoarece, dacă aş fi avut puţin mai multă imaginaţie şi mi- 
ar fi venit ideea înainte ca universul să o înhaţe, poate că 
fata mea ar mai fi fost în viaţă. 

— Unde este? l-am întrebat, stând cu capul lipit de 


e 15» 


geamul de lângă locul pasagerului. 

Afară, lumina zilei se stingea rapid. O fâşie de asfinţit 
portocaliu ardea în spatele norilor. Clădirile se pierdeau în 
urmă pe măsură ce înaintam pe autostrada cu două benzi 
şi plină de gropi ce servea drept centrul oraşului: magazinul 
general cu piramida neuniformă de hârtie igienică în geam, 
clădirea băncii din cărămidă văruită în alb care s-a 
transformat de-a lungul timpului într-un gri murdar, localul 
cu sandviciuri, unde nimeni nu mânca decât dacă dorea să 
se joace de-a intoxicația alimentară. Cum de mă aflam încă 
aici, în acest loc uitat de lume, care nici măcar nu se putea 
mândri cu un farmec nostalgic? Nu exista nicio piaţă 
pitorească, nu se zăreau nici trotuare pe care să te plimbi 
în zilele de primăvară sau magazine de vechituri în care să 
se vândă comori făcute artizanal, ci doar o colecţie 
aleatorie de clădiri dărăpănate, răspândite pe marginea 
autostrăzii, şi o monotonie mizerabilă şi obositoare a 
tuturor şi a toate. De ce nu am plecat împreună cu Junie? 
Ce am aşteptat să se întâmple? Am simţit brusc ceva în 
gât, vomă sau lacrimi, dar le-am înghiţit. Wu acum, mi-am 
spus. Mai târziu. 

— E la pompele funebre, a spus Cal cu ochii aţintiţi la 
drum şi cu mâinile încleştate pe volan. Încheieturile 
degetelor lui erau albe. A făcut o pauză, apoi mi-a spus-o 
direct, aşa cum a făcut-o întotdeauna: Aşteaptă legistul. 
Amândouă sunt acolo. 

Imi spusese deja că şi Izzy murise şi mă străduiam din 
greu să îmi fac mintea să înţeleagă cum de puteau două 
fete în vârstă de doisprezece ani să fie în viaţă râzând, de 
dimineaţă, şi să nu mai respire câteva ore mai târziu. Era o 
banalitate să spui că avuseseră toată viaţa înaintea lor, dar 
ăsta era adevărul. Nu pricepeam cum de putea să fie 
moartă fiica mea, a cărei simplă prezenţă putea să 
lumineze orice loc şi a cărei existenţă o făcea pe a mea 
suportabilă. N-ar fi trebuit ca pământul să-şi oprească 
rotația în clipa când ea l-a părăsit? 

Cal a tras maşina în faţa pompelor funebre, în spaţiul 
rezervat de obicei pentru dric. Intrarea era flancată cu 


e 16 - 


stâlpi falşi, într-o încercare de a da locului un aer de 
distincţie şi pentru a distrage atenţia de la faptul că aceea 
nu era decât o nenorocită de clădire din bolţari amplasată 
pe o parcelă acoperită cu asfalt fisurat. Nu era tipul de loc 
pe care să-l aleagă cineva ca să-şi ia ultimul rămas-bun. Cal 
opri motorul şi seara timpurie se cufundă brusc în tăcere. 
Când s-a întors să mă privească, avea faţa palidă şi 
sumbră. 

— Poţi să faci asta? m-a întrebat. Pentru că nu trebuie. 
Nu chiar acum. 

— Pot s-o fac, am spus peste umăr, ridicându-mă deja de 
pe scaunul pasagerului. 

Adevărul era că nu ştiam dacă pot. Dar să merg înainte 
părea să fie singura mea opţiune. M-ar fi ucis să stau 
nemişcată, aş fi dat realităţii o şansă să se instaleze şi să-şi 
înfigă dinţii în mine până la os. Nu voiam să-mi contemplu 
viaţa fără Junie, nici măcar pentru o secundă. Cât de pustie 
va fi de acum înainte. Cât de lipsită de sens. 

Înăuntru, chiar după uşă, ne aştepta un alt ofiţer, care îşi 
ţinea pălăria în faţa burţii rotunjite de bere. John Miller, pe 
care îl ştiam de o viaţă întreagă şi care m-a lăsat să stau pe 
locul din spate al maşinii lui de patrulare, ca să mă 
încălzesc atunci când au apărut poliţiştii să percheziţioneze 
rulota mamei mele, căutând metamfetamine. Asta se 
întâmpla cu regularitate, o dată pe an, şi întotdeauna 
plecau cu mâna goală. Poate că maică-mea a fost o 
ignorantă, dar nu a fost niciodată proastă. Oricum, azi, 
ofiţerul Miller s-a comportat de parcă nu mă mai văzuse 
vreodată şi mi-a transmis părerea lui de rău, uitându-se 
continuu în stânga umărului meu. Nu mă deranja deloc, 
chiar dacă îl simţeam pe Cal crispându-se lângă mine. Nici 
eu nu voiam să mă uit în ochii lui Miller şi să văd mila şi 
groaza din ei. Voiam să pretind în continuare că acesta era 
un coşmar îngrozitor de lucid din care aveam să mă trezesc 
şi pe care o să i-l povestesc lui Junie, cuibărită cu ea în 
patul ei îngust. Urma să o îmbrăţişez prea tare, iar ea avea 
să se zbată, spunându-mi să nu mă îngrijorez. 

— Şeriful vă aşteaptă în spate, în camera pentru îndoliaţi, 


e 17 œ» 


spuse Miller şi îl bătu pe umăr pe Cal, când am trecut pe 
lângă el. M-am împiedicat un pic şi am crezut că n-o să 
observe nimeni, dar Cal şi-a întins mâna şi m-a apucat de 
cot. 

— E OK, a murmurat, suntem cu toţii în aceeaşi echipă 
acum. 

Şeriful Land şi cu mine nu aveam să fim niciodată în 
aceeaşi echipă, nici dacă am fi trăit o mie de ani. Insă nu-i 
puteam spune asta lui Cal, n-aş fi putut să mă uit vreodată 
în ochii lui şi să-i explic de ce. Dacă ar fi ştiut ce am făcut, 
nu m-ar fi iertat niciodată. Ba chiar mai rău de atât, nu s-ar 
fi iertat pe sine niciodată. Am încuviinţat şi l-am urmat spre 
o uşă închisă din capătul holului. Cal ezită cu mâna pe 
clanţă. Era ultima mea şansă să mă răzgândesc, dar apoi, 
când l-am împins să înainteze, a deschis uşa. S-a dat la o 
parte ca să intru prima. Camera era mică şi mult prea 
încălzită, iar pe lângă mulţimea de cadavre, înăuntru, se 
mai aflau încă trei oameni. Şeriful Land şi părinţii lui Izzy, 
Jenny şi Zach. Nu ştiu de ce m-a surprins prezenţa lor. 
Poate pentru că realizam că de acum urma să fim o 
pereche, chiar dacă eram una inegală. Părinţii fetelor 
moarte. Puşi în aceeaşi oală pentru totdeauna în poveşti 
moralizatoare demne de milă. 

— Intră! spuse şeriful Land. Mustaţa lui cenuşie şi mult 
prea mare îi tremură deasupra buzei. Părul dat pe spate 
acoperea începutul unei chelii despre care ştiam că-l 
înnebunea, probabil. Am început să am crampe la stomac şi 
am privit în altă parte. la loc! Îmi pare rău că trebuie să fii 
aici, a adăugat apoi un pic prea târziu, de parcă tocmai 
atunci îşi amintise de ce mă aflam acolo. De parcă îi 
scăpase cumva că şi fiica mea fusese ucisă. 

M-am aşezat pe locul gol de lângă Zach, care mi-a 
aruncat o privire rapidă cu ochii lui mari, şocaţi. 
Frumuseţea lui delicată de tată se transformase în ceva 
teribil şi m-am întrebat dacă şi eu sunt la fel de schimbată 
şi dacă o să mă mai recunosc data viitoare când o să mă uit 
în oglindă. Purta aceeaşi cămaşă cu guler răsfrânt şi 
pantaloni kaki şi avea aceiaşi dinţi perfecţi şi acelaşi păr 


e 18 - 


albit prematur la tâmple cu care mă obişnuisem. Numai că 
faţa lui arăta bântuită acum. Trăsăturile îi erau marcate de 
fantoma absenței fiicei lui. Lângă el, Jenny plângea fără 
oprire. Nu puteam să văd decât partea de sus a părului ei 
negru lucios. Îşi ţinea capul înclinat şi îşi înăbuşea suspinele 
cu o grămadă de şerveţele Kleenex îmbibate de lacrimi. 
Uitându-mă la felul blând în care o privea şeriful Land, 
puteam să-mi dau seama că Jenny, cel puţin, îşi îndeplinea 
fix cum trebuie rolul de mamă îndurerată. Nu ca mine, care 
nu puteam încă să-mi dau drumul lacrimilor, deşi le 
simţeam ascunse, urlând din spatele ochilor. 

Şeriful Land luă loc pe scaunul de vizavi de noi şi împinse 
într-o parte un aranjament prăfuit de flori artificiale, pentru 
a ne putea privi nestingherit. Cal se sprijini de perete cu 
braţele încrucişate la piept. 

— Ei bine, spuse şeriful Land, ştiu că este dificil. Şi în 
mod cert îmi displace să vă pun întrebări într-un astfel de 
moment, dar cu cât ştim mai multe şi mai repede, cu atât 
cresc şansele să-l prindem pe individul acesta. 

— Ştii că e un el? am întrebat, cu mâinile împreunate pe 
masă. Şeriful Land tăcu o clipă. 

— Nu ştim nimic sigur în clipa asta. Dar tipul acesta de 
crime, felul în care au fost ucise... Nu se potriveşte unei 
femei, asta e tot, adăugă, clătinându-şi capul. 

M-am gândit că era cel mai stupid lucru pe care l-am 
auzit vreodată. Poate că femeile nu acţionează la fel de des 
ca bărbaţii, dar, când voiau, erau capabile de orice şi 
puteau fi la fel de teribile şi de feroce ca bărbaţii. 
Cunoşteam din propria experienţă violenţa care poate 
exista în sufletul femeilor. 

— Au fost violate? am întrebat. De asta eşti sigur că a 
fost un bărbat? 

Faţa lui Land se înăspri. Nu-i plăcea că vorbeam şi că 
întrerupeam filmul despre cum trebuiau să se deruleze 
toate acestea pe care şi-l făcuse deja în mintea lui. Şerifului 
Land îi plăcea să deţină controlul şi să-i facă pe toţi să se 
legene pe coarda întinsă de el. De partea cealaltă a lui 
Zach, Jenny trase aer în piept şi lăsă să-i iasă un geamăt 


e 19 œ 


mic când a expirat. Zach se întinse, îi mângâie braţul lui 
Jenny şi mă săgetă cu o privire de avertizare care m-a luat 
prin surprindere. 

— Ce? am întrebat. N-ar trebui să întreb chestii din 
astea? Există reguli în această situaţie de care nu sunt 
conştientă? 

Simţeam cum fierbe în mine furia, o furie pe care 
avusesem grijă ani de zile s-o înăbuş. Dar acum nu mai 
conta. Nu mai conta că am fost o persoană obraznică sau 
că m-am mai bătut ori m-am purtat ca o proastă. Junie 
murise şi puteam să las să iasă totul la iveală. Nu puteam 
să mă gândesc că există un loc mai bun pentru a începe 
decât aici, în camera aceasta. 

Land hârâi din gât şi-l privi peste umăr pe Cal. 

— Nu, a spus Cal din locul lui de lângă perete. Nu există 
reguli. Îmi surprinse privirea, susţinând-o. Nu vom cunoaşte 
nimic cu certitudine până când nu vine legistul. Dar din 
câte ne putem da seama, nu par să fi fost violate. Hainele 
erau intacte. 

Am aprobat din cap şi l-am privit pe Land, aşteptând să 
continue. 

— Ne întrebăm dacă fetele au vorbit despre cineva 
anume în ultimul timp. Poate o persoană pe care au 
întâlnit-o? Aţi observat ceva diferit în programul lor? În 
comportamentul lor? Ceva care să vă fi sărit în ochi? 

M-am gândit la ultimele câteva săptămâni, căutând prin 
coridoarele memoriei mele, şi n-am descoperit nimic. 

— Nu pot să mă gândesc la nimic, am spus într-un târziu. 
Junie părea să fie cum era ea de obicei. 

— Şi Izzy era în regulă, spuse Zach, cu vocea răguşită de 
lacrimi. Din câte ştiu. 

Ne-am uitat cu toţii la Jenny, care a încuviinţat. 

— Nu înţeleg, a spus ea din spatele pumnului plin de 
şerveţele. A fost un om străin, nu? Adică, cineva din alt loc? 
Nimeni de pe aici nu ar face aşa ceva. 

A vorbit ca ambasadorul neoficial al Barren Springs, m- 
am gândit. Chiar şi acum apăra reputaţia unui oraş care nu 
merita asta. 


e 20 œ» 


— Ei bine, acum, a spus şeriful Land, în perioada aceasta 
a anului, nu prea avem de-a face cu mulţi turişti şi nici cu 
străini din afara oraşului. Nu presupunem nimic, dar trebuie 
să aruncăm o privire şi la localnici. 

Adevărul e că nu avem parte de mulţi turişti sau de 
străini în nicio perioadă a anului, dacă nu iei în considerare 
oamenii care se opresc să-şi alimenteze rezervorul cu 
benzină în drumul lor spre locuri mai grozave, în general 
spre unul din apropierea vreunuia dintre lacurile care 
atrăgeau în primul rând oamenii spre această parte din 
lume. Şi am îndoieli serioase că aceşti oameni ar şti cum să 
găsească parcul dărăpănat al oraşului sau că ar fi interesaţi 
să meargă acolo în toiul unui viscol. Poate că Land nu era 
pregătit să presupună nimic, în schimb, în mod cert, eu 
eram gata să fac asta. Fiica mea şi Izzy au fost ucise de 
cineva din oraş, o persoană pe care ele probabil că au 
recunoscut-o. Am început să simt o durere în adâncul 
măruntaielor. Nu eram sigură dacă faptul că fiica mea o ştia 
pe persoana care i-a luat viaţa a făcut ca ultimele momente 
ale lui Junie să fie mai bune sau mai rele. 

— În regulă, a spus Land, lăsându-se pe spate şi 
întinzându-şi mâinile pe masa din faţa lui. Ce ne puteţi 
spune despre oamenii care-şi petreceau timpul în jurul 
fetelor? Aţi observat pe cineva conducând pe lângă casă? 
Poate o faţă care apărea mereu când eraţi pe afară? Nimic 
de genul ăsta? a întrebat, mutându-şi privirea de la mine la 
Zach şi apoi la Jenny. 

— Oraşul acesta are mai puţin de o mie de oameni, am 
precizat. Văd aceiaşi oameni iar şi iar. Probabil că şi lor li se 
întâmplă la fel, am continuat, arătându-i cu mâna pe Zach 
şi Jenny. 

Ştiu că atitudinea mea nu era de ajutor şi nu aducea 
niciun serviciu căutării ucigaşului lui Junie. Dar nu ştiam 
cum să stau vizavi de Land şi să mă comport de parcă am fi 
altceva decât adversari. Rolurile noastre fuseseră bătute-n 
cuie cu mult timp în urmă. 

— Bine, atunci, oftă Land. Cum stau lucrurile cu Jimmy 
Ray? L-ai mai văzut în ultimul timp? 


e 21 œ» 


— Nu, am spus cu o voce monotonă, holbându-mă la 
Land, care se uita fix la mine. Nu l-am văzut. Tu l-ai văzut? 
l-am întrebat după o pauză. 

— Ascultă... spuse Land, încruntându-se. 

— Cine e Jimmy Ray? întrebă Zach. Are vreo legătură cu 
toate acestea? 

Întrebarea asta, mai mult decât orice altceva ar fi putut 
spune, îi consolidă lui Zach statutul de venetic. Nu conta că 
trăia în Barren Springs de mai bine de zece ani, că fusese 
voluntar la pompieri şi că se căsătorise cu Jenny Sabie. 
Dacă te năşteai în oraşul ăsta, dacă îi aparţineai cu 
adevărat, îi cunoşteai pe toţi ceilalţi. Era simplu ca bună 
ziua. 

— Nu-i decât un ratat de pe aici, spuse Jenny cu nasul 
înfundat. Jimmy Ray Fulton. Dacă l-ai vedea, l-ai 
recunoaşte. Conduce camioneta cu toba de eşapament 
zgomotoasă de care te plângi mereu. 

— Jimmy Ray e fostul ei, spuse Land, arătându-mă cu 
degetul şi fără să se obosească să mă privească. Conduce 
operaţiunea de trafic cu metamfetamine din care face parte 
şi mama ei. 

— Fost prieten, nu soţ, completă Cal informaţia, de parcă 
asta ar fi schimbat în vreun fel lucrurile pentru familia 
Logan. 

— Metamfetamine? întrebă Zach, de parcă nu mai auzise 
cuvântul înainte. A spus metamfetamine? Ochii îi alunecară 
prin încăpere căutând un răspuns. 

— Da, am spus. Metamfetamine. Sigur ştii, e mica 
industrie casnică din partea asta de lume. Sau, cel puţin, 
obişnuia să fie. Am auzit că în prezent Jimmy Ray şi-a extins 
activitatea şi vinde şi heroină. S-a apucat să facă bani 
serioşi. Ai auzit şi tu asta, şerifule? 

Mi-am mutat privirea către Land. Cu coada ochiului, îl 
vedeam pe Cal holbându-se la mine. Puteam să-mi 
imaginez expresia de pe chipul lui. Cine e femeia asta cu 
gura mare? Unde s-a ascuns toți anii ăştia? Credeam că a 
dispărut pentru totdeauna. Eu, cel puţin, eram uşurată că 
şi-a făcut din nou apariţia. Versiunea de mamă a lui Junie 


e 22» 


nu putea să treacă prin toate astea! Dar poate că Eve 
Taggert, cea veche şi dură, avea o şansă să 
supravieţuiască. 

— Nu înţeleg, spuse Jenny, uitându-se de la mine la Land. 
Crezi că tatăl lui Junie ar putea să aibă ceva de-a face cu 
asta? 

Îi auzeam acuzaţia din voce care masca totala lipsă de 
surprindere. Nimeni nu ar fi vrut să o rănească pe Izzy, 
niciun animal în stare să taie gâtul unei fete nu făcea parte 
din viaţa îngrijită şi ordonată a familiei Logan. Aşa că, 
probabil, Junie fusese de vină. Ea adusese asta asupra fiicei 
lor. N-avea cum să se întâmple invers. Partea cea mai 
nasoală era că eu credeam că Jenny avea probabil 
dreptate. 

— Jimmy Ray nu e tatăl ei, am spus cu voce tare. Şi nici 
nu a fost implicat. Până şi el are standarde. 

Sincer, aveam ceva îndoieli legate de standardele lui 
Jimmy Ray, ori de lipsa lor, dar simţeam nevoia să cred că 
nu era capabil de aşa ceva. 

Pentru un moment, nimeni nu vorbi. Resimţeam bâzâitul 
tuburilor fluorescente ca pe duduitul unui pickhammer. 

— Atunci tatăl ei real? întrebă Land într-un final. Care-i 
povestea lui? Ar fi putut să fie implicat? 

— Nu, am spus. 

— Locuieşte pe aici? insistă Land. 

Am oftat. Ştiam că făcea asta în folosul celor doi Logan. 
Land era conştient de statutul meu de mamă singură şi 
vrednică. 

— Nu, am spus. S-a întâmplat o singură dată. Era în 
trecere prin oraş. Mi se pare că tot ce s-a întâmplat se 
cheamă „trage-i-o şi fugi”. 

Zach înţepeni lângă mine, iar eu am simţit un fior de doi 
bani fiindcă l-am şocat. 

— Nu l-ai mai văzut niciodată? întrebă Land. 

Mi-au trecut prin minte amintirile acelei nopţi unice: 
întunericul, părul ciufulit şi visurile măreţe; a fost sălbatic şi 
dulce în egală măsură; spatele meu julit de marginea 
tejghelei restaurantului; mâna cu care mi-a atins obrazul 


e 23» 


înainte să meargă mai departe. 

— Nu l-am mai văzut din noaptea aceea, am spus, 
abandonându-mi amintirile în locul căruia îi aparţineau. 

Land a aprobat din cap şi a privit în jos la carneţelul din 
faţa lui, nu înainte însă să-i văd sclipirea de satisfacţie din 
ochi. Numai că, dacă spera să mă umilească, trebuia să 
facă mai mult de atât. Mintea îmi şopti că deja o făcuse, iar 
acum era rândul meu să privesc în altă parte. 

— Poţi să-mi spui cum s-a derulat dimineaţa aceasta? 
întrebă el privind-o pe Jenny. La ce oră au plecat fetele de 
la voi de acasă? 

Jenny îşi împreună mâinile şi expiră nesigură. 

— Junie plănuia să se ducă acasă după prânz. După- 
amiaza devreme, spuse  privindu-mă. Le-am făcut 
sandviciuri cu brânză şi supă de tomate în jur de ora unu, 
apoi Junie şi-a împachetat lucrurile. Urma să o duc cu 
maşina acasă, dar Izzy m-a implorat să le las să meargă pe 
jos. Voiau să se joace în zăpadă. Îşi şterse obrazul umed cu 
mâna. Aveau doar doisprezece ani, şopti ea. Nu voiau decât 
să meargă prin zăpadă. 

Zach îşi trecu braţul peste umărul ei, iar ea îşi sprijini 
capul pe el. 

— Izzy urma să mă sune de îndată ce ajungeau la Junie, 
continuă ea cu vocea uşor înăbuşită, iar eu urma să merg 
să o iau cu maşina. Dar în loc de asta, a apărut poliţia la 
uşă. 

— Parcul nu este în drum spre apartamentul lui Eve, 
atrase atenţia Cal. 

— Nu, spuse Jenny. Nu este. Nu ştiu de ce se aflau acolo. 

Era o naivitate să-i spui parc şi nimic mai mult. Tot ce 
puteai să găseşti acolo erau vreo două leagăne, un tub din 
ciment fisurat umplut de obicei cu frunze căzute şi căcat de 
pisică, pe lângă un balansoar vechi din lemn numai aşchii. 
Şcoala primară de lângă fusese dărâmată înainte să mă 
nasc şi tot ce a mai rămas era doar terenul de joacă 
neîngrijit, înconjurat cu un gard de sârmă ruginit. Probabil 
că, o dată pe an, mergeam cu Junie acolo şi întotdeauna îmi 
juram că nu o să ne mai întoarcem. Era o tristeţe de parc, 


e 24» 


din care plecai mai degrabă deprimat decât lipsit de griji. 
Numai că dacă voiai să ai ocazia să-ţi dai copilul în leagăn 
în Barren Springs, era singura opţiune pe care o aveai. 

— Azi ai lucrat o tură întreagă la restaurant? mă întrebă 
Land, aţintindu-mă cu degetul. 

— De la opt jumătate la cinci, am aprobat din cap. 

— Dar tu, Zach? Azi ai fost la lucru? 

— Da. Am plecat de dimineaţă, în jur de opt, şi mi-am 
petrecut întreaga zi la reprezentanţă. Încă eram acolo când 
aţi apărut. 

— Ai luat pauză de prânz sau pauză pentru orice altceva? 
întrebă Land, cu ochii în carneţel. 

Zach făcu o pauză şi îşi smuci braţul de lângă mine în 
clipa când îşi dădu seama ce urmărea şeriful. 

— Crezi că unul dintre no; ar fi putut face asta? 

— Bineînţeles că nu, spuse Land, ridicându-şi uşor 
mâinile şi umerii. Dar trebuie să pun toate detaliile la punct. 
Aşa se fac aceste investigaţii. 

l-am aruncat o privire pe furiş lui Zach şi i-am văzut 
muşchii din falcă tresărindu-i. 

— Mi-am luat o pauză de prânz de douăzeci de minute. 
Târziu, pe la două. M-am dus în josul străzii şi am luat un 
sandvici. 

Presupunând că spunea adevărul, chestia asta îl scotea 
din vizor. Reprezentanţa de vânzări de bărci se afla la 
treizeci de minute de mers pe autostradă, în oraşul 
următor, unul mic în care se găseau totuşi un magazin 
Dollar Store, un McDonald's şi o bibliotecă adevărată. Nu 
era nicio şansă ca Zach să poată ajunge de acolo aici, să le 
omoare pe cele două fete şi să se întoarcă înapoi în 
douăzeci de minute. Nu că m-ar fi entuziasmat cu adevărat 
ideea că el ar fi putut să o facă. Dar cu toate acestea, îmi 
făcea bine să-i elimin numele de pe lista din capul meu. 

— lar tu? întrebă Land, întorcându-se către Jenny. 

— Am stat acasă toată ziua, spuse Jenny. Incă părea 
nedumerită de motivul pentru care fusese întrebată. In mod 
cert n-avea cum să creadă că ea ar fi putut face lucrul ăsta 
îngrozitor. 


e 25» 


— Nu ai fost nicăieri după ce fetele au plecat? 

— Nu. 

M-am aplecat şi m-am uitat la ea pe după Zach. 

— Am încercat să te sun în jur de trei. N-ai răspuns. 

Jenny clipi spre mine. Avea ochii mari, căprui şi ieşiţi un 
pic în afară, ca un soi de creatură a pădurii inocentă. 

— Eu... eram acasă. Poate spălam rufele? Uscătorul 
poate fi zgomotos. 

S-a uitat de la mine la Zach şi apoi din nou la mine. 

— De ce ai sunat-o? mă întrebă Land. 

— Ca să verific ce face Junie. Ea nu... Am făcut o pauză şi 
am tras aer în mine. Nu avea telefon mobil. Voiam să mă 
asigur că avea să fie acasă până la cinci. 

— Ai lăsat un mesaj? mă întrebă Zach cu voce tare, de 
parcă eu eram cea care avea ceva de ascuns. 

— Nu, am spus. Am plănuit să sun din nou mai târziu, dar 
am fost ocupată. 

— Dar Izzy? Are telefon mobil? întrebă Land. 

— Vechiul meu iPhone, 5 sau 6, spuse Zach, aprobând 
din cap. 

— 6, spuse Jenny. Negru. Are o crăpătură într-un colţ al 
ecranului. Cu husă de culoarea roz strălucitor. L-aţi găsit? 

Land nu răspunse, ci doar mâzgăli ceva în carnetul lui. 

Jenny se lăsă pe spate pe scaun. Îşi prinse picioarele în 
covorul scămoşat şi se lăsă în faţă când încercă să se 
ridice. Puse o mână pe masă, încercând să se echilibreze. 

— Trebuie să merg acasă, spuse. Nu pot să fac asta 
acum. Vă rog. Mi-a ajuns. 

— Desigur, desigur, putem să vorbim mai multe mâine, 
spuse Land, care se ridicase în picioare încă din clipa când 
i-au ieşit ei cuvintele din gură. 

Intr-un fel, eram destul de sigură că dacă aş fi cerut eu 
să punem punct conversaţiei, Land ar fi găsit o modalitate 
să se opună, spunându-mi că mai are doar câteva întrebări 
şi că vom termina în curând. 

Am rămas jos în timp ce Jenny şi Zach au ieşit afară 
târându-şi picioarele în spatele meu, fără să ne privim în 
ochi. Am aşteptat până când au ajuns în hol, unde Land a 


e 20 - 


dat mâna cu amândoi şi a bătut-o pe Jenny pe umăr, înainte 
să mă uit la Cal. 

— Eşti pregătită să mergi? m-a întrebat. 

— Nu, am spus. Vreau să o văd. 


e 27» 


TREI 


— Nu, nu vrei, spuse Cal iute ca săgeata. Evie, ai 
încredere în mine. Nu vrei. 

— Ba da, am spus. 

Cal se îndepărtă de perete şi se apropie de mine cu 
braţele întinse. 

— OK, ei bine, cel puţin aşteaptă până... până ce 
lucrătorii de la pompe funebre o vor curăța. Nu acum. 

— Ba acum, am spus. Am nevoie să o fac, Cal. Trebuie. 

— Ea este, în caz că asta te tulbură, spuse Cal. Am văzut- 
o. E Junie. 

Mi-am clătinat capul. Nu despre asta era vorba. Nu 
aveam nicio îndoială că Junie murise. Simţeam deja că locul 
pe care îl ocupase în lume nu era acum decât un spaţiu gol. 
Dar aveam nevoie să văd, să fiu martoră la ceea ce i se 
întâmplase fiicei mele. Nu puteam să-mi trăiesc restul vieţii 
fără să ştiu. Nu puteam să continui fără să o fi văzut cu 
ochii mei. Junie a îndurat atât de multe. Măcar atâta 
puteam să fac pentru ea, să îndur situaţia aceasta. 

— Lasă-mă să o văd, i-am spus cu o încăpățânare în voce 
pe care Cal a auzit-o de sute de ori înainte, aşa că ştia că e 
mai bine să nu mă contrazică. Nu plec până când nu mă 
laşi. 

Cadavrele erau la subsol, în camera de îmbălsămare. Cal 
şi Land m-au condus pe scări. Mirosul de formaldehidă m-a 
lovit în faţă în secunda când am trecut de uşă şi am intrat 
în hol. Îmi amintea de orele de biologie din liceu, de 
broaştele scârboase tăiate şi jupuite, ale căror organe 
sclipeau în luminile mult prea strălucitoare. Imaginea 
dispăru, am inspirat adânc pe nas şi am expirat aerul uşor 
pe gură. 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? mă întrebă Land, 
ridicându-şi sprâncenele. Te sfătuiesc să n-o faci. Işi trase 
pantalonii în sus. Am văzut o mulţime de cadavre de-a 
lungul timpului. Odată ce le vezi, nu le mai uiţi niciodată. 

— Sunt sigură, am zis, abia privindu-l. 


e 28 œ 


— Întotdeauna ai fost încăpăţânată, mormăi Land în 
şoaptă, dar mi-a făcut semn cu mâna să înaintez spre locul 
indicat de Cal, către nişte uşi batante. N-o atinge, spuse 
îndreptându-şi degetul spre mine. 

— Deloc. O să privesc ca să fiu sigură. 

— Vrei să intru cu tine? mă întrebă Cal, dar am refuzat. În 
regulă, atunci, spuse. E în partea stângă. Şi-a lăsat o mână 
pe spatele meu. O să te aştept chiar aici. 

După ce uşa s-a închis în urma mea, m-am oprit pe loc. 
Podeaua era acoperită cu un linoleum cu crăpături şi avea 
un loc de scurgere în centru. In cameră mai era un căruţ în 
care presupun că se găseau instrumente pe care nimeni nu 
dorea să le văd, deoarece el fusese învelit la întâmplare cu 
o bucată de pânză. Aceleaşi lumini fluorescente pâlpâiau ca 
pe hol. In faţa mea se găseau două tărgi, una în partea 
stângă şi cealaltă în partea dreaptă. Cadavrele erau băgate 
în saci negri. Totuşi, fermoarul sacului din stânga fusese 
deschis. 

M-am holbat la degetele lui Junie ce ieşeau afară din 
sacul deschis. M-am întrebat repede dacă îşi pierduse 
pantofii undeva pe drum sau dacă i-au dat jos cei de aici 
îndată ce a ajuns. M-am apropiat de ea, uitându-mă în 
continuare la partea inferioară a corpului. Mi-am lăsat mâna 
pe braţul ei. li simţeam răceala radiind în exterior. Fata 
mea, căreia îi era întotdeauna cald, chiar şi în zilele cele 
mai reci. 

— Nu e corect, am spus cu o voce moale şi gâtuită. Era 
însă stupid să spun asta, o lamentare fără sens. Viaţa nu a 
fost niciodată corectă. Ştiam asta mai bine ca oricine. Am 
tras adânc aer în piept, m-am îmbărbătat şi apoi mi-am 
ridicat privirea încet în sus, pregătindu-mă cu fiecare 
centimetru parcurs vizual. Numai că nu a fost aşa de 
îngrozitor cum m-am aşteptat, pentru că cea care zăcea 
întinsă acolo nu era cu adevărat fata mea. Fiica mea - 
căreia îi plăceau pastele şi culoarea galben, care era 
predispusă la dureri de cap şi era îngrijorată că picioarele ei 
erau prea lungi, care pufnea când râdea şi îşi ura pistruii - 
nu mai exista. Aceasta era doar carcasa unei fete, una pe 


e 29 œ 


care cu greu am recunoscut-o ca fiind a mea. Părul ei 
castaniu era încâlcit de sânge. De la nas în sus, faţa era 
albă ca de cretă, iar în partea inferioară era de un roşu 
îngrozitor. Bărbia îi era mânjită de sânge, acelaşi sânge ce 
se închegase deja pe obrazul ei stâng. Cămaşa neagră era 
îmbibată. Avea gâtul tăiat aproape de la o ureche la alta. 

Am fost prima persoană care a ţinut-o în braţe când a 
sosit pe lume. Am fost martora primului cuvânt pe care l-a 
spus, a primilor paşi, a primei febre, precum şi a primelor 
hohote de râs, istericale, îndrăgostiri şi dezamăgiri. Însă nu 
am fost şi martora ultimei respiraţii şi a ultimelor ei 
secunde pe pământ. N-am fost prezentă în momentul când 
avea cel mai mult nevoie de mine. Toţi anii mei de încercări 
nu au contat, deoarece, în cele din urmă, am dezamăgit-o. 
M-am aplecat şi am sărutat aerul de deasupra frunţii ei 
perfecte. Am tras aer în piept sperând să inspir ceva din 
ultimele ei rămăşiţe. Dar tot ce puteam mirosi era sânge şi 
zăpadă proaspăt căzută. z 


Cal nu voia să-mi petrec noaptea singură şi a venit după 
mine, târându-şi picioarele pe trotuarul crăpat spre clădirea 
în care aveam apartamentul, chiar şi după ce i-am spus că 
mă simţeam bine (era o minciună patetică pe care niciunul 
dintre noi nu o credea), că voiam să fiu singură şi să se 
ducă acasă. Majoritatea luminilor din afara clădirii arseseră 
de mult. Apelurile repetate la adresa managerului nu 
produseră nimic altceva decât nişte promisiuni spuse cu 
jumătate de gură că va veni să verifice. Un singur stâlp 
lumina singuratic parcarea, dar era de ajuns ca să observ 
un platou cu ceva lăsat pe preşul din faţa uşii mele. Veştile 
circulă rapid pe aici. S-a dovedit că erau prăjituri în formă 
de inimă, fiecare dintre ele cu glazură roz-deschis. Se 
potriveau mai mult pentru naşterea unei fiice decât pentru 
moartea ei. Am dat platoul la o parte lovindu-l cu piciorul şi 
prăjiturile s-au răspândit pe betonul plin de mucuri de 
ţigară. 

— Hei, îmi atrase atenţia Cal, făcându-mă să mă gândesc 
mai bine la acţiunea mea, dar glasul i se stinse. 


e 30 - 


Apartamentul arăta la fel ca atunci când am ieşit din el 
de dimineață şi, în acelaşi timp, schimbat pentru 
totdeauna. Fusese tot timpul apartamentul unei familii care 
scăpase de adevărata sărăcie doar printr-o încăpățânare 
uriaşă şi generozitatea celorlalţi, adică a lui Cal, care mi-a 
cumpărat provizii jumătate din timp şi s-a asigurat că nu ne 
era niciodată tăiat curentul electric. Dar aspectul lui 
dezordonat, cu canapeaua maro cu cocoloaşe, masa 
ciobită, draperiile subţiri şi zugrăveala zgâriată, îmi părea 
nou. Arătase oare întotdeauna atât de uzat şi de lipsit de 
culoare? Atât de gol? Bineînţeles că nu, îmi şopti mintea. 
Deoarece Junie era aici. Şi-l umplea cu sunetul vocii şi cu 
mirosul ei. Junie, care nu o să mai fie niciodată aici. 

Cal scoase un sunet adânc şi gutural în spatele meu. M- 
am întors pe loc, cu inima cât un purice. Stătea pe jos, cu 
spatele lipit de uşa închisă şi cu mâinile adunate căuş în 
faţă, ţinând ceva invizibil. 

— Îţi aminteşti când s-a născut? m-a întrebat. 

Nu şi-a luat ochii de la mâini şi nu m-a văzut aprobând. 
Normal că-mi amintesc, voiam să urlu. Cum aş putea să uit 
vreodată? Dar mi-am amintit că şi el era îndurerat şi că, 
deşi pierderea lui Junie era ceva ce voiam să ţin bine în 
palma mea şi să şoptesc că e a mea printre dinţii strânşi, o 
astfel de manifestare a egoismului meu ar fi fost nedreaptă. 
Junie îl iubea pe Cal, iar el o iubea la rândul lui. Cal avea 
dreptul să sufere, numai că nu găseam destul loc în sinea 
mea ca să-mi pese de durerea lui. Nu acum. Nu încă. 

— Incăpea aici, spuse, ridicându-şi palmele. Era micuță. 
Am mai văzut bebeluşi înainte, dar nu aşa de mici. Nu atât 
de proaspeți, mici şi fragili. 

Prima dată când am tinut-o, mi-au trecut aceleaşi 
gânduri prin minte. Voiam să o învârt, să o transform într-o 
bilă şi să o bag în gură, să o înghit şi să ajungă înapoi în 
burta mea, unde era protejată. Să o păstrez acolo, să stau 
pavăză între ea şi umbrele lumii. Poate că pe undeva 
ştiusem încă de pe atunci ce avea să o aştepte. Sau poate 
că pur şi simplu nu ştiam cum să sper pentru ceva mai bun. 
Dumnezeu ştie că pe mine nu m-a învăţat nimeni să fac 


e 31 œ 


asta. 

— l-am spus că eram unchiul Cal şi ea era gândăcelul 
meu Junie. l-am spus că întotdeauna o voi iubi şi voi avea 
grijă de ea. Făcu o pauză şi lăsă să-i scape un suspin: l-am 
promis că întotdeauna va fi în siguranţă. 

— Ai avut grijă de ea, am reuşit să spun. Ai protejat-o. 

— Înainte. Îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă corp. Dar 
apoi a venit ziua de azi şi am ajuns un mincinos. 

Ce puteam să-i răspund? N-am reuşit să o protejăm şi nu 
aveam cum să susţinem contrariul. Dovada de netăgăduit 
era chiar cadavrul înjunghiat al lui Junie. 

— O să afli cine a făcut-o? O să-l prinzi pe individ? Sau pe 
individă? am adăugat după o pauză. 

Cal se uită la mine şi am văzut adevărul învolburându-se 
în ochii lui deschişi şi înlăcrimaţi. Partea aceasta de lume 
era una cam dubioasă. Oamenii apăreau şi dispăreau ca 
plevuşca într-o baltă tulbure. Nu era deloc neobişnuit să 
apară cineva în oraş, cineva despre care toată lumea 
credea că murise din cauză că nu mai fusese de mult timp 
pe aici. Oamenilor de prin partea locului le era greu să se 
stabilească. Să-i prinzi era chiar şi mai greu. Teritoriul în 
sine este un loc bun ca să te ascunzi, fiind plin de văgăuni 
şi de văi, precum şi de locuri ferite, unde nu i-ar fi trecut 
nimănui prin cap să se uite. E un loc pentru oameni care nu 
vor să fie găsiţi. Dar Cal a încuviinţat. 

— Da, sigur. Bineînţeles. O să punem mâna pe el. 

Jurământul veni prea rapid şi uşor. Era acel tip de 
promisiune uşor de făcut, deoarece o încălcai încă dinainte 
să fie auzite cuvintele. Era prima dată când mă minţea. 


Cal mă trezi dimineaţa. Soarele strălucitor îşi revărsa 
lumina de dincolo de draperiile de culoare deschisă. 

— Cât e ceasul? am mormăit, punându-mi o mână peste 
ochii care mă dureau. 

Nu plânsesem încă, nu vărsasem nici măcar o singură 
lacrimă, iar pleoapele îmi zvâcneau. Îmi simţeam toată faţa 
umflată de o suferinţă neîmpărtăşită ca un balon mult prea 
mare care stătea să se spargă. 


e 32 œ 


— Aproape opt, spuse Cal, ţinând o cană de cafea pe 
care am refuzat-o cu un gest. L-am sunat pe Thomas şi i- 
am spus că n-o să lucrezi o perioadă. 

M-am ridicat şi m-am sprijinit în coate. 

— Nu pot să lipsesc de la muncă. 

Cal îşi scutură capul. 

— O să te susţin eu dacă ai nevoie de bani. Şi Thomas a 
zis că o să te ajute. Nu poţi să mergi la muncă, Evie. Haide, 
ştii asta. E 

Avea dreptate, bineînţeles. Imi dădeam seama că le-aş fi 
stricat tuturor cheful. Nimeni nu voia să-şi mănânce 
plăcinta şi să bârfească în timp ce mama unei fete ucise 
dădea târcoale prin jur, cu ochii roşii şi sufletul făcut zob. 

— Eu trebuie să plec, totuşi, spuse Cal. Dar o să mă 
întorc diseară. Făcu o pauză şi privi într-o parte. Pot să am 
încredere că nu o să faci nicio nebunie cât timp stai 
singură? m-a întrebat în şoaptă. 

— Mă întrebi dacă o să mă sinucid? i-am replicat pe 
acelaşi ton. Am aşteptat până când m-a privit, cu 
sprâncenele ridicate de îngrijorare. Nu, i-am spus. N-o să 
fac nicio nebunie. Nu azi. Asta era singurul răspuns pe care 
i-l puteam da. O singură zi. Nu ştiam ce o să se întâmple 
mâine. O terminasem cu promisiunile. li făcusem o mie de 
promisiuni lui Junie şi niciuna dintre ele nu a contat în cele 
din urmă. 

— OK, spuse Cal, expirând. Mă sărută pe obraz şi puse 
cana pe noptieră. Am lăsat cearşafurile şi păturile pe 
canapea, adăugă din pragul uşii. O să rămân şi diseară aici. 
Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, i-am spus. Tot timpul. 

După ce a plecat, m-am îngropat la loc sub aşternuturi, 
inspirându-mi mirosul de om nespălat. Mi-am închis ochii şi 
m-am cufundat în uitare. Dispărând câte un pic până ce nu 
a mai rămas nimic din mine. 


De abia după trei zile m-am ridicat din pat pentru mai 
mult de un drum la toaletă. Trei zile în care singura 
persoană cu care am vorbit a fost Cal. Am avut totuşi o 


e 33 + 


conversaţie telefonică rapidă cu directorul de la pompe 
funebre. l-am spus că vreau să fie incinerată şi pusă într-o 
urnă simplă. Nu voiam nicio înmormântare. După ultima 
indicație, a făcut o pauză şi şi-a dres vocea. Mi-a cerut să 
repet. 

— Nu vreau înmormântare, am spus, din nou, mai tare. 

Mai târziu, când Cal a intrat pe uşă, mi-am dat seama că 
vorbiseră între ei. 

— Am auzit că nu vrei înmormântare, spuse el. 

Lăsă o farfurie cu sandviciuri cu brânză topită şi un 
mănunchi mic de struguri pe noptieră în locul celei cu o 
brioşă cu mure, nemâncată, pe care o pusese în dimineaţa 
aceea. Nu sunt sigură de ce se deranja. 

— Nu vreau nicio înmormântare, am confirmat. 

Cal se aşeză pe marginea patului şi îşi trecu degetele 
prin părul meu încâlcit şi unsuros. 

— Evie, scumpo, toată lumea are ocazia să-şi ia rămas- 
bun la o înmormântare. Pentru a-i celebra viaţa lui Junie. 

— N-a avut parte de nicio viaţă, i-am spus. A trăit 
doisprezece ani. Asta a fost tot. Doisprezece. 

Spus cu voce tare, numărul era şi mai cumplit. 
Douăsprezece veri şi Crăciunuri, douăsprezece călătorii în 
jurul soarelui. În marea schemă a lucrurilor nu însemna 
nimic. Nimic. 

— Ba a avut o viaţă, spuse Cal. A trăit. 

Am ridicat din umeri şi m-am îndepărtat de atingerea lui, 
întorcându-mă. 

— N-am zis niciodată. Am zis că nu acum. 

— Ce aştepţi? 

Să ştiu cine a făcut-o. Să-mi iau rămas-bun de la fiica 
mea ştiind cel puţin că oricine a ucis-o nu umbla în 
continuare prin jur, gândindu-se că a scăpat. 

— Nu sunt sigură. Dar când o să fie timpul, o să-ţi spun. 


e 34» 


PATRU 


În dimineaţa următoare, am aşteptat până când a plecat 
Cal, apoi m-am desfăşurat din coconul meu. Picioarele îmi 
erau slăbite din cauză că stătusem zile întregi în pat. 
Puteam a transpiraţie şi eram învineţită sub ochi, deşi timp 
de trei zile nu făcusem nimic altceva decât să dorm. Nu 
voiam să mă mişc, dar suferinţa nu era un lux în care îmi 
permiteam să mă bălăcesc pentru totdeauna. Am făcut un 
duş cu apă fierbinte până când pielea mea a căpătat o 
nuanţă roz ca de homar şi mi-am frecat capul până când a 
început să mă doară scalpul. 

Ziua era luminoasă şi însorită, aşa cum fusese fiecare zi 
de la terminarea viscolului. De parcă natura încerca să 
îndrepte totul după ce o dăduse în bară în halul ăsta. Ochii 
mei suportau cu greu lumina, aşa că mi-am pus o pereche 
de ochelari de soare. M-am strecurat la volanul maşinii 
mele, pe care o adusese Thomas cu câteva zile înainte. Am 
stat nemişcată cu mâinile pe volan, simţindu-mă ca la 
paisprezece ani când am învăţat să conduc, confuză şi 
nesigură în privinţa evoluţiei lucrurilor. Mi se părea de 
neînchipuit că doar cu o săptămână în urmă am condus 
prin oraş, totul fiind normal, cu Junie lângă mine, căutând 
un post la radio, cu picioarele proptite sus ca întotdeauna, 
deşi îi spusesem de o mie de ori să şi le ţină jos. Dacă mă 
uitam mai bine, puteam vedea încă urma tenisului ei pe 
bord. 

M-am aplecat şi mi-am apăsat fruntea de volan, destul de 
tare ca să las urme. Destul de tare ca să împing amintirile 
înapoi la locul lor. Trebuia să mă controlez. Mă duceam într- 
un loc unde nu erau permise manifestările de slăbiciune. 

Chiar dacă rulota mamei era la doar douăzeci şi patru de 
kilometri, mi-a luat mai mult de patruzeci de minute să fac 
călătoria. Ultimii opt kilometri i-am parcurs pe un teren care 
cu greu putea fi numit drum. Era plin de ţărână şi pietricele. 
Nu apărea pe nicio hartă Google şi nici nu era împodobit cu 
vreun semn de circulaţie. Puținele scrisori pe care le primea 


e 35» 


mama erau ridicate de la o cutie poştală din oraş. Nici 
măcar nu avea o adresă reală. Crescând, mi-am dat seama 
că nu ştiam nici o singură persoană care să fi avut una. 
Locurile erau date în funcţie de repere şi milele parcurse: 
Fă prima la dreapta după camioneta ruginită; mergi spre 
sud cam un kilometru şi jumătate; fă la stânga la bifurcația 
cu pietriş de pe drum; dacă ai trecut de o casă mobilă 
dublă, ai ajuns prea departe. 

Şopteam blesteme continuu pe măsură ce-mi izbeam 
maşina pe drumul accidentat. Mă apropiam deja şi simţeam 
cum mi se strânge tensiunea între omoplaţi, întinzându-şi 
ghearele până spre gât. Migrena se zbătea în dosul ochilor. 
In dreapta am văzut rulota lui Carl Swanson, din care o 
parte era complet putrezită, gaura fiind peticită cu o prelată 
zdrenţuită şi fâşii de bandă adezivă. În curtea lui se vedea 
un anunţ nou, o bucată de placaj pe care era scris cu 
vopsea neagră /epuri - doi dolari. Am simţit în gât gustul 
slinos de iepure, deşi au trecut ani buni de când am mâncat 
aşa ceva ultima dată. Pe aici, iepurii nu erau vânduți ca 
animale de companie, pentru a fi ţinuţi în braţe şi iubiţi de 
copilaşi, ci pe post de hrană, carne ieftină şi disponibilă 
imediat. Erau tocaţi în bucăţi pentru tocană. Picioarele erau 
fierte pe aragaz, iar carnea aţoasă cenuşie era turnată 
peste farfurii cu orez lipicios. 

Am aruncat o privire în partea stângă, uitându-mă la 
privelişte, acolo unde terenul forma o vale plină de 
verdeață dată în pârg, presărată cu păduri vechi, printre 
care se strecura un râu cu reflexii argintii sclipitoare. Am 
văzut-o de o mie de ori - de la peisajul gol al iernii la cel 
luxuriant al verii -, dar priveliştea rămânea neschimbată. 
Era acel tip de frumuseţe fără cusur care lega oamenii de 
această parte a lumii. Natura părea încă neatinsă şi pură. 
Se pare că Barren Springs şi-a luat numele chiar de la 
această vale. Legenda spunea că atunci când primii 
colonişti au descoperit acest loc, nu au găsit decât un mic 
pârâu aproape secat şi o grămadă de copaci morţi. Nu 
creşteau decât buruieni pe solul prea dur şi stâncos. Însă 
coloniştii erau obosiţi şi rămăseseră fără provizii şi alegeri. 


e 30 - 


Aşa că nu au mai plecat. Şi s-au rugat. L-au implorat pe 
Dumnezeu să-i binecuvânteze cum credea El de cuviinţă, 
dar ar fi fost un început frumos dacă le-ar fi dat nişte apă, 
vânat din belşug şi pământ mai bun. S-au lovit cu pumnii în 
piept, au plâns şi s-au predat cu totul Domnului. lar a doua 
zi s-au trezit înconjurați de această abundență de verdeață. 
Râurile şi pârâurile curgeau, pădurile erau pline de animale, 
numai solul era în continuare de rahat. Numai că cerşetorii 
nu pot emite pretenţii, iar două dorinţe îndeplinite din trei 
nu e ceva rău. S-au hotărât să numească acest loc Barren 
Springs pentru a-şi aminti cât de uşor se pot înrăutăţi 
lucrurile şi cum Dumnezeu îţi răspunde rugăciunilor dacă tu 
crezi cu adevărat. De atunci, cei mai mulţi din oraş au 
continuat să se roage lui Dumnezeu şi, din câte îmi dau 
seama, rezultatele au fost tot mai nasoale. Mama mea a 
fost dintotdeauna o abonată a teoriei conform căreia 
coloniştii erau aşa de proşti, încât au confundat o simplă 
schimbare de anotimp cu intervenţia divină. 

Am luat o curbă, încetinind cu respect în faţa gropilor 
destul de mari, capabile să înghită o roată. Pietricelele 
izbeau şasiul maşinii, iar un nod îşi începu urcuşul lent până 
în gât. După încă o curbă pe drumul care în punctul acesta 
devenea mai degrabă o cărare, apăru rulota maică-mii. Era 
poziționată un pic mai departe de drum, înconjurată de 
ierburi înalte şi mormane de gunoi, cauciucuri vechi şi o 
maşină ruginită ce se găsea acolo încă de la primele mele 
amintiri. Obişnuiam să mă ascund în zona pedalelor când 
lucrurile deveneau prea nasoale în interiorul rulotei. Am 
trecut zgâlţâindu-mă peste hârtoapele de pe terenul 
neregulat şi am parcat în iarbă, lângă o camionetă neagră, 
cu uşa pasagerului avariată, care nu era a mamei mele. 
Gândul că maică-mea ar putea avea companie îmi dădu 
crampe la stomac. Oamenii pe care mama mea îi invita 
înăuntru nu erau niciodată oameni cu care doreai să te 
întâlneşti. Însă mama mea stătea singură pe treptele din 
faţă ale rulotei, cu o cutie de bere într-o mână şi cu o ţigară 
în cealaltă. Se holbă la mine în timp ce ieşeam de la volan 
şi trase un fum lung de ţigară pe măsură ce mă apropiam. 


e 37 œ 


Maică-mea avea şaisprezece ani când s-a născut Cal, iar 
la şaptesprezece m-a făcut pe mine. Avea cu un an mai 
puţin decât am avut eu când am adus-o pe lume pe Junie. 
După naşterea mea, mama aproape că a murit de lao 
infecţie gravă. După mine nu a mai putut face copii şi 
mereu aducea vorba de asta când era beată şi furioasă, de 
parcă faptul că nu era capabilă să mai nască alţi copii, pe 
care nu-şi permitea şi nici nu voia să-i crească, era marea 
tragedie a vieţii ei. Acum avea patruzeci şi şapte de ani, dar 
arăta de şaizeci. Avea păr spălăcit deşirat, ochi de culoarea 
cerului vara, braţe subţiri ce încadrau o burtă care atârna 
ca un marsupiu şi nişte sâni fleşcăiţi. Se zvonea că pe 
vremuri fusese drăguță, poate chiar frumoasă. Faţa ei era 
izvorul nesecat al frumuseţii lui Cal. Bărbaţii gâfâiseră în 
jurul ei până când îşi dăduseră seama că latura ei sălbatică 
nu era acel tip de atitudine obraznică pe care o văzuseră în 
filme. Latura sălbatică a mamei te putea sfâşia în bucăţi. 
Chiar şi acum, în ciuda pielii tocite şi ciuruite de la prea 
multe băuturi alcoolice şi droguri, ochii ei rămăseseră ageri. 
Vigilenţi. Era o femeie pe care o subestimai pe riscul tău. 

— Bună, mama, am spus. 

Mai trase un fum din ţigară şi-l suflă în direcţia mea. 

— Bună şi ţie. 

Am aşteptat să-mi spună ceva despre Junie, vreun soi de 
constatare a ceea ce se întâmplase, şi mi-am dat seama că 
şi ea aştepta acelaşi lucru de la mine. 

— Te-a sunat Cal, am spus. 

A sunat mai mult ca o afirmaţie decât ca o întrebare. 

— Da, replică. Îmi pare rău, adăugă ea după ce mai trase 
un fum din ţigară. _ 

Am tras aer în piept şi am privit într-o parte. In partea din 
spate a rulotei, în peretele lateral, era o crestătură mare 
neregulată. Maică-mea îndesase în fisură pungi de plastic şi 
ziare, dar probabil că nu rezolva cu nimic problema frigului 
de afară. Nu mai intrasem în interiorul rulotei de ani buni, 
dar încă puteam vizualiza fiecare centimetru dinăuntru. 
Probabil că, dacă ar fi trebuit, m-aş fi descurcat şi oarbă în 
interiorul întunecos şi umed, cu covor maro jerpelit pe jos, 


e 38 œ» 


chiuveta plină cu un morman de farfurii cu urme încrustate 
de mâncare şi mirosul slab de urină de la ţeava defectă din 
baie. Şi întotdeauna se găsea câte un bărbat care dispărea 
în câteva luni. Nu că ne-am fi dorit vreodată să rămână mai 
mult. Cu toţii lăsau de dorit ca posibili tătici. 

— Ce e? vru să afle maică-mea, atrăgându-mi atenţia 
înapoi la ea. Ce altceva vrei să spun? Nici măcar nu o 
cunoşteam pe fată. De fiecare dată când te zăream prin 
oraş, practic o târâi pe celălalt trotuar să staţi departe de 
mine. Nici pe aici nu ai adus-o vreodată. In ochi îi sclipi 
ceva, o emoție ce nu prea se potrivea cu vorbele ei, dar s-a 
uitat în altă parte înainte să-mi dau seama despre ce era 
vorba. 

— La ce s-o aduc aici? am întrebat-o, arătând cu braţul 
împrejurimile. Poţi să fii sigură că nu aveam de ce. 

Maică-mea ţâţăi în bărbie, îşi luă doza de bere şi ridică 
din umeri când m-a văzut că-mi clatin capul. 

— Treaba ta, spuse. 

— A cui e camioneta asta? am întrebat-o. lubitul lunii? 
Am aruncat o privire barei de protecţie pe care era lipit un 
abţibild cu Fă America Albă Din Nou, lângă altul pe care 
scria Cealaltă Jucărie a Mea Are Ţâţe. Se pare că ţi-ai ales 
un adevărat învingător. 

Mama îşi miji ochii şi se aplecă în faţă şi mă împunse tare 
în coapsă cu degetul ei osos. 

— Mai bine ai grijă ce spui, zise ea. Nu eşti chiar atât de 
mare încât să nu-ţi tăbăcesc fundul. 

Am simțit cum se strecoară frica în mine, dar şi 
ostilitatea, ca şi cum controlul fusese preluat de un soi de 
memorie musculară, transportându-mă înapoi în copilărie, 
unde îmi petrecusem jumătate din timp încercând să mă 
feresc de pumnii ei, iar cealaltă jumătate provocând-o să 
mă lovească din nou. Eram de cinci minute în prezenţa ei şi 
deja mă simţeam mai murdară şi mai dură decât atunci 
când am condus până aici. Undeva, la o distanţă apropiată, 
se auzi lătratul crud şi urât al unui câine. Suna de parcă 
înghiţea cuie. Chiar şi fără să-l văd, puteam să-mi imaginez 
că era un pitbull pişcat de purici şi pe jumătate înfometat, 


e 39 œ 


înlănţuit într-o curte noroioasă. Aşa stătea treaba cu partea 
asta de lume: nu trebuia să vezi cu adevărat ceva ca să ştii 
exact cum avea să decurgă totul. 

— Oricum, pentru ce ai venit aici? mă întrebă maică-mea. 
Vrei măcar să iei loc? Se mută mai încolo pe placajul şubred 
de pe scară. Asta era versiunea ei de ofertă a păcii. Am 
ezitat şi apoi m-am aşezat lângă ea. Mirosea a ţigări vechi 
şi păr murdar. 

— Mă întrebam pe unde îşi mai pierde timpul Jimmy Ray 
zilele astea, am spus cu ochii aţintiţi la unghiile mele 
neîngrijite şi la pieliţele rupte. Mi-am distrus mâinile lucrând 
la restaurant. Junie obişnuia să mi le ungă cu o loţiune 
înainte să mă bag în pat, a cărei mireasmă de lavandă mă 
adormea. 

— De ce întrebi? Maică-mea făcu o pauză şi-şi strivi 
ţigara pe treapta dintre noi. Inainte să vorbească din nou, 
îşi aprinse o alta. Crezi că are ceva de-a face cu ce s-a 
întâmplat? 

— Nu chiar, am spus, rugându-mă să fie adevărat. Eu îl 
băgasem pe Jimmy Ray în vieţile noastre. L-am condus 
până în pragul uşii noastre. Nu eram sigură cum aveam să 
mă descurc să-mi trăiesc viaţa în continuare dacă el a fost 
cel care i-a făcut rău lui Junie. Dar a întrebat şeriful Land de 
el. M-a pus pe gânduri, asta e tot. 

— Şeriful Land, pufni ea. De ce asculţi ce are el de zis? 
Bărbatul ăla e la fel de inutil ca ţâţele unei călugăriţe. 

Am zâmbit auzind-o spunând asta şi mi-am întins mâna 
ca să trag un fum din ţigara ei. Şi-a dat ochii peste cap, dar 
mi-a întins-o. 

— Ştii unde trăieşte Jimmy Ray, mi-a amintit ea. De ce 
mă întrebi pe mine? A 

— Da, dar ştii că nu pot să apar pur şi simplu acolo. In 
niciun caz dacă vreau să mai am capul pe umeri. 

Casa lui Jimmy Ray, chiar mai ascunsă în văgăună decât 
a mamei mele, aducea mai mult cu o fortăreață. Nimeni nu 
se apropia de ea fără să fi fost invitat. Cel puţin, nimeni 
care dorea să mai respire. Adevărul era că nu prea îmi mai 
păsa de respirat. Dar eram singura care mai putea vorbi în 


e 40 - 


numele lui Junie. Nu aveam încredere în nimeni altcineva, 
nici măcar în Cal, ca să văd situaţia asta dusă până la 
capăt, să urmez această cale către locul întunecat unde 
ducea cu siguranţă. 

— Mi-o dai înapoi sau îmi aprind alta? mă întrebă maică- 
mea, privindu-mi în trecere mâna. 

— Aprinde-ţi alta, i-am spus, ţinând ţigara pe jumătate 
fumată la distanţă de ea. Nu mai fumasem o ţigară de vreo 
doisprezece ani şi simţeam efectul nicotinei precipitându-se 
prin mine şi zăpăcindu-mă de cap. 

Dădu din cap şi-şi aprinse o ţigară nouă. 

— Jimmy Ray poate fi oriunde. Dar am auzit că petrece o 
grămadă de timp la barul ăla de striptease de pe 
Autostrada 50. ÎI ştii? 

— Da, am spus, îl ştiu. Un local murdar şi întunecat şi plin 
de femei disperate. Exact tipul de loc şi de femei care îi 
plăceau lui Jimmy Ray. Am încercat să scot un cerculeţ de 
fum, dar nu mi-a ieşit decât un nor amorf. 

— Cum era fata ta? mă întrebă maică-mea cu privirea 
fixată pe pădurile răsărite în jurul rulotei, ca şi cum copacii 
erau dornici să recâştige terenul pierdut. 

Cuvintele ei mă străpunseră, dar de data asta nu cred că 
încerca să fie crudă. Am azvârlit ţigara şi am privit-o arzând 
pe pietrişul murdar de la picioarele noastre. O pasăre ciripi 
în apropiere, iar o alta îi răspunse la distanţă. 

— Era deşteaptă, am spus. Mult mai deşteaptă decât noi 
toţi ceilalţi. 

— Cred că nu e prea greu să fii aşa, spuse maică-mea, 
atingându-şi cu blândeţe umărul de al meu. 

— Era curioasă şi o interesau toate lucrurile. lubea 
animalele, putea să se smiorcăie zile întregi după fiecare 
maidanez pe care nu o lăsam să-l aducă acasă. Toţi copiii o 
plăceau, dar era mofturoasă în privinţa alegerii prietenilor. 
Subiectul ei preferat era ştiinţa. Voia să ştie cum 
funcţionează lucrurile. Scria poezii. Le păstra într-un 
carneţel pe care-l purta cu ea. Vorbeam prea repede şi 
cuvintele-mi ieşeau din gură ca apa dintr-o chiuvetă 
stricată. Avea părul mai frumos ca al meu, era mai gros. 


e 4l +» 


Avea aceiaşi pistrui pe nas. Mi-am trecut degetele peste 
faţă şi am fost surprinsă că mi s-au umezit. 

— Pare să fi fost o fată specială, spuse maică-mea. Ai 
crescut-o cum ai crezut că e mai bine. 

— Am încercat, am spus, sufocându-mă. Am încercat din 
greu să mă descurc mai bine decât ai făcut-o tu. li citeam în 
fiecare noapte când era mică. N-am lovit-o şi nici n-am 
ignorat-o vreodată. A avut întotdeauna destul de mâncare, 
chiar dacă eu mă culcam flămândă. l-am spus în fiecare zi 
că o iubesc. Dar nu a fost destul, am adăugat, scoțând un 
vaiet din mine. Cal şi cu mine suntem aici, am crescut şi 
suntem în viaţă, iar fiica mea e moartă. După toate astea, 
tot tu te-ai descurcat mai bine decât am făcut-o eu, am mai 
spus, întorcându-mă şi privind-o. Hai, dă-i drumul, bănuiesc 
că tot tu o să râzi la urmă! 

Îşi clătină capul. Avea ochi blânzi, într-un fel pe care de- 
abia îl recunoşteam. 

— N-o să râd. 

lar lucrul ăsta a fost cel care m-a deblocat - nu faptul că 
fiica mea zăcea înjunghiată pe o targă, nici vocea lui Cal 
lângă patul meu, ci o manifestare a bunătăţii din partea 
mamei mele. Am fost cuprinsă de ruşine. Uram faptul că 
aveam nevoie de alinarea ei ca să pot plânge. S-a întins şi 
m-a tras spre ea. M-am prăbuşit în poala ei şi mi-am 
îngropat faţa în blugii ei murdari. Mi-a mângâiat părul în 
timp ce plângeam. Vocea ei înăbuşită murmura fragmente 
de cântece din copilărie. 

Se pricepuse întotdeauna să facă asta, să aştepte până 
când cedai în faţa ei, după care te atingea blând cu mâna. 
Mi-a amintit de puţinele dăţi când mi-a citit în copilărie, 
lipindu-se cu trupul ei de mine pe canapea şi dând voci 
diferite personajelor din cartea cu poze de mâna a doua pe 
care am primit-o de Crăciun. Odată, chiar mi-a făcut o cană 
de ciocolată fierbinte din care sorbeam în timp ce citea. 
Manifestările ei rare de afecţiune erau o ofertă căreia nu-i 
puteam rezista, chiar dacă instinctul îmi spunea să n-o fac, 
deoarece  blândeţea ei avea viaţă scurtă. Apărea 
întotdeauna parcă de nicăieri, astfel încât nu puteai să o 


e 42 » 


prevezi şi nici să contezi pe ea. lar asta făcea să fie cu atât 
mai rău tot restul orelor, săptămânilor şi anilor. Pentru că 
ştiai că era capabilă de ceva mai mult, de ceva diferit. Tot 
timpul erai lăsată să speri, aşteptând să-i apară această 
latură rar zărită. Niciodată n-am fost cu adevărat în stare să 
renunţ. 

Când în cele din urmă m-am îndreptat, cu faţa umflată şi 
mânjită de lacrimi, maică-mea se uită la mine. Işi puse jos 
berea, aruncă ţigara într-o parte şi îmi ţinu faţa între 
mâinile ei slabe. 

— Ai fost o mamă bună, spuse ea şi se holbă la mine 
până când am încuviinţat slab. Apoi, mă strânse cu 
degetele atât de tare, până când mi-am dorit să mă smulg 
de lângă ea. Marginile unghiilor ei ascuţite îmi pătrundeau 
în piele. Dar s-a terminat cu perioada în care ai fost un om 
bun, adăugă. S-a terminat cu perioada de bocete şi de 
autocompătimire. Înţelegi? De data aceasta nu mi-a mai 
permis să o aprob, nelăsându-mă nici să mă mişc şi nici să 
privesc în altă parte. Respirația ei care duhnea a fum de 
ţigară îmi izbea faţa, iar ochii ei mă sfredeleau ca nişte 
ţurţuri. Eşti făcută dintr-un material mai puternic. Să-l 
găseşti, Eve. Oricine ar fi cel care a făcut asta. Găseşte-l şi 
fă-l să plătească. 


e 43 -+- 


CINCI 


Dacă scoti ochi pentru ochi vom rămâne cu toții chiori nu 
a fost niciodată unul dintre mottourile maică-mii. Versiunea 
ei de dreptate era mai puţin iertătoare şi mai apropiată 
învățăturilor din Vechiul Testament. Ochi pentru ochi. Sau 
poate o viaţă pentru un ochi. Oamenii ştiau că nu e bine să 
se pună cu maică-mea. Asta dacă nu-şi doreau să aibă 
parte de ceva mai rău decât primiseră deja. Se ştia că era 
în stare să bată bărbaţi de două ori cât ea de să le sune 
apa în cap. Nu avea scrupule să se lupte murdar sau să 
sară la beregată. Odată, a smuls un smoc de păr din capul 
unei femei care ne făcuse sărăntoace. Sfatul ei nu era o 
surpriză pentru mine. De fapt, pentru asta venisem cu 
adevărat. Informaţia despre Jimmy Ray era doar un gând 
secundar. Ceea ce îmi doream cu adevărat era o a doua 
opinie care să sune ca un ecou al vocii din capul meu. 
Permisiunea de a-mi urma cele mai rele porniri. 

Când am ajuns la apartament, Cal mă aştepta pe trepte, 
aruncându-şi cheile în aer şi prinzându-le în mână. 

— Unde ai fost? ceru să afle. 

— Am făcut o plimbare cu maşina, am spus. Aveam 
nevoie să ies. 

— Unde ai fost? mă întrebă, ridicându-şi capul spre mine. 

Imi dădeam seama că bănuia unde, dar nu voiam să-i 
spun. Relaţia lui Cal cu mama noastră era la fel de 
chinuitoare ca a mea, însă într-un fel diferit. El a fost 
întotdeauna favoritul ei, steaua ei strălucitoare, chiar şi 
când îşi bătea joc de el sau îl făcea să se simtă neînsemnat. 
Din punctul lui de vedere, o iubea într-un fel cum eu eram 
incapabilă să o fac. Un fel care implica în realitate faptul că 
era o prezenţă obişnuită în viaţa ei. Dar şi el îi cunoştea 
felul de a fi şi nu era orb faţă de numeroasele şi variatele ei 
defecte. Nu mă voia în preajma ei chiar acum, în niciun caz 
când eram vulnerabilă la marca ei de otravă. Dar dacă nu 
recunoşteam unde fusesem, ştiam că nici mama n-o să-i 
spună. li plăceau secretele ei. Avantajul era întotdeauna 


e 44» 


mai folositor decât cinstea. Încă una dintre lecţiile ei de 
care, dacă aş ţine cont, aş fi înţeleaptă. 

— Nicăieri, am ridicat din umeri. Doar am condus. 

— Am încercat să te sun. De vreo zece ori. 

— Scuze, mi-am închis telefonul, am spus, ridicând în aer 
obiectul închis la culoare, ca dovadă. 

Îmi dădeam seama că voia să mă preseze, dar, spre 
meritul lui, nu a făcut-o. Probabil că îi era teamă să nu 
împingă situaţia la limită. 

— M-am îngrijorat, spuse într-un târziu. Trebuie să te 
grăbeşti şi să te schimbi dacă nu vrem să întârziem. 

M-am holbat la el şi apoi m-am uitat la blugii mei uzaţi şi 
la tricoul gri. 

— De ce trebuie să mă schimb? Unde mergem? 

Se apropie cu un pas de mine şi faţa i se îmblânzi. 

— La înmormântarea lui Izzy, îţi aminteşti? Începe în mai 
puţin de o oră. 

— La naiba, am spus. Dă-mi zece minute. 

Nu aveam nicio rochie neagră, de fapt nu aveam nicio 
rochie, dacă tot veni vorba. Mi-am tras o pereche de 
pantaloni lucioşi şi ieftini şi mi-am schimbat tricoul cu o 
bluză albă cu nasturi şi cu pete gălbui de deodorant la 
subrat. Mi-am prins părul într-o coadă. In oglindă, arătam 
slabă şi extenuată, iar pistruii ieşeau în evidenţă pe pielea 
palidă. Partea cea mai înspăimântătoare era cât de uşor mă 
recunoşteam. De parcă femeia care se uitase în această 
oglindă în ultimii doisprezece ani fusese o impostoare, iar 
această versiune distrusă, cu ochi morţi, eram eu cu 
adevărat, acea Eve menită dintotdeauna să reapară. 

— Oamenii vor pune întrebări despre înmormântarea lui 
Junie, spuse Cal din sufragerie, în timp ce mă încălţam cu o 
pereche de pantofi negri tociţi. Nu înţeleg de ce nu vrei să 
organizezi una. Ei cred că e ciudat. 

— Nu-mi pasă ce cred oamenii, am spus. 

Atât de mult timp îmi păsase doar de asta, cântărind cum 
ar fi putut să se reflecte asupra lui Junie fiecare acţiune, 
fiecare cuvânt şi fiecare gând. Simţeam un soi de uşurare 
că nu trebuia să mă mai îngrijorez în privinţa asta. Nimic 


e 45» 


din ce am făcut sau nu am făcut nu o mai putea răni de 
acum. 

Parcarea bisericii era deja plină când am ajuns. Cal s-a 
oferit să mă lase în faţă, dar am refuzat. Câteva grupuri 
mici se îngrămădeau de-a lungul trotuarului. Nu voiam să 
stau singură printre ele, să trebuiască să încuviinţez şi să 
accept condoleanţe şi îmbrăţişări. Imi doream să fiu băgată 
înăuntru pe furiş, ca o criminală, înainte să mă observe 
cineva. Cal a stat cu mine în maşina parcată în josul străzii, 
până când toţi ceilalţi s-au strecurat înăuntru. Ne-am furişat 
şi noi în interior, chiar când închideau uşile pentru slujbă. 

Nu-mi aminteam când am fost ultima dată într-o biserică. 
Maică-mea avea aceeaşi opinie despre religie cum avea şi 
despre lege - nimic bun nu venea din partea niciuneia şi 
ambele foloseau frica pentru a convinge proştii să le 
urmeze regulile. Dacă ar fi simţit nevoia de a ne apropia de 
Dumnezeu, această capelă metodistă anostă ar fi fost 
ultima ei alegere. În schimb, ne-ar fi dus la una dintre 
„bisericile” împrăştiate prin văgăună, acel tip de clădire cu 
podele murdare şi enoriaşi care vorbeau în limbi ca muşcaţi 
de şarpe. Ceva cu un pic de pasiune. Ceva serios. 

Înainte să apuce Cal să mă tragă în faţă, m-am strecurat 
într-una din stranele din spate. Mi-am ţinut capul plecat în 
cartea de imnuri deschisă în poală. Îmi era teamă să-mi 
ridic privirea şi să-i văd pe toţi acei oameni care umpluseră 
biserica. Îmi era frică de propria mea reacţie. Deoarece, 
într-un oraş de această mărime, era obligatoriu ca persoana 
care le ucisese pe Junie şi Izzy să fie prezentă printre noi, 
rugându-se şi cântând şi plângând, ca şi cum nu mânuise 
chiar ea cuțitul. Mi-am ridicat capul încetişor şi am cercetat 
rândurile pline cu persoane îndoliate. Jack Pearson de la 
magazinul de anvelope, care întotdeauna urmărea cu 
privirea fetiţele, un pic cam prea de aproape. Sally Nickels, 
care mă ura încă din clasa a zecea, când m-am culcat cu 
iubitul ei. Dave Colson, a cărui dragoste pentru băutură l-a 
făcut un om rău şi imprevizibil. Putea să fie oricare dintre 
ei. Putea să nu fie niciunul dintre ei. 

— Hei, respiră, murmură Cal. Se întinse şi mă frecă pe 


e 46 - 


spate cu mâna, pe care i-o simţeam caldă şi dură prin 
cămaşă. 

Mi-am lăsat ochii înapoi în jos şi am fixat cartea de imnuri 
până când mi s-a înceţoşat privirea. Când mi-am ridicat din 
nou capul, Zach şi Jenny se apropiau de sicriul fiicei lor. 
Părea că întreaga biserică îşi ţinea răsuflarea şi singurul 
sunet ce se auzea era plânsul răguşit al lui Jenny. O parte 
răutăcioasă şi plină de ură din mine se întreba dacă s-a 
oprit măcar vreodată din suspine. Îşi aplecă umerii şi-şi 
puse o mână pe sicriul închis (mulţumesc Domnului) al lui 
Izzy, iar Zach se întinse în faţă, oferindu-i sprijin. Îi şopti 
ceva la ureche şi începu să o ghideze cu blândeţe la loc. Cu 
toţii au evitat să se uite. Mureau să privească, dar nu voiau 
să fie prinşi holbându-se. In schimb, eu am făcut-o, iar Zach 
mi-a surprins privirea. Avea figura încordată de durere. Am 
simţit un mic impuls de furie. Pe mine cine avea să mă 
susţină? Cine avea să mă cuprindă în braţe? Cal nu putea 
să o facă pentru totdeauna. Ar fi însemnat să cer prea mult 
de la el. Dar cine altcineva ar mai fi fost? m-am mai 
întrebat şi am privit în altă parte. 

Când s-a terminat şi s-au făcut auzite ultima rugăciune şi 
ultimul imn, am vrut să evadez la fel cum am sosit, pe furiş. 
Numai că primii cărora li se permitea să iasă erau Zach şi 
Jenny, care s-au aliniat lângă uşa de la intrare. Trebuia să 
trecem printr-o provocare înainte să fim liberi. N-aveam 
nicio idee ce să le spun. /mi pare rău pentru pierderea 
voastră suna greşit, ţinând cont că şi eu suferisem fix 
aceeaşi nenorocire. Şi nu aveam nici cuvinte de consolare 
de oferit, nu aveam nicio convingere reală că pierderea 
noastră nu se va mai simţi cândva ca o rană deschisă sau 
că fiicelor noastre le era mai bine. Morţii nu mai existau, iar 
lumea putea fi un loc urâcios, infect. Şi, cumva, fiicele 
noastre se încurcaseră în urâţenia ei. Asta era singurul 
adevăr pe care-l cunoşteam. Cel puţin, eram destul de 
deşteaptă să ştiu că, dacă aş fi spus-o cu voce tare, nu ar fi 
folosit nimănui. 

Zach şi Jenny stăteau împreună în hol, poziţionaţi sub o 
pancartă cu baloane argintii pe care stătea scris IZZY şi 


e 47 


care erau prinse toate de podea cu panglici de un roz 
aprins. M-am întrebat dacă persoana care se ocupase de 
ele era aceeaşi care mi-a lăsat prăjituri. Un gest grijuliu, 
care, odată dus la îndeplinire, devenise macabru şi sinistru. 

Incă mă îngrijora ce aveam să zic, când m-a salvat Jenny, 
cu manierele ei sociale mult mai cizelate decât ale mele. S- 
a dovedit că nu era necesar să spun vreun cuvânt. M-a 
cuprins în braţele ei subţiri, de îndată ce m-am apropiat. 

— A fost o slujbă foarte frumoasă, am reuşit să zic. 

— Mulţumesc. Buzele lui Jenny fremătară în timp ce 
încerca să zâmbească. 

Zach îşi lăsă mâna pe spatele meu, iar eu am bătut în 
retragere. Mă simţeam înconjurată şi îngropată sub durerea 
şi intenţiile lor bune într-un moment în care eu însămi mă 
luptam să stau pe linia de plutire. 

— Putem să facem ceva pentru tine? întrebă el. 

Am dat din cap că nu, fără să mă uit la vreunul dintre ei. 
Aerul din hol era prea cald. Caloriferul încălzea, chiar dacă 
temperatura de afară era moderată, ca de primăvară. Am 
simţit o mărgică de transpiraţie rostogolindu-mi-se pe 
spate. Am înghiţit nodul ce mi se formase în gât. 

— Nu, sunt în regulă. Făceţi-vă griji pentru voi. Cuvintele 
au sunat aspru, mai degrabă acuzatoare decât 
împăciuitoare. 

— Haide, spuse Cal, apucându-mă de mână. Să ieşim să 
luăm nişte aer. 

Am împins uşile duble grele, lăsându-le să se închidă în 
urmă şi acoperind toate urările de rămas-bun transmise 
grabnic de Cal. Am înghiţit aerul proaspăt. Începutul serii 
picta cerul în rozaliu. Pentru Junie, acesta a fost 
întotdeauna momentul ei preferat al zilei, când lumina 
devenea neclară, iar norii străluceau. 

Mi-a luat zece minute să-l conving pe Cal, când m-a lăsat 
acasă, că voiam să fiu singură. 

— Probabil că te-ai săturat de canapeaua mea, am ţinut 
să subliniez. E al naibii de zgrunţuroasă. 

Nu m-a contrazis, dar tot a deschis uşa maşinii. 

— Vorbesc serios, Cal, i-am spus, o să fiu în regulă. Am 


e 48 - 


nevoie doar să fiu un timp singură. 

S-a întors şi m-a privit, iar eu m-am uitat fix în ochii lui. 

— Să nu faci nimic stupid, bine? spuse el. 

Am încuviinţat. Ştiu că se referea la un borcan de pastile 
sau la o lamă de ras. Ori la capul meu în cuptor. Ceea ce 
plănuiam putea să fie chiar şi mai prostesc de atât. Numai 
că nu eram la fel cum era Cal; eu minţeam tot timpul. 
Făcusem din asta o ştiinţă. 

— Nimic stupid, am căzut de acord. 


e 49 œ 


ŞASE 


Barul de striptease de care vorbise maică-mea, acela în 
care îşi petrecea Jimmy Ray timpul în ultima vreme, se afla 
cam la şaisprezece kilometri de mers pe drum, fiind situat 
la câţiva metri în afara autostrăzii. Era ornat cu un indicator 
uriaş pe care stătea scris ISTRACŢIE PENTRU A ULŢI. Nu 
ştiam dacă D-urile căzuseră pradă unui hoţ care tânjea 
după litera asta sau nu fuseseră niciodată expuse. Oricum, 
indicatorul arăta la fel de când îmi aminteam eu de el. Şi 
dacă cineva era derutat de absenţa literelor, siluetele 
femeilor goale pictate pe ferestrele acoperite cu scânduri 
dădeau de gol ce anume se petrecea înăuntru. 

Nu aveam nicio îndoială că aceea era noua tavernă 
preferată a lui Jimmy Ray. Informaţiile date de maică-mea 
erau întotdeauna valabile. Dar nu credeam că Jimmy Ray îşi 
petrecea timpul aici uitându-se la sâni. Avea charisma 
aceea specială a fiecărui bărbat rău. Ca să-şi facă de cap, 
nu avea nevoie să îndese bancnote în bikini vreunei eşuate 
dependente de metamfetamine. Avea femei care stăteau la 
coadă ca să facă asta gratuit. Ceea ce însemna că 
indiferent ce făcea aici erau chestiuni de afaceri. Dacă 
trebuia să-mi dau cu părerea, spăla bani sau angaja cărăuşi 
de droguri. lar afacerile îl făceau întotdeauna pe Jimmy Ray 
să fie mai precaut decât de obicei. De asemenea, îl făceau 
şi mai rău. 

Aş minţi să spun că nu eram nervoasă, poate chiar 
speriată. Ştiam de ce era capabil Jimmy Ray când se simţea 
încolţit. Încheietura mâinii încă mă durea în zilele ploioase 
şi, de fiecare dată când mă gândeam la el, simţeam 
impulsul fricii la baza şirei spinării. Chiar dacă nu era 
nicăieri în raza mea vizuală, picioarele mele tot voiau să o 
ia la fugă. Dar frica nu o să mă oprească. Nu acum. Care 
era lucrul cel mai rău pe care mi-l putea face? Să mă ucidă? 
Nici măcar nu mă mai deranja gândul ăsta atât de mult. 

O singură dată am fost înlăuntrul barului de striptease 
înainte, pe vremea când Junie era un bebeluş, iar eu eram 


e 50 - 


disperată să fac rost de nişte bani în plus. Cam la cinci 
minute după începerea interviului în care eram informată 
că era în ordine să le-o sug clienţilor sau să-i masturbez, 
deşi nu-mi era permis să mi-o trag cu ei - nu mi se ceruse 
încă să-mi dau jos tricoul ca să se holbeze proprietarul la 
sânii mei plini de lapte -, Cal a intrat pe uşa din faţă şi m-a 
târât afară. Am tipat la el că de ce se băga, că mă trata ca 
pe un copil, dar în interiorul meu răsuflam uşurată. Dacă aş 
fi ajuns să stau pe scena aceea lipicioasă de bere noapte 
după noapte, lăsând bărbaţi cu ochi sticloşi să tragă cu 
privirea la sfârcurile mele când m-aş fi aplecat să le iau 
banii, chestia asta ar fi hrănit-o pe Junie pe termen scurt, 
dar pe termen lung ar fi ucis ceva în interiorul meu, ceva de 
care aveam nevoie ca să fiu o altfel de mamă decât a fosta 
mea. 

Am mişcat oglinda retrovizoare şi m-am privit în lumina 
slabă din parcare. Mi-am desfăcut coada şi mi-am trecut 
degetele prin păr, mi-am ciupit obrajii ca să obţin un pic de 
culoare şi mi-am dat cu nişte strugurel simplu pe buze. 
Jimmy Ray, în ciuda bravurii şi a rahaturilor lui, era un tip 
destul de simplu. Îi plăcea ca femeile lui să fie maleabile şi 
drăguţe. Prima variantă n-aveam cum să i-o ofer, dar 
puteam să joc la cacealma rolul celei de-a doua. 

Când am trecut de uşa solidă, primul lucru care m-a lovit 
a fost mirosul. Transpiraţie şi bere vărsată. Ceva umed şi ca 
de mosc care te trimitea imediat cu gândul la sex. Şi nu la 
natura bună a actului sexual, ci mai degrabă la cea 
murdară şi lipsită de speranţă. Mai depravată şi la limită. M- 
am oprit în pragul uşii şi am aşteptat să mi se obişnuiască 
ochii cu întunericul. Lumini stroboscopice ieftine clipeau la 
marginile scenei lungi şi înguste, ce se întindea până în 
mijlocul barului şi pe care erau ridicaţi stâlpi la distanţă 
unul de altul. Vreo două femei cu sânii dezgoliţi şi privirile 
pierdute undeva în depărtare alunecau de-a lungul stâlpilor. 
Muzica îmi bubuia în cap. Volumul era mult prea ridicat 
pentru acel spaţiu relativ mic şi pentru puţinii oameni 
prezenţi. Câţiva bărbaţi stăteau aplecaţi pe scaunele de bar 
trase lângă scenă, cu privirile vlăguite aţintite la femeile de 


e 51 œ» 


deasupra lor. La o masă din colţ stăteau nişte bărbaţi, 
dintre care unul primea o muie apatică de la o stripperiţă 
de vârsta a doua, care purta doar nişte pantofi cu tocuri 
înalte şi un bikini argintiu. Prietenii lui se uitau, prea 
plictisiţi ca să facă mai mult decât să se holbeze şi prea 
excitaţi ca să se uite în altă parte. 

În partea cealaltă a camerei, un barman lenevea în 
spatele barului şi vorbea cu doi bărbaţi ocupați cu berile 
lor. Nu părea să-mi fi observat nimeni sosirea, ceea ce 
însemna că, probabil, Jimmy Ray nu era aici. Toată lumea 
stătea cu ochii în patru când era el prin preajmă. Eram 
singura femeie din local, în afara celor care lucrau, dar asta 
nu mă îngrijora. Eram obişnuită cu locuri din astea, deşi nu 
au mai făcut parte din viaţa mea de ani buni. In loc de orice 
altceva, copilăria mea mă învățase cum să mă descurc prin 
catacombele sordide ale lumii. 

— Hei, Sam, am spus, ocupând scaunul gol de lângă 
bărbatul din capăt. 

S-a întors şi m-a privit. Pe faţă îi apăru un zâmbet reţinut. 
Dintre toţi cei care atârnau pe lângă Jimmy Ray, el era cel 
mai uman, cu barba lui neîngrijită şi burta mică. A avut cel 
puţin decenţa să arate că-i pare rău după ce Jimmy Ray m- 
a atacat, ceea ce e mai mult decât aş putea spune despre 
ceilalţi, inclusiv Jimmy Ray. 

— Ei, ia uite pe cine a adus moşu. Isuse, Eve. Ce mai 
faci? Şi-a adus aminte în ultima clipă şi toată faţa i s-a 
schimbat. Doamne, iartă-mă, spuse el. Am... am uitat 
pentru o secundă. De fiica ta. De-abia ieri am aflat. 

— Junie, am spus. 

— Da, da, spuse Sam, pocnindu-şi degetele. Aşa e. Junie. 
Clar îmi pare rău, adăugă, privind în jos spre berea lui. 

— Mulţam, am spus, privind cum se înroşeşte pe gât, 
chestie vizibilă chiar şi în semiîntuneric. 

— Ce să-ţi dau? întrebă barmanul. Se holba la mine cu o 
faţă serioasă. 

— Nimic, i-am zis. 

— Nu te apuca să ocupi un scaun la barul meu decât 
dacă o să comanzi ceva, spuse clătinându-şi capul. 


e 52» 


Îmi aduceam vag aminte de el, din perioada când eram 
cu Jimmy Ray. Mark, Mike, sau aşa ceva, un nume care 
începea cu M. Pe atunci, îşi purta părul brunet tuns scurt. 
Acum, îl avea lung şi-l ţinea într-o coadă la ceafă. Un cercel 
de aur îi sclipea în ureche. Mi-am imaginat că un anumit tip 
de femeie, care ar fi aruncat o privire rapidă în loc să fie 
atentă la detalii, l-ar fi considerat atractiv. Deoarece era 
tipul de individ arătos care n-ar fi trecut de o inspecţie 
atentă - ţepii închişi la culoare nu reuşeau să mascheze 
bărbia slabă, ochii mici erau prea apropiaţi, iar buzele 
subţiri şi strâmbe distrugeau ideea de zâmbet. Intotdeauna 
fusese un ticălos şi, aparent, nu s-a schimbat cu trecerea 
anilor. Era genul acela de individ care obținea puţină 
putere, pe care şi-o umfla cu pompa, transformând-o în 
ceva de care se folosea pentru a se impune asupra celor 
din jur. 

— Vorbeşti serios? l-am întrebat zgâindu-mă la el. E o 
coadă afară pe care cumva n-am zărit-o? 

Sam îşi puse mâna pe genunchiul meu şi strânse cu 
blândeţe. 

— Dă-i o bere, spuse el. După ce barmanul s-a întors cu 
spatele, Sam şi-a dat ochii peste cap. Matt îşi ia în serios 
jobul. 

— E localul lui? 

— Nu, dădu Sam din cap, Jimmy Ray e proprietarul. 

Inima îmi bubuia în piept şi am luat o înghiţitură din 
berea pe care mi-a pus-o Matt în faţă. Spuma berii mă 
gâdilă şi aproape că am tuşit simţindu-i amărăciunea. Nu 
mai băusem de când s-a născut Junie, nici măcar o singură 
înghiţitură. Lista mea de reguli nescrise o interzicea. S-a 
dovedit că de-a lungul anilor mi-am pierdut plăcerea de a 
bea, aşa că am împins sticla la o parte. 

— Ce faci aici? mă întrebă Sam. Pare o alegere ciudată, 
ştii... ţinând cont de toate. 

— Aveam nevoie să vorbesc cu Jimmy Ray despre ceva, 
am spus ridicând din umeri. Am auzit că aici ar fi un loc bun 
ca să dau de el. 

— Poate că nu eşti persoana lui preferată acum, spuse 


e 53» 


Sam privindu-mă pieziş. 

— De ce? l-am întrebat uimită. Nu puteam să-mi 
imaginez de ce aş mai fi fost încă în vizorul lui Jimmy Ray. 
In anii de după despărţirea noastră, am luat distanţă unul 
faţă de celălalt. Cea mai apropiată recunoaştere a 
existenţei mele se concretiza atunci când, ocazional, îmi 
făcea  batjocoritor cu ochiul de vizavi de parcarea 
magazinului alimentar. 

Sam deschise gura ca să-mi răspundă, dar tocmai atunci 
una dintre stripperiţe se strecură în spatele lui şi îşi azvârli 
braţul slăbănog în jurul gâtului lui. 

— Hei, iubitule, spuse ea, îmi iei ceva de băut? Se lipi cu 
trupul de spatele lui Sam, iar el se înroşi din nou. Poate că 
de aceea purta barbă, ca o încercare de a-şi ascunde 
tendinţa de a se înroşi, o reacţie care, probabil, atrăsese o 
grămadă de miştouri din partea găştii lui Jimmy Ray. 

— Am ceva treabă acum, spuse descotorosindu-se de ea. 

Tipa făcu botic, deşi depăşise cu vreo două decenii 
vârsta când să faci botic era cât de cât acceptabil. 

— Aaaa... hai, măi, spuse ea. O singură băutură. Mă privi 
şi-mi zâmbi cu ochi goi. N-am fost în stare să-i zâmbesc 
înapoi. Privirea mi-a căzut pe cercul de răni din jurul cotului, 
pe urmele acoperite cu crustă de pe pielea ei. 

— Hei, Maggie, spuse Matt, ciocănind de două ori în 
tejghea cu încheieturile degetelor şi atrăgându-i atenţia. Nu 
e nimeni interesat să-ţi ia ceva de băut. Făcu o pauză, rânji 
şi adăugă: Sau să-ţi sondeze aia a ta bătrână şi uscată. 

— Ei, hai de-acum, spuse Sam, pe un ton moale însă, de 
parcă ar fi ştiut că era mai bine să nu-l contrazică pe Matt. 
Invăţase lecţia asta pe pielea lui. 

Maggie îşi încleştă fălcile şi îşi îndreptă spatele. Mâinile îi 
tremurau însă aşa, puse-n şolduri. 

— Nu poţi să vorbeşti aşa cu mine, spuse. O să-i zic lui 
Jimmy Ray. Asta e agresiune sexuală. Nu mai poţi să faci 
asta. 

— Oh, la naiba, râse Matt, prefăcându-se că-şi şterge 
lacrimile de bucurie din ochi. Vorbeşti serios? O s-o iei la 
goană şi o să-ţi tatuezi Me Too pe ţâţele alea fleşcăite? Fir- 


e 54» 


ai al naibii, Maggie, mă faci să râd. Du-te-n pula mea de 
aici, mai spuse azvârlind cu o cârpă după ea. 

Maggie îmi aruncă o privire şi între noi avu loc un schimb 
de ceva atemporal şi epuizant. Poate că lumea se schimbă 
în unele locuri, dar nu şi aici. Aici încă aveai parte de 
vechiul carusel de droguri şi sărăcie şi femei zdrobite şi 
scuipate de bărbaţi. Femeile din alte părţi puteau să se 
îmbrace cu rochii negre de seară şi să ţină discursuri 
despre egalitate şi despre faptul că nu trebuie să renunţăm, 
însă aici, în tranşee, ne purtam singure războiul şi pierdeam 
bătălii în fiecare zi. 

Am  privit-o pe Maggie dispărând. Şchiopăta un pic în 
pantofii ei cu tocuri cui. Dacă n-ar fi fost Cal, soarta ei ar fi 
putut fi a mea. Am simţit o nevoie bruscă de a-mi îmbrăţişa 
fratele şi de a-i mulţumi pentru că s-a ţinut după mine ca o 
umbră, chestie care de obicei mă înnebunea. 

— Ce puii mei cauţi aici? spuse o voce din spatele meu. 

Am auzit furia din cuvinte, dar şi curiozitatea, poate chiar 
amuzamentul din ton. Am simţit un fior urcând pe şira 
spinării. Jimmy Ray. 

M-am întors pe scaun şi m-am trezit faţă în faţă cu cea 
mai mare greşeală a mea. O mulţime de oameni ar fi 
arătat-o cu degetul pe Junie, crezând că ei îi revenea 
această onoare. Să rămâi însărcinată în vara dinaintea 
ultimului an de liceu nu era chiar dovada unei gândiri 
geniale. Doar că n-am considerat-o niciodată pe Junie o 
greşeală, nici măcar când n-aveam nicio idee cum aveam 
să mi-o permit sau de unde aveam să fac rost de 
următoarea masă. Deoarece, să recunoaştem, viitorul meu 
nu era exact placat cu aur înainte să înceapă ea să-mi 
crească în burtă. Aşa că faptul că am avut-o n-a schimbat 
multe, doar că aveam o gură în plus de hrănit. Nu era ca şi 
cum renunţam la o bursă pentru colegiu sau la călătorii în 
tări îndepărtate dacă aveam o fiică la optsprezece ani. Nu 
m-am gândit niciodată prea mult la ce urma după liceu. Mi- 
am petrecut mare parte din timp şi energie doar ca să 
încerc să supraviețuiesc perioadei copilăriei. lar adevărul 
era că Junie m-a salvat de la alunecarea inevitabilă în tipul 


e 55» 


de viaţă al mamei mele. Nu mi-a păsat destul de mine ca să 
încerc şi să fiu diferită. Însă din momentul când s-a născut, 
mi-a păsat de Junie. Am iubit-o destul ca să frânez brusc şi 
să mă întorc cu o sută optzeci de grade. 

Am fost aproape perfectă. N-am băut, nu m-am drogat, 
n-am fumat, n-am furat şi nici nu m-am luat la bătaie. N-am 
fost arestată. Nu au existat bărbaţi în viaţa mea. Sau, mai 
degrabă, aproape că nu a existat niciunul. Dar atunci când 
am dat-o în bară, o singură dată doar, am făcut-o la greu. 
Jimmy Ray nu a făcut niciodată parte din planurile mele. Mi- 
ar plăcea să spun că m-a fermecat sau că eram singură, 
dar nu ar fi adevărul. Jimmy Ray nu a fost niciodată cine 
ştie ce fermecător. Dacă n-ar fi fost Cal, m-aş fi putut 
considera o singuratică toată viaţa mea. Singurătatea era 
mai mult o stare permanentă decât ceva din care m-am 
gândit să evadez. Probabil că ar fi mult mai corect să spun 
că Jimmy Ray era ca o mâncărime pe care trebuia să o 
scarpin. De când am aflat că sunt însărcinată cu Junie, am 
umblat pe calea cea dreaptă aproape trei ani, iar propriile 
mele restricţii începeau să mă irite. 

să fiu o mamă bună nu a fost un proces atât de uşor pe 
cât încerc să fac să pară. Au fost numeroase zile când Junie 
era mică şi plângea toată noaptea din cauza colicilor, aşa 
cum fac bebeluşii, sau când era ţânc şi se smiorcăia din 
cauza unei jucării pe care nu-mi permiteam să i-o cumpăr şi 
trebuia să mă încui în baie şi să ţip într-un prosop. Imi 
strângeam pumnii până ce mi se albeau articulațiile şi 
număram până la o sută doar ca să nu o pălmuiesc. Acei 
ani timpurii, când posibilitatea de a aluneca în tiparul de a fi 
al mamei mele a părut periculos de aproape, au fost cei 
mai dificili. Un fir de păr ce aştepta să fie smuls. Apoi, într-o 
zi, am dat peste Jimmy Ray la o benzinărie şi m-am gândit 
că poate el reprezenta o modalitate să eliberez supapele şi 
să mai scap de presiune. 

Îl văzusem pe Jimmy Ray prin jur în timp ce creşteam. 
Era mai în vârstă decât Cal, dar mai tânăr decât maică- 
mea. Ştiam ce fel de om era, că doar nu eram oarbă. Dar 
tot am pus botul la părul lui brunet şi ochii lui verzi, la 


e 56» 


rânjetul lui strâmb şi la tigrul tatuat în jurul gâtului. 
Mireasma de pericol pe care o purta ca pe o apă de colonie. 
Când eram cu el, mă simţeam ca vechea Eve, cea care 
flirta cu dezastrul şi nu-i păsa niciodată cât de mult putea 
să fie rănită. Nu l-am crezut când a spus că tot ce aveam 
noi era diferit şi că în preajma mea era un om schimbat. 
Ştiam că spune numai rahaturi pentru că ascultasem o 
grămadă de bărbaţi împrăştiind aceleaşi minciuni de-a 
lungul anilor, dar m-am gândit că pot să limitez pagubele 
atunci când, inevitabil, ne-am despărţit. Cumva, tot m-a 
luat prin surprindere, atunci când mi-a dat un dos de palmă 
de m-a aruncat peste propria mea masă din bucătărie, 
tăindu-mi obrazul în faţa fiicei mele, şi a continuat să-şi 
mănânce plăcinta cu pui în timp ce sângele îmi picura 
printre degetele mele tremurătoare. Aşa că da, nu eram 
oarbă, dar eram proastă. Am crezut că pot să-mi înmoi un 
singur deget în baltă. Nu am realizat că mă înecam până 
când nu am ajuns complet sub apă. 

— Te căutam, i-am spus, apucând scaunul cu ambele 
mâini ca să mă echilibrez. 

Arăta mai bătrân şi mai dur decât îmi aminteam. Începea 
să i se lase pielea pe fălci, iar la coada ochilor, ridurile 
adânci se desfăceau ca un evantai. Un ochi îi era învineţit, 
iar pleoapa rănită era aproape neagră. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. Speram că oricine a 
fost cel care i-a tras un pumn s-a bucurat de asta, 
deoarece, probabil, a fost ultimul lucru pe care l-a mai făcut 
pe pământ. 

Jimmy Ray pufni, luă o gură din sticla de bere care îi 
atârna între degete, şi apoi îşi arătă ochiul cu degetul. 

— Chestia asta? O favoare din partea lui frate-tu. A venit 
pus pe harţă acum câteva nopţi. L-am lăsat să mă lovească 
pentru că e poliţist. Cine are nevoie de bătăi de cap? 

Dacă ar fi fost altcineva, i-ar fi băgat curajul pe gât. 
Ştiam că ăsta era adevărul, ţinând cont că era vorba de 
Jimmy Ray. Insigna de poliţist a lui Cal era singurul lucru 
care îl scutise de un glonţ în ceafă. Acum ştiam de ce Sam 
era îngrijorat că Jimmy Ray n-ar fi vrut să mă vadă. 


e 57 œ» 


— Cal? am întrebat. De ce? 

Mi-am amintit însă de întrebările lui Land despre Jimmy 
Ray din ziua când a murit Junie. Era destul pentru Cal. De 
cele mai multe ori nu încălcase legea de când o aplica, însă 
crescuse pe genunchii maică-mii. Nimeni nu se punea cu 
familia lui Cal. Ne protejam unul pe altul cu colții şi cu 
ghearele. Fără scuze ori iertare. Şi nicio căruţă de civilizaţie 
sau ani întregi de purtat o insignă nu ar fi putut niciodată să 
îmblânzească acest impuls. 

Jimmy Ray îşi puse cu zgomot sticla de bere pe tejgheaua 
barului. 

— Voia să vadă dacă eram dispus să vorbesc. 

— Şi erai? l-am întrebat, deşi ştiam deja răspunsul. Ar fi 
fost necesar mai mult de câţiva pumni pentru ca Jimmy Ray 
să dea afară ce ştie, dacă interesul lui era să tacă. 

— Ce crezi? îmi rânji Jimmy Ray în faţă. _ 

M-am dat jos de pe scaun şi m-am apropiat de el. li 
aruncă o privire dincolo de tejghea lui Matt, gata să 
izbucnească în râs. Întotdeauna a crezut că femeile care 
luptă sunt amuzante. De obicei, te lăsa să dai câteva 
lovituri, ca o pisicuţă care se dădea la un pitbull, înainte să 
te zdrobească. Dar când m-am întins şi l-am împuns în 
piept, mi-a apucat degetele şi zâmbetul i-a dispărut într-o 
clipită. Nu mi-a dat degetele peste cap. Nu încă. Dar am 
simţit cum planează ameninţarea că tendoanele-s gata să 
fie frânte. 

— Ai grijă, fato! spuse în şoaptă. 

— Ştii ceva despre asta? l-am întrebat. Despre ce s-a 
întâmplat cu Junie? 

Îmi dădu drumul la mână şi mă împinse în spate. 

— Nu fac rău copiilor, spuse cu gura strâmbă, ofensat. 
Isuse! 

— Cred că i-ai face rău propriei tale mame, Jimmy Ray, 
dacă ai câştiga ceva din asta. 

Jimmy Ray pufni în râs. 

— La naiba, aş ucide-o şi gratuit pe curva aia inutilă. Dar 
nu despre asta-i vorba. Nu văd ce ar fi putut să-mi facă sau 
să facă pentru mine două fete de doisprezece ani ca să-mi 


e 58 - 


pierd vremea ucigându-le. 

— Priveşte-mă în ochi, am spus. Priveşte-mă în ochi şi 
jură că n-ai nimic de-a face cu asta. 

— Dă-te-n pula mea! răspunse. O ştiu pe fata aceea de 
când era în scutece. Chiar crezi că aş fi putut s-o ucid în 
felul ăla? 

Ştiam că nu trebuie să-l cred. Dar chestia este că am 
făcut-o. Deoarece Jimmy Ray, cu toată violenţa lui 
obişnuită, avea un set de reguli după care trăia, la fel ca 
oricine altcineva. lar să ucidă două fete de doisprezece ani 
încălca acele reguli. Putea trăi împăcat cu ideea că-şi bătea 
iubitele până când sângerau, că prindea în capcană copiii 
cu metamfetamine şi heroină, că îşi împuşca concurenţii şi 
îi lăsa în pădure să putrezească. Dar să ucidă doi copii în 
parc? Cu greu s-ar mai putea uita în oglindă după aceea. 
Pentru că, la sfârşitul zilei, Jimmy Ray tot se gândea la el ca 
la unul dintre băieţii buni. 

— Ajunge cu astea, spuse el, făcând un pas spre mine. 
Ăsta e singurul motiv pentru care ai venit aici? Ca să mă 
acuzi de nişte căcaturi? Sau ai altceva în minte? Se apropie 
chiar şi mai mult până când i-am simţit căldura corporală 
încorporând-o pe a mea. Arăţi bine, Evie. Bine de tot. 

Îşi trecu mâna peste braţul meu şi, Doamne iartă-mă, dar 
tot am simţit fluturi în stomac. Chiar şi după toate cele ce s- 
au întâmplat. Pentru un moment, mi-a trecut prin cap să-l 
iau în consideraţie. Junie nu mai era. Ce mai conta? Puteam 
să-l las pe Jimmy Ray să mă bată toată ziua şi să mă fută 
toată noaptea şi nimeni în afară de mine nu ar suferi. Dacă 
aş fi vrut să mă autodistrug, Jimmy Ray era alegerea cea 
mai rapidă şi mai la îndemână. Dar încă îi eram datoare lui 
Junie să-i fac dreptate, iar o deviere de la traseu în 
compania lui Jimmy Ray nu m-ar fi dus unde aveam nevoie 
să ajung. Momentul trecu şi am făcut un pas înapoi. 

— Nu ştii nimic despre ce s-a întâmplat? am insistat şi |- 
am văzut pe Jimmy Ray strângându-şi pumnul. 

Nu credeam că m-ar fi lovit în faţa tuturor, cel puţin 
măcar pentru că prefera să lovească femeile care erau 
ataşate de el. În felul acela putea să urmărească durerea 


e 59 œ 


de după, făcându-le să implore pentru iertare şi să ceară o 
a doua şansă. Să lovească pe cineva care putea să-i 
întoarcă spatele şi să plece nu era nici cât negru sub 
unghie la fel de satisfăcător. Dar tot m-am pregătit să 
încasez un pumn. Aproape că eram gata să-l întâmpin. 

Jimmy Ray dădu din cap. 

— Tot ce ştiu este că nu am făcut-o eu, spuse printre 
fălcile încleştate. 

Ceea ce, când m-am gândit mai târziu la asta, mi-am dat 
seama că nu mi-a răspuns deloc la întrebare. 


e 00 - 


ŞAPTE 


Dimineaţa, m-am trezit din cauza mirosului de fum 
stătut. Aveam privirea înceţoşată şi mi-a luat câteva 
secunde să realizez că duhoarea venea de la propriul meu 
păr. Îmi imaginam cum miroseau acele strippetiţe după o 
noapte în club, deşi fumul putea fi mireasma cea mai puţin 
ofensatoare cu care trebuiau să aibă de-a face. M-am 
rostogolit gemând, uitându-mă chiorâş din cauza luminii 
soarelui care pătrundea printre draperii şi-mi împungea 
ochii. Azi-noapte, n-am băut mai mult decât acea 
înghiţitură de bere, dar îmi zvâcnea tot corpul de parcă 
aveam cea mai nasoală mahmureală din lume. Până şi 
pielea mă durea. Poate că era suferinţa ce se scurgea afară 
prin pori. Când Junie a venit pe lume, corpul meu a suferit. 
Mi se părea normal să sufere şi când a părăsit lumea. 

M-am forţat să ies din pat, smiorcăindu-mă un pic când 
am atins cu picioarele podeaua şi m-am împins în sus ca să 
mă ridic. M-am împleticit spre baie şi tocmai ce mă 
îndreptam spre bucătărie ca să pun de cafea, când mi-a 
căzut privirea pe draperia cu model ce bloca accesul în 
cămăruţa de luat masa. Era singurul loc pe care am evitat 
să-l privesc din noaptea când m-a adus Cal acasă de la 
pompele funebre. „Camera” lui Junie, aşa cum era. Când 
Junie trăia, nu m-am gândit mult la spaţiu. Dar acum că nu 
mai era, părea că mă ia peste picior. Nu doar pentru că 
asociam cămăruţa atât de mult cu fiica mea, ci şi pentru că 
era o amintire a unui alt mod în care am dezamăgit-o. Ce 
copil vrea să crească fără să aibă o cameră a lui? Cine 
doreşte să se descurce cu o parte secţionată din 
sufragerie? Până şi eu am avut o cameră în rulota în care 
am crescut. Trebuia să o împart cu Cal, iar vara era cald şi 
iarna era frig în ea. În plus, mirosea a mucegai şi urină. Dar 
tot era o cameră. Avea patru pereţi şi o uşă. Mai mult decât 
a avut parte Junie vreodată. l-am menţionat asta câteodată, 
i-am spus că îmi părea rău că nu-i puteam oferi mai mult, 
iar ea întotdeauna râdea şi spunea că-i convine spaţiul ei. 


e 6l œ» 


Tot timpul părea că vorbea serios. Însă acum, fără să-i aud 
vocea în competiţie cu cea care mă beştelea în cap, 
asigurările ei îmi păreau greu de crezut. De ce a invitat-o 
de atât de puţine ori pe Izzy în apartamentul nostru dacă 
nu îi era ruşine? Şi chiar şi atunci, stăteau doar cât să 
mănânce ceva rapid sau să se uite la un film. Izzy nu 
rămânea niciodată peste noapte. Junie voia întotdeauna să 
meargă acasă la Izzy. Invers nu era cazul. Asta este un alt 
lucru despre care nu-ţi vorbeşte nimeni atunci când ai de-a 
face cu moartea cuiva, şi anume că după aceea singura 
voce pe care o auzi este a ta, amintindu-ţi toate greşelile 
făcute. 

Am dat la o parte draperia trasă, încet, de parcă ar fi fost 
un şarpe cu clopoței care putea să muşte. Am atins grijulie 
materialul de bumbac cu linii şerpuite de culoare alb şi 
galben. Mobilier de la Pottery Barn. Cel puţin, asta am făcut 
corect. Am lucrat ture suplimentare la restaurant până când 
mi-am permis să o las pe Junie să-şi aleagă ceva frumos, de 
calitate, nu vreo porcărie lucioasă de poliester de la coşul 
cu ieftinăciuni. Acum, pare o diferenţă prostească, dar a 
contat la timpul ei. 

Am tras draperia la loc. Cârligele au zăngănit pe bara de 
lemn instalată de Cal într-o noapte înzăpezită de 
decembrie. Draperia, patul nou şi o cutie de vopsea 
galbenă pentru pereţii alcovului, pe lângă o mică bibliotecă 
de la magazinul de chilipiruri, au fost cadoul ei de Crăciun 
din anul acela. O veioză cu sticlă roz a fost contribuţia lui 
Cal. 

Camera s-a schimbat foarte puţin în anii care au urmat. 
Cărţile pentru copii din bibliotecă au fost înlocuite de cele 
pentru adolescenţi. Lângă peretele din capăt a fost 
înghesuit un mic şifonier, deasupra căruia se găseau cercei, 
mărunţişuri şi mici gunoaie adunate. Dar micul pat dublu 
avea aceeaşi cuvertură, iar lampa roz încă stătea cocoţată 
pe noptieră. 

Am făcut un pas dincolo de draperie şi m-a izbit în faţă 
mirosul lui Junie. Mireasma pe care am căutat-o când am 
sărutat-o la morgă. Părul şi pielea ei, guma de mentă pe 


e 62 œ» 


care o mesteca tot timpul, gelul de corp cu miros de 
grepfrut care îi plăcea. Mi-a scăpat un mic sunet înfundat şi 
mi-am acoperit gura cu mâna, încercând să-l rețin. Valul 
brusc de durere a fost atât de mare, atât de uriaş, încât m- 
am temut că, dacă l-aş elimina, mi-ar sfâşia organele 
interioare şi mi-ar ţâşni afară plămânii, inima şi stomacul. 
Un morman însângerat de organe pe podea. Numai că 
mâna mea nu făcea faţă durerii şi m-am prăbuşit pe pat, 
îngropându-mi faţa în perna ei ca să-mi înăbuş tipetele. 

Nu ştiu cât timp am zăcut ca o epavă pe patul ei, izbindu- 
mi faţa de saltea şi zgâriindu-mi pielea, încercând să scap 
de suferinţa ce se adăpostise în măduva oaselor mele. Hai, 
dă tot ce ai mai bun, spunea durerea. Când o să renunti, o 
să fiu aici, aşteptânadu-te. Şi, în cele din urmă, am făcut-o. 
Scâncetele s-au stins ca o jucărie cu bateria pe terminate. 
Îmi simţeam trupul neputincios şi chinuit. Aveam părul 
transpirat lipit de craniu. Durerea era în continuare 
prezentă, aşa cum promisese. Doar că acum o puteam căra 
cu mine. Pentru o scurtă perioadă, cel puţin. Şi asta era 
ceva. M-am rostogolit şi m-am holbat printre pleoapele 
umflate de lacrimi la constelația de abtibilduri lipite de 
tavanul lui Junie. Probabil că unul din doi copii din America 
avea un set, dar noi amândouă fuseserăm fermecate de 
acestea, de parcă ar fi fost nişte giuvaieruri rare în loc de 
nişte articole descoperite din întâmplare într-un magazin 
Dollar Store. Am petrecut mult zăcând aici noaptea, una 
lângă alta, cu capetele lipite de perna ei, uitându-ne la 
planetele strălucitoare. 

— Hei, Junie, am spus, eşti acolo sus? Speram că da. 
Speram că fata mea zbura pe undeva dincolo de stele. 

Ziua se întindea în faţa mea, goală şi lipsită de sens. 
Puteam să merg la restaurant, dar ştiam că Thomas mă va 
trimite înapoi acasă. A trebuit să aştept câteva zile în plus 
înainte să-mi pledez cazul şi să implor să mă întorc la lucru. 
Găseşte-l. Vocea maică-mii îmi sâsâi în minte. Dar nu 
aveam nicio idee cum s-o fac. Am vorbit cu Jimmy Ray şi n- 
am ajuns nicăieri. Şi m-am gândit la el doar pentru că-l 
menţionase Land mai întâi. Nu eram detectivă. Nu eram 


e 03 - 


nici măcar polițistă. Eram o femeie de treizeci de ani cu 
diplomă de liceu, o fiică moartă şi cam atât. Eí bine, la fel 
de uşor, ai putea să spui „bagă-ți picioarele”. Lasă-l pe 
ticălos să scape. Pentru că nimeni în afară de tine n-o să 
dea nici doi bani pe găsirea ucigaşului lui Junie. Nu chiar. 
Vocea maică-mii, din nou. lar cuvintele transmiteau 
adevărul, chiar dacă de fapt nu le pronunţase niciodată. Mă 
rog, nu erau în întregime adevărate. Îi păsa şi lui Cal. 
Bănuiam că aproape la fel de mult cât îmi păsa mie. Doar 
că el era limitat de statutul lui de poliţist. Toţi îl ştiau, cum 
mă ştiau şi pe mine, dar acum el era de partea cealaltă a 
legii. Poate că pentru ei era acel Cal cu care au fost la 
pescuit când erau copii sau cu care au furat beri când erau 
adolescenţi. Numai că acum era Cal polițistul şi asta 
schimba lucrurile. Avea o slujbă căreia, pe aici, nu-i 
întorceai spatele. Oamenii îl plăceau, dar nu aveau să-i 
spună secretele lor. 

Insă oamenii s-ar putea să vorbească cu mine, cu fiica 
nebunei de Lynette Taggert. Eu eram una dintre ei. Am 
crescut aici şi n-am reuşit încă să-mi croiesc drumul în 
viaţă. Aşa că da, oamenii s-ar putea să vorbească, dacă mi- 
aş fi dat seama pe cine să încolţesc cu întrebările potrivite. 
M-am gândit la noaptea aceea de la pompele funebre şi la 
lucrurile pe care le-a spus Land, întrebându-ne dacă fetele 
se purtaseră diferit în ultimul timp şi dacă am observat vreo 
schimbare. Sincer, nu observasem nimic. Dar asta nu 
însemna că nu existase ceva diferit. Eu şi Junie am fost 
apropiate, mai apropiate decât majoritatea mamelor şi 
fiicelor. Numai că nu m-am lăsat prostită de felul în care 
sunt adolescentele. Fusesem şi eu una nu cu foarte mult 
timp în urmă şi ştiam secretele pe care acestea le 
ascundeau, precum şi lucrurile nebuneşti, autodistructive 
pe care le făceau câteodată, având credinţa greşită că erau 
prea tinere ca să li se întâmple, de fapt, ceva teribil. La 
naiba, la vârsta lui Junie am fost pe cât de sălbatică se 
poate. Până să am doisprezece ani, deja fumasem prima 
ţigară şi avusesem prima mahmureală. La treisprezece ani 
mi-am pierdut virginitatea cu unul dintre prietenii maică- 


e 64» 


mii. Mai precis, nu a fost vorba de un viol, ci mai degrabă 
am fost constrânsă în felul ăla indolent - hai, iubito, ştii că 
vrei şi tu, o să fac să fie bine -, unde e mai uşor să fii de 
acord şi să termini odată, decât să te împotriveşti. Cel 
puţin, după aceea poţi să te minţi şi să-ţi spui că, parţial, a 
fost ideea ta. Ştiam mai multe decât voiam despre vieţile 
secrete ale adolescentelor. 

M-am ridicat pe patul lui Junie, amintindu-mi de 
carneţelul în care am văzut-o scriind câteodată. 
Întotdeauna a spus că-l foloseşte ca să-şi scrie poeziile. Mi- 
a citit din paginile şifonate. Dar când mă apropiam prea 
mult, se apleca peste el şi şi-l lipea de trup, de unde nu 
puteam zări mai nimic dintre cuvintele scrise acolo. Pe 
atunci, îmi imaginam observaţii mâzgălite în grabă despre 
băieţii pe care îi considera drăguţi. Poate chiar şi cuvinte 
dure scrise la adresa mea în ocaziile rare când ne certam, 
de obicei în privinţa vreunui lucru stupid, cum ar fi să-şi 
poarte haina la şcoală sau să nu stea trează prea târziu în 
nopţile de şcoală. Dar dacă era ceva mai mult? O parte din 
mine nu voia să se uite de teamă că o să găsesc o altă 
modalitate ca să mă pedepsesc după aceea. Dar nici nu 
puteam să trec cu vederea. 

Poliţiştii cercetaseră deja de mântuială camera, dar, din 
câte ştiam, nu găsiseră nimic. Căutau o armă mare despre 
care le spusesem oricum că nu e acolo încă dinainte să 
păşească înăuntru. Eram în căutarea a ceva mai puţin 
evident. Am rătăcit cu privirea prin camera lipsită de prea 
multe  ascunzători. O scotoceală scurtă prin sertarele 
dulapului nu a scos la iveală nimic mai interesant decât un 
pachet de gumă şi câteva mărgele desprinse dintr-un set 
pe care i-l dăduse Cal cu ani în urmă. M-am gândit la 
copilăria mea, la locurile unde ascundeam bani sau secrete 
în speranţa că maică-mea nu o să le găsească niciodată. 
Mi-am trecut mâna între salteaua lui Junie şi lada de sub 
pat şi am dat lovitura, scoțând carneţelul cu copertă 
bleumarin, pe care era mâzgălit Proprietatea lui Junie cu un 
marker auriu. 

Am dat cu grijă coperta la o parte, aproape tresărind din 


e 05 - 


cauza a ceea ce aş fi putut descoperi. Prezenţa lui Junie mă 
învălui pe măsură ce îi citeam cuvintele şi îi vedeam 
desenele de pe marginile paginilor. Speram că nu o să se 
supere că îi spionez lumea privată. Am făcut-o pe îndelete, 
trecându-mi degetele peste locurile unde pixul ei se 
adâncise în hârtie. Am zâmbit citindu-i notele scurte în care 
se plângea despre vreun proiect şcolar sau despre 
inabilitatea mea de a găti. Partea superioară a unei pagini 
era împodobită cu mesajul M-am certat cu Izzy, dar acum 
suntem în regulă, urmat de o inimă. Nu scria nimic despre 
băieţi, droguri sau furişat afară. Nimic care să mă alerteze. 
Nimic până la ultimele pagini, unde, într-un colţ de jos, 
Junie scrisese înghesuit de parcă se luptase să scoată 
cuvintele afară: Sunt îngrijorată pentru Izzy. l-am spus că e 
prea bătrân. Dar nu mă ascultă. Nu ascultă de nimeni. Zice 
că e vorba de dragoste, dar nu-i decât dorință. Scârbos. 
Numai să mă gândesc la asta îmi face greață. Aş vrea să se 
trezească. Scrisese ultimul cuvânt aşa de apăsat încât 
rupsese pagina cu pixul. 

Aerul răbufni afară din mine. lată ceva de care mă 
puteam agăța. Un loc de unde puteam să încep, cel puţin. 
Ceea ce era mai mult decât aveam acum o oră. Puteam să- 
mi încep ziua. Aveam un motiv ca să mă ridic şi să mă 
mişc. Un motiv ca să continui. 


e 66 - 


OPT 


Şcoala generală „Martin Luther King Jr.” era la 
nouăsprezece kilometri în afara oraşului, în josul unui drum 
şerpuit din afara autostrăzii care îl ascundea vederii, şi 
funcţiona pentru copiii din întreaga regiune. Unii călătoreau 
cu autobuzul mai mult de o oră la dus şi la întors pentru a 
sta într-o clădire veche şi rece, fără destui profesori şi fără 
destule fonduri. Redenumiseră şcoala cu câţiva ani în urmă, 
în onoarea diversităţii. Pe vremea când am urmat-o eu, 
regiunea era realmente populată în întregime de albi. Dar 
în zilele noastre, la graniţa regiunii a apărut o fabrică de 
prelucrare a cărnii de pui, şi copiii imigranţilor rătăceau pe 
holuri, iar părinţii lor luau slujbe de care niciun localnic nu 
s-ar fi atins, mai ales că era aproape imposibil să găseşti 
alte locuri de muncă stabile. Am ascultat o grămadă de 
văicăreli legate de schimbarea numelui în timp ce serveam 
cafea la restaurant, plângeri fără sfârşit despre 
corectitudinea politică sau, aşa cum a spus-o un bătrân, 
„ideea asta de căcat că toţi trebuie să fie egali”. Oamenilor 
de pe aici nu le plăcea să înghită progresul cu forţa, chiar 
dacă se putea argumenta că remarcile pertinente erau de 
mult depăşite. Mă îndoiam întrucâtva că schimbarea 
numelui putea să facă multe pentru a transforma realitatea 
acestor copii, care întotdeauna vor fi nişte străini. Junie ura 
locul şi de-abia aştepta să înceapă liceul la anul. Nu m-a 
lăsat inima să-i spun că Liceul „Harry S. Truman” nu era un 
loc cu mult mai bun. Ba poate că era chiar mai rău. Erau 
prea mulţi copii, fără prea mari speranţe de viitor, 
înghesuiți într-un spaţiu chiar mai mic. Dintre absolvenţii 
clasei mele, doar câţiva copii s-au dus la facultate. Cei mai 
mulţi dintre aceştia s-au întors în Barren Springs fără nicio 
diplomă. E greu să evoluezi în lume când n-ai văzut-o 
niciodată. 

Mă consideram norocoasă că am absolvit în cele din 
urmă. Prima dată am pus piciorul într-o şcoală adevărată în 
clasa a şaptea. Cal şi eu fuseserăm „educaţi” în văgăună. 


e 67 œ» 


Maică-mea ne-a învăţat alfabetul şi prea puţin altceva. În 
schimbul ţigărilor pe care le primea de la mama, vecina 
noastră cea mai apropiată, Miss Eileen, ne-a învăţat să 
citim şi să facem calcule matematice de bază. In clasa a 
şaptea am conştientizat că sunt săraci şi sărăntoci. Noi 
făceam parte din a doua categorie. Cei mai mulţi dintre 
oamenii de aici nu se scaldă în bani, dar există o diferenţă 
între cei care locuiesc mai aproape de oraş şi cei care stau 
ascunşi în văgăuni. Noi eram cei care au învăţat să citească 
de la dependenţii de metamfetamine de pe drum, asta 
dacă învăţam ceva, de la cei care purtau nu doar haine 
uzate, ci şi haine care nu erau pe mărimea lor sau erau 
acoperiţi de răni de origine necunoscută. Aveam un aspect 
sălbatic de fomişti, chiar şi în rarele ocazii când aveam 
burţile pline, ceea ce ne făcea instantaneu ţinte 
inconfundabile. Sau mai degrabă ne-ar fi făcut, dacă 
reputaţia mamei nu ar fi fost cunoscută dinainte. Statutul 
nostru de cei mai sărăntoci dintre gunoaiele albe sărace era 
întrecut doar de înclinația mamei pentru violenţa cotidiană. 
Cu toţii îşi aminteau de puştiul care a aruncat cu o piatră în 
Cal lângă râu într-o zi. Nimeni nu putea spune dacă 
intenţionase să-l lovească pe Cal sau fusese o aruncătură 
ghinionistă. Oricum, pentru mama noastră n-a contat. Data 
următoare când l-am văzut pe puşti, avea o mână 
schilodită şi ochi înspăimântați. Niciodată nu s-a mai 
apropiat de noi, nici măcar la un kilometru depărtare. 

De obicei, Junie venea cu autobuzul de la şcoală, 
ducându-se deseori acasă cu Izzy în zilele în care lucram 
peste program. De câteva ori am luat-o de la şcoală. Când 
suna clopoţelul, se declanşa un haos controlat. Nici ziua de 
azi nu făcea excepţie. In timp ce parcam, copiii se revărsau 
pe uşă afară ca nişte mărgele trase dintr-un tun. Am 
observat câţiva paznici lângă autobuze şi m-am întrebat 
dacă erau noi sau n-am avut eu niciun motiv ca să-i observ 
până acum. Indiferent cum ar fi fost, bănuiam că nu vor 
privi cu prea multă înţelegere un adult care se apropie de 
copii, chiar dacă, relativ, păream inofensivă. Ceea ce 
însemna că trebuia să o abordez pe Hallie înainte să mă 


e 68 œ» 


observe ei. 

Prietenia dintre Junie şi Izzy era aproape un circuit închis. 
O realitate care întotdeauna mă făcea nervoasă. Originea 
anxietăţii mele era faptul că-mi făceam griji de ce s-ar 
putea întâmpla dacă prietenia lor se destrăma şi Junie 
rămânea singură şi în voia sorții, sau din cauză că-mi 
doream ca Junie să aibă mai mulţi prieteni, astfel încât să 
nu se simtă izolată. Pe măsură ce creşteam, Cal a fost 
singura mea ancoră, iar acum, ca adult, încă aveam 
probleme să-mi lărgesc cercul de prieteni. Fără Cal prin 
preajmă, mă simţeam nesigură. Nu am vrut ca Junie să 
păţească la fel. Motivele acelea erau amândouă adevărate. 
Insă nu erau cele mai sincere. Cu toate acestea, prietenia 
dintre Junie şi Izzy nu era complet impenetrabilă. Mai erau 
câteva fete care pluteau pe margine, care primeau invitaţii 
la aniversări sau stăteau cu Junie şi Izzy la prânz. Pe Hallie 
Marshal o ştiam cel mai bine. Fusese pe la apartament de 
câteva ori şi apărea în fotografiile din reţelele de socializare 
alături de Junie şi Izzy. 

Am stat lângă maşină scanând cu privirea uşile şcolii 
până când am văzut-o pe Hallie ieşind. Părul ei roşiatic era 
acoperit cu un fes cenuşiu. Când am strigat-o, a pivotat, şi- 
a ridicat o mână ca să blocheze soarele şi s-a uitat atentă la 
mine. 

— Bună, Hallie, am spus apropiindu-mă. Sunt mama lui 
Junie. Ne-am întâlnit de câteva ori. 

— Îmi aduc aminte, a spus cu o voce precaută. Strânse 
un caiet la piept ca pe un scut. În jurul ei, copiii se 
îndreptau spre autobuze, uitându-se la noi cu curiozitate, 
însă fără să încetinească. 

— Pot să vorbesc cu tine? am întrebat. 

Hallie privi spre autobuze şi apoi aprobă. 

— Doar o clipă. Nu vreau să pierd autobuzul. 

— Okay, sigur. M-am îndepărtat de uşi şi Hallie m-a 
urmat. Când m-am întors, îşi muşca buza de jos cu ochii 
aţintiţi în pământ. 

— Îmi pare foarte rău pentru Junie, şopti. Şi pentru Izzy. 

Ştiu că oamenii încercau să fie binevoitori, dar ritualul 


e 09 œ» 


acesta mă obosea întotdeauna. Oamenii chiar credeau că 
părerile lor de rău ajută? Că dacă aud o litanie nesfârşită de 
cuvinte fără valoare iar şi iar o să fie ceva mai bun? Dar mi- 
am adus aminte că Hallie era doar o puştoaică şi avea 
aceeaşi vârstă ca Junie. Mi-am înghiţit cuvintele pe care 
voiam să le spun cu adevărat şi am transmis mulţumiri în 
loc. 

— Uite despre ce vreau să vorbesc cu tine, am spus. Izzy 
se întâlnea cu un tip mai în vârstă? 

Hallie îşi ridică ochii spre mine şi am ştiut pe loc că nu 
fusese crescută într-o casă cum era cea în care am crescut 
eu. N-avea faţă de poker. Maică-mea ar fi mâncat-o de vie. 

— Ce? reuşi să bălmăjească, înroşindu-se. Nu. Nu ştiu. 

Mi-am ridicat sprâncenele şi am aşteptat. Mă gândeam 
că o să fie nevoie de douăzeci de secunde de linişte ca să 
cedeze, dar au fost nevoie doar de zece. 

— Vreau să zic că nu era ca şi cum se ducea la întâlniri 
cu el. Insă îl plăcea. Hallie se opri, mutându-şi greutatea de 
pe un picior pe altul. Işi făceau de cap. 

— Cine era tipul? am întrebat. Inima îmi bătea constant 
ca o tobă: l-am prins l-am prins l-am prins. 

— Nu ştiu, ridică Hallie din umeri. Sincer, adăugă ea când 
mi-a privit figura. Izzy n-ar fi spus niciodată. 

— Junie ştia cine era? 

— Da, aşa cred. Dar ea ţinea tot timpul secretele lui Izzy. 
Hallie se apropie un pas de mine şi-şi cobori tonul vocii. Cu 
toate acestea, s-au certat din cauza asta. Junie o ameninţa 
că o să spună cuiva, dacă Izzy n-o să se oprească. Părea cu 
adevărat îngrijorată în privinţa lui Izzy. 

— Ştii cât de în vârstă era tipul ăsta? am întrebat-o. 
Optsprezece, mă gândeam, te rog, spune optsprezece şi nu 
ceva mai rău. 

— Mai în vârstă, spuse Hallie. Nu ştiu exact. Dar poate 
treizeci? _ 

— De ce crezi asta? Incercam să-mi menţin vocea 
monotonă, chiar dacă simţeam că-mi venea să vomit. 

— Felul în care vorbeau despre el. Nu era un adolescent. 
Nici de departe. Hallie privi în urma ei peste umăr şi începu 


e 70- 


să-şi târâie picioarele înapoi. Trebuie să merg, altfel pierd 
autobuzul. 

Când ne-am privit din nou în ochi, am văzut că voia să-mi 
spună ceva, ceva prins în capcană în dosul dinţilor 
încleştaţi, dar nu avea să o facă. 

— Hallie, aşteaptă. M-am întins spre ea şi am prins-o de 
mâneca puloverului, însă s-a învârtit şi s-a îndepărtat de 
mine. 

— Nu pot. Trebuie să merg. 

Am privit-o cum se îndepărta cu privirea în asfalt. Mă 
cuprindea frustrarea şi simţeam cum acea parte din mine 
care ţinea de maică-mea îşi dorea să o iau la fugă după ea, 
să-mi încleştez pumnul şi să-i smulg părul roşu. Să-i scutur 
capul chelit până când vorbea. Cineva a strigat la ea din 
autobuz. A mărit pasul, a apucat bara de mână de lângă 
treptele autobuzului şi şi-a făcut vânt înăuntru. M-a privit 
din nou, chiar înainte să dispară. 

— Vorbeşte cu fratele tău, a strigat destul de tare ca să-i 
prind cuvintele. Uşa s-a închis înainte ca silabele să-şi 
găsească locul în cap la mine. In timp ce autobuzul se 
îndepărta, i-am surprins figura lui Hallie în geam, luându-şi 
privirea de la mine. 

Cal. Care a iubit-o pe Junie ca pe fata lui. Care a crescut 
încălcând legea - furând mâncare când eram înfometată, 
luptându-se cu puştii care-mi făceau rău, care dilărea 
droguri pentru mama ca să nu o fac eu - şi care acum trăia 
ca să o urmeze. Cal, pe care toate femeile îl doreau, dar se 
pare că nu puteau să-l agaţe. Spunea întotdeauna că nu se 
întâmpla asta pentru că era el prea concentrat la muncă 
sau că ele erau prea doritoare, că voiau prea multe de la el. 
Apoi m-a cuprins un fior când m-am gândit că poate ele 
erau prea în vârstă. 


e /l œ» 


NOUĂ 


Thomas aproape că a dat peste mine cu un sac de gunoi 
împuţit, ca o bilă peste popice, când a ieşit pe uşa din spate 
a restaurantului. 

— Isuse Hristoase! spuse el, învârtindu-se pe loc ca să 
mă evite în ultima clipă. Sacul de plastic se lovi de coapsa 
mea scoțând un sunet înfundat. Ce naiba cauţi aici afară, 
Evie? 

M-am înclinat într-o parte şi mi-am încreţit nasul din 
cauza mirosului. 

— Scuze, n-am vrut să te sperii. 

Thomas înălţă sacul peste grilaj şi-l lăsă să pice în 
tomberon. Capacul acestuia se închise cu un zgomot sec. 
Işi şterse mâinile de şorţ. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, spuse el. 

— Fumez o ţigară, am ridicat din umeri. 

Adevărul era că după ce am vorbit cu Hallie, nu ştiam ce 
să fac ca să mă adun. L-am sunat pe Cal, dar nu a răspuns. 
Nu suportam gândul să mă întorc în apartamentul gol, iar 
restaurantul era cel mai apropiat spaţiu asemănător unei 
case, unde puteam merge. Şi dacă gândul acela nu era 
destul de deprimant, atunci faptul că stăteam aici, unde 
aerul era îmbibat de mirosul de gunoi putred şi aveam 
sticle sparte şi chiştoace de ţigări la picioare, punea punctul 
pei. 

Thomas se lăsă în jos lângă mine, tresărind un pic. 
Ajunsese prea în vârstă ca să mai stea în picioare toată 
ziua, aplecat peste plită. Dar ştiam că nu o să renunţe 
niciodată şi o să lucreze în bucătăria aceea până în ziua 
când avea să cadă pe neaşteptate peste podeaua cu 
linoleum crăpat. 

— De când fumezi? 

— De când mi-a fost ucisă fata. 

Replica asta ar fi închis gura celor mai mulţi oameni. Însă 
nu şi lui Thomas, care nu era niciodată prea timid ca să-şi 
prezinte opiniile. 

e 7/2 œ» 


— Urât obicei, spuse clătinându-şi capul. Am simţit că mă 
priveşte. Ochii lui negri îmi cuprindeau faţa. Cum te 
descurci, fată dragă? întrebă într-un final. 

Lacrimile îmi înţepară ochii, dar am clipit şi le-am ascuns. 
Nu i-am văzut pe Thomas şi pe Louise de la înmormântarea 
lui Izzy, unde i-am reperat rapid în biserică şi, la fel de 
repede, am evitat contactul vizual. In jurul celor mai mulţi 
oameni, mă puteam controla. Oameni cărora nu le păsa cu 
adevărat de mine sau Junie. Oameni care de-abia ne ştiau 
sau care bolboroseau spunând cât de rău le pare. Dar 
Thomas şi Louise o ştiau pe Junie încă din ziua când s-a 
născut. Thomas a legănat-o pe Junie ore întregi când era 
bebeluşă şi avea colici. Louise a fost cea care m-a învăţat 
cum să vorbesc cu Junie chiar şi când era prea micuță ca să 
înţeleagă ceea ce spuneam. Maică-mea credea că toate 
cuvintele rostite bebeluşilor sunt irosite: De ce îi vorbeşti? 
Singurul lucru pe care îl pricepe este ţâța ta în gura ei. Fără 
Thomas şi Louise, acei ani timpurii ar fi fost cu mult mai 
grei. Au ţinut-o pe Junie în braţe şi au văzut-o crescând. Le 
plăcea să mă tachineze văzând cât de topită eram după 
fiica mea. Ei ştiau adevărul. Pe dinafară, eram încă o fiinţă 
umană funcţională. Dar pe dinăuntru, eram zdrenţe. 

— Nu chiar atât de bine, i-am spus, aruncând ţigara. Nici 
măcar nu ştiam de ce o fumam. Era un obicei urât şi-mi 
făcea gura să miroasă cum mirosea a maică-mii. A acreală 
tivită cu violenţă. Mă speria un pic cât de mult mă alinta 
gustul acum. Vreau să mă întorc la muncă. 

Thomas cugetă la chestia asta. Parcă-i vedeam creierul 
învârtindu-şi rotiţele în spatele ochilor. 

— Eşti sigură că e o idee bună? Să ştii că pot să te 
împrumut. Nu-i nevoie să faci acum mai mult decât poţi. 

— Nu pot să stau degeaba toată ziua, am spus, clătinând 
din cap. Mă înnebuneşte. Să stau şi să mă gândesc să fac 
nişte lucruri, pe care doar maică-mea le-ar fi aprobat. Am 
luat o pietricică şi am început să o arunc în aer. Promit că o 
să mă port cu atenţie. Nu o să plâng în cafeaua nimănui, 
dacă asta te îngrijorează. 

Thomas scoase un sunet ţâfnos din gât. 


e 73» 


— Nu-mi pasă dacă plângi toată ziua. Nu tu mă 
îngrijorezi. Ci toţi căscaţii de pe aici. Care pun întrebări şi-şi 
bagă nasul unde nu le fierbe oala. 

— Mă descurc, am spus. Suna însă de parcă mai mult îmi 
dădeam aere decât spuneam adevărul. 

— De ce nu mai aştepţi şi vedem, spuse Thomas, 
mângâindu-mi uşor genunchiul. Mai ai răbdare câteva zile. 

După aceea, am stat în tăcere, ascultând cum se izbeau, 
suflate de vânt, bucățele de gunoi rătăcite de gardul de 
sârmă de dincolo de alee. Din când în când, auzeam maşini 
trecând la distanţă pe autostradă. Din fericire, mirosul de 
gunoi era copleşit de vântul ce aducea cu el un miros slab 
de flori de primăvară. Era surprinzător de linişte aici în 
spate. Mă simţeam ascunsă, iar o parte din mine nu mai 
voia să se ridice. Aveam o noţiune vagă cum ar fi să mă 
adăpostesc pe aceste trepte pentru viitorul apropiat. 

— Oh, Dumnezeule, spuse Thomas, avem companie. Și 
nu e tipul de companie plăcută. Se ridică şi se scutură pe 
turul pantalonilor. 

O maşină de poliţie se apropie pe alee, încetinind când 
ajunse în dreptul nostru. Cauciucurile scoaseră un sunet de 
parcă ronţăiau din pietrişul vechi. Remarcând conturul 
şoferului, mi-am dat seama că nu era Cal. Prea voluminos şi 
nu foarte înalt. Mi-am simţit stomacul în picaj, deşi am 
încercat să mă controlez. Nu aveam de ce să-mi fie frică. 
Eram mama unei victime acum, cineva cu care trebuia să 
te porţi cu mănuşi de şevro. 

Maşina opri lângă noi. Geamul din partea şoferului cobori 
cu un zumzăit. 

— Hei, bună, Thomas, spuse Land. Ochelarii de soare 
reflectorizanţi îi ascundeau ochii. 

Drept răspuns, Thomas dădu uşor din cap. Poate că 
slujba lui Land era să protejeze şi să servească, dar aceste 
îndatoriri erau însoţite întotdeauna şi de o oarecare 
atitudine, atunci când persoana pe care o proteja şi servea 
Land avea o piele nu tocmai albă. Ca şi cum nu-şi făcea 
slujba, ci le făcea lor o favoare. Deşi ei, până la urmă, nu îi 
rămâneau cu nimic datori. 


e 7/4» 


— Eve, spuse el. În timp ce-şi întoarse privirea spre mine, 
umbra de zâmbet dispăru de pe faţa lui Land. Trebuie să 
vorbim. 

— Okay, am spus, fără să mă mişc. 

— În particular, clarifică Land. 

— De ce nu intraţi amândoi, spuse Thomas. Beţi o cafea 
cât timp vorbiţi. 

Land îşi mută privirea spre Thomas. Am presupus că a 
făcut asta, deoarece îşi întoarse capul în direcţia aceea. 

— Nu-i nevoie, suntem în regulă aici. Imi făcu un gest cu 
mâna scoasă prin geam afară. Hai, Eve. N-am toată ziua la 
dispoziţie. ` 

M-am ridicat şi am coborât treptele. Imi simțeam 
picioarele greoaie. Thomas îşi întinse mâna şi mă apucă de 
braţ, oprindu-mă prin surprindere. 

— Dacă ai nevoie de mine, spuse pe un ton moale, sunt 
înăuntru. 

Am încuviinţat. Pentru prima dată mi-a trecut prin cap că 
poate nu eram singura persoană din oraşul acesta care 
avea amintiri neplăcute cu Land şi care-şi încetinea paşii de 
fiecare dată când dădea cu ochii de el. Am aşteptat lângă 
uşa pasagerului până când a intrat Thomas înăuntru. Am 
făcut un pas rapid înapoi când Land a deschis uşa. Mi-a 
făcut semn nerăbdător să intru. 

M-am aşezat cu grijă pe locul pasagerului. Nu mai 
fusesem în interiorul maşinii lui Land de ani buni şi-mi 
promisesem că nu o s-o mai fac niciodată. 

— Ştii de ce mă aflu aici? întrebă Land. 

— Nu, am zis, chiar dacă eram destul de sigură de ce. 

Land oftă. 

— Mi-a telefonat mama lui Hallie Marshall. A spus că i-ai 
hărțuit azi fata în faţa şcolii. 

— N-am hărţuit-o. M-am întors cu faţa spre el. l-am pus 
doar câteva întrebări, asta e tot. _ 

Land îmi imită poziţia ca în oglindă. Işi ridică mâna 
grăsună şi apucă partea de sus a volanului. Lumina soarelui 
se reflecta din verigheta pe care încă o purta, deşi soţia lui, 
Mabel, murise cu doi ani în urmă. Probabil sătulă să se tot 


e 7/5» 


uite la faţa lui îngâmfată în fiecare zi. Chiar şi de la distanţa 
asta, îi simţeam mirosul de cafea stătută din respiraţie. 

— De când e treaba ta să umbli de colo-colo punând 
întrebări? Ai cumva legitimaţie de polițistă şi nu ştiu eu? 
Eve, trebuie să ne laşi să facem ceea ce suntem instruiți să 
facem. 

— Okay, atunci, am spus, simțind că mă iau căldurile în 
piept. Ai vorbit cu Hallie? Land negă şi, înainte să poată 
spune ceva în plus, am plonjat cu capul înainte. Ei bine, ar 
fi trebuit. Ştiai că Izzy avea o relaţie cu cineva mai în 
vârstă? Cu o persoană mult mai în vârstă? Asta ar putea 
avea o legătură cu crimele. Dacă aşteptam să-ţi dai tu 
sea... 

— Ştim asta deja, spuse Land. 

Toată tirada mea s-a dezumflat şi-am rămas cu gura 
deschisă în mijlocul cuvântului. 

— Ce ştiţi? 

— Despre tipul mai în vârstă. Cal a auzit de la Junie. 

Acum, că vorbele lui Hallie despre Cal căpătau sens, ar fi 
trebuit să mă simt uşurată. Nu-mi indica cine era bărbatul 
mai în vârstă cu care era încurcată Izzy, ci pe cineva care 
putea şti mai multe despre el. Dar nu mă puteam obişnui 
încă cu faptul că de fapt Cal ştiuse despre Izzy şi nu-mi 
spusese nimic. Uram faptul că Land era cu un pas în faţa 
mea. Intotdeauna. 

— Cine era? am cerut să aflu. 

Land clătină din cap. 

— Încă încercăm să ne dăm seama. Dar nu ţi-aş spune 
nici măcar dacă aş fi ştiut sigur. N-ai tu nicio treabă să te 
implici în asta. 

— A fost fiica mea, am izbucnit. Cum poţi să zici că n-am 
nicio treabă? 

— Am auzit că ai fost şi l-ai confruntat şi pe Jimmy Ray, 
spuse Land, de parcă nici măcar nu vorbisem. Asta e o idee 
rea, Eve. Nu trebuie să-ţi amintesc cum s-a terminat ultima 
dată pentru tine când te-ai văzut cu el, nu? Îmi privi 
încheietura mâinii, pe care mi-am smuls-o într-o parte, când 
mâna lui se apropie de ea. 


e 70 - 


— Nu mă atinge! 

Land se retrase cu un rânjet pe figură. 

— Isuse, calmează-te! spuse. De fiecare dată când mă 
vezi te comporti ca o pisică pe acoperişul fierbinte. Işi 
cobori vocea, deşi nu-l mai putea auzi nimeni în afară de 
mine. N-a fost decât o muie. Nu-mi vine să cred că încă te 
mai ambalezi după atâta timp. Ştiu sigur că n-a fost prima 
dată când ai luat-o în gură. 

Gâtul mi-a luat foc ascultându-l; articulaţia mâinii, care 
nu s-a vindecat niciodată ca lumea, începu să mă doară sub 
piele. Stomacul mi se revoltă de parcă se întâmpla acum şi 
nu în urmă cu aproape zece ani, într-o noapte ploioasă de 
octombrie. Pentru o vreme, pusesem capăt relaţiei mele cu 
Jimmy Ray. Amândoi o ştiam. Eu o ştiam, pentru că nu 
aveam să-l mai las să mă lovească în faţa fiicei mele, iar el 
ştia, deoarece relaţia ajunsese într-un punct în care 
amuzamentul de a mă pocni era depăşit de neplăcerile pe 
care i le cauzasem sunând poliţia. Mai exact, nu ripostam, 
dar îi rezistam în aceeaşi măsură, indiferentă la 
amenințările lui. Însă cu Jimmy Ray totul trebuia să se 
întâmple în termenii lui. Chiar şi despărţirea. lar el nu era 
chiar pregătit să mă părăsească. Nici măcar după ce mi-a 
crăpat buza, mi-a învineţit ochiul şi mi-a rupt încheietura în 
pumnul lui, nu era gata să renunţe. Mi-a spus că o să mă 
vadă în curând şi mi-a făcut cu ochiul în timp ce era băgat 
în maşina de poliţie. Girofarurile făceau ca lumea să se 
încline şi să se rotească în faţa mea. 

La spital m-a dus Land, deoarece Cal avea grijă de Junie, 
băgând-o în pat şi spunându-i minciuni despre ce s-a 
întâmplat cu mama ei. Land a stat cu mine până ce mi-au 
înfăşurat mâna şi mi-au spus să revin în două zile ca să-mi 
pună un ghips permanent, după care m-a dus înapoi la 
maşina lui, a tras într-o zonă întunecoasă a parcării 
spitalului şi m-a învăţat cum merge treaba. 

— Îmi faci o grămadă de probleme, a spus, cu afacerea 
asta dintre tine şi Jimmy Ray. 

— Eu? Cuvintele mi-au ieşit strivite şi trunchiate printre 
buzele umflate. Nu vreau decât să plece. Am terminat-o. Nu 


”77- 


înţeleg de ce nu-l poţi face să mă lase în pace. Nu-i ăsta 
jobul tău? 

Nu mă îngrijoram pentru mine. Ce ar mai fi fost o bătaie 
în plus în marea schemă a lucrurilor? Insă Junie, cu fiecare 
zi cu care creştea, ajungea să catalogheze tot mai mult din 
lumea din jur, amintindu-şi. Şi nu eram sigură cât de mult 
timp aveam să-l mai rețin pe Cal să nu ia măsuri, 
promiţându-i că mă descurc, jurând că nu o să mai vorbesc 
niciodată cu el dacă se băga la mijloc şi îşi risca jobul din 
cauza unui idiot ca Jimmy Ray. În secret, mă temeam că o 
să încerce ceva şi o să moară. Cal era deştept şi puternic, 
dar lui Jimmy Ray nu-i păsa de nimic decât de propria 
supravieţuire, iar asta îl făcea să fie cel mai periculos 
bărbat. 

Land oftă - exprimarea lui de bază - şi se întoarse spre 
mine. Pe vremuri, mustaţa şi burta lui erau mai mici, dar 
avea în continuare trăsăturile aceluiaşi bărbat care şi-a 
cărat autoritatea cu el mult timp şi care a întâmpinat puţină 
rezistenţă, încât lua totul ca şi cum i se cuvenea. 

— Asta-i faza, spuse. Nu pot să-mi fac slujba, în niciun 
caz cum ar trebui, dacă mă bagi în conflict cu Jimmy Ray. El 
şi cu mine, spuse întinzându-şi mâinile în întuneric, facem 
lucruri unul pentru celălalt. Înţelegi? 

Auzisem zvonuri despre aranjamentul dintre Jimmy Ray şi 
Land. La naiba, toată lumea auzise că se protejau unul pe 
celălalt şi că, din cauza înţelegerii dintre ei, Jimmy Ray 
ajungea să fie arestat doar pentru că-şi mai bătea o iubită 
sau pentru că se întâmpla să conducă beat. Niciodată, însă, 
pentru ceva mai serios şi, mai ales, în niciun caz pentru 
ceva ce nu putea să dispară a doua zi dimineaţă. 

— Nu, am spus. Nu înţeleg. Asta înseamnă că nuo să mă 
ajuţi? 

— Uite, spuse Land cu o voce joasă de parcă se adresa 
unui copil. Ştiu ce face Jimmy Ray. Dar îşi are afacerea în 
afara oraşului. Îşi controlează oamenii, iar eu n-am parte de 
crime din cauza drogurilor. Străzile nu sunt pline de 
cadavre. 

— Da, am pufnit, asta pentru că scapă de cadavre în 


e 78 œ 


pădure ca să le mănânce porcii mistreți. 

— Nu-mi pasă ce mă-sa face cu ele cât timp nu apar în 
timpul turei mele. Oricum, nimănui nu-i pasă ce anume se 
întâmplă cu oamenii aceia. Cu toţii sunt amestecați în 
afacerile lui Jimmy Ray. Din punctul meu de vedere, cale 
bătută. Land îşi apropie mâna cu un centimetru de piciorul 
meu. Nu-l atingea încă. ÎI priveam aşa cum priveşti un 
păianjen care se apropie uşor de tine. Ştiind că vine, dar 
sperând că o să facă în ultima clipă cale întoarsă. Asta e 
înţelegerea dintre noi. Îşi ţine afacerile sub control, iar eu 
privesc în altă parte. Niciunul dintre noi nu vrea război. E 
mai bine aşa. 

— Mai bine pentru cine? l-am întrebat, îndepărtându-mi 
corpul de mâna lui. 

— Pentru toată lumea, izbucni Land. Asta încerc să-ţi 
spun, începuse să plouă, prinzându-ne în capcană. Pe 
acoperiş, se auzi un răpăit rapid. Un râuleţ se scurgea 
statornic pe parbriz. lar acum vrei să distrugi toate astea, 
spuse Land, clătinându-şi capul. E o problemă, Eve. O să-mi 
dea ceva bătaie de cap. 

Am simţit un pietroi în stomac. Ştiam ce voia să spună. 
Un mic serviciu contra serviciu. De câte ori nu mi-am văzut 
mama prinsă în aceeaşi capcană? Părea să fie soarta 
femeilor din toată lumea. 

— Ce vrei? l-am întrebat cu o voce opacă. De ani întregi 
tot auzisem zvonuri despre Land, aşa că ştiam deja. Dar, 
cel puţin, aveam să-l fac să mi-o ceară. 

Land mă privi o clipă, apoi îmi luă mâna, vlăguită şi rece, 
într-a lui şi o apăsă de partea din faţă a pantalonilor lui. Imi 
frecă palma moale de penisul lui erect. 

— Dar fă-o cu gura, spuse. 

Am înghițit în sec, continuând să privesc ploaia ce 
bombarda parbrizul. 

— Şi dacă o fac? 

— Atunci o să mă ocup de Jimmy Ray pentru tine. O să 
mă asigur că păstrează distanţa. Se împinse în mâna mea, 
respirând mai repede. 

Îmi doream ca mâna mea să prindă viaţă. Mi-am 


e 79 œ» 


imaginat degetele amorţite închizându-se cu putere. 
Unghiile înfigându-se adânc în carne. Lăsând sânge şi 
leziuni permanente în urmă. Numai că m-a oprit Junie. Faţa 
ei mi-a apărut ca într-o vedenie. Lacrimile îi curgeau din 
ochii mari, brăzdându-i obrajii. Vocea ei subţire - Mama? - 
în timp ce-l privea pe Jimmy Ray frângându-mi încheietura 
mâinii în pumn şi mă auzea urlând de durere. N-am fost 
capabilă să o protejez de asta. Dar chestia cealaltă putea fi 
un secret. Nu va trebui să afle niciodată. Nu va vedea 
niciodată cu ochii ei ce am ajuns. O să scăpăm de Jimmy 
Ray odată pentru totdeauna. Şi de acum înainte, o să fiu 
mama de care are nevoie, mama pe care o merita. Gata cu 
greşelile! Într-un fel, mi se părea că e aproape un act de 
justiţie poetică. Jimmy Ray era greşeala mea, momentul 
meu de slăbiciune. Aceasta avea să fie pedeapsa mea. 

Trebuie să recunosc, nu i-a luat mult lui Land. Mulţumesc 
Domnului pentru micile cadouri, cum ar spune maică-mea. 
Însă a fost brutal. Şi-a înnodat mâna în părul meu, 
apăsându-mă în jos în timp ce-şi împingea coapsele în sus. 
De-abia mă lăsa să respir. A fost destul de brutal încât gura 
mea rănită să sângereze din nou. Până când am terminat, 
pielea îi era mânjită de roşu. 

În cele din urmă, a meritat. Land s-a ţinut de cuvânt şi 
Jimmy Ray a luat distanţă. Cal şi-a păstrat slujba şi a rămas 
în viaţă. lar Junie avea să fie scutită să-şi vadă mama 
bătută de-i sună apa în cap, iar şi iar. Nu a menţionat 
niciodată dacă îşi amintea de Jimmy Ray şi de ceea ce-mi 
făcuse. Poate că uitase sau poate că era ceva ce îngropase 
în subconştient. Una dintre acele amintiri ceţoase din 
copilărie care pot fi asociate cu un vis urât sau cu o 
imaginaţie hiperactivă. Dar eu n-am uitat niciodată. Nici pe 
Jimmy Ray şi, cu atât mai mult, nici pe Land. Ocazional, 
încă îmi zvâcnea încheietura când adormeam pe ea sau 
vedeam camioneta lui Jimmy Ray prin oraş. N-am scăpat 
niciodată nici de gustul amintirii cu Land - un vârtej de 
amărăciune şi ruşine în adâncul gâtlejului. 


e 80 œ» 


ZECE 


Nu ştiu dacă era o consecinţă a educaţiei noastre haotice 
- neştiind niciodată când o să avem parte de următoarea 
masă şi fiind constant confruntaţi cu feţe ciudate dar Cal şi 
cu mine am crescut amândoi, dezvoltându-ne în adulţi cu 
tabieturi. Nu ne plăceau surprizele, nici măcar cele bune. 
Nu ne plăceau locurile noi şi nici schimbările în rutină. 
Încercam în mod constant să restaurăm ordinea din viaţa 
noastră. În cazul în care Cal nu era la lucru sau nu mă vizita 
la ora cinei, putea fi găsit în doar câteva locuri. La 
apartamentul lui sau la al meu, la barul de lângă localul cu 
sendvişuri unde bea o bere, la spălătorie, unde citea ziarul 
şi se uita cum i se învârteau hainele. Am încercat toate 
aceste locuri şi n-am văzut nici urmă de camioneta lui. Mai 
rămâneau rulota mamei, unde nu aveam de gând să ajung 
prea curând din nou, şi locul lui secret de pescuit. 

De când mă ştiu, mergea pe malul pârâului Jackson 
Creek ca să pescuiască. In perioada când creşteam, mâinile 
îi miroseau mai tot timpul a mate de peşte. Era o mireasmă 
care încă îmi stârnea foamea şi mă trezeam cu crampe la 
stomac de încântare, deoarece oricât de dezgustător era 
mirosul, cel puţin, însemna că o să fiu hrănită. Cal nu mai 
avea nevoie să pescuiască pentru a-şi umple burta, dar 
ştiam că ritualul îl liniştea; izolarea alina ceva din interiorul 
lui, o margine zgrunţuroasă care niciodată nu a fost fină. 
Înţelegeam asta, pentru că şi eu aveam acelaşi punct aspru 
în interiorul meu. Junie a ajutat la şlefuirea lui, dar în 
absenţa ei ieşea la iveală. O armă dură şi ascuţită în 
măruntaie. 

Jackson Creek era de fapt un râu care curgea pe o 
distanţă de mai multe mile, ascuns printre copaci în unele 
locuri şi la vedere în altele. La unul din capete, apa era 
adâncă şi curgea rapid, după care încetinea până ce 
aproape se prelingea, apoi se deschidea şi lua forma unei 
bălți întinse şi calme, numai bună pentru scufundări în 
pielea goală, înainte să se reverse din nou printre copaci. 


e 81 œ» 


Toţi cei de prin părţile acestea aveau o relaţie cu râul, dar 
mi-era greu să cred că ştia cineva de locul lui Cal, sau, dacă 
ştiau unii, le lipsea curajul pentru a ajunge la el. Trebuia să 
te caţeri, să înfrunţi căpuşe şi mărăcini, ţepii care îţi zgâriau 
braţele şi în care îţi prindeai părul. Dar Cal se jura că la 
locul lui se găseau cei mai buni peşti din zonă, graşi şi 
strălucitori în lumina soarelui, şi atât de aproape de 
suprafaţă, încât îi puteai prinde cu mâinile. 

Normal, avea camioneta parcată în pădure, acolo unde 
începea cărarea spre locul lui de pescuit. Am oftat, mi-am 
strâns părul la ceafă într-o coadă şi mi-am tras jos mânecile 
cămăşii înainte să o urmez. Până când am ajuns, la capătul 
unei drumeţii de douăzeci de minute pe care am resimţit-o 
de parcă ar fi durat o oră, soarele ajunsese sus pe cer şi-mi 
simţeam transpiraţia curgând încet pe spate. Cel puţin, era 
încă primăvară, iar căldura necruțătoare a verii era abia un 
zvon ghicit în vântul cald. 

— Hei! am strigat, păşind pe stânca plană pe care stătea 
cocoţat Cal deasupra apei. Firul undiţei se întindea în râu. 
Trei peşti se odihneau deja în răcitorul umplut cu gheaţă. 

— Hei! răspunse Cal fără să se întoarcă. Te-am auzit în 
urmă cu vreo zece minute. Întotdeauna ştiu că eşti tu când 
aud ceva ce seamănă cu o turmă de elefanţi care tropăie 
prin pădure. Ai fi un spion de doi bani. 

— Mă rog, spionajul nu a fost niciodată primul pe lista 
mea de cariere. M-am aplecat lângă el, mi-am suflecat 
mânecile şi mi-am trecut mâna peste ceafa asudată. De cât 
timp eşti aici? 

— Nu de mult timp, spuse ridicând din umeri. Arăta la fel 
de îngrozitor pe cât mă simţeam eu. Avea pleoapele 
umflate din cauza lacrimilor pe care le vărsase recent - 
ştiam că nu o să recunoască asta - şi cearcăne sub ochi. 
Aveam nevoie de o zi în care să nu se uite nimeni la mine, 
aşteptând să cedez, ştii? 

— Da, am spus, ştiu. 

Cal îşi modifică strânsoarea pe undiţă, depănând un pic 
aţa. Lumina soarelui îi făcea părul să strălucească auriu, iar 
pleoapele îi umbreau voalat obrajii. 


e 82 œ» 


— Mi-a zis Land de Hallie şi de mama ei, spuse. 

Am oftat şi mi-am înclinat faţa în direcţia soarelui, a cărui 
lumină picta modele pe interiorul pleoapelor închise. 
Simţeam parcă nişte degete calde care îmi apăsau pielea. 
Senzaţia trezi împunsătura lacrimilor. Mi-am deschis ochii şi 
am privit într-o parte. 

— Cum adică? Acum faci echipă cu Land împotriva mea? 
am întrebat. Presupun că tu joci rolul poliţistului bun, 
pentru că, Dumnezeu ştie, Land joacă întotdeauna rolul 
celui rău. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, am mormăit. 

Cal m-a tras uşor cu mâna de braţ până ce m-am întors şi 
l-am privit. 

— Nu încerc să te iau prin surprindere şi nici să fac 
echipă cu cineva împotriva ta sau mai ştiu eu ce-ţi trece 
prin cap. Când mi-a spus Land, m-am îngrijorat. Nu poţi să 
te arunci cu capul înainte, Evie, înfruntându-i pe toţi cei 
care... 

— Mi-am primit deja predica, dar mersi, am spus, 
trăgându-mi braţul de lângă el. 

— Isuse, mă asculţi măcar pentru o clipă, fir-ar?! N-am de 
gând să-ţi ţin predici. Incerc să-mi cer scuze. 

Chestia asta m-a făcut să mă opresc. 

— Pentru ce anume? 

Cal îşi trecu mâna prin păr. 

— Pentru că nu ţi-am zis de Izzy. M-a pus Junie să promit 
că n-o s-o fac. Mă pregăteam să vorbesc când şi-a ridicat 
mâna oprindu-mă. Dar în cele din urmă, aş fi făcut-o. Aş fi 
ajutat-o pe Junie să înţeleagă că ar fi fost mai bine dacă 
ştiai. Şi dacă ştiau şi părinţii lui Izzy. A 

M-am prăbuşit eliberată de spiritul de ceartă. Imi plăcea 
mai mult când furia îmi inunda sângele. Mânia ştergea orice 
altceva. 

— Credeam că Junie îmi spunea totul. De ce ar fi vrut să 
ţină asta secret faţă de mine? 

Cal făcu o pauză. Ştiam că făcea chestia asta când 
cântărea cât de mult să spună. Era întotdeauna grijuliu, 


e 83» 


dorind să se asigure că şi-a ales cuvintele potrivite pe care 
urma să le zică. Se întinse şi mă bătu cu un deget pe umăr. 

— Eşti mereu cu capsa pusă când vine vorba de cei din 
familia Logan. Ştii, Junie nu era oarbă. Probabil că nu a vrut 
să te lase să găseşti un motiv ca să pui capăt prieteniei ei 
cu Izzy. 

Am simţit o căldură primitoare urcând pe şira spinării şi 
m-am îndepărtat de el, răsucindu-mă. 

— Despre ce vorbeşti? N-am nimic împotriva familiei 
Logan. Nici măcar nu-i cunosc 

Cal îşi ridică sprâncenele. 

— Nu, dar ştii ce reprezintă. O casă frumoasă şi drăguță, 
două maşini, căsătoriţi, poate şi nişte bani la bancă. Mă 
holbam în gol în direcţia lui. Oftă şi se aplecă în faţă, 
odihnindu-şi coatele şi genunchii. Aproape că atingea 
undiţa cu fruntea. Hei, Evie, ştii la ce mă refer. Sunt cu totul 
opuşi faţă de noi şi de felul în care am crescut noi. 
Comparativ cu dezastrul nostru, ei reprezintă un tablou 
aproape perfect. 

Mi-am încrucişat braţele şi mi-am cuprins coatele, 
formând un scut din membre. 

— Sunt imaginea complet opusă a felului în care a 
crescut şi Junie, asta vrei să spui? 

— Vezi, spuse Cal, exact despre asta vorbesc când spun 
că ai ceva împotriva lor! Nici măcar nu mă gândeam la tine 
şi la Junie, iar mintea ta automat s-a îndreptat spre asta, 
comparând şi presupunând întotdeauna că ai dat greş. 

— Chiar am dat greş, am spus. Fiica mea e moartă. 

— Ei bine, spuse Cal după o pauză, şi fiica lor este. 

Nu voiam să am conversaţia aceasta, să mi se 
reamintească şi că familia Logan suferise o pierdere egală 
cu a mea. 

— Ai dreptate, am spus înțelegând unde bătea. 

Trase peştele afară cu uşurinţă, scoase cârligul din gura 
căscată şi îl puse lângă ceilalţi în răcitor. Am crescut 
ucigând vietăţi. Am băgat viermi ce se zbăteau în cârlige, 
am tăiat burţile peştilor care încă răsuflau, am scos maţe 
aburinde din căprioare ce de-abia muriseră, am răsucit 


e 84» 


gâtul găinilor cu mâinile goale. Nu m-a deranjat niciodată 
înainte. Animalele însemnau mâncare, iar mâncarea nu era 
ceva peste care dădeai cu uşurinţă. Să fii sensibilă la din 
astea însemna să flămânzeşti şi nu sunt multe lucruri mai 
îngrozitoare decât foamea. Însă azi, a trebuit să-mi iau ochii 
de la imaginea acelui peşte şi de la gura lui ce se deschidea 
şi se închidea în timp ce era pus deasupra gheții. A trebuit 
să-mi bag mâinile sub coapse ca să rezist tentaţiei de a-l 
lua şi de a-l arunca înapoi în apă, pentru a-i mai da o şansă 
la viaţă. 

— Poate că din cauza tipului, am spus în timp ce Cal 
arunca firul undiţei înapoi în apă. Cel cu care avea Izzy o 
relaţie. Poate că din cauza asta au fost ucise. 

Cal scoase un mormăit neutru. 

— Oricum, cum ai aflat de tipul lui Izzy? Dacă Junie nu ți- 
a spus niciodată. 

Am rămas cu privirea aţintită asupra apei, urmărind-o 
cum curge peste pietre. M-am gândit la jurnalul lui Junie, 
îndesat acum în sertarul de sus al dulapului meu. Nu aveam 
să renunţ la el, să las nişte străini să cerceteze 
sentimentele şi gândurile secrete ale lui Junie. Era o ultimă 
legătură cu fiica mea, pe care nu trebuia să o împărtăşesc. 

— De fapt, n-am aflat. Doar am auzit nişte zvonuri prin 
jur. Mi-am dat seama că Hallie era persoana care ştia dacă 
erau adevărate. 

Simţeam cum ochii lui Cal erau aţintiţi asupra mea, 
probabil încercând să îşi dea seama dacă îi spuneam 
adevărul. 

— O să-ţi curăţ un peşte sau doi, spuse într-un târziu. Ai 
slăbit. Poţi să-i iei acasă şi să-i prăjeşti pentru cină. 

— Am mâncare. 

— Numai că nu o mănânci. Se întinse şi-şi lăsă mâna pe 
spatele meu. N-o s-o aduci înapoi dacă te înfometezi. 

— Şi dacă mănânc o s-o aduc înapoi? Mânia îmi încingea 
şira spinării, eram atât de fioroasă şi de înfierbântată, încât 
m-am mirat că nu i-am ars mâna. 

— Nu, fu de acord Cal. Dar tot trebuie s-o faci. Depănă 
firul şi puse cu grijă băţul jos. Pe măsură ce creşteam, mi- 


e 85» 


am dat seama că era singurul puşti pe care îl ştiam şi care 
n-a agăţat din greşeală pe nimeni cu cârligul. Nu era 
niciodată neatent cu alţi oameni, ci doar cu el. 

— Ai idee cine e individul? am întrebat. Cel cu care îşi 
făcea de cap Izzy? 

Cal rămase cu privirea la peştele pe care îl curăța cu 
cuțitul ce strălucea în lumina soarelui. 

— Ştii că nu pot să-ţi spun, nici măcar dacă am şti. 

— Asta înseamnă că ştii? l-am presat. 

— Nu înseamnă nu, zâmbi Cal cu o jumătate de gură. 

Am tras adânc aer în piept. O parte a minţii mele îmi 
striga să-mi ţin gura, ştiind deja cât de proastă şi de 
distrugătoare eram. 

— Când Hallie mi-a spus să vorbesc cu tine, pentru o 
clipă, m-am gândit că poate tu eşti. 

— Ce să fiu? întrebă Cal încruntându-se. Mi-am dat 
seama că era sincer confuz ca urmare a comentariului meu 
şi m-am simţit ca unul dintre acei bărbaţi care mărturisesc 
o aventură de mult terminată, în încercarea de a-şi uşura 
conştiinţa vinovată. Poate că ei se simt mai bine după 
aceea, dar asta nu se întâmplă niciodată cu soţia. 

— Nu contează, am murmurat, apucând celălalt cuţit al 
lui Cal şi întinzându-mă după un peşte. Era ceva prostesc. 

— Aşteaptă. Cal îşi opri mâna din mişcare. Avea solzi 
argintii lipiţi de degete. Ai crezut că eu sunt individul care-şi 
face de cap cu Izzy? Cu o fată de doisprezece ani? 

— Nu chiar, am spus. Eu doar... Nu-ţi dai întâlniri 
niciodată cu nimeni, iar Hallie mi-a spus să vorbesc cu 
tine... 

Mi-am pierdut şirul privindu-i faţa lui Cal, cuprinsă de şoc, 
mânie şi dezamăgire, faţa lui rănită şi uimită. Privirea aceea 
a lui Cal m-a zdruncinat. Deoarece, deşi am văzut-o de mai 
multe ori înainte, niciodată nu mi-a fost adresată. 

— Nu-mi dau întâlniri pentru că lucrez tot timpul! spuse 
Cal. Şi, oricum, cu cine pana mea de pe aici merită să-mi 
dau întâlniri? Îşi clătină capul şi, când vorbi din nou, avea o 
voce moale, cu o nuanţă de îngrijorare. Nu-mi vine să cred 
că te-ai gândit la asta. Chiar şi pentru o clipă. Ce am făcut 


e 386 - 


eu vreodată ca să gândeşti aşa ceva despre mine? 

Mi-am deschis gura ca să protestez şi să mă apăr, dar n- 
am putut să zic nimic. Pentru că adevărul era că o 
gândisem, chiar şi dacă a durat doar o secundă. Am văzut 
în sinea mea viaţa petrecută alături de Cal: nopţile în care 
stăteam înghesuiți împreună într-un singur pat, încălzindu- 
ne cu picioarele lăbărţate şi încurcate între ele; lecţiile 
despre cum să pui un cârlig undiţei sau despre cum să scoţi 
matele unei căprioare; felul în care Cal lua vina asupra lui, 
oricând şi oricum putea, încercând tot timpul să mă 
scutească de durere; faţa lui luminându-se când i-a 
pronunţat Junie numele pentru prima dată. Toate ocaziile 
când mi-a acordat circumstanţe atenuante şi a privit în altă 
parte, întorcând obrazul. Am crezut că dragostea mea 
pentru Cal trecea dincolo de lecţiile oribile ale mamei. Se 
pare că pur şi simplu nu fusese încă pusă la încercare. 
Deoarece moartea lui Junie scosese totul la suprafaţă. Acel 
instinct fundamental de a-ţi proteja tot timpul spatele, de a 
nu te încrede în nimeni şi de a nu-ți lăsa niciodată garda 
jos. Familia noastră rămânea unită faţă de cei din afara ei, 
dar asta nu însemna că nu ne puteam întoarce unul 
împotriva celuilalt, repede şi mortali ca viperele. Am crezut 
că moartea lui Junie nu mai lăsase loc şi pentru altă 
suferinţă, dar tristeţea începu să mă umple, dând să-mi 
iasă afară pe gât şi pe ochi. 

— Imi pare rău, am reuşit să spun într-un târziu. Nu era 
nici pe aproape ce simţeam, dar ce altceva aş fi putut 
spune? 

— Nu contează, spuse Cal fluturându-şi mâna spre mine, 
apoi despică burta peştelui şi maţele alunecoase ale 
acestuia căzură în apă. 

Ştiam că nu o să mai aducem vorba despre asta, 
deoarece nu era felul lui Cal de a fi. Nu era genul care să-şi 
oblojească nemulţumirile pentru a ţi le reproşa ulterior. Dar 
ştiam că momentul acesta o să rămână tot timpul între noi, 
ca o piatră ascuţită în încălţăminte. Puteai să faci unii paşi 
normal, în timp ce alţii aveau să-ţi producă o durere 
delicată, astfel încât să ai grijă să mergi întotdeauna cu 


e 387 œ» 


atenţie, pentru orice eventualitate. Conştientizarea acestui 
lucru îmi frânse inima, dar trebuia să pun întrebarea. Era 
mult mai importantă decât relaţia dintre mine şi Cal. Era 
despre Junie. Şi aveam să mă rănesc pe mine şi pe oricine 
altcineva într-o mie de feluri, dacă asta însemna că-i 
puteam face cumva dreptate. 


e 88 œ 


UNSPREZECE 


Nimeni nu-ţi spune despre timpul pe care îl pierzi. 
Primeşti mâncăruri şi trimiţi flori cu bună intenţie. Cauţi 
îngrijorată semne care să-ţi indice că ai fi putut să te 
răneşti. Ascunzi pastilele şi armele. Profesioniştii îți 
strecoară pamflete în mâini. Liste cu grupuri de suport şi 
numere care încep cu prefixul 800. Semne care dovedesc 
că suferinţa ta este normală. Lipsa apetitului. Lipsa 
somnului sau dormitul prea mult. Mânie. Depresie. Lipsa 
speranţei. Nimic însă nu se compară cu felul în care îţi 
scapă noţiunea timpului, minutele pe care le pierzi 
holbându-te la ceafa unui copil blond care merge în faţa ta 
pe trotuar, secundele ce trec ticăind în timp ce stai locului 
şi ţii în mâini un tricou scos proaspăt din uscător pe care l-a 
purtat cândva fiica ta. Creierul e pustiu şi gol ca o cameră 
în întuneric şi doar numele ei - Junie Junie Junie - se învârte 
la nesfârşit într-o buclă a dorului. 

Nu ştiu cât timp a trecut de când mă tot holbam la 
raionul cu produse congelate din magazin. Destul de mult 
ca să-mi simt faţa amorţită din cauza frigului, dar nu destul 
ca să mă ia vreun angajat la întrebări dacă sunt în regulă. 
Nu îmi era foame. Apetitul mi-a dispărut odată cu fiica mea. 
Toate hainele stăteau lălâi pe mine. Blugii atârnau pe 
oasele şoldurilor ce ieşeau în afară. Dar simţeam că Junie ar 
fi vrut să mănânc, aşa că am stat locului, holbându-mă în 
gol la cutiile colorate cu mâncare îngheţată. Pui, paste, 
friptură Salisbury. Aşteptând să primesc un semnal în cap, 
care să-mi spună ce cutie să iau. 

Apoi s-a întâmplat ceea ce anticipasem. O mână pe umăr 
şi o voce timidă în ureche. 

— Hei, te simţi bine? 

Când mi-am întors capul, l-am văzut pe Zach Logan 
stând locului cu o sprânceană ridicată a îngrijorare. Am dat 
drumul uşii congelatorului şi am făcut un pas ezitant înapoi. 
Mâna îi alunecă pe braţul meu în jos, pe măsură ce m-am 
îndepărtat. 


q 89 œ» 


— Mă simt bine. Mi-am fluturat degetele prin faţa 
congelatorului. Nimic nu pare bun. 

— Ştiu, spuse Zach. Toate au gust de carton pentru mine. 
Dar e important să mănânci. Trebuie să-ţi păstrezi forţele. 

M-am întrebat dacă nu cumva pierduse timpul cu Cal şi 
concepuse cu acesta un scenariu cum să mă facă să 
mănânc. M-am întrebat dacă şi asupra lui Jenny punea 
aceeaşi presiune ca s-o facă să-şi bage o furculiţă în gură. 

— Sper că ai intrat prin spate, spuse Zach. În faţă, sunt 
reporteri. 

Când au apărut aceştia pentru prima dată în oraş, la 
câteva zile după înmormântarea lui Izzy, nu am făcut 
legătura dintre ei şi crime. O dată, când m-a dus Cal cu 
maşina, trecând de o grămadă de reporteri dotați cu 
camere şi microfoane şi feţe pline de o falsă îngrijorare, m- 
am întors spre el şi l-am întrebat confuză ce se întâmplă şi 
ce caută reporterii aici. Ultima dată când îmi aminteam să 
se fi întâmplat ceva vrednic de atenţie în Barren Springs a 
fost când râul s-a umplut de peşti morţi şi jumătate din 
populaţia oraşului credea că veniseră vremurile din urmă. 
Şi chiar şi atunci au apărut doar reporterii de la ştirile locale 
din Springfield. 

— Sunt aici pentru Junie, mi-a spus Cal privindu-mă. ŞI 
pentru Izzy. A vorbit încet, nesigur dacă întrebarea mea 
fusese sau nu o glumă. 

— Oh, am exclamat, simţindu-mă ca o proastă. Dacă ar fi 
fost copilul altcuiva spintecat ca o căprioară vânată, aş fi 
ştiut într-o clipită ce căutau ziariştii aici. 

In cea mai mare parte a timpului, am reuşit să evit 
reporterii, folosind străzile labirintice din Barren Springs în 
avantajul meu. Reporterii aveau tendinţa să stea în 
apropierea clădirilor înghesuite de-a lungul autostrăzii, 
îngrămădindu-şi carurile de reportaj în parcările din faţa 
spălătoriei şi a defunctei florării. Nu păreau să-şi dea seama 
că parcam pe aleile mici din spatele magazinelor şi că 
intram şi ieşeam pe uşa din spate. Pentru orice 
eventualitate, când făceam mici drumuri, mă obişnuisem să 
port o şapcă de baseball şi părul prins în coadă la spate. 


e 90 œ» 


Era o jumătate de încercare de a mă deghiza. 

Şi ceilalţi din oraş au fost de ajutor, spunându-le 
reporterilor că mă  văzuseră  îndreptându-mă spre 
magazinul Dollar General din următorul oraş sau că au auzit 
că iau prânzul la localul cu sandviciuri, când, de fapt, eram 
în apartament la mine şi aşteptam să dispară carurile de 
reportaj. Nimic nu-i unea pe oamenii din Barren Springs ca 
disprețul faţă de un intrus băgăcios. Cal mi-a spus că l-a 
auzit pe un reporter plângându-se că nu a mai fost 
niciodată într-un loc în care oamenii erau atât de reticenţi 
la ideea de a-şi vedea propriile feţe pe prima pagină a 
ziarelor. Deoarece nimeni nu vorbea, iar poveştile, până 
acum, fuseseră o readucere pe tapet a unor fapte brutale, 
pe care toată lumea le ştia, amestecate cu descrieri tot mai 
peiorative ale Barren Springs. 

— Mulţam pentru avertizare. Am închis uşa 
congelatorului fără să iau ceva de pe rafturi. Ti-au mai spus 
poliţiştii ceva în ultimul timp? l-am întrebat, căutând să 
descopăr dacă ştia despre Izzy şi bărbatul mai în vârstă. Nu 
voiam să fiu eu cea care îi spune, nici dacă l-ar fi ajutat. 

— Au trecut ieri pe la noi, spuse Zach. Au întrebat despre 
telefonul ei mobil. 

— Ce-i cu el? 

— Nu l-au găsit. Cu fetele, a adăugat. Cred că au o listă a 
activităţilor de pe telefon. Scria mesaje unui număr de 
telefon preplătit. 

— Ştiu ce anume scria în mesaje? l-am întrebat. 

— Nu încă. Aşteaptă răspuns de la compania telefonică. 
Zach îşi încrucişă braţele şi-şi scutură capul. Nu-mi 
imaginez cui îi putea trimite mesaje. l-am spus de o mie de 
ori că nu are voie să scrie nimănui sau să vorbească cu 
cineva pe care noi nu îl cunoaştem. 

— l-ai verificat vreodată telefonul? l-am întrebat şi, de 
îndată ce cuvintele mi-au ieşit din gură, mi-am dat seama 
cât de acuzatoare puteam să par. 

— La început, o făceam zilnic, dar nu am găsit decât 
apeluri şi mesaje trimise nouă şi unor prieteni. Majoritatea 
copiilor de vârsta ei încă nu au telefon. Zach se opri şi privi 


e 91 œ» 


într-o parte. Dar am lăsat-o mai moale în ultimele luni. 
Niciunul dintre noi nu-şi aminteşte când i-am citit ultima 
dată mesajele. 

— Poate că nici nu ar fi contat, i-am spus, pentru că 
părea să aştepte vreun soi de asigurare. Poate că nu avea 
nimic de-a face cu ce s-a întâmplat. 

Zach aprobă din cap, însă era acel tip de constatare 
superficială care însemna că nu credea niciun cuvânt din ce 
am spus. Asta era okay; nici eu nu credeam. 

— Încă nu-mi pare real, continuă Zach. Că au murit 
amândouă. A încercat să-mi prindă privirea, dar m-am uitat 
în altă parte. Continui să le aştept să intre în bucătărie, 
cerând gustări. Câteodată, mă jur că le aud hlizindu-se în 
camera lui Izzy, noaptea târziu. Clipi cu repeziciune şi-şi 
încleştă fălcile. Dimineaţa, verific patul lui Izzy ca să văd 
dacă nu-i cumva acolo. Ştiu că e stupid, dar în fiecare zi mă 
gândesc că ar putea fi. _ 

Nu eram sigură ce voia de la mine. Ilmpărţeam o 
pierdere, dar nu-l cunoşteam cu adevărat pe Zach Logan. 
Nu eram prieteni. De-abia ne ştiam. Şi, spre deosebire de 
el, eu înţelegeam până în măduva oaselor că fiica mea nu 
mai era. Acum mai aveam un lucru pentru care să-l 
invidiez. k 


De la moartea lui Junie, am evitat parcul, asigurându-mă 
că până la magazin sau la stația de benzină mergeam pe 
drumul lung. Însă, după ce l-am lăsat pe Zach pe culoarul 
cu mâncare congelată şi m-am întors la maşină fără să 
cumpăr ceva, m-am trezit că fac stânga pe Elm şi opresc la 
un stop de lângă parc. Era gol. Banda galbenă de la locul 
crimei era legată de un capăt în jurul unui copac de la 
marginea terenului de joacă. Celălalt capăt atârna liber şi 
fâlfâia în adierea brizei. Am ieşit din maşină şi mi-am croit 
drum printre tufişuri până la gura tubului de ciment unde 
murise fiica mea. Pe sol, se vedea un petic întunecat, o 
pată care poate fusese sânge care se îmbibase în pământ. 
Am întins mâna, căutând să mă echilibrez pe suprafaţa 
dură a tunelului. 


e 92 œ 


— Am avut aceeaşi reacţie, spuse o voce. Mi-am ridicat 
capul şi am văzut-o pe Jenny Logan, stând pe o masă de 
picnic din dreapta mea şi odihnindu-şi picioarele pe bancă. 
Dar după aia mi-am zis că nu era sânge. 

— A ajutat cu ceva? am reuşit să întreb. 

— Mai ajută ceva? a răspuns ridicând din umeri. Lovi cu 
palma locul de pe masă de lângă şoldul ei. Poate vrei să iei 
un loc. Eşti cam verde în jurul bărbiei. 

Dacă n-aş fi ştiut mai bine, aş fi zis că cei doi Logan mă 
urmăreau, băgându-şi vieţile şi durerea în viaţa mea. Dar 
nu eram aşa de convinsă de propria mea importanţă. 
Oraşul era mic şi toţi dădeau nas în nas unii cu alţii. Am 
traversat zona spre masa de picnic şi m-am cocoţat pe ea. 
Răceala primăvăratică a lemnului se strecură prin blugi şi- 
mi cuprinse pielea. 

— L-am văzut pe soţul tău la Piggly Wiggly cu câteva 
minute în urmă. 

Jenny de-abia zâmbi. 

— E întotdeauna periculos să-l trimiţi pe Zach la 
cumpărături. Chiar şi când îi dau o listă, tot timpul se 
întoarce cu o varietate aleatorie de rahaturi. Urma să merg 
cu el, să ies din casă. In ultima secundă, însă, n-am putut s- 
o mai fac. 

— Prea mulţi oameni care te întreabă cum te descurci? 

— Da, încuviinţă Jenny. Dar în unele zile nu-i nici măcar 
asta. E vorba de Zach. Continuă să citească lucruri online, 
despre cum să facă faţă durerii. E ca şi cum crede că dacă 
urmează paşii, ar putea să îmbunătăţească instantaneu 
situaţia. Şi când nu funcţionează se panichează. N-are nicio 
idee ce să facă atunci când plâng şi-mi pierd minţile. 
Devine extenuant, ştii? Că se poartă ca şi cum lucrurile nu 
stau chiar atât de rău, ca să nu înnebunească. Aveam 
nevoie de o pauză. 

Nu ştiam. La urma urmei, cred că era câştigul de a fi 
singură. Nu trebuia să stau cu fruntea sus pentru altcineva 
şi-mi puteam permite să mă cufund în întuneric cât de 
adânc voiam. 

Jenny se lăsă pe spate, folosindu-şi mâinile pentru 


e 93 œ 


echilibru şi-şi înclină faţa, ţinându-şi ochii închişi. Era mai 
ciufulită decât mă obişnuisem să o văd. Avea părul zburlit şi 
cam unsuros la rădăcină. Pete închise la culoare sub ochi, 
cămaşa şifonată. Până şi felul de a vorbi era mai molatic şi 
cuvintele îi ieşeau mai uşor pe gură. O vedeam oare diferit 
de la discuţia cu Cal, eram conştientă brusc de frustrarea 
mea? Sau poate că Jenny a fost tot timpul mai umană decât 
o considerasem, iar eu nu am avut niciun motiv bun ca să 
observ asta mai dinainte. 

— Nu voiam să mă întorc aici în Barren Springs după 
colegiu, ştiai? m-a întrebat fără să-şi deschidă ochii. 

Adevărul e că alegerile în viaţă făcute de Jenny Logan nu 
erau neapărat subiectul cu care să-mi bat capul prea mult 
timp. N-avea însă nevoie să-i răspund şi a continuat să 
vorbească. 

— Nici măcar nu era ceva la care să mă fi gândit cu 
adevărat. Niciodată nu mi-am spus „Pleacă din Barren 
Springs şi nu te mai uita înapoi”. Râse uşor şi-şi deschise 
ochii. Se aplecă, din nou, în faţă. Dar a fost un dat. Am 
crezut că o să merg la Mizzou, că o să iau o diplomă, şi apoi 
o să mă mut în Kansas City sau St. Louis, iar într-o bună zi 
poate în Chicago. 

Nu mi-a păsat niciodată de povestea asta, de viaţa lui 
Jenny Logan, dar, ca o schimbare, îmi plăcea să mă 
concentrez la altcineva. Era ca şi cum luam o vacanţă de la 
zumzetul din propriul meu creier. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ai plecat vreodată de aici? mă întrebă drept răspuns. 

Am negat. Am fost o dată la Branson, cu ani în urmă, 
pentru o zi. Cam atât de departe mă purtaseră călătoriile 
mele. Tot ce-mi aminteam cu adevărat erau traficul bară la 
bară şi marea de turişti ce se înghesuiau pe trotuare. Cât 
de străine şi de distante mi se păreau toate faţă de 
verdeaţa liniştită de acasă. M-am gândit să mă mut cu 
Junie, într-o încercare de-a ne croi drumul în viaţă. Acolo, aş 
fi câştigat ceva mai bine, lucrând la un lanţ de restaurante 
în loc de un simplu local. Dar şi toate celelalte ar fi costat 
mai mult. La sfârşitul zilei, aş fi fost în continuare săracă şi 


e 94 œ» 


tot aş fi trăit de pe o zi pe alta. Numai că aş fi fost săracă 
într-un loc fără Cal, fără Louise şi Thomas, fără plasa de 
siguranţă pe care mi-o dădea Barren Springs - unde fiecare 
centimetru pătrat îmi era familiar. Nu mă puteam imagina 
trăind în Branson, indiferent cât de mult încercam. 

— Am crezut că o să-mi placă. Toţi oamenii aceia noi, 
noile experienţe. Jenny trase de o aţă de la blugi. Dar s-a 
dovedit că lumea este mare. Chiar şi un loc aşa mic cum 
era Columbia avea un aer copleşitor. Nu ştiam cum să 
vorbesc sau cum să acţionez. Mi-am petrecut aproape 
fiecare zi din acei doi ani fiind disperată să mă întorc aici. 
Imi amintesc că într-o noapte am făcut o pană de cauciuc şi 
nimeni de pe autostradă nu a oprit ca să mă ajute. Stăteam 
acolo în ploaie, încercând să schimb cauciucul şi plângeam 
ca un copil mic. Mă gândeam că dacă eram în Barren 
Springs, dacă eram acasă, zece oameni s-ar fi oprit ca să 
mă ajute. Işi arcui sprâncenele, mirată. Poţi să crezi rahatul 
ăsta? Ghinion curat. 

De fapt, nu greşea. Asta era chestia cu Barren Springs; în 
ciuda urâţeniei lui, aveai parte şi de o frumuseţe ascunsă. 
Felul în care oamenii se bazau unii pe alţii când se 
înrăutăţeau lucrurile, resursele unei comunităţi pe care 
majoritatea lumii o ignora, îndărătnicia pură care-i făcea pe 
oameni să respire, când ar fi fost mai simplu să renunţe. 
Colinele vălurate şi vântul printre copaci... A trebuit să-mi 
amintesc de acele lucruri în zilele când am vrut să ard tot 
locul din temelii. 

— Când l-am cunoscut pe Zach şi după ce am rămas 
însărcinată, mi s-a părut scuza perfectă ca să renunţ la 
şcoală şi să mă întorc acasă. Poate că am şi plănuit asta, cu 
o parte din mine. Şi, să-i dea Dumnezeu sănătate, Zach n-a 
scos nici măcar un cuvânt de protest, chiar dacă 
dintotdeauna şi-a dorit să se mute într-un oraş mare şi să-şi 
ia o slujbă la vreo companie şmecheră. La un moment dat, 
am crezut că ar fi putut să mă deteste pentru asta. Dar n-a 
făcut-o niciodată. Eu sunt cea care simte mâncărimi la 
picioare câteodată şi încearcă să-l convingă să ne mutăm. 
Şi acum el e cel care vrea să rămână. Dumnezeu ştie de ce. 


e 95 - 


A renunţat, continuă privindu-mă, la toate visele lui de 
dragul meu şi al lui Izzy şi acum îmi vine să-l ucid că a făcut 
asta. Ochii ei se aprinseră din cauza lacrimilor, câteva 
dintre ele curgând pe obrajii palizi. Sunt furioasă pe el 
pentru că a fost de acord să ducem stilul ăsta de viaţă. 
Dacă n-ar fi făcut-o, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. Şi ştiu, spuse fluturându-şi mâna în direcţia mea, 
cât de nedrept şi de îngrozitor este din partea mea. Nu 
trebuie s-o zici. 

— Nu intenţionam. 

Replica o făcu să râdă şi îşi îndepărtă lacrimile de pe 
obraji cu dosul degetelor. 

— Sincer, Eve, eşti ca o gură de aer proaspăt. Nimic nu 
pare să te surprindă. 

— În mod cert, ar fi nevoie de mai mult decât ce mi-ai 
spus. Nu eşti singura care, după toate acestea, se uită 
înapoi şi-şi doreşte să fi făcut alegeri diferite. 

Jenny se holbă la mine de parcă încerca să-mi descopere 
gândurile, târându-se în creierul meu şi pescuind lucrurile 
pe care nu le spuneam. 

— Cum ar fi? întrebă ea. 

— Nimic special, am spus rătăcind cu privirea prin jur. 
Doar alegerile care au dus la moartea fiicelor noastre în 
parcul acesta. 

— Totuşi, nu a fost vina noastră, spuse Jenny cu o voce 
abia auzită. 

— Poate că nu, am spus, fără să par convingătoare. Dar 
în mod cert nu a fosta lor. 

Vizavi de parc, se auzi izbitura unui geam de protecţie şi 
am privit amândouă în sus, surprinzând momentul când 
posteriorul doamnei Stevenson o urma pe aceasta în casă. 

— Dumnezeule, spuse Jenny, ai crede că băbăciunea asta 
băgăcioasă ar fi putut să ne facă o favoare trăgând cu 
ochiul de la fereastra din faţă când... spuse şi gesticulă în 
direcţia tunelului. În oricare altă zi a anului urmăreşte 
parcul ăsta ca un şoim. 

— De unde ştim că nu a făcut-o? am întrebat-o. 

— Land a vorbit deja cu ea. A spus că îndată ce a început 


e 96 œ» 


să ningă, a tras draperiile şi s-a culcuşit. Nu voia să-şi pună 
în funcţiune soba în luna aprilie. Jenny pufni. Sună logic. 
Maică-mea o ştie dintotdeauna şi a văzut-o crescând. A 
spus că nu a cunoscut niciodată o femeie aşa de zgârcită. 
Asta spune ceva prin părţile astea. 

Am privit chiorâş, printr-o lacrimă, lumina slabă a 
soarelui ce pătrundea prin norii rarefiaţi. 

— Land te informează regulat? 

— Da, destul de regulat. Pe tine nu? întrebă Jenny după o 
pauză. Când am dat din cap că nu, obrajii i s-au aprins de 
jenă. 

— Poate că s-a gândit că oricum îţi spune tot fratele tău. 

— Da, am spus cu o voce uscată. Fie asta, fie e prea 
ocupat să-şi umfle curul gras cu gogoşi ca să se mai 
deranjeze. 

Mi-am lăsat privirea să hălăduiască pe teritoriul parcului, 
dar oricine a ales acest loc ca să le facă felul fetelor, a ales 
bine. Casa familiei Stevenson era singura de pe aici şi chiar 
şi aceasta era parţial ascunsă de copaci. Barren Springs nu 
era dispus ca orăşelele văzute la televizor, în care toate se 
extindeau ordonat dintr-o piaţă centrală. Arăta, mai 
degrabă, ca şi cum primii colonişti nu au putut anticipa că 
locul va deveni un oraş şi şi-au construit casele unde 
doreau, fără să se gândească la un plan. Mai degrabă 
fiecare om pentru el decât un efort colectiv. Străzile au fost 
adăugate de-a lungul timpului pentru a deservi casele, nu 
invers, astfel încât pe unele străzi era doar o singură casă, 
iar unele alei se terminau fără nicio avertizare. Granițele 
acestui labirint erau înghesuite de pădurile dese, verzi, 
neschimbătoare. 

Am început să-mi mişc fundul înainte, fiind gata să sar 
jos de pe masă şi să pun punct acestei conversații, când 
Jenny îşi puse grijulie mâna pe antebraţul meu. 

— Îmi plăcea de Junie, spuse. Am vrut să ştii asta. O 
plăceam cu adevărat. Dacă e să fiu cinstită, câteodată chiar 
mai mult decât pe fiica mea. Izzy era în faza aia groaznică 
de preadolescenţă când nu ştii niciodată dacă te alegi cu o 
îmbrăţişare sau cu o insultă. Oftă şi continuă. Ultimele şase 


e 97 œ» 


luni au fost de parcă trebuia să păşesc la nesfârşit ca pe 
coji de ouă în jurul ei. Aşa se purta şi Junie cu tine? 

M-am făcut comodă înapoi pe masă şi mi-am îndepărtat 
braţul de atingerea mâinii ei. 

— Nu. 

— Da, zâmbi slab Jenny, aşa mi-am imaginat. Junie 
avea... ceva profund. Cred că aşa pot s-o descriu cel mai 
bine. Părea să aibă o fire mai stabilă decât Izzy. Mai stabilă 
decât am fost eu la vârsta aceea, asta-i sigur. Jenny mă 
înghionti blând cu cotul. De la tine a moştenit asta? 

Întrebarea m-a uluit. Însă nu pentru că n-aveam un 
răspuns, ci pentru că nu ştiam cum să i-l explic. Pe când 
eram copilă, aveam seriozitatea lui Junie faţă de viaţa şi 
locul meu în marea schemă, deoarece am învăţat devreme 
că să fii frivolă şi să iei lucrurile drept certe în jurul maică- 
mii atrăgea o uriaşă suferinţă. Speram că profunzimea lui 
Junie era moştenită din cu totul alt loc, asta deoarece s-a 
născut un pic mai deşteaptă decât alţi bebeluşi, un pic mai 
sigură pe ea, mai sigură de iubirea pe care tot timpul i-o 
ofeream. 

— Nu ştiu, am spus în cele din urmă. Mai bine aş pleca 
înainte să-şi dea seama reporterii unde ne aflăm. 

— A fost bine, spuse Jenny în timp ce făceam o a doua 
încercare să alunec jos de pe masă. Să petrec timpul cu 
cineva care înţelege. E o uşurare. Am înţeles ce voia să 
spună. Pierderea unui copil, cum am pățit noi două, a avut 
urmare o izolare instantanee. După avalanşa iniţială de 
simpatie, oamenii adoptau o distanţă respectabilă faţă de 
ghinionul tău şi norul întunecat de crimă şi violenţă sub 
care ai trăit şi care se prelingea peste ei. Mi-a zâmbit în 
timp ce m-am ridicat în picioare. De ce nu am făcut asta şi 
înainte? Fetele noastre erau aşa de apropiate şi aceasta 
este prima dată când noi două am avut o conversaţie 
adevărată. 

— Presupun că n-am avut timp, am spus, privind în altă 
direcţie şi ridicând din umeri. 

— Mă rog, mai bine mai târziu decât niciodată. Deşi am 
impresia că mai mult am vorbit eu. Data viitoare e rândul 


e 98 œ» 


tău, OK? 

— OK, am spus, forţându-mă să-i zâmbesc cu o jumătate 
de gură şi ştiind, chiar dacă Jenny nu ştia, că nu va exista o 
dată viitoare. 


e 99 œ 


DOISPREZECE 


Din vina mea, în cele din urmă am fost încolţită de un 
reporter. Mă dusesem la spălătorie când răsărea soarele, 
sperând să-mi termin rufele şi să mă întorc înapoi la 
apartament înainte să înceapă să se agite oamenii. Norocul 
a fost de partea mea când am intrat prin uşa de plasă din 
spatele spălătoriei. Mirosul aşternuturilor parfumate din 
uscătoare m-a izbit; nu se vedea nicio persoană. Câteva 
uscătoare erau pline cu haine rămase din ziua anterioară, 
pe care nu se deranjase nimeni să le strângă, însă toate 
cele şase maşini de spălat erau goale. Am umplut una cu 
rufe albe şi o alta cu tot ce mai aveam, alimentând fantele 
cu monede de 25 de cenți fără să fiu cu adevărat atentă. 
Rătăceam cu privirea peste avizierul cu anunţuri. Erau 
trecute notificări despre vânzări de vechituri, prestări de 
servicii precum supravegherea bebeluşilor, cu numere de 
telefon scrijelite pe etichete de hârtie pe care nu le-a rupt 
nimeni, rugăminţi de returnare a unor câini pierduţi şi, chiar 
în mijlocul tuturor acestora, un portret al lui Junie. 

M-am simţit de parcă am primit o lovitură în stomac. 
Eram total nepregătită să simt împunsătura ascuţită a 
durerii. Am tresărit în timp ce mă holbam la zâmbetul ei 
ştirb, la nasul pistruiat şi la numărul de telefon tipărit 
dedesubt, la care putea suna oricine avea ponturi. M-am 
luptat cu nevoia bruscă de a rupe anunţul şi de a-l ascunde 
într-un loc unde să nu caşte gura nimeni la ea. Nu voiam să 
aparţină întregii lumi. Voiam să rămână în continuare 
numai a mea. 

Balamalele scârţâiră şi se deschise uşa de plasă din 
spatele meu, apoi se închise din nou cu un zgomot. M-am 
îndepărtat de maşinile de spălat, acoperindu-mi mai bine 
fruntea cu şapca de baseball. Cu coada ochiului, am văzut o 
femeie apropiindu-se şi cărând după ea un sac de pânză cu 
rufe. 

— 'Neaţa, spuse. 

— Bună. 


e 100 œ» 


M-am grăbit să-mi adun detergentul şi monedele 
suplimentare de 25 de cenți, stând cu spatele la ea, 
strângând totul în coşul meu gol de rufe, ca să pot scăpa 
rapid. Ştiam deja că nu era de prin partea locului. Vocalele 
pronunţate de ea nu vibrau destul şi avea prea multe şuviţe 
de altă culoare în păr. 

— Este vreun loc prin oraş de unde să-mi iau o cafea aşa 
de devreme? se adresă ea spatelui meu. Am auzit-o 
deschizând o maşină de spălat şi, apoi, am desluşit 
clinchetul monedelor. 

— Bait & Tackle, cam la opt sute de metri distanţă, am 
făcut un gest cu mâna indicând vestul şi fără să mă întorc. 
Aşteptam să înceapă să încarce maşina cu rufele murdare 
ca să mă pot strecura prin spatele ei. 

— Cred că ar fi trebuit să iau de la motel înainte să plec 
de dimineaţă, oftă ea. Cel mai apropiat motel era la cinci 
mile la est de locul unde mă aflam, lângă o staţie de 
benzină şi nimic altceva. Acum, era plin cu reporteri, 
chestie care-mi confirmă sentimentul ciudat pe care-l 
simţeam în măruntaie. Trebuie să întreb, continuă ea, este 
ceva de făcut pe aici sau asta e tot? 

Mi-am imaginat Barren Springs aşa cum îl vedea ea, ca 
pe o aglomerare de clădiri cuibărite chiar lângă autostradă. 
Jumătate dintre ele erau neocupate, nesperând nici măcar 
să fie împodobite cu anunţuri De vânzare. Clădirile care 
erau ocupate - cum ar fi spălătoria aceasta, magazinul 
general cu rafturi pe jumătate goale, localul cu sandviciuri, 
un băruleţ, banca - nu erau din acelea care să îndemne 
străinii să intre. La vreun kilometru în afara oraşului 
propriu-zis era un magazin Piggly Wiggly, cea mai mare 
atracţie pe care o aveam, căci aici veneau la cumpărături 
oameni din întreaga regiune. Tipa nu o să vadă niciodată 
Jackson Creek, unde pescuia Cal în singurătate, valea din 
apropierea  rulotei  maică-mii sau pădurile atât de 
întunecate şi luxuriante, încât te puteai pierde după zece 
paşi. 

— Locuieşti de mult aici? Vocea îi prinse viaţă în timp ce 
îi ocoleam sacul cu rufe uitat la picioarele ei ca să mă 


e 101 œ» 


îndrept spre uşă. Întreb pentru că sunt reporteră. Scriu 
despre fetele ucise şi chiar mi-ar plăcea să vorbesc cu 
cineva care cunoaşte acest loc. Te interesează? întrebă şi 
se apropie de mine, încercând să mă vadă mai bine. 

— Nu, am spus, fără să o privesc. M-am întins să împing 
uşa de plasă şi aerul din încăpere s-a schimbat, părând mai 
aspru din cauza respirației sale şuierătoare. 

— Tu eşti Eve Taggert, nu-i aşa? Mama lui Junie? îşi lăsă 
ea mâna pe braţul meu. 

Şi atunci m-am uitat la ea şi faţa mea o făcu să deschidă 
larg ochii căprui. Îşi luă mâna de pe mine. Am deschis uşa 
cu umărul, am traversat parcarea şi mi-am aruncat coşul cu 
rufe în portbagaj. Mă aştepta lângă portiera din dreptul 
şoferului. Îmi bloca accesul cu trupul ei şi nu puteam s-o 
deschid. 

— Ascultă, spuse cu o voce joasă şi egală, nu vreau decât 
să vorbim. Nu trebuie să fie despre Junie. Poate fi despre 
orice. Orice vrei tu. N-ai nimic de spus? 

— Dă-te la o parte, am spus. De fapt, mi-ar fi plăcut să-i 
dau o palmă şi să-i smulg numele fiicei mele din gură. 

A făcut un singur pas înapoi. Nu era destul ca să deschid 
uşa. Ştiu ce ar fi făcut maică-mea dacă ar fi fost în locul 
meu. Ar fi deschis larg uşa, zburând-o cât colo pe zdreanţă. 
În schimb, am tras adânc aer în piept şi mi-am controlat 
temperamentul prin forţa voinţei. Mi-am încleştat mâna pe 
cadrul uşii până când am simţit că mă dor încheieturile 
degetelor. 

— Dă-te la o parte, am repetat, luptându-mă să păstrez 
un ton calm. 

S-a dat la o parte. Vedeam că o doare că face asta. Mă 
avea atât de aproape doar pentru ea şi nu era capabilă să- 
şi câştige banii. 

— O să fiu mâine la conferinţa de presă, strigă, alergând 
pe lângă maşină în timp ce o scoteam din parcare. 
Cauciucurile scrâşniră la atingerea pietricelelor din parcare. 
Poate o să ai ceva de spus până atunci, adăugă. 

— Nu-ţi face speranţe, am mormăit în bărbie. 

Alţi oameni vorbeau cu reporterii. Oameni care puteau 


e 102 œ» 


spune ceea ce trebuie şi care îşi compuneau expresiile care 
trebuie. N-am să fiu niciodată unul dintre aceştia. lată un 
alt lucru pe care nu i-l puteam da fiicei mele. Dar poate că 
până când se vor termina toate astea, o să-i ofer ceva mai 


bun. n 

Deşi eram reticentă până la limita refuzului, am fost de 
acord să particip la conferința de presă alături de părinții lui 
Izzy. La o zi după ce m-am întâlnit cu Jenny în parc, Land 
m-a chemat la sediu, spunând că familia Logan fusese de 
acord deja. La început, am refuzat, spunând că nu văd la ce 
bun să fiu prezentă. Nu se puteau descurca Zach şi Jenny? 
Dacă cineva ştia ceva, de ce prezenţa mea i-ar face să 
vorbească? Fie aveau să-şi dezvăluie secretele, fie nu. 

Însă Cal, aşa cum făcea deseori, a fost cel care m-a 
convins, cu vocea lui răbdătoare, după ce Land, dezgustat, 
a dispărut ca o furtună. Cal a fost de acord cu mine că ar 
putea să nu conteze şi că ar putea să nu schimbe deloc 
lucrurile dacă apăream cu inima frântă în livingurile din 
întreaga ţară. Dar dacă se schimba ceva? întrebă. Şi, într- 
un final, spuse ceva ce mă convinse: E ceva ce poți face 
pentru Junie. Brusc, mi-am dat seama direct de la sursă cât 
de bun era ca poliţist, strecurându-se în sistemul de 
apărare al oamenilor şi convingându-i să facă lucruri care, 
probabil, nu serveau intereselor lor. Era atât de calm şi 
blând, încât nu-ţi dădeai seama că ai fost dus de nas decât 
prea târziu. 

lar acum era, în mod cert, prea târziu. Luminile 
strălucitoare îmi izbeau faţa. Pe sub rochia ieftină din 
poliester, simţeam transpiraţia alunecând pe spate. Mi-aş fi 
dorit să-mi iau blugii, dar în ultima clipă m-am dus la 
magazinul de vechituri din oraşul apropiat şi am înşfăcat 
prima rochie pe care am văzut-o. Era prea mare şi avea o 
nuanţă oribilă de maro. Alegerea mea s-a dovedit cu atât 
mai rea cu cât Jenny Logan a apărut într-o costumaţie şic şi 
elegantă, fiind îmbrăcată cu o fustă conică neagră şi o 
bluză crem. Un singur şirag de perle îi cuprindea gâtul. Nu 
conta faptul că erau false. Ca s-o spun pe şleau, ea arăta la 


< 103 >» 


înălţimea rolului, iar eu nu. Ea era cineva cu care oamenii 
puteau simpatiza. Eu eram ţăranca săracă şi proastă, care, 
probabil, merita ce i se întâmplase. Ştiam că asta gândeau 
oamenii, deoarece eu însămi o gândisem deja. 

Land ne alinie pe toţi trei în spatele unei mese. Zach 
ocupă locul din mijloc. Masa era acoperită cu fotografii 
înrămate ale fetelor. Eram recunoscătoare că acestea erau 
cu partea din spate la mine. Ştiam că mi-ar fi imposibil să 
scot chiar şi un singur cuvânt dacă ochii lui Junie s-ar fi 
holbat la mine. 

Land a vorbit primul de pe un podium din dreapta mea. 
Nu l-am băgat în seamă şi mi-am ţinut ochii închişi. 
Strălucirea luminilor mă ardea în vârful capului. Când a 
vorbit Zach, m-am forţat să-mi ridic privirea şi să-mi întorc 
capul spre el. La baza părului i se formase o dungă de 
transpiraţie, destul de subţire ca să nu poată fi observată 
de camerele de vedere. 

— Noi toţi trei, spuse, privind-o întâi pe Jenny, apoi pe 
mine, implorăm pe oricine are informaţii să iasă în faţă. Vă 
rugăm să spuneţi poliţiei orice aţi văzut în ziua aceea. 

— Chiar dacă vi se pare că e ceva ce nu contează, 
interveni Jenny, că nu e important. Vă rog mult să anunţaţi. 

— Aşa e, întări Zach, strângând mâna lui Jenny de pe 
masă. Niciodată nu ştii ce ar putea să conteze. Ce anume 
ne-ar putea ajuta să facem dreptate pentru fiicele noastre. 
Oricine a făcut asta încă e liber. Nimeni dintre noi şi 
niciunul dintre copiii noştri nu va fi în siguranţă până când 
nu-l prindem. 

Nimeni nu vorbi pentru o clipă. Încăperea fu inundată de 
clinchetul camerelor şi  foşnetul carneţelelor. M-am 
concentrat pe pistruii ce-mi pătau braţele, amintindu-mi 
cum Junie le urmărea cu degetele. Intotdeauna spunea că 
braţele mele erau ca un desen „uneşte punctele”. Mi-am 
ridicat ochii, încercând să nu mă chiorăsc în timp ce mă 
uitam în direcţia reporterilor. 

— Doamnă Taggert, strigă cineva, aţi vrea să spuneţi 
ceva? 

Ochii mi se obişnuiau cu luminile. În spatele reporterilor, 


e 104 œ» 


l-am văzut pe Cal cu figura încordată de tensiune. În stânga 
lui era Louise, cu ochi calzi de simpatie. Ştiu că nu era 
posibil, dar părea ca şi cum jumătate din oraş se 
îngrămădise în încăpere. Cu gâturile întinse ca nişte 
macarale să surprindă un pic de acţiune. lar în spatele 
tuturor, stând chiar lângă uşă, era maică-mea. Nimic la ea 
nu trăda îngrijorare sau simpatie. Stătea cu braţele osoase 
încrucişate şi faţa ciupită. Practic, dacă vreun reporter s-ar 
fi oprit s-o întrebe numele, o puteam auzi răspunzând: Vezi- 
ti de treaba ta blestemată. Cum sună numele acesta? Părea 
furioasă, iar furia ei o alimenta pe a mea. Un chibrit pentru 
mânia care acum fierbea tot timpul la foc mic, chiar sub 
suprafaţă. 

Mi-a luat prea mult timp să răspund. Land începu să se 
agite, trăgând microfoanele de pe podium spre faţa lui. 

— După cum vă imaginaţi, a fost dificil pentru toată 
lumea. Doamna Taggert nu e... 

— Pot să vorbesc, l-am întrerupt cu o voce răguşită şi 
prea zgomotoasă. 

Intreaga încăpere se cufundă în tăcere. Controversele 
şoptite îngheţară. Lângă mine, Zach înţepeni. l-am văzut 
mâna încordându-se pe masă, de parcă s-ar fi oprit pe sine 
să nu ajungă la mine. N-am nicio idee dacă pentru a mă 
reduce la tăcere sau ca să-mi ofere mângâiere. Ştiam doar 
că nu mă putea opri niciuna dintre ele. 

— Anunţaţi orice pont aveţi, am spus. Vorbiţi cu poliţiştii. 
Faceţi toate acestea. Şi poate că o să ajute. Dar mă 
îndoiesc. M-am oprit un pic şi am inspirat tremurând. Eram 
destul de deşteaptă ca să ştiu că mânia care-mi înfiora 
sângele ca o otravă cu acţiune rapidă era, probabil, durerea 
mea rătăcită, dar nu-mi păsa. Îmi dădea o stare de bine. Îmi 
făcea bine să simt ceva care, posibil, rănea pe altcineva 
decât pe mine. Dar asta nu înseamnă că oricine a făcut 
asta se poate lăsa pe tânjală, gândindu-se că o să scape cu 
faţa curată. Mi-am îndreptat degetul spre camere, 
străpungând aerul. Pentru că o să te găsesc, ticălos bolnav! 
Şi o să te sfâşii în bucăţi! 

Practic, timp de o secundă, nimeni nu a vorbit şi nici nu 


105 - 


s-a mişcat, după care se dezlănţui haosul - clicul aparatelor 
de fotografiat, reporterii strigându-şi întrebările, luminile 
ce-mi explodau în faţă. Printre exploziile de lumină, am 
surprins fragmente din jurul meu. Jenny se holba la mine cu 
ochii mari, de parcă nu mă mai văzuse niciodată. Louise, 
nemişcată ca o piatră, în timp ce lacrimile îi brăzdau obrajii. 
Cal îşi freca faţa obosită şi înfrântă. Reportera de la 
spălătorie cu obrajii roşii îşi dădea probabil palme în sinea 
ei că nu m-a făcut să vorbesc când a avut ocazia. Pe 
fruntea lui Land apărură pete roşii în timp ce m-a apucat de 
braţ, pretinzând că mă ajută să mă ridic, dar înfigându-şi de 
fapt degetele în pielea mea până la os. 

— Ce naiba a fost asta? spuse, stând cu spatele la 
mulţime. M-am holbat în sus la el. Ceva se sparse pe figura 
lui, îmblânzindu-se pentru un moment. Isuse, Eve! oftă el. 
Cum ar trebui să ajute ce ai spus? Incercăm ca oamenii să 
te privească pe tine şi situaţia ta cu simpatie. Nu să-i facem 
să-şi închidă televizoarele pentru că i-ai speriat de s-au 
căcat pe ei. 

M-am gândit la toate conferințele de presă pe care le-am 
văzut de-a lungul anilor, în care părinţii se expuneau pentru 
copii dispăruţi, copii ucişi, copii abuzaţi. Toţi simțeau părere 
de rău pentru acei părinţi şi pentru acele mame, până când 
nu mai simțeau nimic. Până când mamele nu plângeau 
destul sau prea mult. Până când mamele erau mult prea 
organizate sau nu erau deloc. Până când mamele erau 
mânioase. Deoarece asta este singura chestie pe care 
femeile n-au voie să o trăiască. Putem fi triste, distrase, 
confuze, rugătoare, iertătoare. Dar nu şi furioase. Furia este 
rezervată pentru alţi oameni. Cel mai rău lucru care ţi se 
putea întâmpla era să fii o femeie mânioasă. Mai exact, o 
mamă mânioasă. 

Însă eu eram mânioasă şi nu intenţionam să pretind 
altfel. Nu-mi păsa ce credeau oamenii despre mine. lar 
dacă Land credea cu adevărat că orice din acest spectacol 
o să schimbe lucrurile şi-o să ajute la descoperirea 
adevărului despre persoana care le-a ucis pe Junie şi Izzy, 
atunci era chiar mai prost decât bănuiam. 


e 106 œ» 


— la-ţi mâinile jegoase de pe mine! am spus, smulgându- 
mă din strânsoarea lui şi împleticindu-mă înapoi. 

Land rămase cu gura căscată şi deja mă întorceam pe 
loc. Am privit în spatele încăperii. Maică-mea stătea în 
continuare sprijinită de perete, cu braţele tot împreunate şi 
cu aceiaşi ochi reci. Dar acum zâmbea. 


Cal m-a ajuns din urmă când eram la maşină cu mâna 
tremurând pe mânerul portierei. La distanţă, auzeam 
sunetele scoase de reporterii blocaţi să ajungă în parcare 
de un cordon de ofiţeri. Aparatele lor de filmat şi de 
fotografiat erau ţinute la distanţă de un perete de trupuri. 
Dar tot îşi strigau întrebările: Eve, ai idee cine ar fi putut s-o 
facă? Ce o să faci dacă-l prinzi, Eve? Am observat că nu mai 
eram doamna Taggert pentru ei. Rochia mea ieftină, ochii 
mei duri, izbucnirea mea au înlăturat formalităţile. Credeau 
cu toţii că acum mă ştiau, că m-au citit. 

Cal m-a lăsat să deschid portiera şi să iau loc pe scaunul 
şoferului, înainte să se aplece înăuntru. S-a asigurat că ia o 
poziţie în care, chiar şi cu lentile de distanţă, reporterii ar fi 
obţinut doar nişte instantanee cu spatele lui. 

— De ce, Evie? mă întrebă cu o voce moale. Ce naiba ţi-a 
trecut prin cap? 

— Ai văzut-o pe mama? l-am întrebat, rămânând cu ochii 
aţintiţi în faţă. Un fluture timpuriu de primăvară se izbi de 
parbriz, zbătându-şi aripile galbene. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Era acolo în spate. 

— N-am văzut-o, dădu din cap Cal. Se opri, îşi întinse 
grijuliu mâna şi şi-o lăsă pe umărul meu. Te rog nu-mi 
spune că primeşti sugestii de la mama acum. 

— Ar fi aşa de rău dacă aş face-o? 

— Da, la naiba, ar fi, spuse, trăgându-şi mâna înapoi. 
Avea faţa roşie când m-am uitat la el. 

— De ce? am cerut să aflu. Nu lăsa pe nimeni să scape 
basma curată. Îi silea să plătească pe toţi când ne făceau 
rău. 

Fratele meu izbucni într-un hohot scurt şi crud: 


e 107 œ» 


— Eşti drogată? Ai intrat în proviziile ei? Pentru că sună 
de parcă uiţi toate acele dăţi când ne-a folosit ca saci de 
box. Toate acele dăţi când ne-a plesnit, când uita să ne 
hrănească şi când ne spunea că nu suntem buni de nimic. 
Îşi frecă faţa cu mâna. Un semn cert că era extenuat şi că 
se apropia de capătul puterilor. N-am nicio idee de unde-ţi 
vine asta. Mă jur pe tot ce am mai sfânt, Evie, câteodată, în 
ultimul timp am impresia că nici măcar nu te cunosc. 

Da, voiam să-i spun, bine ai venit în club. 

— Nu zic c-a fost o mamă bună, am spus în schimb, şi ai 
dreptate, nu s-a ruşinat niciodată să ne plesnească de să 
ne căcăm pe noi. Dar nimeni altcineva nu ne mai atingea. 
Nimeni nu îndrăznea să ridice niciun deget asupra noastră. 
Pentru că ştiau ce o să se întâmple dacă o făceau. Mi-am 
pus centura, am băgat cheile în contact. Spun doar că dacă 
aş fi fost mai mult ca ea, nimeni nu ar fi îndrăznit să-mi 
atingă fiica. Poate că s-ar fi gândit mai bine. 

— Ah, Evie! Vocea lui blândă îmi dădu lacrimi înţepătoare 
în coada ochilor. Să fi fost mai mult ca mama ar fi fost cel 
mai rău lucru pe care l-ai fi putut face. Atât ţie, cât şi lui 
Junie. 

M-am gândit la fata mea dulce, la felul în care se 
cuibărea în mine în dimineţile somnoroase de duminică, 
cum îşi arunca braţele în jurul meu căutând îmbrăţişări, 
sigură că întotdeauna o s-o îmbrăţişez înapoi şi o s-o sărut 
cu tandreţe pe obraji. Felul în care avea încredere că n-o 
să-i fac niciodată vreun rău. Apoi m-am gândit cum zăcea 
pe masa de tablă cu gâtul tăiat, lipsită de viaţă. Şi am ştiut 
că totuşi Cal se înşela, deoarece Junie moartă, Junie ucisă 
va fi întotdeauna cel mai rău lucru dintre toate. 


e 108 œ» 


TREISPREZECE 


După ce l-am lăsat pe Cal în parcare, am condus fără 
nicio ţintă. M-am strecurat pe ieşirea din spate şi l-am privit 
dispărând puţin câte puţin în oglinda retrovizoare, până 
când a ajuns doar un punctuleţ. Imi era teamă să merg 
direct acasă. Nu ştiam cum să mă port dacă m-aş fi întâlnit 
cu o haită de reporteri care mi-ar fi ridicat-o la fileu. Îmi era 
groază de chestiile pe care le-aş fi spus în secundele 
parcurse de la maşină până la uşa din faţă. M-am oprit la 
Piggly Wiggly şi am înhăţat o mână de Slim Jims şi şase 
doze de bere, dar am descoperit că tot nu-mi revenise 
apetitul pentru alcool şi, după câteva înghiţituri luate cu 
jumătate de inimă, mi-am lăsat prima doză să se 
încălzească în suportul pentru cană. Cal ar fi bucuros să ştie 
că măcar chestia asta, cel puţin, nu o moştenisem de la 
mama noastră. 

In cele din urmă, pentru că nu mă puteam gândi la niciun 
alt loc unde să merg, am tras în parcarea restaurantului şi 
mi-am băgat maşina într-un loc de lângă marginea 
îndepărtată, pe jumătate ascunsă de umbrele serii timpurii. 
Prin geam, am surprins frânturi din activitatea lui Thomas, 
care oferea comenzile de dus la masă, le-am privit pe 
Louise şi pe Joan vorbind cu clienţii, turnând ceai rece şi 
servind plăcintă. Aproape că mă puteam imagina înăuntru 
cu ei, strigându-i lui Thomas care sunt comenzile, iar Junie 
stând ascunsă într-un separeu din colţ, cu temele 
împrăştiate în faţa ei, şi ronţăind un sandvici cu brânză 
topită în timp ce lucra. 

Ştiam că Thomas mă ochise, l-am văzut zăbovind cu 
privirea prin geam, însă noaptea, când a plecat, nu s-a uitat 
nici măcar o dată în direcţia mea. Mă lăsa să profit de 
această perioadă de care aveam nevoie, în care puteam 
pretinde că sunt invizibilă. După ce el şi Joan au plecat, am 
privit-o pe Louise cum şterge tejghelele, bagă o felie de 
plăcintă într-un recipient de plastic, stinge luminile şi încuie 
uşa în urma ei. Numai că, în loc să se ducă direct spre 


e 109 œ» 


maşina ei, traversă parcarea spre mine. Deschise portiera 
pasagerului, se aşeză şi-mi întinse recipientul. 

— Mănâncă, spuse, întinzându-mi o furculiţă. Închise uşa 
maşinii în timp ce se făcea comodă. 

— De care e? am întrebat-o. 

— Cu cremă de banane. Asta ne-a mai rămas. Să nu spui 
că nu ţi-e foame. 

Ştiam că e mai bine să nu mă cert cu ea, aşa că am luat 
conştiincioasă o înghiţitură. Simţeam pe limbă gustul 
insipid şi a trebuit să mă silesc să înghit. 

— Mi-a spus Thomas să nu te deranjez, dar nu m-am 
putut abţine. M-am îmbolnăvit de grija ta. Şi apoi... după 
azi. Se opri şi continuă. În seara asta, la restaurant, numai 
despre tine s-a discutat. 

— Presupun că n-a mai văzut nimeni aşa o conferinţă de 
presă înainte. 

— Nu-i amuzant, Eve, spuse Louise, răsucindu-se spre 
mine. 

— Nici n-am intenţionat să fie, am spus, luând încă o 
muşcătură. Ştiam că era ultima pe care aş fi putut s-o iau. 

— Probabil că nu e treaba mea să zic asta, dar cineva tot 
trebuie s-o facă. Louise îşi răsuci mâinile în poală. Junie n-ar 
fi vrut să te vadă în felul ăla. Atât de mânioasă că de-abia 
aduceai cu tine. l-ar fi frânt inima. 

Sincer, nu cred că vreuna dintre noi avea vreo idee 
despre ce ar fi vrut Junie. Poate că furia ei din cauză că a 
fost smulsă din lumea aceasta ar fi fost mult mai mare 
decât a mea. Poate că ar fi tânjit după sânge şi răzbunare. 
Sau poate că şi-ar fi dorit milă şi pe mama pe care şi-o 
amintea. Numai că Junie nu mai era şi nu mai conta ce şi-ar 
fi dorit. Tot ce conta era să pot trăi în perioada imediat 
următoare. 

Am închis recipientul. Mirosul dulce bolnăvicios al 
bananei mai-mai că mă făcea să vomit. 

— Dacă-mi ceri să iert, nu pot face asta, am spus. Nu o 
am în mine. N-am fost învățată să iert şi n-am cine ştie ce 
interes să învăţ această virtute acum. 

— N-am spus niciun cuvânt despre iertare, negă Louise, 


< 110 œ» 


dar între iertare şi răzbunare e o mare distanţă, Eve. Sunt o 
grămadă de locuri unde poţi să te opreşti. Oftă şi se întinse 
după recipientul cu plăcintă. Bănuiesc că două guri sunt 
mai bune decât niciuna. 

Am stat tăcute timp de un minut, urmărind umbrele 
întinzându-se peste parcare şi ascultând urletele coioţilor 
din depărtare. Mi-am lăsat capul pe spate şi am închis ochii. 

— Le ştiu pe rudele maică-tii, sparse Louise liniştea. Nu 
bine, dar bunică-ta era de aceeaşi vârstă cu sora mea cea 
mai în vârstă. Erau prietenoşi şi au trăit pe aici înainte ca 
bunică-ta să se căsătorească. 

Mi-am deschis ochii şi mi-am întors capul spre ea. 

— Nu mi-ai spus niciodată asta. 

Maică-mea nu vorbea niciodată despre familia ei. Tot ce 
ştiam eu şi Cal era că crescuse pe aici, că taică-su murise 
când era tânără şi că a avut vreo doi fraţi pe care nu i-a 
văzut şi de care nu ştia nimic de decenii. Nu-i plăcea să 
vorbească despre trecut, fie că era al ei, fie că era al 
nostru. Întotdeauna spunea că ce a fost a fost şi că 
discutatul despre trecut era doar o pierdere de timp. 

— Speram că n-o să fiu niciodată nevoită s-o fac, spuse 
Louise, privindu-mă cu ochi trişti. Nu-i o poveste fericită, 
ceea ce cred că ai putut să-ţi dai seama şi singură. 

— Povesteşte-mi, i-am spus. Am învăţat devreme să nu o 
întreb pe maică-mea şi, până la urmă, nu mi-a mai păsat. 
Brusc însă, tânjeam să aud această istorie. Era un fundal 
care ar fi pus sub lupă marginile tăioase ale maică-mii. 

— Cum am spus, nu i-am cunoscut foarte bine. Bunică-ta 
era de-abia o adolescentă când s-au căsătorit. După aceea, 
nu prea am mai avut ocazia s-o văd. Bunică-tu avea un soi 
de cabană în pădure, fără apă curentă. Latrina era în spate. 
Chiar şi pentru locurile astea, era o casă nasoală. Louise îşi 
clătină capul. El era un ticălos. Închis în el, de cele mai 
multe ori, dar era temut. Oamenii se fereau de el. 

— Sună familiar, am spus, gândindu-mă cum oamenii 
întotdeauna stăteau departe de maică-mea, sperând să nu 
fie în raza ei de acţiune când exploda. 

— Bunică-ta, în schimb, era o drăguță. Cred că probabil 


e 11l œ 


privea căsătoria cu el într-o cheie romantică. Se gândea că 
poate o să-l civilizeze, mai spuse Louise şi făcu o pauză. 
Numai că el a distrus-o. De-a lungul anilor, am văzut-o prin 
oraş din când în când. Arăta ca o umbră, cu privirea în 
pământ, speriată, slabă ca un ţâr, trăgând-o pe maică-ta şi 
pe ceilalţi doi după ea. 

M-am gândit la femeile pe care le-am văzut de-a lungul 
anilor, cu trupurile mereu cocoşate din cauza vreunei 
lovituri. Mi-a trecut prin minte perioada când Jimmy Ray era 
prin preajmă. 

— Maică-mea a avut un frate şi o soră, nu-i aşa? am 
întrebat-o pe Louise, care a încuviinţat. 

— Maică-ta era cea mai mică. Fratele ei a fugit de acasă 
când avea cam cincisprezece ani. N-am mai văzut nici 
măcar vreun fir de păr de-al lui vreodată. Sora, Tanya, a 
ajuns ca bunică-ta. S-a căsătorit cu un bărbat oarecare, 
care o trata mai rău decât pe un câine vagabond. S-au 
mutat cu ani în urmă. Nu ştiu ce s-a ales de ei, dar pot să- 
mi imaginez. 

— Ştiu că bunică-meu a murit când maică-mea era mică. 
Ce s-a întâmplat cu bunică-mea? 

— Nimeni nu ştie, spuse Louise, privind într-o parte. De la 
un punct încolo n-a mai apărut prin oraş. Bunică-tu 
pretindea că a şters-o la un moment dat, dar zvonul era că 
în cele din urmă a mers prea departe şi a omorât-o în 
bătaie. l-a aruncat cadavrul prin pădure pe undeva. 

Mă jur, câteodată mă gândeam că erau mai multe 
cadavre ascunse în pădurile din jurul oraşului Barren 
Springs decât fuseseră îngropate în cimitirul oraşului. 

— Şi poliţiştii n-au făcut nimic? 

— Ce-ar fi putut să facă? Nu exista nicio dovadă că ela 
ucis-o. Lucrurile stăteau altfel pe vremea aceea. Oamenii 
lăsau în pace familiile ca să-şi rezolve singure problemele. 
Maică-ta a fost tot timpul o fetiţă cu ochi ageri. Dar după ce 
bunică-ta a dispărut, s-a făcut dură ca piatra. li lăsa 
impresia că te-ar fi făcut ferfeniţă dacă doar o atingeai. Și 
apoi, câţiva ani mai târziu, bunică-tu a murit de cancer la 
stomac. Maică-ta avea cam vârsta lui Junie şi era complet 


e 112 œ» 


singură pe lume. Oamenii din oraş au încercat s-o ajute, s-o 
trateze cu bunăvoință, dar era ca un animal sălbatic, gata 
să-şi înfigă dinţii şi unghiile şi să muşte pe oricine era 
destul de prost ca să-şi întindă mâna spre ea. Ştiu că, la un 
moment dat, cineva a sunat serviciile sociale, numai că 
maică-ta era şireată. Cunoştea văgăuna ca în palmă, ştia 
oameni la care să se ascundă şi de la care să ceară 
favoruri. Cumva, s-a descurcat. 

Nu mi-era greu să mi-o imaginez pe maică-mea 
supraviețuind singură. O făcea de când o ştiam. Era una 
dintre acele rare creaturi care nu păreau să aibă nevoie de 
multe, fie dragoste ori bani, fie vreun scop, ca să continue 
să respire. 

Louise se suci în scaun ca să mă poată privi direct. 

— Aşa o viaţă, ori formează o persoană, ori o distruge. 
Dumnezeu o iubeşte. Pot să spun că pe maică-ta nu a 
distrus-o. Pe cei mai mulţi i-ar fi frânt. Dar maică-ta a 
înţeles cum mergeau lucrurile şi s-a adaptat. A lăsat-o să o 
modeleze în ceva urât. A permis să se schimbe ceva în 
interiorul ei. Sau poate că s-a născut ca taică-su şi era clar 
că o să sfârşească aşa. Nu ştiu. Încă îmi amintesc ziua când 
am văzut-o în oraş, însărcinată cu Cal. Mi-a stat inima în 
piept, fiindcă mă temeam ce fel de mamă o să fie. Şi apoi, 
ani mai târziu, ai intrat în restaurant căutând de lucru. 
Semănai mult cu ea, dar nu erai complet dusă încă. 
Deoarece l-ai avut pe Cal, ai avut pe cineva care să te ţină 
pe linia de plutire. Dar de-abia după ce ai născut-o pe Junie 
te-ai luminat. Louise se întinse şi-mi mângâie mâna cu a ei. 
Nu ţi-am spus povestea asta ca să-ţi pară rău pentru maică- 
ta sau ca să-i găseşti scuze. Ţi-am spus-o pentru că văd 
cum trage de tine şi te face să te gândeşti că felul ei de a 
rezolva lucrurile ar putea fi modalitatea potrivită. Dar nu 
este adevărat. Poate că Junie nu mai este, dar Eve, nu 
trebuie să aluneci înapoi. Mai sunt şi alte alegeri, mai bune. 

Am lăsat-o să mă mai ţină de mână un minut şi, după ce 
m-a sărutat pe obraz, a ieşit din maşină. l-am promis că o 
să mă gândesc la ce a spus şi că o să mă străduiesc să 
mănânc. Am spus ce voia să audă, deoarece nu mă lăsa 


e 113 + 


inima să-i zic că sosise prea târziu; eram deja în largul meu, 
în întunericul pe care îl ştiam. 


Când am ajuns înapoi la blocul meu, am oprit motorul şi 
am aşteptat, ascultând sunetele nopţii: copacii foşneau în 
bătaia vântului, în depărtare, un bărbat îşi striga câinele 
sau copilul, se desluşeau sunetele stinse ale unui radio, ce 
pluteau prin fereastra deschisă a unui apartament. N-am 
auzit însă niciun reporter şi nici n-am văzut vreun car de 
reportaj. Niciun vehicul nu s-a apropiat de maşina mea, cu 
cauciucurile scârţâind, astfel încât şoferul să vadă cine e în 
interiorul ei. Trebuie că au renunţat şi s-au dus să caute în 
altă parte. Poate că trăseseră lângă casa familiei Logan. In 
mod cert, locul lor era mai pitoresc. 

Nu eram sigură că aveam energia necesară ca să ies din 
maşină, să traversez parcarea şi să urc scările până la 
apartamentul meu. Să deschid uşa şi să mă confrunt cu 
camerele goale care încă miroseau a fiica mea. Dar ar fi 
mai rău dacă aş adormi în maşină şi m-aş trezi cu aparatele 
de fotografiat în faţă. Asta nu din cauză că mi-ar fi păsat 
dacă aş fi fost fotografiată cu bale pe obraz şi ochi cârpiţi 
de somn, ci pentru că o să mi-o tot amintească dup-aia Cal. 
Şi Land. Trebuia să urmezi un protocol pentru a suferi pe 
scena naţională. Deja o dădusem o dată în bară. Nu mi se 
va permite să o fac din nou. 

Paşii mei scoteau sunete sparte parcă în timp ce urcam 
treptele de beton. Progresul constant pe care-l făceam 
atinse un punct mort când am păşit pe platformă şi am 
văzut un bărbat stând în faţa uşii apartamentului meu, cu 
genunchii adunaţi şi fruntea odihnindu-se pe braţele 
încrucişate. Când m-a auzit, şi-a ridicat capul şi s-a holbat 
la mine cu o privire înceţoşată la greu de bere. 

— Ce faci aici? am întrebat încrucişându-mi braţele la 
piept. Tot timpul am dus-o pe Junie la Izzy acasă sau am 
luat-o pe Izzy de la ai ei. Părinţii lui Izzy n-au fost niciodată 
aici. Nu eram conştientă că Zachary Logan chiar ştia unde 
locuiam. 

Plânsese. Lumina slabă arăta urmele argintii de pe obrajii 


e 114 


lui. 

— Chestia aia pe care ai spus-o azi... 

Am oftat. Louise a avut dreptate. Aparent, toată lumea 
nu putea face altceva decât să vorbească despre ieşirea 
mea de la conferinţa de presă. _ 

— N-ar fi trebuit s-o spun. Nu cu voce tare. Imi pare rău 
că am compromis conferinţa de presă. Ştiam cum să-mi cer 
scuze chiar şi când nu intenţionam, ştiam cuvintele 
potrivite pe care să le spun, sperând că vor dispersa 
pedeapsa ce ar fi putut veni. Câteodată, îmi ieşea cu 
maică-mea. Alteori, nu. Dar nu toţi oamenii aveau darul ei 
de a mirosi lipsa sincerităţii. Era ca şi cum ai servi tort fără 
glazură. Am renunţat la cea mai importantă parte, dar 
oamenii l-au mâncat oricum. 

Zach se ridică în picioare, mai puţin beat decât am crezut 
iniţial. Mişcările lui erau încă fluide şi exacte. 

— Nu, spuse, mă bucur că ai spus-o. Mă bucur că ai 
simtit-o. M-am săturat să fiu trist tot timpul. M-am săturat 
să pretind că sunt puternic. Cred că mânia ar putea fi o 
uşurare. 

L-am ocolit şi am vârât cheia în broască. 

— Nu-i nicio uşurare. Nimic din toate acestea nu aduc 
uşurare. 

Când i-am simţit mâna pe umăr, am încremenit. Nu m- 
am întors. 

— Ce faci? am şoptit. Du-te acasă! 

— Nu vreau să merg acasă, spuse Zach cu o voce slabă. 
Acasă nu mai e deloc acasă. 

Am deschis uşa şi m-am debarasat de atingerea mâinii 
lui calde. Am inspirat adânc şi mi-am tras o faţă inexpresivă 
înainte să mă întorc ca să-l privesc. Eram destul de aproape 
ca să-i miros berea din respiraţie şi guma de mentă pe care 
o mestecase ca acoperire. li vedeam steluţele aurii din ochii 
căprui şi barba nerasă ce căpătase contur. 

— Opreşte-te, i-am spus pe un ton aspru, în timp ce 
simţeam cum se răsucesc maţele în mine şi inima îmi 
tresaltă. Te porţi ca un nebun. 

Zach hohoti, un lătrat slab. 


e 115 


— Mă simt ca un nebun. Făcu un pas prin uşa deschisă ca 
să nu-l pot închide afară. Nu pot să nu mă gândesc la ele. 
Prin ce au trecut. Cât de speriate trebuie să fi fost. Vocea i 
se stinse şi înghiţi greu. Cum ar fi trebuit să fiu capabil să le 
salvez. lşi ridică ambele mâini spre mine sau spre 
Dumnezeu ori spre fete, n-am nicio idee. Ce fel de tată nu- 
şi poate proteja propriile fiice? 

Ceva, un sentiment aproape de groază explodă în 
interiorul meu, o panică sfâşietoare ce-mi slăbi vocea şi o 
făcu să sune ascuţită când am vorbit. 

— Junie nu era fiica ta. 

Zach se uită cu ochi ficşi la mine. Nu părea să fie nici 
măcar un pic beat acum. 

— Amândoi ştim că era. 

M-am împleticit înapoi, păstrându-mi trupul drept chiar 
dacă toate celelalte îşi pierduseră controlul, alunecând în 
trecut chiar dacă creierul meu încerca frenetic să rămână 
ancorat în prezent. 

— Era a mea, am spus iritată. Doar a mea. Mi-am dat 
seama prea târziu că păşind înapoi îi fac loc lui Zach să 
intre în apartament. Închise uşa în urma lui, prinzându-mă 
în capcană. Nu-mi era teamă de Zach, însă orice cuvinte ar 
fi urmat să spună aveau să mă străpungă ca nişte gloanţe, 
lăsând răni însângerate. lar eu mă simţeam deja slăbită şi 
de-abia mai aveam putere să mă protejez. 

— N-a fost concepţie imaculată, Eve, spuse, am fost 
acolo. Ea a fost şi a mea. Păşi spre mine, dar se opri când 
am dat înapoi. Nici nu ştii de câte ori am ridicat telefonul în 
acei primi ani, dorind să sun. Obişnuiam să stau afară în 
parcare noaptea, întrebându-mă dacă să vin să-ţi bat la 
uşă. Dar n-am făcut-o niciodată, deoarece mi-ai cerut să n- 
o fac. Işi clătină uşor capul. N-ai idee cât de fericit am fost 
cu mulţi ani în urmă, când a venit Izzy acasă de la şcoală, 
vorbind despre prietena ei Junie. Întrebând dacă putea veni 
pe la ea să se joace. Nu puteam să zic da mai repede decât 
am făcut-o. Prima dată când a venit Junie la noi, mi-am 
petrecut toată ziua holbându-mă la ea. Vă mai văzusem pe 
amândouă de la distanţă, dar nu ştiam că avea pistrui şi 


<e 116 - 


nici cum se auzea râsetul ei. M-am temut că Jenny o să-şi 
dea seama din felul în care o priveam. 

— Ştie? am reuşit să-l întreb. Jenny? 

— Nu, negă Zach din cap. N-are nicio idee. Privi spre 
alcovul lui Jenny şi gesticulă cu mâna. Pot să...? 

N-am răspuns. Nu puteam. Nu voiam decât ca toate 
acestea să fie un vis urât, ceva de care să mă pot scutura 
în lumina dimineţii. În mintea mea, Junie nu avea tată, ci 
pur şi simplu ieşise din mine şi era o parte din corpul meu şi 
a nimănui altcuiva. L-am privit în tăcere pe Zach păşind în 
camera ei. Trase rapid aer în piept şi îmi aruncă un zâmbet 
îndurerat peste umăr. i 

— Miroase ca ea, spuse. In capul meu stătea să 
explodeze un urlet, izbindu-se de ţeastă în timp ce el i-a 
atins pătura şi şi-a trecut mâna peste noptieră. Culese unul 
dintre manualele ei şi-l ţinu în echilibru în mână. Tot timpul 
am fost bun la ştiinţe. Şi ea era. Am mai vorbit despre asta 
uneori când era la noi acasă. Pe Izzy nu a prins-o, dar pe 
Junie da. Puse jos cartea şi continuă. Poate că a luat asta de 
la mine. 

M-am întors şi m-am dus în bucătărie, respirând slab şi 
repede. Lucrurile mi se învârteau în faţa ochilor. Plăcinta cu 
cremă de banane îmi venea înapoi pe gât. Nu m-am întors 
nici măcar când paşii lui Zach se opriră în spatele meu şi 
trupul lui era destul de aproape încât să-i pot simţi 
respiraţia agitându-mi firicelele de păr de la ceafă. 

— Le-ai spus că nu mai m-ai văzut din noaptea aceea, 
spuse încet. 

— Ce? Vocea mea se auzea de parcă alergasem un sprint 
cu plămânii încordaţi în timp ce încercam să depăşesc ceva 
hotărât să-şi înfigă ghearele în mine. 

— La pompele funebre, în prima noapte. Cu Land. Ai spus 
că nu l-ai văzut pe tatăl lui Junie din noaptea în care a fost 
concepută. Işi trecu un deget peste ceafa mea şi mi-am 
simţit întregul corp pulsând. Ai minţit. 

M-am întors pe loc, uimindu-l destul, încât de data asta el 
a fost cel care a făcut un pas înapoi. Dar tot era prea 
aproape de mine. 


e 117 œ 


— N-am minţit. 

— Ba da, ai făcut-o. Pentru că am fost aici, Eve, tot 
timpul ăsta. Toţi anii ăştia. 

— Ba nu. Zachary Logan a fost aici în tot timpul ăsta. Cu 
cămăşile lui cu guler răsfrânt şi reprezentanța de vânzări 
de bărci, cu nevasta lui drăguță şi cu fiică-sa. L-am împuns 
în piept cu degetul şi-mi înhăţă mâna în secunda în care ne- 
am atins. Nu-l cunosc pe individul ăla. Nu l-am recunoscut. 
Nu înseamnă nimic pentru mine. M-am dat în spate şi am 
apucat tejgheaua cu ambele mâini, echilibrându-mă. N-am 
minţit, am repetat. 

— OK, spuse Zach, cu un zâmbet mic. Omis, atunci. 
Acoperi distanţa dintre noi, ajungând cu trupul aproape lipit 
de-al meu. Mă recunoşti acum? mă întrebă cu o voce 
moale. 

L-am privit, de data aceasta cu adevărat, într-un fel cum 
n-am mai făcut-o de ani buni. Mi-am lăsat privirea să 
întârzie asupra lui în loc să-l sară ca un ac stricat pe un 
disc, obţinând doar cea mai vagă impresie înainte să merg 
înainte. lar în seara asta era la fel de aproape de mine cum 
era în amintirile mele, cu părul lui brunet ciufulit, tricoul de 
un albastru decolorat, mirosul lui de transpiraţie şi 
aftershave. Pentru prima dată de ani buni arăta real pentru 
mine. 

— Mă recunoşti? mă întrebă din nou. 

— Da, am şoptit. 

Când m-a sărutat, m-am simţit de parcă picam de pe o 
stâncă. Cu capul în gol în trecutul meu. Timpul se derula 
înapoi astfel încât amândoi eram din nou imposibil de tineri, 
iar Junie nu era decât o particulă la orizont, într-un viitor pe 
care nu ni-l imaginaserăm încă. Ne-am dat unul la altul de 
parcă, într-un fel, am fi putut să o luăm de la capăt şi să 
recreăm ceea ce se întâmplase deja, numai că de data 
aceasta aveam să facem să iasă diferit lucrurile şi aveam 
să îndreptăm ceea ce deja s-a petrecut anapoda. 

Dar la final, în ciuda buzelor umflate de apăsarea gurii lui 
şi a semnelor de pe spatele lui lăsate de unghiile mele, 
nimic nu se schimbase. Era prea târziu. Eram în continuare 


e 118 œ» 


străini. lar fiica noastră era în continuare moartă. 


< 119 + 


PAISPREZECE 


Poate că l-am minţit pe Land când am spus că nu l-am 
mai văzut niciodată pe tatăl lui Junie, dar restul poveștii era 
adevărat. A fost un „trage-i-o şi fugi”. O partidă de o 
noapte. Sex fără complicaţii. A fost toate acestea, dar şi 
mult mai mult de atât. Chiar şi înainte ca Junie să se nască 
şi să devină reală, noaptea aceea a însemnat tot timpul mai 
mult decât definiţia ei pe hârtie. 

Nopțile de duminică la restaurant erau lente. Servirea 
meselor încetase la cinci şi până la opt când se închideau 
uşile nu mai erau disponibile decât băuturi şi deserturi. Era 
singura noapte în care Thomas îşi lua o pauză şi pleca 
întotdeauna cu maşina la cinci fix, lăsând o singură 
chelneriţă să se ocupe de local. Era o tură de rahat, fără 
bacşişuri, deoarece nu erau decât vreo doi clienţi. Fiind cea 
mai nouă chelneriţă, angajată la începutul verii, rămăsesem 
să lucrez în noaptea aceea lipicioasă de la mijlocul lui iulie 
când a intrat pe uşă Zach Logan. 

Nu-l mai văzusem înainte şi, după ce m-am uitat pe 
geam, mi-am dat seama că nu mai văzusem nici SUV-ul lui 
bleumarin. Nu era de prin partea locului, ceea ce-l făcea 
instantaneu interesant. Şi nici nu arăta rău. A afişat un mic 
zâmbet când m-a văzut. Părul îi stătea ciufulit din cauza 
vântului. Pielea de pe gât neacoperită de tricou era 
bronzată uşor ca a unui fermier. 

— E deschis? întrebă şi se cocoţă pe un scaun de la 
tejghea înainte să-i răspund. 

— Închidem în cinci minute, i-am spus. 

N-am fost niciodată timidă, dar m-am mişcat prin viaţă 
cu o anumită stare de veghe, îngrijorată de feţe şi mişcări 
neaşteptate. Dar ceva anume la el mă trăgea mai aproape. 
Eram aproape amuzată, observându-mă de la distanţă. 
Deci asta însemna atracţia. Mă culcasem deja cu vreo şase 
indivizi şi trecusem prin nenumărate şedinţe de mozoale 
neîndemânatice în spatele şcolii sau în pădure, în apropiere 
de rulota maică-mii, aşteptând întotdeauna să simt acei 


e 120 œ» 


fluturi în stomac şi acea căldură în obraji pe care le trăiseră 
alţi oameni. Şi iat-o, când mă aşteptam mai puţin, sosi 
hoinărind pe uşa localului. 

L-am servit cu o felie de plăcintă de lămâie şi o ceaşcă de 
cafea călduţă. În timp ce mânca, am încuiat uşa şi am pus 
semnul ÎNCHIS. l-am acceptat invitaţia şi am luat loc lângă 
el, încercând să nu bag în seamă felul în care, în timp ce 
vorbeam, mi se ridicau firele de păr pe braţe de fiecare 
dată când mâna lui se freca de pielea mea. 

Mi-a spus că urma să înceapă ultimul an la colegiu, că 
era din Illinois şi se afla în trecere prin Barren Springs. In 
drum spre ceva mai bun, am presupus. Chicago, a 
confirmat, unde făcea un stagiu de vară. Nu-mi amintesc 
ce-am spus despre mine. Vreo versiune trunchiată a 
propriului adevăr. Ştiu că am minţit în privinţa vârstei mele, 
gândindu-mă că şaptesprezece ani păreau prea puţini în 
comparaţie cu cei douăzeci şi unu ai lui şi că asta l-ar putea 
speria şi nu ar mai acţiona în conformitate cu sclipirea pe 
care i-am văzut-o în ochi. Nu eram destul de proastă ca să 
cred că o să-l mai văd vreodată, dar tot îmi doream acest 
moment, această noapte şi pe acest băiat, care nu 
aparţinea de acest loc şi era doar o parte dintr-un ceva 
străin şi diferit. Numai pentru mine. Un băiat care nu o ştia 
pe maică-mea şi nici istoricul meu. Un băiat care nu citise 
toată povestea în secunda când a pus ochii pe mine. 

L-am lăsat să mă urmeze, când m-am ridicat să sting 
luminile. l-am primit mâna pe care şi-a strecurat-o pe sub 
fusta mea în timp ce localul plonja în semiîntuneric. Mi-am 
închis ochii şi, când m-a sărutat şi am simţit gustul de frişcă 
pe limba lui, am pretins că am o viaţă diferită. Cu el, eram 
pur şi simplu o fată căreia îi plăcea de un băiat. Nu eram 
sora mai puţin atrăgătoare a lui Cal Taggert. N-aveam o 
vânătaie aproape ştearsă pe obraz, rămasă în urma unui 
dos de palmă tras de maică-mea. Nu era destinul meu să- 
mi petrec restul vieţii lucrând în acest restaurant, să fiu 
mereu săracă şi înfometată după ceva mai mult, chiar 
dacă-mi lipsea determinarea de a căuta asta. In acele 
câteva ore, am uitat de mine şi am fost o fiinţă nouă. 


e 121 œ» 


N-aveam nicio aşteptare că o să-l mai văd vreodată după 
ce a plecat cu maşina, cândva după miezul nopţii. Nu 
tânjeam după el şi nici nu visam cu ochii deschişi la ceea ce 
ar fi putut fi. Nu am fost niciodată tipul acela de fată şi o 
noapte cu Zach nu schimbase asta. Lumea adevărată de 
dincolo de Barren Springs îl înghiţise. Farurile din spate s-au 
stins în întuneric, iar eu am rămas în urmă. Şi aşa avea să 
fie întotdeauna. Nu pierdeam timpul dorind un sfârşit 
diferit, nici măcar după ce am ţinut în mână testul de 
sarcină pozitiv. 

Numai că, desigur, l-am văzut din nou. Şase luni mai 
târziu. Obţinusem un job de weekend unde trebuia să ajut 
la servirea mâncărurilor la nunta lui Jenny Sable. Se pare că 
se căsătorea cu un tip pe care îl cunoscuse la colegiu. 
Abandonase studiile şi se hotărâse să devină o doamnă în 
loc să-şi ia diploma. Zvonul era că avea deja un prunc în 
pântec, dar n-am fost foarte atentă la detalii. Ştiam doar că 
recepţia era chiar un eveniment pentru Barren Springs. 
Bufet şi aperitive pe tavă. Aduse de la Blue Lantern, 
singurul restaurant pe jumătate decent de pe o rază de 
optzeci de kilometri. Aproape toate produsele fuseseră 
aduse îngheţate şi au fost reîncălzite la cuptorul cu 
microunde. Era o zi vântoasă de la sfârşitul lui ianuarie şi 
125 de oaspeţi s-au înghesuit în vechiul Elks Lodge de la 
marginea oraşului. Au încercat să înfrumuseţeze locul, 
atârnând ghirlande de beculeţe şi îndesând flori false în 
fiecare colţ întunecat, dar tot mirosea a covoare umede şi a 
fum stătut de ţigări. Panoul din lemn fals era uşor lipicios la 
atingere. 

— E ca şi cum ai ruja un porc, spuse Louise când am 
sosit, dând iritată din cap. Amândouă eram la patru ace în 
nişte rochii negre ieftine, pe care insistase mama lui Jenny 
să le purtăm. A mea de-abia se potrivea peste stomacul 
meu ca o minge de baschet, iar mama lui Jenny îşi strâmbă 
gura a dezaprobare când mă văzu. 

Când au sosit mireasa cu mirele, eram în bucătărie, 
încărcând un platou cu cartofi umpluţi. N-am surprins decât 
finalul urărilor în timp ce-mi croiam drum în sala de 


e 122 œ» 


recepţie. Prima dată l-am zărit pe Zach când am oferit tava 
unui grup de bărbaţi, iar el s-a întors cu faţa la mine. Avea 
un trandafir roz-pal la reverul fracului. Verigheta aurie îi 
strălucea pe deget. M-am aşteptat s-o facă pe prostul şi să 
pretindă că nu mă mai văzuse niciodată înainte. N-am fost 
surprinsă că i s-a înmuiat faţa când m-a văzut. Totuşi, m- 
am împleticit înapoi când şi-a întins mâna spre mine. După 
ce mi-a văzut stomacul, i-au apărut pete roşii pe pomeţi. In 
timp ce dădeam înapoi, mi-au căzut cartofii umpluţi din 
tavă şi i-am strivit sub călcâie. 

Am încercat să-l evit după aceea. Am stat mai mult pe la 
marginile încăperii, dând târcoale ca o fantomă prin 
colţurile mai întunecate. l-am urmărit capul rotindu-se, 
căutând, chiar şi când asculta toasturile în cinstea lui sau 
când a făcut prima rotire pe ringul de dans cu noua lui 
soţie. Nu pretindea că nu mă văzuse, nu încerca să mă 
evite. Chiar dacă îmi doream cu disperare să o facă. 

În cele din urmă, m-a găsit. S-a întâmplat după tăierea 
tortului când petrecerea era în plin avânt bahic, iar eu am 
ieşit să iau o gură de aer. M-am sprijinit cu spatele de 
peretele de cărămidă cu suprafaţă neregulată şi mi-am 
încrucişat braţele ca să mă încălzesc. Era frig şi respiraţia 
mea se transforma în aburi în aerul întunecat. Eram 
înmuiată de transpiraţie la ceafă şi la subraţ. Fătul lovi cu 
putere în coaste şi i-am frecat picioruşul, dorindu-mi să se 
liniştească. 

În secunda în care s-a deschis uşa, am ştiut că e el. 
Hohotele de râs şi muzica pop a anilor 1990 pluteau în 
urma lui. 

— Hei, spuse, te-am căutat. 

Mi-am închis ochii şi mi-am spus că trebuie să trec peste 
acest moment. 

— Nu era nevoie, am spus fără să-mi întorc capul sau să- 
mi deschid ochii. Sunt în regulă. g 

L-am simţit poziţionându-se lângă mine. Işi frecă umărul 
de al meu în timp ce se rezema cu spatele de perete. 
Mirosea ca florile din buchetul proaspetei lui soţii. 

— În ce lună eşti? întrebă rapid şi atunci l-am privit. 


e 123 + 


— Întrebi dacă e al tău? 

— Ştiu că este după expresia de pe faţa ta, spuse, 
clătinându-şi capul. Aşadar, în şase luni? Plus sau minus 
câteva săptămâni. 

Am încuviinţat şi mi-am dus mâinile la gură, suflând 
peste degetele pe jumătate amorţite. Zach începu să-şi dea 
jos smochingul, dar l-am oprit şi i-am pus o mână pe braţ. 

— N-o face. N-o să dea bine dacă iese cineva. 

Zach hohoti pe un ton ascuţit şi aspru. 

— Asta e ultima din grijile mele acum. 

— Nu-ţi cer nimic, i-am spus. Nu aştept nimic. Ar trebui 
să te duci înapoi înăuntru. 

Zach se întoarse într-o parte, lăsându-se cu umărul pe 
perete. Nu-mi plăcea că se holba la mine, cu trupul atât de 
aproape de al meu. 

— Ce-ai de gând să faci? Îşi întinse mâna şi-şi lăsă 
degetele depărtate să plutească peste rotunjimea burii 
mele. M-am îndepărtat şi şi-a lăsat braţul să cadă. 

— O să termin ultimul an de liceu, am ridicat din umeri. 
Şi apoi o să lucrez cu normă întreagă la restaurant. O să mă 
descurc. 

Nu mi-a trecut niciodată prin cap să nu am copilul. Era 
ceea ce ştiam că fac femeile. Nu conta câţi urma să ai, cât 
de puţin timp aveai la dispoziţie sau dacă banii erau pe 
sponci. În zona asta se năşteau copii. Nu avea nimic de-a 
face cu panourile aliniate pe autostradă, cu mesajele ce 
avertizau că avortul opreşte bătăile unei inimi şi cu 
fotografiile cu fetuşi răsuciţi ca nişte mormoloci. La naiba, 
maică-mea ar fi scuipat în faţă pe oricine ar fi crezut că are 
dreptul să-i spună ce să facă sau nu. Totuşi, era adevărat 
că nu-i trecuse niciodată prin minte să scape de mine sau 
de Cal. 

— Eşti la liceu, spuse Zach. Nu era o întrebare, ci mai 
degrabă o realizare consternantă. Işi ridică sprâncenele 
până aproape de rădăcina părului. Isuse Hristoase, nu mi-ai 
spus asta. Îşi trecu o mână prin păr, încurcându-şi şuviţele. 

— Mă rog, mi-ai spus că eşti în trecere. Nu te-am auzit 
menţionând nimic despre vreo prietenă pe care o ai 


e 124 œ» 


ascunsă pe drum la vale. 

— Presupun că suntem amândoi nişte mincinoşi. Zâmbi 
slab cu o jumătate de gură. 

— Prefer „uituci”, am spus şi jumătatea lui de zâmbet se 
transformă într-unul adevărat, cald şi luminos. 

Mi se strânse inima în piept. Zâmbetul dispăru de pe faţa 
lui Zach şi spuse: 

— Ca să fie clar, Jenny se despărţise de mine în 
weekendul în care te-am întâlnit. Ne-am împăcat la puţin 
timp după aceea. Să ştii că nu o înşelam, dacă are vreo 
importanţă. 

Am aprobat din cap. De partea cealaltă a peretelui se 
auziră ovaţii zgomotoase. Muzica se auzea mai tare în 
spatele nostru. 

— Lucrurile o iau razna înăuntru, i-am spus. Ratezi 
propria ta petrecere. 

— N-am să dispar, spuse Zach. Nu eşti singură şi în 
situaţia asta. 

— Ba da, sunt. Am ridicat mâna în aer când se pregătea 
să vorbească. Şi e în regulă aşa. Ai o viaţă şi n-are niciun 
sens să ţi-o distrugi. Nu e ca şi cum noi doi aveam să fim 
ceva pe termen lung. 

— Dacă aş fi ştiut... 

Era rândul meu să zâmbesc. 

— Ce ai fi făcut? Nu te-ai fi căsătorit cu Jenny, ci cu mine 
în schimb? Haide. Nici măcar nu ne cunoaştem. 

Nu m-a contrazis, dar nici nu s-a dus înăuntru. 

— Vrei să plec? 

Şi-a întins din nou mâna şi de data aceasta şi-a pus-o pe 
burta mea înainte să i-o pot abate. Fătul lovi cu putere, 
probabil din cauză că mi-am încordat tot trupul în 
momentul contactului. Faţa lui Zach îi exprima uimirea. l- 
am văzut tristeţea din ochi când s-a uitat la mine. 

— Ştii ce e? 

— Nu, am dat din cap, dar cred că e fată. 

— Vreau să cunosc copilul ăsta, spuse în timp ce-şi 
retrăgea mâna. 

Pentru o fracțiune de secundă, mi-am imaginat cum ar fi 


e 125 œ» 


să ai pe cineva care să te ajute cu facturile, cineva care să 
ţină bebeluşul când eşti obosită, cineva cu care să împărţi 
povara. Dar la fel de rapid mi-am imaginat faţa lui Jenny 
când avea să afle. Expresia maică-sii. Discuţiile care mi-ar fi 
urmărit copilul, mânia, ruşinea. Pe aici, nu era nimic nou să 
fii o mamă singură cu un copil din flori. Dar să-l forţez pe 
proaspătul soţ al lui Jenny să devină tată înainte ca Jenny 
însăşi să nască? Treaba asta ne-ar fi bântuit pentru 
totdeauna. 

— O să ai propriii copii destul de curând, am spus, 
îndepărtându-mă de perete. Şi apoi o să fii bucuros că nu 
va trebui să te ocupi de acesta. Cum am spus, o să fim 
bine. 

— Aşteaptă, spuse Zach, apucându-mi mâna în timp ce 
treceam de el. Dacă te răzgândeşti vreodată, şi vorbesc 
serios când zic vreodată, o să fiu aici. Oricând se va 
întâmpla. Peste o oră, săptămâna viitoare, luna viitoare, 
anul viitor. Ştii unde mă găseşti, mai spuse, strângându-mi 
degetele. 

Nu l-am crezut cu adevărat. Nimeni nu ar lăsa din proprie 
voinţă pe cineva să-i dea viaţa peste cap. Suspectam destul 
de mult că dacă aş apărea la uşa lui Zach Logan peste un 
an, cu bebeluşul nostru în braţe, m-ar fugări înapoi pe 
trotuarul de vizavi şi ar nega că m-ar fi întâlnit vreodată. 
Insă faptul că a venit cu o ofertă m-a impresionat. Era un 
om bun sau, cel puţin, încerca să fie. Dacă tot s-a întâmplat 
să rămân însărcinată cu un străin, bine că n-am nimerit 
peste cineva mai rău. 

M-am gândit că am pus punct cu asta. Şi aşa a fost 
pentru mult timp. Până în clasa întâi, când Junie a venit 
acasă vorbind despre noua ei prietenă, Izzy, cu care 
împărțea aceleaşi degete flexibile şi un semn din naştere 
pe cot. Mi-a cerut cu ochi rugători să o las să-şi petreacă 
noaptea acasă la Izzy. Te rog, mama, te rog, te rog, te rog. 
Mi-am dat seama că unele lucruri o să-şi găsească 
întotdeauna calea înapoi spre tine, indiferent cât de mult îţi 
doreai să fi rămas pierdute. 


e 126 œ» 


CINCISPREZECE 


Ultima persoană cu care mă aşteptam să mă trezesc la 
uşă în dimineaţa următoare era maică-mea. Când au 
început bătăile, m-am gândit că sunt reporterii. După 
aceea, nici bine nu mi-a zburat gândul că am şi crezut că 
era Jenny, care detectase zgârieturile de pe spatele lui 
Zach şi venise să-şi marcheze din nou teritoriul. Când am 
deschis uşa, eram pregătită să port o luptă pe care nu mă 
interesa să o câştig. Am rămas locului nemişcată, şocată s- 
o văd pe maică-mea intrând în apartament şi închizând uşa 
după ea. Mă privi din cap până în picioare şi dădu din cap: 

— Cel puţin nu porţi în continuare sacul acela de cartofi 
de ieri. Pentru numele lui Dumnezeu, fato, te-ai străduit să 
descoperi cea mai urâtă rochie din magazin? 

Ţinând cont că purta blugi scurţi rupţi şi un tricou prea 
mic cu imprimeu şters cu un craniu şi oase încrucişate, nu 
consideram că-şi putea permite să dea sfaturi de modă. Dar 
mi-am ţinut gura şi mi-am făcut drum ostenită spre 
bucătărie ca să pornesc cafetiera. 

— Ce faci aici? am întrebat-o. 

Nu mai fusese la mine în apartament de dinainte să o 
nasc pe Junie. Venise să dea târcoale când eram însărcinată 
în luna a opta şi de-abia a intrat. Cal plătise prima lună de 
chirie, astfel încât să scap de rulotă înainte să se nască 
bebeluşul. l-am spus că nu mai este binevenită în viaţa 
mea, dar tot a apărut la spital, beată şi mirosind a sex, 
când Junie avea doar o zi, ponegrindu-mă că n-am născut în 
rulotă, făcându-mă „căţea arogantă, copchilă răsfăţată şi 
neputincioasă” ce se credea prea bună pentru moaşa care 
ne adusese pe mine şi Cal pe lume. Fanfaronada ei destul 
de zgomotoasă atrăsese paznicii care au escortat-o afară. 
Atunci a fost prima şi ultima dată când s-a aflat în aceeaşi 
cameră cu fiica mea. 

A luat loc pe unul dintre scaunele din bucătărie, şi-a scos 
o ţigară şi a aprins-o fără să ceară permisiunea. 

— Există vreo şansă să vorbeşti cu mine? întrebă. 

e 127 + 


Am oftat şi am scos două căni din dulapul de deasupra 
chiuvetei. Nu aveam chef de jocurile ei, de foiala ei cu dus 
şi întors. A trebuit să îndur astea când eram mică, dar acum 
eram adultă. 

— Ce vrei, mama? 

— Sunt surprinsă că te-ai trezit aşa de devreme. Trase 
lung din ţigară şi expiră şerpişori de fum pe nări. Văzând că 
ai avut un vizitator târziu în noapte. 

Am îngheţat în timp ce scoteam laptele din frigider. Mi- 
am ţinut capul într-o parte, ca să nu-mi vadă faţa. 

— Despre ce vorbeşti? Nu trebuia s-o văd ca să-i aud 
superioritatea din voce. 

— Tăticul lui Izzy Logan. A ieşit de aici de parcă era pe 
jumătate beat. Şi nu din cauza băuturii, râse gutural. Lasă- 
mă să ghicesc. Căuta un anume tip de „mângâiere”. 

Zăbovi asupra cuvântului, făcându-l să sune murdar şi 
dezgustător. Şi asta ar fi fost pentru majoritatea oamenilor. 
Un bărbat căsătorit şi mama copilului lui, cuplându-se în 
apartamentul ei mizer în timp ce soţia lui îndurerată stătea 
singură acasă. Dar erau mult mai multe de spus despre 
povestea asta. Nu a fost niciodată vorba de sex, ci de Junie. 
lar în dimineaţa aceasta, Zach se afla înapoi unde îi era 
locul. 

— Nu ştii despre ce vorbeşti, am mormăit. Când mi-am 
turnat cafea în cană, a dat pe dinafară, opărindu-mi 
degetele. Oh, la naiba! am exclamat, fluturându-mi mâna. 
Oricum, ce căutai azi-noapte aici? Speram să-i distrag 
atenţia, deşi ştiam deja că era o bătălie pierdută. Când era 
fixată pe ceva şi simţea o slăbiciune, era mai rea decât o 
căţea turbată. 

— Am venit să te văd. Dar m-am răzgândit când l-am 
văzut pe Logan că parcurge drumul ruşinii. 

Se ridică şi umezi un prosop de bucătărie în chiuvetă, îşi 
întinse mâna după a mea şi-mi înfăşură degetele cu cârpa 
rece. Cu mâna liberă, i-am arătat o cicatrice ovală de pe 
dosul mâinii, mai jos de marginea prosopului. 

— Îţi aminteşti de asta? am întrebat-o. 

— Da, încuviinţă ea. Ţi-ai căutat-o. 


e 128 œ» 


Nicio remuşcare. Aveam şapte ani şi mă smiorcăiam 
după mâncare. N-am încetat nici măcar după ce m-a 
avertizat. Cel mai probabil, Cal nu era acasă; în caz contrar, 
m-ar fi oprit, m-ar fi luat deoparte înainte ca lucrurile să 
devină nasoale. Numai că el nu era prezent, iar mama a 
apucat lingura albă fierbinte, pe care o folosea ca să 
topească metamfetamina, şi a ţinut-o pe dosul mâinii mele. 
Singurul lucru din copilăria mea care nu se schimba. Un 
refren la fel de familiar ca propriul meu nume. Ţi-ai căutat- 
o. Patru cuvinte uşoare ce scuzau orice variaţie a păcatului. 
Datorită lui Louise, acum ştiam mai multe despre trecutul 
maică-mii, dar asta nu schimba prezentul cu nimic. Chiar 
dacă îmi doream o relaţie diferită între noi, chiar dacă 
încercam, ea nu ar fi fost de acord, deoarece nu vedea 
nimic greşit în tot ce s-a întâmplat înainte. 

Am început să-mi retrag mâna, iar ea m-a strâns mai 
tare. 

— Logan e tatăl lui Junie, nu-i aşa? m-a întrebat. 

— Nu, am spus. 

Tâtțâi în bărbie înainte să continue. 

— N-o să spun nimănui, dacă asta te îngrijorează. Pot să- 
mi ţin gura cu cei mai buni dintre ei. 

Mi-am destins umerii şi m-am lăsat pe spate sprijinindu- 
mă de tejghea. Tot spiritul de luptă şi toate negările mă 
părăsiră. 

— Cum de ţi-ai dat seama? Faptul că în sfârşit cineva şi-a 
dat seama nu a avut efectul de uşurare scontat. 

Maică-mea ridică din umeri şi-mi dădu drumul la mână. 

— Am avut un sentiment când v-am văzut pe amândoi la 
conferinţa de presă. E vorba de felul în care te privea. 

— Nu mă priveşte în niciun fel, am spus, clătinând din 
cap. 

— Ba da. Omul are un punct sensibil în ce te priveşte. Am 
văzut-o limpede ca bună ziua. Apoi mai are ceva în felul în 
care-şi leagănă braţele când merge. Mi-a amintit de Junie. 
Am adunat doi cu doi, asta e tot, a adăugat ridicând din 
umeri din nou. 

Inţelegeţi? Asta am vrut să zic despre subestimarea 


e 129 + 


maică-mii. Indiferent câte droguri consumă sau cât de 
neisprăvită pare să fie. Intotdeauna priveşte. Calculează. 
Umple golurile. Are întotdeauna fix muniţia potrivită chiar la 
momentul potrivit. Şi înainte să ştii ce se întâmplă, sfârşeşti 
luat prin surprindere şi împuşcat tot prin surprindere, iar 
maică-mea stă deasupra, triumfătoare. 

— Ei bine, cel puţin eu chiar ştiu cine e tatăl lui Junie, i- 
am zis. Am un avantaj faţă de tine. 

Maică-mea expiră printre buzele strânse. 

— Nu contează cine a fost. Nu-mi pasă. Oricum, n-a fost 
decât un donator de spermă. 

Un răspuns tipic ei. Să încerci să o faci să-i fie ruşine 
întotdeauna avea efect invers, deoarece era o emotie pe 
care n-o putea simţi. Când eram copilă, am încercat prin 
toate metodele s-o fac să-mi spună despre taică-meu. 
Odată am încercat chiar să şi plâng, ceea ce întotdeauna 
era o tactică periculoasă cu mama. Mai degrabă ajungeai 
să-ţi încasezi una decât să fii alinată. l-am spus că la şcoală 
copiii fac mişto de mine. M-a ciupit destul de tare încât să- 
mi sfâşie pielea şi mi-a zis să-mi închid gura mincinoasă 
înainte să mi-o închidă ea. Mi-a spus că niciunuia dintre 
copii nu-i păsa nici cât negru sub unghie cine era taică- 
meu, pentru că majoritatea dintre ei nu aveau tată la 
rândul lor. O perioadă lungă m-am hrănit cu gândul că 
ascundea un mare secret întunecat. Cum ar fi că poate 
taică-meu era faimos, iar ea a jurat să păstreze secretul. 
Dar în cele din urmă m-am luminat şi am realizat că mama 
spunea adevărul. N-avea nicio idee cine era. Probabil că n- 
ar fi putut să-l aleagă nici la o identificare. 

— Incă nu mi-ai spus de ce ai venit aseară aici, i-am 
reamintit. Despre ce voiai să vorbeşti cu mine? 

Işi flutură mâna de parcă orice ar fi fost nu conta prea 
mult. 

— Voiam să-ţi spun să mergi să vorbeşti cu Marion. Îşi 
turnă cafeaua nebăută în chiuvetă. Dar asigură-te că-ţi faci 
timp. Femeia aceea n-a spus niciodată o poveste fără să 
piardă o jumătate de zi. 

Mi-am ridicat capul. Oricând mergeam la Bait & Tackle, o 


e 130 œ» 


vedeam pe Marion, dar nu puteam să-mi imaginez ce 
anume ar fi vrut să discute cu mine. 

— Despre ce să vorbesc cu Marion? 

— Despre tipul ăla cu care-şi făcea de cap Izzy. 

— Stai, ce... M-am dat cu vreo zece paşi înapoi. De unde 
ştii despre asta? 

Maică-mea zâmbi, arătându-şi dinţii galbeni. 

— Le fel cum ştiu chestii despre orice, Eve. Sunt atentă. 


Maică-mea nu are cu adevărat prieteni. Oricum, nu genul 
la care v-aţi putea gândi. N-are pe nimeni cu care să 
meargă să ia prânzul sau căruia să-i spună secretele ei. 
Nimeni pe care să conteze când lucrurile merg foarte prost. 
Dar dacă ar fi fost presată să numească o prietenă, probabil 
că ar fi ales-o pe Marion. Din câte-mi dau seama, se ştiau 
dintotdeauna. Ar fi o exagerare să spun că se plăceau. Am 
auzit-o de mai multe ori pe maică-mea pizduind-o pe 
Marion decât să-i aducă laude. Erau însă croite din acelaşi 
material şi onorau acelaşi cod. Erau unite, nu turnau, 
loveau primele şi loveau tare. Maică-mea şi Marion se 
înțelegeau una pe cealaltă. 

N-am mai văzut-o pe Marion la fel de des ca de obicei, pe 
vremea când o vizita frecvent pe maică-mea în rulota ei. 
Familia ei deţinea dărăpănătura de Bait & Tackle de 
generaţii. Era un loc întunecos, înghesuit şi împuţit, pe care 
în general încercam să-l evit. Nu păşeam înăuntru decât 
dacă eram disperată după ceva esenţial şi atât Piggly 
Wiggly, cât şi magazinul general erau închise. În cazul în 
care cumpărai ceva de acolo, ajungeai să te simţi săracă şi 
murdară. Poate că pe aici Bait & Tackle era un loc privit ca 
o instituţie, numai că oricine îşi permitea mai conducea 
şaisprezece kilometri pe şosea ca să-şi cumpere cârlige şi 
râme din alt loc. 

Singura chestie care nu se schimba în interiorul 
magazinului, în afară de miros, era însăşi Marion. Conducea 
locul din spatele tejghelei crăpate, fiind încadrată de o casă 
de marcat străveche într-o parte şi de o scrumieră din 
ceramică ce dădea pe afară, de partea cealaltă. Maică-mea 


e 131 >» 


fumează, dar Marion chiar fumează. Consumă un cartuş de 
ţigări de parcă asta ar fi fost slujba ei. Aşa că, atunci când 
am intrat pe uşă, nu a fost chiar un şoc să o văd pufăind 
dintr-un Marlboro fără filtru. 

— Dă-o naibii de treabă, spuse Marion pe un ton ridicat. 
O zăresc oare pe micuța Evie Taggert? 

— Bună, Marion, am răspuns, croindu-mi drum printre 
găleţile cu râme ce se zvârcoleau. 

— Nu-ţi bate capul cu alea, spuse Marion. Ticălosul de 
Earl Willows crede că o să se îmbogăţească dacă-şi sapă 
jumătate de curte şi o aduce aici. Omul e un idiot. Dădu din 
cap şi scutură un cilindru lung de scrum de la ţigară. Cum 
mai eşti, fato? 

— Oh, ştii şi tu, am spus, privind în altă parte. 

— Bănuiesc că nu faci bine. E o porcărie ce s-a întâmplat 
cu Junie a ta. 

In alte locuri, uciderea a două fetiţe ar fi zguduit întregul 
oraş cuprins de groază. Pe aici, nu era decât o altă zi 
proastă. Am ezitat, nefiind sigură ce răspuns potrivit să-i 
dau, înainte să mă hotărăsc să zic cu jumătate de inimă că 
da, aşa e. 

— Ţi-e foame? întrebă Marion, pentru că am o cadă în 
spate cu acel chili ucigaş. Cam picant de data aceasta, dar 
eşti binevenită la un castron. 

Chiliul lui Marion era legendar şi am mâncat o sută de 
castroane din el la viaţa mea. Când obişnuiam să vin aici cu 
Junie, încerca din răsputeri să nu-şi încreţească nasul la 
vederea lui. Spunea că nu se imagina sorbind dintr-o 
lingură cu carne de raton făcută praf sau de oposum strivit. 
li era teamă că o să dea afară înainte să apuce să înghită şi 
apoi Marion o să-i dea una la ceafă, aşa cum făcea cu 
băieţii care încercau să fure Slim Jims de pe tejghea. Tot 
timpul m-am simţit mândră că Junie refuza chiliul. Era o 
dovadă că nu-i era atât de foame încât să mănânce orice 
numai ca să-şi umple burta. Era o probă evidentă că eram o 
mamă mai bună decât a fost maică-mea. 

— Nu, mersi. Azi nu vreau chili. 

Marion mă urmări cu privirea de deasupra ţigării noi pe 


e 132 œ» 


care o aprindea. 

— Ce te aduce pe aici? De obicei nu te opreşti. Avea o 
voce destul de prietenoasă, dar ochii îi erau duri. Ştia că 
voiam ceva de la ea şi că nu eram acolo ca să vorbesc 
prostii ori să cumpăr o bucată de pâine. lar familiaritatea 
nu-mi garanta niciun favor special. O altă chestie la care 
Marion semăna cu maică-mea. Trebuia să-ţi câştigi fiecare 
firimitură. 

M-am strecurat mai aproape de tejghea. Magazinul părea 
să fie gol, dar se putea găsi cineva ascuns în unul dintre 
colţurile  umbroase, ascultând. M-am  rezemat de 
congelatorul de pe podeaua antică. Sticla avea o haină de 
gheaţă lucioasă murdară, iar înăuntru se vedeau peşti 
evisceraţi, îngrămădiţi chiar lângă îngheţate pe băț şi 
îngheţate tip sanavici învechite. 

— Mi-a spus maică-mea că ai putea şti ceva despre Izzy 
Logan. Şi despre bărbatul cu care se vedea, am adăugat 
după o pauză. 

— Aşa a zis? Marion dădu din cap. Maică-tii nu-i stă în fire 
să trăncănească aiurea. 

Frustrarea urcă în mine ca un val negru distrugător. N- 
aveam timp pentru rahaturile astea. Să sar prin cercurile lui 
Marion. Fiica mea era moartă, iar oamenii fie erau alături 
de mine şi mă ajutau, fie puteau să se dea naibii la o parte 
din calea mea. 

— Îmi zici sau nu? 

Marion suflă un nor de fum în direcţia mea. 

— Da, o să-ţi spun. Se întinse şi-mi înhăţă încheietura cu 
mâna, strângându-şi degetele până când m-am strâmbat. 
Dar nu te da mai mare decât te ţin curelele, m-auzi? O să-i 
spun maică-tii cum ai vorbit cu mine. E răspunderea ei să te 
înveţe o lecţie despre respectarea bătrânilor. 

M-am holbat la ea până când mi-a dat drumul la 
încheietură. 

— O să-mi asum riscul. 

Nu ştiu ce aşteptam, dar în niciun caz nu era vorba de 
râsul puternic şi răsunător al lui Marion. 

— Ei, uită-te la tine, huidui ea. Credeam că nu mai 


e 133 + 


vorbeşti aşa. 

— Nu, i-am spus, m-am dat doar la fund. 

Felul în care vorbeam era încă un lucru pe care-l 
îngropasem când s-a născut Junie. Am vrut s-o învăţ o 
modalitate mai bună de a aborda lumea, una care n-o va 
judeca pe post de gunoi alb sărac şi nimic altceva. Acum 
însă mă întrebam dacă aş fi continuat să vorbesc ca pe 
vremuri, oare asta ar fi salvat-o? Poate că ar fi fost genul 
care ar fi ţipat. Care le-ar fi spus oamenilor să şi-o sugă. 
Care ar fi luptat. Sau poate că ucigaşul ar fi fost mai rapid 
cu cuțitul. Adevărul e că nu există o cale bună ca să te 
descurci ca femeie în lumea aceasta. Dacă vorbeşti 
deschis, spui nu, stai pe poziţii, atunci eşti o curvă şi o 
scorpie, şi orice ţi se întâmplă este din propria vină. Ţi-a; 
căutat-o. Dar dacă zâmbeşti, spui da, supravieţuieşti fiind 
politicoasă, atunci eşti slabă şi disperată. O ţintă sigură. O 
pradă într-o lume plină de prădători. Pentru femei nu există 
opţiuni fără riscuri sau alegeri care să nu se întoarcă 
asemenea unei lovituri în faţă. Junie n-a apucat să înveţe 
asta. Dar în cele din urmă, ar fi făcut-o. Toate o facem, într- 
un fel sau altul. 

Marion mai scoase un horcăit. 

— La fund. Tot timpul te-ai descurcat cu cuvintele, chiar 
şi când erai mică. 

Am bătut darabana cu încheieturile degetelor pe tejghea, 
simțind ceva grunjos lipindu-mi-se de piele. 

— Izzy? am îndemnat-o. 

Marion mai trase un fum din ţigară. 

— Treci direct la subiect. Pot să respect asta. Făcu o 
pauză şi mă arătă cu un deget pătat de nicotină. Nu mă 
întreba de unde ştiu, pentru că n-am să-ţi spun. Un 
magician nu-şi dezvăluie secretele niciodată, adăugă 
răsucindu-şi ţigara prin aer. 

— N-o să te întreb, am spus, încercând s-o grăbesc 
odată. 

Doamne Sfinte, ce-i mai plăcea să aibă spectatori. Maică- 
mea avea dreptate în privinţa asta. 

— Se întâlnea cu tipul ăla Matthew, spuse Marion 


e 134 + 


aplecându-se în faţă. Cel care lucrează pentru Jimmy Ray. 
Care are coada aia stupidă. Am auzit că era ca o mâţă în 
călduri în jurul lui. 

— Matt? am întrebat împietrită pe moment. 

Barmanul din barul de striptease. Ticălosul absolut. Cel 
mai rău dintre toate alegerile greşite posibile. Oh, Izzy, ce-ţi 
trecea prin minte? 

— Dar cum de s-au întâlnit? 

— N-am nicio idee, spuse Marion. M-am gândit că li s-au 
încrucişat drumurile la un moment dat şi le-a plăcut ce au 
văzut. Nu ştiu cât de departe au ajuns, nimic de genul ăsta. 
Dar ştiu dintr-o sursă sigură că ea nu prea spunea nu. 

— Avea doisprezece ani. 

— lar el e un ticălos cu puţă, ridică Marion din umeri. 
Chestia asta n-ar trebui să fie o noutate pentru tine. Este 
cea mai veche poveste din lume. 

Îmi doream să se înşele. Voiam să trăiesc într-o lume în 
care bărbaţii maturi nu vânau fete de doisprezece ani. Însă, 
normal, avea dreptate. Nu era nimic nou. Nimic care să nu 
se întâmple în fiecare secundă din fiecare zi în fiecare colţ 
al lumii. Fetitele nu erau niciodată în siguranţă. Ar trebui să 
ştiu asta, doar am fost şi eu una dintre ele. 


e 135 + 


ȘAISPREZECE 


La început, Barren Springs a fost un oraş uscat dintr-o 
regiune uscată. Grupul de colonişti de cea mai joasă speţă 
era hotărât să-l pună pe Dumnezeu pe primul loc, drept 
mulţumire pentru că i-a salvat de la înfometare şi dezastru. 
Hotărârea lor nu a durat mult; îndată ce oamenii şi-au dat 
seama cât de dură era viaţa pe aici, descoperind că 
pământul nu era potrivit pentru munci agricole doar pentru 
că arăta bine, au realizat că rachiul era vital ca să te 
linişteşti şi pentru ca zilele să fie suportabile. Însă mare 
parte din băutura din Barren Springs era produsă în 
continuare în privat, ca şi cum Dumnezeu nu ar lua asta în 
considerare împotriva ta atâta timp cât nu i-L aruncai în 
faţă. Îţi cumpărai bere de la Piggly Wiggly şi o consumai cu 
lada în josul pârâului. lţi îndesai plosca cu whisky sub 
scaunul maşinii şi luai câte o înghiţitură în drum spre casă 
când veneai de la muncă. In afară de localul de striptease 
al lui Jimmy Ray, singura tavernă din Barren Springs era 
cea a lui Cassidy. Era un bar mic, îndesat între spălătorie şi 
localul cu sandviciuri dubios, cu o treaptă mai sus de localul 
lui Jimmy Ray, deoarece servea vreo două cocteiluri 
adevărate şi mirosea a cearşafuri în loc de stripperiţe. 
Bineînţeles, cel puţin jumătate din oraş ar zice că faza asta 
ar fi un dezavantaj. N-am intrat acolo decât de câteva ori, 
în principal cu Louise, al cărei soţ, Keith, lucra la bar în 
majoritatea nopţilor. La Cassidy încăpeau cam treizeci de 
oameni, spaţiul fiind lung şi îngust. Barul acoperea întreaga 
parte dreaptă, iar sticlele cu spirtoase tremurau uşor 
întotdeauna când uscătoarele aflate de cealaltă parte a 
peretelui comun erau la rotaţie maximă. In partea stângă 
se găseau câteva mese înalte pentru doi. În seara asta de 
marţi, cu o jumătate de oră înainte de închidere, mai erau 
doar un singur bărbat căzut la datorie pe bar şi Keith, care 
făcea curat în spatele tejghelei. 

— Hei, scumpo, spuse Keith când am intrat pe uşă, 
îmbrăcată cu o bluză pe deasupra pijamalelor şi cu şlapi în 


e 136 œ» 


picioare. Îmi pare rău că te deranjez, dar nu vreau să-l văd 
conducând. Am încercat să-i iau cheile, dar nu mi le-a dat. 

Telefonul lui Keith m-a trezit din primul somn adânc pe 
care-l aveam de mult timp, un timp pe care-l resimţeam ca 
ani de zile. Vorbesc de un somn adevărat, nu de acea stare 
de plutire în care gândurile legate de Junie se zbat în 
spatele pleoapelor mele închise. 

— E OK, am spus. De cât timp e aici? 

— De cam toată noaptea, spuse Keith. Ştergea tejgheaua 
ocolind bucata de lemn unde îşi odihnea Cal capul. 
Sărmanul, cred că l-au ajuns toate din urmă. Nu voiam să 
te deranjez, dar îi dădeau târcoale suspecţii de serviciu. 
Brenda Longmont, fata aceea de zahăr cu care ai mers la 
şcoală. M-am gândit că o să aibă destule regrete dimineaţa 
şi că nu are nevoie să adauge trezitul lângă unul pe listă. 

— Da, am zis. Bună idee. Am luat loc pe scaunul de lângă 
Cal şi mi-am trecut mâna prin părul lui. Hei, Cal! Haide, 
trezeşte-te! 

Cal nu a fost niciodată un băutor, nici măcar când eram 
tineri, iar eu eram un pic prea prietenoasă cu sticla. A 
văzut-o pe mama noastră şi a apucat-o în altă direcţie, o 
decizie pe care am imitat-o de îndată ce am rămas 
însărcinată. Dar în timp ce eu am renunţat cu totul la 
băutură, Cal tot mai bea berea obişnuită de după muncă 
sau când se uita la un meci. Numai că beat cu adevărat |- 
am văzut doar o singură dată înainte, atunci când prietena 
lui din liceu s-a mutat şi şi-a continuat viaţa, căsătorindu-se 
cu un avocat oarecare din St. Louis. Atunci Cal a băut mult, 
dar nu cred că a făcut-o din cauza inimii frânte, ci pentru că 
ştia că viaţa pe care o trăia în Barren Springs - lucrând 
pentru Land, ajutându-mă să o cresc pe Junie, ducându-i 
cumpărături mamei din când în când ca să nu 
flămânzească - era cea pe care, cel mai probabil, urma să o 
trăiască întotdeauna. N-am vorbit niciodată despre asta 
totuşi, deoarece Cal nu ar fi recunoscut-o în faţa nimănui şi, 
probabil, nici faţă de el. 

L-am împins uşor în umăr, spunându-i pe nume, iar el şi-a 
ridicat capul, fixându-şi ochii ceţoşi în dreapta mea. 


e 137 + 


— Eve? M-am dat înapoi ca să ies din raza de acţiune a 
respirației care duhnea a whisky. Care-i treaba? 

— Eşti beat, i-am spus, încercând să apelez la răbdarea şi 
bunătatea mea. Pentru că, dacă cineva merita o noapte de 
uitare, acela era Cal. Nu era corect ca întotdeauna să te 
aştepţi de la el să fie cel puternic. Mă întreb câte ore a 
lucrat de la moartea lui Junie. Cal era cel care întotdeauna 
se îngrijora în privinţa mea. Cine însă îşi făcea griji pentru 
el? Cine se asigura că mânca şi dormea, cine îl îmbrăţişa 
chiar când încerca să se îndepărteze? Cine îi spunea că 
totul va fi OK? Mi-am jurat să mă port mai bine cu el când 
se vor termina toate acestea, presupunând că voi fi în 
continuare aici ca să-mi ţin promisiunea. Haide! am spus. 
Hai să te duc acasă! 

— Nu! spuse el, când l-am tras de braţ. Stai cu mine un 
minut, Evie! Îmi zâmbi şi insistă: Te rog! 

l-am aruncat lui Keith o privire neajutorată. 

— E OK, spuse el. Trebuie să merg în spate să spăl nişte 
pahare, să încui chestii. Vă las câteva minute. 

— Mulţam, Keith. Nu va dura mult. 

Cal se chiori la ceasul din spatele barului. 

— Cât e ora? 

— Unu jumate, i-am spus. 

— Au, la naiba! murmură el. Îmi pare rău. Nu trebuia să 
te sune Keith. Sunt în ordine. 

— În mod cert nu eşti, cowboy, am râs. De-abia îţi ţii ochii 
deschişi şi fundul pe scaun. 

Cal strânse tejgheaua cu ambele mâini când mi-a auzit 
cuvintele şi se îndreptă un pic de spate. 

— Ai văzut ziarele? m-a întrebat. 

— Ce? am răspuns, clătinând din cap. Despre ce 
vorbeşti? Nu. 

Îşi luă o mână de pe bar şi căută în haină, de unde 
scoase un ziar împăturit pe care îl trânti pe tejghea. Propria 
mea faţă urla de pe prima pagină a Kansas City Star. Pielea 
deschisă, ochii sălbatici, gura, un rânjet. Prinsă în mijlocul 
unei propoziţii la conferinţa de presă. Nimănui care s-ar uita 
la fotografia aceea nu i-ar păsa de persoana care mi-a ucis 


e 138 œ» 


fiica. Eu eram monstrul acum. 

— Asta e de acum câteva zile. Arată familiar? întrebă Cal, 
bătând cu degetul în fotografie. Pentru că dacă n-aş fi ştiut 
mai bine, aş fi zis că e mama. Bucăţică ruptă. 

Nu se înşela. Arătam mai tânără şi poate mai puţin uzată. 
Dar eram maică-mea cu totul. 

— Am spus deja că nu ar fi trebuit s-o fac. Ce vrei mai 
mult de la mine? Am întors ziarul pe partea cealaltă ca să 
nu trebuiască să mai văd. Din cauza asta ai ajuns aşa? 
Pentru că m-ai văzut împrăştiată pe prima pagină arătând 
ca o psihopată? Din punctul meu de vedere, ar trebui să-mi 
mulţumeşti. 

Cal îşi miji ochii, procesându-mi cuvintele. 

— Cum ai ajuns la concluzia asta? întrebă în cele din 
urmă. 

— Mulțumită mie şi debusolării mele totale de la acea 
conferinţă de presă stupidă, au plecat toţi reporterii. Am 
spus-o pe un ton frivol, dar în interiorul meu am simţit ca o 
împunsătură. Nu-mi plăcea să-i ştiu învârtindu-se pe aici, 
urmărindu-mă, încolţindu-mă cu întrebările lor băgăcioase. 
Faptul că au plecat însemna că nu le mai păsa. Lumea largă 
uita deja de Junie. In primul rând, atenţia orientată asupra 
tragediei a durat puţin. Adaugă la asta o victimă din 
categoria gunoaielor albe şi o mamă antipatică şi durata se 
restrângea la aproape nimic. 

Cal îşi frecă faţa cu o mână. Mişcarea îi deformă pielea, 
oferind o mică avanpremieră a viitorului lui. 

— Te gândeşti vreodată că încă eşti blocată în rulota 
aceea cu mama? Nu m-a aşteptat să răspund pentru a 
sublinia că întoarce conversaţia la o sută optzeci de grade, 
într-un mod cu care de-abia puteam ţine pasul şi din care 
nu puteam să înţeleg ceva. Pentru că eu o fac, a continuat. 
Pot să jur că mi se întâmplă câteodată să am impresia că 
toate astea sunt un vis, iar noi suntem în continuare nişte 
copii care n-au scăpat niciodată. Dădu din cap şi bău restul 
de whisky înainte să-l pot opri. Puse paharul jos cu zgomot. 
Ştii ce iese cel mai mult în evidenţă când mă gândesc la 
perioada din trecut când eram în creştere în preajma 


e 139 + 


mamei? Acel moment când eram afară şi ne jucam, 
construind un fort sau cine ştie ce alt rahat. Bănuiesc că 
aveam aproximativ cinci sau şase ani. Pe acolo, oricum. Era 
iarnă, frig, iar eu aveam o căciulă şi mănuşi noi. Noi pentru 
mine, oricum. Naiba ştie de unde făcuse rost de ele mama. 
Cunoscând-o cum e, bănuiesc că le furase de la un alt copil. 
Cum ziceam, eram afară în pădure şi răhăţelul ăla de 
Randall... Care era numele lui de familie? Îţi aminteşti? 

— Goff, am spus. Îmi aminteam toată povestea şi-mi 
doream să nu trebuiască să o aud. Dar Cal era pe val acum. 
Alcoolul îi dezlega limba. Tot timpul a fost o pacoste. 

Cal încuviinţă, fiind de acord. 

— Mi-a luat căciula aia direct de pe cap. A înşfăcat-o şi 
m-a provocat să fac ceva în legătură cu asta. Şi când am 
ajuns acasă, mama mi-a aruncat o singură privire şi m-a 
întrebat unde era căciula. Femeii nu-i păsa niciodată în ce 
naiba ne băgăm, putea să zacă leşinată de băutură de 
nouăzeci şi nouă de ori dintr-o sută când noi intram pe uşă, 
dar de acea singură dată trebuia ea să fie atentă. 

Mi-am amintit şi eu golul din stomac pe care l-am simţit 
atunci când a pus întrebarea. Între mine şi Cal a existat un 
schimb scurt de priviri, urmat de neputinţa de a găsi destul 
de repede o minciună pentru a o ţine la distanţă. L-a apucat 
pe Cal de braţ cu mâna ei osoasă, răsucindu-l ca pe un 
titirez pentru a-l înfrunta faţă în faţă, în timp ce eu mă 
făceam una cu peretele şi mă rugam să devin invizibilă. 

— Dumnezeule, n-am să-i uit niciodată faţa pe care a 
făcut-o când i-am spus. Dezgustată şi dezamăgită în 
întregime. Mi s-a făcut pielea de găină când i-am auzit 
vocea căpătând cea mai urâcioasă tărăgănare a tonalități. 
Laşi pe cineva să ia ce-i al tău? Şi te întorci aici stând încă 
drept? Şi încă mai respiri în timp ce ticălosul ăla mic e pe 
acolo pe afară purtându-ţi căciula? Care-i problema ta, 
băiete? Nimeni nu ia ceva de la tine. In niciun caz atâta 
timp cât eşti în viață şi-l poţi opri. 

Adevărata lecţie a început după săpuneala verbală, când 
a înhăţat mănuşile de pe mâinile mici ale lui Cal, spunându- 
i să le ia înapoi şi să nu-i permită ei să le păstreze. Ce fel de 


e 140 œ» 


fricos patetic şi slab era ca s-o lase să-i ia mănuşile? S-a 
terminat doar după ce l-a bătut de s-a căcat pe el şi i-a 
aruncat mănuşile în faţa distrusă. S-a aplecat în faţa mea, 
în colţul în care mă ghemuisem, şi m-a pocnit cu forţă. Să 
nu laşi pe nimeni să-ți ia ceva. Mă auzi? Te lupti să iei 
înapoi sau mori încercând. Puteai să spui un lucru în 
legătură cu mama: lecţiile ei s-au lipit de noi. N-am uitat 
niciodată vreuna. 

Cal îşi scoase portofelul şi legitimaţia din buzunarul de la 
spate şi aruncă câteva bancnote de douăzeci pe bar. 

— Ştii, ea e motivul pentru care m-am făcut poliţist, 
spuse, trecându-şi degetele peste legitimaţie. Mama. 

— Pentru că sperai că într-o zi o să ajungi s-o arestezi? 

Cal zâmbi, însă zâmbetul nu-i cuprinse şi ochii. 

— Amândoi ştim că o să mă ucidă cu mâinile goale 
înainte să mă lase s-o încătuşez. Nu, am făcut-o pentru că 
voiam să merg într-o direcţie diferită. Să-i dovedesc ei, dar 
şi mie, că nu ştie totul despre lume. Că nu e totul urâţenie. 
Că nu e toată lumea rea. Că încă mai puteam face ceva 
bun. Se ridică de pe scaun şi, când am încercat să-l 
echilibrez, se  îndepărtă de mâna mea. Se îndreptă 
clătinându-se spre uşă şi râsul lui se auzi ca o creangă 
ruptă. S-a dovedit că a fost o imensă pierdere de timp din 
partea mea. Pentru că bătrâna curvă avea dreptate. Mai 
presus de orice altceva. 

— Nu eşti vinovat pentru ce s-a întâmplat cu Junie, i-am 
spus din spate. Chiar dacă n-o spunea, ştiam de ce se 
îmbătase cu adevărat. 

Cal se opri şi privi înapoi peste umăr, trecând de la mine 
la ziarul pe care-l lăsase pe bar şi, din nou, înapoi la mine. 

— Nu vorbeam despre Junie, a spus. Vorbeam despre noi 
doi, Eve. Ne-am transformat exact după cum ne-a crescut 
mama. 


e 141 œ 


ŞAPTESPREZECE 


Eram conştientă că apariţia mea la proprietatea lui Jimmy 
Ray, fără o invitaţie explicită, echivala pe undeva cu 
sinuciderea. Dar trebuia să găsesc o cale să vorbesc 
singură cu Matt, fără acoperirea şi protecţia clubului de 
striptease, de unde mă putea da afară sau, la fel de bine, 
putea să-şi ia tălpăşiţa. Mi-am petrecut ultimele două zile 
încercând să găsesc idei alternative, dar dacă voiam să-l 
fac să vorbească, trebuia să-l iau pe nepregătite. M-am 
gândit să-l sun pe Land şi să-i spun ce am descoperit, dar 
aveam senzaţia că poliţiştii erau la curent cu informaţiile 
mele şi că şansa lor de a-l face pe Matt să scoată vreun 
singur cuvânt fusese egală cu zero. Mă îndoiam profund şi 
că eu, una, l-aş fi putut face să spună ceva. Cel mai 
probabil, dacă eram norocoasă, această întâlnire urma să 
se încheie pentru mine cu un ochi învineţit sau cu câteva 
degete rupte. Dar trebuia să încerc. 

Cu toate acestea, nu m-am dus orbeşte, fără să-mi las o 
speranţă de salvare dacă lucrurile ar fi luat-o complet 
razna. Când a răspuns la telefon, vocea lui Cal a părut 
chinuită şi extenuată. Nu mai vorbiserăm din urmă cu două 
nopţi, când l-am dus cu maşina acasă de la bar. L-am 
aşteptat pe el să mă contacteze mai întâi. Am vrut să-i dau 
o şansă să decidă cum o să se raporteze la ce s-a 
întâmplat, bănuind că o să prefere să pretindă că momentul 
lui de slăbiciune nu s-a întâmplat niciodată. N-avea nevoie 
să i se aducă aminte că, de data asta, el avusese nevoie de 
mine sau că amintirile despre mama încă îl stăpâneau după 
toţi aceşti ani. 

— Hei, am spus, fixându-mi telefonul între ureche şi 
umăr. Mi-am ridicat geamul de la portieră în timp ce 
conduceam, amuţind vuietul vântului. 

— Hei, răspunse Cal. Totul în ordine? Avea un ton uşor 
surprins şi mi-am dat seama că nu-l mai sunasem în ultimul 
timp, înainte să moară Junie, vorbeam cu el de cel puţin 
două ori pe zi, fie tot felul de prostii, fie numai ca să vedem 


e 142 œ» 


dacă suntem bine. Numai că rutina aceea de o viaţă s-a 
oprit odată cu bătăile inimii fiicei mele. Adevărul era că nu 
aveam nimic să-i spun şi nu aveam nici energia să pretind 
că-mi pasă despre ce are de spus oricine altcineva, 
exceptând cazul în care mi-ar fi spus cine mi-a ucis fata. 

— Da, totul este în ordine, l-am minţit, calculând cu 
jumătate de creier cât de departe eram de Jimmy Ray faţă 
de cât i-ar lua lui Cal ca să ajungă unde mă duceam. 
Ascultă însă, am o informaţie despre tipul cu care-şi făcea 
de cap Izzy şi... 

— Eve, spuse Cal, repede şi tare. Ce ai de gând să faci? 

Dinţii îmi clâănţăneau în timp ce maşina parcurgea terenul 
cu dâmburi ce ducea la proprietatea lui Jimmy Ray. Incepea 
să se întunece şi mă simţeam expusă şi vulnerabilă, ţinând 
cont că farurile şi zdrăngănitul motorului îmi anunțau 
sosirea. 

— Nu te îngrijora, i-am spus lui Cal. Ritmul neîncrezător 
al respirației lui îmi transmitea că nu putea să nu se 
îngrijoreze. Sunt în ordine. N-o să fac nimic stupid. Acum, 
îmi simţeam minciunile pe limbă la fel de natural ca apa. 
Am vrut să ştii că m-am dus la Jimmy Ray, în caz că se 
întâmplă ceva. 

— Nu, spuse Cal. Întoarce-te chiar acum. Eve, vorbesc 
serios, întoarce... 

Am încheiat conversaţia şi mi-am închis telefonul, după 
care l-am aruncat pe scaunul din dreapta. Am calculat că 
am la dispoziţie poate treizeci de minute înainte să ajungă 
Cal la mine. Ar fi fost destul timp, deoarece Matt fie avea să 
vorbească, fie nu. 

În faţă, puteam să văd micul post de pază pe care Jimmy 
Ray l-a construit din placaj şi resturi de metal. Acesta se 
găsea la marginea proprietăţii lui şi nu aveam nicio şansă 
să conduc maşina pe alee fără să trec de post. Pe 
acoperişul asimetric se afla un reflector aprins. Intregul 
aspect modificat al gheretei ar fi fost amuzant dacă nu aş fi 
ştiut că înăuntru aştepta un ţărănoi înarmat. 

Numai că atunci când am oprit la un stop de lângă postul 
de pază, am văzut că înăuntru nu era nimeni. Imi 


e 143 + 


exersasem discursul în minte, o colecţie de cuvinte care să 
mă ajute să trec de baricadă. Acum că nu mai aveam 
nevoie de ele, nu mai eram foarte sigură ce-o să fac. Lanţul 
gros de metal care de obicei bloca intrarea pe proprietatea 
lui Jimmy Ray când nu se găsea niciun om în gheretă zăcea 
răsucit în tufişuri. Aparenta uşurinţă cu care puteam intra 
îmi trezi un şarpe sâsâitor de îngrijorare în măruntaie. Nu-l 
ştiam pe Jimmy Ray să fie neglijent cu siguranţa lui. Dar 
nicio capcană nu părea să fie stilul lui. Jimmy Ray nu era 
viclean. Nu punea la cale şiretlicuri ca să te surprindă. 
Venea direct spre tine cu toată viteza. Poate că individul 
care se ocupa de intrare a trebuit să se pişe şi a uitat de 
lanţ. Poate că la proprietate se întâmplase ceva ce i-a 
solicitat imediat atenţia, chestie care ar putea să-mi fie 
favorabilă. Dacă toţi erau distraşi, atunci aveam mai mult 
timp cu Matt. 

Am trecut de postul de pază, tresărind puţin, deoarece 
mi-am amintit de acele câteva dăţi când l-am lăsat pe 
Jimmy Ray să mă convingă să o aduc pe Junie aici. Cele mai 
rele momente ale mele ca mamă se înălţau alături de 
umbrele ce se iveau dintre pâlcurile de copaci aliniaţi de-a 
lungul drumului. Pe atunci, Matt locuia într-o rulotă de la 
marginea vestică a proprietăţii lui Jimmy Ray şi bănuiam că 
lucrurile stăteau în continuare aşa. Odată, acoliţii lui Jimmy 
Ray au trasat o bucată de teren pe care erau reticenţi să se 
mute. lar dacă memoria mă ajuta, rulota lui Matt trebuia să 
fie o cutie de metal distrusă, ca a maică-mii, numai că a lui 
se afla în apropierea pârâului şi avea vedere la dealurile 
unduitoare de la geamurile din spate. 

Drumul făcea o curbă şi am micşorat viteza maşinii pe 
acostament, urmând un set de urme pe care le ştiam din 
memorie, nu din vedere. Crengile îmi loveau geamurile şi i- 
am mulţumit Domnului că nu a plouat recent. Ultimul lucru 
de care aveam nevoie era să mă împotmolesc şi să rămân 
blocată aici fără nicio cale de a scăpa. Chiar când mă 
gândeam că am întors prea devreme, am văzut cabana pe 
jumătate putrezită, pe care mi-a arătat-o Jimmy Ray odată. 
Era gospodăria iniţială a familiei care a deţinut acest teren 


e 144 œ» 


cu ani în urmă. Neîngrijită şi ascunsă. Am făcut sex acolo, 
lipită de pereţii acoperiţi cu muşchi, în timp ce Junie 
dormea în maşină. Ştiam că acolo se găsea un petic de 
teren unde să-mi întorc maşina pe loc şi s-o las cu faţa spre 
ieşire, pentru o evadare rapidă. 

Nu exista nicio modalitate subtilă pentru a te apropia cu 
maşina de proprietatea lui Jimmy Ray. Chiar şi cu farurile 
stinse, trebuia să urci pe creastă şi atunci totul se termina. 
Singura şansă pe care o aveai ca să te apropii neobservat 
era pe jos şi cu cât te ţineai mai departe de Jimmy Ray, cu 
atât îţi creşteau şansele. Dacă lucrurile decurgeau cum 
trebuie, puteam s-o tai prin pădure, să vorbesc cu Matt şi 
să mă întorc înainte ca Jimmy Ray să ştie măcar că am fost 
acolo. Era şi în interesul lui Matt ca lucrurile să se întâmple 
aşa. Lui Jimmy Ray nu-i plăceau decât dramele pe care el le 
crea. Nu voia să aibă de-a face cu rahatul nimănui altcuiva. 
Cu cât mă scotea Matt mai repede de acolo, cu atât era mai 
bine pentru amândoi. 

Am înşfăcat o lanternă din torpedou şi am luat-o printre 
tufişuri. Mi-am înfundat gleznele în kudzu, iar pe deasupra 
capului puteam auzi liliecii învârtindu-se pe cerul ce se 
întuneca. În stânga mea, se auzi ceva luând-o la fugă prin 
tufişuri. Drept răspuns, am păşit mai zgomotos. Insă nu-mi 
era teamă. Am crescut în pădurile acestea, le ştiam la fel 
de bine cum îmi cunoşteam bătăile inimii. Nimic de pe aici 
nu avea să mă rănească fără o luptă dreaptă. 

Pe măsură ce copacii se răreau, am încetinit. La o 
distanţă apropiată, străluceau nişte lumini. Puteam vedea 
un inel de camionete, mereu prezente în faţa casei lui 
Jimmy Ray. Erau însă prea departe ca să observ vreo 
mişcare, mai ales că se făcea tot mai întuneric. In faţă şi la 
stânga se găsea aleea ce ducea la rulota lui Matt. Nu 
puteam evita să părăsesc adăpostul copacilor fără să mă 
expun, cel puţin pentru câteva momente. Purtam blugi şi o 
cămaşă neagră şi speram că oricine m-ar fi zărit urma să fie 
destul de departe încât să presupună că pur şi simplu eram 
una de-a lor. Aproape toţi oamenii lui Jimmy Ray aveau 
iubite sau soţii, câteodată pe amândouă, care locuiau la 


e 145 - 


proprietate, aşa că prezenţa mea nu părea deplasată. 

Am ezitat, ascultând, dar n-am auzit nimic decât vântul 
prin copaci şi vaietul distant al unei bufniţe pe vreun 
hambar. Acum era timpul să merg, însă tot am mai 
aşteptat. Nu sunt sigură dacă frica îmi împiedica picioarele 
sau vreo rămăşiţă a creierului meu reptilian mă avertiza că 
încă nu era timpul să mă mişc. Am numărat încet până la o 
sută, apoi am făcut-o din nou. Nimic. Am inspirat adânc şi 
am ieşit dintre copaci, păşind cu rapiditate, cu privirea 
drept în faţă, spre aleea către rulota lui Matt. Senzaţia de 
expunere, de a fi o pradă uşoară, îmi ridică părul de pe 
ceafă, dar am rezistat imboldului de-a o lua la fugă. 
Ajunsesem la jumătatea drumului când am auzit sunetul 
unui motor de maşină din direcţia casei lui Jimmy Ray. 
Imediat, mi-am simţit inima bubuind în piept, de parcă 
încerca să-mi îndrume trupul către siguranţa aleii. Am 
aruncat o privire în partea dreaptă şi am văzut farurile 
urcând dealul şi traversând iarba înaltă din faţa mea. 

N-aveam unde să mă duc. Nu puteam să mă întorc înapoi 
în pădure înainte ca luminile să mă ajungă, aşa că am 
înaintat, împiedicându-mă puţin în timp ce am luat-o brusc 
la fugă, împleticindu-mă înainte spre locul unde aleea 
dispărea deasupra unei înălţimi. M-am aruncat în iarba 
înaltă şi m-am rostogolit. În timp ce alunecam către punctul 
unde m-am oprit, mi-am agăţat umărul de ceva ascuţit. 

Am aşteptat, gâfâind strident şi căutând să văd dacă se 
aude sunetul unei voci sau al portierei unei maşini. Jimmy 
Ray ar face instrucţie cu mine. Ar face ca încheietura mea 
ruptă să pară lucrarea unui amator. Numai că maşina nu s- 
a oprit şi a continuat să se mişte pe drum şi departe de 
mine. Am mai zăcut încă puţin, apăsându-mi rana de pe 
umăr şi privindu-mi degetele înroşindu-se. 

— La naiba, am mormăit ridicându-mă. 

M-am simţit inundată de o stânjeneală ciudată. Ce 
căutam aici, pretinzând că sunt vreun soi de răzbunătoare 
dură? Ce ar fi spus Junie dacă m-ar fi văzut chiar acum? 
Cumva, m-am gândit că reacţia ei s-ar caracteriza mai 
degrabă prin datul ochilor peste cap decât prin încurajare. 


e 146 œ» 


Însă am ajuns atât de departe şi, la distanţă, puteam vedea 
luminile aprinse la ferestrele rulotei lui Matt. 

Am coborât cu greu dealul, picioarele mele alunecând un 
pic pe iarba încâlcită. Nimeni de pe aici nu-şi încuia uşa. 
Puteam să dau buzna şi să-l iau prin surprindere. Numai că 
toţi de pe aici aveau pregătită o armă încărcată şi surpriza 
totală putea fi un glonţ în burta mea. M-am hotărât că 
probabil cea mai deşteaptă modalitate de a acţiona era să 
bat la uşă. Cumva, nu credeam că o să refuze să mă 
primească. În loc de orice altceva, probabil o va face din 
curiozitate, aşa cum se întâmplă cu majoritatea oamenilor. 

Eram încă la o distanţă de cincizeci de metri, când am 
auzit versurile fonfăite ale unui cântec country de la 
geamul lui. Câţiva paşi mai aproape şi am simţit mirosul 
rămăşiţelor cinei lui purtate de vânt. Carne la grătar şi sos 
barbecue. Încă cinci metri şi m-am oprit pe loc din cauza 
unui zgomot ca un şuierat ciudat. Nu era vântul. Am 
încercat să-l localizez, simțind un gol în stomac în timp ce 
mintea mea realiză ce era - zgomotul supt scos de un 
aragaz când aprinzi flacăra de veghe. Apoi, întreaga lume 
explodă. 


e 147 + 


OPTSPREZECE 


Am căzut la pământ. Deasupra mea se vedeau stelele, 
iar focul urla în faţa mea. La distanţă, se auzeau strigăte. 
Cu toate acestea, toate erau înăbuşite, ca şi cum aveam 
capul învăluit într-un bumbac gros. M-am rostogolit pe o 
parte şi lumea s-a desprins din axa sa. Am simţit fierea 
urcându-mi în gât. Mi-am plecat capul încetişor până când 
am atins iarba cu fruntea. Am inspirat pe nas şi am expirat 
pe gură până când mi s-a liniştit stomacul şi a ajuns în 
poziţia corectă. 

Mi-a luat un minut să-mi aduc aminte unde eram şi ce se 
întâmplase. M-am ridicat în genunchi, sprijinindu-mă într-o 
mână de pământ, cu degetele depărtate, şi m-am uitat la 
locul unde se aflase rulota lui Matt. Nu mai rămăseseră 
decât câteva bucăţi de metal ce ardeau. Pe jos erau 
împrăştiate fragmente, iar focul ardea de-a lungul copacilor 
din partea cealaltă a poienii. 

— Ce naiba? am spus, cu o voce ca un orăcăit răguşit. 

Ştiam că trebuie să ajung înapoi la maşină, să scap de 
acolo, dar nu reuşeam să-mi fac corpul să asculte de 
comenzile creierului. Din spatele meu, am auzit pe cineva 
alergând şi chiar dacă îmi împleticeam picioarele, ştiam că 
nu voi fi capabilă să-l depăşesc pe urmăritor. Un bărbat se 
precipită pe alee în direcţia mea, alunecând un pic pe iarbă, 
şi m-am pregătit pentru ce avea să urmeze. Era destul de 
rău şi numai faptul că am încălcat terenul lui Jimmy Ray. 
Era cu totul altceva să te afli acolo când unul dintre oamenii 
lui fusese aruncat în aer. 

M-am uitat chiorâş din cauza fumului care-mi intra în ochi 
şi, când am realizat că spre mine venea Cal, şi nu Jimmy 
Ray, m-a cuprins uşurarea. Cal mă apucă în timp ce mă 
împleticeam înainte, susţinându-mă atunci când picioarele 
mele voiau să cedeze. 

— Eve! ţipă el. Isuse Hristoase. Ce naiba se petrece? Ce 
s-a întâmplat? 

— Nu ştiu, am răspuns dând din cap. Am venit să vorbesc 

e 148 œ» 


cu el şi... Şi a explodat, am continuat arătând cu braţul. Nici 
măcar nu l-am văzut. 

Cal privi înapoi peste umăr. . 

— Trebuie să mergi, spuse. Inainte să ajungă Jimmy Ray 
aici. Du-te! mă împinse. 

— Dar... 

Mă mai împinse o dată, de data aceasta mai tare. 

— Eve, o dată în viaţa ta, nu mă mai contrazice! Du-te! 
Acum! 

M-am îndepărtat poticnindu-mă. Picioarele înaintau cu 
smucituri cam cu jumătate de secundă întârziere faţă de 
instrucţiunile transmise de creier. În urma mea, îl auzeam 
pe Cal anunțând explozia în staţia de poliţie, cerând întăriri 
şi o ambulanţă, deşi era prea târziu pentru Matt sau pentru 
ce mai rămăsese din el. Când am zărit o camionetă pick-up, 
am şters-o de la lizieră. M-am oprit şi m-am ascuns în 
spatele unui copac. Am văzut vreo şase oameni de-ai lui 
Jimmy Ray venind în trombă, ţipând şi alergând spre Cal. 

O parte din mine voia să stea şi să se asigure că va fi OK 
şi că Jimmy Ray şi oamenii lui nu-şi vor consuma furia pe el. 
Dar a trebuit să presupun că legitimaţia lui Cal îl va proteja, 
cel puţin până când soseau ajutoarele. Şi avea dreptate, 
trebuia să plec de acolo. Cu cât lâncezeam mai mult, cu 
atât creşteau şansele să mă găsească cineva. 

Nu-mi amintesc cu adevărat restul drumului până la 
maşină,  împiedicându-mă de rădăcini de copaci şi 
împleticindu-mă în întuneric. Mâinile îmi tremurau atât de 
tare, încât am avut nevoie de trei încercări ca să bag cheile 
în contact. Mi se zgâlţâia bărbia în timp ce conduceam cu 
viteză prea mare spre ieşirea de pe proprietate, fiind într-o 
cursă în care încercam să înving poliţiştii despre care ştiam 
că sunt pe drum. Când am ajuns înapoi pe drumul principal, 
am trecut de doi dintre poliţiştii care se îndreptau spre 
Jimmy Ray, cu luminile aprinse şi sirenele urlând. Le-am 
urmărit farurile din spate în oglinda retrovizoare până când 
au dispărut din raza mea vizuală, aşteptându-mă cumva să 
îi văd întorcându-se şi venind în schimb după mine. Nu mi- 
am descleştat mâinile şi bărbia nu mi s-a oprit din tremurat 


e 149 œ» 


până când nu am oprit pe un loc din parcarea complexului 
meu de apartamente. Când în cele din urmă m-am ridicat 
de pe scaunul şoferului, întregul meu corp se simţea de 
parcă încasase una dintre bătăile lui Jimmy Ray. M-am 
îndreptat spre uşa din faţă, aplecată şi şchiopătând. 

M-am încuiat în baie şi mi-am scos hainele, tresărind 
când am tras cămaşa lipită de rana de pe umăr. Aveam faţa 
brăzdată de funingine. Pometele stâng era rănit, probabil 
din momentul când m-am izbit de pământ după explozie. 
M-am apucat de marginile chiuvetei ca să-mi opresc 
mâinile din tremurat şi am încercat să-mi bat capul să 
înţeleg ce s-a întâmplat în ultima oră. Pentru mine nu avea 
niciun sens că rulota lui Matt a explodat chiar când 
mergeam să vorbesc cu el. Dacă Matt a fost cel care le-a 
ucis pe Izzy şi Junie, de ce s-ar fi aruncat singur în aer? 
Cineva ca Matt nu şi-ar fi bătut capul cu remuşcările. Spre 
deosebire de Jimmy Ray, bănuiam că Matt nu-şi trăia viaţa 
după niciun soi de cod. N-ar fi pierdut nicio secundă de 
somn dacă ar fi ucis două fete preadolescente. lar dacă nu 
le-a ucis el, atunci de ce i-ar fi păsat ucigaşului dacă 
vorbeam cu Matt? În caz de orice altceva, chestia asta ar 
atrage atenţia poliţiei asupra altcuiva. Matt în viaţă şi pus în 
situaţia în care trebuia să-şi explice relaţia cu Izzy nu putea 
fi decât un lucru bun pentru ucigaş. Toată lumea ar fi privit 
în direcţia greşită. 

Ceva mă sâcâia, o informaţie ce plutea departe de mine 
când încercam s-o ating mental. Însă mă durea întregul 
trup şi mai ales capul. Ştiam că cu cât mă voi forţa mai 
mult, cu atât va fi mai greu de atins. Am stat un timp 
îndelungat la duş, până când apa ce-mi spăla umărul a 
trecut de la roşu la roz, la limpede. Am stat până ce apa 
fierbinte a devenit un jet călduţ şi gândul tot nu se 
cristaliza. Poate că o noapte decentă de somn va scoate la 
suprafaţă orice ar fi fost. Sau poate că nu era absolut nimic. 

M-am înfăşurat într-un prosop şi am verificat de două ori 
rana de pe umăr ca să mă asigur că a încetinit sângerarea 
înainte să o acopăr cu o bucată de tifon şi vreo două Band- 
Aids, după care am ieşit în hol. In stânga mea scârţăi o 


< 150 œ» 


scândură din podea şi, în timp ce-mi întorceam capul, mă 
lovi ceva greu dintr-o parte, izbindu-mă înapoi de perete şi 
lovindu-mă cu capul de tocul uşii. O mână cu degete aspre 
şi dure mă strângea de gât. 

— Ce ai făcut? spuse Jimmy Ray. Îi simţeam respiraţia 
fierbinte în faţă. Curvă proastă! 

Se aştepta să tremur, să implor şi să cer îndurare. Pentru 
că aşa au funcţionat lucrurile între noi. El strângea tot mai 
tare în timp ce eu încercam frenetic să-mi păstrez calmul, 
să-l ţin sub control, nedorindu-mi ca Junie să fie martoră la 
ceva ce i-ar fi lăsat sechele pentru totdeauna. Numai că 
acum, fără fiica mea, lumea era un loc diferit. lar eu eram o 
femeie diferită. 

L-am lovit repede şi tare cu genunchiul direct în boaşe. 
Pentru că nu se aştepta la asta, nici măcar nu s-a gândit să 
se protejeze. Nu de mine. Mi-a dat drumul la gât şi s-a 
îndoit de la jumătate, de parcă i-ar fi tăiat cineva corzile, şi 
a căzut în genunchi. M-am îndepărtat de el şi m-am întors 
ca s-o iau la fugă. Am făcut doi paşi înainte ca mâna lui să- 
mi prindă şi să-mi smucească glezna. M-am izbit cu forţă de 
podea, aterizând pe coapsă, bâjbâind după ceva să apuc. l- 
am tras una în nas cu piciorul liber, auzindu-se un trosc, şi- 
mi dădu drumul la gleznă, după care se întoarse pe spate 
şi-şi acoperi faţa cu ambele mâini. 

— Isuse Hristoase, pentru ce-ai făcut asta? se plânse pe 
tonul implorator al bătăuşilor din toată lumea, al celor care 
pot suporta abuzul, dar n-au învăţat niciodată cum s-o 
încaseze. 

M-am folosit de perete ca să mă echilibrez şi m-am 
ridicat în picioare. Am luat prosopul de pe podea şi m-am 
înfăşurat din nou cu el. 

— Pentru că o meriţi, i-am spus. 

În mod surprinzător, nu m-a contrazis. Părea că toată 
dorinţa de a se lupta i-a dispărut cu acea singură lovitură 
ce i-a mutat nasul într-o parte. M-am întrebat dacă în urmă 
cu mulţi ani ar fi fost de-ajuns doar o asemenea lovitură ca 
să pun capăt lucrurilor dintre noi. Fără lupte extenuante 
după care mă alegeam cu faţa însângerată şi învineţită şi 


e 151 œ 


fără să-i fac o felaţie lui Land în maşina lui ca să-l 
îndepărteze pentru totdeauna pe Jimmy Ray. Poate că ar fi 
funcţionat. Sau poate că aş fi sfârşit moartă şi abandonată 
pe undeva prin pădure, iar Junie ar fi fost crescută de Cal 
sau, Doamne fereşte, de mama. Nu-mi făcea niciun bine să- 
mi dau cu presupusul în legătură cu trecutul. Tot ce ştiam 
că există cu siguranţă era seara aceasta şi acest moment. 

L-am privit cu precauţie pe Jimmy Ray ridicându-se în 
şezut şi lăsându-se cu spatele de perete. 

— Îmi dai un prosop? întrebă. 

M-am dus în bucătărie şi am adunat nişte gheaţă într-un 
prosop, pe care i l-am adus. Îşi şterse sângele de pe faţă şi 
apoi îşi lăsă capul pe spate. Işi apăsă pachetul cu gheaţă de 
nas şi scoase un geamăt. 

— La naiba, fato, spuse, m-ai caftit bine. 

M-am lăsat să alunec pe lângă perete şi am luat loc lângă 
el, cu picioarele în faţă şi cu gleznele încrucişate din 
respect pentru prosopul pe care încă îl purtam. 

— N-am aruncat eu în aer rulota lui Matt. 

— Da, mi-am dat seama că era puţin probabil, spuse 
Jimmy Ray aruncându-mi o privire. 

— Dar tu oricum te-ai gândit să-mi spargi apartamentul şi 
să mă strângi de gât. 

— Eram nervos, spuse Jimmy Ray ridicând din umeri. M- 
am trezit cu poliţiştii mişunând peste tot la mine acasă. În 
afară de asta, dacă te voiam cu adevărat moartă, ai fi fost 
moartă. Fir-ar maică-ta blestemată. 

— Ce legătură are maică-mea cu asta? l-am întrebat, 
întorcându-mă să-l privesc. 

— Pe vremuri, când eram împreună, maică-ta mi-a tras 
un perdaf. Mi-a spus că dacă o să merg vreodată prea 
departe, o să-mi folosească mădularul ca momeală pentru 
peşti. 

M-am holbat la el, rămânând pe moment fără replică. 
Desigur, când eram mică, mama se aprindea împotriva 
oricui îmi făcea ceva. Dar devenind adultă, m-am gândit că 
încetase să-i mai pese chiar atât de mult. Odată, când mi-a 
văzut un ochi învineţit de Jimmy Ray, mi-a spus că m-am 


e 152 œ» 


băgat singură în beleaua aia şi că trebuia să devin destul 
de puternică pentru a-mi găsi drumul înapoi. Nu mi-a trecut 
niciodată prin minte că-l avertizase în vreun fel pe Jimmy 
Ray. 

— Ce e? spuse Jimmy Ray amuzat, crezi că încheietura 
aia ruptă este cel mai nasol lucru cu care te-ai ales? La 
naiba, ca să fiu cinstit, am fost un pic îngrijorat în privinţa 
asta. M-am gândit că poate puţa mea e pe ducă. 

— Atunci bănuiesc că pentru tine e un lucru bun că n-ai 
reuşit să mă strângi de gât. 

Jimmy Ray se întinse şi-mi apucă mâna, strângând-o doar 
puţin, cât să nu mă doară. 

— Nu mă prostesc, Eve! spuse. Simt o oareşce afecţiune 
pentru tine. Dumnezeu ştie de ce, pentru că de cele mai 
multe ori ai fost ca un spin în coastă. Dar afecțiunea aceea 
se întinde doar atât. Îmi dădu drumul la mână şi gesticulă 
spre propria lui faţă. Dacă mai încerci aşa ceva sau vreo 
chestie ca tot ce s-a petrecut în seara asta la mine-acasă, 
frate-tu o să te pescuiască bucăţi din râu. Bucăţi-bucăţele. 
lar mă-ta poate să se ducă în pizda mă-sii. Inţelegi? întrebă 
susţinându-mi privirea. 

— Da, am spus, deoarece chiar înţelegeam. Mi-am folosit 
toate monedele norocoase cu Jimmy Ray, iar el nu era 
genul ăla de individ care să-ţi ofere un împrumut. Sincer, 
nu ştiu ce s-a întâmplat acolo în seara asta. Voiam doar să 
vorbesc cu Matt. Îşi făcea de cap cu prietena lui Junie, Izzy. 

— Aşa că te-ai gândit să te furişezi pe pământul meu? 
întrebă Jimmy Ray, clătinând din cap. Pentru cineva care nu 
vrea să fie strangulată, ai un soi de dorinţă de-a muri, Eve. 

— Cam aşa ceva, am spus, ridicând din umeri. Mi-am 
întins prosopul peste poală. Ai vreo teorie în legătură cu 
Matt? 

— N-am nicio idee, spuse Jimmy Ray. Numai că pauza 
scurtă pe care a făcut-o înainte să răspundă şi hopurile 
dintre cuvinte m-au făcut să mă gândesc că, probabil, avea 
cel puțin o bănuială ascunsă. Ştiu că prepara 
metamfetamină acolo câteodată. Am trecut pe heroină. E o 
piaţă mai mare zilele astea. Vorbea despre afacerile lui cu 


e 153 + 


droguri de parcă ar fi făcut-o despre vreme sau despre cea 
mâncat la cină. Era ceva obişnuit, ca un dat. Dar lui Matt îi 
plăcea metamfetamina. O făcea pentru el. Poate că a fost 
neatent. Singur s-a făcut bucăţi în explozie. Tot timpul a 
fost un ticălos prost. 

— Poate, am spus. Sau poate că l-a ajutat cineva. 

Jimmy Ray mă privi din nou. Îi simţeam ochii întunecaţi 
arzându-mi obrazul. 

— De ce? Care e câştigul dacă a murit Matt? 

— Nu ştiu. Poate că ştia ceva despre ce s-a întâmplat cu 
Junie şi Izzy. Poate că este cineva care nu voia ca el să 
vorbească. 

Jimmy Ray îmi scutură piciorul cu o singură mână. 

— Îmi pare rău să te luminez, scumpo, dar Matt n-ar fi 
vorbit niciodată cu tine. Şi mă îndoiesc serios că avea 
oricum vreo informaţie despre crime. Individul ăla de-abia 
făcea diferenţă între curul lui şi o gaură în pământ. 

Mi-am lovit capul cu zgomot de perete. 

— Atunci n-am nicio idee. Legat de orice. Am făcut o 
pauză şi mi-am închis ochii. Tot încerc să găsesc un rost. De 
ce au murit. Ce s-a întâmplat. Care a fost sensul. 

— Îţi pierzi timpul, Eve. E ca şi cum te-ai pişa împotriva 
vântului. Să încerci să răspunzi la întrebarea aia, de ce aşa 
ceva, o să te înnebunească. Nu contează de ce. 

— Şi atunci ce contează? 3 

— Cine. Persoana care a ținut cuțitul. Asta e singurul 
lucru care contează cu adevărat. 

Nu mi-a scăpat cât de ciudată era conversaţia aceasta. 
Stând cu Jimmy Ray, îngrijindu-ne rănile şi pălăvrăgind 
prostii de parcă eram vechi prieteni. La naiba, poate că 
asta se credea că eram. Îmi amintea, în cel mai rău fel 
posibil, de mine şi maică-mea. Nu conta cât de des m-am 
gândit că scăpăm în cele din urmă de ea, cumva, 
întotdeauna părea că sfârşeam stând, din nou, vizavi una 
de cealaltă. Atât ea, cât şi Jimmy Ray aveau un soi de 
putere de a rămâne, trebuia să le dau dreptate. 

— Încă simt că ştii mai multe decât îmi spui, am replicat, 
adunându-mi părul ud într-un coc în vârful capului. 


e 154 + 


— Nu, spuse Jimmy Ray. Se ridică şi-şi întinse mâna, 
trăgându-mă de picior. Ştiu la fel de multe ca şi tine. 

— Ce vrei să spui, mai exact? Mi-am aplecat capul ca să 
încerc să-i surprind privirea, fiind cu faţa întoarsă. Jimmy 
Ray folosea contactul vizual ca pe un fel de armă, atât 
pentru a seduce, cât şi pentru a intimida. Era un bărbat 
care-şi cunoştea puterea privirii. Am ştiut că însemna ceva 
că nu voia să mă privească acum. 

Se îndepărtă de mine, şchiopătând puţin din genunchi, ca 
urmare a loviturii în vintre de mai devreme. Chestie care, 
recunosc, mi-a dat un fior de satisfacţie. 

— Ştii ce mi-a plăcut întotdeauna cel mai mult la tine? 

M-am gândit la complimentele pe care mi le-a făcut de-a 
lungul anilor. 

— Picioarele mele? 

Atunci s-a uitat peste umăr la mine, lăsându-şi privirea să 
alunece de la coapse până la gleznele goale. 

— Intotdeauna mi-au plăcut picioarele tale. Incă arată al 
naibii de bine, spuse rânjind. Ar arăta chiar şi mai bine 
încolăcite în jurul meu. 

Brusc, am devenit conştientă de goliciunea mea şi că, 
dintr-o mişcare rapidă, ar putea să arunce în aer prosopul 
de pe mine. Gândul fu urmat de o creştere bruscă a 
excitării, apoi de o undă de ruşine. Ce nu era în regulă cu 
mine dacă un bărbat ca Jimmy Ray îmi putea face corpul să 
reacționeze atât de uşor, încât să simt căldură în burtă şi să 
mă ud între picioare doar cu câteva cuvinte? In special 
când acelaşi corp cunoştea durerea pe care el o putea 
provoca. Am făcut un pas înapoi, departe de el. 

— Şi dacă n-ar fi vorba de picioare, atunci ce? Am 
încercat să-mi păstrez vocea vioaie şi serioasă, dar am 
observat că am un ton răguşit. 

Şi Jimmy Ray l-a auzit, asta dacă poate fi considerat un 
indiciu că zâmbetul i s-a transformat într-un rânjet deplin. 
Mi-a făcut cu ochiul ca să ştiu că n-o să mă aleg cu nimic, 
după care expresia lui a devenit serioasă. 

— Imi plăcea cât de deşteaptă eşti. Toate celelalte fete 
cu care m-am întâlnit nu erau cine ştie ce lumini, spuse 


e 155 


atingându-şi cu degetul tâmpla. 

— Credeam că aşa-ţi plac, am spus. Cu şanse mai puţine 
să te contrazică. 

Jimmy Ray îşi flutură mâna prin aer, alungându-mi 
cuvintele. 

— Fii atentă la ce îţi spun! Eşti deşteaptă, Eve! Te duce 
capul. De cele mai multe ori era o pacoste să am de-a face 
cu tine, dar n-ai fost niciodată plictisitoare. Trebuie să 
recunosc asta. 

M-am gândit că încercarea lui Jimmy Ray de a mă 
complimenta era probabil un căcat. Aveam mai mult decât 
o suspiciune că mă numise o pizdă proastă de o sută de ori 
pe la spatele meu. Mi-am împreunat mâinile în partea de 
sus a prosopului. 

— De ce îmi spui asta? _ 

— Pentru că ai totul acolo. Işi lovi din nou tâmpla. Poţi să 
rezolvi asta. 

— Şi dacă nu-s aşa de deşteaptă cum crezi? 

— Eşti, spuse Jimmy Ray. Dar poate că te concentrezi 
asupra unor lucruri greşite. 

— Te referi la Matt? 

— Vreau să zic că sunt doar câteva motive pentru care 
oamenii se ucid între ei, spuse şi le enumeră în continuare 
pe degete: sex, bani sau furie pură. 

Incepeam să mă simt frustrată de-acum, nesigură dacă 
ştia de fapt ceva sau doar îşi bătea joc de mine. 

— Şi care dintre ele a fost, dacă ştii aşa de multe? 

— Nu zic că ştiu ceva, spuse Jimmy Ray. Spun că poate 
mergi pe o pistă greşită, asta e tot. 

Cel puţin, parţial, părea în interesul meu. Jimmy Ray voia 
să mă ţin departe de afacerile şi proprietatea lui. Matt nu 
mai făcea parte din tablou, iar acum trebuia să-i urmez 
indiciile. 

— Poate chiar tu l-ai aruncat pe Matt în aer ca să nu 
vorbească cu mine. 

Jimmy Ray râse. 

— Te-ai uitat la prea multe filme, fato! De ce mi-aş bate 
capul să-l arunc în aer când aş putea să merg la el şi să-l 


e 156 - 


împuşc. O armă e mult mai tăcută şi nici nu-ţi aduce o 
gaşcă de copoi pe cap. Deschise uşa de la intrare şi 
continuă: În afară de asta, de ce mi-ar fi păsat dacă Matt 
vorbea cu tine? Ti-am zis deja că n-am avut nimic de-a face 
cu moartea fiică-tii. Făcu o pauză oprindu-se pe prag. Din 
câte am auzit, crimele nu au implicat şi activitate sexuală. 
şi nici nu sună a furie. În niciun caz în felul în care au fost 
dispuse curat şi frumos. Şi atunci ce rămâne? Mă privi 
peste umăr în timp ce închidea uşa. Mila din ochii lui mi se 
părea atât de străină, încât m-am întrebat dacă ştie că 
dispune de aşa un sentiment. 
— la urma banilor, Eve! la urma banilor! 


e 157 œ 


NOUĂSPREZECE 


Să iau urma banilor? Ce naiba însenina asta? N-aveam 
niciun ban. Nici eu, nici Junie, nici Cal şi nici maică-mea. 
Nimeni din familia mea n-a avut vreodată două monede pe 
care să le frece una de alta. Asta însemna că rămânea Izzy. 
Familia ei avea în mod cert mai mulţi bani, dar nici ei nu 
erau avuţi. La naiba, în alt loc probabil că de-abia ar fi 
încadraţi în clasa de mijloc. lar eu, cumva, nu mi-o puteam 
imagina pe Izzy implicată în vreo mare schemă financiară. 
Avea doisprezece ani, pentru numele lui Dumnezeu. Era 
mai interesată să-şi facă unghiile şi să trimită mesaje. Să se 
ocupe de pasiunile nepotrivite ale unor idioţi ca Matt. Dar 
poate că-mi scăpa ceva din cauză că nu eram destul de 
aproape. Ceva ascuns într-o familie pe care o cunoşteam 
doar din exterior. 

Când a apărut Cal, mi-am luat nişte haine pe mine şi mi- 
am prins părul într-o coadă. Era transpirat şi mirosea a fum. 
Avea mânecile uniformei sfâşiate şi pantofii plini de cenuşă. 
Nu era chiar la fel de furios precum fusese Jimmy Ray mai 
devreme, dar era pe aproape. 

— Ce naiba, Eve! spuse el, fâţâindu-se prin living. Cu 
fiecare pas făcut lăsa mici urme negre de funingine pe 
covorul ponosit. Ce căutai acolo? Puteai să fii bătută de te 
căcai pe tine sau chiar ucisă! Şi asta înainte ca locul lui 
Matt să explodeze. Îşi punctă discursul cu mâna prin aer, 
lăsând în urmă particule murdare în suspensie. 

— Ţi-am spus deja la telefon, i-am răspuns. Tipul care-şi 
făcea de cap cu Izzy. Era Matt. 

— Şi ce dacă? ţipă Cal. De când e treaba ta să te arunci 
cu capul înainte? Pentru asta există poliţiştii! 

— Şi atunci de ce nu ai vorbit încă cu el? am tipat înapoi. 
Acum e mort şi e al naibii de târziu. 

Cal se opri din mers şi se întoarse spre mine şi colţul 
canapelei unde mă ghemuisem. 

— De ce crezi că n-am vorbit cu el? 

Chestia asta mă opri. Ceea ce urma să spun se împletici 


< 158 œ» 


la capătul limbii. 

— De ce n-ai spus asta când am sunat? 

— Pentru că mi-ai închis şi te-ai dus să-l înfrunţi de capul 
tău ca o nebună! 

N-am mai vorbit aşa cu Cal de ani buni. Aşa obişnuiam să 
interacţionăm când eram mai tineri. Eu, gata de ceartă, 
impulsivă şi autodistructivă la modul borderline. lar Cal 
încerca în mod constant să remedieze daunele pe care le 
făceam. Încerca să mă facă să-mi văd greşelile fierbând de 
frustrare când nu-l ascultam. Insă odată cu apariţia lui 
Junie, dinamica interacțiunilor noastre s-a schimbat. Faptul 
că aveam un copil mă făcea vulnerabilă într-un fel cum n- 
am mai simţit înainte. Crescând, nu mi-a mai păsat de ce se 
întâmpla cu mine. Numai că Junie avea nevoie de mine. Aşa 
că am acceptat protecţia lui Cal, îngrijorările lui, şi, atât eu, 
cât şi Junie ne-am ascuns în interiorul lor ca într-o folie de 
protecţie. M-am întrebat dacă nu cumva în noaptea 
anterioară, când Cal, beat în bar, îşi bolborosea cuvintele şi 
spunea adevăruri despre copilăria noastră, nu a slăbit vreo 
legătură dintre noi. Durerea a dat afară şi ne-a transformat 
în versiunile noastre din trecut. 

— Ce a spus când l-ai întrebat despre Izzy? 

Cal se cufundă în canapea lângă mine şi-şi lăsă capul pe 
spate, închizându-şi ochii. 

— Nu prea multe. La început, a încercat să nege, dar am 
continuat să-l presăm. 

— Tu şi Land? 

— Mda. În cele din urmă, a spus că au flirtat un pic, dar 
că asta nu a trecut dincolo de stadiul discuţiilor. 

— Crezi asta? l-am întrebat, schimbându-mi poziţia ca să- 
| privesc. 

— Nu, răspunse, deschizându-şi ochii. Dar doar pentru că 
îşi făcea de cap cu ea, asta nu înseamnă că a ucis-o. 

— La ce te-ai gândit, totuşi, când ai vorbit cu el? 

Cal oftă. 

— Cine naiba ştie cu aşa un individ? Minţea cum respira. 
Cam fiecare cuvânt pe care l-a scos era conceput ca să se 
apere. Se apropie cu un pas de mine şi continuă: Avem 


e 159 * 


mesajele scrise de pe telefonul lui Izzy. 

— Ce? Când? Ce spuneau? 

— Las-o mai moale, spuse Cal. Singurul care a ieşit în 
evidenţă era din ziua când au murit. Oricine a fost i-a trimis 
un mesaj în dimineaţa aceea. l-a spus să vină în parc. 
Niciunul dintre ei nu a menţionat că va fi şi Junie acolo. 
Pentru moment, presupun că e vorba de un el, mai spuse 
ridicând neajutorat din umeri. 

— Era cineva pe care-l cunoştea Izzy? l-am întrebat. Ar fi 
trebuit să fie o uşurare. Legătura dintre ucigaş şi victimele 
lui fusese intermediată direct prin fiica familiei Logan, nu 
prin fiica mea. Dar nu aveam încredere în ce simţeam. 
Intuiţia mea clocotea în continuare, spunându-mi că Junie 
avea legătură cumva cu ceea ce s-a întâmplat. 

— Aparent. 

— Se menţiona ceva despre bani în mesaj? 

Cal îşi ridică sprâncenele. 

— Bani? Ca un şantaj? Ce vrei să spui? 

M-am ridicat şi am adunat câteva pahare murdare de pe 
măsuţa de cafea. 

— Nu ştiu ce vreau să zic. M-am dus în bucătărie şi am 
pus paharele în chiuvetă. Cineva a precizat că la baza 
tuturor chestiilor astea ar putea fi vorba de bani. M-am 
concentrat pe apa ce curgea, stropind puţin detergentul de 
vase. 

— Cine este acest cineva? ceru Cal să afle. 

De îndată ce am pronunţat numele lui Jimmy Ray, m-a 
apucat regretul că am vorbit. Toată conversaţia raţională s- 
a dus pe apa sâmbetei. 

— Cine, Evie? întrebă Cal din nou, ridicându-se şi ivindu- 
se în uşa de la bucătărie. Cum n-am răspuns, Cal îşi izbi 
mâna de tocul uşii. Impuţitul de Jimmy Ray, nu-i aşa? 
Căcatul ăla. Când ai vorbit cu el? 

— A fost în seara asta pe aici, mai devreme. 

Cal păşi mai aproape, fără să mai aibă nimic din 
atitudinea certăreaţă de până acum. Îşi puse cu blândeţe 
mâna pe braţul meu. 

— Te-a rănit? 


e 160 œ» 


Am ridicat din umeri şi am privit într-o parte. 

— Nu atât de mult pe cât şi-ar fi dorit. Cred că i-am spart 
nasul. 

Cal scoase un fluierat lung, pe un ton slab. 

— Fir-ar să fie, Eve! Bravo ţie! 

Am râs scurt. 

— Intre noi doi fie spus, îl facem pe Jimmy Ray să aibă cu 
totul o nouă faţă. 

Rânjetul lui Cal dură doar un moment înainte să dispară, 
iar pe figură îi apăru ceva mai serios. 

— Ştii că probabil îşi bate joc de tine, nu? Că se joacă cu 
tine? 

— De ce ar face asta? l-am întrebat, dar era o întrebare 
stupidă. Lui Jimmy Ray îi plăcea să se joace cu oamenii, îi 
plăcea să aibă controlul şi să-i privească pe toţi dansând, în 
timp ce el trăgea sforile. 

— Pentru că poate, spuse Cal exasperat. Pentru că e 
amuzant. Pentru că-i place să se simtă puternic. Vrei să 
continui? 

Am lăsat vasele murdare să se înmoaie în chiuvetă şi am 
apucat un prosop de pe bufet ca să-mi usuc mâinile. 

— Vrei să spui că-i cu totul pe lângă, că banii n-au nicio 
legătură cu asta? 

— Nu spun asta. Până acum, n-am descoperit legătura 
asta, dar asta nu înseamnă că nu există. Însă dacă există, 
ar fi o presupunere norocoasă din partea lui Jimmy Ray. Nu 
ştie nici cât negru sub unghie ce s-a întâmplat, Evie. 
Incearcă să-ţi controleze mintea. 

Ce zicea Cal avea sens. Era logic şi perfect plauzibil. Era 
felul lui Jimmy Ray de a acţiona dintotdeauna. Totuşi, nu 
puteam să renunţ cu totul la idee. Continuam să mă 
gândesc la faţa lui Jimmy Ray când mi-a vorbit, la rapida 
străfulgerare a tandreţei pe care aproape n-am recunoscut- 
o din cauză că a fost atât de neaşteptată. Lumina din ochii 
lui care s-a aprins de parcă spunea ceva aproape de 
adevăr. Fa 


Necazul nu-i stricase cheful de grădinărit lui Jenny Logan. 
e 161 - 


Ghivecele cu flori aliniate de-a lungul treptelor din faţă erau 
o dezordine de culori de primăvară timpurie: floricele roz, 
alb şi galben, înclinate spre soare. M-am întrebat dacă 
privitul florilor îi făcea durerea mai suportabilă, dacă 
speranţa îi acoperea unele dintre crăpăturile din inimă. 
Personal, voiam să smulg florile din ţărână şi să le strivesc 
sub călcâie până ce se făceau praf. Dar m-am gândit că 
asta ar fi putut face conversaţia noastră să înceapă cu 
stângul. 

Dacă Jenny a fost surprinsă să mă găsească pe veranda 
ei din faţă, nu a arătat-o. M-a grăbit să intru cu un gest al 
mâinii şi promisiunea unei cafele. l-am văzut ochii trecând 
repede la nuanţa de purpuriu pal a vânătăilor pe care mi le- 
a lăsat Jimmy Ray în apropierea claviculei mele, dar bunele 
ei maniere au oprit-o să-mi pună întrebări jenante. Sau 
poate că nu-i păsa. 

Ne-am aşezat la măsuţa din bucătărie, poziționată lângă 
o fereastră cu vedere la curtea din spate. Era o privelişte 
sălbatică acolo. Se vedeau tot felul de buruieni ce-i 
mărgineau încercările ei de a ţine sub control, efectuate cu 
jumătate de inimă. Cred că-i păsa doar de curtea din faţă, 
locul pe care-l putea vedea oricine. Intreaga casă era mai 
neîngrijită decât mă aşteptam. Camerele prin care am 
trecut erau înghesuite şi claustrofobe din cauza tavanului 
prea jos, iar lumina exterioară, cumva, nu reuşea să 
pătrundă în interiorul întunecat. Poate că întotdeauna a fost 
aşa sau poate că şi casa jelea. La masa din bucătărie erau 
în continuare trei scaune şi mi-am imaginat că în timpul 
fiecărei mese, scaunul gol al lui Izzy urla la ei. 

Jenny părea mulţumită că noi două sorbeam cafea. 
Ciugulea marginile unei felii de tort pe care o pusese pe un 
platou. Nu părea să se grăbească să afle de ce mă aflam 
acolo. Nu făcu nicio încercare să pălăvrăgească sau să se 
lanseze în amabilităţi. Am început să-mi dau seama că 
Jenny Logan avea o faţă pe care o arăta lumii - aceea de 
femeie adunată, dulce, de o politeţe fără cusur - şi o alta în 
spatele uşilor închise. Această Jenny privată era mai puţin 
îngrijorată de ce gândeau oamenii. M-am întrebat oare ce 


e 162 œ» 


ar fi făcut această Jenny dacă ar fi aflat că Junie era fiica lui 
Zach. 

Mi-am pus jos cana de cafea şi mi-am dres vocea ca să-i 
atrag atenţia. 

— M-am gândit la motiv, i-am spus. 

— Motiv? Pronunţă cuvântul de parcă nu-l mai auzise 
înainte. 

— Da, nu sunt decât o mână de motive pentru care 
oamenii comit crime. Mi-am dat seama că repetam 
papagaliceşte ce spusese Jimmy Ray şi mi-am închis gura. 

— Oamenii comit crime pentru că sunt răi, spuse Jenny, 
împingând platoul cu tort de cafea, de parcă ar fi ofensat-o. 

— Asta este ceea ce sunt, am căzut de acord, dar nu de 
asta o fac. Există un motiv. După o pauză, am continuat: Tu 
şi Zach aveţi probleme cu banii sau ceva de genul? 

Jenny îşi ridică privirea. Nu părea furioasă, ci doar 
confuză. 

— Nu. Tot timpul ne-ar trebui mai mulţi, dar cui nu i-ar 
trebui? Trecu cu privirea peste aparatura veche şi dalele 
expirate din bucătărie. Oamenii uită că Zach doar lucrează 
la reprezentanţă. Nu e a noastră. lar Zach are o grămadă 
de calităţi bune, însă să fie vânzător nu-i una dintre ele. Ce 
legătură au banii cu orice? 

— Cineva mi-a sugerat că banii ar putea fi la baza tuturor 
chestiilor ăstora. 

— Crezi că le-a ucis cineva pentru bani? dădu Jenny 
neîncrezătoare din cap. 

— Nu cred nimic. Pun doar întrebarea. Ca fapt divers, 
problemele mele cu banii sunt la fel ca întotdeauna. Nu am 
destui. Dar nu-i sunt datoare nimănui, decât, ocazional, 
firmei de curent electric. l-am zâmbit slab, însă Jenny nu-mi 
zâmbi înapoi. 

— Dar maică-ta? mă întrebă după un moment. 

Îmi îngheţă mâna. M-am îngrijorat că bucata de tort de 
cafea o să-mi alunece printre degete. 

— Ce-i cu ea? 

Jenny se foi în scaun, dar nu-şi luă ochii de la mine. Nu 
privi în altă parte aşa cum ar fi făcut-o majoritatea 


e 163 + 


oamenilor când subiectul conversaţiei era maică-mea. 

— Haide, Eve, spuse, toată lumea din oraş ştie despre 
maică-ta. De gaşca cu care umblă. Genul de chestii în care 
e amestecată. Dacă ce s-a întâmplat a fost din cauza 
banilor, e normal să te gândeşti că poate ea e implicată. 

— Nici măcar n-o cunoştea pe Junie, i-am replicat. Pentru 
maică-mea n-ar fi contat dacă o rănea cineva pe Junie. 

Jenny încetă să se mai foiască. Îşi strânse mâna mai tare 
în jurul cănii cu cafea. 

— Amândouă ştim că asta nu e adevărat. Sunt două 
adevăruri fundamentale în legătură cu maică-ta, care nu 
sunt niciodată în conflict: umblă cu o gaşcă dură şi nu-i bine 
să te iei de familia ei. De nimeni din familia ei. Dacă voia 
cineva să-i dea o lecţie, îmi imaginez că de acolo ar fi 
început. 

Îmi bubuia inima în piept. Voiam să mă dezlănţui cu 
făţărnicie, să-i iau în râs pretenţiile şi s-o oblig să-şi ceară 
scuze. Numai că nu spusese nici măcar un cuvânt mincinos. 
N-am ştiut în adâncul sufletului că acestea se vor întoarce 
la mine şi la familia mea! Am încercat să pretind că Izzy ar 
fi cheia, dar ştiam că nu era. Era Junie. Eram eu. 

Dar nu puteam să trec peste şi să accept. Deoarece ar fi 
fost prea mult să accept asta cu voce tare. Una era că 
ştiam eu şi alta era să mă dezvălui în faţa lui Jenny Logan. 

— Cum rămâne cu Izzy şi individul mai în vârstă cu care 
se vedea? m-am auzit întrebând. 

Uram cât de uşor mi-a ieşit întrebarea din gură. Jenny îşi 
dădu capul pe spate de parcă aş fi pocnit-o, cu ochii larg 
deschişi. 

Era surprinsă, însă nu din cauza şocului. Mi-am dat 
seama că ştia despre Izzy, numai că nu ştia că şi eu 
cunoşteam secretul. 

— Când ai aflat? am întrebat-o. 

— Când mi-a spus Land. Acum câteva zile. N-am ştiut 
înainte de asta, adăugă, clătinând din cap. 

— N-ai văzut-o niciodată cu Matt? 

— Nu. Dacă aş fi ştiut, aş fi pus punct relaţiei. Vorbea ca 
o femeie care nu-şi putea imagina o fiică sfidătoare şi 


e 164» 


vicleană. Care nu ştia nimic despre nenumăratele 
modalităţi prin care fetele descoperă cum să se sustragă 
regulilor părinţilor lor, cum ar fi spartul ferestrelor şi 
coborâtul pe o scară făcută din cearşafuri; nu ştia nimic 
despre bilete secrete şi mesaje transmise de la prieteni; 
despre aprobări de genul da, mamă, urmate la fel de 
repede de ochi daţi peste cap şi rânjete ascunse. 

— Mi-ar fi plăcut să aud ce avea de spus Matt despre 
asta. Să-i văd faţa în timp ce-i puneam nişte întrebări. 

Jenny îşi strâmbă gura, iar ochii ei deveniră distanţi şi 
duri. 

— Da, ei bine, e mort. N-o să mai zică mare lucru. 

M-am holbat la ea peste masă şi ea mi-a susţinut 
privirea. Nu mai arăta ca acea Jenny Logan rafinată şi 
politicoasă. Arăta ca o mamă a cărei fiică a greşit - cea mai 
înspăimântătoare creatură din lume. După crime, am tras 
concluzia simplă că lacrimile ei îi trădau slăbiciunea, dar 
descopeream că slăbiciunea n-avea nimic de-a face cu 
Jenny Logan. Am auzit din nou liniştea sinistră, şuierătoare 
din momentul dinaintea exploziei rulotei lui Matt. Căldură şi 
lumină şi sunet izbindu-se în mine, dându-mă jos ca un 
camion ce loveşte un popic. Oare a avut Jenny Logan 
curajul să aprindă chibritul şi să apese întrerupătorul? 
Uitându-mă acum la faţa ei, nu mă îndoiam nicio secundă. 
Pentru prima dată, am simţit o relaţie de rudenie cu ea. 
Faptul că sufeream după aceeaşi pierdere nu ne legase, dar 
poate că furia o făcea. 

Mi-am deschis gura ca să zic ceva, vreun soi de 
conştientizare a ceea ce am citit în ochii ei, dar îndată ce 
am început să vorbesc, figura i s-a limpezit, redevenind 
Jenny Logan cea blândă şi plăcută. 

— lată-te! spuse, privind ceva peste umărul meu. Cafea? 

M-am întors pe scaun, ştiind deja şi îngrozindu-mă pe 
cine o să văd. În pragul uşii stătea Zach, cu cămaşa 
cadrilată pe jumătate descheiată, de sub care se zărea un 
tricou alb. Purta blugi şi n-avea nimic în picioare. Părul lui 
era încă umed după duş. La vederea lui, am simţit un gol în 
stomac, amintindu-mi senzaţia pielii lui pe a mea. Işi trecu 


e 165 - 


privirea de la nevasta lui la mine, zăbovind până când am 
vrut să traversez camera şi să-l pălmuiesc, forțându-l să-şi 
îndrepte capul într-o direcţie diferită. În schimb, m-am 
întors la loc şi mi-am lăsat privirea să cadă pe cana mea de 
cafea. 

— Bună! spuse Zach. Vocea lui îi trăda prezenţa 
apropiată. Ce-am ratat? 

Jenny se agita la tejghea, turnând cafea şi puţin lapte. 
Mişcările ei practice erau cele ale unei soţii care nu mai 
trebuia să se gândească la ceea ce i-ar fi plăcut soţului ei. 
Dorinţele lui erau la fel de înrădăcinate ca ale ei. 

— Nimic, spuse ea. Eve voia să vadă cum mă descurc. Se 
întoarse şi-i întinse cana lui Zach. 

Mi-am dat scaunul în spate, scârţâind în contact cu 
podeaua. 

— Ar trebui să nu vă mai stau pe cap. Mulţam pentru 
cafea. 

— Te conduc, spuse Zach. 

— Nu-i nevoie, stai şi termină-ţi cafeaua. Mă descurc. 

Am tăiat în diagonală bucătăria spre holul din faţă, iar 
Zach veni în urma mea. 

— Ce faci? i-am şoptit, smulgându-mi braţul când m-a 
apucat de cot. 

— N-ai venit aici ca s-o vezi pe Jenny, spuse cu o voce la 
fel de joasă ca a mea. 

Am râs, scurt şi înţepător, întorcându-mă spre el. 

— Ba da. 

Îşi puse mâna pe clavicula mea şi-mi dădu părul peste 
umăr. Degetele lui îmi atinseră rănile. Se încruntă. 

— Ce ai pățit aici? 

— Nimic. Sunt în ordine. 

Degetele lui zăboviră, făcându-mi pielea de găină. 

— Mă gândesc la tine. Tot timpul. 

— Eşti nebun? l-am pocnit peste mână. Au trecut mai 
bine de zece ani fără să ne spunem măcar zece cuvinte şi 
dintr-odată nu te gândeşti decât la mine? Cât de proastă 
crezi că sunt? 

— Deloc, spuse Zach cu o figură serioasă. Şi nu e dintr- 


e 166 - 


odată. 

Datorită chestiei ăsteia îmi era aproape imposibil să 
rămân supărată pe el, ba mai mult, chiar şi să mă supăr pe 
el, şi anume, datorită onestităţii lui şi a încrederii totale în 
orice îţi spunea. Puteai să ştii că sunt rahaturi, dar Zach nu 
ştia niciodată. Ceea ce, în anumite feluri, îl făcea chiar mai 
rău decât Jimmy Ray. Cel puţin, ceea ce vedeai la Jimmy 
Ray era ceea ce obţineai. Am deschis uşa din faţă cu o 
smucitură şi i-am aruncat lui Zach o privire peste umăr. 

— Opreşte-te, i-am spus, cât de tare am îndrăznit. N-a 
fost decât sex. Şi a fost bine. Dar n-a însemnat nimic. Du-te 
înapoi în bucătăria aia şi bea-ţi cafeaua cu soţia ta. Nu sunt 
ce vrei. Crede-mă! 

Chiar şi acum îi cruţam sentimentele. Felul în care sunt 
învăţate femeile să se poarte, făcând să fie vorba despre ce 
era bun pentru el, în loc de ceea ce era rău pentru mine. 

— Tu ce vrei? mă întrebă Zach, ca şi cum chiar credea că 
răspunsul ar putea fi el. 

Aproape că-mi era milă de el că era aşa un copil. Tot nu 
înţelegea că ceea ce s-a întâmplat odată de mult nu mai 
conta. Desfrâu de o noapte, posibila dragoste adevărată, 
prietenie pentru toată viaţa. Toate posibilităţile au încetat 
să existe în momentul în care a murit Junie. 

— Vreau să mă trezesc mâine şi să am din nou o fiică. 
Sau să mă trezesc în ziua când te-am întâlnit şi să sun la 
restaurant spunând că sunt bolnavă. Să rescriu istoria, am 
mai spus, ridicând din umeri. Vreau să dispară durerea 
aceasta. Poţi tu să faci să se întâmple asta? 

— Nu, spuse Zach, clătinându-şi capul cu ochii 
îmbătrâniţi. 

Am ieşit pe verandă. 

— Atunci maturizează-te, pentru că nu-mi poţi oferi nimic 
din ceea ce am eu nevoie. 


e 167 œ» 


DOUĂZECI 


De la moartea lui Junie, am vizitat rulota maică-mii de 
mai multe ori decât am făcut-o tot timpul cât a fost în viaţă. 
Mă speria cât de familiar mi se părea totul, cum alunecam 
înapoi în trecut de parcă nu m-am chinuit niciodată să scap 
de acolo. Imi hrănea bănuiala înfiorătoare că aici era locul 
unde-mi era destinat să sfârşesc. Că perioada mea ca 
mamă a fiicei mele nu fusese decât ceva de moment, un 
răgaz scurt de la adevărata mea natură. Că n-am fost 
niciodată şi nu eram de fapt decât fiica maică-mii. 

Camioneta neagră, ruginită era în continuare parcată în 
curtea maică-mii, dar de data aceasta am avut plăcerea 
dubioasă să-l întâlnesc pe bărbatul care o conducea. Sau, 
cel puţin, am presupus că proprietarul era individul care 
dormea pe canapeaua jerpelită din imitație de piele a 
maică-mii. Braţul ce-i ascundea faţa era acoperit cu un 
tatuaj făcut de-un amator. Tricoul scos din blugii jegoşi 
prinşi cu curea lăsa la vedere o fâşie din burta rotunjită de 
bere. Era atât de mult genul maică-mii, încât ar fi putut la 
fel de bine să-l scoată dintr-un catalog. 

De-abia se trezi când am intrat, închizând cu zgomot 
vechitura de uşă de protecţie în urma mea. 

— Mama? am strigat-o. Eşti aici? 

Eram prea încordată ca să fiu grijulie, uitând de toate 
protocoalele necesare pentru a păstra un echilibru al 
lucrurilor. Nu ţipa, nu cere, nu lua prin surprindere. Din 
punctul ăsta de vedere, maică-mea era ca un câine turbat. 
Era de-ajuns o singură greşeală de abordare şi erai ca şi 
moartă. 

— Isuse Hristoase, taci naibii din gură, sâsâi maică-mea 
din bucătărie. Apăru din dosul frigiderului, cu o bere într-o 
mână şi o ţigară în alta. Mă bate gândul să-ţi dau una în 
cur, spuse ea. Năvăleşti aici de parcă ai fi proprietară. 

Chestia care nu-mi dădea pace, ciupindu-mi mintea cum 
ciupeşti o coardă de vioară, iar şi iar, până când aproape 
m-a înnebunit, a venit năvală peste mine îndată ce am 

< 168 œ» 


plecat de dimineaţă de la casa familiei Logan. Prima dată 
când mi-a devenit evident a fost ca o senzaţie ce a durato 
eternitate. Dintr-odată, mi-am dat seama. Mintea mea mi-o 
expunea în faţă ca pe un purcel pe un platou, numai bun de 
mâncat. Mi-am îndreptat degetul spre ea şi am făcut doi 
paşi în direcţia ei. 

— De unde ştiai cum merge Junie? am cerut să aflu. 

Maică-mea se încruntă. 

— Despre ce naiba vorbeşti? mă întrebă, ducându-şi 
mâna în care ţinea ţigara la ceafă. Ai căpiat din cauza 
durerii sau ce? 

Bărbatul de pe canapea îşi lăsă braţul jos şi se chiori la 
mine cu ochi înceţoşaţi. 

— Cine dracu' eşti? spuse el. Ce se întâmplă? 

— Taci din gură, i-am spus, fără să-l privesc. Ochii mei o 
fixau pe maică-mea. leri, la mine acasă, în bucătărie. Mi-ai 
spus că ştii despre mine şi Zach pentru că el şi Junie aveau 
acelaşi mers. 

Maică-mea îşi stinse ţigara de tejghea şi o aruncă în 
chiuvetă. 

— Aşa, şi? 

— De unde ştii? De unde ştii atât de bine mersul lui Junie 
încât să-l recunoşti la Zach? Şi nu mă aburi că ai văzut-o de 
la distanţă. N-ai fost niciodată atât de apropiată de ea. Nu 
destul de mult ca să conteze. 

Voiam ca aceste cuvinte să fie adevărul. Aveam nevoie 
să fie, dar deja bănuiam că nu erau, cu mult înainte ca 
maică-mea să-şi deschidă gura şi să o confirme. 

— Ai ceva tupeu să vii în casa mea acuzându-mă. Făcu o 
pauză şi luă o sorbitură din bere. Şi, oricum, de ce anume 
mă acuzi? Că ştiam cum merge fiică-ta? Vocea ei atinse o 
tonalitate înaltă, plină de o falsă panică. Repede, să sune 
cineva la poliţie. Ar trebui să fiu arestată. Sunt o 
ameninţare blestemată la adresa societăţii. 

Aşa îţi dădeai seama tot timpul că maică-mea se simţea 
încolţită, pusă la zid de propriile ei minciuni. Se lupta 
sălbatică şi rea şi nu-i păsa pe cine trântea la pământ în 
calea ei. M-am cufundat într-unul dintre scaunele şubrede, 


< 169 + 


aglomerate în jurul mesei brăzdate din bucătărie. M-am 
aplecat în faţă până când aproape că mi-am atins genunchii 
cu fruntea. 

— O cunoşteai, am spus, mai mult pentru mine decât 
pentru maică-mea. O cunoşteai pe Junie. Cel mai teribil 
coşmar al meu devenea realitate. Tot ce am încercat să fac 
ca s-o protejez şi s-o izolez mi se prezenta în faţă ca o 
chestie la ea acasă. 

— Eram bunică-sa. 

M-am ridicat atât de repede încât am văzut stele verzi. 

— Eu eram maică-sa. Şi ţi-am spus să n-o faci. Ţi-am spus 
să te ţii în pana mea la distanţă de ea! Am izbit masa cu 
mâna şi m-am întrebat ce preţ nasol urma să plătesc 
pentru că am făcut-o pe maică-mea să tresară speriată. Nu 
asta ziceai tot timpul când creşteam oricui încerca să se 
bage şi să-şi vâre nasul în treburile noastre încercând să ne 
ajute pe Cal şi pe mine? Că tu erai mama noastră şi că tu 
făceai regulile? 

— Am zis asta. Se holba la mine, liniştită şi calmă acum. 

— Intotdeauna am ştiut că eşti o otravă. Şi m-am 
împăcat cu asta, cu acea parte din mine pe care o am dela 
tine. Dar nu trebuia s-o atingi. Nimic din mizeria ta, din 
răutatea ta sau din deciziile tale îngrozitoare nu trebuia să 
se apropie de Junie. Am făcut o pauză şi un gând oribil ieşi 
la suprafaţă ca o bulboană. Tu i-ai făcut cunoştinţă lui Izzy 
cu Matt? Aşa l-a cunoscut? 

— N-am nicio idee despre ce vorbeşti, spuse maică-mea, 
cu sprâncenele împreunate. Nici măcar n-am întâlnit-o 
vreodată pe Izzy. 

Am crezut-o doar pentru că nu-şi bătea capul să mintă în 
legătură cu ceva ce ea considera ca fiind neimportant, cum 
era să-l aducă pe Matt pe traiectoria lui Izzy. Mi-am şters 
lacrimile de pe obraz cu palma. M-am uitat în jur prin rulotă 
cu ochi înceţoşaţi. Cutii de bere goale pe jumătate jegoşeau 
bufetul. O grămadă de praf alb de origine suspectă mânjea 
celălalt capăt al mesei. Mirosea greoi şi pătrunzător a gunoi 
putrezit. Din colţ se auzeau trâmbiţând vocile idioate de la 
televizor. Simţeam cum mi se umflă în piept ceva de 


e 170 œ» 


groază. 

— A venit Junie pe aici? Ai adus-o aici? 

— Ţi-e ruşine c-ai crescut săracă? mă întrebă maică-mea. 
Despre asta e vorba? 

— Încă sunt săracă! am ţipat. Junie a fost săracă în 
fiecare zi a vieţii ei. N-a fost niciodată vorba de asta. E 
vorba de tine. 

— Dacă am fost aşa de îngrozitoare, dacă a fost aşa de 
rău că ai crescut aici, ştii unde-i uşa, indică ea cu bărbia 
spre partea din faţă a rulotei. Totuşi, nu te-am văzut 
niciodată folosind-o. Tot timpul ai părut destul de fericită 
încât să continui să-mi haleşti mâncarea şi să dormi sub 
acoperişul meu. 

Mi-am dat ochii peste cap. Aş fi vrut să fie şi Cal prezent, 
ca să-mi surprindă privirea. 

— lar începem. M-am pregătit pentru marele final al 
mamei neapreciate de care se luau copiii ei ca nişte ticăloşi 
nerecunoscători. Era o versiune a poveştii pe care maică- 
mea o spunea neobosită. O vrăjeală de poveste spusă în 
propriul ei interes, împânzită cu minciuni. 

— Şi atunci ce vrei să spun? mă întrebă. Vrei să-mi cer 
scuze că mi-am văzut propria nepoată? Din carnea şi 
sângele meu? 

— Nu, i-am spus, scuzele tale nu valorează nici cât un 
rahat. Amândouă ştim asta. În întreaga ta viaţă nu ţi-a 
părut rău de nimic. Exceptând poate faptul că ne-ai născut 
pe mine şi pe Cal. 

— Te înşeli, spuse ea, arcuindu-şi cu cruzime gura. 
Niciodată nu mi-a părut rău că l-am făcut pe Cal. 

Nu-mi spunea nimic nou, dar tot avea puterea să mă 
rănească. Nu o resimţeam ca pe o lovitură puternică în tot 
corpul, ca atunci când eram puştoaică, ci ca pe o 
împunsătură tăioasă şi rapidă în inimă. 

— Nu te îngrijora, mama, i-am spus, nu-mi spui nimic ce 
nu ştiu deja. 

Se întoarse cu spatele la mine şi-şi aruncă sticla de bere 
goală în coşul de gunoi. 

— N-am chef de asta, oftă ea. Am vrut s-o întâlnesc pe 


A 


e 17/1 œ 


Junie, asta-i tot. Am vrut să se întâmple doar o singură 
dată. Dar apoi am ajuns s-o cunosc. Făcu o pauză şi-şi lăsă 
umerii să cadă cu un gest neajutorat, aşa cum faci înainte 
să recunoşti ceva de care ţi-e ruşine. Am iubit-o, spuse într- 
un final. 

Nimic din ce ar fi putut spune nu m-ar fi şocat mai tare. 
Mă simţeam de parcă auzeam un câine începând o 
conversaţie sau de parcă priveam soarele căzând de pe 
cer. Ceva atât de imposibil încât chiar şi să văd asta cu 
propriii mei ochi nu făcea ca evenimentul să pară real. 

— Ai iubit-o, am spus cu o voce vlăguită. 

— Am făcut-o, confirmă maică-mea. Suna la fel de 
surprinsă ca oricine altcineva de acest fapt. 

Ştiam că fata mea era specială. Intotdeauna am ştiut-o. 
Dar să-i descleşteze pumnul maică-mii? Nici măcar Cal n-a 
făcut asta vreodată. Specia/ă nici măcar nu cuprindea asta. 
Dumnezeule, n-am avut nicio idee. M-am foit pe scaun, 
dorind să plec, dar şi să aflu întreaga poveste. Asta era 
probabil singura mea şansă. Maică-mea nu era genul care 
să tărăgăneze lucrurile şi să exfolieze straturile. Odată ce 
închidea subiectul, acesta rămânea închis pentru 
totdeauna. 

— Ce-ai făcut? Ai mers la ea pe stradă şi te-ai prezentat? 
Hei, Junie, eu sunt bunica de care te-a avertizat maică-ta! 
Hai să fim prietene! 

— Ştii, obişnuiam să cred că-mi lipseşte personalitatea ta 
adevărată. Aia pe care ai pus-o la păstrare când s-a născut 
Junie. Cel puţin, acea Evie avea ceva curaj, spuse maică- 
mea, clătinând din cap. Dar se dovedeşte că nu-i aşa. 
Aerele tale de şmecheră devin repede enervante! 

Am izbucnit într-un râs ca nechezatul unui cal. 

— Am învăţat de la cea mai bună. Incetează acum să-mi 
eviţi întrebarea. 

Maică-mea se lăsă pe spate, sprijinindu-se de bufet, şi-şi 
încrucişă braţele. 

— Cum crezi c-am cunoscut-o? Foloseşte-ţi capul. Nu-i 
aşa greu să-ţi dai seama. 

Mi-a luat mai mult decât ar fi trebuit, învârtindu-mă în 


e 172 œ» 


cercul posibilităţilor şi sărind peste cea mai evidentă, 
deoarece nu voiam s-o cred. 

— Cal? am spus în cele din urmă. 

A sunat ca o întrebare, însă era una la care ştiam deja 
răspunsul. Conştientizarea faptului că el, Cal, a nesocotit 
singura chestie în care mi-am pus baza că pot avea 
încredere în el să n-o încalce vreodată am resimţit-o ca pe 
un pumn în burtă. Mi-a promis. Şi i-a promis şi lui Junie. l-a 
legănat în braţe trupul nou-născut şi a promis că va fi 
întotdeauna în siguranţă, ceea ce însemna s-o ţină la 
distanţă de mama. Şi ne-a trădat pe amândouă. 

— Da. l-am spus că merit măcar s-o întâlnesc. Pe singura 
mea nepoată, adăugă rânjind în direcţia mea. lar el a fost 
de acord. Nici măcar n-a încercat să mă contrazică. 

Normal că n-a făcut-o. Deoarece oricât mă iubea Cal pe 
mine şi oricât o ura pe mama, el îi era loial. Apărea în 
continuare la rulota ei o dată pe lună, aducând mâncare 
sau un plic cu bani. O vizita de Crăciun, de Ziua Mamei şi 
de Paşte. Spre deosebire de mine, care, în mai mult de cinci 
ani, n-am mai văzut-o pe mama decât de la distanţă înainte 
ca Junie să moară. Ea avea un soi de putere bolnăvicioasă 
asupra lui Cal, chiar şi acum. Avea abilitatea de a-l supune 
voinţei ei când el ar fi trebuit să ştie mai bine de atât. Unei 
părţi din mine îi venea greu să-l învinuiască. Cu toată gura 
mea mare, nici eu n-am reuşit să tai acea ultimă legătură. 

— Dacă ai ceva de-a face cu ceea ce i s-a întâmplat lui 
Junie chiar şi cu cea mai nesemnificativă chestie, mama... 
Mi-am lăsat fraza în suspensie. 

— Crezi că dacă aş fi ştiut ceva despre ce s-a întâmplat 
aş sta aici bând bere şi pălăvrăgind cu tine? Îşi aprinse o 
ţigară nouă cu o brichetă de culoare roz fluorescent. Nu-mi 
pierd timpul cu ameninţări, Eve. Îmi aruncă o căutătură 
acuzatoare printr-o pânză de fum. Eu nu vorbesc. Eu 
acționez. Oricine i-ar fi făcut rău ar fi zăcut deja mort într- 
un şanţ. 

Mi-am împins scaunul în spate cu putere încât se lovi de 
peretele dinapoia mea. 

— Am terminat-o, i-am spus. Nu pentru moment şi nici 


e 173 + 


pentru azi, ci pentru totdeauna. Prefă-te că nu mă cunoşti. 

Chiar în timp ce vorbeam, am avut groaznicul sentiment 
că-mi făceam auzite cuvintele prea târziu. Moartea lui Junie 
declanşase evenimente ce nu puteau fi oprite. Am traversat 
rulota spre uşa din faţă şi m-am oprit puţin înainte să 
păşesc afară. 

— Prefă-te că n-ai avut vreodată o fată. N-ar trebui să fie 
un efort aşa de mare. 

Voiam s-o rănesc, dar ştiam cu o certitudine de neclintit 
că n-am făcut-o. Indată ce aveam să dispar, o să-şi 
deschidă o altă bere, o să şi-o tragă cu individul de pe 
canapea şi o să-şi prepare o cină congelată la cuptorul cu 
microunde. O să-şi încheie seara injectându-şi heroină între 
degetele de la picioare. lar fiica pe care tocmai a pierdut-o, 
fiica pe care de la început nu şi-a dorit-o, nici măcar n-o să-i 
vină în minte. 


e 174 + 


DOUĂZECI ŞI UNU 


Nu puteam să-l înfrunt încă pe Cal, să-l privesc în ochi şi 
să-i ascult scuzele împleticite şi ruşinate. Combinația de 
cuvinte care niciodată nu vor fi destul de multe ca să 
acopere adâncimea trădării lui. Partea cea mai rea era că 
ştiam deja că o să-l iert. El era tot ce-mi mai rămăsese. 
Singura mea legătură cu lumea. Şi pe cât de mult nu mi-o 
doream, am înţeles de ce a făcut-o. Am înţeles cum 
câteodată n-avea nicio putere ca să-i reziste mamei 
noastre. Partea din el care rămânea un băieţel, disperat să- 
şi dovedească valoarea. Cu toate acestea... Junie. Nu 
puteam să mă leg la cap în preajma lui, amestecând-o pe 
Junie. Probabil că a crezut că o poate controla pe mama, că 
poate controla felul în care ea se insinua în viaţa lui Junie. 
Dar eu ştiam mai bine. N-aveai cum s-o controlezi pe 
mama; doar izolarea era posibilă şi până şi asta era plină 
de pericol pe măsură ce, în mod constant, îţi anula 
parametrii bine stabiliţi. Ea era ca o buruiană: o smulgeai 
dintr-un loc, dar când te întorceai cu spatele, creştea deja 
înapoi. 

Încă nu-mi recăpătasem gustul pentru băuturi alcoolice. 
Adevărul fie spus, probabil că nici n-am avut vreodată aşa 
ceva, nici măcar când eram tânără. Insă pe atunci, câteva 
beri în plus îmi făceau viaţa mai suportabilă. Totuşi, când 
am trecut de clubul de striptease al lui Jimmy Ray, soarele 
tocmai asfinţea în timp ce trăgeam maşina în parcare. Mi- 
am spus că nu intru ca să-l văd pe Jimmy Ray, că nu-mi 
păsa nici cât negru sub unghie dacă era pe acolo, însă 
cântecul autodistructiv din sângele meu interpreta o altă 
arie. 

Locul era aproape gol atât de devreme. Pe scenă nu se 
zărea decât o stripperiţă. O singură masă era ocupată de 
doi indivizi care m-au luat la ochi de îndată ce am intrat în 
bar. M-a surprins să-l văd pe Sam lucrând în spatele 
tejghelei. Mi-a luat o secundă să-mi amintesc că Matt era 
mort, sărind în aer la dracu' în praznic chiar în faţa ochilor 


e 175 - 


mei. 

— Hei, Eve, spuse Sam. Un zâmbet timid se ivi în barba 
lui. Ce să-ţi dau? 

— Ce zici de o votcă cu gheaţă. 

Sam încuviinţă, dar rămase cu privirea aţintită asupra 
mea o secundă în plus. 

— Ce mai faci? mă întrebă în timp ce învârti un pahar pe 
bar în care băgă nişte gheaţă. 

— Mi-a fost şi mai bine, i-am spus. Nu voiam să vorbesc. 
Voiam să beau. Şi să uit totul pentru scurtă vreme. Aveam 
nevoie să găsesc uşurare şi, dacă era nevoie, aveam s-o 
pescuiesc de pe fundul sticlei. 

— Jimmy Ray nu-i aici, spuse Sam în timp ce-mi trimise 
băutura de-a lungul barului. S-a făcut nevăzut în ultimul 
timp. Umblă vorba că i-ai cam zdrobit nasul. 

Am băut jumătate de votcă dintr-o înghiţitură, sufocându- 
mă puţin în timp ce puneam paharul înapoi jos. Am simţit 
cum mi-au luat foc ochii, iar în piept, căldura se răspândea 
ca nişte tentacule. 

— Da, eu am fost. 

Sam râse. 

— Mi-ar fi plăcut să văd asta. Se aplecă mai aproape şi-şi 
cobori vocea: Dar n-ai auzit-o de la mine. 

l-am zâmbit oarecum, mi-am terminat băutura şi am 
făcut semn că mai vreau una. Puteam să-mi dau seama că 
Sam voia să spună ceva despre gustul proaspăt descoperit 
pentru alcool. Dar nu era tipul acela de loc, iar noi nu eram 
genul acela de oameni, care să ţină un discurs de tipul nu 
te grăbi, ia-o mai încet. Treceai de uşile de aici ca să te faci 
zdrenţe, nu ca să bei cu prietenii un cocteil împodobit cu 
umbreluţă. A doua băutură am băut-o mai încet, dar nu cu 
mult mai încet. M-am întors pe scaun ca să-l opresc pe Sam 
să încerce să întreţină conversaţia. Bineînţeles, după aceea 
m-am trezit forţată s-o urmăresc pe stripperiţa singuratică, 
o femeie cam de vârsta mea, cu şuviţe de păr roşcat, 
unsuroase şi groase ca sticla, şi şolduri late cu vergeturi. 
Ciucurii de pe ceea ce trecea drept sutien trasau jumătăţi 
de arcuri de cerc în timp ce se învârtea. 


e 176 - 


De abia când s-a terminat cântecul şi cobori de pe scenă, 
am recunoscut-o. Era brunetă când o cunoscusem. Locuia 
cu sora ei mai mare la vreo doi-trei kilometri în josul 
drumului. Mai exact, n-am fost prietene, dar mai stăteam 
împreună în liceu. 

— Hei, Crystal, am strigat-o când a ajuns la o lungime de 
braţ de mine. 

Cuvintele mele aveau o tonalitate slabă de batjocură, 
vocea mea sunând mai ascuţit decât în mod normal. Imi 
simţeam votca în măruntaie ca pe un foc scânteietor. Se 
uită la mine fără nicio expresie pe faţă şi m-am întrebat 
dacă nu i-am reţinut greşit numele. La urma urmelor, poate 
că nu era Crystal, deşi numele ăsta era favorit în partea de 
lume a maică-mii. Putea s-o cheme Diamond. Şi numele 
ăsta era iubit pe-acolo. Ca şi cum luciul şi strălucirea 
numelor puteau să aducă o mângâiere în vieţile de 
stripperiţe triste ce le erau destinate. Presupun că trebuia 
să mă consider norocoasă că maică-mea a adunat ceva 
cunoştinţe din Biblie de-a lungul timpului şi a scris Eve pe 
certificatul de naştere în loc de Sapphire sau Destiny. 

— Oh, hei, spuse într-un târziu. Eve, nu? Nu te-am mai 
văzut de secole. 

— Da, a trecut ceva timp. 

Crystal se aplecă peste bar, iar eu m-am rotit pe scaun. 

— Poţi să-mi dai un Bud Light? îl întrebă pe Sam, iar el 
încuviinţă şi-i înmână o sticlă rece ca gheaţa. Dumnezeule, 
oftă ea. Bună mai e. N-ai zice, dar berile astea slab 
alcoolizate sunt tari ca naiba. Mă privi pe deasupra sticlei. 
Ai venit pe aici să pierzi vremea? 

Am ridicat din umeri, arătând cu degetul spre pahar până 
când Sam se prinse. 

— Da. 

— Hm. Îmi trec prin cap cam şase alte locuri mai bune. 
Inclusiv propriul living. Mai luă o înghiţitură de bere. De ce 
naiba ai vrea să-ţi petreci timpul în cocina asta dacă n-ai 
nevoie s-o faci? 

— Mi s-a părut o idee bună la momentul respectiv. 

Asta o făcu să schiţeze un zâmbet, lăsând la vedere 


e 177 œ 


vârful unui canin şi o plombă argintie. 

— De acord cu tine. Când ai nevoie să bei ceva, ai nevoie 
să bei ceva. 

N-am ţinut să-i corectez impresia că băutul era o 
obişnuinţă de-a mea. Ca să fiu cinstită, judecând după felul 
în care-mi trânteam jos paharele cu votcă, avea pe ce să se 
bazeze că încă-mi plăcea băutura. Şi chiar dacă nu-mi mai 
plăcea gustul, în mod cert îmi plăceau neclaritatea vizuală 
periferică şi zidul înceţoşat pe care fiecare înghiţitură îl 
ridica între mine şi lume. 

Crystal izbucni într-un hohot scurt de cheflie. 

— Îţi aminteşti în clasa a opta când am furat o sticlă de la 
soră-mea, Wild Turkey sau ceva de genu’, şi tu ai ajuns să 
vomiţi la ora de engleză? Încă-i mai văd faţa doamnei 
Johnson când a izbit-o mirosul. Cât timp te-au suspendat 
atunci? 

— Două zile. Până la acel moment, directorul renunţase 
să mă mai educe şi nici măcar nu s-a deranjat să-mi 
servească vechea predică în care-mi zicea să mă adun şi să 
mă gândesc la viitorul meu. Ştia la fel de bine ca şi mine că 
nu mă aştepta alt viitor decât cel al maică-mii. Probabil că 
se gândea că ajunsesem deja cât de jos se poate, dar s-a 
dovedit că mai aveam mult de mers. In liceu, au urmat mai 
multe suspendări pentru băut şi pentru că mă băteam cu 
colegii, se conturase şi o ameninţare cu exmatricularea. 
Mai mult, am avut parte şi de o călătorie în spatele maşinii 
lui Land, încătuşată cu mâinile la spate pentru că am 
ameninţat un profesor. Apoi, a apărut Junie şi m-a salvat. 

Crystal îşi împinse la o parte sticla de bere pe jumătate 
goală şi-şi întinse unul dintre ciucuri cu o mână exersată. 

— Am crezut că poate te afli aici căutându-l pe frate-tu, 
dar nu l-am mai văzut în ultimul timp. 

— Aşteaptă, ce? Cuvintele mi-au ieşit împleticite şi în 
reluare. Frate-meu nu vine aici. 

— Ba da, spuse Crystal, făcându-şi de lucru cu celălalt 
ciucur şi descâlcind firele negre lucioase. Îmi aruncă o 
privire şi continuă: Dar nu ca să-mi îndese dolari între 
picioare sau ceva de genul. 


e 178 œ» 


Mi-am scuturat capul, gândindu-mă că asta ar putea să 
destrame pânzele de păianjen de la băutură, însă încăperea 
se balansa şi se răsucea cu totul. 

— Frate-meu? Mai mult ca sigur, cuvintele mele sunau 
incoerente acum, silabele unindu-se între ele dintr-o 
respiraţie. Cal? 

— Despre el vorbim, spuse Crystal. Arătos. Poliţist. Ca 
demonstraţie, îşi făcu degetele pistol şi apăsă trăgaciul. 
Uau, ia-o uşor, spuse şi mă apucă de umăr. Tu clar nu poţi 
să nu vomiţi, este? 

— Nu sunt... Mi-am dat la o parte părul din faţă. Nu sunt 
obişnuită să beau. M-am îndepărtat de atingerea ei şi, când 
aproape să cad de pe scaun, m-am prins de marginea 
barului. Ce căuta Cal aici? 

Crystal nu m-a mai atins din nou, dar mâna ei pluti în 
apropiere, gata să mă prindă dacă picam în nas. 

— Ei bine, asta îmi depăşeşte competențele. Nu sunt 
chiar la curent cu ce se întâmplă aici dacă nu implică ţâţe şi 
cur. Dar o ardea tot timpul cu individul ăla Matt. Ticălosul 
care s-a aruncat în aer acum câteva zile. Asta e tot ce ştiu. 

Aş fi dat orice să fac să dispară incapacitatea de a mă 
concentra pe care o iubeam cu doar o secundă în urmă. 
Nimic din ce zicea Crystal n-avea sens şi nu-mi puteam 
limpezi mintea destul ca să pun piesele cap la cap. 

— Trebuie să plec, spuse ea, o să fii OK? 

— Da, dar aşteaptă, am reuşit să zic, mai stai o secundă. 

— Nu se poate, spuse Crystal, îndepărtându-se deja. E 
cântecul meu. 

Am privit-o traversând podeaua, clămpănind cu pantofii 
ei cu tocuri cui şi căţărându-se înapoi sus pe scenă. Îndată 
ce se îndreptă, faţa i se transformă într-o mască. Ochii ei 
deveniră goi şi distanţi. l-am atras atenţia lui Sam trântind 
paharul de bar, iar el se grăbi spre mine cu sprâncenele 
împreunate. 

— Ai auzit asta? l-am întrebat. Ceea ce a zis tipa despre 
frate-meu şi Matt? 

— Nu, spuse Sam. Dar nu m-aş baza prea mult pe ce 
spune Crystal. Nu-i cea mai de încredere persoană. Îi place 


e 179 + 


să stârnească scandaluri. Şterse zona de bar din faţa mea. 
Să-ţi aduc nişte apă? 

M-am holbat la paharul meu gol. Aveam nevoie de apă, 
dar nu asta îmi doream. Voiam uitare. Pentru prima dată de 
când a murit Junie, îmi simţeam durerea departe. Nu 
dispăruse, dar nici nu mai era ca o rană proaspăt deschisă. 
Era ascunsă în spatele unui perete semiopac. Puteam să-i 
văd conturul, dar nu şi detaliile. Aşa că am luat şi a patra 
votcă. Şi poate şi pe a cincea. Nu-mi amintesc. Ultima mea 
amintire coerentă era cu mine stând cu fruntea pe bar. 
Stomacul meu făcându-se ghem, o picătură de transpiraţie 
alunecându-mi pe spate, o voce de bărbat în ureche. Şi 
apoi nimic. SI 


M-am trezit goală între nişte cearşafuri de bumbac. 
Deasupra mea se învârtea un ventilator de tavan. 
Cunoşteam ventilatorul acela. Fir-ar! Mi-am întors capul şi l- 
am văzut pe Jimmy Ray privindu-mă de pe perna de alături. 
Am rămas înţepenită, ca şi cum dacă nu mă mişcam şi nu 
eram conştientă de prezenţa lui, puteam să adorm din nou 
şi când mă trezeam a doua oară urma să fiu în altă parte. 

— Hei, Eve! spuse el. Arăţi ca naiba. 

— Mulţam! am mormăit. Mi-am întins piciorul şi am 
încremenit când l-am simţit frecându-se de-al lui. 

Jimmy Ray izbucni într-un râs ce-mi străpunse craniul. 

— Ar trebui să-ţi vezi faţa chiar acum. Ai zice că e prima 
dată când ai ajuns goală în patul meu. 

Mi-am închis ochii şi mi-am forţat mintea care mă durea 
de-a dreptul să-şi amintească. Adunam doar piese de 
puzzle, luminoase şi vagi. O mână trecută pe sub picioarele 
mele, ridicându-mă. Uşa unei maşini izbindu-se. Braţul meu 
prins de breteaua sutienului. Râsul meu zgomotos şi 
smintit. Apropierea feţei lui Jimmy Ray, mâna mea 
cuprinzându-i ceafa lui. 

— Eram beată, i-am spus. Aveam vocea groasă şi 
răguşită. Îmi simţeam stomacul prins undeva în gâtlej. 

— Da, spuse Jimmy Ray. Erai terminată. Mă înghionti cu 
genunchiul. Niciodată nu te-am mai văzut aşa. 


e 180 - 


— Şi nici n-ai să mă mai vezi. 

M-am ridicat în şezut, ţinând cearşaful la piept cu o 
mână. Mi-am odihnit fruntea pe genunchii îndoiţi. S-o iau în 
paşi mici. 

— În mod cert căutai să te faci zdrenţe. Jimmy Ray îşi 
trecu degetul pe spatele meu, urmând denivelările şirei 
spinării. Mă uram pentru că nu-i uram atingerea. Ai făcut-o 
din cauza lui Junie? Mă întrebă atât de încet şi de sincer, 
încât l-am privit peste umăr ca să văd dacă-şi bate joc de 
mine. Doar că faţa lui era solemnă şi-şi ţinea privirea fixată 
pe mine. 

— Totul are legătură cu Junie, i-am spus. Pronunţarea 
numelui ei declanşă ceva ca un chibrit aprins ce se 
pulverizează între degete, nefiind chiar sigură dacă o să 
dureze. Mi-am apăsat tâmplele cu degetele, nesigură dacă- 
mi doream ca amintirea nopţii trecute să se transforme în 
ceva solid sau speram că o să dispară printre cotloanele 
obscure ale minţii mele. 

— Am văzut-o pe maică-mea ieri. A cunoscut-o pe Junie. 
Ştiai asta? 

— Da. Le-am văzut în Bait & Tackle o dată sau de două 
ori. Erau ca două bobiţe într-o păstaie, înghesuite împreună 
în colţul din spate. 

— Ce făceau? M-am răsucit prea repede spre el şi a 
trebuit să-mi las o mână jos pe pat ca să mă echilibrez. Mi- 
am simţit fierea urcând în gât. Despre ce vorbeau? 

— La naiba, fato, nu ştiu. Nu era prioritatea mea să trag 
cu urechea la ele. Făcu o pauză, gândindu-se. Am auzit-o 
pe Linette spunându-i lui Junie că n-a terminat niciodată 
şcoala generală, că nu-i stătea în fire să înveţe cărţi. Din 
câte-mi dau seama, o încuraja pe Junie să-şi continue 
studiile, spuse ridicând din umeri. Mi se părea inofensivă. 

Mi-am ridicat sprâncenele. 

— Maică-mea nu e niciodată inofensivă. Ştii asta. Nu pot 
să cred că nu mi-ai spus că le-ai văzut împreună. 

— Nu cred că ne-am vorbit cine ştie ce în ultimii ani, îmi 
aminti el. La naiba, te uitai urât la mine chiar şi dacă 
încercam să dau bineţe şi nu mai apucam să scot niciun 


e 181 œ» 


cuvânt. Şi din câte-mi amintesc, după ultima noastră 
ceartă, Land mi-a ţinut o predică destul de severă. Mi-a 
spus să-mi văd de treaba mea în ce te priveşte. In afară de 
asta, din câte ştiu, nu era un secret că Junie se vedea cu 
maică-ta. Erau rude, nu-i aşa? Jimmy Ray îşi duse o mână la 
spate, ridică perna puţin şi se lăsă pe spate la loc. De asta 
ai venit aseară la localul meu? Voiai să mă faci arşice că 
maică-ta şi Junie se cunoşteau? Intrebarea sună cel mult 
dubioasă. 

— Nu te căutam pe tine, dacă la asta te gândeşti, i-am 
spus, dorindu-mi să-i şterg rânjetul de pe faţă. N-a 
funcţionat. Poate pentru că, într-un fel sau altul, tot aş fi 
sfârşit-o în patul lui. Nu sunt sigură de ce m-am dus acolo. 
Presupun că voiam să uit totul pentru puţină vreme. Am 
făcut o pauză, trăgând din nou amintirile şi făcându-mi griji 
din cauza lor. Eram conştientă că acest drum nu ducea 
unde doream să merg cu adevărat, dar nu aveam putere să 
mă opresc din a-l parcurge. Deoarece, în lumina zilei, Junie 
se contura în întregime din nou. Se întorsese durerea, cu 
toată viteza şi cu toată furia. Arzând şi clocotind sub 
suprafaţă. Am vorbit cu Crystal cât am fost acolo. 

— Crystal, pufni Jimmy Ray. Are un nume destul de 
potrivit pentru dependenţa ei de metamfetamină. 

— A spus ceva despre Matt şi Cal. Am sperat că o s-o 
contrazică pe Crystal şi că o să-mi spună că nu vorbeşte 
decât rahaturi. Că vorbeau tot timpul. Că-şi petreceau 
timpul împreună. Sau aşa ceva. 

— Va trebui să-l întrebi pe frate-tu despre asta, spuse 
Jimmy Ray după o pauză care ţinu cam mult. 

Mi-am simţit inima căzând în gol, grea ca plumbul, 
lăsându-mi un vid dureros în piept. 

— Zici că-i adevărat? 

Jimmy Ray îşi clătină capul. 

— Nu zic nimic. Zic că va trebui să vorbeşti cu frate-tu 
dacă vrei răspunsuri la întrebarea asta. 

— Bine, i-am spus, asta am să fac. Mi-am mutat 
picioarele la marginea patului. Am inspirat adânc, mi-am 
luat chiloţii şi blugii de pe podea şi le-am tras pe mine, 


e 182 œ» 


ignorând privirea lui Jimmy Ray aţintită pe fundul meu. Mi- 
am spus că nu-i nimic din ceea ce n-a mai văzut şi Înainte. 
Chiar aseară, dacă tot tii evidența. Apropo, nu tu-mi 
spuneai acum câteva zile că nu pun întrebările potrivite? /a 
urma banilor, Eve, nu asta mi-ai spus? Şi acum, brusc, nu 
mai ai ce să-mi spui? 

— Nu, spuse Jimmy Ray. Vocea îi suna amuzată. 

— Unde mi-e sutienul? l-am întrebat, întorcându-mă cu 
faţa spre el, cu un braţ trecut pe deasupra sânilor. 

— Pe aici, pe undeva, îmi rânji. Eşti nebună dacă crezi c-o 
să te ajut să-l găseşti. Imi place prea mult spectacolul. 

— Eşti dezgustător, i-am spus. Am aruncat la o parte 
păturile şi am dat cu piciorul în grămezile de pe podea până 
când l-am găsit. Cămaşa mea era făcută cocoloş lângă 
dulapul lui. Poţi să mă conduci la maşina mea? 

— Nu-i nevoie. E chiar în faţă. L-am pus pe Sam s-o 
aducă aseară. 

Bătrânul Jimmy Ray. La suprafaţă, părea un gest grijuliu, 
dar de fapt era o asigurare că n-o să-mi prelungesc 
şederea. M-am aplecat să-mi iau încălţămintea, mişcându- 
mă în continuare încet ca să nu-mi urce stomacul în gură. 
Jimmy Ray se întinse şi-şi trecu braţul în jurul mijlocului 
meu. Am sărit în sus, uitând de încălţăminte şi încercând să 
mă îndepărtez. 

— la loc, spuse el, smucindu-mi braţul. M-am tras înapoi, 
numai că m-a strâns şi mai tare. la loc, repetă, cu mai 
puţină bunăvoință în voce de data aceasta, bătând cu 
mâna liberă pe locul de lângă şoldul lui. Doar o secundă. 

M-am aşezat prudentă, atingând patul cu marginea 
fundului. Mi se încorda tot corpul, gata de luptă. Nu 
credeam c-are chef să mă lovească, dar cu Jimmy Ray nu 
puteai să fii niciodată sigur. A oftat, de parcă eram ridicolă, 
însă mi-a eliberat încheietura mâinii şi s-a făcut din nou 
comod pe mormanul lui de perne. lţi aminteşti de Libby 
Lang? mă întrebă. 

— Da, am spus, normal că-mi amintesc. 

Când eram mică, oamenii spuneau povestea lui Libby 
Lang cu un soi de voioşie agresivă în acelaşi fel cum 


e 183 + 


suspectam că şi copiii de oraş spuneau poveşti despre fete 
răpite de pe stradă de străini sau despre case bântuite de 
fantome ucigaşe. Era o mică legendă menită să avertizeze, 
dar şi să stârnească. Nu conta dacă povestea era 
adevărată; lecţia conta. Să nu fii ca Libby. Să nu laşi să ti se 
întâmple şi ţie. Toate se spărgeau în capul lui Libby, iar 
tuturor celorlalţi implicaţi, cumva, li se ştergea orice vină. 
Povestea era tot timpul un pic diferită, în funcţie de cine o 
spunea, însă în versiunea pe care am auzit-o mai des, Libby 
era crescută de maică-sa într-o rulotă aflată nu prea 
departe de locul unde am crescut. Erau cu totul opt sau 
zece copii - numărul se schimba cu fiecare povestitor. Toţi 
aveau tătici diferiţi - partea asta de poveste rămânea 
neschimbată. Dar când Libby avea cam doisprezece sau 
treisprezece ani, i s-a pus pata să-l găsească pe tăticul ei 
adevărat. Poate că se săturase de ăla cu care-şi juca rolul 
maică-sa atunci, vreun ratat cu pumni cărnoşi sau care nu- 
şi ţinea mâinile acasă. Sau poate că ea era una dintre acele 
fete fan, genul care întreţineau poveştile despre vreo 
familie adevărată aflată pe undeva, care o să le salveze, o 
să le strângă în braţe şi o să le trateze ca pe prinţesele ce 
erau menite să fie. Cu alte cuvinte, o proastă. Singura 
legătură pe care o avea Libby cu taică-su era bunica 
paternă, o femeie pe care o vedea, poate, o dată sau de 
două ori pe an. Când Libby a întrebat de taică-su, bunică-sa 
a avertizat-o, spunându-i că el n-avea nicio intenţie s-o 
cunoască şi că nu era un om bun. Ceea ce, ţinând cont de 
zvonurile legate de bunică-sa, părea să fie un sfat de care 
Libby să ia seama. Dacă femeia aceea - care creştea câini 
de luptă şi-şi dădea afară propriii copii ca pe nişte gunoaie - 
credea despre cineva că-i poamă rea, atunci, în mod 
evident, aşa era. Numai că Libby era încăpăţânată şi a tot 
continuat să pună întrebări prin jur, băgându-şi nasul unde 
nu-i fierbea oala. In acest punct al poveştii, toţi îşi coborau 
vocea, iar cuvintele se auzeau mai mult ca un sâsâit. In 
cele din urmă, a aflat unde îşi făcea veacul taică-su, în 
adâncul văgăunii (preparând rachiu sau metamfetamină - 
din nou, depinde de cine povestea), iar Libby s-a dus să-l 


e 184 + 


găsească. Toată lumea ştia că n-o să se termine cu bine și li 
s-a dovedit că avuseseră dreptate o lună sau aşa ceva mai 
târziu, când a venit înapoi, aproape omorâtă în bătaie, cu 
un deget lipsă şi însărcinată. Chestia era că nimeni de pe 
aici nu avea niciun strop de milă pentru Libby, care ar fi 
trebuit să ştie mai bine. Dacă sapi prea mult, căutând 
oameni care nu vor să fie găsiţi şi care nu acceptă să fie 
refuzaţi, vei suporta consecinţele. Pentru că ţi-ai depăşit 
limitele. Libby era copilul de pe poster ce exemplifica 
expresia: ţi-am spus cum stau lucrurile. Faţa nenorocită 
lipită de definiţia: și-a căutat-o. 

— Probabil că povestea aceea nici măcar nu-i adevărată, 
am spus. Nu-i decât o invenţie de rahat ca să ne ţină sub 
control. 

— E adevărată, spuse Jimmy Ray. Am cunoscut-o. Era de 
vârsta mea. Vocea îi era la fel de serioasă ca figura, cu gura 
brăzdată în jur de linii. A născut copilul şi apoi l-a ucis. După 
care s-a sinucis. A băut o sticlă de clor. Credea că ştie cum 
să se descurce şi cât de mult putea să îndure. Dar se 
înşelase. 

Mi s-a făcut pielea de găină la ceafă şi mi-am încrucişat 
braţele, cuprinzându-mi coatele pentru a mă proteja de 
frigul ce mă cuprinsese brusc. 

— Nu te îngrijora, i-am spus, nu semăn deloc cu Libby 
Lang. Ea era o puştoaică. Eu sunt o femeie matură. 

— Durerea nu discriminează, Eve. Durerea nu ştie că eşti 
matură. Şi nici nu-i pasă. Loveşte la fel de dur oricum. Libby 
voia să ştie cine era tăticul ei, dar i-ar fi fost mai bine să nu 
plece singură. Jimmy Ray se aplecă în faţă. Ochii lui verzi 
străluceau la umbra de un purpuriu-închis din jurul nasului 
ce încă era în proces de vindecare. Câteodată, răspunsurile 
sunt mai nasoale decât întrebările. Câteodată e mai bine să 
nu ştii. 

— Trebuie să ştiu, am şoptit. 

Nu ştiam cum să-i explic asta acestui bărbat care n-a 
iubit niciodată pe nimeni, că nu conta că Junie nu mai era în 
viaţă, deoarece îi simţeam la fel prezenţa. Se 
întrepătrundea cu fiecare parte din mine. Cu fiecare 


e 185 - 


muşchi, cu fiecare picătură de sânge din corpul meu, cu 
fiecare respiraţie, cu fiecare gând, dorinţă şi amintire. Nu 
puteam să renunţ la toate acestea, să continui şi să uit cei 
s-a întâmplat. Nu puteam să fiu laşa care se ferea de 
adevăr, chiar dacă adevărul era ucigător. 

— OK, cum vrei, spuse Jimmy Ray, spălându-se pe mâini 
de problemă şi de mine. Se aruncă înapoi pe perne şi mă 
privi ridicându-mă şi încălţându-mă. O să te mai văd pe 
aici? 

— Nu, am spus. 

Indiferent unde duceau toate acestea de acum încolo, o 
terminasem cu Jimmy Ray. Am avut sentimentul că o să 
descopăr un mod să mă autodistrug în altă parte destul de 
curând. 


e 186 œ» 


DOUĂZECI ŞI DOI 


Am reuşit să ajung la maşină şi m-am strecurat în spatele 
volanului înainte să rămân fără energie. Capul îmi bubuia în 
acelaşi timp cu bătăile inimii. Îmi simţeam limba grea şi 
nelalocul ei în gură. Mi-am închis ochii, forţându-mă să nu 
plâng când, la orizont, au apărut primele raze ale zilei. Nu- 
mi aminteam să mai fi fost vreodată atât de obosită, 
extenuată până în măduva oaselor, nici măcar în primele 
săptămâni de după naşterea lui Junie. Poate că Jimmy Ray 
avea dreptate. Poate că era timpul să las lucrurile baltă şi 
să încetez să-mi bag nasul prin jur ca un puşti prost care 
stârneşte un cuib de şerpi cu clopoței. Poate că Junie chiar 
o să mă ierte că am renunţat. Dar ştiam că eu n-o să mă 
pot ierta, că n-o să mai am parte de niciun moment de 
linişte până când n-o să văd toate acestea duse la capăt. 
Mi-am deschis ochii şi am pornit maşina. 

Prima mea reacţie instinctivă a fost să-l înfrunt pe Cal, 
să-i ies în faţă şi să-l întreb ce naiba se petrecea. Dar mi- 
am amintit de expresia lui din ziua aceea când, lângă râu, 
practic l-am acuzat că-şi face de cap cu lzzy. Dacă mai 
făceam un pas greşit ca acela, dacă săream calul fără 
dovezi, nu eram sigură că ne mai puteam reveni. Şi sub 
această îngrijorare se mai afla una nouă, un aspect pe care 
nu l-am mai luat în considerare până acum în legătură cu 
Cal: putea să mă privească în ochi şi să mă mintă. Înainte 
să-l înfrunt, trebuia să mă ocup de asta şi să pun punctul pe 
i în ce priveşte faptele, încât să nu existe loc de manevră. 

Problema era că nu ştiam de unde să încep. Răspunsul 
veni mişcându-se greoi prin parcarea restaurantului, când 
am trecut cu maşina pe acolo. Land îşi trăgea în sus 
pantalonii şi se îndrepta spre local ca să bea o cană de 
cafea înaintea zorilor. Şi, judecând după burta lui ce tot 
creştea, probabil urma să ia şi o felie de plăcintă de cireşe 
alături. 

Am pătruns în parcare, oprind la un stop chiar în faţa lui. 
M-am aplecat peste locul pasagerului ca să dau jos geamul. 


e 187 œ» 


— Isuse, Eve! spuse Land, punându-şi un braţ pe maşină 
şi aplecându-se ca să se uite la mine. Aproape că mi-ai tăiat 
degetele picioarelor. 

— Scuze, i-am spus. Auzindu-mi tonul indiferent, îşi dădu 
ochii peste cap. Mă întrebam ce ai mai aflat nou despre 
caz. 

— Nimic ce să împărtăşim încă. 

— Ce înseamnă asta? 

Land oftă. 

— Lucrăm cât de mult putem, Eve. l-am detectat 
frustrarea şi sinceritatea din ton. M-a şocat un pic. 
Câteodată uitam că lui Land s-ar putea chiar să-i pese cine 
era ucigaşul lui Junie şi Izzy, dincolo de faptul că voia să 
claseze cazul. Chiar aş fi vrut să-ţi spun mai multe. 

— Cum rămâne cu Matt? l-am întrebat, aruncând 
momeala ca să văd ce aş putea prinde. 

Land sări un pic înapoi, încruntându-se. 

— Matt? Vrei să zici singurul destul de tâmpit să-şi facă 
de cap cu Izzy Logan şi care după aia s-a aruncat în aer? 

— Da, am spus cu grijă, simțind o mică durere în stomac. 

— N-avea nimic de-a face cu crimele, spuse Land, venind 
mai aproape acum. Imi doresc să fi avut şansa să vorbesc 
cu el despre faptul că-i dădea târcoale lui Izzy. M-aş fi 
asigurat că n-o să mai încerce ceva asemănător din nou. 
Dar faza e că era de serviciu la barul de striptease când au 
murit fetele. Sunt cel puţin vreo şase martori. Avea un alibi 
beton. 

Durerea din stomac se umflă ca un balon şi se sparse, 
lăsând un gol în urmă. Ce spusese Cal când l-am întrebat 
despre discutatul cu Matt? A încercat să nege la început, 
dar am continuat să-l presăm. Cal şi Land vorbind cu Matt 
despre relaţia lui cu Izzy. lată însă că Land nu ştia nimic 
despre asta. Era o minciună atât de mică şi stupidă. Şi 
totuşi nu mă puteam gândi la niciun motiv pentru care să fi 
spus-o Cal, decât dacă nu ascundea ceva mai mare şi mai 
urât. 

— Te-ai gândit că Matt le-a ucis pe fete? mă întrebă 
Land. Înţeleg de ce ai ajuns la concluzia asta după chestia 


e 188 œ» 


dintre el şi Izzy. Dar, aşa cum am spus, n-a fost el. 

— Cred că m-am gândit că poate a fost implicat. Că ştia 
ceva. De asta am întrebat. Eram incoerentă, cuvintele se 
amestecau între ele şi m-am forţat să respir şi să mă 
relaxez. Se pare că mor o mulţime de oameni pe aici în 
ultimul timp. Am făcut o presupunere pe care probabil n-ar 
fi trebuit s-o fac, asta e tot. Am schiţat un zâmbet şi am 
continuat. Asta se întâmplă când nu poţi dormi. Zaci şi 
analizezi tot. 

Land se holbă la mine pentru un moment. 

— Hm, spuse într-un târziu. Ei bine, încearcă să te 
odihneşti, Eve. O să te anunţăm când descoperim ceva, 
OK? 

— OK, am încuviinţat. Mulţam. 

Land lovi de două ori în maşină drept răspuns şi apoi 
ocoli partea din faţă a acesteia şi intră în local. Era prima 
dată după atâţia ani când n-am simţit nevoia să-l rănesc. 


Am aşteptat până când Cal a plecat la muncă. L-am privit 
ieşind din parcare şi îndreptându-se spre secţia de poliţie. 
Parcasem la o stradă distanţă de duplexul lui foarte lung, 
dar tot m-am ghemuit, aşa că de-abia vedeam pe deasupra 
bordului. Totuşi, din câte mi-am dat seama, Cal nu privi în 
direcţia mea nici măcar o dată. 

Am intrat la Cal de o sută de ori de-a lungul anilor. Pe 
inelul de chei, a lui se găsea chiar lângă a mea. Dar în 
dimineaţa aceasta părea diferit. Mă simţeam sub acoperire 
şi suspicioasă. Nu pot să zic că m-am furişat, dar nici nu 
mergeam ca de obicei. Eram extrem de conştientă de 
propria mea persoană şi de lumea din jurul meu, de sunetul 
paşilor mei, de vântul ce bătea printre copaci, de jaluzelele 
trase de la fereastra livingului lui Cal, de soarele ce-mi 
încălzea ceafa. Cealaltă jumătate a duplexului lui Cal era 
ocupată de o femeie în vârstă, care ieşea afară rareori. In 
general, contactul dintre Cal şi ea se limita la loviturile ei în 
peretele comun când el se uita la un meci de fotbal cu 
volumul prea tare. N-am crezut că o să bage prea mult de 
seamă că mă apropii. Cu toate acestea, am intrat rapid 


< 189 + 


înăuntru şi n-am respirat în voie până când n-am închis uşa 
şi am încuiat-o în urma mea. 

— E stupid, mi-am mormăit în bărbie. Ce credeam că fac? 
Ce credeam că o să descopăr de fapt? Probabil că Crystal 
nici măcar n-avea dreptate despre Cal cum că şi-ar fi 
petrecut timpul cu Matt. Şi, probabil, exista o explicaţie 
total logică pentru care Cal a minţit că împreună cu Land au 
vorbit cu Matt despre Izzy. Nimic din toate acestea nu 
însemnau nimic. 

Dar dacă însemnau? şopti mintea mea. 

Obiectiv vorbind, apartamentul lui Cal era mai drăguţ 
decât al meu, mai mare şi uşor mai la modă. Însă el nu-l 
folosea decât ca pe un loc unde să facă duş şi să doarmă. O 
haltă. Îşi petrecea cea mai mare parte din timp la muncă 
sau la mine în apartament, înainte să moară Junie. Nu 
existau multe lucruri care să marcheze acest loc ca fiind al 
lui Cal. Nu existau niciun birou cu sertare ce dădeau pe 
afară şi nici rafturi cu bibelouri, perfecte pentru camuflare. 
Am început din bucătărie, deşi părea un loc nepotrivit ca să 
găseşti ceva suspect. Nu mă ajuta deloc că n-aveam nicio 
idee ce căutam. Însă jumătate dintre sertarele din 
bucătărie erau goale, iar în cele pline găseai lucruri 
obişnuite într-o bucătărie: o spatulă, un tel cu eticheta încă 
ataşată, un suport de oală pe care îl croşetase Junie acum 
câţiva ani, drept cadou de Crăciun. 

Am mers în dormitorul lui Cal şi mi-am trecut mâna peste 
tăblia patului din lemn de stejar şi peste comoda pe care-l 
ajutasem s-o aleagă când s-a mutat prima dată. Nu-i păsa 
ce anume luam, părea mulţumit să doarmă pe o saltea de 
pe podea şi să-şi depoziteze hainele în lăzi de lapte, dar am 
vrut să aibă ceva primitor, ceva care să transforme această 
cutie de cameră de un bej anost în spaţiul lui personal. Insă 
în afară de mobilă, nu prea mai avea altceva. Nicio lucrare 
artistică pe pereţi. Nicio dezordine pe noptieră. Doar o 
singură fotografie înrămată cu Junie şi cu mine deasupra 
comodei. O tineam în braţe de la spate şi râdeam 
amândouă. Camera lui Cal mă întrista într-un fel pe care nu 
ştiam cum să-l surprind exact. Totul prea gol, prea liber. Ca 


e 190 œ» 


o viaţă ce nu era complet trăită. 

Când eram mică, întotdeauna am folosit spaţiul dintre 
saltea şi lada de sub pat ca ascunzătoare. Nu era cel mai 
ingenios loc de ascuns, dar, pentru început, nici n-aveam 
multe de ascuns. Dar Cal a fost tot timpul mai deştept. La 
fel ca mine, nici el n-avea cine ştie ce de ascuns, dar când 
avea, făcea eforturi mari ca să se asigure că nu putea fi 
găsit. Am verificat toate locurile evidente, dar nu mi-am 
făcut multe speranţe că o să găsesc ceva acolo. 

În cele din urmă am ajuns la dulapul lui. Mi-am întins 
mâinile spre colţurile etajerei superioare şi apoi spre podea. 
Mi-am trecut degetele peste şipci. Eram gata să renunţ, 
când am simţit marginea covorului trasă de pe podea, 
expunând o zonă pătrată mai joasă decât podeaua, care 
fusese tăiată cândva şi apoi înlocuită. M-am lăsat pe 
călcâie. Inima-mi galopa. Aveam palmele alunecoase de 
transpiraţie. Voiam să ridic bucata aceea de podea? Cât de 
mult îmi doream răspunsuri? 

— la nu mai fi aşa o fricoasă, am spus. 

Vocea mea se auzi prea tare în liniştea de acolo. Am 
încercat să scot pătratul de placaj cu mâinile goale, dar a 
trebuit să-mi scot cheile şi să folosesc una dintre ele pentru 
a dezlipi destul o margine, încât să-mi pot strecura un 
deget în gaură. Pătratul a ieşit uşor după asta, şi m-am 
uitat cu atenţie în spaţiul întunecat de dedesubt. N-am 
văzut nimic şi am sperat că poate m-am înşelat. Poate că 
era o rămăşiţă de la constructor. Poate că această groapă 
ascunsă n-avea nimic de-a face cu frate-meu. 

Mi-am băgat o mână înăuntru, tresărind puţin, deoarece 
mă aşteptam la gândaci sau la şobolani, numai că degetele 
mele nimeriră peste ceva catifelat şi rece, pe care l-am 
scos afară. Era o pungă plină cu bani. Am scos un sunet, un 
soi de geamăt sau de țipăt, şi am căzut pe burtă, băgându- 
mi tot braţul în spaţiu. La final, aveam şapte pungi cu bani 
lângă mine pe podea. Mii de dolari. Mai mulţi bani decât am 
văzut vreodată în viaţa mea. 

la urma banilor. Ei bine, iată-i, răspândiţi lângă mine pe 
podeaua dulapului lui Cal, dar nu ştiam cum să fac legătura 


e 191 œ» 


dintre ei şi moartea lui Junie. Pe de-o parte, pentru că nu le 
vedeam rolul, iar pe de altă parte, pentru că nu ştiam cum 
să pun piesele cap la cap. Scoteam din gât un zumzet slab, 
ca de animal, şi m-am forţat să inspir adânc şi egal, până 
când m-am oprit. Am trecut prin posibilităţile ce-mi apăreau 
în minte, încercând s-o găsesc pe aceea care se potrivea. 
Poate că Matt şi Cal furau bani de la Jimmy Ray? Şi Junie a 
fost ucisă ca un soi de pedeapsă? Dar atunci de ce m-ar fi 
îndrumat Jimmy Ray spre bani şi propria lui vinovăţie? 
Poate Cal fura direct de la Matt, iar ăsta s-a dus după Junie? 
A pus pe cineva să trimită mesajul în timp ce el lucra la 
barul de striptease, ascunzându-se în spatele alibiului său? 
M-am aşezat şi m-am rezemat de peretele dulapului lui 
Cal. Trebuia să vorbesc cu el, să-mi dau seama ce rol 
jucase în toate acestea. Pentru că, acum, nu putea fi negat 
faptul că era implicat cumva. Când m-am aplecat în faţă, 
întinzându-mă să pun la loc bucata de podea, mi-a atras 
atenţia o licărire de lumină din gaura întunecată. Era ceva 
ce ratasem, ceva lucios. Mintea mea ştiu imediat ce era, 
dar inima refuza să creadă până când nu l-am scos din 
gaură şi l-am ţinut drept în faţa mea. Era un telefon. Cu 
învelitoare lucioasă de culoare roz şi ecran crăpat. 
Telefonul dispărut al lui Izzy. Am văzut-o scriind mesaje la 
el de o grămadă de ori. Telefonul pierdut al lui Izzy era 
ascuns în casa lui Cal. Pentru chestia asta nu exista nicio 
explicaţie. Nu putea oferi niciun motiv că-l avea, niciun 
motiv care să nu se termine cu două fete moarte în zăpadă. 
M-am gândit la textul pe care-l primise Izzy pe telefon în 
acea dimineaţă, atrăgând-o spre moarte. Ochiul lui Jimmy 
Ray care fusese învineţit de către Cal şi presupunerea mea 
imediată că-l interogase când, de fapt, poate că-şi acoperea 
urmele. Felul în care Cal m-a redirecționat de la sfatul lui 
Jimmy Ray de a lua urma banilor. A făcut-o subtil şi delicat, 
manipulându-mă în acelaşi timp. Cât de repede a apărut 
după ce a explodat rulota lui Matt, fiind acolo practic îndată 
ce explozia a luminat cerul. Mi-am dat seama că asta s-a 
întâmplat pentru că fusese acolo tot timpul. L-a ucis pe 
Matt ca să nu aflu ce ştia şi ca să nu-i ofere ocazia lui Land 


e 192 œ» 


să-i pună toate întrebările corecte lui Matt. Pereţii dulapului 
se apropiară şi se îndepărtară de mine, ondulându-se ca 
valurile. Mi-am plecat capul între genunchi. Până în acest 
moment, o parte din mine încă spera că era vorba doar de 
bani. Că în orice ar fi fost implicat Cal, indiferent cât de rău 
era, acel ceva n-avea o legătură directă cu moartea fetelor. 
Dar telefonul schimba totul. Telefonul era dovada că omul 
în care aveam cea mai mare încredere din toată lumea era 
responsabil de moartea fiicei mele. Acum, trebuia să-mi 
dau seama cât de curajoasă eram şi ce puteam face în 
legătură cu asta. n 


Când deschise uşa din faţă şi mă văzu, Zach zâmbi, dar 
nu puteam spune la fel şi despre ochii lui. 

— Hei, spuse, intră. Imi făcu loc, dar cu toate acestea nu 
înaintă mult în interiorul casei. Privirea lui se îndreptă spre 
bucătărie şi apoi într-o parte. Eram atât de nervoasă, încât 
aproape săream pe degetele de la picioare, iar ochii mei 
treceau de la el la uşă, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. 
Nu puteam să mă gândesc decât la timpul pe care-l 
iroseam. Dar dintr-un anumit motiv pe care nici măcar nu-l 
puteam identifica, simţeam că-i datorez această şansă. 

— Aşadar, spuse el când i-am refuzat cana de cafea pe 
care mi-a oferit-o cu jumătate de gură, ce se întâmplă? 

— Ştiu cine a făcut-o, i-am spus. Intenţionam s-o fac pas 
cu pas, nu să-i azvârl totul în cârcă, numai că nu mai 
aveam niciun control interior, simțind că fierbeam şi 
stăteam să explodez. 

Zach se holbă la mine cu faţa lividă. 

— Ce? 

Mi-am vânturat o mână prin aer, privind-o de parcă nu 
era de fapt o parte din corpul meu. 

— Vreau să zic că e posibil ca nu el s-o fi comis crima. 
Dar a fost implicat. 

— Cine? întrebarea ieşi dintr-o răsuflare. 

— Cal, am spus, forţându-mă să scot cuvântul din gât. 

Zach îşi schimonosi faţa, având o expresie pustiită, 
pentru că nu înţelegea. 


<e 193 + 


— Fratele tău? Dar e poliţist. 

— Ştiu asta, i-am spus, nerăbdătoare să fac faţă acestei 
părţi. 

Voiam să trec pe repede înainte prin toate întrebările de 
tipul cum? ce? de ce? Adevărul era că nu aveam niciun 
răspuns la ele. lar Jimmy Ray avusese dreptate. Când se 
ajungea la asta, nu-mi mai păsa de ce. Imi păsa doar de 
cine. 

— O să vorbesc cu el. Vrei să vii cu mine? 

— Eu... ce... de ce nu apelezi la poliţişti? La ceilalţi 
poliţişti. N-ar trebui să-l sunăm chiar acum pe Land? Se 
întoarse spre bucătărie şi l-am înşfăcat de braţ. 

— Nu. Nu vorbim cu nimeni. Nu încă. 

— Despre ce vorbeşti? Vocea lui Zach căpătă accente tot 
mai ascuţite cu fiecare cuvânt. L-am tras cu mâna, 
încercând să-l fac să tacă. 

— Calmează-te, i-am spus. O să le spunem în curând. Dar 
vreau să vorbesc cu el mai întâi. E fratele meu. Vreau să 
aud ce are de spus înainte să se bage la mijloc Land şi o 
gaşcă de avocaţi. 

Zach râse forţat şi-şi trecu mâna prin păr, lăsând în urmă 
smocuri ridicate. , 

— Ce, ai să te duci ca o justiţiară peste el? Asta-i marele 
tău plan? 

— N-am zis nimic de genul ăsta. Vreau doar să vorbesc, 
am repetat. Cred că mi-e permis măcar atât. 

— Eu nu... Se lăsă să cadă pe banca de lângă uşa din 
faţă. Am rămas tăcută, lăsându-l să se liniştească pentru o 
secundă. Nu pare deloc o idee bună, Eve, spuse în cele din 
urmă. 

— Poate, am fost de acord. Atenţia îmi fu atrasă de un 
zgomot din hol, sunetul uşor al paşilor. Dar când m-am 
întors, nu era nimeni. 

— Dacă te răneşte? 

M-am întors spre Zach. 

— Nu cred c-o s-o facă. 

Bineînţeles, înainte de ziua de azi aş fi pariat orice că 
Junie n-ar fi putut să păţească ceva rău din cauza lui Cal. Că 


e 194 œ» 


mai degrabă ar fi încasat un glonţ decât să-i smulgă un fir 
de păr din cap. Aşa că era în întregime posibil să mă înşel. 
Chestia era că nu-mi mai păsa. 

— Uite ce e, n-am venit aici să-ţi cer permisiunea sau 
binecuvântarea. Dar ai fost tatăl ei. M-am gândit că ai 
dreptul să ştii şi am vrut să-ţi ofer şansa să vii cu mine. 

Zach se holbă la cana lui de cafea, de parcă răspunsul 
corect putea fi ascuns în adâncul ei. 

— Nu cred, spuse el. Nu sunt eu persoana aceea, Eve. Eu 
nu mă ocup aşa de lucruri. N-o să-i spun nimic lui Land. Sau 
lui Jenny. Cel puţin, nu încă. Dar nici n-o să merg cu tine. 

Adevărul fie spus, era exact răspunsul pe care-l 
aşteptam. Cel pe care, de fapt, chiar îl doream. Deoarece 
dovedea, după toate acestea, că avusesem dreptate. Junie 
n-a fost niciodată a lui. Ea a fost întotdeauna şi în întregime 
doar a mea. $ 


— Fir-ar al naibii, spuse maică-mea când a deschis uşa 
rulotei. Era încă îmbrăcată cu aceleaşi haine ca ultima dată 
când am văzut-o. Nu mi-ai spus chiar ieri să uit că amo 
fiică? Aşa că cine naiba eşti tu? Nu permit accesul străinilor 
pe proprietatea mea. Rânji încântată de propria ei 
inteligenţă. 

Acesta era momentul care putea decide totul. Dacă 
treceam pragul uşii şi-i ceream ajutorul, dacă aveam 
încredere în ea, atunci nu mai era cale de întoarcere. Nu 
mai puteam pretinde niciodată că eram altceva decât fiica 
maică-mii, că eram mai bună decât ea sau diferită. 

— Lasă-mă să intru, mama, i-am spus. Trebuie să vorbim. 


e 195 œ» 


DOUĂZECI ŞI TREI 


Stăteam pe o stâncă de lângă râu când m-a găsit. 
Privisem curgerea apei mai mult de o oră, urmărind, dusă 
pe gânduri, unde şi vârtejuri. Ocazional, se mai zărea şi 
strălucirea argintie a solzilor unui peşte. Când mi-am ridicat 
privirea, am fost surprinsă să observ că soarele alunecase 
pe cerul după-amiezii târzii, ajungând până la linia 
orizontului pe care-l lumina cu ghirlande roz. 

— Hei, spuse Cal. Ce se întâmplă? Ai cam agitat-o pe 
mama. Şi ştii că e mult de muncă să faci asta. 

De-abia îl puteam privi; era destul de nasol şi să-i aud 
vocea, ce-mi reamintea de toate orele copilăriei noastre, de 
momentele când m-a hrănit, fiind înfometată, de ocaziile 
când m-a consolat, fiind rănită, de clipele când m-a liniştit, 
fiind îngrozită. Cal, cel pe care-l iubeam mai mult decât mă 
iubeam pe mine. Mai mult decât pe oricine altcineva, cu 
excepţia lui Junie. 

Luă loc lângă mine. Îi simţeam ochii aţintiţi asupra 
chipului meu şi mirosul de şampon purtat de briză. 

— Eşti OK? mă întrebă. M-am cam speriat când a apărut 
mama şi a spus că trebuie să vin aici. Cred că s-a gândit că 
ai putea să te... Făcu un gest spre râu, spre locul unde apa 
se izbea la nesfârşit de o stâncă. 

N-am spus nimic, însă am scos telefonul lui Izzy din 
buzunarul gecii şi l-am pus pe pământ între noi. 

Cal inspiră iute o dată şi se târî înapoi pe fund de parcă 
pusesem jos o grenadă şi nu un telefon mobil. 

— Ascultă, spuse cu o voce ascuţită şi tremurătoare. Pot 
să explic. Pot... 

M-am întors şi l-am privit. 

— Poţi explica cum a ajuns telefonul lui Izzy Logan să fie 
ascuns în casa ta? Poţi explica de ce le-ai ucis? 

Cal îşi deschise şi îşi închise gura, apoi o deschise din 
nou, dar nu spuse nimic. Arăta ca unul dintre nenumăraţii 
peşti pe care i-a prins şi i-a eviscerat chiar în acest loc. Am 
simţit o nevoie nebună să râd. Am ştiut din privirea lui că 


e 196 œ» 


cea mai rea spaimă a mea era adevărată. La urma urmelor, 
el a fost cel care a mânuit cuțitul. 

— N-am vrut s-o fac, spuse într-un târziu. S-a întâmplat 
repede. Mi-am pierdut controlul cu totul. Atât de repede. 

| se frânse vocea şi pe obraji au început să curgă lacrimi 
mari. Işi acoperi faţa cu ambele mâini şi plânse. M-am 
întors spre râu, privind vântul mişcând iarba de pe celălalt 
mal. Puteam să am răbdare. Puteam să-l las să plângă şi să 
vorbească, să explice. Nimic din toate astea nu mai conta, 
deoarece totul se îndrepta deja într-o singură direcţie. 

— Te rog, spuse el, întinzându-se şi lăsându-şi mâna pe 
braţul meu. l-am privit degetele şi mi-am imaginat că i le 
rup pe toate până când îmi dădea drumul. Lasă-mă... lasă- 
mă să-ţi spun ce s-a întâmplat. Nu este ceea ce crezi. 

Am încuviinţat, deşi eram destul de sigură că era exact 
ceea ce credeam. Pusese mai mult preţ pe ceva anume 
decât pe viaţa lui Junie. Şi cu asta, basta. Dar cu cât 
începea să vorbească mai repede, cu atât mai repede avea 
să termine. 

— O făceam pentru ea. Pentru Junie. 

Asta m-a surprins, iar privirea mea se aţinti în direcţia lui. 

— Ce anume făceai pentru Junie? 

— Banii. Voiam să fie capabilă să plece din acest loc, să 
se ducă la colegiu sau ceva. Să scape. Numai că salariul 
meu nu ajungea nici pe departe. lar într-o noapte am dat 
peste Matt, care a început să zică despre Land că i-a cam 
ciondănit că operaţiunea lor era prea mare şi că le-ar putea 
fi de folos cineva din interior care să-i ajute ca lucrurile să 
decurgă mai liniştit. La început, mi-am zis că doar ascult ce 
are de zis. Dar apoi am vorbit cu Jimmy Ray şi părea o 
afacere perfectă. 

Ridică din umeri. 

— Ar fi vândut droguri oricum. Chiar dacă i-aş fi ajutat eu 
sau nu. De ce să nu câştig şi eu ceva din asta? Nu era ca şi 
cum furam de la bebeluşi. Părea o tranzacţie corectă. 

Ce zic întotdeauna oamenii de pe aici? Că poţi scoate 
copilul din văgăună, dar nu poţi scoate niciodată văgăuna 
din copil. N-am vrut s-o cred, dar eu şi Cal eram dovada vie. 


e 197 œ» 


Îmbracă-ne în haine de poliţişti, dă-ne un copil de care să 
avem grijă şi e posibil ca pentru o vreme să mergem pe 
calea dreaptă şi îngustă. Dar istoria noastră tot timpul se 
ridica la nivelul nostru. Sau ne târa la nivelul ei. Cal 
avusese dreptate în noaptea aceea din bar. Eram exact 
ceea ce mama ne-a crescut să fim. 

— Lucrurile mergeau bine, continuă Cal. Făceam bani 
frumoşi, îi puneam la saltea pentru Junie. N-am cheltuit 
nimic din ei. 

— Aveai să-mi spui vreodată? l-am întrebat. 

— Da, sigur. Nu însă până când nu sosea timpul să-i 
folosească. M-am gândit că nu o să te împotriveşti aşa de 
tare, dacă banii erau acolo când ea avea nevoie de ei. Şi, 
oricum, plănuisem ca până atunci s-o termin cu toate 
astea. 

Dacă el chiar credea asta, atunci n-avea nicio idee 
despre felul în care lucra Jimmy Ray. Nu l-ar fi lăsat 
niciodată pe Cal să iasă din schemă. 

— N-avea nevoie de bani de la tine, i-am spus. Putea să 
obţină o bursă sau poate că găseam eu o soluţie. 

Amândoi ştiam însă că n-aş fi găsit. Oricât de mult mi-am 
iubit fata, existau nişte lucruri pe care niciodată n-aş fi fost 
capabilă să i le ofer, indiferent cât de mult aş fi vrut. Aşa 
cum îi plăcea mamei să spună, nu poţi să scoţi sânge dintr- 
o piatră. 

— N-am vrut să plece de aici săracă. Să meargă la 
colegiu şi toată lumea să ştie că n-are nimic. Am vrut să 
aibă un avantaj, aşa cum noi n-am avut niciodată. În felul 
ăsta, ar fi avut o şansă să lupte pentru ceva mai bun. lar 
lucrurile mergeau bine, exact cum am planificat. Numai că 
după aceea lui Izzy i s-au aprins călcâiele după Matt. Eu le- 
am făcut cunoştinţă. Poţi să crezi porcăria asta? Vorbeam 
cu Matt în faţa spălătoriei, iar Izzy era în trecere şi s-a oprit 
ca să mă salute. Clătină din cap şi continuă: N-ai idee de 
câte ori n-am revăzut asta. Din nou şi din nou în nopţile în 
care nu puteam dormi. Cum acel singur lucru, acel lucru 
stupid a distrus totul. 

— Eu cred că tu eşti cel care a distrus totul. Vocea mea 


e 198 œ» 


se auzi rece şi dură. Nu semănam deloc cu mine. Sau, cel 
puţin, nu cu mine, acea persoană pe care ar fi recunoscut-o 
fiică-mea. 

— N-am vrut, spuse Cal din nou. Mă furnica nevoia să-l 
pocnesc când l-am auzit. A fost aşa un căcat uriaş, continuă 
el. Eram la Matt, sortând droguri şi numărând bani, când 
Izzy a năvălit direct în rulotă. Fusese norocoasă că ajunsese 
până acolo, spuse clătinând din cap. Făcuse autostopul pe 
autostradă. Am crezut că poate încă era OK. Era tânără, 
poate că nici măcar nu ştia ce vedea. Numai că a rămas cu 
gura căscată şi ochii larg deschişi. Nu mă puteam gândi 
decât c-o să-i spună lui Junie, iar Junie o să-ţi spună ţie şi 
totul o să se prăbuşească. Aveam să-mi pierd jobul. Land 
urma să fie atât de enervat că l-am lucrat pe la spate, încât 
o să-mi facă dosar penal. Totul o să se ducă naibii. Am 
vorbit cu Izzy. l-am spus cât de important era să-şi ţină 
gura şi că nici eu n-o să spun nimănui despre ea şi Matt. Că 
ne facem un serviciu reciproc. 

— Şi a fost de acord? 

— Da, încuviinţă Cal. Dar îmi dădeam seama că n-o să 
ţină. Am mai vorbit de câteva ori cu ea prin oraş şi a lăsat 
să se înţeleagă că voia să-i spună lui Junie. Ştiam că nu-i 
capabilă să păstreze un secret pentru totdeauna. N-avea 
asta în ea. Cred că-i plăcea ideea de a avea ceva ce putea 
folosi ca s-o rănească pe Junie. Ştii cum pot fi adolescentele 
meschine şi geloase. Spusese de vreo câteva ori că i se 
părea că lui taică-su îi plăcea mai mult de Junie decât de 
ea. Într-o zi, când avea să se simtă desconsiderată, avea să 
explodeze şi s-o pună la punct pe Junie. 

— Pentru că Junie te idolatriza, i-am spus cu o voce 
monotonă. Credea că erai unchiul ei perfect, Cal. 

Cal îşi înghiţi suspinele şi lacrimile. 

— Tot ce trebuia să facă Izzy era să-şi ţină gura. Asta era 
tot ce trebuia să facă. 

— Şi cum n-avea s-o facă, te-ai hotărât s-o ucizi. 

— Nu, spuse Cal cu ferocitate. Nu. Voiam doar să vorbesc 
cu ea. l-am scris un mesaj de pe un telefon cu cartelă. l-am 
cerut să ne întâlnim în parc. 


e 199 œ» 


— Când ningea şi nu mai era nimeni prin jur. 

— Da, dar doar pentru că nu voiam să fim văzuţi 
împreună, în niciun caz pentru o conversaţie atât de 
serioasă. N-aveam nicio idee că Junie era acolo. Ne-am 
întâlnit în spatele tunelului şi nici măcar n-am văzut-o pe 
Junie. Probabil că Izzy i-a spus să aştepte în alt loc din parc. 
Inspiră tremurător. Am crezut că pot s-o conving, dar 
spunea că Junie merită să ştie. Nici măcar nu cred că-i păsa 
aşa de mult. Îi plăcea să aibă un secret, ştiind ceva ce 
nimeni altcineva nu ştia şi mă ameninţa cu asta. 

— Avea doisprezece ani, Cal. Nu era vreo mare minte 
criminală gata să-ţi ruineze viaţa. 

— Ştiu asta, spuse. Ştiu asta acum. Dar pe moment, 
eram enervat şi panicat, iar ea nu voia să mă asculte. 
Niciodată nu asculta! Mă jur în faţa lui Dumnezeu, nici 
măcar nu mi-am dat seama ce-am făcut până ce n-am 
văzut sângele. Privi în jos spre propriile mâini şi continuă. 
Aveam sânge pe tot braţul şi m-am gândit: Ce naiba? La 
început nici nu-mi dădeam seama de unde provine. 

— Căcat, am spus monoton. Pentru cineva care s-a dus 
acolo fără niciun plan să rănească pe cineva, cuțitul acela 
sigur ţi-a fost de folos. 

— Întotdeauna am cuțitul la mine, spuse, fiecare a doua 
persoană care trăieşte pe aici are acelaşi lucru în buzunarul 
de la spate. N-am plănuit să-l folosesc. Mă jur, Evie, că nu. 
L-am scos ca s-o sperii, asta e tot. M-am gândit c-o să fie de 
ajuns. Dar ea urma să mă distrugă. Avea să-şi deschidă 
gura şi să fută totul. Mi-am riscat totul - slujba, relaţia cu 
tine şi Junie, libertatea -, iar ei nici măcar nu-i păsa. Nu mă 
puteam gândi decât cum s-o opresc. 

— Dar ce ai de spus despre ce i-ai făcut lui Junie? l-am 
întrebat şi lumea a încremenit. Soarele cobora pe cer şi o 
umbră trecu în zbor peste feţele noastre. 

Cal îşi lăsă capul în mâini şi vorbi printre degete. 

— N-aveam nicio idee că era acolo. Deloc. Izzy n-a spus 
nimic c-ar fi adus-o şi pe Junie. Stăteam acolo, privind-o pe 
Izzy sângerând. Mă întrebam ce naiba s-a întâmplat când 
am auzit un zgomot în spatele meu. Am reacţionat. M-am 


e 200 œ» 


întors cu cuțitul în mână. Asta a fost tot. Vreun instinct 
primar. Nici măcar nu mi-am dat seama că era Junie decât 
când a fost prea târziu, când deja... Trase adânc aer în 
piept şi se înecă de plâns. Niciodată nu i-aş fi făcut rău 
intenţionat, Eve. Niciodată. Nu lui Junie. Işi ridică ochii, 
privindu-mă cu ochii strălucind de lacrimi. Am stat cu ea. 
Până la capăt. Am ţinut-o de mână şi i-am spus că va fi OK. 

— Asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine? l-am 
întrebat, simţindu-mă la rându-mi gata să plâng. Pentru că 
nu se întâmplă asta. Nici măcar un pic. 

Aproape la fel de rău ca aflarea adevărului era să înţeleg 
cât de mult îmi doream să-l cred. Nu m-am îndoit nicio 
secundă că în oricare altă zi, în orice alt fel de 
circumstanţe, şi-ar fi dat viaţa pentru Junie. Puteam să-mi 
imaginez exact ce-mi spusese: reacţia dintr-o clipită, acel 
instinct declanşator pe care mama ni l-a înrădăcinat 
oricând miroseam pericolul. Ucide sau fii ucis. Până în 
momentul când a înţeles ce făcuse, se terminase deja. 
Indiferent dacă a realizat sau nu că era Junie, n-a făcut 
decât ceea ce a fost învăţat. Şi acum, asta făceam şi eu. 

— O să mă predau, spuse Cal. Chiar acum. Dacă asta 
vrei. 

— Nu vreau asta, i-am spus. 

— OK, spuse, încuviinţând. OK. Atunci cum îndrept 
lucrurile? 

— N-ai cum să îndrepţi lucrurile. Nu poţi să dai timpul 
înapoi, Cal. Nu poţi să le aduci înapoi. Mi-am ridicat mâna 
dreaptă, cea pe care nu mi-o văzuse, cea în care ţineam 
arma, şi mi-am pus-o pe genunchi. Nu există decât o cale 
ca să fim chit. 

Am simţit o satisfacţie sumbră văzându-i ochii mărindu- 
se şi obrajii devenind livizi. Încercă să se ridice de la 
pământ, iar eu am ridicat ferm arma. 

— N-o face, i-am spus. 

N-o făcu şi se lăsă să cadă înapoi în şezut. Ştia cât de 
pricepută eram cu armele. La naiba, doar el mă învățase! 

— Ce faci, Evie? mă întrebă. 

— Cred că ştii. Am tras piedica şi i-am urmărit privirea 


e 201 œ» 


fixată pe mişcările mele. Chiar dacă ce i-ai făcut lui Junie n- 
a fost decât un accident, tot timpul acesta m-ai lăsat să mă 
întreb ce s-a întâmplat. M-ai lăsat să cred că Junie îmi 
ascundea secrete despre Izzy. M-ai lăsat s-o iau razna în 
legătură cu explozia de la rulota lui Matt, când tu ai fost cel 
care a aprins chibritul. M-ai lăsat să mă simt vinovată că te- 
am acuzat că eşti individul mai în vârstă al lui Izzy, când tu, 
de fapt, ai făcut ceva mult mai rău. Ţi-am spus şi am spus 
tuturor la conferinţa de presă ce o să fac când o să-l găsesc 
pe cel care a ucis-o. Ai fost avertizat. 

Când Cal înghiţi, mărul lui Adam se agită de parcă 
înghiţise o piatră. M-am întrebat cât de tare îi bubuia inima. 
Mi-o simţeam pe a mea normală şi netedă ca sticla. 

— Eu sunt, Evie, spuse el. Am dat-o în bară. Ştiu că am 
făcut-o. Dar nu mă poţi ucide. 

— Ba sigur că pot. 

Tonul meu firesc mă surprinse chiar şi pe mine. Am 
ridicat arma. Eram destul de aproape încât nu era nicio 
şansă să-l ratez. Era o ţintă sigură. 

— De unde ai arma? mă întrebă cu o voce slabă. Ştia 
deja, dar voia să mă facă s-o spun. 

— De la mama, am spus, după o pauză. Pentru că ai 
făcut o greşeală, Cal. Una din mai multe, din câte se pare. |- 
ai făcut cunoştinţă cu Junie. Singurul lucru pe care te-am 
rugat să nu-l faci niciodată. Singurul lucru pe care mi-ai 
promis că n-o să-l faci niciodată. În ziua în care s-a născut 
Junie, m-ai ţinut de mână în spital, m-ai privit în ochi şi mi- 
ai jurat că n-o s-o laşi niciodată pe mama în apropierea ei. 
Aveam să oprim lucrurile din faşă ca să nu se mai întâmple 
din nou. Aveam s-o oprim să-şi înfigă vreodată ghearele în 
Junie. Işi deschise gura ca să spună ceva şi l-am şuşuit 
strângând mai tare degetul pe trăgaci. Şi ghici ce? Mama a 
iubit-o pe fata mea. A iubit-o mai mult decât pe mine. Mai 
mult decât pe tine. Mai mult decât orice. Când a aflat ce-ai 
făcut... Nu putea să-mi dea mai repede arma decât a făcut- 
o. Şi o ştii pe mama, arma aceasta a trecut prin atâtea 
mâini, încât, probabil, nu i se poate lua urma. Deja a 
pregătit o poveste despre locul unde te afli, despre ce s-a 


e 202 œ» 


întâmplat cu tine. 

— Dumnezeule, spuse Cal, clătindu-şi capul. Tu şi cu 
mama. Ar fi trebuit să ştiu că o să se ajungă la asta în cele 
din urmă. Privi în sus spre mine, cu ochii strălucind de 
lacrimi. Ţine-te departe de ea, Evie, dacă poţi. Promite-mi 
că n-o s-o laşi să se apropie prea mult. 

l-am rânjit tăios. 

— Cred c-am stabilit deja că promisiunile sunt egale cu 
zero când vine vorba de mama. 

Cal se scutură de cuvintele mele. 

— Promite-mi, spuse cu o voce încordată. O să te târască 
după ea în iad dacă o laşi. 

— Nu mai contează, Cal. Am gesticulat cu arma între noi 
doi şi am continuat. Sunt deja acolo. 

L-am privit în timp ce lacrimile îi alunecau pe obraji. Se 
întinse şi mă apucă grijuliu de mâna liberă cu degetele. 

— Întotdeauna am fost noi doi, Evie. Îți aminteşti? 
Întotdeauna. 

M-am gândit la toate nopţile pe care le-am petrecut când 
eram mici, înghesuiți împreună la marginea proprietăţii 
noastre, aşteptând petrecerile înteţite cu alcool ale mamei. 
Ne ţineam la distanţă, astfel încât lumina unsuroasă de la 
geamurile rulotei să nu ajungă la noi. Ne-am promis unul 
altuia în întunericul de cerneală, cu mâinile îngemănate ca 
ramurile de deasupra capetelor noastre. O să scăpăm de 
aici. Amândoi. N-o să te las în urmă. O să am întotdeauna 
încredere în tine. O să am grijă mereu de tine, întotdeauna. 
Ochii de un albastru-deschis ai lui Cal străluciră în lumina 
lunii. Briza făcea ca şuviţele lui de păr blond ca aurul să-i 
patineze peste faţă. Eram mai mult decât nişte fraţi; eram 
colacul de salvare al celuilalt. Impreună, am supravieţuit 
unei copilării proiectate să distrugă. 

Lucrurile pe care ni le-am spus în acele nopţi fără sfârşit, 
în contextul urât al viitorurilor noastre probabile, nu erau 
doar cuvinte. Fiecare silabă puţea a putere, lăsându-ne 
gurile grele de încărcătura intenţiilor. Promisiunile noastre 
se ridicau în aerul nopţii, prin aburul umed, în nori pufoşi de 
respiraţie, de-a lungul tuturor lunilor şi anotimpurilor. 


e 203 œ» 


Cuvintele nu ne aparţineau doar nouă; fuseseră eliberate în 
lume. Am fost auziţi. Amândoi, întotdeauna. Greutatea 
sacră a jurămintelor. 

Şi cu toate acestea, la urma urmelor, n-au fost decât 
cuvinte. Deoarece iată-ne aici, distrugându-ne oricum unul 
pe celălalt. Şi era atât de uşor faţă de cum ar fi trebuit să 
fie. Buzele începură să-mi tremure, iar inima mea moartă 
se despică. Oricât de tentant era să las toate acestea la 
picioarele mamei noastre, n-ar fi fost corect. Ea ne-a arătat 
calea, dar noi amândoi am ales că mergem pe ea. Doar Cal 
şi-a trecut cuțitul acela peste gâtul fiicei mele, nu altcineva. 
Nimeni altcineva nu ameninţa cu arma aceasta, ci numai 
eu. 

— Te iubesc, Evie, spuse Cal, strângându-mi mâna şi 
eliberând-o apoi. 

Părea să aibă zece ani din nou şi să mă înfofolească în 
pat. Incercând să mă asigure că totul va fi OK, chiar şi când 
amândoi ştiam că nu va fi aşa. 

— Şi eu te iubesc, i-am spus. Pentru totdeauna. 

Lumina pe moarte a soarelui i-a învăluit capul ca o 
coroană, reflectându-se din părul lui. Mi-a zâmbit slab şi 
trist. Apoi l-am împuşcat. 


e 204 œ» 


DOUĂZECI ŞI PATRU 


Am stat lângă el până când s-a întunecat. L-am ţinut de 
mână până când i s-au răcit degetele, la fel cum le-a ţinut şi 
el pe-ale fiicei mele în timp ce viaţa se scurgea din ea. 
Lacrimile pe care nu le-am vărsat mai devreme au început 
să mi se rostogolească pe faţă ca un râu neobosit, înmuind 
gulerul tricoului de pe mine. Ştiam că trebuie să mă pun în 
mişcare, dar mintea mea părea deconectată de trupul meu, 
iar gândurile se roteau rapid şi apoi se adânceau, după care 
pluteau în depărtare. Poate că aş fi stat toată noaptea 
acolo. Poate că aş fi stat tot restul vieţii mele, dacă n-aş fi 
auzit pe cineva în tufişul din spatele meu. O rază subţire de 
lumină îmi traversă faţa. M-am ridicat ajutându-mă de 
mâini şi picioare, alunecând, şi m-am trezit uitându-mă la 
Jenny Logan, care stătea acolo. Avea o zgârietură 
superficială pe un pomete. Respira gâfâind cu icnete. 

— Isuse! spuse ea, dându-şi la o parte părul de pe faţă cu 
mâna în care ţinea o mică lanternă. E al naibii de greu să 
ajungi aici. 

M-am holbat la ea şi pentru un moment m-am întrebat 
dacă nu visez. Era Cal cu adevărat aici? Am privit în jos şi i- 
am văzut cadavrul la picioarele mele, ochii morţi şi o gaură 
neregulată provocată de glonţ în centrul frunţii lui. Privirea- 
mi zbură înapoi la Jenny, care şi ea se uita la Cal. 

— Ai făcut-o, spuse ea cu o voce egală. 

Am croncănit ceva ce suna ca un da. 

— Bănuiesc că niciun motiv pe care ţi l-a dat n-a fost 
destul de bun. lzbucni într-un râs ca un lătrat, ce nu 
conţinea nici o singură picătură de amuzament. Nici măcar 
nu vreau să ştiu. Doar o să mă înfurie şi mai tare. Imi dădu 
lopata din mâna ei stângă. Trebuie să-l îngropăm, spuse ea 
practică. 

— OK, am spus încet şi tulburată. Am simţit lopata 
alunecându-mi printre degetele amorţite şi am strâns mai 
tare mânerul. Mai devreme, fusesem calmă, concentrată, 
dar acum nu puteam să potrivesc nicio piesă a puzzle-ului. 


e 205 œ» 


Ce... ce cauţi aici? _ 

Jenny se aplecă şi puse lanterna pe pământ. Il apucă pe 
Cal de picioare şi mă privi până ce am priceput aluzia şi am 
lăsat lopata jos şi l-am apucat de mâini. 

— Te-am auzit vorbind cu Zach şi, când ai plecat, te-am 
urmărit. N-am ajuns însă până la maică-ta. M-ai fi văzut, cu 
siguranţă. Aproape te-am pierdut când te-ai întors pe 
autostradă şi te-ai îndreptat încoace. Mi-a luat ceva să 
găsesc locul unde ai parcat. Era în continuare practică, 
gemând uşor în timp ce târam corpul lui Cal în adâncul 
pădurii. Apoi am aşteptat până când a apărut maică-ta şi l-a 
lăsat pe el. A fost mult mai greu decât am crezut să-i iau 
urma până aici. M-am întors de vreo două ori. Apoi am auzit 
împuşcătura. Asta a ajutat. Aşteaptă o secundă, spuse ea. 
Lăsă să cadă picioarele lui Cal şi alergă înapoi ca să ia 
lanterna. Şi-o puse între dinţi şi apoi îl luă pe Cal de mâini. 
Am stat tăcute după aceea, şi nu se mai auzeau decât 
sunetele respirației şi al târâitului lui Cal printre copaci. 

— Aici, am spus, dându-i drumul la picioare. E destul de 
departe. 

Jenny îşi scoase lanterna din gură şi privi prin jur. 

— Crezi? 

— Da. Nu suportam să-l mai ating şi să-i aud corpul 
răzuind pământul. lar adevărul era că fie îl vor găsi, fie nu. 

Jenny se duse înapoi după lopată şi am săpat pe rând, în 
timp ce cealaltă ţinea lanterna. Lucram fără să vorbim, 
concentrate la treaba noastră. Când groapa a fost destul de 
adâncă, am făcut o pauză. În aer plutea mirosul pământului 
răscolit şi al secretelor întunecate. L-am târât la margine şi 
l-am rostogolit înăuntru. Când a aterizat, am tresărit, însă 
Jenny n-a făcut-o. El nu era decât individul care o ucisese 
pe fiica ei. El nu fusese niciodată cel care să-i ia fiica în 
braţe şi s-o legene până ce adormea, sau care s-o îmbăieze 
şi să facă bule până ce ea tipa de plăcere. Jenny nu l-a iubit 
niciodată. 

Umplerea gropii ar fi trebuit să fie un proces mai rapid şi 
mai uşor, dar părea să progreseze în reluare. Eram 
amândouă extenuate şi terminate. După ce Jenny a pus 


e 206 œ» 


ultima lopată de pământ, am împrăştiat muşchi şi crengi 
peste loc, am păşit şi am lovit cu picioarele pe deasupra, 
până când a arătat ca restul solului din jur. Sau, cel puţin, 
destul de asemănător. 

Jenny îşi înlătură ţărâna de pe obraz cu dosul mâinii. 

— Asta este, spuse. Mă privi şi continuă, gesticulând spre 
mormânt cu mâna murdară de pământ. 

Ce era de spus? Fusese fratele meu. Prima fiinţă pe care 
o iubisem. Singura persoană în care mă încrezusem că n-o 
să mă rănească. 

— Da, am spus, ridicând lopata de la pământ. Şi-a căutat- 
O. 
Trebuia să-i recunosc meritele maică-mii. Cuvintele 
acelea pe care jurasem că n-o să le mai spun niciodată le 
simţeam ciudat de plăcute. 


Jenny făcuse o treabă bună cu ascunsul maşinii ei, deşi 
erau şanse mici ca să dea cineva peste ea. Am pus lopata 
în portbagaj, iar ea azvârli înăuntru şi lanterna. 

— O să spăl lopata îndată ce ajung acasă, spuse ea. O s-o 
pun înapoi în garaj. Îşi privi hainele murdare de pământ şi 
tresări. Şi o să scap de astea. 

— Poţi să te ţii tare odată ce apare lumina zilei şi toate 
astea vor fi reale? 

— Deja e real, spuse holbându-se înapoi la mine. Şi da, 
pot să mă ţin tare foarte bine. 

— Cum rămâne cu Zach? am întrebat-o. Ştie că a fost 
Cal. 

Jenny se sprijini de maşină. De-abia îi identificam 
trăsăturile în lumina lunii. 

— Nu-ţi bate capul în privinţa lui Zach. În clipa când am 
ieşit din bucătărie şi i-am zis că v-am auzit vorbind, singurul 
lucru la care se putea concentra era că acum ştiam că era 
tatăl lui Junie. Ce a spus despre noaptea aceea e adevărat. 
S-a întâmplat o singură dată. Noi doi nici măcar nu eram 
logodiți încă. Nu s-a mai întâmplat niciodată. Pufni în râs şi 
continuă. De parcă aş da vreun ban pe chestia asta, în 
momentul ăsta. S-a întâmplat cu ani în urmă. Ele nu mai 


e 207 œ» 


sunt. Cui îi pasă? Dar Zach e Zach. O să-şi care vinovăția ca 
pe o haină în viitor. Se întoarse şi deschise uşa din partea 
şoferului. Pot să mă folosesc de asta, dacă trebuie. Dar nu 
cred că am s-o fac. 

— Dacă mai contează, n-a vrut niciodată să păstreze 
secretul naşterii lui Junie faţă de tine. Asta a fost ideea 
mea. N-am văzut cui i-ar fi folosit dacă ai fi ştiut. 

Jenny îmi zâmbi slab. 

— Oricum s-au găsit, nu-i aşa? Zach şi Junie. Junie şi Izzy. 
Uitându-mă înapoi, mă simt ca o idioată că nu mi-am dat 
seama. Felul în care plutea în jurul lor când Junie era la noi 
acasă, agăţându-se de fiecare cuvânt pe care-l spunea. In 
cele din urmă am aflat de ce nu a vrut să plece niciodată 
din Barren Springs. O avea scrisă pe faţă. 

— Ce anume? am întrebat-o. 

— Dragostea, spuse Jenny. O iubea. 

Ar fi trebuit ca informaţia că Junie a avut la urma urmei 
un tată care a iubit-o să uşureze ceva din mine. Junie, care 
niciodată nu a verbalizat vreo plângere că n-are tată, dara 
cărei privire urmărea întotdeauna bărbaţii care-şi cărau 
bebeluşii sau pe cei cu copii pe umeri. Numai că tot ce 
simţeam era tristeţe. Mă durea inima pentru fiica mea, 
pentru Zach şi pentru noi toţi ceilalţi. Pentru secretele pe 
care le-am păstrat unul faţă de altul, pentru şansele pe 
care nu le-am avut niciodată. Toţi anii aceştia, am crezut că 
fac ceea ce trebuie pentru Junie, dar poate că, fără să 
vreau, i-am răpit ceva. 

— Ce-o să-i spui lui Zach despre noaptea aceasta? am 
întrebat-o. Trebuie să ne punem la punct povestea. 

— Că ne-am dus să vorbim cu Cal, dar nu l-am găsit. Că 
ne-am petrecut jumătate de noapte luându-i urma, dar că 
nu ne-am ales cu nimic. O să-i spun că în timpul acesta am 
discutat şi că nici măcar nu mai eram sigure că el a avut 
ceva de-a face cu asta. 

— Şi o să creadă? 

Jenny se aşeză pe scaun şi băgă cheile în contact. 

— Sigur că da. Pentru că o să vrea asta. Pentru că are 
nevoie de asta. Nu minţea mai devreme. Nu are ceea ce 


e 208 œ» 


trebuie pentru genul ăsta de lucruri. Dar trebuie să creadă 
că nici noi nu avem. 

— Nu credeam că eşti capabilă, i-am spus. 

Ceea ce nu era în întregime adevărat. Mi-am amintit de 
expresia de pe faţa ei când a vorbit în bucătărie despre 
Matt şi Izzy şi de dorinţa morţii scrisă pe faţa ei. Cunoşteam 
locul acesta. Acest petic de pământ. Aici nu creşteau prea 
multe fiinţe slabe. Poate că a crescut într-o casă adevărată 
şi nu s-a întrebat niciodată pe bune de unde avea să-i 
sosească următoarea masă, însă aici ori deveneai puternic 
rapid, ori nu supravieţuiai. 

Jenny zâmbi, dinţii albi ieşind în evidenţă pe fundalul 
feţei murdare de pământ. Un rânjet lipsit de bucurie. 

— Presupun că sunt capabilă de orice când mă împinge 
cineva aproape de limită. Bătu darabana cu mâinile pe 
volan. Tu şi maică-ta vă puteţi ocupa de Land? 

— Da. Mama îşi ştie rolul de la a la z. Cred că eae 
singura persoană de care îi este frică lui, în afară poate de 
Jimmy Ray. O să lase maşina lui Cal la ea, să zacă acolo. 
Dacă Land apare băgându-şi nasul, o să-i spună despre Cal 
că a apărut azi, agitat nevoie mare, i-a spus că trebuie să 
plece undeva şi că apoi a apărut un individ oarecare într-o 
camionetă gri-închis, care l-a luat cu el. Ultima dată când l- 
a văzut sau a auzit de el. 

— Probabil că asta va fi destul de bun pentru Land. N-o 
să-şi obosească curul leneş să-l caute pe Cal, în special 
dacă tu şi maică-ta nu vă plângeţi că a dispărut. 

— Am crezut că-ţi place de Land, am spus surprinsă. 

— Nimeni nu-l place pe Land, spuse Jenny. Dar aveam 
nevoie de el, sau credeam c-avem, aşa că am fost drăguță. 
Cu toate acestea, aproape că mă ucidea. Il urăsc de când 
eram adolescentă. Când aveam şaisprezece ani, m-a prins 
furişându-mă afară din casă. Mi-a spus că dacă i-o sug, n-o 
să le spună părinţilor mei. 

— Ce ai făcut? Vocea mea părea să vină de departe. 

— L-am ameninţat că-l spun soţiei lui, dar asta n-a părut 
să-l încurce. Acum când mă gândesc la asta, probabil că mi- 
ar fi mulţumit că o scuteam să facă treaba murdară. Aşa că 


e 209 œ» 


i-am spus să şi-o sugă singur. M-am gândit că o pedeapsă 
din partea tatălui meu era ceva mai bun decât să-mi pun 
gura oriunde în apropierea lui Land. Am avut altă alegere la 
dispoziţie şi am profitat de ea. Dar mă îndoiesc că toate 
femeile peste care dă au parte de acelaşi noroc. 

Am făcut o pauză, întrebându-mă dacă să-i spun. Am 
decis că după această noapte, Land cu greu mai era un 
secret ce merita ţinut. 

— Eu clar n-am avut parte. 

— Când s-a întâmplat? m-a întrebat, privindu-mă. 

— Cu ani în urmă, am spus, scoțând un sunet înăbuşit. 

— Ei bine, ceva îmi spune că dacă va mai exista o altă 
dată, povestea va fi diferită. 

Am încuviinţat, iar ea se întinse şi-şi lăsă mâna pe braţul 
meu. 

— Am făcut ceea ce era corect, Eve. Le-am făcut 
dreptate fetelor noastre. N-o să le aducă înapoi. Inspiră 
adânc şi expiră. Dar, cumva, ajută. 

După ce s-a îndepărtat, am rămas la marginea ierboasă 
şi am urmărit cum dispare lumina farurilor din spate, ştiind 
cumva că povestea mea n-o să se mai intersecteze cu a ei 
din nou. Dar de acum o s-o privesc în mod diferit, când o 
să-i aud numele prin oraş sau o să surprind o străfulgerare 
de păr negru la distanţă. Am avut sentimentul că în curând 
Zach şi Jenny vor dispărea din Barren Springs, 
aventurându-se în cele din urmă în lumea largă. Dar 
oriunde ar fi ajuns într-un târziu, noi două vom rămâne 
legate pe vecie. Nu însă de moartea fiicelor noastre. Şi nici 
de tatăl pe care l-au avut amândouă. Ci de această noapte 
- de întuneric şi de pământ şi de cadavrul unui bărbat între 
noi două. De abilitatea noastră de neclintit de a face ce era 
necesar. 


e 210 œ» 


DOUĂZECI ŞI CINCI 


Maică-mea mă aştepta pe treptele rulotei, ţigara ei 
emițând semnale luminoase în întuneric. M-am aşezat 
lângă ea. Îmi intrase adânc ţărână sub unghii şi-mi mai 
rămăsese şi pe degete. Mă dureau spatele şi umerii ceva de 
speriat şi ştiam că a doua zi o să mă simt ca naiba, în toate 
felurile posibile. Nu reuşeam să-mi imaginez lumea fără 
fratele meu în ea. 

— Arăţi ca o epavă, fată, spuse maică-mea. Şi nici nu 
miroşi prea bine. Poţi să faci un duş înainte să pleci. Lasă-ţi 
hainele astea aici şi ia unele de-ale mele. Îşi întinse mâna şi 
i-am dat arma. Luaserăm deja hotărârea că era mai sigur 
să scape de ea. În felul ăsta, dacă eram arestată, n-aveam 
să fiu tentată să spun unde a ajuns arma. ŞI, în caz de 
ceva, voiam să se afle într-un loc departe de mormântul lui 
Cal. Pădurile acestea erau întinse şi pline de peşteri şi 
caverne. Aveam încredere că mama o să găsească un loc 
bun pentru armă. Un loc care să ia cuiva zeci de ani sau 
poate o viaţă de om ca s-o găsească. Banii sunt înăuntru, 
mai adăugă ea. Nu uita să-i iei. 

Ne hotărâserăm deja şi în legătură cu asta. Cum a doua 
zi dimineaţă aveam să merg la biroul lui Land cu banii şi o 
să-i spun că i-am găsit la Cal. O să mă jur în faţa lui 
Dumnezeu că nu mă apucasem să cotrobăi. l-am făcut 
curat în dulap, încercând să-mi găsesc o ocupaţie, iar 
aspiratorul trăsese de marginile covorului, după care i-am 
găsit. M-am speriat, am luat banii fără să mă gândesc, 
lăsând covorul în dezordine, şi am plecat de acolo. Am 
încercat să-l întreb pe Cal despre asta, dar nu l-am putut 
găsi. lar când m-am dus la el mai târziu, dispăruse totul. 
Hainele lui nu mai erau. Probabil că venise acasă, a văzut 
că au dispărut banii şi s-a panicat. Nu eram sigură ce se 
întâmpla, ce să fac cu banii, dar m-am gândit că Land 
putea fi de ajutor. 

— O să-i ţină pentru el, cel mai probabil, a mormăit 
maică-mea când am conceput această parte din plan. Nu 


e 211 œ» 


puteam să vedem o modalitate mai bună de a rezolva 
situaţia. Banii erau cheia ca Land să-şi ţină gura. O mică 
pleaşcă neaşteptată şi avea să fie scutit de bârfele din oraş 
cum ajutorul lui l-a lucrat pe la spate în tot timpul acesta. 
Bineînţeles, n-aveam nicio îndoială că mama a mai uşurat 
stocul în timp ce eu am fost plecată. Dar nu voiam să am 
nimic de-a face cu asta. Fiecare dolar puţea a sângele lui 
Junie. 

Cunoscând-o pe maică-mea, m-am aşteptat să spună 
ceva. Să întrebe despre ultimele momente ale lui Cal sau 
să-şi manifeste într-un fel durerea. Dar n-a făcut-o. Şi-a 
terminat berea şi apoi m-a condus înăuntru să fac duş. 
După ce m-am curăţat, mi-am tras pe mine o pereche de 
blugi şi unul dintre tricourile spălăcite. Am luat geanta cu 
bani şi m-am oprit pentru un moment în faţa uşii de plasă. 
Aerul era mai cald decât fusese în urmă cu o săptămână. 
Soarele se îndrepta spre noi cu viteza unui tren în goană. 
Aer umed şi parfumat, picioare ciupite de muşcături de 
țânțari dincolo de orizont. Într-o clipită, avea să vină 
toamna, frunzele o să devină aurii şi chihlimbarii, iar aerul o 
să fie plin de fumul lemnului ars. Apoi, urma să vină iarna, 
cu gheaţă pe străzi şi gerul crâncen ce se strecura noaptea 
pe sub uşă. Anotimpurile vor continua să treacă, zilele, 
săptămânile şi lunile se vor derula unele după altele, 
îndepărtându-mă tot mai mult de fiica mea. Până când într- 
o zi, mai curând decât aveam să pricep, aveam să ajung să 
fi trăit mai mult cu absenţa decât cu prezenţa ei. Lumina ei, 
o lumină strălucitoare ce se stingea în întuneric. 

Maică-mea m-a oprit la uşă, lăsându-şi mâna rece pe 
obrazul meu. Avea ochi limpezi, strălucitori. Poate că 
pentru prima şi singura dată în viaţa mea, am realizat că 
era mândră de mine. 

Pentru că am făcut bine un lucru greu. Pentru că am 
făcut fără probleme un lucru îngrozitor. 

— Eşti din nou fiica mea? m-a întrebat cu o voce răguşită. 

— Da, mama, am spus, deoarece era adevărul. 

Şi pentru că trebuie câteodată să-ţi alegi otrava. 
Cântăreşte toate opţiunile disponibile şi alege-o pe cea care 


e 212 œ» 


te ucide cel mai lent. Uită-te lung şi cu sinceritate la tine şi 
stăpâneşte întunericul ce se adăposteşte înăuntru, 
întunericul pe care îl ştii. 

— Sunt fiica ta. Întotdeauna. 

Am deschis uşa şi am păşit în întunericul de afară. 


e 213 + 


ÎNCEPUTUL 


Cumva, nu s-a gândit că fiica ei avea să fie atât de mică. 
Mai văzuse fetiţe şi băieţei de-a lungul vieţii. Femeile de pe 
aici le dădeau naştere de parcă fătau căţeluşi. Primul de- 
abia începea să meargă şi deja apărea al doilea. Însă atunci 
când aparţineau altor oameni, păreau mai rezistenți şi mai 
puţin fragili. Bebeluşul din braţele ei, fiica ei, arăta la fel de 
delicată ca sticla. 

Bebeluşul fornăi un pic, la pieptul ei, căutând. Simţi o 
nevoie bruscă să-şi ciupească fiica, să-i arate chiar de la 
început că lumea era plină de lucruri urâte. În felul ăsta, 
fiica ei nu va fi surprinsă mai târziu, nu va fi slabă, 
aşteptându-se ca lumea să-i facă vreun favor. O să încerce 
cum ştia mai bine să-şi înveţe fiica ceva ce merita să fie 
învăţat. 

— Îmi pare rău, fetiţă mică, şopti lângă obrazul pufos al 
bebeluşului. Uitase cât de dulce miroseau bebeluşii 
proaspăt născuţi. Te-ai pricopsit cu mine. 

Văzuse mame ce-şi cocoloşeau odraslele, acoperindu-le 
cu îmbrăţişări şi pupături de parcă ar fi fost confetti. Ea n-o 
să fie niciodată aşa. Nu vedea ce bine le făcea să-i 
linguşească astfel pe copii, făcându-i să se creadă speciali 
ca şi cum viaţa n-avea să le dea una în fund la fel ca tuturor 
celorlalţi. Nu ştia cum să cocoloşească, dar ştia cum să 
făurească. Şi cum s-o facă puternică pe fiica ei. Nu-i putea 
da multe, dar îi putea oferi asta. Deoarece, cu sau fără 
ciupituri, lumea era urâtă, mai ales pentru fete. N-aveau 
cum să scape de asta. Fie luptai şi tu, fie cedai. Şi nicio fiică 
de-a ei n-avea să cedeze. Nicio fiică de-a ei n-avea să zacă 
la pământ şi s-o încaseze. Nu dacă avea şi ea ceva de spus 
în privinţa asta. 

Inăuntru, intră moaşa din susul drumului, care accepta 
plata în băutură şi o bancnotă mototolită de douăzeci. Avea 
încă mâinile pătate de sânge. 

— Te-ai hotărât ce nume îi pui? 

— Eve, spuse, privind în jos spre fiica ei. Numele ei este 

e 214 >» 


Eve. 


e 215 


MULŢUNMIRI 


Înainte de toate, un mulţumesc uriaş familiei mele: lui 
Brian, Graham şi Quinn. Această carte nu ar fi putut să fie 
scrisă fără dragostea, sprijinul şi încurajările voastre. Voi 
trei îmi faceţi viaţa mai bună în fiecare zi. Le mulţumesc, de 
asemenea, mamei mele, Mary Anne, socrilor mei, Fran şi 
Larry, şi întregii familii extinse. Tatăl meu nu a mai trăit ca 
să vadă această carte tipărită, dar de fiecare dată când 
vorbeam, mă întreba cum merge cu scrisul. Încă îl simt 
încurajându-mă oricând iau loc la computer. Îi mulţumesc 
lui Holly, cea mai bună prietenă a mea şi cea mai de 
încredere  confidentă. Cumva, reuşeşti să-ţi manifeşti 
nesfârşita răbdare faţă de mine când mă apucă chinurile de 
a scrie o nouă carte. |ţi sunt atât de recunoscătoare, ţie şi 
prieteniei noastre. Le mulţumesc, de asemenea, lui Meshell, 
Michelle şi Trish. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat tot timpul, 
că aţi făcut glume pe seama mea când aveam nevoie să 
râd şi că am băut împreună nenumărate cocktailuri 
Margarita când aveam nevoie de o pauză. Îi mulţumesc şi 
lui Laura McHugh, care înţelege viaţa de scriitoare, precum 
şi frustrările şi bucuriile care vin la pachet. E-mailurile tale 
m-au ajutat mai mult decât crezi. 

Jodi, îţi mulţumesc pentru înţelepciunea ta, pentru 
inteligenţa şi dorinţa de a-mi spune să nu mă mai gândesc 
prea mult şi să încep să scriu. Mă simt foarte norocoasă să 
am o agentă pe care o pot considera şi o prietenă dragă. 
Editoarei mele, Maya Ziv, aceasta este prima carte pe care 
am lucrat-o împreună, dar sincer sper că este doar prima 
din multe altele. A fost o plăcere să lucrez cu tine. Eşti 
deşteaptă, amuzantă şi pasionată de munca ta. ţi 
mulţumesc că ai făcut acest proces atât de amuzant. 
Mulţumiri sincere lui Christine Ball, John Parsley, Leigh 
Butler, Sabila Kahn, Hannah Feeney, Elina Vaysbeyn şi 
tuturor celor de la Dutton şi Penguin Random House. O să 
vă rămân recunoscătoare pentru totdeauna, pentru 
entuziasmul, profesionalismul şi sprijinul pe care mi l-aţi 


e 216 - 


oferit atât mie, cât şi cărţilor mele. 

Tuturor cititorilor, librarilor, vânzătorilor de cărţi şi 
bloggerilor, vă mulţumesc că aţi citit, revizuit, recomandat 
şi că aţi răspândit vestea. Niciunul dintre noi nu ar fi aici 
fără voi. 

Şi, ca întotdeauna, îi mulţumesc pisicii Larry, care încă 
îmi încălzeşte picioarele când scriu. 


e 217 œ» 


e mai bine să nu ştii.) 


X 
Într-un orășel sărac din Missouri, ai cărui 
locuitori ascund secrete sumbre, este comisă 
o crimă șocantă. 


Eve Taggert, măcinată de pierderea fetiţei sale, 
decide să descopere singură ce s-a întâmplat. 
Deși încearcă să se desprindă de moștenirea 
întunecată a violenţei pe care i-a transmis-o 
propria mamă, e posibil ca exact de ferocitate 
să aibă nevoie pentru a se confrunta cu pierderea 
teribilă și cu adevărata sa fire. 


Încercând să facă dreptate, va trebui să meargă 

din cartierele rău famate ale orașului, până în 
pădurea sumbră de la marginea acestuia și să ajungă 
în cel mai terifiant loc dintre toate, rulota mamei sale, 
pentru a primi o lecţie de viață memorabilă. 


A ARMADA 


NEMIR by 
EMIRA