Lisa Unger — [Ridley Jones] 01 Minciuni periculoase

LISA UNGER 


Seria: Ridley Jones 
Volumul 1 


MINCIUNI PERICULOASE 


Original: Beautiful Lies (2006) 


Traducere din engleză de: 
RALUCA MARIA DUMITRU 


virtual-project.eu 


2007 


VP - 


Lisa Unger (n. 1970 la Hartford, Connecticut) a absolvit New 
School of Social Research și a lucrat câţiva ani la New York, în 
publicitate. A debutat în 2002 cu Angel Fire, un mystery publicat 
sub numele ei de fată, Lisa Miscione. După alte trei romane 
polițiste, a scris un thriller, Minciuni periculoase (Beautiful Lies, 
2006), de data asta semnat Lisa Unger (între timp s-a căsătorit). 
Romanul a fost o revelație și a consacrat-o definitiv: a ajuns 
instantaneu în topul New York Times, se numără printre puţinele 
„Cărţi internaţionale ale anului” (Bookspan) și deocamdată este 
sau va fi tradus în aproape douăzeci de limbi. Cititorii și criticii 
din SUA o consideră în unanimitate pe Lisa Unger drept una 
dintre cele mai originale și proaspete voci ale genului, iar Lee 
Child spune despre Minciuni periculoase că este „pe muchie de 
cuțit, emoţionant și sexy”. Al doilea thriller al Lisei Unger, 
intitulat S/iver of Truth, va fi publicat în SUA în cursul anului 
2007. 


VP-3 


Căci era un anonim, n-avea nume... 
Un orfan, un quidam. 


CYPRIAN K. NORWID 


VP - 4 


25 octombrie 1972 


Uneori îşi dorea ca el să nu existe. Nu-și dorea să nu-l fi 
cunoscut sau să nu se fi născut, ci să fie lovit de o mașină sau 
să aibă parte de o moarte violentă, de exemplu să fie injunghiat 
într-o încăierare într-un bar sau să-și prindă brațul într-o 
mașinărie și să sângereze mortal înainte să-l poată salva cineva. 
Și își dorea ca, în acele clipe finale, când el ar fi simțit viata 
scurgându-i-se din trup, să înțeleagă ce mare ticălos fusese şi în 
ce hal își ratase viața. Și-l putea închipui, cu sângele adunându- 
se sub el într-o băltoacă stacojie, căindu-se îngrozit, înțelegând 
într-un moment de iluminare finală că era pe cale să plătească 
pentru felul cum se purtase. In acele clipe l-ar fi copleșit 
regretele. Dar ar fi fost prea târziu. Asta simtea când se gândea 
la el. 

Stătea singură în beznă, întinsă pe patul acoperit cu o 
cuvertură veche. Radiatorul sufla aer uscat și fierbinte, păcănind 
puternic din când în când, ca și cum cineva ar fi lovit o țeavă cu 
un ciocan. Se străduia să audă respirația ușoară și regulată a 
fiicei ei venind dinspre hol. O rafală puternică de vânt a zgâltâit 
fereastra. Știa că afară era frig, mai frig decât fusese vreodată 
în acea toamnă, totuși transpirase. Apartamentul se încălzea 
prea tare. Noaptea, bebelușul (deși nu mai era chiar un bebeluș, 
la aproape doi ani) obișnuia să se dezvelească. Incerca să audă 
foșnetul, mișcarea bruscă pe care o făcea copilul în somn când 
împingea cuvertura la o parte. Pândea și alte zgomote. 

Bătăile nebunești ale inimii ei se potoliseră, la fel și tipetele 
copilului, dar știa că el avea să se întoarcă. Stătea întinsă, cu 
telefonul în mână, îmbrăcată cu un pulover gri și blugi, încălțată 
cu bascheți. Tinea lângă picior o bâtă de baseball. Dacă se 
întorcea, era hotărâtă să sune iar la poliție, chiar dacă mai 
veniseră o dată după ce el plecase. Obţinuse un ordin de 
restricție. Erau obligați să vină ori de câte ori le-ar fi telefonat. 

Îi venea greu să creadă că viata ei ajunsese în acest punct. 
Dacă n-ar fi avut fetița, și-ar fi spus că existența ei era o 
catastrofă: prea multe greșeli, prea multe așteptări înșelate. Cel 
puțin știa că făcuse măcar un lucru bun, că în ciuda tuturor 
greutăților copilul ei era fericit și sănătos și iubit. 

Afișajul ceasului de lângă pat Clipea verde, și singurele 
zgomote pe care le auzea acum erau respirația fetitei și 

VP-5 


zumzetul frigiderului. Vechi și ostenit, frigiderul hârâia și 
tremura din când în când. Nu-l mai remarca aproape deloc, cu 
excepția momentelor când asculta încordată întunericul, 
întrebându-se unde era el și ce va mai încerca să facă. 

Când i-a spus că e însărcinată, relația lor era oricum pe 
terminate - dacă se putea numi relație. leșiseră în oraș de 
câteva ori. O luase cu mașina, un Monte Carlo, și o dusese într-o 
pizzerie unde părea că se cunoaște cu toată lumea. li trăsese 
politicos scaunul ca să se așeze și îi spusese de mai multe ori că 
e drăguță, mai degrabă pentru a umple golurile unei conversații 
care nu prea curgea natural. 

Văzuseră Candidatul cu Robert Redford și Evadarea cu Steve 
McQueen. Nu-și dorise în mod special să vadă unul sau altul 
dintre filme, dar el nu se sinchisise s-o întrebe. Pur și simplu 
oprise mașina în parcarea cinematografului, se dusese glonț la 
casa de bilete și spusese ce filme vrea să vadă. Poate că ar fi 
trebuit să fie un semn pentru ea. Dacă mergi la cinema cu fata 
pe care ai invitat-o în oraș, nu e cazul s-o întrebi ce filme îi plac? 
Era întuneric în sală, ea ținea între picioare o cutie cu floricele 
de porumb și el se jucase cu părul ei prins în coadă de cal și-i 
spusese încă o dată cât e de drăguță. A doua oară, în timpul 
filmului Evadarea, îl lăsase să-i atingă sânii și aproape că-i 
plăcuse. Simţise că se înfierbântă între picioare. In aceeași 
noapte venise la ea acasă și făcuseră dragoste, dar nu 
rămăsese până dimineața. S-a mai culcat cu el de câteva ori, 
însă n-a mai invitat-o în oraș, la pizza sau la film. Apoi, exact 
când începuse să creadă că se poate bizui pe el, când se 
obișnuise să-i audă vocea la telefon și să-i simtă bratul pe 
umeri, a dispărut din viața ei. Dar toți fac la fel, nu-i așa? 
Săptămâna asta sunt cu tine, săptămâna viitoare nu te mai 
cunosc. O vreme a sunat-o în fiecare seară, apoi o dată la două 
zile. În cele din urmă telefonul a tăcut. Se ducea la bucătărie, se 
uita la aparat și ridica receptorul pentru a fi sigură că 
funcționează. 

Nimeni n-o învățase să se țină de capul unui bărbat, să-l invite 
în oraș sau să-l întrebe de ce n-o mai sună. Așadar, când a 
încetat să mai telefoneze, n-a încercat să-l găsească. Sigur, nu 
fusese învățată nici să lase un bărbat s-o pipăie într-un 
cinematograf și să se culce cu el. 


VP-6 


Oricum, el era doar un mod de a-și umple timpul, de a uita de 
bărbatul dinaintea lui. Cât de diferiți păruseră la început, cel 
putin pe dinafară. Celălalt avea bani, o dusese în oraș în localuri 
elegante, îi cumpărase cadouri, rochii și bijuterii. li vorbise în 
franceză și ea, chiar dacă nu întelesese un cuvânt, fusese 
impresionată. Când se plictisise de ea îi sugerase că putea să-i 
găsească o slujbă în altă parte. Erau atât de diferiți. Dar la urma 
urmei erau la fel, nu-i așa? Se plictiseau și voiau ca ea să 
dispară din viețile lor. Deveneau distanti și reci. Sau violenti, ca 
ultimul. 

Părinţii ei, amândoi fumători înrăiți, muriseră la interval de doi 
ani, mult prea tineri. Mama ei se sfârșise încet, în chinuri, din 
cauza unui emfizem; tatăl ei făcuse un atac de cord. Nu avea 
frați sau surori. Nu avea pe cine să facă de rușine cu copilul ei 
din flori și nici cui să ceară sprijin. Singura ei prietenă era Maria, 
o femeie care locuia un etaj mai jos și pe care toată lumea o 
cunoștea drept Madame Maria. Destul de vârstnică, Maria își 
câștiga pâinea ghicind în cărți și împărțind în stânga și-n 
dreapta sfaturi din partea „Zeiței', cum îi plăcea ei să spună. 
Madame Maria o anuntase că va primi un dar. Spunea asta 
mereu. Atunci avusese dreptate. 

Când a fost sigură, s-a dus să-l anunțe. A întrebat-o cum de 
știa că era al lui. A început să-l urască. Nu-i venea să creadă că 
se dăruise într-un mod atât de ieftin cuiva care merita atât de 
puțin. L-a asigurat că nu voia nimic de la el, doar să-i ofere 
șansa de a fi tată. A plecat și a lăsat-o în parcare. Incepuse să 
plouă, o ploaie fină, și ea ascultase zgomotul mașinii care se 
îndepărta. Făcuse o greșeală când se întâlnise cu el. Il judecase 
greșit, crezuse că va fi alături de ea. Altă greșeală. 

Apoi, poate din cauză că se simțea vinovat, poate din 
curiozitate sau cine știe, pentru că nu-și pierduse complet 
capacitatea de a iubi, i-a făcut o vizită când fetița avea câteva 
luni. Părea că îl interesează rolul de tată. Dar, după o vreme, a 
început să se comporte ca la cinematograf. Credea că are 
dreptul să aleagă de unul singur filmul și, dacă tot făcea asta, să 
o mai și pipăie putin. S-au dat primele lupte. Telefoane la politie. 
Scuze. Acceptate, de dragul copilului. lar și iar... Până în după- 
amiaza aceea de neiertat. Atunci a început războiul. 

lar de-atunci petrecuse multe nopți ca asta, îmbrăcată, întinsă 
pe pat, așteptând cu lumina stinsă. Avusese destul timp la 


VP - 7 


dispoziție pentru a se întreba cum de i se întâmplase așa ceva. 
Isi amintise fiecare întâlnire, disecase și analizase toate 
cuvintele și acțiunile ei, întrebându-se unde greșise. Un singur 
lucru îi venea în minte: faptul că el n-o întrebase niciodată ce 
film i-ar fi plăcut să vadă. Asta ar fi trebuit să-i spună ceva 
despre ce fel de bărbat era. Câteodată detaliile sunt foarte 
importante. 

Işi amintea după-amiaza aceea, o simtea ca pe un stigmat 
încrustat în piele. „MR”. Mamă Rea. Îşi amintea că Maria o 
sunase la serviciu și că alergase acasă, unde lăsase copilul în 
grija lui. Işi amintea că, în timp ce urca treptele două câte două, 
auzise țipete sfâșietoare pe care nu le putea confunda, care îi 
frângeau sufletul și făceau o conexiune directă între inima ei și 
cea a fetiţei. Iși amintea cum năvălise pe ușă și-l văzuse stând 
pe canapea, cu groaza întipărită pe față. Ușa dinspre camera 
copilului era închisă. O închisese el, ca să nu mai audă tipetele. 
Ei i se făcuse rău. In timp ce izbea ușa de perete, își simtea 
fiecare celulă din corp arzând de durere. Fetița era în cărucior, 
vânătă la fată de plâns, cu un brat îndoit într-un unghi nefiresc, 
oribil. A luat-o și a alergat la ușă, strigând „Ce-ai făcut? Ce-ai 
făcut? Uite ce-ai făcut!” El stătea acolo, tăcut, cu brațele larg 
deschise. Nu s-a mai uitat la el și a coborât scările în fugă. 
Copilul rănit urla în bratele ei. 

N-a fost în stare să aștepte ambulanta. A pus copilul pe 
bancheta mașinii cât de ușor a putut. Simţea tipetele ca pe niște 
cuțite care o crestau și o sfredeleau pe dinăuntru și propriile ei 
lacrimi aveau gust de sânge. Incercase să-și stăpânească 
tremurul glasului când șoptise, în timp ce conducea nebunește 
spre spital: „E în regulă. E în regulă, dragostea mea. Mami e 
aici. 

In salonul de urgente, medicul de gardă i-a luat copilul din 
brațe. A alergat în urma lui, în timp ce el se îndrepta în grabă 
spre salonul de pediatrie. S-a rugat. S-a rugat ca doctorul fetitei 
ei, care lucra alternativ la clinica Little Angels și la spital, să fie 
acolo. Rugăciunile i s-au împlinit și, după câteva minute, copilul 
era în mâinile lui grijulii. 

— O, fetița mea. Ce ti s-a întâmplat? a spus el încetișor. 

N-a reușit să facă altceva decât să stea nemișcată și tăcută 
lângă el. 


VP-s 


— Mămico..., a zis el cu blândețe. Niciodată nu-i spunea pe 
nume când se ocupa de copil. Știu că e înfricoșător, dar am să 
te rog să aștepți afară, ca să pot s-o îngrijesc pe micuță. Esti 
foarte supărată și speriată, iar ea știe asta, simte asta. Vrei să fii 
curajoasă și să aștepți afară? 

A dat din cap, împotriva voinţei ei, și s-a lăsat condusă afară. 
Sora care o însoţise, o tânără cu ochi de un albastru strălucitor, 
ascunși în spatele unor ochelari cu rame groase de baga, se uita 
la ea cu un amestec de compasiune și suspiciune. Privirea ei 
exprima însă și judecată. Rece și precisă. Oare sunt în stare să 
creadă că aș putea să-i fac rău fiicei mele, se întrebase ea prin 
ceața spaimei care-i întuneca mintea. Chiar pot să creadă așa 
ceva? 

In timp ce se uita fix la ușile care dădeau spre camera de 
examinare, pieptul parcă stătea să-i explodeze din cauza 
presiunii emotiilor.  Țipetele copilului s-au transformat în 
scâncete, apoi s-a așternut tăcerea. Era paralizată, țintuită de 
scaunul din plastic portocaliu pe care stătea, incapabilă să-și 
dea seama care era cauza tăcerii. Apoi, după o veșnicie, 
doctorul a ieșit din sala de urgente. 

— Se va face bine, a spus el cu blândețe, așezându-se lângă 
ea și punându-i o mână pe genunchi. 

A continuat cu detalii despre cât de fragil este osul fracturat 
al unui copil de câteva luni, despre măsurile speciale pe care le 
luau atunci când se ocupau de asemenea cazuri și despre cum 
vor trebui să procedeze pe parcursul vindecării. Și-a repetat în 
gând cuvintele „va fi bine” până când inima ei a acceptat 
informația, regăsindu-și ritmul normal, până când sângele și-a 
reluat cursul și a readus-o la viață. Din cauza groazei, fusese 
suspendată între viată și moarte, se chinuise cumplit până când 
fusese sigură că fetița nu mai suferea. 

— E în regulă, i-a spus doctorul, privind-o în ochi. Se va face 
bine. 

Dar privirea lui exprima și altceva. În privirea lui, de obicei 
atât de amabilă și de caldă, citea acum îngrijorare și suspiciune. 

Au stat la spital aproape toată noaptea, pentru că fetița a fost 
anesteziată și brațul i-a fost îmbrăcat într-un ghips micut. 
Doctorul a rămas cu ele până când garda lui s-a terminat. In 
timp ce se pregătea să plece, i-a atins brațul și s-a uitat la ea cu 
o expresie pe care n-a reușit s-o descifreze. 


VP-9 


— Îți iubești copilul mai mult decât orice pe lume, nu-i așa? a 
întrebat-o el, foarte trist. 

— Da. 

— Eşti în stare să o aperi? 

Întrebarea i s-a părut foarte ciudată, mai ales că era ecoul 
îndoielii din inima ei îndurerată. 

— Oricine ar vrea să-i facă rău va trebui mai întâi să mă ucidă 
pe mine. 

Doctorul a clătinat din cap. 

— Să ne asigurăm că nu se ajunge la asta. Nu uita să dai o 
declarație la poliție. Ne vedem la clinică joi sau mai devreme 
dacă apare vreo problemă. 

Vocea lui devenise sumbră. Ea a dat din cap, supusă. 

— As vrea ca fetița mea să aibă un tată ca dumneavoastră, a 
zis ea în timp ce doctorul se îndepărta. 

S-a uitat la ea într-un fel ciudat, a fost gata să spună ceva, 
apoi s-a răzgândit. l-a zâmbit, un zâmbet cald, mângăietor, plin 
de compasiune. 

— Și eu. Și eu. 

Ori de câte ori îşi aducea aminte de noaptea aceea, inima i se 
umplea de o ură proaspătă pentru bărbatul care-i făcuse rău 
copilului ei. Îi întărea hotărârea să nu ia în seamă implorările lui 
constante de iertare, rugăminţile lui neîncetate de a-l lăsa un 
minut, doar un minut cu fetița. Îl copleşea apoi furia, provocată 
de refuzul ei. Faptul că îi făcuse rău fetiţei fusese un accident. 
Nu dorise să-i facă rău, pretindea el. Părea că regretă. Dar ea îşi 
amintea mereu de întrebarea doctorului: Eşti în stare să o aperi? 
Putea să răspundă „da” din toată inima doar dacă reușea să-l 
țină departe de ele. 

Poate că ațipise putin, dar ceva o făcuse să tresară. A lăsat 
telefonul și a strâns în mâini bâta de baseball. Stătea întinsă, în 
liniște, ascultând noaptea, în timp ce adrenalina îi pulsa în vene. 
Copilul s-a mișcat în somn și a oftat. A auzit un trosnet metalic 
foarte slab, urmat de altul. Zgomotul unui arc întins, poate ușa 
din plasă de la intrare care era deschisă cu mare grijă. 

Până atunci el nu acționase niciodată în tăcere. Intotdeauna 
făcea mult zgomot. Avea gâtul uscat. S-a dat imediat jos din 
pat, fără un sunet, uitând complet de telefon. Greutatea bâtei 
era oarecum liniștitoare. S-a oprit în pragul ușii și a cercetat cu 
atenție sufrageria mică a apartamentului. De acolo putea vedea 


VP - 10 


și ușa de la intrare. Brusc, încuietoarea i s-a părut fragilă și s-a 
blestemat în sinea ei că nu instalase o yală cu lant, așa cum îi 
recomandaseră polițiștii. Era prea scumpă. Fereastra de lângă 
ușă era încuiată, dar se afla deasupra unui palier la care putea 
ajunge oricine urcând câteva trepte. 

Oare tocmai văzuse o umbră trecând prin fața ferestrei? 
Draperiile erau trase, dar luminile din parcare erau puternice și 
uneori  zărea  siluetele oamenilor care mergeau spre 
apartamentele lor. A ascultat atent, dar n-a mai auzit nimic. Era 
pe punctul să se relaxeze când zgomotul s-a repetat. Arcul 
întins. Oare trecuse de plasa pentru țânțari și ajunsese în fata 
ușii încuiate? Respirația i s-a accelerat și a simtit o greutate în 
piept. 

S-a uitat la telefonul pe care-l lăsase pe pat și s-a gândit să 
sune la poliție. Dar îi era rușine să-i cheme iar degeaba. Mai 
devreme, până când ajunseseră acolo, el plecase deja. Și chiar 
dacă înregistraseră și de data asta plângerea ei și fuseseră la fel 
de respectuoși, începuse să se simtă ca băiatul din poveste care 
tipă că vine lupul. Dacă i-ar fi sunat și iar nu s-ar fi întâmplat 
nimic, s-ar fi simţit îngrozitor. A strâns bâta în mâini și s-a 
apropiat de ușă. 

Se mișca încet, în tăcere. Și-a spus din nou că, atunci când 
venea, făcea întotdeauna zgomot. Nu încercase niciodată să 
intre pe furiș și să le bată. Sau - celălalt coșmar al ei - să-i 
răpească fetița. In ultimul an, din cartier dispăruseră trei copii. 
In fiecare noapte fețișoarele lor o priveau de pe ecranul 
televizorului, zâmbetele lor strălucitoare și ochii lor dulci o 
obsedau. Toţi dispăruseră de acasă. Niciunul nu fusese găsit, 
nici măcar o singură pistă care să poată fi urmată. Din când în 
când auzea la știri că unul sau altul fusese văzut într-un 
magazin sau într-o parcare sau într-un parc de distracții. Firele 
nu duceau nicăieri. Se gândea mai mult decât ar fi trebuit la 
părinți, la durerea care le sfredelea inimile, la nopțile lor 
bântuite de întrebări îngrozitoare și de scene închipuite care nu 
puteau fi povestite. Poate că singurul lucru care-i ținea în viață 
era speranța. Poate că singurul lucru care-i impiedica să-și taie 
venele sau să-și tragă un glonț în cap era convingerea că într-o 
Zi vor deschide ușa și își vor vedea iar copilul. Nu reușea să-și 
imagineze ce înseamnă dorul paralizant pentru un copil care 


VP - 11 


poate fi în viață, departe, de neatins. Sau mort... Și nu putea 
spune cum era mai rău. 


Ajunsese aproape de ușă, la mai puțin de un metru, lângă 
canapeaua cumpărată la mâna a doua. Nu mai auzise nimic în 
timp ce se strecura prin cameră. 


A rămas pe loc, nemișcată ca o statuie, cu bâta pregătită. 


VP - 12 


UNU 


E întuneric, genul acela de întuneric înspăimântător care-ţi 
permite să distingi obiectele, dar nu și spaţiul negru ca smoala 
din spatele lor. Respirația mea e neregulată din cauza efortului 
și a fricii. Singurul om din lume în care am încredere zace pe 
podea, lângă mine. Mă aplec și aud că încă respiră, dar 
răsuflarea lui e slabă și anevoioasă. Știu că e rănit, dar nu pot 
vedea cât de grav. li șoptesc numele la ureche, dar nu 
reacţionează. li palpez corpul, dar nu-i simt pulsul. Zgomotul pe 
care l-a făcut trupul său lovind podeaua a fost cel mai groaznic 
pe care l-am auzit vreodată. 

Caut pe bâjbâite în jurul lui. Trebuie să găsesc arma. După 
câteva secunde, simt metalul rece sub vârfurile degetelor și 
aproape plâng de ușurare. Dar nu am timp de asta acum. 

Aud ploaia care izbește zidurile clădirii dărăpănate, aud stropii 
mari și grei care cad cu zgomot pe o copertină de pânză. Ajung 
și înăuntru, trecând prin găurile largi din acoperiș, prin podelele 
de lemn putred și prin scările cu trepte lipsă. Bărbatul se mișcă 
și geme ușor. Mă cheamă pe nume și mă aplec iar. 

— Stai liniștit, o să fie bine, îi spun, deși nu am niciun motiv să 
cred că așa va fi. Undeva, afară sau deasupra noastră, un 
bărbat pe care am crezut că-l iubesc însoțit de alți bărbaţi pe 
care nu i-am putut identifica încearcă să ne ucidă pentru a 
ascunde adevărul îngrozitor pe care l-am descoperit. Eu însămi 
sunt rănită; durerea e atât de puternică, încât aș leșina dacă n- 
aș ști că asta ar însemna să murim aici, într-o blestemată de 
clădire abandonată din zona Lower East Side a Manhattanului. 
Ceva mi-a intrat în coapsa dreaptă. Poate un glonţ, poate o 
așchie mare de lemn, poate un cui. E atât de întuneric, încât 
abia pot vedea gaura largă din pantalonii mei. Sângele a 
înnegrit pânza groasă. Sunt ameţită. Lumea se clatină, dar 
rezist. 

li aud deasupra noastră, văd razele lanternelor trecând prin 
găurile din tavan și încrucișându-se în beznă. Incerc să-mi 
controlez respiraţia care îmi sună în urechi ca un tren oprind în 
staţie. Unul dintre bărbaţi spune: 


VP - 13 


— Cred că au căzut. Sunt jos. 

Nu-i răspunde nimeni, dar aud lemnul scârțâind în timp ce ei 
coboară. 

Bărbatul de lângă mine devine agitat. 

— Vin, zice el cu un glas ceva mai puternic decât o șoaptă. 
Fugi, Ridley. 

Nu-i răspund. Știm amândoi că n-am să plec. Trag de el. 
Încearcă să se ridice, dar suferința de pe chipul lui e mai 
grăitoare decât ţipătul pe care sunt convinsă că și l-a înăbușit 
pentru a ne proteja câteva minute în plus. Ori plecăm de-aici 
împreună, ori nu plecăm deloc. Deși știu că n-ar trebui să-l mișc, 
îl trag spre o canapea mucegăită care stă răsturnată pe-o parte 
lângă perete. Nu e departe, dar faţa lui e albă ca varul, 
schimonosită din cauza durerii îngrozitoare. In timp ce îl târăsc 
își pierde iar cunoștința și, într-o clipă, pare cu treizeci de 
kilograme mai greu. l-am văzut totuși mâinile și picioarele 
mișcându-se, iar asta e bine. În timp ce-l trag după mine îmi dau 
seama uimită că mă rog. Piciorul parcă mi-a luat foc, puterea 
îmi scade. Fie-ți milă, Doamne, fie-ti milă, Doamne. Repet iar și 
iar cuvintele, ca pe o formulă magică. 

Canapeaua stă în așa fel încât între ea și perete a rămas un 
spaţiu îngust, exact cât să încăpem amândoi. Il trag acolo și mă 
așez pe burtă lângă el. lmping o ladă veche până la capătul 
canapelei și mă uit printre stinghiile de lemn. S-au apropiat. 
Sunt sigură că ne-au auzit, pentru că au tăcut și au stins 
lanternele. Ţin pistolul strâns cu ambele mâini, aștept. 

N-am mai tras niciodată cu arma și nu știu câte gloanţe mai 
sunt în ea. Cred că vom muri aici. 

— Ridley, te rog, nu face asta. Vocea reverberează în beznă și 
vine de deasupra mea. Putem găsi o soluţie. 

Nu-i răspund. Știu că exact asta vrea. Nu mai putem găsi 
nimic acum, am ajuns prea departe. Am avut multe ocazii să 
închid ochii și să mă ascund la loc în viaţa liniștită pe care o 
duceam înainte, dar nu am profitat de ele. Imi doresc acum să fi 
făcut-o? Mi-e greu să răspund la această întrebare în timp ce 
fantomele se apropie. 

— Șase, îmi șoptește el. 

— Ce? 

— Mai ai șase gloanţe. 


VP - 14 


DOI 


Până de curând, viaţa mea a fost săracă în evenimente. Asta 
nu înseamnă că mă plictiseam atunci când o întâmplare unică, 
pe care o voi povesti, mi-a dat lumea peste cap, deși, pentru că 
tot a venit vorba, nici nu eram prea departe. Am ajuns totuși să 
cred că nu un anumit eveniment, ci un număr infinit de hotărâri 
aparent minore m-au adus în situaţia care ne-a schimbat atât de 
profund pe mine și pe cei din jurul meu. Au murit câţiva oameni, 
au fost zguduite câteva vieţi, iar adevărul nu ne-a eliberat, ci 
mai degrabă a sfărâmat o faţadă construită cu grijă, lăsându-ne 
complet expuși, gata de un nou început. 

Numele meu este Ridley Jones, iar atunci când au început 
toate astea eram o scriitoare de treizeci de ani care trăia 
singură într-un apartament din East Village, închiriat când eram 
studentă la Universitatea din New York. Apartamentul era într- 
un bloc mic de pe First Avenue colț cu Strada 11, la etajul trei, 
deasupra unei pizzerii numită Five Roses. Ușa neagră de la 
intrare, holurile întunecoase, podelele înclinate, mirosul 
permanent de usturoi și ulei de măsline îi dădeau un anume 
farmec. Și, în afară de asta, era miraculos de ieftin la opt sute 
de dolari pe lună. Dacă aţi locuit la New York, știți că o chirie ca 
asta este aproape imposibilă chiar și pentru un apartament 
studenţesc cu două camere, de 75 de metri pătrați, cu o curte 
din spate plină de câini care latră toată ziua; este imposibilă 
chiar atunci când singura priveliște de care ai parte este 
clădirea de vizavi, în care alți chiriași își trăiesc viețile paralele 
cu tot atât de multă seriozitate ca și tine. Dar era o casă bună și 
eram fericită acolo. Am rămas în ea și când mi-am putut permite 
ceva mai bun, doar pentru a nu pierde confortul acelui spaţiu 
familiar și cea mai bună pizza din New York. 

Vă întrebaţi ce-i cu numele meu mic. Tatăl meu, doctorul 
Benjamin Jones - un pediatru din New Jersey care locuia într-o 
casă demodată în stil victorian împreună cu mama, fostă- 
dansatoare-acum-casnică pe care a iubit-o și care l-a iubit din 
ziua în care s-au cunoscut la Universitatea Rutgers, în 1960 -, s- 
a plâns mereu de numele său de familie. Era convins că îţi iei un 


VP - 15 


nume atât de banal doar dacă nu vrei să se afle cine ești în 
realitate, la fel ca alţi Doe sau Smith. Mai târziu banalitatea lui a 
ajuns să i se pară insuportabilă. Tata a crescut într-o suburbie 
anostă din Detroit, în Michigan, într-o familie de oameni 
obișnuiți care așteptau de la el să trăiască o viaţă obișnuită. El, 
în schimb, știa că nu era un oarecare și, când a venit timpul să- 
și boteze copiii, a vrut să-i ferească de capcana banalităţii. Mi-a 
spus Ridley, după Ridley Scott, regizorul. Era îndrăgostit de 
filme. Credea că este un nume foarte neobișnuit pentru o fată, 
unul într-adevăr special, care m-ar încuraja să duc o viaţă 
extraordinară. Și mai credea că, scriitoare fiind și stând în New 
York, exact asta și făceam. 

Chiar și înainte de evenimentele pe care le voi povesti am fost 
extraordinară în felul meu, însă numai pentru că îmi iubeam 
părinţii și eram iubită, pentru că am fost fericită aproape toată 
viaţa mea de adult, pentru că îmi plăcea cam totul la mine (cu 
excepția coapselor), pentru că îmi plăceau munca mea, prietenii 
mei, apartamentul meu. Avusesem câteva relaţii frumoase cu 
bărbaţii, deși n-aș fi putut spune, până de curând, că am 
cunoscut adevărata dragoste. Atunci când trăiești la New York 
știi că toate astea sunt într-adevăr extraordinare. Erau însă 
atâtea altele pe care nu le știam, atâtea straturi dintr-un trecut 
a cărui existenţă nici măcar n-o bănuiam. Nu vreau să pun 
fericirea mea relativă pe seama ignoranței, deși cred că veți 
avea această impresie. Cu siguranţă, între timp s-a schimbat 
ceva. Lumea este un loc diferit, fericirea și adevărata liniște mi 
se par greu de atins. Femeia care eram înainte mi se pare 
extrem de naivă. O invidiez. 

Când mă gândesc la viaţa mea de până acum, mă minunez că 
nu deciziile majore au avut cel mai mare impact asupra ei. Nu, 
au fost cele mărunte, aparent neînsemnate. Gândiţi-vă. Gândiţi- 
vă la evenimentele neașteptate care v-au afectat viaţa. In 
majoritatea cazurilor nu a fost o chestiune de secunde să vă 
hotărâți într-un fel sau altul? Nu deciziile mărunte v-au făcut să 
traversaţi sau nu strada, să vă feriţi sau nu din calea răului? În 
cele din urmă ele ne influențează destinul. Cum am fost educați, 
ce profesie alegem, cu cine ne căsătorim - da, asta este 
imaginea generală. Dar, cum se spune, diavolul se ascunde în 
detalii. 

Ei bine, atunci voi începe. 


VP - 16 


Era într-o dimineaţă de luni, într-o toamnă târzie, la New York. 
Vara indiană trecuse și în aer se simţea prima răcire bruscă. 
Este perioada mea preferată, când căldura și umiditatea 
copleșitoare, până atunci prizoniere între pereţii de beton, sunt 
eliberate în sfârșit, lăsând în urma lor un oraș mai proaspăt. 
Când m-am trezit în acea zi de luni, mi-am dat seama, după 
lumina slabă care se chinuia să intre în cameră, că era o zi 
posomorâtă. Am văzut că pe geamuri se scurgeau picături de 
ploaie. Acest mic detaliu mi-a influenţat următoarea decizie. M- 
am întins sub pătură după telefonul de lângă pat, m-am uitat la 
afișaj ca să verific numărul și apoi l-am format. 

— Biroul doctorului Rifkin, a răspuns o voce la fel de ternă și 
dură ca un trotuar newyorkez. 

— Sunt Ridley Jones, am spus, prefăcându-mă că sunt 
răgușită. Am racit zdravăn. Pot totuși să vin, dar nu vreau să-l 
îmbolnăvesc și pe dentist. 

Am mai tușit o dată, jalnic, pentru a-mi întări spusele. 
Doctorul Rifkin era dentistul meu, un spiriduș de om care îmi 
îngrijea dantura încă din primul meu an la universitate. Purta 
bretele, o cămașă în carouri, pantofi ortopedici, avea o barbă 
lungă și căruntă, o burtă respectabilă și un mers împleticit 
adorabil, dar mă dezamăgise întotdeauna cu accentul lui apăsat 
de Long Island. Ar fi trebuit să fie scoțian. Ar fi trebuit să-mi 
spună „fătucă”. 

— Hai să reprogramăm, a zis femeia pe un ton oficial, ca și 
cum nu mă credea, dar prea puţin îi păsa. 

Cu asta, eram liberă. Libertatea, trebuie să spun, este 
probabil cel mai important lucru pentru mine, mai important 
decât tinerețea, frumusețea, celebritatea sau banii. Nu m-aș 
hazarda să afirm că e mai importantă decât dragostea. Cei care 
mă cunosc bine afirmă că e ca și cum aș arunca cu banul în 
sinea mea. Unul din ei este Zachary. 

— Micul dejun la Bubby's? am spus când el a ridicat 
receptorul. 

A urmat o tăcere și l-am auzit răsucindu-se în pat. Cu câteva 
luni în urmă aș fi putut sta acolo, întinsă lângă el. 

— Nu ai de lucru? 

— Sunt într-o pauză acum, am zis cu o indignare prefăcută. 

Era adevărat, chiar eram într-o pauză între două contracte. 
Dar asta nu intra în discuţie, din mai multe motive. 


VP - 17 


— Când? a zis, și am simţit în vocea lui un amestec de 
speranţă și regret pe care-l auzisem adesea în ultima vreme. 

— Ce-ar fi să-mi acorzi o oră? 

— Bine, ne vedem acolo. 

Zachary era bărbatul cu care ar fi trebuit să mă căsătoresc, 
cel cu care ar fi urmat să mă căsătoresc. Vieţile noastre erau 
împletite încă din copilărie. Părinţii mei îl iubeau, poate mai mult 
decât îl iubeau pe fratele meu. Prietenii mei îl iubeau pentru 
felul în care se purta cu mine. Până și eu îl iubeam. Dar, când a 
venit momentul hotărârii, am dat înapoi. De ce? Frica de 
angajamente? Mulţi chiar asta au crezut. Eu nu. Tot ce pot 
spune este că pur și simplu veșnicia și Zachary nu se potriveau. 
N-am găsit nimic precis pe care să dau vina. Ne-a legat o 
prietenie minunată, o relaţie sexuală bună, o pasiune 
împărtășită pentru sala dinozaurilor de la Muzeul de Istorie 
Naturală și pentru îngheţata cu vanilie Haagen-Dazs French, 
printre altele. Însă dragostea este mai mult decât suma părţilor 
ei, nu-i așa? În cele din urmă am ajuns să ţin la el atât de tare, 
încât m-am gândit că merita o femeie care să-l iubească mai 
mult decât îl iubeam eu. Dacă vi se pare un nonsens, nu sunteți 
singurii. Părinţii mei și mama lui Zack, Esme (de care mă 
simțeam câteodată mai apropiată decât de propria mea mamă), 
erau și acum uimiţi de hotărârea mea. Incă din copilăria noastră 
nutriseră fantezia (nu atât de) secretă că Zack și cu mine vom fi 
mereu împreună. Când am început să ne întâlnim, au fost de-a 
dreptul fericiţi. Cred că au suportat despărțirea noastră mai 
greu decât Zack și cu mine. 

În dimineaţa aceea încercam să fim prieteni. Cum eu 
pusesem capăt relaţiei cu mai mult de șase luni în urmă, ne 
străduiam să trecem peste dezamăgirea și sentimentele lui 
rănite (și mândria lui, cred) și să ne îndreptăm spre ceea ce 
speram să fie o prietenie durabilă. Era ciudat, dar promiţător. 

M-am rostogolit din pat și l-am împins spre perete. Țineţi 
minte că blocul stă într-o rână? Ei bine, podeaua din dormitor e 
pur și simplu strâmbă. Patul meu fiind pe rotile, mă trezesc 
câteodată în mijlocul camerei, mai ales după o noapte agitată. 
Este doar un mic inconvenient. Unii l-ar numi poate un capriciu 
al traiului în East Village. 

Am dat drumul la duș și am închis ușa ca să umplu de abur 
baia mea strâmtă, cu faianţă în alb și negru. Ciulind urechea la 


VP - 18 


răpăitul ploii, m-am dus până în bucătărie și am pus de cafea. 
Eram amețită, nu mă trezisem bine. Aparatul de cafea fâsâia, 
răspândind în aer mirosul de Bustelo. Auzeam zgomotul de pe 
First Avenue în depărtare și simțeam mirosul plăcut de la 
Veniero, patiseria din spatele blocului meu, al cărei sistem de 
ventilaţie trimitea arome în curtea din spate. Am aruncat o 
privire vizavi: simpaticul cântăreţ la chitară avea încă draperiile 
trase; cei doi homosexuali erau îmbrăcați pentru birou și stăteau 
la masa din bucătărie cu căni mari de cafea în față, blondul 
citind The Village Voice, iubitul lui brunet răsfoind The Wall 
Street Journal, tânăra asiatică își făcea exerciţiile de yoga, în 
timp ce colega ei de apartament părea că citește cu voce tare 
un scenariu în camera alăturată. Din cauza temperaturii 
scăzute, ferestrele erau închise și vieţile de peste drum se 
desfășurau în fața ochilor mei ca niște imagini pe ecranul unui 
televizor, dar fără sonor. Toţi erau accesorii ale dimineţii mele, 
cum aș fi fost și eu pentru ei dacă s-ar fi uitat pe fereastră și m- 
ar fi văzut așteptând să fiarbă cafeaua. 

Cum am spus, eram într-o pauză de lucru. Tocmai 
terminasem un articol despre Rudy Giuliani pentru New York 
Magazine și fusesem plătită destul de bine. Mai aveam vreo 
două promisiuni, articole pe care le trimisesem unor editori care 
mă cunoșteau, la Vanity Fair, The New Yorker și The New York 
Times. Având o experienţă de aproape șapte ani, eram 
încrezătoare că măcar una din idei se va transforma într-un 
contract - dar mai târziu, speram eu, decât mai devreme. Mă 
simțeam bine așa. La început, meseria de scriitor liber- 
profesionist nu fusese prea ușoară. Dacă părinţii mei nu mi-ar fi 
suplimentat salariul de mizerie după ce am terminat facultatea, 
ar fi trebuit probabil să mă mut înapoi la ei. Dar, cum am un 
crâmpei de talent, sunt o profesionistă care respectă termenele- 
limită și o scriitoare nu din cale afară de orgolioasă, care 
suportă cu stoicism intervenţiile redactorului, câștigasem o 
reputație solidă și câteva contracte bune. Restul era doar 
muncă pe brânci. 

Chiar în aceste condiţii, nu aș fi fost la fel de liniștită dacă 
unchiul meu nu ar fi murit acum aproape doi ani. Max era un 
unchi care de fapt nu era unchi, ci prietenul cel mai bun al 
tatălui meu din Detroit, unde au crescut împreună. Amândoi 
copii de muncitori din industria auto, tatăl meu și cu Max au trăit 


VP - 19 


în aceeași suburbie timp de optsprezece ani. În timp ce tata 
provenea dintr-un cămin solid, bunicii mei fiind oameni simpli, 
muncitori, tatăl lui Max era alcoolic și foarte violent. Într-o 
noapte, când Max avea șaisprezece ani, violenţa a devenit 
mortală. A bătut-o pe soţia lui până când femeia a intrat într-o 
comă din care nu s-a mai trezit niciodată. Decât să-l 
abandoneze într-un orfelinat, bunicii mei l-au luat la ei și, într-un 
fel sau altul, s-au descurcat până când amândoi băieţii au 
terminat facultatea. 

Tata a urmat medicina și mai târziu a devenit pediatrul care 
este și azi. Max s-a apucat de afaceri imobiliare și a ajuns unul 
din cei mai mari investitori de pe Coasta de Est. Nu a renunţat 
niciodată să încerce să-i răsplătească pe tata și pe bunicii mei. 
Fiindcă bătrânii au refuzat categoric o recompensă în bani, i-a 
răsfăţat pe ei și pe noi cu croaziere în Caraibe și cadouri 
exagerate, de la biciclete până la mașini noi. Bineînţeles, noi îl 
adoram. Nu s-a căsătorit niciodată și, singur fiind, ne-a tratat pe 
fratele meu Ace și pe mine ca pe propriii săi copii. 

Toată lumea îl considera un om fericit: rareori nu avea 
zâmbetul pe buze și întotdeauna era pregătit de un râs pe 
cinste. Dar, chiar și când eram copil, ţin minte că simţeam în el 
o tristețe adâncă. Imi amintesc că mă uitam în ochii lui albaștri 
și vedeam durerea înconjurându-i genele, trăgându-i în jos 
colțurile gurii. Îmi amintesc că privea în gol, pierdut în gânduri 
când credea că nu-l vede nimeni. Și îmi amintesc felul în care se 
uita întotdeauna la mama, Grace, de parcă ar fi fost un premiu 
strălucitor pe care îl câștigase altcineva. 

Unchiul Max era alcoolic, dar asta nu părea să deranjeze pe 
nimeni, pentru că era un beţiv vesel. Cu doi ani în urmă, în 
ajunul Crăciunului, după ce a plecat din casa părinţilor mei, 
unde petrecusem seara împreună, nu a mai ajuns niciodată 
acasă. Se pare că s-a oprit la un bar, apoi, câteva ore mai târziu, 
s-a urcat în Mercedesul lui negru și a căzut de pe un pod în apa 
îngheţată. Din întâmplare sau premeditat? Nu vom ști niciodată, 
deși lipsa dârelor de cauciucuri demonstra că nu frânase în 
ultima clipă. Era polei pe jos în noaptea aceea. Asta s-ar putea 
să fi fost cauza. Sau, cine știe, poate că adormise la volan și nu- 
și dăduse seama ce se întâmplă. Am preferat să credem că 
fusese un accident, pentru că cealaltă variantă ne-ar fi bântuit 
nopţile. 


VP - 20 


Acum eram o familie incompletă. Mai ales tata suferea, îl 
pierduse pe omul cu care își împărţise aproape toată viaţa. De 
atunci încoace n-am mai găsit potrivit să sărbătorim ajunul 
Crăciunului, noaptea pe care o petreceam întotdeauna cu Max și 
noaptea în care l-am pierdut. 

Unchiul Max a lăsat prin testament cea mai mare parte a 
averii lui părinţilor mei și fundaţiei Maxwell Allen Smiley. 
Infiinţase această fundaţie cu mult timp înainte ca eu să mă fi 
născut, pentru a finanța acțiuni de caritate, în special în sprijinul 
femeilor cu soți violenţi și copiilor care sufereau abuzuri. Dar ne- 
a lăsat o mare sumă de bani și mie și fratelui meu Ace. Cu 
ajutorul unui consilier financiar, partea mea a fost investită cu 
rezultate bune. Așa am obţinut libertatea pe care o preţuiam 
atât de mult. Fratele meu, în schimb, și-a injectat moștenirea în 
vene. Cel puţin așa am presupus, dar asta este altă poveste. 

Nu mă gândeam la nimic din toate astea în dimineaţa aceea. 
Eram nerăbdătoare să mă bucur de ziua care îmi aparținea, în 
care puteam face orice doream. Am făcut duș, mi-am uscat 
părul, mi-am tras pe mine blugii Levi's vechi de patru ani, la fel 
de decolorați și de moi ca o amintire veche, am îmbrăcat un 
tricou roșu aprins Tommy Hilfigger, pantofi Nike, mi-am pus pe 
cap o șapcă Yankees și am ieșit. Dacă aș fi știut, aș fi întârziat 
pentru a-mi lua rămas-bun de la o existenţă plăcută, o viaţă de 
invidiat în simplitatea ei, confortabilă și fericită. Nu perfectă, 
bineînţeles. Dar destul de aproape de perfecțiune, comparativ 
vorbind. 

În hol am încercat să fac cât mai puţin zgomot posibil. O 
suspectam serios pe Victoria, vecina mea mai în vârstă, că 
pândea la ușă ca să audă când intru și ies din apartament. 
Știind asta, veneam și plecam fără să fac zgomot. Nu că n-aș fi 
simpatizat-o. Insă din cauza singurătăţii ei și a compasiunii 
mele, o întâlnire cu ea ar fi însemnat o întârziere de zece până 
la douăzeci de minute. Nu am fost suficient de tăcută în 
dimineața aceea. Când am închis ușa, am auzit-o pe a ei 
deschizându-se. 

— Scuze, a șoptit ea. E cineva acolo? 

— Bună, Victoria. Bună dimineaţa, am spus mai tare, 
îndreptându-mă spre scară. 

Victoria era la fel de subţire și de palidă ca o foaie de hârtie. 
Capotul înflorat atârna pe ea ca și cum mai era încă pe umeraș. 


VP - 21 


La un moment dat, părul ei fusese înlocuit cu o perucă cenușie 
care arăta de parcă o tunsese cu foarfeca. Pielea de pe faţa ei 
era adânc brăzdată și se scurgea ca un val de ceară topită. 
Susținea cu mândrie, cel puţin o dată la fiecare întâlnire, că are 
încă dinţii ei naturali. Din păcate, doar cinci sau șase. Mai 
degrabă șoptea decât vorbea, de parcă îi era frică să nu asculte 
și alţii pe la uși, ca și ea. Mi-a plăcut întotdeauna Victoria, deși 
aveam exact aceeași conversaţie în fiecare zi și nu își amintea 
niciodată de pe o zi pe alta cine sunt. Imi povestise despre cei 
trei fraţi ai ei, toţi ofiţeri de poliţie, care muriseră. Îmi povestise 
cum nu dorise niciodată să stea în apartamentul acela cu mama 
ei, și ea răposată, dar, dintr-un motiv sau altul, nu reușise 
niciodată să se mute. 

— O, dacă ar mai fi trăit fraţii mei, a spus ea în dimineața 
aceea, cu glas stins. Știi, erau polițiști. 

— Trebuie să fi fost foarte curajoși, am răspuns, uitându-mă 
cu jind la scări, dar mergând spre ea. 

Dintre toate răspunsurile pe care i le dădusem de-a lungul 
anilor, se pare că acesta îi plăcea cel mai mult. 

— O, da, a zis cu un zâmbet înfloritor. Foarte curajoși. 

Puteam să văd doar o bucăţică din ea prin ușa pe care o 
deschisese câţiva centimetri: capotul ei cu flori purpurii, piciorul 
îmbrăcat în ciorap de bumbac și un pantof cenușiu ortopedic. 

Victoria trăia într-o mașină a timpului, printre mobile vechi, cu 
draperiile trase. Nu era în apartamentul ei niciun lucrușor care 
să nu fie mai bătrân decât mine cu cincizeci de ani cel puţin, 
fiecare obiect ros de timp și de purtare, acoperit de praf și atât 
de greu, atât de înrădăcinat acolo, încât parcă nu fusese mutat 
niciodată. Șifoniere și birouri masive din lemn de stejar, 
canapele și fotolii învelite în brocart, oglinzi aurite, un pian 
acoperit de o grămadă de fotografii îngălbenite. Intram la ea 
doar când îi mai făceam cumpărături sau când îi schimbam 
becurile. Nu puteam să plec de-acolo fără să iau cu mine puţin 
din tristețea și singurătatea ei, ca o pelerină. Și mirosul pe care 
am ajuns să îl asociez cu o viață descompusă. O viaţă care s-a 
stricat, a putrezit din cauza nefolosirii. 

Mă întrebam ce alegeri făcuse ea în viaţă, de ce nu rămăsese 
cu nimeni până la urmă. După cum am spus, acum mă gândesc 
la asta mai mult ca niciodată: alegerile. Cele mărunte, cele 
importante. Poate că avusese odată, ca și mine, un bărbat 


VP - 22 


minunat, destul de îndrăgostit de ea pentru a-i propune să se 
mărite cu el; poate că, la fel ca mine, l-a refuzat din motive 
neclare până și pentru ea. Poate că aceea a fost prima alegere 
care a adus-o aici. 

Avea o nepoată care venea în vizită ocazional din Long Island 
(cu păr bogat, haină roșie trei sferturi, din lână, pantofi delicaţi), 
un îngrijitor care dădea pe-acolo de trei ori pe săptămână 
(mereu alţii, cu tot atâta energie și entuziasm precum ciocilii la o 
înmormântare), iar de vreo două ori văzusem curieri de la Meals 
on Wheels. Stăteam în clădire de mai bine de zece ani și nu o 
surprinsesem niciodată plecând din apartament. Incepusem să 
cred că nu putea să plece, ca și cum dacă ar fi făcut un singur 
pas afară, pe holul pardosit cu gresie, s-ar fi prăbușit și s-ar fi 
transformat într-o grămadă de ţărână. 

— Păi, dacă ar mai fi trăit, cu siguranţă n-ar fi suportat 
zgomotul care vine de deasupra, murmură ea, vocea sunându-i 
ca un titirez pe cale să se oprească. 

Și eu îl auzisem pe tipul care își mutase lucrurile pe scări 
seara trecută. Nu fusesem destul de curioasă ca să scot capul 
afară. 

— Se mută doar, Victoria. Nu-ţi face griji. Sunt sigură că se va 
potoli curând. 

— Ştiai că încă mai am dinţii mei? 

— Minunat, am spus zâmbind. 

— Pari o fată așa de drăguță. Cum te cheamă? 

— Ridley. Stau alături, dacă ai nevoie de ceva. 

— Ce nume ciudat pentru o fată drăguță, a zis, dezvelindu-și 
gingiile. 

I-am făcut cu mâna și am plecat. 

Scările și pereţii din piatră, balustrada roșie și podelele 
placate cu gresie în tablă de șah m-au condus până jos. La etajul 
al doilea, neonul din tavan a pâlpâit și s-a stins, apoi a revenit la 
viaţă. Toate luminile din clădire făceau la fel; instalaţia electrică 
avea o problemă majoră pe care proprietăreasa, Zelda, nu se 
grăbea s-o rezolve. 

— Poftim? Crezi că am bani să refac instalaţia din toată 
șandramaua asta nenorocită? Vrei să-ţi măresc chiria? striga ea 
când mă duceam să mă plâng. 


1 În traducere literală, „mese pe roţi”. O asociaţie de voluntari care oferă mese la 
domiciliu persoanelor aflate în dificultate. (N. tr.). 


VP - 23 


N-am mai insistat, m-am asigurat doar că nimic din 
apartamentul meu nu bloca ieșirea în caz de incendiu. 

La parter, în holul îngust care dă în vestibulul de la intrare, 
am găsit un bileţel în cutia mea poștală pe care nu o mai 
verificasem de vineri, din pură lene. „Prea multe reviste!” mă 
certa mesajul furios, mâzgălit cu roșu al poștașului. Abia am 
putut să deschid cutia, fiindcă era plină până la refuz cu plicuri, 
facturi, reclame, cataloage, exemplare din revistele Times, 
Newsweek, New York Magazine și Rolling Stone. Am tras cu greu 
totul afară, am urcat în fugă cele trei etaje până la apartamentul 
meu, am descuiat ușa și am aruncat vraful înăuntru, apoi am 
încuiat și am plecat din nou. 

Probabil că acum vă întrebaţi: Chiar trebuie să știu toate 
astea, toate amănuntele inutile ale ieșirii ei din bloc? Dar aceste 
două întâlniri, alegerile mărunte pe care le-am făcut în timp ce 
mă îndreptam spre ieșire au schimbat totul. Dacă aș fi fost 
altcineva, poate că nu m-aș fi oprit să vorbesc cu Victoria. Sau 
poate că aș fi stat mai mult. Aș fi putut să trec pe lângă cutia de 
scrisori fără să văd biletul de la poștaș sau fără să-mi pese de el. 
Toate sunt alegeri pe care le-am fi putut face, pe care le-am fi 
făcut în alte circumstanţe. Le vedem limpede mult după ce 
momentul lor a trecut. Treizeci de secunde mai mult sau mai 
puţin și nu aș mai avea ce poveste să vă mai spun. Nu aș mai fi 
persoana care v-o povestește. 

Alte decizii mărunte în stradă. Întârziasem, așa că în loc să o 
iau la dreapta, spre Tribeca (recunosc, merg mult pe jos, dar nu 
e nimic uimitor în asta dacă ai destul timp), m-am apropiat de 
bordură ca să opresc un taxi. Acolo i-am văzut. O mamă tânără, 
cu păr castaniu prins într-o coadă de cal strânsă, un copil în 
cărucior și celălalt, de câţiva anișori, ţinut de mână, așteptau la 
semafor. Nimic neobișnuit, adică nimic care să atragă atenţia 
altora. Contrastul față de Victoria a fost cel care m-a izbit, 
frumusețea și energia unor fiinţe tinere în comparaţie cu 
amurgul trist și singuratic al bătrânei cu care tocmai mă 
întâlnisem. 

M-am uitat la ea mai atent. Era o femeie firavă, dar emana 
puterea pe care o au tinerele mame. Avea capacitatea de a 
trage și de a căra, de a ţine mânuţe și de a monitoriza un milion 
de nevoi și mișcări, avea calmul Zen care le ajută să scoată o 
pungă cu dulciuri din buzunarul din față al genţii exact în clipa 


VP - 24 


când fața micuţului începe să se strâmbe, arta de a adopta o 
expresie care comunică dragoste și înțelegere unui copilaș care 
abia poate să vorbească. Era un film muzical, o simfonie, și 
câteva clipe am fost total absorbită. Apoi mi-am îndreptat 
atenţia către șuvoiul de taxiuri ce se apropiau. Opt și jumătate, 
într-o dimineaţă ploioasă de luni. Mare noroc. Nicio lumină care 
să semnaleze o mașină liberă și la fiecare colț de stradă 
navetiști nerăbdători care căutau același taxi. M-am resemnat 
cu întârzierea și m-am hotărât să beau o cafea. Dar când ochii 
mi s-au întors pentru moment spre mica familie de peste stradă, 
am simţit o împunsătură de panică. Mama se uita la cărucior, iar 
celălalt copil, de care uitase probabil o secundă, se avântase în 
stradă. Traficul se potolise pentru scurt timp, dar băieţelul, în 
blugi decolorați, cu o geacă roșie pufoasă și o căciuliță neagră, 
se afla acum direct în calea unei dube care se apropia în viteză. 
O privire spre mașină mi-a dezvăluit că șoferul vorbea aprins la 
mobil, total neatent la ce se întâmpla în fața lui. 

Auzim adesea expresia „Totul era ca în ceaţă”. Eu îmi 
amintesc însă fiecare fracțiune de secundă. Am fost ca un glonţ 
tras dintr-o armă, care are o singură cale posibilă și nu 
gândește. Am alergat în stradă. Mi-o amintesc pe tânăra mamă 
luându-și privirea de la cărucior când oamenii au început să 
strige. l-am văzut expresia trecând de la confuzie la groază. Am 
văzut trecătorii întorcându-se să se uite. L-am văzut pe băieţelul 
neatent mergând spre mine. Simţeam betonul dur sub picioare, 
auzeam sângele năvălindu-mi în urechi. Eram total concentrată 
asupra copilului, care s-a uitat la mine brusc, cu un zâmbet 
confuz, când m-am aplecat cu braţele întinse și l-am ridicat din 
fugă. Totul se desfășura cu încetinitorul, totul se târa în afară de 
mine. Timpul se deformase și se deschisese ca o prăpastie, dar 
eu eram o rachetă. Am simţit căldura trupului mic și moliciunea 
hainei când l-am ridicat într-o mână. Am văzut grilajul 
radiatorului dubei, am simţit metalul aripii tăindu-mi piciorul în 
timp ce săream amândoi din calea mașinii. Am privit duba 
continuându-și drumul pe First Avenue, fără să încetinească, de 
parcă șoferul nu văzuse nicio secvenţă din filmul care rulase pe 
stradă. Corpul îmi era încordat, dinţii îmi erau încleștați de 
hotărâre și frică, dar m-am calmat când l-am auzit pe băiețel 
plângând și l-am văzut uitându-se la mine înspăimântat. Mama 
lui a alergat și l-a luat din braţele mele, apoi a început să 


VP - 25 


suspine cu fața lipită de jacheta lui roșie. Lacrimile copilului s-au 
transformat din scâncete într-un urlet, de parcă instinctul îi 
spunea că tocmai evitase marele întuneric. Trecătorii m-au 
înconjurat, privindu-mă îngrijoraţi. Mă simţeam bine? Chiar și 
atunci, răspunsul ar fi fost tot da. 

Vă spuneţi că am făcut o faptă bună. Că totul s-a terminat cu 
bine. Că n-a fost o problemă chiar așa de serioasă. Și sunt de 
acord. Oricare om cu reflexe normale și o inimă în piept ar fi 
făcut ce am făcut eu. Dar e vorba de micile detalii despre care 
am pomenit mai sus. In spatele meu, la colțul First Avenue cu 
Strada 11, stătea un fotoreporter de la New York Post. Se 
întorcea de la Secţia 9 de poliţie, unde fotografiase câţiva 
indivizi celebri din lumea interlopă, și trecuse pe la Five Roses 
să vadă dacă era deschis. Evident, la opt și jumătate nu era. 
Intrase în patiseria Black Forest de pe colț și luase o cafea și o 
prăjitură. Acum erau aruncate pe jos, la picioarele sale, unde le 
scăpase când se grăbise să scoată aparatul din geantă. 
Fotografiase totul. 


VP - 26 


TREI 


Probabil că săptămâna fusese săracă în evenimente 
deosebite. E drept, și fotografiile făcute de jurnalistul tabloidului 
The Post erau senzaţionale, după părerea mea. Aceste două 
lucruri combinate și gata, mi-am câștigat cele cincisprezece 
minute de celebritate. Ce pot să spun? M-am bucurat de ele din 
plin. Nu sunt o persoană timidă și îmi place să vorbesc, așa că 
am dat interviuri în stânga și-n dreapta: Good Day New York, 
The Today Show, Daily News. Telefonul suna încontinuu și era 
destul de distractiv. Chiar și părinţii mei au avut partea lor de 
glorie, în New Jersey Record. Nici ei nu sunt timizi. 

Până vineri, fotografia mea apăruse la toate posturile de 
televiziune locale și în fiecare ziar din zonă. Ştirea s-a răspândit 
chiar și la nivel naţional, datorită unui montaj al CNN. Oamenii 
mă opreau pe stradă ca să mă îmbrăţișeze sau să-mi strângă 
mâna. New York este un oraș în general capricios, dar când ești 
„Cetăţeanul momentului” devine absolut ireal. Orașul care 
poate fi cumplit de arogant și distant, în ciuda mulţimii care se 
înghesuie în el, și-a întors brusc faţa de la trotuar și a zâmbit. 
Cred că atunci când cineva face o faptă bună în New York, ne dă 
tuturor senzaţia că niciunul din noi nu e singur, că în ciuda 
aparenţelor ne căutăm totuși unul pe altul. 

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Rid, a spus Zack în timp ce 
beam ceva la NoHo Star. 

Ecourile a sute de conversații pluteau în jurul nostru și ricoșau 
din tavanul restaurantului, iar aromele bucătăriei asiatice se 
amestecau cu mirosul pâinii calde din coșul de pe masă. M-am 
uitat la bunul meu prieten, pentru că asta fusese întotdeauna, și 
i-am fost recunoscătoare. 

— Cum adică? Nu credeai că sunt în stare de așa ceva? am 
întrebat zâmbind. 

A clătinat din cap. Avea din nou privirea aceea, amestecul de 
dorinţă și regret, și altceva indescifrabil. Mi-am dat ochii peste 
cap; mă făcea să mă simt atât de ticăloasă. 

— Crede-mă, știu că poţi. Așa ai fost de când eram copii: 
apărătoarea celor slabi, protectoarea celor simpli. 


VP - 27 


Simţeam cumva o undă de resentiment în vocea lui? 

— Cineva trebuia să o facă, am spus, ridicând paharul și 
sorbind din el. 

— Dar de ce tu? Femeia era datoare să-și supravegheze mai 
bine copilul. Puteaţi fi morți amândoi. 

Am dat din umeri. Nu vedeam ce rost avea să judeci și să 
analizezi un singur moment din viaţa cuiva. Îmi părea bine că 
mă aflasem acolo. El a insistat, cum îi stătea în fire. 

— Și toate pozele tale din ziare... Las-o baltă. Toţi psihopații o 
să roiască în jurul tău. Nu trebuia să te bagi în chestia asta. 

A dat din cap dezaprobator, dar în spatele acestui gest 
vedeam grijă și respect. Era un bărbat bun, care punea fericirea 
mea mai presus de toate. 

— O, da, am spus, râzând. Și trebuia să las copilul în mijlocul 
străzii. 

— Mai bine el decât tu, a zis, ridicând din sprâncene. 

— Cum poţi să fii așa? l-am certat, zâmbind. 

Ar fi fost primul care ar fi sărit în faţa mașinii pentru a-l salva 
pe băieţel - Justin Wheeler, că tot a venit vorba, în vârstă de trei 
ani. V-am spus că Zack era pediatru, ca tata? (Și da, lucrau 
împreună la câteva clinici unde se oferiseră să facă voluntariat. 
Vedeţi cât de complicată a fost întreaga despărţire?) Își 
în afară de tatăl meu, care să fie atât de pasionat de munca lui. 

— Serios, spuse el, domolindu-se și întorcându-mi zâmbetul. 
Ai grijă de tine până când trec toate astea. 

Am ciocnit paharele. 

— Pentru eroină. Pentru eroina mea, azis el. 

Lucrurile s-au liniștit, bineînțeles, și viața mea și-a reluat 
ritmul natural. Lunea următoare, la o săptămână după ce Îi 
smulsesem pe Justin din calea mașinii, am observat că telefonul 
meu tăcea și nu mai eram chemată la interviuri. Am primit în 
schimb un telefon de la editorul de la Vanity Fair cu privire la 
articolul pe care voiam să-l scriu despre Urna Thurman. Am 
stabilit o întâlnire pentru joi după-amiază. În aceeași seară m- 
am dus la culcare încă tulburată de cele cincisprezece minute 
de glorie, dar fericită că totul revenise la normal. 

In ziua următoare, m-am îmbrăcat ca o femeie serioasă și am 
luat un taxi spre centru, până la Vanity Fair. Am avut o scurtă 
întrevedere cu editorul, o femeie nu prea tânără, foarte ocupată, 


VP - 28 


cam afectată, dar extrem de șic, cu care lucrasem bine și 
înainte. Având în vedere că Uma Thurman fusese de acord cu 
articolul, am stabilit plata și a termenul de predare și am fost 
gata să mă apuc de treabă. Am luat metroul înapoi, până în 
oraș, am pierdut timpul la librăria St. Mark și am cochetat cu 
ideea de a începe un roman. Am mers pe jos până acasă, mi-am 
cumpărat niște ulei de santal de la un vânzător ambulant și, în 
drum spre apartamentul meu, am  deplâns existenţa 
magazinului Gap de la colțul străzii St. Mark (un fel de Mecca a 
tinereții mele gotice) cu Second Avenue. Îmi pare rău, Gap nu 
are ce căuta pe aceeași stradă cu Trash și Vaudeville. 

Când am ajuns în sfârșit acasă, se întunecase și îngheţasem 
bocnă în costumul Tahari de gabardină, iar picioarele mele ţipau 
în semn de protest împotriva superbilor dar dureroșilor pantofi 
Dolce&Gabbana. Pe de altă parte, îmi spuneam că merit să nu 
mă simt bine în aceste produse vestimentare obscen de scumpe 
(dar atât de fantastice). E normal să suferi pentru modă. M-am 
luptat cu altă grămadă de corespondenţă care se adunase între 
timp în cutia mea poștală, mi-am scos pantofii și am luat-o la 
fugă pe scări. 

e 

Apartamentul meu era mic - bine, recunosc, minuscul - și 
avea un minimum de spațiu de depozitare. De fapt, doar un 
dulap la capătul holului paralel cu dormitorul meu, un hol care 
nu ducea nicăieri. Imi convenea totuși pentru că așa nivelul de 
dezordine pe care o permiteam să se acumuleze în viața mea 
avea o limită. Eram convinsă că dacă ar fi trebuit să împachetez 
și să mă mut, aș fi reușit s-o fac într-o zi, și certitudinea asta era 
liniștitoare. Ciudat, pentru că stăteam acolo de mai mult de zece 
ani și nu voiam deloc să plec. Apartamentul avea un ceva care 
mă făcea să mă simt înrădăcinată și liberă în același timp. Era 
exact ce visasem, cu mobilă confortabilă de pluș și covorașe 
care îndulceau duritatea podelelor din lemn de esenţă tare. 
Pereţii erau zugrăviți proaspăt într-un crem discret. Era plăcut, 
familiar... casa mea. |n același timp, nu mă lega nimic între 
pereţii lui. 

M-am schimbat în cea mai confortabilă pereche de pantaloni 
mulați și un tricou, mi-am prins părul și m-am așezat pe 
canapeaua îngustă, împreună cu teancul de corespondenţă. Am 


VP - 29 


făcut grămezi separate: una pentru reviste, una pentru reclame 
inutile și alta pentru facturi. Am început să sortez. 

Era o activitate relaxantă în stupiditatea ei, un simplu act de 
alegere, de așezare a lucrurilor la locul lor. Apoi am dat peste un 
plic de opt pe zece centimetri cu numele și adresa mea scrise 
de mână, o mâzgălitură neagră, fără adresa expeditorului. Mi s- 
a părut ciudat, deși era un plic inofensiv din hârtie obișnuită. În 
retrospectivă, mi s-a părut că radia un avertisment, că pulsa cu 
un fel de răutate pe care, firește, atunci am ignorat-o. L-am 
deschis cu un coupe-papier și am scos din el trei foi de hârtie. 
Chiar și acum mi se pare uimitor cum a reușit un fleac să pună 
sub semnul întrebării tot ce credeam că știu despre viața mea. 

In plic era o tăietură dintr-un articol din Post, cu poza mea. 
Mai era o fotografie Polaroid veche, îngălbenită. În ea, o tânără 
într-o rochie înflorată ţinea o fetiță pe genunchi. Femeia era 
țeapănă, trasă la faţă. Copilul se uita la ea cu ochii strălucind de 
bucurie, zâmbind larg. In spatele lor stătea un bărbat înalt, cu 
umeri laţi, incredibil de arătos, cu trăsături bine definite și ochi 
pătrunzători, inteligenţi. Ținea posesiv o mână pe umărul femeii. 
In expresia lui era ceva nu era tocmai binevoitor, deși n-am 
reușit să-mi dau seama exact ce anume. Nu mi-am putut explica 
nici nodul din gât sau adrenalina care mi-a năvălit dintr-odată în 
vene, făcându-mi mâinile să tremure. Femeia din fotografie 
semăna atât de izbitor cu mine, încât parcă mă uitam la propriul 
meu portret. Fetița din brațele ei semăna și ea cu mine, deși în 
acel moment am realizat că nu văzusem poze cu mine de la 
aceeași vârstă. 

Și mai era în plic un bileţel cu un număr de telefon și o 
întrebare. 

Doar atât: „Tu ești fiica mea?” 


VP - 30 


PATRU 


Îmi este de-ajuns o fracțiune de secundă ca să mă întorc 
complet în copilărie. Pot să închid ochii și să mă las copleșită de 
amintiri senzoriale din vremea când eram o fetiţă. Încă mai simt 
aromele din bucătăria mamei, mirosul de Old Spice și de ploaie 
al tatălui meu când se întorcea seara de la cabinet, încă îmi simt 
degetele reci pe mâinile lui calde. li era cald tot timpul și din 
cauza asta casa era mereu rece. li aud pe mama și pe tata care 
râd sau cântă și uneori se ceartă. Mai târziu, când lucrurile încep 
să meargă din ce în ce mai rău cu fratele meu Ace, îi aud cum 
ţipă unul la celălalt. Văd covorul verde pufos din camera mea și 
tapetul Laura Ashley cu trandafirași roz cu tulpini verzi pe fond 
alb. Și din toate amintirile pe care le am de-atunci, amintirea 
nopții în care ţin în mână fotografia e cea mai vie și terifiantă, 
ridicându-se peste amintirea tuturor momentelor de inocenţă și 
fericire. 

Aveam cincisprezece ani și ieșisem târziu de la școală după 
un test (eram un pic tocilară în liceu). Deși știam că nu trebuie 
să mă urc în mașinile băieților, am făcut o plimbare cu un tip pe 
care îl chema Frank Alvarez (umeri largi, păr negru lung, un fel 
de macho). Când am ajuns în faţa casei, a încercat să mă 
sărute. Imi amintesc că radiatorul mașinii duduia, la radio cânta 
Van Halen, iar Frank emitea un soi de energie sexuală disperată 
și își dăduse cu mult prea multă colonie - Polo, cred. 

Nu a fost chiar atât de înfricoșător. Cu toate că nu eram 
„moartă după el”, așa cum ne plăcea nouă, adolescentelor 
supercool să spunem, m-am simţit flatată și, afișând o anumită 
răceală, abia aşteptam să cobor din mașină ca să-mi sun 
prietenele. 

Când am intrat în casă, părinţii mei stăteau la masa din 
bucătărie și s-au uitat la mine ciudat de aspru. Tata ţinea o 
ceașcă de cafea în mână iar mama arăta ca și când plânsese. 
Era un pic cam devreme pentru ca tata să se fi întors acasă, iar 
în bucătărie n-am văzut niciun semn că mama ar fi gătit ceva, 
deși se apropia ora cinei. 


VP - 31 


— O, Ridley, a zis mama, ca și cum uitase că trebuia să apar. 
Cât e ceasul? 

Mama era o femeie micuță, scundă și slăbuță, cu trăsături fine 
și păr roșu-castaniu lucios. Când se mișca parcă plutea și ceva 
din graţia unei dansatoare era mereu vizibil în ţinuta ei 
impecabilă, cu bărbia întotdeauna ridicată. Arăta cu zece ani 
mai tânără decât oricare altă mamă pe care o știam, deși era 
mai în vârstă decât multe din ele. 

— Du-te sus puţin, iubito, bine? a zis tata, ridicându-se. Îţi 
aducem imediat ceva de mâncare. 

Trecea prin ceea ce noi am numit mai târziu „etapa Ernest 
Hemingway”, fără băutură însă. Barba îi albise complet și făcuse 
un pic de burtă. Avea peste un metru optzeci înălțime, braţe 
puternice și mâini mari. Și mai avea un fel de a mă îmbrăţișa 
care făcea ca toate grijile mele de copil să dispară ca prin 
farmec. Dar atunci nu m-a îmbrățișat, doar a pus o mână pe 
umărul meu și m-a împins ușor spre scară. 

Când am intrat și i-am văzut stând acolo, mi-am imaginat că 
dădusem de bucluc pentru că mă urcasem în mașina lui Frank 
Alvarez, dar mi-am dat seama repede că erau mult prea 
supăraţi ca să observe mica mea abatere. 

— Ce se întâmplă? am întrebat. 

Înainte ca tata să-mi răspundă, Ace a coborât furtunos scările, 
cărând în spate un rucsac uriaș. 

Eu și fratele meu am fost crescuţi în aceeași casă, educați de 
aceiași părinţi. Cu toate astea, am avut copilării complet 
diferite. 

Ace e mai mare decât mine cu trei ani. El era foarte voluntar, 
eu eram disciplinată; el era un rebel, eu eram mai mult decât 
supusă; el era supărat sau furios când eu eram liniștită. Multă 
vreme a fost pentru mine întruchiparea perfecțiunii. Era chipeș 
ca un star de cinema, cu păr negru, lung și ochi albaștri ca de 
gheaţă, mușchi bine definiţi și maxilare puternice. Toate 
prietenele mele erau îndrăgostite de el și dacă mi-ar fi spus 
cineva că Ace s-a trezit cu cinci minute înaintea mea și a pus 
soarele pe cer, nu m-aș fi îndoit nicio clipă. 

— Unde pleci? l-am întrebat, pentru că nu doar își strânsese 
lucrurile, ci avea și expresia unui om care pornește la drum fără 
intenţia de a se mai întoarce. 


VP - 32 


Ameninţase cu plecarea de milioane de ori și de fiecare dată 
se certase cu părinţii mei. Mi s-a făcut rău, frica și tristețea mi- 
au umplut pieptul. 

— Pleacă dracului de-aici, a zis el, uitându-se urât la tata. 

— Ridley, am auzit-o pe mama, du-te în camera ta! 

Vocea ei era aproape disperată. Am început să urc scările 
încet, târându-mi mâna pe balustradă și uitându-mă la cei trei 
oameni pe care-i iubeam și pe care acum aproape că nu-i mai 
recunoșteam, așa de trişti și furioși erau. Toţi trei erau 
posomorâţi, cu fețele împietrite. 

Nu îmi amintesc să fi existat o singură clipă de pace între Ace 
și tata. Când se aflau în aceeași încăpere, era doar o chestiune 
de timp până să înceapă să se certe, și situaţia se înrăutăţise 
mult cu o lună înainte ca Ace să plece de acasă. 

— Nu te duci nicăieri, fiule, a zis tata. O să te ajutăm. 

— N-am nevoie de ajutorul vostru. Oricum e prea târziu 
pentru ajutor. lar tu nu ești tatăl meu, așa că nu-mi spune mie 
„fiule”. 

— Nu vorbi așa, Ace, a zis mama, dar vocea ei era slabă și 
ochii i se umpluseră de lacrimi. 

— Ridley, a strigat tata. Du-te sus. 

Am fugit pe scări. Inima îmi bătea ca o tobă. M-am întins pe 
pat și am stat așa, pe întuneric, ascultând ecourile discuţiei lor. 
Camera mea se afla în capătul celălalt al casei, așa că nu 
auzeam mai nimic din ce spuneau, dar nici nu-mi doream asta. 

Când a ieșit, Ace a trântit atât de tare ușa de la intrare, încât 
s-a zguduit toată casa. Apoi s-a așternut tăcerea, care a fost 
curând risipită de suspinele mamei. În cele din urmă am auzit 
pașii grei ai tatei pe trepte. Ace nu a mai trecut niciodată pragul 
casei și în seara aceea am înțeles că nu toate finalurile sunt 
fericite. 

Am blocat cuvintele lui Ace, le-am împiedicat să ajungă în 
mintea mea. Am încercat să mă autoconving că le rostise fiindcă 
era furios, drogat sau amândouă. „Tu nu ești tatăl meu”. Când l- 
am întrebat mai târziu pe tata ce îl apucase pe Ace, mi-a 
răspuns: 

— Ace a vrut să spună că își dorește să nu fiu tatăl lui. Dar 
sunt și asta nu se poate schimba indiferent ce s-ar întâmpla 
între noi. 


VP - 33 


— Ei bine, eu mă bucur că ești tatăl meu, tati! am zis, ca să 
mă simt mai bine și în același timp să-l consolez. 

Acum, stând în apartamentul meu, cu hârtiile acelea în față, 
mi-au răsunat din nou în minte cuvintele lui Ace și n-am reușit 
să le fac să dispară. Erau ca o cheie care deschisese cutiuța în 
care erau ascunse toate întrebările mele, împinse ani de zile la 
periferia conștiinței și cărora nu încercasem niciodată să le dau 
un răspuns. Erau lucruri mărunte care aveau probabil explicaţii 
simple. Sau nu? De exemplu: De ce nu există nicio fotografie a 
mamei de când era însărcinată? Cum de nu văzusem nicio 
fotografie cu mine mai mică de doi ani? Cum de nu semănam cu 
nimeni din familie, nici măcar când eram o fetiță? Toate aceste 
întrebări mi-au năvălit în minte ca moliile care ies la lumină. 

Am început să intru în panică, să dramatizez. Apoi mi-am 
amintit de conversaţia cu Zack. Și toate pozele tale din ziare... 
Las-o baltă. Toţi psihopații o să roiască în jurul tău. 

Avea dreptate, desigur. Asta era New York: nebunii au nevoie 
de cel mai mic pretext pentru a trece la treabă. Țineam 
fotografia în mână. Până la urmă, femeia din ea parcă nu 
semăna chiar atât de mult cu mine. Am făcut ceea ce fac de 
fiecare dată când sunt într-o criză, indiferent că e minoră sau 
serioasă: l-am sunat pe tata. Am ridicat receptorul și am întins 
cealaltă mână spre tastatură, dar degetele mele au ezitat. Tonul 
îmi suna în ureche, iar eu mă uitam fix la telefon, fără să fiu în 
stare să-mi mișc degetele. E o prostie, mi-am spus, să-l deranjez 
pentru un fleac. Undeva departe, acoperind tonul telefonului, s-a 
auzit o bătaie insistentă. 

Zgomotul acela m-a readus la realitate și, în secunda 
următoare, mi-am dat seama că la ușa apartamentului meu se 
afla cineva. Am traversat camera și m-am uitat prin vizor. 
Bărbatul din hol era un străin, dar am deschis ușa câţiva 
centimetri. Știu la ce vă gândiţi: Ce newyorkez întreg la cap ar 
deschide ușa unui necunoscut, mai ales într-o situație ca asta, 
după ce primise o asemenea scrisoare? 

De fapt, newyorkezii nu sunt mai înţelepţi decât alţii. Sunt mai 
paranoici. lar eu eram prea adâncită în gânduri ca să realizez că 
îmi puneam viața în primejdie, mai ales că tipul pe care l-am 
văzut prin vizor mi-a stârnit interesul. Altfel spus, era foarte 
atrăgător. Am deschis ușa mai larg și m-am uitat la el. Era 
încruntat și stătea cu mâinile în șolduri. 


VP - 34 


Mărturisesc că am simţit imediat legătura chimică dintre noi. 
A fost acea mică descărcare de curent care îţi spune că ai putea 
face o partidă de sex formidabilă cu bărbatul din faţa ta. Simţi 
asta în piept și între picioare. Nu are nimic de-a face cu aspectul 
exterior, dar - ca pură informaţie - avea păr șaten închis, 
aproape negru, tuns scurt, ochi căprui, o privire pătrunzătoare, 
buze pline - le și vedeam alunecându-mi pe gât și pe umeri. A 
simţit și el același lucru, sunt sigură. O clipă m-a privit mai puţin 
încruntat. 

— Uite ce-i, mi-a zis, dacă ai probleme cu zgomotul, aș 
prefera să baţi la ușă și să-mi spui în faţă, nu să dai fuga la 
proprietăreasă. 

Totul la el părea perfect îmbinat într-o linie sigură, continuă. 
Nu era o simplă masă de mușchi, ci avea supleţe și forța. O 
parte din șarpele tatuat pe mâna dreaptă ieșea discret de sub 
mâneca tricoului. 

— Ai greșit ușa, i-am spus, încercând să nu zâmbesc în 
așteptarea momentului penibil care ar avea să urmeze. Nu eu 
am sunat la proprietăreasă. 

S-au scurs câteva secunde de tăcere, după care mi-a dat 
singurul răspuns potrivit: un „O”. Un moment de fâstâceală, 
apoi un „Scuze”. 

— Nicio problemă, i-am răspuns și am închis ușa. 

Era într-adevăr atrăgător. Dar eu eram încă cu gândul la 
scrisoarea pe care o primisem. Ridley cea logică știa foarte bine 
că scrisoarea putea fi produsul straniu al unei minţi bolnave. Dar 
exista și o altă Ridley, una puţin speriată, puţin neliniștită, care 
își spunea: „Sunt prea multe întrebări fără răspuns. Verifică”. 

L-am urmărit prin vizor până a dispărut. M-am rezemat o clipă 
de perete. Totul în jurul meu părea că plutește și am simţit un 
fulger în cap și în piept. N-aș putea spune de ce, poate era un fel 
de șoc întârziat. Nu mai știu cât am stat acolo. 

În cele din urmă m-am întors pe canapea și m-am uitat iar la 
fotografie și bilet. Intreruperea mă împiedicase să-l sun pe tata, 
iar acum telefonul nu mai părea atât de important ca înainte. 
Am pus hârtiile înapoi pe masă și m-am întins pe canapeaua de 
pluș, prea mare pentru suprafaţa camerei, dar pe care o adoram 
pentru că era confortabilă ca o îmbrăţișare. O fierbințeală 
surprinzătoare mi-a cuprins tot corpul și tristeţea m-a copleșit. 
Am plâns în hohote, dar am încercat să nu fac zgomot. Pereții 


VP - 35 


erau subţiri și nu voiam să mă audă cineva, în special tipul 
atrăgător, cu tatuaj, care se mutase deasupra. 


VP - 36 


CINCI 


Se știe că părinţii sunt un fel de supereroi în ochii copiilor. 
Doar cu câteva cuvinte magice te fac să te simţi înalt de trei 
metri și de neatins, pot să omoare balaurii gândurilor și grijilor, 
pot alunga orice problemă cât ai bate din palme. Dar, 
bineînţeles, pot face asta doar atâta timp cât ești copil. După ce 
crești, după ce devii adult, ajungi stăpânul propriului tău 
univers, iar ei nu mai sunt la fel de puternici ca atunci când erai 
mic. Poate că acesta este motivul pentru care unii dintre noi nu 
se grăbesc să se maturizeze. 

După o noapte în care nu am reușit să mă odihnesc și după o 
miercuri în care cele mai mari realizări ale mele au fost să pun 
câteva haine într-o mașină de spălat și să-mi fac un sandviş cu 
ton, am ieșit din casă și am pornit spre staţia PATH? de pe 
strada Christopher. De când m-am instalat în oraș, în fiecare 
miercuri merg cu trenul acasă pentru a lua cina cu părinţii mei. 
De multe ori trec pe-acolo și la sfârșit de săptămână, dar 
miercurea a devenit acel „ceva” care este numai al nostru. 
Esme și Zack ni se alăturau adeseori, dar nu și după ce ne-am 
despărțit. Mă simţeam prost din cauza asta. În același timp însă, 
mă bucuram pe ascuns, pentru că așa îi păstram pe mama și pe 
tata numai pentru mine. 

— Ridley, ce mai faci, draga mea? mă întrebase Esme ceva 
mai devreme la telefon. 

Încă vorbim, ba chiar relativ des, ceea ce e un lucru frumos. 
Esme a fost soră în toate cabinetele tatălui meu. Era considerată 
mai degrabă o mătușă adorată și o prietenă apropiată decât o 
simplă angajată a tatei sau mama prietenului meu. De fapt, 
atunci când am terminat-o cu Zack mi-a fost teamă mai degrabă 
să nu pierd relaţia cu ea. 

— Zack mi-a zis că ești un pic stresată, a șoptit ea, ca și când 
am fi discutat despre cine știe ce probleme femeiești jenante. Işi 
face griji pentru tine. 


? Parţial metrou, parţial tren de suprafaţă, PATH este un sistem de tranzit rapid care 
leagă Manhattan de New Jersey. (N. tr.). 


VP - 37 


Știam că intenţiile ei erau dintre cele mai bune, însă nu-mi 
aminteam să fi fost stresată în timpul cinei cu Zack. Nu e 
enervant când cineva spune despre tine un neadevăr? Uneori 
oamenii sunt siguri de afirmaţiile lor și cu cât încerci mai mult 
să-i convingi că nu-i așa, cu atât se încăpăţânează mai tare. 

— Nu, Ez, am spus, încercând să par liniștită. Mă simt bine. 

— Sigur? a insistat ea, ca și când ar fi vorbit cu un bolnav 
mintal. Bine, atunci. Sunt bucuroasă că Zack s-a înșelat. 

Nu m-a crezut, dar m-a lăsat în pace. Apoi mi-am spus „Poate 
sunt într-adevăr stresată și singura care nu realizează asta sunt 
chiar eu”. 

Există un singur lucru pe care îl urăsc într-adevăr la mine: 
faptul că mă las foarte ușor influențată de părerilor eronate ale 
celorlalți despre persoana mea. Poate că înțelegeţi ce vreau să 
spun. Pe tot parcursul conversației mele cu Esme, m-am simțit 
realmente din ce în ce mai stresată. Un alt lucru pe care nu-l 
suport este că oamenii vorbesc despre mine, hotărăsc că sunt 
stresată, le pare rău pentru mine și în cele din urmă îmi spun 
toate astea. Mă simt controlată și manipulată. Parcă își doresc 
să mă știe slabă și temătoare pentru ca ei să se simtă puternici 
și superiori sărmanei Ridley, care e așa de stresată. 

Am mai pălăvrăgit o vreme despre ultimul meu articol, despre 
artrita ei chinuitoare, despre idei de cadouri pentru ziua mamei, 
care se apropia. Poate că la mijloc era doar sentimentul meu de 
vinovăţie, dar simţeam încă, la șase luni după despărţirea mea 
de Zack, că ne învârteam în jurul aceluiași fapt: îl făcusem pe 
fiul ei să sufere și spulberasem planurile de nuntă și visele cu 
nepoței ale tuturor. 

Din Hoboken am luat alt tren și după o jumătate de oră am 
ajuns în orașul unde crescusem. De la gară până la casa 
părinţilor mei e cam un sfert de oră de mers pe jos. Construit în 
1919, dar complet renovat în anii '80, orașul se află în 
apropierea unei păduri de stejar și ulm, un adevărat bastion al 
Americii. Era unul din acele orașe. Știţi voi. Genul simpatic, cu 
magazin general, lămpi cu gaz originale, străzi mărginite de 
copaci, case frumoase cu gazon tuns la milimetru. Arată ca o 
ilustrată, în special toamna și în perioada sărbătorilor de iarnă. 
Se făcuse aproape patru când am intrat în casă. Mirosea a 
friptură. 

— Mamă, am strigat, trântind ușa în urma mea. 


VP - 38 


— O, Ridley, a zis mama, ieșind zâmbitoare din bucătărie. Ce 
faci, draga mea? 

M-a îmbrățișat ușor, după care m-a împins un pas în spate și 
m-a privit atent, căutând semne rele: aveam cearcăne, îmi 
ieșise un coș în bărbie, mă îngrășasem, slăbisem? 

— S-a întâmplat ceva? a zis, mijindu-și ochii. 

În general, asta era prima întrebare pe care mi-o punea ori de 
câte ori vorbeam la telefon sau veneam acasă. Ca și când nu ne- 
am fi văzut tot timpul. Îl sun pe tata la birou aproape în fiecare 
zi, dar, ca să fiu cinstită, cu mama vorbesc mai rar. 

— Nu, am zis, îmbrăţișând-o. Sigur că nu. 

M-a lăsat în pace, dar mi-a aruncat privirea ei specială care 
îmi reamintea că mă cunoștea mai bine decât mă cunosc eu 
însămi și că era inutil să mint. Chiar toată lumea voia să fie ceva 
în neregulă cu mine? 

Era așa de mică pe lângă mine. Ea avea brațe osoase și umeri 
ascuțiți, eu eram musculoasă și rotundă. Ea avea șolduri și piept 
băiețești, ale mele erau foarte feminine. Trăsăturile ei erau 
accentuate, fine, precise, ale mele erau mai blânde, mai 
rotunjite. 

M-am uitat la faţa ei și am văzut brusc în minte figura femeii 
din fotografia pe care o primisem seara trecută. Nu semănăm cu 
mama, semănăm cu străina din fotografie. 

— Ce e, Ridley? a întrebat, aplecându-și capul într-o parte și 
inspectându-mă cu ochii ei albaștri ca de gheaţă. 

— Când vine tata? am zis, îndepărtându-mă de ea, 
îndreptându-mă spre bucătărie și deschizând ușa cuptorului. 

O bucată de carne sfârâia fericită în sos de roșii, iar căldura 
care s-a revărsat din cuptor mi-a îmbujorat obrajii. Dintr-un 
anumit motiv, eram bucuroasă că nu semănam cu mama. 

— În câteva minute e gata, a zis ea. Pentru că nu i-am 
răspuns, a schimbat subiectul. Prin urmare te-ai aruncat în fața 
mașinilor ca să salvezi un copil. Ai ajutat la stingerea vreunui 
incendiu... ceva aventuri de genul ăsta? 

— Nu. Doar copilul. 

— Bine. Cred totuși că nu ar trebui să-ţi faci un obicei din 
asta. Într-o zi norocul te-ar putea părăsi, a zis lovindu-mă 
afectuos peste fund. 

Ne-am așezat la masa din bucătărie și am discutat despre 
voluntariatul ei la școala primară din apropiere, despre cabinetul 


VP - 39 


tatei și munca lui la clinica pentru copii defavorizaţi cărora le-a 
dedicat timpul lui. Nu am auzit niciun cuvânt din ce a spus 
mama, și nu pentru că nu aș fi fost interesată. Eram pur și 
simplu nerăbdătoare să aud mașina tatălui meu pe aleea din 
faţă. 

— Tu asculţi ce zic? 

— Sigur, mamă. 

— Ce-am spus adineauri? 

— la te uită, e chiar distrugătoarea mea de inimi, l-am auzit 
pe tata care intrase pe ușa din spate. Obișnuia să-mi spună așa 
de când mă despărţisem de Zack. 

M-am ridicat și am alergat la el, dornică să-i simt 
îmbrăţișarea. 

— Ce faci, scumpa mea? a zis, strângându-mă tare. 

— Bine, am spus, cu capul pe umărul lui. 

— E bine dacă ești bine, a glumit el și mi-a mângâiat obrazul. 
Și arăţi bine, a adăugat. 

M-am bucurat că măcar el nu credea că arăt ca și când ceva 
nu ar fi fost în regulă. 

Dar nici măcar atunci nu era totul în regulă. Luasem cu mine 
biletul și fotografia. Cochetasem o vreme cu ideea să le arunc la 
gunoi, acolo unde le era locul. Dintr-un motiv sau altul, n-am 
reușit să fac asta. Plecasem de acasă fără plic, dar la jumătatea 
scării mă întorsesem după el. Cred că voiam să le arăt 
scrisoarea doar ca să-mi spună cât de ridicol era totul și să 
râdem împreună despre prostia asta. Ha-ha, ce glumă. 

(J 

După cină, o vreme am stat toți trei, tăcuți, în haloul vechii 
lămpi Tiffany de deasupra mesei. 

— leri mi s-a întâmplat ceva ciudat, am zis, pentru că trebuia 
să umplu tăcerea. 

— Am ştiut eu că nu ești în apele tale, a constatat mama, 
mulțumită de ea. 

— Mamă, am zis pe un ton prin care cred că reușesc să 
exprim perfect cât de previzibilă și enervantă mi se pare uneori. 

— Ce s-a întâmplat, Rid? a intervenit tata, acum îngrijorat. 

Le-am arătat fotografia și biletul. M-am uitat la feţele lor, 
imaginându-mi povestea care avea să urmeze după câteva 
secunde, în care ei vor procesa informaţiile din faţa lor. Dar 
expresia lor nu îmi spunea nimic. Tata și mama, cu capetele 


VP - 40 


lipite, studiau fotografia. Tata și-a scos ochelarii din buzunarul 
cămășii. Zumzetul frigiderului și bătăile propriei mele inimi îmi 
răsunau în urechi. Ceainicul a ajuns la punctul de fierbere, dar 
mama nu l-a luat în seamă. Ceasul de deasupra chiuvetei ticăia 
încet. 

— Ce-i asta? a întrebat în cele din urmă tata, afișând un 
zâmbet confuz, dar binevoitor. Un fel de glumă? 

— Nu înțeleg nimic, a zis mama clătinând ușor din cap. Cine 
sunt oamenii ăştia? 

M-am uitat la ei. Reacţia lor fusese perfect naturală și mă 
așteptam să mă simt ușurată, ba chiar puţin jenată că 
adusesem în discuţie așa ceva. Exact asta doream de la ei. M-a 
cuprins însă o furie inexplicabilă. 

— Nu știu cine sunt. Vocea mi-a tremurat puţin, iar părinţii 
mei s-au uitat amândoi la mine. Am găsit-o ieri în cutia poștală. 

— ȘI... ce-i cu asta? 

— Și, uită-te la ea, am zis, arătând poza cu degetul. Femeia 
asta seamănă cu mine. 

Tata s-a uitat mai atent la poză, oarecum ostentativ. 

— Ei bine, există o oarecare asemănare. Dar ce importanţă 
are? 

Mama, am observat, privise o dată fotografia și atât. În 
schimb s-a lăsat pe spate și s-a uitat la mine. Avea o expresie 
impenetrabilă. 

— Omul ăsta crede că sunt fiica lui. 

— De unde știi că e vorba de un bărbat? a întrebat mama în 
mod inutil. 

— Doar cred că este, am zis cu jumătate de gură. Scrisul pare 
a fi al unui bărbat. Habar n-am. Am oftat. Pur și simplu știu. 

În acel moment tata m-a luat prin surprindere: a început să 
râdă, un râs puternic, zgomotos. 

— lubito, a zis în cele din urmă, e ridicol. 

— Serios, Ridley, a adăugat mama. Să știi că nu e deloc 
amuzant. 

M-am uitat la ei și mi-am îndreptat spatele. 

— Nu încerc să fiu amuzantă, mamă. Am primit scrisoarea 
asta ieri... și mi-a dat de gândit. Vreau să vă pun câteva 
întrebări. 

— Bine. Ce fel de întrebări? a spus tata, fără să mai râdă. 
Doar nu ţi-a trecut prin cap, măcar o clipă, că nu ești copilul 


VP - 41 


nostru? Individul a făcut o glumă proastă pe socoteala ta, 
Ridley. 

— Ești prea inteligentă ca să crezi asta, nu-i așa? a întrebat 
mama clătinând din cap. Vreau să spun că mai bine de o 
săptămână ai apărut în toate ziarele și la toate posturile de 
televiziune. Vreun dezaxat te-a confundat cu o persoană pe care 
o cunoaște sau o cunoștea. Fie este un nebun care crede că ești 
fiica lui, fie pur și simplu se joacă cu nervii tăi. E stupid. 

Am făcut o pauză, pradă îndoielii. 

— Cum se face că nu există nicio fotografie cu mine înainte 
de doi ani? am întrebat, sunând a copil mai mult decât aș fi vrut 
să par. 

— O, Doamne, a zis mama. Acum începi să vorbești ca Ace. 

Nu suportam ca părinţii mei să mă compare cu el, copilul care 
îi jignise profund și-i dezamăgise atât de tare. Copilul care 
alesese strada și viața de toxicoman în locul siguranţei 
căminului și iubirii părintești. Copilul care le provocase o durere 
sfâșietoare. Am tresărit, dar n-am zis nimic. l-am susţinut 
privirea și în cele din urmă a continuat: 

— Ți-am spus că ţineam fotografiile în debaraua de la subsol. 
Subsolul a fost inundat și pozele au fost distruse. Toate, cele 
făcute la spital, când te-am adus acasă și multe altele din primii 
doi ani. 

Într-adevăr, îmi mai spusese asta, dar uitasem. Începeam să 
fiu un pic nesigură, însă ceva mă împingea să merg mai 
departe. 

— Și presupun tot acolo ţineai și fotografiile cu tine 
însărcinată. 

— Nu, a zis ea încet, aproape silabisind, ca și când vorbea cu 
un copil mic. M-am îngrășat foarte mult în timpul sarcinii și nu 
mă simţeam deloc bine în faţa aparatului de fotografiat. Știu că 
sună stupid, dar pe-atunci eram tânără. 

Mama mea era o femeie frumoasă, cu piele fină și ochi 
migdalați. Avea buze mari și un zâmbet de un megawatt care 
lumina totul în jurul ei. Pe de altă parte, când se enerva, 
trăsăturile ei păreau dăltuite în piatră. Făcea parte din categoria 
de mame care nu au de ce să-și muștruluiască progeniturile: era 
suficient să-ţi arunce o privire și îngheţai. 

Așa s-a uitat la mine și a trebuit să-mi adun curajul ca s-o 
înfrunt fără să clipesc. M-am aplecat spre ei. 


VP - 42 


— Nu semăn cu niciunul din voi. 

Mama și-a dat ochii peste cap, făcând un gest de dezgust, 
apoi s-a ridicat de la masă și s-a dus la cuptor. Tata o urmărea, 
neliniștit. Se lăsa întotdeauna dominat de izbucnirile ei și vechiul 
meu resentiment legat de asta a ieșit din nou la suprafaţă, dar 
am păstrat tăcerea. S-a uitat din nou la mine. 

— Chiar nu e adevărat, Ridley, a zis el. Semeni foarte bine cu 
mama. Toţi ţi-au spus asta, nu mai ţii minte? 

Acum, după că pomenise de asta, îmi aminteam. Ochii noștri 
erau asemănători. Eram tot brunetă și aveam pomeţii 
proeminenţi, ca bunica. O clipă mi-a trecut prin cap că îmi 
pierdusem minţile, că sufeream de vreo formă de stres post- 
traumatic. Nu auzim asta zilnic la tot felul de emisiuni de 
televiziune, de pildă Dateline? Oameni pe care lumea îi ridică în 
slăvi câteva zile și apoi îi uită. Oameni care cad pradă depresiei 
și se îndreaptă încet dar sigur spre ratare. Poate asta mi se 
întâmpla și mie. Poate că dramatizam totul pentru că tânjeam 
după atenţia de care mă bucurasem prea puţin timp. 

— Dar cu Ace cum stau lucrurile? am insistat. De ce a spus 
ce-a spus în seara când a plecat de-acasă? 

— Cum crezi că pot să-ţi explic ce spune Ace? a zis tata cu 
tristețe, și am observat cât de tare îl durea faptul că amintisem 
de fratele meu. Deodată camera parcă s-a umplut cu suferinţa 
tatălui pentru fiul care trăia, dar prefera să fie mort pentru 
părinţii lui. Nici măcar nu-l mai recunosc. 

O vreme niciunul din noi n-a mai rupt tăcerea. Mama lângă 
cuptor, cu mâinile încrucișate la piept și capul plecat, tata lângă 
mine, la masă, privindu-mă insistent, implorându-mă și 
acuzându-mă în același timp, iar eu rezemată de spătarul 
scaunului și încercând să înțeleg de ce îi chinuiam atât de tare 
cu întrebările mele, de ce îi presam să-mi răspundă, de ce 
aveam inima cât un purice, gâtul uscat și tremuram. 

Tata a împins fotografia spre mine. Am luat-o și m-am uitat 
încă o dată la ea, de aproape. Işi pierduse puterea, acum 
înfățișa doar un bărbat, o femeie și copilul lor. Nişte străini. 

— Îmi pare rău, am zis, strecurând poza în buzunar. Îmi 
ardeau obrajii de rușine și nu mai aveam mult până să încep să 
plâng. Nu știu unde mi-a fost capul. 

Tata mi-a atins brațul. 


VP - 43 


— Ai avut parte de mult stres în ultimul timp, Ridley, cu tot ce 
s-a întâmplat în ultima săptămână. Cineva o să plătească pentru 
asta. Cred că ar trebui să te duci la poliţie. 

— Și ce să le spun? Că am primit o scrisoare care m-a scos din 
minţi? 

A ridicat din umeri și s-a uitat la mine cu o compasiune pe 
care simţeam că nu o merit. Mama s-a întors la masă cu ceaiul. 
S-a așezat fără să-și ia ochii de la mine. Mai devreme 
observasem ceva în privirea ei, ceva complet nou, dar între timp 
dispăruse. Mi-am zis că de vină era dezgustul pentru lipsa mea 
de încredere în ei, pentru dorința mea de a-i face să sufere. 

— Îmi pare rău, mamă. 

— Nicio problemă, draga mea. Ințeleg de ce ești derutată, cu 
toată agitația de care ai avut parte... 

Am înţeles și eu din tonul ei că nu înțelegea nimic și că aveam 
în continuare probleme. 

Mai târziu, în trenul care mă ducea înapoi în oraș, cu 
picioarele întinse pe bancheta de vizavi și cu fruntea lipită de 
geam, am privit suburbiile care defilau prin faţa ferestrei. 
Trecusem peste momentele penibile ale desertului - îngheţată 
cu ciocolată - și plecasem abia după ce o ajutasem pe mama să 
strângă masa. Fusese rece față de mine la despărţire, mă 
îmbrățișase fugar. Așa era mama. Imi cerea loialitate absolută. 
Dacă mă abăteam câtuși de puţin de la regulă, mă ţinea departe 
de ea până când îmi făceam penitenta. 

Cu ani în urmă comunicam la un nivel superior, o înţelegeam 
la nivel celular. Era în stare să accepte pierderea unui copil și 
putea să dea vina pe el pentru asta, sau cel puţin pe 
dependența lui de droguri. Dar pierderea ambilor copii - și ea 
considera comportamentul meu din seara aceea drept un semn 
al pierderii - ar fi obligat-o să se gândească și la partea ei de 
vină. Și exact asta nu dorea să facă. Dacă aș fi fost copil, m-aș fi 
temut de furia ei și de faptul că o dezamăgisem. În calitate de 
adult le acceptam, dar nu-mi plăceau deloc. M-am simţit foarte 
rău în seara aceea și m-am tot întrebat cum putusem să las o 
scrisoare anonimă și o fotografie oarecare să mă înnebunească 
în așa hal. 

Când în locul cartierelor elegante au apărut ruinele din 
Newark, am început să mă gândesc la fratele meu. ÎI uram așa 
cum un copil îl urăște pe eroul lui decăzut. Il uram pentru 


VP - 44 


potenţialul lui uriaș și pentru neputinţa lui de a-l valorifica. ÎI 
uram pentru că vedeam tot ce era minunat, strălucitor și frumos 
în el, vedeam cum renunţțase la viitor, ca și cum își cumpărase 
un costum superb și nemaipomenit de scump și îl apoi lăsase să 
putrezească în șifonier. In același timp îl iubeam pentru toate 
astea. Îmi era milă de el, îmi făceam sânge rău pentru el, îl 
adoram, îl dispreţuiam. Imi aduc aminte cum mă ciupea, cum 
mă alerga, cum mă sâcâia, cum mă îmbrăţișa. Inima mea era o 
rană deschisă pentru fratele meu. Când mă gândeam la el, mă 
trezeam pe creasta unui val de emoții și mă prăbușeam odată 
cu el. 

Dacă ţinem cont de durerea sufletească pe care Ace le-o 
provocase părinţilor mei - droguri, infracțiuni mărunte, arestări 
și, în final, plecarea de acasă la optsprezece ani - în comparaţie 
cu el eu eram un adevărat înger. Am făcut, e drept, cam tot ce 
face un adolescent normal, am minţit, m-am îmbătat, o dată am 
condus mașina prin oraș înainte să-mi iau permisul, am fost 
prinsă fumând, prostii de genul ăsta. Dar în rest mi-am văzut de 
treaba mea, am luat calificative maxime, am publicat în revista 
liceului, am avut prieteni cuminţi, despre care părinţii mei aveau 
o părere bună. Nicio dramă majoră. Simțeam că era de datoria 
mea să fiu un copil bun. Poate că, la un nivel mai profund, 
credeam că un nou șoc i-ar distruge. Prin urmare am avut grijă 
să rămân pe drumul cel bun și să mă ţin departe de necazuri. 

De când plecase Ace nu vorbisem niciodată despre el. Și când 
spun niciodată, înseamnă chiar niciodată. Nu puteam să rostesc 
numele lui fără ca mama să izbucnească în plâns din senin și să 
fugă din cameră. Toţi ne purtam ca și când n-ar fi existat. 
Tăcerea asta fără fisură îl transformase în mintea mea într-o 
figură mitică. Frumosul rebel, prea strălucit, prea sensibil ca să 
accepte viețile noastre banale. Mi-l imaginam muzician sau 
poet, hoinărind prin cafenele, purtând stoic povara durerii și a 
geniului neînțeles. O părticică din mine îi acuza pe părinţii mei 
pentru că îl îndepărtaseră. 

După noaptea oribilă a despărțirii, l-am revăzut abia când m- 
am înscris la Universitatea din New York. Stăteam la căminul de 
pe Strada 19. Nu știu cum m-a găsit, dar într-o dimineaţă, când 
tocmai ieșisem din clădire ca să mă duc la cursuri, l-am văzut 
într-un colț. Avea pielea plină de pete roșii și am simţit mirosul 
lui neplăcut de la o distanţă respectabilă. Era tras la faţă. Își 


VP - 45 


răsese părul negru și lung care îmi plăcea așa de mult și printre 
firele scurte, ca o perie, am văzut câteva cicatrice mici. Ochii lui 
albaștri, ochii mamei, erau strălucitori și înfometați. 

— Hei, copilu’, a spus. 

Probabil că m-am uitat la el cu gura căscată mai mult timp 
decât aș fi vrut. Văzându-mi privirea fixă și uimită, a zis: 

— Arăt chiar așa de râu? 

— Nu..., am reușit să spun. 

Mă simţeam penibil, eram sfâșiată între impulsul de a fugi cât 
mai departe de această persoană care nu ar mai fi trebuit să 
existe și dorinţa de a-mi îmbrățișa fratele, eroul pe care îl 
pierdusem și pe care îl jelisem disperată. 

— Ce faci? a fost tot ce am putut articula. 

— Bine, a zis vizibil stânjenit, trecându-și mâna prin păr. Când 
a făcut gestul acesta, am văzut cicatricele de la încheieturi. 

Mi-am amintit de episodul din Batman în care toată lumea 
credea că eroul care apărase până atunci orașul Gotham se 
transformase într-un criminal, că se aliase cu forţele răului. Cam 
asta am simţit și eu atunci faţă de Ace. Uimire, groază. Și, mai 
presus de orice, tristeţea copleșitoare că eroul copilăriei mele 
căzuse atât de jos. 

— Ascultă, a zis, ai ceva bani? Am fost răcit săptămâna asta și 
n-am putut să mă duc la muncă. Trebuie să-mi iau ceva de 
mâncare. 

l-am dat toţi banii pe care îi aveam în portofel. Cred că erau 
douăzeci și cinci de dolari. Cam așa am reînnodat legătura cu 
Ace. Părinţii mei n-au aflat niciodată, dar de-atunci am început 
să ne vedem o dată pe lună. Ne întâlneam la Veselka?, pe 
Second Avenue. El comanda de fiecare dată plăcintă kn;sh, eu 
luam de obicei clătite cu cartofi. Stăteam în localul acela 
aglomerat din East Village și nimeni nu dădea atenţie faptului că 
un tip jerpelit și o studentă cool (aia eram eu) împărțeau aceeași 
masă. El spunea tot felul de tâmpenii despre cum se va lăsa de 
droguri. Eu îi dădeam bani. Știu că n-ar fi trebuit. Ce pot să 
spun? Da, alimentam răul din el. Dar îl iubeam prea mult și doar 
așa mă lăsa să-i dovedesc asta. Pe deasupra, nici nu încercam 
să-mi imaginez ce ar fi putut face pentru bani dacă nu i-ar fi 
primit de la mine. De fapt, știam foarte bine, iar acesta era un 
motiv în plus. 


3 Cunoscut restaurant cu specific ucrainean. (N. tr.). 
VP - 46 


Câteodată dispărea cu lunile și nu mai dădea nicio veste. 
Rareori reușeam să-l găsesc. O vreme s-a ascuns prin Spanish 
Harlem, sau cel puţin așa zicea el, altă dată în Lower East Side. 
N-am aflat niciodată precis unde. Când nu știam nimic de el 
eram bolnavă de grijă și îngrozită. În cele din urmă rămânea 
fără bani sau se simţea singur și mă suna. Nu l-am întrebat 
niciodată pe unde umbla, ce făcea, de ce nu încerca să-mi dea 
un telefon. Nu l-am întrebat fiindcă mă temem că va fugi de 
mine. 

— Când ai de gând să te maturizezi? voia Zachary să știe. Te 
folosește. Nu te iubește. Oamenii de felul lui habar n-au ce 
înseamnă să iubești. 

Dar Zachary nu reușea să înţeleagă ce este dragostea. Când 
iubești cu adevărat, nu contează dacă primești ceva în schimb 
sau nu. A iubi pe cineva din suflet e o recompensă suficientă în 
sine. Sau o pedeapsă. Depinde de circumstanţe. 

Cu un scârțâit puternic, trenul a oprit în Hoboken și am 
coborât, lăsându-mă apoi purtată de șuvoiul de oameni care se 
scurgea spre oraș. Din Strada Christopher am mers pe jos până 
acasă. Aerul rece și plimbarea lungă m-au ajutat să-mi revin, să 
împing într-un colțișor al minţii discuţia cu părinţii mei, să uit că 
aveam fotografia în buzunar și îndoieli în suflet. Când am ajuns 
acasă și am intrat în bloc, eram iar eu însămi. Am trecut pe 
lângă cutia poștală ca și cum nici n-ar fi fost acolo. Gata cu 
corespondenţa pe ziua de azi. Am urcat scările în fugă și m-am 
oprit în faţa ușii. Am văzut pe jos o sticlă de Merlot și două 
pahare. Într-unul din ele era un bileţel pe care am citit: „Îmi 
permiţi să-mi cer scuze așa cum se cuvine? Jake, 4E”. 


VP - 47 


ȘASE 


Am urcat la apartamentul lui Jake. Pe ultima treaptă am 
ezitat. Neonul din tavan bâzâia și pâlpâia, scăldând holul într-o 
lumină sinistră. M-am uitat la sticla de vin și la paharele din 
mâinile mele și m-am întrebat: Cine e tipul ăsta? Ce naiba fac? 
Inainte să pot să-mi răspund, ușa s-a deschis și el a apărut în 
prag, îmbrăcat într-un tricou negru și blugi Levi's. S-a grăbit să 
ia vinul și paharele și a zâmbit. Era un zâmbet ezitant, timid. 

— Nu eram sigur că vii. 

O să vă spun ceva despre mine. Ca orice femeie normală, 
întorc uneori capul după un bărbat care arată bine, dar tipii sexy 
nu mă impresionează. Inteligența da. Tăria de caracter la fel. 
Dar, mai presus de toate, mă atrage bunătatea. Bunătatea, cred 
eu, se naște din lecţii dure, din căderi și din reveniri. Bunătatea 
este apanajul celor care au supravieţuit eșecurilor și pierderilor. 
Bunătatea implică înțelegerea condiţiei umane, iertarea 
numeroaselor ei defecte și capricii. Când văd asta la cineva, 
omul acela mă umple de admiraţie. La el am văzut-o. Ochii lui 
căprui închis, aproape negri, cu gene dese, mă îndemnau să-mi 
mărturisesc păcatele ascunse și să le ispășesc în braţele lui. 

— Nu trebuie să te scuzi, am spus, făcând semn spre biletul 
din pahar. Și eu m-aș fi enervat. 

S-a dat la o parte și mi-a ţinut ușa până am intrat. A închis-o 
încet în spatele meu. M-am întors să mă uit la el și cred că 
păream speriată. 

— Vrei să o las deschisă? a zis pe un ton neliniștit, arcuindu-și 
o sprânceană. 

— Nu, am spus, râzând ușor. 

— Mă duc să torn vinul, m-a anunţat și a dispărut în bucătărie. 

Apartamentul meu avea vedere în spate, al lui spre First 
Avenue. Zgomotul străzii nu era atenuat de geamurile subţiri și 
curentul permanent transformase  pervazurile în lespezi 
îngheţate. Radiatorul funcţiona, dar în cameră încă era un frig 
neplăcut. Am văzut aceleași podele din lemn tratat ca la mine, 
dar asemănările se sfârșeau aici. Eu mă străduisem să obțin 
confort și chiar lux. Cearșafuri scumpe de bumbac, perne 


VP - 48 


decorative și cuverturi, covoare de pluș, pături călduroase. Îmi 
plac culorile strălucitoare, florile proaspete, lumânările 
parfumate. Nu este o slăbiciune tipic feminină, ci mai degrabă 
un răsfăţ al simțurilor. 

Apartamentul lui Jake arăta ca o celulă, deși într-un stil 
„urban-industrial”, cool. Un montaj din plăci de metal, forme 
geometrice zimţate suprapuse, domina un perete. O masă din 
sticlă și crom șlefuit era încadrată de șase scaune din fier forjat 
sofisticate. O canapea și câteva taburete Eames împrăștiate 
alături alcătuiau o zonă mai degrabă neprimitoare. Intr-un colț, 
pe o masă neagră și goală, un laptop aprins. Nicio fotografie, 
niciun obiect de natură personală, nici măcar o bucată de hârtie 
nelalocul ei. M-am uitat la ușa care, îmi imaginam eu, dădea în 
dormitor și m-am întrebat dacă nu cumva, trăgând cu ochiul 
înăuntru, aș vedea un pat de cuie sub o lampă de interogatoriu. 

— E puţin cam spartan, știu, a spus el, ieșind din bucătărie cu 
vinul. 

— Doar puţin, am spus. 

— Nu am nevoie de prea multe lucruri, a adăugat. 

Mi-a dat un pahar și l-a ridicat pe al lui. Sunetul pe care l-am 
auzit când am ciocnit mi-a arătat că erau de cristal. 

— Pentru un început mai bun, a toastat el. 

Ne-am uitat unul la celălalt câteva clipe și am simţit din nou 
descărcarea electrică. Obrajii mi se înfierbântaseră. S-a așternut 
tăcerea, dar era o tăcere confortabilă. Lumina era plăcută: 
aprinsese câteva lumânări și micșorase intensitatea plafonierei 
până la ceva mai mult decât un punct incandescent. 

— De unde te-ai mutat? 

— Din centru. Aveam un apartament ieftin lângă Columbia, 
dar cartierul a decăzut așa de mult, încât aveam impresia că 
sunt pe front. Împușcăturile mă ţineau treaz noaptea, la propriu. 

— Adică ai căutat siguranţă în East Village? 

— Îmi place să simt puţină agitaţie în jurul meu. Nu mă dau în 
vânt după eleganţă, a explicat el și zâmbetul timid a reapărut. 
Inima mi-a tresărit puţin. 

— Cu ce te ocupi? am zis, deși uram întrebarea. 

— Nu vrei să stai jos? 

M-a luat de mână și m-a condus la canapea. S-a așezat lângă 
mine la o distanţă politicoasă, dar destul de aproape. Simţeam 


VP - 49 


mirosul vag al apei lui de toaletă. Dacă mi-aș fi mișcat mâna 
doar câţiva centimetri, aș fi putut să-i ating coapsa. 

— Ai vrut să schimbi subiectul? am întrebat, iar el a râs. Era 
un râs plăcut, adânc și vibrant. 

— Poate. Am observat că atunci când răspund la întrebarea 
asta, subiectul domină conversaţia mai mult decât trebuie. Nu e 
nici pe departe atât de grozav cum sună. 

— Ce ești... dansator de cabaret? 

— Sunt sculptor, a zis, arătând spre piesa pe care o 
observasem pe perete. 

Am sorbit din pahar. 

— E grozavă, am spus, văzând obiectul cu alţi ochi. 

Linii dure, dar fluide, ca o cascadă de oțel. Avea o stranie 
putere de atracţie și în același timp ceva străin. Metalul are 
această calitate, nu-i așa? Plăcut privirii, dar rece la atingere. 

— Așa îţi câștigi pâinea? 

— Așa și din mobilier, a zis, arătând cu capul spre masă. Și 
altele, din când în când. Nu e ușor să trăiești din artă. 

Perfect de acord. Trecusem și eu prin asta. 

Ştiţi ce simţi când intri în aura unei persoane și ai impresia că 
o cunoști de-o viaţă, că energia ei îţi este la fel de familiară ca și 
zgomotul frigiderului din bucătărie? Alături de Jake nu aveam 
același sentiment. La el totul era nou și electric. Și foarte 
nefamiliar, un străin care mă provoca asemenea unei probleme 
de logică. Fiecare clipă cu Zack era ca amintirea unei vieţi pe 
care o trăisem deja - puteam să prezic exact ce se va întâmpla 
și majoritatea evenimentelor erau destul de frumoase. Dar nu- 
mi doream ca viaţa să fie o ghicitoare la care aveam deja 
răspunsul. Unii consideră că anticiparea e reconfortantă. Eu nu. 

Conversaţia a decurs firesc: am vorbit despre serviciul meu, 
câte ceva despre Zack, subiectele obișnuite pe care le abordezi 
la prima întâlnire. Îmi arăţi lucrurile tale, ţi le arăt și eu pe ale 
mele. Acum, când îmi amintesc, mi se pare că eu i-am spus mult 
mai multe decât mi-a spus el. Turna vin încontinuu și mă 
simțeam tot mai încălzită, mai relaxată. Într-un fel sau altul, 
distanţa dintre noi s-a micșorat. Își pusese braţul pe spătarul 
canapelei și dacă l-ar fi lăsat puţin mai jos, ar fi ajuns pe umerii 
mei. li simțeam căldura trupului, îi vedeam obrajii nerași. Am 
spus cumva că bărbaţii sexy nu mă impresionează? Rectific: 
poate doar puţin. 


VP - 50 


— Înţeleg că săptămâna trecută a fost destul de plină pentru 
tine, a remarcat el, turnând vin. 

— Încă suntem la prima sticlă? am întrebat. Se ridicase de 
vreo două ori să îmi umple paharul și nu mai știam cât băusem. 

— Nu. Nu mai suntem demult. 

Am observat că se îmbujorase. Avea o anumită fragilitate care 
mi se părea atrăgătoare. Mi-am dat seama că fusese la fel de 
neliniștit ca și mine. Îmi plăcea și asta. Îl făcea real. Însemna că 
nu era arogant. 

— Ai auzit și tu? 

— Cine n-a auzit? Ai apărut în toate ziarele. 

— Da..., am oftat. 

Subiectul m-a readus brusc cu picioarele pe pământ, mi-a 
amintit de fotografie și de părinţii mei. Cred că totul mi s-a citit 
pe față. Nu mă pricep prea bine să-mi ascund sentimentele. 

— Hei, a zis el, atingându-mi umărul. Ce-am spus? 

S-a aplecat spre mine. Pe chipul lui se citea neliniștea. Mi-am 
ferit privirea pentru că, cine știe de ce, compasiunea lui mă 
îndemna să plâng. 

— Ridley, îmi pare rău, a zis, lăsând paharul pe masă. Nu 
trebuie să vorbim despre asta dacă nu vrei. 

Dar era prea târziu. Deschisese porțile lacrimilor și întreaga 
poveste s-a năpustit spre mine ca o avalanșă, totul, de la 
întâmplarea de luni până la întâlnirea de mai devreme cu 
părinţii mei. Nimeni nu aflase, în afară de ei, despre existența 
fotografiei. Jake a fost foarte prezent, a ascultat răbdător și din 
când în când mi-a dat de înțeles că mă aprobă. Era complet 
concentrat asupra mea. 

— Formidabil, a zis când am terminat. 

— Pun pariu că acum îţi pare rău, am spus, râzând încetișor. 

— Nu. Nu-mi pare rău. 

Mi-a atins ușor părul, îndepărtându-mi-l de pe frunte. Fusese 
un gest blând, aproape intim. S-a uitat în ochii mei. 

— Văd că ai încredere în părinţii tăi. O să te mulțumești cu 
asta? 

— Ce nu e de crezut? am răspuns aproape în șoaptă, nu prea 
convinsă. E o situaţie ridicolă. Știu cine sunt. 

A clătinat din cap, fixându-mă cu ochii aceia frumoși, ca și 
cum vedea în mine un secret de care eram conștientă, dar de 
care mă feream. 


VP - 51 


— Totuși, a spus după câteva clipe, nu ești nici măcar un pic 
curioasă? 

E ciudat: cunoști pe cineva și la început crezi că este complet 
diferit de tine, apoi constaţi că reușește să te conecteze la o 
fațetă a persoanei tale pe care o ignoraseși până atunci. 
Curiozitatea ardea ca o flacără în pieptul meu, o flacără care 
fusese înăbușită de asigurările părinţilor mei, dar care mocnea 
încă. Jake turnase gaz peste ea. 

— Nu cred, am spus, ridicându-mă. 

— Imi pare rău, a zis, ridicându-se și el odată cu mine. N-am 
vrut să te sperii. 

Am zâmbit. Nu mă sperii așa ușor. 

A dat din cap, dar părea nesigur. Eram bucuroasă că nu 
încercase să mă convingă să rămân la el, pentru că i-ar fi fost 
atât de ușor... Fiecare terminaţie nervoasă din corpul meu 
tânjea să-l atingă. Tânjeam să simt pieptul acela musculos lipit 
de pieptul meu. Doream să văd și restul tatuajului, cel care se 
răsucea afară de sub guler și se încolăcea sub mânecă. Dar 
simţeam ceva pentru Jake, ceva prea puternic, care mă oprea să 
mă culc cu el sau măcar să-l sărut în noaptea aceea. Voiam mai 
mult. Și nu aveam de gând să mă grăbesc. 

e 

Când m-am băgat în pat eram epuizată: stresul acumulat, 
vinul, Jake. Am adormit repede, aproape imediat după ce am 
pus capul pe pernă. L-am visat pe Ace. Îl urmăream într-un 
peisaj citadin întunecat, unde umbrele se mișcau repede, 
tăindu-mi calea. Ușile prin care încercam să trec se deformau și 
dispăreau. Apoi nu-l mai urmăream pe Ace, ci eram la rândul 
meu urmărită de o siluetă întunecată. Am ajuns la o casă care 
semăna cu cea a părinţilor mei, dar, după ce am intrat, m-am 
pomenit în holul blocului în care locuiesc. M-am întors și am 
văzut silueta zgâlțâind ușa cu gratii, dar n-am reușit să-i disting 
fața. M-am trezit speriată, în beznă, respirând întretăiat, 
încercând disperată să-mi revin și să scap de teroarea din vis, 
încă reală. Am simţit o prezență răuvoitoare în apartament și 
am rămas paralizată câteva clipe, ascultând mișcările intrusului, 
convinsă că din clipă în clipă se va strecura în camera mea. 
Groaza a dispărut treptat, pe măsură ce imaginile din vis s-au 
estompat. 


VP - 52 


Acum eram trează de-a binelea. M-am dat jos din pat și am 
scotocit prin buzunarele hainelor până am găsit fotografia și 
bileţelul. Le-am mototolit pe amândouă și le-am aruncat la 
gunoi. Am scos o pereche de pantaloni și tenișii și am ieșit din 
apartament cu sacul de gunoi. Trecuse de trei noaptea și 
clădirea era adormită și tăcută, cu excepţia unui televizor care 
murmura la alt etaj. M-am strecurat pe scări și prin holul de jos, 
am tras zăvorul de la ușa grea de metal și am aprins lumina. 
Șobolanii s-au împrăștiat, speriaţi de zgomot, iar duhoarea de 
gunoi s-a ridicat să mă întâmpine. Am aruncat punga în cel mai 
apropiat tomberon. 

Știam că Zelda va ieși înainte de răsăritul soarelui și va muta 
tomberoanele pe trotuar, că gunoiul va fi ridicat dimineața 
devreme, înainte să mă dau jos din pat, iar bileţelul și fotografia 
vor dispărea ca și cum n-ar fi existat. Bine, și flacăra curiozităţii 
despre care am pomenit? Nu se stinsese, însă pur și simplu nu 
reușeam să evaluez consecinţele adevărului. Recunosc că nu a 
fost o decizie nobilă, dar am ales ignoranţa. 

M-am îndreptat spre scară, simţindu-mă mai ușurată. 
Ajunsesem la jumătatea drumului, când am văzut la etajul de 
deasupra o siluetă a cărei faţă era chiar la limita unghiului meu 
vizual. Am încremenit și inima mi-a luat-o la goană. 

— E cineva acolo? am spus. 

li cunoșteam personal pe toţi locatarii și nu mă simţisem 
niciodată, nicio clipă, ameninţată între pereţii blocului. Dacă un 
vecin ar fi avut un motiv justificat să iasă din casă noaptea, mi- 
ar fi răspuns imediat. Am auzit zgomot de pași: cineva mergea 
pe lângă perete. M-am uitat în spate și neonul de la etajul 
inferior a început să pâlpâie, apoi s-a stins. Sunetul propriei 
mele respiraţii era foarte strident, adrenalina începuse să-mi 
galopeze în vene și fiecare nerv îmi vibra de frică. Nu știam dacă 
era mai bine să mă întorc sau să merg înainte. 

— Cine e? am strigat. 

M-am uitat în jur după un obiect cu care să mă apăr, dar n-am 
găsit nimic. Apoi am auzit pași apăsaţi și grei alergând. M-am 
lipit de perete și am încercat să mă fac mică, de parcă aș fi 
putut să dispar. Eram gata să ţip când mi-am dat seama că pașii 
se îndepărtau. M-am ghemuit și m-am uitat în sus prin golul 
scării. Am văzut silueta unui bărbat. Părea un tip masiv. l-am 
văzut și mâna - mai bine zis mănușa - pe balustradă. A urcat 


VP - 53 


ultimele trepte și a ieșit pe ușa care dădea pe acoperiș. M-am 
încordat, așteptându-mă să aud urletul alarmei, dar s-a așternut 
tăcerea. 

Stăteam neputincioasă pe scară și mă întrebam cum va 
cobori de pe acoperiș. Apoi am auzit scârțâitul scării de incendiu 
din faţă. Oare îl mai auzise cineva? Dar, după niciun minut, 
clădirea era din nou tăcută, de parcă nu se întâmplase nimic. M- 
am întors cu grijă în apartament am încuiat ușa. O secundă mai 
târziu am auzit altă ușă închizându-se. Nu mi-am dat seama 
dacă zgomotul venise de la etajul de deasupra sau de la cel de 
dedesubt. 


VP - 54 


ȘAPTE 


Evident, până dimineaţa nu am dormit aproape deloc. Am 
verificat ferestrele, am încuiat ușa de două ori și am stat întinsă 
pe pat cu ochii larg deschiși, tresărind la fiecare zgomot, până 
când cerul și-a schimbat culoarea de la negru ca smoala la 
cenușiu. În altă noapte l-aș fi chemat pe Zack sau chiar pe tata, 
dar cum toată lumea părea convinsă că eram pe punctul să fac 
o depresie, nu voiam să le ofer argumente cu care să-mi 
demonstreze că aveau dreptate. După un timp am început să 
moțăi și cred că am dormit. M-am trezit când a sunat ceasul, o 
oră și ceva mai târziu. _ 

M-am dat jos din pat și mi-am făcut o cafea. In timp ce 
ascultam șuieratul familiar al cafetierei și inspiram aromele de 
la Veniero, am început să reintru în normal. Tot ce se 
întâmplase noaptea trecută începea să pară ireal, de parcă aș fi 
visat din momentul în care mă urcasem în trenul de New Jersey. 
Aruncasem fotografia și luasem hotărârea să consider povestea 
o simplă farsă. În bucătăria mea luminată din belșug îmi era 
ușor să cred, măcar pe jumătate, că întâlnirea de pe scări 
fusese o închipuire. Stresul îmi provocase halucinaţii. Oricum, 
trecuse. Eram doar eu, Ridley, într-o dimineaţă normală de joi. 
Când mintea omenească are prea multe de rezolvat, apelează la 
negare. Își ia o mică vacanţă. 

M-am dus în birou, un spaţiu minuscul pe care îl despărțisem 
de restul camerei cu un paravan oriental, unde îmi ţin dosarele 
și laptopul. Am cotrobăit prin hârtii și am găsit cartea de vizită 
pe care mi-o dăduse agenta de publicitate a Umei Thurman. Ne 
întâlnisem la un curs de yoga și după aceea am intrat într-un 
Starbucks, pentru un chai. Se numea Tama Puma, era uscăţivă 
și mirosea a paciuli. Înaltă, cu umeri laţi, cu ten cenușiu și păr 
moale, o caracteristică, se pare, a oamenilor care ţin dietă 
macrobiotică. Era incredibil de slabă și vorbea încet, dar perfect 
conștientă de valoarea ei. Am discutat rapid despre articolul pe 
care voiam să-l scriu și i-am spus că o voi suna dacă redactorul 
de la Vanity Fair îmi acceptă propunerea. l-am lăsat un mesaj și 


VP - 55 


m-am bucurat că mă întorc la lucru după ce evitasem la 
milimetru un dezastru. 

Când am deschis ușa, l-am văzut pe podea. Am simţit 
literalmente o lovitură în plex. Alt plic, cu numele meu mâzgălit 
de-a lungul cu marker negru, în același scris aspru, neregulat. L- 
am ridicat și m-am întors în apartament. Lumea a început să se 
învârtească în jurul meu în timp ce îl desfăceam. Am scos din el 
un decupaj dintr-un ziar din 27 octombrie 1972. TANARA MAMA 
UCISĂ; COPILUL A DISPĂRUT. Articolul propriu-zis lipsea, dar în 
plic mai erau o poză a femeii din prima fotografie și alta a 
fetiţei. Am studiat din nou faţa femeii și, în ciuda hârtiei de ziar 
de calitate proastă, parcă m-am uitat în oglindă. Apoi m-am 
uitat la poza fetiţei și am observat un amănunt pe care nu-l 
remarcasem în prima fotografie. Avea un semn din naștere 
micut, negricios, sub ochiul stâng. Identic cu cel pe care îl am și 
eu. 

Am găsit și un bileţel. Spunea doar atât: „Te-au minţit”. 

Am ieșit din apartament și am coborât scările într-o clipă. În 
hol am dat peste Zelda, proprietăreasa. 

— Au venit să ridice gunoiul? am strigat, alergând spre ușa 
din faţă. N 

— A, spuse ea cu dezgust, ridicându-și mâinile. Aia de la 
salubritate fac grevă. Ticăloși leneși, parcă nu câștigă destul. 
Tot în spate e. Să-i ia naiba cu sindicatele lor. 

Punga cu gunoi era deasupra și mi-a fost ușor să găsesc 
fotografia și peticul de hârtie. Am urcat, m-am oprit la mine cât 
să iau articolul, apoi m-am dus sus, la Jake. De ce făceam asta? 
Abia îl cunoscusem. Poate tocmai din cauză că era un străin 
care nu avea legătură cu ceilalți oameni din viaţa mea, poate că 
era singura persoană în stare să judece lucrurile dintr-o 
perspectivă obiectivă. 

— Imi pare rău, am zis când a deschis ușa. Am nevoie de 
ajutor. 

l-am dat tot și am trecut pe lângă el fără să mai aştept să mă 
invite înăuntru. S-a uitat la mine, apoi în jos, la hârtiile din mâna 
lui. 

— Despre astea mi-ai povestit aseară? 

— Da. Și adineauri am mai găsit ceva în faţa ușii. 


VP - 56 


N-a spus nimic. Nu m-a întrebat de ce i-am adus hârtiile, nici 
ce vreau să facă cu ele. S-a așezat la masă și a începu să le 
răsfoiască. Am observat că se încruntase. 

— Femeia asta ai putea fi tu, a zis el după un minut. Arată 
exact ca tine. 

— Știu, am răspuns. 

— E posibil să-și bată cineva joc de tine. 

— De ce? Ce ar avea de câștigat? 

— Unora le place pur și simplu să se joace cu liniștea 
oamenilor. Un obsedat ţi-a văzut poza în ziar, i-ai amintit de un 
cunoscut, poate cineva care a murit, și acum ești ţinta lui. 

— Bine. Explică-mi asta, atunci, am spus, arătându-i alunita 
mică de sub colțul ochiul meu stâng. S-a uitat la fotografie și a 
văzut semnul identic de pe fața copilului. Stăteam faţă în faţă cu 
el. A clătinat ușor din cap și s-a uitat la mine mai atent. 

— Recunosc că e ciudat. 

Abia acum am observat câteva amănunte pe care nu le 
remarcasem cu o seară înainte. Un halou de tristeţe în jurul 
ochilor, riduri fine care îi dădeau un aer melancolic. Tricoul lui 
alb îmi dezvăluia că tatuajul care răsărea de sub mânecă se 
întindea pe piept și peste claviculă. Avea o cicatrice pe gât, 
lungă de câţiva centimetri, groasă și umflată, ca și cum i-ar fi 
rămas ceva sub piele. 

— Și ce vrei să fac? m-a întrebat blând, așezându-se lângă 
mine. 

M-am uitat la mâinile lui. Erau groase și pătrate, cu încheieturi 
solide și vene albastre șerpuind sub piele, irezistibile. În același 
timp m-a străbătut un fior de teamă. La lumina zilei părea mai 
aspru, mai dur, mai înalt decât mi-l aminteam. 

— Ştii ceva? am zis, ridicându-mă. Las-o baltă! Ai dreptate, 
nici măcar nu te cunosc. Scuză-mă. 

Nu mi-a răspuns. Ce idioată puteam să fiu! Am adunat 
hârtiile. Aș fi vrut să mă înghită pământul. 

— Exagerez. Nu are nicio legătură cu tine, am zis. 

S-a așezat în faţa mea, blocându-mi drumul. 

— Nu cred că exagerezi. 

L-am lăsat să-mi ia hârtiile. Le-a aruncat pe masă, apoi m-a 
luat de mână. 

— E în regulă, Ridley. Nu sunt sigur cum o să fac asta, dar te 
voi ajuta. Dacă vrei. 


VP - 57 


Și am stat așa, nu știu cât timp. Atingerea mâinilor este foarte 
subestimată în relaţiile intime. Îți săruţi ocazional cunoștințele 
sau colegii, când te întâlnești cu ei sau îţi iei rămas-bun. Săruţi 
pe buze, cast, un prieten apropiat. Îmbrăţișezi fugar o 
cunoștință mai apropiată. Poţi chiar să intri în vorbă cu un 
necunoscut, la o petrecere, să-l iei la tine acasă și să te culci cu 
el, apoi să nu-l mai vezi sau să nu mai auzi de el. Dar să ţii pe 
cineva de mână, să stai complet nemișcat, lăsând curentul 
posibilităţilor să se scurgă liber?  Împărţim  tandreţea, 
promisiunea clipelor fericite, doar cu câţiva oameni într-o viaţă. 

Forța lui de atracţie era irezistibilă. 

— Da? am spus, copleșită brusc de ușurare și recunoștință. 

— Da. 

— Bine. 

Simţeam mâna lui, aspră dar caldă, pe mâna mea. Vedeam 
toate faţetele pietrelor preţioase din ochii lui și știam că privirea 
lui îmi descoperă secretele. Vedeam nenumăratele straturi ale 
străinului din fața mea și eram speriată, intrigată și profund 
mișcată. Când m-a călăuzit în brațele lui și m-a ţinut acolo, 
contururile noastre s-au contopit. Mi-am pus obrazul pe gâtul lui 
și i-am simţit pulsul. Stăteam pe marginea unui abis întunecat și 
eram fericită că am măcar un aliat, chiar dacă era nesigur. 

Nu știu cât timp am stat așa. Mult, cred. 

In cele din urmă el a rupt tăcerea: 

— Deci individul ăsta vrea să-l suni. 

— Da, așa cred, am spus, întârziind o secundă în braţele lui și 
apoi retrăgându-mă. M-am așezat la masă. 

— Nu ţi se pare ciudat? 

— De ce? 

— Păi, gândește-te, a spus, așezându-se în faţa mea. 

— In primul rând, de ce ai presupus că e vorba de un bărbat? 

Făcusem aceeași presupunere și eram curioasă să știu cum 
ajunsese la aceeași concluzie. 

S-a gândit un moment. 

— În primul rând, este scrisul unui bărbat. În al doilea rând, 
articolul spune că femeia din fotografie a murit și fetiţa a 
dispărut. 

— Bine, de ce ţi se pare ciudat că a trimis un bilet? 

A ridicat din umeri. 


VP - 58 


— Dacă tipul ăsta crede că e tatăl tău și tu ești fetița din poză, 
atunci te caută de mult, de foarte mult timp. lar asta înseamnă 
că fiica lui a fost răpită. Dacă ți-ar fi dispărut fiica, indiferent din 
ce motiv, dacă ţi-ai fi petrecut ani și ani căutând-o și deodată ti- 
ar renaşte speranţa că s-ar putea să fie în viaţă și sănătoasă, nu 
ai alerga la poliţie, n-ai lua măsuri mai drastice decât să trimiţi 
într-un plic un simplu bilet și o fotografie? 

Am reflectat câteva clipe. 

— Poate nu e sigur. Sau poate îi e frică. 

A clătinat din cap, încetișor. 

— Poate. Dar și el ascunde ceva. 

— Cum ar fi? 

— Nu știu, a recunoscut, luând de pe masă decupajul din ziar. 

Mi s-a părut că avea o idee, dar nu se hotărâse să mi-o spună. 

— Ce e? am întrebat în cele din urmă. La ce te gândești? 

— Am un prieten, spuse, întorcându-se spre mine. Devenise 
brusc nesigur și își ridicase mâinile. Uite ce-i, nu vreau să 
depășesc limitele. 

Mi-am închipuit că se gândea la seara trecută, când fugisem 
de el. Credea probabil că mă speriase. 

— Dacă cineva a încălcat limitele, l-am contrazis, eu am făcut- 
o, când ţi-am spus toate astea. 

A mai ezitat puţin. 

— Prietenul meu e detectiv, a zis, uitându-se nu la mine, ci în 
jos. Am copilărit cu el. Ne poate da o mână de ajutor. 

Dacă mă întrebaţi de ce mă ajuta, n-aș putea să vă răspund. 
Dar eram mai mult recunoscătoare decât curioasă. Și apoi, când 
un bărbat se simte atras de tine, ar face cam orice, nu-i așa? 
Sigur că da. 


VP - 59 


OPT 


Am pornit pe jos spre est, spre râu. În noua mea postură nu 
reușisem să găsesc altceva mai bun de făcut decât să 
hoinăresc. Nu era ceva neobișnuit. Am procedat de multe ori 
așa, iar New York este orașul perfect în care să te pierzi o vreme 
- sau pentru totdeauna, dacă vrei. Poţi merge pe o sută de 
străzi, poţi trece pe lângă o mie de oameni și nimeni nu te bagă 
în seamă, chiar dacă acum cinci minute ai apărut la toate 
posturile de televiziune și pe prima pagină a fiecărui ziar. Poţi 
deveni o fantomă într-un timp incredibil de scurt. Deja mă 
pierdeam, alunecam în crăpăturile care apăruseră brusc pe 
faţada vieţii mele. Eram abur. Pluteam spre Strada 8, spre Piața 
Tompkins, pe lângă clădirile cu apartamente de închiriat care 
păstrau între pereţii lor energia generaţiilor de truditori săraci, 
acum proaspăt renovate, cu vitrine care dezvăluiau magazine 
elegante, demne de noul East Village. În sticla aceea 
strălucitoare am întrezărit o femeie care nu mai știa cine este, 
nu mai știa de unde sau de la cine a venit. 

M-am oprit să mă uit la ea. Părea destul de reală, din carne, 
oase și sânge. Dar, dacă încercai să o atingi, tremura și se 
estompa ca o hologramă. 

Abandonasem problemele mele în mâinile lui Jake. Îmi 
spusese să iau o pauză, să mă detașez și să mă adun. Asta am 
și făcut: am lăsat la ușa lui îndoiala cu privire la propria-mi 
identitate, ca pe o geantă cu haine de aruncat la un punct de 
colectare al Armatei Salvării. Deocamdată voiam să mă 
îndepărtez cât mai mult posibil de orice întrebări. Și totuși, pe 
măsură ce East Village se metamorfoza în Alphabet City“, am 
realizat că, din păcate, de fiecare dată când mă uitam în oglindă 
îmi reaminteam că eram străină de mine. 

Poate credeți că exagerez. Aveam oare destule informații în 
acel moment? Nu mă simţisem oare vinovată cu mai puţin de 
douăzeci și patru de ore în urmă tocmai pentru că încurajasem 
chiar aceste gânduri? Ce pot să vă spun? Ideea își făcuse loc în 


4 Zonă a New York-ului ce se întinde de la strada Houston până la Strada 14, și între 
Avenue A și Avenue D. (N. tr.). 


VP - 60 


conștiința mea și acum scormonea acolo și îmi creștea sub 
piele. Nu afirm că mă simțeam distrusă, eram mai degrabă ca 
una din clădirile de închiriat din East Village, jupuită până la 
scheletul de lemn, cu măruntaiele afară, cu ţevile la vedere și 
firele atârnând ca niște pânze de păianjen sfâșiate - o carcasă 
goală așteptând reîncarnarea. 

M-am trezit pe Avenue C. Acesta este adevăratul Alphabet 
City, nu cel de pe Avenue A, de dinainte de Piaţa Tompkins, cu 
magazine și cafenele cochete, firme de milioane de dolari, 
mansarde șic lăsate deliberat în paragină, toate străduindu-se, 
în noua lor opulenţă, să păstreze imaginea unui East Village 
neîmblânzit, prea puţin atrăgătoare când fusese reală. Banii nu 
ajunseseră încă aici. Odată ce treceai de parc, parcă intrai într-o 
zonă moartă, un spaţiu pe care orașul se hotărâse să-l lase să 
funcţioneze prin mijloace proprii. Aveai impresia că e un 
teritoriu fără lege, abandonat, cu excepţia unor cotloane ca 
Nuyorican Poets Cafe, flori ale creativităţii care răzbiseră prin 
beton. Aici, clădirile abandonate stăteau de strajă ca niște 
soldaţi rebeli șchiopi la graniţa bogăției care depășea orice 
imaginaţie și care îi forța pe locuitorii cartierului să iasă în 
stradă. Aici, terenurile virane erau înțesate cu gunoaie, mobilă 
veche, caroserii de mașini și butoaie de metal în care ardea 
focul, în jurul cărora se adunau cetățenii-rebut ai orașului, cei 
fără adăpost, drogaţii, fugarii care se rătăciseră și renunţaseră 
să caute drumul de întoarcere. Mă plimbam, conștientă de toate 
acestea, dar cu capul plecat. Acolo nu e bine să atragi atenţia 
asupra ta. Acolo trebuie să pătrunzi de parcă aparții acelui 
spaţiu. Eu îi aparţineam, astăzi. II căutam pe Ace. 

La intersecția dintre Avenue D și Strada 5 am dat de clădirea 
în care locuia clandestin, așa cum îmi spusese chiar el ultima 
oară când ne văzuserăm. Arăta mai bine decât blocurile din jurul 
ei. După cel de-Al Doilea Război Mondial, antreprenorii s-au 
grăbit să construiască cât mai multe locuinţe în East Village, mai 
ales pentru soldaţii care se întorceau acasă. Rezultatul a fost o 
adunătură de blocuri ieftine, iar acum multe dintre ele, printre 
care și al meu, se lăsau la mijloc, aveau fațadele dărăpăânate și 
bucăți din ele cădeau din când în când pe trotuare. Clădirea din 
fața mea părea destul de solidă, cu scări albe, masive, care 
duceau la o intrare flancată de coloane dorice. Un bărbat de 
culoare, de statura unui frigider industrial, făcea de pază la ușă. 


VP - 61 


Trupul lui uriaș acoperea complet scaunul pe care stătea. Parcă 
levita. Purta un tricou New York Rangers și o șapcă roșie de 
baseball întoarsă cu cozorocul la ceafă. Blugii, decoloraţi cu 
grijă, erau curaţi și călcaţi. Bascheţii, o frenezie de culori, îi 
acopereau gleznele. Bătea din picior după un ritm invizibil. Mă 
oprisem la baza scărilor și mă uitam la el. Se uita deja la mine. 
Mă cântărea. Eram oare polițistă? A clătinat din cap și cele trei 
bărbii negre s-au frecat una de alta, într-o pendulare leneșă. 
Ochii lui mici, aurii, nu exprimau nimic. 

Cândva l-aș fi judecat pe acest individ, pe acest paznic al 
porţilor ladului care începea în spatele lui. Aș fi fost sigură că 
are în buzunar lui o rezervă de cocaină, de heroină sau ce naiba 
vindea, dacă nu cumva o ascunsese în apropiere. Aș fi simţit ura 
urcându-mi în gât ca fierea. Dar relaţia dintre dependent și 
dealer este foarte complicată, foarte delicată. Cine este mai 
condamnabil, cel care vrea sau cel care oferă? Și restul? 
Nepăsarea părinţilor, problemele de integrare în societate, 
rasismul, sărăcia... Chiar și eu aveam un loc bine stabilit în acest 
lanţ, în calitatea mea de finanţator: dacă îi dădeam bani lui Ace, 
nu făceam și eu parte din sistem? Inţelegeți ce vreau să spun? 
Aparțţineam acelui loc. 

— Ce vrei, fato? m-a întrebat el, nu lipsit de amabilitate. 

Ochii i se îngustaseră și un zâmbet cam fără chef i-a ridicat 
colțurile gurii și i-a acoperit faţa cu o rețea de riduri. 

— İl caut pe fratele meu, Ace. 

Propria mea voce mi s-a părut neconvingătoare, naivă. A râs 
puţin, pe înfundate, și trupul lui masiv s-a cutremurat. 

— Dacă-i înăuntru, nu mai e frati-tu. 

Întelepciunea din răspunsul lui m-a surprins și m-a rănit. Am 
simţit că mă înroșesc. Am urcat repede și am văzut pe faţa lui o 
ușoară surpriză și amuzament, de parcă se aștepta să mă 
răsucesc pe călcâie și să plec. Când am ajuns în capul scării |- 
am privit în ochi și el a ridicat din umeri. Apatia i-a destins din 
nou trăsăturile. 

Nu era prima dată când mă aventuram într-o astfel de clădire 
căutându-l pe Ace. Odată, când eram extrem de îngrijorată, am 
luat trenul spre Spanish Harlem. Cartierul e și mai dur dincolo 
de Strada 96, furia și disperarea bat trotuarele și atârnă pe 
scările de incendiu. Oamenii ies din case beţi, conduc mașini 
zgomotoase sau se apleacă de la ferestre, ţipând unii la alţii. 


VP - 62 


Pericolul plutește în aer ca umezeala înaintea furtunii: știi precis 
că cerul va erupe, singurele necunoscute sunt când, cum și cine 
va rămâne în picioare. Aerul din East Village părea mai puţin 
electric, violenţa mai leneșă, mai greu de aprins. Când am pășit 
din lumina de-afară în vestibulul întunecat, am simţit totuși o 
împunsătură de frică. Aerul era stătut, dar în același timp viu: 
mirosea a dejecţii umane, a trupuri înghesuite într-un spaţiu 
închis și a ars - o duhoare permanentă, chimică, otrăvitoare. 
Prin pereţi se auzeau murmure, gemete joase și un radio sau un 
televizor - cadenţa unei voci măsurate și educate transmițând 
știri. M-am strecurat prin semiîntuneric și am urcat. 

Când eram copii, peretele dintre dormitoarele noastre era 
atât de subţire, încât îl auzeam pe Ace întorcându-se de pe o 
parte pe alta sau oftând în somn. Camerele noastre alcătuiseră 
cândva o singură încăpere mult mai mare în casa cea veche, 
însă după renovare fusese împărțită în două dormitoare și o baie 
mică. Era un univers separat de restul casei și departe de 
dormitorul principal de la parter al părinţilor mei, care avea 
vedere spre grădina mamei. Un aparat de supraveghere pentru 
copii rămas de când eram mică funcţiona acum pe post de 
interfon, în caz că aveam nevoie de ceva noaptea. Dacă voiam 
să-i chem, puteam să apăs pe un buton și să-i sun. Totuși, când 
mă trezeam pe întuneric, speriată de vreun vis urât, din cauză 
că îmi era sete sau mă simţeam singură, la Ace mă duceam de 
obicei. 

Mă strecuram din pat și pășeam ușor pe covor, apoi treceam 
prin baia dintre camerele noastre. Vedeam umbra stejarului 
uriaș dansând în faţa ferestrei lui, auzeam respiraţia lui grea de 
copil care doarme adânc, vedeam conturul figurinelor din Star 
Wars de pe raft și grămada de cărți de pe birou, simţeam 
mirosul de șampon Johnson's pe care l-am folosit amândoi mult 
timp după ce am încetat să mai fim copii. Se trezea de fiecare 
dată când mă suiam în pat și mă ghemuiam lângă el. 

— Ridley, îmi spunea, iar în vocea-i somnoroasă era un 
amestec de iritare, resemnare și dragoste, du-te înapoi în patul 
tău. 

— O să mă duc, îi spuneam în timp ce el își încolăcea un braţ 
în jurul meu și adormea la loc, instantaneu. 

Nu știu dacă am mai dormit așa bine vreodată. Anii trec și 
senzația aceea de confort dispare, înțelegeţi ce vreau să spun? 


VP - 63 


Apropierea aceea fizică inocentă, când tot ce vrei de la celălalt 
trup este căldura lui reconfortantă și blândă, căldura pe care o 
împart cățelușii într-un coșuleț. Pe măsură ce te apropii de 
adolescenţă și devii conștient de sexualitatea propriului tău 
corp, contactul cu alte corpuri devine tot mai încordat. Lui Ace i 
s-a întâmplat primul, bineînţeles. A început să închidă ușa de la 
baie când se trezea noaptea. Prima dată când l-am auzit făcând 
asta am știut, poate instinctiv, că nu mai aveam voie să mă 
strecor în patul lui noaptea. Și așa, de pe o zi pe alta, ne-am 
îndepărtat. 

La etaj, podeaua a scârţăit sinistru sub picioarele mele, atât 
de tare încât mi s-a făcut frică. Mi s-a părut chiar că cedase 
puţin sub greutatea mea. La fiecare pas mă așteptam să mă 
prăbușesc și să aterizez grămadă un etaj mai jos, într-un nor de 
moloz. Ace îmi spusese că stătea cu o fată la etajul doi și că 
apartamentul avea o fereastră care dădea în stradă. M-am dus 
așadar la ușa cea mai apropiată de partea dinspre stradă și am 
bătut. 

— Ace, am strigat. Sunt eu, Ridley. 

Liniște. Lumina soarelui pătrundea prin fereastra murdară a 
holului, a cărei ramă era atât de ruginită, încât o simplă atingere 
ar fi făcut-o pulbere. Pe stradă a trecut o mașină și am simţit 
basul greu al boxelor în piept și în vârful degetelor. Murmurele 
pe care le auzisem la început se potoliseră. Pereţii și ușile din 
jurul meu parcă-și ţineau respiraţia. Apoi am auzit pași 
șovăielnici în spatele ușii și am simţit că cineva se oprise de 
partea cealaltă și asculta ce se întâmplă afară, la fel cum eu 
ascultam ce se întâmplă înăuntru. La celălalt capăt al holului a 
răsunat un chiţăit inconfundabil, apoi foșnete într-un morman de 
gunoi pe care abia puteam să-l disting în lumina slabă. M-am 
prefăcut că nu văd siluetele șobolanilor. Am bătut din nou la 
ușă, de data asta mai tare. 

— Ace, am spus, cu o voce nervoasă și disperată, te rog. 

M-am speriat puţin când ușa s-a crăpat și un ochi albastru, 
larg deschis, m-a cercetat atent prin spaţiul îngust permis de 
lanțul de siguranţă. Şuviţe lungi de păr blond murdar atârnau în 
fața ochiului, un ochi de femeie care cândva fusese frumos. 
Acum era injectat și încercănat. 

— A plecat, a spus. 

— Unde? 


VP - 64 


— Drept cine mă iei, nevastă-sa? 

N-am știut ce să-i răspund. Ochiul a clipit încet. 

— Te știu de undeva? Parcă te cunosc. 

Am ridicat din umeri, pentru că nu-mi găseam cuvintele. Am 
dat ușor din cap, ca să-i spun că nu știam dacă ne mai 
întâlniserăm vreodată. Ochiul m-a măsurat de sus până jos. 
Între gene și în ridurile fine din jurul lui mai licărea ceva viu. 
Foamea. 

— Tu l-ai salvat pe puștiul ăla. 

— Exact. Uite ce-i, știi cumva unde este fratele meu? 

— Tu ești Ridley. Ticălosul, nu mi-a spus niciodată că ești sora 
lui. 

Am optat din nou pentru ridicatul din umeri. Mi s-a părut un 
gest util, care nu mă obliga la nimic. 

— Vorbește despre tine tot timpul, a zis ea. 

Am auzit scrâșnetul ei de invidie. M-am bucurat însă ca un 
copil când am aflat că se gândea la mine, că le povestea altora 
despre mine. 

— N-ai idee unde ar putea fi? 

A închis ușa și am auzit cum a desfăcut lanţul. Apoi a deschis- 
o din nou, dar nu de tot. Am văzut un picior dureros de subțire, 
un șold ascuțit împungând niște pantaloni de trening tăiați 
foarte sus, un sân plat sub un tricou mov din bumbac, o 
claviculă nu mai groasă decât o nuia și la fel de fragilă, o 
jumătate dintr-o faţă suptă cenușie, cu maxilar pătrat, și ochiul 
acela mare și albastru. Parcă dorea să văd doar jumătate din ea 
și să ghicesc cum arată cealaltă jumătate. Degetele ei, cu 
unghiile roase, erau încleștate pe marginea ușii. M-am simţit 
prea rozalie și cărnoasă, rușinos de sănătoasă și de bine hrănită 
în comparaţie cu această femeie care era numai unghiuri 
ascuțite și avea ghinionul gravat pe tot trupul, sub formă de 
cicatrici și înțepături. Am scotocit în memorie, căutând un nume. 
MI-l spusese Ace vreodată? 

— Nu l-am văzut de-o săptămână, a zis ea. 

Am ascultat-o cu atenţie, căutând în glasul ei tristețe sau 
îngrijorare. Dar vocea era plată, complet lipsită de emoție. Am 
cercetat jumătatea de faţă. Nu știam precis ce caut, probabil 
ceva de care mă puteam lega. Faţa ei era însă o mască 
bănuitoare, cu ochi îngustați și duri. Mărturisea certitudinea că 


VP - 65 


toți oamenii pe care-i întâlnea aveau să-i facă rău mai devreme 
sau mai târziu; singurele necunoscute erau cum și cât. 

— Cum te cheamă? am întrebat. 

A ezitat, apoi mi-a spus: 

— Ruby. 

S-a mai îmbunat, apoi a deschis ușa mai larg. M-am uitat pe 
lângă ea, în apartament, dar am văzut doar întuneric. 

— Îmi pare bine de cunoștință, am spus, cam ridicol. 

— Da. Și mie. 

Am tăcut câteva clipe, stânjenite, uitându-ne una la alta. 

— Dacă îl vezi... 

— O să-i spun că l-ai căutat. 

M-am luptat cu impulsul de a-i da niște bani. Aveam două-trei 
bancnote de douăzeci împăturite în buzunar. Ceva din 
atitudinea ei m-a făcut totuși să cred că aș fi jignit-o, oricât de 
mult ar fi avut nevoie de ajutor. Am salutat-o și am coborât fără 
să mă grăbesc, vinovată de parcă aș fi părăsit scena unui 
accident grav. Afară, grasul își părăsise postul și stătea într-un 
colț cu alţi doi bătăuși. S-au întors și m-au urmărit cu privirea. 
Grasul mi-a zâmbit, crud și lacom, de parcă văzuse ceva care-i 
confirma părerea. l-am întors spatele și am plecat spre casă. M- 
am uitat încruntată la cerul strălucitor și am văzut ochiul lui 
Ruby, înfometat și obosit. 


VP - 66 


NOUĂ 


Am intrat în Five Roses, pizzeria din blocul meu, care este tot 
a proprietăresei. Căldura a fost o binecuvântare pentru faţa mea 
roșie și îngheţată. Doi polițiști stăteau la o masă într-un colț și 
mâncau sendvișuri cu parmezan și chiftele. Sosul și brânza 
curgeau din ele pe farfuriile de carton. Stomacul a început să-mi 
bolborosească, invidios. Umblasem ore întregi și ziua era pe 
sfârșite. 

Locul era primitor, execrabil decorat, dar minunat din cauza 
aromelor care veneau permanent din bucătăria magică a Zeldei. 
Lambriuri îngrozitoare din imitație de lemn mascau partea de 
jos a pereţilor de culoare închisă, plini de găuri. Câteva neoane 
tremurau pe tavanul lăsat și pătat de umezeală, scăldând sala în 
cea mai urâtă nuanţă de alb. Mesele erau șubrede, acoperite cu 
eternele feţe de masă în carouri roșii și albe, înconjurate de 
scaune maro cu perne de vinilin din care ieșeau smocuri de 
burete. Un ceas Pepsi Cola atârna strâmb deasupra ușii. Sute de 
poze vechi și îngălbenite erau lipite sau fixate cu pioneze pe 
peretele din spatele tejghelei. Preferata mea era una cu Zelda 
zâmbindu-i lui Robert de Niro, care-și ţinea un braţ în jurul 
umerilor ei. El avea surâsul acela din Cape Fear și ţinea o felie 
de pizza în mâna ridicată. „Cea mai bună pizza din New York”, 
mâzgălise deasupra semnăturii. Zelda arăta foarte bine în 
fotografie. Era mult mai tânără pe-atunci, trăsăturile ei aveau o 
anumită strălucire. Purta o bluză de un roșu aprins, care se 
asorta cu roșeaţa din obraji; zâmbetul ei era larg, dar nesigur, 
de parcă se aștepta să nu dureze prea mult, iar actul în sine nu-i 
inspira deloc încredere. În zece ani nu o văzusem niciodată 
zâmbind și purtând altceva decât pantaloni negri și helancă 
neagră veșnic pătate de făină. M-am dus la tejghea, dar Zelda, 
care se fâţăia încoace și încolo, nu m-a băgat în seamă. A scos o 
pizza din cuptor cu una din lopeţile uriașe din lemn și a pus-o 
într-o cutie, fără efort, cu o mișcare perfectă. Apoi, cu aceeași 
eficienţă, a smuls două felii de Siciliană dintr-o pizza de sub 
vitrină și le-a aruncat în cuptor. Eram atât de previzibilă, încât 
nu mai avea rost să-i spun ce vreau. 


VP - 67 


Când a terminat, s-a uitat la mine. 

— Atât? m-a întrebat. 

— Da, mulțumesc, am spus și i-am întins o hârtie de cinci 
dolari. 

A apăsat pe butoanele venerabilei case de marcat și sertarul 
s-a deschis cu un clinchet vesel. Era sunetul așteptării fericite. 

Zelda era o femeie minionă, cu umeri fragili cam lăsaţi și 
trăsături ascuţite, ca de șoim. Toată lumina pe care o văzusem 
în fotografie se scursese din ea, lăsând-o ofilită și decolorată. 
Avea un aer permanent de resemnare, de parcă viaţa ei se 
redusese la efortul de a pune un picior în faţa celuilalt. 
Întotdeauna mi-am spus că dacă ar fi fost vorba doar de voinţă, 
Zelda ar fi putut ridica pe umerii aceia firavi un bloc de beton de 
zece tone și l-ar fi putut căra atât cât era nevoie. Mă impresiona, 
pentru că era una dintre femeile care privesc viața printre 
gratiile unei celule, deși au cheia la îndemână, pe un lănţișor în 
jurul gâtului. 

În primii ani mai încercam să încheg o conversaţie, dar 
renunțasem fără remușcări. Acum stăteam acolo, așteptându-mi 
pizza și privind în gol, așa că m-a luat prin surprindere când a 
vorbit: 

— Un bărbat, a zis, cu ochii ei căprui ca niște mărgele, 
înconjurați de cearcăne și de un milion de linii fine, și buzele 
subțiri și înghesuite în linie dreaptă. Te-a căutat. 

— Cine? am zis eu, încercând să păstrez un ton normal, în 
timp ce o gaură mi s-a căscat în inimă. 

A ridicat din umeri: 

— Habar n-am. 

— Ce-a spus? 

— Să-l suni. A zis că ai numărul. 

Mi-am stăpânit impulsul de a mă răsuci pe călcâie și de a 
cerceta feţele oamenilor de pe stradă. M-a cuprins groaza când 
am observat că polițiștii plecaseră. Zelda mi-a întins pizza, într-o 
pungă albă de hârtie. Se uita la mine dintr-o parte. 

— Nu era bun, a spus scuturând hotărâtă din cap. Nu era bun 
deloc. 

Am înghețat pe dinăuntru. Când am ieșit din pizzerie și am 
pășit pe stradă, m-am simţit cumplit de vulnerabilă și izolată. 
Oamenii forfoteau în jurul meu, cărând rufe la și de la 
curăţătorie, serviete sau rucsaci. Un puști a trecut pe role pe 


VP - 68 


lângă mine. Un vagabond s-a așezat greoi pe treptele clădirii de 
vizavi. First Avenue era un șuvoi de trafic, un cor de claxoane 
zgomotoase și frâne bruște care lăsau dâre scurte de cauciuc pe 
asfalt. Mașinile se opreau la semafor, apoi plecau. Totul era 
normal, cum fusese mereu. Cu excepţia mea. 

La o săptămână și jumătate după ce mă oprisem acolo și-l 
văzusem pe Justin în mijlocul străzii, viaţa mea se schimbase 
profund. Totul părea diferit. Străbătusem cei câţiva metri de la 
pizzerie până la ușa blocului meu cam de un milion de ori și 
niciodată nu fusesem atât de conștientă de tot ce se întâmplă în 
jur. Mă uitam la feţele trecătorilor și îi invidiam pentru 
certitudinea lor de a ști cine erau și încotro se îndreptau, sau cel 
puţin de unde veneau. Dincolo de aparența imediată a străzii 
am perceput o ameninţare, ceva întunecat pândea în spatele 
scenei inofensive care se desfășura sub ochii mei. Mă simţeam 
privită. M-am grăbit să ajung la ușa blocului, am descuiat-o și 
am intrat, cu răsuflarea pericolului în ceafă. Odată cu zgomotul 
metalic al ușii care s-a trântit m-a scuturat un fior, de parcă ar fi 
călcat cineva pe mormântul meu. 

e 

Mult mai târziu în aceeași seară, când telefonul m-a trezit 
dintr-un somn tulbure, am știut că era Ace înainte să ridic 
receptorul. 

— Am auzit că m-ai căutat, a început el pe un ton distant, 
tonul unui om de afaceri într-o convorbire internaţională. 
Proastă idee, Ridley. 

Nu i-am răspuns, am așteptat. Mi se părea nostim, deși nu 
chiar de râs, că fratele meu mai mare, fratele meu dependent 
de droguri credea știe mai bine decât mine cum să te descurci 
în viaţă. 

— Ce s-a întâmplat? a zis el după câteva clipe. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

— Atunci vorbește. 

Nu, trebuia să-i văd faţa, să-l privesc în ochi. Nu era bine să 
discutăm la telefon, în niciun caz. Nu reușeam să-l simt, să aflu 
ce gândește, ce crede. Poate că n-aș fi reușit nici dacă am fi stat 
față în faţă. 

— Trebuie să ne vedem. 

larăși liniște. Îi auzeam răsuflarea. Auzeam și zgomotul străzii, 
deci vorbea de la un telefon public. M-am uitat la afișaj, dar în 


VP - 69 


locul identităţii apelantului am văzut cuvântul unavailable. M-am 
simţit deodată îngrozitor de singură, de izolată de toți oamenii 
din viața mea. lar am așteptat. Conversaţiile noastre telefonice 
erau adesea alcătuite din tăceri grele. 

— Hai să ne întâlnim la restaurantul ăla de pe West Fourth, a 
spus în cele din urmă, de parcă s-ar fi dat bătut după o rundă 
anevoioasă de lupte interne. 

— În cât timp? am zis, uitându-mă la ceas. Era unu și 
jumătate noaptea. 

— Vino acum. 

— Bine. 

M-am îmbrăcat și am ieșit pe ușă în mai puţin de zece minute. 
Am oprit un taxi pe First Avenue și șoferul a făcut la dreapta pe 
Twelfth. Am continuat spre sud pe Second Avenue. Era liniștită, 
aproape pustie, și mi-am amintit că Truman Capote a spus 
despre ea că are un aer de pustietate. Sunt perfect de acord cu 
el. Am trecut în viteză pe lângă biserica St. Mark și Telephone 
Bar. Unii care habar n-au despre ce vorbesc spun că New York 
este „orașul care nu doarme niciodată”. Ba doarme. Mă rog, 
moţăie. Ferestrele se întunecă, grilajele coboară. 

La un semafor am urmărit cu privirea un bărbat de vârstă 
mijlocie, într-o jachetă de tweed, care se plimba pe bulevard. Işi 
strânsese haina în jurul taliei și se împotrivea unui vânt 
imaginar. Mergea repede, ușor aplecat, cu faţa lipsită de 
expresie și cu ochii ațintiți drept înainte. După o anumită oră, 
toţi trecătorii singuratici par indivizi rătăciţi, epuizați sau beţi 
care se grăbesc spre destinaţia lor cu o mină îngrijorată. Făcând 
abstracţie de studenţi și de grupurile de petrecăreţi, i-am inclus 
totdeauna într-o categorie aparte, a celor care alunecă prin 
crăpăturile orașului, care trăiesc la periferia societăţii, fără grija 
trezitului de dimineaţă, a întâlnirilor la ore fixe, a termenelor 
limită și responsabilităţilor. M-am întrebat mereu ce-i determină 
pe oameni să umble singuri pe străzi în toiul nopţii. Și iată, acum 
eram la fel de rătăcită ca ei, cu toate că mă aflam într-un taxi. 
Mă durea capul. Mi-am spus că sticla de vin pe care aproape o 
terminasem de una singură era de vină pentru pulsaţia seacă pe 
care o simțeam în spatele ochilor. 

Nu pomenisem nimănui - excepţie făcând părinţii mei și Jake 
- despre bilete și fotografii, însă după avertizarea Zeldei nu mai 
puteam purta povara de una singură. In timp ce urcam spre 


VP - 70 


apartament, mintea mea a luat-o razna. Bărbatul de pe scări, 
noaptea trecută... Tot el mă căutase și azi după-amiază? M-am 
gândit la bilețelul pe care îl găsisem de dimineaţă. Au mintit. 
Adică aflase, cine știe cum, că mă întâlnisem cu părinţii mei? Și 
dacă da, putea să afle și ce vorbisem cu ei? Poate doar ghicise? 
Sau asta însemna cu totul altceva? O clipă am fost tentată să 
urc până la Jake, să-i spun că întrebase cineva de mine la 
pizzerie. Dar abia așteptam să rămân singură, înconjurată de 
lucrurile mele, în spaţiul meu personal lipsit de pericole și 
familiar. 

Pierdută în gânduri, nu mi-am dat seama că între timp șoferul 
oprise în faţa restaurantului. O bătaie în geam m-a readus cu 
picioarele pe pământ. Am văzut faţa lui Ace plutind în dreptul 
portierei. Mi-a deschis în timp ce plăteam și m-am strecurat 
afară. 

Arăta destul de bine, aproape sănătos, dar cam slab și 
încărunţit. Blugii decoloraţi erau prea largi pentru picioarele lui 
subţiri, dar măcar erau curați. Purta o geacă de motociclist 
uzată peste o helancă neagră. M-a sărutat și m-a înţepat cu 
barba nerasă. Răsuflarea lui mirosea a mentă. Am luat acest 
minimum de igienă personală ca pe un semn bun. Credeți-mă, 
nu mirosea totdeauna așa frumos. 

Am intrat în local, plin de întârziaţi care se opriseră să 
cumpere cheeseburgeri sau clătite după petreceri prin cluburi și 
baruri, și ne-am strecurat într-un separeu tapiţat cu vinilin roșu. 
O casetă de sticlă care se rotea încet într-un colț mi-a făcut cu 
ochiul: plăcintă cu cremă de lămâie, cu brânză, tiramisu. Aerul 
era o simfonie de mirosuri: fum de ţigară, cafea prăjită, grăsime 
încinsă, sirop de arțar. Se auzea murmurul conversaţiilor și 
zdrăngănitul tacâmurilor în farfuriile de ceramică. 

Lui Ace nu i-a plăcut când m-am uitat fix la el cam mult timp. 
Mi-a spus că se simţea ca la inspecţie, și poate că avea 
dreptate. Căutam semne bune sau rele. Căutam dovezi ale 
revenirii lui în lume, în lumea mea, sau ale îndepărtării lui. Mi- 
am închipuit mereu că Ace trăiește într-un plan ascuns sub viaţa 
mea, într-o temniţă subpământeană secretă, iar ca să-l găsesc 
trebuia să cobor pe o scară de piatră, să străbat lungi coridoare 
întunecate și să-l strig pe nume. Mă uitam pe furiș la el, căutând 
urme noi, vânătăi, cicatrice, orice, întrebându-mă cât poate s-o 


VP-71 


mai ducă așa. Cu alte cuvinte, care este speranţa de viață a 
unui toxicoman? Nu știam. 

— Ce s-a întâmplat, Ridley? Pari obosită. 

Și i-am spus povestea, întreruptă de vreo două ori de 
chelnerița care ne-a luat comanda și apoi ne-a adus 
cheeseburgeri, cartofi prăjiţi și shake-uri de ciocolată. Ace nu a 
scos un cuvânt. S-a uitat tot timpul în jos, mai întâi la faţa de 
masă gri cu puncte aurii și apoi la mâncarea din faţa lui, pe care 
o împingea de colo-colo prin farfurie și de care abia s-a atins. 

— Ce ţi-au spus mama și tata, mai exact? m-a întrebat brusc, 
când am ajuns la discuţia cu părinţii noștri. 

l-am repetat conversaţia aproape cuvânt cu cuvânt, cât am 
reușit să-mi amintesc din ea. 

— Am plecat de-acolo convinsă că au dreptate. M-am simţit 
ridicolă, puţin ţicnită. 

A pufnit și a dat din cap, aprobator. 

— E tipic pentru ei să te facă să te simţi așa, a spus, cu 
amărăciune în glas. Ce s-a schimbat? 

l-am povestit despre al doilea bilet și despre articolul din ziar. 
Când m-am uitat din nou la el, clătina din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ridley... 

S-a întors spre fereastra din dreptul lui și a contemplat o 
vreme șuvoiul traficului care când încremenea, când se scurgea 
pe Sixth Avenue. 

— De ce mi-ai spus toate astea? 

— Pentru că... Nu știu. Sunt speriată. 

A oftat adânc și și-a studiat unghiile. Am încercat să nu văd 
urmele de pe spatele mâinilor lui. Îmi imaginam cum arăta 
restul corpului dacă se hotărâse să folosească seringi și acolo. 

— Nu pierzi nimic dacă nu afli răspunsurile la întrebările 
astea. Crede-mă. 

În ciuda experienţelor din ultimele două zile, credeam încă, pe 
jumătate, că totul era o greșeală. Mă simţeam exact ca după un 
accident de mașină: șocul te-a ameţit și câteva secunde nu-ţi 
vine să crezi că s-a întâmplat cu adevărat. Încă pluteam în 
purgatoriul acela. Îmi dorisem din tot sufletul să-l găsesc pe Ace, 
să-mi spună că habar n-avea despre ce vorbeam. Imi dorisem 
din tot sufletul să-mi spună că eram nebună și să-mi ceară bani. 


VP - 72 


Făcusem un ultim efort pentru a nu pierde legătura cu iluziile 
mele și eșuasem. 

— Ace..., am spus. 

Dar el m-a oprit, ridicându-și mâna. 

— Întreabă-l pe tata despre unchiul nostru Max, a zis, 
injectând în cuvântul „nostru” o doză bună de venin. Mi-am 
amintit că Ace și Max nu se simpatizau. Că Ace era gelos pe 
relația mea cu Max, o gelozie pe care n-am înțeles-o niciodată. 

— Ridley, întreabă-l despre unchiul Max și proiectele lui cu 
animale de casă. E tot ce am de zis în privinţa asta. 

— Dar... 

— Trebuie să plec, piciule, a spus el, împingând scaunul în 
spate. _ 

Inima mi-a sărit din piept când s-a ridicat în picioare. In clipa 
aceea viața mi s-a părut un haos, m-a apucat groaza că va pleca 
și că n-o să-l mai văd niciodată. Eram și furioasă. Furioasă că mă 
lăsa singură în faţa unei probleme, oricare ar fi fost ea. 

— Ace, am spus, pe un ton disperat, ca un copil înspăimântat, 
nu pleca așa. 

M-a privit de sus și a clătinat din cap. Ochii îi erau goi, obosiţi, 
și - îmi vine greu să recunosc - apatici. 

— Ridley, eu sunt o fantomă. Nici măcar nu exist. 

Cele două fete din separeul de alături tăcuseră și știam că ne 
ascultau. Eram bucuroasă că nu mă vedeau, pentru că nu-mi 
puteam stăpâni lacrimile. Mixtura bine cunoscută de adoraţie și 
ură fierbea la foc mic, transformându-l pe bărbatul plin de 
defecte din faţa mea în eroul mitic al copilăriei mele. Superman, 
care avea puterea să miște Pământul în sens invers pentru a o 
salva pe Lois Lane, dar refuza; Prometeu, pe care focul îl 
îngrozea; Atlas, care scăpa bolta cerului de pe umeri. 

— Dacă ești inteligentă, o să uiţi totul. Vezi-ţi de viaţa ta. 
Mută-te departe, unde individul care îţi face probleme n-o să te 
mai poată găsi. 

Am dat din cap, pentru că nu aveam încredere în vocea mea. 
Am băgat mâna în buzunar și i-am întins banii pe care-i 
adusesem special pentru el. l-a luat, stânjenit, și s-a uitat cu jind 
în direcția ușii. A rămas acolo câteva clipe, luptându-se cu sine 
însuși, apoi a plecat. 

— Te iubesc, i-am spus fără să mă uit la el. 

— Știu, mi-a raspuns. Dar nu știu de ce. 


VP - 73 


Am rămas în separeu și l-am urmărit cu privirea pe Fourth 
Avenue, până a ajuns la intersecţie și a luat-o la stânga. L-am 
urmărit până când nu l-am mai putut vedea și am continuat să 
scrutez întunericul, sperând că se va întoarce. Nu s-a întors. Mi- 
am lăsat capul pe braţe și lacrimile mi-au udat din belșug 
mânecile jachetei. 

— Hei. 

Am ridicat capul și l-am văzut pe Jake strecurându-se în 
separeu. S-a așezat în fața mea. M-am uitat la el câteva clipe. 
Purta o geacă de blugi neagră peste un tricou gri și avea o 
expresie impenetrabilă. Mi-am șters ochii repede, rușinată că 
mă văzuse plângând. 

— E o coincidenţă? l-am întrebat cu voce nesigură și, sunt 
convinsă, cu ochii roșii. 

— Nu. 

Am reflectat câteva secunde. 

— M-ai urmărit. 

— Mi-era teamă că o să fii imprudentă și o să te întâlnești cu 
așa-zisul tău tată la miezul nopții. 

Când a văzut că nu aveam de gând să-i răspund, a continuat: 

— Credeam că ai nevoie de ajutor. 

— M-ai urmărit, am repetat. 

Nu știam dacă trebuia fiu speriată, bucuroasă sau furioasă. 
Eram câte puţin din toate trei, înclinând totuși spre furie. 

— Cine era? s-a interesat el, lăsându-se pe spate și aruncând 
o privire pe fereastră, de parcă ar mai fi putut să-l vadă pe Ace. 

Nu mai fusesem urmărită până atunci și nu știam ce să cred 
despre el. Nu sunt și nu am fost niciodată una dintre femeile de 
o prostie iremediabilă care susţin că le excită comportamentul 
masculin dominator. Sunt exact opusul lor. Când simt cea mai 
mică încercare de control, parcă apasă cineva pe un 
întrerupător și mă oprește. Eram deci puţin stânjenită, pentru 
că, deși aveam motive serioase să-l suspectez că mă urmărise, 
eram tentată să mătur cu dosul mâinii paharele de pe masă și 
să fac dragoste cu el chiar acolo. 

— Nu cred că e treaba ta, am spus. 

Tonul a fost mai aspru decât dorisem să fie. 

Mi-am dat seama că în restaurant se făcuse liniște abia când 
am auzit bâzâitul neoanelor. M-am uitat în jur, jenată. Grupul de 
petrecăreţi se rărise mult. O pereche se instalase confortabil 


VP - 74 


într-un separeu de lângă ușă. Doi puști cu părul vopsit în 
portocaliu și creastă (atât de demodată) împărțeau o porție de 
cartofi prăjiţi. Mai erau în sală un bătrân care comandase o 
cafea și chelnerița, o fată fără piept, cu părul tuns scurt și o 
acnee teribilă, care se prefăcea că citește un roman de 
dragoste, dar de fapt trăgea cu urechea la discuţia noastră. 

— Poate, a răspuns el, uitându-se repede la mine și apoi în 
jos. 

Am încercat din nou să-i descifrez expresia, dar n-am reușit. 

— Plec, a zis, ridicându-se în picioare. A fost o idee proastă. 

A făcut câţiva pași spre ușă, apoi s-a întors la masă. 

— Nu te urmăresc, bine? N-am vrut să te sperii, dar... Te 
consider deja o prietenă. Nu sunt sigur de ce. Nu-mi fac prieteni 
prea ușor. 

L-am privit în ochi, încercând să-mi dau seama dacă furtuna 
din măruntaiele mele era provocată de nervi, de dorinţă sau de 
porcăriile pe care tocmai le mâncasem. 

— Chiar asta sunt? l-am întrebat. 

— Ce? 

— Prietena ta? 

A ridicat din umeri, și-a trecut o mână prin păr și m-a privit cu 
o dorință atât de lacomă, încât jur că mi s-a tăiat respiraţia. Era 
incredibil de sălbatică, de lipsită de artificii, oglindirea fidelă a 
propriilor mele impulsuri. Am pus 25 de dolari pe masă și am 
ieșit în stradă. 

În aerul îngheţat de-afară, mi-a luat fața în mâini și m-a 
sărutat ușor, doar atingându-mi buzele. M-am aprins imediat, de 
parcă mă stropise cu benzină și îmi dăduse foc. Mă simţeam ca 
o adolescentă uimită de propriile ei dorințe. A reușit să oprească 
un taxi cu mine agăţată de el și ne-am trântit pe bancheta din 
spate, unde ne-am pipăit de parcă eram doi puști de liceu în 
noaptea balului de absolvire. 

Când am ajuns în faţa blocului, m-a sărutat pe ceafă în timp 
ce mă chinuiam să descui ușa de la stradă. M-a împins înăuntru 
și m-a lipit de perete. Era nerăbdare, dar și delicateţe, aproape 
respect în felul cum m-a sărutat. N-a închis ochii, s-a uitat tot 
timpul în ochii mei. Nu reușeam să mă satur privindu-l. Nu 
puteam. Nu știu cum am urcat cele trei etaje și am ajuns în 
apartamentul meu, dar am reușit. 


VP - 75 


Pe pat, l-am încălecat și i-am desfăcut cămașa. Tatuajul îi 
acoperea pieptul și umerii, un dragon în zbor, cu aripi mari, larg 
desfăcute, cu gura deschisă, cu colți ascuţiţi și limbă ca de 
șarpe, bifurcată. Era o operă de artă, fiecare detaliu din 
ansamblul complicat fusese desenat cu minuţiozitate. Dragonul 
era furios și puternic, dar în același timp era bun, înțelept și 
cinstit. Sub tatuaj am văzut cicatrice. O tăietură de zece 
centimetri sub coaste și alta pe umăr, care semăna cu o rană de 
glonţ. A stat perfect nemișcat în timp ce l-am privit și am 
urmărit cu degetele conturul tatuajului și linia cicatricei. Apoi a 
ridicat mâna și m-a mângâiat ușor pe obraz și pe bărbie. Nu știu 
ce a văzut pe faţa mea. 

— Să nu-ţi fie frică, Ridley, mi-a spus. 

M-am aplecat să-l sărut. Eram speriată, nu de el, ci de 
amestecul exploziv de spaimă și dorință din sufletul meu, de 
haosul care părea că-mi sfâșie viaţa, o viaţă care fusese cândva 
liniștită. Mi-am descheiat cămașa și am lăsat-o să cadă. 

— Nu mi-e frică. 

— Asta vrei? a zis, sprijinindu-se în coate și uitându-se la 
mine. Pentru că, te avertizez, nu sunt unul din bărbaţii pe care-i 
întâlnești prin baruri. Am fost singur, Ridley. Mult timp. Nu intru 
prea ușor într-o relaţie. 

Am simţit toată greutatea cuvintelor lui. S-a ridicat și m-a luat 
în braţe. l-am șoptit la ureche: 

— Nu te teme, Jake. 

A oftat și m-a strâns mai tare. 

— Trebuie să afli câteva lucruri despre mine, mi-a șoptit în 
păr. 

— Și eu vreau să mi le spui. Vreau să știu totul, dar nu chiar 
acum. 

Lumina din hol pătrundea în dormitor și punea în evidenţă 
relieful trupului său. l-am atins umărul cu buzele. Corpul lui, ca 
și tatuajul, era dovada vie a unui efort uimitor, a unei griji 
obsesive. Fiecare mușchi era precis, perfect definit, tare ca 
piatra sub pielea mătăsoasă. Fiecare mușchi se înfiora la 
atingerea buzelor mele. Am simţit că se excitase, că era gata, și 
certitudinea nerăbdării lui a început să-mi pulseze în vene. 

În semiîntuneric îi vedeam doar jumătate din faţă. Tinea ochii 
deschiși și m-a privit în timp ce l-am împins la loc pe pat. Avea 
gura încleștată, buzele strânse. Cineva care nu se pricepe să 


VP - 76 


citească feţele oamenilor ar fi spus că era dur, ba chiar furios. 
Dar eu știam că gura și ochii mărturisesc adevărul. Erau acolo și 
tristeţea lui pe care o mai simţisem, și dorința lui sălbatică 
reflectată în trupul meu, dar cel mai tare m-a înduioșat 
vulnerabilitatea bărbatului care nu îngăduie oricui să se apropie 
de el, care nu e sigur că va fi în stare să îndure plăcerea sau 
suferința. 

M-a lăsat să-i explorez corpul cu gura și vârfurile degetelor. 
Voiam să hoinăresc prin peisajul acela nou pentru mine, să 
merg pe drumul cel mai ocolit. Voiam în același timp să-l 
consum repede, total, dar și mai mult doream să simt fiecare 
nuanță a gustului său pe limbă. A fost răbdător, dar când 
gemetele lui s-au îndesit, am știut că nu va mai rezista mult. Și 
când degetele mele au început să-i desfacă nasturii de la blugi, 
m-a răsturnat pe pat. A fost atât de rapid, atât de puternic, încât 
m-am trezit prinsă în braţele lui și privindu-l de jos înainte să-mi 
dau seama ce se întâmplă. O clipă mi s-a făcut iar frică și mi-am 
amintit că mă urmărise până la restaurant. Am simţit o scurtă 
descărcare electrică, un amestec de euforie și panică. 

— Mă chinui, a șoptit, răgușit și încordat din cauza dorinței. 

Am zâmbit și l-am strâns cu brațele, cu picioarele. 

M-am pierdut în marea mușchilor lui, am plutit în ochii lui, mi- 
am abandonat trupul în mâinile lui puternice. Se hrănea cu mine 
și eu îl lăsam să ia fiecare centimetru, îl lăsam să mă devoreze. 
Niciodată nu mă oferisem atât de total, niciodată nu trăisem așa 
fiecare clipă. Coșmarurile care îmi bântuiseră mintea în ultimele 
zile s-au retras ca niște cântăreţi care coboară de pe scenă și în 
sală am rămas doar noi doi. Cu câteva zile în urmă, când 
credeam că mai știu cine sunt, poate că i-aș fi acordat mai 
puțină încredere. Acum, eliberată brusc de reperele care mă 
definiseră, nu mai aveam ce granițe să apăr. M-am lăsat pradă 
plăcerii și m-am dezvăluit pe deplin lui Jake. Acolo și atunci am 
fost mai reală decât fusesem vreodată, iar bărbatul care intrase 
de curând în viața mea m-a cunoscut mai bine decât oricine. 


VP - 77 


ZECE 


Nu i-am mai cerut lui Zack cheia înapoi. Nu sunt sigură de ce, 
am crezut probabil că i-aș fi pus sare pe rană. Și, de ochii lumii 
cel puţin, eram încă apropiaţi, încă buni prieteni. Mi se părea 
însă de la sine înțeles că nu mai avea dreptul să folosească 
cheia fără acordul meu. Vineri dimineaţa mi-a demonstrat că mă 
înșelam. 

Aproape că mi-a stat inima când am intrat în camera de zi și 
creierul meu adormit a înregistrat o siluetă întinsă pe canapea. 
Am simţit fiorul de spaimă până în vârfurile degetelor și în cele 
câteva secunde care au trecut până l-am recunoscut pe Zack 
aproape am urlat. Se uita la mine cu o expresie pe care nu o 
mai văzusem până atunci. Îngrijorare, mânie și o umbră de 
resentiment. 

— Zack, am spus încet, cu mâna la inimă. Frica dispăruse, 
înlocuită de enervare. Ce cauţi aici? 

— Ce caut aici? a repetat el neîncrezător. Ridley, toţi își fac 
griji pentru tine. 

— Toţi? am spus, încruntându-mă. Cum ar fi? 

— Cum ar fi părinţii tăi, pentru Dumnezeu. Ce se întâmplă cu 
tine? 

— M-am întâlnit cu ai mei alaltăieri. 

— Da, le-ai povestit aiureli și ai delirat că ei n-ar fi părinţii tăi 
adevăraţi. După toate astea nici măcar nu-i suni să le spui că 
ești bine? 

— Zack, ce legătură are asta cu tine? 

În clipa aceea mi-am amintit de ceva, ceva care mi-a 
displăcut mereu în relația mea cu Zack - mai bine zis în relaţia 
lui Zack cu părinţii mei. Aveam deseori senzația că Zack era o 
clonă pe care o creaseră cu unicul scop de a se căsători cu mine 
și de a mă îngriji atunci când ei n-ar mai fi putut să facă asta. 
Când ne întâlneam cu toţii, mă enervam cumplit. lar acum, când 
nu mai eram o pereche, pur și simplu mă scotea din minţi. Am 
simţit că mă înroșesc și că mă încordez. 

— Zack, trebuie să pleci. Chiar acum, am spus, intrând în 
bucătărie. 


VP - 78 


— Ridley, vorbește cu mine. Ce se întâmplă? 

Nu l-am băgat în seamă, așa că m-a urmărit în bucătărie. Am 
observat că era desculț și asta a fost picătura care a umplut 
paharul. Cum naiba îndrăznise să-și scoată pantofii? Cine-i 
dăduse dreptul să intre în apartamentul meu și să se simtă ca la 
el acasă? 

— Zack, n-ai auzit? am spus, întorcându-mă să-l privesc în 
ochi. Pleacă. 

S-a întristat brusc, de parcă i-aș fi tras o palmă. Ce naiba se 
petrecea cu mine? De ce eram așa dură cu el? Prietenul meu din 
copilărie, fostul meu iubit, fiul femeii pe care o îndrăgeam ca pe 
propria mea mamă. Era Zack. De ce mi se năzărise că e un 
intrus, că trebuie să-l dau afară? 

— Îmi pare rău, a zis el. Ai dreptate. N-a fost o idee bună să 
vin aici. Eram... 

S-a oprit și s-a uitat în jos, studiindu-și șosetele. Am oftat. Mă 
simţeam ca o scorpie. 

— Știu că erai îngrijorat, am spus cât de blând am putut și m- 
am apropiat de el. Totuși n-a fost o idee prea bună. 

Mi-am pus mâinile pe umerii lui. 

— Ridley, a zis, fixându-mă cu ochii lui albaștri. 

În silabele numelui meu am auzit toate felurile în care-l 
rănisem și-l dezamăgisem, toată speranţa la care nu era în stare 
să renunțe. Speranţa alimentată de părinţii mei și de mama lui, 
sunt sigură: Dă-i puțin timp lui Ridley, o să-și revină. 

— Zack, îmi pare rău. 

Nu știu de ce i-am cerut scuze. 

M-a îmbrățișat. Am simţit mirosul lui familiar și am rămas 
lipită de el câteva clipe, vizitând galeria amintirilor noastre 
comune. Ești o proastă dacă-l părăsești pe băiatul ăsta, se 
plângea mama. Poate că avea dreptate, cum avusese dreptate 
în multe alte privinţe. Dar nu-l iubeam pe Zack, nu așa. 

— Ce s-a întâmplat, Ridley? a spus Jake ieșind din dormitor. 

Zack s-a îndepărtat repede de mine, de parcă l-aș fi mușcat, 
și mi-a aruncat o privire uimită și îndurerată. Câteva secunde au 
stat amândoi nemișcați, iar contrastul dintre ei era atât de 
izbitor, încât friza comicul. Zack: blond, pantaloni cu dungă 
perfectă, cămașă albă, jachetă Lands End împăturită pe braţul 
canapelei, pantofi Rockport sub măsuța de cafea. Jake: brunet, 


VP - 79 


dragon uriaș tatuat pe piept și pe umeri, cicatrice, blugi 
decoloraţi, picioarele goale (irezistibil). 

Lui Zack i-a căzut faţa. Parcă fusesem prinsă chiulind de la 
școală sau hoinărind cu gașca nepotrivită. Aproape mi s-a făcut 
rău de milă, dar în inima mea rebelă simţeam și o licărire de 
satisfacție. Să nu uităm, el îmi violase granițele și practic mă 
verifica în contul părinţilor mei. Asta nu-mi convenea deloc. 

— Cine e? a zis Zack. 

— Zack, el e Jake. Jake, Zack. 

— Imi pare bine, a spus Jake întinzându-i mâna. 

Zack s-a uitat la el și după câteva clipe Jake și-a retras mâna, 
calm și înțelegător. Zack a trecut pe lângă el, apoi și-a cules 
pantofii și jacheta. Mă simţeam în același timp vinovată și tristă. 
Nu știu de ce, dar până atunci acest amestec de sentimente nu 
mi se păruse neobișnuit în relația mea cu Zack. Nu i-am spus 
nimic până când a ajuns la ușă, cu lucrurile în brațe. 

— Vreau cheia, Zack. N-a fost cinstit din partea ta. 

A scos cheia din buzunar și mi-a întins-o, cu un zâmbet plin de 
subînţelesuri. Mi-a trecut prin minte un gând ciudat: Si-a făcut o 
copie. 

— Nici nu mai știu cine ești, Ridley, a zis el. 

— Nu sunt sigură că ai știut vreodată, Zack, am spus. 

Cuvintele îmi scăpaseră pur și simplu din gură. Habar n-am de 
ce, de vreme ce nu mă gândisem serios la asta înainte. În clipa 
când le-am rostit am știut că spuneam adevărul. Am știut că din 
acest motiv mă despărțţisem de el, pentru că nu mai eram 
capabilă să fiu eu însămi fără a mă simţi vinovată faţă de el, 
fără a avea permanent impresia că îl dezamăgesc. Eram copilul 
care reacționează la încercările de control ale tatălui, copilul 
pedepsit pentru fiecare acțiune independentă care îi provoacă 
tatălui suferinţă. Un proces subtil, discret, pe care alţii nu aveau 
cum să-l observe. Aproape imperceptibil, de fapt... Nimeni n-ar 
fi observat, cu excepţia mea. 

A plecat în șosete. Cred că nu suportase rușinea de a se 
încălța de faţă cu Jake. După ce am închis ușa, m-am uitat prin 
vizor și l-am văzut așezându-se pe prima treaptă ca să-și lege 
șireturile. M-am simţit din nou vinovată și furioasă. Parcă aveam 
un ghem de vată în gât. 

— E totul în regulă, Ridley? a spus Jake în spatele meu. 


VP - 80 


Mi-a plăcut cum vorbise, neliniștit, dar lăsând de înţeles că 
eram o femeie care putea face față evenimentelor. Și cu un 
accent de gelozie, poate chiar furie. Imi plăcea și asta. Am 
apreciat faptul că nu trebuia să am grijă și de sentimentele lui 
când propriile mele emoții îmi năvăleau în piept ca o tornadă. 

— Nu chiar. Lucrurile stau cam aiurea în momentul de faţă. 

A dat din cap aprobator și s-a apropiat de mine. 

— Cu excepţia nopţii trecute, nu? Nu uita că am un ego 
delicat, a zis el cu un zâmbet larg, contagios, care m-a făcut să- 
mi ridic colţurile gurii. 

Brusc, mi s-a făcut cald. Mâinile lui s-au așezat pe umerii mei. 

— N-a fost chiar așa de rău, am spus, lipindu-mi obrazul de 
pieptul lui și lăsându-l să mă ţină strâns. 

In mai puţin de un minut, făceam dragoste din nou. 

e 

După ce ne-am potolit, am adormit. Când m-am trezit, n-am 
avut curaj să deschid ochii imediat pentru că o secundă, poate 
două, am fost convinsă că nu mai era lângă mine. Dacă 
deschideam ochii și constatam că nu mai era acolo, aș fi fost 
convinsă că tot ce se petrecuse Între noi era numai rodul 
imaginației mele. Dacă nu se mai afla acolo, eram o fraieră. Dar, 
după câteva clipe, am simțit mirosul apei lui de toaletă. O clipă 
mai târziu, am simţit și palma lui pe burta mea și un fior electric 
din cap până-n picioare. 

— Te-ai trezit, a constatat el. 

Am deschis ochii și s-a uitat la mine. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Ți s-a schimbat ritmul respirației. 

— Ascultai cum respir? 

A dat din cap și buzele i s-au arcuit într-un zâmbet leneș și 
atrăgător. Credeam că o să adauge o dulcegărie, dar n-a mai 
spus nimic. Il plăceam tot mai mult cu fiecare minut care trecea. 
Mi s-a făcut frică și am început să-mi analizez sentimentele. 
Ușurel, fetito. 

— E târziu? am întrebat, sprijinindu-mă într-un cot și aruncând 
o privire la ceas. 

Era trecut de zece. 

— Ai treabă, a constatat el, simplu. 

Imi plăcea că știa asta și că nu-l deranja. Zack nu luase 
niciodată în serios slujba mea și credea că fiecare ceas pe care 


VP - 81 


i-l dedicam era un ceas mai puţin din timpul pe care trebuia să-l 
petrecem împreună. Jake și-a trecut picioarele peste pat și a 
sărit în picioare. Am avut parte de un spectacol frumos când și-a 
tras pantalonii și a cules cămașa de pe podea. Chiar foarte 
frumos. 

— Atelierul meu e între Strada 10 și Avenue A, a zis el, 
așezându-se pe pat și luându-mi mâna. 

A dus-o la buze. 

— Dacă vrei, treci pe-acolo mai târziu să-mi vezi lucrările. E 
prima ușă de pe partea de vest a străzii A, între Strada 9 și 
Strada 10, vizavi de parc. E roșie, n-ai cum să nu nimerești. 

— Cu plăcere, am spus. 

Simţeam nevoia să oftez, dar am zâmbit. 

— Pe la patru. 

S-a aplecat și m-a sărutat blând, dar prelung, un minut dulce. 
A plecat fără să mai spună ceva. 


VP - 82 


UNSPREZECE 


După ce Jake a ieșit, mi-am făcut o cafea și energia ei m-a 
ajutat să înfrunt dimineaţa. Apoi am vorbit cu Tama Puma. 

— Doamna Thurman va fi ravisată să te primească, m-a 
anunţat ea, cu o voce ca un tors de pisică, caldă și egală. 

„Ravisată”? Cine folosește asemenea cuvinte în lumea reală? 
Mi-am imaginat-o într-un boa, cu un ţigaret interminabil între 
degete. În realitate, domnișoara Puma mai degrabă și-ar da 
viaţa decât să apropie o ţigară de buze. Am telefonat la 
departamentul de contabilitate de la Mew York Magazine în 
legătură banii pe care mi-i datorau. Cecul era la poștă, după 
cum mi-au spus. Pe la prânz, efectul cafeinei a început să 
dispară și n-am mai putut să alung gândurile care-mi dădeau 
târcoale. Am simţit împunsătura de-acum familiară a vinovăţiei: 
ar fi trebuit să-i sun pe ai mei ca să-i anunţ că totul era în 
regulă. Dar nu aveam chef. Nu voiam să le aud glasurile. 

Am petrecut un timp pe internet, căutând cu Lexis Nexis 
informaţii despre o femeie ucisă la începutul anilor '70 și copilul 
ei dispărut, dar am obţinut prea multe rezultate. Am limitat 
căutarea la trei state”, însă și așa am primit peste zece mii. 
Constatarea asta m-a înfiorat. Mi-am amintit de copilăria mea 
idilică, de certitudinea că eram în siguranţă și iubită și că 
singurele lucruri de care trebuia să mă tem erau notele proaste 
și pericolul de a mă face de râs la orele de sport, când încercam 
să mă caţăr pe funia aceea blestemată. 

M-am uitat prin articole, prin arhive ale ziarelor și revistelor, 
prin tot felul de pagini web pline cu fotografiile acelea 
groaznice, peste care au trecut anii și care îţi spun că o familie a 
pierdut un copil care nu a mai fost găsit niciodată, că există 
oameni care trebuie să își imagineze cum ar fi arătat copilul lor 
cinci sau zece ani mai târziu - dacă mai era în viață. Mi-am dat 
seama că există altă lume, un spaţiu îngrozitor stăpânit de 
durere și violență, unde unii sunt exilați, iar noi, ceilalţi, nu 
putem ajunge la ei chiar dacă am vrea. N-am găsit nimic care să 


> În original tristate: regiune care cuprinde statele New York, New Jersey și 
Connecticut. (N. tr.). 


VP - 83 


aibă legătură cu tăietura din ziar pe care o primisem, nu am 
văzut nicio fotografie care să semene cu cele de pe biroul meu. 
Dar trebuie să recunosc, căutasem fără să mă tragă aţa prea 
mult, cum ar fi spus mama. Nu sunt sigură că atunci doream să 
aflu amănunte, înțelegeți? 

Țineam pe birou o poză cu mine și cu fratele meu când eram 
copii. Am ridicat-o și m-am uitat la ea. Stăteam pe un leagăn în 
parcul de lângă casă, fratele meu în picioare lângă mine, cu 
mâinile exact deasupra mâinilor mele pe lanţurile care ţineau 
leagănul. Își așezase bărbia pe capul meu și zâmbeam amândoi 
la aparatul de fotografiat. Frunze roșii, aurii, portocalii dansau în 
jurul nostru, purtate de vântul rece și puternic ce bătea în ziua 
aceea. O șuviţă din părul meu se rătăcise pe faţa lui și arăta ca 
o mustață subţire. Îmi amintesc de alte zile liniștite, când 
amândoi eram tineri, înainte ca necazurile care îl luaseră pe Ace 
de lângă mine să apară măcar la orizont. Imi amintesc de 
plimbări și petreceri, de vacanțe și reuniuni de familie ferite de 
spectrul întunecat al despărțirii care ne-a umbrit mai târziu 
fericirea. 

Mamei îi place să povestească o întâmplare cu mine și cu Ace. 
Mai bine zis îi plăcea când mai putea să vorbească despre Ace, 
când încă îl recunoștea drept fiu. Eram mici, nu mai știu precis 
ce vârstă aveam, poate între patru și șapte ani. Imi amintesc 
lumina aurie a dimineţii de duminică strecurându-se printre 
jaluzele, îmi amintesc că m-am trezit bucuroasă că Ace nu 
trebuia să se ducă la școală și că mă aștepta o dimineaţă 
întreagă de stat în faţa televizorului. Era toamnă, o zi friguroasă, 
și podeaua era rece sub picioarele mele goale când am trecut 
prin baie în camera lui Ace de la mansardă. M-am urcat în pat și 
m-am întins lângă el, apoi, foarte ușor, i-am deschis un ochi. 
Bineînţeles, era deja treaz și doar se prefăcea că doarme. După 
obișnuitele mormăieli și proteste, s-a lăsat condus în jos pe 
scări. 

În general, începeam dimineţile de duminică mâncând 
castroane uriașe de Cocoa Pebbles. Mama și tata nu se trezeau 
așa devreme, dormeau cel puţin încă o oră, așa că bucătăria era 
numai a noastră - nimeni nu ne spunea ce să mâncăm sau să 
dăm televizorul mai încet și să ne depărtăm de el. Era un 
univers temporar, de aur, în care Ace și cu mine luam hotărările, 
o orgie de cereale cu zahăr și ciocolată cu lapte, de sărituri pe 


VP - 84 


canapea și bătăi cu gâdilături în timpul cărora, câteodată, 
ajungeam să-mi ud pijamaua. 

Dintr-un motiv oarecare, în dimineaţa aceea Ace hotărâse că 
la micul dejun trebuia să mâncăm prăjiturele. A găsit un pachet 
de Oreos în cămară și l-am luat, împreună cu două pahare de 
lapte, în locșorul nostru confortabil din faţa televizorului. 

Cred că am apucat să mâncăm aproape jumătate de pungă 
până a coborât mama. 

— Ace, Ridley, ce faceţi? 

Ne-am oprit amândoi din mestecat, fiecare cu o bucată de 
prăjitură îndreptată spre buzele mânijite de ciocolată. 

— Daţi-mi prăjiturile acum. 

În acel moment, m-am întins să-i dau mamei prăjitura și am 
început să plâng. Fratele meu și-a băgat mâna în pachet și a 
îndesat în gură câte prăjituri a putut, înainte ca mama să ajungă 
la noi. 

Mama povestea de fiecare dată această întâmplare pe un ton 
plin de încântare, minunându-se cât de diferiţi erau copiii ei, 
chiar dacă proveneau din aceeași familie și fuseseră crescuţi în 
aceeași casă. Îmi amintesc că plânsesem nu pentru că mai 
voiam să mănânc prăjituri - adevărul fie spus, mi se făcuse cam 
rău de la ce mâncasem deja - ci pentru că sosirea bruscă a 
mamei marcase sfârșitul abrupt al acelor clipe magice. 

Îmi amintesc, de asemenea, că atunci a fost trasă linia 
despărțitoare între amintirile mele din copilărie și amintirile lui 
Ace. Mama și Ace au început să se războiască pentru pachetul 
de Oreos - fratele meu a luat-o la fugă pe scări, apoi a intrat în 
camera lui, a trântit și a încuiat ușa, iar mama a rămas afară, 
furioasă, izbind în ușă ca o nebună. 

— Pentru Dumnezeu, calmează-te, Grace. E vorba doar de 
niște amărâte de prăjiturele, a spus tata, urcând după ei. 

Dar, bineînţeles, nu era vorba doar de prăjituri. Era vorba de 
control. De faptul că ea trebuia să aibă mereu ultimul cuvânt, că 
eu cedasem imediat și că Ace se răzvrătise. Ace și cu mine am 
extras personalități diferite din părinţii noștri exact prin 
personalităţile noastre diferite, și așa se face că am trăit 
experienţe opuse pe măsură ce am crescut. Eu ajungeam să mă 
smiorcăi în braţele tatei; Ace se alegea cu tăcerea de piatră a 
mamei, care încheia de obicei crizele de furie caracteristice unei 
femei care se apropie de menopauză. 


VP - 85 


Dar mama a transformat acest incident într-o anecdotă 
încântătoare și amuzantă numai bună de povestit la cină, golită 
de drama momentului și distilată pentru a ilustra mai bine cât 
de capricioși și de ciudaţi pot fi copiii. Eu mă făceam mică de 
fiecare dată când o povestea, nu pentru că ar fi fost o 
experienţă traumatică (deși Ace cu siguranţă așa și-o amintea), 
ci pentru că nu înţelegeam ce încerca să spună despre mine. 
Voia să arate că eu eram slabă în timp ce fratele meu era 
curajos? Că eu eram ascultătoare, iar fratele meu rebel? Trebuia 
să-mi fie frică sau să fiu mândră de mine? Când vorbea despre 
Ace, se simţea în glasul ei un soi de respect amestecat cu 
invidie, ca și cum în realitate îl admira pentru că avea curaj s-o 
înfrunte. Mai târziu, bineînţeles, n-a mai vorbit deloc despre el. E 
ciudat cum mestecăm și deformaăm amintirile, ca pe niște 
caramele, când le povestim iar și iar, cum același eveniment 
poate avea altă semnificaţie pentru fiecare dintre cei care l-au 
trăit. 

Cum stăteam așa cu fotografia în mână, amintirile au năvălit 
în marș forțat în mintea mea, ca un șir de soldați, întâmplări la 
care nu mă mai gândisem de ani întregi, nuanţate de 
evenimentele din prezent. Nu îmi dădeam seama dacă acum 
gândeam mai limpede decât oricând sau dacă îmi pierdusem 
complet minţile și dacă nu cumva evenimentele recente 
distorsionaseră grav absolut totul, atât imaginea trecutului cât și 
percepţia prezentului. 

Unchiul Max era un munte, o stea căzătoare, un urs, o partidă 
de călărie pe umeri pe care de-abia o așteptam, o pereche de 
buzunare pline cu dulciuri și, mai târziu, de bani sau de orice 
altă monedă specifică vârstei la care ne aflam. Era un concert 
rock sau un meci de baseball, era „da” când părinţii noștri erau 
„Nu”, era o consolare pentru fiecare dezamăgire. Era 
întruchiparea distracţiei, iar săptămânile petrecute cu el atunci 
când părinţii noștri erau plecaţi simt unele dintre cele mai 
fericite amintiri din copilăria mea. Ace și cu mine îl iubeam, 
bineînţeles. Cum puteam să nu-l iubim? E ușor să fii îndrăgit de 
copii când nu impui tu regulile, când singurul tău rol în viaţa lor 
este să le arăţi cât de haioasă poate fi lumea. 

Unchiul Max era totdeauna însoţit de câte-o femeie, niciodată 
aceeași. Într-un fel, toate se învălmășesc în amintirile mele, 
niciuna nu se desprinde din parada de farduri, silicoane, piele 


VP - 86 


bronzată, păr drept și mătăsos și tocuri-cui. Fără excepţie tocuri- 
cui, indiferent ce purtau - rochii, blugi, costume de baie. Ţin 
minte, totuși, o figură. Era o petrecere acasă, în timpul zilei, nu 
seara, poate ziua lui Ace. Tavanul din sufragerie nu se mai 
vedea, acoperit complet de baloane umplute cu heliu - roșii, 
portocalii, albastre, verzi, purpurii. Tin minte muzica, în 
amintirile mele sună ca o melodie de carnaval. Râsete, cineva 
care varsă suc pe covorul alb, un balon spart, ţipete de 
încântare și un clovn făcând pase magice. Tin minte că alergam 
prea repede și când am dat colţul m-am lovit de picioarele 
strânse în blugi decoloraţi ale prietenei unchiului Max. 

— Scuzaţi-mă, am spus, uitându-mă în sus la ea. 

Tot ce-mi mai amintesc acum este fardul albastru, părul blond 
bogat și luciul roz al buzelor. 

— Nu-i nimic, Ridley, a spus ea dulce și s-a îndepărtat. Am 
apucat să văd că purta cei mai grozavi pantofi din piele roșie cu 
tocuri înalte pe care-i văzusem în viaţa mea, Candies, dacă nu 
mă înșel, extrem de sexy și cool. Mi se tăiase răsuflarea de 
admiraţie și m-am întrebat ce trebuie să faci ca să ajungi așa. 

— Zău așa, Max, am auzit-o pe mama din bucătărie, pentru că 
acolo mă duceam. Cunoșteam tonul acela dezaprobator, care te 
strivea ca un sac umplut cu bolovani. Ce idee s-o aduci pe una 
din ele aici. La petrecerea lui Ace! Cum ai putut? 

— N-am vrut să vin singur, a spus el, pe un ton pe care nu l- 
am recunoscut. 

— Prostii, Max. 

— Ce vrei de la mine, Grace? Nu mai fi așa de mironosiţă. 

N-am avut timp să mă mir că mama și unchiul Max vorbeau 
așa unul cu altul, pentru că a apărut deodată tata. 

— Uite-o pe fata mea, a spus, ridicându-mă în braţe, deși 
știam amândoi că ajunsesem prea grea pentru el. 

M-a dus în bucătărie. Nu știu dacă a observat că mama și Max 
s-au uitat în direcţii diferite, înlocuindu-și rapid expresiile 
mânioase cu altele mai binevoitoare. 

— Ce puneţi la cale aici? a zis tata, jovial. Sper că nu te dai 
din nou la nevastă-mea, Max. 

Au râs cu toţii de absurditatea acestei idei. A urmat tortul 
care, firește, a șters complet întâmplarea aceea din mintea mea 
de copil de șapte ani. 


VP - 87 


Când pereţii apartamentului au început să mă apese, am 
făcut un duș, m-am îmbrăcat și am ieșit. Nu știu ce cred alţii 
despre New York, dar eu nu mă simţisem niciodată ameninţată 
acolo, nici măcar un minut, cel puţin până atunci. Avertismentul 
Zeldei despre bărbatul care mă căutase mi-a revenit brusc în 
minte. Mi-am dat seama că nu-i pomenisem nici lui Jake, nici lui 
Ace despre el și nu eram sigură de ce. Câteodată am tendința 
de a trata lucrurile grave ca pe nimicuri, un soi de filosofie 
stupidă „ignoră-le și vor dispărea de la sine”. Acceptarea 
faptului că acum cineva mă căuta fizic, spre deosebire de mult 
mai inofensiva corespondență, mutase pesemne problema la un 
nivel la care nu mai putea fi ignorată. Ridicase și nivelul de 
ameninţare, iar eu nu eram pregătită pentru consecinţe, prima 
dintre ele fiind limitarea libertăţii mele. Știţi deja ce părere am 
despre libertate. 

Am împins ușa clinicii în care tata și Zachary făceau 
voluntariat în ziua aceea. Una era în centru, cealaltă în New 
Jersey. Tata petrecea din ce în ce mai mult timp acolo pe 
măsură ce se apropia de pensionare. De obicei, la începutul 
săptămânii se afla în Jersey, iar la sfârșitul ei în oraș, deci eram 
aproape sigură că-l găsesc. Știu la ce vă gândiţi. Nu cumva 
tocmai a spus că nu avea chef să se întâlnească cu părinţii ei? E 
adevărat, nu voiam, dar tata era ca un magnet în perioadele 
mele de criză. Oricât aș fi jurat că nu-l mai caut atunci când 
eram supărată, el afla într-un fel sau altul și apăsa pe un buton 
secret din univers, obligându-mă ca prin farmec să ridic 
receptorul sau să mă duc la el la birou. 

— II caut pe domnul doctor Jones. A venit astăzi? am întrebat- 
o pe tânăra de la recepţie. Avea pielea strălucitoare, de 
culoarea cafelei cu lapte, și ochi adânci și negri, cu gene foarte 
dese. Nu o mai văzusem până atunci, deși trecusem de câteva 
ori pe la clinică. N-am fost surprinsă, întotdeauna fusese o 
fluctuație mare de personal acolo. 

— Aveţi programare? m-a întrebat ea, fără să ridice privirea 
din dosarul pe care-l citea. 

— Sunt fiica lui. 

S-a uitat la mine și a zâmbit. 

— A, ești logodnica lui Zack? a zis, acum pe un ton mult mai 
jovial. 


VP - 88 


Remarca ei m-a enervat. Încheiasem relaţia cu mai mult de 
șase luni în urmă și nu acceptasem propunerea, deci nu 
fusesem niciodată logodnica lui Zack. N-am apucat să-i răspund, 
pentru că a continuat: 

— Nu l-ai salvat tu pe puştiul ăla acum două săptămâni? Ti- 
am văzut fotografia în ziar. 

— Ba da, am spus. Eu sunt. 

Acum mă privea cu uimire. 

— Vai, îmi pare bine să te cunosc, spuse ea. Eu sunt Ava. 

— Și mie îmi pare bine, am zis, simţindu-mă cam ciudat. Era 
prea târziu să-i spun „Apropo, nu sunt logodită cu Zack. Serios, 
n-am fost niciodată... E o poveste lungă”, așa că m-am abținut 
și m-am uitat în altă parte. 

— O secundă, a zis ea. O să-i dau un mesaj pe pager. la loc. 

Am văzut un scaun liber printre copiii și sugarii care plângeau, 
am înfruntat accesele de tuse convulsivă și nasurile care 
curgeau și m-am așezat, sperând că sistemul meu imunitar era 
prezent la datorie. O femeie respira greu lângă mine, șuierând 
de parcă urcase în fugă zece etaje. 

— Ridley, m-a strigat Ava după câteva minute, poţi să te duci. 
E în ultimul birou. 

— Mulţumesc. 

— Ştii, a zis Ava în timp ce apăsa pe un buton ca să-mi 
deschidă ușa, nu semeni cu tatăl tău. 

Am încercat să zâmbesc. 

— Am mai auzit asta. 

e 

— Tatăl tău e un sfânt, știai? Voi, copiii, sunteți norocoși, al 
naibii de norocoși. Nu-i spune mamei tale că am înjurat în fața 
ta, da? 

Unchiul Max făcuse remarca asta de prea multe ori, își 
pierduse orice semnificație. 

— Habar n-ai, obişnuia să spună. Habar n-ai cum e să ai un 
tată care nu te iubește. 

Și mai era privirea aceea, privirea lui când mama se afla în 
preajmă, de parcă mai era un ceas până la balul de absolvire și 
el n-avea parteneră. 

Cred că unchiul Max era cel mai singur om pe care l-am 
cunoscut-o vreodată - cu excepţia lui Ace. Când eram copil, am 
simţit asta fără să înţeleg pe deplin. Când am mai crescut, mi- 


VP - 89 


am dat seama că asta era ideea lui despre el însuși. Totuși nu 
pricepeam de ce se simţea așa: îi avea pe părinţii mei, ne avea 
pe Ace și pe mine, avea și parada de păpuși Barbie. Acum 
înţeleg. Singurătatea este o stare de fapt, o boală. O purta cu el 
și ea îi infecta viaţa. Se trata răsfățându-ne, iubindu-ne, se trata 
cu „prietenele” lui și cu băutură. Dar boala lui nu avea leac. Era 
capătul liniei. 

— Ridley, a spus tata, oftând. Mi-a aruncat o privire 
îndurerată, scrutătoare. Ne-am făcut griji pentru tine. 

— Îmi pare rău, am zis, închizând ușa. 

Era un cabinet de consultaţii, într-adevăr. Mirosea... Ei bine, 
cunoașteţi mirosul - medicamente și dezinfectant. Neoane care 
pâlpâiau, podele acoperite cu linoleum de proastă calitate, în 
cea mai îngrozitoare cacofonie de culori: muștar, măsliniu, roz- 
portocaliu. Blaturi imaculate într-o nuanţă de avocado, borcane 
de sticlă umplute cu ghemotoace de vată și instrumente în 
ambalajele lor originale de hârtie. _ 

Tata m-a îmbrățișat, chiar dacă era supărat pe mine. Il 
iubeam pentru asta. Mama, când era nervoasă, nici măcar nu te 
privea în ochi, de parcă refuza să îţi recunoască existența până 
când catadicsea să te ierte. M-am retras din îmbrăţișarea lui 
după câteva secunde și m-am așezat pe canapeaua de 
consultaţii, iar cearșaful de hârtie boţit de sub mine mi-a 
reamintit de o mie de vizite în camere exact ca asta. Toate 
semănau între ele. Mă rog, nu erau chiar la fel. In ciuda 
curățeniei perfecte, avea un aer de decrepitudine, de sărăcie 
care o identifica drept o simplă cămăruţță de dispensar, în 
contrast cu birourile particulare luxoase în care mai fusesem. 
Diferenţa mă deprima. Era sterilă și curată, dar urâtă, cu decor 
demodat, pereţi crăpaţi și pete vechi de umezeală pe tavan. 
Mesajul ei părea să fie că săracii nu merită interioare moderne și 
frumoase. Un afiș îngălbenit, cu colţurile rupte, era lipit pe un 
perete: sistemul muscular uman. Drăguţ. Bărbatul de pe afiș 
arăta destul de calm, având în vedere că fusese jupuit de piele. 

— De ce l-ai trimis pe Zack să mă verifice? am spus. 

Tata a afișat o expresie inocentă. 

— Nu l-am trimis, Ridley. N-aș face așa ceva. 

N-am spus nimic, am continuat să mă uit la el. 

— L-am rugat să te sune, a zis el în cele din urmă. Atât. M-am 
gândit că poate n-o să refuzi o discuţie cu el. 


VP - 90 


— Ei bine, a venit la mine și s-a autoinvitat înăuntru. Nu prea 
mi-a plăcut asta, tată. 

— Aș spune că a învăţat lecţia, a zis tata, așezându-se pe un 
scaun cu picioare de metal și pernă de vinilin verde. S-a lăsat pe 
spate și și-a încrucișat braţele la piept, oftând. 

— Dumnezeule, am zis, nervoasă și puţin rușinată. Ce-a făcut, 
a alergat să-ţi spună totul, ca un pârâcios mic? 

Oare îmi dădeam seama că vorbeam ca un copil de zece ani? 
Da, știam și nu-mi plăcea, dar cred că era o mică parte dintr-o 
problemă pe care abia începeam să o înţeleg. Când stăteam 
față în față cu părinţii mei, eram un copil de zece ani. Aţi ghicit? 
Asta și doreau. 

— Ai pe cineva, Ridley? a întrebat tata, făcând efortul să 
vorbească pe un ton liniștit și binevoitor. 

— Tată, nu de asta am venit aici. 

— Nu? 

— Nu. Vreau să vorbim despre unchiul Max. 

Nimeni n-ar fi putut să spună despre tata că este un bărbat 
frumos. Nu în sensul tradiţional. Chiar dacă eram fiica lui, 
remarcasem influența pe care o avea asupra femeilor. Încă nu 
văzusem o femeie care să nu zâmbească când o privea. Puterea 
lui de atracţie venea din interior. Trăsăturile lui ofereau indicii 
subtile despre bărbatul care trăia în spatele măștii. Nasul puţin 
strâmb dovedea originea aspră, din clasa muncitoare. Maxilarul 
pătrat era un indiciu al hotărârii cu care își urmărea scopul, 
odată ce fusese stabilit. Ochii de un albastru deschis erau 
oglinda fidelă stărilor de spirit. l-am văzut plini de compasiune, 
strălucind de dragoste și înțelegere, i-am văzut întunecându-se 
de durere sau îngrijorare, i-am văzut îngustându-se de mânie 
sau dezamăgire. Dar niciodată nu îi văzusem așa cum erau 
acum. Complet goi, indescifrabili. Pauza care a urmat după 
întrebarea mea era ca o a treia prezenţă în încăpere, o fantomă 
care se strecurase pe sub ușă. 

— Nu te-am iubit destul, Ridley? a zis el după câteva secunde. 
Nu ţi-am dat tot ce îţi trebuie, din punct de vedere financiar și 
afectiv, ca să reușești în viaţă? 

— Ba da, tată, am zis, chinuită brusc de vinovăție. 

— Atunci, ce se întâmplă? Ai ajuns în punctul în care vrei 
neapărat să ne acuzi de toate greșelile pe care le-am făcut în 


VP - 91 


privinţa ta și a fratelui tău? Nu mă aşteptam la asta din partea 
ta, Ridley. De la Ace, da, nu de la tine. 

lată, din nou comparaţia. După ce a plecat, Ace a fost 
considerat - nu pe faţă, Doamne ferește, ci printr-un fel de 
osmoză emoţională - un obiect de dispreț în familia mea, 
absolutul eșecului și nerecunoștinţei. Orice comparaţie între 
mine și el în acest sens mă scotea din sărite. Un amestec 
exploziv de rușine, resentimente vechi și furie mi-a înroșit 
obrajii. 

— Ce legătură are asta cu ce te-am întrebat? am spus încet. 

A tresărit, uimit, de parcă nu se aștepta să observ că scosese 
din arsenal muniţia sentimentală de mare calibru ca să-mi 
devieze întrebarea. 

— Vrei să zici că nu are nicio legătură cu ce am discutat seara 
trecută? a spus el cu o indignare care nu părea tocmai sinceră. 
Mama ta încă mai e supărată din cauza asta. 

— Tată... 

Mi-a susținut privirea câteva clipe, s-a uitat în altă parte, apoi 
din nou la mine. 

— Ce vrei să știi? 

Ce voiam să știu? Ace mă îndemnase să-l întreb pe tata 
despre unchiul Max și despre „proiectele cu animale de casă”. 
Părea totuși o întrebare vagă și bizară. 

— Ce nu știu despre Max? 

A clătinat din cap și s-a uitat la mine încruntat. 

— De ce îmi pui atâtea întrebări? De unde îţi vin ideile astea? 

Nu i-am răspuns, doar m-am sprijinit de perete și am 
continuat fixez un punct din podea. A oftat, apoi s-a dus la 
fereastră. 

— Bine, de cât timp te întâlnești cu Ace? 

M-am uitat la el. Ochii îi erau triști acum. Nu era o privire pe 
care mă bucuram s-o văd, dar era mai bună decât privirea 
moartă, plată, pe care mi-o aruncase mai devreme, când îl 
întrebasem de unchiul Max. 

— De mult, dar cred că știai. 

Mi s-a părut că luminile fluorescente străluceau mai tare, mai 
crud. Dincolo de ușă se auzeau pașii ușori ai asistentelor 
trecând încolo și încoace. O conversaţie, un hohot de râs. 
Pricepusem, în sfârșit, că Zack îi furniza tatei informaţii despre 


VP - 92 


mine de la bun început. Mi s-a făcut greață de toate și m-am 
enervat. 

Tata a ridicat din umeri. 

— Mai bine să vorbească cu tine decât cu nimeni. Nu am fost 
în stare să mă apropii de el de ani buni. Dar de ce nu mi-ai 
spus? 

— Să-ţi spun? Nici măcar n-am avut voie să-i rostesc numele 
după ce a plecat, am strigat, uimită că ridicasem tonul și că 
mâinile îmi tremurau. 

Tata a clătinat din cap, s-a aplecat și și-a pus mâinile pe 
umerii mei. Am simţit mirosul de Old Spice și mi-am amintit cum 
mirosea a ploaie și a apă de toaletă când se întorcea seara de la 
dispensar. 

— Îmi pare rău, Ridley, a zis, obligându-mă să mă uit în ochii 
lui. Nu ne-am purtat cum trebuie. Știu asta. 

— Nu mai contează acum, tată, am spus, coborând de pe 
masă și îndepărtându-mă de el. Fii liniștit. Înţeleg. 

Am simţit curentul puternic al dragostei sale. Mă trăgea încet 
spre el și mă îndepărta de motivul venirii mele acolo. 

— Sufeream, Ridley. Eram devastaţi... Mai ales mama ta. Nu 
știam ce să facem și nu ne-am gândit că o să te afecteze pe 
tine. Am dat dovadă de egoism și regretăm amândoi. 

ÎI compătimeam, mă simţeam din nou vinovată. M-am așezat 
pe scaunul pe care îl ocupase el mai devreme și mi-am lăsat 
capul în mâini, uitându-mă fix la genunchii mei. Brusc, a început 
să mă doară capul și am constatat că eram puţin ameţită. Nu 
prea era întâlnirea la care mă așteptam. 

— Mă bucur că ţine legătura cu tine, Ridley, a zis tata din nou, 
după câteva clipe de tăcere. Atâta timp cât ai grijă să asculți 
selectiv ce are de spus. 

— Adică? 

— Ei bine, Ace are idei ciudate de când a început să se 
drogheze. Este foarte ostil faţă de Max, e gelos pe relaţia ta cu 
el. Nu-l lăsa să-ți otrăvească mintea și să te îndepărteze de 
omul care te-a iubit. 

— Crezi că Ace mi-a băgat toate astea în cap? Ti-am arătat 
fotografia. 

Aș fi putut să-i spun că erau mai multe - al doilea plic, un 
bărbat care mă căutase. Nu i-am spus. 


VP - 93 


— Știu, știu, însă am crezut că am lăsat toate astea în urmă. 
Mi se pare că Ace s-a folosit de șansa asta să-și mai împrăștie 
puţin otrava. 

— Atunci de ce crede că Max are o legătură cu povestea asta? 
De ce m-a pus să te întreb despre unchiul Max și „proiectele lui 
cu animale de casă”? Așa le-a numit, literalmente. 

Tata a ridicat din umeri teatral, desfăcându-și braţele într-un 
gest de neputinţă. 

— Cum vrei să știu de unde îi vin lui Ace ideile? E bolnav, 
Ridley. In niciun caz nu te poţi baza pe ce spune el. 

Era o doză de adevăr în afirmaţia lui, puteam fi de acord cu 
ea dacă mă distanţam puţin. Cu alte cuvinte, cine ar fi nebun să 
se uite în gura unui drogat, nu-i așa? Aveam însă încredere în 
Ace pentru că știam că nu exista niciun strop de răutate în el, cu 
excepţia dependenței sale. Sper că suntem mai mult decât 
suma părţilor noastre. Mă gândeam că tata împărtășește 
aceeași speranţă. Cred însă că îl pierduse pe Ace de mult, de 
foarte mult timp. 

— Nu îţi vine nimic în minte, tată? 

A oftat. 

— Singurele proiecte în care Max a fost implicat, în afară de 
afacerile lui, au ajutat mii de copii și de femei să o scoată la 
capăt. 

— Fundaţia, vrei să spui? 

— Îți amintești, nu-i așa? 

A deschis un sertar și a scos câteva pliante. Mi le-a dat. 

Am citit pe unul din ele: 


SPRIJINIȚI ADOPTAREA LEGII SAFE HAVEM 
ÎN STATUL NEW YORK 
BANII DUMNEAVOASTRĂ POT SALVA 
VIEŢI OMENEȘTI 


Fundația Maxwell Allen Smiley 
Organizaţie nonprofit 
dedicată ajutorării mamelor și copiilor 
care suferă abuzuri 


6€ Safe Haven - refugiu sigur (engl.). (N. tr.). 
VP - 94 


Când aveam șaisprezece ani, ai mei m-au dus la un bal de 
caritate la hotelul Waldorf-Astoria. Era un eveniment pompos, 
firește, și toată elita socială a New York-ului afișa rochii de seară 
strălucitoare şi  smochinguri excelent croite. Erau acolo 
aranjamente florale impozante, nenumărate pahare de cristal, 
sculpturi în gheață și o formaţie completă de jazz. Purtam o 
rochie din voal roz și prima mea pereche de pantofi cu toc 
adevăraţi. Cerceii de diamant pe care h primisem de ziua mea 
licăreau irezistibil (m-am privit în oglindă toată noaptea), iar 
brăţara cu diamante a mamei, pe încheietura mâinii, arăta ca și 
cum ar fi fost făcută special pentru mine. Bineînţeles, mă 
simțeam ca o vedetă, ca un supermodel, ca o prințesă. Eram 
îmbujorată și ameţită de emotie. 

Unchiul Max a fost partenerul meu. Am mers cu el braţ la braţ 
prin sală și m-a prezentat drept „strălucitoarea mea nepoată” 
unor personalităţi ca Ed Koch, Tom Brokaw, Leslie Stahl. Am dat 
mâna cu Donald Trump, Mary McFadden, Vera Wang. 
Evenimentul era de fapt o colectă de fonduri pentru Fundaţia 
Maxwell Allen Smiley și, la 5 000 de dolari tacâmul, Max a reușit 
să adune într-o noapte o sumă uriașă pentru acţiunile de 
caritate pe care le desfășura fundaţia lui. 

— Unchiul tău Max a înfiinţat fundaţia pentru a grăbi 
adoptarea legii Safe Haven în statul New York, mi-a spus tata, o 
lege care permite femeilor să-și lase copii în anumite instituţii, în 
spitale, staţii de pompieri sau la poliţie, fără să se teamă de 
consecințe judiciare și cu certitudinea că vor fi îngrijiţi și 
adoptați. 

M-am uitat mai atent la pliant și am început s-o răsfoiesc. Pe 
copertă erau două poze, una cu un tomberon și cealaltă cu o 
asistentă legănând un copil. Faceti alegerea corectă pentru 
copilul dumneavoastră. Nu punem întrebări era titlul, urmat de 
informaţii despre legea Safe Haven și îndemnuri la adresa 
mamelor - să nu intre în panică, să nu-și abandoneze copiii pe 
străzi sau toaletele publice, așa cum au făcut atâtea, ci să-i 
aducă la una dintre adresele sigure enumerate acolo. Pe un ton 
imparțial, ferindu-se să le judece, broşura le asigura că totul era 
pregătit și că, în cazul în care nu se întorceau după copil în 
termen de șaizeci de zile, se considera că au renunțat tacit la 
toate drepturile parentale, iar copilul putea fi oferit spre adopţie 
și plasat într-o familie în care va avea parte de dragoste. 


VP - 95 


— Nu l-am auzit niciodată vorbind despre legea Safe Haven. 

— A fost o lege controversată, mi-a explicat tata, așezându-se 
din nou. Părea obosit. Detractorii ei susțineau că le încuraja pe 
femei să-și abandoneze copiii, femei tinere care în alte condiţii i- 
ar fi păstrat. Susţinătorii ei, de exemplu Max și cu mine, credeau 
că o mamă care, indiferent de motiv, simte impulsul de a 
renunţa la copilul ei nu mai are dreptul să fie mamă, iar copilului 
îi va fi oricum mai bine într-o familie de adopţie unde se va 
bucura de dragoste și atenţie. O femeie înspăimântată, 
disperată va accepta această alternativă, spuneam noi. Legea a 
fost adoptată în anul 2000. Acum organizația are o linie verde 
non-stop și un birou de relaţii publice. 

Pentru că adusese vorba, mi-am amintit că văzusem campanii 
publicitare în toate trenurile și autobuzele și ascultasem chiar și 
anunțuri la radio. În fundal se auzea un copil plângând, iar o 
voce adâncă, plăcută, declama: „Ești la capătul puterilor? Nu 
poţi face faţă presiunii de a fi mama? Inainte de a te răzbuna pe 
copilul tău, telefonează-ne. Te vom ajuta”. N-am știut niciodată 
că tata și unchiul Max erau implicaţi în acţiunile acelea. Mi s-a 
părut ciudat că nu aflasem nimic. Tata și cu mine eram apropiaţi 
și vorbeam adesea despre activitatea lui medicală. 

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat. 

— Nu ţi-am spus? Sunt sigur că ţi-am spus. Poate că nu-l mai 
auzi pe bătrânul tău tată. 

A încercat să zâmbească, dar veselia lui s-a stins brusc când 
nu i-am întors zâmbetul. Am tăcut amândoi câteva secunde. Am 
răsfoit în continuare broșura, întrebându-mă dacă la asta se 
referise Ace. 

— Copilăria unchiului tău Max nu e un secret pentru tine. A 
suferit abuzuri pe care rareori le-am văzut în cariera mea de 
doctor, iar asta spune ceva despre el. In loc să folosească 
trecutul pe post de justificare pentru a-și arunca viaţa la gunoi, 
l-a transformat în combustibilul care l-a propulsat spre succes. 
Și a folosit succesul pentru a schimba destinele copiilor și ale 
femeilor care au suferit ca el și ca mama lui. 

Mai auzisem discursul ăsta. Habar n-aveam de ce trebuia să-l 
ascult din nou, dar l-am lăsat să continue. 

— Adoptarea legii era crucială din punctul lui de vedere, era 
ferm convins că doar așa va reuși să salveze copiii din familiile 
cu risc ridicat înainte ca inevitabilul să se producă și să-i pună în 


VP - 96 


brațele unor oameni care-i doresc din tot sufletul. Era crucială 
fiindcă unchiul tău Max nu a acceptat niciodată anumite 
realităţi. Niciodată. 

M-am gândit la Max, la veșnica lui tristețe, prezentă chiar și în 
cele mai fericite momente pe care le petrecuserăm împreună. 

— Asta doreai să știi, Ridley? a zis tata. 

Am ridicat din umeri. Poate. 

— Crede-mă, fetițţo, nu există secrete întunecate aici. Te-a 
iubit, te-a iubit mai mult decât îţi închipui. 

Am auzit un accent ciudat în vocea lui, dar când m-am uitat la 
el am văzut doar zâmbetul dulce pe care mă așteptam să-l văd. 

— L-a iubit și pe Ace, am spus, și mi-a fost milă de fratele 
meu. M-am întrebat de ce se simţise mereu exclus. 

— Bineînţeles, a zis tata, dând din cap aprobator, dar voi doi 
aveaţi o legătură specială. Poate că Ace era invidios. 

S-a îndepărtat, s-a uitat pe fereastră și a expirat zgomotos 
printre buzele strânse. Când a rupt din nou tăcerea, parcă 
vorbea de unul singur. 

— Nu știu. Niciunul dintre voi nu a dus lipsă de dragoste sau 
de atenţie. Aţi avut totdeauna destulă. Amândoi aţi avut destul 
din toate. 

— Știu asta, tată. 

— Rămâne veșnica problemă a banilor. Poate că s-a supărat și 
din cauza asta. 

— Banii? 

— Da. Banii pe care ţi i-a lăsat Max. 

— Ce-i cu ei? 

— Păi, a zis el oftând, n-a făcut același lucru și pentru Ace. 

Am clătinat din cap. 

— Nu înțeleg. 

Am fost convinsă mereu că Ace primise o sumă de bani, deși 
nu m-am gândit niciodată să fac calculele de ansamblu. Ace 
dispăruse de mult când m-am întâlnit cu avocatul lui Max pentru 
a discuta despre moștenirea mea. Am presupus că Ace făcuse 
deja asta. N-am adus niciodată în discuţie moartea lui Max, nici 
averea lui. De fapt, nici n-am vorbit cu Ace despre cine știe ce, 
cu excepţia listei interminabile de nedreptăţi pe care susţinea 
că le suferise. Destul de trist, știu. 

— Moștenirea ta a fost necondiționată, m-a lămurit tata. Banii 
ti-au fost transferați imediat după moartea lui Max. Moștenirea 


VP - 97 


lui Ace a fost condiţionată de încheierea cu succes a 
tratamentului de dezintoxicare, urmat de cinci ani de viaţă 
curată. Poate că este încă furios. 

Nu puteam să-l învinovăţesc cu adevărat pe Max. Era o 
condiție rezonabilă și, evident, gândită în interesul lui Ace. 

— Și ce legătură am eu cu asta? 

A dat din umeri. 

— Oamenii furioși și geloși fac prostii. 

— Cu alte cuvinte crezi că Ace este implicat? 

— Spun doar că nu este imposibil. 

— Nu, am zis pe un ton hotărât. 

Tata s-a uitat la mine ca la un copil care încă mai crede în Moș 
Crăciun, adică îngăduitor și trist. 

— În niciun caz. 

Mi-a pus o mână pe umăr. 

— O să te mai gândești la asta? 

l-am făcut semn că da. 

— Trebuie să plec, am zis, ridicându-mă. 

Am avut impresia că nu dorea să plec. l-am văzut braţele 
zvâcnind, apoi căzând iarăși pe lângă corp, ca și cum ar fi vrut 
să mă ţină acolo, dar se răzgândise în ultima clipă. 

— Sună-mă diseară dacă vrei să mai discutăm. 

— A mai rămas ceva de discutat? am întrebat, privindu-l în 
ochi. 

— Nu știu, a zis el, ridicând din umeri. Tu să-mi spui. 

L-am îmbrățișat repede, pentru că nu voiam să mă simt iar 
atrasă în haloul lui de siguranţă. M-ar fi îndepărtat de mine 
însămi. Am plecat mai dezorientată decât venisem. Răspunsurile 
tatălui meu ridicaseră și mai multe întrebări. Am ieșit din clădire 
în după-amiaza ca de iarnă. 

— Ridley, așteaptă. 

M-am întors și l-am văzut pe Zack în fața dispensarului. 

— Aşteaptă, a repetat el. Putem sta de vorbă puţin? 

M-am uitat la el și am dat din cap. 

Când l-am văzut, inima a început să-mi bată mai repede, dar 
de furie; îmi trădase secretele, intrase în apartamentul meu... 
Nu aveam niciun chef să mă ocup de el acum. 

— Te rog, Rid, a spus el, făcând câţiva pași spre mine. 

În spatele ușilor am văzut-o pe mama lui, Esme, îmbrăcată 
într-o uniformă cu un ursuleț brodat pe piept. Era o femeie 


VP - 98 


micuță, rozalie, cu păr blond prins într-un coc elaborat. Strângea 
un dosar la piept și ne-a aruncat o privire îngrijorată, apoi a 
dispărut prin altă ușă, nu înainte de a-mi zâmbi trist. 

Nu i-am zis nimic lui Zack când s-a oprit lângă mine. 

— Îmi cer scuze, a început el. Azi dimineaţă am depășit limita, 
știu. 

Am schiţat un gest, dar nu-mi găseam cuvintele. Ochii lui erau 
de un albastru foarte palid. Barba ușor nerasă, blondă, îi umbrea 
maxilarul puternic. Și-a lăsat mâna pe brațul meu. Mi-am amintit 
că, nu demult, credeam că îl iubesc. 

Am simţit faţă de el aceeași atracţie care mă împingea spre 
tata, de parcă în brațele lui toate necazurile s-ar fi topit, iar viața 
ar fi fost sigură și liniștită, plină de dragoste. Atâta timp cât 
făceam ce așteptau de la mine, atâta timp cât eram acea Ridley 
pe care o doreau. 

— Nu-i nimic, am zis. 

Nu era adevărat. Îi spusesem asta ca să ne simţim amândoi 
mai bine. 

— Ne vedem mai târziu. 

Am plecat fără să mai adaug ceva și nu m-a chemat înapoi. 
Fâșia subţire de cer dintre clădiri părea la fel de dură ca și 
betonul pe care călcam. Traficul cânta, o cacofonie de claxoane 
și motoare ambalate. Singurătatea m-a cuprins odată cu aerul 
rece care intra prin mânecile hainei și mi s-a cuibărit la piept. 


VP - 99 


DOISPREZECE 


Am apasat pe butonul soneriei din dreptul ușii roșii, dar n-a 
răspuns nimeni. În timp ce aşteptam, i-am dat un dolar unui 
cerșetor care împingea un cărucior de cumpărături plin cu 
păpuși vechi și cutii de bere și am salutat un poliţist pe care îl 
știam din Five Roses, unde el și partenerul lui patrulau de-a 
lungul bulevardului. Câţiva copii se zbenguiau pe terenul de 
joacă din Parcul Tompkins Square. M-am gândit la Justin 
Wheeler și m-am întrebat unde era acum. Am sunat din nou, 
după care am bătut la ușă. Am fost foarte surprinsă să constat 
că era deschisă. 

— Bună ziua! am strigat înainte de a intra într-un vestibul 
foarte strâmt, de unde pornea o scară abruptă și întunecoasă. 
Cum nici de data asta n-am primit răspuns, m-am întors în 
stradă și m-am uitat în jur, căutând altă ușă roșie, dar asta era 
singura. Am intrat din nou. 

— Jake? 

Apoi am auzit o lovitură puternică, zgomot de metal lovind 
metalul. Am intrat și ușa s-a închis în spatele meu. Am urcat 
scara pe pipăite, frecându-mă de zidurile reci. Era atât de 
îngustă, încât dacă ridicam puţim coatele atingeam ambii pereţi. 
Când am ajuns sus, am intrat într-un pod uriaș, la fel de 
întunecos, cu excepţia unui colț îndepărtat, luminat de 
reflectoare puternice așezate pe trepieduri înalte. Lucra acolo și 
nu observase că intrasem. Lovea cu un ciocan masiv un arc de 
metal neted, de două ori mai înalt și de două ori mai lat decât 
el. 

Scriitorii sunt în primul rând observatori. Noi observăm. Ne 
pierdem în observaţii și apoi împletim cuvintele pe care le 
găsim. Adesea, parcă stăm pe muchiile, pe contururile vieţii. Și 
chiar acolo ne este locul. Nu poţi observa nimic dacă faci parte 
din ceea ce observi. M-am pierdut în contemplarea acelui străin 
cu care împărţisem patul noaptea trecută. M-am uitat la mușchii 
noduroși, perfect definiţi, încordându-se și jucând sub piele la 
fiecare lovitură de ciocan, la strălucirea corpului său acoperit de 
sudoare, reflectând lumina aspră a lămpilor. l-am văzut 


VP - 100 


degetele  încleștate pe coada de lemn a ciocanului și 
încheieturile albe și umflate, cu vene groase ca funia. Am simțit 
vibrația, am auzit bubuitul greu care umplea spaţiul acela uriaș 
la fiecare lovitură. M-am uitat în jur și am distins forme vagi care 
se ascundeau în beznă, forme ivite din aceleași lovituri de 
ciocan. Am simţit electricitatea emanată în valuri de trupul lui. 
Furie. Pedepsea o bucată de metal. Se pedepsea pe sine însuși. 
Ceva mi s-a zvârcolit în măruntaie, o combinaţie de teamă și 
dorinţă. A ridicat ciocanul, dar s-a oprit la jumătatea mișcării de 
balans, l-a lăsat jos și s-a întors. Avea faţa îmbujorată și obosită. 
Era imaginea tipică a omului întrerupt în mijlocul unui act intim, 
ca și când l-aș fi surprins în timp ce făcea dragoste. 

— Ridley, a zis, deși nu eram sigură că știa cine intrase. 

Am tăcut câteva clipe, rușinată că-l privisem așa. 

— Bună, am spus în cele din urmă, îndreptându-mă spre el. 
Ecoul pașilor mei răsuna puternic între pereți și tavan. 

Și-a șters sudoarea de pe frunte cu braţul și a pus ciocanul pe 
podea. 

— Cum te simţi? 

— Bine, am spus, pășind în lumină. 

— Am uitat să-ţi spun că soneria nu merge, s-a scuzat el, 
uitându-se la mine într-un mod straniu. Am lăsat ușa deschisă și 
am sperat că vei intra. 

Am dat din cap. 

— După cum vezi, asta am făcut. 

— Am crezut că n-o să vii. 

Mi s-a părut că arăta altfel. Faţa lui era dură, aproape 
nemiloasă. În lumina aspră, semnele de pe corpul lui se vedeau 
perfect, tăietura de la gât la claviculă, cicatricea de pe umăr 
care arăta ca o rană de glonț - deși recunosc că nu mai 
văzusem o rană de glonţ. Cine era bărbatul acesta? De ce mă 
deschisesem așa de larg în fața lui? 

Fără să vreau am făcut un pas înapoi, dar m-a apucat de braţ 
și mi-a strâns ușor încheietura mâinii. 

— E în regulă, a zis, ca și când citise incertitudinea subită din 
ochii mei. Când muncesc, parcă aș călători într-un tărâm magic. 
Mă pierd. 

Înţelegeam, bineînţeles. Am întins mâna spre cicatricea de pe 
gât și el s-a retras un pic. M-am oprit, l-am privit în ochi și am 
continuat mișcarea. Degetele mele au urmărit linia dreaptă și 


VP - 101 


albă. Era mai fină decât pielea din jur, ca o mătase delicată. A 
tremurat sub atingerea mea. A închis ochii. Am atins apoi 
cicatricea umflată de pe umăr, ca o minge de cauciuc prinsă sub 
piele. Aveam un singur cuvânt în minte: durere. 

M-am apropiat de el și nu mi-a păsat că era lac de sudoare. 
Nu l-am întrebat de unde avea cicatricele. Pe de o parte, pentru 
că nu eram sigură că voiam să aflu, pe de altă parte fiindcă 
simţeam că nu era pregătit să-mi spună. Intrebarea ar fi fost un 
gest de agresivitate, o încălcare a înţelegerii tacite, o negare a 
certitudinii că-mi va spune treptat tot ce doream să aflu. Oare 
este posibil să te ferești de cineva și în același timp să ai 
încredere în el? M-a strâns mai tare în braţe, apoi m-a eliberat. A 
început să mă dezbrace, să mă sărute pe gât. 

Lumina crudă m-a făcut să șovăi câteva clipe în timp ce el îmi 
dădea jos hainele una câte una. Dar nu m-am opus. Mi-am 
descheiat pantalonii și i-am lăsat să alunece în jos pe coapse, la 
fel de nerăbdătoare, în timp ce el îmi desfăcea febril nasturii și 
capsele pentru a-mi atinge mai repede pielea. 

În lumina aceea nu puteam să ascundem nimic. Dezvăluia 
orice defect, orice imperfecţiune. Dar nu asta dorim, deși ne 
temem? Nu vrem oare să ne arătăm pe de-a întregul, să fim 
iubiţi așa cum suntem? El m-a iubit acolo, pe podea, pe o 
grămadă de haine. Un fermoar mi-a zgâriat spatele. A fost un 
cutremur. 

e 

Am rămas așa o vreme, întinși pe podea, tăcuţi, uitându-ne 
unul la celălalt. Cuvintele erau inutile. Auzeam zumzetul slab al 
străzii, vedeam strălucirea albastră a computerului său aprins 
într-o cămăruţă lipită de pod, probabil un mic birou. Incepuse să 
mi se facă frig, cu toate că era lipit de mine. L-am privit în ochi; 
blândețea și bunătatea pe care le văzusem la prima întâlnire se 
întorseseră acolo în timp ce făcusem dragoste. Eram mândră de 
asta. 

— Ridley, a zis, luându-mi mâna, trebuie să stăm de vorbă. 

Detest să-mi spună cineva asta. E un semn rău. 

— Despre ce? am spus, râzând un pic în ciuda stării mele de 
nervozitate. Stai puţin, știu... Ești un fundamentalist Mormon și 
vrei să-ţi iei a treia soţie spirituală. 

— O, nu. 


VP - 102 


— Lucrezi pentru CIA, trebuie să pleci într-o misiune secretă și 
nu știi când ne vom mai vedea. 

— Greșit din nou. 

— Atunci ești dansator de cabaret? 

— Serios, Ridley, a spus, sprijinindu-se într-un cot. Ai o 
problemă, mai ţii minte? Ți-am spus că am un prieten care ar 
putea să te ajute. 

Am încuviințat. 

— Am vrut să-ţi spun imediat cum ai ajuns aici, dar... 

— Limba mea era în gura ta? 

— Corect, a recunoscut, zâmbind. A întins mâna și a dat la o 
parte o șuviţă de păr care-mi căzuse în ochi. Mai făcuse asta și 
mi-a plăcut la fel de mult, îmi dovedea că între noi se instalase 
deja intimitatea. M-am uitat în jur. Aproape reușisem să mă 
eliberez de toată nebunia din ultima vreme, dar m-am încordat 
iar și am văzut la orizont valuri de teamă și tristețe. S-au 
revărsat peste mine și spaima m-a înecat într-o clipă. 

— Bine... Spune-mi. 

— Mai degrabă ţi-aș arăta. Hai să ne îmbrăcăm și să ne 
întoarcem acasă. 


VP - 103 


TREISPREZECE 


__ ITHE NEW JERSEY RECORD |  . 
TANĂRĂ MAMĂ ASASINATĂ, FIICA DISPĂRUTĂ 


de Margarita Popick 
26 OCTOMBRIE 1972, HACKETTSTOWN, New Jersey 


Cadavrul Teresei Elizabeth Stone, 25 de ani, a fost 
găsit în cursul zilei de azi într-un mic apartament din 
complexul Oak Groves de pe Bulevardul Jefferson. 
Poliția a ajuns la fata locului după ce vecinii s-au plâns 
că televizorul din apartament mergea cu volumul la 
maxim de aproape douăzeci și patru de ore fără 
întrerupere. Era ceva neobișnuit pentru Teresa, care 
lucra ca recepționeră la o agenție imobiliară din 
Manhattan pentru a-și crește fiica de 18 luni, Jessie 
Amelia Stone. Jessie a dispărut. Doamna Stone a fost 
găsită fără viață pe podeaua bucătăriei. Fusese bătută 
cu sălbăticie. Nu există semne de intrare prin efractie, 
dar vecinii au declarat că avea o relație violentă cu 
concubinul ei, tatăl lui Jessie. Poliția a mai fost 
chemată de câteva ori de la începutul anului din cauza 
unor certuri domestice. 

Doamna Stone obținuse chiar luna trecută un ordin de 
restricție împotriva tatălui fetitei. 

Vecinii au descris-o pe doamna Stone ca fiind o femeie 
tăcută, muncitoare și o mamă iubitoare. Maria 
Cacciatore, vecina doamnei Stone, avea adesea grijă 
de Jessie din proprie inițiativă în timp ce doamna 
Stone era la serviciu. „Suntem devastati. N-am crezut 
niciodată că așa ceva s-ar putea întâmpla”, a zis ea. 
„O iubea pe fetiță la nebunie. La nebunie.” Poliția îl 
caută pe iubitul doamnei Stone, Christian Luna, bănuit 
că a răpit-o pe Jessie. Este considerat extrem de 


VP - 104 


periculos. Cine il vede este rugat să contacteze 
imediat poliția. 


— Cum ai găsit asta? am zis, uitându-mă la fotocopia din fața 
mea. O fotografie însoțea articolul, aceeași care îmi fusese 
trimisă prin poștă. Am simţit un val de greață și gâtul mi s-a 
uscat brusc. 

— Prietenul meu, detectivul, a recunoscut caracterul de literă 
din cel de-al doilea articol, a scotocit prin arhiva online ale 
ziarului și a reușit să-i dea de urmă... 

— Cum e posibil? l-am întrerupt. M-am uitat din nou la articol. 
E Times New Roman, e folosit în mii de ziare și reviste. 

— Hei, a zis el încet, nu poţi nega rezultatele. l-a luat câteva 
ore, dar iată-l. 

— Prea ușor, am spus, iar în vocea mea se simţea îndoiala și 
furia, ca și când nu mi-aș fi crezut ochilor. 

Vă întrebaţi probabil de ce eram atât de belicoasă, și e o 
întrebare bună. In fond, nu eu îl rugasem să facă exact ceea ce 
și făcuse? Dar eram oricum nervoasă, simțeam că intimitatea 
mea era ameninţată și adoptasem o atitudine defensivă. Eram 
supărată pe el din cauză că găsise articolul atât de repede, 
poate speram de fapt că nu va descoperi nimic. Mi-am amintit 
de rezultatele căutării pe LexisNexis și că nu avusesem puterea 
să le analizez așa cum ar fi trebuit. Dacă m-aș fi străduit mai 
mult, poate că aș fi găsit chiar eu articolul. 

M-am dus la fereastră și m-am uitat la First Avenue și la 
Pete's Spice, brutăria italiană de vizavi. Era una dintre cele mai 
familiare priveliști din lume, dar în clipa aceea parcă mă aflam 
pe altă planetă, îndepărtată și rece. Câţiva derbedei cu tricouri 
largi și pantaloni supradimensionaţi se adunaseră pe treptele 
din faţa unei intrări, scenă care mi-a amintit de blocul în care 
locuia fratele meu. M-am gândit la Ruby și mintea mea a început 
să hoinărească. 

— Ce înseamnă asta? l-am întrebat în cele din urmă. 

Se așezase pe canapea, așteptând răbdător să mă hotărăsc 
ce simt cu adevărat. 

— Nu știu, a zis. Poate nimic. Tăcere, apoi: și asta nu e tot. 

M-am întors și m-am uitat la el, apoi m-am dus la masă și m- 
am așezat pe un scaun, apăsându-mi abdomenul cu palmele și 
aplecându-mă în faţă, ca și cum aș fi avut crampe violente. 


VP - 105 


Chiar aș fi vrut să am crampe. Aș fi vrut să mă fac ghem și să 
leșin din cauza unei apendicite perforate doar ca să pot evita 
toată povestea asta. 

— Prietenul meu are o cunoștință la poliţia din Hackettstown, 
așa că i-a dat un telefon. Cazul nu a fost rezolvat nici până azi. 
Christian Luna n-a fost găsit, nici interogat și nici acuzat. Fetiţa, 
Jessie, a dispărut. 

— Cum îl cheamă? am întrebat. 

— Pe cine? 

— Pe prietenul care ţi-a făcut serviciul ăsta. 

A ezitat doar o fracțiune de secundă: 

— Harley. Am crescut împreună și îmi e dator. L-am ajutat de 
multe ori de-a lungul anilor. 

— E de meserie? E poliţist? 

— Nu, e detectiv particular. 

Am dat din cap. De ce mă interesau amănuntele? Nu știu. 
Poate că pur și simplu trăgeam de timp, poate că încercam să 
găsesc un motiv pentru a pune la îndoială veridicitatea 
informaţiilor, de exemplu faptul că nu era calificat pentru o 
treabă de genul ăsta. N-a mers. Nu poţi nega adevărul gol-goluț 
care se află chiar sub nasul tău. De fapt, poţi s-o faci, dar te-ai 
simţi ridicol. 

M-am uitat din nou la hârtiile împrăștiate pe masă. Pagina cu 
articolul îmi sărea în ochi. Fotografia era ștearsă, femeia și 
copilul păreau niște fantome. Foaia de ziar îngălbenită pe care o 
primisem prin poștă stătea chiar lângă ea. Cineva păstrase 
articolul acela mai bine de treizeci de ani. Acum câteva zile se 
hotărâse să se despartă de el și mi-l trimisese prin poștă. Am 
răsucit ideea în minte pe toate feţele, întrebându-mă ce m-ar fi 
determinat pe mine să renunţ la un simbol păstrat cu grijă trei 
decenii la rând. Am găsit un singur motiv plauzibil: aș fi renunţat 
la simbol dacă aș fi fost sigură că pot recupera originalul. Ce 
altă motivaţie avem să ne agăţăm de obiecte, de fotografii 
vechi, de bijuterii desperecheate, de scrisori îngălbenite? Sunt 
talismane, frânturi dintr-o lume magică. Când le atingem, 
recâștigăm o clipă ceea ce timpul ne-a luat și a măcinat încet. 

— Christian Luna, născut în Bronx, în 1941, a zis Jake, răsfoind 
însemnările pe care le făcuse într-o agendă neagră. A urmat 
liceul în Yonkers, a absolvit în 1960, apoi a s-a înrolat. A fost 
trecut în rezervă după optsprezece luni. Nu știm încă de ce. S-a 


VP - 106 


stabilit în Hackettstown, New Jersey, în 1962, și a lucrat în 
diverse locuri ca mecanic. N-a fost căsătorit. Are un singur copil, 
Jessie Amelia Stone. A fost arestat în 1968 pentru conducere 
sub influența băuturilor alcoolice și a fost condamnat la trei sute 
de ore de muncă în folosul comunităţii. In 1970, a ajuns de trei 
ori în arestul poliţiei după violenţe familiale. N-a fost 
condamnat. În septembrie 1972, Teresa Stone a obţinut un 
ordin de restricţie împotriva lui. Asta-i tot. După moartea ei, a 
dispărut de pe faţa pământului. Permisul lui de conducere a 
expirat în 1974 și nu l-a reînnoit. N-are carte de alegător, nici 
dosare de angajare, nici alte probleme cu poliţia. Nu pare să fie 
suficient de inteligent sau de familiarizat cu lumea interlopă ca 
să-și fi făcut rost de acte false, deci fie a părăsit ţara - probabil 
e în Canada sau Mexic din moment ce nu are pașaport -, fie a 
murit și cadavrul n-a fost găsit. 

— Ce legătură are asta cu restul? am întrebat în mod ridicol, 
încă furioasă, încă agresivă. 

Jake a ridicat din umeri și a zâmbit cu jumătate de gură, 
foarte răbdător sau foarte nepăsător. 

— Uite ce-i, a spus, ridicându-se și venind până la masă. Și-a 
tras un scaun în fața mea și l-a încălecat. Ori vrei să faci asta, 
ori nu vrei. Nu m-ai rugat tu să te ajut? 

Am încuviinţat, simțind că o durere de cap își făcuse apariţia 
în spatele ochiului stâng. Și-a pus mâna pe brațul meu. 

— Ești sigură că mai vrei să afli ce înseamnă toate astea? a 
zis, făcând semn spre hârtiile de pe masă. Pentru că, dacă nu 
vrei, te putem apăra, putem să punem capăt hărțuielilor fără să 
ne ocupăm de cauza lor reală. Tu alegi, Ridley. E viaţa ta, de 
tine depinde dacă îţi asumi sau nu riscul să o întorci cu susul în 
jos. Cred că nu-i prea târziu să uiţi ce s-a întâmplat. 

Era calm și echilibrat, dar ochii îi străluceau. Imi dădea o 
ultimă șansă pentru a-mi păstra iluziile intacte și cred că spera - 
pentru binele meu - că voi refuza, cu toate că nu asta dorea. 
Cine naiba a spus că odată ce ţi se luminează mintea nu se va 
mai întuneca niciodată? 

— Vreau să știu ce se întâmplă. Vreau... 

— În regulă, a spus încet, privindu-mă intens. Abia acum mi- 
am dat seama că mă strânsese destul de tare de umăr. In 
concluzie, dacă vrem să aflăm cine ţi-a trimis scrisorile și 


VP - 107 


fotografia, trebuie să analizăm ce avem. Avem articolul. Avem 
un nume, Christian Luna. 

— Și avem un număr, am spus, ridicând scrisoarea. 

Tăcere. Expresia lui Jake era indescifrabilă. 

— Crezi că el este? am întrebat. Christian Luna? 

A ridicat din umeri. 

— Ei bine, putem face o mulţime de presupuneri. 

— Dar crezi că e posibil? 

— Pare să fie suspectul potrivit, însă câteva mari întrebări tot 
nu au răspuns. 

— De exemplu? 

— De exemplu, pentru început: Pe unde a umblat în ultimii 
treizeci de ani? Ce s-a întâmplat cu Jessie? Dacă Christian Luna 
e ucigașul - și nu spun că ar fi - n-ar fi știut ce s-a întâmplat cu 
fetița? Dar dacă nu el a ucis-o pe Teresa Stone și nici n-a răpit-o 
pe Jessie... atunci cine? 

— Bine, numărul? Nu e o pistă, un indiciu? 

Jake a clătinat din cap. 

— Ba da. Am căutat numărul. 

Ne-am dus la computer și el a mișcat mouse-ul. Ecranul negru 
a înviat instantaneu și Jake a intrat într-un site numit net- 
Ccop.com. A scris numărul. Au apărut un nume, o adresă și, 
alături, o hartă: Amelia Mira, 60611/2 Broadway, Bronx, New 
York. 

— Indiferent cine face asta, nu este un profesionist, a zis Jake, 
și nici nu se pricepe la calculatoare, altfel n-am fi reușit să 
găsim adresa atât de repede. 

— Amelia nu era cel de-al doilea prenume al lui Jessie? am 
întrebat. 

Jake a zâmbit. 

— Inţelegi repede. Sigur n-ai mai făcut asta înainte? 

— Ba da. Ridley Jones, scriitoare ziua, detectiv particular 
noaptea, am spus fără să zâmbesc. Nu aveam chef de glume. 
Bun, deci cine e? 

— Nu știu. N-am reușit să aflu nimic despre ea. 

Am oftat și am început să mă plimb prin cameră. M-am uitat 
la Jake și privirea mi s-a oprit din nou pe mâinile lui, mari și 
pătrate, cu încheieturi groase strânse în manșetele cămâășii. 
Ceva mă deranja. 


VP - 108 


— Jake, am spus, nu înțeleg cum ai făcut rost de toate 
informaţiile astea. Nu-mi explic cum știi atât de multe. 

— Ti-am spus. 

— Da, dar pari obișnuit cu asta, ca și când ai mai fi făcut așa 
ceva. 

A zâmbit. 

— Mi-am dorit mereu, în secret, să fiu detectiv. Cunosc o 
mulțime de polițiști. Dacă stai suficient timp pe lângă ei, începi 
să te pricepi. A ridicat din umeri și s-a concentrat din nou asupra 
însemnărilor. În plus, eu personal nu am niciun merit. Amicul 
meu a obţinut toate informaţiile pentru tine, a adăugat. 

Un clopoțel de alarmă suna în depărtare, un clopoțel pe care 
nu voiam să-l aud. Simţisem tandreţea lui, bunătatea lui, 
avusesem destulă încredere în el încât să-i împărtășesc secretul 
meu, încât să-i dăruiesc trupul meu. Dar aveau ceva, el și 
apartamentul lui, care îmi dădea senzaţia că era în trecere, că 
putea să renunţe oricând la orice, inclusiv la mine, și să plece 
fără să se uite înapoi. Căutasem în apartamentul lui un obiect 
care l-ar fi putut reţine acolo, un obiect cât de mic care l-ar fi 
făcut să pară mai real, mai permanent. O fotografie, un carnet 
de adrese, ceva care să-mi demonstreze că avea cât de cât 
legătură cu locul acela. Dar era gol, complet lipsit de trăsăturile 
care transformă o casă oarecare într-un cămin. Mi-am amintit 
cuvintele lui: Trebuie să afli câteva lucruri despre mine. Le 
rostise noaptea trecută și eu îl obligasem să tacă, apoi făcusem 
dragoste și dădusem totul uitării. Am șters prin sex trecutul - al 
fiecăruia dintre noi - și prezentul. Trupului meu copleșit de 
dorinţă și de cine știe ce altceva puţin îi păsa de viitor. lar 
astăzi, pe podea, lăsasem din nou dorinţa fizică să alunge toate 
întrebările. 

— Ridley, a spus, venind lângă mine și obligându-mă să mă 
întorc în prezent. 

Și-a pus mâinile pe umerii mei și m-a privit în ochi. 

Am văzut iar, atunci, acel ceva care mă făcea să am încredere 
în el. M-a strâns în braţe și m-a sărutat pe creștet. Apoi mirosul 
lui a dezlănţuit în creierul meu o reacţie chimică. Japonezii cred 
într-un al cincilea simţ al gustului numit umami. Când anumite 
feluri de mâncare stârnesc umami, se dezlănţuie o poftă 
intensă, care te face să înfuleci fără încetare, mult timp după ce 
ţi-ai astâmpărat foamea. Eu experimentasem echivalentul 


VP - 109 


emoţional al fenomenului. Nu l-am întrebat ce voia să-mi spună 
noaptea trecută. 

— Și acum... ce facem? am întrebat, îndepărtându-mă de el. 
M-am întins pe canapea, care era la fel de confortabilă ca o 
lespede de granit. 

— Ei bine, așa cum văd eu lucrurile, va trebui să alegi. Suni la 
numărul respectiv și vezi cine răspunde, afli care este poziţia lui 
sau a lor și în funcţie de asta te hotărăști cum procedezi mai 
departe. Sau mă duc eu până în Bronx și mă învârtesc în jurul 
adresei ăsteia ca să văd ce pot afla. Dacă îi suni, pierzi orice 
avantaj. Le dovedești că te-au prins, că ești speriată, curioasă și 
așa mai departe. Mingea ajunge în terenul lor. 

In clipa aceea m-a cuprins un fel de paralizie mentală. Din 
punctul meu de vedere fusesem invitată să aleg o metodă de 
sinucidere. Să sar de pe Podul Brooklyn ori să-mi trag un glonţ în 
cap? Să-mi tai venele ori să înghit un pumn de somnifere? 
Existau argumente pro sau contra pentru fiecare metodă, dar în 
final se întâmpla unul și același lucru: mureai. 

— De ce tu? am zis după un minut. Deodată m-am simţit 
complet epuizată, făcusem un efort uriaș să rostesc o simplă 
întrebare. 

— De ce nu eu? a ridicat el din umeri. 

— Ai cât de cât experienţă în domeniul ăsta? am întrebat. 

A dat din cap în semn că nu. 

— Tu ai? 

M-am lăsat pe spate și m-am uitat la el în treacăt, apoi mi-am 
acoperit ochii cu antebraţul. Era poziţia „vai de mine”. 

— Las-o baltă, am spus, ridicându-mă brusc. Uită tot. 

L-am lăsat acolo și am trântit ușa după mine. 


VP - 110 


PAISPREZECE 


Știu ce vă spuneţi: Ce fetiță răsfăţată! Un bărbat frumos s-a 
dat peste cap ca să mă ajute deși abia ne cunoscusem, era gata 
să meargă până în Bronx (în Bronx!) ca să încerce să afle ce se 
întâmplă cu mine. Îi păsa de mine. Vedeam și eu că-i păsa de 
mine într-un mod foarte real și rarisim. Și, firește, reacționasem 
ca un copil răsfăţat și ieșisem furtunos din apartamentul lui. 
Comportamentul meu n-ar fi surprins pe nimeni care mă 
cunoștea - întrebaţi-l numai pe Zack. Pot spune în apărarea mea 
doar că eram speriată și tulburată, că sufeream de un fel de rău 
de altitudine, o reacţie de zbor. „Fugi! Fugi!” îmi comanda 
creierul (sau inima?) și eu mă supuneam. 

Despre câţi oameni poţi spune sincer că ţin la tine? Mă refer 
nu doar la oamenii agreabili în compania cărora îţi place să-ți 
omori timpul, nu doar la oamenii pe care-i iubești și în care ai 
încredere. Vorbesc de oamenii care sunt bucuroși când tu ești 
fericit și ai succes, sunt triști când suferi sau treci printr-un 
moment greu, oameni care uită o vreme de problemele lor și îţi 
întind mâna. Nu sunt mulţi. Simţisem asta la Jake și nu știam 
exact cum să mă port. Pentru că această chestiune mai are o 
latură: când oamenii investesc în binele tău, cum fac părinţii, de 
exemplu, ai o responsabilitate faţă de ei. Dacă îţi faci singur rău, 
îi rănești și pe ei. 

Eu mă simt deja răspunzătoare în felul acesta față de prea 
mulţi oameni. Nu ești tocmai liber când oamenii ţin la tine. Nu 
dacă ţii şi tu la ei. 

Bâjbâiam la ușa apartamentului meu când l-am auzit pe Jake 
coborând. S-a așezat pe o treaptă și s-a uitat la mine printre 
barele balustradei. 

— Hei, a zis. Era veselie în glasul lui, mă găsea amuzantă. la-o 
ușurel. 

Mi-am sprijinit capul de ușă și am zâmbit în sinea mea. 

— Vrei să mergi undeva cu mine? l-am întrebat. 

— Sigur. 


VP - 111 


Am început o aventură pasională cu New-York-ul cu mult 
înainte de a mă căsători cu el. Nu-mi amintesc să fi dorit 
vreodată să trăiesc în altă parte. Clădirile sclipitoare, vacarmul 
traficului, locuitorii fermecători ai Manhattanului - orice s-ar fi 
spus despre el, pentru mine însemna independenţă. Visam 
dintotdeauna că mă plimb pe străzile lui înveșmântată din cap 
până-n picioare în haina succesului și teribil de cool. 
Apartamentul unchiului meu Max era întruchiparea a tot ceea ce 
îndrăgeam la New York, a tuturor închipuirilor mele despre oraș. 
Era la ultimul etaj al unui zgârie-nori pe care îl construise chiar 
el. Suprafeţe lucioase, portar la patru ace, pardoseală de 
marmură, lifturi cu oglinzi, covoare de pluș. Firește, pe-atunci nu 
aveam idee cât costă. Îmi imaginam că fiecare om din 
Manhattan avea un apartament decomandat cu vedere 
panoramică. Am intrat și Olandezul, portarul, m-a întâmpinat cu 
un salut solemn. A avut intenţia să alerge la lift ca să-l cheme 
pentru mine, dar am ridicat prietenos o mână și zâmbit. S-a 
uitat la mine pe deasupra ochelarilor bifocali. Avea ochii cenușii 
lipsiţi de strălucire ai unui poliţist ieșit la pensie. Grozav. In 
ordine. Nu lipsește nimic. 

— Bună seara, domnișoară Jones. Aveţi cheile? 

S-a uitat lung la Jake. 

— Da, Olandezule, mulțumesc, am spus, și vocea mea a 
ricoșat din podeaua de marmură neagră. 

— Tatăl dumneavoastră a fost aici mai devreme, a spus, 
uitându-se la o hârtie de pe biroul înalt. 

— Da? 

Nu am fost prea surprinsă. Toţi veneam aici în momente 
diferite, din motive diferite. Vizitam apartamentul lui Max ca și 
când am fi mers la cimitir, doar ca să ne simţim aproape de el. 
Ne ceruse să-i împrăștiem cenușa de pe Podul Brooklyn și i-am 
îndeplinit dorinţa, dar am avut impresia că făceam o greșeală 
teribilă atunci când tot ce mai rămăsese din el plutise lent prin 
aer, apoi pe apă, și dispăruse. Parcă l-am fi dat înapoi fără să 
păstrăm nimic pentru noi. Dar a fost o clipă trecătoare. Nu 
putem ţine în loc pe nimeni și nimic, știți bine. Pierdem tot, cu 
excepţia a ceea ce ţinem în noi. 

Avocatul lui Max îi tot amintea tatălui meu cât valora 
apartamentul, cât costa întreţinerea lui. La aproape doi ani de la 
moartea lui Max, era exact cum îl lăsase. 


VP - 112 


— Dulci cifre, a zis Jake după ce am intrat și am tastat codul 
alarmei: 5-6-8-3. 

Formau cuvântul „dragoste”” pe taste; era codul lui pentru 
aproape orice - mă rog, orice la care aveam eu acces. 

Când intrai te izbea imaginea panoramică a orașului. Eram la 
etajul patruzeci și cinci, pe partea de vest a First Avenue. Se 
vedea până în New Jersey. Noaptea, acolo jos era un covor de 
stele. 

— Unde suntem? a întrebat Jake. 

— E apartamentul unchiului meu Max, am spus, aprinzând 
lămpile care luminau discret obiectele de artă de pe rafturi. 

— De ce am venit aici? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu sunt sigură. 

M-am dus la biroul lui Max și Jake m-a urmat, privind în 
trecere fotografiile de pe pereţi. Fotografii cu mine, Ace, mama 
și tata, bunicii. 

Am aprins lampa cu halogen, m-am așezat și am deschis un 
sertar. Dosarele care fuseseră odată acolo dispăruseră. Am 
deschis alte două sertare: erau la fel de goale. M-am răsucit în 
scaun și m-am uitat la șirul lung de sertare din stejar de sub 
rafturile pline cu cărți și cu piese din Africa și din Orient pe care 
unchiul meu le adunase în călătoriile sale. Erau acolo și multe 
alte fotografii cu noi. Am observat că unul dintre sertare era 
întredeschis. L-am tras încet. Gol. Le-am verificat pe toate, unul 
câte unul. Toate erau goale. 

M-am cufundat în canapeaua din piele de căprioară. Unde 
naiba erau dosarele? 

— Ce s-a întâmplat? a zis Jake, așezându-se lângă mine. 

— Toate hârtiile lui au dispărut, am spus. 

S-a încruntat. 

— De când? 

Am clătinat din cap. Nu știam. Venisem de multe ori aici, dar 
nu aveam niciun motiv să mă uit prin dosarele lui, chiar dacă 
murise. Veneam doar ca să mă întind pe canapeaua lui, să miros 
hainele agăţate în șifonier, să mă uit la fotografiile noastre. La 
fel ca tata și mama. La fel ca Esme. Se zvonea că a fost odată 
ca niciodată o poveste de dragoste între Esme și Max. 


7 Love, în original; e vorba despre literele corespunzătoare cifrelor pe tastatura 
telefoanelor. (N. tr.). 


VP - 113 


— În sfârșit mi-a venit mintea la cap, spusese ea. Nu poți 
stoarce sânge din piatră. Poţi încerca, dar până la urmă tu o să 
sângerezi. 

Nu știa că eu știam că vorbește despre Max. 

— AȘ fi făcut orice pentru el, îmi mărturisise. Mi-a spus asta 
după ce am întrebat-o dacă a fost vreodată îndrăgostită de 
altcineva în afară de tatăl lui Zack - un avocat care murise de 
tânăr din cauza unui atac de inimă, când Zack avea nouă ani. 
Demult, adăugase ea. Acum o viaţă. 

Mama era convinsă că Esme s-ar fi căsătorit cu Max. 

— Dar unchiul tău n-ar fi putut iubi pe nimeni la fel. Nu sincer. 
Era prea... A făcut o pauză, căutând cuvântul potrivit. Distrus, a 
zis în cele din urmă. Și era suficient de deștept ca să știe asta. l- 
a frânt inima lui Esme, dar ea l-a cunoscut pe Russ și s-a 
căsătorit cu el, apoi l-au avut pe Zack. Tot răul spre bine. Sau ar 
fi fost dacă el n-ar fi murit așa tânăr. Tragic... Sărmana Esme. 

Sărmana Esme. Sărmanul Zack. Unchiul Max și cu mine... 
Sfărâmătorii de inimi. 

— Le-ar fi putut lua tatăl tău? a întrebat Jake. A durat un timp 
până am reacționat la cuvintele lui. Eram cufundată în amintirile 
despre Esme și Max. 

M-am uitat la el. 

— Hărtiile? De ce? 

— Portarul a zis că a fost aici mai devreme. N-ai vorbit cu el 
după-amiază? 

M-am gândit la asta câteva clipe. Da, discutasem cu tatăl 
meu. Să fi venit el aici după aceea și să fi luat toate dosarele lui 
Max? Nu. Mai degrabă îl făcusem să se gândească la Max și 
venise aici să se reculeagă, într-o simplă vizită. In plus era vorba 
de vrafuri întregi de dosare, ar fi avut nevoie de cutii și de un 
cărucior. l-am spus asta lui Jake. 

— Atunci poate că avocatul lui a luat totul, a presupus el. 

— Da, am zis și mi-am dat seama că era adevărat. Sigur. 

— La ce te gândești? 

— La Max. Aș fi vrut ca tu să-l fi cunoscut. 

Peste fața lui a trecut repede o umbră. Mi-am regretat 
neglijenta, lăsasem să se vadă prea mult. Dar el a îndreptat 
lucrurile o clipă mai târziu: 

— Da, a zis, sărutându-mă pe frunte. Și eu. Cred că te-a iubit 
mult, Ridley. 


VP - 114 


M-am uitat la el și am zâmbit. 

— De unde știi? 

— Vită-te la locul ăsta. E ca un altar pe care ţi l-a închinat. 

— Nu mie, am spus, râzând încetișor. Nouă, familiei noastre. 

— Sigur, da. Sunt fotografii de familie, dar tu ești în mod 
limpede în centrul atenţiei. 

— Banu. 

Ochii mi-au căzut pe o fotografie de pe birou. Eram eu la trei 
sau patru ani, pe umerii lui, cu braţele în jurul frunţii lui, cu 
capul dat pe spate de încântare. Am mers pe hol, uitându-mă la 
fotografiile care erau acolo. Trecusem pe-acolo de multe ori, le 
văzusem ani de-a rândul. La un moment dat încetasem să le 
mai văd, să mă opresc în dreptul lor. Erau instantanee 
frumoase, unele alb-negru, altele color, toate înrămate 
profesional, în lemn masiv vopsit în auriu sau argintiu. Privindu- 
le acum, am văzut fiecare etapă a vieţii mele. In cădiță, când 
mă spăla mama. Prima bicicletă, la plajă, la munte, la balul de 
absolvire. Firește, în multe dintre ele nu eram singură: Ace și cu 
mine în poala lui Moș Crăciun, tata și cu mine într-o ceașcă de 
ceai uriașă la Disneyland, noi toți la o piesă de teatru la școală. 
Dar Jake avea dreptate. Nu observasem niciodată altarul. 

Voi doi aveți o legătură specială, spunea tata. Ştiam că era 
adevărat, bineînţeles. Dar mi se părea ceva de la sine înţeles, ca 
multe alte lucruri din viaţa mea. Era, pur și simplu. 

— Nu-i de mirare că Ace e gelos, am zis cu glas tare. 

— Chiar este? a întrebat Jake, oprindu-se în spatele meu. 

— Ei bine, am oftat, uitându-mă la o fotografie în care Ace și 
cu mine zburam pe toboganul cu apă de la piscină, îmbrăţișaţi. 

Tin minte că ne-am dat cap în cap când am căzut în apă. Am 
urlat fără încetare până m-a tras Ace la marginea piscinei. 
„Gata, Ridley. Îmi pare rău”, mi-a spus el. „Nu plânge. O să ne 
trimită în casă.” Câteva clipe mai târziu, unchiul Max m-a scos 
din piscină. l-am udat cămașa albastră cu șiroaiele de apă care 
se scurgeau din costumul meu de baie și am dat din mâini și din 
picioare ca o apucată până m-a dus înăuntru. „Nu te juca așa 
brutal cu ea, campionule”, i-a spus fratelui meu, dar nu fusese 
aspru cu el. „E doar o fetiţă.” Îmi amintesc că m-am uitat la Ace, 
care stătea agăţat de marginea piscinei. Am încercat să-mi 
amintesc și expresia lui. Era furios, era supărat, se simţea 
vinovat, era gelos? N-aș putea spune. 


VP - 115 


— N-am vorbit niciodată despre asta, i-am răspuns lui Jake, 
dar tata se pare că așa gândea. Incepuse să mă doară iar capul. 

— Cât de gelos crezi că este? 

— Nu atât de gelos încât să facă așa ceva, dacă asta încerci 
să-mi sugerezi, am spus și am scos articolul din buzunar. L-am 
despăturit și am studiat din nou fotografia. Fantomele femeii și 
fetiţei se uitau fix la mine. 

Jake nu mi-a răspuns. S-a dus la ușă și mi-am dat seama că 
nu se simţea bine în apartamentul lui Max, ar fi vrut să plecăm. 
Nu l-am întrebat de ce. Cred că opulența apartamentului îl 
intimida. Ca artist, trebuie să fi știut că tabloul lui Miro de pe un 
perete și schiţa lui Dali de pe celălalt erau originale. Odată, Zack 
mi-a spus că în apartamentul lui Max se simte ca într-un muzeu, 
că se așteaptă ca dintr-o clipă în alta să apară un paznic și să-l 
roage să-și dea picioarele jos de pe canapea. 

— Dar este suficient de gelos ca să pună paie pe foc, să te 
facă să crezi că există ceva dincolo de aparente? 

M-am uitat la el. De ce toţi îl suspectează pe Ace de răutate? 
Dacă este dependent de droguri, nu înseamnă că e și psihopat 
și mincinos. Sau nu? Jake a făcut un gest de scuză, reacţionând, 
cred, la expresia mea. 

— Am întrebat doar, a spus el. 

Și era o întrebare justificată. Dacă nu l-aș fi apărat așa de 
înverșunată pe fratele meu, poate din cauză că ani întregi îi 
luasem apărarea în faţa lui Zack, aș fi observat asta. Dar în clipa 
aceea aveam nevoie să mă îndepărtez puţin de Jake. Cui îi plac 
oamenii care spun adevăruri pe care nu este pregătit să le 
audă? 

La plecare l-am întrebat pe Olandez dacă tata luase ceva cu 
el, dacă îl ajutase să care niște cutii. Mi-a răspuns că nu luase 
nimic, rămăsese sus un timp și plecase așa cum venise. 

— De ce? Lipsește ceva? a întrebat el încruntându-se. 

Nu, nu tocmai. Doar o fetiță pe nume Jessie. l-am zâmbit și l- 
am salutat. N-am scos un cuvânt în tren și cât timp am mers pe 
jos până la bloc. Dacă tăcerea mea l-a deranjat, Jake nu a 
arătat-o. 

Am luat o hotărâre. Fusesem prinsă în povestea asta ca o 
barcă în mijlocul furtunii și mă săturasem. Tot ce obținusem 
până atunci erau informaţii pe care alţii mi le dăduseră cu un 
scop. Un individ misterios îmi trimisese o scrisoare; părinţii mei, 


VP - 116 


fratele meu, Jake, fiecare îmi spusese varianta lui de adevăr și 
niciuna nu semăna cu alta. Sigura cale logică era să aflu 
adevărul prin forțe proprii. Am hotărât deci că venise timpul să 
fac o plimbare în Bronx. l-am spus și lui Jake. Nu i s-a părut o 
idee bună, dar a încercat să fie politicos. 

— A fost ideea ta, am zis când ne-am oprit la ușa lui. 

— Da, dar ideea mea a fost să merg eu. Nu tu. Nu noi. Eu. 

— Ce-i asta, cruciada ta? am întrebat. Chiar îţi pasă de asta? 

S-a întors și s-a uitat la mine, m-a tras spre el. M-aș fi putut 
topi, sincer, sub privirea lui. 

— Nu îmi pasă de „asta”. Îmi pasă de tine. Mult. Poate mai 
mult decât ar trebui să-mi pese după așa de puţin timp. A făcut 
o pauză, s-a uitat în jos. Am văzut că roșise. Nu pot să te las să- 
ți pui viaţa în pericol fără să scot un cuvânt. Pentru numele lui 
Dumnezeu, Ridley, cineva te urmărește. Ai uitat? A fost la 
pizzerie, aici. 

— Corect, deci nu sunt în siguranţă nici măcar la mine acasă. 
Atunci ce importanţă are dacă merg sau nu în Bronx? Poţi să vii 
cu mine. 

Avea sens ce spuneam? Nu prea, însă nu aveam experienţă în 
acest domeniu. Voiam, doream să știu ce se întâmplă cu mine, 
să aflu singură, nu să mă mintă sau să mă folosească alţii care 
erau - sau nu - în posesia adevărului. l-am spus ce gândeam. 

— Ridley, fii rezonabilă. 

M-am enervat. Nu-mi plăcea deloc să fiu tratată ca un copil. 
Rezonabilă? Ca și când faptul că nu eram de acord demonstra 
că el era rezonabil și eu nu. Tipic. 

— Nu! Du-te naibii. Nu mă trata de sus, am spus. 

Fii calmă, fii calmă. A oftat. 

— OK. 

A intrat în apartament, am intrat și eu și am închis ușa după 
mine. Jake și-a dat jos haina de piele și a aruncat-o pe canapea. 
Am încercat să nu văd cum cămașa neagră pe care o purta se 
mula pe fiecare cută de mușchi de pe pieptul lui. S-a așezat. 

— Ești pe cont propriu, a zis și s-a uitat la mine. Ori merg 
singur, ori nu merg deloc. Era o cacealma. 

— Asta-i tot? De ce, mă rog? 

— Nu vreau să te pun în mod deliberat într-o situaţie pe care 
o consider periculoasă pentru tine. Dacă vrei să riști, foarte 
bine, dar nu conta pe serviciile mele. 


VP - 117 


De ce oare atunci când un bărbat încearcă să te protejeze ai 
impresia că vrea să te controleze? 

Avea fălcile încleștate și am observat că îi zvâcnea un mușchi. 
Doar o cacealma. Eram sigură. Și, oricum, nu aveam de gând să 
mă duc singură în Bronx. 

— Perfect. Ne vedem mai târziu. 

Imposibil, nu vorbea serios. Dar nu s-a mișcat, s-a mulțumit să 
se uite la mine ca și când aștepta să-mi revin. Așa că am ieșit 
din apartament și am trântit ușa după mine. Am coborât, 
sperând că va alerga după mine, dar nu s-a întâmplat nimic. 
Apoi m-am trezit din nou în fața blocului. Am luat-o la stânga, 
spre Strada 14, și am prins un autobuz. 

Am luat apoi metroul 1/9 până la Strada 242 din Bronx, 
mânată de încăpățânare. Tot drumul, aproape un ceas, m-am 
întrebat ce naiba o să fac când ajung acolo. 

Metroul din New York este aproape un mit, de acord? Chiar 
dacă n-aţi mers cu el, probabil că aveţi o idee cu privire la cum 
ar trebui să arate. Și probabil că nu e o imagine prea frumoasă. 
Când închideți ochii, probabil că vedeţi vagoanele vechi și roșii 
care zdrăngăne și tremură în drumul lor pe sub străzile 
Manhattanului. În mintea dumneavoastră sunt acoperite de 
grafitti, luminate de lămpi pâlpâitoare, înnegrite la colțuri. In 
imaginaţia dumneavoastră, metroul este teritoriul violatorilor, 
hotilor de buzunare, infractorilor, băieţilor de cartier și 
criminalilor în serie. Vechi newyorkezi, oameni care au crescut 
în trenurile astea, mi-au spus că odată, în trecutul nu prea 
îndepărtat, descrierea de mai sus n-ar fi fost prea departe de 
adevăr. Dar în New York-ul meu, metroul este doar un mijloc de 
transport ca oricare altul, probabil cel mai rapid. Noile vagoane 
nu pot fi mânjite cu grafitti și sunt spălate în mod regulat. Cel 
mai neplăcut aspect la ele sunt nuantele dominante de bej și 
oranj. Dacă ţinem cont de vagabonzii care se refugiază acolo, de 
mulțimea care se dezlănţuie la orele de vârf, de întârzierile lungi 
și adesea inexplicabile și de faptul că staţiile nu au aer 
condiționat (vara parcă sunt primul cerc al ladului), metroul este 
probabil cel mai neplăcut loc de pe planetă. Dar eu nu m-am 
simţit niciodată în pericol acolo jos. 

De obicei te poţi baza pe oamenii din jurul tău pentru o mână 
de ajutor, indiferent la ce oră circuli cu metroul, dar imediat 
după ce trenul local 1/9 a trecut de Strada 96 și s-a îndreptat 


VP - 118 


spre Bronx, în vagonul meu n-a mai rămas aproape nimeni. Un 
puști îmbrăcat într-o uniformă de școală particulară care căra în 
spate un ghiozdan burdușit și asculta la Walkman o piesă rock 
pe care o auzeam în ciuda zgomotului; o bătrână cu haină 
groasă de lână și cămașă înflorată, care citea un roman de 
dragoste; un chelios (adică ras în cap, nu chel) într-o geacă de 
piele și blugi decoloraţi, care moţăia cu capul dat pe spate și 
gura căscată. În dreptul Străzii 116 am început și eu să moţăi - 
n-am adormit, mai degrabă am căzut într-o reverie, legănată de 
amintiri despre unchiul Max. 

Unchiul Max a fost un bărbat puternic în New York, dar nu atât 
de important încât să producă cine știe ce impresie asupra unui 
copil. Când ai doisprezece ani nu prea îţi pasă că unchiul tău 
joacă golf cu senatori și congresmeni sau că îl vezi în revista 
Forbes cot la cot cu Donald Trump și Arthur Zeckendorf. Probabil 
că m-ar fi interesat mai mult dacă ar fi fost prieten cu Bono sau 
Simon LeBon. Nu e tocmai sexy să te ocupi de afaceri 
imobiliare, dacă înțelegeţi ce vreau să spun. 

Mai târziu, după primul meu bal de caritate, am început să 
pricep cam ce fel de influență avea unchiul meu și ce fel de 
oameni cunoștea. Era finanțatorul principal al campaniilor 
electorale ale unor Al D'Amato, George Pataki și Rudolph 
Giuliani. Avea relaţii solide. Trebuia să le aibă în domeniul în 
care lucra. Trebuia să știe cum să se descurce cu birocraţia, cu 
legile de sistematizare sau, dacă nu putea, să le schimbe. 
Circulau și tot felul de zvonuri pe seama lui, printre altele despre 
legături suspecte. Și dacă stai să te gândești, un antreprenor 
imobiliar pe Coasta de Est nu putea să-și ţină afacerea în 
picioare dacă nu se asocia cu mogulii din construcţii. Faptul că 
interesele de afaceri ale unchiului meu coincideau uneori cu 
interesele unor personaje cu reputaţie dubioasă nu era un 
subiect care să mă intereseze. Să fim serioși, avocatul lui era 
însuși Alexander Harriman, renumit pentru menajeria lui de 
clienți. Dar nu mă gândisem niciodată serios la asta. Până acum. 

Mă gândesc la el doar ca la unchiul meu Max, niciodată ca la 
un străin. Un om de afaceri puternic, bogat, influent, singur, iar 
femeile din viaţa lui păreau să fie, nu știu, simple trecătoare, 
păpuși mecanice care repetau aceleași mișcări. Erau oare 
profesioniste plătite, mă întreb acum, sau doar femei ahtiate 
care pierdeau timpul cu el pentru cadourile pe care le primeau, 


VP - 119 


pentru locurile unde le ducea și pentru influenţa lui asupra 
altora? Unchiule Max, am zis în caz că putea să mă audă, imi 
pare rău, dar cred că nu te-am cunoscut niciodată. E ciudat, 
titanii din vieţile noastre, oamenii care ne influențează în 
copilărie, care ne schimbă destinul, nu par să fie reali. Sunt 
arhetipuri, Mama, Tata, Unchiul cel Bun, care apar doar ca 
personaje în filmul vieţii noastre. Când ni se dezvăluie și alte 
fațete ale personalităţii lor sau ale vieţii lor suntem șocați, ca și 
când i-am fi surprins fără mască. Nu vi s-a întâmplat așa ceva? 
Poate că doar eu văd lucrurile așa. 

Vagonul s-a clătinat și am deschis ochii. Am văzut că 
rămăsesem singură cu bărbatul în geacă de piele și blugi 
decolorațţi. Ştiam că mai era o singură staţie înainte ca trenul să 
iasă la suprafaţă. Am închis ochii din nou. Apoi mi-a trecut prin 
cap un gând: Mai devreme tipul se aflase la celălalt capăt al 
vagonului? Am simţit un gol un stomac și un nod în gât. Am 
întredeschis ochii și am văzut că bărbatul nu dormea și se holba 
la mine, zâmbind cu jumătate de gură, într-un mod ciudat. Am 
început să respir mai repede și am încercat să mă controlez. Am 
observat că avea la picioare o cutie lungă. Părea să fie un 
instrument muzical. M-am simţit mai ușurată văzând cutia. Am 
avut întotdeauna această teorie că nu ai de ce să te temi de 
oamenii care au ceva de cărat. Infractorii, hoţii de buzunare, 
violatorii, chiar criminalii în serie nu ar căra nimic cu ei în 
misiunile lor ticăloase. E limpede de ce, au nevoie de amândouă 
mâinile. Chiar și un rucsăcel i-ar încetini. 

Dar sentimentul de ușurare s-a risipit imediat când am văzut 
că se apropia de mine. Vagonul a fost deodată inundat de 
lumină. leșisem la suprafaţă. Am înghiţit în sec, mi-am îndreptat 
spatele și am deschis ochii. Cheliosul și-a lăsat capul să cadă 
într-o parte și s-a prefăcut că doarme. 

M-am uitat prostește la el pentru că nu știam ce să fac. Parcă 
aveam saci cu nisip atârnaţi de picioare și inima aproape îmi 
sărise din piept. Am făcut totuși efortul să mă ridic și să merg 
spre partea din faţă a vagonului, unde am deschis ușa și am 
trecut în vagonul următor. M-am uitat pe geam. Individul stătea 
acolo și se uita la mine cu zâmbetul acela ciudat în colţul gurii, 
dar ochii lui erau întunecaţi, ameninţători. Câteva secunde m- 
am holbat la el, convinsă că atâta timp cât ţin ochii deschiși nu 
va îndrăzni să se apropie de mine. 


VP - 120 


Mi-am amintit ce-mi spusese Zelda - Dumnezeule, ieri a fost 
asta? - despre bărbatul care întrebase de mine: nu e bun deloc. 
El era? Mă urmărea? Nu puteam fi sigură. În fond, nu ducem 
lipsă de ciudaţi și nebuni în New York. 

Trenul s-a oprit în staţie și noi încă ne înfruntam din priviri. 
Când ușile s-au deschis, bărbatul s-a ridicat brusc, și-a luat cutia 
și a coborât. Dacă ar fi venit spre mine, eram pregătită să 
țâșnesc din vagon și să alerg la cabina conductorului. Am 
așteptat o veșnicie. Eram singură, nu era nimeni în vagoane și, 
din câte puteam vedea, nici pe peron. În cele din urmă s-a auzit 
semnalul sonor și apelul „Nu vă apropiaţi de uși”. Ușile s-au 
închis. Apoi s-au deschis. 

— Lăsaţi ușile să se închidă, a zis conductorul pe un ton 
plictisit. 

M-am uitat pe peron, dar era pustiu. M-am întors și m-am 
uitat în celelalte vagoane: nimeni. Unde naiba e? m-am întrebat, 
spunându-mi că ar fi trebuit să-l văd pe peron dacă ar fi rămas 
acolo. 

Până atunci corpul meu produsese atâta adrenalină, încât îmi 
tremurau mâinile. Semnalul sonor s-a auzit din nou și ușile s-au 
închis, apoi s-au deschis iar în ultima clipă. Am început să merg 
spre vagonul conductorului. Era liniște, auzeam doar zgomotul 
ușilor masive deschizându-se și trântindu-se în urma mea. Mă 
tot uitam peste umăr, așteptându-mă să-l văd pe urmele mele. 

— Lasă dracului ușile, dobitocule, a zis conductorul răspicat. 

M-am oprit și m-am uitat afară. Și l-am văzut, stătea pe peron 
ca și când tocmai ieșise de după un stâlp. Ușile s-au închis în 
sfârșit și trenul a plecat încet din staţie. Am răsuflat ușurată și 
m-am așezat pe o banchetă, lăsându-mi capul pe spate. 

— Am ajuns o paranoică, am zis cu glas tare. 

Apoi am deschis ochii și l-am văzut din nou. S-a uitat fix la 
mine în timp ce trenul trecea pe lângă el și mi-a făcut un semn 
de rămas-bun cu mâna. Își lipise același zâmbet pe faţă. Nu i-am 
răspuns. 

e 

Am coborât la ultima stație, încă tremurând. Deşi era 
întuneric, am văzut la lumina lămpilor de pe stradă că parcul 
Van Cortlandt era plin de culoare, hectare de copaci pictați în 
auriu, portocaliu și roșu intens, în contrast cu gazonul încă verde 
de pe peluza din dreapta mea. Câţiva copii băteau mingea în 


VP - 121 


terenurile de sub linia de tren și ţipetele lor se ridicau în aer ca 
un stol de păsări. Riverdale este una dintre ultimele zone 
frumoase ale Bronxului, iar în seara aceea părea sigură, chiar 
idilică. 

La capătul scării, un Firebird '69 aștepta în stradă, cu motorul 
la ralanti, mârâind ameninţător ca un câine solid care-și 
dezvelește colții. Jake stătea la volan. Am încercat să nu 
zâmbesc, nu mi-am întors capul niciun milimetru și am trecut pe 
lângă el. 

— Hei, a strigat. Am crezut că glumești. 

M-a urmat cu mașina, mergând încet pe lângă trotuar. Şoferii 
din spate îl claxonau furioși înainte să-l depășească și-i strigau 
tot felul de obscenități. 

— Hai, Ridley, a spus la un moment dat, la câteva străzi mai 
încolo. Ai câștigat. 

Asta era tot ce voiam să aud. M-am urcat în dreapta și am 
luat-o din loc. Mașina avea tapiţerie din piele vișinie netedă și 
mirosea a Armor All; în bord era montat un CD player Alpine; 
butoanele și schimbătorul de viteze erau toate noi, cromate. Era 
mașina perfect potrivită pentru el. Solidă, dar cu o anumită 
finețe. 

Am observat că trecusem de adresa Ameliei Mira abia când a 
întors și a luat-o înapoi cam un cvartal. După ce a oprit sub niște 
copaci bătrâni de lângă parc, mi-a dat o șapcă albastră de 
baseball și o pereche de ochelari de soare - prea mari pentru 
mine - și m-a obligat să le pun. 

— Nu e cazul să te recunoască cineva, mi-a explicat. Ne-ar 
strica tot planul. 

Încă nu scosesem o vorbă și mi-a făcut impresia că începea să 
se enerveze. Am stat așa câteva minute. 

— Dumnezeule! a zis în cele din urmă. Mereu ești așa 
încăpățânată? 

— Da. Chiar sunt. 

M-am uitat la el și am zâmbit. Mi-a atins mâna și eu i-am 
prins-o într-a mea. 

— Ridley, chiar n-am crezut că o să vii singură până aici. Nu 
te-aș fi lăsat să pleci dacă aș fi crezut asta. 

— Îmi pare rău, am spus. Și vorbeam serios, pentru că, 
uitându-mă mai bine la el, am văzut că se speriase. Ușurarea lui 
era evidentă, dar neliniștea nu-i dispăruse din privire. 


VP - 122 


Mă simţeam vinovată, mă purtasem ca un copil răzgâiat. Din 
nou. 

— Ştii ce, Jake? Pur și simplu mă simt manipulată. Fiecare are 
o versiune diferită despre ce se întâmplă. Nu știu ce să mai 
cred. Nu pot face asta de una singură, dar am nevoie să înțeleg 
de una singură. Pricepi? 

A dat din cap semn că înţelegea. 

— Pricep. 

Am văzut pe faţa lui o umbră care a dispărut înainte să-mi 
dau seama ce semnificaţie avea. 

— Bun, ce facem acum? 

— Stăm și ne uităm, a spus el, aruncând o privire de jur- 
împrejur. Era o seară de toamnă rece dar superbă, copiii încă 
jucau fotbal în parc, adulţii făceau jogging sau își plimbau câinii. 
Părea o seară complet nepotrivită pentru a sta la pândă în 
mijlocul acelor oameni care își trăiau vieţile liniștite și fericite. Ar 
fi trebuit să plouă cu tunete și fulgere. Parcul ar fi trebuit să fie 
plin de ucigași și găști de cartier. 

— Ce ar trebui să vedem? 

— Să sperăm că ne vom da seama când vom vedea, a zis el 
ridicând din umeri. M-am gândit la asta și la ce ar fi putut 
însemna: ceasuri întregi de stat pur și simplu în mașină. Uneori 
să faci ceva pe cont propriu nu e chiar o mare satisfacţie. Mi-a 
zâmbit, ca și cum îmi citise gândurile. Mi-era foame și făceam 
pe mine. 

e 

După ce l-am convins pe Jake să mă ducă la un Burger King 
pe lângă care trecusem mai devreme, după ce el a luat un 
meniu Whopper și eu am scăpat de presiunea din vezică, am 
parcat peste drum de numărul 6061: și ne-am uitat la oamenii 
care veneau și se duceau. Casele s-au însufleţit, ferestrele s-au 
luminat. Într-una din ele s-au stins din nou în timp ce așteptam. 
La 6061: nu s-a aprins nicio lumină. 

N-am vorbit prea mult, dar tăcerea era confortabilă. La fiecare 
jumătate de oră Jake pornea motorul și-l lăsa să meargă o 
vreme ca să ne încălzim. Eram un pic speriată și neliniștită 
pentru că nu știam ce anume urmăream și ce vom face dacă și 
când vom afla. Nu aveam de gând să-i dau satisfacție și să mă 
plâng cu glas tare. După vreo două ore, m-am mutat în spate și 


VP - 123 


m-am așezat pe burtă doar ca să-mi schimb poziţia, pentru că 
amorțisem. De-acolo vedeam numai creștetul lui Jake. 

— Ce-ai vrut să spui, Jake? Ce ar trebui să știu despre tine? 

Nu mi-a răspuns imediat și m-am întrebat dacă nu cumva 
adormise. 

— Nu știu de unde să încep, a zis în cele din urmă. 

Mi-am dat seama că toate discuţiile noastre din ultimele zile 
se învârtiseră, în proporţie de nouăzeci la sută, în jurul meu. 
Știam puţin despre ce făcea, știam că se mutase în East Village 
și cam atât. Simţeam nevoia să mă uit în ochii lui, dar ceva 
impalpabil, poate faptul că nu se întorsese cu faţa la mine când 
răspunsese la întrebarea mea, îmi spunea că prefera să nu o 
fac. M-am gândit la cicatricele lui și am ezitat. Era un străin 
pentru mine, oricât de intimi deveniserăm. Într-un fel sau altul, 
tot uitam asta. Îl cunoșteam, dar îl cunoșteam altfel decât pe 
ceilalţi, iar ceea ce știam nu avea nicio legătură cu istoria lui 
personală, ci pornea direct din inima lui. 

M-am ridicat, mi-am întins braţele peste scaunul din faţă și l- 
am îmbrățișat. Îl vedeam numai din profil, îi simţeam barba, îi 
miroseam parfumul care se amestecase cu mirosul de piele al 
mașinii. Și-a ridicat mâinile și m-a mângâiat. 

— Să începem cu începutul, i-am șoptit la ureche. Spune-mi 
tot. 

— Chiar aș vrea să pot. 

Era ceva sumbru în vocea lui, poate furie. N-am apucat să-l 
întreb ce voia să spună, pentru că am văzut amândoi silueta 
unui bărbat care trecea pe trotuar. Văzusem o mulţime de 
oameni până atunci, dar într-un fel sau altul am știut că el era 
cel pe care îl așteptam. 

Mergea repede, cu umerii aduși înainte. Cozorocul unei șepci 
de baseball îi acoperea faţa. Tinea mâinile în buzunarele unei 
jachete sport, prea subțire ca să-l apere de frig. Nu avea nimic 
special, nimic care să te facă să întorci capul după el: înălţime 
medie, cam 1,70, greutate medie, poate șaptezeci și ceva de 
kilograme. Dar amândoi l-am urmărit cu privirea, uitând de 
discuţia noastră, când s-a întors și a luat-o la fugă pe scările 
care duceau la 606112 Broadway. _ 

Am mai așteptat zece minute, într-o tăcere încordată. In casă 
nu s-a aprins nicio lumină. 


VP - 124 


— El e? El mi-a trimis scrisoarea? Mi-l imaginasem mai 
impunător, mai ameninţător, bărbatul care trecuse prin viaţa 
mea ca un buldozer. 

— Ar putea fi. 

— Ce facem acum? am întrebat. 

— Tu rămâi aici și supraveghezi intrarea. Eu o să arunc o 
privire în spate. 

Inainte să apuc să-i raspund, s-a strecurat afară din mașină și 
a pornit în susul străzii, îndepărtându-se de casă. L-am văzut în 
oglinda retrovizoare traversând strada și apropiindu-se de casă 
din direcţia opusă, apoi a dispărut pe o alee. Inima îmi bătea 
atât de tare, încât am crezut că o să fac un atac de panică. Am 
ciulit urechile și am auzit doar sunetul propriei mele respiraţii. 
Mi s-a părut că am stat așa o oră, dar la fel de bine s-ar fi putut 
să fie zece minute. Nu aveam ceas. In cele din urmă n-am mai 
putut suporta, am ieșit și am luat-o pe urmele lui Jake. 

In dreapta mea se deschidea parcul întunecos și liniștit, dar 
acum, spre deosebire de mai devreme, nu era niciun om prin 
preajmă. Lămpile de pe stradă scăldau scena într-o lumină 
portocalie. Am traversat strada. Pe partea de vest nu erau 
felinare. Un pâlc de copaci despărțea un magazin general de 
prima casă. Era o zonă ciudată, trotuarul era alunecos din cauza 
frunzelor ude. Intunericul și tăcerea veneau dinspre copaci ca un 
miros. 

Am ajuns pe aleea unde dispăruse Jake și am încercat să 
disting ceva în întunericul dens. La capăt strălucea o lumină. M- 
am îndreptat spre ea, pe lângă tomberoane urât mirositoare și 
spaţii umbrite amenințătoare, în care putea pândi oricine sau 
orice. 

Am lovit cu genunchiul unul din tomberoane și capacul de 
tablă a căzut pe jos cu zgomot. Undeva, destul de aproape, un 
câine a început să latre. Am alergat până la capătul aleii care 
dădea - ghiciţi unde - într-o altă alee paralelă cu rândul de case, 
dar în spatele lor. 

Câteva lumini din curțile din spate erau aprinse, iar deasupra 
mea străluceau ferestre și licăreau televizoare. Am auzit 
acordurile foarte vagi ale unei melodii de Pink Floyd, „Money”. 
Cineva făcea o friptură sau frigea cârnaţi și stomacul meu a 
început prompt să bolborosească (da, iar). Era întuneric, dar 
măcar m-ar fi auzit cineva dacă ţipam. 


VP - 125 


Eram destul de sigură că 606132 era casa întunecată din 
mijloc, dar nu l-am văzut pe Jake. Am reușit să parcurg restul 
drumului mai discret, fără să mă mai lovesc de ceva. Am văzut o 
scară îngustă de metal care ducea la veranda din spatele casei. 
Mi s-a părut că văd și o lumină la una din ferestre. Am urcat 
scara și am încercat să mă uit înăuntru. 

Bărbatul de pe stradă stătea pe podea, lângă o lanternă cu 
baterii, de care găsești la supermagazin. Era sprijinit de perete, 
cu picioarele întinse și încrucișate la glezne. Işi dăduse jos 
șapca, dar nu-și scosese haina. Nu-i puteam vedea faţa clar, așa 
că nu mi-am dat seama dacă era bărbatul din fotografie. Lumina 
era slabă și el stătea în umbră. Lângă el era un telefon verde, un 
model vechi, cu disc. Mânca încet dintr-o conservă, cu o 
furculiță de plastic. Se uita concentrat la conservă și ţinea 
fiecare îmbucătură în gură mult timp înainte s-o înghită. Îi 
vedeam conturul gurii, buzele pline cu colțurile lăsate mult în 
jos. Tristeţe, furie sau dezgust... greu de spus. M-a izbit faptul că 
era imaginea perfectă a singurătăţii. Oricine ar fi fost, oricare ar 
fi fost modalitatea ciudată în care vieţile noastre ajunseseră să 
se intersecteze, singurătatea lui era contagioasă și mi-a 
transmis-o. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu știu de ce. 
Privisem prin fereastra mâhnirii lui și, cumva, făcând asta, am 
lăsat să intre în inima mea ceea ce am văzut. Am simţit deodată 
un braţ în jurul taliei și o mână pe gură. Nu m-am împotrivit, am 
știut că era Jake, poate după parfumul lui. 

— Ce faci? Ai înnebunit? mi-a șuierat la ureche. 

Mi-a dat drumul și m-a luat de mână. Ne-am întors împreună 
la mașină. 

— De ce am făcut asta? am întrebat când ne-am instalat în 
Firebird. Pentru că voiam să văd cu cine avem de-a face. 

— Și cu cine avem de-a face? 

— Din ce-am apucat să văd? Un tip care stă singur într-o casă 
goală, fără curent electric, și păzește un telefon. 

— Bun, și ce înseamnă asta? 

— inseamnă că pot să fac față oricărei ameninţări pe care ar 
putea-o reprezenta. 

Probabil că eram lipsită de expresie, nu mai înţelegeam nimic. 

— Bine, a zis el calm, punând o mână pe umărul meu. M-ai 
rugat să te ajut să afli ce se întâmplă, nu? Am obţinut niște 
informaţii, am aflat despre trecutul lui, am gasit adresa care 


VP - 126 


corespunde numărului de telefon. Înainte să vorbești cu el am 
vrut să știu în ce ne băgăm, mai exact pe cine sunăm. 

— Și pe cine sunăm? 

— Ştii ce cred eu? Tipul ăsta e Christian Luna. Ce vrea, de ce 
crede că ești fiica lui, unde a stat ascuns până acum? Nu cred că 
putem afla ceva fără să stăm de vorbă cu el. Deci ăsta este 
următorul pas logic. 

— Să-l sun? 

Mi-a întins un telefon mobil și hârtia pe care notase numărul. 

— Sună-l. 

Am rămas nemișcată, cu telefonul în mână. 

— Doar dacă vrei, Ridley. Dacă nu, intru acolo cu forţa, îl 
sperii bine de tot și o să plece. Îți garantez că n-o să mai auzi de 
el. Tipul ăsta e urmărit, e speriat și se ascunde de ceva sau de 
cineva, probabil de poliţie. O să se întoarcă imediat de unde a 
venit. O să poţi să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic. 

Dar era prea târziu și știam amândoi. Au trecut câteva minute 
până am deschis telefonul și am format numărul. Mâinile îmi 
tremurau și am simţit transpiraţie pe sprâncene, deși era atât 
de frig în mașină, încât îmi vedeam respiraţia. 

A răspuns la telefon imediat. Avea o voce de bas și un accent 
pe care n-am reușit să-l identific. 

— Jessie? a zis. 

MI-l puteam imagina acolo, pe jos. Am auzit amestecul de 
tristețe adâncă și speranţă firavă. 

— Mă numesc Ridley, am spus, cu vocea sunând puţin 
șovăitor chiar și pentru propriile-mi urechi. Sunt Ridley. 

Am simţit nevoia să declar măcar asta, să mă agăț de 
singurul lucru care mă ajuta să revendic o identitate. 

— Ridley, a repetat el. Bineînţeles. Ridley. 

— Aș vrea să ne întâlnim. 

— Da, a zis el, dar sunase ca o rugăminte. 

Băncile de la intrarea în parcul Van Cortlandt, într-o oră, 
mâzgălise Jake pe o foaie de hârtie. l-am spus și a făcut o pauză. 
M-am întrebat dacă bănuia că sunt pe-aproape, dar a fost de 
acord după o secundă. 

— Vii singură? 

l-am spus că da, deși nu-mi plăcea să-l mint nici măcar pe 
străinul care îmi distrugea viața. 

— Cum te cheamă, l-am întrebat. 


VP - 127 


— Sunt tatăl tău, a spus după altă pauză. 

— Cum te cheamă? am repetat. 

— Ne vedem într-o oră. 

A închis. Am închis și eu și i-am dat lui Jake telefonul. 

— Ţi-a spus vreun nume? 

— Nu. 

Jake și-a schimbat poziţia. 

— Cred că nici eu nu ţi-aș fi spus. 

M-am uitat la el uimită. 

— Sunt urmărit, îți spun numele meu, tu anunțţi poliția și mă 
trezesc înconjurat de o sută de mașini cu sirenele urlând. 
Crimele cu premeditare nu sunt prescrise. 

Am ridicat din umeri. 

— Atunci, de ce riscă? 

— Va trebui să-l întrebi. 


VP - 128 


CINCISPREZECE 


Am așteptat până a ieșit din casă și ne-am uitat după el până 
a intrat în parc. Jake voia să-l vadă plecând ca să fie sigur că 
venise singur. Habar n-aveam cine mai putea fi implicat, dar nu 
l-am mai întrebat. Jake părea ciudat de familiarizat cu scenariul 
așteptării și urmăririi, cu măsurile de siguranţă, cu întreaga 
situaţie. Pentru mine era o situație ireală, destul de stranie încât 
să mă întreb de câteva ori dacă nu cumva visez. De două ori mi 
s-a părut chiar că mă trezesc. 

După câteva minute am pornit pe urmele lui, în Firebird. 
Mergea tot aplecat, dar mai repede. A aruncat o privire peste 
umăr, însă nu cred că ne-a văzut. 

— Pare atât de singur... Singur și trist, am spus. 

Jake mi-a răspuns după o pauză cam lungă. 

— Nu poți să-ţi dai seama doar uitându-te la el. Vezi ceea ce 
vrea el să vezi. 

Mi-am spus că fusese o afirmaţie stranie și m-am întors să mă 
uit la fața lui. Era complet absorbit de silueta neagră din faţa 
noastră, o fixa ca un uliu care a văzut un șobolan pe câmp. 

— Poţi să-ţi dai seama de multe din felul cum se comportă un 
om când crede că e singur, l-am contrazis eu. E trist. 

— Nu cred. Mai degrabă proiectăm sentimentele noastre 
asupra altora. Dacă nu ești sincer, vezi minciună. Dacă ești bun, 
vezi numai lucruri bune. Indiciile fizice îţi arată dacă un om 
minte sau dacă e nervos, dar nu cred că poţi mai adânc de-atât 
cu o simplă privire. 

M-am gândit la asta câteva secunde. 

— Cu alte cuvinte crezi că eu sunt tristă și singură? 

Altă pauză. Întunericul era material, mă împiedica să-i văd 
ochii. 

— Și nu ești? 

Negarea mi-a urcat pe buze, indignarea mi-a tras umerii 
înapoi. Dar, înainte să vorbesc, mi-am dat seama că avea 
dreptate. Că exact așa mă simţeam. Așa mă simţeam din clipa 
când găsisem plicul în cutia poștală. Și, poate la un nivel 
profund, în subconștient, chiar și înainte de asta - dacă vreau să 


VP - 129 


fiu sinceră cu mine însămi. Nu am mai spus nimic și când ne-am 
apropiat de intrarea în parc m-a cuprins un fel de ameţțeală. Jake 
m-a luat de mână și m-a strâns cu putere. M-am agăţat de el și 
mi-am dorit să nu-mi mai dea drumul niciodată. 

A trecut de intrare, a mai întors o dată și a oprit. Am ieșit 
amândoi. De data asta m-am uitat bine la Firebird. Avea chiar 
nuanța  mentei. O mașină dură, frumoasă, cu vopsea 
strălucitoare, dar nu chiar discretă. 

— Îți place? a zis el când a văzut că studiez mașina. 

Am zâmbit. 

— Știi ce se spune despre bărbaţii care se simt atrași de o 
mașină puternică? 

— Ce anume? a zis el, apropiindu-se de mine. 

— Supracompensare. 

— Mă rog, a șoptit, trăgându-mă mai aproape. Ştii tu mai 
bine. 

Am simţit că mi se înfierbântă obrajii. 

— Cred că știu. 

Și-a lipit buzele de buzele mele. M-a sărutat lung și delicat și 
m-am aprins toată pe dinăuntru. Apoi s-a dat un pas înapoi și și- 
a dus mâna la faţă. Expresia lui s-a transformat din jucăușă în 
serioasă. 

— Va fi bine, m-a asigurat el. 

— Da, am spus cu falsă convingere. Știu. 

— Nu știi, a zis el încet, dar eu știu. Hai să mergem. 

e 

Am mers prin parc câteva sute de metri până în punctul unde 
îi spusesem lui Christian Luna - dacă el era - că vreau să ne 
întâlnim. Jake s-a ascuns printre copaci, cam la cincizeci de 
metri distanță, iar eu am continuat să merg pe alee, spre 
bărbatul care stătea pe o bancă. S-a întors speriat când a auzit 
pașii mei pe asfalt, apoi s-a ridicat. M-am oprit și el s-a apropiat. 

— Stai, am spus când a ajuns la doi metri de mine. 

Îmi era frică de el, voiam să păstreze distanţa. 

Era mai bătrân și mai scund decât mă așteptam, dar era fără 
îndoială bărbatul din fotografie. Ochi întunecaţi, sprâncene 
groase, buze pline. Ne-am uitat unul la altul, de parcă eram 
separați de un geam și puteam vedea doar propriile noastre 
reflexii. O clipă am crezut că văd la el ceva ce nu mai văzusem 
la nimeni până atunci. Umbra propriilor mele trăsături. Nu cred 


VP - 130 


că pot să definesc exact ce anume. Ochii, poate forma bărbiei. 
M-am gândit că imaginaţia îmi joacă o festă, că văd doar ce 
vreau să văd... sau ce mă îngrozește cel mai mult. Poate era 
doar dramatismul momentului. 

— Jessie, a șoptit el. 

Ușurare, bucurie și o durere profundă se amestecaseră în 
vocea lui. A făcut un pas spre mine, iar eu am făcut un pas 
înapoi. Și-a ridicat braţele încet, parcă dorea să mă îmbrăţișeze. 
M-am înfiorat și m-am îndepărtat și mai mult. Dintr-odată, l-am 
urât. L-am urât pentru că semăna cu mine. 

— Tu ai ucis-o? am spus. 

Vocea mea era dură și neînduplecată și el a tresărit de parcă 
l-aș fi pălmuit. 

— Cum? a spus încet, aproape în șoaptă. 

— Tu ai ucis-o pe Teresa Elizabeth Stone? 

— Mama ta, a zis și s-a așezat pe bancă, ca și cum nu mai 
avea putere să stea în picioare. Nu. 

Și-a lăsat capul în mâini și a început să plângă. Mi s-a făcut 
rușine, sincer, atât de intensă, atât de adâncă era tristețea lui. 
M-am așezat pe o bancă din apropiere și am așteptat să se 
liniștească. Nu mă puteam uita la el și nu încercam să-i alin 
durerea, dar ura dispăruse. M-am sprijinit de spătarul băncii și 
m-am uitat în sus la cele câteva stele care străluceau palid pe 
cer. Mi-am pus mâinile îngheţate în buzunare. 

— Ești Christian Luna? l-am întrebat când s-a oprit. 

— De unde știi? 

— N-are importanță. 

Păream distantă? Eram. Dură. Rece. Mai rece decât azotul 
lichid. Am ajuns să regret asta. Poate că merita mai multă 
compasiune din partea mea, dar în clipa aceea pur și simplu nu- 
mi puteam permite să fiu îndurătoare. Eram o epavă. El mă 
transformase într-o epavă. 

— Bine, am spus, după încă o pauză în care a încercat să 
vorbească și n-a reușit. Ce vrei de la mine? 

Am văzut în ochii lui dezamăgire și surprindere. Indiferent 
cum își imaginase el întâlnirea noastră, era evident că nu se 
desfășura cum se așteptase. lar în starea în care eram, m-am 
bucurat și de cea mai meschină victorie, m-am bucurat să-i înșel 
așteptările. 


VP - 131 


— Ce vreau? Ești fiica mea, a zis el, ca și când nu-i venea să 
creadă că l-am întrebat asta. Jessie a mea. 

Vocea și ochii lui mă implorau, dar ar fi avut mai mult noroc 
dacă ar fi încercat să clintească din loc Statuia Libertăţii. 

— Nu știi sigur, am spus încăpăţânată, cu brațele încrucișate 
la piept, ca un judecător inflexibil. 

Judecata e un scut folositor, nu-i așa? Ne putem ascunde în 
spatele ei, ne putem ridica deasupra altora, unde suntem în 
siguranţă și detașaţi de toate. 

A râs, dar numai puţin. 

— Uită-te la mine, Jessie. Nu vezi, nu-i așa? 

Nu i-am răspuns. S-a așezat pe banca mea și m-am întors să 
mă uit la el. De data asta am rămas pe loc și el s-a întins, 
încercând să mă atingă. 

— Dacă sunt Jessie, atunci ce s-a întâmplat cu Teresa Stone? 
Dacă nu ai omorât-o tu, atunci cine? 

A oftat adânc. 

— M-am întrebat și eu același lucru în fiecare zi, treizeci de 
ani la rând. 

A urmat o pauză în care s-a uitat la mine și eu la copaci. O 
mașină a trecut în viteză, cu boxele bubuind un ritm de dans în 
noaptea rece. 

— Am fost un tată rău și m-am purtat ca un ticălos cu mama 
ta, dar nu am luat viaţa nimănui. 

Indignarea și furia abia reţinută pe care le-am auzit în vocea 
lui m-au făcut să mă întorc și să-l privesc în ochi. Avea cincizeci, 
poate șaizeci de ani. Pielea lui avea o nuanță închisă, era arsă 
de soare și brăzdată de riduri adânci. Era uzura unei vieți dure: 
hrană proastă, decizii proaste, rezultate proaste. Se încovoiase 
sub greutatea lor, dar era hotărât să le înfrunte până la capăt. 
Mă așteptasem să văd un ticălos, un individ egoist, violent, o 
personalitate puternică, un bărbat hotărât și capabil să-mi facă 
rău. Am văzut doar un om obosit, un om care mai avea un pas 
până la înfrângere și nu putea să renunţe și să meargă mai 
departe. 

— Am încercat să fac bine, mă crezi? a zis el și a râs din nou, 
același râs lipsit de speranţă. Dar eram tânăr, tânăr și prost. Am 
crescut fără tată, nu m-a învăţat nimeni cum să fiu bărbat. 

A clătinat din cap, amintindu-și. 


VP - 132 


Era o mărturisire interesantă care m-a făcut să mă uit la el 
mai atent, să încerc să văd dincolo de trăsăturile exterioare. Am 
văzut un bărbat care a trăit înconjurat de regrete, care a învăţat 
lecţia, dar prea târziu. Cred că pedeapsa supremă este să devii 
în cele din urmă înţelept doar ca să înţelegi că tot ce-ai făcut 
este irevocabil. Nu-i așa? 

— Am cunoscut-o pe Teresa din întâmplare, era secretară la o 
agenţie imobiliară. Eu eram un mecanic priceput la toate și 
membru de sindicat. Locuiam amândoi în Jersey și făceam 
naveta cu trenul în oraș. Acolo am intrat în vorbă cu ea. Mi-am 
dat seama din prima clipă că era o fată bună. Era dulce, era 
drăguță. Am ieșit în oraș de câteva ori. l-am spus că o iubesc, 
dar nu vorbeam serios. 

Mi-am amintit de fotografie și am încercat să mi-i imaginez. 
Mi-am închipuit cum arăta ea râzând, cum se îmbrăca. Poate că 
era îndrăgostită de el și credea că și el o iubea sincer. Sunt 
scriitoare, și voiam să-mi spună povestea așa cum aș fi spus-o 
eu. Nu cred că se pricepea la povești. 

— După câteva întâlniri, m-a lăsat să mă culc cu ea de două 
ori. Apoi m-am plictisit. N-am mai sunat-o. Știi cum e. 

Stii cum e. Cred că știu. Cred că mulţi am trecut prin asta mai 
devreme sau mai târziu. Ai încredere în cineva, îi dăruiești trupul 
tău. Crezi că vrea să-și împartă viaţa cu tine, că intimitatea 
fizică este doar începutul. Dar celălalt și-a atins scopul final și 
jocul s-a terminat. Plânsese pentru el? Se simţise singură și se 
blestemase când el plecase? Işi dorise să nu-l fi întâlnit 
niciodată? 

Christian Luna a tăcut. Cred că aștepta o încurajare, dar n-am 
spus nimic. Nu aveam de gând să-i ușurez situaţia, nu aveam de 
gând să-i ușurez nimic, nici măcar povestea. Nu știu de ce eram 
așa de egoistă și rea, dar așa eram. 

— M-a oprit într-o seară, când plecam de la serviciu. Era 
târziu, după program. De mult nu mai lucra la agenţie. Când am 
văzut-o, am știut că venise în oraș și așteptase doar ca să 
vorbim. Mi-a spus că e însărcinată. 

Am încercat din nou să-mi imaginez scena. Poate că era frig, 
ploua ușor și o jumătate de lună strălucea în spatele norilor. li 
era frică, plângea? 

— Ai fost bun cu ea? am întrebat, plină de speranţă. 


VP - 133 


— Nu, a recunoscut el. Și-a îndesat mâinile în buzunare și s-a 
uitat în pământ. Nu am fost. 

— Era speriată? 

A clătinat din cap. 

— Când mi-a spus asta părea plină de curaj. Am întrebat-o, 
mi-e rușine să spun, de unde știa că era al meu. Mi-a răspuns că 
nu mai fusese cu alt bărbat. Am crezut-o, dar m-am prefăcut că 
nu o cred. 

A tăcut și s-a uitat la mine până când am fost obligată să mă 
uit și eu la el. Rușinea lui era atât de evidentă, încât mi-am ferit 
din nou privirea. 

— Am sfătuit-o să... 

— Să facă un avort? am terminat în locul lui, forțându-mă să-l 
privesc iar în ochi. 

S-a mulţumit să dea din cap. 

— A refuzat. N-am să uit niciodată ce mi-a spus atunci. Mi-a 
spus: „Nu avem nevoie de nimic de la tine. |ţi dau doar șansa să 
fii tată, să ai bucuria asta în viață”. 

A oftat din nou și ochii au început să-i strălucească. 

— Chiar dacă eram un ratat, chiar dacă mă purtasem groaznic 
cu ea, îmi dădea șansa să te cunosc. Atunci n-am înțeles. Era 
ceva peste puterile mele de înţelegere atunci. Dar chiar și-așa, 
m-am oferit să mă căsătoresc cu ea. M-a refuzat. 

— Zău? După un moment atât de romantic? 

A mormăit ceva, sau poate a fost un geamăt. 

— Da, ce mai partidă. 

— Dar ai rămas o vreme cu ele. Fotografia, plângerile la 
poliție, ordinul de restricţie... 

— Ce-ai făcut, ai angajat un detectiv particular? 

Nu i-am răspuns. A clătinat din cap și s-a uitat în jur. 

— Nu am chemat poliția, am spus. Poţi să fii liniștit. 

Mi-a zâmbit, dar era un zâmbet ciudat. Era zâmbetul pe care-l 
oferi unui om care știe atât de puţin, încât n-are rost să încerci 
să-i explici ceva. Nu i-am acordat prea multă atenţie atunci, dar 
mi-am amintit mai târziu de privirea lui. 

— Veneam și plecam, îi dădeam bani când puteam. Dar de 
fiecare dată când veneam să te văd mă certam cu ea. Intram în 
apartament și începeam să mă port ca un ticălos. Imi spunea să 
plec. Eu începeam să ţip. Până la urmă venea poliţia și mă lua 
pe sus. Nu știu, parcă îmi pierdusem minţile din cauza ta. Te 


VP - 134 


iubeam, la naiba. Nu-mi venea să cred cât erai de frumoasă, era 
de-ajuns să te văd și mi se lumina inima. Dar responsabilitatea 
mă speria... Eram laș. Adică... 

S-a oprit și a clătinat din cap, de parcă se minuna de prostia 
altuia. Trecuseră atâţia ani, cred că i se părea o altă viaţă. Și 
poate că acum era într-adevăr alt om. Nu părea genul de bărbat 
din povestea lui, un inadaptabil, agresiv pentru că se temea, 
încât să se fi purtat cu mama copilului lui așa. 

— Apoi, într-o zi, te-a lăsat cu mine. Era o urgenţă, trebuia să 
plece la serviciu și vecina care stătea de obicei cu tine era 
bolnavă. Așa că m-am dus acolo și am rămas cu tine - erai mică, 
n-aveai nici doi ani. Nu eram atent și, când nu mă uitam la tine, 
ai dărâmat un pahar cu bere și s-a spart pe jos. M-am repezit la 
tine și te-am smucit de mână. Eram nervos, da, dar încercam în 
același timp să te trag de-acolo ca să nu te tai în cioburi. Ai 
început să ţipi și n-am mai reușit să te potolesc. M-am speriat și 
mai tare, nu știam ce să fac. Până la urmă te-am închis în 
cameră. Vecina a sunat de două ori, a lăsat și un mesaj pe 
robotul telefonic: „Ce s-a întâmplat cu Jessie? N-am mai auzit-o 
plângând așa”. 

A început să plângă iar din cauza amintirilor, dar mai încet 
decât prima dată. 

— Incă ţipai când Teresa a ajuns acasă, un ceas mai târziu. 
Vecina o sunase la serviciu și a venit cât a putut de repede. Și-a 
dat seama imediat că era ceva în neregulă cu braţul tău. A fugit 
cu tine la spital și s-a dovedit că îţi rupsesem mâna. Atunci a 
obţinut ordinul de restricţie. Nu mai aveam voie să te văd. 

Noaptea era parcă mai rece. Și-a șters ochii cu mâneca. În 
clipa aceea am reușit să adun puţină compasiune pentru el, deși 
- așa cum el singur declarase - dacă ar fi depins de el, nu aș 
mai fi fost în viață astăzi. Cândva îi făcuse rău lui Jessie, iar 
acum îmi făcea mie viaţa praf. Încă nu eram pregătită să 
recunosc că Jessie și cu mine eram una și aceeași. Îmi era totuși 
milă de el. 

— Două săptămâni mai târziu, m-am îmbătat și m-am dus 
acolo. Aveam de gând să bat la ușă până când mi-ar fi deschis 
să m-ar fi lăsat să te văd, voiam să mă asigur că ești sănătoasă. 
Am ajuns acolo, am făcut gălăgie, dar nu m-a lăsat să intru. Mi-a 
spus prin ușă că a chemat poliţia și că o mașină era pe drum. 


VP - 135 


Am auzit sirena și am plecat. Am mai băut ceva și m-am întors 
câteva ore mai târziu. De data asta ușa era deschisă. 

Acum răsufla greu și lacrimile-i curgeau mereu pe obraji ca și 
cum n-ar fi avut sfârșit, ca și cum le ţinuse în el ani întregi. 

— In apartament era întuneric și mi-am dat seama că ceva nu 
era în regulă. La început am văzut doar un pantof de-al ei pe 
podea, într-o baltă de sânge. Părea negru pe întuneric, sângele, 
foarte gros, aproape fals. Am aprins lumina și am văzut-o. Avea 
ochii deschiși, gura plină de sânge și gâtul sucit rău de tot. 
Parcă se uita la mine, parcă-mi spunea că sunt vinovat... ȘI 
eram vinovat. Dacă aș fi fost ceva mai bun, n-ar fi murit. Poate 
că am fi reușit să clădim o familie. 

S-a oprit din nou. Respira întretăiat. Și-a acoperit fața cu 
mâinile și a vorbit printre degete. 

— Te-am căutat, dar nu mai erai acolo. Atunci am fugit. Am 
luat banii pe care îi pusesem deoparte și pe care-i ţineam sub 
pat. M-am urcat într-un autobuz care mergea la El Paso și de- 
acolo m-am dus la Ciudad Juarez, în Mexic. Am luat avionul până 
în Porto Rico. Nu mai fusesem niciodată în Porto Rico, dar de- 
acolo sunt bunicii mei și mai aveam un văr de-al doilea. Am 
rămas la el și am muncit în atelierul lui, ca mecanic, treizeci de 
ani. 

Am dat din cap. Povestea era destul de simplă și totuși destul 
de complicată pentru a fi adevărată. Ce trebuia să fac? 

— Și ce s-a întâmplat, domnule Luna? Ce te-a făcut să-ți 
amintești de mine? Ce te-a făcut să te întorci? 

— Mă gândesc la tine în fiecare zi, a zis el și a întins mâna 
spre mine. 

M-am ferit. 

— În fiecare zi. Nu mă crezi, nu-i așa? Dar e adevărat. 

S-a uitat iar la mine, m-a implorat, dar nu puteam să-l ating 
sau să-l privesc cu compasiune. Pur și simplu nu puteam. 

— Bine, am spus. Dar de ce te-ai întors acum? 

— Te-am văzut la CNN, a zis el cu un zâmbet larg care i-a 
luminat dintr-odată fața. Ți-am văzut poza când l-ai salvat pe 
băiatul ăla pe stradă. Eşti frumoasa... Am știut imediat. Semeni 
atât de mult cu mama ta, atât de mult, încât am crezut că vădo 
fantomă. Treizeci de ani n-am știut dacă trăieşti sau nu, și apoi 
te-am văzut. A fost răspunsul la toate rugăciunile pe care le-am 


VP - 136 


spus vreodată. Trebuia să vin, trebuia să te găsesc, să te văd în 
viaţă și sănătoasă. 

N-am știut ce să-i spun. M-a cuprins o amorţeală rece. Era un 
străin, până și eu eram o străină pentru mine. Ce puteam să ne 
oferim unul altuia? Ce bine putea să iasă din asta? 

— Unde stai? am întrebat. Cine e Amelia Mira? 

S-a uitat la mine mirat. Cred că era o întrebare ciudată, având 
în vedere toate celelalte întrebări pe care ar fi trebuit să i le 
pun. Dar voiam să știu. Jessie primise numele ei și voiam să știu 
cine era. 

— Casa a fost a mamei, bunica ta. A murit anul trecut și mi-a 
lăsat-o mie prin testament. Primăria o va lua curând, așa cred. 
Nu am bani să plătesc impozitele. 

— Ştia unde ești? 

— Da. 

Jessie Amelia Stone primise numele unei bunici pe care nu a 
cunoscut-o niciodată prin grija unui tată care încercase s-o 
convingă pe mama ei să facă un avort, care o rănise și probabil 
o omorâse pe mama ei. Săraca Jessie, mi-am spus și mi-am dat 
seama că plângeam. Atunci Christian Luna a făcut un gest 
îngrozitor. A alunecat de pe bancă, a îngenuncheat în faţa mea 
și mi-a luat mâinile într-ale lui. N-am fost niciodată atât de 
rușinată, atât de stânjenită. 

— Domnule Luna, te rog... 

M-am aplecat și l-am luat de braț, încercând să-l fac să se 
ridice. 

— Jessie, nu vreau nimic de la tine. Voiam doar să mă cunoști. 
Voiam să te văd. 

— Te rog, am spus din nou, dar am tăcut pentru că nu știam 
cum să continui. 

Ținea mult la mine, știam că era sincer, credea cu adevărat că 
eram Jessie a lui. Eu nu știam dacă sunt în stare să-l cred. 

— Nu înțeleg, domnule Luna, am spus, ridicându-mă și 
îndepărtându-mă de el. Rămăsese în genunchi pe asfalt. De ce 
ai fugit? De ce nu ai căutat-o pe Jessie? 

Și-a ridicat mâinile într-un gest de capitulare. 

— N-aș fi avut nicio șansă. Arestările, ordinul de restricție... 
Cine ar fi crezut că nu eu am omorât-o pe Teresa? 

Am oftat. 

— Nu mă crezi, nu-i așa? a șoptit el. 


VP - 137 


— Nu știu ce să mai cred. 

S-a ridicat în picioare, s-a apropiat brusc și m-a apucat de 
umeri. Privirea lui era disperare pură. 

— Te rog, Jessie. Crede-mă că nu am ucis-o pe mama ta. 

Nici atunci n-am știut ce să-i răspund. Se aștepta să asimilez 
un Șuvoi de informaţii și să-mi formez imediat o părere? Am 
înţeles brusc de ce venise: pentru iertare. Dar nu eram sigură că 
trebuia s-o primească de la mine. Nu pentru mine se întorsese, 
ci pentru el. Poate că își dăduse seama de greșelile lui, poate că 
le ispășise într-un fel sau altul, dar era același bărbat egoist care 
abuzase de Teresa Stone și de fiica ei, Jessie. Probabil că era și 
ucigaș. Fugise ca un laș când se gândise că putea fi acuzat de 
crimă. lar acum venise să-mi zdruncine viaţa, sperând că va 
obține în sfârșit iertarea după atâţia ani. Ce trebuia să cred? 
Cum puteam să cred un cuvânt din tot ce-mi povestise? 

M-am așezat pe bancă și el s-a așezat lângă mine. Așteptam 
un sentiment, o emoție, de parcă ADN-ul meu ar fi putut să-și 
recunoască originea și să trimită un semnal la creier și la inimă. 
Dar nu eram sigură de nimic. Eram ca un zmeu cu sfoara tăiată, 
pluteam din ce în ce mai sus și mai departe de pământ, fără 
direcţie. Mi-am dat seama că libertatea la care tânjisem mereu 
nu fusese cu adevărat libertate, ci un fel de independenţă cu 
rădăcini. Asta era adevărata libertate și mi se părea 
primejdioasă. 

Am deschis gura să vorbesc și nici acum nu știu sigur ce i-aș fi 
spus. M-am uitat la el, iar în clipa următoare s-a înclinat spre 
mine de parcă oasele i s-ar fi înmuiat. L-am apucat de umăr 
pentru a-l împiedica să-mi cadă în poală și, când l-am împins 
spre spătarul băncii, capul i s-a lăsat într-o parte și am văzut un 
cerc perfect, roșu, între ochii lui. _ 

Violenţa e ușoară și tăcută. Sau așa poate fi. In filme, 
împușcăturile sunt asurzitoare, pumnii lovesc cu un plesnet dur, 
oamenii mor ţipând sau gemând. Dar moartea lui Christian Luna 
a fost tăcută. A părăsit lumea fără un sunet. 

— Domnule Luna! Vă e rău? am strigat și l-am scuturat. 

O întrebare destul de stupidă, dar ce pot să spun, șocul este 
fratele vitreg al negării. Amortizează lovitura atunci când treci 
printr-o catastrofă. Apoi am simţit două mâini puternice. 

— Ridley, fir-ar să fie. Ce naiba s-a întâmplat? 


VP - 138 


— Cum? am spus, întorcându-mă și văzându-l pe Jake. Nu 
știu. 

M-a tras după el, dar eu mă agățasem de Christian Luna. 
Tatăl meu. Poate. Jake mi-a desprins mâinile în timp ce se uita 
înnebunit în jur, încercând să-și dea seama de unde venise 
glonțul. M-a târât până la mașină. M-am uitat înapoi și l-am 
văzut pe Christian Luna aplecat într-o parte, încă pe bancă. 
Întreaga greutate a catastrofei a început să mă apese. Am simţit 
în gură gustul amar al fierii. 

— N-ar trebui..., am început. 

Urma să spun „să sunăm la poliţie”, dar nu sunt sigură că am 
terminat propoziţia, pentru că în secunda următoare eram 
aplecată peste gărduleţul parcului și vomitam în iarbă. Mi-am 
dat seama vag că Jake mă apăra cu corpul lui pentru că se 
aștepta la alte focuri de armă. M-a tras de acolo, uitându-se 
mereu peste umăr. Am reușit să mă pun iar în mișcare. 

— La poliţie? am zis în sfârșit. 

— Trebuie să plecăm naibii de aici, chiar acum, a șuierat Jake, 
trăgându-mă aproape de el. Mergi cât poţi de repede, dar 
încearcă să pari normală. 

Sfatul lui mi s-a părut comic și am început să râd. A zâmbit și 
el, dar fals, forțat. E/ încerca să pară normal și nu-i reușea. Râsul 
s-a autoalimentat și am ajuns să hohotesc atât de tare, încât am 
crezut că o să fac pe mine. Apoi s-a transformat în altceva. Din 
fericire, ajunsesem deja în mașină. Jake mi-a legat centura de 
siguranţă și curând plângeam cu atâta putere, încât n-am mai 
putut să stau dreaptă și a început să mă doară gâtul. Nu m-am 
simţit niciodată, înainte de asta sau de atunci încoace, atât de 
neputincioasă cum m-am simţit atunci. Plânsul era viu, încerca 
să iasă din mine. 

— Ridley, a strigat el disperat, uitându-se repede când la 
mine, când la drum. Gata, e în regulă. 

A repetat cuvintele încontinuu, ca și cum repetiţia le putea 
transforma în realitate. În dreptul străzii 186 a ieșit de pe 
autostradă și a cotit pe șoseaua care ducea la parcul Fort Tyron. 
Era închis, dar am oprit în parcare și Jake m-a luat în brațe, m-a 
strâns tare și eu mi-am ascuns fața în umărul lui. M-a ţinut așa, 
șoptindu-mi nimicuri liniștitoare. În cele din urmă m-am liniștit, 
dar eram slăbită și nasul mi se umflase atât de tare, încât nu 
mai puteam respira. M-am sprijinit de Jake. 


VP - 139 


— Ce s-a întâmplat acolo, Ridley? m-a întrebat după ce mi-am 
mai revenit. Ai văzut de unde s-a tras? 

N-am fost în stare să-i răspund. Parcă vorbea cu mine prin 
apă. 

— Nu știu, am spus într-un târziu. Nu știu ce s-a întâmplat. 

L-am auzit spunând ceva despre o umbră pe care o văzuse pe 
acoperișul clădirii de vizavi, dar eu eram prizonieră într-un fel de 
buclă a memoriei în care îl tot vedeam pe Christian Luna cu 
capul lăsat pe spate și cu o gaură perfectă și roșie în mijlocul 
frunţii. Scena se repeta la nesfârșit. 

După un timp a pornit motorul și am pornit pe autostrada 
Henry Hudson spre oraș. Am văzut luminile tremurătoare ale 
orașului, dârele roșii și albe ale farurilor care treceau fulgerător 
pe lângă noi. M-a cuprins o amețeală ciudată, parcă aveam 
plumb în mâini și-n picioare și gâtul meu nu mai avea puterea 
să-mi susțină capul. 

— Ce se întâmplă cu mine? am vrut să știu. 

— Îmi pare rău, Ridley, a zis el. Îmi pare atât de rău.. 

Nici măcar nu m-am gândit să-l întreb de ce îi părea r rău. 

— Ar fi trebuit să am mai multă grijă de tine, să te apăr mai 
bine, a adăugat. 

Am vrut să-i spun că nu era vina lui, dar cuvintele n-au mai 
ajuns niciodată de la creier pe buze. 

Ne-am întors în East Village, în apartamentul lui Jake. M-a pus 
în pat, s-a așezat lângă mine și m-a mângâiat. Când a crezut că 
am adormit, a ieșit din dormitor. Am auzit că a dat drumul la 
televizor, apoi vocea crainicului de la știri și am știut că așteaptă 
anunțul despre moartea lui Christian Luna. Am adormit 
întrebându-mă, „De ce nu a vrut să sunăm la poliţie?” 


VP - 140 


ȘAISPREZECE 


Când m-am trezit, Jake dormea lângă mine, cu pieptul gol, dar 
în pantaloni. Braţul lui era întins peste șoldul meu. Era ușor 
încruntat, de parcă visele îl tulburau. Am zâmbit, pentru că eram 
încă în starea aceea incertă, între somn și veghe. S-a răsucit în 
somn și trăsăturile lui s-au destins, încruntarea a dispărut. In 
lumina slabă mi s-a părut chiar foarte liniștit. Am realizat atunci 
ce contrast era între expresia lui de acum și intensitatea sumbră 
pe care o vedeam de obicei. Mi-am adus aminte că adunasem 
foarte multe întrebări despre Jake, apoi evenimentele nopţii 
trecute au început să revină din ce în ce mai vii în faţa ochilor 
mei. Am ameţit, în timp ce vina, durerea și spaima se 
zvârcoleau în pieptul meu. Am stat așa, ghemuită, nu știu cât 
timp, încercând să-mi dau seama ce se întâmplase noaptea 
trecută. 

M-am dat jos din pat și m-am dus în camera de zi. Soarele 
abia apărea la orizont și lumina care se strecura pe fereastră era 
de un cenușiu deschis. Am aprins televizorul și am dat sonorul 
foarte încet. Rămăsese pe canalul NY1, postul local care emite 
non-stop. Am urmărit un grupaj de știri: Un câine lovit de o 
mașină pe Second Avenue și împușcat de un poliţist care 
încercase să-i scurteze suferința fusese pus într-un frigider și 
supravieţuise. Ăsta da supraviețuitor. Paulie  „Pumnul” 
Umbruglia fusese arestat - acuzat de fraudă și evaziune fiscală. 
L-am văzut când ieșea dintr-o mașină de poliţie, cu cătușe la 
mâini, flancat de doi ofițeri solizi. M-am uitat mai atent când am 
văzut și o figură cunoscută. În spatele lui Paulie era avocatul 
unchiului Max, Alexander Harriman. Cu păr alb ca zăpada, bronz 
de Bahamas, ceas Rolex strălucitor, costum de 5 000 de dolari și 
un zâmbet care putea să te vrăjească și să te facă să roșești, 
dar care putea la fel de bine să te îngheţe și să devină 
amenințător într-o secundă. Unchiul Max îl iubise. Spunea 
mereu: „Ridley, avocatul tău trebuie să aibă gheare de oțel, 
coloană vertebrală de titan și conștiință de cauciuc”. 

ÎI întâlnisem pe Harriman de multe ori la evenimentele de 
caritate și dineurile organizate de unchiul Max, o dată chiar și la 


VP - 141 


petrecerea de Anul Nou pe care o dăduseră părinţii mei. După 
cum am spus, Harriman avea o listă de clienţi destul de 
eclectică, dar nu era singura parte neclară din viaţa mea la care 
nu mă gândisem niciodată serios. Până la urmă, singura dată 
când am avut de-a face personal cu el a fost pentru a discuta 
despre banii pe care mi-i lăsase unchiul meu. O întâlnire scurtă, 
amicală, în care mi-a dat un cec și mi-a propus să mă ajute să- 
mi administrez moștenirea. l-am spus că rezolvasem deja 
chestiunea, dar că îi mulțumeam. 

Ceva nu-mi plăcea la el. Poate că de vină era descrierea 
unchiului Max, care mi-a amintit de Terminator, sau dezgustul 
profund al părinţilor mei faţă de el. Înainte să ies din biroul lui în 
ziua aceea, mi-a zis: „Ridley, unchiul Max te-a iubit foarte mult. 
Voia să fie sigur, dacă i se întâmplă ceva, că vei putea veni 
întotdeauna la mine după ajutor. Dacă ai nevoie de ceva, dacă 
ai orice fel de probleme cu legea, absolut orice, Ridley, să nu 
eziți”. l-am strâns mâna și i-am multumit, întrebându-mă în 
sinea mea cât de disperat trebuie să fii ca să apelezi la 
Alexander Harriman pentru ajutor. Acum, stând pe canapeaua 
lui Jake, m-am întrebat dacă mai aveam cartea lui de vizită. Mă 
simţeam suficient de disperată și mă gândeam că o coloană 
vertebrală din titan și niște gheare de oţel mi-ar fi de mare folos 
după ce fugisem de la locul unei crime - pentru că asta 
făcusem, fără îndoială. 

În timp știrile locale au continuat să curgă, fără niciun cuvânt 
despre Christian Luna, am încercat să găsesc o justificare 
plauzibilă pentru fuga mea. Dacă ar fi fost doar o chestiune de 
supraviețuire, odată ajunși în siguranță am fi putut telefona la 
poliție. Dar n-am făcut asta. Am văzut cum a fost împușcat un 
om și l-am lăsat pe o bancă în parc. 

Am remarcat din nou, în camera rece, cu aer industrial, 
absenţa obiectelor personale. M-am gândit la bărbatul care 
dormea alături. Așa cum v-am spus, aveam impresia că îl 
cunosc pe Jake la un nivel instinctiv, independent de istoria lui 
personală. Dar în timp ce stăteam pe canapeaua lui și căutam 
ceva care să-l definească, am simţit o neliniște crescândă. 
Gândiţi-vă la propria voastră sufragerie. Inchipuiţi-vă că un 
străin ar intra în casă și s-ar așeza pe canapea. Ce-ar putea 
deduce străinul despre voi? Nu există acolo măcar câteva indicii 
despre ceea ce vă place sau nu, fotografii ale oamenilor pe care 


VP - 142 


îi iubiţi și îi respectaţi, o revistă pe măsuţa de cafea... orice? 
Camera lui Jake nu-mi oferea nimic. Era sterilă ca o cameră de 
hotel, părea un spaţiu de tranzit. Imi spunea că Jake ar fi putut 
pleca oricând din apartament, pentru totdeauna, fără să se 
gândească o clipă la lucrurile pe care le-a lăsat acolo. Dintr-un 
motiv sau altul, constatarea asta m-a deranjat. Mi-am dat 
seama că oricât de tare aș fi simţit că esenţa lui Jake este 
limpede, eram la fel de sigură că îmi ascundea informații 
importante despre el. 

Laptopul lui era așezat pe un birou mic, într-un colț al 
camerei. In absenţa obiectelor, a sertarelor în care să scotocesc, 
a hârtiilor pe care să le răsfoiesc, curiozitatea m-a împins să-l 
aprind. Eram gata oricând pentru o provocare și, având în 
vedere circumstanțele, mă simțeam curajoasă. Am ridicat 
capacul și am apăsat pe butonul de pornire. Calculatorul a 
bâzâit și au urmat câteva bipuri destul de zgomotoase. Ecranul 
s-a luminat. Îmi cerea o parolă. La naiba. Am trecut în revistă 
puținul pe care îl știam despre Jake și mi-am dat seama că 
parola lui nu putea fi previzibilă. Jake lua foarte în serios 
securitatea. Așa sunt oamenii care au ceva de ascuns. 

— Quidam. 

M-am întors și l-am văzut pe Jake în pragul ușii. 

— Ce? 

— Parola e „quidam”. 

Am încercat să-i citesc pe figură sentimentele. Nu părea jignit, 
nici măcar surprins, deși era limpede că eram pe punctul să-mi 
bag nasul, sau cel puţin încercam, în fișierele din computerul lui. 
Ciudat, dar nu m-am simţit deloc stânjenită că fusesem prinsă 
asupra faptului. 

— Ce înseamnă asta? am întrebat. 

— E dintr-un poem de Cyprian Kamil Norwid, un poet romantic 
polonez. Derivă dintr-un cuvânt latinesc și înseamnă „cineva, un 
oarecare”. Dar eroul din poemul lui Norwid, Quidam, își caută 
locul în viaţă, caută binele și adevărul. „Era un anonim, fără 
nume. Un orfan, quidam.” 

Am lăsat computerul și m-am întors pe canapea. Mi-am strâns 
genunchii la piept. 

— Așa te vezi tu? 

A ridicat din umeri. 

— Cred că da. Intr-un fel. 


VP - 143 


S-a așezat lângă mine. Aceeași umbră de tristețe îi întuneca 
fața, umbra care se oprea o clipă în ochii lui sau îi trăgea în jos 
colţurile gurii, care se cuibărise definitiv în trăsăturile lui. Mi-am 
dat seama că voia să mă atingă, dar nu era sigur dacă și eu 
voiam. Aerul dintre noi era încărcat cu electricitate. Suspiciunile 
mele, cred. Ele mă împiedicau să-l îmbrăţișez și să-l sărut, deși 
inima mea asta dorea. 

— De ce nu ai vrut să sunăm la poliție aseară? am întrebat. 

S-a gândit câteva secunde. 

— Cred că nu am un răspuns potrivit la întrebarea asta, în 
afară de faptul că ne-am fi băgat într-o poveste urâtă din care n- 
am fi ieșit prea ușor. 

— L-am lăsat pur și simplu acolo, am spus, și am fost 
surprinsă să-mi aud vocea spartă și să simt lacrimi în ochii. 

Mi-am lăsat capul în mâini și mi-am masat tâmplele, 
încercând să alung durerea. 

— Era mort, a zis el, apoi și-a dat seama că fusese prea rece, 
prea dur. Îmi pare rău, Ridley. S-a aplecat spre mine. Îmi pare 
rău că s-a întâmplat. Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta, îmi 
pare rău că nu am reușit să te apăr. Ce vreau să-ţi spun este că 
oricum nu mai puteam să-l ajutăm. Nici să aflăm cine l-a 
împușcat. Dacă am fi sunat la poliţie, ne-am fi ales doar cu o 
grămadă de întrebări. Am vrut să te iau de-acolo. 

Mi-am dat seama că nu se uita la mine, ci peste umărul meu, 
și m-am întors cu faţa la televizor. O reporteră tânără și blondă 
cu o coafură oribilă stătea în faţa parcului Van Cortlandt. 
Poliţiștii mișunau în spatele ei. „Cadavrul unui bărbat 
neidentificat a fost găsit în dimineața aceasta în Parcul Van 
Cortlandt din Riverdale, Bronx. Cauza morţii pare să fie rana de 
la cap provocată de un glonţ”, a zis femeia cu o voioșie ciudată 
în glas, de parcă făcea un reportaj despre o paradă alegorică. In 
spatele ei am văzut o mulţime de mașini de poliţie, iar locul 
unde discutasem cu Christian Luna era delimitat cu bandă 
galbenă. O dubă de la morgă bloca intrarea în parc. M-am 
întrebat câţi oameni trecuseră pe lângă cadavrul lui Christian 
Lima de pe banca aceea până când cineva observase că era 
mort. Câţi trecuseră în fugă pe lângă el spunându-și că era doar 
un vagabond care dormea în parc? Il abandonasem acolo pe 
omul care putea fi tatăl meu. Indiferent cât de vinovat ar fi fost, 
nu merita asta, nu-i așa? Reportera a continuat: „Poliţia a 


VP - 144 


declarat că, deși va mai dura până când vor fi primite 
rezultatele analizelor balistice, glonțul pare să fi provenit dintr-o 
carabină, iar traiectoria lui arată că a fost tras de pe acoperișul 
clădirii de peste stradă”. Camera s-a rotit spre clădirile de vizavi 
de parc, casele în fața cărora așteptasem ore întregi. „Repetăm, 
acestea sunt rapoartele iniţiale care vor fi sau nu confirmate de 
investigațiile ulterioare. Martorii spun că au văzut o femeie și un 
bărbat ieșind din parc la scurt timp după miezul nopţii, dar până 
acum nimeni nu a reușit să-i descrie. Surse din poliţie ne-au 
spus că, deși cei doi nu sunt suspecți în acest moment, sunt 
căutați în primul rând pentru a fi interogaţi. A transmis Angela 
Martinez pentru New York One News”. 

M-am ridicat și am închis televizorul, dar am rămas pe loc, 
uitându-mă fix la ecranul gol. 

— La naiba, am zis în șoaptă, mai mult pentru mine. Nu-mi 
vine să cred. Ce se întâmplă cu viaţa mea? 

M-am întors cu faţa la Jake. Stătea nemișcat și era incredibil 
de calm. 

— Ai auzit? Suntem căutați. 

Am început să mă plimb prin cameră. 

— Pentru întrebări, a zis el, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

Poate că lui nu i se părea mare lucru, dar pentru cineva care 
nu primise nici măcar o amendă pentru parcare ilegală părea o 
situaţie cel puţin îngrijorătoare. 

— Jake, am spus, oprindu-mă în faţa lui, trebuie să mergem la 
poliție. 

A clătinat din cap. 

— Nici gând. Nu e o soluţie. Oricum, nu trebuie să ne facem 
griji în privinţa poliţiei. 

— Ce tot spui acolo? 

— Gândește-te puţin, Ridley, a zis el, ciocănindu-și tâmpla cu 
degetul arătător. Cine l-a ucis pe Christian Luna și de ce? 

De fapt, dacă mă credeți, în egoismul meu monumental nici 
măcar nu-mi trecuse prin cap să mă întreb cine îl asasinase pe 
Luna. Încercam încă să fac faţă ideii că un om fusese omorât în 
faţa mea. Motivul pentru care fusese ucis nu mă preocupase 
nicio clipă. 

— Nu știa rumeni că aranjasem o întâlnire cu el, spuse Jake. 
Nici noi n-am știut, decât cu o oră înainte. 


VP - 145 


— Deci e posibil să fi fost un accident, o întâmplare, am spus, 
refuzând să mă gândesc la celelalte posibilităţi. 

— Un glonţ în frunte? a zis Jake, expirând zgomotos. În niciun 
caz. 

— Atunci ce? Îl urmărea cineva? Îi asculta telefonul? 

— Poate. Sau poate că te urmărea pe tine. 

— Pe mine? am spus, râzând. De ce m-ar urmări cineva pe 
mine? 

Pesemne că vă întrebaţi: „Chiar e nebună?” Bărbatul din bloc, 
bărbatul din pizzerie, bărbatul din tren. În mintea mea obosită, 
toate aceste episoade erau încă neclare și nu se legau. Dar m- 
am gândit apoi la cheliosul din tren. Mi-am amintit de ochii lui 
inexpresivi și de cutie. Mă urmărise? Sau era doar un ţicnit 
oarecare? 

— Ar fi avut motive, a zis Jake. Dacă cineva l-ar fi urmărit cu 
intenţia să-l împuște, ar fi putut să o facă înainte. De exemplu, 
când mergea pe stradă, spre casă. Dacă el era ţinta, ar fi fost 
mult mai ușor și mai puţin riscant să-l elimine când era singur. 
Dar poate că asasinul, oricine ar fi el, nu știa cine e ţinta. Și n-a 
știut până când l-ai dustu la el. 

— Am văzut un tip în tren, am spus. Probabil că mă urmărea, 
dar a coborât înaintea mea. 

M-am întrebat, și am simţit că mi se face rău, dacă îl 
condusesem fără să vreau pe ucigaș la ţinta lui. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Jake, îngrijorat. De ce crezi că te 
urmărea? 

— Se holba la mine. Mi-a zâmbit, am spus. 

l-am povestit cum bărbatul se apropiase de mine când 
crezuse că adormisem, cum îmi făcuse cu mâna când trenul 
plecase din staţie, și povestea mea a sunat jalnic. 

— Dar a coborât înaintea ta? 

— Da. 

Jake a ridicat din umeri. 

— Poate că a fost vreun dezaxat. E greu de spus. 

M-am așezat din nou lângă el și am încercat să răsucesc 
informaţia în minte pe toate fețele și să trag niște concluzii, dar 
nu m-am putut concentra. Nu reușeam să alung din minte scena 
în care Christian Luna se prăbușea în braţele mele. Mi-am lăsat 
capul în palme. 

— Ridley..., a început el, punându-mi o mână pe umăr. 


VP - 146 


Dar m-am ridicat înainte să termine propoziţia. M-am dus în 
dormitor, m-am îmbrăcat și mi-am luat pantofii. Jake se așezase 
pe marginea canapelei și se uita la mine îngrijorat. 

— Nu pot să fac asta acum, am spus. 

A dat din cap și s-a uitat în altă parte. Am făcut un efort să-mi 
smulg privirea de la el. Nu voiam să văd cât de frumos era. Nu 
voiam ca sentimentele mele din ce în ce mai puternice să-mi 
întunece judecata, să mă distragă de la ce aveam de făcut în 
continuare. 

— Trebuie să mă gândesc. 

— Ridley, așteaptă, a zis el, ridicându-se. Să ai grijă. 

— O să am. Mă duc doar până jos, nu lipsesc mult. 

S-a așezat la loc. Privirea lui - compătimitoare și îngrijorată, 
poate puţin rănită - m-a făcut să mă simt ca o scorpie. Dar am 
plecat. 

Dacă ar fi venit la mine, dacă m-ar fi luat în braţe, m-aș fi 
topit în el. Era o opţiune atrăgătoare, dar prin fisurile care se 
deschiseseră în viaţa mea începusem să mă văd așa cum eram 
cu adevărat. Dacă m-aș întoarce la el acum, speriată și slabă, 
cum aș putea afla dacă ceea ce simţeam pentru el era dragoste 
sau doar nevoia de protecţie? Și dacă m-aș duce la el din 
necesitate, cum aș putea înfrunta secretele lui, oricare ar fi ele? 
Bineînţeles, gândurile acestea nu erau bine închegate atunci. 
Știam cu certitudine un singur lucru: trebuia să plec de lângă el 
și să ies din coșmar. Cât mai repede. 

e 

M-am întors în apartamentul meu. Imediat ce am închis ușa, 
tot ce se întâmplase cu o seară înainte și toate frământările de 
mai devreme parcă au rămas în spatele unui geam antiglont. 
Spaţiul familiar m-a îmbrățișat și, câteva minute milostive, am 
fost din nou Ridley. 

Un „5” clipea acuzator și furios pe afișajul robotului meu 
telefonic. Când îmi verificasem ultima dată mesajele? Miercuri 
dimineaţă? Joi? Azi era sâmbătă și parcă lipsisem din viața mea 
o lună întreagă. Am ascultat un mesaj plăcut, apoi unul sec de la 
agenta lui Uma Thurman. Editoarea de la Vanity Fair voia să știe 
dacă reușisem să iau legătura cu Uma și dacă urma să scriu 
articolul. Am găsit și un mesaj implorator de la Zachary: Nu 
vreau să-l sun ca să lămurim niște lucruri? La ultimul mesaj 
cineva închisese telefonul. Cu câteva zile în urmă m-aș fi grăbit 


VP - 147 


să răspund la toate mesajele, îngrijorată că nu mai eram la 
curent cu noutăţile, că lăsasem evenimentele să treacă pe lângă 
mine. Dar în dimineaţa aceea am stat nemișcată pe canapea, 
ascultând vocile care ricoșau între pereţi, copleșită de un soi de 
letargie emoţională. Aveam senzaţia că lăsasem o parte din 
mine în parcul în care murise Christian Luna, partea din mine 
care știa cum să abordeze acţiunile simple, de exemplu să 
răspunzi la mesajele telefonice. Am stat acolo un timp, cu 
rotițele minţii rotindu-se atât de repede, încât nu reușeam să 
mă gândesc la nimic. Mi-am zis că ar fi o idee mai bună să-mi 
fac o cafea, ceva care să-mi stimuleze creierul. 

După ce mi-am administrat doza potrivită de cofeină, am 
sunat-o pe redactoarea de la Vanity Fair, recunoscătoare că era 
sâmbătă, și i-am lăsat un mesaj, spunându-i că aveam o urgenţă 
în familie și că a trebuia să amân articolul. Știam că n-o să-i 
placă și nu-mi convenea deloc să ratez un contract atât de bun, 
dar ce puteam face? Am sunat-o pe Tama Puma (ce nume mai 
era și ăsta?) și i-am lăsat un mesaj asemănător. Nu minţeam. In 
viața mea se decretase oficial starea de urgenţă; încercam să 
aflu dacă era sau nu o problemă de familie. Am spus o 
rugăciune scurtă: Doamne, nu mă lăsa să-mi arunc cariera pe 
fereastră. Un scriitor liber-profesionist lucrează într-un mediu 
destul de competitiv, în care nu are voie să amâne articolele pe 
care trebuie să le scrie pentru Vanity Fair. În clipa următoare se 
răspândește zvonul că nu e de încredere și nu respectă un 
termen limită și, dintr-odată, toate contractele se duc la alţii. De 
fapt, nu depășisem niciodată un termen de predare. Ar fi fost o 
violare a codului meu profesional. Am spus altă rugăciune 
scurtă: Doamne, nu mă lăsa să-mi arunc viaţa pe fereastră. 

În ceea ce-l priveşte pe Zack, ei bine, pur și simplu nu mă 
simțeam în stare să am de-a face cu el. Extenuată de eforturile 
depuse, m-am așezat din nou pe canapea. Poate vă gândiţi în 
acest moment că, odată cu moartea lui Christian Luna, 
problema mea dispăruse - mai mult sau mai puţin. Și era 
adevărat, după moartea lui nu mai aveam cum să pretind că nu 
eram cine credeam că sunt. Dar nu puteam să-mi scot din cap 
ce aflasem de la el și nu mai puteam continua ca înainte. Nici nu 
era o opţiune viabilă. lar acum mă chinuiau o grămadă de alte 
întrebări. Dintre ele, cea mai sâcâitoare era: Cine a ucis-o pe 
Teresa Stone? Poate nu credeţi că asta ar fi cea mai importantă 


VP - 148 


întrebare, dar ascultaţi-mă până la capăt. Era o femeie tânără, 
singură, muncea mult, își iubea fetiţa și îl suporta pe ticălosul de 
Christian Luna. Apoi, într-o noapte, a fost ucisă în propria ei 
casă, iar fetița ei a fost răpită. Asta dacă-l credem pe Christian 
Luna - și în acel moment eu îl credeam - care susţinea că 
altcineva o omorâse pe Teresa, că ucigașul ei și răpitorul lui 
Jessie nu fusese prins nici până azi. Dacă Teresa era mama mea 
și dacă eu eram Jessie, îi datoram ei - și mie - să aflu ce s-a 
întâmplat cu ele. Cu noi. Mă rog. Era un impuls visceral. lar 
răspunsul la această întrebare putea fi și răspunsul la celelalte 
două: Cine l-a ucis pe Christian Luna și cine naiba eram eu? 

Am auzit o bătaie la ușă și am oftat. Nu aveam chef să-l văd 
pe Jake acum. Nu aveam chef să ascult și întrebările lui, ale 
mele erau suficient de multe. Am deschis ușa și am văzut-o pe 
Zelda. În spatele ei erau trei polițiști, doi în uniformă și unul în 
civil. 

— Domnișoara Jones? Ridley Jones? a zis polițistul în civil. 

— Da. 

Ajunsă aici, trebuie să vă spun că mint prost, foarte prost. Nu 
sunt în stare să mint. Mă înroșesc. Mă bâlbâi. Imi feresc privirea. 
La școală am fost pedepsită de două ori pentru minciună, dar 
alte probleme n-am avut. A fost de-ajuns să-i văd la ușă și am 
crezut că leșin de neliniște. 

— Vrem să vă punem câteva întrebări. Putem intra? 

— Sigur, am spus, cât de nonșalant am putut. 

M-am dat la o parte și i-am lăsat să intre. Zelda a rămas 
afară, privindu-mă sever. 

— Ești o fată bună, Ridley, a zis ea. Nu vreau necazuri aici. 

— Știu, Zelda. Fii liniștită. 

— Poliţiști, a adăugat ea încet, cu un plescăit care, am bănuit, 
voia să exprime disprețul. Sunt mai răi decât bărbaţii buni de 
nimic. Prea multe încurcături, Ridley. 

A coborât scările, clătinând din cap. M-am simţit privită și m- 
am întors: Victoria se uita la mine prin crăpătura ușii. Când a 
observat că mă uit și eu la ea, a trântit ușa. Zelda spusese oare 
„bărbaţi buni de nimic”? 

— Domnișoară Jones... 

Am închis ușa și m-am dus în sufragerie. 

— Beţi o cafea? am întrebat, așezându-mă pe canapea cu 
picioarele sub mine. 


VP - 149 


— Nu, multumesc, a spus polițistul în civil. Domnișoară Jones, 
eu sunt detectivul Gus Salvo. Voi trece direct la subiect. Un 
bărbat a fost împușcat noaptea trecută în parcul Van Cortlanat, 
în Bronx. Martorii spun că v-au văzut vorbind cu el și că 
dumneavoastră și un alt bărbat aţi fugit de la locul crimei. Ce 
puteţi să-mi spuneţi despre asta? 

Am observat că nu folosise formula „cineva care corespunde 
descrierii dumneavoastră”. Vorbise despre mine. 

— Martorul nostru v-a recunoscut din ziar, domnișoară Jones, 
a adăugat el înainte să deschid gura. L-aţi salvat pe puştiul 
acela, acum două săptămâni. 

Detectivul era slab, aproape plăpând. Nu era nici pe departe 
musculos, dar radia putere. Faţa lui îngustă era dură, ochii mari, 
întunecațţi și adânci ca niște fântâni. Avea aerul unui om care a 
auzit milioane de minciuni jalnice, care vede lumea doar în alb și 
negru, bine sau rău, greșit sau corect. Pentru Gus Salvo nu 
exista cale de mijloc. 

Câteva clipe n-am spus nimic. Am închis ochii, și când i-am 
deschis el era tot acolo. 

— Uite, a zis, vrând să mă ajute, știu că aţi fost în parc. Și 
dumneavoastră știți că aţi fost acolo. De ce nu-mi spuneți ce s-a 
întâmplat? 

Sugestia lui părea atât de logică, încât i-am spus tot, 
începând cu ziua când salvasem un copil și terminând cu 
moartea lui Christian Luna pe banca din parc. Am ciripit tot, cum 
spun personajele din filmele alb-negru cu gangsteri. Am omis 
totuși câteva lucruri. L-am omis pe Jake, pentru că începusem să 
am un sentiment matern faţă de el și nu voiam să aibă necazuri 
din cauza mea. L-am omis pe fratele meu. Dar altfel i-am spus 
cam totul, în esenţă că l-am sunat pe Christian Luna după ce m- 
am gândit câteva zile la mesajele lui și am căzut de acord să ne 
întâlnim în parc. Da, de fapt n-am ciripit până la capăt. Am omis 
destul de multe puncte, dar i-am spus totuși că primisem 
biletele și pozele și că îl sunasem pe Christian Luna. 

Detectivul Salvo n-a avut o reacţie prea clară, s-a mulțumit să 
facă însemnări într-un carnețel legat în piele chiar în timp ce-i 
povesteam. 

— Aţi mai vorbit cu altcineva despre asta, domnişoară Jones? 

— Nu, am minţit eu, simțind că mi se înroșesc obrajii, cu 
nimeni. 


VP - 150 


S-a uitat la mine și m-a măsurat rece câteva clipe. 

— În concluzie, a zis el, plecându-și puţin capul, v-aţi hotărât 
să vă întâlniți cu acest bărbat într-un parc din Bronx, în toiul 
nopţii, singură. Nu aţi mai spus nimănui că vă duceţi acolo. Nu vi 
s-a părut că ar fi o idee bună să vă însoţească un prieten. 

Am ridicat din umeri și am clătinat din cap. 

— Păreţi o femeie inteligentă, dar asta nu e o acţiune 
inteligentă, a insistat el, aruncându-mi o jumătate de zâmbet, 
un zâmbet ciudat. 

Am ridicat iar din umeri. Era un gest pe care îl folosisem cu 
rezultate bune în ultimul timp, așa că l-am folosit în continuare. 

— Câteodată, circumstanţe neobișnuite ne pot obliga să 
acţionăm pe căi neobișnuite, am spus. 

— Hm, a zis el. 

A răsfoit carneţelul până a găsit pagina pe care o căuta. 

— Martorii au declarat că au văzut un bărbat ieșind de după 
un copac. Mai spun și că aţi plecat împreună. 

— Nu a mai fost nimeni acolo. Am plecat singură din parc și 
am luat metroul. M-am întors acasă. 

Eram mândră de mine. Nici măcar nu mă bâlbâisem. N-a zis 
nimic, dar m-a privit în ochi. El știa că minţeam, eu știam că el 
știa. M-am relaxat, de parcă eram doar doi actori care jucau într- 
o parodie și spuneau replici scrise special pentru ei. 

— De ce aţi plecat de la locul crimei? 

Am dat din cap. 

— Eram şocată, îngrozită. Abia îmi amintesc cum am plecat. 

— Să vedem dacă pot să vă dau o mână de ajutor să vă 
amintiţi. Martorii spun că v-au văzut ieșind din parc cu un 
bărbat. Părea că vă conduce. V-aţi urcat într-un Pontiac Firebird 
'69, negru. 

Dumnezeule, era întuneric. Cum naiba văzuseră toate astea? 
Și n-au spus la știri că abia dimineaţa fusese găsit cadavrul? 
Dacă cineva asistase la evenimente noaptea trecută, de ce nu 
telefonase la poliţie chiar atunci? 

— V-am mai spus că am luat trenul. 

A trebuit să mă gândesc o secundă la mașină. Oare Jake o 
parcase pe stradă, în faţa blocului? Nu. Era într-un garaj de pe 
Strada 10. 

— Domnișoară Jones, a continuat detectivul Salvo cu o voce 
blândă, convingătoare, v-au văzut mai multe persoane. 


VP - 151 


— Sunt răspunzătoare pentru ce cred unii că văd? am zis. 

A schimbat tactica. 

— Bine, domnișoară Jones. Să revenim. Aţi observat de unde 
s-a tras? 

— Nu. 

— Dar aţi spus că stăteați amândoi pe aceeași bancă, că erați 
cu faţa la clădirile de peste drum și că el era cu faţa la 
dumneavoastră. Corect? 

— Da, așa este. 

Apoi mi-am amintit ce spusese Jake: o umbră de pe acoperișul 
clădirii de vizavi. Și la știri spuseseră că glonţul ar fi putut veni 
de peste stradă. Nu eram expertă în balistică, dar acum, 
gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că glonțul care îl 
lovise pe Christian Luna exact între ochi nu putea fi tras de pe 
acoperișul de peste drum. Nu, fusese tras dinspre copaci... Unde 
se ascunsese Jake. Un zâmbet discret a ridicat colţurile gurii 
detectivului, apoi a dispărut. Cred că faţa mea era pentru el ca 
un ecran panoramic pe care putea să-mi vadă gândurile. 

— Mașina, un Pontiac Firebird '69 negru, cu numărul de 
înmatriculare RXT 658, este înregistrată pe numele lui Harley 
Jacobsen. lar Harley Jacobsen locuiește la 258 West 110" Street. 

S-a uitat la mine. Am încercat să-mi șterg orice expresie și am 
dat din cap. Harley? a întrebat o voce în mintea mea. Nu era 
ăsta numele prietenului detectiv al lui Jake? Aveau același 
nume? 

— Trei acuzaţii: violenţă, deţinere de armă fără permis, 
violare de domiciliu, spunea polițistul. 

Începusem să mă simt cam rău, dar mi-am ţinut gura. 

— Mă consider a fi un bun cunoscător al oamenilor, 
domnişoară Jones, dar Jacobsen nu este genul de bărbat cu care 
mi-aş fi închipuit că vă petreceți timpul liber. 

— Aveţi dreptate, am spus după o ezitare. Nu este. N-am 
auzit niciodată de el. 

Din nou zâmbetul slab, ciudat. 

— Pot să-ţi spun Ridley? 

Am fost de acord. 

— Ridley, nu vreau să ai necazuri din cauză că protejezi pe 
cineva care nu merită protecţie. 

Cuvintele lui m-au atins destul de rău. Mi-am dat seama 
atunci că în faţa mea se afla un profesionist. Detectivul Salvo 


VP - 152 


era un bărbat care știa cum să măsoare oamenii și să-i 
manipuleze subtil. M-am întrebat dacă acest dar îl determinase 
să devină poliţist, sau dacă îl descoperise în timp ce-și făcea 
meseria. 

— Nu știu cine e, am spus. 

Și era adevărat. Nu aveam nici cea mai vagă idee cine era 
Harley Jacobsen. 

Se pare totuși că petrecusem o bună parte din noapte 
mergând cu mașina lui. Detectivul s-a uitat iar în notițe, apoi a 
enumerat punctele principale din biografia lui Harley Jacobsen. 

— A fost abandonat în sistem când avea cinci ani. Un copil- 
problemă. Până la paisprezece ani a trecut prin mai multe 
orfelinate și nu a fost niciodată adoptat. Apoi a fost dus la un 
orfelinat din New Jersey și a rămas acolo până la optsprezece 
ani. S-a înrolat în infanteria marină. A avut probleme: acte de 
violenţă, comportament reprobabil etc. A fost trecut în rezervă 
în 1996 și nu și-a prelungit contractul. În 1997 a obţinut licenţa 
de detectiv particular în statul New York. 

Am auzit un zgomot puternic în urechea dreaptă, zgomotul 
acela ciudat pe care îl aud uneori când sunt foarte stresată. 
Mintea mea se încordase pentru a ţine pasul cu ce-mi spunea 
detectivul. Minţise Jake în legătură cu numele lui? £/ era tipul 
acesta, Harley? Sau Harley era într-adevăr un prieten de-al lui, 
cum îmi spusese, și doar împrumutase mașina lui? Of. 

Gus Salvo mi-a întins o foaie de hârtie. Era o copie a 
permisului de detectiv particular al lui Harley Jacobsen. Poza era 
de proastă calitate, subexpusă și ștearsă, dar nu încăpea 
îndoială: era Jake. Inima mi-a explodat în milioane de cioburi. 

Jake minţise și asta m-a speriat. Avea un permis de detectiv 
particular care explica o grămadă de lucruri pe care nu mă 
deranjasem să le lămuresc. Și asta m-a speriat. Pe de altă parte, 
poate că exact astea erau lucrurile pe care încercase să mi le 
spună încă din prima noapte pe care o petrecusem împreună. 

— Îți sună ceva cunoscut din toate astea, Ridley? 

— Nu, am zis. Nimic. 

Mi-a aruncat o privire lungă. Avea ochi duri, pătrunzători. 

— Se pare că a avut o viaţă grea, am glumit, dar nu mă 
simţeam deloc în largul meu sub privirea aceea. 

— Asta nu îţi dă dreptul să încalci legea. 


VP - 153 


Nu mai știam ce să-i spun detectivului Salvo. Dintr-un motiv 
sau altul, voiam din ce în ce mai mult să-l apăr pe Jake - sau 
care o fi fost numele lui -, poate mai mult ca niciodată. 
Bineînţeles, minţise. Dar fusesem sinceră în ceea ce privește 
asasinarea lui Christian Luna. Chiar nu mai știam altceva, nu 
știam cine era criminalul și nici mobilul crimei. 

— Nu te pot ajuta, domnule detectiv. Ti-am spus tot ce știu 
despre noaptea trecută. 

— Ridley, a oftat el, nu sunt sigur că te cred. 

l-am zâmbit, nu făcând pe deșteapta, ci politicos, un semnal 
că încheiasem discuţia. Dacă ar fi vrut să facă pe durul, cred că 
m-ar fi putut aresta pentru părăsirea locului crimei, dar nu mi s- 
a părut că ar fi în stare de așa ceva. Pe de altă parte, eram 
sigură că nu va renunţa. Și-a închis carnețelul și s-a ridicat. l-am 
spus atunci despre vărul din Puerto Rico al lui Christian Luna și l- 
am rugat să-l anunţe. Nu știam cum îl cheamă, dar m-am gândit 
că Salvo va afla într-un fel sau altul. Ceilalţi doi polițiști, care 
tăcuseră în timpul discuţiei, ieșiseră deja. M-am ridicat și l-am 
urmat pe detectiv până la ușă. Când am ajuns lângă el, mi-am 
dat seama că era puţin mai scund decât mine, dar 
personalitatea lui compensa statura. 

— Ce ai aflat până la urmă? Era tatăl tău? a zis Salvo. 

— Mi s-a părut că el asta credea. 

— Ai idee cine ar fi vrut să-l omoare? 

Am clătinat din cap. 

— Nu-l cunoșteam. Se ascundea de cineva, am crezut că fuge 
de poliție. Poate că îi era frică și de alţii. 

— Cred că e o presupunere întemeiată, a zis Salvo. Te rog să 
te gândești la ceva, Ridley, a zis el, întinzându-mi o carte de 
vizită. Mi-a fost foarte ușor să te identific și să te găsesc. Am 
ajuns la ușa ta în mai puţin de douăsprezece ore de la moartea 
lui Luna. 

Nu am zis nimic, dar am simţit un fior și m-am încordat puţin. 

— Eu sunt unul din băieţii buni, de acord? Dacă mai apar la 
ușa ta s-ar putea să ai necazuri, dar fizic nu vei păţi nimic. Mă 
auzi? Înţelegi ce spun, Ridley? 

Citisem undeva că polițiștii sunt învăţaţi să-ţi spună mereu pe 
nume când vorbesc cu tine, să-ţi dea o falsă senzaţie de 
intimitate. Funcţiona. 


VP - 154 


— Eşti martor la o crimă. Dacă ucigașul crede că ai văzut ceva 
sau vrea să elimine orice risc... 

S-a oprit, invitându-mă să termin singură ideea. 

— Să ai grijă. Cred că ești băgată până peste cap în povestea 
asta. 

l-am făcut semn că pricepusem, pentru că nu aveam 
încredere în vocea mea. Dacă voia pur și simplu să mă sperie, 
reușise perfect. Mi-am adus aminte ce-mi spusese Jake despre 
poliţie, că era ultima din problemele noastre. Nu mi s-a părut de 
bun augur că Salvo credea același lucru. 

— Tinem legătura, Ridley, a zis el, punându-și mâna pe braţul 
meu. Sună-mă oricând dacă îţi mai amintești ceva sau vrei să 
vorbim. Sună-mă dacă ai necazuri. 

— Bine, am spus. Mulţumesc. 

— Sunt sigur că nu trebuie să-ți spun că ar trebui să te găsesc 
la fel de ușor ca acum. 

Mi-a aruncat o privire care a reușit cumva să fie în același 
timp binevoitoare și părintească. Apoi a coborât, urmat de cei 
doi polițiști în uniformă. Am așteptat până am auzit ușa de la 
intrare deschizându-se și închizându-se, apoi am alergat la Jake. 
Am bătut la ușă. Niciun răspuns. Am apăsat pe clanţă și am 
împins, dar ușa era încuiată. Am bătut iar, zadarnic. 


VP - 155 


ȘAPTESPREZECE 


— Biroul lui Alexander Harriman, a zis o voce pătrunzătoare, 
dură. 

Îmi închipuisem că un om ca Alexander Harriman nu e liber 
sâmbăta. Și avusesem dreptate. 

— Sunt Ridley Jones, am spus. E acolo? 

A urmat o pauză scurtă. 

— Un moment. 

Disperare. Credeţi că acolo ajunsesem? Un om tocmai fusese 
împușcat în fața mea și eu plecasem de la locul crimei. Bărbatul 
cu care mă culcam se transformase brusc într-un străin care mă 
minţise sau îmi ascunsese aproape tot ce era important în 
legătură cu persoana lui. Poliţia venise la mine acasă și mă 
somase să fiu „uşor de găsit”. Începusem să mă gândesc cu 
speranţă la ghearele de oțel. 

— Ridley, a spus Alexander Harriman cu o voce caldă și 
prietenoasă, de parcă mă cunoștea de o viaţă întreagă - ceea ce 
era adevărat cred, de la distanţă. Ce pot face pentru tine? 

— Cred că am necazuri. 

Pauză. 

— Ce fel de necazuri? a zis el, devenind brusc serios. 

— Am fost martoră la o crimă. 

— Gata. Nu mai spune nimic. 

— Poftim? 

— Nu-mi plac conversațiile de genul ăsta la telefon. Poţi veni 
la birou? 

Am făcut duș și m-am adunat. Făcând abstracţie de cearcăne 
și de fruntea încruntată, arătam destul de normal - în oglinda de 
la baie. Am oprit un taxi pe First Avenue și am pornit spre 
Central Park West, să mă întâlnesc cu avocatul unchiului meu. 

Biroul era elegant într-un mod discret, stejar și piele din 
belșug, covoare orientale și aceeași artă asiatică și africană 
care-i plăcea la nebunie unchiului Max. Un Buddha gigantic, 
roșu, se uita la mine fericit dintr-un colţ al încăperii. O mască 
africană din scoarță de copac, acoperită cu pene enorme roșii, 
părea să-și dea seama de seriozitatea situaţiei mele și se holba 


VP - 156 


la mine cu solemnitate de deasupra rafturilor pline cu tratate de 
drept. 

Mi se părea ciudat că am atâtea probleme și părinţii mei nu 
sunt lângă mine. Nu cred că am luat vreodată o notă proastă 
fără să-l sun imediat pe tata și să mă plâng. Aveam senzaţia că 
fusesem deconectată de la viața mea, că aș fi putut să plec 
departe, să mă fac din ce în ce mai mică și în cele din urmă să 
dispar complet. 

— AȘ fi vrut să purtăm această discuţie înainte să vorbești cu 
poliţia, mi-a zis Harriman după ce i-am povestit tot, de la primul 
bilet până la vizita detectivului Salvo. 

Am ridicat din umeri. 

— De fapt, a adăugat el, lăsându-se pe spate și uitându-se la 
mine, trebuia să mă fi sunat din clipa când ai început să fii 
hărțţuită. 

— Nu am prea multă experienţă în chestiunile de genul ăsta. 

Mi-am dus mâna la ochi și am început să mă masez, 
încercând să alung oboseala și usturimea. 

— Nu, bineînţeles că nu, a zis el, aplecându-se în faţă și 
sprijinindu-și coatele pe biroul din lemn de stejar. Jur că am 
văzut mașini Volkswagen mai mici decât biroul lui. 

— Așadar ce să fac acum? 

— Sfatul meu? la o pauză. Du-te acasă și stai un timp cu 
părinţii tăi. O să-l sun pe detectivul Salvo și de-acum înainte 
orice contact cu el va fi aranjat doar prin intermediul meu. De- 
acum înainte o să mă ocup de absolut tot, iar dacă trebuie să 
vorbești din nou cu poliţia o să vin cu tine. Nu ai făcut nimic. Nu 
ești vinovată de nimic, cu excepţia unor decizii discutabile. 

Părea destul de simplu. Chiar tentant, de fapt. Târăște-te 
înapoi în sânul familiei și lasă ușile să se închidă în urma ta. Uită 
tot. 

— Mi se pare că sursa problemei tale a fost eliminată, a 
continuat Harriman. Dacă vrei, poţi să ștergi toate astea cu 
buretele. 

M-am ridicat și m-am apropiat de raftul plin cu fotografii din 
partea dreaptă a biroului. Pe fereastră se vedea o panoramă 
splendidă: Central Park și Fifth Avenue. „Sursa a fost eliminată”. 
Ciudate cuvinte pentru a descrie moartea unui om care putea fi 
tatăl meu. 


VP - 157 


— Credea că sunt fiica lui. M-a căutat, m-a găsit și cineva l-a 
ucis, am spus, uitându-mă la mașinile de pe bulevard. Cum 
poate să dispară așa ceva, pur și simplu? 

Nu mi-a răspuns, dar i-am simţit privirea aţintită asupra mea. 

— Bărbatul acela, oricine ar fi fost, nu era tatăl tău. Îți 
garantez asta. 

Părea atât de sigur, încât m-am întors să mă uit la el. 

— Să fim serioşi, a zis, râzând dispreţuitor. Tipul ăsta apare 
din senin după treizeci de ani și pretinde că e tatăl tău? ȘI tu îl 
crezi? Ești o fată inteligentă, Ridley. Prea inteligentă pentru 
prostiile astea. 

N-am spus nimic, am continuat să mă uit la el. Am încercat să 
caut argumente în sprijinul ideii că povestea era un soi de 
glumă sinistră. N-am reușit să gasesc niciunul. 

— Bine, zise el, ridicându-și mâinile. Lasă-mă pe mine să mă 
ocup de restul. O să obţin un ordin judecătoresc pentru a 
preleva o mostră de ţesut. O să facem un test ADN. 

Cuvintele lui mi-au întors stomacul pe dos. De ce nu mă 
gândisem la asta? Poate că nu doream cu adevărat să știu. 
Poate că nesiguranța era mai inofensivă decât certitudinea. 

— Vezi? a continuat după ce a constatat că nu-i răspund. Nu 
vrei într-adevăr să știi. Nu-i așa? 

M-am uitat la fotografiile de pe raft și una din ele mi-a atras 
imediat atenţia. În ea erau Harriman, unchiul Max, Esme, tatăl 
meu și un bărbat pe care nu l-am recunoscut. Stăteau toţi lângă 
un afiș pe care scria: 


P „_ PROJECT RESCUE 
CALDURA PENTRU COPIII ABANDONAȚI 


Am luat-o de pe raft și m-am uitat la ea mai de-aproape. 
Păreau toți foarte tineri și am observat că Max își ţinea brațul în 
jurul umerilor lui Esme. Ea zâmbea radioasă și îl ţinea de talie. 

— Când a fost făcută poza asta? 

S-a apropiat și am simţit mirosul parfumului său scump. 
Ceasul lui valora cât taxele de studii pentru doi-trei copii. 
Mâinile îi erau atât de bronzate, încât parcă purta mănuși de 
piele. Mi-a luat fotografia și s-a uitat la ea, zâmbind. 

— Demuult. Înainte să te naști tu. 

— Ce e Project Rescue? 


VP - 158 


_ — A fost una dintre investiţiile Fundaţiei Maxwell Allen Smiley. 
Iti amintești că unchiul tău încerca să convingă autorităţile să 
adopte legea Safe Haven? 

Da, îmi aminteam de discuţia cu tata. 

— Project Rescue era grupul care făcea lobby, se ocupa de 
relaţiile publice, de promovare, de fonduri și de atragerea 
sprijinului celebrităților. Acum, după ce legea a fost aprobată, 
are o linie telefonică verde și lucrează ca un birou de relaţii 
publice, produce autocolante care sunt lipite în spitalele, 
dispensarele, clinicile, secţiile de poliţie și de pompieri afiliate, 
unde femeile pot să-și lase copiii și să fie sigure că vor fi îngrijiţi. 
Organizează dineuri de gală pentru medicii care au adus servicii 
extraordinare copiilor din familiile cu probleme. Fundaţia lui Max 
încă asigură finanţarea. 

A pus fotografia la loc pe raft și, apucându-mă de umeri, m-a 
întors cu fața la el. 

— Oricum, a zis, toate astea aparțin trecutului. 

M-am așezat pe canapeaua din fața biroului și am simţit că 
mă scufund în ea, atât de moale era. 

— In concluzie, ce zici, chem o mașină să te ducă la părinții 
tăi? a zis el, întinzându-se după telefon. Acolo poţi să te 
odihnești. O să mă ocup eu de poliție, într-o săptămână o să 
crezi că nu s-a întâmplat nimic. 

M-am uitat la el. Da, ar putea face să dispară tot. Știam că 
putea. Avea atitudinea aceea specială, atitudinea unui om care 
nu s-ar gândi de două ori înainte să încalţe problema ta cu o 
pereche de ghete de beton și să-i dea brânci în râu. Doar să nu 
pui prea multe întrebări. Să nu vrei să știi. 

— Nu, am zis. O să iau trenul. 

— Nu fi prostuță, m-a contrazis, ridicând receptorul. 

— Nu, serios. Am nevoie de un timp de gândire. 

A rămas așa, cu receptorul în mână, măsurându-mă cu o 
privire sceptică. 

— Dar o să te duci acasă la Ben și Grace, nu-i așa? 

Am dat din cap. 

— Unde să mă duc în altă parte acum? Ai dreptate. Am nevoie 
de o pauză. 

A pus receptorul în furcă și eu m-am ridicat. 

— Nu vreau să afle părinţii mei, Alex, am zis. Încă nu. S-ar 
speria. 


VP - 159 


— Confidenţialitate, puștoaico, spuse el, ridicându-se în 
picioare. Tot ce am vorbit astăzi rămâne între pereţii ăștia. O să- 
ţi las un mesaj acasă după ce vorbesc cu polițistul. Îţi verifici 
mesajele? Să le verifici. 

— Așa o să fac. 

— Ai încredere în mine, a zis el și m-a luat de braţ. Peste o 
săptămână n-o să-ți mai amintești nimic. Ai făcut bine că ai 
venit aici. Unchiul tău Max a vrut să fie sigur că vom avea grijă 
de tine. 

M-am întors și i-am strâns mâna pe care mi-o întinsese. 

— Mulţumesc, domnule Harriman. 

e 

Nu sunt o șoferiță prea bună. Parţial din lipsă de experienţă, 
parţial din cauza obiceiului de a-mi lăsa mintea să rătăcească în 
voie. Am avut o mulţime de accidente în adolescenţă. Chestii 
minore, numai din vina mea, care l-au adus pe tata la disperare: 
„Ridley, poţi să pleci măcar o dată de acasă fără să lovești 
ceva?” Primele de asigurare au crescut, iar facturile pentru 
reparaţii nu erau deloc mici. Dar cred că cea mai mare grijă a lor 
era că situaţia se putea înrăutăţi. Fiecare aripă îndoită le 
amintea de fragilitatea mea și de faptul că independenţa mea 
avea un revers: nu mai puteau să mă apere de pericolele care 
mă pândeau. Pierduseră controlul. 

Mai târziu, în aceeași zi, am închiriat din West Village un Jeep 
Grand Cherokee negru (incredibil de scump) și am ieșit din oraș. 
Am trecut cu viteza melcului pe Henry Hudson, printre șantiere 
(care jur că erau în construcţie de mai bine de cincisprezece ani) 
și în cele din urmă am scăpat de îmbulzeală la ieșirea spre Podul 
George Washington. Am luat-o spre Jersey. Nu mă duceam la 
părinţii mei, cum îi promisesem lui Harriman. Nu. Nu puteam 
face asta, oricât de bine ar fi sunat. N-avea niciun rost să mă 
duc acasă acum. 

Spre deosebire de unii, nu sunt detectiv particular, dar sunt 
scriitoare. Asta înseamnă că de-a lungul anilor am mai urmărit 
niște piste încurcate, am luat urma unor indivizi, am convins 
câţiva inși reticenţi să vorbească cu mine. După ce am plecat de 
la Harriman, m-am întors acasă, m-am așezat pe canapea cu o 
cană imensă de cafea și m-am uitat pe fereastră la peretele de 
beton și la ferestrele întunecate de vizavi. M-am gândit la 
povestea mea. Și m-am întrebat ce mă întrebam de fiecare dată 


VP - 160 


când scriam un articol: dacă aș citi povestea asta, ce aș vrea să 
aflu în continuare? Care sunt marile întrebări fără răspuns? 

Nu aveam de gând să mă duc la ai mei ori să mă prefac că nu 
se întâmplase nimic. Nu era o alegere potrivită pentru mine. 
Depășisem punctul de întoarcere când fusesem de acord să mă 
întâlnesc cu Christian Luna în parc. Calea spre vechea mea viaţă 
era închisă complet și nu mai aveam încotro, trebuia să merg 
înainte. 

Eram incredibil de calmă. Poate vă închipuiaţi că eram 
isterică, dar îmi aduc aminte ce mi-a spus odată un psiholog, un 
psiholog la care ne-am dus, părinţii mei și cu mine, după cea 
murit unchiul Max și tata a hotărât că aveam nevoie de 
consiliere în grup. Mi-a spus că durerea nu este liniară. Nu este 
o înaintare lentă spre vindecare, ci un zig-zag, o pendulare 
teribilă înainte și înapoi, de la devastator la bine, până când, în 
final, numărul clipelor de bine îl întrece pe cel al clipelor de rău. 
Mintea nu poate suporta emoții ca durerea sau teroarea decât o 
perioadă limitată de timp, așa că își ia singură o vacanţă, ne-a 
spus el. Nu sunt sigură că sufeream în adevăratul înţeles al 
cuvântului, poate că da. Christian Luna, omul care credea că e 
tatăl meu, murise. Jake era un străin care mă minţise. Nu mai 
știam cine sunt. Dar, într-un anume fel, mă simțeam excelent, 
eram în stare să-mi compartimentez teama și să mă gândesc la 
întrebările care aveau nevoie de un răspuns aici, în povestea 
vieții mele. 

V-am spus mai devreme care mi se părea cea mai importantă 
întrebare: Cine a ucis-o pe Teresa Stone? Și v-am mai spuscăa 
răspunde la această întrebare însemna să răspund în același 
timp la multe altele. După cum vedeam eu situaţia, mai erau 
două întrebări majore. Să-mi ziceţi dacă sunteți de acord. Prima: 
Cine naiba e Jake? Dar nu puteam răspunde la ea fără să 
vorbesc cu el, deci răspunsul trebuia să mai aștepte, din 
moment ce detectivul particular Jake/Harley era deocamdată 
dispărut în misiune. A doua: Cine l-a ucis pe Christian Luna și de 
ce? Din nou, n-aveam nici cea mai mică idee. Nici măcar nu 
știam de unde să încep. Și ultima: Christian Luna a spus oare 
adevărul, chiar sunt fiica lui? Și nu avea niciun amestec în 
asasinarea Teresei Elizabeth Stone? 

Am citit articolul pe care Jake/Harley îl găsise în New Jersey 
Record. Maria Cacciatore era vecina Teresei, femeia care avea 


VP - 161 


grijă de Jessie când Teresa era la serviciu. Am pornit 
calculatorul, am intrat pe internet și apoi în LexisNexis. După 
câteva secunde, aveam numerele de telefon și adresele a trei 
Maria Cacciatore din Hackettstown, New Jersey. Am găsit de 
asemenea numărul companiei care administra complexul de 
apartamente Oak Groves. „Apartamente curate, sigure, 
disponibile”, proclama site-ul. „Curat” și „sigur” nu mi se 
păruseră niciodată cuvinte potrivite pentru  sloganurile 
publicitare, dar cred că trebuie să te descurci cu ce ai la 
îndemână. judecând după fotografii, apartamentele erau 
construite pentru persoane cu venituri modeste, ceea ce era 
logic, cred, având în vedere situaţia Teresei. Și dacă nu reușeam 
s-o găsesc pe Maria Cacciatore, mi-am spus, cineva din 
conducerea firmei tot mi-ar fi putut face legătura cu unul din 
locatarii din anii '70. 

Poate credeți că am dat telefoane înainte să pornesc spre 
Jersey, dar datul telefoanelor - care ar fi putut sau nu să aibă 
succes - nu mi s-a părut destul de atrăgător. Știu că trebuia să 
fiu prudentă, dar m-am gândit că eram eliberată de promisiunea 
pe care i-o făcusem lui Jake/Harley, pentru că îmi turnase numai 
minciuni. Așa că m-am dus în New Jersey. 

Eram singura fiinţă omenească din New York care nu avea 
telefon mobil. Nu fusese o decizie filosofică. Pur și simplu lucram 
acasă și puteam fi găsită destul de ușor. De obicei nu șofam, 
deci nu mi-ar fi fost util în cazul unei pene. Telefoanele mobile 
nu au semnal în metrou, singurul loc în care mi se părea că ar fi 
folositoare, de exemplu: „Sunt blocată în metrou, o să întârzii 
etc.” Și, sincer, dacă nu puteam fi găsită, însemna că nu voiam 
să fiu găsită. Prietenii și familia mă băteau mereu la cap să-mi 
iau unul. Bineînţeles (ar trebui să mă cunoașteţi de-acum), 
rezultatul a fost că m-am încăpățânat și mai tare. Am oprit 
totuși pe Route 80, la Rockaway Mall, și am luat un telefon de la 
un chioșc. Aveam totuși nevoie de un telefon în această 
excursie. Am cumpărat un Nokia micuț, roșu, ceva mai mare 
decât un pachet de gumă de mestecat. Cât am stat acolo, mi- 
am mai luat și niște dulciuri și un suc de portocale pe care le-am 
dat gata în parcare, în timp ce studiam jucăria mea nouă. 
Trăiască America! 

Știu că acum par destul de lucidă și hotărâtă, dacă nu grăbită 
și nesăbuită, și chiar cred că eram. Eram speriată, încă răvășită 


VP - 162 


de noaptea precedentă, care îmi revenea în memorie cu o 
claritate bolnăvicioasă. Pe de altă parte aveam impresia - poate 
greșită - că acum ţineam situaţia sub control. Maria Cacciatore 
era singura mea legătură cu un trecut pe care nu-l cunoșteam 
cu câteva zile în urmă. Dacă ea mai trăia și reușeam s-o găsesc, 
poate că adevărul nu murise azi-noapte odată cu Christian Luna. 
Eram pătrunsă de speranţă și de scopul misiunii mele, acela de 
a afla cine a ucis-o pe Teresa Stone, ce s-a întâmplat cu Jessie și 
ce semnificație aveau aceste evenimente în viața mea. 

Știam că nu aveam prea mari sorți de izbândă, dar în același 
timp presimţeam că o voi găsi. Dacă ai curajul să urmărești 
semnele, universul conspiră pentru a-ţi dezvălui adevărul și 
pentru a-ţi face calea mai ușoară. Și eu aveam mult curaj în 
clipa aceea. Stăteam cam prost cu precauţia, dar foarte bine în 
ceea ce privește curajul. 

e 

Când am ajuns în Hackettstown, am oprit în parcarea 7- 
Eleven și am început să dau telefoane. 

Primele două n-au mers deloc bine. Poate că erau de vină 
vremurile moderne, antisociale, poate că erau de vină toți 
agenţii de vânzări care telefonaseră înaintea mea. Sau poate că 
persoanele cu numele de familie Cacciatore alcătuiau un trib 
foarte neprietenos. Martino Cacciatore mi-a sugerat să-mi văd 
de treabă și să nu-i mai deranjez pe cetățenii cărora puţin le 
pasă de propunerile mele. Se uita la o emisiune-concurs și din 
cauza mea nu aflase la cât ajunsese licitația pentru excursia în 
Caraibe. Margaret Cacciatore era cam tare de ureche și, după 
zece minute de zbierat una la alta, a emis un mormăit și mi-a 
închis telefonul în nas. Nu mi-a mai răspuns când am sunat-o a 
doua oară. Am format ultimul număr. 

— Alo? s-a auzit vocea unei femei în vârstă. 

— Bună ziua. O caut pe Maria Cacciatore, am spus. 

— Nu mă interesează, a zis ea și a închis. 

Am format din nou numărul. 

— Alo? a spus, acum circumspectă și enervată. 

— Doamnă Cacciatore, nu vreau să vă vând nimic. 

— Știu, știu. Am câștigat o excursie de două zile în Orlando, 
nu? Nu sunt obligată să cumpăr nimic, nu? 

— Nu, doamnă. Chiar nu vând nimic. 

— Mă rog, a zis ea, deloc binevoitoare. Ce dorești, atunci? 


VP - 163 


— Sunteţi Maria Cacciatore? 

— Da, a oftat ea. Spune odată, despre ce e vorba? 

— Le-aţi cunoscut pe Teresa Elizabeth Stone și pe fiica ei, 
Jessie? 

A urmat o pauză și am crezut că a închis. Apoi i-am auzit 
răsuflarea. 

— Da, a zis ea în cele din urmă. Demult. Teresa... a murit, fie-i 
țărâna ușoară. 

— Știu, doamnă Cacciatore. Vreau să vă pun câteva întrebări 
despre ea. Și despre Christian Luna. Mă puteţi ajuta? 

— Cine ai spus că ești? 

Părea nervoasă, furioasă, de parcă o forțasem să dezgroape 
amintiri pe care ar fi fost fericită să le uite. 

— Mă numesc Ridley Jones. Sunt scriitoare și lucrez la un 
articol despre copiii dispăruţi. Am găsit numele dumneavoastră 
într-un articol publicat în New Jersey Record în 1972. 

Recunosc, poate mint ceva mai bine decât v-am spus. 
Începeam să am destulă experienţă. Oricum, era doar o 
minciună parţială. 

— Pentru ce ziar scrii? 

Un indiciu util: încă îi mai mergea mintea. 

— Sunt scriitor liber-profesionist, doamnă. Încă nu am vândut 
articolul. 

A tăcut câteva clipe și am crezut că mă va refuza, dar apoi a 
ZIS: 

— Poţi veni la mine, dacă vrei. Nu-mi place să vorbesc la 
telefon. 

Mi-a spus cum să ajung la ea și să vin pe la patru. 

— A fost demult, a adăugat înainte să închidă. Nu știu cât o 
să-mi amintesc. 

— Nu-i nimic, îmi spuneţi ce vă amintiţi, doamnă Cacciatore. 
Nici nu vă cer mai mult. 

Aveam destul timp liber și am observat că paznicul se uita la 
mine suspicios. Am ieșit din parcare și am mers până am dat de 
o librărie Barnes&Noble. Mi-am spus că fusese doar o chestiune 
de timp. A făcut cineva cercetări în privinţa asta? Câţi kilometri 
trebuie să parcurgi în oricare direcţie până dai de un 
Barnes&Noble sau de un Starbucks sau de amândouă? Oricum, 
cât am așteptat m-am bucurat de un ceai cu gheață, de un 
fotoliu confortabil și am răsfoit un New York Times. 


VP - 164 


Au trecut câteva minute bune până să conștientizez neliniștea 
care se cuibarise la periferia conștiinței mele. Mă simțeam 
privită. M-am răsucit în fotoliu, dar nu am ridicat ochii din ziar. 
După câteva clipe am pus ziarul jos și m-am întins, aruncând ca 
din întâmplare o privire în jur. În stânga mea stătea un bărbat 
care studia coperta unei cărți. Era un tip îndesat, cu ochelari de 
soare, la fel de mare și solid ca un bloc de granit, cu o șapcă de 
baseball pe capul ras, o geacă oliv și blugi curaţi și călcaţi. Era 
încălţat cu cizme negre, grele. S-a uitat la mine și a văzut că mă 
uit la el. A schițat un zâmbet sau mi s-a părut? A pus cartea la 
loc în raft, mi-a întors spatele și a plecat. Figura lui avea ceva 
neplăcut. Radia o răutate rece. 

Nu era doar un ciudat care se uita la mine. Mi se părea 
cunoscut. Îl mai văzusem. La naiba, mi-a trecut prin minte în 
clipa următoare, nu e bărbatul pe care l-am văzut în tren? 

Inima a început să-mi bubuie. Mi-am luat ceaiul și am ieșit din 
librărie cât de repede am putut, dar fără să alerg. Şapca de 
baseball și ochelarii de soare mă împiedicaseră să-mi dau 
seama dacă era același individ. M-am urcat în mașină, respirând 
întretăiat, și am supravegheat ușa în oglinda retrovizoare, 
întrebându-mă dacă va ieși după mine. Dintr-un motiv sau altul, 
mi-am amintit de Zelda și despre bărbatul care mă căutase la 
pizzerie. Mi-am amintit de asemenea de ce a spus Jake și chiar 
de sugestia poliţistului, că cineva ar fi putut să mă urmărească 
pentru a ajunge la Christian Luna - și că s-ar putea încă să mă 
urmărească. Am scos telefonul mobil din buzunar și am sunat-o 
pe Zelda. 

— Five Roses, cu ce vă putem ajuta? 

Vocea îi era aspră și gravă, ca de obicei. 

— Sunt Ridley. 

— Vrei o felie? 

— Nu, Zelda. Ții minte ce mi-ai spus, că m-a căutat cineva 
zilele trecute? Cum arăta? 

Am auzit în fundal zgomotul din local și clopoţelul casei de 
marcat. Nu scăpasem ușa librăriei din ochi. 

— A, dacă ţin minte? Ce, mă crezi Einstein? 

— Zelda, e important. 

Ştiam că și-ar fi putut aminti fiecare detaliu din înfățișarea 
bărbatului - dacă ar fi vrut. Numai că nu avea chef să se 
deranjeze. Nu-i plăcea să vorbească. 


VP - 165 


— Arăta de parcă aducea necazuri. Așa arăta. 

— Era un tip nu prea tânăr, de statură mijlocie, brunet, ochi 
negri, șapcă de baseball? am insistat, sperând că ea o să spună 
da și eu o să-mi spun iar că fusese Christian Luna, că sunt 
paranoică și o să uit de mardeiașul chel. 

— Nu, nu, nu. Nu era. 

Am așteptat amănunte, dar n-am mai auzit nimic. 

— Doisprezece dolari și 55 de cenți, a zis ea după câteva 
clipe, apoi iar clopoţelul casei. Restul dumneavoastră. O zi bună. 

— Zelda, am spus. 

A oftat. 

— Un tip solid, chel - știi, ras în cap. Era un golan, ţi-am zis. 
Ridley, în ce încurcătură te-ai băgat? 

Mi s-a strâns inima. 

— Nu știu, am spus. 

— Nu vreau necazuri în blocul meu. 

— Bine. Pa, Zelda. 

Am închis și m-am lăsat în scaun, încă urmărind ușa. Dacă 
iese după mine... Nu știu ce-aș face. Cred că aș fi nenorocită. M- 
am văzut într-una din oglinzile laterale, pentru că nu le 
potrivisem cum trebuie. Arătam stupid, cu ochii mari ca un cal 
speriat, cu gura încleștată. „Ești paranoică”, i-am spus imaginii 
mele. Dar exact când am început să râd de mine, l-am văzut 
ieșind prin ușa dublă și uitându-se roată, ca și când căuta ceva. 
Tot n-am reușit să-mi dau seama dacă era tipul din tren sau nu. 
Semănau, dar asta nu însemna nimic. S-a întors și s-a îndepărtat 
de Jeep, apoi s-a amestecat printre oamenii care intrau și ieșeau 
din librărie. Am pornit motorul și am ieșit din parcare în timp ce 
nu se uita în direcția mea. După ce am condus aiurea un timp, 
tremurând și amețită din cauza descărcării de adrenalină, am 
constatat cu satisfacție că nu mă urmărea nimeni. Am pornit 
spre Maria Cacciatore. 


VP - 166 


OPTSPREZECE 


Știam că nu sunt realistă, dar în timp ce conduceam n-am 
încetat o clipă să mă uit după un Firebird, cu inima sfâșiată între 
speranţă și prudenţă. Am încercat să-mi imaginez cum putea 
Jake să mă găsească. Poate că mă urmărea în altă mașină, nu în 
Firebird, gata să mă apere de oricine s-ar fi aflat pe urmele 
mele. Poate că avea cum să-mi supravegheze cârdul de credit 
și-atunci știa că închiriasem o mașină, că îmi cumpărasem un 
mobil în New Jersey și că intrasem la Barnes&Noble. Detectivii 
particulari pot face chestii din astea, nu-i așa? Dar, bineînţeles, 
erau închipuirile prostuței de Ridley. 

Păstram în minte imaginea lui Jake și amintirea nopţilor 
petrecute împreună m-a învăluit brusc. Minţise sau trecuse sub 
tăcere o mulțime de lucruri, dar nopţile erau adevărate. 
Intimitatea nu poate fi falsificată. În niciun caz. Vi se pare că mă 
amăgeam singură? În mod normal, la cel mai mic semn de 
minciună îmi făceam bagajele. Dar în noul meu univers mă 
simţeam ca Alice în Țara Minunilor. Totul părea diferit, straniu, 
iar regulile obișnuite nu mai puteau fi aplicate. 

Când am ajuns la adresa pe care mi-o dăduse Maria la 
telefon, am parcat mașina și m-am uitat neliniștită în oglinda 
retrovizoare după psihopatul din metrou și din Barnes&Noble. 
Nu am văzut pe nimeni și atunci am râs puţintel de mine. 
Devenisem cu adevărat paranoică. Existau milioane de tipi 
îndesați și rași în cap și nu aveam niciun motiv să cred că 
bărbatul cu care vorbise Zelda, individul pe care îl văzusem în 
tren și ciudatul de la Barnes&Noble erau unul și același. De fapt, 
ar fi fost de-a dreptul absurd. Nu? 

Am trecut printr-un hol deschis și am început să citesc 
numerele de pe uși. Când am ajuns la apartamentul 4, am bătut. 
A urmat o tăcere lungă și m-am întrebat dacă nu cumva Maria 
Cacciatore se răzgândise. Am bătut din nou. 

— Ai răbdare, pentru numele lui Dumnezeu, s-a auzit înăuntru 
o voce înăbușită. Vin acum. 

Apă trasă la toaletă, apă curgând la robinet, apoi pași apăsaţi. 
Ușa s-a deschis și a apărut o femeie rubicondă, încruntată, 


VP - 167 


îmbrăcată într-o rochie de casă de un albastru strălucitor, cu un 
turban asortat. 

— Doamna Cacciatore? 

S-a uitat la mine și încruntarea i-a dispărut, alungată de 
uimire. 

— Doamne Dumnezeule, pe toți sfinţii, a exclamat ea, făcând 
un pas înapoi. 

M-am uitat peste umăr să văd de ce se speriase, dar când m- 
am întors încă se holba la mine. 

— Mă bucur că m-ai sunat mai întâi, a îngăimat ea. Aș fi putut 
să fac infarct. 

Mi-a făcut loc și am intrat. Nu-și lua ochii de la mine. 

— Nu înţeleg, am zis, deși cred că știam foarte bine. 

— Ba știi, a spus ea. Arăţi exact ca ea. Eşti copia ei leită. 

După ce a închis ușa, în cameră s-a făcut întuneric. Ferestrele 
erau acoperite cu draperii roșii din catifea și lumina care se 
strecura înăuntru colora totul într-un roșu aproape sângeriu. Pe 
fiecare suprafaţă orizontală se aflau lumânări înalte, în suporturi 
de sticlă pe care erau pictate chipuri de sfinţi - fleacuri pe care 
le găsești în orice magazin din orice oraș. Într-un colț era o masă 
acoperită cu pânză de culoare închisă, pesemne tot roșie. Totul 
era roșu, chiar și mâinile mele. Două scaune încadrau masa, iar 
pe ea trona un pachet de cărţi de tarot și altă lumânare, 
aprinsă. De tavan spânzurau clopoței, dar erau perfect 
nemișcaţi în aerul supraîncălzit. Undeva ardea un beţișor de 
mosc. Sinusurile mi s-au umflat imediat din cauza mirosului 
intens. 

— Vrei să-l sting? Pe unii din clienţii mei îi deranjează. 

— Nu, e în regulă, am spus, încă privind în jur și analizând 
încăperea. Doamnă Cacciatore... 

— Spune-mi Madame Maria, dragă. Toată lumea îmi spune 
așa. Sau, și mai scurt, doar Madame. 

— Bine, am spus încet. 

— Așadar, a început ea, așezându-se pe canapea, cu un oftat. 

Rochia curgea în jurul ei ca o apă. Și-a potrivit turbanul. Mă 
obișnuisem cu lumina slabă și am observat că se uita în 
continuare la fața mea. 

— De ce m-ai minţit, Jessie? De ce o minţi pe bătrâna care ţi-a 
schimbat scutecele? 

A lovit ușor cu palma locul de lângă ea și m-am așezat. 


VP - 168 


— N-am minţit, nu în privinţa numelui meu. Nu sunt Jessie. Mă 
numesc Ridley Jones. 

A clătinat din cap. 

— Ai venit să afli ceva despre mama ta. Vrei să știi ce i s-a 
întâmplat. 

Mi-a spus motivul vizitei mele ca și când ar fi consultat un 
oracol, deși îl știa de la mine. 

— Am venit să aflu ceva despre Teresa Elisabeth Stone, am 
spus încăpăţânată. 

E greu atunci când oamenii cred că ești altcineva. Rostesc un 
nume care nu e al tău, vorbesc despre părinţi pe care nu i-ai 
cunoscut niciodată. Sunt siguri de informaţiile pe care le au, la 
fel de siguri cum ești și tu de ceea ce știi. Și te năucesc. Totul se 
tulbură, încă nu aveam dovada limpede că eram Jessie Stone și, 
sincer vorbind, chiar dacă aș fi fost, în clipa aceea nu mai eram. 
Eram Ridley Jones. Asta era identitatea mea și intenţionam să o 
păstrez. 

— Bine, a zis ea pe un ton matern, atotștiutor. Ridley... Bine. 
Spune-mi ce vrei. 

M-am uitat în jurul meu. 

— Nu știi, Madame? 

— Hai, las-o baltă. Chiar și o bătrână trebuie să-și câștige 
existenţa. Oricum, dau în cărţi și-atât. Oamenii au nevoie de 
îndrumare, simt nevoia să vorbească despre problemele lor și 
cineva trebuie să le spună că totul va fi în regulă. Nu de asta ai 
venit? 

Nu i-am răspuns și mi-am zis că ar fi mai bine să mă ridic și să 
plec. Bătrâna îmi plăcea totuși, în ciuda pseudomisticismului ei 
(sau poate tocmai din cauza lui). Avea o figură voluntară, 
brăzdată de riduri, cu pielea lăsată pe obraji și sub ochi. Corpul 
ei părea moale și primitor, pesemne că mulţi își găsiseră 
alinarea în braţele ei. Mă simţeam în siguranţă în locuinţa ei 
mică și ciudată. l-am spus povestea mea. Spre deosebire de 
versiunea pe care i-o servisem lui Salvo, acum nu am omis 
niciun amănunt. După cum puteţi constata, nu-i luase prea mult 
timp să obţină o mărturisire. Nu m-am priceput niciodată să 
păstrez un secret. După ce am terminat, a oftat adânc. 

— Ai nevoie de un ceai. 

S-a ridicat și s-a dus la aragaz, care era chiar în faţa 
canapelei. A umplut o cană cu apă de la robinet, a aruncat în ea 


VP - 169 


un pliculeţ de ceai și a băgat-o în cuptorul cu microunde. Când 
cuptorul a început să bâzâie, s-a întors spre mine și m-a 
mângâliat pe obraz. 

— Cred că-ţi plesnește capul, Ridley. 

Compasiunea ei mă făcea să plâng, dar m-am abținut. Mi-a 
plăcut sincer că îmi spusese Ridley în loc de Jessie. 

Cuptorul cu microunde ne-a anunţat că ceaiul era gata. A scos 
cana, a turnat în ea lapte și miere și mi-a adus-o. 

— Mama ta... Scuză-mă, am vrut să spun Teresa... Era o fată 
bună, a început Maria, așezându-se lângă mine. A făcut o mare 
greșeală când s-a încurcat cu ratatul ăla de Christian Luna. Mi- 
am dat seama din prima clipă că n-o să fie bun pentru ea. Dar 
asta i-a fost soarta, totdeauna s-a încurcat cu cine nu trebuie. 
Unii erau bogati, alţii săraci, unii frumoși, alţii banali. Toţi aveau 
însă un lucru în comun: nu erau buni pentru ea. 

Mi-a aruncat o privire, de parcă îi era teamă că povestea ei o 
să mă facă să sufăr. l-am făcut semn că nu greșea, că trebuia 
să-mi spună tot. 

— Oricum, poate că n-ar trebui să fiu așa de aspră cu 
Christian Luna, a adăugat ea gânditoare, zâmbind ușor. 

S-a întins și m-a mângâiat din nou. 

— Fără el poate că Jessie n-ar fi existat. Fetiţa asta a fost 
marea dragoste a Teresei. Soarele răsărea și apunea odată cu 
ea. A tăcut câteva clipe. Oricum, zici că a murit. N-ar trebui să-i 
vorbesc de rău pe morți. _ 

— Christian Luna spune că nu el a omorât-o pe Teresa. Il 
crezi? 

— Nu mi-am închipuit niciodată că e vinovat. Știu că 
aparențele sunt împotriva lui. A fost acolo în noaptea aia, a 
făcut scandal, a urlat. Toţi erau siguri că el a fost, mai ales că 
de-atunci a dispărut și Jessie a fost răpită. Dar Christian Luna 
era laş. Îţi trebuie curaj să omori o femeie și să-i furi copilul. Nu 
avea chef să fie tată. Nu cu adevărat. De ce s-o răpească? 

— Da, dar o crimă nu înseamnă control, nu-i așa? Vrei ceea ce 
nu poți să ai doar pentru că nu mai e al tău. 

A ridicat din umeri. 

— Posibil, dar nu cred. E adevărat că făcea scandal, că a lovit- 
o câteodată pe Teresa. l-a rupt mâna lui Jessie, dar a fost un 
accident. Nu e genul de bărbat care ar ucide-o pe femeia care i- 


VP - 170 


a făcut un copil. A clătinat din cap. Nu, nicio clipă n-am crezut că 
el a ucis-o. 

— Atunci cine? 

— Nu știu. Știu în schimb că Jessie nu a fost singurul copil din 
împrejurimi care a dispărut atunci. 

M-am uitat la ea. 

— O, da, a zis. In următoarele câteva luni au mai dispărut cel 
puţin trei, despre care am auzit la știri. Și alţii de-a lungul anilor. 

— Părinţii lor au fost omorâţi? am întrebat. 

— Nu cred. Nu din câte îmi amintesc. 

— Atunci ce s-a întâmplat? am întrebat, ridicându-mă. Îmi 
închipui că presa a făcut scandal pe tema asta. 

— Nu chiar. Nu era ca acum. Inainte, nu prea auzeai povești 
din astea, cu pedofili care răpesc copii, criminali în serie... 
Oamenii nu știau prea multe despre asta și nici nu voiau să știe. 
In plus, toți erau copii săraci, din cartiere sărace. Să fi fost copii 
din familii cu dare de mână, alta ar fi fost situaţia. 

— Da, am spus, pentru că nu știam ce să spun. 

Informaţia mă șocase din mai multe motive. În primul rând, 
acceptasem într-o anumită măsură povestea lui Christian Luna 
și, dacă îmi spusese adevărul, dacă nu el o omorâse pe Teresa, 
poate că nu minţea nici în privinţa mea. În al doilea rând, dacă 
Jessie era doar unul dintre copiii răpiți și eu chiar eram Jessie, ce 
implicaţii avea acest fapt? Cum se ajunsese aici? 

Dintr-odată, clopoţeii atârnaţi de tavan au început să cânte. 
Erau câteva seturi, fiecare cu altă tonalitate. Sunetul era în 
același timp straniu și neliniștitor. Madame Maria a sărit de pe 
canapea. 

— Stai liniștită, a zis ea tare, din spatele bufetului care separa 
bucătăria de restul camerei. Am un ventilator programat să 
pornească o dată pe oră. Mă anunţă când se termină ședința. 

A dispărut o clipă din raza privirii mele și ventilatorul, montat 
într-un colț pe tavan, s-a oprit. Clopoţeii au tăcut. Eram 
nervoasă și iritată, așa că m-am ridicat să plec. Am scos o carte 
de vizită din buzunar și i-am întins-o Mariei. 

— Îmi pare rău, a zis ea. A luat cartea de vizită și a pus-o în 
buzunarul rochiei de casă. 

— De ce? 

— Pentru că ai trecut prin ce-ai trecut. Nu e cinstit. 


VP - 171 


Mi s-a părut mai tristă, mai bătrână decât atunci când 
venisem. Am ridicat din umeri. 

— Viaţa nu e cinstită, am spus. 

Dar nu erau cuvintele mele. Erau ale mamei. Le auzisem de 
nenumărate ori de-a lungul anilor. În realitate, eu credeam că 
viaţa este cinstită. Mă rog, nu neapărat cinstită, ci echilibrată. 
Yin și Yang. Bine și rău. Corect și greșit. Amar și dulce. Când 
viața e grea, știi că se va îmbunătăţi. Când viaţa e frumoasă, știi 
că se va înrăutăţi. Dacă nici asta nu-i corect, atunci chiar nu știu 
ce-ar putea fi. 

A clătinat din cap. 

— la spune, vrei să-ți citesc în cărți înainte să pleci? 

— Nu, mulţumesc, am spus și i-am zâmbit. 

Nu cred că doream să aflu ce mi-ar fi spus cărţile. 

— Sună-mă, bine? Dacă îţi mai amintești ceva. 

A clătinat din nou din cap și mi s-a părut că vrea să-mi spună 
ceva. Am așteptat. 

— Ştii, a zis ea ezitând puţin, Teresa o ducea pe Jessie la 
dispensarul de pe strada Drew. l-au acceptat asigurarea și îi 
plăcea doctorul de-acolo. S-ar putea să mai aibă fișele ei. Little 
Angels îi zicea. 

M-am uitat la ea fără expresie. 

— Dacă vrei să știi sigur... Poate au radiografii dentare sau 
amprente. 

Să știu sigur dacă eram Jessie sau nu, pentru că părinţii lui 
Jessie muriseră și se gândise că era singura posibilitate să aflu 
adevărul. În clipa următoare s-a apropiat de mine, m-a tras spre 
ea și m-a îmbrățișat. Era caldă și moale, așa cum îmi 
imaginasem. 

— Mulţumesc, am zis. 

Am făcut un pas înapoi, m-am întors și am plecat. 

— Ai grijă, Jessie, a spus ea încet în timp ce închidea ușa. 

Nu cred că voia s-o aud. Ar fi fost mai bine să n-o aud. 


VP - 172 


NOUĂSPREZECE 


— Ştiaţi că au mai fost răpiți trei copii în aceeași zonă în 
1972? l-am întrebat pe detectivul Salvo. 

Stăteam în Jeepul închiriat, în parcarea bibliotecii publice din 
Hackettstown. Mai bine de două ore citisem microfișe, până m-a 
dat afară bibliotecara grăbită să plece acasă. Mă lăsase să intru 
cu câteva minute înainte de închidere, apoi să rămân până își 
termina treaba din seara aceea. În cele din urmă a stins luminile 
și mi-a spus că e timpul să plec. Acum mă durea capul (da, din 
nou), probabil din cauză că îmi suprasolicitasem ochii. Era 
întuneric și eram obosită, dar rezistasem cu Frappuccinos. Afară 
se făcuse frig și mașina încă nu se încălzise ca lumea. Îmi 
vedeam răsuflarea. 

— Mai precis pe o rază de opt kilometri, am adăugat apăsat. 

Liniște la celălalt capăt al firului, apoi: 

— Nu înţeleg ce legătură are asta cu cazul meu, Ridley. 
Vorbim despre răpiri de-acum treizeci de ani, în alt stat. 

Venise rândul meu să amuţesc. Mai devreme, în bibliotecă, mi 
se păruse un indiciu important. Patru copii, inclusiv Jessie Stone, 
dispăruseră în 1972 din cartierele sărace din zona 
Hackettstown. Doi băieţi, amândoi de trei ani. Două fete, una 
doar de nouă luni și cealaltă, Jessie, care nu împlinise încă doi 
ani. Un copil blond, unul roșcat, doi bruneţi. Nici măcar un singur 
caz nu fusese rezolvat. Îmi făcusem însemnări. M-am întrebat de 
ce-l sunasem de fapt. Poate fiindcă nu aveam cu cine să 
vorbesc... În orice caz, nu despre asta. 

— Ştii care e singurul lucru mai enervant pentru un poliţist 
decât detectivii particulari? Civilii care se cred detectivi 
particulari. 

— Poate că are legătură cu moartea lui Christian Luna, am 
spus. 

Acum mi s-a părut că ipoteza era jalnică, amatoricească până 
și din punctul meu de vedere. 

— Ce vrei să zici, că știa ceva despre răpiri? 

— Exact. 


VP - 173 


— Ridley, dacă avea informaţii care l-ar fi putut scăpa de 
capetele de acuzare, nu crezi că ar fi vorbit acum treizeci de ani 
în loc să-și trăiască restul vieţii uitându-se peste umăr? 

Nu i-am răspuns. Avea dreptate. 

— Unde ești? 

— În Jersey. 

— Du-te acasă, a zis, mai blând decât înainte. O să verific. 
Promit. 

Nu mi-am dat seama dacă mă încuraja sau nu. Vocea lui suna 
totuși încurajator. 

— A, încă ceva, a zis. Prietenul tău... Scuză-mă, tipul de care 
n-ai auzit niciodată... 

— Da? 

— Se pare că are o adresă nouă. Ghici unde? Chiar în blocul 
tău. 

— la te uită, am spus. _ 

Cred că am reușit să par destul de calmă. In realitate mă 
simţeam ca un copil prins cu minciuna, speriat, înnebunit, care 
nu știe ce să spună. Tentat să mintă din nou dacă este strâns cu 
ușa. 

— Mai ghicește ceva. Se abţinea greu să râdă. Tipul zice că a 
fost în Riverdale noaptea trecută, într-un bar unde îi place să 
piardă timpul. Jimmy's Bronx Cafe. N-a văzut și n-a auzit. 
Bineînţeles că nici el nu te cunoaște. 

— Mda, am spus. N-avea rost să mă complic. Ei bine, știi cum 
e în orașul ăsta. Poţi să fii vecin cu cineva ani întregi și să nu afli 
niciodată cum îl cheamă. 

— O coincidenţă destul de mare, nu crezi? 

— Ba da. 

— Numai că eu nu cred în coincidenţe, mi-a întors-o el aspru. 
Vino în oraș, Ridley. Am impresia că trebuie să vorbim din nou. 

— Am un avocat, am spus fără convingere. 

— Da, știu. A luat legătura cu mine. Încă nu mă cunoști prea 
bine, Ridley. Poate crezi că Alexander Harriman mă intimidează. 
Dă-mi voie să-ţi spun că greșești. Intoarce-te acasă. 

M-am întors în oraș, dar am păstrat Jeepul și l-am parcat în 
garajul în care își ţinea și Jake mașina. Am constatat că Firebird- 
ul dispăruse. 

Aflasem o grămadă de lucruri noi și nu aveam puterea să le 
analizez. Ideea că mă întorceam acasă mi s-a părut ciudată, de 


VP - 174 


parcă apartamentul nu mai era al meu. Toate amintirile rămase 
între pereţii lui erau fantomele vieţii unei străine, o persoană 
naivă și frivolă. Câteva clipe am fost tentată să fac stânga- 
mprejur și să mă urc în Jeep. Să plec undeva, oriunde. Dar eram 
prea obosită. Pizzeria era închisă și strada se liniștise. M-am 
târât în sus pe scări și am intrat în casă. Ă 

Era acolo, mă aștepta. Bineînțeles că era. Intr-un fel, știam că 
va fi și aș fi fost dezamăgită dacă nu l-aș fi găsit. Aprinsese 
lampa de lângă canapea și stătea liniștit, privind în gol. Când am 
intrat, s-a ridicat. A fost atât de ușurat, încât mi s-a părut că nu 
mai are mult și leșină. 

— Cum ai intrat aici? am întrebat. 

— Ţi-ai lăsat cheile la mine azi-dimineaţă. 

Era adevărat. Mai devreme, înainte să plec de-acasă, când 
constatasem că nu-mi găsesc cheile, luasem setul pe care mi-l 
dăduse Zack înapoi. 

Orice femeie cu capul pe umeri ar fi păstrat distanţa și i-ar fi 
cerut să plece, dar de-acum știți că eu eram departe de-a avea 
capul pe umeri. A venit repede la mine și m-a tras spre el. L-am 
îmbrățișat și l-am ţinut strâns. Era puternic și de forţa lui aveam 
nevoie în clipa aceea, pentru că, dintr-odată, mi-am dat seama 
că abia mai puteam să stau în picioare. Simțeam mușchii tari, 
încordați, ai brațelor și coapselor lui. Inima îmi duduia ca un 
motor. Oricât de aproape aș fi fost de el, nu mi se părea destul. 

— Doamne, a șoptit în părul meu. În viaţa mea nu mi-am 
făcut atâtea griji pentru cineva cum mi-am făcut pentru tine în 
seara asta. 

M-am uitat la el. Am văzut aceeași tristețe și m-am gândit la 
ce îmi spusese detectivul Salvo. Trăsăturile lui trădau o 
vulnerabilitate ciudată, nu era obișnuit să fie stăpânit de emoții 
și îi era frică de propriile lui sentimente. M-a mângâiat cu 
blândeţe. O atingere delicată, deși avea palme bătătorite. 

— Sunt o grămadă de lucruri pe care ar trebui să le știi despre 
mine, mi-a șoptit, a doua oară de când îl cunoscusem. 

Acum eram pregătită să-l ascult. 

— Știu, am spus. Să începem cu numele tău. 

e 

Singurul lucru pe care îl poţi oferi unui bărbat ca Jake când îţi 
povestește viața lui este tăcere. Tăcere și atenţie maximă. 
Stăteam pe canapeaua mea, cu picioarele peste ale lui. Vorbea 


VP - 175 


foarte încet, fără să se uite la mine, rareori îmi arunca câte o 
privire scurtă, timidă. Discursul lui era ezitant, ca și cum nu era 
obișnuit să-și spună povestea. Când a terminat, am simţit că îmi 
încredinţase ceva de valoare. Trebuia să păstrez cuvintele lui și 
să le protejez. Povestea ne-a legat. _ 

— Ciudat e că îmi amintesc de ea. Imi amintesc de mama. 
Sau poate am visat-o. Dar ţin minte cum e când cineva te 
iubește, te apără, te învelește noaptea. Poate că asta m-a 
salvat. 

Harley Jacobsen a început să-și spună Jake după ce a fost 
adoptat prima dată. Harley era un copil, un băieţel care își uda 
uneori patul și nu se despărţea de ursulețul lui jerpelit, singura 
amintire din cealaltă viaţă. Harley era un puști care nu se putea 
apăra de cei doi frați vitregi, mai mari decât el și mult mai răi - 
mai răi decât lupii. Jake riposta atunci când Harley ar fi plâns 
sau ar fi fugit. Lui Jake nu-i era frică, el era furios. Se bătea ca 
un nebun, folosindu-și fiecare strop de putere și voință. Trebuia 
să facă asta pentru că era firav, pentru că altfel nu putea să-i 
înfrunte pe băieţii mai puternici decât el. Așa că, după luni 
întregi de bătăi și înjurături, într-o zi, în curtea din spate, când 
cei doi au început să-și bată joc de el, Harley a dispărut și Jake a 
luat de pe jos un băț mare, ascuţit. Și când cel mai solid dintre 
cei doi a vrut să-l lovească, Jake i-a înfipt băţul în ochi. 

— Incă îi mai aud urletul, a șoptit Jake. Acum îmi pare rău, dar 
atunci a fost urletul victoriei. A fost urletul care m-a anunţat că 
nu mai trebuia să fiu victima nimănui. 

Bineînţeles, a fost trimis înapoi la orfelinat și etichetat drept 
un copil-problemă, un copil violent. Un psihiatru a notat în fișa 
lui - pe care Jake a citit-o mai târziu - că suferea de un sindrom 
disociativ fiindcă își spunea „Jake”. 

— Nu aveam niciun sindrom disociativ. Ştiam cine eram. Eram 
convins că trebuie să devin cât mai dur și cât mai repede 
posibil, altfel nu am șanse să supraviețuiesc. In mintea mea de 
șapte ani, Harley era un nume de puști. Jake, prima silabă a 
numelui meu de familie, era nume de bărbat. Știam că trebuie 
să fiu bărbat. ` 

Restul copilăriei lui a fost o serie neîntreruptă de abuzuri. In 
următoarea casă de adopţie a fost obligat să doarmă într-un sac 
de dormit sub patul altui copil. 


VP - 176 


— Îi spuneau „pat de cazarmă”, a precizat el râzând scurt și 
fără veselie. 

Tot acolo, timp de aproape trei luni, mâncase numai 
sandvișuri cu brânză. La fiecare masă. 

— N-a fost rău, totuși. Dacă mă gândesc bine, a fost probabil 
cea mai blândă familie. Nu mă deranja nimeni. 

In cele din urmă a trebuit să se întoarcă la orfelinat, pentru că 
uda în continuare patul și se îmbolnăvea des, răceală după 
răceală. Abuzurile pe care le-a îndurat de la următoarele familii 
au pornit de la simplă neglijare și au ajuns până la violenţă 
fizică, pe care o demonstrau toate cicatricele de pe corpul lui. O 
mamă vitregă l-a pus să îngenuncheze pe cioburile de sticlă din 
fereastra pe care o spărsese când se juca cu mingea în curte. 
Un tată l-a ars cu ţigara când a descoperit că Jake terminase 
ultima cutie cu lapte. La școală nu trecea o săptămână fără 
bătăi cu pumnii sau bricegele. 

— „Turul de onoare” s-a terminat când am împlinit 
paisprezece ani, a zis, uitându-se în sfârșit la mine. 

l-am susţinut privirea câteva secunde și mi s-a părut că a 
găsit ce căutase în ochii mei. Eram sfâșiată, ruptă în bucăți. 
Voiam să intru în el și să-i alin fiecare celulă, să șterg toate 
amintirile suferinţei. Dar din nefericire nu puteam face asta și ar 
fi fost o nebunie să-mi imaginez că pot. În fond, era un om 
întreg, robust. Un bărbat care trecuse prin furcile caudine, 
supraviețuise și își vindecase singur rănile. Era puternic. 

— Tatăl meu vitreg, Ben Wright, m-a împușcat. La început mi 
s-a părut că e de treabă, ba chiar un tip extraordinar. M-a luat 
cu el la câteva meciuri de baseball pe stadionul Yankee. Soţia 
lui, Janet, era simpatică și foarte frumoasă. Eram singurul lor 
copil adoptat. A fost o perioadă destul de bună. Pe atunci, 
ajunsesem destul de mare - solid, vreau să zic. Trăgeam de 
fiare în fiecare zi. Mi-a folosit. Cred că așa îmi canalizam furia, 
dar pe-atunci nu-mi dădeam seama de asta. Păream un dur. 
Oamenii se fereau de mine. Cred că arătam mult mai matur 
decât un puști de vârsta mea. Imi făcusem vreo două tatuaje și 
aveam câteva cicatrice destul de urâte. Nimeni nu-și mai bătea 
joc de mine. Parcă emiteam un semnal: Feriţi-vă! Bineînţeles, 
reversul medaliei era că nu reușeam să-mi fac prieteni. Apoi 
Janet a rămas însărcinată. Mi-am spus: „Minunat, acum trebuie 
să-ți faci bagajele”. Dar ea m-a convins să rămân, mi-a zis că 


VP - 177 


pot să stau cât vreau. Problema era că Ben, parcă așa îl chema, 
era steril. Janet nu știa. S-a culcat cu un tip și a rămas 
însărcinată fără să vrea. Ben a înnebunit. l-a intrat în cap că eu 
o lăsasem gravidă. 

— Aveai paisprezece ani, am spus. 

A râs, dar fără strop de umor. 

— Da, știu. 

— Într-o noapte - dormeam - m-am trezit cu Ben peste mine 
și cu un pistol la tâmplă. A strigat: „Te culci cu nevastă-mea, 
derbedeule?” l-am spus „Nu, Ben. În niciun caz”. Ţin minte că 
eram trist, mai mult trist decât speriat. Ben se purtase cu mine 
mai frumos decât oricine până atunci. Faptul că mă credea în 
stare de așa ceva m-a făcut să mă simt groaznic. l-am spus: „Nu 
mă goni. Îmi place aici”. Mi se părea prea nedrept. Se purtaseră 
bine cu mine, mă purtasem și eu frumos cu ei. Mă descurcam 
bine la școală, începusem să iau note bune și uite că totul se 
ducea de râpă. Pe scurt, am încercat să mă ridic și m-a împușcat 
în umăr. A vrut să mă omoare, dar n-a reușit. 

Și-a petrecut restul adolescenţei într-o casă de corecție 
pentru băieţi. Și acolo, culmea ironiei, a găsit un mentor și un 
prieten. Un pedagog, Arnie Coel. 

— M-a învăţat cum să-mi înfrunt demonii și să-mi exprim furia 
fără să distrug sau să rănesc. M-a convins să ţin un jurnal și să 
discut cu el tot ce notam acolo. M-a învăţat ce este arta, m-a 
încurajat să-mi exprim creativitatea. Mi-a plătit cursurile când a 
observat că sculptura mă atrăgea. Și el crescuse în orfelinate. 
Îmi spunea mereu: „Dacă oamenii te tratează ca pe un nimic, 
dacă uneori te simţi un nimic, nu înseamnă că ești într-adevăr 
un nimic. Poţi să faci ceva cu viața ta. Poţi să dai ceva lumii ca 
s-o faci mai bună”. El m-a sfătuit să mă înrolez ca să-mi 
plătească statul studiile. A fost un drum greu, dar cred că altul 
mai bun nu există. După ce am plecat de-acolo, fără disciplină 
cred că aș fi luat-o razna. Ştii ce se spune despre soldați, că 
dacă n-ar fi în armată ar fi după gratii. Când am terminat armata 
m-am mutat în oraș și m-am înscris la colegiul John Jay. Imi 
plăcea conceptul de aplicare a legii, dar nu mă dădeam în vânt 
după NYPDE. 

— Și așa ţi-ai luat permisul de detectiv particular? 

— Da. 


3 New York Police Department - Departamentul de poliţie din New York. (N. tr.). 
VP - 178 


— Poliţia a fost aici. Am aflat, am zis. 

A clătinat din cap. 

— De ce nu mi-ai spus? am insistat. 

A ridicat din umeri. 

— Nu sunt detectiv. Mă consider mai degrabă sculptor. Când 
am început să câștig mai bine din sculpturi și din mobilă, am 
renunţat la cazuri. M-am ocupat în special de fraude în asigurări, 
de soţi care călcau pe-alături, am lucrat și pentru poliţie, 
urmăream indivizi arestaţi pentru chestii mărunte și eliberați 
condiționat. 

A făcut o pauză și s-a frecat la ochi. Nu cred că răspunsul lui 
m-a mulțumit. Era incomplet, vag. Pe de altă parte, făcuse 
efortul de a-mi mărturisi tot și nu voiam să-l forțez să-mi dea 
răspunsuri mai bune. Aveam multe alte întrebări, dar nu mi se 
părea că venise momentul potrivit să i le pun. M-am gândit că 
aveam timp pentru asta mai târziu. 

— Credeam că un detectiv particular poate să îndrepte 
lucrurile și în același timp să joace după propriile lui reguli, a 
continuat el când a văzut că nu spun nimic. Am obţinut permisul 
în 1997, dar nu mi-a plăcut deloc. Îl prinzi pe un amărât că își 
înșală nevasta și îi distrugi viața. Nu știu. Poate că îmi făcusem o 
impresie greșită despre meseria asta. Credeam că o să-mi 
prindă bine, că o să aflu mai ușor ce s-a întâmplat cu mine, cu 
părinţii mei. Dar nici în privinţa asta n-am ajuns prea departe. 

A oftat și și-a lăsat capul pe spate. Am văzut că nu mai era 
atât de încordat. 

— Am ţinut legătura cu Arnie până a murit, acum un an și 
ceva. Cancer la colon. M-a îndemnat mereu să aflu cine sunt 
părinţii mei. Când a murit... 

Vocea i s-a stins treptat. Mi-am dat seama că terminase. S-a 
lăsat pe spate și s-a uitat la mine. Poate încerca să vadă ce 
efect avea povestea asupra mea. Părea nesigur, parcă se 
aștepta să-l dau afară. M-am cuibărit în braţele lui și am rămas 
mult timp așa, îmbrăţișaţi. Am ascultat bătaia ritmică a inimii lui 
și m-am bucurat. În ciuda tuturor necazurilor, în ciuda tuturor 
celor care încercaseră s-o oprească, era puternică. 

— Îmi pare rău, a zis după o vreme. Cu excepţia lui Arnie, ești 
prima care aude povestea mea. E o povară grea, mai ales acum, 
când treci prin ce treci. 

M-am ridicat și i-am zâmbit. 


VP - 179 


— Sunt mai puternică decât par. 

— Da, pari destul de puternică, a zis el ușurat. 

S-a întins să-mi atingă părul, dar i-am luat mâna și am dus-o 
la buze. l-am sărutat-o, iar el a închis ochii. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

S-a încruntat. 

— Pentru ce? 

— Pentru că mi-ai povestit. 

— Eu..., a început, dar s-a oprit. Nu vreau să-ţi fie milă de 
mine. Nu de asta ţi-am povestit. 

— Crede-mă, Jake, am spus, uitându-mă fix în ochii lui. Este 
ultimul lucru pe care-l simt. Ești un bărbat puternic care a primit 
cărţi proaste și totuși a câștigat. Te admir. Te respect. Nu îmi e 
milă de tine. 

Când cunoști cu adevărat un bărbat, toate trăsăturile lui fizice 
dispar. Începi să trăieşti în haloul lui de energie, îi recunoști 
mirosul. Vezi doar esenţa lui, nu învelișul. lată de ce nu te poţi 
îndrăgosti de frumuseţe. Tânjești după ea, te scoate din minţi, 
vrei s-o posezi. O poţi iubi cu ochii și cu trupul, dar nu și cu 
inima. lată de ce, când ești cu adevărat legat de alt suflet, 
imperfecţiunile fizice dispar, devin irelevante. 

Să-l iubesc pe fostul meu prieten Zack a fost mai mult o 
decizie raţională, dacă stau să mă gândesc. Arăta bine, avea 
simţul umorului, avea trăsături de caracter pe care majoritatea 
femeilor le găsesc foarte atrăgătoare. Imi plăcea. Se înțelegea 
bine cu părinţii mei. M-am hotărât să fiu îndrăgostită de el, să 
am o relaţie cu el. A fost o idee bună, mulţi au lăudat-o. Să mă 
îndrăgostesc de Jake a fost... o cădere liberă. Nu fusese 
alegerea mea, ci un curent irezistibil care m-a luat cu el. Dacă 
aș fi încercat să mă împotrivesc, m-aș fi înecat. 

Așa cum mă privea în clipa aceea, mi-am dat seama că și el 
se afla acolo, în mijlocul șuvoiului. Mă văzuse, văzuse esența 
mea strălucitoare. Mă recunoscuse. Și îi eram nespus de 
recunoscătoare, pentru că nu sunt sigură că eu m-aș fi putut 
recunoaște. Nu mă înţelegeţi greșit, știam cine eram. Nu știam 
cum să definesc ce simțeam. Poate că asta este definiţia 
dragostei, pur și simplu să-l vezi pe celălalt. Să vezi dincolo de 
nume și de toate reperele exterioare pe care le folosim ca să ne 
definim și să ne etichetăm. Nu avea importanţă dacă el era 


VP - 180 


Harley sau Jake, dacă eu eram Ridley sau Jessie. Poate că nu 
contase niciodată. A 

S-a ridicat și m-a tras spre el, și-a lipit buzele de ale mele. In 
mai puţin de un minut ne devoram. Mai erau multe de spus, 
cuvintele dispăruseră, rămăsese doar lăcomia, setea fizică. L-am 
obligat să mă ducă sus, la el. Nu aveam liniște acolo, prea multe 
fantome mă priveau. Ajunși în nimicul cenușiu din apartamentul 
lui, am dispărut într-un ocean de căldură și plăcere, am dat totul 
fără să cerem nimic în schimb, dar ne-am săturat unul pe 
celălalt. 


VP - 181 


DOUĂZECI 


În dimineaţa următoare mi-a pregătit un mic dejun de 
duminică: clătite cu gem de căpşuni - pentru că nu mai avea 
sirop - și cafea tare și aromată. Am mâncat în pat și i-am 
povestit ce făcusem în ziua precedentă. Mi-era greu să cred că 
nu trecuseră nici patruzeci și opt de ore de când îl văzusem cu 
ochii mei pe Christian Luna mort. l-am povestit despre Salvo, 
despre Madame Maria și despre ce găsisem la bibliotecă. 

— Partenerul lui Salvo a avut o mică discuţie cu mine și m-a 
dus până la Secţia 9, a zis Jake. Cred că n-am fost la fel de 
cooperant ca tine, dar n-au avut încotro și m-au lăsat să plec 
după vreo două ore. Am impresia că ar fi vrut să mă ţină mai 
mult. Oricum, mi-au confiscat mașina. 

— Salvo mi-a spus că au vorbit cu tine. 

— Când? 

— L-am sunat să-i spun despre copiii dispăruţi din 
Hackettstown. 

— De ce ai făcut asta? a zis, și o clipă mi s-a părut că auzisem 
mai mult decât curiozitatea în vocea lui. Poate neliniște? 

— Nu știu. 

Am ridicat din umeri, căutând un răspuns. Chiar nu eram 
sigură de ce. 

— Aveam nevoie de un aliat. Am adăugat imediat: Nu știam în 
cine pot avea încredere. 

A clătinat din cap. 

— Știu, a șoptit el. Te-am minţit. Nu erai sigură că poţi să ai 
încredere în mine. Îmi pare rău. 

L-am liniștit cu un gest. Nu mai conta. 

— Ce-a spus despre copii? a întrebat Jake după un minut. 

— Nimic, doar că o să verifice, cred că mai mult ca să scape 
de mine. M-a sfătuit să renunţ la cariera de detectiv particular și 
să vin acasă. 

— Nu e un sfat rău. 

Mi-am dat ochii peste cap. 


VP - 182 


— Jake, am spus, după ce am luat o gură de cafea și am 
mâncat o clătită. Ce s-a întâmplat când ai încercat să dai de 
urma părinţilor tăi? 

Poate că nu era întrebarea potrivită, însă acum aveam o nouă 
politică, aceea de a spune cu glas tare ce gândeam, iar 
întrebarea mă sâcâia de când făcusem dragoste cu o seară 
înainte. El adormise, eu rămăsesem trează și mă gândisem la 
ce-mi spusese mai devreme. Mi-am amintit tot atunci cuvintele 
lui Salvo, mai precis că Jake fusese „abandonat în sistem”. Jake 
o ţinea minte pe mama lui, nimic mai mult. 

S-a oprit din mestecat, dar nu s-a uitat la mine imediat. A 
ridicat din umeri. 

— Am făcut cercetări aproape tot timpul, de când am obţinut 
permisul și până a murit Arnie. Ti-am spus, era una din obsesiile 
lui. Era convins că trebuie să rezolv misterul trecutului meu 
înainte să mă gândesc la viitor. Dacă vreau să fiu sincer cu mine 
însumi, cred că din acest motiv am devenit detectiv particular. 

— Şi... 

— Și nu sunt mai aproape de adevăr decât eram acum cinci 
ani, a încheiat el. 

A luat farfuriile goale de pe pat și le-a dus la bucătărie. L-am 
lăsat în pace și nu m-am ţinut după el, dacă voia cumva un 
răgaz. S-a întors, s-a așezat lângă mine și a continuat: 

— Mi-au zis că m-a lăsat acolo fără niciun act, fără certificat 
de naștere, fără fişă de vaccinare. Dacă ţi-aș spune că n-am 
crezut asta nicio clipă, că femeia pe care o văd încă în minte m- 
a iubit, că nu am fost abandonat așa, o să-mi răspunzi că e 
vorba doar de închipuirile unui copil? 

Am clătinat din cap. Ochii îi străluceau. Mi-am dat seama cât 
de important era pentru el să-mi exprim încrederea. Și chiar 
puteam să fac asta, cu toată sinceritatea. 

— Nu, nu cred. Te-aș îndemna să-ţi urmezi instinctul. Uneori e 
singurul în care poţi avea încredere. 

A dat aprobator din cap și a continuat: 

— Arnie m-a ajutat mult. Am avut acces la fișa mea de 
observație, am aflat că m-au etichetat de la bun început drept 
copil-problemă și multe familii au refuzat să mă adopte. Oricum 
n-aș fi avut șanse. Eram prea mare. 

— Unde te-au găsit? am întrebat, pentru că mi se părea logic 
să înceapă cercetările de acolo. 


VP - 183 


— Nu știu. Fişa mea de înregistrare s-a pierdut. 

Părea foarte trist - nici certificatul de naștere, nici numele 
părinţilor. M-am gândit la parola lui, quidam. Acum o 
înțelegeam. 

— Mă rog, a zis el, lovindu-și genunchii cu palmele când s-a 
ridicat, asta e cruciada mea în plină desfășurare, dar avem 
probleme mai presante în clipa asta: cruciada ta. 

Se străduia din răsputeri să însenineze atmosfera. Nu prea i-a 
reușit, îmi pare rău să o spun. 

— Cruciadele noastre sunt ciudat de asemănătoare, am 
punctat eu, încercând fără prea mare succes să nu las tristețea 
să mi se strecoare în glas. 

— Sunt, într-adevăr, cu excepţia faptului că oamenii cu care 
stau eu de vorbă nu sunt ameninţaţi sau asasinați. 

Am râs amândoi. Am râs așa cum râd uneori oamenii la o 
înmormântare, pentru a uita măcar o clipă, perfect conștienți că 
nu-i nimic de râs. 

e 

Ne-am petrecut restul zilei încercând să localizăm părinţii 
copiilor dispăruţi din Hackettstown. Am folosit povestea pe care 
o inventasem ca să o conving pe Madame Maria să vorbească 
cu mine. M-am instalat pe canapea, cu cartea de telefon din 
Morris County pe genunchi, un exemplar din colecţia vastă de 
anuare pe care Jake o ţinea într-un dulap, foarte utilă cândva 
pentru anchetele lui. Jake s-a așezat la calculator și s-a apucat 
să caute pe internet, dar mai întâi a dat câteva telefoane la 
cunoștințele lui din poliţie. Până la sfârșitul zilei am aflat, de la 
rude, din ziare și din rapoartele poliţiei, că muriseră toţi, în afară 
de unul singur. Jake a găsit o bună parte din informațiile pe care 
le căutam în arhivele de pe internet a două ziare din Jersey, 
Record și Star Ledger. 

Sheila Murray, mama Pamelei - fetiţa care avea șase luni 
când a fost răpită -, murise în 1975, într-un accident de mașină 
pentru care era vinovată, fiind sub influenţa alcoolului. La trei 
ani după răpirea neelucidată a unicului ei copil, a trecut pe roșu 
printr-o intersecţie și a lovit o mașină în care erau trei 
adolescente. Fetele au murit pe loc. Potrivit articolelor, Pamela 
fusese luată din leagăn în timp ce maică-sa dormea. Se pare că 
Sheila nu știa cine era tatăl și își creștea copilul singură. 


VP - 184 


— Drum închis, a constatat Jake după ce am citit toate 
articolele despre Sheila și Pamela Murray din cele două ziare. 

— Categoric, am spus. 

Michael Reynolds, tatăl lui Charlie - copilul avea trei ani când 
a dispărut - era văduv. Soţia lui, Adele, murise din cauza rănilor 
provocate într-o încăierare dintr-un bar. Articolul pe care l-am 
găsit în Record spunea că singura rudă care supraviețuise era 
mama lui Adele, Linda McNaughton. Nu am găsit-o în cartea de 
telefon, dar am obţinut numărul și adresa ei de pe internet. 
Femeia trăia și azi în același oraș. 

După o conversaţie concisă și neplăcută cu Linda 
McNaughton, am aflat că Michael Reynolds era dependent de 
heroină și murise la mai puţin de un an după dispariţia lui 
Charlie. 

Doamna McNaughton mi-a spus ceva înfiorător și cuvintele ei 
m-au urmărit tot restul zilei, mult timp după ce am închis 
telefonul. „A fost fiica mea, fie-i ţărâna ușoară, și am iubit-o, dar 
nu și-a dorit niciodată copilul. A încercat să-l dea la două zile 
după l-a născut, apoi s-a întors să-l ia. Se simţea vinovată. Pe 
Michael nu-l interesa decât să-și înfigă ace în venă. Dacă mă 
întrebi pe mine, viu sau mort, copilului îi e probabil mai bine 
așa.” 

Jake se uita fix în monitor când am terminat de vorbit cu ea. 

— Ceva interesant? a întrebat el, absent, fără să-și desprindă 
privirea de la ecran. 

l-am povestit ce aflasem. Nu mi-a răspuns, bătea cu degetul 
în mouse și citea un text pe care nu puteam să-l văd bine de pe 
canapea. 

— Nu ţi se pare ciudat că toţi au murit? am întrebat. 

— E foarte ciudat, s-a declarat el de acord, dar era atent la 
monitor. 

— Uită-te la articolul ăsta, a zis în cele din urmă. 

M-am apropiat și l-am citit peste umărul lui. 

Marjorie Mathers, mama lui Brian - în vârstă de trei ani când 
fusese luat din pat în toiul nopţii - ispășea în prezent o 
condamnare pe viaţă pentru crimă cu premeditare. Își omorâse 
soţul la trei săptămâni după dispariţia lui Brian. Se luptau fără 
menajamente pentru custodia copilului și Marjorie pretindea că 
el aranjase răpirea lui Brian drept răzbunare că ea îl părăsise. 
Avocaţii ei au susținut la proces că era profund deprimată din 


VP - 185 


cauza dispariţiei copilului și că asta plus anii de abuzuri din 
partea soțului o aduseseră în pragul demenţei. Au mai susținut 
că nu intenţionase să-l omoare, se întâlnise cu el doar ca să-l 
acuze de răpirea lui Brian și arma se descărcase accidental în 
timpul disputei. Dovezile au confirmat însă punctul de vedere al 
procurorilor, și anume că îl împușcase în spate în timp ce el 
dormea. Avea șanse să fie eliberată pentru bună purtare abia în 
2020. 

— Bun, să vedem dacă găsim o cale să vorbim cu femeia 
asta, am zis eu. 

— Nu știu dacă e o idee bună, Ridley, m-a contrazis Jake, 
rotind scaunul ca să stea cu fața la mine. 

— De ce? 

— Pentru că, evident, e nebună. 

— De unde până unde? 

— De exemplu pentru că și-a ucis bărbatul. 

Am ridicat din umeri și m-am întors pe canapea. 

— Și ce dacă, asta nu înseamnă că nu are informaţii care ne- 
ar putea fi de folos. Dintre părinţii copiilor răpiți, e singura care 
mai trăiește. 

Jake a oftat. 

— Cred că ar fi o lipsă de responsabilitate din partea noastră 
să-i răscolim trecutul. Nu putem face asta fără să-i punem alte 
întrebări incomode. Presupunând că acceptă să stea de vorbă 
cu noi, discuția o să fie dureroasă. Femeia își petrece restul 
zilelor după gratii, fiul ei a fost răpit și a dispărut de pe faţa 
pământului. Pune-te în locul ei. Chiar vrei să o faci să sufere mai 
tare decât suferă deja? 

Avea dreptate. N-am fost deloc mândră de mine. Eram o 
egoistă care voia cu orice preţ să obţină răspunsuri, 
nepaăsătoare la suferinţa altora. 

— Atunci ce facem în continuare? 

— Nu știu. 

Seara, Jake a ieșit să ia ceva de mâncare, iar eu am continuat 
să-mi răsfoiesc carnețelul, încercând să pricep de ce mi se 
păruse atât de important să-i găsesc pe acești oameni. Ce 
speram să aflu? Unde mă așteptam să ajung? M-am gândit din 
nou la ce-mi spusese Linda McNaughton. Am dat câteva pagini, 
i-am găsit numărul și am sunat-o iarăși. 

— Doamna McNaughton? am spus. 


VP - 186 


— Da, a zis ea, fără să-și ascundă oboseală și enervarea când 
m-a recunoscut. 

— Sunt Ridley Jones. Îmi cer scuze că vă deranjez din nou, dar 
aș vrea să vă mai întreb ceva. 

A oftat. Am auzit zgomotul unei brichete cu gaz și o inspiraţie 
zgomotoasă. 

— Nu-mi e deloc ușor, domnișoară. 

— Știu și îmi cer scuze, am spus cât de blând am putut, 
amintindu-mi de cuvintele lui Jake. Vă rog, doar o informaţie. 

— Ce anume? 

— Aţi spus că fiica dumneavoastră a încercat să-l dea pe 
Charlie imediat după naștere. 

— Da, a zis ea pe un ton defensiv. Am încercat s-o împiedic, 
dar ne chinuiam să trăim de azi pe mâine. S-a gândit că era mai 
bine pentru el. 

— Deci... L-a dus la o agenţie de adoptii? 

— Nu, a zis ea, și după altă inhalare zgomotoasă a urmat o 
pauză lungă. Trebuie să înţelegi, Michael fiind dependent și tot 
restul, știa că n-o să fie în stare să-l crească. 

— Înţeleg. Atunci unde l-a dus pe Charlie? 

— L-a... L-a lăsat într-unul din locurile... 

— Ce fel de loc? am întrebat. 

Sângele îmi pulsa în urechi. 

— Unul din locurile unde îţi iau copilul fără să-ţi pună 
întrebări. Organizaţia aia care încearcă să le convingă pe femei 
să nu-și arunce copiii într-un container de gunoi, să-i ducă acolo, 
să sune la ușă și să plece. Au trei zile sau ceva de genul ăsta ca 
să revină dacă se răzgândesc. 

— Doamnă McNaughton, l-a lăsat pe Charlie la o filială Project 
Rescue? 

— Da, chiar așa. Așa se numea. Dar ţi-am mai spus, s-a întors 
să-l ia. Au fost amabili cu ea, i-au dat niște sfaturi. S-a simţit mai 
bine după ce a vorbit cu ei, începuse să creadă că ar putea să 
se descurce cu Charlie. Dacă mă întrebi pe mine, în sinea ei știa 
că de fapt nu-l dorea. Avea colici tot timpul și plângea zi și 
noapte. 

Abia am auzit restul. Mă gândeam doar la Ace și la ce-mi 
spusese în noaptea aceea: să-l întreb pe tata despre unchiul 
Max și despre afacerile lui cu animale de companie. 


VP - 187 


l-am mulțumit și am închis telefonul. Ce concluzie puteam să 
trag? Habar n-aveam. Îmi tot aminteam însă de pliantele pe 
care mi le arătase tata, vedeam în minte fotografiile, 
tomberonul rece și murdar și sora medicală în uniformă 
imaculată, cu brațele întinse. 

Atunci mi-a venit o idee, una pe care m-am grăbit s-o alung 
pentru că era absurdă. Degeaba, îmi tot dădea târcoale și nu 
puteam s-o stăpânesc. 

— Ce s-a întâmplat? a zis Jake, intrând în cameră cu câteva 
pungi cu mâncare chinezească de la Young Chow care mirosea 
îmbietor. Eram în afara ariei lor de livrare, dar Jake și cu mine 
căzuserăm de acord că aveau cei mai buni creveţi cu usturoi din 
East Village, care meritau cu prisosință plimbarea lungă până 
acolo. 

— Nimic, am minţit. Sunt puţin ameţită, mă simt cam obosită. 

— Sunt sigur, a zis el, privindu-mă mai atent. Știa că îi ascund 
ceva, dar n-a insistat. Nu eram pregătită să-i mărturisesc la ce 
mă gândeam. La naiba, nici măcar eu nu eram pregătită să mă 
gândesc la asta. 

— Ai mai aflat ceva? 

— Nu. Nimic. 

M-am ridicat de pe canapea și am început să scot cutiile din 
pungi. 

Jake s-a dus la bucătărie și după câteva momente s-a întors 
cu farfurii, tacâmuri și șervețele. Sub braţ ţinea o sticlă cu vin 
alb. 

— Hai să mâncăm, a zis, trăgând un scaun pentru mine. 
Lumea pare mai frumoasă după o masă bună și o sticlă de vin. 

Am zâmbit, sperând că avea dreptate. 


VP - 188 


DOUĂZECI ȘI UNU 


Privind în urmă, sunt sincer uimită de mine însămi. Știu, se 
spune că analiza retrospectivă este o formă superioară de 
cunoaștere și așa mai departe, dar, cinstit vorbind, până atunci 
acceptasem pur și simplu o mulțime de aspecte ale trecutului 
meu așa cum erau, fără să pun vreodată întrebări, fără măcar să 
mă gândesc la ele. Uluitor. Pe de altă parte, nu își acceptă 
fiecare viața așa cum este? De ce să nu avem voie să facem 
asta? Cred totuși că au existat semne prevestitoare. In adâncul 
inimii mele, am dezaprobat-o permanent pe mama pentru 
încăpăţânarea ei de a respinge orice argument care ar fi putut 
să-i zdruncine concepţia despre ea însăși și despre viaţă, să-i 
știrbească de exemplu capacitatea de a pretinde că Ace nu 
exista. Dar era o trăsătură pe care o moștenisem și eu, fără să 
am de ales. 

E ciudat că niciodată nu m-am gândit la ultima noapte pe care 
am petrecut-o cu unchiul Max. Moartea lui a fost atât de 
șocantă, încât evenimentele ulterioare apelului telefonic prin 
care am aflat de accident au eclipsat toate amintirile despre 
noaptea aceea. 

Era o seară de Ajun perfectă. Ningea liniștit și toate casele de 
pe stradă străluceau, pline de luminiţe albe. (Primăria dăduse o 
ordonanţă care interzicea folosirea luminilor multicolore, așa de 
perfectă este viaţa acolo). În ultimele săptămâni, toţi vecinii 
păstraseră bidoanele de lapte și de apă, iar acum recipientele 
erau aliniate pe marginea străzii, umplute cu nisip, folosite pe 
post de suporturi pentru lumânări. Efectul era magic: străzi 
tivite cu lumânări albe care licăreau, apărate de vânt, în vase 
transparente. Seara oamenii ieșeau pe străzi - unde lumina 
felinarelor cu gaz fusese redusă la un nivel discret -, își făceau 
plimbarea pentru digestie și se opreau din când în când să 
vorbească cu vecinii și prietenii printre lumânări. Frumos. Chiar 
și un newyorkez modern și blazat ca mine recunoaște că scena 
avea un farmec aparte în simplitatea ei. 

Nimeni, cu excepţia mea, nu părea să fi observat că unchiul 
Max era beat. Mă rog, poate că părinţii mei știau, dar n-au scos 


VP - 189 


un cuvânt. Aţi început să vă daţi seama cum funcţionează 
familia mea? Eu am început, în sfârșit. Aspectele urâte sau 
îngrijorătoare ale vieţii sunt ignorate. Poate că afirmaţia este 
prea veninoasă. Nu că am fi fost creaturi veninoase, dar 
ignorarea petelor negre era atât de intenţionată, de totală, încât 
menţionarea sau discutarea lor ar fi echivalat cu incendierea 
casei, inclusiv alarmele și haosul de rigoare. Negarea e o bestie 
fragilă, nu-i așa? Atât de lașă și de conștientă de urâţenia ei, 
încât nu se poate privi în oglindă. 

Unchiul Max era un alcoolic experimentat și de cursă lungă. 
Cei care nu-l cunoșteau nu sesizau modulațiile nefirești ale vocii 
lui, licărirea din ochi, mersul legănat. Casa era plină de oaspeți. 
Câţiva doctori tineri cu care lucra tata, soțiile lor și Esme. Zack 
era și el acolo. Pe-atunci eram la începutul relaţiei noastre, încă 
nou-nouță, încă promițătoare și, cu toate că nu era chiar 
palpitantă, cel puţin îmi provoca furnicături plăcute. Veniseră și 
câţiva vecini. Mama muncise ca o sclavă ca să iasă totul perfect, 
de la flori până la meniu. Alerga încolo și încoace ca o păpușă cu 
cheiţă, maestru de ceremonie cu fața ca o mască încremenită în 
mijlocul figurilor îmbujorate și zâmbitoare. Imi amintesc că Zack 
m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat cu maică-ta? Nu se simte bine?” 
M-am uitat la ea. Tensiunea se revărsa în valuri când se apleca 
să servească, când intra și ieșea la iuțeală din bucătărie. „Ce 
vrei să spui?” am strigat peste larma colindelor și conversaţiilor. 
„Așa e tot timpul.” Pe atunci nu înțelegeam adevărata 
dimensiune a problemei. Mama era aproape nebună în frenezia 
ei de a obţine perfecțiunea. Orice neîmplinire a serii ar fi fost 
ridicată la rangul de catastrofă și ar fi făcut-o să se retragă în ea 
însăși, să-i țină la distanţă pe toţi. Și asta mi se părea absolut 
normal. 

Abia acum îmi dau seama că tata se ferea de ea cât putea de 
mult. Ţin minte că l-a certat pentru că scosese o tavă cu 
aperitive din cuptor folosind un prosop de vase în loc de 
mănușă, pentru că umpluse prea mult filtrul de cafea, pentru că 
făcuse cafeaua prea tare, o grămadă de fleacuri. II bombănea în 
surdină, dar pe un ton care sfârâia de enervare. Până la un 
anumit punct, el învățase că trebuia să stea departe de linia de 
tir. Repet, nimic din toate astea nu mi se părea ciudat. Eram 
total nepăsătoare și mă simţeam foarte bine. 


VP - 190 


Max a năvălit înăuntru ca un vânt puternic, numai zâmbete și 
încărcat cu sacoșe de cumpărături, pline ochi, știam, cu cadouri 
incredibil de extravagante. Era un magnet, toți petrecăreții s-au 
adunat în jurul lui ca pilitura de fier. Nu știu dacă personalitatea 
lui, averea lui sau alchimia lor combinată monopolizau atenţia 
tuturor, dar, din clipa în care a intrat pe ușă, a devenit centrul 
de atracţie și nivelul veseliei a crescut exponențial. Vocea și 
râsul lui bubuitor dominau hărmălaia. Chiar și mama s-a mai 
relaxat, distrasă de la performanţa sa ca gazdă. 

Zack și cu mine am dispărut în bucătărie și ne-am așezat la 
masă cu o cutie de prăjituri pe care părinţii mei o primiseră 
cadou. Din locul unde stăteam puteam încă să urmărim 
desfășurarea petrecerii, dar aveam liniște să vorbim între patru 
ochi. Am rupt celofanul roșu și am găsit în cutie prăjituri în 
formă de fundiță umplute cu jeleu de zmeură și pudrate cu 
zahăr. 

— Le trage unchiul tău, nu glumă, a zis Zack. 

— Poftim? Ce vrei să spui? 

S-a uitat la mine mirat. 

— Vreau să spun că a dat pe gât cinci pahare de bourbon și e 
aici doar de un ceas. 

Am ridicat din umeri. 

— E un tip solid. 

— Da, dar Dumnezeule mare, parcă n-ar fi băut nimic. 

Am ridicat iar din umeri. Prăjiturile mă interesau mai mult. 

— Asta-i Max. 

Asta-i Max. De parcă l-aș fi cunoscut vreodată. 

Două ore mai târziu, casa era mai liniștită. Esme și Zack 
plecaseră. Tata ieșise cu un grup pentru plimbarea tradițională 
la lumina lumânărilor. Mama a rămas în casă și acum freca cu 
îndârjire farfuriile, refuzându-mi toate ofertele de ajutor cu 
justificarea că nimeni nu putea să facă asta la fel de bine ca ea. 
Mă rog. M-am dus în camera din față după ceva de ronţăit și l- 
am găsit pe unchiul Max singur în semiîntuneric, așezat în fața 
uriașului nostru brad de Crăciun. Este una dintre imaginile mele 
preferate pe lumea asta, un pom de Crăciun aprins într-o 
cameră întunecoasă. M-am trântit pe canapea și el și-a aruncat 
un braț peste umărul meu, învârtind cu mâna liberă paharul de 
bourbon pe care-l ţinea pe genunchi. 

— Ce faci, unchiule Max? 


VP - 191 


— Nu mare lucru, puștoaico. Drăguţă petrecere. 

— Da. 

Am stat așa un timp, într-o tăcere plăcută, până când, nu știu 
de ce, m-am uitat la el. Plângea. Nu scotea un sunet, dar 
lacrimile lăsau dâre pe obrajii lui ca picăturile de ploaie pe un 
geam. Faţa lui m-a uimit, era aproape goală în tristețea ei fără 
speranţă. Cred că m-am holbat la el, în stare de șoc. l-am luat 
mâna uriașă și i-am strâns-o în mâinile mele. 

— Ce s-a întâmplat, unchiule Max? am șoptit. 

Imi era teamă să nu vadă și altcineva adevărata lui față, pe 
care o descoperisem fără să vreau. Voiam să-l apăr. 

— Totul se întoarce împotriva mea, Ridley. 

— Ce anume? 

— Tot binele pe care am încercat să îl fac. Am dat-o în bară. 
Doamne, am dat-o în bară rău de tot. 

Vocea îi tremura. 

Am dat din cap. Mi-am zis că e beat. E doar beat. Apoi m-a 
apucat de umeri, nu tare, dar cu pasiune. Ochii îi străluceau de 
disperare. 

— Ești fericită, nu-i așa, Ridley? Ești iubită, ai crescut în 
siguranţă, nu-i așa? 

— Da, unchiule Max, bineînţeles, am spus, dorind din tot 
sufletul să îl asigur că așa era, deși nu aveam idee de ce 
fericirea mea însemna atât de mult pentru el. 

A dat din cap și a slăbit strânsoarea, dar a continuat să mă 
privească în ochi. 

— Ridley, probabil că ești singurul lucru bun pe care l-am 
făcut vreodată. 

— Ce s-a întâmplat? Max? 

Ne-am întors amândoi și l-am văzut pe tata în pragul ușii. Era 
doar o siluetă neagră înconjurată de un halou luminos. Vocea lui 
mi s-a părut ciudată. Parcă se strecurase în ea ceva străin, 
întunecat, de nerecunoscut. Max mi-a dat drumul de parcă i-aș fi 
ars mâinile. 

— Max, hai să stăm de vorbă, a spus tata și unchiul Max s-a 
ridicat. 

L-am urmărit până la ușă, dar tata a pus o mână pe umărul 
meu și m-a tras înapoi. Max nu s-a oprit, a trecut prin ușile 
franceze care duceau în biroul tatălui meu. Avea umerii lăsaţi și 
capul plecat, dar s-a întors să-mi zâmbească înainte să dispară. 


VP - 192 


— Ce s-a întâmplat cu el? l-am întrebat pe tata. 

— Nu-ţi face griji, îngeraș, m-a liniștit el cu o bună dispoziţie 
forțată. Unchiul Max a băut cam mult. Are demonii lui, câteodată 
alcoolul îi eliberează. 

— Dar despre ce vorbea? am insistat. Aveam senzaţia că-mi 
ascunde ceva important. 

— Ridley, a spus tata, foarte sever. Și-a dat seama că 
exagerase și a schimbat tonul atât de repede, încât am crezut 
că duritatea de mai devreme fusese o simplă închipuire. Sincer, 
draga mea, nu-ţi face griji pentru Max. Vorbește bourbonul din 
el. 

A intrat în birou. Am rămas acolo aproape un minut și am 
ascultat vocile care veneau din spatele ușilor de stejar. Știam că 
era imposibil să auzi ceva prin ușile acelea, încercasem de 
multe ori în copilărie. Erau groase. Ca să înţelegi ceva trebuia să 
stai cu urechea lipită de ele, iar cei dinăuntru să strige. Pe 
deasupra, a dat peste mine mătușa mea preferată. O ţineţi 
minte, mătușica „negare”. M-a strâns în brațe și mi-a șoptit 
vorbe liniștitoare: £ doar băutura. Sunt doar demonii lui Max 
care vorbesc. II știi pe Max. Mâine va fi bine. Pe cât de fragilă 
este (nu poate suporta atacuri directe, știți bine), pe atât de 
puternică devine când cooperezi cu ea, când o lași să te prindă 
în plasă. Da, atâta timp cât nu o privești în faţă, te învăluie într- 
un cocon de mătase. E cald și bine înăuntru. Mult mai bine decât 
invers. 

Atunci l-am văzut ultima dată pe unchiul Max. Cu faţa încă 
udă de lacrimi și îmbujorată de la băutură, cu un zâmbet trist, 
cu ultimele lui cuvinte pentru mine. Ridley, probabil că ești 
singurul lucru bun pe care l-am făcut vreodată. 

O, Doamne, m-am întrebat acum, în timp ce priveam de la 
fereastra lui Jake fluxul și refluxul traficului pe First Avenue. Ce a 
vrut să spună? 

_ Jake încărca mașina de spălat vase din bucătărie și fredona. 
Imi plăcea că se oferise să cumpere de mâncare și că spăla 
vasele. Zack era băiatul mamei. Până a plecat la facultate, Esme 
făcea tot, îi aduna chiar și hainele în fiecare dimineaţă. Un 
bărbat ca el, chiar dacă învață la un moment dat că femeile nu 
există doar pentru a-i satisface nevoile, nu-și poate stăpâni 
resentimentele când face un lucru despre care crede în secret 


VP - 193 


că e înjositor. Jake știa cum să aibă grijă de el și nu-l deranja să 
aibă grijă și de alţii. Poate că-i și plăcea puţin. 

Vă întrebaţi probabil: „Când o să aducă vorba despre ce i-a 
spus Salvo?” În primul rând cazierul lui Jake, apoi traiectoria 
glonţului care fusese tras dinspre pâlcul de copaci unde se 
ascunsese Jake și nu de pe acoperiș, cum susținuse el atunci. 
Nu, nu uitasem. Știam că așteptasem destul și că venise timpul 
să-i pun întrebările la care nu eram sigură că voiam să-mi 
răspundă. 

Mai degrabă l-am simţit intrând în cameră decât l-am văzut, 
pentru că mă uitam pe fereastră. S-a apropiat de mine tiptil și 
m-a luat în braţe. Mă aşteptam să mă întrebe la ce mă gândesc, 
dar nu m-a întrebat. 

— Detectivul Salvo spune că ai cazier, am șoptit. 

A tresărit, dar nu mi-a dat drumul. 

— Când lucrezi ca detectiv particular e greu să te ferești de 
încurcături. Nu-i ca în filme. Poliţiștilor nu le plac detectivii 
particulari. Dacă le stai în drum, te acuză de ceva. M-au acuzat, 
dar nimic nu stă în picioare. Oricum, nu am cazier în adevăratul 
înțeles al cuvântului. Pentru Dumnezeu, n-am stat în pușcărie. 

Era amuzat și am zâmbit fără să vreau. 

— Îţi plac băieţii răi, nu-i așa? a zis el sărutându-mă pe gât. 

— Tu ești primul meu băiat rău. 

Tocmai voiam să-l întreb despre glonţul tras din parc, când 
deodată a încremenit și a tăcut. M-am întors cu faţa la el, 
întrebându-mă ce prostie am mai spus. Nu se uita la mine. Se 
uita pe fereastră. M-a împins ușor într-o parte. 

— La ce te uiţi? 

— Tipul care stă vizavi. El te-a urmărit? Era acolo când m-am 
întors cu mâncarea și încă mai e acolo. 

M-am uitat peste umărul lui și am văzut o siluetă într-un gang 
întunecos. Am reușit să disting un picior și o gheată neagră, nu 
și fața. 

— Nu știu, am spus, încercând să mă stăpânesc. Ar putea fi 
oricine. 

— Nu-mi place deloc. 

— Da, tipi care așteaptă în gangurile din East Village... Zău că 
e ciudat. Nu-i normal deloc, am încercat eu să glumesc. 

— Mă duc să verific. Stai aici. 


VP - 194 


Și-a luat jacheta și cheile și a ieșit înainte să-i spun: „Cum 
adică, te duci să verifici? E ridicol”. 

L-am auzit coborând repede scările. M-am gândit că se 
întoarce până îmi pun pantalonii (aveam pe mine un tricou de-al 
lui și o pereche de șosete albe) și mă duc după el. Am rămas la 
fereastră și l-am urmărit pe bărbatul de vizavi. 


VP - 195 


DOUĂZECI ȘI DOI 


Înainte că Jake să ajungă jos, silueta a ieșit din gang și a 
pornit de-a lungul străzii. Nu era bărbatul din tren sau de la 
Barnes&Noble. Era fratele meu. Ce căuta aici? Mă aștepta pe 
mine? Am deschis fereastra și l-am strigat, însă zgomotul 
traficului mi-a acoperit vocea. M-am grăbit să mă îmbrac și, în 
timp ce-mi trăgeam pantalonii, am auzit sunetul mobilului, dar 
ciudat, înăbușit, ca și cum venea din apartamentul de dedesubt. 
Mi-am dat seama că se auzea de sub hainele mele aruncate 
grămadă pe jos în dormitorul lui Jake. Am scotocit printre ele 
până când l-am găsit în buzunarul jachetei - noul meu telefon 
mobil. L-am scos și m-am uitat la numărul de pe afișaj. Nu l-am 
recunoscut. Am ezitat, întrebându-mă dacă era cazul să răspund 
din moment ce niciunul din cunoscuții mei nu avea numărul nou. 
În cele din urmă a învins curiozitatea. 

— Alo? am zis pe un ton nesigur. 

— Ridley Jones? s-a auzit o voce morocănoasă, de bărbat în 
vârstă. Am recunoscut vocea, însă nu mi-am amintit a cui era. 

— Da. 

— Detectivul Salvo la telefon. 

La naiba. 

— De unde ai numărul? 

— M-ai sunat, nu ţii minte? Am salvat numărul pe mobilul 
meu. 

— Aha. 

Încă un argument împotriva telefoanelor mobile, mi-am spus. 

— Ascultă, Ridley, am vești proaste. Am găsit carabina cu 
care bănuim că a fost împușcat Christian Luna. 

Inima mea o luase razna deja. De ce îmi spunea asta tocmai 
mie? 

— Am găsit-o într-o parcare, lângă Fort Tryon Park, în Bronx, a 
continuat el. E înregistrată pe numele prietenului tău, Harley 
Jacobsen. 

Mintea mea a călătorit înapoi în timp, în noaptea crimei. Mi l- 
am amintit pe Jake grăbindu-se să ajungă la mine și trăgându- 
mă de lângă Christian Luna. Mi-am amintit de brațul lui în jurul 


VP - 196 


mijlocului meu în timp ce m-a dus la mașină. Mi-am amintit cum 
a condus până la Fort Tryon Park și a tras într-o parcare pustie, 
în timp ce eu suspinam pe umărul lui. Dar nu mi-am amintit de 
nicio pușcă. Aș fi văzut-o, nu-i așa? 

— Voiam să mă asigur că stai departe de el în noaptea asta. O 
să-l luăm la secţie diseară. Nu vrem să-ţi facă vreun rău. 

— Dar ţi-am spus că... 

— Las-o baltă, domnișoară Jones. 

Avea dreptate. Era stupid să tot pretind că nu-l cunoșteam 
când era evident că minţeam. Am simţit totuși nevoia să susțin 
în continuare această versiune. 

— Dacă ești convins că sunt prietenă cu el, de ce m-ai 
anunţat că vrei să-l arestezi când știi că pot să-l avertizez? 

A făcut o pauză de câteva secunde și i-am auzit răsuflarea în 
receptor. 

— Pentru că te consider o femeie de treabă care are încredere 
într-un individ care nu merită asta. Sincer, nu vreau să fii prinsă 
la mijloc. Nu mă face să regret că ţi-am acordat o șansă, a zis el 
și a închis imediat telefonul. 

Jake a intrat tocmai atunci și a trântit ușa în urma lui. 

— A plecat, a zis el, scoțându-și geaca și aruncând-o pe un 
scaun. Nu mai era acolo când am ajuns în stradă. 

Stăteam nemișcată, cu mobilul în mână, și nu știam ce să fac. 

— Ai reușit să-l vezi la faţă înainte să fugă? 

Uitasem deja de Ace. Probabil că arătam ciudat așa, privindu-l 
fix, în timp ce mintea mea încerca să proceseze informaţia 
primită de la Salvo. 

— Poftim? a spus, încruntându-se. 

Apoi mi s-a părut că aud sirene în depărtare. Jake nu le-a luat 
în seamă. Nu era un sunet neobișnuit noaptea în oraș. 

— Vin după tine, Jake, am zis. 

— Cine? 

— Tocmai m-a sunat detectivul Salvo, am spus, încheindu-mi 
pantalonii și uitându-mă fix la el. 

— Te-a sunat el? Cum a dat de tine? 

— Pe mobil. Are numărul de când i-am telefonat ieri. M-am 
apropiat de el și am continuat: N-are importanță. Mi-a spus că 
au găsit pușca cu care a fost ucis Christian Luna. 

— Bine, foarte bine, a zis el, ridicând din umeri. Ce legătură 
are asta cu mine? 


VP - 197 


— Mi-a spus că arma e înregistrată pe numele tău, Jake. 

A făcut o pauză după ce cuvintele mele l-au lovit în plin. 

— La dracu', a șoptit, așezându-se pe cel mai apropiat scaun. 
E o prostie, Ridley. 

— Vor să te aresteze. 

M-am încălţat cu tenișii și le-am legat șireturile. Sirenele se 
auzeau din ce în ce mai aproape. Mi-am pus haina. 

— Nu, a zis el, clătinând din cap. Nu e arma mea și nu pot 
dovedi că este. 

Ce simţeam în acel moment? Auzeam în urechea dreaptă 
sunetul acela ciudat care se apropia rapid. Mâinile îmi tremurau 
ușor. Nu știam ce să mai cred despre Jake. Eram în stare de șoc. 
Nu știam cum să mă port într-o astfel de situaţie, așa că am 
improvizat. 

— Focul de armă... Au spus că glonţul a fost tras dintre 
copaci, nu de pe acoperiș. Dintre copaci, unde erai tu ascuns. 

S-a uitat în jos și apoi la mine. 

— Nu știu de unde a venit glonţțul, Ridley, însă nu l-am tras 
eu. 

Părea speriat, la fel de speriat ca și mine. Și-a înșfăcat geaca 
și s-a dus la ușă. 

— Ridley, vreau să pleci într-un loc unde să fii în siguranţă. Și 
vreau să faci asta acum. 

Cuvintele lui m-au făcut să îngheț. 

— Ce vrei să spui? 

M-am apropiat de el și am observat că era palid. Mi-a atins 
ușor mâna. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Ridley. Vreau să te întorci în 
apartamentul tău, să-ţi iei câteva lucruri și să te duci la un hotel. 
Nimeni nu trebuie să afle unde ești. Nimeni. Nici măcar părinții 
tăi sau prietenul tău Zack. Ințelegi ce spun? 

— Vin cu tine. 

Nu mi-a venit să cred că tocmai rostisem cuvintele acelea. 
Chiar eram dispusă să rămân cu el și să fugim împreună de 
poliţie? Răspunsul este da. Eram atât de dezrădăcinată din viața 
mea, atât de ruptă de ceea ce fusese realitatea mea, încât mi s- 
a părut, sincer, o opţiune viabilă. 

Sirenele se auzeau din ce în ce mai tare. Vedeam deja 
luminile roșii reflectându-se în ferestrele clădirii de peste drum. 


VP - 198 


M-a sărutat ușor pe buze și s-a uitat la mine cu o expresie pe 
care n-am reușit s-o descifrez. 

— Nu ţi-aș dori așa ceva, Ridley. 

— Jake... 

— Promite-mi că o să faci ce ţi-am spus, m-a întrerupt el. Jură- 
mi că n-o să spui nimănui unde ești și plătește camera cu bani- 
gheață. Asta e foarte important: nu folosi cardurile. 

— De ce, Jake? Nu eram sigură că înțeleg corect ce se 
întâmplă, dar de când vorbisem cu Linda McNaughton începuse 
să mă roadă bănuiala că la mijloc era ceva mult mai serios, mai 
periculos și mai întunecat decât simpla manipulare a lui 
Christian Luna. 

— Ești în pericol, Ridley. Amândoi suntem. Te rog, promite-mi. 

— Jake, nu înţeleg. Despre ce naiba tot vorbești? 

— Ridley, îţi voi explica totul. Știu că n-ai niciun motiv să mă 
crezi, însă te rog să faci asta. Promite-mi că faci ce te-am rugat. 

S-au auzit bătăi în ușa metalică de jos. 

— Îţi promit, i-am spus. 

— O să te găsesc eu. Nu-ţi face griji. 

Am dat din cap, iar el a deschis ușa. Am simţit o strângere de 
inimă gândindu-mă că s-ar putea să nu-l mai văd niciodată. 

— Nu l-am ucis eu pe Christian Luna. Vreau să știi asta, 
Ridley. 

Apoi a plecat. Am așteptat câteva clipe și am ascultat cum 
polițiștii forțau ușa. Când am ajuns pe hol, am auzit-o pe Zelda 
țipând un etaj mai jos. Jake dispăruse. 

— Staţi, aveţi răbdare, a ţipat Zelda de pe scări. 

Am auzit o ușă scârțâind și pași tropăind pe scări. Am mai 
urcat în fugă un etaj și am ieșit pe acoperiș. Aerul rece m-a izbit 
în față și am rămas câteva clipe nemișcată, în beznă, 
întrebându-mă ce naiba făceam acolo. Mă așteptam să-l văd pe 
Jake alergând peste acoperișuri, dar nu l-am văzut nicăieri. Nu 
îmi dădeam seama cum sau dacă reușise să iasă din bloc. 

Am ridicat un picior peste pervaz și l-am pus pe scara de 
incendiu. Câinii de dedesubt au înnebunit și au lătrat ca turbaţii 
până am coborât la etajul meu. Fereastra s-a deschis după 
câteva încercări nereușite și am sărit în apartament. Era liniște 
și am încercat să fac cât mai puţin zgomot. 

Apoi am auzit voci pe hol, păcănitul staţiilor de poliţie, pașii 
grei ai unor bărbaţi solizi. Peste toate, glasul Zeldei strigând: 


VP - 199 


— Hei, ai mandat de ţi-ai permis să intri aici? N-auzi? 

M-am uitat prin gaura cheii și, pentru că n-am văzut pe 
nimeni pe palier, am deschis puţin ușa. O clipă am fost tentată 
să o iau la fugă pe scări și să ies prin spate. Am văzut însă 
destule filme și reportaje cu polițiști încât să-mi dau seama că ar 
fi fost idioţi să nu asigure ambele intrări, și pe cea din faţă, și pe 
cea din spate. În timp ce mă pregăteam să mă retrag, am 
observat că ușa Victoriei era întredeschisă și am văzut că se 
uita la mine cu un ochi căscat, plin de teamă. Îmi părea rău 
pentru ea, știam cât de înspăimântată trebuie să fi fost, dar nu 
puteam s-o ajut. Am închis ușa repede și fără zgomot și m-am 
sprijinit cu spatele de ea. Respiram greu și încercam să gândesc 
limpede. „Am ajuns să mă ascund de poliție. Am pășit în mod 
oficial peste o graniţă. Mă prăbușesc în necunoscut cu capul 
înainte.” 

Am auzit pași pe scări. 

— Nu-i aici. V-am spus că nu e! A ieșit mai devreme și încă nu 
s-a întors, a ţipat Zelda la cineva. 

— Unde s-a dus? a zis Salvo. 

Zgomotul pașilor și vocile se apropiau. 

— Ce, crezi că sunt maică-sa? 

Detectivul Salvo a bătut cu putere în ușă, iar eu m-am 
încordat, pentru că mă sprijineam încă de ea. 

— Eşti surd? a ţipat Zelda. 

Mi-am ţinut respiraţia în tăcerea care a urmat, apoi Salvo a 
bătut din nou. 

— Ridley, dacă ești înăuntru, fă bine și ieși. Hai să stăm de 
vorbă. Nu mă obliga să emit un mandat de arestare pe numele 
tău. Tăinuire de informaţii și complicitate, lipsă de cooperare în 
cadrul unei anchete oficiale. Nu vreau să-ţi distrug viaţa, Ridley, 
dar o voi face dacă nu-mi dai de ales. N 

Stăteam nemișcată ca o stâncă. Nu puteam să ies acum. Il 
avertizasem deja pe Jake, fugisem din apartament și mă 
ascundeam de poliție. Nu aveam altă opțiune decât să rezist. 
Când telefonul a început să sune, mi-am ţinut respiraţia. După 
două apeluri, a intrat robotul. Am auzit vocea neliniștită a tatei: 

— Ridley, mama ta și cu mine am primit un telefon de la 
Alexander Harriman. Suntem foarte îngrijoraţi și vrem să vorbim 
cu tine cât mai urgent. Dă-ne un telefon. 

Apoi apelul s-a întrerupt. 


VP - 200 


Ce mai relaţie avocat-client! Nu avea voie să facă asta, să-i 
anunţe pe părinţii mei. M-am întrebat cât de multe le-o fi spus. 
Fir-ar să fie! 

— Ai o cheie de la apartamentul ei? a întrebat-o detectivul 
Salvo pe Zelda. 

Am închis ochii și am început să mă rog. 

— Ai mandat? 

— Nu îţi agrava situaţia, doamnă Impecciate. 

— Ai mandat? a repetat ea. 

In clipa aceea o iubeam la nebunie. 

— Nu, nu am. 

— Atunci nici eu n-am cheie. 

Zelda minţea pentru mine, mă apăra. Ştia că sunt acolo. Ştia, 
cred, că eram chiar în spatele ușii. Pentru cineva care abia îmi 
spunea două vorbe, risca uimitor de mult pentru mine. M-am 
întrebat dacă mă ajuta pentru că ajunsese să mă simpatizeze în 
taină după atâţia ani sau pur și simplu pentru că-i detesta pe 
polițiști. 

— Ce faci? 

— O sun pe mobil, a zis Salvo. Tocmai am vorbit cu ea. 

Am scotocit în buzunar după telefon. Am auzit tonul mai lung 
când Salvo a apăsat tasta send după ce a format numărul. Am 
bâjbâit în întuneric și am reușit să închid telefonul înainte să 
sune. 

— Căsuţa vocală, a mormăit ca pentru el. La naiba, Ridley. 

Apoi au plecat fără să mai spună nimic. Nu știu cât am stat 
acolo. Am ascultat cum haosul s-a stins treptat, cum pașii grei 
au răsunat pe scări și s-au îndreptat către stradă, am ascultat 
până când n-am mai auzit staţiile de poliție. Am așteptat atât de 
mult, încât cred că am aţipit puţin. Telefonul fix a sunat de mai 
multe ori, însă cel care suna închidea de fiecare dată când intra 
robotul. Eram tot lângă ușă, ghemuită, când m-a trezit un 
ciocănit slab. 

— Ridley, s-a auzit o șoaptă de partea cealaltă a ușii. Am 
tresărit ușor și mi-am dat seama că picioarele îmi înțepeniseră. 
Mi-am ţinut respiraţia pentru că nu știam ce să fac. Ridley, sunt 
eu, Zelda. 

— Zelda? 

Am deschis puţin ușa. 


VP - 201 


— Haide, a zis ea, o să-ţi arăt cum să ieși de-aici fără să te 
vadă poliţia. Te așteaptă afară ca să pună mâna pe tine când te 
întorci. Detectivul a zis că o să facă rost de un mandat de 
percheziție. 

Nu înțelegeam de ce mă ajuta și nici nu aveam timp s-o 
întreb. Am coborât în urma ei cele trei șiruri de trepte, am 
traversat bucătăria restaurantului și am ieșit în curte. Am trecut 
printre câinii care lătrau și săreau pe noi în joacă. Zelda s-a 
aplecat și a deschis ușile de metal încastrate în ciment care 
duceau către beci. Am coborât, aplecându-mă ca să nu mă 
lovesc de tavanul foarte jos. M-a condus printre rânduri de 
rafturi pe care erau aliniate sticle cu ulei de măsline și conserve 
de roșii, borcane pântecoase pline cu condimente, plase cu 
căpăţâni de usturoi, farfurii de carton și pachete de șervețele. 
Aromele lor se amestecau cu mirosul de mucegai al zidurilor, 
dar efectul cumulat era plăcut. 

În cel mai îndepărtat colţ al încăperii a deschis altă ușă de 
metal, dincolo de care era o beznă de nepătruns. Zelda a 
dispărut prin cadrul ușii și am urmat-o, înaintând pe pipăite. Ne 
aflam într-un soi de tunel. Era umed și rece, iar aerul era așa de 
muced, încât sinusurile mele au început să se umfle. 

— Tunelul ăsta merge până în Strada 11, a răsunat din beznă 
vocea Zeldei. Nu știu de ce e aici, dar știu că trece prin spatele 
patiseriei Black Forest. Mai e o ușă care dă în subsolul lor. 

Exact când a rostit ultimele cuvinte, mâinile mele au atins 
metalul altei uși. Deodată, situaţia mi s-a părut ireală și am 
simţit că mă asaltează un râs sacadat, isteric - dacă i-aș fi cedat 
s-ar fi transformat cu siguranţă într-un hohot de plâns. L-am 
înăbușit și mi-am continuat drumul. 

După câteva minute, am auzit-o pe Zelda trăgând niște 
zăvoare și deschizând ușa care dădea în Strada 11. O adiere 
plăcută de aer rece și înviorător m-a izbit în faţă. Noaptea mi s-a 
părut strălucitoare ca ziua după ce am ieșit din tunelul 
întunecat. Am trecut pe lângă Zelda și, când am ajuns pe 
trotuar, m-am întors cu fața la ea. 

— Mulţumesc mult, Zelda. 

S-a uitat la mine și mi s-a părut că vrea să-mi spună ceva, dar 
până la urmă s-a hotărât să tacă. 

— Ai grijă, s-a mulţumit să-mi zică. 


VP - 202 


A încercat să schițeze un zâmbet, însă nu i-a reușit. Am văzut 
în ochii ei o licărire ciudată. Apoi ușa s-a închis în urma mea, cu 
un zgomot trist. 


VP - 203 


DOUĂZECI ȘI TREI 


Zâmbea? Mi-era greu să-mi dau seama în camera întunecată, 
în care se simţea miros de bere și gunoi. Când bătusem la ușa 
lui, Ace nu se arătase prea fericit să mă vadă. 

— Ce cauţi aici? m-a întrebat el prin aceeași deschizătură prin 
care vorbisem și cu Ruby cu două zile în urmă. Stăteam acolo, 
fără să știu ce să-i răspund, fără să am vreun răspuns. Unde m- 
aș fi putut duce în altă parte? În niciun caz la părinţii mei. În 
curând, poliția urma să ia legătura cu ei, dacă nu cumva o 
făcuse deja. Nici la Alexander Harriman nu puteam apela. 
Începuse să-mi fie frică de el și nu-mi inspira deloc încredere 
(nu-mi inspirase încredere nici înainte să mă toarne la tata). O 
parte din mine își dorea să alerge la Zack, dar am ţinut-o la 
respect. Ar fi fost o dovadă de egoism din partea mea să mă duc 
la el când aveam probleme, ţinând cont de tot ce se întâmplase 
între noi în ultimele zile. În fine, după treizeci de secunde 
stânjenitoare de tăcere, Ace a deschis ușa. L-am urmat 
înăuntru. Apartamentul era la fel de mizer și de îngrozitor cum 
te așteptai să fie. Ruby stătea prăbușită pe un scaun vechi și 
jerpelit, din care se revărsa umplutura, îmbrăcat în pânză cu 
motive florale incredibil de decolorată. Dacă aș fi văzut-o așa pe 
stradă, aș fi zis că e moartă. O dâră de salivă i se scurgea pe 
bărbie. 

— Se simte bine? l-am întrebat. 

— Atât cât poate, mi-a răspuns el pe un ton rece. Acum 
spune-mi ce se întâmplă. 

Aveam junghiuri în stomac, iar gâtul mi se uscase de tot. 

— De ce te porţi mereu ca un nemernic? Crezi că aș fi venit 
aici dacă nu aș fi fost obligată? 

Am început să plâng. Nu ca atunci când murise Christian 
Luna, dar pe-aproape. M-am așezat pe pat, iar el s-a așezat 
lângă mine, cu o mână pe spatele meu, și a așteptat să mă 
descarc. După ce m-am liniștit și mi-am șters ochii și nasul cu un 
șerveţel pe care-l pescuise din vârful unei grămezi de nimicuri, 
mi-a spus: 


VP - 204 


— Spune-mi ce se petrece, Ridley. Voi face tot posibilul să te 
ajut. 

Nu adăugase Ceea ce n-ar fi prea mult, dar tonul fusese 
elocvent. 

l-am povestit tot ce s-a întâmplase de când ne întâlnisem 
ultima oară. 

— Cred că Ben și Grace ţi-ar trage o muștruluială pe cinste, a 
zis el râzând ușor. Micuța Ridley, perfecțiunea întruchipată, 
fugind de braţul legii. Probabil că în clipa asta ţin o conferinţă cu 
Zack și Esme și încearcă să pună la punct un plan de acţiune. 

Se simţea atât de multă amărăciune în vocea lui, încât m-ar fi 
durut mai puţin dacă mi-ar fi tras o palmă. Acum vedeam 
limpede totul - gelozia, furia. Niciodată nu le văzusem atât de 
bine. M-am gândit la ce îmi spusese tata și la ce insinuase Jake, 
cum că Ace ar fi implicat. O fracțiune de secundă l-am văzut pe 
fratele meu așa cum îl vedea toată lumea în fiecare clipă: un 
individ josnic, în care nu poţi avea încredere, gata oricând să-ţi 
facă rău. M-am întristat. Cum să vă explic? M-am întristat foarte, 
foarte tare. 

— Te-am văzut, i-am spus. Mai devreme așteptai în fața 
blocului meu. Ce făceai acolo? 

A ridicat din umeri și s-a lăsat pe spate. Se uita la peretele din 
spatele meu. 

Când m-am mutat la New York și am început să mă văd iar cu 
fratele meu, credeam că mă veghează în secret, din umbră, ca 
să mă apere dacă dau de necaz. Visam, ziua în amiaza mare, tot 
felul de scenarii elaborate în care eram tâlhărită pe vreo alee, 
iar fratele meu sărea din spatele pubelelor și mă salva. Mă 
ducea înapoi în camera mea din campus și avea grijă de mine 
până când mă făceam bine, apoi el se întorcea la viaţa lui și eu 
la a mea. Mă simţeam în siguranţă știind că îmi păzea spatele, 
că veghează asupra mea. În alte vise mergeam împreună la 
părinţii noștri, avea loc o reuniune emoţionantă, iar apoi trăiam 
cu toţii fericiți până la adânci bătrâneţi. Foarte trist, știu, dar 
fetitele cresc cu basme. E oare de mirare că ne dorim finaluri 
fericite pentru evenimentele nefericite din vieţile noastre? 
Nimeni nu ne învaţă că cele triste rămân triste, că oamenii mor 
încrâncenaţi și neiertaţi, iar cele pierdute rămân pierdute și nu 
mai sunt regăsite niciodată. 

— Ai de gând să-mi răspunzi? am insistat. 


VP - 205 


— Te aşteptam, aveam nevoie de bani, dar măscăriciul tău a 
venit după mine. Am fugit. 

— Măscăriciul meu? 

— Noul tău prieten sau ce-o fi. Mai bine ai avea grijă cu tipul 
ăsta. Pun pariu că nu e cine crezi tu. 

Mi-a aruncat o privire răutăcioasă, mulțumit de el însuși. Mi-a 
venit să-i trag o palmă. 

— Ce naiba știi tu despre el? Ce știi tu despre orice? 

A ridicat din nou din umeri, fără să-mi răspundă. 

— Nu m-ai urât dintotdeauna, nu? Îmi amintesc că în copilărie 
ţineai la mine. 

Zâmbetul lui afectat (da, zâmbea) s-a șters brusc și s-a uitat 
la mine surprins. 

— Nu te urăsc, Rid. Nu te-am urât niciodată. 

I-am susținut privirea până când s-a uitat în altă parte. 

— Sunt atâtea lucruri pe care nu le înţelegi, a oftat el, 
clătinând ușor din cap. 

— Ba cred că înţeleg. O furie teribilă clocotea în mine. E vorba 
de Max, nu-i așa? 

A fost la fel de surprins. 

— Ce crezi tu că știi, Ridley? 

— E vorba de banii pe care ni i-a lăsat. 

A oftat și și-a dat ochii peste cap. 

— Vrei să zici banii pe care ţi i-a lăsat. 

— Ţi-a lăsat și ţie, Ace, doar că trebuia să fii în stare să te 
aduni. 

Nu mi-a plăcut cum sunase, de parcă ar fi fost floare la 
ureche, însă o părticică din mine credea că Ace alesese 
deliberat această viață. Poate că între timp devenise prizonierul 
drogurilor. Dar dacă alegi să te droghezi, poţi să alegi și să te 
oprești. Drumul este lung și greu, presărat cu multe obstacole 
interioare și exterioare, însă primul pas este alegerea, nu-i așa? 
Avea la dispoziţie toate resursele. Nu trebuia decât să întindă 
mâna. 

— Cine ţi-a spus asta, tata? a zis el, ridicându-se. 

— Ce importanţă are? E adevărat, nu-i așa? 

— Habar n-ai despre ce vorbești. Trăiești în lumea ta - lumea 
lui Ridley - unde totul e alb sau negru, bun sau rău. După tine, 
totul se reduce la alegeri, nu? Să faci alegerile potrivite. 


VP - 206 


Credeţi că sunteți singurii care au fost obligaţi să asculte 
prelegerea mea despre alegeri? După cum constataţi, Ace 
pierduse esenţialul. M-am ridicat și m-am dus la ușă. Tremuram 
de furie și de tristețe. Venisem aici după ajutor și compasiune, 
dar acum știam că nu putea să-mi ofere așa ceva. Poate că nu 
mi le-ar fi oferit nici dacă ar fi putut. Voiam să fug de el. Voiam 
să mă arunc în braţele lui și să-l ţin strâns. Îl uram. Îl iubeam. 

— Viaţa nu e așa de simplă, Ridley. 

N-am știut ce să-i răspund. De fapt nu știam dacă sunt în 
stare să scot un cuvânt. Lacrimile au început să-mi curgă din 
nou pe obraji, înainte să le pot opri. Nu afirmasem niciodată că 
viaţa e simplă. Nu crezusem asta niciodată. 

— Du-te și predă-te, Ridley. Sună-i pe tata și pe mama. Totul 
se va rezolva. Așa se întâmplă mereu. 

Prea mult venin din partea bărbatului pe care-l iubeam de 
când era doar un puști și eu o fetiţă. Fratele meu. Îl iubisem 
necondiționat atâţia ani și nu văzusem cât de tare mă ura. Dar 
cine știe, poate că se ura pe sine însuși. Mi-am amintit cuvintele 
lui Esme despre Max: Nu poți stoarce sânge din piatră. Poţi 
încerca, dar până la urmă tu o să sângerezi. 

Am plecat trântind ușa atât de tare, încât am simţit cum 
vibrează podeaua. Am coborât în fugă scările și am ieșit pe 
strada pustie. Nu știam unde să mă duc, încotro s-o apuc. M-am 
așezat pe o bancă în Tompkins Square. Universul încerca să-mi 
transmită ceva. Esti de una singură, copilă. 

e 

M-am dus în West Village, dar mai întâi am făcut ceva destul 
de ciudat. Am luat trenul spre nord, către Strada 96, apoi am 
oprit un taxi. Am luat taxiul până la librăria Barnes&Noble de 
lângă Met, am intrat pe ușa dinspre Broadway și am ieșit prin 
altă parte. M-am dus la un bancomat și am scos câteva sute de 
dolari, atât cât mi-a dat voie aparatul. Apoi am sărit în alt taxi. 
În tot acest timp m-am ferit de polițiști și de oricine mi se părea 
dubios. Nu cred că mă urmărea cineva, însă totul era nou pentru 
mine. Încă mai auzeam în minte avertismentul lui Jake și nu mi-e 
rușine să vă spun că-mi era foarte frică, atât de frică, încât mai 
aveam puţin și izbucneam în plâns. 

Am luat o cameră într-un hotel ieftin din Washington Square, 
pe lângă care trecusem de câteva ori până atunci, unul din 
hotelurile pe care oricât le-ai renova și dichisi tot arată a ceea 


VP - 207 


ce simt de fapt: o cutie de tranzit pentru oameni care plătesc 
înainte, cu bani gheață. Recepţionerul, un tip în vârstă, purta o 
cămașă de blugi cu o pată pe buzunarul de la piept, probabil 
ketchup. Faţa lui foarte ridată și la fel de încleștată ca un pumn 
arăta de parcă ar fi purtat o mască de cauciuc. Nici măcar nu s- 
a uitat la mine, doar mi-a luat banii și mi-a dat o cheie. 

— Camera 203. Liftul e-n dreapta, scările-n stânga. 

Eram sigură că nu m-ar putea recunoaște dintr-un grup. 
Probabil că asta e o condiţie pentru o slujbă aici, mi-am spus. In 
mod ciudat însă, voiam să mă privească. Aveam nevoie de o 
dovadă că nu eram o fantomă rătăcind prin lume. 

— O seară plăcută, i-am urat eu, zăbovind la recepţie. Nu mi-a 
răspuns. S-a întors cu spatele și a dispărut pe o ușă. 

Camera era curată, dar gresia din baie era ciobită, tavanul 
pătat, iar draperiile îngălbenite de la fumul de ţigară. Nu m-am 
simţit niciodată așa de singură ca atunci, când m-am întins pe 
pat și am văzut pe fereastră strălucirea portocalie a lămpilor de 
pe stradă, când am ascultat zgomotul orașului în care nimeni nu 
știa unde sunt sau ce s-a întâmplat cu mine. Aveam o gaură în 
piept și vântul trecea prin ea, scoțând un șuierat gol și trist, care 
m-a ţinut trează toată noaptea. 


VP - 208 


DOUĂZECI ȘI PATRU 


Luni dimineața. După o noapte nedormită, am luat un taxi 
până la parcarea unde lăsasem Jeepul închiriat și m-am dus în 
New Jersey. Pe drum m-am oprit la un internet cafe de pe Third 
Avenue și, folosind MapQuest, am obţinut un traseu care ducea 
direct la ușa Lindei McNaughton. E cam aiurea, dacă stai să te 
gândești: oricine poate introduce adresa ta într-un computer și 
obţine indicaţii pas cu pas spre casa ta. Cum asta era în 
avantajul meu în acel moment, nu era cazul să mă plâng. Mi-am 
folosit cartea de credit pentru că n-am avut încotro. Oricum, 
evenimentele de noaptea trecută începuseră să mi se pară 
ireale și mă detașasem în mod ciudat de ele. Atât de multe se 
întâmplaseră de când o sunasem pe Linda McNaughton... 
Creierul meu luase o mică pauză, încercând să uite că iubitul 
meu (chiar asta era, nu-i așa?) fugise de poliţie (fiindcă a venit 
vorba, asta făceam și eu), iar fratele meu mă ura - pe deasupra, 
de ani întregi. 

Odată ajunsă pe autostradă, l-am sunat pe tata de pe mobil. 

— Ridley, a zis el, reușind să amestece furie, îngrijorare, 
ușurare și dragoste în cele două silabe ale numelui meu, spune- 
mi imediat ce se întâmplă. 

— Nimic. De ce? 

— Ridley! 

— Tată, totul e în regulă, am minţit eu. Vreau doar să-mi spui 
câte ceva despre Project Rescue. 

A urmat o pauză. 

— Ridley, trebuie să vii acasă chiar acum. Am vorbit cu 
Alexander Harriman. Poliţia a fost aici azi dimineaţă. 

E trist dacă părinţii îţi dau ordine când ești prea mare să-i 
asculți. Asta demonstrează că există un hiat între cine cred ei că 
ești și cine ești de fapt. Se agaţă de un concept - o ființă mică și 
nevolnică sub controlul lor - și le trebuie mult timp până să 
înțeleagă că nu mai este real. 

— Nu pot veni acasă, tată. Trebuie să aflu. Spune-mi despre 
Project Rescue. 

— Project Rescue? Ridley, despre ce vorbești? 


VP - 209 


— Tată, spune-mi! am ţipat. 

Nu mai ţipasem niciodată la tata și m-am simțit mai bine. El a 
tăcut o bună bucată de vreme, încât am început să mă întreb 
dacă îmi închisese telefonul în nas sau pierdusem legătura. Apoi 
i-am auzit răsuflarea. 

— Tată... 

— A fost grupul care a sprijinit adoptarea legii Safe Haven. 

Vocea îi suna ciudat, parcă vorbea dintr-o cutie de tablă. 

— Nu, am zis, a fost mai mult decât atât. 

Mi-am dat seama atunci că mergeam cam repede și nu-mi 
puteam permite luxul de a fi oprită de poliţie. Am încetinit și am 
tras pe dreapta. 

Tata a oftat. 

— Bine, să vedem. La început au fost adăposturile, reţeaua de 
adăposturi Project Rescue. De obicei în biserici și în clinici 
particulare, câteodată în orfelinate. Asta înainte ca legea să fie 
aprobată. Nu era ilegal, dar nici perfect legal, așa că finanţarea 
venea din surse private. Am privit-o întotdeauna ca pe o cale 
ferată subterană. 

— Cine a fondat Project Rescue? Max? 

— Da, el și alţii. 

Era obosit și mi s-a părut că vocea îi tremura puţin. Poate din 
cauza telefonului. 

— Și ce se întâmpla acolo? 

— Ce se întâmplă și acum. Părinţii puteau să-și lase copilul 
acolo în siguranţă, iar copilul erau îngrijit timp de 72 de ore. 
Dacă se răzgândeau înainte de expirarea termenului, aveau 
dreptul să-și ia copilul înapoi. Primeau gratuit consiliere și 
asistenţă. 

— Și dacă nu se întorceau? 

— Copilul intra în sistemul de ajutor social. 

— Erai și tu implicat? 

— Nu prea. Câteva din clinicile în care am fost voluntar de-a 
lungul anilor erau locaţii Project Rescue. Când era un copil 
abandonat, îl îngrijeam ca pe oricare altul. 

— Dar încălcai legea? 

— Nu în adevăratul sens al cuvântului. Nicio lege nu-ți 
interzice să ajuţi un copil abandonat care are nevoie de ajutor - 
atâta timp cât raportezi abandonarea în termen de 72 de ore. 

— Deci erați la limită. 


VP - 210 


A oftat încă o dată. 

— În interesul copiilor, bineînțeles. 

Faptul că tata păcălea sistemul ca să ajute copiii era oarecum 
logic. Avea asta în sânge. Dar logica mi se părea eronată în 
acest caz. Mai precis, de ce să faci efortul de a-i salva pe copii 
de abuzurile potenţiale doar pentru a-i introduce în sistemul 
oficial, care era el însuși cel puţin imperfect și predispus la 
abuzuri? M-am gândit la experiențele din copilărie ale lui Jake. 

Îmi scăpa ceva și știam asta. Aveam răspunsurile în faţa mea, 
dar nu le vedeam. Eram obosită și nu mai făceam faţă. Mă 
simţeam ca atunci când începi un proiect important, de exemplu 
să faci ordine în șifonier. Toate lucrurile sunt risipite pe jos și pe 
pat, dulapul e gol, dar se instalează letargia. Iți spui: „Ce naiba 
m-a apucat? Nu am putere să termin”. Dar e prea târziu, nu poți 
renunţa. Ştiam că ar fi trebuit să-i pun tatei un milion de 
întrebări, dar nu-mi venea în minte niciuna. 

— Ce să-ţi spun ca să te conving să vii acasă? 

M-am gândit câteva clipe. 

— Spune-mi că nu trebuie să știu nimic, că m-am băgat în 
ceva care nu are legătură cu mine și că nu mai judec cum 
trebuie. 

A urmat o mică ezitare, apoi: 

— Ridley, nu trebuie să știi nimic. 

Habar n-am cum, dar am fost sigură, categoric sigură că tata 
mă minţea. Am auzit-o pe mama în fundal: 

— Spune-i lui Ridley că i-am pregătit camera. Alex se va 
ocupa de toate, poate să stea aici până se rezolvă situaţia. 

— O să te sun, tată. Incearcă să nu-ţi faci griji. 

A continuat să mă strige până am închis. Vocea lui era 
subţire, ca de tinichea, și se auzea de foarte departe. Oficial, nu 
mai exista nimeni pe lumea asta în care să am încredere. 

e 

Am găsit-o pe Linda McNaughton pe Route 206, într-un oraș 
numit Lost Valley, într-o rulotă dublă dintr-un parc bine 
întreţinut. Era o rulotă destul de frumoasă, cu ferestre 
rabatabile și pereţi laterali din aluminiu, plasată chiar peste 
stradă de biblioteca publică. A deschis ușa zâmbind, dar a 
deschis-o doar pe jumătate. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 


VP - 211 


— Bună ziua, doamnă McNaughton, am zis eu senină, cu un 
zâmbet larg. Sunt Ridley... Am vorbit la telefon seara trecută. 

Zâmbetul a dispărut brusc. 

— Ce cauţi aici? 

— Treceam prin oraș, adun materiale pentru articolul meu, și 
m-am gândit că am putea să stăm de vorbă ceva mai mult. De 
fapt, sper că aveţi o poză de-a lui Charlie pe care aţi fi dispusă 
să mi-o Împrumutați. 

Și-a mijit ochii și s-a încruntat, o combinaţie de suspiciune și 
furie. 

— Nu am nicio poză și nu am nimic să-ţi spun. Te rog să pleci. 

Mi-a trântit ușa în faţă. Cu putere. 

— Dar dacă..., am insistat, destul de sigură că încă mai stătea 
în spatele ușii și se uita la mine prin vizor, dacă v-aș spune că 
există o șansă ca Charlie să fie în viaţă? ` 

Am auzit un gâfâit și mi s-a făcut imediat rușine. In realitate 
nu aveam nicio dovadă că Charlie nu murise. Dar noaptea 
trecută, în timp ce stăteam întinsă pe patul din camera de hotel, 
mă gândisem la tot ce mi se întâmplase, la ce-mi spusese 
Christian Luna, la ce aflasem despre ceilalţi copii dispăruţi, 
despre unchiul Max, la ce-mi spusese Ace, și în mintea mea 
încolțise o bănuială care acum, mai ales după conversaţia cu 
tata, se răspândea ca un virus. 

Ușa s-a deschis din nou și am observat că expresia Lindei se 
îmbunase. După o clipă a deschis-o de tot și s-a dat la o parte, 
făcându-mi loc să trec. 

M-am așezat pe o canapea bej îmbrăcată în vinilin și am 
gustat din cafeaua pe care mi-a oferit-o. Reușise să o facă slabă 
și amară în același timp. Linda purta un costum gri, asortat 
perfect la părul ei grizonat, tuns scurt. Faţa ei era un peisaj 
brăzdat de riduri și de cute de piele lăsată, dar avea ochi 
albaștri, pătrunzători, care străluceau de inteligenţă. Se așezase 
în fața mea și acum se uita la mine. Eram înconjurate de 
țestoase: bibelouri în formă de țestoase, țestoase ţesute pe 
perne, țestoase pictate pe boluri și vaze, țestoase împăiate, 
chiar și un perpetuum mobile cu țestoase. 

— Ştii, mi-a spus ea când a văzut că mă uit în jur, nu-mi plac 
în mod special broaștele țestoase. Soțul meu mi-a cumpărat 
cândva un pandantiv din aur în formă de ţestoasă, după ce am 
vizitat o fermă de țestoase din Caraibe. Am minţit de atâtea ori 


VP - 212 


cât de mult îmi place, încât toată lumea a început să-mi 
cumpere țestoase. Și a continuat tot așa. 

S-a uitat la mine, parcă cerându-și iertare, și a râs încurcată. 
l-am zâmbit și am pus ceașca de cafea pe masă. S-a ridicat și s- 
a dus la o mică bibliotecă, în cealaltă parte a camerei. Când s-a 
întors, ţinea în mână o fotografie într-o ramă de metal. Mi-a 
întins-o. Un bărbat, o femeie și un copil. Băiețelul, de vreo doi 
ani, călare pe un ponei, purta o cămașă cu dungi albe și roșii și 
pantaloni scurți. Bărbatul, slab și cu barbă, stătea într-o parte, 
încercând să zâmbească și ţinând o mână protectoare pe 
coapsa copilului. Femeia, cu un aer timid, cu umerii lăsați și 
trasă la față, se uita în obiectiv și râdea. 

Nu știu la ce mă aşteptam de la Michael și Adele Reynolds. 
Singurul lucru pe care-l aflasem despre ei era că Michael fusese 
dependent de heroină, iar Adele se gândise la un moment dat 
să-și abandoneze copilul. În fotografie am văzut doi oameni care 
arătau cam obosiţi, cam încordaţi, dar care se bucurau totuși de 
o zi liberă împreună cu fiul lor. Imaginea nu se potrivea deloc cu 
părerea pe care mi-o formasem în subconștient. Asta m-a 
surprins. Mi-i imaginasem reci, egoiști, violenţi, nepasători. 
Poate că fuseseră așa uneori. Dar alteori poate că fuseseră 
iubitori, fericiţi, protectori. Poate că atunci când Adele încercase 
să-l părăsească pe Charlie se temea că nu va face faţă 
responsabilității de a crește un copil, se gândea că i-ar fi fost 
mai bine în grija altora. Fusesem întotdeauna furioasă pe Zack 
pentru că îl judeca pe Ace după un singur criteriu, dependența 
lui, dar făcusem involuntar aceeași greșeală în privinţa lui Adele 
și a lui Michael. 

— Atunci când ai parte de așa puţine momente fericite, cred 
că ţi le amintești mai bine, a spus Linda. Știu când a fost făcută 
fotografia. Eram fericiţi, Charlie împlinea doi ani. Fiica mea, 
Adele, a murit o lună mai târziu. Charlie a dispărut. Apoi 
Michael. Într-un an și jumătate i-am pierdut pe toţi. 

Am simţit o strângere de inimă când mi-am închipuit cum 
trebuie să fi fost: lovitură după lovitură și lumea se întunecă. M- 
am uitat la ea, așteptându-mă să-i văd ochii plini de lacrimi sau 
fața schimonosită de durere. Dar ea se uita la poză, cu un 
zâmbet pe jumătate trist, ca și cum acceptase că nimic nu mai 
putea fi schimbat. 


VP - 213 


Chiar și pe Linda o judecasem. Crezusem că nu o iubea 
îndeajuns pe Adele, că alesese să nu o ajute. Fusesem crescută 
într-o casă în care banii și dragostea n-au lipsit niciodată și îmi 
închipuisem că toți au acces la aceleași resurse nelimitate. Nu- 
mi place să recunosc, dar abia în acel moment, înconjurată de 
țestoasele Lindei McNaughton, am realizat că sărăcia nu era un 
concept abstract, că uneori oamenii nu au destulă dragoste sau 
bani pentru a îngriji cum trebuie un copil. Nu-i poţi judeca 
pentru ce nu pot oferi, nu-i așa? 

— Ești sigură? a zis ea brusc, cu o expresie indescifrabilă. Ai 
dovezi că trăiește? 

Am observat că mâinile îi tremurau ușor. 

— Nu, am recunoscut eu, privind-o în ochi. Incă nu. 

S-a așezat din nou, cu un oftat. M-am uitat la fotografia din 
mâna mea. Imaginea era înceţoșată și îngălbenită de vreme, 
fețele neclare. 

— O să încerc să nu-mi fac prea multe speranţe, ca anul 
trecut. 

— Anul trecut? 

— A venit un tânăr cam de vârsta ta, un poliţist care lucrează 
la „cazuri reci”. Chiar așa le-a spus. M-a căutat de vreo două ori 
și mi-a pus întrebări, de exemplu cine a fost medicul pediatru al 
lui Charlie, dacă a fost dus vreodată la camera de urgenţă și cât 
de des. l-am spus ce știam. După o vreme n-a mai sunat. L-am 
căutat eu și mi-a spus că încă lucrează la caz, mi-a promis că o 
să mă anunţe dacă apare ceva, dar n-am mai auzit de el de- 
atunci. Ciudat... Zilele trecute m-am gândit să-i dau un telefon. 

— De ce? 

— Am găsit certificatul de naștere al lui Charlie într-o 
grămadă de dosare vechi. M-am gândit că i-ar fi de ajutor. 

— Dacă tot aţi pomenit de certificat, doamnă McNaughton, 
pot să mă uit la el? 

— Sigur, a zis ea. 

S-a ridicat și s-a dus la un birou mic înghesuit într-un colț al 
camerei. 

M-am aplecat în faţă. 

— Bărbatul care a venit la dumneavoastră... Țineţi minte cum 
îl cheamă? 

— Păi, am cartea lui de vizită chiar aici, împreună cu 
certificatul de naștere al lui Charlie. Nu pot citi fără ochelari. 


VP - 214 


Mi-a dat cartea de vizită. Inima mi-a stat când m-am uitat la 
cartea de vizită din carton crem, pe care era scris cu litere 
negre în relief: Jake Jacobsen, detectiv particular. 

Mi-am amintit câteva din clipele noastre împreună. Mi-am 
amintit reacţia lui ciudată când i-am spus despre ceilalţi copii 
dispăruţi. Mi-am amintit că nu a fost deloc surprins. Mi-am 
amintit că m-am întrebat cum a reușit să găsească pe internet 
atâtea informaţii despre părinţi. Mi-am amintit de asemenea cât 
de repede a identificat sursa tăieturilor din ziar pe care mi le 
trimisese Christian Luna și cum a intrat în alertă când a aflat că 
vorbisem cu Salvo. Semințele spaimei au început să încolţească 
în pieptul meu. Ştia, mi-am spus. Ştia deja despre ceilalţi copii 
dispăruţi. 

— Domnișoară Jones, nu te simţi bine? 

Cred că încremenisem acolo, holbându-mă la cartea de vizită, 
iar ea ţinea o foaie de hârtie în mâna întinsă, cine știe de cât 
timp. 

— Scuzaţi-mă, am spus. 

— Certificatul de naștere al lui Charlie. Păstrează-l, e o copie. 

I-am aruncat o privire, l-am împăturit și l-am pus în buzunarul 
interior al jachetei. 

— Nu mi-ai spus de ce, a insistat ea. De ce crezi că Charlie ar 
putea fi în viață? 

Am făcut pauză, apoi i-am răspuns cât de cinstit puteam: 

— Pentru că eu sunt. 

A dat din cap, fără să priceapă. 

— În același an au dispărut și alţi copii, doamnă McNaughton. 
Cel puţin unul dintre ei s-ar putea să fie în viaţă și sănătos. Sper 
că asta este valabil și pentru Charlie. 

S-a uitat în ochii mei și am văzut o fericire prudentă. M-am 
simţit vinovată. 

— Și eu sper, a zis ea, împreunându-și mâinile ca pentru o 
rugăciune. 

M-am ridicat, i-am luat mâna și i-am multumit pentru ajutor. l- 
am promis că o să-i înapoiez fotografia și n-o să uit să-i răspund 
la întrebări. A rămas în pragul ușii și mi-a făcut cu mâna până 
când m-am urcat în Jeep și am pornit pe aleea pietruită spre 
șosea. Mi-am spus că speranţa nu este întotdeauna o 
binecuvântare. 


VP - 215 


Când am ajuns pe Route 206, am văzut în oglinda 
retrovizoare un Firebird 1969 negru cu geamuri fumurii care se 
apropia repede. Inima mi-a sărit din piept și am tras pe dreapta, 
aproape sigură că mașina se va opri în spatele meu. Nu s-a 
oprit. A trecut mai departe, accelerând pe măsură ce se 
îndepărta. Ușurarea și dezamăgirea m-au copleșit simultan. In 
timp ce automobilul dispărea la prima curbă, mi-am amintit ce- 
mi spusese Jake, că poliţia i-a reținut mașina. Oricum nu eram 
pregătită să mă întâlnesc cu el, adunasem prea multe bănuieli. 
Dacă știa deja despre ceilalţi copii, însemna că știa și de Jessie 
Stone. Știa dinainte să mă cunoască. Am încercat să-mi dau 
seama ce concluzie puteam trage de aici și o cortină groasă a 
coborât în mintea mea. Nu voiam să am de-a face cu asta. 

Am intrat din nou pe autostradă și am luat-o spre muntele 
Skully. În lipsa unor idei mai bune, m-am gândit să mă opresc la 
clinica unde o ducea Teresa Stone pe Jessie. Ce voiam să fac 
acolo? Nu prea știam. Trebuia să fiu creativă. Acţionam sub 
impulsul convingerii că universul lucrează pentru a ne dezvălui 
adevărul, că minciunile sunt elemente instabile care se 
prăbușesc sub propria lor greutate. 

Cerul de deasupra mea era de un negru capricios, 
amenințându-mă cu ninsoarea. Când am ajuns sub o boltă de 
copaci s-a întunecat atât de tare, încât am fost nevoită să aprind 
farurile. Am trecut printr-un orășel, am ieșit de pe șoseaua 
principală și am luat-o pe drumul secundar care înconjoară 
muntele Skully, un soi de trecătoare îngustă și întunecată. Am 
oprit pe un podeţ cu o singură bandă, la baza unei pante 
abrupte, și am constatat că o simplă balustradă de lemn era 
singura protecţie împotriva unui plonjon în râul lat și învolburat. 

Atunci am văzut același Firebird în oglinda retrovizoare. Habar 
n-aveam cum ajunsese iar în spatele meu. Nu am reușit să 
disting faţa șoferului, dar ceva rece și întunecat mi s-a cuibărit 
în piept. Am apăsat tare pe acceleraţie și Jeepul a ţâșnit pe 
pantă, scrâșnind din cauciucuri. 

Însă Jeepul meu nu putea concura cu mușchii unui Firebird. 
Într-o secundă a fost lângă mine, farurile lui uriașe reflectându- 
se orbitor în oglinzi. Am simţit un șoc incredibil de puternic când 
m-a lovit din spate. În filme, când mașinile eroilor sunt ciocnite 
din spate, nu ți se pare că s-ar întâmpla mare lucru. Eu am 
simţit izbitura ca și când pământul s-ar fi cutremurat, capul mi-a 


VP - 216 


fost smucit înainte, apoi s-a lovit brusc de tetieră. Am fost atât 
de zdruncinată, încât fără să vreau am lăsat volanul din mâini. 
Jeep-ul și-a schimbat direcţia și s-a apropiat ameninţător de 
marginea drumului înainte să pot apuca din nou volanul. L-am 
redresat totuși, dar am ajuns fără să vreau pe cealaltă bandă. 
Am virat în ultima clipă, chiar înainte ca o mașină care apăruse 
dintr-o curbă, claxonând continuu, să treacă pe lângă mine ca 
fulgerul. 

Spaima de moarte încetinește totul. Când Firebird-ul m-a lovit 
din nou, parcă eram într-o falie temporală. Până am ajuns la 
următoarea curbă periculoasă, am auzit doar șuieratul propriei 
mele respiraţii. Am apăsat acceleraţia până la podea, dar 
Firebird-ul era prea rapid: m-a ciocnit din nou, mai tare ca 
înainte. Lacrimile mi-au ţâșnit din ochi și peste șosea s-a 
așternut un văl. 

— Oprește-te! am ţipat la nimeni. 

Altă izbitură a trimis iar Jeepul pe celălalt sens. Am lovit 
balustrada dinspre versant și am văzut o jerbă de scântei când 
mașina a ricoșat din ea. Firebird-ul gonea acum paralel cu 
mașina mea, împiedicându-mă să revin pe banda din dreapta. 
Am întors capul spre el, dar n-am văzut nimic în spatele 
geamurilor fumurii. Deodată, furia a înlăturat pâcla spaimei care 
îmi întunecase creierul. Nu știam cine conducea mașina și puţin 
îmi păsa. Am tras brusc de volan și am lovit Firebird-ul din 
lateral. Nu degeaba li se spune mașini „cu mușchi”: parcă mă 
izbisem de un zid. S-a destabilizat puţin, dar s-a ţinut bine. 
Atunci m-am înfuriat de-a binelea. L-am lovit din nou, și mai 
tare, fără să-mi pese că ne-am fi putut prăbuși amândoi în 
prăpastie. Am condus așa, cu viteză, caroseriile mașinilor 
noastre frecându-se cu un zgomot oribil de metal pe metal. 
Apoi, în altă curbă, am văzut lumina unor faruri care se 
apropiau. 

Firebird-ul nu ceda niciun milimetru. M-am sprijinit în claxon, 
sperând să-l alertez pe șoferul care venea din sens opus. Știam 
că dacă aș fi frânat într-o curbă atât de strânsă, m-aș fi 
răsturnat sau m-aș fi ciocnit oricum cu mașina care se apropia, 
pentru că n-aș fi avut timp să revin pe dreapta. Am claxonat din 
nou, rugându-mă ca șoferul să mă audă și să încetinească, dar 
chiar atunci Firebird-ul a urlat și a ţâșnit înainte. Am răsucit 
volanul și m-am întors pe banda din dreapta, vă jur, cu nici două 


VP - 217 


secunde înainte ca un camion Dodge uriaș să apară din curbă. A 
zburat pe lângă mine, mustrându-mă pentru neatenţie cu un 
urlet de sirenă. Firebird-ul a dispărut la următoarea curbă. 

Am oprit și am rămas așa, cu mâinile pe volan, cu dinţii 
încleștați și cu fiecare mușchi arzând de adrenalină. Tremuram 
incontrolabil. Am plâns cu capul pe volan până când am auzit o 
mașină apropiindu-se din spate. Atunci am plecat, încă 
tremurând, iar când am ajuns de cealaltă parte a muntelui am 
tras într-o parcare Burger King și mi-am luat un milkshake de 
ciocolată și cartofi prăjiţi. Fusesem la un pas de moarte pe un 
drum de munte, foarte probabil din cauza bărbatului cu care mă 
culcasem în ultima vreme, și numai vina mea. Am stat o vreme 
în parcare, tremurând necontrolat, plângând și îndesându-mi în 
gură cartofi prăjiţi plini de ulei, în mod miraculos fără să mă 
înec. 

Tot felul de gânduri mi se învârteau în minte. Mi-am dat 
seama că nu eram în stare să analizez ceea ce tocmai mi se 
întâmplase, să stabilesc ce trebuia să fac în continuare. Nu-l 
identificasem pe șoferul mașinii, dar nu putea fi decât mașina lui 
Jake. Oare el fusese la volan? De ce ar fi vrut să-mi facă rău? lar 
dacă nu el, atunci cine? Cum reușise să ia mașina lui Jake? Și 
mereu, mereu aceeași întrebare: De ce se întâmplă toate astea? 
In timp ce stăteam acolo, cu milkshake-ul în mână, încă 
scuturată de fiori de spaimă, senzaţia aceea oribilă de 
singurătate mi-a pătruns până în măduva oaselor. Dar nu mai 
plângeam. Trecusem de etapa asta. Nu mai aveam lacrimi. 

Când descoperi că temelia vieţii tale a fost construită pe 
nisipuri mișcătoare și pereții au început să se prăbușească, ce 
faci? Unde te duci? Mintea mea a început să hoinărească și și a 
scos la suprafaţă amintiri care nu aveau nicio relevanţă în clipa 
aceea, de parcă ar fi vrut să-i dea creierului meu epuizat o 
pauză de recuperare. Nu știu de ce, m-am gândit la mama. 

După ce am terminat facultatea, o vreme m-am dus în fiecare 
miercuri și vineri, cu metroul, la un curs de yoga în Upper East 
Side. Era la o oră imposibilă, de la 6 la 7 și jumătate dimineata, 
dar am constatat că, dacă reușeam să ajung acolo, calitatea și 
productivitatea zilei mele de lucru creșteau simţitor. Într-o 
dimineaţă rece de februarie, am mers pe jos pe Strada 14, în 
întunericul dimineţii și am coborât în staţia de metrou Union 
Square. Eram încă pe jumătate adormită când a venit trenul. M- 


VP - 218 


am urcat și m-am așezat. Trenul a mai rămas un timp în staţie și 
m-am uitat pe geam. Acolo, pe peron, am văzut un fluture. 
Părea că plutește dincolo de geam. M-am gândit: Cum poate trăi 
aici, sub pământ, iarna? Cum a supravieţuit? Dar era acolo. M- 
am uitat în jur, să văd dacă îl observase și altcineva, dar toţi 
pasagerii moţăiau sau citeau. Au pierdut cu toţii miracolul 
minuscul. Când m-am uitat din nou, dispăruse. Ușile s-au închis 
și trenul a plecat. 

Mi-am dat seama, nu atunci, ci abia acum, stând în Jeepul 
distrus, că așa o iubeam eu pe mama. De dincolo de geam, 
dintr-un tren care pleca mereu din staţie. Mama era o femeie pe 
care o admirai pentru frumusețea ei, pentru farmecul ei, pentru 
tăria ei de caracter. Dar, ca și fluturele, era în esenţă distantă și 
intangibilă. Ceva la care te uiţi, dar pe care nu-l păstrezi. Poate 
că ar fi fost altfel dacă nu îl pierdea pe Ace. Intr-un fel sau altul 
știam cu toţii că Ace fusese singura ei dragoste adevărată și că 
nu și-a revenit niciodată pe deplin după ce a părăsit-o. In ciuda 
tuturor atacurilor și conflictelor din relaţia lor, mama îl adora. O 
lumină strălucea dinlăuntrul ei când îl privea pe fratele meu. Și 
când el a plecat, scena s-a întunecat și toți am rămas pe 
întuneric, bâjbâind, căutând alte roluri în piesa ei de teatru. 

Cred că o uram puţin pentru asta, oricât de mult o iubeam. In 
cel mai secret colțișor al inimii mele am fost totdeauna convinsă 
că, dacă ar fi fost obligată să aleagă pe care din noi să-l piardă, 
eu aș fi fost aceea, că m-ar fi dat oricând ca Ace să se întoarcă 
imediat. Poate că nu era adevărat, dar în adolescenţă și în primii 
ani de maturitate nimeni n-ar fi reușit sa-mi scoată asta din cap. 

Oricum, în viață nu e așa. Nu poţi face schimburi. Cel puţin 
așa credeam. 


VP - 219 


DOUĂZECI ȘI CINCI 


Mașina era avariată grav. Mi-am dat seama că Jeepul arăta 
foarte rău după reacția şoferilor care treceau pe lângă mine în 
parcare: mă ocoleau la mare distanţă și își întindeau gâturile să 
mă vadă mai bine. Am ieșit din mașină și am dat un tur în jurul 
ei. Arăta de parcă abia ieșise dintr-un compresor: aripile și 
portierele erau înfundate și zgâriate adânc acolo unde se lovise 
succesiv de Firebird și de balustrada dinspre munte. M-am 
bucurat că investisem fără zgârcenie în asigurare. 

Cred că ar fi trebuit să sun la poliţie sau chiar să merg până la 
cea mai apropiată secţie și să renunţ imediat la ancheta mea. 
Adică, în mod clar, acesta era mesajul, nu-i așa? Dacă șoferul 
Firebird-ului ar fi vrut să mă elimine, n-ar fi plecat în ultimul 
moment, nu mi-ar fi permis să mă întorc pe banda mea și să 
evit coliziunea cu mașina care venea din sens opus. Scopul lui 
era să mă terorizeze, să mă sperie zdravăn și să mă facă să 
renunţ la misiunea mea. Chiar eram terorizată. Dar eram în 
același timp și foarte furioasă, mai furioasă decât fusesem 
vreodată în viaţa mea. Și mai hotărâtă ca niciodată să aflu 
adevărul. 

Cealaltă mare întrebare în clipa aceea era ce naiba făceam de 
fapt. Vă amintiţi, cred, că totul a început pentru că m-am simţit 
obligată să sar în faţa unei mașini pentru a salva un copil care 
se aventurase în mijlocul străzii. Fapta mea de eroism a 
declanșat o serie de evenimente care m-au determinat să-mi 
pun întrebări în legătură cu identitatea mea. Dar acum eram 
motivată să știu și ce se întâmplase cu ceilalţi copii care 
dispăruseră în același an cu Jessie Amelia Stone. La un moment 
dat, după ce am băut milkshake-ul, dar înainte să termin 
cartofii, am luat o decizie. Vă amintiţi de instructajul de 
siguranţă din avioane, când ţi se spune că trebuie să-ți pui 
masca de oxigen înainte de a da ajutor celorlalți pasageri? Cam 
așa era și acum. Nu puteam să răspund la întrebarea ce s-a 
întâmplat cu Charlie, Pamela sau Brian până când nu știam ce 
se întâmpla cu Ridley. Şi, din cauza evenimentelor recente din 
viaţa mea, trebuia să aflu mai multe despre Jessie ca să-mi dau 


VP - 220 


seama. Așa că am pornit mașina și mi-am continuat drumul spre 
clinica la care, așa cum îmi spusese Maria Cacciatore, Teresa o 
ducea pe Jessie, Clinica Little Angels Children's Health. M-am 
gândit la câteva minciuni diferite pe care le-aș fi putut folosi 
pentru a obține accesul la dosarele ei, dacă mai existau. Până la 
urmă mi-am spus că adevărul este cheia care descuie orice 
lacăt. 

Când am intrat pe ușile automate, am observat un abţibild 
Project Rescue lipit pe geam. Logoul cu contururi stilizate 
reprezenta o pereche de brațe care legănau un copil, iar sub el 
scria: Aici este Safe Haven. Ce coincidenţă. Mi-am amintit că 
detectivului Salvo nu-i plăceau coincidenţele. Am hotărât pe loc 
că sunt perfect de acord cu el. 

— Vreau să vorbesc cu directorul, i-am spus tânărului care 
stătea la recepție. 

Era simpatic, cu o față rotundă, serioasă și o umbră de barbă 
nerasă. 

— Adică șeful personalului medical? 

— Nu, persoana care răspunde de toată instituţia și de 
dosarele pacienţilor. 

— A, aveţi nevoie de fișele dumneavoastră medicale... 

— Da, cam așa ceva. 

— Trebuie să vorbiţi cu doamna de acolo, ea vă poate ajuta. 

Mi-a arătat o bătrână cu o mutră plictisită, așezată la un birou 
uriaș. Mi-am dat seama imediat că nu aș fi ajuns la niciun 
rezultat cu ea. 

— Așa n-o să-mi fie deloc ușor. Nu am la mine niciun act de 
identitate. 

Mi-a aruncat o privire posomorâtă și a început să clatine din 
cap. 

— Ăă... 

— Nu poţi să-mi spui cine e șeful aici? Te rog, am zis, 
oferindu-i cel mai dulce zâmbet de care sunt în stare. 

Mi-a zâmbit și el. Dacă ești o femeie cât de cât atrăgătoare, 
cred eu, până la urmă reușești să convingi pe aproape oricine să 
facă aproape orice. Poate că am dreptate. Sau poate că doar 
încrederea în mine îmi aduce pe tavă tot ce vreau. 

— Bine, a spus el, aruncându-mi o privire complice. la loc. 

Am așteptat o vreme, răsfoind un număr vechi din Parenting. 
Polemica despre bătaie ruptă din rai era încă de actualitate, la 


VP - 221 


fel cea despre vaccinări. Am votat împotriva pedepsirii fizice a 
copiilor și pentru vaccinări. De ce mai vor oamenii să aibă copii, 
având în vedere toate felurile în care îţi poţi bate joc de ei? 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

O voce caldă, de bariton, mi-a întrerupt șirul gândurilor. M-am 
uitat în sus și am văzut un bărbat de culoare, masiv, cu o chelie 
strălucitoare și ochelari cu rame aurii. Barba lui nerasă bătea în 
cenușiu deschis. Purta un halat alb de doctor peste o cămașă 
bleumarin și o cravată imprimată cu Grateful Dead Dancing 
Bears. M-am ridicat în picioare și i-am întins mâna, pe care mi-a 
strâns-o în mâna lui uriașă, cât o labă de urs. Mi-a ţinut-o o clipă 
în plus. 

— Te cunosc? a zis el, privindu-mă cu capul înclinat într-o 
parte. 

— Nu cred. 

— Ba da, a insistat, cu un rânjet larg care i-a împărţit faţa în 
două. 

Când îl văzusem prima dată, îi dădusem cam șaizeci de ani. 
Zâmbetul larg i-a șters aproape cincisprezece ani de pe faţă. 

— Tu l-ai salvat pe băiatul din New York. Minunat. Bună 
treabă. 

— A, da, eu sunt, am spus. Mă numesc Ridley Jones. 
Mulţumesc. 

— Doctor Jonathan Hauser. 

A continuat să zâmbească. 

— Cu ce te pot ajuta, Ridley? 

— Putem merge undeva să vorbim între patru ochi? E o 
poveste cam lungă. 

M-a măsurat, cu o sprânceană arcuită în semn de curiozitate 
binevoitoare. 

— Sigur, a zis, uitându-se la ceas. Vino cu mine. 

M-a condus în biroul lui simplu, dar ordonat și luminos, și i-am 
spus tot, omiţțând totuși orice aspect discutabil sau ilegal, ceea 
ce practic l-a eliminat pe Jake din poveste. Nu i-am pomenit nici 
despre faptul că un șofer misterios într-un Firebird '69 aproape 
mă aruncase de pe șosea. Marea mea speranţă în legătură cu 
bunul doctor era simpatica lui cravată cu Ursuleţii Dansatori, 
care demonstra că omul avea un nucleu hippie, predispus la 
revoltă. Putea fi genul dispus să încalce regulile sistemului în 
interesul dreptăţii. 


VP - 222 


— E o poveste grozavă, Ridley, a zis el încet după ce am 
terminat, dar sunt sigur că înţelegi de ce nu-ți pot da 
documentele lui Jessie fără o dovadă a identităţii tale. 

— Măcar credeţi că sunt încă aici? 

— Le avem. Știu asta pentru că acum un an, un tânăr, un 
detectiv particular, a venit aici și a întrebat același lucru. Ne-a 
spus că fusese angajat să cerceteze niște cazuri vechi, copii 
dispăruţi în anii '70. Jessie Amelia Stone era unul din ei. Am 
scotocit peste tot după fişele lor și le-am găsit în subsolul 
clădirii. 

Jake fusese și el aici. Nu eram foarte surprinsă. 

— Ceilalţi copii au fost și ei pacienţi ai clinicii? am întrebat, 
încercând să-mi păstrez concentrarea. 

— Nu am voie să-ţi dau această informaţie, a zis el aplecându- 
se spre mine. Bineînțeles, pot totuși să-ți spun dacă nu am auzit 
niciodată de ei. 

Am dat din cap, semn că pricepusem. 

— Detectivul a avut acces la vreun dosar? 

— Oricât de mult aș fi vrut să-l ajut, i-am spus că am nevoie 
de un ordin judecătoresc pentru a-i elibera dosarele. 

— Și? 

— N-am mai auzit de el de-atunci. 

Am oftat și m-am sprijinit de spătarul scaunului. Fără să 
vreau, mă aplecasem mult spre el, cu umerii încordaţi. M-am 
simţit ca atunci când aveam de-a face cu polițiștii de la 
circulaţie, complet neputincioasă împotriva unui sistem la fel de 
flexibil ca un zid de beton, forţată să joc după reguli sau să nu 
joc deloc. Am făcut apel la Ursuleţii Dansatori. 

— Dr. Hauser, eu nu sunt detectiv particular. În schimb, 
bănuiesc că eu însămi sunt unul dintre copiii în cauză. Nu puteţi 
face chiar nimic? 

A studiat câteva momente registrul cu coperte de piele de pe 
birou și l-am auzit oftând. 

— Ce speri să găsești în dosare? Chiar crezi că îţi vor 
răspunde la întrebări? 

Am ridicat din umeri și am jucat cartea sincerităţii: 

— Nu știu. Dar nu știu nici unde să mă duc în altă parte. 

M-a privit lung, cu bărbia sprijinită în palmă. A clătinat din cap 
și s-a ridicat. 

— Vrei să aștepți un minut? 


VP - 223 


— Bine, am spus. 

Și a ieșit, închizând fără zgomot ușa. 

M-am uitat la peretele din spatele biroului. O mulţime de 
diplome, fotografii și tăieturi din ziare erau agățate de 
lambriurile închise la culoare care imitau lemnul. M-am ridicat și 
m-am strecurat în spatele biroului ca să le studiez mai de- 
aproape. Mi-a atras atenţia o diplomă de la universitatea 
Rutgers, promoţia '62, anul în care a terminat și tata colegiul, 
înainte de a se înscrie la facultatea de medicină. Am trecut în 
revistă celelalte diplome și premii, deloc puţine. Mi-a atras 
atenţia încă una: era o plachetă de la Project Rescue acordată 
clinicii Little Angels pentru „Excelenţă în îngrijirea copiilor”. Mi- 
am amintit de abțibildul pe care îl văzusem pe ușa clinicii și, în 
aceeași clipă, în minte mi s-au aprins câteva beculete. Clinica 
Little Angels... Auzisem oare numele și înainte să-l pronunțe 
Maria Cacciatore? M-am așezat din nou pe scaun și o vreme mi- 
am chinuit creierul, dar n-am ajuns la niciun rezultat. 

Doctorul a intrat în birou cu un dosar în mână. 

— Uite, Ridley. Eu sunt medic și trebuie să respect niște reguli 
și regulamente foarte stricte. Orice încălcare a lor m-ar putea 
costa cariera. Înțelegi asta? 

— Da, am zis, încă răsucind în minte numele clinicii. 

— Acestea fiind lămurite, l-am ajutat pe detectiv și o să te 
ajut și pe tine. O să-ţi spun și ţie măcar ce i-am spus lui. 

M-am aplecat spre el și i-am zâmbit, sincer recunoscătoare. 

— Detectivul, numele lui era Jake, era și el un copil din 
sistemul de ajutor social, iar mentorul lui, Arnie Coel, îmi era un 
bun prieten. Făcând abstracţie de anchetă, avea motivele lui să 
afle ce s-a întâmplat cu copiii dispăruţi. 

Aici a oftat. 

— Oricât de mult aș vrea, nu pot să-ți dezvălui ce conțin 
dosarele, a continuat el, dar se întâmplă să știu că doctorul care 
a îngrijit-o pe Jessie Stone încă mai lucrează în New Jersey. Nu 
mai are mult până la pensionare, dar s-ar putea să accepte să 
stea de vorbă cu tine. S-ar putea chiar să-l convingi să facă o 
cerere la Asociaţia Medicilor pentru eliberarea dosarului. Din 
moment ce Jessie a fost pacienta lui, e singurul care te poate 
ajuta în privinţa asta. 

— Mulţumesc, am spus. 

Nu era cine știe ce, dar cred că era mai mult decât nimic. 


VP - 224 


— Numele lui e Benjamin Jones. O să-ţi dau numărul lui de 
telefon de-acasă. 

A râs puţin. 

— Ce coincidenţă, aveți același nume de familie. Dar cred că 
ţi s-a mai spus asta de multe ori. 

Doctor Benjamin Jones. Tatăl meu. 

Am auzit în depărtare o bătaie de tobe, iar încăperea s-a 
întunecat și a început să se învârtească. Mi-a fost teamă că o să 
mi se facă rău în biroul lui. 

— Da, am zis, cu cel mai fals zâmbet pe care l-am reușit 
vreodată. Mi se întâmplă mereu. 


VP - 225 


DOUĂZECI ȘI ȘASE 


Am ieșit de acolo cât am putut de repede. Privind întâlnirea 
retrospectiv, mi-am dat seama că aș fi putut să-i pun doctorului 
Hauser o mie de întrebări - un detectiv particular nu ar fi intrat 
în panică și nu ar fi fugit ca mine dar nu știam cât voi mai reuși 
să păstrez zâmbetul acela fals și să-i tot mulțumesc pentru 
ajutor. Parcă îmi pornise o sirenă în cap și mergeam pe o 
platformă mișcătoare din parcul de distracţii. Prin urmare, am 
plecat imediat după ce mi-a dat numărul de telefon. Nu l-am 
întrebat nimic de Jake sau de Project Rescue. 

Am deschis cu o smucitură portiera șifonată a Jeepului (încă 
se mai deschidea și se închidea, însă cu efort) și m-am urcat în 
mașină. Am stat acolo în aerul rece cam un minut. Se întuneca 
deja, iar zăpada începuse să se depună. Am pornit motorul și 
am vrut să dau cu spatele, când mi-am dat seama că nu aveam 
nici cea mai vagă idee unde mă duc. Am scos mobilul din 
buzunar și am format un număr. 

— Salvo, a răspuns imediat polițistul. 

Vocea lui era răgușită, obosită, dar amabilă. 

— Ridley Jones la telefon. 

S-a auzit un oftat, apoi s-a instalat liniștea. 

— L-ai anunţat și a fugit. 

Nu am răspuns la acuzaţia lui. Nu aveam de gând să mă 
incriminez singură, însă nu aveam chef nici să mint. 

— Mașina lui e încă sub sechestru? am întrebat eu, evitând un 
răspuns direct. 

Acesta era motivul pentru care îl căutasem, sau cel puţin unul 
dintre ele. Trebuia să aflu dacă Jake încercase să mă ucidă. 

— Poftim? 

— Firebird-ul... E încă sub sechestru? am întrebat repede, 
încordată. 

Tăcerea a durat câteva secunde. 

— Nu i-am sechestrat niciodată mașina, Ridley. 

Inima mi s-a strâns și am făcut un efort să nu izbucnesc în 
lacrimi de teamă și dezamăgire. 


VP - 226 


— Am intrat într-o mare porcărie, Salvo. Cineva a încercat să 
mă omoare. 

Propria mea voce mi s-a părut străină. Dar nici măcar atunci 
nu i-am spus adevărul. Nu voiam să recunosc că Jake fusese la 
volanul Firebird-ului care mă urmărise pe șosea. 

— Vino la secție. Nu pot să te protejez dacă nu știu unde ești. 

Tonul era calm, binevoitor și îngrijorat, dar nu aveam 
încredere nici în el. Poate că încerca să mă ademenească. 

— Trebuie să aflu ce mi se întâmplă, am spus, încercând să 
par fermă pe poziţii. Ai verificat informaţiile despre copiii 
dispăruţi sau ai zis că le verifici doar ca să-mi ridici moralul? 

Am auzit în fundal foșnet de hârtii. 

— Am verificat pentru că așa ţi-am promis. Toţi părinţii sunt 
morţi, cu excepţia lui Marjorie Mathers, mama lui Brian. E 
închisă pe viaţă la penitenciarul pentru femei Rahway State. 
Pentru omucidere. 

— Și nu ţi se pare ciudat? 

— Ce anume? Că au dispărut și n-au fost găsiți niciodată? E 
foarte trist, dar se întâmplă mai des decât ne închipuim noi. 

— Bine. Atunci cum îţi explici că toţi părinţii lor au murit? 

— Sunt oameni cu un grad de risc ridicat. Stilul de viaţă și 
obiceiurile proaste îi pun în situaţii periculoase. Drogați, alcoolici 
care nu se gândesc de două ori înainte să se urce beţi criță la 
volan, bărbaţi care se încaieră prin baruri. Gândește-te la asta o 
clipă. Oamenii ca tine, Ridley, prezintă un grad scăzut de risc. 
Tu respecţi legea, sau ai respectat-o până acum. lţi asumi 
responsabilităţi faţă de tine însăţi și față de ceilalți. Posibilitatea 
ca tu să ai parte de o moarte violentă este foarte redusă pentru 
că faci alegerile corecte. Dacă ai băut prea mult, iei un taxi sau 
rogi un prieten să te conducă acasă. Altă alegere și ai putea 
muri într-un accident, împreună cu trei adolescente... Sau nu. 

Alegeri. Am ajuns din nou la ele, la deciziile care ne determină 
cursul vieţii. Oare era chiar atât de simplu? Unii dintre noi au un 
grad înalt de risc și alţii nu? Unii dintre noi au făcut alegeri 
greșite și alţii alegeri înțelepte? lar aceste alegeri determină 
fericirea sau nefericirea noastră, faptul că suntem sănătoși sau 
nu, iubiți sau nu? M-am întrebat ce influențează de fapt alegerile 
noastre. Răspunsul este evident: părinţii care ne iubesc sau nu, 
care ne educă bine sau rău. Bineînţeles, în ecuaţie intră și alți 
factori. Oare până la urmă totul se reduce la existenţa unor 


VP - 227 


persoane care să ne iubească și să ne învețe sa luăm deciziile 
corecte? 

Nu, nu poate fi așa de simplu. Viaţa nu e deloc așa. Luaţi-mă 
pe mine și pe Ace, de exemplu. Am fost crescuţi de aceiași 
părinţi, în aceeași casă, iar rezultatele au fost total diferite. Am 
făcut alegeri diametral opuse în viaţă. Așa cum am mai spus, 
educaţia face parte din tabloul general. Este un factor 
important, însă unul din multe altele. În final, nu evenimentele 
(mici sau mari) prin care treci te definesc ca persoană sau îţi 
definesc viața, ci reacţia ta la ele. Aici intervine controlul pe care 
îl poţi exercita asupra destinului. 

— În concluzie ce părere ai despre copiii dispăruţi? Părinţii lor 
erau săraci, oameni cu grad ridicat de risc. Cei care i-ar fi putut 
iubi au murit. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ei. Și...? 

L-am auzit pe Salvo suspinând din nou. 

— Ridley, asta s-a întâmplat acum treizeci de ani. Urmele s-au 
șters demult. 

— Dacă mai trăia cineva care să-i iubească, i-ar fi iubit și 
treizeci de ani mai târziu. 

— Parcă ești Marjorie Mathers. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Ti-am spus că o să verific. 

— Și ce ai descoperit? 

S-a auzit încă un oftat. Sau poate doar fuma. 

— Mi-a spus că în noaptea respectivă doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
negru și cu fețele mascate au intrat cu forța în casă și i-au luat 
copilul. A susţinut că erau plătiţi de soțul ei, fiindcă exact atunci 
se luptau pentru custodia copilului. A pretins că soțul ei abuzase 
de copil și că ea încerca să obţină custodia necondiționată și 
vizite supravegheate pentru tată. 

A făcut o pauză și a tușit ușor. L-am auzit răsfoind hârtiile. 

— Problema a fost că a sunat la poliţie abia a doua zi 
dimineaţă. A declarat că i s-a pus un somnifer în băutură și că 
și-a revenit abia a doua zi, însă nu a fost găsită nicio dovadă în 
acest sens. Poliţia n-a înghiţit povestea, așa că amândoi, atât ea 
cât și soțul ei, au ajuns pe lista suspecţilor. Femeia nu era deloc 
credibilă, avea deja la activ depresii și încercări de sinucidere. În 
raport se menţionează că era isterică. 

Am râs încetișor. 

— Tu n-ai fi fost? 


VP - 228 


— În concluzie, și-a ucis soţul „din greșeală”, încercând să afle 
ce s-a întâmplat cu fiul ei. Juriul n-a crezut-o. A fost acuzată de 
crimă cu premeditare. Punct. 

— Și Brian a dispărut din nou. 

— Da, bănuiesc că așa s-a întâmplat. Cazul a rămas deschis 
încă un an. După câte am citit în dosar, au respectat procedura. 

— Nu că ar fi fost de mare folos. Ce ţi-a spus? 

— E nebună, mi-a răspuns Salvo sec. Am vorbit cu ea la 
telefon. Continuă să-și susţină versiunea. Spune că în fiecare zi 
plânge după copilul ei și se întreabă unde ar putea fi. E convinsă 
că n-a murit. 

— A zis cumva dacă a vizitat-o un detectiv particular? 

Salvo a tăcut câteva secunde. 

— Da, a spus asta. De unde știi? 

— Urmăresc o pistă și am constatat că până acum individul a 
fost exact unde am fost și eu. 

— Harley Jacobsen? 

Nu i-am răspuns. 

— Ce concluzie tragi de aici? a insistat el. 

Nici acum nu i-am răspuns. Ultima geană de lumină se 
stinsese pe cer și noaptea se instalase de-a binelea. Aerul care 
ieșea din sistemul de ventilație era în cel mai bun caz călduț. 
Știam că mașina s-ar fi încălzit ca lumea doar dacă plecam. 
Luminile de pe bord străluceau portocalii și roșii. Sonorul 
radioului era dat la minimum, însă auzeam un murmur slab în 
difuzoare. 

— Eu pot să trag o concluzie, a continuat el când s-a lămurit 
că n-am de gând să-i răspund. Uite-o: Tu ești ultima escală pe 
această pistă, Ridley. Și el a urmat-o, până a ajuns la tine, iar 
acum te folosește pentru a obţine ce vrea. 

Cuvintele lui m-au lovit puternic. Nu mă gândisem niciodată la 
asta. Era plauzibil. Mi-am amintit că în noaptea aceea venise la 
mine imediat după ce primisem scrisoarea de la Christian Luna. 
Mi-am amintit de invitaţia pe care o găsisem pe scările de la 
intrare, de sticla de vin și de scuze. Mi-am amintit de bărbatul 
de pe scări, de al doilea bilet și de tăietura de ziar pe care le 
identificase atât de repede. Te-au mințit. Asta spunea biletul, și 
mă întrebasem cum putea cineva să afle ce mi-au spus părinţii 
mei. El știa pentru că îi spusesem eu. Mintea mea s-a străduit să 
înţeleagă totul. M-am gândit la Christian Luna. Știam un singur 


VP - 229 


lucru despre el: era real. Dar cine l-a ucis? Jake? De ce ar fi făcut 
asta? De ce m-ar fi condus până la el doar ca să-l ucidă? Nu 
avea niciun sens. 

— Ce vrea? m-am întrebat eu, gândind cu voce tare. 

— Nu știu, Ridley, a zis Salvo și am tresărit. Uitasem că 
vorbeam la telefon cu el. Lasă-mă să te ajut. Vino la secție și 
vom găsi împreună un răspuns. 

Gus Salvo era bine intenţionat. Era un poliţist bun și nu mă 
îndoiam că voia sincer să mă ajute, dar instinctul îmi spunea că 
nu poate, că trebuia să descopăr singură adevărul. Inotam într- 
un ocean de minciuni, în care doar instinctul mă ţinea la 
suprafață. Așa că i-am trântit telefonul în nas săracului detectiv 
Salvo și am scos mașina din parcarea Little Angels. Am condus 
până în oraș, și tot drumul m-am uitat încordată în oglinzile 
retrovizoare așteptându-mă să văd un Firebird sau mașinile 
poliţiei. 

e 

Am tras Jeep-ul în parcarea cu preţ redus și am lăsat cheile și 
actele în suportul pentru pahar. Aproape ajunsesem la ușă când 
recepţionera - o femeie de culoare, cu părul lins, unghii purpurii 
și cei mai mari cercei din aur pe care i-am văzut vreodată - s-a 
uitat la mine de parcă mi-aș fi pierdut minţile. 

— Trebuie să plătești pentru asta, a constatat ea. Ai făcut praf 
mașina. 

A luat imediat actele din Jeep și a început să deseneze cu un 
pix roșu o schemă în miniatură a mașinii. 

— Bine. Ai toate datele mele, am spus. 

Nu-mi păsa deloc. Înainte m-aș fi simţit prost dacă aș fi ars cu 
ţigara bancheta unei mașini închiriate, m-aș fi simţit total 
iresponsabilă, dar asta era altă Ridley, dintr-un trecut 
îndepărtat. Acum nu voiam decât să mă întind pe un pat. M-am 
întors la hotelul din Washington Square. Nu m-am chinuit cu 
transportul, m-am hotărât să merg pe jos. Hotelul nu era 
departe de parcare. 

Am intrat în holul ponosit, am luat liftul și am coborât la etajul 
trei, care mirosea a umezeală și a naftalină, în ciuda faptului că 
părea proaspăt renovat. Am intrat în cameră și m-am aruncat pe 
salteaua tare, acoperită cu o cuvertură aspră. Am stat așa 
câteva secunde, pe întuneric, cu mintea goală și corpul amorțit. 
Apoi am căzut într-un somn adânc, fără vise. 


VP - 230 


DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 


Carl Jung credea că în fiecare din noi există o parte întunecată 
pe care învăţăm să o ascundem. In acest colţișor sălășluiesc 
toate dorinţele noastre interzise, toate gândurile noastre secrete 
despre noi înșine și ceilalţi, toate defectele și trăsăturile noastre 
respingătoare pe care le detestăm și pe care vrem să le 
îngropăm cât mai adânc. Tot Jung credea că nu putem să 
ascundem această parte a fiinţei noastre și, cu cât încercăm mai 
mult să o ignorăm sau să-i negăm existența, cu atât cresc 
șansele ca ea să iasă la suprafaţă. Jung a afirmat că partea 
întunecată încearcă din răsputeri să obţină recunoașterea și 
acceptarea. Numai după ce o acceptăm și o iertăm putem să fim 
întregi, să fim cu adevărat liberi. 

M-am trezit speriată în camera de hotel. Mi-a luat câteva 
secunde să mă orientez și alte câteva pentru ca întâmplările din 
ultimele zile să-mi inunde mintea ca un șuvoi tulbure. Am aprins 
veioza de lângă pat. Mă așteptam oarecum să-l vadă pe Jake 
stând pe scaun, lângă fereastră. Nu era acolo. Eram singură. 

Pentru prima oară de când ieșisem din cabinetul doctorului 
Hauser, mi-am permis să mă gândesc la ce aflasem de la el. 
Tatăl meu era pediatrul lui Jessie Amelia Stone. O cunoștea. Să 
fie o simplă coincidenţă? Carl Jung mi-ar fi spus că nu există 
coincidenţe, numai sincronicitate, forțe ale universului care 
lucrează pentru a dezvălui partea noastră întunecată. In acel 
moment, stând într-un spaţiu impersonal care nu îmi oferea 
niciun sprijin, a trebuit să recunosc un lucru pe care, la un 
anumit nivel, îl știam dintotdeauna. Până în clipa în care 
primisem biletul de la Christian Luna, viaţa mea fusese un șir de 
minciuni frumoase. Minciuni care mă făcuseră fericită, îmi 
asiguraseră un trai plăcut, minciuni spuse fără îndoială din 
dragoste - dar minciuni. 

Încă nu reușisem să pun totul cap la cap, să răspund la 
întrebările esenţiale: De ce? Cum? Cine? Era însă limpede că 
Ridley Jones se născuse în noaptea în care Teresa Stone fusese 
ucisă în casa ei și că părinţii mei (bineînţeles, încă îi consideram 


VP - 231 


părinţii mei) știau asta, dar erau suficient de motivaţi să 
ascundă adevărul ca să-l nege în trei ocazii diferite. 

Am mai dedus că altă persoană era la fel de motivată să 
ascundă realitatea, suficient de motivată încât să mă 
urmărească, să-l ucidă pe Christian Luna și să mă atace pe 
șosea pentru a mă descuraja să aflu adevărul. De ce credeam 
asta? Pentru că îi cunoșteam bine pe tata și pe mama. Cu toate 
defectele și greșelile lor, cu toate minciunile lor, știam că mă 
iubesc, că s-ar fi jertfit pentru a mă ști în siguranță. Indiferent ce 
secrete aveau, nu m-ar fi sacrificat niciodată pentru a le păstra. 
Mă aflam într-un mare pericol și singura cale de salvare era să 
mă acopăr din nou cu minciuni, să mă prefac că totul fusese 
doar un vis urât și să adorm la loc. Dar nu puteam face asta. 
Odată ce ai pornit pe drumul cunoașterii, oricât de înșelătoare 
ar fi calea, nu poţi să te întorci. Universul nu îţi dă voie. 

Și care era de fapt rolul lui Jake? Era prieten sau dușman, iubit 
sau asasin? Nu știam. Da, mă minţise. Eram convinsă că știa 
cine sunt cu mult înainte să-l cunosc. Și, dacă mă gândeam mai 
bine, eram convinsă că el îmi trimisese al doilea plic. Primul 
venise de la Christian Luna, al doilea de la Jake. Și totuși nu 
puteam să uit cum mă privise, cum mă ţinuse în braţe și cum 
făcuse dragoste cu mine. Nu puteam să uit cum își etalase fără 
ezitare trecutul îngrozitor în faţa mea, cum devenise vulnerabil 
în raport cu mine. Printre minciunile lui se strecurase și 
adevărul. Nici măcar nu știam dacă-l voi mai vedea vreodată. 
Poate că plecase pentru totdeauna. 

Trecuse de două dimineaţa când am ieșit din hotel. Deasupra 
străzii plutea liniștea, ca o respiraţie ușoară. New York-ul era 
tăcut, adormit, însă părea neliniștit. Poate de vină era starea 
mea. Am simţit miros de șuncă prăjită și de cafea când am 
trecut pe lângă un local non-stop. Am simţit miros de lemn ars 
în șeminee. Aerul era rece și o adiere de vânt mi s-a strecurat 
sub gulerul hainei. Eram foarte obosită, îmi simţeam pleoapele 
grele și eram ameţită din cauza lipsei de somn. 

Am urcat treptele din fața casei și am sunat la interfon. O 
dată. De două ori. De trei ori. 

— Cine e? s-a auzit o voce obosită și speriată. 

— Ridley. 

— Dumnezeule, Ridley, a zis el și a apăsat imediat pe buton, 
lăsându-mă să intru. 


VP - 232 


Am așteptat liftul. Venisem la singura persoană care mă 
cunoștea bine și pe mine, și pe părinţii mei. Singura persoană 
care, credeam eu, avea niște răspunsuri. Zachary. 

Mă aștepta în pragul ușii, purtând boxeri și un tricou de la 
Universitatea Rutgers, cu părul blond zburlit și cu faţa brăzdată 
încă de urmele somnului. M-a îmbrățișat și l-am lăsat să mă 
strângă în braţe, chiar dacă nu i-am răspuns. Era foarte plăcut 
să mă ţină cineva în braţe, indiferent cine. M-a condus înăuntru 
și mi-a luat haina. Am stat nemișcată pe canapea în timp ce el 
îmi făcea un ceai. Apoi s-a așezat lângă mine, dar nu a scos un 
cuvânt până am golit cana. In cele din urmă a zis: 

— Ridley, ai de gând să-mi spui ce se întâmplă? 

Era tandru și se uita îngrijorat la mine. Mi-am amintit cât de 
urât mă purtasem cu el ultima dată și mi-a fost rușine (dar nu 
foarte, e/ depășise cu mult orice limită). Știţi deja ce bine mă 
pricep să-mi vărs oful. Povestea a ţâșnit pur și simplu din mine. 
I-am spus tot, mai puţin episoadele în care era implicat Jake. Nu 
voiam să-l rănesc mai mult decât o făcusem deja. 

Când am terminat, s-a lăsat pe spate și a clătinat din cap. 

— Dumnezeule, ai trecut prin multe, Ridley. 

Și-a pus mâna pe umărul meu, un gest blând și încurajator. 
Mă descălțasem și stăteam cu picioarele încrucișate. Da, era 
foarte plăcut să stau într-un loc familiar și confortabil care nu 
fusese niciodată al meu. Canapeaua de piele, televizorul cu 
ecran imens, mulţimea de suveniruri personalizate cu Knicks, 
barul în care stătea aliniată colecţia lui de cutii de bere. 

— Da, am recunoscut. A fost destul de greu. 

— Ascultă, de ce nu te bagi în pat? incearcă să dormi puţin. 
Eu o să stau aici pe canapea. Dimineaţa, când o să fii odihnită, o 
să vezi lucrurile în altă lumină. După un somn bun totul o să 
arate altfel. 

— Cum? am spus. Nu, Zachary, nu pot dormi acum. Am 
nevoie de răspunsuri. Pentru ele am venit aici. 

Avea aceeași expresie îngrijorată, dar în loc să mă simt 
reconfortată îmi venea să-l pocnesc. Brusc, am avut impresia că 
nu era neliniștit, ci mai degrabă condescendent. S-a aplecat în 
față, și-a puse mâinile pe coapse și și-a împletit degetele. Știam 
că îmi pregătește o prelegere. 

— Vreau să te gândești la ceva, Rid. 

— La ce? 


VP - 233 


— Știu că ai avut două zile dificile, dar vreau să te întrebi 
măcar o secundă dacă toate astea ţi se par raţionale. 

— Raţionale? 

— Da. Te-ai gândit vreodată că sunt numai gogoși? Că 
psihopatul care a declanșat treaba asta și „prietenul” tău Jake 
mint? Că totul poate fi o mare înșelătorie? 

Mi s-a părut că era o ipoteză ridicolă și m-am mirat că îi 
trecuse prin cap să-mi spună așa ceva. 

— O înșelătorie? Ce ar fi avut de câștigat din chestia asta el 
sau Jake? M-ai ascultat cu atenţie? 

— Da, te-am ascultat, a spus el aproape în șoaptă. Dar tu te- 
ai ascultat vreodată? 

M-am uitat la el, contrariată. Nu mă credea. 

— Mai precis, de ce ai încredere în niște străini și nu în 
propriul tău tată? a continuat el. 

— Zack, tocmai ţi-am spus că tata a fost pediatrul lui Jessie 
Stone. 

A ridicat din umeri. 

— Și ce dacă, Ridley? Tatăl tău a lucrat în tot felul de clinici cu 
mult înainte să te naști tu. Probabil că a îngrijit sute de copii și 
da, probabil că unii dintre ei au dispărut sau chiar au murit 
pentru că erau bolnavi, neglijaţi sau chinuiţi. Asta nu înseamnă 
că a fost implicat în povestea asta. 

M-am uitat la el și un văl de confuzie s-a așternut brusc peste 
gândurile mele. Dacă era să judec la rece întâmplările prin care 
trecusem în ultimele zile, fiecare eveniment putea fi considerat 
un element dintr-o minciună foarte complicată, o conspirație 
menită să mă facă să mă îndoiesc de identitatea mea. Am 
păstrat iluzia cât am putut de mult, așa cum faci după ce ai 
visat că ai câștigat la loterie sau că te-ai mutat pe o insulă de la 
tropice. Acolo, în sufrageria confortabilă și caldă a lui Zachary, 
mi-ar fi fost ușor sa cred. Mi-ar fi fost ușor să-l las să mă 
convingă că fusesem minţită și manipulată sau că sufeream de 
o demenţă temporară. Mă puteam duce într-un locșor liniștit, 
undeva la ţară, pentru o scurtă „odihnă”, unde mi-aş fi revenit 
de pe urma depresiei. lar când aș fi ieșit de-acolo, m-aș fi putut 
mărita cu Zachary și-am fi făcut copii și am fi fost o familie mare 
și fericită. Micul „incident” al lui Ridley ar fi fost uitat definitiv. 

M-am întins pe canapea, am închis ochii și am încercat să-mi 
imaginez scenariul. Era oare posibil? Întrebarea „De ce?” 


VP - 234 


rămânea însă fără răspuns. De ce ar face cineva toate astea? 
Chiar și Ace, care avea motive să mă urască, să fie măcinat de o 
gelozie iraţională, ce avea de câștigat? 

Zack a pus mâna pe fruntea mea, încurajator. Am deschis 
ochii și m-am uitat la el. Zâmbea ușurat. 

— Odihnește-te puţin. Totul va fi altfel de dimineaţă. 

A luat pătura Knicks pe care i-o făcusem cadou de ziua lui 
anul trecut și m-a învelit. Aproape că-mi puteam imagina cum ar 
fi să rămân acolo și să-l las să aibă grijă de mine. Ar fi stat cu 
mine un timp, până când și-ar fi spus că am adormit. Apoi s-ar fi 
dus în cealaltă cameră și le-ar fi telefonat părinţilor mei, le-ar fi 
spus că sunt bine și că totul s-a rezolvat. Ar fi fost calea cea mai 
ușoară pentru mine. 

— Care-i adevărul despre Project Rescue? l-am întrebat. 

Ușurarea a dispărut, zâmbetul s-a șters. În locul lor s-a 
instalat iritarea. 

— Trebuie să treci peste asta Ridley. Doar nu-l crezi pe 
Christian Luna și nu pe tatăl tău! 

Intr-un alt moment din viaţa mea poate că nu aș fi observat, 
poate că amănuntul mi-ar fi scăpat, însă vechea Ridley nu mai 
exista. l-am zâmbit lui Zachary. Îmi închipui că a fost un zâmbet 
trist, furios, pentru că așa mă simțeam. M-am ridicat și am 
aruncat pătura de pe mine. 

— Nu ţi-am spus niciodată numele lui, am șoptit. 

— Poftim? 

— Christian Luna. Nu i-am rostit niciodată numele. 

— Ba da, Ridley, mi l-ai spus, a zis el, uitându-se trist la mine. 

Dar nu îl rostisem și eram sigură de asta. De fapt, ţinusem 
numele sub tăcere din motive pe care nu le-aș fi putut explica în 
acel moment. N-avea decât să pretindă că eram nebună, eu 
știam că nu sunt. 

— Ridley, te rog. 

M-am uitat la el și mi-am dat seama că nu doar de setea mea 
de libertate și faptul că nu-l iubeam îndeajuns de mult mă 
făcuseră să-l părăsesc. Era vorba despre ceva intuitiv, pentru 
care nu aveam nicio dovadă, ceva care mă deranja în 
subconștient. Văzusem vag acest ceva când intrase în 
apartamentul meu fără să-mi spună. Îl simţeam și acum, dar nu 
puteam descrie în cuvinte ce simțeam. M-am ridicat în picioare 
și m-am întins după haină. S-a ridicat și el odată cu mine, și 


VP - 235 


când m-am uitat în ochii lui am văzut un bărbat pe care nu l-am 
recunoscut. 

— Dacă pleci acum, nu mai răspund de nimic. 

Era neliniștit, dar avea o privire inexpresivă și rece. 

— Ce e Project Rescue, Zack? am întrebat iar și mi-am auzit 
vocea tremurând. 

Mi-am dat seama că începuse să-mi fie frică de el, fizic. Am 
început să mă retrag spre ușă. 

A auzit și el teama din glasul meu. Părea surprins, ca și cum i- 
aș fi tras o palmă, și o clipă a redevenit omul pe care îl iubisem. 

— Rid, nu te uita așa la mine, te rog. Nu ţi-aș face rău 
niciodată, știi asta. 

Dar nu mai voiam să văd alte fețe care mă mint, alte măști. 

— Ce s-a întâmplat, Zack? 

De data asta țipasem. 

— Calmează-te, nu mai ţipa, m-a rugat, aruncând o privire 
afară. Project Rescue este exact ce ţi-a spus tatăl tău că este: o 
organizaţie care le oferă părinţilor o alternativă la abandonarea 
copiilor în stradă. Atât și nimic mai mult. 

— Minti. 

— Nu, ăsta este adevărul. 

N-am spus nimic, iar el a oftat și s-a așezat pe canapea. 

— Sistemul de protecţie al copiilor nu a fost totdeauna ce este 
acum. Azi, indiferent de câte lacune există, se pune un accent 
mai mare pe siguranţa copilului. În anii '70 nu era așa. Era greu 
să salvezi un copil dintr-o familie. Deseori doctorii erau obligați 
să asiste neputincioși la chinurile și chiar la moartea copiilor. 
Aveau mâinile legate. 

— Ce vrei să spui? 

Dar deja începusem să văd, să înţeleg. Partea lipsă din 
discuţia cu tata. 

— Vreau să spun că erau acolo câteva persoane care nu au 
suportat să privească și să nu facă nimic. Nu puteau trăi așa. 

— Persoane ca tata sau unchiul Max. 

— Da, printre alţii. Inclusiv mama, a adăugat el, ridicându-și 
capul ca să-mi prindă privirea. 

Mi-am amintit ce spunea Esme: Aș fi făcut orice pentru el. 
Cuvintele ei căpătaseră alt înţeles. M-am întrebat ce făcuse ea 
pentru Max. 

— Destul, Zack! 


VP - 236 


Glasul m-a făcut să tresar. Când m-am întors, am văzut-o pe 
Esme, în pijama și halat roz. Mi-am amintit că dormea uneori pe 
canapea, în biroul lui Zack, când avea treabă în oraș până 
noaptea târziu. Îmi plăceau la nebunie serile în care stătea cu 
noi și găteam împreună sau închiriam un film și făceam floricele. 

— Ridley, a zis ea cu blândeţe, faci o mare greșeală, draga 
mea. 

M-am uitat la ea. 

— Ce greșeală fac? 

— Răscolești trecutul. Nu e bine, pentru niciunul din noi. 

— Nu am răscolit nimic. Totul iese la suprafaţă de la sine. 

A clătinat din cap. Mi s-a părut că vrea să zică ceva, însă a 
renunţat. 

— Esme, știi cine sunt eu? 

— Știu, Ridley. Știu cine ești. Întrebarea corectă este de ce nu 
știi și tu. 

Zâmbea compătimitor, dar nu reușea să-și ascundă teama. M- 
am uitat la Zack, sperând că voi reuși să citesc ceva pe faţa lui, 
ceva familiar. 

Era palid, iar privirea lui mânioasă exprima și altceva. Am 
recunoscut-o pentru că eram împreună de ani întregi. Nu-mi 
fusese adresată niciodată, dar o văzusem când vorbea despre 
anumiţi pacienţi de la clinica unde lucra o dată pe săptămână 
împreună cu tata. De obicei privirea era acompaniată de o 
replică în genul „unii oameni nu merită să aibă copii”. O 
înţelesesem greșit, crezusem că era vorba de pasiune, pasiune 
pentru munca lui, afecțiune pentru copii, tristeţe pentru că mulţi 
se pierdeau în fisurile sistemului. Dar acum mi-am dat seama ce 
însemna cu adevărat: judecată rece, lipsă de compasiune, 
aroganță. 

— Dacă ai fi rămas cu mine, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat, a zis el iritat. Nu ar fi trebuit să treci prin asta. 

Avea dreptate, bineînţeles. Dacă aș fi rămas cu el, aș fi fost 
probabil în patul lui sau el în al meu în dimineața aceea. Nu aș fi 
plecat de-acasă să mă întâlnesc cu el. Şansele să mă aflu acolo 
și atunci ar fi fost minime. Dar cine știe, poate că venise timpul 
ca partea mea întunecată să iasă la lumină, poate că nimic n-ar 
fi oprit-o. Poate că toate alegerile, mici sau mari, alegerile care, 
credeam eu, îmi influenţaseră crucial destinul, nu erau deloc 


VP - 237 


alegeri. Poate că erau doar șoaptele părții mele întunecate care 
mă călăuzea încet dar sigur către mine însămi, către adevăr. 

— Da, Zach, aș fi putut trăi foarte bine fără să știu cine sunt în 
realitate. _ 

— Ai avut o viaţă atât de grea? a intervenit Esme. In vocea ei 
se simţea ceva asemănător cu amărăciunea. Te-ai gândit 
vreodată care ar fi fost alternativa? 

M-am uitat la ea. Părea mică, fragilă, dar în ochii ei ardea o 
furie cumplită. 

— Cum aș fi putut? Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că am 
vreo alternativă. 

A râs scurt. 

— Bun, acum știi. Ești fericită? 

Le-am întors spatele și am ieșit din apartament. 

— Ridley! a strigat Zack disperat. Nu ești în siguranţă! 

Habar n-aveam unde să mă duc, dar am fugit. 

(J 

Nu supravietuiesc nici cei mai puternici, nici cei mai inteligenti 
dintre noi. Supravietuiesc cei care se adaptează mai repede la 
schimbări. Nu știu cine a spus asta, însă mi s-a părut o idee 
extraordinară și apelez la ea deseori. Am alergat vreo două 
străzi, apoi mi s-a tăiat răsuflarea și o vreme am mers 
șchiopătând, din cauza crampelor musculare care se instalaseră 
la câteva minute după ce fugisem de la Zack. Nu e uimitor că 
eroii din filme aleargă kilometri întregi, se caţără pe garduri de 
patru metri, sar peste mașini în mers? Acrobaţiile astea nu-mi 
sunt la îndemână, nici nu mai ţin minte când am fost ultima oară 
la sală. Dacă cineva ar fi vrut să mă buzunărească în acel 
moment, ar fi putut s-o facă foarte ușor. Mă tot uitam peste 
umăr după Firebird sau după chelios. Zack zicea că sunt în 
pericol și aveam toate motivele să-l cred. Mă mișcăm cât 
puteam de repede, dar nu știam încotro. Nu mă puteam duce 
acasă. Nu mă puteam întoarce în camera aceea de hotel tristă și 
deprimantă. Nu mă puteam duce la părinţii mei. Așa că am 
continuat să merg. 

Mă simţeam sfâșiată. Eram avariată, dar nu distrusă. Mintea 
mea era împânzită de gânduri fără legătură unele cu altele și de 
întrebări fără răspuns, dar nu eram nebună. Măcar atât știam. 
Am luat-o spre est, de-a lungul râului. Orașul începea să se 
trezească și cerul își schimbase culoarea de la negru ca smoala 


VP - 238 


la albastru închis. Am ajuns la atelierul lui Jake, însă ușa era 
încuiată. Am sunat la interfon deși știam că era inutil. Nu era 
acolo. Poate plecase pentru totdeauna. Poate așa era mai bine, 
ținând cont că nici acum nu eram sigură dacă el încercase să 
mă omoare sau nu. 

Mai era o oră până la răsăritul soarelui, dar traficul începuse 
deja să se îndesească. Am trecut pe lângă un bărbat care 
împingea o tonetă de cafea. Cartierul chinezesc forfotea, piețele 
de pește erau deschise, luminile erau aprinse în magazine. Pe 
strada Chambers, avocaţi și judecători coborau din limuzine 
Lincoln Sedan parcate la bordură și intrau grăbiţi în clădirea 
uriașă cu ziduri de un alb murdar. Eram obosită, mai obosită ca 
niciodată, însă nu m-am oprit. Mă gândeam la un film despre 
alpiniștii care au escaladat muntele Everest. La 8 000 de metri 
altitudine, într-un ger cumplit, fără oxigen... Însă au continuat să 
urce. Au continuat să pună un picior în faţa celuilalt. Știau că vor 
muri dacă se opresc. Simplu. Nu știu dacă era la fel de simplu și 
pentru mine. Dar știam că nu am voie să mă opresc, altfel 
povara gândurilor și spaima mă vor zdrobi. Ajunsesem la capătul 
scării care duce spre podul Brooklyn și am început sa urc 
treptele de lemn. Dacă reușeam să ajung de partea cealaltă, 
mai devreme sau mai târziu găseam un hotel. Puteam să iau o 
cameră și să dorm o săptămână sau două. Puteam să merg mai 
departe, până la capătul Pământului. 

Aș vrea să pot spune că am simţit mereu o umbră în viața 
mea, dar nu a fost așa. A existat în schimb un presentiment, o 
idee vagă, niciodată clar formulată. Esme mă întrebase dacă 
viața mea a fost chiar atât de rea, dacă m-am gândit vreodată 
care ar fi fost alternativa. 

Nu trebuie decât să închid ochii și într-o clipă îmi amintesc 
toata copilăria mea, atmosfera și emoţiile ei. Nu amintiri 
specifice, ci esența lor. ampon Johnson's Baby și pâine prăjită, 
petreceri de ziua mea și gazon proaspăt tuns, flăcări vesele în 
șemineu și cadouri de Crăciun. Eram iubită. Am crescut 
simțindu-mă protejată, știind că nu-mi va fi niciodată foame. Nu 
mi-a fost niciodată frică în casa mea. Perfect? Vă întreb eu pe 
voi: Ce este perfect? Existau lucruri pe care nu le-am știut sau 
pe care le-am ignorat? Evident. Însă am avut o copilărie 
frumoasă, tipică pentru o suburbie americană. Raţional vorbind, 
alternativa nu ar fi fost la fel de bună. Tata ar fi putut abuza de 


VP - 239 


mine, mama ar fi fost poate incapabilă să mă apere. Cine îmi 
poate spune ce aș fi acum dacă aș fi crescut ca Jessie, fiica 
Teresei Elizabeth Stone? Nu voi ști niciodată și nu-mi pare rău. 
Dar asta nu înseamnă că aprob ce s-a întâmplat. Cineva a ucis-o 
pe Teresa Stone și i-a răpit copilul. Regret, însă nu sunt unul 
dintre oamenii care cred că scopul scuză mijloacele. 

— Hei. 

M-am întors și l-am văzut în spatele meu, foarte aproape. 

— Nu poţi să mergi la nesfârșit, a zis. La un moment dat 
trebuie să te oprești și să înfrunţi realitatea. 

Am simţit că mă copleșesc emoţiile, sentimente puternice și 
amestecate: dragoste, furie, teamă. 

— Și tu vrei să mă ajuţi, am spus. Vocea îmi tremura. 

— Dacă ești pregătită să auzi adevărul. 


VP - 240 


DOUĂZECI ȘI OPT 


— Bănuiesc că nu vezi ironia sorții, am zis, îndepărtându-mă 
de Jake. 

Îmi uram vocea și mâinile pentru că tremurau incontrolabil și 
îmi trădau emoția. Spre meritul lui, nu mi-a răspuns. Cerul se 
luminase și traficul creștea pe pod. Fâșâitul sec al cauciucurilor 
pe asfalt era din ce în ce mai puternic, întrerupt din când în 
când de claxoane stridente. Jake stătea perfect nemișcat, ca și 
cum văzuse o pasăre și încerca să nu o sperie. Eram pregătită 
să-mi iau zborul. 

— Știu tot, am spus, făcând un pas înapoi și privindu-l în ochi. 

— Nu, a zis el, clătinând încet din cap. Nu știi. 

In clipa aceea a devenit simbolul tuturor celor care mă 
minţiseră cândva. Aș fi vrut să mă înfurii, să-l lovesc cu pumnii, 
să fac o gaură în universul lui cu mânia și durerea mea și să-l 
arunc prin ea. Aproape incredibil, am reușit să-mi păstrez calmul 
câteva secunde, o veșnicie în care parcă aș fi ţinut un rottweiler 
în lesă cu un fir de aţă. 

— Știu că nu te-ai mutat în blocul meu din întâmplare. Știu că 
ai mers pe un traseu complicat care în cele din urmă te-a dus la 
mine. Știu că tu ai scris al doilea bilet. 

— Ridley... 

Părea o rugăminte. 

— Nu te apropia de mine. 

Dar deja mă topeam. Tremurul glasului și mâinilor mi-a 
contaminat tot corpul. Nu reușeam să-l stăpânesc. 

— Nu te apropia. 

— Nu ţi-aș face rău niciodată. 

Am râs, un râs scurt și aspru care până și mie mi s-a părut 
ciudat. 

— Ştii, am zis, cu două octave mai sus, am mai auzit asta. Am 
impresia că atunci când cineva simte nevoia să afirme așa ceva, 
la mijloc e o problemă. 

A pălit brusc. Părea obosit, cearcăne mari îi umbreau ochii. 

Râsul isteric m-a scuturat din nou. Parcă nu fusese al meu. 
Sunase dur și straniu. 


VP - 241 


— Eşti un mare mincinos. Aproape că ne-ai omorât pe 
amândoi ieri. Ce naiba încercai să faci? 

Țipam și mă uitam în jur. În New York nu ești niciodată singur, 
mereu sunt oameni în preajmă. Bineînţeles, cu excepția 
momentelor în care ai nevoie de cineva. Atunci, subit, devine cel 
mai pustiu loc din lume. Nu mai era nimeni pe pod. 

— Ce vrei să spui? _ 

Era foarte convingător, trebuie să recunosc. Işi perfecţionase 
expresia de inocență amestecată cu tulburare. 

— Mașina! am strigat atât de tare, încât a început să mă 
doară gâtul. Firebird-ul ăla nenorocit! Tu conduceai când 
aproape m-am ciocnit cu camionul? 

— Cum? A scuturat din cap. Ochii îi scăpărau. Nu! 
Dumnezeule, Ridley, ţi-e rău? 

A făcut un pas înainte, încercând să se apropie de mine, dar 
m-am retras repede. Parcă am fi dansat. 

Nu fusesem niciodată sigură că el condusese mașina. De fapt, 
emoțional vorbind, eram aproape sigură că e nevinovat. Dar în 
clipa aceea, pe podul Brooklyn, la răsăritul soarelui, nu mai 
aveam încredere în ce simţisem, în ce văzusem sau în ce 
auzisem cu un minut, cu o zi sau cu treizeci de ani în urmă. 
Puteam să gândesc doar la timpul prezent. Eram speriată și 
furioasă în aceeași măsură, și sentimentele erau singura mea 
certitudine. 

— Ascultă-mă, a șoptit el. Firebird-ul a dispărut. A fost furat. 

Bineînţeles că nu l-am crezut. 

— Ai impresia că sunt proastă, Jake? Chiar tu mi-ai spus că 
mașina a fost sechestrată și știu că nu e adevărat. 

O rafală rece de vânt s-a ridicat de pe râu și mi-a deschis 
haina. Am strâns-o și am încheiat-o. 

— Bine, a recunoscut el, ridicând mâna. Știu ce ţi-am spus. 
Am greșit. Am crezut că a fost confiscată, dar mai târziu mi-am 
dat seama că nu fusese. 

Am reflectat câteva clipe, cântărind probabilitatea ca 
informaţia să fi fost adevărată, dar mi s-a părut prea puţin 
credibilă. 

— Cum ai aflat? Nu puteai să suni la poliţie și să-i întrebi. Ești 
urmărit, ești suspectat că l-ai ucis pe Christian Luna. 

A dat din cap, ca și cum scepticismul meu i se părea justificat. 

— Am prieteni cu relații. 


VP - 242 


— Cine ar fi făcut așa ceva? Cine ţi-a furat mașina și pe urmă 
a încercat să mă omoare? 

— Aceiași oameni care au lăsat o carabină înregistrată pe 
numele meu în parcul Fort Tryon ca să fie găsită de poliţie. 

M-am uitat ucigător la el, de parcă aș fi putut stoarce 
adevărul doar cu intensitatea privirii. 

— A, acum crezi că e un soi de conspirație? am zis. 

— Numește-o cum vrei. 

Era peste puterile mele să analizez simultan informaţiile 
despre atât de multe persoane și circumstanțe. Am simţit că 
pâcla se așterne iar peste mintea mea, lumea a devenit o 
nebuloasă, forme negre au început să se rotească în spatele 
unui nor de fum. 

— Trebuie să știu ce se întâmplă, Jake. M-am săturat de 
minciuni. Ești pregătit să-mi spui tot? Fără omisiuni. 

— O să-ţi spun tot ce știu. Nu mai am niciun motiv să-ţi 
ascund ceva, a zis el blând. 

Am tăcut câteva clipe și am trecut în revistă milioanele de 
întrebări pe care le ţineam în minte și care se înghesuiau să-și ia 
zborul de pe buzele mele. Am păstrat una singură. 

— Ai găsit ce căutai? am zis, și tristeţea a reușit în cele din 
urmă să ia locul furiei. Tot acum au izbucnit și lacrimile. Grele, 
fierbinţi, tăcute, venind direct din inimă. După toate astea, am 
continuat, după minciuni, înșelătorie și crimă, măcar ai găsit ce 
căutai? 

A oftat și s-a uitat în jos, la râu. Mi s-a părut că umerii i se 
lăsaseră puţin sub greutatea cuvintelor mele. 

— Nu. N-am găsit. Vorbise foarte încet și mi-a căutat privirea 
în timp ce se apropia. În schimb am descoperit altceva. 

— O, te rog, am strigat, și în clipa aceea îl uram pentru că 
rostise exact ce voiam să aud. Nici măcar să nu te prefaci că ţi-a 
păsat vreodată de mine. Știi ceva? Du-te naibii, Jake. 

M-am răsucit pe călcâie și am plecat. 

— Ridley, te rog. 

S-a mișcat repede, prea repede ca să-mi lase vreo șansă. Mă 
apucat foarte strâns și m-a ţinut așa în timp ce îl loveam tot mai 
tare - și nu mă refer la palme și pumni de domnişoară. L-am 
lovit în tibie, l-am lovit în ceafă, dar nu mi-a dat drumul. 

— Lasă-mă! Eşti un mincinos împuţit! Te urăsc! 

Țipam ca o nebună. 


VP - 243 


— O să te las dacă îmi promiţi că mă asculţi, a reușit să-mi 
spună printre pumni. 

Am încercat să-l lovesc cu genunchiul, dar m-a blocat cu 
piciorul. M-am sprijinit de el extenuată, așa cum fac boxerii în 
ring când se ţin unul de celălalt și încearcă să lovească la rinichi. 
Am oftat lung și mi-am lăsat capul pe umărul lui. 

— Ok, am zis. Te ascult. 

S-a ţinut de cuvânt. Eu nu. În clipa în care mi-a dat drumul, 
am rupt-o la fugă spre Brooklyn. 

— Dumnezeule, Ridley, a ţipat el. 

Fugeam cât mă ţineau puterile, dar m-a ajuns într-o secundă. 
V-am spus că nu sunt prea rapidă. M-a prins de la spate și mi-a 
blocat braţele de-a lungul corpului. Am încercat iar să-l lovesc, 
am ţipat ca un copil isteric. 

— Ai dreptate Ridley, a strigat el, acoperindu-mi urletele. Te- 
am minţit. Lasă-mă să-ţi explic. 

Nu știu cât a mai durat lupta, dar epuizarea mea și puterea lui 
Jake m-au convins că era inutilă. M-am prăbușit în braţele lui. 

— OK, dă-mi drumul. Nu mai fug. Sunt prea obosită. 

— Te rog, a zis, răsuflând din greu. Nu mai face asta. Sunt 
prea obosit ca să mai alerg după tine. 

M-am îndepărtat de el și m-am așezat pe șina de tren. Era o 
dimineața plăcută, cu un cer albastru-cenușiu. Pe apa sură de 
sub noi pluteau pete albe de spumă. 

— Spune-mi că nu ai fost tu, am zis, uitându-mă în zare. 
Spune-mi că nu tu l-ai ucis pe Christian Luna. Spune-mi că nu tu 
conduceai mașina. 

Ca să fiu sinceră cu voi în ceea ce privește relația mea cu 
Jake, în ciuda tuturor minciunilor și manipulărilor, doar asta 
conta pentru mine, doar asta nu puteam ierta și nu puteam 
înțelege. S-a așezat lângă mine, și-a lăsat o mână ușor pe 
umărul meu și cu cealaltă mi-a ridicat bărbia până când am fost 
obligată să mă uit în ochii lui. 

— Nu am fost eu. 

Dacă ar fi încercat să-mi explice, cred că nu l-aș fi crezut. Dar 
a tăcut și mi-a dat timp să mă uit în ochii lui. Am văzut că 
spunea adevărul. 

— Cum m-ai găsit? 

— Ce vrei să spui? Cum te-am găsit acum? 


VP - 244 


— Nu, știu asta. Ai aflat că tata a fost doctorul lui Jessie Stone. 
Cum m-ai găsit atunci? 

A râs încet. 

— La fel cum te-a găsit și Christian Luna. Multumește-i 
fotografului care lucrează pentru Post. 

Am oftat. 

— Doamne, îl urăsc pe tipul ăsta. 

Și-a plecat capul o clipă și mi-am dat seama că îl jignisem 
puţin. N-am adăugat nimic pentru a remedia situaţia. 

— Îți pare rău că m-ai cunoscut, a spus el după un timp. 

— Să zicem doar că ai foarte multe de povestit. 

Nu mai știu cât timp am stat acolo, urmărind șuvoiul de 
mașini care se scurgea grăbit sub noi, respirând un aer tot mai 
greu din cauza gazelor de eșapament. Niciunul din noi nu s-a 
hotărât să rupă tăcerea. Temerile și întrebările ne despărțeau ca 
o barieră de sârmă ghimpată. Nu era imposibil să trecem peste 
ea, dar avea să fie foarte dureros. 

e 

Am găsit un local pe strada Montague, în Brooklyn. Până acolo 
n-am scos un cuvânt. El avea multe de povestit și eu aveam 
multe întrebări de pus, dar era de la sine înţeles că trebuia să 
găsim un loc retras și sigur unde să vorbim. Purta o șapcă de 
baseball cu cozorocul tras pe ochi și un hanorac cu gluga 
ridicată. Păstram o oarecare distanţă între noi și mergeam 
repede. Soarele se ridicase pe cer. Aveam senzaţia că suntem 
prea expuși, că trebuie să ajungem cât mai repede la adăpost. 

Ne-am așezat într-un separeu tapiţat cu piele roșie și am 
comandat cafea. Eram tăcuţi și nu ne uitam unul la celălalt. 
Cred că nu știam de unde să începem. 

— Cum m-ai găsit acum? l-am întrebat. 

— Supravegheam discret atelierul din Piaţa Tompkins. 

Logic. 

— Știai că o să te caut? 

— Nu știam, dar speram. 

Din nou tăcere. 

— M-am dus la Zack, am zis eu după aproape un minut. 

— Da? De ce te-ai dus la el? 

— Unde m-aș fi putut duce în altă parte? am ridicat eu din 
umeri. Mi-am închipuit că m-ar putea ajuta să văd lucrurile mai 
clar pentru că îl cunoaște pe tata. 


VP - 245 


— Dar... 

— Dar a vrut să mă convingă că totul e opera imaginaţiei 
mele. Era și maică-sa acolo. Abia atunci am înţeles... 

— Ce? 

— Orice-ar fi Project Rescue, sunt implicați și ei. 

A dat din cap, de parcă știa asta deja, ceea ce probabil că era 
adevărat. Am băgat mâna în buzunar, am scos copia 
certificatului de naștere și poza cu Charlie, Adele și Michael. Le- 
am pus pe masă și le-am împins spre el. 

— Tu ești Charlie, nu-i așa? am șoptit. 

Cum îmi venise ideea asta? În timp ce vorbeam la telefon cu 
detectivul Salvo, citisem în certificatul de naștere că Charlie se 
născuse la 4 iulie 1969. In prima noapte cu Jake aflasem că se 
născuse în zodia Racului. Mă uitasem atent la figura neclară a 
puștiului de pe ponei, dar atunci nu aveam cum să-mi dau 
seama că el era. Mai târziu, pe pod, ceva din privirea lui mă 
făcuse să mă gândesc din nou la fotografie. Subconștientul meu 
poziționase niște piese dintr-un puzzle. Nu m-am mirat când a 
dat din cap, fără să-și ia ochii de la fotografie. 

— Da, a recunoscut el. La fel cred și eu. Oricum, am fost 
cândva. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Incă nu știu exact cum am ajuns la orfelinat. Tot ce știu e 
că Charlie a fost răpit din casa părinţilor lui când avea trei ani. 
Ce s-a întâmplat mai departe e încă neclar. 

— Dar ai avut dreptate în legătură cu mama ta. Te-a iubit. 

— A încercat să scape de mine. 

— S-a întors după tine. Era tânără și speriată, se măritase cu 
un nenorocit. Asta nu înseamnă că nu te-a iubit. 

A ridicat din umeri. Doamne, cum rămânem toţi niște copii 
care au nevoie să știe că sunt iubiţi. 

— Ai găsit-o pe bunica ta. De ce nu i-ai spus ei? 

A ridicat iar din umeri. Acum privea fix în cana cu cafea pe 
care o ţinea cu amândouă mâinile. 

— Nu înțeleg, am continuat, văzând că nu răspunde. Nu asta 
ai căutat? N-ai vrut să-ți găsești familia? 

— Așa am crezut și eu, spuse el, dar când am găsit-o pe Linda 
McNaughton... Nu știu. Nu mi s-a mai părut corect. Nepotul pe 
care l-a iubit a dispărut demult, fiica ei la fel. N-am avut puterea 


VP - 246 


să-i spun. Mi-am zis că o să mă întorc după ce aflu adevărul în 
privinţa mea. Încă nu l-am aflat. 

Am tăcut o vreme, apoi a continuat: 

— Un singur om știe precis ce s-a întâmplat cu noi, de ce și 
cum am fost răpiți și ce s-a întâmplat de atunci. 

— Cine? 

— Tatăl tău. El a fost doctorul care i-a îngrijit pe toţi copiii 
care au dispărut atunci. Și Dumnezeu știe pe câţi alții. 

— Mai sunt și alţii? 

— Da, cred că mulți alţii. 

— Project Rescue..., am început eu, mai degrabă gândind cu 
voce tare. 

Nu pricepeam ce legătură există între Charlie, Jessie și ceilalţi 
și fundaţia unchiului Max. Dar știam că există un punct de 
contact, așa cum știi sigur că o insulă are legătură cu fundul 
oceanului, deși apa are doi kilometri adâncime. 

— De-asta m-ai căutat? 

A oftat și s-a uitat la mine. 

— Ca să fiu sincer, când te-am văzut pe prima pagină din Post 
eram într-un punct mort. Vorbisem cu doctorul Hauser și 
aflasem despre tatăl tău. Nu știam însă cum să-l abordez. Nu 
puteam să mă duc pur și simplu la el și să-l somez să vorbească 
despre Project Rescue. Pe urmă a murit Arnie. Toate eforturile 
mele de a afla ceva despre organizaţie dăduseră greș. O vreme 
am fost dezorientat, mi-am plâns de milă și m-am învârtit în 
cerc. Am lucrat la câteva cazuri ca să mai câștig niște bani. Apoi 
ţi-am văzut poza în ziar. Semănai atât de mult cu Teresa Stone 
așa cum arată în fotografia din Record, încât am început să-mi 
pun întrebări. Aș spune chiar că asemănarea era izbitoare. La 
început am crezut că mi-am pierdut minţile, că eram atât de 
disperat să găsesc indicii noi, atât de obsedat de ancheta mea, 
încât aveam halucinaţii. Apoi am citit că ești fata lui Benjamin 
Jones și am simţit mâna destinului. Am sperat că prin tine voi 
ajunge la tatăl tău. 

— Practic, m-ai folosit. 

S-a întins să mă ia de mână și nu m-am ferit. 

— Așa a început, Ridley, dar... 

Nu și-a terminat propoziţia și m-am bucurat, pentru că nu 
voiam să-mi spună că nu se aștepta să se îndrăgostească de 


VP - 247 


mine. Cred că la un anumit nivel știam ce se întâmplă între noi. 
Cuvintele ar fi știrbit ceva din perfecțiunea sentimentelor. 

— Atunci, dacă tu ești Charlie și eu sunt Jessie, ce s-a 
întâmplat cu ceilalţi doi? Cine sunt ei? 

— Nu știu, n-am reușit să dau de urma lor. Au dispărut. 
Gândește-te la tine, de exemplu. Ai alt nume și alt număr de 
asigurare sociala. Există un certificat de naștere pe numele 
Ridley Jones. La fel și în cazul meu. Am un certificat de naștere 
pe numele Harley Jacobsen. Charlie, Brian, Pamela și Jessie nu 
mai există. Părinţii lor biologici au murit. 

Nu mi s-a părut ciudat că vorbise despre Charlie și Jessie la 
persoana a treia. Niciunul dintre noi nu se identifica deocamdată 
cu alter egoul lui din trecut. Nu simțeam că aș fi fost vreodată 
Jessie. Fetiţa din fotografie era mai degrabă o fiinţă a cărei 
soartă era strâns legată de a mea, a cărei poveste trebuia să o 
descopăr pentru a înțelege ce mi se întâmplă. După cum vorbise 
Jake, probabil că simțea același lucru. 

— Incă nu înţeleg. Copiii au fost luaţi din casele lor, apoi s-au 
trezit în altă parte, cu nume diferite, cu numere de asigurare 
socială diferite. De ce? Și cum? 

— O reţea de oameni foarte influenţi, cu bani și relaţii, a 
răspuns el fără să ezite, ca și cum se gândise mult la asta. E 
necesar un nivel de organizare și corupţie aproape incredibil 
pentru a reuși o asemenea scamatorie. 

— Dar de ce? am întrebat din nou. În ce scop ar face cineva 
așa ceva? 

— Când am început cercetările, mă gândeam numai la mine, 
la ce mi s-a întâmplat mie. Iniţial am crezut că e vorba despre 
piaţa neagră. Mi-am spus: Bine, e vorba de copii lăsaţi la filiale 
Project Rescue, mulţi dintre ei fără certificat de naștere sau 
numere de asigurare socială. Ca să fabrici identități noi pentru 
copiii abandonaţi trebuie să pui la punct un sistem, nu crezi? 
Poate că erau furați doar copii albi sănătoși și apoi vânduți unor 
familii cu dare de mână. 

— Dar mama ta s-a întors după tine. Nu ai fost abandonat. 

— Corect. Și după ce am auzit că dispăruseră și alţi copii în 
aceeași zonă, am aflat că de fapt nu fuseseră abandonaţi, așa 
că teoria mea a căzut. 

— Da, dar toţi au fost îngrijiţi la clinica Little Angels. 

— Singurul numitor comun. 


VP - 248 


— lar clinica Little Angels aparţine de Project Rescue. 

— Așa e. 

— Ce înseamnă asta? 

— Mai au totuși ceva în comun: numărul de vizite. Când un 
copil e adus de prea multe ori la dispensar cu anumite răni sau 
afecţiuni, medicul care se ocupă de el îl înregistrează ca fiind o 
posibilă victimă a unor abuzuri. Jessie a avut o mână ruptă. 
Charlie a fost pur și simplu abandonat. Brian a fost internat cu o 
fractură la picior și o contuzie la cap. Pamela a avut brațul 
dislocat din umăr. Astea nu sunt accidente normale pentru copiii 
de vârsta lor. 

— De unde știi? Doctorul Hauser mi-a spus că nu ţi-a dat 
dosarul medical. 

— Doar nu te așteptai să-ţi spună că a încălcat regulamentul 
spitalului pentru că a fost prieten bun cu Arnie. 

Am zâmbit. Nu mă înșelasem în privinţa doctorul Hauser și a 
cravatei lui cu Ursuleţii Dansatori. Hippiotul din el încălcase 
regulile pentru a face ceea ce era corect. 

— Cu alte cuvinte îmi spui că un medic a crezut că acești copii 
au fost victimele abuzurilor. 

— Nu un medic oarecare, Ridley. Tatăl tău. 

Jake s-a uitat dintr-odată pe lângă mine și s-a încruntat, așa 
că m-am întors și eu să văd despre ce e vorba. Și am văzut. 
Firebird-ul, ameninţător ca un rechin de oțel. 

S-a întins, m-a luat de cap și m-a aruncat pe masă. S-a 
aplecat și el și a strigat la ospătăriţă, singura persoană care se 
mai afla în local: 

— Jos! 

Femeia a reacţionat fulgerător, de parcă s-ar fi antrenat 
pentru asta: s-a ghemuit imediat în spatele barului. 

În clipa următoare, vitrina localului a explodat într-o furtună 
de cioburi. Sunetul armei automate și al geamului care se făcea 
țăndări era asurzitor, de departe cel mai îngrozitor pe care l-am 
auzit vreodată. Lumea întreagă devenise un caleidoscop de 
cioburi tăioase și de fulgere orbitoare. Jake s-a aruncat sub 
masă și m-a apucat de picior, îndemnându-mă să fac același 
lucru. Ne-am târât împreună după bar, unde ospătărița 
înspăimântată era întinsă cu faţa în jos și plângea. Eram prea 
uimită ca să-mi mai fie frică. 


VP - 249 


— Se poate ieși prin spate? a strigat Jake, încercând să 
acopere zgomotul infernal. 

Femeia i-a făcut semn că da și a pornit în patru labe spre 
bucătărie. Ușa din spate era deja deschisă, probabil pe acolo 
fugise bucătarul. Am ieșit, tot tăârâș. 

In momentul în care am ajuns în curtea din spate, arma a 
tăcut și am auzit cauciucuri scârțâind pe asfalt. Motorul a urlat o 
clipă, apoi zgomotul s-a pierdut în depărtare. Jake m-a ridicat în 
picioare. 

— Sună la poliţie, a strigat el la femeia îngrozită, care se lipise 
de zidul de beton și continua să plângă. Cere cu detectivul Gus 
Salvo. 

In dimineaţa aceea rece, luminoasă, Jake m-a luat de mână și 
am început să fugim. 

e 

Ne-am refugiat într-o biserică de pe strada Hicks. Urechile îmi 
țiuiau, inima îmi bătea nebunește și respiram întretăiat. Am 
apucat mâna lui Jake și fără să vreau am strâns-o cât am putut 
de tare; mi-am dat seama de asta abia după ce i-am dat drumul 
și am simțit că mă dor degetele. 

In biserică era liniște. O bătrână cu un batic negru pe cap se 
ruga în primul rând de strane. Lumina dimineţii pătrundea prin 
vitralii, culorile dansau vesele pe podea ca un roi de fluturi 
exotici. In alcovuri ardeau candele. Locul emana siguranţă. Cine 
ar încerca să te ucidă într-o biserică? 

Jake m-a tras după el în confesional. Un bilet anunța 
începerea confesiunilor la ora 4 după-amiaza. M-am bucurat, 
pentru că n-aş fi știut de unde să încep. M-am prăbușit pe o 
pernă îmbrăcată în catifea roșie uzată, prin care se vedea 
umplutura. Am atins Biblia legată în piele și am observat că 
degetul mi s-a înnegrit de praf. Jake a rămas în picioare, 
uitându-se printre draperii. 

— Cine încearcă să ne omoare? am șoptit eu. 

— Ridley, cred că am dat peste ceva foarte serios. Cineva 
vrea să ne oprească. Dar acum știi la fel de mult ca mine, mi-a 
răspuns el blând. 

— Nu știu nimic. 

Mi-a aruncat o privire ciudată, apoi a continuat să 
supravegheze biserica. Abia atunci am observat că ţinea în 


VP - 250 


mână un pistol semiautomat, negru și amenințător. Mi-am dat 
seama că vedeam prima dată o armă reală. Mi s-a făcut rău. 

— Ce ai de gând să faci cu asta? am zis înainte să realizez că 
era o întrebare stupidă. 

— Să te apăr... Dacă va fi necesar. 

Dacă omori un om într-o biserică în legitimă apărare ajungi 
direct în iad sau Dumnezeu, înțelegător, îți acordă circumstanțe 
atenuante? Mi-am sprijinit capul de paravanul din lemn și m-a 
cuprins cea mai profundă oboseală din viața mea. 

— Nu știu nimic, am șoptit din nou. 

Mi-am amintit de toate dineurile organizate de fundaţie, de 
toate evenimentele mondene la care participa crema New York- 
ului din mediul de afaceri, din showbiz, din lumea medicală. M- 
am gândit la sumele generoase care intrau în fondul caritabil al 
lui Max. M-am gândit la toţi cei care fuseseră ajutaţi cu banii 
adunaţi la dineuri. M-am gândit la pasiunea investită de Max în 
salvarea unor nefericiţi, pentru că el nu fusese salvat niciodată, 
pentru că doar așa putea să îndure suferința. M-am gândit cât 
de frustraţi erau Max și tatăl meu din cauza sistemului social 
care eșuase de atâtea ori, un sistem care nu-i lăsa pe doctori să- 
i ajute pe copiii aflaţi în pericol. M-am gândit la nenumăratele 
seri de discuţii pe această temă, la nenumăratele dezbateri 
aprinse pe care le auzisem în spatele ușilor biroului. Mi-am 
amintit de câte ori mă întrebasem în copilărie de ce erau toți 
așa de triști și de furioși. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă Max și tatăl meu s-ar fi hotărât să ia 
câteva cazuri pe cont propriu? Dacă salvarea copiilor 
abandonaţi era doar o faţă a fundaţiei Project Rescue? Dacă 
exista un Project Rescue paralel, pe care elita New York-ului se 
făcea că nu-l vede? Gândurile îmi ardeau mintea ca azotul lichid. 

— Deci nu ai idee cum și de ce au fost luaţi copiii din casele 
lor. Nu ai nicio teorie în privinţa asta? am șoptit. 

— Nu am spus asta. 

A lăsat draperia să cadă și s-a așezat lângă mine pe băncuţă. 
Acum stăteam înghesuiți unul în altul. A pus pistolul la centură, 
și-a șters o picătură de sudoare de pe frunte și m-a mângâiat pe 
obraz. 

— O să stam puţin aici, bine? 

— Și apoi ce facem? 

— Nu știu. Nu m-am gândit așa de departe. 


VP - 251 


Am observat pentru prima oară cât de obosit era. 

— Ce ai de gând să faci, Jake? am întrebat încet, cu buzele 
atât de aproape de urechea lui încât aș fi putut să-i simt gustul. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce ai de gând să faci după ce afli adevărul, după ce afli tot 
ce se poate afla despre Project Rescue și despre noi... Ce? 

S-a uitat la mine complet lipsit de expresie, de parcă nu s-ar fi 
gândit niciodată la asta, de parcă ar fi căutat ceva fără să știe 
ce caută. Toţi suntem rătăciţi pe lumea asta, nu-i așa? Căutăm 
mereu ceva evaziv, ceva crucial, fără să știm exact ce anume. 

— Vreau doar să știu cine sunt, a spus el. Tu știi, nu-i așa? 
Vreau să știu ce mi s-a întâmplat. Cred că ceilalți au ajuns în 
alte familii, ca și tine. Dar cu mine ce s-a întâmplat? Cum am 
ajuns în orfelinat? Tu nu vrei să știi care e povestea ta? Nu vrei 
să știi adevărul? 

Încă vorbeam în șoaptă. Era o întrebare foarte bună. Adevărul 
este unanim considerat un Sfânt Graal pentru care merită să 
sacrifici orice. Toţi te asigură că te va elibera și că nu se poate 
întâmpla nimic rău când ajungi faţă în faţă cu el. Eu bănuiam 
însă, cel puţin în acest caz, că adevărul va fi dezamăgitor, că 
minciunile frumoase sunt mai puţin periculoase decât adevărul. 
Dar acum știam deja că Universului nu-i plac secretele, că îţi 
întinde capcane pe care nu le poţi evita. Eram ca o vulpe cu 
piciorul în laț. Singura cale de salvare era să-mi rod singură 
piciorul. Deja pierdusem prea mult. Mi-am dat seama că 
începusem să plâng (din nou) abia atunci când Jake a întins 
mâna să-mi șteargă o lacrimă de pe obraz. 

— Îmi pare rău, Ridley, îmi pare rău pentru tot, a șoptit înainte 
să mă sărute. 

Am simţit răsuflarea lui caldă în ureche și m-a scuturat un 
fior. 

— Puteam să te scutesc de asta și n-am făcut-o. Am fluturat 
steagul. Te-am condus la Christian Luna. Am fost un egoist, 
dar... 

— Dar nu mai suportai să fii singur, nu-i așa? 

Mi-am amintit cât de singură mă simţisem stând pe întuneric 
în camera de hotel, întrebându-mă cine sunt și de unde vin, cine 
încearcă să-mi facă rău. Jake se simţise așa toată viața. lar în 
acest an, căutarea familiei lui și a răspunsurilor legate de ce i s- 
a întâmplat au dus la dispariţia singurului prieten pe care îl 


VP - 252 


avea. Cât de singur trebuie să fi fost... Tentaţia de a găsi un om 
cu care să împartă povara întrebărilor și a căutărilor trebuie să fi 
fost irezistibilă. În final, nu toţi căutăm un refugiu? Putem să 
credem că alergăm după dragoste, după un vis frumos, după 
bani - dar în ultimă instanţă toţi căutăm un loc unde să ne 
simțim acasă. Un refugiu în care gândurile, sentimentele, 
temerile noastre sunt înţelese. 

— Îmi pare rău, a zis el din nou, strângându-mă în braţe. 

L-am îmbrățișat și eu, cât am putut de bine în confesionalul 
acela strâmt. Oricât de tare l-aș fi strâns, tot nu era destul. 

— Liniștește-te, am spus. Acum înţeleg. 

— Poftim? 

— Quidam. 

S-a uitat la mine. În privirea lui se amestecau surprinderea și 
recunoștință. Am gustat lacrimile mele sărate pe buzele lui. 

e 

În timp ce noi ne ascundeam în biserică, Gus Salvo a ajuns la 
localul de pe strada Montague. Am aflat mai târziu că a luat de 
la chelneriță descrierea celor două persoane care fugiseră de 
acolo și că a clătinat din cap fără încetare în timp ce ea îi 
povestea ce se întâmplase. Era încă o piesă dintr-un puzzle care 
devenea din ce în ce mai complicat pe măsură ce afla lucruri 
noi. Ceea ce începuse cu o crimă aparent accidentală într-un 
parc rău-famat căpăta o nouă dimensiune, pe care nu o bănuise 
când primise cazul. 

În statul New York legile privind armele de foc sunt foarte 
stricte. Dacă vrei să obţii în mod legal o armă, trebuie să 
completezi o mulţime de chestionare și formulare și să ai 
răbdare. Harley Jacobsen respectase legea când cumpărase 
pistolul Glock de 9 mm și un revolver mai mic, un Smith & 
Wesson special de calibrul .38, cu cinci focuri, folosit deseori de 
polițiști în afara serviciului. Avea permis pentru amândouă. 
Arma cu care fusese omorât Christian Luna era cumpărată însă 
din Florida, unde legile sunt mai blânde și perioada de așteptare 
este de numai trei zile. De fapt, în Florida puteai cumpăra legal 
o armă fără să fii obligat să o înregistrezi. Detectivului Salvo îi 
era clar de ce Harley Jacobson preferase să facă un drum până 
în Florida, să cumpere arma și să se întoarcă la New York pentru 
a ucide pe cineva cu ea. Nu înţelegea însă de ce Jacobsen 
înregistrase arma. Așa că Salvo a obţinut actele semnate de 


VP - 253 


Jake și a comparat semnătura cu cea de pe licenţa de detectiv 
particular. A descoperit că nu semănau deloc. 

Își respectase promisiunea, începuse să facă investigaţii în 
cazul celor patru copii dispăruţi și urmase în linii mari drumul pe 
care Jake și cu mine îl străbătusem deja. Dar Gus Salvo era un 
bărbat capabil să se concentreze. Atenţia lui nu era distrasă de 
atâtea probleme și agenda lui personală nu era la fel de 
încărcată ca a mea și a lui Jake. Nu pierduse nicio clipă din 
vedere scopul lui iniţial, acela de a descoperi cine și de ce l-a 
ucis pe Christian Luna. 

Poliţia credea că Luna o asasinase pe Teresa Stone. Cum nu 
fusese prins, cazul rămăsese deschis. Dar, potrivit dosarelor pe 
care detectivul Salvo le studiase cu atenție, nimeni nu mai 
cercetase și alte piste. Teresa Stone nu mai avea rude care să 
facă presiuni pentru continuarea anchetei, astfel că după un an 
crima intrase în categoria „cazuri reci”, mai mult sau mai puțin 
clasate, și dosarul fusese aruncat într-un subsol din Jersey. Vești 
bune pentru adevăratul ucigaș. Apoi Luna a ieșit din nou la 
suprafață, și-a clamat nevinovăția în faţa femeii despre care se 
credea că e fiica răpită a Teresei și care avea acum o identitate 
nouă, și a devenit o mare problemă pentru același ucigaș. 

Detectivul Salvo a ajuns la concluzia că Luna era problema 
nerezolvată a altcuiva. Cum Jake săpa în același cimitir, s-a 
transformat și el într-o problemă nerezolvată. Se pare că și eu 
eram tot asta, pentru că făceam același lucru. 

Salvo contemplase o vreme podeaua localului acoperită cu 
cioburi de sticlă. Trotuarul era plin de tuburi de cartușe de la o 
armă automată. Ce dracu' se întâmplă? se întrebase el. Aș fi 
aflat toate astea mai devreme dacă nu mi-aș fi închis mobilul în 
buzunar când a început să vibreze și dacă m-aș fi uitat la 
numărul care clipea pe afişaj. 


VP - 254 


DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


Ești pe autostradă, camionul uriaș din faţă trece peste o 
pietricică și o aruncă în parbrizul mașinii pe care o conduci. Auzi 
o pocnitură surprinzător de puternică. Piatra, probabil nu mai 
mare decât unghia degetului mic, provoacă o spărtură 
minusculă, aproape invizibilă. Chiar dacă la început abia o poţi 
distinge, în final va sparge geamul. Orificiul minuscul a creat o 
rețea de fisuri care compromit stabilitatea întregului. În cele din 
urmă, tot ce vei vedea prin parbriz va fi segmentat, dislocat, și 
altă lovitură, oricât de slabă, va declanșa o ploaie ucigătoare de 
cioburi tăioase. 

Prin parbrizul crăpat al amintirilor mele am văzut lucruri la 
care nu mă gândisem din copilărie, dacă mă gândisem la ele 
vreodată. Clipe care fuseseră înregistrate, apoi îngropate, se 
năpusteau acum asupra mea. Câte scene vezi într-o viaţă de 
om, apoi nu te mai gândești la ele niciodată? In copilărie, când 
vezi lucruri pe care nu le înţelegi, le îndosariezi în subconștient 
și le scoţi la suprafaţă din memorie doar atunci când dispui de 
cuvintele și cunoștințele necesare pentru a le analiza. Nu 
vorbesc despre amintirile reprimate. Mă refer la nuante, 
accente, momente delicate care dezvăluie semnificaţia ascunsă 
a unor evenimente. 

Mi-am amintit de o după-amiază de iarnă, când școala s-a 
închis mai devreme. Aveam cam opt ani, eram în clasa a treia și 
ne-am adunat cu toții la ferestre pentru a ne bucura de zăpada 
care acoperea terenul de joacă incredibil de repede. Cerul avea 
culoarea aceea prevestitoare de viscol, un cenușiu întunecat. 
Școala noastră era împărţită pe schimburi, cei de la grădiniţă și 
preșcolarii ieșeau toţi la prânz, restul după-amiaza, așa că în 
ziua aceea care se încheia mai devreme nu erau destule 
autobuze pentru toţi. Au fost chemaţi părinţii, iar pe aleea care 
ducea la intrare se desfășura o adevărată paradă de mașini și 
dubiţe. Ţin minte că bucuria se amesteca în sufletul meu cu 
vinovăția, dar eram fericită că mă duc acasă, acolo unde era 
cald și bine, acolo unde puteam să mă așez la fereastra de 


VP - 255 


lângă șemineu și să privesc lumea rece și albă de-afară, 
delectându-mă cu sandvișuri cu brânză și cacao fierbinte. 

Ne-am înghesuit toţi lângă ușile din aluminiu și sticlă și am 
așteptat. De fiecare dată când se deschideau, în hol intra o 
rafală de fulgi de zăpadă și aer îngheţat, și curând nasurile și 
obrajii noștri s-au înroșit. Am rămas printre ultimii. Am văzut în 
sfârșit mașina noastră, dar la început mi s-a părut că femeia 
care o conducea nu era mama. Faţa îi era cenușie, dură și 
încordată. Părul ciufulit, ochii îngustaţi, privirea furioasă. Mama 
era o femeie frumoasă și arăta întotdeauna impecabil. Nu îmi 
amintesc să o fi văzut vreodată „distrusă”, cum spunea ea. 
Femeia care ne dusese la școală de dimineaţă, deși tot în 
pijamaua ei roșie de mătase, era perfect îngrijită, machiată, cu 
părul pieptănat și purta un halat negru din catifea și papuci. Era 
în costum de scenă și juca fără greș rolul mamei. 

Femeia de la volanul Mercedesului negru era îngrijorată, 
plictisită, și foarte, foarte tristă. Se uita fix în faţă, de parcă 
zăpada ar fi fost cea mai mare dezamăgire a vieţii ei. Ţin minte 
că inima mi-a luat-o razna, o reacţie pe care atunci n-aș fi putut 
s-o explic. În clipa aceea cred că am văzut-o prima dată pe 
mama fără mască. 

Învăţătoarea mea, domnișoara Angelica, m-a bătut pe umăr: 

— Uite, Ridley, a venit mama ta. 

Mi-am smuls privirea de la femeia din mașină și am clătinat 
din cap. 

— Ba nu e mama, domnișoară Angelica. 

Învăţătoarea s-a uitat din nou pe geam. 

— Bineînţeles că ea este, Ridley. 

Mi-a oferit un zâmbet nedumerit și înţelegător. 

Când m-am uitat a doua oară, mama era acolo, zâmbind și 
făcându-mi cu mâna. Am simţit o mică împunsătură de surpriză 
și am ieșit afară, în zăpadă. Mama s-a întins și mi-a deschis 
portiera. M-am urcat lângă ea și am simţit mirosul parfumului ei, 
L'Air du Temps, cel din flaconul de sticlă mată, cu o pasăre pe 
dop. A scuturat fulgii de zăpadă de pe pălăria mea. 

— Zi cu ninsoare! a strigat ea, vesel. Hai să-l luăm pe fratele 
tău de la școală și să mergem să bem niște ciocolată caldă. 

Încă o mai căutam pe femeia-fantomă. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea, zâmbind în continuare, 
când a observat că o privesc fix. 


VP - 256 


— Nu semănai cu tine. Când te-am văzut de la ușă arătai 
altfel. 

A râs, de parcă eram prostuţță sau jucam vreun joc, dar 
zâmbetul i s-a crispat puţin. 

— Arătam diferit? 

S-a întors spre mine și a făcut o faţă caraghioasă, apoi a scos 
limba. 

— Acum semăn cu mine? 

Am început să chicotesc. 

Ce încerc să vă spun de fapt? Ce încerc să vă transmit? Cred 
că nu numai lucrurile importante au fost minciuni, ci și detaliile. 

Mi-am amintit din nou de ziua aceea, ziua petrecerii, când i- 
am auzit pe unchiul Max și pe mama vorbind în bucătărie și 
tonul discuţiei m-a uimit. Atât de furios. Și, îmi dau seama acum, 
atât de intim. Pentru că, gândiţi-vă puţin, nu vorbești așa cu un 
străin, nici măcar cu cel mai bun prieten al soțului tău, chiar 
dacă, după ani și ani, a devenit și prietenul tău. Era multă 
emoție în cuvintele lor, un întreg strat al relaţiei lor pe care nu îl 
suspectasem. 

— S-o aduci pe una aici, la petrecerea lui Ace! Cum ai putut? 

— N-am vrut să vin singur. 

— Prostii, Max. 

— Ce vrei de la mine, Grace? Nu mai face pe mironosiţa. 

Bunica mea dinspre mamă spunea întotdeauna cu mândrie 
despre fiica și rudele ei: „O, ei nu se ceartă niciodată”. Mult timp 
am crezut că asta era emblema unor relații perfecte, dovada 
absenței totale a conflictelor. Apoi, într-o seară, când bunica a 
făcut aceeași remarcă, l-am auzit pe tata șoptind: „Mda, nu se 
ceartă niciodată pentru că nu vorbesc niciodată”. 

— Ce-ai spus, Benjamin? 

— Nimic, mamă. 

Scuipase cuvântul de parcă ar fi fost acru. Mamei lui îi spunea 
„mămico”. 

Îmi amintesc că părinţii mei nu s-au certat niciodată, cu 
excepţia discuțiilor în privinţa lui Ace. Știam că ea era furioasă 
pe el - el nu era niciodată furios pe ea - când casa era tăcută și 
întunecată. Dacă mama era în toane bune, toate luminile 
ardeau, focul duduia în șemineu toamna și iarna și auzeam 
mereu televizorul sau combina audio. Când era furioasă, stătea 


VP - 257 


pe întuneric, fără să scoată un cuvânt, până îi trecea. Da, așa 
știam că erau sau nu probleme. 

— Te simţi bine? a zis Jake. 

— Da. Amintirile. 

A dat din cap, ca și cum m-ar fi înțeles foarte bine. 

Taxiul pe care îl luasem de pe strada Hicks s-a oprit în faţa 
blocului lui Ace. Nu pot să spun că mă bucuram să-l văd din nou; 
furia și supărarea de la ultima noastră întâlnire nu-mi trecuseră. 
Dar, sincer, nu aveam unde să mă duc altundeva pentru 
răspunsuri. Ştia mai mult decât îmi spusese. Sugestiile lui asta 
demonstrau. Și trebuia să fie sincer cu mine, măcar o dată. Nu 
aveam de gând să plec de-acolo fără răspunsuri. Nu de data 
asta. 

Nu mai era nimeni pe scara de la intrare și, cu toate că abia 
trecuse de patru și jumătate, aproape se înnoptase. Așteptasem 
în biserică o vreme, simţindu-ne în siguranţă pentru că nu ne 
urmărise nimeni până acolo. Am moţăit în confesional, sprijiniți 
unul de altul, ţinându-ne de mână. Amândoi eram atât de 
obosiţi, încât parcă fuseserăm drogati. Ne-am trezit în timpul 
slujbei de după-amiază și ne-am amintit că la patru începea 
spovedania. Când slujba s-a sfârșit, am ieșit pe rând, odată cu 
credincioșii, am oprit un taxi chiar în faţa bisericii și i-am spus 
șoferului să meargă spre Lower East Side. Jake s-a uitat tot 
timpul pe geamul din spate și, când a fost sigur că nu ne 
urmărește nimeni, m-a rugat să-i dau șoferului adresa. Acum 
eram în faţa clădirii. 

— Aici stă? a întrebat el. 

— Dacă poţi numi asta viaţă. 

Când am intrat, Jake își puse mâna la arma de la talie. La fel 
ca înainte, mirosul groaznic - gunoi, putregai, chimicale - mi-a 
umplut nările. Dar în seara asta clădirea părea liniștită, părăsită, 
și lumina soarelui nu se mai chinuia să se strecoare prin 
ferestrele murdare. 

— E în regulă, i-am spus, luându-l de mână. 

— Nu-mi place întunericul. 

M-am gândit la toate suferințele pe care le îndurase pe 
întuneric și am înţeles. l-am strâns mâna mai tare. Ochii ni s-au 
obișnuit pe măsură ce urcam scările. Treptele de lemn gemeau 
sub greutatea noastră. Când am ajuns la ușa apartamentului, 
am văzut că era deschisă și inima mi s-a strâns. 


VP - 258 


— Ace? am zis. 

Niciun răspuns. 

Jake și-a scos pistolul și a făcut un pas într-o parte, lipindu-mă 
ușor de perete. A împins ușa, care s-a deschis cu un scârţâit. Pe 
canapea era întinsă o siluetă, i-am distins conturul. Era subțire, 
fragilă și parcă tremura. Apoi am auzit suspine de plâns. 

— Ruby? am șoptit, apropiindu-mă de ea. 

Jake m-a prins de încheietura mâinii, dar m-am eliberat din 
strânsoarea lui și m-am apropiat de canapea. 

— L-au luat, a spus ea încet, printre sughiţuri. 

— Cine l-a luat? am întrebat și m-am lăsat în genunchi lângă 
ea. 

Nu-i vedeam fața, dar simţeam mirosul de ţigări din răsuflarea 
ei. 

— Nu știu. Doi bărbaţi cu măști. Au spart ușa. Unul din ei m-a 
lovit foarte tare. 

Și-a ridicat mâna și și-a atins faţa. 

— Am leșinat. Când m-am trezit, plecaseră. Ace nu mai era 
aici. 

— Cum te simţi? am spus, încercând să văd dacă era rănită. 

S-a uitat la mine cu ochi mari și plini de lacrimi. 

— N-au spus nimic? a întrebat Jake din ușă. 

Ruby a clătinat din cap. 

— Ba da, să vă spun să renunţați. 

— Să-mi spui mie? am exclamat, neîncrezătoare. 

— Și ţie, și lui. Au spus chiar așa: „Lăsaţi-o baltă și noi o să-l 
lăsăm în pace”. 

Nu am fost în stare să vorbesc pentru că nodul din gât îmi 
ținea cuvintele închise în piept. Aveam din nou senzaţia că sunt 
în plin coșmar, trăiam spaima clipei când te uiţi în jurul tău și 
speri că ceva îţi va aduce aminte că visezi. 

— E vina mea, a zis ea. L-am rugat să te ajute. L-am rugat să- 
ți spună ce știe, să te apere de ei. 

— Să mă apere de cine? 

— EI știe, a spus ea, făcând un semn spre Jake. El știe de cine. 

Jake s-a mulţumit să ridice din umeri. 

— N-am idee, a zis când m-am uitat la el. 

— Oamenii care te-au răpit, Ridley, a spus ea, uitându-se în 
ochii mei. Oamenii vinovaţi pentru tot ce ţi se întâmplă. 

— Cine, Ruby? Cine e vinovat? 


VP - 259 


A izbucnit din nou în plâns. Aveam impulsuri contradictorii: 
unul era să o îmbrăţișez, celălalt să-i dau o palmă. 

— Nu știu. N-a vrut să-mi spună, a bolborosit ea printre 
sughițuri. Din același motiv pentru care n-a vrut să-ţi spună nici 
ție. Credea că e prea periculos pentru noi să aflăm adevărul. 

Fata asta era doar o drogată care o luase razna? Avea idee 
despre ce vorbea? Nu știam cum să reacționez. 

— Mi-au lăsat un număr de telefon, a zis Ruby în cele din 
urmă, ridicându-se de pe canapea și întinzându-mi un petic de 
hârtie. Se uita la Jake cu aceeași neîncredere. In cameră era 
întuneric, dar nu atât de întuneric încât să nu ne putem vedea 
fețele. Mirosul de fum de ţigară era material, ca o a patra 
prezenţă. Am scos mobilul din buzunar și l-am deschis. Afișajul 
s-a luminat și un semnal sonor m-a anunţat că am trei mesaje. 
Nu aveam idee cum să le ascult. M-am uitat la Jake: 

— Să sun? l-am întrebat. 

S-a apropiat de mine. 

— Ce altceva poți să faci? 

Ar fi trebuit să intru în panică, să fiu paralizată de frică după 
tot ce mi se întâmplase, după ce i se întâmplase lui Ace. Dar 
eram calmă. Singurele semne ale spaimei erau zumzetul 
persistent din urechea dreaptă, gâtul uscat și tremurul ușor, 
abia perceptibil, al mâinilor. 

Am format numărul și am așteptat să răspundă cineva. 

— Ridley... N-a durat mult. Intotdeauna ai fost o fată 
deșteaptă. 

Am recunoscut vocea - vocea unui bărbat trecut de prima 
tinereţe -, însă în clipa aceea n-am putut să-i asociez un nume. 
Era fină și educată, dar răutatea o făcea stridentă. 

— Credeam că am căzut de acord să te întorci acasă, Ridley. 

Cu un sunet prevestitor de rău, cheia s-a răsucit în broască și 
cușca tigrului s-a deschis. Era Alexander Harriman. 

— Nu înţeleg..., am zis. 

— Am știut că vom avea necazuri chiar din clipa când am 
văzut poza ta pe prima pagină. 

Vorbea pe un ton amical, relaxat, de parcă eram vechi 
prieteni. 

— Ce doriţi, domnule Harriman? 

— Cred că trebuie să ne întâlnim și să rezolvăm câteva 
lucruri, să clarificăm câteva neînţelegeri, să stabilim un plan 


VP - 260 


pentru viitor. Și când totul va fi pus la punct, vom putea să 
discutăm și despre fratele tău, să-i dăm ajutorul de care are 
nevoie. 

Mi-am dat seama că își alegea cu grijă cuvintele. 

— Aș putea să mă duc la toate ziarele, domnule Harriman. Aș 
putea să sun la poliţie dacă tot am aflat că l-aţi răpit pe fratele 
meu. 

Nicio reacţie. 

— Ai putea, dar nu vei evita consecințele. Cred că începi să-ți 
dai seama că adevărul nu ne eliberează întotdeauna. Mulţi 
oameni pe care-i cunosc ţi-ar putea spune că este exact invers. 

— Mă ameninţaţi, domnule Harriman? 

— In niciun caz, a zis el cu indignare prefăcută. 

Mintea mea a luat-o razna. Nu cunoșteam regulile unui 
asemenea joc. Mă simţeam ca un șoarece în ghearele unei pisici 
înfometate. 

— Trebuie să mă asigur că Ace e teafăr. 

Știu, era jalnic, dar nu mă puteam gândi la altă condiţie. 
Voiam să-i aud vocea, să știu că era în siguranţă și că îmi stătea 
încă în putere să-l ajut. 

— Câtă vreme putem ajunge la o înţelegere, fratele tău și 
restul familiei tale, ca să nu mai pomenim de prietenul tău, 
domnul Jacobsen, nu au de ce să-și facă griji. Ai cuvântul meu. 

— Nu e de ajuns, am spus fără convingere. 

— Uite ce-i, Ridley, a zis el, iar acum în glasul lui măsurat se 
simţea nerăbdarea, nu stabilești tu regulile, așa că hai să nu mai 
pierdem vremea. Vino la mine într-o oră. Sunt amabil cu tine 
pentru că Max te-a iubit, dar de felul meu nu sunt un 
sentimental și tu ai devenit un inconvenient teribil. 

A închis. Până la urmă îmi spusese tot ce trebuia să-mi spună. 
Am luat telefonul de la ureche și m-am uitat la el de parcă ar fi 
fost arma crimei. M-a scuturat un fior când m-am gândit că 
amabilitatea lui de până atunci se materializase în rafale de 
armă automată și o cursă nebunească pe șosea. M-am întrebat 
ce s-ar întâmpla dacă și-ar termina provizia de sentimente. M- 
am uitat la Jake. A venit la mine și mi-a pus o mână pe umăr. 

— Cine a fost, Ridley? 

— Avocatul unchiului meu, Alexander Harriman. 

— Alex Harriman, avocatul gangsterilor? 


VP - 261 


Nu mă gândisem așa la el niciodată, dar mi-am spus că odată 
ce ai apărat un singur gangster, asta ești. M-am așezat lângă 
Ruby, care mi-a aruncat o privire disperată. 

— Il iubesc, a șoptit. 

Era o epavă, atât de slabă, încât articulațiile umerilor și 
braţelor se vedeau perfect. Rimelul i se scurgea pe faţă. Părul îi 
era ars de la prea mult decolorant. Avea totuși o anumită 
frumusețe, un accent dulce, ceva care te îndemna s-o aperi. 

— Și eu, am răspuns pe un ton care m-a surprins. 

— Ce vrea? a întrebat Jake. 

— Vrea să ne vedem la biroul lui, într-o oră. 

Jake a clătinat din cap. 

— Nu e o idee bună. 

— Avem de ales? 

Ne-am uitat unul la altul câteva secunde, dar n-am găsit un 
răspuns. 

— Bine, dar nu te duci singură, a zis el în cele din urmă. 

— Nu poţi avea încredere în el, a spus Ruby, apucându-mă de 
braţ și privindu-l cu teamă pe Jake. 

Era disperată, dar nu nebună. 

— De ce, Ruby? De ce spui asta? am întrebat-o, uitându-mă la 
Jake. 

Și-a ridicat braţele și m-a tras mai aproape de ea. Am simţit 
iar mirosul de ţigară. Mi-a șoptit cu înverșunare: 

— El l-a omorât pe unchiul tău Max. 

Cuvintele ei m-au înfiorat. 

— Ruby, unchiul Max a căzut cu mașina de pe un pod. Era 
beat, pe șosea era polei. Nu a fost asasinat. 

M-am uitat iar la Jake, care stătea nemișcat. N-am reușit să-i 
prind privirea, dar am văzut că nu încerca să nege. 

— Nu trebuie să tragi cu arma ca să omori pe cineva, a 
continuat Ruby, privindu-l fix pe Jake. 

Jake s-a apropiat de noi și a oftat. 

— Uneori e suficient să le spui adevărul. 

— Cum? Despre ce naiba vorbești? 

Mi-am amintit că unchiul Max plânsese. Mi-am amintit 
cuvintele lui: Ridley, probabil că ești singurul lucru bun pe care l- 
am făcut vreodată. Apoi am înţeles ce voia să spună Jake. 

— L-ai cunoscut, i-am zis. l-ai povestit ce ţi s-a întâmplat. 

Mi-a făcut semn că nu greșeam. 


VP - 262 


— Eram deprimat când l-am cunoscut pe Max. Ți-am povestit, 
știam de ceilalţi copii dispăruţi, de tatăl tău, dar nu știam ce să 
fac mai departe. Apoi a murit Arnie. Adunasem atâta furie în 
mine, încât nu puteam să dorm noaptea fără să golesc o sticlă. 
Când am aflat despre Fundaţia Maxwell Allen Smiley și despre 
finanţarea Project Rescue, am știut că trebuia să vorbesc cu 
unchiul tău. M-ai întrebat dacă am vreo ipoteză. Ipoteza mea 
este că Little Angels și celelalte stabilimente de acest gen, care 
au fost ridicate la rangul de refugiu oficial, aveau și alt rol. Unii 
dintre medici erau „îngeri păzitori”. 

M-am uitat la el și mi-am dat seama că îi venea greu să 
continue. 

— Aveau grijă de copiii despre care credeau că erau abuzaţi? 
am întrebat. 

M-am gândit la Jessie, la brațul ei fracturat. M-am gândit la ce 
trebuie să fi simţit tata când o îngrijea, el, atât de categoric 
când era vorba de binele copiilor. 

— Da, și „marcarea” lor, a continuat Jake. 

— Ce vrei să spui? 

— În anii '70, era foarte greu să scoţi un copil dintr-un mediu 
abuziv. 

— Adică funcţiona un sistem prin intermediul căruia medicii 
din clinică identificau copiii molestați și... Și mai ce? 

— Erau răpiți, a spus el. Poate. 

— Cine-i răpea? Şi apoi ce se întâmpla cu ei? 

— Nu știam când m-am dus să vorbesc cu Max, și nici acum 
nu știu sigur. 

— Ce s-a întâmplat? am repetat. 

— Am încercat să vorbesc cu el la biroul lui, dar nu am reușit 
să obţin o întâlnire, așa că l-am urmărit vreo două zile și am 
descoperit unde se ducea să bea. L-am așteptat la Blue Hen, nu 
departe de casa părinţilor tăi, Ridley. 

— În ajunul Crăciunului? 

— Nu. Cu două săptămâni înainte. Băuse deja zdravăn când 
am ajuns eu acolo. Se știa cu toată lumea din bar. Am așteptat 
la o masă din colţ cu o halbă de Guinness până când a rămas 
singur, apoi m-am așezat la masa lui. Era un tip prietenos, mi-a 
făcut cinste cu un rând. Îl uram, îl uram cumplit. 


VP - 263 


Vocea lui Jake se răcise brusc și am auzit în ea un accent 
complet străin. Am auzit ura și am realizat că era încă vie în 
inima lui. Poate că într-o bună zi își va înţelege trecutul. 

— l-am spus: „Știţi cine sunt?” S-a uitat la mine, curios, dar și 
puţin bănuitor. „Nu, băiete. Habar n-am.” Am spus: „Să vă 
povestesc câte ceva despre mine.” Și știi ce? A fost amabil cu 
mine. A ascultat povestea, s-a implicat, mi-a împărtășit și el 
puţin din experiența lui de orfan. Dar puţin îmi păsa de 
amabilitatea lui. Eu voiam doar răspunsuri. După ce am terminat 
și am mai băut o bere, i-am zis: „Domnule Smiley, ce puteți să- 
mi spuneți despre Project Rescue?” Amabilitatea a dispărut și a 
început să arate puţin mai bătrân. „Cine ești tu, băiete?” 
„Tocmai asta e, n-am idee”, i-am zis. A cerut nota și a vrut să 
plece, dar m-am ţinut după el. Ar fi putut să facă o scenă, să-i 
pună pe băieţii din bar să mă aranjeze sau să cheme poliţia, dar 
n-a făcut asta. În parcare i-am expus teoria mea despre Project 
Rescue. „Cred că am fost unul dintre copii, domnule Smiley, dar 
ceva n-a mers cum trebuie și m-au trimis înapoi.” Mi-a spus că 
sunt nebun, că nu știu despre ce vorbesc. „Project Rescue 
salvează copii abandonaţi, atât și nimic mai mult. Ai nevoie de 
un psihiatru, băiete.” „Aveţi dreptate”, i-am spus, „am nevoie 
de ajutor. Trebuie să-mi spuneţi adevărul despre Project 
Rescue.” Stăteam atât de aproape unul de altul, încât vorbeam 
în șoaptă. „Ti-am spus adevărul. Nu te pot ajuta.” Apoi s-a urcat 
în mașină, dar înainte să închidă portiera i-am strecurat o carte 
de vizită. Mi-am dat seama că îl zdruncinasem și că era 
descurajat. Dacă știe mai mult decât spune, m-am gândit, 
conștiința o să-l ajungă din urmă. Poate că l-a ajuns. Poate că 
așa a ajuns să cadă de pe pod în ajunul Crăciunului. Dacă eu l- 
am ucis, așa l-am ucis. 

M-am pregătit să înfrunt valul de durere. Chiar și atunci, după 
tot ce se întâmplase, gândul că murise cu atâta tristeţe în suflet 
mă chinuia îngrozitor. Tristeţea care îl urmărise mereu, care îi 
furase orice bucurie, care îl îndemnase să facă lucruri de 
nedescris. Tristeţea câștigase. 

— Cum a aflat Ace? 

— De la unchiul tău, a spus Ruby. Cu câteva zile înainte să 
moară, a venit aici. Voia să se împace cu Ace, să-l ajute să 
scape de droguri, să plătească pentru o cură de dezintoxicare. l- 
a spus lui Ace că trecutul s-a întors împotriva lui și că trebuia să 


VP - 264 


repare câteva din lucrurile pe care le stricase. Cred că s-a gândit 
că Ace era unul din acele lucruri. 

Mi-am amintit de ultima mea conversație cu unchiul Max și m- 
am întrebat ce mi-ar fi spus în seara aceea dacă nu l-ar fi oprit 
tata. M-am gândit la ce mi-a spus tata: Max i-a lăsat moștenirea 
lui Ace într-un fond de investiții disponibil doar după ce el va fi 
curat de cinci ani. Încerca să-și răscumpere greșelile faţă de 
Ace? M-am uitat la Ruby, care părea că nu mai știe ce să zică. |I 
fixa pe Jake, rozându-și ce mai rămăsese din unghii. Cred că 
singurul lucru care rivaliza cu frica mea în acel moment era o 
mâhnirea apăsătoare că atât de mult rău fusese făcut, că atât 
de multe s-au stricat iremediabil. Îl consideram pe Jake vinovat 
pentru moartea lui Max? Nu. Avea dreptul să caute adevărul. II 
învinovăţeam pe Max pentru ce i se întâmplase lui Jake? Incă nu 
știam. Și nu eram sigură că vina era cel mai potrivit subiect de 
reflecţie acum. 

— Trebuie să plecăm, i-am spus lui Jake. A trecut o jumătate 
de oră de când am vorbit cu Harriman. 

S-a uitat la mine surprins, de parcă aștepta o reacţie care nu 
mai venea. Apoi și-a revenit 

— Să mergem. 

În timp ce coboram, mobilul meu a început să vibreze în 
buzunar. Pe afișaj clipea numărul lui Salvo. Nu am îndrăznit să 
răspund, dar mi-a venit o idee. 


VP - 265 


TREIZECI 


Oricine a asistat la o execuţie vă poate spune că nu este un 
moment de triumf. După ce strâng în ele mânie ani de-a rândul, 
după ce trec prin procese interminabile, după recursuri peste 
recursuri, rudele victimelor se adună în sfârșit într-o cameră 
sterilă. Privesc dreptatea din spatele unui geam. Asistă la 
moartea criminalului. Au așteptat ani de zile clipa aceasta, clipa 
în care se sfârșește durerea și începe vindecarea. Își imaginează 
că greutatea se va ridica de pe sufletele lor, că somnul le va fi 
liniștit de-acum încolo. După ce totul se sfârșește, vă vor spune 
că durerea nu dispare. Nu sunt eliberaţi de suferință. Durerea 
este la fel de arzătoare și de puternică ca în prima zi, moartea 
criminalului nu o potolește. 

Poate se întâmplă așa din cauză că însuși conceptul de 
pedeapsă este fals, din cauză că totul în jurul nostru este 
transformat irevocabil prin acţiuni bune și rele deopotrivă. 
Experiențele pe care le trăim ne schimbă. Cele mari, cele mici, 
toate au consecințe care nu pot fi anulate. Să judeci aceste 
experiențe, să urăști ce ţi s-a întâmplat înseamnă să urăști ceea 
ce ai devenit datorită lor. Cred că de aceea nu eram furioasă în 
taxi când ne grăbeam să ajungem la biroul lui Harriman. Imi era 
frică, eram tristă, dar nu blestemam ziua când sărisem în faţa 
mașinii pentru a salva un copil. Nu îl uram pe tata pentru că o 
„marcase” pe Jessie Stone, dacă asta făcuse de fapt. Nu îl uram 
pe Jake pentru că îl acuzase pe Max. Nu eram indignată, chiar 
dacă indignarea ar fi fost perfect justificată. Așa cum v-am spus, 
cred în echilibru, în karma. Cred că pentru orice bine există un 
rău, pentru fiecare dreptate există o nedreptate. 

Bineînţeles, în acel moment nu mă gândeam la nimic din 
toate astea. Fiecare terminaţie nervoasă din trupul meu ardea 
de teamă pentru Ace, pentru familia mea, pentru ce voia 
Alexander Harriman de la mine. Eram din nou într-o situaţie 
pentru care nu aveam termeni de referință. M-am aplecat în 
faţă, dorind ca taxiul să se miște mai repede și traficul să se 
elibereze. Până când am ajuns în faţa blocului Central Park West 


VP - 266 


în care era biroul lui Alexander Harriman, sudoarea mă lipise de 
banchetă. 

— Liniștește-te, a spus Jake după ce a plătit și m-a tras afară 
din mașină. Dacă voia să-ţi facă rău, erai deja moartă. 

Trebuie să recunosc că exista o logică în asta, dar nu m-a 
consolat. Am sunat la interfon și aș vrea să pot spune că am fost 
surprinsă când cheliosul ciudat ne-a deschis ușa. A zâmbit când 
l-a percheziţionat pe Jake și i-a luat arma de la centură. Nu era 
la fel de înspăimântător ca în imaginaţia mea. Era neras și avea 
gene lungi, de femeie. Mirosea a colonie ieftină. 

— Drăguţ, a zis el, răsucind pistolul în mână, apoi a scos 
încărcătorul și cartușul de pe ţeavă cu două mișcări rapide. l-a 
înapoiat lui Jake arma acum inofensivă. 

Mi-a aruncat o privire și zâmbetul s-a transformat în rânjetul 
de lup pe care îl mai văzusem. 

— Parcă ne cunoaștem, a zis. 

— Nu cred, am spus, încercând să fiu rece și dură, dar reușind 
doar să par o fetiță speriată. 

Rânjetul nu s-a clintit. Se întâmplă astfel de lucruri în 
realitate? m-am întrebat, având senzaţia că visez. Ultima oară 
când călcasem în biroul lui Alexander Harriman eram altcineva... 
Deși trecuseră de-atunci doar câteva zile. Totul mi se părea 
schimbat: covoarele persane, canapeaua și fotoliile de piele, 
portretul soţiei și fiicei lui care atârna deasupra barului. Ceea ce 
atunci mi se păruse elegant și liniștitor, acum părea degradat. 

— lţi voi oferi ceva, Ridley, ceva ce nu ţi-a dat nimeni 
niciodată, a spus Harriman când am intrat în birou. 

Ucigașul plătit a ieșit și a închis ușa, dar mi-am imaginat că 
avea de gând să rămână pe-aproape. 

— Ce anume? 

Stătea în picioare, sprijinit de biroul din lemn de stejar, cu 
braţele încrucișate la piept. Era chipeș și părea aproape 
binevoitor dacă nu observai licărirea de oţel din privirea lui. 

— Adevărul, m-a lămurit, ridicând din sprâncene și 
desfăcându-și larg braţele. Vă ofer amândurora adevărul. 

— De ce atâta deranj? a zis Jake. De ce nu scapi de noi pur și 
simplu? Nu că n-ai fi încercat. 

— Ba nu, a zis Harriman cu un râs relaxat, nu încercam să vă 
ucid. Doar să vă potolesc. Câteodată, lucrurile astea... Îi ceri 
cuiva să facă o treabă pentru tine și se lasă dus de val. Oricum, 


VP - 267 


a continuat el cu un gest de indiferenţă, o să vă spun ce vreți 
amândoi să știți, dar insist să rămână între noi. M-am gândit 
mult și cred că e o modalitate de a vă convinge să nu vă mai 
băgaţi nasul în ce nu vă privește. Cealaltă ar fi să vă elimin. 

— Și de ce am fi de acord? a întrebat Jake. 

— Consecințele, consecinţele. Ridley, dacă mâine fratele tău 
ar apărea pe un trotuar din East Village, mort de la o supradoză, 
crezi că ar fi cineva surprins? Dacă prietenul tău ar dispărea fără 
urmă, cine în afară de tine i-ar simţi lipsa? Să continuu sau ați 
înțeles ce vreau să spun? 

Ințelesesem, fusese la fel de neechivoc ca o lovitură în plex. l- 
am făcut semn că totul era limpede. 

— Unde e fratele meu? 

— E mai în siguranță decât era atunci când l-am găsit. Stai 
jos, Ridley. Cu cât terminăm mai repede, cu atât mai repede îl 
vei revedea pe Ace. 

M-am cufundat în canapeaua de piele mai mult pentru că nu 
eram în stare să-mi susțin greutatea corpului decât ca să-l 
ascult pe Harriman. Jake a rămas în picioare lângă ușă. 

— Ce vă ofer eu acum, a declamat el teatral, este ceea ce în 
drept numim „roadele unui pom otrăvit”. Veţi obţine informaţiile 
pe care le căutaţi, dar nu le veţi putea folosi. Gândiţi-vă la 
dovezile care nu pot fi folosite în justiție pentru că poliţia le-a 
obţinut ilegal. Întrebările voastre vor primi un răspuns, dar va 
trebui să vă mulţumiţi cu atât. Să continuăm? 

Am reflectat câteva secunde. Mi-am dat seama că nici măcar 
acum, după toate experienţele prin care trecusem, nu eram 
sigură că vreau să știu. Ce să fac cu informaţiile dacă nu 
puteam să le dezvălui, să le folosesc, să îndrept lucrurile? Poate 
că era mai bine să nu aflu povestea noastră. Dar i-am făcut 
semn că eram de acord. 

— Max a fost un misionar. A văzut un mecanism social greșit, 
un sistem șchiop, și a vrut să-l corecteze. Dar reformarea unui 
sistem guvernamental este o muncă migăloasă, de durată, și 
între timp mureau copii. Copii chinuiţi, neglijaţi, nenorociti într-o 
mie de feluri de către oameni care nu-i iubeau, nu-i doreau sau 
nu știau ce să facă cu ei chiar dacă-i doreau. Intre timp, alții 
căutau cu disperare copiii pe care nu puteau să-i conceapă, se 
înscriau pe listele interminabile de așteptare pentru adoptii. Max 
i-a cunoscut pe mulţi dintre ei prin intermediul fundaţiei, le-a 


VP - 268 


cunoscut disperarea, a văzut ce cămine îmbelșugate și sigure 
puteau oferi copiilor care aveau într-adevăr nevoie de ele. Atâţia 
oameni de valoare, atâtea resurse nefolosite... Max era 
îngrozitor de frustrat. Atunci a conceput un nou sistem și i-a 
convins și pe alţii să-l ajute. L-a numit Project Rescue. 

Nu reușeam să-mi iau ochii de la Harriman. S-a ridicat și a 
început să măsoare biroul în lung și-n lat, ca un avocat la bară 
care își face pledoaria finală. Jake nu se mișcase de lângă ușă și 
se uita fix la el. Faţa îi era ca o mască. Îmi era imposibil să 
ghicesc la ce se gândea. 

— Project Rescue avea două componente diferite. Prima era 
grupul care făcea lobby pentru adoptarea legii Safe Haven în 
statul New York - legea care ar fi consfințit dreptul unei mame 
să-și lase copilul în spitale, clinici, staţii de pompieri și așa mai 
departe, fără să fie luată la întrebări. Copiii abandonaţi ar fi fost 
apoi introduși în sistemul oficial de securitate socială... Perfect 
cinstit. A doua era o operaţiune mult mai puţin transparentă, în 
care personalul medical simpatizant din clinicile pentru 
comunităţile sărace putea să anunţe anonim Project Rescue că 
îngrijea copii care probabil suferiseră abuzuri. S-au găsit destui 
doctori și asistente medicale care făceau treaba asta plini de 
bune intenții, crezând că Project Rescue avea relaţii speciale cu 
agenţiile guvernamentale care investigau cazurile de abuz. 

— De fapt, l-a întrerupt Jake, îi înregistrau în acte drept copii 
care trebuie luaţi în grija statului. 

— Exact, a zis Harriman. E drept, deși ideea din spatele 
mecanismului era destul de nobilă, execuţia lăsa de dorit. 
Cineva trebuia să ia copiii din casele lor. Unchiul tău nu era prea 
dornic să fie implicat în partea asta a operaţiunii. 

— lar aici au dat o mână de ajutor câţiva din ceilalți clienţi ai 
tăi, a intervenit Jake. 

— Bravo, domnule Jacobsen. 

— Poftim? am zis. Nu înţeleg. Cum adică, ceilalți clienţi? 

Harriman mi-a zâmbit așa cum zâmbești unui elev greu de 
cap, care în ciuda eforturilor lui rămâne veșnic ultimul din clasă. 

— Sunt sigur că nu trebuie să-ţi spun cu ce soi de indivizi am 
de-a face zilnic. 

— Și... Cum? am spus, dezgustată. Ai intermediat între Project 
Rescue și gangsteri? 

Harriman a făcut o reverență teatrală. 


VP - 269 


— Te rog, Ridley. N-am afirmat asta. Dacă aș fi în locul tău, n- 
aș mai vorbi așa. 

M-am uitat fix la el, hotărând pe loc că era un monstru, în 
mod evident fără niciun strop de moralitate. Și-a dres vocea, 
apoi a continuat: 

— O vreme lucrurile au mers destul de bine. Doctorii și 
asistentele raportau abuzurile la Project Rescue. Erau angajați 
răpitorii. Copiii ajungeau în familii bune și nicio persoană cu 
mâinile curate nu era implicată direct în ceva dubios. Și banii 
curgeau. O grămadă de bani. 

— Vindeau copiii? am întrebat, din ce în ce mai îngrozită și 
dezgustată. 

Harriman a ridicat din umeri. 

— Era o operaţiune costisitoare și nu toată lumea se implicase 
în ea pentru binele copiilor, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Părea atât de calm, atât de lipsit de scrupule și de orice 
sentiment, încât îmi venea greu să cred că spune adevărul. 
Afirmase că Max a încheiat o înțelegere cu crima organizată 
pentru a răpi copii din casele lor și a-i vinde unor străini. Străini 
bogaţi, cu poziţii importante. M-am gândit iar la dineurile de 
binefacere și m-am întrebat câţi dintre invitați își cumpăraseră 
copiii de la Project Rescue. 

— Cel mai important lucru pentru unchiul tău a fost ca nimeni 
să nu fie rănit. Cum era de așteptat, când Teresa Stone a fost 
ucisă în timpul răpirii lui Jessie, Max s-a înfuriat. In clipa aceea a 
vrut să închidă operaţiunea, dar deja n-o mai controla. Oamenii 
implicaţi făceau bani frumoși și nimeni nu era dispus să renunţe. 

Harriman s-a așezat în faţa mea și a turnat apă dintr-o carafă 
de cristal în trei pahare asortate. 

— Ești cam palidă. 

Mi-a întins un pahar, dar nu l-am luat. L-a pus la loc pe tavă. 

— Lui Max îi era teamă că inventase un mecanism pe care nu 
mai era în stare să-l controleze. Și avea dreptate. 

— Câţi copii? a întrebat Jake. 

Harriman a ridicat din umeri. 

— Nimeni nu știe, a zis el râzând. Mai precis, nimeni nu a ţinut 
evidența. 

Jake stătea nemișcat ca o statuie, rece, paralizat de furie. Nu 
eram sigură că ar fi fost în stare să deschidă gura, chiar dacă ar 
fi vrut. 


VP - 270 


— Ce s-a întâmplat cu Jake? am întrebat. Știm că mama lui l-a 
abandonat, apoi s-a întors după el. Știm că a fost răpit. Cum a 
ajuns din nou la Project Rescue? 

Harriman și-a ridicat mâinile, imitaţia unui gest de scuză. 

— Mi-e teamă că nu am un răspuns. Tot ce pot să-ţi spun este 
că oamenii care cred că pot cumpăra un copil nu au crize de 
conștiință când vine vorba să returneze marfa. Gândiţi-vă la 
imbecilii care cumpără câini de rasă și-i abandonează la 
adăpostul pentru animale după ce constată miraţi că latră prea 
mult și fac mizerie pe covor. 

Comparaţia era oribilă și m-am crispat. Dar Harriman avea 
perfectă dreptate în privinţa unui lucru: n-ar trebui să poţi 
obţine un copil la fel de ușor cum obţii un căţel. M-am uitat la 
Jake. Pălise, gura îi era o linie subţire. Furia se revărsa din el în 
valuri. 

— Să înţeleg deci că Project Rescue m-a săltat din casa mea 
pentru că doctorul Jones s-a gândit că eram un copil molestat, 
dar familia care m-a cumpărat a ajuns la concluzia că sunt o 
bătaie de cap prea mare și m-a abandonat tot la o filială Project 
Rescue? 

— E posibil, a spus Harriman, privindu-l în ochi pe Jake. Îmi 
pare rău, băiete. Chiar nu știu. Pur și simplu nu am cum să știu 
așa ceva. 

— Stai puţin, am strigat. Vrei să zici că tata era implicat? Că 
știa? 

— Nu știu dacă tatăl tău știa despre cealaltă parte a 
operațiunii. 

— A fost doctorul celor patru copii dispăruţi, Ridley, a spus 
Jake blând. 

S-a așezat lângă mine și mi-a pus o mână pe genunchi. 

— De acord, dar asta nu înseamnă că el a marcat copiii. Putea 
s-o facă oricine, orice asistentă, orice doctor. 

Jake s-a uitat trist în ochii mei. 

— Atunci cum ai ajuns în casa lui? 

Câteva secunde a domnit tăcerea. Apoi m-am întors spre 
Harriman. 

— Eu sunt Jessie Stone? 

Mi-a susținut privirea și mi s-a părut că văd în ochii lui o 
licărire de compasiune. 

— Da. Tu ești. Și știu asta doar pentru că ești un caz special. 


VP - 271 


— Special în ce sens? 

— Am o întelegere cu Ben și Grace, Ridley. Trebuie să 
vorbești cu ei. 

— Vrei să îmi spui că părinţii mei m-au cumpărat? 

— Nu am spus asta, Ridley. Trebuie să vorbești cu Ben și cu 
Grace. 

— Dar te întreb pe tine, am strigat. 

M-am gândit la omul pe care îl numeam tatăl meu. Faţa, 
mâinile, îmbrăţișarea lui nu mai aveau secrete pentru mine. 
Credeam că provin din acel loc, că sângele lui era și sângele 
meu. Dar mă cumpărase așa cum cumperi un cal sau o mașină 
nouă. Familia noastră era o faţadă falsă, impecabilă când o 
vedeai de-afară, cenușie și crăpată pe dinăuntru. 

— Și Ace? 

— Ace..., a repetat Harriman încet. Ace nu e un copil Project 
Rescue. 

— Poftim? Nu înţeleg. Credeam... 

— Repet, Ridley, trebuie să vorbești cu Ben și cu Grace. 

Mi-am dat seama că nu se referise niciodată la ei ca fiind 
părinţii mei. 

Nu mai știam ce simt, cum mă simt. Pluteam, eram 
suspendată, mă întrebam cum va fi când șocul adevărului mă va 
dobori. 

— Se mai întâmplă încă? a intervenit Jake. 

— Nu am nicio informație în acest sens. Din câte știu, totul s-a 
sfârșit când Project Rescue s-a retras din operaţiune. 

— Cum putem să credem așa ceva? Chiar tu ai spus că Max 
nu mai controla nimic. 

— Nu-mi pasă ce crezi tu, Ridley, a spus el cu o voce glacială, 
ridicându-se. Singurul lucru care mă interesează este să-ţi ţii 
nenorocita aia de gură. Nu mă face să-mi calc promisiunea față 
de Max. Nu mă obliga să te reduc la tăcere. 

Jake s-a ridicat și s-a repezit la Harriman, dar l-am tras de 
mână. S-a smucit și în clipa următoare pumnul lui puternic s-a 
întâlnit cu maxilarul lui Harriman. Avocatul a emis un soi de 
suspin și a căzut pe spate. De fapt am crezut că va cădea, dar s- 
a agăţat în ultima clipă de marginea biroului. Am sărit și am 
prins braţul lui Jake cu amândouă mâinile înainte să-l lovească 
din nou. 


VP - 272 


— Oprește-te, nu are rost, am strigat, dar el nu se uita la 
mine, ci la Harriman. 

Calm, avocatul a scos o batistă din buzunar și și-a șters 
sângele de pe faţă. _ 

— Te simţi mai bine acum? l-a întrebat pe Jake. Iți fac o 
favoare și nu sunt ranchiunos pentru asta. Ai trecut prin 
momente grele. 

Jake s-a încordat ca un arc, gata să-l mai lovească o dată, dar 
l-am ţinut strâns. 

— Copii, în viaţă nu există garanţii. lubiţi sau detestați, 
chinuiţi sau îndrăgiţi, îngrijiţi sau neglijaţi... Nu alegem ce ni se 
întâmplă, alegem doar cum reacţionăm. Jake, ai nimerit rău. 
Ridley, ai nimerit destul de bine. Dar amândoi sunteţi aici, vii și 
nevătămaţi, și v-aţi găsit unul pe altul. Profitaţi de asta. Mulţi nu 
au nici atât. 

În mine exista o Ridley care voia să se întindă pe canapea și 
să plângă. O Ridley care voia să se năpustească la Alexander 
Harriman și să-l snopească în bătaie cu toată forţa furiei și 
suferinţei sale. O Ridley care voia să fugă de-acolo și să nu se 
mai gândească niciodată la Harriman sau la ceea ce spusese. 
Era și altă Ridley care voia să alerge la poliţie și la ziare și să nu- 
i pese de consecințele pe care le va suporta ea, Ace, părinţii ei, 
Jake sau copiii Project Rescue care trăiau liniștiți în minciunile 
lor. 

Harriman avea dreptate. Adevărul era rodul unui pom otrăvit. 
Ce puteam face cu el? Mă simțeam moartă pe dinăuntru. Am 
căutat alte întrebări, știind că asta era ultima ocazie să i le pun. 
Nu am găsit niciuna. 

— Tata n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Niciodată. 

Am căutat privirea lui Jake. Doream din tot sufletul să creadă 
și el. L-am privit în ochi și am văzut că nu credea. 

Harriman a ridicat din umeri. 

— i-ar fi cam greu să convingi autorităţile, date fiind poziţia 
lui, munca pe care a depus-o pentru partea legală a operaţiunii, 
relația lui cu Max și faptul că ești în posesia lui. 

N-am știut ce să-i răspund. Cuvântul „posesie” mă înfiorase. 
În cele din urmă am reușit să deschid gura: 

— Adică? 

— Max nu mai e. Dacă toate astea ies la iveală, cineva trebuie 
să plătească pentru Project Rescue. Tu ești singura legătură 


VP - 273 


dintre ramura legală și cea ilegală. Care crezi că vor fi 
consecinţele pentru tatăl tău? Pentru cariera lui? Pentru tot 
binele pe care a încercat să-l facă? În cel mai bun caz va fi un 
om distrus. 

Eram aproape paralizată. M-am uitat la Jake, care părea să se 
fi liniștit puţin, ca și cum între timp se împăcase cu ideea că nu 
va afla niciodată întreaga poveste. S-a așezat lângă mine. M-am 
apropiat de el și m-a strâns în braţe. 

— Îmi pare rău, i-am șoptit. 

— E în regulă. E în regulă. Hai să ieșim de-aici. 

— Unde este fratele meu? am spus, amintindu-mi de el cu o 
tresărire. 

Harriman a deschis o ușă din spatele biroului. Camera de 
alături era mobilată cu o masă de conferință și câteva pupitre. 
Și o canapea lungă de piele pe care era întins fratele meu. Nu 
era rănit, nici legat, doar leșinat. Palid, aproape alb la față, cu 
excepţia cearcănelor albastre uriașe. Zăcea acolo, cu un braţ 
atârnând pe podea. Arăta ca un cadavru. 

— Prietena lui s-a zbătut mai tare decât el, a spus Harriman. 
Azi a ajuns pe canapeaua mea. Mâine poate va ajunge pe o alee 
dosnică din Lower East Side. Azi mai respiră. Mâine... Depinde 
de voi. 

Aș vrea să vă pot spune că s-a întâmplat ceva miraculos, că 
printr-un formidabil act de eroism am reușit să-l învingem pe 
Alexander Harriman. Aș vrea să vă pot spune că a venit 
cavaleria și am fost salvaţi și s-a făcut dreptate. Dar tot ce am 
putut face a fost să-l ridicăm pe Ace în picioare și să-l târâm 
spre ușă. 

Alexander Harriman avea dreptate și în altă privinţă. Nu știu 
cum ajunsese să mă cunoască atât de bine. Consecințele erau o 
frână puternică. Chiar dacă nu l-ar fi ameninţat pe Ace, eram 
oare pregătită să golesc sacul cu șerpi în faţa tatălui meu? Eram 
pregătită să-i cer să plătească pentru ceea ce făcuse sau poate 
nu făcuse? Eram destul de puternică să demasc Project Rescue? 
Eram atât de cinstită? În acel moment, răspunsul la toate aceste 
întrebări a fost nu. 

Țineţi minte cum am început povestea, vorbind despre 
deciziile mărunte. Cum ne afectează ele cursul vieții mai 
profund decât orice decizie majoră. Nu contează prea mult unde 


VP - 274 


ai făcut facultatea, cu cine te-ai căsătorit sau nu, ce alegi să faci 
cu viața ta. In cazul meu, alegerea fusese telefonul mobil. 

Pe drum, în taxiul cu care venisem la biroul lui Harriman, am 
făcut un gest prostesc și disperat, ceva ca în filme. Eram eu 
însămi din nou. Am apăsat pe tasta de apel și am pus mobilul în 
buzunar. Știam că telefonul va apela ultima persoană care mă 
căutase: Salvo. Nu eram sigură că stratagema va funcţiona, că 
Salvo va primi apelul sau că va reuși să-l localizeze. Era un ultim 
efort de salvare, efortul unei ființe înspăimântate, complet 
depășită de situaţie. S-a dovedit a nu fi o idee chiar stupidă. 

Frânturile de conversaţie pe care a reușit să le înţeleagă, 
înăbușite de pânza groasă a jachetei mele, au început să-i 
limpezească anumite aspecte neclare ale anchetei. lar când Jake 
și cu mine am ieșit din biroul lui Harriman în Central Park West, 
cu Ace atârnând între noi, strada era înțesată de mașini de 
poliţie. Detectivul Salvo aștepta pe trotuar, sprijinit de 
Chevroletul lui Caprice. 

— Domnișoară Jones, domnule Jacobsen, mă bucur să vă văd 
sănătoși pe amândoi. Cine e prietenul vostru? 

— E fratele meu, am spus pe un ton defensiv. 

Până la urmă era și avea să-mi fie veșnic frate, de sânge sau 
nu. 

— Domnule Jacobsen, am să te rog să arunci arma și să o 
împingi departe de tine. Apoi pune-ţi mâinile pe cap. 

Jake a făcut ce-i spusese Salvo, în timp ce eu îl susțineam 
singură pe Ace. Doi infirmieri au sărit dintr-o ambulanţă pe care 
nu o observasem până atunci. l-am dat drumul lui Ace în brațele 
lor și l-au întins pe targă. 

— E rănit? m-a întrebat unul din ei. 

— Da. Nu știu. E drogat, cred. 

M-am uitat la Ace și m-am simţit cumplit de tristă. Apoi mi-am 
ridicat privirea și am văzut că Salvo se uita fix la mine. 

— Două zile grele, Ridley, a zis el încet. 

— Cum ne-ai găsit? 

A ridicat telefonul. 

— Frumoasă treabă, a spus. Nu a fost o întâmplare, nu-i așa? 

l-am făcut semn că nu. 

— Trebuie să veniţi amândoi cu mine. Avem multe de vorbit. 

— Ne arestezi? a întrebat Jake. 


VP - 275 


— Deocamdată nu, dar cred că este în interesul vostru să 
cooperaţi. Dacă nu, chiar vă arestez. Pe tine, domnule Jacobsen, 
te acuz de moartea lui Christian Luna. Și pe tine, Ridley, te acuz 
de complicitate și obstrucţionarea justiţiei. Să vă citesc 
drepturile? 

M-am uitat la Jake și am dat din cap. 

— Venim cu tine, Salvo, am spus. 

— Bine gândit. 

— Cât de mult ai auzit? am întrebat, înțelegând brusc ce 
făcusem. 

— Destul, a zis el și m-a condus la Caprice, cu Jake în spatele 
nostru. 

— Atunci știi că nu pot să-ţi spun nimic. 

— Am auzit destul, nu trebuie să-mi spui. 

Dacă detectivul Salvo știe tot ce n-ar trebui să declar la 
poliție, ce se va întâmpla cu Ace, cu părinţii mei? M-am oprit 
brusc. Parcă aveam plumb în piept în timp ce mă gândeam la 
fratele meu care nu era fratele meu, la părinţii mei care nu erau 
părinţii mei și la ce se va întâmpla cu noi toți din cauza 
alegerilor mele. M-am gândit și la unchiul Max, la ce încercase 
să facă și ce ieșise până la urmă. M-am gândit că murise perfect 
conștient de consecinţele oribile ale bunelor lui intenții. Nimic nu 
putea fi schimbat. Nu se mai putea face dreptate. Unde era 
echilibrul în care crezusem mereu? Și apoi, o clipă, am regretat 
amarnic că sărisem în fața acelei mașini. Din tot sufletul. 

Brusc, n-am mai putut trage aer în piept și n-am mai auzit 
decât propria mea răsuflare chinuită. Vocea lui Jake, apoi vocea 
detectivului Salvo, îngrijorate și venind de foarte departe. In faţa 
ochilor mei au scăpărat mii de stele. Un zgomot alb în creier, 
apoi lumea s-a înclinat și s-a întunecat. 

e 

Mi-am recăpătat cunoștința într-o ambulanță, doar câteva 
secunde. Capul îmi zvâcnea. Am ridicat mâna și am simțit un 
bandaj. Degetele mi s-au umezit de sânge. Jake era acolo. La fel 
şi detectivul Salvo. 

— Ce s-a întâmplat? am șoptit. 

Dar n-am rămas trează destul timp pentru a auzi răspunsul. 

e 

Tineri în halate verzi mergeau grăbiţi pe coridorul unui spital 

aglomerat. Am auzit un apel de urgenţă în difuzoare și am simţit 


VP - 276 


miros de bandaje și dezinfectant. Jake mă ţinea de mână și se 
uita în ochii mei. Era foarte îngrijorat. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. 

— Ai leșinat. Nu te-am prins la timp și te-ai lovit cu capul de 
trotuar. Ai o... 

Apoi a dispărut. 

(J 

Când m-am trezit din nou, era întuneric și liniște. Se auzea 
sunetul discret al unui monitor cardiac și au trecut câteva 
secunde până mi-am dat seama că eu eram pacienta 
monitorizată. Cearșafuri scorțoase, mirosind a dezinfectant, 
saltea tare, bare de metal în jurul meu. O rază de lumină intra 
prin ușa întredeschisă și, când ochii mi s-au obișnuit, am văzut 
în faţa mea o siluetă așezată pe un scaun. Puteam s-o recunosc 
oricând. 

— Tată? 

— Ridley, a șoptit el, ridicându-se repede și venind la mine. 
Cum te simţi, îngeraș? 

— Mă doare capul. 

Și-a pus mâna pe fruntea mea. 

— Sunt sigur. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ai leșinat, ai căzut și te-ai lovit cu capul de trotuar. Ai o 
contuzie urâtă și ai pierdut mult sânge. 

Am încercat să-mi amintesc cum căzusem și în aceeași clipă 
toate evenimentele din ultima zi au năvălit peste mine: 
ferestrele restaurantului explodând într-o ploaie de cioburi, 
biserica, dispariţia lui Ace, biroul lui Alexander Harriman. 

— Tată, am scâncit, atât de multe minciuni. 

Tata a oftat și a tras scaunul lângă pat. S-a așezat greoi și și-a 
sprijinit bărbia în palmă. Când și-a ridicat din nou faţa spre 
mine, am văzut că plânsese. Imaginea asta m-a înspăimântat. 
Faţa pe care o căutam întotdeauna când aveam nevoie de 
consolare era răvășită. 

— Tată, cine sunt eu? 

Am încercat să mă ridic și mi-am dat seama după balansul 
camerei că nu aveam nicio șansă. Tata a clătinat din cap. 

— Eşti Ridley, Ridley a mea. Mereu ai fost. 

Am recunoscut adevărul din cuvintele lui. Dar nu era tot 
adevărul, și amândoi știam asta. 


VP - 277 


— Gata cu minciunile, tată. 

— Nu e o minciună, a izbucnit el, aproape ţipând. Eşti fiica 
mea. 

Ştiam că dacă ar fi putut, ar fi încercat să arunce mantia 
negării peste amândoi. Dar nu avea niciun rost. Nu mă mai 
cuprindea. Crescusem. 

— Sunt Ridley, tată, dar n-am fost totdeauna. Odată am fost 
Jessie Amelia Stone, fiica Teresei Stone. Femeia care a murit din 
cauza așa-numitului Project Rescue. 

S-a uitat la mine complet lipsit de expresie. În jurul ochilor 
avea riduri pe care nu le văzusem înainte. Pielea de pe mâinile 
lui părea uscată ca hârtia. Erau mâinile unui bătrân. Și-a 
acoperit faţa cu ele. 

— Nu, a șoptit printre degete. 

— Ştiai, tată? Știai ce făceai? 

A scuturat energic din cap. 

— Nu, a zis pe un ton hotărât. Ti-am spus tot ce știam despre 
Project Rescue. Chiar dacă făceau ceea ce susțin polițiștii că 
făceau, eu n-am știut nimic. Mă cunoști, Ridley. Știi că n-aș face 
niciodată așa ceva. Știi, nu-i așa? 

Nu, nu știam dacă puteam să-l cred. Acesta era cel mai rău 
lucru. Nu mai aveam încredere în nimeni. Toţi își urmăreau 
scopurile, bune sau rele, toţi aveau motive să-mi ascundă 
adevărul. 

— Atunci cum am ajuns la tine, tată? Dacă nu știai, cum am 
devenit Ridley Jones? 

S-a uitat la mine cu o tristeţe profundă. Era copia perfectă a 
expresiei lui Max din noaptea când tata închisese ușa biroului în 
urma lor. 

Ușa rezervei s-a deschis complet și a intrat mama. Părea mai 
puternică decât tata, mai rezervată. Avea ochii uscați și un 
zâmbet vag pe buze. Nu știam de cât timp asculta și nu știam 
cât de mult știa. M-am uitat la ea și mi-am amintit de fluturele 
din Union Square. S-a oprit lângă pat și a pus o mână rece și 
uscată pe fruntea mea, ca și cum instinctul matern îi dicta să-mi 
verifice temperatura. 

— E timpul, Ben. Ridley are dreptate. Gata cu minciunile. 

A continuat să mă privească, dar n-am reușit să descifrez 
nimic pe fața ei. Tot ce puteam gândi era cât de diferită era față 
de mine. Nu semăn deloc cu ea. 


VP - 278 


— Nu, Grace. Am promis, a contrazis-o el, aproape în șoaptă. 

— Max a murit, a spus mama pe un ton dur, și cuvintele au 
căzut între noi ca o piatră. 

Mi s-a părut că tonul ei îl speriase pe tata. 

— Nu vreau să mai păstrez secretul ăsta, a continuat ea. Deja 
a făcut prea mult rău. Dacă am fi fost cinstiţi de la început, 
Ridley n-ar fi trăit niciodată un asemenea coșmar. 

Umerii tatei s-au lăsat. A clătinat din cap. 

— Poate că ai dreptate. 


VP - 279 


TREIZECI ȘI UNU 


Credeam că îmi vor povesti despre Project Rescue, despre 
implicarea lor în planul lui Max, despre complicitatea lor sub o 
formă sau alta. Credeam că îmi vor povesti cum fusesem răpită 
din casa Teresei Stone și vor recunoaște că mă cumpăraseră și 
mă crescuseră ca și cum aș fi fost fiica lor naturală. Credeam că 
vor încerca să-mi arate de ce era mai bine așa, de ce era cea 
mai bună dintre toate soluțiile posibile. Dar ei păstraseră alte 
secrete. 

— În primul rând, Ridley, vreau să înţelegi că tatăl tău n-a 
avut nicio legătură cu Project Rescue, a început mama. Nu-mi 
pasă ce spune detectivul tău particular. Trebuie să crezi că nu ar 
accepta cu bună știință să fie complice la răpire sau la crimă, 
indiferent de circumstanţe. l-a îngrijit pe copii, a semnalat un 
abuz potenţial, dar n-a fost niciodată un accesoriu al unei 
asemenea uneltiri. 

Nu am spus nimic. Doream din tot sufletul să o cred, iar 
afirmaţiile ei nu contraziceau nimic din ceea ce știam despre 
tata. Dar îmi era dificil să-mi imaginez că nu avusese nici cea 
mai mică idee despre ce era în realitate Project Rescue. Și, 
bineînţeles, nu puteam trece cu vederea faptul că amândoi mă 
minți- seră ani în șir. Pur și simplu nu mai eram sigură de ei, de 
convingerile lor, de judecăţile lor, așa cum fusesem cu o 
săptămână în urmă. 

— Ridley. 

Mama voia să fiu de acord cu ea. Am fost, doar ca să 
continue. 

— Nu așa ai ajuns la noi. 

— Atunci cum? 

— Prin viaţa lui Max s-au perindat în permanenţă o mulţime 
de femei ușoare, și la început nimeni n-a crezut că Teresa Stone 
n-ar fi una din ele. Era tânără, era frumoasă, lucra la recepţie în 
biroul lui din Manhattan. N-a durat mult până când i-a atras 
atenţia și a invitat-o în oraș. Evident, ea a acceptat. Nimeni nu 
putea să-i reziste lui Max, avea farmec, avea bani, le făcea să 
viseze stelele de pe cer. Între noi fie vorba, nici măcar nu m-am 


VP - 280 


deranjat să ţin minte numele lor. Cred că Teresa a fost singura, 
în afară de Esme, cu care s-a întâlnit de mai multe ori. 

— Am știut imediat că era altfel, a intervenit tata. Avea o 
anumită bunătate care îl atrăgea pe Max, o anumită decenţă. 
Era diferită de celelalte. 

Mama i-a aruncat o privire aspră. 

— Scuze, a zis el. 

O văzuseră prima dată la o petrecere de Crăciun, apoi Max a 
adus-o la cină în casa lor. Ceva mai târziu, a dus-o la 
Metropolitan, la Boema, iar după spectacol au luat masa 
împreună cu părinții mei la „21”. 

— Era tăcută, și-a amintit mama, și în mod limpede 
intimidată. Lojele de la Met, trataţia specială a lui Max de la 
„21”. Nu știu de ce, dar mi-a plăcut. Nu lua nimic de-a gata și nu 
era cu nasul pe sus, de parcă totul i s-ar fi cuvenit, cum erau 
celelalte amice ale lui Max. 

A pus un accent puternic pe cuvântul „amice”, comunicându- 
ne astfel foarte eficient disprețul ei. 

— Mă rog, ne-am spus: Perfect, poate asta e. O prietenă 
adevărată, nu una închiriată, la propriu sau la figurat. 

Mama fusese totdeauna puţin răutăcioasă. 

— Dar apoi a dispărut. N-am mai văzut-o. Am întrebat de ea, 
deși Max ne interzisese categoric să facem asta. Ne-a spus că 
nu aveau aceleași interese... O explicaţie vagă, în sensul ăsta. 
Dar era mai mult decât atât. Noi două am vorbit despre asta, 
Ridley. 

Mi-am amintit de discuţia despre Esme și de tot ce-mi 
spusese mama despre Max atunci. 

— Un bărbat ca Max, a intervenit tata, care a trecut prin ani și 
ani de abuzuri, care a văzut și a îndurat multe, devine un 
singuratic, nu poate iubi cu adevărat. A fost destul de inteligent 
ca să-și dea seama care îi sunt limitele și nu s-a însurat 
niciodată. 

M-am gândit la parada lui de femei, la aura lui de singurătate, 
la amestecul straniu de invidie și dragoste din privirea lui atunci 
când se întâlnea cu părinţii mei. Cioburile împrăștiate ale vieții 
mele, cele pe care le crezusem pierdute pentru totdeauna, 
începuseră să se lipească. 

— Ce vrei să zici, tată? Că o cunoștea bine pe Teresa Stone 
dar a acceptat să-i fie răpit copilul? 


VP - 281 


Părinţii mei au schimbat o privire. 

— Nu chiar, a zis mama, examinându-și unghiile. 

Am reușit să mă ridic, dar cu mare greutate. Tata a sărit să 
mă ajute. Capul îmi era ca un balon umplut cu heliu. Camera se 
învârtea ameţitor. 

— Max și Teresa s-au despărțit, a continuat mama. Ea și-a dat 
demisia și a găsit de lucru în altă parte. N-am mai văzut-o de- 
atunci. 

A oftat din greu și s-a dus la fereastră. 

Trăgeau de timp, dar nu am insistat. Nu sunt sigură că eram 
mai nerăbdătoare decât ei să aud povestea până la capăt. 

— Doi ani mai târziu, a apărut la clinica Little Angels cu un 
copil. O fetiță de aproape doi ani, a zis tata. Am recunoscut-o 
imediat, dar ea nu mă mai ţinea minte. Nu voiam s-o fac să 
sufere mai mult decât suferea deja, așa că nu i-am reamintit că 
eram prietenul lui Max. În următoarele câteva luni s-au petrecut 
niște incidente care m-au alarmat. 

— l-a rupt mâna lui Jessie... Christian Luna. 

— Ai aflat, deci. 

— Mi-a spus chiar el înainte să fie împușcat. 

Am luptat împotriva lacrimilor și a valului de oboseală. 

Tata s-a încruntat brusc. 

— Am discutat cu ea, a continuat el. Mi-a promis că Luna nu 
va mai călca pe la ea de-atunci încolo și am trecut cu vederea 
incidentul. 

— l-ai spus lui Max? 

Tata a clătinat din cap. 

— Nu. Nu puteam. Aș fi încălcat regula confidenţialităţii dintre 
doctor și pacient. 

— A aflat, într-un fel sau altul, am zis. 

— Nu știu, Ridley. 

A oftat și s-a uitat în altă parte. 

— Tot ce știu este că ne-am trezit cu ea acasă, câteva 
săptămâni mai târziu. Cu micuța Jessie Stone. 

A făcut o pauză și mi-a mângâiat ușor mâna. 

— Cu tine. 

— Cu mine? 

— Ridley, a spus el, răgușit și cu ochii înceţoșați, nu sunt tatăl 
tău biologic, știi asta. Dar nici Christian Luna nu este. Poate 
credea sincer că ești fiica lui, poate că Teresa l-a minţit. 


VP - 282 


Am clătinat din cap. 

— Atunci cine...? 

— Ridley, dragă..., a zis mama, ridicându-se în picioare. Eşti 
fiica lui Max. 

M-am uitat în ochii ei și am înţeles că spunea adevărul. Am 
auzit vocea lui Max în minte: Ridley, probabil că ești singurul 
lucru bun pe care l-am făcut vreodată. Şi am început să plâng 
pentru că pricepusem în sfârșit ce voia să spună. 

e 

Max venise la ei seara târziu, după miezul nopţii, neanunţat. 
Venise cu o fetiță. Copilul lui, le-a spus, cu o femeie pe care nu o 
mai văzuse de ani de zile. Fetița cu ochi negri uriași se agăța de 
el și plângea încet, tresărea la orice mișcare, la fiecare zgomot. 

— Dumnezeule! E fetița Teresei Stone, a zis tata, luând-o din 
mâinile lui Max. Am tratat-o la clinică. 

Max s-a uitat la el lipsit de expresie. Fruntea îi lucea de 
sudoare. 

— Ştiai că am o fiică? 

— Nu, bineînțeles că nu. Nu mi-am dat seama că e fiica ta. 

Max s-a dus la bucătărie, și-a masat tâmplele și s-a așezat pe 
un scaun. Jessie îl trăgea pe tata de o ureche, gângurind încet. 

— Ben, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Teresa a murit. A fost 
omorâtă în casa ei. 

Vorbise aproape în șoaptă. Fetiţa a început să plângă și mama 
a luat-o în brațe și a dus-o în altă cameră ca s-o liniștească. 

— Cum? Când? a strigat tata, șocat. 

— Ce mai contează? 

— Ce mai contează? a repetat tata, neîncrezător. Max, ce 
naiba se întâmplă? 

— Nu pot crește copilul, Ben. Știi asta. 

— Stai puţin, Max. Hai să revenim. Cum a ajuns fetiţa la tine? 

— M-a anunţat poliţia. Teresa a trecut numele meu pe 
certificatul de naștere. Am luat-o de la Serviciul de Ocrotire a 
Copilului. 

— Era o minciună, l-am întrerupt eu pe tata. Teresa Stone a 
fost ucisă, dar Jessie n-a mai fost găsită. 

Tata m-a aprobat cu un semn. 

— Ai dreptate, numele lui Max nu apare pe certificatul de 
naștere original. Teresa n-a scris nimic în rubrica pentru numele 


VP - 283 


tatălui, deci poliţia nu putea să-l anunţe. Până ne-am dat seama 
de asta, a fost prea târziu. 

— Cum adică, prea târziu? 

Tata a dat din cap. 

— Când te-am luat de la Max în noaptea aceea, am acceptat 
tot ce ne-a spus fără să-i mai punem întrebări. 

— De un an și jumătate încercam să facem un copil, iar 
apariţia ta a fost ca un răspuns la rugăciunile noastre, mi-a 
explicat mama. 

Acum stătea în partea opusă a rezervei. Era întuneric acolo, 
nu puteam să-i vad faţa. 

— Bine, dar când v-aţi dat seama că Max minţise, că Jessie 
fusese răpită și că nimeni nu știa cine a ucis-o pe Teresa Stone, 
ați tăcut pur și simplu? 

— Ne-am îndrăgostit de tine imediat. Când am înțeles că Max 
ne era dator cu niște explicaţii, încălcasem deja niște reguli, a 
zis tata. 

Părea aproape timid. 

— Ce fel de reguli? 

— Cu ajutorul unor cunoștințe de-ale lui Max, te-am 
înregistrat drept un caz de la Project Rescue, un copil abandonat 
fără acte. Am obţinut alt certificat de naștere și altă carte de 
asigurări sociale. 

— Și așa ai devenit Ridley Jones, a încheiat mama zâmbind, 
de parcă mi-ar fi spus finalul fericit al unei povești de adormit 
copiii. 

— Și așa Jessie Stone a dispărut, am spus. Până când l-am 
salvat pe Justin Wheeler. 

Nimic nu părea adevărat în povestea lor. Era în ea o notă 
falsă pe care nu o puteam ignora, și prea multe întrebări. Cum 
ați putut lua un copil în toiul nopţii de la prietenul vostru fără să- 
i puneţi nicio întrebare? Nu vi se pare o coincidenţă uriașă faptul 
că Jessie, fiica lui Max, a ajuns să fie îngrijită de doctorul 
Benjamin Jones, cel mai bun prieten al lui Max? Dacă Ben nu și-a 
dat seama că Jessie era fiica lui Max și numele lui Max nu figura 
pe certificatul de naștere, cum a aflat Max de Jessie? El a pus la 
cale răpirea lui Jessie în noaptea aceea? El a aranjat ca Teresa 
Stone să fie ucisă? Dar întrebările se îngrămădeau una peste 
alta și, aproape un minut, nu m-am putut hotărî să le rostesc. 
Răspunsurile puteau fi oribile. 


VP - 284 


Se uitau amândoi la mine, iar eu nu știam ce să le spun. 

— În concluzie, aţi luat copilul și i-aţi promis lui Max că o să-l 
creșteți ca pe copilul vostru. Aţi falsificat actele ca să-i îngropaţi 
definitiv adevărata identitate. Nu v-aţi întrebat niciodată ce s-a 
întâmplat cu mama ei, cum a murit? 

— Ba da, ne-am gândit că a omorât-o Christian Luna. Era 
urmărit. Copilul nu avea alte rude în afară de Max. A încheiat 
ridicând din umeri: Ce s-ar fi întâmplat cu ea dacă nu o luam 
noi? Ar fi ajuns într-un orfelinat. În cel mai bun caz ar fi adoptat- 
o niște străini. 

— Dacă Max o păstra, ar fi crescut-o doicile, a adăugat mama. 

Avuseseră o viaţă întreagă la dispoziţie să găsească justificări 
pentru faptele lor. Nu mă simţeam însă înclinată să-i judec. Cum 
aș fi putut? Dacă minţiseră și încălcaseră legea, dacă ignoraseră 
toate lucrurile suspecte din seara apariţiei mele în casa lor, o 
făcuseră pentru Jessie. Pentru mine. 

— De ce nu mi-aţi spus pur și simplu adevărul? De ce nu m-ați 
crescut ca pe un copil adoptat? Mii, milioane de oameni fac asta, 
nu este interzis prin lege. 

— Max a fost implacabil, n-a vrut să afli niciodată că el e tatăl 
tău. N-a vrut să știi niciodată că nu putea să te crească sau că 
nu te-a dorit. 

— Și n-a vrut să răscolesc vreodată trecutul. N-a vrut să aflu 
niciodată ce s-a întâmplat cu Teresa Stone, nici să pun întrebări 
despre Project Rescue. 

— Project Rescue nu are nimic de-a face cu asta, a intervenit 
tata cu severitate. 

Nu știu cum reușise să spună așa ceva. Pe de altă parte, 
vedeam limpede că asta credea. Că avea nevoie să creadă. Dar 
prima din multele întrebări urâte a scos capul din mocirlă. 

— Dacă numele lui Max nu era pe certificatul de naștere și nu 
poliţia l-a anunţat, cum a ajuns Jessie la el în noaptea aceea? 

S-au uitat unul la altul, apoi amândoi la mine. 

— Are vreo legătură cu crima? am întrebat, cu voce spartă. 

— Nu, a zis tata. Bineînţeles că nu. 

— Atunci cum? Cum a știut de mine? Cum am ajuns la el? 

Tăceau amândoi. În cele din urmă mi-a răspuns mama, 
aproape în șoaptă. 

— Nu l-am întrebat niciodată, Ridley. Ce rost ar fi avut? 


VP - 285 


Negarea, moștenirea familiei mele. Dacă nu pui întrebări, 
adevărul nu te va incomoda niciodată. 

Am încercat să analizez informaţia, dar creierul meu obosit nu 
m-a ajutat deloc. Ben și Grace nu erau părinţii mei. Tatăl meu 
era Max. Mama fusese ucisă. Max avea - posibil, probabil - 
legătură cu asta. Fusesem mai mult sau mai puţin răpită. 
Certificatul meu de naștere și cartea mea de asigurare socială 
erau false. Pricepusem tot, dar informaţiile nu aveau niciun 
impact asupra mea. 

V-aţi fi așteptat de la mine să mă înfurii, să-i calc în picioare 
pentru toate minciunile și toate greșelile - toate crimele - pe 
care le comiseseră. N-am făcut nimic. M-am întins din nou pe 
pat. Nu mai aveam nicio lacrimă în mine. Eram amorţită, poate 
din cauza analgezicelor. M-am întrebat dacă puteam să mai fac 
rost de altele. Eventual o provizie pe viaţă. 

M-am uitat la oamenii din faţa mea și am încercat să-mi 
imaginez că nu erau părinţii mei. Îmi era imposibil să accept. Mi- 
am spus că nu sângele ne leagă, ci experiențele comune. Teresa 
Stone era o străină pentru mine, o străină nefericită care 
avusese parte de un sfârșit groaznic și nedrept. Mă durea inima 
pentru ea și pentru tot ce îndurase, dar era la fel de îndepărtată 
și de ștearsă ca fotografia care declanșase evenimentele. Cât 
despre Max, aveam nevoie de timp, de mult timp ca să mi-l 
imaginez în postura de tată - tatăl meu ratat. Era unchiul cel 
bun, omul pe care-l iubisem toată viaţa. Incredibil, nu puteam să 
strâng în mine niciun strop de furie împotriva lui, nu puteam să-l 
acuz pentru ce făcuse și pentru ce bănuiam că făcuse. În orice 
caz, nu acum. Va veni vremea și pentru asta. Cu toată 
jovialitatea lui, Max avea rădăcinile înfipte într-un tărâm al 
suferinţei. Cu toată bogăţia lui, emoţional era sărac. Poţi să 
judeci așa ceva? Poţi să dispreţuiești un om pentru ce nu are? 
Unii pot. Eu nu. 

— Și Ace? 

— Ce-i cu el? a zis tata. 

— E fiul vostru? 

Mi-a făcut semn că da. 

— Ace este fiul nostru, copilul nostru biologic. 

M-am gândit câteva clipe. 

— Știe că eu nu sunt copilul vostru biologic? 


VP - 286 


— Ne-a auzit pe mine și pe Max vorbind într-o zi, am fost 
neglijenţi și a tras cu urechea. Dar problemele începuseră cu 
mult înainte. De fapt, cred că intrase în biroul meu să 
șterpelească niște bani. Când Max și cu mine am intrat, s-a 
ascuns într-un colț și a ascultat tot. 

Am râs fără să vreau. 

— Atunci de ce paștele mă-sii a ajuns o epavă? 

— Ridley, a zis mama, care se încordase vizibil când auzise 
numele lui Ace, ai grijă cum vorbești. 

Să am grijă cum vorbesc. Vă vine să credeți? Nu sunt în stare 
să renunţe niciodată la dădăceală, nu-i așa? Ben și Grace erau 
părinţii mei și vor fi întotdeauna. Asta nu se va schimba. 

— Unde e? 

— E internat la reabilitare. Nu-l pot ţine cu forța acolo, dacă 
vrea să plece vor fi obligaţi să-i dea drumul. 

În mod normal, aș fi fost disperată, m-aș fi întrebat de o mie 
de ori dacă va rămâne la clinică sau se va întoarce pe străzi. Dar 
o parte din mine se îndepărtase de Ace. Asta nu înseamnă că 
nu-l mai iubeam la fel de mult sau că nu-i doream tot binele din 
lume. Dar înțelesesem în sfârșit că, indiferent ce-aș fi făcut, nu-l 
puteam controla. Până atunci asta încercasem să fac. Sperasem 
că iubindu-l, ajutându-l, avea să înveţe până la urmă să se 
iubească, să se ajute singur. Poate că lovitura la cap mă făcuse 
să gândesc mai limpede. 

Tata a oftat. 

— Cred că avea impresia că te favorizăm, Ridley. Și eu, și 
Max. Nu a fost niciodată așa, știi doar. Am avut mereu destulă 
dragoste pentru amândoi. Destul din toate. 

Îmi spusese același lucru și în biroul lui. Era ca o incantaţie pe 
care o repeta mai mult pentru propria lui liniște sufletească. 

— Cu tine a fost totdeauna simplu, Ridley. Simplu de 
multumit, simplu de iubit. 

Nu a spus „mai simplu”, dar am auzit asta în tonul lui. 

— Hai să nu vorbim despre asta, l-a avertizat mama. 

Da, hai să nu stabilim cine a fost favoritul cui și cum era 
clasamentul comunicat pe tot felul de căi non-verbale, m-am 
gândit, dar nu am spus cu voce tare. 

I-am aruncat mamei o privire și ea s-a uitat în altă parte. 

Tata stătea lângă mine pe pat, cu mâna pe braţul meu. M-am 
întors spre el și am văzut în ochii lui rușine. Nu știam prea bine 


VP - 287 


ce regretă, dar avea de unde să aleagă. Nu am avut ocazia să-l 
întreb. Ușa s-a deschis încet și a intrat Jake. M-am simţit nespus 
de ușurată. A rămas în prag când l-a văzut pe tata. 

— Totul e în regulă? 

— Da, am spus. Ei sunt părinţii mei, Ben și Grace. 

Mama s-a ridicat, și-a pus poșeta sub braț și s-a apropiat de 
pat. 

— Ne-am cunoscut, a zis Jake. Am avut o discuţie lungă. 

M-am uitat la tata și mi-a făcut semn că așa era. Mama a 
pufnit încet pentru a ne comunica dezaprobarea ei. S-a aplecat 
și m-a sărutat pe frunte. 

— Odihnește-te, draga mea. Mâine dimineaţă o să vezi totul în 
culori mai frumoase. 

Pur și simplu. După felul în care și-a îndreptat umerii și și-a 
înălțat capul mi-am dat seama că era convinsă de asta, că va 
face cumva încât așa să fie. O invidiam. Ştiam că nimic nu va fi 
mai puţin îngrozitor mâine dimineaţă. Că drumul din faţa 
noastră era periculos și necunoscut. Că era lung, foarte lung. 

Tata s-a ridicat și el și m-a sărutat pe păr. 

— Te iubesc, fetițo. Imi pare rău. 

O scuză inocentă, de parcă totul fusese o simplă încurcătură 
caraghioasă care avea să devină curând prilej de glume. 

— Și eu te iubesc, tată, am spus, mai mult din reflex. 

ÎI iubeam, bineînţeles. Avea dreptate în privința unui lucru: 
eram fiica lui, biologică sau nu. S-a ridicat încet, și-a luat haina 
de pe scaun și l-a salutat rece pe Jake când a trecut pe lângă el. 
Părea mai bătrân, mai adus de spate, de parcă povara grea pe 
care o purtase până atunci își făcuse în sfârșit efectul. 

— Ne vedem mâine, a spus el, întorcându-se în pragul ușii să 
se uite la mine. O să vorbim despre toate, Ridley. O să fie bine. 

— Da, tată. 

Dar nu știam ce-mi va aduce ziua de mâine. Mi-am dat seama 
că nu voia să plece, nu voia să mă lase singură cu adevărul și să 
nu fie prin preajmă pentru a-l controla. S-a uitat lung la Jake, 
mesagerul adevărului, și am văzut în ochii lui furie. Cred că se 
simţea detronat, de parcă Jake ocupase în viața mea locul care 
ar fi trebuit să rămână veșnic al lui. Niciun părinte nu vrea să 
renunţe la locul lui în sufletele copiilor, dar mai devreme sau 
mai târziu trebuie s-o facă, nu-i așa? A plecat și lacrimile au 
izbucnit iar. (Cine știa că am atât de multe?) 


VP - 288 


Jake a tras scaunul mai aproape de patul meu, m-a luat de 
mână și m-a lăsat să plâng, consolându-mă doar prin prezenţa 
lui, scutindu-mă de banalităţi. 

— Te simţi bine? l-am întrebat pe Jake după ce am reușit în 
sfârșit să mă adun. 

— Da. Îmi pare foarte rău că nu te-am prins când ai căzut. 

— Nu asta am vrut să spun. 

A ridicat din umeri și m-a strâns mai tare. 

— Știu, dar nu știu ce simt acum. Sunt prea multe de lămurit. 
O să dureze. 

Am încercat să-l alin cu un zâmbet, dar a început să mă doară 
capul. l-am spus tot ce aflasem de la părinţii mei. 

— Îmi pare atât de rău, Ridley. Toate minciunile, toată 
nebunia..., a zis el când am terminat. 

La fel ca Jake, trebuia mai întâi să-mi dau seama ce mi se 
întâmplase. Cu siguranță nu știam ce-mi rezervă viitorul. Viaţa 
mea, așa cum o știam, fusese literalmente sfărâmată. Dar 
trăiam, încă eram eu însămi și era ceva liniștitor în asta. E 
liniștitor să știi că atunci când tot ce crezi că te definește s-a 
prăbușit, reușești să rămâi în picioare. 

— Mie nu-mi pare rău, am spus. 

S-a uitat la mine, nedumerit. 

— Pe pod, am zis, ridicând mâna spre faţa lui frumoasă, m-ai 
întrebat dacă îmi pare rău că te-am cunoscut. Atunci nu ţi-am 
răspuns. Nu-mi pare rău. 

A zâmbit, s-a aplecat și m-a sărutat pe buze, foarte încet, 
foarte delicat. Am văzut o ploaie de stele. Mi-a șoptit la ureche: 

— Te iubesc, Ridley Jones... oricare ar fi numele tău. 

Am râs, pentru că, oricât de trist și de groaznic era adevărul, 
Alexander Harriman avea dreptate. Trâiam, eram vii și 
nevătămaţi, ne aveam unul pe altul. Mulţi nu au nici măcar atât. 


VP - 289 


TREIZECI ȘI DOI 


Nu cred în greșeli. Nu am crezut niciodată. Cred în schimb că 
în faţa noastră se deschid nenumărate drumuri și e doar o 
chestiune de alegere pe care din ele vom merge acasă. Nu cred 
în regrete. Dacă regreţi, înseamnă că nu ești atent. Regretul 
înseamnă doar închipuire: ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi acceptat 
slujba din California, dacă te-ai fi căsătorit cu iubitul din liceu 
sau dacă te-ai fi uitat mai atent la stânga înainte să pui piciorul 
pe stradă... sau să nu-l pui. Dar nu știi niciodată, nu ai cum să 
știi. Aș fi putut să irosesc mult timp gândindu-mă la ce s-ar fi 
întâmplat dacă nu l-aș fi văzut pe Justin Wheeler. Și chiar m-am 
gândit un timp la asta, dar nu prea mult. Poţi să înnebunești 
gândindu-te așa. 

Erau nerăbdători să mă dea afară din spitalul Mount Sinai. 
Aveam o poliţă de asigurare care acoperea doar „catastrofele” 
(asigurările private simt scumpe și eu nu mă îmbolnăvesc 
niciodată), și au fost câteva discuţii aprinse pe tema „Poţi numi 
catastrofă o contuzie la cap după ce ai leșinat în urma unui 
posibil atac de panică?” Au fost alte discuţii despre semnificaţia 
cuvântului și dacă incidentul sau rezultatul incidentului trebuia 
să fie mortal pentru a putea fi acoperit. Din moment ce mai 
puţin de douăzeci și patru de ore de spitalizare mă costaseră 
deja peste două mii de dolari, m-am gândit că aș putea să-mi 
revin mai ieftin în altă parte. Când a intrat Salvo, Jake coborâse 
să oprească un taxi și eu mă spălam pe faţă și tocmai 
constatam că sunt palidă și arăt ciudat cu pansamentul de la 
cap. 

— Te dau afară? a zis el. 

— Da, deja s-au săturat de mine. 

A zâmbit și s-a așezat pe scaunul de lângă ușă. Arăta obosit. 
Am observat nu că se schimbase, purta hainele pe care le 
purtase și ieri. 

— Acuzaţiile împotriva lui Jacobsen au fost retrase, m-a 
anunţat el după ce m-am așezat pe pat. 

Mi-a povestit despre semnăturile de pe actele armelor lui 
Jake, care nu se potriveau cu cea de pe fișa carabinei. Asta, 


VP - 290 


împreună cu lipsa amprentelor pe armă, demonstra că nu aveau 
o bază legală pentru a-l acuza. 

— Vești bune. 

— Pentru tine și Jacobsen. Pentru mine înseamnă că mai amo 
crimă de rezolvat, dar nu și indicii. 

Nu i-am răspuns. Puteam să-i sugerez să verifice lista de 
clienţi ai lui Alexander Harriman, dar nu aveam de gând să fac 
asta. Nu puteam. 

— A apărut ceva interesant, totuși, a zis el, uitându-se la 
mine. Câteva din gloanţele găsite în local au fost trase din arma 
folosită la crima de pe Arthur Avenue, din Bronx, săptămâna 
trecută. Ghici cine este suspect principal. 

Am ridicat din umeri. 

— Un profesionist pe nume Angelo Numbruzio, asociat notoriu 
al lui Paulie „Pumnul” Umbruglia. Îţi sună cunoscut? 

— Cred că da. Am auzit de el la știri. 

— Avocatul lui este Alexander Harriman. 

M-am întors spre el. 

— Ce coincidenţă. 

— Credeam că vrei să afli ultimele informaţii. Mă rog, cineva 
care încearcă să facă legătura între anumite evenimente le-ar 
găsi interesante. 

Jake a apărut chiar atunci în ușă, și expresia lui mi-a arătat că 
el le găsise interesante. M-am înfiorat. Încă mai căuta dreptate, 
încă mai dorea răspunsuri? 

— Am făcut toate legăturile pe care trebuia să le fac, am 
spus. Mai ai ceva să-mi spui, domnule detectiv? 

S-a ridicat. Am ieșit și el m-a urmărit pe coridor. 

— Dacă mai apare ceva, te caut. Am numărul tău. 

— Ar trebui să scap de mobilul ăla blestemat. 

A râs și eu am zâmbit. Era un om bun, dar știam că nu va 
renunţa. Și nu îmi permiteam întrebările lui, nu când 
amenințările lui Alexander Harriman încă se învârteau în capul 
meu bandajat. Vă dezamăgesc? Vă așteptați să încep o 
cruciadă, să-i găsesc pe toți copiii Project Rescue din lume și să-i 
duc înapoi la părinţii lor care probabil și-ar bate joc de ei? 
Întrebaţi-vă doar atât: Dacă aș pierde totul, dacă aș atârna 
deasupra abisului, încleștat de ultima fâșie din fosta mea viaţă, 
dacă singurele rude pe care le-am cunoscut vreodată ar fi 


VP - 291 


amenințate cu moartea de un avocat care are clienţi de teapa 
lui Paulie „Pumnul”, ce aș face? Serios. Ce aţi face? 

În taxi, în drum spre centru, m-am sprijinit de Jake. Eram 
desculță pentru că, într-un fel sau altul, pantofii mei Nike se 
pierduseră între venirea și plecarea mea din spital. leșisem de- 
acolo în șosete. 

În faţa ochilor mei se derula un Central Park scăldat în soare. 
Copacii își pierdeau frunzele, oamenii mergeau la pas, treceau 
pe role, își plimbau câinii. O zi obișnuită pentru toată lumea. 

— Ştii că nu există nicio dovadă? a zis el ca și cum gândea cu 
voce tare. Au fost atenţi. Nu există nicio dovadă că s-ar fi 
întâmplat ceva vreodată. 

— Cu excepţia faptului că au dispărut copii. Cu excepţia 
faptului că tu ești Charlie și eu sunt Jessie. 

— Da, dar în toată ţara, în toată lumea dispar copii. Sunt mii 
de cazuri nerezolvate, Charlie, Jessie, Brian, Pamela... Nu am 
putea face niciodată legătura între ei și Project Rescue. 

Era adevărat. Nu lăsaseră nicio urmă. Reușiseră cumva să 
schimbe numerele de asigurare socială și certificatele de 
naștere ale copiilor, să le dea alte identități. Copiii erau... 
fantome. Poate că le era mai bine așa, poate că nu. 

— Doar dacă..., a continuat Jake, uitându-se pe geam peste 
umărul meu. 

— Dacă ce? 

— Dacă am putea convinge pe cineva să vorbească. 

— Cum? 

— Nu știu. Nu trebuie să ne gândim acum. Hai doar să 
mergem acasă. 

— Jake, părinţii mei... 

— Știu, Ridley. Nu-ţi face griji. Uită ce-am spus. 

Nu i-am răspuns. Eram încă destul de ameţită și îmi doream 
doar să mă întind pe un pat. Aveam însă umerii încordaţi și 
auzeam semnalul de alarmă, sângele zvâcnind în urechea 
dreaptă. Știam că nu se terminase. 


VP - 292 


TREIZECI ȘI TREI 


Am luat cina cu nedreptatea între noi. A băut un pahar de vin 
și a mâncat cu poftă în timp ce noi învârteam spaghetele în 
farfurii și abia ciuguleam din salată. Teama ne călcase în 
picioare, iar acum stătea lângă noi, palpabilă, victorioasă, dar de 
neatins. _ 

Aproape că nu am vorbit în timpul mesei. In timp ce Jake 
spăla farfuriile, m-am așezat pe canapea și m-am uitat la First 
Avenue, întrebându-mă unde aș putea să mă mut. Nu suportam 
nici măcar gândul că m-aș putea întoarce în apartamentul meu. 
Jake îmi promisese că se duce jos să-mi aducă haine curate, 
pantofi și cosmetice după ce terminăm masa. Am aprins 
televizorul, am apăsat pe mute și am început să mă uit fără 
prea mare atenţie la scenele tăcute care se derulau pe ecran. 

După o vreme, Jake s-a așezat lângă mine pe canapea. M-am 
sprijinit de el și am stat așa o vreme, ascultând zgomotul străzii. 
Prea multe cuvinte nerostite erau suspendate între noi, tăcerea 
nu era deloc plăcută. Auzeam rotițele din mintea lui învârtindu- 
se și sunt sigură că și el le auzea pe ale mele. 

— Poţi să uiţi? l-am întrebat în cele din urmă. Poţi să te 
mulțumești cu ce știm și să mergi mai departe? 

A tăcut aproape un minut. 

— Tu poţi? 

— Cred că trebuie, am spus, deși nu eram sigură deloc. Chiar 
tu ai spus-o. Nu există nicio dovadă, nicio pistă pe care s-o 
urmăm. 

— Ba da. Dacă cineva ar vorbi, dacă cineva ar recunoaște ce 
s-a întâmplat. Dacă am putea obliga pe cineva să-și asume 
responsabilitatea pentru Project Rescue. 

— Pe cine? 

— M-am gândit și la asta. Tatăl tău susține că nu știa nimic 
despre partea ilegală a Project Rescue. Dar cineva îi marca pe 
copii. Cineva care lucra cu el, poate? 

M-am întors spre el. Își ţinea capul plecat, de parcă nu avea 
curaj să se uite în ochii mei. 

— N-ai spus că mama lui Zack a lucrat ani de zile cu tatăl tău? 


VP - 293 


— Esme? 

— Am văzut numele ei pe fiecare dosar. 

M-am gândit la Esme, la seara aceea în apartamentul lui 
Zack, la discuţia despre Max. Aș fi făcut orice pentru el, spusese 
ea. Ce făcuse? 

— Ridley, poate o convingem să stea de vorbă cu noi. Cine 
știe, dacă te iubește poate ne va spune ce știe despre Project 
Rescue. 

Mi-am adus aminte cum se purtase în apartamentul lui Zack. 
Nu ca o femeie pregătită să vorbească despre trecut. In niciun 
caz. 

— Vrei să ne riscăm viețile pentru asta, Jake? 

Nu și-a ridicat privirea. 

— Tu ai o viaţă, Ridley, a zis el încet. Eu nu. 

Afirmația lui m-a durut surprinzător de tare. Cred că în 
adâncul sufletului speram că ne vom clădi o viață împreună, un 
viitor. Speram că nu-mi trebuia mai mult pentru a lăsa totul în 
urmă. Dar eu, spre deosebire de el, știam răspunsurile la 
întrebările mele. Ştiam ce se întâmplase cu Jessie și cu Teresa 
Stone. Ştiam ce se întâmplase cu Christian Luna. Ştiam cine 
fusesem și cine devenisem. Jake încă era un orfan, un oarecare. 
Nu se mulțumea cu un loc lângă mine. 

Am înţeles ce alegere trebuia să fac. Dacă l-aș fi ales pe Jake, 
aș fi ales adevărul, indiferent cât de dureros, cât de urât, cât de 
periculos era. Dacă aș fi ales să tac și să-mi protejez familia, aș 
fi ales minciuna frumoasă, familiară, fațada. Aș fi ales o lume în 
care trecutul meu ar fi devenit, de-a lungul anilor, un monstru 
din Loch Ness sau un Bigfoot, o creatură mitică pe care cineva 
pretinde că a văzut-o odată, dar în care nimeni nu crede cu 
adevărat. 

Nu aveți prea multă încredere în mine, sunt sigură. Nu am 
făcut cele mai nobile alegeri. Jake m-a împins de-a lungul 
drumului, m-a convins să pun întrebările care ne-au adus aici. l- 
am simţit privirea aţintită asupra mea și, când i-am întâlnit-o, 
am știut. Eram deja aliaţi. În ziua în care am stat acolo și l-am 
ținut de mână, ne-am început călătoria spre marginile realității 
mele. Ajunși pe marginea prăpastiei, nu mai aveam încotro și 
trebuia să ne aruncăm în gol. 

— Era acolo, la Zack. Știe ce s-a întâmplat. Cred că știe. Mi-a 
spus că răscolesc trecutul, că nu va fi bine pentru nimeni. 


VP - 294 


Jake s-a aplecat spre mine. 

— Cât de mult crezi că știe? 

— Habar n-am. Nu mi-a spus mare lucru, dar în mod sigur e 
implicată. Cred că și Zack știe ceva. L-a împiedicat să-mi spună 
tot ce știe despre Project Rescue. 

— Dacă ea a trimis informaţiile despre copii, știe măcar pe 
cine a ales pentru Project Rescue, a zis Jake. Și poate știe cum a 
aflat Max de existenţa ta. 

— Vrei să spui că s-ar putea să știe dacă Max e vinovat de 
moartea Teresei Stone. 

Jake s-a uitat la mine, apoi s-a ridicat brusc și a dispărut în 
spatele meu. Mi-am dat seama că nu la mine se uitase, ci la 
televizor. „Cadavrul celebrului avocat Alexander Harriman și al 
unui bărbat neidentificat au fost găsite azi în biroul lui Harriman 
din Central Park West. După toate aparențele, este o execuţie în 
stil mafiot”, l-am auzit pe crainicul de la știri, un tip cu o figură 
severă, după ce Jake a dat sonorul mai tare. În fundal am văzut 
intrarea în biroul lui Harriman. O targă tocmai era scoasă pe 
ușă. „Deocamdată poliţia nu a întocmit o listă de posibili 
suspecți”, a adăugat crainicul. «Domnul Harriman nu se putea 
plânge de lipsa dușmanilor», i-a spus un detectiv de la 
omucideri reporterului nostru aflat la faţa locului, «ne așteaptă o 
anchetă grea».” 

Jake s-a întors spre mine. Ochii lui erau oglinda inimii mele: 
uimiţi, temători. 

— Aveam o înțelegere cu Harriman, am spus încet. Am o vagă 
bănuială că tocmai a fost anulată. 

e 

Nu ne-am fi întors în apartamentul meu dacă nu aș fi avut o 
mică problemă cu pantofii, ţineţi minte care. De la ușa spitalului 
până la taxi și de la taxi în apartamentul lui Jake umblasem în 
ciorapi. Refuzasem să intru în apartamentul meu în drumul spre 
cel al lui Jake. Îmi schimbasem șosetele cu o pereche curată de- 
a lui Jake și rămăsesem așa. Am început să regret hotărârea 
asta când Jake s-a îmbrăcat cu jacheta și mi-a întins-o pe a mea. 

— E clar, nu suntem în siguranţă aici. Trebuie să plecăm. 

— Unde? 

— Undeva unde n-am mai fost niciodată. 

M-am uitat la picioarele mele. 

— La naiba, a zis el, îndreptându-se spre ușă. Bine, stai aici. 


VP - 295 


— În niciun caz. Mergem împreună sau plec așa. 

A oftat și a dispărut în dormitor. S-a întors cu pistolul pe care-l 
mai văzusem, l-a pus la centură și a încheiat jacheta peste el. 

— Hai să mergem. 

Am coborât repede și fără zgomot până la etajul meu. La ușă, 
Jake mi-a făcut semn să tac din gură când i-am dat cheile. 

— Ridley! 

Șoapta tăioasă ne-a speriat pe amândoi. M-am întors și am 
văzut ochiul Victoriei licărind în spatele ușii întredeschise. Mi-am 
dus degetul spre buze și m-am apropiat de ea. Nu m-am putut 
abţine să constat cu surprindere: „Uite că știe cum mă 
cheamă!” 

— Victoria, nu ești în siguranţă. Întoarce-te în casă și încuie 
ușa. 

S-a făcut mai mică și s-a holbat la mine, înspăimântată. Nu 
purta peruca și cele câteva șuviţțe cenușii de pe capul ei 
aproape chel fluturau din cauza curentului. 

— E cineva acolo. În apartamentul tău. 

— Câţi sunt? a întrebat Jake peste umărul meu. 

— Unul singur, a zis ea și a închis ușa. 

Am auzit zgomotul celor trei broaște, într-o succesiune rapidă. 

Eram gata s-o iau la fugă fără pantofi, dar Jake ajunsese deja 
la ușă. A împins-o și și-a dat seama că nu avea nevoie de cheie. 
Era deschisă. A intrat încet, cu pistolul în mână, și s-a lipit de 
perete. Mi-a făcut semn să rămân pe loc, dar l-am urmat. 

În spatele paravanului care separa „biroul” meu de restul 
dormitorului lampa era aprinsă și am auzit foșnet de hârtii. 
Acolo se mișca o siluetă masivă. Nu am intrat în cameră, am 
rămas la adăpostul peretelui. 

— Ține mâinile la vedere și ieși la vedere, a zis Jake. 

Vocea lui a bubuit în spaţiul închis. Fusese de-a dreptul 
înspăimântătoare. Ceva a căzut pe jos cu o bufnitură puternică 
și am sperat că nu era laptopul meu. Silueta încremenise. 

— Mâinile la vedere sau trag, amice. 

Tonul lui fusese categoric și dur, și a trebuit să mă întorc spre 
el ca să mă asigur că nu vorbise altcineva. Părea un ucigaș cu 
sânge rece. Au trecut câteva clipe, apoi am văzut că degetul lui 
Jake începuse să apese pe trăgaci. Sunt convinsă că ar fi tras, 
dar în clipa următoare două mâini s-au ridicat deasupra 
paravanului. 


VP - 296 


— Nu trage, a zis o voce pe care am recunoscut-o. 

Silueta a ieșit la vedere. Tensiunea momentului se scursese. 
Frica, furia și ușurarea s-au amestecat în pieptul meu. 

— Ce faci aici, Zack? am întrebat din spatele lui Jake, mirată 
că eram atât de calmă. 

— Încerc să-ţi salvez viaţa, Ridley. 

— Cum adică? 

— Vă caută... oameni care sunt foarte curioși să afle ce știți. 
Încerc să le-o iau înainte. 

— Aceiași oameni care l-au ucis pe Alexander Harriman? am 
întrebat. 

— Da. Sunteţi în mare pericol, amândoi. Dar eu pot să şterg 
totul cu buretele. Pot să vă scot teferi din povestea asta. 

Faţa îi era o mască de bunăvoință. Incercam să cred că vrea 
să ne ajute, dar îmi era greu să mai am încredere în oameni. 
Ghiciţi de ce. 

S-a apropiat de noi. Jake și cu mine ne-am dat înapoi. 

— Rămâi unde ești, a zis Jake și Zack s-a oprit. 

— Bine, bine. Ascultaţi-mă doar. 

— Te ascultăm, am spus. 

— Tot ce trebuie să facă Jake este să dispară. Nimeni nu-l va 
căuta dacă renunţă la mica lui anchetă. Am bani pentru el, 
poate să se stabilească în altă parte și s-o ia de la început. 
Oriunde în lume, numai aici nu. 

A făcut semn spre o geantă de voiaj așezată pe patul meu. 

— Hai, ne-a invitat el, uitaţi-vă. 

M-am dus acolo și am deschis fermoarul. Era plină cu bani. 
Nici măcar nu mi-am dat seama câţi erau. O mulţime, serios. 

— Nemarcaţi. Nu pot fi urmăriţi, a zis Zack. 

Am văzut privirea lui Jake oprindu-se o clipă asupra banilor. 
Am încercat să-i citesc fața, dar era neclintită și lipsită de 
expresie. Tinea arma îndreptată spre Zack, care încă avea 
mâinile ridicate. 

— Și Ridley? a spus Jake. 

Mi s-a făcut rău când am auzit întrebarea. Era tentat să-i 
accepte oferta? 

— Vor doar garanţia mea că nu va continua să cerceteze 
problema, că se va întoarce la oamenii care au iubit-o și au avut 
grijă de ea și, atâta timp cât rămâne acolo, nu are de ce să-și 
facă griji. Va fi în siguranţă. Familia ei va fi în siguranţă. 


VP - 297 


— Și te vor crede pe cuvânt? a zis Jake. 

Zack a râs. 

— Simt implicat în asta până peste cap și ei știu că mă au la 
mână. Și pe mama. Și ea e implicată, de la bun început. Probabil 
că v-aţi dat seama deja. 

— Deci funcţionează. Copiii sunt încă răpiți și vânduți. 

— Nu e nici pe departe așa de sinistru, Ridley, a zis Zack, 
defensiv. Salvăm copiii care sunt chinuiţi. Dă drumul la 
nenorocitul ăla de televizor și în fiecare zi o să auzi despre vreun 
animal care a omorât copilul amantei pentru că plângea prea 
mult, sau de vreo ticăloasă nebună care crede că Dumnezeu îi 
șoptește să-și salveze copiii de la o viaţă de păcat și să-i înece în 
cadă. Nu suntem noi criminalii. 

— Nu aveţi dreptul să alegeţi în locul altora, a spus Jake. 
Vocea îi tremura. Avem dreptul să facem alegeri doar pentru o 
singură viaţă. Fiecare pentru viaţa lui. 

— Greșit, l-a contrazis Zack. Dacă toată lumea ar gândi ca 
tine, Ridley ar fi moartă acum, ucisă de prietenul maică-sii. Nici 
tu, Jake, nici măcar tu n-ai fi supravieţuit. 

— Mama m-a iubit, a zis Jake. Eram iubit. 

— Nu e de-ajuns. Mulţi își iubesc copiii, dar nu reușesc să-i 
ferească de rele. O grămadă de oameni pretind că își iubesc 
copiii și-i lasă în plata Domnului, îi snopesc în bătaie sau îi 
omoară. 

Exista o logică în argumentaţia lui și cred că toţi am auzit-o 
mai devreme sau mai târziu, chiar și Jake. Dar nu îndrepta 
nimic. Nu făcea o virtute din faptul că niște copii nefericiţi erau 
răpiți din casele lor și vânduți unor familii înstărite. lar binele 
făcut astfel nu putea compensa moartea Teresei Stone sau 
suferinţele lui Jake. Viaţa nu e așa. Nu avem dreptul să facem 
astfel de târguri. Nimeni nu are acest drept. Stăteam într-un 
triunghi ciudat. Jake se uita la mine și m-am întristat când am 
înţeles că se întreba care va fi alegerea mea. Mi-am dat seama 
că m-ar fi lăsat să plec și nu m-ar fi judecat dacă aș fi ales să mă 
întorc la părinţii mei. M-ar fi lăsat să aleg siguranţa dacă asta 
mi-aș fi dorit. Și chiar dacă mi-o spusese cu voce tare seara 
trecută, abia acum știam, în inima mea, că mă iubea. M-am 
apropiat de el. 

— Îmi pare rău, i-am spus lui Zack. Nu pot trăi așa. 

A fost surprins și mi s-a părut că s-a întristat. 


VP - 298 


— Dar familia ta, Ridley? Dar mama? S-a purtat cu tine ca și 
cu propria-i fiică. Ce crezi că o să li se întâmple dacă se află 
despre Project Rescue? Crezi că va crede cineva că Ben nu a 
fost implicat? 

Nu i-am răspuns. Nu-mi puteam permite luxul să calculez 
consecințele alegerilor pe care le făcuseră alţii. Acum îmi 
făceam griji doar pentru propriile mele alegeri. Și, așa cum 
vedeam eu lucrurile, eram într-o situaţie în care nu aveam șanse 
să câștig. Nu mă puteam întoarce la părinţii mei. Nu era o 
opțiune realistă, văzusem tot și îi văzusem pe toţi într-o lumină 
prea crudă. V-am spus deja că nu te poţi întoarce în trecut. Dacă 
plecam cu Jake, consecințele nu puteau fi anticipate. Puteam 
răni o mulţime de oameni pe care îi iubeam. M-am dus la 
șifonier și mi-am luat o pereche de pantofi, apoi m-am așezat pe 
pat lângă sacoșa cu bani și mi-am legat șireturile. 

— Hai să mergem, i-am spus lui Jake, ridicându-mă. 

— Eşti sigură? E periculos. Nu știu cu cine aveam de-a face și 
dacă pot să te apăr. 

Am ridicat din umeri. 

— Știu. 

— Ridley, dacă pleci nu îmi asum responsabilitatea pentru ce 
ţi se întâmplă, a zis Zack. 

Toată îngrijorarea îi dispăruse din glas și în locul ei rămăsese 
doar furie oarbă. M-am întrebat dacă își dădea seama că era a 
doua oară în două zile când rostea aceleași cuvinte. 

— Dacă ţie nu-ţi pasă de familia ta, să știi că eu o să fac ce 
trebuie ca să o apăr pe mama. 

Am ieșit, lăsându-l acolo, cu mâinile sus. Pe palier, Jake m-a 
luat în braţe și m-a sărutat apăsat pe buze. M-am agăţat de el 
câteva clipe și, când m-am tras înapoi, am văzut în ochii lui o 
mare ușurare. Nu mai era singur, acum știa asta. Am coborât în 
fugă scările și Jake s-a îndreptat spre ușă. L-am tras de mână. 

— Mai e o ieșire din clădirea asta, i-am spus, și l-am condus la 
tunelul lui Zelda. 


VP - 299 


TREIZECI ȘI PATRU 


Am fost inspirată, dar nu destul de inspirată. Am ajuns destul 
de departe spre est, pe Avenue C, înainte să simţim, mai 
degrabă decât să vedem că eram urmăriţi. Strada tăcută parcă 
s-a întunecat și mai tare și a devenit mai amenințătoare când 
am trecut pe lângă un teren viran plin de gunoi. Am văzut o 
caroserie de automobil arsă și câţiva drogati îngrămădiţi într-un 
colț în jurul unui foc. Mai degrabă am simţit decât am auzit 
zgomotul slab al motorului unei mașini care ne urmărea cu 
farurile stinse. Jake m-a luat de mână și am început să fugim. 
Alergam cât puteam de repede, așteptându-ne să auzim din 
clipă în clipă trosnetul armelor, dar nu s-a întâmplat nimic. 
Singurele zgomote care tulburau tăcerea erau pașii noștri și 
răsuflările noastre șuierătoare. Orașul parcă încremenise. 

Am dat colţul pe Avenue D. Ne-am uitat în jur: nimeni. Am 
urcat în fugă scara din față a unui clădiri dărăpănate și ne-am 
strecurat prin spaţiul triunghiular rămas după ce vreun 
vagabond împinsese bucata de placaj care ţinea loc de ușă. 
Ajunși înăuntru, ne-am uitat printr-un geam negru de funingine 
și am văzut o limuzină Lincoln Town oprind pe stradă. Bărbaţi cu 
măști de schi au sărit din mașină și jur că inima aproape că mi s- 
a oprit. Aveam senzaţia că orașul se mutase pe altă planetă și 
toate regulile se schimbaseră. Era ca în Evadare din New York 
sau un film asemănător, numai că noi nu aveam cum să 
evadăm. Jake mi-a pus mâna peste gură, ca să oprească ţipătul 
de panică pe care probabil îl simţise. 

— Uită-te la mine, Ridley. Fii calmă, fetiţo. 

Am dat din cap și ne-am strecurat împreună printr-un hol care 
duhnea a fum. Mi-am tras cămașa peste nas ca să nu mai respir 
aerul murdar și să nu tușesc sau să strănut. Am trecut pe lângă 
o canapea de culoarea muștarului care era răsturnată pe spate 
lângă un fișet ruginit, fără sertare. Am început să urcăm pe o 
scară instabilă care protesta sub greutatea noastră. La primul 
etaj, ne-am uitat din nou pe fereastră și i-am văzut, patru siluete 
negre, înaintând pe stradă din casă în casă, căutându-ne, 
urcând scările de la intrările clădirilor, uitându-se pe ferestre. 


VP - 300 


Clădirea în care ne aflam avea doar trei etaje. Când am ajuns 
sus am văzut că o porţiune din acoperiș căzuse până jos, 
găurind toate planșeele, iar din punctul în care ne aflam puteam 
vedea clar intrarea de la parter. Ne-am așezat pe podea și Jake 
și-a scos arma, s-a întins pe burtă și a ţintit spre ușa de sub noi. 
O vreme i-am auzit vorbind între ei pe stradă, apoi s-a făcut 
liniște. Am așteptat. A început să plouă. Nu eram protejaţi 
împotriva ploii. 

— Îmi pare atât de rău, a șoptit după câteva minute. 

Se uita la mine, așteptând un răspuns. 

— Nu ai de ce. 

— Eu ţi-am făcut asta, Ridley. 

— Nu, am spus, clătinând din cap. 

— Ba da. Dacă nu îţi trimiteam al doilea bilet... Dacă aș fi 
renunţat, nu am fi aici. 

Nu avea niciun rost să gândească așa, era oricum mult prea 
târziu. Nu aveam altă cale decât să mergem înainte, să sperăm 
că vom apuca zorile. 

Mi-am pus mâna pe umărul lui. 

— Eu am ales să fiu cu tine aici, în seara asta. Eu. 

Și acesta era adevărul. g 

S-a întors spre mine și m-am aplecat să-l sărut. In aceeași 
clipă a tras în ceva din spatele meu. Noaptea tăcută s-a 
transformat brusc într-o furtună cu fulgere și tunete, și ne-am 
prăbușit. 

Eu am căzut doar un etaj, dar Jake a căzut până la parter. 
Trupul lui a lovit podeaua cu atâta violență, încât am simţit 
șocul până în măduva oaselor. Cred că o fracțiune de secundă 
am fost inconștientă, dar vocile m-au trezit instantaneu. 

— Ce naiba! Unde au dispărut? 

Mi-am dat seama că veniseră de pe acoperișul clădirii vecine. 

— Ai grijă, cretinule, podeaua nu e sigură. 

Am auzit o bufnitură puternică și prin găurile din tavan și din 
podea a căzut o avalanșă de moloz. Nu puteam să-i văd, dar 
partea bună a lucrurilor era că nici ei nu mă vedeau. 

— Nu trage până nu-i vezi, pentru Dumnezeu. Șandramaua 
asta o să se dărâme ca o grămadă de rahat. 

M-am uitat jos și l-am văzut pe Jake întins sub mine. Nu se 
mișca și am simţit cel mai teribil șoc din viaţa mea. Am început 
să mă târăsc și în clipa următoare un fier înroșit în foc mi-a 


VP - 301 


străpuns piciorul. Durerea a fost atât de intensă, încât abia m- 
am abținut să vomit. N-am reușit să disting rana, am văzut doar 
gaura din pânza pantalonilor, în schimb am simţit sângele 
fierbinte care mi se scurgea încet pe picior. Ceva rămăsese 
acolo, în mușchi, și cea mai mică mișcare mă făcea aproape să 
urlu. Dar dorința mea de a ajunge la Jake era mai puternică 
decât durerea fizică. M-am târât spre scară, m-am sprijinit de 
balustradă și am reușit să ajung jos înainte să înceapă din nou 
ploaia de foc. 

M-am lipit în sfârșit de un perete și gloanțele au ciuruit din 
nou podeaua și pereții în jurul meu. Jake era nemișcat, nu 
reacționase deloc la zgomot și la pericol. Am auzit un trosnet și 
o bufnitură, urmate de un geamăt. 

— Angelo! Ești întreg? 

— Da, a răspuns o voce cu un accent de New York evident. 
Am trecut prin dușumeaua asta nenorocită. 

M-am folosit de momentul de confuzie ca să ajung la Jake 
înainte ca gloanțele să înceapă iar să șuiere. 


VP - 302 


TREIZECI ȘI CINCI 


— Șase, îmi șoptește el. 

— Ce? 

— Mai ai șase gloanţe. 

Îi fac semn că am înţeles și supraveghez scara. Am auzit 
vocea lui Zack, deci acum știu că el este unul dintre urmăritori, 
dar tot nu-mi vine să cred. Ne-ar ucide cu sânge rece ca să-și 
păstreze secretul, iar la înmormântarea mea ar juca rolul 
logodnicului îndurerat. lată-l pe bărbatul cu care tata voia să mă 
căsătoresc... Mâinile îmi tremură de durere și spaimă și furie. 
Lumini albe au început să-mi danseze în faţa ochilor. 

— Încă mai putem să ne înţelegem, strigă el, însă tot nu-l văd. 

Știu că sunt aproape, aud gemetele scării. Deodată văd un 
picior, trag și nu nimeresc. Bubuitura este atât de puternică și 
reculul atât de sălbatic, încât scot un țipăt de groază. Urechile 
îmi ţiuie. Când pot vedea din nou, piciorul nu mai este acolo. 
Poate că voi reuși să-i ţin la distanţă o vreme. Mai am cinci 
gloanțe, mai sunt patru bărbaţi. 

— Nu irosi cartușele, șoptește Jake. Așteaptă până când poţi 
să ţintești în piept. Altfel n-o să nimerești. A 

Mă uit la el. Este inert, nu se poate mișca. Imi dau seama că 
are dureri îngrozitoare. 

— Ridley, te rog, strigă Zack. Nu trebuie să se termine așa. 
Oferta mea a rămas valabilă. M-ai iubit odată, nu poţi avea 
încredere în mine? 

Mă uit la Jake și el se uită la mine. Duce un deget la buze, 
apoi arată în sus. Îi văd deasupra noastră, cu armele îndreptate 
în jos. Zack încearcă să mă facă să vorbesc pentru că așa ceilalţi 
vor repera ţinta. Zâmbesc și tac. 

— La naiba, spune Zack în cele din urmă. 

Când ei încep să tragă, trag și eu. Gloantele lor șuieră și 
ricoșează din pereți în jurul nostru, unul lovește canapeaua, dar 
nu pătrunde prin cadru. Mă aștept să simt în carne metalul 
fierbinte. Jake încearcă să mă protejeze cât poate cu trupul lui. 
Mirosul de praf de pușcă îmi umple nările și urechile îmi ţiuie 
atât de tare, încât orice alt zgomot pare o șoaptă. Situaţia ia o 


VP - 303 


întorsătură ireală, dar nu mi-e atât de frică pe cât ar trebui să- 
mi fie. Cred că așa se întâmplă în luptele reale. Sunt atât de 
înfricoșătoare, încât capacitatea creierului de a percepe 
pericolul și de a-ţi transmite spaima se diminuează. Trag un foc. 
Un bărbat cade greoi pe podea cu un geamăt, însă ceilalţi trei 
înaintează și încărcătoarele lor parcă nu se mai golesc. Țintesc 
cât de bine pot, dar curând rămân fără gloanţe și ceilalţi trag 
mereu în noi. În filme, i-aș fi doborât imediat, dar acum știu că 
nu sunt deloc pricepută la tir. După ce arma s-a golit, o arunc pe 
jos și mă agăț de Jake. Sunt sigură că vom muri aici și acum. Și 
mai sunt sigură de ceva, că nu regret nimic. Mă bucur că nu a 
trebuit să trec singură prin infern. 

Închid ochii și mi se pare că visez când aud zgomotul unui 
elicopter și o lumină puternică inundă camera. 

— Aruncaţi armele! bubuie Dumnezeu. Întindeţi-vă pe jos! 
Mâinile la ceafă! 

În haosul de lumină și zgomot, armele tac. Simt braţele 
puternice ale lui Jake în jurul meu. 

— Ridley, îl aud iar pe Dumnezeu. Ridley Jones, ești teafără? 
Ești acolo? 

Și de frică, de durere sau de ușurare, totul se întunecă. 


VP - 304 


TREIZECI ȘI ȘASE 


E așa cum v-am mai spus: Universului nu-i plac secretele. 
Universul lucrează pentru a da în vileag adevărul, pentru a ne 
conduce la adevăr. Oricât de ușor mi-ar fi fost să accept 
propunerea lui Harriman și să plec, Universul nu mi-a dat voie să 
fac asta. Harriman spunea că Project Rescue evoluase într-un 
mecanism pe care Max n-a mai reușit să-l controleze. S-a 
dovedit că nici Alexander Harriman. 

Incheierea. Toţi o căutăm. Căutăm sfârșitul și, în aceeași 
măsură, începutul. Ce nu s-a sfârșit ne bântuie. Răsare în visele 
noastre, ni se strecoară în gânduri în momentele de liniște, ca o 
ghicitoare care ne depășește inteligenţa, un mister care nu se 
vrea descifrat. Mă gândesc la Teresa Stone, mama mea 
biologică, încercând să-și salveze copilul și pierzându-și viața. 
Mă gândesc la Christian Luna, la regretele și neputinţa lui de a 
se mântui. Mă gândesc la Max, tatăl meu, și la toate crimele pe 
care le-a comis în tentativa lui de a-și găsi liniștea ajutându-i pe 
alţii. Mă gândesc la părinţi, la feţele copiilor de pe plicurile de 
corespondenţă și de pe cutiile cu lapte. Mă gândesc la montajele 
fotografice oribile, gradate pe vârste - cum ar fi arătat la cinci, 
șase, zece ani după ce au dispărut - aruncate în cutiile poștale, 
lipite în localuri. Unii dintre ei meritau să-și piardă copiii, alții nu. 
Dar sunt dispusă să fac pariu că pentru fiecare copil Project 
Rescue salvat există un suflet chinuit. Pentru Jessie, Christian 
Luna. Pentru Charlie, Linda McNaughton. Dacă aș fi făcut ce-mi 
cerea Harriman, cei vinovaţi pentru atâta suferinţă ar fi trăit mai 
departe liniștiți. Oameni ca Zack și Esme ar fi continuat să 
aleagă în numele altora și să se joace de-a Dumnezeu cu viețile 
altora fără să se simtă nicio clipă vinovați. lar viaţa mea ar fi 
fost asaltată de fantomele celor pe care nu am reușit să-i ajut, 
Jake fiind primul dintre ei. 

Apropo de ajutor, Gus Salvo a fost cel care ne-a salvat din 
clădirea părăsită. II pusese sub urmărire pe Angelo Numbruzio 
pentru asasinarea lui Christian Luna. Când polițistul care îl 
supraveghea a descoperit că Numbruzio a luat legătura cu Zack 


VP - 305 


și apoi a pornit spre apartamentul meu, Salvo și-a dat seama 
cum stau lucrurile... Cam încet, dar măcar la timp. 

De pe urma căzăturii, Jake s-a ales cu piciorul drept și brațul 
stâng fracturate și cu un plămân perforat. S-a lovit grav și la 
spate, dar toate vertebrele erau intacte. Glonţul care mi-a 
străpuns coapsa a trecut foarte aproape de artera femurală. 
Lucrurile mărunte, mai ţineţi minte? Câţiva milimetri în plus și 
nu v-aș mai fi spus povestea mea. 

Când mi-am recăpătat cunoștința la spitalul St. Vincent, Gus 
Salvo a fost primul om pe care l-am văzut. Nu era cea mai 
frumoasă priveliște, dar era în orice caz mai plăcută decât ce 
văzusem în ultimul timp. 

— Unde e Jake? am întrebat cu inima cât un purice, 
amintindu-mi de ultimele clipe din clădirea părăsită. 

— E teafăr, a spus el amabil. Mă rog, se va face bine. 

Și-a tras scaunul mai aproape de mine și m-a luat de mână. 
Mi-a vorbit despre gravitatea rănilor lui Jake și mi-a spus că era 
aproape de salonul meu. 

— Nu-ţi face griji, Ridley. Acum s-a terminat. 

M-am uitat la el și am știut că nu era adevărat. 

— Atunci de ce ești aici, Salvo? 

A oftat și s-a uitat pe fereastră. 

— Ar trebui să aştept până te simţi ceva mai bine, Ridley. Ştiu 
că ar trebui, dar... 

— Dar? 

— Trebuie să știu care e poziţia ta în legătură cu povestea 
asta. Indivizii care v-au urmărit azi-noapte sunt după gratii. Cred 
că unul din ei l-a împușcat pe Christian Luna. Mai ţii minte ce ți- 
am spus despre Angelo Numbruzio, cum am reușit să-mi dau 
seama că a participat la atacul din strada Montague? Apare și 
pe o înregistrare video în magazinul de arme din Florida de unde 
a fost cumpărată arma cu care a fost împușcat Christian Luna. 
Fără mărturia ta nu-l putem acuza, nu așa cum vrem. Dacă vom 
continua, tot ce are legătură cu trecutul tău, cu Project Rescue, 
va ieși la suprafaţă. Știu că te temi pentru familia ta, dar sunt 
dator să-ţi spun că Zack și Esme Gray negociază o înţelegere cu 
procurorul. Indiferent de rezultat, totul va ieși la lumină. 

Nu i-am răspuns imediat. Alexander Harriman murise. 
Evident, înţelegerea pe care o aveam cu el nu era valabilă 
pentru cei care îl eliminaseră. Incercaseră deja să mă elimine și 


VP - 306 


pe mine. Știam că nu aveam puterea să mai apăr pe nimeni. 
Poate că nici n-o avusesem vreodată. 

— Voi depune mărturie, Salvo. Voi depune mărturie pentru 
Christian Luna, dar nu voi spune nimic despre Project Rescue. 

Ne-am uitat unul la altul. 

— Nu pot să depun mărturie împotriva lui Max sau a lui Esme. 

A clătinat din cap. 

— Ridley, erai doar un copil. Dacă se ajunge la proces, nu 
trebuie să depui mărturie. Tu ești victimă, nu martor. 

Adevărul m-a izbit în plin. Detectivul Salvo m-a ţinut de mână 
și m-a lăsat să plâng. Plângeam pentru Teresa Stone. Plângeam 
pentru Christian Luna. Plângeam pentru Max. Și da, plângeam 
pentru toate cioburile din mine pe care le pierdusem. 

e 

Mai târziu, în aceeași seară, am ieșit șchiopătând din rezervă, 
trăgând după mine perfuzia cu morfină (motivul pentru care 
puteam măcar să șchiopătez), și am plecat să-l caut pe Jake. 
Asistenta de serviciu a fost amabilă, nu plictisită și protocolară 
cum mă așteptam. M-a așezat într-un scaun cu rotile și m-a dus 
chiar ea la Jake. Era ametit, dar și-a ridicat mâna teafără imediat 
cum m-a văzut. 

— Eşti frumoasă, a zis, pronunţând cuvintele cam neclar. 

Mă îndoiam în privinţa asta. 

— Ești drogat, am spus și am început să chicotesc. 

Și eu eram, dar începusem să simt zvâcnete dureroase în 
piciorul rănit. 

Bratul lui stâng și piciorul drept erau în ghips. Faţa îi era plină 
de vânătăi, pieptul musculos înfășurat strâns în bandaje. Nu 
văzusem în viaţa mea un bărbat mai atrăgător. 

— Ar trebui să te întorci în pat, a zis el, luându-mă de mână. 

— Așa o să fac. Vreau doar să știi că nu mai ești singur. Mă ai 
pe mine. 

l-am sărutat mâna și el m-a mângâiat. A zâmbit și atunci am 
văzut o lacrimă licărind pe genele lui, dar a clipit repede de 
câteva ori ca s-o alunge. 

— Te iubesc, Jake... sau cum naiba te cheamă. 

A început să râdă, apoi a gemut. Am stat cu el până a 
adormit, ceea ce n-a durat mult. Asistenta m-a dus înapoi în 
rezerva mea. 


VP - 307 


TREIZECI ȘI ȘAPTE 


Poate vă amintiţi că i-am făcut Lindei McNaughton o 
promisiune. A durat totuși mai mult de o lună până când Jake și 
cu mine am putut merge din nou pe picioarele noastre. A trecut 
și mai mult timp până l-am convins pe Jake să mă ajute să-mi 
respect promisiunea. Piciorul lui Jake încă nu se vindecase când 
am închiriat o mașină și am pornit spre Jersey. Firebird-ul 
dispăruse. Nu a fost găsit niciodată. Tipul care îl furase și apoi 
încercase să mă ucidă - sau să mă sperie, cum susţinea 
Alexander Harriman - avea un glonţ în cap. Nimeni nu știa unde 
lăsase mașina. 

— Vino cu mine, a zis Jake, cam palid când am oprit în faţa 
rulotei. 

— Nu ai nevoie de asistenţă. Stai câteva minute singur cu ea, 
apoi fă-mi semn să vin. 

M-a lăsat ascultând la radio „Roxanne” cu Police. L-am văzut 
cum a șchiopătat în cârje pe alee, am văzut-o pe ea când i-a 
deschis ușa, apoi au dispărut înăuntru. Am închis ochii și am 
încercat să mi-l închipui înconjurat de broaște țestoase, 
spunându-i Lindei McNaughton că el era Charlie, nepotul 
dispărut cu mulţi ani în urmă. Mi-am închipuit că o văd pe ea, 
femeia cu păr cărunt și costum asortat, acoperindu-și gura cu 
mâinile, apoi ștergându-și lacrimile. Mi-am imaginat cum îl 
îmbrățișează și cum el o mângâie stângaci. Aș fi vrut să fiu 
acolo, cu el. Dar era clipa lor, doar a lor. Voiam să se bucure 
amândoi de ea. 

A apărut în ușă cam după o jumătate de oră și mi-a făcut 
semn. M-am uitat la el, așteptându-mă să văd fericire, dar n-am 
prea văzut-o. Când m-am apropiat, mi-am dat seama că era 
destul de bucuros, puţin îmbujorat. Era foarte frig, pământul 
îngheţase bocnă, copacii negri din jurul parcului de rulote 
păreau morți, dar înăuntru era cald. Linda plângea, strângând în 
mână fotografia pe care mi-o dăduse și pe care i-o trimisesem 
prin Jake. S-a ridicat și m-a îmbrățișat. 

— Nu credeam că vă mai întoarceţi, a spus ea. Niciunul din 
voi. 


VP - 308 


Am rămas acolo o vreme. Ce pot să spun? Era ciudat. Erau doi 
străini. Linda i-a povestit despre părinţii lui și el a ascultat, 
atent, concentrat. l-a povestit câte ceva despre primii ani, primii 
pași și primul cuvânt rostit, despre broasca de pluș pe care o lua 
cu el oriunde se ducea. El zâmbea și avea reacțiile potrivite. Pe 
de altă parte, el nu putea să-i spună prea multe, pentru că ea ar 
fi suferit, așa că a mai adaptat povestea, s-a rezumat la 
generalități. Am băut un ceai și în cele din urmă Jake a zis: 

— Doamnă McNaughton... 

— Te rog, spune-mi bunică, l-a corectat ea, timidă. Sau măcar 
Linda. 

Mi-am dat seama că nu se simţea în largul lui, dar a ascultat- 
O. 

— Bunico, a zis el, râzând stânjenit, acum trebuie să plecăm. 

Nu trebuia neapărat să plecăm, dar m-am ridicat odată cu el. 

— Sigur, a spus ea, și am detectat puţină ușurare în glasul ei. 
Poate reușiţi să veniţi împreună duminica asta, la cină. Nu prea 
mai avem rude, dar am o soră căreia i-ar plăcea să te cunoască. 

— Și mie mi-ar plăcea. 

A îmbrăţișat-o, și ea avea lacrimi în ochi când l-a strâns în 
braţe. A rămas în ușă și s-a uitat după noi la fel cum se uitase 
după mine prima dată, făcându-ne cu mâna. Jake a tăcut tot 
drumul până la autostradă. Am pus mâna pe umărul lui și l-am 
scuturat ușor. 

— Cum a fost? 

A oftat. 

— Nu știu. Nu așa cum mă aşteptam. Cred că speram să mă 
simt mai atașat de ea. 

— Vei fi, l-am liniștit. Ai răbdare. 

Am ajuns să cred, cum v-am mai spus, că nu sângele ne 
leagă, ci experienţele noastre comune. |n ciuda tuturor 
întâmplărilor prin care trecusem, în ciuda tuturor minciunilor, în 
ciuda tuturor greșelilor de care se făcea vinovată familia mea, 
rămânea totuși familia mea. Nu mă gândeam altfel la ei. Nu 
deveniseră niște străini. Și chiar dacă idealul pe care îl hrănisem 
în imaginaţie s-a dovedit a fi complet fals, sentimentele mele 
faţă de ei nu s-au schimbat. Puteau fi doar ceea ce erau. Trebuia 
să mă mulțumesc cu asta. 

Am oprit mașina în faţa casei părinţilor mei și am așteptat un 
minut. lată scena copilăriei mele. Casa era decorată pentru 


VP - 309 


Crăciun cu ghirlande la fiecare fereastră, iar instalaţia cu 
beculeţe în formă de lumânări era aprinsă. Prin fereastra boltită 
am văzut bradul împodobit cu lumânări albe și fundițe roșii. Nu 
voiam să o văd ca pe o faţadă falsă, dar așa o vedeam. Am 
sperat că era un sentiment trecător. 

— Sunt sigur că nu vor să aibă de-a face cu mine, a spus Jake. 

— De ce? 

S-a întors spre mine. 

— Ti-am luat acoperișul de deasupra vieţii tale. Și pe al lor. 

— Eu nu văd lucrurile așa, am zis, apoi am deschis portiera și 
am ieșit. 

Am mers încet până la ușă, pentru că nu știam dacă Jake se 
va descurca pe porțiunile cu gheaţă. Tata a alergat afară să ne 
ajute. Mama aștepta în prag, cu braţele încrucișate. Am intrat în 
casă, apoi am băut cacao cu lapte lângă brad. 

Modificasem scenariul vieţii noastre. Nu vi se pare că la fel 
stau lucrurile în cazul tuturor? Fiecare din noi joacă un rol care i- 
a fost atribuit, și atâta timp cât îl respectă, viaţa continuă așa 
cum a fost dintotdeauna. Râdem de aceleași lucruri, ne certăm 
pentru aceleași lucruri, adunăm aceleași resentimente, împărțim 
aceleași amintiri bune și rele. Când un actor începe să 
improvizeze, când începe să-și scrie singur replicile, scenariul 
trebuie aruncat la gunoi. Ceilalţi nu mai știu ce replici să-i dea, 
se instalează o tăcere stânjenitoare, apoi haosul. În cele din 
urmă, dacă avem noroc, punem în scenă împreună un nou 
spectacol. Unul bazat pe prezent, pe onestitate, fluent și 
rezistent la schimbare. Noi eram în stadiul de tăcere 
stânjenitoare. Multe pauze jenante. Multe amintiri comune, în 
special despre Max, care nu mai puteau fi povestite. 

— Jake și Ridley, a spus tata în timpul uneia dintre tăceri - 
declanșată de mine când le arătasem un cadou de-al lui Max 
pentru mama, o balerină din argint cu jupă delicată din cristal, 
inspirată, cred, dintr-un tablou de Degas -, vreau să știți că nu 
am bănuit niciodată, nici măcar o secundă, adevărata natură a 
Project Rescue. 

A tăcut câteva clipe. Nu se uita la noi, ci în jos, la cana din 
mâna lui. 

— Am greșit în privinţa ta, Ridley. Suntem vinovați de multe 
greșeli în ceea ce te privește, dar nu voi regreta niciodată că te- 
am luat în noaptea aceea. Nu voi regreta niciodată că am avut 


VP - 310 


șansa să-ţi fiu tată. Totuși, este important pentru mine să știți 
amândoi că n-aș fi luat niciodată parte la răpirea și vânzarea 
unor copii. Sub nicio formă. 

Jake a dat din cap, politicos, dar știam că nu era convins. Eu, 
în schimb, am ales să-l cred pe tata. Îl cunoșteam foarte bine și 
mi-era imposibil să accept că făcuse parte din Project Rescue. 
Jake nu-l cunoștea la fel de bine și nu-i era ușor să-l creadă. 

— Inseamnă că principala vinovată e Esme Gray? a zis Jake. 
Ea îi alegea pe copii? Esme i-a spus lui Max despre Jessie? 

Asta era una dintre marile întrebări fără răspuns. Alexander 
Harriman susținea că uciderea Teresei Stone fusese un 
accident, punctul în care Max realizase că nu mai controla 
Project Rescue. Dar cine aranjase răpirea lui Jessie? Cum 
ajunsese ea la Max? Lipsea o piesă importantă. Și Esme, singura 
care putea răspunde, refuza să vorbească. 

— Nu știu, a zis tata după o pauză lungă. Chiar nu știu, Jake. 

— Și nici nu vrei să știi, a spus Jake, privindu-l în ochi. 

Tata a oftat și s-a uitat în altă parte. 

— Sunt sigur că totul va fi explicat. După cum bine știi, 
ancheta nu s-a sfârșit. 

Am auzit ostilitatea din vocea lui. Am văzut-o și la mama, care 
stătea tăcută la capătul îndepărtat al canapelei, prezentă dar 
absentă, cu o jumătate de zâmbet fals lipit pe buze. Suporta 
întâlnirea fără să participe la ea. Jake era adevărul pe care nu 
doreau să-l înfrunte, reflectorul pe care nu puteau să-l stingă. Și 
avea de gând să rămână aici. Amândoi își doreau să nu se fi 
întâmplat nimic. Dacă ar fi putut să întoarcă timpul înapoi și să 
mă împiedice să-l salvez pe Justin Wheeler, cred ar fi făcut-o. Ar 
fi ales din nou întunericul. 

Vă întrebaţi, probabil: „Dar tu?” Eu ce doream? Aș fi dat 
timpul înapoi? Nu pot să vă răspund. Așa cum v-am spus, nu 
cred în greșeli sau în regrete. Nu cunoaștem celălalt drum, cel 
pe care nu l-am ales. Nu știm unde duce. 


VP - 311 


EPILOG 


Un oarecare, un anonim, un quidam. Omul care merge prin 
ploaie după miezul nopţii. Violonistul care cântă în apartamentul 
vecin. Vagabondul care cerșește mărunțiș pe treptele bisericii. 
Bătrâna care stă lângă tine în autobuz. Nu au nicio legătură cu 
viaţa ta, dar sunt uniţi cu tine printr-un moment în timp. Toate 
deciziile şi evenimentele vieţii lor, toate alegerile și 
evenimentele vieții tale v-au adus în același punct și în aceeași 
clipă. Gândiţi-vă la asta. 

Scriu aceste rânduri în noul meu apartament de pe Park 

Avenue South, lângă staţia de metrou. Este o mansardă de 
artist, mare și aerisită, inundată de lumină, cu vedere spre 
centrul Manhattanului. Podelele nu scârţâie și aroma de pizza - 
de care chiar mi-e dor - a dispărut. Micile neplăceri ale vieţii în 
East Village... Aici e destul loc pentru amândouă birourile 
noastre, deși Jake și-a păstrat și atelierul din centru. Acum am o 
cameră de lucru adevărată, nu doar un colţișor separat de restul 
dormitorului cu un paravan. Ne-am dorit un spaţiu nou pentru 
un început nou - împreună. O viaţă nouă, un apartament nou. E 
logic, nu-i așa? 
_ Jake și cum mine începem să o cunoaștem mai bine pe Linda. 
Incepe să facă parte din familie. Puțin câte puţin, Jake află cine 
au fost părinţii lui, sau cine sunt ei în amintirile Lindei. N-au fost 
perfecţi, asta e sigur, dar cine este pe lumea asta? Învăţând să-i 
cunoască, Jake învață să se cunoască. Pentru prima oară în 
viaţa lui nu se mai simte un oarecare, un străin, un quidam. Îmi 
place să cred că am contribuit și eu la asta. 

Ace este la dezintoxicare, de aproape trei luni. Îl văd în 
fiecare joi. Încep să-l cunosc cu adevărat, tot pentru prima oară. 
In copilărie a fost eroul meu. Mai târziu, a devenit o parte din 
mine pe care încercam să o salvez. Acum este doar Ace, fratele 
meu pe care îl cunosc de când mă știu, dar care mi-a rămas 
străin, parţial din cauza dependenței lui, parţial din cauza 
dependenței mele faţă de ideea pe care o reprezintă el. Mergem 
împreună la terapie. Mi-a spus că am iubit mereu imaginea lui și 
că nu am văzut niciodată omul din spatele ei. Mi-a spus că am 


VP - 312 


văzut doar amintirile și visele mele despre el. Cred că are 
dreptate. Așa se întâmplă adesea cu cei apropiaţi, îi vedem prin 
prisma temerilor, așteptărilor și dorinței noastre de a-i controla. 
Ace s-a angajat într-o bătălie. Nu știu dacă va reuși, dar știu că 
acum nu pot să-l ajut. Pot doar să fiu acolo pentru el, să fiu 
cinstită cu el și să-l iubesc pentru ce este, nu pentru ce vreau să 
fie. 

Nu a avut nicio legătură cu întâmplările pe care vi le-am 
povestit. Singura lui vină este că nu mi-a spus adevărul, dar mi 
l-a ascuns pentru că știa cât de tare aș suferi. Mă iubea. Voia să 
mă apere. 

Ace și părinţii mei au început să negocieze cu prudenţă o 
nouă relaţie. Deocamdată e o serie de crize și certuri. E prea 
multă furie, sunt prea mulți ani de suferinţă între ei. Fiecare 
întâlnire de până acum s-a sfârșit cu ţipete și lacrimi, cel puţin 
așa mi-au spus. Dar măcar se întâlnesc în continuare. Tot e 
ceva, nu-i așa? 

Ruby a dispărut. A venit să-l vadă pe Ace o singură dată, la 
câteva săptămâni după ce s-a internat, când i-au dat voie să 
primească vizitatori. A încercat să o convingă să se lase. M-am 
oferit să-i plătesc cura de dezintoxicare în clinica particulară 
unde se tratează Ace, dar ea a refuzat. lar Ace a fost suficient 
de inteligent să priceapă că nu poţi ajuta un om care nu vrea să 
fie ajutat. N-am mai văzut-o de atunci. La rugămintea lui Ace, m- 
am dus în Lower East Side într-o duminică, împreună cu Jake, să 
vedem ce face și să-i spunem că Ace o căuta. Plecase. Și-a 
strâns lucrurile și a pornit pe drumul ei. Ace speră că o va 
revedea. 

Speranţa e un lucru bun. Fără ea... Dar speranţa trebuie să fie 
ca o rugăciune. Trebuie să o îndrepţi spre ceva mai puternic 
decât tine. Dacă în ultimele câteva luni am învăţat ceva, asta 
am învățat: nu avem puterea de a controla, avem doar puterea 
de a alege. Alegeri mărunte, alegeri importante, puncte în care 
viața noastră se concentrează și pivotează. Nu ne rămâne decât 
să facem cele mai bune a/egeri pe baza experienţei noastre și 
să sperăm că lucrurile vor ieși cum dorim. 

Părinţii mei și cu mine o scoatem cumva la capăt. Câteva 
întâlniri s-au sfârșit cu ţipete. Furia și tristeţea, pe care le-am 
evitat în timpul primei noastre confruntări, au izbucnit nu o dată 
de-a tund încoace. Dar niciunul dintre noi nu s-a întors cu 


VP - 313 


spatele, nu a rupt legăturile, nu a renunţat. Încă ne despart 
amintiri dureroase, dar ne iubim și învăţăm cum să locuim 
împreună într-o nouă viaţă fără secrete și fără minciuni. Sunt 
sigură că atunci când suferința se va risipi, relaţia noastră va fi 
mai puternică pentru că se va baza pe onestitate. Și sper că 
părinţii mei vor găsi o cale să-l iubească și pe Jake, deși știu că 
în sufletele lor îl acuză pentru tot. 

Procesul lui Christian Luna este în curs de desfășurare. Voi 
depune mărturie, voi spune ce am aflat de la el, voi povesti cum 
a murit. Avocaţii acuzării vor folosi declaraţiile mele pentru a 
dovedi vinovăția lui Angelo Numbruzio și a celor de la care 
primea ordine. În funcţie de rezultatul procesului, procurorii vor 
decide cum vor acţiona în cazul Project Rescue. Atunci se va 
hotărî soarta lui Zack și a lui Esme. Tata va fi obligat să dea 
explicaţii. Știu că e înspăimântat, așa sunt și eu. 

Nu am mai vorbit cu Zack sau cu Esme. Zack a fost arestat și 
acuzat de tentativă de omor. Încerc să nu mi-l amintesc așa l- 
am văzut ultima oară, să nu mă gândesc că a încercat să ne 
ucidă pe mine și pe Jake. Incerc să nu mă gândesc la viața lui 
distrusă. Avocaţii i-au sfătuit pe el și pe Esme să nu vorbească 
cu noi. Înțelegerea pe care au făcut-o cu acuzarea în cazul 
Project Rescue le interzice asta. Oricum, nici nu vor să ne vadă. 
Eu vreau să vorbesc cu Esme, vreau să știu cine era atunci și ce 
știe despre noaptea când a murit Teresa Stone, despre copiii 
care au trecut prin clinica Little Angels și au dispărut. Cred că ea 
este elementul de legătură, ea are răspunsurile de care eu și 
Jake încă avem nevoie. Ce credeţi? S-ar putea să primim 
răspunsurile pe măsură ce investigația se extinde. 

Presa a început deja să se delecteze cu noutăţile. Dateline a 
transmis o emisiune despre Max și presupusa lui implicare în 
Project Rescue. L-au prezentat ca pe un monstru. Unii chiar asta 
îl cred. Eu nu. Project Rescue a fost conceput greșit, a avut 
consecinţe cumplite. Dar Max rămâne Max. De fapt, e mai mult 
decât Max, e tatăl meu. Am încercat mi-l imaginez în această 
postură. Nu pot, niciun pic. Încă nu. Ca tată era plin de defecte, 
era vinovat - în cel mai bun caz - de foarte grave erori de 
judecată. Ca unchi era perfect, o stea strălucitoare pe 
firmamentul vieţii mele. Greșesc dacă vreau să păstrez 
imaginea asta? 


VP - 314 


Nu știu ce s-a întâmplat în noaptea aceea, când a adus-o pe 
Jessie la părinţii mei. Nu știu cât era de implicat, nu știu dacă 
moartea Teresei Stone a fost sau nu un accident. S-ar putea să 
nu aflu niciodată dacă tatăl meu este vinovat de moartea 
mamei mele, dacă moștenirea îngrozitoare de suferinţă și crime 
de care Max a fugit toată viaţa l-a ajuns din urmă și l-a pedepsit. 
Imi amintesc adesea ce mi-a spus atunci: Ridley, probabil că ești 
singurul lucru bun pe care l-am făcut vreodată. Era atât de trist. 
Demonii cu care se luptase toată viaţa veniseră să-l ia. Și, mai 
târziu, în aceeași noapte, chiar l-au luat. Acasă. 

Cei de la Dateline m-au sunat și pe mine, dar atunci am 
refuzat toate interviurile. Nu și de-acum încolo. Când va veni 
timpul, îmi voi aduna tot curajul și toată puterea pentru a vorbi 
despre ce s-a întâmplat în timpul procesului lui Christian Luna. 

Nu există personaje negative în povestea asta. Nu întru totul. 
Dacă te gândești mai bine, nici în viață nu există personaje 
negative sută la sută. Doar în literatură ne întâlnim cu versiuni 
îndelung distilate ale binelui și răului. În viaţă există doar alegeri 
bune sau rele. Uneori alegerile pot fi judecate numai în funcţie 
de consecinţele lor. Alteori, nici măcar așa. Dacă vreţi să-i 
vedeți pe Zack și Esme în roluri de personaje negative, nu vă 
împiedică nimeni. Poate credeţi că Max este personajul negativ. 
Toţi erau convinși că fac un bine, cred eu, bine copiilor, unul 
altuia, mie. Indiferent cât de greșit gândeau, contează și 
intenţia, nu-i așa? 

Dar ce s-a întâmplat cu ceilalţi copii, cu toţi copiii Project 
Rescue? Am auzit că între timp a fost înfiinţată o linie telefonică 
specială pentru cei care bănuiesc că au trecut prin Project 
Rescue. Cred însă că majoritatea nu au nici cea mai vagă idee 
despre ce s-a întâmplat cu ei. Mulţi probabil că nici nu vor să 
afle. Câţi părinţi ar recunoaște că au obţinut un copil pe căi 
ilegale dacă nu ar fi forţaţi să recunoască? Dar cine știe, 
adevărul este o tentaţie irezistibilă. Poate că universul îi va 
împinge pe unii dintre ei spre adevăr, cum a făcut și cu mine. 

In clipa când Jake și cu mine ne-am luat de mână acolo, în 
apartamentul lui, am devenit aliaţi. Da, între noi au existat 
momente de îndoială și nesinceritate. Și, cu toate că aceste 
momente au fost mai critice pentru noi decât pentru alţii, nu 
sunt chiar atât de diferite de experiențele obișnuite. Nu ne 
dezvăluim oare încet și parţial celor pe care începem să-i iubim? 


VP - 315 


Nu alegem cât să le dezvăluim și când? Nu ne e teamă că vom fi 
judecaţi sau respinși pentru ceea ce suntem, cel puţin la 
început, până când vom deveni mai intimi și ne vom simţi mai în 
siguranţă sub privirile celorlalți? 

Jake și cu mine avem o politică de onestitate reciprocă totală. 
Nu e totdeauna ușor (de exemplu: „Pantalonii ăștia stau bine pe 
mine?”), dar este adevărat. Și prefer oricând adevărul, 


indiferent cât de frumoase și cât de strălucitoare sunt 
minciunile. 


ÎNCEPUT 


VP - 316 


LISA UNGER 


MINCIUNI 
PERICULOASE 


„Unul dintre c 


mai fierbinți thrillere Jle anului." 
THE NEW YORK POST 


virtual-project.eu 


VP - 


317 


VP - 318