Paula Hawkins — In ape adanci

DE LA AUTOAREA FENOMENULUI INTERNAȚIONAL 


FATA DIN TREN 


Fereşte-te de ape 
liniștite. Nu știi niciodată 
ce ascund, 


~ HAWKINS 


d 3 
www, bittut l-a 04200088 


CONNECTION 


Î 4 PA! > A. N 


PAULA HAWKINS 


ÎN APE ADÂNCI 


Original: /nto the Water (2017) 


Traducere din limba engleză: 
CAMELIA GHIOC 


virtual-project.eu 


Editura: TREI 


A 


TREI 
2017 


Tuturor nesupuselor 


„Eram foarte tânără când am fost despicată. 


Unele lucruri ar trebui date uitării 
Altele nu 
E o chestiune de opinie care-s unele şi care-s 
altele” 
„The Numbers Game”, de Emily Berry 


„Ştim acum că amintirile nu sunt fixe sau 
îngheţate, ca borcanele de dulceaţă ale lui Proust în 
cămară, ci sunt transformate,  dezasamblate, 
reasamblate şi recategorisite de fiecare dată când le 
evocăm.” 

Halucinații, de Oliver Sacks! 


1 Citat din Ha/ucinaţii, de Oliver Sacks, Editura Humanitas, 2016. 


— 5 — 


Bulboana Înecaţilor 
Libby 


— Înc-o dată! Înc-o dată! 

Bărbații o leagă iar. De data asta altfel: degetul mare de 
la mâna stângă de degetul mare de la piciorul drept şi 
degetul mare de la mâna dreaptă de degetul mare de la 
piciorul stâng. Funia petrecută în jurul taliei. De data asta, o 
cară ei în apă. 

— Vă rog! începe să-i implore, fiindcă nu crede că mai 
poate să îndure încă o dată bezna şi frigul. 

Vrea să se întoarcă într-un cămin care nu mai există, într- 
o vreme când stătea cu mătuşa ei în fața focului şi-şi 
spuneau poveşti. Vrea să fie în patul ei din căsuţa lor, vrea 
să fie iarăşi mică, să tragă pe nări mirosul de fum de lemne 
şi de trandafir şi căldura dulce a pielii mătuşii. 

— Vă rog! 

Se duce la fund. Când o trag afară a doua oară, are 
buzele vineții şi respirația i s-a oprit pentru totdeauna. 


PARTEA ÎNTÂI 


2015 


Jules 


Ai vrut să-mi spui ceva, aşa-i? Ce încercai să-mi spui? 
Parcă am alunecat uşor, pe nesimţite, din conversaţia asta 
cu mult timp în urmă. Nu m-am mai concentrat, mă 
gândeam la altceva, m-am luat cu treburi, nu mai ascultam 
ce spuneai şi am pierdut firul. Ei bine, acum îţi acord toată 
atenţia mea. Doar că nu pot să nu mă gândesc că mi-au 
scăpat câteva detalii esenţiale. 

Când au venit să-mi spună, m-am înfuriat. Mai întâi m-am 
simţit uşurată, fiindcă atunci când îţi bat la uşă doi poliţişti, 
în timp ce îţi cauţi biletul de tren, gata să ieşi pe uşă ca să 
te duci la serviciu, te gândeşti la ce e mai rău. M-am temut 
pentru oamenii la care ţin: prietenii, fostul meu bărbat, cei 
cu care lucrez. Dar nu era vorba despre ei, au zis, ci despre 
tine. Aşa că, doar pentru o clipă, m-am simţit uşurată. Apoi 
mi-au spus ce se întâmplase, ce făcuseşi, mi-au spus că 
intraseşi în apă şi atunci m-am înfuriat. Eram furioasă şi 
înspăimântată. 

Mă gândeam ce-o să-ţi spun când aveam să ajung acolo, 
că eram sigură că făcuseşi asta doar ca să-mi faci în ciudă, 
să mă superi, să mă sperii, să-mi tulburi viaţa. Să-mi atragi 
atenţia, să mă târăşti înapoi unde voiai tu să fiu. Şi poftim, 
Nel, ai reuşit: iată-mă înapoi în locul unde nu voiam să mai 
calc vreodată, ca să am grijă de fiică-ta, să fac ordine în 
dezastrul pe care l-ai lăsat în urmă. 


LUNI, 10 AUGUST 
Josh 


M-a trezit ceva. M-am dat jos din pat ca să mă duc la 
toaletă şi am observat că uşa de la dormitorul părinţilor era 
deschisă, iar când m-am uitat înăuntru, am văzut că mama 
nu era în pat. Tata sforăia, ca de obicei. Radioul cu ceas 
arăta ora 04:08. Am crezut că a coborât la parter. Nu prea 
poate să doarmă. Niciunul nu prea mai poate să doarmă 
acum, dar el ia nişte pastile atât de puternice, că nu s-ar 
trezi nici dacă ai sta lângă pat urlându-i în ureche. 

Am coborât tiptil la parter, fiindcă de obicei ea deschide 
televizorul şi se uită la reclamele alea superplictisitoare, 
despre maşinării care te ajută să slăbeşti sau să cureţi 
podelele ori să tai legume în o mie de feluri, apoi adoarme. 
Dar televizorul nu era pornit şi ea nu era pe canapea, aşa 
că mi-am dat seama că trebuie să fi ieşit. 

A mai făcut-o de vreo câteva ori... cel puţin din câte ştiu 
eu. Nu pot să stau tot timpul cu ochii pe toţi. Prima dată mi- 
a zis că ieşise doar la plimbare, ca să-şi limpezească 
gândurile, dar a mai fost o dimineaţă când m-am trezit şi 
nu era, iar când m-am uitat pe geam am văzut că maşina ei 
nu era parcată în faţă, ca de obicei. 

Cred că se duce să se plimbe pe malul râului sau să 
viziteze mormântul lui Katie. Şi eu fac asta uneori, dar nu în 
toiul nopţii. Mi-ar fi prea frică să mă duc pe-ntuneric, plus 
că m-aş simţi aiurea, fiindcă exact aşa a făcut Katie: s-a 
sculat în miez de noapte şi s-a dus la râu, de unde nu s-a 
mai întors. Dar înţeleg de ce o face mama: aşa se simte cel 
mai aproape de Katie, în afară de dăţile în care se duce să 
stea în camera ei, ştiu că mai face şi asta uneori. Camera 
lui Katie e lângă a mea şi pot s-o aud pe mama plângând. 

M-am aşezat pe canapea ca s-o aştept, dar cred c-am 
adormit, fiindcă era lumină afară când am auzit uşa, iar 
când m-am uitat la ceasul de pe şemineu era şapte şi un 
sfert. Am auzit-o pe mama cum închide uşa după ea şi fuge 


Si 


direct sus, pe scări. 

Am urmat-o. Am rămas în faţa dormitorului şi m-am uitat 
prin uşa crăpată. Îngenunchease lângă pat, pe partea tatei, 
şi era roşie la faţă. Respira greu şi spunea: 

— Alec, trezeşte-te! Trezeşte-te! şi-l scutura. Nel Abbott e 
moartă, a mai spus. Au găsit-o în apă. A sărit. 

Nu ţin minte să fi spus ceva, dar trebuie să fi făcut vreun 
zgomot, fiindcă a ridicat privirea şi a sărit în picioare. 

— Ah, Josh! a spus venind spre mine. Ah, Josh! 

Pe faţă-i şiroiau lacrimi şi m-a strâns tare în braţe. Când 
m-am desprins din îmbrăţişare tot mai plângea, dar şi 
zâmbea. 

— Of, dragule, a spus. ` 

Tata s-a ridicat în capul oaselor şi se freca la ochi. li ia o 
mie de ani să se trezească de-a binelea. 

— Nu înţeleg. Când... aseară, vrei să zici? De unde ştii? 

— M-am dus după lapte, a zis ea. Şi toată lumea numai 
despre asta vorbea... în magazin. Au găsit-o azi-dimineaţă. 

S-a aşezat pe pat şi-a început iar să plângă. Tata a luat-o 
în braţe, dar ochii îi erau aţintiţi asupra mea şi avea o 
expresie ciudată pe chip. 

— Unde-ai fost? am întrebat-o. Unde te-ai dus? 

— La cumpărături, Josh, tocmai ţi-am zis. 

Minti, îmi venea să-i zic. Ai fost plecată ore în şir, n-ai dat 
doar o fugă după lapte. Asta-mi venea să-i spun, dar n-am 
putut, fiindcă părinţii mei stăteau pe pat, se uitau unul la 
altul şi păreau fericiţi. 


sil 


MARTI, 11 AUGUST 


Jules 


Îmi amintesc. Pe bancheta din spate a rulotei, cu un zid 
de perne în mijloc, graniţă între teritoriul tău şi al meu, 
mergeam să ne petrecem vara în Beckford: tu agitată şi 
nerăbdătoare, abia aşteptai să ajungem, iar eu verde la 
faţă de la răul de maşină, încercând să nu vomit. 

Nu doar că mi-am amintit, ci am simţit-o. Am simţit 
aceeaşi greață în după-amiaza asta, în timp ce conduceam 
repede şi prost, cocoşată peste volan ca o babă, luând 
curbele prea larg, până-n mijlocul drumului, frânând prea 
brusc, trăgând de volan aiurea la vederea maşinilor din 
sens opus. Mi se întâmpla chestia aia, senzaţia pe care-o 
am când văd o dubă albă gonind spre mine pe una dintre 
benzile alea înguste şi mă gândesc... o să trag de volan, 
zău că da, o să virez direct în calea lui, nu fiindcă aşa 
vreau, ci pentru că aşa trebuie. De parcă în ultima clipă o 
să-mi pierd liberul-arbitru. E ca atunci când stai pe 
marginea unei faleze sau a unui peron şi te simţi împins de 
o mână invizibilă. Ce-ar fi? Ce-ar fi dacă aş face, pur şi 
simplu, un pas în faţă? Ce-ar fi dacă aş trage, pur şi simplu, 
de volan? 

(Până la urmă, nu suntem atât de diferite.) 

M-a uimit cât de bine-mi aminteam. Prea bine. Oare de 
ce pot rememora perfect lucrurile care mi s-au întâmplat la 
opt ani, dar, oricât aş încerca, mi-e imposibil să-mi 
amintesc dacă am vorbit cu colegii să reprogrameze pentru 
săptămâna viitoare evaluarea unui client? Lucrurile pe care 
vreau să mi le amintesc îmi scapă; cele pe care încerc din 
răsputeri să le uit se întorc necontenit. Cu cât mă apropiam 
mai mult de Beckford, cu atât mai stăruitor devenea, iar 
trecutul ţâşnea spre mine ca un stol de vrăbii dintr-un gard 
viu: surprinzător şi implacabil. 

Toată vegetaţia aia luxuriantă - verdele incredibil, 
galbenul viu, neon, al grozamei de pe deal - mi se întipărea 


pe creier ca un fier roşu şi aducea filmul amintirilor: tata 
ducându-mă-n braţe în apă, eu chirăind şi zvârcolindu-mă 
fericită, pe la patru sau cinci ani; tu sărind în râu de pe 
stânci, căţărându-te de fiecare dată mai sus. Picnicuri pe 
malul nisipos al bulboanei, gustul loţiunii de protecţie solară 
pe limbă; cum prindeam din spatele morii peşti graşi, bruni, 
în apa mâloasă, lentă. Tu venind acasă cu sânge şiroindu-ţi 
pe picior după ce calculaseşi greşit una dintre acele sărituri, 
apoi înfigându-ţi dinţii într-un prosop, ca să nu plângi în 
timp ce tata-ţi curăța rana. Nu în faţa mea. Mama într-o 
rochie bleu vaporoasă, desculţă în bucătărie, cu tălpile de 
un maro-închis, ruginiu, făcând terci de ovăz pentru micul 
dejun. Tata, desenând pe malul râului. Mai târziu, când ne- 
am făcut mai mari, tu în blugi scurţi şi cu sutienul de la 
costumul de baie sub tricou, furişându-te afară seara, ca să 
te întâlneşti cu un băiat. Nu orice băiat, ci băiatul ace/a. 
Mama, mai slabă şi mai fragilă, dormind în fotoliul din 
living; tata dispărând în lungi plimbări cu nevasta vicarului, 
dolofană, palidă şi mereu cu o pălărie de soare. Imi aduc 
aminte de-un meci de fotbal. Soarele fierbinte reflectat în 
apă, toţi ochii aţintiţi spre mine; clipeam des ca să-mi rețin 
lacrimile, sânge pe coapsă, râsete răsunându-mi în urechi. 
Le aud şi acum. Şi tot timpul, în fundal, zgomotul torentului. 

Eram atât de adânc cufundată în apa aia, încât nu mi-am 
dat seama că ajunsesem. Eram acolo, în inima orăşelului; 
m-a înconjurat dintr-odată, de parcă închisesem ochii şi 
fusesem transportată acolo ca printr-o vrajă. Până să mă 
dezmeticesc, conduceam încet pe străduţe înguste, cu 
laturile pline de maşini de teren parcate, observând fugar, 
cu coada ochiului, piatra roz fanat dinspre biserică, către 
vechiul pod, de-acum precaută. Mi-am fixat privirea pe 
asfaltul din faţa mea şi am încercat să nu mă uit la copaci, 
la râu. Am încercat să nu văd, dar n-am avut de ales. 

Am tras pe marginea drumului şi am oprit motorul. Am 
ridicat ochii. Vedeam copacii şi treptele din piatră acoperite 
cu muşchi verde, periculoase după ploaie. Mi s-a făcut 
pielea de găină pe tot corpul. Mi-am amintit: o ploaie 
îngheţată răpăind pe asfalt, lumini albastre intermitente 


care se întreceau cu fulgerele ca să ilumineze râul şi cerul, 
nori de abur ieşind din gurile unor feţe panicate şi un 
băieţel, alb ca varul şi tremurând, condus de o polițistă în 
sus pe scări, către stradă. Il ţinea strâns de mână şi avea 
ochii holbaţi şi-o privire înnebunită; îşi întorcea capul într-o 
parte şi-n alta strigând pe cineva. Simt şi acum ce-am 
simţit în noaptea aia, groaza şi fascinația. Aud şi acum în 
mintea mea vorbele tale: Cum o fi? îți închipui? Cum o fi să- 
ți vezi mama murind? 

Mi-am ferit privirea. Am pornit maşina şi-am continuat 
drumul, am trecut peste podul unde străduţa se răsuceşte 
într-un cerc. Am căutat ieşirea... prima la stânga? Nu, nu-i 
aia, a doua. Şi iat-o: Casa Morii, un corp masiv de piatră 
maro. Cu furnicături pe pielea rece şi umedă, am intrat cu 
maşina prin poarta deschisă, pe alee. 

Un bărbat aştepta, cu ochii la telefon. Un poliţist în 
uniformă. S-a apropiat de maşină cu paşi repezi şi am 
coborât geamul. 

— Sunt Jules, am spus. Jules Abbott? Sunt... sora ei. 

— Ah! a spus stingherit. Da, corect. Sigur. Uitaţi - a 
aruncat o privire spre casa din spatele lui - acum nu-i 
nimeni aici. Fata... nepoata dumneavoastră... e plecată. Nu 
prea ştiu unde... 

Şi-a scos staţia de la centură. 

Am deschis portiera şi am coborât. 

— Pot să intru în casă? am întrebat. 

Mă uitam în sus, la fereastra deschisă a fostei noastre 
camere. Incă te vedeam acolo, aşezată pe pervaz, cu 
picioarele atârnate afară. Ameţitor. 

Polițistul părea nesigur. S-a întors cu spatele şi-a spus 
încet ceva în staţie, apoi spre mine: 

— Da, e-n regulă. Puteţi intra. 

Am urcat scările orbeşte, dar am auzit apa şi am simţit 
mirosul pământului, al celui din umbra casei, de sub copaci, 
din locurile neatinse de soare, duhoarea puternică a 
frunzelor putrede, iar mirosul m-a aruncat înapoi în timp. 

Am deschis uşa din faţă, aproape sigură că aveam s-aud 
vocea mamei strigându-mă din bucătărie. Am împins din 


IE ie E 


reflex uşa cu şoldul când a ajuns în locul unde se-nţepenea 
în podea. Am păşit în hol şi am închis-o după mine. Ochii mi 
se străduiau să se adapteze la întuneric, şi m-am înfiorat 
din cauza frigului care m-a învăluit brusc. 

In bucătărie, o masă de stejar era împinsă până sub 
geam. Aceeaşi? Arăta la fel, dar n-avea cum să fie, casa 
schimbase mulţi proprietari de atunci până acum. Puteam 
şti sigur dacă mă băgam sub masă după semnele lăsate de 
noi două acolo, dar numai gândul la asta mi-a accelerat 
pulsul. 

Imi amintesc cum soarele bătea dimineaţa pe masă şi 
cum, dacă stăteai pe partea stângă, cu faţa la cuptorul 
mare, de fontă, vedeai podul vechi, perfect încadrat de 
fereastră. Ce frumos, asta spuneau toţi despre privelişte, 
dar nu vedeau cu adevărat. Nu deschideau niciodată 
fereastra să se-aplece şi să se uite-n jos, la roata morii care 
putrezea în loc, nu priveau niciodată dincolo de soarele 
care se juca pe suprafaţa apei, nu vedeau ce era, de fapt, 
apa aia neagră-verzuie plină de lucruri vii şi lucruri pe 
moarte. 

Din bucătărie în hol, pe lângă scări, în adâncul casei. Am 
dat peste ele atât de brusc, încât m-am clătinat pe picioare: 
ferestrele enorme din faţă, dinspre râu... aproape în râu, de 
parcă, dacă le deschideai, apa avea să se reverse înăuntru, 
peste bancheta lată de lemn de sub ele. 

Imi amintesc. Verile acelea în care stăteam cu mama pe 
banchetă, sprijinite în perne, faţă în faţă, cu picioarele 
ridicate şi degetele aproape atingându-se, şi cu cărţi pe 
genunchi. O farfurie cu gustări prin preajmă, deşi nu se 
atingea niciodată de ele. 

Nu mă puteam uita. Mi se rupea inima şi, revăzând 
camera aia, mă cuprindea disperarea. 

Tencuiala fusese  jupuită,  dezvelind cărămizile de 
dedesubt, iar decorul te reprezenta cu totul: covoare 
orientale pe podea, mobilă grea de abanos, canapele 
masive şi fotolii din piele, exagerat de multe lumânări. Şi 
peste tot, dovezile obsesiilor tale; copii imense, înrămate: 
Ophelia lui Millais, frumoasă şi senină, cu ochii şi gura 


— 14 — 


deschise şi flori în mână. Hecate a lui Blake, Sabatu/ 
vrăjitoarelor de Goya şi tot al lui Câine înecânau-se. Pe asta 
o urăsc cel mai mult, cu bietul animal care se zbate să-şi 
ţină capul la suprafaţa unui val înălţat deasupra lui. 

Am auzit ţârâitul unui telefon şi părea să vină de sub 
casă. Am luat-o pe urma sunetului prin living şi în jos, pe 
scări. Cred că aici era o magazie cu vechituri. Intr-un an s-a 
inundat şi, după ce s-au retras apele, totul era îmbrăcat 
într-o crustă de mâl, ca şi cum casa era înghițită de albia 
râului. 

Am intrat în ceea ce devenise studioul tău. Era plin cu 
echipamente de fotografiat, ecrane, reflectoare pe stative, 
lămpi şi difuzoare, o imprimantă, teancuri de hârtii, cărţi şi 
dosare pe podea, fişete înşirate lângă perete. Şi poze, 
bineînţeles. Fotografiile tale, acoperind fiecare centimetru 
de tencuială. Unui neavenit i-ar părea că erai pasionată de 
poduri: Golden Gate, podul Nanjing de pe fluviul Yangtze, 
viaductul Prince Edward. Dar la o privire mai atentă, 
pasiunea ta n-are legătură cu podurile, nu e vreo iubire faţă 
de aceste capodopere de inginerie. Uită-te mai atent şi-ai 
să vezi că nu sunt doar poduri, ci Beachy Head, pădurea 
Aokigahara, Preikestolen. Locurile unde cei deznădăjduiţi se 
duc să-şi încheie socotelile cu viaţa, catedrale ale disperării. 

În faţa intrării, imagini cu Bulboana Înecaţilor. lar şi iar şi 
iar, din toate unghiurile posibile, din toate punctele care 
oferă o perspectivă: palidă şi îngheţată iarna, cu faleza 
verticală neagră şi golaşă, strălucitoare vara, o oază 
luxuriantă şi verde, de-un cenuşiu mohorât, ca de cremene, 
cu nori de furtună deasupra, iar şi iar şi iar. Imaginile s-au 
contopit într-una; un atac ameţitor asupra privirii. Parcă 
eram acolo, pe marginea falezei stâncoase şi mă uitam în 
jos, la apă, străbătută de fiorul ăla cumplit, de tentaţia 
neantului. 


Nickie 


Unele au intrat în apă de bunăvoie, altele nu, iar dac-o 
întrebai pe Nickie - nu că ar fi-ntrebat-o cineva, nimeni n-o 


— 15 — 


făcea vreodată - Nel Abbott s-a împotrivit din răsputeri. Dar 
nimeni n-avea s-o-ntrebe şi nimeni n-avea s-o asculte, chiar 
n-avea niciun rost să spună ceva. Mai ales poliţailor. Chiar 
dacă n-ar fi avut probleme cu ei în trecut, tot nu le putea 
spune nimic despre chestia asta. Prea riscant. 

Nickie avea un apartament deasupra băcăniei, de fapt 
doar o cameră, cu o chicinetă îngustă şi o baie atât de 
mică, încât nu-şi prea merita numele. Nu mare lucru, nu 
cine ştie ce realizare într-o viaţă de om, dar avea un fotoliu 
confortabil la fereastra dinspre oraş şi acolo stătea şi 
mânca, uneori chiar dormea; zilele astea aproape că nu mai 
dormea deloc şi n-avea sens să se mai ducă-n pat. 

Stătea şi urmărea tot ce mişcă şi, dacă nu vedea, simțea. 
Chiar înainte ca girofarurile să înceapă să lumineze albastru 
intermitent peste pod, simţise ceva. N-a ştiut că era vorba 
despre Nel Abbott... nu din prima. Oamenii cred că viziunile 
sunt limpezi ca lacrima, dar nu-i deloc atât de simplu. Tot 
ce ştia era că iar se dusese cineva să-noate. Cu lumina 
stinsă, a stat şi-a urmărit: un bărbat şi câinii lui au urcat în 
fugă scările, apoi a venit o maşină; nu una de poliţie, ci una 
obişnuită, bleumarin. Inspectorul Sean Townsend, şi-a zis, şi 
a avut dreptate. El şi bărbatul cu câinii au coborât înapoi pe 
scări şi pe urmă şi-a făcut apariţia toată cavaleria, cu 
girofarurile pornite, dar fără sirene. Ce rost avea? Nu mai 
era nicio grabă. 

Coborâse ieri devreme după lapte şi ziar şi toată lumea 
comenta, alta, a doua anul ăsta, dar când au zis cine era, 
că era Nel Abbott, Nickie a ştiut sigur că a doua n-a fost la 
fel ca prima. 

Mai-mai să se ducă la Sean Townsend să-i spună chiar 
atunci, pe loc. Dar oricât era de drăguţ şi politicos, tânărul 
tot poliţai şi fiul tatălui lui era şi nu puteai să ai încredere în 
el. Lui Nickie nici nu i-ar fi trecut prin cap s-o facă dacă n-ar 
fi avut o mică slăbiciune pentru Sean. Suferise şi el o 
tragedie, Dumnezeu ştie prin ce-o mai fi trecut după aia şi 
se purtase bine cu ea... fusese singurul care o tratase 
frumos când o arestaseră. 

Arestată a doua oară, dacă era să fie sinceră. Demult, cu 


zile 


vreo şase, şapte ani în urmă. După prima condamnare 
pentru înşelăciune, renunţase aproape de tot la afacere. S- 
a rezumat doar la câţiva clienţi fideli şi la ăia cu vrăjitoria, 
care veneau să-şi aducă omagiile lui Libby şi May şi tuturor 
femeilor apei. Citea un pic în tarot, făcea vreo două şedinţe 
de spiritism peste vară, din când în când era rugată să 
contacteze vreo rudă sau una dintre înotătoare. Dar nu îşi 
mai oferise serviciile de o bună bucată de timp. 

Apoi i-au tăiat pensia a doua oară, aşa că Nickie şi-a 
reluat activitatea cu normă întreagă. Cu ajutorul unuia 
dintre băieţii care făceau voluntariat la bibliotecă, şi-a făcut 
un website pe care oferea şedinţe de citire a viitorului cu 15 
lire jumătatea de oră. Un raport calitate-preţ foarte bun - 
Susie Morgan, aia de la TV, care era cam la fel de 
clarvăzătoare ca dosu' lui Nickie, lua 29,99 lire pentru 
douăzeci de minute şi pe banii ăia nici măcar nu ajungeai 
să vorbeşti cu ea, doar cu unu' din „echipa ei de 
clarvăzători”. 

Site-ul nu funcţiona decât de câteva săptămâni când s-a 
trezit reclamată la poliţie de unul de la Camera de Comerţ, 
fiindcă „nu  afişase declarația de declinare a 
responsabilităţii pentru faptele clienţilor ei, conform Legii 
Protecţiei Consumatorului”. Legea Protecţiei 
Consumatorului! Nickie le-a spus că nu ştiuse că trebuia să 
afişeze o asemenea declaraţie; poliţaii i-au zis că se 
schimbase legea. Şi ea, întrebase, de unde era să ştie? 
Ceea ce a provocat mare haz, desigur. Păi nu te-au 
avertizat viziunile? Deci poţi vedea doar viitorul? Nu şi 
trecutul? 

Numai inspectorul Townsend - pe atunci un biet poliţist 
de proximitate - nu râsese. El se purtase frumos cu ea şi-i 
explicase că era din cauza noilor reguli ale Uniunii 
Europene. Regulile Uniunii Europene! Protecţia 
Consumatorului! Era o vreme când cele ca Nickie erau 
pedepsite (persecutate) în baza Legii vrăjitoriei şi a Legii 
împotriva  spiritiştilor. Acum îi deranjau pe  birocraţii 
europeni. Doamne, ce-am ajuns! 

Aşa că Nickie şi-a închis site-ul, s-a lecuit pe veci de 


PIE, jap e 


tehnologie şi s-a întors la vechile metode, dar zilele astea 
aproape că nu-i mai călca nimeni pragul. 

Trebuia să recunoască, vestea că Nel era cea din apă o 
cam întorsese pe dos. Se simţea prost. Nu tocmai vinovată, 
fiindcă nu era vina lui Nickie. Totuşi, se întreba dacă nu 
spusese prea mult, dacă nu dezvăluise prea multe. Dar nu 
putea fi învinuită că iscase toate astea. Nel Abbott deja se 
juca cu focul: era obsedată de râu şi de secretele lui, iar 
genul ăsta de obsesie nu duce niciodată la ceva bun. Nu, 
Nickie nu i-a spus niciodată lui Nel s-o caute cu lumânarea, 
doar i-a arătat în ce direcţie s-o ia. Şi nu era ca şi cum n-o 
avertizase, nu? Problema era că nimeni nu asculta. Nickie i- 
a spus că în oraşul ăla erau bărbaţi care n-ar ezita nicio 
clipă să trateze o femeie ca pe-un nimic, întotdeauna 
fuseseră. Oamenii se făceau că nu văd, aşa-i? Nimănui nu-i 
plăcea să se gândească la faptul că apa din râul ăla era 
infestată cu sânge şi fiere de femei persecutate, de femei 
nefericite; o beau în fiecare zi. 


Jules 


Nu te-ai schimbat niciodată. Ar fi trebuit să ştiu. Am ştiut. 
lubeai Casa Morii şi apa şi erai obsedată de femeile alea, de 
ce-au făcut şi pe cine-au lăsat în urmă. Şi-acum asta. Zău, 
Nel, chiar atât de departe ai mers cu obsesia? 

La etaj, am ezitat un pic în faţa uşii dormitorului 
principal. Cu degetele pe clanţă, am tras adânc aer în piept. 
Ştiam ce-mi spuseseră, dar te cunoşteam şi pe tine, aşa că 
nu puteam să-i cred. Eram sigură că, dacă deschideam uşa, 
aveam să dau cu ochii de tine - înaltă, subţire şi deloc 
încântată să mă vezi. 

Camera era goală. Dădea impresia de loc părăsit recent, 
de parcă tocmai dăduseşi o fugă jos, să-ţi faci o cafea. De 
parcă aveai să te-ntorci dintr-o clipă-n alta. Încă-ţi mai 
simţeam parfumul în aer, ceva greu, dulce şi de modă 
veche, ca unul dintre cele cu care se dădea mama, Opium 
sau Yvresse. 

— Nel? ţi-am pronunţat numele încet, de parcă te 


— 18 — 


invocam ca pe-un demon. 

Mi-a răspuns tăcerea. 

Mai încolo pe coridor era „camera mea” - în care 
obişnuiam să dorm: cea mai mică din casă, cum se cuvine 
pentru mezin. Arăta şi mai mică decât mi-o aminteam, mai 
întunecoasă, mai tristă. Cu excepţia unui pat îngust, 
nefăcut, era goală şi mirosea a umezeală, ca pământul. 

N-am dormit niciodată bine aici, nu m-am simţit niciodată 
în largul meu. Deloc surprinzător, având în vedere cât de 
mult îţi plăcea să mă sperii. Stând de cealaltă parte a 
peretelui, zgâriai tencuiala cu unghiile, pictai simboluri pe 
dosul uşii cu ojă sângerie, scriai nume de femei moarte în 
condensul de pe geam. Mai erau şi poveştile pe care mi le 
spuneai, cu vrăjitoare târâte în apă sau cu femei disperate 
care se aruncau de pe stânci pe pietrele de jos, cu un 
băieţel înspăimântat care, ascuns în pădure, şi-a văzut 
mama aruncându-se în gol. 

Nu-mi amintesc asta. Normal că nu. Când analizez 
amintirea în care-l priveam pe băieţel, nu are nicio logică: e 
la fel de incoerentă ca un vis. Tu şoptindu-mi în ureche... 
asta nu s-a întâmplat lângă apă, într-o noapte geroasă. Noi 
oricum nu eram aici iarna, n-a existat nicio noapte geroasă 
lângă apă. N-am văzut niciun copil înspăimântat pe pod în 
toiul nopţii - ce-aş fi căutat acolo eu, copil la rândul meu? 
Nu, a fost o poveste spusă de tine, despre cum băiatul s-a 
ghemuit printre copaci şi când s-a uitat în sus, a văzut-o, cu 
chipul la fel de palid precum cămaşa ei de noapte în lumina 
lunii, azvârlindu-se cu braţele întinse ca nişte aripi în aerul 
tăcut, cum ţipătul de pe buzele ei a murit la contactul cu 
apa întunecată. 

Nici nu ştiu dacă într-adevăr a existat un băiat care şi-a 
văzut mama murind sau dacă tu ai inventat povestea. 

Am ieşit din vechea mea cameră şi m-am întors spre a 
ta, spre locul care era pe vremuri al tău şi care, după cum 
arată, aparţine acum fiicei tale. O harababură de haine şi 
cărţi, un prosop umed pe podea, căni murdare pe noptieră, 
aerul îmbâăcsit de fumul stătut şi izul greţos al crinilor 
putreziţi, care se ofileau într-o vază la geam. 


— 19 — 


Fără să mă gândesc, m-am apucat să fac ordine. Am 
netezit aşternuturile şi am atârnat prosopul în baie. Eram în 
genunchi şi scoteam o farfurie murdară de sub pat, când ti- 
am auzit vocea, ca un pumnal în piept: 

— Ce dracului faci? 


Jules 


M-am ridicat grăbită cu un surâs triumfător pe buze, 
fiindcă eram sigură - eram sigură că se înşelau, eram 
sigură că, de fapt, n-ai murit. Şi iată-te-n uşă, spunându-mi 
să ies afară-n PIZDA MĂ-SII din camera ta. Şaisprezece sau 
şaptesprezece ani, cu mâna încleştată pe încheietura mea, 
cu unghiile ei vopsite înfipte în carne. Julia, am zis să ieşi 
AFARĂ. Vacă grasă ce eşti. 

Surâsul s-a stins, fiindcă sigur nu erai tu. Era fiica ta, care 
arată aproape identic cu tine în adolescenţă. Stătea în uşă, 
cu mâna-n şold. 

— Ce faci? a întrebat iar. 

— lartă-mă, am zis. Sunt Jules. Nu ne-am cunoscut, dar 
sunt mătuşa ta. 

— Nu te-am întrebat cine eşti, a spus uitându-se la mine 
ca la o proastă. Te-am întrebat ce faci. Ce cauţi? 

Şi-a luat ochii de la mine ca să arunce o privire spre uşa 
de la baie. Înainte să apuc să răspund, a zis: 

— Poliţia e jos. 

Apoi s-a îndepărtat cu paşi mari pe coridor - picioare 
lungi, mers leneş şi şlapi care plescăiau pe gresia podelei. 

M-am grăbit după ea. 

— Lena, am zis şi i-am pus mâna pe braţ. 

Şi l-a smucit ca opărită şi s-a răsucit furioasă către mine. 

— lartă-mă. 

A plecat ochii şi degetele ei masau locul unde o 
atinsesem. Pe unghii avea urme de ojă albastră veche, iar 
vârfurile degetelor arătau ca ale unui cadavru. A înclinat din 
cap fără să se uite la mine. 

— Poliţia vrea să vorbească cu tine, a spus. 

Nu e cum mă aşteptam. Cred că-mi imaginasem o copilă 


PE a E 


distrusă, căutând cu disperare să fie consolată. Dar nu e, 
sigur că nu e o copilă, are cincisprezece ani şi e aproape 
adultă. Cât despre consolare... nu părea să aibă deloc 
nevoie, cel puţin nu din partea mea. La urma urmelor, e 
fiica ta. 

Detectivii aşteptau în bucătărie, în picioare, lângă masă, 
uitându-se pe geam la pod. Un bărbat înalt, cu faţa spicată 
de-o barbă nerasă, şi o femeie alături, cu vreo treizeci de 
centimetri mai scundă. 

Bărbatul a înaintat cu mâna întinsă, ochii lui cenuşiu- 
deschis studiindu-mi faţa: 

— Inspector Sean Townsend. 

Când a întins mâna, am observat că avea un uşor 
tremurat. Pielea lui era rece şi pergamentoasă, de parcă ar 
fi fost mult mai vârstnic. 

— Îmi pare rău pentru pierderea suferită. 

Ce ciudat să aud vorbele alea! Le-au spus ieri, când au 
venit să mă anunţe. Aproape că i le spusesem şi eu Lenei, 
dar acum sunau altfel. Pierderea suferită. Imi venea să le 
spun: dar nu s-a pierdut. E imposibil. N-o cunoaşteţi pe Nel, 
nu ştiţi cum e. 

Inspectorul Townsend îmi urmărea chipul, aşteptând să 
spun ceva. Se înălța deasupra mea, slab şi ascuţit, de 
puteai să te tai dacă te apropiai prea mult. Incă mă mai 
uitam la el când mi-am dat seama că femeia mă privea, o 
adevărată întruchipare a compasiunii. 

— Sergent Erin Morgan, a spus. Îmi pare foarte rău. 

Avea pielea măslinie, ochi întunecaţi, păr negru-albăstrui 
ca pana corbului. Îl purta prins la spate, dar câţiva zulufi se 
răzvrătiseră pe la tâmple şi după urechi, făcând-o să arate 
ciufulită. 

— Sergentul Morgan va fi omul dumneavoastră de 
legătură cu poliţia, a spus inspectorul Townsend. O să vă 
ţină la curent cu stadiul anchetei. 

— Faceţi o anchetă? am întrebat ca proasta. 

Femeia a aprobat zâmbind şi mi-a făcut semn să mă aşez 
la masa din bucătărie. Detectivii s-au aşezat în faţa mea. 
Inspectorul Townsend şi-a coborât privirea, trecându-şi 


palma dreaptă de-a latul încheieturii stângi cu mişcări iuți, 
smucite: una, două, trei. 

Sergentul Morgan mi se adresa pe un ton calm şi 
liniştitor, care-i contrazicea discursul. 

— Trupul surorii dumneavoastră a fost văzut în râu ieri- 
dimineaţă devreme, de un bărbat care ieşise să-şi plimbe 
câinii, a spus cu accent londonez şi voce moale ca fumul. 
Primele dovezi sugerează că era în apă de doar câteva ore. 

A aruncat o privire spre inspector, apoi iar spre mine. 

— Era complet îmbrăcată şi rănile ei arată că a căzut de 
pe faleza stâncoasă de deasupra bulboanei. 

— Credeţi că a căzut? am întrebat. 

Mi-am mutat privirea de la poliţişti la Lena, care mă 
urmase jos şi era în cealaltă parte a bucătăriei, sprijinită de 
blat. Desculţă, în colanţi negri şi un maiou gri întins pe 
claviculele ascuţite şi mugurii sânilor, ne ignora de parcă 
scena asta era normală, banală. De parcă se petrecea 
zilnic. Îşi ţinea telefonul în palma dreaptă şi-şi trecea în jos 
degetul mare peste ecran, cu braţul stâng în jurul trupului 
îngust, braţul ei cam la fel de gros ca încheietura mea. Gură 
largă, posacă, sprâncene brune, păr de-un blond murdar 
căzut pe faţă. 

Probabil a simţit că o fixam, fiindcă şi-a ridicat ochii spre 
mine şi i-a făcut mari o clipă, forţându-mă să abandonez. A 
vorbit: 

— Tu nu crezi că a căzut, aşa-i? a spus şi colţul gurii i s-a 
ridicat într-un surâs strâmb. Tu ştii mai bine. 


Lena 


Se holbau la mine şi-mi venea să urlu la ei să iasă din 
casa noastră. Casa mea. E casa mea, a noastră şi n-o să fie 
niciodată a ei. Mătuşa Julia. Am găsit-o-n camera mea, 
cotrobăindu-mi prin lucruri, înainte ca măcar să facem 
cunoştinţă. Apoi a încercat să fie drăguță şi mi-a zis că-i 
pare rău, de parcă eu ar trebui să cred acum că-i pasă de 
noi. 

N-am dormit de două zile şi nu vreau să vorbesc cu ea ori 


2195 — 


cu altcineva. Şi n-am nevoie de ajutorul ei sau de 
condoleanţele ei idioate şi nici nu vreau să ascult teorii 
penibile despre ce s-a întâmplat cu mama, din partea unora 
care nici măcar n-au cunoscut-o. 

Încercam să-mi ţin gura, dar când au zis că probabil a 
căzut, n-am mai putut şi m-am înfuriat, fiindcă evident că n- 
a căzut. Nici vorbă. Ei nu înţeleg nimic. N-a fost un accident 
stupid, ea a făcut asta. Adică nu e ca şi cum mai contează, 
cred, dar aş vrea ca toată lumea să recunoască măcar 
adevărul. 

Le-am zis: 

— N-a căzut. A sărit. 

Poliţista a început să pună întrebări tâmpite că de ce 
spun asta, era deprimată, a mai încercat şi altă dată şi în 
tot timpul ăsta, mătuşa Julia se holba la mine cu ochii ei 
căprui şi trişti, de parcă eram o ciudată. 

Le-am spus: 

— Ştiţi că era obsedată de bulboană, de tot ce s-a 
întâmplat, de toate morţile de acolo. Ştiţi asta. Până şi ea 
ştie asta, am spus, uitându-mă la Julia. 

A deschis gura şi-a închis-o la loc, ca un peşte. Ceva din 
mine voia să le spună tot, să le deschidă ochii, dar ce rost 
ar avea? Nu cred că ei pot să priceapă. 

Sean - inspectorul Townsend, aşa cum trebuie să-i zic în 
situaţii oficiale - a început să-i pună întrebări Juliei: Când a 
vorbit ultima dată cu mama? Care era starea ei de spirit? O 
supăra ceva? Şi mătuşa Julia a minţit fără jenă. 

— N-am mai vorbit cu ea de ani întregi, a spus, iar între 
timp faţa i se aprindea ca focul. Ne înstrăinaserăm. 

Vedea că o privesc, ştia că ştiu că mănâncă rahat, aşa că 
se înroşea tot mai tare, apoi a încercat să abată atenţia de 
la ea spunându-mi: 

— De ce, Lena, de ce spui că a sărit? 

M-am uitat la ea mult, mult timp înainte să răspund. 
Voiam să ştie că o citesc ca pe-o carte deschisă. 

— Mă mir că mă întrebi, am spus. Nu tu i-ai spus că e 
atrasă de moarte? 

A început să scuture din cap şi să zică: 


SE e E 


— Nu, nu i-am spus, adică... nu în sensul ăsta... 

Mincinoaso. 

Poliţista a început să spună că „în acest moment nu 
aveau nicio dovadă care să indice că a fost un act 
deliberat” şi că nu găsiseră niciun bilet. 

Atunci chiar că m-a apucat râsul. 

— Credeţi că ar lăsa un bilet? Mama n-ar lăsa în veci un 
nenorocit de bilet. Ar fi, cum să spun, prea prozaic. 

Julia a aprobat. 

— Asta... asta-i adevărat. O văd pe Nel în stare să lase pe 
toată lumea să-şi dea cu presupusul. Adora poveştile cu 
detectivi. Şi i-ar fi plăcut la nebunie să fie în centrul uneia. 

Atunci mi-a venit să-i trag o palmă. Javră cretină, îmi 
venea să-i spun, e şi vina ta. 

Poliţista a început să se agite, să toarne apă în pahare 
pentru toată lumea şi a încercat să-mi îndese unul în mână, 
iar eu n-am mai suportat. Ştiam că o să mă apuce plânsul şi 
n-aveam de gând s-o fac în faţa lor. 

M-am dus în camera mea, am închis uşa şi am plâns 
acolo. M-am înfăşurat într-un şal şi am plâns cât de încet 
am putut. Încercasem până atunci să nu cedez nevoii de-a 
o jeli, de a-mi da voie să mă prăbuşesc, fiindcă simt că, 
odată pornită, n-o să mă mai pot opri niciodată. 

Am încercat să nu las cuvintele să iasă, dar mi se rotesc 
la nesfârşit în cap: /artă-mă iartă-mă iartă-mă, a fost vina 
mea. Mă tot uitam la uşa camerei mele şi analizam iar şi iar 
momentul acela de duminică-seară, când mama a venit să- 
mi spună noapte bună: 

— Lena, orice s-ar întâmpla, tu ştii cât de mult te iubesc, 
da? 

M-am întors pe cealaltă parte, cu spatele la ea şi mi-am 
pus căştile, dar ştiam că rămăsese acolo, în picioare, 
simţeam cum stă şi mă priveşte, parcă-i simţeam tristeţea 
şi-mi părea bine, credeam că merită să fie tristă. Aş face 
orice, orice, să mă pot ridica din pat, s-o strâng în braţe şi 
să-i spun că şi eu o iubesc şi că n-a fost deloc vina ei, n-ar fi 
trebuit să spun că numai ea era vinovată. Dacă ea era 
vinovată de ceva, atunci şi eu eram la fel. 


DĂ 


Mark 


Era cea mai fierbinte zi a anului până acum şi, fiindcă 
Bulboana Înecaţilor era inaccesibilă din motive evidente, 
Mark s-a dus să înoate în susul râului. Era o porţiune în faţa 
căsuţei familiei Ward, unde râul se lăţea şi apa curgea iute 
şi rece peste pietricelele ruginii de la mal, dar în mijloc era 
adâncă şi suficient de rece încât să-ţi taie respiraţia şi să te 
usture pielea, răceala aia care te face să exclami zgomotos 
la contactul cu apa. 

Şi aşa a fost, a râs în gura mare. Era pentru prima dată 
după luni întregi când avea chef să râdă şi să intre în apă. 
Pentru el, râul se transformase dintr-o sursă de plăcere, 
într-un loc al groazei, dar azi redevenise plăcere. Azi era 
perfect. Ştiuse din clipa în care se trezise, cu inima mai 
uşoară, cu capul mai limpede, cu trupul mai relaxat, că azi 
era o zi numai bună de-notat. leri au găsit-o pe Nel Abbott 
moartă în apă. Azi era o zi minunată. Se simţea nu ca şi 
cum i se luase o piatră de pe inimă, ci mai degrabă ca şi 
cum o menghină - una care-i apăsase tâmplele, punându-i 
în pericol sănătatea mintală, ameninţându-i viaţa - îşi 
slăbise în sfârşit strânsoarea. 

Venise la el o polițistă foarte drăguță, cu un aer dulce, de 
fetiţă, care l-a făcut să-şi dorească să-i spună lucruri 
nepotrivite. O chema Callie... Nu-mai-ştiu-cum. A invitat-o 
în casă şi i-a spus adevărul. O văzuse pe Nel Abbott 
duminică-seara plecând de la bar. A omis să-i spună că el 
se dusese acolo cu intenţia de a se întâlni cu ea - nu era 
important. l-a spus că vorbiseră, dar puţin, fiindcă Nel se 
grăbea. 

— Despre ce-aţi vorbit? l-a întrebat poliţista. 

— Fata ei, Lena, mi-e elevă. Am avut oarece probleme cu 
ea trimestrul trecut... probleme disciplinare, chestii de 
genul ăsta. În septembrie o să fie iar în clasa la care predau 
eu engleza - e un an important, ştiţi, încep examenele pe 
materii, care contează pentru notele de absolvire a liceului 
-, am vrut să mă asigur că n-o să avem iarăşi probleme. 

Destul de adevărat. 


SERI 


— A zis că n-avea timp, că avea altceva de făcut. 

Şi ăsta era un adevăr, dar nu tot adevărul. Nu numai 
adevărul ăla pe care-l spui cu mâna pe Biblie. 

— N-avea timp să discute despre problemele fiicei sale 
de la şcoală? a întrebat poliţista. 

Mark a ridicat din umeri şi i-a servit un zâmbet trist: 

— Unii părinţi se implică mai mult, unii mai puţin, i-a 
spus. 

— Când a plecat de la bar, unde s-a dus? Era cu maşina? 

Mark a clătinat din cap: _ 

— Nu, cred că se ducea acasă. In direcţia aia mergea. 

Poliţista a aprobat din cap. 

— Şi n-aţi mai văzut-o după aceea? a întrebat, iar Mark a 
clătinat din cap. 

Deci o parte adevăr, o parte minciună, dar, în orice caz, 
poliţista a părut mulţumită; i-a lăsat o carte de vizită cu un 
număr de telefon, unde putea suna în caz că mai avea ceva 
de adăugat. 

— Aşa o să fac, a spus şi i-a arătat zâmbetul lui cuceritor, 
iar ea a tresărit. 

S-a întrebat dacă nu cumva exagerase. 

Acum se cufundă în apă plonjând înspre albia râului, şi-şi 
înfipse degetele în mâlul moale, nămolos. Işi ghemui trupul 
strâns, ca o minge, apoi, cu o singură mişcare explozivă, se 
împinse cu toată forţa înapoi la suprafaţă, unde îşi umplu 
lacom plămânii cu aer. 

Avea să-i fie dor de râu, dar acum era pregătit să plece. 
Trebuia să-şi caute o nouă slujbă, poate spre Nord, în 
Scoţia, ori mai departe: în Franţa sau ltalia, undeva unde 
nimeni nu ştia de unde vine sau ce trăise până atunci. Visa 
să şteargă totul cu buretele, s-o ia de la capăt, cu un trecut 
nepătat. 

Când porni înotând spre mal, simţi din nou menghina 
strângându-se puţin. Încă nu scăpase basma curată. Nu 
încă. Mai era fata, care încă mai putea să facă probleme, 
deşi, din moment ce-şi ţinuse gura atâta vreme, era puţin 
probabil că o să vorbească acum. Orice-ai zice de Lena 
Abbott, era loială; se ţinea de cuvânt. Şi poate că acum, 


=o 


eliberată de sub influenţa toxică a mamei ei, avea şansa să 
devină un om ca lumea. 

Şezu o vreme pe mal cu capul plecat, ascultând cântecul 
râului, simțind căldura soarelui pe umeri. Euforia i se 
evaporă odată cu apa de pe spate, dar lăsă în loc altceva, 
nu chiar speranţă, ci mai degrabă o premoniţie tăcută că 
speranţa ar putea măcar fi posibilă. i 

Auzi un zgomot şi ridică privirea. Venea cineva. li 
recunoscu silueta, încetineala agonizantă a mersului, iar 
inima începu să-i bubuie în piept. Louise. 


Louise 


Pe malul râului şedea un bărbat. La început i s-a părut că 
era gol, dar când s-a ridicat a văzut că purta şort de înot, 
scurt şi strâmt pe corp. Simţi că-l observă, că-i observă 
carnea şi se-nroşi. Era domnul Henderson. 

Până să ajungă la el, îşi înfăşurase un prosop în jurul 
taliei şi-şi trăsese pe cap un tricou. Veni spre ea cu mâna 
întinsă: 

— Doamnă Whittaker, ce mai faceţi? 

— Louise, vă rog, spuse ea. 

Îşi înclină capul şi spuse zâmbind cu jumătate de gură: 

— Bine, Louise. Ce mai faceţi? 

Încercă să-i zâmbească şi ea: 

— Ei, ştiţi... 

Nu ştia. Nimeni nu ştia. 

— Se zice... i-auzi: se zice! Terapeuţii îţi spun că o să ai 
zile bune şi zile proaste şi trebuie, pur şi simplu, să accepţi 
asta. 

Mark aprobă, dar ochii îi alunecară într-o parte şi ea văzu 
că sângele îi năvăleşte-n obraji. Era jenat. 

Toată lumea era jenată. Până să-i fie distrusă viaţa, nu-şi 
dăduse seama ce jenantă era durerea, ce incomodă pentru 
toţi cei cu care intra în contact persoana îndoliată după 
pierderea cuiva. La început era recunoscută şi respectată şi 
se ţinea cont de ea. Dar după o vreme, era un impediment 
- în calea conversaţiei, a râsului, a vieţii normale. Toată 


lumea voia să o dea uitării, să-şi vadă de viaţă şi uite cum 
le stăteai în cale, târând după tine cadavrul copilului tău 
mort. 

— Cum e apa? întrebă, iar roşeaţa lui se accentuă. 

Apa, apa, apa... n-aveai cum să scapi de ea în oraşul 
asta. 

— Îmi închipui că rece, spuse ea. 

EI îşi scutură capul ca un câine ud. 

— Brrrr! zise râzând stingherit. 

Între ei se afla ditamai elefantul şi ea simţi că ar trebui să 
atragă atenţia asupra lui. 

— Aţi auzit de mama Lenei? 

De parcă n-ar fi auzit. De parcă putea trăi cineva în 
oraşul ăsta fără să ştie. 

— Da. Groaznic. Doamne, ce groaznic. Ce şoc! 

Tăcu, iar când ea nu răspunse, continuă: 

— Aăă... adică, ştiu că dumneavoastră şi ea... 

Lăsă vorbele în suspensie şi se uită peste umăr la 
maşină. 

Săracul, îşi dorea cu disperare să scape. 

— Nu prea ne înţelegeam? îl ajută Louise. 

Ea se juca cu lănţişorul de la gât trăgând într-o parte şi-n 
alta de pandantiv - o pasăre albastră. 

— Aşa e. Dar chiar şi-aşa... 

Dar chiar şi-aşa fu tot ce reuşi să rostească. Nu ne 
înțelegeam era un eufemism ridicol de edulcorat, dar nu 
era nevoie să intre în detalii. Domnul Henderson ştia de 
duşmănia lor şi a naibii să fie dacă avea de gând să stea 
lângă râu şi să se prefacă afectată că Nel Abbott îşi găsise 
sfârşitul în el. Nu putea şi nu voia să facă asta. 

Când îi asculta pe terapeuţi ştia că bat câmpii şi că 
niciodată, niciodată în tot restul vieţii ei n-avea să mai aibă 
o zi bună, şi cu toate astea, în ultimele vreo douăzeci şi 
patru de ore au existat momente în care cu greu a reuşit 
să-şi ascundă expresia triumfătoare de pe chip. 

— Cred că, într-un fel oribil, e cât se poate de potrivit, nu 
credeţi? spunea domnul Henderson. Felul în care s-a dus... 

Louise aprobă sumbru: 


— 28 — 


— Poate că aşa şi-ar fi dorit să se ducă. Poate că aşa şi-a 
dorit. 

Mark se încruntă: 

— Credeţi că... a fost intenţionat? 

Louise clătină din cap: 

— Zău că habar n-am. 

— A, nu, nu, nu, sigur că nu. 

Făcu o pauză. 

— Măcar... măcar acum, ce scria n-o să mai fie publicat, 
nu? Cartea la care lucra, despre bulboană, nu era 
terminată, nu? Deci nu poate fi publicată... 

Louise îl săgetă cu privirea: 

— Credeţi? Eu aş fi zis că modul în care-a murit o face cu 
atât mai publicabilă. O femeie care scrie despre oamenii 
care-au murit în Bulboana Înecaţilor devine ea însăşi unul 
dintre înecaţi? Aş zice că s-ar găsi cineva care să vrea s-o 
publice. 

Mark arăta înspăimântat de moarte. 

— Dar Lena... cu siguranţă Lena... nu şi-ar dori asta... 

Louise ridică din umeri: 

— Cine ştie? spuse. Presupun că ea o să primească banii 
pentru drepturile de autor. 

Oftă: 

— Trebuie să mă întorc, domnule Henderson. 

Il bătu pe braţ, iar el îi acoperi mâna cu a lui. 

— |lmi pare aşa de rău, doamnă Whittaker, spuse, iar ea 
văzu mişcată că bietul om avea lacrimi în ochi. 

— Louise. Spuneţi-mi Louise. Şi da, ştiu că vă pare rău. 


Louise porni spre casă. Plimbarea asta în sus şi-n jos pe 
poteca râului îi lua ore - chiar mai mult pe căldura asta -, 
dar nu reuşea să-şi găsească alt mod de a-şi umple zilele. 
Nu că n-ar avea ce să facă. Erau agenţi imobiliari de 
contactat, şcoli de analizat. Un pat care trebuia desfăţat şi 
un dulap plin cu haine de băgat în cutii şi expediat. Un copil 
care avea nevoie de grijă părintească. Poate mâine. Mâine 
avea să le facă pe toate, azi se plimba pe malul râului şi se 
gândea la fiica ei. 


RER > PR 


La fel ca-n celelalte zile, îşi cotrobăi prin nenorocita de 
memorie după semne care trebuie să-i fi scăpat, alerte pe 
lângă care trebuie să fi trecut senină, fără să-şi fi dat 
seama. Căuta rămăşiţe, indicii cât de insignifiante ale 
disperării în viaţa fericită a copilului ei. Adevărul e că nu-şi 
făcuseră niciodată griji pentru Katie. Ea era deşteaptă, 
capabilă, echilibrată, cu o voinţă de oţel. A intrat în 
adolescenţă cu o lejeritate graţioasă, de parcă era o nimica 
toată. Louise era uneori tristă fiindcă fata nu părea să mai 
aibă nevoie de părinţii ei. Nimic n-o tulbura - nici şcoala, 
nici atenţia siropoasă până la greață a celei mai bune 
prietene, care se ţinea după ea peste tot, ca scaiul, nici 
măcar felul brusc, aproape şocant, în care a înflorit deodată 
într-o frumuseţe de femeie. Louise îşi amintea acut ruşinea 
tăioasă, ofensată, pe care-o simţise în adolescenţă, când a 
observat că bărbaţii se uitau la corpul e;, dar la Katie nici 
urmă de aşa ceva. Alte vremuri - şi-a spus Louise -, fetele 
de azi sunt altfel. 

Louise şi soţul ei, Alee, nu-şi făceau griji pentru Katie, ci 
pentru Josh. Un copil dintotdeauna sensibil, mereu anxios, 
care anul acesta se schimbase. Îl măcina ceva, devenise pe 
zi ce trecea mai retras, mai introvertit. Se temeau să nu fie 
hărțuit la şcoală, îi îngrijorau notele tot mai mici, 
cearcănele întunecate de sub ochii lui, dimineaţa. 

Adevărul e - trebuie să fie - că în timp ce ei erau cu ochii 
pe fiul lor, pregătiţi să-l prindă când avea să cadă, fiica lor 
s-a poticnit şi ei n-au observat, n-au fost acolo, s-o susţină. 
Vinovăţia era ca un bolovan atârnat de gâtlejul Louisei, se 
tot aştepta să o sufoce, dar n-o făcea, refuza s-o facă, aşa 
că era nevoită să continue să respire; să respire şi să-şi 
amintească. 

În seara dinainte, Katie fusese tăcută. Erau doar ei trei la 
cină, Josh rămăsese peste noapte la prietenul lui, Hugo. De 
obicei nu avea voie în timpul săptămânii, dar făcuseră o 
excepţie, îngrijoraţi fiind din cauza lui. Au profitat de ocazie 
ca să vorbească despre asta cu Katie. Observase cumva cât 
de agitat părea Josh în ultimul timp? 

— Probabil că e îngrijorat că merge la anul la şcoala de 


copii mari, a spus, fără să se uite la părinţii ei când a vorbit, 
ci a stat cu ochii fixaţi în farfurie şi vocea i-a tremurat 
aproape imperceptibil. 

— Dar o să se descurce, spunea Alec. Jumătate din clasa 
lui o să fie acolo. Şi o să fii şi tu. 

Louise îşi amintea că mâna fiicei ei se încleştase un pic 
mai strâns pe paharul cu apă la auzul vorbelor lui Alec. Işi 
amintea că înghiţise în sec, închizând ochii pentru o clipă. 

Au spălat vasele împreună: Louise le spăla şi Katie le 
ştergea, fiindcă maşina de spălat vase era stricată. Louise 
îşi amintea că-i spusese că nu era nevoie s-o ajute, că se 
descurca singură dacă avea teme de făcut şi Katie spusese: 
„Le-am terminat”. Louise îşi amintea că, de fiecare dată 
când Katie lua din mâna ei un vas ca să-l şteargă, îşi lăsa 
degetele să le-atingă pe-ale mamei ei o clipă mai mult 
decât ar fi fost nevoie. 

Doar că acum Louise nu putea fi absolut deloc sigură că- 
şi amintea lucrurile astea. Oare chiar a coborât Katie ochii 
în farfurie? Oare chiar şi-a încleştat mai tare mâna pe 
pahar, chiar a atins-o mai prelung? Era imposibil să-şi dea 
seama acum, toate amintirile ei păreau incerte, 
răstălmăcite. Nu ştia prea bine dacă din cauza şocului 
simţit când şi-a dat seama că toate lucrurile de care fusese 
absolut sigură nu erau deloc atât de sigure sau dacă nu 
cumva din cauză că mintea îi fusese permanent înceţoşată 
de medicamentele înghiţite în zilele şi săptămânile de după 
moartea lui Katie. Louise dăduse pe gât pastile după pastile 
şi fiecare pumn de medicamente îi dăruise ore de uitare 
oarbă, doar ca să fie azvârlită iar în plin coşmar la trezire. 
După o vreme şi-a dat seama că orele de cufundare în 
neant nu meritau oroarea prin care trecea de fiecare dată 
când redescoperea absenţa fiicei ei. 

Putea fi sigură de un lucru: când Katie i-a spus noapte 
bună, a zâmbit şi şi-a sărutat mama, ca de fiecare dată. A 
strâns-o în braţe, nu mai tare sau mai prelung ca de obicei, 
şi a spus: „Somn uşor”. 

Şi cum a fost în stare de asta, ştiind ce avea de gând să 
facă? 


tic NE 


În faţa Louisei, poteca se înceţoşa din cauza lacrimilor 
care-i tulburau vederea, aşa că nu observă banda galbenă 
până ce nu ajunse lângă ea. Poliția. Trecerea interzisă. Era 
deja la jumătatea potecii care ducea-n sus pe deal şi se 
apropia de creastă; fu nevoită să facă brusc la stânga ca să 
nu răscolească ultimul petic de pământ pe care a stătuse 
Nel Abbott. 

Trecu peste culme cu mers greoi şi cobori pe-o parte a 
dealului, cu picioarele săgetate de junghiuri şi părul 
transpirat lipit de scalp, până la umbra bine-venită din locul 
în care poteca traversa un pâlc de copaci, la marginea 
bulboanei. Mai merse pe potecă încă vreo milă şi ajunse la 
pod şi urcă treptele către stradă. Din stânga ei se apropia 
un grup de fete şi, aşa cum făcea întotdeauna, îşi căută cu 
privirea fiica printre ele, cu ochii după pletele ei castaniu- 
deschis, cu urechea ciulită după râsul ei puternic. Inima 
Louisei se frânse din nou. 

Urmări cu privirea fetele, înlănţuite, cu braţele una pe 
umerii celeilalte, o masă împletită de carne acoperită cu 
puf, iar în centrul lor - îşi dădu seama Louise - era Lena 
Abbott. Lena, atât de singuratică în ultimele câteva luni, 
trăia acum momentul ei de celebritate. Şi la ea avea să se 
holbeze lumea, şi ea avea să fie compătimită şi, nu după 
multă vreme, izolată. 

Louise întoarse spatele fetelor şi porni la deal spre casă. 
Îşi strânse umerii şi cobori bărbia, sperând să treacă 
neobservată, fiindcă vederea Lenei Abbott era ceva oribil 
pentru ea, readucea imagini cumplite în mintea ei. Dar fata 
o văzuse şi strigă: 

— Louise! Doamnă Whittaker! Staţi puţin, vă rog. 

Louise încercă să grăbească pasul, dar picioarele îi erau 
grele şi inima dezumflată ca un balon vechi, iar Lena era 
tânără şi puternică. 

— Doamnă Whittaker, vreau să vorbim. 

— Nu acum, Lena. lartă-mă. 

Lena îşi puse mâna pe braţul Louisei, dar ea se trase în 
lături. N-o putea privi. 

— Îmi pare tare rău, dar nu pot să vorbesc cu tine. 


E ip 


Louise devenise un monstru, o creatură găunoasă care 
refuza să consoleze un copil rămas fără mamă, care - mai 
rău, mult mai rău - nu se putea uita la el fără să se 
gândească De ce nu tu? De ce n-ai fost tu în apă, Lena? De 
ce n-a fost să fii tu? De ce Katie a mea? Bună şi generoasă, 
şi blândă, şi muncitoare, şi ambițioasă - mai bună decât 
tine în toate modurile posibile. N-ar fi trebuit niciodată să 
intre ea în apă. Tu trebuia să intri. 


Bulboana Înecaților, 
Danielle Abbott 


(nepublicată) 
Prolog 


Când aveam şaptesprezece ani, mi-am salvat sora de la 
înec. Greu de crezut, dar nu acela e momentul în care a 
început totul. 

Există oameni care sunt atraşi de apă, care păstrează un 
fel de simt primitiv rezidual care-i îndrumă spre locul în 
care curge. Cred că sunt unul dintre ei. Nicicând nu mă simt 
mai vie ca atunci când sunt lângă apă, când sunt lângă apa 
asta. Asta e locul unde am învățat să înot, locul unde am 
învățat să mă contopesc cu natura şi cu trupul meu în cel 
mai încântător şi plăcut mod. 

De când m-am mutat la Beckford în 2008, am înotat 
aproape zilnic în râu, fie iarnă, fie vară, uneori cu fiica mea, 
alteori singură, şi am devenit fascinată de ideea că locul 
ăsta, lăcaşul extazului pentru mine, poate fi lăcaşul fricii şi 
al terorii pentru alții. 

Când aveam şaptesprezece ani, mi-am salvat sora de la 
înec, dar devenisem obsedată de bulboana din Beckford cu 
mult timp înainte. Părinţii mei erau buni povestitori, mai 
ales mama; din gura ei am auzit prima dată tragica poveste 
a lui Libby, de masacrul şocant din căsuţa familiei Ward, 
povestea cumplită a băiatului care şi-a văzut mama sărind 
în râu. O puneam să mi le spună la nesfârşit. Îmi amintesc 
consternarea tatei („Poveştile astea nu sunt deloc pentru 
copii”) şi împotrivirea mamei („Sigur că sunt! Fac parte din 
istorie”). 

A sădit în mine o sămânță şi, cu mult înainte ca soră-mea 
să intre în apă, cu mult înainte să pun mâna pe-un aparat 
de fotografiat sau pe-un pix şi-un carnet, mi-am petrecut 
ore în şir visând cu ochii deschişi şi imaginându-mi cum 
trebuie să fi fost, ce senzație trebuie să fi avut, cât de rece 


eT 


trebuie să i se fi părut lui Libby apa în ziua aia. 

Devenită adult, misterul care m-a mistuit e, desigur, cel 
al propriei familii. N-ar trebui să fie un mister, dar este, 
fiindcă, în ciuda eforturilor mele de a deschide căi de 
comunicare, sora mea n-a mai vorbit cu mine de mulţi ani. 
Cufundată în tăcerea ei, am încercat să-mi imaginez ce-a 
atras-o spre râu în toiul nopții şi până şi eu, cu imaginația 
mea bizară, am eşuat. Fiindcă dintre noi două soră-mea n-a 
fost niciodată teatrală, niciodată predispusă la gesturi 
îndrăznețe. Putea fi şireată, machiavelică, răzbunătoare ca 
însăşi apa, dar tot sunt complet nedumerită. Mă întreb dacă 
n-o să fiu mereu aşa. 

Încercând să mă înţeleg pe mine, familia mea şi poveştile 
pe care ni le spunem, am decis să pun cap la cap toate 
poveştile din Beckford, să scriu toate acele ultime momente 
- aşa cum mi le imaginam - din viețile femeilor care s-au 
dus la Bulboana Înecaţilor din Beckford. 

Numele are o încărcătură gravă; dar, cu toate astea, ce 
e? Un cot de râu, atât. O meanară. O găseşti urmând cursul 
râului cu toate răsucirile şi buclele lui, cu toate revărsările 
şi umflările lui, dând viată şi luând-o. Râul e când rece şi 
curat, când stătut şi poluat; şerpuieşte prin pădure şi taie 
ca o lamă de oțel blândele coline Cheviot, apoi, chiar la 
nord de Beckford, încetineşte. Se odihneşte, vremelnic, la 
Bulboana Înecaţilor. 

E un locşor idilic: cărarea e umbrită de stejari, coastele 
colinelor sunt presărate cu fagi şi platani, iar spre sud, 
malul e înclinat şi nisipos. Un loc de plimbat cu barca, de 
dus copiii, perfect pentru un picnic într-o zi însorită. 

Dar aparențele sunt înşelătoare, fiindcă e un loc al morții. 
Apa, întunecată şi sticloasă, ascunde ce zace în adâncuri: 
alge în care te încâlceşti, care te trag în jos, pietre zimţate 
care să despice carnea. Deasupra se înalță amenințătoare 
faleza de gresie cenuşie: o sfidare, o provocare. 

Acesta e locul care, de-a lungul secolelor, a răpit viețile 
lui Libby Seeton, Mary Marsh, Anne Ward, Ginny Thomas, 
Lauren Slater, Katie Whittaker şi ale altora... nenumărate, 
anonime şi fără chip. Am vrut să întreb de ce şi cum şi ce 


ne spun vieţile şi morțile lor despre noi înşine. Sunt unii 
care şi-ar dori ca aceste întrebări să nu fie puse, care şi-ar 
dori să astupe gurile curioase, să le suprime, să le reducă la 
tăcere. 

Am vrut să încep această lucrare, biografia mea şi a 
bulboanei din Beckford, nu cu un înec, ci cu un înot. Fiindcă 
aşa începe: cu înotul vrăjitoarelor - proba de apă. Acolo, la 
bulboana mea, în acel colț liniştit de paradis; la mai puţin 
de o milă de unde mă aflu în clipa asta, le aduceau, le 
legau şi le aruncau în râu, ca să se scufunde sau să înoate. 

Unii spun că femeile au lăsat ceva din ele în apă, alţii 
spun că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de 
atunci le-a atras spre țărmurile sale pe cele fără noroc, pe 
cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să 
înoate cu surorile lor. 


eien 


Erin 


E ciudat rău Beckford ăsta. E frumos, chiar splendid pe 
alocuri, dar ciudat. Îţi dă senzaţia că e separat şi diferit de 
tot ce-l înconjoară. Sigur, e la multe mile distanţă de orice - 
trebuie să conduci ore în şir ca să ajungi într-un loc civilizat. 
Asta dacă Newcastle îţi pare civilizat, lucru de care nu sunt 
prea sigură. Beckford e un loc ciudat, plin de oameni bizari, 
cu un trecut de-a dreptul straniu. Chiar prin mijloc e 
străbătut de un râu, iar asta-i cea mai ciudată chestie din 
toate: parcă oriîncotro te-ai întoarce, oriincotro te-ai 
îndrepta, nu ştiu cum se face, dar ajungi întotdeauna la râu. 

Şi inspectorul e cam ciudăţel. E localnic, deci presupun 
că e de aşteptat. Gândul ăsta mi-a venit de cum am dat 
prima dată cu ochii de el, ieri-dimineaţă, când au scos din 
apă cadavrul lui Nel Abbott. Stătea pe malul râului, cu 
mâinile-n şolduri şi capul plecat. Vorbea cu cineva - cu 
medicul legist, am aflat mai târziu -, dar de la distanţă 
parcă se ruga. La asta m-am gândit: un preot. Un bărbat 
înalt şi subţire în haine cernite, profilat pe fundalul apei 
negre, cu stânca de gresie în spate şi la picioarele lui o 
femeie, palidă şi senină. 

Sigur, nu senină, moartă. Dar chipul ei nu era 
schimonosit, nu era distrus. Dacă nu te uitai la restul 
trupului ei, la membrele fracturate sau la coloana sucită, ai 
fi crezut că se înecase. 

M-am prezentat şi mi-a venit imediat în minte gândul că 
ceva nu era în regulă cu el: ochii lăcrimoşi, un uşor 
tremurat al mâinilor, pe care încerca să-l oprească 
frecându-le una de alta, cu palma pe încheietură... m-au 
făcut să mă gândesc la tata în dimineţile alea de-după- 
noaptea-trecută, când trebuia să-ţi pleci capul şi să cobori 
vocea. 

În ambele cazuri, capul plecat părea o idee bună. Eram în 
Nord de mai puţin de trei săptămâni, după un transfer 
forţat din Londra, din cauza unei relaţii necugetate. Sinceră 
să fiu, nu voiam decât să-mi lucrez cazurile şi să uit de 


Eey IE 


toată porcăria aia. Eram sigură că la început aveau să-mi 
încredinţeze chestiile plicticoase, aşa că am fost surprinsă 
când mi-au dat un caz de moarte suspectă. O femeie, 
trupul îi fusese văzut în râu de un bărbat care-şi plimba 
câinii. Era complet îmbrăcată, aşa că nu se dusese să 
înoate. Inspectorul-şef m-a luminat: 

— Aproape sigur e o sinucigaşă, mi-a spus. E în Bulboana 
Înecaţilor din Beckford. 

A fost una dintre primele întrebări pe care i le-am pus 
inspectorului Townsend. 

— Credeţi că a sărit? 

M-a privit o clipă, m-a cântărit. Apoi a arătat spre culmea 
falezei stâncoase: 

— Haideţi să urcăm acolo - mi-a spus -, dăm de 
criminalist şi vedem dacă au descoperit ceva - urme de 
luptă, sânge, o armă. Ar fi frumos dacă i-am găsi telefonul, 
fiindcă nu-l are la ea. 

— Corect. 

Îndepărtându-mă, am aruncat o privire femeii şi m-am 
gândit ce privelişte tristă oferea, atât de banală şi naturală 
cum arăta. 

— O cheamă Danielle Abbott, a spus Townsend ridicând 
puţin vocea. E localnică, scriitoare şi fotografă de succes. 
Are o fiică de cincisprezece ani. Aşa că nu, ca să vă răspund 
la întrebare: nu cred că a sărit. 

Am urcat împreună spre faleză. Porneşti de la mica plajă 
şi o iei pe cărare pe lângă bulboană până coteşti la dreapta, 
printr-un pâlc de copaci, apoi urmează un urcuş abrupt pe 
deal până pe culme. Pe ici, pe colo poteca era noroioasă - 
se vedea unde bocancii alunecaseră şi patinaseră, ştergând 
urmele de paşi dinaintea lor. În vârf, poteca face brusc la 
stânga şi, când iese dintre copaci, duce direct la marginea 
unei faleze stâncoase. Mi s-a strâns stomacul. 

— Dumnezeule! 

Townsend a aruncat o privire peste umăr. Aproape că 
părea amuzat. 

— Vă e frică de înălţime? 

— Am o frică perfect raţională de a nu călca greşit şi a 


muri aici, am spus. N-ar fi fost normal să fie o barieră sau 
ceva? Nu e tocmai sigur, nu credeţi? 

Inspectorul n-a răspuns, s-a mulţumit să înainteze cu paşi 
hotărâți către marginea falezei. L-am urmat, lipită de tufele 
de grozamă, evitând să mă uit dincolo de peretele vertical 
la apa de dedesubt. 

Criminalistul palid şi păros, aşa cum toţi par să fie, nu 
prea avea veşti bune: 

— Nici sânge, nici armă, nici urme evidente că ar fi avut 
loc o luptă, spuse ridicând din umeri. Nici măcar cine ştie ce 
gunoaie proaspete. Însă camera ei de luat vederi e stricată. 
Şi îi lipseşte cardul de memorie. 

— Camera? 

Părosul se-ntoarse spre mine: 

— Vă vine să credeţi? A instalat o cameră cu senzori de 
mişcare pentru un proiect la care lucra. 

— De ce? 

Ridică din umeri: 

— Ca să-i filmeze pe cei care urcă aici... să vadă cu ce se 
ocupă? Uneori îşi fac veacul pe-aici nişte ciudati... ştiţi, din 
cauza istoriei locului. Sau poate a vrut să surprindă un 
sinucigaş asupra faptului... 

Se strâmbă. 

— Dumnezeule! Şi cineva i-a stricat camera? Păi asta-i 
chiar... problematic. 

Mă aprobă. 

Townsend oftă şi-şi încrucişă braţele pe piept. 

— Exact. Deşi nu are neapărat o semnificaţie sinistră. 
Echipamentul i-a mai fost vandalizat şi altă dată. Proiectul 
are detractorii lui pe-aici. Ba chiar - făcu vreo doi paşi către 
marginea falezei şi am simţit că mă ia cu ameţeală - nici nu 
sunt prea sigur că după ultima vandalizare a mai înlocuit 
camera. 

Întinse gâtul ca să vadă peste marginea stâncoasă. 

— Mai e una, nu? Fixată undeva dedesubt. E ceva pe ea? 

— Mda, pare să fie intactă. O s-o luăm, dar... 

— N-o să ne arate nimic. 

Părosul ridică iar din umeri: 


— Poate o s-o arate pe ea căzând în apă, dar n-o să ne 
spună ce s-a întâmplat aici, sus. 

Trecuseră de atunci mai bine de douăzeci şi patru de ore 
şi păream să fim la fel de departe ca la început de ceea ce 
se întâmplase cu adevărat în vârful falezei. Telefonul lui Nel 
Abbott nu fusese găsit, ciudat, deşi poate nu chiar atât de 
ciudat. Dacă sărise, era posibil să fi scăpat de el înainte. In 
ipoteza căderii, poate că era şi-acum pe undeva prin apă, 
scufundat în nămol sau luat şi dus de ape. Dacă fusese 
împinsă, sigur că era posibil ca agresorul să i-l fi luat mai 
întâi, dar, având în vedere că pe faleză nu era nicio dovadă 
că avusese loc o luptă, nu părea o ipoteză prea plauzibilă. 

M-am rătăcit când mă întorceam după ce-o dusesem pe 
Jules (cică NU Julia) să facă identificarea la spital. Am lăsat- 
o înapoi la Casa Morii şi am crezut că mă duceam la secţie, 
când am descoperit că mă înşelam: după ce-am trecut 
podul, m-am învârtit cumva de m-am trezit iar înapoi la râu. 
Cum ziceam: oriîncotro te-ntorci. În fine... luasem telefonul, 
încercând să-mi dau seama pe unde-ar trebui s-o iau, când 
am zărit un grup de fete traversând podul. Lena, cu un cap 
mai înaltă decât celelalte, se desprinsese de ele. 

Am lăsat maşina şi m-am dus după ea. Voiam s-o întreb 
ceva, ceva de care pomenise mătuşă-sa, dar, înainte s-o 
ajung, începuse să se certe cu cineva - o femeie la vreo 
patruzeci şi ceva de ani. Am văzut cum Lena a apucat-o de 
braţ, cum femeia s-a smucit şi şi-a ridicat mâinile la faţă de 
parcă îi era frică să nu fie lovită. Apoi s-au despărţit brusc 
când Lena a luat-o la stânga, iar femeia şi-a văzut de drum 
la deal. Am urmărit-o pe Lena. A refuzat să-mi spună 
despre ce-a fost vorba. Susţinea că nu se întâmplase nimic, 
că nu fusese niciun fel de ceartă şi că oricum nu era treaba 
mea. Brava cu multă convingere, dar faţa îi era brăzdată de 
lacrimi. M-am oferit s-o conduc acasă, dar m-a trimis la 
dracu’. 

Ceea ce am şi făcut. M-am întors la secție şi l-am pus la 
curent pe Townsend cu ce şi cum a fost cu identificarea 
oficială a cadavrului, făcută de Jules Abbott. 

Fidel temei generale, inspectorul a reacționat ca un 


S e 


ciudat. 

— N-a plâns, i-am spus şefului, iar el a înclinat un pic 
capul, ca şi cum Păi, e şi normal. E 

— N-a fost normal, am insistat. Asta n-a fost şocul 
obişnuit. A fost foarte bizar. 

S-a foit în scaun. Stătea la un birou într-o încăpere 
minusculă din fundul secţiei şi arăta de-a dreptul uriaş 
pentru camera aia, de parcă, dacă s-ar fi ridicat, s-ar fi lovit 
cu capul de tavan. 

— Adică? 

— E greu de explicat, dar parcă vorbea fără să scoată 
niciun sunet. Şi nu mă refer la suspine de-alea mute. A fost 
ciudat. Mişca buzele de parcă spunea ceva... şi nu doar că 
spunea ceva, dar vorbea cu cineva. Purta o conversaţie. 

— Dar n-aţi auzit, de fapt, nimic? 

— Nimic. 

A aruncat o privire spre laptopul din faţa lui şi apoi spre 
mine. 

— Şi-atât? V-a spus ceva? Altceva? Ceva cât de cât util? 

— A întrebat de o brățară. Cică Nel avea o brățară care-a 
fost a maică-sii şi o purta tot timpul. Sau cel puţin o purta 
tot timpul ultima dată când a văzut-o Jules, adică acum 
nişte ani. 

Townsend a aprobat, scărpinându-şi încheietura. 

— Nici urmă de ea printre obiectele ei personale, am 
verificat. Purta un inel, nicio altă bijuterie. 

A rămas tăcut atât de mult timp, încât am crezut că 
poate conversaţia s-a încheiat. Mă pregăteam să ies din 
încăpere când deodată a zis: 

— Ar trebui s-o întrebaţi despre asta pe Lena. 

— Aşa aveam de gând - i-am zis -, doar că nu prea a 
avut chef să vorbească cu mine. 

l-am relatat întâlnirea de pe pod. 

— Femeia aceea, descrieţi-mi-o, a spus. 

M-am conformat: puţin peste patruzeci de ani, un pic 
supraponderală, păr închis la culoare, îmbrăcată cu o 
jachetă roşie lungă, deşi era cald. 

Townsend m-a studiat îndelung. 


— 41 — 


— Să-nţeleg că nu vă pare cunoscută? am întrebat. 

— O, ba da, a spus privindu-mă ca pe-un copil tălâmb. E 
Louise Whittaker. 

— Şi e...? 

S-a încruntat: 

— Nu v-aţi documentat deloc despre cazul ăsta? 

— Să fiu sinceră, nu, am zis. 

Am vrut să-i atrag atenţia că era treaba lui să mă pună la 
curent cu orice informaţii relevante, având în vedere că e 
investigatorul local. 

A oftat şi-a început să bată în tastele calculatorului. 

— Ar trebui să vă puneţi la punct cu toate chestiile astea. 
Ar fi trebuit să vi se dea dosarele. 

A pocnit cu sete tasta Enter, de parcă dădea în tastele 
unei maşini de scris, nu ale unui iBook superscump. 

— Şi ar mai trebui să citiţi şi manuscrisul lui Nel Abbott. 

A ridicat ochii spre mine şi s-a încruntat. 

— Proiectul la care lucra? Avea să fie un fel de album 
monografic, cred. Fotografii şi povestiri despre Beckford. 

— O istorie a oraşului? 

A oftat zgomotos. 

— Oarecum. Evenimentele în viziunea lui Nel Abbott. 
Anumite evenimente... /nterpretarea ei despre ele. Cum am 
mai spus, nu erau mulţi localnici bucuroşi de chestia asta. 
În orice caz, avem copii la ce a scris până acum. Unul dintre 
colegii care se ocupă de caz o să vă dea un set. Cereţi-i lui 
Callie Buchan, o găsiţi în faţă. Unul dintre cazurile despre 
care a scris e cel al lui Katie Whittaker, care s-a sinucis în 
iunie. Katie era prietenă bună cu Lena Abbott, iar Louise, 
mama ei, a fost cândva în relaţii apropiate cu Nel. S-au 
certat, se pare că din cauza subiectului lucrării lui Nel, iar 
după aceea, când a murit Katie... 

— Louise a dat vina pe ea, am spus. O învinovăţeşte pe 
ea. 

— Exact. 

— Deci ar trebui să mă duc să vorbesc cu Louise despre 
asta? 

— Nu, a răspuns, cu ochii fixaţi pe ecran. O să mă duc eu. 


== 


O cunosc. Am anchetat moartea fiicei ei. 

S-a cufundat iar într-o lungă tăcere. Nu-mi dăduse liber, 
aşa că până la urmă am deschis gura: 

— A existat vreo bănuială cât de mică despre implicarea 
altei persoane în moartea lui Katie? 

A clătinat din cap: 

— Niciuna. Nu părea să existe un motiv evident, dar cum 
ştiţi foarte bine, rareori există. În orice caz, nu un motiv 
care să aibă vreun sens pentru cei rămaşi în urmă. Dara 
lăsat un bilet de adio. 

Şi-a trecut mâna peste frunte. 

— A fost o tragedie, pur şi simplu. 

— Aşadar, două femei au murit anul ăsta în râu? Două 
femei care se cunoşteau, între care exista o legătură... 

Inspectorul n-a spus nimic, nu m-a privit, nici nu eram 
sigură că mă auzea. i 

— Câte au murit acolo? In total, vreau să spun. 

— De când? a întrebat clătinând iar din cap. Cât de mult 
vreţi să mă întorc în trecut ca să încep numărătoarea? 

Cum spuneam, ciudat rău. 


Jules 


Dintotdeauna mi-a fost un pic frică de tine. Ştiai asta şi-ţi 
plăcea frica mea, îţi plăcea puterea pe care-o aveai asupra 
mea. De aceea cred că, în ciuda circumstanțelor, ţi-ar fi 
plăcut după-amiaza asta. 

Mi-au cerut să fac identificarea... Lena s-a oferit, dar au 
refuzat-o, aşa că a trebuit să accept eu. N-avea cine 
altcineva. Cu toate că nu voiam să te văd, ştiam că trebuia, 
fiindcă a te vedea urma să fie mai bine decât a mi te 
imagina; ororile create de minte sunt întotdeauna mult mai 
cumplite decât realitatea. Trebuia să te văd, fiindcă, ştim 
amândouă, n-aveam să cred, n-aveam să pot crede că te-ai 
dus până nu te vedeam. 

Zăceai pe o targă în mijlocul unei încăperi reci, un 
cearşaf verde-pal îţi acoperea trupul. De faţă era un tânăr 
îmbrăcat în uniformă de spital, care a înclinat din cap spre 


j3 


mine şi spre polițistă, iar ea a răspuns la fel. Când a întins 
mâna ca să tragă cearşaful, mi-am ţinut respiraţia. Nu-mi 
amintesc să-mi mai fi fost atât de frică din copilărie. 

Mă aşteptam să te repezi la mine. 

N-ai făcut-o. Erai frumoasă, statuară. Chipul tău, de 
obicei atât de însufleţit, de expresiv - fie că arăta bucurie 
sau răutate -, încă mai păstra însufleţirea aceea, urmele ei; 
erai tot tu, perfectă, şi-atunci m-a izbit: ai sărit în apă. 

TU, ai sărit? 

Ai sărit? 

Cuvântul acela care nu mi se potrivea deloc pe limbă. Tu 
n-ai sări. Niciodată, nu aşa se face. Tu mi-ai spus asta. 
Faleza nu e destul de înaltă, ai zis. Sunt doar cincizeci şi 
cinci de metri de la marginea falezei până la suprafaţa apei 
- poţi supravieţui unei astfel de căderi. Aşa că - ai spus - 
dacă eşti hotărât, cu adevărat hotărât, trebuie să te asiguri 
că o faci cum trebuie. Te arunci cu capul înainte. Dacă eşti 
hotărât, nu sari, plonjezi în cap. 

Şi dacă nu eşti hotărât - ai spus - de ce-o mai faci? Nu fi 
turist. Nimănui nu-i plac turiştii. 

Oamenii pot supravieţui căderii, dar asta nu-nseamnă că 
şi reuşesc. La urma urmelor, iată-te aici şi n-ai plonjat. Ai 
făcut un pas, ai sărit şi iată-te: picioarele rupte, coloana 
fracturată, tu eşti distrusă. Ce înseamnă asta, Nel? Oare în 
ultima clipă ţi-a pierit curajul? (Nu-ţi stă deloc în fire.) Să nu 
fi putut îndura ideea de a plonja, de a-ţi distruge frumoasa 
faţă? (Mereu ai fost foarte vanitoasă.) Pentru mine n-are 
nicio logică. Nu-ţi stă în fire să faci ce-ai spus că n-o să faci, 
să te contrazici. 

(Lena a zis că nu-i niciun mister la mijloc, dar ce ştie ea?) 

Ţi-am luat mâna şi părea străină într-a mea, nu doar 
pentru că era foarte rece, ci fiindcă nu-i recunoşteam 
forma, atingerea. Când ne-am ţinut ultima dată de mână? 
Să fi încercat să-mi iei mâna la înmormântarea mamei? Ţi- 
am arătat spatele, m-am întors cu faţa spre tata. Imi 
amintesc expresia de pe chipul tău. (La ce te-aşteptai?) 
Inima mi-a înlemnit în piept şi bătaia i-a încetinit până la un 
ritm letal. 


— 44 — 


Cineva a vorbit: 

— Îmi pare rău, dar nu aveţi voie s-o atingeti. 

Luminile de deasupra capului băzâiau, iluminându-ţi 
pielea palidă şi cenuşie, pe fundalul oţelului de sub tine. Mi- 
am pus degetul mare pe fruntea ta şi l-am trecut în jos pe-o 
parte a feţei. 

— Vă rog, n-o atingeţi. 

Sergentul Morgan era chiar în spatele meu. Respirația ei 
lentă şi egală acoperea bâzâitul neoanelor. 

— Unde-i sunt lucrurile? am întrebat. Hainele pe care le 
purta, bijuteriile? 

—O să le primiţi înapoi după ce le analizează 
criminaliştii, a spus sergentul Morgan. 

— Avea, cumva, o brățară? am întrebat-o. 

A clătinat din cap: 

— Nu ştiu, dar o să primiţi tot ce avea asupra ei. 

— Ar trebui să fie o brățară, am spus încet uitându-mă-n 
jos la Nel. O brățară de argint cu o clemă de onix. A fosta 
mamei, era gravată cu inițialele ei. SJA. Sarah Jane. O purta 
tot timpul. De mama zic. Şi apoi tu la fel. 

Poliţista se uita stăruitor la mine. 

— Adică şi ea, şi Nel la fel. 

Mi-am întors privirea spre tine, spre încheietura ta 
subţire, spre locul unde clema de onix ar fi stat pe venele 
albastre. Voiam să te ating din nou, să-ţi simt pielea. Eram 
sigură că te puteam trezi. Ti-am şoptit numele şi-am 
aşteptat să văd că te-nfiori, că ochii ţi se deschid şi mă 
urmăresc prin cameră. M-am gândit că poate-ar trebui să te 
sărut dacă asta ar rezolva totul, ca în Frumoasa din 
Pădurea Adormită, iar gândul m-a făcut să zâmbesc, fiindcă 
ai detesta din suflet ideea asta. N-ai fost niciodată prinţesa, 
frumuseţea pasivă în aşteptarea unui prinţ, ai fost altceva. 
Tu erai de partea întunericului, a maşterei, a ursitoarei rele, 
a vrăjitoarei. 

Am simţit privirea poliţistei asupra mea şi mi-am strâns 
buzele ca să înăbuş zâmbetul. Aveam ochii uscați şi gâtul 
găunos, iar când ţi-am şoptit, n-a ieşit niciun sunet. 

— Ce voiai să-mi spui? 


= 45 


Lena 


Eu trebuia să mă duc. Eu sunt ruda de gradul unu, 
membra familiei ei. Cea care-a iubit-o. Eu trebuia să mă 
duc, dar nu mi-au dat voie. Am fost lăsată singură, fără 
nimic de făcut decât să stau într-o casă goală şi să fumez 
până termin ţigările. M-am dus la magazin să-mi iau altele - 
grasa de acolo îmi cere uneori buletinul, dar ştiam că azi n- 
avea s-o facă. Tocmai plecam când le-am văzut pe javrele 
alea de la şcoală - Tanya şi Ellie, şi toată gaşca lor - venind 
spre mine pe stradă. 

Mi-a venit să vomit, aşa că am lăsat capul în jos, m-am 
întors cu spatele şi-am grăbit pasul, dar m-au văzut, m-au 
strigat şi au început să alerge ca să mă ajungă din urmă. 
Nu ştiam ce-aveau de gând. Când m-au ajuns, au început 
să mă îmbrăţişeze şi să spună ce rău le pare, Ellie a avut 
chiar tupeul să verse şi vreo două lacrimi de crocodil, 
jegoasa naibii. Le-am lăsat să se înghesuie în jurul meu, să 
mă ia în braţe şi să mă mângâie pe păr. Adevărul e că mi-a 
făcut bine. 

Am luat-o peste pod. Ele spuneau că ar vrea să se ducă 
la căsuţa familiei Ward ca să ia pastile şi să înoate. 

— Ar fi ca un priveghi, ca un fel de celebrare, a spus 
Tanya. 

Idioata naibii. Chiar credea că aveam chef să mă fac 
muci şi să înot în apa aia? Încercam să mă gândesc ce să 
spun când am văzut-o pe Louise şi a fost o coincidenţă 
fericită, că am putut să plec pur şi simplu de lângă ele, fără 
să zic nimic, şi ele n-au avut ce face. 

La început am crezut că nu mă auzise, dar când am 
ajuns-o din urmă, am văzut că plângea şi nu mă voia lângă 
ea. Am apucat-o de braţ. Nu ştiu de ce, dar nu-mi doream 
decât să nu plece, să nu mă lase acolo cu hienele care mă 
studiau şi se prefăceau triste, când de fapt savurau 
tragedia care se desfăşura sub ochii lor. Încerca să se tragă 
din mâna mea, desfăcându-mi degetele unul câte unul, şi 
spunea: 

— lartă-mă, Lena, dar nu pot să vorbesc acum cu tine. Nu 


AG 


pot să vorbesc cu tine. 

Am vrut să-i spun ceva de genul Tu ti-ai pierdut fiica, iar 
eu mama. Nici acum nu crezi că suntem chit? Nici acum nu 
poți să mă ierti? 

Dar n-am zis nimic şi atunci a venit poliţista aia idioată şi- 
a-ncercat să îşi dea seama dacă ne certăm, aşa că i-am zis 
unde să se ducă şi am plecat singură acasă. 

Am crezut că Julia ajunge acasă înaintea mea. Pe bune, 
cât îţi ia să te duci la morgă, să te uiţi cum trag cearşaful şi 
să zici că ea e? Nu-i ca şi cum Julia ar fi vrut să stea cu ea, 
s-o ţină de mână, s-o aline, cum aş fi făcut eu. 

Eu trebuia să mă duc, dar nu m-au lăsat. 

Am stat lungită pe pat, în tăcere. Nici măcar nu pot să 
ascult muzică, fiindcă am senzaţia că totul are un cu totul 
alt înţeles pe care înainte nu-l vedeam şi care acum, când 
trebuie să-l înfrunt, mă răneşte prea tare. Nu vreau să 
plâng tot timpul, că mă doare-n piept, mă doare-n gât şi cel 
mai naşpa e că nimeni nu vine să m-ajute. Nu mai e nimeni 
care să m-ajute. Aşa că am stat în pat şi-am sudat ţigările 
pân-am auzit uşa de la intrare. 

Nu m-a strigat, nu nimic, dar am auzit-o în bucătărie, 
deschizând şi închizând dulapuri, dând iama prin oale. Am 
aşteptat să vină la mine, dar până la urmă m-am plictisit şi 
mi-era greață de la atâta fumat şi-mi era foarte, foarte 
foame, aşa că am coborât. 

Era lângă plită şi amesteca într-o oală, iar când s-a întors 
şi m-a văzut, a tresărit. Dar nu ca atunci când cineva te ia 
prin surprindere, când te sperii şi-apoi râzi; frica i-a rămas 
în continuare pe chip. 

— Lena, eşti bine? 

— Ai văzut-o? am întrebat. 

A încuviinţat cu ochii în pământ. 

— Arăta... ca ea. 

— Asta-i bine, am zis. Mă bucur. Nu-mi place s-o ştiu... 

— Nu, nu. Şi nici nu era. Sfărâmată. 

Se întoarse înapoi la plită. 

— Îţi plac spaghetele Bolognese? a întrebat. Fac... asta 
gătesc. 


S lu E 


Adevărul e că-mi plac, dar n-am vrut să-i zic, n-am 
răspuns. Însă am întrebat-o: 

— De ce i-ai minţit pe poliţişti? 

S-a întors brusc, împrăştiind sos roşu de pe lingura de 
lemn. 

— Cum adică, Lena? N-am minţit. 

— Ba da. Le-a zis că nu vorbeai deloc cu mama, că n-aţi 
mai avut nicio legătură, de nicio culoare, de ani întregi. 

— Păi, aşa şi e. 

Faţa şi gâtul îi erau roşii ca focul, colţurile gurii trase-n 
jos ca la clovni, şi-atunci am văzut urâţenia de care vorbea 
mama. 

— N-am mai avut nicio legătură semnificativă cu Nel de... 

— Te suna tot timpul. 

— Ei, tot timpul. Din când în când. Şi oricum, nu 
vorbeam. 

— Da. Mi-a zis că refuzai să vorbeşti cu ea, oricât de tare 
se străduia. 

— E un pic mai complicat de-atât, Lena. 

— Ce-i atât de complicat? i-am tăiat-o. Ce? 

Şi-a ferit privirea. 

— Ştii că-i vina ta, da? 

A pus lingura pe masă şi a făcut vreo doi paşi spre mine 
cu mâinile-n şold şi-o mutră toată numa-nagrijorare, ca o 
profesoară care se pregăteşte să-ţi spună ce dezamăgită e 
de comportamentul tău din timpul orei. 

— Cum adică? a întrebat. Ce-i vina mea? 

— A încercat să te contacteze, voia să vorbească cu tine, 
avea nevoie de... 

— N-avea nevoie de mine. Nel n-a avut niciodată nevoie 
de mine. 

— Era nefericită! am spus. Nu ţi-a păsat deloc de ea? 

S-a dat un pas înapoi. Şi-a şters faţa de parcă o 
scuipasem. 

— De ce era nefericită? N-am... N-a zis niciodată că era 
nefericită. Niciodată. 

— Şi ce-ai fi făcut dacă ţi-ar fi zis? Nimic! N-ai fi făcut 
nimic, ca întotdeauna! Ca la moartea mamei tale, când te- 


— 48 — 


ai purtat oribil cu ea sau când te-a invitat aici după ce ne- 
am mutat, ori când te-a rugat să vii la ziua mea şi nici 
măcar n-ai răspuns! Ai ignorat-o de parcă nu exista. Cu 
toate că ştiai că nu mai avea pe nimeni, cu toate că... 

— Te avea pe tine, a spus Julia. Şi habar n-aveam că era 
nefericită, am... 

— Ei bine, era! Nici măcar nu mai înota. 

Julia a încremenit, apoi a întors capul spre fereastră de 
parcă asculta ceva. 

— Poftim? a întrebat, fără să se uite la mine. 

Parcă se uita la altcineva sau la propria ei reflexie. 

— Ce-ai spus? 

— Nu mai înota. De când mă ştiu mergea la piscină sau la 
râu, în fiecare zi, ăsta era fixul ei: înota. In fiecare zi, chiar 
şi iarna, când e ger şi trebuie să spargi gheaţa. Şi-apoi s-a 
oprit. Uite-aşa, brusc. Atât de nefericită era. 

Câteva clipe n-a zis nimic, a stat necilintită privind pe 
fereastră de parcă se uita după cineva. 

— Ştii cumva... Lena, tu crezi că enervase pe cineva? Sau 
că cineva o supăra, ori... 

Am clătinat capul: 

— Nu. Mi-ar fi zis. 

M-ar fi prevenit. 

— Eşti sigură? a întrebat Julia. Chestia e că... mama ta... 
avea talentul ei special, nu? Adică ştia să găsească punctul 
vulnerabil al oamenilor, ştia să-i scoată din minţi ca nimeni 
alta. 

— Nu-i adevărat! am repezit-o, deşi era adevărat că 
uneori făcea asta, dar numai proştilor, numai celor care n-o 
înțelegeau. Tu n-ai cunoscut-o deloc, n-ai înţeles nimic 
despre ea. Eşti doar o jigodie invidioasă - aşa erai când erai 
mică şi aşa eşti şi acum. Doamne fereşte! Nici nu ştiu de 
ce-mi bat capul să vorbesc cu tine. 

Am plecat, cu toate că eram lihnită de foame. Mai bine 
mor de foame decât să stau să mănânc cu ea. M-aş simţi ca 
o trădătoare. Mă tot gândeam la mama, cum vorbea în 
telefon şi la celălalt capăt al firului era doar tăcere. Javră 
nesimţită! Odată m-am enervat pe ea din cauza asta şi i-am 


== AO 


zis: „De ce n-o laşi baltă? De ce n-o dai naibii? E clar că nu 
vrea să aibă de-a face cu noi”. Mama a zis: „E sora mea, 
singura mea rudă”. Am zis: „Şi eu? Eu nu-s ruda ta?” A râs, 
apoi a spus: „Tu nu-mi eşti rudă. Tu-mi eşti mai mult decât 
rudă. Tu eşti parte din mine”. 

O parte din mine s-a dus şi nici nu mi-au dat voie s-o văd. 
Nu mi-au dat voie să-i ating mâna, s-o sărut de adio sau să- 
i spun cât de rău îmi pare. 


Jules 


Nu m-am dus după ea. Adevărul e că nu voiam s-o ajung 
din urmă pe Lena. Nu ştiam ce vreau. Aşa că am rămas 
acolo, pe treptele de la intrare, frecându-mi brațele şi 
lăsându-mi ochii să se acomodeze cu clarobscurul 
amurgului. 

Ştiam ce nu-mi doresc: să am o înfruntare cu ea, s-o mai 
aud. Vina mea? Cum să fie vina mea? Dacă ai fost 
nefericită, mie nu mi-ai spus niciodată. Dacă mi-ai fi spus, 
te-aş fi ascultat. În mintea mea, ai izbucnit în râs. Bine, ai 
dreptate, dar Nel, dacă mi-ai fi spus că nu mai înotai, aş fi 
ştiut că e ceva în neregulă. Înotul era crucial pentru 
echilibrul tău psihic, aşa mi-ai spus; fără el, te prăbuşeai. 
Nimic nu te putea opri să intri în apă, aşa cum nimic nu mă 
putea face pe mine să intru în ea. 

Doar că pe tine ceva te-a oprit. Ceva trebuie să te fi 
oprit. 

Brusc mi s-a făcut o foame de lup, m-a copleşit o nevoie 
violentă de a fi sătulă, satisfăcută, cumva. M-am întors în 
casă şi mi-am pus un castron de Bolognese, apoi încă unul 
şi apoi al treilea. Am mâncat şi-am mâncat şi după aia, 
scârbită de mine, m-am dus sus. 

În genunchi în baie, am lăsat lumina stinsă. Un obicei de 
mult abandonat, dar atât de vechi că era aproape ca o 
alinare - m-am încovoiat în întuneric şi, cu venele de la 
tâmple cât pe ce să plesnească, cu şiroaie de lacrimi pe 
faţă, m-am purificat. Când am simţit că nu mai rămăsese 
nimic, m-am ridicat şi am tras apa, apoi m-am stropit cu 


apa pe faţă, evitându-mi propria privire în oglindă, lăsând- 
O, însă, să cadă pe reflexia căzii din spatele meu. 

N-am mai stat cufundată în apă de mai bine de douăzeci 
de ani. Săptămâni în şir după ce fusese cât pe-aci să mă- 
nec, mi-a fost greu şi să mă spăl ca lumea. Când am 
început să miros urât, mama a fost nevoită să mă bage cu 
forţa sub duş şi să mă ţină acolo. 

Am închis ochii şi mi-am dat iar cu apă pe faţă. Zgomotul 
unei maşini care încetinea pe aleea din faţă mi-a accelerat 
pulsul, dar ritmul a revenit la normal când maşina s-a 
îndepărtat. „Nu vine nimeni”, am spus cu voce tare. „N-ai 
de ce să te temi.” 

Lena nu se întorsese, dar habar n-aveam unde s-o caut în 
oraşul ăsta care-mi era totodată străin şi familiar. M-am dus 
la culcare, dar n-am dormit. De câte ori închideam ochii, îţi 
vedeam chipul rece şi vânăt, cu buzele ca lavanda, iar în 
mintea mea se trăgeau înapoi de pe gingii şi, cu toate că 
aveai gura plină de sânge, zâmbeai. 

„Nel, încetează!” lar vorbeam singură cu voce tare, ca o 
nebună. „Termină odată!” 

Am aşteptat răspunsul, dar tot ce-am primit a fost doar 
tăcere; o tăcere spartă de zgomotul apei, de sunetele casei 
care se mişca, se foia şi scârţâia la voia râului. Am bâjbâit 
după telefon pe noptieră şi am intrat în mesageria vocală. 
Aveţi zero mesaje noi, mi-a spus vocea electronică, şi şapte 
mesaje salvate. 

Cel mai recent a venit marţea trecută, la mai puţin de o 
săptămână înainte de moartea ta, la unu şi jumătate 
noaptea. 

Julia, sunt eu. Sună-mă. Te rog, Julia. E important. Sună- 
mă neapărat cât de repede poți, da? Am... ăăă... e 
important. Bine. Pa. 

Am apăsat tasta 1 ca să aud mesajul iar şi iar. Ţi-am 
ascultat vocea, nu doar răguşeala, nu doar uşoara, dar 
enervanta pronunție afectată, fals-elitistă, te-am ascultat 
pe tine. Ce încercai să-mi spui? 

Ai lăsat mesajul în toiul nopţii şi l-am ascultat la primele 
ore ale dimineţii, când m-am rostogolit în pat şi-am văzut 


Spi 


semnalul luminos al telefonului. Am ascultat primele trei 
cuvinte, Julia, sunt eu, şi-am închis. Eram obosită şi fără 
chef şi nu voiam să-ţi aud vocea. Am ascultat restul mai 
târziu. Nu mi s-a părut nici bizar, nici incitant. Era o chestie 
tipică ţie: să laşi mesaje criptice ca să-mi stârneşti 
curiozitatea. Făceai asta de ani întregi şi apoi, când sunai 
din nou după o lună sau două, îmi dădeam seama că n-a 
fost nicio criză, niciun mister, niciun eveniment major, 
încercai doar să-mi atragi atenţia. Era un joc. 

Sau nu? 

Am ascultat la nesfârşit mesajul şi acum, că eram mai 
atentă, nu-mi venea să cred că nu remarcasem răsuflarea 
uşor întretăiată, moliciunea necaracteristică a pronunţiei, 
ezitantă, tremurătoare. 

Erai speriată. 

Ce te speriase? Cine te speriase? Oamenii din satul ăsta, 
care se opresc să se holbeze, dar nu-şi exprimă 
condoleanţele, care nici nu aduc mâncare, nici nu trimit 
flori? Nel, nu pare că ţi se duce dorul. Ori poate ţi-era frică 
de ciudata, distanta, furioasa ta copilă, care nu te jeleşte, 
care susţine că te-ai sinucis, fără nicio dovadă, fără nicio 
logică? 

M-am dat jos din pat şi m-am furişat alături, în dormitorul 
tău. M-am simţit brusc ca un copil. Făceam asta odinioară 
când aici dormeau părinţii şi mi-era frică noaptea, când 
aveam coşmaruri după ce-mi spuneai una dintre poveştile 
tale. Am împins uşa şi m-am strecurat înăuntru. 

In încăpere era un aer închis, cald, iar la vederea patului 
tău nefăcut m-au podidit brusc lacrimile. 

M-am aşezat pe marginea lui, ţi-am luat perna, înfăşurată 
în pânză apretată gri-cremene cu bordură sângerie -, şi am 
strâns-o în braţe. Mi-am amintit cu claritate cum am intrat 
amândouă aici de ziua mamei. Îi pregătiserăm micul dejun 
- era bolnavă - şi ne străduiam să nu ne mai certăm. 
Armistiţiile alea nu ţineau niciodată prea mult: tu te săturai 
să mă ai prin preajmă, iar eu nu reuşeam niciodată să-ţi 
rețin atenţia. Mă întorceam lângă mama, iar tu mă priveai 
cu ochii îngustaţi, dispreţuitoare şi în acelaşi timp rănită. 


ME e 


Nu te înţelegeam, dar dacă atunci îmi erai străină, acum 
îmi pari ca de pe altă planetă. Stau în casa ta, printre 
lucrurile tale şi familiară mi-e casa, nu tu. Nu te mai cunosc 
din adolescenţă, de când aveai şaptesprezece ani şi eu 
treisprezece. Din noaptea aia când, ca un topor năpustit 
peste o bucată de lemn, o întâmplare ne-a spintecat, 
lăsând între noi o fisură largă şi adâncă. 

Dar abia şase ani mai târziu ai coborât iar toporul şi ne-ai 
despicat de tot. La priveghi. Tocmai o îngropaserăm pe 
mama, iar noi două fumam în grădină într-o noapte geroasă 
de noiembrie. Eu eram amuţită de durere, dar tu te „tratai” 
de dimineaţă şi aveai chef de vorbă. Îmi spuneai de-o 
călătorie pe care voiai s-o faci în Norvegia, la Stânca 
Amvon? - o faleză care se înalţă la şase sute de metri 
deasupra unui fiord. Încercam să nu te-ascult, fiindcă ştiam 
ce era şi nu voiam să aud aşa ceva. Cineva - un prieten de- 
al tatei - a strigat cu limba un pic împleticită: 

— Fetelor, sunteţi bine? Vă înecaţi amarul? 

— Înecaţi, înecaţi, înecaţi... ai repetat. 

Şi tu erai beată. M-ai privit pe sub pleoapele căzute cu o 
sclipire ciudată în ochi: 

— Ju-ulia, ai zis tărăgănându-mi încet numele. Te 
gândeşti vreodată? 

Mi-ai pus mâna pe braţ şi eu mi l-am retras. 

— La ce să mă gândesc? 

Mă ridicam deja în picioare, nu mai voiam să fiu cu tine, 
voiam să fiu singură. 

— La noaptea aia. Ai... Ai vorbit vreodată cu cineva 
despre noaptea aia? 

M-am îndepărtat cu un pas, dar m-ai apucat de mână şi 
m-ai strâns tare. 

— Hai, Julia... fii sinceră. Undeva, în adâncul tău, aşa-i că 
ţi-a plăcut? 

După aceea, n-am mai vorbit niciodată cu tine. lar asta, 
după fiică-ta, a însemnat că eu m-am purtat oribil cu tine. 


? Preikestolen - „amvon” în norvegiană - este o platformă de stâncă din 
Norvegia, înaltă de 604 metri deasupra nivelului mării, care oferă o 
panoramă extraordinară asupra fiordului Lysefjord (N.t.). 


Tare diferite ne mai sunt poveştile, aşa-i, Nel? 

N-am mai vorbit niciodată cu tine, dar asta nu te-a 
împiedicat să mă suni. Lăsai mesaje scurte şi bizare, în 
care-mi povesteai de muncă sau de fiica ta, de vreun 
premiu câştigat, de vreo laudă primită. Nu spuneai 
niciodată unde erai sau cu cine, deşi uneori auzeam în 
fundal zgomote, muzică sau maşini, uneori voci. Uneori 
ştergeam mesajele, alteori le păstram. Uneori le ascultam 
la nesfârşit, de puteam să le reproduc cuvânt cu cuvânt şi 
după câţiva ani. 

Uneori erai misterioasă, alteori furioasă; repetai insulte 
vechi, reactivai dispute de mult îngropate, făceai spume la 
gură din cauza unor vorbe aruncate cu ani în urmă. Atracția 
pentru moarte! Odată, scoasă din sărite, sătulă de obsesiile 
tale morbide, te acuzasem că eşti atrasă de moarte şi ce 
mi-ai mai scos ochii pentru asta! 

Uneori erai sentimentală şi vorbeai de mama, de 
copilărie, de fericirea trăită şi pierdută. Alteori erai vioaie, 
fericită, exagerat de energică. Vino /a Casa Morii! mă 
implorai. Te rog mult să vii! O să-ți placă mult. Te rog, Julia, 
e timpul să ştergem cu buretele toate chestiile alea. Nu te 
încăpățâna. A venit timpul. Şi-atunci mă înfuriam - A venit 
timpul! De ce să fii tu aia care hotărăşte când se termină 
problemele noastre? 

Nu voiam decât să fiu lăsată în pace, să uit de Beckford, 
să uit de tine. Mi-am construit o viaţă - mai mică decât a ta, 
desigur, cum altfel? Dar e a mea. Prieteni buni, relaţii, un 
apartament micuţ într-o suburbie frumoasă din nordul 
Londrei. O slujbă în asistenţă socială care dădea sens vieţii 
mele, mă consuma şi mă împlinea, în ciuda salariului mic şi 
a programului lung. 

Voiam să fiu lăsată în pace, dar tu refuzai categoric. 
Uneori de două ori pe an, alteori de două ori pe lună, 
sunai... şi mă dădeai peste cap, mă tulburai, mă 
dezechilibrai. Exact cum făceai dintotdeauna - era o 
versiune adultă a tuturor jocurilor pe care obişnuiai să le 
joci. Şi tot timpul ăsta aşteptam, aşteptam singurul telefon 
la care poate chiar aş fi răspuns, cel în care-mi explicai de 


— 54 — 


ce te-ai purtat cum te-ai purtat când eram copile, cum ai 
putut să-mi faci rău, să stai cu mâinile-n sân când cineva 
îmi făcea rău. Cumva, îmi doream să stau de vorbă cu tine, 
dar nu înainte să-mi spui că regreţi, nu înainte să mă 
implori să te iert. Dar scuzele tale n-au venit niciodată şi 
încă le mai aştept. 

Am deschis primul sertar al noptierei. Erau acolo vederi, 
nescrise - probabil poze cu locurile în care fuseseşi -, 
prezervative, lubrifiant, o brichetă argintie model vechi cu 
inițialele L.S. gravate pe-o parte. L.S. Un iubit? M-am uitat 
iar prin cameră şi m-a izbit faptul că în casa asta nu exista 
nicio fotografie a vreunui bărbat. Nici aici, nici la parter. 
Până şi tablourile reprezentau aproape toate femei. Şi când 
îmi lăsai mesaje, vorbeai de munca ta, de casă şi de Lena, 
dar n-ai pomenit niciodată de vreun bărbat. Bărbaţii parcă 
n-au fost niciodată importanţi pentru tine. 

Dar a fost unul, nu? Demult de tot, a existat un băiat care 
a fost important pentru tine. În adolescenţă te strecurai 
noaptea afară, ieşeai pe fereastra spălătoriei, aterizai pe 
malul râului şi te furişai pe lângă casă, în noroi până la 
glezne. Te căţărai cu greu pe mal până pe străduţă, unde te 
aştepta el. Robbie. 

Când mă gândeam la Robbie, la tine cu Robbie, mă 
simţeam de parcă traversam podul arcuit cu viteză 
maximă: ameţită. Robbie era înalt, lat şi blond, cu gura 
arcuită într-un permanent rânjet batjocoritor. Avea un fel de 
a se uita la o fată de ţi se tăiau picioarele. Robbie Cannon. 
Masculul Alpha, liderul haitei, care mirosea mereu a Lynx? 
şi a sex, brutal şi rău. Îl iubeai, aşa spuneai, deşi mie nu mi 
s-a părut niciodată cine ştie ce mare iubire între voi. Tu şi 
cu el fie eraţi călare unul pe altul, fie vă aruncaţi insulte, 
niciodată ceva pe la mijloc. Nu era niciodată pace. Nu ţin 
minte să vă fi auzit râzând. Dar îmi aminteam cât se poate 
de limpede cum stăteaţi întinşi pe malul bulboanei, 
înlănţuiţi şi cu picioarele în apă şi cum el s-a rostogolit 
peste tine şi ţi-a împins umerii în nisip. 


3 Lynx e denumirea sub care sunt comercializate produsele de îngrijire 
Axe în Marea Britanie, Irlanda, Noua Zeelandă, Australia şi China (W.t.). 


SGR 


Cumva, imaginea aia a stârnit în mine ceva neplăcut, m- 
a făcut să simt ceva ce nu mai simţisem de multă vreme. 
Ruşine. Ruşinea obscenă, secretă a voyeurului, cu încă o 
tentă, ceva ce nu reuşeam să identific şi nici nu voiam. Am 
încercat să o ignor, dar mi-am adus aminte: aia n-a fost 
singura dată când v-am văzut. 

M-am simţit dintr-odată stânjenită, aşa că m-am ridicat 
de pe patul tău şi m-am plimbat prin cameră, uitându-mă la 
poze. Poze peste tot. Normal. Poze înrămate cu tine pe 
comodă, bronzată şi zâmbitoare, la Tokyo şi Buenos Aires, 
pe plaje sau la schi, cu fiica ta în braţe. Pe pereţi, copii 
înrămate ale copertelor de reviste realizate de tine, un 
articol de pe prima pagină a ziarului New York Times, 
premiile care ţi-au fost decernate. Toate dovezile 
succesului tău, mărturia faptului că m-ai întrecut în toate. 
Slujbă, frumuseţe, copii, viaţă. Şi acum m-ai întrecut iar. 
Chiar şi la asta, tot tu câştigi. 

O poză m-a oprit brusc în loc. Era cu tine şi Lena - care 
nu mai era bebeluş, ci o fetiţă de vreo cinci sau şase ani, 
poate mai mult, nu-mi dau seama niciodată ce vârstă au 
copiii. Zâmbeşte, arătându-şi dinţii mici şi albi şi imaginea 
are ceva straniu, care mi-a făcut părul măciucă; e ceva în 
ochii ei, în expresia feţei, care-i dă un aer de animal de 
pradă. 

Simţeam cum îmi zvâcneşte pulsul în gât, cum se 
trezeşte în mine o veche frică. M-am întins înapoi pe pat şi 
am încercat să nu aud apa, dar chiar şi cu ferestrele 
închise, sunetul era omniprezent la ultimul etaj al casei, îl 
simţeam cum se împinge în ziduri, cum se scurge prin 
crăpăturile cărămizilor, cum creşte. Îi simţeam pe limbă 
gustul, mâlos şi murdar şi parcă mi se umezise pielea. 

Undeva în casă am auzit pe cineva râzând şi aş fi jurat că 
erai tu. 


AUGUST 1993 
Jules 


Mama mi-a cumpărat un costum de baie nou „model 
retro, cu pătrăţele albastre şi albe şi cu „susținere”. Ar fi 
trebuit să arate gen Marilyn Monroe în anii '50. Grasă şi 
albă, nu eram nici pe departe Norma Jean, dar l-am 
îmbrăcat totuşi, fiindcă se dăduse peste cap să-l găsească. 
Nu era simplu să găseşti un costum de baie pentru cineva 
ca mine. 

Mi-am pus peste el o pereche de pantaloni scurţi albaştri 
şi un tricou alb XXL. Când Nel a coborât la prânz în blugii ei 
tăiaţi şi sutienul de la bikini legat pe după gât, mi-a aruncat 
o singură privire, apoi a zis: 

— Vii şi tu la râu după-amiază? pe un ton care spunea cât 
se poate de clar că nu voia să vin, după care a prins 
privirea mamei şi-a spus: Eu nu stau să-i port de grijă, da? 
Mă duc acolo să mă-ntâlnesc cu prietenii. 

Mama a zis: 

— Nel, fii drăguță. 

Atunci mama era în remisie, fragilă de o putea dobori şi o 
pală de vânt, cu pielea măslinie îngălbenită ca hârtia veche, 
iar eu şi Nel primiserăm instrucțiuni clare de la tata Să Ne 
Purtăm Frumos Una cu Alta. 

Asta însemna, printre altele, să Mă Alătur, aşa că da, mă 
duceam la râu. Toată lumea se ducea la râu. Adevărul e că 
nici nu aveai ce altceva să faci. Beckford nu era ca oraşele 
de pe plajă, nu avea parc de distracţii, nici sală de jocuri 
mecanice, nici măcar minigolf. Avea doar apă. Atât. 

După primele câteva săptămâni de vară, odată ce toată 
lumea se lămurise unde îi era locul şi cu cine, odată ce 
străinii şi localnicii socializaseră şi se stabiliseră prieteniile 
şi duşmăniile, oamenii începeau să-şi petreacă vremea în 
grupuri pe malul râului. Piticii se duceau să înoate la sud de 
Casa Morii, unde apa curgea leneş şi se putea prinde peşte. 
Puştii răi pierdeau vremea pe la căsuţa familiei Ward, unde 


PE 


se drogau şi făceau sex, se jucau cu planşe de spiritism şi 
încercau să invoce spirite mânioase. (Nel mi-a spus că, 
dacă te uitai atent, încă se mai vedeau pe pereţi urme de 
sânge de la Robert Ward.) Dar cei mai mulţi se adunau la 
Bulboana lInecaţilor. Băieţii săreau de pe stânci, fetele 
făceau plajă, se punea muzică şi se făceau grătare. 
Intotdeauna aducea cineva bere. 

Aş fi preferat să stau acasă, între patru pereţi, ferită de 
soare. Aş fi preferat să stau în pat şi să citesc sau să joc 
cărţi cu mama, dar nu voiam să-şi facă griji din pricina mea, 
avea lucruri mai importante pe cap. Voiam să-i arăt că pot 
să fiu sociabilă, că pot să-mi fac prieteni, că pot să Mă 
Alătur. 

Ştiam că Nel nu voia să vin. Din partea ei, cu cât stăteam 
mai mult în casă, cu atât mai bine şi cu atât scădeau 
şansele ca prietenii ei să mă vadă - rubiconda, ruşinea 
familiei: Julia, grasă, urâtă şi penibilă. Se simţea jenată 
când era cu mine şi mergea întotdeauna câţiva paşi mai în 
faţă sau rămânea zece paşi în urmă; stinghereala ei în 
prezenţa mea era suficient de evidentă încât să atragă 
atenţia. Odată, când am ieşit împreună din magazin, l-am 
auzit pe unul din băieţi spunând „Sigur e adoptată. Scârba 
aia grasă n-are cum să fie sora adevărată a lui Nel Abbott”. 
Au râs, iar eu m-am uitat la ea căutând compasiune, dar n- 
am văzut decât ruşine. 

In ziua aia am mers singură la râu. Duceam o geantă în 
care aveam un prosop şi o carte, o doză de Cola fără zahăr 
şi două batoane Snickers, în caz că mi se făcea foame între 
prânz şi cină. Burta şi spatele mă dureau şi am vrut să mă 
întorc în intimitatea  cămăruţei mele răcoroase şi 
întunecoase, unde puteam să fiu singură. Nevăzută. 

Prietenii lui Nel erau deja acolo şi colonizaseră plaja, 
mica semilună de țărm nisipos de pe latura apropiată a 
bulboanei. Era cel mai bun loc de stat, puţin în pantă, 
puteai să te întinzi, cu degetele de la picioare în apă. Erau 
trei fete: două localnice şi o fată pe nume Jenny, care 
venea din Edinburgh şi avea o piele superbă, de culoarea 
fildeşului şi părul negru, tuns într-un bob perfect. Deşi era 


scoțiană, vorbea engleza curată, fără accent, şi băieţii 
încercau cu disperare s-o agaţe, se zvonea că încă era 
virgină. 

Toţi cu excepţia lui Robbie, bineînţeles, care n-avea ochi 
decât pentru Nel. Se cunoscuseră cu doi ani înainte, când el 
avea şaptesprezece ani şi ea cincisprezece şi de-acum erau 
un cuplu de vară stabil, cu toate că aveau voie să se vadă 
cu alţii în restul anului, fiindcă nu era realist să-i ceri lui să 
fie fidel când ea nu era acolo. Robbie avea un metru 
optzeci şi cinci, era frumos şi popular, juca mult rugby, iar 
familia lui avea bani. 

Când Nel era cu Robbie, se întorcea uneori acasă cu 
vânătăi pe încheieturi sau pe braţe. Când am întrebat-o de 
unde le are, a râs şi-a zis: „Tu ce crezi?” Robbie îmi stârnea 
o senzaţie ciudată în stomac şi nu mă puteam abţine să nu 
mă holbez la el de câte ori era prin preajmă. Încercam să n- 
o fac, dar nu-mi puteam dezlipi ochii de pe el. Observase şi 
el şi începuse să se uite şi el la mine. El şi Nel făceau 
poante pe chestia asta, iar uneori se uita la mine şi-şi 
lingea buzele, apoi râdea. 

Băieţii erau şi ei acolo, înotau pe partea cealaltă, se 
căţărau pe mal, se-mpingeau de pe pietre, râdeau, înjurau 
şi se făceau unul pe altul poponari. Aşa păreau să meargă 
lucrurile întotdeauna: fetele stăteau şi aşteptau, iar băieţii 
se hârjoneau până se plictiseau şi-atunci veneau în partea 
asta şi le făceau fetelor diverse lucruri, iar fetele uneori îi 
lăsau, alteori le opuneau rezistenţă. Toate cu excepţia lui 
Nel, care nu se temea să plonjeze în apă şi să-şi ude părul, 
care savura jocurile lor brutale, care reuşea să facă 
echilibristică între a fi socotită un băieţoi şi a fi obiectul 
suprem al dorinţei lor. 

Bineînţeles, nu m-am dus să stau cu prietenii lui Nel. Mi- 
am întins prosopul sub copaci şi m-am aşezat. Mai era un 
grup de fete mai mici, cam de vârsta mea, un pic mai încolo 
şi pe una dintre ele am recunoscut-o din verile trecute. Mi-a 
zâmbit şi i-am zâmbit şi eu. l-am făcut scurt cu mâna, dar s- 
a uitat în altă parte. 

Era foarte cald. Şi-atunci am tânjit să intru în apă. Îmi 


imaginam foarte clar cum aş simţi-o pe piele, curată şi lină, 
îmi imaginam moliciunea fleşcăită a nămolului cald printre 
degetele de la picioare, parcă vedeam şi lumina caldă, 
portocalie de pe pleoapele mele închise când mă întindeam 
pe spate să fac pluta. Mi-am scos tricoul, dar nu m-a răcorit 
deloc. Am observat că Jenny mă studia strâmbând din nas, 
apoi a lăsat ochii-n jos când şi-a dat seama că i-am văzut 
dezgustul de pe chip. 

M-am întors cu spatele la toţi, m-am întins pe partea 
dreaptă şi-am deschis cartea. Citeam /storia secretă“. Ce-mi 
mai doream şi eu un grup de prieteni ca ăia - strâns uniţi, 
exclusivişti şi sclipitori. Imi doream să am pe cineva de 
urmat, care să mă protejeze, pe cineva remarcabil datorită 
creierului, nu picioarelor ei lungi. Deşi ştiam că, dacă erau 
astfel de oameni pe-aici sau la şcoala mea din Londra, n-ar 
fi vrut să fie prieteni cu mine. Nu eram proastă, dar nici nu 
străluceam. 

Nel strălucea. 

A coborât la râu la un moment dat, pe la mijlocul după- 
amiezii. Am auzit-o că-şi striga prietenii, iar băieţii i-au 
răspuns din vârful falezei, unde stăteau şi fumau cu 
picioarele atârnate peste margine. M-am uitat peste umăr 
şi-am privit-o cum s-a dezbrăcat şi-a intrat alene în apă, 
stropindu-se pe trup şi savurând atenţia pe care-o atrăgea. 

Băieţii coborau acum de pe culmea falezei stâncoase, 
prin pădure. M-am rostogolit pe burtă având grijă să-mi ţin 
capul în jos şi ochii fixaţi ferm pe pagină, unde cuvintele 
erau înceţoşate. Imi doream să nu fi venit, îmi doream să 
mă fi putut fofila de-acolo pe neobservate, dar nu puteam 
face nimic pe neobservate, efectiv nimic. Masa mea 
diformă şi albă n-a dispărut nicăieri. A 

Băieţii aveau o minge de fotbal şi au pus de-o miuţă. li 
auzeam cerând pase, auzeam mingea plesnind suprafaţa 
apei şi râsetele stridente ale fetelor când erau stropite. 


4 Romanul de debut, de mare succes, al scriitoarei americane Donna 
Tartt, care analizează circumstanţele care duc la o crimă într-un grup 
de studenţi la Studii Clasice; roman apărut în 2005 la Editura Polirom 
(N.t.). 


Apoi am simţit o plesnitură usturătoare pe coapsă când 
m-a lovit mingea. Râdeau toţi. Robbie a ridicat o mână şi a 
alergat spre mine să ia mingea. 

— Scuze, scuze, a spus cu un rânjet larg pe faţă. Scuze, 
Julia, n-am vrut să te lovesc. 

A luat mingea şi l-am văzut că se uita la mine, la semnul 
roşu, murdar de noroi de pe carnea mea, palidă şi 
marmorată. Cineva a zis ceva de o ţintă mare, îhî, uşa 
grajdului o mai poţi rata, da' curu' ăla, mai greu. 

M-am întors la cartea mea. Mingea a lovit un copac doar 
la vreun metru de mine şi cineva a strigat „Scuze”, l-am 
ignorat. S-a întâmplat iar, şi apoi încă o dată. M-am întors; 
aruncau spre mine. Tragere la ţintă. Fetele erau încovoiate 
de râs, se sufocau de-a dreptul, iar hohotele lui Nel se 
auzeau cel mai tare. 

M-am ridicat în fund şi-am încercat să fac pe tupeista: 
„Ha, ha. Bine, bravo. Foarte amuzant. Cred că e cazul să 
încetaţi. Terminaţi odată!” am strigat, dar altul mă luase în 
vizor. Mingea a venit spre mine. Mi-am ridicat braţul să-mi 
protejez faţa şi mingea mi-a lovit carnea tare, usturător, cu 
o plesnitură sonoră. Cu lacrimile înţepându-mi ochii, m-am 
ridicat cât am putut de repede în picioare. Fetele mai mici 
se uitau şi ele. Una dintre ele îşi acoperise gura cu mâna. 
„Opriţi-vă!” a strigat ea. „Aţi lovit-o. Îi curge sânge”. 

M-am uitat în jos. Aveam sânge pe picior şi se prelingea 
pe interiorul coapsei spre genunchi. Nu era de la asta - mi- 
am dat seama imediat -, nu mă râăniseră. Crampele 
abdominale, durerea de spate... şi toată săptămâna mă 
simţisem mai nefericită ca de obicei. Sângeram de-a 
binelea, din greu, nu doar un avertisment - pantalonii scurţi 
erau îmbibaţi de sângele care trecuse prin ei. Se uitau la 
mine, toţi, mă priveau ţintă. Fetele nu mai râdeau, se uitau 
una la alta cu gurile căscate, pe jumătate oripilate, pe 
jumătate amuzate. l-am prins privirea lui Nel şi ea şi-a ferit- 
o. Mai că o simţeam cum se crispează. li venea să intre în 
pământ. Îi era ruşine cu mine. Mi-am tras tricoul cât de 
repede am putut, mi-am înfăşurat prosopul pe talie şi m-am 
îndepărtat poticnit şi stângaci pe potecă. Când plecam, i- 


== Gl 


am auzit pe băieţi râzând din nou. 


În noaptea aia am intrat în apă. Mai târziu... mult, mult 
mai târziu şi băusem - prima mea experienţă cu alcoolul. 
Se întâmplaseră şi alte lucruri. Robbie a venit după mine, 
m-a căutat, şi-a cerut iertare pentru cum se purtaseră el şi 
prietenii lui. Mi-a spus ce rău îi părea, m-a luat de umeri, 
mi-a spus că n-aveam de ce să-mi fie ruşine. 

Dar tot m-am dus la Bulboana Înecaţilor şi Nel m-a scos 
afară. M-a tras pe mal şi m-a săltat în picioare. Mi-a tras o 
palmă zdravănă peste faţă. „Ce-ai făcut, grasă idioată ce 
eşti? Ce încerci să faci?” 


= 62 — 


2015 
MIERCURI, 12 AUGUST 


Patrick 


Căsuţa familiei Ward nu mai era a familiei Ward de mai 
bine de-un secol şi nu-i aparţinea nici lui Patrick. De fapt, 
nu părea să mai aparţină cuiva. Presupunea că era a 
consiliului local, deşi nimeni nu se declarase proprietar. 
Dar, în orice caz, Patrick avea o cheie, iar asta-l făcea să se 
simtă răspunzător. Plătea micile facturi de curent şi apă şi 
instalase cu mâna lui yala în urmă cu câţiva ani, după ce 
uşa veche fusese distrusă de golani. Acum doar el şi fiul lui, 
Sean, mai aveau chei, iar Patrick avea grijă să păstreze 
locul curat şi aranjat. 

Doar că uneori uşa era lăsată descuiată şi, ca să fie 
sincer, Patrick nu mai putea fi sigur că o încuiase. În ultimul 
an începuse să aibă din ce în ce mai des momente de 
confuzie care-l umpleau de o groază aşa de îngheţată, că 
refuza să o înfrunte. Uneori uita cuvinte sau nume şi îi lua 
mult timp să le regăsească. Vechi amintiri ieşeau la 
suprafaţă ca să spargă seninătatea gândurilor lui, amintiri 
colorate sălbatic, tulburător de zgomotoase. La periferia 
câmpului lui vizual începeau să se mişte umbre. 

Patrick se ducea zilnic în susul râului, făcea parte din 
rutina lui: trezit devreme, mers pe jos de-a lungul râului 
cele trei mile până la căsuţă, uneori o oră-două de pescuit. 
Acum făcea mai rar asta. Nu era doar oboseala sau durerea 
de picioare, ce-i lipsea era voinţa. Nu mai găsea plăcere în 
lucrurile care îl bucurau odinioară. Dar tot îi plăcea să 
verifice, iar când îşi simţea picioarele zdravene, încă mai 
reuşea să facă drumul pân-acolo şi-napoi în vreo două ore. 
Însă în dimineaţa asta se trezise cu pulpa stângă umflată şi 
dureroasă, pulsaţia surdă din venă la fel de nemiloasă ca 
ticăitul unui ceasornic. Aşa că s-a hotărât să ia maşina. 

S-a ridicat cu greu din pat, a făcut duş, s-a îmbrăcat şi 
apoi, cu o bruscă iritare, şi-a amintit că maşina era încă la 


— 63 — 


service - uitase cu desăvârşire s-o ia ieri după-amiază. 
Bombănind în barbă, traversă, şchiopătând, curtea ca s-o 
întrebe pe noră-sa dac-o putea împrumuta pe-a ei. 

Nevasta lui Sean, Helen, era în bucătărie, spăla podeaua. 
În timpul trimestrului, la ora asta ar fi fost deja plecată - 
era directoarea şcolii şi avea grijă să fie în birou la şapte şi 
jumătate, în fiecare dimineaţă. Chiar şi în vacanțe, nu era 
genul care să lenevească-n pat. Nu-i stătea în fire să fie 
leneşă. 

— Văd că eşti matinală, a spus Patrick când a intrat în 
bucătărie, iar ea zâmbi. Cu ridurile care-i încreţeau pielea 
din jurul ochilor şi şuviţele albe din părul scurt castaniu, 
Helen arăta mai bătrână decât cei treizeci şi şase de ani pe 
care-i avea. Mai bătrână - şi-a spus Patrick - şi mai obosită 
decât ar trebui. 

— N-am putut dormi, spuse ea. 

— Oh, îmi pare rău, drăguță. 

Ridică din umeri: 

— Asta e. 

Puse mopul în găleată şi-l sprijini de perete. 

— Îţi fac o cafea, tată? 

Aşa-i spunea acum. La început i-a sunat ciudat, dar acum 
îi plăcea; îl încălzea afecțiunea din vocea ei când rostea 
cuvântul. Îi spuse că ar lua nişte cafea într-un termos, 
explicând că voia să o ia în amonte pe râu. 

— N-o să te apropii deloc de bulboană, da? Mă gândesc 
că... 
Patrick scutură din cap: 

— Nu, sigur că nu. 

Făcu o pauză. 

— Cum se descurcă Sean cu toată chestia asta? 
Ea ridică iar-din umeri: 

— Ştii tu. Nu prea vorbeşte. 


Sean şi Helen locuiau în casa pe care Patrick o împărţise 
pe vremuri cu soţia lui. După moartea ei, Sean şi Patrick 
trăiseră acolo. Mult mai târziu, după căsătoria lui Sean, 
transformaseră vechiul grajd din cealaltă parte a curţii, şi 


— 64 — 


Patrick se mutase acolo. Sean a protestat, spunând că el şi 
Helen ar trebui să se mute, dar Patrick nici n-a vrut să 
audă. Îi voia acolo, îi plăcea senzaţia de continuitate, 
senzaţia că ei trei erau o micuță comunitate, parte din oraş, 
dar cumva separată. 

Când a ajuns la cabană, Patrick văzu imediat că fusese 
cineva acolo. Perdelele erau trase şi uşa de la intrare era un 
pic întredeschisă. lnăuntru, găsi patul nefăcut. Pe podea 
erau pahare goale cu urme de vin şi un prezervativ plutea 
în vasul de toaletă. In scrumieră erau mucuri de la ţigări 
rulate cu mâna. A luat unul şi l-a adulmecat să vadă dacă 
nu mirosea a marijuana, dar a simţit doar miros de scrum 
rece. Mai erau şi alte chestii: haine şi diverse resturi - o 
şosetă albastră desperecheată, un şirag de mărgele. Le-a 
adunat pe toate, îndesându-le într-o pungă de plastic. A 
desfăţat patul, a spălat paharele în chiuvetă, a aruncat 
mucurile în coşul de gunoi şi a încuiat cu grijă uşa. A dus 
totul la maşină şi a azvârlit cearşafurile pe bancheta din 
spate, gunoiul în portbagaj şi diversele mărunţişuri în 
torpedou. 

A încuiat maşina şi s-a dus pe malul râului, aprinzându-şi 
pe drum o ţigară. Il durea piciorul şi pieptul i s-a strâns 
când a inhalat fumul fierbinte care-l izbea în fundul gâtului. 
Tuşind, şi-a imaginat cum pereţii plămânilor lui obosiţi şi 
înnegriţi sunt răzuiţi de tusea caustică. Dintr-odată s-a 
întristat profund. Stările astea îl apucau uneori şi-l încleştau 
cu atâta forţă, că se trezea că-şi dorea să se termine totul. 
Toate. S-a uitat la apă şi pufni. N-avea să fie niciodată unul 
dintre ăia care cedau tentaţiei de a se cufunda, de a scăpa 
de toate poverile, dar era suficient de sincer încât să 
recunoască faptul că uneori până şi el înţelegea atracţia 
uitării depline. 

Când a ajuns înapoi acasă se apropia amiaza şi soarele 
era sus pe cer. Patrick a văzut pisica vagaboandă pe care-o 
hrănea Helen traversând alene curtea către tufa de 
rozmarin din stratul de sub fereastra bucătăriei. A observat 
că spinarea îi era uşor curbată şi pântecele umflat. 
Gestantă. Va trebui să ia măsuri. 


OI, 13 AUGUST 
Erin 


Vecinii mei de doi bani din clădirea în care am închiriat 
pe termen scurt un apartament ieftin în Newcastle se 
certau ca chiorii azi-dimineaţă la ora patru, aşa că m-am 
hotărât să mă duc să alerg. Eram gata îmbrăcată şi 
pregătită când m-am gândit, de ce să alerg aici când aş 
putea să alerg acolo? Aşa că am condus până în Beckford, 
am parcat lângă biserică şi am luat-o-n sus pe poteca de 
lângă râu. 

La început a fost mai greu. Odată ce treci de bulboană 
trebuie să urci dealul şi-apoi să cobori panta pe partea 
cealaltă, dar apoi terenul devine mai drept şi alergarea e de 
vis. E răcoare înainte să se ridice soarele verii, e linişte, 
peisajul e frumos, nu sunt ciclişti - o diferenţă mare faţă de 
traseul meu din Londra de-a lungul Canalului Regent, unde 
făceam slalom printre biciclişti şi turişti de la un capăt la 
altul. 

Câteva mile-n sus pe râu, valea se lărgeşte şi dealul 
verde din cealaltă parte, unde pasc oi, se îndepărtează într- 
o pantă lină. Am alergat pe teren drept cu pietriş, sterp, cu 
excepţia câtorva petice de iarbă aspră şi a grozamei 
omniprezente. Am alergat tare, cu capul în pământ, până 
ce, cam după o milă, am dat de o căsuţă retrasă, cu un şir 
de mesteceni în spate. 

Am încetinit să-mi trag sufletul şi m-am îndreptat spre 
clădire ca s-arunc o privire. Era o căsuţă izolată, aparent 
neocupată, dar nu abandonată. Avea perdele, parţial trase 
şi geamurile erau curate. M-am uitat înăuntru şi-am văzut 
un living micuţ, mobilat cu două fotolii verzi şi o măsuţă 
între ele. Am încercat uşa, dar era încuiată, aşa că m-am 
aşezat la umbră pe scările de la intrare şi-am băut din sticla 
mea de apă. Mi-am întins picioarele, mi-am flexat gleznele 
şi-am aşteptat să-mi revină la normal respiraţia şi pulsul. 
Cineva scrijelise pe prag un mesaj - Pe-aici a trecut Annie 


Nebuna - şi desenase un mic craniu. 

Ciorile din copacii din spatele meu se ciondăneau, dar în 
afară de asta şi de behăitul ocazional al oilor, valea era 
tăcută, perfectă, netulburată. Mă consider orăşeancă get- 
beget, dar locul ăsta, aşa ciudat cum e, îţi intră-n sânge. 

Inspectorul Townsend convocă o şedinţă imediat după 
ora nouă. Nu eram mulţi - vreo doi poliţişti în uniformă care 
ne ajutaseră cu mersul din uşă-n uşă în căutare de martori, 
Callie, poliţista tinerică, Părosul cu ştiinţa şi eu. Townsend 
fusese cu legistul la autopsie - ne-a adus toate informaţiile, 
majoritatea nefiind cine ştie ce surpriză. Nel a murit din 
cauza rănilor provocate în cădere. Nu avea apă în plămâni, 
deci nu s-a înecat, când a străpuns suprafaţa apei totul se 
sfârşise deja. Nu erau răni care să nu poată fi explicate de 
cădere - n-avea zgârieturi sau vânătăi în locuri aiurea sau 
care ar putea sugera intervenţia altcuiva. Mai avea şi o 
cantitate destul de mare de alcool în sânge, cam cât trei- 
patru pahare. 

Callie ne-a pus la curent cu rezultatele investigaţiei din 
uşă-n uşă - nu că ar fi fost cine ştie ce de zis. Nel a fost la 
cârciumă pentru scurt timp duminică seara şi a plecat de 
acolo pe la şapte. A fost la Casa Morii cel puţin până la zece 
şi jumătate, ora la care Lena s-a dus la culcare. Nimeni n-a 
mai declarat că ar fi văzut-o după aceea. Şi nimeni n-a 
declarat că ar fi văzut-o implicată recent în vreo dispută, 
deşi marea majoritate a cetăţenilor era de acord că nu era 
prea agreată. Localnicilor nu le plăcea atitudinea ei, 
aroganta străinei care vine în orăşelul lor şi se laudă că 
spune povestea lor. Cine se credea? 

Părosul trecuse prin e-mailurile lui Nel - crease un cont 
dedicat proiectului şi-i invitase pe localnici să-i trimită 
poveştile lor. In mare parte, primise doar înjurături. 

— Deşi n-aş spune că e mult mai rău decât ce primesc pe 
internet o mulţime de femei într-o zi obişnuită, a zis el 
ridicând din umeri a scuză şi privindu-mă de parcă era 
răspunzător de fiecare idiot misogin de pe net. 

— O să-i luăm la întrebări pe toţi, desigur, dar... 

Restul mărturiei Părosului a fost chiar foarte interesant. 


SER y 


În primul rând, demonstra că Jules Abbott era o mincinoasă: 
telefonul lui Nel încă lipsea cu desăvârşire, dar facturile ei 
detaliate arătau că, deşi nu-şi prea folosea mobilul, o 
sunase de unsprezece ori pe sora ei în ultimele trei luni. 
Majoritatea apelurilor sub un minut, uneori două-trei; 
niciunul nu fusese prea lung, dar nici nu i se închisese 
telefonul în nas. 

Reuşise să stabilească şi ora exactă a decesului. Camera 
de pe faţa stâncoasă a falezei - cea care nu fusese distrusă 
- surprinsese ceva. Nimic şocant, nimic grăitor, doar o 
bruscă mişcare rapidă, blurată, în beznă, urmată de o 
perdea de stropi de apă. Camera ne spunea că la ora 02:31 
a.m. Nel s-a prăbuşit în apă. 

Ce-i mai bun a lăsat la final. 

— Am găsit o amprentă pe carcasa celeilalte camere, cea 
stricată, spuse. Nu se potriveşte cu niciuna din baza 
noastră de date, dar n-am putea cere localnicilor să 
înceapă să vină la secţie ca să-i eliminăm din lista de 
suspecți? 

Townsend aproba. 

— Camera aia a mai fost vandalizată, a continuat Părosul 
ridicând din umeri, aşa că nu ne va oferi ceva neapărat 
concludent, dar... 

— Chiar  şi-aşa. Să vedem ce aflăm. Vă las 
dumneavoastră sarcina asta, a spus Townsend uitându-se 
la mine. Eu o să stau puţin de vorbă cu Julia Abbott despre 
apelurile astea. 

S-a ridicat şi şi-a încrucişat braţele pe piept cu bărbia 
lăsată-n jos. 

— Ar trebui să ştiţi cu toţii - a zis cu voce scăzută, 
aproape a scuză - că azi-dimineaţă am avut o discuţie 
telefonică cu şefii de la Divizie. 

A oftat adânc, iar noi, ceilalţi, ne-am aruncat priviri 
rapide. Ştiam ce urma. 

— Date fiind rezultatele autopsiei şi lipsa oricărei dovezi 
care să indice că ar fi avut loc o altercaţie pe faleza aia, se 
pune presiune pe noi să nu ne risipim resursele - puse mici 
ghilimele în aer - pe o sinucidere sau moarte accidentală. 


Deci. Ştiu că mai sunt multe de făcut, dar trebuie să lucrăm 
rapid şi eficient. N-o să ni se dea prea mult timp pentru 
cazul ăsta. 

N-aş putea spune că am fost şocată. M-am gândit la 
conversaţia pe care-o avusesem cu inspectorul-şef în ziua 
în care am primit cazul - aproape sigur s-a aruncat. Toată 
lumea se-arunca pe-aici - unii de pe stânci, alţii la tras 
concluzii. Deloc surprinzător, având în vedere istoria 
locului. 

Dar chiar şi-aşa, nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea că două 
femei ajunseseră în apă în ultimele două-trei luni şi că se 
cunoşteau. Exista o legătură între ele: locul şi oamenii. Le 
mai lega şi Lena: cea mai bună prietenă a uneia, fiica 
celeilalte. Ultima persoană care-a văzut-o pe maică-sa în 
viaţă şi prima care-a insistat că toate astea - nu doar 
moartea maică-sii, ci şi misterul care-o înconjura - erau ce 
şi-a dorit. Tare bizar să auzi asta din gura unui copil. 

l-am spus şi inspectorului când ieşeam din secţie. M-a 
privit mâhnit. 

— Dumnezeu ştie ce-o fi în capul fetei ăleia, spuse. O să 
încerce să găsească o explicaţie logică, un răspuns. O să... 

S-a oprit. Spre noi venea o femeie: de fapt, mai mult se 
târa decât mergea, bombănind pentru sine. Purta o haină 
neagră, în ciuda căldurii, părul grizonant era brăzdat de 
şuviţe mov şi pe unghii avea ojă neagră. Arăta ca o adeptă 
a stilului goth, bătrână. 

— 'Neaţa, Nickie, i-a spus Townsend. 

Femeia a ridicat privirea spre el, apoi către mine, mijind 
ochii pe sub sprâncenele stufoase. 

— Împf, a mormăit în loc de salut. Ei? Aţi ajuns la vreo 
concluzie? 

— O concluzie despre ce, Nickie? 

— Despre cine-a împins-o? s-a repezit ea împroşcând 
stropi de salivă. Despre cine-a împins-o. 

— Cine-a împins-o? am repetat. Vă referiţi la Danielle 
Abbott? Aveţi informaţii care ne-ar putea fi utile, doamnă... 
ăăăă...? 

S-a uitat urât la mine, apoi s-a întors spre Townsend. 


— Pe-asta cum o strigă acasă? l-a întrebat, ridicând 
degetul mare în direcţia mea. 

— E sergentul Morgan, i-a zis el calm. Vrei să ne spui 
ceva, Nickie? Ceva despre noaptea aia? 

Ea pufnea din nou. 

— N-am văzut nimic. Şi chiar dac-aş fi văzut, doar ăştia 
de-alde voi nu stau să se uite-n gura mea, nu? 

Şi-a continuat drumul ei târşâit pe strada scăldată-n 
soare, mormăind în continuare. 

— Ce credeţi c-a vrut să spună? l-am întrebat pe 
inspector. N-ar trebui să vorbim cu ea în mod oficial? 

— În locul dumneavoastră n-aş lua-o prea în serios pe 
Nickie Sage, răspunse Townsend scuturând din cap. Nu e 
tocmai demnă de încredere. 

— Nu? 

— Spune că e „clarvăzătoare”, că vorbeşte cu morţii. Am 
mai avut ceva probleme cu ea, înşelăciune şi altele 
asemenea. În plus, susţine şi că e descendenta unei femei 
care a fost omorâtă aici de vânătorii de vrăjitoare, adăugă 
el sec. E nebună de legat. 


Jules 


Când s-a auzit soneria de la uşă, eram în bucătărie. Am 
aruncat o privire pe geam şi l-am văzut pe detectivul 
Townsend stând în faţa treptelor şi uitându-se-n sus, la 
ferestre. Lena a ajuns la uşă înaintea mea, i-a deschis şi a 
spus: 

— Salut, Sean! 

Townsend intră în casă, atingându-i în treacăt trupul 
slăbănog şi remarcându-i (n-avea cum să nu remarce) 
blugii tăiaţi, tricoul cu celebrul imprimeu Rolling Stones cu 
limba scoasă. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o. Avea palma 
uscată, dar pielea avea un fel de patină nesănătoasă şi sub 
ochi avea cearcăne pământii. Lena se uita la el printre 
gene. Duse mâna la gură şi începu să-şi roadă o unghie. 

L-am condus în bucătărie şi Lena a venit după noi. Ne-am 
aşezat la masă, iar ea s-a sprijinit de blat. Işi încrucişă 


AR e RE 


gleznele, apoi se foi un pic şi le încrucişă iar. 

Townsend n-o privi deloc, tuşi şi îşi frecă o mână de 
încheietura celeilalte. 

— Am finalizat autopsia, spuse încet. 

Acum se uita spre Lena, apoi la mine. 

— Nel a murit în cădere. Nu există indicii care să arate 
intervenţia altcuiva. Avea şi ceva alcool în sânge. 

Vocea i se făcu mai domoală: 

— Suficient cât să-i afecteze judecata. S-o facă să fie 
nesigură pe picioare. 

Lena scoase un sunet, un lung suspin întretăiat. 
Detectivul îşi privea mâinile, împreunate acum pe masă, în 
faţa lui. 

— Dar... Nel se căţăra ca o capră pe stâncile alea, am zis. 
Şi putea să ducă mai mult de câteva pahare de vin. Nel 
putea duce fără probleme o sticlă... 

Aprobă: 

— Posibil... dar în beznă, acolo sus... 

— N-a fost un accident, spuse Lena tăios. 

— Nu s-a aruncat, am repezit-o şi eu. 

Lena mă privi cu ochi mijiţi şi buza de sus ridicată. 

— De unde ştii tu? întrebă. 

Se întoarse spre detectiv: 

— Ştii că te-a minţit? A minţit când a zis că n-a avut 
niciun fel de contact cu mama. Mama a încercat s-o sune 
de... nici nu ştiu de câte ori. N-a răspuns niciodată, n-a 
sunat înapoi niciodată, n-a... 

Se opri şi mă privi: 

— Pur şi simplu... până la urmă, ce cauţi aici? Nu te vreau 
aici. 

leşi furtunos, trântind după ea uşa bucătăriei. Câteva 
clipe mai târziu se trânti şi uşa camerei ei. 


Eu şi inspectorul Townsend am rămas tăcuţi. Aşteptam 
să mă întrebe de apelurile telefonice, dar n-a spus nimic: 
nu i se citea nimic în ochi şi chipul îi era inexpresiv. 

— Nu vi se pare bizar cât de convinsă e că Nela făcut 
asta în mod deliberat? am spus în cele din urmă. 


E An NE 


Se întoarse spre mine cu capul înclinat puţin într-o parte, 
dar tot nu spuse nimic. 

— Aveţi vreun suspect în cazul ăsta? Vreau să zic... mie 
nu prea mi se pare că-i pasă cuiva de pe-aici că a murit. 

— Dumneavoastră aveţi? spuse pe ton plat. 

— Ce-ntrebare-i asta? 

Simţeam cum mi se-ncingeau obrajii. Ştiam ce urmează. 

— Domnişoară Abbott, spuse. Julia. 

— Jules. Mă cheamă Jules. 

Trăgeam de timp, ca să amân inevitabilul. 

— Jules. 

Îşi drese glasul. 

— Aşa cum a menţionat şi Lena, deşi ne-aţi spus că n-aţi 
avut niciun fel de contact cu sora de ani întregi, 
desfăşurătorul convorbirilor de pe mobilul lui Nel arată că 
numai în ultimele trei luni v-a sunat de unsprezece ori. 

Mi-am ferit privirea, cu faţa arzând de ruşine. 

— Unsprezece telefoane. De ce ne-aţi minţit? 

(Tot timpul minte, ai mormăit pe-ascuns. Tot timpul. Tot 
timpul spune poveşti.) 

— N-am mințit. N-am vorbit niciodată cu ea. Cum a zis şi 
Lena: lăsa mesaje, eu nu răspundeam. Deci n-am minţit, 
am repetat cu o voce care-mi suna până şi mie nevolnică, 
miorlăită. Uitaţi ce e, nu-mi puteţi cere să vă explic, fiindcă 
e imposibil de explicat cuiva din afară. Eu şi Nel aveam 
probleme vechi - dar asta n-are nicio legătură cu ce s-a 
întâmplat. 

— De unde ştiţi? întrebă Townsend. Dacă n-aţi vorbit cu 
ea, de unde ştiţi cu ce-are legătură? 

— Păi... Poftim! am zis şi i-am întins mobilul. Luaţi-l şi 
auziţi cu urechile dumneavoastră. 

Îmi tremurau mâinile, iar când s-a întins după telefon, 
tremurau şi ale lui. A ascultat ultimul tău mesaj. 

— De ce n-aţi sunat-o înapoi? spuse având pe chip o 
expresie vecină cu dezamăgirea. Părea tulburată, nu 
credeţi? 

— Nu, eu... nu ştiu. Era tipic pentru Nel. Uneori era 
fericită, alteori era tristă, uneori furioasă, nu o dată era 


Z7 


beată... nu însemna nimic. N-o cunoaşteţi. 

— Celelalte apeluri ale ei - rosti apăsat, cu vocea de data 
asta mai aspră. Mai aveţi mesajele? 

Nu le-aveam, nu pe toate, dar le-a ascultat pe cele pe 
care le aveam, încleştând telefonul atât de tare în mână, că 
i se albiseră articulațiile degetelor. Când termină, îmi dădu 
înapoi telefonul. 

— Să nu le ştergeţi. S-ar putea să fie nevoie să le 
ascultăm din nou. 

Împinse scaunul şi se ridică, iar eu l-am urmat pe hol. 

La uşă se întoarse spre mine: 

— Îmi pare rău să vă spun, dar mi se pare ciudat că nu i- 
aţi răspuns. Că n-aţi încercat să aflaţi de ce era atât de 
disperată să vă vorbească. 

— Am crezut că vrea doar să-mi atragă atenţia, am zis 
încet, iar el se întoarse şi-şi văzu de drum. 

Mi-am adus aminte abia după ce închisese uşa după el. 
Am alergat să-l prind din urmă. 

— Domnule detectiv Townsend! am strigat. Avea o 
brățară. Brăţara mamei. Nel o purta tot timpul. Aţi găsit-o? 

Clătină din cap şi se-ntoarse iar spre mine: 

— Nu n-am găsit nimic. Lena i-a spus sergentului Morgan 
că, deşi Nel o purta des, nu era un obiect pe care-l avea la 
ea în fiecare zi. Deşi - continuă plecând capul - presupun 
că n-aveaţi de unde să ştiţi asta. 

Mai aruncă o privire spre casă, apoi urcă în maşină şi ieşi 
în marşarier de pe alee. 


Jules 


Până la urmă a ajuns să fie vina mea. Eşti dată naibii, 
Nel. Te-ai dus, probabil ai fost omorâtă, şi toată lumea mă 
acuză pe mine. Nici nu eram aici! Mă simţeam irascibilă, 
redusă la varianta mea adolescentină. Imi venea să zbier la 
ei „De ce e vina mea?!” 

După plecarea detectivului, m-am întors în casă ofuscată 
şi, surprinzându-mi în treacăt imaginea în oglindă, am văzut 
uimită că cea care mă sfredelea cu privirea de acolo erai tu 


BE pe RE 


(mai bătrână, nu atât de frumoasă, dar tot tu). Ceva mi se 
zbătea în piept. M-am dus în bucătărie şi am plâns. Dacă ți- 
am greşit, trebuia să ştiu cum. Poate că nu te-am iubit, dar 
nu pot permite să fii abandonată aşa, ignorată. Vreau să 
ştiu dacă cineva ţi-a făcut rău şi de ce; vreau să plătească. 
Vreau să rezolv definitiv toată chestia asta, că poate-atunci 
o să încetezi să-mi mai şopteşti în ureche n-am sărit, n-am 
sărit, n-am sărit. Te cred, bine?! Şi (spune-o în şoaptă) 
vreau să ştiu că sunt în siguranţă. Vreau să ştiu că nu vine 
nimeni să-mi facă rău. Vreau să ştiu că acest copil pe care 
urmează să-l iau sub aripa mea exact asta e: un copil 
nevinovat, nu periculos. 

Nu-mi ieşea din cap cum l-a privit Lena pe Townsend, 
tonul vocii când i-a spus pe numele mic (pe numele mic?), 
cum s-a uitat el la ea. M-am întrebat dacă era adevărat ce 
le spusese despre brățară. Mie mi-a sunat fals, fiindcă te 
grăbiseşi atât de tare să pui stăpânire pe ea, s-o declari a 
ta. Posibil să fi insistat s-o iei numai fiindcă ştiai cât de mult 
mi-o doream. Când ai găsit-o printre lucrurile mamei şi ţi-ai 
pus-o pe mână, m-am plâns tatei (da, iar spun poveşti). Am 
întrebat „De ce s-o ia ea?” De ce nu, ai răspuns. Sunt cea 
mai mare. lar când a plecat, ţi-ai admirat-o zâmbind. /mi; stă 
bine, ai spus. Nu crezi că-mi stă bine? Ai ciupit un strat de 
grăsime de pe antebraţul meu. Mă îndoiesc că ar fi încăput 
pe mânuta ta dolofană. 

Mi-am şters ochii. Mă înţepai aşa deseori; cruzimea a fost 
întotdeauna atuul tău. Unele săgeți - despre cât de mare 
eram, cât de înceată, cât de plicticoasă - le ignoram. Altele 
- Hai, Julia, fii sinceră. Undeva, în adâncul sufletului, aşa-i 
că ti-a plăcut? - erau ghimpi înfipţi adânc în carnea mea, 
imposibil de scos dacă nu voiam să deschid răni proaspete. 
Ultima, bolborosită în urechea mea în ziua în care-am 
îngropat-o pe mama - ah, pentru vorbele alea te-aş fi 
sugrumat cu mâinile goale! Şi dacă pe mine m-ai scos din 
minţi, dacă pe mine mă făceai să mă simt în halul acela, cui 
i-ai mai stârnit gânduri ucigaşe? 

În măruntaiele casei, la tine în birou, am început să-ţi fac 
ordine în hârtii. Primele, chestiile banale. Din fişetele de 


— 74 — 


lemn de lângă perete am scos dosare cu istoricul medical al 
tău şi al Lenei, certificatul de naştere al Lenei, fără numele 
tatălui. Sigur, ştiusem că aşa avea să fie; era unul dintre 
misterele tale, unul dintre secretele pe care le protejai cu 
înverşunare. Dar nici Lena să nu ştie? (N-am putut să nu mă 
întreb, răutăcios, dacă nici măcar tu nu ştiai.) 

Mai erau evaluări de la Grădiniţa Montessori din Park 
Slope, Brooklyn şi de la şcoala locală din Beckford. Actele 
casei, o poliţă de asigurare de viaţă (cu Lena beneficiar), 
extrase bancare, conturi de investiţii... obişnuitele rămăşiţe 
ale unei vieţi relativ bine organizate, fără secrete de 
dezvăluit, fără adevăruri ascunse de mărturisit. 

In sertarele de jos erau dosarele tale legate de „proiect”: 
cutii pline cu grămezi de poze printate, pagini de notițe, 
unele scrise la computer, altele cu scrisul tău mărunt, cu 
pix albastru şi verde, cuvinte tăiate, scrise cu majuscule şi 
subliniate, ca delirul unui obsedat de teorii ale conspirației. 
O nebună. Spre deosebire de celelalte dosare, cele 
administrative, în astea nu erau ordonate, totul era de-a 
valma, amestecat. De parcă cineva cotrobăise după ceva. 
Pielea a început să mă furnice şi mi s-a uscat gura. Normal 
că poliţia căutase prin ele. Aveau computerul tău, dar tot i- 
ar fi interesat şi dosarele astea. Poate au căutat un bilet de 
adio. 

Am trecut în viteză prin pozele din prima cutie. Cele mai 
multe erau cu bulboana, stâncile, mica plajă cu nisip. Unele 
aveau adnotări pe margine, coduri pe care nu le puteam 
descifra. Erau şi poze cu Beckford: străzile şi casele - cele 
frumoase, din piatră şi cele noi, mai urâte. Una dintre ele 
apărea într-o mulţime de poze, un duplex în stil edwardian, 
cu perdele murdare pe jumătate trase. Mai erau poze cu 
centrul, cu podul, cu pubul, biserica şi cimitirul. Cu 
mormântul lui Libby Seeton. 

Biata Libby. In copilărie erai obsedată de ea. Nu 
suportam povestea aia, atât de tristă şi crudă, dar tu nu te 
mai săturai s-o auzi. Voiai să auzi cum Libby, încă o copilă, 
a fost dusă la apă, acuzată de vrăjitorie. De ce? întrebam şi 
mama spunea: „Fiindcă ea şi mătuşa ei cunoşteau ierburile 


75 


şi plantele. Ştiau să facă leacuri din ele.” Mi se părea-un 
motiv stupid, dar poveştile adulţilor erau pline de acte de 
cruzime stupide: copilaşi alungaţi de la porţile şcolii fiindcă 
pielea lor nu avea culoarea potrivită; oameni bătuţi sau 
omorâţi fiindcă se închinau cui nu trebuia. Mai târziu mi-ai 
spus că nu era vorba despre leacuri, Libby sedusese (mi-ai 
explicat ce-nsemna cuvântul) un bărbat mai bătrân şi îl 
convinsese să-şi lase nevasta şi copilul. Asta nu-ţi ştirbea 
deloc admiraţia; era un semn al puterii ei. 

Când erai mică, de vreo şase sau şapte ani, ai insistat să 
porţi la bulboană una dintre fustele mai vechi ale mamei; 
cu toate că o trăseseşi până sub bărbie, tot se târa prin 
ţărână. Te-ai căţărat pe stânci şi te-ai aruncat în apă în 
timp ce eu mă jucam pe plajă. Erai Libby: Uite, mama! Uite! 
Ce crezi? Mă scufund sau plutesc? 

Parcă te văd cum te-ai aruncat, surescitarea de pe faţa 
ta. Parcă simt şi acum mâna moale a mamei în a mea, 
nisipul cald între degetele de la picioare, în timp ce ne 
uitam la tine. N-are nicio logică: dacă tu aveai şase sau 
şapte ani, atunci eu aveam doi sau trei - în niciun caz n-am 
cum să-mi amintesc asta, nu? 

M-am gândit la bricheta găsită la tine în sertar, la 
inițialele gravate pe ea. L.S. Să fie de la Libby? Nel, pe 
bune? Chiar atât de obsedată erai de o fată moartă de trei 
sute de ani că i-ai gravat inițialele pe lucrurile tale? Poate 
că nu. Poate că nu erai obsedată. Poate doar îţi plăcea 
ideea de a o ţine în palmă. 

M-am întors la dosare, căutând mai multe despre Libby. 
Am pus deoparte pagini tipărite cu text şi poze, articole 
vechi, decupaje din reviste, ici-colo pe marginile paginilor 
scrijeliturile tale neglijente, de obicei ilizibile, rareori clare. 
Am găsit nume de care auzisem şi nume de care nu 
auzisem: Libby şi Mary, Anne şi Katie şi Ginny şi Lauren şi 
acolo, pe pagina despre Lauren, în cerneală neagră, groasă, 
scriseseşi: Beckford nu e un epicentru al sinuciderilor. 
Beckford e un loc unde te descotoroseşti de femeile 
nesupuse. 


Ea | E 


Bulboana Înecaţilor 
Libby, 1679 


leri au zis că mâine, adică azi, cum ar veni. Ştie că n-o să 
dureze mult. O să vină s-o ducă la apă, s-o înoate. Vrea să 
vină, o cheamă cu puterea gândului, nu mai are răbdare. S- 
a săturat să se simtă atât de murdară, s-a săturat de 
mâncărimea pielii. Ştie că n-o să-i vindece rănile, în 
putrefacție şi împutite de-acum. Are nevoie de soc sau 
poate gălbenele, nu e sigură care leac ar fi mai bun sau 
dacă nu e prea târziu să mai facă ceva. Mătuşa Mary ar şti, 
dar s-a dus, aninată în spânzurătoare, să tot fie opt luni de- 
atunci. 

Lui Libby îi place apa, iubeşte râul, deşi îi e frică de 
adâncurile lui. La vremea asta o să fie destul de rece ca s-o 
îngheţe, dar măcar o să-i ia insectele de pe piele. Au ras-o- 
n cap când au arestat-o, dar părul a crescut deja un pic şi 
peste tot îi mişună vietăți, săpând în carnea ei; le simte în 
urechi, la colțurile ochilor şi între picioare. Se scarpină 
până-i dă sângele. O să fie bine când or să i se spele toate 
astea de pe ea, mirosul sângelui, mirosul ei. 

Vin dimineaţă. Doi bărbați tineri, cu mâini aspre, vorbă 
aspră. Le-a simţit pumnii. Dar gata cu asta, au mare grijă, 
fiindcă au auzit ce spusese bărbatul ăla, cel care-a văzut-o 
în pădure, cu picioarele desfăcute şi Diavolul între ele. Râd 
şi se hârjonesc, dar şi lor le e frică de ea şi, oricum, zilele 
astea nu prea mai arată cine ştie ce. 

Se întreabă: o să fie şi el acolo s-o vadă şi ce-o să 
creadă? Cândva i-a părut frumoasă, dar acum dinţii îi 
putrezesc şi pielea e marmorată albastru-vinețiu, de parcă 
e deja pe jumătate moartă. 

O duc la Beckford, unde râul face-un cot ascuţit ca să 
ocolească faleza şi apoi curge leneş şi adânc. Acolo o să- 
noate. 

E toamnă şi suflă un vânt rece, dar străluceşte soarele, 
aşa că se ruşinează să stea despuiată în lumina puternică, 


în fața tuturor bărbaților şi femeilor din sat. | se pare că-i 
aude icnind, îngroziți sau şocaţi de ce-a ajuns drăgălaşa 
Libby Seeton. 

E legată cu funii destul de groase şi aspre cât să-i dea 
sângele proaspăt, aprins, la încheieturi. Doar brațele. 
Picioarele-s lăsate libere. Apoi îi leagă o frânghie în jurul 
taliei ca, dacă se scufundă, s-o poată scoate iar la 
suprafață. 

Când o duc la marginea râului, se întoarce să se uite 
după el. Şi-atunci copiii ţipă, crezând că întoarce blestemul 
împotriva lor, iar bărbaţii o împing în apă. Răceala o lasă 
fără suflare. Unul dintre bărbaţi are o prăjină şi-o împunge 
cu ea în spate, mânâna-o înainte până ce nu mai poate să 
stea în picioare. Alunecă în apă. 

Se scufundă. 

Răceala apei e atât de şocantă, că uită unde e. Deschide 
gura ca să icnească şi trage în plămâni apă neagră, începe 
să se sufoce, se zbate, dă din picioare, dar e dezorientată, 
nu mai simte sub tălpi funaul râului. 

Funia o smuceşte tare, muşcând din talia ei şi sfâşiindu-i 
pielea. 

Când o trag pe mal, plânge. 

— Incă o dată! 

Cineva cere o a doua probă. 

— S-a scufundat, strigă o voce de femeie. Nu e vrăjitoare, 
e doar o copilă. 

— Înc-o dată! Înc-o dată! 

Bărbații o leagă iar, pentru a doua probă. De data asta 
altfel: degetul mare de la mâna stângă de degetul mare de 
la piciorul drept şi degetul mare de la mâna dreaptă de 
degetul mare de la piciorul stâng. Funia petrecută în jurul 
taliei. De data asta, o cară ei în apă. 

— Vă rog! începe să-i implore, fiindcă nu crede că poate 
să mai îndure încă o dată bezna şi frigul. 

Vrea să se întoarcă într-un cămin care nu mai există, într- 
o vreme când stătea cu mătuşa ei în fața focului şi-şi 
spuneau poveşti. Vrea să fie în patul ei din căsuţa lor, vrea 
să fie iarăşi mică, să tragă pe nări mirosul de fum de lemne 


RER A E 


şi de trandafir şi căldura dulce a pielii mătuşii. 

— Vă rog! 

Se duce la fund. Când o trag afară a doua oară, are 
buzele vineții şi respirația i s-a oprit pentru totdeauna. 


O aa 


LUNI, 17 AUGUST 
Nickie 


Nickie şedea în fotoliul ei de la geam şi se uita cum se 
înalţă soarele pe cer şi aprinde ceața dimineţii de pe 
dealuri. Abia dacă dormise cu căldura asta şi cu soră-sa 
care-i trăncănise toată noaptea în ureche. Lui Nickie nu-i 
plăcea canicula. Era o creatură construită pentru un climat 
rece: familia tatălui ei se trăgea din Hebride?. Neam de 
vikingi. Strămoşii din partea mamei erau din estul Scoției, 
fugiţi către Sud acum câteva sute de ani, de frica 
vânătorilor de vrăjitoare. N-au decât să n-o creadă ăştia de 
prin Beckford, n-au decât să pufnească dispreţuitor şi s-o 
ironizeze, dar Nickie ştia că se trăgea din neam de 
vrăjitoare. Putea să traseze o linie descendentă directă 
până, hăt, în trecut, de la Sage la Seeton. 

Spălată, cu micul dejun luat şi îmbrăcată în respectabila 
ţinută neagră, Nickie se duse mai întâi la bulboană. O 
târşâială lungă şi înceată până acolo. Era recunoscătoare 
pentru umbra pe care i-o ofereau stejarii şi mestecenii. Dar 
chiar şi-aşa, transpiraţia îi înţepa ochii şi i se aduna la şale. 
Când ajunse la mica plajă dinspre sud, îşi scoase sandalele 
şi intră în apă până la glezne. Se aplecă şi se stropi cu apă 
pe faţă, pe gât şi pe braţe. Era o vreme când s-ar fi urcat în 
vârful falezei ca să le onoreze pe cele căzute, pe cele care 
se aruncaseră şi pe cele împinse, dar pur şi simplu 
picioarele n-o mai ajutau, aşa că orice avea de spus 
înotătoarelor, trebuia să spună de aici. 

Prima dată când dăduse cu ochii de Nel Abbott, Nickie 
stătea aproape exact în acelaşi loc ca acum. Era în urmă cu 
vreo doi ani şi exact asta făcea: se bălăcea puţin, ca să se 
răcorească, când văzuse o femeie sus, pe stâncă. O 
urmărise cum se plimba încolo şi-ncoace o dată, de două 
ori, iar a treia oară Nickie simţea deja furnicături în palme. 


> Arhipelag alcătuit din peste 500 de insulițe din largul coastelor Scoției 
(N.t). 
— 80 — 


Ceva e putred, şi-a spus. O văzu pe femeie că se lasă pe 
vine, după aceea în genunchi şi apoi, ca un şarpe, se 
deplasă până pe marginea falezei, unde-şi lăsă braţele să 
atârne în hău. Cu inima-n gât, Nickie strigă „Alo!” Femeia 
se uită în jos şi, spre surprinderea lui Nickie, zâmbi şi-i făcu 
cu mâna. 

După aceea, Nickie o văzu destul de des. Petrecea mult 
timp la bulboană făcând poze, desenând şi scriind. Acolo 
sus, la orice oră din zi şi din noapte, indiferent de vreme. 
De la fereastra ei, Nickie o văzuse pe Nel traversând satul 
spre bulboană în creierii nopţii, pe viscol ori pe o ploaie 
vitregă care şfichiuia cu aşa o forţă, de putea să-ţi sfâşie 
pielea. 

Uneori, Nickie trecea pe lângă ea pe potecă, iar Nel nici 
nu se clintea, nici nu observa că nu mai era singură, atât de 
absorbită era de ce făcea. Lui Nickie îi plăcea asta, admira 
puterea de concentrare a femeii, felul în care se lăsa 
mistuită de muncă. Îi mai plăcea şi devotamentul lui Nel 
faţă de râu. Pe vremuri, Nickie nu se dădea în lături de la 
un scăldat în dimineţile calde de vară, deşi acum zilele alea 
erau doar o amintire. Dar Nel? Înota în zori şi în amurg, 
iarna şi vara. Dacă se gândea bine, Nickie n-o mai văzuse 
înotând în râu de ceva vreme, de vreo două săptămâni. 
Poate mai mult? Incercă să-şi amintească ultima dată când 
o văzuse efectiv în apă, dar din cauza soră-sii, care-i turuia 
iar în ureche, tulburându-i concentrarea, nu reuşi. 

Tare-şi mai dorea să-i tacă meliţa. 

Toată lumea credea că Nickie era oaia neagră a familiei, 
dar de fapt aia era sora ei, Jean. In copilăria lor, toată 
lumea spunea că Jeannie e fata cuminte, ascultătoare, iar 
apoi face şaptesprezece ani şi ce să vezi? Se face polițistă! 
Poliţistă! Tatăl lor era miner, ce Dumnezeu? Îi trădase, aşa 
a zis atunci mama lor, trădase toată familia, toată 
comunitatea. Părinţii ei nu au mai vorbit cu Jean, iar Nickie 
trebuia să rupă şi ea toate legăturile. Numai că nu putea, 
nu? Jeannie era surioara ei. 

Avea o gură ca o moară stricată, ăsta era cusurul ei: nu 
ştia când să-ţi ţină fleanca. După ce şi-a dat demisia din 


BEE - a ARE 


poliţie şi înainte să plece din Beckford, Jean i-a spus lui 
Nickie o poveste de i-a făcut părul măciucă; de atunci, îşi 
muşca limba şi scuipa în ţărână, murmurând invocaţii de 
protecţie de câte ori se întâlnea cu Patrick Townsend. 

Până acum, funcţionase. Era protejată. Dar nu şi Jeannie. 
După chestia cu Patrick şi soţia lui şi toate necazurile care- 
au urmat, Jeannie s-a mutat la Edinburgh şi s-a măritat cu 
un nepricopsit şi împreună s-au apucat să-şi petreacă 
următorii cincisprezece ani bând până s-au băgat în 
mormânt. Dar Nickie încă o mai vedea uneori, încă mai 
vorbea cu ea. Mai des, în ultimul timp. Jeannie devenise iar 
guralivă. Zgomotoasă, deranjantă. Insistentă. 

In ultimele câteva nopţi, de când Nel Abbott se înecase, 
trăncănise mai mult ca oricând. Lui Jeannie i-ar fi plăcut 
Nel, s-ar fi recunoscut un pic în ea. Şi Nickie o plăcea, îi 
plăceau conversațiile lor, îi plăcea că Nel asculta când 
vorbea Nickie. l-a ascultat povestirile, dar nu i-a auzit 
avertismentele, vezi? Exact ca Jeannie, Nel era alta care nu 
ştia când să-şi ţină gura. 

Chestia e că uneori, după o ploaie zdravănă, să zicem, 
râul se umflă. Dezlănţuit, suge pământul şi-l răscoleşte şi 
dezvăluie ceva pierdut: oase de miel, o gheată de copil, un 
ceas de aur înfipt în mâl, o pereche de ochelari pe un lanţ 
de argint. O brățară cu cheiţa ruptă. Un cuţit, un cârlig sau 
un plumb de undiţă. Conserve goale şi cărucioare de 
supermarket. Resturi. Obiecte cu însemnătate şi altele 
insignifiante. Şi asta-i absolut normal, asta-i natura 
lucrurilor, natura râului. Râul poate să se-ntoarcă peste 
trecut, să-l scoată pe tot la lumină şi să-l scuipe pe maluri, 
la vedere, dar oamenii nu pot face asta. Femeile nu pot să 
facă asta. Când te-apuci să pui întrebări şi să lipeşti mici 
anunţuri în magazine şi puburi, când începi să faci poze şi 
să vorbeşti la ziare şi să întrebi de vrăjitoare şi femei şi 
suflete rătăcite, nu cauţi răspunsuri, ci ţi-o cauţi cu 
lumânarea. 

Nickie ar trebui să ştie. 

Până şi-a uscat picioarele, s-a încălţat cu sandalele şi a 
făcut cale-ntoarsă cu o încetineală chinuitoare pe potecă şi- 


=g 


n sus pe scări şi peste pod, trecuse de zece, aproape că se 
făcuse ora. S-a dus la magazin, şi-a luat o doză de coca- 
cola şi s-a aşezat pe banca de peste drum de biserică. N- 
avea de gând să intre - n-avea ce căuta în biserică -, dar 
voia să-i vadă. Voia să-i vadă pe îndoliaţi, pe cei veniţi din 
curiozitate morbidă şi pe ipocriţii fără ruşine. 

Se instală pe bancă şi închise ochii - doar o clipă, îşi 
spuse - dar când îi deschise, începuse. O văzu pe tânăra 
polițistă, aia nouă, foindu-se ţanţoşă prin mulţime, sucindu- 
şi capul în stânga şi-n dreapta ca o suricată. Şi ea era o 
observatoare. Nickie îi văzu pe cei de la pub - proprietarul, 
nevasta lui şi fata care lucra la bar -, vreo doi profesori de 
la şcoală, grasul îngălat şi ăla frumos, care-şi ascunsese 
ochii în spatele ochelarilor de soare, i-a văzut pe Whittakeri, 
pe toţi trei, şi suferinţa se ridica din ei ca aburul dintr-o 
oală, tatăl cocârjat sub povara durerii, băiatul îngrozit şi de 
umbra lui, doar mama cu capul sus. Un cârd de fete 
zgomotoase ca nişte gâşte, urmate de un bărbat, un chip 
din trecut, un chip urât. Nickie îl ştia, dar nu-şi dădea 
seama de unde, nu reuşea să-l localizeze în minte. Îi 
distrase atenţia de la el maşina bleumarin care opri în 
parcare, din cauza furnicăturilor care-i înţepară pielea şi a 
senzaţiei ca un curent de aer rece pe ceafă. Mai întâi o 
văzu pe femeie, pe Helen Townsend, banală ca o vrabie, 
coborând de pe bancheta din spate a maşinii. Soţul ei ieşi 
din partea şoferului, iar din scaunul pasagerului se dădu jos 
bătrânul, Patrick, cu spinarea ţeapănă ca un sergent-major. 
Patrick Townsend: familist, stâlp al comunităţii, fost poliţai. 
Scursură. Nickie scuipă pe jos şi-şi spuse invocarea. Simţi 
cum bătrânul îşi întoarce privirea spre ea şi-o auzi pe 
Jeannie şoptind Nic, nu te uita la el. 

Nickie îi numără la intrare şi din nou la ieşire, după 
jumătate de oră. La uşă se produse o vânzoleală, oamenii 
se ciocneau, se-mpingeau şi-apoi se-ntâmplă ceva între 
profesorul frumos şi Lena, un scurt schimb de cuvinte 
tăioase. Nickie urmări scena şi-şi dădu seama că tânăra 
polițistă era şi ea cu ochii pe ei; Sean Townsend examina 
grupul, cu mai bine de-un cap mai înalt decât ceilalţi. Păstra 


— 83 — 


ordinea. Totuşi, ceva se pierdu în agitația aia, nu? Ca la 
unul dintre jocurile alea pentru fraieri, unde, dacă-ţi iei o 
clipă ochii de pe bilă, tot jocul se schimbă. 


Helen 


Helen stătea la masa din bucătărie şi plângea pe tăcute, 
cu umerii scuturaţi de suspine şi mâinile încleştate în poală. 
Sean interpretă complet greşit scena. 

— Nu trebuie să vii, spuse punându-i delicat mâna pe 
umăr. N-ai niciun motiv să vii. 

— Ba trebuie să vină, spuse Patrick. Şi Helen, şi tu - toţi 
trebuie să mergem. Facem parte din comunitatea asta. 

Helen aprobă, ştergându-şi lacrimile cu podul palmelor. 

— Sigur că merg, spuse dregându-şi glasul. Sigur că da. 
Nu era supărată din cauza înmormântării. Era supărată 
fiindcă în dimineaţa aia Patrick înecase pisica în râu. Era 
gestantă, i-a zis, nu-şi puteau permite să se lase invadaţi 
de pisoi. Ar fi devenit o pacoste. Avea dreptate, normal, dar 
asta n-o alina. Pisica, aşa sălbatică cum era, începuse să-i 
fie dragă lui Helen, ca un animal de companie. Îi plăcea s-o 
vadă cum traversa silențios curtea în fiecare dimineaţă, 
dând târcoale pe la uşă în speranţa unei gustări, urmărind 
leneş cu lăbuţa albinele care roiau în jurul tufelor de 
rozmarin. Gândul îi umplu iarăşi ochii de lacrimi. 

După ce Sean ieşi din încăpere, spuse: 

— Nu trebuia s-o îneci. Aş fi putut s-o duc la veterinar, ar 
fi putut s-o adoarmă cu o injecție. 

Patrick clătină din cap. 

— Nu trebuia? spuse ţâfnos. E cea mai bună metodă. S-a 
terminat foarte rapid. 

Dar Helen văzuse zgârieturile adânci de pe antebraţele 
lui, care arătau că pisica se luptase din răsputeri. Bun, îşi 
spuse. Sper că te-a rănit, al dracului. Apoi îi păru rău, 
bineînţeles că el n-o făcuse din cruzime. 

— Trebuie să mă uit la alea, spuse arătând către urmele 
de pe braţele lui. 

Clătină din cap: 


— 84 — 


— E-n ordine. 

— Nu e, fiindcă se pot infecta. Şi o să mânjeşti cămaşa 
de sânge. 

Îl făcu să se aşeze la masa din bucătărie, îi curăţă 
zgârieturile şi unse rănile cu antiseptic, apoi acoperi cu 
leucoplast tăieturile cele mai adânci. El îi studie chipul, iar 
ea îşi imagină că trebuie să fi avut ceva remuşcări, fiindcă, 
atunci când termină, el îi sărută mâna şi spuse: 

— Fată bună. Eşti o fată bună. A 

Ea se ridică şi se-ndepărtă de el. In picioare la chiuvetă, 
cu mâinile pe blat, se uită la curtea pietruită scăldată în 
soare. Îşi muşcă buza. 

Patrick oftă şi-şi cobori vocea până la un murmur: 

— Uite ce-i, drăguță, ştiu că ţi-e greu. Ştiu asta. Dar 
trebuie să mergem cu toţii, nu? Trebuie să-l susţinem pe 
Sean. Nu mergem s-o jelim pe ea, ci ca să lăsăm povestea 
asta în urmă. 

Helen nu-şi dădea seama dacă era din cauza vorbelor lui 
sau din cauza respirației lui pe ceafa ei, dar simţi că i se 
face pielea de găină. 

— Patrick, spuse, întorcându-se să se uite la el. Tată. 
Trebuie să vorbim despre maşină, despre... 

Sean cobora scările zgomotos, câte două o dată. 

— Despre ce? 

— Nimic, spuse, iar el se-ncruntă. N-are importanţă, 
spuse ea clătinând din cap. 

Urcă să se spele pe faţă şi se-mbrăcă cu costumul cu 
pantalon gri-închis, rezervat de obicei pentru şedinţele de 
consiliu profesoral. Îşi trecu un pieptene prin păr, încercând 
să nu se privească în oglindă. Nu voia să recunoască nici 
măcar în sinea ei că îi era frică, nu voia să privească în faţă 
motivul fricii ei. Găsise nişte lucruri în torpedoul maşinii, 
lucruri pe care nu şi le putea explica şi nici nu era sigură că 
voia o explicaţie. Le luase pe toate şi le ascunsese - 
prosteşte şi infantil - sub patul ei. 

— Eşti gata? strigă Sean de jos. 

Trase adânc aer în piept, se forţă să se uite la propria 
reflexie, la faţa ei palidă, curată, la ochii limpezi ca sticla 


cenuşie. 
— Sunt gata, spuse pentru sine. 


Helen stătea pe bancheta din spate a maşinii lui Sean, iar 
Patrick în faţă, lângă fiul lui. Nimeni nu vorbea, dar, după 
cum soţul ei îşi tot atingea încheietura cu palma, îşi dădu 
seama că era neliniştit. Suferea, desigur. Toate astea - 
morţile din râu - dezgropau amintiri dureroase pentru el şi 
tatăl lui. 

Pe primul pod, Helen aruncă o privire în jos, la râul 
verzui, şi încercă să nu se gândească la cum fusese ţinută 
cu forţa sub apă, cum se luptase să se salveze. Pisica. Se 
gândea la pisică. 


Josh 


M-am certat cu mama înainte să plecăm la 
înmormântare. Am coborât şi-am găsit-o-n hol, dându-se cu 
ruj în oglindă. Purta o bluză roşie. Am zis: „Nu poţi mergi 
aşa la o înmormântare, e lipsă de respect”. A râs într-un fel 
ciudat şi s-a dus în bucătărie, unde şi-a văzut de treabă, de 
parcă nu spusesem nimic. N-aveam de gând să mă las 
păgubaş, fiindcă nu trebuia să atragem şi mai mult atenţia. 
Poliţia sigur o să fie acolo - poliţia vine întotdeauna la 
înmormântările oamenilor care mor în condiţii suspecte. Şi- 
aşa i-am minţit şi eu, şi mama - ce-or să zică văzând-o 
îmbrăcată ca pentru petrecere? 

M-am dus după ea în bucătărie. M-a întrebat dacă vreau 
ceai şi-am refuzat. l-am spus că nu credeam c-ar trebui să 
meargă la înmormântare, pentru că toată lumea ştie că nu 
o plăcea pe Nel. Mi-a aruncat un zâmbet enervant: „Zău? 
Aşa ştie lumea?” l-am zis că eu mă duc, fiindcă sunt 
prietenul Lenei şi m-a contrazis. Tata a coborât şi i-a zis: 

— Nu spune asta, Lou. Sigur că sunt prieteni. 

l-a zis ceva foarte încet - ca să nu aud eu -,iareaa 
aprobat şi s-a dus sus. 

Tata mi-a făcut un ceai pe care nu-l voiam, dar l-am băut 
oricum. 


— Crezi că o să vină şi poliţia? l-am întrebat, cu toate că 
ştiam răspunsul. 

— Probabil. Domnul Townsend o cunoştea pe Nel, nu? Şi, 
mă rog... îmi închipui că mai mulţi oameni din sat or să 
vrea să-i aducă un ultim omagiu, indiferent că au cunoscut- 
o sau nu. Ştiu... ştiu că situaţia noastră e complicată, dar 
cred că ar fi bine să încercăm să fim uniţi, nu-i aşa? 

N-am spus nimic. 

— Şi-o să vrei s-o vezi pe Lena, nu? Ca să-i spui cât de 
rău îţi pare. Închipuie-ţi cum trebuie să se simtă biata Lena. 

Tot n-am zis nimic. Întinse mâna ca să mă ciufulească, 
dar m-am ferit. 

— Tată, mai ştii când ne-a întrebat poliţia despre 
duminică noaptea, despre unde-am fost şi restul? 

Aprobă, dar l-am văzut cum se uită rapid peste capul 
meu ca să fie sigur că nu ne-aude mama. 

— Ai zis că n-ai auzit nimic neobişnuit, nu? m-a întrebat 
el. 

Am încuviinţat. 

— Ai spus adevărul. 

Nu eram sigur dacă a zis A; spus adevărul? Ca pe-o 
întrebare sau Ai spus adevărul, ca şi cum îmi dădea 
instrucţiuni. 

Voiam să spun ceva şi voiam s-o spun cu voce tare. 
Voiam să spun Dar dacă? Dacă a făcut ceva rău?, numai ca 
să-l aud pe tata replicându-mi că sunt ridicol, să-l aud 
tipând la mine Cum poate să-ți treacă prin cap aşa ceva? 

— Mama s-a dus la magazin, am spus. 

M-a privit de parcă nu mă ducea capu'. 

— Da, ştiu. În dimineaţa aia s-a dus la magazin după 
lapte. Josh... Ah! Ei, bravo! a spus uitându-se peste umărul 
meu. lată c-a apărut. Nu-i mai bine aşa? 

Îşi schimbase bluza roşie cu una neagră. 

Era mai bine, dar tot mi-era frică de ce urma. Mi-era frică 
să nu spună ceva sau să nu râdă în toiul slujbei sau mai ştiu 
eu ce. În clipa aia avea o expresie care mă sâcâia, nu arăta 
fericită sau ceva, era mai mult ca şi cum... ca atunci când 
se uită la tata după ce iese învingătoare dintr-o ceartă, de 


BEN: i 


parcă îi spune Ti-am zis că am fi ajuns mai repede dacă o 
luam pe A68. Parcă avusese dreptate în legătură cu ceva şi 
nu reuşea să-şi şteargă de pe faţă expresia aia 
triumfătoare. 


Când am ajuns la biserică, deja mişunau pe-acolo o 
mulţime de oameni, iar asta m-a făcut să mă simt un pic 
mai bine. L-am văzut pe domnul Townsend şi cred că şi el 
m-a văzut pe mine, dar n-a venit la noi şi n-a zis nimic. 
Doar stătea acolo, privind în jur, apoi s-a oprit şi s-a uitat 
cum Lena şi mătuşa ei treceau podul. Lena arăta ca un 
adult, altfel decât de obicei. Dar tot drăguță. Când a trecut 
pe lângă noi, m-a văzut şi mi-a zâmbit trist. Am vrut să mă 
duc la ea s-o îmbrăţişez, dar mama mă ţinea strâns tare de 
mână şi n-am putut să mă eliberez din strânsoare. 

N-ar fi trebuit să mă tem că mama avea să râdă. Când 
am intrat în biserică, a început să suspine atât de tare, că 
oamenii se întorceau să se uite la ea. Nu eram sigur dacă 
era mai bine sau mai rău. 


Lena 


Azi-dimineaţă m-am simţit fericită. Stăteam în pat 
dezvelită, simţeam cum se instalează canicula, ştiam că 
avea să fie o zi frumoasă şi-o auzeam pe mama cântând. 
Apoi m-am trezit. 

Pe uşa dormitorului atârna rochia pe care voiam s-o port. 
E a mamei, de la Lanvin. Nu m-ar fi lăsat niciodată s-o port, 
sub nicio formă, dar azi nu cred că s-ar fi supărat. Nu 
fusese curățată de la ultima purtare, aşa că încă mirosea a 
ea. Când am pus-o pe mine, parcă pielea ei era lipită de-a 
mea. 

M-am spălat şi mi-am uscat părul, apoi l-am prins la 
spate. De obicei îl port lăsat pe spate, dar mamei îi plăcea 
cum îmi stătea cu el prins. Super sofi, spunea, aşa cum 
făcea când voia să mă facă să-mi dau ochii peste cap. Am 
vrut să mă duc în camera ei să-i caut brăţara - ştiam că era 
pe-acolo, pe undeva -, dar n-am putut. 


N-am reuşit să-mi iau inima-n dinţi să intru în camera ei 
de când a murit. Ultima dată am fost acolo duminica 
trecută, după-amiază. Mă plictiseam şi eram tristă din 
cauza lui Katie, aşa că m-am dus la ea în cameră să caut 
nişte iarbă. N-am găsit în noptiera ei, aşa că m-am apucat 
să caut prin buzunarele hainei ei din şifonier, fiindcă uneori 
mai păstrează acolo chestii. Nu m-aşteptam să se-ntoarcă 
acasă. Când m-a prins, nu s-a înfuriat, era doar cumva 
tristă. 

— Nu poţi să mă cerţi, am spus. Caut droguri în camera 
ta. Aşa că nu poţi să te enervezi pe mine, fiindcă ar 
însemna că eşti o ipocrită. 

— Nu, a spus. Ar însemna că sunt o persoană adultă. 

— Tot aia, am spus, iar ea a început să râdă. 

— Mda, poate, dar realitatea e că eu am voie să fumez 
iarbă şi să beau alcool, iar tu nu. Şi de ce cauţi să te faci 
zdrenţe într-o după-amiază de duminică? Singură? Cam 
trist, nu? 

Apoi a continuat: 

— De ce nu te duci să-noţi, de exemplu? Ori să suni o 
prietenă? 

Am explodat, fiindcă mi se părea că spune chestii de 
genul ălora pe care le zic despre mine Tanya, Ellie şi toate 
celelalte javre: că sunt o jalnică, o ratată, că am rămas fără 
prieteni, că singura persoană care m-a plăcut şi-a făcut 
felul. Am început să urlu: 

— Care dracului prietenă? Ai uitat că n-am niciuna? Ai 
uitat ce-a păţit cea mai bună prietenă a mea? 

A amuţit total. Şi şi-a ridicat mâinile, aşa cum face... 
făcea... când nu vrea să ne certăm. Dar n-am dat înapoi, 
pur şi simplu am refuzat să mă opresc. Urlam la ea că nu 
era niciodată acasă, că mă lăsa tot timpul singură, că era 
atât de distantă că parcă nici nu mă voia în preajma ei. 
Clătina din cap şi spunea: 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat. lartă-mă dacă am fost 
absentă, dar se întâmplă nişte lucruri pe care nu pot să mi 
le explic. Trebuie să fac ceva şi nu pot să-ţi explic cât de 
greu e. 


2000) m 


Am tratat-o cu răceală: 

— Nu trebuie să faci nimic, mamă. Jur că mi-ai promis că- 
ţi ţii gura. Aşa că nu trebuie să faci nimic. Doamne fereşte, 
n-ai făcut destul? 

— Lenie, Lenie, te rog. Nu ştii totul. Eu sunt părintele, 
trebuie să ai încredere în mine. 

Şi-atunci i-am zis nişte chestii îngrozitoare, că n-a fost 
niciodată cine ştie ce părinte, fiindcă ce părinte lasă droguri 
prin casă şi vine noaptea acasă cu bărbaţi, de-i aud şi eu? l- 
am spus că, dacă ar fi fost invers, dacă eu aş fi dat de 
necaz cum a dat Katie, Louise ar fi ştiut ce să facă, s-ar fi 
purtat ca un părinte şi ar fi făcut ceva, ar fi ajutat-o. Şi erau 
porcării, bineînţeles, fiindcă eu eram cea care n-o lăsa să 
spună nimic, iar ea mi-a atras atenţia, după care a zis că, în 
orice caz, încercase să ajute. Şi-atunci am început să ţip la 
ea şi să-i zic că totul era din vina ei, că, dacă se ducea şi 
spunea cuiva, plecam şi nu mai vorbeam niciodată cu ea. l- 
am repetat la nesfârşit: A; făcut destul rău! Ultimul lucru pe 
care i l-am spus a fost că din cauza ei Katie era moartă. 


Jules 


Ziua înmormântării tale a fost toridă. Canicula tremura 
deasupra apei, lumina era prea puternică, aerul prea închis, 
greu de umezeală. Eu şi Lena ne-am dus pe jos la biserică. 
La început a luat-o doar cu câțiva paşi înainte, dar distanța 
dintre noi creştea; nu ştiu să merg pe tocuri, ea are un 
talent înnăscut. Îmbrăcată într-o rochie neagră de crep, cu 
o fantă pe piept, arăta foarte elegantă, foarte frumoasă, 
mult mai matură decât cei cincisprezece ani ai ei. Am mers 
în tăcere, cu râul şerpuind nămolos pe lângă noi, mohorât 
şi silențios. Aerul cald avea miros de putrefacție. 

Când am cotit să ne apropiem de pod, m-au cuprins 
temerile pentru ce ne-aştepta la biserică. M-am temut că n- 
avea să vină nimeni şi că eu şi Lena vom fi nevoite să stăm 
acolo singure, doar cu tine. 

Am ţinut capu-n jos, ochii la drum, m-am concentrat să 
pun un picior înaintea celuilalt şi să încerc să nu mă 


împiedic de denivelările din asfalt. Bluza (sintetică, neagră, 
cu o fundă ţeapănă la gât, complet nepotrivită pentru o zi 
toridă) mi se lipea de şale. Au început să-mi lăcrimeze 
ochii. Nu-i nimic dacă-mi curge rimelul, mi-am spus. 
Oamenii or să creadă că am plâns. 

Lena tot n-a plâns. Cel puţin nu în faţa mea. Uneori mi se 
pare că o aud suspinând noaptea, dar vine la micul dejun 
nonşalantă şi cu ochii limpezi. Vine şi pleacă din casă pe 
nesimţite, fără un cuvânt. O aud vorbind încet în camera ei, 
dar mă ignoră, se fereşte de mine când mă apropii de ea, 
mă repede când îi pun întrebări şi-mi respinge atenţia. Nu 
vrea să aibă deloc de-a face cu mine. (Îmi amintesc că ai 
venit în camera mea după ce-a murit mama şi voiai să 
vorbeşti, iar eu te-am alungat. E la fel? Face şi ea acelaşi 
lucru? Nu-mi dau seama.) 

Când ne-am apropiat de biserică, am observat o femeie 
stând pe bancă pe marginea drumului; mi-a zâmbit cu dinţi 
înnegriţi. Mi s-a părut că aud pe cineva râzând, dar erai 
doar tu, în mintea mea. 

Unele dintre femeile despre care ai scris sunt îngropate 
în cimitirul de lângă biserică, unele dintre nesupusele tale. 
Toate aţi fost nesupuse? Libby a fost sigur. La paisprezece 
ani a sedus un bărbat de treizeci şi patru, l-a ademenit de 
lângă soţia iubitoare şi copilul nou-născut. Cu ajutorul 
mătuşii ei, hoaşca May Seeton, şi al numeroşilor diavoli pe 
care i-au invocat, Libby l-a ispitit pe bietul, nevinovatul 
Matthew să săvârşească nenumărate acte nenaturale. 
Chiar că nesupusă! Despre Mary Marsh se spunea că 
ajutase femei să avorteze. Anne Ward era ucigaşă. Dar tu, 
Nel? Tu ce-ai făcut? Cui nu te-ai supus? 

Libby e îngropată în cimitirul bisericii. Ştiai unde, mi-ai 
arătat piatra ei şi ale celorlalte, ai răzuit muşchiul ca să 
putem citi ce scria pe ele. Ai păstrat puţin - vorbesc de 
muşchi -, te-ai strecurat la mine-n cameră şi mi-ai pus puţin 
sub pernă, după care mi-ai zis că Libby îl lăsase acolo. Se 
plimba noaptea pe malul râului; dacă ascultai cu atenţie, o 
auzeai strigându-şi mătuşa, pe May, să vină s-o salveze, 
aşa mi-ai spus. Dar May nu vine: nu poate să vină. Eanue 


== Bl 


în cimitir. După ce i-au smuls mărturisirea, au spânzurat-o 
în piaţa satului; trupul ei e îngropat în pădurea de dincolo 
de zidul cimitirului, cu cuie bătute în picioare ca să nu se 
ridice. 

La mijlocul podului arcuit, Lena s-a întors o clipă, ca să se 
uite la mine. Expresia ei - nerăbdare, poate cu o urmă de 
milă - era atât de asemănătoare cu a ta, m-am cutremurat. 
Mi-am încleştat pumnii şi mi-am muşcat buza: nu se poate 
să-mi fie frică de ea! E doar o copilă. 

Mă dureau picioarele. Simţeam cum sudoarea mă înţepa 
la rădăcina părului şi-mi venea să-mi sfâşii bluza, pielea. 
Am văzut un mic grup adunat în parcarea din faţa bisericii 
şi acum toţi se întorceau spre noi, ca să ne urmărească 
sosirea. M-am gândit cum ar fi dacă m-aş arunca peste 
parapetul din piatră: da, înfricoşător, dar numai pentru 
scurt timp. Aş putea aluneca adânc în mâl, lăsând apele să 
se-nchidă deasupra capului meu; ar fi aşa o uşurare să le 
simt răcoarea, să nu mai fiu văzută... 

Înăuntru, am stat lângă Lena (vreo jumătate de metru 
între noi) pe rândul din faţă. Biserica era plină. Undeva în 
spatele nostru, o femeie nu mai contenea cu hohotele de 
plâns, de zici că i se rupea inima. Vicarul a ţinut un discurs 
despre viaţa ta, ţi-a înşirat realizările, a vorbit despre cât de 
devotată îi erai fiicei tale. M-a pomenit şi pe mine, în 
treacăt. Eu îi dădusem informaţiile, aşa că probabil nu mă 
puteam plânge că discursul lui avea un ton plat. Aş fi putut 
să spun şi eu ceva, poate că da, dar nu-mi dădeam seama 
cum aş putea vorbi despre tine fără să trădez - pe tine sau 
pe mine, sau adevărul. 

Slujba s-a încheiat brusc şi, până să mă dezmeticesc, 
Lena era în picioare. Am mers după ea pe lângă naos, iar 
atenţia intensă ce ni se acorda era, cumva, amenințătoare, 
în loc să fie încurajatoare. Am încercat să nu văd feţele din 
jur, dar nu m-am putut abţine: femeia care plângea, cu faţa 
roşie şi boţită, Sean Townsend, care m-a privit în ochi, un 
tânăr cu capul plecat, un adolescent râzând în pumn. Un 
bărbat violent. M-am oprit brusc şi femeia din spatele meu 
m-a călcat pe călcâi. 


= 93: — 


— Scuze, scuze, murmură, ocolindu-mă. 

Nu m-am clintit, n-am respirat, nu puteam înghiţi, 
măruntaiele mi se lichefiau. El era. 

Mai bătrân, da, mai urât, ramolit, dar inconfundabil. Un 
bărbat violent. Am aşteptat să-şi îndrepte privirea spre 
mine. Am crezut că, dacă o făcea, avea să se întâmple unul 
dintre aceste scenarii: izbucneam în plâns sau îi săream la 
beregată. Am aşteptat, dar nu se uita la mine. Se uita la 
Lena, o urmărea cu atenţie. Măruntaiele lichefiate îmi 
îngheţară pe loc. 

L-am urmat orbeşte, împingând oamenii din calea mea. 
Stătea într-o parte, tot cu ochii fixaţi pe Lena. Se uita cum 
îşi scotea pantofii. Bărbaţii se uită la fetele care arată ca 
Lena în multe feluri: dorinţă, foame, dezgust. Nu-i vedeam 
ochii, nu trebuia, ştiam ce era în ei. 

Am pornit spre el, un sunet începuse să mi se ridice în 
gât. Oamenii mă priveau fie cu milă, fie buimaci, nu-mi 
păsa. Trebuia să ajung la el... Şi-atunci s-a întors brusc şi-a 
plecat. A străbătut repede aleea spre parcare, iar eu am 
rămas în urmă, cu aerul năvălindu-mi deodată în plămâni şi 
ameţită de adrenalină. S-a urcat într-o maşină mare, verde 
şi a dispărut. 

— Jules? Sunteţi bine? 

Sergentul Morgan îşi făcu apariţia lângă mine şi-mi puse 
o mână pe braţ. 

— L-aţi văzut pe bărbatul ăla? am întrebat-o. L-aţi văzut? 

— Care bărbat? întrebă uitându-se-n jur. Cine? 

— E un bărbat violent, am spus. 

Păru alarmată. 

— Unde, Jules? V-a făcut... v-a spus cineva ceva? 

— Nu, am... nu. 

— Care bărbat, Jules? Despre cine vorbiţi? 

Limba mi-era încurcată în alge şi gura plină de mâl. 
Voiam să-i spun, voiam să zic // ţin minte. Ştiu de ce e în 
stare. 

— Pe cine aţi văzut? m-a întrebat. 

— Robbie, i-am pronunţat în cele din urmă numele. 
Robbie Cannon. 


22 03: 


AUGUST 1993 


Jules 


Uitasem. Înainte de meciul de fotbal, se mai întâmplase 
ceva. Stăteam pe prosop, îmi citeam cartea, încă nu era 
nimeni în jur şi-apoi ai venit tu. Tu şi Robbie. Nu m-ai văzut 
sub copaci, ai alergat în apă cu el pe urmele tale, aţi înotat, 
v-aţi jucat şi v-aţi sărutat. Te-a luat de mână şi te-a tras 
spre marginea apei, s-a întins peste tine, te-a împins de 
umeri în jos, şi-a arcuit spinarea şi-a ridicat privirea. M-a 
văzut privindu-vă şi a zâmbit. 

Mai târziu în după-amiaza aia, m-am întors singură 
acasă. Mi-am scos costumul de baie în pătrăţele şi 
pantalonii scurţi albaştri şi i-am lăsat la înmuiat în chiuvetă, 
în apă rece. Mi-am umplut cada, m-am cufundat în apă şi 
mi-am spus N-o să scap niciodată de ea, de toată carnea 
asta oribilă. 

O fată mare. Masivă. Picioare care-ar propulsa şi-un 
Boeing 747 dintr-un şut. Ar putea fi atacant în echipa 
Angliei. 

Prea mare pentru spaţiile pe care le umpleam, totdeauna 
revărsată. Ocupam prea mult loc. M-am cufundat în cadă şi 
apa s-a ridicat spre margini. Evrica! 

întoarsă în camera mea, m-am băgat sub pături şi-am 
stat aşa, sufocându-mă de deznădejde, mila pentru mine 
însămi amestecându-se cu vinovăția, fiindcă mama zăcea 
chiar în camera de-alături şi murea de cancer la sân, iar eu 
nu mă gândeam decât cât de tare îmi doream să nu mai 
continui, nu mai voiam să trăiesc aşa. 

Am adormit. 

M-a trezit tata. Trebuia s-o ducă pe mama la spital pentru 
mai multe teste şi urmau să rămână peste noapte în oraş, 
ca să fie acolo dimineaţă devreme. Mi-a spus că era ceva 
de mâncare în cuptor şi să-mi iau singură. 

Nel era acasă, ştiam sigur, fiindcă-i auzeam muzica din 
camera de-alături. După o vreme, muzica s-a oprit şi-apoi 


— 94 — 


am auzit voci, încet, apoi mai tare, dar şi alte zgomote, 
gemete, gâfâieli, icnete. M-am dat jos din pat, m-am 
îmbrăcat şi-am ieşit pe coridor. Lumina era aprinsă şi uşa 
de la camera lui Nel un pic întredeschisă. Inăuntru era mai 
întuneric, dar o auzeam, spunea ceva, numele lui. 

Ţinându-mi respiraţia, m-am apropiat cu un pas. Prin 
crăpătura uşii le desluşeam siluetele care se mişcau în 
întuneric. Nu-mi venea să-mi dezlipesc ochii de la ei. M-am 
uitat până l-am auzit scoțând un zgomot puternic, animalic. 
Apoi a început să râdă şi-am ştiut că au terminat. 

Jos, toate luminile erau aprinse. Le-am stins peste tot, 
apoi am intrat în bucătărie şi am deschis frigiderul. M-am 
uitat lung la conţinutul lui şi cu coada ochiului am observat 
pe blat o sticlă de vodcă pe jumătate plină. Am imitat ce-o 
văzusem pe Nel că face: mi-am turnat jumătate de pahar 
de suc de portocale şi l-am umplut apoi cu vodcă, după 
care, întărindu-mă pentru gustul neplăcut, amar, de alcool, 
pe care-l simţisem când încercasem vin şi bere, am luat o 
gură şi-am descoperit că era dulce, deloc amar. 

Am terminat paharul şi mi-am turnat încă unul. Îmi 
plăcea efectul pe care-l avea asupra trupului meu: căldura 
care se răspândea din stomac în piept, fierbinţeala 
sângelui, relaxarea totală, faptul că toată suferinţa acelei 
după-amiezi se estompa treptat. 

M-am dus în living şi m-am uitat la râu - un şarpe negru, 
lucios, curgând pe sub casă. Am înţeles dintr-odată, cu 
surprindere, ceva ce nu înţelesesem până atunci - că 
problema care eram nu era deloc insurmontabilă. Am avut 
un moment fulgerător de claritate: nu era nevoie să fiu 
ajustată, puteam fi fluidă. Ca râul. Poate că, la urma 
urmelor, n-avea să fie atât de greu. Oare nu puteam să mă 
înfometez, să mă mişc mai mult (în taină, să nu mă vadă 
nimeni)? Să mă transform din omidă în fluture, să devin 
altcineva, de nerecunoscut, aşa încât fata urâtă, 
sângerândă să fie dată uitării? Aş fi fost cu totul altă fată. 

M-am întors în bucătărie să-mi mai iau de băut. 

Am auzit paşi la etaj, lipăind pe palier şi apoi coborând 
scările. M-am strecurat înapoi în living, am stins veioza şi 


m-am ghemuit în beznă pe bancheta de la geam, cu 
picioarele strânse sub mine. 

L-am văzut ducându-se în bucătărie, a deschis 
frigiderul... ba nu, congelatorul, l-am auzit cum desfăcea 
cuburi de gheaţă din tăviţe. Am auzit gâlgâit de lichid şi- 
apoi l-am văzut când a trecut pe lângă mine. Şi atunci s-a 
oprit. Şi-a făcut un pas înapoi. 

— Julia? Tu eşti? 

N-am spus nimic, nici n-am respirat. Nu voiam să văd pe 
nimeni - sigur nu pe el -, dar bâjbâia după întrerupător şi 
apoi s-au aprins luminile şi iată-l acolo, în boxeri şi-atât, cu 
pielea puternic bronzată, umerii largi, trupul îngustându-se 
treptat spre o talie subţire şi puful de pe abdomen care se 
pierdea-n jos, în chiloţi. Mi-a zâmbit. 

— Eşti bine? a întrebat. 

Când s-a apropiat, am văzut că avea ochii cam sticloşi, 
zâmbetul imbecil, mai leneş ca de obicei. 

— De ce stai în întuneric? 

Dădu cu ochii de paharul meu şi zâmbetul i se lărgi. 

— Mi s-a părut mie că sticla de vodcă era cam goală... 

Veni la mine şi-şi ciocni paharul de al meu, apoi se aşeză 
alături, cu coapsa apăsată de talpa mea. M-am tras într-o 
parte, mi-am lăsat tălpile pe podea şi-am dat să mă ridic, 
dar mi-a pus mâna pe braţ. 

— Ei, stai aşa, spuse. Nu fugi. Vreau să vorbesc cu tine. 
Voiam să-mi cer scuze pentru azi după-amiază. 

— Nu-i nimic, am spus. 

Simţeam că mi se-nroşea faţa. Nu mă uitam la el. 

— Nu, iartă-mă. Tipii ăia s-au purtat ca nişte cretini. Îmi 
pare tare rău, să ştii. 

Am lăsat privirea în jos. 

— Nu ai de ce să te ruşinezi. 

M-am crispat şi ruşinea aceea îmi ardea tot trupul. O 
părticică tâmpită din mine sperase că nu văzuseră, că nu-şi 
dăduseră seama ce era. 

Mă strânse de braţ şi mă privi cu ochi mijiţi. 

— Auzi? Tu ştii că ai o faţă drăguță? 

Râse. 


— Serios, chiar aşa e. 

Îmi dădu drumul la braţ şi mă luă de umeri. 

— Unde-i Nel? am întrebat. 

— Doarme, spuse. 

Sorbi din băutură şi plesni din buze. 

— Cred c-am stors-o de puteri. 

Mă trase mai aproape de el. 

— Ai sărutat vreodată un băiat, Julia? mă întrebă. Vrei să 
mă săruţi? 

Îmi întoarse faţa spre a lui şi-şi lipi buzele de ale mele. l- 
am simţit limba, fierbinte şi băloasă, împingându-se-n gura 
mea. Am crezut c-o să vomit, dar l-am lăsat, doar ca să văd 
cum e. Când m-am tras în spate, mi-a zâmbit. 

— Îţi place? întrebă, izbindu-mă-n faţă cu respiraţia lui 
fierbinte, duhnind a fum stătut şi alcool. 

Mă sărută din nou şi l-am sărutat şi eu, încercând să simt 
senzaţia aia - care-o fi fost ea - pe care ar fi trebuit s-o 
simt. Mâna lui alunecă sub elasticul pantalonilor mei de 
pijama. M-am zvârcolit să mă feresc, oripilată, în timp ce 
simţeam cum degetele lui îmi împingeau grăsimea de pe 
burtă ca să între în chiloţi. 

— Nu! am crezut că am strigat, dar a fost mai mult o 
şoaptă. 

— Nu-i nimic, spuse. Nu-ţi face griji. Nu mă deranjează un 
pic de sânge. 

După aceea s-a înfuriat că nu mă opream din plâns. 

— Ei, hai, că n-a durut atât de tare! Nu plânge. Hai, Julia, 
nu mai plânge. N-a fost bine? A fost o senzaţie plăcută, nu? 
Erai suficient de udă. Hai, Julia. Mai bea ceva. Aşa. la o 
gură. lisuse, termină cu plânsul! La naiba. Am crezut că o 
să fii recunoscătoare. 


= fi 


2015 


Sean 


l-am dus pe Helen şi pe tata acasă, dar când am ajuns la 
uşă, am ezitat să intru. Din când în când mă cuprind 
gânduri bizare şi mă lupt să scap de ele. Am stat în faţa 
casei, cu nevasta şi tatăl meu uitându-se dinăuntru la mine 
întrebător. Le-am spus să mănânce fără mine. Am spus că 
trebuia să mă întorc la secţie. 

Sunt un laş. Tata merită mai mult. Azi ar trebui să stau cu 
el, azi mai mult ca niciodată. Sigur, Helen o să-l ajute, dar 
nici măcar ea nu poate înţelege ce simte, profunzimea 
suferinţei lui. Şi cu toate astea, nu puteam sta cu el, nu 
puteam să-l privesc în ochi. Nu ştiu de ce, dar noi doi nu ne 
putem privi niciodată în ochi când ne gândim la mama. 

Am luat maşina şi-am mers, nu la secţie, ci înapoi la 
cimitir. Mama fusese incinerată; nu-i aici. Tata i-a dus 
cenuşa „într-un loc deosebit”. Nu mi-a spus niciodată unde 
anume, cu toate că a promis că mă va duce într-o zi să-mi 
arate. N-am mers niciodată acolo. Pe vremuri îl mai 
întrebam, dar întotdeauna se supăra, aşa că la un moment 
dat am renunţat. 

Biserica şi cimitirul erau pustii, nici picior de om, cu 
excepţia bătrânei Nickie Sage, care şchiopăta încet pe 
lângă zid. Am coborât din maşină şi-am luat-o pe poteca ce 
ocoleşte zidul din piatră spre copacii din spatele bisericii. 
Când am ajuns-o pe Nickie, se sprijinea cu o mână de zid şi 
respiraţia îi şuiera în piept. S-a întors brusc. Avea faţa roz- 
aprins şi transpira abundent. 

— Ce vrei? şuieră. De ce mă urmăreşti? 

Am zâmbit. 

— Nu te urmăresc. Te-am văzut din maşină şi-am zis să 
vin să te salut. Te simţi bine? 

— N-am nimic, n-am nimic. 

Nu părea să n-aibă nimic. Se sprijini de zid şi se uită la 
cer. 


— 98 — 


— Vine furtuna. 

Am încuviinţat: 

— După miros, aşa zic şi eu. 

Smuci capul înapoi: 

— Şi gata? Nel Abbott? Dosaru' e-nchis? Aţi expediat-o-n 
istorie? 

— Cazul nu e închis, am spus. 

— Nu încă. Dar o să fie curând, aşa-i? 

Mai bombăni ceva ca pentru ea. 

— Ce-ai spus? 

— Ai tras linie şi-ai pus punct, aşa-i? 

Se întoarse cu totul către mine şi mă-mpunse în piept cu 
un arătător grăsuliu: 

— Ştii, nu-i aşa, că asta n-a fost ca ultima? Asta n-a fost 
precum Katie Whittaker. Asta a fost ca maică-ta. 

M-am dat cu un pas înapoi. 

— Ce vrea să însemne asta? Dacă ştii ceva, ar trebui să- 
mi spui. Ei? Ştii ceva despre moartea lui Nel Abbott? 

Se întorsese cu spatele, bombănind iarăşi cuvinte 
ininteligibile. 

Respirația mi se accelera, un val de căldură îmi străbătu 
corpul. 

— Nu-mi pomeni în felul ăsta de mama. Mai ales azi! 
Dumnezeule! Ce fel de om face aşa ceva? 

Flutură o mână spre mine. 

— Oricum n-asculţi, voi n-ascultaţi niciodată, spuse şi se- 
ndepărtă clătinându-se pe potecă, bombănind în continuare 
şi întinzând din când în când mâna către zidul de piatră, ca 
să-şi recapete echilibrul. 

Eram furios pe ea, dar şi mai rău, mă simţeam atacat 
prin surprindere, aproape rănit. Ne cunoşteam de ani 
întregi şi fusesem întotdeauna politicos cu ea. Bine, era ea 
nechibzuită, dar n-o consideram un om rău şi sigur n-am 
crezut-o niciodată atât de crudă. 

M-am dus amărât înapoi spre maşină, după care m-am 
răzgândit şi-am cotit spre magazinul satului. Am cumpărat 
o sticlă de Talisker - îi place tatei, deşi nu bea cine ştie ce. 
M-am gândit că am putea bea un pahar împreună mai 


încolo, ca să compensez plecarea mea intempestivă. Am 
încercat să creez scena în minte - noi doi la masa din 
bucătărie, cu sticla între noi, ridicând paharele. M-am 
întrebat în cinstea a ce, a cui am ridica paharele? Numai 
imaginându-mi asta şi m-a apucat teama, iar mâna a- 
nceput să-mi tremure. Am deschis sticla. 

Mirosul de whisky şi fierbinţeala alcoolului în piept mi-au 
amintit de febre din copilărie, de vise agitate, de mama pe 
marginea patului dându-mi părul jilav de pe frunte şi 
frecându-mi pieptul cu unguent Vicks. Au existat momente 
în viaţa mea când abia dacă m-am gândit la ea, dar în 
ultimul timp a fost din ce în ce mai des în gândurile mele, 
iar în ultimele câteva zile, mai mult ca oricând. Chipul ei îmi 
apare înaintea ochilor; uneori zâmbeşte, alteori nu. Uneori 
întinde braţele spre mine. 


Furtuna de vară a început fără să-mi dau seama. Poate 
am aţipit. Ştiu doar că, atunci când m-am dezmeticit, 
strada din faţa mea arăta ca un râu şi tunetele păreau să 
zgâlţâie maşina. Am pornit motorul, dar apoi am realizat că 
sticla de whisky din poala mea era plină doar pe două 
treimi, aşa că am oprit motorul. Sub răpăiala ploii 
torențiale, îmi auzeam respiraţia, şi pentru o clipă mi s-a 
părut că o aud şi pe a altcuiva. O fracțiune de secundă am 
fost atât de sigur de ideea absolut ridicolă că, dacă m-aş 
întoarce, aş vedea pe cineva pe bancheta din spate a 
maşinii, că am paralizat de frică. 

Am decis că o plimbare prin ploaie mi-ar limpezi minţile. 
Am deschis portiera, uitându-mă fără să vreau în spate, şi- 
am ieşit din maşină. Într-o clipă eram ciuciulete şi orbit de 
apă. Un fulger a despicat aerul şi în acea secundă am 
văzut-o pe Julia, leoarcă, mai mult alergând decât mergând 
spre pod. M-am strecurat înapoi în maşină şi am semnalizat 
scurt cu farurile. S-a oprit. Am aprins şi am stins iar farurile 
şi ea veni ezitant spre mine. Se opri la câţiva metri 
distanţă. Am coborât geamul şi-am strigat-o. 

Deschise portiera şi intră în maşină. Încă era îmbrăcată în 
hainele de la înmormântare, însă acum erau ude fleaşcă şi 


— 100 — 


lipite de trupul ei micuţ. Îşi schimbase doar pantofii. Am 
observat că i se duseseră firele la ciorapi - pe genunchi se 
vedea un cerc mic de carne palidă. Părea şocant fiindcă, de 
câte ori o văzusem înainte, corpul îi era întotdeauna bine 
acoperit - mâneci lungi şi gulere înalte, niciun pic de piele 
lăsată la vedere. Intangibilă. 

— Ce căutaţi aici? am întrebat. 

Aruncă o privire la whisky-ul din poala mea, dar nu făcu 
nicio remarcă. În schimb, se întinse, îmi trase faţa spre a ei 
şi mă sărută. A fost bizar, impetuos. Limba ei avea gust de 
sânge şi pentru o secundă am cedat, după care m-am tras 
violent înapoi. 

— lertaţi-mă, spuse ştergându-şi buzele, cu ochii în 
pământ. Îmi pare tare rău. Habar n-am de ce-am făcut aşa 
ceva. 

— Nu, am spus. Nici eu. 

Complet absurd, am început să râdem amândoi, mai întâi 
jenaţi, apoi din toată inima, de parcă sărutul ăla era cel mai 
bun banc din lume. Când ne-am oprit, ne ştergeam 
amândoi lacrimile de pe obraji. 

— Ce făceai aici, Julia? 

— Jules, mă corectă. O căutam pe Lena. Nu ştiu pe unde 
e... 
Îmi părea diferită, parcă nu mai era atât de închisă în 
sine. 

— Mi-e frică, spuse şi râse iar, de parcă îi era ruşine. Mi-e 
foarte frică. 

— Frică de ce? 

Îşi drese glasul şi-şi dădu deoparte părul de pe faţă. 

— De ce ţi-e frică? 

Trase adânc aer în piept. 

— Nu am... Ştiu că sună ciudat, dar era un bărbat la 
înmormântare, un bărbat pe care l-am recunoscut. A fost 
pe vremuri iubitul lui Nel. 

— Aşa...? 

— Mă rog... nu recent. În urmă cu o veşnicie. În 
adolescentă. Habar n-am dacă l-a mai văzut de-atunci. 

Pe pomeţi avea două pete colorate. 


— 101 — 


— Nu l-a pomenit în niciunul dintre mesajele ei. Dar a 
fost la înmormântare şi cred... nu pot să explic de ce, dar 
cred că e posibil să-i fi făcut ceva. 

— Să-i fi făcut ceva? Vrei să spui că crezi că e posibil să fi 
fost implicat în moartea ei? 

Mă privea rugător: 

— Normal că nu pot să spun asta, dar trebuie să-l 
verificaţi, trebuie să aflaţi unde era când a murit Nel. 

Mi se strânsese scalpul şi adrenalina despica aburii 
alcoolului. 

— Cum îl cheamă? Despre cine vorbeşti? 

— Robbie Cannon. 

O clipă, numele nu mi-a spus nimic, dar apoi mi-am 
amintit. 

— Cannon? Localnic? Familia avea saloane de vânzări 
auto, o groază de bani. Ala? 

— Da. Ăla. Îl cunoaşteţi? 

— Nu-l cunosc, dar mi-l aduc aminte. 

— Vi-l| amintiţi...? 

— Din şcoală. Era cu un an mai mare. Bun la sporturi. 
Avea trecere la fete. Nu era prea deştept. 

Cu capul plecat, cu bărbia aproape atingându-i pieptul, 
Jules a spus: 

— N-am ştiut că ai mers la şcoală aici. 

— Da. Am trăit aici toată viaţa. Tu n-ai de ce să-ţi 
aminteşti de mine, dar eu te ţin minte. Şi pe tine, şi pe sora 
ta, bineînţeles. 

— Aha, spuse şi chipul i se închise de parcă trăsese brusc 
obloanele. Puse mâna pe mânerul portierei, de parcă voia 
să plece. 

— Stai aşa. De ce i-ar fi făcut Cannon ceva surorii tale? A 
zis ceva, a făcut ceva? Era violent cu ea? 

Julia clătină din cap şi-şi feri privirea. 

— Ştiu doar că-i periculos. Nu e un om bun. Şi l-am 
văzut... uitându-se la Lena. 

— Se uita la ea? 

— Da, se uita. 

Intorsese capul şi, în sfârşit, mă privea în faţă. 


— 102 — 


— Nu mi-a plăcut cum se uita la ea. 

— Bine, am spus. O să, ăăăă... să văd ce pot afla. 

— Mulţumesc. 

Dădu iar să deschidă portiera, dar i-am pus mâna pe 
braţ. 

— Te duc eu acasă, am spus. 

larăşi o privire spre sticlă, dar fără o vorbă. 

— Bine. 


În doar două minute am ajuns înapoi la Casa Morii şi 
niciunul dintre noi nu vorbi până ce Jules nu deschise 
portiera. Ar fi trebuit să-mi ţin gura, dar am vrut să-i spun. 

— Să ştii că semeni foarte mult cu ea. 

Păru şocată şi scoase un hohot de râs surprins, care suna 
ca un plâns cu sughiţuri. 

— Nu semănăm absolut deloc, îşi şterse o lacrimă de pe 
obraz. 

— Sunt opusul lui Nel. 

— Nu cred, am spus, dar plecase deja. 

Nu ţin minte cum am ajuns acasă. 


— 103 — 


Bulboana Înecaţilor 
Lauren, 1983 


Peste o săptămână, când Lauren avea să împlinească 
treizeci şi doi de ani, aveau să meargă la Craster. Doar ea 
cu Sean, fiindcă Patrick trebuia să lucreze. „E locul meu 
preferat din toată lumea”, i-a spus fiului ei. „E un castel, o 
plajă frumoasă şi uneori poţi să vezi foci pe stânci. Şi, după 
ce-o să mergem la plajă şi la castel, o să mergem la 
afumătoare şi-o să mâncăm scrumbii pe pâine neagră. 
Raiul pe pământ!” 

Sean a strâmbat din nas. „Cred că aş vrea să merg mai 
degrabă la Londra”, a anunţat el, „ca să văd Turnul. Şi să 
mâncăm înghețată. ” 

Mama lui a râs şi-a spus: „Bine, atunci poate-o să facem 
ce vrei tu”. 

În cele din urmă, n-au făcut nici una, nici alta. 

Era noiembrie, zilele erau scurte şi aspre, iar Lauren era 
cu mintea în altă parte. Era conştientă de faptul că se 
comporta altfel decât de obicei, dar nu reuşea să se 
remonteze. Se trezea că lua micul dejun cu familia şi dintr- 
odată pielea i se-nroşea, îi ardea fața şi trebuia să şi-o 
ferească de ei, să se ascundă. Se ferea şi când soțul ei 
venea s-o sărute - mişcarea capului era aproape 
involuntară, incontrolabilă, astfel încât buzele lui îi atingeau 
în treacăt obrazul sau colțul gurii. 

Cu trei zile înainte de ziua ei, a fost o furtună. Semnele s- 
au acumulat toată ziua: un vânt rău spinteca valea, cai albi 
de spumă goneau pe toată lățimea bulboanei. Noaptea, a 
izbucnit furtuna. Râul s-a repezit în maluri, au căzut copaci 
de-a lungul lui. Torente se revărsau din nori, scufundând 
parcă întreaga lume. 

Soțul şi fiul lui Lauren dormeau ca pruncii, dar ea era 
trează. In biroul de la parter se aşeză la masa soțului cu o 
sticlă din scotchul lui favorit la îndemână. Bău un pahar şi 
rupse o foaie dintr-un carnet. Mai bău un pahar, apoi altul şi 


— 104 — 


pagina rămase albă. Nici nu se putea hotări ce formă de 
adresare să folosească - „Dragă” părea impersonal, iar 
„Dragul meu” era o minciună. Lăsând în urmă sticla 
aproape goală şi pagina neatinsă, ieşi în furtună. 

Cu sângele ingroşat de băutură, durere şi furie, porni 
către bulboană. Satul era pustiu, toţi erau baricadați în 
case. Nevăzută şi neabătută, se cătără alunecând în noroi 
până pe culmea falezei. Aşteptă. Aşteptă, să vină cineva, se 
rugă ca bărbatul de care se indrăgostise să ştie, să-i simtă 
cumva disperarea, în mod miraculos, şi să vină s-o salveze 
de ea însăşi. Dar vocea pe care-o auzi strigându-i numele 
cu disperare panicată nu era cea pe care voia s-o audă. 

Aşa că se apropie cu îndrăzneală de margine şi, cu ochii 
larg deschişi, se aruncă. 

În niciun caz n-ar fi avut cum să-l vadă, în niciun caz n-ar 
fi avut cum să ştie că băiatul ei era acolo jos, printre copaci. 

N-avea de unde să ştie că fusese trezit de strigătele 
tatălui lui şi de zgomotul uşii trântite, că se dăduse jos din 
pat şi-alergase-n jos pe scări şi afară, în furtună, în 
picioarele goale şi trupul acoperit doar de bumbac din cel 
mai subțire. 

Sean îşi văzu tatăl urcând în maşină şi işi strigă mama. 
Patrick se întoarse şi urlă la fiul lui să se întoarcă în casă. 
Alergă spre el, îl înşfăcă brutal de braț, smucindu-l în aer, şi 
încercă să-l ducă cu forța înapoi în casă. Dar băiatul îl 
imploră: „Te rog, te rog, nu mă lăsa aici”. 

Patrick cedă. Luă băiatul în brațe şi-l duse la maşină, 
unde-l prinse cu centura de bancheta din spate, unde Sean 
se făcu mic, îngrozit, buimac. Închise strâns ochii. Ajunseră 
la râu, tatăl lui parcă maşina pe pod şi-i spuse: „Stai aici. 
Aşteaptă-mă aici”. Dar era întuneric şi ploaia răpăia cu 
sunet de gloanţe pe acoperişul maşinii şi Sean nu reuşea să 
scape de senzația că mai era cineva cu el în maşină, cineva 
căruia îi auzea respirația hârâită. Aşa că ieşi din maşină şi o 
luă la fugă, împiedicându-se de treptele de piatră, căzând 
în noroiul de pe potecă, poticnindu-se-n întuneric spre 
bulboană. 

Mai târziu, la şcoală, umbla vorba că văzuse tot - era 


— 105 — 


băiatul care-şi văzuse mama sărind în brațele morții. Nu era 
adevărat. Nu văzuse nimic. Când ajunsese la bulboană, 
taică-su era deja în apă şi-nota către țărm. N-a ştiut ce să 
facă, aşa că s-a întors şi s-a aşezat sub copaci, cu spinarea 
lipită de un trunchi solid, ca să nu se poată furişa nimeni în 
spatele lui. 

Parc-a stat acolo o eternitate. Mai târziu s-a întrebat dacă 
nu era posibil chiar să fi adormit, deşi cu bezna, cu 
zgomotul şi cu frica, părea puțin probabil. Ce-şi amintea era 
că venise o femeie - Jeannie, de la secția de poliție. Avea o 
pătură şi o lanternă şi l-a dus înapoi sus, la pod, şi i-a dat să 
bea ceai dulce şi l-au aşteptat acolo pe tatăl lui. 

Mai târziu, Jeannie l-a luat la ea acasă şi i-a făcut pâine 
prăjită cu brânză. 

Dar în niciun caz Lauren n-avea cum să fi ştiut ceva din 
toate astea. 


— 106 — 


Erin 


Când plecam de la înmormântare, am remarcat cât de 
multă lume care asistase la slujbă şi-a făcut drum să 
schimbe două vorbe cu tatăl lui Sean Townsend, un bărbat 
care-mi fusese prezentat, incredibil de concis, ca Patrick 
Townsend. Se strângeau mâini şi se scoteau şepci la greu 
şi-n tot timpul ăsta, stătea cu spinarea ţeapănă şi mutra 
inexpresivă, de parcă era un general la defilare. 

— Al naibii nenorocit, ce fiţe pe el! i-am spus poliţistului 
în uniformă de lângă mine. 

El s-a întors şi m-a privit dispreţuitor. 

— Puțin respect! şuieră şi-mi întoarse spatele. 

— Pardon? m-am adresat cefei lui. 

— E un poliţist plin de decoraţii, spuse colegul. Şi văduv. 
Soţia lui a murit aici, în râul ăsta. 

Se întoarse iar cu faţa la mine şi, fără nici cea mai mică 
urmă de respect pentru gradul meu, pufni: 

— Aşa că ar trebui să daţi dovadă de puţin respect. 

M-am simţit ca o tâmpită. Da' pe bune, de unde era să 
ştiu că Sean, cel din povestea lui Nel Abbott, e Sean de la 
secţie? Nu ştiam cum îi chema pe părinţii lui. La naiba cu 
toţi! Nu mi-a zis nimeni şi când am citit opera lui Nel Abbott 
nu e ca şi cum vânam orice detaliu al unei sinucideri care-a 
avut loc acum mai bine de trei decenii. In condiţiile astea, 
nu mi s-a părut deosebit de interesant. 

Acum, serios: cum naiba să ţii socoteala tuturor 
cadavrelor de pe-aici? Parcă e Crimele din Midsomer doar 
că, în loc de oameni care cad în betoniere sau îşi crapă 
capetele, aici e cu accidente, sinucideri şi înecuri istorice 
misogino-groteşti. 

După serviciu m-am întors în oraş - o parte din colegi se 
duceau la pubul local, dar din cauza gafei cu Patrick 
Townsend, acum statutul de străină atârna şi mai greu ca 
înainte. Oricum, cazul ăsta e închis, nu? N-avea sens să 
stau pe-acolo. 

M-am simţit uşurată, ca atunci când în sfârşit îţi pică fisa 


— 107 — 


în ce film ai mai văzut un actor ori când ceva neclar care te 
sâcâia devine dintr-odată limpede. Ciudăţenia inspectorului 
- ochii apoşi, mâinile tremurânde, aerul absent - acum 
toate au sens. Au sens dacă le cunoşti povestea. Familia lui 
a trecut exact prin ce trec acum Jules şi Lena - aceeaşi 
groază, acelaşi şoc. Aceeaşi căutare a răspunsurilor. 

Am  recitit secţiunea lui Nel Abbott despre Lauren 
Townsend. Nu spune mare lucru. Era o nevastă nefericită, 
îndrăgostită de alt bărbat. Vorbeşte despre faptul că era cu 
gândul în altă parte, că era absentă... să fi fost deprimată? 
La urma urmelor, cine ştie? Nu-i ca şi cum citesc 
Evanghelia, e doar versiunea lui Nel Abbott despre trecut. 
Trebuie să ai un soi bizar de asumare - aş zice - ca să iei 
tragedia altcuiva şi s-o scrii de parcă ţi-ar aparţine. 

Recitind povestirea, singura chestie pe care n-o înţeleg 
este cum a putut Sean să stea acolo? Chiar dacă n-a văzut- 
o căzând, era acolo. În ce hal te afectează o chestie ca 
asta? Totuşi, trebuie să fi fost mic, cred. Şase sau şapte 
ani? Copiii pot bloca traume de genul ăsta. Dar tatăl? Se 
plimbă în fiecare zi pe lângă râu, l-am văzut. lţi dai seama? 
Îţi dai seama cum ar fi să treci în fiecare zi pe lângă locul în 
care ai pierdut pe cineva? Eu nu reuşesc, n-aş putea. Dar, 
pe de altă parte, nici n-am pierdut pe nimeni. Cum aş putea 
şti cum e să treci prin asemenea durere? 


— 108 — 


PARTEA A DOUA 


— 109 — 


MARŢI, 18 AUGUST 


Louise 


Durerea Louisei era ca râul: constantă şi în perpetuă 
schimbare. Se unduia, se revărsa, se retrăgea şi şerpuia, 
uneori rece, neagră şi adâncă, alteori fulgerătoare şi 
orbitoare. Şi vinovăția ei era tot lichidă, supura printre 
crăpături când încerca s-o zăgăzuiască. Avea zile bune şi 
zile proaste. 

leri s-a dus la biserică să vadă cum o aşază pe Nel în 
mormânt. În realitate - şi ar fi trebuit să ştie - n-a fost aşa. 
Măcar a văzut-o dusă la crematoriu, aşa că a putut spune 
că a fost o zi bună. Chiar şi izbucnirea emoţională - 
plânsese în hohote, fără să vrea, tot timpul slujbei - a fost 
eliberatoare. 

Dar azi avea să fie o zi de rahat. A simţit de cum s-a 
trezit, nu o prezenţă, ci o absenţă. Exaltarea pe care-o 
trăise la început, satisfacția ei răzbunătoare, deja se disipa. 
lar acum, că Nel se făcuse scrum, Louise rămăsese cu... 
nimic. Nimic. Nu mai avea asupra cui să-şi arunce toată 
durerea şi suferinţa, căci Nel nu mai era. Şi se temea că, în 
cele din urmă, nu-şi mai putea aduce chinul decât acasă. 

Acasă, la soţul şi fiul ei. Deci: azi avea să fie o zi de rahat, 
dar un rahat care trebuia privit fără ocolişuri şi, cu inima-n 
dinţi, curăţat. Se hotărâse: era timpul să meargă mai 
departe. Trebuiau să plece până nu era prea târziu. 

Louise şi Alec, soţul ei, se certaseră pe tema asta - genul 
acela de certuri pe ton scăzut, în surdină, pe care le aveau 
recent, de săptămâni bune. Alec era de părere că ar fi mai 
bine să se mute înainte de începerea şcolii. Ar trebui să-l 
lase pe Josh să îşi continue studiile într-un loc complet nou, 
argumenta el, unde nu-l cunoştea nimeni. Unde n-avea să 
înfrunte zilnic absenţa surorii lui. 

— Ca să nu mai fie nevoit să vorbească vreodată despre 
ea? a întrebat Louise. 

— O să vorbească despre ea cu noi, a răspuns Alec. 


— 110 — 


Stăteau în picioare în bucătărie, şoptind pe un ton 
încordat. 

— Trebuie să vindem casa asta şi s-o luam de la capăt, a 
spus Alec. Ştiu - a ridicat mâinile când Louise a dat să 
protesteze -, ştiu că aici e casa ei. 

Şi atunci a şovăit şi şi-a pus mâinile mari, pătate de 
soare, pe blatul din bucătărie. Se ţinea de el ca un 
naufragiat de colacul de salvare. 

— Trebuie să facem un efort să o luăm de la capăt într-un 
fel, Lou, pentru Josh. Dacă eram doar noi doi... 

Dacă erau doar ei doi, s-ar duce după Katie în râu şi gata, 
gândi ea. Nu? Nu era sigură că Alec ar face asta. Pe vremuri 
credea că numai părinţii pot pricepe genul acela de iubire 
în care te topeşti complet, dar acum se întreba dacă nu 
cumva doar mamele simt asta. Alec era îndurerat, 
bineînţeles, dar nu era sigură că simţea şi deznădejdea. 
Sau ura. 

Aşa că în căsnicia lor, pe care-o crezuse indestructibilă, 
începeau deja să apară fisuri. Dar, pe de altă parte, pe 
vremuri nu ştia nimic. Acum era evident: nicio căsnicie nu 
poate supravieţui unei asemenea pierderi. Totdeauna avea 
să fie între ei ideea că niciunul nu fusese în stare să o 
oprească. Mai rău, că niciunul nu avusese nici cea mai mică 
bănuială. Că plecaseră amândoi la culcare, adormiseră, 
apoi descoperiseră dimineaţa patul ei gol şi nicio fracțiune 
de secundă nu-şi imaginaseră că era în râu. 

Pentru Louise nu mai era nicio speranţă, pentru Alec prea 
puţină, dar cu Josh era altă poveste. Lui Josh avea să-i fie 
dor de sora lui în fiecare zi, pentru tot restul vieţii, dar ar 
putea fi fericit: avea să fie fericit. Avea s-o poarte cu el, dar 
va putea să şi călătorească, să lucreze, să se 
îndrăgostească, să trăiască. Avea mari şanse să poată face 
toate astea dacă pleca de aici, din Beckford, de lângă râu. 
Louise ştia că soţul ei avea dreptate în privinţa asta. 

Undeva, în adâncul inimii, ştia deja asta, dar refuzase să 
accepte. Dar ieri, când şi-a privit fiul după înmormântare, a 
fost cuprinsă de groază. Faţa lui schimonosită, neliniştită. 
Cât de uşor tresărea, cum reacţiona la zgomote puternice, 


— 111 — 


ghemuindu-se ca un câine speriat când era printre oameni. 
Felul în care o căuta mereu cu privirea, de parcă se 
retrăgea înapoi în copilăria timpurie, fără să mai fie puştiul 
independent de doisprezece ani, şi se transforma într-un 
băieţel înspăimântat, disperat după afecţiune. 

Şi totuşi. Aici făcuse Katie primii paşi, rostise primele 
cuvinte, se jucase de-a v-aţi ascunselea, făcuse roata prin 
grădină, se certase cu frăţiorul ei, îl consolase după aceea, 
răsese, cântase, înjurase şi sângerase şi-şi îmbrăţişase 
mama în fiecare zi când venea de la şcoală. 

Dar Louise se hotărâse. Ca şi fiica ei, luase o decizie, deşi 
efortul era imens. Numai când se gândea să se ridice de la 
masa din bucătărie, să meargă până la capătul scărilor, 
apoi să le urce, să pună mâna pe clanţă, să apese, să intre 
în camera ei pentru ultima dată... Fiindcă asta simţea. Asta 
avea să fie ultima dată când aceea mai era camera ei. 
După ziua de azi, avea să fie altceva. 

Inima ei era o bucată de lemn; nu bătea, doar o rănea 
când zgâria țesutul moale, sfâşia venele şi muşchii, 
inundându-i pieptul cu sânge. 

Zile bune şi zile proaste. 

Nu putea lăsa camera aşa. Oricât de greu îi venea să se 
gândească la strânsul lucrurilor lui Katie, să-i sorteze 
hainele, să-i dea jos pozele de pe pereţi, să le pună ordonat 
la păstrare, s-o ascundă vederii, era mai rău când îşi 
imagina oameni străini în camera aia. Era mai rău să-şi 
imagineze ce-ar atinge ei, cum ar căuta indicii, semne, cum 
s-ar minuna de cât de normal arată totul, cât de normală 
păruse Katie. Fa? Nu cred! Nu pot să cred că ea e fata aia 
care s-a înecat! 

Aşa că Louise avea s-o facă: avea să adune lucrurile de 
şcoală de pe birou şi să ia în mână stiloul care se cuibărise 
cândva în pumnul fetei ei. Avea să împăturească tricoul gri- 
deschis în care dormea Katie şi avea să-i facă patul. Avea 
să ia cerceii albaştri pe care-i primise Katie de la mătuşa ei 
preferată când împlinise paisprezece ani şi să-i aşeze 
frumos la locul lor, în caseta ei cu bijuterii. O să ia valiza 
mare, neagră de pe bufetul din hol şi o s-o umple cu 


— 112 — 


hainele lui Katie. 

Asta o să facă. 

Stătea în picioare în mijlocul camerei gândindu-se la 
toate astea, când auzi un zgomot în spate; se întoarse şi-l 
văzu pe Josh stând în uşă, urmărind-o. 

— Mamă? 

Era alb ca varul şi vocea i se poticni în gâtlej. 

— Ce faci? 

— Nimic, dragule, doar... 

Făcu un pas spre el, dar băiatul se retrase. 

— Te... te apuci acum să-i goleşti camera? 

Louise aprobă: 

— O să încep. 

— Ce-o să faci cu lucrurile ei? întrebă el cu vocea şi mai 
gâtuită. O să le dai? 

— Nu, dragule. 

Se duse la el şi-ntinse mâna ca să-i dea de pe frunte 
părul moale. 

— Păstrăm tot. N-o să dăm nimic. 

Josh părea îngrijorat. 

— Dar... n-ar trebui să-l aştepţi pe tata? N-ar fi bine să fie 
şi el aici? N-ar trebui să faci asta singură. 

Louise îi zâmbi. 

— Doar o să încep să strâng câte ceva, spuse cât de 
vesel reuşi. Parcă te duceai la Hugo în dimineaţa asta, aşa 
că... 

Hugo era prietenul lui Josh, probabil singurul prieten 
adevărat. (Louise mulțumea Cerului în fiecare zi pentru 
Hugo şi familia lui, care-l primeau pe Josh ori de câte ori 
avea nevoie de un refugiu.) 

— Plecasem, dar mi-am uitat telefonul, aşa că m-am 
întors după el, spuse şi-l ridică să i-l arate. 

— Bine, spuse ea. Bravo. Rămâi acolo la prânz? 

El încercă să zâmbească, apoi dispăru. Louise aşteptă să 
audă cum se trânteşte uşa de la intrare, apoi se aşeză pe 
pat şi-şi dădu voie să plângă nestăvilit. 

Pe noptieră era un vechi elastic de păr, întins şi uzat de 
aproape că nu mai rămăsese decât o aţă, care încă mai 


— 113 — 


avea înfăşurate pe el fire lungi din superbul păr brun al lui 
Katie. Louise îl luă şi-l învârti, împletindu-şi-l printre degete. 
ŞI-I lipi de faţă. Se ridică şi se duse la măsuţa de toaletă, 
deschise caseta de bijuterii din tablă albă, în formă de 
inimă, şi puse în ea elasticul de păr. Avea să rămână acolo, 
alături de brăţările şi cerceii ei - nimic n-avea să fie 
aruncat, totul avea să fie păstrat. Nu aici, altundeva; vor 
lua totul cu ei. Nicio părticică din Katie, niciun obiect atins 
de ea n-o să zacă pe vreun raft prăfuit din vreun magazin 
de vechituri. 

La gâtul Louisei atârna bijuteria purtată de Katie când 
murise: o mică pasăre albastră pe un lănţişor de argint. 
Faptul că ea alesese tocmai acea bijuterie o deranja pe 
Louise. Nu crezuse că era una dintre preferatele lui Katie. 
Nu cum erau cerceii din aur alb pe care îi primise de la ea şi 
Alec la împlinirea a treisprezece ani, pe care-i adorase, nu 
cum era brăţara prieteniei („brăţara frăţiei”) împletită pe 
care i-o cumpărase Josh (cu banii lui!) în ultima lor vacanţă 
în Grecia. Louise nu pricepea în ruptul capului de ce Katie 
alesese piesa aia - cadou de la Lena, cu care nici nu mai 
părea să fie aşa de apropiată - care avea gravat pe pasăre 
(deloc în stilul Lenei) cu dragoste. 

Nu purtase nicio altă bijuterie. Blugi, o geacă, mult prea 
groasă pentru acea seară de vară, cu buzunarele pline cu 
pietre. Rucsacul la fel. Când au găsit-o, era înconjurată de 
flori, unele dintre ele încă încleştate în pumn. Ca Ofelia. Cea 
din poza de pe peretele lui Nel Abbott. 

Oamenii spuneau că era cel puţin tras de păr, dacă nu 
chiar ridicol şi crud să arunci în cârca lui Nel Abbott vina 
pentru ce se întâmplase cu Katie. Doar pentru că Nel scria, 
vorbea, făcea poze cu bulboana, lua interviuri şi publica 
articole în presa locală despre ea, a vorbit odată într-o 
emisiune la radio BBC despre bulboană, doar pentru că a 
pronunţat cuvintele „loc al sinuciderilor”, doar pentru că 
vorbea despre mult-iubitele ei „înotătoare” ca despre nişte 
superbe eroine romantice, ca despre nişte cutezătoare care 
aleseseră dulcea uşurare a morţii înconjurate de priveliştea 
lor preferată, nu putea fi învinovăţită ea pentru Katie, nu? 


— 114 — 


Dar Katie nu s-a spânzurat de uşa camerei ei, nu şi-a 
tăiat venele, nici n-a înghiţit un pumn de pastile. A ales 
bulboana. Ridicol era, de fapt, să ignori acest fapt, să ignori 
contextul, cât de influenţabili pot fi unii oameni - cei 
sensibili, cei tineri. Adolescenţii - copii buni, inteligenţi, 
generoşi - se pot îmbăta cu idei. Louise nu înţelegea de ce 
făcuse Katie ce făcuse, n-avea să înţeleagă niciodată, dar 
ştia că actul ei nu se petrecuse din senin, complet fără 
legătură cu nimic. 

Terapeutul la care mersese doar de două ori i-a spus că 
n-ar trebui să încerce să afle de ce. Că n-o să afle niciodată 
răspunsul la întrebarea aia, că nimeni nu i-l va putea da; că 
în multe cazuri de sinucidere nu există un singur motiv, 
viaţa nu e atât de simplă. Disperată, Louise subliniase că 
fata ei nu suferise niciodată de depresie, că nu era hărţuită 
la şcoală (au vorbit cu profesorii, s-au uitat în e-mailurile ei, 
pe Facebook şi n-au găsit decât mesaje pozitive). Era 
frumoasă, învăţa bine, era ambițioasă şi hotărâtă. Nu era 
nefericită. Uneori exaltată, deseori entuziasmată. Cu toane. 
Cincisprezece ani. Dar, mai presus de toate, nu era 
secretoasă. Dacă ar fi dat de necaz, i-ar fi spus mamei ei. li 
spunea tot, aşa fusese dintotdeauna. „Nu-mi ascundea 
nimic”, i-a spus Louise terapeutului şi a văzut cum îşi mută 
privirea de la chipul ei. 

„Asta cred toţi părinţii”, a spus el încet, „şi, din nefericire, 
toţi se înşală”. 

După asta, Louise nu s-a mai dus la terapeut, dar răul 
fusese făcut. Se deschisese o fisură şi prin ea se prelingea 
vinovăția, mai întâi ca un firicel, apoi ca un torent. Nu şi-a 
cunoscut fiica. De aceea o deranja atât de tare medalionul, 
nu fiindcă era de la Lena, ci pentru că simboliza tot ce nu 
ştia despre viaţa fetei ei. Cu cât se gândea mai mult la 
asta, cu atât mai mult se învinovăţea: fusese prea ocupată, 
se concentrase prea mult asupra lui Josh, eşuase total în 
misiunea de a-şi proteja copilul. 

Vinovăţia creştea şi creştea şi nu exista decât o singură 
cale să nu se lase complet înghițită, să nu se înece, şi 
anume să găsească un motiv, să pună degetul pe el şi să 


— 115 — 


spună Uite. Asta a fost. Fiica ei făcuse o alegere iraţională, 
dar buzunarele pline cu pietre şi mâinile încleştate în flori... 
alegerea avea un context. lar contextul fusese oferit de Nel 
Abbott. 

Louise a aşezat valiza neagră pe pat, a deschis dulapul şi 
a început să scoată hainele lui Katie de pe umeraşe: 
tricourile viu colorate, rochiile de vară, hanoracul şocant de 
roz pe care-l purtase toată iarna trecută. Vederea i se 
înceţoşase şi încerca să se gândească la ceva care să-i 
oprească lacrimile, voia să găsească o imagine pe care să- 
şi fixeze ochiul minţii, aşa că s-a concentrat asupra imaginii 
cadavrului lui Nel, sfărâmat în apă, şi s-a consolat cât a 
putut cu asta. 


Sean 


M-a trezit vocea unei femei care striga, un sunet 
disperat, îndepărtat. Am crezut că am visat, dar m-am 
dezmeticit brusc la auzul bubuiturilor sonore, apropiate, 
supărătoare şi reale. Era cineva la uşă. 

M-am îmbrăcat rapid şi-am coborât scările în fugă, 
aruncând în treacăt o privire spre ceasul din bucătărie. Abia 
trecuse de miezul nopţii - nu dormisem mai mult de 
jumătate de oră. Bubuiala de la uşă continua şi am auzit o 
femeie strigându-mă, o voce cunoscută, dar pe care în clipa 
aia n-o puteam identifica. Am deschis uşa. 

— Vezi asta? 

Louise Whittaker urla la mine, congestionată de furie. 

— Ce ţi-am zis eu, Sean?! Ţi-am zis că se întâmplă ceva! 

Asta la care se referea era o cutiuţă din plastic 
portocaliu, de genul celor în care îţi pune farmacistul 
medicamentele de pe reţetă, iar pe-o parte avea o etichetă 
cu un nume. Danielle Abbott. 

— Ţi-am zis eu? spuse iar, după care izbucni în lacrimi. 

Am băgat-o în casa - prea târziu. Înainte să închid uşa de 
la bucătărie am văzut că se aprindea lumina în dormitorul 
de la etaj al casei tatei. 

A durat ceva până să înţeleg ce-mi spunea Louise. Era 


— 116 — 


complet isterică, propoziţiile i se încălecau una peste alta şi 
n-aveau nicio noimă. A trebuit să extrag cu delicateţe, 
treptat, informaţiile de la ea, frază cu frază, rostite cu furie 
şi respiraţia tăiată, găfâind. Se hotărâseră, în sfârşit, să 
scoată casa la vânzare. Inainte de vizionări, trebuia să 
golească dormitorul lui Katie. N-avea de gând să-i lase pe 
străini să intre cu bocancii acolo, să-i atingă lucrurile. Se 
apucase după-amiază. Când împacheta hainele lui Katie, 
dăduse de cutiuţa portocalie. Tocmai scotea o haină de-a 
lui Katie de pe umeraş, cea verde, una dintre preferatele lui 
Katie. Auzise un zornăit. Băgase mâna în buzunar şi 
descoperise sticla cu pastile. A rămas şocată, apoi şi mai şi 
când a văzut că pe cutie era numele lui Nel. Nu mai auzise 
de medicament - Rimato -, dar a căutat pe internet şi a 
descoperit că era un fel de pastilă de slăbit. Vânzarea 
pastilelor e ilegală în Marea Britanie. Studii efectuate în 
Statele Unite au stabilit o corelaţie între utilizarea lor şi 
depresie şi tendinţe suicidale. 

— Ţi-a scăpat! zbieră ea. Mi-ai spus că nu avea nimic în 
sânge. Ai spus că Nel Abbott n-avea nicio legătură cu asta. 
Uite! strigă şi lovi cu pumnul în masă, făcând cutiuţa să 
sară-n sus. Vezi? li dădea fiică-mii pastile, pastile 
periculoase! Şi tu ai lăsat-o să scape. 

Ciudat, dar în timp ce spunea toate astea, cât mă ataca, 
m-am simţit uşurat. Fiindcă acum exista un motiv. Dacă Nel 
îi dăduse lui Katie pastile, atunci puteam spune: „Uite, din 
cauza aia s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Din cauza aia o 
fată deşteaptă şi fericită şi-a pierdut viaţa. Din cauza aia 
două femei şi-au pierdut viaţa”. 

Era o alinare, dar totodată era o minciună. 

— Analizele de sânge au fost negative, Louise. Nu ştiu 
cât timp ăsta... Rimato? N-am idee cât rămâne în organism. 
N-avem de unde şti nici măcar dacă pastilele astea sunt 
Rimato, dar... 

M-am ridicat, am scos o pungă de plastic din sertarul 
bufetului şi am întins-o deschisă către Louise. Luă cutiuţa 
de pe masă şi-i dădu drumul în punga pe care apoi am 
sigilat-o. 


— 117 — 


— Putem afla. 

— Şi-atunci o să ştim, spuse ea, gâfâind din nou. 

Adevărul era că nu, n-aveam cum să ştim. Chiar dacă 
erau urme de medicament în organismul ei, chiar dacă era 
ceva ce ne scăpase, n-aveam să aflăm ceva concludent. 

— Ştiu că-i prea târziu - spunea Louise -, dar vreau să se 
ştie. Vreau să ştie toată lumea ce-a făcut Nel Abbott - 
Dumnezeule, se poate să fi dat pastile şi altor fete... 
Trebuie să vorbeşti despre asta cu nevastă-ta - ca 
directoare ar trebui să ştie că cineva vinde mizeria asta la 
ea în şcoală. Trebuie să percheziţionezi dulapurile elevilor, 
trebuie să... 

— Louise - m-am aşezat lângă ea -, calmează-te. Evident 
că o să luăm în serios chestia asta, poţi fi sigură, dar nu 
avem de unde să ştim cum a ajuns cutia asta în posesia lui 
Katie. E posibil ca Nel Abbott să fi cumpărat pastilele pentru 
ea... 
— Şi ce? Ce vrei să spui? Că le-a furat Katie? Cum 
îndrăzneşti măcar să sugerezi aşa ceva, Sean?! O 
cunoşteai... 

Uşa de la bucătărie s-a zgâlţâit - se-nţepeneşte, mai ales 
după ploaie - şi s-a dat de perete. Era Helen, care arăta 
vraişte în pantaloni de trening şi-un tricou, cu părul ciufulit. 

— Ce-i? Louise, ce s-a întâmplat? 

Louise clătina din cap, dar n-a zis nimic, doar şi-a 
acoperit faţa cu mâinile. 

M-am ridicat şi i-am spus lui Helen: 

— Du-te la culcare. Nu-ţi face griji. 

— Dar... 

— Trebuie să mai stau un pic de vorbă cu Louise. E-n 
ordine. Du-te sus. 

— Bine, a spus ea obosită, aruncând o privire femeii care 
suspina tăcut la masa din bucătăria noastră. Dacă zici tu... 

— Zic. 

Helen s-a strecurat pe tăcute din bucătărie, închizând 
uşa după ea. Louise s-a şters la ochi. Mă privea ciudat, 
întrebându-se, presupun, de unde venise Helen. l-aş fi putut 
explica: nu doarme bine, tata e şi el insomniac, uneori stau 


— 118 — 


treji împreună, dezleagă rebus şi ascultă radioul. Aş fi putut 
explica, dar dintr-odată ideea mi s-a părut epuizantă, aşa 
că i-am zis: 

— Louise, nu cred că ar fi furat ceva Katie. Sigur că nu. 
Dar e posibil să... nu ştiu, să le fi luat fără să-şi dea seama. 
O fi fost curioasă. Zici că erau în buzunarul unei haine? 
Poate le-a luat să se uite la ele şi-apoi a uitat. 

— Fata mea nu lua lucruri din casele altora, răspunse 
acră Louise, iar eu am aprobat-o. 

N-avea sens să ne certăm. 

— Mâine, la prima oră, mă ocup de asta. Trimit cutia la 
laborator şi ne mai uităm o dată la rezultatele analizelor de 
sânge ale lui Katie. Louise, dacă mi-a scăpat ceva... 

Clătină din cap: 

— Ştiu că nu schimbă nimic. Ştiu că n-o s-o aducă înapoi. 
Dar m-ar ajuta pe mine. Să înţeleg. _ 

— Ai dreptate. Sigur că da. Vrei să te duc acasă? Iţi aduc 
eu maşina dimineaţă. 

Clătină iar din cap şi-mi zâmbi obosită. 

— Sunt bine. Mulţumesc. 


Ecoul mulţumirilor ei - nejustificate, nemeritate - a 
răsunat în tăcerea aşternută după plecarea ei. M-am simţit 
oribil şi am fost recunoscător să aud paşii lui Helen pe scări, 
urma să am companie. 

— Ce se-ntâmplă? m-a întrebat, intrând în bucătărie. 
Arăta palidă şi foarte obosită, cu cearcăne ca nişte vânătăi. 
S-a aşezat la masă şi m-a luat de mână. 

— Ce căuta Louise aici? 

— A găsit ceva ce crede că ar putea avea legătură cu 
ceea ce s-a întâmplat cu Katie. 

— Of, Doamne, Sean! Ce? 

Am oftat zgomotos. 

— N-ar trebui... probabil să discut despre asta în detaliu, 
nu încă. 

Încuviinţând, m-a strâns de mână. 

— Spune-mi şi mie, când ai confiscat ultima dată droguri 
în şcoală? 


— 119 — 


S-a încruntat. 

— Păi, am găsit nişte marijuana la vagabondul ăla mic de 
Watson - lain - la sfârşitul anului, dar înainte de asta... oh! 
A trecut ceva de-atunci. Cam din martie, cred, când cu 
Liam Markham. 

— Atunci au fost pastile, nu? 

— Da, ecstasy sau în orice caz ceva ce trecea drept 
ecstasy şi Rohypnol. A fost exmatriculat. 

Îmi aminteam vag incidentul, deşi nu e genul de lucruri în 
care mă bag. 

— De-atunci nimic? N-ai dat peste pastile de slăbit, nu? 

A ridicat o sprânceană. 

— Nu. În orice caz, nimic ilegal. Unele fete le iau pe alea 
albastre - cum le zice? Alli, parcă. Se dau fără reţetă, deşi 
nu cred că au voie să le vândă minorilor. 

Strâmbă din nas. 

— Le balonează ceva de speriat, dar se pare că e un preţ 
acceptabil pentru coapse cât mai suple. 

— Pentru ce? 

Helen îşi dădu ochii peste cap: 

— Coapse suple! Toate vor picioare atât de subţiri, încât 
să formeze o paranteză între coapse. Zău, Sean, uneori 
parcă trăieşti pe altă planetă. 

M-a strâns iar de mână. 

— Uneori mi-aş dori să trăiesc şi eu acolo, cu tine. 

Pentru prima dată după multă vreme am urcat împreună 
la culcare, dar n-am putut s-o ating. Nu după tot ce 
făcusem. 


— 120 — 


MIERCURI, 19 AUGUST 


Erin 


l-au trebuit Părosului, savantul, vreo cinci minute să 
găsească în folderul spam al lui Nel Abbott e-mailul cu 
chitanţa pentru pastilele de slăbit. Din câte-şi dădea 
seama, cumpărase pastilele o singură dată, doar dacă nu 
avea un alt cont de e-mail, desfiinţat între timp. 

— Ce ciudat, nu? comentă unul dintre poliţişti, unul dintre 
cei mai bătrâni, al cărui nume nu mi-am bătut capul să-l 
rețin. Era o femeie atât de subţire. N-aş fi crezut că avea 
nevoie de ele. Soră-sa, aia era grăsană. 

— Jules? am spus. Nu-i grasă. 

— Păi, mersi, acum nu e, să fi văzut-o pe vremuri. 

Incepu să râdă. 

— Era o scroafă. 

Şarmant ca naiba. 

De când mi-a zis Sean despre pastile, am revăzut cazul 
lui Katie Whittaker. Era cât se poate de clar, cu toate că 
întrebarea de ce era apăsătoare... aşa cum se întâmplă 
adesea. Părinţii n-au bănuit nimic. Profesorii au spus că 
poate că fusese un pic absentă, poate un pic mai rezervată 
ca de obicei, dar nimic alarmant. Analiza sângelui a fost 
curată. Nu avea antecedente de automutilare. 

Singura chestie - şi nu prea era mare chestie - era o 
presupusă ceartă cu cea mai bună prietenă, Lena Abbott. 
Vreo două dintre prietenele de la şcoală ale lui Katie 
susțineau că se certaseră din nu se ştie ce motiv. Louise, 
mama lui Katie, spunea că se văzuseră mai rar, dar nu 
credea să se fi certat. Dacă s-ar fi certat, Katie i-ar fi 
pomenit de asta. Se mai certaseră şi altă dată - 
adolescentele se ceartă -, Katie fusese întotdeauna 
deschisă cu mama ei. lar în trecut se împăcaseră 
întotdeauna. După o ceartă, Lenei îi păruse aşa de rău, că-i 
dăduse lui Katie un lânţişor cu medalion. 

Insă colegele astea - Tanya Nu-ştiu-cum şi Ellie Cum-i-o- 


— 121 — 


zice - ziceau că se întâmplase ceva rău, dar nu ştiau ce. Cu 
vreo lună înainte să moară Katie, ea şi Lena s-au certat 
„urât de tot” şi în final au fost despărțite la propriu de un 
profesor. Lena a negat furibundă, susţinând că Tanya şi 
Ellie o antipatizau şi încercau doar s-o bage-n bucluc. 
Louise sigur nu auzise de scandalul ăsta, iar profesorul 
implicat - Mark Henderson - susţinea că de fapt nu fusese o 
ceartă. Se băteau în joacă. Se hârjoneau. Hârjoana a 
devenit foarte zgomotoasă şi el le-a spus să se potolească. 
Asta a fost tot. 

Citind dosarul lui Katie am trecut rapid peste asta, dar mi 
se tot învârtea în cap. Ceva nu părea în regulă. De când se 
bat fetele în joacă? Pare ceva ce-ar face mai degrabă 
băieţii. Poate-am asimilat mai mult sexism decât pot 
recunoaşte. Dar tocmai mă uitam la poze cu fetele alea - 
frumuşele, echilibrate, foarte aranjate şi puse la punct, mai 
ales Katie - şi nu-mi păreau deloc genul care să se bată-n 
joacă. 

Când am parcat în faţa Casei Morii, am auzit un zgomot 
şi m-am uitat în sus. Lena era aplecată pe una dintre 
ferestrele de la etaj, cu o ţigară-n mână. 

— Bună, Lena! am strigat. 

N-a. Spus nimic, dar, foarte meticulos, a ţintit în direcţia 
mea şi a aruncat chiştocul cu un bobârnac. Apoi s-a retras, 
trântind geamul. Nu cred deloc în bătaia în joacă: cred că 
atunci când Lena Abbott se bate, se bate pe bune. 

Jules mi-a deschis, privind agitată peste umărul meu. 

— S-a întâmplat ceva? am întrebat-o. 

Arăta groaznic: trasă la faţă, pământie, ochii înceţoşaţi, 
părul nespălat. 

— Nu pot să dorm, a spus moale. Pur şi simplu nu 
reuşesc să adorm. 

S-a îndreptat spre bucătărie târâindu-şi picioarele, a pus 
ceainicul pe foc şi s-a prăbuşit la masă. Imi amintea de 
soră-mea, la trei săptămâni după ce născuse gemenii - abia 
avea putere să-şi ridice capul. 

— Poate-ar trebui să rugaţi un doctor să vă prescrie ceva, 
am sugerat, dar a clătinat din cap. 


— 122 — 


— Nu vreau să dorm prea. Adânc, spuse, făcând ochii 
mari, ceea ce-i dădu un aer maniacal. Trebuie să fiu 
vigilentă. 

l-aş fi putut spune că văzusem pacienţi în comă mai ageri 
decât ea, dar n-am făcut-o. 

— Robbie Cannon ăsta de care întrebaţi, am zis. 

Tresări şi începu să-şi roadă o unghie. 

— Ne-am interesat. Aveţi dreptate că e agresiv - are vreo 
două condamnări pentru violenţă domestică, printre altele. 
Dar n-a avut nimic de-a face cu moartea surorii tale. M-am 
dus în Gateshead - acolo stă - şi-am stat de vorbă cu el. În 
noaptea morţii lui Nel era în Manchester, în vizită la fiul lui. 
Spune că n-a văzut-o de ani, dar când a citit în ziarul local 
că a murit, s-a hotărât să vină să-şi prezinte condoleanţele. 
Părea stupefiat că-l întrebăm despre asta. 

— A... 

Vocea îi era aproape o şoaptă. 

— A pomenit de mine? Sau de Lena? 

— Nu. Deloc. De ce întrebaţi? A fost pe-aici? 

M-am gândit la ezitarea cu care-a deschis uşa, la cum se 
uitase peste umărul meu de parcă era cu ochii-n patru după 
cineva. 

— Nu. Adică nu cred. Nu ştiu. 

N-am reuşit să mai obţin ceva de la ea pe subiectul ăsta. 
Era clar că din nu ştiu ce motive îi era frică de el, dar nu 
voia să spună de ce. Era frustrant, dar am lăsat-o aşa, 
fiindcă aveam de discutat un alt subiect delicat. 

— Nu mi-e uşor, i-am spus. Mă tem că trebuie să 
percheziţionăm iar casa. 

Se holba îngrozită la mine. 

— De ce? Aţi găsit ceva? Ce s-a întâmplat? 

l-am povestit despre pastile. 

— Of, Doamne! 

Strânse pleoapele şi îşi lăsă capul în piept. Poate că 
reacţia îi era atenuată de epuizare, dar nu părea şocată. 

— Le-a cumpărat anul trecut, pe 18 noiembrie, de pe un 
site american. Nu reuşim să găsim dovezi ale altor achiziţii, 
dar trebuie să ne asigurăm... 


— 123 — 


— Bine, spuse. Desigur. 

Se frecă la ochi cu vârfurile degetelor. 

— Vor veni după-amiază doi poliţişti. De acord? 

Ridică din umeri. 

— Păi, dacă trebuie... dar... când ziceţi că le-a cumpărat? 

— Pe 18 noiembrie, am spus verificându-mi însemnările; 
De ce? 

— Doar că... atunci e comemorarea morţii mamei 
noastre. Mi se pare... mă rog, nu ştiu ce să zic. 

Se încruntă. 

— Doar că mi se pare ciudat, fiindcă Nel mă suna de 
obicei pe 18, iar anul trecut am remarcat că n-a sunat. Am 
aflat că era în spital, pentru o apendectomie de urgenţă. 
Mă intrigă că şi-ar fi irosit timpul cumpărând pastile de 
slăbit în timp ce era în spital ca să se opereze. Sunteţi 
sigură că a fost pe 18? 


Înapoi la secţie, am verificat cu Părosul. Am avut 
dreptate în privinţa datei. 

— Ar fi putut să le cumpere de pe mobil, sugeră Callie. Te 
plictiseşti rău în spital. 

Dar Părosul clătină din cap: 

— Nu, am verificat adresa de 1P - cine-a plasat comanda 
a făcut-o la 4:17 p.m. de la un calculator conectat la 
routerul din Casa Morii. Trebuia să fie cineva aflat în sau pe 
lângă casă. Ştii la ce oră s-a dus la spital? 

Nu ştiam, dar n-a fost greu să aflu. Nel Abbott a fost 
internată la primele ore ale zilei de 18 noiembrie, pentru o 
apendectomie de urgenţă, exact aşa cum spusese soră-sa. 
A rămas în spital toată ziua şi peste noapte. 

Nel n-avea cum să fi cumpărat pastilele. Au fost 
comandate de altcineva care i-a folosit cardul, din casa ei. 

— Lena, i-am spus lui Sean. N-are cine să fie decât Lena. 

Încuviinţă cu o expresie sumbră pe chip. 

— Va trebui să vorbim cu ea. 

— Acum? l-am întrebat şi a aprobat. 

— Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, a spus. Adică 
imediat după ce copila şi-a pierdut mama. Doamne, ce 


— 124 — 


mizerie! 


Şi mizeria era pe cale să se-ntindă. Tocmai dădeam să 
plecăm când am fost opriţi de Callie, superagitată. 

— Amprentele! spuse cu respiraţia tăiată. Le-au găsit în 
sistem. Mă rog, nu chiar în sistem, fiindcă nu aparţin cuiva 
amprentat în cazul ăsta, doar că... 

— Doar că ce? o repezi inspectorul. 

— Un deştept s-a decis să compare amprenta de pe cutia 
cu medicamente cu cea de pe camera de luat vederi - ştiţi 
dumneavoastră, aia spartă? 

— Da, ne-amintim de camera spartă, răspunse Sean. 

— Aşa, ei, bine, sunt identice. Şi înainte s-o spuneţi, nu e 
amprenta lui Nel Abbott şi nici a lui Katie Whittaker. 
Altcineva a umblat cu ambele obiecte. 

— Louise, spuse Sean. Louise Whittaker trebuie să fie. 


Mark 


Mark închidea fermoarul valizei când detectivul i-a bătut 
la uşă. Altul de data asta, altă femeie, un pic mai în vârstă 
şi nu atât de drăguță. 

— Sergent detectiv Erin Morgan, a spus ea, strângându-i 
mâna. Pot să vă rețin câteva momente? 

N-a invitat-o înăuntru. Casa era vraişte şi n-avea chef să 
fie amabil. 

— Îmi fac bagajele, plec în vacanţă. Mă duc diseară la 
Edinburgh s-o iau pe logodnica mea. Plecăm câteva zile în 
Spania. 

— Nu durează mult, a spus sergentul Morgan, iar privirea 
i-a alunecat peste umărul lui, în casă. 

A tras uşa în spatele lui, aşa că discuţia a avut loc pe 
treptele de la intrare. 

Presupunea că iar e vorba despre Nel Abbott. La urma 
urmelor, era unul dintre ultimii oameni care-o văzuseră în 
viaţă. În faţa pubului schimbaseră câteva vorbe, apoi o 
urmărise pornind spre Casa Morii. Era pregătit pentru 
conversaţia aia. Dar nu pentru asta. 


— 125 — 


— Ştiu că aţi mai discutat despre acest subiect, dar 
trebuie să clarificăm câteva lucruri legate de evenimentele 
de dinaintea morţii lui Katie Whittaker, spuse femeia. 

Mark simţi că i se accelera pulsul. 

— Ce, ădăăă... ce-i cu ea? 

— Am înţeles că aţi intervenit într-o ceartă dintre Lena 
Abbott şi Katie, cam cu o lună înainte de moartea lui Katie? 

Gâtlejul lui Mark era uscat. S-a chinuit să înghită. 

— N-a fost o ceartă. 

Ridicase mâna ca să-şi apere ochii de soare. 

— De ce... mă scuzaţi, dar de ce vorbim iarăşi despre 
asta? Credeam că moartea lui Katie a fost declarată 
sinucidere... 

— Da - îl întrerupse detectivul -, da, a fost şi asta nu s-a 
schimbat. Însă bănuim că e posibil să fi fost... ăă... 
circumstanţe legate de moartea lui Katie, despre care n-am 
ştiut înainte şi care s-ar putea să necesite o investigaţie 
suplimentară. 

Mark se răsucise brusc pe călcâie şi-mpinsese uşa de 
perete atât de tare că a ricoşat şi l-a lovit, când a păşit în 
holul de la intrare. Menghina îi strângea tot mai tare ţeasta, 
inima îi bubuia în piept, trebuia să plece din soare. 

— Domnule Henderson? Vă simţiţi bine? 

— N-am nimic. 

Ochii i se obişnuiseră cu întunericul holului şi se întorsese 
să se uite la ea. 

— Sunt bine. Mă doare puţin capul, atât. Lumina prea 
puternică, pur şi simplu... 

— De ce nu beţi puţină apă? sugeră sergentul Morgan, 
zâmbind. 

— Nu, răspunse, dându-şi seama pe loc ce ton ursuz 
avea. Nu-i nevoie, sunt bine. 

Tăcere. 

— Cearta, domnule Henderson? Dintre Lena şi Katie? 

Mark a clătinat din cap: 

— N-a fost o ceartă... Am spus asta atunci poliţiştilor. N-a 
trebuit să le despart. Nu... cel puţin nu aşa cum s-a 
insinuat. Katie şi Lena erau foarte apropiate, puteau să fie 


— 126 — 


foarte exaltate şi volubile, cum multe fete - mulţi copii de 
vârsta lor pot fi. 

Detectivul, stând în prag, în plin soare, era acum doar un 
contur fără chip, o umbră. O prefera aşa. 

— Unii dintre profesorii lui Katie au spus că părea 
absentă, poate puţin mai rezervată ca de obicei, în 
săptămânile de dinaintea morţii ei. Aşa v-o amintiţi şi 
dumneavoastră? 

— Nu, a răspuns Mark. 

Clipea încet. 

— Nu. Nu cred. Nu cred că se schimbase. N-am observat 
nimic diferit la ea. Nu m-am aşteptat. Noi... niciunul dintre 
noi n-a putut intui ce a urmat. 

Avea vocea joasă şi tensionată, iar detectivul observase 
asta. a 

— Imi pare rău să redeschid subiectul, spuse ea. Inţeleg 
cât de groaznic... 

— Ştiţi ceva? Nu cred că înţelegeţi. Am văzut-o pe fata 
aia în fiecare zi. Era tânără şi deşteaptă şi... Era unul dintre 
cei mai buni elevi ai mei. Toţi o... îndrăgeam. 

Se poticnise la îndrăgeam. 

— Regret nespus, sincer. Dar ideea e că au ieşit la lumină 
nişte informaţii noi şi trebuie să le verificăm. 

Mark aprobă din cap, străduindu-se s-o audă prin 
bubuitul sângelui în urechi; trupul îi era cuprins de o 
răceală de moarte, de parcă cineva turnase peste el 
benzină. 

— Domnule Henderson, ni s-a dat de înţeles că e posibil 
ca fata să fi luat un medicament, ceva numit Rimato. Aţi 
auzit de el? 

Mark a privit-o concentrat. Acum îşi dorea să-i vadă ochii, 
voia să-i citească expresia. 

— Nu... Am... Am crezut că au zis că nu luase nimic? Aşa 
a zis poliţia atunci. Rimato? Ce-i aia? E... recreaţional? 

Morgan a negat: 

— Sunt pastile pentru slăbit. 

— Katie nu era supraponderală, spuse el, dându-şi seama 
cât de stupid suna. Insă vorbesc tot timpul despre asta, 


— 127 — 


aşa-i? Adolescentele. Despre cât cântăresc. Şi nu numai 
adolescentele. Şi femeile în toată firea. Logodnica mea 
numai despre asta vorbeşte. 

Adevărat, însă nu era tot adevărul. Fiindcă logodnica lui 
nu mai era logodnica lui, nu i se mai plângea întruna că era 
grasă şi nici nu-l aştepta ca să meargă împreună la Malaga. 
În ultimul ei e-mail, trimis cu ceva luni în urmă, îi urase 
numai suferinţă şi-i spusese că n-avea să-l ierte niciodată 
pentru cum se purtase. 

Dar ce făcuse aşa de îngrozitor? Dacă ar fi fost un bărbat 
cu adevărat îngrozitor, rece, crud, nesimţit, ar fi amăgit-o 
de dragul aparenţelor. La urma urmelor, ar fi fost în 
interesul lui. Dar el nu era un bărbat rău. Doar că, atunci 
când iubea, iubea deplin - şi ce era rău în asta? 


După plecarea detectivului, umblă prin casă deschizând 
sertare, frunzărind cărţi, căutând ceva ce ştia bine că n- 
avea să găsească. În noaptea de după solstițiul de vară, 
furios şi speriat, făcuse focul în grădina din spate şi 
aruncase felicitări, scrisori şi o carte. Alte cadouri. Dacă se 
uita acum pe fereastra dinspre spate, încă se mai vedea un 
mic petic de pământ ars, unde distrusese orice urmă a ei. 

Deschizând sertarul biroului din living ştia exact ce-o să 
vadă, fiindcă nu era prima dată când făcea asta. Căutase, 
cu disperare ceva ce-i scăpase, uneori de frică, alteori de 
durere. Dar în acea primă noapte fusese foarte meticulos. 

Existau poze, ştia sigur, la şcoală, în biroul directorului. 
Un dosar. Închis acum, dar pus la păstrare. Avea cheia de la 
clădirea administrativă şi ştia exact unde să caute. Şi voia, 
avea nevoie să ia ceva cu el. Nu era un moft, era esenţial, 
aşa simţea, fiindcă viitorul era dintr-odată atât de nesigur. 
Nu se gândise la asta până acum, dar avea vaga bănuială 
că, atunci când avea să încuie uşa din spate, era posibil s-o 
facă pentru ultima dată. Poate că n-o să se mai întoarcă. 
Poate era timpul să dispară, s-o ia de la capăt. 

A condus până la şcoală şi a lăsat maşina în parcarea 
goală. Uneori, Helen Townsend era acolo şi în timpul 
vacanţelor, dar azi maşina ei nu se vedea nicăieri. Era 


— 128 — 


singur. A intrat în clădire şi a trecut pe lângă cancelarie, în 
drum spre biroul lui Helen. Uşa era închisă, dar, încercând 
clanţa, a descoperit că nu era încuiată. 

În birou a remarcat mirosul chimic scârbos de şampon de 
covoare. A traversat încăperea către fişet şi a deschis 
primul sertar. Fusese golit, iar sertarul de dedesubt era 
încuiat. Cu un sentiment acut de dezamăgire, şi-a dat 
seama că totul fusese rearanjat, de fapt nu ştia prea bine 
unde să caute, poate făcuse drumul degeaba. S-a repezit 
scurt în hol, să se asigure că era tot singur - Vauxhallul lui 
roşu era în continuare singurul vehicul din parcare - şi s-a 
întors în biroul directorului. Cu grijă să nu deranjeze nimic, 
a deschis pe rând toate sertarele biroului lui Helen, în 
căutarea cheilor de la fişet. Nu le-a găsit, dar a găsit 
altceva: o podoabă pe care nu-şi imagina că ar purta-o 
Helen. Un obiect vag cunoscut: o brățară din argint cu 
clemă din onix, cu literele S/A gravate pe ea. 

A privit-o vreme îndelungată. Nu reuşea să-şi dea seama 
ce însemna faptul că era aici. Nu însemna nimic. N-avea 
cum să însemne ceva. A pus-o la loc în birou, şi-a 
abandonat căutările şi s-a întors la maşină. 

Băgase cheia în contact când l-a izbit ca un fulger 
amintirea locului unde văzuse ultima dată brăţara aia: la 
mâna lui Nel, în faţa pubului. Vorbiseră puţin. O privise cum 
se îndreaptă spre Casa Morii. Dar înainte de asta, înainte să 
se despartă, în timp ce vorbeau se tot jucase cu ceva la 
încheietură şi iată, acolo o mai văzuse! S-a întors înapoi în 
biroul lui Helen şi a deschis sertarul, a luat brăţara şi a pus- 
o în buzunar. În timp ce făcea asta, ştia că, dacă l-ar 
întreba cineva de ce, n-ar fi capabil să-şi explice gestul. 

Era ca şi cum, aflat în adâncuri, întindea mâinile după 
ceva, orice, ca să se salveze. Era ca şi cum căutase un 
colac de salvare şi găsise în schimb alge, de care se 
agăţase. 


Erin 
Când am ajuns, băiatul - Josh - stătea în faţa casei ca un 


— 129 — 


soldăţel în planton, palid şi vigilent. L-a salutat politicos pe 
inspector, pe mine m-a privit bănuitor. Avea un briceag 
elveţian, pe care-l deschidea şi închidea cu degete 
tremurătoare. 

— Mama e acasă, Josh? l-a întrebat Sean, iar el a 
confirmat. 

— De ce vreţi să vorbiţi iar cu noi? a întrebat cu vocea 
ridicată până la un chiţăit ascuţit. 

Şi-a dres glasul. 

— Trebuie doar să verificăm câteva lucruri, a spus Sean. 
N-ai de ce să-ţi faci griji. 

— Era în pat, ne-a anunţat Josh cu privirea când la mine, 
când la Sean. În noaptea aia. Mama dormea. Toţi dormeam. 

— Care noapte? Despre ce noapte vorbeşti, Josh? am 
întrebat. 

Se-nroşise, îşi coborâse privirea spre mâini şi-şi făcea de 
lucru cu briceagul. Un băieţel care încă nu învățase să 
mintă. 

În spatele lui, maică-sa deschisese uşa. Ne-a privit şi a 
oftat, frecându-şi sprâncenele cu degetele. Avea faţa de 
culoarea ceaiului slab, iar când s-a întors către fiul ei, am 
remarcat că era adusă de spate, ca bătrânii. li făcuse semn 
să vină la ea şi i-a vorbit încet. 

— Dar dacă vor să discute şi cu mine? l-am auzit 
întrebând. 

Îşi puse mâinile ferm pe umerii lui: 

— N-o să vrea, dragule, îi spuse. Hai, du-te. 

Josh îşi închise briceagul şi-l lăsă să alunece în buzunarul 
de la blugi, fără să-şi ia ochii de la mine. Am zâmbit şi el mi- 
a întors spatele, după care a luat-o iute pe potecă, uitându- 
se doar o dată în urmă, exact când mama lui închidea uşa 
în urma noastră. 

Am mers după Louise şi Sean până într-un living mare, 
luminos, ce se continua cu o seră modernă, ca un cub, care 
lăsa impresia că grădina era o prelungire a casei. Pe pajişte 
se vedeau un coteţ şi câteva găini Bentam albe, negre şi 
aurii, păsări frumoase care scurmau după mâncare. Louise 
ne-a făcut semn să ne aşezăm pe canapea. S-a lăsat în 


— 130 — 


fotoliul din faţa noastră, încet şi cu grijă, ca un om cu o 
rană încă nevindecată, care se teme să n-o redeschidă. 

— Aşadar, ce ai să-mi spui? l-a abordat pe Sean, 
ridicându-şi bărbia. 

El i-a explicat că noile teste de sânge au avut aceleaşi 
rezultate ca şi primele: în organismul lui Katie nu era urmă 
de medicament. 

Louise asculta clătinând din cap neîncrezătoare. 

— Dar nu ştii - aşa-i? - cât rămâne în organism un 
medicament ca ăla. Sau în cât timp se manifesta ori îi 
dispar efectele. Nu poţi ignora asta, Sean... _ 

— Nu ignorăm nimic, Louise, răspunse el calm. ţi spun 
doar ce-am aflat. 

— Sunt sigură... în orice caz, e o infracţiune să furnizezi 
cuiva - unui copil - medicamente ilegale. Ştiu... 

Şi-a muşcat buza de jos. 

— Ştiu că e prea târziu s-o pedepsiţi, dar nu credeţi că ar 
trebui să se ştie ce-a făcut? 

Sean n-a zis nimic. Mi-am dres vocea şi, când am început 
să vorbesc, Louise s-a uitat urât la mine. 

— Doamnă Whittaker, din câte-am descoperit în legătură 
cu data achiziţionării pastilelor, Nel n-ar fi avut cum să le 
cumpere. Deşi a fost folosit cardul ei de credit, se pare... 

— Adică ce sugeraţi? 

Ridicase vocea, furioasă. 

— Katie i-a furat cardul, asta îmi spuneţi? 

— Nu, nu, nici gând de aşa ceva... 

Expresia i s-a schimbat când şi-a dat seama. 

— Lena, Lena a fost! a spus ea, cu un rictus de 
resemnare sumbră, lăsându-se pe spătar. 

Nu ştiam sigur, i-a explicat Sean, evident că o vom 
interoga în legătură cu asta. De fapt, o aşteptam după- 
amiază la secţie. A întrebat-o pe Louise dacă a mai găsit 
ceva suspect printre lucrurile lui Katie. Louise i-a respins 
întrebarea fără drept de apel. 

— Asta e, a spus, aplecându-se-n faţă. Nu vezi? Combină 
pastilele cu locul ăsta şi cu faptul că fata petrecea atât de 
mult timp la familia Abbott, înconjurată de pozele şi 


— 131 — 


poveştile alea şi... 

S-a oprit. Nici ea nu părea complet convinsă de ce 
spunea. Chiar dacă ar fi avut dreptate, chiar dacă pastilele 
alea provocaseră depresia lui Katie, nimic nu schimba 
faptul că ea nu observase. 

N-am spus-o, evident, şi-aşa mi-era destul de greu să-i 
pun următoarea întrebare. Louise tocmai se ridica greoi în 
picioare, crezând că discuţia se terminase, aşteptându-se 
să plecăm, şi a trebuit s-o opresc. 

— Trebuie să mai clarificăm ceva, am spus. 

— Da? 

Rămăsese în picioare, cu braţele încrucişate la piept. 

— Ne întrebam dacă aţi fi de acord să vă luăm 
amprentele... 

M-a întrerupt înainte să apuc să-i explic: 

— Pentru ce? De ce? 

Sean se foia stânjenit pe scaun. 

— Louise, avem o amprentă de pe cutia cu pastile pe 
care mi-ai dat-o care se potriveşte cu una de pe o cameră 
de filmat a lui Nel Abbott şi trebuie să ne lămurim de ce. 
Asta-i tot. 

Louise se aşezase la loc. 

— Păi, probabil că-s ale lui Nel. Nu credeţi? 

— Nu sunt ale lui Nel, am răspuns. Am verificat. Şi nici 
ale fiicei dumneavoastră. 

La auzul acestor vorbe, tresări: 

— Bineînţeles că nu-s ale lui Katie. Ce treabă ar fi avut 
Katie cu camera? 

A strâns buzele şi a dus mâna la medalion, plimbând 
micuța pasăre pe lănţişor încolo şi-ncoace. A oftat adânc. 

— Păi, sunt ale mele, desigur. Sunt ale mele. 

S-a întâmplat la trei zile după moartea fetei ei, ne-a 
povestit. 

— M-am dus acasă la Nel Abbott. Eram... mă rog, mă- 
ndoiesc că vă puteţi imagina în ce hal eram, dar puteţi 
încerca. l-am bătut la uşă, dar n-a vrut să iasă. N-am 
renunţat, am stat acolo şi-am dat cu pumnii în uşă şi-am 
strigat-o până ce, într-un final - spuse, dându-şi de pe faţă 


— 132 — 


o şuviţă de păr -, Lena a deschis. Plângea în hohote, era 
practic isterică. A făcut o adevărată scenă. 

Încerca să zâmbească, dar nu reuşea. 

— l-am spus nişte vorbe... crude, să zicem, acum, că mă 
gândesc, dar... 

— Ce vorbe? am întrebat. 

— Nu... nu-mi amintesc prea bine detaliile. 

Stăpânirea de sine începea să i se clatine, respiraţia i se 
accelerase şi mâinile i se încleştau de braţele fotoliului atât 
de tare, încât pielea măslinie de la încheieturi i se 
îngălbenise. 

— Nel trebuie să mă fi auzit. A ieşit şi mi-a spus să le las 
în pace. A spus - Louise a hohotit scurt - că-i pare rău 
pentru pierderea mea. Îi părea rău pentru pierderea mea, 
dar n-avea nicio legătură cu ea, nici cu fata ei. Lena era pe 
jos, ţin minte, şi scotea un sunet... ca un animal. Un animal 
rănit. 

S-a oprit ca să-şi tragă sufletul, după care a continuat: 

— Ne-am certat, eu şi cu Nel. A fost chiar dur. 

l-a zâmbit palid lui Sean. 

— Te miri? N-ai mai auzit povestea? Am crezut că ţi-a zis 
Nel... sau măcar Lena. Da, mă rog... n-am lovit-o, doar m- 
am repezit la ea, iar ea m-a respins. l-am cerut să-mi arate 
ce înregistrase camera. Voiam... nu voiam să văd, dar 
voiam mai mult decât orice ca ea să nu... N-am putut 
îndura... 

Louise a cedat. 

E cumplit să priveşti un om zdrobit de durere; actul 
privitului pare violent, intruziv, o violare. Cu toate astea, o 
facem tot timpul, trebuie doar să suportăm cum putem. 
Sean a făcut faţă plecându-şi capul şi rămânând neclintit; 
eu, distrăgându-mi atenţia de la ea: m-am uitat la găinile 
care scurmau pajiştea. M-am uitat la bibliotecă şi-am trecut 
cu privirea peste romane contemporane de calitate şi cărţi 
de istorie militară; am remarcat pozele înrămate de pe 
şemineu. Poza de la nuntă, cea de familie şi poza unui 
bebeluş, doar a unuia, un băieţel îmbrăcat în albastru. Unde 
era poza lui Katie? Am încercat să-mi imaginez ce-aş simţi 


— 133 — 


luând poza copilului meu din locul unde e expusă cu 
mândrie şi ascunzând-o într-un sertar. Când am privit spre 
Sean, am văzut că nu mai ţinea capul plecat, ci se uita urât 
la mine. Am remarcat că în încăpere se auzea un ţăcănit şi 
venea de la mine, era zgomotul pixului meu lovindu-se de 
carneţel. N-o făceam intenţionat. Tremuram din cap până-n 
picioare. 

A trecut o eternitate până ce Louise a vorbit din nou: 

— N-am putut îndura gândul că We/ avea să fie ultimul 
om care-mi vedea copilul. Mi-a spus că nu era nimic filmat, 
camera nu funcţiona şi, chiar dacă ar fi funcţionat, era sus, 
pe faleză, deci n-ar fi... n-ar fi surprins-o! 

A suspinat din rărunchi şi un fior i-a străbătut trupul, de 
la umeri la genunchi. 

— N-am crezut-o. Nu puteam risca. Dacă era ceva pe 
cameră şi ea folosea filmarea? Dacă-mi arăta fata întregii 
lumi, aşa, singură, speriată şi... 

Se oprise şi trăgea adânc aer în piept. 

— l-am spus... Lena sigur v-a povestit toate astea, nu? l- 
am spus că n-o să am linişte până n-o văd că plăteşte 
pentru ce-a făcut. Apoi am plecat. M-am dus pe faleză şi- 
am încercat să deschid camera ca să scot din ea cardul de 
memorie, dar n-am reuşit. M-am căznit s-o smulg de pe 
stativul pe care era montată şi atunci mi-am distrus o 
unghie. 

Ridicase mâna stângă - unghia arătătorului era boantă şi 
deformată. 

— l-am tras câteva şuturi şi-am zdrobit-o cu o piatră. 
Apoi m-am dus acasă. 


Erin 


Când am plecat, Josh era aşezat pe bordura de vizavi de 
casă. Ne-a urmărit cu privirea până am ajuns la maşină şi, 
de îndată ce ne-am îndepărtat vreo cincizeci de metri, a 
traversat iute şi a dispărut în casă. 

— N-avea să aibă linişte până n-o vedea pe Nel că 
plăteşte? am repetat când am ajuns la maşină. Nu vi se 


— 134 — 


pare că sună a ameninţare? 

Sean mă privea cu familiara lui expresie neutră, cu mutra 
aia enervantă de nu-sunt-chiar-acasă. N-a zis nimic. 

— Adică, nu vi se pare bizar că Lena nici măcar n-a 
pomenit de incident? lar Josh? Faza aia cum că dormeau 
toţi? A fost o minciună aşa de evidentă... 

M-a aprobat cu o mişcare scurtă a capului. 

— Da, aşa părea. Dar n-aş pune mare preţ pe poveştile 
unui copil îndurerat. N-avem de unde şti ce simte, ce-şi 
imaginează sau ce crede că ar trebui ori n-ar trebui să 
spună. Ştie că ştim că maică-sa o duşmănea pe Nel Abbott 
şi-mi închipui că se teme să nu fie acuzată de ceva, să nu-i 
fie luată. Gândeşte-te cât a pierdut deja. 

A făcut o pauza. 

— Cât despre Lena, dacă a fost atât de isterică, după 
cum spune Louise, s-ar putea să nu-şi amintească prea bine 
incidentul, e posibil să ţină minte prea puţin în afara 
propriei deznădejdi. 

Personal, mi se părea dificil să suprapun descrierea 
făcută de Louise - o fiară rănită, urlând de durere - cu faţa 
independentă şi uneori veninoasă pe care-o cunoscusem. 
Mi se părea bizar că reacţia ei faţă de moartea prietenei ei 
a fost atât de extremă, de viscerală, în timp ce reacţia faţă 
de moartea mamei a fost atât de reținută. Să fi fost, oare, 
Lena atât de afectată de suferinţa lui Louise, de 
convingerea acesteia că Nel era vinovată de moartea lui 
Katie, încât ajunsese să creadă şi ea asta? Mi s-a făcut 
pielea de găină. Nu părea plauzibil, dar dacă, la fel ca 
Louise, Lena o învinovăţea pe mama ei pentru moartea lui 
Katie? Şi dacă se hotărâse să acţioneze? 


Lena 


De ce adulţii pun mereu întrebările nepotrivite? Pastilele. 
Asta-i preocupă acum. Nenorocitele alea de pastile tâmpite 
de slăbit - aproape că uitasem de ele, s-a întâmplat demult. 
Şi-acum au hotărât ei că PASTILELE EXPLICA TOTUL, aşa că 
a trebuit să mă duc la secţie - cu Julia, care e adultul 


— 135 — 


responsabil de mine. M-a făcut să râd. Este, cumva, cel mai 
puţin responsabil adult posibil în situaţia dată. 

M-au dus într-o cameră din partea din spate a secţiei, 
care nu arăta ca la televizor, era doar un birou. Ne-am 
aşezat toţi la o masă şi femeia aceea - sergentul Morgan - 
a pus întrebările. În general. A întrebat câte ceva şi Sean, 
dar mai mult ea. 

Am spus adevărul. Am cumpărat pastilele cu cardul 
mamei, fiindcă mă rugase Katie şi niciuna dintre noi n-avea 
habar că fac rău. Sau, în orice caz, eu nu ştiam, iar dacă ea 
ştia, nu mi-a zis nimic. 

— Nu pari prea îngrijorată - a remarcat sergentul Morgan 
- că e posibil ca pastilele să fi contribuit la starea de spirit 
negativă pe care-o avea la sfârşitul vieţii. 

Mi-am muşcat limba de era să rămân fără ea. 

— Nu, i-am zis. Nu sunt îngrijorată. Katie n-a făcut ce-a 
făcut din cauza unor pastile. 

— Atunci de ce? 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că avea să se agaţe de 
asta, aşa că am continuat să vorbesc. 

— Nici n-a luat prea multe. Doar câteva, probabil nu mai 
mult de patru sau cinci. Numără pastilele, i-am spus lui 
Sean. Sunt aproape sigură că am comandat treizeci şi cinci. 
Numără-le. 

— O să le numărăm, a zis. 

Apoi a întrebat: 

— Ai mai furnizat pastile şi altora? 

Am negat, dar nu s-a mulţumit cu atât. 

— E important, Lena. 

— Ştiu că e, i-am spus. Nu le-am cumpărat decât o 
singură dată. Îi făceam un serviciu unei prietene. Doar atât. 
Pe cuvânt! 

S-a lăsat pe spătarul scaunului. 

— Bine, dar nu reuşesc deloc să înţeleg de ce ar fi vrut 
Katie să ia astfel de pastile. 

S-a uitat la mine, apoi la Julia, de parcă ea ştia răspunsul. 

— Doar nu era supraponderală. 

— Ei, nici slabă nu era, am spus, iar Julia a scos un sunet 


— 136 — 


ciudat, o combinaţie între o pufnitură şi un hohot de râs, iar 
când m-am uitat la ea, mă privea de parcă mă ura. 

— Aşa-i spuneau ceilalţi? m-a întrebat sergentul Morgan. 
La şcoală? Erau comentarii despre greutatea ei? 

— Dumnezeule! 

Mi-era din ce în ce mai greu să-mi păstrez calmul. 

— Nu. Katie nu era hărţuită verbal. Ştiţi ceva? Imi zicea 
schelet ambulant tot timpul. Râdea de mine, ştiţi voi... 

M-am ruşinat fiindcă Sean se uita fix la mine, dar acum, 
că începusem, trebuia să termin. 

— Fiindcă n-am balcoane, mă făcea schelet ambulant, iar 
eu îi răspundeam uneori cu vacă grasă şi niciuna dintre noi 
nu vorbea serios. 

Nu pricepeau. Nu pricep niciodată. Problema era că nu 
puteam explica totul ca lumea. Uneori nu pricepeam nici 
eu, fiindcă, deşi nu era slabă, n-o deranja asta. Nu vorbea 
niciodată despre asta, cum fac altele. Eu n-a trebuit să 
încerc vreodată, dar Amy şi Ellie şi Tanya, da. Ba se 
înfometau, ba nu mâncau carbohidrați, ba vomitau sau mai 
ştiu eu ce. Dar lui Katie nu-i păsa, îi plăcea să aibă ţâţe. li 
plăcea cum arăta corpul ei sau i-a plăcut întotdeauna. 
Apoi... jur că nu ştiu de unde i s-a tras - vreun comentariu 
imbecil pe Instagram, o remarcă tâmpită a unui retardat la 
şcoală, şi i s-a pus pata. Atunci mi-a cerut pastilele. Dar, 
până să le primesc, părea să fi depăşit momentul - şi a zis 
că oricum n-aveau efect. 

Am crezut că interogatoriul s-a terminat. Am crezut că m- 
am făcut înţeleasă, dar atunci sergentul Morgan a luat-o în 
cu totul altă direcţie şi m-a întrebat despre ziua în care 
Louise a venit pe la noi, imediat după moartea lui Katie. 
Normal că-mi amintesc ziua aia. Cum s-o uit? A fost una 
dintre cele mai groaznice din viaţa mea. Şi-acum mă supăr, 
numai cât mă gândesc. 

— N-am văzut în viaţa mea aşa ceva - le-am spus - cum 
era Louise în ziua aia. 

A aprobat, după care m-a întrebat, toată numai grijă 
sinceră: 

— Când Louise i-a spus mamei tale că „n-avea să aibă 


— 137 — 


linişte până n-o vede că plăteşte”, ce-ai înţeles? Ce crezi c- 
a vrut să spună? 

Şi-atunci mi-am ieşit din minţi: 

— N-a vrut să spună nimic, imbecilo! 

— Lena! 

Sean se uita fioros la mine. 

— Te rog să-ţi controlezi limbajul. 

— Păi, scuze, dar pe bune! Louisei tocmai îi murise fata, 
nici măcar nu ştia ce spune. Era complet înnebunită. 

Mă pregăteam să plec, dar Sean m-a rugat să rămân. 

— Dar nu sunt obligată, corect? Nu sunt arestată, nu? 

— Nu, Lena, sigur că nu. 

l-am vorbit lui, fiindcă înţelegea: 

— Louise nu vorbea serios. Era total isterică. Turbată. Ţii 
minte, nu? Cum era? Adică, normal că zicea tot felul de 
chestii, aşa făceam toţi, cred că toţi am luat-o un pic razna 
după ce-a murit Katie. Dar - să fim serioşi - Louise n-a 
rănit-o pe mama. Sinceră să fiu, cred că, dacă ar fi avut în 
ziua aia la ea un pistol sau un cuţit, poate c-ar fi făcut-o. 
Dar nu. 

Am vrut să spun tot adevărul. Chiar. Nu femeii-detectiv, 
nici măcar Juliei, am vrut să-i spun lui Sean. Dar n-am 
putut. Ar fi fost o trădare şi, după ce făcusem singură, n-o 
puteam trăda acum pe Katie. Aşa că am spus tot ce-am 
putut: 

— Louise nu i-a făcut nimic mamei, clar? Nimic. Mama a 
luat decizia de capul ei. 

M-am ridicat să plec, dar sergentul Morgan nu terminase. 
Se uita la mine cu o expresie bizară, de parcă nu credea o 
vorbă din ce spusesem, apoi a zis: 

— Ştii ce mi se pare mie tare ciudat, Lena? Nu pari 
absolut deloc curioasă să afli de ce-a făcut Katie ce-a făcut 
şi de ce-a făcut maică-ta ce-a făcut. Când cineva moare 
aşa, întrebarea pe care-o pune toată lumea este de ce. De 
ce-au făcut aşa ceva? De ce şi-au curmat vieţile când aveau 
atâtea motive să trăiască? Dar tu nu. Şi singurul motiv - 
singurul motiv - care-mi trece prin cap e că tu ştii deja 
răspunsul. 


— 138 — 


Sean m-a luat de braţ şi m-a scos din birou înainte să 
apuc să mai zic ceva. 


Lena 


Julia a vrut să mă ducă acasă cu maşina, dar i-am spus 
că aveam chef să mă plimb. Nu era adevărat, dar a) nu 
voiam să fiu singură cu ea în maşină şi b) îl văzusem pe 
Josh peste drum, învârtindu-se în cerc cu bicicleta, şi mi-am 
dat seama că mă aştepta. 

— Salve, Josh! am spus, când a venit la mine. 

Când avea vreo nouă-zece ani, a început să spună 
„Salve” în loc de bună ziua, iar eu şi Katie nu l-am mai 
slăbit cu miştourile. De obicei râde, dar nu şi de data asta. 
Arăta speriat. 

— Ce-i Josh? Ce s-a întâmplat? 

— Ce te-au întrebat? a spus cu vocea lui şuşotită. 

— Nimic, stai liniştit. Au găsit nişte pastile pe care le lua 
Katie şi ei cred că alea au de-a face cu... ce s-a întâmplat. 
Se înşală, desigur. Nu-ţi face griji. 

L-am îmbrăţişat scurt şi s-a tras înapoi, n-a mai făcut 
niciodată asta. De obicei abia aşteaptă un pretext ca să-l 
îmbrăţişez sau să mă ţină de mână. 

— Te-au întrebat de mama? 

— Nu. Adică, mda, oarecum. Puțin. De ce? 

— Nu ştiu, a zis fără să se uite la mine. 

— Josh? De ce? 

— Cred că ar trebui să mărturisim, a spus el. 

Am simţit pe braţ primii stropi calzi de ploaie şi m-am 
uitat spre cer. Era sinistru de înnegurat, prevestind o 
furtună. 

— Nu, Josh. N-o să spunem nimic. 

— Trebuie, Lena. 

— Nu! am spus iar şi l-am înşfăcat de braţ mai tare decât 
intenţionam, iar el a scheunat ca un căţeluş călcat pe 
coadă. Am promis. A; promis. 

A scuturat din cap, aşa că mi-am înfipt unghiile în braţul 
lui. 


— 139 — 


Începuse să plângă. 

— Dar la ce mai foloseşte acum? 

l-am dat drumul şi mi-am pus mâinile pe umerii lui, 
obligându-l să mă privească. 

— Promisiunea e promisiune, Josh. Vorbesc serios. Nu 
spui nimănui. 

Intr-un fel avea dreptate, tăcerea noastră nu mai folosea 
la nimic. Nu mai era benefică nimănui. Chiar şi-aşa, n-o 
puteam trăda. Dacă ar fi ştiut de Katie, ar fi pus întrebări şi 
despre ce s-a întâmplat după aceea şi nu voiam să ştie 
nimeni ce-am făcut, eu şi mama. Ce-am făcut şi ce n-am 
făcut noi. 

N-am vrut să-l las aşa pe Josh şi oricum nu voiam să mă 
duc acasă; l-am strâns puţin de umeri ca să-l încurajez, apoi 
i-am luat mâna. 

— Hai, vino cu mine. Ştiu ce putem face ca să ne simţim 
mai bine. 

S-a înroşit ca focul şi-am început să râd. 

— Nu aʻa, perversule! 

Atunci a început şi el să râdă şi şi-a şters lacrimile. 

Ne-am îndreptat tăcuţi spre capătul sudic al oraşului, 
Josh mergând pe lângă bicicletă. Nu era nimeni în jur, 
ploaia cădea tot mai tare şi simţeam cum Josh îmi arunca 
din când în când câte o privire furişată, fiindcă tricoul meu 
ud era acum complet transparent şi nu purtam sutien. Mi- 
am încrucişat braţele la piept şi s-a înroşit iar. Am zâmbit, 
dar n-am spus nimic. De fapt, n-am vorbit deloc până n-am 
ajuns pe strada lui Mark, când Josh a întrebat: 

— De ce-am venit aici? 

M-am mulţumit să-i zâmbesc larg. 

Când am ajuns la uşa lui Mark, m-a întrebat iar: 

— Lena, de ce-am venit aici? 

Părea speriat din nou, dar şi exaltat, eu simţeam cum îmi 
goneşte adrenalina prin corp, făcându-mă să mă simt uşor 
ameţită. 

— De asta, am spus. 

Am cules o piatră de sub gardul viu şi-am azvârlit-o cât 
de tare am putut în fereastra mare de pe faţada casei lui. A 


— 140 — 


trecut prin ea lăsând în urma doar o mică gaură. 

— Lena! a strigat Josh uitându-se neliniştit în jur, ca să 
vadă dacă ne urmărea cineva. Nu era nimeni. l-am rânijit, 
am luat altă piatră şi-am repetat mişcarea, dar de data asta 
am făcut zob fereastra şi toată sticla s-a prăbuşit. 

— Hai, i-am zis şi i-am întins o piatră, după care am mers 
împreună de jur împrejurul casei. 

Parcă eram îmbătaţi de ură - râdeam, ţipam şi-l făceam 
pe nenorocitul ăla cum ne venea la gură. 


— 141 — 


Bulboana Înecaţilor 
Katie, 2015 


În drum spre râu se oprea din când în când să ia de pe 
jos o piatră sau o cărămidă, pe care o punea în rucsac. Era 
frig şi încă nu se luminase de ziuă, deşi, dacă s-ar fi întors 
să se uite înapoi, spre mare, ar fi văzut la orizont o tentă 
cenuşie. Nu s-a uitat înapoi, nici măcar o dată. 

La început a mers cu pas iute, la vale, către centrul 
orăşelului, mărind distanța dintre ea şi casă. Nu s-a dus 
direct la rău; voia să meargă pentru ultima dată prin locul 
în care crescuse, pe lângă şcoala primară (fără să 
îndrăznească s-o privească, de teamă ca amintirile 
copilăriei să n-o ţintuiască-n loc), pe lângă magazinul cu 
obloanele încă trase, pe lângă pajiştea pe care tatăl ei 
încercase şi eşuase s-o înveţe să joace cricket. A mers pe 
lângă casele prietenelor ei. 

Pe Seward Road avea de vizitat o casă anume, dar nu a 
reuşit să-şi ia inima-n dinţi ca să meargă pe-acolo, aşa că a 
ales alta, încetinind pe măsură ce povara i se îngreuna, pe 
măsură ce drumul începea să urce înapoi spre partea veche 
a oraşului, unde străzile se îngustează între case de piatră 
înveşmântate în trandafiri cățărători. 

Și-a continuat drumul spre nord, pe lângă biserică, până 
ce strada a cotit scurt la dreapta. A traversat râul, oprindu- 
se o clipă pe podul arcuit. S-a uitat în jos, la apa lucioasă şi 
netedă, care aluneca iute peste pietre. Vedea sau poate 
doar îşi imagina silueta întunecată a vechii mori, cu imensa 
roată neclintită putredă, neiînvărtită de jumătate de secol. 
S-a gândit la fata care dormea înăuntru şi şi-a pus mâinile 
învineţite de frig pe balustrada podului, ca să le oprească 
tremuratul. 

A coborât treptele abrupte din piatră care duceau dinspre 
stradă către poteca de pe malul râului. Pe aici putea merge 
pe jos până-n Scoţia, dacă voia. O mai făcuse, în vara 
trecută. Erau şase, cu corturi şi saci de dormit, făcuseră 


— 142 — 


drumul în trei zile. Noaptea campau lângă râu, beau la 
lumina lunii vin cumpărat ilegal şi spuneau poveştile râului, 
cele cu Libby, Anne şi toate celelalte. Atunci nu şi-ar fi 
imaginat nici într-o mie de ani că într-o zi avea să le calce 
pe urme, că destinul ei era împletit cu al lor. 

La jumătate de milă de la pod către Bulboana Înecaților, 
a încetinit şi mai mult. Rucsacul îi atârna greu pe umeri şi 
formele dure din el îi împungeau dureros şira spinării. A 
plâns puțin. Oricât de tare se străduia, nu reuşea să nu se 
gândească la mama ei, iar ăsta era cel mai rău, cel mai 
cumplit lucru. 

Când a trecut pe sub bolta fagilor de pe malul râului, era 
atât de întuneric, că abia vedea pe unde merge, iar asta o 
alina cumva. Poate n-ar fi fost rău să se aşeze un pic, să-şi 
scoată rucsacul şi să se odihnească, dar ştia că nu putea. 
Dacă ar fi făcut-o, avea să răsară soarele şi-atunci ar fi fost 
prea târziu şi totul avea să fie la fel şi ar aştepta o altă zi în 
care să se scoale înaintea zorilor, ca să iasă din casă când 
toată lumea doarme. Aşa că a pus un picior înaintea 
celuilalt. 

Un picior înaintea celuilalt până la capătul desișului, un 
picior înaintea celuilalt ca să se-abată de la potecă, o mică 
poticneală în jos, pe mal, şi-apoi un picior inaintea celuilalt, 
în apă. 


— 143 — 


Jules 


Inventai poveşti. Rescriai istoria, o repovesteai conform 
părerii tale, versiunea ta personală asupra adevărului. 

(Aroganţă, Nel. Câtă uluitoare aroganță.) 

Nu ştii ce i s-a întâmplat lui Libby Seeton şi sigur nu ştii la 
ce se gândea Katie când a murit. Notiţele tale sunt cât se 
poate de clare: 


În noaptea solstițiului de vară, Katie Whittaker a intrat în 
Bulboana Înecaţilor. Urmele paşilor ei au fost descoperite la 
extremitatea sudică a plajei. Purta o rochie verde de 
bumbac şi la gât un lănțişor simplu, o pasăre albastră pe 
care era gravat „cu dragoste”. În spate avea un rucsac 
umplut cu cărămizi şi bolovani. Analizele făcute după 
moartea ei au arătat că nu fusese sub influența alcoolului, 
nici a vreunui drog. 

Katie nu a avut în istoric afecțiuni psihice şi nici n-a 
încercat vreodată să se automutileze. Era o elevă bună, 
drăguță şi populară. Poliția nu a găsit dovezi cum că ar fi 
fost terorizată de cineva, nici în viața reală, nici pe rețelele 
de socializare. 

Katie provenea dintr-o familie bună, armonioasă. Katie 
era iubită. 


Stăteam turceşte pe podeaua biroului tău, frunzărindu-ţi 
hârţoagele în semiîntunericul după-amiezii târzii, căutând 
răspunsuri. Căutând ceva. Printre notite - care erau 
dezorganizate, un talmeş-balmeş de mâzgăleli abia lizibile 
pe margini, cuvinte subliniate cu roşu sau tăiate cu linii 
negre - erau şi poze. Într-un dosar ieftin din carton am găsit 
poze tipărite pe hârtie fotografică de proastă calitate: Katie 
cu Lena, două fetiţe zâmbind larg către aparat, fără să facă 
botic, fără să pozeze, parcă venite dintr-o îndepărtată 
epocă inocentă, pre-Snapchat. Flori şi mici daruri lăsate la 
marginea bulboanei, ursuleţi, mărunţişuri. Urme de paşi în 
nisip, la marginea bulboanei. Presupun că nu ale ei. Doar 


— 144 — 


nu sunt urmele rea/e ale lui Katie, nu? Nu, trebuie să fi fost 
versiunea ta, o reconstituire. l-ai păşit pe urme, aşa-i? Ai 
călcat pe urmele ei fiindcă n-ai rezistat să vezi cum trebuie 
să se fi simţit. 

Ai avut întotdeauna obsesia asta. Când erai mai mică, 
erai fascinată de actul fizic, de oase şi măruntaie, întrebai: 
Ar durea? Cât timp? Cum e să loveşti suprafaţa apei căzând 
de la mare înălţime? Oare simţi cum te rupi pe dinăuntru? 
Te gândeai mai puţin, cred, la restul actului: cum ajungea 
cineva în vârful falezei sau la marginea plajei, continuând 
să păşească înainte. 

In spatele dosarului era un plic cu numele tău mâzgălit 
pe el. lnăuntru era un bilet cu un scris şovăielnic pe hârtie 
dictando: 


Am vorbit serios ieri. Nu vreau ca tragedia fetei mele să 
facă parte din „proiectul” tău macabru. Nu doar pentru că 
mi se pare scârbos gândul că ai profita financiar din asta. 
Ți-am spus de nenumărate ori, cred că ceea ce faci e 
TOTAL IRESPONSABIL, iar moartea lui Katie DOVEDEŞTE CĂ 
AM AVUT DREPTATE. Dacă ai avea o brumă de compasiune, 
te-ai opri şi ai accepta faptul că tot ce scrii, tipăreşti, spui şi 
faci are consecințe. Nu mă aştept să mă asculti - în trecut 
n-ai dat niciodată vreun semn că ai face-o. Dar dacă o să 
continui pe calea aceasta, nu mă indoiesc că într-o zi 
cineva o să te facă să asculti. 


Era clar că venea de la mama lui Katie, chiar nesemnat. 
Te-a avertizat - şi nu doar o dată. La secţia de poliţie o 
auzisem pe polițistă întrebând-o pe Lena despre un incident 
care-a avut loc imediat după moartea lui Katie, cum te-a 
ameninţat şi ţi-a spus că o să te facă să plăteşti. Asta voiai 
să-mi spui? ţi era frică de ea? Credeai că o să te atace? 

Imaginea ei, a femeii cu privirea rătăcită, înnebunită de 
durere, vânându-te... era îngrozitoare, mă înspăimânta. Nu 
mai voiam să fiu aici, printre lucrurile tale. M-am ridicat în 
picioare şi brusc casa a părut să se mişte, să se-ncline ca o 
corabie. Simţeam cum râul împinge în roată, forţând-o să 


— 145 — 


se învârtă, cum apa se strecura prin crăpături lărgite 
complice de alge. 

M-am sprijinit de fişet, apoi am urcat în living, cu urechile 
ţiuind a tăcere. Am stat acolo puţin, ca să mi se acomodeze 
ochii cu lumina puternică, şi o clipă am fost sigură că am 
văzut pe cineva pe bancheta de la geam, în locul unde pe 
vremuri stăteam eu. Doar o clipă, apoi a dispărut, dar inima 
mi se izbea de coaste şi părul mi se făcuse măciucă. Era 
cineva sau fusese cineva aici. Ori cineva urma să vină. 

Respirând rapid şi întretăiat, aproape că am alergat spre 
uşa din faţă, care era încuiată, exact cum o lăsasem. Dar în 
bucătărie era un miros ciudat, diferit de cel normal, dulce 
ca parfumul, iar fereastra era larg deschisă. Nu-mi, 
aminteam să fi deschis-o. 

M-am dus la congelator şi-am făcut ceva ce nu fac 
aproape niciodată - mi-am turnat de băut: vodcă rece, 
vâscoasă. Am umplut un pahar şi l-am băut repede; m-a ars 
pe gât în jos, până-n stomac. Mi-am mai turnat unul. 

Mi se-nvârtea capul şi m-am sprijinit de masa din 
bucătărie ca să mă ţin pe picioare. Eram cu ochii-n patru, 
cred, după Lena. Dispăruse iar, după ce refuzase să o aduc 
acasă cu maşina. Pe de-o parte eram recunoscătoare, nu 
doream să împart acelaşi spaţiu cu ea. Mi-am spus că 
motivul era furia mea pe ea - dăduse pastile de slăbit unei 
alte fete, pe care-o umilise pentru cum arăta -, dar mă 
temeam de ceva ce spusese femeia-detectiv. Că Lena nu e 
curioasă, pentru că deja ştie. Nu reuşeam să-mi scot din 
minte chipul ei, poza aia de sus, cu dinţii ascuţiţi şi rânjetul 
de animal de pradă. Ce ştie Lena? 

M-am întors în birou şi m-am aşezat iar pe podea, am 
adunat notițele pe care le scosesem şi-am început să le 
rearanjez, încercând să le pun într-o ordine şi să-mi fac o 
idee clară despre povestea ta. Când am ajuns la poza cu 
Katie şi Lena, m-am oprit. Pe suprafaţa ei era o urmă de 
cerneală, chiar sub bărbia Lenei. Am întors poza. Pe spate 
era scris un singur rând. L-am citit cu voce tare: Uneori, 
femeile nesupuse au grijă de ele. 

Camera s-a întunecat. Am ridicat capul şi un țipăt mi-a 


— 146 — 


rămas în gât. N-o auzisem, n-auzisem uşa de la intrare şi 
nici paşii ei traversând livingul. Brusc era acolo, în prag, 
blocând lumina şi, de unde stăteam, silueta umbrită era a 
lui Nel. Apoi umbra a înaintat în cameră şi-am văzut-o pe 
Lena, mânjită pe faţă cu noroi, cu mâinile mizerabile şi 
părul încâlcit şi zburlit. 

— Cu cine vorbeşti? m-a întrebat. 

Ţopăia de pe-un picior pe altul şi arăta exaltată, agitată. 

— Nu vorbeam, ci... 

— Ba da, a chicotit ea. Te-am auzit. Cu cine... 

Şi-atunci s-a întrerupt şi rânjetul i-a dispărut la vederea 
pozei. 

— Ce faci cu poza aia? 

— Citeam doar... voiam... 

N-am apucat să termin, că era alături, aplecată deasupra 
mea, şi m-am făcut mică. S-a repezit şi mi-a smuls poza din 
mână. 

— Ce faci cu poza asta? 

Tremura, cu dinţii încleştaţi şi faţa congestionată de 
furie. M-am ridicat repede în picioare. 

— Asta n-are de-a face cu tine! 

Mi-a întors spatele, a pus poza lui Katie pe birou şi a 
mângâiat-o. 

— Cine ţi-a dat dreptul să faci asta? m-a întrebat cu voce 
tremurândă, întorcându-se iar spre mine. Să-i umbli în 
lucruri, să i le-atingi? Cine ţi-a dat voie să faci aşa ceva? 

Când a făcut un pas spre mine, a lovit paharul de vodcă 
cu piciorul şi l-a făcut zob de perete. A căzut în genunchi şi 
a început să adune însemnările pe care le ordonam. 

— N-ar trebui să te atingi de astea! 

Mai că făcea spume la gură de furie. 

— Astea n-au nicio legătură cu tine! 

— Lena, opreşte-te! 

S-a smucit brusc, icnind de durere. Se sprijinise cu mâna 
pe un ciob şi sângera. A apucat un teanc de hârtii şi le-a 
strâns la piept. 

— Vino-încoace, am spus încercând să-i iau hârtiile. 
Sângerezi. 


— 147 — 


— Nu mă atinge! 

Pusese hârtiile grămadă pe birou. Privirea mi-a fost 
atrasă de sângele mânjit de-a latul foii de deasupra şi la 
vorbele tipărite sub el: Pro/og, cu litere groase, şi dedesubt: 
Când aveam şaptesprezece ani, am salvat-o pe soră-mea 
de la înec. 

Am simţit cum mi se urcă-n gât un râs isteric; a izbucnit 
atât de sonor, că Lena a sărit în sus. Se holba uluită la 
mine. Am râs şi mai tare, de expresia furibundă de pe faţa 
ei frumoasă, de sângele care-i picura din degete pe podea. 
Am râs până mi-au dat lacrimile, până s-a înceţoşat totul, 
de parcă mă scufundam în apă. 


— 148 — 


AUGUST 1993 


Jules 


Robbie m-a lăsat pe bancheta de la fereastră. Am băut 
restul de vodcă. Nu mă mai îmbătasem niciodată, nu mi-am 
dat seama ce rapid vine trecerea, alunecarea de la euforie 
la disperare, de la veselie la depresie. Dintr-odată, speranța 
părea pierdută, lumea mohorâtă. Nu gândeam limpede, dar 
aveam senzaţia că şirul gândurilor mele avea logică. Râul e 
scăparea. Du-te la râu. 

Habar n-aveam ce voiam când m-am poticnit pe alee, 
lângă plajă, pe poteca de la marginea apei. Mergeam 
orbeşte; noaptea părea mai neagră ca oricând, fără lună, 
tăcută. Până şi râul era mut, o creatură lucioasă, reptiliană, 
care aluneca lin pe lângă mine. Nu-mi era frică. Ce 
simţeam? Umilinţă, ruşine. Vinovăţie. L-am privit, l-am 
urmărit, l-am urmărit când era cu tine şi el m-a văzut. 

Sunt vreo trei kilometri de la Casa Morii la bulboană, 
trebuie să-mi fi luat ceva să ajung. Nici în condiţii optime nu 
eram prea rapidă, dar pe întuneric, în halul în care eram, 
trebuie să fi fost şi mai înceată. Aşa că nu m-ai urmărit, 
presupun. Dar până la urmă ai venit. 

Eram deja în apă. Imi amintesc răceala din jurul gleznelor 
şi al genunchilor, apoi cum m-am cufundat uşor în beznă. 
Răceala dispăruse, îmi ardea trupul, de-acum în apă până 
la gât, fără cale de-ntoarcere şi fără să mă vadă cineva.. 
Eram ascunsă, dispăream, nu ocupam prea mult spaţiu, nu 
ocupam spaţiu aproape deloc. 

Fierbinţeala m-a străbătut fulgerător, s-a risipit şi frigul s- 
a întors, nu pe piele, ci în carne, în oase, greu ca plumbul. 
Eram obosită şi malul părea tare departe, nu eram sigură 
că mai eram în stare să mă întorc. Am dat cu picioarele în 
jos, dar n-am atins fundul, aşa că m-am gândit să fac o 
vreme pluta, nederanjată, nevăzută. 

M-am lăsat dusă de curent. Apa mi-a acoperit faţa şi m-a 
atins ceva moale ca pletele unei femei. Ceva îmi strivea 


— 149 — 


pieptul şi-am deschis gura să trag aer în plămâni, dar am 
înghiţit apă. Undeva, în depărtare, am auzit o femeie 
ţipând. Libby, uneori o auzi noaptea cum imploră să fie 
cruțată, ai spus. M-am zbătut, dar ceva îmi strângea 
coastele; i-am simţit mâna în păr, brusc şi dureros, şi m-a 
tras în adânc. Numai vrăjitoarele plutesc. 

Nu era Libby, bineînţeles, erai tu, care ţipai la mine. 
Mâna ta pe capul meu, ţinându-mă sub apă. Mă zbăteam să 
scap de tine. Mă ţineai sub apă sau mă trăgeai afară? M-ai 
apucat de haine, mi-ai sfâşiat pielea, mi-ai lăsat zgârieturi 
pe gât şi braţe, asemenea celor pe care mi le lăsase Robbie 


pe picioare. 
In cele din urmă am ajuns pe mal, eu în genunchi - 
trăgând lacom aer în plămâni -, tu în picioare deasupra 


mea, ţipând: „Grasă proastă ce eşti, ce făceai aici? Ce 
încerci să faci?” Ai căzut în genunchi, m-ai îmbrăţişat şi 
atunci ai simţit că miroseam a băutură şi-ai început iar să 
tipi. „Ai treisprezece ani, Julia! N-ai voie să bei, n-ai voie... 
Ce făceai aici?” Degetele tale osoase se-nfipseseră în 
carnea braţelor mele şi m-ai scuturat tare. „De ce faci asta? 
De ce? Ca să-mi faci în ciudă? Ca să se supere mama şi tata 
pe mine? Doamne, Julia, ce ţi-am făcut eu?” 

M-ai dus acasă, m-ai târât sus şi ai umplut cada cu apă. 
Nu voiam să intru, dar m-ai obligat, scoţându-mi hainele şi 
băgându-mă cu forţa în apa caldă. In ciuda fierbinţelii apei, 
nu mă puteam opri din tremurat. Refuzam să mă aşez în 
cadă. Am stat în fund, ghemuită, incomodată de colacul de 
grăsime al burii, în timp ce tu turnai apă fierbinte din 
căuşul palmelor. „Doamne, Julia, eşti o fetiţă. N-ar trebui... 
n-ar fi trebuit...” Nu-ţi găseai cuvintele. Mi-ai şters faţa cu 
un prosop. Ai zâmbit, încercai să fii blândă. „E OK. E OK, 
Julia. E OK. Imi pare rău că am ţipat la tine. Şi regret că ţi-a 
făcut rău, sincer. Dar la ce te-aşteptai, Julia? La ce te- 
aşteptai, serios?” 

Te-am lăsat să-mi faci baie, cu mâinile tale mult mai 
blânde decât fuseseră în bulboană. M-am întrebat cum de 
puteai să fii atât de calmă acum, crezusem că aveai să fii 
furioasă. Nu doar pe mine, ci şi pentru mine. Am presupus 


— 150 — 


că am reacţionat exagerat sau pur şi simplu nu voiai să te 
gândeşti la asta. 

M-ai pus să jur că n-o să le spun părinţilor ce se 
întâmplase. „Julia, promite-mi! N-o să le spui, n-o să spui 
nimănui despre asta, da? Niciodată. Nu vorbim niciodată 
despre asta, pricepi? Fiindcă... fiindcă o să dăm toţi de 
belea. OK? Nu vorbi despre asta. Dacă nu vorbim, e ca şi 
cum nu s-a întâmplat. Nu s-a întâmplat nimic, OK? Nimic. 
Promite-mi. Julia, promite-mi că n-o să vorbeşti niciodată 
despre asta”. 

Eu mi-am ţinut promisiunea. Tu nu. 


— 151 — 


2015 


Helen 


În drum spre supermarket, Helen l-a depăşit pe Josh 
Whittaker pe bicicleta lui. Era ud leoarcă şi avea hainele 
pline de noroi; a încetinit şi a coborât geamul. 

— Eşti bine? a strigat ea, iar el a fluturat din mână şi i-a 
arătat dinţii într-o tentativă stângace de zâmbet, probabil. 

Şi-a continuat drumul încet, urmărindu-l în oglinda 
retrovizoare. Pierdea vremea, sucind ghidonul ba într-o 
parte, ba în alta şi din când în când se ridica în picioare pe 
pedale, ca să se uite peste umăr. 

Fusese întotdeauna un personaj ciudăţel, iar tragedia 
recentă accentuase asta. După moartea lui Katie, Patrick îl 
luase la pescuit de vreo două ori, la rugămintea Louisei şi 
Alec, ca să poată rămâne puţin singuri. Stătuseră la râu ore 
în şir şi, după spusele lui Patrick, băiatul abia dacă scosese 
un cuvânt. 

— Ar trebui să-l ducă de aici, i-a spus Patrick. Ar trebui să 
plece. 

— Tu n-ai plecat, a răspuns ea blând, iar el a aprobat. 

— E altceva, eu a trebuit să rămân. Aveam treabă, a 
spus. 


După ce s-a pensionat, a rămas pentru ei - pentru ea şi 
Sean. În fine, nu pentru ei, ci ca să le fie aproape, fiindcă 
erau tot ce mai avea: pe ei, casa şi râul. Dar nu mai avea 
timp. Nimeni nu spunea nimic, fiindcă pur şi simplu aşa era 
familia lor, dar Patrick nu se simţea bine. 

Helen îl auzea tuşind noaptea fără oprire, vedea cât de 
dureros era pentru el să se mişte dimineaţa. Cel mai rău 
era că ea ştia că nu avea doar probleme fizice. Toată viaţa 
avusese mintea ageră, iar acum începuse să uite, uneori 
era complet confuz. Lua maşina ei şi uita unde-a lăsat-o, 
alteori i-o înapoia plină de gunoaie, ca data trecută. 
Gunoaie pe care le găsise? Mărunţişuri pe care le luase? 


— 152 — 


Trofee? Nu întreba. Nu voia să ştie. Se temea pentru el. 

Dacă era să fie sinceră, se temea şi pentru ea. In ultimul 
timp fusese cu mintea împrăştiată, aiurită, iraţională. 
Uneori credea că înnebuneşte. Că pierde contactul cu 
realitatea. 

Nu-i stătea deloc în fire. Helen era practică, raţională, 
hotărâtă. Cântărea atent toate opţiunile şi abia apoi 
acţiona. Dominată de emisfera stângă, cum zicea socru- 
său. Dar în ultimul timp nu fusese în apele ei. Evenimentele 
din ultimul an o zdruncinaseră, o scoseseră din făgaşul ei. 
Acum descoperea că era nesigură de părţi din viaţa ei 
despre care n-ar fi crezut niciodată că sunt sub semnul 
întrebării: căsnicia ei, viaţa lor de familie, chiar şi 
competenţa ei profesională. 

începuse cu Sean. Mai întâi bănuielile ei şi apoi - via 
Patrick - cumplita confirmare. Toamna trecută descoperise 
că soţul ei - soţul ei stabil, statornic, cu morală de fier - nu 
era deloc aşa cum crezuse ea că e. S-a trezit complet 
debusolată. Părăsită de rațiune şi de puterea de decizie. Ce 
să facă? Să-l părăsească? Să-şi abandoneze căminul şi 
responsabilităţile? Să-i dea un ultimatum? Să plângă, să-l 
înduplece cu rugăminţi? Să-l pedepsească? Şi dacă da, 
cum? Să-i taie cămăşile preferate, să-i rupă undiţele, să-i 
ardă cărţile în curte? 

Toate astea îi păreau ineficace sau nesăbuite sau de-a 
dreptul ridicole, aşa că a cerut sfatul lui Patrick. El a 
convins-o să rămână. A asigurat-o că Sean îşi băgase 
minţile-n cap, că îşi regreta amarnic infidelitatea şi face 
eforturi să-i câştige iertarea. „Intre timp”, a spus el, „o să 
înţeleagă - amândoi o să înţelegem - dacă o să vrei să stai 
în camera liberă de aici. S-ar putea să-ţi prindă bine să 
petreci o vreme singură - şi sunt sigur că i-ar prinde bine şi 
lui să îşi dea seama ce riscă să piardă”. Trecuse aproape un 
an şi în cele mai multe nopţi încă dormea în casa socrului 
ei. 

Greşeala lui Sean, cum a ajuns să fie numită, a fost doar 
începutul. După ce s-a mutat în casa lui Patrick, Helen s-a 
trezit chinuită de insomnii cumplite: un adevărat iad 


— 153 — 


epuizant, generator de anxietate. Pe care îl împărtăşea cu 
socrul ei. Nici el nu putea dormi - aşa era de ani buni, după 
spusele lui. Aşa că nu dormeau împreună. Stăteau treji 
citind, dezlegând rebus, într-o plăcută tăcere. 

Din când în când, dacă Patrick bea o gură de whisky, îi 
plăcea să vorbească. Despre viaţa lui de detectiv, despre 
cum era pe vremuri orăşelul. Uneori îi spunea lucruri care o 
tulburau. Poveşti despre râu, zvonuri vechi, istorii urâte de 
mult îngropate şi acum dezgropate şi reînviate, răspândite 
ca adevăruri de Nel Abbott. Poveşti despre familia lor, 
lucruri dureroase. Categoric minciuni, calomnii de dus în 
justiţie, nu? Patrick a spus că nu avea să se ajungă la 
proces, la tribunal. „Minciunile ei n-o să vadă niciodată 
lumina zilei. O să am eu grijă.” 

Numai că nu asta era problema. Problema, zicea Patrick, 
era răul pe care-l făcuse deja - lui Sean, familiei. „Tu chiar 
crezi că s-ar fi purtat el aşa dacă nu i-ar fi împuiat capul cu 
poveşti, de nu mai ştie cine e şi de unde vine? S-a 
schimbat, aşa-i, drăguță? Şi ea e vinovată de asta.” Helen 
se temea că Patrick avea dreptate şi lucrurile n-o să mai fie 
niciodată ca înainte, dar el a asigurat-o că totul va reveni la 
normal. Tot el urma să aibă grijă şi de asta. O strângea de 
mână, îi mulțumea că-l ascultă şi o pupa pe frunte şi-i 
spunea: „Eşti o fată tare bună”. 

O vreme, a fost mai bine. Apoi a fost mai rău. Tocmai 
când Helen începuse să doarmă mai mult de două ore, 
tocmai când se surprinsese zâmbindu-i ca pe vremuri 
soţului ei, tocmai când simţea că familia ei se îndrepta spre 
vechiul echilibru confortabil, Katie Whittaker a murit. 

Katie Whittaker, o stea a şcolii, o elevă sârguincioasă şi 
politicoasă, un copil fără probleme - a fost şocant, 
inexplicabil. Şi a fost vina ei. O lăsase pe Katie Whittaker 
să-i alunece printre degete. Toţi făcuseră la fel: părinţii, 
profesorii, toată comunitatea asta. Nu observaseră că 
vesela Katie avea nevoie de ajutor, că nu mai era deloc 
veselă. Cât timp Helen era pusă la pământ de problemele ei 
familiale, ameţită de insomnie şi chinuită de îndoieli, unul 
dintre copiii de care era responsabilă se prăbuşise. 


— 154 — 


Când Helen a ajuns la supermarket, ploaia se oprise deja. 
leşise soarele şi din asfalt se ridica abur, care aducea cu el 
miros de pământ. Helen cotrobăi prin geantă după listă: 
trebuia să cumpere o bucată de carne de vacă pentru cină, 
zarzavaturi, legume. Aveau nevoie de ulei de măsline, 
cafea şi capsule pentru maşina de spălat. 

În raionul de conserve, căutând marca de roşii tăiate pe 
care-o considera cea mai aromată, a observat că se apropia 
o femeie şi şi-a dat seama cu groază că era Louise. 

Păşind lent spre ea, cu privirea goală şi faţa inexpresivă, 
Louise împingea un cărucior imens, aproape gol. Helen s-a 
panicat şi a dispărut, lăsându-şi baltă cumpărăturile, 
grăbindu-se spre parcare, unde s-a ascuns în maşină până 
ce a văzut-o pe Louise trecând pe lângă ea şi ieşind în 
şosea. 

Ruşinată, s-a simţit ca o proastă - ştia că purtarea 
aceasta nu-i stă în fire. În urmă cu un an nu ar fi avut 
atitudinea asta dezgustătoare. Ar fi vorbit cu Louise, ar fi 
strâns-o de mână şi-ar fi întrebat de soţul şi fiul ei. S-ar fi 
purtat onorabil. 

Helen nu era în apele ei. Cum altfel să explice lucrurile la 
care se gândea în ultimul timp, felul în care se purta? Toată 
vinovăția asta, toată îndoiala, corozive. O schimbau, o 
mutilau. Nu mai era femeia care fusese cândva. Simţea că 
alunecă, şerpuieşte, de parcă lepăda un rând de piele şi nu- 
i plăcea carnea crudă de dedesubt, nu-i plăcea mirosul ei. O 
făcea să se simtă vulnerabilă, să se teamă. 


Sean 


Zile în şir după moartea mamei n-am vorbit. Niciun 
cuvânt. În orice caz, aşa zice tata. Nu-mi amintesc mare 
lucru de atunci, deşi ţin minte cum m-a smuls tata din 
tăcere cu forţa, ţinându-mi mâna stângă peste o flacără 
până am tipat. Crud, dar eficient. Şi după aia m-a lăsat să 
păstrez bricheta. (Am păstrat-o mulţi ani, o aveam mereu la 
mine. Am pierdut-o recent, nu mai ţin minte unde.) 

Durerea, şocul îi afectează pe oameni în moduri bizare. 


— 155 — 


Am văzut oameni care au reacţionat râzând la veşti 
proaste, cu aparentă indiferenţă, cu furie, cu teamă. 
Sărutul lui Jules din maşină, de după înmormântare, n-avea 
legătură cu dorinţa, ci cu durerea, cu nevoia de a simţi ceva 
- orice - în afară de tristeţe. Muţenia mea din copilărie a 
fost probabil rezultatul şocului, al traumei. Pierderea unei 
surori poate nu seamănă cu pierderea unui părinte, dar ştiu 
că Josh Whittaker era apropiat de sora lui, aşa că nu-mi 
vine să-l judec, să iau prea în serios ce spune, ce face şi 
cum se poartă. 

Erin m-a sunat să-mi spună că a avut loc un incident la o 
casă de la marginea de sud-est a oraşului: un vecin 
semnalase că la venirea acasă văzuse că toate geamurile 
acelei case fuseseră sparte şi un băieţel se îndepărta pe 
bicicletă. Casa era a unuia dintre profesorii de la şcoala 
locală, cât despre băiat - brunet, cu tricou galben şi 
bicicletă roşie -, aproape sigur că era Josh. 

N-a fost greu să-l găsesc. Stătea pe parapetul podului. 
Bicicleta era sprijinită alături, hainele îi erau ude leoarcă şi 
picioarele stropite cu noroi. N-a fugit când m-a văzut. Chiar 
părea uşurat când m-a salutat, politicos ca întotdeauna: 

— Bună ziua, domnule Townsend. 

L-am întrebat dacă a păţit ceva. 

— O să răceşti, i-am spus arătând către hainele ude, iar 
el a zâmbit uşor. 

— N-am nimic. 

— Josh, ai trecut în după-amiaza asta cu bicicleta pe 
Seward Road? 

A încuviinţat. 

— Ai trecut, cumva, pe lângă casa domnului Henderson? 

Şi-a muşcat buza de jos şi ochii blânzi, căprui se făcuseră 
mari cât nişte farfurioare. 

— Nu-i spuneţi mamei, domnule Townsend! Vă rog mult, 
nu-i spuneţi mamei. Are destule pe cap. 

Mi s-a pus un nod în gât şi-a trebuit să-mi stăpânesc 
lacrimile. E un băiat atât de firav şi arată aşa de vulnerabil. 
Am îngenuncheat lângă el, sperând să obţin un răspuns. 

— Josh! Ce Dumnezeu a fost în capul tău? Mai era cineva 


— 156 — 


cu tine? Poate nişte băieţi mai mari? 

Scutura capul, fără să se uite la mine. 

— Am fost singur. 

— Serios? Eşti sigur? 

Îşi feri privirea. 

— Te-am văzut vorbind cu Lena mai devreme, în faţa 
secţiei. Asta n-are legătură cu ea? 

— Nu! ţipă, cu vocea ca un chiţăit dureros şi umilitor. Nu. 
Am fost doar eu acolo. Singur. Am aruncat cu pietre în 
geamurile lui. În geamurile... tică/osului ăluia. 

A pronunţat „ticălosul”, mare atenţie, de parcă era 
pentru prima dată când folosea cuvântul. 

— De ce naiba ai face aşa ceva? 

Atunci se uită în ochii mei, cu buza de jos tremurând. 

— Fiindcă merită, spuse. Fiindcă-l urăsc, începuse să 
plângă. 

— Hai, am zis ridicându-i bicicleta. Te duc acasă. 

Dar el a înşfăcat ghidonul. 

— Nu! suspină. Nu se poate. Nu vreau să audă mama de 
ce-am făcut. Nici tata. Nu trebuie să afle, nu trebuie... 

— Josh, am zis şi m-am lăsat iar pe vine, cu mâna pe 
şaua bicicletei. Nu-i nimic. Nu-i chiar aşa grav. O rezolvăm. 
Pe cuvânt. Nu-i sfârşitul lumii. 

La aceste vorbe, începu să urle în hohote: 

— Nu înţelegeţi! Mama n-o să mă ierte niciodată... 

— Sigur c-o să te ierte! 

Abia mi-am stăpânit râsul. 

— O să fie un pic supărată, sigur, dar n-ai făcut nimic 
îngrozitor, n-ai rănit pe nimeni... 

Hohotele îi scuturau umerii: 

— Nu-nţelegeţi, domnule Townsend. Nu ştiţi ce-am făcut. 


Până la urmă, l-am luat la secţie. Nu ştiam ce altceva să 
fac, nu mă lăsa să-l duc acasă şi nici nu-l puteam lăsa în 
drum în halul acela. L-am instalat în biroul din spate şi i-am 
făcut un ceai, apoi am rugat-o pe Callie să dea o fugă să 
cumpere nişte biscuiţi. 

— Domnule, nu-l puteţi interoga, a spus alarmată Callie. 


— 157 — 


Nu în absenţa unui adult responsabil de el. 

— Nu-l interoghez, i-am răspuns ţâfnos. E speriat şi nu 
vrea să se ducă încă acasă. 

Cuvintele îmi treziră o amintire: £ speriat şi nu vrea să se 
ducă acasă. Eram mai mic decât Josh, aveam doar şase ani, 
şi o polițistă mă ţinea de mână. Nu sunt niciodată sigur 
care dintre amintirile mele sunt reale şi care nu - am auzit 
atât de multe poveşti despre acel moment, din prea multe 
surse, că mi-e greu să fac diferenţa dintre amintire şi mit. 
Dar în asta tremuram, mi-era frică şi lângă mine era o 
polițistă, trupeşă şi reconfortantă, care mă ţinea lipit de 
şoldul ei, în timp ce nişte bărbaţi vorbeau peste capul meu. 
„E speriat şi nu vrea să se ducă acasă”, spunea ea. 

„Poţi să-l iei la tine, Jeannie?”, a întrebat tata. „Poţi să-l 
iei cu tine?” Exact! Jeannie. Doamna polițistă Sage. 


Soneria telefonului m-a readus la realitate. 

— Domnule? 

Era Erin. 

— Vecinul de vizavi a văzut o fată fugind în direcţia 
opusă. O adolescentă cu părul lung şi blond, blugi scurţi şi 
tricou alb. 

— Lena. Desigur. 

— Mda, aşa se pare. Vreţi să mă duc s-o aduc? 

— Las-o, deocamdată, am zis. l-a ajuns pentru azi. Ai 
reuşit să iei legătura cu proprietarul, cu Henderson? 

— Nu încă. Am tot sunat, dar intră căsuţa vocală. Când 
am vorbit cu el mai devreme, spunea ceva de-o logodnica 
din Edinburgh, dar n-am numărul ei. E posibil să fie deja în 
avion. 

l-am dus ceaiul lui Josh. 

— Trebuie să-ţi contactăm părinţii. Doar să le spun că 
eşti aici şi eşti bine, OK? Nu trebuie să le dau alte detalii, nu 
acum, le spun doar că eşti supărat şi te-am adus aici ca să 
stăm de vorbă. De acord? 

A aprobat. 

— După aceea poţi să-mi spui de ce eşti aşa de supărat şi 
vedem ce se poate face. 


— 158 — 


A fost de acord. 

— Dar la un moment dat va trebui să-mi explici ce-ai 
avut cu casa. 

Josh sorbea din ceai, sughiţând din când în când, încă sub 
imperiul izbucnirii de mai devreme. Ţinea strâns cana între 
palme şi-şi frământa buzele, de parcă încerca să găsească 
vorbele potrivite. 

În cele din urmă, a ridicat ochii spre mine: 

— Orice-aş face, cineva o să se supere pe mine. 

Apoi a clătinat capul. 

— Nu, de fapt nu-i aşa. Dacă fac ce trebuie, o să se 
supere pe mine toată lumea, iar dacă fac ce nu trebuie, n-o 
să se supere. N-ar trebui să fie aşa, nu credeţi? 

— Nu, n-ar trebui. Şi nu sunt foarte sigur că ai dreptate. 
Nu-mi vine în cap nicio situaţie în care, dacă faci ce trebuie, 
superi pe toată lumea. Poate unul, doi oameni, dar cu 
siguranţă că, dacă faci ce e corect, unii dintre noi o să 
înţeleagă asta, nu? Şi-o să-ţi fim recunoscători. 

Îşi muşca iar buza. 

— Problema e că răul e deja făcut. M-am trezit prea 
târziu. De-acum e prea târziu să mai fac ce trebuie, a spus 
cu voce tremurătoare. 

Începuse iar să plângă, dar nu ca înainte. Nu mai urla şi 
nu mai era panicat. De data asta plângea ca un om care-a 
pierdut totul, care nu mai are nicio fărâmă de speranţă. Era 
deznădăjduit şi nu puteam îndura să-l văd aşa. 

— Josh, trebuie neapărat să-ţi chem părinţii, am spus, dar 
mi s-a agăţat de braţ. 

— Vă rog, domnule Townsend! Vă rog! 

— Vreau să te ajut, Josh. Crede-mă. Te rog, spune-mi ce 
te supără aşa de tare. 

(Mi-am amintit că stăteam într-o bucătărie caldă, nu a 
mea, şi mâncam pâine prăjită cu brânză. Jeannie era acolo, 
lângă mine. Nu vrei să-mi spui ce s-a întâmplat, dragule? Te 
rog, spune-mi. N-am spus nimic. Niciun cuvânt. Nici măcar 
un cuvânt.) 

Dar Josh era pregătit să vorbească. Se ştersese la ochi şi- 
şi sufla nasul. A tuşit şi s-a îndreptat în scaun. 


— 159 — 


— E vorba despre domnul Henderson. Despre domnul 
Henderson şi Katie. 


— 160 — 


JOI, 20 AUGUST 
Lena 


A început în glumă. Chestia cu domnul Henderson. Un 
joc. Ne mai jucaserăm şi cu domnul Friar, profesorul de 
biologie, şi cu domnul Mackintosh, antrenorul echipei de 
înot. Nu trebuia decât să-i faci să roşească. Incercam pe 
rând. Se ducea una şi, dacă nu reuşea, era rândul celeilalte. 
Aveai voie să faci orice, oricând, singura regulă era că 
trebuia să fie de faţă şi cealaltă, altfel victoria nu putea fi 
confirmată. Nu includeam niciodată pe altcineva, era jocul 
nostru, al meu şi-al lui Katie - nici nu-mi mai amintesc a cui 
a fost ideea. 

La Friar, eu m-am dus prima şi mi-a luat vreo treizeci de 
secunde. M-am dus la catedră, i-am zâmbit muşcându-mi 
buza în timp ce el îmi explica ceva despre homeostază şi- 
apoi m-am aplecat în faţă, ca să mi se desfacă bluza puţin 
şi... bingo! Cu Mackintosh a fost nevoie de ceva efort, 
fiindcă era obişnuit să ne vadă în costume de baie, aşa că 
nu se punea problema să-l înnebunească un centimetru de 
piele dezgolită. Dar până la urmă, Katie a reuşit, dându-se 
dulcică şi timidă şi făcând un pic pe ruşinata când îi vorbea 
de filmele cu lupte kung-fu, despre care ştiam că-i plac. 

Însă la domnul Henderson a fost altă poveste. Katie s-a 
dus prima, ea câştigase runda cu domnul Mac. A aşteptat.. 
Până după oră şi, în timp ce eu îmi strângeam cărţile cât 
puteam de încet, s-a dus la catedră şi s-a aşezat cu fundul 
pe marginea ei. l-a zâmbit, aplecându-se un pic, a început 
să vorbească, dar el şi-a împins brusc scaunul, s-a ridicat şi 
s-a dat un pas înapoi. Ea a continuat, dar fără tragere de 
inimă, iar când am plecat, s-a uitat la noi de ziceai că era 
furios pe noi. Când am încercat eu, a căscat. M-am străduit 
cât am putut - am stat aproape de el, i-am zâmbit, mi-am 
atins părul şi gâtul, mi-am muşcat uşor buza de jos, iarela 
căscat de-a dreptul ostentativ. Ca şi când l-aş fi plictisit. 

Mă obseda chestia asta, se uitase la mine ca la un nimic, 


— 161 — 


ca şi cum nu prezentam interes, nici cât negru sub unghie. 
N-am mai vrut să joc. Nu cu el, nu era distractiv. Se purta 
ca un nemernic. Katie s-a mirat „Crezi?” şi-am zis că da, iar 
ea a răspuns „Bine”. Şi cu asta basta. 

N-am aflat că încălcase regulile decât mult mai târziu, 
după câteva luni. Habar n-aveam, aşa că, atunci când Josh 
a venit la mine de Sfântul Valentin cu cea mai tare poantă 
pe care-o auzisem în viaţa mea, i-am trimis un mesaj cu o 
mică inimioară. Am auzit de iubitu-tău, am scris. KW & MH 
deva. Cinci secunde mai târziu am primit un răspuns cu 
ŞTERGE MESAJUL. NU GLUMESC. ŞTERGE. l-am replicat 
WTF? şi mi-a trimis iar mesajul ŞTERGE IMEDIAT SAU JUR 
CĂ NU MAI VORBESC NICIODATĂ CU TINE. Ce naiba? mi-am 
zis. Calmează-te! 

A doua zi, în clasă, m-a ignorat. Nici măcar nu m-a 
salutat. La ieşire am apucat-o de braţ. 

— Katie? Ce-i cu tine? 

Efectiv m-a îmbrâncit în toaletă. 

— Ce naiba? am zis. Ce te-a apucat? 

— Nimic, a şuierat la mine. Doar că mi s-a părut penibil, 
bine? 

Mi-a aruncat o privire - pe care-o primeam tot mai des 
din partea ei - ca şi cum ea era adult şi eu un copil. 

— Cum ţi-a venit să faci asta? 

Stăteam lângă peretele din spatele toaletei, sub 
fereastră. 

— A venit Josh să mă vadă, i-am spus. A zis că te-a văzut 
ţinându-te de mână cu domnul Henderson în parcare... 

Am început să râd. 

Katie n-a râs. S-a întors către chiuvetă şi-a rămas aşa, 
privindu-şi reflexia în oglindă. 

— Ce-i? 

A scos din geantă un rimei. 

— Ce anume ţi-a spus? 

Vocea ei suna ciudat, nu furioasă, nici supărată, ci 
speriată. 

— A spus că te aştepta la sfârşitul orelor şi te-a văzut cu 
domnul Henderson şi vă ţineaţi de mână... 


— 162 — 


M-a apucat iar râsul. 

— Hai, că nu-i aşa o tragedie. Inventa şi el poveşti ca să 
aibă un pretext să vină să mă vadă. Era Sfântul Valentin, 
aşa că... 

Katie închisese strâns ochii. 

— Dumnezeule! Eşti atât de narcisistă, a spus încet. Tu 
chiar crezi că totul e despre tine. 

Parcă mi-a dat o palmă. 

— Ce...? 

Nu ştiam cum să răspund, vorbele acelea nu păreau a 
veni de la Katie pe care o cunoşteam. Incă mă gândeam ce 
să spun, când ea a lăsat rimelul să cadă în chiuvetă, s-a 
apucat de margine şi a început să plângă. 

— Katie... 

l-am pus mâna pe umăr şi asta a făcut-o să hohotească şi 
mai tare. Am îmbrăţişat-o. 

— Of, Doamne, ce-i? Ce-ai păţit? 

— N-ai observat - a spus, trăgându-şi nasul - că lucrurile 
s-au schimbat? N-ai observat, Lenie? 

Sigur că observasem. Era altfel, mai distantă, de la o 
vreme. Era tot timpul ocupată. Avea teme, nu putea sta cu 
mine după şcoală, sau se ducea la cumpărături cu maică-sa 
şi nu putea merge la film, ori trebuia să stea cu Josh şi nu 
putea veni la mine în seara aia. Se purta altfel şi în alte 
privinţe. Mai tăcută la şcoală. Nu mai fuma. Se apucase de 
dietă. Părea să nu mai fie atentă la conversațiile noastre, 
de parcă o plictisea ce spuneam, şi avea lucruri mai 
interesante la care să se gândească. 

Sigur că observasem. Mă simţeam rănită. Dar n-avem de 
gând. Să spun nimic. Să arăţi cuiva că eşti rănit e cel mai 
rău lucru pe care-l poţi face, nu? Nu voiam să par 
neajutorată sau dependentă, fiindcă nimeni nu vrea să stea 
lângă o asemenea persoană. 

— Am crezut... nu ştiu K, am crezut că te-ai plictisit de 
mine sau aşa ceva. 

A plâns şi mai tare şi-am strâns-o în braţe. 

— Nu, nu m-am plictisit de tine. Dar nu puteam să-ţi 
spun, nu puteam să spun nimănui... 


— 163 — 


S-a întrerupt brusc şi s-a tras din braţele mele. S-a dus în 
celălalt capăt al încăperii şi s-a lăsat în genunchi, apoi a 
venit de-a buşilea spre mine, uitându-se pe sub uşa fiecărei 
cabine de toaletă. 

— Katie? Ce naiba faci? 

Abia atunci m-am luminat. Aşa de încuiată eram. 

— Dumnezeule! am zis în timp ce ea se ridica în picioare. 
Adică... tu chiar vrei să spui că... - am coborât vocea până 
la şoaptă - e ceva între voi? 

N-a zis nimic, dar m-a privit fix în ochi şi-am ştiut că era 
adevărat. 

— La dracu’! Nu se poate... E o demenţă. Nu. Katie, nu! 
Trebuie să te opreşti... înainte să se întâmple ceva. 

M-a privit de parcă eram toantă, de parcă îi era milă de 
mine. 

— Lena, deja s-a întâmplat. 

Zâmbea uşor, ştergându-şi lacrimile. 

— Se întâmplă din noiembrie. 


N-am zis nimic din toate astea poliţiei. Nu era treaba lor. 

Au venit la noi seara, când eu şi Julia luam cina în 
bucătărie. Pardon: eu luam cina. Ea doar plimba mâncarea 
prin farfurie, ca întotdeauna. Mama mi-a zis că Juliei nu-i 
place să mănânce de faţă cu alţi oameni, e o sechelă de 
când era grasă. Niciuna dintre noi nu spunea nimic - nu ne 
mai vorbiserăm de când o găsisem cu lucrurile mamei -, 
aşa că sunetul soneriei a fost o uşurare. 

Când am văzut că erau Sean şi sergentul Morgan - Erin, 
cum vrea să-i spun acum, că petrecem cu toţii atâta timp 
împreună -, am crezut că e vorba despre ferestrele sparte, 
deşi mi s-a părut exagerat să vină amândoi pentru atâta 
lucru. Am ridicat imediat mâinile şi-am mărturisit. 

— Plătesc pagubele, am zis. Acum îmi permit, nu? 

Julia a strâns din buze de parcă o dezamăgisem. Se 
ridicase şi strângea farfuriile, cu toate că ea nu se atinsese 
de mâncare. 

Sean i-a luat scaunul şi l-a tras pe cealaltă parte a mesei, 
ca să se aşeze lângă mine. 


— 164 — 


— Ajungem şi la asta, a spus cu o mutră tristă şi gravă. 
Dar mai întâi trebuie să vorbim despre Mark Henderson. 

Mi-a îngheţat sângele în vene şi stomacul mi s-a făcut 
ghem, ca atunci când ştii că o să se întâmple ceva foarte 
rău. Ştiau. M-am simţit distrusă şi uşurată în acelaşi timp, 
dar am făcut eforturi să-mi păstrez o expresie neutră şi 
nevinovată. 

— Mda, am zis. Ştiu. l-am făcut zob casa. 

— De ce i-ai făcut zob casa? a întrebat Erin. 

— Mă plictiseam. Fiindcă-i un nenorocit. Fiindcă... 

— Gata, Lena! m-a întrerupt Sean. Termină cu 
tâmpeniile! 

Arăta supărat pe bune. 

— Doar ştii că nu despre asta vorbim! 

N-am spus nimic, doar m-am uitat pe fereastră. 

— Am avut o discuţie cu Josh Whittaker, a spus şi 
stomacul mi s-a strâns iar. 

Cred că am ştiut mereu că Josh n-avea să fie în stare să- 
şi ţină gura la nesfârşit, dar sperasem că spargerea 
ferestrelor lui Henderson avea să-l satisfacă măcar pentru o 
vreme. 

— Lena? Mă asculţi? 

Sean se aplecase în faţă şi am observat că îi tremurau 
puţin mâinile. 

— Josh a făcut o acuzaţie foarte gravă la adresa lui Mark 
Henderson. Ne-a spus că a fost implicat într-o relaţie de 
natură sexuală cu Katie Whittaker, în lunile de dinaintea 
morţii ei. 

— Mănâncă rahat! am spus şi-am încercat să râd. 
Mănâncă rahat cu polonicu'! 

Se holbau toţi la mine şi mi-a fost imposibil să nu mă- 
nroşesc. 

— Mănâncă rahat, am repetat. 

— De ce-ar inventa aşa o poveste, Lena? m-a întrebat 
Sean. De ce-ar fabrica frăţiorul lui Katie o asemenea 
poveste? 

— Nu ştiu, nu ştiu. Dar nu-i adevărat. 

Mă uitam ţintă la masă şi încercam să găsesc un motiv, 


— 165 — 


dar faţa mi se încingea tot mai tare. 

— Lena, e clar că nu spui adevărul, remarcă Erin. Mai 
puţin clar e de ce, Doamne iartă-mă, ai minţi despre aşa 
ceva. De ce-ai încerca să protejezi un bărbat care-a profitat 
în felul ăsta de prietena ta? 

— Hai, las-o naibii... 

— Ce? întrebă apropiindu-se de faţa mea. Să las ce 
naibii? 

Era ceva la ea, la cât se apropiase de mine şi la expresia 
ei, care mă ispitea să-i trag o palmă. 

— N-a profitat de ea. Nu era copil! 

Arăta foarte mândră de ea după ce am spus asta, iar mie 
mi-a venit şi mai tare s-o plesnesc, dar a continuat: 

— Dacă n-a profitat de ea, de ce-l urăşti aşa de tare? Erai 
geloasă? 

— Cred că ajunge, spuse Julia, dar n-o asculta nimeni. 

Erin vorbea mai departe: 

— Îl voiai tu, asta era problema? Te obseda, credeai că tu 
erai mai frumoasă, trebuia să primeşti toată atenţia? 

Şi-atunci am explodat. Ştiam că, dacă nu tăcea, o 
plesneam, aşa că am spus-o: 

— Îl uram, idioato ce eşti! Îl uram fiindcă mi-a furat-o. 

Toată lumea a amuţit o clipă. Apoi Sean spuse: 

— Ţi-a furat-o? Cum a făcut asta, Lena? 

Nu m-am putut abţine. Eram al naibii de obosită şi era 
clar că de-acum aveau să afle oricum, după ce Josh făcuse 
mărturisiri complete. Înainte de orice, eram prea obosită ca 
să mai mint. Aşa că am stat în bucătăria noastră şi-am 
trădat-o. 

Îi promisesem. După ce ne-am certat, după ce mi-a jurat 
că se despărţiseră şi nu se mai vedea cu el, m-a pus să jur 
că orice s-ar întâmpla, orice, n-aveam să spun nimănui, 
niciodată, despre ei. Pentru prima dată după multă vreme 
am mers împreună la bulboană. Am stat sub copaci, unde 
nu ne putea vedea nimeni şi-a plâns şi m-a ţinut de mână. 
„Ştiu că tu crezi că nu e normal”, a spus, „că n-ar fi trebuit 
să fiu cu el. Am înţeles. Dar l-am iubit, Lenie. Incă-l mai 
iubesc. Era totul/ pentru mine. Nu pot să-l văd rănit. Pur şi 


— 166 — 


simplu nu pot. N-aş putea îndura. Te rog, să nu faci ceva ce 
l-ar putea răni. Lenie, te implor, păstrează secretul de 
dragul meu. Nu-i vorba despre el, ştiu că-l urăşti. Fă-o 
pentru mine”. 

Şi-am încercat. Din răsputeri. Chiar şi când mama a venit 
la mine în cameră şi mi-a zis că o găsiseră în apă, chiar şi 
când Louise a venit la noi nebună de durere, chiar şi când 
nemernicul ăla dădea declaraţii în presa locală despre ce 
elevă bună era ea, cât de iubită şi admirată era de colegi şi 
profesori deopotrivă. Chiar şi când a venit la mine, la 
înmormântarea mamei, şi mi-a spus condoleanţe, chiar şi- 
atunci mi-am muşcat naibii limba. 

Dar o muşcam şi-o muşcam şi iar o muşcam de luni bune 
şi, dacă nu mă opream, aş fi rămas fără ea. M-aş fi înecat 
cu sânge. 

Aşa că le-am spus. Da, Katie şi Mark Henderson au avut o 
relaţie. A început în toamnă. S-a încheiat în martie sau 
aprilie. A reînceput la sfârşitul lui mai, credeam, dar n-a mai 
durat mult. Ea a pus capăt relaţiei. Nu, nu aveam dovezi. 

— Erau foarte precauţi, le-am spus. Fără e-mailuri, fără 
SMS-uri, fără mesaje online, nimic electronic. Era regula lor. 
Erau foarte stricţi în privinţa asta. 

— Ei erau sau el era? a întrebat Erin. 

l-am aruncat o privire furioasă: 

— De unde să ştiu dacă n-am discutat niciodată despre 
asta cu el? Aşa mi-a zis ea. Era regula lor. 

— Lena, când ai aflat prima dată despre asta? a reluat 
Erin. Trebuie să te întorci exact la începuturi. 

— Ba nu, de fapt nu cred că trebuie, a intervenit brusc 
Julia. 

Stătea în picioare lângă uşă; uitasem şi că era în cameră. 

— Cred că Lena e foarte obosită şi-ar trebui lăsată în 
pace deocamdată. Putem trece mâine pe la secţie pentru 
asta sau puteţi să vă-ntoarceţi aici, dar azi ajunge. 

Jur că mi-a venit s-o îmbrățişez; pentru prima dată de 
când o cunoşteam, am simţit-o de partea mea. Erin se 
pregătea să protesteze, dar Sean a spus: 

— Da, aveţi dreptate. 


— 167 — 


S-a ridicat şi-au ieşit cu toţii din bucătărie în hol. M-am 
dus după ei. Când au ajuns la uşă, le-am zis: 

— Vă daţi seama cum o să fie pentru părinţii ei? Când vor 
afla? 

Erin s-a întors spre mine: 

— Măcar acum vor şti care-a fost motivul. 

— Nu, n-o să ştie. N-o să ştie motivul, am spus. N-a avut 
niciun motiv să facă ce-a făcut. Poftim, chiar voi dovediţi 
asta. Faptul că sunteţi aici e dovada clară că a făcut-o 
degeaba. 

— Cum adică, Lena? 

Mă priveau cu toţii, aşteptând o explicaţie. 

— N-a făcut-o fiindcă i-a frânt inima sau fiindcă se simţea 
vinovată ori alte prostii. A făcut-o ca să-l protejeze. Credea 
că aflase cineva. Credea că avea să fie reclamat şi-o să 
apară în ziare: Credea că urmează un proces şi el avea să 
fie condamnat pentru pedofilie şi trimis în puşcărie cu 
eticheta asta. Credea că o să fie bătut sau violat sau ce-or 
mai păţi acolo bărbaţii ăştia. Aşa că s-a hotărât să distrugă 
dovada, am spus. 

Incepusem deja să plâng, iar Julia venise şi mă luase în 
braţe. Spunea: 

— 93s$sş, Lena, gata, gata, $$şşsş. 

Dar nu era gata. 

— Asta a făcut. Nu înţelegeţi? A distrus dovada. 


— 168 — 


VINERI, 21 AUGUST 


Erin 


Căsuţa de lângă râu, pe care-o văzusem când alergam, 
este noua mea locuinţă. Deocamdată, doar până descâlcim 
treaba cu Henderson. Sean a venit cu sugestia. M-a auzit 
povestindu-i poliţistei Callie că a fost cât pe ce să ies cu 
maşina de pe şosea dimineaţă, atât de moartă de oboseală 
eram, iar el a zis: 

— Păi, aşa nu se poate. Ar trebui să staţi în oraş. Puteţi 
folosi căsuţa familiei Ward. E puţin mai sus pe râu şi e 
goală. Nu e luxoasă, dar nu vă costă nimic. Vă aduc cheile 
după-amiază. 


Când a plecat, Callie mi-a adresat un rânjet larg: 

— Deci aşa, căsuţa familiei Ward? Fii cu ochii-n patru 
după Annie nebuna. 

— Poftim? 

— Locul acela de pe râu pe care îl foloseşte Patrick 
Townsend drept cabană de pescuit e cunoscut pe-aici drept 
căsuţa familiei Ward. Anne Ward? Nu-ţi spune nimic? E una 
dintre femeile acelea. Se spune că, dacă te uiţi cu atenţie, 
încă se mai poate vedea sângele de pe pereți, a zis, 
coborând vocea până la şoaptă. 

Probabil că aveam o mutră buimacă - habar n-aveam 
despre ce vorbea -, fiindcă a zâmbit: 

— E doar o poveste, una dintre cele vechi. O istorie de 
Beckford. 

Nu eram prea atentă la poveşti de Beckford vechi de-un 
secol - mă preocupau unele proaspete. 

Henderson nu răspundea la telefon şi luaserăm hotărârea 
să-l lăsăm în pace până se-ntorcea. Dacă era adevărată 
povestea cu Katie Whittaker şi el afla că ştiam de ea, putea 
să nu se mai întoarcă deloc. 

Intre timp, Sean mă rugase s-o chestionez pe soţia lui, 
care, ca directoare a şcolii, este şefa lui Henderson. 


— 169 — 


— Sunt sigur că n-a avut nici cea mai mică bănuială în 
privinţa lui Henderson, a spus el. Am impresia că-l stimează 
mult, dar cineva trebuie să vorbească cu ea şi, evident, 
acela nu pot fi eu. 

Mi-a zis c-o găsesc la şcoală şi că ea mă aşteaptă. 


Dacă mă aştepta, sigur n-a arătat-o. Am găsit-o în patru 
labe în biroul ei, cu obrazul lipit de mocheta gri, întinzând 
gâtul ca să se uite sub o bibliotecă. Am tuşit politicos şi a 
ridicat capul brusc, alarmată. 

— Doamna Townsend? am spus. Sunt sergent Morgan. 
Erin. 

— Ah! spuse ea. Da. 

Se-nroşi şi-şi duse o mână la gât. 

— Am pierdut un cercel, spuse. 

— Ba pe-amândoi, din câte văd, am zis. 

Scoase un fel de oftat ciudat şi-mi făcu semn să iau loc. 
Înainte să se aşeze, smuci în jos tivul bluzei şi-şi netezi 
pantalonii gri. Dacă mi s-ar fi cerut să-mi imaginez cum 
arăta nevasta inspectorului, aş fi descris pe cineva total 
diferit. Atrăgătoare, bine îmbrăcată, probabil sportivă - 
maratonistă sau atletă de triatlon. Helen purta haine mai 
potrivite unei femei cu douăzeci de ani mai bătrână. Era 
palidă, flască, de parcă nu prea ieşea din casă, la soare. 

— Aţi vrut să vorbiţi cu mine despre Mark Henderson, a 
spus, încruntându-se uşor la un teanc de hârtii din faţa ei. 

Fără amabilităţi şi introduceri, trecem direct la subiect. 
Poate asta-i place inspectorului la ea. 

— Da, am zis. Aţi aflat de acuzaţiile făcute de Josh 
Whittaker şi Lena Abbott, cred. 

A aprobat, strângându-şi buzele subţiri până ce aproape 
dispărură. 

— Mi-a zis ieri soţul meu. Vă asigur că a fost prima dată 
când am auzit de aşa ceva. 

Am deschis gura să zic ceva, dar ea a continuat: 

— L-am recrutat pe Mark Henderson acum doi ani. Avea 
recomandări excelente şi rezultatele lui au fost până acum 
încurajatoare. 


— 170 — 


Frunzărea paginile din faţa ei. 

— Am cifre, dacă doriţi. 

Am clătinat din cap şi şi-a reluat discursul, înainte să 
apuc să pun următoarea întrebare. 

— Katie Whittaker era conştiincioasă şi sârguincioasă. 
Am aici notele ei. E adevărat, primăvara trecută au scăzut 
puţin, dar a fost o etapă scurtă, se îmbunătăţiseră din nou 
când... când ea... - îşi trecu o mână peste ochi - în vară. 

Se cufundă puţin în scaun. 

— Deci n-aţi avut nicio bănuială, n-a circulat niciun 
Zvon...? 

Înclină capul într-o parte: 

— Oh, dar n-am zis nimic de zvonuri. Detectiv... ăăă... 
Morgan. Zvonurile care circulă prin orice şcoală normală v- 
ar zbârli părul. Sunt sigură - spuse cu un mic rictus - că, 
dacă vă puneţi mintea la contribuţie, o să reuşiţi să vă 
imaginaţi ce fel de lucruri se spun, se scriu şi se postează 
despre mine şi doamna Mitchell, profesoara de sport. 

Făcu o pauză. 

— L-aţi cunoscut pe Mark Henderson? 

— Da. 

— Atunci înţelegeţi. E tânăr. Arătos. Fetele - întotdeauna 
fetele - spun tot felul de lucruri despre el. Tot felul. Dar 
trebuie să înveţi să ignori zgomotul de fond. Şi-am crezut 
că asta am făcut. Cred şi-acum că asta am făcut. 

Din nou am vrut să vorbesc şi din nou mi-a luat-o înainte. 

— Nu vă ascund - spuse, ridicând vocea - că acuzaţiile 
astea mi se par foarte suspecte. Foarte suspecte, din cauza 
sursei lor şi din cauza momentului. 

— Am... 

— Înţeleg că au venit mai întâi de la Josh Whittaker, dar 
aş fi foarte surprinsă dacă în spatele întregii chestiuni n-ar 
fi Lena Abbott - Josh e topit după ea. Dacă Lena se hotăra 
că vrea să abată atenţia de la propriile fărădelegi - 
cumpărarea de medicamente ilegale pentru prietena ei, de 
exemplu -, sunt sigură că putea să-l convingă pe Josh să 
apară cu povestea asta. 

— Doamnă Townsend... 


— 171 — 


— Ar mai trebui menţionat un lucru - continuă, fără să 
permită întreruperi -, şi anume că Lena Abbott şi Mark 
Henderson au un trecut. 

— Ce trecut? 

— Vreo două lucruri. În primul rând, comportamentul ei 
putea fi uneori deplasat. 

— În ce fel? 

— Flirtează. Şi nu doar cu Mark. Se pare că a fost 
învățată că e cel mai bun mod de a obţine ce vrea. Multe 
fete fac asta, dar în cazul Lenei, lui Mark i s-a părut că a 
mers prea departe. A făcut remarci, l-a atins... 

— L-a atins? 

— Pe braţ doar, nimic scandalos. A stat prea aproape, 
cum se zice. A trebuit să am o discuţie cu ea pe tema asta. 

S-a crispat la amintirea acelei discuţii. 

— A fost mustrată, dar, evident, n-a luat-o-n serios. Cred 
că a zis ceva de genul Ar vrea el. 

Asta m-a făcut să râd, iar directoarea s-a încruntat la 
mine. 

— Chiar nu e de râs, doamnă detectiv. Aceste lucruri pot 
avea efecte devastatoare. 

— Da, desigur. Ştiu. Imi cer scuze. 


— Mda. Bine. 

Strânse iar din buze, întruchiparea profesoarei severe de 
provincie. 

— Nici maică-sa n-a luat în serios situaţia, nu m-a 
surprins. 


Prinse culoare, un val furios de roşeaţă îi apăru pe gât şi 
ridică vocea. 

— Nu e deloc surprinzător. Tot flirtul ăla, clipitul languros 
şi azvârlitul părului pe spate, toate acele exprimări 
insistente, obositoare ale disponibilităţii sexuale - de unde 
credeţi că a învăţat Lena toate astea? 

A inspirat adânc, apoi a expirat şi şi-a dat părul din ochi. 

— A doua situaţie - spuse mai calmă, pe un ton mai 
măsurat - a fost un incident din primăvară. De data asta nu 
flirt, ci agresiune. Mark a fost nevoit s-o dea afară pe Lena 
din clasă, fiindcă era agresivă şi a folosit un limbaj jignitor, 


— 172 — 


obscen, în timpul unei discuţii despre un text pe care-l 
studiau. 

Aruncă o privire la notițele din faţa ei. 

— Lolita, dacă nu mă-nşel. 

Ridică o sprânceană. 

— Foarte... interesant, am zis. 

— Exact. E posibil să sugereze chiar de unde i-a venit 
ideea acestor acuzaţii, spuse Helen, foarte departe de ceea 
ce gândeam eu. _ 

Seara, m-am dus la locuinţa mea temporară. In lumina 
apăsătoare a  crepusculului arăta mult mai izolată, 
mestecenii albi din spate - fantomatici, iar şopotul râului 
părea acum mai degrabă ameninţător decât vesel. Malurile 
râului şi coasta de deal de vizavi erau pustii. Nimeni prin 
preajmă să te-audă ţipând. Când trecusem pe-aici în timpul 
alergării matinale, văzusem un peisaj idilic. Acum mă făcea 
să mă gândesc la cabana părăsită din o mie de filme de 
groază. 

Am descuiat uşa şi am făcut un tur rapid, încercând să nu 
mă uit după sânge pe pereți. Dar locul era curat, avea 
mirosul astringent al unui produs de curăţat cu aromă de 
citrice, şemineul era scuturat şi un morman de lemne tăiate 
era aranjat ordonat alături. Nu era mare lucru, la drept 
vorbind, mai degrabă un adăpost decât o căsuţă: doar două 
camere - un living care includea o chicinetă cu dulapuri 
suspendate, fără masă, şi un dormitor cu un pat dublu 
îngust, iar pe saltea un teanc de aşternuturi curate şi o 
pătură. 

Am deschis geamurile şi uşa - ca să scap de mirosul 
artificial de lămâie -, am desfăcut una dintre berile pe care 
le cumpărasem pe drum de la magazin, m-am aşezat pe 
treapta de la intrare şi m-am uitat cum ferigile de pe dealul 
din faţă se transformă din ruginii în aurii, pe măsură ce 
soarele apune. În timp ce umbrele se alungeau, simţeam 
cum solitudinea se transformă în singurătate şi-am scos 
telefonul, fără să ştiu prea bine pe cine să sun. Atunci mi- 
am dat seama că - bineînțeles - n-aveam semnal. M-am 
ridicat în picioare şi-am umblat pe-acolo fluturând telefonul 


— 173 — 


în aer - nimic, nimic, nimic, până ce-am ajuns fix la 
marginea râului, unde-au apărut vreo două linii de semnal. 
Am stat o vreme acolo, cu apa atingându-mi degetele de la 
picioare, şi m-am uitat cum râul negru curgea pe lângă 
mine, iute şi deloc adânc. Mi se tot părea că auzeam pe 
cineva râzând, dar era doar apa, alunecând agilă peste 
pietre. 


A durat o veşnicie să adorm şi când m-am trezit brusc, 
încinsă ca de febră, am dat de bezna ca de smoală, genul 
de întuneric în care nu-ţi vezi nici mâna în faţa ochilor. 

Mă trezise ceva, eram sigură: un sunet? Da, o tuse. 

Am întins mâna după telefon, l-am dat jos de pe mica 
noptieră, iar zgomotul pe care l-a făcut când a aterizat pe 
podea a răsunat şocant de tare în tăcere. Am bâjbâit după 
el, cuprinsă subit de teamă, sigură că, dacă aprind lumina, 
o să descopăr că e cineva în cameră. În copacii din spatele 
căsuţei se auzea o bufniţă, apoi iar: cineva tuşea. Imi bătea 
inima mult prea repede şi, ca o proastă, mi-era frică să trag 
perdeaua de deasupra patului, de teamă să nu văd un chip 
privindu-mă de cealaltă parte a geamului. 

Al cui chip mă aşteptam să-l văd? Al lui Anne Ward? Al 
soţului ei? Ridicol. Şoptindu-mi încurajări, am aprins lumina 
şi am dat perdelele în lături. Nimic şi nimeni. Fireşte. M-am 
dat jos din pat, mi-am pus pantaloni de trening şi un 
hanorac şi m-am dus în bucătărie. M-am gândit o clipă să- 
mi fac un ceai, dar m-am răzgândit când am descoperit în 
bufet o sticlă pe jumătate plină de whisky Talisker. Mi-am 
turnat vreo două degete şi l-am dat pe gât. Mi-am pus 
adidaşii, telefonul în buzunar, am luat o lanternă de pe 
blatul din bucătărie şi am descuiat uşa de la intrare. 

Probabil că bateriile lanternei erau descărcate, fiindcă 
fasciculul era slab, n-ajungea decât la vreo doi metri în faţa 
mea. Dincolo de el, întuneric deplin. Am îndreptat lanterna 
în jos, ca să luminez solul din faţa picioarelor mele şi-am 
păşit în noapte. 

larba era grea de rouă. După câţiva paşi, adidaşii şi 
pantalonii mi-erau fleaşcă. Am mers încet de jur împrejurul 


— 174 — 


căsuţei, urmărind cum dansa lumina lanternei pe scoarţa 
argintie a mestecenilor - o ceată de fantome palide. Aerul 
era moale şi răcoros, iar vântul aducea o pală fină de 
ploaie. Am auzit iar bufnița, sporovăială şoptită a râului şi 
orăcăitul ritmic al unei broaşte. Am terminat turul căsuţei 
şi-am luat-o spre malul râului. Atunci orăcăitul s-a oprit 
brusc şi din nou am auzit zgomotul ăla ca de tuse. Nu era 
deloc aproape, venea de pe coasta dealului, de undeva de 
peste râu şi de data asta nici nu prea mai suna a tuse. Mai 
degrabă a behăit. O oaie. 

Simţindu-mă la fel de proastă, am intrat înapoi în căsuţă, 
mi-am mai turnat o porţie de whisky şi-am scos din geantă 
manuscrisul lui Nel Abbott. M-am cuibărit în fotoliul din 
living şi-am început să citesc. 


— 175 — 


Bulboana Înecaţilor 
Anne Ward, 1920 


Era deja în casă. Era acolo. Nu avea de ce să se teamă 
afară, pericolul era înăuntru.  Aştepta,  aşteptase 
întotdeauna acolo, din ziua în care el venise acasă. 

În cele din urmă, însă, la Anne n-a fost frica, a fost 
vinovăția. Conştiinţa, rece şi dură ca o pietricică de râu, a 
ceea ce-şi dorise, a visului pe care şi-l permitea noaptea, 
când coşmarul real al vieții ei devenea insuportabil. 
Coşmarul era el, lungit în pat lângă ea sau stând în faţa 
focului cu bocancii în picioare şi paharul în mână. Coşmarul 
era când îl surprindea privind-o şi vedea scârba de pe 
chipul lui, de parcă arăta dezgustător. Nu-i era scârbă doar 
de ea, ştia asta. Ci şi de toate femeile, toți copiii, toți 
bătrânii, de fiecare om care nu se aruncase în luptă. Dar tot 
o durea să vadă, să simtă - mai puternic şi mai clar decât 
orice altceva simţise vreodată - cât de mult o ura. 

Dar nu putea spune că nu merita, nu? 

Coşmarul era real, trăia în casa ei, dar visul era cel care-o 
bântuia, după care-și îngăduia să tânjească. In vis, era 
singură acasă, era vara lui 1915 şi el abia plecase. Se făcea 
că era seară, lumina doar ce se topise după dealul de peste 
râu, iar întunericul începea să se adune prin colțurile casei, 
când se auzea o bătaie în uşă. Era un bărbat în uniformă, 
care-i întindea o telegramă şi ea ştia că soțul ei nu se mai 
întorcea. Când visa la asta cu ochii deschişi, nu-i păsa cum 
se-ntâmplase. Nu-i păsa dacă murise ca un erou, salvând 
un prieten, sau ca un laş, fugind de inamic. Nu-i păsa, câtă 
vreme era mort. 5 

Ar fi fost mai uşor pentru ea. Asta era adevărul, nu? Aşa 
că de ce n-ar uri-o? Dacă ar fi murit acolo, l-ar fi jelit, 
oamenilor le-ar fi părut rău pentru ea - mamă-sa, 
prietenele, frații lui (dacă mai rămăsese vreunul). Ar fi 
ajutat-o, s-ar fi adunat în jurul ei şi ea ar fi supraviețuit. L-ar 
fi jelit mult timp, dar la un moment dat s-ar fi oprit. Ar fi 


— 176 — 


avut nouăsprezece, douăzeci, douăzeci şi unu de ani şi-ar fi 
avut viata înainte. 

Avea dreptate s-o urască. Trei ani, aproape trei ani 
fusese acolo, înotând în rahat şi-n sângele bărbaților cărora 
le aprinsese țigările, iar acum ea îşi dorea să nu se mai fi 
întors; blestema ziua în care nu venise telegrama. 

Il iubise de la cincisprezece ani, nu-şi mai amintea cum 
fusese viața ei inainte de el. El avea optsprezece ani când 
începuse războiul şi nouăsprezece când s-a dus, de fiecare 
dată se întorcea acasă mai bătrân, nu cu luni, ci cu ani, 
decenii, secole. 

Prima dată incă mai era el, totuşi. Plânsese noaptea, 
scuturat ca de frisoane. l-a spus că nu putea să se ducă 
înapoi, îi era prea frică. În noaptea dinaintea întoarcerii l-a 
găsit la râu şi l-a târât cu forța acasă. (N-ar fi trebuit să facă 
asta. Ar fi trebuit să-l lase să se ducă atunci.) Fusese un 
gest de egoism din partea ei că-l oprise. Acum, uite ce-şi 
făcuse cu mâna ei. 

A doua oară când a venit acasă, n-a mai plâns. Era tăcut, 
închis în sine, abia dacă o privea altfel decât pieziş, furişat, 
pe sub pleoape lăsate şi niciodată când erau în pat. O 
întorcea cu spatele şi nu se oprea nici când îl implora, nici 
când sângera. Atunci o ura, o ura deja; la început nu şi-a 
dat seama, dar când i-a spus ce tare o întrista felul în care 
erau tratate fetele alea din puşcărie, când i-a vorbit despre 
cei care refuzau să meargă la război din motive morale şi 
chestii de-astea, i-a dat o palmă peste faţă, a scuipat-o şi-a 
făcut-o târfa mizerabilă şi trădătoare. 

A treia oară când a venit acasă, el nu mai era acolo. 

Şi ea a ştiut că n-o să se mai întoarcă niciodată. Nu mai 
rămăsese nimic din bărbatul care fusese cândva. Ea nu 
putea pleca, nu se putea îndrăgosti de altcineva, fiindcă nu 
existase niciodată decât el, iar acum nu mai era... Nu mai 
era, dar tot mai stătea în faţa focului cu bocancii în picioare 
şi bea şi bea şi se uita la ea de parcă ea era duşmanul, iar 
ea îşi dorea ca el să fi murit. 

Ce viață mai e şi asta? 

Anne îşi dorea să fi existat o altă cale. Îşi dorea să fi ştiut 


— 177 — 


secretele pe care le ştiau celelalte femei, dar Libby Seeton 
era moartă de mult şi le luase cu ea. Anne ştia câte ceva, 
normal, majoritatea femeilor din sat ştiau. Ştiau ce ciuperci 
să culeagă şi pe care să le lase şi erau prevenite în legătură 
cu frumoasa doamnă, belladonna: li se spunea să nu o 
atingă niciodată, sub nicio formă. Ştia unde creştea în 
pădure, dar mai ştia şi ce efecte avea şi nu voia să-l vadă 
murind aşa. 

Lui îi era frică tot timpul. lar ea vedea, citea pe el la 
fiecare privire furişă, în felul în care ochii lui erau mereu la 
uşă, cum se uita mereu în zare la apus, străduindu-se să 
vadă în adâncimea pădurii. Îi era frică şi aştepta să vină 
ceva. Şi în tot timpul ăsta, căuta unde nu trebuie, fiindcă 
inamicul nu era afară, ci intrase deja înăuntru, în casa lui. 
Sedea pe vatra lui. 

Nu voia să-l sperie. Nu voia să vadă umbra căzându-i pe 
umeri, aşa că a aşteptat să adoarmă în scaunul lui, cu 
bocancii în picioare şi sticla goală lângă el. Se mişcă tăcut 
şi iute. Îi puse cuțitul în ceafă şi-l împinse cu forță, încât el 
abia dacă se trezi inainte să se ducă pe vecie. 

Mai bine. 

Făcuse al naibii de multă mizerie, normal, aşa că se duse 
la râu să se spele pe mâini. 


— 178 — 


DUMINICĂ, 23 AUGUST 
Patrick 


Visul lui Patrick despre soţia lui era mereu acelaşi. Era 
noapte şi ea era în apă. El îl lăsa pe Sean pe mal şi se 
arunca în râu, înota, înota şi înota şi nu ştia cum se făcea, 
dar cum se apropia îndeajuns cât s-o apuce, ea era dusă de 
curent mai departe, iar el trebuia să înoate iar. În vis, 
bulboana era mai largă decât în realitate. Nu era o 
bulboană, ci un lac, un ocean. Părea să înoate la nesfârşit şi 
abia când era atât de epuizat că era sigur că avea să se 
ducă la fund, reuşea în sfârşit s-o apuce şi s-o tragă spre el. 
Când făcea asta, trupul ei se rostogolea încet în apă, faţa i 
se-ntorcea spre a lui şi, cu gura ei spartă, plină de sânge, 
începea să râdă. De fiecare dată era la fel, doar că aseară, 
când cadavrul s-a rostogolit în apă spre el, chipul era al lui 
Helen. 

S-a trezit înspăimântat de moarte, cu inima bătând să-i 
spargă pieptul. S-a ridicat în capul oaselor cu palma lipită 
de piept, refuzând să-şi recunoască frica sau faptul că era 
amestecată cu o profundă ruşine. Trase draperiile şi 
aşteptă să se lumineze cerul, de la negru la cenuşiu, apoi 
se duse alături, în camera lui Helen. Intră pe tăcute, 
ridicând uşor taburetul de lângă măsuţa de toaletă şi 
punându-l lângă patul ei. Se aşeză. Faţa ei era întoarsă de 
la el, exact ca în vis, iar el se luptă cu impulsul de a-i pune 
braţul pe umăr ca s-o scuture s-o trezească, doar ca să se 
asigure că gura ei nu era plină de sânge şi cu dinţii sparţi. 

Când se foi, în sfârşit, întorcându-se încet, se sperie la 
vederea lui şi-şi smuci violent capul înapoi, izbindu-se de 
peretele din spatele ei. 

— Patrick! Ce-i? S-a întâmplat ceva cu Sean? 

Clătină din cap: 

— Nu. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Atunci... 

— Am... am lăsat nişte lucruri la tine în maşină? o 


— 179 — 


întrebă. Data trecută? Am luat nişte gunoaie din căsuţă şi 
voiam să le arunc, dar apoi pisica... M-am luat cu altele şi 
cred că le-am lăsat acolo. Aşa e? 

Înghiţi în sec şi aprobă, cu ochii negri, pupilele atât de 
mărite că din irisurile înghesuite la margini mai rămăseseră 
două filamente căprui-deschis. 

— Da, am... Din căsuţă? Ai luat lucrurile alea din căsuţă? 

Se încruntă, de parcă încerca să priceapă ceva. 

— Da. Din căsuţă. Ce-ai făcut cu ele? Ce-ai făcut cu 
punga? 

Se ridică în fund. 

— Am aruncat-o, spuse ea. Erau gunoaie, nu? Aşa arătau. 

— Da. Doar nişte gunoaie. 

Ochii ei fugiră-ntr-o parte, apoi reveniră la el. 

— Tată, crezi că începuse din nou? 

Oftă. 

— El cu ea. Crezi... 

Patrick se aplecă şi-i dădu blând părul căzut pe frunte. 

— Păi, nu ştiu. Poate. Cred că e posibil. Dar acum s-a 
terminat, nu? 

încercă să se ridice, dar îşi dădu seama că picioarele îi 
sunt slăbite şi se sprijini cu o mână de noptieră. O simţea 
că se uita la el şi se ruşină. 

— Ai vrea nişte ceai? o întrebă. 

— Fac eu, spuse ea, împingând păturile. 

— Nu, nu. Rămâi unde eşti. Mă ocup eu. 

La uşă se-ntoarse. 

— Le-ai aruncat? Gunoaiele? 

Helen încuviinţă. Încet, cu membrele rigide şi pieptul 
strâns în menghină, cobori scările spre bucătărie. Umplu 
ceainicul şi se aşeză la masă cu inima grea. Helen nu-l mai 
minţise niciodată, dar era destul de sigur că acum o făcuse. 

Poate-ar fi trebuit să fie supărat pe ea, dar era supărat 
mai mult pe Sean, fiindcă greşeala lui îi adusese aici. Helen 
nici n-ar trebui să fie în casa asta! Ar trebui să fie acasă, în 
patul soţului ei. lar el n-ar fi trebuit să fie pus în situaţia 
asta, în postura umilitoare de a curăța mizeria după fiul lui. 
Situaţia indecentă de a dormi în camera alăturată cu a 


— 180 — 


noră-sii. Pielea de pe antebraţ îl mânca pe sub bandaj şi se 
scărpină distrat. 

Pe de altă parte, dacă era să fie sincer - încerca 
întotdeauna să fie -, cine era el să-şi critice fiul? Işi amintea 
cum era să fii tânăr, neajutorat în faţa atracției fizice. El 
alesese prost pentru el şi încă îi mai era ruşine de asta. A 
ales o frumuseţe, o frumuseţe fragilă, egoistă, o femeie 
căreia-i lipsea autocontrolul în mai toate privinţele. O 
femeie nesătulă. O luase pe calea autodistrugerii şi singurul 
lucru care-l surprindea acum, gândindu-se la asta, era că i- 
a luat atât de mult timp. Patrick ştia ceva ce Lauren nu 
înţelesese niciodată - de câte ori trecuse ea periculos de 
aproape de moarte. 

Auzi paşi pe scări şi se întoarse. Helen stătea în prag, tot 
în pijamale, cu picioarele goale. 

— Tată? Eşti bine? 

Se ridică, gata să prepare ceaiul, dar ea îi puse o mână 
pe umăr: _ 

— Stai jos. Il fac eu. 

Alesese prost prima dată, dar nu şi a doua oară. Fiindcă 
Helen, fata unui coleg, tăcută, urâţică şi muncitoare, fusese 
alegerea /ui. El a văzut imediat că o să fie statornică, 
iubitoare şi credincioasă. Sean a trebuit să fie convins. Se 
îndrăgostise de o femeie pe care-o cunoscuse când era 
cadet, dar Patrick ştia că n-o să dureze, iar când a 
continuat mai mult decât ar fi trebuit, i-a pus el capăt. 
Acum o privea pe Helen şi ştia sigur că alesese bine pentru 
fiul lui: era directă, modestă, inteligentă - complet 
dezinteresată de genul de bârfe şi ştiri cu celebrităţi, 
obsesia majorității femeilor. Nu pierdea vremea cu 
televizorul sau cu romane, muncea din greu şi nu se 
plângea. Era o companie plăcută, cu zâmbetul mai mereu 
pe buze. 

— Poftim. 

li zâmbea şi-acum, oferindu-i ceaiul. 

— Of, aia n-arată bine, remarcă ea. 

Se uita la braţul lui, unde se scărpinase şi-şi rupsese 
bandajul. Pielea de dedesubt era roşie şi umflată, rana 


— 181 — 


închisă la culoare. Aduse apă caldă, săpun, antiseptic şi 
bandaje curate. li curăţă rana şi-i bandajă braţul, iar când 
termină, el se întinse şi-o sărută pe gură. 

— Tată, spuse ea şi-l împinse cu blândeţe. 

— lartă-mă, spuse el. lartă-mă. 

Şi ruşinea reveni, de data asta copleşitoare, la fel şi furia. 

Femeile scoteau ce era mai rău din el. Mai întâi Lauren, 
apoi Jeannie şi-aşa mai departe. Dar nu şi Helen. Sigur nu şi 
Helen? Şi totuşi, în dimineaţa aia îl minţise. Văzuse pe faţa 
ei, pe faţa ei sinceră, nedeprinsă cu minciuna, şi se 
cutremurase. Se gândi iar la vis, la Lauren răsucindu-se în 
apă, istorie repetată, doar că femeile erau tot mai rele. 


Nickie 


Jeannie spunea că era cazul să facă cineva ceva în 
privinţa asta. 

— Ţi-e uşor să vorbeşti, replică Nickie. Şi-ai schimbat 
macazul cu totul, aşa-i? Pân-acum îmi ziceai să-mi ţin gura, 
spre binele meu. Acuma-mi spui să renunţ la precauţii? 

La replica asta Jeannie n-a mai zis nimic. 

— Şi, în orice caz, am încercat. Ştii că am încercat. Le-am 
arătat direcţia corectă, i-am lăsat femeii şi-un mesaj, da? 
Nu-i vina mea că nu m-ascultă nimeni. Acuma-s prea 
subtilă! Prea subtilă?! Vrei să umblu pe străzi ţipând toate 
astea? Uite ce ţi-a adus ţie vorbitul! 

Se certaseră toată noaptea pe tema asta. 

— Nu-i vina mea! Nu poţi să spui aşa ceva. N-am vrut 
nicio clipă s-o bag în bucluc pe Nel Abbott. Doar i-am zis ce 
ştiam, atât. Aşa cum mi-ai spus să fac. Oricum o dau, tot 
nu-i bine cu tine. Nici nu ştiu de ce mă mai obosesc. 

Jeannie începea s-o calce pe nervi. Pur şi simplu nu mai 
tăcea. Şi cel mai rău era... mă rog, nu cel mai rău, cel mai 
rău era că nu putea să doarmă deloc, dar pe locul doi era 
că probabil avea dreptate. Nickie ştiuse imediat, din acea 
primă dimineaţă, când, stând la fereastra ei, a simţit. Alta. 
Altă înotătoare. Se gândise atunci la asta; ba chiar să se 
ducă la Sean Townsend. Dar făcuse bine că-şi ţinuse gura: 


— 182 — 


văzuse reacţia lui când o pomenise pe maică-sa, mârâitul 
furios, văzuse cum i-a dispărut masca blândă. La urma 
urmelor, era fiul tatălui lui. 

— Şi-atunci cui? Cui, soro? Cui ar trebui să-i spun? 
Poliţistei, nu. Nici să nu-mi sugerezi asta. Toţi sunt la fel! 
Păi, n-o să se ducă direct la şeful ei? 

Dacă poliţistei nu, atunci cui? Surorii lui Nel? Nu-i inspira 
deloc încredere lui Nickie sora asta. Dar fata era altfel. £ 
doar un copil, spusese Jeannie, dar Nickie răspunsese: 

— Şi ce dacă? Are mai mult zvâc în degetul ei mic decât 
jumătate dintre oamenii din locul ăsta. 

Da, o să vorbească cu fata. Doar că nu era încă sigură ce 
avea să-i spună. 

Nickie încă mai avea paginile lui Nel, cele la care 
lucraseră împreună. Putea să i le arate fetei. Erau scrise la 
computer, nu de mână, dar Lena ar trebui să recunoască 
cuvintele maică-sii, tonul ei. Evident, nu spunea lucrurilor 
pe nume, aşa cum credea Nickie că ar trebui. Era unul 
dintre motivele pentru care se certaseră. Diferende 
artistice. Nel plecase ofticată, zicând că pierdeau timpul 
dacă Nickie nu putea să spună adevărul, dar sincer, ce ştia 
ea despre adevăr? Toţi spuneau doar poveşti. 

Mai eşti aici? întrebă Jeannie. Credeam că te duci să 
vorbeşti cu fata, la care Nickie răspunse: 

— Ho! Şezi blând, că mă duc. Mai încolo. Mă duc când 
sunt pregătită. 

Uneori îşi dorea ca Jeannie să mai tacă şi alteori îşi dorea 
mai mult ca orice să fie în cameră, să stea cu ea la 
fereastră şi să vegheze. Ar fi trebuit să îmbătrânească 
împreună, să se calce pe nervi pe cinstite, nu să se 
ciondănească în eter, cum făceau acum. 

Nickie îşi dorea ca, atunci când se gândea la Jeannie, să 
n-o mai vadă ca ultima oară când venise la ea. Era cu vreo 
două zile înainte ca Jeannie să plece definitiv din Beckford, 
ea era palidă de şoc şi tremura de frică. Venise să-i spună 
lui Nickie că o vizitase Patrick Townsend. Îi spusese că, 
dacă mai vorbeşte, dacă îi dă înainte cu întrebările, dacă 
mai încearcă să-i distrugă reputația, o să aibă grijă s-o vadă 


— 183 — 


distrusă. „Nu de mine”, a spus, „nu te-aş atinge nici să-mi 
dai bani. O să pun pe altcineva să facă treaba asta 
murdară. Şi n-o să fie numai unul. O să am grijă să fie 
câţiva şi să te ia fiecare, pe rând. Ştii doar, cunosc mulţi 
oameni, Jean? Doar nu te-ndoieşti vreo clipă că ştiu oameni 
care-ar face aşa ceva?” 

Jeannie stătuse chiar aici, în camera asta, şi-o pusese pe 
Nickie să promită, o pusese să jure că avea s-o lase baltă. 

— Nu mai putem face nimic acum. N-ar fi trebuit să-ţi 
spun nimic. 

— Dar... băiatul? Ce se-ntâmplă cu băiatul? 

Jeannie îşi ştersese lacrimile de la ochi. 

— Ştiu. Ştiu. Mi se face rău numai când mă gândesc, dar 
n-avem ce face, trebuie să-l lăsăm acolo. Trebuie să taci, să 
nu spui nimic. Fiindcă Patrick o să-mi facă rău, Nicks, şi-o 
să-ţi facă felu' şi ţie. Nu se joacă. 

Două zile mai târziu, Jeannie a plecat; nu s-a mai întors 
niciodată. 


Jules 


Hai, Julia... fii sinceră. Undeva, în adâncul tău, aşa-i că ti- 
a plăcut? 

M-am trezit cu vocea ta în cap. Era după-amiază. Nu pot 
să dorm noaptea, casa asta se leagănă ca o barcă şi 
sunetul apei e asurzitor. Ziua parcă nu e aşa de rău. 
Oricum, trebuie să fi adormit, fiindcă m-am trezit cu vocea 
ta în cap, întrebându-mă: 

Undeva, în adâncul tău, aşa-i că ţi-a plăcut? Plăcut sau 
făcut plăcere? Sau ai vrut? Nu mai ţin minte. Îmi amintesc 
doar că mi-am tras mâna dintr-a ta şi-am ridicat-o ca să te 
lovesc, şi expresia ta, confuză. 

M-am târât până în baie şi-am pornit duşul. Eram prea 
epuizată ca să mă dezbrac, aşa că am stat acolo, în timp ce 
încăperea se umplea cu abur. Apoi am oprit robinetul şi m- 
am dus la chiuvetă ca să-mi dau cu apă pe faţă. Când am 
ridicat capul, am văzut cum apăreau în condens două litere 
trasate pe suprafaţa oglinzii, un „L” şi un „S”. M-am speriat 


— 184 — 


atât de tare, că am ţipat. 

Am auzit deschizându-se uşa de la camera Lenei şi-apoi 
bubuituri în uşa băii. 

— Ce-i? Ce-ai păţit? Julia? 

l-am deschis uşa, furibundă. 

— Ce faci? am întrebat-o autoritar. Ce vrei să-mi faci? 

Am arătat în spate, către oglindă. 

— Ce-i? 

Părea enervată. 

— Ce-i? 

— Lena, ştii foarte bine. Nu ştiu ce crezi că încerci să faci, 
dar... 

Mi-a întors spatele şi a plecat. 

— Isuse, ce dementă eşti! 

Am stat o vreme şi m-am holbat la litere. Nu mi le 
imaginam, chiar erau acolo: LS. Era genul de fază pe care 
mi-o făceai tot timpul: îmi lăsai mesaje fantomatice pe 
oglindă sau desenai cu ojă roşie pentagrame micuţe pe uşa 
mea. Lăsai lucruri care să mă sperie. iți plăcea la nebunie 
să mă sperii şi probabil că i-ai povestit. Cred că da, iar 
acum îmi făcea şi ea acelaşi lucru. 

De ce LS? De ce Libby Seeton? De ce ai făcut fixaţie pe 
ea? Libby era o nevinovată, o tânără târâtă la râu de 
bărbaţi care urau femeile şi le învinuiau de lucruri pe care 
ei le făcuseră. Dar Lena credea că tu te-ai dus acolo de 
bunăvoie, aşadar, de ce Libby? De ce LS? 

Înfăşurată într-un prosop, am traversat desculţă holul 
către dormitorul tău. Părea neatins, dar în aer plutea un 
miros, ceva dulce - nu parfumul tău, altul. Ceva desuet, 
greţos de la aroma de trandafiri trecuţi. Sertarul de lângă 
patul tău era închis şi când l-am deschis totul era ca 
înainte, cu o excepţie. Bricheta, cea pe care gravaseşi 
inițialele lui Libby, dispăruse. Cineva intrase în cameră. 
Cineva o luase. 

M-am întors în baie şi mi-am dat iar cu apă pe faţă, am 
şters literele de pe oglindă, iar când am făcut asta, te-am 
văzut în spatele meu, cu exact aceeaşi expresie confuză pe 
faţă. M-am răsucit iute şi Lena a ridicat mâinile ca să se 


— 185 — 


apere. 
— Doamne, Julia, calmează-te. Ce-i cu tine? 
Am scuturat din cap: 
— Am... am... 
— Ai ce? a dat ea ochii peste cap, exasperată. 
— Am nevoie de aer. 


Dar în pragul casei era cât pe ce să ţip iar, fiindcă la 
poartă erau două femei îmbrăcate în negru şi aplecate, 
cumva înlănţuite. Una dintre ele a ridicat ochii spre mine. 
Era Louise Whittaker, mama fetei moarte. S-a smuls 
mânioasă de lângă cealaltă femeie: 

— Lasă-mă! Lasă-mă-n pace! Să nu-ndrăzneşti să te- 
apropii de mine! 

Cealaltă flutură o mână către ea - sau către mine, nu-mi 
dădeam seama. Apoi se-ntoarse şi porni şontâcăind încet 
pe alee. 

— Nebuna dracului! scuipă Louise venind către casă. 
Femeia aia Sage e un pericol. iți spun, nu o băga în seamă! 
N-o lăsa să-ţi intre în casă. E o mincinoasă şi-o escroacă, o 
interesează doar banii. 

Se opri să-şi tragă sufletul, încruntându-se la mine. 

— Bravo! Arăţi la fel de oribil pe cât mă simt eu. 

Am vrut să spun ceva, dar n-am reuşit. 

— Nepoată-ta e acasă? 

Am invitat-o în casă. 

— O chem acum, am spus, dar Louise era deja în capătul 
scărilor, strigând-o pe Lena. 

Apoi intră în bucătărie şi se aşeză la masă ca s-o aştepte. 

După o clipă, Lena îşi făcu apariţia. Expresia ei tipică, 
acea combinaţie de superioritate şi plictiseală care-mi 
amintea aşa de mult de tine, dispăruse. O salută pe Louise 
cu sfială, deşi nu sunt sigură că ea observă, fiindcă ochii îi 
erau îndreptaţi către râul de afară sau către un loc de 
dincolo de el. 

Lena se aşeză la masă şi ridică mâinile ca să-şi 
răsucească părul într-un coc la ceafă. Ridică puţin bărbia, 
de parcă se pregătea de ceva, de un interviu. Un 


— 186 — 


interogatoriu. Parcă eram invizibilă, atâta atenţie îmi 
acordau, dar am rămas în încăpere. Am stat în picioare 
lângă blat, nu relaxată, ci ridicată pe vârfuri, gata să 
intervin la nevoie. 

Louise clipea încet, iar privirea ei poposi în cele din urmă 
pe Lena, care-o susţinu o secundă, după care lăsă ochii în 
jos, spre masă. 

— Îmi pare rău, doamnă Whittaker. Îmi pare tare rău. 

Louise nu spunea nimic. Lacrimile se rostogoleau prin 
ridurile de pe chipul ei ca prin nişte mici albii săpate în 
decursul a luni de durere neostoită. 

— Îmi pare tare rău, repetă Lena. 

Acum plângea şi ea şi-şi desfăcu la loc părul, pe care-l 
răsucea pe deget ca o fetiţă. 

— Mă întreb dacă ai să înţelegi vreodată cum e să-ţi dai 
seama că nu-ţi cunoşteai propriul copil, spuse în cele din 
urmă Louise. 

Inspiră adânc, tremurat. 

— Am toate lucrurile ei. Hainele, cărţile, muzica ei. Pozele 
pe care le adora. Îi cunosc prietenii şi oamenii pe care-i 
admira, ştiu ce iubea. Dar toate astea nu erau ea. Fiindcă n- 
am ştiut pe cine iubea. Avea o viaţă - o întreagă viaţă - de 
care eu nu ştiam. Cea mai importantă parte din ea şi eu n- 
am cunoscut-o. 

Lena încercă să vorbească, dar Louise continuă: 

— Adevărul e, Lena, că puteai să mă ajuţi. Puteai să-mi 
spui. Puteai să mă previi, când ai aflat prima dată. Să fi 
venit să-mi spui că fata mea s-a băgat în ceva, ceva ce nu 
putea controla, ceva ce ştiai, trebuie să fi ştiut, că avea să-i 
facă rău în cele din urmă. 

— Dar nu puteam... Nu puteam... 

Din nou Lena încerca să spună ceva şi din nou Louise n-o 
lăsa. 

— Chiar dacă erai atât de oarbă, de proastă sau de 
nesăbuită încât să nu-ţi dai seama în ce necaz intrase, tot 
puteai să mă ajuţi pe mine. Puteai veni la mine după ce-a 
murit, să-mi spui „n-are legătură cu ceva ce aţi făcut sau n- 
aţi făcut. Nu e vina dumneavoastră şi nu e vina soţului 


— 187 — 


dumneavoastră”. Puteai să nu ne laşi să-nnebunim. Dar n- 
ai făcut-o. Ai ales să n-o faci. În tot timpul ăsta, n-ai spus 
nimic. În tot timpul ăsta, ai... Şi, mai rău, mult mai rău de- 
atât, l-ai lăsat... 

Vocea i se ridică şi dispăru în aer, ca fumul. 

— Să scape basma curată? sfârşi Lena propoziţia. 

Nu mai plângea şi vocea i se ridica, puternică, nu slabă. 

— Da. Aşa am făcut şi mi se făcea rău când mă 
gândeam. Îmi venea să vomit, dar am făcut-o pentru ea. 
Tot ce-am făcut am făcut pentru Katie. 

— Să nu te-aud că-i pronunţi numele-n faţa mea! şuieră 
Louise. Nici să nu-ndrăzneşti! 

— Katie, Katie, Katie! 

Lena era aproape în picioare, aplecată-n faţă, cu chipul la 
câţiva centimetri de nasul lui Louise. 

— Doamnă Whittaker - se prăbuşi la loc în scaun - am 
iubit-o. Ştiţi cât de mult am iubit-o. Am făcut ce-a vrut ea, 
ce mi-a cerut. 

— Lena, nu era dreptul tău să decizi să-mi ascunzi mie, 
mamei ei, ceva atât de important... 

— Nu, nu era dreptul meu, era al ei! Credeţi că aveţi 
dreptul să ştiţi tot, dar nu e aşa. Nu era un copil, nu era o 
fetiţă. 

— Era fetiţa mea! 

Vocea lui Louise răsună ca un vaiet, ca un bocet. Mi-am 
dat seama că strângeam tare marginea blatului de care mă 
sprijineam, cu ochii în lacrimi. 

Lena vorbi din nou, cu voce acum blândă, rugătoare: 

— Katie a făcut o alegere. A luat o decizie şi eu i-am 
respectat-o. 

Apoi şi mai blând, de parcă ştia că intră pe un teritoriu 
periculos: 

— Şi nu sunt singura. La fel a făcut şi Josh. 

Louise ridică mâna şi-o lovi pe Lena o singură dată, 
foarte tare, peste faţă. Palma răsună, stârnind ecouri între 
pereţi. Am sărit şi-am apucat-o de braţ pe Louise. 

— Nu! am strigat. Ajunge! Ajunge! 

Încercam s-o ridic în picioare. 


— 188 — 


— Trebuie să pleci. 

— Las-o! mă repezi Lena. 

Partea stângă a feţei era de-un roşu furios, dar chipul îi 
era calm. 

— Nu te băga, Julia. Poate să mă lovească dacă vrea. 
Poate să-mi scoată ochii, să mă tragă de păr, poate să-mi 
facă ce vrea. Ce mai contează acum? 

Gura lui Louise rămăsese deschisă şi-i simţeam respiraţia 
acră. l-am dat drumul. 

— Josh n-a zis nimic din cauza ta, spuse ştergându-şi 
scuipatul de la gură. Fiindcă i-ai spus tu să nu zică nimic. 

— Nu, doamnă Whittaker. 

Tonul Lenei era perfect liniar în timp ce-şi punea pe obraz 
dosul palmei drepte, ca să ostoiască durerea. 

— Nu e adevărat. Josh şi-a ţinut gura din cauza lui Katie. 
Fiindcă aşa l-a rugat ea. Mai târziu, fiindcă voia să vă 
protejeze pe dumneavoastră şi pe tatăl lui. Credea că v-ar fi 
rănit prea tare să aflaţi că fusese... 

Clătină din cap. 

— E mic. Credea că... 

— Nu-mi spune mie ce credea fiul meu, spuse Louise. Ce 
încerca să facă. Să nu te-aud. 

Ridică mâna la gât - un reflex. Nu, nu era un reflex: 
strângea între degetul mare şi arătător pasărea care atârna 
pe lânţişorul ei. 

— Asta, spuse, mai mult şuierat decât vorbă. Nu l-a 
primit de la tine, aşa-i? 

Lena ezită o clipă, apoi clătină din cap. 

— A fost de la el, aşa-i? Eli l-a dat. 

Louise împinse în spate scaunul, care hârşâi cu zgomot 
pe gresie. Se ridică şi, dintr-o mişcare violentă, smulse 
lănţişorul de la gât şi-l trânti pe masă în faţa Lenei. 

— Ăsta era de la el şi tu m-ai lăsat să-l port la gât! 

Lena închise o clipă ochii, clătinând iar din cap. Fata 
umilă, sfioasă, care se furişase în bucătărie acum câteva 
minute dispăruse şi în locul ei era cineva diferit, mai matur, 
adultul care contrabalansa izbucnirile de copil necontrolat, 
disperat, ale Louisei. Deodată, mi-a revenit în minte o 


— 189 — 


amintire incredibil de limpede, cu tine puţin mai mică decât 
Lena acum, una dintre puţinele amintiri în care îmi ţii 
partea. La mine în şcoală era o profesoară care mă acuzase 
că luasem ceva ce nu era al meu şi mi-am amintit că ai 
admonestat-o. Aveai privirea limpede, erai calmă şi n-ai 
ridicat deloc vocea când i-ai spus cât greşeşte acuzând fără 
dovezi, iar ea s-a simţit intimidată de tine. Mi-am amintit 
cât de mândră am fost atunci de tine şi acum mă simţeam 
la fel, aceeaşi senzaţie de căldură în piept. 

Aşezându-se la loc, Louise începu iar să vorbească, cu 
voce foarte scăzută: 

— Atunci explică-mi şi mie, dacă tot ştii atâtea. Dacă tot 
înţelegi atâtea. Dacă fiica mea l-a iubit pe bărbatul ăla şi 
dacă şi el a iubit-o, atunci de ce? De ce-a făcut ce-a făcut? 
Ce i-a făcut de-a împins-o la asta? 

Lena întoarse privirea spre mine. Părea speriată, cred, 
sau poate doar resemnată - nu reuşeam să-i descifrez prea 
bine expresia. M-a privit o clipă, apoi a închis ochii, 
storcând lacrimi de sub pleoapele strânse. Când a vorbit 
iar, vocea îi era mai subţire, mai încordată decât înainte. 

— N-a împins-o el la asta. Nu el. 

Oftă. 

— Eu şi Katie ne-am certat. Voiam să înceteze, să nu se 
mai vadă cu el. Nu credeam că e normal. Credeam că ea o 
să dea de bucluc. Credeam... 

Scutură capul: 

— Pur şi simplu nu voiam să se mai vadă cu el. 

Inţelegerea străbătu chipul Louisei ca un fulger; în clipa 
aia pricepu, şi eu la fel. 

— Ai ameninţat-o, am spus. Că o dai în vileag. 

— Da, spuse Lena abia auzit. Asta am făcut. 


Louise a plecat fără o vorbă. Lena a rămas împietrită, 
privind fix râul de sub fereastră, fără să plângă şi fără să 
vorbească. Nu aveam ce să-i spun, nu aveam cum să ajung 
la ea. Am recunoscut în ea ceva ce ştiu că am avut şi eu, 
ceva ce poate are toată lumea la vârsta aia, un fel de 
mister esenţial, imposibil de descifrat. M-am gândit ce 


— 190 — 


ciudat era că părinţii cred că-şi cunosc copiii, că-şi înțeleg 
copiii. Oare chiar nu-şi amintesc cum era la optsprezece, la 
cincisprezece sau la doisprezece ani? Imi amintesc cum 
erai tu la şaptesprezece ani şi eu la treisprezece şi sunt 
absolut sigură că părinţii noştri habar n-aveau cine eram. 

— Am minţit-o. 

Vocea Lenei îmi rupse şirul gândurilor. Nu se mişcase, 
continua să se uite la apă. 

— Pe cine? Pe Katie? 

Scutură din cap. 

— Pe Louise? Cu ce-ai minţit-o? 

— N-are sens să-i spun adevărul, zise Lena. Nu acum. N- 
are decât să dea vina pe mine. Măcar eu sunt aici. Are 
nevoie de un loc unde să descarce toată ura aia. 

— Ce vrei să spui, Lena? Despre ce vorbeşti? 

Îşi întoarse ochii verzi şi reci spre mine; arăta mai 
bătrână ca înainte. Semăna cu tine adolescentă, în 
dimineaţa de după ce m-ai scos din apă. Schimbată, 
epuizată. 

— N-am ameninţat-o că spun cuiva. Nu i-aş fi făcut 
niciodată aşa ceva. O iubeam. Niciunul dintre voi nu pare să 
înţeleagă ce înseamnă asta, de parcă nu înţelegeţi deloc ce 
e iubirea. Aş fi făcut orice pentru ea. 

— Deci, dacă tu n-ai ameninţat-o... 

Cred că am ştiut răspunsul înainte să mi-l spună ea. 

— Mama a făcut-o. 


Jules 


Încăperea era mai rece; dacă aş fi crezut în spirite, aş fi 
zis că te alăturaseşi conversaţiei. 

— Ne-am certat, cum am zis. Nu voiam să se mai vadă cu 
el. A spus că nu-i păsa ce credeam eu, că nu conta. A spus 
că sunt imatură, că nu înţeleg cum e să ai o relaţie 
adevărată. Am făcut-o curvă, ea m-a făcut virgină. Genul 
ăla de ceartă prostească, oribilă. Când Katie a plecat, mi- 
am dat seama că mama era în camera ei, alături - 
crezusem că era plecată. Auzise tot. Mi-a spus că trebuie să 


— 191 — 


vorbească despre asta cu Louise. Am implorat-o să n-o 
facă, i-am spus că i-ar distruge lui Katie toată viaţa. A 
replicat că poate cel mai bine era să vorbească cu Helen 
Townsend, fiindcă Mark era cel care făcea ceva rău, iar 
Helen e şefa lui. A spus că poate îl concediau fără să o 
implice pe Katie. l-am zis că-i o tâmpenie, şi ştia şi ea. Nu 
aveau cum să-l dea afară, pur şi simplu, trebuia s-o facă în 
mod oficial. Avea să se implice şi poliţia, să se ajungă la 
tribunal, să fie făcută publică toată chestia. Şi, chiar dacă 
numele lui Katie nu ajungea în ziare, părinţii ei puteau să 
afle, toată şcoala avea să ştie... Chestiile astea nu rămân 
ascunse. 

Trase adânc aer în piept şi expiră încet. 

— l-am zis atunci mamei: Katie ar prefera să moară decât 
să treacă prin aşa ceva. 

Lena se aplecă şi deschise fereastra bucătăriei, scotoci 
prin buzunarul hanoracului şi scoase un pachet de ţigări. 
Aprinse una şi suflă fumul în aer. 

— Am implorat-o. Pe bune, chiar am rugat-o în genunchi 
şi mi-a zis că trebuie să se mai gândească. A spus că 
trebuia s-o conving pe Katie să rupă relaţia, că era abuz de 
putere şi că era un lucru foarte rău. Mi-a promis că n-o să 
facă nimic fără să-mi dea timp s-o conving pe Katie. 

Strivi ţigara abia aprinsă de pervaz şi-i dădu un bobârnac 
către apă. 

— Am crezut-o. Am avut încredere în ea. 

Se întoarse iar spre mine. 

— Dar două zile mai târziu am văzut-o pe mama în 
parcarea şcolii, vorbind cu domnul Henderson. Nu ştiu 
despre ce, dar nu părea deloc o discuţie amicală, mi-am dat 
seama că trebuia să-i spun ceva lui Katie, pentru orice 
eventualitate, trebuia să ştie, să fie pregătită... 

| se frânse vocea şi înghiţi greu. 

— Trei zile mai târziu, era moartă. 

Lena îşi trase nasul şi-l şterse cu dosul palmei. 

— Când am vorbit după aia cu mama despre asta, a jurat 
că n-a pomenit-o nicio clipă pe Katie în discuţia cu Mark 
Henderson. A spus că se certau din cauza mea, din cauza 


— 192 — 


problemelor pe care le aveam la ora lui. 

— Deci... stai aşa, Lena, că nu pricep. Spui că nici maică- 
ta nu i-a ameninţat că-i dă în vileag? 

— Nici eu n-am reuşit să pricep. A jurat că nu spusese 
nimic, dar se simţea aşa de vinovată, că se vedea de lao 
poştă. Ştiam că era vina mea, dar se purta de parcă era a 
ei. N-a mai înotat în râu şi-a devenit obsedată de adevăr, îi 
tot dădea înainte cu asta, că nu e bine să te temi să spui 
adevărul, iar şi iar... 

(Nu eram sigură dacă era o bizarerie sau o consecvență 
absolută: tu nu spuneai adevărul, n-ai făcut-o niciodată - 
poveştile pe care le spuneai nu erau adevărul, erau 
adevărul tău, plăsmuit de tine. Ar trebui să ştiu. Aproape 
toată viaţa am avut parte de versiunea mizerabilă a 
adevărului tău.) 

— Dar n-a făcut asta, aşa-i? N-a spus nimănui şi nici n-a 
scris despre Mark Henderson, în... povestea ei despre Katie 
nu e pomenit. 

Lena scutură din cap: 

— Nu, fiindcă n-am lăsat-o. Ne-am certat de o mie de ori 
şi îi tot spuneam că mi-ar fi plăcut la nebunie să-l văd pe 
nemernicul ăla după gratii, dar asta i-ar fi frânt inima lui 
Katie. Şi-ar fi însemnat că făcuse ce făcuse degeaba. 

Înghiţi nodul din gât. 

— Adică... ştiu. Ştiu că a fost o prostie ce-a făcut Katie, 
total aiurea, dar a murit ca să-l protejeze. Şi, dacă ne 
duceam la poliţie, moartea ei n-ar mai fi însemnat nimic. 
Dar mama continua cu adevărul şi că era iresponsabil să 
lăsăm lucrurile aşa. Era... nu ştiu. 

Ridică spre mine o privire la fel de calmă precum cea cu 
care o fixase pe Louise: 

— Ai fi ştiut toate astea, Julia, dacă ai fi vorbit cu ea. 

— Îmi pare rău, Lena, îmi pare rău pentru asta, dar tot nu 
văd de ce... 

— Ştii de unde ştiu că mama s-a sinucis? Ştii de ce sunt 
sigură? 

Am clătinat din cap. 

— Fiindcă în ziua în care-a murit, ne-am certat. A început 


— 193 — 


din nimic, dar am ajuns să ne certăm pentru Katie, ca de 
obicei. Ţipam la ea, o făceam mamă denaturată şi-i 
spuneam că, dacă ar fi fost un părinte bun, ne-ar fi ajutat, 
ar fi ajutat-o pe Katie şi nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. Şi mi-a zis că încercase s-o ajute pe Katie, că o 
văzuse într-o zi ducându-se spre casă seara târziu şi se 
oprise ca să se ofere s-o ducă ea. Katie era supărată rău şi 
nu voia să spună de ce şi mama i-a zis Nu trebuie se treci 
singură prin asta. l-a spus Te pot ajuta. Şi Mama şi tatăl tău 
te pot ajuta şi ei. Când am vrut să ştiu de ce nu-mi spusese 
niciodată, n-a răspuns. Am întrebat-o când s-a întâmplat şi 
a zis de solstiţiu, pe 21 iunie. În noaptea aia, Katie s-a dus 
la bulboană. Fără să vrea, mama a fost cea care-a ajutat-o 
să ia decizia. 

Un val de tristeţe se prăbuşi peste mine cu atâta forţă, că 
am crezut c-o să mă doboare. Asta a fost, Nel? După toate 
astea, tu chiar ai sărit şi-ai făcut-o fiindcă te simţeai 
vinovată şi deznădăjduită. Erai disperată că nu aveai cu 
cine vorbi - nici cu fiica ta furioasă şi îndurerată, sigur nici 
cu mine, fiindcă ştiai că, dacă sunai, nu-ţi răspundeam. Te- 
a copleşit deznădejdea, Nel? Ai sărit? 

Simţeam privirea Lenei asupra mea şi ştiam că vedea 
ruşinea, vedea că în sfârşit pricepeam că şi eu eram 
vinovată. Dar nu părea triumfătoare, nici satisfăcută, doar 
obosită. 

— N-am spus poliţiei nimic din toate astea, fiindcă n-am 
vrut să ştie nimeni. N-am vrut să dea nimeni vina pe ea... 
oricum, nu mai mult decât o fac deja. N-a făcut-o din 
răutate. Şi-a suferit destul, nu? A îndurat lucruri pe care n- 
ar fi trebuit să le îndure, fiindcă n-a fost vina ei. N-a fosta 
ei şi nici a mea. 

A zâmbit cu tristeţe. 

— N-a fost nici vina ta. Nici a Louisei, nici a lui Josh. N-a 
fost vina noastră. 

Am încercat să o îmbrăţişez, dar m-a respins. 

— Nu. Te rog, am... 

Fraza a rămas în aer. Ridică bărbia. 

— Am nevoie să fiu singură. Doar puţin. Mă duc să mă 


— 194 — 


plimb. 
Am lăsat-o să plece. 


Nickie 


Nickie a făcut cum i-a spus Jeannie, s-a dus să vorbească 
cu Lena Abbott. Vremea se mai răcorise, un semn că 
toamna venea mai devreme, aşa că s-a înfăşurat în haina ei 
neagră, a îndesat paginile în buzunarul interior şi s-a 
îndreptat spre Casa Morii. Când a ajuns acolo, a descoperit 
că mai erau şi alţii, iar ea n-avea chef de vreo baie de 
mulţime. Mai ales după ce i-a spus Whittaker aia, că nu-i 
păsa decât de bani şi să profite de pe urma durerii 
oamenilor, ceea ce nu era deloc corect. Niciodată nu 
avusese intenţia asta - ce bine-ar fi dacă oamenii ar asculta 
ce avea de spus... A rămas o vreme în faţa casei, privind-o, 
dar o dureau picioarele şi capul îi era plin de zgomot, aşa 
că s-a întors acasă. În unele zile se simţea de vârsta ei, dar 
în altele se simţea de vârsta maică-sii. 

N-avea nervi pentru ziua asta, pentru bătălia care-o 
aştepta. Întoarsă în camera ei, a moţăit în fotoliu, iar când 
s-a trezit, i s-a părut că parcă o văzuse pe Lena 
îndreptându-se spre bulboană, dar o fi fost un vis ori o 
premoniţie. Mai târziu, mult mai târziu, în întuneric, era 
sigură că a văzut-o pe fată traversând piaţa ca o fantomă, 
una cu destinaţie clară, după pasul ei iute. Nickie putea 
simţi cum despică aerul în trecerea ei, simţea energia 
intensă pe care-o emana până în cămăruţa ei întunecată, şi 
asta i-a dat avânt, scuturându-i de pe umeri povara anilor. 
Fata aia avea o misiune. Avea un foc interior, era 
periculoasă. Genul cu care nu te pui. 

Văzând-o pe Lena aşa, Nickie şi-a amintit cum era ea cu 
ani în urmă; i-a trezit pofta de dans, cheful să urle la lună. 
Mă rog, zilele când putea dansa erau de domeniul 
trecutului, dar, cu sau fără dureri, a decis ca-n noaptea aia 
să ajungă la râu. Voia să le simtă aproape, pe toate femeile 
alea nesupuse, fetele alea nesupuse, periculoase şi 
energice. Voia să le simtă spiritul, să se scalde în el. 


— 195 — 


înghiţi patru aspirine, îşi luă bastonul, apoi cobori scările 
încet, cu grijă şi ieşi pe uşa din spate, în aleea de 
aprovizionare a magazinelor. Traversă şontâc-şontâc piaţa, 
către pod. 

Parcă-i lua o veşnicie; zilele astea totul părea să-i ia o 
groază de timp. Nimeni nu te avertiza în legătură cu asta 
când erai tânăr, nimeni nu-ţi spunea cât de încet o să devii 
şi cât de tare o să te plictisească propria încetineală. Ar fi 
trebuit să prevadă, probabil, iar gândul ăsta o făcu să râdă 
singură în întuneric. 

Nickie îşi amintea de vremurile când era iute de picior, o 
zvârlugă. Pe-atunci, în tinereţe, ea şi sora ei se luau la 
întrecere pe malul râului până departe, în aval. Goneau cu 
fustele îndesate-n chiloţi, simțind fiecare pietricică, fiecare 
crăpătură din pământul tare prin tălpile subţiri ale tenişilor. 
Nestăvilite, aşa erau. Mai târziu, mult mai târziu, mai 
vârstnice şi un pic mai lente, se întâlneau în acelaşi loc, în 
aval, şi se plimbau împreună, uneori kilometri în şir, deseori 
în tăcere. 

În timpul uneia dintre aceste plimbări, o zăriseră pe 
Lauren, şezând pe treptele casei lui Anne Ward cu o ţigară 
în mână şi capul lăsat pe spate, sprijinit de uşă. Jeannie a 
strigat-o, iar când Lauren a ridicat capul, au văzut că pe-o 
parte faţa ei avea toate culorile apusului. 

— E o fiară ăla al ei, spusese Jeannie. 

Vorbeşti de lup şi lupul la uşă. Cum stătea Nickie acolo, 
amintindu-şi de sora ei, cu coatele pe piatra rece a podului, 
bărbia pe mâini şi ochii plecaţi spre apă, l-a simţit. Inainte 
să-l vadă. Nu-i rostise numele, dar poate că şuşotelile lui 
Jeannie invocaseră fiara - Satana de provincie. Nickie 
întoarse capul şi iată-i, venind spre ea din partea de esta 
podului, cu bastonul într-o mână şi ţigara în cealaltă. Nickie 
scuipă pe jos, ca întotdeauna, şi-şi spuse descântecul. 

De obicei, asta era tot, dar în noaptea asta - cine ştie de 
ce, poate fiindcă simţea spiritul Lenei, pe-al lui Libby, al lui 
Anne sau al lui Jeannie - strigă către el: 

— Nu mai e mult! spuse. 

Patrick s-a oprit. Ridică ochii, oarecum surprins s-o vadă. 


— 196 — 


— Ce? mărâi. Ce-ai zis? 

— Am zis că nu mai e mult. 

Patrick a făcut un pas spre ea, destul cât să-i simtă iar 
spiritul, de-o fierbinţeală furibundă, ridicându-se din burtă 
în piept şi apoi în gură: 

— În ultimul timp au venit să vorbească cu mine. 

Patrick a fluturat din mână spre ea, concediind-o şi a 
spus ceva ce ea n-a auzit. Şi-a continuat drumul, dar spiritul 
refuza să se lase redus la tăcere. Strigă după el: 

— Sora mea! Soţia ta! Şi Nel Abbott. Toate, toate vorbesc 
cu mine. Şi ce te-a mai citit, aşa-i? Nel Abbott? 

— Tacă-ţi fleanca, babă nebună! scuipă Patrick. 

Se dădu înspre ea doar un pic, iar Nickie tresări. El râse 
şi-i întoarse iar spatele. 

— Data viitoare când vorbeşti cu ea - strigă peste umăr 
-, chiar te rog să-i transmiţi soră-tii salutările mele. 


Jules 


Am aşteptat-o în bucătărie pe Lena - am sunat-o pe 
mobil, i-am lăsat mesaje vocale. M-am agitat disperată şi în 
mintea mea mă certai că nu m-am dus după ea, aşa cum tu 
ai venit după mine. Tu şi cu mine... ce diferit ne spunem 
poveştile. Ştiu, pentru că ţi-am citit cuvintele: Când aveam 
şaptesprezece ani, am salvat-o pe soră-mea de la înec. Erai 
o eroină fără context. N-ai scris despre cum am ajuns acolo, 
despre meciul de fotbal sau despre sânge, ori despre 
Robbie. 

Nici despre bulboană. Când aveam saptesprezece ani, 
am salvat-o pe soră-mea de la înec, spui tu, dar cât de 
selectivă ţi-e memoria, Nel! Încă-ţi mai simt mâna pe ceafă, 
încă-mi mai amintesc cum mă luptam cu tine, agonia 
plămânilor goliţi de aer, panica rece când, chiar şi în 
amorţeala mea imbecilă, deznădăjduită, alcoolică, mi-am 
dat seama că o să mă-nec. M-ai ţinut sub apă, Nel. 

Nu mult. Te-ai răzgândit. Cu braţul strâns în jurul gâtului 
meu, m-ai tras spre mal, dar am ştiut întotdeauna că a 
existat o parte din tine care a vrut să mă lase acolo. 


— 197 — 


Mi-ai spus să nu vorbesc niciodată despre asta, m-ai pus 
să promit, de dragul mamei, aşa că am îngropat-o. 
Presupun că mereu am crezut că într-o zi nu prea 
îndepărtată, când o să fim bătrâne şi tu o să fii altfel, o să-ţi 
pară rău, aveam să dezgropăm întâmplarea. Să vorbim 
despre ce s-a întâmplat, despre ce-am făcut eu şi ce-ai 
făcut tu, despre ce ai spus şi cum am ajuns să ne urâm. Dar 
tu n-ai spus niciodată că regreţi. Şi nu mi-ai explicat 
niciodată cum ai putut să te porţi cu mine, sora ta mai 
mică, aşa cum te-ai purtat. Nu te-ai schimbat, doar te-ai 
dus să mori, iar eu mă simt de parcă mi-a fost smulsă inima 
din piept. 

Imi doresc cu disperare să te mai văd o dată. 


Am aşteptat-o pe Lena până ce, doborâtă de epuizare, 
m-am dus, în sfârşit, să mă culc. Aveam mari probleme cu 
somnul aici şi acum mă ajungea oboseala. M-am prăbuşit, 
alunecând în şi din vise până ce-am auzit uşa de la intrare 
şi paşii Lenei pe scări. Am auzit-o ducându-se în camera ei 
şi dând drumul la muzică destul de tare încât să aud o 
femeie cântând. 


That blue-eyed girl 

said 'No more”, 

and that blue-eyed girl 
became blue-eyed whore. 


Am adormit încet la loc. Când m-am trezit iar, încă se mai 
auzea muzica, acelaşi cântec, acum şi mai tare. Voiam să 
se oprească, îmi doream cu disperare să se oprească, dar 
mi-am dat seama că nu mă puteam ridica din pat. M-am 
întrebat dacă eram, de fapt, trează, fiindcă, dacă eram, ce 
era greutatea asta de pe pieptul meu, care mă zdrobea? Nu 
puteam respira, nu mă puteam mişca, dar tot o auzeam pe 
femeie cântând. 


Little fish, big fish, swimming în the water - 
come back here man, gimme my daughter. 


— 198 — 


Brusc, greutatea a dispărut şi m-am dat jos din pat, 
furioasă. M-am poticnit în hol şi-am strigat la Lena să dea 
muzica mai încet. M-am repezit la clanţa de la camera ei şi, 
cu o smucitură, am deschis uşa. Camera era goală. 
Luminile aprinse, ferestrele deschise, mucuri de ţigară în 
scrumieră, un pahar lângă patul gol. Muzica părea să 
răsune tot mai tare, îmi bubuia capul, mă dureau 
maxilarele şi ţipam în continuare, deşi nu era nimeni acolo. 
Am găsit staţia de andocare a iPod-ului, am smuls-o din 
priză şi în sfârşit, în sfârşit nu-mi auzeam decât propria 
respiraţie şi în urechi sângele pulsând. 

M-am întors la mine în cameră şi-am sunat-o iar pe Lena; 
când n-a răspuns, am încercat să-l sun pe Sean Townsend, 
dar apelul a fost redirecționat direct spre căsuţa vocală. Jos, 
uşa de la intrare era încuiată şi toate luminile aprinse. Am 
mers din cameră-n cameră ca să le sting una câte una, 
împleticindu-mă ca beată, ca drogată. M-am întins pe 
bancheta de la geam - unde stăteam şi citeam cu mama, 
unde m-a violat iubitul tău acum douăzeci şi doi de ani - şi- 
am adormit iar. 

Am visat că apa creştea. Eram sus, în dormitorul 
părinţilor mei. Stăteam întinsă-n pat cu Robbie lângă mine. 
Afară, ploaia răpăia torențial, râul se tot umfla şi cumva 
ştiam că la parter casa se inunda. Mai întâi încet - pe sub 
uşă pătrundea un firicel de apă -, apoi mai repede, când 
uşile şi ferestrele s-au dat în lături sub presiunea apei 
împuţite, care năvălea în casă şi împingea primele trepte 
ale scărilor. Nu ştiu cum, dar vedeam livingul scufundat în 
verde mâlos, vedeam cum râul îşi reclama drepturile 
asupra casei şi apa ajungea la gâtul Câinelui din tablou, 
doar că acum nu mai era un animal într-o pictură, ci era 
adevărat. Avea ochii albi, holbaţi de panică şi se zbătea să 
rămână în viaţă. Am încercat să mă ridic, să cobor ca să-l 
salvez, dar Robbie nu voia să mă lase, mă trăgea de păr. 

Am sărit din somn, panica m-a trezit din coşmar. Mi-am 
verificat telefonul, era trecut de trei dimineaţa. Auzeam 
ceva, pe cineva foindu-se prin casă. Lena era acasă. Slavă 


— 199 — 


Domnului! Am auzit-o coborând scările, plesnind cu şlapii 
treptele de piatră. S-a oprit în pragul uşii, cu silueta 
iluminată din spate. 

A pornit spre mine. Spunea ceva, dar n-o auzeam, am 
văzut că nu purta şlapi, ci pantofii cu toc de la 
înmormântare şi aceeaşi rochie neagră, udă leoarcă. Avea 
părul lipit de faţă, pielea cenuşie şi buzele albastre. Era 
moartă. 

M-am trezit gâfâind. Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul, 
bancheta de sub mine era îmbibată de transpiraţie. M-am 
ridicat buimacă în capul oaselor, m-am uitat la picturile de 
pe peretele din faţă şi parcă se mişcau, aşa că mi-am spus 
încă dorm, nu mă pot trezi, nu mă pot trezi. M-am ciupit cât 
de tare am putut, mi-am înfipt unghiile în carnea 
antebraţului şi-am văzut urme adevărate, am simţit durere 
adevărată. Casa era cufundată în beznă şi tăcută, cu 
excepţia susurului şoptit al râului. Am strigat-o pe Lena. 

Am alergat la etaj, am traversat coridorul în fugă; uşa de 
la camera ei era întredeschisă şi lumina aprinsă. Incăperea 
era exact cum o lăsasem cu câteva ore mai devreme: 
paharul cu apă, patul nefăcut şi scrumiera - neatinse. Lena 
nu era acasă. Nu fusese deloc acasă. Dispăruse. 


— 200 — 


PARTEA A TREIA 


— 201 — 


LUNI, 24 AUGUST 
Mark 


Când a ajuns acasă era târziu, trecuse de ora două 
noaptea. Zborul din Mâlaga avusese întârziere, apoi îşi 
pierduse tichetul de parcare şi abia după patruzeci şi cinci 
de minute îşi găsise maşina. 

Acum îşi dorea să fi durat mai mult, îşi dorea să nu-şi fi 
găsit maşina şi să fi fost nevoit să stea la un hotel. Ar fi fost 
cruțat măcar încă o noapte. Când şi-a dat seama, în 
întuneric, că toate ferestrele casei lui fuseseră sparte, a 
ştiut că n-avea să mai doarmă, nici în noaptea aia, nici în 
alta. Gata cu odihna, liniştea sufletească îi era distrusă. 
Fusese trădat. 

Îşi mai dorea să fi fost mai calculat, mai nepăsător, să-şi 
fi dus logodnica cu zăhărelul. Fiindcă aşa, când veneau 
după el, putea spune: „Eu? Tocmai m-am întors din Spania. 
Patru zile în Andaluzia cu logodnica mea. Atrăgătoarea mea 
iubită, femeia de carieră în vârstă de dovăzeci şi nouă de 
ani”. 

Însă n-ar fi contat, nu? N-ar mai conta ce-a spus, ce-a 
făcut, cum îşi trăise viaţa: oricum aveau să-l răstignească. 
N-o să conteze pentru ziare, pentru poliţie, pentru şcoală, 
pentru comunitate că nu era vreun pervers, vânător de fete 
care aveau jumătate din vârsta lui. N-o să conteze că se 
îndrăgostise şi că fusese iubit la rândul lui. Reciprocitatea 
sentimentelor avea să fie ignorată - maturitatea lui Katie, 
seriozitatea ei, inteligenţa, a/egerea ei -, niciunul dintre 
aceste lucruri nu mai contează. Tot ce-aveau să vadă erau 
vârsta lui, douăzeci şi nouă, şi vârsta ei, cincisprezece, şi 
aveau să-i distrugă viaţa. 

Stătu pe gazon, holbându-se la ferestrele astupate cu 
placaj şi plânse în hohote. Dac-ar mai fi rămas ceva de 
spart, ar fi spart el, atunci. Stătu pe gazon şi-o blestemă, 
blestemă ziua în care o văzuse prima dată, cu mult mai 
frumoasă decât prietenele ei prostuţe, infatuate. Blestemă 


— 202 — 


ziua în care venise încet spre catedra lui, cu şoldurile pline 
legănându-se uşor şi un zâmbet pe buze, şi întrebase: 
„Domnule Henderson? Puteţi să mă ajutaţi cu ceva?” Felul 
în care se aplecase spre el destul de aproape încât să-i 
miroasă pielea curată, neparfumată. La început fusese 
speriat şi furios, crezuse că se juca cu el. Că-l aţâţa. Nu 
începuse ea toată chestia asta? Şi-atunci de ce să fie el cel 
rămas să îndure singur consecinţele? Stătu pe gazon cu 
lacrimi în ochi, cu panica-n gât, şi-o uri pe Katie, se uri pe 
sine şi mizeria stupidă în care se băgase şi din care nu mai 
vedea nicio ieşire. 

Ce să facă? Să intre în casă, să-şi împacheteze restul 
lucrurilor şi să plece? Să fugă? Mintea i se-nceţoşă: unde să 
se ducă şi cum? Oare îl urmăreau deja? Cu siguranţă. Dacă 
scotea bani, oare aflau? Dacă încerca să plece iar din ţară, 
vor fi acolo? Işi imagină scena, ofiţerul de la paşapoarte 
cercetându-i poza, apoi telefonând undeva şi oameni în 
uniformă îl înşfacă şi-l târăsc din coada de turişti care-l 
privesc curioşi. Oare aveau să ştie numai uitându-se la el ce 
era? Nu traficant de droguri, nu terorist, nu, trebuie să fie 
altceva. Ceva mai rău. Se uită la ferestrele oarbe şi 
acoperite şi-şi imagină că erau înăuntru, că-l aşteptau, că-i 
cotrobăiseră deja prin lucruri, prin cărţi şi hârtii, că-i 
răsturnaseră deja casa cu susu-n jos în căutare de dovezi 
ale faptei lui. 

Şi n-ar fi găsit nimic. Simţi o slabă licărire de speranţă. 
Nu aveau ce să găsească. Nici scrisori de dragoste, nici 
poze în laptopul lui, nicio dovadă că ea ar fi călcat vreodată 
în casa lui (aşternuturile erau de mult aruncate, toată casa 
curățată, frecată şi dezinfectată de orice urmă a ei). Ce 
dovezi puteau să aibă în afara fanteziilor unei adolescente 
răzbunătoare? Una care încercase şi ea să-i intre în graţii şi 
fusese respinsă public şi brutal. Nu ştia nimeni, nu cu 
adevărat, ce se petrecuse între el şi Katie şi nici nu trebuia 
să ştie cineva. Nel Abbott era cenuşă, iar cuvântul fiicei ei 
valora tot cam atât. 

Strânse din dinţi şi-şi scoase cheile din buzunar, apoi 
ocoli casa şi deschise uşa din spate. 


— 203 — 


Se repezi la el înainte să apuce să aprindă luminile, nu 
tocmai fiinţă umană, toată numai o gură neagră larg 
căscată, dinţi şi unghii. O alungă cu lovituri oarbe, dar ea 
atacă din nou. Ce putea să facă? Nu i-a dat de ales, nu? 

Şi-acum era sânge pe podele şi n-avea timp să-l curețe. 
Se lumina de ziuă. El trebuia să dispară. 


Jules 


M-a fulgerat brusc. O revelaţie. Acum eram îngrozită şi 
panicată, iar în clipa următoare nu mai eram, fiindcă ştiam. 
Nu unde era Lena, ci cine era. Şi, având informaţia asta, 
puteam să încep s-o caut. 

Stăteam în bucătărie, ameţită, năucită de şoc. Poliţia 
plecase, se-ntorsese la râu să continue căutarea. Mi-au zis 
să stau pe loc, pentru orice eventualitate. Pentru 
eventualitatea în care s-ar întoarce acasă. Continuă s-o 
suni, au spus, nu închide telefonul. OK, Julia? Să nu închizi 
telefonul. Imi vorbeau ca unui copil. 

Nu-i puteam învinovăţi, îmi puseseră o groază de 
întrebări la care n-am putut răspunde. Ştiam când o 
văzusem ultima dată pe Lena, dar nu şi când fusese ultima 
dată în casă. Nu ştiam ce purta când a plecat; nu-mi 
aminteam cu ce era îmbrăcată când am văzut-o ultima 
oară. Nu reuşeam să disting visul de realitate: muzica a fost 
reală sau mi-am imaginat-o? Cine a încuiat uşa, cine a 
aprins luminile?  Detectivii m-au măsurat bănuitor, 
dezamăgiţi: de ce-o lăsasem să plece, dacă era aşa de 
tulburată după confruntarea cu Louise Whittaker? Cum de 
n-am alergat după ea s-o consolez? Am văzut ce priviri îşi 
aruncau, felul în care mă judecau pe tăcute. Ce fel de 
tutore o să fie femeia asta? 

Tu erai în mintea mea, admonestându-mă. De ce nu te-ai 
dus după ea, cum am venit eu după tine? De ce n-ai salvat- 
o, cum te-am salvat eu? Când aveam şaptesprezece ani, 
am salvat-o pe soră-mea de la înec. Nel, când aveai 
şaptesprezece ani, m-ai făcut să intru în râu şi-apoi m-ai 


— 204 — 


ţinut cu capul sub apă. (Discuţia aia veche, acel du-te-vino: 
tu spui că, eu spun că... Nu mai aveam chef de ea, nu 
voiam s-o continui.) A 

Aşa eram când s-a întâmplat. In energia nervoasă a 
epuizării, în fiorul greţos al fricii, am văzut ceva, am prins 
ceva. A fost ca şi cum s-ar fi mişcat ceva, o umbră sesizată 
cu coada ochiului. Fii sinceră: chiar am fost eu motivul, ai 
întrebat, care te-a făcut să intri în apă? Să fi fost tu sau 
Robbie? Să fi fost o combinaţie între voi doi? 

Podeaua părea să se-ncline şi m-am apucat de blatul din 
bucătărie ca să mă ţin pe picioare. O combinaţie între voi 
doi. Mi s-a tăiat respiraţia şi o menghină îmi încleşta 
pieptul, ca înaintea unui atac de panică. Am aşteptat ca 
lumea să devină albă, dar nu. Am rămas în picioare şi am 
continuat să respir. O combinație. Am alergat spre scări, le- 
am urcat în goană, am dat buzna în camera ta şi iată! Poza 
ta cu Lena, în care ea rânjeşte ca un animal de pradă - nu 
eşti tu, nu e zâmbetul tău. E al /ui. Al lui Robbie Cannon. ÎI 
văd şi acum, strălucitor, zâmbetul pe care mi l-a aruncat în 
timp ce e întins peste trupul tău şi-ţi împinge umerii în 
nisip. Asta e ea, asta e Lena. E o combinaţie între voi doi. 
Lena e a ta și e a lui. Lena e fiica lui Robbie Cannon. 


Jules 


M-am aşezat pe pat cu poza înrămată în mână. Tu şi ea 
îmi zâmbeaţi, mi s-au umplut ochii de lacrimi fierbinți şi în 
sfârşit am plâns după tine, cum ar fi trebuit s-o fac la 
înmormântare. M-am gândit la ce făcuse el în ziua aia, la 
cum se uitase la Lena - îi judecasem complet greşit 
privirea. Nu era de animal de pradă, ci de proprietar. Nu se 
uita la ea ca la o fată ce putea fi sedusă, posedată. Deja îi 
aparţinea. Poate venise să ia ceea ce-i aparţinea de drept? 

N-a fost greu de găsit. Tatăl lui avea un lanţ strident de 
magazine de maşini în toată zona de nord-est. Cannon Cars 
se numea compania. Aia nu mai exista, dăduse faliment cu 
ani în urmă, dar mai rămăsese o versiune mai mică, 
amărâtă, ieftină, în Gateshead. Am găsit un site prost 


— 205 — 


construit cu poza lui pe prima pagină, poză făcută cu ceva 
timp în urmă, din câte vedeam. Era mai puţin burduhănos 
atunci, trăsăturile încă mai aminteau de băiatul frumos şi 
crud. 

N-am sunat la poliţie, eram sigură că n-aveau să m- 
asculte. Am luat cheile de la maşină şi-am plecat. La ieşirea 
din Beckford eram aproape mândră de mine - mă 
prinsesem, preluam controlul. Cu cât mă îndepărtam mai 
mult, cu atât mă simţeam mai puternică, cu atât mi se 
risipea ceața oboselii şi mi se relaxau membrele. Mi s-a 
făcut foame, o foame de lup şi am savurat senzaţia; mi-am 
muşcat interiorul obrazului şi-am simţit gust de fier. leşise 
la suprafaţă o mai veche parte din mine, o relicvă furioasă, 
neînfricată; îmi imaginam cum îmi vărs furia pe el, cum îl 
sfâşii cu unghiile. Mă vedeam ca o amazoană care-l face 
bucăţi. 


Service-ul auto era într-un cartier sărăcăcios, sub podul 
de cale ferată. Un loc sumbru. Până să ajung, îmi dispăruse 
curajul. Când schimbam vitezele sau semnalizam, îmi 
tremurau mâinile, iar gustul din gură nu mai era de sânge, 
ci de suc gastric. Încercam să mă concentrez la ce aveam 
de făcut - s-o găsesc pe Lena, s-o văd în siguranţă -, dar 
toată energia îmi era secătuită de efortul pe care-l făceam 
ca să împing înapoi amintirile pe care le reprimasem mai 
bine de jumătate de viaţă, şi care acum se ridicau ca nişte 
buşteni la suprafaţa unei ape. 

Am parcat vizavi de service. Afară era un bărbat care 
fuma - tânăr, nu era Cannon. M-am dat jos din maşină şi, 
cu picioarele tremurând, am traversat strada ca să vorbesc 
cu el. 

— Aş vrea să vorbesc cu Robert Cannon, se poate? am 
spus. 

— Aia-i maşina ta? spuse, arătând spre maşina din 
spatele meu. Poţi s-o bagi înăuntru... 

— Nu, nu de-aia am venit. Trebuie să vorbesc cu... E aici? 

— N-ai venit pentru maşină? E în birou, spuse arătând 
undeva în spatele lui. Poţi să intri, dacă vrei. 


— 206 — 


Am scrutat caverna întunecată şi mi s-a strâns stomacul. 

— Nu, am spus cât am putut de ferm. Prefer să vorbesc 
cu el afară. 

Îşi supse dinţii şi cu un bobârnac aruncă în stradă ţigara 
fumată pe jumătate. 

— Cum vrei, spuse şi intră alene înăuntru. 

Mi-am băgat mâna în buzunar şi mi-am dat seama că-mi 
lăsasem telefonul în geantă, care rămăsese pe scaunul din 
dreapta. Am dat să mă întorc, conştientă că, dacă o 
făceam, nu mă mai întorceam, dacă ajungeam în siguranţa 
maşinii, aveam să-mi pierd definitiv şi ultima urmă de curaj, 
o să pornesc motorul şi o să plec. 

— Cu ce te-ajut? 

Am îngheţat. 

— Voiai ceva, păpuşă? 

M-am întors şi iată-l: şi mai urât decât în ziua 
înmormântării. Faţa puhavă, fălcile căzute, nasul vineţiu, 
străbătut de vinişoare albastre, care se întindeau şi pe 
obraji, ca un estuar pe-o hartă. Pasul îmi era cunoscut, felul 
în care se înclina dintr-o parte-n alta, ca o corabie, în timp 
ce se apropia de mine. Mă scruta atent. 

— Ne cunoaştem? 

— Eşti Robert Cannon? am întrebat. 

— Da, eu sunt Robbie. 

Pentru o fracțiune de secundă mi-a fost milă de el. Pentru 
cum şi-a spus numele, folosind şi acum diminutivul. Robbie 
e nume de copil, nume de băieţel care aleargă prin grădină 
şi se caţără în copaci. Nu e nume de ratat obez, de falit cu 
un service dubios într-un cartier sărac. A păşit spre mine şi 
m-a ajuns o pală de miros: transpiraţie şi băutură. Orice 
urmă de milă se evaporă când trupul meu şi-l aminti pe-al 
lui zdrobindu-mă de nu mai puteam să respir. 

— Uite ce, drăguță, am multă treabă, spuse. 

Am strâns pumnii. 

— E aici? am întrebat. 

— Cine să fie? 

Se încruntă, apoi îşi dădu ochii peste cap şi-şi scoase 
ţigările din buzunarul blugilor. 


— 207 — 


— Hai, să fiu al naibii, nu-mi spune că eşti prietenă cu 
Shelley! Fiindcă, aşa cum i-am zis şi lui, n-am mai văzut-o 
de săptămâni bune, aşa că, dacă despre aia-i vorba, n-ai 
decât s-o ştergi de-aici, bine? 

— Lena Abbott, am şuierat printre dinţi. E aici? 

Îşi aprinse ţigara. În ochii lui căprui, inexpresivi, apăru o 
sclipire. 

— Cauţi pe... cine? Pe fata lui Nel Abbott? Tu cine eşti? 

Se uita în pir. 

— De ce ai crede că e aici? 

Nu se prefăcea. Era prea prost ca să se prefacă, era clar. 
Nu ştia unde e Lena. Nu ştia cine e. M-am întors să plec. Cu 
cât stăteam mai mult, cu atât avea să-şi pună mai multe 
întrebări, cu atât aveam să mă dau mai tare de gol. 

— Stai aşa, spuse punându-mi o mână pe umăr, iar eu m- 
am răsucit şi l-am îmbrâncit. 

— Ho! spuse ridicând mâinile şi uitându-se-n jur după 
întăriri. 

— Care-i treaba? Eşti...? 

Mă privi cu ochii mijiţi. 

— Te-am văzut la înmormântare. 

În sfârşit se prinse: 

— Julia? 

Un zâmbet i se lăţi pe faţă. 

— Julia! Să fiu al naibii dacă te-am recunoscut data 
trecută... 

Mă măsură din cap până-n picioare. 

— Julia. De ce n-ai zis nimic? 

Mă invită la o ceaşcă de ceai. Am început să râd şi nu m- 
am mai putut opri, am râs până mi-au şiroit lacrimile pe 
faţă, timp în care stătea acolo, la început chicotind 
şovăielnic, până ce veselia aia nesigură se topi şi rămase 
aşa, privindu-mă tâmp, fără să înţeleagă ce se întâmplă. 

— Care-i treaba? întrebă iritat. 

M-am şters la ochi cu dosul palmei. 

— Lena a fugit de-acasă. Am căutat-o peste tot şi m-am 
gândit că poate... 

— Ei, aici nu-i. De ce, Doamne iartă-mă, ai crezut c-ar 


— 208 — 


putea fi aici? Nici n-o cunosc pe puştoaică, am văzut-o 
prima dată-n viaţa mea la înmormântare. Sincer să fiu, m-a 
cam băgat în sperieţi. Arată exact ca Nel. 

Îşi rearanjă trăsăturile într-o imitație proastă de grijă: 

— Mi-a părut rău să aud de cele întâmplate. Mi-a părut 
tare rău, Julia. 

Încercă să mă atingă iar, dar m-am ferit. Veni cu un pas 
mai aproape. 

— Nici... Nu-mi vine să cred că eşti Julia! Arăţi aşa de 
diferit! 

Un zâmbet urât îi mânji faţa. 

— Nu ştiu cum am putut să uit, spuse încet, cu voce 
groasă. Aşa.-i, fată, că eu ţi-am spart balonul? 

Incepu să râdă. 

— Acum mulţi ani. 

Ji-am spart cireşica. Poc! Un sunet vesel, care te trimite 
cu gândul la petreceri, confetti şi torturi - dulci, delicioase 
şi lipicioase; toate astea erau la ani-lumină distanţă de 
limba lui cleioasă în gura mea şi degetele lui murdare 
deschizându-mă cu forţa. Mi-a venit să vomit. 

— Nu, Robbie, am spus, surprinsă să aud cât de limpede, 
sonoră şi calmă îmi era vocea. Nu mi-ai spart cireşica. M-ai 
violat. 

Zâmbetul alunecă de pe mutra lui distrusă. Aruncă o 
privire peste umăr, după care se apropie de mine. Cu capul 
vâjâind de adrenalină, cu respiraţia accelerată, am strâns 
pumnii şi n-am dat înapoi. _ 

— Ce-am făcut? şuieră. Ce dracului zici că am făcut! In 
viaţa mea... Nu te-am violat. 

Şopti cuvântul violat de parcă se temea să nu ne audă 
cineva. 

— Aveam treisprezece ani, am spus. Ti-am zis să te 
opreşti, plângeam de-mi ieşeau naibii ochii din cap, am... 

A trebuit să fac o pauză, simţeam cum mi se umple gâtul 
de lacrimi care-mi înecau vocea şi nu voiam să plâng în faţa 
ticălosului. 

— Ai plâns fiindcă era prima dată, pentru că a durut 
oleacă. N-ai zis nici măcar o dată că nu voiai. N-ai zis nu, 


— 209 — 


spuse încet, încercând să mă convingă. 

După care mai tare, decisiv: 

— A dracu' javră mincinoasă, n-ai zis nici o dată nu. 

Acum începu să râdă. 

— Puteam să am pe oricine, nu ţii minte? Jumătate din 
fetele din Beckford se ţineau după mine cu chiloţii uzi. Am 
avut-o pe soră-ta, cea mai bună bucată din zonă. Chiar 
crezi că aveam nevoie să violez o vacă grasă ca tine? 

Credea ce spunea. Clar, credea fiecare cuvânt şi atunci 
am fost înfrântă. În toţi anii ăştia nu s-a simţit deloc 
vinovat. N-a avut o secundă de remuşcare, fiindcă în 
mintea lui, ce făcuse nu era viol. După atâţia ani, tot mai 
credea că-i făcuse grasei o favoare. 

Am plecat. În spatele meu, îl auzeam că se ţinea după 
mine, înjurând în barbă. 

— Totdeauna ai fost o javră dementă, nu? Totdeauna. Nu 
pot să cred c-ai venit aici ca să zici mizeriile astea, ca să 
zici... 

M-am oprit brusc, la vreo doi metri de maşină. Undeva, în 
adâncul tău, aşa-i că ti-a plăcut? Ceva se schimbă. Dacă 
Robbie nu credea că m-a violat, cum ai fi putut tu să crezi 
asta? Despre ce vorbeai, Nel? Ce mă întrebai? In adâncul 
meu mi-a plăcut ce? 

M-am răsucit. Robbie stătea în spatele meu cu mâinile 
atârnate ca nişte hălci de carne şi cu gura căscată. 

— Ea ştia? l-am întrebat. 

— Ce? 

— Nel ştia? am ţipat la el. 

Rânji: 

— Ce să ştie Nel? Că te-am futut? Cred că glumeşti. la 
închipuie-ţi ce-ar fi zis dacă-i spuneam că i-am tras-o soră- 
sii imediat ce-am terminat în ea! 

Începu să râdă. 

— l-am zis prima parte, că te-ai dat la mine, erai beată 
praştie şi te agăţai şi mă priveai cu mutra aia grasă şi tristă 
şi cerşeai te rog? Ca un căţel, aşa erai, totdeauna pe lângă 
noi, totdeauna cu ochii pe noi când eram cu ea, pândindu- 
ne, chiar şi când eram în pat îţi plăcea să te uiţi, nu? 


— 210 — 


Credeai că nu vedeam? 

Incepu iar să râdă. 

— Vedeam. Făceam mişto de cât de perversă erai, mica 
balenă tristă, neatinsă, nepupată, căreia îi plăcea să se uite 
cum şi-o pune bunăciunea de soră-sa. 

Clătină din cap. 

— Viol? Mă faci să râd. Voiai şi tu ce-i dădeam lui Nel şi 
nu te-ai ferit s-o arăţi. 

M-am văzut stând sub copaci sau lângă uşa dormitorului 
şi privindu-i. Avea dreptate, chiar îi urmăream, dar nu cu 
poftă, nici cu invidie, ci cu un fel de fascinaţie oribilă. Mă 
uitam ca un copil, asta eram. Eram o fetiţă care nu voia să 
vadă ce i se făcea surorii ei (întotdeauna arăta de parcă 
cineva îţi făcea ceva), dar care nu putea să-şi ferească 
privirea. 

— l-am zis că te-ai dat la mine, apoi ai fugit smiorcăindu- 
te când te-am repezit, iar ea a alergat după tine. 

În mintea mea se produse deodată o avalanşă de 
imagini: sunetul cuvintelor tale, furia ta incandescentă, 
apăsarea mâinilor tale când m-ai ţinut cu capul sub apă şi- 
apoi m-ai apucat de păr şi m-ai tras la mal. 

Vacă proastă ce eşti, ce-ai făcut? Ce încercai să faci? 

Ori ai spus cumva Vacă proastă, ce-a fost în capul tău? 

Şi-apoi Îmi pare rău că te-a rănit, dar la ce te-aşteptai? 

Am reuşit să ajung la maşină, căutându-mi frenetic cheia, 
cu mâini tremurătoare. Robbie era tot în spatele meu, 
vorbind: 

— Aşa, fugi cât te ţin picioarele, zdreanţă mincinoasă! 
Nici vorbă să fi crezut că fata e aici, aşa-i? A fost doar un 
pretext, nu? Ai venit să mă vezi. Mai voiai o porţie? 

Îl auzeam râzând în timp ce se îndepărta, apoi mi-a 
aruncat insulta de rămas-bun de vizavi. 

— Nicio şansă, păpuşă, de data asta nu. Oi fi slăbit tu 
ceva, dar tot hidoasă eşti. 

Am pornit maşina, am intrat pe bandă şi mi-a murit 
motorul. Înjurând, am pornit iar motorul şi m-am îndepărtat 
smucit, cu pedala de acceleraţie la podea, disperată să 
măresc cât pot distanţa dintre el şi mine şi recenta 


— 211 — 


întâlnire, conştientă că ar trebui să-mi fac griji pentru Lena, 
dar incapabilă să mă concentrez la asta, fiindcă nu mă 
puteam gândi decât la un singur lucru: N-ai ştiut. 

N-ai ştiut că m-a violat. 

Când ai zis Îmi pare rău că te-a rănit, voiai să spui căci 
părea rău că mă simţeam respinsă. Când ai zis La ce te- 
aşteptai? Voiai să spui că normal că m-a respins, eram doar 
un copil. Şi când m-ai întrebat Undeva, în adâncul tău, aşa-i 
că ti-a plăcut? Nu vorbeai despre sex, vorbeai despre apă. 

Ochelarii de cal îmi căzuseră de la ochi. Am fost oarbă şi 
proastă. N-ai ştiut. 

Am tras pe marginea drumului şi-am început să plâng în 
hohote, cu trupul întreg torturat de groaznica, oribila 
descoperire: n-ai ştiut. Toţi anii ăştia, Nel. Toţi anii ăştia ți- 
am atribuit o cruzime malefică şi ce făcuseşi ca să o meriţi? 
Ce-ai făcut ca să o meriţi? Toţi anii ăştia în care nu te-am 
ascultat, în care nu te ascultam niciodată. Şi-acum părea 
imposibil să nu fi înţeles, să nu-mi fi dat seama că atunci 
când m-ai întrebat Undeva, în adâncul tău, aşa-i că ti-a 
plăcut? Vorbeai despre râu, despre noaptea aia de la râu. 
Voiai să ştii cum era să te abandonezi cu totul apei. 

M-am oprit din plâns. În mintea mea, ai bombănit: Julia, 
n-ai timp de asta, iar eu am zâmbit. „Ştiu”, am spus cu 
voce tare. „Ştiu.” Nu-mi mai păsa ce credea Robbie, nu-mi 
păsa că toată viaţa lui şi-a spus că n-a făcut nimic rău; aşa 
fac bărbaţii ca el. Ce-mi păsa ce credea el? Pentru mine nu 
conta. Contai tu, ce ştiai şi ce nu ştiai şi faptul că te 
pedepsisem toată viaţa pentru ceva ce n-ai făcut. Şi acum 
nu mai aveam cum să-ţi cer iertare. 

Întoarsă în Beckford, am oprit maşina pe pod, am coborât 
treptele acoperite cu muşchi şi-am străbătut poteca de 
lângă râu. Era după-amiază devreme, aerul se răcorea şi se 
simţea briza. Nu era o zi perfectă pentru înot, dar 
aşteptasem atât de mult şi voiam să fiu acolo, cu tine. 
Acum era singura cale să mă apropii de tine, singurul lucru 
care-mi mai rămăsese. 

Mi-am scos pantofii şi-am stat pe mal în blugi şi tricou. 
Am început să înaintez măsurat, un picior înaintea celuilalt. 


— 212 — 


Am închis ochii şi-am icnit când picioarele mi s-au cufundat 
în mâlul rece, dar nu m-am oprit. Am continuat să înaintez, 
iar când apa mi-a ajuns peste cap, mi-am dat seama, cu 
toată teroarea care mă cuprinsese, că-mi plăcea senzaţia. 
Chiar îmi plăcea. 


Mark 


Prin bandajul înfăşurat pe mâna lui Mark mustea sângele. 
Nu reuşise să şi-l pună ca lumea şi, oricât încerca, nu se 
putea opri să nu strângă mult prea tare volanul. Îl înjunghia 
falca şi în spatele ochilor îi pulsa o durere vie, paralizantă. 
Menghina îşi făcuse din nou apariţia la tâmple; simţea cum 
sângele i se strecura cu greu prin venele de la cap şi mai că 
auzea cum începe să-i crape ţeasta. Fusese nevoit să 
oprească de două ori pe marginea drumului ca să vomite. 

Habar n-avea încotro să fugă. La început o luase spre 
nord, către Edinburgh, dar s-a răzgândit la jumătatea 
drumului. Oare nu se aşteptau s-o ia într-acolo? O să 
găsească filtre de poliţie la intrarea în oraş, să i se pună 
lanterna în ochi, să fie târât din maşină de mâini nemiloase, 
voci calme să-i spună că era şi mai rău ce-l aştepta? Mult 
mai rău. Întoarse şi-o luă pe alt traseu. Nu putea gândi 
limpede când îi plesnea capul de durere. Trebuia să se 
oprească, să respire, să facă un plan. leşi de pe şoseaua 
principală şi-o luă spre coastă. A 

Se întâmplau toate lucrurile de care se temuse. Işi văzu 
viitorul  desfăşurându-se înaintea ochilor şi-l reluă la 
nesfârşit în minte: poliţia la uşă, ziariştii zbierând întrebări 
către el în timp ce era târât, cu o pătură-n cap, spre o 
maşină. Ferestrele reparate doar ca să fie iar sparte. Insulte 
abjecte pe pereţi, excremente îndesate în fanta pentru 
scrisori. Procesul. Dumnezeule mare, procesul! Expresia de 
pe chipurile părinţilor lui în timp ce Lena îşi rostea 
acuzaţiile, întrebările pe care avea să le pună instanţa: 
când, unde, de câte ori?  Ruşinea.  Condamnarea. 
Închisoarea. Toate lucrurile de care-o prevenise pe Katie, 
tot ce-i spusese că avea să i se întâmple. N-o să 


— 213 — 


supravieţuiască. Îi spusese că n-o să supravieţuiască. 


În seara aia de vineri din iunie nu se aşteptase s-o vadă. 
Trebuia să se ducă la o aniversare, nu se putea fofila. Işi 
aminti cum a deschis uşa şi-a simţit valul ăla de plăcere 
care-l încerca întotdeauna când o privea, asta înainte să 
apuce să citească expresia de pe faţa ei. Neliniştită, 
bănuitoare. Fusese văzut în după-amiaza aia vorbind cu Nel 
Abbott în parcarea şcolii. Despre ce vorbiseră? Şi ce avea el 
de vorbit cu Nel? 

— Am fost văzut? De cine? 

Era amuzat, credea că e geloasă. 

Katie se-ntoarse cu spatele frecându-şi ceafa cu mâna, 
cum făcea când era agitată sau stânjenită. 

— K? Ce e? 

— Ştie, spuse încet Katie fără să-l privească, iar pământul 
îi dispăru brusc de sub tălpi, azvârlindu-l în neant. 

O înşfăcă de braţ şi-o răsuci spre el. 

— Cred că Nel Abbott ştie. 

Şi-atunci de pe buzele ei se revărsă totul, toate 
minciunile, tot ce-i ascunsese. Lena ştia de luni bune, la fel 
şi fratele lui Katie. 

— Isuse Cristoase! Isuse Cristoase, Katie, cum ai putut să 
nu-mi spui? Cum ai putut... /suse! 

Nu mai ţipase niciodată la ea, vedea cât era de speriată, 
îngrozită şi supărată, dar nu se putu abţine. 

— Tu pricepi ce-o să-mi facă? Ai idee ce înseamnă să intri 
în puşcărie ca pedofil? 

— Dar nu eşti! ţipă ea. 

O înşfăcă iar (şi acum i se aprinseră obrajii de ruşine din 
cauza asta): 

— Ba sunt! Exact asta sunt. În asta m-ai transformat! 

l-a zis să plece, dar ea a refuzat. Îl implora, se ruga de el, 
îi jura că Lena n-o să vorbească niciodată. Lena mă iubeşte, 
nu mi-ar face niciodată rău. || convinsese pe Josh că se 
terminase, că nu se întâmplase nimic, nu mai avea de ce 
să-şi facă griji, dacă spunea ceva nu reuşea decât să frângă 
inimile părinţilor. Dar Nel? 


— 214 — 


— Nici nu sunt sigură, de fapt, că ştie, i-a spus Katie. 
Lena a zis că s-ar putea să fi auzit ceva... 

Lăsă propoziţia neterminată, iar el îşi dădu seama după 
privirea ei că minţea. N-o putea crede. Nu putea crede 
nimic din ce-i spunea. Fata asta frumoasă, care-l 
hipnotizase, îl vrăjise, nu trebuia crezută. 

S-a terminat, i-a spus, şi a văzut cum chipul i se boţeşte, 
apoi s-a desprins de ea când a încercat să-l îmbrăţişeze şi a 
împins-o de lângă el, mai întâi cu blândeţe, apoi ferm. 

— Nu, ascultă, ascultă-mă! Wu mai pot să mă văd cu tine, 
nu aşa. Niciodată, pricepi? S-a terminat. Nu s-a întâmplat 
niciodată. Între noi nu e nimic - n-a fost niciodată nimic. 

— Mark, te implor, nu spune asta! 

Hohotea aşa de tare că abia mai respira, iar inima lui se 
frânse. 

— Te rog, nu spune asta. Te iubesc... 

Simţi că se înmoaie, o lăsă să-l ia în braţe, o lăsă să-l 
sărute şi simţi cum îi slăbeşte hotărârea. Se lipi strâns de el 
şi el văzu brusc în minte imaginea clară a altui trup lipit de- 
al lui şi nu doar unul, ci mai multe: trupuri masculine 
împingându-se în corpul lui bătut, distrus, violat; imaginea îl 
făcu s-o respingă violent. 

— Nu! Nu! Ai idee ce-ai făcut? Mi-ai distrus viaţa, pricepi? 
Când o să se afle, când jigodia o să se ducă la poliţie - şi o 
să se ducă -, viaţa mea se va sfârşi. Ştii ce păţesc bărbaţii 
ca mine în închisoare? Ştii? Crezi că o să supraviețuiesc? 
Nu. Viaţa mea va fi terminată. 

Văzu frica şi durerea de pe chipul ei şi tot spuse: 

— Şi-o să fie din cauza ta. 

Când i-au scos trupul din bulboană, Mark s-a pedepsit. 
Zile în şir abia a reuşit să se dea jos din pat şi cu toate 
astea a trebuit să iasă din casă, să se ducă la şcoală, să se 
uite la locul ei gol, să dea piept cu durerea prietenilor şi a 
părinţilor ei fără să arate niciun strop din durerea lui. El, 
care o iubise cel mai mult, nu avea voie să o jelească aşa 
cum merita. Nu avea voie s-o jelească aşa cum merita şi el, 
deşi torturat de amintirea cuvintelor pe care i le spusese la 
mânie, ştia că, de fapt, nu era vina lui. Nimic din toate 


— 215 — 


astea nu era vina lui - n-avea cum să fie. Cine poate să 
aleagă de cine se îndrăgosteşte? 


Mark auzi o bufnitură şi tresări, trăgând de volan către 
mijlocul drumului, apoi prea tare în cealaltă parte, de ajuns 
să derapeze pe pietrişul de pe lângă şosea. Se uită în 
oglinda retrovizoare. Crezu că lovise ceva, dar nu se vedea 
nimic, doar asfalt gol. Trase adânc aer în piept şi strânse iar 
volanul, crispându-se când acesta se apăsă în rana de la 
mână. Dădu drumul la radio cu volumul la maximum. 

Tot n-avea idee ce urma să facă cu Lena. Prima lui idee 
fusese să meargă spre nord, către Edinburgh, să 
abandoneze maşina într-o parcare şi-apoi să ia feribotul 
către continent. Aveau s-o găsească destul de repede. Mă 
rog, la un moment dat. S-o fi simţit el îngrozitor, dar trebuia 
să-şi spună continuu că nu era vina lui. Ea l-a atacat pe el, 
nu invers. Când a încercat să se apere, s-o respingă, ea a 
continuat să-l atace, iar şi iar, urlând şi înfigându-şi unghiile 
în el, ca un cocoş de luptă. Căzuse lat pe podeaua din 
bucătărie, iar bagajul de mână se dusese pe gresie ca pe 
gheaţă. Din el căzuse, ca la un semn al unei zeități cu un 
pervers simţ al umorului, brăţara. Brăţara pe care-o purta la 
el de când o luase din biroul lui Helen Townsend, obiectul 
care avea o putere pe care încă nu-şi dăduse seama cum s- 
o folosească, ieşise la iveală, alunecând pe podea între ei. 

Lena o privi de parcă era de pe altă planetă. După 
expresia de pe faţa ei, ai fi zis că era o bucată luminiscentă 
de kriptonită$. Apoi confuzia i se risipi şi iar era pe el, numai 
că de data asta avea o foarfecă în mână şi-o repezea cu 
putere spre el, spre faţă, spre gât, cât se poate de hotărâtă. 
Ridică mâinile ca să se apere, iar ea îi despică una dintre 
ele. Acum îi zvâcnea cu furie, în ritm cu bătăile accelerate 
ale inimii. 

Bum, bum, bum. Se uită iar în oglinda retrovizoare - 
nimeni în spate - şi înfipse piciorul în pedala de frână. Se 
auzi o bufnitură oribilă, satisfăcătoare, când trupul ei se izbi 


6 Kriptonită e mineralul din care era alcătuită planeta Krypton, planeta 
natală a lui Superman (N.t.). 


— 216 — 


de metal, apoi se lăsă iar liniştea. 

Trase iar pe dreapta, de data asta nu ca să vomite, ci ca 
să plângă. De mila lui şi a vieţii lui distruse. Plânse cu 
hohote sfâşietoare de frustrare şi deznădejde, lovi volanul 
cu mâna dreaptă iar şi iar şi iar, până-l duru la fel de tare ca 
dreapta. 

Katie avea cincisprezece ani şi două luni când s-a culcat 
cu ea prima dată. Încă zece luni şi n-ar mai fi fost ilegal. Ar 
fi fost de neatins - cel puţin din punct de vedere legal. Ar fi 
fost nevoit să-şi lase slujba şi poate că unii tot ar fi aruncat 
cu pietre, tot l-ar fi făcut în toate felurile, dar ar fi putut 
suporta. Ar fi putut suporta amândoi. Zece luni nenorocite! 
Ar fi trebuit să aştepte. Ar fi trebuit el să insiste să aştepte. 
Katie a fost cea grăbită. Katie nu putea păstra distanţa, 
Katie a forţat situaţia, a vrut să-l facă al ei, fără discuţie. Și 
acum ea nu mai era, iar el urma să plătească pentru asta. 

Nedreptatea asta supura în el ca o infecţie, îi ardea 
carnea ca un acid, menghina continua să se strângă tot mai 
tare, iar el îşi dori din toată inima să-l zdrobească odată, să- 
i despice capul şi, ca şi ea, ca şi Katie, să termine şi el cu 
tot. 


Lena 


M-am trezit speriată, nu ştiam unde eram. Nu vedeam 
nimic. Dar mi-am dat seama după zgomot, mişcare şi 
mirosul de benzină că eram într-o maşină. Mă durea rău 
capul, la fel şi gura, era prea cald, nu aveam aer şi ceva mi 
se înfigea dureros în spinare, ceva ca un şurub de metal. M- 
am chinuit să-mi duc mâna la spate ca să încerc să-l apuc, 
dar era bine prins. 

Păcat, aveam mare nevoie de-o armă. 

Eram speriată, dar nu puteam să mă las copleşită de 
frică. Trebuia să am mintea limpede. Limpede şi ageră, 
fiindcă, mai devreme sau mai târziu, maşina urma să se 
oprească şi-atunci avea să fie care pe care şi în niciun caz 
n-avea să ne facă el felul și; lui Katie şi mamei şi mie. 
Niciodată - niciodată. Trebuia să cred asta, să-mi spun 


— 217 — 


întruna: la final, eu o să fiu vie şi el mort. 

In săptămânile de după moartea lui Katie mă gândisem 
la o mie de feluri în care să-l fac pe Mark Henderson să 
plătească pentru ce făcuse, dar crima nu mi-a trecut 
niciodată prin cap. Mă gândisem la alte metode: să-i scriu 
chestii pe pereţi, să-i sparg geamurile (zis şi făcut), s-o sun 
pe iubita lui şi să-i spun tot ce ştiam de la Katie: de câte ori, 
când, unde. Că-i plăcea să-i zică „protejata profesorului”. 
M-am gândit să pun nişte băieţi din anul mai mare să-i 
tragă o bătaie soră cu moartea. M-am gândit să-i tai penisul 
şi să i-l dau să-l mănânce. Dar nu m-am gândit să-l omor. 
Până azi. 

Cum am ajuns aici? Nu pot să cred cât de tâmpită am 
putut să fiu să-l las să preia avantajul. N-ar fi trebuit în veci 
să mă duc la el acasă, aşa, fără un plan clar, fără să ştiu 
exact ce o să fac. 

Nici măcar nu m-am gândit, doar am improvizat pe loc, 
de la un pas la altul. Ştiam că se întoarce din vacanţă - îi 
auzisem pe Sean şi Erin vorbind despre asta. După tot ce-a 
zis Louise şi după discuţia cu Julia despre faptul că n-a fost 
vina mea sau a mamei, mi-am zis: „Ştii ceva, a sosit 
momentul!” Voiam doar să stau în faţa lui şi să-l fac să-şi 
asume măcar o parte din vină. Voiam să recunoască, să 
recunoască ce făcuse şi că era ceva rău. Aşa că m-am dus 
acolo şi, având în vedere că deja spărsesem geamul de la 
uşa din spate, a fost uşor să intru. 

Casa mirosea a murdărie, de parcă plecase fără să ducă 
gunoiul sau aşa ceva. O vreme am stat în mijlocul 
bucătăriei şi-am folosit lanterna telefonului ca să mă uit în 
jur, dar apoi m-am hotărât să aprind lumina, fiindcă n-aveai 
cum s-o vezi din stradă şi, chiar dacă o vedeau vecinii, ar fi 
crezut că te-ai întors acasă. 

Mirosea a murdărie, fiindcă era murdar. Dezgustător, 
chiar - chiuveta plină cu vase şi cutii de semipreparate cu 
resturi de mâncare lipite pe ele şi toate suprafeţele 
acoperite cu un strat de slin. Şi tone de sticle goale de vin 
roşu în coşul de reciclate. Nu era deloc cum mă aşteptam. 
După cum era la şcoală - îmbrăcat foarte îngrijit şi cu 


— 218 — 


unghiile curate, tăiate scurt -, credeam că e cam fixist cu 
ordinea şi curăţenia. 

M-am dus în living şi m-am uitat în jur, din nou cu 
ajutorul telefonului - n-am aprins lumina acolo, se putea 
vedea din stradă. Era aşa de banal! Mobilă ieftină, o 
mulţime de cărţi şi CD-uri, nimic pe pereţi. Banal, murdar şi 
trist. 

Sus era şi mai rău. Dormitorul puţea de-a dreptul. Patul 
nefăcut, dulapurile deschise şi mirosea urât - altfel decât 
jos, mirosea a acru şi a transpiraţie, a animal bolnav. Am 
tras draperiile şi am aprins veioza de pe noptieră. Era mai 
urât decât la parter, arăta ca şi cum acolo locuia un bătrân 
- pereţi galbeni hidoşi, draperii maro şi pe jos haine şi 
hârtii. Am deschis un sertar şi în el erau dopuri de urechi şi 
o unghieră. În sertarul de jos erau prezervative, lubrifiant şi 
cătuşe cu puf. 

Mi s-a făcut rău. M-am aşezat pe pat şi-atunci am văzut 
că cearşaful se trăsese puţin de pe saltea în colţul opus şi 
dedesubt se vedea o pată maro. Am crezut că o să vomit. 
Era dureros, dureros fizic să mă gândesc la Katie aici, cu el, 
în camera asta oribilă, în casa asta scârboasă. Mă 
pregăteam să plec. Oricum era o idee proastă că venisem 
aici fără să am un plan. Am stins lumina, am coborât la 
parter şi eram aproape la uşa din spate când am auzit afară 
un zgomot, paşi venind pe alee. Şi-apoi s-a deschis uşa şi 
iată-l. Arăta urât, cu faţa şi ochii roşii şi gura deschisă. Pur 
şi simplu m-am repezit la el. Voiam să-i scot ochii din mutra 
aia urâtă, voiam să-l aud ţipând. 

Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea. A căzut, cred, şi eu 
eram în genunchi şi ceva a alunecat pe podea către mine. 
O bucată de metal, ca o cheie. M-am întins după ea şi am 
descoperit că nu era zimţată, ci netedă. Un cerc. Un cerc de 
argint cu o clemă din onix negru. Am întors-o de pe-o parte 
pe alta. Auzeam ticăitul sonor al ceasului din bucătărie şi 
respiraţia lui Mark. „Lena”, a zis, iar eu m-am uitat în ochii 
lui şi-am văzut că îi era frică. M-am ridicat în picioare. 
„Lena”, din nou şi a pornit spre mine. Am zâmbit, fiindcă 
zărisem cu coada ochiului un alt obiect argintiu, ascuţit, şi 


— 219 — 


ştiam exact ce-aveam de făcut. O să trag aer în piept ca să 
mă calmez şi o să aştept să-mi spună numele încă o dată, 
apoi iau foarfeca de pe masa din bucătărie şi-aveam să i-o 
înfig în gât jegosului. 

„Lena”, a zis şi s-a întins să mă apuce şi după aia totul s- 
a întâmplat foarte repede. Am apucat foarfeca şi m-am 
repezit la el, dar e mai înalt ca mine şi avea braţele 
ridicate, aşa că trebuie să fi ratat, nu? Din moment ce nu e 
mort, ci e la volan, iar eu sunt închisă în portbagaj, cu 
ditamai cucuiul. 

Am început să urlu ca proasta, serios, cine să mă audă? 
Îmi dădeam seama că maşina mergea repede, dar tot am 
urlat, Dă-mi drumul, dă-mi drumul, ticălos nenorocit! Am 
dat cu pumnii în capota de metal, ţipând cât de tare 
puteam şi-atunci, brusc, bum! Maşina s-a oprit şi m-am izbit 
de capătul portbagajului şi-abia atunci am început să plâng. 

Nu doar de durere. Nu ştiu de ce, mă tot gândeam la 
ferestrele alea pe care le-am spart cu Josh şi la cât de tare 
s-ar fi supărat Katie. Ar detesta tot ce s-a întâmplat: că 
fratele ei a fost nevoit să spună adevărul după luni de 
minciună, că am fost rănită în halul ăsta, dar cel mai mult 
ar detesta geamurile alea sparte, exact de asta îi fusese cel 
mai groază. De ferestre sparte şi de cuvântul pedo scrijelit 
pe pereţi, de rahat împins prin fanta de scrisori şi de ziarişti 
pe trotuar şi de oameni care scuipă şi dau pumni. 

Am plâns de durere şi de mila lui Katie, de cum i-ar fi 
rupt inima situaţia asta. Dar ştii ceva, K? M-am trezit că-i 
şopteam lui Katie ca o nebună, ca Julia mormăind în 
întuneric de una singură. Îmi pare rău. Îmi pare tare rău, 
fiindcă el nu merită aşa ceva. Pot să spun asta, fiindcă te-ai 
dus, iar eu sunt închisă în portbagajul maşinii lui cu sânge-n 
gură şi capul spart, aşa că pot să spun categoric: Mark 
Henderson nu merită să fie hăituit sau bătut. Merită mai 
rău. Ştiu că l-ai iubit, dar nu ti-a distrus doar ţie viața, a 
distrus-o şi pe-a mea. A omorât-o pe mama. 


Erin 


— 220 — 


Eram în biroul din spate cu Sean când a venit vestea. O 
tânără palidă, cu o expresie şocată, a băgat capul pe uşă. 

— Incă una, domnule. Cineva a văzut-o de sus, de pe 
culme. E cineva în apă, o tânără. 

Sean a făcut o mutră de-am zis că o să vomite. 

— Nu se poate, am spus. Peste tot sunt poliţişti, cum să 
mai fie încă una? 


Până să ajungem acolo, pe pod se adunase o mulţime, iar 
poliţiştii se străduiau să-i ţină pe oameni acolo. Sean o 
luase la fugă şi eu după el, gonind printre copaci. Voiam să 
încetinesc, să mă opresc. Ultimul lucru din lume pe care 
voiam să-l văd era cum o scoteau pe fata aia din apă. 

Insă nu era ea, ci Jules. Când am ajuns acolo, era deja pe 
mal. In văzduh plutea un sunet ciudat, ca o ciondăneală de 
coţofene. Mi-a luat o vreme să-mi dau seama că venea de 
la ea, de la Jules. Era clănţănitul dinţilor ei. Tremura din tot 
corpul, iar hainele ude leoarcă erau lipite de trupul ei jalnic 
de slab, îndoit de la mijloc ca un scaun pliant. Am strigat-o 
şi a ridicat ochii, privirea ei trecând prin mine, de parcă nu 
putea focaliza, de parcă nu-şi dădea seama cine eram. 
Sean îşi scoase haina şi i-o puse pe umeri. 

Mormăia ceva ca-n transă. Nimic inteligibil, aproape că 
părea să nu observe că eram acolo. Pur şi simplu tremura, 
uitându-se la apa neagră, iar buzele i se mişcau ca atunci 
când o văzuse pe soră-sa pe masa de la morgă, silențios, 
dar cu noimă, de parcă se certa cu un adversar nevăzut. 

Uşurarea, câtă era, abia dacă a durat câteva minute, căci 
apăru următoarea criză. Poliţiştii care se duseseră să-l 
întâmpine pe Mark Henderson la întoarcerea din vacanţă au 
găsit casa goală. Şi nu doar goală, însângerată: erau semne 
de luptă în bucătărie, podeaua şi clanţele mânjite de sânge, 
iar maşina lui Henderson dispăruse. 

— Ah, Dumnezeule, Lena! spuse Sean. 

— Nu, am tipat, încercând să mă conving şi pe mine, nu 
doar pe Sean. 

Mă gândeam la conversaţia pe care-o purtasem cu 
Henderson în dimineaţa de dinaintea plecării sale în 


— 221 — 


vacanţă. Avea ceva omul ăla, ceva moale, slab. Ceva ca o 
rană. Nimic nu-i mai periculos decât un astfel de bărbat. 

— Nu. Erau poliţişti la el acasă, îl aşteptau, n-avea cum... 

Dar Sean mă contrazise: 

— Ba nu, nu erau. Nu erau acolo. Azi-noapte a fost un 
accident grav pe A68 şi s-a dat adunarea generală. S-a 
decis redistribuirea resurselor. La casa lui Henderson n-a 
fost nimeni până azi-dimineaţă. 

— Futu-i. Futu-i! 

— Exact. Trebuie să se fi întors, să fi văzut toate 
geamurile sparte şi să fi tras rapid concluzia corectă. Că 
Lena Abbott ne-a spus ceva. 

— Şi-apoi? S-a dus la ea acasă, a luat-o şi a adus-o la el? 

— De unde vrei să ştiu? mă repezi Sean. E vina noastră. 
Ar fi trebuit să supraveghem casa, pe Lena... E vina noastră 
c-a dispărut. 


Jules 


Polițistul - unul pe care nu-l mai văzusem - a vrut să intre 
cu mine în casă. Era tânăr, poate douăzeci şi cinci de ani, 
deşi chipul lui imberb, de îngeraş, îl făcea să pară şi mai 
mic. Cu toate că părea tare amabil, am insistat să plece. Nu 
voiam să fiu singură cu un bărbat în casă, oricât de 
inofensiv părea. 

M-am dus sus şi mi-am pregătit o baie. Apă, apă peste 
tot. Nu-mi venea să mă cufund iar în apă, dar nu exista 
metodă mai bună de a-mi scoate frigul din oase. M-am 
aşezat pe marginea căzii cu telefonul în mână, muşcându- 
mi buza ca să-mi opresc clănţănitul dinţilor. Sunam întruna 
la Lena şi de fiecare dată auzeam mesajul ei vesel, vocea ei 
plină de-o lumină pe care n-am auzit-o niciodată într-un 
dialog cu mine. 

Când cada s-a umplut pe jumătate, m-am lăsat în apă cu 
dinţii încleştaţi de panică şi pulsul tot mai rapid pe măsură 
ce mă cufundam. N-ai nimic, n-ai nimic, n-ai nimic. Tu ai 
spus asta. În noaptea aceea, când eram împreună aici, în 
baie, când ai turnat pe mine apă fierbinte, când m-ai alinat. 


— 222 — 


Eşti bine, spuneai. Eşti bine, Julia. Eşti bine. Bineînţeles că 
nu era aşa, dar tu nu ştiai. Tot ce credeai tu că se 
întâmplase era că avusesem o zi oribilă, se făcuse mişto de 
mine, fusesem umilită, apoi respinsă de un băiat care-mi 
plăcea. Şi că, în cele din urmă, într-un gest exagerat de 
melodramatic, mă dusesem la Bulboana Înecaţilor şi mă 
aruncasem în apă. 

Erai furioasă crezând că o făcusem ca să-ţi fac ţie rău, să 
te bag în belea. Să o fac pe mama să mă iubească pe mine 
mai mult, şi mai mult decât o făcea deja. Să o fac să te 
respingă. Fiindcă ar fi fost vina ta, nu? Tu mă hărţuiai şi tot 
tu trebuia să ai grijă de mine, iar asta se întâmplase sub 
ochii tăi. 

Am oprit robinetul cu degetul mare de la picior şi mi-am 
lăsat trupul să alunece în cadă; mi se scufundară umerii, 
apoi gâtul, capul. Am ascultat zgomotele casei, 
distorsionate, înăbușite, stranii din cauza apei prin care le 
auzeam. Un bubuit neaşteptat m-a făcut să sar în sus în 
aerul rece. Am ascultat. Nimic. Imaginaţia îmi juca feste. 

Dar când am alunecat înapoi, am fost sigură că aud un 
scârţâit pe scări, apoi paşi lenți şi regulaţi pe coridor. Am 
ţâşnit ca un arc în capul oaselor, strângând marginea căzii. 
Alt scârţâit. Răsucirea unei clanţe. 

— Lena? am strigat cu voce copilăroasă, subţire şi slabă. 
Lena, tu eşti? 

Tăcerea care-mi răspunse îmi răsună în urechi şi în ea 
mi-am imaginat că aud voci. 

Vocea ta. Un alt apel de-al tău, primul. Primul după 
cearta noastră de la priveghi, după seara în care puseseşi 
întrebarea aia oribilă. Nu mult după aceea - o săptămână, 
poate două - ai sunat seara târziu şi mi-ai lăsat un mesaj. 
Erai înlăcrimată, bolboroseai cuvintele şi abia îţi auzeam 
vocea. Mi-ai spus că te întorceai în Beckford, că te duceai 
să vezi un vechi prieten. Simţeai nevoia să vorbeşti cu 
cineva şi eu nu eram disponibilă. La vremea aia nu m-am 
gândit, nu-mi păsa. 

Abia acum am înţeles şi m-am cutremurat, în ciuda 
fierbinţelii apei. Toţi anii ăştia te-am acuzat, dar ar fi trebuit 


— 223 — 


să fie invers. Te-ai dus înapoi ca să vezi un vechi prieten. 
Căutai consolare, fiindcă eu te respinsesem, refuzam să 
vorbesc cu tine. Şi te-ai dus la e/. Te-am lăsat baltă şi-am 
continuat să o fac. M-am ridicat, mi-am strâns tare 
genunchii cu braţele, iar valurile de durere continuau să mă 
asalteze: te-am lăsat baltă, te-am rănit, iar ce mă ucide de- 
a dreptul e că n-ai ştiut niciodată de ce. Ţi-ai petrecut toată 
viaţa încercând să înţelegi de ce te uram aşa de tare, când 
tot ce aveam de făcut era să-ţi spun. Tot ce-aveam de făcut 
era să răspund când sunai. Şi acum e prea târziu. 

Se mai auzi un zgomot, mai tare - un scârţăit, un zgâriat, 
nu, nu-mi imaginam. Era cineva în casă. Am ieşit din cadă 
şi m-am îmbrăcat cât de silențios am putut. E£ Lena, mi-am 
spus. Sigur e ea. E Lena. M-am furişat prin camerele de la 
etaj, dar acolo nu era nimeni şi din fiecare oglindă, mutra 
mea îngrozită mă maimuţărea. Nu e Lena. Nu e Lena. 

Trebuia să fie ea, dar unde? Poate în bucătărie, fiindcă i- 
ar fi foame - o să cobor şi o să dau de ea acolo, cu capul în 
frigider. Am coborât tiptil scările, am parcurs holul trecând 
pe lângă uşa de la living. Şi-acolo, cu coada ochiului, am 
văzut-o. O umbră. O siluetă. Cineva stătea pe bancheta de 
la fereastră. 


Erin 


Orice era posibil. Când auzi zgomot de copite, te uiţi 
după cai, dar nu poţi să ignori posibilitatea să fie zebre. Nu 
din start. De aceea, cât Sean s-a dus cu Callie să vadă 
scena crimei de la casa lui Henderson, pe mine m-a trimis 
să vorbesc cu Louise Whittaker despre „confruntarea” pe 
care-o avusese cu Lena, înaintea dispariţiei fetei. 

Când am ajuns la familia Whittaker, mi-a deschis Josh, 
care părea să fie întotdeauna de planton. Şi, ca 
întotdeauna, s-a alarmat când m-a văzut. 

— Ce s-a întâmplat? Aţi găsit-o pe Lena? 

Am clătinat din cap: 

— Nu încă. Dar nu te îngrijora... 

Imi întoarse spatele cu umerii căzuţi. L-am urmat în casă. 


— 224 — 


La capătul scărilor se întoarse cu faţa la mine: 

— A fugit din cauza mamei? întrebă roşind un pic. 

— De ce-ai crede asta, Josh? 

— Mama a făcut-o să se simtă prost, răspunse acru. 
Acum, că mama Lenei a murit, dă vina pe Lena pentru tot. 
E o tâmpenie. E la fel de mult vina mea ca a ei, dar pe ea 
aruncă toată vina. lar acum Lena a dispărut, spuse cu voce 
gâtuită. A dispărut. 

— Cu cine vorbeşti, Josh? strigă Louise de sus. 

Fiul ei o ignoră, aşa că am răspuns eu: 

— Cu mine, doamnă Whittaker. Sergentul Morgan. Pot să 
urc? 

Louise purta un trening cenuşiu care văzuse şi zile mai 
bune. Avea părul strâns la spate şi chipul palid. 

— E furios pe mine, spuse în loc de salut. Mă 
învinovăţeşte de fuga Lenei. Crede că eu sunt cauza. 

Am urmat-o pe palier. 

— El dă vina pe mine, eu dau vina pe Nel, pe Lena şi uite- 
aşa se-nvârte roata. 

M-am oprit în pragul dormitorului. Camera era practic 
goală, patul desfăţat, dulapul golit. Pereţii liliachii aveau pe 
ei cicatrici de la piunezele smulse în grabă. Louise zâmbi 
obosită. 

— Puteţi intra. Aproape am terminat. 

Îngenunche şi se întoarse la ce făcea înainte să vin eu, 
adică la pusul cărţilor în cutii de carton. M-am lăsat pe vine 
lângă ea ca s-o ajut, dar până să iau în mână prima carte, 
îmi puse o mână fermă pe braţ. 

— Nu, mulţumesc. Prefer să fac asta singură. 

M-am ridicat. 

— Nu vreau să fiu nepoliticoasă, doar că ţin să nu-i atingă 
alţii lucrurile. E o prostie, aşa-i? spuse uitându-se-n sus la 
mine cu ochi sclipitori. Dar vreau să rămână atinse doar de 
ea. Vreau să rămână ceva din ea pe copertele cărţilor, pe 
aşternuturi, pe peria ei de păr... 

Se opri şi trase adânc aer în piept. 

— Nu par să fac prea mari progrese. Să trec mai departe, 
să trec peste ce-a fost, cu desprinderea de trecut, în 


— 225 — 


general... 

— Nu cred că se aşteaptă nimeni s-o faceţi, am spus 
blând. Nu... 

— Nu încă? Asta sugerează că la un moment dat n-o să 
mă mai simt aşa. Dar ceea ce pare să le scape oamenilor e 
că nu vreau să nu mă mai simt aşa. Cum să nu mă mai simt 
aşa?  Tristeţea mea mi se pare absolut corectă. 
Cântăreşte... exact cât trebuie, mă zdrobeşte destul. Furia 
mea e pură, mă energizează. Mă rog... oftă ea. Doar că 
acum fiul meu mă consideră răspunzătoare de dispariţia 
Lenei. Uneori mă întreb dacă nu crede că am împins-o pe 
Nel Abbott de pe faleză. 

Işi trase nasul. 

— În orice caz, mă învinovăţeşte că Lena a rămas aşa. 
Fără mamă. Singură. 

Stăteam în picioare în mijlocul camerei cu braţele 
încrucişate cu grijă la piept, încercând să nu ating nimic. De 
parcă eram la scena unei crime, de parcă mă temeam să 
nu contaminez dovezile. 

— Nu are mamă - am spus -, dar tată are? Chiar credeţi 
că Lena n-are idee cine e tatăl ei? Ştiţi cumva dacă a vorbit 
vreodată cu Katie despre asta? 

Louise scutură din cap. 

— Sunt sigură că nu ştie. Aşa a spus întotdeauna Nel. Mi 
s-a părut bizar. Ca multe dintre alegerile de părinte ale lui 
Nel, nu doar bizar, ci chiar iresponsabil - adică, dacă există 
probleme genetice, o boală, ceva? În orice caz, mi s-a părut 
nedrept faţă de Lena că nici măcar nu i-a dat copilului 
opţiunea de a-şi cunoaşte tatăl. Când era luată la întrebări - 
şi am luat-o la întrebări când ne înţelegeam mai bine -, 
spunea că a fost o aventură de-o noapte, cu un tip pe care 
l-a cunoscut când s-a mutat la New York. Susţinea că nu-i 
ştia nici numele de familie. Când m-am gândit la asta mai 
târziu, am ajuns la concluzia că trebuia să fi fost o 
minciună, fiindcă văzusem o poză cu Nel la mutarea în 
primul ei apartament din Brooklyn şi tricoul de pe ea era 
întins peste burta deja umflată. 

Louise se opri din aranjatul cărţilor. Clătină iar din cap: 


— 226 — 


— Aşa că, din punctul ăsta de vedere, Josh are dreptate. 
E singură. Nu mai are nicio rudă în afara mătuşii. Sau 
niciuna de care să fi auzit vreodată. Cât despre iubiţi... 

Îmi aruncă un zâmbet trist. 

— Nel mi-a zis odată că se culca numai cu bărbaţi 
însuraţi, fiindcă erau discreţi, fără pretenţii şi-o lăsau să-şi 
vadă de viaţa ei. Aventurile ei erau secrete. Nu mă îndoiesc 
că au fost bărbaţi, dar nu făcea public nimic. Când o 
vedeai, era întotdeauna singură. Singură sau cu fiică-sa. 

Oftă puţin. 

— Singurul bărbat cu care cred c-am văzut-o pe Lena 
purtându-se cât de cât afectuos e Sean. 

Obrajii i se îmbujorară puţin când îi rosti numele şi-şi feri 
chipul, de parcă spusese ceva ce nu trebuia. 

— Sean Townsend? Serios? 

Nu răspunse. 

— Louise? 

Se ridică în picioare să ia un alt teanc de cărţi de pe raft. 

— Louise, ce vreţi să spuneţi? Că Sean are cu Lena o 
relaţie... nepotrivită? 

— O, Doamne, nu! râse tremurat. Nu cu Lena. 

— Nu cu Lena? Deci... cu Nel? Vreţi să spuneţi că a fost 
ceva între el şi Nel Abbott? 

Louise ţuguie buzele şi-şi întoarse faţa de la mine ca să 
nu-i pot citi expresia. 

— Fiindcă, ştiţi, ar fi complet deplasat. Să investigheze 
moartea suspectă a cuiva cu care a avut o relaţie, asta ar 
fi... 

Cum ar fi? Neprofesionist, lipsit de etică, motiv de 
concediere? N-ar face aşa ceva. E absolut imposibil să fi 
făcut asta, imposibil să fi reuşit s-o ascundă de mine. Aş fi 
văzut ceva, aş fi observat ceva, nu? Şi-atunci m-am gândit 
la cum arăta când l-am văzut prima dată, stând pe malul 
bulboanei cu Nel Abbott la picioarele lui, cu capul plecat, de 
parcă se ruga. Ochii umezi, mâinile tremurătoare, aerul 
absent, tristeţea. Dar toate astea erau sigur legate de 
mama lui, nu? 

Louise continuă să pună cărţile în cutii, tăcută. 


— 227 — 


— Ascultaţi-mă, am spus ridicând vocea, ca să-mi acorde 
toată atenţia. Dacă ştiţi că a existat vreo relaţie între Sean 
şi Nel, atunci... 

— N-am spus asta, zise privindu-mă în ochi. N-am spus 
niciodată aşa ceva. Sean Townsend e un om bun. 

Se ridică în picioare. 

— Şi-acum, detectiv Morgan, am o mulţime de treabă. 
Cred că ar fi timpul să plecaţi. 


Sean 


Uşa din spate fusese lăsată deschisă, au spus 
criminaliştii. Nu doar descuiată, ci şi deschisă. Izul de fier 
mi se-nfipse în nări de cum am intrat. Callie Buchan era 
deja acolo, vorbea cu criminaliştii; mă întrebă ceva, dar nu 
eram prea atent la ea, fiindcă mă concentram să aud 
altceva - un animal, un schelălăit. 

— Şşşş, am spus. Auziţi? 

— Au cercetat casa, domnule, spuse Callie. Nu e nimeni 
aici. 

— Are, cumva, câine? am întrebat-o. 

Mă privi buimacă. 

— E vreun câine, un animal în casă? Aţi găsit semne că 
ar fi unul? 

— Nu, niciunul, domnule. De ce? 

Am ascultat iar, dar sunetul dispăruse şi-n urma lui am 
rămas cu o senzaţie de dejă-vu: am mai văzut asta, am mai 
făcut o dată toate astea - am ascultat schelălăitul unui 
câine, am traversat o bucătărie plină de sânge şi-am ieşit în 
ploaie. 

Numai că nu plouă şi nu e niciun câine. 

Callie mă privea lung. 

— Domnule? E ceva aici. 

Arătă cu degetul spre un obiect de pe podea, o foarfecă 
năclăită într-o pată de sânge. 

— Nu vorbim despre o ciupitură, nu? Adică, n-o fi o baltă 
de sânge de la o arteră, dar nici nu e un semn bun. 

— Spitalele? 


— 228 — 


— Deocamdată nimic, nici urmă de vreunul dintre ei. 

Îi sună telefonul şi se duse afară să răspundă. 

Am rămas încremenit în bucătărie în timp ce doi 
criminalişti lucrau în tăcere pe lângă mine. L-am văzut pe 
unul culegând cu penseta un fir lung de păr blond care se 
prinsese în muchia mesei. M-a lovit brusc un val de greață 
şi saliva mi-a inundat gura. Nu reuşeam să mi-l explic: 
văzusem scene ale crimei mai cumplite ca asta - mult mai 
cumplite - şi-am rămas impasibil. Nu? N-am păşit în 
bucătării mult mai însângerate ca asta? 

Mi-am atins palma de încheietură şi mi-am dat seama că 
sergentul Callie vorbea iar cu mine, cu capul băgat pe uşă. 

— Aveţi o clipă, domnule? 

Am urmat-o afară şi, cât îmi scoteam protecţiile de 
plastic de pe pantofi, m-a pus la curent cu ultimele noutăţi. 

— Cei de la Circulaţie au găsit maşina lui Henderson. 
Adică, nu că au găsit-o undeva, dar au văzut Vauxhallul lui 
roşu de două ori pe camerele de supraveghere. 

Se uită în carneţel. 

— Suntem cam nedumeriţi, fiindcă prima poză, făcută 
după ora trei dimineaţa, îl arată pe A68, îndreptându-se 
spre nord, către Edinburgh, dar după vreo două ore, la cinci 
şi un sfert, merge spre sud pe Al, lângă Eyemouth. Aşa că 
poate o fi... lăsat ceva pe drum? 

Vrea să spună că s-ar putea să se fi descotorosit de ceva 
în nord. De ceva sau de cineva. 

— Sau încearcă să ne inducă în eroare? 

— Ori s-a răzgândit în legătură cu locul unde vrea să 
fugă, am spus. Sau e panicat. 

Aprobă. 

— Aleargă aiurea ca o găină fără cap. 

Nu-mi plăcea ideea. Nu voiam să-l ştiu - nici pe el, nici pe 
altcineva - fără cap. Voiam să fie calm. 

— Se vede dacă era cineva în maşină, pe scaunul 
pasagerului? 

Clătină din cap cu buzele strânse: 

— Nu. Bine... 

Nu mai continuă. 


— 229 — 


Bine, asta nu înseamnă ca nu mai e nimeni altcineva în 
maşină. inseamnă doar că cealaltă persoană nu e aşezată 
pe scaun. 

Şi iar senzaţia aceea stranie că mai fusesem odată aici, o 
frântură de amintire care-mi părea străină. Dar cum putea 
să fie a altcuiva? Trebuie să fi făcut parte dintr-o poveste 
pe care mi-o spusese cineva, nu-mi amintesc cine. O 
femeie prăbuşită pe bancheta din spate a unei maşini, 
bolnavă, cu bale la gură, zgâlţâită de convulsii. Nu-i cine 
ştie ce poveste - nu-mi aminteam restul, ştiam doar că 
gândul la ea îmi făcea stomacul ghem. L-am alungat. 

— Newcastle pare locul cel mai evident, spuse Callie. 
Dacă fuge, mă refer. Avioane, trenuri, feriboturi... lumea e 
a lui. Dar e ciudat că de la poza aia de la cinci dimineaţa, n- 
a mai apărut nicăieri, aşa că ori s-a oprit, ori a ieşit de pe 
drumul principal. E posibil s-o ia pe drumuri mai puţin 
circulate, poate chiar pe cel de pe coastă... 

— Nu avea o iubită? am întrerupt-o. O femeie din 
Edinburgh? 

— Celebra logodnică, spuse Callie ridicând sprâncenele. 
Păi, aici v-am luat-o înainte. Tracey McBride - aşa o cheamă 
- a fost ridicată azi-dimineaţă. Poliţiştii o aduc la Beckford 
ca să stăm puţin de vorbă. Dar vă previn că ea zice că nu l- 
a mai văzut pe Mark Henderson de multă vreme. De 
aproape un an, chiar. 

— Ce? Credeam că tocmai au fost în vacanţă împreună. 

— Aşa i-a zis Henderson sergentului Morgan, dar, după 
spusele lui Tracey, nu l-a mai văzut de când a rupt logodna, 
toamna trecută. Spune că i-a dat papucii din senin, se 
îndrăgostise lulea de altă femeie. 

Tracey nu ştia cine era femeia sau cu ce se ocupa. 

— Nici n-am vrut să ştiu, îmi spuse tăios. 

O oră mai târziu stătea în biroul din spate al secţiei şi 
sorbea din ceai. 

— Adevărul e că... am fost destul de afectată. Acum îmi 
caut rochie de mireasă, iar în clipa următoare îmi spune că 
nu poate să meargă mai departe, „pentru că şi-a întâlnit 
iubirea vieţii”. 


— 230 — 


Îmi zâmbi trist, trecându-şi degetele prin părul negru 
scurt. 

— După aia, am tăiat orice legătură cu el. l-am şters 
numărul de telefon din agendă, i-am dat Unfriend pe 
Facebook, tot tacâmul. Puteţi să-mi spuneţi, vă rog, dacă a 
păţit ceva? Nimeni nu vrea să-mi spună ce naiba se 
întâmplă. 

Am scuturat din cap: 

— Îmi pare rău, dar deocamdată nu pot să vă spun prea 
multe. Dar nu credem că a fost rănit. Doar că trebuie să-l 
găsim, să vorbim cu el. Nu ştiţi unde-ar putea să se ducă, 
nu? Dacă arvrea să dispară o vreme. Are părinţi, prieteni în 
zonă...? 

Se încruntă: 

— Are legătură cu femeia aia moartă? Am citit în ziare că 
a mai fost una acum o săptămână sau două. Adică... el nu... 
nu aia era femeia cu care se vedea, nu? 

— Nu, nu. N-are legătură cu acel caz. 

— Aha, bine, spuse uşurată. Ar fi fost cam bătrâioară 
pentru el, nu? 

— De ce spuneţi asta? Îi plăceau femeile mai tinere? 

Tracey păru nedumerită: 

— Nu, adică... cum adică mai tinere? Femeia aia avea... 
cât? Vreo patruzeci de ani, nu? Mark n-are nici treizeci, 
deci... 

— Corect. 

— Chiar nu puteţi să-mi spuneţi ce se-ntâmplă? 

— Mark a fost vreodată violent cu dumneavoastră, şi-a 
pierdut cumpătul sau ceva în genul ăsta? 

— Ce? O, Doamne, nu. Niciodată. 

Se lăsă pe spătar, încruntându-se. 

— L-a acuzat cineva de ceva? El nu-i aşa. E egoist, fără 
îndoială, dar nu e un om rău, nu aşa. 

Am condus-o la maşină, unde-o aşteptau poliţiştii ca s-o 
ducă acasă, întrebându-mă în ce feluri era Mark Henderson 
rău, dacă reuşise să se convingă singur că faptul de a fi 
îndrăgostit îl absolvea de orice păcat. 

— M-aţi întrebat unde s-ar duce, îmi spuse Tracey la 


— 231 — 


maşină. E greu de spus fără să cunosc contextul, dar îmi 
vine în minte un loc. Noi... mă rog, tata are o căsuţă pe 
coastă. Eu şi Mark mergeam acolo destul de des în 
weekenduri. E foarte izolată, nu e nimeni în jur. Mark 
spunea întotdeauna că e locul perfect pentru o evadare. 

— Casa e nelocuită? 

— Nu prea e folosită. Lăsam de obicei o cheie în spate, 
sub un ghiveci, dar la începutul anului am descoperit că 
cineva o folosea fără permisiunea noastră - găseam căni 
scoase din dulapuri, gunoi în coş sau alte de-astea -, aşa că 
n-am mai lăsat cheia. 

— Când s-a întâmplat ultima dată? Când a folosit cineva 
ultima dată casa fără să vă-ntrebe? 

Se încruntă. 

— O, Doamne. E ceva vreme de-atunci. Parcă în aprilie? 
Da, în aprilie. În vacanţa de Paşti. 

— Şi unde anume e locul ăsta? 

— In Howick, spuse. E un cătun minuscul, nu prea e mare 
lucru pe-acolo. Chiar mai sus de Craster. 


Lena 


Când mi-a dat drumul din portbagaj, şi-a cerut scuze. 

— Imi pare rău, Lena, dar ce puteam să fac? 

Am început să râd, mi-a zis să tac, dar avea pumnii 
strânşi şi-am crezut că urma să mă pocnească iar, aşa că 
am tăcut. 

Eram la o casă de lângă mare - doar una, solitară, chiar 
pe marginea falezei stâncoase -, cu grădină şi zid şi afară 
cu o masă ca de terasă de cârciumă. Casa părea închisă, nu 
era nimeni în preajmă. De unde eram nu vedeam nicio altă 
clădire în jur, doar un drum de ţară care trecea pe lângă 
casă, nici măcar unul ca lumea, asfaltat. Nu auzeam nimic, 
nici zgomot de trafic, nimic, doar pescăruşii şi valurile 
spărgându-se pe stânci. 

— N-are sens să tipi, spuse de parcă-mi citise gândurile. 

Apoi mă apucă de braţ şi mă duse la masa de afară şi-mi 
dădu un şerveţel să mă şterg la gură. 


— 232 — 


— O să fii bine, spuse. 

— O să fiu? am întrebat, dar el se mulţumi să-şi ferească 
privirea. 

Am stat mult aşa, unul lângă altul, el cu mâna pe 
antebraţul meu, dar slăbind treptat strânsoarea pe măsură 
ce i se calma respiraţia. Nu mi-am tras braţul. N-avea rost 
să mă opun. Nu încă. Eram speriată, picioarele-mi tremurau 
ca gelatina sub masă şi nu reuşeam să le fac să se 
oprească. Dar adevărul era că aveam senzaţia că ăsta era 
un lucru bun, mă ajuta. Mă simţeam puternică, aşa cum mă 
simţisem când m-a găsit în casă şi ne-am luptat. OK, mă 
rog, a câştigat, dar numai pentru că nu m-am repezit din 
prima să-i dau lovitura de graţie, numai pentru că nu eram 
sigură ce înfruntam. Aia a fost doar prima rundă. Dacă 
credea că m-a învins, o să aibă parte de-o surpriză. 

Dacă ar şti ce simt, prin ce-am trecut, nu cred că m-ar 
ţine de braţ. Cred că ar fugi unde-ar vedea cu ochii, ca să 
scape cu viaţă. 

M-am muşcat tare de buză. Am simţit sânge proaspăt pe 
limbă şi mi-a plăcut. Era o senzaţie plăcută. Imi plăcea 
gustul metalic, îmi plăcea să simt sânge în gură, să am cu 
ce-l scuipa. La momentul potrivit. Aveam să-i pun o groază 
de-ntrebări, dar nu ştiam cu ce să-ncep, aşa că am zis: 

— De ce-ai păstrat-o? 

A trebuit să fac eforturi uriaşe ca să-mi păstrez vocea, să 
n-o las să se frângă sau să tremure sau să piară sau să-i 
indice că eram speriată. N-a zis nimic, aşa că am întrebat 
iar: 

— De ce i-ai păstrat brăţara? De ce n-ai aruncat-o pur şi 
simplu? Sau nu i-ai lăsat-o pe mână? De ce-ai luat-o? 

Îmi dădu drumul la braţ. Nu se uita la mine, privea ţintă 
către mare. 

— Nu ştiu, spuse obosit. Sincer să fiu, habar n-am de ce- 
am luat-o. Ca un fel de asigurare, cred. M-am agăţat de ce- 
am putut. Să am ceva contra cuiva... 

Se opri brusc şi închise ochii. Nu înţelegeam ce zicea, dar 
am simţit că se ivise o ocazie. M-am îndepărtat foarte puţin. 
Apoi un pic mai mult. Deschise iar ochii, dar nu făcu nimic, 


— 233 — 


continua doar să se uite ţintă la apă, cu faţa lipsită de 
expresie. Părea epuizat. Înfrânt. De parcă nu-i mai 
rămăsese nimic pe lume. M-am tras înapoi pe bancă. 
Puteam să fug. La nevoie, sunt foarte iute. Am aruncat o 
privire în spate, către drumul din spatele casei. Aş avea o 
şansă solidă să scap de el dacă aş traversa drumul, aş sări 
zidul de piatră şi-aş lua-o peste câmp. Dacă aş face asta, n- 
ar putea să mă urmărească cu maşina şi-aş putea să scap. 

N-am făcut-o. Cu toate că ştiam că putea fi ultima mea 
şansă, am rămas pe loc. Dacă aveam de ales, mi-am spus, 
mai bine mor după ce aflu ce s-a întâmplat cu mama decât 
să trăiesc şi să mă-ntreb tot restul vieţii, fără să ştiu 
vreodată. Nu cred c-aş putea îndura asta. 

M-am ridicat în picioare. Nu s-a mişcat, doar m-a urmărit 
cum am ocolit masa şi m-am aşezat în faţa lui, obligându-l 
să se uite la mine. 

— Ştii că am crezut că m-a părăsit? Mama. Când au 
găsit-o şi-au venit să-mi spună, am crezut că a fost 
alegerea ei. Am crezut că a ales să moară fiindcă se simţea 
vinovată pentru ce se întâmplase cu Katie ori fiindcă îi era 
ruşine din cauza asta... nu ştiu. Pur şi simplu fiindcă apa 
avea putere mai mare asupra ei decât mine. 

Nu spuse nimic. 

— Asta am crezut! 

Am ţipat din toate puterile şi el a tresărit violent. 

— Am crezut că m-a abandonat! Tu pricepi ce-am simţit? 
Şi acum descopăr că n-a fost aşa. Că n-a ales nimic. Tu ai 
luat-o. Tu mi-ai luat-o, aşa cum ai luat-o pe Katie. 

Îmi zâmbi. Mi-am adus aminte cum credeam noi pe 
vremuri că era frumos şi asta mi-a întors stomacul pe dos. 

— Nu ţi-am luat-o pe Katie, Katie nu era ata, Lena. Era a 
mea. 

Îmi venea să zbier la el, să-i zgârii faţa cu unghiile. Nu 
era a ta! Nu era! Nu era! Mi-am înfipt unghiile în mâini cât 
de tare am putut, mi-am muşcat limba până am simţit iar 
gust de sânge şi l-am ascultat cum se justifica. 

— Niciodată nu m-am considerat genul de persoană care 
s-ar îndrăgosti de-o puştoaică. Niciodată. Credeam că astfel 


— 234 — 


de oameni sunt ridicoli. Rataţi bătrâni şi jalnici care nu 
puteau să aibă o femeie de vârsta lor. 

Am început să râd: 

— Exact, am spus. Aveai dreptate. 

— Nu, nu, clătină din cap. Nu-i adevărat. Nu e. Uită-te la 
mine. Nu mi-a fost niciodată greu să cuceresc femei. Se 
dau la mine tot timpul. Te îndoieşti acum, dar ai văzut şi tu. 
Ce naiba, ai făcut-o şi tu. 

— Ba nu! 

— Lena... 

— Tu chiar crezi că te-am vrut? Visezi! Era un joc, era... 

M-am oprit. Cum să explici aşa ceva unui bărbat ca el? 
Cum îi explici că n-avea nicio legătură cu el, ci numai cu 
tine? Că - cel puţin în cazul meu - era vorba despre mine şi 
Katie şi despre ce puteam face împreună. Oamenii cărora 
le-o făceam puteau fi oricine. Nu contau. 

— Tu ai idee cum e să arăţi cum arăt eu? l-am întrebat. 
Adică, ştiu că te crezi sexy sau mai ştiu eu cum, dar habar 
n-ai cum e să fii ca mine. Ai idee cât de uşor e pentru mine 
să conving oamenii să facă ce vreau eu, să-i fac să se 
fâstâcească? Nu trebuie decât să mă uit la ei într-un anume 
fel sau să stau aproape de ei, ori să-mi bag degetele în 
gură şi să le sug şi gata, se-nroşesc sau se excită sau mai 
ştiu eu ce. Asta-ţi făceam şi ţie, cretinule. Făceam mişto de 
tine. Nu te voiam! 

Pufni şi scoase un mic hohot de râs, şovăitor. 

— Dacă zici tu, Lena. Şi-atunci ce voia/? Când ai 
ameninţat că ne trădezi, când te-ai apucat să zbieri ca să 
te-audă maică-ta... ce voiai? 

— Voiam... voiam... 

Nu-i puteam spune ce voiam, pentru că vreau ca lucrurile 
să fie din nou ca înainte. Voiam să ne întoarcem la 
vremurile când eu şi Katie eram mereu împreună, când ne 
petreceam aşa fiecare oră din fiecare zi, înotam în râu şi nu 
se uita nimeni la noi şi trupurile noastre ne aparţineau. 
Voiam să ne întoarcem la vremurile dinainte să inventăm 
jocul ăla, dinainte să ne dăm seama ce puteam face. Dar 
asta doream numai eu. Nu şi Katie. Lui Katie îi p/ăcea să fie 


— 235 — 


privită. Pentru ea, jocul nu era doar joc, era mai mult. La 
început, când am aflat prima dată şi ne certam pe tema 
asta, mi-a zis: „Nu ştii ce-nseamnă, Lena. Îţi dai seama? Să 
ajungă cineva să te dorească aşa de mult, încât să rişte 
totul pentru tine - adică totul. Slujba, relaţia, /ibertatea. Nu 
înţelegi cum e”. 

Simţeam privirea lui Henderson şi aştepta să spun ceva. 
Voiam să găsesc o cale să-i spun, să-l fac să înţeleagă că 
pe ea o excita nu doar el, ci şi puterea pe care-o avea 
asupra lui. Mi-ar fi plăcut să-i pot spune asta, să-i şterg de 
pe mutră expresia aia care spunea că el a cunoscut-o şi eu 
nu, nu cu adevărat. Dar nu-mi găseam cuvintele şi oricum 
nu era aia realitatea, nimeni nu putea nega că-l iubise cu 
adevărat. 

Aveam o durere în spatele ochilor, o înţepătură acută 
care m-a avertizat că eram cât pe ce să plâng iar, aşa că 
m-am uitat în pământ, fiindcă nu voiam să-mi vadă 
lacrimile şi-atunci am văzut pe jos, chiar între tălpile mele, 
un cui. Era unu' lung, de cel puţin opt-zece centimetri. Mi- 
am mutat uşor piciorul ca să-i acopăr vârful şi-am apăsat ca 
să ridic din ţărână celălalt capăt. : 

— Te rodea gelozia, Lena, spuse Henderson. Asta-i 
adevărul, nu? Întotdeauna ai fost geloasă. Cred că erai 
geloasă pe amândoi, aşa-i? Pe mine, fiindcă ea m-a ales pe 
mine, şi pe ea, fiindcă eu am ales-o pe ea. Niciunul dintre 
noi nu te-a vrut. Aşa că ne-ai făcut să plătim. Tu şi maică- 
ta... 

L-am lăsat să vorbească, l-am lăsat să-şi scuipe mizeriile 
halucinante şi nici nu mi-a păsat că se înşela atât de tare în 
legătură cu tot, fiindcă nu mă puteam concentra decât la 
vârful cuiului, pe care-l ridicasem cu talpa. Mi-am băgat 
mâna sub masă. Mark se opri din vorbă. 

— N-ar fi trebuit niciodată să fii cu ea, am spus. 

Mă uitam în spatele lui, peste umărul lui, încercând să-i 
distrag atenţia. 

— Ştii asta. Trebuie să ştii asta. 

— M-a iubit şi am iubit-o din toată inima. 

— Eşti adult! am spus cu ochii tot la spaţiul din spatele 


— 236 — 


lui. 

Şi a mers: şi-a aruncat o secundă privirea în spate şi mi- 
am coborât braţul mai jos printre picioare şi-am întins 
degetele. Cu metalul rece în pumn m-am îndreptat de spate 
şi m-am pregătit. 

— Chiar crezi că are vreo importanţă ce simţeai pentru 
ea? Erai profesorul ei. Eşti de două ori mai bătrân ca ea. Tu 
erai cel care ar fi trebuit să se comporte corect. 

— M-a iubit, spuse iar, abătut. 

Patetic. 

— Era prea tânără pentru tine, am spus, strângând tare 
cuiul în pumn. Era prea bună pentru tine. 

M-am repezit, dar n-am fost destul de iute. Când am 
ţâşnit în picioare, m-am lovit cu mâna de dosul mesei, am 
întârziat o secundă. Mark s-a aruncat spre mine, m-a 
înşfăcat de braţul stâng şi l-a smucit cât a putut de tare, 
trăgându-mă peste masă. 

— Ce faci? 

Sări în picioare fără să-mi dea drumul şi mă trase-ntr-o 
parte ca să-mi răsucească braţul la spate. Am scos un țipăt 
de durere. 

— Ce faci? strigă împingându-mi braţul mai sus şi 
desfăcându-mi pumnul. Îmi luă cuiul din mână şi mă- 
mpinse-n jos, pe masă, cu mâna în părul meu, peste mine 
cu totul. Am simţit ascuţişul metalic cum îmi trece apăsat 
peste beregată şi greutatea lui peste mine, exact aşa cum 
trebuie s-o fi simţit ea când erau împreună. Voma mi se 
urca în gât. Am scuipat-o şi-am zis: 

— Era prea bună pentru tine! Era prea bună pentru tine! 

Am spus asta la nesfârşit, până m-a strivit, scoţându-mi 
tot aerul din plămâni. 


Jules 


Un clinchet. Clic şi şuier, clic şi şuier, apoi: 

— Aha, iată-te. Am intrat singură, sper că nu te 
deranjează. Bătrâna - cea cu păr mov şi dermatograf 
negru, care se dă clarvăzătoare, se târşâie prin oraş 


— 237 — 


scuipând şi blestemând oamenii, cea pe care-o văzusem 
doar cu o zi mai devreme certându-se cu Louise în faţa 
casei - stătea pe bancheta de la geam legănându-şi 
gleznele umflate. 

— Ba mă deranjează! am spus tare, încercând să nu-i 
arăt că-mi fusese frică şi că - în mod absolut prostesc şi 
ridicol - şi acum îmi era frică de ea. Mă deranjează rău! Ce 
cauţi aici? 

Clic şi şuier, clic şi şuier. Bricheta - bricheta de argint 
gravată cu inițialele lui Libby - era la ea în mână. 

— Aia-i... De unde o ai? Aia-i bricheta lui Nel! 

Clătină din cap. 

— Ba da! Cum ai pus mâna pe ea? Ai fost în casa asta, ai 
luat lucruri de aici? Ai... 

Flutură spre mine o mână grasă, plină de bijuterii 
stridente. 

— Dar, linişteşte-te, poţi? 

Îmi aruncă un zâmbet maroniu, murdar. 

— la loc. la loc, Julia. 

Arătă către fotoliul din faţa ei: 

— Vino lângă mine. 

Am fost atât de uluită, că m-am supus. Am traversat 
încăperea şi m-am aşezat în faţa ei, în timp ce se foia pe 
banchetă. 

— Nu-i prea confortabilă chestia asta, nu? Nu i-ar strica 
mai multă umplutură. Deşi unii ar zice că am eu destulă 
umplutură la purtător! 

Chicoti la propria glumă. 

— Ce vrei? am întrebat-o. De ce ai bricheta lui Nel? 

— Păi nu, nu-i a lui Ne/, vezi? Uite-aici, zise şi arătă către 
gravură. Vezi? LS. 

— Da, ştiu. LS, Libby Seeton. Dar, hai să fim serioşi, n-a 
fost cu adevărat a lui Libby. Nu cred că produceau tipul ăla 
de brichetă în secolul al şaptesprezecelea. 

Nickie chicoti. 

— Nu-i a lu' Libby! Ai crezut că LS venea de la Libby? Nu, 
nu, nu. Bricheta asta era a lui Lauren. Lauren Townsend. 
Lauren fostă-Slater. 


— 238 — 


— Lauren Slater? 

— Exact! Lauren Slater, aceeaşi cu Lauren Townsend. 
Bătrâna inspectorului nostru detectiv. 

— Mama lui Sean? 

Mă gândeam la băiatul care urca treptele, la băiatul de 
pe pod. 

— Lauren aia din poveste e mama lui Sean Townsend? 

— Corect. Isuse, eşti cam înceată, aşa-i? Şi nu e deloc o 
poveste, nu? Nu e doar o poveste. Lauren Slater s-a măritat 
cu Patrick Townsend. Avea un fiu pe care-l iubea ca pe ochii 
din cap. Toate bune şi frumoase. Numai că atunci, dacă e 
să ne luăm după poliţai, s-a dus şi şi-a făcut felul! 

Se aplecă în faţă şi rânji la mine. 

— Nu-i chiar plauzibil, aşa-i? Am zis-o atunci, normal, dar 
pe mine nu m-ascultă nimeni. 

Să fi fost Sean cu adevărat acel băiat? Cel de pe trepte, 
care şi-a văzut mama căzând sau nu a văzut-o, în funcţie 
de sursa pe care alegeai s-o crezi? Să fi fost adevărat, nu 
doar o invenţie de-a ta, Nel? Lauren era cea cu adulterul, 
cea care bea prea mult, dezmăţata, mama denaturată. Nu 
asta era povestea ei? Lauren a fost cea pe pagina căreia ai 
scris: Beckford nu e un epicentru al sinuciderilor. Beckford e 
un loc unde te descotoroseşti de femeile nesupuse. Ce 
anume încercai să-mi spui? 

Nickie continua să vorbească: 

— Vezi, spuse împungând un deget spre mine. Asta e. 
Nimeni nu m-ascultă. Stai acolo, eu sunt chiar în faţa ta şi 
nici măcar nu mă asculţi. 

— Ascult, pe cuvânt. Doar că... nu înţeleg. 

Işi drese glasul ostentativ: 

— Păi, dacă ai asculta, ai înţelege. Bricheta asta - clic, 
şuier - a fost a lui Lauren, da? Trebuie să-ţi pui întrebarea 
de ce-o are soră-ta sus, printre lucrurile ei? 

— Sus? Deci ai fost în casă! Tu ai luat-o, tu... tu ai fost? Ai 
fost în baie? Ai scris ceva pe oglindă? 

— Ascultă-mă! 

Se ridică greu în picioare. 

— Nu-ţi bate capu’ cu asta, nu contează. 


— 239 — 


Făcu un pas spre mine, aplecându-se-n faţă şi deschise 
iar cu un clic bricheta, şi flacăra ei licări între noi. Mirosea a 
cafea arsă şi trandafiri trecuţi. M-am lăsat pe spate, ca să 
mă-ndepărtez de mirosul ăla de femeie bătrână. 

— Ştii ce-a făcut cu asta? spuse. 

— Ce-a făcut cine? Sean? 

— Nu, proasto! 

Îşi dădu ochii peste cap şi se chinui să se cocoaţe iar pe 
banchetă, care pârâi dureros sub ea. 

— Patrick! Bătrânul. Crede-mă că n-a folosit-o ca să-şi 
aprindă ţigările. După ce-a murit nevastă-sa, i-a luat toate 
lucrurile - toate hainele, picturile şi tot ce avea ea -, le-a 
dus în spatele casei şi le-a dat foc. A ars tot. lar pe asta - 
păcâni bricheta ultima oară - a folosit-o ca să aprindă focul. 

— Bine, am zis pierzându-mi răbdarea, dar tot nu pricep. 
De ce era la Nel? Şi de ce-ai luat-o tu? 

— Întrebări, întrebări, spuse Nickie zâmbind. Mă rog, cât 
despre de ce am luat-o, păi aveam nevoie de ceva alei, 
nu? Ca să pot vorbi ca lumea cu ea. li auzeam vocea 
limpede cristal, dar... ştii cum e. Uneori vocile sunt reduse 
la tăcere, nu? 

— Chiar nu ştiu nimic despre asta, am spus cu răceală. 

— Aaaaaa, ia uite! Nu mă crezi? Că tu n-ai vorbit 
niciodată cu morţii, nu? 

Râse c-un aer atotştiutor şi pielea de pe cap mi se făcu 
de găină. 

— Aveam nevoie de ceva ca s-o invoc. la! 

Îmi întinse bricheta. 

— la-o înapoi. Puteam s-o vând, nu? Aş fi putut să iau tot 
felu' de chestii şi să le mărit - soră-ta avea lucruşoare 
scumpe, aşa-i? Bijuterii şi alte alea? Da' n-am făcut aşa 
ceva. 

— Eşti foarte amabilă. 

Rânji. 

— Întrebarea următoare: de ce era bricheta la soră-ta? 
Păi, nu sunt prea sigură. 

Am cedat iritării care mă încerca: 

— Pe bune? am mârâit. Parcă puteai vorbi cu spiritele, 


— 240 — 


nu? Parcă ăsta era talentul tău. 

M-am uitat prin cameră. 

— E aici? De ce n-o întrebi direct? 

— Crezi că-i aşa simplu? spuse, jignită. Am încercat s-o 
chem, dar a amuţit. 

N-aş fi zis. _ A 

— Nu-i nevoie să fii fiţoasă. Incerc doar să te-ajut. Incerc 
doar să-ţi spun... 

— Păi, spune, hai! am repezit-o. Spune ce-ai de spus! 

— Stai cuminte, spuse cu buza de jos împinsă în afară şi 
guşa tremurând. Asta făceam, dacă ai asculta. Bricheta e a 
lui Lauren şi Patrick a fost ultimul care-a avut-o. Şi asta 
contează. Nu ştiu de ce-o avea Nel, dar faptul c-o avea, aici 
e şmecheria, pricepi? Poate-a luat-o de la el, poate i-a dat-o 
el. Oricum, asta e chestia importantă. Lauren e cea 
importantă. Toate astea - Nela ta - n-au de-a face cu biata 
Katie Whittaker sau cu neghiobu' ăla de profesor, sau cu 
mama lu' Katie, cu nimic din toate astea. Au de-a face cu 
Lauren şi Patrick. 

Mi-am muşcat buza. 

— Ce are asta de-a face cu ei? 

— Păi... 

Se foi pe banchetă. 

— Scria poveştile despre ei, nu? Şi şi-a luat povestea de 
la Sean Townsend, fiindcă, la urma urmelor, se presupune 
că el a fost martor, nu? Aşa că a crezut că spunea adevărul, 
n-avea de ce să nu-l creadă, nu? 

— Şi de ce n-ar fi spus e/ adevărul? Adică, spui că Sean a 
minţit în legătură cu ce s-a întâmplat cu mama lui? 

Strânse din buze. 

— L-ai cunoscut pe bătrân? E un diavol, şi nu în sensul 
bun. 

— Deci Sean a minţit despre cum a murit maică-sa, 
fiindcă îi e frică de taică-su? 

Nickie ridică din umeri. 

— Nu pot fi sigură. Dar uite ce ştiu: povestea pe care-a 
auzit-o Nel - prima versiune, cea în care Lauren fuge 
noaptea, iar soţul şi fiul aleargă după ea - nu era 


— 241 — 


adevărată. l-am zis asta. Fiindcă, vezi tu, Jeannie a mea - 
adică soră-mea - era pe-aici la vremea aia. A fost acolo, în 
noaptea aia... 

Brusc, îşi înfundă mâna în haină şi începu să cotrobăie 
pe-acolo. 

— Chestia e - spuse ea - că i-am zis lui Nela ta povestea 
lu’ Jeannie a noastră, iar Nel a scris-o. 

Scoase un snop de hârtii. Am întins mâna după ele, dar 
Nickie le trase spre ea. 

— Stai aşa. Trebuie să înţelegi că asta - flutură paginile 
către mine - nu e toată povestea. Deşi i-am spus toată 
povestea, n-a vrut s-o scrie pe toată. Încăpăţânată femeie, 
soră-ta. Unul dintre motivele pentru care am plăcut-o aşa 
de mult. Atunci am avut noi mica noastră divergență. 

Se sprijini de spătar bălăngănindu-şi şi mai vârtos 
picioarele. 

— L-am zis de Jeannie, care era polițistă când a murit 
Lauren. 

Tuşi tare. 

— Jeannie nu credea că s-a dus în apă fără să i se dea un 
brânci, fiindcă se mai petreceau şi multe alte lucruri, 
pricepi? Ştia că bărbatul lui Lauren era o bestie, o pocnea şi 
mânca rahat despre ea cum că se întâlnea cu nu ştiu ce 
fercheş la casa lui Anne Ward, cu toate că nimeni nu 
văzuse vreodată nici picior din omu' ăla. Ala trebuia să fie 
motivul, pricepi? Ala cu care se prostea plecase şi-o lăsase, 
iar ea, supărată din cauza asta, a sărit. 

Nickie flutură o mână spre mine. 

— Tâmpenii. Cu un copil de şase ani acasă? Tâmpenii. 

— Păi, de fapt, cred că depresia e o problemă 
complicată... 

— Pffffff! mă reduse la tăcere cu o nouă fluturare de 
mână. N-a existat niciun fercheş. Niciunul pe care să-l fi 
văzut vreodată cineva de pe-aici. Ai putea s-o întrebi pe 
Jeannie a mea despre asta, numa’ că-i moartă şi-ngropată. 
Şi ştii cine i-a făcut felu', da? 

Când se opri în sfârşit din vorbit, am auzit şoapta apei. 

— Vrei să spui că Patrick şi-a omorât nevasta şi Nel ştia 


— 242 — 


asta? Zici că a scris asta? 

Nickie ţâţâi enervată: 

— Nu! Asta-ţi zic! A scris nişte chestii, dar nu şi alte 
chestii şi aici n-am căzut de acord, fiindcă n-avea nicio 
problemă să scrie chestiile pe care mi le-a spus Jeannie 
când era încă vie, dar nu şi lucrurile pe care Jeannie mi le-a 
spus când era moartă. N-are nicio noimă! 

— Păi... 

— Nicio noimă. Dar tu trebuie să asculţi. Şi, dacă n-o să 
mă asculţi - spuse repezind foile către mine -, atunci 
ascult-o pe soră-ta. Fiindcă el le-a omorât. Intr-un fel sau 
altul. Patrick Townsend i-a făcut felul lui Lauren şi i-a făcut 
felul lui Jeannie a noastră şi, dacă nu mă-nşel, şi lui Nel, ca 
să ştii. 


— 243 — 


Bulboana Înecaţilor 
Lauren, din nou, 1983 


Lauren ieşi din căsuţa lui Anne Ward. Zilele astea se 
ducea acolo din ce în ce mai des - era o linişte pe care nu o 
mai regăsea nicăieri în Beckford. Simţea o stranie legătură 
cu biata Anne. Şi ea era prizonieră într-o căsnicie lipsită de 
iubire cu un bărbat care n-o putea suporta. Aici, Lauren 
putea să fumeze, să inoate şi să citească fără să fie 
deranjată de nimeni. De obicei. 

Intr-o dimineață, văzu două femei ieşite la plimbare. Le 
recunoscu: Jeannie, o polițistă voinică cu față rumenă, şi 
sora ei, Nickie, cea care vorbea cu morții. Lui Lauren îi 
plăcea de Nickie. Era amuzantă şi părea să fie un om bun. 
Chiar dacă era o escroacă. 

Jeannie o strigă şi Lauren le făcu din mână fără chef, 
sperând că asta avea să le ţină la distanţă. În mod normal 
ar fi stat de vorbă cu ele. Dar avea fața distrusă şi n-avea 
niciun chef să ofere explicații. 

Se duse să înoate. Era conştientă că făcea nişte lucruri 
pentru ultima dată: o ultimă plimbare, o ultimă țigară, un 
ultim sărut pe fruntea palidă a fiului ei, o ultimă baie în râu 
(penultima). Când alunecă sub apă se întrebă dacă aşa o să 
fie, dacă o să simtă ceva. Se întrebă unde-i dispăruse toată 
puterea de a lupta. 


Jeannie a fost cea care-a ajuns prima la râu. Era la secţie 
şi privea furtuna când a sosit apelul: Patrick Townsend, 
panicat şi incoerent, urla în staţie ceva despre soția lui. 
Despre soția lui şi Bulboana Înecaţilor. Când Jeannie a ajuns 
acolo, băieţelul era sub copaci, cu capul pe genunchi. La 
început a crezut că dormea, dar când el a ridicat capul văzu 
că avea ochii mari şi negri. 

— Sean, spuse ea, scoțându-şi haina şi înfăşurâna-o în 
jurul lui. 

Era alb-vineţțiu şi tremura ca varga, cu pijamalele ude 


— 244 — 


leoarcă şi picioruşele desculțe pline de noroi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mami e în apă, spuse el. Eu trebuie să stau aici până 
se întoarce el. 

— Cine? Tatăl tău? Unde e tata? 

Sean îşi scoase din haină un braţ slăbuț şi arătă în 
spatele ei, iar Jeannie îl văzu pe Patrick târându-se pe mal, 
cu respiraţia întretăiată de suspine şi chipul schimonosit de 
durere. 

Jeannie se duse la el. 

— Domnule, am... ambulanta e pe drum. Ajunge în patru 
minute... 

— Prea târziu, spuse Patrick clătinând din cap. Am ajuns 
prea târziu. S-a dus. 

Ajunseră şi ceilalți: paramedici, poliţişti şi unul sau doi 
detectivi cu experiență. Sean se ridicase în picioare: cu 
haina lui Jeannie pe el ca o mantie, se agăța de tatăl lui. 

— Puteţi să-l duceti acasă, îi spuse lui Jeannie unul dintre 
detectivi. 

Băiețelul începu să plângă: 

— Nuuu! Vă rooog! Nu vreau să mă duc! 

Patrick spuse: 

— Jeannie, poti să îl iei la tine, te rog? E speriat şi nu vrea 
să se ducă acasă. 

Patrick îngenunche în noroi, îşi luă fiul în brațe, 
sprijinindu-i capul în palmă şi-i şopti la ureche. Când se 
ridică, copilul părea dintr-odată calm şi docil. Îşi strecură 
mânuța în mâna lui Jeannie şi merse pe lângă ea cu paşi 
mici, fără să se mai uite înapoi. 


Înapoi în apartamentul ei, Jeannie îl scoase pe Sean din 
hainele ude. il înfăşură într-o pătură şi-i făcu pâine prăjită 
cu brânză. Sean mâncă tăcut şi atent, aplecându-se 
deasupra farfuriei ca să nu facă firimituri. Când termină, 
întrebă: 

— Mama o să se facă bine? 

Jeannie îşi făcu de lucru cu strânsul farfuriilor. 

— Te-ai încălzit destul, Sean? îl întrebă. 


= 245 — 


— Sunt bine. 

Jeannie făcu ceai şi puse câte două bucăţi de zahăr în 
fiecare cană. 

— Sean, nu vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? întrebă, iar 
el scutură din cap. Nu? Cum ai ajuns la rău? Erai tare plin 
de noroi. 

— Ne-am dus cu maşina, dar am căzut pe potecă, spuse. 

— Aha. Deci tata te-a dus acolo? Sau mama? 

— Ne-am dus toţi, impreună, spuse Sean. 

— Toţi trei? 

Faţa lui Sean se boți. 

— Era furtună când m-am trezit, era mult zgomot şi din 
bucătărie se auzeau sunete ciudate. 

— Ce fel de sunete ciudate? 

— Cum... cum face un câine când e trist. 

— Ca un schelălăit? 

Sean aprobă din cap. 

— Dar nu avem câine, fiindcă n-am voie. Tata spune că 
n-o să am grijă ca lumea de el şi-o să fie tot treaba lui. 

Sorbi din ceai şi se şterse la ochi. 

— N-am vrut să fiu singur, era furtună. Aşa că tata m-a 
pus în maşină. 

— Şi mama? 

Se încruntă. 

— Păi... era în râu şi eu trebuia să aştept sub copaci. N- 
am voie să vorbesc despre asta. 

— Cum adică, Sean? Cum adică n-ai voie să vorbeşti 
despre asta? 

A scuturat din cap, a ridicat din umeri şi n-am mai scos 
niciun cuvânt. 


— 246 — 


Sean 


Howick. Lângă Craster. Trecutul nu neapărat se repeta, ci 
se juca cu mine. Nu e departe de Beckford, la puţin peste o 
oră cu maşina, dar nu mă duc niciodată acolo. Nu mă duc la 
plajă, nici la castel, nu m-am dus niciodată să mănânc 
vestitele scrumbii afumate de la celebra afumătoare. Era 
chestia mamei, dorinţa ei. Tata nu m-a dus niciodată şi 
acum nu mă duc nici eu. 

Când Tracey mi-a spus unde era casa, unde trebuia să 
mă duc, m-a tulburat. M-am simţit vinovat. M-am simţit aşa 
cum mă simţeam de câte ori mă gândeam la promisiunea 
mamei pentru ziua mea, pe care-o respinsesem în favoarea 
Turnului Londrei. Dacă n-aş fi fost atât de nerecunoscător, 
dacă aş fi zis că voiam să merg cu ea la plajă, la castel, 
oare ar fi rămas? Lucrurile ar fi stat altfel? 

Acea călătorie ce n-a fost să fie a rămas unul dintre 
numeroasele subiecte care mi-au ocupat mintea după 
moartea mamei, când toată fiinţa mea era mistuită de 
nevoia de a construi o lume nouă, o realitate alternativă în 
care ea nu avea de ce să moară. Dacă am fi mers la 
Craster, dacă mi-aş fi făcut curat în cameră când mi se 
spunea, dacă nu mi-aş fi murdărit noul ghiozdan când am 
fost să înot în jos pe râu, dacă l-aş fi ascultat pe tata şi nu 
aş fi fost aşa de obraznic. Sau, mai târziu, m-am întrebat 
dacă poate ar fi trebuit să nu ascult de tata, poate ar fi 
trebuit să nu fiu cuminte, poate-ar fi trebuit să rămân treaz 
în noaptea aia, în loc să mă duc la culcare. Poate aş fi reuşit 
s-o conving să nu se ducă. 

Niciunul dintre scenariile mele alternative n-a ajutat la 
nimic şi, în cele din urmă, nişte ani mai târziu, am ajuns să 
înţeleg că n-aş fi putut face nimic. Fiindcă ce voia mama nu 
era ca eu să fac ceva, ci altcineva să facă sau să nu facă 
ceva: voia ca bărbatul pe care-l iubea, cu care se întâlnea 
în secret, cel cu care-l trăda pe tata, să n-o părăsească. 
Bărbatul ăsta era nevăzut, nenumit. Era o fantomă, 
fantoma noastră - a mea şi-a tatei. El ne-a oferit motivul, 


— 247 — 


ne-a uşurat puţin povara: n-a fost vina noastră. (Era a lui 
sau a ei, a lor, împreună, a mamei mele trădătoare şi a 
amantului ei. Noi am făcut tot ce-am putut, ea nu ne-a iubit 
destul.) Ne-a oferit o cale de a ne da jos din pat dimineaţa, 
o cale de a ne continua viaţa. 

Şi-apoi a apărut Nel. 

Când a venit prima dată la noi acasă, îl căuta pe tata. 
Voia să discute cu el despre moartea mamei. In ziua aia, 
niciunul nu era acasă, aşa că a vorbit cu Helen, care a 
expediat-o repede. Nu numai că Patrick n-o să vorbească 
cu tine, i-a spus Helen, dar nici n-o să fie încântat de 
intruziune. La fel şi Sean, ca noi toţi. E o chestiune 
personală, a spus Helen, şi aparţine trecutului. 

Nel a ignorat-o şi l-a abordat oricum pe tata. Reacţia lui a 
intrigat-o. Nu s-a înfuriat, aşa cum probabil se aştepta; nu i- 
a spus că era un subiect prea dureros ca să-l discute, că nu 
putea îndura să retrăiască totul. l-a spus că nu avea despre 
ce discuta. Nu s-a întâmplat nimic. Asta i-a zis. Nu s-a 
întâmplat nimic. 

Aşa că, în cele din urmă, a venit la mine. Era în toiul verii. 
Avusesem o şedinţă la secţia din Beckford şi când am ieşit 
am găsit-o rezemată de maşina mea. Era îmbrăcată cu o 
rochie aşa de lungă că mătura pe jos cu ea, picioarele 
bronzate erau încălţate în sandale din piele şi la degetele 
de la picioare avea o ojă albastru intens. O mai văzusem 
înainte prin oraş, o remarcasem - era frumoasă, era greu s- 
o ignori. Dar niciodată n-o văzusem de aproape. Nu-mi 
dădusem seama cât de verzi îi erau ochii, care îi dădeau un 
aer cu totul aparte. De parcă nu era de pe lumea asta, sigur 
nu din locul ăsta. Era, de departe, mult prea exotică. 

Mi-a spus ce-i zisese tata, că nu s-a întâmplat nimic, apoi 
m-a întrebat: „Aşa consideraţi şi dumneavoastră?” l-am 
spus că nici el nu credea asta, n-a vrut să spună că nu se 
întâmplase nimic. Voia doar să spună că noi nu vorbim 
despre asta, că făcea parte din trecut. Lăsasem trecutul în 
urmă. 

— Păi, normal, a spus zâmbindu-mi. Şi înţeleg, dar 
vedeţi, lucrez la un proiect, o carte şi poate şi o expoziţie şi 


— 248 — 


am... 

— Nu, i-am spus. Adică, ştiu ce faceţi, dar eu... noi nu 
putem să ne asociem cu aşa ceva. E ruşinos. 

S-a tras puţin înapoi, dar nu i-a dispărut zâmbetul. 

— Ruşinos? Ce epitet bizar! Ce anume e aşa de ruşinos? 

— E ruşinos pentru noi, am zis. Pentru el. 

(Pentru noi sau pentru el, nu-mi mai amintesc exact cum 
am zis.) 

— Ah. 

Zâmbetul i s-a topit şi părea alarmată, îngrijorată. 

— Nu. Nu e... nu. Nu e ruşinos. Nu cred că mai gândeşte 
cineva aşa în zilele noastre, nu? 

— EI, da. 

— Vă. Rog, nu vreţi să vorbiţi cu mine? 

Probabil că i-am întors spatele, căci şi-a pus mâna pe 
braţul meu. M-am uitat în jos şi i-am văzut inelele de argint 
de pe degete, brăţara de la încheietură şi oja albastră sărită 
de pe unghii. _ 

— Vă rog, domnule Townsend. Sean. Imi doresc de foarte 
mult timp să vorbim despre asta. 

Zâmbea din nou. După cum mi s-a adresat, direct şi 
intim, mi-a fost imposibil s-o refuz. Atunci am ştiut că am 
dat de belea, că ea era aceea, genul de belea pe care-o 
aşteptasem toată viaţa. 

Am fost de acord să-i spun ce-mi aminteam despre 
noaptea în care murise mama. l-am spus că ne vedem la 
ea, la Casa Morii. Am rugat-o să păstreze discreţia asupra 
întâlnirii, fiindcă s-ar supăra tata şi soţia mea. A tresărit 
puţin la partea cu soția, apoi a zâmbit iar şi în clipa aceea 
am ştiut amândoi ce va urma. Prima dată când m-am dus 
să vorbesc cu ea, n-am vorbit deloc. 

Aşa că a trebuit să mă întorc. Mă tot duceam înapoi la ea 
şi tot nu vorbeam. Petreceam cu ea o oră sau două, dar 
când plecam parcă trecuseră zile. Uneori îmi făceam griji că 
m-a luat valul şi-am pierdut noţiunea timpului. Mi se mai 
întâmplă uneori. Tata spune că mă absentez, de parcă ar fi 
ceva ce fac cu bună ştiinţă, ceva ce pot controla, dar nu-i 
aşa. Am făcut asta dintotdeauna, din copilărie: acum sunt 


— 249 — 


prezent, în clipa următoare nu mai sunt. Nu o fac dinadins. 
Uneori îmi dau seama când alunec din realitate şi reuşesc 
să mă trag înapoi - m-am învăţat acum în urmă cu mulţi 
ani: îmi ating cicatricea de la încheietură. De obicei 
funcţionează. Nu întotdeauna. 

N-am apucat să-i spun povestea, nu la început. Insista, 
dar am descoperit cu mare încântare cât de uşor era de 
distras de la subiect. Îmi imaginam că se îndrăgostea de 
mine şi că am putea pleca, ea cu Lena şi cu mine, să ne 
dezrădăcinăm din locul acela, să plecăm din ţară. Imi 
imaginam că o să am, în sfârşit, voie să uit. Imi imaginam 
că Helen n-o să plângă după mine, că avea să treacă 
repede la cineva care să se potrivească mai bine cu 
virtutea ei de nezdruncinat. Îmi imaginam că tata o să 
moară în somn. 

A scos de la mine povestea, puţin câte puţin, fir cu fir, şi 
mi-a fost clar că era dezamăgită. Nu era povestea pe care 
voia s-o audă. Voia mitul, povestea de groază, îl voia pe 
băieţelul care-a văzut. Atunci mi-am dat seama că 
abordarea tatei a fost pentru ea aperitivul. Eu trebuia să fiu 
felul principal. Eu urma să fiu sufletul proiectului ei, fiindcă 
pentru ea aşa începuse: cu Libby, apoi cu mine. 

M-a făcut să-i spun lucruri pe care nu voiam să i le spun. 
Ştiam că ar trebui să mă opresc, dar nu puteam. Ştiam că 
eram înghiţit de ceva din care n-aveam să pot ieşi. Ştiam că 
deveneam nesăbuit. Nu ne-am mai întâlnit la Casa Morii, 
începea vacanţa şcolară şi Lena era deseori acasă. Ne 
duceam la căsuţă, ştiam că era riscant, dar nu existau 
camere de hotel pe care să le putem închiria, şi unde 
altundeva ne-am fi putut duce? Nu mi-a trecut nicio clipă 
prin minte că ar trebui să nu mă mai văd cu ea; pe atunci 
mi se părea imposibil. 

Tata îşi face plimbarea în zori, habar n-am de ce era 
acolo în după-amiaza aia. Mi-a văzut maşina; a aşteptat 
printre copaci până a plecat Nel, apoi m-a bătut. Mi-a dat 
pumni până am căzut pe jos, apoi mi-a dat şuturi în piept şi 
umăr. M-am făcut ghem, protejându-mi capul, cum fusesem 
învăţat. N-am ripostat, ştiam că o să se oprească atunci 


— 250 — 


când se sătura şi era sigur că nu mai puteam îndura. 

După aceea, mi-a luat cheile şi m-a dus acasă. Helen a 
luat foc: mai întâi şi-a îndreptat furia spre tata, pentru 
bătaie, apoi spre mine, când el i-a explicat motivul. N-o mai 
văzusem niciodată furioasă, nu aşa. Abia când am fost 
martorul mâniei ei, reci şi înfricoşătoare, abia atunci am 
început să-mi imaginez de ce-ar fi în stare, cum s-ar 
răzbuna. Mi-o imaginam făcându-şi bagajele şi plecând, 
dându-şi demisia de la şcoală, scandalul public, furia tatălui 
meu. Acela era genul de răzbunare de care-o credeam 
capabilă. Dar m-am înşelat. 


Lena 


Am icnit. Am inhalat cât de mult aer am putut şi i-am 
înfipt cotul în coaste. Se crispa, fără să-şi slăbească 
strânsoarea cu care mă ţinea jos. Îi simţeam respiraţia 
fierbinte în faţă şi-mi venea să vomit. 

— Prea bună pentru tine - ziceam în continuare -, era 
prea bună pentru tine, prea bună ca s-o atingă unul ca tine, 
prea bună ca să i-o tragi tu... Ai costat-o viața, rahatule ce 
eşti. Nu ştiu cum poţi, cum te trezeşti în fiecare zi, cum te 
duci la muncă şi cum te uiţi în ochii maică-sii... 

Trecu acel cui pe gâtul meu, apăsând tare; am închis 
ochii, pregătindu-mă. 

— Habar n-ai cât am suferit, habar n-ai, a spus. 

Mă apucă zdravăn de păr şi-mi smuci capul pe spate, 
apoi îmi dădu drumul brusc, de m-am izbit cu forţă cu capul 
de masă şi nu m-am mai putut abţine. Am început să plâng. 

Mark mă eliberă şi se ridică. Făcu vreo câţiva paşi în 
spate şi apoi ocoli masa ca să mă vadă mai bine. Stătu 
acolo, privindu-mă, iar eu îmi doream mai mult decât orice 
să se despice pământul şi să mă înghită. Orice, numai să nu 
mă mai vadă plângând. M-am ridicat în picioare. Hohoteam 
ca un bebeluş care şi-a pierdut suzeta, iar el a început să 
spună: 

— Termină! Termină, Lena, nu mai plânge-aşa! Nu mai 
plânge-aşa! 


— 251 — 


Şi era ciudat, fiindcă apoi a început şi el să plângă şi tot 
zicea: 

— Nu mai plânge, Lena, nu mai plânge. 

M-am oprit. Ne uitam unul la altul, amândoi cu lacrimi şi 
muci pe faţă, el tot cu cuiul în mână şi-a zis: 

— N-am făcut-o eu. Ce crezi tu că am făcut. Nu m-am 
atins de maică-ta. M-am gândit la asta, m-am gândit să-i 
fac tot felul de lucruri, dar nu i-am făcut nimic. 

— Ba da, am zis. Brăţara ei e la tine, tu... 

— A venit să vorbim, după ce-a murit Katie. Mi-a spus că 
trebuia să spun adevărul. De dragul Louisei! 

A râs. 

— De parcă-i păsa de Louise. De parcă dădea ea doi bani 
pe cineva! Ştiu de ce voia să vorbesc. Se simţea vinovată 
că-i băgase idei în cap lui Katie, se simţea vinovată şi voia 
să preia altcineva povara asta. Voia să pună totul în cârca 
mea, javra egoistă. 

Mă uitam cum răsucea cuiul în mâini şi mi-am imaginat 
cum mă reped la el, îl înşfac şi i-l înfig în ochi. Aveam gura 
uscată. Mi-am lins buzele şi-aveau gust sărat. 

Continua să vorbească. 

— Am rugat-o să-mi dea un răgaz. l-am spus că o să 
vorbesc eu cu Louise, dar aveam nevoie de timp ca să 
decid ce-i spun, cum să-i explic. Am convins-o. 

Se uită la cuiul din mâinile lui, apoi din nou la mine. 

— Vezi tu, Lena, nu era nevoie să-i fac ceva. Cea mai 
bună abordare pentru astfel de femei - ca maică-ta -nue 
violenţa, ci vanitatea lor. Am mai cunoscut femei ca ea, 
femei mai în vârstă, trecute de treizeci şi cinci de ani, a 
căror frumuseţe începe să se ofilească. Vor să se simtă 
dorite. Duhnesc a disperare de la o poştă. Ştiam ce trebuie 
să fac, cu toate că mi se strângea carnea pe mine numai 
cât mă gândeam. Trebuia s-o aduc de partea mea. S-o 
farmec. S-o seduc. 

Se opri să-şi frece gura cu dosul mâinii. 

— M-am gândit că poate-o să-i fac şi nişte poze. S-o 
compromit. S-o ameninţ că o s-o umilesc public. M-am 
gândit că poate-atunci o să mă lase-n pace, să jelesc în 


— 252 — 


linişte. 

Ridică puţin bărbia. 

— Asta era planul meu. Dar a intervenit Helen Townsend 
şi n-a mai fost nevoie să fac eu nimic. 

Aruncase cuiul într-o parte. M-am uitat cum a săltat în 
iarbă şi-a aterizat lângă zid. 

— Cum adică? am spus. Ce vrei să spui? 

— Iţi spun. Jur. Doar că... 

Oftă. 

— Lena, ştii că nu vreau să-ţi fac rău. N-am vrut asta 
niciodată. Am fost nevoit să te lovesc când te-ai repezit la 
mine, în casă: ce puteam să fac? Dar n-o s-o mai fac. Decât 
dacă mă obligi. OK? 

N-am zis nimic. 

— Uite ce vreau să faci. Vreau să te întorci în Beckford, 
să spui poliţiştilor că ai fugit, ai făcut autostopul, treaba ta. 
Nu mă interesează ce le spui, dar trebuie să le fie clar că ai 
minţit în privinţa mea. Că ai inventat totul. Spune-le că erai 
geloasă, erai scoasă din minţi de durere, ori ai inventat 
totul poate pentru că eşti, pur şi simplu, o curviştină 
ranchiunoasă, disperată după atenţie, nu-mi pasă ce le 
spui. Bine? Câtă vreme îi asiguri că ai minţit. 

L-am privit cu ochii mijiţi. 

— Şi de ce crezi că aş face aşa ceva? Pe bune! Ce morţii 
mă-sii m-ar convinge vreodată să fac una ca asta? ŞI 
oricum, e prea târziu. Josh a vorbit cu ei, nu eu am fost aia 
care... 

— Atunci spune-le că Josh a minţit. Spune-le că tu i-ai zis 
lui Josh să mintă. Spune-i lui Josh că trebuie să-şi retracteze 
declaraţiile, fiindcă, dacă faci asta, nu numai că o să te las 
să pleci, dar - băgă mâna în buzunarul blugilor şi scoase 
brăţara - o să-ţi spun ce vrei să ştii. Fă chestia asta pentru 
mine şi-ţi spun ce vrei să ştii. 

M-am dus la zid. Eram cu spatele la el şi tremuram, ştiam 
că putea să mă atace, mă putea anihila dacă voia. Dar nu 
credeam că voia, de fapt. Vedeam pe faţa lui. Voia să fugă. 
Am mişcat cuiul cu vârful pantofului. Singura întrebare care 
conta era: aveam de gând să-l las? 


— 253 — 


M-am întors către el, cu spatele la zid. M-am gândit la 
toate greşelile tâmpite pe care le făcusem până aici şi n- 
aveam de gând să mai fac încă una. M-am prefăcut 
speriată, apoi recunoscătoare. 

— Promiţi?... Mă laşi să mă întorc la Beckford?... Te rog, 
Mark, promiţi? 

Am făcut-o pe uşurata, pe disperata, pe spăsita. L-am 
păcălit. 

S-a aşezat şi a pus brăţara în faţa lui, în mijlocul mesei. 

— Am găsit-o, spuse direct, iar eu am început să râd. 

— Ai găsit-o? Cum adică? Aşa... în râu, unde poliţiştii au 
căutat zi/e în şir? Hai, las-o naibii. 

Tăcu o secundă, apoi mă privi de parcă mă ura mai mult 
decât pe oricine pe lume. Ceea ce probabil că era adevărat. 

— Mă asculţi sau nu? 

M-am sprijinit de zid. 

— Te-ascult. 

— M-am dus în biroul lui Helen Townsend, spuse. 
Căutam... 

Părea jenat. 

— Ceva de-al ei. De-al lui Katie. Voiam... ceva. Ceva ce 
puteam păstra... 

Încerca să-mi stârnească mila. Fără succes. 

— Şi? 

— Căutam cheia de la fişet. M-am uitat în sertarul de la 
biroul lui Helen şi-am găsit-o. 

— Ai găsit brăţara mamei în biroul doamnei Townsend? 

A încuviinţat. 

— Nu mă întreba cum a ajuns acolo. Dar dacă o purta în 
ziua aia, atunci... 

— Doamna Townsend, am repetat ca proasta. 

— Ştiu că n-are niciun sens. 

Numai că avea. Sau putea să aibă. Cu mult efort de 
imaginaţie. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că era capabilă 
de aşa ceva. E o căţea bătrână şi înţepată, ştiu, dar nu mi- 
aş fi imaginat-o niciodată capabilă să facă rău fizic cuiva. 

Mark se uita fix la mine. 

— Îmi scapă ceva, aşa-i? Ce i-a făcut? Lui Helen? Ce i-a 


— 254 — 


făcut maică-ta lui Helen? 

N-am spus nimic. Mi-am întors faţa. Un nor trecu prin faţa 
soarelui şi mi s-a făcut la fel de frig ca în casa lui în 
dimineaţa aia, mi-era frig şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, 
până-n măduva oaselor. M-am dus la masă şi-am luat 
brăţara şi mi-am pus-o la încheietură. 

— Poftim, acum ţi-am spus. Te-am ajutat, nu? E rândul 
tău. 

Rândul meu. M-am întors la zid, m-am lăsat pe vine şi-am 
luat cuiul, apoi cu faţa la el. 

— Lena, spuse şi mi-am dat seama după cum mi-a 
pronunţat numele, după cum respira, scurt şi repede, că îi 
era frică. Te-am ajutat. Ţi-am... 

— Katie s-a înecat, fiindcă se temea că o s-o trădez sau 
că o s-o trădeze mama - fiindcă cineva o să vă trădeze pe 
amândoi şi-apoi afla toată lumea, ea o să fie-n belea până-n 
gât şi părinţii ei distruşi, asta crezi? Dar tu ştii că nu de asta 
a făcut-o de fapt, nu? 

Işi plecă fruntea şi-şi încleştă mâinile de marginea mesei. 

— Tu ştii că nu ăsta a fost motivul adevărat. Motivul a 
fost că se temea de ce ţi s-ar putea întâmpla ţie. 

Continua să fixeze masa, nemişcat. 

— A făcut-o pentru tine. S-a sinucis pentru tine. Şi tu ce- 
ai făcut pentru ea? 

Incepeau să i se zgâlţâie umerii. 

— Tu ce-ai făcut? Ai minţit şi iar ai minţit, ai renegat-o 
complet, de parcă n-a însemnat nimic pentru tine, de parcă 
nu era nimic pentru tine. Nu crezi că merita mai mult? 

Cu cuiul în mână, m-am dus lângă masă. Îl auzeam 
bolborosind că-i pare rău. 

— Imi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău. lartă-mă. 
Doamne, iartă-mă. 

— Cam târziu pentru asta, am spus. Nu crezi? 


Sean 


Eram pe la jumătatea drumului când a început să plouă, 
o ploicică uşoară, care s-a transformat dintr-odată într-un 


— 255 — 


potop. Vizibilitatea era ca şi inexistentă, a trebuit să 
încetinesc, abia mă târam. A sunat unul dintre poliţiştii 
trimişi la casa din Howick şi l-am pus pe difuzor. 

— Nu-i nimic aici, spuse printre distorsiunile conexiunii 
proaste. 

— Nimic? 

— Nu-i nimeni aici. E o maşină - un Vauxhall roşu -, dar 
nici urmă de suspect. 

— Şi Lena? 

— Nimeni. Casa e încuiată. Mai căutăm. O să mai 
căutăm... 

Maşina e acolo, dar ei nu. Trebuie să se fi dus undeva pe 
jos, dar de ce pe jos? S-a stricat maşina? Dacă a ajuns la 
casă şi-a descoperit că nu putea intra, nu se putea ascunde 
acolo - de ce n-a spart uşa? Cu siguranţă e o soluţie mai 
bună decât fuga, nu? Doar dacă nu i-a luat cineva... Cine? 
Un prieten? Cineva care-l ajută? Poate că l-ar ajuta cineva 
să iasă dintr-o belea, dar vorbeam aici de un profesor, nu 
de un recidivist - nu-mi puteam imagina că avea prieteni 
care s-ar implica într-o răpire. 

Şi nu eram sigur dacă asta mă făcea să mă simt mai bine 
sau mai rău. Dacă Lena nu era cu el, habar n-am unde ar 
putea fi. N-o văzuse nimeni de aproape douăzeci şi patru de 
ore. M-am panicat numai la gândul ăsta. Trebuia să o 
protejez. La urma urmelor, pe maică-sa o dezamăgisem 
cumplit. 

După incidentul cu tata, am încetat să mă mai văd cu 
Nel. De fapt, nu am mai petrecut nicio clipă singur cu ea 
până după moartea lui Katie Whittaker, şi atunci n-am avut 
de ales. A trebuit s-o interoghez, dată fiind legătura cu 
Katie, prin intermediul fiicei sale, şi acuzaţiile pe care le 
arunca Louise în stânga şi-n dreapta. 

Am  interogat-o ca martor. Neprofesionist, clar - 
descrierea se potriveşte unei bune părţi din 
comportamentul meu din ultimul an -, dar odată ce mă 
încurcasem cu Nel, părea să fie inevitabil. Nu aveam ce 
face în privinţa asta. 

Când am văzut-o din nou, m-a cuprins o jale cumplită, 


— 256 — 


fiindcă am simţit aproape imediat că Nel cea dinainte, cea 
care zâmbea aşa de sincer, cea care mă apucase de braţ, 
care mă vrăjise, nu mai era prezentă. Nu dispăruse, 
neapărat, mai degrabă se micşorase, se retrăsese într-un 
alt sine, pe care nu-l cunoşteam. Visurile mele cu ochii 
deschişi - o viaţă nouă, alături de ea şi Lena, Helen lăsată 
în urmă confortabil - păreau jenant de puerile. Nel cea care 
mi-a deschis uşa în ziua aceea era o altă femeie, stranie şi 
intangibilă. 

Vinovăţia se  revărsa din ea în valuri în timpul 
interogatoriului, dar era o vinovăţie amorfă, vagă. Nel 
continua să fie dedicată muncii ei, insista că proiectul 
Bulboana lnecaţilor n-avea nicio legătură cu tragedia lui 
Katie, dar emana culpabilitate şi toate propoziţiile începeau 
cu Ar fi trebuit ori cu Am fi putut să sau cu Nu mi-am dat 
seama. Dar, cumva, n-am reuşit să discutăm despre ce ar fi 
trebuit să facă sau de ce nu şi-a dat seama. Ştiind ce ştiu 
acum, nu-mi pot imagina decât că vinovăția ei era legată 
de Henderson, că trebuie să fi ştiut sau să fi bănuit ceva şi 
totuşi nu făcuse nimic. 

După interogatoriu, am lăsat-o la Casa Morii şi m-am dus 
la căsuţă. Am aşteptat-o, mai mult sperând decât 
aşteptându-mă să apară. Trecuse de miezul nopţii când a 
apărut: nu tocmai trează, plânsă, cu nervii întinşi la 
maximum. După aceea, în zori, când terminaserăm, în 
sfârşit, unul cu altul, ne-am dus pe malul râului. 

Nel era exaltată, aproape maniacală. Vorbea cu fanatism 
despre adevăr, că se săturase să spună poveşti, nu mai 
voia decât adevărul. Adevărul, tot adevărul şi numai 
adevărul. l-am spus: 

— Ştii că baţi câmpii, nu? Uneori, când e vorba de astfel 
de lucruri, nu e niciun adevăr de descoperit. N-o să ştim 
vreodată ce era în mintea lui Katie. 

A clătinat din cap: 

— Nu despre asta, nu numai despre asta, nu numai... 

Mă apucase strâns de mână cu stânga, iar cu dreapta 
trasa cercuri pe pământ. 

— De ce - şopti fără să se uite la mine - întreţine tatăl 


— 257 — 


tău casa asta? De ce-i poartă atâta de grijă? 

— Fiindcă... 

— Dacă ăsta e locul unde venea mama ta, dacă ăsta e 
locul unde l-a înşelat, de ce, Sean? N-are nicio logică. 

— Nu ştiu, am spus. 

Mă întrebasem şi eu acelaşi lucru, dar nu-l întrebasem pe 
el niciodată. Noi nu vorbim despre asta. 

— Şi bărbatul ăla, amantul ăla, de ce nu ştie nimeni cum 
îl cheamă? De ce nu l-a văzut nimeni niciodată? 

— Nimeni? Nel, doar pentru că nu l-am văzut eu... 

— Nickie Sage mi-a spus că nu ştia nimeni cine era 
bărbatul ăla. 

— Nickie? 

Nu m-am putut abţine, am început să râd. 

— Cu Nickie ţi-ai găsit să vorbeşti? Pe Nickie o asculti? 

— De ce ignoră toată lumea ce spune? mă repezi. Fiindcă 
e bătrână? Fiindcă e urâtă? 

— Fiindcă e nebună. 

— Corect, murmură ca pentru sine. Muierile-s nebune. 

— Ei, haide, Nel? E o şarlatancă! Susţine că vorbeşte cu 
morții. 

— Da. 

Degetele i se afundară şi mai tare în pământ. 

— Da, e o escroacă, dar asta nu înseamnă că tot ce zice 
e minciună. Ai fi surprins, Sean, cât de mult din ce spune 
sună a adevăr. 

— Te citeşte, Nel. Şi în cazul tău nici nu are nevoie s-o 
facă. Ştie exact ce vrei de la ea, ce vrei să auzi. 

S-a cufundat în tăcere. Degetele i s-au oprit şi-apoi, cu o 
şoaptă şuierată: 

— De ce şi-ar închipui Nickie că vreau să aud că mama ta 
a fost omorâtă? 


Lena 


Nu era loc de vinovăţie. Tot spaţiul era ocupat de 
uşurare, durere, de senzaţia aia ciudată de eliberare pe 
care-o ai când te trezeşti dintr-un coşmar şi-ţi dai seama că 


— 258 — 


ai visat. Dar asta... nici măcar nu era adevărat, coşmarul 
era tot real. Mama nu era mai puţin dispărută. Dar măcar n- 
a fost alegerea ei. N-a ales să mă părăsească. Cineva mi-a 
răpit-o - şi asta era mare lucru, fiindcă însemna că puteam 
face ceva în privinţa asta pentru ea, dar şi pentru mine. 
Puteam face orice era nevoie ca să mă asigur că Helen 
Townsend plătea. 

Alergam pe poteca de pe coastă, cu o mână încleştată pe 
brăţara mamei. Eram îngrozită că o s-o scap şi-o să alunece 
printre stânci până-n mare. Îmi venea s-o pun în gură ca s-o 
ştiu în siguranţă, cum fac crocodilii cu puii lor. 

Alergarea pe cărarea aceea părea periculoasă, aş fi putut 
să cad, dar în acelaşi timp mă simţeam în siguranţă - 
vizibilitatea era foarte bună în orice direcţie, aşa că ştiam 
că nu era nimeni în spatele meu. Sigur că nu era nimeni în 
spate. Nu avea cine să vină. 

Nu venea nimeni după mine - nici ca să mă prindă, nici 
ca să mă ajute. Şi nu aveam telefonul şi nici măcar nu 
ştiam pe unde era - acasă la Mark, în maşina lui sau poate-l 
luase şi-l aruncase, iar acum nu mai puteam să-l întreb, nu? 

Nu aveam timp de vinovăţie. Trebuia să mă concentrez. 
La cine puteam să apelez? Cine să m-ajute? 

Se vedeau nişte clădiri un pic mai în faţă şi am început să 
alerg mai tare, cât de repede puteam. Am îndrăznit să-mi 
imaginez că cineva de acolo avea să ştie ce e de făcut, că 
ar putea avea toate răspunsurile. 


Sean 


Telefonul îmi sună în suportul de pe bord, smulgându-mă 
din trecut. 

— Domnule? 

Era Erin. 

— Unde sunteţi? 

— În drum spre coastă. Tu unde eşti? Ce-a avut de zis 
Louise? 

A urmat o pauză lungă, atât de lungă că am crezut că 
poate nu mă auzise. 


— 259 — 


— A zis Louise ceva despre Lena? 

— Aăă...nu. 

Nu părea convinsă. 

— Ce e? 

— Uitaţi ce e: trebuie să vorbim, dar nu la telefon... 

— Ce-i? E vorba de Lena? Spune-mi acum, Erin, lasă 
prostiile. 

— Nu e urgent. Nu-i despre Lena. E... 

— Hai, dă-o dracului! De ce mă suni dacă nu-i urgent? 

— Trebuie să vorbim în clipa în care vă întoarceţi în 
Beckford, spuse pe ton rece, mânios. Aţi înţeles? 

Închise telefonul. 

Potopul se mai potolise, aşa că am accelerat, şerpuind pe 
drumuri înguste, flancate de garduri verzi înalte. Şi iar am 
avut senzaţia aceea ameţitoare de parcă eram într-un 
montagne russe care gonea prea repede, zăpăcit de 
adrenalină. Am gonit pe sub o arcadă îngustă de piatră şi-n 
jos pe-o pantă, apoi iar în sus când şoseaua urcă peste 
culmea unui deal şi iată-l: un mic port, cu bărci pescăreşti 
legănate de fluxul nerăbdător. 

Satul era tăcut, probabil din cauza vremii mizerabile. 
Deci ăsta era Craster. Maşina a încetinit fără măcar să-mi 
dau seama că frânam. Am parcat lângă trotuarul pe care 
câţiva plimbăreţi temerari, purtând hanorace ca nişte 
corturi, înfruntau băltoacele. M-am luat după un cuplu de 
tineri care alergau ca să se adăpostească şi-am descoperit 
în cafenea un grup de pensionari înghesuiți în jurul cănilor 
cu ceai. Le-am arătat poze cu Lena şi Mark, dar nu-i 
văzuseră. Au spus că îi mai întrebase o dată un poliţai în 
uniformă, acum nici jumătate de oră. 

Intorcându-mă la maşină, am trecut chiar pe lângă 
afumătoarea la care promisese mama să mă ducă să 
mâncăm scrumbii. Am încercat să-mi amintesc chipul ei, 
aşa cum mai făceam uneori, dar nu reuşeam niciodată. 
Cred că voiam să retrăiesc dezamăgirea ei când i-am spus 
că nu voiam să vin aici. Voiam să simt durerea, durerea ei 
de atunci, durerea mea de acum. Dar amintirea era prea 
tulbure. 


— 260 — 


Am condus încă vreo jumătate de milă până la Howick. 
Casa era destul de uşor de găsit - era singura de acolo, 
ridicată în echilibru precar pe faleza stâncoasă, cu vedere 
spre mare. Cum mă aşteptam, Vauxhallul roşu era parcat în 
spate. Avea portbagajul deschis. 

Când am coborât lent din maşină, cu picioarele 
îngreunate de teamă, unul dintre poliţişti a venit să mă 
pună la curent cu situaţia - unde căutau, ce găsiseră. 
Vorbeau cu paza de coastă. 

— Marea e foarte agitată, aşa că, dacă oricare dintre ei a 
ajuns în apă, e posibil să fi fost dus foarte departe de 
curenţi, într-un timp foarte scurt. Sigur, nu ştim când au 
ajuns aici, sau... 

Mă conduse la maşina profesorului şi m-am uitat în 
portbagaj. 

— După cum vedeţi, se pare că a fost cineva înăuntru, 
spuse el. 

Arătă spre sângele de pe covoraş şi spre cel de pe 
lunetă. O şuviţă de păr blond era agăţată în mecanismul 
încuietorii, precum cea găsită în bucătărie. 

Imi arătă restul scenei: sânge pe masa din grădină, pe 
zid, pe un cui ruginit. O lăsasem de izbelişte, la fel ca pe 
mama. Nu - pe mama e/i. O lăsasem de izbelişte, cum o 
lăsasem şi pe mama ei. Simţeam că încep iar să alunec din 
realitate, senzaţia aia că pierd legătura cu prezentul şi- 
atunci: 

— Domnule? Am primit un apel. Ne-a sunat proprietarul 
unui magazin din satul vecin, mai sus pe coastă. Zice că 
are o fată udă leoarcă şi se vede c-a fost bătută, nu ştie 
unde e şi l-a rugat să sune la poliţie. 


În faţa magazinului era o bancă, iar ea stătea acolo, cu 
capul lăsat pe spate şi ochii închişi. Era înfăşurată într-o 
jachetă verde-închis, prea mare pentru ea. Când am oprit 
maşina, a deschis ochii. 

— Lena! 

Am sărit din maşină şi am alergat spre ea. 

— Lena! 


— 261 — 


Era albă ca varul, cu excepţia petei de sânge roşu aprins 
de pe obraz. N-a spus nimic, doar s-a ghemuit mai tare pe 
bancă, de parcă nu mă recunoştea, n-avea idee cine eram. 

— Lena, sunt eu. Lena. Linişteşte-te, sunt eu. 

Când expresia nu i s-a schimbat, când i-am întins mâna şi 
s-a ferit şi mai tare, mi-am dat seama că ceva nu era în 
regulă. Mă vedea foarte bine - nu era în şoc, ştia cine eram. 
Ştia cine sunt şi îi era frică de mine. 

Asta mi-a readus în minte, cu claritate dureroasă, 
expresia pe care-o văzusem pe chipul mamei ei odată, şi pe 
chipul poliţistei, al lui Jeannie, când m-a dus acasă. Nu doar 
frică, mai mult de-atât. Frică şi perplexitate, teamă şi 
groază. Mi-a amintit de expresia cu care mă privesc uneori, 
când fac greşeala să-mi înfrunt imaginea din oglindă. 


Jules 


După plecarea lui Nickie m-am dus sus, în dormitorul tău. 
Patul era dezgolit până la saltea, aşa că m-am dus la dulap 
şi-am scos una dintre hainele tale, din caşmir caramel, mai 
moale şi mai senzuală decât orice-aş fi visat eu vreodată să 
am. M-am înfăşurat în ea şi chiar şi-aşa mi-era mai frig 
decât îmi fusese în apă. Am stat mult timp întinsă în patul 
tău, prea înţepenită şi prea obosită ca să mă mişc, parcă 
aşteptam să mi se încălzească oasele, să-mi circule din nou 
sângele, să înceapă iar să-mi bată inima. Aşteptam să-ţi 
aud vocea în mintea mea, dar erai tăcută. 

Te rog, Nel, am spus în gând, vorbeşte cu mine, te rog. 
Ţi-am spus că-mi părea rău. 

Mi-am imaginat replica ta glacială: Toți anii ăştia, Julia. 
Nu voiam decât să vorbesc cu tine. Şi: Cum ai putut să crezi 
aşa ceva despre mine? Cum ai putut să crezi că aş fi 
ignorat, pur şi simplu, un viol, că te-aş fi luat peste picior pe 
tema asta? 

Nu ştiu, Nel. lartă-mă. 

Când tot nu ţi-am auzit vocea, am schimbat tactica. 
Atunci spune-mi despre Lauren. Spune-mi despre toate 
acele femei nesupuse. Spune-mi despre Patrick Townsend. 


— 262 — 


Spune-mi ce-ai încercat să-mi spui înainte. Dar n-ai spus o 
vorbă. Aproape că simţeam cum te bosumfli. 

Mi-a sunat telefonul şi pe ecranul albastru am văzut 
numele sergentului Morgan. O secundă n-am îndrăznit să 
răspund. Ce-o să mă fac dacă Lena a păţit ceva? Cum 
puteam să-mi ispăşesc vreodată toate păcatele dacă se 
ducea şi ea? Cu mâini tremurătoare, am răspuns. Şi iată! 
Inima începu iar să bată, împingând sânge cald către 
extremităţi. Era în siguranţă! Lena era în siguranţă. Era cu 
ei. O aduceau acasă. 


Parcă a durat o eternitate, ore nesfârşite, până am auzit 
cum se trânteşte o portieră şi-am fost în stare să mă ridic, 
să sar din pat, să-ţi arunc haina şi să cobor în goană scările. 
Erin era deja acolo, la piciorul scării, privind cum Sean o 
ajuta pe Lena să coboare din maşină. 

Avea pe umeri o jachetă bărbătească, iar chipul îi era 
palid şi murdar. Dar era întreagă, în siguranţă. Nu păţise 
nimic. Abia când a ridicat capul şi s-a uitat în ochii mei mi- 
am dat seama că era o minciună. 

Păşea cu grijă, punându-şi tălpile pe pământ cu atenţie, 
ştiam cum se simţea. Avea braţele strânse protector în jurul 
trupului; când Sean a întins un braţ ca s-o conducă în casă, 
s-a crispat. M-am gândit la bărbatul care-o luase, la 
înclinațiile lui. Mi s-a întors stomacul pe dos şi am simţit în 
gură gustul dulceag de vodcă cu portocale, am simţit 
suflarea fierbinte pe faţă şi apăsarea degetelor insistente 
pe carnea moale. 

— Lena, am spus şi ea şi-a înclinat capul spre mine. 

Am văzut că ceea ce luasem drept murdărie pe faţa ei 
era sânge, care se uscase şi se desprindea în solzi din jurul 
gurii şi de pe bărbie. Am dat s-o iau de mână, dar şi-a 
strâns şi mai tare trupul în braţe, aşa că am urmat-o la etaj. 
In hol, am stat faţă în faţă. Cu o ridicare din umeri se 
descotorosi de jachetă, care căzu pe podea. M-am aplecat 
după ea, dar Erin a fost mai iute. O luă şi i-o dădu lui Sean 
şi între ei se petrecu ceva - îi aruncă o privire pe care n-am 
reuşit s-o descifrez, foarte aproape de furie. 


— 263 — 


— Unde e? am şuierat către Sean. 

Lena era aplecată deasupra chiuvetei, bea apă direct de 
la robinet. 

— Unde-i Henderson? 

Simţeam o nevoie primordială, sălbatică să-i provoc 
durere acestui bărbat care ocupase o poziţie ce inspira 
încredere şi apoi abuzase de ea. Voiam să-l înşfac de unde 
trebuia, să răsucesc şi să smulg, să-i fac ce merită bărbaţii 
de felul ăsta. 

— Îl căutăm, spuse el. Avem oameni trimişi în căutare. 

— Cum adică // căutaţi? N-a fost cu el? 

— Ba da, dar... 

Lena era tot la chiuvetă, bând înghiţituri mari de apă. 

— Aţi dus-o la spital? l-am întrebat pe Sean. 

Clătină din cap. 

— Încă nu. Lena ne-a spus cât se poate de clar că nu 
vrea să meargă. 

Pe chipul lui era ceva ce nu-mi plăcea, ceva ascuns. 

— Dar... 

— Nu-i nevoie să merg la spital, spuse Lena ridicându-se 
şi ştergându-se la gură. Nu sunt rănită. Sunt bine. 

Minţea. Ştiam exact ce fel de minciună era asta, 
spusesem şi eu aceleaşi minciuni. Pentru prima dată m-am 
văzut pe mine în ea, nu pe tine. Avea o expresie de frică şi 
sfidare; o vedeam cum ţine strâns secretul, ca pe-un scut. 
Crezi că durerea va fi mai mică, umilinţa mai suportabilă, 
dacă nu ştie nimeni. 

Sean mă luă de braţ şi mă scoase din încăpere. Foarte 
încet, spuse: 

— A insistat să vină mai întâi acasă. N-o putem obliga să 
se lase examinată dacă nu vrea. Dar trebuie s-o duci tu. Cât 
se poate de repede. 

— Da, sigur că o s-o duc. Dar tot nu pricep de ce nu l-aţi 
prins. Unde e? Unde-i Henderson? 

— S-a dus, spuse Lena, apărută brusc lângă mine. 

Degetele ei le atinseră în treacăt pe ale mele; erau la fel 
de reci ca ale mamei ei ultima oară când i le atinsesem. 

— Unde s-a dus? am întrebat. Cum adică s-a dus? 


— 264 — 


Nu se uită la mine. 

— Aşa. S-a dus. 

Townsend ridică o sprânceană. 

— Avem poliţişti în teren, care-l caută. Maşina lui e tot 
acolo, n-avea cum să ajungă prea departe. 

— Lena, unde crezi că s-a dus? am întrebat încercând să-i 
prind privirea, dar ea se tot ferea. 

Sean clătină din cap mâhnit. 

— Am încercat, spuse încet. Nu vrea să vorbească. Cred 
că e pur şi simplu epuizată. 

Degetele Lenei le cuprinseră pe ale mele şi scăpă un 
oftat adânc. 

— Aşa e. Nu vreau decât să dorm. Sean, nu putem să 
continuăm mâine? Abia-mi mai ţin ochii deschişi. 


Detectivii au plecat, asigurându-ne că vor reveni; Lena 
trebuia să dea o declaraţie oficială. l-am privit îndreptându- 
se către maşina lui Sean. Când Erin s-a aşezat pe locul din 
stânga, a trântit portiera atât de tare, că m-am mirat că 
geamul nu s-a făcut ţândări. 

Lena mă strigă din bucătărie. 

— Mi-e o foame de lup, spuse. Poţi să faci iar spaghete 
Bolognese, ca data trecută? 

Tonul, blândeţea din vocea ei erau ceva nou; la fel de 
surprinzătoare ca atingerea mâinii ei. 

— Sigur că da, am spus. Mă apuc acum. 

— Mulţumesc. Mă duc sus, să fac un duş. 

l-am pus mâna pe braţ. 

— Nu, Lena, nu se poate. Trebuie să mergi mai întâi la 
spital. 

Clătină din cap: 

— Nu, chiar nu-i nevoie. N-am nimic. 

— Lena... 

N-am putut să mă uit în ochii ei când am spus-o: 

— Trebuie să fii examinată înainte să faci duş. 

Câteva clipe păru nedumerită, apoi umerii îi căzură, 
clătină din cap şi păşi spre mine. Fără să vreau, am început 
să plâng. Mă luă în braţe. 


— 265 — 


— Nu-i nimic, spuse. Nu-i nimic, nu-i nimic. 

Exact cum ai făcut tu în noaptea aia, după ce-am fost în 
apă. 

— N-a făcut nimic de genul ăla. N-a fost cum crezi. Nu 
înţelegi, el nu era vreun prădător sexual monstruos. Era 
doar un trist. 

— Vai, slavă Domnului! am spus. Lena, slavă Domnului! 

Am stat îmbrăţişate până m-am oprit eu din plâns şi-a 
început ea. Hohotea ca un copil şi trupul ei slăbuţ îmi 
alunecă din braţe, pe podea. M-am lăsat lângă ea şi-am 
încercat s-o iau de mână, dar era strânsă tare într-un pumn. 

— O să fie bine, i-am spus. Cumva, o să fie. O să am grijă 
de tine. 

Mă privi fără cuvinte; parcă nu putea să vorbească, în 
schimb, întinse mâna şi degetele i se deschiseră, 
dezvăluind comoara din pumn - o mică brățară din argint, 
cu clemă din onix - şi-atunci îşi regăsi vocea. 

— N-a sărit, spuse cu ochi sclipitori. 

Parcă temperatura din cameră plonjă într-o clipă până la 
îngheţ. 

— Mama nu m-a părăsit. N-a sărit. 


Lena 


Am stat mult timp sub duş, cât am putut îndura 
fierbinţeala apei. Voiam să-mi opăresc pielea, voiam să 
curăţ de pe mine toată ziua, toată noaptea, toată 
săptămâna şi toată luna trecută. Voiam să-l curăţ pe e/de 
pe mine, casa lui împuţită, pumnii şi duhoarea, respiraţia, 
sângele lui. 

Când am ajuns acasă, Julia s-a purtat frumos cu mine. Nu 
se prefăcea, era clar bucuroasă că m-am întors, fusese 
îngrijorată pentru mine. Părea să creadă că Mark mă 
agresase, de parcă îl credea un fel de pervers care nu se 
putea abţine să atingă adolescente. Trebuie să recunosc: 
avea dreptate în privinţa asta - oamenii nu înţeleg ce-a fost 
între el şi K şi n-o să înţeleagă niciodată. 

(O părticică sucită din mine aproape că şi-ar dori să cred 


— 266 — 


în viaţa de apoi şi că ei doi ar putea să-şi continue povestea 
acolo şi poate că le-ar merge bine şi Katie ar fi fericită. 
Oricât de tare l-aş uri, aş vrea să cred că ea ar putea fi, 
cumva, fericită.) 

Când m-am simţit curată sau măcar pe cât de curată 
credeam că pot fi, m-am dus în camera mea şi m-am 
aşezat pe pervaz, fiindcă acolo gândesc cel mai bine. Mi-am 
aprins o ţigară şi-am încercat să mă hotărăsc ce-ar trebui 
să fac. Voiam s-o întreb pe mama, voiam din tot sufletul s-o 
întreb, dar nu mă puteam gândi la asta, fiindcă m-aş fi pus 
iar pe plâns şi la ce-ar fi ajutat-o? Nu ştiam dacă să-i spun 
Juliei ce aflasem de la Mark. Dacă puteam să mă bazez pe 
ea că va face ce trebuie. 

Poate. Când i-am spus Juliei că mama nu a sărit, mă 
aşteptam să-mi spună că mă înşel sau că sunt nebună ori 
ceva, dar a acceptat, pur şi simplu, ce spuneam. Fără 
ezitare. De parcă ştia deja. De parcă ştiuse întotdeauna. 

Nici nu ştiu dacă e adevărat ce mi-a zis Mark, dar ar fi 
chiar ciudat să inventezi aşa ceva. De ce să o arăţi cu 
degetul pe doamna Townsend când poţi învinui persoane 
evident suspecte? Ca Louise, de exemplu. Dar poate că, 
după câte le-a făcut, se simte şi-aşa destul de vinovat faţă 
de familia Whittaker. 

Nu ştiu dacă minţea sau spunea adevărul, în orice caz a 
meritat ce i-am spus, ce-am făcut. A meritat tot ce-a păţit. 


Jules 


Când Lena a coborât în bucătărie, cu faţa şi mâinile 
curate, s-a aşezat la masă şi-a înfulecat pe nerăsuflate. 
După aceea, când a zâmbit şi-a spus mulţumesc, m-a trecut 
un fior, fiindcă acum, că l-am văzut, nu mai pot să-l ignor. 
Are zâmbetul tatălui ei. 

(Oare ce, m-am întrebat, a mai moştenit de la el?) 

— Ce e? întrebă Lena din senin. Te holbezi la mine. 

— lartă-mă, am spus, înroşindu-mă. Doar că... mă bucur 
că eşti acasă. Mă bucur că eşti în siguranţă. 

— Şi eu. 


— 267 — 


Am ezitat o clipă înainte să continui: 

— Ştiu că eşti obosită, Lena, dar trebuie să te întreb ce s- 
a întâmplat azi. Ce e cu brăţara? 

Îşi feri faţa, întorcând capul spre fereastră. 

— Mada... Ştiu. 

— Era la Mark? 

Aprobă. 

— Şi tu i-ai luat-o? 

Oftă: 

— Mi-a dat-o. 

— De ce ţi-a dat-o? Şi de ce era la el? 

— Nu ştiu. 

Întoarse capul spre mine şi mă privi cu ochi inexpresivi, 
de parcă trăsese obloanele. 

— Mi-a zis că a găsit-o. 

— A găsit-o? Unde? 

Nu răspunse. 

— Lena, trebuie să mergem la poliţie, să le spunem. 

Se ridică şi-şi duse farfuria la chiuvetă. Cu spatele la 
mine, spuse: 

— Am făcut un pact. 

— Pact? 

— Că-mi dă brăţara mamei şi mă lasă să plec acasă, 
dacă spun poliţiştilor că am minţit despre el şi Katie, 
continuă pe un ton nepotrivit gravităţii vorbelor, în timp ce- 
şi făcea de lucru cu vasele. 

— Şi el a crezut că o să faci aşa ceva? 

Ridică din umerii slăbănogi. 

— Lena. Spune-mi adevărul. Crezi... tu crezi că Mark 
Henderson e ucigaşul maică-tii? 

Se întoarse să mă privească: 

— Îţi spun adevărul. Şi nu ştiu. El mi-a zis că a luat 
brăţara din biroul doamnei Townsend. 

— Al lui Helen Townsend? 

Lena aprobă. 

— Nevasta lui Sean? Directoarea şcolii tale? Dar de ce-ar 
fi fost brăţara la ea? Nu pricep... 

— Nici eu, spuse încet. Nu prea. 


— 268 — 


Am făcut ceai şi-am stat împreună la masa din bucătărie, 
sorbind în tăcere din căni. Ţineam în mână brăţara lui Nel. 
Lena stătea relaxată, cu capul plecat, tot mai terminată. 
Am întins mâna şi mi-am trecut degetele peste ale ei. 

— Eşti epuizată, am spus. Ar trebui să mergi la culcare. 

Încuviinţă şi mă privi pe sub pleoapele căzute. 

— Vii cu mine, te rog? Nu vreau să fiu singură. 

Am urmat-o în sus pe scări, în camera ta, nu într-a ei. S-a 
urcat în patul tău şi şi-a pus capul pe pernă, bătând cu 
palma locul de lângă ea. 

— Când ne-am mutat aici, nu puteam dormi singură. 

— Din cauza zgomotelor? am întrebat, urcând în pat 
lângă ea şi acoperindu-ne cu haina ta. 

Încuviinţă. 

— Toate scârţâielile şi gemetele... 

— Şi poveştile de groază ale maică-tii? 

— Exact. Veneam tot timpul aici ca să dorm cu mama. 

Aveam un nod în gât, ca o pietricică. Nu puteam înghiţi. 

— Şi eu făceam la fel cu mama. 


Adormise. Am rămas lângă ea, privindu-i chipul, care în 
repaus era exact chipul tău. Imi venea s-o ating, să o 
mângâi pe păr, să fac un gest matern, dar nu voiam s-o 
trezesc sau s-o sperii ori să greşesc cu ceva. Habar n-am 
cum să fiu mamă. În viaţa mea n-am avut grijă de-un copil. 
Îmi doream să vorbeşti, să-mi spui ce să fac, ce să simt. Cu 
ea dormind lângă mine, cred că am simţit tandreţe, dar 
pentru tine şi pentru mama noastră, iar în secunda în care 
ochii ei verzi s-au deschis cu o fluturare de gene şi s-au 
fixat într-ai mei, m-am înfiorat. 

— De ce te uiţi întotdeauna aşa la mine? şopti cu o urmă 
de zâmbet. E ciudat rău. 

— lartă-mă, am spus şi m-am rostogolit pe spate. 

Îşi strecură degetele într-ale mele. 

— Nu-i nimic, spuse. Ciudat e OK. Ciudat poate fi un lucru 
bun. 

Am stat aşa, lungite, cu degetele împletite. Am ascultat 
cum îi încetineşte respiraţia, apoi se accelerează şi iar 


— 269 — 


încetineşte. 

— Ştii ce nu înţeleg? şopti ea. De ce-ai urât-o aşa de 
tare? 

— N-am... 

— Nici ea n-a înţeles. 

— Ştiu, am spus. Ştiu că n-a înţeles. ă 

— Plângi, şopti întinzând mâna ca să-mi atingă faţa. Imi 
şterse lacrimile de pe obraz. 

l-am spus. Toate lucrurile pe care ar fi trebuit să ţi le 
spun ţie i le-am spus fiicei tale. l-am spus cum te lăsasem 
de izbelişte, cum am crezut despre tine tot ce putea fi mai 
rău, cum îmi permisesem să dau vina pe tine. 

— Dar de ce nu i-ai spus şi gata? De ce nu i-ai spus ce s-a 
întâmplat cu adevărat? 

— Era complicat, am spus şi-am simţit cum se încorda 
lângă mine. 

— Cum complicat? Cât de complicat putea să fie? 

— Mama noastră era pe moarte. Părinţii noştri erau la 
pământ şi nu voiam să înrăutăţesc lucrurile. 

— Dar... dar te-a violat, spuse ea. Ar fi trebuit să ajungă 
la închisoare. 

— Eu nu vedeam aşa lucrurile. Eram foarte tânără. Eram 
mai tânără decât eşti tu acum şi nu mă refer doar la 
numărul anilor, deşi eram mai mică şi în sensul ăla. Dar eu 
eram naivă, complet lipsită de experienţă, n-aveam habar 
de nimic. Noi nu vorbeam despre consimţământ aşa cum 
vorbiţi voi, fetele, acum. Am crezut... 

— Ai crezut că era normal ce-a făcut? 

— Nu, dar nu cred că am văzut fapta drept ceea ce era. 
Drept ce era cu adevărat. Credeam că violul era ceva ce-ţi 
făcea un bărbat rău, care sărea la tine pe o alee în toiul 
nopţii, care-ţi punea cuțitul la gât. Nu credeam că şi băieţii 
fac asta. Nu liceenii ca Robbie, nu băieţii arătoşi, cei care 
ies cu cea mai frumoasă fată. Nu credeam că-ţi fac asta în 
propriul living, nu credeam că după aia vorbesc cu tine şi te 
întreabă dacă ţi-a plăcut. Am crezut că am făcut eu ceva ce 
nu trebuia, că nu i-am spus destul de clar că nu voiam. 

Lena tăcu o vreme, dar când vorbi din nou, vocea îi era 


— 270 — 


mai ridicată, mai insistentă. 

— Bine, poate că atunci n-ai vrut să spui nimic, dar mai 
târziu? De ce nu i-ai explicat mai târziu? 

— Fiindcă am înţeles-o aiurea, am spus. Am judecat-o 
complet greşit. Am crezut că a ştiut ce se întâmplase în 
noaptea aia. 

— Ai crezut că a ştiut şi n-a făcut nimic? Cum ai putut să 
crezi aşa ceva despre ea? 

Cum puteam să-i explic? Că am pus cap la cap vorbele 
tale - cele din noaptea aia şi vorbele pe care mi le-ai spus 
mai târziu, Undeva, în adâncul tău, aşa-i că ti-a plăcut? - şi 
mi-am spus o poveste despre tine care să aibă sens pentru 
mine, să-mi permită să-mi văd de viaţă fără să fiu nevoită 
vreodată să mă confrunt cu ce se întâmplase cu adevărat. 

— Am crezut că a ales să-l protejeze pe el, am şoptit. Am 
crezut că, dintre noi doi, l-a ales pe el. Nu-l puteam 
învinovăţi, fiindcă nici nu mă puteam gândi; la el. Dacă l-aş 
fi învinovăţit şi m-aş fi gândit la el, totul ar fi devenit real. 
Aşa că... în loc de asta, m-am gândit la Nel. 

Vocea Lenei deveni rece: 

— Nu te înţeleg. Nu-i înţeleg pe cei ca tine, care preferă 
întotdeauna să dea vina pe femeie. Dacă doi oameni fac 
ceva rău şi unul din ei e fată, atunci sigur e vina ei, nu? 

— Nu, Lena, nu-i aşa, nu-i... 

— Ba da. E ca atunci când cineva are o relaţie 
extraconjugală - de ce o urăşte nevasta întotdeauna pe 
cealaltă femeie? De ce nu-şi urăşte soţul? £/e cel care-a 
înşelat-o, e/ e cel care-a jurat să o iubească şi să-i rămână 
alături, bla-bla pentru totdeauna. De ce nu e e/cel care-i 
împins de pe-o nenorocită de stâncă? 


— 271 — 


MARTI, 25 AUGUST 


Erin 


Am plecat devreme din căsuţă, ca să alerg în amonte. 
Voiam să evadez din Beckford, să-mi limpezesc puţin 
gândurile, dar, cu toate că aerul fusese împrospătat de 
ploaie şi cerul era de-un albastru-pal perfect, ceața din 
capul meu se îndesea şi mai tare, devenea şi mai 
apăsătoare, în locul ăsta nimic n-are sens. 

Până să plec ieri cu Sean de la Casa Morii, mă 
ambalasem zdravăn şi eram atât de supărată pe el că am 
spus-o pur şi simplu, chiar acolo, în maşină: 

— Ce anume era între dumneavoastră şi Nel Abbott? 

A apăsat piciorul pe frână aşa de tare, că am zis că ies 
prin parbriz. Ne opriserăm în mijlocul drumului, dar lui nu 
părea să-i pese. 

— Ce-ai spus? 

— Nu vreţi să trageţi pe marginea drumului? am întrebat 
uitându-mă în oglinda retrovizoare, dar nu voia. 

M-am simţit ca o tâmpită că am lăsat întrebarea să-mi 
iasă aşa, pe negândite, fără să conduc discuţia către ea, 
fără să testez un pic apele. 

— Îmi pui la îndoială integritatea? 

Pe chip avea o expresie pe care nu i-o mai văzusem, o 
asprime cu care nu mă mai confruntasem. 

— Ei? Asta faci? 

— Mi-a sugerat cineva - am spus, păstrându-mi tonul 
egal - mi-a dat de înţeles că... 

— De înţeles? 

Parcă nu-i venea să creadă. În spatele nostru claxonă o 
maşină şi Sean puse piciorul înapoi pe acceleraţie. 

— Cineva ţi-a dat de înţeles, zici? Şi ai crezut că s-ar 
cuveni să mă iei la întrebări? 

— Domnule, am... 

Ajunseserăm la parcarea de lângă biserică. Opri maşina, 
se aplecă peste mine şi-mi deschise portiera. 


— 272 — 


— Tu mi-ai văzut dosarul de serviciu, Erin? întrebă. Că eu 
l-am văzut pe-al tău. 

— Domnule, n-am vrut să vă jignesc, dar... 

— Dă-te jos din maşină! 

Abia am avut timp să închid portiera că s-a şi îndepărtat 
în viteză. 


Până am ajuns în vârful dealului aflat la nord de căsuţă, 
rămăsesem fără suflu; m-am oprit pe culme ca să-mi revin. 
Era încă devreme - nici şapte -, toată valea era a mea. 
Perfectă, liniştită, a mea. Mi-am încălzit picioarele şi m-am 
pregătit pentru coborâre. Simţeam nevoia să sprintez, să 
zbor, să mai eliberez din energie. Nu aşa ajungi să vezi 
lucrurile cu claritate? 

Sean a reacţionat ca un om vinovat. Sau ca unul ofensat. 
Un om care-a crezut că integritatea îi era pusă la îndoială 
fără dovezi. Am grăbit pasul. Când m-a repezit cu privire la 
dosarele noastre de serviciu, avea dreptate. Al lui e 
impecabil; eu am scăpat ca prin urechile acului să nu fiu 
dată afară fiindcă mă culcasem cu cineva mai tânăr, din 
poliţie. De-acum sprintam, gonind în jos pe deal ca un tren 
scăpat de sub control, cu ochii lipiţi de potecă şi grozama 
de-o parte şi de alta a potecii - doar o ceaţă la periferia 
câmpului meu vizual. Are o listă de arestări impresionantă, 
e extrem de respectat de colegi. E, cum spunea şi Louise, 
un om bun. Piciorul drept mi se poticni într-o piatră de pe 
potecă şi-am zburat cu capul înainte. Am zăcut în ţărână, 
chinuindu-mă să respir, cu plămânii complet goliţi de aer. 
Sean Townsend e un om bun. 

Sunt mulţi de-ăştia prin jur. Tata era un om bun. Un ofiţer 
respectat. Asta nu-l împiedica să ne bată crunt pe mine şi 
pe fraţii mei când îşi pierdea cumpătul, dar chiar şi-aşa. 
Când mama s-a plâns unuia dintre colegii lui, după ce tata 
i-a spart nasul fratelui meu mai mic, colegul a zis: „Păpuşă, 
noi, poliţiştii, suntem linia albastră subţire care separă 
ordinea de haos. Din păcate pentru tine, nimeni nu se pune 
de-a curmezişul ei”. 

M-am ridicat şi m-am scuturat de praf. Nu puteam să 


— 273 — 


spun nimic. Puteam să stau cuminte de partea potrivită a 
liniei albastre subţiri, puteam să ignor aluziile şi apropourile 
Louisei, puteam să ignor potenţiala legătură personală a lui 
Sean cu Nel Abbott. Dar, dacă făceam asta, aş fi ignorat 
faptul că unde e sex, e şi motiv de crimă. Avea motiv să 
scape de Nel, la fel şi nevastă-sa. M-am gândit la mutra ei 
din ziua în care am vorbit la şcoală, la cum vorbea despre 
Nel, despre Lena. Ce zicea că o dezgustă? Exprimările 
insistente, obositoare ale disponibilității sexuale? 

Am ajuns la poalele pantei şi-am ocolit tufele de 
grozamă; căsuţa era la vreo două sute de metri mai încolo 
şi-am văzut că era cineva afară. O siluetă corpolentă şi 
cocârjată, într-o haină neagră. Nu Patrick, nici Sean. Când 
m-am apropiat, mi-am dat seama că era bătrâna goth, 
clarvăzătoarea, Nickie Sage cea-nebună-de-legat. 

Se sprijinea de peretele căsuţei, vişinie la faţă. Parcă era 
în pragul unui atac de cord. 

— Doamnă Sage! am strigat. Vă simţiţi bine? 

Ridică ochii spre mine, gâfâind din greu şi-şi împinse de 
pe frunte pălăria pleoştită din catifea. 

— N-am nimic, cu toate că a trecut ceva vreme de când 
n-am mai venit aşa departe, spuse. 

Mă măsura din cap până-n picioare. 

— Arăţi de parcă te-ai tăvălit în noroi. 

— A, da, am zis, încercând fără prea mare succes să 
scutur de pe mine restul de pământ. M-am dat puţin de-a 
berbeleacul. 

Aprobă. Când s-a îndreptat de spate, am auzit şuieratul 
care-i însoțea respiraţia. 

— Vreţi să intraţi să staţi puţin jos? 

— Acolo? arătă cu capul în spate, către căsuţă. N-aş prea 
crede. 

Se îndepărtă câţiva paşi de uşa de la intrare. 

— Ştii ce s-a întâmplat acolo? Ştii ce-a făcut Anne Ward? 

— Şi-a omorât soţul, am răspuns. Şi-apoi s-a înecat în râu 
chiar aici. 

Nickie ridică din umeri şi se-ndepărtă legănându-se către 
malul râului. M-am dus după ea. 


— 274 — 


— Mai mult exorcism decât crimă, dacă mă-ntrebi pe 
mine. Voia să scape de spiritul malefic care pusese 
stăpânire pe bărbatul ăla. A ieşit din el, dar n-a ieşit din 
casă, nu-i aşa? Nu prea poţi să dormi acolo, nu? 

— Păi... 

— Nu mă miră. Nu mă miră deloc. Ţi-aş fi putut spune 
asta - nu că m-ai fi ascultat. Locul ăla e îmbibat de rău. De 
ce crezi că a pus stăpânire pe el Townsend şi-l îngrijeşte de 
parcă e cine ştie ce loc special? 

— Habar n-am, am spus. Credeam că-l foloseşte drept 
cabană de pescuit. 

— Pescuit! exclamă ea, de parcă nu auzise în viaţa ei 
ceva atât de ridicol. Pescuit! 

— Păi, eu chiar l-am văzut pescuind pe-aici, aşa că... 

Nickie mormăi şi alungă ideea cu o fluturare din mână. 
Eram la malul apei. Trăgând cu vârful picioarelor de călcâiul 
pantofilor, Nickie îşi scotea labele umflate, marmorate de 
vinişoare, din pantofii fără şiret. Băgă un deget în apă şi 
scoase un chicotit satisfăcut. 

— Apa-i rece aici, aşa-i? Curată. 

Până la glezne în râu, întrebă: 

— Te-ai dus să vorbeşti cu el? Cu Townsend? L-ai întrebat 
de nevastă-sa? 

— De Helen? 

Se întoarse şi mă privi dispreţuitoare. 

— Nevasta lui Sean? Helen, cu faţa aia de fund plesnit 
zdravăn? Ce treabă are ea cu asta? E interesantă ca varul 
uscându-se pe-un perete într-o zi umedă. Nu, cea care ar 
trebui să te intereseze e nevasta lui Patrick. Lauren. 

— Lauren? Lauren aia moartă acum treizeci de ani? 

— Da, Lauren aia! Crezi că morţii nu contează? Că morţii 
nu vorbesc? Dac-ai auzi ce au de zis...! 

Păşi un pic mai departe în râu şi se aplecă să-şi ude 
mâinile. 

— Chiar aici, în locul ăsta a venit Annie să se spele pe 
mâini, exact aşa, vezi? Numai că ea a continuat să 
înainteze... 

Începeam să mă plictisesc. 


— 275 — 


— Trebuie să plec, Nickie. Trebuie să fac un duş şi să mă 
apuc de treabă. Îmi pare bine că am stat de vorbă, am spus 
dând să plec. 

Eram la jumătatea drumului spre căsuţă când am auzit-o 
strigând: 

— Crezi că morţii nu vorbesc? Ar trebui să asculţi, s-ar 
putea să auzi câte ceva. Lauren e cea pe care-o cauţi, de la 
ea a pornit totul! 

Am lăsat-o la râu. Aveam de gând să-l prind pe Sean 
devreme; m-am gândit că, dacă m-aş duce la el acasă şi l- 
aş lua la secţie, aş avea la dispoziţie cel puţin un sfert de 
oră. N-ar putea să plece, nici să mă dea afară din maşină. 
Era mai bine decât să-l înfrunt la secţie, unde-ar fi fost şi 
alţii în jur. 


Casa familiei Townsend nu e departe de căsuţă. Pe lângă 
râu sunt probabil vreo cinci kilometri, dar nu există drum 
direct, trebuie să te duci până-n oraş şi-apoi să ieşi iar, aşa 
că era trecut de ora opt când am ajuns acolo, întârziasem. 
În curte nu era nicio maşină - plecase deja. Cel mai de bun 
simţ lucru pe care-l puteam face - ştiam asta - era să întorc 
maşina şi să mă duc la birou, dar îmi răsunau în cap vocile 
lui Nickie şi Louise şi m-am gândit să văd doar dacă nu 
cumva, cine ştie, Helen era acasă. 

Nu era. Am bătut de câteva ori la uşă şi n-a răspuns 
nimeni. Mă întorceam la maşină când mi-am zis că aş putea 
să încerc alături, la casa lui Patrick Townsend. Nici acolo n-a 
răspuns nimeni. M-am uitat pe fereastra din faţă, dar n-am 
reuşit să văd mare lucru, doar o cameră întunecată şi 
aparent goală. M-am întors la uşa de la intrare şi-am bătut 
iar. Nimic. Dar când am încercat clanţa, uşa s-a dat de 
perete şi mi-a părut o invitaţie la fel de valabilă ca oricare 
alta. 

— Hei? am strigat. Domnule Townsend? E cineva aici? 

Niciun răspuns. Am intrat în sufragerie, o încăpere 
spartană, cu podele din lemn închis la culoare şi pereţi goi; 
singura concesie făcută conceptului de decoraţiune era un 
şir de fotografii înrămate pe şemineu. Patrick Townsend în 


— 276 — 


uniformă - mai întâi de armată, apoi de poliţie - şi mai 
multe poze cu Sean în copilărie, apoi în adolescenţă, 
surâzând crispat către obiectiv, în aceeaşi poziţie şi cu 
aceeaşi expresie. Mai era o fotografie cu Sean şi Helen în 
ziua nunţii, în faţa bisericii din Beckford. Sean arăta tânăr, 
frumos şi nefericit. Helen arăta cam ca acum - poate un pic 
mai slabă. Insă părea mai fericită, zâmbind timid către 
cameră, în ciuda rochiei urâte. 

Pe un bufet de lemn din faţa ferestrei era un rând de 
diplome, premii, certificate, un monument al realizărilor 
tatălui şi fiului. Din câte vedeam, nu existau poze cu mama 
lui Sean. 

Am ieşit din living şi-am strigat iar: 

— Domnule Townsend? 

Ecoul vocii mele se întoarse în hol. Casa avea un aer 
abandonat şi, cu toate astea, era impecabil de curată, fără 
niciun fir de praf pe plinte sau pe balustradă. Am urcat 
scările şi-am înaintat pe coridor. Erau două dormitoare 
alăturate, la fel de sumar mobilate ca livingul de jos, dar 
locuite. Amândouă, din câte vedeam. În dormitorul 
principal, cu o fereastră mare care dădea spre vale şi râu, 
erau lucrurile lui Patrick: pantofii negri lustruiţi aliniaţi la 
perete, costumele atârnate în dulap. În camera de alături, 
lângă un pat de o persoană făcut la dungă, era un scaun pe 
care atârna un taior, pe care l-am recunoscut ca fiind cel pe 
care-l purta Helen când am intervievat-o la şcoală, în dulap 
erau alte haine de-ale ei, negre şi gri, şi bleumarin, şi fără 
formă. 

Telefonul meu scoase un bip de-a dreptul asurzitor în 
tăcerea de morgă a casei. Aveam un mesaj vocal, un apel 
ratat. Era Jules. „Doamnă sergent Morgan”, spunea pe ton 
solemn, „trebuie să vorbim. E foarte urgent. Vin la 
dumneavoastră. E... ăăă... trebuie să vorbim între patru 
ochi. Ne vedem la secţie.” 

Mi-am lăsat telefonul să alunece la loc în buzunar. M-am 
întors în camera lui Patrick şi m-am mai uitat o dată rapid în 
jur, la cărţile de pe rafturi, în sertarul de lângă pat. Şi acolo 
erau fotografii, vechi, cu Sean şi Helen împreună, la pescuit 


— 277 — 


lângă căsuţă, sprijinindu-se mândri de o maşină nouă, 
Helen în faţa şcolii, fericită şi jenată în acelaşi timp, Helen 
în curte, cu o pisica în braţe, Helen, Helen, Helen. 

Am auzit un zgomot, un clic, sunetul făcut de-un zăvor 
care se ridica şi apoi un scârţâit de podele. Am pus iute la 
loc fotografiile şi am închis sertarul, apoi am ieşit cât de 
silențios am putut pe coridor. Şi-atunci am înlemnit. Helen 
stătea la picioarele scării uitându-se în sus la mine. Ţinea în 
mâna stângă un cuţitaş pentru curăţat legume şi-i strângea 
aşa de tare lama, că picura sânge pe podea. 


Helen 


Helen n-avea nici cea mai vagă idee de ce umbla Erin 
Morgan prin casa lui Patrick ca la ea acasă, dar deocamdată 
era mai îngrijorată de sângele de pe podea. Lui Patrick îi 
plăcea să aibă casa curată. Aduse din bucătărie o cârpă şi 
începu să curețe sângele, ca să descopere că îi curgea şi 
mai mult din tăietura adâncă ce-i brăzda palma. 

— Tăiam ceapă, spuse detectivului drept explicaţie. M-aţi 
speriat. 

Ceea ce nu era tocmai adevărat, fiindcă încetase să mai 
taie ceapă de când văzuse maşina oprind în faţa casei. Cu 
cuțitul în mână rămăsese perfect nemişcată, ca o stâncă, în 
timp ce Erin bătea la uşă, apoi o urmărise cum se ducea 
către casa lui Patrick. Ştia că nu era acasă, aşa că 
presupusese că detectivul o să plece şi gata. Apoi şi-a 
amintit că nu încuiase uşa când plecase de dimineaţă. Aşa 
că, tot cu cuțitul în mână, traversase curtea ca să verifice. 

— E foarte adâncă, spuse Erin. Trebuie s-o curăţaţi şi s-o 
bandajaţi ca lumea. 

Erin coborâse şi stătea în picioare lângă Helen, uitându- 
se cum curăța podeaua. Stătea aşa, în casa lui Patrick, de 
parcă avea tot dreptul să fie acolo. i 

— O să fie furibund dacă vede asta, spuse Helen. li place 
să fie casa curată. Intotdeauna a fost aşa. 

— Şi dumneavoastră... îi tineti casa? 

Helen îi aruncă lui Erin o privire tăioasă. 


— 278 — 


— Îl ajut. Cele mai multe treburi le face singur, dar 
îmbătrâneşte. Şi-i place ca lucrurile să fie exact cum vrea 
el. Răposata lui nevastă - spuse ridicând ochii la Erin - era 
o îngălată. Aşa-i zice el. Un cuvânt de modă veche. Nu mai 
ai voie să zici ştoarfă, nu? E discriminatoriu şi sexist. 

Se ridică în picioare faţă în faţă cu Erin, ţinând cârpa 
plină de sânge. Durerea de la mână era fierbinte şi ascuţită, 
aproape ca o arsură, cu acelaşi efect cauterizant. Nu mai 
ştia prea bine de cine să se teamă sau pentru ce să se 
simtă vinovată, dar simţea c-ar trebui s-o ţină aici pe Erin, 
ca să afle ce voia. S-o reţină o vreme, până ce, cu puţin 
noroc, se întorcea Patrick, fiindcă era sigură că el ar vrea 
să-i vorbească. 

Helen şterse cu cârpa mânerul cuţitului. 

— Vreţi o ceaşcă de ceai, doamnă detectiv? întrebă ea. 

— Minunat, răspunse Erin, dar zâmbetul vesel i se ofili 
când o văzu pe Helen că încuie uşa de la intrare şi pune 
cheia în buzunar înainte să se ducă în bucătărie. 

— Doamnă Townsend... dădu să zică Erin. 

— Vreţi şi zahăr? o întrerupse Helen. 


Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci în astfel de situaţii 
e să debusolezi cealaltă persoană. Helen învățase asta în 
anii de politică de sector public. Să nu faci ce se aşteaptă 
ceilalţi să faci, asta-i destabilizează imediat şi măcar câştigi 
timp. Aşa că, în loc să fie furioasă, revoltată că femeia asta 
intrase în casa lor fără permisiune, Helen era politicoasă. 

— L-aţi găsit? o întrebă pe Erin întinzându-i cana cu ceai. 
Pe Mark Henderson? A apărut? 

— Nu, încă nu, răspunse Erin. 

— Maşina lăsată pe faleză şi nici urmă de el nicăieri. 

Oftă. 

— Sinuciderea poate fi considerată o recunoaştere a 
vinovăţiei, nu? Sigur aşa o să pară. Ce situaţie! 

Erin aprobă. Helen îşi dădea seama că era neliniştită, se 
tot uita în spate, la uşă şi îşi făcea de lucru prin buzunar. 

— O să fie groaznic pentru şcoală, pentru reputaţia 
noastră. Reputația întregului oraş, pătată din nou... 


— 279 — 


— De aceea o detestaţi aşa de tare pe Nel Abbott? 
întrebă Erin. Păta reputaţia oraşului cu proiectul ei? 

Helen se încruntă. 

— Păi, e unul dintre motive. Era o mamă denaturată, 
după cum v-am spus, nu mă respecta nici pe mine, nici 
tradiţiile şi regulile şcolii. 

— Era o ştoarfă? întrebă Erin. 

Helen râse, surprinsă. 

— Pardon? 

— Mă întrebam dacă vi se pare că Nel Abbott era o 
ştoarfă, ca să folosesc termenul dumneavoastră sexist? Am 
auzit că a avut aventuri cu unii dintre bărbaţii din oraş... 

— Nu ştiu nimic despre asta, spuse Helen, dar faţa îi 
ardea şi simţea că şi-a pierdut avantajul. 

Se ridică, se duse la blatul de lucru şi-şi luă cuțitul de 
legume. Se duse la chiuvetă şi spălă sângele de pe lamă. 

— Nu susţin că ştiu ceva despre viaţa intimă a lui Nel 
Abbott, spuse încet. 

Simţea privirea detectivului asupra ei, scrutându-i faţa, 
urmărindu-i mâinile. Simţea cum roşeaţa i se răspândea pe 
gât şi pe piept şi că trupul ei o dădea de gol. Încercă să-şi 
păstreze tonul firesc: 

— Insă n-aş fi deloc surprinsă dacă era promiscuă. Era 
disperată după atenţie. 

Voia să se încheie această conversaţie. Voia ca detectivul 
să plece din casă, voia să fie aici Sean şi Patrick. Simţea un 
impuls să-şi pună toate cărţile pe masă, să-şi mărturisească 
păcatele şi să le ceară şi lor să le mărturisească pe ale lor. 
Greşiseră, trebuia să recunoască, dar familia Townsend era 
o familie bună. Erau oameni buni. Nu aveau de ce să se 
teamă. Se întoarse cu faţa la detectiv, cu bărbia ridicată şi 
cu o expresie cât putu ea de superioară, dar mâinile-i 
tremurau aşa de tare că fu cât pe ce să scape cuțitul. Sigur 
n-avea de ce să se teamă? 


Jules 
Dimineaţă am lăsat-o pe Lena cuibărită în patul maică-sii, 


— 280 — 


dormind tun. l-am scris un bilet în care-i spuneam că o 
aştept la secţia de poliţie la ora unsprezece pentru 
declaraţia oficială. Aveam de făcut mai întâi câteva lucruri, 
aveam de purtat nişte conversații doar pentru adulţi. Acum 
trebuia să gândesc ca un părinte, ca o mamă. Trebuia s-o 
protejez, s-o ţin la distanţă de orice putea să-i facă şi mai 
rău. 

M-am dus către secţie, oprindu-mă pe drum s-o sun pe 
Erin, s-o anunţ că vin. Voiam să mă asigur că aveam să 
vorbesc cu Erin şi că puteam discuta între patru ochi. 

„De ce nu e e/ cel care-i împins de pe-o nenorocită de 
stâncă?” 

Lena vorbise aseară despre Sean Townsend. leşise totul 
la iveală, cum se îndrăgostise Sean de Nel şi - credea Lena 
- Nel se îndrăgostise puţin de Sean. Se terminase cu ceva 
vreme în urmă - Nel spusese că „s-a sfârşit de la sine”, deşi 
Lena n-a prea crezut-o. În orice caz, Helen trebuie să fi 
aflat, trebuie să se fi răzbunat. A fost rândul meu să mă 
revolt: de ce nu spusese Lena nimic mai devreme? El 
conducea investigația în cazul morţii lui Nel, era complet 
deplasat. 

— A iubit-o, spuse Lena. Nu înseamnă că e un om bun 
dacă a încercat să afle ce s-a întâmplat cu ea? 

— Dar Lena, nu pricepi că...? 

— E un om bun, Julia. Cum puteam să zic ceva? Ar fi dat 
de necaz şi nu merită aşa ceva. E un om bun. 


Erin n-a răspuns la telefon, aşa că i-am lăsat un mesaj şi 
mi-am văzut de drum spre secţie. Am parcat în faţă şi-am 
sunat iar, dar tot n-a răspuns, aşa că am hotărât s-o aştept. 
După jumătate de oră am decis să intru, oricum. Dacă Sean 
era acolo, aveam să inventez un pretext, să mă prefac că 
am crezut că declaraţia Lenei era la nouă, nu la 
unsprezece. Imi venea mie o idee. 

S-a dovedit că nici el nu era. Niciunul dintre ei nu era 
acolo. Polițistul de la recepţie mi-a spus că inspectorul 
Townsend era în Newcastle toată ziua şi că nu ştia prea 
bine unde era sergentul Morgan, dar nu se îndoia că urma 


— 281 — 


să apară dintr-o clipă-n alta. 

M-am întors la maşină. Am scos din buzunar brăţara ta - 
o pusesem într-o punguţă de plastic, s-o protejez. Să 
protejez tot ce era pe ea. Şansele să aibă pe ea vreo 
amprentă sau urme de ADN printre zale erau foarte mici, 
dar tot era ceva. Foarte mici însemna că exista o 
posibilitate. Foarte mici însemna o şansă să aflăm un 
răspuns. Nickie spunea că ai murit după ce ai descoperit 
ceva despre Patrick Townsend; Lena spunea că ai murit 
fiindcă te-ai îndrăgostit de Sean şi el de tine şi Helen, 
geloasa, răzbunătoarea Helen, n-a suportat aşa ceva. Unde 
mă duceam, unde mă-ntorceam, dădeam de câte-un 
Townsend. 

La figurat, că la propriu am dat de Nickie Sage, mare cât 
casa în oglinda retrovizoare. Îşi târşâia picioarele prin 
parcare, dureros de încet, cu faţa roz-aprins sub o pălărie 
mare, cu boruri pleoştite. Ajunsă în spatele maşinii mele, se 
sprijinea de ea, iar prin geamul deschis îi auzeam respiraţia 
anevoioasă. 

— Nickie. 

M-am dat jos din maşină. 

— Ţi-e rău? 

N-a răspuns. 

— Nickie? 

De aproape, părea cu un picior în groapă. 

— Am nevoie să ajung acasă, gâfâi ea. Sunt în picioare 
de ore în şir. 

Am ajutat-o să urce în maşină. Avea hainele leoarcă de 
transpiraţie. 

— Unde ai fost, Nickie? Ce-ai făcut? 

— Am mers, şuieră. Până la căsuţa familiei Ward. Ca să 
ascult râul. 

— Îţi dai seama că râul trece fix prin faţa casei tale, da? 

Clătină din cap. 

— Nu-i acelaşi râu. Crezi că e tot acelaşi, dar se schimbă. 
Acolo sus are alt spirit. Uneori trebuie să faci cale lungă ca 
să-i auzi vocea. 

Am făcut stânga chiar înainte de podul care duce spre 


— 282 — 


piaţă. 

— Pe-aici, da? 

Încuviinţă, trăgând şi acum disperată aer în piept. 

— Poate-ar trebui să rogi pe cineva să te ia cu maşina 
data viitoare când îţi vine cheful să călătoreşti. 

Se lăsă pe spătar şi închise ochii. 

— Te oferi? Nu mi-am închipuit c-o să rămâi pe-aici. 

Când am ajuns la apartamentul ei, am rămas o vreme în 
maşină. Nu m-a lăsat inima s-o pun imediat să se dea jos şi 
să urce la etaj, aşa că am stat şi-am ascultat-o cum îmi 
spunea de ce-ar trebui să rămân în Beckford, de ce-ar fi 
bine pentru Lena să rămână lângă apă, de ce n-aş mai auzi 
niciodată vocea soră-mii dacă aş pleca. 

— Nu cred în chestiile astea, Nickie, am spus. 

— Sigur că crezi, spuse iritată. 

— Bine. 

N-aveam de gând să mă cert cu ea. 

— Aşadar, ai fost sus, la căsuţa familiei Ward? Acolo stă 
Erin Morgan, nu? Nu cumva ai văzut-o? 

— Ba da. Fusese la alergat pe undeva. Apoi se grăbea în 
altă parte, probabil pe-o pistă falsă. Îi tot dădea înainte cu 
Helen Townsend, când eu i-am zis că nu cu Helen ar trebui 
să-şi bată capul. Nimeni nu m-ascultă. Lauren, am zis, nu 
Helen. Dar nu m-ascultă nimeni niciodată. 

Mi-a dat adresa familiei Townsend. Adresa şi-un 
avertisment: 

— Dacă bătrânul crede că ştii ceva, o să-ţi facă rău. 
Trebuie să fii deşteaptă. 

Nu i-am zis de brățară, nici că ea era cea care alerga pe- 
o pistă falsă, nu Erin. 


Erin 


Helen se tot uita pe geam, de parcă aştepta să apară 
cineva. 

— Aşteptaţi să se întoarcă Sean, aşa-i? am întrebat-o. 

Clătină din cap: 

— Nu. De ce s-ar întoarce? E în Newcastle, să vorbească 


— 283 — 


cu şefii despre nebunia cu Henderson. Nu se poate să nu fi 
ştiut. 

— Nu mi-a zis, am spus. Probabil că a uitat. 

Ridică sprâncenele a neîncredere. 

— Tare absent mai poate să fie uneori, aşa-i? am 
continuat. 

Sprâncenele i se ridicară şi mai tare. 

— Vreau să spun, nu că i-ar afecta munca sau ceva de 
genul ăsta, dar uneori... 

— Ţineţi-vă gura! mă repezi. 

Îmi era imposibil s-o descifrez, trecea brusc de la politeţe 
la exasperare, de la timiditate la agresivitate; acum era 
furioasă, apoi speriată. Asta îmi dădea o stare de nelinişte 
cruntă. Femeia asta mică, modestă, insignifiantă, din faţa 
mea mă înspăimânta, fiindcă n-aveam idee ce o să facă în 
clipa următoare - să-mi ofere încă o cană cu ceai sau să mă 
atace cu cuțitul. 

Îşi împinse brusc scaunul în spate, care scârţâi strident 
când picioarele se frecară de gresie, se ridică în picioare şi 
se duse la fereastră. 

— E plecat de-o veşnicie, spuse încet. 

— Cine? Patrick? 

Mă ignoră: 

— Se plimbă dimineaţa, dar de obicei nu durează aşa 
mult. Nu se simte bine. Am... 

— Vreţi să vă duceţi să-l căutaţi? am întrebat. Aş putea 
să vin cu dumneavoastră, dacă vreţi. 

— Se duce aproape în fiecare zi la căsuţa aia, spuse 
vorbind de parcă nu eram acolo, de parcă nu mă auzea. Nu 
ştiu de ce. Acolo o ducea Sean pe ea. Acolo ei... Of, cine 
ştie? Nu ştiu ce să fac. Nici măcar nu mai ştiu ce e corect şi 
ce nu. 

Strânse pumnul drept, pe bandajul ei imaculat înflorea o 
pată roşie. 

— Am fost aşa de fericită când a murit Nel Abbott, spuse. 
Toţi am fost fericiţi. A fost o uşurare nespusă! Dar de scurtă 
durată. Scurtă durată. Fiindcă acum nu pot să nu mă-ntreb 
dacă asta nu ne-a provocat necazuri şi mai mari. 


— 284 — 


În sfârşit se întoarse către mine. 

— De ce sunteţi aici? Şi vă rog să nu minţiţi, fiindcă azi n- 
am chef de-aşa ceva. 

Ridică mâna la faţă şi, când se şterse la gură, se mânji pe 
buze cu sânge roşu-aprins. 

Am băgat mâna în buzunar după telefon şi l-am scos. 

— Cred că poate e cazul să plec, am spus ridicându-mă 
încet. Am venit aici ca să vorbesc cu Sean, dar dacă nu-i 
acasă... 

— Nu e absent, să ştiţi, spuse făcând un pas la stânga ca 
să-mi blocheze drumul spre uşă. Are perioade de absenţă, 
dar asta e altceva. Nu, dacă nu v-a spus că se duce la 
Newcastle înseamnă că nu are încredere în dumneavoastră, 
iar dacă el n-are, nu prea cred că eu ar trebui să am. O să 
mai întreb o singură dată de ce sunteţi aici, spuse. 

Am plecat uşor capul, făcând un efort conştient să-mi las 
umerii în jos, să rămân relaxată. 

— Cum spuneam, voiam să vorbesc cu Sean. 

— Despre? 

— Despre o posibilă acuzație de comportament 
nepotrivit, am spus. Despre relația lui cu Nel Abbott. 

Helen păşi spre mine şi-am simţit în stomac zvâcnetul 
greţos de ascuţit al adrenalinei. 

— O să aibă consecinţe, aşa-i? spuse cu un surâs trist pe 
chip. Cum ne-am putut imagina că n-o să fie? 

— Helen - am spus - vreau doar să ştiu... 

Am auzit trântindu-se uşa de la intrare şi, când Patrick a 
intrat în încăpere, am dat rapid înapoi, ca să pun ceva 
distanţă între noi. 


O clipă, niciunul dintre noi n-a spus nimic. Mă privea fix, 
cu ochii înfipţi într-ai mei, încleştând fălcile, timp în care-şi 
scoase haina şi-o aruncă pe spătarul unui scaun. Apoi îşi 
îndreptă atenţia spre Helen. Observă mâna însângerată şi 
se animă imediat. 

— Ce s-a întâmplat? Ţi-a făcut ceva? Scumpa mea... 

Helen se înroşi şi undeva în stomacul meu se răsuci ceva. 

— N-am nimic, spuse ea repede. N-am nimic. Nu-i de la 


— 285 — 


ea. Mi-a alunecat mâna când tăiam ceapă... 

Patrick se uită la cealaltă mână a ei, la cuțitul pe care 
încă-l ţinea. l-I luă cu blândeţe. 

— Ce caută aici? întrebă fără să mă privească. 

Helen îşi lăsă capul pe-o parte, ca să se uite de la socru- 
său la mine şi-apoi iar la el. 

— Pune întrebări despre Nel Abbott. 

Înghiţi în sec. 

— Despre Sean. Despre conduita lui profesională. 

— Trebuie doar să clarific ceva, e o chestiune de 
procedură, legată de felul în care-a fost condusă 
investigația. 

Patrick nu părea interesat. Se aşezase la masa din 
bucătărie fără să se uite la mine, vorbind cu Helen: 

— Ştii de ce-au mutat-o aici? M-am interesat - încă mai 
cunosc nişte oameni, normal, aşa că am vorbit cu unul 
dintre foştii mei colegi din Londra, care mi-a spus că 
detectivul ăsta vajnic, aici de faţă, a fost îndepărtat din 
postul din poliţia metropolitană fiindcă a sedus un poliţist 
mai tânăr. Şi nu orice poliţist, o femeie! ţi dai seama? 

Râsul lui sec se pierdu într-o tuse tabagică persistentă. 

— Vite-o cum e pe urmele domnului tău Henderson când 
ea e vinovată de exact acelaşi lucru. Abuz de putere în 
scopul propriei satisfacţii sexuale. Şi încă mai are slujbă. 

Îşi aprinse o ţigară. 

— Apoi vine aici şi zice că vrea să vorbească despre 
comportamentul profesional al lui fi-miu! 

În sfârşit se uită la mine. 

— Ar fi trebuit să fii azvârlită cu totul afară din poliţie, dar 
fiindcă eşti femeie, fiindcă eşti /esbi, ţi se dă voie să scapi 
basma curată. Asta numesc ei egalitate. 

Pufni dispreţuitor. 

— Îţi închipui ce-ar fi păţit dacă era bărbat? Dacă Sean ar 
fi prins că se culcă cu una dintre subalternele lui, ar fi dat 
afară cu şuturi în fund. 

Am strâns pumnii ca să nu-mi mai tremure mâinile. 

— Dar dacă Sean s-ar culca cu o femeie care apoi ar fi 
găsită moartă? am întrebat. Ce crezi c-ar păţi atunci? 


— 286 — 


Se mişcă repede pentru un moşneag. În mai puţin de-o 
secundă era în picioare, scaunul căzut în spate şi el cu 
mâna-n gâtul meu. 

— Vezi cum vorbeşti, javră împuţită! şopti, suflându-mi 
fum acru în faţă. 

L-am izbit zdravăn în piept şi-mi dădu drumul. 

Făcu un pas înapoi cu braţele pe lângă corp şi pumnii 
încleştaţi: 

— Fi-meu n-a făcut nimic rău, spuse încet. Aşa că, fetiţo, 
dacă-i faci necazuri, o să-ţi fac şi eu ţie. Pricepi? O să ţi-o iei 
înapoi cu vârf şi-ndesat. 

— Tată, spuse Helen. Ajunge! O sperii. 

Se întoarse, zâmbind spre noră-sa: 

— Ştiu, scumpo. Asta şi vreau. 

Se uită iar spre mine, zâmbind din nou. 

— Unele nu înţeleg decât de frică. 


Jules 


Am lăsat maşina la marginea aleii care duce la casa 
familiei Townsend. Nu era nevoie, era destul loc ca să 
parchez la ei în curte, dar aşa mi s-a părut corect. Simţeam 
că trebuie să fie o misiune-fulger, să-i iau prin surprindere. 
Umbra neînfricată, cea care apăruse în ziua în care mi-am 
înfruntat violatorul, se întorsese. Cu brăţara în buzunar, am 
intrat cu paşi mari în curtea scăldată în soare, dârză, cu 
spatele drept şi fruntea sus. Venisem în numele surorii 
mele, ca să îi fac dreptate. Eram hotărâtă. Eram neînfricată. 

Am fost neiînfricată până mi-a deschis uşa Patrick 
Townsend, cu faţa vânătă de furie şi un cuţit în mână. 

— Ce vrei? se răsti. 

M-am dat vreo doi paşi înapoi. 

— Am... 

Era cât pe ce să-mi trântească uşa-n nas şi eu eram prea 
înspăimântată ca să spun ce aveam de spus. /-a făcut de 
petrecanie nevesti-sii, îmi spusese Nickie, şi i-a făcut de 
petrecanie şi soră-tii. 

— Am vrut... 


— 287 — 


— Jules? striga o voce din casă. Tu eşti? 


Era o scenă de coşmar. Helen era acolo, cu sânge pe 
mână şi pe faţă, şi Erin era şi ea acolo, străduindu-se fără 
prea mare succes să arate că are situaţia sub control. Mă 
întâmpină cu un surâs vesel: 

— Ce te-aduce aici? Trebuia să ne vedem la secţie. 

— Da, ştiu, am... 

— Zi odată! bombăni Patrick. 

Pielea îmi fu cuprinsă de furnicături fierbinţi şi-am 
început să respir sacadat. 

— Voi, ăştia, din familia Abbott! Doamne, ce mai familie! 

Ridică vocea şi trânti cuțitul pe masă. 

— Să ştii că te ţin minte. Obeză, aşa-i, în copilărie? 

Se întoarse spre Helen: 

— Un munte scârbos de slană, aşa era. Şi părinţii! Vai de 
capul lor. 

Îmi tremurau mâinile, iar el se întoarse să se uite la mine: 

— Să zicem că mama avea o scuză, că era pe moarte, 
dar cineva ar fi trebuit să pună şaua pe ele. Aţi zburdat de 
capul vostru, tu cu soră-ta, aşa-i? Şi uite ce s-a ales de voi! 
Ea era labilă psihic, iar tu... poftim. Simpluţă. 

— Ajunge, domnule Townsend! spuse Erin luându-mă de 
braţ. Hai să mergem la secţie. Trebuie să luăm declaraţia 
Lenei. 

— A, da, fata. Aia o să ajungă ca maică-sa. Are acelaşi 
aer vulgar, aceeaşi gură spurcată, aceeaşi faţă de-ţi vine s- 
o pocneşti... 

— Petreceţi mult timp gândindu-vă ce i-aţi face nepoatei 
mele adolescente, aşa-i? am spus tare. Vi se pare normal? 

Furia mea îşi arăta din nou colții şi Patrick nu era pregătit 
pentru asta. 

— Ei? N-aveţi niciun răspuns? Moş scârbos! 

M-am întors spre Erin. 

— Dar mă bucur că eşti aici, Erin, e cum nu se poate mai 
potrivit, fiindcă n-am venit aici să vorbesc cu ăsta - am 
smucit capul în direcţia lui Patrick -, ci cu ea. Cu 
dumneavoastră, doamnă Townsend. 


— 288 — 


Cu mâna tremurătoare, am scos punguţa de plastic din 
buzunar şi-am pus-o pe masă, lângă cuţit. 

— Voiam să vă întreb când aţi luat brăţara asta de la 
mâna surorii mele? 

Helen holbă ochii şi-am ştiut pe loc că era vinovată. 

— De unde a apărut brăţara, Jules? întrebă Erin. 

— De la Lena. Care-o are de la Mark Henderson. Care-a 
luat-o de la Helen. Care, după mutra ei vinovată ca naiba, a 
luat-o de la soră-mea, înainte s-o omoare. 

Patrick începu să râdă cu hohote sonore, false, ca un 
lătrat. 

— A luat-o de la Lena, care-a luat-o de la Mark, care-a 
luat-o de la Helen, care-a luat-o de la zâna din vârful 
bradului de Crăciun. Îmi pare rău, drăguță - îi ceru scuze lui 
Helen - pentru limbaj, dar ce rahat mănâncă asta! 

— O aveaţi în birou, Helen? 

M-am uitat la Erin. 

— O să găsim pe ea amprente, ADN, nu? 

Patrick chicoti iar, dar Helen părea în stare de şoc. 

— Nu, am... spuse în cele din urmă cu ochii când la mine, 
când la Erin, când la socru-său. Era... Nu. 

Trase adânc aer în piept. 

— Am găsit-o, spuse. Dar n-am ştiut... n-am ştiut că era a 
ei. Pur şi simplu... am păstrat-o. Voiam s-o dau la Obiecte 
pierdute. 

— Unde aţi găsit-o, Helen? întrebă Erin. La şcoală? 

Helen îi aruncă o privire lui Patrick, apoi se uită iar la 
detectiv, de parcă încerca să-şi dea seama dacă o să 
înghită minciuna. 

— Cred că... da, la şcoală. ŞI... ăăăă... n-am ştiut a cui 
era, aşa că... 

— Sora mea purta brăţara asta tot timpul, am spus. Are 
pe ea inițialele mamei. Mi-e cam greu să cred că nu v-aţi 
dat seama ce era sau cât de importantă era. 

— N-am ştiut, spuse Helen, dar vocea ei era pierită şi faţa 
tot mai roşie. 

— Normal că n-a ştiut! zbieră deodată Patrick. Normal că 
n-a ştiut a cui era şi de unde apăruse. 


— 289 — 


Se duse repede lângă ea şi-i puse mâna pe umăr. 

— Brăţara era la Helen fiindcă am lăsat-o eu la ea în 
maşină. Am fost neglijent. Voiam s-o arunc, aşa aveam de 
gând, dar... în ultimul timp am devenit cam uituc. Aşa-i că 
am devenit uituc, scumpo? 

Helen nu spuse nimic şi nu se clinti. 

— Am lăsat-o în maşină, repetă el. 

— OK, spuse Erin. Şi dumneavoastră de unde-o aveaţi? 

Se uită drept în ochii mei şi-i răspunse: 

— De unde crezi c-o am, idioato? Am smuls-o de la mâna 
târfei ăleia înainte s-o arunc de pe stâncă. 


Patrick 


O iubea de multă vreme, dar niciodată atât de mult ca în 
clipa în care i-a sărit în apărare. 

— Nu-i adevărat, n-a fost aşa! sări Helen în picioare. Nu- 
i... Nu! Să nu-ţi treacă prin cap să iei asupra ta vina pentru 
asta, tată, fiindcă n-a fost aşa. N-ai... nici măcar n-ai... 

Patrick îi zâmbi şi-i întinse mâna. Ea i-o luă, iar el o trase 
mai aproape. Era moale, dar nu neputincioasă, modestia, 
simplitatea ei senină erau mai tulburătoare pentru el decât 
orice frumuseţe superficială. Îl mişcau chiar şi acum - simţi 
cum începe să-i alerge sângele prin vene şi cum bătrâna 
inimă slăbită începe să pompeze cu putere. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Jules plângea mocnit, 
mormăind ininteligibil. Detectivul se uita la Helen cu o 
expresie de înţelegere pe chip. 

— Vreţi să...? 

Scutură capul, rămasă fără cuvinte. 

— Domnule Townsend, sunt... 

— Hai, odată! 

Deveni brusc iritat, disperat să se îndepărteze de jalea 
cât se poate de evidentă a femeii. 

— Ce dracu', eşti poliţist, fă-ţi treaba! 

Erin trase adânc aer în piept şi păşi spre el. 

— Patrick Townsend, te arestez ca suspect pentru 
uciderea lui Danielle Abbott. Nu eşti obligat să spui nimic... 


— 290 — 


— Da, da, bine, spuse el obosit. Ştiu toate astea. 
Dumnezeule! Femeile ca tine nu ştiu niciodată când să 
termine cu vorba. 

Apoi se întoarse spre Helen: 

— Dar tu, scumpo, tu ştii când să vorbeşti şi când să taci. 
Tu spui adevărul, fetiţa mea. 

Ea începu să plângă, iar el îşi dori mai mult decât orice 
pe lume să stea lângă ea în camera de sus, o ultimă dată, 
înainte să-i fie luat. O sărută pe frunte şi, înainte să iasă pe 
uşă după detectiv, îşi luă rămas-bun. 


Patrick nu dăduse niciodată doi bani pe misticism, 
impulsuri şi presimţiri, dar dacă era să fie sincer, simţise 
apropiindu-se momentul în care avea să dea socoteală. 
Sfârşitul jocului. Simţise asta cu mult timp înainte să scoată 
cadavrul rece al lui Nel Abbott din apă, doar că ignorase 
presentimentul ca pe-un simptom al bătrâneţii. În ultimul 
timp, mintea îi juca o groază de feste, intensificând culorile 
şi sunetele amintirilor vechi şi înceţoşând contururile celor 
recente. Ştia că ăsta era începutul lungului rămas-bun, că 
avea să fie devorat dinăuntru spre în afară, de la miez către 
coajă. Măcar putea să fie recunoscător că mai avea timp să 
rezolve chestiunile neterminate, să preia controlul. Era - îşi 
dădea acum seama - singura cale să mai salveze ceva din 
viaţa pe care o construiseră, cu toate că ştia că nu puteau fi 
toţi cruţaţi. 

Când l-au aşezat pe scaunul din camera de interogatoriu 
din secţia de poliţie Beckford, la început a crezut că nu va 
putea îndura umilinţa, dar a îndurat-o. Descoperi că 
surprinzătoarea senzaţie de uşurare l-a ajutat să îndure. 
Voia să-şi spună povestea. Dacă tot era să iasă la iveală, 
atunci el era cel care trebuia s-o spună, cât mai avea timp, 
cât mai deţinea controlul asupra propriei minţi. Dar mai 
puternică decât uşurarea, era mândria. Toată viaţa îşi 
dorise, în adâncul inimii, să spună ce se întâmplase în 
noaptea morţii lui Lauren, dar nu putuse. Se înfrânase din 
dragoste pentru fiul lui. 

Vorbi în propoziţii scurte, simple, clare. Îşi exprimă 


— 291 — 


intenţia să facă o mărturisire completă despre uciderea lui 
Lauren Slater în 1983 şi cea a lui Danielle Abbott în 2015. 

Cu Lauren a fost mai uşor, desigur. Era o poveste simplă. 
Se certaseră acasă. Ea îl atacase, el s-a apărat, iar în timpul 
acelei apărări, ea a fost grav rănită, prea grav ca să mai 
poată fi salvată. Aşa că, în efortul de a-şi proteja fiul de 
adevăr şi - recunoscu el - ca să scape de închisoare, o 
dusese cu maşina la râu, îi cărase trupul până în vârful 
falezei şi-o aruncase, moartă deja, în apă. 

Sergentul Morgan îl asculta politicoasă, dar aici îl opri. 

— Domnule Townsend, fiul dumneavoastră era prezent în 
acel moment? întrebă ea. 

— N-a văzut nimic, răspunse Patrick. Era prea mic şi prea 
speriat ca să înţeleagă ce se întâmpla. N-a văzut când a 
fost rănită maică-sa şi n-a văzut-o căzând. 

— Nu v-a văzut cum o aruncaţi de pe faleză? 

A avut nevoie de fiecare strop de stăpânire de sine ca să 
nu sară peste masă şi s-o pocnească. 

— N-a văzut nimic. Am fost nevoit să-l iau în maşină 
fiindcă nu puteam lăsa singur acasă un copil de şase ani, 
pe timp de furtună. Dacă ai avea copii, ai înţelege. N-a 
văzut nimic. Era confuz, aşa că i-am spus... o versiune a 
adevărului care să aibă sens pentru el. Pe care s-o poată 
pricepe. 

— O versiune a adevărului? 

— l-am spus o poveste - aşa faci cu copiii când e vorba 
de lucruri pe care nu le pot pricepe. l-am spus o poveste pe 
care s-o poată accepta, care să-i facă viaţa suportabilă. Nu 
pricepi? 

Oricât încerca, nu reuşea să nu ridice tonul. 

— Doar n-aveam să-l las singur, nu? Maică-sa nu mai era 
şi dacă eu ajungeam la închisoare, ce s-ar fi ales de el? Ce 
viaţă l-ar fi aşteptat? Ar fi fost dat în grija statului. Am văzut 
ce se-ntâmplă cu copiii crescuţi de stat, nu e unul care să 
nu iasă de acolo traumatizat şi pervertit. L-am protejat 
toată viaţa lui, spuse Patrick cu pieptul umflat de mândrie. 

Povestea lui Nel Abbott a fost, inevitabil, mai dificil de 
spus. Când a descoperit că vorbise cu Nickie Sage şi că 


— 292 — 


luase în serios acuzaţiile ei legate de Lauren, a început să 
se îngrijoreze. Nu că Nel o să se ducă la poliţie, nu. N-o 
interesa să facă dreptate sau ceva de genul ăsta, voia doar 
să adauge cât mai mult senzaţional la arta ei de doi bani. 
Ce îl îngrijora pe el era că ea putea să-i spună lui Sean ceva 
ce l-ar fi putut tulbura. Din nou, îşi proteja fiul. 

— Asta fac taţii, sublinie el. Deşi s-ar putea să-ţi fie străin 
conceptul. Am auzit că al tău era un beţiv. 

Îi zâmbi lui Erin Morgan şi-o urmări cum tresare la 
primirea acelei lovituri în plex. 

— Am auzit că era şi cam iute la mânie. 

A continuat apoi confesiunea: a aranjat o întâlnire cu Nel 
Abbott seara târziu, ca să discute despre acuzaţii. 

— Şi ea a venit să se-ntâlnească cu dumneavoastră pe 
culmea falezei? întrebă neîncrezătoare Erin. 

Patrick zâmbi. 

— N-ai cunoscut-o. Nu-ţi poţi închipui cât de vanitoasă 
era, cât de plină de sine. N-a trebuit decât să-i dau de 
înţeles că aveam să-i spun, pas cu pas, tot ce se întâmplase 
între mine şi Lauren. Că o să-i arăt cum se derulaseră 
evenimentele groaznice din noaptea aia chiar acolo, în locul 
în care s-au petrecut. Urma să aibă povestea aşa cum nu 
mai fusese spusă niciodată şi ea avea să fie prima care s-o 
audă. Apoi, odată ce am adus-o acolo, a fost simplu. Băuse, 
se clătina pe picioare. 

— Şi brăţara? 

Patrick se foi în scaun şi se forţă să se uite drept în ochii 
sergentului Morgan: 

— A avut loc o mică altercaţie şi-am apucat-o de braţ 
când încerca să scape. Brăţara i-a ieşit de pe mână. 

— l-aţi smuls-o - aşa mi-aţi spus mai devreme, nu? 

Se uită în jos, la notițe. 

— Aţi „smuls-o de la mâna târfei ăleia”? 

Patrick încuviinţă: 

— Da. Eram furios, recunosc. Eram furios că se dăduse-n 
bărci cu fi-miu, punându-i în pericol căsnicia. L-a sedus. 
Chiar şi cei mai puternici şi mai morali bărbaţi pot fi vrăjiţi 
de o femeie care se oferă aşa... 


— 293 — 


— Aşa cum? 

Patrick scrâşni din dinţi. 

— Care oferă un fel de abandon sexual pe care poate el 
nu-l are acasă. E trist, ştiu. Dar se întâmplă. De-asta eram 
furios. Căsnicia fiului meu e foarte solidă. 

Patrick o văzu pe Morgan ridicând din sprâncene şi din 
nou fu nevoit să strângă din dinţi ca să se controleze. 

— De aceea eram furios. l-am smuls brăţara de la mână. 
Am Îîmpins-o. 


— 294 — 


PARTEA A PATRA 


— 295 — 


SEPTEMBRIE 


Lena 


Am crezut că n-o să vreau să plec, dar nu mă pot uita în 
fiecare zi la râu, nu-l pot trece în fiecare zi în drum spre 
şcoală. Nici măcar nu mai vreau să înot acolo. Oricum apa e 
prea rece acum. Mâine plecăm la Londra, aproape am 
terminat de împachetat. 

O să închiriem casa. Eu n-am vrut. N-am vrut să 
locuiască alţi oameni în camerele noastre, să ne umple 
spaţiile, dar Jules a spus că, dacă nu închiriem, riscăm să ne 
trezim că se instalează ilegal în ea cine ştie ce vagabond 
sau că încep să se strice lucrurile prin casă şi n-o să fie 
nimeni să le repare şi nu mi-a plăcut nici gândul ăsta. 

Aşa că am acceptat. 

Tot a mea e. Mama mi-a lăsat-o mie, aşa că, atunci când 
o să fac optsprezece ani (sau douăzeci şi unu, ceva în genul 
ăsta), o să fie a mea pe bune. Şi o să locuiesc iar aici. Ştiu 
sigur. O să mă întorc când n-o să mai fie atât de dureros şi 
n-o s-o mai văd peste tot. 

Mă sperie mutarea la Londra, dar acum parcă sunt mai 
împăcată decât la început. Jules (nu Julia) e chiar ciudată şi 
o să fie întotdeauna aşa, are avarii majore. Dar şi eu sunt 
cam ciudată şi defectă, aşa că poate o să ne fie bine. Sunt 
chestii care-mi plac la ea. Găteşte şi se agită în jurul meu, 
mă ceartă că fumez şi mă pune să-i spun unde mă duc şi 
când mă întorc. Aşa cum fac mamele altora. 

Oricum, mă bucur că o să fim doar noi două, fără soţ şi 
bănuiesc că fără iubiţi sau ceva, şi măcar când o să merg la 
şcoala nouă n-o să ştie nimeni despre mine, cine sunt. Poţi 
să te reinventezi, a zis Jules, ceea ce mi s-a părut cam 
aiurea, adică, e ceva în neregulă cu mine? Dar ştiu ce-a 
vrut să spună. Mi-am tăiat părul şi-acum arăt altfel, iar când 
o să mă duc la şcoala nouă din Londra n-o să mai fiu fata 
frumuşică pe care n-o place nimeni, o să fiu o fată 
oarecare. 


— 296 — 


Josh 


A trecut pe la noi Lena, ca să-şi ia rămas-bun. Şi-a tăiat 
părul. E tot drăguță, dar nu ca înainte. l-am zis că-mi plăcea 
mai mult cu părul lung, a râs şi a spus că o să crească la 
loc. A zis că data viitoare când ne vedem o să fie iar lung, 
iar asta m-a făcut să mă simt mai bine, măcar crede că o să 
ne mai vedem, eu nu eram sigur, ea o să fie la Londra, iar 
noi ne mutăm în Devon, care nu-i tocmai la o aruncătură de 
băț. Dar ea a spus că nu-i chiar aşa departe, doar la vreo 
cinci ore cu maşina şi în câţiva ani o să-şi ia carnet şi-o să 
vină să mă ia, ca să vedem în ce belele ne putem băga. 

Am stat un pic la mine-n cameră. A fost cam aiurea, nu 
ştiam ce să ne spunem. Am întrebat-o dacă mai are noutăţi 
şi părea cam în ceaţă, şi-am zis despre domnul Henderson, 
iar ea a clătinat din cap. Au fost o groază de zvonuri - la 
şcoală se spune că l-a omorât şi l-a împins în mare. Cred 
că-i o tâmpenie, dar chiar dacă nu e, n-aş putea s-o 
condamn. 

Katie ar fi fost tare tristă dacă domnul Henderson ar fi 
păţit ceva, dar ea nu ştie, corect? Nu există viaţa de apoi. 
Contează numai oamenii care-au rămas şi cred că lucrurile 
stau acum mai bine. Mama şi tata nu sunt fericiţi, dar sunt 
mai bine, sunt altfel decât înainte. Uşuraţi, poate? Ca şi 
cum nu mai trebuie să se întrebe de ce. Acum pot să arate 
către ceva şi să spună uite, ăla e motivul. Ceva de care să 
se lege, a spus cineva şi înţeleg, deşi cred că pentru mine 
nimic din ce s-a întâmplat nu va avea vreodată sens. 


Louise 


Valizele erau în maşină, cutiile erau etichetate şi fix 
înainte de prânz vor preda cheile. Josh şi Alec făceau un tur 
rapid al Beckfordului ca să-şi ia rămas-bun, dar ea 
rămăsese acasă. 

Unele zile erau mai bune decât altele. 

Louise voia să-şi ia rămas-bun de la casa în care trăise 
fiica ei, singurul cămin pe care-l cunoscuse. Trebuia să-şi ia 


— 297 — 


rămas-bun de la graficul cu înălțimile copiilor din debaraua 
de sub scări, de la treapta de piatră din grădină, unde 
căzuse Katie şi-şi tăiase genunchiul şi pentru prima dată 
Louise fusese nevoită să se împace cu gândul că fiica ei nu 
avea să fie perfectă, ci avea să aibă un cusur, o cicatrice. 
Trebuia să-şi ia rămas-bun de la dormitorul ei, în care ea şi 
fata ei stătuseră de vorbă în timp ce Katie îşi usca părul, se 
dădea cu ruj şi spunea că se duce mai încolo la Lena, avea 
voie să rămână peste noapte? De câte ori - se întrebă - 
fusese asta o minciună? 

(Chestia care n-o lăsa să doarmă noaptea - una dintre 
ele - era ziua aceea la râu, când fusese atât de emoţionată 
şi de mişcată să vadă lacrimi în ochii lui Mark Henderson, 
când îi spusese condoleanţe.) 

Lena venise să-şi ia la revedere şi adusese cu ea 
manuscrisul lui Nel, pozele, notițele, un stick de memorie 
cu toate fişierele din calculator. „Faceţi ce vreţi cu ele”, a 
spus. „Daţi-le foc, dacă vreţi. Nu vreau să le mai văd 
niciodată.” Louise era bucuroasă că Lena venise, dar şi mai 
bucuroasă că n-avea s-o mai vadă. „Credeţi că mă puteţi 
ierta?” a întrebat Lena. „O să mă iertaţi vreodată?” Şi 
Louise i-a spus că o iertase deja, ceea ce era o minciună 
rostită din bunătate. 

Bunătatea era noul ei proiect. Spera să aibă efecte mai 
blânde asupra sufletului decât furia. Şi în orice caz, cu toate 
că ştia că n-ar putea-o ierta niciodată pe Lena - pentru că 
le ascunsese lucruri, pentru că ţinuse secrete, pentru că 
exista, pur şi simplu, iar fiica ei, nu - nici n-o putea uri. Căci 
dacă un lucru era clar între toate, dacă în toată oroarea 
asta era ceva sigur şi fără nicio umbră de îndoială, era 
dragostea Lenei pentru Katie. 


— 298 — 


DECEMBRIE 
Nickie 


Nickie avea bagajul făcut. _ 

Treburile se potoliseră în oraş. Intotdeauna era aşa 
înainte de sosirea iernii, dar mai conta şi faptul că mulţi 
oameni plecaseră. Patrick Townsend putrezea în celula lui 
(ha!), iar fi-său fugise să-şi caute liniştea. Mult succes cu 
asta. Casa Morii era goală, cu Lena Abbott şi mătuşă-sa 
plecate la Londra. Plecase şi familia Whittaker - casa a fost 
pe piaţă mai puţin de-o săptămână până să-şi facă apariţia 
nişte oameni cu Range Rover, trei copii şi un câine. 

Şi în capul ei era mai linişte. Jeannie nu mai vorbea atât 
de tare ca înainte, iar când o făcea, era mai mult o invitaţie 
la palavre decât o tiradă. Zilele asta, Nickie se trezea că 
petrece mai puţin timp lângă fereastră şi mai mult în pat. 
Se simţea tare obosită şi o dureau picioarele mai tare ca 
oricând. 

Dimineaţă pleca în Spania, ca să petreacă două 
săptămâni la soare. Odihnă şi relaxare, de asta avea 
nevoie. Banii au fost o surpriză: zece mii de lire din averea 
lui Nel Abbott, lăsaţi moştenire unei anume Nicola Sage, de 
pe strada Marsh, Beckford. Cine-ar fi crezut? Poate că 
Nickie n-ar fi trebuit să fie surprinsă, fiindcă Nel era de fapt 
singura care ascultase vreodată ce avea de spus. Bietul 
suflet. Mult a ajutat-o. 


Erin 


M-am întors acolo înainte de Crăciun. Nu ştiu exact de ce, 
doar că visasem râul aproape în fiecare noapte şi-am zis că 
un drum la Beckford ar exorciza demonul. 

Am lăsat maşina lângă biserică şi-am mers pe jos de la 
bulboană până sus pe faleză, trecând pe lângă câteva 
buchete de flori ofilindu-se în celofan. M-am dus până la 
căsuţă. Era cocoşată şi amărâtă, cu perdelele trase şi 


— 299 — 


vopsea roşie împroşcată pe uşă. Am încercat clanţa, dar era 
încuiat, aşa că m-am întors şi, păşind pe iarba îngheţată 
care-mi pârâia sub tălpi, m-am îndreptat spre râul albastru- 
deschis şi tăcut. Din el se înălța ceața, ca o fantomă. 
Respirația îmi rămânea suspendată, albă în faţa gurii şi 
urechile îmi erau bocnă. Ar fi trebuit să-mi pun o căciulă. 

Am venit la râu fiindcă nu aveam unde să mă duc, nu 
aveam cu cine vorbi. Sean era cel cu care îmi doream din 
suflet să vorbesc, dar nu l-am găsit. Mi se spusese că s-a 
mutat într-un loc numit Pity Me” din comitatul Durham - 
ştiu, sună de zici că e inventat, dar nu e. Orăşelul e acolo, 
dar el nu. Adresa pe care-o primisem s-a dovedit a fi o casă 
goală cu un afiş DE ÎNCHIRIAT pe faţadă. Am contactat 
chiar şi închisoarea Frankland, unde Patrick îşi va petrece 
restul zilelor, dar au spus că bătrânul nu avusese niciun 
vizitator. 

Voiam să-l întreb pe Sean care era adevărul. Am crezut 
că era posibil să-mi spună, acum că nu mai e în poliţie. Am 
crezut că ar putea să-mi explice cum îşi trăise viaţa aşa şi 
dacă, în timp ce se prefăcea că investighează moartea lui 
Nel, ştiuse de la început ce făcuse taică-su. N-ar fi cine ştie 
ce surpriză. La urma urmelor, îşi protejase tatăl toată viaţa. 

Râul în sine nu-mi oferea niciun răspuns. Când, în urmă 
cu o lună, un pescar a scos un telefon mobil din noroiul în 
care i se înfipseseră cizmele de cauciuc, mi-am făcut 
speranţe. Dar telefonul lui Nel Abbott nu ne-a spus nimic 
nou faţă de ce ne dezvăluise lista convorbirilor ei. Dacă 
existau în el fotografii incriminatorii, imagini care-ar fi 
explicat tot ce rămăsese incert, n-aveam cum să le 
accesăm - telefonul n-a putut fi nici măcar deschis, era 
mort, cu măruntaiele înfundate şi erodate de mâl şi apă. 

După plecarea lui Sean m-am confruntat cu un munte de 
hârţogăraie, o anchetă, întrebări rămase fără răspuns 
legate de ce anume şi când ar fi aflat el şi de ce a fost 
gestionată atât de prost toată situaţia. Şi nu numai cazul lui 
Nel, ci şi al lui Henderson: cum a fost posibil să dispară fără 
urmă chiar de sub nasul poliţiei? 


7 Pity me (în engleză) - plângeţi-mi de milă (N.t.). 
— 300 — 


Cât despre mine, am tot reluat ultimul interogatoriu cu 
Patrick, povestea pe care ne-a spus-o. Brăţara lui Nel 
smulsă de la mână, Patrick înşfăcând-o de braţ. Lupta dată 
sus pe faleză, înainte s-o împingă. Dar nu era nicio vânătaie 
pe mâna ei, unde spunea el c-o apucase, niciun semn pe 
încheietura de unde i-ar fi smuls brăţara, nici urmă de 
luptă, de niciun fel. Şi clema brăţării era intactă. 

La momentul respectiv am atras atenţia asupra acestor 
lucruri, dar după tot ce se întâmplase, după confesiunea lui 
Patrick, demisia lui Sean şi tot iureşul general de acoperire 
de funduri şi pasat responsabilitatea, nimeni n-avea chef să 
m-asculte. 

Am stat pe malul râului şi am simţit ce simţeam de ceva 
vreme: că toate astea, povestea lui Nel, a lui Lauren şi a lui 
Katie, totul era incomplet, neterminat. N-am văzut, de fapt, 
niciodată tabloul complet. 


Helen 


Helen avea o mătuşă care locuia lângă Pity Me, la nord 
de Durham. Avea o fermă şi Helen îşi amintea că o vizitase 
într-o vară, când dăduse bucățele de morcov măgăruşilor şi 
culesese mure. Mătuşa nu mai era acolo; Helen nu ştia 
sigur ce se alesese de fermă. Orăşelul era mai ponosit şi 
mai sărman decât şi-l amintea şi nu mai avea niciun 
măgăruş, dar era mic şi anonim şi n-o băga nimeni în 
seamă. 

Îşi găsise o slujbă mult sub nivelul ei de calificare şi un 
apartament micuţ la parter, cu o curte în spate, unde bătea 
soarele după-amiaza. Când au ajuns în orăşel, au închiriat o 
casă, dar a durat doar câteva săptămâni, după care s-a 
trezit într-o dimineaţă că Sean nu mai era, aşa că a înapoiat 
cheile proprietarului şi a început să caute altă locuinţă. 

Nu încercase să-l sune. Ştia că nu se mai întorcea. 
Familia lor era destrămată, urma să se destrame oricum 
fără Patrick, el era cel care-i ţinea împreună. 

Inima ei era zdrobită în moduri la care prefera să nu se 
gândească. Nu se dusese să-l viziteze pe Patrick. Ştia că n- 


— 301 — 


ar trebui nici măcar să-i fie milă de el - recunoscuse că-şi 
omorâse soţia şi o ucisese cu sânge-rece pe Nel Abbott. 

Nu cu sânge-rece, nu. Nu-i corect. Helen înţelegea că 
Patrick vedea lucrurile doar în alb şi negru şi el credea, din 
toată inima, că Nel Abbott era o ameninţare pentru familia 
lor, pentru legăturile dintre ei. Era. Aşa că a acţionat. A 
făcut-o pentru Sean şi a făcut-o pentru ea. Asta nu-i tocmai 
o acţiune cu sânge-rece, nu? 

Dar în fiecare noapte avea acelaşi coşmar: Patrick 
ţinându-i pisica sub apă. In vis, el avea ochii închişi, 
pleoapele lipite, dar ochii pisicii erau deschişi, iar când 
animalul care se zbătea întorcea capul către ea, vedea că 
are ochii de-un verde-intens, exact ca ai lui Nel Abbott. 

Dormea prost şi se simţea singură. Cu câteva zile în 
urmă, făcuse un drum de treizeci şi cinci de kilometri până 
la cel mai apropiat magazin de grădinărit, ca să cumpere o 
tufă de rozmarin. lar azi, puţin mai târziu, se ducea la 
adăpostul de animale din Chester-le-Street, ca să-şi aleagă 
pisica potrivită. 


— 302 — 


IANUARIE 


Jules 


E tare bizar să stau în fiecare dimineață la micul dejun 
față în față cu tine la cincisprezece ani. Are aceleaşi proaste 
maniere la masă ca tine şi îşi dă ochii peste cap la fel de 
des ca tine, când i se atrage atenția. Stă la masă cu 
picioarele sub ea şi cu genunchii ciolănoşi împinşi de-o 
parte şi de alta, exact cum făceai şi tu. Adoptă aceeaşi 
expresie visătoare când e pierdută în muzică sau în 
gânduri. Nu ascultă. E voluntară şi enervantă. Cântă, 
întruna şi fals, exact cum făcea mama. Are râsul tatălui 
nostru. Mă sărută pe obraz în fiecare dimineaţă înainte să 
plece la şcoală. 

Nu pot să mă revanşez faţă de tine pentru greşelile 
făcute - pentru refuzul de a te asculta, pentru graba cu 
care-am crezut ce era mai rău despre tine, pentru că nu te- 
am ajutat când erai deznădăjduită, pentru că nici măcar n- 
am vrut să încerc să te iubesc. Dacă pentru tine nu pot face 
nimic, va trebui să ispăşesc printr-un act matern. Multe 
acte materne. N-am putut să-ţi fiu soră, dar voi încerca să 
fiu mamă pentru copilul tău. 

În apartamentul meu minuscul, ordonat, din Stoke 
Newington, face în fiecare zi un iureş de nedescris. E nevoie 
de-un imens efort de voinţă să nu mă panichez din cauza 
haosului. Dar încerc. Îmi amintesc de versiunea mea 
neînfricată, care-a ieşit la suprafaţă în ziua în care l-am 
înfruntat pe tatăl Lenei; mi-aş dori ca femeia aia să se 
întoarcă. Mi-ar plăcea să am în mine mai mult din femeia 
aia, mai mult din tine, mai mult din Lena. (Când Sean 
Townsend m-a adus acasă după înmormântare, mi-a spus 
că semăn cu tine, iar eu am negat, am spus că sunt opusul 
lui Nel. Cândva mă mândream cu asta. Acum nu.) 

Fiindcă e singura familie pe care-o am, pe care-o voi 
avea vreodată, încerc să mă bucur de viaţa pe care-o duc 
alături de fiica ta. Mă bucur de ea şi mă consolez cu gândul 


— 303 — 


ăsta: bărbatul care te-a ucis va muri în puşcărie nu peste 
multă vreme. Plăteşte pentru ce i-a făcut soţiei sale, fiului 
lui şi ţie. 


Patrick 


Patrick nu-şi mai visa nevasta. În perioada asta avea alt 
vis, în care ziua aia de la el de-acasă se desfăşura altfel. In 
loc să mărturisească detectivului, lua cuțitul de legume de 
pe masă şi i-l înfigea în inimă şi, când termina cu ea, trecea 
la sora lui Nel Abbott. Excitarea pe care i-o provoca fapta 
creştea tot mai tare până ce, în sfârşit satisfăcut, scotea 
cuțitul din pieptul surorii, ridica ochii şi-o vedea pe Helen 
cum se uită la el cu şiroaie de lacrimi pe faţă şi sânge 
picurându-i din mâini. 

— Tată, nu! spunea ea. O sperii. 

Când se trezea, în minte îi stăruia întotdeauna chipul lui 
Helen, expresia ei şocată când le-a spus ce făcuse. Era 
recunoscător că n-a fost nevoit să vadă reacţia lui Sean. 
Până să se întoarcă fiul lui în Beckford în seara aia, Patrick 
mărturisise tot. Sean a venit să-l viziteze o singură dată în 
arest. Patrick se îndoia că avea să mai vină, ceea ce-i rupea 
inima, fiindcă tot ce făcuse, poveştile pe care le spusese şi 
viaţa pe care o construise, totul fusese pentru Sean. 


Sean 


Nu sunt ce cred eu că sunt. 

Nu eram cine credeam că sunt. 

Când lucrurile au început să se fisureze, când am început 
eu să mă fisurez, cu Nel care spunea lucruri pe care n-ar fi 
trebuit să le spună, mi-am ţinut lumea laolaltă repetându- 
mi: Lucrurile sunt cum sunt, aşa cum au fost întotdeauna. 
Nu pot fi altfel. 

Eram fiul unei mame sinucigaşe şi al unui om bun. Când 
eram fiul unei mame sinucigaşe şi al unui om bun, m-am 
făcut poliţist; m-am însurat cu o femeie decentă şi 
responsabilă şi-am dus o viaţă decentă şi responsabilă. 


— 304 — 


Era simplu şi clar. 

Au existat îndoieli, desigur. Tata mi-a spus că, după 
moartea mamei, n-am vorbit trei zile. Dar aveam o amintire 
- credeam eu că era o amintire - în care vorbeam cu 
blânda, buna Jeannie Sage. In noaptea aia m-a luat la ea 
acasă, nu? N-am stat amândoi şi-am mâncat pâine prăjită 
cu brânză? Nu i-am spus că ne-am dus împreună cu maşina 
la râu? /mpreună? m-a întrebat. Toţi trei? Şi-atunci mi-am 
zis că-i mai bine să nu mai vorbesc deloc, fiindcă nu voiam 
să spun ceva ce nu era adevărat. 

Credeam că îmi amintesc de noi trei în maşină, dar tata 
mi-a spus că ăla a fost un coşmar. În coşmar, nu furtuna m- 
a trezit, ci ţipetele tatei. Şi ale mamei, îşi spuneau lucruri 
urâte. Ea: ratatule, brută; el: ştoariă, curvă, mamă 
denaturată. Am auzit un zgomot ascuţit, o palmă. Apoi alte 
zgomote. Apoi niciun zgomot. 

Doar ploaia, furtuna. 

Pe urmă un scaun împins pe podea, uşa din spate 
deschizându-se. În coşmar, am coborât pe furiş scările şi- 
am rămas în faţa uşii de la bucătărie ţinându-mi respiraţia. 
Am auzit iar vocea tatei, mai încet, bombănind, încă ceva: 
un câine care scheuna. Dar noi nu aveam câine. (În vis, m- 
am întrebat dacă nu cumva părinţii mei se certau fiindcă 
mama adusese acasă un câine vagabond. Ar fi fost tipic 
pentru ea.) 

Tot în coşmar, când mi-am dat seama că rămân singur în 
casă, am fugit afară şi amândoi părinţii mei erau acolo, 
urcau în maşină. Mă părăseau, mă abandonau. Am intrat în 
panică, am alergat ţipând la maşină şi-am urcat pe 
bancheta din spate. Tata m-a scos cu forţa, urlând şi 
înjurând. M-am agăţat de mânerul uşii, am dat din picioare, 
am scuipat şi l-am muşcat de mână. 

În coşmar, eram trei în maşină: tata la volan, eu în spate 
şi mama pe locul pasagerului, dar nu stătea dreaptă în 
scaun, ci era lăsată pe portieră. La o curbă mai strânsă s-a 
mişcat, capul i s-a rostogolit spre dreapta, aşa că o 
vedeam, îi vedeam sângele de la cap şi de pe-o parte a 
feţei. Vedeam că încerca să vorbească, dar nu înţelegeam 


— 305 — 


ce spunea, fiindcă vorbele sunau ciudat, de parcă erau într- 
o limbă pe care nu o pricepeam. Şi faţa ei arăta ciudat, 
strâmbă, cu gura într-o parte şi ochii albi, daţi peste cap. 
Limba-i atârna ca la câini; de la colţul gurii se scurgea 
salivă roz, ca o spumă. În coşmar, s-a întins spre mine şi 
mi-a atins mâna, iar eu m-am speriat de moarte şi m-am 
înghesuit în scaun cât de tare am putut, agăţându-mă de 
portieră, încercând să mă îndepărtez de ea cât de mult 
puteam. 

Tata a spus: „Mama ta întinsă să te apuce, ăla fost un 
coşmar, Sean. N-a fost adevărat. E ca atunci când ai spus 
că îţi aminteşti că ai mâncat scrumbii la Craster cu mine şi 
cu mama, dar aveai doar trei luni atunci. Ai spus că-ţi 
aminteşti afumătoarea, dar de fapt văzuseşi o poză. Aşa şi 
acum”. 

Avea sens. Nu părea să fie aşa, dar măcar avea sens. 

La doisprezece ani, mi-am mai amintit ceva: furtuna, 
fuga în ploaie, dar de data asta tata nu urca în maşină, ci o 
punea pe mama în maşină. O ajuta să urce pe scaunul din 
stânga. Imaginea mi-a apărut cu mare claritate, nu părea 
să fie parte din coşmar, calitatea amintirii părea diferită. În 
ea, eram speriat, dar era alt fel de groază, mai puţin 
viscerală decât cea pe care-am simtit-o când s-a întins 
mama după mine. M-a tulburat amintirea aceea, aşa că l- 
am întrebat pe tata. 

Mi-a dislocat umărul când m-a izbit de perete, dar ce s-a 
întâmplat după aia mi-a rămas întipărit în memorie pentru 
totdeauna. A spus că trebuia să-mi dea o lecţie, aşa că a 
luat cuțitul de filetat peşte şi m-a tăiat de-a latul 
încheieturii mâinii. A fost un avertisment. „Ca să ţii minte”, 
a spus. „Ca să nu uiţi niciodată. Dacă o să uiţi, data viitoare 
o să fie altfel. O să tai în cealaltă direcţie.” A aşezat vârful 
lamei pe încheietura dreaptă, la baza palmei şi l-a tras încet 
spre cot. „Aşa. Nu vreau să mai avem discuţia asta, Sean. 
Ştii bine. Am vorbit destul despre asta. Nu pomenim de 
maică-ta. Ce-a făcut ne-a acoperit de ruşine.” 

Mi-a povestit de al şaptelea cerc al iadului, unde 
sinucigaşii sunt transformați în tufe de spini din care se 


— 306 — 


hrănesc harpiile. L-am întrebat ce era o harpie şi a spus că 
maică-mea era una de-asta. Eram nedumerit: ori era tufa 
de spini, ori era harpia? M-am gândit la coşmar, la ea în 
maşină, întinzându-se spre mine, cu gura deschisă din care 
picurau bale însângerate. Nu voiam să se hrănească cu 
mine. 

Când mi s-a vindecat încheietura, am descoperit că 
cicatricea era foarte sensibilă şi deosebit de utilă. Când mă 
surprindeam alunecând din realitate, o atingeam şi, de 
obicei, mă readucea cu picioarele pe pământ. 

Întotdeauna a existat acolo, în mine, o linie de 
demarcaţie între felul în care înţelegeam eu ce ştiam că se 
întâmplase, ce ştiam că sunt eu şi ce ştiam că e tata şi 
senzaţia stranie, alunecoasă, de fals, de ceva în neregulă. 
Ca absenţa dinozaurilor din Biblie - era ceva ce nu avea 
logică şi totuşi ştiam că aşa trebuia să fie. Aşa trebuia să 
fie, mi se spusese că aceste lucruri erau adevărate, atât 
Adam şi Eva, cât şi brontozaurii. De-a lungul anilor au avut 
loc mişcări tectonice ocazionale şi-am simţit cum vibra 
pământul deasupra liniei de demarcaţie, dar cutremurul n-a 
venit până n-am cunoscut-o pe Nel. 

Nu de la început. La început era vorba despre ea, despre 
noi doi, împreună. A acceptat, oarecum dezamăgită, 
povestea pe care i-am spus-o, cea despre care ştiam eu că 
era adevărată. Dar după ce-a murit Katie, Nel s-a schimbat. 
Moartea lui Katie a făcut-o să fie altfel. A început să 
vorbească tot mai mult cu Nickie Sage şi nu mai credea ce-i 
spusesem eu. Povestea lui Nickie se potrivea mult mai bine 
cu ideea lui Nel despre Bulboana lInecaţilor, cu imaginea ei 
despre loc, unul al femeilor persecutate, intruse şi 
inadaptate care s-au pus de-a curmezişul edictelor 
patriarhale, iar tatăl meu era însăşi întruchiparea acestor 
edicte. Mi-a spus că ea credea că tata o omorâse pe mama 
şi linia de demarcaţie s-a lărgit; totul începuse să se mişte 
din loc şi cu cât se mişca mai mult, cu atât mai multe 
viziuni bizare îmi reveneau în minte, mai întâi sub formă de 
coşmaruri, apoi sub formă de amintiri. 

O să te facă de râs, a spus tata când a aflat de mine şi 


— 307 — 


Nel. A făcut mai mult decât atât. M-a sfărâmat. Dacă o 
ascultam pe ea, dacă îi credeam povestea, nu mai eram fiul 
tragic al unei mame sinucigaşe şi al unui familist 
cumsecade, eram fiul unui monstru. Şi mai mult, şi mai rău: 
eram băiatul care a privit cum îi murea mama şi n-a spus 
nimic. Eram băiatul, adolescentul, bărbatul care l-a protejat 
pe ucigaşul ei, a trăit cu ucigaşul ei şi l-a iubit. 

Era cumplit să fiu bărbatul ăla. 

În noaptea în care a murit, ne-am întâlnit la căsuţă, ca pe 
vremuri. M-am pierdut cu totul. Işi dorea nespus să ajung la 
adevăr, spunea că m-ar elibera din mine însumi, dintr-o 
viaţă pe care n-o voiam. Dar se gândea şi la ea, la lucrurile 
pe care le descoperise şi ce-ar putea însemna pentru ea, 
pentru proiectul ei, pentru viaţa, pentru locul ei. Asta, mai 
presus de toate: locul ei preferat nu mai era un loc al 
sinucigaşilor. Era un loc unde erau aduse femeile nesupuse. 

Am mers împreună pe jos spre oraş. Făcusem asta 
deseori şi înainte - de când ne găsise tata la căsuţă, nu mai 
parcam maşina acolo, o lăsam în oraş. Ea era îmbătată de 
alcool şi sex şi entuziasm reîmprospătat. Trebuie să-ţi 
aminteşti, mi-a spus. Trebuie să stai în locul ăla, să te uiţi şi 
să-ţi aminteşti, Sean. Aşa cum s-a întâmplat. Acum. 
Noaptea. 

Ploua, i-am spus. Când a murit ea, ploua. Nu era senin ca 
acum. Ar trebui să aşteptăm să plouă. 

N-a vrut să aştepte. 


Am stat amândoi în vârful falezei stâncoase şi ne-am 
uitat în jos. Nel, nu de-aici am văzut eu, am spus. Eu nu 
eram aici. Eram printre copacii de jos, n-am văzut nimic. Ea 
era la marginea stâncii, cu spatele la mine. 

A ţipat? m-a întrebat. Când a căzut, ai auzit vreun 
zgomot? 

Am închis ochii şi-am văzut-o în maşină, întinzându-se 
spre mine şi-am vrut să scap. M-am tras înapoi, dar ea tot 
venea către mine, aşa că am încercat s-o împing. Cu 
mâinile pe spatele lui Nel, am împins-o. 


— 308 — 


Mulţumiri 


Nu-i deloc uşor de găsit izvorul acestui râu, dar primele 
mulţumiri trebuie să le adresez lui Lizzy Kremer şi Harriet 
Moore, surse de idei ciudate şi opinii ferme, de liste dificile 
de lecturi şi susţinere inepuizabilă. 

Să găsesc izvorul a fost una, să urmez cursul râului a fost 
cu totul altceva: mulţumesc excepţionalilor mei redactori, 
Sarah Adams şi Sarah McGrath, fiindcă m-au ajutat să-mi 
găsesc calea. Mulţumiri şi lui Frankie Gray, Kate Samano şi 
Danya Kukafka pentru tot sprijinul lor editorial. 

Îi mulţumesc lui Alison Barrow, fără a cărei prietenie şi 
sfaturi probabil că n-aş fi reuşit niciodată să trec prin ultimii 
doi ani. 

Pentru susţinere şi încurajări, recomandări de lectură şi 
idei sclipitoare, mulţumirile mele lui Simon Lipskar, Larry 
Finlay, Geoff Kloske, Kristin Cochrane, Amy Black, Bill Scott- 
Kerr, Liz Hohenadel, Jynne Martin, Tracey Turriff, Kate 
Stark, Lydiei Hirt şi Mary Stone. 

Pentru uluitoarele şi superbele creaţii de copertă, 
mulţumesc lui Richard Ogle, Jaya Miceli şi Helen Yentus. 

Mulţumiri lui Alice Howe, Emmei Jamison, Emily Randle, 
Camillei Dubini şi Margaux Vialleron pentru toată munca 
depusă ca să se asigure că această carte poate fi citită în 
zeci de limbi. 

Mulţumiri lui Markus Dohle, Madeleine Mcintosh şi Tom 
Weldon. 

Pentru informaţii profesionale, le mulţumesc lui James 
Ellson, fost membru al Poliţiei din Manchester, şi doamnei 
profesor Sharon Cowan de la Facultatea de Drept din 
Edinburgh - bineînţeles că orice erori legate de legi sau 
proceduri îmi aparţin în întregime. 

Mulţumesc surorilor Rooke de la Windsor Close pentru o 
viaţă de prietenie şi inspiraţie. 

Îi mulţumesc domnului Rigsby pentru toate sfaturile şi 
critica sa constructivă. 

Mulţumiri lui Ben Maiden, fiindcă mă ţine cu picioarele pe 


— 309 — 


pământ. 

Mulţumesc părinţilor mei, Glynne şi Tony, şi fratelui meu, 
Richard. 

Mulţumesc fiecăruia dintre prietenii mei, care mă suportă 
de atâta vreme. 

Şi îi mulţumesc lui Simon Davis, pentru tot. 


— 310 — 


Nel Abbott este moartă. E ultima 
dintr-un lung șir de femei înghițite 
de apele întunecate ale râului. 


Sora ei, Jules, e măcinată de regretul, 
că i-a ignorat strigăt i de ajut Pr Ș | i | 
certitudinea că Ne ul A 


ll Mir 


— 312 —