Harlan Coben — Disparut fara urma

ia 


n2*722/01,24-79n7 


HARLAN COBEN 


DISPĂRUT 
FĂRĂ URMĂ 


Original: Gone for Good (2002) 


Traducere: 
IRINA NEGREA 


y 


virtual-project.eu 


& 


2006 


VP - 


1. 


Cu trei zile înainte să moară, mama mi-a spus - n-au fost 
astea chiar ultimele ei cuvinte, dar foarte pe-aproape, totuși - că 
fratele meu trăiește. 

Atât a spus. N-a mai adăugat nimic. A zis asta doar o dată. Și 
nu se simţea deloc bine. Sub efectul morfinei, bătăile inimii îi 
erau deja numărate. Culoarea pielii avea nuanţă între pământiu 
și un bronz-pal, de vară. Ochii i se duseseră adânc în fundul 
capului. Dormea mai tot timpul. De fapt, n-avea să mai aibă, de- 
atunci, decât un singur moment de luciditate, de care m-am 
îndoit foarte tare - ceea ce avea să-mi ofere prilejul de a-i spune 
că a fost o mamă minunată, că o iubeam foarte mult și că îmi 
luam rămas-bun de la ea. Niciunul dintre noi nu a pomenit nimic 
despre fratele meu. Ceea ce nu însemna însă că nu ne gândeam 
la el, ca și cum ar fi fost prezent acolo, lângă patul ei. 

„Trăiește.” 

Exact așa a spus. lar dacă lucrul acesta era adevărat, nici nu 
știam dacă va fi bine sau rău. 

e 

Am îngropat-o pe mama peste patru zile. 

Când ne-am întors acasă, tata a trecut vijelios printre cei 
prezenți în salonaș. Se făcuse roșu la faţă de furie. Eram și eu 
acolo, firește. Sora mea, Melissa, venise cu avionul din Seattle, 
împreună cu soţul ei, Ralph. Mătușa Selma și unchiul Murray se 
foiau de colo-colo. Sheila, iubita mea, ședea lângă mine și mă 
ținea de mână. 

Cam ăștia eram toți. 

Nu exista decât un singur aranjament floral, un fel de 
monstruozitate superbă. Sheila a zâmbit și m-a strâns de mână, 
când a văzut cartonașul. Niciun cuvânt, niciun mesaj, doar 


desenul 


VP -3 


Tata se uita mereu afară prin bovindouri - aceleași ferestre în 
care se trăsese de două ori cu o armă pneumatică, în decursul 
ultimilor unsprezece ani și mormăia în barbă, „Ticăloșii”. Se 
întorcea spre noi, ceea ce însemna că-și mai amintise de cineva 
care nu participase la înmormântare. 

— Ce Dumnezeu, puteau și cei din familia Bergman să 
catadicsească să-și facă apariţia. 

După care închidea ochii și privea în altă parte. Și iar se 
măcina nervos, mânia contopindu-se pe chipul lui cu o 
amărăciune pe care n-aveam tăria s-o privesc. 

Încă o trădare pe lângă atâtea altele asemănătoare din 
ultimul deceniu. 

Simţeam că nu mai am aer. 

M-am ridicat în picioare. Sheila s-a uitat în sus, la mine, cu 
îngrijorare. 

— Mă duc să mă plimb un pic, i-am șoptit eu. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Nu, lasă. 

Sheila a dat din cap, înțelegătoare. Eram împreună de 
aproape un an. Niciodată nu avusesem pe cineva care să se 
sincronizeze atât de bine cu stările mele sufletești, altminteri 
destul de ciudate. M-a strâns iar de mână, în semn de „te 
iubesc”, și căldura atingerii ei mi s-a răspândit în tot corpul. 

Covorașul nostru de la intrare era o bucată de mochetă aspră, 
imitație de iarbă, de ziceai că fusese furat de la vreo terasă în 
aer liber, cu o margaretă de plastic în colţul din stânga sus. Am 
pășit peste el și am luat-o pe Downing Place. Pe stradă, același 
șir paralizant de banal format din case identice, cu laturi din 
aluminiu, construite prin 1962. Era cald, iar de la costumul gri- 
închis, cu care rămăsesem îmbrăcat, a început să mă mănânce 
pielea. Soarele crunt de fierbinte bătea parcă un răpăit de tobă, 
iar o parte perversă din mine își zicea că era o zi excelentă 
pentru descompunerea materiei. Imaginea mamei zâmbind, cu 
surâsul ei luminos de dinainte ca totul să se întâmple, mi-a 
străfulgerat prin faţa ochilor. Am alungat-o. 

Ştiam încotro mă duceau pașii, deși nu cred că m-aș fi 
încumetat să recunosc asta nici față de mine însumi. Eram atras 
într-acolo, împins de o forță nevăzută. Unii ar zice că eram 
masochist. Alţii ar remarca, poate, că atitudinea mea avea 


VP - 4 


legătură cu ideea de finit. Eu mă gândeam că nu era probabil 
niciuna, nici alta. 

Voiam doar să mă uit la locul acela, unde totul a luat sfârșit. 

Mă împresurau tot felul de priveliști și zgomote specifice 
periferiei pe timp de vară. Puștani chiuiau gonind pe biciclete. 
Domnul Cirino, proprietarul unui magazin Ford/Mercury pe Route 
10, își tundea gazonul. Soții Stein - clădiseră un lanț de 
magazine cu obiecte de uz casnic, care a fost înghiţit de un lanţ 
mai mare - făceau o plimbare pe jos, ţinându-se de mână. La 
familia Levine, avea loc un meci de fotbal, dar participanţii îmi 
erau complet necunoscuţi. Din curtea din spate a familiei 
Kaufman, se ridica fumul provenit de la grătar. 

Am trecut pe lângă fosta locuinţă a familiei Glassman. Mark 
„Fleţul” Glassman sărise printre ușile culisante din sticlă, când 
avea șase ani. Se juca de-a Superman. Mi-aduc aminte și-acum 
tipetele și sângele. A trebuit să i se facă patruzeci de cusături. 
Fleţul s-a făcut mare și a devenit un fel de milionar, de pe urma 
scoaterii la vânzare a unor acţiuni. Nu cred că i se mai spune 
Fleţul acum, deși nu se știe niciodată... 

Casa familiei Mariano, tot în aceeași nuanţă oribilă de galben- 
flegmă și cu un cerb de plastic păzind aleea din faţă, se afla pe 
curbura străzii. Angela Mariano, fata neascultătoare din cartierul 
nostru, era cu doi ani mai mare decât noi, și mi se părea cumva 
că aparţine unei specii superioare, care ne impresiona și ne 
uluia. Sorbind-o din priviri pe Angela când făcea plajă în curtea 
din spate a casei, purtând un top minuscul care sfida legea 
gravitaţiei, mi s-a întâmplat să simt prima oară împunsăturile 
dureroase ale unui adânc alean hormonal. Pur și simplu, îmi lăsa 
gura apă. Angela se certa mereu cu părinții și fuma pe furiș în 
magazia de scule din spatele casei. Prietenul ei avea 
motocicletă. M-am întâlnit întâmplător cu ea anul trecut, pe 
Madison Avenue, în centrul orașului. Mă așteptam să arate 
groaznic - fiindcă asta auzi mereu că pățesc toate amorurile de 
la tinerețe -, însă Angela arăta nemaipomenit și părea fericită. 

O stropitoare de gazon împroșca un val molcom în faţa casei 
lui Eric Frankel, pe Downing Place nr. 23. Eric a avut parte de un 
bar mitzvah organizat pe teme de călătorie spaţială, la 
Chanticleer, în Short Hills, când eram amândoi în clasa a șaptea. 
Tavanul era aranjat ca un planetariu - un cer negru, plin cu 
constelații. Pe invitaţia primită de mine, scria că aveam loc la 


VP-5 


„Masa Apollo 14”. Piesa centrală era un prototip de rachetă 
ornamentată, amplasat pe un covor de lansare verde ca iarba. 
Chelnerii, gătiţi cu costume spaţiale realiste, întruchipau 
membrii echipajului Mercury 7. Pe noi ne servea „John Glenn”. 
Eu m-am furișat cu Cindi Shapiro în încăperea capelei, unde ne- 
am pupat mai bine de un ceas. Spre deosebire de Cindi, la mine 
era prima oară. Imi amintesc că a fost ceva fabulos - limba ei 
care mă mângâia și mă excita cum nici nu mi-aş fi putut închipui 
vreodată. Dar îmi mai amintesc și cum încântarea aceea iniţială 
s-a preschimbat după vreo douăzeci de minute în plictiseală - 
un fel de „și-acum ce mai urmează?” concomitent cu 
nedumerirea naivă „asta e deci, tot?” 

Când Cindi și cu mine ne-am întors pe șest la Masa Apollo 14 
de la Cape Kennedy, ciufuliți și șifonaţi de la atâta pupăceală (în 
timp ce Herbie Zane Band încânta mulţimea cu acordurile 
serenadei „Fly Me to the Moon”), fratele meu, Ken, m-a tras 
deoparte și mi-a cerut detalii. Eu, desigur, i le-am dat cu 
nespusă încântare. Drept răsplată, mi-a zâmbit cum știa el și mi- 
a tras cinci palme. In noaptea aceea, cum stăteam noi doi 
culcaţi, Ken în patul de deasupra, eu - în cel de jos, în timp ce la 
casetofon se auzea formaţia Blue Oyster Cult cu „Don't Fear the 
Reaper” (melodia preferată a lui Ken), fratele meu mai mare mi- 
a explicat realităţile vieţii văzute din perspectiva unui elev de-a 
noua. Mai târziu, aveam să aflu că în cea mai mare parte nici nu 
avusese dreptate (un pic cam prea mult accent pe sâni), dar, 
când mă gândesc la noaptea aceea, tot îmi mai vine să 
zâmbesc. 

„Trăliește..." 

Am scuturat din cap și am făcut dreapta la Coddington 
Terrace, pe lângă fosta casă a familiei Holder. Era exact traseul 
meu și al lui Ken spre școala primară de la Burnet Hill. De obicei, 
o luam pe o alee pavată dintre două case, pentru a scurta 
drumul. Mă întrebam dacă aleea asta mai exista și acum. Mama 
- căreia toată lumea, până și copiii, îi spunea pe vremuri Sunny 
- se ţinea după noi, pe furiș, până la școală. Ken și cu mine 
făceam feţe-fețe când observam cum se pitea pe după copaci. 
Zâmbeam, gândindu-mă acum la cât de grijulie era cu noi. Pe- 
atunci, mi-era cumva rușine de atitudinea ei, dar Ken ridica din 
umeri, pur și simplu, ca și cum nici n-ar fi contat. Fratele meu 


VP-6 


era suficient de sigur pe el, așa că n-avea de ce să-l deranjeze. 
Eu, însă, nu. 

Am simţit o durere sfâșietoare și am trecut mai departe. 

Poate era doar în imaginaţia mea, nu știu, dar lumea a 
început să se holbeze la mine. Bicicliștii, baschetbaliștii care 
driblau cu mingea, stropitoarele de pe gazon și oamenii care 
tundeau iarba, fotbaliştii care strigau - toți parcă amuteau 
atunci când mă vedeau. Unii se zgâiau din curiozitate, fiindcă un 
străin care se plimbă vara, fie chiar și seara, îmbrăcat cu un 
costum gri-închis e, totuși, o ciudățenie. Dar cei mai mulţi, sau 
poate din nou doar mi se părea mie, se uitau îngroziți, fiindcă 
mă recunoșteau și nu le venea să creadă că aș putea avea 
tupeul să calc pe acest sol sacru. 

M-am apropiat de casa de la nr. 97 de pe Coddington Terrace, 
fără nicio șovăire. Îmi slăbisem nodul de la cravată. Mi-am vârât 
mâinile în buzunare. Am pus piciorul în locul unde bordura se 
îmbină cu asfaltul de pe trotuar. Ce căutam aici? Am văzut 
perdeaua mișcându-se în birou. Chipul doamnei Miller a apărut 
la fereastră, sfrijit și fantomatic. Mă privea cu mânie. Nu m-am 
clintit și nici n-am întors capul. lar m-a sfredelit din ochi, cu 
răutate - și apoi, spre surprinderea mea, trăsăturile i s-au 
îndulcit. Era ca și cum agonia noastră reciprocă făcuse cumva 
joncţiunea. Doamna Miller a dat din cap, cu un aer oarecum 
aprobator. l-am răspuns la fel, înclinând bărbia, și am simţit cum 
mi se umplu ochii de lacrimi. 

e 

E posibil să fi văzut mulți reportajul de la 20/20 sau știrea de 
la PrimeTime Live ori vreun alt echivalent TV al oricărei fițuici de 
scandal. Dar pentru cei care nu s-au uitat atunci la televizor, 
iată care este versiunea oficială: pe data de 17 octombrie, acum 
unsprezece ani, în localitatea Livingston, New Jersey, fratele 
meu, Ken Klein, pe atunci în vârstă de douăzeci și patru de ani, 
a violat-o și a strangulat-o cu brutalitate pe vecina noastră Julie 
Miller. 

În subsolul casei ei. Pe Coddington Terrace, nr. 97. 

Acolo a fost găsit cadavrul ei. Din probe, nu s-a putut 
conchide dacă a fost ucisă în acel demisol sordid ori dacă, deja 
moartă, a fost azvârlită acolo, în spatele canapelei dungate, pe 
care se vedeau pete de apă. Cei mai mulţi au considerat 
plauzibilă prima ipoteză. Fratele meu a reușit să scape și a fugit 


VP - 7 


într-o direcţie necunoscută - cel puţin, subliniez iarăși, potrivit 
versiunii oficiale. 

Pe parcursul ultimilor unsprezece ani, Ken a eludat toate 
capcanele întinse de poliţie în toată lumea. Au existat totuși 
niște „vizoare”. 

Primul a intervenit cam la un an după crimă, într-un cătun de 
pescari din nordul Suediei. Interpolul a intrat în acţiune, dar 
cumva fratele meu le-a scăpat printre degete. Se presupune că 
a fost avertizat că e urmărit. Nu-mi pot imagina cine și cum a 
putut face asta. 

A doua situaţie de acest fel s-a produs patru ani după aceea, 
la Barcelona. Ken închiriase - pentru a cita relatarea din ziar - „o 
hacienda cu vedere la ocean” (Barcelona nu are ieșire la ocean) 
împreună cu - din nou voi cita - „o femeie brunetă și graţioasă, 
probabil dansatoare de flamenco”. S-a nimerit ca tocmai un 
locuitor din Livingston, aflat în vacanţă, să raporteze că l-a văzut 
pe Ken, cu iubita lui castiliană, cinând pe plajă. Omul l-a descris 
pe fratele meu ca fiind bronzat și în formă fizică excelentă, 
purtând o cămașă albă descheiată la guler și espadrile fără 
șosete. Tipul din Livingston, un oarecare Rick Horowitz, a fost 
coleg de clasă cu mine, în clasa a patra, când l-am avut profesor 
pe domnul Hunt. Timp de trei ani la rând, mi-aduc aminte, Rick 
ne-a distrat mâncând omizi în recreații. 

Ken-din-Barcelona s-a fofilat iarăși, scăpând neprins de poliţie. 

Ultima oară când se presupune că fratele meu ar mai fi fost 
identificat, se zice că era la schi în Alpii Francezi, pe pante de 
mare dificultate (destul de interesant, totuși, din moment ce 
până la omor Ken n-a schiat niciodată). De data asta, n-a ieșit 
nimic, decât o știre la 48 Hours. De-a lungul anilor, statutul de 
fugar din calea legii, pe care l-a căpătat fratele meu, devenise 
varianta, în domeniul infracţional, al unei emisiuni gen Pe unde 
sunt ei acum?, ţâșnind la suprafaţă ori de câte ori se lansa vreun 
zvon sau, mai probabil, atunci când vreo gazetă amatoare de 
senzațional intra în criză de subiecte. 

N-am putut să sufăr niciodată când vedeam pe micul ecran 
cum „echipa noastră de profesioniști TV” acoperă „incidentele 
grave din localitate” sau cine știe ce personaj făţos, depistat tot 
din dorinţa de a stârni vâlvă. „Relatările speciale de la fața 
locului”, cu care se laudă ei (măcar o dată aș vrea să-i văd și eu 
că realizează o „relatare normală, o poveste care i se poate 


VP-s 


întâmpla oricui”), prezentau mereu aceleași fotografii cu Ken în 
costum alb de tenis - a fost la un moment dat un jucător bine 
cotat la nivel naţional -, cu o mutră foarte pompoasă. Nu-mi dau 
seama de unde au făcut rost de pozele astea. In ele, Ken arată 
bine, chipeș, ceea ce pe oameni îi deranjează din start. 
Înfumurat, tunsoare gen Kennedy, Ken-din-fotografii avea mutră 
de privilegiat al sorții (ceea ce nu era, desigur), care trece 
valsând prin viaţă, profitând de farmecul lui (avea un pic) și de 
conturi bancare (n-avea niciunul). 

Am apărut și eu, o dată, la una dintre aceste emisiuni 
televizate. M-a contactat un producător - asta pe la începutul 
relatărilor din presă -, susţinând că vrea să prezinte „echitabil, 
ambele părţi”. Aveau deja o mulţime de oameni dispuși să-l 
linșeze pe fratele meu, a remarcat el. Or, ei voiau ca, în numele 
„imparţialităţii”, cineva să îl descrie pe Ken „așa cum era în 
realitate”. 

M-am lăsat ademenit. 

O prezentatoare cu părul blond-cenușiu, simpatică de altfel, 
m-a intervievat timp de peste un ceas. Pot să zic că mi-a și 
placut, de fapt. A fost ceva terapeutic. Tipa mi-a mulțumit și m-a 
condus afară, dar când s-a difuzat emisiunea n-au folosit decât o 
singură secvenţă, din care au scos întrebarea („Dar, desigur, 
sunt convinsă că nu veţi susține că fratele dumneavoastră era 
perfect, așa-i? Doar n-aveţi de gând să ne spuneţi că era un 
sfânt, nu?”) și au editat intervenţia mea, astfel încât am apărut 
într-un prim-plan excesiv de mărit, cu o muzică dramatică drept 
fundal, în care spuneam: „Ken n-a fost deloc un sfânt, Diane”. 

În fine, asta a fost versiunea oficială a celor întâmplate. 

Mie unuia, nu mi s-a părut niciodată credibilă. Nu zic că nu e 
posibil să fi fost așa. Însă eu cred că un scenariu mult mai 
plauzibil este ca fratele meu să fie deja mort - adică să fi murit 
încă de acum unsprezece ani. 

Ca să fiu mai clar, mama a crezut întotdeauna că fratele meu, 
Ken, a murit. A crezut asta cu fermitate. Fără nicio rezervă. Fiul 
ei nu putea fi un criminal. Fiul ei era o victimă. 

„Trăiește... N-a făcut el asta.” 

Ușa din faţă a locuinţei familiei Miller s-a deschis. Domnul 
Miller a pășit afară. Și-a împins ochelarii mai sus pe nas. Și-a pus 
mâinile în șold, cu pumnii strânși, luând o poză de Superman 
amărât. 


VP-9 


— Pleacă dracului de-aici, Will, mi-a zis domnul Miller. 
Și am plecat. 
e 

Următorul mare șoc l-am avut peste o oră. 

Eram cu Sheila, sus, în dormitorul părinţilor mei. De când o 
știam eu, camera aceasta avusese aceeași mobilă masivă, într-o 
tentă de gri-albăstrui. Şedeam amândoi pe patul dublu, cu 
arcurile saltelei slăbite. Obiectele personale ale mamei - 
chestiile pe care le păstra în sertarele burdușite de la noptieră - 
erau împrăștiate pe plapumă. Tata era încă la parter, în faţa 
bovindourilor, holbându-se sfidător afară. 

Nu știu ce-mi venise să umblu cu lucrurile astea, la care 
mama a ţinut așa de mult, încât a dorit să le aibă mereu lângă 
ea. Ştiam că voi suferi. Există o corelare interesantă între a-ţi 
face rău intenţionat și senzaţia de mângâiere, un fel de 
abordare a amărăciunii în regim de risc maxim. Ca atunci când 
te joci cu focul. Presupun, însă, că nu puteam face altfel. 

M-am uitat la fața drăguță a Sheilei - capul înclinat spre 
stânga, ochii privind concentrat în jos - și am simţit că inima 
mea se înalță pe culmi miraculoase. Poate că pare un pic cam 
straniu, dar eu eram în stare să o contemplu pe Sheila ore 
întregi la rând. Nu era vorba doar despre frumusețea ei - care în 
niciun caz nu s-ar fi putut numi „clasică”, din moment ce 
trăsăturile ei erau un pic descentrate, fie din naștere, fie, mult 
mai probabil, din cauza unui trecut tulbure -, dar deslușeai pe 
chipul ei o însufleţire, un fel de permanentă luare-aminte, un soi 
de delicateţe, ca și cum încă o lovitură a sorții ar fi putut s-o 
zdruncine ireparabil. Sheila mă făcea să vreau - ascultați bine la 
mine - să fiu brav, de dragul ei. 

Fără să ridice privirea, Sheila a zâmbit în colțul gurii și a zis: 

— Las-o baltă. 

— Dar n-am făcut nimic. 

În cele din urmă, s-a uitat în sus și a văzut expresia de pe faţa 
mea: 

— Ce-i? a întrebat ea. 

Am ridicat din umeri. 

— Tu ești totul pentru mine, i-am spus, cu simplitate. 

— Nici tu nu ești de lepădat, să știi. 

— Mda, zisei eu. Mda, e-adevărat. 

S-a prefăcut că ar vrea să-mi tragă o palmă. 


VP - 10 


— Te iubesc, să știi. 

— Păi, nici n-ai avea de ce să nu mă iubești! 

Și-a rotit ochii, aparent exasperată. Pe urmă, privirea i-a căzut 
pe partea patului unde obișnuise să doarmă mama. Pe faţa ei se 
așternuse calmul. 

— La ce te gândești? am întrebat-o eu. 

— La mama ta, a zâmbit Sheila. Mi-a plăcut de ea. 

— Îmi pare rău că n-ai cunoscut-o așa cum era înainte. 

— Da, și mie. 

Am început să ne uităm la tăieturile din presă, trase fiecare în 
folie de plastic. Anunţuri de nașteri - Melissa, Ken, eu. Articole 
despre performanțele lui Ken la tenis. Trofeele lui - oameni din 
bronz, în miniatură, arcuiţi în mișcarea de a servi mingea -, 
înţesau și acum camera lui de altădată. Mai erau apoi fotografii, 
majoritatea foarte vechi, de dinainte de crimă. Sunny. Aceasta 
fusese porecla mamei, încă din copilărie. | se potrivea. Am găsit 
o fotografie de-a ei, când era președinta comitetului de părinţi. 
Nu știu exact ce făcea, dar în poză apărea pe scenă, cu o pălărie 
umflată, iar toate celelalte mame se prăpădeau de râs în jurul 
ei. În altă fotografie, mama conducea carnavalul școlii. Purta un 
costum de clovn. Dintre toţi adulţii, Sunny era preferata 
prietenilor mei. Le plăcea enorm să meargă în mașină, când 
conducea ea. Voiau mereu ca picnicul clasei să se ţină la noi 
acasă. Sunny era minunată ca mamă, fără să fie excesiv de 
acaparatoare, doar suficient de „detașată”, un pic cam trăsnită 
poate, astfel încât nu știai niciodată la ce să te aștepți că va 
face în continuare. Mama mea a creat întotdeauna senzaţie în 
jurul ei. 

Treaba asta ne-a luat mai mult de două ceasuri. Sheila nu se 
grăbea, privind cu luare-aminte fiecare fotografie în parte. Când 
s-a oprit asupra uneia în mod special, a mijit ochii, foarte atentă. 

— Cine-i aici? 

Și mi-a dat mie fotografia. În partea stângă, era mama în 
niște bikini de culoare galbenă, cu o croială relativ obscenă, aș 
zice, stil anul 1972, care îi evidenţiau formele rotunde. Tinea 
brațul petrecut pe după umerii unui bărbat scund, negricios și 
mustăcios, care zâmbea fericit. 

— Regele Hussein, am precizat eu. 

— Poftim? 

Am confirmat cele spuse, dând afirmativ din cap. 


VP - 11 


— Adică regele Iordaniei? 

— Aha. Mami și tati l-au cunoscut în Miami, la Fontainebleau. 

— Și? 

— Mami l-a rugat să facă o poză cu ea. 

— Incredibil. 

— Uite dovada. 

— Dar n-avea și el gărzi de corp sau vreo pază specială? 

— O fi avut, dar nici mama nu părea prea înarmată, ce zici?! 

Sheila a râs. Mi-aduc aminte cum mi-a povestit mama toată 
întâmplarea: cum s-a postat ea să fie pozată lângă regele 
Hussein, dar s-a potrivit ca tocmai atunci aparatul de fotografiat 
al tatei să se blocheze; tata bombănea nervos de unul singur, 
încercând să-l repare, mama îl grăbea furioasă din priviri, regele 
aștepta răbdător, până când șeful securităţii regale s-a apucat 
să cerceteze și el aparatul, a descoperit care era hiba și a 
remediat problema, tata putând în fine să-i fotografieze pe cei 
doi. 

Mămica mea, Sunny. 

— Ce drăguță era, a zis Sheila. 

E un clișeu oribil să spui că o parte din fiinţa ei s-a stins atunci 
când a fost găsit cadavrul lui Julie Miller, dar este cert că, 
îndeobște, toate clișeele de acest fel sunt perfect adevărate. 
Verva mamei s-a domolit, înăbușită parcă. După ce a aflat de 
omor, n-a făcut niciodată vreo criză de nervi, n-a plâns niciodată 
isteric. De multe ori mi-am zis că ar fi fost de preferat să se 
descarce. Mama mea, înainte o persoană atât de zglobie și 
veselă, a devenit înspăimântător de apatică. Întreaga ei 
atitudine a devenit ternă, monotonă - p/acidă ar fi poate 
cuvântul cel mai potrivit - ceea ce, la cineva ca ea, te șoca mai 
acut decât cele mai fistichii toane. 

Suna cineva la ușă. M-am uitat afară pe fereastra de la 
dormitor și am văzut furgoneta de la bufetul Eppes-Essen. 
Cafele pentru, mda, asistenţa îndoliată. Tata comandase, 
optimist, prea multe porții. Nu se putea învăța minte să nu se 
mai amăgească singur. A rămas în casa asta aidoma căpitanului 
care nu-și părăsește corabia nici când se scufundă. Mi-aduc 
aminte cum, când s-a tras prima dată în ferestre cu arma aceea 
pneumatică, nu la mult timp după omor, tata a agitat pumnul 
amenințător spre lumea de-afară. Mama, cred eu, voia să se 
mute. Tata, nu. A se muta ar fi însemnat o cedare, în ochii lui. A 


VP - 12 


se muta ar fi însemnat că recunoștea vinovăția fiului său. A se 
muta ar fi fost ca o trădare. 

Amuţisem. 

Sheila se uita la mine. Afecţiunea ei era aproape palpabilă, 
caldă ca o rază de soare pe faţa mea, iar pentru câteva clipe m- 
am lăsat mângâiat de scânteierea ei. Ne cunoscusem la 
serviciu, cam cu un an în urmă. Eu sunt director general la 
Covenant House, pe 41: Street, în New York. Suntem o fundaţie 
caritabilă, care îi ajută pe copiii fugiţi de-acasă să 
supravieţuiască pe străzi. Sheila se prezentase ca voluntară. Era 
dintr-un orășel din Idaho, deși nu prea mai găseai vreo urmă de 
provincialism la ea. Mi-a povestit cum, cu mulți ani în urmă, și 
ea fugise de-acasă. Asta a fost tot ce a vrut să-mi spună despre 
trecutul ei. 

— Te iubesc, i-am spus. 

— Păi, nici n-ai avea de ce să nu mă iubești, mi-a replicat ea. 

N-am făcut pe exasperatul, rotind ochii în cap. Sheila se 
purtase frumos cu mama, spre sfârșit. Venea cu autobuzul de la 
Port Authority până la Northfield Avenue, mergând apoi pe jos 
până la Centrul Medical St. Barnabas. Inainte de boală, ultima 
oară când mama mai fusese internată la St. Barnabas a fost 
când m-a născut pe mine. Ideea de ciclu complet al vieţii i se 
păruse probabil sfâșietoare, deși pe moment n-am sesizat acest 
lucru. 

O văzusem totuși pe Sheila cum se purta cu mama. Și îmi 
dăduse de gândit. Mi-am luat inima în dinți. 

— N-ar strica să-i suni pe părinţii tăi, am șoptit eu, duios. 

Sheila s-a uitat la mine de parcă i-aș fi ars o palmă. S-a ridicat 
de pe pat. 

— Sheila? 

— Nu e momentul pentru așa ceva, Will. 

Am luat în mână o fotografie înrămată, în care apăreau 
părinţii mei, foarte bronzaţi, în vacanţă. 

— Ce mi-e acum, ce mi-e altă dată, în fond?! 

— Nu știi nimic despre părinţii mei. 

— Dar mi-ar plăcea să aflu, am spus eu. 

S-a întors cu spatele la mine. 

— Te-ai ocupat de copii fugiţi de-acasă, a zis ea. 

— Ei, și? 

— Ştii cât de rău poate fi. 


VP - 13 


Știam, da. M-am gândit din nou la trăsăturile ei ușor 
descentrate - nasul, bunăoară, cu umflătura aceea care spunea 
multe - și m-am întrebat ce se ascundea în spatele chipului ei. 

— Mai știu și că e mai rău dacă nu vorbești despre asta. 

— Am vorbit despre asta, Will. 

— Nu cu mine. 

— Nu ești terapeutul meu. 

— Sunt bărbatul pe care îl iubești. 

— Da. Bine. Dar nu acum, OK? Te rog. 

La asta, n-am mai știut ce să răspund, dar poate că avea 
dreptate. Cu un aer absent, suceam între degete fotografia 
înrămată. Și atunci s-a întâmplat. 

Poza din ramă a alunecat un pic. 

Am privit în jos. O altă fotografie a început să apară de 
dedesubt. Am mai împins niţel poza de deasupra. O mână s-a 
ivit în fotografia din spate. Am încercat s-o împing și mai mult, 
dar n-am mai reușit s-o mișc. Pipăind cu degetele, am dat de 
clemele din spate. Le-am tras la o parte, lăsând să cadă pe pat 
partea din spate a ramei. Două fotografii s-au desprins din 
ramă, nimerind și ele pe pat. 

Una dintre ele - cea de deasupra - era cu părinţii mei într-o 
croazieră: arătau fericiţi, sănătoși și relaxaţi, cum nu știu dacă îi 
mai văzusem vreodată. Dar mie mi-a atras atenţia cea de-a 
două fotografie, care fusese ascunsă dedesubt. Data indicată pe 
spatele pozei, cu o ștampilă roșie, era de acum doi ani. 
Fotografia fusese făcută pe un câmp sau un podiș, din moment 
ce nu se vedea nicio casă în fundal, ci doar niște piscuri 
muntoase acoperite de zăpadă, ca în scena de la începutul 
filmului Sunetul muzicii. Bărbatul din fotografie purta şort, 
rucsac în spate, ochelari de soare și bocanci. Avea un zâmbet 
cunoscut. Și faţa lui mi-era familiară, deși părea mai ridată 
acum. Părul era mai lung. Barba avea fire cărunte. Dar nu exista 
niciun dubiu. 

Bărbatul din fotografie era fratele meu, Ken. 


VP - 14 


2. 


Tata era singur în curtea din spate. Se înserase. Ședea perfect 
nemișcat, privind fix în bezna nopţii. Apropiindu-mă de el, o 
amintire șocantă m-a făcut să mă cutremur tot. 

Cam după patru luni de la uciderea lui Julie, l-am găsit pe tata 
în pivniţă, stând cu spatele spre mine, exact în poziţia de acum. 
În palma dreaptă avea un Ruger, arma lui de calibru 0.22. Ţinea 
cu afecţiune revolverul în mână, de parcă ar fi fost o mică 
vietate care avea nevoie de ocrotire. In viaţa mea nu m-am 
speriat mai rău decât atunci. Am încremenit. Tata nu-și lua ochii 
de la armă. După câteva minute lungi cât o veșnicie, m-am 
furișat în vârful picioarelor înapoi sus pe scări, prefăcându-mă 
că tocmai venisem acolo. Până să cobor eu toate treptele, 
călcând ostentativ apăsat, revolverul a dispărut. 

O săptămână întreagă după aceea nu m-am dezlipit de lângă 
tata. 

M-am strecurat acum afară, prin ușile de sticlă glisante. 

— Salut, i-am zis. 

S-a răsucit în loc, cu faţa destinsă într-un zâmbet larg. 
Întotdeauna surâdea când mă vedea. 

— Salut, Will, mi-a zis și el, glasul lui tunător îndulcindu-se de 
duioșie. Tata era fericit să-și vadă copiii, indiferent de moment. 
Înainte să se întâmple toate astea, tata era un bărbat foarte 
îndrăgit de lume. Știa să fie prietenos și de nădejde, chiar dacă 
părea un pic ursuz, ceea ce în fond îţi întărea convingerea că te 
puteai baza pe el. Dar tatei, deși zâmbea tuturor, nu-i păsa de 
nimeni. Doar de familia lui, care pentru el însemna universul 
întreg. Nu-l prea afecta suferinţa altora, fie ei și prieteni, fiind 
din fire un om a cărui viaţă se concentra în jurul familiei. 

M-am așezat pe șezlongul de lângă el, neștiind exact cum să 
abordez subiectul. Am respirat adânc de câteva ori și l-am auzit 
și pe el făcând la fel. Aveam un sentiment minunat de siguranță, 
alături de el. Chiar dacă acum mai îmbătrânise și se ridase, iar 
eu mă făcusem mai puternic, mai voinic, știam că, dacă s-ar fi 
ivit vreun necaz, tata ar fi ieșit în faţă, gata să preia loviturile în 


VP -15 


locul meu. lar eu, ca și înainte, m-aș da la o parte și l-aș lăsa pe 
el să înfrunte situaţia. 

— Trebuie să tai iarăși creanga aia, a zis el, arătând ceva în 
întunericul din faţă. 

Nu vedeam nimic. 

— Da, da, am spus eu. 

Lumina ce răzbătea prin ușile de sticlă îi scotea în evidenţă 
profilul. Furia i se risipise acum, dar reapăruse aerul acela de 
om distrus. Câteodată mă gândesc că tata a încercat într-adevăr 
să iasă în faţă și să preia totul asupra lui, când a murit Julie, dar 
cumva nenorocirea l-a trântit la pământ. Ochii lui păstrau și 
acum expresia aceea de explozie interioară, ca la un om care s- 
a trezit brusc cu un pumn în burtă, fără să știe de ce. 

— Ești bine? m-a întrebat el. 

Formula lui standard de deschidere. 

— Da, perfect. Adică, nu perfect, dar... 

Tata a fluturat din mână. Și-a aprins o ţigară. Tata nu fuma 
niciodată acasă. Pentru sănătatea copiilor și chestii din astea. A 
tras un fum și pe urmă, ca și cum și-ar fi amintit subit, s-a uitat 
la mine și a stins ţigara. 

— Nu mă deranjează, am zis eu. 

— Maică-ta și cu mine am convenit să nu fumez niciodată 
acasă. 

N-avea rost să-l contrazic. Mi-am împreunat mâinile și le-am 
lăsat în poală. După care, mi-am luat avânt. 

— Mami mi-a spus ceva înainte să moară. 

Privirea i-a alunecat spre mine. 

— A zis că trăiește. Ken trăiește. 

Tata s-a crispat, dar doar pentru o secundă. Și un surâs amari 
s-a așternut pe buze. 

— Era din pricina medicamentelor, Will. 

— Așa am crezut și eu la început. 

— Și acum? 

M-am uitat la faţa lui, căutând un indiciu că m-ar minți. 
Existaseră zvonuri, desigur. Ken nu era un om bogat. Mulţi s-au 
întrebat cum și-ar fi putut permite fratele meu să trăiască 
ascunzându-se atâta timp. Răspunsul meu, bineînțeles, era că 
nu se întâmplase așa - ci că, de fapt, Ken murise și el, atunci, în 
aceeași noapte. Alţii, poate majoritatea, credeau că părinţii mei 
îi trimiseseră cumva bani pe furiș. 


VP - 16 


Am ridicat din umeri. 

— Dar oare de ce-a spus totuși asta, după atâţia ani? 

— Din pricina medicamentelor, a repetat el. Și era pe moarte, 
Will. 

Cât de cuprinzătoare era această a doua parte a răspunsului. 
Am preferat să tac câteva clipe. După care am întrebat: 

— Tu crezi că, totuși, Ken trăiește? 

— Nu, a spus el, uitându-se pe urmă în altă parte. 

— Dar ţie mami ţi-a spus ceva? 

— Despre fratele tău? 

— Da. 

— Cam tot ceea ce ţi-a spus și ție, a zis el. 

— Cum că, totuși, Ken trăiește? 

— Da. 

— Dar altceva? 

Tata a ridicat din umeri. 

— Mi-a zis că nu el a omorât-o pe Julie. A mai zis că fratele tău 
s-ar fi întors deja acasă, dacă n-ar fi trebuit să facă mai întâi 
ceva. 

— Ce să facă? 

— N-avea sens ce spunea ea, Will. 

— Dar ai întrebat-o? 

— Sigur că da. Dar aiura deja. Nici nu mă mai auzea. Am 
încercat s-o liniștesc. l-am spus că totul va fi bine. 

Din nou și-a mutat privirile în altă direcție. M-am gândit dacă 
să-i arăt și lui fotografia cu Ken, dar pe urmă am renunţat la 
idee. Voiam să reflectez mai bine la toate aspectele, înainte de 
a ne lansa pe această pistă. 

— l-am spus că totul va fi bine, a repetat el. 

Prin ușile glisante din sticlă, vedeam unul dintre cuburile 
acelea cu fotografii, imaginile colorate fiind acum îngălbenite de 
vreme. Nu existau alte poze mai recente în încăpere. Casa 
noastră rămăsese încremenită într-un timp revolut, așa cum era 
ea acum unsprezece ani, ca în cântecul acela vechi în care 
ceasul bunicului se oprește când bătrânul moare. 

— Vin imediat înapoi, a spus tata. 

L-am văzut cum s-a ridicat și s-a dus ceva mai încolo, oprindu- 
se când a presupus că ajunsese într-un loc unde nu-l mai 
puteam vedea. Dar îi deslușeam conturul în întuneric. L-am 
văzut coborând capul. Umerii au început să i se zgâlțâie. Nu 


VP - 17 


cred că-l mai văzusem vreodată pe tata plângând. Dar nici nu 
voiam ca acum să fie prima oară. 

Am preferat să plec. Mi-am amintit de cealaltă fotografie, pe 
care o lăsasem sus - cu părinţii mei în croazieră, bronzaţi și 
fericiţi, și m-am întrebat dacă nu cumva se gândea și el la 
aceeași imagine. 

e 

Când m-am trezit târziu în acea noapte, Sheila nu era în pat. 

M-am ridicat în capul oaselor, ciulind urechile. Nimic. Oricum, 
nu în apartament. Se auzea zumzetul normal al străzii în miez 
de noapte, de la distanța de trei etaje, unde mă aflam eu. M-am 
uitat înspre baie. Lumina era stinsă. Toate luminile, de fapt, 
erau stinse. 

M-am gândit s-o strig, dar liniştea din casă părea cumva 
fragilă, ca un balon de săpun. M-am dat jos din pat. Am atins cu 
tălpile mocheta care acoperea toată podeaua, din perete în 
perete, cum se recomandă să existe în apartamentele de bloc 
pentru a atenua zgomotul care vine de deasupra sau de 
dedesubt. 

Apartamentul nu era mare, doar un dormitor. Am pornit spre 
salonaș. Sheila era acolo. Ședea pe pervazul ferestrei și privea 
în jos spre stradă. M-am uitat la spatele ei, la gâtul de lebădă, la 
umerii superbi, la pletele revărsate pe pielea albă, și din nou m- 
am emoționat. Relația noastră era încă în faza de început a 
dragostei, când nu te mai saturi unul de celălalt, când simți cum 
îti bate inima tot mai tare înainte de întâlnire, fiindcă știi, dar 
chiar știi, că te așteaptă o iubire tot mai profundă și mai 
frumoasă în continuare. 

Înainte, nu mai fusesem îndrăgostit decât o dată. Și asta se 
întâmplase cu foarte mult timp în urmă. 

— Hei, ce faci?! am spus eu. 

Sheila s-a întors doar un pic, dar pentru mine a fost suficient. 
Avea lacrimi pe obraji. Le vedeam prelingându-i-se spre bărbie, 
în lumina argintie a lunii. Nu scotea niciun sunet - niciun suspin, 
niciun hohot de plâns. Nimic. Doar lacrimi. Am rămas în pragul 
ușii, neștiind ce era mai bine să fac. 

— Sheila? 

La a doua noastră întâlnire, Sheila mi-a făcut o scamatorie cu 
cărţile de joc. M-a pus să trag două cărți, să le pun în mijlocul 
pachetului, în timp ce ea stătea cu capul întors. După care a 


VP - 18 


aruncat tot pachetul pe jos, în afară de cele două cărţi de joc pe 
care le alesesem eu. A zâmbit încântată după ce i-a ieșit trucul, 
ridicând cele două cărţi de joc, ca să văd și eu că despre ele era 
vorba. l-am zâmbit și eu. A fost - cum să explic? - caraghios. 
Sheila se ţinea de caraghioslăcuri. li plăceau scamatoriile cu 
cărţile de joc, cânta muzică de operă, citea cu lăcomie și 
plângea la reclamele de la Hallmark. Dar cel mai mult îi plăcea 
să danseze. Închidea ochii, punea capul pe umărul meu și se 
lăsa să plutească în ritmul melodiei. 

— Îmi pare rău, Will, a spus Sheila, fără să se întoarcă spre 
mine. 

— Pentru ce? am întrebat eu. 

Continua să privească fix afară. 

— Du-te înapoi în pat. Vin și eu în câteva minute. 

Aș fi vrut să mai rămân acolo, ca s-o alin și s-o mângâi. Dar n- 
am rămas. Simţeam că nu puteam ajunge la sufletul ei acum. 
Ceva o îndepărtase de mine. Cuvintele sau gesturile n-ar fi fost 
decât inutile sau chiar nocive. Cel puţin, așa mi-am făcut eu 
socoteala atunci. Mare greșeală! M-am dus înapoi în pat și am 
așteptat. 

Dar Sheila n-a mai venit niciodată înapoi. 


VP - 19 


3. 


Las Vegas, Nevada 


Morty Meyer era în pat, dormind buștean pe spate, când simţi 
țeava armei lipită de frunte. 

— Scoală, s-a auzit o voce. 

Morty a căscat ochii larg. În dormitor era întuneric. A încercat 
să ridice capul, dar arma îl ţinea imobilizat jos. Privirea i-a 
alunecat spre radioul-ceas cu afișaj electronic, de pe noptieră. 
Dar pe noptieră nu era niciun ceas. De fapt nu mai avea ceas de 
ani de zile, dacă se gândea bine acum. De când murise Leah. Și 
de când vânduse casa frumoasă cu patru dormitoare. 

— Hei, gata, sunt apt, a spus Morty. Vedeţi și voi asta, băieţi. 

— Ridică-te. 

_ Bărbatul a tras arma la o parte. Morty a săltat capul. 
Incercând să-și adapteze privirea, a deslușit basmaua de pe faţa 
bărbatului. Morty și-a amintit de programul radiofonic Umbra, pe 
care îl asculta în copilărie. 

— Ce vrei? 

— Am nevoie de ajutorul tău, Morty. 

— Adică noi doi ne cunoaștem? 

— Ridică-te. 

Morty s-a supus. A pus picioarele pe podea. Când s-a ridicat, 
țeasta a început parcă să i se învârtească, în semn de protest. 
Se clătina, abia ţinându-și echilibrul, în faza aceea dubioasă 
când zumzetul beţiei cedează locul mahmurelii pe care o simți 
că se instalează vertiginos. 

— Unde ţi-e geanta medicală? a întrebat bărbatul. 

O senzaţie de ușurare i s-a prelins lui Morty în vene. Vasăzică, 
asta era problema. Morty a căutat cu privirea o rană la omul din 
fața lui, dar era prea întuneric ca să poată discerne ceva. 

— Tu? a întrebat el. 

— Nu. Am dus-o jos, la subsol. 

O persoană de sex feminin? 

Morty a băgat mâna sub pat, de unde a tras afară geanta lui 
medicală din piele. Era veche și uzată. Iniţialele lui, cândva din 


VP - 20 


metal auriu, dispăruseră acum. Nici fermoarul nu se mai 
închidea complet. Geanta i-o cumpărase Leah, când el absolvise 
Facultatea de Medicină la Universitatea Columbia, adică cu 
peste patruzeci de ani în urmă. Morty fusese medic internist la 
Great Neck, timp de treizeci de ani, după ce își luase diploma. El 
și Leah făcuseră trei băieţi. Acum, însă, la aproape șaptezeci de 
ani, ajunsese să locuiască într-o cameră sordidă, fiind dator cu 
bani și favoruri la aproape toţi cunoscuții. 

Patima jocurilor de noroc. lată viciul de predilecție al lui 
Morty. Ani de-a rândul, reușise să funcţioneze la serviciu și 
acasă, în ciuda faptului că era un împătimit al jocurilor de noroc. 
Până la urmă, totuși, diavolul pierzaniei fusese mai tare decât el. 
Cum se întâmplă întotdeauna. Unii au spus că Leah a fost cea 
care l-a ţinut pe linia de plutire. Poate că era adevărat. Dar după 
moartea ei, Morty n-a mai avut niciun motiv pentru care să se 
lupte cu propriul lui viciu. Demonul s-a furișat și s-a făcut stăpân 
pe el. 

Morty pierduse tot, inclusiv licenţa de medic. S-a mutat 
departe, în vestul țării, în magherniţa asta nenorocită. Se ducea 
să joace cam în fiecare seară. Băieţii lui - toţi mari și la casele 
lor - nici nu-l mai sunau. ÎI blamau pentru moartea mamei lor. 
Spuneau că Leah îmbătrânise prematur din cauza lui. Probabil 
că aveau dreptate. 

— Hai, repede, a spus bărbatul. 

— Bine. 

Au coborât împreună treptele de la subsol. Morty a văzut că 
lumina era aprinsă. Clădirea aceasta, noua lui locuință mizeră, 
fusese casă funerară. Morty închiriase o încăpere la parter. În 
felul acesta, avea dreptul să folosească și subsolul - unde, 
cândva, erau depozitate și îmbălsămate cadavrele. 

În colţul din spate al subsolului se afla un fel de rampă 
ruginită, care făcea legătura cu parcarea auto de afară. Aceasta 
fusese pe timpuri calea de acces pe unde erau aduse cadavrele 
jos. Pereţii erau acoperiţi de faianţă, aflată însă într-un stadiu 
avansat de decrepitudine. Ca să dai drumul la apă, trebuia să 
foloseşti cleștele-patent. Majoritatea dulapurilor nici nu mai 
aveau uși. Duhoarea morții persista încă peste tot, ca o stafie ce 
se încăpăţâna să nu plece. 

Femeia rănită zăcea pe o masă de oțel. Morty a remarcat de 
la bun început că starea ei era gravă. S-a întors spre Umbră. 


VP - 21 


— Salveaz-o, a spus omul. 

Lui Morty nu i-a plăcut timbrul vocii bărbatului: furie ascunsă, 
da, dar și o disperare cumplită. Glasul lui părea mai mult rugător 
decât ameninţător. 

— Nu-mi place deloc cum arată, a spus Morty. 

Tipul a îndesat arma în pieptul lui Morty. 

— Moare ea, mori și tu. 

Lui Morty i s-a pus un nod în gât. Clar, nimic de zis. S-a dus 
spre femeie. De-a lungul anilor, tratase nenumărați bărbaţi aici, 
în subsolul acesta - dar asta era prima femeie pe care trebuia s- 
o îngrijească. Cam aceasta era modalitatea în care Morty își 
câștiga existența, dacă se poate numi așa. Coase și fugi. Dacă 
te-ai fi dus la camera de urgenţă cu o rană provocată prin 
împușcare sau prin înjunghiere, doctorul de gardă ar fi avut 
obligaţia legală de a raporta cazul la poliţie. Așa că oamenii 
preferau să vină la spitalul improvizat al lui Morty. 

Raportându-se la noţiunile de bază dobândite la Facultatea de 
Medicină, conform cărora capacitatea respiratorie și circulaţia 
sunt vital fundamentale, Morty a observat că femeia aproape 
horcăia. 

— Tu ai adus-o în halul ăsta? 

Bărbatul nu a răspuns. 

Morty a încercat să o panseze cum putea el mai bine. O 
cârpăceală, de fapt. Important e s-o stabilizez, se gândea el. 
Stabilizeaz-o și să nu o mai vezi pe-aici! 

Când a terminat, bărbatul a ridicat-o încetișor. 

— Dacă te-apuci să spui ceva... 

— Am primit ameninţări și mai urâte. 

Bărbatul a ieșit repede, cu femeia în brațe. Morty a rămas în 
subsol. Se simţea cu nervii la pământ, mai ales că fusese trezit 
din somn atât de brusc. A oftat și a decis să se ducă înapoi în 
pat. Dar înainte de a urca, Morty Meyer a făcut o greșeală 
capitală. 

S-a uitat afară pe fereastră. 

Bărbatul o căra pe femeie la mașină. Cu multă grijă, apoi, 
aproape cu tandrețe, a așezat-o pe bancheta din spate. Morty 
urmărea scena. Și pe urmă a văzut mișcare. 

Miji ochii, ca să discearnă mai bine ce se întâmpla acolo. Și 
atunci a avut un șoc cutremurător. 

Exista încă un pasager. 


VP - 22 


Un pasager pe bancheta din spate a mașinii. Un pasager care 
n-avea ce căuta acolo. Morty a avut reflexul de a pune mâna pe 
telefon, dar s-a oprit aproape imediat. Pe cine să sune, de fapt? 
Și ce să spună? 

A închis ochii, încercând să se abţină. Și-a târât greoi pașii 
până sus, pe scări. S-a vârât la loc în pat și s-a acoperit bine. Se 
holba la tavan și încerca să uite. 


VP - 23 


4. 


Sheila mi-a lăsat un bilet scurt și dulce: 


Te voi iubi mereu. 
S 


Nu mai venise înapoi în pat. Presupun că a stat toată noaptea 
holbându-se afară pe fereastră. În casă a fost linişte, până când 
am auzit-o strecurându-se afară, pe la cinci dimineața. Ora nu 
era neapărat ciudată. Sheila era învățată să se scoale foarte 
devreme, ceea ce mă ducea mereu cu gândul la vechea butadă 
din armată când se spunea că soldații fac mai multă treabă 
până la nouă dimineața decât fac cei mai mulți oameni toată 
ziua. Știţi ce vreau să zic: genul de femeie care te face să te 
simţi ca un puturos, dar pe care cu atât mai mult o adori pur și 
simplu. 

Sheila mi-a spus o dată - dar doar o dată - că era obișnuită să 
se scoale dimineaţa devreme din cauza anilor în care muncise la 
fermă. Când am presat-o să îmi povestească mai amănunţit, 
imediat și-a pus lacăt la gură. Trecutul era linia trasă pe nisip. 
Linia pe care n-ai voie s-o treci, fiindcă pericolul e prea mare. 

Comportamentul ei mai degrabă mă deruta decât mă 
îngrijora. 

Am făcut un duș și m-am îmbrăcat. Fotografia fratelui meu 
era în sertarul de la birou. Am scos-o de-acolo și am studiat-o cu 
atenţie mult timp. Aveam o senzaţie de gol în coșul pieptului. 
Mintea mi se învârtea ameţitor, însă din toate aceste trăiri se 
desprindea o idee destul de clară: Ken scăpase teafăr. 

(J 

Vă întrebaţi, poate, ce mă convinsese pe mine, în toți acești 
ani, că murise încă de-atunci. Pe de-o parte, recunosc, era o 
intuiţie de modă veche combinată cu speranţă oarbă. Țineam 
mult la fratele meu. Și îl cunoșteam bine. Ken nu era perfect. 
Ken era iute la mânie și dornic de ceartă. Ken era implicat în 
ceva rău. Dar Ken nu era un ucigaș. De asta, eram absolut sigur. 


VP - 24 


Dar teoria familiei Klein se baza nu numai pe această credinţă 
bizară. In primul și-n primul rând, cum ar fi putut Ken 
supraviețui în această prigoană permanentă? Nu avusese la 
bancă decât opt sute de dolari. De unde a făcut rost de banii 
necesari pentru a putea dejuca toată această vânătoare umană 
internaţională? Și ce motiv să fi avut, totuși, ca s-o ucidă pe 
Julie? Cum se face că nu ne contactase niciodată pe parcursul 
ultimilor unsprezece ani? De ce era atât de agitat, când a venit 
acasă ultima oară înainte de a dispărea? De ce mi-a spus atunci 
că era în primejdie? Și de ce, privind acum înapoi la acea 
perioadă, nu l-am presat să-mi spună mai mult? 

Dar cel mai trist - sau încurajator, depinde din ce unghi 
privești - a fost sângele găsit la locul faptei. O parte din el era al 
lui Ken. O pată mare din sângele lui se găsea în pivniță, iar 
picături mici formau o dâră în sus, pe scări, și pe ușă, până 
afară. Și pe urmă o altă pată a fost descoperită într-un tufiș din 
curtea familiei Miller, în spatele casei. Teoria familiei Klein era 
că adevăratul ucigaș o omorâse pe Julie și îl rănise grav pe 
fratele meu (și poate chiar îl omorâse până la urmă). Teoria 
poliţiei era mai simplă: Julie se zbătuse și ripostase. 

Mai exista un aspect care venea în sprijinul teoriei familiei 
noastre - ceva care avea legatură direct cu mine, ceea ce și 
făcea, probabil, ca nimeni să nu ia în serios acest argument. 

Și anume, văzusem un bărbat dând târcoale pe lângă casa 
familiei Miller chiar în seara aceea. 

Cum spuneam, autorităţile și presa nu prea au luat în 
considerare acest fapt - la urma urmei, am tot interesul să-l 
dezvinovăţesc pe fratele meu -, dar argumentul își păstrează 
importanța când se pune problema de a înțelege de ce noi 
credem ceea ce credem. În final, familia mea a avut de optat. 
Ori acceptam că fratele meu a ucis, fără motiv, o tânără 
frumoasă, că pe urmă a trăit fără să aibă vreun venit vizibil, 
ascunzându-se timp de unsprezece ani (asta - să nu uităm - în 
ciuda amplei acoperiri în presă și a unei acţiuni polițienești de 
anvergură), ori, cealaltă variantă, puteam crede că fratele meu, 
Ken, avusese relaţii sexuale consensuale cu Julie Miller (de unde 
și multe dintre dovezile fizice) și că, fie din cauză că se 
implicase în cine știe ce încurcătură, fie că cineva dorise 
moartea lui Ken, adică poate chiar persoana văzută de mine 
lângă casa de pe Coddington Terrace în acea seară, îi întinsese 


VP - 25 


cumva o cursă, îl omorâse și avusese grijă ca trupul lui să nu 
mai fie găsit niciodată. 

Nu spun că explicaţia era perfectă. Dar noi știam cum era 
Ken. Nu putea el face ceea ce spuneau ei că a făcut. Și atunci 
care era alternativa? 

Unii oameni dădeau crezare teoriei susținute de familia 
noastră, dar cei mai mulţi dintre aceștia erau niște paranoici 
obsedaţi de tot felul de conspirații, care credeau, bunăoară, că 
Elvis și Jimi Hendrix erau ţinuţi captivi pe nu se știe ce insulă din 
Fiji. Reportajele TV erau atât de tendenţioase, încât aveai 
senzaţia că televiziunea își bătea joc de tine. Odată cu trecerea 
timpului, am devenit mai rezervat în a-i lua apărarea lui Ken. 
Oricât de egoistă ar putea părea această atitudine, voiam însă și 
eu să-mi trăiesc viaţa. Voiam să reușesc profesional. Nu voiam 
să rămân veșnic fratele unui celebru asasin pe care poliția nu a 
reușit nici acum să-l prindă. 

Cei de la firma Covenant House, sunt sigur, au avut rezerve în 
privința angajării mele. Și cine să-i blameze, în fond? Deși am 
funcţia de director, numele meu nu apare în corespondenţa 
oficială. Nu sunt prezent niciodată la acţiunile de strângere de 
fonduri. Funcţia mea se exercită strict în culise. Și, în general, 
situaţia îmi convine perfect. 

M-am uitat din nou la imaginea acestui om, atât de familiar 
mie, dar totuși atât de necunoscut. 

Oare mama a minţit de la bun început? 

Oare l-a ajutat tot timpul pe Ken, deși ne spunea nouă, tatei și 
mie, că ea îl credea mort? Dacă mă gândesc mai bine acum, mi- 
aduc aminte că mama era cea care susţinea cu tărie teoria 
morţii lui Ken. Dar oare chiar îi trimisese pe furiș bani, în tot 
acest timp? A știut Sunny din start unde era Ken? 

Câte întrebări, tot atâtea nedumeriri. 

Mi-am smuls privirea de la aceeași și aceeași fotografie și am 
deschis un bufet din bucătărie. Luasem deja hotărârea că nu mă 
voi duce la Livingston în această dimineaţă - gândul de a mai 
sta încă o zi în coșciugul acela de casă mă făcea să urlu -, mai 
ales că trebuia efectiv să mă duc la serviciu. Mama, eram sigur, 
nu numai că m-ar fi înţeles, ba m-ar fi și încurajat. Așa că mi-am 
turnat într-un castron niște cereale Golden Graham și am format 
poșta vocală de la serviciul Sheilei. l-am spus că o iubesc și am 
rugat-o să mă sune. 


VP - 26 


Apartamentul meu - în fine, e apartamentul nostru acum - e 
pe 24: Street și Ninth Avenue, nu departe de Chelsea Hotel. De 
obicei, mă duc pe jos până la sediul Covenant House, care este 
pe 41: Street, nu departe de West Side Highway. In zona 
aceasta, se afla pe timpuri un cămin mare pentru persoane fără 
adăpost, înainte ca 42" Street să fie supusă unui amplu proces 
de igienizare și reabilitare. Strada fusese un fel de infern 
terestru, un loc făcut pentru copulări grotești între specii. 
Navetiști și turiști obișnuiau să treacă pe lângă prostituate, 
bișniţari, peşti, traficanţi, imperii ale pornografiei și 
cinematografe, iar când ajungeau în capăt, ori cedau ispitelor 
dinainte, ori se duceau fuga să facă un duș și să ia o doză de 
penicilină. În opinia mea, perversiunile erau atât de împuţite, 
atât de deprimante, încât aveai senzaţia că te-ai tăvălit într-o 
cocină de porci. Sunt bărbat. Am dorinţe și nevoi, ca toți bărbaţii 
din lume. Dar asta nu înseamnă că am putut înțelege vreodată 
cum unii oameni sunt în stare să confunde vulgaritatea 
erotismului cu ideea de raport sexual firesc. 

Intr-un sens, acţiunea de curățare a orașului ne îngreunase 
nouă sarcina. Furgoneta de la Covenant House, care se ocupa 
de salvarea vagabonzilor de pe străzi, știuse înainte pe ce 
traseu să circule pentru depistarea lor. Copiii fugiţi de-acasă, 
persoanele fără adăpost puteau fi găsite pe străzi, la vedere. 
Acum lucrurile nu mai erau la fel de clare. Și, mai grav chiar, 
orașul în sine nu era nici el cu mult mai curat - doar mai curat 
ca aspect. Așa-zișii oameni cumsecade, navetiștii și turiștii de 
care pomeneam mai devreme, nu mai erau nevoiţi să treacă pe 
lângă ferestre camuflate cu afișe DOAR ADULŢI, sau pe lângă 
cinematografe mizerabile anunțând pelicule cu titluri ca 
„BĂRBIERINDU-L JOS PE RYAN” sau RUGUL CHILOȚILOR. Dar 
desfrânarea mizerabilă de acest fel nu piere niciodată. Desfrâul 
este aidoma gândacului de bucătărie. Scapă. Supraviețuiește. 
Se afundă și se ascunde. Nu cred că poate fi stârpit vreodată. 

Și există considerente negative apropo de ascunderea 
desfrâului. Când desfrâul este evident, poți face gălăgie și poţi 
să te simţi superior. Lumea are nevoie de așa ceva. Pentru unii, 
e ca un fel de supapă. Un alt avantaj pentru desfrâul fățiș: cu ce 
ați prefera să vă confruntaţi - un atac frontal evident sau un 
pericol târându-se ca șarpele prin iarbă? În fine - și poate că 
privesc eu toate astea mult prea amănunţit - nu poţi avea o 


VP - 27 


fațadă fără un spate, nu poţi avea un suiș, fără un coborâș, cum 
nu sunt sigur nici dacă poate exista lumină fără întuneric, 
puritate fără desfrâu, binele fără rău. 

La primul claxon, nu am întors capul. Locuiesc în New York 
City. A evita să fii claxonat când mergi pe jos prin oraș e ca și 
cum ai vrea să eviţi apa când te duci să înoţi. Așa că abia când 
am auzit vocea bine cunoscută zbierând „Hei, fraierule”, m-am 
întors și eu. Duba de la Covenant House a frânat scârțâind lângă 
mine. Squares era șoferul și singurul ocupant al vehiculului. A 
coborât geamul și și-a tras de pe nas ochelarii de soare. 

— Urcă, mă, a zis el. 

Am deschis portiera și m-am suit. În dubă mirosea a ţigări, a 
transpiraţie și un pic a salam, de la sanaviciurile pe care 
obișnuim să le împărţim seara. Pete de toate mărimile și 
dimensiunile, plus dâre pe mochetă. Torpedoul era pustiu ca o 
peșteră. Arcurile scaunelor erau distruse. 

Squares era cu ochii la drum. 

— Ce dracu’ faci pe-aici? 

— Mă duc la serviciu. 

— De ce? 

— Terapie, am spus eu. 

Squares a dat aprobator din cap. A fost de serviciu toată 
noaptea, conducând duba - ca un înger răzbunător căutând 
copilași pe care să-i salveze. Asta nu înseamnă că arăta mai rău 
acum din cauza oboselii, dar oricum se poate spune că niciodată 
nu era el prea scânteietor. Avea plete în genul celor de la 
Aerosmith anii optzeci, cu cărare pe mijloc și destul de 
unsuroase. Nu cred că l-am văzut vreodată bărbierit complet, 
dar nici cu barba crescută neglijent. Porţiunile de piele rămase 
vizibile erau ciupite de vărsat. Cizmele de serviciu aveau pielea 
albicioasă de la atâta purtat. Jeanșii arătau de parcă fuseseră 
călcați în picioare de o turmă de bivoli, iar burta era prea mare, 
dându-i o alură de instalator bun la toate. Un pachet de Camel 
era îndesat în mâneca răsucită. Dinţii erau îngălbeniţi de 
nicotină, ca un creion din trusa de desen. 

— Arăţi ca un rahat, a zis el. 

— E ceva, dacă tu spui asta, am remarcat eu. 

l-a plăcut poanta. Noi îi zicem „Squares”, de la „Four 
Squares”, adică „Patru Pătrate”, din cauza tatuajului de pe 
frunte. Era format, cum spuneam, din patru pătrate, două câte 


VP - 28 


două, cum vezi la șotronul trasat de copii cu creta pe asfalt. 
Având în vedere că Squares era instructor de yoga, cu casete 
video și un lanţ întreg de școli, lumea presupunea că acest 
tatuaj era un fel de simbol hindus important. Aiurea. 

La un moment dat, desenul tatuat pe fruntea lui fusese o 
zvastică. Nu făcuse decât să mai adauge patru linii, închizând-o. 

Îmi venea greu să-mi imaginez așa ceva. Squares este 
probabil omul cu cele mai puţine prejudecăţi, din câţi cunosc eu 
pe lume. De asemenea, tot el este și prietenul meu cel mai bun. 
Când mi-a povestit prima oară despre originea pătratelor, am 
rămas șocat și îngrozit. Nu s-a explicat și nu și-a cerut scuze 
niciodată; în plus, exact ca Sheila, nu vorbea deloc despre 
trecutul lui. De la alţii, am aflat frânturi cu care am completat în 
mintea mea cam ceea ce nu știam despre el. Acum înțeleg totul 
mai bine. 

— Mulţam pentru florile trimise, i-am spus eu. 

Squares n-a răspuns nimic. 

— Și pentru că ai venit la înmormântare, am mai adăugat. 

Venise cu duba, aducând cu el un grup de persoane de la 
Covenant House. Cam ei toţi au format brigada funerară a ne- 
rudelor. 

— Sunny a fost măreață, a spus el. 

— Da. 

Un moment de tăcere. După care Squares a rostit: 

— Dar ce participare de rahat. 

— Multţam că ai subliniat. 

— Păi, ce Dumnezeu, mă, câţi oameni au fost în fond acolo? 

— Noroc cu tine, Squares. Multam. 

— Vrei mângâiere de la alţii? Află, omule, că oamenii sunt 
niște căcănari! 

— Stai un pic să-mi iau pixul și să notez chestia asta genială. 

Tăcere. Squares s-a oprit la culoarea roșie a unui semafor, 
profitând de ocazie ca să se uite pe furiș la mine. Avea ochii 
roșii. A scos o ţigară din pachetul vârât în mânecă. 

— N-ai de gând să-mi spui și mie ce-ai păţit? 

— Mmm, păi, știi, ce să păţesc, decât c-a murit maică-mea 
deunăzi. 

— Super, nimic de zis. 

S-a făcut verde. Duba s-a pus în mișcare. Imaginea fratelui 
meu în fotografia aceea mi-a apărut fulgerător în faţa ochilor. 


VP - 29 


— Squares? 

— Ascult. 

— Cred că fratele meu e în viață. 

Pe moment, Squares n-a spus nimic. Și-a mai tras o țigară din 
pachet și și-a pus-o în gură. 

— Epifanie curată, a remarcat el. 

— Da, epifanie, am aprobat și eu. 

— Am luat cursuri la seral, a continuat el. Bun, dar de ce 
schimbarea asta bruscă de opinie? 

Parca deja la Covenant House, în spaţiul mic din interior. 
Înainte, obișnuiam să lăsăm mașina pe stradă, dar oamenii 
spărgeau portiera și dormeau înăuntru. Nu chemam poliţia, 
firește, dar cheltuielile pentru înlocuirea geamurilor și a 
încuietorilor stricate au devenit deranjante. După o vreme, nici 
n-am mai încuiat portierele, ca oamenii dornici să intre să se 
poată adăposti în dubă fără niciun efort. Dimineaţa, cel care 
ajungea primul la centru ciocănea în caroseria dubei. Chiriașii de 
noapte pricepeau mesajul și se împrăștiau fuguța. 

Dar a trebuit să punem capăt și acestei practici. Duba a 
devenit - fără să fiu prea plastic totuși - prea scârboasă ca s-o 
mai putem folosi. Persoanele fără adăpost nu sunt întotdeauna 
drăguţe. Vomită. Fac pe ele. Au crize când nu găsesc confortul 
dorit. Suficient ca explicaţii, presupun. 

Stând în continuare în dubă, mă întrebam cum să abordez 
subiectul. 

— Aș vrea să-ți pun o întrebare. 

Squares aștepta. 

— Nu mi-ai spus niciodată părerea ta despre ceea ce s-a 
întâmplat cu frate-meu, am zis. 

— Asta era întrebarea? 

— Mai degrabă o remarcă. lată și întrebarea: Cum se face, 
deci? 

— Cum se face că nu ţi-am spus niciodată părerea mea 
despre fratele tău? 

— Da. 

Squares a ridicat din umeri. 

— Dar nici tu nu m-ai întrebat. 

— Am vorbit mult despre asta. 

Squares a ridicat din nou din umeri. 

— OK, te întreb acum, am zis. Ai crezut că trăiește? 


VP - 30 


— Tot timpul. 

Pur și simplu. 

— Vasăzică toate discuţiile noastre, toate argumentele mele 
convingătoare în sensul contrar acestei opinii... 

— Mă întrebam pe cine voiai să convingi de fiecare dată, pe 
mine ori pe tine? 

— N-ai pus preţ niciodată pe argumentele mele, așa-i? 

— Exact, a spus Squares. Niciodată. 

— Dar nici nu m-ai contrazis vreodată. 

Squares a tras lung din ţigară. 

— Iluziile tale mi se păreau inofensive. 

— Adică, fericit cel sărac cu duhul, nu?! 

— Da, de cele mai multe ori, așa e. 

— Dar am avut și câteva raționamente valabile, am insistat 
eu. 

— Părerea ta. 

— Tu crezi altfel? 

— Da, eu cred altfel. Tu considerai că fratele tău n-avea 
resursele materiale necesare pentru a se ascunde atâta timp, 
dar eu îţi spun că n-ai nevoie de niciun fel de resurse pentru așa 
ceva. Uită-te la copiii străzii, cu care ne întâlnim zi de zi. Dacă 
vreunul dintre ei chiar ar vrea să dispară, cât ai bate din palme 
s-ar și evapora. 

— Da, dar nici n-ar avea pe urmele lui toată poliţia din lume. 

— Toată poliţia din lume, a repetat Squares, cumva scârbit. 
Tu chiar crezi că fiecare caraliu de pe planeta asta se scoală în 
fiecare dimineaţă gândindu-se cum să-l prindă pe frate-tău?! 

Avea și el dreptatea lui - mai ales acum când realizam că era 
posibil ca mama să îl fi ajutat financiar pe Ken. 

— Nu e el omul care să omoare pe cineva. 

— Rahat, a spus Squares. 

— Tu nu-l cunoşti. 

— Bun, zi, suntem prieteni, da? 

— Da. 

— Poţi crede că într-o vreme strigam și eu „Heil Hitler”? 

— Asta-i cu totul altceva. 

— Ba nu, deloc. 

Am coborât amândoi din dubă. 

— Mai ţii minte că m-ai întrebat odată de ce nu mi-am șters 
complet tatuajul ăsta? a reluat el. 


VP - 31 


— Da, am confirmat eu, dând din cap. Și mi-ai zis să te las 
dracului în pace. 

— Exact. Dar realitatea e că aș fi putut să mi-l scot cu laser 
sau să cer o camuflare mult mai sofisticată. Am preferat totuși 
să-l păstrez așa, fiindcă mă ajută să-mi amintesc. 

— Ce să-ţi amintești? Trecutul? 

Lămpile de poziţie au clipit când Squares a activat alarma. 

— Potenţialul, a spus el. 

— Nu știu ce-nseamnă asta. 

— Fiindcă ești incorigibil. 

— Fratele meu n-ar fi în stare niciodată să violeze și să 
omoare o femeie nevinovată. 

— Unele şcoli yoga promovează mantrele, a remarcat 
Squares. Dar spunând în mod repetat același lucru, la nesfârșit, 
nu înseamnă și că poate deveni adevărat. 

— Ești cam adânc pentru mine, azi. 

— lar tu te porţi ca un căcănar, a zis el, stingând ţigara. N-ai 
de gând odată să-mi spui și mie ce te-a făcut să-ţi revizuiești 
părerea? 

Ne apropiam de intrare. 

— La mine în birou, am indicat eu. 

Am tăcut amândoi când am intrat în cămin. Lumea se 
așteaptă să găsească aici vreo șandrama prăpădită, numai că 
adăpostul nostru pentru copiii străzii înseamnă cu totul altceva. 
Noi pornim de la principiul că standardul acestei clădiri trebuie 
să corespundă pretențiilor oricărui părinte, dacă ar fi ca odrasla 
lui să ajungă în situaţia nefericită de a trebui să locuiască într-un 
asemenea așezământ. Iniţial, donatorii rămân stupefiaţi când 
aud un astfel de comentariu - aidoma multor tipuri de acţiuni 
caritabile, și aceasta li se pare ceva foarte străin de ei -, dar 
totodată realizează brusc propriul lor nivel de trai. 

Tăceam amândoi, acum, fiindcă atunci când suntem în casa 
noastră de copii, toată atenţia, toată concentraţia ni se 
îndreaptă spre cei mici. Merită din plin un asemenea tratament. 
Măcar de data asta, în existenţa lor adesea tristă, reprezintă și 
ei ceea ce contează cel mai mult. Întotdeauna. Pe fiecare 
copilaș îl întâmpinăm - și să-mi fie scuzată formularea - ca pe 
un frate pierdut de mult. Îi ascultăm. Nu ne grăbim niciodată. 
Dăm mâna cu ei și îi îmbrăţișăm. Ne uităm în ochii lor. Nu privim 
niciodată evaziv, dincolo de umărul lor. Ne oprim și stăm de 


VP - 32 


vorbă cu ei, față în faţă. Dacă încerci să te prefaci că ești 
amabil, copilașii aceștia se prind imediat. Au un fel de 
abjectometru excelent. Noi îi iubim mult aici, la cămin, total și 
fără condiţii. În fiecare zi, le arătăm cât de mult îi iubim. Sau, 
dacă nu, mai bine ne ducem acasă și ne dăm bătuţi. Nu 
înseamnă că și avem mereu succes. Eșecurile sunt mai 
numeroase decât reușitele. Strada îi prinde adesea din nou și-i 
trage înapoi. Dar cât timp vor rămâne aici, la casa de copii, se 
vor bucura de confort. Cât timp vor sta la noi, vor fi iubiți. 

Când am intrat în biroul meu, două persoane - o femeie și un 
bărbat - ne așteptau acolo. Squares s-a oprit brusc. A ridicat 
capul și a adulmecat aerul, ca un copoi versat. 

— Poliţai, mi-a spus el. 

Femeia zâmbea, când a pășit în față. Bărbatul a rămas în 
spate, rezemându-se de perete, cu un aer dezinvolt. 

— Will Klein? 

— Da, am răspuns eu. 

Cu un gest teatral, și-a scos legitimaţia. Bărbatul a procedat 
la fel. 

— Mă numesc Claudia Fisher. El e Darryl Wilcox. Suntem 
agenţi speciali la Federal Bureau of Investigation!. 

— FBI, făcu Squares spre mine, ridicând degetul mare, ca și 
cum ar fi fost impresionat de câtă atenţie mi se dădea. 

L-am văzut mijind ochii la legitimaţie, iar apoi la Claudia 
Fisher. 

— Hei, dar de ce te-ai tuns? 

Claudia Fisher a închis legitimaţia, cu un gest brusc. Și, 
arcuind sprâncenele spre Squares, a rostit: 

— Și dumneata ești? 

— Foarte excitabil, a spus el. 

Femeia s-a încruntat și și-a mutat privirea din nou spre mine. 

— Am vrea să discutăm un pic cu dumneata. Singur, a mai 
precizat ea după o pauză. 

Claudia Fisher era scundă și destul de vioaie, genul de femeie 
care a făcut atletism încă din liceu, dar un pic cam crispată: 
simţeai că îi plăcea să se distreze, dar niciodată spontan sau 
natural. Avea părul scurt, într-adevăr, și pieptănat spre spate, o 
coafură cumva cam demodată ca stil, deși pe ea o prindea 


1 Biroul Federal de Investigaţii. 
VP - 33 


totuși. Avea cercei-tortiţe și un nas puternic, ca un cioc de 
pasăre. 

E firesc ca noi, aici, să fim foarte vigilenţi în ceea ce privește 
orice încălcare a legii. N-am nici cea mai mică intenţie de a 
proteja niște infractori, dar nici nu vreau să înlesnesc prinderea 
lor de către autorităţi. Locul acesta trebuie să fie un refugiu 
sigur. Cooperarea cu organele legii ar risca să ne pericliteze 
credibilitatea în ochii copiilor străzii - or, efectiv, tocmai această 
credibilitate este pentru noi esenţială. Îmi place să spun că noi 
suntem neutri. Ca o Elveţie pentru copiii vagabonzi. Și, desigur, 
nici propriul meu trecut - modul în care FBl a tratat cazul fratelui 
meu - nu are cum să mă facă prea agreabil în ochii autorităţilor 
responsabile cu respectarea legii. 

— Aș prefera să rămână și el, am spus eu. 

— Subiectul nu îl privește deloc. 

— Consideră că e avocatul meu. 

Claudia Fisher l-a măsurat din ochi pe Squares - jeanșii, părul, 
tatuajul. Squares a făcut gestul de a-și aranja niște revere 
imaginare și și-a încruntat sprâncenele. 

M-am așezat la birou. Squares s-a instalat pe scaunul din faţa 
acestuia, trântindu-și picioarele încălțate în cizmele de serviciu 
drept pe spaţiul de lucru din fața mea. Impactul cu biroul a 
însemnat o bufnitură într-un nor de praf. Fisher și Wilcox au 
rămas în picioare. 

— Cu ce îţi pot fi de folos, agent Fisher? am spus eu, punând 
mâinile pe masă, cu palmele în jos și degetele răsfirate. 

— O căutăm pe numita Sheila Rogers. 

La așa ceva chiar că nu mă așteptasem. 

— Ne poţi spune unde am putea-o găsi? 

— Dar de ce o căutaţi? am întrebat eu. 

Claudia Fisher a zâmbit spre mine, cu condescendenţă. 

— N-ai vrea, te rog, mai bine să ne spui doar unde e? 

— Are necazuri? 

— În momentul de față, a spus ea, făcând apoi o pauză și 
schimbând zâmbetul, am vrea doar să-i punem niște întrebări. 

— Despre ce? 

— Refuzi să cooperezi cu noi? 

— Nu refuz nimic. 

— Atunci, te rog să ne spui unde am putea da de Sheila 
Rogers. 


VP - 34 


— Exact asta aș vrea să știu și eu. 

Femeia s-a uitat la Wilcox. Wilcox a încuviinţat din cap, cu o 
mișcare aproape imperceptibilă. Femeia s-a întors spre mine. 

— Ceva mai devreme, în cursul zilei de azi, agentul special 
Wilcox, împreună cu mine, am fost la locul de muncă al Sheilei 
Rogers, pe 18" Street. Nu era prezentă. Ne-am interesat unde 
am putea da de ea. Șeful ei ne-a comunicat că era bolnavă și 
lipsea de la serviciu. Am verificat la ultimul ei domiciliu 
cunoscut. Proprietarul ne-a informat că s-a mutat de-acolo acum 
câteva luni. Adresa ei actuală coincide cu adresa unde locuiești 
dumneata, domnule Klein, la nr. 378 West, 24" Street. Am fost 
și acolo. Sheila Rogers lipsea. 

— Vorbești mișto, a făcut Squares, arătând cu degetul spre 
ea. 

Femeia nu l-a băgat în seamă. 

— Nu vrem să apară probleme, domnule Klein. 

— Probleme? am repetat eu. 

— Trebuie să o chestionăm pe Sheila Rogers. Trebuie să o 
chestionăm imediat. Putem face asta pe cale amiabilă. Dar, 
dacă preferi să nu cooperezi, putem alege și o altă metodă, mult 
mai puţin plăcută. 

— Oooo, am trecut la amenințări, a făcut Squares, frecându-și 
palmele încântat. 

— Deci, ce vrei până la urmă, domnule Klein? 

— Eu vreau să plecați de-aici. 

— Cât de mult știi despre Sheila Rogers? 

Situaţia a luat o turnură ciudată. Începea să mă doară inima. 
Wilcox a băgat mâna în buzunarul de la haină, de unde a scos o 
foaie de hârtie pe care i-a dat-o Claudiei Fisher. 

— Ştiai de trecutul infracţional al domnișoarei Rogers? a 
întrebat Fisher. 

Am încercat să rămân impasibil, dar la așa ceva până și 
Squares a avut o reacţie. Fisher a început să citească de pe 
foaia de hârtie: 

— Furt din magazine. Prostituţie. Deţinere de bunuri cu 
intenţia de a le vinde. 

Squares a pufnit dispreţuitor: 

— Treabă de amatori. 

— Jaf armat. 


VP - 35 


— Hm, deja mai merge, a aprobat Squares, dând din cap. Nici 
asta n-a implicat o condamnare, corect? a continuat el, 
adresându-i-se lui Fisher. 

— Corect. 

— Păi, atunci, poate n-a fost ea autoarea. 

Fisher s-a încruntat din nou. Eu mă trăgeam nervos de buza 
de jos. 

— Domnule Klein? 

— N-am cum să te ajut, am spus eu. 

— N-ai cum sau nu vrei? 

— Chestie de semantică, doar, am remarcat, trăgându-mă de 
buză, în continuare. 

— Toată povestea asta are ceva de déjà-vu, domnule Klein. 

— Ce dracu’ vrea să însemne toată chestia asta? 

— Acoperire, mușamalizare. Întâi pentru fratele dumitale. 
Acum, pentru iubita dumitale. 

— Du-te naibii, am spus eu. 

Squares s-a strâmbat la mine, vizibil dezamăgit de replica 
mea de-a dreptul inabilă. Fisher nu se dădea bătută, însă. 

— Nu vrei să analizezi lucrurile până la capăt. 

— Cum adică? 

— Nu te gândești la repercusiuni, a continuat ea. Bunăoară: 
cum crezi dumneata că ar reacţiona donatorii care 
sponsorizează Covenant House, când ar afla că ai fost arestat 
pentru, să zicem, ajutorare și complicitate la infracţiune? 

Squares s-a însărcinat să răspundă la asta: 

— Ştii pe cine să întrebi mai bine? 

Claudia Fisher și-a încreţit nasul și s-a uitat la Squares, de 
parcă ar fi fost gunoiul de care tocmai își scuturase pantoful. 

— Ii spun eu: pe Joey Pistillo, a continuat Squares. Pun pariu 
că Joey ar știi. 

Fisher s-a uitat la Wilcox, iar pe urmă la Squares. 

— Vrei să spui că îl cunoști pe directorul executiv adjunct 
Joseph Pistillo? a întrebat ea. 

— Sună-l, a zis Squares, dar apoi a adăugat: Oh, stai așa, 
probabil că nu știi numărul lui personal de telefon. 

Squares a întins mâna, făcând semn cu degetul îndoit cârlig, 
să-i dea lui aparatul. 

— Mă lași pe mine? 


VP - 36 


Femeia i-a dat telefonul. Squares a apăsat pe taste, formând 
numărul, și a dus telefonul la ureche. S-a rezemat relaxat de 
spătar, cu picioarele proptite în continuare pe birou; dacă ar fi 
purtat pălărie de cowboy, precis ar fi trebuit s-o ţină trasă peste 
ochi, ca la siestă. 

— Joey? Salut, mă, omule, ce mai faci? 

Squares a ascultat cam un minut, după care a pufnit în râs. Se 
hlizea amuzat, în timp ce Fisher și Wilcox se albeau tot mai rău. 
În mod normal, aș fi gustat din plin gluma asta tare - cu trecutul 
lui obscur și statutul actual de celebritate, Squares era mai altfel 
decât toţi oamenii -, dar mintea îmi lucra febril. 

După câteva minute, Squares i-a dat celularul înapoi 
agentului Fisher: 

— Joey vrea să discute cu tine. 

Fisher și Wilcox au ieșit pe coridor și au închis ușa. 

— Mă, fraierule, FBI, îţi dai tu seama! a spus Squares profund 
impresionat, cu ambele degete mari ridicate triumfal. 

— Mda, sunt destul de tulburat. 

— E ceva, nu crezi?! Mă refer la Sheila, că are așa un cazier! 
Cine să fi bănuit? 

În niciun caz eu. 

Când Fisher și Wilcox s-au întors, le revenise și culoarea în 
obraji. Fisher a întins telefonul spre Squares, cu un zâmbet cum 
nu se putea mai curtenitor. 

Squares a dus telefonul la ureche și a zis: 

— Care-i treaba, Joey? 

A ascultat câteva momente, după care a spus „OK” și a închis. 

— Ce? am întrebat eu. 

— Am vorbit cu Joey Pistillo. „Top gun” pentru FBI pe Coasta 
de Est. 

— Și? 

— Vrea să te întâlnească personal, a spus Squares, după care 
întoarse privirea. 

— Ce? 

— Nu cred că o să ne placă deloc ce vrea el să ne spună. 


VP - 37 


5. 


Directorul executiv adjunct Joseph Pistillo nu numai că voia să 
mă întâlnească personal, ci și între patru ochi. 

— Am înţeles că mama dumitale s-a prăpădit, a spus el. 

— De unde aţi înțeles? 

— Poftim? 

— Aţi citit anunţul mortuar în presă? am întrebat eu. V-a spus 
un prieten? Cum v-aţi dat seama că s-a prăpădit? 

Ne uitam unul la celălalt. Pistillo era un bărbat voinic, chel în 
afară de un breton cărunt tuns scurt, cu niște umeri ca două 
mingi de bowling și cu mâini noduroase, pe care acum le ţinea 
împreunate pe birou. 

— Sau, am continuat eu, simțind cum mă cuprinde iarăși 
vechea furie, poate că aţi pus un agent să ne supravegheze. Să 
o spioneze. La spital. Pe patul de moarte. La înmormântare. 
Cumva noul infirmier despre care șușoteau toate asistentele era 
unul dintre agenții voştri? Sau poate era șoferul limuzinei, care a 
uitat până și cum îl cheamă pe directorul firmei de pompe 
funebre? 

Continuam să nu ne luăm ochii unul de la celălalt. 

— Condoleanţe pentru pierderea suferită, a spus Pistillo. 

— Mulţumesc. 

S-a rezemat de spătar. 

— De ce nu vrei să ne spui unde este Sheila Rogers? 

— De ce nu vreţi nici voi să-mi spuneţi de ce o căutați? 

— Când te-ai văzut cu ea ultima oară? 

— Eşti căsătorit, agent Pistillo? 

Nu s-a lăsat intimidat. 

— Da, de douăzeci și șase de ani. Avem trei copii. 

— Îţi iubești nevasta? 

— Da. 

— Prin urmare, dacă aș veni la dumneata, formulând pretenţii 
și ameninţări care ar privi-o direct, cum ai reacționa? 

Pistillo a dat încet din cap, în semn că înţelegea, adăugând: 

— Mda, dacă ai lucra pentru FBI, i-aș zice să coopereze. 

— Pur și simplu, chiar așa? 


VP - 38 


— În fine - și ridică degetul arătător -, cu un singur 
amendament. 

— Care anume? 

— Acela că e nevinovată. Dacă e nevinovată, n-am avea nicio 
temere. 

— Și, vasăzică, nu te-ai întreba de ce toată tevatura asta? 

— Dacă nu m-aș întreba? Ba bine că nu. Sigur că m-aș 
întreba. Aș vrea să știu... 

Vocea i s-a stins, lăsând fraza neterminată. Dar apoi agentul 
Pistillo a reluat: 

— Dă-mi voie acum să te pun și eu în faţa unei ipoteze. 

A făcut o pauză. Eu m-am ridicat în picioare. 

— Știu că dumneata crezi că fratele dumitale a murit. 

Altă pauză. Eu, complet nemișcat. 

— Dar să presupunem că ai afla că trăiește și se ascunde 
undeva - și să mai presupunem că ai afla, de asemenea, căela 
omorât-o pe Julie Miller. E doar o ipoteză, desigur, a completat 
el, lăsându-se pe spate. Doar o simplă ipoteză. 

— Continuă, am spus eu. 

— Ei bine, ce-ai face? Te-ai duce să-l denunţi? l-ai spune să nu 
mai conteze pe tine? Sau l-ai ajuta? 

Din nou, tăcere. 

— Bun, dar cred că nu m-ai adus aici ca să ne jucăm de-a 
ipotezele, am spus eu. 

— Nu, într-adevăr. 

Pe birou, în colțul din dreapta, era un monitor de computer. 
Pistillo a răsucit ecranul spre mine, ca să pot vedea mai bine. 
Apoi, a apăsat pe niște butoane. A apărut o imagine color, iar în 
clipa aceea stomacul mi sa chircit ghem. 

O cameră cu aspect banal. Un lampadar cu picior lung, 
răsturnat într-un colţ. Covor bej. Măsuţă de cafea trântită pe-o 
parte. Harababură. Ca după o vijelie sau ceva devastator. Dar în 
mijlocul camerei, un bărbat zăcea într-o baltă de ceva ce nu 
putea fi decât sânge. Sângele era închis la culoare, trecut de 
nuanţa de roșu, trecut de nuanța de bordo, ajuns aproape 
negru. Bărbatul zăcea cu fața în sus, cu brațele și picioarele 
răsfirate, de parcă ar fi fost azvârlit acolo de undeva de foarte 
de sus. 

În timp ce priveam imaginea de pe ecranul monitorului, 
simţeam că Pistillo nu mă slăbea din ochi, pândindu-mi fiecare 


VP - 39 


reacţie. M-am uitat pentru o clipă la el, iar pe urmă din nou la 
imaginea din faţa mea. 

Pistillo a apăsat pe tastatură. O altă imagine a luat locul celei 
cu balta de sânge. Covor cu pete de sânge - dar acum se vedea 
alt cadavru, cu genunchii adunaţi spre piept ca în poziţia fetală. 
Bărbatul din prima imagine purta un tricou negru cu mâneci 
scurte și pantaloni tot negri. Cel de-aici purta o cămașă de tricot 
și jeanși albaștri. 

Pistillo a mai apăsat pe o tastă. Acum fotografia se vedea 
complet, pe tot ecranul. Cu cele două cadavre în aceeași 
încăpere. Primul, în mijlocul camerei. Al doilea, ceva mai spre 
ușă. Nu vedeam decât faţa unuia dintre morţi - din unghiul 
acela nu mi se părea cunoscută -, dar faţa celuilalt nu era 
vizibilă. 

M-a cuprins panica. Ken, mă gândeam eu. Cumva vreunul 
dintre ei putea fi...? 

Dar pe urmă mi-am amintit ce mă tot întrebaseră ei. Nu, nu 
avea legătură cu Ken. 

— Fotografiile acestea au fost făcute în Albuquerque, New 
Mexico, pe timpul weekendului, a spus Pistillo. 

M-am încruntat. 

— Nu înțeleg. 

— La locul crimei era un fel de talmeș-balmeș, dar noi am 
reușit totuși să identificăm niște fire de păr și niște fibre de 
țesături, a spus el, zâmbind spre mine. Nu sunt un mare 
specialist atunci când vine vorba despre aspectele tehnice ale 
activităţii noastre. Știu că există în ziua de azi niște teste 
absolut incredibile. Deși, uneori, tot metodele clasice te pot 
ajuta să dai de capătul firului. 

— Să deduc că ar trebui să știu la ce te referi? 

— Cineva a avut grijă să curățe locul la marele fix, dar 
criminaliștii noștri tot au mai putut preleva un set de amprente - 
atât de clare, încât nu există nicio îndoială că ar aparţine celor 
două victime. Le-am introdus în computer și am procedat la o 
verificare, iar rezultatul a venit azi-dimineaţă, în zori. Vrei să 
încerci să ghicești? a adăugat el, aplecându-se în faţă. 

Zâmbetul pierise complet de pe chipul lui. 

O vedeam și acum parcă pe Sheila, pe frumoasa mea Sheila, 
holbându-se afară în noapte. 

„Îmi pare rău, Will.” 


VP - 40 


— Amprentele aparțin iubitei dumitale, domnule Klein. 
Aceeași persoană care are cazier la poliţie. Și tot aceeași 
persoană pe care nu reușim s-o găsim. 


VP - 41 


6. 


Elizabeth, New Jersey 


Erau aproape de cimitir acum. 

Philip McGuane ședea pe bancheta din spate a limuzinei sale 
Mercedes, fabricată pe comandă specială - un model cu 
caroserie mult alungită, echipat cu blindaje laterale și geamuri 
antiglonț, contra preţului de patru sute de mii de dolari -, și 
privea afară la șirul difuz de restaurante fast-food, prăvălii 
sordide și malluri învechite de ani. În mâna dreaptă, ţinea un 
pahar cu whisky și gheaţă, proaspăt preparat din barul bine 
dotat al limuzinei. Cobori privirea spre lichidul de culoarea 
ambrei. Nu se clătina în pahar. Lucrul acesta îl cam miră. 

— Ești bine, domnule McGuane? 

McGuane s-a întors spre tovarășul lui de drum. Fred Tanner 
era un zdrahon de bărbat, cam de mărimea și masivitatea unui 
bloc cu câteva etaje. Avea mâinile ca niște capace de canal, cu 
degete cârnăţoase. În ochii lui se citea o deplină siguranţă de 
sine. Tanner era de modă veche - cu tot costumul lui de haine 
lucios ca satinul și inelul acela cu piatră roz, care îţi sărea în ochi 
de cum îl vedeai. Tanner purta tot timpul inelul respectiv, o 
chestie țopârlănească, imensă, din aur masiv, pe care îl sucea și 
îl răsucea necontenit în timp ce vorbea. 

— Da, perfect, a minţit McGuane. 

Limuzina a ieșit de pe Route 22, la Parker Avenue. Tanner 
continua să se joace cu inelul rozaliu. Avea cincizeci de ani, fiind 
prin urmare cu cincisprezece ani mai mare decât șeful său. 
Chipul lui era ca un monument bătut de vânturi, alcătuit din 
întinderi aspre şi unghiuri drepte. Părul era tuns cu 
meticulozitate, ca un gazon bine nivelat. McGuane știa că 
Tanner era foarte destoinic - un ticălos disciplinat, flegmatic și 
periculos, pe care noţiunea de milă îl lăsa la fel de rece ca și 
tehnica Feng Shui. Tanner era adeptul ideii de a-și folosi labele 
uriașe sau, dacă nu, un potpuriu de arme de foc. Se confruntase 
cu unii dintre cei mai duri și cruzi indivizi, dar de fiecare dată 
ieșise deasupra. 


VP - 42 


Numai că situaţia de-acum - McGuane știa prea bine -, îl 
plasa pe cel mai complicat nivel. 

— Dar, apropo, cine-i tipul ăsta? a întrebat Tanner. 

McGuane a clătinat din cap. Costumul de haine de pe el era o 
creaţie Joseph Abbound. Birourile lui McGuane ocupau trei etaje 
închiriate în partea de vest a Manhattanului. Într-o altă epocă, 
McGuane ar fi fost numit poate consi/igliore sau capo, ori vreo 
tâmpenie din astea. Dar vremurile se schimbaseră. Apuseseră 
de mult (în ciuda a ceea ce voiau să te facă să crezi filmele de la 
Hollywood) zilele când lucrai claie peste grămadă în camera din 
spate, lăsând urme de transpiraţie pe pernele de catifea - zile 
pe care Tanner, neîndoielnic, le regreta încă. Acum, aveai birouri 
în toată regula, secretară și stat de plată făcut pe computer. 
Plăteai taxe. Deţineai afaceri legale. 

Dar nu însemna că îţi și mergea mai bine. 

— Și de ce a trebuit să venim cu mașina tocmai până aici? a 
insistat Tanner. De ce n-a venit el la tine? 

McGuane nu a răspuns. Oricum, Tanner n-ar fi înţeles. 

Când Strigoiul vrea să te vadă, nu comentezi și te conformezi. 

Poţi să fii tu cine ai fi. Degeaba. A refuza ar presupune ca 
Strigoiul să vină el la tine. McGuane dispunea de un sistem de 
securitate excelent. Avea băieţi buni. Dar Strigoiul era și mai 
dotat. Strigoiul știa să aibă răbdare. Te studia. Aștepta să faci tu 
o mutare. Și pe urmă îţi dădea de urmă. Te prindea când erai 
singur. lar tu știai ce te putea aștepta. 

Nu, mai bine să isprăvească și gata. Mai bine să se ducă la el. 

Cam cu o stradă înainte de cimitir, limuzina a oprit. 

— Ai înţeles ce vreau, a spus McGuane. 

— Am deja un om la faţa locului. Totul e sub control. 

— Să nu-l scoţi la înaintare decât dacă vezi semnalul meu. 

— S-a făcut. Am discutat deja asta. 

— Nu-l subestima. 

Tanner a apucat strâns mânerul portierei. Razele soarelui au 
sclipit în piatra roz a inelului. 

— Nu te supăra, domnule McGuane, dar e și el tot om, nu 
crezi? Curge sânge roșu din el, ca și din noi, nu? 

McGuane nu era prea sigur de asta. 

Tanner a ieșit din mașină, mișcându-se destul de grațios 
pentru un bărbat de o asemenea masivitate. McGuane s-a 
rezemat de spătarul banchetei și a sorbit lung din whisky. Da, 


VP - 43 


era unul dintre cei mai puternici oameni din New York. Nu poți 
ajunge la un asemenea standard - pe o asemenea culme - fără 
să fii un nemernic viclean și crud. Dai dovadă de slăbiciune, ești 
mort. Șchiopătezi, te-ai ras. Simplu ca bună ziua. 

Și, mai presus de orice, să nu baţi în retragere niciodată. 

McGuane știa toate astea - la fel de bine ca oricine -, dar în 
momentul de față, mai mult decât orice îi venea s-o ia la fugă. 
Să-și facă bagajele și pur și simplu să dispară fără urmă. 

Ca bunul lui prieten Ken. 

McGuane a întâlnit privirea șoferului în oglinda retrovizoare. A 
tras adânc aer în piept și a încuviinţat din cap. Mașina s-a pus 
din nou în mișcare. Au virat la stânga, trecând încet pe lângă 
porțile Cimitirului Wellington. Pneurile scrâșneau pe pietriș. 
McGuane i-a spus șoferului să oprească. Şoferul s-a supus. 
McGuane a coborât din limuzină și s-a dus spre partea din faţă a 
vehiculului. 

— Te chem când o să am nevoie. 

Şoferul a răspuns mișcând bărbia spre piept, după care a 
demarat. 

McGuane era singur. 

Și-a ridicat încet gulerul de la haină, plimbându-și privirile 
peste suprafața cimitirului. Nicio mișcare. Se întreba pe unde se 
ascunseseră Tanner și omul lui. Probabil ceva mai aproape de 
locul de întâlnire. In vreun copac sau în spatele vreunui tufiș. 
Dacă procedau corect, McGuane n-avea cum să-și dea seama 
unde erau. 

Cerul era senin. Vântul îl biciuia ca o seceră șfichiuitoare. A 
coborât umerii moi, adunându-i spre piept. Zgomotele traficului 
de pe Route 22 se revărsau până aici, ca o stranie serenadă 
închinată morţilor. In aer, plutea un miros de ceva proaspăt 
copt, iar pentru o clipă McGuane s-a gândit la crematoriu. 

Nici ţipenie. 

McGuane a găsit aleea și a pornit spre est. În timp ce trecea 
pe lângă diverse morminte, ochii lui verificau, automat, datele 
nașterii și ale morții. Calcula vârsta fiecărui mort, întrebându-se 
ce soartă se abătuse asupra celor care se stinseseră din viaţă 
foarte tineri. A ezitat când văzu un nume cunoscut. Daniel 
Skinner. Decedat la vârsta de treisprezece ani. Un înger 
surâzător fusese sculptat pe piatra funerară. McGuane a chicotit 
încetișor văzând imaginea. Skinner, un derbedeu afurisit, îl 


VP - 44 


chinuise în mod repetat și sistematic pe un băiat dintr-a patra. 
Dar în ziua aceea - 11 mai, potrivit inscripţiei de pe monument - 
băiatul acela din clasa a patra, destul de ciudat în felul lui, 
venise la școală cu un cuțit de bucătărie, decis să se apere. 
Prima și singura lui lovitură i-a pătruns lui Skinner drept în 
inimă. 

Pa, pa, Îngerașule. 

McGuane a încercat să nu se mai gândească la asta. 

Oare totul începuse de-aici? 

A trecut mai departe. Ceva mai încolo, a luat-o la stânga și a 
încetinit pasul. Nu mai avea mult de mers, acum. Ochii lui 
priveau de jur împrejur. Tot nicio mișcare. Totul era mult mai 
liniștit aici, departe - tihnit și verde. Sigur că locuitorilor de 
dedesubt n-avea de ce să le pese de asta. A șovăit, a cotit iar la 
stânga, înaintând pe potecă, până a ajuns la mormântul stabilit. 

McGuane s-a oprit. A citit numele și data. Gândul l-a purtat 
înapoi în timp. Se întreba ce simţea și a realizat că răspunsul 
era... nu mare lucru. Nu s-a mai obosit să se uite iar în jur. 
Strigoiul era probabil deja pe-aproape. li simțea prezenţa. 

— Trebuia să fi adus și tu flori, Philip. 

Vocea, moale și mătăsoasă, cu un ușor sâsâit, a avut un efect 
glacial asupra lui. McGuane s-a întors încet în loc, ca să 
privească în spate. John Asselta venea spre el, cu niște flori în 
mână. McGuane a pășit la o parte. Privirea lui a întâlnit ochii lui 
Asselta, iar în acel moment McGuane a simţit un fel de gheară 
de fier în piept. 

— A trecut multă vreme, a spus Strigoiul. 

Asselta, omul pe care McGuane îl știa sub porecla de Strigoiul, 
se apropia de mormânt. McGuane a rămas perfect nemișcat. 
Avea senzaţia că temperatura scăzuse cu multe grade când 
Strigoiul trecuse prin dreptul lui. 

McGuane și-a ținut răsuflarea. 

Strigoiul a îngenuncheat și, cu delicateţe, a așezat florile pe 
mormânt. A rămas așa câteva clipe, cu ochii închiși. Pe urmă, s- 
a ridicat în picioare, a întins mâna și, cu degetele lui fine de 
pianist, a mângâiat piatra funerară, cu un pic cam prea multă 
intimitate. 

McGuane a încercat să nu se uite într-acolo. 

Strigoiul avea o piele diafană, lăptoasă și opacă. Nişte 
vinișoare albăstrii îi brăzdau obrajii aproape frumoși, ca niște 


VP - 45 


dâre lăsate de lacrimi. Avea ochii temi, aproape incolori. Capul, 
prea mare parcă pentru niște umeri așa de înguști, avea formă 
de bec. Era tuns zero pe laturile craniului, cu un moţ de păr de 
culoarea nămolului țâșnind în sus din creștet și revărsându-se în 
jur, peste pielea capului, ca o fântână. Trăsăturile lui aveau ceva 
delicat, aproape feminin - ca varianta de coșmar a unei păpuși 
de porțelan. 

McGuane a mai făcut un pas în spate. 

Uneori, se întâmplă să întâlnești o persoană a cărei bunătate 
înnăscută te șochează pe loc, ca o lumină orbitoare. Dar, tot la 
fel, alteori, te întâlneşti exact cu opusul unei asemenea 
persoane - cineva care prin însăși prezenţa lui te face să te 
sufoci, parcă, într-o cloacă de descompunere și sânge. 

— Ce vrei? a întrebat McGuane. 

Strigoiul a coborât capul: 

— Ai auzit expresia cum că nu există atei în gaură de șarpe? 

— Da. 

—E o minciună, te asigur, a zis Strigoiul. În realitate, e 
adevărat exact contrariul. Când ai ajuns în gaură de șarpe, când 
vezi moartea cu ochii - abia atunci înţelegi pe deplin că nu 
există niciun Dumnezeu. Este motivul pentru care te lupţi să 
supravieţuiești, să mai apuci să respiri o dată. Este motivul 
pentru care invoci orice, orice lucru sau entitate - fiindcă nu vrei 
să mori. Fiindcă în adâncul inimii tale știi că moartea înseamnă 
sfârșitul partidei. Că nu mai urmează nimic după aceea. Niciun 
paradis. Niciun Dumnezeu. Doar nimicul. 

Strigoiul a ridicat privirea spre el. McGuane stătea nemișcat. 

— Mi-ai lipsit, Philip. 

— Ce vrei de fapt, John? 

— Cred că știi și tu. 

McGuane știa, dar nu spuse nimic. 

— Înţeleg, a continuat Strigoiul, că ești cumva la strâmtoare. 

— Ce-ai auzit? 

— Doar zvonuri, a zâmbit Strigoiul. 

Avea buze subțiri ca tăișul unei lame de ras, iar lui McGuane îi 
venea să urle când le vedea. 

— De-asta m-am și întors, au adăugat buzele ca o lamă. 

— Dar e problema mea. 

— Ce bine-ar fi să fie așa, Philip. 

— John, ce vrei de fapt? 


VP - 46 


— Cei doi tipi pe care i-ai trimis la New Mexico. Au dat greș, 
corect? 

— Da. 

— Eu nu voi da greș, însă, a șoptit Strigoiul. 

— Tot nu înţeleg ce vrei. 

— Nu poţi să nu fii de acord că am și eu o miză în toată 
chestia asta, așa-i? 

Strigoiul aștepta. McGuane a încuviinţat din cap, până la 
urmă. 

— Tu ai surse, Philip. Ai acces la informaţii la care eu nu pot 
ajunge. 

Strigoiul a privit spre mormânt și, pentru o clipă, McGuane a 
crezut că vede la el ceva aproape uman. 

— Eşti sigur că s-a întors? a continuat Strigoiul. 

— Destul de sigur, a spus McGuane. 

— Dar de unde știi? 

— De la cineva care lucrează la FBI. Tipii pe care i-am trimis 
noi la Albuquerque ar fi trebuit să confirme acest lucru. 

— Și-au subestimat inamicul. 

— Așa se pare. 

— Ştii unde a fugit? 

— Ne străduim să aflăm. 

— Dar nu îndeajuns, aș zice. 

McGuane nu a spus nimic. 

— Tu ai prefera să dispară din nou. N-am dreptate? 

— Ar ușura mult situația, da. 

Strigoiul a scuturat din cap: 

— Nu, de data asta, nu. 

Tăcere. 

— Bun, deci cine ar putea ști unde e el? a întrebat Strigoiul. 

— Frate-său, probabil. FBI l-a săltat pe Will cam acum un 
ceas. Ca să-l ia la întrebări. 

Strigoiul a devenit brusc atent, ridicând iute capul. 

— Apropo, de ce? 

— Nu știm deocamdată. 

— Păi, atunci, iată un bun punct de pornire pentru mine, a 
spus Strigoiul încetișor. 

McGuane a izbutit să miște cumva din cap, în semn că era de 
acord. În clipa aceea, Strigoiul a pășit spre el. A întins mâna. 
McGuane s-a cutremurat, incapabil să se urnească din loc. 


VP - 47 


— Ți-e frică să dai mâna cu un vechi prieten, Philip? 

Da, îi era frică. Strigoiul a mai făcut un pas spre el. 

McGuane respira greoi. Se gândea să-i facă semn lui Tanner. 

Un glonţ, un singur glonţ putea pune capăt acestei situaţii. 

— Dă mâna cu mine, Philip. 

Era un ordin, la care McGuane s-a supus. Aproape împotriva 
voinţei, mâna lui s-a ridicat de pe lângă corp și, lent, lent de tot, 
s-a întins. Strigoiul omora oameni. Știa el asta. Mulţi oameni. Cu 
dezinvoltură. Strigoiul era Moartea. Nu doar un ucigaș. Ci însăși 
Moartea - ca și cum cu o simplă atingere Strigoiul putea să te 
înțepe, să ţi se vâre în sânge, să te umple de otrava care avea 
să-ți perforeze inima, așa cum se întâmplase cu ani în urmă, 
când Strigoiul folosise cuțitul acela de bucătărie... 

McGuane a întors privirea. 

Cu iuțeală, Strigoiul s-a apropiat și mai mult de McGuane, 
prizându-l strâns de mână. McGuane s-a abținut să nu urle. A 
încercat să-și tragă palma din strânsoarea mâinii lipicioase. 
Strigoiul nu se lăsa, însă. 

Pe urmă, McGuane a simţit ceva - ceva rece și tăios -, care îi 
intra adânc în podul palmei. 

Mâna celuilalt îi încleșta palma, ca într-o menghină. McGuane 
gâfâia de durere. Obiectul acela din mâna Strigoiului îl înțepa 
sfâșietor, ca un vârf de baionetă. Din ce în ce mai tare. 
McGuane a căzut în genunchi. 

Strigoiul a așteptat ca McGuane să ridice privirea. Ochii celor 
doi bărbaţi s-au întâlnit, iar în clipa aceea McGuane simțea că 
plămânii lui, că toate organele lui vor înceta să mai funcţioneze, 
unul câte unul. Strigoiul a slăbit strânsoarea mâinii. l-a vârât în 
palmă lui McGuane obiectul acela tăios, pliindu-i degetele 
deasupra. Pe urmă, s-a tras la o parte. 

— S-ar putea să-ţi fie cam urât de unul singur la întoarcere, 
Philip. 

Lui McGuane i-a revenit glasul. 

— Ce mama dracu' mai înseamnă și asta? 

Dar Strigoiul s-a întors și a plecat. McGuane a privit în jos și a 
deschis pumnul. 

Acolo, în palmă, scăpărând în lumina soarelui, era inelul de 
aur cu piatră roz al lui Tanner. 


VP - 48 


7. 


După întâlnirea mea cu directorul executiv adjunct Pistillo, am 
plecat cu Squares, în duba noastră. 

— Mergem la tine? m-a întrebat el. 

Am încuviinţat din cap. 

— Te-ascult, a zis el. 

l-am povestit toată discuţia mea cu Pistillo. 

Squares a scuturat din cap: 

— Albuquerque. Urăsc locul ăsta. Ai fost vreodată? 

— Nu. 

— Păi, imaginează-ţi și tu: ești în sud-vest, dar ai senzaţia de 
pseudo-sud-vest. De parcă toată localitatea aia ar fi un fel de 
butaforie, ca la Disney. 

— O să ţin minte, Squares, multam. 

— Deci, când a plecat Sheila? 

— Nu știu, am spus eu. 

— Gândește-te. Unde ai fost weekendul trecut? 

— Acasă, la ai mei. 

— Și Sheila? 

— Am presupus că a rămas în oraș. 

— Ai sunat-o? 

M-am gândit bine. 

— Nu, m-a sunat ea. 

— Ai văzut numărul? 

— Nu, era neidentificat. 

— Poate confirma cineva că era în oraș? 

— Nu cred. 

— Prin urmare, nu e exclus să fi fost la Albuquerque, a zis 
Squares. 

Era și asta o posibilitate. 

— Există și alte explicaţii, am zis eu. 

— Ca de pildă? 

— Amprentele ar putea fi mai vechi. 

Squares s-a încruntat, privind fix înainte, la drum. 


VP - 49 


— Dacă, să zicem, am continuat eu, s-a dus la Albuquerque 
acum o lună sau, la dracu’, anul trecut? Oricum, de fapt cât se 
păstrează niște amprente din astea? 

— Ceva vreme, presupun. 

— Bun, deci poate că asta s-a întâmplat. Sau poate că 
amprentele ei erau pe o mobilă - vreun scaun, eventual - și 
poate că tocmai scaunul ăla s-a aflat la un moment dat în New 
York, ca pe urmă să fie expediat tocmai în New Mexico. 

Squares și-a aranjat ochelarii de soare. 

— Subţire. 

— Dar posibil. 

— Mda, sigur. Hei, dar dacă și-a dat degetele cu împrumut 
cuiva? Așa, ca să se ducă până la Albuquerque cu ele, în 
weekend. 

Un taxi ne-a tăiat calea. Am virat la dreapta, puţin lipsind să 
nu radem un grup de pietoni care se postaseră la vreun metru 
de trotuar. Aștia din Manhattan fac mereu așa. Nimeni n-are 
răbdare să aștepte pe trotuar schimbarea culorii semaforului. Se 
aruncă pe carosabil, își riscă viaţa pentru cine știe ce alt avantaj 
imaginar. 

— Ştii cum e Sheila, am zise eu. 

— Știu. 

Mi-era greu să rostesc cuvintele, dar totuși: 

— Tu chiar crezi că ar putea fi o ucigașă? 

Squares a tăcut un moment. Culoarea semaforului s-a făcut 
roșie. Squares a frânat și s-a uitat la mine. 

— Incepi să ai aceleași reacții ca și în cazul lui frate-tău. 

— Tot ce vreau eu să spun, Squares, e că mai există și alte 
posibilităţi. 

— lar tot ce vreau eu să spun, Will, e că vorbeşti de parcă ţi-ar 
sta capul în burtă, și nu pe umeri. 

— Adică? 

— Auzi tu, un scaun?! Ai înnebunit, omule?! Aseară, Sheila a 
plâns și ţi-a spus că îi pare rău - iar dimineaţa, pafff! s-a 
evaporat. Acum, ăia de la FBI ne zic că amprentele ei au fost 
găsite la locul unei crime. Și, poftim la tine, cu ce-mi vii acum?! 
Scaune trimise la mama naibii și vizite mai vechi în provincie. 

— Dar asta nu înseamnă că Sheila a omorât pe cineva. 

— Inseamnă, a zis Squares, că are un amestec. 


VP - 50 


Mi-a trebuit ceva timp până să asimilez și ideea asta. M-am 
rezemat de spătar, privind afară pe geam, fără să spun nimic. 

— Ai vreo idee, Squares? 

— Niciuna. 

Am mai parcurs o bucată de drum. 

— O iubesc, să știi. 

— Știu, a spus Squares. 

— În cazul cel mai fericit, m-a minţit. 

Squares a ridicat din umeri. 

— Sunt lucruri și mai nasoale. 

Oare? Mi-am amintit de prima noastră noapte întreagă 
petrecută împreună, întinși în pat, Sheila cu capul pe pieptul 
meu și cu brațul petrecut peste mine. Ce sentimente de 
multumire și de tihnă profundă aveam amândoi atunci, cât de 
perfectă ni se părea lumea. Stăteam pur și simplu amândoi 
acolo. Timpul nici nu mai conta. „Fără trecut”, spusese ea 
încetișor, ca pentru ea însăși. Am întrebat-o la ce se referea. A 
continuat să ţină capul pe pieptul meu, evitând să se uite la 
mine. Și n-a mai zis nimic după aceea. 

— Trebuie s-o găsesc, am zis eu. 

— Da, știu. 

— Vrei să mă ajuţi? 

Squares a ridicat din umeri. 

— Oricum, tot n-ai fi în stare să faci asta fără mine. 

— Bine, e clar, am spus eu. Deci, ce artrebui să facem întâi? 

— Cum spune un vechi proverb, a zis Squares, ca să putem 
merge înainte, trebuie întâi să privim înapoi. 

— Pe-asta ai scornit-o acum? 

— Exact. 

— Are sens, totuși. 

— Will? 

— Da? 

— N-aș vrea să mai spun o banalitate, dar dacă vom privi 
înapoi, s-ar putea să nu-ți placă deloc ce-o să vedem. 

— Aproape în mod sigur, i-am dat eu dreptate. 

e 

Squares m-a lăsat la ușă și a plecat înapoi cu duba la 
Covenant House. Am intrat în apartament și am azvârlit cheile 
pe masă. Îmi venea s-o strig pe Sheila - poate doar ca să mă 
conving că nu venise acasă -, dar apartamentul mi se părea atât 


VP - 51 


de pustiu, atât de vlăguit de energie, încât nu m-am mai obosit 
s-o fac. Locul care însemnase pentru mine „acasă” în ultimii 
patru ani mi se părea dintr-odată schimbat, străin. Aveam o 
senzaţie de stătut, de neumblat, ca și cum nimeni n-ar mai fi 
călcat acolo de multă vreme. 

Și acum ce urma? 

Trebuia să scotocesc prin casă, presupun. Să caut indicii, 
chiar dacă habar n-aveam în ce-ar consta ele. M-a frapat însă 
imediat ideea că Sheila era de felul ei o fire extrem de spartană. 
li plăcea simplitatea, chiar și ceea ce părea eventual anost, 
învăţându-mă și pe mine cum să am aceleași gusturi. Avea 
foarte puţine lucruri personale. Când s-a mutat la mine, venise 
doar cu o singură valiză. Nu era săracă - am văzut extrasele ei 
bancare și, în general, achitase mult mai mult decât ceea ceiîi 
revenea din cheltuielile noastre comune -, dar era genul de om 
care consideră că în viaţă „proprietăţile ne deţin pe noi, și nu 
viceversa”. Mă întrebam acum dacă într-adevăr era așa, 
socotind că proprietăţile nu neapărat ne detin pe noi, ci ne leagă 
de mâini și de picioare, ne dau cumva rădăcini. 

Tricoul meu mărimea XXL, cu emblema „Amherst College”, 
era întins pe un scaun din dormitor. L-am luat în mână, cu o 
strângere de inimă. In toamnă, fusesem cu Sheila la reuniunea 
anuală a absolvenților, la vechea mea a/ma mater. Există o 
colină în campusul de la Amherst, un fel de pantă abruptă care 
pornește de la un spaţiu dreptunghiular mărginit de clădiri, cum 
vezi în atâtea incinte clasice din New England, ca apoi să 
alunece în jos spre niște imense terenuri de sport. Majoritatea 
studenţilor, dornici să fie cât mai originali, numesc această 
colină, simplu, „Colina”. 

Într-o seară târziu, mă plimbam cu Sheila prin campus, 
ținându-ne de mână. Ne-am lungit pe iarba moale de pe Colină, 
holbându-ne la cerul cristalin de toamnă, și am vorbit ore în șir. 
Imi amintesc cum mă gândeam atunci că nu mai trăisem 
niciodată asemenea senzaţii de tihnă, calm, confort și, da, 
bucurie. Cum stăteam în continuare întinși pe spate, Sheila și-a 
pus palma pe abdomenul meu și apoi, cu ochii la stele, și-a 
strecurat mâna sub betelia pantalonilor mei. M-am întors un pic 
de tot, doar cât să-i văd faţa. Când a atins cu degetele, hm, 
scuze, se-nţelege ce, i-am văzut zâmbetul ștrengăresc. „Asta 
așa, ca să te simţi ca pe vremea studenţiei”, mi-a zis ea. Și, bun, 


VP - 52 


de-acord, poate că eram deja foarte excitat, dar știu totuși că 
exact atunci, în momentul acela, pe colina aceea, când stătea 
cu mâna în pantalonii mei, am realizat prima oară, am realizat 
cu o certitudine aproape supranaturală, că ea era femeia 
visurilor mele, că vom fi mereu împreună, că umbra primei mele 
iubiri, unica mea iubire înainte de Sheila, cea care mă obseda și 
mă îndepărta de orice altă fată, fusese definitiv anulată. 

M-am uitat la tricou și pentru o clipă am simţit parcă din nou 
mirosul acela de iarbă și fân. Mi l-am lipit de piept și m-am 
întrebat pentru a mia oară de când vorbisem cu Pistillo: Chiar a 
fost totul o minciună? 

Nu. 

Nu poţi simula așa ceva. Squares are dreptate, poate, în 
privinţa capacităţii oamenilor de a fi violenți. Dar o legătură 
profundă ca a noastră nu poate fi mimată, oricât ai vrea. 

Biletul era încă pe bufet. 


Te voi iubi mereu. 
5 


Trebuia să cred asta. Măcar atâta lucru să fac de dragul 
Sheilei. Trecutul ei o privea doar pe ea. N-aveam niciun drept 
asupra acestei perioade din viața ei. Indiferent ce se întâmplase, 
Sheila avusese pesemne motivele ei. Mă iubea. Ştiam asta. 
Sarcina mea era acum s-o găsesc, s-o ajut, să născocesc o 
modalitate de a ne întoarce la... nu știu... ba da, la noi doi. 

Nu voiam să mă îndoiesc de ea. 

Am verificat sertarele. Sheila avea un cont bancar și un card 
de credit - cel puţin, de astea știam eu. Dar n-am găsit niciun fel 
de hârtie pe nicăieri - niciun fel de extrase bancare, nicio 
chitanță, nimic. Probabil că aruncase totul. 

Pe ecranul computerului, imaginea de screen saver, bine 
cunoscutele linii săltărețe au dispărut când am mișcat un pic din 
mouse. M-am înregistrat, am intrat pe contul Sheilei, am făcut 
clic pe Corespondenţă Veche. Nimic. Niciun e-mail. Ciudat. 
Sheila nu obișnuia să folosească prea des Internetul - foarte rar, 
de fapt -, dar să n-aibă nici măcar un mesaj vechi? 

Am făcut clic pe fișierul cu arhivă. Tot gol. Am verificat la 
Preferințe, ca să văd ce site-uri vizitase. lar nimic. Am verificat 
la Istorie. Nada. 


VP - 53 


M-am rezemat de spătar, holbându-mă la ecran. O idee a 
început să-mi încolțească în minte. Am reflectat un pic la ea, 
întrebându-mă dacă un asemenea gest ar putea fi considerat 
drept trădare. Nu mai conta. Squares avusese dreptate când 
spusese că trebuie să priveşti înapoi, ca să îţi poţi da seama ce 
ai de făcut în continuare. Și mai avea dreptate, de asemenea, că 
s-ar putea să nu-mi placă deloc ce aveam să aflu. 

Am intrat pe switchboard.com, un imens anuar telefonic 
online. La rubrica Nume, am tastat Rogers. Statul era Idaho. 
Orașul era Mason. Ştiam toate astea din formularul pe care 
Sheila îl completase când se oferise să lucreze ca voluntară la 
Covenant House. 

Nu exista decât un singur abonat. Pe o bucăţică de hârtie, am 
notat repede numărul de telefon. Da, aveam de gând să-i sun pe 
părinţii Sheilei. Dacă tot decisesem să ne întoarcem în timp, mai 
bine să pornim chiar de la această etapă. 

Până să apuc eu să pun mâna pe receptor, a început să sune 
telefonul. Am răspuns. Sora mea, Melissa, zise: 

— Ce faci acum? 

M-am gândit cum să formulez răspunsul, optând pentru: 

— A intervenit ceva aici. 

— Will, a spus ea pe tonul tipic unei surori mai mari, noi aici 
ținem doliu pentru mama. 

Am închis ochii. 

— Tata a întrebat de tine. Vino neapărat. 

Am privit în jur, prin apartamentul cu aspect de lucru stătut, 
străin. N-aveam de ce să mai pierd vremea pe-aici. Și m-am 
gândit la fotografia pe care o aveam încă în buzunar - imaginea 
cu fratele meu pe munte. 

— Gata, m-am pus în mișcare. Vin, am zis eu. 

e 

Melissa m-a întâmpinat la ușă și m-a întrebat: 

— Dar Sheila unde e? 

Am mormăit ceva despre o obligaţie de la care nu se putuse 
eschiva și am intrat spăsit în casă. 

În ziua aceea, venise la noi un musafir care nu făcea parte din 
familie - un vechi prieten de-al tatei, pe care îl chema Lou 
Farley. Cred că nu se mai văzuseră de cel puţin zece ani. Lou 
Farley și tata depănau amintiri, povestindu-și încântați tot felul 
de întâmplări de odinioară. Vorbeau despre o echipă de 


VP - 54 


baseball, ceea ce mi-a adus vag aminte de tata îmbrăcat cu o 
uniformă maro din poliester gros, cu un logo - „Friendly's Ice 
Cream” - pe piept. Parcă auzeam și acum scrâșnetul 
crampoanelor de la bocancii lui pe alee, simțeam greutatea 
mâinii lui pe umărul meu. Ce mult timp trecuse de-atunci. El și 
Lou Farley râdeau. Nu-l mai auzisem pe tata râzând așa de ani 
de zile. Avea ochii umezi și pierduţi cumva în depărtări. Mama 
se ducea și ea uneori la meciurile lor. Parcă o văd și acum, 
așezată la peluză, cu tricoul ei fără mâneci, bronzată și 
energică. 

M-am uitat pe fereastră, afară, sperând că poate totuși Sheila 
va veni și ea, că poate toată povestea asta era doar o mare 
neînțelegere. O parte din mine - o mare parte din fiinţa mea, de 
fapt - se blocase complet. Dacă moartea mamei era previzibilă 
de multă vreme - Sunny a avut cancer și, cum se întâmplă 
adesea, boala fusese lentă, evoluând constant spre faza letală, 
când, spre sfârșit, se produsese o degringoladă subită -, totuși și 
acum eram prea marcat sufletește de această nenorocire. Așa 
că mi-era aproape imposibil să mai accept și ceea ce se 
întâmpla acum. 

Sheila. 

lubisem și pierdusem totul deja, odată, demult. La capitolul 
probleme sentimentale, mărturisesc că sunt foarte de modă 
veche. Cred în sufletul-pereche. Toţi avem acea primă iubire. 
Când iubita de-atunci m-a părăsit, mi-a sfărâmat inima. Multă 
vreme, am crezut că nu-mi voi mai reveni niciodată. Felul în 
care se sfârșise dragostea noastră mi se păruse prea brutal. Ca 
și cum iubirea rămăsese neîmplinită. Dar asta e. Când mi-a dat 
cu piciorul - fiindcă la urma urmei chiar așa s-a întâmplat -, am 
fost convins că voi fi blestemat să rămân veșnic singur, dacă nu 
voi accepta să mă mulţumesc totuși cu cineva care nu se va 
putea compara niciodată cu ea. 

Și pe urmă am cunoscut-o pe Sheila. 

Mă gândeam acum ce-am simţit atunci, când ochii verzi ai 
Sheilei mi-au pătruns parcă până în suflet. Mă gândeam la părul 
ei roșcat și atât de mătăsos. Mă gândeam la felul în care 
atracția fizică iniţială - care a fost imensă, copleșitoare - s-a 
distilat încetul cu încetul și s-a răspândit până în cele mai tainice 
cotloane ale ființei mele. Mă gândeam la ea necontenit. Tot 
timpul. Mi se zbătea stomacul ori de câte ori urma să o văd. 


VP - 55 


Simţeam cum inima o ia razna, bătând nebunește, ori de câte 
ori o priveam. Odată, eram în mașină cu Squares și, brusc, mi-a 
tras un pumn în umăr, așa, în glumă, fiindcă sesizase că mintea 
mea plutea undeva departe, într-un tărâm pe care el îl numea 
„Sheila Land”. Ştia asta întotdeauna, după zâmbetul tâmp care 
mi se așternea pe buze. Parcă eram beat. Beat de fericire. 
Obișnuiam să ne cuibărim, Sheila și cu mine, uitându-ne la 
casete video cu filme vechi; ne mângâiam, ne excitam, vrând să 
vedem cât puteam rezista așa, până când cedam pasiunii 
imense care ne atrăgea unul spre celălalt și apăsam pe butonul 
telecomenzii, oprind un timp filmul de pe ecran. 

Ne tineam de mână. Făceam lungi plimbări pe jos. Stăteam în 
parc și ne șușoteam remarci răutăcioase despre lumea care 
trecea pe lângă noi. La petreceri, mie îmi plăcea să stau într-un 
colț al încăperii și să mă uit la Sheila de la distanță, s-o 
urmăresc cum se mișcă și cum vorbește cu alte persoane, iar 
apoi, când ochii noștri se întâlneau, se producea ca un 
cutremur, ne priveam cu subiînțeles și ne zâmbeam lasciv. 

Odată, Sheila m-a rugat să completez un chestionar stupid pe 
care îl găsise într-o revistă. Una dintre întrebări era: Care este 
cea mai mare slăbiciune a iubitei tale? M-am gândit un pic și am 
scris: „Iși uită mereu umbrela la restaurant”. l-a plăcut mult, dar 
tot m-a presat să mă mai gândesc și la alt defect. l-am adus 
aminte că îi place să asculte formaţii muzicale de puștani și 
discuri vechi cu ABBA. A încuviinţat solemn din cap și a promis 
că va încerca să remedieze aceste cusururi. 

Vorbeam despre orice, în afară de trecut. Cumva era pe linia 
activităţii mele profesionale. Nu mă deranja prea mult. Acum, 
însă, privind retrospectiv, nu mai sunt așa de sigur, dar pe- 
atunci lucrul acesta adăuga parcă o notă de mister relaţiei 
noastre. Și mai mult decât atât - trebuie să mă acceptaţi așa 
cum sunt - era ca și cum viaţa nu începuse decât din clipa în 
care noi doi ne cunoscuserăm. Nu fusese nimic înainte de asta: 
nu iubire, nu alţi parteneri, niciun fel de trecut. Ne născuserâm 
atunci când ne întâlniserăm. 

Da, știu. _ 

Melissa şedea lângă tata. li vedeam pe amândoi din profil. 
Asemănarea dintre ei era izbitoare. Eu aduceam mai mult cu 
mama. Soțul Melissei, Ralph, se mișca pe lângă masa cu gustări. 
Era genul de mic director de firmă, tipic american, bărbatul care 


VP - 56 


umblă îmbrăcat întotdeauna cu cămăși cu mânecă scurtă, 
purtate peste maiou de bumbac, care știe să strângă mâna 
voinicește când te salută, care are pantofii mereu lustruiți, părul 
pieptănat lins, inteligența mărginită. Niciodată nu-și slăbea 
nodul la cravată, ceea ce nu însemna neapărat că era scorţțos 
sau gomos, ci că se simţea bine doar când toate lucrurile erau la 
locul lor. 

Eu nu am nimic în comun cu Ralph, dar, ca să fiu sincer, nici 
nu-l cunosc prea bine. Locuiesc amândoi în Seattle și nu vin 
aproape niciodată pe-aici. Totuși, nu pot uita vremea când 
Melissa trecea prin faza ei nebunească, întâlnindu-se pe furiș cu 
derbedeul cartierului, Jimmy McCarthy. Ce licăriri în ochi avea 
pe-atunci. Cât de spontană și excentrică putea fi, cât de 
nostimă, chiar dacă un pic cam indecentă, uneori. Nu știu ce s-a 
putut întâmpla, ce a făcut-o să se schimbe, ce a putut s-o sperie 
așa de mult. Lumea zice că nu fusese decât efectul maturizării. 
Eu nu cred însă că a fost doar asta. Cred că a mai fost ceva în 
plus. 

Melissa - noi o strigam întotdeauna Mel - mi-a făcut semn din 
ochi. Ne-am strecurat amândoi în birou. Am băgat mâna în 
buzunar și am pipăit fotografia cu Ken. 

— Ralph și cu mine plecăm mâine-dimineaţa, mi-a spus ea. 

— Câtă grabă, am ripostat eu. 

— Și asta cam ce-ar vrea să însemne, mă rog? 

Am clătinat din cap. 

— Avem copii. Ralph trebuie să meargă la serviciu. 

— Corect, am spus eu. Frumos din partea voastră că ați reușit 
măcar să daţi o fugă. 

— Mare porcărie ţi-a ieșit pe gură, a zis Melissa, făcând ochii 
mari. 

Și-avea dreptate. M-am uitat în spate. Ralph ședea cu tata și 
Lou Farley, bând niște cafea deosebit de scârboasă la aspect, 
după urmele pe care le aveau în colţul gurii. Aș fi vrut să-i spun 
Melissei că îmi părea rău. Dar n-am fost în stare. Mel era cea 
mai mare dintre noi ca vârstă, cu trei ani mai mare decât Ken și 
cu cinci ani mai mare decât mine. Când Julie a fost găsită 
moartă, Melissa a fugit de-acasă. Fiindcă nu s-ar putea numi 
altfel gestul ei de-atunci. Și-a luat tălpășița, cu soțul și copilașul 
ei, mutându-se în cealaltă parte a ţării. De cele mai multe ori 
aveam capacitatea de a o înţelege pentru ceea ce făcuse atunci, 


VP - 57 


dar și acum mai simt totuși senzaţia de furie la dezertarea ei, 
cum am perceput eu adesea plecarea ei subită. 

M-am gândit din nou la fotografia cu Ken, pe care o aveam în 
buzunar, și am luat subit o decizie. 

— Hai să-ţi arăt ceva. 

Mi s-a părut că surprind o tresărire ciudată la Melissa, ca și 
cum s-ar fi așteptat să-i trag o palmă, dar se poate să fi fost 
doar imaginaţia mea. Avea o coafură stil Suzy Homemaker, cu 
părul blond-cenușiu, lung până la umeri și foarte tapat, cum era 
moda prin provincie - altfel spus, probabil exact pe gustul lui 
Ralph. Mie mi se părea însă că nu-i venea deloc bine și că nui 
se potrivea. 

Ne-am mutat un pic mai încolo, până am ajuns lângă ușa care 
ducea la garaj. M-am uitat în spate. Tata, Ralph și Lou Farley 
erau în aceeași poziție. 

Am deschis ușa. Mel s-a uitat intrigată la mine, dar m-a 
urmat. Am pășit pe cimentul din garaj, unde era mult mai 
răcoare. Înăuntru domnea aceeași harababură dintotdeauna. 
Cutii de vopsea ruginite, ambalaje mari din carton pătate de 
mucegai, crose de baseball, coșuri vechi din răchită, pneuri 
roase - toate azvârlite alandala peste tot, de parcă ar fi avut loc 
vreo explozie. Pe pardoseală, se vedeau pete de ulei, iar din 
cauza prafului totul părea sordid, tem și irespirabil. O sfoară 
atârna din tavan. Mi-am amintit cum tata făcuse un pic de 
spaţiu, mutând diverse lucruri mai la o parte, și prinsese o 
minge de tenis de sfoara aceea, ca eu să pot să mă antrenez la 
lovitura cu crosa de baseball. Nu-mi venea să cred că mai era și 
acum acolo. 

Melissa continua să se uite la mine. Eu, în schimb, nu prea 
știam cum să încep. 

— Sheila și cu mine ne-am uitat ieri prin lucrurile mamei, am 
început eu. 

Melissa a mijit un pic ochii. Mă pregăteam să-i povestesc cum 
trecuserăm noi în revistă conţinutul sertarelor ei și cum ne 
uitaserăm la anunţurile din ziar, publicate când se născuse 
fiecare dintre noi trei și care fuseseră trase frumos în folie de 
plastic; cum găsiserăm și programul acela vechi de teatru, când 
mama jucase rolul lui Mame în spectacolul de la Little 
Livingstone; cum savuraserăm amândoi toate fotografiile acelea 


VP - 58 


de altădată - mai ţii minte poza cu regele Hussein, Mel? -, dar 
nimic din toate astea nu mi-a ieșit pe gură. 

Fără să mai spun nimic, am băgat mâna în buzunar, am tras 
fotografia afară și am ridicat-o în dreptul ochilor ei, ca s-o poată 
vedea mai bine. 

N-a durat mult. Melissa s-a întors cu spatele, ferindu-se, de 
parcă-i era teamă să nu se ardă în contact cu fotografia aceea. 
A respirat adânc, trăgând câteva guri de aer, de parcă ar fi fost 
gata să se sufoce, după care a făcut câţiva pași înapoi. Eu m-am 
dus spre ea, dar a ridicat mâna, oprindu-mă să mă apropii mai 
mult. Când a înălțat capul, ceva mai târziu, faţa ei nu avea nicio 
expresie. Niciun fel de uimire. Nici bucurie, nici groază. Nimic. 

Am ridicat iarăși fotografia. De data asta, Melissa nici n-a 
clipit. 

— E Ken, am zis eu, prostește. 

— Văd și eu, Will. 

— Și asta-i toată reacţia ta? 

— Dar cum ai vrea să reacţionez? 

— Ken trăiește. Mama știa. Poza asta era la ea. 

Tăcere. 

— Mel? 

— Ken trăiește, a zis ea. Am auzit ce-ai spus. 

Atitudinea ei - sau mai bine zis lipsa oricărei atitudini - mă 
făcea incapabil să mai scot vreun cuvânt. 

— Mai voiai să îmi spui ceva? a întrebat Melissa. 

— Ce... adică asta-i tot ce ai de zis? 

— Și ce altceva ar mai fi de zis, Will? 

— Oh, sigur, uitasem. Trebuie să vă întoarceți la Seattle. 

— Da. 

Și s-a îndepărtat cu câţiva pași. 

Vechea furie a ieșit iarăși la suprafaţă. 

— Spune-mi și mie, Mel, crezi că fuga ajută la ceva? 

— Eu n-am fugit. 

— Aiurea, am replicat eu. 

— Ralph obținuse un serviciu acolo. 

— Sigur. 

— Nu ţi-e rușine să mă judeci tu pe mine? 

Brusc, mi-a venit în minte cum ne jucam noi trei de-a Marco 
Polo în piscina motelului de lângă Cape Cod. Mi-am amintit, la 
fel de fulgerător, de perioada în care Tony Bononza lansase tot 


VP - 59 


felul de bârfe despre Mel, cum se făcuse Ken roșu la faţă când 
le-a auzit și cum îl luase la bătaie pe Bononza, în ciuda 
dezavantajului implicat de vârstă și de greutatea corporală. 

— Ken e în viață, i-am spus eu din nou. 

— Și ce-ai vrea să fac eu pentru asta acum? a zis ea, pe un 
ton rugător. 

— Te porți de parcă nici n-ar conta. 

— Nici nu știu dacă mai contează în fond. 

— Ce naiba vrea să mai însemne și asta? 

— Ken nu mai face parte din existenţa noastră. 

— Vorbește doar pentru tine. 

— Perfect, Will. Ken nu mai face parte din existenţa mea. 

— Dar e fratele tău. 

— Ken a ales o anumită cale. 

— Și acum - ce? - e mort pentru tine? 

— N-ar fi mai bine dacă ar fi?! a exclamat ea, clătinând din 
cap și închizând ochii. Da, Will, poate că, într-adevăr, atunci am 
fugit de-acasă. Dar la fel ai făcut și tu. Am avut amândoi de 
ales: ori fratele nostru murise, ori era un criminal brutal. În 
ambele variante, da, pentru mine el e mort. 

Am ridicat din nou fotografia. 

— Dar nu-i obligatoriu să fie vinovat, să știi. 

Melissa s-a uitat la mine și, brusc, a redevenit sora mea de 
odinioară, așa cum o știam eu. 

— Haide, Will. Știi și tu. 

— Ken ne-a apărat. Când eram mici. A avut grijă de noi. Ne 
iubea. 

— Și eu îl iubeam. Dar vedeam totodată și cum era el în 
realitate. Era atras de violență, Will. Ştii și tu asta. Da, a sărit în 
ajutorul nostru mereu. Dar nu crezi că a făcut asta și fiindcă îi 
plăcea? Ştii că era implicat în ceva rău când a murit. 

— Dar asta nu face din el un ucigaș. 

Melissa a coborât iarăși pleoapele. Se vedea că încerca să își 
adune puterile. 

— Ca să spunem lucrurilor pe nume, Will, de fapt ce făcea el 
în seara aceea? 

Privirile noastre s-au întâlnit. Ne uitam fix unul la celălalt. N- 
am zis nimic. O răceală glacială îmi cuprinsese brusc inima. 

— Lăsând la o parte omorul, spune-mi și mie, te rog, ce l-a 
apucat pe Ken să facă sex cu Julie Miller? 


VP - 60 


Cuvintele ei m-au străpuns până în adâncul fiinţei, greoaie și 
înghețate. Simţeam că nu mai pot respira. Când am reușit să 
vorbesc din nou, vocea mea suna firav și stins: 

— Mă despărţisem de ea de peste un an. 

— Adică vrei să-mi spui că nu mai ţineai la ea? 

— Eu... era liberă. El era liber. Nu exista niciun motiv... 

— Ken te-a trădat, Will. Pricepe odată. În cazul cel mai puţin 
grav, s-a culcat cu femeia pe care o iubeai. Om se cheamă acela 
care e în stare să-i facă așa ceva propriului său frate? 

— Mă despărţisem de ea, am zis eu, eschivându-mă. Nu 
puteam avea nicio pretenţie asupra ei. 

— O iubeai. 

— Asta n-are nicio relevanţă. 

Melissa nu-și dezlipea privirea de pe faţa mea. 

— la zi, cine dă bir cu fugiţii acum? 

M-am tras îndărăt, împiedicându-mă, nimerind cu fundul pe 
treptele de piatră, unde am rămas așezat. Mi-am pus faţa între 
palme. Încercam să-mi revin. Mi-a luat ceva timp până mi-am 
mai venit în fire. 

— Dar tot fratele nostru rămâne. 

— Dar, de fapt, ce vrei să faci? Să-l găsești? Să-l dai pe mâna 
poliţiei? Să-l ajuţi să se ascundă în continuare? Ce? 

N-aveam răspuns. 

Melissa a pășit peste mine și a deschis ușa, ca să se ducă 
înapoi în birou. 

— Will? 

M-am uitat în sus, spre ea. ă 

— Asta nu mai face parte din viaţa mea. Imi pare rău. 

Am văzut-o atunci ca pe adolescenta de odinioară, tolănită pe 
pat, sporovăind vrute și nevrute, cu părul foarte tapat și 
mestecând gumă tot timpul. Ken și cu mine obișnuiam să ne 
așezăm pe jos, în camera ei, și, ascultând-o cum bătea câmpii, 
roteam ochii, aparent exasperaţi. Dacă Mel stătea întinsă pe 
burtă, dând din picioare, în mod obligatoriu vorbea despre 
băieți, ceaiuri și prostii din astea. Dar când stătea lungită pe 
spate și privea fix în tavan, atunci în mod cert visa cu ochii 
deschiși. Mă gândeam acum la visele ei. Mă gândeam cum 
niciunul nu se adeverise. 

— Te iubesc, am spus eu. 


VP - 61 


Și, ca și cum mi-ar fi citit gândurile, Melissa a început să 
plângă. 

e 

Prima dragoste nu se uită niciodată. A mea s-a sfârșit printr-o 
crimă urâtă. 

Pe Julie Miller am cunoscut-o când familia ei s-a mutat pe 
Coddington Terrace. Pe-atunci, eram în primul an de liceu, la 
Livingston High. Peste doi ani, am început să ieșim împreună. 
Mergeam la ceaiuri. Am fost votaţi perechea clasei. Eram 
aproape nedespărțiţi. 

Poate că nimeni nu se gândea că ne vom despărţi, deși, 
având în vedere împrejurările, putea fi ceva previzibil. Am intrat 
la facultăţi diferite, dar eram convinși că relaţia noastră va 
învinge timpul și distanțele. N-a fost așa, deși am continuat să 
fim împreună mai mult decât era de așteptat. În primul an de 
studenţie, Julie m-a sunat și mi-a zis că ar vrea să iasă și cu alte 
persoane, că deja începuse să-și dea întâlnire cu un băiat mai 
mare, Buck pe nume. A 

Ar fi trebuit să nu pun la inimă și să-mi treacă repede. In fond, 
eram tânăr, iar experienţele de acest fel fac parte din viață la 
vârsta asta. Și, probabil, aș fi reușit. Până la urmă. Adică, am 
început și eu să mă văd cu alte fete. Aveam nevoie de timp, ca 
să mă obișnuiesc cu realitatea, dar oricum făcusem deja primii 
pași în acest sens. Mă ajuta și distanța care exista între noi. 

Dar pe urmă Julie a murit și am avut senzaţia că, de dincolo 
de mormânt, continua să mă ţină captiv. 

Până a apărut Sheila. 

e 

Nu i-am arătat tatei fotografia. 

M-am întors acasă, la apartament, la ora zece seara. Tot 
pustiu, tot aer închis, tot străin. Niciun mesaj pe robot. Dacă 
asta însemna viaţa fără Sheila, mai bine mă lipseam de tot. 

Bucăţica de hârtie cu numărul de telefon al părinţilor ei, în 
Idaho, era încă pe birou. Care o fi diferenţa orară față de Idaho? 
O oră? Poate două? Nu mai ţineam minte exact. Dar asta 
însemna opt sau nouă seara. 

Adică, nu era prea târziu ca să telefonez. 

M-am prăbușit pe un fotoliu, holbându-mă la telefon, ca și 
cum ar fi putut să-mi spună cum să procedez mai bine. Evident, 
nu mi-a spus nimic. Am luat în mână bucăţica de hârtie. Când îi 


VP - 62 


spusesem Sheilei să îi sune pe părinţii ei, se albise la față. Asta 
fusese ieri. Nu mai departe de ieri. Mă întrebam ce să fac și 
primul meu gând, dar chiar primul, a fost că trebuia s-o întreb 
pe mama, că mama ar ști răspunsul cel bun. 

M-a copleșit un nou val de tristeţe. 

În final, am știut că trebuie să acţionez. Trebuia să fac ceva. 
Or, nu-mi venea în minte altceva decât să-i sun pe părinţii 
Sheilei. 

O femeie a răspuns la al treilea apel sonor. 

— Alo? 

Mi-am dres vocea și: 

— Doamna Rogers? 

— Da? s-a auzit, după o scurtă pauză. 

— Numele meu este Will Klein. 

Am așteptat, gândindu-mă că poate numele meu îi spunea 
totuși ceva. Nu mi-a sugerat prin nimic că ar fi așa, indiferent 
dacă era adevărat sau nu. 

— Sunt un prieten de-al fiicei dumneavoastră. 

— Care fiică? 

— Sheila, am spus eu. 

— Mda, a mormăit femeia. Înţeleg că a fost la New York. 

— Da, am zis eu. 

— Suni de-acolo? 

— Da. 

— Cu ce îţi pot fi de folos, domnule Klein? 

Bună întrebare. Nici eu nu știam răspunsul, așa că am început 
de la lucrul cel mai evident. 

— Doamnă Rogers, aveţi cumva idee pe unde ar putea fi? 

— Nu. 

— Aţi văzut-o sau aţi vorbit cumva cu ea? 

— N-am văzut-o pe Sheila și n-am mai vorbit cu ea de ani de 
zile, a spus ea, pe un ton obosit. 

Am deschis gura, am închis-o la loc, căutând o cale de a 
continua discuţia, dar peste tot vedeam numai impasuri. 

— Sunteţi la curent că e dată dispărută? 

— Autorităţile au luat legătura cu noi, da. 

Am mutat receptorul la cealaltă ureche. 

— Le-aţți putut spune ceva util? 

— Util? 


VP - 63 


— Aveţi idee unde putea să se fi dus? Unde a putut fugi? 
Vreun prieten sau vreo rudă care ne-ar putea ajuta în sensul 
ăsta? 

— Domnule Klein? 

— Da. 

— Sheila nu mai face parte din viața noastră de foarte multă 
vreme. 

— Dar de ce? 

Am trântit întrebarea, aproape fără să-mi dau seama. Mă 
aşteptam la o reacție de respingere, la un tipic nu-ți-mai-băga- 
nasul-unde-nu-ți-fierbe-oala. Dar din nou interlocutoarea mea a 
amuţit. Am crezut că am nervi s-o aştept să cedeze și să zică 
totuşi ceva, dar s-a dovedit că era mai tare decât mine. 

— Întrebam aşa - m-am auzit eu spunând poticnit - fiindcă, 
știți, e o persoană minunată. 

— Eşti mai mult decât un prieten, nu-i așa, domnule Klein? 

— Da. 

— Autoritățile. Au pomenit de faptul că Sheila trăia cu un 
bărbat. Presupun că se refereau la dumneata. 

— Suntem împreună cam de un an. 

— După voce, s-ar zice că îţi faci griji pentru ea. 

— Așa e. 

— inseamnă că o iubești? 

— Foarte mult. 

— Dar nu ţi-a povestit niciodată despre trecutul ei. 

Nu prea știam cum să reacţionez la asta, deși răspunsul era 
limpede. 

— Incerc să înțeleg, am spus eu. 

— Nu e chiar așa. Eu nici măcar nu înţeleg. 

Vecinul meu și-a găsit tocmai acum să dea la maximum 
volumul la noua lui staţie stereo cu patru difuzoare. Zidul vibra 
de la bași. Vorbeam de la telefonul portabil, așa că m-am dus în 
celălalt capăt al apartamentului. 

— Vreau s-o ajut, am continuat. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, domnule Klein. 

Tonul ei m-a făcut să-mi încleștez și mai mult mâna pe 
telefon. 

— Agentul federal care a venit aici. Zicea că ei nu știu nimic. 

— Despre ce? am întrebat eu. 

— Despre Carly, a spus doamna Rogers. Despre unde e acum. 


VP - 64 


Eram derutat. 

— Cine e Carly? 

Incă o pauză lungă. 

— Pot să-ţi dau un sfat, domnule Klein? 

— Cine e Carly? am întrebat eu din nou. 

— Vezi-ţi de viaţa dumitale. Uită că ai cunoscut-o vreodată pe 
fiica mea. 

După care mi-a închis telefonul. 


VP - 65 


8. 


Am înșfăcat o bere din frigider și am împins lateral ușa de 
sticlă, care s-a deschis culisând. Am ieșit afară în ceea ce 
agentul meu imobiliar  poreclise optimist  „veranda” 
apartamentului. Aceasta era cam de mărimea unui pătuț de 
copil. O persoană, poate două, dacă stăteau în picioare și 
absolut nemișcate, încăpeau eventual simultan acolo. Nu 
existau, bineînţeles, scaune și, fiind la etajul trei, nici prea multă 
perspectivă vizuală. Dar fiind afară, la aer - și noapte acum - 
mie îmi plăcea totuși. 

Noaptea, New York este bine luminat și ireal, plin de o 
strălucire bleumarin, aproape neagră. O fi acesta, cum se 
spune, orașul care nu doarme niciodată, dar, dacă era să mă 
ghidez după strada mea, s-ar zice că îi plăcea și să mai tragă 
câte un pui de somn. Mașinile staționau înghesuite de-a lungul 
rigolei, bară la bară, ca și cum încă s-ar mai fi luptat să ocupe 
un loc mai bun și după ce proprietarii plecaseră, lăsându-le 
acolo. Zgomotele nopţii, bufnituri înăbușite, zumzete. Se auzea 
muzică. Zdrăngănit de farfurii de la pizzeria de vizavi. Șuieratul 
traficului de pe West Side Highway, deja mai domol acum, 
cântecul de leagăn al Manhattanului. 

Mintea mea intra și ea în aceeași stare de amorțeală. Nu 
știam ce se întâmpla. Nu știam ce să fac în continuare. În urma 
convorbirii telefonice cu mama Sheilei, rămăsesem mai degrabă 
cu întrebări decât cu vreun răspuns clar. Incă mă durea ceea ce 
îmi spusese Melissa, dar prin cuvintele ei subliniase totuși un 
aspect interesant: acum, când știam că fratele meu, Ken, era în 
viață, ce aveam de gând să fac, de fapt? 

Voiam să-l găsesc, desigur. 

Voiam să-l găsesc neapărat. Ei și, ce dacă? Lăsăm la o parte 
faptul că nu sunt detectiv și nici nu mă pricep la chestii de- 
astea. Dacă Ken ar vrea să fie găsit, ar veni el la mine. 
Căutându-l cu orice preţ, riscam poate să provoc un dezastru. 

Și poate că aveam încă o prioritate. 


VP - 66 


Întâi, dispăruse fratele meu. Acum, și iubita mea se 
evaporase fără urmă. M-am încruntat. Hm, bine că n-aveam 
câine, fiindcă cine știe ce s-ar mai fi întâmplat. 

În momentul în care ridicam sticla să beau din ea, l-am 
observat acolo. 

Tipul stătea postat în colț, poate la vreo cincizeci de metri de 
clădirea în care locuiesc. Purta trenci și parcă un fel de pălărie 
cu boruri largi; ţinea mâinile în buzunar. De la distanță, faţa lui 
arăta ca un glob alb pe fundalul întunecat al străzii, fără 
trăsături și cam prea rotundă. Nu-i vedeam ochii, dar știam că 
se uită la mine. Simţeam asta... greutatea uităturii lui fixe. Era 
ceva palpabil. 

Bărbatul nu făcea nicio mișcare. 

Nu erau prea mulţi pietoni pe stradă, dar puţinii care treceau 
pe-acolo mergeau, se mișcau. Fiindcă asta fac locuitorii New 
Yorkului. Se mișcă. Dau din picioare. Dau din picioare cu un 
scop. Chiar și când se opresc la semafor sau așteaptă să treacă 
mașina, ca să traverseze, sunt mereu pregătiţi. Pe fază. New- 
yorkezii se mișcă. Nu stau locului niciodată. 

Dar omul ăsta stătea ca o stană de piatră. Holbându-se la 
mine. Am clipit de mai multe ori. Tot acolo era, nu dispăruse. M- 
am întors cu spatele și pe urmă m-am uitat din nou. Mereu 
acolo, nemișcat. Și încă un lucru. 

Figura lui mi se părea cumva cunoscută. 

Nu vreau să insist mai mult. Între noi era o distanţă 
considerabilă; în plus, afară era întuneric, iar eu nu am vederea 
prea bună, mai ales la lumina slabă a felinarelor de pe stradă. 
Dar am simţit că mi se ridică părul pe ceafă, ca la animalele 
care intuiesc că le pândește o primejdie cumplită. 

M-am decis să mă holbez și eu la fel, ca să văd cum 
reacţionează. Tot nu s-a clintit. Nu-mi dau seama cât timp om fi 
stat așa acolo. Simţeam că îmi fuge sângele din degete. O 
senzaţie de frig mă cuprindea încetul cu încetul, dar cumva, în 
sinea mea, simţeam că sunt puternic. Sigur pe mine. N-am 
întors privirea. Același lucru era valabil și pentru străinul din 
stradă. 

Suna telefonul. 

Mi-am smuls privirea din locul spre care era pironită. Ceasul 
de la mână arăta că era aproape unsprezece noaptea. Fără să 
mă mai uit afară, am intrat în casă și am ridicat receptorul. 


VP - 67 


— Dormeai? s-a auzit vocea lui Squares. 

— Nu. 

— Facem o tură? 

In seara asta, ieșea cu duba. 

— Ai aflat ceva? 

— Ne vedem la studio. Peste o jumătate de ceas. 

Și a închis. M-am dus înapoi pe balcon și m-am uitat în jos. 
Bărbatul dispăruse. 

e 

Școala de yoga se numea pur și simplu Squares. Glumeam pe 
chestia asta, fireşte. Squares devenise un singur cuvânt, ca 
Cher sau Fabio. Școala, studioul, cum vreți să-i spuneți, se afla 
într-un bloc cu șase etaje, în University Place, aproape de Union 
Square. Începuturile fuseseră modeste. Școala își dădea toată 
silinţa într-o fericită obscuritate. Pe urmă, o anumită celebritate, 
un pop star glorios, pe care îl cunoaștem cu toţii, l-a 
„descoperit” pe Squares. Vedeta le-a spus prietenilor ei. Peste 
câteva luni, Cosmo a preluat subiectul. A urmat revista Æ£/le. 
Undeva, în tot acest traseu, o mare companie info-comercială i- 
a cerut lui Squares să facă un film video. Squares, mare adept al 
ideii de popularizare a afacerii, s-a conformat. „Yoga Squared 
Workout” - numele este sub Copyright - s-a lansat spectaculos. 
Hei, dacă puteţi crede că în ziua filmărilor Squares s-a și 
bărbierit?! 

Restul e deja istorie. 

Dintr-odată, niciun eveniment monden din Manhattan sau 
Hamptons nu se putea considera o „reușită” fără prezenţa 
faimosului guru de fitness al tuturor. Squares refuza majoritatea 
invitaţiilor, dar în scurt timp a învățat cum să organizeze 
rețeaua. Aproape că nici nu mai avea timp să predea acum. 
Dacă voiai să urmezi vreun curs, chiar și dintre cele predate de 
cei mai tineri învăţăcei ai lui, trebuia să aștepți pe puţin două 
luni. Taxa e de douăzeci și cinci de dolari ședința. Adică ora de 
curs. Are patru studiouri. Sau amfiteatre, cum vreţi să le 
spuneţi. În cel mai mic, încap cincizeci de studenţi. În cel mai 
spaţios, aproape două sute. Squares are douăzeci și patru de 
dascăli, care predau prin rotaţie diverse cursuri. Acum, în timp 
ce veneam spre școală, la unsprezece și jumătate noaptea, trei 
cursuri erau în plină desfășurare. 

Vă las să calculaţi. 


VP - 68 


În lift, am început să aud deja acordurile plângăcioase ale 
muzicii cântate la ţiteră, combinate cu foșnet de cascade de 
apă, amestec de sunete care mă zgârie pe creieri infailibil. Intăi, 
dai de magazinul de suveniruri, plin de tămâie, cărți, loţiuni, 
benzi audio, casete video, CD-uri, DVD-uri, cristale, mărgele, 
poncho de tot felul și ţesături vopsite manual. În spatele 
tejghelei, se aflau două creaturi anorexice, la vreo douăzeci-și- 
ceva de ani, îmbrăcate în negru, mirosind din toată fiinţa lor a 
musli. Tinerețe veșnică. Răbdare doar să ai. Un mascul și o 
femelă, deși nu era simplu să te dumirești ce și care era fiecare 
dintre cele două persoane. Vorbeau cu un glas tem și egal, cu o 
inflexiune ușor superioară - cam ca șeful de sală de la un 
restaurant recent inaugurat. Cerceii prinși pe tot corpul - o 
mulţime - erau plini de argint și turcoaze. 

— Salut, am zis eu. 

— Vă rog să vă descălțaţi, a spus Probabilul-Mascul. 

— Bun. 

Și mi-am scos pantofii. 

— Dumneavoastră sunteţi? a întrebat Probabila-Femelă. 

— Am venit la Squares. Sunt Will Klein. 

Numele nu le spunea nimic. Probabil că erau noi pe-acolo. 

— Sunteţi înscris la Yogi Squares? 

— Yogi Squares? repetai eu. 

Cei doi se zgâiau la mine. 

— Spuneţi-mi și mie, am zis eu. Yogi Squares e mai tare decât 
simplul Squares? 

Puștanii nu știau de glumă. Surpriză. Tipa a tastat ceva la 
computer. Se încruntau amândoi la monitor. El a ridicat 
receptorul și a format un număr. Muzica de țiteră îţi spărgea 
timpanele. Simțeam o vagă durere de cap, care devenea 
amenințătoare. 

— Will! 

Wanda, îmbrăcată cu un superb maiou întreg de gimnastică, 
bine mulat pe corp, intrase în cameră; pășea maiestuos, cu 
capul sus, cu clavicula proeminentă, privind de jur împrejur. Era 
șefa profesorilor care lucrau pentru Squares și iubita lui. Se 
împlineau trei ani de când erau împreună. Costumul de 
gimnastică despre care aminteam era de culoarea levănţicii și îi 
venea splendid. Wanda era o apariţie senzaţională - înaltă, 
membre lungi, graţioasă, de o frumusețe uluitoare. Și negresă. 


VP - 69 


Da, negresă. Ironia nu le poate scăpa celor care știau trecutul 
mai ciudat al lui Squares. 

Și-a încolăcit braţele de gâtul meu. Îmbrăţișarea ei era caldă, 
ca un fum de lemn. Mi-ar fi plăcut să dureze o veșnicie. 

— Ce mai faci, Will? a spus ea, încetișor. 

— Ceva mai bine. 

S-a tras un pic înapoi, încercând din priviri să detecteze 
minciuna. Fusese și ea la înmormântarea maică-mii. Între ea și 
Squares nu exista niciun secret. Între Squares și mine nu exista 
niciun secret. Ca în algebră, când faci demonstraţia 
comutativității mai multor termeni, puteai deduce și în cazul 
nostru că între ea și mine nu exista niciun secret. 

— Tocmai a terminat un curs, a spus ea. Respirația 
„pranayama”. 

Am dat din cap, în semn că înţelesesem. 

Wanda a lăsat capul pe umăr, ca și cum tocmai i-ar fi venit o 
idee. 

— Ai o secundă liberă înainte de a pleca? a întrebat ea, 
încercând să pară dezinvoltă, dar nu i-a prea reușit. 

— Sigur, am răspuns eu. 

A pornit înainte, pășind - Wanda era prea graţioasă ca să fi 
putut spune despre ea că merge - pe coridor. Veneam în urmă, 
cu ochii pironiţi pe gâtul ei de lebădă. Am trecut prin dreptul 
unei fântâni. Era atât de mare și de ornată, încât îmi venea să 
arunc o monedă în ea. Am tras cu ochiul într-unul dintre 
studiouri. Liniște totală, în afară de zgomotul respirației multor 
persoane. Arăta ca un decor de film. Lume arătoasă - habar n- 
am cum face Squares să adune atâția oameni frumoși; toți, unii 
lângă alţii, în poziţie de războinici, senini la chip, aproape fără 
nicio expresie, cu picioarele desfăcute larg, mâinile întinse în 
afară, genunchii la nouăzeci de grade. 

Biroul pe care Wanda îl împărțea cu Squares era pe dreapta. 
S-a așezat binișor pe un scaun, cu atâta grijă de parcă ar fi fost 
făcut din vată de sticlă, și a pus picioarele în poziţia lotus. M-am 
așezat în faţa ei, într-un stil mult mai convenţional. Câteva 
minute, nu a scos niciun cuvânt. Ținea ochii închiși și încerca să 
se relaxeze. Așadar, așteptam. 

— Nu de la mine știi, da? a zis ea. 

— OK. 

— Sunt însărcinată. 


VP - 70 


— Hei, nemaipomenit, am exclamat eu, gata să mă ridic ca s- 
o felicit. 

— Squares nu-i prea încântat. 

— Cum adică? am făcut eu, renunțând la ideea de o 
îmbrățișa. 

— S-a speriat. 

— De ce? 

— Nu știai, așa-i? 

— Da, n-am știut, până adineaori. 

— Și totuși el îți spune ţie orice, Will. Știe de o săptămână 
deja. 

Începeam să înţeleg punctul ei de vedere. 

— Probabil că n-a vrut să spună nimic, considerând că nu era 
momentul potrivit, acum, când maică-mea s-a prăpădit, am 
remarcat eu. 

— Nu-ncepe cu scheme de-astea, s-a zburlit ea la mine. 

— Mda, bine, scuze. 

A întors privirea, evitând parcă să se uite în ochii meu. Voia să 
pară calmă. Degeaba, aparențele nu mă puteau înșela. 

— Mă aşteptam să se bucure. 

— Și nu s-a bucurat? 

— Cred că vrea să - parcă nu-și mai găsea cuvintele - 
termin... să pun capăt situaţiei. 

Parcă îmi dăduse cu ceva în cap. 

— A zis el asta? 

— N-a zis nimic. Face ore suplimentare noaptea, cu duba. Și-a 
luat cursuri în plus. 

— Se ferește de tine. Te evită. 

— Da. 

Ușa biroului s-a deschis. Nu se auzise niciun ciocănit. Squares 
a apărut în prag, cu moaca lui nebărbierită. l-a zâmbit fugitiv 
Wandei. Ea a întors capul. Squares mi-a făcut semn, ridicând 
degetul mare: 

— Hai să ne punem în mișcare. 

e 

N-am vorbit unul cu celălalt, până nu ne-am instalat în 
microbuz. 

— Ţi-a povestit, a spus Squares. 

Era un enunţ, nu o întrebare, așa că nu m-am obosit să 
confirm sau să infirm. 


VP - 71 


Squares a băgat cheia în contact. 

— Nu discutăm despre asta, a precizat el. 

Un alt enunţ care nu necesita răspuns. 

Microbuzul de la Covenant House a intrat drept în fieful lumii 
interlope. Mulţi dintre puștanii noștri vin la portiere. Mulți alții 
sunt salvați cu acest microbuz. Munca de asistent social benevol 
înseamnă să intri în legătură cu categoria vulnerabilă și 
năpăstuită a comunităţii - să faci cunoștință cu minori fugiţi de- 
acasă, cu copiii străzii, cei numiţi prea ușor, poate, „drojdia 
societății”. Un minor care trăiește pe străzi seamănă cumva - și 
vă rog să scuzaţi analogia aici - cu o buruiană. Cu cât 
vagabondează mai mult pe străzi, cu atât e mai greu să-l smulgi 
din rădăcină. 

Pe mulţi dintre acești minori nu mai reușim să-i recuperăm. ȘI 
numărul lor este mai mare decât al celor pe care îi salvăm. Și, 
hai mai bine să uităm de analogia cu buruienile. E stupidă ca 
sugestie, deoarece ar presupune că ne descotorosim de ceva 
rău și păstrăm ceva bun. În realitate, lucrurile stau exact invers. 
Să încercăm mai bine așa: strada seamănă mai degrabă cu un 
cancer. Depistarea precoce și tratamentul preventiv reprezintă 
cheia prelungirii vieţii pe termen lung. 

Hm, nu-i cu mult mai bine, dar precis ați sesizat sensul. 

— Agenţii federali au exagerat, a spus Squares. 

— Cum așa? 

— Apropo de cazierul Sheilei. 

— Continuă. 

— Apropo de arestări. Astea au fost acum foarte mult timp. 
Vrei să auzi mai departe? 

— Da. 

Ne afundam în întunericul sumbru al cartierului. Locurile de 
predilecție ale prostituatelor care fac trotuarul sunt cumva 
fluide. Adesea, se întâmplă să le găsești pe lângă Lincoln Tunnel 
sau Javits Center, dar în ultima vreme caraliii le-au cam pus pe 
fugă. S-a mai făcut curățenie. Așa că târfele au migrat spre sud, 
pe 18" Street și în zona dinspre vest, în cartierul de abatoare de 
came. În seara asta, prostituatele ieșiseră în forţă, la agăţat. 

Squares a gesticulat din cap: 

— Sheila putea fi una dintre ele. 

— A făcut trotuarul? 


VP - 72 


— A fugit de-acasă, din Midwest. S-a suit în autobuz, din care 
a coborât drept „în viață”. 

Văzusem asemenea cazuri de prea multe ori, ca să mă mai 
șocheze. Dar acum nu discutam despre o străină sau vreun 
minor vagabond; acum era vorba despre cea mai uluitoare 
femeie pe care o întâlnisem vreodată. 

— Asta de mult de tot, a spus Squares, ca și cum mi-ar fi citit 
gândurile. Prima oară, a fost arestată la vârsta de șaisprezece 
ani. 

— Prostituţie? 

Squares a încuviinţat din cap. 

— Încă trei arestări pe același motiv în următorul an și 
jumătate, lucrând, potrivit dosarului ei, pentru un pește pe 
nume Louis Castman. Ultima oară când au prins-o, avea asupra 
ei niște heroină și un cuţit. Au încercat s-o bage la trafic de 
droguri și jaf armat, dar n-a ţinut. 

Mă uitam afară pe geam. Noaptea se făcuse cenușie, de 
parcă s-ar fi decolorat. Câte nenorociri poţi vedea pe străzile 
astea. Ne străduim din răsputeri să punem capăt răului. Știu că 
și reuşim. Știu că schimbăm în bine viața multora. Dar mai știu 
și că tot ceea ce li se întâmplă aici, în acest hău cutremurător al 
nopții, rămâne mereu în ei. Suferinţa aceasta nu se poate 
șterge. Poţi, eventual, s-o mai atenuezi. Poţi să-ţi vezi de viață 
mai departe. Dar răul făcut e permanent. 

— De ce ţi-e teamă? l-am întrebat eu. 

— Nu discutăm despre asta. 

— O iubești. Te iubește. 

— Și e negresă. 

M-am întors spre el, așteptând. Știu că nu la culoarea pielii se 
referise când spusese asta. Nu era rasist. Dar este exact cum v- 
am spus adineaori. Răul făcut e permanent. Văzusem încordarea 
dintre ei. Nu avea nicidecum aceeași intensitate ca iubirea care- 
i lega, dar exista, era acolo. 

— O iubești, am repetat eu. 

Squares continua să șofeze. 

— Poate că asta a și fost o parte din atracţia iniţială, am 
continuat. Dar ea nu mai reprezintă de mult pentru tine doar 
posibilitatea de ispășire a trecutului. Deja o iubești. 

— Will? 

— Da? 


VP - 73 


— Ajunge. 

Squares a virat brusc la dreapta. Farurile și-au revărsat 
lumina asupra copiilor întunericului. Nu s-au împrăștiat ca niște 
șobolani în faţa riscului de exterminare. Dimpotrivă, au rămas 
încremeniţi, holbându-se amuţiţi, aproape fără să clipească. 
Squares a mijit ochii, a zărit prada și a oprit microbuzul. 

Am coborât amândoi în tăcere. Copiii ne urmăreau cu priviri 
moarte. Mi-am amintit de o replică a lui Fantine, din Les 
Misérables - varianta muzicală. Nici nu știu dacă există și în 
carte: „Cum de nu-și dau seama că se iubesc cu ceea ce este 
deja mort?” 

Erau în jurul nostru fete, băieţi, travestiți și transsexuali. 
Văzusem aici, de-a lungul timpului, tot ce se poate imagina în 
materie de perversiuni cunoscute, deși - și sunt convins că nu 
voi fi acuzat de sexism pentru ceea ce voi spune - nu cred că 
am văzut vreodată o clientă venită la agăţat. Nu afirm, desigur, 
că femeile nu plătesc niciodată pentru a face sex. Sunt convins 
că o fac și ele. Dar se pare că nu bântuie pe străzi pentru asta. 
Clienţii străzii, așa-zișii „muieratici”, sunt întotdeauna bărbați. 
Gusturile lor variază, de la femei țâţoase, femei filiforme, tinere 
sau babe, până la bizarerii inimaginabile - bărbaţi mătăhăloși, 
băieţași, animale, orice. Unii vin chiar însoţiţi de câte o femeie, 
iubita sau nevasta, pe care o târăsc în desfrâu. Dar, în mod cert, 
clienţii principali care umblă aici pe străzi și prin ganguri sunt 
bărbați. 

In ciuda  interminabilelor discuţii despre ciudățenii și 
perversităţi, bărbaţii aceștia vin în general aici ca să-și procure 
un anumit... act, dacă vreţi. Ceva care le este făcut lor, fizic 
vorbind, o acțiune care se poate lesne desfășura într-o mașină 
parcată, bunăoară. Procesul acesta are logică pentru ambele 
părţi. Comoditatea, în primul rând, contează enorm. Nu-i nevoie 
să cheltuiești bani și energie ca să găsești o cameră. Teama de 
boli cu transmitere pe cale sexuală se diminuează considerabil, 
în aceste cazuri. Graviditatea nu e nici ea un risc. Nu e nevoie să 
te dezbraci complet... 

De restul detaliilor, prefer să vă scutesc. 

Veteranele străzii - când vorbesc de veterane mă refer la 
orice prostituată în vârstă de peste optsprezece ani - l-au 
salutat pe Squares cu afecţiune. Îl cunoșteau bine. Le plăcea de 
el. Prezenţa mea le făcea un pic circumspecte. Nu mai fusesem 


VP - 74 


pe teren de cam multișor. Totuși, câteva dintre obișnuitele 
locului m-au recunoscut, ceea ce - bizar - mărturisesc că mi-a 
făcut plăcere. 

Squares s-a apropiat de o prostituată, pe nume Candi, deși 
dedusesem că nu acesta era numele ei adevărat. Am destul fler 
ca să nu mă las păcălit la chestii din astea. Tipa arăta din bărbie 
spre două fetișcane zgribulite în cadrul unei uși. M-am uitat la 
ele; n-aveau mai mult de șaisprezece ani, dar erau boite la faţă 
ca două fetițe care scăpaseră nesupravegheate la trusa de 
farduri a mamei. Am simţit o strângere de inimă, văzându-le în 
ce hal arătau. Purtau niște șorturi mai decoltate decât orice 
chiloțel, cizme lungi cu toc cui, blănuri artificiale. M-am întrebat 
adesea de unde se puteau procura astfel de ţinute și dacă nu 
cumva proxeneţii aveau niște prăvălii speciale pentru târfe sau 
ceva în genul acesta. 

— Prospături, a spus Candi. 

Squares s-a încruntat, dând din cap în semn că pricepuse. 
Multe dintre cele mai bune ponturi ne vin de la veterane. Există 
două motive pentru acest fenomen. Unul - raţionând cinic - este 
că scoaterea din circulaţie a nou-venitelor elimină concurenţa. 
Dacă trăieşti pe străzi, te urâţești rapid. Candi era, sincer 
vorbind, hidoasă. Genul acesta de viaţă te îmbătrânește mai rău 
decât orice gaură neagră. Fetele noi pe stradă, deși nevoite să 
stea ghemuite pe lângă uși până își câștigau dreptul de a ieși la 
înaintare, sunt repede remarcate, totuși. 

Dar concepţia aceasta este, zic eu, nemiloasă. Al doilea 
motiv, și cel mai important totodată, era că - ṣi vă rog să nu mă 
credeţi naiv -, veteranele voiau să le ajute pe cele tinere. Se 
vedeau pe ele însele, cum fuseseră la început. Vedeau răspântia 
de drum din viaţă și, chiar dacă nu recunoșteau de bunăvoie că 
o luaseră pe varianta greșită, știau că era prea târziu pentru ele 
ca să mai schimbe ceva. Pentru ele, nu mai exista posibilitate de 
întoarcere. Mi s-a întâmplat să încerc de multe ori să le contrazic 
pe aceste Candi ale străzii, vrând să le demonstrez că lucrurile 
nu stăteau chiar așa. Voiam să le conving că nu era niciodată 
prea târziu, că mai aveau timp încă să îndrepte ceva. Greșeam, 
însă. lată încă un argument în favoarea ideii că recuperarea de 
pe străzi a tuturor vagabonzilor trebuie să fie cât mai rapidă și 
eficientă. Fiindcă există o anumită limită în timp, dincolo de care 
nu se mai poate face nimic pentru ei. Atunci distrugerea este 


VP - 75 


ireversibilă. Strada îi consumă. Cu timpul, nu-i mai vezi, dispar. 
Devin parte din noapte, ca o singură entitate neagră. Sunt 
pierduţi pentru noi. Vor muri probabil aici sau vor ajunge în 
închisoare ori la balamuc. 

— Unde-i Raquel? a întrebat Squares. 

— E la o lucrare în mașină, a răspuns Candi. 

— Se mai întoarce aici? 

— Da, da. 

Squares a dat din cap, după care s-a întors spre cele două 
fete noi. Una dintre ele se apleca deja spre portiera unui Buick 
Regal. Nu vă puteţi imagina frustrarea. Îţi vine să intervii și să le 
oprești. Îţi vine s-o tragi pe fată înapoi, să-i bagi mâna pe gât 
hăndrălăului din mașină și să-i scoţi plămânii cu totul. Sau 
măcar să-l fugărești un pic sau să-i faci o poză... orice, în fine. 
Dar nu faci nimic, de fapt. Orice gest de acest fel înseamnă să 
pierzi încrederea de care te bucuri în ochii lor. Or, dacă pierzi 
încrederea aceasta, nu mai ești de niciun folos. 

E foarte dificil să intervii. Din fericire, nu sunt prea curajos sau 
bătăuș. Poate de-asta mie mi-e ceva mai ușor să mă abţin. 

Portiera s-a deschis. Automobilul Buick Regal a devorat parcă 
trupul fetișcanei, care a dispărut lent, cufundându-se în beznă. 
Vedeam toate astea și mă simţeam cumplit de neputincios. O 
senzaţie cum nu mai avusesem poate niciodată. M-am uitat spre 
Squares. Și el avea ochii aţintiţi spre mașină. Buickul a demarat. 
Fata s-a făcut nevăzută, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată. 
Dacă automobilul n-are chef să se mai întoarcă aici, așa va și fi. 

Squares s-a apropiat de cealaltă fată. M-am dus după el, 
păstrând totuși o distanţă de câţiva pași între noi. Fetei îi 
tremura buza de jos, de parcă i-ar fi venit să plângă, dar ochii îi 
scăpărau plini de sfidare. Îmi venea s-o trag cu forţa în 
microbuz. Dar de câtă putere de abţinere ai nevoie în meseria 
noastră. De-asta se și putea spune că Squares era cel mai bun 
dintre noi. Maestrul. Se oprise cam la un metru de ea, nevrând 
să-i invadeze teritoriul. 

— Bună, a zis el. 

Fata l-a privit din cap până-n picioare, spunând: 

— Salut. 

— Mă gândeam dacă nu m-ai putea ajuta, a continuat 
Squares, scoțând o fotografie din buzunar. Voiam să te întreb 
dacă n-ai văzut-o pe undeva. 


VP - 76 


Fata nu se uita la poză. 

— N-am văzut pe nimeni. 

— Te rog, a insistat Squares, cu un zâmbet aproape 
dumnezeiesc, afurisitul. Nu sunt poliţai. 

Tânăra încerca să pară dură. 

— Mi-am dat seama și eu, a zis ea. Te-am văzut vorbind cu 
Candi. 

Squares s-a mai apropiat un pic. 

— Noi, adică prietenul meu, de-acolo - și, ca la comandă, am 
fluturat din mână, zâmbind - și cu mine încercăm s-o salvăm pe 
fata asta. 

Curioasă deja, mijise ochii. 

— S-o salvaţi, cum? 

— O urmăresc niște oameni răi. 

— Cine? 

— Peștele ei. Știi, noi lucrăm la Covenant House. Ai auzit de 
asta? 

Fata a ridicat din umeri. 

— E un fel de cămin, pe unde poţi sta o vreme, a spus 
Squares, încercând să nu o sperie. Nu-i mare scofală. Poţi trece 
pe-acolo, mănânci o masă caldă, ai un pat confortabil unde să 
dormi, poţi da telefoane, capeţi și haine, în fine, de toate. 


Oricum, pe fata aceasta - și ridică iarăși fotografia cu 
adolescenta albă, pozată pentru legitimaţia de elevă - o cheamă 
Angie. 


Întotdeauna, să le spui un nume. Să personalizezi figura 
despre care vorbești. 

— Fata asta stă la noi, a reluat el. Urmează niște cursuri. Dac- 
ai vedea cât e de nostimă! Are și serviciu, acum. Și-a schimbat 
complet viaţa, îţi dai seama? 

Fata nu spunea nimic. 

Squares a întins mâna, pregătindu-se să se prezinte: 

— Toată lumea îmi spune Squares. 

Oftând, fata a dat mâna cu el: 

— Eu sunt Jeri. 

— Mă bucur să te cunosc. 

— Da, bine. Dar pe Angie asta n-am văzut-o. Și sunt cam 
ocupată, să știi. 

Asta era faza în care trebuia să știi când să te oprești. Dacă 
devii prea insistent, s-a terminat, nu mai obţii nimic niciodată de 


VP - 77 


la fetele de genul ei. Se bagă la loc în gaura lor și nu mai 
acceptă niciodată să iasă de-acolo. Tot ce poţi face acum, în 
etapa de început, este să sădești sămânţa. Îi aduci la cunoștință 
faptul că există un loc sigur, unde își poate găsi refugiul, unde 
poate beneficia de mâncare și cazare. Îi oferi posibilitatea să 
încerce măcar o noapte să renunțe la viaţa de stradă și să vină 
acolo, la cămin. Odată ce ai reușit s-o aduci acolo, îi dai dovezi 
de dragoste necondiționată. Dar, acum, mai mult decât atât nu 
e posibil. Fiindcă riști să le sperii. Şi să le pui pe fugă. Oricât de 
mult te-ar durea sufletul pentru ele, nu poţi face mai mult, 
deocamdată. 

Foarte puţini oameni erau capabili să facă munca lui Squares 
pe o perioadă lungă de timp. lar cei care rezistau, totuși, cei 
care se dovedeau cu adevărat buni la asta, erau pur și simplu 
cam... dezaxaţi. Nici nu s-ar fi putut altfel. 

Squares șovăia. De când îl știam eu, folosise în repetate 
rânduri stratagema asta cu „fata dispărută” ca pe un spărgător 
de gheaţă. Fata din fotografie, adevărata Angie, murise de frig 
în urmă cu cincisprezece ani, pe stradă. Squares o găsise în 
spatele unui tomberon de gunoi. La înmormântare, mama lui 
Angie i-a dat fotografia aceasta. Nu cred să-l fi văzut vreodată 
fără să aibă asupra lui poza fetei. 

— OK, mulţam, a spus Squares, scoțând o carte de vizită și 
dându-i-o tinerei. Dacă totuși o vezi cumva, anunţă-mă, te rog, 
da? Poţi suna oricând. Indiferent de motiv. 

— Bine, poate, a zis prostituata, luând cartea de vizită. 

Incă o ezitare, după care Squares a spus: 

— Bine, hai, ne mai vedem. 

— Da. 

Pe urmă, am făcut cel mai nefiresc lucru din lume pentru o 
asemenea situaţie: am plecat amândoi. 

e 

Numele adevărat al lui Raquel era Roscoe. Cel puţin, așa ne-a 
spus el sau ea. N-am știut niciodată dacă să mă adresez lui 
Raquel ca și cum ar fi un el sau o ea. Probabil că trebuia să fi 
întrebat, pe el/ea. 

Squares și cu mine am găsit mașina parcată în faţa intrării 
într-un gang, acum închis și sigilat. Altfel spus, un loc obișnuit, 
când faci trotuarul. Geamurile de la mașină erau aburite, dar 
oricum am preferat să păstrăm o distanță prudentă. Nu ne 


VP - 78 


interesa nicidecum să fim martori la activitatea care se 
desfășura înăuntru - despre natura căreia nu aveam aproape 
nicio îndoială. 

Portiera s-a deschis cam după un minut. Raquel a ieșit din 
mașină. După cum probabil aţi ghicit deja, Raquel era un 
travestit, de aici și confuzia privind genul. În cazul 
transsexualilor, OK, li te adresezi la feminin. Cu travestiţii e ceva 
mai complicat. Uneori, se potrivește să le spui „ea”. Alteori, e un 
pic cam prea „corect politic”, dacă se poate spune așa. 

Probabil că acesta era și cazul cu Raquel. 

Raquel a ieșit din automobil, a băgat mâna în poșetă și a scos 
un spray de parfumat gura. Puf-puf-puf de trei ori, o pauză, o 
idee, pe urmă încă o dată, puf-puf-puf. Mașina a demarat. 
Raquel s-a întors spre noi. 

Mulți travestiţi sunt superbi. Nu și Raquel, însă. Era negru, de 
vreo doi metri înălțime și cu o greutate cam de 137 de 
kilograme. Avea niște bicepși ca niște porci îndesaţi în maţ de 
cârnat, iar alura lui îmi amintea de Homer Simpson. Avea o voce 
atât de piţigăiată, încât în comparaţie cu el puteai zice că 
Michael Jackson vorbea gros - Betty Boop sugând heliu. 

Raquel susținea că are douăzeci și nouă de ani, dar spunea 
asta de vreo șase ani, de când îl cunoșteam. Lucra cinci zile pe 
săptămână, fie ploaie, fie soare, având o clientelă destul de 
fidelă. Putea renunţa la trotuar, dacă ar fi vrut. Putea găsi o 
locuinţă, ceea ce i-ar fi permis să lucreze la domiciliu, pe bază 
de întâlniri. Dar lui Raquel îi plăcea viața așa, pe stradă. lată un 
lucru pe care lumea nu-l prea înțelege. Strada înseamnă beznă 
și primejdii, dar te și fascinează. Noaptea degaja un soi de 
energie, părea că te umple de fiori de plăcere. Pe stradă, te 
simţi ca și cum ai fi mereu în priză. Pentru unii dintre minorii 
noștri, alternativa la acest fel de viață ar putea fi o slujbă 
meschină la vreun fast-food, or așa ceva, atunci când n-ai niciun 
viitor, nu pare deloc atractiv. 

Raquel ne-a zărit și a pornit spre noi, pășind săltat pe tocuri 
înalte. Pantofi bărbătești, mărimea 48 și jumătate. Deloc treabă 
simplă, vă asigur. Raquel s-a oprit sub un felinar. La faţă, arăta 
ca o stâncă bătută de furtuni veacuri la rând. Nu știam povestea 
vieţii lui. Minte mult. Potrivit uneia dintre legende, se zicea că 
fusese fotbalist și că se accidentase la genunchi. Altă dată, îl 
auzisem spunând că primise o bursă universitară, pe baza 


VP - 79 


notelor mari de la bac. Mai exista zvonul că ar fi fost veteran al 
războiului din Golf. Puteţi alege oricare dintre aceste povești 
sau, de ce nu, n-aveţi decât să inventaţi singuri una. 

Raquel l-a salutat pe Squares, îmbrăţișându-l și pupându-l pe 
obraz. După care, și-a îndreptat atenţia spre mine. 

— Ce bine arăţi, dragă Will. 

— Fain, multam, Raquel. 

— Mmm, ești o dulceaţă. 

— Mi-am dat silinţa, să știi. De-aia îţi vine să mă mănânci, de 
bun ce sunt! 

Raquel și-a petrecut braţul pe după umerii mei. 

— Aș putea să mă îndrăgostesc ușor de unul ca tine. 

— Sunt flatat, Raquel. 

— Un bărbat ca tine m-ar putea lua din mediul ăsta. 

— Ah, dar și câte inimi frânte n-ai semăna în urma ta, prin 
canalele astea. 

— Corect, așa-i, a chicotit Raquel. 

l-am arătat lui Raquel o fotografie de-a Sheilei, singura pe 
care o aveam, de fapt. Ce ciudat, când mă gândesc acum la noi 
doi: niciunul n-am avut pasiunea de a face poze, dar, totuși, să 
n-am decât o singură fotografie cu ea?! 

— O recunoști? l-am întrebat eu. 

Raquel a studiat fotografia. 

— E iubita ta, a zis el. Am văzut-o o dată la cămin, la voi. 

— Exact. O mai știi și din altă parte? 

— Nu. Dar de ce? 

N-aveam de ce să mint. 

— A fugit. Și acum o caut. 

Raquel a mai studiat un pic fotografia. 

— Mi-o lași mie pe-asta? 

Făcusem câteva cópii color, la birou, așa că i-am lăsat lui 
poza. 

— O să mă interesez în jur, a spus Raquel. 

— Mulţam. 

Raquel a răspuns, dând din cap. 

— Raquel? 

De data asta, Squares îl striga. Raquel s-a întors spre el. 

— Ți-aduci aminte de un pește pe nume Louis Castman? 

Raquel s-a schimbat la faţă. Și-a rotit privirile de jur împrejur. 

— Raquel? 


VP - 80 


— Trebuie să mă duc înapoi la lucru, Squares. Asta-i viața, n- 
am încotro. 

Am făcut un pas spre el. Mi-a aruncat o privire de parcă aș fi 
fost un fir de mătreaţă de care putea scăpa cu un simplu 
bobârnac. 

— A făcut și ea trotuarul într-o vreme. 

— Gagica ta? 

— Da. 

— Şi a lucrat pentru Castman? 

— Da. 

Raquel și-a făcut cruce. 

— Un om rău, dragă Willy. Castman era o japiţă. 

— Cum așa? 

Raquel și-a umezit buzele. 

— Fetele de pe stradă. Toate sunt o marfă, dacă înţelegi ce 
spun. În lumea noastră ești nevoit să muncești și să faci bani. 
Faci bani, rămâi. Nu faci bani, știi și tu, dispari. 

Știam. 

— Dar Castman - Raquel șoptise numele lui, cum fac unii 
când vorbesc despre cancer - era altfel. 

— Cum? 

— Își distrugea propria marfă. Uneori doar așa, ca să se 
amuze. 

— De ce te referi la el la timpul trecut? a remarcat Squares. 

— Fiindcă nu l-am mai văzut pe-aici de vreo trei ani, cred. 

— Mai trăieşte? 

Raquel a amuţit complet. Căuta un pretext ca să se 
eschiveze. Squares și cu mine am schimbat câteva priviri pline 
de subiînţeles, așteptând răspunsul lui. 

— Da, mai trăiește, a zis Raquel. Presupun. 

— Și asta ce vrea să însemne? 

Raquel a scuturat doar din cap. 

— Trebuie neapărat să vorbim cu el, am zis eu. Știi cumva pe 
unde l-am putea găsi? 

— Am auzit și eu niște zvonuri. 

— Ce fel de zvonuri? 

Raquel a scuturat iarăși din cap. 

— Cică și-ar face veacul undeva pe Wright Street, colț cu 
Avenue D, în South Bronx. Am auzit că ar fi pe-acolo. 


VP - 81 


Raquel a plecat imediat după asta, pășind ceva mai sigur pe 
tocurile cui. O mașină a venit din spate, a oprit și din nou sub 
ochii mei o ființă umană a dispărut în noapte. 


VP - 82 


9. 


În aproape oricare alt cartier, nu prea te-ai încumeta să te 
duci la ușa cuiva, la unu noaptea, când lumea doarme. Dar 
cartierul acesta te făcea să n-ai nicio inhibiţie. Ferestrele casei 
erau toate bătute în scânduri. Ușa consta dintr-o bucată de 
placaj. V-aș putea spune că tencuiala se cojea, dar aș minţi, 
fiindcă în realitate tencuiala cădea pur și simplu. 

Squares a bătut la ușa din placaj și, imediat, o femeie a 
strigat dinăuntru: 

— Ce vreţi? 

Squares era responsabil cu protocolul. 

— Îl căutăm pe Louis Castman. 

— Căraţi-vă de-aici. 

— Trebuie să vorbim cu el. 

— Aveţi mandat de arestare? 

— Nu suntem de la poliție. 

— Dar cine sunteți? a întrebat femeia. 

— Lucrăm la Covenant House. 

— N-avem minori fugiţi de-acasă, a strigat ea, aproape isteric. 
Plecaţi de-aici. 

— Ai de ales, a spus Squares. Ori discutăm chiar acum cu 
Castman, ori venim mai târziu cu niște caralii. 

— Eu n-am făcut nimic. 

— Pot oricând să născocesc ceva, a spus Squares. Deschide 
ușa. 

Femeia a luat o decizie rapidă. S-a auzit un zgomot de zăvor 
tras la o parte, apoi un huruit gros de la lanţul de siguranţă. Ușa 
s-a întredeschis un pic. Mă pregăteam să intru, dar Squares m-a 
oprit cu braţul. Mai bine să așteptăm întâi ca ușa să se deschidă 
complet. 

— Haideţi, repede, a cotcodăcit femeia, ca o zgripțuroaică. 
Treceţi înăuntru. Să nu ne vadă careva. 

Squares a dat un brânci în ușă. Aceasta s-a deschis până la 
capăt. După ce am pășit peste pragul casei, femeia a închis ușa. 

Două lucruri m-au frapat simultan. În primul rând, întunericul. 
Singura lumină venea de la o lampă cu bec mic, în colţul din 


VP - 83 


dreapta, în spate. Am văzut un fotoliu cu tapiţeria roasă, o 
măsuță de cafea. Și cam atât. In al doilea rând, mirosul. 
Încercaţi să vă imaginaţi cum e să fiţi afară, la aer curat, iar apoi 
închipuiţi-vă ce înseamnă exact opusul acestui lucru. Atmosfera 
era atât de îmbâcsită acolo, în casă, încât mi-era și teamă să 
respir. Aveai senzaţia de spital, plus ceva greu de definit. M-am 
întrebat când s-o fi deschis o fereastră ultima oară acolo, iar 
camera mi-a șoptit, parcă: Niciodată. 

Squares s-a întors spre femeie. Aceasta se retrăsese într-un 
ungher. Nu mai zăream decât o siluetă, în întunericul din 
cameră. 

— Mi se spune Squares, a zis el. 

— Știu cine ești. 

— Ne-am mai întâlnit? 

— N-are importanţă. 

— Unde e omul? a întrebat Squares. 

— Nu mai există decât o singură altă încăpere aici, a spus ea, 
ridicând lent mâna, ca să arate direcţia. S-ar putea să doarmă. 

Ochii noștri începeau să se obișnuiască deja cu bezna din 
cameră. Am făcut un pas spre femeie. Nu s-a ferit. M-am 
apropiat mai mult. Când a ridicat capul, puţin a lipsit să nu mi se 
taie respiraţia. Am mormăit o scuză și am vrut să mă retrag. 

— Nu, a spus ea. Vreau să vedeţi. 

A traversat încăperea, s-a oprit în faţa lămpii și s-a întors cu 
faţa complet spre noi. Spre lauda noastră, nici eu, nici Squares 
n-am avut nicio tresărire. Dar nu ne-a fost ușor. Persoana care o 
desfigurase lucrase cu multă grijă. Probabil că fusese frumoasă 
pe vremuri, dar acum arăta de parcă ar fi trecut printr-un 
tratament antichirurgie plastică. Nasul, cândva cu o formă 
frumoasă, probabil, fusese storcit cu putere, cum faci când 
zdrobești un gândac sub talpă. Pielea, altădată netedă, era 
acum crăpată și plină de tăieturi. Buzele fuseseră sfâșiate la 
colţuri, încât nu mai știai unde începea gura și unde se termina. 
Zeci de cicatrice roșii și proeminente îi brăzdau faţa în toate 
direcţiile, ca un desen mâzgălit cu Carioca de un copilaș de trei 
ani. Ochiul stâng o luase mult lateral, mort în orbită. Celălalt 
ochi se holba la noi, fără să clipească. 

— Ai făcut trotuarul, a spus Squares. 

Femeia a încuviinţat, dând din cap. 

— Cum te cheamă? 


VP - 84 


Părea un mare efort pentru ea să miște buzele. 

— Tanya. 

— Cine te-a pocit așa? 

— Voi cine credeţi? 

Nu ne-am mai obosit să răspundem. 

— E-acolo, dincolo de ușa asta, a zis ea. Eu am grijă de el. Nu- 
i fac rău niciodată. Pricepeţi? Nu ridic niciodată mâna la el. 

Am dat din cap amândoi, aprobator. Nu știam ce să înțeleg 
din vorbele ei. Cred că nici Squares. Ne-am dus spre ușă. Niciun 
zgomot. Poate că dormea. Și ce dacă?! N-avea decât să se 
scoale, ce mai conta?! Cu mâna pe clanţă, Squares s-a uitat în 
spate, la mine. S-a convins că mă simţeam bine. Apoi, a deschis 
ușa. 

Înăuntru, lumina era aprinsă. Un bec foarte puternic, de fapt. 
A trebuit să-mi adumbresc ochii cu palma. Se auzea un fel de 
piuit, probabil de la aparatul medical de lângă pat. Dar nu asta 
mi-a atras privirea iniţial. 

Pereţii. 

Asta era ceea ce observai imediat. Pereţii erau căptușiţi cu 
plută - se și vedea un pic de maro dar, mai mult decât atât, 
erau acoperiţi complet cu fotografii. Sute de fotografii. Unele 
mărite la dimensiuni de poster, altele în format clasic, ca de 
carte poștală, dar cele mai multe la niște dimensiuni 
intermediare - toate prinse de stratul de plută cu niște piuneze 
transparente. 

Și toate fotografiile erau cu Tanya. 

Cel puţin, asta am presupus eu. Toate imaginile fuseseră 
făcute înainte de desfigurare. Și avusesem dreptate. Tanya 
fusese frumoasă cândva. Pozele, majoritatea în niște cadre 
somptuoase, luate probabil din portofoliul unui supermodel, 
erau captivante. Am ridicat privirea. Și tavanul era tapetat cu 
fotografii, ca o frescă luată din iad. 

— Ajutaţi-mă, vă rog. 

Vocea stinsă venea din pat. Squares și cu mine ne-am tras 
mai aproape. Tanya era în spatele nostru. La un moment dat, și- 
a dres glasul. Noi am întors capul. În lumina aceea crudă, 
cicatricele de pe faţa ei păreau aproape vii, aidoma unor viermi 
care i se târau pe piele. Nasul nu era doar turtit, ci și oribil ca 
aspect, de parcă ar fi fost din lut. Fotografiile vechi de pe pereți 


VP - 85 


aveau o strălucire a lor, contrastând sadic cu imaginea ei 
actuală. 

Bărbatul din pat gemea. 

Noi așteptam. Tanya și-a întors ochiul valid spre mine, apoi 
spre Squares. Ochiul ne provoca parcă să nu uităm nimic din ce 
vedeam acum, îndemnându-ne să ne gravăm în minte imaginile 
din jur, să ţinem minte pentru totdeauna cum fusese ea cândva 
și în ce hal o adusese el în prezent. 

— O lamă ascuţită, a spus ea. Ruginită. l-a luat peste un ceas 
să facă asta. Și nu s-a mulţumit doar să-mi mutileze faţa. 

Fără să mai scoată vreun cuvânt, Tanya a ieșit din cameră. 
Ușa s-a închis în urma ei. 

Am stat tăcuţi câteva momente. După care Squares a zis: 

— Eşti Louis Castman? 

— Sunteţi caralii? 

— Ești Castman, te-am întrebat? 

— Da. Și eu i-am făcut asta. Dumnezeule, mărturisesc tot ce 
vreți voi, numai să mă scoateţi odată de-aici. 

— Nu suntem poliţai, a spus Squares. 

Castman zăcea întins pe spate. Avea un fel de tub conectat la 
piept. Aparatul piuia în continuare, iar o chestie se tot ridica și 
cobora ca un acordeon. Tipul era alb la piele, proaspăt bărbierit, 
bine spălat pe faţă. Avea părul curat. Patul pe care era lungit 
avea margini de protecție, într-un colț, am văzut o ploscă și o 
chiuvetă. În afară de astea, camera era goală. Fără sertare, 
scrinuri, televizor, radio, ceas, cărţi, ziare, reviste. Nimic. 
Transperantele de la geamuri erau trase până jos. 

Simţeam un fel de rău de la stomac. 

— Dar ce-ai păţit? l-am întrebat eu. 

Ochii lui Castman - dar doar ochii - s-au rotit spre mine. 

— Sunt paralizat, a spus el. Paraplegic, fir-ar să fie. De la gât 
în jos - s-a oprit, a închis ochii - nimic. Nu simt nimic. 

Nu prea știam cum să încep. Presupun că nici Squares. 

— Vă rog, a spus Castman. Trebuie să mă scoateţi de-aici. 
Înainte... 

— Ce voiai să spui? 

Omul a închis ochii, după care i-a deschis iarăși. 

— Am fost împușcat, acum, cât să fie, trei sau patru ani? Nici 
nu mai știu. Nu știu ce zi sau lună sau măcar an este. Lumina e 
permanent aprinsă, așa că nu știu niciodată dacă e zi sau 


VP - 86 


noapte. Nu știu cine e președinte, continuă el, înghițind saliva cu 
greutate. E nebună, omule. Am încercat să urlu după ajutor, dar 
degeaba. A izolat casa cu plută. Zac aici, toată ziua, uitându-mă 
la pereții ăștia. 

Îmi cam pierise glasul. Squares, însă, nu era deloc 
descumpănit. 

— N-am venit aici ca să ne povestești viața ta, a zis el. Vrem 
să te întrebăm despre una dintre fetele care au lucrat pentru 
tine. 

— Nu ţi-ai găsit omul, din păcate. Nu m-am mai ocupat de 
prostituatele străzii de foarte multă vreme. 

— Nu-i nimic. Nici ea nu mai lucrează în branșă, tot de foarte 
mult timp. 

— Cine? 

— Sheila Rogers. 

— Ah, a exclamat Castman, zâmbind când auzi numele. Ce 
vreţi să știți? 

— Totul. 

— Și dacă refuz să vă spun? 

Squares m-a atins ușor pe umăr. 

— Hai să plecăm, mi-a zis el. 

— Ce? a strigat Castman, panicat. 

Squares s-a uitat în jos, spre el. 

— Dacă nu vrei să cooperezi, domnule Castman, nu-i nimic, 
perfect. N-are rost să te mai deranjăm. 

— Staţi! a urlat el. OK, uite, știți câţi vizitatori am avut de 
când sunt în halul ăsta, aici? 

— Nu-mi pasă, a spus Squares. 

— Șase. Șase și-atât. Și niciunul, cred, de pe puţin un an. Și 
toate cele șase persoane erau foste fete de-ale mele. Au venit 
aici ca să râdă de mine. Și vreţi să vă spun marea scârboșenie? 
Abia așteptam să vină. Orice, numai să spargă monotonia asta, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun! 

— Sheila Rogers, a repetat Squares, începând să se enerveze. 

Tubul a scos un sunet gâlgâit. Castman a deschis gura; avea o 
bășică mare de salivă între buze. A închis gura la loc și a mai 
încercat o dată. 

— Am întâlnit-o - Dumnezeule, încerc să-mi amintesc - acum 
zece, poate cincisprezece ani. Făceam zona de la Port Authority. 


VP - 87 


Tipa a venit cu autobuzul din lowa sau Idaho, în fine o regiune 
de rahat din astea. 

Făcea zona de la Port Authority, vasăzică. Ştiam perfect 
rutina. Peștii așteaptă la capătul liniei, în autogara. Caută 
prospături care vin cu autobuzul - tineri disperaţi, fugiţi de- 
acasă, carne crudă, fete care vin în metropolă, ca la pomul 
lăudat, sperând să ajungă manechine sau actrițe, ori să o ia de 
la capăt, fiindcă au vrut să scape de plictiseala de-acasă sau de 
bătăile pe care le încasau în familie. Peștii stau la pândă ca niște 
animale de pradă, cum și sunt, de fapt. Și, pe urmă, atacă, 
doboară victimele, le sfârtecă trupul. 

— Eram bine văzut, a continuat Castman. În primul și-n primul 
rând, sunt alb. Carne macră din Midwest. Cum e pieptul de la 
pasăre - carne albă. Tipii ţanţoși le sperie pe puicuţe. Dar eu 
eram altfel. Purtam costum de haine elegant, ca oamenii de 
afaceri. Aveam geantă diplomat. Știam să am răbdare. In fine, 
oricum, în ziua aceea așteptam la Poarta 127. Era un loc 
preferat de-al meu. Aveam vedere bună de-acolo la vreo șase 
sosiri simultan. Sheila s-a dat jos din autobuz și, omule, îţi lua 
ochii când te uitau la ea. Să fi avut poate cel mult șaisprezece 
ani, pe-atunci; era o prospătură clasa întâi. Și virgină pe 
deasupra, deși de chestia asta nu mi-am dat seama decât mai 
târziu. 

Simţeam cum mi se crispează toţi mușchii. Squares s-a postat 
între pat și mine. 

— Și-așa. Am intrat în vorbă cu ea. Mieros și blând, i-am spus 
toate atuurile mele, pricepeţi? 

Pricepeam. 

— Adică, i-am servit poanta cu șansele ei imense de a deveni 
un supermodel celebru. Dar totul frumos, fără s-o forțez, cum 
fac mai toţi nemernicii. Eu sunt alunecos, ca mătasea. Sheila, 
însă, era mult mai deşteaptă decât altele. Prudentă. Imi dădeam 
seama că n-o puteam duce de nas prea ușor, dar chestia asta 
nu mă deranja. Nu voiam s-o presez. Acţionam în limitele legii. 
Știam că până la urmă visul care o împinsese până aici o va face 
să se îmbuneze. Fiindcă asta se întâmplă întotdeauna cu fetele 
astea - sunt subjugate de mirajul unor povești de succes, cutare 
sau cutare tânără care a ajuns manechin și alte prostii din 
astea. 


VP - 88 


Aparatul nu mai piuia. Se auzea un gâlgâit. Pe urmă a început 
iar să piuie. 

— Bun, cum ziceam, Sheila și-a încrucișat braţele la piept și s- 
a apucat să-mi spună că ea nu obișnuiește să meargă la 
petreceri sau la sindrofii. La care eu îi zic, hei, nicio problemă. 
Nici eu nu mă dau în vânt după chestii din astea. Sunt om de 
afaceri. Fotograf profesionist și descoperitor de talente. li 
propun să facem niște fotografii. Atâta tot. Ca să aibă un 
portofoliu valid. Fără petreceri, fără droguri, fără pozat goală, 
nimic din ceea ce ar fi putut s-o deranjeze. Și, știți, chiar sunt un 
fotograf foarte bun. Am ochi pentru așa ceva. Vedeţi pereţii 
ăștia? Toate fotografiile astea cu Tanya... eu le-am făcut. 

M-am uitat la fotografiile cu Tanya, cândva atât de frumoasă, 
și am simţit un fior rece în inimă. Când am întors ochii iarăși 
spre pat, Castman se holba la mine. 

— Tu, a spus el. 

— Ce-i cu mine? 

— Sheila, a zâmbit el. Înseamnă ceva pentru tine, așa-i? 

Nu i-am răspuns. 

— O iubesti. 

Și a lungit mult cuvântul iubești. Bătându-și joc de mine. Mi- 
am păstrat cumpătul. 

— Hei, nici nu te blamez, omule. Fata era plină de calități. 
Mmm, Doamne, cum mai sugea... 

Am dat să mă reped la el. Castman râdea. Squares mi s-a pus 
în față. S-a uitat drept în ochii mei, clătinând din cap. M-am tras 
înapoi. Avea dreptate. 

Castman s-a oprit din râs, dar rămăsese cu ochii la mine. 

— la zi, amorezule, vrei să-ţi spun cum am dat-o pe brazdă pe 
gagica ta? 

N-am zis nimic. 

— La fel cum am făcut și cu Tanya. Vezi tu, eu mă ocupam 
doar de prospături, genul de tipi la care fraţii din branșă n-aveau 
nicio șansă. Operaţiune de mare fineţe. Bun, cum ziceam, am 
epatat-o pe Sheila și, până la urmă, am convins-o să vină la 
studio, pentru o ședință foto. Atâta am așteptat. Ştiam că după 
aceea puteam s-o modelez ca pe-o bucată de plastilină. 

— Cum? am întrebat eu. 

— Chiar vrei să auzi asta? 

— Cum? 


VP - 89 


Castman a închis ochii, zâmbind în continuare, savurând 
amintirile. 

— l-am făcut multe fotografii. Toate frumoase și decente. Și, 
după ce am terminat, i-am proptit un cuţit sub bărbie. Pe urmă, 
am prins-o cu cătușe de un pat într-o cameră care era - a 
chicotit el, deschizând ochii și rotindu-i amuzat - izolată cu 
plută. Am drogat-o. Am filmat-o când era pe jumătate dusă, 
făcând să pară totul foarte consensual. Apropo, așa și-a pierdut 
virginitatea Sheila ta. Inregistrată pe video. Cu dragoste, a ta. 
Magic, ce zici? 

Mă apucase iarăși turbarea; clocoteam de furie. Nu știam 
dacă aveam să fiu în stare să mă mai abţin mult să nu-i frâng 
gâtul. Dar nu, fiindcă exact asta aștepta și el. 

— Unde rămăsesem? Oh, da, deci am ţinut-o legată cu cătușe 
și am drogat-o repetat, timp de o săptămână poate. Marfă a- 
ntâia. Scumpă, de calitate. Dar, asta e, cheltuielile meseriei. 
Orice meserie presupune o perioadă de antrenament și 
pregătire. Până la urmă, am format-o pe Sheila și, crede-mă, 
talentele de acest fel, odată descoperite, îţi rămân pe viață, ca o 
a doua natură. Când în fine i-am scos cătușele, fata era în stare 
să mă lingă între degetele de la picioare, numai să i-o mai trag o 
dată, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

Se oprise, așteptând parcă aplauze. Eu aveam senzaţia că se 
rupsese ceva în mine. 

— Bun, vasăzică, după asta, ai pus-o la treabă pe stradă, a 
spus Squares, încercând să păstreze un ton tern. 

— Exact. Am învăţat-o și niște trucuri. Cum să-l facă pe-un tip 
să termine rapid. Cum să se ocupe de mai mulți tipi simultan. La 
toate astea, eu i-am fost profesor. 

Simţeam că o să vomit. 

— Continuă, a spus Squares. 

— Nu, zise el. Nu înainte să... 

— Atunci, noi îţi spunem la revedere. 

— Tanya, a zis el. 

— Ce-i cu ea? 

Castman își umezea buzele cu limba. 

— Vrei să-mi dai un pic de apă? 

— Nu. Ce era cu Tanya? 

— Scorpia naibii mă ţine închis aici. Și nu e drept. Da, i-am 
făcut rău. Dar am avut motivele mele. Voia să plece, să se 


VP - 90 


mărite cu hăndrălăul ăla din Garden City. Credea că se iubesc. 
Ce naiba, parcă ar fi fost din Pretty Woman! Voia să plece luând 
cu ea câteva dintre cele mai bune fete ale mele. Zicea că 
puteau locui toate la ea, în Garden City, unde era bine și curat. 
N-am putut accepta așa ceva. 

— Bun, și-atunci ai învăţat-o minte, a spus Squares. 

— Da, sigur. Nici nu se putea altfel. 

— Ai pocit-o la faţă cu o lamă de ras. 

— Nu numai la faţă - ar fi fost prea simplu, orice tip îi punea 
un sac pe cap și gata, își vedea de treabă. Mda, precis aţi 
înțeles. A fost o lecţie și pentru celelalte fete. Dar partea 
nostimă vine abia cum: iubitul ei, hăndrălăul, habar n-avea ce îi 
făcusem eu Tanyei. Așa că vine el de la căsoiul lui din Garden 
City, pregătit s-o salveze pe Tanya. lIdiotul are un revolver. Eu 
râd de el. Și tipul mă împușcă. Conţopistul ăla cretin din Garden 
City mă împușcă la subsuoară și, bumm! Glonţul mi se duce în 
șira spinării. De-atunci am ajuns în halul ăsta. Vă vine să credeţi, 
ziceţi? Și pe urmă, oh, asta e tare de tot, după ce mă împușcă 
pe mine, domnul Garden City vede cum am pocit-o eu pe Tanya 
și... ghiciţi ce face el, marele amorez? 

Aștepta. Ne-am dat seama că era o întrebare retorică, așa că 
am preferat să tăcem. 

— Păi, monstrul naibii se sperie rău și îi dă papucii Tanyei. Vă 
daţi seama? Vede ce lucrătură i-am făcut eu pe faţă și dă bir cu 
fugiţii. Marea ei iubire. Nici nu vrea să mai audă de ea. De- 
atunci, nici că s-au mai văzut vreodată. 

Castman se pusese iarăși pe râs. Mă căzneam să stau liniștit 
și să continui să respir. 

— Eu ajung la spital, a continuat el, total rupt de realitate. 
Tanya nu are nimic. Mă externează sub semnătură și mă aduce 
aici. lar acum are grijă de mine. Ințelegeți ce spun? Imi 
prelungește viaţa. Eu refuz să mănânc, ea îmi vâră un tub pe 
gât. Uite, vedeţi, v-am spus ce vă interesa să aflaţi. Acum, faceţi 
și voi ceva pentru mine. 

— Ce? a spus Squares. 

— Omorâţi-mă. 

— Exclus. 

— Turnaţi-mă la poliţie, atunci. Puneţi-i să mă aresteze. 
Mărturisesc orice. 

— Ce s-a întâmplat cu Sheila Rogers? a întrebat Squares. 


VP - 91 


— Promiteţi-mi. 

— Cred că am cam terminat aici, mi s-a adresat Squares. 
Haidem, să mergem. 

— OK, OK, o să vă spun. Dar... dar măcar gândiţi-vă la ce v- 
am rugat și eu, bine? 

Și-a mutat privirile de la Squares la mine și înapoi la Squares. 
Pe faţa lui Squares nu se citea nimic. Habar n-aveam ce se 
vedea pe faţa mea. 

— Nu știu unde e Sheila acum. La naiba, nici n-am prea 
înţeles de fapt ce s-a întâmplat. 

— Cât timp a lucrat pentru tine? 

— Doi ani. Poate trei. 

— Și cum a reușit să scape? 

— Adică? 

— Nu pari deloc genul de patron care îi lasă pe angajaţi să-și 
vadă de drumul lor, a spus Squares. De-asta te și întreb ce s-a 
întâmplat cu ea. 

— Făcea trotuarul, asta e clar. A început să aibă diverși clienţi 
stabili. Era bună în meseria ei. Și, cumva, în timp a ajuns să 
agaţe și niște mahări. Se mai întâmplă. Nu prea des. Dar se 
întâmplă. 

— Ce înţelegi prin „mahări”? 

— Traficanţi. Traficanţi pe picior mare. A început și ea să ia 
comenzi și să livreze, presupun. Și, mai rău chiar, a început să 
scoată capul și să aleagă partea curată a vieţii. Avea prieteni 
sus-puși. 

— Ca de pildă? 

— ÎI știți pe Lenny Misler? 

— Avocatul? 

— Avocatul apărării mafiei, l-a corectat Castman. Sheila a fost 
prinsă cu droguri asupra ei. El a scos-o nevinovată. 

Squares s-a încruntat: 

— Adică Lenny Misler a preluat cazul unei prostituate prinse 
cu droguri? 

— Vezi, acum ai priceput la ce voiam să mă refer. Ea iese 
basma curată din chestia asta, mie începe să-mi cam pută toată 
treaba, aflu cu ce se îndeletnicește. Vreo doi zdrahoni vin să-mi 
facă o vizită și îmi spun să stau deoparte. Prost nu sunt. Știu că 
pipiţe talentate se mai găsesc cu duiumul. 

— Și pe urmă ce s-a întâmplat? 


VP - 92 


— N-am mai văzut-o niciodată. Ultima oară, am auzit că s-ar fi 
înscris la facultate. Puteţi crede așa ceva? 

— Nu știi la ce facultate? 

— Nu. Nici nu sunt sigur măcar că e adevărat. Poate a fost 
doar un zvon. 

— Altceva mai e? 

— Nu. 

— Niciun alt zvon? 

Castman a început să-și miște ochii într-o parte și în cealaltă; 
se vedea cât era de disperat. Voia să ne mai ţină acolo. Dar nu 
mai avea ce să ne spună. M-am uitat la Squares. El a dat din cap 
și s-a întors să plece. Am pornit după el. 

— Staţi! 

Nu l-am băgat în seamă. 

— Vă rog, vă implor. V-am spus tot, aţi văzut? Am cooperat. 
Nu puteți să mă lăsaţi pur și simplu aici. 

Mi-am imaginat șirul nesfârșit de zile și nopţi care îl așteptau 
în camera aceasta, dar nu-mi păsa. 

— Fir-ar mama voastră de ticăloși ce sunteți! urla el. Hei, tu! 
Amorezul. Ţi-a plăcut ce ţi-a rămas de la mine, ia zi? Să nu uiţi 
chestia asta: tot ce îţi face ea ţie, de fiecare dată când se culcă 
cu tine, de la mine a învăţat. Ai auzit? Ai auzit ce-am zis? 

Îmi ardeau obrajii, dar nu m-am întors din drum. Squares a 
deschis ușa. 

Am șovăit. 

— i-o părea ea acum drăguță și curată. Dar de un asemenea 
trecut, nu poți scăpa niciodată. Ai înţeles ce spun? 

Am încercat să nu ascult cuvintele lui. Dar le simţeam 
bubuindu-mi în creieri. Am ieșit din cameră și am închis ușa. In 
întunericul din cealaltă încăpere, ne-am reîntâlnit cu Tanya. 

— O să spuneţi mai departe? a întrebat ea, tărăgănând 
cuvintele. 

Eu nu i-am făcut niciun rău. Asta a fost ce ne-a spus ea.Nua 
ridicat niciodată mâna la el. Perfect adevărat. 

Fără să mai scoatem vreun cuvânt, ne-am grăbit să ieșim de- 
acolo, plonjând aproape în aerul nopţii. Am inspirat adânc, cu 
nesaţ, ca niște scufundători care ies la suprafaţă să mai tragă o 
gură de aer, ne-am suit în microbuz și am plecat de-acolo. 


VP - 93 


10. 


Grand Island, Nebraska 


Sheila voia să moară singură. 

Straniu, dar durerea îi mai trecuse deja. Se întreba de ce. Nu 
exista nicio lumină, totuși, niciun moment de claritate crudă. Nu 
găsea nicio alinare în moarte, nu o înconjura niciun înger. Nicio 
rudă dispărută de mult - se gândea la bunica ei, singura fiinţă 
care o făcuse să simtă că e deosebită, care o strigase 
„Scumpete” - nu venea acum s-o ţină de mână. 

Singură. Pe întuneric. 

Deschise ochii. Oare visa în momentul de față? Greu de spus. 
Mai devreme, avusese halucinaţii. Trecuse alternativ de la 
luciditate la inconștienţă. Își amintea că văzuse chipul lui Carly 
și că o implorase să plece. Oare asta fusese aievea? Probabil că 
nu. Probabil fusese o iluzie. 

Când începu să aibă dureri mari și intense, linia de 
demarcaţie dintre trezie și somn, dintre realitate și vis se 
estompase. Renunţase să mai lupte. Era singura modalitate prin 
care puteai supravieţui acestei agonii. Incerci să blochezi 
durerea. Nu merge. Încerci să scindezi durerea în intervale de 
timp controlabile. Nici asta nu merge. În cele din urmă, găsești 
singura supapă disponibilă: sănătatea psihică. 

Renunți la sănătatea ta psihică. 

Dar dacă recunoști în continuare ce se întâmplă înseamnă că 
renunţi? 

Întrebări filosofice profunde. Întrebări făcute pentru cei vii. La 
sfârșit, după toate speranţele și visele, după tot ce-a fost distrus 
și reclădit, Sheila Rogers va sfârși prin a muri tânără, în dureri 
mari și de mâna altcuiva. 

Justiţie poetică, presupunea ea. 

Fiindcă acum, când simţea că în ea ceva se desfăcea și se 
sfâșia, smulgându-se dinăuntru cu violență, exista într-adevăr o 
claritate. Oribilă, inevitabilă. jaluzelele se ridicau și, de data 
asta, putea vedea adevărul. 

Sheila Rogers voia să moară singură. 


VP - 94 


Dar el era în cameră, cu ea. Era sigură de asta. Simţea mâna 
lui care o atingea ușor pe frunte. O lua cu frisoane. Simţind cum 
forţa vieţii se scurge din ea, se mai rugă o dată: 

— Te rog. Pleacă. 


VP - 95 


11. 


N-am discutat cu Squares nimic despre ceea ce văzusem 
acolo. Și nici n-am sunat la poliţie. Mi-l imaginam pe Louis 
Castman captiv în camera aceea, incapabil să se miște, fără 
nimic de citit, fără televizor sau radio, fără nimic la ce să se uite, 
în afară de fotografiile acelea vechi. Dacă aș fi avut un suflet 
mai bun, s-ar fi putut chiar să mă înduioșeze. 

Mă mai gândeam, de asemenea, la tipul din Garden City, care 
îl împușcase pe Louis Castman și pe urmă îi întorsese spatele 
Tanyei, respingerea lui rănind-o probabil mai rău decât tot ceea 
ce pătimise de la Castman. Mă întrebam dacă domnul din 
Garden City se mai gândea încă la Tanya sau dacă își văzuse de 
viaţă, ca și cum, pentru el, ea nici n-ar fi existat vreodată. Mă 
întrebam dacă chipul ei îi mai bântuia vreodată visele. 

Puțin probabil. 

Mă gândeam la toate astea, fiindcă eram curios și îngrozit. 
Dar o mai făceam și fiindcă astfel puteam să nu mă mai 
gândesc la Sheila, la ceea ce fusese ea la un moment dat, la 
ceea ce Castman îi făcuse cândva. Imi tot spuneam că ea era 
doar o victimă, răpită, violată, pusă să se prostitueze, și că 
nimic din ceea ce făcuse nu era vina ei. Ar fi trebuit să nu o văd 
altfel, decât din această perspectivă. Dar, din păcate, 
raţionamentul acesta lucid și logic nu prindea deloc la mine. 

Și mă uram pentru asta. 

Se făcuse aproape patru dimineaţa, când microbuzul a oprit în 
faţa blocului meu. 

— Care e concluzia ta până aici? am întrebat eu. 

Squares își mângâia barba incipientă. 

— Ceea ce-a zis Castman la sfârșit. Că de trecut nu poţi scăpa 
niciodată. Are dreptate, să știi. 

— Vorbești din experienţă? 

— Realitatea e că da. 

— Și? 

— Și presupunerea mea este că trecutul a ajuns-o cumva din 
urmă. 

— Înseamnă că suntem pe pista cea bună. 


VP - 96 


— Probabil, a spus Squares. 

Cu mâna pe mânerul portierei, am mai adăugat: 

— Orice-ar fi făcut ea - orice-ai fi făcut tu -, da, e posibil să te 
marcheze pentru totdeauna. Dar nu să te și condamne. 

Squares se holba afară pe geam. Eu aşteptam. El continua să 
privească fix în același punct. Eu am coborât din mașină, iar el a 
demarat. 

e 

Un mesaj pe robotul telefonic m-a înmărmurit pur și simplu. 
Am verificat pe ecranul LED ora la care fusese înregistrat: 11:47 
p.m. Îngrozitor de târziu. Mi-am imaginat că era de la cineva din 
familie. M-am înșelat, însă. 

Am apăsat pe butonul de pornire; o voce de tânără spunea: 
„Bună, Will”. 

N-am recunoscut persoana. 

„Sunt Katy. Katy Miller.” 

Am încremenit. 

„A trecut multă vreme, așa-i? Bun, uite ce e. Îmi pare rău că 
sun la o oră așa de târzie. Probabil că dormi deja, nu știu. Te 
rog, Will, vrei să mă suni imediat ce primești acest mesaj? Nu 
contează la ce oră va fi. E absolut necesar să discut ceva cu 
tine.” 

Și a lăsat un număr de telefon. Rămăsesem acolo, în picioare, 
complet siderat. Katy Miller, surioara lui Julie. Ultima oară când o 
văzusem... avea vreo șase anișori, poate. Mi-a venit să 
zâmbesc, amintindu-mi de o fază - Katy nu putea să aibă pe- 
atunci mai mult de patru ani, cred -, când se pitise după cufărul 
de armată al lui taică-său, sărind brusc de-acolo într-un moment 
cât se poate de nepotrivit. Tin minte cum Julie și cu mine ne-am 
acoperit repede cu o pătură, nemaiavând timp să ne tragem 
chiloţii pe noi. Abia ne puteam abţine să nu ne prăpădim de râs. 

Micuța Katy Miller. 

Da, o fi având acum vreo șaptesprezece-optsprezece ani. Ce 
ciudat, dacă mă gândesc acum la trecut. Știam ce efect avusese 
moartea lui Julie asupra familiei mele; de asemenea, nu mi-era 
deloc greu să-mi imaginez ce tragedie fusese pentru domnul și 
doamna Miller. Dar niciodată nu mă gândisem la impactul 
decesului asupra micuţei Katy. Mi-am amintit iar de momentul 
acela hazliu, când Julie și cu mine ne trăseserăm pătura peste 
noi, hlizindu-ne de nostimada situației, și acum îmi vine în minte 


VP - 97 


faptul că asta se întâmpla la subsol. Ne giugiuliserăm exact pe 
canapeaua unde Julie avea să fie găsită moartă. Ucisă. 

Ce-o apucase pe Katy, după atâţia ani, să mă sune? 

Poate că voia doar să-mi spună condoleanţe, mi-am zis eu, 
deși lucrul acesta părea straniu din mai multe puncte de vedere, 
mai ales având în vedere ora la care îmi telefonase. Am ascultat 
din nou mesajul, încercând să depistez vreun substrat ascuns. 
Nimic. Spusese s-o sun indiferent de oră. Dar era patru 
dimineața și mă simţeam epuizat. In fine, fie ce-o fi, eram decis 
să aștept până se făcea ziuă. 

M-am suit în pat și mi-am amintit de ultima oară când o 
văzusem pe Katy Miller. Familia mea fusese rugată să se abţină 
de la participarea la înmormântare. Ne-am conformat. Dar peste 
două zile, m-am dus de unul singur la cimitir, pe Route 22. Am 
stat la mormântul lui Julie. Nu spuneam nimic. Nu plângeam. N- 
aveam niciun sentiment - nici de mângâiere, nici de disperare, 
absolut nimic. Familia Miller a apărut la un moment dat acolo cu 
mașina, un Oldsmobile Cierra alb; m-am retras imediat. Dar am 
apucat să mă uit în ochii micuţei Katy. Pe fața ei se citea o 
stranie resemnare, o luciditate mult prea matură pentru anii ei 
de-atunci. Vedeam în privirea ei tristețe, groază și poate chiar 
milă. 

Am ieșit din cimitir. De-atunci, n-o mai văzusem și nu mai 
vorbisem cu ea niciodată. 


VP - 98 


12. 


Belmont, Nebraska 


Șeriful Bertha Farrow văzuse lucruri mai groaznice, la viaţa ei. 
Locul unei crime e ceva oribil, dar, deși îţi vine să vomiti, deși ai 
sub ochi oase sfărâmate, capete sparte, bălți de sânge, efectul 
tot nu poate avea intensitatea șocului provocat de spectacolul 
unui accident rutier tipic. O ciocnire frontală. Un camion care a 
intrat pe celălalt sens de mers. Un copac care despică mașina 
de la capotă până la bancheta din spate. O răsturnare de-a dura 
peste parapetul lateral al șoselei, în timp ce automobilul rula cu 
viteză mare. 

Așa ceva se soldează cu consecințe iremediabile. 

Și, totuși, ceea ce vedea acum, moarta aceasta la locul 
accidentului, unde nu se zărea aproape nicio urmă de sânge, 
era ceva parcă și mai groaznic. Bertha Farrow vedea faţa femeii 
- trăsăturile contorsionate de spaimă, ca și cum n-ar fi înţeles în 
acele clipe tragice nimic din ceea ce i se întâmpla, poate chiar 
disperare - și își dădea seama că victima murise în niște dureri 
cumplite. Vedea degetele răsfirate crispat, cutia toracică 
zdrobită, vânătăile, și realiza că răul fusese făcut aici de o fiinţă 
omenească. Ceea ce se întâmplase aici nu era consecinţa 
vreunei porțiuni de carosabil acoperite cu gheață sau a 
neatenţiei generate de tentativa de a alege un post la radio, în 
timp ce mașina gonea cu peste 160 km la oră; nu, nu era vorba 
nici de apariţia subită a unui camion, care să-l fi luat prin 
surprindere pe șofer, și nici de conducerea automobilului în 
stare de ebrietate sau cu viteză excesivă. 

Violenţa aici fusese provocată în mod intenţionat. 

— Cine a găsit-o? l-a întrebat ea pe George Volker, ajutorul de 
șerif. 

— Băieţii Randolph. 

— Care dintre ei? 

— Jerry și Ron. 

Bertha a calculat repede. Jerry avea probabil vreo șaisprezece 
ani. Ron paisprezece. 


VP - 99 


— leșiseră la plimbare cu Gypsy, a adăugat ajutorul de șerif. 

Gypsy era ciobănescul german al familiei Randolph. 

— De fapt, căţeaua a depistat victima. 

— Și unde sunt băieţii acum? 

— l-a dus Dave acasă. Erau cam șocați. Am luat declaraţii. Ei 
nu știu nimic. 

Bertha a dat aprobator din cap. Un autoturism combi frână 
brusc pe șosea, scârțâind din pneuri. Clyde Smart, medicul 
legist din district, a deschis larg portiera și a sărit din mașină. 
Bertha a făcut gestul de a-și feri ochii cu mâna. 

— Nu-i nevoie să te grăbești, Clyde. Victima nu pleacă 
nicăieri. 

George a rânjit sarcastic. 

Clyde Smith era obișnuit cu situaţii de acest fel. Avea aproape 
cincizeci de ani, adică vârsta Berthei. Colaborau, în virtutea 
serviciului, de aproape două decenii. Clyde a ignorat gluma ei și 
s-a dus alergând spre locul accidentului. Văzând cadavrul, faţa i 
s-a schimonosit de tristeţe. 

— Doamne Sfinte, a spus medicul legist. 

Clyde s-a lăsat pe vine lângă trupul femeii. Cu blândețe, a 
împins părul la o parte de pe fața moartei. 

— Oh, Doamne! a exclamat el. Nu se..., dar s-a oprit, 
scuturând din cap. 

Și Bertha îl cunoștea bine. Nu o surprindea, așadar, această 
reacţie a lui Clyde. Ştia și ea că, în general, medicii legiști sunt 
niște persoane care își păstrează mereu calmul profesional. Nu 
și Clyde, însă. Pentru el, oamenii nu însemnau doar ţesuturi și 
metabolisme. Il văzuse pe Clyde plângând de nenumărate ori 
lângă un cadavru. Efectua orice autopsie cu un soi de respect 
incredibil, aproape ridicol. Ca și cum ar mai fi existat vreo șansă 
ca persoana decedată să-și mai revină. El le comunica veștile 
triste rudelor victimei și le împărtășea durerea. 

— Poţi să-mi dai momentul aproximativ al decesului? a 
întrebat ea. 

— N-a trecut prea mult timp, a spus Clyde, încetișor. Rigor 
mortis nu e încă foarte vizibil la nivelul pielii. Aș zice că nu mai 
mult de șase ore în urmă. O să iau și temperatura la nivelul 
ficatului și... 

Zărise mâna cu degetele contorsionate în poziție nefirească. 

— Oh, Dumnezeule, a repetat el. 


VP - 100 


Bertha i s-a adresat ajutorului de șerif: 

— Vreun act de identitate? 

— Nu. 

— Posibil să fi fost jaf? 

— Prea brutal, a spus Clyde. Cineva a vrut s-o facă să sufere, 
a adăugat el, ridicând privirea. 

— Altceva? a mai întrebat ea. 

Clyde s-a uitat iar în jos. 

— Nu e vagaboandă, a zis el. Bine îmbrăcată și hrănită. 
Dantura e în stare bună, a completat el, după ce se uită în gura 
victimei. 

— Ceva indicii de viol? 

— E îmbrăcată, a spus Clyde. Dar, Doamne, la tratamentul 
care i s-a aplicat, nu se știe niciodată. Foarte puţin sânge în jur, 
categoric insuficient pentru ca omorul să fi fost comis în acest 
loc. Presupunerea mea este că a fost adusă cu mașina și 
aruncată aici. Voi ști mai multe după ce o voi pune pe masă. 

— OK, atunci, a zis Bertha. Hai să verificăm și situaţia 
persoanelor date dispărute, plus amprentele ei. 

Clyde a aprobat, dând din cap. Șeriful Bertha Farrow s-a 
îndepărtat. 


VP - 101 


13. 


N-a mai fost nevoie s-o sun eu pe Katy. 

Zbârnâitul telefonului a avut asupra mea efectul de sulă în 
coaste. Dormeam atât de adânc, fără niciun fel de vise, încât 
revenirea la starea de trezie nu se putea face decât brutal. Am 
sărit ca ars când am auzit telefonul; inima îmi bătea nebunește 
în piept. M-am uitat la ceasul digital: 6:58 A.M. 

Am mârâit lung și m-am întins să iau receptorul. Identitatea 
apelantului era blocată. O stratagemă inutilă, din moment ce, 
contra cost, puteai obţine de la operator informaţiile iniţial 
blocate. 

Până și mie mi s-a părut că vocea mea suna prea zglobie, 
când am zis vesel: 

— Alo? 

— Ăăă, Will Klein? 

— Da? 

— Sunt Katy Miller. Sora lui Julie, a mai adăugat ea, după o 
scurtă pauză. 

— Bună, Katy, am spus eu. 

— i-am lăsat un mesaj aseară. 

— Da, dar l-am citit abia azi-dimineaţă, la patru. 

— Oh. Asta înseamnă că te-am trezit din somn acum. 

— Nu-ţi face probleme. 

O voce de fetișcană, dar un ton trist și cumva forţat. Mi-am 
adus aminte cum era când s-a născut. Am făcut un pic de 
aritmetică și: 

— Eşti în ultimul an de liceu, sau cum? 

— Încep facultatea în toamnă. 

— Unde? 

— La Bowdoin. E o universitate mai mică. 

— În Maine. Știu. O școală excelentă. Felicitări. 

— Mulţumesc. 

M-am așezat mai bine în capul oaselor, încercând să inventez 
o modalitate de a umple tăcerea. Am optat pentru formulele 
clasice: 

— Ce mult timp a trecut. 


VP - 102 


— Will? 

— Da? 

— Aș vrea să ne vedem. 

— Sigur, ar fi nemaipomenit. 

— Îţi convine azi? 

— Unde ești? 

— Sunt în Livingston. Te-am văzut când ai venit pe lângă casa 
noastră, a adăugat ea. 

— Îmi pare rău pentru atunci. 

— Pot veni în oraș, dacă vrei. 

— Nu, nu-i nevoie. Oricum trec azi pe la tata. Ce-ar fi să ne 
întâlnim, înainte de a mă duce la el? 

— Da, OK, a spus ea. Dar nu aici. Mai ţii minte terenurile de 
baschet de lângă liceu? 

— Cum să nu. Ne vedem acolo, la zece. 

— OK. 

— Katy, am spus eu, ducând receptorul la cealaltă ureche. Nu 
mă feresc să-ţi spun că telefonul ăsta mi se pare cam ciudat. 

— Știu. 

— De ce vrei să ne vedem? 

— Dar tu de ce crezi? a replicat ea. 

Nu i-am răspuns imediat, dar oricum nici nu mai conta. 
Închisese deja. 


VP - 103 


14. 


Will a plecat de-acasă. Strigoiul era la pândă. 

Strigoiul nu intenţiona să-l urmărească. Știa perfect unde se 
ducea Will. Dar, privindu-l acum, degetele lui se îndoiau și se 
încordau, se îndoiau și se încleștau. Mușchii brațelor i se 
încordaseră. Vibra din tot corpul. 

Strigoiul o ţinea minte pe Julie Miller. Tinea minte trupul ei 
gol, în subsolul acela. Tinea minte pielea ei, caldă la început, 
pentru doar foarte puţin timp, iar apoi din ce în ce mai rigidă, ca 
o marmură udă. Tinea minte culoarea stacojie a feţei ei, 
punctișoarele roşii din ochii ei  bulbucatţi, trăsăturile 
schimonosite de groază și uimire, capilarele secţionate, saliva 
încremenită pe obraz în jos, ca o tăietură de cuţit. Tinea minte 
gâtul ei, arcuirea nefirească provocată de moarte, felul în care 
sârma i-a intrat adânc în carne, retezându-i esofagul, aproape 
decapitând-o. 

Și cât sânge. 

Strangularea era metoda lui preferată de execuţie. Fusese în 
India, ca să studieze tehnica Thuggee, așa-numitul cult al 
asasinilor silenţioși, care duseseră la perfecţiune arta secretă a 
strangulării. De-a lungul anilor, Strigoiul devenise specialist în 
mânuirea armelor de foc și a cuţitelor, dar când apărea 
posibilitatea, încă prefera eficienţa rece, tăcerea finală, puterea 
îndrăzneață, atingerea directă pe care ţi le oferea strangularea. 

Respiră cu grijă. 

Will a dispărut din raza lui vizuală. 

Fratele. 

Strigoiul se gândea la toate filmele acelea kung-fu, în care 
unul dintre fraţi este ucis, iar celălalt îi răzbună moartea. Se 
gândea la ceea ce s-ar întâmpla dacă, pur și simplu, l-ar omori 
pe Will Klein. 

Nu, nu despre asta era vorba, ci despre ceva care trecea 
dincolo de orice răzbunare. 

Dar tot îl frământa problema cu Will. El era cheia, în fond. 
Oare se schimbase mult de-atunci? Strigoiul spera că da. Dar 
avea să afle, și asta destul de curând. 


VP - 104 


Da, venise momentul de a se întâlni cu Will și de a prinde din 
urmă trecutul. 

Strigoiul a traversat strada spre blocul unde locuia Will. Peste 
cinci minute, era în apartamentul acestuia. 

(J 

Am luat autobuzul până la intersecția dintre Livingston 
Avenue și Northfield. Fieful măreței suburbii numite Livingston. 
O fostă școală elementară fusese transformată în mall pentru 
oameni sărmani, cu magazine specializate de la care aveai 
senzația că nu cumpără nimeni nimic niciodată. Am coborât din 
autobuz, împreună cu câteva persoane venite din oraș ca să 
lucreze cu ziua pe lângă gospodăriile celor din cartier. Simetria 
bizară a navetei în sens invers. Cei care trăiesc în localități ca 
Livingston se duc dimineaţă la oraș; cei care le fac curăţenie în 
case și au grijă de copiii lor procedează exact invers. Echilibru. 

Am pornit în jos pe Livingston Avenue, spre Liceul Livingston, 
care se afla înghesuit în același perimetru cu Biblioteca Publică 
din Livingston, Tribunalul Municipal din Livingston și clădirea 
secţiei de poliţie din Livingston. Vă puteţi imagina cum arăta 
totul? Cele patru edificii erau clădite toate din același tip de 
cărămizi și semănau între ele, de parcă ar fi fost construite în 
același timp, de către același arhitect, din aceeași șarjă de 
materiale - altfel spus, ca și cum cladirile s-ar fi zămislit una pe 
alta. 

Am crescut aici. Copil fiind, împrumutam volume de C.S. 
Lewis și Madeleine L'Engle de la bibliotecă. M-am judecat și am 
pierdut procesul, în sala tribunalului, pentru o amendă de 
depășire de viteză, când aveam optsprezece ani. Mi-am trăit anii 
de liceu, fiind unul dintre cei șase sute de elevi din anul meu, în 
cea mai mare clădire din acest perimetru. 

Am ocolit zidurile construcţiei și am luat-o la dreapta. Am 
găsit terenurile de baschet, și m-am oprit sub un coș ruginit. 
Terenurile de tenis ale orașului se aflau în stânga. Jucam tenis, 
în liceu. Eram chiar foarte bun, deși n-am avut chemare pentru 
sport niciodată. Îmi lipsea spiritul de competiţie și ambiția de a 
deveni cel mai bun. Nu-mi plăcea să pierd, dar nici nu mă 
oboseam prea mult ca să câștig neapărat. 


— Will? 
M-am întors și, când am văzut, mi-a înghețat sângele în vene. 
Hainele erau altfel - jeanși cu betelia pe șolduri, saboți 


VP - 105 


tradiţionali, o cămășuţă prea strâmtă și prea scurtă, din care se 
vedea un abdomen plat, dar găurit de anouri -, însă la faţă și la 
păr... simţeam că mi se face rău. Am întors privirea câteva clipe, 
înspre terenul de fotbal, dar aș fi putut jura că o văzusem pe 
Julie acolo, în faţa mea. 

— Știu, a zis Katy Miller. Parcă ai văzut o stafie, așa-i? 

M-am întors înapoi spre ea. 

— Taică-meu, a spus ea, îndesându-și mânuțele în buzunarele 
pantalonilor strâmți, nici acum nu se poate uita la mine fără să 
plângă. 

N-am știut ce să spun la faza asta. S-a apropiat de mine; eram 
amândoi cu faţa spre liceu. 

— Ai învăţat aici, așa-i? am întrebat eu. 

— Da, am absolvit luna trecută. 

— Ţi-a plăcut? 

A ridicat din umeri. 

— Mi-a părut bine că s-a terminat. 

Sub razele soarelui, conturul clădirii părea sobru și rece, iar 
pentru o clipă mi s-a părut că totul seamănă cu o închisoare. 
Asta e senzaţia pe care ţi-o dă liceul. Eram destul de cunoscut în 
liceu. Am fost vicepreședinte al consiliului elevilor. Am condus 
echipa de tenis, alături de un alt coleg. Aveam prieteni. Dar, 
oricât mă străduiam să dezgrop vreo amintire plăcută, nu-mi 
venea în minte niciuna. Toate erau întinate de senzaţia aceea 
de insecuritate, tipică anilor de liceu. Privind retrospectiv, liceul 
- adolescenţa, dacă vreţi - seamănă cu un fel de luptă 
prelungită. Trebuie doar să supraviețuiești, să treci cu bine prin 
fiecare clasă și să ieși la liman, teafăr și nevătămat. N-am fost 
fericit în liceu. Nici nu știu dacă ar fi normal să fii. 

— Mi-a părut rău de mama ta, a spus Katy. 

— Mulţumesc. 

A scos un pachet de ţigări din buzunarul de la spate și mi-a 
oferit și mie una. Am refuzat, scuturând din cap. A aprins ţigara; 
îmi venea să-i ţin o morală. Ochii lui Katy priveau oriunde, dar 
nu spre mine. Deloc. 

— Ştii, eu am fost un accident. Am apărut târziu. Julie era deja 
la liceu. Părinților mei li se spusese că nu mai pot avea alţi copii. 
Ca pe urmă... Așadar, nu se așteptau să mă aibă, a încheiat ea, 
ridicând din umeri. 


VP - 106 


— Să nu crezi cumva că noi, ceilalţi, am fost mai bine 
planificaţi, am spus eu. 

A râs un pic de gluma mea, iar râsul ei a răsunat adânc în 
mine. Era râsul lui Julie, chiar și timbrul, și felul cum sunetul se 
pierduse încet. 

— Scuze pentru taică-meu, a zis Katy. S-a speriat, când te-a 
văzut. 

— Nu trebuia să fi venit acolo. 

A tras lung din ţigară, înclinând capul. 

— Dar de ce-ai venit? 

M-am gândit la răspuns. 

— Nu știu. 

— Eu te-am văzut. Încă de când ai dat colţul. A fost straniu, să 
știi. Mi-aduc aminte, când eram mică, te urmăream de când 
plecai de la tine de-acasă. Din camera mea. Tot acolo locuiesc și 
acum, așa că pentru mine a fost ca și cum aș fi văzut o scenă 
din trecut. Straniu de tot. 

M-am uitat în dreapta. Aleea era pustie acum, dar în timpul 
anului școlar, acolo stau parcate mașinile părinţilor care vin să 
își ia copiii de la școală. Poate că amintirile mele din liceu nu 
sunt prea grozave, dar mi-aduc aminte, în schimb, cum venea 
mami să mă ia de la școală, cu Volkswagenul ei roșu. De obicei, 
citea vreo revistă, dar când suna clopoţelul și porneam spre ea, 
ei bine, când mă vedea, când ridica întâi capul și simţea că mă 
apropii, zâmbetul ei, zâmbetul lui Sunny, izbucnea exploziv din 
toată ființa ei, zâmbetul orbitor al dragostei necondiționate. Și 
realizam acum, cu o gheară în inimă, că mie nimeni nu-mi va 
mai zâmbi vreodată așa. 

Prea mult, mă gândeam eu. Mă marchează prea mult să fiu 
aici. Ecoul vizual al lui Julie pe chipul lui Katy. Toate amintirile. 
Era prea mult pentru mine. 

— Ți-e foame? am întrebat-o eu. 

— Da, așa cred. 

Era cu mașina. O Honda Civic mai veche. Zorzonele, o 
mulţime de flecușteţe atârnau de oglinda retrovizoare. In 
mașină, mirosea a gumă de mestecat și a șampon de fructe. Nu 
am recunoscut ce melodie urla în difuzoare, dar nici nu pot 
spune că mă deranja ce auzeam. 

Ne-am dus, așadar, cu mașina la un restaurant în pur stil New 
Jersey, pe Route 10. Tot drumul, n-am vorbit deloc. Pe peretele 


VP - 107 


din spatele tejghelei, se vedeau fotografii cu vedete TV locale. În 
fiecare separeu, se afla câte un mic tonomat. Meniul era ceva 
mai lung decât un roman de Tom Clancy. 

Un bărbat foarte bărbos și foarte parfumat ne-a întrebat câte 
persoane suntem. l-am spus că eram doar noi doi. Katy a mai 
precizat că voiam o masă pentru fumători. Nu știam că mai 
există încă sectoare pentru fumători, dar se pare că marile 
restaurante sunt conservatoare în această privinţă. Imediat ce 
ne-am așezat, și-a tras scrumiera spre ea, ca și cum așa s-ar fi 
simţit mai în siguranță. 

— După ce ai fost lângă casa noastră, a spus ea, m-am dus la 
cimitir. 

Ajutorul de ospătar ne-a umplut paharele. Katy a tras lung din 
țigară, făcând apoi tipica figură cu capul lăsat pe spate și bărbia 
în sus, suflând fumul afară. 

— Nu mai fusesem de ani de zile. Dar după ce te-am văzut, 
nu știu de ce, am simţit că trebuia să mă duc. 

Tot nu se uita la mine. Știu genul, de la puștanii noștri din 
cămin. Evită să te privească în ochi. Îi las în pace. Nu înseamnă 
nimic. Incerc să le susţin privirea, dar am învăţat deja că se cam 
exagerează cu importanţa acestui contact ochi-în-ochi. 

— Aproape că nici n-o mai ţin minte pe Julie. Văd pozele, dar 
nu știu dacă amintirile mele sunt reale sau ceva fabulat de 
mine. Mă gândesc, oh, da, mi-aduc aminte cum a fost la cutare 
sărbătoare, dar pe urmă mă uit la poză și nu mai știu dacă chiar 
mi-aduc aminte sau dacă doar ţin minte asta, fiindcă am văzut 
în fotografie. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Așa cred, da. 

— Cum spuneam, după ce te-am văzut pe tine, a trebuit să 
ies din casă. Nu se mai putea sta acolo. Tata parcă turbase. 
Mama plângea. Trebuia să scap de-acolo. 

— N-am vrut să supăr pe nimeni, am zis eu. 

A fluturat din mână, în semn că n-avea importanţă. 

— E OK. Deși pare straniu, poate, cred că le-a prins bine. Mai 
tot timpul ne strecurăm prin casă tiptil, parcă în vârful 
picioarelor; e sinistru. Câteodată îmi vine... Îmi vine pur și 
simplu să urlu: „Ea a murit”, a spus Katy, aplecându-se în faţă. 
Hai să-ţi spun ceva de-a dreptul monstruos. Ştii, nu s-a schimbat 
nimic în subsolul casei. Toate au rămas ca atunci. Canapeaua 
veche, televizorul, covorul prăpădit. Cufărul vechi, în care 


VP - 108 


obișnuiam să mă pitesc. Au rămas nemișcate toate. Nimeni nu 
stă acolo. Dar lucrurile au rămas la locul lor. Și spălătoria e tot 
acolo, la subsol. Ca să ne ducem acolo, trebuie să trecem prin 
cameră. Aceeași cameră ca atunci. Inţelegi ce spun? Așa trăim 
noi. Mergând în vârful picioarelor la etaj, de parcă am călca pe 
un strat de gheaţă subţire și ne-ar fi groază să nu se crape 
planșeul și să nimerim la subsol, tocmai acolo. 

Se oprise. Trăgea din ţigară, ca dintr-un tub de oxigen. M-am 
rezemat de spătar. Cum am mai zis: niciodată nu m-am gândit, 
de fapt, la Katy Miller, la consecinţele pe care le avusese asupra 
ei uciderea surorii mai mari. Mă gândeam mereu ce însemnase 
asta pentru părinţii ei, desigur. Mă gândeam la proporțiile 
nenorocirii abătute asupra lor. M-am întrebat adesea de ce au 
continuat să locuiască în casa aceea, dar de fapt, ce să mă mai 
mir, din moment ce nici părinţii mei nu s-au mutat, deși te-ai fi 
așteptat s-o facă. Am mai pomenit aici despre legătura dintre 
alinare și durerea pe care ţi-o provoci singur, dorința de a 
persevera, fiindcă suferinţa e mai bună decât uitarea. 
Rămânerea în aceeași casă era, categoric, exemplul suprem. 

Dar n-am zăbovit niciodată cu gândul asupra cazului lui Katy 
Miller, n-am analizat niciodată cât de greu o fi fost pentru ea să 
crească printre ruinele acelea, având pe veci spectrul surorii 
sale lângă ea. M-am uitat din nou la Katy, de parcă acum o 
vedeam prima oară. Ochii continuau să-i fugă în toate direcţiile, 
ca niște păsărele speriate. Erau plini de lacrimi, acum. Am luat-o 
de mână; ce mult semăna cu sora ei. Trecutul m-a copleșit cu 
atâta intensitate, încât era cât pe-aci să-mi pierd cunoștința. 

— E atât de straniu, a spus ea. 

Cât de adevărat, da! 

— Și pentru mine, la fel. 

— Dar trebuie să se termine odată, Will. Toată viaţa mea... nu 
știu exact ce s-a întâmplat în noaptea aceea, dar trebuie să se 
termine odată. Aud, uneori, la televizor, când e prins câte un 
infractor și comentariul sună: „Din păcate, pentru victimă nu se 
mai schimbă nimic”, iar eu îmi zic, „Aiurea, prostii”. Fiindcă nu 
asta contează, ci faptul că, prinzându-l pe vinovat, se termină 
tot coșmarul. Există o finalitate. Or, oamenii au nevoie de asta. 

Nu-mi dădeam seama unde voia să ajungă. Incercam să-mi 
imaginez că era și ea unul dintre minorii de la centru, că venise 
la mine fiindcă avea nevoie de ajutorul și de dragostea mea. 


VP - 109 


Stăteam și o ascultam, căutând să-i sugerez că se putea bizui 
pe mine. 

— Nici nu-ți poţi închipui cât de mult l-am urât pe fratele tău - 
nu numai pentru ceea ce i-a făcut lui Julie, dar și pentru ceea ce 
ne-a făcut nouă, celorlalţi, fugind în lume. Mă rugam fierbinte să 
fie prins. Visam adesea cum era înconjurat de polițiști, cum 
riposta luptându-se cu ei, ca până la urmă să fie anihilat. Știu că 
nu-ți place să auzi așa ceva. Dar e necesar pentru mine să mă 
înţelegi. 

— Voiai să fie arestat, am spus eu. 

— Da. Doar că... 

— Ce anume? 

A ridicat privirea și pentru prima oară ne-am uitat ochi în ochi. 
Am vrut să-mi trag mâna înapoi, dar nu eram în stare să mă 
MIȘC. 

— L-am văzut, a spus ea. 

Credeam că n-am auzit bine. 

— Pe fratele tău. L-am văzut. Cel puţin, cred că el era. 

— Când? 

— leri, la cimitir. 

Chelneriţa și-a făcut apariţia exact atunci. Și-a tras creionul 
pe care-l avea proptit în spatele urechii și a întrebat ce doream 
să comandăm. Câteva clipe, n-am scos nicio vorbă. Chelneriţa 
și-a dres glasul. Katy a cerut un fel de salată. Chelneriţa s-a uitat 
la mine. Am comandat o omletă cu brânză. M-a întrebat ce fel 
de brânză - caşcaval, șvaiţer, telemea. l-am zis că, da, cu 
telemea ar fi foarte bine. Voiam cartofi natur sau cartofi prăjiți? 
Cartofi natur. Pâine albă, pâine de secară, pâine neagră. De 
secară. Și nimic de băut, mulțumesc. 

Chelneriţa a plecat în sfârșit. 

— Povestește-mi, am zis eu. 

Katy și-a stins ţigara. 

— Exact cum ţi-am spus deja. M-am dus la cimitir. Orice, 
numai să ies din casă. În fine, știi și tu unde e îngropată Julie, 
da? 

Am confirmat, dând din cap. 

— Corect. Te-am văzut acolo. La două zile după 
înmormântarea ei. 

— Da, am zis eu. 

— Ai iubit-o? întrebă ea, aplecându-se în faţă. 


VP - 110 


— Nu știu. 

— Darţi-a frânt inima. 

— Poate. A trecut mult timp de-atunci. 

Katy își privea mâinile, cu multă concentrare. 

— Povestește-mi ce s-a întâmplat, am insistat eu. 

— Arăta destul de schimbat. Fratele tău, vreau să zic. Nu-l ţin 
minte prea bine. Doar așa, un pic. Și am văzut fotografii cu el. 

S-a oprit. 

— Vrei să spui că era la mormântul lui Julie? 

— Lângă o salcie. 

— Ce? 

— E un copac acolo. Poate la vreo treizeci de metri. N-am 
intrat pe poarta din faţă. Am sărit gardul. Așa că el nu se 
aștepta să fie cineva prin preajmă. Înţelegi cum a fost: am venit 
din spate și am văzut pe un tip, stând sub salcie și privind fix 
înspre mormântul lui Julie. Nu m-a auzit când m-am apropiat. 
Era dus pe gânduri. L-am bătut ușor pe umăr. A sărit ca ars, iar 
când s-a întors și m-a văzut... În fine, vezi și tu cum arăt. Era să 
urle, pur și simplu. Credea că sunt vreo fantomă sau așa ceva. 

— Și ești sigură că era chiar Ken? 

— Nu, sigură nu. Înţelegi, cum aș putea fi sigură de așa ceva? 

A mai scos o țigară, după care a spus: 

— Da, da. Știu că el era. 

— Dar cum poţi fi sigură? 

— Mi-a spus că nu el a omorât-o. 

Simţeam că se învârte totul cu mine. Mâinile mi-au căzut pe 
lângă corp, degetele mi s-au încleștat pe pernă. Când am reușit 
să deschid gura, cuvintele au fost rostite lent de tot. 

— Și cum a zis, exact? 

— Întâi, doar atât. Nu eu am omorât-o pe sora ta. 

— Și tu ce-ai făcut? 

— l-am zis că minte. l-am zis că o să ţip. 

— Și ai ţipat? 

— Nu. 

— De ce nu? 

Katy nu-și aprinsese ţigara nici acum. A luat-o dintre buze și a 
pus-o pe masă. 

— Fiindcă l-am crezut, a zis ea. Nu știu de ce, poate după 
tonul vocii. Îl uram de atâta timp. Nici nu-ţi dai seama cât de 
mult îl uram. Dar acum... 


VP - 111 


— Deci, ce-ai făcut? 

— M-am tras înapoi. Tot îmi venea să ţip. Dar el s-a apropiat 
de mine. Mi-a cuprins fața între palme și m-a privit în ochi, 
spunând: „Îl voi găsi pe asasin, îţi promit”. Atâta. S-a mai uitat 
un pic la mine. Pe urmă, mi-a dat drumul și a fugit. 

— Ai povestit ceva... 

— Nimănui, nimic, a scuturat ea din cap. Uneori, nici mie nu- 
mi vine să cred că s-a întâmplat aievea. Dacă n-a fost totul 
decât imaginaţia mea?! Dacă doar am visat sau am născocit 
totul?! La fel ca în cazul amintirilor cu Julie. Tu crezi că ela 
omorât-o pe Julie? a întrebat ea, ridicând ochii spre mine. 

— Nu, am spus eu. 

— Te-am văzut la știri, a zis ea. Tu ai crezut mereu că fratele 
tău a murit. Fiindcă s-a găsit sânge de-al lui la locul faptei. 

Am confirmat, dând din cap. 

— Mai crezi asta și-acum? 

— Nu, am spus eu. Acum, nu mai cred asta. 

— Ce te-a făcut să-ţi schimbi părerea? 

Nu știam cum să răspund la întrebarea aceasta. 

— Poate fiindcă și eu îl caut acum, am zis eu. 

— Vreau să te ajut. 

Spusese „vreau”. Dar știam că, de fapt, simţea nevoia să mă 
ajute. 

— Te rog, Will. Lasă-mă să te ajut. 

Și am fost de acord. 


VP - 112 


15. 


Belmont, Nebraska 


Șeriful Bertha Farrow privea încruntată peste umărul lui 
George Volker. 

— Urăsc chestiile astea, a spus ea. 

— N-ar trebui, a replicat Volker, tastând repede. Computerul e 
prietenul nostru. 

Ea s-a încruntat și mai mult: 

— Bun, și ce face prietenul nostru acum? 

— Scanează amprentele lui Jane Doe. 

— Scanează? 

— Mmm, cum să explic eu asta unei asemenea tehno-fobe ca 
tine...? a făcut Volker, ridicând privirea și frecându-se pe bărbie, 
nedumerit. Vezi tu, e ca un copiator Xerox, plus fax. Face o 
copie a amprentelor, după care o trimite prin e-mail la CJIS, în 
West Virginia. 

CJIS însemna Criminal Justice Information Service. Acum, când 
toate secțiile de poliţie erau legate online - chiar și cele aflate în 
creierii munţilor, bunăoară amprentele puteau fi expediate prin 
Internet pentru a fi identificate. În cazul în care amprentele erau 
înregistrate în enorma bază de date a Centrului, însemna că în 
cel mai scurt timp cu putinţă se va găsi persoana căreia îi 
aparțineau. 

— Credeam că CJIS e la Washington, a spus Bertha. 

— A fost. L-a mutat senatorul Byrd. 

— Buni și senatorii ăştia la ceva. 

— Aha, exact. 

Bertha și-a luat tocul cu revolverul și a ieșit pe coridor. Secţia 
de poliţie se afla în aceeași clădire cu morga, lucru îndeobște 
convenabil, chiar dacă nu prea plăcut la miros, uneori. Morga 
avea o ventilaţie foarte proastă, așa că, din când în când, mai 
venea cât un nor gros de formaldehidă și came descompusă. 

Ezitând doar o secundă, Bertha Farrow a deschis ușa de la 
morgă. Înăuntru, nu vedeai nimic din dotările ultramoderne ale 
unei asemenea instituţii în ziua de azi. Morga lui Clyde era mai 


VP - 113 


degrabă ceva improvizat. Doctorul lucra doar cu jumătate de 
normă, având în vedere că, hai să nu ne ferim s-o spunem, nu 
prea avea mare lucru de făcut aici. In general, era vorba despre 
victimele unor accidente rutiere. Și cam atât. Anul trecut, Don 
Taylor se îmbătase așa de rău, încât din greșeală se împușcase 
singur în cap. Soţia lui, care suferise atât de mult după aceea, 
glumea zicând că Don trăsese fiindcă se uitase în oglindă și se 
confundase cu un elan. De-ale căsniciilor. Dar, în realitate, cam 
așa stăteau lucrurile la morgă. Denumirea era cam pompoasă 
pentru această fostă cameră de arest, acum reamenajată 
pentru noua destinaţie, dar în care nu încăpeau mai mult de 
două cadavre simultan. Dacă medicul legist avea de depozitat 
mai mulţi „pacienţi”, se apela la casa funerară a lui Wally. 

Cadavrul lui Jane Doe se afla pe masă. Clyde era în picioare, 
aplecat deasupra moartei. Purta echipament albastru, din pânză 
scrobită, și mănuși chirurgicale transparente. Și plângea. Dintr- 
un difuzor, ieșeau acordurile unei arii de operă, ceva plângăreţ 
și jalnic, foarte adecvat. 

— Ai deschis-o? a întrebat Bertha, deși răspunsul era evident. 

— Nu, a spus Clyde, ștergându-se la ochi cu două degete. 

— Ce-aștepţi, să-ţi dea ea voie? 

l-a aruncat Berthei o privire furioasă. Avea ochii roșii. 

— Mă ocup încă de exterior. 

— Ei, vreo cauză a morții, Clyde? 

— Nu putem ști sigur, decât după autopsierea completă a 
cadavrului. 

Bertha s-a apropiat mai mult de el. A pus mâna pe umărul lui, 
prefăcându-se plină de compătimire și înţelegere. 

— Dar, totuși, o opinie preliminară, Clyde? 

— A fost bătută crunt. Vezi aici? 

Și a arătat spre locul unde ar fi trebuit să fie cutia toracică a 
victimei. Nu se mai deslușea aproape nimic. Oasele erau 
împinse înăuntru, zdrobite, turtite. 

— Multe vânătăi, a spus Bertha. 

— Da, hematoame, dar vezi aici? 

A pus degetul pe ceva care împungea pielea în sus, pe 
dinăuntru, lângă stomacul moartei. 

— Coaste rupte? 

— Coaste strivite, a corectat-o el. 

— Cum? 


VP - 114 


Clyde a ridicat din umeri. 

— Probabil cu un obiect foarte greu. Presupunerea mea - dar 
e doar o presupunere, atenţie - e că una dintre coaste s-a frânt 
complet și a perforat un organ important. Poate un plămân sau 
stomacul. Sau poate că a avut norocul să îi intre drept în inimă. 

— Nu mi se pare deloc genul norocos, a clătinat din cap 
Bertha. 

Clyde s-a întors cu spatele. A lăsat capul în jos și a început să 
plângă din nou. Se zgâlţâia din tot trupul, din cauza hohotelor 
de plâns. 

— Urmele astea, de pe sâni, a spus Bertha. 

Fără să se uite, medicul a zis: 

— Arsuri cu ţigara. 

Exact ce-și imaginase ea. Degetele răsucite, urmele de ţigară 
pe piele. Nu era nevoie să fii Sherlock Holmes ca să deduci că 
fusese torturată. 

— Fă tot ce trebuie, Clyde. Analize de sânge, toxine, absolut 
tot. 

— Da, Bertha, sigur, OK, zise el, întorcându-se cu fața, din 
nou. 

Ușa s-a deschis în spatele lor. Amândoi s-au răsucit spre 
Volker, care intrase. 

— Am dibuit ceva, a zis el. 

— Deja? 

— Figurează în capul listei NCIC. 

— Cum adică, în capul listei? 

Volker a gesticulat spre cadavrul de pe masă. 

— Ea, Jane Doe a noastră, a spus el. Era urmărită chiar de FBI. 


VP - 115 


16. 


Katy m-a adus cu mașina până în Hickory Place, cam la vreo 
trei străzi de casa părinţilor mei. Nu voiam să ne vadă careva 
împreună. O atitudine paranoică din partea noastră, de-acord, 
dar, la dracu', ce mai conta. 

— Și acum? a întrebat Katy. 

Exact asta mă întrebasem și eu. 

— Nu prea știu. Dacă nu Ken a ucis-o pe Julie... 

— Înseamnă că altcineva a făcut-o. 

— Măi, ce bine stăm cu logica amândoi! 

Katy zâmbea. 

— Bun, deci înseamnă că trebuie să găsim niște suspecți, aşa- 
i? 

Suna ridicol, fiindcă, în fond, cine naiba ne credeam noi?! Dar 
oricum, am confirmat, dând din cap. 

— O să încep să verific, a zis ea. 

— Ce să verifici? 

A ridicat din umeri, cu dezinvoltura tipică adolescenților, așa, 
scuturându-se din tot corpul. 

— Nu știu. Trecutul lui Julie, presupun. Ca să-mi dau seama 
cine ar fi vrut s-o omoare. 

— A făcut și poliţia chestia asta. 

— Dar ei s-au oprit la fratele tău, Will. Atât. 

Avea și ea dreptate. 

— OK, am zis eu, simţindu-mă din nou ca un caraghios. 

— Hai să ne vedem mai târziu, diseară. 

Am confirmat, cu o mișcare din cap, după care am coborât din 
mașină. Proaspăta detectivă a demarat în trombă, fără ca măcar 
să-și ia la revedere. Am rămas postat acolo, în propria-mi 
singurătate. Nu prea aveam chef să mă mai duc nicăieri. 

Străzile erau pustii, dar aleile dintre case erau pline. 
Automobilele combi de pe vremea copilăriei mele dispăruseră, 
în locul lor apărând acum o mare varietate de vehicule masive - 
minifurgonete, autovehiculele familiale (ce-or mai fi și astea), 
vehicule utilitare. Majoritatea caselor păstrau stilul clasic și 
înfloritor al anilor șaizeci. Multe erau urâţite din cauza anexelor 


VP - 116 


adăugate ulterior. Altele fuseseră renovate amplu la exterior, cu 
cam prea mult alb și piatră aparentă. Aspectul general era de 
ceva vetust, ca și fracul meu bleumarin, pe care îl purtasem la 
balul absolvenților. 

Când am sosit la noi acasă, n-am văzut în faţă nicio mașină. 
Înăuntru, nicio rudă îndoliată. Nimic nou, până aici. L-am strigat 
pe tata. Niciun răspuns. L-am găsit la subsol. Era singur, în 
mijlocul încăperii, înconjurat de cutii din carton pline de haine. In 
mână, avea o lamă. Tocmai desfăcuse o rolă de bandă adezivă. 
Stătea în picioare, printre cutii, perfect nemișcat. Nici nu s-a 
întors, când mi-a auzit pașii. 

— Aproape toate erau împachetate deja, a spus el, încetișor. 

Cutiile fuseseră ale mamei. Tata s-a aplecat spre una dintre 
ele și a scos dinăuntru o bentiţă argintie pentru păr. S-a întors 
spre mine și mi-a arătat-o. 

— Mai ţii minte asta? 

Am zâmbit amândoi. Orice femeie, cred eu, are diferite etape 
în ceea ce privește moda și stilul vestimentar. Dar niciuna, cred, 
n-a făcut ca mama mea. Ea stabilea moda, ea o definea, ea o 
ilustra. A avut bunăoară faza bentitelor pentru păr. Işi lăsase 
părul lung și purta un potpuriu de bentiţe din acestea de toate 
nuanțele și culorile, ca o prinţesă indiană. Timp de câteva luni - 
eu aș zice că faza bentitelor a ţinut-o vreo șase luni -, n-ai fi 
văzut-o niciodată fără așa ceva pe cap. Când a terminat cu 
bentițele, a urmat perioada franjurilor. Urmată de perioada 
Renaștere purpurie - deloc preferata mea, vă asigur, fiindcă 
aveam tot timpul senzaţia că trăiesc lângă o pătlăgică vânătă 
uriașă; a venit apoi era cravașei de călărie, deși mama nu 
văzuse un cal, în afară, poate, de cel din National Velvet, cu 
Elizabeth Taylor. 

Fazele modei, ca atâtea alte lucruri, s-au sfârșit la ea odată cu 
moartea lui Julie Miller. Mami - Sunny - a împachetat toate 
hainele și le-a pus deoparte, în cel mai ascuns cotlon de la 
subsol. 

Tata a aruncat bentiţa înapoi în cutie. 

— Voiam să ne mutam, știai? 

Nu știam. 

— Acum trei ani. Ne gândeam să ne luăm o casă în West 
Orange și, poate, o locuinţă de iarnă în Scottsdale, lângă 
verișoara Esther și Harold. Dar când am aflat că mama ta era 


VP - 117 


bolnavă, am amânat planurile. Ți-e sete? m-a întrebat el, pe 
urmă. 

— Nu prea. 

— Ce zici de niște cola dietetică? Mie mi-ar prinde tare bine. 

Tata s-a grăbit să urce treptele, trecând pe lângă mine. M-am 
mai uitat o dată la cutiile acelea vechi, cu scrisul mamei pe 
partea laterală. Pe raft, în fund, vedeam și acum cele două 
rachete de tenis, care fuseseră ale lui Ken, când era mic. Pe 
una, o folosise la vârsta de trei ani. Mama i le păstrase acolo. M- 
am întors și am ieșit, pe urmele tatei. Când am ajuns în 
bucătărie, tata a deschis ușa de la frigider. 

— Vrei să-mi spui și mie ce s-a întâmplat ieri? a început el. 

— Nu știu la ce te referi. 

— La tine și soră-ta, a precizat tata, scoțând o sticlă de cola 
de doi litri. Ce-a fost toată chestia aia? 

— Nimic, am spus eu. 

A dat din cap, fără să pară deloc convins, și a deschis ușa de 
la bufet. A scos dinăuntru două pahare, a deschis congelatorul, 
le-a umplut cu gheaţă. 

— Maică-tii îi plăcea să tragă cu urechea la ce vorbeai tu sau 
Melissa, a zis el. 

— Știu. 

Tata zâmbea. 

— Nu era deloc discretă. Îi spuneam să se potolească, dar ea 
îmi zicea să tac din gură, fiindcă asta era treaba ei de mamă. 

— Ai zis că trăgea cu urechea doar la mine și Melissa. 

— Da. 

— De ce nu și la Ken? 

— Poate fiindcă nu voia să știe. Ești foarte curios în privința 
fratelui tău în ultima vreme. 

— Întrebarea mi se pare perfect firească. 

— Sigur, firească. lar după înmormântare, m-ai întrebat dacă 
eu cred că Ken mai trăiește. Ca apoi, a doua zi, să te cerți cu 
Melissa tot din pricina lui. Așa că te mai întreb o dată: ce se 
întâmplă de fapt? 

Fotografia era încă în buzunarul meu. Să nu mă întrebaţi de 
ce. Făcusem câteva câpii color, cu scannerul, acasă, în acea 
dimineaţă. Dar nu-mi venea să mă despart de ea. 

Când s-a auzit soneria, am tresărit amândoi, speriați. Ne-am 
uitat unul la celălalt. Tata a ridicat din umeri. Eu i-am spus că 


VP - 118 


mă duc să deschid. Am luat repede o sorbitură din paharul cu 
cola dietetică, după care am pornit spre ușa de la intrare. Când 
am deschis-o și am văzut cine era acolo, era să cad pe spate. 

Doamna Miller. Mama lui Julie. 

Tinea în mână un platou învelit în folie de aluminiu. Avea ochii 
pironiţi în pământ, de parcă venise cu o ofrandă la altar. Câteva 
momente, am rămas înlemnit acolo, neștiind ce să fac. Ea a 
ridicat privirea. Ochii noștri s-au întâlnit, exact ca atunci, în 
urmă cu două zile, când mă văzuse lângă trotuar, în faţa casei 
ei. Durerea pe care am deslușit-o pe chipul ei părea vie, 
electrică. Mă întrebam dacă și ea gândea la fel despre expresia 
mea. 

— M-am gândit doar..., a început ea. Adică, eu am vrut să... 

— Vă rog, am spus eu. Poftiţi înăuntru. 

Tata a apărut din bucătărie și a zis: 

— Cine e? 

M-am tras înapoi. Doamna Miller a pășit înainte, ţinând platoul 
în față, ca pe un scut de protecție. Tata a făcut ochii mari de tot 
și am simţit că era gata să explodeze de furie. 

— Ce dracu' cauţi aici? a rostit el, pe un ton sugrumat. 

— Tată, am zis eu. 

Nici nu m-a băgat în seamă. 

— Te-am întrebat ceva, Lucille. Ce naiba mai vrei acum? 

Doamna Miller plecase capul în pământ. 

— Tată, am insistat eu. 

Dar era degeaba. Ochii lui se micșoraseră parcă, negri de tot. 

— Nu vreau să te văd aici, a zis el. 

— Tată, dar doamna Miller a venit să ne ofere... 

— leși afară. 

— Tată! 

Doamna Miller s-a făcut mică de tot și s-a retras spre ușă, 
împingând platoul spre mine. 

— Mai bine să plec, Will. 

— Nu, am spus eu. Nu plecați. 

— Mai bine nu veneam. 

— Chiar așa, a zbierat tata. Mai bine nu veneai deloc. 

Mă uitam urât la el. Dartata nu o slăbea din priviri pe doamna 
Miller. 

— Îmi pare rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o, a zis 
doamna Miller, tot cu ochii plecați. 


VP - 119 


Dar tata nu-și vărsase tot năduful. 

— E moartă, Lucille. N-o mai ajută acum cu nimic părerile tale 
de rău. 

Doamna Miller a ieșit în fugă. Am rămas acolo, cu platoul în 
mână. Mă uitam la tata și nu-mi venea să cred că fusese capabil 
de o asemenea atitudine. 

— Aruncă mizeriile alea la gunoi, a făcut el. 

Deja nu mai știam ce să fac, la faza asta. Aș fi vrut să mă duc 
după ea, ca să-i cer scuze, dar când m-am uitat am văzut că 
ajunsese deja la jumătatea străzii. Tata se dusese înapoi în 
bucătărie. Am pornit după el, trântind platoul pe bufet. 

— Ce naiba a mai fost și asta? 

— Să n-o mai prind vreodată pe-aici, a spus tata, luându-și 
paharul. 

— A venit să-i aducă un omagiu mamei. 

— Pe naiba. A venit să scape de sentimentul de vinovăție. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Maică-ta e moartă. Acum, n-o mai poate ajuta cu nimic. 

— Tot nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Maică-ta a sunat-o pe Lucille. Știai asta? La scurt timp după 
omor. Voia să-i spună condoleanţe. Lucille a dat-o dracului. A 
învinuit-o că adusese pe lume un criminal. Așa i-a spus. Că era 
vina noastră că el a ajuns așa. Că noi am crescut un criminal. 

— Dar asta a fost acum unsprezece ani, tată. 

— Ai măcar idee ce lovitură a fost chestia asta pentru maică- 
ta? 

— Dar fiica ei tocmai fusese ucisă. Suferea și ea cumplit. 

— Aha, și i-a trebuit să stea până acum ca să îndrepte 
grosolănia de-atunci? Acum, când nu mai ajută la nimic? Nici nu 
vreau să mai aud. lar biata maică-ta nu mai are cum, săraca. 

În momentul acela, s-a deschis ușa de la intrare. Mătușa 
Selma și unchiul Murray au intrat în casă, cu zâmbetele de 
circumstanţă bine fixate pe buze. Selma a preluat conducerea în 
bucătărie. Murray și-a făcut de lucru cu plăcuţa de faianță care 
se mișca pe perete, depistată ca obiectiv încă din ziua 
precedentă. 

lar tata și cu mine n-am mai discutat nimic. 


VP - 120 


17. 


Agentul special Claudia Fisher și-a încordat spinarea și a bătut 
la ușă. 

— Intră. 

A apăsat pe clanţă și a pătruns în biroul lui Joseph Pistillo, 
director adjunct. Joseph Pistillo conducea biroul FBI din New 
York. În afara directorului din Washington, un director adjunct 
era cel mai influent agent din FBI. 

Pistillo a ridicat privirea. Nu i-a plăcut deloc ce a văzut. 

— Ce e? 

— Sheila Rogers a fost găsită moartă, a raportat Fisher. 

Pistillo a tras o înjurătură. 

— Cum? 

— A fost găsită pe marginea unei șosele din Nebraska. Fără 
acte de identitate asupra ei. Poliţia locală a verificat amprentele 
în baza NCIC și a găsit corespondența. 

— La naiba. 

Pistillo își rodea o pieliță de la unghii. Claudia Fisher aștepta. 

— Vreau o confirmare vizuală, a spus el. 

— S-a înțeles. 

— Ce mai e? 

— Mi-am luat libertatea de a-i trimite prin e-mail șerifului 
Farrow fotografiile-portret ale Sheilei Rogers. Șeriful și medicul 
legist de-acolo au confirmat că este vorba despre una și aceeași 
femeie. Înălţimea și greutatea se potrivesc, de asemenea. 

Pistillo s-a rezemat de spătar. A apucat nervos un pix, l-a 
ridicat în dreptul ochilor, studiindu-l cu atenţie. Fisher rămăsese 
în poziţia de drepţi. Pistillo i-a tăcut semn să se așeze. Agentul 
s-a supus. 

— Părinţii Sheilei Rogers locuiesc în Utah, așa-i? 

— Idaho. 

— Nu contează. Trebuie să îi contactăm. 

— Am anunţat poliţia locală să fie pregătită. Șeful de-acolo 
cunoaște familia personal. 

Pistillo a dat aprobator din cap. 


VP - 121 


— OK, bine. Cum a fost ucisă? a întrebat el, scoțând pixul din 
gură. 

— Decesul a fost provocat, probabil, de o hemoragie internă, 
în urma bătăii. Autopsia nu s-a încheiat încă. 

— Doamne Sfinte! 

— A fost torturată. Degetele i-au fost răsucite, într-o poziţie 
nefirească, probabil cu vreun clește. Pe bust, are arsuri de 
țigară. 

— Când a murit de fapt? 

— Posibil noaptea trecută sau devreme azi-dimineaţă. 

Pistillo se uita la Fisher. Își amintea cum, nu mai departe de 
ieri, Will Klein, iubitul moartei, șezuse exact pe același scaun. 

— Ce rapid! a exclamat el. 

— Poftim? 

— Dacă, așa cum am dedus noi, Sheila Rogers a fugit, 
înseamnă că au găsit-o foarte rapid. 

— Doar dacă nu s-a dus ea la ei, a remarcat Fisher. 

Pistillo s-a rezemat de spătar. 

— Ori nici n-a fugit, de fapt. 

— Nu prea înţeleg ce vreți să spuneţi. 

— Presupunerea noastră a fost tot timpul că Sheila Rogers a 
fugit din cauza implicării ei în crimele de la Albuquerque, corect? 

Fisher a clătinat din cap: 

— Și da, și nu. Adică, de ce să fi venit înapoi la New York, doar 
ca să fugă pe urmă din nou? 

— Poate că a vrut să meargă la înmormântarea mamei lui 
Klein, știu eu?! a zis el. În orice variantă, nici nu cred că mai 
contează, de fapt. Poate că nici nu știa că e urmărită de noi. 
Poate că - urmărește-mă cu atenţie, Claudia - poate că a fost 
răpită. 

— Cum așa? 

Pistillo a pus pixul pe masă. 

— Potrivit lui Will Klein, Sheila Rogers a părăsit apartamentul 
la... cât, șase dimineaţa, nu? 

— Cinci. 

— Perfect, la cinci. Bun, hai să coroborăm asta cu scenariul 
acceptat. Sheila Rogers iese din casă la ora cinci. Dispare, 
fiindcă vrea să se ascundă. Cineva o găsește, o torturează și o 
azvârle la marginea unui drum, în Nebraska. Sună corect, până 
aici? 

VP - 122 


— Cum spuneaţi, foarte rapid totul, a răspuns Fisher, mișcând 
încet din cap. 

— Prea rapid? 

— Poate. 

— Ceea ce ne dă motive să credem că e mult mai probabil să 
fi fost răpită chiar atunci, la ieșirea din casă, a remarcat Pistillo. 

— Și s-o fi transportat cu avionul în Nebraska? 

— Sau să fi șofat nebunește. 

— Sau...? a început Fisher. 

— Sau? 

Fisher se uita fix la șeful ei. 

— Eu cred, a spus ea, că am ajuns amândoi la aceeași 
concluzie. Segmentul de timp este prea scurt. Probabil că Sheila 
Rogers a dispărut cu o noapte înainte. 

— Ceea ce înseamnă? 

— Ceea ce înseamnă că Will Klein minte. 

— Exact, a rânjit Pistillo, satisfăcut. 

Fisher raţiona acum cu voce tare, vorbind foarte repede: 

— OK, vasăzică, iată un scenariu mult mai plauzibil: Will Klein 
și Sheila Rogers se duc la înmormântarea mamei lui Klein. Pe 
urmă, se întorc acasă la părinţii lui. Potrivit lui Klein, seara 
pleacă amândoi cu mașina, la apartamentul în care locuiesc 
împreună. Așa că, poate - încerca să reducă debitul verbal, fără 
să prea reușească, însă - nici nu s-au dus acasă. Poate căela 
predat-o unui complice, care o torturează și îi azvârle cadavrul 
la marginea drumului. Will, între timp, se întoarce cu mașina la 
apartament. Dimineaţa, se duce la serviciu. Când Wilcox și cu 
mine apărem la el, la birou, tipul născocește povestea asta, 
minţind că Sheila plecase de dimineață devreme. 

— Interesantă teorie, a încuviinţat Pistillo, clătinând din cap. 

Agentul Fisher a luat poziție de drepți. 

— Poţi să-mi spui și un motiv? a întrebat el. 

— Klein trebuia să-i închidă gura definitiv. 

— De ce? 

— Din cauza celor întâmplate la Albuquerque. 

Au reflectat amândoi, în tăcere, la întreaga ipoteză. 

— Nu m-ai convins, a spus Pistillo. 

— Da, și eu am ceva dubii. 

— Dar suntem de acord că Will Klein știe mai mult decât vrea 
să recunoască. 


VP - 123 


— Categoric. 

Pistillo a răsuflat lung. 

— Oricum ar fi, va trebui să-i dăm vestea proastă despre 
decesul domnișoarei Rogers. 

— Da. 

— Sună-l pe șeful poliţiei din Utah. 

— Idaho. 

— Nu contează. Pune-l să informeze familia. Pe urmă, să-i suie 
pe părinţi în avion, pentru identificarea oficială. 

— Cum rămâne cu Will Klein? 

Pistillo se gândea la răspuns. 

— O să iau legătura cu Squares. Poate îl rog pe el să-i 
comunice ce nenorocire s-a întâmplat. 


VP - 124 


18. 


Ușa de la apartamentul meu era întredeschisă. 

După ce au venit mătușa Selma și unchiul Murray, tata și cu 
mine ne-am evitat cu bună știință. II iubesc pe tata. Cred că nu 
încape nicio îndoială în această privinţă. Dar o părticică din mine 
îl blamează, poate irațional, pentru moartea mamei mele. Nu 
știu de ce simt așa, fiindu-mi greu să admit asta chiar faţă de 
mine însumi, dar din momentul în care mama s-a îmbolnăvit, 
atunci la început, l-am privit altfel pe tata. Ca și cum nu făcea 
destul pentru ea. Sau poate că îl învinuiam, în sinea mea, că nu 
o salvase pe mama, atunci, după uciderea lui Julie Miller. Tata 
nu fusese suficient de tare. Nu fusese un soț suficient de bun. 
Poate că dacă ar fi iubit-o cu adevărat, mama s-ar fi însănătoșit, 
iar rana din suflet i s-ar fi vindecat. 

Cum spuneam, irațional. 

Ușa era doar un pic crăpată, dar lucrul acesta m-a făcut să mă 
opresc în loc. De obicei, încui întotdeauna - mai ales că imobilul 
din Manhattan, în care locuiesc, nu are portar -, dar recunosc că 
în ultima vreme am fost cam distrat. Poate, în graba de a mă 
întâlni cu Katy Miller, uitasem pur și simplu să încui bine. O 
ipoteză destul de plauzibilă. In plus, și broasca se mai 
înțepenește uneori. Așa că poate nici n-am încuiat ușa, când am 
plecat de-acasă. 

Hm, puţin probabil, totuși, mi-am zis eu, încruntat. 

Am împins ușa cu mâna, ușor de tot. Mă aşteptam să aud 
scârţâitul balamalelor. Nici vorbă. Dar am auzit totuși ceva. Un 
zgomot slab de tot, la început. Am vârât capul prin deschizătura 
ușii, iar în clipa aceea am simţit că îngheţ tot pe dinăuntru. 

Nimic din ce vedeam în casă nu era ieșit din comun. Luminile 
erau stinse. Jaluzelele erau trase până jos, așa că în apartament 
era destul de întuneric. Nu, nimic ieșit din comun - sau, nu știu, 
nimic, la prima vedere. Am rămas pe coridor, aplecându-mă mai 
mult spre înăuntru. 

Dar se auzea muzică. 

Sigur, nici asta nu era un motiv de alarmă. Nu am obiceiul de 
a pune muzică, intenţionat, atunci când plec de-acasă, cum fac 


VP - 125 


mulţi newyorkezi obsedaţi de măsurile de siguranță, dar 
mărturisesc că de multe ori nu prea sunt atent la ceea ce fac. 
Era posibil să fi lăsat CD-player-ul în funcţiune. Dar atunci de ce 
să-mi îngheţe sângele în vene doar din atât? 

Ceea ce mă șocase, de fapt, era cântecul care se auzea din 
casă. 

Asta m-a dat gata. Melodia - încercam să-mi amintesc când o 
ascultasem ultima oară - era „Dont Fear the Reaper”. M-am 
cutremurat tot. 

Cântecul preferat al lui Ken. 

Interpretat de Blue Oyster Cult, o formaţie heavy metal, deși 
acest cântec, cel mai cunoscut din repertoriul lor, era mai 
cuminte, aproape eteric. Ken obișnuia să-și ia racheta de tenis, 
ținând-o ca pe o chitară, și să fredoneze melodia odată cu 
cântăreții. Știam perfect de bine că nu aveam pe niciun CD din 
casă această melodie. Exclus, categoric. Imi răscolea prea multe 
amintiri. 

Ce naiba se întâmpla acolo? 

Am pășit în cameră. Cum am spus mai înainte, luminile erau 
stinse. Era întuneric. M-am oprit locului, conștient că mă purtam 
prostește. Hmm. De ce dracu’ nu aprinzi lumina, flețule?! 

Când întindeam mâna spre întrerupător, o altă voce interioară 
a zis: De ce naiba n-o iei la fugă, mai bine?! Asta-i ceea ce urlă 
toți spectatorii în sala de cinematograf. Ucigaşul e ascuns în 
casă. Adolescentul naiv, după ce găsește cadavrul decapitat al 
celui mai bun prieten al lui, decide că acum e momentul să 
bâjbâie prin întuneric în casă, în loc să fugă sau să urle ca o 
fiară turbată. 

Așa și cu mine. Nu-mi lipsea, poate, decât costumaţia 
adecvată pentru scenă. 

Melodia se termina cu un solo de chitară. Am așteptat să se 
facă liniște. N-a durat mult și cântecul a luat-o de la început. 
Același cântec. 

Ce naiba se întâmpla acolo? 

Fugi și ţipă. Aceasta era reţeta. Chiar aș fi făcut așa, doar că 
eu nu mă împiedicasem de niciun cadavru fără cap. Deci, în 
cazul meu, care era soluția? Ce puteam face, în fond? Să sun la 
poliţie? Parcă și vedeam secvenţa. Care e problema, domnule? 
Din casetofonul meu, se aude cântecul preferat al lui frate-meu, 
așa că mi-a venit s-o iau la fugă pe hol, ţipând. Vreţi, vă rog, să 


VP - 126 


veniţi imediat aici, cu armele scoase? Sigur, imediat, ne-am pus 
în mișcare. 

Caraghios, nu?! 

Și chiar dacă aș fi presupus că intrase cineva prin efracție în 
apartament, venind aici cu propriul casetofon... mda, cine ar 
putea fi această persoană, aveţi idee? 

Inima îmi bătea nebunește; începeam să mă obișnuiesc deja 
cu întunericul. M-am gândit că era preferabil să nu aprind 
lumina. Dacă exista acolo vreun intrus, de ce i-aș fi dat de 
știință că sunt acolo? De ce să fiu o ţintă ușoară? Sau, invers, 
dacă aprindeam lumina eu îl băgăm pe el în sperieți? 

Of, Doamne, nu sunt deloc bun la chestii din astea. 

M-am decis să nu aprind lumina. 

OK, perfect, hai să vedem mai departe. Întuneric. Bun, și 
acum? 

Muzica. Du-te în direcţia de unde vine muzica. Adică în 
dormitor. Ușa era închisă. Am pășit spre ea. Cu mare băgare de 
seamă. Nu voiam să mă comport ca un cretin. Am deschis 
complet ușa de la intrare, lăsând-o așa - pentru eventualitatea 
în care ar fi urmat să ţip și s-o iau la fugă. 

Mă deplasam înainte, într-un fel de alunecare spastică, 
punând în față piciorul stâng, și ţinând îndreptate degetele de la 
piciorul drept spre ieșire. Asta îmi amintea de unul dintre 
cursurile de yoga ale lui Squares. Desfaci larg picioarele și te 
apleci într-o parte, dar atât greutatea corpului, cât și 
„conștienţa” ta se duc în direcția opusă. Trupul se mișcă într-o 
parte, mintea în cealaltă. Unii yoghini, din fericire nu și Squares, 
numesc exercițiul acesta „difuzarea conștienței”. 

Am alunecat așa vreun metru. Pe urmă, încă unul. Buck 
Dharma, de la Blue Oyster Cult - faptul că mi-am amintit nu 
numai numele lui de scenă, ci și că numele lui adevărat era 
Donald Roeser spune mult despre copilăria mea -, cânta despre 
cum putem fi și noi ca ei, ca Romeo și Julieta. 

Într-un cuvânt: morţi. 

Am ajuns la ușa dormitorului. Am înghiţit cu noduri și m-am 
proptit în panoul de lemn. Degeaba. Trebuia să apăs pe clanţă. 
Degetele mi s-au încleștat pe metal. Am aruncat o privire peste 
umăr. Ușa de la intrare era tot larg deschisă. Piciorul meu drept 
era direcționat înspre ea, deși în privinţa „conștienței” nu mai 
eram chiar atât de sigur. Am apăsat încetișor pe clanță, nevrând 


VP - 127 


să fac zgomot, dar sunetul care s-a auzit mi s-a părut ca o 
bubuitură de tun. 

Am împins doar un pic în ușă, luând mâna de pe clanță. 
Muzica se auzea mai tare deja. Probabil că era vorba despre CD- 
player-ul Bose, primit de la Squares acum doi ani, de ziua mea. 

Am vârât capul înăuntru, ca să arunc o privire rapidă. Și în 
momentul acela cineva m-a înhăţat de păr. Eram tras de cap cu 
atâta forță, încât am simţit că mi se ridică picioarele de pe 
podea. Am zburat prin cameră, cu mâinile întinse în față, ca 
Superman, aterizând pe burtă, cu o bufnitură. 

Aerul mi-a ieșit șuierând din plămâni. Am încercat să mă 
răsucesc pe spate, dar el - presupuneam că era un el - se suise 
deja pe mine. Stătea călare pe spinarea mea. Un braţ îmi 
încolăcea gâtul. Am încercat să mă zbat, dar mă strângea 
îngrozitor de tare. A tras de capul meu spre spate și am simţit 
că mă sufoc. 

Nu mă puteam mișca. Eram total la cheremul lui. Și-a apropiat 
capul de al meu. Îi simțeam răsuflarea în ureche. Nu știu ce a 
mai făcut cu celălalt braț, a căutat un unghi mai prielnic sau o 
contragreutate, după care a strâns. Imi zdrobea traheea. 

Simţeam că-mi ies ochii din cap. Am bâjbâit cu mâinile prin 
dreptul grumazului. Inutil. Am încercat să-l zgârii cu unghiile pe 
brațe, dar parcă erau de lemn. Simţeam o presiune tot mai 
mare în cap, aproape insuportabilă. Mișcăm mâinile dezordonat, 
prin aer. Agresorul nici nu se clintea. Credeam că o să-mi 
explodeze craniul. Când am auzit vocea: 

— Hei, Willie băiete. 

Vocea aceea. 

Am recunoscut-o instantaneu. N-o mai auzisem - Doamne, 
încercam să-mi amintesc - de zece, cincisprezece ani, poate?! 
Oricum, sigur de la moartea lui Julie. Dar există anumite sunete, 
voci mai ales, care îţi rămân înmagazinate într-o porţiune 
specială a cortexului, pe raftul supraviețuirii dacă vreți, și 
imediat ce le auzi, fiecare fibră din tine se încordează, simțind 
primejdia. 

Și-a luat mâinile de pe gâtul meu - brusc și complet. M-am 
prăbușit, gâfâind, horcăind, de parcă mi-ar fi rămas ceva în gât. 
S-a dat la o parte de pe mine, râzând. 

— Eşti cam moale, Willie băiete. 


VP - 128 


M-am răsucit brusc pe spate, târându-mă înapoi. Ochii 
confirmau ceea ce urechile îmi spuseseră deja. Nu-mi venea să 
cred. Se schimbase, dar nu exista niciun dubiu, era el. 

— John? am zis eu. John Asselta? 

Pe faţa lui a apărut zâmbetul acela, care nu atingea nimic, 
parcă. Am simţit cum cad înapoi în timp. Frica - frica pe care nu 
o mai trăisem din adolescenţă - a ieșit la suprafaţă. Strigoiul - 
așa îi zicea toată lumea, deși nimeni n-avea curajul să-l strige 
așa în faţă - avusese întotdeauna acest efect asupra mea. Și nu 
cred că eram singurul în această situaţie. Îngrozea cam pe toată 
lumea, deși eu fusesem întotdeauna protejat. Eram frăţiorul lui 
Ken Klein. Pentru Strigoi, asta era de ajuns. 

Intotdeauna am fost un fricos. Toată viața m-am ferit de 
confruntări. Unii zic că asta e o dovadă de prudenţă și 
maturitate. Dar eu știu că nu e așa. Adevărul e că sunt laș. Mi-e 
groaznic de frică de violenţă. O fi poate o reacţie normală - 
instinct de supravieţuire și așa mai departe -, dar mie tot mi-e 
rușine. Fratele meu, care era, în mod ciudat, cel mai bun prieten 
al Strigoiului, era capabil de acel gen de agresiune, demnă de 
invidie, prin care tipii tari cu adevărat se deosebesc de cei care 
ar putea fi și ei așa, dar nu sunt. Felul în care juca tenis, 
bunăoară, îţi amintea de John McEnroe la tinereţe, prin acel 
spirit de competiţie aproape exacerbat. Și când era copil, Ken 
încerca să iasă învingător tot timpul, nu se oprea, până nu te 
zdrobea pur și simplu. Eu n-am fost niciodată așa. 

Cu mare greutate, am reușit să stau în picioare. Asselta s-a 
ridicat și el, ca un duh ieșind din mormânt. A desfăcut brațele 
larg: 

— Nu vii să îmbrăţișezi un vechi prieten, Willie băiete? 

S-a apropiat și, până să apuc să mă feresc, m-a strâns în 
brațe. Era destul de scund, dar cu o constituţie fizică bizară - 
bust prelung și braţe scurte. Imi ajungea cu obrazul până la 
piept. 

— Ce mult timp a trecut! a mai exclamat el. 

Nu știam cum să reacționez, nici de unde să încep. 

— Cum ai intrat aici? 

— Ce? a făcut el, dându-mi drumul. Oh, ușa era deschisă. Îmi 
pare rău că m-am furișat așa în casa ta, dar... 

A zâmbit un pic, ridicând din umeri, după care a reluat: 

— Nu te-ai schimbat deloc, Willie băiete. Arăţi bine. 


VP - 129 


— Nu trebuia totuși să... 

A înclinat capul pe-o parte; mi-am amintit dintr-odată cât de 
violent putea riposta. John Asselta fusese coleg de clasă cu Ken, 
la liceu, fiind cu doi ani mai mare decât mine. Era căpitanul 
echipei, la lupte, iar doi ani la rând a fost campion la categoria 
ușoară, pe tot ţinutul Essex. Probabil că ar fi ieșit campion pe 
ţară, dar a fost descalificat pe motiv că dislocase intenţionat 
umărul unui rival. Era la a treia încălcare a regulamentului. Și- 
acum mi-aduc aminte cum urla de durere adversarul lui. Mi- 
aduc aminte că multora dintre spectatori li s-a făcut rău, când 
au văzut cum atârna braţul omului, ca o cârpă. Mi-aduc aminte 
zâmbetul lui Asselta, când l-au luat cu targa pe adversarul lui. 

Tata sustinea că Strigoiul semăna la fire cu Napoleon. Mie 
explicaţia aceasta mi se părea prea simplistă. Nu știu exact cum 
era, dacă Strigoiul simţea mereu nevoia să se dea mare și tare, 
sau dacă era ceva genetic la el, ori dacă nu cumva pur și simplu 
era o jigodie de om. 

Oricum, cert e că normal la cap nu putea fi. 

Jubila când îi făcea pe alţii să sufere, când le provoca dureri 
fizice. O aură distructivă îi însoțea fiecare acţiune. Până și cei 
din clasele mai mari se fereau de el. Bine era să nu te privească 
niciodată în ochi, să nu-i ieși niciodată în cale, fiindcă nu se știa 
niciodată ce-l putea apuca așa, din senin. Era în stare să te 
pocnească, fără nicio ezitare. lți spărgea nasul cu plăcere. Iți 
dădea un genunchi în testicule. Iți umfla ochii. Te lovea și pe la 
spate. 

L-a snopit în bătaie pe Milt Saperstein, când eram eu în clasa 
a zecea. Saperstein, un boboc nătăfleț din a noua, făcuse 
greșeala de a se rezema de dulapul Strigoiului. Strigoiul i-a 
zâmbit și l-a iertat, bătându-l prietenește pe spate. Dar mai 
târziu, în aceeași zi, când Saperstein se plimba în recreatie, 
bum, Strigoiul i-a sărit în spate și i-a tras una în cap lui Milt. 
Saperstein nici n-a știut ce i se întâmplă, fiindcă nu-l văzuse pe 
Strigoi când se năpustise spre el. A căzut grămadă pe jos, iar 
Strigoiul, râzând, l-a călcat pe ţeastă. Milt a trebuit dus la secţia 
de urgenţe de la St. Barnabas. 

Nimeni n-a văzut nimic. 

Când avea paisprezece ani - dacă legenda era adevărată -, 
Strigoiul a omorât câinele unui vecin, vârându-i în rect niște 
petarde aprinse. Dar mai groaznic decât asta, mai groaznic 


VP - 130 


decât aproape orice, era zvonul potrivit căruia Strigoiul, la 
frageda vârstă de zece ani, îl înjunghiase cu cuțitul de bucătărie 
pe un alt copil, pe nume Daniel Skinner. Se presupune că 
Skinner, care era cu vreo doi ani mai mare, obișnuia să se tot 
lege de Strigoi, până când acesta a reacționat înfigându-i cuțitul 
drept în inimă. Se mai zvonea, de asemenea, că Strigoiul fusese 
la școala de corecție, ba chiar și la psihiatru. Dar tot degeaba. 
Ken susţinea că nu știa nimic despre toate astea. L-am întrebat 
pe tata odată, dar nici el n-a vrut să confirme sau să infirme 
aceste supoziţii. 

Am încercat să dau la o parte trecutul. 

— Ce vrei de la mine, John? 

N-am înţeles niciodată prietenia dintre fratele meu și el. Nici 
părinţii mei nu erau prea încântați de asta, deși Strigoiul știa să 
fie fermecător cu oamenii mari. Tenul lui, aproape ca de albinos 
- de unde și porecla - se completa cu niște trăsături drăgălașe. 
Era chiar drăguţ ca băiat, cu gene lungi și gropiţă în bărbie. 
Auzisem că după terminarea liceului, intrase în armată. Se 
presupunea că se înrolase într-un detașament clandestin, la 
operaţiuni speciale sau beretele verzi, dar nimeni nu putea 
confirma cu certitudine nici acest lucru. 

Strigoiul avu iarăși gestul de a lăsa capul pe-o parte. 

— Unde-i Ken? a întrebat el cu glasul lui catifelat. 

Nu i-am răspuns. 

— Am fost plecat mult timp, Willie băiete. Peste mări și ţări. 

— Și ce-ai făcut pe-acolo? 

Același zâmbet, cu dinţii dezgoliți. 

— Acum, m-am întors și m-am gândit să îl caut pe cel mai bun 
prieten al meu. 

Chiar n-am știut ce să răspund. Dar, brusc, mi-am amintit de 
seara precedentă, când stăteam pe balcon. Bărbatul care se 
holba la mine din capătul străzii. Strigoiul, el fusese, precis. 

— Zi, Willie băiete, unde pot da de el? 

— Nu știu. 

— Poftim? a făcut el, ducând mâna la ureche. 

— Nu știu unde e. 

— Dar cum se poate așa ceva? Doar ești fratele lui. Ținea așa 
de mult la tine. 

— Ce vrei de fapt de la mine, John? 


VP - 131 


— la spune, a zis el, arătându-și iarăși dinţii. Are legătură cu 
ceea ce s-a întâmplat cu iubiţica ta din școală, Julie Miller? De- 
asta v-aţi certat? 

Mă holbam uluit la el. Strigoiul continua să zâmbească. Voia 
să mă scotă din sărite, știam asta. El și Julie, în mod ciudat, 
fuseseră destul de apropiaţi. N-am înţeles niciodată chestia 
asta. Julie susținea că vedea niște calităţi, sub atitudinea lui 
violentă, de psihopat. Odată am și glumit pe tema asta, zicându- 
i că era zâna cea bună, care îi scosese un spin din labă. Nu 
știam cum să reacţionez, acum. Mă gândeam chiar s-o rup la 
fugă, dar știam că n-aveam scăpare. Mai știam că n-aveam nicio 
șansă în fața lui. 

Am încercat cumva să trag de timp. 

— Ai fost plecat multă vreme? 

— Ani, Willie băiete. Ani. 

— Și, deci, când l-ai văzut ultima oară pe Ken? 

A simulat că se gândește profund. 

— Oh, știu eu, să fi fost acum doisprezece ani, poate? De- 
atunci, am fost plecat din ţară tot timpul. N-am mai ţinut 
legătura cu el. 

— Îhî, da. 

— Mi se pare mie, sau chiar pui la îndoială spusele mele?! a 
zis el, mijind ochii. Ţi-e frică de mine? a mai făcut el, apropiindu- 
se de mine. 

Am încercat să nu tresar și să par impasibil. 

— Nu. 

— Fratele mai mare nu-i aici ca să te apere, Willie, băiete. 

— Da, dar nici nu mai suntem la liceu, John. 

Se uita fix în ochii mei. 

— Chiar crezi că lucrurile s-au schimbat așa de mult, față de- 
atunci? 

Incercam să-mi păstrez cumpătul. 

— Pari speriat, Willie băiete. 

— leși afară de-aici. 

Riposta lui a fost fulgerătoare. S-a lăsat jos, la podea, și mi-a 
secerat picioarele. Am căzut rău pe spate. Până să apuc să fac 
vreo mișcare, m-a și prins în menghina brațului lui. Și apăsa, 
strângea tare, gata să-mi rupă oasele. O durere cumplită îmi 
sfredelea brațul, din umăr în jos. 


VP - 132 


M-am zbătut, încercând să-l împing la o parte, orice, numai să 
scap de presiunea aceea groaznică asupra brațului. 

În momentul acela, Strigoiul a spus pe cel mai calm ton cu 
putință: 

— Să-i zici să nu se mai ascundă, Willie băiete. Să-i spui că s- 
ar putea să aibă de suferit alte persoane, dacă nu face așa. Cum 
ai fi tu, de pildă. Ori tăticul tău. Sau sora ta. Sau poate chiar 
vulpița aia de Miller, cu care te-ai întâlnit azi. Așa să-i spui. 

Cu o iuțeală nefirească, mi-a lăsat brațul liber și mi-a tras un 
pumn în față. Am simțit că-mi explodează nasul. Am căzut lat pe 
podea; simțeam că se învârte camera cu mine. Aproape că mi- 
am pierdut cunoștința. Sau poate chiar am leșinat. Nici nu mai 
știu. 

Când am ridicat din nou privirea, Strigoiul se evaporase. 


VP - 133 


19. 


Squares mi-a dat o pungă cu gheaţă din congelator. 

— Mda, dar ar trebui să-l văd și pe celălalt tip, așa-i? 

— Da, am spus eu, lipindu-mi punga de nas, unde mă durea 
rău. Arată ca un idol de cinema. 

Squares s-a așezat pe canapea, punându-și picioarele 
încălțate cu cizme, pe măsuţa de cafea. 

— Explică. 

Și i-am explicat. 

— Parcă ar fi prinţ, tipul ăsta, a spus Squares. 

— Ți-am zis că îi plăcea să chinuiască animalele? 

— Îhî, exact. 

— Şi că avea o colecție de cranii în dormitor? 

— Probabil că așa le impresiona pe dame. 

— Nu prea înţeleg. 

Am lăsat punga jos. Aveam senzaţia că parcă-mi băgase 
cineva niște monede pisate în nas. 

— Dar de ce să vrea Strigoiul să dea de frate-meu? 

— A naibii întrebare. 

— Crezi că ar trebui să anunţ poliția? 

Squares a ridicat din umeri. 

— Mai zi-mi o dată numele întreg. 

— John Asselta. 

— Presupun că n-ai o adresă actuală a tipului. 

— Nu. 

— Dar a crescut în Livingston? 

— Da, zisei eu. Pe Woodland Terrace. La numărul 57. 

— Mai ţii minte și asta? 

Acum, era rândul meu să ridic din umeri. Așa e când te-ai 
născut în Livingston. Ții minte tot felul de chestii din astea. 

— Maică-sa, nu știu ce era de capul ei. Cert e că a fugit de- 
acasă sau așa ceva, când el era foarte mic. Taică-său era mare 
beţivan. Doi fraţi, ambii mai mari. Unul - parcă Sean, așa îl 
chema - era veteran din Vietnam. Avea plete și o barbă 
încâlcită; toată ziua umbla brambura prin oraș, vorbind de unul 
singur. Lumea zicea că-i nebun. Curtea lor arăta ca un maidan 


VP - 134 


de gunoaie, cu bălării peste tot. Chestia asta nu era pe gustul 
comunităţii din Livingston. Poliţaii le trânteau amenzi după 
amenzi. 

— O să verific și eu, a spus Squares, care-și notase toate 
informaţiile. 

Mă durea capul. Încercam să mă concentrez. 

— Ai avut și tu un personaj asemănător la școală? am întrebat 
eu. Vreun maniac din ăsta, care jubila când îi făcea pe alţii să 
sufere? 

— Mda, a spus Squares. Pe mine. 

Aproape că nu-mi venea să cred. Știam, la modul teoretic, că 
Squares fusese un punkist de proporţii biblice, dar ideea că 
fusese și el ca Strigoiul, că mi-ar fi fost frică să trec pe lângă el, 
că era în stare să spargă capul cuiva și să râdă auzind oasele 
trosnind... nu, așa ceva mi se părea de neconceput. 

Mi-am pus iarăși gheață pe nas, tresărind de durere când am 
atins zona lovită. 

— Of-of, ce copil, a făcut Squares, clătinând din cap. 

— Păcat că nu te-ai făcut medic, să știi. 

— Probabil că ai nasul rupt, a spus el. 

— Mi-am imaginat și eu. 

— Vrei să mergi la spital? 

— Nuuu, sunt un tip tare. 

— Oricum, nici n-ar avea ce să-ţi facă, a mormăit el, rânjind 
ironic. 

Pe urmă, s-a oprit, și-a mușcat obrazul pe dinăuntru și a spus: 

— A intervenit ceva. 

Nu-mi plăcea tonul lui. 

— M-a sunat simpatia noastră, agentul federal Joe Pistillo. 

Din nou, am lăsat jos punga cu gheaţă. 

— Au găsit-o pe Sheila? 

— Nu știu. 

— Și de ce-a sunat? 

— N-a vrut să spună. M-a rugat doar să te aduc acolo. 

— Când? 

— Acum. A zis că mi-a făcut o favoare, sunând. 

— Favoare pentru ce? 

— Să dea naiba, dacă știu. 


VP - 135 


— Mă numesc Clyde Smart, i s-a adresat bărbatul Ednei 
Rogers, pe un ton de o blândeţe inimaginabilă. Sunt medicul 
legist din district. 

Edna Rogers urmărea gesturile soțului ei. Neil dădu mâna cu 
doctorul. Ea se mulțumi doar să miște din cap, privindu-l. Era de 
faţă și femeia-șerif. La fel și unul dintre adjuncţii ei. Ce figuri 
grave și solemne au toţi, se gândi Edna Rogers. Bărbatul pe 
nume Clyde Smart încerca să rostească niște cuvinte de 
consolare. Edna Rogers nu voia să audă nimic. 

În cele din urmă, Clyde Smart se îndreptă spre masă. Neil și 
Edna Rogers, căsătoriţi de patruzeci și doi de ani, stăteau în 
picioare unul lângă celălalt, așteptând. Nu se atingeau. Nu 
încercau să se îmbărbăteze reciproc. Trecuseră mulţi ani de 
când renunţaseră să se mai bizuie unul pe celălalt. 

Medicul legist a tăcut, în sfârșit, și a tras la o parte cearșaful. 

Când Neil Rogers a văzut chipul Sheilei, s-a tras înapoi ca un 
animal rănit. Cu ochii pironiţi în sus, a urlat ca un lup înainte de 
furtună. Edna Rogers a înţeles din cumplita suferință a soțului 
ei, înainte chiar de a se uita și ea, că nu exista niciun miracol, 
nicio șansă ca adevărul să fie altul. Și-a lut inima în dinţi și a 
privit spre fiica ei. A întins o mână - dorinţa maternală de a 
mângâia, chiar și în moarte, nu poate fi învinsă -, dar și-a impus 
să se abţină. 

Edna a continuat să se uite fix în jos până când vederea i s-a 
încețoșat, până când a început să i se pară că fața Sheilei se 
transformă, până când prima ei născută era din nou fetiţa ei 
dragă, care avea toată viaţa înainte, ca o a doua șansă, pentru 
ea, ca mamă, de a proceda așa cum trebuia. 

Și apoi Edna Rogers a început să plângă. 


VP - 136 


20. 


— Ce-ai păţit la nas? m-a întrebat Pistillo. 

Eram din nou în biroul lui. Squares rămăsese în sala de 
așteptare. Eu ședeam pe fotoliul din faţa biroului lui Pistillo. 
Scaunul lui, am remarcat de data asta, era ceva mai înalt decât 
fotoliul meu, probabil din raţiuni de intimidare. Claudia Fisher, 
agentul FBI care mă vizitase la Covenant House, stătea în 
picioare, în spatele meu, cu brațele încrucișate. 

— Ar trebui să-l vezi și pe celălalt, am spus eu. 

— Te-ai bătut? 

— Am căzut, am zis eu. 

Pistillo nu m-a crezut, dar nu conta. Și-a pus mâinile pe birou. 

— Am vrea să ne povestești din nou totul. 

— Totul, adică? 

— Cum a dispărut Sheila Rogers. 

— Aţi găsit-o? 

— Te rog să ai un pic de răbdare, a spus el, tușind cu mâna la 
gură. La ce oră a plecat Sheila Rogers din apartamentul 
dumitale? 

— De ce? 

— Te rog, domnule Klein, să ne ajuţi. 

— Cred că a plecat pe la cinci dimineaţa. 

— Ești sigur? 

— Dormeam. Mi s-a părut că am auzit-o plecând. 

— La cinci? 

— Da. 

— Te-ai uitat la ceas? 

— Glumești? Habar n-am. 

— Atunci, cum ţi-ai dat seama că era ora cinci? 

— Nu știu, am simțul timpului. N-ai vrea să depășim faza 
asta? 

A încuviinţat din cap, foindu-se pe scaun. 

— Domnișoara Rogers ţi-a lăsat un bilet, corect? 

— Da. 

— Unde era biletul? 

— Adică, unde în apartament? 


VP - 137 


— Da. 

— Ce mai contează? 

— Te rog, mi-a zâmbit el, condescendent. 

— Pe bufetul din bucătărie, am spus eu. E melaminat, dacă 
informaţia asta ajută la ceva. 

— Și ce scria, exact, în bilet? 

— E ceva personal. 

— Domnule Klein... 

Am oftat. N-avea niciun rost să mă cert cu el. 

— Îmi spunea că mă va iubi mereu. 

— Și altceva? 

— Asta era tot. 

— Doar că te va iubi mereu? 

— Da, exact. 

— Mai ai biletul acesta? 

— Da. 

— Poţi să ni-l arăţi și nouă? 

— Puteţi să-mi spuneţi și voi de ce m-aţi adus aici? 

Pistillo s-a rezemat de spătar. 

— După ce aţi plecat de la tatăl dumitale, v-aţi dus amândoi, 
adică dumneata și domnișoara Rogers, direct înapoi la 
apartament? 

Mă simţeam derutat de felul în care schimbase brusc vorba. 

— La ce te referi? 

— Aţi fost împreună la înmormântarea mamei dumitale, 
corect? 

— Da. 

— Pe urmă, dumneata și Sheila Rogers v-aţi întors la 
apartament. Așa ne-ai povestit, da? 

— Așa v-am povestit, da. 

— Și e adevărat? 

— Da. 

— V-aţi oprit undeva în drum spre casă? 

— Nu. 

— Poate confirma cineva acest lucru? 

— Să confirme că nu ne-am oprit? 

— Să confirme că v-aţi dus amândoi împreună la apartament 
și că n-aţi mai ieșit deloc în seara aceea. 

— Dar de ce e nevoie să confirme cineva așa ceva? 

— Te rog, domnule Klein. 


VP - 138 


— Nu știu dacă există cineva care ar putea confirma sau nu 
acest lucru. 

— N-ai vorbit cu nimeni? 

— Nu. 

— Nu v-a văzut niciun vecin? 

— Habar n-am. Dar de ce nu faceţi o anchetă prin cartier? m- 
am adresat eu Claudiei Fisher, întorcând capul spre ea. Nu la 
asta vă pricepeţi voi cel mai bine? 

— De ce s-a dus Sheila Rogers în New Mexico? 

— N-am știut că a fost acolo, am răspuns eu, răsucindu-mă cu 
faţa spre el. 

— Nuţi-a pomenit că urma să plece? 

— Nu știu nimic despre povestea asta. 

— Dar dumneata, domnule Klein? 

— În ce sens, eu? 

— Dumneata cunoști pe cineva în New Mexico? 

— Nici măcar n-am habar cum se ajunge la Santa Fe. 

— San Jose, m-a corectat Pistillo, zâmbind de gluma naivă. 
Avem lista ultimelor apeluri telefonice pe care le-ai primit. 

— Bravo vouă! 

— Tehnologia modernă, a făcut el, ridicând din umeri. 

— Și e legal? Să-mi ţineţi telefonul sub supraveghere? 

— Avem mandat pentru asta. 

— Nici nu mă îndoiam de așa ceva. Bun, deci ce vreţi să știți? 

Claudia Fisher a intervenit pentru prima oară. Mi-a dat o foaie 
de hârtie - după toate aparențele o fotocopie a unei facturi de 
telefon. Un singur număr - pe care nu-l cunoșteam - era 
subliniat cu galben. 

— La numărul dumitale de-acasă, s-a primit un apel de la un 
telefon public din Paradise Hills, New Mexico, în seara de 
dinaintea înmormântării mamei dumitale. De la cine a fost acel 
telefon? a întrebat el, aplecându-se spre mine. 

Am studiat numărul, din nou, simţindu-mă complet derutat. 
Apelul avusese loc la ora șase și cincisprezece minute, după- 
amiaza. Durase opt minute. Nu știam ce însemna chestia asta, 
dar nu-mi plăcea deloc tonul conversației. Am ridicat privirea. 

— N-ar fi mai bine să chem un avocat? 

Întrebarea l-a mai cuminţit un pic pe Pistillo, care a schimbat 
o privire cu Claudia Fisher. 


VP - 139 


— Poţi să îţi chemi un avocat, a rostit el, cu o prudenţă 
excesivă. 

— Vreau să vină Squares aici. 

— El nu e avocat. 

— Totuși. Nu știu ce naiba se întâmplă, dar nu-mi plac deloc 
întrebările astea. Am fost de-acord să vin până aici, crezând că 
aveţi niște informaţii pentru mine. În schimb, m-am trezit luat la 
interogatoriu. 

— Interogatoriu?! a exclamat Pistillo, desfăcând palmele. Era 
doar o discuţie, atâta. 

Un telefon a început să țârâie în spatele meu. Claudia Fisher 
și-a scos celularul, l-a pus la ureche și a zis: „Fisher”. După cea 
ascultat cam un minut, a închis, fără să-și ia la revedere. Pe 
urmă, a încuviinţat din cap spre Pistillo. 

— Ajunge, m-am săturat, am zis eu, ridicându-mă în picioare. 

— Stai jos, domnule Klein. 

— Mi s-a făcut lehamite de tâmpeniile dumitale, Pistillo. Am 
obosit să tot... 

— Apelul acela telefonic, mi-a retezat el vorba. 

— Ce-i cu el? 

— Stai jos, Will. 

Era prima oară când îmi spunea pe nume. Nu-mi plăcea deloc 
tonul lui. Am rămas în picioare, așteptând să continue. 

— Așteptam doar o confirmare vizuală, a zis el. 

— Apropo de ce? 

Nu mi-a răspuns la întrebare. 

— Așa că i-am adus cu avionul pe părinţii Sheilei Rogers, din 
Idaho. Prin certificarea lor, constatarea este acum oficială, deși, 
din analizarea amprentelor, noi eram deja edificaţi. 

Faţa lui se îmblânzise. Am simţit că mi se înmoaie genunchii, 
dar am izbutit să nu cad din picioare. Mă privea acum cu un aer 
foarte grav. Am început să scutur din cap, dar știam că nu exista 
nicio posibilitate de a evita cumplitul șoc. 

— Îmi pare rău, Will, a spus Pistillo. Sheila Rogers a murit. 


VP - 140 


21. 


Tăgăduirea este ceva uluitor. 

Deși simţeam că mi se răsucește stomacul în mine și că se 
desprinde de la locul lui, deși o răceală de gheaţă îmi cotropise 
toată fiinţa, dinspre interior, deși noiane de lacrimi mi se 
îngrămădeau în ochi, am reușit cumva să mă detașez. Dădeam 
din cap, concentrându-mă la puţinele detalii pe care Pistillo era 
dispus să mi le comunice. Sheila fusese aruncată pe marginea 
unui drum, în Nebraska, spunea el. Eu dădeam din cap. Fusese 
ucisă „în mod destul de brutal”, cum se exprimase Pistillo. Eu iar 
dădeam din cap. Când fusese găsită, nu avea niciun act de 
identitate asupra ei, însă amprentele se potriviseră, iar apoi 
părinţii Sheilei veniseră cu avionul și identificaseră cadavrul. Așa 
că acum era oficial. lar dădeam din cap. 

Nu voiam să mă așez. Nu plângeam. Stăteam în picioare, 
perfect nemișcat. In mine, ceva parcă se solidifica și creștea. Mă 
presa pe cutia toracică, fiindu-mi aproape imposibil să mai 
respir. Cuvintele lui ajungeau la urechile mele parcă de la foarte 
mare distanţă, ca printr-un filtru sau ca de sub apă. În mintea 
mea, persista o imagine simplă: Sheila citind pe canapea, cu 
picioarele ghemuite sub ea, cu mânecile de la tricou prea lungi 
atârnând peste încheieturile mâinilor. Vedeam concentrarea de 
pe chipul ei, degetul pregătit să întoarcă pagina următoare, felul 
cum mijea ochii când citea anumite pasaje, cum ridica privirea 
și zâmbea, când realiza că o contemplam. 

Sheila era moartă. 

Eram cu gândul tot acolo, în apartamentul nostru, împreună 
cu Sheila, încercând să mă agăţ de ceea ce începea să dispară 
ca un fum, când cuvintele lui Pistillo au destrămat vălul 
amintirilor. 

— Era mai bine să fi cooperat cu noi, Will. 

— Ce?! 

Parcă ieșeam dintr-un somn de plumb. 

— Dacă ne-ai fi spus adevărul, poate am fi putut s-o salvăm. 


VP - 141 


Nu-mi mai aduc aminte decât că, dintr-odată, ajunsesem 
afară, în microbuz. 

Squares alterna între bătăi cu pumnul în volan și jurăminte de 
razbunare. Nu-l mai văzusem niciodată așa de agitat. Reacția 
mea fusese exact la polul opus. Ca și cum cineva îmi scosese 
dopul, ca la o chiuvetă, și rămăsesem complet vlăguit. Mă 
holbam afară, pe geam. Tăgăduirea celor auzite continua să 
funcționeze în capul meu, dar realitatea îmi bubuia dur în 
țeastă. Mă întrebam cât aveam să mai opun rezistență. 

— Punem noi mâna pe el, a spus Squares din nou. 

Deocamdată, nici nu-mi prea păsa. 

Microbuzul a oprit în faţa blocului, paralel cu un alt vehicul 
staționat lângă trotuar. Squares a sărit jos. 

— Nu-i nevoie, sunt bine, am spus eu. 

— Oricum, vin sus cu tine. Vreau să-ţi arat ceva. 

Am încuviințat, amorțit. 

Când am intrat, Squares a băgat mâna în buzunar și a scos o 
armă de foc. A făcut turul apartamentului, cu arma în poziţie de 
tragere. Nici ţipenie. Pe urmă, mi-a dat mie revolverul. 

— Încuie ușa. Dacă nemernicul ăla scârbos apare iarăşi, 
zboară-i creierii. 

— N-am nevoie de chestia asta. 

— Ba nu, îi zbori creierii, a repetat el. 

Mă uitam fix la armă. 

— Vrei să rămân cu tine? a întrebat el. 

— Cred că mi-ar fi mai bine singur. 

— Mda, bine, dar dacă ai nevoie de mine, sună-mă pe mobil. 

— OK, mulțam. 

A plecat fără să mai scoată un cuvânt. Am pus revolverul pe 
masă. Pe urmă, am început să mă uit în jur, prin apartament. 
Nimic care să-mi mai amintească de Sheila, aici. Parfumul ei 
dispăruse complet. Aerul părea cumva mai subţire, mai 
imaterial. Îmi venea să închid toate ferestrele și ușile, să le bat 
în cuie, ca să mai pot păstra, poate, ceva din ea. 

Femeia pe care o iubesc fusese ucisă. 

Același lucru mi se întâmpla deja a doua oară? 

Nu. Când Julie fusese omorâtă, nu simţisem la fel. Nici pe 
departe. Tăgăduirea realităţii continua să-și facă efectul, dar un 
glas slab șoptea deja printre crăpături: Nimic nu va mai fi 
niciodată la fel. Știam și eu asta. Și mai știam că de data asta 


VP - 142 


nu-mi voi mai reveni. Există nenorociri peste care reușești să 
treci până la urmă - ca tragedia cu Ken și Julie. Dar acum era 
altceva. O mulţime de sentimente ricoșau în sufletul meu. Dar 
cel mai persistent era disperarea. 

Nu voi mai fi niciodată cu Sheila. Femeia pe care o iubesc 
fusese ucisă. 

Mă concentram asupra ultimei părţi a enunțului. Ucisă. Mă 
gândeam la trecutul Sheilei, la grozăviile prin care trecuse ea. 
Mă gândeam la curajul cu care învinsese toate obstacolele și mă 
mai gândeam cum cineva - probabil o persoană din trecutul ei - 
se furișase pe la spate și îi curmase viața. 

Furia a început și ea să-și facă loc în mine. 

M-am dus spre birou, m-am aplecat și am băgat mâna în 
sertarul de jos, în partea din spate. Am scos de-acolo cutiuța de 
catifea, am tras adânc aer în piept și am deschis-o. 

Inelul cu diamant și platină. Îl cumpărasem de pe 47* Street, 
în urmă cu două săptămâni. l-I arătasem doar mamei, ca să știe 
și ea că voiam să mă însor. Dar mamei i-a fost tot mai rău după 
aceea. A trebuit să aștept. Oricum, eram împăcat că mama a 
putut afla că îmi găsisem și eu pe cineva, o persoană pe care și 
ea o aprecia mult. Nu făcusem decât să amân până se ivea 
momentul potrivit, după înmormântarea mamei, ca să-i pot oferi 
Sheilei inelul. 

Sheila și cu mine ne iubisem mult. Probabil că aș fi cerut-o de 
nevastă, în cine știe ce mod trăsnit și original, ei i s-ar fi 
împăienjenit ochii de emoție, după care ar fi spus da și și-ar fi 
încolăcit braţele de gâtul meu. Ne-am fi căsătorit și am fi rămas 
împreună până la capătul vieții. Ce frumos ar fi fost. 

Dar cineva mă privase de toate astea. 

Zidul tăgăduirii începea să se surpe. Tristeţea a început să mă 
învăluie strâns, nelăsându-mă aproape nici să mai respir. M-am 
prăbușit pe un fotoliu, cu genunchii strâns adunaţi la piept. Mă 
legănam în faţă și în spate, plângând în hohote. 

Nici nu știu cât am stat așa. Dar după un timp, mi-am impus 
să încetez. Atunci a fost momentul când am decis să lupt 
împotriva durerii sfâșietoare. Durerea paralizează. Dar nu și 
împotriva furiei din mine. Furia care pândea momentul să se 
reverse în afară. Și n-aveam de gând s-o opresc. 


VP - 143 


22. 


Când Katy Miller îl auzi pe tatăl ei ridicând glasul, se opri în 
pragul ușii. 

— Ce să cauţi tu acolo? a zbierat el. 

Mama și tatăl ei erau în birou. Încăperea aceasta, ca tot restul 
casei, de altfel, avea ceva impersonal, ca de lanţ hotelier. 
Mobilierul era funcţional, strălucitor, masiv, dar lipsit de orice 
căldură. Tablourile în ulei, de pe pereţi, înfățișau imagini banale 
cu vapoare pe apă și natură moartă. Nicio statuetă, niciun fel de 
suvenir, nicio colecţie de obiecte dragi, nicio fotografie de 
familie. 

— M-am dus să le transmit condoleanţe, a spus mama ei. 

— Ce dracu' te-a apucat să faci așa ceva? 

— M-am gândit că așa se cade. 

— Așa se cade? Fiul ei a ucis-o pe fiica noastră. 

— Fiul ei, a repetat Lucille Miller. Nu ea. 

— la scutește-mă pe mine de rahaturi din astea. Ea l-a 
crescut. 

— Ceea ce nu înseamnă că ea e vinovată. 

— Până acum n-ai crezut așa. 

Mama ei nu se lăsa intimidată. 

— Am crezut așa de foarte mult timp, numai că n-am spus 
niciodată. 

Warren Miller s-a întors cu spatele și a început să se foiască 
prin cameră. 

— Și măgarul ăla te-a dat afară din casă? 

— E prea marcat de suferinţă. A răbufnit și el, fără să-și dea 
seama. 

— Să nu te prind că mai calci pe-acolo, a prevenit-o el, fără 
prea mult efect. S-a înţeles? În fond, nu uita că ea și-a ajutat fiul 
ucigaș să scape de închisoare. 


— Ei, şi? 

Lui Katy i se tăie răsuflarea. Domnul Miller a întors brusc 
capul. 

— Ce-ai zis?! 


— Era mama lui. Crezi că noi am fi făcut altfel? 


VP - 144 


— Ce tot îndrugi acolo? 

— Dacă situaţia ar fi fost exact invers. Dacă Julie l-ar fi omorât 
pe Ken și ar fi trebuit să se ascundă. Tu ce-ai fi făcut atunci? 

— Termină cu prostiile. 

— Nu, Warren, nu-s prostii deloc. Vreau să știu. Vreau să știu, 
dacă rolurile ar fi fost inversate, noi ce-am fi făcut? Am fi 
denunţat-o pe Julie la poliţie? Sau, dimpotrivă, am fi încercat s-o 
salvăm? 

Când tatăl ei i-a întors spatele maică-sii, o zărit-o pe Katy în 
pragul ușii. S-a uitat în ochii ei, dar, la fel cum se mai întâmplase 
de nenumărate ori înainte, a coborât privirea în faţa fiicei lui. 
Fără să mai scoată vreun cuvânt, Warren Miller a ieșit valvârtej, 
năpustindu-se la etaj. A intrat în noua „cameră cu computer” și 
a închis ușa. „Camera cu computer” era fostul dormitor al lui 
Julie. Timp de nouă ani, rămăsese exact așa cum fusese în ziua 
morții ei. Pe urmă, într-o bună zi, fără nicio prevenire, tatăl ei 
intrase în cameră, împachetase toate lucrurile și le depozitase în 
altă parte. Văruise pereţii în alb, cumpărase o masă pentru 
computer. Așa că acum era „camera cu computer”. Pentru unii, 
reacţia lui echivalase cu renunţarea la lunga perioadă de doliu. 
Adevărul era, însă, exact invers. Întregul gest fusese forțat și 
fals, ca efortul unui muribund de a se da jos din pat, deși știe că 
după aceea îi va fi și mai rău. Katy nu intra niciodată acolo. 
Acum, când încăperea nu mai păstra nimic tangibil care să 
amintească nemijlocit de Julie, spiritul surorii ei părea totuși și 
mai pregnant acolo. Imaginaţia era mult mai bogată decât 
imaginea concretă a lucrurilor care existau aievea. 

Lucille Miller s-a dus la bucătărie. Katy a urmat-o, în tăcere. 
Mama ei a început să spele vasele. Katy o privea, dorindu-și, ca 
de atâtea ori în trecut, să poată spune ceva care să nu o 
rănească și mai adânc. Părinţii ei nu discutau niciodată cu Katy 
despre Julie. Niciodată. De-a lungul anilor, îi surprinsese 
discutând despre omor, poate de vreo șase ori, cel mult. Dar, de 
fiecare dată, conversaţia lor se sfârșise la fel: în tăcere și 
lacrimi. 

— Mami? 

— Nu-i nimic, iubito. 

Katy a venit mai aproape. Maică-sa freca și mai cu foc. Katy a 
observat că mama ei avea mai multe fire albe decât ţinea ea 


VP - 145 


minte. Era ceva mai adusă de spate, iar la faţă părea mai 
pământie. 

— Tu așa ai fi făcut? a întrebat Katy. 

Mama ei nu spunea nimic. 

— Tu ai fi ajutat-o pe Julie să fugă? 

Lucille Miller continua să frece în chiuvetă. Pe urmă, a 
încărcat mașina de spălat vase. A turnat detergent și a apăsat 
pe butonul de pornire. Katy a mai așteptat câteva momente. 
Dar maică-sa nu voia să vorbească. 

Katy a urcat treptele, pășind în vârful picioarelor. Din camera 
cu computer, se auzeau, înăbușit, hohotele de plâns ale tatălui 
ei, chiar dacă ușa era închisă. Katy s-a oprit și și-a lipit palma de 
lemn. Se gândea că așa va putea simţi vibraţiile venite din 
interiorul încăperii. Tatăl ei, când plângea, se zguduia din tot 
corpul. Vocea lui, sugrumată de hohotele de plâns, implora 
obsesiv: „Te rog, gata, gata”, ca și cum s-ar fi rugat de vreun 
torționar nevăzut să îi descarce un glonţ în cap. Katy a maia 
rămas acolo un timp; zgomotele din cameră nu au încetat însă. 

După un timp, a trebuit să plece. S-a dus mai departe spre 
camera ei. Pe urmă, și-a strâns niște haine și le-a vârât într-un 
rucsac, pregătindu-se să pună capăt acestei situaţii, o dată și 
pentru totdeauna. 

e 

Ședeam în continuare, pe întuneric, cu genunchii adunați la 
piept. 

Se făcuse aproape miezul nopţii. Urmăream pe afișajul 
telefonului toate apelurile intrate. În mod normal, aş fi 
deconectat aparatul, însă tendința de a tăgădui realitatea era 
încă extrem de puternică, făcându-mă să sper că poate Pistillo 
mă va suna și îmi va spune, până la urmă, că totul fusese o 
mare greșeală. Mintea omului e capabilă de asemenea amăgiri, 
în încercarea de a găsi totuși o rezolvare. Mintea omului se 
târguiește cu Dumnezeu. Face promisiuni. Caută să se 
autoconvingă că poate mai există o salvare, că poate totul e 
doar un vis, un coșmar lugubru, și că în cele din urmă vei mai 
putea regăsi calea înapoi. 

Ridicasem receptorul doar o singură dată, când sunase 
Squares. Mi-a spus că puștii de la Covenant House voiau să 
organizeze, mâine, o slujbă de pomenire în amintirea Sheilei. 


VP - 146 


Eram de-acord? l-am răspuns că Sheilei i-ar fi plăcut foarte mult 
așa ceva. 

Priveam afară pe fereastră. Microbuzul trecea din nou prin 
dreptul blocului. Da, Squares. Mă proteja. Toată noaptea 
patrulase cu mașina pe strada mea. Spera, probabil, să se iște 
vreun incident, ca să aibă pretextul de a-și descărca arma în 
careva. Mă gândeam la ceea ce îmi spusese Squares, că nici el 
nu fusese mai breaz decât Strigoiul. Mă gândeam la forța 
trecutului, la toate dificultăţile prin care trecuse Squares în viața 
lui, la câte necazuri avusese și Sheila, și mă minunam de tăria 
de care dăduseră dovadă amândoi, reușind să înoate contra 
curentului și să iasă la liman. 

lar suna telefonul. 

M-am uitat în jos, spre berea din pahar. Nu eram genul de om 
care să-și înece amarul în băutură. Mi-aș fi dorit, cred, să fi fost 
așa. Voiam cumva să-mi amorțească toate simțurile, acum, dar 
de fapt efectul era exact opus. Aveam senzaţia că cineva mă 
jupuise de viu și că simţeam tot. Mâinile și picioarele mi se 
făcuseră ca de plumb. Mă duceam la fund, mă scufundam, niște 
mâini invizibile mă trăgeau parcă în jos, și nu reușeam să mă 
eliberez. 

Am așteptat până a intrat robotul telefonic. După trei apeluri, 
s-a auzit vocea mea, care îndemna pe apelant să lase un mesaj. 
Apoi, am auzit un glas care mi-era cunoscut. 

— Domnul Klein? 

Am tresărit, așezându-mă mai drept pe fotoliu. Femeia de la 
capătul firului încerca să-și înăbușe un hohot de plâns. 

— Sunt Edna Rogers. Mama Sheilei. 

Mâna mea s-a întins ca un resort, înșfăcând receptorul: 

— Alo, da, sunt aici. 

Drept răspuns, a continuat să plângă. Am început să plâng și 
eu. 

— N-am crezut că voi suferi așa de mult, a spus ea, după o 
bucată de timp. 

Singur, în apartamentul acesta care fusese „al nostru”, am 
început să mă legăn înainte și înapoi. 

— N-am vrut să mai știu de ea, încă de multă vreme, a 
continuat doamna Rogers. Nu o mai consideram fiica mea. 
Aveam alți copii. Pentru mine, ea nici nu mai exista. Nu însemna 
că îmi dorisem asta. Dar, pur și simplu, așa a fost să fie. Chiar și 


VP - 147 


când șeful poliţiei a venit la noi acasă, chiar și când mi-a zis că 
Sheila a murit, n-am avut nicio reacţie. Am dat din cap și mi-am 
încordat umerii. Atât, înţelegi? 

Nu înţelegeam. N-am spus nimic. Am preferat doar să ascult. 

— Și pe urmă, m-au adus cu avionul aici. In Nebraska. Ziceau 
că verificaseră deja amprentele ei, dar că era nevoie totuși ca 
un membru al familiei să o identifice. Așadar, eu și Neil am 
plecat cu mașina la aeroportul din Boise, după care am luat 
avionul până aici. Ne-au dus la o secție mică de poliție. La 
televizor, întotdeauna lucrurile astea se petrec în spatele unui 
panou de sticlă. Știi cum, nu? Oamenii stau afară, cadavrul este 
adus cu targa, pentru confruntare, dar la mijloc există un perete 
de sticlă. Nu și aici, însă. M-au dus într-o încăpere, unde am 
văzut... ceva protuberant și inform acoperit cu un cearșaf. Nici 
măcar nu era pe o targă, ci pe o masă. ȘI, pe urmă, bărbatul 
acela a tras la o parte cearșaful și am văzut-o. l-am văzut fața. 
Pentru prima oară, după paisprezece ani, am văzut fața 
Sheilei... g 

Nu mai era în stare să continue. Incepuse să plângă. O bună 
bucată de timp n-a fost capabilă să mai rostească niciun cuvânt. 
Cu receptorul la ureche, aşteptam să se mai liniștească. 

— Domnule Klein, a reluat ea. 

— Spuneţi-mi, vă rog, Will. 

— Ai iubit-o, Will, nu-i așa? 

— Foarte mult. 

— Și era fericită cu dumneata? 

M-am gândit la inelul cu diamant. 

— Așa sper. 

— În noaptea asta, rămân în Lincoln. Vreau să vin cu avionul 
la New York, mâine-dimineaţă. 

— Ce bine, am spus eu. 

l-am povestit despre slujba de pomenire de a doua zi. 

— Poţi să-ţi faci timp să stăm de vorbă, după aceea? a 
întrebat ea. 

— Sigur că da. 

— Vreau să aflu câteva lucruri. Și, de asemenea, sunt câteva 
lucruri - foarte dure - pe care trebuie să ţi le spun. 

— Nu cred că v-am înțeles prea bine. 

— Ne vedem mâine, Will. Stăm de vorbă atunci. 


VP - 148 


Am avut un singur musafir în acea noapte. 

La ora unu, a sunat cineva la ușă. M-am gândit că era 
Squares. Cumva, am reușit să mă ridic și să-mi târșâi picioarele 
până la intrare. Pe urmă, mi-am amintit de Strigoi. Am aruncat o 
privire în spate. Revolverul era pe masă. M-am oprit. 

Soneria zbârnâia iarăși. 

Am scuturat din cap. Nu. Nu ajunsesem chiar în asemenea 
hal. Nu încă, oricum. M-am dus spre ușă și m-am uitat prin vizor. 
Dar afară nu era Squares, nu era nici Strigoiul. 

Afară era tata. 

Am deschis ușa. Ne-am privit, nemișcaţi, ca de la mare 
depărtare. Respira anevoios. Avea ochii roșii și umflaţi. Stăteam 
acolo, neclintit, simțind că parcă totul se năruise în mine. A dat 
din cap, a întins braţele și mi-a făcut semn să vin spre el. M-a 
îmbrățișat lung. Mi-am lipit obrazul de lâna aspră a puloverului 
lui. Mirosea a ud și a om bătrân. Am început să plâng în hohote. 
Mă mângâia pe păr și încerca să mă aline, strângându-mă și mai 
tare în braţe. Simţeam că mi se înmoaie picioarele. Dar m-a 
ținut tata să nu cad. M-a ţinut așa multă vreme. 


VP - 149 


23. 


Las Vegas 


Morty Meyer a tăiat cărţile. l-a făcut semn dealerului să 
întoarcă ambele cărţi de deasupra. Prima carte a ieșit un nouă, 
a doua - un as. Nouăsprezece de la prima mână. Și blackjack. 

Era în formă bună. Opt mâini la rând îi mersese ca pe roate, 
douăsprezece din ultimele treisprezece - o sumă rotundă de 
unsprezece mii de dolari. Morty era pe cai mari. Mirajul specific 
celui care câștigă la cărţi pusese stăpânire și pe el. Simţea 
furnicături plăcute în mâini și picioare. Nimic nu se compara cu 
asta. Voluptatea de a juca mereu cărți. Morty descoperise că 
aceasta era tentația supremă. Te ademenește, îi cazi pradă, te 
muștruluiește, te respinge, te face să te simţi nefericit, iar apoi, 
când ești pe punctul de a renunţa, îţi surâde, te mângâie duios 
pe față, iar tu te simţi așa de bine, așa de bine, fir-ar să fie... 

Dealerul pierdea. Oh, da, încă un câștigător. Dealerul, de fapt 
un fel de gospodină cu păr excesiv de platinat și coafat, a 
adunat cărţile și i-a dat lui fisele. Morty câștiga. Și, da, degeaba 
își tot răcesc gura nătăfleţii ăia de la Cartoforii Anonimi - la 
cazinou se poate câștiga, totuși. In fond, cineva tot trebuie să 
câștige, nu?! Nu se poate să bată mereu casa. Ce naiba, la 
zaruri poţi efectiv să joci de partea casei. Și așa, desigur, unii 
chiar câștigă. Sunt oameni care pleacă acasă cu bani. Nu se 
poate altfel. A afirma că nimeni nu câștigă face parte din 
tâmpeniile promovate permanent de Cartoforii Anonimi, o 
organizaţie care s-a discreditat complet. Cum să mai dai crezare 
îndemnurilor lor, când îi vezi cum te mint de la bun început?! 

Morty juca în Las Vegas - adevăratul Las Vegas, orașul 
propriu-zis, nu în diversele surogate copiate după modelul 
autentic și făcute să-i amăgească pe turiștii naivi, care iau cu 
asalt tot felul de imitații amintind de Statuia Libertăţii, Turnul 
Eiffel, Cirque du Soleil, parcuri de distracţii, carnavaluri, costume 
de gladiatori ori vulcani falși. Aici era chiar Las Vegas. Locul 
unde bărbați ursuzi, aproape fără dinţi în gură, plini de praf 
după ce au condus camionul sute de kilometri, vin să-și 


VP - 150 


prăpădească simbriile de oameni săraci. Aici, jucătorii aveau 
ochii terni, erau obosiţi, ridaţi la faţă, trecuţi prin toate greutăţile 
vieţii. Un bărbat vine aici după ce muncește ca sclavul la o 
slujbă pe care o urăște, vine așadar aici fiindcă n-are chef să se 
ducă la casa lui, adică vreo rulotă sau ceva asemănător, unde îl 
așteaptă un televizor defect, niște ţânci smiorcăiţi, o nevastă 
îngălată, care cândva se iubea cu el în camion, iar acum îl 
privește cu o scârbă vizibilă. Vine aici animat de ceea ce s-ar 
putea numi speranță, cu iluzia amară că poate soarta îi va 
surâde și lui. Dar speranţa nu dăinuie niciodată. Morty nici nu 
știa dacă exista un asemenea sentiment numit speranţă. In 
sinea lor, jucătorii știau că n-aveau nicio șansă. Că viața lor nu 
se va schimba niciodată. Destinul lor însemna, până la capăt, 
deziluzia celor pentru care fericirea rămâne veșnic dincolo de 
vitrina prin care privesc cu nasul turtit de geam. 

La masă, se schimba dealerul. Morty s-a rezemat de spătar. 
Privea fix spre ceea ce câștigase; i se părea că vechea umbră 
trece iarăși pe deasupra lui: îi era dor de Leah. | se întâmpla și 
acum să se trezească din somn și să se întoarcă spre ea, iar 
când își amintea, suferinţa sufletească îl măcina nemilos. Nu se 
mai simțea în stare să se dea jos din pat. Se uita acum la 
bărbaţii morocănoși din acest cazinou. În tinereţe, Morty ar fi zis 
despre ei că sunt niște rataţi. Dar aveau o scuză pentru 
prezenţa lor acolo. Pe fruntea lor scria „ratat” încă de la naștere. 
Părinţii lui Morty, imigranţi dintr-un târg evreiesc din Polonia, se 
sacrificaseră pentru el. Fugiseră din ţară, înfruntaseră vitregiile 
unei sărăcii lucii, departe, peste mări și ţări, de casă, luptaseră 
și se zbătuseră - totul pentru ca fiul lor să aibă o viață mai bună. 
Se zdrobiseră muncind și muriseră prematur, apucând măcar 
să-l vadă pe Morty absolvind Facultatea de Medicină și să 
înțeleagă că toată strădania lor nu fusese zadarnică, și că 
izbutiseră să le asigure urmașilor lor un trai pentru totdeauna 
mai bun. Muriseră împăcați. 

Lui Morty i-a venit un șase, și un șapte, cu fața în jos. A plusat 
și i-a venit un decar. Nimic, rateu. A pierdut și la următoarea 
mână. La naiba. Avea nevoie de banii ăștia. Locani, un agent de 
pariuri, care nu se sfia să îţi înmoaie oasele, dacă trebuia, își 
voia biștarii înapoi. Morty, prototipul ratatului, dacă te gândeai 
bine, îl ademenise, oferindu-i niște informaţii. Îi povestise lui 
Locani despre bărbatul mascat și femeia rănită. Iniţial, Locani nu 


VP - 151 


se arătase prea interesat, dar zvonul circulase, iar acum, subit, 
cineva cerea mai multe detalii. 

Morty le spusese aproape tot. 

Nu le spusese, nu voia să le spună despre pasagerul de pe 
bancheta din spate. N-avea nici cea mai mică idee despre ce se 
întâmpla, de fapt, dar existau anumite lucruri la care nici măcar 
el nu accepta să se preteze. Oricât de mult decăzuse, Morty nu 
voia să le spună nimic despre acel aspect. 

l-au venit doi ași. A separat cărţile. Lângă el, s-a așezat un 
bărbat. Morty mai mult l-a simţit, decât l-a văzut. L-a simţit 
parcă în oasele lui de om bătrân, ca și cum individul ar fi fost 
semnul înrăutăţirii vremii de-afară. Nu a întors capul fiindcă, 
oricât de irațional poate părea, îi era frică și să se uite la el. 

Dealerul a servit ambele mâini. Un popă și un valet. Morty 
nimerise blackjack, de două ori. 

Bărbatul s-a aplecat spre el și a șoptit: 

— Oprește-te, cât încă ești deasupra, Morty. 

Morty s-a răsucit lent și a văzut un bărbat cu ochi cenușii, 
spălăciți și pielea aproape translucidă, încât zăreai parcă fiecare 
vinișoară de dedesubt. Bărbatul zâmbea. 

— Mai bine adună-ţi fisele, a continuat să-i șușotească omul. 

Morty se străduia să nu se sperie. 

— Cine ești? Ce vrei de la mine? 

— Trebuie să stăm de vorbă, a spus bărbatul. 

— Despre ce? 

— Despre un anumit pacient, care a apelat recent la 
neprețuitele tale îngrijiri medicale. 

Morty a înghiţit anevoios; i se pusese un nod în gât. Ce i-o fi 
trebuit să dea din gură de față cu Locani? Mai bine alegea alt 
personaj de la care să facă rost de bani. 

— Le-am zis deja tot ce știu. 

Bărbatul cu pielea albicioasă a înclinat capul pe-o parte. 

— Zău, Morty? 

— Da. 

Ochii aceia spălăciţi îl sfredeleau insistent. Tăceau acum 
amândoi. Morty a simţit că se înroșește la față. A încercat să își 
încordeze spatele, dar avea senzaţia că se chircește de tot sub 
uitătura insistentă a celuilalt. 

— Eu nu cred că-i așa, Morty. Eu cred că ai tăinuit ceva. 

Morty nu a spus nimic. 


VP - 152 


— Cine mai era în mașină, în noaptea aceea? 

Se holba la fisele de pe masă, căznindu-se să nu tremure de 
frică. 

— La ce te referi, nu înţeleg? 

— Mai era cineva acolo, nu-i așa, Morty? 

— Hei, ia lasă-mă în pace, auzi? Nu vezi că azi sunt în mână?! 

Ridicându-se de pe scaun, Strigoiul a clătinat din cap. 

— Nu, Morty, a spus el, atingându-l ușor pe mână. Eu n-aș 
zice că-i așa. Mai degrabă, șansa începe să te părăsească și să 
devină marele tău ghinion. 


VP - 153 


24. 


Ceremonia comemorativă s-a desfășurat în amfiteatrul de la 
Covenant House. 

Squares și Wanda ședeau în dreapta mea, tata - în stânga. 
Tăticul ţinea braţul petrecut pe după spatele meu, iar din când 
în când mă mângâia, îmbărbătându-mă. Imi plăcea. Sala era 
plină de lume, majoritatea copii. M-au îmbrățișat toţi, au plâns, 
mi-au spus cât de mult le va lipsi lor prezenţa Sheilei. Slujba a 
durat aproape două ceasuri. Terrell, un puștan de paisprezece 
ani care obișnuia cândva să se vândă pentru o bomboană, a 
cântat o melodie la trompetă, pe care o compusese în amintirea 
ei. Nu cred că am auzit vreodată un cântec mai trist și mai 
duios. Lisa, care avea șaptesprezece ani și primise diagnosticul 
de bisexuală, a povestit cum Sheila fusese singura persoană cu 
care putuse să stea de vorbă, când aflase că era însărcinată. 
Sammy a povestit o întâmplare hazlie, despre cum încercase 
Sheila să-l învețe să danseze pe muzica aia „nasoală” care le 
place fetelor albe. Jim, de șaisprezece ani, a povestit asistenţei 
îndoliate cum ajunsese el să se dea bătut în fața vieţii, cum 
fusese la un pas de a se sinucide, dar că, atunci când Sheila îi 
zâmbise, realizase că pe lume existau și lucruri bune. Sheila l-a 
convins să mai amâne cumplita decizie. O zi. Pe urmă încă una. 

Am încercat să las la o parte durerea pe care o simţeam în 
suflet și să ascult cu atenţie, fiindcă acești copii o meritau din 
plin. Locul acesta însemna enorm pentru mine. Pentru noi. lar, 
când ne îndoiam de reușita faptelor noastre, când nu mai eram 
siguri dacă într-adevăr gesturile noastre erau de folos, ne 
aminteam întotdeauna că făceam toate astea de dragul unor 
copii. Nu niște copii drăgălași. Cei mai mulţi nu erau deloc 
atrăgători și nu-ţi prea venea să-i iubeşti. Cei mai mulţi aveau o 
viață cumplită, ajungând până la urmă în închisori, vagabonzi, 
sau chiar își pierdeau viaţa. Dar pentru asta nu trebuia să te dai 
bătut. Dimpotrivă, chiar. Cu-atât mai mult erai dator să-i iubești. 
Necondiţionat. Fără nicio ezitare. Sheila știuse acest lucru. 
Pentru ea, avusese sens. 


VP - 154 


Mama Sheilei - cel puţin, presupun că doamna Rogers era -a 
venit cam după douăzeci de minute de la începerea ceremoniei. 
Era o femeie înaltă. Avea faţa uscată și pergamentoasă, de 
parcă stătuse prea mult la soare. Ne-am privit. În ochii ei am 
citit o întrebare, la care am răspuns afirmativ, dând din cap. Pe 
parcursul slujbei, m-am întors și m-am uitat la ea, de câteva ori. 
Ședea perfect nemișcată, ascultând cuvintele rostite despre fiica 
ei, cu o expresie ce se apropia de venerație. 

La un moment dat, când toţi cei prezenţi ne-am ridicat în 
picioare, am văzut ceva ce m-a surprins. Priveam peste marea 
de chipuri familiare, când am zărit o tânără cu faţa acoperită 
aproape complet de o eșarfă. Figura mi-era cunoscută. 

Tanya. 

Femeia cu faţa scrijelită de cicatrici, care avea „grijă” de 
nemernicul acela de Louis Castman. Din nou, am presupus că 
era Tanya. Eram chiar destul de sigur. Același păr, aceeași 
înălțime și constituţie fizică; și, chiar dacă faţa abia i se vedea 
de sub eșarfă, ochii mi se păreau familiari. Nu mă mai gândisem 
până atunci la asta, dar firește că exista posibilitatea ca ea și 
Sheila să se fi cunoscut din perioada când făceau amândouă 
trotuarul. 

Ne-am așezat la loc. 

Squares a vorbit ultimul. A fost elocvent, amuzant și a reușit 
să reînvie memoria Sheilei, așa cum eu știam că n-aș fi putut 
niciodată. Le-a povestit copiilor cum Sheila fusese „una dintre 
voi”, o tânără fugită de-acasă, care s-a zbătut să răzbească în 
viață și să învingă demonii care îi măcinau sufletul. Și-a amintit 
cum fusese în prima zi, când venise ea acolo. Și-a amintit de 
evoluția înfloritoare a Sheilei. Dar cel mai mult, a spus el, își 
aducea aminte de povestea de iubire dintre ea și mine. 

Mă simţeam pustiu pe dinăuntru. Ca și cum cineva ar fi golit 
totul din mine, iar acum realizam cu stupoare că durerea 
aceasta va fi permanentă, că, oricât m-aș agita, oricât aș alerga, 
oricât aș investiga și aș scormoni în căutarea vreunui adevăr 
lăuntric, degeaba, în final nimic nu se va schimba pentru mine. 
Suferința sufletească va fi nelipsită, o tristă tovarășă de viaţă, 
care din păcate nu putea ţine locul Sheilei. 

Când s-a terminat ceremonia, lumea n-a prea știut cum să 
procedeze mai departe. Am rămas toţi așezați, cumva stingheri, 
fără ca nimeni să se miște din loc, până când Terrell a început 


VP - 155 


să cânte iarăși la trompetă. Oamenii s-au ridicat. Plângeau, mă 
îmbrățișau. Nu-mi dau seama cât am mai rămas acolo, până ce 
s-au retras toţi, încetul cu încetul, dar în tot acest răstimp am 
resimţit acut lipsa Sheilei. Mi-era dor de ea. Senzaţia de 
amorțeală a pus stăpânire pe mine, exact ca înainte, acoperind 
rana sufletească atât de proaspătă. Fără această anestezie a 
simţurilor nici nu cred că aș fi rezistat în continuare. 

M-am uitat după Tanya, dar plecase. 

Cineva a anunţat că se serveau gustări la restaurant. 
Asistenţa îndoliată s-a îndreptat încet într-acolo. Am zărit-o pe 
mama Sheilei, în picioare într-un colţ, cu mâinile încleștate pe o 
poșetă micuță. Părea stoarsă, de parcă toată vlaga s-ar fi scurs 
din ea, printr-o rană deschisă. M-am dus spre ea. 

— Dumneata ești Will? a spus ea. 

— Da. 

— Eu sunt Edna Rogers. 

Nu ne-am îmbrățișat, nu ne-am sărutat pe obraz. Nici măcar 
nu ne-am dat mâna. 

— Unde putem sta de vorbă? a întrebat ea. 

Am condus-o pe coridor, spre scări. Squares s-a prins că 
voiam să fim singuri și a avut grijă să îi devieze pe cei care s-ar 
fi gândit s-o ia în aceeași direcţie cu noi. Am trecut pe lângă 
noul dispensar, pe lângă cabinetele de psihiatrie, saloanele de 
tratament contra drogurilor. Multe dintre minorele noastre sunt 
proaspete mămici sau gravide. Incercăm să le facem bine. Mulţi 
alţi tineri au grave probleme mentale. Și pe aceștia încercăm să- 
i ajutăm. Plus, desigur, un mare număr dintre ei au o sumedenie 
de probleme legate de droguri. Și aici facem tot ce putem. 

Am găsit un dormitor gol și am intrat acolo. Am închis ușa. 
Acum, o vedeam pe doamna Rogers de la spate. 

— A fost o ceremonie frumoasă, a spus ea. 

Am încuviinţat din cap. 

— Aşa cum devenise Sheila. 

S-a oprit, scuturând din cap. _ 

— N-am avut idee. Regret că nu am putut vedea asta. Imi 
pare rău că nu m-a sunat să-mi povestească. 

Nu știam ce să-i răspund la asta. 

— Sheila nu mi-a dat niciun motiv de gândire când era în 
viață. 


VP - 156 


Edna Rogers a smuls o batistă din geantă, ca și cum ceva, 
înăuntru, s-ar fi ţinut strâns de ea. S-a șters la nas, cu gesturi 
iuți, după care a vârât batista la loc. 

— Știu că pare dur. Sheila a fost un copil frumos. Un copil 
minunat în școala elementară. Dar undeva pe parcurs, s-a 
schimbat, a spus ea, ridicând din umeri. A devenit urâcioasă. 
Veșnic nemulțumită. Veșnic nefericită. Îmi fura bani din geantă. 
Fugea mereu de-acasă. Nu avea prieteni. Băieţii o plictiseau. 
Ura școala. Ura să trăiască în Mason. Până când, într-o bună zi s- 
a lăsat de școală și a fugit de-acasă. Doar că de data asta nu s-a 
mai întors niciodată. 

Mă privea, așteptând parcă o reacţie din partea mea. 

— N-aţi mai văzut-o niciodată de-atunci? am întrebat eu 

— Niciodată. 

— Nu înţeleg. Ce s-a întâmplat? 

— Te referi la ceea ce a putut s-o determine până la urmă să 
fugă de-acasă? 

— Da. 

— Îţi închipui că s-a petrecut ceva esenţial, așa-i? a continuat 
ea, vorbind deja ceva mai tare și mai provocator. Că poate 
taică-său și-a bătut joc de ea. Sau că poate eu o băteam. Ceva 
care să explice totul, nu?! Cam așa se pune problema de obicei. 
Clar și frumos. Cauza și efectul. Numai că nu s-a întâmplat nimic 
de acest fel. Taică-său și cu mine nu suntem nicidecum perfecţi. 
Departe de asta. Dar nici vina noastră n-a fost. 

— Nici nu m-am gândit să insinuez că... 

— Știu foarte bine ce insinuezi. 

Ochii îi scăpărau. Cu buzele țuguiate, mă sfida din priviri. 
Voiam să schimbăm subiectul. 

— Sheila v-a mai sunat vreodată? am spus eu. 

— Da. 

— De câte ori? 

— Ultima oară, a fost acum trei ani. 

A tăcut, așteptând să continui. 

— Unde era când v-a sunat? 

— N-a vrut să-mi spună. 

— Dar ce v-a zis? 

De data asta, i-a luat ceva mai mult timp până să răspundă. 
Edna Rogers s-a foit prin cameră, s-a uitat la paturi, la comode. 
A mai înfoiat o pernă, a mai îndreptat un colț de cearșaf. 


VP - 157 


— Cam o dată la șase luni, Sheila suna acasă. De obicei, era 
drogată sau beată, ori mai știu eu cum. Era foarte sentimentală 
la telefon. Plângea, plângeam și eu, după care îmi spunea tot 
felul de lucruri oribile. 

— Ca de pildă? 

A scuturat din cap. 

— Adineaori, la parter. Ceea ce a spus tipul acela, cu tatuaj pe 
frunte. Despre cum v-aţi cunoscut, dumneata și Sheila, și cum v- 
ați îndrăgostit unul de celălalt. E-adevărat? 

— Da. 

Și-a tras umerii spre spate, părând cumva mai înaltă. Cu ochii 
spre mine, și-a răsfrânt buzele în ceea ce se voia a fi un zâmbet. 

— Vasăzică, a zis ea, pe un ton insinuant, Sheila se culca de 
fapt cu șeful ei. 

Edna Rogers și-a răsfrânt buzele și mai mult, cu o expresie de 
parcă atunci m-ar fi văzut prima oară. 

— Lucra la noi ca voluntară, am spus eu. 

— Aha. Și cam ce anume făcea ca voluntară pentru tine, Will? 

Am simţit un fior pe șira spinării. 

— Tot mai vrei să mă judeci pe mine? a întrebat ea. 

— Cred că e mai bine să plecaţi de-aici. 

— Nu suporţi adevărul, așa-i?! Mă crezi un fel de monstru. 
Fiindcă m-am lepădat de propriul copil fără niciun motiv 
temeinic. 

— Nu sunt eu în măsură să apreciez acest lucru. 

— Sheila a fost un copil mizerabil. Minţea. Fura... 

— Poate că încep totuși să înţeleg. 

— Ce să înţelegi? 

— De ce a fugit de-acasă. 

A clipit des, privindu-mă apoi cu furie. 

— Tu n-ai cunoscut-o. Nu știai ce-i poate pielea. Nu știi nici 
acum. 

— N-aţi auzit nimic din cele spuse jos, în sală? 

— Ba am auzit, a recunoscut ea, pe un ton mai blând. Dar eu 
n-am cunoscut-o niciodată pe acea Sheila. Nu m-a lăsat 
niciodată s-o cunosc așa. Sheila pe care am cunoscut-o eu... 

— Cu tot respectul cuvenit, vă spun că nu am deloc dispoziţia 
necesară de a vă asculta cum continuaţi s-o târâți pe Sheila în 
noroi și să-i întinaţi memoria. 


VP - 158 


Edna Rogers s-a oprit. A închis ochii și s-a așezat pe marginea 
unui pat. O liniște adâncă s-a așternut în cameră. 

— Nu pentru asta am venit aici. 

— Dar de ce aţi venit? 

— Voiam să aud lucruri frumoase, asta una la mână. 

— Și aţi avut parte de ce v-aţi dorit, am spus eu. 

— Așa e, a încuviinţat ea. 

— Ce altceva mai doriţi? 

Edna Rogers s-a ridicat în picioare. A pășit spre mine, iar eu 
m-am abținut să nu mă trag la o parte. Mă privea drept în ochi. 

— Am venit aici în legătură cu Carly. 

Tăceam. Așteptam să continue, dar până la urmă am zis: 

— Aţi mai pomenit numele acesta și la telefon. 

— Da. 

— Atunci, ca și acum, eu nu cunosc nicio Carly. 

Din nou, același rânjet cu buzele răsfrânte. 

— Sper că nu mă minţi tocmai pe mine, Will, așa-i? 

Un nou fior de gheaţă. 

— Nu. 

— Sheila n-a pomenit niciodată numele de Carly? 

— Nu. 

— Eşti absolut sigur? 

— Da. Cine e Carly? 

— Carly este fiica Sheilei. 

Rămăsesem cu gura căscată de uimire. Edna Rogers a sesizat 
reacţia mea, părând chiar încântată. 

— Drăguţa dumitale voluntară nu ţi-a pomenit niciodată de 
faptul că avea o fată, așa-i? 

Tăceam. 

— Carly are doisprezece ani acum. Și nu, nu știu cine e tatăl 
ei. Cred că nici Sheila nu știa. 

— Nu mai înțeleg nimic, spusei eu. 

A vârât mâna în poșetă și-a scos de-acolo o fotografie, pe 
care mi-a dat-o. Un nou-născut, așa cum se fac instantaneele la 
maternitate. Un bebeluș învelit într-o păturică, clipind des din 
ochișorii cu care nu vedea încă nimic. 

Am întors poza pe cealaltă parte. Scria „Carly”, cu data 
nașterii indicată dedesubt. 

Simţeam că se învârte toată camera cu mine. 


VP - 159 


— Ultima oară când m-a sunat Sheila, a fost de ziua lui Carly. 
Când împlinea nouă ani, a spus ea. Am vorbit și eu cu ea atunci. 
Cu Carly, vreau să zic. 

— Și unde e acum? 

— Nu știu, a spus Edna Rogers. De-asta am venit aici, Will. 
Vreau să îmi găsesc nepoata. 


VP - 160 


25. 


Când am ajuns acasă, năucit de toată întâmplarea dinainte, 
am găsit-o pe Katy Miller așezată pe jos, lângă ușa 
apartamentului meu, cu rucsacul între picioare. 

— Am sunat, dar..., a făcut ea, ridicându-se în picioare. 

Am dat din cap, în semn că înţelesesem. 

— Părinţii mei, a spus Katy. Pur și simplu, nu mai pot sta 
acolo, cu ei în casă. Mă gândeam că poate mă lași să dorm la 
tine, pe canapea. 

— N-ai nimerit prea bine, am zis eu. 

— Oh! 

Am vârât cheia în broască. 

— Voiam doar să-ţi spun că am încercat să pun informaţiile 
cap la cap, știi, cum ziceam noi că trebuie făcut. Ca să ne dăm 
seama cine a putut s-o ucidă pe Julie. Și atunci am început să 
mă întreb cam ce știi tu, de fapt, despre viaţa lui Julie, după ce 
voi doi v-aţi despărțit? 

Am intrat amândoi în apartament. 

— Nu știu dacă acum e momentul potrivit pentru asta. 

În clipa aceea, mi-a văzut faţa. 

— Dar de ce? Ce-ai păţit? 

— Mi-a murit o persoană foarte apropiată. 

— Te referi la mama ta? 

Am clătinat din cap. 

— Altcineva, tot foarte apropiat de mine. A fost ucisă. 

Lui Katy i s-a tăiat răsuflare. A scăpat rucsacul din mână. 

— Cât de apropiată ţi-era? 

— Foarte-foarte. 

— O prietenă? 

— Da. 

— O iubeai? 

— Foarte mult. 

Se uita la mine. 

— Ce e? am spus eu. 

— Nu știu, Will, dar parcă cineva face înadins ca să le omoare 
pe femeile iubite de tine. 


VP - 161 


Exact ideea la care refuzasem și eu să mă gândesc ceva mai 
devreme. Rostită cu glas tare, suna și mai ridicol. 

— De Julie m-am despărțit cu mai mult de un an înainte de a fi 
ucisă. 

— Vasăzică, între voi totul se terminase? 

N-aveam niciun chef să reiau același fir din nou. 

— Cum e, deci, cu viața lui Julie după ce m-am despărțit de 
ea? 

Katy s-a lăsat jos pe canapea, cum fac adolescenţii, care 
parcă n-ar avea oase deloc. Piciorul drept peste braţ, capul lăsat 
spre ceafă, bărbia sus. Purta tot niște jeanși zdrenţuiţi și o 
bluziță atât de mulată, încât parcă și-ar fi pus sutienul pe 
dinafară. Avea părul strâns la spate, în coadă de cal. Câteva 
șuviţe rebele îi atârnau pe lângă obraji. 

— Am început să mă gândesc, a spus ea. Dacă nu Ken a 
omorât-o, atunci cine, de fapt? 

— Exact. 

— Așa că am început să îmi reamintesc de viaţa ei din acea 
perioadă. Știi și tu, am sunat pe la foști prieteni, am încercat să- 
mi aduc aminte cum era ea, ce făcea, chestii din astea. 

— Și ce-ai descoperit? 

— Că avea destule încurcături. 

Încercam să mă concentrez la ce-mi spunea ea. 

— Cum așa?! 

A trântit amândouă picioarele pe podea și s-a așezat în capul 
oaselor. 

— Tu ce-ţi aduci aminte? 

— Că era studentă în ultimul an, la Haverton. 

— Nu. 

— Nu? 

— Julie s-a lăsat de facultate. 

Surpriză pentru mine. 

— Eşti sigură? 

— Da, în ultimul an, a spus ea. Tu când ai văzut-o ultima oară, 
Will? a întrebat apoi. 

A trebuit să mă gândesc bine. Trecuse destul timp. l-am spus 
și ei același lucru. 

— Deci, atunci când v-aţi despărțit? 

— Nu, asta mi-a spus la telefon, că nu vrea să mai fie cu 
mine. 


VP - 162 


— Pe bune? 

— Da. 

— Tare, nimic de zis, a făcut Katy. Și tu ai acceptat așa, pur și 
simplu? 

— Am încercat să mă văd cu ea. Dar n-a vrut să ne mai 
întâlnim. 

Katy se uita la mine, de parcă tocmai scornisem cea mai 
penibilă scuză din istoria omenirii. Privind acum înapoi, 
presupun că avea dreptate. De ce nu mă dusesem după ea, la 
Haverton? De ce nu-i cerusem să ne vedem fată-n fată? 

— Eu cred că Julie ajunsese să facă ceva foarte rău, a spus 
Katy. 

— La ce te referi? 

— Nu știu. Poate că exagerez un pic. Nu-mi aduc aminte prea 
bine, dar ţin minte că părea fericită înainte să moară. N-o mai 
văzusem așa de fericită de foarte multă vreme. Cred că începea 
să-i meargă mai bine, nu știu ce să zic. 

A sunat cineva la ușă. Umerii mi s-au lăsat spre piept, când 
am auzit soneria. Nu mai aveam chef și de alţi musafiri. Katy, 
citindu-mi gândurile, a sărit în sus, spunând: 

— Deschid eu. 

Era un curier, cu un coș cu fructe. Katy a luat coșul și a venit 
cu el în cameră. L-a lăsat pe masă. 

— Uite, are o carte de vizită, a mai spus ea. 

— Deschide plicul. 

A scos cartonașul dinăuntru. 

—E un mesaj de condoleanţe din partea copiilor de la 
Covenant House. 

Katy se holba mirată la cartea de vizită, pe care mai scria 
ceva. 

— Ce s-a întâmplat? 

Katy a mai citit o dată. Pe urmă, a ridicat privirea spre mine. 

— Sheila Rogers? 

— Da. 

— Pe iubita ta o chema Sheila Rogers? 

— Da, dar de ce? 

Katy a scuturat din cap și a pus cartonașul pe masă. 

— Ce e? 

— Nimic, a zis ea. 

— Nu mă lua pe mine așa. O cunoșteai? 


VP - 163 


— Nu. 

— Atunci, ce s-a întâmplat? 

— Nimic, a spus Katy, pe un ton mai ferm, de data asta. Hai s- 
o lăsăm baltă și gata, bine? 

Suna telefonul. Am așteptat să intre robotul. Squares spunea 
răspicat: „Ridică”. 

Și-am ridicat receptorul. 

Fără preambul, Squares a zis: 

— O crezi pe maică-sa? Că Sheila avea o fată? 

— Da. 

— Și ce-ai de gând să faci apropo de asta? 

Mă tot gândisem, de când aflasem acest lucru. 

— Am o teorie, am spus eu. 

— Te ascult. 

— Poate că fuga Sheilei a avut legătură cu fiica ei. 

— Cum? 

— Poate că încerca să o găsească pe Carly sau s-o aducă 
înapoi cu ea. Poate că aflase că fata era în pericol. Nu știu. Dar 
ceva a fost. 

— Pare aproape logic. 

— Și dacă putem reface pașii Sheilei, poate că reușim să o 
găsim pe Carly. 

— Da, și poate o să sfârșim și noi ca Sheila. 

— E un risc, da, am recunoscut eu. 

A urmat un moment de ezitare. M-am uitat spre Katy, care se 
zgâia în gol, trăgându-se de buza inferioară. 

— Prin urmare, vrei să mergi mai departe, a spus Squares. 

— Da, dar nu vreau să te pun în primejdie. 

— Bun, deci suntem la partea în care vrei să-mi dai de înțeles 
că mă pot eschiva oricând, așa-i? 

— Da. Și este, de asemenea, partea în care tu îmi spui că vei 
rămâne cu mine până la capăt. 

— Ce bine ne potrivim noi doi. Bun, acum că am lămurit-o și 
pe-asta, află că tocmai m-a sunat Roscoe via Raquel. E posibil 
să fi dibuit niște informaţii importante despre cum a fugit Sheila. 
Te fac o plimbare la noapte, zi? 

— Treci să mă iei. 


VP - 164 


26. 


Philip McGuane l-a văzut pe vechiul lui dușman în monitorul 
camerei de supraveghere. Recepţionera l-a sunat în birou. 

— Domnule McGuane? 

— Trimite-l înăuntru, a spus el. 

— Da, domnule McGuane. E cu... 

— Cu ea cu tot. 

McGuane s-a ridicat în picioare. Biroul lui era plasat în colțul 
clădirii, cu vedere spre fluviul Hudson, în zona de sud-vest a 
Manhattanului. În lunile mai calde, noile megavase de croazieră, 
pline de lumini de neon și încăperi luxoase, plutesc pe sub 
ferestrele lui, unele atât de înalte, încât depășesc nivelul 
pervazului. Azi, nicio mișcare. McGuane era cu ochii pe 
monitorul camerei de supraveghere, urmărind mișcările rivalului 
său din FBI, Joe Pistillo, și ale subalternei care se ţinea după el. 

McGuane cheltuia enorm pe mijloacele de securitate. Dar 
merita s-o facă. Sistemul lui de supraveghere cuprindea optzeci 
și trei de camere video. Fiecare persoană care pătrundea în liftul 
lui personal era înregistrată digital din câteva unghiuri, însă cu 
adevărat remarcabil la această reţea era faptul că unghiurile 
camerelor erau astfel proiectate încât filmările să arate, la 
nevoie, că indivizii care intrau, de fapt ieșeau. Atât coridorul, cât 
și ascensorul erau zugrăvite în verde-mentă. La prima vedere, 
lucrul acesta pare insignifiant - efectul fiind, mai degrabă, hidos 
-, însă pentru cei care se pricepeau la efecte speciale și 
manipulare digitală, culoarea era cheia. O imagine pe un fundal 
verde poate fi decupată și plasată pe alt fundal. A 

Inamicii lui nu se simțeau intimidaţi venind aici. In fond, era 
doar biroul lui. Nimeni, presupuneau ei, nu poate fi așa de 
smintit încât să ucidă pe cineva pe propriul teritoriu. Aici, însă, 
se înșelau grav. Sminteala, despre care se pomenea, însuși 
faptul că autorităţile aveau același raţionament - și faptul că el 
putea oferi dovezi că victima ieșise nevătămată din incintă - 
făceau din acest spaţiu locul ideal de atac. 

McGuane a scos o fotografie veche din sertarul de sus. 
Învăţase mai demult că nu trebuie niciodată să subestimezi pe 


VP - 165 


cineva sau vreo situaţie. Realiza, de asemenea, că, făcându-i pe 
oponenți să-l subestimeze, avantajul era de partea lui. Se uita 
acum la poza cu cei trei băieţi de șaptesprezece ani - Ken Klein, 
John „Strigoiul” Asselta și McGuane. Crescuseră împreună în 
suburbia Livingston, New Jersey, deși, spre deosebire de Ken și 
Strigoi, McGuane locuise în cealaltă parte a orașului. Se 
împrieteniseră în liceu, fiind atrași unul de altul - ori poate asta 
însemna să le dai prea mult credit -, remarcând în priviri un fel 
de înrudire tacită. 

Ken Klein era un mare jucător de tenis, John Asselta excela la 
lupte, McGuane câștiga cu vorba bună și era președintele 
asociației de elevi. Se uita acum la figurile din fotografie. Nimeni 
nu-și putea da seama. Oricine se uita la poză nu vedea decât 
trei liceeni foarte populari printre colegii lor. Nimic dincolo de 
această faţadă. Când exact acești puștani reușiseră să intre la 
Columbine, cu câţiva ani în urmă, McGuane urmărise reacția 
presei, cu fascinaţie. Lumea le era datoare cu scuze. Băieţii nu 
făceau parte din sistem. Băieţii erau tachinaţi și maltrataţi. 
Băieții aveau părinţi care se dezinteresau de soarta lor și băieții 
jucau jocuri video. Dar McGuane știa că nimic din toate astea nu 
conta. Poate că și vremurile erau ușor altfel, dar poate că, mai 
ales, se întâmplase așa fiindcă fusese vorba despre ei - Ken, 
John și McGuane -, pentru că adevărul e că n-are importanţă cât 
de bine o duci financiar, cât de mult te iubesc părinții, dacă stai 
cuminte în banca ta sau dacă reușești să te menţii plutind, 
indiferent de vicisitudini. 

Sunt oameni care au mania asta. 

Ușa de la birou s-a deschis. Joseph Pistillo și tânăra lui 
protejată au intrat în încăpere. McGuane a zâmbit și a pus 
deoparte fotografia. 

— Ah, Javert, a făcut el când l-a văzut pe Pistillo. Încă umbli să 
mă prinzi, când tot ce-am făcut a fost să fur o pâine? 

— Da, a zis Pistillo. Da, McGuane, iată-te pe tine, inocentul, 
vânat de copoi. 

McGuane și-a îndreptat atenţia spre colega lui Pistillo. 

— Spune-mi și mie, Joe, cum se face că ai întotdeauna niște 
colaboratoare atât de drăguțe lângă tine? 

— Ți-o prezint pe Claudia Fisher, agent special. 

— Incântat, a spus McGuane. Vă rog să luaţi loc. 

— Preferăm să rămânem în picioare. 


VP - 166 


McGuane a ridicat din umeri, semn că lui îi era totuna, și s-a 
așezat pe fotoliul lui. 

— la să vedem, cu ce vă pot ajuta azi? 

— Treci prin momente dure, McGuane. 

— Zău? 

— Exact. 

— Și aţi venit voi să mă ajutaţi! Ce frumos. 

— Sunt pe urmele tale de multă vreme, a pufnit Pistillo. 

— Da, știu, dar sunt vioi. O sugestie: trimite un buchet de 
trandafiri data viitoare. Ține-mi ușa deschisă, poftește-mă 
înăuntru. Bărbaţilor le place vrăjeala. 

Pistillo s-a proptit cu pumnii pe birou. 

— O parte din fiinţa mea și-ar dori să stea deoparte și să se 
uite cum vei fi mâncat de viu, a rostit el, înghițind nervos și 
abţinându-se să nu spună mai mult. Dar o altă parte din mine, 
mult mai mare, însă, vrea să te vadă putrezind la pârnaie pentru 
tot ce-ai făcut. 

McGuane s-a întors spre Claudia Fisher. 

— E foarte sexy când face pe durul, nu crezi?! 

— Ghici tocmai pe cine am găsit, McGuane! 

— Pe Hoffa? Era și timpul. 

— Fred Tanner. 

— Cine? 

— Nu face pe nebunul cu mine, a rânjit Pistillo. Mare ticălos. 
Lucrează cu tine. 

— Parcă e, într-adevăr, în departamentul de securitate, la 
mine. 

— L-am găsit. 

— Nu știam că se pierduse. 

— Nostim. 

— Credeam că e în vacanţă, agent Pistillo. 

— Vacanţa permanentă. L-am găsit în râul Passaic. 

— Cât de neigienic, s-a încruntat McGuane. 

— Da, mai ales că avea două gloanţe în cap. L-am mai găsit și 
pe altul, pe nume Peter Appel. Strangulat. Fost trăgaci de elită 
în armată. 

— Fie cum zici tu. 

Doar unul strangulat, s-a gândit McGuane. Ce dezamăgit o fi 
fost Strigoiul când o fi văzut că pe celălalt fusese nevoit să-l 
împuște. 


VP - 167 


— Maa, bun, hai să vedem, a continuat Pistillo. Aveţi acești 
doi morţi. Plus cei doi tipi din New Mexico. Patru, în total. 

— Extraordinar, și nici n-ai numărat pe degete. Pistillo dragă, 
ăștia nu te plătesc la justa ta valoare. 

— Vrei să-mi spui și mie ce știi despre acest lucru? 

— Totul, a zis McGuane. Recunosc. l-am omorât eu pe toți. 
Fericit? 

Pistillo s-a aplecat peste birou, astfel încât între ochii lor mai 
rămăseseră doar câţiva centimetri. 

— Ești în cădere liberă, McGuane. 

— Și tu ai mâncat supă de ceapă, la prânz. 

— Ştii de asemenea, a spus Pistillo, fără să cedeze, că și 
Sheila Rogers e moartă? 

— Cine?! 

Pistillo s-a îndreptat de spate. 

— Corect. Nici pe ea n-o cunoști. Nu lucrează pentru tine. 

— Multe persoane lucrează pentru mine. Sunt om de afaceri. 

Pistillo s-a uitat spre Fisher. 

— Haidem, mergem, spuse el. 

— Plecaţi așa de repede? 

— Aștept de multă vreme clipa asta. Cum se spune, în situaţii 
de-astea? Răzbunarea e un fel de mâncare care se servește, de 
preferinţă, rece. 

— Ca și sosul de salată. 

— O zi plăcută în continuare, McGuane, a spus Pistillo, rânjind. 

Și au plecat. McGuane a rămas nemișcat timp de zece 
minute, poate. Ce scop avusese vizita aceasta? Simplu. Să-l 
tulbure pe el. Din nou subestimare. A apăsat pe linia trei, 
telefonul pe care putea vorbi în siguranţă. Ezita. A format 
numărul. Dădea dovadă de panică, totuși? 

A cântărit argumentele pro și contra, hotărându-se să riște. 
Strigoiul a răspuns de la primul impuls, pe un ton rezervat: 

— Alo? 

— Unde ești? 

— Tocmai am venit cu avionul din Vegas. 

— Ai aflat ceva? 

— Oh, da. 

— Te-ascult. 

— Mai era o a treia persoană în mașină cu ei, a spus Strigoiul. 

McGuane s-a foit pe scaun. 


VP - 168 


— Cine? 
— O fetiţă, a zis Strigoiul. Nu mai mult de unsprezece sau 
doisprezece ani, poate. 


VP - 169 


27. 


Eram cu Katy pe stradă, când Squares a oprit mașina lângă 
trotuar. Ea s-a aplecat și m-a sărutat pe obraz. Squares s-a uitat 
spre mine, arcuind sprâncenele. M-am încruntat la el. 

— Parcă ziceai că rămâi să dormi sus, pe canapea, i-am spus 
lui Katy. 

De când apăruse incidentul cu coșul de fructe, Katy nu prea 
mai fusese în apele ei. 

— Vin mâine înapoi. 

— Tot nu vrei să-mi spui ce se întâmplă? 

Și-a vârât mâinile în buzunar, ridicând din umeri. 

— Trebuie doar să mai fac o mică investigaţie. 

— Despre? 

A scuturat din cap, refuzând să-mi răspundă. N-am insistat 
nici eu. Mi-a mai zâmbit o dată, după care a plecat. Eu m-am 
suit în microbuz. 

— Și ea e? a întrebat Squares. 

l-am explicat, în timp ce ne îndreptam spre destinaţia 
noastră. In sacoşă, erau zeci de sandviciuri și pături, pe care 
Squares le-a împărţit copiilor. Sandviciurile și păturile, în același 
spirit ca povestea despre Angie care dispăruse, reprezentau 
niște excelente spărgătoare de gheaţă și, chiar dacă n-ar fi fost 
așa, cel puţin copiii se alegeau cu ceva bun de mâncare și ceva 
care să le ţină cald. Il văzusem pe Squares făcând minuni cu 
articolele astea. In prima noapte, cel mai probabil un copil 
refuză orice formă de cooperare. Poate chiar te înjură sau 
manifestă ostilitate. Squares nu se supăra însă. Convingerea lui 
era că perseverenţa era cheia pentru orice problemă. Arată-i 
copilului că vii mereu. Arată-i copilului că nu pleci. Arată-i 
copilului că gestul tău este necondiţionat. 

Peste câteva nopţi, o să vezi cum copilul ia sandviciul. Pe 
urmă, o să vrea o pătură. lar după un timp o să înceapă să se 
uite seara după microbuz și să te caute. 

Am întins mâna în spate și am scos la vedere un sanavici. 

— Lucrezi și în seara asta? 

A coborât capul și m-a privit pe deasupra ochelarilor de soare. 


VP - 170 


— Nu, a spus el. Mi-e doar foame. 

Și a continuat să șofeze. 

— Cât timp ai de gând s-o mai eviţi așa, Squares? 

Squares pornise deja radioul. Carly Simon, cânta „You're So 
Vain”. Squares fredona și el. 

— Mai ţii minte cântecul ăsta? a spus el după aceea. 

Am dat afirmativ din cap. 

— Zvonul acela că era o aluzie la Warren Beatty. Crezi că era 
adevărat? 

— Habar n-am, am zis eu. 

Și am mai înaintat o bucată de drum cu mașina. 

— Hai să te întreb ceva, Will. 

Privea fix în față, la carosabil. Eu aşteptam. 

— Cât de surprins ai fost când ai aflat că Sheila avea un copil? 

— Foarte. 

— Și, a continuat el, cât de surprins ai fi dacă ai afla că am și 
eu unul? 

M-am uitat la el. 

— Tu nu înţelegi situația, Will. 

— Aş vrea s-o înțeleg, să știi. 

— Hai să ne concentrăm la fiecare lucru pe rând. 

Traficul era miraculos de lejer în acea seară. Carly Simon a 
terminat de cântat, iar apoi Chairman of the Board a început să 
se roage de muierea lui să-i acorde ceva mai mult timp, pentru 
ca dragostea lor să poată înflori mai bine. Câtă disperare în 
implorarea asta. Ce-mi place mie cântecul ăsta. 

Am traversat orașul, luând-o spre nord, pe Harlem River 
Drive. Când am trecut prin dreptul unui grup de copii zgribuliți 
sub o pasarelă, Squares a oprit microbuzul. 

— Nu durează mult. Ne facem treaba și plecăm, a spus el. 

— Vrei să te ajut? 

Squares a scuturat din cap: 

— Nu, termin repede. 

— Folosești sandviciurile? 

— Nooo. Am eu ceva mai bun. 

— Ce? 

— Cartele de telefon, a zis el, dându-mi și mie una. Am 
obținut o donaţie de o mie de bucăţi, de la Tele-Reach. Copiii 
sunt înnebuniți după ele. 


VP - 171 


Și avea dreptate. De cum l-au văzut, puștanii au tăbărât pe el. 
Știe Squares ce vorbește, întotdeauna. Mă uitam la feţele 
copiilor, încercând să individualizez fiecare figură din masa 
aceea de dorințe, visuri, speranţe. Copiii nu rezistă prea mult 
timp afară, în asemenea condiţii. Nu pomenim de incredibilele 
primejdii de ordin fizic. De acestea, reușesc adesea să scape. 
Dar e vorba despre sufletul lor, despre personalitatea fiecăruia; 
acestea sunt elementele care se erodează aici. lar când 
eroziunea a avansat prea mult, dezastrul poate fi ireversibil. 

Sheila fusese salvată înainte de a fi atins acest prag. 

Pe urmă, cineva a ucis-o. 

Am încercat să mă scutur de aceste gânduri. N-aveam timp 
pentru asta. Concentrează-te la ceea ce trebuie să faci imediat. 
Rămâi activ. În felul acesta, suferinţa stă deoparte. Las-o să te 
motiveze în ceea ce faci, nu să te încetinească în acţiuni. 

Fă totul - oricât de bizar ar suna - pentru ea. 

Squares s-a întors peste câteva minute. 

— Hai s-o luăm din loc. 

— Tot nu mi-ai spus unde mergem. 

— La intersecţia dintre 128% Street cu Second Avenue. Ne 
întâlnim cu Raquel acolo. 

— Și ce-i acolo, de fapt? 

— Un posibil indiciu, a rânjit el. 

Am ieșit de pe autostradă și am trecut prin dreptul unor 
cartiere de locuinţe în construcție. L-am remarcat pe Raquel, de 
la două străzi distanță. Nici nu era greu. Raquel avea 
dimensiunea unui mic principat și era îmbrăcat ca o explozie la 
Muzeul Liberace. Squares a încetinit microbuzul lângă el, 
încruntându-se. 

— Ce e? a întrebat Raquel. 

— Pantofi roz cu rochie verde? 

— E coral cu turcoaz, a precizat Raquel. Plus gentuța 
magenta, care dă coeziune întregului. 

Ridicând din umeri, Squares a parcat în faţa unui magazin, cu 
o firmă pe care scria șters GOLDBERG PHARMACY. Când am 
coborât din microbuz, Raquel m-a îmbrățișat afectuos. Parcă mă 
învelise cineva cu o spumă moale de cauciuc. Puţea a Aqua 
Velva, ceea ce, judecând bine, însemna ceva ca bărbat. 

— Îmi pare rău, a șoptit el. 

— Mulţumesc. 


VP - 172 


Mi-a dat drumul, ceea ce mi-a oferit posibilitatea să respir din 
nou. Raquel plângea. Lacrimile au pus stăpânire pe rimelul de 
pe gene, șiroindu-i pe obraji. Culorile s-au amestecat, 
contopindu-se definitiv în barba lui deasă, astfel că în scurt timp 
fața începuse să-i semene cu o lumânare de pe un ambalaj 
pentru cadouri. 

— Abe și Sadie sunt înăuntru, a spus Raquel. Vă așteaptă. 

Dând aprobator din cap, Squares a pornit spre farmacie. Eu, 
după el. Un clinchet ding-dong, când am intrat, înăuntru mirosea 
ca un odorizant de mașină cu aromă de cireși. Rafturile erau 
înalte și pline de produse. Bandaje, deodorante, șampoane, 
medicamente contra tusei, toate înșirate fără prea multă logică. 

Ne-a întâmpinat un bătrân cu ochelari înguști, prinși cu un 
lănţișor. Purta o vestă de lână peste o cămașă albă. Avea păr 
mult, alb, des și bogat, ca o perucă pudrată de la Bailey's. Nişte 
sprâncene excesiv de stufoase, care îl făceau să aibă mutră de 
bufniţă. 

— la te uită! Domnul Squares! 

Cei doi bărbaţi s-au îmbrățișat, bătrânul bătându-l ușor pe 
spate pe Squares, de câteva ori. 

— Ce bine arăţi, a spus bătrânul. 

— Și tu la fel, Abe. 

— Sadie, a strigat el. Sadie, a venit domnul Squares. 

— Cine? 

— Tipul cu yoga. Cu tatuajul ăla. 

— Tatuajul de pe frunte? 

— Exact, el. 

Am clătinat din cap și m-am aplecat spre Squares. 

— Există vreun om pe lumea asta pe care tu să nu-l cunoști?! 

— Am avut o viață privilegiată, a spus el, ridicând din umeri. 

Sadie, o femeie mai în vârstă care n-ar fi putut părea înaltă 
nici cu cele mai înalte tocuri ale lui Raquel, a coborât din spatele 
rafturilor cu medicamente. Încruntându-se, i-a spus lui Squares: 

— Ce slăbănog ești. 

— la lasă-l în pace, a zis Abe. 

— Sssât, gura. Mănânci destul? 

— Sigur, a asigurat-o Squares. 

— Ești numai oase. Oase goale. 

— Sadie, ai de gând să lași omul în pace?! 


VP - 173 


— Sssât, gura, a făcut ea, zâmbind conspirativ. Am niște 
sufleu. Vrei un pic? 

— Poate mai târziu, mersi. 

— Îți pun la pachet. 

— Ce bine, mulțumesc, a spus Squares, după care s-a întors 
spre mine. El e prietenul meu, Will Klein. 

Cei doi bătrâni m-au privit cu niște ochi triști. 

— El e băiatul? 

— Da. 

Mă inspectau cu atenţie. Pe urmă, s-au uitat unul la celălalt și: 

— Nu știu, spuse Abe. 

— Puteţi avea încredere în el, a zis Squares. 

— Poate da, poate nu. Dar noi, aici, suntem ca niște preoți. Nu 
vorbim. Știi și tu asta. lar ea, mai ales, e deosebit de strictă. Nu 
avem voie să spunem nimic, indiferent despre ce ar fi vorba. 

— Știu asta. 

— Dacă dăm din gură, care mai e rostul nostru? 

— Înţeleg. 

— Dăm din gură, putem fi uciși. 

— N-o să afle nimeni. Vă dau cuvântul meu. 

Cei doi bătrânei s-au mai privit o dată. 

— Raquel, a spus Abe. El e băiat de treabă. Sau fată, în fine, 
uneori mă mai încurc și eu. 

— Avem nevoie de ajutorul vostru, l-a întrerupt Squares. 

Sadie l-a prins de mână pe soţul ei, cu un gest atât de intim, 
încât mi-a venit să întorc capul. 

— Era o fată așa de frumoasă, Abe. 

— Și așa de bună, a adăugat el. 

Abe a oftat și s-a uitat la mine. Ușa s-a deschis, iar ding-dong. 
Un negru ciufulit a intrat și a spus: 

— M-a trimis Tyrone. 

— Mă ocup de tine aici, a zis Sadie, venind spre el. 

El mă privea fix. Eu m-am uitat la Squares. Nu mai înțelegeam 
nimic din tot ce se întâmpla în jurul meu. 

— Te rog, Abe, spuse Squares, scoțându-și ochelarii de soare. 
E important. 

— OK, OK, a făcut Abe, ridicând mâna. Numai nu aici, vă rog. 
Haideţi încoace, ne-a făcut el semn. 

Și ne-am dus în partea din spate a prăvăliei. A ridicat placa 
mobilă de la tejghea și am trecut pe dedesubt - pe lângă pilule, 


VP - 174 


sticluţe, saci cu rețete completate, mojare și pistiluri. Pe urmă, 
Abe a deschis o ușă. Și am coborât în pivniţă, unde Abe a aprins 
lumina. 

— Aici e locul unde se întâmplă totul, a anunţat el. 

Nu vedeam mare lucru. Un computer, o imprimantă și o 
cameră digitala. Cam asta era tot. M-am uitat la Abe și, apoi, la 
Squares. 

— Are de gând careva să mă lămurească și pe mine ce e 
toată chestia asta? 

— Metoda noastră de lucru e simplă, mi-a explicat Abe. Noi nu 
păstrăm niciun dosar. Dacă poliţia vrea să confiște computerul 
ăsta, n-are decât, foarte bine. Nu vor afla nimic. Toate dosarele 
sunt localizate aici, făcu el, bătându-se pe frunte cu degetul 
arătător. Ei, și cum spuneam, multe dintre aceste date se pierd 
zilnic, n-am dreptate, Squares?! 

Squares zâmbea, uitându-se la el. 

Lui Abe nu-i scăpase starea mea de nedumerire. 

— Tot nu te-ai prins? 

— Da, tot nu m-am prins. 

— Acte de identitate false, a spus Abe. 

— Oh. 

— Nu mă refer la cele de care se folosesc puștii minori ca să 
își ia de băut. 

— Da, OK. 

— Ce părere ai? a făcut el, coborând un pic vocea. 

— Nu știu, nu prea am. 

— Mă refer la actele de care oamenii au nevoie ca să dispară. 
Să fugă în lume. Să o poată lua de la capăt. Ai necazuri? Puf, și 
te fac să dispari. Ca un vrăjitor, ce zici? E nevoie să pleci 
departe, dar chiar să pleci departe de tot, nu te duci la o agenţie 
de turism. Vii la mine, asta e. 

— Am înţeles, am spus eu. Și sunt la mare căutare... serviciile 
dumitale? am întrebat, nefiind prea sigur dacă termenul era 
potrivit. 

— O să te miri, dar sunt. Oh, nu e ceva prea spectaculos. De 
cele mai multe ori, sunt cazuri de nerespectare a interdicţiei de 
a părăsi locul. Sau persoane care eludează plata cauţiunii. Sau 
cineva urmărit de poliţie. Servim, de asemenea, și o mulţime de 
imigranţi ilegali. Vor să stea în ţara asta, noi facem din ei 


VP - 175 


cetățeni, a spus el, zâmbindu-mi. Și, mai rar, se întâmplă să ne 
vină și persoane mai drăguţe. 

— Ca Sheila, am rostit eu. 

— Exact. Vrei să știi cum funcţionează toată treaba? 

Până să apuc să răspund, Abe începuse iarăși să vorbească. 

— Nu e ca la televizor, explica el. La televizor, prezintă 
lucrurile ca și cum ar fi foarte complicate, n-am dreptate? De 
exemplu, e căutat un copil care a murit și atunci îi vezi că se 
apucă să ceară certificatul lui de naștere sau așa ceva. Au un 
talent să născocească tot felul de falsuri complicate, când 
situaţia e de fapt cu totul alta. 

— Nu așa se face, totuși? 

— Nu, nu se face așa, a spus el, așezându-se la computer și 
începând să tasteze ceva. În primul rând, în felul cum 
procedează ei ar dura prea mult. In al doilea rând, de când 
există Internet și chestii din astea, morții mor de-a binele 
repede. Nu mai rămân în viaţă. Mori, păi, asta se întâmplă și cu 
codul tău numeric personal. Altminteri, mi-ar fi foarte simplu să 
mă folosesc de codurile numerice personale ale bătrânilor care 
decedează, corect? Sau ale oamenilor de vârstă mijlocie care 
mor prematur! înţelegi cum vine treaba? 

— Așa cred. Și atunci cum poți crea o falsă identitate? 

— Ah, păi cine zice că eu creez așa ceva, a spus Abe, zâmbind 
cu gura până la urechi. Eu folosesc identitățile reale. 

— Nu prea mai înțeleg. 

— Parcă ziceai că s-a ocupat de viața de noapte, a spus Abe, 
încruntându-se spre Squares. 

— Asta a fost ceva mai demult, l-a lămurit Squares. 

— Mda, bine, hai să vedem, atunci, a zis Abe Goldberg, 
întorcându-se din nou cu faţa spre mine. L-ai văzut pe tipul care 
a venit adineaori? 

— Da. 

— Pare șomer, nu? Poate chiar fără domiciliu. 

— Asta n-am de unde să știu. 

— Haide, lasă fasoanele cu mine. Avea moacă de vagabond, 
așa-i? 

— Cred că da. 

— Dar e și el om, pricepi?! Are un nume. A avut și el o mamă. 
S-a născut în ţara asta. Și - zâmbi el, fluturând din mâini, teatral 
- are un cod numeric personal. S-ar putea chiar să aibă și carnet 


VP - 176 


de șofer, chiar dacă e expirat. Nu contează. Atâta timp cât are 
un cod numeric personal înseamnă că există. Are o identitate. 
Mă urmărești? 

— Da, da. 

— Bun, hai să zicem că tipul are nevoie de niște bănuți. 
Pentru ce, asta nu mă interesează pe mine. Dar el are nevoie de 
bani, ăsta-i principalul. Ceea ce nu-i mai trebuie acum este o 
identitate. Trăiește pe străzi, așa că la ce bun să aibă o 
identitate? E limpede că unul ca el nu are nici rate, nici ipotecă 
la casă. Vasăzică, introducem numele lui aici, în computer, a zis 
el, bătând cu palma în monitor. Verificăm dacă există amenzi 
sau mandate de arestare împotriva lui. Dacă nu - și în 
majoritatea cazurilor așa stau lucrurile -, atunci cumpărăm 
identitatea lui. Să zicem că numele lui e John Smith. Și să zicem 
că dumneata, Will, ai nevoie să te poţi duce la hoteluri, sau mai 
știu eu pe unde, sub alt nume decât cel al dumitale. 

Incepeam să înţeleg unde bătea. 

— Și-atunci dumneata îmi vinzi mie codul lui numeric 
personal, iar eu devin John Smith. 

— Bingo, a exclamat Abe, pocnind din degete. 

— Dar dacă nu semănăm deloc la faţă? 

— Nu există nicio descriere fizică asociată unui cod numeric 
personal. Odată ce deţii așa ceva, poţi suna la orice birou 
administrativ, care îţi va pune la dispoziţie orice documente 
soliciţi. Dacă ești foarte grăbit, am eu aici dotările necesare 
pentru a-ţi furniza un carnet de șofer, eliberat în Ohio. Numai că 
nu e un act foarte sigur, la o eventuală verificare mai strictă. 
Insă, în mod cert, identitatea rămâne valabilă. 

— Să presupunem că acest John Smith e prins de poliţie și are 
nevoie de un act de identitate. 

— Poate să-l folosească pe-al lui, foarte bine. De fapt, cinci 
persoane pot folosi același cod numeric personal, simultan. Cum 
să se prindă cineva? Clar, nu-i așa? 

— Clar, am recunoscut eu. Prin urmare, Sheila a apelat la 
dumneata? 

— Da. 

— Când? 

— Păi, acum două, trei zile, poate. Cum am zis și mai înainte, 
nu era clienta noastră, în mod uzual. Dar ce fată bună. Și așa de 
frumoasă. 


VP - 177 


— Ţi-a zis unde voia să se ducă? 

— Ti se pare că afacerea asta presupune cumva multe 
întrebări?! a exclamat Abe, zâmbind. Clienţii nu spun, iar eu n- 
am de ce să-i întreb. Inţelegi, nici nu discutăm. Niciun cuvânt. 
Eu și Sadie avem reputaţia de a ne ţine gura, fiindcă, așa cum îţi 
spuneam adineaori, dacă ciripim prea mult riscăm să fim 
omorâți. Pricepi? 

— Da. 

— De fapt, când Raquel și-a întins antenele, la început, am 
stat cuminţi. Discreţie totală. Fiindcă asta e garanţia reușitei în 
meseria noastră. Noi ţinem la Raquel. Dar tot n-am spus nimic. 
Fermoar, niciun cuvânt. 

— Și atunci ce v-a făcut să vă răzgândiţi? 

— Dar ce crezi dumneata despre noi, că suntem niște 
animale?! a pufnit Abe, jignit, uitându-se la Squares, după care 
din nou la mine. Crezi că noi n-avem sentimente? 

— N-am vrut să... 

— Crima, m-a întrerupt el. Am auzit ce i s-a întâmplat 
săracuței de ea. O fată adorabilă. Nu e drept așa ceva, a zis el, 
ridicând mâinile, enervat. Dar eu ce pot face? E limpede că n- 
am cum să mă duc la poliţie. Realitatea e că am mare încredere 
în Raquel și în domnul Squares, aici de faţă. Sunt oameni 
cumsecade. Sălașul lor e întunericul, din care strălucesc 
amândoi. Ca mine și Sadie, înţelegi? 

Sus s-a deschis o ușă, iar Sadie a venit jos. 

— Am închis, a spus ea. 

— Bine. 

— Unde-aţi ajuns? l-a întrebat. 

— li explicam de ce am fi dispuși să vorbim. 

— OK. 

— Domnul Squares ne-a povestit că la mijloc e și o fetiţă, a 
continuat Abe, în timp ce Sadie Goldberg cobora treptele, cu 
băgare de seamă. 

— E fiica ei, am spus eu. Probabil că are vreo doisprezece ani. 

— Ttt-ttt, a făcut Sadie, cu un aer trist. Și n-ai idee unde poate 
fi. 

— Exact. 

Abe a scuturat din cap. Sadie s-a apropiat și s-a lipit de el. Se 
potriveau de minune. Mă întrebam de câți ani erau oare 
căsătoriți, dacă aveau copii, de unde erau originari, cum de 


VP - 178 


nimeriseră pe aceste meleaguri, cum de ajunseseră să se ocupe 
de asemenea lucruri. 

— Vrei să-ţi spun ceva? mi s-a adresat Sadie. 

Am încuviinţat din cap. 

— Sheila, iubita dumitale, avea ceva cu totul special, a 
explicat ea, gesticulând cu pumnii strânși, în aer. Un spirit 
deosebit. Era frumoasă, desigur, dar mai exista ceva în plus la 
ea. Faptul că s-a prăpădit... ne marchează enorm. A intrat aici, 
atât de speriată. Poate că identitatea pe care i-am dat-o noi n-a 
ținut. Poate că de-asta a și murit. 

— In concluzie, a spus Abe, vrem să fim de folos. 

A scris ceva pe o bucată de hârtie pe care mi-a înmânat-o 
mie. 

— Numele pe care i l-am dat noi era Donna White. Acesta e 
codul numeric personal. Nu știu dacă te poate ajuta sau nu. 

— Și adevărata Donna White? 

— E o vagaboandă, care se droghează permanent. 

M-am uitat lung la bucăţica aceea de hârtie. Sadie a venit 
spre mine și m-a mângâiat pe obraz. 

— Pari un om drăguţ. 

Am ridicat privirea spre ea. 

— Găsește-o pe fetiţă, a spus ea. 

Am încuviinţat iarăși din cap. lar pe urmă i-am promis că așa 
voi face. 


VP - 179 


28. 


Katy tremura încă și când a ajuns acasă. 

Așa ceva e imposibil, își spunea ea. E o greșeală. Am înţeles 
eu greșit numele. 

— Katy? a strigat-o mama ei. 

— Da. 

— Sunt la bucătărie. 

— Vin și eu imediat, mami. 

Katy s-a dus spre ușa de la subsol. Când a atins clanţa cu 
mâna, s-a oprit. 

Subsolul. Cât ura ea să se ducă acolo. 

Te-ai fi așteptat ca, după atâţia ani, să fi devenit imună la 
canapeaua cu tapiţeria roasă, covorul pătat de apă și televizorul 
atât de vechi, încât nu i se putea pune nici cablu TV măcar. Ei 
bine, lucrurile nu stăteau așa în ceea ce o privea. Și asta fiindcă 
toate simţurile îi spuneau că trupul surorii ei era încă acolo, jos, 
puhav și descompus, putoarea morții fiind atât de puternică, 
încât abia mai puteai respira. 

Părinţii ei o înțelegeau. Katy nu trebuise niciodată să spele 
rufe la mașină. Tatăl ei nu o rugase niciodată să-i aducă de jos 
lada de scule sau vreun bec nou din magazie. Dacă vreo 
activitate casnică presupunea cumva coborârea în acel infern, 
mama și tatăl ei își asumau ei sarcina respectivă. 

Dar nu și de data asta. De data asta, Katy era pe cont propriu, 
cum s-ar spune. 

Sus, în capul scărilor, apăsă pe întrerupătorul de lumină. Un 
bec chior - lampa propriu-zisă se spărsese în timpul crimei - s-a 
aprins dedesubt. Cu inima cât un purice, Katy a început să 
coboare. Încerca să privească drept înainte, evitând să dea ochii 
cu canapeaua, covorul sau televizorul din subsol. 

Cum de mai suportau ai ei să locuiască aici? 

Ei i se părea ceva absurd. Când JonBénet fusese ucisă, familia 
Ramsey se mutase în cealaltă parte a ţării. Dar, în fine, în cazul 
lor toată lumea gândea că părinţii ei o omorâseră. Probabil că 
soții Ramsey vruseseră să scape de privirile acuzatoare ale 


VP - 180 


vecinilor, la fel ca și de amintirile obsedante legate de decesul 
fiicei lor. Situaţia, în ceea ce-i privea pe ei, aici, era cu totul alta. 

Totuși, orașul acesta avea ceva aparte. Părinţii ei rămăseseră 
aici. La fel și familia Klein. Nimeni nu vrusese să cedeze și să 
plece în altă parte. 

Ce însemna oare toată chestia asta? 

A găsit geamantanul lui Julie într-un colț. Tatăl ei pusese un 
fel de ladă din lemn dedesubt, pentru eventualitatea în care s-ar 
fi produs vreo inundație. Lui Katy i-a venit în minte o imagine 
din trecut: sora ei făcându-și bagajul, înainte de a pleca la 
facultate. Și-a amintit cum ea se furișase în geamantan, în timp 
ce Julie își împacheta lucrurile; se juca, pretinzând întâi că 
geamantanul era un fort în care își găsise adăpost, iar apoi că, 
ascunzându-se acolo, înăuntru, putea fi sigură că Julie o va 
„îimpacheta” și pe ea împreună cu celelalte lucruri și că, astfel, 
vor putea pleca amândouă la facultate. 

Deasupra, erau stivuite niște cutii. Katy le-a dat la o parte și 
le-a pus într-un colț. A cercetat cu atenţie încuietoarea 
geamantanului. Nu avea cheia, dar știa că putea deschide 
capacul cu o lamă de cuţit. Zis și făcut. A găsit un cuţit printre 
tacâmurile de argint depozitate acolo, a vârât marginea 
acestuia în sistemul de închidere și a răsucit, descuind. A 
deblocat apoi cele două clapete de siguranţă și, încet, ca Van 
Helsing când deschisese sicriul lui Dracula, a ridicat și ea 
capacul de la geamantan. 

— Ce faci acolo? 

Katy a tresărit speriată, auzind vocea mamei ei. 

Lucille Miller a venit mai aproape. 

— Ăsta nu-i geamantanul lui Julie? 

— Doamne Sfinte, mami, ce m-ai putut speria! 

Maică-sa s-a apropiat și mai mult. 

— Ce te-a apucat să umbli la geamantanul lui Julie? 

— Păi... voiam doar să mă uit și eu. 

— La ce? 

— Era sora mea, a spus Katy, îndreptându-și spatele. 

— Știu, iubito, știu. 

— N-am dreptul și eu să-i simt lipsa? 

Maică-sa s-a uitat lung la ea. 

— Și de-asta ai venit aici, jos? 

Katy a dat afirmativ din cap. 


VP - 181 


— În rest, totul e bine? a întrebat maică-sa. 

— Sigur. 

— Nu s-a mai întâmplat să ai nostalgia trecutului, Katy. 

— Fiindcă nu m-ați lăsat niciodată, spuse ea. 

— Probabil că așa e, a recunoscut maică-sa. 

— Mami? 

— Da? 

— De ce-aţi rămas aici? 

Pe moment, s-ar fi zis că maică-sa, ca de obicei, era gata s-o 
refuze brutal pe Katy, spunându-i că nu vrea să discute despre 
acest subiect. Dar - după ce avusese surpriza de a-l vedea pe 
Will în faţa casei lor, urmată de iniţiativa ei de a se duce la 
familia Klein, pentru a le transmite condoleanţe - săptămâna 
aceasta fusese destul de bizară pentru Lucille Miller. Mama lui 
Katy s-a așezat pe una dintre cutii, netezindu-și fusta cu 
palmele. 

— Când te lovește o tragedie, a început ea, vreau să zic, 
atunci, pe moment, când te lovește, ţi se pare că e sfârșitul 
lumii. E ca și cum te-a aruncat cineva în largul mării, pe o 
furtună cumplită. Valurile te lovesc, te răstoarnă, iar tu te zbați 
din răsputeri să rămâi la suprafață, fiindcă oricum altceva nu 
poţi face. Deși o parte din tine ar prefera să renunţi la orice efort 
și să rămâi cu capul în apă. Să te duci la fund. Dar nu poţi. Nu te 
lasă instinctul de supravieţuire - sau poate, în cazul meu, a fost 
faptul că mai aveam un copil de crescut. Nu știu. Dar, indiferent 
cum ar fi, până la urmă te mențţii la suprafaţă. Plutești. 

Maică-sa s-a șters cu degetul în colțul ochiului. Și-a îndreptat 
un pic umerii și a încercat să zâmbească. 

— Analogia mea nu e concludentă, a spus ea. 

— Ba mie mi se pare că da, a zis Katy, luând-o de mână pe 
mama ei. 

— Poate, s-a învoit doamna Miller, dar, vezi tu, după o vreme, 
furtuna se oprește. Și abia atunci începe să-ţi fie mai greu. Te-ai 
trezit azvârlit pe mal, ca o epavă. Fiindcă toată zbaterea și lupta 
cu valurile ţi-au lăsat urme grave, de nevindecat. Ai niște dureri 
cumplite. Și nenorocirile încă nu s-au terminat. Pentru că acum 
te afli în fața unei alternative groaznice. 

Katy aștepta, continuând s-o ţină de mână pe mama ei. 

— Poţi încerca să depășești durerea. Poţi încerca să uiţi și să 
îţi vezi de viaţă mai departe. Însă, pentru tatăl tău și pentru 


VP - 182 


mine - Lucille Miller închise ochii și scutură energic din cap - a 
uita ar fi fost ceva prea obscen. Era ca și cum am fi trădat-o pe 
sora ta. Durerea era enormă, da, dar cum am fi putut trăi în 
continuare, dacă ne lepădăm de Julie? Julie exista. Julie era 
reală, pentru noi. Știu că ţi se pare absurd. 

Poate că nu, totuși, se gândea Katy. Poate că nu e absurd. 

Tăceau, acum. În cele din urmă, Lucille Miller și-a retras 
mâna, s-a bătut cu palmele pe coapse și s-a ridicat în picioare. 

— Te las singură. Gata, am plecat. 

Katy şedea nemișcată, ascultând zgomotul pașilor ei. Pe 
urmă, s-a întors spre geamantan. A început să scotocească 
printre lucrurile dinăuntru. l-a luat cam o jumătate de oră, dara 
găsit ce căuta. 

Or, asta schimba complet totul. 


VP - 183 


29. 


Când ne-am întors înapoi, în microbuz, l-am întrebat pe 
Squares cum era mai bine să procedăm în continuare. 

— Am o Sursă, a spus el, evaziv, deși știam că, de fapt, 
afirmaţia lui presupunea ceva mult mai mult decât atât. Vom 
introduce numele de „Donna White” în rețeaua de computere a 
liniilor aeriene, ca să vedem dacă putem afla când s-a suit în 
avion sau unde s-a dus, chestii din astea. 

Am tăcut amândoi. 

— Cineva tot trebuie s-o spună, a început Squares. 

Priveam fix în jos, spre mâini. 

— Dă-i drumul, spune. 

— De fapt, noi ce vrem acum, Will? 

— S-o găsim pe Carly, am spus eu, cam prea repede. 

— Și pe urmă? Ce faci, o înfiezi? 

— Nu știu. 

— Realizezi, desigur, că foloseşti subterfugiul acesta pentru a 
bloca altceva. 

— Și tu faci la fel. 

Mă uitam afară, pe geam. Zona era plină de dărâmături și 
moloz. Treceam prin dreptul unor șantiere amplasate pe 
suprafaţa unor foste locuinţe de mizerie. Incercam să găsesc 
ceva bun și frumos. Degeaba, nu vedeam nimic. 

— Urma s-o cer de soţie, am spus eu. 

Squares continua să șofeze, dar ceva din atitudinea lui mi-a 
demonstrat că era impresionat. 

— l-am cumpărat un inel. | l-am arătat și mamei. Așteptam 
doar să mai treacă un timp. Mă refer la perioada de după 
înmormântarea mamei, doliu și așa mai departe. 

Ne-am oprit la lumina roșie a unui semafor. Squares se 
încăpăţâna să nu se uite la mine. 

— Trebuie să continui căutările, am spus eu, fiindcă nu știu ce 
s-ar putea întâmpla cu mine dacă n-aș face-o. Nu am apucături 
de sinucigaș sau chestii de-astea, dar dacă m-aș opri locului, 
dacă n-aş mai alerga așa - am făcut o pauză, aici, încercând să 


VP - 184 


găsesc cuvântul potrivit, formula cea mai simplă - simt că m-ar 
prinde totul din urmă. 

— Oricum o să te prindă din urmă, indiferent ce-ai face. 

— Știu. Dar poate că până atunci o să reușesc să fac ceva 
bun. Poate că voi putea să o salvez pe fiica ei, măcar. Și astfel, 
chiar și dincolo de moarte, înseamnă că i-am fost de ajutor. 

— Ori, mă contrazise Squares, s-ar putea să descoperi că nu 
era nicidecum femeia pe care ţi-o imaginai tu. Că ne-a amăgit 
pe toţi, ca să nu folosesc alt termen mai urât. 

— Poate să fie și-așa, nu știu. O să mă obișnuiesc și cu asta. 
Mai faci echipă cu mine? 

— Până la capăt, Kemosabi. 

— Bun, fiindcă am impresia că mi-a venit o idee. 

Pielea tăbăcită de pe obrajii lui s-a boţit într-un zâmbet: 

— Înainte, omule! Las” pe mine! 

— Cred că ne-a scăpat ceva, până acum. 

— Ce? 

— Treaba cu New Mexico. Amprentele Sheilei au fost 
prelevate în New Mexico, la locul crimei. 

— Crezi că omorurile acelea au vreo legătură cu Carly? a 
întrebat el, aprobând raţionamentul meu. 

— Tot ce se poate. 

— Dar nici nu se știe măcar cine erau persoanele care au fost 
ucise în New Mexico. La naiba, nu știm nici măcar locul unde au 
fost găsite victimele. 

— Vezi, exact aici intră în funcţiune planul meu. Pe mine, să 
mă lași acasă. Cred că trebuie să navighez un pic pe Internet. 

e 

Da, aveam un plan. 

Era absolut evident că nu FBI descoperise cadavrele, ci 
probabil că vreun polițai local. Sau poate vreun vecin. Sau vreo 
rudă. Și, întrucât aceste omoruri avuseseră loc într-o localitate 
care nu ajunsese încă imună la asemenea acte de violenţă, era 
mai mult decât probabil ca incidentul să fi fost relatat în presa 
locală. 

Am intrat pe refdesk.com și am dat clic pe „ziare naţionale”. 
Apăreau treizeci și trei de publicaţii pentru New Mexico. Am 
încercat la cele din zona Albuquerque. M-am rezemat de spătar, 
așteptând să se încarce pagina. Răspunsul - un ziar. OK, bun. 
Am dat clic pe „arhivă” și am început căutarea. Am tastat 


VP - 185 


„omor”. Prea multe răspunsuri. Am tastat „dublu omor”. Nici așa 
n-a mers. Am încercat cu alt ziar. Pe urmă, cu altul. 
Mi-a luat aproape o oră, dar până la urmă mi-a reușit: 


DOI BĂRBAȚI AU FOST UCIȘI 
Comunitatea locală în stare de şoc 
de Yvonne Sterno 


Târziu, aseară, cartierul  Stonepointe din 
Albuquerque a fost zguduit la aflarea veștii că doi 
bărbați au fost împușcați, ambii în cap, probabil în 
plină zi, fiind transportați ulterior într-o casă, unde au 
și fost găsiți. „N-am auzit nimic", spune Fred Davison, 
un vecin. „Pur și simplu, nu-mi vine să cred că așa 
ceva s-a putut întâmpla în comunitatea noastră.” Cei 
doi bărbați rămân neidentificați. Poliția nu a făcut 
niciun comentariu, menţionând doar că investigațiile 
sunt în derulare. „Avem mai multe piste”, ni s-a mai 
spus. Proprietarul casei este înregistrat cu numele de 
Owen Enfield. Autopsia este programată pentru 
această dimineață. 


Atâta tot. Am căutat în ziarul de a doua zi. Nimic. Din nou, în 
ziarul următor. Tot nimic. Am căutat toate articolele scrise de 
Yvonne Sterno. Existau materiale despre nunți locale și 
festivități filantropice. 

Nimic, niciun alt cuvânt despre omoruri. 

M-am rezemat de spătar. 

Mai era o modalitate de a putea afla. Am luat telefonul și am 
format numărul de la New Mexico Star-Beacon. Poate aveam 
noroc și o găseam chiar pe Yvonne Sterno. Și poate că ea îmi va 
spune mai multe. 

La capătul firului, un automat mi-a cerut să identific pe litere 
numele de familie al persoanei pe care o căutam. Tocmai 
formasem S-T-E-R, când automatul m-a întrerupt și m-a instruit 
să apăs pe tasta „pound”, dacă voiam să iau legătura cu Yvonne 
Sterno. Am procedat întocmai. Suna. O dată, de două ori, din 
nou un robot: „Sunt Yvonne Sterno de la Star-Beacon. Ori 
vorbesc la telefon, ori nu sunt la birou”. 


VP - 186 


Am închis. Eram încă online, așa că am intrat pe 
switchboard.com. Am introdus numele lui Sterno, pentru zona 
Albuquerque. Bingo. O „Y and M Sterno” era înregistrată ca 
locuind pe Canterbury Drive nr. 25 în Albuquerque. Am format 
numărul. Mi-a răspuns o femeie. 

— Alo? 

După care a strigat: 

— Hei, faceţi liniște, mami vorbește la telefon. 

Chirăituri de copii mici se auzeau în fundal. 

— Yvonne Sterno? 

— Vrei să-mi vinzi ceva? 

— Nu. 

— Atunci da, eu sunt. 

— Numele meu este Will Klein... 

— După cum sună, precis vrei să-mi vinzi ceva. 

— Nu, nu vreau, am spus eu. Dumneata ești acea Yvonne 
Sterno care scrie la Star-Beacon? 

— Cum ziceai că te cheamă? 

Până să apuc să răspund, însă: „Hei, v-am zis să vă potoliţi 
odată. Tomy, dă-i lui Game Boy. Nu, acum!” 

— Alo? reveni ea. 

— Numele meu este Will Klein. Voiam să discut cu dumneata 
în legătură cu dublul omor despre care ai scris recent. 

— Înî. Și de ce te interesează cazul? 

— Am doar câteva întrebări. 

— Nu sunt serviciu de documentare, domnule Klein. 

— Te rog, spune-mi Will. Și fii bună și ascultă-mă un pic. Se 
comit des omoruri în cartiere ca Stonepointe? 

— Nu, rar. 

— Dar asasinate duble, în care victimele sunt găsite astfel? 

— Cred că e primul caz de acest fel de care să fi auzit 
vreodată. 

— Și-atunci, am insistat eu, de ce nu s-au publicat relatări mai 
ample? 

Copiii se dezlănţuiseră iarăși. La fel și Yvonne Sterno: „Gata, 
ajunge! Tommy, treci sus în camera ta. Bine, bine, spune-i 
judecătorului, dar acum, mișcă, am zis! Și tu, ia dă-mi mie Game 
Boy. Dă-l încoace imediat, dacă nu vrei să-l bag direct la gunoi.” 
Pe urmă, a luat din nou receptorul. 

— Și iar repet întrebarea: de ce te interesează cazul? 


VP - 187 


Aveam suficiente cunoștințe în rândul ziariştilor ca să știu că 
drumul sigur spre inima lor e, de fapt, „pe ocolite”: 

— S-ar putea să deţin niște informaţii pertinente. 

— Pertinente, a repetat ea. Bun cuvântul, Will. Bun. 

— Cred că ţi se va părea interesant ceea ce-ţi voi spune. 

— Apropo, de unde suni? 

— New York City. 

O pauză. 

— Cam departe de locul crimei. 

— Da. 

— Bun, ascult. Rogu-te, ce crezi dumneata că mi se va părea 
mie pertinent și interesant? 

— Mai întâi, e nevoie să aflu câteva lucruri esenţiale. 

— Nu, nu, Will, nu merge așa. 

— Am verificat ce alte articole ai mai scris, doamnă Sterno. 

— Domnișoară. Și dacă tot ne batem pe burtă, spune-mi 
Yvonne. 

— Perfect. Yvonne, în general am văzut că te ocupi de 
mondenităţi. Nunti, dineuri festive. 

— Sigur, fiindcă se mănâncă fabulos, Will, iar eu arăt fantastic 
de bine în rochie neagră. Zi, de fapt, unde baţi? 

— Un subiect ca ăsta nu-ţi cade în poală prea des. 

— OK, gata, ard de nerăbdare, deja. Zi, care-i treaba? 

— Treaba e că îţi propun să riști. Răspunde doar la câteva 
întrebări. De ce nu, în fond? 

Văzând că nu-mi răspunde, am plusat: 

— Ai norocul să pui mâna pe un subiect senzaţional, ca 
acesta, cu două crime, dar din articol lipsesc lista victimelor, 
posibilii suspecți, niciun fel de detaliu. 

— Asta fiindcă nu dețin informaţiile respective, a recunoscut 
ea. Știrea ne-a parvenit seara târziu. Abia am mai avut timp să 
prindem ediţia de dimineață. 

— Și atunci de ce n-au mai urmat alte articole? În fond, 
evenimentul e uriaș pentru un orășel de provincie. De ce s-a 
publicat doar un singur material? 

Tăcere. 

— Alo? 

— Stai un pic. Ăștia mici iar fac tărăboi. 

Doar că de data asta nu se auzea niciun zgomot. 

— Mi s-a închis gura, a rostit ea încetișor. 


VP - 188 


— Adică? 

— Adică am avut noroc că am putut publica măcar atât, 
articolul acela scurt. A doua zi dimineață, ne-am trezit cu FBl-ul 
pe cap. De fapt... cu șeful FBI din zonă. L-a pus pe șeful meu să 
oprească relatările pe acest subiect. Am încercat ceva 
investigaţii, pe cont propriu, dar m-am ales doar cu muţenie din 
partea tuturor. 

— Și nu e ciudat? 

— Nu știu, Will. Nu m-am mai ocupat de crime până acum. 
Dar, da, ce să zic, pare cam ciudat. 

— Tu ce crezi că poate însemna toată atitudinea lor? 

— Te referi la reacţia șefului meu? a întrebat Yvonne, 
inspirând adânc. Răspunsul ar fi că miza e mare. Foarte mare. 
Mult mai mare decât un dublu omor. Bun, rândul tău, acum, 
Will. 

Mă întrebam cât de mult puteam risca să-i spun. 

— Ai aflat că s-ar fi găsit niște amprente la locul faptei? 

— Nu. 

— S-au găsit niște amprente aparţinând unei femei. 

— Continuă. 

— Femeia aceea a fost găsită moartă, ieri. 

— Ucisă? 

— Da. 

— Unde? 

— Într-un orășel din Nebraska. 

— Numele ei? 

— Spune-mi ceva despre proprietarul casei, Owen Enfield, am 
schimbat eu vorba. 

— Oh, m-am prins. Una tu, una eu. 

— Cam așa ceva. Cumva Enfield era una dintre victime? 

— Nu știu. 

— Dar ce știi despre el? 

— Locuiește acolo de trei luni. 

— Singur? 

— Potrivit vecinilor, când s-a mutat acolo, era singur. Dar în 
ultimele săptămâni, au tot venit pe la el o femeie cu un copil. 

Copil. 

Inima a început să-mi bată mai tare. 

— Câţi ani avea copilul? am întrebat eu. 

— Nu știu, de vârstă școlară. 


VP - 189 


— Adică, poate, vreo doisprezece ani. 

— Da, poate. 

— Băiat sau fată? 

— Fată. 

Am simţit că îngheț. 

— Will, mai ești pe fir? 

— Știi vreun nume al fetei? 

— Nu. Nimeni nu știa aproape nimic despre ele. 

— Dar acum s-a aflat pe unde ar putea fi amândouă? 

— Nu, habar n-am. 

— Dar cum se poate așa ceva? 

— Uite că se poate. Unul dintre marile mistere ale vieţii, 
presupun. N-am fost în stare să dau de urma lor. Dar cum 
spuneam, nu mă mai ocup de caz. Așa că nu mi-am dat silinţa 
prea mult să aflu informaţii noi. 

— Poţi afla unde sunt femeia și fata? 

— Pot încerca. 

— Mai ai alte date? Ai auzit numele vreunui suspect sau al 
vreuneia dintre victime, ceva, orice? 

— Cum îţi spuneam, tăcere totală. Eu lucrez la ziar doar cu 
jumătate de normă. Cum ai putut deduce și singur, probabil, 
sunt mamă cu normă întreagă. Am prins subiectul respectiv 
doar fiindcă s-a nimerit să fiu singura persoană prezentă în 
redacție, când a venit știrea. Dar am câteva surse bune. 

— Trebuie să-l găsim pe Enfield. Sau măcar pe femeie și pe 
fată. 

— Mda, mi se pare un bun punct de pornire, a recunoscut ea. 
Dar vrei să-mi spui și mie de ce te interesează așa de mult 
subiectul ăsta? 

Mă gândeam cum să-i răspund. 

— Yvonne, ești capabilă să răstorni văi și munți? 

— Da, Will, da, sunt. 

— Dar ești bună pe felia ta? 

— Vrei o demonstraţie? 

— Sigur. 

— Zici tu că mă suni din New York City. Bun, tot ce se poate, 
dar de origine ești din New Jersey. De fapt - deși e posibil să 
existe mai mulţi Will Klein pe-acolo pun pariu că ești fratele unui 
faimos asasin. 


VP - 190 


— Un presupus asasin, am corectat-o eu. Dar cum de ţi-ai dat 
seama? 

— Am Lexis-Nexis pe computer. Am băgat numele tău și a 
ieșit chestia asta. Într-unul dintre articole, scrie că acum 
locuiești în Manhattan. 

— Fratele meu nu a avut nimic de-a face cu chestia asta. 

— Sigur, și mai e și nevinovat, așa-i? Adică nu el a ucis-o pe 
vecina voastră, nu? 

— Nu asta am vrut să spun. Ziceam că dublul omor de-acolo, 
de la voi, n-are nicio legătură cu el. 

— Și atunci care-i conexiunea? 

— O altă persoană, care mi-a fost foarte apropiată. 

— Cine? 

— lubita mea. Ale ei erau amprentele găsite la locul crimei. 

Am auzit din nou copiii, care făceau gălăgie în cameră. 
Alergau, urlând ca sirenele. De data asta, Yvonne Sterno nu s-a 
mai întrerupt ca să zbiere la ei. 

— Vasăzică, iubita ta e persoana găsită moartă în Nebraska, 
nu? 

— Exact, ea e. 

— Și de-asta te interesează povestea de-aici? 

— Parţial. 

Nu eram dispus încă să-i povestesc și de Carly. 

— Găsește-l pe Enfield, i-am spus eu. 

— Will, dar cum o chema? Pe iubita ta. 

— Te rog, găsește-l. 

— Hei, vrei să colaborăm? Atunci, nu-mi ascunde nimic, clar?! 
Oricum, pot afla în cinci secunde, căutând pe Internet. Dar 
spune-mi tu, mai bine. 

— Rogers. Numele ei era Sheila Rogers. 

Am auzit cum tasta din nou ceva. 

— Voi face tot ce pot, Will, a zis ea. Fii pe fază, te sun curând. 


VP - 191 


30. 


Am avut un soi de vis ciudat. 

Zic „un soi de vis”, fiindcă de fapt nu dormeam de-a binelea. 
Pluteam în starea aceea confuză dintre somn și trezie, când 
simţi uneori că te prăbușești în gol și ai reflexul să te prinzi cu 
mâinile de pat. Ședeam lungit, în întuneric, cu mâinile la ceafă și 
cu ochii închiși. 

Am pomenit mai devreme faptul că Sheilei îi plăcea enorm să 
danseze. M-a convins chiar să mă înscriu la un club de dans de 
la Jewish Community Center, în West Orange, New Jersey. Sediul 
JCC era aproape atât de spitalul unde era internată mama, cât și 
de casa din Livingston. În fiecare miercuri, ne duceam s-o 
vizităm pe mama, iar apoi, la șase și jumătate seara, ne 
prezentam la lecţia de dans. 

Eram cea mai tânără pereche din tot clubul, dar, incredibil, 
să-i fi văzut pe babalăâci cum se mișcau. Incercam să ţin ritmul 
cu ei, dar pur și simplu mi-era imposibil. Mi-era rușine să dansez 
de faţă cu ei. Sheila, în schimb, n-avea nicio inhibiţie. Uneori, în 
mijlocul unui dans, se desprindea de mine și începea să danseze 
singură. Cu ochii închiși. Pe fața ei se vedea o strălucire 
fantastică - bucuria de a dansa. 

Mă gândesc acum la un anumit cuplu de-acolo, tot niște 
oameni mai în vârstă, soţii Segal, care erau parteneri de dans 
încă din anii patruzeci. O pereche frumoasă, plină de graţie. 
Domnul Segal purta întotdeauna lavalieră albă. Doamna Segal 
se îmbrăca în albastru, cu o eșarfă argintie. Pe ringul de dans, 
se mișcau dumnezeiește. Ca doi veșnic îndrăgostiţi. Ca una și 
aceeași ființă. În pauze, erau prietenoși cu noi, ceilalţi. Dar, când 
cânta muzica, n-aveau ochi decât unul pentru celălalt. 

Anul acesta, în februarie, într-o seară cu ninsoare - noi 
credeam că va fi închis la club, dar n-a fost așa - domnul Segal 
a venit singur. Tot cu lavaliera albă la gât. Cu același costum 
impecabil. Dar era suficient să vezi încordarea de pe faţa lui ca 
să-ți dai seama imediat. Sheila și-a încleștat degetele pe mâna 
mea. O lacrimă i se prelingea pe obraz. Când muzica a început, 
domnul Segal s-a ridicat, a pășit fără șovăire pe ringul de dans și 


VP - 192 


a început să danseze de unul singur. A întins braţele în faţă și s- 
a mișcat tot timpul, ca și cum soția lui ar fi dansat acolo, cu el. O 
conducea frumos pe planșeu, ocrotindu-i umbra fictivă cu atâta 
duioșie, încât nimeni nu a îndrăznit să-l tulbure în acele 
momente. 

Săptămâna următoare, domnul Segal n-a mai venit deloc. Am 
aflat de la niște cunoscuţi că doamna Segal suferea de cancer, 
de mult timp. Dar că a dansat până la capăt. În momentul acela, 
a început muzica. Toţi ne-am luat partenerii și am ieșit pe ringul 
de dans. Și, ţinând-o strâns pe Sheila lângă mine, am realizat 
că, oricât de tristă părea acum povestea soţilor Segal, iubirea lor 
fusese nespus de frumoasă. Or, asta era tot ceea ce conta pe 
lume. 

Aici a fost momentul în care a început așa-zisul meu vis, deși 
de la bun început am știut că e doar o iluzie. Se făcea că eram la 
clubul de dans de la JCC. Domnul Segal era și el acolo. La fel ca 
și câteva alte persoane pe care nu le mai văzusem până atunci, 
toți acești inși fiind fără partener. Când a răsunat muzica, am 
început fiecare să dansăm separat. M-am uitat în jur. Era și tata 
acolo, încercând să danseze un fel de foxtrot stângaci. Mi-a 
făcut semn cu capul. 

Mă uitam la ceilalți cum dansează. Fiecare se comporta ca și 
cum partenerul lipsă ar fi fost acolo. Priveau cu dragoste în ochii 
imaginari ai persoanei iubite dispărute. Am încercat să le urmez 
exemplul, dar ceva n-a mers. Eu nu vedeam nimic. Eu dansam 
tot singur. Sheila nu voia să mi se arate. 

Undeva departe, parcă, suna telefonul. Vocea profundă de pe 
robot mi-a pătruns în vis: „Sunt locotenent Daniels, de la Poliţia 
din Livingston. Vreau să iau legătura cu Will Klein.” 

Undeva în fundal, dincolo de glasul locotenentului Daniels, am 
auzit o tânără care râdea pe înfundate. Brusc, am deschis ochii. 
Clubul de dans s-a făcut nevăzut. Când am pus mâna pe 
receptor, am auzit același râs de femeie. Parcă era Katy Miller. 

— Poate ar fi mai bine să-i sun pe părinţii tăi, îi spunea 
locotenentul Daniels fetei care râdea. 

— Banu. 

Era Katy. 

— Am optsprezece ani. Nu mă pot forța să... 

— Alo, am zis eu, ridicând receptorul. Sunt Will Klein. 


VP - 193 


— Bună, Will, a spus locotenentul Daniels. Sunt Tim Daniels. 
Am fost colegi de școală, mai ţii minte? 

Tim Daniels. Lucra pe-atunci la benzinăria Hess, din zona 
noastră. Venea mereu la școală cu o salopetă pătată de ulei. 
Parcă-l văd și acum, cu numele brodat pe marginea buzunarului 
de la piept. Probabil că tot îi mai plac salopetele și în ziua de azi. 

— Sigur, am spus eu, total confuz deja. Ce mai faci? 

— Bine, multam. 

— Ești în poliţie, acum? 

Mie nu-mi scapă nimic. 

— Exact. Și stau tot în oraș. M-am însurat cu Betty Jo Stetson. 
Avem două fete. 

Am încercat să-mi aduc aminte cum arăta Betty Jo, dar 
degeaba. Nu-mi venea în minte nicio figură. 

— Extraordinar, felicitări! 

— Mulțam, Will. Hm, a continuat el, luându-și un ton grav, am 
citit despre mama ta în Tribune. Sincere condoleanţe. 

— Mulţumesc, apreciez mult gestul tău. 

Katy Miller râdea iar. 

— Uite, te-am sunat de fapt pentru altceva. O cunoști pe Katy 
Miller, nu? 

— Sigur. 

A urmat un moment de tăcere. Probabil că-și amintise cum 
fusesem eu iubitul surorii ei, care avusese soarta tragică pe care 
o avusese, și așa mai departe. 

— M-a rugat să te sun. 

— Care-i problema? 

— Am găsit-o pe Katy pe terenul de joc de la Mount Pleasant, 
cu o sticlă de Absolut pe jumătate goală. E beată criţă. Voiam 
să-i sun pe părinţi... 

— Să nu care cumva să faci asta! a ţipat Katy iarăși. Am 
optsprezece ani, clar?! 

— Bun, în fine. M-a rugat să te sun pe tine, în schimb. Hei, ţin 
minte când eram și noi puștani. N-am fost nici noi ușă de 
biserică, așa-i? 

— Normal. 

În momentul acela, Katy a urlat ceva. M-am crispat tot. 
Speram să nu fi auzit bine. Însă cuvintele ei, rostite pe tonul 
acela zeflemitor, erau ca o gheară rece încleștată pe ceafa mea. 

— Idaho! zbiera ea. Am dreptate, Will? Idaho! 


VP - 194 


Mi-am încleștat mâna pe receptor, convins că nu auzisem 
bine. 

— Ce tot spune? 

— Nu știu. Țipă tot timpul ceva despre Idaho, dar ţi-am zis că 
e pilită rău. 

Katy continua: 

— Idaho, ce naiba! Am nimerit! Idaho! N-am dreptate, zi?! 

Mi se tăiase respiraţia. 

— Will, e târziu, știu, dar n-ai vrea tu să vii încoace și s-o iei 
de-aici? 

— M-am pus în mișcare. 

Asta a fost tot ce-am reușit să îngaim. 


VP - 195 


31. 


Squares a preferat să urce scările, decât să riște s-o trezească 
pe Wanda cu zgomotul de la ascensor. 

Clădirea aparţinea firmei Yoga Squared Corporation. El și 
Wanda locuiau la cele două etaje de deasupra amfiteatrului de 
yoga. Era ora trei noaptea. Squares a deschis ușa încetișor. 
Lumina era stinsă. A pășit în cameră. De la felinarele de pe 
stradă intrau pe geam fâșii crude de raze luminoase. 

Wanda ședea pe canapea, în întuneric. Cu braţele încrucișate 
la piept, picior peste picior. 

— Hei, a șoptit el, de parcă s-ar fi ferit să nu trezească pe 
cineva, deși în afară de ei doi nu mai era nimeni în clădire. 

— Vrei să scap de el? a spus ea. 

Lui Squares îi părea rău că nu rămăsese cu ochelarii de soare 
pe nas. 

— Wanda, zău, sunt foarte obosit. Lasă-mă să fur câteva ore 
de somn. 

— Nu. 

— Şi ce-ai vrea să-ţi răspund la o asemenea întrebare? 

— Sarcina nu are încă trei luni. Ar fi simplu - înghit o pastilă, 
și gata. Dar vreau să știu opinia ta. Vrei să scap de sarcină? 

— Bun, vasăzică, brusc, totul depinde de opinia mea, nu?! 

— Aștept. 

— Parcă tu erai marea feministă, Wanda. Cum rămâne cu 
dreptul femeii de a alege? 

— Nu mă lua pe mine cu prostii din astea. 

Squares și-a vârât mâinile în buzunare. 

— Tu ce vrei să faci? 

Wanda a întors capul, lateral. O vedea din profil - gâtul lung, 
alura mândră. O iubea pe Wanda. Nu iubise pe nimeni până la 
ea. Și nici nimeni nu-l iubise pe el vreodată. Când era micuţ de 
tot, maică-sa avea plăcerea să-l ardă cu fierul de ondulat părul. 
A încetat practica asta când el avea deja doi ani, exact în ziua - 
ce coincidenţă! - când tatăl lui a omorât-o în bătaie, după care 
s-a spânzurat în debara. 


VP - 196 


— Îţi porţi trecutul pe frunte, a spus Wanda. Nu ne permitem 
toți acest lux. 

— Nu înțeleg la ce te referi. ` 

Niciunul dintre ei nu se gândise să aprindă lumina. Incepeau 
să se înveţe cu întunericul, dar totul părea voalat și tulbure, 
ceea ce în fond era preferabil, poate, pentru o discuţie ca a lor. 

— Eu am absolvit liceul pe primul loc în seria mea. 

— Știu. 

— Uite ce e, vreau să-ţi spun un lucru, OK? a făcut ea, 
închizând ochii. 

Squares a încuviințat din cap, făcându-i semn să continue. 

Am crescut într-un cartier de oameni bogaţi. Nu erau acolo 
decât foarte puţine familii de negri. lar eu am fost singura 
negresă din toată promoţia liceului, de trei sute de elevi. Dar am 
ieșit pe primul loc. Puteam alege orice facultate. Am optat 
pentru Princeton. 

Știa și el deja toate astea, dar prefera să tacă. 

— Când am ajuns acolo, am început să am senzaţia că parcă 
nu pot face faţă. Nu voi intra într-o analiză laborioasă, apropo de 
lipsa mea de valoare și toate astea. Dar am început să nu mai 
mănânc. Am slăbit mult. Am devenit anorexică. Nu mâncam 
nimic din ceea ce știam că nu puteam voma după aceea. 
Făceam toată ziua gimnastică, abdomene etc. Dădusem jos 
multe kilograme, dar, când mă uitam în oglindă, tot mi se părea 
că sunt grăsuță. _ 

Squares s-a apropiat de ea. li venea s-o ia de mână. Dar, idiot 
cum era, nu se simțea capabil. 

— M-am înfometat în așa hal, încât a trebuit să fiu internată în 
spital. Mi-am distrus organele interne. Ficat, inimă, doctorii nu 
pot spune nici acum cât de amplu e dezastrul. N-am intrat în 
stop cardiac niciodată, dar cred că nici mult n-a lipsit, într-o 
anumită perioadă. Până la urmă, mi-am revenit - nu intru nici 
aici în mai multe detalii -, dar medicii mi-au spus că e posibil să 
nu pot rămâne niciodată însărcinată. Și, chiar dacă aș rămâne 
gravidă, oricum n-aș putea duce sarcina până la capăt. 

— Și ce spune doctorul acum? a întrebat Squares, care 
rămăsese tot în picioare. 

— Nu se poate pronunţa. În viaţa mea n-am fost așa de 
speriată ca acum. 


VP - 197 


Squares simţea că i se rupe inima văzând-o pe Wanda cum se 
frământă. li venea să se așeze lângă ea și s-o îmbrăţișeze 
strâns. Dar, din nou, simţea că îl reţine ceva. Și se detesta 
pentru această reacţie. 

— Dacă a păstra sarcina înseamnă să-ţi pui în primejdie 
sănătatea..., a începutel. 

— E riscul meu. 

— Marea feministă reintră în acţiune, a încercat el să 
glumească. 

— Când am zis că sunt speriată, nu m-am referit doar la 
sănătate. 

Știa asta și el. 

— Squares? 

— Da. 

— Nu mă da la o parte, bine?! s-a rugat ea de el. 

Squares nu ştia ce să spună, aşa că a optat pentru lucrul cel 
mai evident. 

— E un pas mare. 

— Ştiu. 

— Nu cred că sunt făcut pentru așa ceva, a zis el, rar și 
apăsat. 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

— Eşti cel mai puternic bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. 

Squares a clătinat din cap. Un bețivan cânta pe stradă, 
zbierând că dragostea e acolo unde se afla Rosemary a lui, dar 
că numai el știe asta. Wanda și-a luat mâinile de la piept, 
așteptând. 

— Poate că, a început Squares, n-ar fi bine să mergem pe 
calea asta. Mă gândesc în primul rând la sănătatea ta. 

Wanda l-a văzul pășind în spate și dispărând. Până să apuce 
să-i răspundă, el plecase deja. 

e 

Am închiriat o mașină de la un garaj non-stop de pe 37" 
Street și am pornit spre secția de poliție din Livingston. Nu mai 
călcasem pe-acolo din primul an de școală, când am fost în 
excursie cu clasa. În dimineaţa aceea însorită, nu ni se dăduse 
voie să vizităm celula de detenţie - unde am găsit-o acum pe 
Katy -, fiindcă, la fel ca în seara asta, era cineva înăuntru. Ideea 
că un mare criminal, poate, se afla închis la numai câţiva metri 


VP - 198 


de noi ne-a încins imaginaţia febrilă de puștani dornici de 
aventuri. 

Detectivul Tim Daniels m-a întâmpinat cu o strângere de 
mână un pic cam prea fermă. Am remarcat că tot timpul își 
aranja centura de la pantaloni. Zornăia - nu știu din ce, chei, 
butoni la cămașă, habar n-am - la fiecare pas. Era mai masiv 
decât îl tineam eu minte din școală, dar la faţă rămăsese tot 
neted, cu un ten curat. 

Am completat niște formulare, iar Katy a fost eliberată și 
predată în custodia mea. Îi mai trecuse pileala în ora cât îmi 
luase mie să ajung cu mașina până acolo. Nu-i mai ardea de râs 
acum. Ținea capul în jos. Pe faţa ei, apăruse tipica ursuzenie 
adolescentină. 

l-am mulțumit din nou lui Tim. Katy nici nu s-a sinchisit să 
schițeze vreun zâmbet sau să fluture din mână. Am pornit 
amândoi spre mașină, dar când am ajuns afară, m-a prins de 
brat. 

— Hai să ne plimbăm un pic pe jos. 

— E patru dimineaţa, sunt obosit. 

— Vomit, dacă mă așez în mașină. 

M-am oprit. 

— Ce te apucase să tot zbieri „Idaho” în telefon? 

Dar Katy traversa deja pe Livingston Avenue. Am pornit după 
ea. A luat viteză când a ajuns la rondul din mijloc. Dar am prins- 
o din urmă. 

— Părinţii tăi sunt îngrijoraţi, probabil. 

— Le-am zis că dorm la o prietenă. E OK. 

— Vrei să-mi spui și mie ce te-a apucat să te îmbeţi de una 
singură? 

Katy continua să meargă repede. Începuse aproape să gâfâie 
de la efort. 

— Mi-era sete. 

— Aha, sete. Și de ce zbierai mereu „Idaho”? 

Mi-a aruncat o privire, fără să se oprească însă. 

— Cred că știi și tu de ce. 

— Ce joc mai e și ăsta, mă rog?! am exclamat eu, înșfăcând-o 
de braţ. 

— Nu mie îmi arde de joacă, Will. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Idaho, Will. Sheila Rogers a ta era din Idaho, așa-i? 


di 


VP - 199 


Din nou, am avut senzaţia că vorbele ei mă loveau ca o 
palmă. 

— De unde ai aflat asta? 

— Am citit undeva. 

— În ziar? 

— Chiar nu știi?! a zis ea, hlizindu-se. 

Am prins-o zdravăn de umeri: 

— Ce vrei să spui? 

— Unde a făcut facultatea Sheila ta? 

— Nu știu. 

— Parcă ziceai că vă iubeaţi la nebunie. 

— E ceva mai complicat. 

— Ha! Mie-mi spui?! 

— Katy, tot nu înţeleg. 

— Sheila Rogers a fost studentă la Haverton, Will. Colegă cu 
Julie. Erau în aceeași grupă. 

Am rămas complet siderat. 

— Nu se poate așa ceva. 

— Nu-mi vine să cred că n-ai știut. Sheila nu ţi-a spus nimic? 

Am clătinat din cap. 

— Eşti sigură? 

— Sheila Rogers din Mason, Idaho. Licenţiată în comunicații. 
Scrie totul clar, în catalogul grupei lor. L-am găsit azi, în 
geamantanul de la subsol. 

— Nu mă dumiresc, pe bune. Mai ţii minte numele ei, după 
atâţia ani? 

— Da, sigur. 

— Cum e posibil, totuși? Asta înseamnă că ţii minte cum le 
chema pe toate colegele de grupă ale lui Julie? 

— Nu. 

— Și-atunci, cum ţi-aduci aminte de Sheila Rogers? 

— Fiindcă, a spus Katy, Sheila și Julie au fost colege de 
cameră. 


VP - 200 


32. 


Squares a venit la mine, la apartament, cu clătite și diverse 
umpluturi aferente, de la un local botezat inspirat „Clătita”, de 
pe 15" și First. Era ora zece dimineata, iar Katy dormea pe 
canapea. Squares și-a aprins o ţigară. Am remarcat că purta 
aceleași haine ca în seara precedentă. Nu era un lucru ușor de 
observat - fiindcă, să fie clar, Squares nu era o figură 
remarcabilă în comunitatea celor care se îmbracă doar de la 
marile case de modă -, însă îți atrăgea atenţia faptul că în 
dimineaţa asta era mai ciufulit decât de obicei. Ne-am așezat pe 
niște taburete, în bucătărie. 

— Hei, am început eu. Știu că îţi place să te confuzi cu 
vagabonzii de pe stradă, dar... 

Squares a scos o farfurie din bufet. 

— Ai de gând să faci mult pe moralistul cu mine?! la, zi mai 
bine ce s-a întâmplat? 

— E vreun motiv pentru care n-aș putea face și una, și alta? 

A lăsat bărbia în piept, uitându-se la mine peste ochelarii de 
soare. 

— E-așa de nasol?! 

— Mai nasol decât ai putea crede, am răspuns eu. 

Katy se foia pe canapea. Am auzit-o gemând ușor. Aveam la 
îndemână, special, niște Tylenol extraforte. l-am dat să ia două 
cu un pahar de apă. Le-a înghiţit, după care s-a dus împleticit 
spre duș. Eu am revenit pe taburet. 

— Te mai doare nasul? a întrebat Squares. 

— Am senzaţia că mi s-a mutat inima în el și încearcă să 
răzbească afară. 

A dat din cap, mușcând dintr-o clătită. Mesteca încet. Umerii îi 
erau aduși spre piept. Știam că nu dormise acasă în noaptea 
aceea. Mi-am dat seama că se întâmplase ceva între el și 
Wanda. Dar, mai ales, eram conștient că nu voia să-i pun 
întrebări pe tema asta. 

— Ziceai că e mai nasol decât se poate crede, m-a îmboldit el. 

— Sheila m-a minţit. 

— Asta știam și noi, oricum. 


VP - 201 


— Nu, mai e ceva. 

Continua să mestece. 

— Sheila o cunoștea pe Julie Miller. Au fost în aceeași grupă la 
facultate. Ba chiar colege de cameră. 

Nu mai mesteca. Se oprise. 

— Poţi să mai spui o dată? 

l-am povestit ce aflasem. Apa la duș a continuat să curgă tot 
timpul. Știam că pe Katy o va durea capul destul de rău, după 
consumul de alcool din seara anterioară. Dar, mai știi?! Tinerii își 
revin mai repede decât noi, adulţii. 

Când am terminat să-i dau toate lămuririle, Squares s-a 
rezemat de spătar și și-a încrucișat braţele la piept, rânjind. 

— Marfă, a zis el. 

— Da, exact asta-i expresia care îţi vine în minte, când auzi 
așa ceva. 

— Eu nu mai pricep nimic. Zău, pe bune, a întărit el, 
pregătindu-și altă clătită. Vasăzică, iubita ta de pe timpuri, care 
a fost ucisă acum unsprezece ani, a fost colegă de cameră, în 
studenţie, cu ultima ta iubită, care a fost și ea ucisă. 

— Exact. 

— Și fratele tău a fost acuzat pentru primul omor. 

— Exact, din nou. 

— OK, bine, a dat din cap Squares, cu multă convingere. Dar 
eu tot nu pricep, să știi! 

— Probabil că a fost o înscenare. 

— Ce să fie o înscenare? 

— Treaba dintre Sheila și mine. O fi fost o chestie pusă la cale 
intenţionat. O minciună, am spus eu, încercând să fac pe 
indiferentul. 

Squares a făcut un gest din cap, care putea fi și da, și nu, 
simultan. Pletele i se revărsaseră peste faţă, din cauza mișcării. 
Și le-a dat la o parte. 

— În ce scop? 

— Nu știu. 

— Gândește-te. 

— M-am gândit. Toată noaptea. 

— OK, bun, să presupunem că ai dreptate. Să presupunem că 
Sheila te-a minţit sau, nu știu, că ţi-a înscenat ceva. Mă 
urmărești? 

— Sigur, zi. 


VP - 202 


— În ce scop? a repetat el, ridicând ambele palme. 

— Din nou, nu știu. 

— Atunci, hai să analizăm toate posibilităţile. Unu, a făcut el, 
ridicând un deget. S-ar putea să fie doar o mare coincidenţă. 

M-am mulţumit doar să mă uit la el. 

— Stai așa. Tu ai fost cu Julie Miller, acum cât timp, mai mult 
de doisprezece ani în urmă, nu? 

— Da. 

— E posibil deci ca Sheila nici să nu mai fi ţinut minte. Adică, 
tu ţii minte, bunăoară, cum le chema pe toate fostele prietenului 
tău? Poate că Julie nici nu vorbea despre tine. Sau poate că 
Sheila a uitat pur și simplu numele tău. Și apoi, peste mulţi ani, 
voi doi vă cunoaşteţi... 

Mă uitam în continuare la el, fără să spun nimic. 

— Mda, OK, e destul de dubios, de-acord, a recunoscut el. Hai 
s-o lăsăm baltă pe-asta. A doua posibilitate, a continuat 
Squares, ridicând alt deget. Să dea dracu', omule, dacă știu ce 
să zic aici. 

— Așa-i, corect. 

Mâncam amândoi. El încerca să raţioneze mai departe: 

— OK, hai să presupunem că Sheila a știut de la bun început 
cine ești. 

— Bine, hai. 

— Eu tot nu pricep. Ce ne rămâne să deducem în cazul ăsta? 

— Nu știu, să dea naiba, am ripostat eu. E marfă, omule, cum 
ziceai adineaori. 

Apa la duș se oprise. Am luat o clătită cu mac. Semințele mi s- 
au lipit de degete. 

— M-am gândit la asta toată noaptea, am spus eu. 

— Și? 

— Și tot revin, de fiecare dată, la cele întâmplate în New 
Mexico. 

— Cum așa? 

— FBI voia s-o interogheze pe Sheila în legătură cu un dublu 
omor neelucidat, din Albuquerque. 

— Și? 

— Cu ani în urmă, și Julie Miller a fost omorâtă. 

— Caz tot neelucidat. Deși l-au suspectat pe fratele tău. 

— Da. 

— Tu vezi o conexiune între cele două. 


VP - 203 


— Trebuie să fie, pricepi? 

Squares a încuviinţat din cap: 

— OK, văd punctul A și văd punctul B. Dar nu văd cum ajungi 
de la unul la celălalt. 

— Nici eu, am recunoscut. 

Am tăcut amândoi. Katy a băgat capul pe ușă. Avea paloarea 
tipică de după beţie. 

— lar am vărsat, a spus ea. 

— Mulţumesc că mă ţii la curent, i-am replicat. 

— Unde-mi sunt hainele? 

— Dulapul din dormitor. 

A schiţat un gest anemic, în semn de multumesc, și a închis 
ușa. 

Am privit spre partea dreaptă a canapelei, locul unde Sheilei îi 
plăcea să citească. Cum, a fost posibil așa ceva? Mi-a venit în 
minte o veche zicală: „Mai bine să iubeşti și să-ţi pară rău, decât 
să nu iubești deloc”. Mă gândeam dacă avea sens. Dar, mai 
mult decât asta, mă întrebam ce era mai rău - să pierzi 
dragostea de-o viață sau să realizezi că poate ea nu te-a iubit 
deloc? 

Totuna. 

Suna telefonul. De data asta, n-am mai așteptat să intre 
robotul. Am ridicat receptorul și am răspuns. 

— Will? 

— Da? 

— Sunt Yvonne Sterno. Ziarista din Albuquerque e la datorie. 

— Ce-ai aflat? 

— Am stat toată noaptea ca să lucrez la problema asta. 

— Și? 

— Și totul devine din ce în ce mai ciudat. 

— Te-ascult. 

— OK, am pus persoana mea de contact să verifice impozite și 
chestii de-astea. Trebuie să reţii că persoana mea de contact 
lucrează la guvern și că eu i-am cerut să facă toate astea în 
afara orelor de program. De-obicei, e mai simplu să faci vin din 
apă sau să-l convingi pe unchiul... 

— Yvonne? am întrerupt-o eu. 

— Da? 

— Consideră că sunt deja deosebit de impresionat de relaţiile 
tale. Dar spune-mi ce-ai aflat. 


VP - 204 


— Da, OK, ai dreptate, a zis ea, foșnind niște hârtii. Casa în 
care se află locul crimei a fost închiriată de către o corporație 
numită Cripco. 

— Care ce face? 

— Nu se știe. Nu reiese nimic clar. S-ar zice că firma nu face 
nimic. 

Incercam să mă gândesc ce putea însemna toată chestia 
asta. 

— Owen Enfield avea și mașină. O Honda Accord. Gri. Luată în 
leasing de băieţii de la Cripco. 

— Poate că lucra la ei. 

— Poate. Încerc să verific asta acum. 

— Unde-i mașina în prezent? 

— Asta e alt lucru interesant, a spus Yvonne. Poliţia a găsit 
vehiculul abandonat într-un mall în Lacida. Asta e la vreo trei 
sute de kilometri est, de aici. 

— Bun, și unde e Owen Enfield? 

— Vrei părerea mea? E mort. Din câte putem deduce, el ar fi 
una dintre victime. 

— Și femeia cu fetița? Unde sunt? 

— Nici cea mai mică idee. Ce naiba, nici măcar nu știu cine 


sunt. 

— Ai vorbit cu vecinii? 

— Da. Cum ţi-am zis și înainte: nimeni nu știe mai nimic 
despre ele. 

— Dar vreo descriere fizică? 

— Ah. 

— Ah, ce? 


— Exact despre asta voiam să discut cu tine. 

Squares continua să mănânce, dar simţeam că urmărea cu 
atenţie convorbirea. Katy era tot în camera mea, ori 
îmbrăcându-se, ori făcând o nouă ofrandă zeilor de porțelan. 

— Descrierile au fost destul de vagi, a continuat Yvonne. 
Femeia avea vreo treizeci și ceva de ani, atrăgătoare, brunetă. 
Mai mult de-atât, n-am putut scoate de la vecini. Nimeni nu știe 
cum o chema pe fetiţă. Avea vreo unsprezece-doisprezece ani, 
cu par șaten-deschis. Un vecin a zis că era foc de frumușică, dar 
care fetiță nu e așa la vârsta asta? Domnul Enfield a fost descris 
ca un tip foarte înalt, cărunt, tuns perie și cu cioc. Patruzeci de 
ani, cam așa ceva. 


VP - 205 


— Înseamnă că nu putea fi el una dintre victime, zisei eu. 

— De unde știi? 

— Am văzut o fotografie de la locul crimei. 

— Când? 

— Când am fost interogat de FBI, în legătură cu iubita mea. 

— Și ai putut vedea victimele? 

— Nu clar, dar suficient cât să știu că niciunul dintre morți nu 
avea tunsoare perie. 

— Hmm. Atunci înseamnă că toată familia s-a evaporat pur și 
simplu. 

— Da. 

— Mai e ceva, Will. 

— Ce anume? 

— Stonepointe este un cartier nou. Totul e foarte restrictiv 
acolo. 

— Asta însemnând? 

— Ai fost vreodată la un QuickGo, lanţul de magazine cu 
bunuri de consum? 

— Sigur. Avem diverse QuickGo și pe-aici. 

Squares și-a scos ochelarii de soare și m-a întrebat ceva din 
priviri. Am ridicat din umeri, dar el a venit spre mine. 

— Ei bine, la marginea cartierului e un QuickGo mare, a 
continuat Yvonne. Aproape toţi locuitorii cumpără de-acolo. 

— Și? 

— Una dintre vecine a jurat că l-a văzut acolo pe Owen 
Enfield, la trei după-amiază, în ziua omorurilor. 

— Nu prea înţeleg unde vrei să ajungi, Yvonne. 

— Păi, important e că la toate magazinele QuickGo există 
camere video de supraveghere, a spus ea, după care făcu o 
pauză. Acum te-ai prins? 

— Da, presupun. 

— Eu am verificat deja. Păstrează casetele cam o lună, după 
care le șterg și le refolosesc. 

— Deci, dacă am putea obţine înregistrarea, am început eu, 
am putea să-l vedem la față pe domnul Enfield. 

— Un mare „dacă”, totuși. Directorul magazinului a fost ferm. 
Sub nicio formă nu e de acord să-mi predea mie vreo 
înregistrare. 

— Trebuie să existe totuși o modalitate. 

— Sunt deschisă la orice idee, Will. 


VP - 206 


Squares pusese mâna pe umărul meu. 

— Ce? făcu el. 

Am acoperit microfonul cu palma și i-am explicat succint 
situaţia: 

— Ştii pe cineva cu relaţii la QuickGo? 

— Oricât de incredibil poate părea, dar răspunsul e nu. 

La naiba. Ne-am tot stors creierii să găsim o soluţie, Yvonne a 
început să fredoneze melodia de reclamă de la QuickGo, genul 
acela de cântecel care ţi se insinuează în urechi, după care 
constată că-i este atât de bine la tine, în creier, încât nu vrea să 
mai iasă niciodată de-acolo. Mi-am adus aminte de noul 
videoclip de reclamă, unde, ca să pară și mai convingător totul, 
adăugaseră o chitară electrică, un sintetizator și niște başi, 
vocea fiind asigurată de o vedetă pop, cunoscută simplu sub 
numele de Sonay. 

Stai așa. Sonay. 

Squares se uita la mine. „Ce?” spuneau ochii lui. 

— Cred că până la urmă poți să ne fii de folos, i-am zis eu. 


VP - 207 


33. 


Sheila şi Julie fuseseră membre ale clubului studențesc de 
fete Chi Gamma. Aveam încă mașina pe care o închiriasem în 
seara precedentă, când fusesem la Livingston, așa că am decis, 
împreună cu Katy, să ne ducem până la Haverton College - un 
drum de două ore -, în Connecticut, ca să vedem ce puteam 
afla. 

Ceva mai devreme, în ziua aceea, telefonasem la 
secretariatul de la Haverton, pentru o verificare sumară a 
datelor. Aflasem că, pe vremea când fuseseră ele studente 
acolo, șefa clubului era o persoană pe nume Rose Baker. 
Doamna sau domnișoara Baker, nu reieșea clar, ieșise la pensie 
în urmă cu trei ani și se mutase într-o casă din campus, exact 
vizavi. Ea urma să fie ţinta principală a pseudoinvestigaţiei puse 
la cale de noi. 

Am oprit mașina în faţa sediului Chi Gamma. Mi-aduceam 
aminte cum arăta, fiindcă mai fusesem de câteva ori pe-acolo, 
când eram student la Amherst College. Iți dădeai seama imediat 
că era un club de fete. Avea niște coloane cu aspect clasic, 
greco-roman, toate albe și ușor vălurite pe margini, ceea ce 
conferea o alură feminină întregului edificiu. Ceva în tot 
ansamblul acesta mă ducea cu gândul la un tort de nuntă. 

Locuinţa lui Rose Baker, ca să vorbesc ceva mai blând, părea 
mai modestă. Cândva tencuită în roșu, acum avea o nuanţă 
mohorâtă de lut uscat. Clădirea vădea semne de paragină, dar 
rezista încă bine. 

În niște împrejurări normale, aș fi sunat înainte, ca să fixez o 
întâlnire. La televizor, vezi că nu se procedează niciodată așa. 
Detectivul vine și persoana e întotdeauna acasă. Mi se pare 
neverosimil și nepoliticos, dar acum parcă începea să-mi placă 
metoda. Când telefonasem la secretariat, o persoană extrem de 
guralivă mă informase că Rose Baker nu pleacă de-acasă 
aproape niciodată, iar dacă totuși se întâmplă să mai iasă, nu 
merge decât în împrejurimi. Apoi, mi-am mai zis eu, găsindu-mi 
scuze pentru procedeu, dacă aș fi sunat-o pe Rose Baker și ea 
m-ar fi întrebat de ce voiam să ne vedem, eu ce i-aș fi spus? 


VP - 208 


Bună, hai să vorbim despre crime! Nu, mai bine să-mi fac 
apariţia direct, împreună cu Katy. Vedeam noi, pe urmă, ce va 
ieși de-aici. Dacă nu era acasă, aveam și varianta de a cerceta 
arhivele de la bibliotecă sau de a ne duce să vizităm clubul de 
fete. Habar n-aveam ce-am fi putut descoperi astfel, dar asta 
era situaţia: văzând și făcând, cum se spune. 

In timp ce ne apropiam de ușa lui Rose Baker, nu m-am putut 
abţine să nu fiu invidios pe toți studenții care se foiau pe alei, cu 
rucsacuri în spate. Imi plăcuse mult la facultate. Din toate 
punctele de vedere. Imi plăcea să tândălesc și să trag chiulul cu 
colegii; îmi plăcea să stau în camera mea de la cămin, să nu 
spăl rufe decât foarte rar, să mănânc pizza cu ardei iute, în toiul 
nopții. Imi plăcea să stau la taclale cu profesorii care aveau 
alură de hipioţi. Imi plăcea să discut despre lucruri elevate, 
despre realităţile dure ale vieţii, care niciodată, absolut 
niciodată, nu ne priveau pe noi, în campusul acela privilegiat. 

Când am ajuns la preșul din faţa ușii - un covoraș excesiv de 
vesel ca aspect - am auzit un cântec cunoscut care venea 
dinăuntru, din casă. M-am strâmbat, încercând să ciulesc 
urechile mai bine. Sunetele erau cumva înăbușite, dar melodia 
aducea a Elton John, mai precis cântecul „Candle in the Wind”, 
de pe dublul album Goodbye Yellow Brick Road. Am ciocănit la 
ușă. 

— Imediat, s-a auzit un glas de femeie. 

Peste câteva secunde, ușa s-a deschis. Rose Baker, probabil 
la vreo șaptezeci și ceva de ani, era îmbrăcată ca pentru 
înmormântare. Complet în negru - pălărie cu boruri largi, voal 
asortat, pantofi fini. Negru din cap până-n picioare. Rujul părea 
aplicat cu spray-ul, formând pe buze un „O” perfect, iar ochii 
erau ca două farfurioare roșii, ca și cum toată fața ei ar fi 
încremenit imediat în forma aceasta, după uimirea prin care 
trecuse o fracțiune de secundă înainte. 

— Doamna Baker? am spus eu. 

— Da? a făcut ea, ridicându-și voalul. 

— Numele meu este Will Klein. Ea este Katy Miller. 

Ochii-farfurioare s-au rotit spre Katy, rămânând imobilizaţi 
așa. 

— Am nimerit într-un moment nepotrivit? am întrebat. 

Părea surprinsă de întrebare. 

— Nu, deloc. 


VP - 209 


— Am vrea să stăm de vorbă cu dumneavoastră, dacă se 
poate. 

— Katy Miller, a repetat ea, fixând-o în continuare cu privirea. 

— Da, doamnă, am spus eu. 

— Sora lui Julie. 

Nu fusese o întrebare, dar Katy a încuviinţat din cap, oricum. 
Rose Baker a deschis ușa complet. 

— Poftiţi înăuntru, vă rog. 

Am intrat după ea, în salonaș. Katy și cu mine ne-am oprit 
brusc, consternaţi de ceea ce vedeam. 

Prinţesa Di. 

O vedeai peste tot. Toată încăperea era înțesată de obiecte și 
lucruri care aminteau de Prinţesa Di. Fotografii, firește, dar și 
servicii de ceai, plăcuţe comemorative, perne brodate, lămpi, 
figurine, degetare, pahare de ţuică (cât respect), o periuţă de 
dinţi (uuăghh!), o veioză, ochelari de soare, borcăânele sare-și- 
piper, orice, claie peste grămadă, acolo. Mi-am dat seama că 
melodia pe care o auzisem nu era varianta originală clasică - 
Elton John cu Bernie Taupin, ci varianta mai recentă închinată 
Prințesei Di, versurile conţinând acum cuvinte de rămas-bun 
către „trandafirul nostru englezesc”. Citisem undeva că varianta 
cântată ca omagiu în amintirea Prințesei Di fusese cel mai bine 
vândut single din istorie. Sigur, asta spunea ceva, deși nu știu 
dacă voiam să aflu ce, totuși. 

— Mai ţineţi minte când a murit Prinţesa Diana? a întrebat 
Rose Baker. 

M-am uitat la Katy. Ea s-a uitat la mine. Am încuviinţat 
amândoi, dând din cap. 

— Mai ţineţi minte cum toată lumea a fost în doliu? 

lar ne-a privit. Noi iar am dat din cap. 

— Pentru cei mai mulţi oameni, suferința sufletească, doliul 
interior a fost doar o impostură. l-a ţinut câteva zile, poate o 
săptămână sau două. Și pe urmă - la faza asta, a pocnit din 
degete, ca un scamator, cu ochii-farfurioare mai mari decât 
oricând -, s-a terminat pentru ei. Ca și cum ea nici n-ar fi existat 
vreodată. 

Ne privea cu subinţeles, așteptând parcă aplauze, în semn de 
solidaritate cu ea. Mă căzneam să nu mă strâmb. 


VP - 210 


— Dar pentru unii dintre noi, Diana, Prinţesă de Wales, a fost 
cu adevărat un înger. Prea bună pentru lumea aceasta. Noi n-o 
vom uita niciodată. Noi ţinem făclia aprinsă. 

Și s-a șters la ochi. Îmi venise pe buze o replică sarcastică, 
dar noroc că am izbutit să mă abtin. 

— Vă rog, a spus ea. Luaţi loc. Vreţi niște ceai? 

Am refuzat amândoi, politicos. 

— Nişte biscuiţi, atunci? 

Și a scos la iveală un platou cu niște fursecuri, da, exact, care 
la formă semănau cu profilul Prințesei Diana. Cu coroniţă cu tot. 
Ne-am scuzat, refuzând, fiindcă n-aveam chef niciunul să 
ciugulim niște Di, moartă acum. M-am decis să intru direct în 
subiect: 

— Doamnă Baker, vă mai amintiţi de sora lui Katy, Julie? 

— Sigur că da, a zis ea, punând pe masă farfuria cu fursecuri. 
Mi-amintesc perfect de toate fetele. Soţul meu, Frank - a predat 
engleza aici -, a murit în 1969. Noi n-am avut copii. Toată 
familia mea s-a prăpădit. Clubul acesta de fete, timp de 
douăzeci și șase de ani, a fost toată viaţa mea. 

— Înţeleg, am zis eu. 

— lar Julie, da, noaptea târziu, când stau întinsă în pat, pe 
întuneric, revăd adesea figura ei. Nu numai fiindcă era un copil 
deosebit - oh, puteţi fi siguri că așa era -, dar și din cauza 
nenorocirii de care a avut parte, sărăcuța. 

— Vă referiţi la faptul că a fost omorâtă? 

Era o întrebare tâmpită, dar chiar nu-mi venise în minte ce 
altceva să spun. Voiam doar s-o fac să vorbească în continuare. 

— Da, a zis Rose Baker, mângâind-o pe Katy pe mână. Ce 
tragedie. Îmi pare nespus de rău pentru pierderea pe care ai 
suferit-o. 

— Vă mulţumesc, a îngăimat Katy. 

Oricât de nemilos ar părea, dar mintea mea nu se putea 
abţine să nu gândească: Tragedie, da, dar unde era imaginea lui 
Julie - ori imaginea soțului lui Rose Baker, ori imaginea rudelor 
ei - în harababura asta de doliu regal? 

— Doamnă Baker, vă mai amintiţi de încă o studentă, și ea 
membră a clubului de fete, pe nume Sheila Rogers? am întrebat 
eu. 

Pe faţa ei, s-a văzut o tresărire: 

— Da, a replicat, tăios. Da, mi-amintesc de ea. 


VP - 211 


Din reacţia ei, era limpede că nu auzise de omor. M-am decis 
nici să nu-i spun deocamdată. Era vizibil că avea o problemă cu 
Sheila, or eu voiam să aflu de ce. Era nevoie de sinceritate aici. 
Dacă eu i-aș fi spus acum că Sheila a fost ucisă, poate că s-ar fi 
simţit obligată să-și mai îndulcească tonul. N-am apucat însă să 
mai spun ceva, fiindcă doamna Baker mi-a luat-o înainte: 

— Pot să-ți pun și eu o întrebare? 

— Desigur. 

— De ce mă întrebi toate aceste lucruri acum? A trecut atâta 
timp de-atunci, a adăugat ea, uitându-se la Katy. 

Katy a mușcat din momeală. 

— Încerc să aflu adevărul. 

— Adevărul despre ce? 

— Sora mea s-a schimbat mult, cât a fost studentă aici. 

Rose Baker a închis ochii: 

— N-ar fi bine să auzi lucrurile astea, copilă. 

— Ba da, a zis Katy, cu disperare în glas. Vă rog. Trebuie să 
știm. 

Rose Baker a mai rămas cu ochii închiși câteva clipe, după 
care a ridicat pleoapele, a dat din cap ca pentru sine, și-a 
împreunat mâinile și și le-a pus în poală. 

— Tu câţi ani ai? 

— Optsprezece. 

— Cam aceeași vârstă ca Julie, când a venit prima oară aici, a 
zâmbit Rose Baker. Semeni cu ea, să știi. 

— Da, mi s-a mai spus. 

— E un compliment. Când Julie intra undeva, toată camera se 
lumina parcă. Din multe puncte de vedere, mi-amintește de 
Diana. Amândouă erau atât de frumoase. Amândouă atât de 
deosebite - aproape divine, a adăugat ea, surâzând iar, și 
mișcând dojenitor din degete. Ah, și amândouă așa de frenetice. 
Extraordinar de încăpăţânate. Julie era un om bun. Blândă, foc 
de deșteaptă. O studentă eminentă. 

— Totuși, s-a lăsat de facultate, am intervenit eu. 

— Da. 

— De ce? 

— Prințesa Di încerca să fie fermă, a zis ea, întorcându-se 
spre mine. Dar nimeni nu poate controla capriciile sorții, care 
face ce vrea din tine. 

— Nu prea vă înţeleg, a rostit Katy. 


VP - 212 


Un orologiu „Prinţesa Di” bătea ora, cu un sunet ce imita 
celebrul Big Ben. Rose Baker a așteptat să se facă liniște, după 
care a spus: 

— Oamenii se schimbă în timpul studenţiei. E prima oară când 
ești plecat de-acasă, prima oară când rămâi pe cont propriu... 

Și a lăsat fraza neterminată. Am crezut că trebuie s-o provoc 
iarăși să continue, dar n-a fost nevoie. 

— Nu, altfel trebuie să explic, a reluat ea. Julie s-a simţit 
minunat la început, dar pe urmă, nu știu, a devenit mai retrasă. 
Se ferea de noi toţi. Nu mai venea la cursuri. S-a certat cu 
iubitul de-acasă. Sigur, nu e nimic ciudat, poate, în toate astea. 
Aproape toate fetele fac la fel în primul an. Dar, în cazul ei, asta 
s-a întâmplat mult mai târziu. În anul doi, cred. Am crezut că îl 
iubește cu adevărat. 

Am înghiţit nodul care mi se pusese în gât, dar am continuat 
să tac. 

— Ceva mai devreme, a spus ea, m-aţi întrebat de Sheila 
Rogers. 

— Da, a zis Katy. 

— Ea a avut o influență proastă. 

— Cum așa? 

— Când Sheila a venit la noi în același an - și Rose puse un 
deget pe bărbie, înclinând un pic capul, ca și cum tocmai îi 
venise o idee -, mda, poate că ea a fost mâna destinului. Ca și 
paparazzii, în cazul Dianei. Când șoferul ăla oribil, Henri Paul, a 
început să gonească nebunește cu limuzina. Știaţi că tipul avea 
alcoolemia de trei ori mai mare decât limita legală? 

— Deci, Sheila și Julie s-au împrietenit? am încercat eu. 

— Da. 

— Erau colege de cameră, nu? 

— Da, au fost o vreme colege de cameră. Nu vreau să par 
melodramatică, a spus ea, cu ochii înlăcrimaţi, dar Sheila Rogers 
a adus ceva rău în Chi Gamma. Trebuia s-o fi dat afară din club. 
Știu asta, acum. Dar nu aveam nicio dovadă împotriva ei. 

— Dar ce făcea, de fapt? 

Femeia a clătinat din cap, iarăși. 

M-am gândit și eu un pic, la perioada aceea. Anul doi de 
facultate. Julie a venit în vizită la mine, la Amherst. Insistase să 
nu mă duc eu la Haverton, ceea ce era puţin ciudat. Am încercat 
să-mi aduc aminte de acele zile în care am fost împreună cu 


VP - 213 


Julie, pentru ultima oară. Rezervase o cameră, la o pensiune 
liniștită, în Mystic, preferând ca de data asta să nu locuim în 
campus. Pe vremea aceea, mi s-a părut romantic. Acum, însă, 
mi-am schimbat opinia. 

Trei săptămâni după aceea, Julie mi-a dat telefon și mi-a spus 
că nu mai vrea să fie cu mine. Însă, privind înapoi, acum, mi- 
amintesc că mi s-a părut cam letargică și ciudată atunci când 
ne-am văzut ultima oară. Ne dusesem la Mystic doar pentru o 
noapte, dar și când am făcut dragoste am simţit-o cumva 
departe, detașată. Ea a dat vina pe faptul că era obosită din 
pricina cursurilor, fiindcă avusese prea mult de învăţat. Am 
acceptat explicaţia, probabil fiindcă voiam neapărat s-o cred. 

Punând acum cap la cap toate informaţiile, răspunsul părea 
destul de evident. Sheila venise la facultate imediat după 
abuzurile suferite în compania lui Louis Castman, după perioada 
aceea când se drogase și făcuse trotuarul. Nu-i așa ușor să te 
dezbari pe loc de un asemenea mod de viaţă. Presupunerea 
mea era că adusese cu ea ceva din stilul destrăbălat pe care îl 
adoptase înainte. Sunt suficiente câteva picături de otravă 
pentru a contamina un puț întreg. Clar: Sheila a apărut când 
Julie trecea în anul doi de facultate, iar imediat după aceea Julie 
a început să o ia razna. 

Părea logic. 

Am încercat o altă pistă: 

— Dar Sheila Rogers a apucat să termine facultatea? 

— Nu, s-a retras și ea. 

— În același timp cu Julie? 

— Nici măcar nu-mi mai amintesc dacă s-au retras oficial. La 
un moment dat, știu că Julie a început să nu mai vină la cursuri. 
Asta, cam spre sfârșitul anului. Stătea mult în cameră. Dormea 
până la prânz. Când am luat-o la întrebări, a plecat de tot, a 
spus ea, cu glasul frânt. 

— Unde a plecat? 

— S-a mutat din campus. Într-un apartament din afară. Tot 
acolo locuia și Sheila. 

— Atunci, când, exact, s-a lăsat Sheila de facultate? 

Rose Baker s-a prefăcut că se gândește la întrebarea mea. 
Spun „s-a prefăcut”, fiindcă se vedea limpede că știa răspunsul, 
de la bun început, dar că juca tot teatrul acela ca să ne 
impresioneze pe noi. 


VP - 214 


— Cred că Sheila a abandonat facultatea după ce a murit 
Julie. 

— La cât timp după aceea? am întrebat. 

— Nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată după deces, a 
precizat ea, fără să-și ridice ochii din pământ. 

M-am uitat la Katy. Și ea privea fix în podea. Rose Baker își 
dusese mâna la gură, tremurând. 

— Știţi încotro s-a dus Sheila atunci? am continuat. 

— Nu. A plecat. Asta era tot ce conta. 

Parcă nu mai voia să se uite la noi. Atitudinea ei mă tulbura. 

— Doamnă Baker? 

Tot nu voia să mă privească în față. 

— Doamnă Baker, ce altceva s-a mai întâmplat? 

— De ce-aţi venit aici? 

— V-am spus deja. Voiam să aflăm... 

— Da, dar de ce acum? 

Katy și cu mine ne-am uitat unul la celălalt. Ea a încuviinţat 
din cap. Eu m-am întors spre Rose Baker și am spus: 

— leri, Sheila Rogers a fost găsită moartă. A fost ucisă. 

Am crezut că, poate, n-a auzit ce-am spus. Rose Baker privea 
fix la o Diana îmbrăcată în catifea neagră, o reproducere 
grotescă și înspăimântătoare. În poză, Diana avea dinţi albaștri; 
pielea arăta ca în reclamele proaste pentru loţiuni de bronzat. 
Așadar, în timp ce Rose se holba la imaginea aceasta, eu am 
început să mă gândesc din nou la faptul că în cameră nu existau 
fotografii cu soțul sau cu rudele ei, nici macar cu fetele de la 
club - ci doar cu această străină de peste ocean. Și atunci mi- 
am dat seama că, poate, nici atitudinea mea nu era prea 
departe de ceea ce făcea ea, prin toată această adulaţie 
ostentativă; și eu vânam umbrele trecutului, ca să evit suferința 
din prezent, ca să nu mă gândesc la durerea care îmi zdrobea 
sufletul. 

— Doamnă Baker? 

— A fost sugrumată și ea, ca toate celelalte? 

— Nu, am spus eu. 

După care m-am blocat. M-am întors spre Katy. Da, și ea 
auzise la fel. 

— Aţi spus „celelalte”? 

— Da. 

— Julie a fost strangulată, a zis ea. 


VP - 215 


— Corect. 

Umerii i se prăbușiseră, într-o atitudine de neputinţă. Ridurile 
de pe față i se accentuaseră parcă, săpate adânc în piele. Vizita 
noastră dezgropase un trecut urât, pe care se căznise, probabil, 
să-l ascundă prin cutii dosite sau sub obiectele care o venerau 
pe Diana. 

— Nu știți nimic de Laura Emerson, așa-i? 

— Nu, am spus eu, după ce am schimbat o privire cu Katy. 

Rose Baker a început din nou să-și plimbe privirile pe pereţi: 

— Sigur nu vreţi niște ceai? 

— Vă rog, doamnă Baker. Cine e Laura Emerson? 

In momentul acela, s-a ridicat în picioare și s-a dus spre polița 
de deasupra căminului, unde a început să mângâie ușor un bust 
de ceramică înfăţișând-o pe Di. 

— O altă membră a clubului de fete. Laura era cu un an mai 
mică decât Julie. 

— Și ce s-a întâmplat cu ea? 

Găsise niște murdărie lipită de bustul de ceramică și o 
scrijelea cu unghia. 

— Laura a fost găsită moartă, lângă locuinţa ei, în North 
Dakota, cu opt luni înainte de Julie. Tot sugrumată și ea. 

Simţeam că niște mâini de gheaţă mă trag parcă de picioare, 
jos, tot mai jos. Katy era lividă la faţă. Ridicând din umeri, mi-a 
dat de înţeles că nici ea nu știa nimic despre toate astea. 

— L-au prins pe criminal, până la urmă? am întrebat. 

— Nu, a spus Rose Baker. Niciodată. 

Incercam să-mi pun ordine în idei, să sortez cumva toate 
aceste noi informaţii, ca să mă pot dumiri ce se întâmplase de 
fapt. 

— Doamnă Baker, poliţia a venit să vă pună întrebări, după 
asasinarea lui Julie? 

— Nu, poliţia nu. 

— Dar cine, atunci? 

— Doi bărbaţi de la FBI. 

— Vă mai amintiţi numele lor? 

— Nu. 

— V-au întrebat și despre Laura Emerson? 

— Nu. Dar, oricum, le-am spus eu. 

— Și ei ce-au zis? 


VP - 216 


— Le-am reamintit că și o altă fată de la noi murise la fel, 
strangulată. 

— Și care a fost reacţia lor? 

— Mi-au zis că e preferabil să păstrez informaţia asta doar 
pentru mine. Că orice comentariu poate compromite 
investigațiile. 

Prea repede, mă gândeam eu. Totul se întâmplă prea repede 
pentru mine. Nu reușeam să mai prelucrez toate informaţiile. 
Trei tinere fuseseră ucise. Trei tinere din același club 
studenţesc. Imposibil să nu vezi că exista un tipar, în toată 
povestea asta. Or, dacă exista un tipar, însemna că Julie nu 
fusese omorâtă „la întâmplare”, printr-un act de violență 
impulsiv, așa cum se străduise FBl-ul să ne convingă pe noi. Așa 
cum dăduse de înţeles FBl-ul întregii opinii publice. 

Și, lucrul cel mai grav, FBI știa toate astea. În toţi acești ani, 
ne minţiseră cu bună știință. Întrebarea se punea acum: de ce? 


VP - 217 


34. 


Simțeam că plesnesc de furie. Îmi venea să dau buzna în 
biroul lui Pistillo. Să mă reped la el și să-l înșfac de revere, 
cerându-i socoteală. Cerându-i răspunsurile. Dar în viața reală 
lucrurile nu merg ca-n filme. Carosabilul pe Route 95 era înțesat 
de blocaje, din cauza lucrărilor de amenajare. Pe Cross Bronx 
Expressway, am dat de un trafic îngrozitor. Pe Harlem River 
Drive te târâi pur și simplu. Stăteam mai mult cu mâna pe 
claxon, valsând de pe o bandă pe alta, însă degeaba. In New 
York, nu poţi circula cu viteză, orice ai face. 

Katy a vorbit la celular cu prietenul ei, Ronnie, care, zicea ea, 
se pricepea la computere. Ronnie a căutat pe Internet „Laura 
Emerson”, confirmând aproape toate informaţiile pe care le 
dețineam și noi deja. Da, fata fusese strangulată, cu opt luni 
înainte ca Julie să fie și ea omorâtă. Cadavrul ei fusese găsit la 
Court Manor Motor Lodge, în Fessenden, North Dakota. Timp de 
două săptămâni, crima a fost subiect de presă, în ziarele locale, 
fără să fie publicate, totuși, prea multe detalii. Apoi, totul a 
intrat într-un con de umbră. Nu s-a menţionat nimic despre vreo 
agresiune sexuală. 

Am reușit să ies de pe autostradă, virând brusc, am trecut pe 
roșu la un semafor, ajungând în fine în parcarea de lângă 
Federal Plaza, unde am oprit. Am pornit cu pași iuți spre clădire. 
Mergeam ţanțoș și sigur pe mine, dar, din păcate, a trebuit să 
trecem printr-un post de verificare. Adică, un detector pentru 
metale. Aveam cheile la mine. A trebuit să-mi golesc 
buzunarele. Pe urmă, a fost cureaua de la pantaloni. Paznicul a 
plimbat pe mine, la foarte mică distanţă, un dispozitiv care arăta 
ca un vibrator. OK, eram în regulă. Am trecut. 

Când am ajuns la biroul lui Pistillo, mi-am luat un ton foarte 
ferm, cerând imperativ să fiu primit. Secretara nu părea deloc 
impresionată. Ne-a tras un zâmbet de soţie de politician și, cu 
dulceaţă în glas, ne-a poftim să luăm loc. Katy s-a uitat la mine, 
ridicând din umeri. N-am vrut să mă așez. Mă foiam de colo-colo 
ca un leu în cușcă, dar simţeam că furia începea să se mai 
domolească. 


VP - 218 


Peste cincisprezece minute, secretara ne-a spus că directorul 
executiv adjunct - dar chiar așa ne-a zis, folosind titulatura 
completă - ne primea acum. Ea a deschis ușa. Eu am dat buzna 
în birou. 

Pistillo era deja în picioare, așteptându-mă. 

— Ea cine e? a gesticulat el spre Katy. 

— Katy Miller. 

Părea siderat. 

— Ce treabă ai să umbli cu el? i s-a adresat Pistillo. 

Dar nu mai ţinea la mine cu tertipuri din astea, așa că i-am, 
zis direct: 

— De ce n-ai pomenit niciodată nimic de Laura Emerson? 

— Cine? a făcut el, întorcându-se spre mine. 

— Pistillo, să nu mă crezi prost. 

După o scurtă tăcere, Pistillo a zis: 

— Ce-ar fi să ne așezăm cu toţii? 

— Răspunde-mi la întrebare. 

S-a așezat pe fotoliul lui, fără să-și ia privirea de pe faţa mea. 
Biroul lui părea lucios și lipicios. În aer mirosea a spray de 
lămâie. 

— Nu ai niciun drept să formulezi asemenea pretenţii, a spus 
el. 

— Laura Emerson a fost omorâtă prin strangulare, cu opt luni 
înainte ca Julie să aibă aceeași soartă. 

— Și? 

— Amândouă făceau parte din același club de fete, la 
facultate. 

Lipindu-și tacticos vârful degetelor de la mâini, Pistillo a jucat 
cartea răbdării și a câștigat. 

— Ai de gând să-mi spui că n-ai știut despre cazul ăsta? am 
continuat eu. 

— Oh, ba nu, am știut. 

— Și n-ai văzut nicio conexiune? 

— Exact. 

Privirea nu-i șovăia deloc, dar, ce-i drept, fusese școlit pentru 
asemenea situaţii. 

— Nu cred că vorbești serios, am spus eu. 

De data asta, ochii lui au trecut în revistă pereţii încăperii. Nu 
avea mare lucru de văzut acolo: o fotografie cu președintele 
Bush, un steag american, câteva diplome. Cam atât. 


VP - 219 


— Desigur, la vremea respectivă am făcut cercetările 
necesare. Parcă și presa locală a găsit niște similitudini. Nici nu 
mai ţin minte bine. Dar, până la urmă, nimeni nu a putut 
identifica o conexiune reală. 

— Te ţii de glume, așa zic eu. 

— Laura Emerson a fost sugrumată în alt stat, în altă perioadă 
de timp. Nu a existat niciun semn de viol sau agresiune sexuală. 
A fost găsită într-un motel. Julie - a zis el, întorcându-se spre 
Katy -, sora ta, a fost găsită moartă acasă, în locuinţa părinţilor. 

— Dar faptul că făceau parte amândouă din același club 
studenţesc? 

— O coincidenţă. 

— Minţi, am spus eu. 

Nu-i plăcuse acuzaţia mea, fiindcă s-a făcut roșu la faţă. 

— Măsoară-ţi cuvintele, m-a ameninţat el, arătând spre mine 
cu un deget cârnăţos. Nu-ţi permit o asemenea atitudine. 

— Vrei să spui că n-ai văzut nicio legătură între cele două 
omoruri? 

— Exact. 

— Dar acum, Pistillo? 

— Ce-i acum? 

Mă apuca iarăși turbarea. 

— Sheila Rogers era și ea membră a aceluiași club de fete, la 
facultate. Asta e tot o coincidență? 

Cu chestia asta, îl prinsesem nepregătit. S-a rezemat de 
spătar, încercând parcă să-și ia o oarecare distanţă. Să fi fost 
oare fiindcă nu știa nimic despre asta ori fiindcă nu credea că 
aflasem și eu? 

— Nu pot discuta despre o anchetă în curs de desfășurare. 

— Știai, deci, am rostit, rar și apăsat. Și știai că fratele meu e 
nevinovat. 

Scuturând din cap, a spus: 

— Nu știam - corectez: nu știu nimic de acest fel. 

Dar nu l-am crezut. Minţise de la bun început. Eram sigur de 
asta, acum. S-a încordat, ca și cum voia să fie pregătit pentru 
următoarea mea izbucnire. Dar, spre surprinderea mea, vocea 
mi s-a îmblânzit subit: 

— Realizezi ce-ai făcut? am șoptit. Răul pe care l-ai făcut 
familiei mele. Tatălui meu, mamei mele... 

— Asta nu te implică pe tine, Will. 


VP - 220 


— Ba, pe naiba! Cum să nu mă implice? 

— Vă rog. Vă rog pe amândoi. Nu vă băgați în chestia asta. 

— Ba nu! am spus eu, privindu-l fix. 

— E spre binele vostru. Chiar dacă nu mă credeţi, dar eu 
încerc să vă protejez. 

— Faţă de ce? 

Nu a răspuns. 

— Faţă de ce? am repetat. 

A bătut cu palmele pe braţele fotoliului și s-a ridicat în 
picioare: 

— Întrevederea a luat sfârșit. 

— Ce ai de fapt cu fratele meu, Pistillo? 

— Nu voi face niciun alt comentariu referitor la o anchetă 
aflată în curs de desfășurare, a repetat el, ducându-se spre ușă. 

Am încercat să-i blochez calea, dar s-a uitat crunt la mine și 
m-a ocolit. 

— Nu te mai amesteca în anchetă, fiindcă altminteri vei fi 
arestat pentru obstrucţionarea activităţii organelor de stat. 

— De ce ţii neapărat să-l bagi la închisoare? 

Pistillo s-a oprit și s-a întors spre mine. Ceva îl determinase 
să-și schimbe brusc atitudinea - spatele mai drept dintr-odată, o 
vagă licărire în priviri. 

— Ții cu orice preţ să trecem la momentul adevărului, Will? 

Nu-mi plăcea schimbarea asta de ton și, brusc, nu mai eram 
așa de sigur pe răspunsul meu. 

— Da. 

— Bun, atunci să începem cu tine, a zis el, rostind rar fiecare 
cuvânt. 

— Ce-i cu mine? 

— Ai fost întotdeauna convins că fratele tău e nevinovat, a 
continuat el, cu un aer mai agresiv deja. De ce? 

— Fiindcă îl cunosc. 

— Zău? Şi cât de apropiaţi eraţi voi, tu și Ken, atunci, înainte 
de incident? 

— Întotdeauna am fost apropiaţi. 

— Vă vedeaţi des, cumva? 

— Nu-i nevoie să te vezi des cu cineva ca să simţi că sunteţi 
foarte apropiaţi, am zis, cam încurcat, târșâind un pic tălpile. 

— Așa să fie oare? Atunci, spune-ne și nouă, Will: tu cine crezi 
că a omorât-o pe Julie Miller? 


VP - 221 


— Nu știu. 

— Bine, hai atunci să analizăm ceea ce crezi tu că s-a 
întâmplat atunci, da? a făcut Pistillo, pășind spre mine. 

Undeva, pe parcursul acestui schimb de replici, îmi pierdusem 
aplombul. Parcă scotea flăcări acum, dar habar n-aveam de ce. 

— Dragul tău frate, omul de care erai atât de apropiat, a 
întreţinut raporturi sexuale cu fosta ta iubită, în seara crimei. 
Nu-i asta teoria ta, Will? 

— Da, s-a auzit răspunsul meu scremut. 

— Fosta ta iubită și fratele tău făceau prostioare împreună. 
Ttt-ttt. Cred că te-ai înfuriat oribil, așa-i? 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Adevărul, Will. Am zis că suntem la momentul adevărului, 
da? Bun, hai atunci să dăm cărţile pe faţă, a zis el, sfredelindu- 
mă cu o privire tăioasă și rece. Fratele tău vine acasă după o 
absenţă de, cât? Doi ani. Și ce găsește el cel mai bun să facă? 
Se duce frumușel în vecini și face dragoste cu fata pe care o 
iubeai tu. 

— Ne despărţisem, am spus eu, dar tonul meu scâncit nu 
făcea decât să demonstreze cât de neputincios eram. 

Pistillo rânjea satisfăcut. 

— Sigur, după așa ceva, oricum totul se termină, nu? Liber la 
vânătoare, în ceea ce o privea - mai ales pentru un frăţior 
preaiubit, a continuat Pistillo zeflemitor. Susţii că ai văzut pe 
cineva în seara aceea. Cineva care dădea târcoale, misterios, pe 
lângă casa familiei Miller. 

— Întocmai. 

— Dar cum se face că ai putut vedea pe cineva acolo? 

— Cum adică? 

Dar știam la ce se referea. 

— Ziceai că ai văzut pe cineva lângă casa familiei Miller, 
corect? 

— Da. 

— Păi, vezi! a exclamat Pistillo, zâmbind și desfăcând braţele 
demonstrativ. Dar nu ne-ai spus niciodată ce căutai tu acolo în 
seara aceea, Will! a continuat, pe un ton săltăreț. Tu, Will. Afară, 
lângă casa familiei Miller. Singur. Noaptea, târziu. Când fratele 
tău și fosta ta iubită erau singuri înăuntru... 

Katy se uita la mine. 

— leșisem la plimbare, am spus repede. 


VP - 222 


— Aha, a ripostat Pistillo, profitând că avantajul era deja de 
partea lui. Sigur, OK, la plimbare. Bun, ia să vedem noi acum 
dacă am înţeles bine. Fratele tău face sex cu fata pe caretuo 
mai iubești încă. Pur și simplu din întâmplare, tocmai atunci tu 
te plimbi pe lângă casa respectivă. Fata e omorâtă. Găsim urme 
de sânge de la fratele tău, la locul crimei. Dar tu, Will, tu ști; că 
fratele tău nu e criminalul! a conchis el, rânjind iarăși. Vasăzică, 
dacă tu ai fi ofițerul însărcinat cu investigarea cazului, pe cine ai 
bănui? 

Parcă o stâncă uriașă îmi zdrobea pieptul. Nu mai eram în 
stare nici să vorbesc. 

— Dacă sugerezi... 

— Sugerez să te duci acasă, a spus Pistillo. Atâta tot. Duceţi- 
vă acasă, amândoi, și nu vă mai băgaţi naibii în toată treaba 
asta. 


VP - 223 


35. 


Pistillo s-a oferit să o trimită pe Katy acasă cu maşina. Ea a 
refuzat, zicând că voia să rămână cu mine. Lui Pistillo nu i-a 
convenit, dar, oricum, tot n-ar fi avut ce face. 

Tot drumul până la apartament, în maşină a domnit tăcerea. 
Când am ajuns la mine, i-am arătat impresionanta mea colecție 
de meniuri la comandă. A comandat mâncare chinezească. Am 
dat o fugă până jos și am preluat pachetele. Am întins cutiile 
albe pe masă. Eu m-am așezat la locul meu obișnuit. Katy s-a 
așezat pe locul Sheilei. Mi-am adus aminte când stăteam la fel 
cu Sheila, savurând diverse mâncăruri chinezești - ea cu părul 
strâns la spate, proaspăt ieșită de sub duș și mirosind a dulce, în 
halatul acela din prosop, cu pistruii pe piept... 

Câte ciudăţenii poate ţine omul minte. 

Suferinta sufletească m-a cuprins iarăși cu violenţă, 
paralizându-mi aproape orice gest. Ori de câte ori mă opream 
din agitaţie, ori de câte ori renunţam să mă mai mișc în 
permanență, tristețea și amărăciunea puneau din nou stăpânire 
pe mine. Tristeţea te uzează. Dacă nu ai grijă, cu timpul ajungi 
să nu-ţi mai pese de tine, să nu-ţi mai pese de nimic, de fapt. 

Mi-am pus niște orez prăjit pe farfurie, adăugând un pic de 
sos de homar. 

— Sigur vrei să mai rămâi și în seara asta? 

Katy a încuviinţat din cap. 

— Îţi cedez dormitorul. 

— Prefer să dorm pe canapea. 

— Sigur? 

— Absolut. 

Ne prefăceam că mâncăm. 

— N-am omorât-o eu pe Julie, am spus. 

— Știu. 

lar ne-am mai prefăcut un pic că mâncăm. 

— De ce erai acolo în seara aceea? m-a întrebat ea până la 
urmă. 

— Nu ţi se pare plauzibilă afirmaţia că ieșisem la plimbare, 
așa-i? am zis eu, cu un zâmbet chinuit. 


VP - 224 


— Nu. 

Am pus pe masă beţigașele, ca și cum mi-ar fi fost teamă că 
or să-mi tremure în mână. Mă întrebam cum să explic asta, aici, 
în apartamentul meu, discutând cu sora femeii pe care am iubit- 
o cândva și care ședea acum pe scaunul femeii cu care am vrut 
să mă însor. Amândouă iubitele mele fiind omorâte. Ambele 
legate de mine la un moment dat în viaţă. 

— Probabil fiindcă, de fapt, mai ţineam încă la Julie, am rostit, 
într-un final, ridicând privirea. 

— Voiai să te vezi cu ea? 

— Da. 

— Și? 

— Am sunat la ușă. Dar nu mi-a deschis nimeni. 

Katy se gândea la ce-i spusesem eu. Privea în jos, spre 
farfurie, încercând să nu arate cât era de marcată. 

— Ciudat moment îţi aleseseși! 

Tăceam, făcându-mi iarăși de lucru cu bețigașele. 

— Will? 

Nu am ridicat capul. 

— Ştiai că fratele tău e înăuntru? 

Plimbam mâncarea prin farfurie. Ea a ridicat capul, 
urmărindu-mă cu atenție. Vecinul a închis și apoi a deschis ușa. 
Cineva claxona afară. Altcineva striga ceva pe stradă, parcă pe 
rusește. 

— Ştiai, a conchis Katy. Ştiai că Ken era la noi. Cu Julie. 

— N-am omorât-o eu pe sora ta. 

— Ce s-a întâmplat, Will? 

Mi-am încrucișat braţele la piept. M-am rezemat de speteaza 
scaunului, am închis ochii, cu capul împins mult spre spate. Nu 
voiam să retrăiesc în gând acele clipe, dar cum să evit asta 
acum? Katy voia să afle. Avea dreptul să afle. 

— A fost un weekend tare ciudat, am început eu. Mă 
despărțisem de Julie de peste un an de zile. N-o mai văzusem 
deloc în tot acest răstimp. Încercasem să dau de ea, în vacante, 
dar nu știu cum se face că n-o găsisem niciodată acasă. 

— N-a mai venit deloc, o vreme, a spus Katy. 

— La fel și cu Ken. De-asta părea totul așa de bizar. Ca apoi, 
subit, toţi trei să ajungem înapoi în Livingston, simultan. Nici nu 
tineam minte dacă se mai nimerise vreodată să fim toţi trei 
acasă în același timp. Ken se comporta și el ciudat. Tot timpul se 


VP - 225 


uita afară, pe fereastră. Nu voia să iasă din casă. Parcă punea 
ceva la cale. Nu-mi dau seama ce. Oricum, m-a întrebat dacă 
mai ţineam încă la Julie. l-am spus că nu. Că relaţia noastră era 
de domeniul trecutului. 

— Minţeai. 

— Era ca și cum... 

Nu știam cum să-i explic. 

— Fratele meu era ca un zeu pentru mine, am reluat eu. Era 
puternic, curajos și... 

Din nou, m-am oprit, scuturând din cap. Nu, tot nu spuneam 
bine. 

— Când aveam șaisprezece ani, am încercat eu din nou, am 
fost cu părinţii într-o excursie în Spania. Toată familia. La Costa 
del Sol. Întreaga staţiune era într-o veșnică distracţie. Pentru 
europeni, este cam cum e Florida pentru noi. Tot timpul, eram 
cu Ken la o discotecă de lângă hotel. In a patra seară acolo, un 
tip s-a ciocnit de mine pe ringul de dans. M-am uitat urât la el. 
Tipul mi-a râs în nas. Mi-am văzut de dans mai departe. Dar pe 
urmă s-a mai ciocnit altul de mine. Am încercat să-l ignor și pe 
ăsta. După care primul a venit glonţ spre mine și m-a trântit pe 
jos. 

M-am oprit. Clipeam des, încercând să alung amintirea aceea, 
ca și cum ar fi fost un fir de nisip care-mi intrase în ochi. 

— Ştii ce-am făcut atunci? am întrebat-o. 

Katy scutură din cap. 

— Am tipat după Ken. N-am sărit în picioare. Nu m-am dat la 
tipul ăla, nu l-am împins. Am ţipat după frate-meu și am luat-o la 
fugă. 

— Erai speriat. 

— Ca întotdeauna. 

— Dar e o reacție normală. 

Nu eram de aceeaşi părere. 

— Bun, și Ken a venit? a întrebat ea. 

— Sigur că da. 

— Și? 

— S-a lăsat cu cafteală. Tipii făceau parte dintr-un grup mai 
mare, niște scandinavi, probabil. Ken l-a snopit în bătaie pe tip. 

— Și tu? 

— Eu n-am tras nici măcar un pumn. Am stat deoparte și am 
încercat să-i potolesc cu vorba, să-i conving să se oprească. 


VP - 226 


Și-acum mi se înroșiseră obrajii de rușine, doar amintindu-mi. 
Fratele meu, care se bătuse la viaţa lui, nu glumă, avea o vorbă: 
Când iei bătaie, te doare un timp. Dar de rușinea că te-ai purtat 
ca un laș nu scapi niciodată. 

— Ken și-a rupt braţul în încăierarea aia. Braţul drept. El, care 
era un tenismen desăvârșit. Campion naţional. Stanford voia să-l 
ia acolo. După accident, n-a mai putut servi mingea niciodată la 
fel de bine. Până la urmă, nici n-a mai urmat vreo facultate. 

— Dar n-a fost vina ta. 

Ce mult se înșela. 

— Adevărul este că Ken mi-a luat apărarea întotdeauna. 
Sigur, ne mai certam și noi, ca fraţii. Mă tachina nemilos. Dar 
era în stare să se arunce și în faţa trenului, numai să mă 
ocrotească pe mine. lar eu, eu n-am avut niciodată curajul să îl 
apăr. 

Katy căzuse pe gânduri. 

— Ce e? am întrebat. 

— Mi se pare ciudat, atâta tot. 

— Ce anume? 

— Că fratele tău a putut fi așa de insensibil încât să se culce 
cu Julie. 

— Nu a fost vina lui. M-a întrebat dacă mai ţineam la ea. Și eu 
i-am răspuns că nu, nu mai ţineam la ea. 

— l-ai dat verde, cum s-ar spune. 

— Da. 

— Dar pe urmă tot l-ai urmărit. 

— Nu, n-ai înţeles, spusei eu. 

— Ba da. Am înţeles, fiindcă așa suntem noi, oamenii, făcuți. 
Toţi ne purtăm la fel. 


VP - 227 


36. 


Am adormit atât de adânc, încât nici nu l-am auzit când s-a 
furișat până la pat și a sărit pe mine. 

Găsisem niște așternuturi curate pentru Katy, m-am asigurat 
că era instalată confortabil pe canapea, am făcut un duș, am 
încercat să citesc. Cuvintele mi se amestecau încețoșat prin faţa 
ochilor. Trebuia mereu să mă întorc la ceea ce citisem, după 
care iar uitam despre ce fusese vorba în paragraful pe care 
oricum îl reciteam a nu știu câta oară. Am intrat pe Internet și 
am navigat la întâmplare. Am făcut câteva exerciţii - ridicări, 
abdomene, întinderi yoga, cum mă învățase Squares. Nu-mi 
venea să mă întind în pat. Nu voiam să mă opresc, fiindcă știam 
că durerea sufletească va pune iarăși gheara pe mine. 

În ciuda tuturor acestor eforturi, până la urmă tot m-a doborât 
somnul. Mi s-a rupt filmul, și m-am prăbușit într-un hău fără 
vise. La un moment dat, cineva m-a tras de mână și am auzit un 
păcănit. Tot adormit, am încercat să-mi aduc mâna în poziţia de 
dinainte, dar mi-a fost imposibil s-o mai mișc. 

Ceva metalic îmi intra adânc în încheietura mâinii. 

Am deschis ochii, clipind des, iar în clipa aceea tipul a sărit pe 
mine. Mi s-a trântit cu toată greutatea pe piept, scoțându-mi tot 
aerul din plămâni. Cineva se așezase călare pe toracele meu, 
imobilizându-mi umerii cu genunchii. Până să apuc să opun vreo 
rezistență, agresorul m-a smucit de cealaltă mână, lipind-o de 
pat, deasupra capului meu. De data asta, n-am mai auzit niciun 
păcănit, dar am simţit pe piele răceala unei suprafețe metalice. 

Aveam ambele mâini prinse în cătușe de pat. 

Îmi înghețase sângele în vene. Câteva clipe, am devenit inert, 
m-am închis în mine însumi, așa cum fac întotdeauna la o 
confruntare fizică violentă. Am deschis gura, pregătindu-mă să 
urlu sau măcar să spun ceva. Agresorul m-a prins zdravăn de 
ceafă și m-a tras în faţă. Fără nicio ezitare, a rupt o bucată de 
bandă adezivă și mi-a acoperit gura cu ea. Pe urmă, ca să fie 
sigur, mi-a mai lipit o bandă adezivă în jurul capului, de la gură 
până la ceafă și înapoi, suprapunând poate vreo zece straturi, ca 
și cum mi-ar fi făcut un mare bandaj la ţeastă. 


VP - 228 


Nu mai puteam vorbi, nu mai puteam ţipa. Să respir era un 
calvar - trebuia să trag aerul pe nas. Or nasul îl aveam rupt, așa 
că... Mă durea îngrozitor. Mă dureau umerii de la cătușe și de la 
greutatea corpului lui. Mă zbăteam cum puteam, dar era 
complet zadarnic. Am încercat să-l dau la o parte de pe mine. 
Imposibil. Doream să-l întreb ce voia de la mine, ce-avea de 
gând să-mi facă acum, când eram complet neputincios. 

Și în momentul acela mi-am adus aminte de Katy, care era 
singură în cealaltă cameră. 

În dormitor era întuneric. Îl vedeam pe agresor doar ca o 
umbră. Parcă purta mască sau ceva negru pe cap, dar nu-mi 
puteam da seama, din cauza beznei din jur. Aproape că nici nu 
mai puteam respira. Pufneam pe nas și aveam niște dureri 
cumplite. 

În fine, tipul isprăvise cu banda adezivă. Aveam gura complet 
astupată. După o scurtă ezitare, s-a dat jos de pe mine. După 
care, sub privirile mele îngrozite, a ieșit din dormitor și s-a dus 
în cealaltă cameră, unde dormea Katy. 

Îmi ieșiseră ochii din cap, de disperare și efort. Am încercat să 
tip, dar, din cauza benzii de pe gură, nu scoteam decât niște 
sunete guturale, înăbușite. Dădeam din picioare, smuceam din 
mâini. Degeaba. 

Pe urmă, m-am oprit, ciulind urechile. Nimic. Liniște. 

Și apoi Katy atras un urlet. 

Oh, Doamne. Din nou m-am încordat puternic. Urletul fusese 
scurt, întrerupt parcă de o forţă exterioară, ca și cum cineva ar 
fi apăsat pe întrerupător și ar fi oprit-o. Panica mă copleșise 
complet. Panică oribilă, alarmă roșie. Smuceam violent de 
cătușe. Suceam capul de pe o parte pe alta. Nimic. 

Katy a țipat iar. 

Un sunet mai anemic, de data asta - ca de animal răpus. 
Exclus să audă cineva și, chiar dacă auzea, puţin probabil să 
reacționeze. Nu aici, în New York. Și nu la această oră din 
noapte. Și, presupunând totuși că ar fi reacţionat cineva și că ar 
fi chemat poliţia, ar fi fost oricum prea târziu deja. 

M-au apucat pandaliile. 

Simţeam că-mi pierd minţile, că înnebunesc de-a binelea. Mă 
zbăteam, mă foiam, nasul mă durea groaznic, îmi intraseră 
bucăți de bandă adezivă în gură, le simțeam pe limbă, în gât. 

Degeaba. Niciun progres. 


VP - 229 


Oh, Dumnezeule. OK, calmează-te. Fii lucid. Gândește o 
secundă. 

Am întors capul spre cătușa de la mâna dreaptă. Mi se părea 
ceva mai largă. Parcă avea un joc. OK, poate dacă făceam 
mișcări mai scurte, mai mici, reușeam până la urmă să-mi trag 
mâna de-acolo. Da, asta era. Calm. Încearcă să-ţi îngustezi 
mâna, s-o strecori prin cătușă. 

Și am încercat. Am încercat să comand mâinii mele să se facă 
mică de tot. Am rotunjit cumva dosul palmei, sforțându-mă să 
lipesc baza degetului mare de baza degetului mic. Pe urmă, am 
tras în jos, întâi încet, pe urmă cu mai multă forță. Aiurea, nimic. 
Pielea s-a revărsat peste inelul de metal, după care a început să 
se jupoaie. Nu-mi păsa. Am tras în continuare. 

Nu mergea. 

În cealaltă cameră se făcuse liniște. 

Mi-am încordat auzul. Nu, niciun zgomot. Nimic. M-am forţat 
să mă arcuiesc în față, cu tot corpul, sperând că poate reușesc 
să mă ridic cu pat cu tot. Într-adevăr, patul s-a urnit cu câţiva 
centimetri, dar tot degeaba. Situația rămânea neschimbată. 

Nu puteam face nimic. 

Katy a ţipat din nou. Și cu o voce îngrozită, panicată, a strigat 
„John!” 

Pe urmă iar i-a astupat gura. 

John, mă gândeam eu. Katy spusese „John”. 

Asselta? 

Strigoiul... 

Oh, nu, te rog, Doamne, nu. Se auzeau niște sunete 
înfundate. Glasuri. Un geamăt. Ca atunci când pui perna pe 
capul cuiva. Inima îmi bătea nebunește. Frica îmi pătrunsese în 
tot corpul. Suceam capul dintr-o parte în cealaltă, cu disperare, 
căutând ceva, orice, o soluție. 

Telefonul. 

Puteam oare...? Aveam picioarele libere. Poate reușeam să 
apuc cu picioarele telefonul, astfel încât receptorul să-mi cadă în 
mână. Din poziţia aceea, poate reușeam - nu știu, poate - să 
formez 911 sau 0. Începusem deja să ridic picioarele. Mi-am 
contractat muşchii abdomenului, am  săltat picioarele, 
balansându-le spre dreapta. Dar eram încă marcat de isteria de 
dinainte. Din cauza greutăţii, picioarele mi-au căzut într-o parte. 


VP - 230 


Le-am ridicat iar, încercând să le ţin în echilibru, după care, cu 
băgare de seamă, am reușit să ating telefonul cu degetele. 

Receptorul a căzut pe podea, troncănind. 

La naiba. 

Și acum? Am simţit că mintea mi-o ia complet razna. Mă 
gândeam la diverse animale prinse în capcană, care, de 
disperare, ajung să-și roadă câte un membru, sperând că așa se 
vor putea strecura afară și că vor scăpa. Eram sleit din pricina 
efortului de a mă zbate dezordonat și inutil, când, brusc, mi-am 
adus aminte ce mă învățase Squares. 

Plonjeul invers. 

Așa se numește. În hindi: ha/asana. De obicei, se face din 
poziţia stând pe umeri. Te lungești pe spate și îţi azvârli 
picioarele în sus, până peste cap, ridicând bine bazinul. Trebuie 
să ajungi să atingi, cu degetele de la picioare, podeaua, în 
spatele capului. Nu știam dacă eram în stare să fac chiar așa, 
dar nu conta. Mi-am supt burta și mi-am aruncat picioarele în 
sus și spre spate, cât am putut eu de mult. Până undeva în 
spate, când am lovit peretele cu partea moale de sub degetele 
de la picioare. Aveam pieptul lipit de bărbie, ceea ce îmi 
îngreuna și mai mult respiraţia. 

Am împins în perete cu picioarele. Adrenalina a intrat în 
funcțiune. Patul a alunecat de la perete. Am împins mai mult, 
făcând loc suficient. OK, bun. Acum, partea cea mai grea. Dacă 
totuși cătușele erau prea strânse, ceea ce însemna să nu pot 
roti încheieturile mâinilor prin inelele de metal, or nu-mi reușea 
figura, ori îmi dislocam amândoi umerii. Nu mai conta. 

In cealaltă cameră, liniște, o liniște de moarte. 

Am lăsat picioarele să-mi alunece spre podea. De fapt, 
făceam o tumbă inversă, cu pat cu tot. Profitând de greutatea 
picioarelor - și de un pic de noroc, desigur -, am putut roti 
mâinile în interiorul cătușelor. Am aterizat cu picioarele pe 
podea. Corpul a urmat direcţia picioarelor, chiar dacă m-am 
zgâriat pe burtă și coapse de la marginea patului. 

Când am terminat, stăteam în picioare în spatele patului. 

Mâinile le aveam tot prinse în cătușe. Gura - tot astupată de 
banda adeziva. Am simţit un nou val de adrenalină. 

OK, și acum? 

Repede, am îndoit genunchii, am proptit marginea de la cap a 
patului pe umăr, coborându-l un pic, și am pornit cu patul spre 


VP - 231 


ușă, ţinându-l în față ca pe un scut. Picioarele mi se mișcau ca 
niște pistoane. N-am avut nicio ezitare. Nimic nu mă mai putea 
opri. 

Patul s-a lovit cu un trosnet de ușă. Impactul a fost oribil. Am 
simţit niște dureri cumplite în umăr, în brațe, în șira spinării. 
Ceva parcă a pârâit, după care au urmat niște junghiuri 
groaznice în încheieturi. Ignorând durerea, m-am tras înapoi și 
m-am aruncat iar în ușă, folosind patul pe post de berbec. Și 
încă o dată. Din cauza benzii de pe gură, numai eu auzeam 
urletele pe care le scoteam. A treia oară, am tras și mai puternic 
de ambele cătușe, exact în momentul în care patul intra în 
contact cu peretele. 

Barele de fier de la marginea patului au cedat. 

Eram liber. 

Am dat patul la o parte din dreptul ușii. Am încercat să-mi 
scot banda de pe gură, dar ar fi durat prea mult. Am apucat 
clanța, smulgând de ușă, după care m-am aruncat în întunericul 
de dincolo. 

Katy era pe podea. 

Avea ochii închiși, trupul inert. Bărbatul stătea călare pe 
toracele ei și o strângea de gât. 

O sugruma. 

Fără nicio ezitare, m-am aruncat spre el, ca o rachetă. Nu știu 
de ce saltul mi s-a părut infinit de lung, de parcă treceam printr- 
o melasă groasă. Tipul m-a văzut venind - avea tot timpul să se 
pregătească -, dar asta ar fi însemnat să-și ia mâinile de pe 
gâtul ei. A întors capul, uitându-se la mine. Tot nu puteam 
desluși decât un profil întunecat. Tipul m-a înșfăcat de umeri, s- 
a proptit cu piciorul în burta mea și, profitând de faptul că și eu 
eram în mișcare, pur și simplu s-a rostogolit pe spate. 

Eu am zburat în cealaltă parte a camerei, mișcând cu braţele 
prin aer, ca o moară de vânt. Dar am avut norocul să scap. Sau 
așa am crezut. Am aterizat pe fotoliul moale. Am rămas confuz 
câteva secunde, apoi am dat cu capul de măsuţa laterală, după 
care am căzut jos. 

Scuturând din cap ca să scap de ametțeală, mă căzneam să 
mă ridic în genunchi. Când am început să mă ridic, pregătindu- 
mă de un nou atac, am văzut ceva îngrozitor. 

Agresorul îmbrăcat în negru era și el în picioare. Cu un cuţit în 
mână. Și se ducea spre Katy. 


VP - 232 


Totul a început să se deruleze cu încetinitorul. Ceea ce s-a 
întâmplat în continuare nu a durat, probabil, mai mult de două 
secunde. Însă, în mintea mea, timpul căpătase alte dimensiuni. 
Asta fiindcă timpul este o noţiune relativă. Niște momente pot 
„Zbura” sau, la fel de bine, pot „îngheţa” nemilos. 

Eram prea departe ca să-l pot prinde din urmă. Ştiam asta. 
Chiar și așa cum eram buimac de ameţeală, de la lovitura cu 
capul în masă... 

Masa. 

Locul unde Squares pusese revolverul. 

Aveam oare timp să ajung la armă și să trag? Eram cu ochii în 
continuare la Katy și la agresor. Nu. Nu aveam timpul suficient 
pentru asta. Mi-am dat seama imediat. 

Omul s-a aplecat și a înșfăcat-o pe Katy de păr. 

În timp ce mă duceam să iau revolverul, încercam să-mi 
smulg cu degetele banda de pe gură. Am reușit s-o deplasez 
suficient, cât să se audă ce-am zbierat: „Pe loc sau trag!” 

Tipul a întors capul. Eu mă lăsasem deja pe podea, târându- 
mă pe burtă, ca în atacurile de gherilă. Tipul a văzut că nu sunt 
înarmat și s-a întors spre victima lui, ca să termine ceea ce 
începuse. Cu mâna, am găsit revolverul. N-aveam timp să 
ochesc. Am apăsat pe trăgaci. 

Tipul s-a speriat de zgomot. 

În felul ăsta, am mai câștigat puţin timp. M-am răsucit 
complet cu arma în mână, apăsând deja din nou pe trăgaci. 
Tipul s-a rostogolit pe spate, ca un gimnast. Abia îi deslușeam 
silueta, pe întuneric. Era ca o umbră. Am început să apropii 
revolverul de masa aceea corporală, continuând să trag. Oare 
câte gloanţe încap într-o chestie din asta? Și câte trăsesem 
deja? 

S-a smucit înapoi, dar a continuat să se miște. Oare îl 
nimerisem? 

Tipul a sărit spre ușă. Am zbierat să se oprească. Nu s-a oprit. 
M-am gândit dacă să-l împușc pe la spate, dar nu știu ce urmă 
de omenie m-a împiedicat s-o fac. Era deja la ușă. lar eu aveam 
griji cu mult mai mari. 

Am privit în jos spre Katy. Nu mai mișca. 


VP - 233 


37. 


Alt ofiţer - al cincilea, după numărătoarea mea - a venit să 
asculte povestea mea. 

— Vreau să știu mai întâi cum se simte ea, am spus. 

Medicul încetase să se mai ocupe de mine. În filme, medicul 
își apără întotdeauna pacienţii. Le spune polițailor că n-au voie 
deocamdată să-i pună întrebări pacientului, care încă are nevoie 
de odihnă. Doctorul meu, un internist de la urgenţe, originar, 
cred, din Pakistan, n-avea asemenea griji. Mi-a pus umărul la 
loc, în timp ce ei mă bombardau deja cu întrebări. Mi-a turnat 
iod direct pe rănile de la încheieturile mâinilor. S-a jucat în fel și 
chip cu nasul meu. A scos un fierăstrău - de ce dracu' să existe 
fierăstrău la spital, habar n-am - și mi-a tăiat cătușele de la 
mâini, asta tot în timp ce mă bombardau cu întrebări. Eram 
îmbrăcat în continuare cu șortul și bluza de la pijama. Aia de la 
spital mi-au acoperit picioarele goale cu niște sandale de hârtie. 

— Doar încă o întrebare, spuse polițaiul. 

Chestia asta dura deja de două ceasuri. Adrenalina se 
scursese de tot, iar o durere surdă mă chinuia prin tot corpul. 
Mă săturasem pur și simplu. i 

— Da, da, OK, ai înțeles perfect, am spus eu. Intâi, mi-am pus 
singur cătușele la mâini. Pe urmă, m-am apucat să sparg niște 
mobilă, am tras niște gloanţe în perete, am strâns-o pe fată de 
gât, gata s-o omor prin strangulare, după care am chemat 
poliţia, satisfăcut. Te-ai prins, bravo. 

— Putea să fi fost și așa, a zis ofițerul. _ 

Era un bărbat voinic, cu o mustață stufoasă, ca-n filme. Imi 
spusese cum îl cheamă, dar deja de la al treilea polițai nu mă 
mai sinchisisem să rețin niciun nume. 

— Poftim? 

— Da, poate a fost o stratagemă. 

— Stratagemă?! Să-mi disloc umărul de unul singur, să mă tai 
la mâini și să-mi fac patul praf, numai ca să abat atenţia poliţiei 
de la niște așa-zise adevărate intenţii, ha?! 

Gestul tipic al poliţistului, care ridică din umeri, ca și cum el 
nu știe nimic. 


VP - 234 


— Hei, apropo, fii atent. Am avut odată un caz cu un tip care 
și-a tăiat singur puţa, ca să nu bănuim că el o omorâse pe iubita 
lui. Zicea că i-a atacat o gașcă de negrotei. Chestia e că tipul a 
vrut să și-o taie doar un pic, dar din greșeală și-a retezat-o 
complet. 

— Excelentă poanta! 

— De ce n-ar fi la fel și în cazul de față? 

— Penisul meu e la locul lui, multam de întrebare. 

— Zici că ţi-a intrat nu știu ce tip în apartament. Vecinii au 
auzit împușcături? 

— Da. 

Mă privea foarte sceptic. 

— Cum se face atunci că niciunul dintre vecini nu l-a văzut pe 
tip când a fugit?! 

— Fiindcă - și asta e doar o presupunere - era două noaptea, 
clar? 

Ședeam în continuare pe masa de consultații. Cu picioarele 
spânzurând spre podea. Deja începuseră să-mi amorțească de la 
gleznă în jos. Am sărit pe pardoseală. 

— Hei, n-ai voie să pleci de-aici, a zis poliţaiul. 

— Vreau să văd ce face Katy. 

— Nu prea cred că are rost, a spus el, răsucindu-și mustaţa. E 
cu părinții, acum. 

Mă studia cu atenţie, ca să-mi vadă reacția. Am încercat să 
rămân impasibil și să nu-i dau satisfacţie. 

— Taică-său n-are o părere prea bună despre tine, a continuat 
mustăciosul. 

— Nici nu m-așteptam la altceva. 

— Crede că tu i-ai făcut asta. 


— În ce scop? 

— Vrei să zici pentru ce motiv? 

— Nu, vreau să zic „scop”, „intenţie”. Crezi că am vrut s-o 
omor? 


— Mda, mi se pare o variantă rezonabilă, a spus el, 
încrucișându-și braţele la piept și ridicând din umeri. 

— Și-atunci de ce am sunat la poliţie, cât ea mai era încă în 
viață? am întrebat. Am înscenat toată stratagema aia, bun, să 
zicem! Dar atunci de ce să n-o fi omorât de tot? 

— Nu-i așa de simplu să ucizi pe cineva prin sugrumare. Poate 
că ai crezut că era moartă. 


VP - 235 


— Nu pot să cred că nu-ţi dai seama ce tâmpenie ai putut 
debita. 

Ușa s-a deschis în spatele lui, iar înăuntru a intrat Pistillo. Mi-a 
aruncat o privire să mă bage-n pământ, nu alta. Am închis ochii, 
masându-mi nasul cu degetul mare și arătătorul. Pistillo era 
însoţit de unul dintre poliţaii care mă chestionaseră mai 
devreme. 

Polițaiul îi făcu semn colegului său, mustăciosul. Acesta a 
părut deranjat de întrerupere, dar, fără tragere de inimă, a ieșit 
și el din cameră. 

Acum, eram singur cu Pistillo. 

La început, n-a zis nimic. S-a învârtit prin cameră, studiind 
borcănașul de sticlă cu rotocoale de vată înăuntru, instrumentul 
pentru presat limba, coșul de gunoi. În mod normal, în saloanele 
de spital miroase a antiseptic, dar aici puţea a colonie ieftină. 
Nu-mi dădeam seama dacă era de la vreun doctor sau de la 
vreunul dintre polițai, dar l-am văzut și pe Pistillo strâmbând din 
nas, scârbit. Eu mă obișnuisem deja. 

— Povestește-mi ce s-a întâmplat, a spus el. 

— Nu te-au informat amicii dumitale de la NYPD? 

_ — Le-am zis că vreau să aud totul direct de la dumneata. 
Inainte să te bage la pârnaie. 

— Vreau să știu cum se simte Katy. 

A reflectat câteva secunde la solicitarea mea, după care a zis: 

— O să aibă dureri la gât și la coardele vocale, dar în rest n-o 
să pățească nimic. 

Am închis ochii, răsuflând ușurat. 

— Dă-i drumul, vorbește, m-a îndemnat Pistillo. 

Și i-am povestit tot ce se întâmplase. A stat liniștit, până am 
ajuns la partea în care ea strigase numele „John”. 

— Ai vreo idee cine e John? a întrebat el. 

— Poate. 

— Ascult. 

— Un tip pe care îl știu din copilărie. Îl cheamă John Asselta. 

Lui Pistillo i-a căzut faţa. 

— Îl cunoști? l-am întrebat. 

S-a făcut că n-aude. 

— Ce te face să crezi că se referea la Asselta? 

— El e cel care mi-a spart nasul. 


VP - 236 


L-am pus la curent cu vizita Strigoiului, care pătrunsese prin 
efracţie în apartamentul meu și mă luase la bătaie. Pistillo nu 
părea deloc fericit. 

— Asselta îl căuta pe fratele tău? 

— Așa mi-a zis. 

— Și de ce mama naibii nu mi-ai spus până acum nimic? a 
exclamat el, înroșindu-se de furie. 

— Da, ia te uită ce ciudat, am zis, ironic. Să nu-ţi spun eu așa 
ceva tocmai ţie, prietenul meu de nădejde! Urât din partea mea. 

Tot furios era. 

— Ce știi despre John Asselta? 

— Am copilărit în același oraș. Noi îl poreclisem Strigoiul. 

— E unul dintre cei mai periculoși nemernici din câţi există. 
Nu, nu se poate să fi fost el, a întărit Pistillo, scuturând din cap. 

— Ce te face să spui asta? 

— Faptul că aţi scăpat amândoi cu viaţă. 

Tăcere. 

— E un ucigaș cu sânge rece. 

— Și atunci de ce nu e la închisoare? 

— Nu fi naiv. Se pricepe la ce face. 

— Adică la omorât oameni? 

— Da. Trăiește peste ocean, nimeni nu știe exact unde. A 
lucrat în brigăzile morţii, plătit de guvern, în America Centrală. l- 
a ajutat pe despoţii din Africa, a povestit Pistillo, clătinând din 
cap. Nu, dacă Asselta ar fi vrut s-o omoare, acum o băgam deja 
la morgă. 

— Atunci, poate că s-a referit la alt John, am spus. Sau poate 
n-am auzit eu bine. 

— Poate, a admis și el, căzând un pic pe gânduri. Mai e un 
lucru pe care nu-l înţeleg. Dacă Strigoiul sau oricine altcineva 
voia s-o omoare pe Katy Miller, de ce n-a făcut-o, în fond, și 
gata? Ce nevoie a mai fost să te lege pe tine de pat cu cătușe? 

Nedumerirea aceasta mă frământase și pe mine, dar găsisem 
totuși o posibilitate. 

— Poate că a fost o înscenare. 

— De unde ţi-a venit ideea asta? a zis el, încruntându-se. 

— Ucigașul mă prinde pe mine cu cătușele de pat. O sugrumă 
pe Katy și o omoară. Înseamnă - și în clipa aceea am simţit 
furnicături pe creștetul capului - că a vrut să se creadă că am 
omorât-o eu. 


VP - 237 


— Sper că n-o să adaugi „cum a păţit și fratele meu”?! 

— Ba da, tocmai la asta mă gândeam. Exact cum a păţit și el. 

— Rahat, nu se poate. 

— Gândește-te un pic, Pistillo. Există un lucru pe care voi, 
poliţaii, nu l-aţi putut explica niciodată: de ce s-au găsit urme de 
sânge de la fratele meu la locul crimei? 

— Fiindcă Julie Miller s-a zbătut să se apere. 

— Haide, zău așa, știi și tu că nu se poate. Era prea mult 
sânge ca să se poate trage o asemenea concluzie. Lui Ken i s-a 
înscenat o crimă acum unsprezece ani, iar poate că în seara 
asta cineva voia să repete istoria. 

— Nu mai fi melodramatic, m-a pus el la punct. Și hai să-ți 
spun și eu ceva. Poliţia nu înghite poanta asta ă la Houdini, cu 
cătușele și patul. Poliţaii sunt de părere că ai încercat să o 
omori. 

— Și tu ce crezi? 

— Tatăl lui Katy e aici. E turbat de furie. 

— Nici nu mă miră. 

— Dar te face să te întrebi, totuși. 

— Știi bine că nu eu am făcut asta, Pistillo. Și, cu tot teatrul pe 
care l-ai jucat ieri, știi tot la fel de bine că nu eu am omorât-o pe 
Julie. 

— Te-am prevenit să nu te mai bagi. 

— Și eu am ales să nu-ţi ascult sfatul. 

— Exact, căposule, a spus Pistillo, suflând aerul pe nări. Bun, 
iată cum o să procedăm. 

În clipa, aceea, s-a tras mai aproape de mine, încercând să 
mă intimideze cu privirea. Eu nici n-am cilipit. 

— O să intri la închisoare, a zis el. 

— Și eu care credeam că mi-am epuizat deja raţia de 
ameninţări pe ziua de azi, am oftat eu. 

— Nu e nicio ameninţare, Will. Vei fi băgat la închisoare încă 
din seara asta. 

— Minunat. Vreau un avocat. 

— Prea târziu, la ora asta, a zis el, uitându-se la ceas. O să 
stai noaptea asta în arest. Mâine, vei fi chemat în fața instanţei. 
Vei fi acuzat de tentativă de omor și atac la persoană. 
Procurorul va susține că ești o persoană periculoasă, având în 
vedere antecedentele fratelui tău, așa că va cere judecătorului 


VP - 238 


să respingă cererea de eliberare pe cauţiune. Intuiţia mea este 
că judecătorul va accepta solicitarea. 

Am încercat să spun ceva, dar a ridicat mâna, continuând: 

— Nu te mai obosi să mă contrazici - și sunt sigur că n-o să-ți 
convină nici ce-o să auzi acum -, fiindcă pentru mine nu 
contează dacă tu ești criminalul sau nu. Eu voi găsi oricum 
suficiente probe ca să te condamn. Și, dacă n-o să le pot găsi, le 
voi inventa. Haide, dă-i drumul, povestește-i avocatului despre 
discuţia asta. Simplu, eu o să neg. Tu ești suspect de crimă, tu l- 
ai ajutat pe fratele tău să se ascundă timp de unsprezece ani. 
lar eu sunt unul dintre cei mai respectaţi agenți federali din ţară. 
Pe cine dracu' crezi că or să creadă, atunci, ia zi?! 

Mă uitam la el nedumerit. 

— De ce faci toate astea? 

— Ți-am zis să nu te mai bagi. 

— Dar tu ce-ai fi făcut dacă erai în locul meu? Dacă ar fi fost 
viaţa fratelui tău la mijloc? 

— Nu asta e problema. N-ai vrut să mă asculţi. Rezultatul? 
lubita ta e moartă, iar Katy a scăpat cu viață ca printr-o minune. 

— Nu i-am făcut niciun rău nici uneia, nici celeilalte. 

— Ba da, cum să nu! Tu ai provocat totul. Dacă m-ai fi 
ascultat, crezi că s-ar mai fi întâmplat toate nenorocirile astea 
cu ele? 

Incepeam să înțeleg ce voia să spună, dar tot nu îmi venea să 
mă dau bătut. 

— Dar cum rămâne cu procedeul tău, Pistillo? Cu faptul că ai 
îngropat legătura dintre Laura Emerson... 

— Hei, n-am venit aici să mă joc de-a punct-și-contra-punct cu 
tine. În seara asta, mergi la închisoare. Și nu-ți face iluzii, voi 
obține condamnarea ta. 

Pornise deja spre ușă. 

— Pistillo? De fapt ce urmărești prin toată chestia asta? Unde 
vrei să ajungi? 

S-a oprit și s-a aplecat spre mine, lipindu-și aproape buzele de 
urechea mea și șoptind: 

— Întreabă-l pe frate-tău. După care a ieșit. 


VP - 239 


38. 


Am petrecut noaptea în arestul poliției, pe West 35" Street, în 
Midtown South. În celulă, puţea a urină, vomă și duhoarea aceea 
de votcă acră care caracterizează sudoarea beţivilor înrăiți. Dar 
tot mi se părea ceva mai bine decât cu mirosul de colonie ieftină 
de la spital. Aveam doi colegi de celulă. Unul era o cocotă 
masculină în travesti, care se smiorcăia tot timpul, iar când 
trebuia să folosească toaleta de metal îi venea greu să se 
decidă dacă era mai bine să se așeze sau să facă din picioare. 
Celălalt coleg de celulă era un negru care a dormit tot timpul. 
Nu am ce povesti despre detenţia mea la închisoare, mai ales că 
n-am fost bătut, nici tâlhărit, nici violat. Noaptea a trecut fără 
niciun incident. 

Persoana care a fost de serviciu în seara aceea a ascultat 
non-stop unul și același CD cu Bruce Springsteen - „Born to 
Run”. Vă daţi seama că m-a uns drept la inimă. Ca orice tânăr 
din Jersey, știam și eu pe de rost toate versurile cântecelor. 
Poate o să vi se pară straniu, dar întotdeauna mă gândeam la 
Ken când ascultam baladele eroice ale lui Boss. Nu proveneam 
dintr-o familie de funcţionari amărâţi, nu o duceam greu, dar 
nici nu ne dădeam cu mașini de lux, la fel cum nu pierdeam 
vremea pe mal (în Jersey, se zice întotdeauna „mal”, nu „plajă”) 
- dar totodată, judecând după ceea ce văzusem la niște 
concerte recente cu E Street Bând, probabil că toate astea erau 
valabile pentru toți fanii lui -, însă simţeai ceva special în 
legendele lui cu lupte: spiritul omului în lanţuri care încearcă să 
se elibereze, imboldul de a-ți dori mai mult decât ai și de a-ți 
găsi curajul de a fugi în lume, or, toate astea, nu numai că erau 
pe gustul meu, dar mă făceau în același timp să mă gândesc la 
fratele meu, și asta chiar înainte de omor. 

În seara asta, însă, când Bruce cânta că ea era atât de 
frumoasă, încât el s-a rătăcit printre stele, m-am gândit la 
Sheila. Și am suferit iarăși cumplit. 

Unicul telefon pe care îl dădusem fusese la Squares. L-am 
trezit din somn. Când i-am povestit ce se întâmplase, a zis: 


VP - 240 


„Oribil”. Pe urmă, mi-a promis că o să-mi găsească un avocat și 
că o să încerce să afle cum se mai simțea Katy. 

— OK, înregistrările de la camerele de supraveghere, la 
magazinul ăla QuickGo, a spus Squares. 

— Ce-i cu ele? 

— Ai avut o idee bună. O să le putem vedea mâine. 

— Dacă-mi dau drumul ăștia de-aici. 

— Mda, probabil, a zis Squares, după care a adăugat: Dacă 
nu-ţi acceptă cauţiunea, te-ai ras, omule. 

Dimineaţa, poliţaii m-au dus la secţia centrală, pe Centre 
Street nr. 100. De-aici, treaba era preluată de procuratură. Am 
fost închis într-o celulă, la subsol. Dacă se întâmplă să vă 
închipuiți că America nu mai e un imens creuzet, vă recomand 
să veniţi aici și să staţi o bucată de timp cu acest mișmaș de 
(ne) oameni care populează mini-Naţiunile Unite din această 
clădire. Am auzit cel puţin zece limbi diferite. Am văzut 
nenumărate nuanțe de piele, cum niciun pictor n-a visat 
vreodată să redea pe pânză. Caschete de baseball, turbane, 
meșe, ba chiar și un fes. Toţi vorbeau în același timp. Și, când 
reușeam să înțeleg ce spun - hei, ba și când nu reușeam - toți 
sustineau că sunt nevinovați. 

Squares era acolo când am fost adus în faţa judecătorului. La 
fel și avocata mea, o tipă pe nume Hester Crimstein. Știam că 
pledase în câteva cazuri celebre, dar n-aș fi putut indica exact 
care anume. A venit să se prezinte, după care nu s-a mai uitat 
deloc în direcția mea. S-a întors și s-a holbat tot timpul la 
procuror, un tip tinerel, ca și cum el ar fi fost un bou înjunghiat, 
iar ea o panteră gigantică. 

— Cerem ca domnul Klein să fie reținut în arest, fără cauţiune, 
a spus procurorul tinerel. Considerăm că nu prezintă niciun fel 
de garanţii pentru a fi judecat în libertate. 

— Dar de ce? s-a interesat judecătorul, care, de plictiseală, 
transpira abundent. 

— Fratele lui, suspect de omor, este dat dispărut de 
unsprezece ani. Și nu numai atât, onorată instanţă, dar victima 
fratelui lui era sora acestei victime. 

Cu asta, a reușit să capteze atenţia judecătorului. 

— Se poate ceva mai clar? 

— Pârâtul, domnul Klein, este acuzat că a încercat să o ucidă 
pe Katherine Miller. Fratele domnului Klein, Kenneth, este 


VP - 241 


asasinul prezumtiv al lui Julie Miller, sora mai mare a victimei, 
ucisă acum unsprezece ani. 

Judecătorul, care se frecase cu mâna pe faţă, s-a oprit brusc: 

— Oh, da, acum mi-aduc aminte de caz. 

Procurorul tinerel zâmbea satisfăcut, de parcă luase marele 
premiu. 

— Doamnă Crimstein, a zis judecătorul, întorcându-se spre 
avocata mea. 

— Domnule judecător, noi avem convingerea că toate 
învinuirile aduse domnului Klein trebuie retrase imediat, a spus 
ea. 

Judecătorul se freca iarăși pe faţă. 

— Consideră că sunt șocat, doamnă Crimstein. 

— Mai mult chiar, noi avem convingerea că domnul Klein 
trebuie eliberat pe proprie răspundere. Domnul Klein nu are 
cazier judiciar. Domnul Klein lucrează la o fundaţie care se 
ocupă de săracii din acest oraș. Are rădăcini solide în 
comunitate. Cât despre ridicola comparaţie cu fratele său, notati 
că acest lucru este un flagrant exemplu negativ de învinovăţire 
prin asociere. 

— Doamnă Crimstein, nu consideraţi, așadar, că acuzarea are 
temeri întemeiate? 

— Absolut deloc, domnule judecător. Am auzit că sora 
domnului Klein și-a făcut permanent, de curând. Să înțelegem 
de-aici că, obligatoriu, și el va face la fel? 

Râsete. 

Procurorul tinerel dădea din colț în colț. 

— Domnule judecător, cu toată deferența cuvenită faţă de 
analogia stupidă a colegei mele... 

— Ce găsești dumneata așa de stupid, mă rog? s-a rățoit 
Crimstein. 

— Argumentul nostru este că domnul Klein are resursele de a 
fugi din faţa legii. 

— Dar e absurd. Nu are mai multe mijloace de a face asta 
decât oricare altul dintre noi. Motivul pentru care acuzarea 
invocă acest pretext pornește de la ideea că fratele lui ar fi fugit 
- dar nimeni nu poate demonstra de fapt nici acest lucru. 
Fratele domnului Klein poate fi, la fel de bine, mort. Dar, 
indiferent de situaţie, domnule judecător, acuzarea aici de față 


VP - 242 


omite un element crucial, a afirmat zâmbind Hester Crimstein, 
întorcându-se spre procurorul tinerel. 

— Domnule Thomson? a zis judecătorul. 

Thomson, tinerelul cu pricina, ţinea capul în jos. 

După câteva clipe, Hester Crimstein a reluat, cu efect teatral: 

— Victima acestei crime sinistre, numita Katherine Miller, a 
declarat în această dimineaţă că domnul Klein este nevinovat. 

judecătorului deja nu-i mai plăcea ce se întâmpla: 

— Domnule Thomson? 

— Nu este întrutotul adevărat, domnule judecător. 

— Cum adică? 

— Domnișoara Miller a spus că nu l-a văzut pe agresor. Era 
întuneric. Omul purta mască. 

— Și, a continuat Hester Crimstein în locul lui, a mai spus că 
nu a fost clientul meu. 

— A spus că nu crede că a fost domnul Klein, a contrat-o 
Thomson. Dar, domnule judecător, victima este rănită și confuză 
încă. Nu l-a văzut pe atacator, așa că nu are cum, de fapt, să 
excludă posibilitatea să fi fost totuși chiar el... 

— Scopul, acum, nu este de a judeca acest caz, domnule 
procuror, l-a întrerupt judecătorul. Dar solicitarea dumitale de a 
nu se accepta eliberarea pe cauţiune este respinsă. Cauţiunea 
este fixată la treizeci de mii de dolari. 

Judecătorul a lovit cu ciocănelul în masă. Eram liber. 


VP - 243 


39. 


Voiam să mă duc direct la spital ca s-o văd pe Katy. Squares a 
clătinat din cap, spunându-mi că nu era deloc o idee bună. Tatăl 
ei era acolo. Refuza să plece de lângă ea. Angajase un paznic 
înarmat, care stătea postat la uşa salonului, pe culoar. Chiar îl 
întelegeam. Domnul Miller greșise o dată, când nu fusese în 
stare să își apere fiica mai mare. Nu-și ierta acest lucru, așa că 
acum era decis să facă totul pentru fiica lui cea mică. 

Am sunat la spital de pe celularul lui Squares, dar operatoarea 
mi-a spus că nu se acceptă nicio convorbire. Am sunat la o 
florărie din zonă și am comandat un buchet, care să-i fie trimis 
la spital, cu urări de însănătoșire. Mi se părea simplist și stupid - 
vasăzică, la mine în apartament, Katy e la un pas de a fi ucisă 
prin sugrumare, iar eu m-apuc să-i trimit un coș cu flori, un 
ursulet de pluș și o acadea pe băț -, dar, în fine, asta era singura 
modalitate de a-i da de știre că mă gândeam la ea. 

Squares venise cu mașina lui personală, un Coupe de Viile 
albastru-veneţian, fabricat în 1968. Altfel spus, un vehicul care, 
la fel ca amicul nostru travestit, Raquel/Rascoe, n-avea cum să 
nu-ți sară în ochi, când te întâlneai cu el prin Lincoln Tunnel, să 
zicem. Complicat traficul prin tunel, ca de obicei. De fapt, lumea 
susținea că se circula din ce în ce mai greu, în ultima vreme. 
Când eram mic, plecam cu toată familia în automobilul nostru 
combi, la fiecare două duminici, și ţin minte că abia ne târâm 
prin tunel. Darămite acum! Mi-aduc aminte cât de oribil mi se 
părea când treceam pe-acolo - beznă, lumini galbene de 
avertizare spânzurate ca liliecii de tavanul tunelului, de parcă ar 
mai fi fost nevoie să ne îndemne cineva să mergem cu viteză 
redusă, cabina aceea micuță de sticlă, cu muncitorul în ea, 
petele de ulei și benzină de pe asfaltul tunelului, care semănau 
cu urme de urină, noi toţi cu ochii aţintiţi în faţă, așteptând cu 
înfiorare să vedem mai repede lumina zilei și, în fine, momentul 
când începeam să urcăm în lumea realităţii alternative, 
realitatea noastră de zi cu zi, de parcă până atunci am fi 
călătorit pe alte tărâmuri. După aceea, ne duceam la circul 
Ringling Bros. and Barnum & Bailey, ne cumpăram tot felul de 


VP - 244 


jucării de la bâlci; ba poate mergem chiar la Radio City Music 
Hall la vreun spectacol, unde eram fascinaţi timp de zece 
minute, ca apoi să ne plictisim groaznic, sau ne uitam la cărți în 
librăria aia mare - Barnes & Noble (parcă nu exista decât una 
singură pe atunci), sau vizitam Museum of Natural History, ori 
vreun târg stradal - mamei îi plăcea cel mai mult în septembrie, 
la „New York is Book Country”, pe Fifth Avenue. 

Tata bombănea întotdeauna, nemulţumit de trafic, de 
condițiile de parcare, de „gunoaiele” de tot felul, dar mamei îi 
plăcea enorm la New York. Tânjea să meargă la teatru, la 
expoziţii de artă, să simtă pulsul frenetic al metropolei. Chiar 
dacă Sunny reușise să se comprime ca persoană astfel încât să 
poată încăpea în micimea tipică zonei suburbane a unui mare 
oraș, totuși visele ei, toate acele idealuri înăbușite cu bună 
știință, existau în continuare, foarte aproape de suprafață, gata 
să ţâșnească din nou deasupra. Sunny ne iubea, știu bine asta, 
dar uneori, când ședeam în spatele ei în automobilul nostru 
combi și mă uitam la ea cum privea afară pe geam, mă 
întrebam dacă n-ar fi fost poate mai fericită fără noi. 

— Genial raționament, a spus Squares. 

— Care? 

— Firul logic care te-a făcut să-ţi amintești că Sonay e o 
practicantă asiduă de yoga. 

— Apropo, cum a funcţionat treaba? 

— Am sunat-o pe Sonay și i-am povestit problema noastră. Mi- 
a spus că lanţul de magazine QuickGo e condus de doi fraţi, lan 
și Noah Muller. l-a sunat ea, le-a spus ce vrea și... 

Drept încheiere, Squares a ridicat din umeri. 

— Ești fantastic, omule, am spus. 

— Da, exact, sunt. 

Sediul administrativ al companiei QuickGo se afla într-un 
depozit pe Route 3, în inima zonei mlăștinoase din New Jersey, 
mai la nord. In general, lumea face bășcălie de New Jersey, în 
special deoarece cele mai circulate drumuri de-aici trec prin 
niște regiuni oribile, în așa-numitul Garden State. Eu sunt unul 
dintre cei care își apără cu înverșunare ţinutul natal. Cea mai 
mare parte din statul New Jersey este surprinzător de frumoasă, 
dar cei care ne critică au câștig de cauză pe două fronturi. Unu, 
orașele noastre sunt într-o stare mai mult decât jalnică. Trenton, 
Newark, Atlantic City, alegeţi pe oricare. Nu merită și nu se 


VP - 245 


bucură de prea mult respect niciunul dintre ele. Să luăm, de 
exemplu, cazul orașului Newark. Am prieteni care au copilărit în 
Quincy, Massachusetts. Îi auzi întotdeauna spunând că ei sunt 
din Boston. Am prieteni care au copilărit în Bryn Mawr. Îi auzi 
întotdeauna spunând că ei sunt din Philadelphia. Eu am copilărit 
la nici douăzeci de kilometri de inima Newarkului. N-am auzit 
niciodată pe nimeni dintre cunoscuţii și vecinii mei să spună că 
e din Newark. 

Doi - și nu-mi pasă deloc ce zic alţii -, există un fel de miasmă 
specifică în mlaștinile din partea de nord a statului New Jersey. 
De cele mai multe ori, e ceva difuz, dar oricum inconfundabil. 
Deloc plăcut. Fiindcă nu miroase a natură. Miroase a fum, 
chimicale și scurgeri din fose septice. Exact mirosul acesta ne-a 
întâmpinat acum, când am coborât din mașină la depozitul 
QuickGo. 

— Nu cumva ai făcut ceva? a întrebat Squares. 

M-am uitat urât la el. 

— Hei, nu te șifona! Am glumit și eu un pic. 

Am intrat amândoi în depozit. Fraţii Muller, fiecare cu o avere 
de aproape o sută de milioane de dolari, aveau un birou în 
comun, în mijlocul unei încăperi ca un hangar. Birourile lor, care 
arătau de parcă ar fi fost cumpărate de la un talcioc de mobilă, 
erau plasate faţă în față, lipite unul de celălalt. Scaunele erau 
din lemn, cu vagi forme ergonomice. Nu aveau computer, fax 
sau fotocopiator, doar cele două birouri, fișete metalice înalte și 
două telefoane. Toţi cei patru pereţi erau de sticlă. Fraţilor le 
plăcea să privească afară, la cutiile cu mărfuri și la 
motostivuitoare. Nu se prea sinchiseau dacă se uita cineva la ei, 
de-afară. 

Fraţii semănau leit și erau îmbrăcaţi la fel. Purtau pantaloni 
lejeri, „antracit”, cum zicea tata, cămașă albă cu năsturei la 
guler, iar dedesubt maiou. Cămășile erau descheiate cam până 
la mijlocul toracelui, lăsând să se vadă părul cărunt de pe piept, 
care arăta ca niște sârmă tare de oţel. Fraţii s-au ridicat în 
picioare, zâmbind larg spre Squares. 

— Dumneata ești guru domnișoarei Sonay, nu-i așa? a spus 
unul dintre ei. Yogi Squares. 

Squares a răspuns printr-o mișcare din cap, însoţită de o 
expresie de mare seninătate și înţelepciune. 


VP - 246 


Amândoi fraţii s-au repezit să dea mâna cu el. Nu m-ar fi 
mirat să îi pupe și picioarele. 

— Le-am primit azi-noapte. Mă refer la casetele video, a spus 
fratele mai înalt, așteptând vizibil să primească laude. 

Squares a catadicsit să mai miște o dată din cap, în semn de 
aprobare. 

Cei doi fraţi au luat-o înaintea noastră, ca să ne arate drumul. 
De-afară se auzea piuitul de marșarier al mai multor vehicule. 
Diverse camioane erau încărcate cu marfa. Fraţii salutau fiecare 
muncitor. Muncitorii îi salutau și ei. 

Am intrat într-o cameră fără ferestre; pe tejghea, era o 
cafetieră. Pe un fel de cărucior metalic, cum nu mai văzusem de 
când eram la grădiniţă și ni se aducea gustarea în pauză, se afla 
un televizor cu o antenă gen umeraș de haine, plus un 
videorecorder. 

Fratele mai înalt a pornit televizorul. Pe ecran, niciun semnal. 
Pe urmă, a băgat o casetă în video. 

— Banda aceasta acoperă douăsprezece ore, a spus el. Mi-ai 
zis că tipul a fost la magazin cam pe la ora trei, da? 

— Așa ni s-a spus, a confirmat Squares. 

— O s-o fixez la două și patruzeci și cinci de minute. Banda se 
mișcă destul de repede, având în vedere că nu captează o 
imagine decât la fiecare trei secunde. Oh, da, era să uit: butonul 
de „repede înainte” e defect. N-avem nici telecomandă, din 
păcate, așa că va trebui să apăsaţi pe „play”, aici, atunci când 
vreţi să-i dați drumul. Ne-am gândit că poate vreţi să fiţi singuri, 
așa că noi o să ne retragem. Nu vă grăbiţi, avem tot timpul. 

— S-ar putea să fie nevoie să păstrăm banda, a spus Squares. 

— Nicio problemă. Putem face o copie. 

— Mulţumim. 

Unul dintre fraţi a dat mâna iarăși cu Squares. Celălalt - și să 
știți că nu fabulez deloc - a făcut o plecăciune. După care, am 
fost lăsaţi singuri. M-am apropiat de videocasetofon și am 
apăsat „play”. Imaginea goală de pe ecran a dispărut, la fel și 
sunetul cârâit dinainte. Am mișcat butonul de volum de la 
televizor, dar, desigur, banda era fără sonor. 

Imaginile erau alb-negru. În partea de jos a ecranului, era 
afișat un ceas. Camera de luat vederi, plasată undeva sus, era 
îndreptată spre casa de marcaj, unde lucra o tânără blondă, cu 


VP - 247 


părul lung. Simţțeam că ametesc, urmărind mișcările ei 
sacadate, înregistrate la fiecare trei secunde. 

— Cum o să-l recunoaștem pe acest Owen Enfield? a întrebat 
Squares. 

— Păi, știm că tipul are vreo patruzeci de ani și că e tuns 
perie. 

Privind acum imaginile, mi-am dat seama că, de fapt, va fi 
mai ușor decât crezusem. Clienţii erau toți oameni mai vârstnici, 
îmbrăcaţi în ţinută de golf. Mă întrebam dacă în Stonepointe 
locuiau cu precădere pensionari. Mi-am propus să nu uit s-o 
întreb pe Yvonne Sterno. 

La ora 3:08:15, l-am zărit. De la spate, oricum. Purta șort și o 
cămașă cu mâneci scurte. Nu i se vedea fața, dar avea tunsoare 
perie. A trecut pe lângă casa de marcaj, intrând pe ultimul 
culoar. Așteptam. La 3:09:24, prezumtivul nostru Owen Enfield a 
apărut de după colţ, revenind spre blonda cu părul lung, de la 
casa de marcaj. Avea în mână o sticlă cu ceva care semăna a 
lapte și o franzelă. Am pus mâna în dreptul butonului de pauză, 
ca să pot opri banda, să ne uităm mai bine. 

Dar nu mai era nevoie. 

Barba „Vandyke” te putea deruta. La fel, de altfel, și 
tunsoarea foarte scurtă, părul cărunt. Dacă s-ar fi nimerit să văd 
din întâmplare înregistrarea aceasta sau dacă aș fi trecut pe 
stradă, pe lângă el, e posibil să nu mă fi prins. Însă acum eram 
foarte concentrat. Așa că mi-am dat seama. Am apăsat oricum 
pe butonul „pauză”, la 3:09:51. 

Orice îndoieli dispăruseră complet. Stăteam în picioare, acolo, 
nemișcat. Nu știam dacă să mă bucur sau să plâng. M-am întors 
spre Squares, care se uita fix la mine. Nu la ecran. Am dat din 
cap spre el, confirmându-i ceea ce bănuia și el deja. 

Owen Enfield era fratele meu, Ken. 


VP - 248 


40. 


Interfonul a început să bâzâie. 

— Domnul McGuane? a zis recepţionerul, care făcea parte din 
forţele de securitate. 

— Da. 

— Au venit Joshua Ford și Raymond Cromwell. 

Joshua Ford era acţionar principal la Standford, Cummings 
and Ford, o firmă la care lucrau peste trei sute de avocaţi și 
juriști. Probabil că Raymond Cromwell era subalternul, care avea 
rolul de a lua notițe pentru șeful lui, câștigând astfel un ban în 
plus pentru ore suplimentare. Philip i-a studiat pe amândoi, pe 
monitor. Ford era un tip masiv, cu o reputaţie de om dur, 
agresiv, rău chiar, ceea ce se vedea și acum pe fața lui: trăsături 
încordate, de parcă ar fi scrâșnit din dinţi tot timpul. Spre 
deosebire de el, Cromwell era tânăr, blajin, cu manichiură 
îngrijită și piele netedă ca de bebeluș. 

McGuane a aruncat o privire spre Strigoi. Strigoiul a zâmbit, 
iar McGuane a simţit din nou același suflu glacial. Și iarăși a 
început să se întrebe dacă nu greșise, totuși, implicându-l pe 
Asselta în toată povestea asta. În fine, poate că avea să fie bine 
până la urmă. Strigoiul avea și el o miză în treaba asta. 

In plus, Strigoiul era specialist în astfel de situaţii. 

Cu ochii, în continuare, la zâmbetul acela sinistru, McGuane a 
spus: 

— Să intre doar domnul Ford singur, te rog. Și ai grijă ca 
domnul Cromwell să se simtă confortabil în sala de așteptare. 

— Da, domnule McGuane. 

McGuane se gândise mult cum să joace această carte. Nu era 
adeptul violenţei de dragul violenței, dar nici nu se ferea înadins 
să recurgă la ea. Violenţa reprezenta un mijloc pentru a atinge 
un scop. Strigoiul avea dreptate cu tâmpeniile lui de ateist-în- 
tranșee. Adevărul e că, în fond, suntem toţi niște animale, niște 
organisme chiar, cu puţin mai complexe doar decât elementarul 
parameci. Când mori, ai murit de tot. E pură megalomanie să-ţi 
închipui că noi, oamenii, am fi cumva deasupra morții, că noi, 
spre deosebire de orice altă creatură, avem capacitatea de a 


VP - 249 


transcende moartea. În timpul vieţii, desigur, suntem ceva 
special, dominăm, fiindcă suntem cei mai puternici și cei mai 
necruţători. Noi conducem. Dar odată morţi, a crede că am fi 
cumva ceva special în ochii lui Dumnezeu, că am avea abilitatea 
de a ne insinua lingușitor în grațiile lui, pupându-l în fund, în 
fine, să avem pardon; iar, fără a face pe comunistul, trebuie 
spus că un asemenea raţionament nu se deosebește cu nimic 
de lozincile folosite de bogătași pentru a-i ţine în ignoranță pe 
sărăntoci, de când omul a învăţat să-l supună pe om. 

Strigoiul s-a dus spre ușă. 

Fiecare om profită cum poate de un avantaj. McGuane alegea 
adesea opţiuni care, pentru alţii, erau tabu. Bunăoară, o regulă 
tacită spunea că nu trebuie să ucizi niciodată un agent federal 
ori un procuror sau un polițai. McGuane omorâse persoane din 
toate cele trei categorii. De asemenea, nu trebuia niciodată să 
ataci indivizi influenţi, care ar putea face scandal și ar putea 
atrage atenţia opiniei publice. 

Pentru McGuane, nici regula aceasta nu însemna nimic. 

Când Joshua Ford a deschis ușa, Strigoiul stătea la pândă, 
ținând în mână un drug de fier cam de lungimea unei crose de 
baseball, cu un resort puternic, care propulsa bucata de metal 
cu forța unei bâte solide. Dacă îi dădeai cuiva în cap cu așa 
ceva, îi spărgeai ţeasta, ca pe o coajă de ou. 

Joshua Ford a intrat cu aplombul dezinvolt al omului bogat. 

— Domnule McGuane, a zâmbit el, afabil. 

— Domnule Ford, a zâmbit și McGuane. 

Sesizând prezenţa altei persoane în dreapta lui, Ford s-a 
întors spre Strigoi, pregătindu-se să dea mâna și să se prezinte, 
culant ca de obicei. Strigoiul privea în altă parte. Drugul de fier 
din mâna lui lovi puternic în gamba avocatului. Ford a scos un 
țipăt și a căzut pe jos, ca o marionetă căreia i se tăiaseră brusc 
sforile. Strigoiul l-a pocnit din nou, de data asta în umărul drept. 
Ford nu-și mai simțea braţul, de durere. Strigoiul l-a trosnit cu 
drugul în cutia toracică. S-a auzit un pârâit, de oase rupte. Ford 
a încercat să se facă ghemotoc. 

Din cealaltă parte a camerei, McGuane a întrebat: 

— Unde e? 

Joshua Ford a înghiţit anevoios și a cârâit: 

— Cine? 


VP - 250 


Mare greșeală. Strigoiul și-a îndreptat arma cu putere spre 
glezna omului. Ford a urlat groaznic. McGuane a privit în spate, 
spre monitorul camerei de supraveghere. Cromwell era instalat 
confortabil în sala de așteptare. N-avea cum să audă ceva. 
Nimeni nu putea auzi nimic. 

Strigoiul l-a lovit din nou pe avocat, alegând intenţionat 
același loc de la gleznă. S-a auzit un fel de scrâșnitură, ca atunci 
când treci cu roata peste o sticlă de bere. Ford a ridicat mâna, 
cerând îndurare. 

De-a lungul anilor, McGuane învățase că e cel mai bine să 
lovești persoana, înainte de a o interoga. Cei mai mulţi oameni, 
de groaza durerii, sunt dispuși să vorbească, numai să scape 
mai ușor. Lucrul acesta este cu atât mai valabil în cazul 
oamenilor obișnuiți să dea din gură. Fiindcă aceștia vor căuta 
întotdeauna o portiță de a se eschiva, umblând cu jumătăţi de 
adevăruri, minciuni credibile. Se presupune că sunt niște indivizi 
raţionali, ceea ce înseamnă că și adversarii lor trebuie să fie la 
fel. Cuvintele pot fi folosite pentru a detensiona o situaţie. 

E nevoie, de aceea, să îi privezi de această iluzie. 

Durerea și spaima care însoțesc o agresiune fizică subită sunt 
devastatoare pentru psihic. Capacitatea de a  raţiona, 
inteligenţa, dacă vreţi, tot ceea ce face din om o făptură 
superioară, dispar, se şterg. Te trezești aidoma omului de 
Neanderthal, primitivul neevoluat care știa doar că trebuie să 
scape de suferința fizică. 

Strigoiul s-a uitat la McGuane. McGuane a încuviinţat din cap. 
Strigoiul a pășit în spate și l-a lăsat pe McGuane să se apropie. 

— S-a oprit în Las Vegas, a explicat McGuane. Asta a fost 
marea lui greșeală. S-a dus la un doctor acolo. Am verificat 
telefoanele publice din apropiere, în ceea ce privește 
convorbirile interurbane efectuate cu o oră înainte și o oră după 
ce s-a dus la medicul acela. Nu am găsit decât o singură 
convorbire demnă de interes. Convorbirea cu dumneata, 
domnule Ford. Te-a sunat pe dumneata. Și, ca să fiu absolut 
sigur, am pus un om să supravegheze biroul dumitale. leri, te-au 
vizitat agenţii federali. După cum vezi, așadar, totul se leagă. 
Ken trebuia să aibă un avocat. Era logic. Cum la fel de logic era 
să aleagă pe cineva dur și independent, care să nu aibă niciun 
fel de legătură cu mine. Dumneata întruneai toate condiţiile. 

— Dar..., a încercat să îngaime Joshua Ford. 


VP - 251 


McGuane a ridicat mâna, ca să-l oprească. Ford s-a supus și a 
închis gura. McGuane a făcut un pas în spate, s-a uitat la Strigoi 
și a spus: 

— John. 

Strigoiul a venit mai în faţă și, fără ezitare, l-a pocnit pe Ford 
pe antebraţ, deasupra cotului. Cotul a virat brusc spre interior, 
invers decât deschiderea firească a articulației. Lui Ford i-a 
pierit orice urmă de culoare din obraji. 

— Dacă negi în continuare sau te prefaci că nu știi despre ce 
vorbesc, a spus McGuane, prietenul meu aici de faţă va renunţa 
la aceste mângâieri drăgăstoase și se va apuca să te chinuie 
metodic. 

Lui Ford i-a luat câteva secunde. Când, în cele din urmă, a 
ridicat privirea, McGuane a rămas surprins de fermitatea din 
ochii avocatului. Ford s-a uitat la Strigoi, după care la McGuane. 

— Du-te dracu’, s-a stropșit Ford. 

Strigoiul s-a uitat la McGuane. A arcuit o sprânceană, a zâmbit 
și a zis: 

— Are curaj. 

— John... 

Dar Strigoiul l-a ignorat. Drugul de fier s-a abătut ca un bici 
peste faţa lui Ford. Capul avocatului a zvâcnit brusc lateral, cu o 
plesnitură cleioasă. Sângele a ţâșnit în jur. Ford a căzut pe spate 
și nu s-a mai mișcat. Strigoiul se pregătea să-i mai tragă una în 
genunchi. 

— Mai e conștient? a întrebat McGuane. 

Remarca îl determină pe Strigoi să facă o pauză. 

— Da, e conștient, a raportat Strigoiul, aplecându-se spre 
avocat. Dar respiră sporadic. Încă o lovitură și s-ar putea ca 
domnul Ford să facă nani de-a binelea, a spus el, ridicându-se. 

McGuane s-a gândit la posibilitatea aceasta. 

— Domnule Ford? 

Ford a ridicat privirea. 

— Unde e? întrebă din nou McGuane. 

De data aceasta, Ford a scuturat din cap. 

McGuane s-a dus până la monitor. L-a rotit, astfel încât Joshua 
Ford să poată vedea ecranul. Cromwell ședea picior peste picior, 
bând cafea. 

Strigoiul a arătat spre monitor. 


VP - 252 


— Are pantofi drăguţi. Sunt de la Allen-Edmonds? Ford a 
încercat să se ridice în capul oaselor. Și-a vârât mâinile sub 
corp, s-a căznit să se împingă în sus, dar a căzut la loc pe spate. 

— Câţi ani are băiatul? a întrebat McGuane. 

Ford nu a răspuns. 

Strigoiul a ridicat drugul de fier. 

— Te-a întrebat... 

— Douăzeci și nouă. 

— Însurat? 

Ford a confirmat, dând din cap. 

— Copilași? 

— Doi băieţi. 

McGuane a mai studiat un pic monitorul. 

— Ai dreptate, John. Ce pantofi drăguți. 

S-a făcut o pauză, după care s-a întors spre Ford: 

— Dacă vrei să nu moară, spune-mi unde e Ken. 

Strigoiul a pus jos drugul de fier, cu multă băgare de seamă. A 
băgat mâna în buzunar, de unde a scos o funie de strangulare, 
tip thuggee. Partea folosită ca mâner era din mahon, lungă de 
douăzeci de centimetri și groasă de cinci centimetri. Suprafaţa 
mânerului era octogonală, cu niște șanțuri groase săpate adânc, 
ca să fie mai ușor de ţinut în mână. De o parte și de cealaltă a 
mânerului, era prins capătul unei sfori împletite. Sfoara era din 
păr de cal. 

— El n-are niciun amestec în toată treaba asta, a spus Ford. 

— Ascultă bine ce-ţi spun, i-a zis McGuane. Fiindcă n-o să 
spun asta decât o dată. 

Ford aștepta. 

— Noi nu blufăm niciodată, a spus McGuane. 

Strigoiul zâmbea. McGuane a mai așteptat un pic, cu ochii la 
Ford. După aceea, a apăsat pe butonul interfonului. 
Recepţionerul din corpul de securitate a răspuns imediat. 

— Da, domnule McGuane. 

— Adu-l aici pe domnul Cromwell. 

— Da, domnule. 

Au văzut amândoi pe monitor cum un agent de pază, mare 
cât un bivol, a venit la ușă și a făcut semn cu mâna spre 
Cromwell. Cromwell a renunţat la poziţia picior peste picior, a 
pus cafeaua pe masă, s-a ridicat și și-a aranjat sacoul. Pe urmă, 


VP - 253 


a ieșit pe ușă în urmă agentului de pază. Ford s-a întors spre 
McGuane. Cei doi se priveau fix, ochi în ochi. 

— Eşti un cretin, a spus McGuane. 

Strigoiul a prins mai bine în palmă mânerul de lemn, 
așteptând. 

Agentul din forțele de securitate a deschis ușa. Raymond 
Cromwell a intrat cu zâmbetul pe buze și cu aerul acela de 
„prezent la datorie”. Când a văzut sângele împroșcat peste tot 
și pe șeful lui prăbușit grămadă pe jos, i-a căzut faţa, la propriu, 
de parcă cineva i-ar fi electrocutat mușchii, subit. 

— Ce se...? 

Strigoiul a trecut în spatele lui Cromwell și l-a lovit la picioare, 
în dreptul rotulelor. Cromwell a tras un țipăt și a căzut în 
genunchi. Mișcările Strigoiului erau experimentate, graţioase, 
fără pic de efort, ca un balet grotesc. 

Funia a alunecat peste capul tânărului. Când a ajuns să-i 
încercuiască gâtul complet, Strigoiul a smucit violent în spate, în 
timp ce simultan se proptea cu piciorul de șira spinării a lui 
Cromwell. Funia s-a strâns zdravăn, intrând adânc în pielea 
netedă a lui Cromwell. Strigoiul a răsucit mânerul, mișcarea 
provocând întreruperea alimentării cu sânge a creierului. Lui 
Cromwell îi ieșeau ochii din cap. Cu mâinile, bâjbâia zadarnic în 
dreptul funiei. Strigoiul menținea strânsoarea. 

— Încetează! a strigat Ford. O să vă spun! 

Dar nu s-a auzit niciun răspuns. 

Strigoiul continua să își privească victima. Cromwell se făcuse 
vânăt ia față. 

— Am zis... 

Și Ford s-a întors spre McGuane. Acesta avea o poziţie 
dezinvoltă, cu brațele încrucișate la piept. Ochii celor doi bărbaţi 
s-au întâlnit. Zgomotele înăbușite, horcăiturile oribile venite 
dinspre Cromwell se auzeau pregnant în liniștea din cameră. 

— Te rog, a șoptit Ford. 

Dar McGuane a scuturat din cap și a repetat ceea ce 
declarase mai devreme: 

— Noi nu blufăm niciodată. 

Strigoiul a mai răsucit o dată mânerul, menţinând 
strânsoarea. 


VP - 254 


41. 


Trebuia să-i spun tatei despre caseta video de la sistemul de 
supraveghere. 

Squares m-a lăsat la o staţie de autobuz, în apropiere de 
Meadowlands. N-aveam nici cea mai vagă idee cum să procedez 
mai departe, ţinând seama de ceea ce tocmai mi se confirmase, 
vizionând banda. Undeva pe New Jersey Turnpike, în timp ce 
priveam pe geam la fabricile industriale acum dărăpănate, 
mintea mea a intrat pe pilot automat. Era singura modalitate de 
a putea funcționa în continuare. 

Vasăzică, într-adevăr Ken era în viaţă. 

Văzusem dovada. Mai știam, de asemenea, că locuise în New 
Mexico și folosise numele de Owen Enfield. O parte din fiinţa 
mea era în extaz. Exista o șansă de compensare, o șansă dea 
putea fi din nou împreună cu fratele meu, o șansă - să 
îndrăznesc să mă gândesc la asta? - ca totul să fie bine, până la 
urmă. 

Dar pe urmă m-am gândit la Sheila. 

Amprentele ei fuseseră găsite în casa fratelui meu, unde se 
aflau și cele două cadavre. Ce rol avea Sheila în toată chestia 
asta? Habar n-aveam - sau poate că refuzam doar să privesc 
realitatea în față. Sheila mă trădase - când mintea se întâmpla 
să lucreze, singurele scenarii pe care le puteam accepta 
implicau o formă sau alta de trădare -, or, dacă insistam prea 
mult pe acest aspect, dacă mă lăsam prins de mrejele 
amintirilor - felul cum Sheila obișnuia să se așeze cu picioarele 
ghemuite sub ea, când stăteam amândoi de vorbă pe canapea, 
felul cum își dădea părul spre spate, de parcă ar fi stat sub o 
cascadă, felul cum mirosea îmbrăcată în halatul de baie, când 
ieșea de sub duș, cum arăta când își punea câte un tricou de-al 
meu, care atârna lălâu pe ea, cum îmi fredona la ureche când 
dansam amândoi, cum mă umplea de încântare când se uita la 
mine din cealaltă parte a camerei -, începeam să realizez că 
totul fusese doar o minciună abilă... 

Pilot automat. Mintea pe pilot automat. 


VP - 255 


Și așa am continuat să mă las dus înainte, cu un singur gând 
în minte: gata, s-a terminat. Fratele și iubita mea mă părăsiseră 
amândoi, fără să mă prevină, dispărând fără să-și ia rămas-bun. 
Știam că nu mă voi putea împăca niciodată cu aceste 
dezamăgiri, dacă nu voi afla adevărul. Squares mă avertizase în 
această privință de la bun început, spunându-mi că nu neapărat 
s-ar putea să-mi convină ce voi descoperi, dar că, poate, în fond, 
lucrul acesta era absolut necesar. Poate că acum, în fine, era 
rândul meu să fiu curajos. Poate că acum eu îl voi salva pe Ken, 
și nu invers. 

Prin urmare, trebuia să mă concentrez asupra acestui lucru: 
Ken e în viaţă. Ken e nevinovat - dacă, în subconștient, mai 
avusesem cumva ceva îndoieli înainte, Pistillo mi le spulberase 
complet. Puteam să-l văd pe Ken, puteam să fiu cu el. Puteam - 
nu știu - să răzbun trecutul, să o las pe mama să se odihnească 
în pace, să schimb totul. 

Azi, în ultima zi de doliu ritual, tata nu era acasă. Mătușa 
Selma era în bucătărie. Mi-a zis că tata ieșise să se plimbe. 
Mătușa Selma își pusese un șorț. M-am întrebat unde-l găsise. 
Știam sigur că noi nu aveam niciunul. Oare Selma venise cu el 
de-acasă? Femeia asta îţi lasă impresia că poartă veșnic şort, 
dacă înțelegeţi ce vreau să spun. Mă uitam la ea cum spală 
chiuveta. Selma, sora lui Sunny, era o persoană tăcută, liniștită. 
Întotdeauna mi s-a părut că e normal să facă tot ce face. Că 
treaba ei era să fie așa cum e. Cred că toată lumea avea 
aceeași senzaţie. Ştiai că Selma e... acolo. Și gata. Era genul de 
persoană care trăiește sub limita legală de viteză, ca și cum i-ar 
fi fost frică să n-o prindă radarul destinului. Ea și unchiul Murray 
nu aveau copii. Nu știam de ce, deși îi auzisem parcă pe ai mei 
pomenind, la un moment dat, de un făt născut mort. Stăteam 
acolo în picioare și mă uitam la ea, de parcă o vedeam pentru 
prima oară, simțind acum că e și ea tot o fiinţă umană, ca noi 
toţi, un om care se zbate zilnic să facă bine, să facă totul așa 
cum trebuie. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

Selma a dat din cap, binevoitoare. 

Îmi venea să-i spun cât de mult o iubeam și o apreciam, cât 
de mult îmi doream, mai ales de când n-o mai aveam pe mama, 
să fim mai apropiaţi, fiindcă știam că și mama ar fi vrut asta. 
Dar nu eram în stare. Am preferat s-o strâng în braţe. Selma s-a 


VP - 256 


crispat, la început, șocată de aberanta mea demonstraţie de 
afecțiune, dar pe urmă s-a relaxat. 

— O să fie bine, mi-a spus ea. 

Știam traseul pe care îi plăcea tatei să se plimbe. Am 
traversat pe Coddington Terrace, evitând cu bună știință casa 
familiei Miller. Știam că și tata proceda la fel. Își schimbase ruta 
cu ani în urmă. Am scurtat prin curtea familiei Jarat, apoi prin 
cea a familiei Arnay, iar pe urmă am luat-o pe aleea care 
străbate Meadowbrook, spre terenurile de sport. Acum, era 
pustiu, aici sezonul fiind încheiat, așa că tata ședea singur în 
tribună, pe rândul cel mai de sus. Mi-am amintit ce mult îi 
plăcea să fie antrenor și ce bine îi stătea în ţinuta de sport, cu 
tricoul trei-sferturi cu mâneci verzi, care avea scris pe piept 
Senators, cascheta verde cu același „S” simbolic, purtată mereu 
pe vârful capului. Obișnuia să stea cu piciorul drept proptit pe 
treapta de lemn din faţă și cu stângul pe ciment, ca apoi, într-o 
mișcare lină, aproape fluidă, să-și scoată cascheta de pe cap, să 
se șteargă cu brațul pe frunte, iar pe urmă să-și pună cascheta 
la loc. Îi lucea faţa de mulţumire în serile acelea de sfârșit de 
primăvară, mai ales când juca Ken. Antrena împreună cu 
domnul Bertillo și domnul Horowitz, cei doi buni prieteni ai lui, 
tovarășii lui la băut bere, amândoi morţi din cauza unui atac de 
cord, înainte de a fi împlinit șaizeci de ani. Și am știut acum, 
când m-am așezat lângă el, că în urechi îi răsunau încă 
aplauzele de odinioară și că în nări simţea mirosul dulceag de 
echipament sportiv încins de febra competiţiei. 

S-a uitat la mine și mi-a zâmbit. 

— Mai ţii minte anul când mama ta a arbitrat? 

— Da, puţin. Cât aveam pe-atunci, patru ani? 

— Cam așa ceva, a zis el, scuturând din cap, cu gândul la 
trecut. Asta s-a întâmplat pe vremea când mama ta era o 
feministă militantă. Purta tricouri cu lozinci de genul LOCUL 
FEMEII E ÎN PARLAMENT, chestii din astea. Și ţine seama că asta 
se petrecea cu câţiva ani înainte ca fetele să fie primite pe 
terenul de joc, da? Așadar, maică-ta a aflat ea cumva că nu 
există femei arbitri. A verificat repede regulamentul și a 
constatat că nu există nicio prevedere care să interzică acest 
lucru. 

— Şi ce-a făcut? S-a înscris să fie arbitru? 

— Exact. 


VP - 257 


— Și pe urmă? 

— Păi, oficialii mai în vârstă au făcut o criză, dar regulamentul 
e regulament, trebuie respectat. Au apărut totuși niște 
probleme. 

— Ca de pildă? 

— Ca de pildă faptul că nu era bună deloc de arbitru, a zis 
tata, zâmbind din nou. 

Un zâmbet cum nu mai văzusem de mult, un zâmbet 
înrădăcinat în trecut. Mă durea sufletul văzându-l. 

— Mama ta habar n-avea de regulile de arbitraj. De 
asemenea, cum știi și tu, nici nu vedea prea bine. Era ceva 
catastrofal. Dădea din mâini, gesticula tot timpul, de nimeni nu 
mai pricepea nimic. 

Râdeam amândoi, înduioșaţi de aceste frumoase aduceri- 
aminte. Tata retrăia cu intensitate momentele de odinioară, cu 
emoția și jena de atunci, când o urmărea pe mama cum arbitra 
pe teren. 

— Și pe antrenori nu-i apucau pandaliile? 

— Ba bine că nu. Dar știi ce-a făcut până la urmă liga? 

Am clătinat din cap. Nu. Nu știam. 

— A pus-o să facă echipă cu Harvey Newhouse. Îl mai ţii 
mine? 

— Am fost coleg de clasă cu băiatul lui. Juca fotbal la 
profesioniști, așa-i? 

— Exact, la Rams. Atacant. Harvey era masiv ca un tanc. Bun, 
uite cum făceau. Harvey se posta la marginea terenului, iar 
maică-ta la centru, așa că, ori de câte ori vreunul dintre 
antrenori avea ceva de cârtit, Harvey se zborșea urât la el, iar 
tipul se așeza jos, cuminte. 

Am râs iar, amuzaţi de amintirile acestea, dar pe urmă am 
tăcut brusc amândoi, întrebându-ne în gând, fiecare, cum a fost 
posibil ca un spirit năvalnic ca al ei să fie înăbușit și anihilat așa, 
chiar înainte de instalarea bolii. În cele din urmă, tata s-a întors 
spre mine, privindu-mă. A căscat ochii mari, văzând vânătăile. 

— Ce naiba ai păţit la față? 

— Nu-i nimic. 

— Te-ai luat la bătaie cu careva? 

— Lasă, tată, e bine, mi-a trecut. Vreau să vorbesc ceva cu 
tine. 


VP - 258 


Tata tăcea. Nu știam cum să abordez subiectul, dar tata m-a 
scos și din acest impas. 

— Arată-mi. 

M-am uitat la el. 

— M-a sunat sora ta azi de dimineață. Mi-a povestit de 
fotografie. 

O aveam la mine. Am scos-o. Tata a luat poza în palmă, ca și 
cum s-ar fi temut să n-o strivească. S-a uitat în jos și a zis: 

— Dumnezeule. 

Ochii îi sclipeau. 

— N-ai știut? 

— Nu, a zis el, uitându-se din nou la fotografie. Mama ta nu 
mi-a spus nimic până... știi tu. 

Am văzut o umbră trecând pe chipul lui. Soţia, partenera lui 
de viaţă îi ascunsese acest lucru, or asta durea. 

— Mai e ceva, am spus eu. 

S-a întors spre mine. 

— Ken a locuit până la un moment dat în New Mexico. 

Și i-am făcut o relatare succintă despre ceea ce aflasem. Tata 
a asimilat informaţiile în tăcere, cu fermitate, de parcă tocmai 
începea să învețe cum să pășească pe puntea vasului legănat 
de valuri. 

Când am terminat, a zis: 

— Cât timp a locuit acolo? 

— Doar câteva luni. Dar de ce? 

— Mama ta zicea că frate-tău se va întoarce. Zicea că se va 
întoarce când își va dovedi nevinovăția. 

Tăceam amândoi. Mintea mea rătăcea aiurea. Dacă, să 
presupunem, îmi ziceam eu, lucrurile ar sta așa: acum 
unsprezece ani, lui Ken i se face o înscenare. El fuge și trăiește 
în altă ţară - ascunzându-se sau mai știu eu sub ce formă, exact 
cum se spunea la știri. Anii trec. Vine înapoi acasă. 

De ce? 

Ca sa-și dovedească nevinovăția, cum spusese mama? Părea 
logic, desigur, dar de ce acum? Habar n-aveam, însă, indiferent 
de motiv, Ken a revenit într-adevăr - iar lucrul acesta s-a întors 
împotriva lui. Cineva a aflat. 

Cine? 

Răspunsul părea evident: persoana care a omorât-o pe Julie. 
Persoana aceea, fie un el, fie o ea, trebuia să îi închidă gura lui 


VP - 259 


Ken. Și pe urmă? Nici cea mai mică idee. Lipseau încă multe 
piese din mozaic. 

— Tati? 

— Da. 

— Tu ai bănuit vreodată că Ken trăiește? 

— Mi-a fost mai simplu să mă gândesc că a murit, a zis el, 
după câteva clipe. 

— Asta nu-i un răspuns. 

— Ken te iubea așa de mult, Will, a spus tata, după o altă 
pauză, în care privirile i-au rătăcit prin jur. 

Am tăcut, reflectând la cuvintele lui. 

— Dar nu avea numai părți bune. 

— Știu și eu asta, am spus. 

— Când Julie a fost omorâtă, Ken avea deja probleme. 

— Cum adică? 

— Păi, atunci, venise acasă special ca să se ascundă. 

— Din ce cauză? 

— Nu știu. 

Mă gândeam acum la acest aspect. Mi-am amintit din nou că 
fratele meu nu mai fusese acasă de cel puţin doi ani și că, 
atunci când venise, mi se păruse tensionat, chiar și când mă 
întrebase despre Julie. Deja nu mai înţelegeam nimic. 

— Îl mai ţii minte pe Phil McGuane? 

Am confirmat, dând din cap. Prietenul lui Ken din liceu, „șeful 
clasei”, despre care se zvonea acum că era „în rețea”. 

— Am auzit că s-a mutat în casa unde locuia familia Bonanno, 
pe timpuri. 

— Da. 

În copilăria mea, clanul Bonanno, mafioţi din tată-n fiu, 
avusese cea mai mare proprietate din Livingston, cu o poartă 
imensă de fier și o alee străjuită la capăt de doi lei de piatră. 
Existau zvonuri - așa cum puteți deduce, probabil, lumea, la 
periferie, bârfește cu poftă - că pe domeniul lor se aflau 
îngropate niște cadavre, că dacă te atingeai de gard te 
electrocutai pe loc și că dacă vreun puști, să zicem, îndrăznea 
să se furișeze spre vila lor, venind prin pădure, risca să fie 
împușcat în cap, fără nicio ezitare. Mă îndoiesc să fi fost ceva 
adevărat în toate poveștile astea, dar în cele din urmă poliţia l-a 
arestat pe bătrânul Bonanno, la vârsta de nouăzeci și unu de 
ani. 


VP - 260 


— Bun, și ce-i cu el? am întrebat. 

— Ken era combinat în niște chestii cu McGuane. 

— Cum? 

— Mai mult nu știu nici eu. 

Mi-a venit în minte Strigoiul. 

— Era amestecat cumva și John Asselta? 

Tata s-a crispat. Vedeam în ochii lui cât îi era de frică. 

— Ce te-a apucat să mă întrebi asta? 

— Erau toţi trei prieteni, în liceu, am început - dar pe urmă m- 
am decis să-i spun totul. L-am văzut de curând. 

— Pe Asselta? 

— Da. 

— S-a întors? a șoptit tata. 

Am confirmat, dând din cap. 

Tata a închis ochii. 

— Ce mai e? 

— Tipul e periculos, a spus el. 

— Știu. 

— De la el ai astea? a întrebat tata, arătând spre faţa mea. 

Bună întrebare, mi-am zis eu. 

— Parţial, cel puţin. 

— Parţial? 

— Tată, e o poveste mai lungă. 

A închis ochii. Pe urmă, i-a deschis iar, și-a pus palmele pe 
coapse și s-a ridicat în picioare. 

— Hai să mergem acasă, a spus el. 

Voiam să-i mai pun și alte întrebări, dar mi-am dat seama că 
nu era momentul. Am pornit după el. Tatei i-a fost destul de 
greu să coboare pe treptele șubrede. M-am oferit să-l ajut, dar 
m-a refuzat. Când am ajuns jos, pe pietriș, am luat-o amândoi 
spre alee. Și acolo, zâmbind răbdător cu mâinile în buzunare, 
stătea postat Strigoiul. 

Timp de o clipă, am crezut că mi se păruse mie, că imaginaţia 
îmi juca feste, ca și cum discutând adineaori despre el 
provocasem acest miraj oribil. Dar am auzit respiraţia sacadă a 
tatei. Și pe urmă am auzit glasul lui. 

— Ah, ce înduioșător, a spus Strigoiul. 

Tata a pășit în faţa mea, ca și cum ar fi încercat să mă 
protejeze. 

— Ce dorești? a zbierat el. 


VP - 261 


Dar Strigoiul râdea. 

— „Ohoho, băiete, păi eu când lovesc o dată”, zise el, imitând 
batjocoritor, „nicio sută de veste de salvare nu te mai scapă, să 
știi!” 

Rămăsesem amândoi încremeniţi. Strigoiul a ridicat privirea 
spre cer, a închis ochii, a inspirat adânc: 

— Ah, partidele de pe timpuri. Little League. Mai ţii minte, 
domnule Klein, când taică-meu a venit și el pe teren? 

Tata își încleștase maxilarul. 

—A fost un moment extraordinar, Will. Efectiv. Ceva 
memorabil. Bietul taică-meu era așa de prăpădit, încât era să 
intre în bufetul de-alături. Îţi dai seama? Credeam că doamna 
Transmore o să facă o criză, pe cuvânt, a zis el, râzând cu poftă, 
ca după aceea să adauge: Ah, ce vremuri frumoase, așa-i?! 

— Ce vrei de fapt? a întrebat tata, din nou. 

Dar Strigoiul se pornise deja și nimic nu-l mai putea opri. 

— la ziceţi, domnule Klein, mai ţineţi minte când aţi antrenat 
echipa aia tare, în finale? 

— Da. 

— Ken și cu mine eram în a patra, parcă, nu? 

De data asta, tata n-a mai spus nimic. 

— Oh, stai, s-a răstit Strigoiul. 

Îi pierise zâmbetul de pe faţă. 

— Era să uit, a continuat el. Eu, în anul acela, am lipsit, așa-i? 
La fel și în anul următor. Am fost la închisoare, dacă nu știați. 

— Tu n-ai fost niciodată la închisoare, a spus tata. 

— Adevărat, adevărat, aveţi absolută dreptate, domnule 
Klein. Am fost - și Strigoiul arătă niște ghilimele, mișcând din 
degete - spitalizat. Ştii tu ce înseamnă asta, Willie băieţaș? Te 
închid pe tine, un biet copil, cu cei mai depravaţi ticăloși cu care 
a fost blestemată vreodată planeta asta, chipurile ca să facă om 
din tine. Primul meu coleg de cameră, Timmy îl chema, era 
piroman. La frageda vârstă de treisprezece ani, Timmy a dat foc 
casei și și-a omorât părinţii. Într-o noapte, a furat o cutie de 
chibrituri de la un infirmier beat și a dat foc patului în care 
dormeam eu. A trebuit să stau la spital trei săptămâni după 
aceea. Eram în stare să-mi dau foc singur, numai să nu mă mai 
trimită înapoi acolo, cu el. 


VP - 262 


Pe Meadowbrook Road, trecea o mașină. Pe bancheta din 
spate, stătea un băiețel, bine ancorat pe scăunelul lui special. 
Nu bătea vântul deloc. Copacii erau prea nemișcaţi, parcă. 

— Asta s-a întâmplat demult de tot, a spus tata, încetișor. 

Strigoiul mijise ochii, ca și cum l-ar fi impresionat foarte mult 
cuvintele tatei. 

— Da, da, așa e, a spus el, în cele din urmă. Aveţi dreptate și 
în această privință, domnule Klein. Și, ce să zic, nici acasă n-o 
dusesem prea bine. Vreau să zic, de fapt, ce șanse aveam? 
Aproape că ai putea zice: noroc că s-a întâmplat așa, fiindcă 
acolo se ocupau de mine, pe când acasă n-aș fi avut parte decât 
de bătăi de la tata. 

Mi-am dat seama atunci că se referea la faptul că îl omorâse 
pe Daniel Skinner, matahala care fusese înjunghiată cu cuțitul 
de bucătărie. Dar ceea ce m-a frapat în momentul acela, ceea 
ce m-a pus pe gânduri, a fost asemănarea izbitoare dintre 
povestea lui și viaţa copiilor pe care îi ajutăm noi la Covenant 
House - minori maltrataţi în familie, infractori precoce, diverse 
forme de psihoză. Am încercat să-l privesc pe Strigoi așa, ca și 
cum ar fi fost și el unul dintre copiii de la centrul nostru. Dar 
imaginea nu se potrivea. El nu mai era copil. Nu știu la ce vârstă 
se produce trecerea ireversibilă de la faza de copil, care are 
nevoie de ajutor, la aceea de degenerat, care merită să fie 
închis și izolat de restul societății. 

— Hei, Willie băieţaș! 

Strigoiul încerca să mă privească în ochi, însă tata se 
interpusese între noi, așa că nu putea. L-am atins ușor pe tata, 
pe umăr, ca și cum aș fi vrut să-i dau de înţeles că mă puteam 
descurca și singur. 

— Ce e? 

— Tu știi, nu-i așa, că am mai fost - din nou ghilimele, din 
degete - spitalizat încă o dată, nu-i așa? 

— Da, am spus eu. 

— Eram major. În ultima clasă. 

— Ţin minte. 

— N-am avut decât o singură vizită, cât am stat acolo. Știi 
cine? 

Am dat din cap, în semn afirmativ. Răspunsul era: Julie. 

— Ce ironie, nu crezi? 

— Tu ai omorât-o? l-am întrebat. 


VP - 263 


— Doar unul dintre noi, cei de-aici, poartă vina. 

Tata păși iarăși între noi. 

— Ajunge, gata, a spus el. 

— Cum adică? am întrebat, trăgându-mă într-o parte. 

— Da, tu, Willie băieţaș. La tine mă refer. 

— Ce? am exclamat eu, deja confuz. 

— Ajunge, gata, a repetat tata. 

— Da, fiindcă tu ar fi trebuit să te lupţi pentru ea, a continuat 
Strigoiul. Tu ar fi trebuit s-o ocrotești. 

Cuvintele acestea, chiar rostite de descreieratul ăsta, mi-au 
sfredelit inima, nemilos. 

— De ce-ai venit aici? a întrebat tata. 

— Adevărul, domnule Klein? Nu prea știu exact. 

— Să-mi lași familia în pace, auzi? Vrei să te legi de cineva, 
leagă-te de mine. 

— Nu, domnule, n-am nimic cu dumneavoastră, a zis el, 
uitându-se la tata cu o privire care mi-a dat bătăi de inimă. Cred 
că vă prefer așa cum sunteți acum. 

Strigoiul a fluturat din mână, în semn de la revedere, și a 
dispărut în pădure. 

Ne-am uitat în urma lui, până când, exact cum îi era și 
porecla, a dispărut fără urmă. Am mai rămas acolo vreun minut, 
două. Tata respira greoi, ca după un mare efort. 

— Tati? 

Dar pornise deja spre alee. 

— Haidem acasă, Will. 


VP - 264 


42. 


Tata nu voia să stea de vorbă cu mine. 

Când am ajuns înapoi acasă, s-a dus direct în dormitor - 
camera pe care o împărţise cu mama timp de aproape patruzeci 
de ani - și a închis ușa. Mă asaltau atâtea gânduri acum. 
Incercam să le ordonez cumva, dar mi-era imposibil. Simţeam 
că îmi exploda mintea. Și, de fapt, tot nu știam suficient. 
Oricum, nu deocamdată. Trebuia să aflu mai multe. 

Sheila. 

Mai exista încă o persoană care ar fi putut să clarifice cumva 
enigma aceasta despre iubirea vieţii mele. Așadar, m-am 
scuzat, mi-am luat la revedere de la toți și am plecat înapoi, în 
oraș. M-am suit într-un metrou și m-am dus direct în Bronx. 
Cerul începuse să se cam întunece și nici cartierul nu avea o 
reputaţie prea bună, dar de data asta știam că nimic nu mă mai 
putea speria. 

Nici n-am apucat să ciocănesc la ușă, că Tanya mi-a și 
deschis. Ținea ușa întredeschisă, cu lanţul pus. 

— Doarme. 

— Cu tine vreau să stau de vorbă, i-am zis eu. 

— N-am nimic de spus. 

— Te-am văzut la ceremonia comemorativă. 

— Pleacă. 

— Te rog. E important, am insistat. 

Tanya a oftat și a scos lanţul. M-am strecurat înăuntru. Lampa 
difuză era aprinsă în fundul încăperii, abia luminând-o. Uitându- 
mă acum în jur, prin camera aceasta atât de deprimantă, m-am 
întrebat dacă nu cumva și Tanya era prizoniera locului, în 
aceeași măsură ca Louis Castman. Am privit-o în față. S-a ferit, 
de parcă i-ar fi fost teamă să nu o mutilez și mai rău. 

— Cât timp intenţionezi să îl ţii aici? am întrebat. 

— Nu m-am gândit, a replicat ea. 

Tanya nu m-a poftit să iau loc. Stăteam amândoi în picioare, 
față în faţă. Ea, cu brațele încrucișate la piept, așteptând. 

— De ce ai venit la ceremonia comemorativă? m-am 
interesat. 


VP - 265 


— Fiindcă am vrut să-i aduc un omagiu. 

— Ai cunoscut-o pe Sheila? 

— Da. 

— Aţi fost prietene? 

Poate că a zâmbit; oricum, nu puteam fi sigur, având în 
vedere cât era de pocită la faţă, cu cicatrici care îi brăzdau 
pielea chiar în continuarea buzelor, ceea ce te făcea să nu mai 
știi dacă râde sau plânge. 

— Nu, nu eram nici măcar apropiate. 

— Și atunci, de ce ai venit? 

— Vrei să auzi ceva straniu? a întrebat ea, înclinând capul pe 
o parte. 

Neștiind exact cum să răspund, am preferat să dau din cap, în 
semn afirmativ. 

— Atunci a fost prima oară, după un an și patru luni, când am 
ieșit din casă. 

Din nou, nu știam ce să zic, așa că am îngăimat un fel de „Mă 
bucur că ai venit”. 

Tanya mi-a aruncat o privire sceptică. În cameră era liniște; 
nu se auzea decât respiraţia ei. Nu știu ce afecțiune fizică avea, 
dacă era cumva consecinţa maltratărilor la care fusese supusă, 
dar fiecare răsuflare suna la ea ca și cum ar fi avut traheea 
îngustă cât un pai, în care mai rămăseseră înţepenite și câteva 
picături de lichid. 

— Te rog eu, spune-mi de ce-ai venit. 

— Dar ţi-am spus deja. În semn de respect pentru ea. Și mă 
gândeam că pot fi de ajutor, a mai adăugat Tanya, după o 
scurtă pauză. 

— Să fii de ajutor? 

S-a uitat repede la ușa care dădea în dormitorul lui Louis 
Castman, după care a reluat: 

— Mi-a povestit el de ce ai venit aici. M-am gândit că poate aș 
reuși să mai completez tabloul cu câteva informații. 

— Dar el ce ţi-a zis? 

— Că ai iubit-o pe Sheila, a spus Tanya, apropiindu-se de 
lampă. 

Era imposibil să nu vrei să întorci capul. În cele din urmă, 
Tanya s-a așezat, făcându-mi semn să stau jos și eu. 

— E adevărat? a întrebat ea. 

— Da. 


VP - 266 


— Tu ai omorât-o? a mai întrebat Tanya. 

— Nu, am răspuns eu, surprins de întrebare. 

Nu părea deloc convinsă. 

— Nu mai înțeleg nimic, am spus. Ziceai că ai venit ca să fii 
de ajutor? 

— Da. 

— Și atunci de ce ai plecat așa de repede? 

— Chiar nu ţi-ai dat seama? 

Am clătinat din cap. 

Ședea pe fotoliul acela, aproape prăbușită. Mâinile îi căzuseră 
moi în poală; dintr-odată, începu să se legene în faţă și în spate. 

— Tanya? 

— Am auzit numele tău. 

— Poftim? 

— M-ai întrebat de ce am plecat așa de repede, a spus, 
oprindu-se din legănat. Am plecat fiindcă am auzit cum te 
cheamă. 

— Tot nu înţeleg. 

— Louis nu știa cine ești, a explicat ea, fugindu-i privirea spre 
ușă. Nici eu - până nu am auzit menţionat numele tău, la slujba 
de pomenire, când Squares i-a adus un elogiu Sheilei. Eşti Will 
Klein. 

— Da. 

— Și - vocea ei abia se mai auzea acum, ca o șoaptă stinsă - 
ești fratele lui Ken. 

Tăcere. 

— L-ai cunoscut pe fratele meu? 

— Ne-am întâlnit, de mult de tot. 

— Cum? 

— Prin Sheila, a zis Tanya, îndreptându-și spatele și uitându- 
se la mine. 

Ce ciudat era totul. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. 
Mare prostie! Ochii Tanyei erau normali. Nu vedeam nicio 
cicatrice în ei, nicio urmă de hidoșenie, nimic care să 
amintească de trecutul ei sau de chinurile îndurate. 

— Louis ţi-a pomenit de un gangster mare, care s-a combinat 
la un moment dat cu Sheila. 

— Da. 

— Despre fratele tău era vorba. 


VP - 267 


Am clătinat din cap. Mă pregăteam să obiectez, dar m-am 
abținut când am constatat că nu terminase ce avea de spus. 

— Sheila nu s-a adaptat niciodată la acest mod de viaţă. Era 
prea ambițioasă. Întâlnirea ei cu Ken a fost providenţială pentru 
amândoi. El a ajutat-o să intre la o facultate bună din 
Connecticut, dar asta mai mult ca să poată vinde droguri, decât 
pentru altceva. Aici, în mediul nostru, te poţi trezi cu beregata 
tăiată, dacă alţii râvnesc la colțul tău de trotuar. Dar la o școală 
de copii bogaţi, dacă reușești să te infiltrezi și să controlezi 
comunitatea de-acolo, poţi da lovitura ușor. 

— Și spui, deci, că fratele meu a pus la cale toată treaba asta? 

Începuse să se legene iarăși. 

— Chiar vorbești serios când spui că habar n-ai avut de nimic? 

— Da. 

— Credeam... 

S-a oprit. 

— Ce? 

— Nu, nu știu ce credeam, s-a contrazis ea, scuturând din 
cap. 

— Te rog. 

— Nu știu, doar că e așa bizar totul. In primul rând, Sheila cu 
fratele tău. Acum, apare iar, dar cu tine. Și tu te porţi ca și cum 
nu știi absolut nimic din toate astea. 

Nici de data asta nu știam cum să reacţionez. 

— Bun, dar ce s-a întâmplat cu Sheila? 

— Ar trebui să știi mai bine decât mine. 

— Nu, mă refeream la ce s-a petrecut atunci, în trecut. Când 
era acolo, la facultate. 

— N-am mai văzut-o niciodată, după ce a părăsit mediul. M-a 
sunat de vreo două ori, atâta tot. Dar pe urmă am pierdut 
complet legătura cu ea. Să știi însă că nu era de bine, cu Ken. 
Tu și Squares păreţi niște oameni drăguţi. Poate că asta a văzut 
și ea la tine. Dar pe urmă, când am auzit cum te cheamă... 

Ridică din umeri, ca și cum voia să se scuture de un gând rău. 

— Numele de Carly îţi spune ceva? am întrebat-o. 

— Nu. Ar trebui? 

— Ştiai că Sheila avea o fetiță? 

Din nou, Tanya a început să se legene. 

— Oh, Doamne, a rostit ea, cu durere în glas. 

— Ştiai? 


VP - 268 


— Nu, a negat ea, scuturând tare din cap. 

— Cunoști pe un tip Philip McGuane? am continuat imediat. 

— Nu, a scuturat ea iarăși din cap. 

— Dar pe John Asselta? Sau Julie Miller? 

— Nu, a spus ea repede. Nu cunosc pe niciuna dintre aceste 
persoane. 

S-a ridicat în picioare, îndepărtându-se brusc de mine. 

— Sperasem să fi reușit să scape, măcar ea, a spus Tanya. 

— Da, a reușit, pentru o vreme. 

Umerii i se prăbușiseră a neputinţă, respiraţia devenise mai 
anevoioasă: 

— Merita să fi avut o soartă mai bună. 

În momentul acela, Tanya a pornit spre ușă. Nu m-am dus 
după ea. Am întors capul spre camera lui Louis Castman. Din 
nou, mi-am zis că în casa aceasta sunt de fapt doi prizonieri. 
Tanya s-a oprit. Simţțeam că mă privește; m-am întors spre ea. 

— Se pot face operaţii chirurgicale. Squares are relaţii în 
lumea medicilor. Putem să te ajutăm. 

— Nu, mulțumesc. 

— Nu poţi trăi din răzbunare, pentru totdeauna. 

— Tu asta crezi că e ceea ce fac eu acum?! a exclamat ea, cu 
un simulacru de zâmbet, arătând spre fața ei sluţită. Crezi că îl 
țin închis aici din cauza asta? 

Eram derutat, din nou. 

— Ţi-a zis că el a recrutat-o pe Sheila, așa-i? 

Am confirmat, dând din cap. 

— Îi place să se laude. Se fălește cu ţinuta lui elegantă, cu 
aerul lui de om cumsecade. Dar află că mai toate fetele, chiar și 
naivele proaspăt sosite la oraș, se feresc să plece cu un tip, așa, 
din prima. Așa că, vezi tu, cu adevărat special la metoda lui 
Louis era faptul că avea o parteneră la racolat. O femeie, da? Ca 
să le ademenească pe fete și să le dea senzaţia că vor fi în 
siguranţă. 

Tăcuse, așteptând. Nicio urmă de lacrimi în ochi. Un tremur s- 
a declanșat adânc, în ființa mea, răspândindu-se apoi în afară. 
Tanya s-a dus spre ușă. A deschis-o. Am ieșit și niciodată nu m- 
am mai întors acolo. 


VP - 269 


43. 


Am găsit două mesaje pe robotul telefonic. Primul era de la 
mama Sheilei, Edna Rogers. Tonul ei era crispat și impersonal. 
Înmormântarea avea loc peste două zile, spunea ea, la o capelă 
din Mason, în Idaho. De asemenea, doamna Rogers îmi dădea 
detalii privind ora, diverse adrese și explicaţii despre cum se 
putea ajunge din Boise la locul indicat. Am salvat mesajul. 

Al doilea era de la Yvonne Sterno. Zicea că e urgent și că să o 
sun imediat. Tonul ei vădea multă excitare. Cumva, mă simţeam 
vinovat față de ea. Mă întrebam dacă aflase și ea adevărata 
identitate a lui Owen Enfield, iar dacă da, care era de fapt 
reacția ei? 

Yvonne a răspuns aproape imediat ce a sunat telefonul. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. 

— Will, am descoperit ceva senzaţional, aici. 

— Te-ascult. 

— Nu știu cum nu ne-am dat seama amândoi, mai din timp. 

— Despre ce e vorba? 

— Încearcă să corelezi diferitele informaţii. Un tip cu un 
pseudonim. Cei de la FBI, care se arată foarte interesaţi. Toată 
secretomania asta. O comunitate mică într-o zonă liniștită. 
Începi să te prinzi? 

— Nu chiar. 

— Cripco era cheia, a continuat ea. Cum ţi-am spus, este o 
corporație fantomă. Așa că am făcut câteva verificări, la niște 
surse de-ale mele. Adevărul e că tipii nici nu fac mari eforturi să- 
i ascundă. Conform procedurii lor, dacă tipul e reperat, află și ei 
sau invers, nu află nimic. Nu se fac verificări de anvergură, în 
legătură cu antecedente și așa mai departe. 

— Yvonne? am spus eu. 

— Ce? 

— N-am nici cea mai mică idee ce tot îndrugi acolo! 

— Cripco, firma care a luat în leasing casa și mașina, are 
legături cu Ministerul de Interne al SUA. 


VP - 270 


Din nou simţeam că mă ia cu ameţeală și că se învârte totul 
cu mine. Totuși, o licărire de speranţă începea să iasă din 
negura aceea confuză. 

— Stai un pic, am zis eu. Vrei să zici că Owen Enfield este un 
agent sub acoperire? 

— Nu, nu cred că e așa. Fiindcă, dacă te gândești, ce să 
investigheze în Stonepointe - pe vreunul care trișează la pietre, 
sau ce? 

— Și-atunci, cum? 

— În SUA, Ministerul de Interne, nu FBI, practică metoda de 
protejare a martorilor. 

Confuzia sporea. 

— Vasăzică, spui că Owen Enfield...? 

— Că guvernul îl pusese să se ascundă aici, da. Ei i-au dat 
noua identitate. Cheia, cum spuneam mai devreme, e că la ei nu 
contează prea mult trecutul persoanei pe care o angajează să 
lucreze pentru minister. Multă lume nu știe lucrul acesta. Uneori, 
se fac chiar prostii, ce naiba! Sursa mea de la ziar mi-a povestit 
de un negru, traficant de droguri din Baltimore, pe care cei de la 
guvern l-au plantat într-un cartier select, plin numai de albi, 
undeva la marginea orașului Chicago. Rateu total. Aici, n-a fost 
cazul, dar e foarte posibil ca trecutul persoanei folosite ca agent 
sub acoperire, bunăoară, să nu fi contat prea mult nici de data 
asta. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Așa cred. 

— Prin urmare, uite cam cum văd eu lucrurile. Acest Owen 
Enfield era soi rău. Ca mai toţi tipii cărora li se aplică metode de 
protecție ca martori. Vasăzică, tipul e inclus în program, dar din 
nu se știe ce motiv îi omoară pe cei doi indivizi, după care fuge. 
FBI nu dorește ca treaba asta să răsufle în opinia publică. |ţi dai 
seama ce jenant ar fi - guvernul face un târg cu un tip pe care 
brusc îl apucă pasiunea crimelor? Așa ceva dă prost din toate 
punctele de vedere, dacă înţelegi la ce mă refer, da? 

N-am mai spus nimic. 

— Will? 

— Da. 

— lar îmi ascunzi ceva, așa-i? a întrebat ea, după o scurtă 
tăcere. 

Nu ştiam ce să fac. 

— Haide, Will. Una eu, una tu, ţii minte? 


VP - 271 


Nu știam ce aș mai fi putut să spun - dacă i-aș fi mărturisit că 
fratele meu și Owen Enfield erau una și aceeași persoană, dacă 
aș fi conchis că era mai bine să fac public acest lucru decât să-l 
trec sub tăcere dar n-a mai fost nevoie să iau eu decizia. Am 
auzit un clic și legătura telefonică s-a întrerupt. 

Cineva bătea puternic la ușă. 

— Ofiţeri federali. Deschide imediat. 

Am recunoscut vocea. Era a Claudiei Fisher. Am pus mâna pe 
clanță, am apăsat și puţin a lipsit să nu fiu trântit la pământ. 
Fisher a dat buzna înăuntru, cu revolverul scos. Mi-a zis să ridic 
mâinile deasupra capului. Partenerul ei, Darryl Wilcox, venise cu 
ea. Amândoi păreau palizi, osteniţi, poate chiar speriaţi. 

— Ce naiba mai e și asta? am întrebat eu. 

— Mâinile sus, acum! 

M-am conformat. Agenta federală a scos cătușele, dar pe 
urmă, parcă s-a răzgândit, fiindcă s-a oprit. 

— Așa-i că vii fără să faci tărăboi? a zis ea, pe un ton mai 
blând. 

Am încuviinţat din cap. 

— Atunci, haidem, să mergem. 


VP - 272 


44. 


Nu am opus niciun fel de rezistenţă. Nu i-am acuzat că fac 
abuz de funcţie, n-am cerut să dau un telefon, nu, nimic de 
genul ăsta. Nici măcar n-am întrebat unde mă duceau. Știam că 
asemenea obiecţii, în astfel de circumstanţe delicate, sunt ori 
inutile, ori dăunătoare. 

Pistillo mă avertizase să nu mă mai bag. Mersese până într- 
acolo încât aranjase să fiu arestat pentru o infracţiune pe care 
nu o săvârșisem. Promisese că ar fi în stare chiar să-mi pună la 
cale o înscenare, dacă era nevoie. Dar eu tot nu mă potolisem. 
Mă întrebam de unde îmi venise toată această bravură, care era 
ceva atât de nou în cazul meu, dar am realizat că totul se 
explica, în fond, prin faptul că acum nu mai aveam nimic de 
pierdut. Poate că așa se întâmplă în toate cazurile când cineva 
dă dovadă de curaj - există certitudinea că mai rău decât îţi e 
nu se poate. Sheila și mama erau moarte. Frate-meu era ca și 
pierdut pentru mine. Cum să te mai miri atunci că, dacă 
încolțești omul, fie el și cel mai laș până atunci, vezi că iese la 
iveală fiara din el?! 

Mașina a oprit în dreptul unui șir de case, pe Fair Lawn, New 
Jersey. Oriunde mă uitam, vedeam același lucru: peluze îngrijite, 
straturi de flori frumoase, mobilier de grădină ruginit, cândva 
însă alb, furtunuri șerpuite prin iarbă și legate la niște guri de 
alimentare cu apă. Ne îndreptam spre o casă care nu se 
deosebea prin nimic de celelalte. Fisher a încercat clanţa. Nu 
era încuiat. M-au dus printr-o încăpere cu o canapea roz și o 
consolă pentru televizor. Pe consolă, erau înșirate fotografii cu 
doi băieți. Fotografiile erau puse în ordinea vârstei, pornind de la 
doi bebeluși. În ultimul cadru, băieţii, amândoi adolescenţi 
acum, erau îmbrăcaţi protocolar, fiecare pupând obrazul unei 
femei, care era probabil mama lor. 

La bucătărie, era o ușă batantă. Pistillo ședea la o masă 
melaminată, cu un ceai rece în față. Femeia din fotografie, 
presupusa mamă, stătea în picioare lângă chiuvetă. Fisher și 
Wilcox s-au făcut nevăzuţi. Eu am rămas în picioare. 

— Mi-ai pus telefonul sub urmărire, am zis eu. 


VP - 273 


Pistillo a scuturat din cap. 

— Nu „sub urmărire”, fiindcă asta presupune să aflăm doar 
când începe o convorbire telefonică. În cazul tău, am folosit 
aparatură de interceptare a convorbirilor telefonice. Și ca să fie 
clar de la bun început, aceasta a fost hotărârea instanţei. 

— Ce mai vrei acum de la mine? l-am întrebat. 

— Același lucru pe care îl vreau încă de acum unsprezece ani, 
a spus el. Pe frate-tău. 

Femeia dăduse drumul la robinet. Clătea un pahar. Alte 
fotografii, unele cu femeia, altele cu Pistillo și alţi copilanari, dar 
din nou majoritatea cu aceiași doi băieţi, fuseseră lipite de ușa 
frigiderului cu niște magneţi. Pozele de-aici erau mai recente și, 
în general, nestudiate - la plajă, în curte, locuri din astea. 

— Maria? a zis Pistillo. 

Femeia a oprit apa și s-a întors spre el. 

— Maria, el e Will Klein. Will, ea e Maria. 

Femeia - am presupus că era soţia lui Pistillo - s-a șters pe 
mâini, folosind un şervet. Pe urmă, îmi strânse mâna cu 
fermitate. 

— Încântată de cunoștință, a zis ea, un pic cam prea formal. 

Am mormăit și eu ceva, dând din cap, iar când Pistillo mi-a 
făcut semn, m-am așezat pe un scaun de metal, cu partea 
pentru șezut tapiţată cu vinilin. 

— Vrei să bei ceva, domnule Klein? m-a întrebat Maria. 

— Nu, mulțumesc. 

— Dinamită, asta am eu aici, a făcut Pistillo, ridicând paharul 
cu ceai de la gheață. Ți-ar prinde bine și ţie un pic. 

Maria continua să se foiască pe lângă noi. Până la urmă, am 
acceptat niște ceai cu gheaţă, doar ca să putem depăși 
momentul. Maria nu s-a grăbit deloc, a turnat tacticos lichidul, 
iar apoi mi-a pus paharul în faţă. l-am mulţumit, încercând să 
schițez un zâmbet. S-a căznit să-mi răspundă la fel, dar ei 
surâsul i-a ieșit și mai strâmb. 

— Eu o să aştept în cealaltă cameră, Joe, a spus ea. 

— Mulţumesc, Maria. 

Și femeia a ieșit pe ușa batantă. 

— Maria e sora mea, a spus el, privind în continuare spre ușa 
de la bucătărie, pe unde trecuse ea. Acolo, sunt cei doi băieţi ai 
ei, a arătat el spre pozele de pe frigider. Vic are optsprezece ani 
acum. Jack, șaisprezece. 


VP - 274 


— Înî, bun, am făcut eu, împreunând palmele și rezemându-le 
pe masă. Vasăzică mi-ai ascultat toate convorbirile telefonice. 

— Da. 

— Ştii, prin urmare, că n-am nici cea mai mică idee pe unde 
poate fi fratele meu. 

— Da, asta știu, a spus el, sorbind din ceaiul rece ca gheaţa. 
Nu ţi se pare că lipsește ceva din pozele astea? a întrebat, 
arătând din cap spre frigider. 

— Pistillo, să știi că nu-mi prea arde de glume. 

— Da, nici mie. Dar uită-te mai bine. Ce lipsește? 

Nu m-am mai obosit să mă uit, fiindcă știam oricum. 

— Tatăl. 

— Bravo! Ai nimerit din prima, a zis el, pocnind din degete, 
teatral. Impresionant. 

— Ce dracu' mai înseamnă și asta? 

— Sora mea a rămas văduvă acum doisprezece ani. Băieţii, în 
fine, poţi să faci și tu un calcul. Unul avea șase ani, celălalt 
patru. Maria i-a crescut singură pe amândoi. Am intervenit și eu 
cum am putut, dar un unchi nu poate ţine loc de tată, știi și tu, 
nu?! 

N-am spus nimic. r 

— Pe soțul ei îl chema Victor Dober. Iți spune ceva numele 
ăsta? 

— Nu. 

— Vic a fost omorât. Împușcat în cap de două ori, ca la 
execuțiile premeditate. A fost și fratele tău acolo, a încheiat el, 
sorbind din ceai. 

Inima mi-a sărit în piept. Pistillo s-a ridicat, fără să aștepte 
reacția mea. 

— Știu că vezica mea va regreta asta, dar eu tot mai îmi iau 
un pahar, Will. Vrei și tu ceva, dacă tot sunt în picioare? 

— Cum adică, fratele meu a fost acolo? Ce vrei să spui cu 
asta? am întrebat, de-a dreptul șocat. 

Dar Pistillo nu se grăbea de data asta. A deschis frigiderul, a 
scos o tăviţă cu gheaţă. A spart cuburile în chiuvetă. A pescuit 
câteva cu mâna și le-a pus în pahar. 

— Înainte de a începe, vreau să-mi promiţi ceva. 

— Ce anume? 

— Are legătură cu Katy Miller. 

— Ce-i cu ea? 


VP - 275 


— E doar un copil. 

— Știu asta. 

— E vorba despre o situaţie periculoasă. Nu e nevoie să fii 
geniu ca să-ţi dai seama și tu. Nu vreau ca fata asta să mai 
păţească din nou ceva. Clar?! 

— Sigur, nici eu nu vreau. 

— Bun, aici suntem deci de acord, spuse el. Promite-mi, Will. 
Promite-mi că pe ea n-o s-o mai amesteci niciodată în toată 
povestea asta. 

M-am uitat la el cu atenţie și am realizat că în această privinţă 
nu încăpea niciun fel de târguială. 

— OK, am zis eu. N-o s-o mai amestec în nimic. 

M-a scrutat cu băgare de seamă, încercând să deslușească 
vreo urmă de minciună pe chipul meu, însă sub acest aspect 
Pistillo avea dreptate. Katy plătise deja un preț prea mare. Nu 
știu ce m-aș fi făcut dacă ar fi fost nevoită să treacă prin noi 
nenorociri. 

— Povestește-mi despre fratele meu, am zis eu. 

A terminat de turnat ceaiul rece și s-a așezat la loc, pe scaun. 
S-a uitat spre masă, după care a ridicat ochii. 

— Citești și tu în ziare despre marile lovituri, a început Pistillo. 
Despre cum s-a făcut curățenie la Fulton Fish Market, bunăoară. 
Vezi cum la știri apare o pleiadă întreagă de boșorogi, care sunt 
băgaţi la răcoare, și îţi închipui că acum lucrurile s-au schimbat. 
Că nu mai există lume interlopă. Că mafia a dispărut. Că au 
învins polițaii. 

Brusc, am simţit că mi se uscase gâtul, de parcă îmi turnase 
cineva nisip înăuntru. Am luat o sorbitură lungă din pahar. 
Ceaiul era prea dulce. 

— Ce știi despre Darwin? a întrebat el. 

Am crezut că era o întrebare retorică, dar el chiar aștepta un 
răspuns de la mine. 

— Că, supraviețuiesc cei mai puternici, chestii din astea, cu 
specia. 

— Nu cei mai puternici. Asta e interpretarea modernă. 
Complet eronată. Cheia pentru Darwin era nu că supraviețuiesc 
cei mai puternici, ci cei mai adaptabili. Sesizezi diferenţa? 

Am confirmat, dând din cap. 

— Bun, deci, tipii răi, care au fost mai deștepţi, s-au adaptat și 
ei. Și-au mutat afacerile din Manhattan. Bunăoară, au început să 


VP - 276 


vândă droguri în locuri unde concurența era mai mică. Dacă nu 
ţi-e prea clar, au ajuns, mai precis, să alimenteze orașele din 
Jersey. Camden, bunăoară. Trei dintre ultimii cinci primari au 
fost condamnați pentru infracţiuni. Atlantic City, zău așa, păi se 
știe că acolo nu treci strada fără să dai mită. Pe urmă, Newark și 
toată tâmpenia aia cu revitalizarea. Revitalizare înseamnă bani. 
Bani înseamnă șperțuri și mită. 

— Expunerea asta are vreun rost, Pistillo? am întrebat, foindu- 
mă pe scaun. 

— Da, fraierule, sigur că are un rost, s-a răstit el, înroșindu-se. 

Făcea eforturi să nu arate că își pierduse deja calmul. 

— Cumnatul meu - tatăl acelor băieţi - a încercat să curețe 
orașul de aceste scursori. Lucra sub acoperire. Cineva l-a 
depistat. lar el și partenerul lui au fost omorâți. 

— Și crezi că fratele meu a avut un amestec în toată chestia 
asta? 

— Da, da, cred. 

— Ai vreo dovadă? 

— Mai mult decât o dovadă, a rânjit Pistillo. Fratele tău și-a 
recunoscut fapta. 

M-am rezemat de spătar, de parcă m-aș fi ferit să nu-mi tragă 
o palmă. Clătinam din cap. Îmi repetam să fiu calm. Omul ăsta e 
capabil să spună și să facă orice, nu uita asta. N-a spus chiar el, 
aseară, că nimic nu-l va opri să îmi însceneze un flagrant, la 
nevoie? 

— Dar anticipăm prea mult, Will. N-aș vrea să-ţi formezi o 
părere greșită. Noi nu considerăm că fratele tău ar fi ucis pe 
cineva. 

Altă lovitură. 

— Dar tocmai ai spus... 

— Nu vrei mai bine să mă asculţi până la capăt?! a zis el, 
ridicând mâna. 

Pistillo trăgea de timp. Se vedea limpede. Dacă judecai după 
faţa lui, ai fi zis că nu e deloc implicat, ba că pare chiar senin, 
însă, cunoscându-l, înțelegeai că era doar o aparenţă, fiindcă 
omul acesta avea o extraordinară capacitate de autocontrol. Mă 
întrebam dacă, totuși, nu va răbufni la un moment dat. Mă mai 
întrebam, de asemenea, de câte ori nu i se întâmplase, probabil, 
ca, văzând-o pe sora lui și știind prin câte greutăţi trecuse ea ca 
văduvă, să simtă că turbează de furie. 


VP - 277 


— Fratele tău lucra pentru Philip McGuane, Presupun că știi 
cine e. 

Nu voiam să-i divulg nimic. 

— Continuă, am zis eu. 

— McGuane e mai periculos decât amicul tău, Asselta, în 
primul rând fiindcă e mai deștept. Cei care se ocupă de 
combaterea și prevenirea crimei organizate îl consideră unul 
dintre cei mai tari de pe Coasta de Est. Incă de la o vârstă 
fragedă, McGuane s-a prins ce scrie pe zid. Apropo de adaptare, 
tipul ăsta e cel mai tare la supravieţuire. Nu voi intra în detalii 
cu privire la starea actuală a crimei organizate - rușii, în noul 
regim, „triada”, adică italienii europeni și chinezii. McGuane a 
fost mereu cu doi pași înaintea competiţiei de pe piaţă. Era 
mare mahăr încă de la douăzeci și trei de ani. Se ocupă de toate 
ramurile clasice - droguri, prostituție, cămătărie și hărţuire -, 
dar specialitatea lui sunt șperțurile grase și rețeaua de trafic de 
droguri în regiuni unde concurenţa e slabă, adică departe de 
marile orașe. 

Mă gândeam la ce-mi spusese Tanya, cum vindea Sheila 
droguri când era studentă la Haverton College. 

— McGuane l-a ucis pe cumnatul meu și pe partenerul lui, un 
tip pe nume Curtis Angler. A fost implicat și fratele tău. L-am 
arestat, dar pentru niște învinuiri mai mici. 

— Când? 

— Cu șase luni înainte ca Julie Miller să fie omorâtă. 

— Cum se face că eu n-am auzit nimic despre asta? 

— Fiindcă n-a vrut Ken să-ţi spună. Și fiindcă nu l-am lăsat 
noi. Voiam să punem mâna pe McGuane. Așa că l-am creditat. 

— L-aţi creditat? Cum adică? 

— l-am acordat imunitate lui Ken, în schimbul angajamentului 
de a coopera cu noi. 

— Voiaţi să-l puneţi să depună mărturie împotriva lui 
McGuane? 

— Mai mult decât atât. McGuane era extrem de prudent. Nu 
aveam suficiente dovezi pentru a-l încadra la omor cu 
premeditare. Ne trebuia un informator. Așa că l-am „montat” pe 
el și l-am trimis înapoi. 

— Vrei să spui că Ken a lucrat sub acoperire, pentru voi? 

Ceva a scăpărat puternic în ochii lui Pistillo. 


VP - 278 


— Nu-l ridica în slăvi acum, s-a răţoit el. Frăţiorul tău n-a fost 
ofițer în slujba legii. Era și el un ticălos, care încerca să-și 
salveze pielea în felul ăsta. 

Am dat din cap, în semn că înțelesesem, dar mi-am spus în 
sinea mea, din nou, că totul era probabil doar o minciună. 

— Continuă, i-am spus. 

Pistillo a întins mâna în spate și a luat o prăjiturică de pe 
bufet. A mestecat încet. După ce a terminat, a mai băut niște 
ceai cu gheaţă. 

— Nu se știe ce s-a întâmplat exact. Pot să-ți expun doar 
teoria noastră de lucru. 

— OK. 

— McGuane s-a prins. Trebuie să înţelegi un lucru. McGuane 
este o lepădătură de om. O brută. A omori pe cineva este 
întotdeauna una dintre variantele luate în calcul de el. O 
chestiune de comoditate, de cele mai multe ori. El nu simte 
nimic. 

Înțelegeam acum unde voia să ajungă cu asta. 

— Prin urmare, dacă McGuane a aflat că Ken devenise 
informator... 

— Da, fratele tău era ca și mort, a încheiat Pistillo, în locul 
meu. Dar fratele tău a înţeles lucrul ăsta. ÎI ţineam sub urmărire, 
dar într-o seară a reușit să ne scape. A fugit. 

— Fiindcă aflase McGuane? 

— Da, asta e ce credem noi. A fugit acasă. La voi. Nu se știe 
de ce. Teoria noastră este că i se părea o ascunzătoare mai 
bună, în special fiindcă McGuane nu s-ar fi putut gândi niciodată 
că fratele tău ar risca să pună în primejdie viaţa familiei lui. 

— Și atunci? 

— Dar cred că ai ghicit deja că și Asselta lucra pentru 
McGuane. 

— Dacă zici tu. 

S-a făcut că nu observă remarca mea ironică. 

— Și Asselta avea enorm de pierdut aici. Ai pomenit de Laura 
Emerson, cealaltă membră a clubului de fete care a fost 
omorâtă. Fratele tău ne-a spus că Asselta a ucis-o. A fost 
sugrumată, aceasta fiind metoda preferată de execuţie 
practicată de Asselta. Potrivit spuselor lui Ken, Laura Emerson 
aflase despre traficul de droguri de la Haverton și se pregătea 
să informeze conducerea facultăţii. 


VP - 279 


— Și au omorât-o pentru atâta lucru? 

— Da, au omorât-o pentru atâta lucru. Ce te-ai fi așteptat să-i 

facă, să-i cumpere o înghețată și să-i zică bravo? Ăștia sunt 
niște monștri, Will. Bagă-ţi asta în capul ăla sec și prost! 
__ Mi-aduc aminte de Phil McGuane, cât de bun era la învăţătură. 
Intotdeauna ieșea primul la orice competiţie în care trebuia să-și 
folosească mintea. Un tip liniștit și ascultător, genul de copil 
apropo de care, poftim, poţi spune că proverbul cu apele liniștite 
este perfect valabil. Era șeful clasei, parcă. Oricum, eu eram 
impresionat de el. Strigoiul, da, era psihopat de mic. Îl vedeai în 
stare de orice, la o adică. Dar McGuane? 

— Cumva tipii au aflat unde se ascundea fratele tău. Poate că 
Strigoiul a urmărit-o pe Julie, când a venit acasă de la facultate. 
Nu știm exact. Oricum, cert e că Strigoiul dă de frate-tău acasă 
la familia Miller. Teoria noastră este că a încercat să-i omoare pe 
amândoi. Tu ai zis că ai văzut pe cineva în seara aceea. Noi te 
credem. Mai credem, de asemenea, că tipul pe care l-ai văzut 
era probabil Asselta. La locul faptei au fost găsite amprentele 
lui. Ken a fost rănit în timpul atacului, ceea ce explică prezenţa 
sângelui - dar cumva a reușit să fugă. Strigoiul s-a trezit singur 
cu cadavrul lui Julie Miller. Ce era cel mai natural să facă într-o 
asemenea situație? Să însceneze totul ca și cum Ken ar fi 
omorât-o. Nu-i așa?! Fiindcă nici că se putea găsi o metodă mai 
eficientă de a-l discredita sau chiar de a-l băga în sperieți și a-l 
pune pe fugă definitiv! 

S-a oprit și a început să ciugulească din altă prăjitură. Parcă 
nu voia să se uite la mine. Știam că nu era exclus să fi minţit, 
dar cumva cuvintele lui păreau verosimile. Am încercat să mă 
calmez și să asimilez cele spuse de el. Continuam să îl privesc 
fix. El se încăpăţâna să se uite la prăjitură. Acum, era rândul 
meu să-mi înfrânez toată furia care clocotea în mine. 

— Prin urmare, în tot acest lung răstimp - m-am oprit, fiindcă 
mi se pusese un nod în gât, după care am încercat din nou, 
luând-o de la capăt -, prin urmare, în tot acest lung răstimp, voi 
aţi știut că nu Ken a ucis-o pe Julie. 

— Nu, nicidecum. N-a fost deloc așa. 

— Bine, dar tocmai ai zis... 

— E o teorie, Will. Doar o teorie. Dar la fel de posibil e și ca el 
s-o fi ucis. 

— Nu crezi nici tu asta. 


VP - 280 


— Nu-mi spune mie ce să cred, clar?! 

— Ce motiv să fi avut Ken ca s-o omoare pe Julie? 

— Fratele tău era un tip rău. Corupt. Nu trebuie să uiţi asta. 

— Da, dar nu poate fi ăsta motivul, am scuturat eu din cap. 
De ce? Dacă știaţi că, probabil, nu Ken a ucis-o, de ce ați 
susținut tot timpul că el e asasinul? 

A optat să nu răspundă. 

Dar poate că nici nu mai era nevoie. Răspunsul mi s-a părut 
subit foarte evident. M-am uitat la fotografiile de pe frigider, 
care explicau mult. 

— Da, știu, pentru că ţineai cu orice preț ca fratele meu să 
vină înapoi, am spus eu, răspunzându-mi singur la întrebare. 
Ken era singura persoană care avea dovezi că McGuane era 
vinovat de omorârea cumnatului tău. Dacă Ken, din postura de 
martor ocular, ar fi continuat să stea ascuns, lumii nici nu i-ar fi 
păsat de situaţia lui. Presa nu ar fi dat niciun fel de atenţie 
subiectului. Nu ar fi exista nicio vânătoare de oameni, nicio 
urmărire. Dar, dacă se spunea că, posibil, Ken a ucis o tânără în 
subsolul casei ei - povestea tipică a cartierului liniștit zguduit de 
o crimă -, atenţia presei ar fi fost uriașă. lar, cu toate titlurile 
acelea de-o șchioapă, lui Ken i-ar fi venit din ce în ce mai greu 
să se poată ascunde de poliție. 

Pistillo își studia mâinile. 

— Am dreptate, nu-i așa? 

— Fratele tău a făcut un târg cu noi, a spus Pistillo, rar și 
apăsat. Când a fugit, a încălcat convenţia, a adăugat el, cu 
răceală. 

— Aha, și atunci vi s-a părut normal să minţiţi, nu? 

— Nu, ni s-a părut normal să folosim orice mijloace pentru a-l 
prinde. 

— Sigur, și să-i ia dracu’ pe toţi ai lui, nu? am răbufnit eu, 
tremurând deja. 

— Nu pune asta în cârca mea. 

— Ai idee măcar ce ne-ai făcut nouă? 

— Ştii ceva, Will? Puțin îmi pasă. Crezi că voi aţi suferit? Uită- 
te atunci în ochii surorii mele. Uită-te la fiii ei. 

— Degeaba, tot nu a fost drept... 

— Să nu-mi spui tu mie ce e drept și ce nu! a bătut el cu 
pumnul în masă. Sora mea a fost o victimă nevinovată. 

— Ca și mama mea. 


VP - 281 


— Nu! a zbierat el, pocnind iarăși în masă și arătând cu 
degetul spre mine. E o mare diferenţă între ele, să-ţi fie clar! Vic 
a fost ucis în exerciţiul funcțiunii, ca poliţist. Altfel spus, nu el a 
vrut să fie așa. Nu ela vrut ca familia lui să sufere. Pe când 
fratele tău a fugit intenţionat. Cu bună știință. Fiindcă asta a fost 
decizia lui. Dacă familia voastră a suferit din cauza asta, vina îi 
aparţine lui. 

— Dar voi l-aţi împins să fugă. Cineva a încercat să-l ucidă - 
iar pe deasupra mai afirmaţi și voi că vreţi să-l arestaţi sub 
acuzaţia de omor. Voi i-aţi forțat mâna. Voi l-aţi determinat să 
se ascundă toată viaţa. 

— Nu-i adevărat, asta a fost opera lui, nu a mea. 

— Ai vrut să-ţi ajuţi familia, dar în felul ăsta ai făcut rău 
familiei mele. 

În momentul acela, Pistillo nu s-a mai putut stăpâni. A luat 
paharul și a aruncat cu el peste masă, împroșcându-mă cu ceai. 
Paharul a căzut pe jos și s-a spart. Pistillo s-a ridicat în picioare, 
privind spre mine. 

— Cum îndrăznești să compari ceea ce a păţit familia ta cu 
nenorocirea prin care a trecut sora mea? 

Mă uitam în ochii lui. N-avea niciun rost să mă mai contrazic 
cu el - dar asta nu însemna că știam exact, nici acum măcar, 
dacă spunea adevărul sau îl denatura așa cum îi convenea lui. În 
ambele variante, voiam să aflu mai mult. Certându-mă cu el nu 
realizam nimic. Ştiam că mai avea încă să-mi spună și alte 
informaţii. Rămăseseră multe întrebări fără răspuns. 

Ușa s-a deschis. Auzind de-afară scandal, Claudia Fisher voia 
să se convingă că totul era în regulă. Pistillo a ridicat mâna, 
asigurând-o că nu se întâmplase nimic. Pe urmă, s-a așezat la 
loc pe scaun. Fisher a așteptat puţin, după care s-a retras. 

Pistillo gâfâia încă. 

— Și, deci, ce s-a întâmplat mai departe? am întrebat eu. 

— Cum, n-ai ghicit? 

— Nu. 

— Am avut o baftă chioară. Unul dintre agenţii noștri era în 
vacanţă la Stockholm. A fost un fleac. 

— Nu înţeleg ce spui. 

— Agentul nostru. L-a văzut pe fratele tău, pe stradă. 

— Stai un pic, am zis eu, clipind nedumerit. Asta când a fost? 


VP - 282 


— Acum patru luni, a spus Pistillo, după un calcul rapid în 
minte. 

— Și Ken a scăpat? m-am mirat eu, complet derutat. 

— Ba pe naiba. Agentul nu a riscat nimic. L-a prins pe loc. L- 
am prins, a repetat Pistillo, încrucișând brațele la piept și 
aplecându-se spre mine. L-am prins pe fratele tău și l-am adus 
înapoi. 


VP - 283 


45. 


Philip McGuane a turnat niște coniac. 

Cadavrul tânărului avocat Cromwell dispăruse, acum. Joshua 
Ford zăcea pe jos ca o blană de urs pe post de covor. Trăia, ba 
chiar era conștient, dar nu se mișca deloc. 

McGuane i-a dat Strigoiului un pahar-balon cu gura îngustă. 
Cei doi bărbaţi s-au așezat în același timp. McGuane a sorbit 
lung din băutură. Strigoiul își ţinea paharul între palme și 
zâmbea. 

— Ce e? a întrebat McGuane. 

— Coniac fin. 

— Da. 

Strigoiul se holba la lichidul din pahar. 

— Tocmai mi-a venit în minte cum umblam noi prin păduri, pe 
la Riker Hill, și beam cea mai ieftină bere care se găsea. Mai ți- 
aduci aminte, Philip? 

— Schlitz și Old Milwaukee, a spus McGuane. 

— Aha, exact. 

— Ken îl avea pe prietenul ăla la Economy Wine and Liquor. 
Nu ne-a zis niciodată cum îl cheamă. 

— Ce vremuri frumoase erau pe-atunci, a spus Strigoiul. 

— Da, acesta, a spus McGuane, ridicând paharul, e mai bun. 

— Zău? a făcut Strigoiul, luând o înghiţitură și savurând gustul 
coniacului. Ai auzit de reflecția aceea care spune că ori de câte 
ori faci o alegere lumea se desparte în universuri alternative? 

— Da, am auzit. 

— Mă întreb adesea dacă în unele universuri arătăm altfel - 
ori, invers, destinul nostru a fost să fim aici, orice s-ar fi 
întâmplat. 

— Sper să nu devii sentimental cu mine, John, da? l-a 
zeflemisit McGuane. 

— Nu, exclus. Dar în momente din astea de mare candoare, 
nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă n-a fost cumva să fie 
așa. 

— ie îţi place să faci rău oamenilor, John. 

— Da, îmi place. 


VP - 284 


— Ţi-a plăcut asta întotdeauna. 

— Nu, nu întotdeauna, a răspuns Strigoiul, după câteva clipe 
de reflecţie. Dar, firește, întrebarea se pune. De ce? 

— De ce îţi place să faci rău oamenilor? 

— Nu neapărat să le fac rău, în sensul de a le provoca 
suferinţă fizică. Îmi place mai ales să îi omor în chinuri. Prefer 
strangularea, fiindcă e un mod groaznic de a muri. Nu-i rapid, ca 
glonţul. Nu e subit, ca înjunghierea cu cuțitul. Când sugrumi pe 
cineva, îl vezi cum horcăie și se chinuie să respire, până își dă 
duhul. Simţi că oxigenul dătător de viaţă nu-i mai poate 
pătrunde în organism. Și, de fiecare dată, mă uit cu plăcere la 
zbaterea aceea finală, fatală, când aerul nu mai intră în plămâni. 

— Măi, măi, a făcut McGuane, punând paharul pe masă. Cred 
că-i o delectare să te aibă omul la o petrecere, după câte poţi 
povesti! 

— Oho, sigur, a convenit el. Dar de ce, Philip, a continuat, 
redevenind grav, de ce am eu satisfacția asta? Ce s-a întâmplat 
cu mine, ce s-a întâmplat cu valorile mele morale, dacă am 
ajuns să simt că trăiesc doar când iau viaţa altuia? 

— Sper că n-ai de gând să dai vina pe taică-tău, John! 

— Nu, ar fi prea patetic, a zis el, punând paharul pe masă și 
întorcându-se spre McGuane. M-ai fi omorât atunci, Philip? Dacă 
nu i-aș fi lichidat pe-ăia doi, atunci, la cimitir? 

McGuane a optat pentru adevăr. 

— Nu știu. Probabil. 

— Și ești cel mai bun prieten al meu. 

— Cum probabil ești și tu pentru mine. 

— Noi doi am fost cineva, nu-i așa, Philip? a zâmbit Strigoiul. 

McGuane nu a răspuns. 

— L-am cunoscut pe Ken, când aveam patru ani, a continuat 
Strigoiul. Toţii copiii din cartier știau că nu au voie să se apropie 
de casa noastră. Familia Asselta avea o influenţă proastă - așa li 
se spunea. Ştii cum era, așa-i? 

— Da, știu. 

— Dar pentru Ken, interdicţia avea efect invers. Ce-i mai 
plăcea lui să vină să exploreze casa noastră. Mi-aduc aminte 
când am găsit noi pușca tatei. Șase ani aveam pe-atunci, cred. 
Ţin minte cum a fost să ţin arma aceea în mână. Senzaţia de 
putere pe care am avut-o. Eram fascinaţi amândoi. Luam arma 
și îl speriam cu ea pe Richard Werner - nu cred că l-ai apucat, s- 


VP - 285 


a mutat în clasa a treia. Odată, l-am răpit și l-am legat fedeleș. 
Ce-a mai plâns, ba a făcut și pipi pe el. 

— Și vouă v-a plăcut. 

— Poate, a recunoscut Strigoiul, dând încet din cap. 

— Am și eu o întrebare, a zis McGuane. 

— Te-ascult. 

— Dacă taică-tău avea o pușcă, de ce ai folosit cuțitul, atunci, 
cu Daniel Skinner? 

Strigoiul a scuturat din cap. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— N-ai vrut niciodată. 

— Exact. 

— De ce? 

Nu a răspuns direct la întrebare. 

— Tata ne-a prins când ne jucam odată cu pușca, a spus el. 
M-a bătut rău de tot. 

— Te bătea mai tot timpul. 

— Da. 

— Ai vrut vreodată să te răzbuni pe el? 

— Pe cine, pe tata? Nu. Era atât de jalnic, încât nici nu merita 
să-l detești. Nu i-a trecut niciodată supărarea că mama ne-a 
părăsit. Spera mereu că se va întoarce. Obișnuia să se 
pregătească pentru asta. Când se punea pe băut, ședea singur 
pe canapea și vorbea cu maică-mea, ca și cum ar fi fost acolo, 
râdea cu ea, ca pe urmă să plângă în hohote. Mama i-a frânt 
inima. Am făcut rău multor bărbaţi, Philip. Am văzut bărbați 
implorându-mă să nu-i omor. Dar nu cred că am auzit pe cineva 
mai vrednic de milă, ca taică-meu, când plângea după mama. 

De pe podea, Joshua Ford a scos un geamăt gros. Nu i-au dat 
nicio atenţie. 

— Unde e tatăl tău acum? a întrebat McGuane. 

— În Cheyenne, Wyoming. S-a lăsat de băutură. A găsit o 
femeie bună. A dat în damblaua religiei. Cum s-ar zice, a lăsat 
patima alcoolului pentru habotnicie. 

— Mai vorbeşti cu el, uneori? 

— Nu, a spus Strigoiul aproape șoptit. 

Au băut amândoi din pahare, în tăcere. 

— Dar cu tine cum a fost, Philip? Voi nu eraţi săraci. Pe tine nu 
te băteau părinții. 

— Da, bine zis, doar părinţii nu mă băteau. 


VP - 286 


— Știu că unchiul tău era cu mafia. El te-a băgat în pâine. Dar, 
altminteri, puteai să ajungi un om de treabă. De ce n-a fost așa? 

McGuane a chicotit amuzat. 

— Ce e? 

— Noi doi suntem mai diferiţi decât credem. 

— Cum așa? 

— Tu regreţi că ai ajuns așa. Te pricepi la ce faci, îţi place la 
nebunie, dar știi că e ceva rău. Dumnezeule! a exclamat 
McGuane, așezându-se mai drept pe fotoliu. 

— Ce e? 

— Ești mai periculos decât credeam, John. 

— Cum așa? 

— De fapt, nu te-ai întors din cauza lui Ken, a spus McGuane, 
după care a coborât vocea. Tu ai venit pentru fetița aia, așa-i? 

Strigoiul a sorbit lung din pahar, preferând să nu răspundă. 

— Chestia aia cu alegerile și universurile alternative, despre 
care pomeneai adineaori, a continuat McGuane. Te gândești că 
dacă Ken ar fi murit în seara aia, totul ar fi fost altfel. 

— Ar fi fost, într-adevăr, un univers alternativ, a spus 
Strigoiul. 

— Dar poate că nu unul mai bun, l-a contrazis McGuane. Ei, și 
acum? 

— Avem nevoie de cooperarea lui Will. El e singurul care îl 
poate scoate pe Ken din ascunzătoare. 

— N-o să accepte. 

— Tu știi cel mai bine, de fapt, a spus Strigoiul, încruntându- 
se. 

— Taică-său? a întrebat McGuane. 

— Nu. 

— Soră-sa? 

— Ea e prea departe, spuse Strigoiul. 

— Ai tu vreo idee? 

— Gândește-te, a zis Strigoiul. 

Și McGuane s-a gândit. lar când a găsit răspunsul, faţa i s-a 
destins într-un zâmbet larg: 

— Katy Miller. 


VP - 287 


46. 


Pistillo nu mă slăbea din ochi, pândindu-mi reacţia la bomba 
pe care mi-o trântise. Dar mi-am revenit repede. Poate că, în 
fond, abia acum totul începea să aibă sens. 

— L-aţi prins pe fratele meu? 

— Da. 

— Și a fost extrădat, în Statele Unite? 

— Da. 

— Și cum se face că n-a apărut nimic în ziare? 

— Am ţinut totul secret. 

— Fiindcă ţi-era teamă să nu afle McGuane? 

— Da, și asta. 

— Și ce altceva? 

A scuturat din cap. 

— Tot mai vrei să-l prinzi pe McGuane, așa-i? 

— Da. 

— lar fratele meu ţi l-ar putea aduce pe tavă. 

— Ar putea fi de ajutor. 

— Așa că ai mai făcut un târg cu el. 

— S-ar putea spune că, în mare, l-am reactualizat pe cel 
vechi. 

Vedeam un luminiș în toată negura aceasta confuză. 

— Și l-ai băgat în programul de protecţie a martorilor? 

Pistillo a confirmat, cu o mișcare din cap. 

— Iniţial, l-am ţinut într-un hotel, sub pază și protecţie. Dar 
deja cam toate informaţiile deţinute de fratele tău erau vechi. 
Depășite. Putea fi încă un martor-cheie - poate cel mai 
important dintre toți pe care îi avem -, dar aveam nevoie de mai 
mult timp. Nu-l puteam ţine o veșnicie într-un hotel, mai ales că 
nici el nu voia să mai stea. Ken și-a angajat un avocat puternic, 
după care am făcut un târg cu el. l-am găsit o locuinţă în New 
Mexico. Zilnic, trebuia să dea raportul unuia dintre agenţii 
noștri. Urma să îl chemăm să depună mărturie, la momentul 
oportun. Orice încălcare a prevederilor acestei convenţii 
presupunea ca toate acuzaţiile, inclusiv învinuirea de a o fi ucis 
pe Julie Miller, să fie reactivate. 


VP - 288 


— Și atunci ce n-a mers, de fapt? 

— McGuane s-a prins de schemă. 

— Cum? 

— Nu știm. O scurgere, poate. În fine, McGuane a trimis doi 
mardeiași să-l omoare pe fratele tău. 

— Cei doi morţi din casă. 

— Da. 

— Și cine i-a omorât? 

— Noi credem că fratele tău. Tipii l-au subestimat. l-a ucis și a 
fugit. 

— Și acum vreţi să-l prindeţi din nou pe Ken. 

Privirea i s-a întors din nou spre fotografiile de pe frigider. 

— Da. 

— Dar eu nu știu unde e. 

— Știu asta. Uite, nu-mi dau seama, poate că aici am scrântit- 
o și noi. Dar Ken trebuie să vină înapoi. Îl vom proteja, măsuri de 
supraveghere non-stop, un domiciliu sigur, orice vrea el. Asta e 
partea frumoasă a lucrurilor. Partea urâtă e că anularea 
sentinţei de condamnare la închisoare atârnă de cooperarea lui. 

— Bun, deci, ce vreţi de la mine? 

— Până la urmă, tot va lua legătura cu tine. 

— Ce te face așa de sigur? 

A oftat, uitându-se fix la pahar. 

— Ce te face așa de sigur? am insistat eu. 

— Faptul că Ken te-a sunat deja, a spus Pistillo. 

Am simţit în piept ca un bloc de plumb. 

— De la o cabină publică de lângă locuinţa fratelui tău, din 
Albuquerque, s-au dat două telefoane la tine acasă, la 
apartament, a continuat el. Unul, cam cu o săptămână înainte 
ca mardeiașii ăia doi să fie omorâţi. Celălalt, imediat după 
aceea. 

Ar fi trebuit să fiu șocat, dar nu eram. Poate că, în sfârșit, se 
lămurea totul, doar că nu-mi plăcea cum. 

— N-ai știut de cele două telefoane, așa-i, Will? 

Am înghiţit anevoios, fiindcă mi se pusese un nod în gât, și m- 
am întrebat cine, în afară de mine, ar fi putut răspunde la 
telefon, dacă într-adevăr Ken sunase. 

Sheila. 

— Nu, am spus eu. N-am știut de aceste telefoane. 


VP - 289 


— Când te-am abordat prima oară, nu credeam că nu știi. Era 
firesc să ne închipuim că tu ai răspuns la telefon. 

— Ce rol a avut Sheila Rogers în toată povestea asta? am 
întrebat eu. 

— Amprentele ei au fost găsite la locul crimei. 

— Știu asta. 

— Atunci, hai să te întreb eu ceva, Will. Noi știam că fratele 
tău te-a sunat. Știam că iubita ta fusese acasă la Ken, în New 
Mexico. Dacă ai fi fost în locul nostru, tu ce concluzie ai fi tras? 

— Că eram și eu cumva implicat. 

— Exact. Ne-am imaginat că Sheila e mesagerul tău, sau așa 
ceva, că tu de fapt îl ajutai de mult pe fratele tău. lar, când Ken 
a fugit, ne-am gândit că voi doi trebuie să știți unde e. 

— Dar acum te-ai lămurit că n-a fost așa. 

— Corect. 

— Prin urmare, acum ce bănuială ai? 

— Am aceeași bănuială ca și tine, Will, a zis el, pe un ton 
blând și - la naiba - aproape compătimitor. Bănuiala că Sheila 
Rogers s-a folosit de tine. Că lucra pentru McGuane. Că ea e cea 
care l-a informat despre fratele tău. Și că, atunci când treaba a 
ieșit prost, McGuane a pus să fie ucisă. 

Sheila. Trădarea ei mă durea ca o rană de cuţit înfipt până la 
os. A-i lua apărarea acum, a-mi închipui că am fost mai mult 
decât fraierul ei ar fi însemnat să fiu orb și să ignor tot ce putea 
fi mai rău. Cum să nu vezi adevărul care era atât de flagrant și 
să te amăgești că poate n-a fost tocmai așa? Exclus. 

— Îți spun toate astea, Will, fiindcă mi-a fost teamă să nu faci 
o prostie. 

— Cum ar fi să stau de vorbă cu presa, nu? 

— Da, exact. Dar, pe de altă parte, vreau să înţelegi. Fratele 
tău are două opţiuni. Ori îl găsesc McGuane și Strigoiul, ceea ce 
însemna pentru el moartea, ori îl găsesc eu și îl ocrotesc. 

— Corect. Dar până acum nu v-a ieșit nici vouă treaba. 

— Da, dar tot rămâne varianta lui cea mai bună, m-a contrazis 
el. Și să nu crezi că McGuane se va opri la fratele tău. Crezi 
cumva că atacul acela împotriva lui Katy Miller a fost doar o 
coincidenţă? Spre binele tuturor alor tăi, avem nevoie de 
cooperarea ta. 

N-am spus nimic. Nu puteam avea încredere în el. Ştiam asta. 
Nu puteam avea încredere în nimeni. Asta e tot ceea ce 


VP - 290 


învățasem aici. Dar Pistillo, în mod special, era foarte periculos. 
De unsprezece ani, își hrănea ura privind suferinţa de pe chipul 
surorii lui. Așa ceva te pocește la suflet. Am auzit despre cazuri 
din astea, când ajungi să vrei atât de mult ceva, încât te schimbi 
complet. Pistillo îmi spusese clar că nimic nu îl va opri să pună 
mâna pe McGuane. Era în stare să îl sacrifice pe fratele meu, 
pentru asta. Mă băgase pe mine la închisoare. Și, mai mult 
decât toate, îmi distrusese sufletește familia. Mi-am adus aminte 
cum a fugit sora mea la Seattle, numai să scape de suferinţa de- 
acasă. Mă gândeam la mămica mea, la zâmbetul lui Sunny, și 
am realizat că omul care şedea aici în faţa mea, omul acesta 
care pretindea că e salvarea fratelui meu fusese cel care o 
întunecase la faţă pentru totdeauna. Zâmbetul lui Sunny pierise 
complet. El o omorâse pe mama, omul acesta - fiindcă nimeni 
nu mă putea convinge că boala ei de cancer nu avea strânsă 
legătură cu necazul abătut asupra noastră, că sistemul ei 
imunitar nu fusese și el victima acelei nopţi oribile. lar acum 
omul acesta îmi cerea să-l ajut. 

Nu știam cât din tot ce-mi spusese era minciună. Dar am 
decis să-i răspund tot printr-o minciună. 

— Da, o să te ajut. 

— Bun, a zis el. Voi lua măsuri ca acuzaţiile împotriva ta să fie 
anulate imediat. 

Nu i-am mulțumit. 

— Te ducem noi cu mașina înapoi, dacă vrei. 

Imi venea să refuz, dar nu voiam să-l bag la idei. Voia să mă 
păcălească, foarte bine, puteam face și eu la fel. Așa că i-am zis 
că ar fi perfect! Când m-am ridicat, a zis: 

— Înţeleg că înmormântarea Sheilei va fi în curând. 

— Da. 

— Acum, când nu mai există nicio acuzaţie împotriva ta, ești 
liber să călătorești. 

N-am zis nimic. 

— O să te duci la înmormântare? a întrebat el. 

— Nu știu. 

De data asta, nu minţeam. 


VP - 291 


47. 


Nu puteam sta degeaba acasă, așteptând nici eu nu știu ce, 
așa că dimineaţă m-am dus la serviciu. A fost ceva ciudat. Mă 
așteptam nici să nu fie nevoie de mine acolo, dar situaţia era 
complet alta. Am intrat în clădirea Covenant House - nu pot 
compara ce-am simţit atunci, decât făcând referire la ce este 
probabil în sufletul unui acrobat când pășește vioi în arenă. 
Copiii aceștia, mi-am zis eu atunci, merită tot ce e mai bun în 
mine. Clișee, desigur, dar efectul a fost cel scontat, așa că m-am 
cufundat cu plăcere în activităţile de zi cu zi, uitând de propria- 
mi persoană. 

Sigur, veneau oameni la mine și îmi spuneau condoleanţe. Și, 
da, simţeam spiritul Sheilei peste tot. Puţine locuri în clădirea 
asta nu păstrau amprenta prezenţei ei. Dar am reușit să 
depășesc toate momentele dificile. Asta nu înseamnă că mi-am 
scos din minte complet tot ceea ce mă frământa sau că nu mai 
voiam să aflu unde era fratele meu sau cine a omorât-o pe 
Sheila, ori ce se întâmplase cu fetița ei, Carly. Nu, toate 
gândurile acestea rămâneau în mine. Însă, astăzi, tot nu puteam 
face mare lucru. Sunasem la spital, unde era internată Katy, dar 
blocada era încă în vigoare. Squares angajase o agenţie de 
detectivi particulari să verifice pseudonimul Sheilei - Donna 
White - la toate liniile aeriene, dar până acum nu se găsise 
nimic. Așa că așteptam și eu. 

M-am oferit să lucrez în noaptea aceea pe microbuz. Squares 
a vrut să vină cu mine - deja îl pusesem la curent cu absolut tot 
-, așa că împreună am dispărut în noapte. Copiii străzii păreau 
luminoși în strălucirea albăstruie a felinarelor cu neon. Aveau 
fețe inexpresive, amorfe. Când vezi un vagabond adult, vreo 
cerșetoare, un tip împingând un cărucior, pe cineva zăcând într- 
o cutie, pe altul milogindu-se să-i dai un ban de-o pâine, 
realizezi imediat că toate aceste persoane nu au adăpost. Nu au 
casă. Insă problema în cazul adolescenților de cincisprezece- 
șaisprezece ani, care au fugit ca să scape de abuzurile din 
familie, care ajung să se drogheze, să se prostitueze sau să-și 
piardă minţile este că ei intră mai bine în peisajul străzii. Când e 


VP - 292 


vorba de adolescenţi în situaţii din astea, nu poţi ști cu 
certitudine dacă sunt persoane fără adăpost sau au ieșit doar la 
plimbare. 

În ciuda celor afirmate adesea, nu e chiar așa de ușor să 
ignori suferința adulţilor ajunși pe drumuri. E ceva prea flagrant. 
Îți sare în ochi. Poţi întoarce capul, trecând mai departe și 
spunându-ți că, dacă cedezi, dacă le arunci un dolar sau câteva 
monede, se vor duce imediat să-și cumpere băutură sau droguri 
sau eu știu ce-ţi mai trece ţie prin cap că le-ar plăcea unora ca 
ei, însă ceea ce ai făcut, realitatea că ai trecut nepăsător pe 
lângă o fiinţă umană la ananghie, te obsedează, te sâcâie. Copiii 
noștri, totuși, sunt efectiv invizibili. Parcă ar face corp comun cu 
pânza neagră a nopţii. Îi poţi neglija, fără remușcări prea mari. 

De undeva, se auzea tare o muzică, ceva cu ritmuri latine. 
Squares mi-a dat un teanc de cartele telefonice, pe care să le 
împart afară. Am ajuns într-un loc faimos pentru traficul cu 
heroină, pe Avenue A, și am intrat în acţiune. Vorbeam frumos 
cu cei de pe stradă, îi măguleam, ascultam doleanţele lor. Am 
văzut ochi disperaţi. Am văzut gesturile lor de a se scărpina 
frenetic, din cauza gângăniilor imaginare de sub piele. Am văzut 
urme de ace de seringă, vene îngroșate de la prea multe 
înțepături. 

La ora patru dimineaţa, ne-am întors amândoi în microbuz. Nu 
prea vorbisem unul cu celălalt în ultimele ceasuri. El se uita 
afară pe geam. Copiii erau tot acolo. Pe stradă. Parcă tot se 
înmulțeau, ieșind mereu dintre zidurile urâte. 

— Ar trebui să ne ducem la înmormântare, a spus Squares. 

Mi-era frică să nu mă dea de gol glasul. 

— Ai văzut-o vreodată cu ei? a întrebat el. Ai văzut expresia 
de pe faţa ei când lucra cu copiii ăștia? 

Da, văzusem. Și știam la ce se referea Squares. 

— Așa ceva nu se poate simula, Will. 

— Aş vrea să cred ce spui. 

— Cum te făcea Sheila să te simţi când erai cu ea? 

— Aveam senzaţia că sunt cel mai norocos bărbat din lume. 

— Ei bine, nici așa ceva nu se poate simula, a continuat el. 

— Și atunci cum îţi explici toate astea? 

— Nu-mi explic, a spus Squares, băgând în viteză și 
demarând. Dar punem prea mult preț pe rațiune. Poate n-ar 
strica să ne întrebăm și inimile. 


VP - 293 


— Și asta sună bine, Squares, dar cred că e cam absurd, am 
zis eu, încruntându-mă. 

— Bun, ce zici de asta atunci: ne ducem să îi aducem un 
omagiu Sheilei pe care am cunoscut-o noi. 

— Chiar dacă a fost totul o minciună? 

— Chiar dacă. Dar poate ne ducem și ca să aflăm. Să 
înţelegem ce s-a întâmplat. 

— Nu tu ai spus la un moment dat că s-ar putea să nu ne 
placă deloc ceea ce vom descoperi? 

— Ba da, exact, a zis Squares, arcuindu-și sprâncenele. La 
naiba, ce mă mai pricep. 

Zâmbeam. 

— Avem această datorie față de ea. Trebuie să facem asta în 
amintirea ei. 

Avea dreptate. În felul acesta, puteam pune punct, după 
aceea. lar eu aveam nevoie de răspunsuri. Poate cineva de la 
înmormântare va fi capabil să mi le dea - și poate chiar 
înmormântarea propriu-zisă, faptul de a o îngropa pe iubita mea 
prefăcută, mă va ajuta să mă vindec sufletește mai repede. 
Pentru asta, eram dispus să încerc orice. 

— Să nu uităm de Carly, a spus Squares, arătând pe geam 
spre copiii de-afară. Datoria noastră e să-i salvăm pe cei mici, n- 
am dreptate? 

— Ba da, am zis, întorcându-mă spre el. Dar, apropo de copii, 
am continuat eu. 

Și am așteptat. Nu-i puteam vedea ochii, din cauza nelipsiţilor 
ochelari de soare, dar am sesizat cum i s-au încleștat mâinile pe 
volan. 

— Squares? 

— Acum discutăm despre tine și Sheila, a rostit el, pe un ton 
sacadat. 

— Asta e de domeniul trecutului. Indiferent ce vom afla, 
lucrurile nu se vor mai schimba. 

— Hai să ne concentrăm la câte un singur lucru o dată, OK? 

— Ba nu, nu-i OK. Într-o prietenie, totul e reciproc. 

A clătinat din cap, neîncrezător. 

Tăceam amândoi. Eu cu ochii la faţa lui ciupită de vărsat, 
nebărbierită de câteva zile. Tatuajul se mai închisese la culoare, 
parcă. Squares își mușca buza de jos. 

— Nu i-am spus niciodată Wandei, a zis el după un timp. 


VP - 294 


— Că ai un copil? 

— Un băiat, a spus Squares, aproape șoptit. 

— Unde e acum? 

A luat o mână de pe volan și s-a scărpinat pe față. Mâna 
aceea îi tremura un pic. 

— Era la doi metri sub pământ, înainte să fi împlinit patru ani. 

Am închis ochii. 

— ÎI chema Michael. Nici n-am vrut să știu de el. L-am văzut 
doar de două ori. L-am părăsit, pe el și pe maică-sa, o drogată 
de numai șaptesprezece ani, cu care n-ai fi avut încredere să 
lași niciun câine măcar. Darămite un copilaș. Când băieţelul 
avea trei ani, ea s-a drogat oribil și a intrat cu mașina drept într- 
un camion. Au murit amândoi. Nici acum nu știu dacă a fost 
suicid sau nu. 

— Îmi pare nespus de rău, am îngăimat eu. 

— Michael ar fi avut douăzeci și unu de ani acum. 

Căutam cu disperare să găsesc ceva să-i spun. 

— Dar asta s-a întâmplat demult de tot, am spus în cele din 
urmă. Erai și tu tot un copil. 

— Nu mă lua pe mine cu raționamente din astea, Will. 

— Nu. Vreau doar să spun - habar n-aveam cum să formulez 
ideea - că dacă eu aș avea un copil, te-aș ruga pe tine să-i fii 
naș. Te-aș face pe tine tutorele lui, în eventualitatea în care mi 
s-ar întâmpla ceva. Și asta nu din prietenie sau lealitate. Aș face 
asta fiindcă sunt egoist. De dragul copilului meu. 

Continua să șofeze, fără să spună nimic. 

— Sunt lucruri pe care nu ţi le poţi ierta niciodată. 

— Dar nu tu l-ai omorât, Squares. 

— Sigur, normal, ce vrei să zici, mă rog, că n-am nicio vină? 

Ajunsesem la semafor. Roșu. A încercat să dea drumul la 
radio. Un post unde se vorbea. O reclamă despre un 
medicament miraculos pentru slăbit. A închis nervos radioul. S-a 
aplecat în față, cu brațele rezemate pe volan. 

— Văd copiii ăştia pe străzi. Încerc să-i salvez. Mă tot gândesc 
că, în fond, cu cât voi salva mai mulţi, cu atât va fi mai bine 
pentru Michael, acolo. Poate, cumva, îl voi putea salva și pe el. 
Însă ceea ce știu sigur, a continuat el, pe un ton mai grav, după 
ce și-a scos ochelarii de soare, este că indiferent ce aș face, eu 
ca om nu merit să fiu salvat. 


VP - 295 


Clătinam din cap. Încercam să născocesc ceva care să-l poată 
alina, să-l poată scoate din starea aceasta, însă nu găseam 
nimic potrivit. Orice frază îmi venea în minte mi se părea falsă și 
convențională. Ca majoritatea tragediilor, totul era foarte clar, 
fără să știi însă mare lucru despre ceea ce se petrecea efectiv în 
sufletul acelui om. 

Până la urmă, tot ce i-am zis a fost: 

— Greșești. 

Și-a pus la loc pe nas ochelarii de soare, privind drept înainte, 
la drum. Simţeam că se va închide iarăși în sine. M-am gândit că 
trebuie să forțez nota. 

— Spuneai că trebuie să mergem la înmormântare, fiindcă 
suntem datori cu asta față de Sheila. Dar cu Wanda cum 
rămâne? 

— Will? 

— Da. 

— Cred că n-am chef să mai discut despre asta. 


VP - 296 


48. 


Zborul cu avionul până la Boise a decurs fără incidente. Am 
decolat dimineața devreme din LaGuardia, care ar putea fi un 
aeroport și mai nasol, dacă nu s-ar bucura de o graţie divină. M- 
am așezat, ca de obicei, la clasa economic, de data asta în 
spatele unei bătrânele, care ţinea morţiș să-și rezeme spătarul 
scaunului exact pe genunchii mei. Pe toată durata călătoriei, am 
avut astfel prilejul să-i studiez firele de păr cărunte și pielea 
palidă de pe ţeastă - practic, stătea cu capul în poala mea ceea 
ce m-a ajutat să nu mă mai gândesc numai la problemele mele. 

Squares ședea în dreapta mea. Citea un articol despre el în 
Yoga Journal. Din când în când, mișca aprobator din cap apropo 
de ceea ce scria acolo despre el și zicea: „Exact, formidabil, ce 
bine m-a prins”. Făcea asta intenţionat ca să mă agaseze pe 
mine. Nu degeaba e el cel mai bun prieten al meu. 

Am reușit să ţin steagul sus până am văzut indicatorul cu BUN 
VENIT LA MASON, YDAHO. Squares închiriase un Buick Skylark. 
Ne-am rătăcit de două ori pe drum. Chiar și aici, în zona asta de 
provincie uitată de lume, lanţurile de magazine erau la ele 
acasă. Găseai toate numele celebre: Chef Central, Home Depot, 
Old Navy - o ţară unită prin monotonie. 

Capela era mică, albă și total nespectaculoasă. Am zărit-o pe 
Edna Rogers. Stătea în picioare, afară, singură, și fuma o ţigară. 
Squares a oprit mașina. Am simţit un ghem în stomac. Am 
coborât din mașină. larba era pârjolită de arșiță. Edna Rogers 
privea spre noi. Cu ochii încă la mine, a scos un fum lung pe 
nas. 

Am pornit spre ea. Squares era lângă mine. Mă simţeam gol 
parcă pe dinăuntru, rupt de realitatea momentului. 
Înmormântarea Sheilei. Venisem amândoi aici ca s-o îngropăm 
pe Sheila. Gândul acesta mi se învârtea în cap ca imaginea 
dereglată care se mișcă neîncetat pe ecranul unui televizor 
vechi. 


VP - 297 


Edna Rogers continua să pufăie din ţigară, cu ochii uscați, cu 
privirea dură. 

— Chiar mă întrebam dacă vei reuși să ajungi, totuși, mi-a 
spus ea. 

— Da, am venit. 

— Ai mai aflat ceva despre Carly? 

— Nu, am zis eu, ceea ce nu era perfect adevărat. Dar 
dumneata? 

A negat din cap. 

— Poliţia nu-și dă prea multă osteneală cu căutările. Mi-au zis 
că nu există nicio înregistrare oficială care să ateste că Sheila ar 
fi avut un copil. Probabil că, în mintea lor, copilul nici măcar nu 
există. 

Mai departe, totul s-a derulat parcă pe repede-înainte, 
imaginile perindându-se confuz și înceţoșat. Squares ne-a 
întrerupt și i-a prezentat condoleanţe. Au venit pe urmă alte 
persoane, să-și exprime compasiunea pentru pierderea suferită. 
Cei mai mulţi erau bărbaţi în costume formale. Ascultând ce se 
discuta, am dedus că era vorba despre colegi de-ai tatălui 
Sheilei, care lucrau la o fabrică producătoare de sisteme de 
deschidere pentru ușile de garaj. Lucrul acesta mi s-a părut 
ciudat, dar la momentul respectiv nu mi-am dat seama de ce. 
Am mai dat mâna și cu alţi oameni, uitând numele fiecăruia, 
imediat ce-l auzeam. Tatăl Sheilei era un bărbat înalt și chipeș. 
M-a întâmpinat cu o îmbrăţișare de urs, după care s-a dus spre 
colegii lui. Sheila avea un frate și o soră, amândoi mai tineri, 
amândoi posaci și distraţi. 

Stăteam toţi afară, aproape ca și cum ne-ar fi fost teamă să 
începem ceremonia. Lumea se împărţise deja în grupuri-grupuri. 
Tinerii stăteau cu fratele și sora Sheilei. Tatăl Sheilei se plantase 
într-un semicerc de bărbaţi în costum, toți dând din cap, 
înțelegători, toţi cu cravate late și cu mâinile în buzunare. 
Femeile se adunaseră ciorchine înspre ușă. 

Squares atrăgea privirile, dar era obișnuit cu așa ceva. Purta 
aceiași jeanși prăfuiţi, dar își pusese un blazer albastru și 
cravată gri. Ar fi trebuit să se pună la costum, a zis el la un 
moment dat, zâmbind, dar dacă, îmbrăcat festiv, Sheila nu l-ar fi 
recunoscut acum?! 

În cele din urmă, asistenţa îndoliată a început să intre în 
capela micuță. Eram surprins de participarea unui număr așa de 


VP - 298 


mare de persoane, dar, de fapt, lumea venise acolo pentru 
familie, nu pentru Sheila. Ea părăsise de mult orășelul natal. 
Edna Rogers s-a strecurat lângă mine și m-a luat de braț. S-a 
uitat în sus, cu un zâmbet forțat. Nici acum, tot nu știam ce să 
cred despre ea. 

Noi am intrat ultimii în capelă. Se auzeau șoapte gen „ce bine 
arată Sheila”, „parcă e vie”, în fine, comentarii care mie, 
personal, mi se par de-a dreptul sinistre, de fiecare dată când le 
aud. Nu sunt religios din fire, însă îmi place felul cum noi, cei de 
credință mozaică, ne comportăm în fața morţii - adică, noi ne 
îngropăm morţii repede. Nu stăm să jelim lângă coșciugul 
deschis. 

Mie nu-mi plac coșciugele deschise. 

Nu-mi plac din niște motive foarte evidente. Când te uiţi la un 
mort, adică un om care a încetat să mai respire, în trupul căruia 
nu mai circulă sângele și fluidele vieții, și îl vezi întins acolo, 
îmbrăcat gigea, zugrăvit bine la faţă, de parcă ar fi un exponat 
de la muzeul de ceară sau mai rău chiar, adică „parcă viu”, te 
aștepți să-l vezi imediat că respiră sau că, brusc, se ridică... Păi, 
atunci, cum să nu te umpli de groază?! Dar mai mult decât asta, 
de ce să vrei să rămâi în minte tocmai cu imaginea aceasta 
inertă a persoanei dragi? Cum să-mi doresc eu ca ultima 
amintire despre Sheila să fie cu ea zăcând cu ochii închiși pe 
pernele - de ce se pun perne în sicriu? - unei lăzi de mahon fin, 
care va fi închisă ermetic?! Când m-am așezat în capul șirului de 
oameni, împreună cu Edna Rogers - chiar a trebuit să stăm la 
rând ca să vedem acest recipient gol - gândurile astea au 
început să mă apese, să mă copleșească. 

Dar nu exista nicio cale de eschivare. Edna mă ţinea de braţ, 
un pic cam prea strâns. Când ne-am mai apropiat, au lăsat-o 
picioarele. Am ţinut-o eu, ca să nu cadă în genunchi. Mi-a zâmbit 
din nou, iar de data asta mi s-a părut că avusese o duioșie 
sinceră. 

— Ce mult am iubit-o, a șoptit ea. O mamă nu încetează 
niciodată să-și iubească propriul copil. 

Am dat din cap, cu un aer înţelegător, fiindu-mi prea teamă să 
vorbesc. Am mai făcut un pas amândoi, toată acţiunea 
semănând destul de bine cu îmbarcarea în mizeria aia de avion. 
Nu m-ar fi mirat să aud un glas anunțând: „Persoanele din 
rândurile douăzeci și cinci și mai sus pot vedea acum cadavrul”. 


VP - 299 


Ce idee tâmpită, dar mai bine să-mi las mintea să fabuleze așa. 
Orice, numai să nu mă mai gândesc la asta. p 

Squares era imediat după noi, ultimul din rând. Incercam să 
nu mă uit, dar, pe măsură ce înaintam, din nou speranța aceea 
iraţională a început să-mi încolțească în suflet. Nu cred că e o 
reacție neobișnuită. Mi s-a întâmplat chiar și la înmormântarea 
mamei - gândul că poate era totuși o eroare, o gafa imensă, că 
voi putea privi în jos, la sicriu, unde nu voi vedea pe nimeni, sau 
oricum nu pe Sheila. Poate acesta era și motivul pentru care unii 
oameni preferă coșciugele deschise. Finalitatea. Ai văzut cu 
ochii tăi, ai înţeles. Ai acceptat. Eram cu mama când a murit. 
Am fost de față când și-a dat ultima suflare. Dar tot am fost 
tentat să mai verific o dată sicriul în ziua aceea, doar ca să mă 
conving că poate Dumnezeu nu se răzgândise cumva. 

Mulţi oameni îndoliaţi, care au pierdut pe cineva foarte drag, 
trec prin stări din acestea. Refuzul, tăgăduirea fac parte din 
proces. Continui să speri, deși nu mai există speranţă. Asta 
făceam și eu acum. Mă târguiam cu o entitate în care nici măcar 
nu cred, rugându-mă să se întâmple o minune - mă rugam ca 
povestea cu amprentele, tot ceea ce ziceau cei de la FBI, 
identificarea făcută de domnul și doamna Rogers, de toți 
prietenii lor de-aici, de membrii familiei, în fine, ceva să fie 
greșit, mă rugam ca ei să se fi înșelat, ca Sheila să fie în viață, 
ca știrea că fusese ucisă și aruncată la marginea drumului să se 
infirme. 

Dar, firește, nu s-a întâmplat așa. 

Nu întocmai, oricum. 

Când am ajuns la sicriu, împreună cu Edna Rogers, mi-am 
impus să privesc în jos. lar, când am făcut asta, mi-a fugit 
pământul de sub picioare. Am început să tremur. 

— Ce frumos au aranjat-o, nu-i așa? a șoptit doamna Rogers. 

Își încleștase degetele pe braţul meu și plângea. Însă asta se 
întâmpla î în altă parte, undeva departe de tot. Nu eram acolo, cu 
ea. Priveam în jos. lar în momentul acela, adevărul mi-a luminat 
mintea. 

Da, Sheila Rogers era moartă într-adevăr. Nu încăpea nicio 
îndoială în această privinţă. 

Dar femeia pe care o iubeam eu, femeia cu care am trăit, pe 
care am ţinut-o în braţe și cu care voiam să mă însor, femeia 
aceea nu era Sheila Rogers. 


VP - 300 


49 


N-am leșinat, dar nici mult n-a lipsit. 

Sala se învârtea cu mine. Văzul meu s-a comportat ca un 
obiectiv de cameră video, apropiind și depărtând planul în mod 
succesiv. M-am dus împleticit spre sicriul cu Sheila Rogers - o 
femeie pe care n-o mai văzusem niciodată, dar pe care o 
cunoșteam așa de intim. O mână s-a întins spre mine și m-a 
înșfăcat zdravăn de braț. Squares. M-am uitat la el. Avea fața 
împietrită. Îi pierise toată culoare din obraji. Ochii ni s-au întâlnit 
și am sesizat la el o ușoară mișcare din cap. Ca o confirmare. 

Nu fusese imaginaţia mea. Nu fusese un miraj. Văzuse și 
Squares același lucru. 

Am rămas la înmormântare. Ce altceva am fi putut face? 
Ședeam acolo, incapabil să-mi iau ochii de la cadavrul 
necunoscutei, incapabil să scot o vorbă. Eram copleșit, 
tremuram din tot corpul, dar nimănui nu i se părea ceva 
suspect. În fond, eram la înmormântare, nu-i așa?! 

După ce sicriul a fost coborât în pământ, Edna Rogers a vrut 
să ne ducem înapoi acasă. Am rugat-o să nu se supere și să ne 
scuze, invocând faptul că trebuia să prindem avionul. Ne-am 
suit în mașina închiriată. Squares a pornit motorul. Am așteptat 
până am ieșit din raza lor vizuală. După care Squares a tras pe 
dreapta și m-a lăsat să-mi dau drumul. 

e 

— Hai să vedem dacă suntem amândoi pe aceeași lungime de 
undă, a spus Squares. 

Am încuviinţat din cap. Îmi mai revenisem. Din nou trebuia să 
mă autocontrolez, de data aceasta înfrânând posibila euforie. 
Nu voiam să mă gândesc la imensitatea revelației, ci mă 
concentram la detalii, la lucrurile mărunte. Mă uitam la copacul 
acela, fiindcă oricum nu puteam cuprinde cu privirea întreaga 
pădure. 

— Toate chestiile alea pe care le-am aflat noi despre Sheila, a 
zis el, că a fugit de-acasă, că a făcut trotuarul ani de zile, că a 
vândut droguri, că a fost colegă de cameră cu fosta ta iubită, că 


VP - 301 


amprentele ei au fost descoperite în locuinţa fratelui tău - deci 
toate astea... 

— Se referă la necunoscuta aceea pe care tocmai am 
înmormântat-o, am terminat eu fraza, în locul lui. 

— Prin urmare, Sheila noastră, adică doamna despre care 
credeam amândoi că e Sheila... 

— Nu a făcut nimic din aceste lucruri. Și nu a fost niciodată 
protagonista acelor fapte. 

— Marfă, omule, a spus Squares, încântat. 

— Absolut, am izbutit și eu să zâmbesc. 

e 

În avion, Squares a spus: 

— Dacă Sheila noastră nu e moartă, înseamnă că e vie. 

M-am uitat la el. 

— Hei, a zis Squares, unii dau bani grei ca să audă filosofii din 
astea. 

— Și când te gândeşti că eu am parte de ele pe gratis! 

— la zi, ce facem acum? 

Mi-am pus brațele cruciș la piept, rostind: 

— Donna White. 

— Pseudonimul pe care și l-a cumpărat de la soții Goldberg? 

— Exact. Detectivii ăia ai tăi au verificat doar la liniile 
aeriene? 

A confirmat, dând din cap. 

— Da, din moment ce noi ne gândeam că asta era 
modalitatea prin care ajunsese în vestul ţării. 

— Poți să-i pui pe cei de la agenție să lărgească acum aria de 
căutare? 

— Sigur, de ce nu? 

Stewardesa ne-a adus o gustare. Mintea îmi vâjâia în 
continuare. Zborul acesta îmi făcea bine, de fapt. Imi dădea 
posibilitatea și răgazul să reflectez. Din păcate, îmi dădea și 
ocazia de a privi realitatea în față, de a vedea repercusiunile. 
Am încercat să nu mă gândesc la partea asta. Nu voiam ca 
speranţa să-mi întunece raţionamentele. Nu încă. Nu acum, 
când știam încă prea puţin. Dar, totuși. 

— Așa se explică multe, am spus eu. 

— Ca de pildă? 


VP - 302 


— Secretomania ei. Faptul că nu mă lăsa s-o fotografiez. 
Faptul că avea așa de puţine lucruri personale. Faptul că nu voia 
să vorbească despre trecut. 

Squares a dat din cap, cu un aer aprobator. 

— Odată, Sheila - dar m-am oprit fiindcă nu acesta era 
numele ei, probabil - s-a scăpat și a pomenit că ea copilărise la 
o fermă. Însă tatăl adevăratei Sheila Rogers lucrează la o firmă 
care face sisteme de deschidere pentru uși de garaj. De 
asemenea, era absolut îngrozită la ideea de a-și suna părinţii - 
fiindcă, simplu, aceia nu erau părinţii ei. Și eu care am 
interpretat totul ca fiind vorba de un trecut plin de abuzuri și 
maltratări. 

— Dar era foarte posibil să fi fost vorba de cineva care se 
ascundea. 

— Corect. 

— Prin urmare, adevărata Sheila Rogers, a continuat Squares, 
ridicând privirea, adică persoana pe care tocmai am îngropat-o, 
se iubea cu fratele tău? 

— Așa se pare. 

— Și amprentele ei au fost găsite la locul crimei. 

— Exact. 

— Și Sheila ta? 

Am ridicat din umeri. 

— OK, a spus Squares. Prin urmare, se presupune că femeia 
care era cu Ken în New Mexico, cea pe care au văzut-o vecinii, 
era moarta, adică Sheila Rogers? 

— Da. 

— Și aveau o fetiţă cu ei. 

Tăcere. 

Squares s-a uitat la mine: 

— Te gândești și tu la același lucru la care mă gândesc eu? 

Am confirmat, dând din cap. 

— Că fetița aceea era Carly. Și că frate-tău, Ken, ar putea fi 
tatăl ei. 

— Da. 

M-am rezemat pe spate, închizând ochii. Squares a desfăcut 
pachetul cu gustarea oferită de stewardesă, s-a uitat înăuntru și 
a tras o înjurătură. 

— Will? 

— Da. 


VP - 303 


— Femeia pe care o iubeai tu. Ai vreo idee cine e? 
— Nicio idee, am spus eu, tot cu ochii închiși. 


VP - 304 


50. 


Squares s-a dus acasă. Mi-a promis să mă sune, în momentul 
în care afla ceva despre pseudonimul Donna White. Eu m-am 
dus acasă, stors de epuizare. Când am ajuns în fața ușii, am 
băgat cheia în broască, dar în momentul acela am simţit o mână 
pe umăr. Am sărit ca ars. 

— E OK, a spus ea. 

Katy Miller. 

Avea vocea răgușită. Purta o proteză la gât. Era umflată la 
faţă. Avea ochii injectaţi. Imediat deasupra protezei, începând 
de la bărbie pielea era toată vânătă. 

— Cum te simţi, ești bine? am întrebat-o. 

A dat din cap, în semn că da. 

Am îmbrăţișat-o cu grijă, poate cu prea multă grijă chiar, 
folosind doar braţele și evitând să mă apropii, de teamă să n-o 
lovesc și să n-o doară cumva. 

— Nu mă sparg, să știi, a spus ea. 

— Când ţi-au dat drumul? 

— Acum câteva ceasuri. Nu pot sta mult. Dacă ar ști tata că 
sunt aici... 

— Nu-i nevoie să spui mai mult, am zis eu, ridicând mâna. 

Am deschis ușa și am pășit înăuntru amândoi. Se strâmba de 
durere la fiecare mișcare. Ne-am dus spre canapea. Am 
întrebat-o dacă vrea să bea ceva sau să mănânce. Mi-a spus că 
nu. 

— Sigur e bine că ţi-au dat drumul din spital? 

— Așa au zis doctorii, dar am nevoie de odihnă. 

— Cum ai reușit să scapi de vigilenţa lui taică-tău? 

— Sunt căpoasă, a spus ea, încercând să zâmbească. 

— Văd și eu. 

— Și am minţit. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

A întors privirea, dar doar răsucind ochii - nu putea să miște 
capul. li dăduseră lacrimile. 

— Îţi mulțumesc, Will. 


VP - 305 


— Nu mă poţi convinge că n-a fost totul din vina mea, am 
spus, clătinând din cap. 

— Asta-i o tâmpenie, m-a contrazis ea. 

— În timp ce erai atacată, ai strigat numele John. Cel puţin, 
parcă așa ţin minte că ai spus. 

— Mi-a zis poliţia, da. 

— Dar tu nu mai ţii minte? 

A scuturat din cap. 

— Tu ce-ţi aduci aminte? 

— Mâinile acelea pe gât, a spus ea, privind în altă parte. 
Dormeam. Mâinile care brusc au început să mă strângă de gât. 
Tin minte că mă sufocam, gâfâiam, nu mai aveam aer. 

— Tu îl cunoști pe John Asselta? 

— Da. Era prieten cu Julie. 

— E posibil să te fi referit la el? 

— Adică atunci când am strigat numele John? Nu știu, Will, a 
spus ea, după ce s-a gândit câteva clipe. Dar de ce? 

— Cred - mi-am amintit de promisiunea făcută lui Pistillo de a 
nu o mai amesteca pe Katy în toată povestea asta -, cred că el 
ar putea avea o legătură cu uciderea lui Julie. 

A asimilat informaţia, fără să clipească. 

— Când spui că ar putea avea o legătură cu... 

— Mai mult de-atât nu-ţi pot spune acum. 

— Vorbești ca un poliţai. 

— A fost o săptămână foarte ciudată. 

— Povestește-mi ce-ai aflat. 

— Știu că ești curioasă, dar e preferabil să faci ceea ce-ţi spun 
medicii. 

— Ce vrea să mai însemne și chestia asta? a zis ea, uitându- 
se aspru la mine. 

— Cred că ai nevoie de odihnă. 

— Vrei să nu mă mai amestec în treaba asta? 

— Da. 

— Ţi-e teamă că o să pățesc iarăși ceva. 

— Da, într-adevăr. 

— Pot să-mi port singură de grijă, mi-a trântit-o ea, furioasă. 

— Neîndoielnic. Dar acum ne aflăm pe un teren extrem de 
periculos. 

— Și până acum pe ce teren am fost, mă rog?! 

Punct ochit, punct lovit. 


VP - 306 


— Uite ce e, trebuie să ai încredere în mine, în faza asta. 

— Will? 

— Da. 

— Să ştii că nu scapi de mine aşa de uşor. 

— Nici nu vreau să scap de tine. Dar e necesar să te protejez. 

— Nu poţi, a rostit ea, încetișor. Ştii și tu asta. 

N-am mai spus nimic. Katy s-a tras mai aproape de mine. 

— Trebuie să văd că se rezolvă problema asta până la capăt. 
Tu, mai mult decât oricine, ar trebui să mă înţelegi. 

— Te înţeleg. 

— Și atunci? 

— Am promis să nu spun nimic. 

— Cui i-ai promis? 

Am scuturat din cap. 

— Nu, ai încredere în mine, doar atât te rog, OK? 

— Nu, nu-i OK, a zis ea, ridicându-se în picioare. 

— Încerc... 

— Dar dacă eu ţi-aș spune ţie s-o lași baltă, m-ai asculta? 

— Nu pot spune nimic, am repetat, cu capul plecat. 

Pornise spre ușă. 

— Stai o secundă! 

— N-am timp de chestii de-astea acum, mi-a retezat-o ea. 
Probabil că tata a început deja să se impacienteze, neștiind pe 
unde sunt. 

— Sună-mă, Ok? 

Și i-am dat numărul meu de celular. Pe al ei, îl memorasem 
deja. 

A ieșit, trântind ușa. 

e 

Katy Miller a ieșit în stradă. O durea îngrozitor gâtul. Forţase 
nota, știa și ea asta, dar n-avea încotro. Clocotea de furie. 
Reușiseră să-l corupă și pe Will? Nu părea posibil, dar dacă 
totuși nu era nici el mai breaz decât ceilalți? Ori poate nu. Poate 
chiar credea că o protejează, procedând așa. 

Va trebui să fie și mai prudentă acum. 

| se uscase gâtul. Simţea nevoia de ceva lichid, dar a înghiţi 
era un calvar pentru ea. Se întreba când îi va trece, când se va 
simţi iarăși bine. Curând, așa spera. Dar era decisă să rezolve 
problema asta până la capăt. Își promisese ei însăși lucrul ăsta. 
Nu mai exista cale de întoarcere, nu putea avea liniște, până 


VP - 307 


când asasinul lui Julie nu ajungea în faţa instanţei sau nu-și 
primea pedeapsa, într-un fel sau altul. 

A luat-o spre sud, către 18" Street, iar apoi spre vest, în 
cartierul abatoarelor. Era liniște acum, perioada aceea de 
acalmie când abia se înserase și nu începuse încă tumultul vieții 
de noapte. Așa era orașul, ca o scenă de teatru pe care se 
montează zilnic două spectacole, schimbând de la unul la 
celălalt decorurile, ba chiar și actorii. Insă, zi sau noapte, sau 
chiar amurg, pe strada aceasta mirosea tot timpul a carne 
stricată. Nu puteai scăpa de miros nicio clipă. Carne de om sau 
carne de animal, Katy nu mai era sigură. 

Panica a cuprins-o din nou. 

S-a oprit, încercând să se calmeze. Din nou, senzaţia că 
degetele acelea o sugrumau, se jucau cu ea, închizându-i și 
deschizându-i traheea după bunul lor plac. Câtă forță, în 
comparaţie cu atâta neputinţă. Omul acela îi oprise respiraţia. 
Incredibil! O strânsese de gât până când îi oprise respiraţia, 
până când viața începuse să i se scurgă din trup. 

Exact cum păţise și Julie. 

Era așa de cufundată în aceste amintiri oribile, încât nu sesiză 
prezența lui acolo decât atunci când o prinse de cot. 

— Ce...? începu ea, răsucindu-se în loc. 

Strigoiul nu și-a slăbit strânsoarea. 

— Am înțeles că mă strigai, a spus el, cu vocea lui ca un 
sforăit prelung. Ei bine, iată-mă, a adăugat zâmbind. 


VP - 308 


51. 


Stăteam pur și simplu pe canapea. Katy avea perfectă 
dreptate să fie supărată. Dar furia ei mi se părea ceva 
suportabil, ceva mult mai acceptabil decât ideea unei alte 
înmormântări. M-am frecat la ochi. Mi-am pus picioarele sus. 
Probabil că oi fi adormit - nu-mi dau seama exact -, dar când a 
sunat telefonul, am fost surprins să constat că se făcuse 
dimineață. Am verificat identitatea apelantului. Era Squares. Am 
bâjbâit după receptor și l-am pus la ureche. 

— Salut, am zis eu. 

Squares a sărit peste glumele de început: 

— Cred că am găsit-o pe Sheila noastră. 

e 

Peste o jumătate de oră, intram în holul hotelului Regina. 

Era situat la niciun kilometru de apartamentul meu. Noi 
credeam că fugise în celălalt colț al ţării, dar Sheila... cum să-i 
spun altfel?... stătuse atât de aproape. 

Agenţia de detectivi particulari, cu care îi plăcea lui Squares 
să lucreze, nu avusese niciun fel de dificultate să dea de ea, mai 
ales că și ea devenise mai neglijentă de când cu moartea așa- 
zisei sosii. Depusese niște bani la First National și își luase o 
carte de debit Visa. Nu poţi sta în orașul acesta - la naiba, ca de 
altfel aproape nicăieri - fără carte de credit. Zilele când puteai 
să te înregistrezi la hotel sub un nume fals și să plătești cash au 
apus de mult. Mai există câteva bombe, în fine niște șandramale 
în care e păcat să bagi un om, care poate mai procedează și 
altfel, însă aproape peste tot se cere, cel puţin, să faci impresie 
bună cu o carte de credit - asta pentru eventualitatea în care ai 
fura ceva sau ai produce mari stricăciuni prin cameră. Nu e 
neapărat necesar ca tranzacţia să treacă prin sistem - cum 
spuneam, impresia contează -, dar tot rămâne realitatea că ai 
nevoie de o carte de credit. 

Ea presupunea probabil că era în siguranță, lucru de înţeles, 
altminteri. Soții Goldberg, care își câștigau existenţa prin 
discreția de care dădeau dovadă, îi vânduseră o identitate. Nu 
exista niciun motiv să își închipuie că ei s-ar apuca să divulge 


VP - 309 


ceva despre ea - singurul motiv pentru care, totuși, nu-și 
ținuseră gura fusese din prietenie pentru Squares și Raquel, plus 
faptul că, în sinea lor, se blamaseră pentru uciderea ei teoretică. 
Să adăugăm la asta faptul că acum Sheila Rogers era „moartă” 
și că astfel nimeni nu mai avea de ce s-o urmărească, în fine, 
părea logic să nu mai fie atât de precaută, așadar. 

Cu cartea de credit, scosese niște bani de la un ATM, ieri, în 
Union Square. De acolo, a fost doar o formalitate ca să se 
investigheze hotelurile din apropiere. Munca de detectiv se 
bazează în cea mai mare parte pe surse și șperțuri, ceea ce 
până la urmă înseamnă cam același lucru. Detectivii destoinici 
au surse plătite la companiile de telefonie, la fisc, la companiile 
de cărţi de credit, oriunde. Dacă vă închipuiţi că e o treaba 
complicată - că ar fi dificil să găsești pe cineva care să-ți 
furnizeze informaţii confidenţiale contra bani gheaţă - rezultă că 
nu prea citiţi ziarul. 

Dar chestia asta a fost chiar mai simplă. Suni, pur și simplu, la 
hotel și ceri să vorbești cu Donna White. Și tot faci asta, până 
când, în fine, nimerești la un hotel unde ţi se spune „Așteptaţi, 
vă rog” și ţi se face legătura. Acum, când pășeam în hotelul 
Regina, simţeam emoția momentului. Ea trăia. Nu-mi venea să 
cred că era adevărat, până nu mă convingeam cu ochii mei. 
Până nu o vedeam. Speranţa are un efect ciudat asupra minţii 
omenești. O poate lumina, la fel de bine cum o poate și 
întuneca. Dacă până acum mă convinsesem singur că mai sunt 
posibile și minuni pe lumea asta, acum mi-era teamă să nu-mi 
fie luat totul înapoi, ca atunci când m-aș uita din nou în sicriu și 
aș vedea-o acolo pe Sheila mea. 

Te voi iubi mereu. 

Așa scrisese în bilet. Mereu. . 

M-am apropiat de recepţie. li spusesem lui Squares că vreau 
să fac singur totul. M-a înțeles. Recepţionera, o blondă cu un 
surâs timid, vorbea la telefon. Mi-a arătat toți dinţii, făcând cu 
un gest spre telefon, ca să-mi dea de înţeles că va termina de 
vorbit imediat. Am ridicat din umeri, în semn că nu era nevoie 
să se grăbească, și m-am rezemat de biroul înalt, simțindu-mă 
relaxat. 

Peste un minut, a pus receptorul în furcă și mi-a acordat toată 
atenția: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 


VP - 310 


— Da, am zis eu. 

Vocea mea suna nenatural, prea modulată, de parcă vorbeam 
la radio. 

— O caut pe Donna White. Vreţi vă rog să îmi spuneți numărul 
camerei ei? 

— Îmi pare rău, domnule. Noi nu obișnuim să spunem nimănui 
numărul camerelor clienților noștri. 

Era cât pe-aci să-mi trag o palmă peste frunte. Cum puteam fi 
atât de prost? 

— Sigur că da, scuze. O să sun întâi. Aveţi un telefon interior? 

A arătat spre dreapta. Trei telefoane albe, niciunul cu taste, 
netede ca zidul. Am ridicat unul dintre receptoare și am așteptat 
să sune. Mi-a răspuns o operatoare. Am rugat-o să-mi facă 
legătura cu camera Donnei White. Femeia a zis - și am remarcat 
că în general asta e ultima găselniţă la personalul hotelier - „Cu 
plăcere”, după care am auzit telefonul sunând. 

Inima mi s-a suit parcă în gât. 

Și a sunat de două ori. De trei ori. La al șaselea zbârnâit 
prelung, am fost transferat la mesageria vocală a hotelului. O 
voce mecanică mi-a zis că acel client nu este disponibil în acest 
moment, explicându-mi cum să procedez dacă voiam să-i 
transmit ceva. Am închis. 

Și acum, ce să fac? 

Nimic, decât să aștept, probabil. Ce altceva puteam face? Am 
cumpărat un ziar de la standul de presă și am dibuit un loc în 
colțul holului, de unde puteam vedea ușa. Țineam ziarul în 
dreptul feţei, cum fac spionii când se feresc de alţi spioni, și mă 
simţeam ca un mare cretin. Imi bolborosea burta. Nu m-am 
considerat niciodată predispus la ulcer, dar cu tot ceea ce mi se 
întâmplase în ultimele zile, începuse să mă cam roadă stomacul 
de la prea multă aciditate. 

Am încercat să citesc ziarul - o acţiune total inutilă, 
bineînţeles. Nu mă puteam concentra. Nu reușeam să-mi găsesc 
energia necesară de a mă preocupa de treburile curente. Abia 
reușeam să stau locului și mă uitam la ușă din trei în trei 
secunde. Suceam și foiam paginile. Mă uitam la poze. Încercam 
să-mi pese de rezultatele de la sport. Am întors ziarul la partea 
cu benzi desenate, dar nimic nu mă atrăgea. 

Din când în când, recepţionera blondă își mai arunca privirile 
înspre mine. Dacă mă uitam și eu spre ea, în același timp, îmi 


VP - 311 


zâmbea atotștiutoare. Nu voia să mă scape din ochi, precis. Sau 
poate eram deja paranoic, de-mi imaginam numai scenarii din 
astea. În fond, ce mare lucru? Un bărbat care citește ziarul în 
holul hotelului. Nu făcusem nimic ca să-i trezesc vreo 
suspiciune. 

A trecut o oră, fără să se întâmple nimic. Acum, suna 
celularul. L-am dus la ureche. 

— Te-ai văzut cu ea? a întrebat Squares. 

— Nu e în cameră. Sau, oricum, nu răspunde la telefon. 

— Unde ești acum? 

— Stau la pândă în hol. 

Squares a scos un sunet. 

— Ce e? am întrebat. 

— Chiar ai zis „la pândă”? 

— N-ai vrea mai bine să mă scutești, da?! 

— Uite, ce-ar fi să punem doi tipi de la agenţie să facă treaba 
asta ca lumea? Și ne sună ei cum o văd că apare. 

— Nu încă, am zis eu, după câteva secunde de deliberare. 

Și în clipa aceea am văzut-o intrând. 

Am căscat ochii mari. Respirația mi-a devenit sacadată. 
Dumnezeule. Într-adevăr, era Sheila mea. Era vie. Am fost cât 
pe-aici să scap telefonul pe jos. 

— Will? 

— Gata, închid, am spus. 

— A venit? 

— Te sun eu. 

Și am închis. Sheila mea - îi voi spune așa, fiindcă nu știu cum 
s-o numesc altfel - își schimbase pieptănătura. De fapt, se 
tunsese. Acum, avea părul până la umeri, acoperindu-i gâtul 
lung ca de lebădă. Se și vopsise, negru-închis. Dar efectul... 
când am văzut-o am simţit ca un pumn greu în piept. 

Sheila înainta. Eu am vrut să mă ridic. Eram ameţit și parcă 
mă trăgea cineva de păr, în sus. Mergea în felul ei obișnuit - fără 
ezitare, capul sus, cu un aer hotărât. Ușa de la lift era deja 
deschisă, iar în clipa aceea mi-am dat seama că s-ar putea să n- 
apuc să ajung la timp până la ea. 

A pășit în cabină. Eram și eu în picioare acum. Am traversat 
grăbit holul, fără să alerg. Nu voiam să mă dau în spectacol. Tot 
ceea ce se întâmplase cu noi - motivul care o determinase să 
dispară așa, să-și schimbe numele, să se deghizeze și 


VP - 312 


Dumnezeu mai știe ce altceva - trebuia soluţionat cu finețe. Nu 
puteam pur și simplu să strig după ea și să alerg de nebun prin 
hol. 

Auzeam zgomotul tălpilor mele pe pardoseala de marmură. 
Sunetul îmi răsuna puternic în urechi. Știam că nu voi ajunge la 
timp. M-am oprit, uitându-mă la ușile ascensorului care se 
închideau. 

La naiba. 

Am apăsat pe buton, ca să chem liftul jos. Un alt ascensor a 
venit imediat. M-am repezit spre el, dar pe urmă m-am oprit. la 
stai un pic, ce obţineam dacă plecam în sus cu liftul? Nici măcar 
nu știam la ce etaj avea ea camera. Am verificat panoul cu 
lumini de deasupra liftului cu care plecase Sheila. Se aprindeau 
rând pe rând. Etajul cinci, pe urmă șase. 

Oare Sheila fusese singură în cabina liftului? 

Parcă da. 

Liftul s-a oprit la etajul nouă. OK, bun. Acum, am apăsat pe 
buton, să chem ascensorul. Același ascensor. Am urcat repede 
și am apăsat pe nouă, sperând să ajung acolo până să apuce ea 
să intre în cameră. Ușa a început să se închidă. M-am rezemat 
de peretele cabinei. În ultima clipă, o mână s-a strecurat între 
panourile ușii, care au luat-o în sens invers, deschizându-se. Un 
bărbat nădușit, într-un costum gri, a intrat, oftând, înăuntru, 
mulțumindu-mi printr-o mișcare a capului. A apăsat pe 
unsprezece. Ușa s-a închis din nou și am început să urcăm. 

— Ce căldură! mi-a spus tipul. 

— Îhî. 

Și iar a oftat. 

— Bun hotelul, nu credeți? 

Un turist, m-am gândit eu. Mai fusesem de mii de ori cu liftul 
în New York. Newyorkezii știu regula: te holbezi în sus, la cifrele 
care se aprind pe rând. Nu intri în vorbă cu ceilalți. 

l-am spus că da, era drăguţ hotelul, și, când s-au deschis 
ușile, am zbughit-o afară. Coridorul era lung. M-am uitat în 
stânga. Nimic. M-am uitat în dreapta și am auzit o ușă 
închizându-se. Ca un câine de vânătoare adulmecând prada, am 
țţâșnit spre locul de unde venise zgomotul. Parcă de pe partea 
dreaptă. In capătul coridorului. 

Am pornit pe urmele sunetului, amușinând dacă se poate 
spune, deducând că zgomotul venise ori de la camera 912, ori 


VP - 313 


de la camera 914. M-am uitat la o ușă, pe urmă la cealaltă. Mi- 
am adus aminte de un episod din Batman, în care Catwoman îi 
promite că o ușă duce la ea, iar cealaltă la un tigru fioros. 
Batman a ales greșit. In fine, la naiba, aici nu-i niciun Batman. 

Am ciocănit la ambele uși, stând între amândouă. Așteptând. 

Nimic. 

Am ciocănit din nou, mai tare de data asta. Ceva mișcare. Da, 
ceva mișcare în camera 912. M-am tras în dreptul ușii. Mi-am 
potrivit gulerul de la cămașă. Pe partea cealaltă a ușii, cineva 
scotea lanţul de siguranţă. Clanţa s-a înclinat și ușa a început să 
se deschidă. 

Un bărbat ciufut și nervos. Purta maiou și boxeri. 

— Ce e? a lătrat el la mine. 

— Imi pare rău. O caut pe Donna White. 

— Am eu mutră de Donna White, ha, ce zici?! s-a zborșit tipul 
la mine, cu mâinile în șold. 

Niște zgomote stranii se auzeau din camera bărbatului 
urâcios. Am ascultat mai atent. Gemete. Nişte așa-zise gemete 
de plăcere. Tipul se uita în ochii mei, dar nu părea prea încântat 
de ceea ce se întâmpla. M-am tras înapoi. Cinema la domiciliu, 
mi-am zis. Tipul se uita la filme porno. 

— Aă, hmm, scuze, am zis. 

lar el mi-a trântit ușa în nas. 

OK, să eliminăm așadar camera 912. Cel puţin, speram cu 
disperare să nu mă înșel. Ce nebunie! Mă pregăteam să bat la 
914, când o voce a zis: „Potsă vă ajut cu ceva?” 

M-am întors și, în capătul culoarului, am văzut un fel de dop 
mătăhălos fără gât, îmbrăcat cu un blazer albastru. Pe blazer 
era un mic logo, iar pe una dintre mâneci, mai sus, se vedea un 
ecuson. Tipul își bombase pieptul. Serviciul de pază și securitate 
al hotelului. Ce motiv de mândrie pentru el! 

— Nu, mersi, am spus eu. 

Tipul s-a încruntat. 

— Sunteţi oaspete în hotelul nostru? 

— Da. 

— Ce număr are camera dumneavoastră? 

— Nu am număr la cameră. 

— Dar tocmai ziceați... 


VP - 314 


Am ciocănit tare la ușă. Matahala s-a repezit spre mine. O 
clipă, am avut senzaţia că o să se arunce în plonjon, ca să 
protejeze ușa, dar în ultima clipă s-a oprit. 

— Veniţi, vă rog, cu mine. 

L-am ignorat, ciocăânind din nou la ușă. Nu răspundea nimeni. 
Matahala a pus o mână pe mine. M-am scuturat, ca să-l dau la o 
parte, am bătut iar la ușă și am zbierat: „Știu că nu ești Sheila”. 
Chestia asta l-a derutat pe zdrahon, care s-a încruntat și mai 
rău. Ne-am oprit amândoi, uitându-ne la ușă. Nu a deschis 
nimeni. Matahala m-a prins de braţ iarăși, mai cu blândetțe, de 
data asta. N-am mai opus rezistenţă. M-a condus frumos jos, iar 
apoi prin hol. 

Eram afară, pe trotuar. M-am întors. Matahala își încrucișase 
braţele la pieptul bombat. 

Și, acum, ce urma? 

Altă axiomă valabilă pentru New York: nu poţi sta în același 
loc pe un trotuar. Mișcarea este esenţială. Oamenii trec grăbiţi 
pe lângă tine și nu se așteaptă să descopere că le stă ceva în 
cale. Dacă totuși se întâmplă să dea peste un obstacol, îl 
ocolesc, dar de oprit nu se opresc niciodată. 

Căutam un loc unde să fiu în siguranţă. Secretul era să stau 
cât mai aproape de clădirea respectivă - pe trotuarul din faţă, 
dacă vreți. M-am cuibărit lângă geamul unei vitrine, am scos 
celularul, am sunat la hotel și am cerut să mi se dea legătura în 
camera Donnei White. M-am ales cu același „Cu plăcere” și am 
primit legătura. 

Nu răspundea nimeni. 

De data asta, am lăsat un mesaj sumar. l-am dat numărul 
meu de celular, încercând să nu par că mă milogesc de ea când 
am rugat-o să mă sune. 

Am băgat telefonul la loc în buzunar și din nou m-am întrebat: 
Și, acum, ce fac? 

Sheila mea era înăuntru. Gândul acesta mă zăpăcea de tot. 
Ce dor mi-era de ea. Câte posibilităţi, câţi de „dacă”! Mi-am 
impus să nu mă mai gândesc la toate astea. 

OK, minunat, de fapt ce trebuia să înțeleg eu din toată 
povestea asta? În primul rând, mai exista oare și altă ieșire? 
Undeva prin subsol sau prin spatele clădirii? Oare mă văzuse și 
ea, din dosul ochelarilor de soare pe care îi purta? Oare de-asta 
intrase așa de repede în lift? Când m-am luat după ea, am făcut 


VP - 315 


oare o greșeală în privinţa numărului camerei? Posibil. Știam că 
era la etajul nouă. Da, iată un punct de pornire. Oare? Dacă mă 
zărise și ea, nu cumva oprise intenţionat la etajul nouă, ca să 
mă inducă în eroare? 

E bine oare să stau postat aici? 

Nu știam. Oricum, acasă nu mă puteam duce, asta era cert. 
Am tras aer adânc. Mă uitam la trecători cum mergeau grăbiţi 
pe lângă mine, atât de mulţi, o masă amorfa, dar formată din 
nenumărate entităţi separate. Și pe urmă, uitându-mă la masa 
aceea de oameni, am zărit-o. 

Mi s-a oprit inima în piept. 

Stătea în picioare acolo și se uita la mine. Eram prea tulburat 
ca să mă mai pot mișca. Simţeam că se descleșta ceva în mine. 
Am dus mâna la gură, de teamă să nu ţip. Ea a venit spre mine. 
Avea lacrimi în ochi. Am scuturat din cap. Ea nu s-a oprit. A 
ajuns lângă mine și m-a tras lângă ea. 

— Gata, e OK, a șoptit ea. 

Am închis ochii. Multă vreme, am rămas așa, îmbrățișați. Nu 
vorbeam. Nu ne mișcăm. Parcă pluteam. 


VP - 316 


52. 


— Numele meu adevărat este Nora Spring. 

Stăteam amândoi la demisolul unei cafenele Starbucks de pe 
Park Avenue South, într-un colț, lângă ieșirea de incendiu. In 
afară de noi, nu mai era nimeni acolo. Ea se uita tot timpul la 
scări, temându-se să nu fi fost urmăriţi. Acest local, ca multe 
altele din reţeaua Starbucks, era decorat în tonuri de ocru, artă 
suprarealistă, fotografii mari cu oameni cu pielea închisă la 
culoare, culegând fericiți boabe de cafea. Ea își luase un venti 
latte cu gheață, iar eu un frappuccino. 

Fotoliile erau roșii, imense și suficient de plușate. Am tras 
două fotolii unul lângă celălalt. Ne ţineam de mână. Eu eram 
confuz, firește. Voiam răspunsuri. Dar, dincolo de asta, pe un 
plan mult mai înalt, mă scăldam într-un bucurie pură. Eram 
fericit. Indiferent ce urma să aflu, nimic din beatitudinea aceasta 
nu putea să se schimbe. Femeia pe care o iubeam revenise la 
mine. Nu voi mai accepta să se schimbe nimic din tot ce 
simțeam și aveam acum. 

— Îmi pare rău, a spus ea, sorbind din /atte. 

Am strâns-o duios de mână. 

— Când mă gândesc cum am fugit. Cum te-am lăsat să crezi - 
și aici s-a oprit -, nici măcar nu-mi pot închipui ce a fost în 
sufletul tău. Ce-ai putut crede despre mine. N-am vrut niciodată 
să te fac să suferi, a mărturisit ea, privindu-mă în ochi. 

— Sunt OK, am zis eu. 

— Cum ai aflat că nu sunt Sheila? 

— La înmormântarea ei. Când am văzut cadavrul. 

— Am vrut să-ți spun, mai ales după ce am aflat că a fost 
ucisă. 

— Și de ce n-ai făcut-o? 

— Ken mi-a zis că exista riscul să fii omorât. 

Numele fratelui meu m-a ars ca un fier roșu. Nora a întors 
capul. Mi-am strecurat mâna în sus, pe lângă braţul ei, oprindu- 
mă la umăr. De încordare, mușchii i se crispaseră. Am masat-o 
ușurel, cum obișnuiam altădată. A închis ochii, savurând clipa de 


VP - 317 


destindere. O bună bucată de timp n-am mai vorbit niciunul. Eu 
am rupt tăcerea. 

— De cât timp îl cunoști pe fratele meu? 

— De aproape patru ani. _ 

Am dat din cap, deși eram profund șocat. Incercam s-o 
încurajez să spună mai mult, dar continua să stea cu capul 
întors. Am prins-o delicat de bărbie și s-a întors spre mine. Am 
sărutat-o ușor pe buze. 

— Te iubesc așa de mult, a spus ea. 

Am simţit un elan care era cât pe-aci să mă salte de pe scaun. 

— Și eu te iubesc 

— Mi-e foarte frică, Will. 

— O să te apăreu. 

— Te-am minţit. Tot timpul cât am fost cu tine, te-am minţit. 

— Știu. 

— Crezi că vei putea trece vreodată peste asta? 

— Am crezut că te-am pierdut o dată. A doua oară, nu mai 
vreau să se întâmple așa ceva. Nu vreau să rămân fără tine. 

— Ești sigur? 

— Te voi iubi mereu. 

Nora mă studia cu atenţie. Nu știu ce voia să descopere pe 
faţa mea. 

— Sunt măritată, Will. 

Am încercat să rămân impasibil, dar nu mi-a fost ușor. 
Cuvintele rostite de ea începeau să se încolăcească parcă în 
jurul meu, strângându-mă din ce în ce mai tare. 

— Povestește-mi. 

— Acum cinci ani, mi-am părăsit soţul. Cray îl cheamă. Cray 
era - închise ochii - de o violenţă incredibilă cu mine. Nu vreau 
să intru în detalii. Nu sunt importante, oricum. Locuiam 
împreună într-o localitate numită Cramden. Destul de aproape 
de Kansas City. Într-o zi, după ce Cray a ajuns să mă bage în 
spital, am fugit de-acasă. E suficient cât ţi-am spus, OK? 

Am încuviinţat din cap. 

— Nu am niciun fel de familie. Aveam prieteni, dar realitatea 
e că nu voiam să-i implic. Cray e nebun. Nu m-ar fi lăsat să plec. 
M-a ameninţat... Nu contează cu ce m-a ameninţat. Dar nu 
puteam pune în pericol pe nimeni. Așa că am găsit refugiu la un 
cămin pentru femeile abuzate de soți. M-au luat la ei. Le-am zis 
că voiam să iau viaţa de la capăt. Că voiam să plec de-acolo. 


VP - 318 


Dar mi-era groaznic de frică de Cray. Înţelegi, Cray e poliţist. 
Nici n-ai idee... când trăieşti în teroare atâta timp, începi să 
crezi că omul acela e atotputernic. E imposibil să-ţi explic. 

M-am tras un pic mai aproape de ea, ţinând-o de mână în 
continuare. Văzusem consecinţa abuzurilor. O înţelegeam. 

— Cei de la căminul acela m-au ajutat să fug în Europa. Am 
locuit la Stockholm. Mi-a fost greu. M-am angajat ca ospătăriţă. 
Mi-era urât mai tot timpul. Voiam să vin înapoi, dar mi-era frică 
în continuare de soțul meu. Nu îndrăzneam. După șase luni, am 
crezut că o să-mi pierd minţile. Și acum mai am coșmaruri cu 
Cray care încearcă să mă prindă... 

A tăcut. Vocea i s-a frânt. Nu mai știam ce să fac. Am încercat 
să mă trag și mai aproape cu fotoliul. Brațele fotoliilor se 
atingeau deja, așa că mare lucru n-am mai realizat, dar cred că 
ea a apreciat reacţia mea. 

— În fine, până la urmă am cunoscut o femeie. O americancă. 
Locuia în cartier. Am fost amândouă prudente la început, dar 
avea ceva care mă atrăgea. Cred că amândouă păream 
hărțţuite. Două fugare. Eram îngrozitor de singure, deși ea era 
împreună cu soțul și fiica. Se ascundeau și ei, fugiţi din ţară. La 
început, n-am știut motivul. 

— Femeia aceea, am spus eu. Era Sheila Rogers? 

— Da. 

— Și soțul, am continuat, înghițind greu, fiindcă mi se pusese 
un nod în gât. Soţul era fratele meu. 

Confirmă presupunerea mea, dând din cap. 

— Și aveau o fetiţă, pe nume Carly. 

Totul începea să capete sens. 

— M-am împrietenit cu Sheila și, deși lui Ken i-a trebuit mult 
timp până să capete încredere în mine, am ajuns destul de 
apropiaţi până la urmă. M-am mutat la ei, mai ales ca să-i ajut 
având grijă de Carly. Nepoata ta e un copil minunat, Will. 
Deșteaptă, frumoasă și, fără să cădem în metafizică, are un fel 
de aură în jurul ei. Așa să știi. 

Nepoata mea. Ken avea o fiică. Aveam o nepoată pe care nu 
o văzusem niciodată. 

— Fratele tău vorbea tot timpul despre tine, Will. Sigur, 
amintea de mama și tatăl tău, ba chiar și de Melissa, dar tu erai 
lumea lui. Ţi-a urmărit evoluţia de la distanţă. Ştia tot despre 
activitatea ta la Covenant House. Se ascundea deja, ia să 


VP - 319 


vedem, da, de șapte ani! Și lui îi era tare urât, cred. Așa se face 
că la un moment dat a avut încredere în mine și mi s-a 
destăinuit. Cel mai mult atunci am vorbit despre tine. 

Am clipit de mai multe ori, privind în jos la masă. Studiam cu 
atenție șerveţelele cafenii de la Starbucks. Erau scrise pe ele 
niște versuri tâmpite, cu un fel de promisiune dulceagă. 
Șerveţele din hârtie reciclată. Culoarea era cafenie fiindcă nu 
folosiseră înălbitor. 

— Te simţi bine? m-a întrebat ea. 

— Perfect. Zi, ce s-a întâmplat mai departe? 

— Am intrat în legătură cu o prietenă de-acasă. Ea mi-a 
povestit că Cray angajase un detectiv particular și că aflase 
astfel că eram în Stockholm. M-am panicat, dar totodată eram 
pregătită să mă mut în altă parte. Cum îţi spuneam, cu Cray 
locuisem în Missouri. M-am gândit că dacă mă duc la New York, 
poate o să fiu în siguranţă. Dar aveam nevoie de o altă 
identitate, plauzibilă, pentru eventualitatea în care Cray 
continua să mă vâneze. Sheila era și ea în aceeași situaţie. 
Identitatea ei falsă era ușor de descoperit, fiind doar o 
schimbare de nume. Ei bine, atunci ne-am gândit noi la un plan 
simplu. 

Am dat din cap, în semn că înţelegeam. 

— V-aţi inversat identitățile. 

— Exact. Ea a devenit Nora Spring, iar eu am devenit Sheila 
Rogers. În felul ăsta, dacă soţul meu venea să mă caute, ar fi 
dat de ea. lar dacă persoanele care voiau să-i prindă pe ei o 
găseau pe Sheila Rogers, e clar, înţelegi și tu, nu se putea 
întâmpla nimic. 

M-am gândit la ce-mi spusese, dar mi se părea că ceva tot nu 
se leagă. 

— OK, vasăzică, așa ai ajuns tu să fii Sheila Rogers. Schimb de 
identitate. 

— Da. 

— Și ai nimerit în New York. 

— Da. 

— Și - aici venea partea care mă intriga pe mine - cumva s-a 
făcut că ne-am întâlnit. 

Nora zâmbea. 

— Te miri cum am ajuns noi împreună, așa-i? 

— Mda, așa-i. 


VP - 320 


— Crezi că e coincidența naibii că am ajuns să lucrez ca 
voluntară tocmai la locul tău de muncă. 

— Pare cam neverosimil, trebuie să recunoști. 

— Ei bine, ai dreptate. Nu a fost o coincidenţă, a spus ea, 
rezemându-se de spătar și oftând. Nu prea știu cum să-ţi explic 
asta, Will. 

O ţineam de mână, așteptând. 

— OK, va trebui să înţelegi. Îmi fusese teribil de urât, de una 
singură, departe de ţară. Nu-i aveam decât pe fratele tău și pe 
Sheila, plus, firește, pe Carly. In toată perioada aceea, îl auzeam 
pe fratele tău lăudându-te, așa că la un moment dat... la un 
moment dat am început să-mi imaginez că tu ești altfel decât 
oricare alt bărbat întâlnit de mine. Adevărul e că mă 
îndrăgostisem, probabil, de tine, dinainte de a te cunoaște. Așa 
că mi-am zis, când am venit la New York, că trebuia neapărat să 
te întâlnesc, să văd cu ochii mei ce fel de om ești în realitate. 
Poate, dacă mi se părea OK, puteam să-ţi povestesc despre 
fratele tău, să-ţi spun că trăiește și că e nevinovat, deși Ken m-a 
prevenit de nenumărate ori de pericolul unui asemenea gest. 
Nu, n-am avut un plan, nimic de genul ăsta. Am venit pur și 
simplu la New York și, într-o bună zi, am intrat la Covenant 
House și, numește asta destin, soartă, cum vrei tu, dar în clipa 
în care te-am văzut, am știut că te voi iubi mereu. 

Eram speriat, derutat, dar zâmbeam. 

— Ce e? a întrebat ea. 

— Te iubesc. 

Și-a rezemat capul de umărul meu. Tăceam amândoi. Mai 
avea sa-mi spună și altele. Dar toate la timpul lor. Deocamdată, 
savuram plăcerea de a fi din nou împreună. Când Nora s-a mai 
liniștit, a început iar să-mi povestească: 

— Acum câteva săptămâni, eram la spital, cu mama ta. Avea 
dureri cumplite, Will. Mi-a spus că nu mai suportă. Voia să 
moară. Suferea îngrozitor, nici nu-ţi închipui. Am ţinut mult la 
mama ta. Cred că știi și tu. 

— Da, știu. 

— Nu mai suportam să stau, pur și simplu, acolo, fără să fac 
ceva pentru ea. Așa că mi-am încălcat promisiunea făcută 
fratelui tău. Înainte să moară, am vrut să știe adevărul. Merita 
asta. Am vrut să știe că fiul ei trăiește, că o iubește șicăelnua 
făcut rău nimănui. 


VP - 321 


— l-ai spus de Ken? 

— Da. Dar, chiar așa confuză cum era din cauza bolii, tot s-a 
arătat sceptică. Voia o dovadă, cred. 

Am încremenit. M-am întors spre ea. Acum înțelegeam. De 
unde pornise totul. Vizita noastră în dormitor după 
înmormântare. Fotografia ascunsă în spatele ramei. 

— Vasăzică, tu i-ai dat mamei fotografia cu Ken? 

Nora a dat afirmativ din cap. 

— Nu l-a văzut niciodată. Doar fotografia. 

— Așa e. 

Ceea ce explică și de ce noi n-am știut nimic despre asta. 

— Dar i-ai spus că va veni înapoi. 

— Da. 

— Minţeai? 

S-a gândit la întrebarea asta. 

— Poate că era un fel de hiperbolă, dar nu, nu cred că a fost o 
minciună propriu-zisă. Vezi tu, Sheila a luat legătura cu mine 
când l-au prins pe Ken. Ken a fost întotdeauna foarte prudent. 
Luase tot felul de măsuri, ca să le ferească pe Sheila și Carly. 
Așa că atunci când l-au prins, Sheila și Carly au fugit. Poliţia n-a 
aflat niciodată nimic despre ele. Sheila a rămas în străinătate, 
până când a considerat Ken că nu mai e niciun pericol să vină și 
ele. Și atunci s-a strecurat și ea înapoi. 

— Și te-a sunat când a venit? 

— Da. 

Incepea să se lege totul. 

— De la un telefon public din New Mexico. 

— Da. 

Asta era, probabil, primul telefon despre care vorbea Pistillo - 
cel din New Mexico, acasă la mine. 

— Și ce s-a mai întâmplat pe urmă? 

— Totul a început să meargă prost. M-a sunat Ken. Era 
disperat. Cineva îi descoperise. El și Carly erau plecaţi de-acasă, 
când doi bărbaţi intraseră prin efracţie. Au torturat-o pe Sheila, 
ca să afle unde se dusese el. Ken a venit acasă în timpul 
atacului. l-a împușcat pe amândoi. Dar Sheila era grav rănită. A 
sunat și mi-a spus că acum trebuia să fug. Că poliţia va găsi 
amprentele Sheilei. McGuane și oamenii lui vor afla și ei că 
Sheila Rogers fusese cu el. 

— Toţi o căutau pe Sheila, am spus eu. 


VP - 322 


— Da. 

— Și acum venea rândul tău. Trebuia să dispari și tu. 

— Am vrut să-ți spun, dar Ken a fost foarte categoric. Dacă nu 
știai nimic, erai în siguranţă. Și, pe urmă, mi-a amintit că trebuia 
să ne gândim și la Carly. Oamenii aceia o torturaseră și o 
omorâseră pe mama ei. Nu știu ce-aș fi fost în stare să fac, dacă 
s-ar fi întâmplat vreo nenorocire cu Carly. 

— Câţi ani are Carly? 

— Face doisprezece ani, în curând. 

— Prin urmare, s-a născut înainte ca fratele meu să fugă în 
lume. 

— Cred că avea cam șase luni, pe-atunci. 

Incă un punct dureros. Ken avea o fetiţă, dar mie nu-mi 
spusese nimic. 

— De ce a ţinut secret că avea o fetiţă? 

— Nu știu. 

Până acum, înțelesesem logica tuturor acţiunilor, dar nu 
pricepeam ce era cu Carly. Îmi munceam mintea să mă 
dumiresc. Cu șase luni înainte ca el să dispară. Ce se întâmplase 
cu viaţa lui? Era exact în perioada în care fusese racolat de FBI. 
Să fie vreo legătură cu chestia asta? Îi era teamă lui Ken că prin 
acţiunile sale putea pune în pericol viaţa fetiţei lui? Da, probabil, 
așa părea mai verosimil. 

Mă pregăteam să mai pun o întrebare, ca s-o fac să 
povestească mai departe, când a sunat celularul meu. Squares, 
probabil. M-am uitat la identitatea apelantului. Nu, nu, nu era 
Squares. Dar am recunoscut numărul imediat. Katy Miller. Am 
apăsat pe buton și am pus telefonul la ureche. 

— Katy? 

— Oooo, nu, îmi pare rău, greșeală. Mai încercaţi o dată. 

Frica, frica mă cuprindea iarăși. Oh, Doamne. Strigoiul. Am 
închis ochii. 

— Dacă i-ai făcut vreun rău, să te ferească... 

— Haide, Will, m-a întrerupt  Strigoiul.  Ameninţările 
neputincioase sunt sub demnitatea ta. 

— Ce vrei? 

— Trebuie să stăm de vorbă, băiețaș. 

— Unde e ea? 

— Cine? Oh, te referi la Katy? Păi, sigur, e chiar aici. 

— Dă-mi-o la telefon. 


VP - 323 


— Nu mă crezi, Will? Sunt rănit. 

— Dă-mi-o la telefon, am repetat eu. 

— Vrei dovada că trăiește? 

— Da, așa ceva. 

— Ce zici de asta atunci?! a susurat Strigoiul. Pot s-o fac să 
tipe, ca s-o auzi. Îţi convine așa? 

Am închis ochii. 

— N-auzi, Will? 

— Nu. 

— Sigur? N-ar fi nicio problemă. Un urlet ascuţit, care să-ți 
zdruncine nervii. Ce zici? 

— Te rog să n-o faci să sufere. Ea n-are nimic de-a face cu 
toată chestia asta. 

— Unde ești acum? 

— Pe Park Avenue South. 

— Mai precis. 

l-am indicat un loc, la vreo două străzi mai încolo. 

— Trimit o mașină acolo în cinci minute. Urci când vine. S-a 
înţeles? 

— Da. 

— Și, Will, apropo! 

— Ce e? 

— Să nu suni pe nimeni. Să nu spui nimănui. Katy Miller are 
deja probleme mari cu gâtul, de la întâlnirea precedentă. Nici 
nu-ți închipui cât de tentat sunt să văd dacă o mai doare. Hei, 
mai ești pe fir? a șoptit el. 

— Da. 

— Ţin-te bine atunci. O să se isprăvească totul curând. 


VP - 324 


53. 


Claudia Fisher a dat buzna în biroul lui Joseph Pistillo. 

— Ce e? a zis Pistillo, ridicând capul. 

— Raymond Cromwell nu a venit la raport. 

Cromwell era agentul sub acoperire desemnat de ei pentru a-l 
dubla pe Joshua Ford, avocatul lui Ken Klein. 

— Parcă păstram mereu legătura cu el prin staţie. 

— Au avut o întâlnire la firma lui McGuane. Nu putea să-și ia 
aparatura cu el acolo. 

— Și de la întâlnirea aceea nu l-a mai văzut nimeni? 

Fisher a confirmat, dând din cap. 

— Același lucru e valabil și în cazul lui Ford. E dat dispărut și 
el. 

— Doamne Sfinte. 

— Spuneţi, ce trebuie să fac acum? 

Pistillo se ridicase deja în picioare și se foia prin încăpere. 

— Mobilizează toţi agenţii disponibili. Facem razie la McGuane 
la firmă, chiar acum. 

e 

Mi se rupea sufletul s-o las singură pe Nora - mă obişnuisem 
deja cu numele -, dar cum să fac altfel? Simţeam că înnebunesc 
când mă gândeam că sadicul acela psihopat pusese laba pe 
Katy. Mi-am amintit cât de neputincios mă simţisem atunci când 
mă legase cu cătușele de pat, în timp ce nemernicul o ataca 
nemilos. Am închis ochii, încercând să revăd în minte imaginea 
aceea. 

Nora a încercat să mă oprească, dar până la urmă a înțeles. 
Era un lucru pe care trebuia să-l fac. Sărutul nostru de la 
revedere a fost poate chiar prea tandru. M-am smuls greu de 
lângă ea. Ochii mi se umpluseră iarăși de lacrimi. 

— Să vii înapoi la mine, a spus ea. 

l-am promis, după care am ieșit în fugă. 

Mașina era un Ford Taurus negru, cu geamuri fumurii. Nu era 
decât șoferul înăuntru. Nu-l cunoșteam. Tipul mi-a dat o 
banderolă pentru ochi, cum primești în avion, dacă vrei să 
dormi, mi-a zis să mi-o pun și să stau lungit pe bancheta din 


VP - 325 


spate. Am făcut cum îmi spusese. A pornit motorul și a demarat. 
Am profitat de răgazul acela ca să mă pot gândi. Știam multe 
lucruri acum. Nu tot, însă. Nu suficient. Dar mult. Și aveam toate 
motivele să cred că Strigoiul nu greșise: totul se va isprăvi 
curând. 

Am trecut totul în revistă și iată concluzia parțială la care am 
ajuns: Acum unsprezece ani, Ken era implicat în niște activităţi 
ilegale cu vechii lui prieteni, McGuane și Strigoiul. Nu mai exista 
nicio îndoială în această privinţă. Ken greșise în acea perioadă, 
asta era clar. O fi fost el un erou pentru mine, dar sora mea, 
Melissa, a sesizat bine că, de fapt, Ken avea înclinații spre 
violenţă. Aș putea amenda un pic afirmaţia, spunând că era 
dornic de aventură, de viaţă trăită la maximum. Dar asta e doar 
o chestiune de nuanţă. 

La un moment dat, Ken a fost prins de autorităţi și a acceptat 
să îl demaște pe McGuane. Și-a riscat viaţa. A făcut joc dublu, 
lucrând sub acoperire. Avea aparatură de comunicare. Cumva, 
McGuane și Strigoiul au aflat acest lucru. Ken a fugit. A venit 
acasă, deși nu prea am înţeles de ce. N-am prea înțeles nici ce 
rol a avut Julie în toată schema asta. Din câte se știe, nu fusese 
nici ea acasă de peste un an de zile. A fost revenirea ei atunci 
doar o coincidență? Venise acasă doar fiindcă venise și Ken, și 
asta pentru că îl iubea, sau poate doar pentru că el era sursa ei 
de droguri? lar Strigoiul o urmărise, știind că în felul acesta va 
putea da de urma lui Ken? 

lată tot atâtea întrebări, la care nu aveam încă răspuns. 

Nu deocamdată, oricum. 

În fine, cumva, Strigoiul i-a prins, probabil într-un moment 
cam delicat. A atacat. Ken a fost rănit, dar a reușit să fugă. Julie 
nu a fost la fel de norocoasă. Strigoiul voia să-i forțeze mâna lui 
Ken, așa că a înscenat totul astfel încât să pară că fratele meu 
era criminalul. Îngrozit că ar putea fi ucis sau mai rău, Ken a 
fugit în lume. Şi-a luat prietena de suflet, pe Sheila Rogers, și pe 
fetița lor, Carly. După care au dispărut fără urmă toţi trei. 

Mi-am dat seama că în jurul meu se făcuse mai întuneric, deși 
aveam banderola aceea legată la ochi. Am auzit un fel de fâșâit. 
Intrasem într-un tunel. Putea fi Midtown, însă presupunerea mea 
era că ne aflam în Lincoln, îndreptându-ne spre New Jersey. Mă 
gândeam acum la Pistillo și la rolul lui în toată povestea asta. 
Pentru el chestiunea se rezuma la vechiul dicton „scopul scuză 


VP - 326 


mijloacele”. În anumite situaţii, poziţia lui într-o anchetă era de 
„mijloc”, „instrument”. Însă în cazul de faţă era implicat direct, 
personal. Nu era greu să sesizezi punctul lui de vedere. Ken era 
un ticălos. Făcuse un târg și, indiferent de motiv, îl încălcase, 
fugind. Liber la vânătoare pentru a-l prinde. Îl declară fugar din 
fața legii, ceea ce înseamnă că forțele polițienești din lumea 
întreagă pornesc pe urmele lui ca să-l prindă. 

Trec anii. Ken și Sheila rămân împreună. Fiica lor, Carly, 
crește. Pe urmă, într-o bună zi, Ken este prins. Este adus înapoi 
în State, convins, îmi imaginez eu, că va fi spânzurat pentru 
uciderea lui Julie Miller. Dar autorităţile au știut de la bun 
început adevărul. Nu de-asta vruseseră să pună mâna pe el. 
Autorităţile vor să taie capul balaurului. McGuane. lar Ken le 
poate fi încă de ajutor ca să li-l dea pe tavă. 

Așa că fac iarăși un târg cu el. Ken se ascunde în New Mexico. 
Când se consideră că totul e în ordine, vin înapoi din Suedia 
Sheila și Carly, ca să stea cu el. Dar McGuane este un inamic 
puternic. Află unde sunt ei. Trimite doi oameni acolo. Ken nu 
este acasă, dar cele două gorile o torturează pe Sheila, ca să 
afle amănunte despre el. Ken îi prinde asupra faptului, îi 
omoară, o pune în mașină pe iubita lui, grav rănită, și pe fetiță, 
după care fuge iarăși. O previne pe Nora, care se folosește de 
identitatea Sheilei, că autorităţile și McGuane vor fi pe urmele 
ei. E forțată și ea să dispară. 

Cam asta era ceea ce știam eu deocamdată. 

Mașina s-a oprit. Gata cu atâta pasivitate, mi-am zis eu. Dacă 
aveam de gând să mai scap cu viaţă din toată tevatura asta, 
trebuia să fiu mai ferm. Mi-am scos banderola de la ochi și m-am 
uitat la ceas. Drumul până aici durase un ceas. Pe urmă, m-am 
ridicat în șezut. 

Ne aflam în mijlocul unei păduri dese. Pe jos, covor din ace de 
brad. Copacii erau verzi, cu ramuri bogate; multă vegetaţie. 
Vedeam acolo un mic turn de supraveghere, ca un fel de 
construcţie din aluminiu instalată pe o platformă situată cam la 
vreo trei metri deasupra solului. Arăta ca o magazie de unelte 
supradimensionată, construită doar cu scop utilitar. Ca un 
obiectiv industrial lăsat în paragină. Rugina se instalase prin 
colțuri și în jurul ușii. 

— Dă-te jos, a spus șoferul, întorcându-se spre mine. 


VP - 327 


M-am conformat. Rămăsesem cu ochii la structura aceea de 
metal. Am văzut cum se deschide ușa; dinăuntru a ieșit 
Strigoiul. Era îmbrăcat complet în negru, de parcă s-ar fi pregătit 
să urce pe scenă și să recite poezii la serbarea școlară. Mi-a 
făcut cu mâna. 

— Bună, Will. 

— Unde e? am întrebat eu. 

— Cine? 

— Termină cu tâmpeniile. 

Strigoiul și-a încrucișat braţele. 

— Măi, măi, a zis el, ia te uită ce soldăţel viteaz avem noi aici! 

— Unde e? 

— Te referi la Katy Miller? 

— Ştii foarte bine că da. 

Strigoiul a confirmat, dând din cap. Tinea ceva în mână. Un fel 
de funie. Un lasou, poate. Am încremenit. 

— Ai remarcat și tu ce mult seamănă cu sora ei? Cum să 
rezist? Mă refer la gât. Gâtul acela frumos ca de lebădă. Deja 
mutilat... 

— Unde e? am repetat, încercând să nu-mi tremure vocea. 

— E moartă, Will, a zis el, clipind de câteva ori. 

Am crezut că mi se face rău de la inimă. 

— M-am plictisit tot așteptând... 

Râdea. Sunetul avea ecou în liniștea din jur, sfârtecând aerul, 
jumulind frunzișul. Stăteam acolo, în picioare, înlemnit. 

— Ho-ho, cătinel, băiețaș! a strigat el, arătând cu degetul spre 
mine. Glumeam, mă, Willie băiete. Mă amuzam și eu un pic. 
Katy e bine, n-a păţit nimic. Hai încoace, să te convingi singur, 
mi-a făcut el semn. 

M-am repezit spre platformă, cu inima cât un purice. Scara 
era ruginită. M-am cățărat pe ea. Strigoiul râdea cu poftă. Mi-am 
făcut loc, împingându-l, și am deschis ușa de aluminiu spre 
hangarul dinăuntru. M-am întors spre dreapta. 

Katy era acolo. 

Îmi răsuna încă în urechi râsul Strigoiului. M-am dus repede 
spre ea. Tinea ochii deschişi; câteva șuvițe de păr îi căzuseră 
peste faţă. Vânătăile de pe gât viraseră spre un gălbui-mov. Era 
legată cu brațele de un scaun, dar, altminteri, nu părea rănită 
pe nicăieri. 

M-am aplecat și i-am aranjat părul. 

VP - 328 


— Eşti OK? 

— Da, sunt bine, a spus ea. 

Simţeam cum mă umplu de furie. 

— Ti-a făcut ceva? A 

Katy Miller a scuturat din cap. li tremura vocea: 

— Ce vrea de la noi? 

— Te rog, lasă-mă pe mine să răspund la asta. 

Ne-am întors amândoi spre Strigoi, care apăruse în ușă. Am 
văzut acum - pe jos era plin de cioburi de sticlă, într-un colț, un 
fișet vechi. Un laptop, cu capacul închis, în alt colț. Trei scaune 
de metal pliante, cum se folosesc la reuniunile școlare, 
desfăcute, cu picioarele pe podea. Pe unul dintre ele, ședea 
Katy. Strigoiul luă al doilea scaun și îmi făcu semn să-l iau pe cel 
din stânga lui. Am rămas în picioare. Strigoiul a oftat și s-a 
ridicat de pe scaun. 

— Am nevoie de ajutorul tău, Will, a spus el. S-a întors spre 
Katy și a continuat: Și m-am gândit că prezența domnișoarei 
Miller aici, cu noi, în fine - zâmbetul acela sinistru i se lăţi pe 
toată faţa -, m-am gândit că ar putea funcţiona ca un fel de 
stimulent. 

— Dacă îi faci vreun rău, m-am zborșit la el, dacă îndrăznești 
măcar să ridici mâna... 

Strigoiul nu s-a înfuriat. Nu s-a tras înapoi. A ridicat doar 
mâna brusc și m-a prins de bărbie. A fost ca o lovitură de cuțit. 
Un gâjâit urât mi-a ieșit pe buze. Parcă îmi înghiţisem beregata. 
M-am clătinat pe picioare și m-am tras deoparte. Strigoiul nu s-a 
grăbit. S-a plecat mult și mi-a aplicat un upercut. M-a nimerit cu 
încheieturile degetelor drept în rinichi. Am căzut în genunchi, 
aproape paralizat de lovitură. 

Se uita în jos, la mine. 

— Începi să mă calci pe nervi cu atitudinea ta, Willie băieţaș. 

Simţeam că o să vomit. 

— Trebuie să luăm legătura cu fratele tău, a continuat el. De- 
asta te-am adus aici. 

— Nu știu unde e, am zis eu, ridicând privirea. 

Strigoiul a plecat de lângă mine, mutându-se în spatele 
scaunului pe care şedea Katy. Cu delicateţe, aproape cu prea 
multă delicateţe parcă, și-a pus mâinile pe umerii ei. Katy a 
tresărit când a atins-o. Strigoiul și-a întins degetele arătătoare, 
pipăind-o pe vânătăile de pe gât. 


VP - 329 


— Îți spun adevărul, am insistat eu. 

— Oh, te cred, te cred. 

— Și-atunci ce mai vrei? 

— Știu cum să dau de Ken. 

— Ce?! 

Eram complet derutat. 

— Mai ţii minte filmele alea vechi, cu fugari care lasă mesaje 
prin anunţurile de mică publicitate? 

— Da, parcă. 

Strigoiul zâmbea, încântat parcă de răspunsul meu. 

— Așa a procedat și Ken. Sigur, la el e totul modern, în pas cu 
tehnica. Ken folosește un grup de discuţii, pe Internet. Mai 
precis, lasă și primește mesaje la un grup numit rec.music.elvis. 
Cum ai dedus, probabil, e un grup de fani ai lui Elvis. Prin 
urmare, bunăoară, dacă avocatul vrea să ia legătura cu el, omul 
lasă o dată și o oră, pe care le postează cu un nume codificat. 
Ken va ști atunci când să intre IM cu numitul avocat. 

— IM? 

— „Instant message.” Cred că ai practicat și tu asta, deja. E 
ca o cameră de discuţii privată. Imposibil de dibuit. 

— Dar de unde știi toate astea? 

A zâmbit din nou, mutându-și mâinile mai aproape de gâtul lui 
Katy. 

— Culegere de informaţii, a spus el. Este unul dintre punctele 
mele forte. 

Lăsase mâinile jos, trăgându-se un pic de lângă Katy. Am 
realizat că îmi ţinusem respirația. A băgat mâna în buzunar și a 
scos iarăși funia aceea ca un lasou. 

— Și atunci pentru ce ai nevoie de mine? am întrebat. 

— Fratele tău nu vrea să se vadă cu avocatul lui, a spus 
Strigoiul. Presupun că simte capcana. Totuși, noi am mai fixat o 
întâlnire IM. Sperăm într-adevăr ca tu să-l poţi convinge să se 
întâlnească cu noi. 

— Și dacă nu reușesc? 

A ridicat funia, care avea legat un mâner, în capăt. 

— Ştii ce e chestia asta? 

N-am răspuns. 

— E un lasou indian, a spus el, ca și cum s-ar fi pregătit să 
înceapă o prelegere. E folosit de thuggee, cunoscuţi sub 
denumirea mai largă de „asasini silenţioși”, în India. Lumea 


VP - 330 


tinde să creadă că secta asta a fost stârpită complet în secolul 
al XIX-lea. In fine, unii au totuși ceva îndoieli. E nevoie să mai 
continui, Will? a întrebat el, ridicând arma aceea primitivă și 
uitându-se spre Katy. 

Am clătinat din cap. 

— Își va da seama că e o cursă, am spus eu. 

— Rolul tău e să-l convingi, și atât. Dacă dai greș - a ridicat 
privirea, zâmbind -, în fine, partea pozitivă a lucrurilor este că 
vei putea vedea nemijlocit cât a suferit Julie, când a murit. 

Simţeam că îngheţ de groază. 

— O să-l omorâţi, am zis eu. 

— Oh, nu neapărat. 

Ştiam că mințea, dar pe faţa lui era o expresie înspăimântător 
de sinceră. 

— Fratele tău a făcut înregistrări, a adunat informaţii 
incriminatoare. Dar nu le-a arătat încă celor de la FBI. Le-a ţinut 
ascunse, în toţi acești ani. Asta e un lucru bun. Dovedește 
cooperare și faptul că a rămas același Ken pe care îl știm și îl 
iubim noi. Și - aici, s-a oprit, gândindu-se la ceva - Ken are ceva 
ce mă interesează pe mine. 

— Ce? 

S-a eschivat, zicând: 

— Uite care-i târgul: dacă ne predă tot ce are și promite că va 
dispărea din nou, putem continua ca până acum. 

Minciună. Ştiam asta. II va omori pe Ken. Ne va omori pe toţi. 
N-aveam nicio îndoială în această privinţă. 

— Și dacă nu te cred? 

A lăsat lasoul să cadă în jurul gâtului lui Katy. Fata a scos un 
țipăt. Strigoiul a zâmbit și s-a uitat în ochii mei: 

— Chiar contează? 

— Probabil că nu, am spus eu, înghițind anevoios, din cauza 
nodului care mi se pusese în gât. 

— Probabil? 

— Gata, cooperez. 

A dat drumul lasoului, care a rămas atârnat de gâtul lui Katy, 
ca un oribil colier. 

— Să nu te-atingi de el, a spus Strigoiul. Avem o oră. Petrece- 
o contemplând gâtul ei, Will. Și imaginează-ţi. 


VP - 331 


54. 


McGuane fusese luat prin surprindere. 

Urmărea cum agenţii federali luau cu asalt firma. Nu se 
așteptase la așa ceva. Da, Joshua Ford era un personaj 
important. Da, dispariţia lui va ridica semne de întrebare, deși îl 
puseseră pe Ford s-o sune pe nevastă-sa și să-i spună că fusese 
solicitat în afara orașului, într-o „chestiune delicată”. Dar reacţia 
aceasta în forță? Părea exagerată. 

Nu conta. McGuane era întotdeauna pregătit. Petele de sânge 
fuseseră curățate cu ajutorul unui detergent special cu peroxid, 
astfel încât nici la testul cu lumină albastră nu putea apărea 
nimic. Se avusese grijă, de asemenea, de firele de păr și fibrele 
de țesătură, dar chiar dacă se găseau câteva din acestea, ce 
conta, de fapt?! Nu va nega că Ford și Cromwell au fost aici. Va 
admite bucuros acest lucru. Va recunoaște, de asemenea, că și 
plecaseră, pe urmă. Putea aduce și dovezi; oamenii lui din 
serviciul de pază înlocuiseră deja banda autentică, de la 
sistemul de supraveghere electronic, cu alta, modificată digital, 
pe care se vedea că atât Ford, cât și Cromwell plecaseră de la 
sediul firmei, de bunăvoie și pe picioarele lor. 

McGuane a apăsat pe un buton, care ștergea și reformata 
automat fișierele din computer. Nu vor găsi nimic. Automat, 
McGuane a stocat informaţie prin e-mail. La fiecare oră, 
computerul trimitea un e-mail la un cont secret. În felul acesta, 
fișierele rămâneau salvate undeva în spaţiul cibernetic virtual. 
Doar McGuane cunoștea această adresă. Putea extrage de-acolo 
informaţiile, ori de câte ori voia. 

S-a ridicat și și-a aranjat cravata, exact când Pistillo dădea 
buzna pe ușă, împreună cu Claudia Fisher și alți doi agenți. 
Pistillo ţinea arma îndreptată spre McGuane. 

McGuane a desfăcut larg mâinile. Nu-i era frică. Nu le arăta 
niciodată că ţi-e frică. 

— Ce surpriză plăcută. 

— Unde sunt? a zbierat Pistillo. 

— Cine? 

— Joshua Ford și agentul special Raymond Cromwell. 


VP - 332 


McGuane nici nu a clipit. Aha, deci așa se explica totul. 

— Vrei să spui că domnul Cromwell e agent federal? 

— Da, a lătrat Pistillo. Zi, unde e? 

— În cazul ăsta, aș vrea să depun o plângere. 

— Ce? 

— Agentul Cromwell s-a prezentat aici drept avocat, a 
continuat McGuane, pe un ton extrem de calm. Am avut 
încredere în el, ca avocat. Am fost sincer cu el, presupunând că 
mă protejează relaţia privilegiată dintre avocat și client. Ca 
acum să aflu de la dumneata că e agent sub acoperire. Vreau să 
fiu asigurat că nimic din ce-am spus nu va fi folosit împotriva 
mea. 

Pistillo era stacojiu la faţă. 

— McGuane, spune, unde e? 

— N-am nici cea mai mică idee. A plecat cu domnul Ford. 

— Ce ai avut de discutat cu ei? 

McGuane zâmbea. 

— Pistillo, nu sunt obligat să-ți spun. Știi și dumneata la fel de 
bine. Întâlnirea noastră se încadrează în relaţia privilegiată 
avocat-client. 

Pistillo abia se abţinea să nu apese pe trăgaci. Țintea spre 
mutra lui McGuane. Dar McGuane nu lăsa să se vadă nimic. 
Pistillo a coborât arma. 

— Scotociţi peste tot, a lătrat el. Confiscaţi și etichetaţi orice 
obiect. Pe el, puneţi-l sub arest. 

McGuane i-a lăsat să-i pună cătușe la mâini. Nu voia să le 
spună despre banda de la sistemul electronic de supraveghere a 
clădirii. Treaba lor, să descopere singuri. Impactul va fi cu atât 
mai mare. Totuși, în timp ce agenţii federali îl târau afară, 
realiza că nu era de bun augur. Nu-l deranja să fie bruftuluit un 
pic de polițai - cum s-a menţionat mai devreme, nu era la primul 
agent federal pe care îl omora -, însă ceva îl făcea să se întrebe, 
de data asta, dacă nu omisese totuși vreun detaliu, nu se 
expusese involuntar, dacă, în fine, nu făcuse poate o greșeală 
majoră care putea să-l coste totul. 


VP - 333 


55. 


Strigoiul a ieșit afară, în pădure, lăsându-mă singur cu Katy. 
Ședeam pe scaunul acela, holbându-mă la lasoul din jurul 
gâtului ei. Treaba asta avea efectul scontat. Da, voi coopera. Nu 
voi risca sub nicio formă ca funia aceea să se strângă în jurul 
gâtului copilei acesteia speriate. 

— O să ne omoare, a spus Katy, uitându-se la mine. 

Nu fusese o întrebare. Era adevărat, desigur, dar eu tot am 
negat. l-am promis că va fi bine cu ea, că eu voi găsi o soluţie să 
scăpăm de-acolo, dar nu cred că i-am putut domoli neliniștile. 
Nici nu era de mirare! Gâtul mă durea mai puţin, dar pumnul pe 
care îl încasasem în rinichi făcea încă ravagii. M-am uitat în jur, 
prin încăpere. 

Gândește, Will. Și gândește repede. 

Știam ce avea să urmeze. Strigoiul mă va pune să fixez o 
întâlnire. În momentul în care Ken va veni, vom fi morţi toți. M- 
am gândit bine la asta. Va trebui să încerc să-l previn pe fratele 
meu. Să încerc, poate, să folosesc un fel de cod. 

Singura noastră speranţă era ca fratele meu să intuiască până 
la urmă că i se întindea o cursă și să-i ia el prin surprindere pe 
ei. Dar trebuia să las deschise mai multe variante. Adică, trebuia 
simultan să găsesc o cale de a ieși de-aici, oricum ar fi, chiar 
dacă ar însemna să mă sacrific, pentru a o salva pe Katy. Va 
apărea o posibilitate, o greșeală. Trebuia să fiu pregătit s-o 
exploatez. 

— Eu știu unde suntem, a șoptit Katy. 

— Unde? 

— Suntem la bazinul de apă din South Orange. Pe vremuri, 
veneam aici și beam apă. Nu e departe de Hobart Gap Road. 

— Cât exact e până acolo? 

— Vreun kilometru jumătate, poate. 

— Ştii drumul? Adică, dacă încercăm să fugim până acolo, ai 
putea să te descurci ca să nimerim repede? 

— Așa cred, a spus ea, după care, confirmând din cap: Da, da, 
sigur, știu drumul. 


VP - 334 


OK, bun. lată un punct rezolvat. Nu era cine știe ce, dar 
oricum reprezenta un început. M-am uitat afară, prin ușa 
deschisă. Şoferul era rezemat de mașină, Strigoiul stătea în 
picioare, cu mâinile la spate. Ba se ridica pe vârfurile picioarelor, 
ba se lăsa pe toată talpa. Privea undeva în sus, de parcă s-ar fi 
uitat la niște păsărele. Şoferul și-a aprins o ţigară. Strigoiul era 
nemișcat. 

Mi-am plimbat privirile repede pe podea și am găsit ceea ce 
căutam - o bucată mare de sticlă spartă. M-am uitat din nou 
afară. Nu, niciunul nu privea înspre noi. Și atunci m-am furișat în 
spatele scaunului lui Katy. 

— Ce faci? a șoptit ea. 

— Te dezleg, tai sfoara. 

— Ai înnebunit? Dacă te vede... 

— Trebuie să încercăm ceva, spusei eu. 

— Dar... Și dacă mă dezlegi, pe urmă ce facem? 

— Nu știu, am recunoscut eu. Dar fii pregătită. Nu se poate să 
nu apară ocazia. Și atunci încercăm să scăpăm. Trebuie să 
profităm de clipa aceea. 

Am apăsat marginea rugoasă a spărturii pe sfoară și am 
început să o mișc înainte și înapoi. Funia se deșira deja. Dar 
mergea greu. Am iuţit ritmul. Funia a început să cedeze, fibră 
după fibră. 

Tăiasem aproape funia pe jumătate, când am simţit că se 
clatină platforma. M-am oprit. Cineva urca scara. Katy a scos un 
scâncet. M-am tras imediat de lângă ea și am ajuns la loc, pe 
scaun, exact când intra Strigoiul. S-a uitat la mine. 

— Gâfâi, Willie băiețaș? 

Am împins bucata de sticlă spartă la spate, pe scaun, 
punându-mi-o aproape sub fund. Strigoiul se încrunta la mine. 
Eu nu spuneam nimic. Îmi crescuse pulsul. Strigoiul s-a uitat 
spre Katy. Ea a încercat să-l sfideze cu privirea. Cât curaj avea 
fata asta! Dar când am întors capul spre ea, m-a cuprins iar 
groaza. 

Funia deșirată era exact la vedere. 

Strigoiul a mijit ochii. 

— Hei, hai să facem odată treaba aia, am spus eu. 

Suficient cât să-i distrag atenţia. Strigoiul s-a întors brusc spre 
mine. Katy și-a mișcat un pic mâinile, reușind să acopere cumva 
bucata de sfoară roasă. Nu prea eficient, dacă Strigoiul se uita 


VP - 335 


mai atent. Dar în fine, poate suficient, oricum. Strigoiul a 
așteptat un pic, după care s-a dus spre laptop. Pentru o secundă 
- o secundă infinit de mică - a stat cu spatele la mine. 

Acum, mi-am zis eu. 

Voiam să ţâșnesc și, folosind bucata de sticlă spartă ca pe-o 
măciucă, să-i trag una în ceafa Strigoiului. Am calculat repede. 
Eram cumva prea departe? Probabil. Și ce făceam cu șoferul? 
Dacă era înarmat? Chiar mă încumetam eu...? 

În clipa aceea, Strigoiul s-a răsucit subit spre mine. Momentul, 
dacă se putea numi așa, trecuse. 

Computerul era deja pornit. Strigoiul a tastat ceva. A intrat 
online, a mai apăsat pe niște taste și pe ecran a apărut un text. 
A zâmbit spre mine și a zis: 

— Hai să stai de vorbă cu Ken. 

Mi s-a pus un bolovan în stomac. Strigoiul a mai scris ceva, a 
dat „enter”, iar în clipa aceea am văzut pe ecran: 

EȘTI ACOLO? 

Asta scrisese. Așteptam. Răspunsul a venit aproape imediat. 

DA. 

Strigoiul a zâmbit. 

— Ah, Ken. 

Și a mai scris ceva. lar „enter”. 

SUNT WILL. ÎMPREUNĂ CU FORD. 

A urmat o lungă pauză. 

SPUNE-MI CUM O CHEMA PE FATA CU CARE TI-AI DAT 
ÎNTÂLNIRE PRIMA OARĂ? 

Strigoiul s-a întors spre mine. 

— Exact cum mă aşteptam, vrea să te verifice. Vrea dovada 
că ești tu, într-adevăr. 

N-am spus nimic, dar mintea îmi lucra frenetic. 

— Știu la ce te gândești, a continuat el. Vrei să-l previi cumva. 
Vrei să-i dai un răspuns care să fie pe-aproape de cel adevărat. 

Și s-a dus imediat la Katy. A apucat mânerul lasoului. Și a tras 
doar un pic de tot. Dar funia s-a strâns în jurul gâtului ei. 

— Uite care-i învoiala noastră, Will. Vreau să te ridici în 
picioare. Vreau să te duci la computer și să tastezi răspunsul 
corect. Eu ţin funia pregătită, strângând din ce în ce mai tare. 
Dacă te ţii de prostii - dacă doar bănuiesc că încerci să-mi tragi 
clapa - voi continua să strâng, până o omor. Ai priceput? 

Am confirmat, dând din cap. 


VP - 336 


El a mai strâns un pic lasoul. Katy a scos un sunet. 

— Du-te, a zis el. 

M-am grăbit spre ecran. Mintea mi-era parcă amorțită de 
frică. Strigoiul avea dreptate. Încercasem să născocesc o 
minciună plauzibilă, ceva ca să-l avertizez. Dar nu puteam. Nu 
acum. Am pus degetele pe tastatură și am scris: 

CINDI SHAPIRO. 

Strigoiul a zâmbit. 

— Pe bune? Măi, Will, ce bucăţică dată naibii era fata asta. 
Sunt impresionat, pe cuvânt. 

A dat drumul la lasou. Katy a răsuflat din rărunchi. Strigoiul a 
venit la computer. Eu m-am uitat în spate, spre scaunul meu. 
Bucata de sticlă spartă era foarte la vedere. M-am dus repede 
spre scaun. Așteptam să vină răspunsul. 

DU-TE ACASĂ, WILL. 

Strigoiul se freca pe față. 

— Interesant răspuns, a zis el, reflectând. Unde ai ieșit atunci 
cu ea? 

— Ce? 

— Cu Cindi Shapiro. Unde aţi făcut-o, la ea acasă, la tine, 
unde? 

— La petrecerea de bar mitzvah a lui Eric Frankel. 

— Și Ken știe asta? 

— Da. 

Strigoiul zâmbea. Pe urmă, a tastat așa: 

M-AI VERIFICAT. ACUM E RÂNDUL TĂU. UNDE AM FĂCUT-O 
ATUNCI CU CINDI? 

Altă pauză lungă. Stăteam ca pe ace, acolo, pe scaunul 
metalic. Bun raţionamentul. Strigoiul fusese abil, deplasând un 
pic centrul de greutate, cum s-ar spune. Dar, cel mai important, 
într-adevăr, era faptul că nici noi nu știam dacă interlocutorul 
nostru era Ken sau nu. Răspunsul pe care îl vom primi va lămuri 
cumva lucrurile. 

Au trecut treizeci de secunde. După care: 

DU-TE ACASĂ, WILL. 

Strigoiul a mai tastat ceva: 

TREBUIE SĂ VORBESC CU TINE. 

O pauză mai lungă. Și apoi, în sfârșit: _ 

LA FRANKEL. LA BAR MITZVAH. DU-TE ACASA ACUM. 

Ce emoție! Vasăzică, era Ken, într-adevăr. 


VP - 337 


M-am uitat spre Katy. Ne-am privit în ochi. Strigoiul scria iar: 

TREBUIE SĂ NE ÎNTÂLNIM. 

Răspunsul a venit repede: 

NICI SĂ NU TE GÂNDEȘTI. 

TE ROG. E IMPORTANT. 

DU-TE ACASĂ, WILL. E PERICULOS. 

UNDE EȘTI? 

CUM Al DAT DE FORD? 

— Hm, a făcut Strigoiul, gândindu-se câteva clipe, după care a 
scris: PISTILLO. 

Din nou, o pauză lungă. 

AM AFLAT DE MAMI. A SUFERIT MULT? 

Strigoiul nu m-a mai consultat aici, scriind din proprie 
iniţiativă: 

DA. 

CE FACE TATR E 

NU PREA BINE. TREBUIE SA NE VEDEM CU TINE. 

Altă pauză. 

NICI SĂ NU TE GÂNDEȘTI. 

PUTEM SĂ TE AJUTĂM, 

MAI BINE SĂ NU VĂ BĂGATI. 

Strigoiul s-a uitat la mine: 

— Ce zici, încercăm să-l ademenim cu viciul lui preferat? 

Habar n-aveam la ce se referea, dar l-am văzut scriind: 

PUTEM SĂ-ȚI FACEM ROST DE BANI. N-AI NEVOIE? 

BA DA, WILL. DAR VA TREBUI SĂ FIE PRIN TRANSFER ÎN 
STRĂINĂTATE. 

După care, ca și cum mi-ar fi citit gândurile, Strigoiul a scris: 

TREBUIE NEAPĂRAT SĂ NE VEDEM. 

TE IUBESC, WILL. DU-TE ACASĂ. 

Și din nou, ca și cum s-ar fi cuibărit în mintea mea, Strigoiul a 
tastat: 

STAI UN PIC. 5 

ÎNCHID ACUM, FRĀȚIOARE. NU TE ÎNGRIJORA. 

Strigoiul a răsuflat adânc. 

— Nu ţine, a zis el. 

După care s-a grăbit să scrie: E 

DACĂ ÎNCHIZI ACUM, KEN, FRATELE TĂU VA MURI. 

O pauză. Apoi: 

CINE E ACOLO? 


VP - 338 


Strigoiul a zâmbit: 

GHICEȘTE DIN PRIMA. INDICIU: CASPER PRIETENOSUL. 

Nicio pauză de data asta. 

LASĂ-L ÎN PACE, JOHN. 

NU CRED. 

EL N-ARE NICIUN AMESTEC. 

STII CĂ N-AR TREBUI SĂ TE JOCI CU SIMPATIILE MELE. TE- 
ARĂȚI LA FAȚĂ, ÎMI DAI CE VREAU DE LA TINE, NU-L OMOR. 

ÎNTÂI ÎI DAI DRUMUL. PE URMĂ, ÎTI DAU CE VREI DE LA MINE. 

Strigoiul râdea, bătând repede în taste: 

OH, TE ROG. ÎN CURTE, KEN. ŢII MINTE CURTEA, PRECIS. ÎȚI 
DAU TREI ORE CA SĂ AJUNGI ACOLO. 

IMPOSIBIL. NICI MACAR NU SUNT PE COASTA DE EST. 

— Rahat, a mormăit Strigoiul, după care s-a repezit să scrie: 

ATUNCI, FĂ BINE ȘI GRĂBEȘTE- TE. TREI ORE. DACA NU 
AJUNGI, TAI UN DEGET ȘI ÎNCĂ UN DEGET LA FIECARE JUMĂTATE 
DE CEAS. PE URMĂ, TREC LA DEGETELE DE LA PICIOARE. DUPĂ 
CARE, ÎMI FOLOSESC FANTEZIA. ÎN CURTE, KEN. TREI ORE. 

Strigoiul s-a deconectat. A închis laptopul, trântind capacul, și 
s-a ridicat în picioare. 

— Bine, a spus el, zâmbind. Eu zic că a mers destul de bine, 
nu?! 


VP - 339 


56. 


Nora l-a sunat pe Squares, pe celular. l-a relatat succint 
împrejurările legate de dispariţia ei. Squares a ascultat, fără s-o 
întrerupă, în timp ce venea cu mașina spre locul unde se afla ea. 
S-au întâlnit în față la clădirea Metropolitan Life, pe Park 
Avenue. i 

Nora s-a suit în microbuz și l-a îmbrățișat pe Squares. li părea 
bine să fie din nou în mașina cu care salvau copiii străzii. 

— Nu putem suna la poliţie, a spus Squares. 

Nora a încuviinţat din cap. 

— Da, Will a fost ferm în această privinţă. 

— Și atunci ce naiba facem? 

— Nu știu. Dar sunt foarte speriată, Squares. Fratele lui Will 
mi-a povestit de toţi indivizii ăştia. Or să-l omoare, precis. 

Squares își muncea creierii, încercând să găsească o soluţie. 

— Cum comunici cu Ken? 

— Printr-un grup de discuţii, pe Internet. 

— Hai să-i dăm un mesaj. Poate are el vreo idee. 

e 

Strigoiul se ținea la distanță. 

Intram în criză de timp. Continuam să fiu pe fază. Dacă 
apărea o portiță, orice posibilitate, eram decis să risc, ca să 
putem scăpa de-acolo. Palmasem bucata de sticlă spartă și 
studiam ceafa Strigoiului. Repetam în gând posibilul scenariu. 
Încercam să apreciez ce mișcare defensivă ar fi putut face 
Strigoiul și cum urma s-o parez. Unde, mă întrebam eu, unde 
avea arterele? Unde era cel mai vulnerabil, unde avea pielea 
mai moale? 

M-am uitat spre Katy. Se ţinea bine, rezista. M-am gândit din 
nou la ceea ce-mi spusese Pistillo, cât de categoric fusese când 
îmi ceruse să n-o mai implic pe Katy în toată povestea asta. 
Avusese dreptate. Era greșeala mea. Când m-a rugat atunci, la 
început, s-o ajut, ar fi trebuit s-o refuz. li pusesem viaţa în 
pericol. Faptul că încercasem într-adevăr s-o ajut, că înţelegeam 
mai bine decât mulţi dorința ei disperată de a se ajunge odată la 


VP - 340 


închiderea cazului, de a se afla adevărul cu privire la uciderea 
lui Julie, conta prea puţin; vina continua să-mi aparţină. 

Trebuia să găsesc o modalitate de a o salva. 

M-am uitat din nou la Strigoi. Se holba la mine. Nici n-am 
clipit. 

— Las-o să plece, i-am zis eu. 

A simulat un căscat. 

— Sora ei a fost bună cu tine. 

— Ei, și? 

— Nu ai niciun motiv să-i faci rău. 

Strigoiul a ridicat palmele și, pe tonul acela al lui mai mult 
susurat, a zis: 

— Cine a pomenit de motive aici? 

Katy a închis ochii, iar eu am preferat să mă opresc. Nu 
făceam decât să agravez situația. M-am uitat la ceas. Mai erau 
două ore. „Curtea” era locul unde fumătorii de iarbă obișnuiau 
să se adune după școală. Nu erau mai mult de zece kilometri 
de-aici. Ştiam de ce îl alesese Strigoiul. Terenul era ușor de 
supravegheat. Un spaţiu ţinut închis, mai ales în lunile de vară. 
lar, odată ce intrai acolo, puţine șanse să mai ieși teafăr și viu. 

A sunat celularul Strigoiului. Se uita la aparat, de parcă până 
atunci nu-l mai vazuse. Pentru prima oară, am sesizat pe faţa lui 
o expresie de ușoară derută. M-am încordat, deși n-am îndrăznit 
să trec la atac cu sticla spartă. Nu încă. Dar trebuia să fiu 
pregătit. 

A apăsat pe buton și a dus telefonul la ureche: 

— Zi, a spus el. 

Asculta. Mă uitam la fața lui lipsită parcă de culoare. Era calm, 
dar totuși simțeam că se întâmpla ceva. Clipea mai des. Se uita 
tot timpul la ceas. Timp de două minute n-a scos niciun cuvânt. 
După care: 

— Vin. Am plecat. 

S-a ridicat și a venit spre mine, aplecându-se spre urechea 
mea. 

— Dacă te clintești de pe scaunul ăsta, o să mă implori s-o 
ucid mai repede, mi-a șoptit el. Ai priceput? 

Am confirmat, cu o mișcare din cap. 

Strigoiul a ieșit, închizând ușa. Înăuntru era întuneric. Începea 
să se lase seara, lumina strecurându-se cu greu prin frunzișul 


VP - 341 


des. Nu existau ferestre în partea din faţă, așa că nu aveam 
cum să știu ce făceau, afară. 

— Ce se întâmplă? a șoptit Katy. 

Am dus degetul la buze, ciulind urechile. Un motor de mașină, 
o mașină care demara. M-am gândit la amenințarea lui. Să nu 
care cumva să îndrăznesc să mă ridic de pe scaun. Cu o 
persoană ca Strigoiul, era de preferat să te supui, dar, pe de altă 
parte, oricum intenţiona să ne omoare. M-am aplecat mult din 
talie și m-am lăsat jos de pe scaun. Cea mai lină mișcare cu 
putinţă. 

M-am uitat spre Katy, dându-i de înţeles din priviri să nu 
spună nimic. A încuviinţat din cap. 

Am rămas cât mai lipit de podea și m-am târât prudent spre 
ușă. Dacă n-ar fi fost plin de cioburi pe jos, m-aș fi lăsat pe 
burtă, stil gherilă. Înaintam încet, având grijă să nu mă tai. 

Când am ajuns la ușă, am pus capul pe podea și m-am uitat 
prin crăpătura de jos. Am văzut mașina îndepărtându-se. Am 
încercat să prind un unghi mai bun, dar mi-era greu. M-am 
ridicat în șezut și mi-am lipit ochiul de o fantă laterală. Se vedea 
și mai prost așa. Fanta aceea era minusculă. M-am ridicat un pic 
și bang, uite-l. 

Şoferul. 

Dar unde era Strigoiul? 

Am făcut repede niște calcule. Doi oameni, o singură mașină. 
Mașina pleacă. Nu sunt prea tare la matematică, dar asta 
însemna că nu putea rămâne decât un singur om. M-am întors 
spre Katy, șoptind: 

— A plecat. 

— Ce? 

— Şoferul e aici. Strigoiul a plecat cu mașina. 

M-am deplasat înapoi spre scaun și am luat bucata aceea 
mare de sticlă spartă. Pășind cât mai ușor cu putință, de teamă 
ca structura metalică să nu se clatine vizibil, m-am dus la 
scaunul de care era legată Katy. Și m-am apucat să tai sfoara. 

— Ce-o să facem pe urmă? a șoptit ea. 

— Ai zis că știi cum se poate ajunge la șosea. O să fugim. 

— Se întunecă. 

— De-asta o și facem acum. 

— Tipul de-afară, a spus ea. Poate că e înarmat. 


VP - 342 


— Posibil, dar crezi că-i mai bine dacă stăm aici și așteptăm 
să vină Strigoiul? 

Katy a scuturat din cap. 

— Dar de unde știm că n-o să se întoarcă chiar acum? 

— Nu știm. 

Funia s-a rupt. Katy era liberă. Își freca încheieturile mâinilor, 
unde o strânsese sfoara. 

— De-acord? am zis eu. 

S-a uitat la mine, iar în clipa aceea mi-am dat seama că poate 
așa mă uitam și eu pe timpuri la Ken, cu o expresie în care se 
contopeau speranţa, veneraţia și încrederea. Incercam să par 
viteaz, deși n-am avut niciodată stofă de erou. Katy a încuviinţat 
din cap. Da. Era de acord. 

In spate, exista o singură fereastră. Planul meu era să o 
deschidem, să ieșim afară pe-acolo și pe urmă să ne strecurăm 
prin pădure. Trebuia să nu facem zgomot, dar, dacă totuși tipul 
auzea ceva, planul era să o luăm la fugă. Contam pe faptul că 
șoferul ori era neînarmat, ori nu avea voie să ne rănească grav. 
Se gândeau precis că fratele meu va fi precaut, așa că era 
preferabil să ne ţină pe noi în viaţă - în fine, pe mine, oricum -, 
pe post de momeală pentru Ken. 

Sau poate nu era așa. 

Fereastra era înțepenită. Am tras, am împins, degeaba. 
Fusese vopsită pe deasupra, cu toc cu tot, acum o mie de ani, 
probabil. Nicio șansă s-o deschidem. 

— Și acum? a întrebat Katy. 

Eram încolţit. Ca un șobolan prins în cursă. Mă uitam la Katy. 
Mă gândeam la ceea ce-mi spusese Strigoiul, că nu fusesem în 
stare s-o ocrotesc pe Julie. Nu voiam ca așa ceva să se mai 
repete acum, cu sora ei. Nu, exclus. 

— Nu există decât o singură ieșire de-aici, am spus eu. 

Și m-am uitat spre ușă. 

— O să ne vadă. 

— Poate că nu. 

Mi-am lipit ochiul de crăpătura dintre marginea laterală a ușii 
și toc. Soarele apunea. Umbra punea stăpânire pe pădure. ÎI 
vedeam pe șofer, așezat pe o buturugă. Vedeam vârful aprins al 
țigării, un reper constant în întunecimea tot mai deasă de-afară. 

Stătea cu spatele. 


VP - 343 


Am vârât măciuca de sticlă spartă în buzunar. l-am făcut 
semn lui Katy, mișcând palma în jos, să se aplece. Am întins 
mâna spre clanță. Ușa a scârțâit un pic, când s-a deschis. M-am 
oprit, privind afară. Şoferul tot nu se uita spre noi. Trebuia să 
risc. Am deschis ușa ceva mai mult. Nu mai scârțâia. Pe urmă, 
m-am oprit. Puteam să ne strecurăm foarte bine afară și cu ușa 
doar întredeschisă. 

Katy a ridicat privirea spre mine. Am confirmat, dând din cap. 
S-a fofilat afară, pe ușă. M-am aplecat și am procedat la fel. 
Eram amândoi afară acum. Întinși pe burtă, pe platformă. 
Complet expuși. Am închis ușa. 

Tipul tot nu s-a întors. 

OK, pasul următor: cum să ne dăm jos de pe platformă. Nu 
puteam folosi scara. Era prea la vedere. l-am făcut semn lui 
Katy să vină după mine. Ne-am târât pe burtă spre partea 
laterală. Platforma era din aluminiu, ceea ce ne ușura sarcina. 
Alunecam, practic, fără zgomot de frecare, fără să ne înţepe 
vreo așchie. 

Am ajuns așa pe partea laterală a magaziei. Dar, când să dăm 
colțul, am auzit un zgomot, ca un fel de huruit. 

Și pe urmă a căzut ceva. Am înlemnit. Cedase o grindă de sub 
platformă. Întreaga construcţie se legăna. 

— Ce mama naibii...? a făcut șoferul. 

Noi ne-am făcut una cu planșeul de metal. Am tras-o pe Katy 
spre mine, fiind acum amândoi pe partea laterală a magaziei. N- 
avea cum să ne vadă din poziţia asta. Auzise zgomotul. Se uita. 
Ușa închisă, pe platformă aparent nimeni. 

— Ce naiba faceţi voi doi acolo înăuntru? a zbierat el. 

Noi ne ţineam respiraţia. Am auzit foșnet de frunze uscate, 
călcate sub talpă. Eram pregătit pentru eventualitatea asta. Îmi 
făcusem deja un plan. Mi-am luat inima în dinţi. El a zbierat din 
nou. 

— Ce naiba faceți voi doi...? 

— Nimic, am strigat și eu, cu gura lipită de peretele magaziei, 
sperând ca vocea mea să sune suficient de înăbușit, încât să-l 
fac să creadă că eram înăuntru. 

Trebuia să risc, n-aveam de ales. Dacă n-aș fi răspuns, era 
limpede că s-ar fi dus să verifice. 

— Magazia asta e de tot rahatul, am mai zis eu. Se tot mișcă 
sub noi. 


VP - 344 


Tăcere. 

Ne tineam răsuflarea amândoi. Katy se lipise de mine. O 
simţeam cum tremură. Am bătut-o ușor pe spate, ca s-o mai 
îmbărbătez. Da, o să fie bine. Sigur, n-am păţit nimic. Ciuleam 
urechile, încercând să deslușesc, eventual după zgomotul 
pașilor, direcția în care mergea. Dar nu mai auzeam nimic. M- 
am uitat la Katy, îndemnând-o din priviri să se târască în 
continuare, spre partea din spate a construcţiei. A ezitat, dar nu 
pentru mult timp. 

Noul meu plan era să ne dăm drumul în jos, pe stâlpul din 
spate. Ea, prima. Dacă tipul auzea ceva, ceea ce părea perfect 
posibil, mai aveam un plan de urgenţă și pentru eventualitatea 
asta. 

l-am arătat drumul. Ea a încuviinţat din cap, cu siguranţă în 
ochi acum, și s-a dus spre stâlp. Și-a dat drumul în jos, ţinându- 
se de stâlp cu mâinile și cu picioarele, cum fac pompierii. 
Platforma s-a înclinat iarăși. Mă uitam neputincios cum se 
legăna cu mine cu tot. Din nou un fel de huruit-pârâit, mai sonor 
de data asta. Am văzut un șurub desprins. 

— Ce...? 

Dar, de data asta, șoferul nu s-a mai sinchisit să strige la noi. 
Venea direct. Ținându-se bine de stâlp, Katy se uita în sus spre 
mine. 

— Sări și fugi! am strigat eu. 

Și-a dat drumul de la înălţime și a căzut jos, pe pământ. După 
ce a aterizat, s-a uitat înapoi spre mine, așteptând. 

— Fugi! am strigat eu din nou. 

— Stai pe loc sau trag! a zbierat bărbatul. 

— Fugi, Katy! 

Mi-am azvârlit picioarele peste marginea platformei și m-am 
aruncat. Am aterizat destul de rău. Mi-aduc aminte că am citit 
undeva că e bine să aterizezi cu genunchii pliaţi și să te 
rostogolești. Așa am făcut și eu. M-am rostogolit până am 
nimerit într-un copac. Când m-am ridicat, tipul venea spre noi. 
Să fi rămas vreo cincisprezece metri, poate, între el și noi. Avea 
faţa schimonosită de furie. 

— Dacă nu staţi pe loc, vă omor. 

Dar nu avea nicio armă în mână. 

— Fugi! i-am strigat eu iarăși lui Katy. 

— Dar..., a zis ea. 


VP - 345 


— Vin și eu după tine! Du-te! 

Ştia că minţeam. Acceptasem asta ca parte din planul iniţial. 
Treaba mea era acum să-l opresc pe adversar - să-l ţin în loc 
suficient, cât să aibă timp Katy să scape. 

Katy șovăia, nefiind de acord să mă sacrific eu, ca ea să poată 
fugi. Tipul ne prinsese aproape din urmă. 

— Du-te după ajutoare! am îndemânat-o eu. Fugi! 

M-a ascultat, până la urmă, alergând peste rădăcinile de 
copaci ieșite în afară, printre bălăriile înalte. Mă pregăteam deja 
să bag mâna în buzunar, când tipul mi-a tras un pumn, de-am 
văzut stele verzi, dar tot am reușit să-l prind cu bratele, 
voinicește. Ne-am rostogolit amândoi. Și despre chestia asta 
citisem undeva. Aproape orice încăierare se sfârșește printr-o 
trântă. În filme, bătăușii își trag pumni, după care ajung pe jos. 
În viaţa reală, oamenii bagă capul între umeri, îl înșfacă pe 
adversar și se încaieră, corp la corp. Mă rostogoleam cu el cu 
tot, mai încasând câte o lovitură, dar încercând tot timpul să mă 
concentrez la sticla ciobită din mână. 

ÎI ţineam bine, cu braţele, și strângeam cât puteam eu de 
tare, deși știam că nu-l durea probabil prea rău. Ce mai conta? 
Oricum, îl ţineam măcar în loc. Fiecare secundă era importantă. 
Katy avea nevoie de un avans. Mă sforțam să rezist. Tipul se 
zbătea și el. Dar eu tot nu-i dădeam drumul. 

Atunci a fost momentul când mi-a tras un cap în bot. 

S-a dat un pic înapoi și m-a trosnit rău cu fruntea. Era prima 
oară când luam un cap în gură, așa că habar n-aveam ce rău 
doare! Era ca și cum primisem un șut cu mingea drept în cap. 
Mi-au dat lacrimile. Mi-a pierit tot rânjetul. Am căzut ca o cârpă. 
Tipul s-a arcuit ca să-mi mai ardă una, dar nu știu ce reacţie 
instinctivă m-a împins să mă feresc, și m-am făcut ghem. Tipul 
s-a ridicat în picioare. A vrut să mă lovească în coaste cu tălpile. 

Dar era rândul meu acum. 

Mi-am luat avânt. L-am lăsat să lovească, dar i-am prins 
piciorul din zbor, înainte să nimerească în burta mea. Cu 
cealaltă mână, i-am înfipt sticla spartă în pulpa dolofană. A tras 
un urlet, când ciobul i-a intrat adânc în carne. Un urlet cu ecou 
prelung. Păsărelele s-au risipit. Am tras sticla afară din tăietură 
și l-am mai împuns o dată, de data asta ceva mai sus. Sânge 
cald, pe mână. 

Omul s-a prăbușit jos, zvârcolindu-se ca peștele pe uscat. 


VP - 346 


Mă pregăteam să-l mai lovesc o dată, dar mi-a zis: 

— Te rog. Pleacă! 

M-am uitat la el. Piciorul îi atârna inert. Un membru inutil, 
acum. Omul nu mai reprezenta o ameninţare pentru noi. Cel 
puțin nu acum. Nu eram un ucigaș. Oricum, nu încă. În plus, 
pierdeam timpul. Strigoiul putea reveni din clipă în clipă. 
Trebuia să reușim să fugim până atunci. 

Așa că m-am răsucit pe călcâie și am fugit. 

După vreo douăzeci de metri, am privit în spate. Nu, tipul nu 
mă urmărea. Se căznea să se târască. Am început să alerg din 
nou, când am auzit-o pe Katy, strigând: 

— Will, sunt aici! 

M-am întors și am zărit-o. 

— Hai, ăsta-i drumul, a spus ea. 

Am alergat fără oprire. Crengile ne biciuiau pe faţă. Ne 
împiedicam de rădăcinile noduroase, dar reușeam de fiecare 
dată să nu cădem. Katy nu exagerase cu nimic. În cincisprezece 
minute, ieșeam din pădure, la șosea. Hobart Gap Road. 

e 

Când Will și Katy au ajuns pe șosea, Strigoiul era acolo. 

li urmărea de la distanţă. Pe urmă, a zâmbit și s-a suit la loc în 
mașină. S-a dus înapoi, în pădure, și a făcut curat. Era mult 
sânge. Nu se așteptase la așa ceva. Da, Will Klein continua să-l 
surprindă și să-l impresioneze. 

Asta era un lucru bun. 

După ce a terminat, Strigoiul s-a dus cu mașina pe South 
Livingston Avenue. Nici urmă de Will sau Katy. Asta era OK. S-a 
oprit la cutia poștală de pe Northfield Avenue. A ezitat un pic, 
după care a dat drumul pachetului înăuntru, prin fanta specială. 

Gata. 

Strigoiul a luat-o pe Northfield până la Route 280, iar apoi la 
nord, pe Garden State Parkway. Nu va mai dura mult acum. Se 
gândea cum începuse totul, și cum trebuia să se termine. Se 
gândea la McGuane, la Will, la Katy, la Julie și la Ken. 

Dar, mai presus de toate, se gândea la legământul lui și la 
motivul pentru care venise, de fapt, înapoi. 


VP - 347 


57. 


S-au întâmplat multe în următoarele cinci zile. 

După ce am reușit să fugim, eu și Katy am contactat 
autorităţile, desigur. l-am condus pe polițiști la locul unde 
fusesem închiși. Nu mai era nimeni acolo. Magazia era goală. 
Investigaţiile au scos la iveală urme de sânge, lângă locul unde 
îl înjunghiasem pe tip în picior. Dar, în rest, nu s-au găsit urme 
pe sol, nici fire de păr. Niciun fel de indiciu. Dar, de fapt, 
realitatea era că nici nu mă așteptasem la altceva. Şi nici nu 
eram sigur că mai conta. 

Aproape se terminase totul. 

Philip McGuane a fost arestat pentru uciderea unui agent 
federal sub acoperire, pe nume Raymond Cromwell, și a unui 
renumit avocat, pe nume Joshua Ford. De data asta, totuși, a 
fost reținut, fără posibilitatea de a fi eliberat pe cauţiune. Când 
m-am întâlnit cu Pistillo, avea în ochi licărirea omului care 
izbutise în fine să-și atingă scopul, să-și potolească demonii din 
suflet, să bea până la fund paharul răzbunării, în fine, cum vi se 
pare vouă că sună mai bine. 

— Buboiul a plesnit în fine, mi-a zis Pistillo, poate cam prea 
vesel. L-am prins pe McGuane sub învinuirea de omor. 
Operaţiunea stă să coacă, în sfârșit. 

L-am întrebat cum reușiseră să pună mâna pe el. De data 
asta, Pistillo a fost bucuros să-mi poată povesti totul pe îndelete. 

— McGuane a măsluit o înregistrare de la sistemul electronic 
de supraveghere, în care agentul nostru apărea părăsind 
clădirea. Banda asta era așa-zisul lui alibi. Trebuie să recunosc 
că falsul era impecabil. Bun, nici nu-i greu cu o tehnologie 
digitală de ultimă oră - în fine, cel puţin așa zicea tipul de la 
laboratorul nostru. 

— Și ce s-a întâmplat, deci? 

Pistillo zâmbea. 

— Am primit altă bandă, prin poștă. Expediată din Livingston, 
New Jersey, dacă poţi crede așa ceva. Inregistrarea autentică. 
Pe ea, se văd doi tipi tărând un cadavru, într-un ascensor privat. 
Ambii au recunoscut deja fapta în faţa instanţei. In pachetul 


VP - 348 


primit, mai era o notiţă, în care ni se spunea unde putem găsi 
cadavrele. Și, colac peste pupăză, în pachet mai erau și toate 
înregistrările și dovezile strânse de fratele tău de-a lungul 
tuturor acelor ani. 

Am încercat să înțeleg mai bine această ultimă parte, dar n- 
am prea reușit. 

— Și știi cine le-a trimis? 

— Nu, deloc, a spus Pistillo, căruia nici nu părea să-i pese 
prea mult, de altfel. 

— Și ce se întâmplă cu John Asselta? am întrebat eu. 

— E dat în urmărire generală. 

— Tot timpul a fost dat în urmărire generală. Nu e nimic nou. 

— Și ce altceva ai vrea să facem? a ridicat el din umeri. 

— Asselta a ucis-o pe Julie Miller. 

— La ordinele altcuiva. Strigoiul a fost doar ucigașul cu 
simbrie. 

Nu mă consola deloc concluzia lui. 

— Și nu credeţi că îl veţi prinde, totuși? 

— Uite ce e, Will, mi-ar plăcea la nebunie să-l înfund pe 
Strigoi, dar, ca să fiu sincer cu tine, nu e deloc simplu. Asselta a 
ieșit deja din ţară. Ni s-a raportat prezenţa lui peste ocean. Se 
va angaja în slujba vreunui despot, care îl va proteja. Dar, în 
ultimă instanță - și e important să nu uiţi asta - Strigoiul este 
doar o armă. Eu vreau să pun mâna pe tipii care apasă pe 
trăgaci. 

Nu eram de acord, dar nici nu l-am contrazis. L-am întrebat ce 
repercusiuni aveau toate astea asupra lui Ken. l-a luat ceva timp 
până să-mi răspundă. 

— Tu și Katy Miller nu ne-aţi spus chiar tot, așa-i? 

M-am foit pe scaun. Le povestisem despre răpire, dar ne 
decisesem să nu le pomenim nimic despre faptul că luasem 
legătura cu Ken. Păstrasem informaţia asta doar pentru noi. 

— Ba nu, am spus tot. 

Pistillo s-a uitat lung în ochii mei, după care a ridicat iarăși din 
umeri: 

— Adevărul e că nu știu dacă mai avem nevoie de Ken. Dare 
în siguranță acum, Will. Știu că nu ai vorbit cu el, a continuat el 
aplecându-se în faţă - dar vedeam de data asta că nu era deloc 
convins de ceea ce afirma -, însă dacă reușești cumva să intri în 
legătură cu el, spune-i să iasă din ascunzătoare. Niciodată 


VP - 349 


lucrurile n-au fost mai favorabile în ceea ce-l privește. Și, OK, 
da, putem să-l folosim pentru verificarea dovezilor mai vechi. 

Așadar, cum spuneam mai devreme, cinci zile foarte pline. 

Pe lângă că m-am întâlnit cu Pistillo, am stat mult în acele zile 
cu Nora. Am discutat despre trecutul ei, deși nu prea mult. 
Umbrele tristeţii îi întunecau mereu fața când își aducea aminte 
de viața ei de dinainte. Frica de fostul soț rămânea în sufletul ei, 
ca o ameninţare permanentă. Lucrul acesta mă înfuria enorm, 
cum era și de așteptat. Trebuia să rezolvăm o dată pentru 
totdeauna și problema asta cu domnul Cray Spring din 
Cramden, Missouri. Nu știam cum. In fine, nu deocamdată. Dar 
nu acceptam nici în ruptul capului ideea ca Nora să trăiască 
mereu sub spectrul fricii. Exclus. 

Nora mi-a mai povestit despre fratele meu, cum pusese el 
bani deoparte în Elveţia, cum își petrecea timpul făcând 
alpinism, cum căuta să-și găsească liniștea acolo, dar nu reușea 
niciodată. Nora mi-a mai vorbit și despre Sheila Rogers, pasărea 
rănită despre care aflasem așa de multe, care a trăit ultima 
parte a vieţii ascunsă în străinătate, adorându-și fiica. Dar cel 
mai mult Nora mi-a povestit despre nepoata mea, Carly, iar 
când se referea la ea, fața i se lumina. Lui Carly îi plăcea să 
alerge pe deal în jos, cu ochii închiși. Citea cu nesaț și îi plăcea 
să se dea cu mașinuţele, la bâlci. Fetiţa avea un râs molipsitor. 
La început, Carly se simţise stingheră și sfioasă cu Nora - era de 
înțeles, din moment ce părinţii o fereau de contactul cu 
persoane necunoscute -, dar Nora, cu multă răbdare, reușise să 
și-o apropie sufletește. Faptul că trebuise s-o abandoneze pe 
fetiță (da, acesta fusese cuvântul folosit de ea, „a abandona”, 
deși mie mi se părea cam prea dur), să o priveze de unica 
prietenă pe care o avea Carly - ei bine, lucrul acesta fusese 
cumplit pentru Nora. 

Katy Miller păstra o anumită distanţă. Plecase - nu-mi spusese 
unde, iar eu nu insistasem să aflu -, dar mă suna aproape în 
fiecare zi. Ştia și ea adevărul acum, deși nu știu, în fond, dacă 
lucrul acesta o ajuta prea mult. Atâta timp cât Strigoiul rămânea 
în libertate, cazul nu putea fi considerat închis. Atâta timp cât 
Strigoiul rămânea în libertate, și ea, și eu continuam să avem 
reflexul de a ne uita mereu în spate. 

Toţi trăiam cu frica în suflet, presupun. 


VP - 350 


Pentru mine, însă, momentul final se apropia. Nu-mi mai 
trebuia decât să-l văd pe fratele meu. Îmi doream asta mai mult 
decât oricând. Mă gândeam la toţi anii cât trăise în izolare. 
Singur. Mă gândeam la excursiile acelea pe munte, despre care 
îmi povestise Nora. Nu, Ken nu era făcut pentru așa ceva. Ken 
nu putea fi fericit niciodată astfel. Ken era genul de om activ, 
genul de om căruia nu-i place să trăiască în umbră. 

Pe urmă, voiam să mă văd cu fratele meu și pentru toate 
motivele acelea mai vechi. Pentru tot ceea ce ne lega din 
copilărie. Voiam să bat mingea cu el. Să stăm noaptea târziu și 
să ne uităm la filme vechi. În plus, acum existau și alte motive, 
desigur. 

Am pomenit mai devreme că eu și Katy am preferat să nu 
spunem nimănui despre faptul că luasem legătura cu Ken. 
Voiam ca în felul acesta să păstrez deschisă posibilitatea de a 
comunica, în continuare, cu el. Până la urmă, am aranjat tot 
ceva pe Internet, cu grupul acela de discuţii. l-am transmis lui 
Ken să nu se sperie de moarte, sperând că se va prinde de 
poantă. Și așa a fost. Din nou, chestia asta are trimiteri în 
copilăria noastră. „Don't Fear Death” - Nu te speria de moarte, 
adică melodia preferată al lui Ken, cu Blue Oyster Cult, „Don't 
Fear the Reaper”. Am găsit un site unde puteai posta informaţii 
despre vechea formaţie heavy metal. Am reușit astfel să 
stabilim întâlniri IM și să putem comunica unul cu celălalt. 

Ken continua să fie precaut, dar abia aștepta și el să termine 
cu modul acela de viaţă. Eu măcar îi aveam pe tata și pe 
Melissa, iar în ultimii unsprezece ani o avusesem și pe mămica 
lângă mine. Mi-era dor de Ken, teribil de dor, dar cred că nu așa 
de mult, totuși, cum i-a fost lui dor de noi, în toţi acești ani. 

Oricum, a durat până am pregătit terenul, dar în cele din 
urmă eu și Ken am stabilit să ne întâlnim. 

e 

Când eu aveam doisprezece ani, iar Ken, paisprezece, am fost 
împreună într-o tabără de vară, la Marshfield, Massachusetts. Se 
numea Camp Millstone, sau, conform poreclei din reclama 
aferentă, Cazemata, ceea ce, și dacă nu era adevărat, ne făcea 
pe noi, cei veniţi acolo, să ne simţim foarte importanţi. Fiecare 
cabană purta numele unui colegiu. Ken era cazat la Yale. Eu, la 
Duke. Ne-a plăcut mult acolo, în vara aceea. Am jucat baschet, 
am participat la un campionat de fotbal pe echipe. Mâncarea era 


VP - 351 


mizerabilă. Instructorii erau deopotrivă nostimi și sadici. Cu 
mintea mea de-acum, știu sigur că nu mi-aș trimite niciodată 
copilul într-o tabără la mare distanță de casă. Dar mie mi-a 
plăcut. 

Vi se pare că vorbesc aiurea? 

L-am dus pe Squares să vadă Camp Millstone, acum patru ani. 
Tabăra se desfiinţase, așa că Squares a cumpărat terenul și 
clădirile, pe care le-a transformat într-un refugiu de lux pentru 
iubitorii de yoga. Și-a construit și o fermă, pentru sufletul lui, pe 
fostul teren de fotbal de la Camp Millstone. Nu exista decât o 
singură cale de acces, iar ferma se afla drept în mijlocul 
terenului, așa că vedeai orice mișcare. 

Am convenit că era locul ideal pentru întâlnirea pusă la cale. 

Melissa a venit cu avionul din Seattle. Fiindcă eram 
superparanoici, am pus-o să aterizeze la Philadelphia. Ea, tata și 
cu mine ne-am întâlnit la motelul Vince Lombardi de la New 
Jersey Turnpike. De-acolo, am plecat mai departe, cu mașina, 
toţi trei. Nu știa nimeni de întâlnire, în afară de Nora, Katy și 
Squares, care urmau să vină și ei, dar separat fiecare. Urma să 
facem joncţiunea cu ei a doua zi, fiindcă, să nu uităm, și ei 
doreau să știe că totul s-a terminat cu bine. 

Însă, în seara aceea, urma să fim doar noi, familia. 

Eu eram la volan. Tata ședea în față, lângă mine; Melissa, pe 
bancheta din spate. Nu prea aveam chef de vorbă, niciunul. 
Simţeam cu toţii încordarea momentului, ca pe o apăsare în 
piept. Eu, mai ales, presupun, învăţasem să nu iau nimic de bun. 
Până nu-l vedeam pe Ken cu ochii mei, până nu-l îmbrăţișam și 
nu-l auzeam vorbind, nu puteam crede că totul s-a sfârșit cu 
bine. 

Mă gândeam la Sheila și la Nora. Mă gândeam la Strigoi, la 
McGuane - șeful clasei, în liceu -, mă gândeam la evoluţia lui 
ulterioară. Ar fi trebuit să fiu surprins de ceea ce se alesese de 
capul lui, până la urmă, dar, nu știu de ce, nu eram. Suntem 
întotdeauna „șocaţi” când auzim de acte de violență petrecute 
în suburbii liniștite, cum era a noastră; da, suntem „șocaţi”, ca și 
cum peluzele stropite cu grijă, vilele cu etaj, competiţiile 
sportive școlare și mămicile care se pun la mintea copiilor, 
lecțiile de pian, ședințele cu părinţii, când diriginta îi convoacă, 
în fine ca și cum toate lucrurile acestea ar reprezenta o garanţie 
că aici nu se poate întâmpla nimic rău. Dacă Strigoiul și 


VP - 352 


McGuane ar fi locuit, în copilărie, la douăzeci de kilometri, să 
zicem, de Livingston - repet, aceasta era distanţa până în inima 
Newarkului - nimeni n-ar fi rămas „stupefiat” și „uluit” de ceea 
ce ajunseseră ei în viață. 

Am pus un CD cu concertul Springsteen, din vara anului 2000, 
la Madison Square Garden. Muzica ne-a făcut să ni se pară că 
timpul trece mai repede, deși în realitate a durat destul de mult. 
In total, am făcut cinci ore, mai ales că pe Route 95 se făceau 
reparaţii, ca întotdeauna pe această porţiune, de altfel. In 
sfârșit, am ajuns și la fermă. Nu mai era nicio altă mașină. Mă 
așteptasem la asta, din moment ce stabilisem ca noi să sosim 
primii. Ken urma să vină ceva mai târziu. 

Melissa a coborât prima din mașină. Zgomotul portierei 
trântite a răsunat pe tot câmpul din jur. Când am ieșit și eu din 
mașină, am avut senzaţia că văd vechiul teren de fotbal, așa 
cum îl tineam minte din copilărie. Garajul era amplasat exact pe 
locul unde fusese una dintre porţi. Aleea pentru mașini traversa 
fosta zonă a tribunelor. M-am uitat spre tata. El s-a uitat în altă 
parte. 

Câteva clipe, am rămas toţi trei postați acolo. Eu am ieșit 
primul din acest grup statuar improvizat, îndreptându-mă spre 
casă. Tata și Melissa au pornit și ei în urma mea. Ne gândeam 
toţi la mama. Ce păcat că nu era și ea cu noi, aici. Ce păcat că 
n-a mai trăit ca să-și poată revedea fiul. Lucrul acesta ar fi avut 
darul să readucă zâmbetul pe buzele lui Sunny. Nora știuse să o 
mângâie sufletește pe mama, dându-i o fotografie. Nici nu se 
poate spune cât de mult însemna lucrul acesta pentru mine. 

Ken, știam precis, urma să vină singur. Carly se afla undeva, 
într-un loc sigur. Nu știam unde. Rar se întâmpla să pomenim de 
ea când comunicam cu el. Ken risca mult venind la această 
întâlnire. De aceea, preferase să n-o pună în primejdie pe Carly, 
luând-o cu el. Ceea ce, firește, am înţeles perfect. 

Ne foiam prin casă. Niciunul nu aveam chef de nimic. Într-un 
colţ, se vedea un fus de tors. Pendula tradiţională răsuna 
enervant în liniștea camerei. Tata s-a așezat, până la urmă. 
Melissa a venit spre mine. M-a privit, cu aerul tipic surorii mai 
mari, și mi-a șoptit: 

— Nu știu de ce, dar n-am deloc senzaţia că vechiul coșmar 
se va sfârși în curând! 

Nici n-am vrut să mă gândesc la o asemenea posibilitate. 


VP - 353 


După cinci minute, am auzit o mașină. 

Ne-am repezit toţi la fereastră. Am tras perdeaua la o parte și 
m-am uitat afară. Se lăsase amurgul. Dar se vedea perfect. 
Mașina era o Honda Accord gri, absolut banală. Am simţit că-mi 
sare inima în piept. Îmi venea să mă reped afară, dar am 
preferat să rămân acolo unde eram. 

Honda s-a oprit. Câteva secunde - secunde marcate de 
afurisita aia de pendulă - nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă, s-a 
deschis portiera din dreptul șoferului. Mi-am încleștat degetele 
de perdea, cât pe-aci s-o smulg din galerie. Am văzut un picior 
atingând pământul. După care cineva a ieșit din mașină. 

Era Ken. 

Îmi zâmbea - zâmbetul lui Ken, zâmbetul acela încrezător și 
dezinvolt. Nu mi-a trebuit mai mult. Am tras un chiot de bucurie 
și m-am repezit la ușă. Am smuls de ea, Ken alerga deja spre 
mine. A intrat ca o furtună în casă și s-a repezit să mă prindă în 
braţe. Anii dinainte s-au topit, ca și cum nici n-ar fi fost. Eram 
amândoi pe podea, rostogolindu-ne pe covor. Eu chicoteam, ca 
la șapte ani, când ne jucam împreună. Râdea și el. 

Ce-a urmat după aceea a fost parcă un vis. Tata a sărit și el 
lângă noi. Pe urmă, Melissa, la fel. Mi-au rămas în minte diverse 
instantanee, văzute parcă difuz. Ken îmbrăţișându-l pe tata; 
tata, sărutându-l pe Ken, pe creștetul capului, un sărut lung de 
tot, cu ochii strânși, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji; Ken 
învârtind-o pe Melissa în aer; Melissa, plângând, pipăindu-și 
fratele, ca și cum ar fi vrut să se convingă că era într-adevăr 
acolo. 

Unsprezece ani. 

Nu știu cât a durat această primă fază a regăsirii, cât timp a 
durat pentru toți patru această delicioasă nebunie a fericirii 
totale. La un moment dat, probabil că ne-am mai potolit un pic, 
fiindcă știu că ne-am așezat pe canapea. Ken nu se dezlipea de 
mine. Din când în când, mă mai lua de gât, ca să-mi mai tragă 
câte o „castană”. Habar n-am avut că genul acesta de lovitură 
în cap poate fi atât de minunat. 

— Te-ai pus cu Strigoiul și ai învins, a zis Ken, ţinându-mi 
capul la subsuoara lui. Înseamnă că nu mai trebuie să te apăr eu 
de fiecare dată, așa-i, mă, așa-i!? 

Și, încercând să scap din strânsoarea lui, mă rugam de el: 

— Ba nu, ba nu, trebuie să mă aperi mereu. 


VP - 354 


S-a lăsat întunericul. Am ieșit toţi afară. Ce bine să pot respira 
aer curat! Ken și cu mine mergeam în faţă. Melissa și tata 
veneau la vreo zece metri în spate, simțind probabil că voiam să 
fim puţin singuri. Ken mă ţinea cu braţul pe după umeri. Mi-aduc 
aminte că, în vara aceea, în tabără, am ratat o lovitură 
importantă. Echipa mea a pierdut meciul din cauza asta. 
Prietenii au început să se lege de mine și să mă critice. Sigur, 
era o nimica toată. Cum se întâmplă în tabere, de obicei. Ken m- 
a luat la o plimbare în ziua aceea, ţinându-mă exact ca acum. 

Aveam din nou același sentiment de siguranţă, ca atunci. 

A început să-și depene povestea. În cea mai mare parte, se 
potrivea cu ceea ce știam și eu deja. Făcuse niște lucruri rele. 
Făcuse și un târg cu FBI. McGuane și Asselta aflaseră. 

A evitat să explice de ce venise acasă în seara aceea și, mai 
la obiect, de ce se dusese la Julie. Dar eu voiam tot adevărul. 
Prea mult trăisem în minciună până acum. Așa că l-am întrebat, 
pe șleau: 

— De ce aţi venit acasă, tu și Julie, atunci? 

Ken și-a scos pachetul de ţigări. 

— Te-ai apucat de fumat? am spus eu. 

— Da, dar o să mă las. Apoi a continuat: Julie și cu mine ne- 
am gândit că acasă era un loc propice unde să ne întâlnim. 

Mi-am adus aminte ce-mi spusese Katy. Ca și Ken, nici Julie nu 
mai venise acasă de peste un an. Așteptam să-mi povestească 
mai departe. Ken privea fix la ţigară. N-o aprinsese încă. 

— lartă-mă, a spus el. 

— E OK. 

— Știu că încă ţineai la ea, Will. Dar pe vremea aceea mă 
drogăm. Eram o jigodie. Sau, poate că toate detaliile astea nici 
nu contează. Poate că eram doar egoist, nu știu. 

— Nu mai contează. 

Și era adevărat. Chiar nu mai avea importanţă. 

— Dar tot nu înțeleg, am insistat eu. Ce amestec avea Julie? 

— Julie mă ajuta. 

— Cum te ajuta? 

Ken și-a aprins ţigara. Vedeam acum ridurile de pe fața lui. 
Trăsăturile i se cizelaseră, parcă, și părea mult mai viril. Ochii îi 
rămăseseră tot ca de gheaţă. 


VP - 355 


— Julie și Sheila locuiau într-un apartament, lângă Haverton. 
Erau prietene. 

S-a oprit, clătinând din cap, după care a reluat: 

— Ştii, Julie a devenit dependentă de droguri. E vina mea. 
Când Sheila a venit la Haverton, le-am făcut cunoștință. Julie a 
intrat în sistem. A început să lucreze și ea pentru McGuane. 

Bănuisem eu că lucrurile stătuseră cam așa. 

— Vindea și ea droguri? 

Ken a confirmat, dând din cap. 

— Dar când m-au prins pe mine, când am acceptat să joc 
dublu, aveam nevoie de un prieten - un complice care să mă 
ajute să-l înfund pe McGuane. Eram speriaţi, la început, dar pe 
urmă am văzut toți în asta o cale de salvare, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. 

— Da, așa cred. 

— Oricum, eram supravegheat îndeaproape. Julie, nu, însă. Nu 
exista niciun motiv să fie suspectată de ceva. Ea m-a ajutat să 
obțin diverse documente  incriminatoare. Când făceam 
înregistrări, i le pasam ei. De-asta ne-am întâlnit în seara aceea. 
În sfârșit, deţineam suficiente informaţii. Voiam să le 
comunicăm agenţilor federali și să terminăm odată cu toată 
porcăria. 

— Nu, nu înțeleg. De ce aţi ţinut totul pentru voi? De ce nu i- 
ați informat pe cei de la FBI pe măsură ce aţi făcut rost de o 
dovadă sau alta? 

— ÎI știi pe Pistillo? a zâmbit Ken. 

— Sigur. 

— Trebuie să înţelegi un lucru, Will. Nu vreau să spun că toți 
polițaii sunt corupți. Dar unii, da. Bunăoară, unul dintre ei i-a 
spus lui McGuane că eram în New Mexico. Dar, mai mult decât 
atât, unii dintre ei, ca Pistillo, sunt groaznic de ambiţioși. Aveam 
nevoie de o monedă de schimb. Nu mă puteam expune cu totul. 
Trebuia să obţin niște avantaje, odată ce le puneam la dispoziţie 
toate materialele acelea. 

Da, asta părea logic. 

— Și pe urmă Strigoiul a aflat unde erai. 

— Da. 

— Cum? 

Ajunsesem la gard. Ken și-a pus piciorul pe o stinghie. Eu m- 
am uitat în spate. Melissa și tata continuau să păstreze distanţa. 


VP - 356 


— Nu știu, Will. Julie și cu mine eram foarte speriaţi. Poate că 
și acesta a fost un motiv. Oricum, noi voiam să ieșim din joc, 
definitiv. Am crezut că acolo, acasă, suntem liberi, în fine. Eram 
în subsol, pe canapeaua aceea, am început să ne sărutăm... 

A întors privirea, iarăși. 

— Și? 

— Subit, am simţit o funie în jurul gâtului, a zis Ken, trăgând 
lung din ţigară. Eu eram peste ea, iar Strigoiul sărise pe noi. Știu 
doar că la un moment dat, fulgerător, n-am mai avut aer. Mă 
sugruma. John trăgea tare de funie. Am crezut c-o să-mi rupă 
gâtul. Pe urmă, aproape că nici nu-mi dau seama ce s-a 
întâmplat. Julie l-a lovit, așa cred. În felul ăsta, am putut să scap 
din laţ. El a pocnit-o pe Julie cu pumnul în față. Eu m-am tras 
deoparte. Strigoiul a scos un revolver. Primul glonţ m-a nimerit 
în umăr, a spuse el, închizând ochii. Atunci, am fugit. Doamne, 
iartă-mă, am fugit, pur și simplu. 

Noaptea ne înghiţise pe amândoi. Se auzeau niște greierași, 
încetișor de tot. Ken a mai tras câteva fumuri din ţigară. Ştiam 
la ce se gândea. La faptul că dăduse bir cu fugiţii. Și că ea 
murise. 

— Strigoiul avea un revolver, am spus eu. Nu e vina ta. 

— Da, sigur, a zis Ken, dar nu părea deloc convins. Probabil că 
intuiești ce s-a întâmplat din acel moment, mai departe. Am 
fugit înapoi la Sheila. Am luat-o amândoi pe Carly. Aveam bani 
puși deoparte, din vremea când lucrasem pentru McGuane. Ne- 
am luat tălpășița, imaginându-ne că McGuane și Asselta erau 
probabil pe urmele noastre. Abia după câteva zile, când ziarele 
au început să scrie că eram suspectul numărul unu în uciderea 
lui Julie, mi-am dat seama că nu fugeam numai din calea lui 
McGuane, ci din calea tuturor poliţiilor din lumea asta. 

l-am pus întrebarea care mă obsedase de la bun începu. 

— De ce nu mi-ai spus nimic de Carly? 

A întors capul cu iuţeală, de parcă i-aș fi tras o palmă. 

— Ken? 

Nu voia să se uite la mine. 

— N-ai vrea să trecem peste asta, deocamdată, Will? 

— Dar aș vrea să știu. 

— Nu e niciun secret. 


VP - 357 


Vocea lui suna straniu acum. Simţeam că se pregătea să-mi 
facă o mărturisire, dar era un pic altfel decât tot ceea ce-mi 
spusese până acum. 

— Mă aflam într-o situaţie periculoasă. FBI m-a prins cu puţin 
timp înainte ca ea să se nască. Mi-era teamă pentru ea. Așa că 
n-am spus nimănui de existența ei. Nimănui, pricepi? Mă 
duceam des la ele, dar nici măcar nu locuiam împreună. Carly 
stătea cu maică-sa și cu Julie. Nu voiam sub niciun chip să se 
facă vreo legătură între ea și mine. Pricepi? 

— Da, sigur, am spus, așteptând să continue. 

Zâmbea. 

— Ce e? 

— Mi-am adus aminte de tabără, a zis Ken. 

Zâmbeam și eu. 

— Mi-a plăcut mult aici, a adăugat el. 

— Și mie. Ken? 

— Ce e? 

— Cum ai reușit să te ascunzi atâta timp? 

A râs încetișor, după care a zis: 

— Carly. 

— Carly te-a ajutat să te ascunzi? 

— Faptul că nu am spus nimănui de existenţa ei. Cred că asta 
mi-a salvat viaţa. 

— Cum adică? 

— Poliţia încerca să prindă un fugar. Adică un burlac. Sau 
poate un bărbat combinat cu o tipă. Ceea ce nu-i dădea prin cap 
niciunui polițai să caute - și ceea ce putea călători din loc în loc, 
fără să atragă atenţia autorităţilor - era o familie de trei 
persoane. 

larăși părea logic. 

— A fost un noroc pentru FBI că a putut pune mâna pe mine. 
Dintr-o neglijență de-a mea. Oh, nu știu, uneori mă gândesc că 
poate voiam înadins să fiu prins. O viaţă ca a noastră, mereu cu 
frica în suflet, fără să poţi prinde rădăcini nicăieri... te uzează, 
Will. Mi-era atât de dor de tine. De tine, cel mai mult. Poate că 
am lăsat garda jos. Sau poate că voiam să se întâmple așa. 

— Și te-au extrădat? 

— Da. 

— După care ai făcut alt târg cu ei. 


VP - 358 


— Credeam că intenţia lor era să-mi pună mie în cârcă 
uciderea lui Julie. Dar, când m-am întâlnit cu Pistillo, în fine, mi- 
am dat seama că își dorea mai mult că orice, și acum, să-l 
înhaţe pe McGuane. Julie era o problemă secundară, pentru el. 
Plus că știau clar că nu eu o omorâsem. Așa că... 

A ridicat din umeri. 

Ken mi-a vorbit pe urmă despre New Mexico, despre faptul că 
nu le spusese niciodată agenţilor federali de existența lui Carly 
și a Sheilei, încercând să le protejeze în continuare. 

— Nu voiam să vină și ele așa de repede, a spus el, cu un glas 
mai duios acum. Dar Sheila n-a vrut să asculte. 

Ken mi-a mai povestit cum el și Carly erau plecaţi de-acasă, 
când au venit cei doi tipi, cum s-a întors pe urmă și i-a găsit 
torturând-o pe iubita lui, cum i-a omorât pe amândoi și, încă o 
dată, cum a fugit și de data asta. Mi-a spus cum s-a oprit la 
aceeași cabină telefonică și a sunat-o pe Nora, la mine, la 
apartament - ăsta ar fi cel de-al doilea telefon despre care știa 
FBl-ul. 

— Știam că vor veni s-o prindă. Amprentele Sheilei erau prin 
toată casa. lar, dacă n-o găseau cei de la FBI, era foarte posibil 
să dea de ea chiar McGuane. Așa că i-am spus să se ascundă. 
Doar până se termină totul. 

l-a luat vreo două zile lui Ken ca să găsească un medic discret 
în Las Vegas. Doctorul făcuse tot posibilul, dar era prea târziu. 
Sheila Rogers, cea care îi fusese tovarășă de viață timp de 
unsprezece ani, a murit a doua zi. Carly dormea pe bancheta din 
spate a mașinii, când mama ei și-a dat ultima suflare. Neștiind 
ce să facă altceva - și sperând că așa abătea atenţia 
autorităţilor de la persoana Norei - a pus cadavrul iubitei lui pe 
marginea drumului și a plecat. 

Melissa și tata veniseră și ei mai aproape. Am tăcut toţi 
câteva momente. 

— Și după aceea? am întrebat eu, încet. 

— Am lăsat-o pe Carly la o prietenă de-a Sheilei. De fapt, o 
verișoară de-a ei. Știam că e în siguranţă acolo. Pe urmă, mi-am 
început călătoria spre est. 

Când a zis asta, când a spus că și-a început călătoria spre 
est... am simţit că lucrurile iau o întorsătură proastă. 

Aţi avut vreodată o asemenea presimţire? Adică, stai, asculţi, 
dai din cap, ești atent. Totul pare logic și de înțeles, ca pe urmă 


VP - 359 


să intuiești o chestie, un fleac, poate, ceva aparent irelevant, 
ceva ce ai putea trece cu vederea fără nicio problemă - iar în 
străfulgerarea unei clipe realizezi, din ce în ce mai îngrozit, că 
totul e aiurea. Cumplit de aiurea. 

— Am Îînmormântat-o pe mami într-o marți, am spus eu. 

— Ce? 

— Am Îînmormântat-o pe mami, marţi, am repetat. 

— Da, a spus Ken. 

— Erai în Las Vegas în ziua aceea, nu-i așa? 

S-a gândit un pic: 

— Da, exact. 

Ideea aceea mi se tot învârtea în cap. 

— Ce e? a întrebat Ken. 

— Nu pricep ceva. 

— Ce? 

— În după-amiaza înmormântării - și m-am oprit, așteptând 
să se uite la mine, să mă privească în ochi - te-ai întâlnit la 
celălalt mormânt, cu Katy Miller. 

O umbră i-a traversat fața: 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Katy te-a văzut la cimitir. Erai în picioare, sub un copac, 
lângă mormântul lui Julie. l-ai spus lui Katy că ești nevinovat. l-ai 
spus că te-ai întors ca să găsești adevăratul ucigaș. Cum s-a 
putut asta, când tu zici că erai în celălalt capăt al ţării? 

Fratele meu nu mi-a răspuns. Stăteam amândoi acolo, în 
picioare. Am simţit cum se strânge ceva în mine, chiar înainte să 
aud vocea care a făcut ca lumea mea să se clatine iarăși. 

— Am minţit, când ţi-am zis că eram acolo. 

Ne-am întors cu toţii. Katy Miller apăruse din spatele unui 
copac. M-am uitat la ea, fără să spun nimic. Ea a venit mai 
aproape. 

Katy avea un revolver în mână. Îl ţinea îndreptat spre pieptul 
lui Ken. Am rămas cu gura căscată. Melissa a scos un sunet 
înăbușit. L-am auzit pe tata zbierând „Nu!” Dar toate astea se 
întâmplau parcă la mii de ani lumină distanţă. Katy se uita direct 
la mine, cercetându-mi faţa, încercând să-mi spună ceva ce n- 
am putut înțelege niciodată. 

Am scuturat din cap. 

— Aveam doar șase ani, a spus Katy. Foarte simplu să nu fiu 
luată în seamă ca posibil martor. În fond, ce să știu eu? O fetiță 


VP - 360 


prostuţă, care habar n-are de nimic?! L-am văzut pe fratele tău 
în noaptea aceea. Dar l-am văzut și pe John Asselta. Poate că i- 
am confundat, ar fi putut zice poliţia. Cum să știe o mucoasă de 
șase ani să facă diferenţa între niște ţipete de plăcere și niște 
urlete de groază? Pentru o puștoaică de șase ani, sunt totuna, 
așa-i? Le-a fost simplu lui Pistillo și agenţilor lui să-mi întoarcă 
vorbele cum le-a convenit lor. Fiindcă voiau să-l înfunde pe 
McGuane. Pentru ei, sora mea era o jigodie din provincie, ca 
atâtea altele. Nimic mai mult. 

— Katy, ce vrei să spui, de fapt? am întrebat eu. 

— Am fost acolo în noaptea aceea, a zis Katy, uitându-se 
acum la Ken. Mă ascunsesem din nou în dosul cufărului mare al 
tatei. Am văzut tot. 

S-a uitat la mine. Nu cred că am văzut vreodată niște ochi mai 
limpezi decât ai ei. 

— Nu John Asselta a omorât-o pe sora mea, ci Ken, a spus ea. 

Eșafodajul trupului meu începuse să se fărâmițeze. Am 
început să scutur din cap, iarăși. M-am uitat la Melissa. Era 
lividă. Am încercat să văd faţa tatei, dar ţinea capul în jos. 

— Ne-ai văzut făcând dragoste, a spus Ken. 

— Nu, l-a contrazis Katy, pe un ton surprinzător de ferm. Tu ai 
ucis-o pe Julie, Ken. Ai ales s-o sugrumi, fiindcă voiai să dai vina 
pe Strigoi - la fel cum ai sugrumat-o și pe Laura Emerson, care 
amenința că va informa conducerea facultăţii de la Haverton 
despre traficul de droguri practicat acolo. 

Am pășit în faţă. Katy s-a întors spre mine. M-am oprit. 

— După ce McGuane nu a reușit să-l ucidă pe Ken în New 
Mexico, am primit un telefon de la Asselta, a început ea. 

Katy vorbea ca și cum ar fi repetat de multe ori aceste fraze, 

ceea ce nici nu mă îndoiam că nu era așa. 
_ — Asselta mi-a spus că fratele tău fusese deja prins în Suedia. 
Intâi, nu l-am crezut. Mi-am zis că, dacă l-au prins, cum se face 
că noi n-am aflat nimic? Mi-a mai spus că FBI voia să-i dea 
drumul lui Ken, fiindcă el era cel care putea să-l înfunde pe 
McGuane. Am fost șocată. După atâta timp, autorităţile aveau 
de gând să-l facă scăpat pe ucigașul lui Julie? Nu puteam 
accepta așa ceva. Nu! Viaţa familiei mele a fost un calvar în toţi 
acești ani. Asselta știa cum gândesc, presupun. De-asta m-a și 
contactat, probabil. 


VP - 361 


Continuam să scutur din cap, dar ea ţinea morţiș să-și ducă 
povestea până la sfârșit. 

— Problema mea era să fiu în preajma ta, fiindcă ne-am 
gândit că dacă Ken va lua totuși legătura cu cineva, acela vei fi 
tu. Am născocit treaba cu întâlnirea de la cimitir, ca să poţi avea 
încredere în mine. _ 

— Dar ai fost atacată, am spus eu. In apartamentul meu. 

— Da. 

— Ba chiar ai strigat numele lui Asselta. 

— Gândește-te mai bine la asta, Will. 

Vocea ei era perfect calmă, încrezătoare. 

— La ce să mă gândesc, adică? 

— De ce ai fost legat cu cătușele de pat? 

— Fiindcă voia să se creadă că eu sunt vinovatul, la fel cum a 
făcut... 

Dar acum ea era cea care clătina din cap. Katy a arătat cu 
revolverul spre Ken. 

— El te-a legat cu cătușe, fiindcă nu voia să pățești ceva, a 
spus ea. 

Am deschis gura, dar n-am putut scoate niciun sunet. 

— Voia să mă prindă singură. Voia să afle ce-ţi spusesem - să 
vadă ce mai ţineam minte -, după care putea să mă omoare. Și, 
da, am strigat numele lui John. Nu fiindcă mă aşteptam ca el să 
fie atacatorul mascat. Am strigat, fiindcă voiam să-mi vină în 
ajutor. Da, Will, și tu mi-ai salvat viaţa. Altminteri, mă omora. 

Privirea mi-a alunecat încet spre fratele meu. 

— Minte, a zis Ken. De ce s-o fi omorât pe Julie? Julie era de 
partea mea, mă ajuta. 

— Da, aproape adevărat, a spus Katy. Și, da, ai dreptate: Julie 
vedea în arestarea lui Ken o cale de salvare, de răscumpărare a 
greșelilor, exact cum ţi-a spus și el. Și, da, Julie fusese de acord 
să contribuie la prinderea lui McGuane. Numai că fratele tău a 
împins lucrurile prea departe. 

— Cum? am întrebat. 

— Ken știa că trebuia să se descotorosească și de Strigoi. Nu 
se acceptau jumătăţi de măsură. Și putea face asta punând în 
cârca lui Asselta uciderea Laurei Emerson. Ken a crezut că nu va 
fi nicio problemă ca Julie să marșeze la înscenarea asta. Dar 
greșea. Mai ţii minte cât de apropiaţi erau Julie și John, da?! 

Am izbutit să dau din cap. Da, ţineam minte. 


VP - 362 


— Exista o legătură specială între ei. Nu pretind că aș ști de 
ce. Poate nici ei nu-și puteau explica motivul. Dar Julie ţinea la 
el. Cred că a fost singura persoană care a ţinut vreodată la el. 
Era de acord să-l înfunde pe McGuane, asta da. O făcea chiar cu 
plăcere. Dar nu concepea ca John Asselta să păţească vreun 
rău. 

Nu mai eram în stare să vorbesc. 

— Asta-i o tâmpenie, a spus Ken. Will? 

Nu mă puteam uita la el. 

Katy a continuat: 

— Când Julie a aflat ce voia Ken să facă, l-a chemat pe Strigoi, 
ca să-l prevină. Ken a venit la noi acasă, pentru a lua 
înregistrările și dosarele. Julie a încercat să-l facă să renunţe la 
idee. Au făcut dragoste. Ken i-a cerut dovezile, dar Julie a 
refuzat să i le dea. S-a făcut livid. l-a cerut să-i spună unde le 
ascunsese. Ea n-a vrut. Când a realizat că era încolţit, s-a 
repezit și a strâns-o de gât. Strigoiul a venit după câteva 
secunde. L-a împușcat pe Ken, când încerca să fugă. Cred că era 
în stare să-l urmărească, dar când a văzut-o pe Julie moartă pe 
jos, s-a pierdut cu firea. A căzut în genunchi, i-a luat capul în 
poală, cu infinită tandrețe, și a scos cel mai inuman bocet pe 
care l-am auzit vreodată. S-a rupt ceva în el atunci. De-atunci s- 
a schimbat complet. 

Katy se uita fix în ochii mei. 

— Ken nu a fugit fiindcă îi era teamă de McGuane, sau fiindcă 
îi era frică să nu fie acuzat de crimă, pe nedrept, ori ceva de 
genul ăsta. Ken a fugit fiindcă o omorâse pe Julie. 

Aveam senzaţia că mă prăbușesc într-un hău adânc, că mi-e 
imposibil să găsesc ceva de care să mă agăț. 

— Dar Strigoiul, am bălmăjit eu. Strigoiul ne-a răpit pe 
amândoi... 

— Am pus totul la cale cu el, a spus ea. De fapt, ne-a lăsat să 
fugim. Recunosc, nu ne-am așteptat atunci niciunul ca tu să fii 
atât de dispus să cooperezi. Şoferul ăla a avut doar rolul de a 
face ca înscenarea să pară și mai plauzibilă. Habar n-aveam că 
o să-l nenorocești în halul ăla. 

— Dar de ce? 

— Fiindcă Strigoiul știa adevărul. 

— Care adevăr? 

Katy a arătat din nou spre Ken. 


VP - 363 


— Că fratele tău n-ar fi ieșit la iveală niciodată, doar ca să-ți 
salveze ţie viața. Că fratele tău nu și-ar fi riscat niciodată pielea 
pentru așa ceva. Că doar asta - și a ridicat mâna liberă - era 
singura modalitate în care ar accepta vreodată să se vadă cu 
tine. 

Am scuturat din cap, iarăși. 

— Am pus un om la pândă în curte, în seara aceea. Pentru 
orice eventualitate. N-a venit nimeni. 

Am pășit în spate, împleticindu-mă. M-am uitat la Melissa. M- 
am uitat la tata. Și am înţeles că e totul adevărat. Fiecare 
cuvânt rostit de Katy. Tot ce spusese ea era adevărat. 

Ken o omorâse pe Julie. 

— N-am vrut nicio clipă să păţești ceva rău, îmi spunea Katy 
acum. Dar familia mea trebuie să știe că nenorocirea asta s-a 
terminat definitiv. FBI l-a pus în libertate. Eu n-am avut încotro. 
Nu puteam accepta să scape nepedepsit, după tot ce-i făcuse 
surorii mele. 

Tata a vorbit atunci, pentru prima oară de la începutul 
dezvăluirilor. 

— Și acum ce-ai de gând să faci, Katy? Vrei pur și simplu să-l 
împuști? 

— Da, a zis Katy. 

lar în momentul acela s-a dezlănţuit nebunia infernală. 

Tata s-a sacrificat. A scos un țipăt și s-a năpustit spre Katy. Ea 
a apăsat pe trăgaci. Tata s-a clătinat, dar a continuat să se ducă 
spre ea. l-a zburat arma din mână, după care a căzut jos, 
ținându-se de picior. 

Dar incidentul ne-a abătut tuturor atenţia. 

Când am ridicat privirea, Ken culesese revolverul de pe jos. 
Ochii lui - despre care spuneam că erau ca două bucăţi de 
gheață - se uitau fix la Katy. Se pregătea s-o împuște. Se vedea 
că n-avea niciun fel de reţinere. Trebuia doar să ochească și să 
apese pe trăgaci. 

Am sărit spre el. L-am plesnit peste braţ, exact când apăsa pe 
trăgaci. Arma s-a descărcat, dar glonţul s-a pierdut în decor. L- 
am trântit la pământ pe fratele meu. Ne-am rostogolit din nou, 
încleștați unul de celălalt, dar lupta de-acum nu mai semăna 
deloc cu joaca de adineaori. Mi-a tras un cot în stomac, de am 
simţit că mi se taie respiraţia. S-a ridicat în picioare și a 
îndreptat arma spre Katy. 


VP - 364 


— Nu, am zis eu. 

— Ba da, trebuie, a spus Ken. 

L-am înșfăcat iarăși. Ne-am luat la trântă. l-am spus lui Katy 
să fugă. Ken a profitat imediat. M-a trântit pe spate. Ne uitam 
unul la celălalt, ochi în ochi. 

— Ea e ultimul martor, a spus el. 

— Nu te las s-o omori. 

Ken a lipit arma de fruntea mea. Între noi, erau doar doi 
centimetri, poate. Am auzit-o pe Melissa urlând. l-am zis să nu 
se bage. Cu coada ochiului, am văzut-o scoțând un telefon 
celular și formând un număr. 

— Haide, dă-i înainte, am spus eu. Apasă pe trăgaci. 

— Ce, crezi că nu sunt în stare? 

— Ești fratele meu. 

— Și? 

Și din nou m-am gândit la răul din lume, la formele pe care le 
poate îmbrăca, la faptul că niciodată nu poţi considera că ai 
scăpat de puterea lui malefică. 

— N-ai auzit ce-a spus Katy? N-ai înțeles de ce sunt capabil - 
câţi oameni am nenorocit, câți oameni am trădat? 

— Dar nu și pe mine, nu, am spus eu, încet. 

A început să râdă, ţinându-mi în continuare pistolul la tâmplă. 

— Ce-ai zis? 

— Că nu și pe mine, am repetat. 

Ken și-a lăsat capul pe spate. Râsul lui răsuna sinistru în 
liniștea din jur. 

— Nu și pe tine? a zis el, apropiindu-și buzele de urechea 
mea. Pe tine, mi-a șoptit el, te-am trădat mai mult decât pe 
oricine. Ţie ţi-am făcut cel mai mult rău. 

Cuvintele lui m-au lovit ca niște așchii ascuțite. M-am uitat în 
sus, spre el. Era încordat la față; am fost sigur atunci că va 
apăsa pe trăgaci. Am închis ochii, așteptând. Auzeam ţipete, 
multă agitaţie în jur, dar toate astea mi se păreau infinit de 
departe. Ceea ce auzeam eu acum - în fine, singurul zgomot 
care îmi intra în urechi - era plânsul lui Ken. Am deschis ochii. 
Lumea toată a dispărut parcă. Nu mai existam decât noi doi. 

Nu pot spune exact ce s-a întâmplat. Poate că a fost poziţia în 
care stăteam, pe spate, neputincios, iar el, fratele meu, dar nu 
și salvatorul meu de data asta, nu protectorul meu, ci o ființă 
profilată ameninţător deasupra mea, cauza tuturor relelor. Poate 


VP - 365 


că, da, Ken s-a uitat în jos și m-a văzut acolo, atât de vulnerabil, 
iar atunci ceva instinctiv, ceva care l-a îmboldit întotdeauna să 
aibă grijă de mine a fost mai tare decât ucigașul din el. Poate 
asta l-a zdruncinat complet. Nu știu. Însă, privindu-ne ochi în 
ochi, faţa i s-a îmblânzit, treptat-treptat. 

Și pe urmă totul s-a schimbat din nou. 

Mi-a dat drumul un pic, dar continuând să-mi ţină pistolul la 
tâmplă. 

— Vreau să-mi promiţi ceva, Will, a zis el. 

— Ce? 

— E legat de Carly. 

— Fiica ta. 

Ken a închis ochii. Vedeam cât suferea. 

— Carly ţine mult la Nora, a spus el. Vreau ca voi doi să aveți 
grijă de ea. S-o creșteţi. Promiţi? 

— Dar cum rămâne... 

— Te rog, a spus Ken, cu disperare în glas. Te rog, promite-mi. 

— OK, promit. 

— Și mai promite-mi că n-o vei aduce niciodată să mă vadă. 

— Ce? 

Acum plângea de-a binelea. Lacrimile îi curgeau pe obraji, 
prelingându-se apoi până pe faţa mea. 

— Promite-mi, ce naiba! Promite-mi că n-o să-i vorbeşti 
niciodată de mine. Că ai s-o crești ca pe copilul tău. Că n-o s-o 
lași să mă viziteze la închisoare. Promite-mi toate astea, Will. 
Promite-mi, sau dacă nu, trag. 

— Dă-mi întâi arma, am spus eu. Și pe urmă îţi promit. 

Ken s-a uitat la mine, după care mi-a îndesat revolverul în 
palmă. Și apoi m-a sărutat. L-am îmbrățișat și eu. Pe el, 
ucigașul. L-am strâns la pieptul meu. Plângea ca un copil, cu 
fața lipită de mine. Am stat așa mult timp, până am auzit 
sirenele. 

Am încercat să-l împing la o parte. 

— Du-te, i-am șoptit eu, implorându-l. Te rog, fugi. 

Dar Ken n-a vrut să se clintească de-acolo. De data asta, n-a 
vrut să mai fugă. Nu voi ști niciodată exact de ce. Poate se 
săturase de viaţa de fugar. Poate că încerca să-și ispășească 
greșelile. Poate că voia doar să-l ţin eu în brațe, așa. Nu știu. 
Dar Ken a rămas acolo, în brațele mele. Nu s-a desprins de 
lângă mine, până când n-a venit poliţia să-l ia cu forța. 


VP - 366 


58. 


După patru zile 


Avionul cu care zburase Carly a aterizat la timp. 

Squares ne-a dus cu mașina la aeroport. El, Nora și cu mine 
ne-am îndreptat spre Terminalul C al aeroportului din Newark. 
Nora mergea un pic în faţă. O cunoștea pe fetiţă și, oricum, abia 
aștepta s-o revadă. Eu, în schimb, eram îngrijorat și speriat. 

— Am stat de vorbă cu Wanda, a spus Squares. 

M-am uitat la el. 

— l-am povestit tot. 

— Și? 

S-a oprit și a ridicat din umeri. 

— Se pare că eu și cu tine vom fi taţi mai repede decât ne-am 
fi așteptat. 

L-am îmbrățișat, foarte bucuros pentru ei doi. Nu eram prea 
sigur, însă, în ceea ce mă privea. Urma să cresc și să educo 
fetiță de doisprezece ani, pe care nici n-o cunoșteam. Știam că 
îmi voi da toată silinţa, dar, în ciuda celor spuse de Squares, eu 
nu voi putea fi niciodată tatăl lui Carly. Mă obișnuisem cu 
adevărul, referitor la Ken, inclusiv cu posibilitatea că fratele meu 
va fi obligat să rămână toată viaţa la închisoare, însă mă rodea 
și acum insistența cu care mă făcuse să promit că fiica lui nu-l 
va mai vedea niciodată. Presupun că voia s-o protejeze pe fetiţă. 
Și, de aceea, considera că ei îi va fi mult mai bine în viață, dacă 
nu va mai avea de-a face cu el. 

Am zis „presupun”, fiindcă nu-l puteam întreba. După ce a 
fost arestat, Ken a refuzat să se vadă cu mine. Nu știu de ce, dar 
cuvintele acelea pe care mi le șoptise la ureche... 

Pe tine te-am trădat mai mult decât pe oricine. Tie ti-am făcut 
cel mai mult rău. 

„„„ îmi răsunau și acum în urechi, dureros, sfâșietor, obsedant. 

Squares a rămas afară. Nora și cu mine am intrat grăbiţi în 
aeroport. Ea purta inelul de logodnă. Venisem prea devreme, 
desigur. Am găsit poarta de la Sosiri și am pornit într-acolo. Nora 
și-a pus poșeta în aparatul cu raze X. Eu am declanșat 


VP - 367 


detectorul de metale, dar era doar de la ceasul pe care îl aveam 
la mână. Am intrat grăbiţi pe la „Sosiri”, deși avionul urma să 
aterizeze abia peste cincisprezece minute. 

Ne-am așezat, ţinându-ne de mână. Așteptam. Melissa 
decisese să mai rămână și ea în oraș, o bucată de timp. Avea 
grijă de tata, ca să se însănătoșească mai repede. Yvonne 
Sterno, așa cum îi promisesem, a avut exclusivitate absolută. Nu 
știu în ce măsură toată chestia asta avea să-i influențeze 
cariera. Nu luasem încă legătura cu Edna Rogers. Dar trebuia s- 
o fac și pe-asta, presupun. 

Cât despre Katy, nu i s-a adus nicio învinuire pentru glonţul 
tras. Mă gândeam cât de important fusese pentru ea ca tot 
coșmarul să ia sfârșit; mă întrebam dacă îi făcuse bine că 
putuse să descarce tot ce avea pe suflet, în seara aceea, la 
fermă. Probabil că da. 

Joe Pistillo anunţase că urma să se retragă din FBI la sfârșitul 
anului. Acum înţelegeam perfect de ce insistase atât de 
vehement să n-o amestec pe Katy Miller în toată tevatura asta - 
nu numai spre binele ei, ca persoană, ci și din cauză că văzuse 
ceea ce văzuse, când era mică. Nu știu dacă, într-adevăr, Pistillo 
punea la îndoială mărturia unei fetiţe de șase ani, sau dacă nu 
cumva suferinţa surorii lui îl determinase să denatureze 
cuvintele lui Katy, ca să-i servească scopului lui. Știu doar că FBI 
ținuse secretă mărturia originală a lui Katy, ziceau ei, fiindcă 
voiau s-o protejeze pe fetiță. Dar aici am dubiile mele. 

Am fost distrus, firește, când am aflat adevărul despre fratele 
meu, dar totuși - și asta o să vi se pară straniu - era cumva OK. 
Cel mai urât adevăr, până la urmă, era preferabil celei mai 
drăguţe minciuni. Lumea mea era mai întunecată, dar măcar 
revenise pe axa ei. 

— Ești bine? m-a întrebat Nora, aplecându-se spre mine. 

— Speriat, spusei eu. 

— Te iubesc. Carly te va iubi și ea. 

Ne uitam amândoi la panoul pe care se afișau sosirile. A 
început să clipească. Funcţionarul de la Continental Airlines a 
luat microfonul și a anunţat că zborul 672 a aterizat. Avionul cu 
care venise Carly. M-am întors spre Nora. Mi-a zâmbit și m-a 
strâns ușor de mână. 

Mă uitam la lumea din jur. La pasagerii care așteptau, bărbaţi 
în costume sobre, femei cu mici valize pe rotițe, familii care 


VP - 368 


plecau în vacanţă, persoane care erau în întârziere, altele 
frustrate, altele obosite. Îmi plimbam privirile peste chipurile lor, 
când, la un moment dat, l-am văzut uitându-se la mine. 

Inima mi s-a oprit în piept. 

Strigoiul. 

Un tremur involuntar m-a făcut să mă scutur violent. 

— Ce e? a zis Nora. 

— Nimic. 

Strigoiul mi-a făcut semn să mă duc la el. M-am ridicat, ca în 
transă. 

— Unde te duci? 

— Vin imediat. 

— Dar trebuie să apară și ea din clipă în clipă. 

— Mă duc până la toaletă. E urgent. 

Am sărutat-o pe Nora pe creștetul capului. Părea îngrijorată. 
S-a uitat spre poartă, dar Strigoiul se făcuse nevăzut. Nu mă 
mira. Ştiam că mă va găsi el. A-I ignora nu însemna decât să 
agravez și mai mult situaţia. A o lua la fugă era inutil. Până la 
urmă, tot ar da de urma noastră. 

Trebuia să-l înfrunt. Faţă în față. 

Am pornit în direcția unde îl zărisem mai devreme. Parcă 
aveam picioare de cauciuc. Dar continuam să mă mișc. Când am 
trecut pe lângă un șir lung de telefoane cu plată, unde nu era 
nimeni, l-am auzit. 

— Will? 

M-am întors și l-am văzut. Mi-a făcut semn să mă așez lângă 
el. Stăteam fiecare cu fața spre geamul mare de sticlă. Nu ne 
priveam. Fereastra amplifica razele soarelui. Căldura era 
înăbușitoare. Am mijit ochii. El, la fel. 

— Nu m-am întors pentru fratele tău, a spus Strigoiul. Am 
venit pentru Carly. 

Înlemnisem. 

— Nu te las s-o iei. 

— N-ai înţeles. 

— Atunci spune-mi tu. 

Strigoiul a venit mai aproape de mine: 

— Will, tu vrei ca oamenii să se alinieze pe categorii. Cei buni, 
de o parte; cei răi, de cealaltă. Dar, de fapt, lucrurile nu stau 
deloc așa. Niciodată nu poate fi totul așa de simplu, cum ţi-ar 


VP - 369 


placea ţie. Dragostea, bunăoară, duce la ură. Cred că de-acolo a 
pornit totul. De la dragostea primară. 

— Nu știu ce vrei să spui. 

— Tatăl tău, a zis. L-a iubit prea mult pe Ken. Eu caut 
sâmburele, originea, Will. Și am găsit-o aici. In dragostea tatălui 
tău. 

— Tot nu înţeleg despre ce vorbești. 

— Ce îţi voi spune acum, a continuat Strigoiul, n-am mai spus 
decât unei singure persoane. Pricepi? 

l-am spus că da. 

— Trebuie să te întorci înapoi în timp, la perioada când eu și 
Ken eram în clasa a patra, a zis el. Vezi tu, nu eu l-am înjunghiat 
pe Daniel Skinner, ci Ken. Dar tatăl tău îl iubea așa de mult, 
încât l-a protejat. L-a cumpărat pe taică-meu, cum s-ar spune. l- 
a dat cinci mii de parai. Poţi să crezi sau nu, dar taică-tău chiar 
era convins că făcea o faptă bună. Taică-meu mă bătea tot 
timpul. Toată lumea zicea că era mai bine să mă dea la casa de 
copii. După cum vedea lucrurile tatăl tău, ori scăpam, invocând 
legitima apărare, ori ajungeam la școala de corecție, unde ar fi 
urmat să beneficiez de tratament și de trei mese pe zi. 

Amuţisem, complet uluit. Mi-am amintit de întâlnirea noastră 
în trei, lângă stadion, când taică-meu se făcuse livid de frică; mi- 
am amintit de tăcerea lui glacială, de după aceea, de cum îi 
spusese lui Asselta: „Dacă vrei să te răzbuni, ia-mă pe mine”. 
larăși, totul căpăta sens, din păcate. 

— Nu am spus decât unei singure persoane adevărul, a zise. 
Ghicești? 

Ceva parcă s-a mai așezat la loc, în mintea mea. 

— Julie, am spus eu. 

A confirmat, mișcând din cap. Legătura dintre ei. Așa se 
explica strania legătură dintre ei. 

— De ce ai venit aici? am întrebat. Ca să te răzbuni pe fiica lui 
Ken? 

— Nu, a spus Strigoiul, râzând scurt. Nu e prea simplu să-ți 
explic chestia asta, Will, dar poate că ne ajută știința. 

Mi-a dat un dosar. M-am uitat în jos, la el. 

— Deschide-l. 

M-am conformat. 

— Este autopsia Sheilei Rogers, care a decedat de curând. 


VP - 370 


M-am încruntat. Nu mă mira că făcuse rost de document. 
Știam că avea sursele lui. 

— Ce legătură are asta cu momentul de față? 

— Uită-te aici, a zis Strigoiul, arătând cu un deget subţire spre 
paragraful de la mijlocul paginii. Vezi acolo, ce scrie mai jos? 
Nicio cicatrice pe osul pubian de la vreo rupere de perineu. Nu 
se pomenește nimic de vergeturi pe sâni sau pe peretele 
abdominal. Nimic neobișnuit în asta, firește. N-ar însemna nimic, 
doar dacă nu te-ai fi așteptat ca situaţia să fie exact inversă. 

— Adică? 

— Adică să existe indicii, semne, că victima a avut o naștere, 
a spus el, închizând dosarul. 

Văzând consternarea întipărită pe faţa mea, a continuat: 

— Altfel spus, mai simplu, nu e posibil ca Sheila Rogers să fi 
fost mama lui Carly. 

Am vrut să spun ceva, dar Strigoiul mi-a mai dat un dosar. M- 
am uitat la numele scris pe copertă. 

Julie Miller. 

Fiori reci mi-au cuprins tot corpul. L-a deschis repede, a arătat 
spre un paragraf și a început să citească: 

— Cicatrice pubiene, vergeturi pale, modificări în arhitectura 
microscopică a sânilor și a ţesuturilor uterine. Și trauma era 
recentă. Vezi aici? Cicatricea de la epiziotomie era încă 
pronunţată. 

Mă holbam la cuvintele de pe pagină. 

— Julie nu a venit acasă doar ca să se întâlnească cu Ken. 
După o perioadă de rătăcire urâtă, voia să ia viaţa de la capăt. 
Se redescoperea pe sine, Will. Voia să-ţi spună adevărul. 

— Ce adevăr? 

Dar a scuturat doar din cap, continuând: 

— Ți-ar fi spus mai din timp, dar nu știa cum ai fi reacționat. 
Felul în care ai acceptat așa de ușor să te desparţi de ea... asta 
am vrut să spun când ţi-am zis că ar fi trebuit să lupţi pentru ea. 
Dar tu ai cedat și te-ai retras. 

Ne uitam ochi în ochi. 

— Julie a făcut un copil cu șase luni înainte de a muri, a spus 
Strigoiul. Ea, copilul - o fetiță - și Sheila Rogers au locuit în acel 
apartament. Cred că până la urmă Julie ţi-ar fi spus în noaptea 
aceea, dar a avut grijă fratele tău să n-o mai poată face. Sheila 
o iubea pe fetiţă. Când Julie a fost ucisă, iar fratele tău a trebuit 


VP - 371 


să fugă, Sheila a vrut să păstreze ea copilul. lar Ken, în fine, lui i 
s-a părut utilă prezenţa unui copilaș, care îl putea ajuta să scape 
de urmărirea poliţiei, oriunde în lumea asta s-ar fi dus. El nu 
avea copii. Sheila, nici ea. Postura de părinţi reprezenta 
deghizarea ideală. 

Cuvintele pe care mi le șoptise Ken la ureche mi-au revenit în 
minte... 

Pe tine te-am trădat mai mult decât pe oricine. Tie ti-am făcut 
cel mai mult rău. 

Glasul Strigoiului a străpuns prin ceața amintirilor. 

— Nu ești pe post de locțiitor aici. Tu ești tatăl adevărat al lui 
Carly. 

Nu cred că mai respiram. Priveam prostit, în gol. Da, 
suferisem și fusesem trădat. De fratele meu. Fratele meu îmi 
luase copilul. 

Strigoiul s-a ridicat în picioare: 

— N-am venit să mă răzbun, nici măcar să fac dreptate, a 
continuat el. Dar adevărul e că Julie a murit vrând să mă 
protejeze. N-am fost la înălţimea gestului ei. Am făcut 
legământul că îi voi salva copilul. Mi-a luat zece ani. 

Împleticit, mă ridicasem și eu în picioare. Stăteam acum unul 
lângă celălalt. Pasagerii veneau de la avion. 

Strigoiul mi-a vârât ceva în buzunar. O bucată de hârtie. Nu i- 
am dat atenţie. 

— l-am trimis lui Pistillo banda aceea de la sistemul de 
supraveghere electronic, așa că McGuane n-o să te mai 
deranjeze. Am găsit dovezile în casă, în noaptea aceea, și le-am 
păstrat toţi anii aceștia. Tu și Nora sunteţi în siguranţă acum. 
Am avut eu grijă de tot. 

Alţi pasageri. Stăteam acolo, aşteptam, ascultam. 

— Nu uita că, de fapt, Katy e mătușa lui Carly și că soții Miller 
sunt bunicii ei. Lasa-i să facă parte din viaţa ei. M-ai auzit? 

Am încuviințat din cap. Și în clipa aceea Carly a apărut pe 
poartă. Totul în mine a amuţit. Fata pășea cu atâta prestanţă. 
Ca... mama ei. Carly s-a uitat în sus și, când a văzut-o pe Nora, 
fața i s-a luminat de un zâmbet. Am simţit că mi se frânge 
inima. Da, m-am cutremurat tot. Zâmbetul. Zâmbetul acela, 
vedeți voi, era al mamei. Era zâmbetul lui Sunny, ca un ecou din 
trecut, un semn că nici mama, și nici Julie nu pieriseră cu totul. 

Mi-am înăbușit un hohot de plâns. Am simţit o mână pe spate. 


VP - 372 


— Du-te acum, a șoptit Strigoiul, împingându-mă cu blândeţe 
spre fiica mea. 

Am întors capul, dar John Asselta dispăruse deja. 

Așa că nu mi-a mai rămas să fac decât un lucru. Am pornit 
spre femeia pe care o iubeam și spre copilul meu. 


VP - 373 


Epilog 


Mai târziu, în seara aceea, după ce am sărutat-o pe Carly și 
am ajutat-o să se suie în pat, am găsit bucăţica de hârtie pe 
care mi-o vârâse el în buzunar. Erau doar primele câteva rânduri 
dintr-un articol de ziar: 


KANSAS CITY HERALD 
Bărbat găsit mort în mașină 


CRAMDEN, MO. - Cray Spring, un ofițer de poliţie, 
de la secţia din Cramden, aflat în afara orelor de 
serviciu, a fost găsit sugrumat în mașină, după toate 
aparențele fiind victima unei tâlhării. Nu a fost găsit 
niciun portofel asupra lui. Poliţia locală a declarat că 
mașina ofițerului a fost găsită în parcarea din spatele 
barului. Șeful poliţiei, Evan Kraft, a spus că nu există 
suspecți în momentul de faţă și că investigația este în 
curs de desfășurare. 


Sfârşit 


VP - 374 


virtual-project.eu 


VP - 375